Cezar Petrescu — Dumineca Orbului

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


Dumineca Orbului 


ACCELERATUL INTRA ÎN GARA de Nord cu o întârziere 
de două ceasuri; la unu după miezul nopţii. 

Când au prins a se perinda constelaţiile semnalelor 
luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele 
panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpâni 
neastâmpărul. 

Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvârli pardesiul de 
gabardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire 
asasină de gangster celor două văduve de funcţionari 
superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic 
supliciu cu discuţia lor mai volubilă decât duruitul de 
ventilator. 

Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea 
banchetelor. 

Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut 
graiul. lar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o 
elocvenţă cu atât mai teribilă. 'Iot astfel se întinde o 
neliniştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte 
de a se dezlânţui cicloanele. 

— Şi să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! Explodă 
călătoarea cea voluminoasă când îşi recăpătă, în sfârşit, 
glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum 
ţiuie expirând o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam 
noi! lată în a cui pază încredinţează statul averea şi 
onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui 
bietu Iorgu. 

— Magistrat? Pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul pre lung. 
Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă 
doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta? 


Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa 
ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi 
pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici. 

— Aşa că mai va cu magistratura lui! Trase imediat 
concluzia stăpâna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe 
frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere 
ţinută, scumpă doamnă, demnitate. Nu-i de nasul tuturor 
zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mâna 
pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de 
trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe 
suflet. Prea nu-şi mai găsea astâmpăr locului! 

Amândouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal 
pe genunchi. 

Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi 
pachetelor. 

Au răsuflat uşurate. 

Nu lipsea nimic din inventar. 

Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că 
întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, 
făcând strajă preţioaselor buclucuri, pe când pre-supusul 
pungaş de tren se vânzolise ieşind pe culoar, sco ţând capul 
pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborând în 
gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum 
lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luând 
aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a 
mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi. 

Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. 
Pieliţa mâinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o 
mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, 
privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima se nilă 
care o împingea să culeagă petece de hârtie, ca o emoție 
suplimentară, se amesteca şi teama să nu se în toarcă 
proprietarul de drept al maculaturii ca s-o sur prindă 
asupra faptului. 

Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice 
satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde 


lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire. 

Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă. 

După doi ani de exil şi de pocăință nu-l aştepta nici o 
bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o 
înmormântare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe 
la amiază, cu sufletul copleşit de mâhnire şi cu ochii 
neguroşi. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. 
Se măcinaseră pe măsură ce distanţa se scurta. Când a 
schimbat vagonul în staţia de încrucişare a Braşovului, 
ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsaţia 
arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din 
gâtlej, condoleanţele de rigoare, repetate ca un rol dificil. 
Vie şi din ce în ce mai năvalnică, se deşteptase o barbară 
însetare de viaţă, inexplicabilă presimţire că se apropie un 
eveniment unic, decisiv şi providenţial, hărăzit să însemne 
începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sângele îi 
zvâcnea cu o şuvoire plăcută în tâmple, îi vibra în timpan, îi 
juca priveliştile înaintea ochilor într-o irizaţie care 
transfigura realitatea, întocmai ca atunci când se simţea 
ameţit după întâile pahare sau după primele mize 
volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuş, 
de acum doi ani, pornit prea repede pe povârnişul 
pierzaniilor. 

De astă dată senzaţia era nevinovată. N-au fost irosite-n 
van îndelungile luni de surghiun şi de expiere la care s-a 
resemnat mai puţin din buna sa voie şi mai mult din a altora 
voie într-o dimineaţă de sumară judecată cu neamânată 
osândă. 

Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesaţiul era al 
unui convalescent, întors cu ochii puri şi cu sângele 
regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în 
pământ, cu inima de iască şi cu gura amară. 

Şi cu această proaspătă energie împingea acum burta 
elastică a unui pasager corpolent, făcându-şi scut sprinten 
din valiză. 

Călătorul roti peste umăr ochi globuloşi de apoplectic. 


Voi să spună ceva, pâcnind mânios pe nări. 

Renunţă, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite 
prilejurile de enervare. 

Se răsuci calmat, dar ferm, astupând cu giganta-i făptură 
culoarul îngust, ca un dop de câlţi ud şi prea gros înţepenit 
în ţeava unei puşti de soc. După salturile cefei învălurate, 
Sergiu Miclăuş înţelese că uriaşul se înveselea lăuntric. ÎL 
încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înţepe cu un 
ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, ţiuind ca un balon de 
gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon 
când se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înţepe, 
ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gândi să-l ciupească sau 
să-l gâdile. Din spate, însă, alţi pasageri nerăbdători îl 
prinseră în teasc, paralizându-i mişcările. 

Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuş fu astfel ferit de ispitele 
ghiduşe şi cu totul incompatibile cu demnitatea unui 
magistrat stagiar, respectat de-un târg întreg şi notat cu 
elogii maxime în fişa de la ministerul zeităţii legate la ochi. 

Colosul de adineaori îşi savura anticipat răzbunarea. i 
administra o lecţie în felul său, fără să calce prescripţiile 
medicului. Nu mai părea grăbit şi nervos. Barând ieşirea, 
găsise momentul oportun să-şi şteargă năduşeala cu batista 
şi să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. 
Încredinţă geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, 
după o lentă şi matură chibzuinţă de fizionomist, tuşi şi 
scuipă lat, cobori agale. 

După el, Sergiu Miclăuş zvâcni pe peron, expulzat în 
spaţiul gol de presiunea călătorilor de la spate. 

Sări, simţi sub talpă o dezagreabilă rezistenţă, vie şi 
elastică, în locul asfaltului dur. 

N-avu când să-şi dea lămurit seamă că a călcat pe un vârf 
de pantof feminin şi să-şi ceară iertare, căci un vagonet de 
bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roţi. 

Făcu un salt de panteră în lături. 

Îşi întrevăzu numai o clipită victima. O domnişoară - după 
statură mai degrabă o şcolăriţă - sărind comic într-un 


picior, ca elevele obraznice când joacă şodronul în stradă şi 
scot limba la trecători. Îşi ţinea vârful pantofului cu mâna; 
obrazul i se crispase de durere; puhoiul dezlănţuit din 
vagoane o balansa încoace şi încolo, o târa tumultuos, până 
ce fetişcana se ancoră de un stâlp şi rămase să-şi aline 
suferinţa, cum se mângâie pisicile singure în locul unde au 
fost lovite. 

Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuş flutură intenţia 
caritabilă să se apropie şi să debiteze cuvenitele scuze. Se 
răzgândi: o şcolăriţă nu merită mofturile rezervate nu mai 
unor mai impozante şi coapte reprezentante ale sexului 
slăvit de poeţi şi maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o 
virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, aşadar, spatele şi, 
despicând mulţimea cu pavăza valizei, se avântă spre ieşire. 

Celelalte peroane erau pustii, luminate zgârcit într-o 
vastitate sonoră şi lugubră de gară provincială. 

După întârzierea de două ceasuri, în câmp, pricinuită de 
deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un 
orar mort, fără plecări şi sosiri. Hamalii răspundeau 
somnoros la chemări; impiegaţii circulau, căscând să-şi 
strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunţaseră la 
aşteptare. Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborâţi bui 
maci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, 
îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se 
subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia 
locul sub lună şi stele. Sergiu Miclăuş înteţi şi el paşii, 
bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor. 

Bănuială întru totul întemeiată. 

Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl 
fulgeră întorcând capul tovarăşa ciolănoasă din 
compartiment, cu tiara de vlădică zgâlţâită pe creştet şi cu 
mâna apăsând la piept trofeul de gazete şi reviste ilustrate, 
într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se 
înghesuise pe culoar, şi totuşi a ajuns înaintea lui. 

Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu 
Miclăuş imagină o reconstituire la faţa locului. În vreme ce 


el se poticnise cu nasul în ceafa uriaşului candidat la 
dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte 
prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut 
de pravila ginţilor, se instalau în automobilele jinduite de o 
duzină de întârziaţi; iar această amară bancrută a 
precipitatei şi nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu 
Miclăuş să bombănească în sine câteva epitete de neaoş 
autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea. 

O slabă consolare îi ogoi aleanul când a descoperit că 
uriaşul împărtăşea aceeaşi soartă. Aştepta şi dânsul, flancat 
de hamal, tamponându-şi sudoarea cu batista despăturită şi 
rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre 
orizontul deşert al bulevardului. 

Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o 
înfăţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de 
emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi 
ostilă, care nu-i accepta. 

Printre lăzi, panere şi suluri de pleduri vărgate, femeile 
gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se aşezau 
morocănoşi să scâncească; bărbaţii se agitau inutil. Câţiva 
hamali abandonaseră bagajele, depărtându-se să iasă în 
calea taxiurilor şi birjelor rătăcite pe undeva, fără ţintă şi 
fără speranţa unor himerici clienţi la această oră de noapte. 

Când unul mai isteţ, ori numai mai norocos, se întorcea pe 
scara unui vehicul, se înălța o clamoare de invidie şi 
suspiciune în gloata urgisiţilor de destin. 

Femeile îşi mustrau bărbaţii că au ales un hamal bleg; soţii 
răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai 
vechi; copiii, cuprinşi de un brusc elan al iniţiativelor 
temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă 
expediţie. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la 
faptă. O rupea la goană, împiedicându-se în bastoane şi 
călcând bătături. Glasul şi umbrela maternă îi retezau 
avântul. Câţiva mucaliţi făceau glume, şi toţi fumătorii 
aprinseseră ţigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă. 


Cu o remuşcare târzie, Sergiu Miclăuş observă apariţia 
victimei sale, alignind de un picior şi căutând cu panică în 
ochi hamalul dispărut cu bagajele. 

Încruntând sprâncenele sub basca bleumarin, încercă un 
apel fără convingere: 

— Tregher! Treizeci şi trei! 

Pronunţa cu o graseiere delicioasă şi copilărească: 

— Thegheh! 'Theizeci şi thei! 

— Tregher! Treizeci şi trei! Îi sări într-ajutor Sergiu 
Miclăuş, alăturându-se de ea cu un surâs smerit şi şăgalnic. 

Nu era o fetiţă. Se înşelase. Numai o miniatură 
încântătoare de femeiuşcă. O domnişoară în toată puterea 
cuvântului, cu toate atributele sexului: corniţele sânilor mici 
împungând mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în 
cingătoarea de lac, buzele de roşul vişinei coapte. Şi ce 
gene răsucite şi lungi! 

Victima făcu doi paşi spre stânga. Îl măsură cu severi tate 
din tălpi în creştet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, 
chinuind nervos între degete o poşetă de dimensiuni 
exagerate faţă de minuscula făptură a tanagralei în vest 
mânt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu Miclăuş nu 
se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de sten tor, 
detună, făcând să tresară şi să se răsucească spre el toate 
privirile emigranților: 

— Treizeci şi trei! Hamal! Treizeci şi treei! 

— Acilea suntem, conaşule! Răspunse un tregher mărunt 
şi spânatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. 
Acilea suntem, domnişoară! 

Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, 
târând o povară de două ori mai mare ca dânsa. 

— Unde-mi umbli, Tacke? Unde te-ai evaporat, infamule, 
cu garderoba de nuntă a domnişoarei, hai?! Urmă Sergiu 
Miclăuş, trăgând cu coada ochiului să surprindă un zâmbet 
împăciuitor pe buzele de coloarea vişinei coapte. 

Zâmbetul nu se ivi. 


„Şi pe drept cuvânt! Recunoscu amar Sergiu Miclăuş. Fac 
hazuri mai tâmpite ca un autentic hamal!” 

În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. 
Apropiindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane 
şi căută să dezlege enigma: 

— De unde ştii dumneata, conaşule, că mă cheamă Tacke? 

Sergiu Miclăuş strânse din umeri cu o superioritate 
blazată, perseverând în seria „hazurilor tâmpite”, cum îl 
apuca uneori o demonică atracţie a vulgarităţii: 

— Mă priveşte personal, onorabile Tacke! De unde ştiu că 
te cheamă Tacke 33 ar putea să ţi-o spună domnişoara, 
logodnica mea, dacă n-ar fi necâăjită fiindcă a călcat-o mai 
adineaori pe vârful pantofului un mizerabil individ, care nici 
nu şi-a cerut iertare. Toate le ştiu, Tacke. (se plecă, şoptind 
confidenţial) fiindcă eu sunt Kama Brahmin, fachirul indian, 
dacă ai auzit, care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în 
stele, drojdie, palmă şi cărţi. 

Hamalul surâse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă 
acestui vesel călător şi la asemenea năstruşnice năzbâtii. 
Dar victima lui Sergiu Miclăuş, cu buzele strânse şi cu o 
cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit şi că nu are 
de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vârful piciorului valid. 
Se uita în altă parte. Pieliţa brună se învăpăiase şi o adiere 
uşoară îi flutura lin un cârlionţ de păr. 

Tacke 33 îşi reveni la simţul datoriei. Spuse: 

— Rămâi dumneata atunci cu domnişoara acilea, că eu mă 
duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, 
şi-ţi fi grăbiţi, de. Cum sântără logodnicii. 

Spuse şi nu aşteptă încuviinţare, luând-o grăbit la picior. 

Delicat, Sergiu Miclăuş aşeză valiza de-a curmezişul peste 
cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un 
nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele. 

Rosti, schimbând pardesiul de gabardină de pe un braţ pe 
celălalt şi admirând cu exagerată înduioşare grupul 
bagajelor: 


— Priveşte, domnişoară Gina! Parcă se cunosc de când 
lumea, îşi pierduseră de ştire şi s-au regăsit. Nu-şi întorc 
spatele, nu se uită urât, nu muşcă, nu-şi arată dinţii. Sunt 
sigur că în limba lor îşi destăinuiesc la ureche foarte 
palpitante impresii de voiaj. 

Domnişoara Gina nu muşcă, nu-şi arătă dinţişorii, în- 
toarse, însă, cu totul umerii mici şi ceafa cu arămii şuviţe 
vibratile sub bască. Sergiu Miclăuş descrise un semicerc şi-i 
apăru în faţă, scoțând pălăria şi salutând, cu graţie emfatică 
de caballero mexican: 

— Domnişoară Gina, domnişoară Gina, hai să încheiem 
armistițiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi 
logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la 
domnul cu trei rânduri de guşi. Se bucură, jubilează, 
mastodontul! 

Domnişoara Gina se întoarse mânioasă pe călcâiul 
piciorului teafăr. Mişcare schiţând rochiţei o învăluire 
rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu 
Mi clăuş îşi continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus 
geometriei astrale. Din nou a răsărit în faţă-i, plecându-se 
să-i vadă ochii. Stărui: 

— Înţeleg, domnişoară Gina, să fii supărată pe animalul 
care ţi-a strivit pantotul. 

Amintirea era încă vie şi probabil încă dureroasă. 
Domnişoara Gina nu rezistă. Exclamă tânguit: 

— De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a strvit degetele. 

Bruta! 

— Brută, într-adevăr! Aprobă Sergiu Miclăuş cu o mi mică 
scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o 
văd vreodată! 

— Ai văzut şi dumneata? Întrebă repede domnişoara Gina, 
fără să-şi dea seama că rupe aşa legământul prudent faţă 
de sine însăşi de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar şi 
impertinenit. 

Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi şi limpezi. 
Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuş cum nu-l 


cutremurase încă o privire de femeie. 

— Fireşte că l-am văzut. Mărturisi exagerând schima de 
indignare. 

— Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd 
hamalul din ochi. Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai 
văzut înaintea ochilor de durehe. Şi nici măcah politeţa să-şi 
ceahă iertahe. 

— Veritabilă brută, domnişoară Gina! E plină lumea de 
asemenea specimene. Ar merita o corecție! 

Cu latul palmei, Sergiu Miclăuş arătă în spaţiu cam ce fel 
de corecție ar merita imaginarul individ, pe un obraz şi pe 
celălalt, succesiv şi metodic. 

— Desigur c-ah mehita! Admise domnişoara Gina. Adică ah 
fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut. 

Sergiu Miclăuş scoase din nou pălăria. Se făcu mic, 
coborând obrazul la nivelul domnişoarei Gina, şi se oferi 
martiriului cu o vădită voluptate: 

— În acest caz, domnişoară Gina, nu mai amâna. Aplică aci 
sancţiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ţi fie mai 
uşor, dă-mi să ţin eu poşeta. N-aş vrea să te incomodeze. 

— Cum? Dumneata ehai?! Se miră domnişoara Gina, 
refuzând să dea crezare ochilor şi urechilor. 

— Precum se vede. Gemu pocăit Sergiu Miclăuş. Eu am 
fost bruta. Şi după o cumplită luptă de conştiinţă, m-am 
înfăţişat - e drept, cam târziu - să cer iertare şi să-mi 
primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar nu mai 
aparent, o necuviinţă la alta, permiţându-mi să adresez un 
cuvânt fără să fiu întrebat şi fără să ne cunoaştem. 

Domnişoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuş i se 
păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar 
constatarea îl copleşi de o fericire fără margini. 

Nu minţea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un 
cuvânt unei necunoscute. Socotea urâtă şi laşă 
îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de 
pierzanie păstrase discreţia bunei-cuviinţe în care a fost 
crescut şi a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decât 


raţiunea. Îşi auzea glasul recitând inepte născociri, se 
vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la 
strâmtoare un pui de femeie singură şi fără apărare; îl 
scârbeau toate acestea de el însuşi - cel întors purificat şi 
tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească - dar ce 
importanţă mai aveau, oare, asemenea autoanalize, judecăţi 
şi osânde? Nu lămurise o mijeală de zâmbet pe buzele 
domnişoarei Gina şi o simpatie iertătoare în privire? 

A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul 
domnişoarei cu ochii verzi şi genele lungi se posomori ca o 
apă de pe care s-a retras lumina. 

Vârful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă 
dată era piciorul cel care alignise, şi Sergiu Miclăuş, trăind 
feerica ameţeală a visurilor unde cele mai absurde peripeții 
cu cele mai nebuneşti deznodăminte par acceptabile, găsi 
foarte firească ispita să desfacă şiretul pantofului şi să aline 
piciorul mic şi gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în 
copilărie, într-o vacanţă, la ţară, în palme şi lângă obraz, un 
pui de turturea înfricoşat şi rătăcit de cuib. Ochii holbaţi ai 
gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. 
Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a 
atins uşor cu degetul numai încălţarea mutilată, întrebând: 

— Mai doare? Te rog, iartă-mă. 

— Te hog şi eu: sfârşeşte odată, domnule! Îşi pierdu 
răbdarea domnişoara Gina. Sfâhşeşte, depărtează-te şi ia-ţi 
bagajul de pe al meu. 

— E o valiză foarte uşoară, domnişoară Gina, şi nu muşcă. 
V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun. Sfârşesc, o iau 
şi mă depărtez. Dar ce are să spună Iacke 33 când va veni 
cu automobilul şi va constata cu durere că am stricat 
logodna? lată-l, mi se pare că vine. Să salvăm aparențele, 
domnişoară Gina. Să păstrăm aerul a doi logodiţi model, la 
fotograf. 

Se apropia un automobil, şi în spatele lui altul. Iar ciudat, 
domnişoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprâncene, ar 
fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre aceşti curieri 


norocoşi şi grăbiţi. Cât despre Sergiu Miclăuş, el făgăduia 
în gând fabuloase acastihuri şi contribuţii la cutia milelor de 
la diferite icoane făcătoare de minuni, implorând pronia 
cerească pentru urâte şi crude miracole, menite să-l 
împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei. 

Într-adevăr, imprecaţiile lui Sergiu Miclăuş au găsit 
ascultare la marele orânduitor al destinelor, fiindcă 
amândouă maşinile au sosit cu alţi tregheri pe scară. A 
respirat şi domnişoara Gina, cu un tremur uşor şi 
involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, 
punând arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o 
familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston şi o 
abundentă coletărie alimentară de sezon. 

— Domnişoară Gina. 

— Te hog! 

— Domnişoară Gina, am avut noroc. Am trecere la 
Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în 
calendar de la orele 12. Presimt. Presimţeam. 

— De ce spui dumneata că ai avut noroc? 

— Nu am avut numai eu. Avem amândoi. Eu şi dumneata. 
E o nuanţă. Să privim adevărul curajos şi loial în faţă. Am 
avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i lipsit de 
iniţiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în orice 
caz, bate acum străzile Bucureştilor, cum îi urez eu să-l 
apuce ziua şi să ajungă până la Cotroceni ori la Parcul 
Carol. În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi şi ai să mă 
ierţi. lată norocul meu! Şi îmbunându-te, ai să-ţi pierzi 
ideile urâte despre individul care a fost de două ori 
necuviincios şi o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu 
şi are să-ţi dispară cuta aceasta încruntată dintre 
sprincene, care ţi-o jur că nu-ţi stă bine de loc. lată norocul 
dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 şi să-l 
recompensăm imperial când va sosi, cât mai târziu, ca să ne 
spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvântată catastrofă 
au dispărut toate vehiculele cu tracţiune mecanică şi 
animală din Bucureşti. Sergiu Miclăuş schimbă glasul, 


învăluitor şi surd: Domnişoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ţi 
imaginezi ce mâhnit aş fi să ştiu că nu pot obţine această 
iertare! 

— Se şi cunoaşte cât sufehi! Îi reproşă domnişoara Gina 
surâsul voios, care-i dezminţea gravitatea joasă a glasului. 
De spăşit ce ehai, ai început povestea cu treghehul. Ce a 
însemnat, te rog, invenţia stupidă cu logodnica dumi tale! Şi 
phostia cu Tacke theizeci şi thei? Aşa vine un om să-şi ceahă 
scuze pentru că a fost brutal? 

— Depinde de om, domnişoară Gina, şi de loc. Şi mai ales 
de starea sufletească în care se află omul. 

Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuş cu nehotărâre. Îşi 
aminti că el venea la o înmormântare şi se mustră că nu are 
de loc starea sufletească a unui om care vine pen tru o 
înmormântare. Alungă amintirea inoportună. Îşi pledă 
cauza cu o bufonă avântare: 

— Va să zică, am greşit şi cu aceasta? Situaţia mi s-a 
agravat. Recidivă şi cumul de delicte. Ce să fac? Apelez la 
indulgență şi încerc să mă apăr. Că n-a fost o prostie 
povestea cu Iacke 33, a dovedit-o realitatea. 

L-am identificat îndată. Am nimerit. Aşa botez eu chelnerii, 
birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un 
Tacke universal. Tacke factor comun. Câteodată o nimeresc, 
câteodată nu. Adică de cele mai multe ori, nu. Dar câtă 
bucurie fără nici o osteneală procur omului care-şi 
închipuie că-l cunosc de undeva şi că nu l-am uitat atunci 
când o nimeresc! Sunt o natură generoasă, domnişoară 
Gina! Îmi place să împrăştii în jurul meu voie bună şi 
simpatie. Poate fiindcă uneori simt eu singur atâta nevoie 
de voie bună şi simpatie, ca toate caracterele inconsistente. 

— Şi impehtinenţa cu logodnica dumitale? Voi să afle 
numaidecât domnişoara Gina. Cum ţi-ai permis? 

Sergiu Miclăuş făcu un semn de declinare a 
responsabilităţii spre cerul înalt şi el singur culpabil: 

— Poate a fost o prostie şi o impertinenţă. lot aşa cum 
poate n-a fost o prostie, domnişoară Gina. Aceasta numai 


cerul o ştie. Mi-a venit pe negândite. Providența grăieşte 
misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe 
Tacke 33 l-am minţit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian 
care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în stele. Dar 
viitorul cine poate pretinde că-l cunoaşte oare, domnişoară 
Gina? Uneori hazardul intră în viaţa noastră în chipurile 
cele mai groteşti şi absurde. Sare o brută din tren, îţi 
striveşte pantoful. Vine - cam tardiv, dar tot vine - să-ţi 
ceară iertare. Şi descoperi că bruta nu era chiar atât de 
brută. Da-da. Trăim prea mult în momentul care trece, 
adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o 
semnificaţie şi intenţii ascunse, că ne invită pentru cine ştie 
ce sfârşit rezervat viitorului. 

Surâsul lui Sergiu Miclăuş îşi pierduse intenţia bufonă. 
Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe 
lângă al căror avertisment de atâtea ori trecuse fără să ia 
aminte. Şi cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare. 

Domnişoara Gina îşi ascunse privirea din nou umbrită. 
Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate. 

Amândoi erau tineri şi din amândoi muşcase pretimpuriu 
viaţa. Îi însemnase cu un tainic şi abia cicatrizat stigmat. 
Poate de aceea când privirile lor s-au întâlnit, în sfârşit, li s- 
a părut că se căutau dintotdeauna şi că s-au regăsit. 

— M-ai iertat, domnişoară Gina?! Exclamă cu neţărmurită 
bucurie Sergiu Miclăuş. 

— Fie! Ce impohtanţă poate să aibă aceasta pentru 
dumneata? Şi pentru mine, de altfel? N-o să ne mai vedem 
niciodată. lar hazardul, prezentat sub chipul lui Tacke 
theizeci şi thei al dumitale, vine să ne avertizeze că 
întâlnihea noastră a durat prea mult. 

Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca 
preistorică a industriei automobile. 

Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă 
bagajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacşişul 
„imperial” strecurat de logodnicul domnişoarei Gina. Cu 
şapca în mână, le ură noapte bună şi noroc în viitoarea 


existenţă conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma 
să evalueze neaşteptata mană de monete; numără, zurui 
metalul, îl deşertă în punga goală, care îndată se rotunji ca 
o broască obeză. lar obrazul spânatic al lui Tacke 33 se 
zbârci într-un surâs de beatitudine şi de recunoştinţă, 
privind din urmă automobilul hodorogit. 

AUTOMOBILUL HODOROGIT ÎŞI CLĂN-ţăni un timp 
fiarele pe caldarâmul inegal, până când şoferul izbuti să 
potrivească roţile de gumă pe linia lină a tramvaiului şi 
infernala fanfară se potoli. 

Acum puteau să-şi vorbească. Glasul lui Sergiu Miclăuş să 
se facă ascultat. 

Dar Sergiu Miclăuş nu mai avea glas. Amuţise subit. 
Contempla în extaz de provincial radicalele transformări 
urbanistice ale acestei porţiuni de capitală de nerecunoscut 

după o îndelungă absenţă: cocioabele rase la pământ, 
straturile cu flori şi verdeață căptuşind bordura trotuarelor. 
Privea în lături poate şi fiindcă n-avea curaj să înfrunte 
mustrarea care scăpăra indignată în ochii verzi, sub genele 
lungi. 

Numai lacke 33 fusese de vină. Din proprie iniţiativă, nici 
în închipuire Sergiu Miclăuş n-ar fi împins inofensiva lui 
flecăreală până la un astfel de epilog. Se pregătise să-şi ia 
valiza, să îngăimeze un vag „noapte bună” şi să se despartă 
pentru a nu se mai vedea niciodată, aşa cum prea bine 
spusese domnişoara Gina. Îl împungea în inimă o durere 
încă necunoscută la acest gând. Altceva, însă, ştia că nu 
este de făcut. 

Cu fericita seninătate a celor săraci cu duhul, Iacke a 
decis altfel. Le-a îndevălmăşit bagajele. Le-a deschis 
portiera, invitându-i: „Gata! Poftiţi! Urcaţi!” Ce explicaţie şi 
rezistenţă să mai opună hazardului travestit într-un 
imperativ hamal cu matricola 33? 

S-a supus. S-a urcat. 

Adică: s-au supus; s-au urcat. 


Fiecare s-a ghemuit în ungherul său. După cincizeci de 
metri se lăţise la mijloc un gol dezolant, un adevărat şi 
inaccesibil pustiu, ca între doi logodnici ireconciliabil 
înstrăinaţi. 

Toată verva lui Sergiu Miclăuş se epuizase. Încleştase 
moşnegeşte palmele pe genunchi şi nu găsea un singur 
cuvânt potrivit să rupă tăcerea, deşi vântura în cuget 
vertiginoase pretexte oferite de afişele de teatru şi de 
cinematograf; un câine noctambul scăpat ca prin minune de 
sub roţi, o ceată de cheflii hăulind răguşit într-o birjă. Toate 
îi păreau banale, vulgare, jalnice faţă de ce simţea că avea 
el de spus, rar şi până acum nerostit. 

La colţul străzii Ştirbei-vodă, şoferul întoarse o mutră 
nebărbierită de ocnaş evadat, întrebând în ce direcţie să 
apuce. 

— La stânga! Pe Ştirbei-vodă, Tacke! Răspunse Sergiu 
Miclăuş într-o doară. 

Şoferul protestă ofensat: 

— Pe mine nu mă cheamă Iacke, domle! 

Răsuci volanul la stânga şi, după ce scăpă la asfaltul neted, 
socoti necesar să rectifice definitiv un echivoc de stare 
civilă, apăsându-l pesemne pe suflet. 

— Nu mă cheamă Tacke! Repetă. Confundaţi cu cine ştie 
ce haimana, d-ăia de v-au dat poli falşi la rest. Pe mine mă 
cheamă Cristofor şi sunt proprietarul maşinii! Eu sunt Nae 
Cristofor! 

Cristofor Columb, intrepidul navigator genovez, nu şi-ar fi 
rostit numele cu mai indignată emfază nesocotitului 
ignorant care l-ar fi confundat cu Amerigo Vespucci, 
uzurpatorul gloriei sale în faţa posterităţii şi în apocrifaono 
mastică a noului continent. 

Domnişoara Gina izbucni în râs cristalic. Sergiu Miclăuş 
îndrăzni să-i caute privirea. Imperceptibil, micşoră zona 
neutră dintre dânşii. Simţi că-şi recapătă facultatea 
coardelor vocale, îşi drese glasul şi murmură: 


— De data aceasta, jur, domnişoară Gina, că n-a fost nimic 
premeditat. M-am pomenit instalat aci în stare hipnotică. M- 
ai iertat? Mă ierţi? 

Domnişoara Gina strânse din umerii strâmţi cu o nepăsare 
prefăcută: 

— C'est pardonne! După cât mi-ai ţinut dumneata de urât, 
thebuia să fiu şi eu caritabilă. Dacă ai fi rămas pe scări, 
ohfan şi păhăsit, cu valiza înth-o mână şi cu pălăria în alta, 
îmi provocai şi mie un caz de conştiinţă. Remuşcahe, 
insomnie, mai ştiu eu ce. Acum îmi dau seama. Aşa s-au 
simplificat luchurile. Nu eşti nici dumneata de vină, nici eu. 
Tacke 33, unealta inconştientă a Satanei. 

— Unealta inconştientă a providenţei, rectifică Sergiu 
Miclăuş. 

— A phovidenţei dacă vhei. Nu se schimbă nimic cu 
aceasta. Te las în drum şi mă duc mai depahte. 

— De ce să mă laşi în drum? Se văită consternat Sergiu 
Miclăuş. Cea mai elementară datorie de politeţe mi se pare 
că îmi dictează mie să te conduc. 

— Foahte drăguţ. Dar mulţumesc. Eu sunt deprinsă să mă 
conduc singură, iar acum merg foarte depahte. 

— Anume? 

— Parcul Carol. 

— Ce coincidenţă! Se miră bucuros Sergiu Miclăuş. Cam în 
aceeaşi direcţie merg şi eu. 

— Cunosc. 

— Nu mă crezi? 

— Cunosc asemenea coincidenţe inventate fâăhă să ceară 
prea multă hisipă de imaginaţie. Mai bine spune, te hog, la 
ce hotel să oprească şoferul? 

— Aşadar, mint? Constată lugubru Sergiu Miclăuş. Ai 
dreptate, domnişoară Gina. O merit această neîncredere! 
După toate dobitociile mele cu Tacke 33, Kama-Brahmin, 
după invenţia idioată cu zestrea logodnicei, ai tot dreptul să 
mă consideri ceea ce nu sunt şi să-ţi par aşa cum n-aş vrea 
să par. 


Domnişoara Gina surâse privind oblic printre gene. 

— A propos! Spuse, netezindu-şi poşeta vastă şi întor- 
cându-se pe jumătate în ungherul său, să-i vadă din plin 
profilul. Te cred că nu eşti Kama-Brahmin, fachirul indian. 
Însă îţi măhturisesc că ai un dar de devinaţiune pe care n- 
ar thebui să-l neglijezi. Când ai vorbit despre zestrea 
logodnicei, ai ghicit pe jumătate. Nu vin în Bucureşti penthu 
o logodnă. Dar în geamantanele acestea, aşa mari cum le 
vezi, ca lăzile de zestre ale bunicii, am tocmai nişte toalete 
de nuntă. Numai de nu s-ah fi şifonat! 

Lui Sergiu Miclăuş puţin îi păsa dacă s-au şifonat ori nu. 
De altfel, nici nu mai auzi ultimele cuvinte. Zvârlind 
pardesiul de pe genunchi şi călcându-l în picioare, 
exclamase cu deznădejde: 

— Imposibil, domnişoară Gina! Nu e aşa că nu e adevărat? 

Într-o mişcare nestăpânită, prinsese mâna domnişoarei 
Gina, să-i caute cu înfrigurată oroare verigheta de pe de 
get. lar domnişoara Gina, fără să-şi dea seama, se lăsă 
percheziţionată cu o docilitate de copil nevinovat şi sigur de 
răsplata virtuţii, cum scrie în povestioarele morale. Când s- 
a recules, după dogoarea obrazului a ştiut că roşise. Îşi 
smulse mâna din strânsoare şi clincheti în râs uşor: 

— M-ai înţeles greşit. Voiam să spun că vin numai la nunta 
unei phietine. O fostă colegă de şcoală şi cea mai bună 
phietină. 

— Ah! Cum m-ai speriat! 

— Dah sperios mai eşti! Nu păreai până mai adineaori. Ai 
făcut o figuhă atât de comică! Îmi vine şi acum să râd. 

— Râzi, domnişoară Gina! Încuviinţă din toată inima 
Sergiu Miclăuş. Îmi vine şi mie să râd. Mă simt vesel, 
bucuros, fericit. Aşa m-a prins un râs nervos numai acum 
câţiva ani, când am scăpat de la înec, la mare, la Eforie. Mă 
târâse curentul, am înghiţit o doză masivă de apă să rată, şi 
când m-am văzut scăpat la țărm, clănţănind din dinţi ca un 
câine murat, nu mi-am putut stăpâni râsul. Prietenii 


credeau că am înnebunit de spaimă. Dar nu eram mai 
nebun decât acum! 

Sergiu Miclăuş hohoti voios, trăgându-şi pardesiul pe 
genunchi, după ce-l maltratase fără vină în picioare. Apoi se 
întunecă deodată. Îşi aminti după ce noapte sinistră era să 
se înece atunci; îşi aminti că el vine acum pentru o 
înmormântare. Absurd, dintr-un zăcământ părăsit al 
memoriei, îi tresări în gând o strofă a unui poet obscur, în 
văţată pe vremuri la lecţiile de limba franceză: "Deux 
corteges se sont rencontres Fr l'eglise. 

L'un est morne'".] 

— Şi nunta e mâine, nu este aşa? Întrebă cu o 
bolnăvicioasă curiozitate, pentru a şti până unde realitatea 
respectă simetria didactică a contrastelor din poezia lui 
Josephin Soulary. 

— Desigur. Sau mai bine spus, astăzi, fiindcă mai mult de 
jumătate din noapte s-a dus. 

„Înmormântarea tot astăzi!”. Era să adauge Sergiu 
Miclăuş, înăbuşindu-şi cu greu o mărturisire nepotrivită 
momentului şi întregii sale purtări de trei sferturi de ceas. 

Brigandul de la volan întoarse obrazul ţepos, să afle încă o 
dată direcţia. 

— Spre Parcul Carol, onorabile Cristofor! Porunci Sergiu 
Miclăuş cu autoritate. 

Domnişoara Gina nu mai protestă. 

Un răstimp au tăcut amândoi, privind vitrinele şi reclamele 
luminoase de pe Calea Victoriei, trecătorii întârziaţi, 
prefacerile despre care n-aveau ştiinţă. 

— De un an n-am mai venit în Bucureşti. M-am 
phovincializat cu totul. Mărturisi melancolic domnişoara 
Gina, urmărind din mers firmele cunoscute împestriţate cu 
altele noi. 

— Eu de doi. Şi poate n-aş fi venit nici acum dacă. 

Încă o dată Sergiu Miclăuş îşi sugrumă pe buze 
mărturisirea deplasată. 

— Dacă? Stărui domnişoara Gina. 


Sergiu Miclăuş ocoli răspunsul, adoptând iarăşi tonul 
glumeţ: 

— Dacă n-ar fi voit altfel hazardul! Îşi avea probabil 
socotelile sale, care nouă ne scapă. Pregătea toate în aşa 
chip, ca să ne întâlnim şi să ne cunoaştem. 

— Mai întâi, mi se pahe că nici nu ne cunoaştem. Observă 
domnişoara Gina. Aceasta nu se numeşte cunoştinţă. 

— Adevărat! Descoperi uimit, şi Sergiu Miclăuş. Ce 
zăpăcit, ce imbecil, ce brută mai sunt! Se pedepsi 
autoflagelându-se cu o grindină de epitete usturătoare. 

Îşi potrivi nodul crăvăţii, scoase pălăria, îşi netezi părul, se 
răsuci pe trei sferturi în cuşca hodorogită şi, cu o 
solemnitate teatrală, îşi enunţă numele, vârsta, profesiunea 
şi domiciliul. 

— "Ţin să adaug, rosti încheind, ţin să adaug, pentru a evita 
o confuzie: sunt ardelean prin adopţie, de dată recentă, 
numai de doi ani. Prin adopţie şi prin exil cu domiciliul 
forţat. Altfel, bucureştean de baştină. Brav strănepot al lui 
Bucur Ciobanul. Nu-mi pria însă aerul. Mă luase alt curent, 
altfel de înec mă ameninţa. Am fugit. A fost un noroc. Mă 
întorc alt om. Cel puţin aşa cred. 

— Şi eu am fugit de Bucureşti. Murmură gânditoare 
domnişoara Gina. Şi eu mă întohc alta. Cel puţin aşa cred. 

Îşi spusese numele întreg, cum nu-l putuse desluşi Sergiu 
Miclăuş pe cartea de vizită prinsă în rama de piele a 
geamantanului: Gina Alimănescu, licenţiată în litere, 
profesoară suplinitoare de limba franceză la Oradea-Mare. 

— Pariez că jumătate din eleve sunt mai înalte ca 
dumneata şi, dă-mi voie să-ţi mărturisesc, nu-mi prea 
imaginez cum îţi stă pe catedră. Te-am crezut o şcolăriţă la 
început. Ba una de curs inferior. 

— Pahdon! Se supără domnişoara Gina. Află, domnule 
judecător stagiar, că sunt foarte iubită şi ascultată de ele 
vele mele. Dihectoarea are nouăzeci de kiloghame la cântar 
şi un metru optzeci înălţime făhă tocuri - o uriaşă - dar 
apelează la mine să-i fac eu ohdine. 


— Nu mă îndoiesc, domnişoară Gina. Toţi dictatorii şi 
tiranii, generalii şi comandanții glorioşi au fost şi sunt mici 
la stat. Napoleon, Mussolini. Chiar despre Ştefan cel Mare 
spune cronicarul că nu era mare la stat. 

— Îmi pahe rău că glumeşti. Sunt mică, dar nu tihanică. M- 
am supărat. Na! Sfârşi îmbufnată, retrăgându-se în colţul 
său şi bătând tamburina în poşetă. 

— Nu face nimic! O asigură Sergiu Miclăuş cu o totală 
încredere în viitor. Nu mă mai tem. O să ne împăcăm. Ştiu 
sigur acum că suntem făcuţi să ne înţelegem. Aveam parcă 
o presimţire. Cât timp a stat trenul în câmp, până ce s-a 
eliberat linia, cu coatele rezemate de fereastră, priveam 
noaptea şi stelele şi mă întrebam câtă vreme are să treacă 
încă până ce voi întâlni o vietate pe lume cu aceleaşi 
gânduri ca mine, aceeaşi sete de altceva. Mă credeam 
foarte singur, domnişoară Gina. 

— Ai stat şi dumneata acolo cu coatele pe geam? Întrebă 
prea repede Gina Alimănescu, uitând că era supă rată foc. 

— Am stat şi eu. Urmă Sergiu Miclăuş. Am ascultat 
concertul de broaşte. Era un broscoi mai bătrân, un bas de 
toată splendoarea, un adevărat Şaliapin al neamului 
batracian. Pe urmă a început să cânte o pasăre în salcâmi. 
Mă simţeam singur, şi noaptea era foarte frumoasă şi 
înstelată acolo, în câmp. Şi nu mă întrista senzaţia aceasta 
de singurătate, fiindcă presimţeam că aşa trebuie să fie, că- 
mi pregăteşte ceva. lar dumneata stăteai la alt geam, nu e 
aşa? Ascultai tot concertul de broaşte, nu e aşa? Pe urmă ţi 
s-a părut că asişti la o vrajă misterioasă când a început să 
cânte pasărea în salcâm, nu e aşa? Şi te-ai simţit singură, şi 
noaptea era foarte frumoasă şi înstelată. Sunt sigur acum, 
domnişoară Gina. Ne despărţeau două-trei vagoane; nu 
ştiam unul de altul; dar ceva în cepuse de pe atunci să ne 
apropie. 

Cristofor, şoferul, întrerupse elegiacul recital, făcând apel 
la ciudaţii săi pasageri să se întoarcă la realitate: 


— Unde mai mergem, domnule? Am transversat Bucu- 
reştiul dintr-un capăt în celălalt. Unde voiţi să mai mer geţi? 
— Mână înainte, prietene Cristofor! Ce-ţi pasă? Mer gem 
în Industan, în Platoul Pamir. Indiferent unde! Alege şi facă- 

se voia ta! 

— Am trecut de casă, interveni domnişoara Gina. Întoahce, 
te rog. Strada Cuţitul-de-Argint. 

Sergiu Miclăuş simţi cuțitul de argint răsucit rece şi tăios 
în inimă. 

— Aaşadar, s-a sfârşit? Întrebă rugător. Ajungem şi s-a 
sfârşit? 

— Ce să facem altceva? N-avem paşaport şi vize pentru 
Platoul Pamir. 

— Altfel, te-ar tenta? 

— Poate că da. Poate că nu. Cei care fug de ei înşişi fiindcă 
se tem de ei înşişi sunt în stahe să meahgă şi până la 
capătul pământului. Deocamdată am ajuns unde voiam să 
ajung. Opreşte, te hog! 

Cristofor opri, acostând barca lui Noe la marginea 
trotuarului. 

Casa era scundă, străveche, cu o grădiniţă în faţă şi cu 
ferestrele întunecate. 

— Tanti Catriona s-a culcat! Constată dezamăgită 
domnişoara Gina. A renunţat să mai aştepte sau poate că 
nici n-a primit teleghama. 

Sergiu Miclăuş nu se dădea mişcat din fundul 
automobilului. Când era copil şi mergea la matineele de la 
teatru şi de la circ, tot aşa, la căderea cortinei nu voia să 
creadă că feeria s-a sfârşit. 

Se dezmetici abia după ce Gina Alimănescu sărise jos şi 
Cristofor întinse mâna păroasă să-i zmulgă valiza de sub 
picioare. 

— Nu! Aceasta rămâne. Rosti cu jale. Noi mergem mai 
departe. În Platoul Pamir, aproape de cer. 

Dar înainte de a pleca spre Platoul Pamir, aproape de cer, 
cobori să-şi ia noapte bună cu un nod uscat în gâtlej. 


Cele două geamantane enorme cu toaletele de nuntă 
aşteptau rânduite de Cristofor lângă grilaj. Domnişoara 
Gina sunase şi se iţea printre zăbrele, să vadă un semn de 
viaţă. Nu răspundea nimeni, nu se mişca nimeni; perdelele 
au rămas opace şi neclintite. 

— Poate s-a mutat de Sfântul Gheorghe şi n-a lăsat adresa! 
Se dădu cu părerea Sergiu Miclăuş, implorând din nou 
Atotfăcătorul şi orânduitorul destinelor să-i sară într-ajutor. 

— Cine? Tanti Catriona să se mute? Dah e casa ei. Numai 
că thebuie să sun lung, lămuri Gina Alimănescu. Baba 
Reveica, slujnica, e cam surdă, şi la ceasuhile acestea 
visează că i s-a întohs bărbatul plecat în lume acum vreo 
theizeci de ani. Îi cunosc eu visuhile ei. 

Când, însă, ridică degetul spre butonul soneriei, Sergiu 
Miclăuş o apucă uşor de mână. 

— Ce te grăbeşte, domnişoară Gina? Şopti cu buzele 
fierbinţi. Ai ajuns! Zece minute mai devreme ori mai târziu, 
pentru dumneata înseamnă totuna. Dăruieşte-mi mie aceste 
zece minute. Pentru mine înseamnă foarte mult, 
domnişoară Gina. 

Gina Alimănescu lăsă mâna să cadă moale. 

Îl privi în sus. El era cu un cap mai înalt decât dânsa. Şi de 
jos în sus, îi vedea trăsăturile deodată supte, ochii arzători, 
tremurul buzelor. Nu mai semăna cu tânărul zeflemist şi 
flecar. Altădată ar fi neliniştit-o un om cu asemenea ochi, cu 
asemenea tremur al gurii. Sau i-ar fi răspuns cu un hohot 
de râs, ca o împroşcare rece de duş. Acum lăsa cu o 
vinovată voluptate să pătrundă şi în ea încordarea lăuntrică 
de strune întinse, dureros, până la geamăt întinse. 

— Fii cuminte. Îl admonestă tot ea pedagogic. Nu-mi place 
privirea aceasta! 

Minţea, căci nu-şi putea desprinde ochii din privirea 
aceasta. 

Sergiu Miclăuş se rezemă de grilaj. Aşteptă să se 
risipească paianjenişul ameţelii. Îşi duse mâna la frunte şi 
zâmbi dezvinovăţindu-se: 


— Sunt cuminte, domnişoară Gina. Nu ştiu ce-a fost. Nu mi 
s-a mai întâmplat niciodată. 

Gina Alimănescu privi în altă parte, ca să-şi ascundă ochii. 
Şi astfel Sergiu Miclăuş nu putu să vadă cum jucăuşa 
flacără verde s-a turburat, a pâlpâit palidă şi s-a stins. Căci 
ei i se mai întâmplase aceasta, iar amintirea era plină de 
suferinţă şi de umilire. Mai ales acum. 

Un sughiţ de plâns îi cutremură umerii mici. 

— Plângi? Se miră Sergiu Miclăuş, înaintând şi prinzându-i 
umerii cu braţul rotunjit, ca să-i întoarcă faţa în lumina 
lactee a becului electric. Plângi, domnişoară Gina? Te-am 
supărat eu? Din pricina mea plângi? 

În genele răsucite sclipea roua lacrimilor. Obrazul în gust 
era golit de sânge. Domnişoara Gina clătină capul şi o clipă 
tâmpla rămase rezemată de pieptul puternic şi lat. Tâmpla, 
urechea care ascultă înăuntru o bătaie caldă, ritmică şi 
reconfortantă de inimă omenească. „Doamne, ce fac? Cum 
de-am ajuns iarăşi la aceasta?” se întrebă cu spaimă, 
smulgându-se şi împingând pieptul bărbatului cu amândouă 
mâinile. 

— Gina! Şopti Sergiu Miclăuş nedumerit de neaşteptata 
vehemenţă. Domnişoară Gina. 

— Te hog, lasă-mă! Lasă-mă, îţi spun! 

— Dar n-am făcut nimic. Te-am văzut că plângi. Nu pot 
suporta să văd o femeie plângând. 

— N-am plâns! Bătu ciudoasă din picior Gina Alimămescu. 
Ţi s-a păhut. Am avut şi eu o ameţeală, oboseală, nervi. 
Gândeşte că vin tocmai de la Ohadea-Mahe. Douăzeci de 
ceasuri de tren. 

— Cu atât mai explicabil, domnişoară Gina. Nu e un motiv 
să te superi pe mine fiindcă România Mare e atât de lungă 
şi lată. 

— Nu sunt supăhată pe dumneata. Nici pe România Mare. 
M-au exasperat tot drumul nişte imbecili. Au discutat numai 
desphe îngrăşăminte chimice şi vaci cu lapte. Ştiai 
dumneata că pământul rămâne steril dacă n-are bac-terii? 


Ştii dumneata câţi litri de lapte dă o vacă bună de Şviţeha? 
Aceasta am auzit eu tot timpul. N-au tăcut un sfert de ohă. 
Pe urmă au vohbit şi altele. Lucruri urâte. Au uitat că le 
asculta făhă să vrea o femeie. Cum să n-am nervi?! Ai mai 
auzit dumneata aşa ceva? 

— Nu, domnişoară Gina! Mărturisi calm Sergiu Miclăuş. 
N-am auzit aşa ceva, dar am aflat altele de la tovarăşele 
mele de compartiment. Cum şi-a pierdut averea în cărţi 
numitul Mişu Ispaşiu, zis Asul de pică, de-a ajuns la azil. 
Cum a murit din naştere, ca să zic, numita Tuţica Ionescu în 
1906, pe vremea expoziţiei din parcul de aci, la câţiva paşi. 
Am fost fraţi de suferinţă şi nu ne bânuiam. De ce să nile 
amintim acestea? Fie la dânşii şi la dânsele acolo, în infern, 
unde le urez ca sentinţa cea mai uşoară să-i condamne la 
un debit neîntrerupt de cinci mii de cuvinte pe ceas până la 
sfârşitul sfârşiturilor. Noi să ne întoarcem la noaptea 
noastră din câmp. La cântecul păsării din salcâm. Aceasta a 
fost a noastră, domnişoară Gina, şi nu ne-a putut-o fura 
nimeni. Ne pregătea pentru ceasul de acum, domnişoară 
Gina. Şi pentru altele, poate, nu este aşa? 

— Nu cred, rosti Gina Alimănescu. Nu cred că avem să ne 
mai întâlnim vheodată. Eu plec poimâine. Poate e mai bine 
aşa. Sigur că e mai bine aşa. 

— Dar mâine, domnişoară Gina? Adică astăzi. Peste câteva 
ore? 

— Ştii pentru ce am venit. Cum îţi imaginezi că ne-am mai 
putea vedea? 

— Încerc. Trec pe aci. Ori e atât de fioroasă tanti 
Catriona? 

— O, biata tanti Catriona! Exclamă indignată la această 
presupunere Gina Alimănescu. Cât desphe dânsa! E cea 
mai delicioasă şi înţelegătoahe mătuşă care a existat pe 
lume. 

— Atunci? 

— Atunci e foahte simplu. Nu se poate! Aşa vrea hazahdul 
dumitale. Îşi are phobabil socotelile sale. În ţelegi de ce nu 


se poate? Plec dimineaţă la prietena mea. Sunt doar 
domnişoaha ei de onoare. Nu vezi toaletele? Întrebă, lovind 
în geamantan cu vârful pantofului. Nu pot dezerta de la 
datorie. 

Sergiu Miclăuş simţi o vrăjmăşie de moarte pentru 
prietena domnişoarei Gina, care n-a găsit altceva mai bun 
de făcut decât să se mărite într-o asemenea zi. Uită că 
numai datorită acestei împrejurări le-a fost dat să se 
întâlnească. 

— Şi cine e, mă rog, această prietenă? Cine-i fericitul 
mire? 

Mai păstra speranţe nelămurite. De ce adică unul din doi 
n-ar fi o cunoştinţă, cum a pierdut din vedere atâtea; foşti 
colegi de universitate, foste relaţii oricât de vagi de 
vilegiatură? Numele au sunat însă străine. Se înverşună 
totuşi să afle o dezlegare. Domnişoara Gina capitulă: 

— Fiindcă stărui atât, propun ceva mai simplu. Am şi eu 
dhept la un invitat al meu. Nu? Te prezint. Nu-ţi gahantez 
că ai să te amuzi. Însă nu aceasta cauţi, nădăjduiesc. E 
acceptabilă propunerea mea? 

— Mai întrebi?! Izbucni Sergiu Miclăuş, lărgind braţele să 
cuprindă în exaltarea sa toată planeta. Parcă am avut o 
presimţire când mi-am lăsat aci, acum doi ani, toate hainele 
de ceremonie! Frac, smoching. N-aveam nevoie de ele în 
exil. Au să cam miroase a naftalină. Iorn peste ele dis-de- 
dimineaţă un flacon de colonie şi le las la vânt. Vezi că toate 
se rezolvă cu puţină răbdare? Era simplu ca povestea cu oul 
meşterului Cristofor Columb, tizul şoferului nostru. 

Amândoi şi-au aruncat ochii la tizul ilustrului navigator. 
Cristofor, renunțând să-şi mai muncească mintea cu aceşti 
bizari clienţi de noapte, adormise la volan, cu bărbia în 
piept şi cu şapca pe ochi, prăvălat într-o râlă ca un asasinat. 

— Prinde puteri pentru expediţia din Platoul Pamir! ÎI 
scuză domnişoara Gina, zâmbind înseninată după plânsul 
care-i zguduise umerii mai adineaori. 


— A scăpat! Nu mai plec în Pamir, nici în Industan, nicăiri. 
Nu mai am de ce pleca acum. Şi cum facem? Întrebă cu 
nerăbdare Sergiu Miclăuş. 

— Vii aci şi mă iei dimineaţă, mergem să te prezint şi apoi 
mă acompaniezi la stahea civilă. 

— Imposibil. Îngăimă Sergiu Miclăuş, amintindu-şi cu 
remuşcare pentru ce a venit şi ce pune în ceasul acesta la 
cale. 

— Atunci după amiază, la două. Propuse fără nici o 
bănuială Gina Alimănescu. Găsesc un phetext să pot lipsi o 
oră, vin acasă şi te aştept. Chiar dacă eu întâhzii cumva, o 
previn pe tanti Catriona să te primească aci cu toate 
onorurile. Ai să vezi ce încântătoahe e! Îţi hezerv o sur 
priză. Nici nu-ţi imaginezi cine a fost, ce a fost. Aşadar, 
hămânem înţeleşi: la două! Şi hai să ne despărţim acum. 
Thebuie să dorm câteva ceasuri ca să nu am mâine o figură 
de spebhiat. 

Sergiu Miclăuş privea în asfalt zvârcolirea neputincioasă a 
gâzelor nocturne atrase de becul electric şi acum 
muribunde după zădarnica lor sarabandă. N-avea curaj să 
anunţe că nu poate veni şi de ce nu poate veni. 

— Nu spui nimic? Se miră Gina. E prea devreme la două? 
Te reţine ceva? Atunci, la thei, hai. Fie la trei. 

— Imposibil! Nici la trei, nici la patru nu pot, domni şoară 
Gina, e cu neputinţă! Stupid, dar aşa e! Crede-mă pe 
cuvânt. 

— Ciudat! Nu te mai înţeleg. Voiai numaidecât să ne 
vedem, şi acum fugi. 

— Nu fug, Gina. Domnişoară Gina! Odată, mai târziu, ai să 
afli, ai să înţelegi şi ai să ierţi ceea ce ţi se pare acum 
suspect. 

— Într-adevăh suspect! Cuvântul e bine găsit. 

Gina Alimănescu rostise vorbele cu o vădită iritare. Sergiu 
Miclăuş îi cuprinse mânuşiţa, ridicând degetele până la 
buze. 


— Eşti nedreaptă, spuse şuierător. Când ai să afli, singură 
ai să recunoşti că ai fost nedreaptă. Ţi-aş spune acum de ce 
aceasta, dar are să-ţi pară monstruos, şi povestea e prea 
lungă, prea complicată. Am să vin la cinci, cel mai târziu la 
cinci jumătate. Până atunci sper că totul s-a ter-minat. 
Crede-mă şi aşteaptă-mă, te rog. 

— Şi dacă oha cinci a dumitale se face şase, şapte, mai 
târziu? 

— Nu poate să se facă. Nimic nu poate să mă mai 
împiedice atunci! 

— Hm! Eşti prea misterios pentru mine. Ah, thebuie să mă 
adhesez fachirului Kama-Brahmin cel adevăhat, ca să-mi 
citească în stele ce-mi ascunzi. Nu e stupidă cuhiozitate 
feminină. „Nimic nu poate să mă mai împiedice atunci!”. 
Mărtuhiseşte că te exprimi în oracole şi că-mi dai dreptul la 
tot felul de interphetări. 

Îl privi în ochi, de jos în sus, ridicând bărbia, care-i 
tremura uşor. N-avea încă nici un drept, şi totuşi simţea un 
început absurd de gelozie. 

— N-ai venit în Bucureşti penthu ce cred eu? Nu te reţine 
ce cred eu? 

Sergiu Miclăuş surâse dureros: 

— Nu ştiu ce crezi, domnişoară Gina. Însă orice-ai crede e 
departe, foarte departe de realitate. Te rog să nu te 
îndoieşti de aceasta şi să rămână aşa. La cinci jumătate voi 
fi aci şi voi pune degetul pe soneria aceasta. Poţi să mă 
controlezi cu cronometrul în mână. Nu-ţi vorbeşte un om pe 
care abia l-ai cunoscut şi despre care încă nu ştii nimic. Îţi 
vorbeşte cel rezemat cu coatele pe bara ferestrei, în câmp, 
acum câteva ceasuri, când asculta pasărea din salcâm şi se 
simţea atât de singur în noaptea foarte frumoasă, dureros 
de frumoasă, domnişoară Gina. Gina. Acela nu poate să te 
mintă şi să-ţi ascundă nimic. 

— Să spunem şi s-o credem. Încuviinţă cu o urmă de 
îndoială Gina Alimănescu. Acum s-a sfârşit. Voi face tot 
posibilul să fiu acasă şi să te aştept la cinci jumătate. Lasă- 


mă să sun. Sau mai simplu, dă-mi voie să intru înăunthu şi 
să bat în geam. 

Ca una care cunoştea obiceiurile casei, Gina Alimănescu se 
caţără ca o veveriţă pe grilaj, băgă mâna subţire până la un 
zăvor ascuns şi deschise portiţa. 

Sergiu Miclăuş îşi asumă cu o neţărmurită fericire rolul lui 
Tacke 33 şi cără cele două geamantane în curte, păşind 
comic în vârful picioarelor, cu precauţie de cambrioler. Gina 
Alimănescu mergea înainte, de-a-ndărătelea, cu de-getul la 
buze. 

— Sst! Încet! Şopti. Acum te hog lasă-mă singură. Pleacă, 
să nu ne vadă cineva. Noapte bună, domnule Sergiu. 

— Spune-mi Gigi. De la moartea mamei nu mi-a mai spus 
nimeni Gigi. 

— Noapte bună, Gigi! 

— Noapte bună, Gina! 

Încercase să-i cuprindă mijlocul, să-şi apropie gura de 
buzele ei. Gina lunecă şerpuit, apărându-se de atingere. 

— Nu aceasta. Te hog, nu aceasta. 

În pragul portiţei, după ce l-a petrecut cu paşi prelinşi de 
pisică pe nisipul scrâşnitor, flutură mâna goală: 

— Şi vezi de nu pleca în Platoul Pamir, să te aştept phea 
mult. 

— Nu, Gina. Nu mai am ce căuta în Platoul Pamir. 

— Nu mai am ce căuta în Platoul Pamir, stimabile 
Cristofor! Mergem în bulevardul Maria. 

— Mai bine, domle, că-i mai aproape. Se bucură şofe rul, 
încă nu deplin trezit din catalepsie. Apoi, într-un acces de 
sinceritate, mărturisi: Şi ca să vă spun adevărat, nici nu mă 
cam dau eu cu gândul în ce cartir să fie Platoul ăla Palmer. 
Am ajuns de nu ne mai cunoaştem Bucureştiul nostru, 
domle, de când cu atâtea schimbări de nume. N-o fi cumva 
prin prelungirea Dorobanţi, la stânga? 

— Exact. 

— He-hei! Tot ştia el ceva, neica! Se bucură Cristofor, 
crescut în ochii săi proprii. Bulevardul Maria, ce nu măr aţi 


Zis? 

— Dă-i drumul mai repede! Îţi fac eu semn. Îşi pierdu 
răbdarea Sergiu Miclăuş, care nu mai avea poftă de vorbă. 

Zvârlit la fiecare viraj dintr-o margine în cealaltă a cuştii, 
se întrebă dacă n-ar fi fost mai cinstit şi cuminte să 
mărturisească Ginei adevărul întreg. Dar cum să-i 
lămurească adevărul acesta în câteva cuvinte? Cum să 
comprime în tr-un rezumat de zece minute, povestea unei 
vieţi; a mai multor vieţi şi mai ales a mai multor morţi? 
Sergiu Miclăuş încercă: „Gina. Domnişoară Gina. Adevărul 
este că am venit la Bucureşti chemat de tatăl meu vitreg ca 
să asist la înmormântarea mamei mele vitrege.” Enigma de 
dezlegat pentru pagina de jocuri cu premii din Revista 
copiilor. Şi totuşi, realitatea, care nu întotdeauna e 
verosimilă, se afla condensată în aceste câteva cuvinte. Le- 
ar fi crezut Gina? Abia de atunci înainte ar fi început să-l 
considere un plăsmuitor de basme. Un plăsmuitor 
neîndemânatic de basme deocheate. Căci toată viaţa de 
până acum a lui Sergiu Miclăuş şi a celor din jurul său era 
alcătuită de linii frânte, părea condusă de ursite capricioase 
şi crude, care oboseau prea repede, încâlceau şi rupeau 
firele; fiindcă au dat greş o dată, se îndâărjea în alte şi alte 
încercări neizbutite, pecetluite fiecare cu o piatră de 
mormânt. 

Când Sergiu Miclăuş împlinea doi ani, Anton Miclăuş 
murea de inimă. După trei ani, Magda Miclăuş a încercat 
să-şi refacă viaţa şi a devenit doamna Leon Dobrotescu. Şi 
înainte de a sărbători doi ani de nouă şi tihnită căsnicie, a 
luat drumul cel fără întoarcere să-şi regăsească în cer 
primul bărbat. Sergiu avea şapte ani - începuse şcoala. Îşi 
mai aminteşte şi acum lecţia de silabisire întreruptă, când a 
venit Matei, servitorul cel vechi al casei, moştenit de la 
Anton Miclăuş, să-l aducă lângă patul bolnavei pe moarte, 
care-şi cerea copilul. Îşi mai aminteşte şi acum ziua ploioasă 
de toamnă a înmormântării - cel dintâi eveniment pregnant 
păstrat viu în memorie - coroanele de flori şi cortegiul de 


necunoscuţi, amestecul de plâns şi vanitoasa satisfacţie a 
unui orfan devenit obiectul tuturor atenţiilor şi 
compătimirilor. Cocoane bătrâne, mirosind a tămâie, ceară 
şi naftalină, îl netezeau pe frunte cu degete osoase, îi 
tipăreau hăinuţele negre şi îi tânguiau soarta: „Cui rămâne 
acum sărmănelul? Pare deştept şi simţitor. Are ochii maică- 
sei, biata de ea. Nu mai plânge, puiule, că aşa a fost voinţa 
Celui-de-sus!”. 

Cui rămâne? Întrebarea aceasta nu exista atunci pentru 
el. Şi n-a existat îndată nici pentru alţii. Leon Dobrotescu, 
părintele vitreg, nu l-a trimis la îndepărtatele rude de pe 
mamă ori de pe tată, pe care întâia oară le-a văzut în ziua 
înmormântării şi despre care nimeni n-a mai auzit de 
atunci. I-a luat creşterea asupra sa, în casa sa; i-a tocmit 
preceptor şi a crezut că-şi plăteşte o sacră datorie faţă de 
moartă „pregătind societăţii - cum spunea el adeseori - un 
om întreg şi rectilin”. Rectilin! Lui Sergiu i-a plăcut 
cuvântul nou şi străin. Dar abia mai târziu, mult mai târziu, 
a înţeles ce va să zică termenul acesta de o geometrică 
rigiditate, care nu i se potrivea, fiindcă el era fiul lui Anton 
Miclăuş, cel ce nu ştiuse în viaţă ce înseamnă o conduită 
rectilină, şi al Magdei Miclăuş, cea slabă şi şovăielnică, 
agăţându-se ca o liană pe năruite ruini. 

Pe urmă a venit şi rândul lui Leon Dobrotescu să încerce a- 
şi reface viaţa. 

S-a însurat a doua oară. 

Sergiu Miclăuş avea un tată vitreg; căpătă şi o mamă 
vitregă. Ar fi ingrat să se plângă, mai ales de atmosfera din 
primii ani. Au venit mai apoi fraţii vitregi, sora vitregă. 
Sanda Dobrotescu n-a făcut deosebire între copiii săi şi 
copilul care nu mai era al nimănui. Leon Dobrotescu, la fel. 
Ba uneori părea chiar că-şi întârzie mai îndelung mâna prin 
părul lui decât prin al celorlalţi copii de sânge şi de lege: 
Teofana, Dudu, Săndel. E drept că nimeni nu-i mai spunea 
acum Gigi. Sergiu, mereu Sergiu. Diminutivul răsfăţat al 
copilăriei celei dintăi îl luase Magda Miclăuş, Magda 


Dobrotescu, Mado, în mormânt, cu dânsa. Dar Sergiu a 
simţit-o aceasta numai târziu. Şi mai dureros ca 
întotdeauna în noaptea asta, când buzele au şoptit 
involuntar o însetare aţipită în afundul subconştientului: 
„Spune-mi Gigi. De la moartea mamei nu mi-a mai spus 
nimeni Gigi”. Pe urmă? Pe urmă a început ceea ce e greu de 
povestit şi încă mai greu de înţeles. Ademenirile şi căderile 
adolescenţei, anii de facultate cu urâtele lor amintiri, 
dimineţile când se întorcea acasă scârbit de el însuşi, ca să 
o ia de la capăt în aceeaşi seară. A plecat. A fost silit de alţii 
să plece, fiindcă pierduse şi drojdia de mândrie care să-i 
dicteze o plecare hotărâtă numai de el, dintr-o casă de unde 
îl alungau toate privirile şi tăcerile mai apăsătoare decât 
cele mai crunte mustrări. 

Tot sângele îi năvăleşte în obraz de umilinţă şi de ruşine la 
gândul acelei dimineţi. 

Vreme de un an, Leon Dobrotescu încercase să şi-l facă 
secretar şi ajutor în treburile sale de avocatură. Nu 
izbutise. Apelase la un prieten din barou să repete 
experienţa cu mai severa autoritate a unui străin. N-a 
izbutit nici acela. I l-a trimis îndărăt, fiindcă în câteva 
săptămâni îi anarhizase un personal disciplinat, încurca 
termenele proceselor şi dădea întâlnire clienţilor prin 
bodegi. 

Era într-o dimineaţă după această din urmă ispravă, când 
l-a chemat Leon Dobrotescu în birou şi i-a pus numirea sub 
ochi: „E ultima încercare pentru a te mai salva, Sergiu. 
Răspunderea faţă de alţii are să te înveţe, poate, cu 
răspunderea faţă de tine. Pleci chiar astăzi să te prezinţi la 
post. Nici o amânare”. Şi sfaturile Sandei Dobrotescu la 
despărţire, gheţoase, pedante, enumerate şi categorisite pe 
capitole, ca enunţarea unor principii dintr-un breviar de 
morală civică! Şi precauţia de a-i da banii pentru biletul de 
tren şi subzistenţa pe o lună abia la intrarea în gară, ca să 
nu aibă cum să se mai abată la vreun tripou sau la vreo 
bodegă, să-şi ia adio de la prieteni! 


L-au dat afară. L-au alungat. 

N-a murmurat un singur cuvânt, fiindcă dreptatea era de 
partea lor. 

A plecat, şi dreptatea lor s-a dovedit repede şi deplină. S-a 
tămăduit. În târguşorul acela ardelenesc de munte a aflat 
că dormitau în el puteri necunoscute; s-a dezmeticit şi a 
acceptat ispăşirea. 

Nimic nu mai regreta. Nimeni n-ar fi bănuit de la ce căderi 
respingătoare şi triste venise judecătoraşul acesta la 
început posac, muncit de nemărturisite nostalgii; mai apoi, 
din ce în ce mai împăcat cu noua sa soartă, meticulos şi 
exact la datorie, străin de măruntele cancanuri şi ambiţii 
ale breslei, dezbărat de toate năravurile, până şi de 
inofensiva raţie zilnică de ţigări, suprimată; prezent un 
singur ceas din douăzeci şi patru la singura cafenea din 
Piaţa Unirii, pentru a satisface tabietul preşedintelui, 
înveterat jucător de şah şi de table; încolo singuratic şi 
distant, partidă matrimonială ochită de toate mamele din 
târg, care nu visau alt ginere ideal. 

Rupea foile calendarului cu indiferenţă. Îşi plătea cu o 
punctualitate exemplară pensiunea la madam Covaci; 
servea de şapte ori pe săptămână aceleaşi şapte glume prin 
rotaţie domnişoarei Ergi, odrasla rotofeie şi mâna dreaptă a 
gazdei întru cele gospodăreşti. Domnişoara Ergi pleca 
genele roşcate şi se îmbujora sub pistrui la fiecare glumă 
cunoscută şi aşteptată ca un drept alei, cum îşi aştepta 
Byk, câinele-lup, tainul. Sergiu Miclăuş avea cuvânt să crea- 
dă că-i păstrează un amor ascuns şi fără speranţă. El nu se 
înduioşa, dar nici nu avea ferocitatea să-şi râdă de 
languroasele-i priviri. 

Citea. Dormea. Vegeta. 

Punea bani la o parte pentru o lună de vilegiatură într-o 
staţiune fără cazino şi ruletă. Îşi cumpărase bocanci cu 
talpă ţintuită, rucsac şi costum de alpinist. Pleca 
sărbătoarea în zori să se caţere pe stânci şi se întorcea 
seara frânt de oboseală, ca să doarmă fără visuri. Nu mai 


dorea altceva. Uitase că mai există altceva. O dată pe lună 
expedia lui Leon şi Sandei Dobrotescu un răvaş pe patru 
pagini, anunţându-le starea prosperă a sănătăţii trupeşti şi 
sufleteşti, mulţumindu-le că au ştiut să vadă mai limpede ca 
dânsul, că l-au silit să plece şi că l-au ajutat aşa să se 
despotmolească dintr-un smârc care-l trăgea cu perfidie 
afund. 

Răspunsul sosea cu regularitate, dar din ce în ce mai 
identic şi concis, în stilul formularelor comerciale. 

Îi scria şi-l semna în ultima vreme numai Sanda 
Dobrotescu, lăsându-i destul de neocolit să priceapă că 
distanţa în spaţiu şi în timp a restabilit raporturile normale 
între el şi o familie care nu este a sa. 

Era un străin; rămânea un străin. 

Le răsplătise generoasa ospitalitate cu ingratitudine; a 
tras cuvenitele consecinţe. Că se dezmeticise şi se 
vindecase, cu atât mai bine! Sosise şi timpul. Era o 
chestiune numai a lui, privindu-l strict personal. Sergiu se 
pregătea să rărească scrisorile. Fiindcă de câteva luni se 
pomenea tot mai stăruitor în ziare despre o apropiată 
remaniere ministerială, cu un portofoliu rezervat lui Leon 
Dobrotescu întru încununarea unei laborioase cariere 
politice, nu voia să pară că îi cultivă cu vreun calcul 
premeditat cine ştie ce protecţie viitoare, de care nu avea 
nevoie. 

Iar acum îl chemase telegrama la înmormântarea Sandei 
Dobrotescu. 

Ştirea a căzut neaşteptată. Sanda Dobrotescu îi ţinuse 
oricum loc de mamă, sub ochii ei crescuse, pe dânsa mai 
ales o scandalizau isprăvile de pomină, exemplele deşănţate 
oferite zilnic celorlalţi copii din casă, sânge din sângele ei. 
Mâhnirea şi sentimentul de vină acum ireparabilă s-au 
risipit însă pe măsura drumului, au făcut loc 
neastâmpărului irezistibil, aproape cinic, din tren. Când 
Sergiu Miclăuş a schimbat acceleratul la Braşov şi s-a urcat 
în compartimentul celor două prea vorbăreţe pensionare, 


uitase spre ce merge. Erau fără îndoială presimţirea, 
pregătirea, preludiul săltat ca o melodie de Lulli ale unei 
întâlniri de mult şi tainic nădăjduită de toate fibrele fiinţei. 

Acestea se pot face înţelese într-o povestire sumară şi 
uscată, în termenii unui raport? Cugetul le parcurge 
vertiginos, fiindcă în gând şi în amintire toate se desfăşoară 
înainte şi îndărăt, în afară de timp, pe o sută de planuri - 
ghemul ursitei răsucit şi dezrăsucit magic în câteva clipe. 
Nevoiaşul vocabular omenesc de toată ziua le cuprinde însă 
ceva mai rudimentar şi nesigur, dibuind, pipăind, revenind 
în strădania neputincioasă de a exprima inexprimabilul. 
Gina le va cunoaşte şi le va înţelege treptat, înfăţişate cu 
luminile şi penumbrele, căderile şi ridicările vieţii trăite 
îndeaievea, încă o dată resuscitate de emoția unei 
confesiuni. Căci orice spovedanie îşi aşteaptă un ceas alei, 
anumită atmosferă, climatul prielnic. O noapte când şoapta 
vântului şi foşnetul frunzelor continuă să vorbească pentru 
tine după ce ai tăcut. O dimineaţă cu lumina transparentă, 
când toate par aeriene, eliberate de penibila osândă a 
gravitaţiei: toate uşor de înţeles, de acceptat, de simţit, 
când şi cuvintele capătă o fluiditate şi un timbru 
necunoscut, dacă se mai arată atunci nevoia cuvintelor. 
Altfel, ce-ar rămâne din toate? Actele omeneşti par ilogice şi 
adesea monstruoase fiindcă nu cunoaştem adâncurile în 
care au fost pregătite; după cum şi o viaţă pare alcătuită 
din episoade dezarticulate şi contradictorii fiindcă nu-i 
cunoaştem istoria ei secretă şi continuitatea subterană. 
Cine poate da un verdict fără să cunoască pricinile obscure 
ale păcătuiri lor noastre? Cine poate ridica piatra fără 
şovăire s-o arunce? 

Sergiu Miclăuş se deşteptă din meditaţiile menite să 
adune argumente, întru apropiata lămurire a Ginei 
Alimănescu şi întru iertarea unui trecut netrebnic, fără 
îndoială, însă definitiv abolit. 

Privirea regăsea cu emoție un decor familiar. 


Strada pe unde se întorcea elevul Sergiu Miclăuş de la 
şcoală, cu pantalonii scurţi şi cu bluza bleumarin, 
hârjonindu-se într-o ceată gălăgioasă, smulgându-şi 
ghiozdanele şi poticnindu-se în piedici. Aci era prăvălia cu 
bomboane sticloase şi vopsite, în borcane cilindrice. Şi 
dincolo, debitul de tutun de mai târziu, de unde cumpăra pe 
furiş ţigările cu carton, să le fumeze în closet ori în pod. Tot 
aci începea să-şi scuture hainele şi genunchii, să-şi verifice 
nasturii şi să-şi netezească părul, fiindcă acasă îl întâmpina 
examinarea minuțioasă a Sandei Dobrotescu: Mamisanda. 

Prăvălia mai este; mai există şi debitul de tutun. 

Şi iată aceeaşi stradă sub alt aspect, lugubru şi înăbuşi tor, 
unde celălalt Sergiu Miclăuş, trecut prin pierzaniile 
adolescenţei, oprea birja în zori de ziuă, ca să se furişeze în 
vârful degetelor, ca un răufăcător, şi să bâjbâie gaura cheii 
cu mâna nesigură. Întotdeauna aci cobora cu ochii buimaci 
şi gura coclită. Uneori se împleticea. Adesea se întorceau 
să-l măsoare din urmă lucrătorii porniţi de cu noapte la 
uzinele lor, precupeţii încovoiaţi de spinare sub cumpăna 
coşurilor, măturătorii rezemaţi în coada măturoaielor. Doi, 
trei, câţi ani a durat aceasta? 

— Opreşte aci! 

Sergiu Miclăuş aşteptă restul hârtiei de cinci sute. Îl băgă 
în buzunar fără să numere. Cu valiza în mână şi cu 
pardesiul pe braţ, se îndreptă din colţul străzii tiptil, cu paşi 
neauziţi, în puterea vechiului obicei. 

Prin fereastra deschisă de la salon se vedea flacăra 
fumegos legănată a lumânărilor. 

O singură fereastră deschisă, cu lumânări de mort, în 
strada pustie, în noaptea deşertată de sunete, de trecători, 
de viaţă, halucinantă ca o stradă de vis rău. 

Abia atunci îl pătrunse realitatea materială a morţii, 
spăimoasă şi irevocabilă. 

Intrarea era astupată de catranul pânzelor verticale. 

INTRAREA ERA ASTUPATĂ DE catranul pânzelor 
verticale. 'Tot aşa, oglinda cea mare din hol. 


Sergiu Miclăuş nu recunoscu mobila nouă, cubistă: 
scaunele din ţevi nichelate şi mesele paralelipipede în etaj. 
Nici tablourile de coloritul putred al planşelor anatomice, 
străpunse de violente trăsnete roşii şi verzi, în zigzag. 

Ştiu, însă, fără să-i spună nimeni că ele reprezentau încă o 
biruinţă recentă a Sandei Dobrotescu, campioană energică 
a tuturor inovaţiilor şi a emancipărilor de prejudecăţi: 
preşedintă şi vicepreşedintă de societăţi feministe, 
secretară de jurii şi inevitabilă delegată la congresele 
internaţionale de artă, de puericultură, de eugenie şi de 
egalizare civilă, politică şi socială a sexelor, a raselor şi a 
claselor. În anii din urmă, isca periodic în casă discuţii 
pentru a înlătura vechiturile demodate: sofale şi jilţuri, 
paturi de nuc şi scrinuri străbune de palisandru. Leon 
Dobrotescu, îndeobşte conciliant şi supus jugului conjugal, 
opunea o rezistenţă placidă, invocând argumente 
sentimentale. Sanda Dobrotescu le dobora pe toate cu un 
surâs rece şi superior. Bărbatul tăcea, pleca fruntea, 
despăturea ziarul şi aştepta resemnat să treacă altă 
problemă estetico-socialo-morală la ordinea zilei. Vechituri- 
le mai câştigau păsuire de o lună, până la discuţia viitoare. 
Se dovedea acum că până la sfârşit tot Sanda Dobrotescu 
ştiuse că triumfe. lar această deşartă victorie a unei moarte 
întinsă în încăperea de alături, cu mâinile încrucişate pe 
piept şi cu lumânările milenarelor rituri de îngropăciune la 
căpătâi, mărea senzaţia zădărniciei. 

Matei, servitorul inamovibil, păşea grotesc, ca pe un covor 
de jăratic. Luă în primire valiza, pălăria şi pardesiul 
drumeţului. Lungind gâtul uscat în gulerul alb şi prea larg, 
cu un buton conic şi ruginit în locul crăvăţii, lămuri cu vocea 
scăzută: 

— Am pregătit camera dumneavoastră cea veche. Aşa a 
dat ordin domnul! Pentru domnişorii Dudu şi Săndel am 
mutat paturile în sufragerie. Acolo dorm. 

Sergiu protestă stupid: 

— Nu era nevoie. Puteam să dorm eu în sufragerie. 


Glasul sunase bizar şi prea viu în holul cu acustica nouă. 

Servitorul bătrân îi făcu semn să vorbească încet, ca într-o 
casă unde se află un mort. Şi imediat Sergiu simţi mai 
insuportabil mirosul special al anticamerelor mortuare; de 
flori, de feştilă, de eter şi tămâie. 

— Vreţi s-o vedeţi acum? Întrebă moşneagul arătând spre 
uşa salonului. Tot el adăugă, însă, fără s-aştepte răspuns: 
Mai bine treceţi întâi la domnu-n birou. E a doua noapte de 
când nu-nchide ochii. Are nevoie de-un suflet de om mai de 
aproape. Au venit numai străini şi telegrame: telegrame şi 
străini. 

Sergiu Miclăuş observă că Matei era îmbrăcat într-un rând 
de haine negre şi vechi ale stăpânului. Negre, vechi şi prea 
largi. Mai îmbătrânise şi se mai uscase; nasul părea acum 
un plisc cornos de pasăre. A îngropat doi stăpâni, îngropa 
pe altreilea. El era cioclul tuturor: pasărea de cobe a casei. 
Mânecile hainei îi spânzurau până la jumătatea palmei, şi 
moşneagul se necăjea să le împingă îndărăt cu vârful 
degete-lor încovoiate. 

Luciditatea acestor observaţii îi apăru odioasă lui Sergiu. 
Îl dezgustă de el însuşi. Dar dezgustul nu-i opri gândul să 
alerge după alte năluci. Oare s-a culcat Gina? O mai doare 
piciorul strivit? Cum de a uitat s-o întrebe? Ochii ei sunt 
verzi ca smaragdul şi mâinile ei le cuprinzi într-un singur 
pumn amândouă, mai mici decât ale unui copil. 

Pânzele negre se clătinară pe faţa oglinzii, înfoiate de o 
bruscă adiere. Au dezvelit o făşie din luciu, un coridor de 
argint sclipitor şi adânc, magic, ducând spre un alt tărâm 
luminos, departe de aci, de morţi, de tămâie, de noapte. 

Matei luă aminte că a uitat uşa de afară deschisă. O lipi la 
loc. Adierea stătu. Perdeaua căzu iarăşi inertă, oglinda se 
posomori mată şi plumburie, astupând ieşirea spre cealaltă 
lume. 'Totul redeveni surd, obscur, fantomal. 

Servitorul răsuci cheia şi se întoarse, continuând: 

— Cum v-am spus, numai străini şi telegrame. lan priviţi ce 
mai maldăr de bilete! Care cum venea, lăsa un bilet. 


Aşteptă un semn la aspectul cupei de cristal încărcată de 
telegrame şi cărţi de vizită - orgolioasă mărturie a 
prestigiului de care s-a bucurat moarta şi a neconsolărilor 
lăsate în urmă. 

— Ce spui? Tresări Sergiu Miclăuş din întrebările lui tot 
aşa de îndepărtate ca lumea înghițită de eclipsa oglinzii. A, 
da! Telegrame şi cărţi. 

Cupa de cristal o recunoaşte. Era o mai veche achiziţie a 
Sandei Dobrotescu de la o expoziţie de artă şi industrie 
decorativă. Se încăpăţâna să-i descopere o utilizare precisă. 
Fusese pe rând vază de flori, fructieră, piesă de ornament 
pe pian. Destinația aceasta funebră, însă, nu intrase în 
prevederile moartei. 

— Înţeleg. Vorbi Sergiu Miclăuş, prefirând câteva cartoane 
între degete şi citind maşinal. Societăţi, comitete, 
preşedinţi, directori. Nici nu se putea să lipsească. 

Matei clătină capul scofâlcit într-o blajină mustrare de 
slugă veche, care l-a ţinut pe genunchi şi i-a fabricat zmeie: 

— Eu cred că numai vi se pare a înţelege, domnule Sergiu. 
N-aveţi de unde să ştiţi! Toate aceste câte se văd de multe, 
telegrame şi cărţi, nu-i aduc omului ce-i cere inima lui la 
durere. Nici nu s-a uitat la ele. Numai pe dumneavoastră vă 
aştepta. A întrebat şi la gară cu telefonul, când a văzut că 
nu mai veniţi. A aflat că trenu-i de vină şi s-a mai ogoit. 

Sergiu Miclăuş se îndoi că avea de ce să-l aştepte cu atâta 
nerăbdare un om pentru care devenise străin. Desigur, 
moşneagul exagera ca întotdeauna, dând evenimentelor o 
interpretare după a sa judecată naivă şi prăpăstioasă. 

Îşi privi mâinile unse de funinginea drumului; îşi simţi 
obrazul uleios şi ochii spuziţi. Cu neplăcere îşi aminti că 
Gina i-a cunoscut numai această mutră puţin atrăgătoare. 

— Aş vrea deocamdată să mă spăl. Se poate, Matei? 
Întrebă. 

— Se poate, dar nu acuma. 

Observa multe, prea multe Sergiu Miclăuş, cu o prea 
ascuţită luciditate. De când a intrat aci trăia într-o 


dedublare stranie. Se mişca mai încet, rămânea cu 
mişcarea suspendată în aer, în vreme ce ochii înregistrau 
toate din juru-i vertiginos, şi cugetul lucra febril, 
amestecând îndelaolaltă amintiri, comentarii, verdicte. Nu 
observa însă că în toate chipurile se acăţa de orice prilej, 
oricare, pentru a amâna să dea ochii cu omul singur din 
birou. 

Matei ghici mai lămurit pricina adevărată a vinovatei 
şovăieli. Nu-i lăsă răgaz: 

— Vreţi să vă spălaţi? Bine, aveţi să vă spălaţi. Apa nu se 
isprăveşte, domnule Sergiu. Vă pregătesc baia, poftim! 
Acuma intraţi şi găsiţi o vorbă omenească, domnule Sergiu. 
Să-i fie balsam la durere. Are nevoie, s-o credeţi. 

Sluga îl mâna de la spate spre uşa dublă, capitonată. 
Sergiu Miclăuş uită toate condoleanţele îndelung pregătite 
la începutul călătoriei din tren. Călcă pragul fără să ştie ce 
avea de spus şi ce de făcut. lar duhul răutăcios nu-l părăsi, 
îmboldindu-l la alte amintiri şi judecăţi nepotrivite ceasului. 
Cu un mizer resentiment, gândi că ultima oară a păşit 
pragul acesta cu privirea în pământ, umilit, când l-au 
alungat. Resentimentul dura, deşi numai izgonirea îl 
mântuise. 

Leon Dobrotescu ridică ochii scufundaţi în găvane, obrazul 
spongios, fruntea cu început de chelie. 

Descleştându-se din scaun, se sprijini cu palma în tăblia 
biroului şi îl aşteptă să se apropie, îmbumbiat strâns în 
hainele negre, strangulat în gulerul înalt, solemn şi 
funebru. 

Sergiu Miclăuş făcu jalnica descoperire că durerea cea 
mai teribilă nu lasă pe chipul omenesc decât urma unui 
banal guturai. 

Cinci paşi îl despărţeau de birou; i-a străbătut în mai puţin 
de cinci secunde. 

Destul timp pentru a-şi aminti că Leon Dobrotescu mai 
avusese ochii aceştia şi nasul de tuberculă tumefiată în 
iarna când a zăcut de gripă. Înfăşurat în pled, la gura sobei, 


îi dicta atunci cu glasul schimbat, nazal, concluzii scrise 
pentru procesele ajunse la termen; era în anul când încerca 
să şi-l facă secretar. El dicta cântărind cuvintele, ducând la 
nările violete batista îmbibată cu Vapex; Sergiu trăgea cu 
ochiul nerăbdător la pendul, fiindcă fiecare ceas de aci îi 
părea pierdut. 

Acelaşi glas nazal, guturăit l-a întâmpinat acum: 

— În sfârşit, Sergiule! Mă temeam că nu vii. 

Mâna întinsă îl trase spre el. Fruntea-i căzu pe umărul lui 
Sergiu, răpusă. 

A fost neaşteptat şi a fost ca o suflare fierbinte, topind 
năvalnic un sloi de gheaţă. 

Tot ce făcuse, gândise şi observase Sergiu Miclăuş până 
atunci fu deodată târât, înecat, mistuit undeva adânc şi 
departe. N-a mai existat decât prezenţa omului zidit singur 
aci între patru pereţi, cu deznădejdea sa incomunicabilă; 
lipsit de somn în pustiul lugubru al sfârşitului de noapte, 
când toţi cei de dincolo dorm, iubesc sau visează, se 
pregătesc pentru viaţa lor de peste câteva ceasuri, care nu 
vrea să ştie că se află undeva o moartă gata de pus în 
pământ. 

Sergiu Miclăuş se înfricoşă de singurătatea atroce a 
oamenilor în durere; se înduioşa cu remuşcare de apelul 
acesta neprevăzut la el, un străin. Susţinu lin fruntea 
căzută. Găsi gestul şi cuvintele pe care nu le pregătise în 
tren şi nici nu le-ar fi socotit fiinţând în el acum câteva clipe. 

Pe urmă bărbatul moartei se depărtă un pas, îi puse 
amândouă mâinile pe umeri şi îl cercetă în ochi: 

— Faţa ta arată sănătate, Sergiule. Sănătate în toate 
sensurile. Îmi iei o greutate de pe inimă. Văd într-adevăr că 
nu trebuie să regret hotărârea noastră de acum doi ani. 

Spunea: a noastră, cu toate că acum nu mai erau doi. 

— Dar, Tatileon, doar am scris regulat că sunt sănătos. În 
toate felurile sănătos. 

Leon Dobrotescu îi mulţumi din privire pentru „Iati leon”. 
Sergiu nu-l mai numise aşa din copilăria nevinovatelor 


răsfăţări. 

— Ai scris, recunosc. E just. Aceasta se putea, însă, să nu 
însemne nimic, Sergiule. 

Sergiu plecă ochii în pământ, simțind că-i arde obrazul. 
Cuvintele aveau o singură tălmăcire, şi, spre a sa umilinţă, 
ea singură îndreptăţită întru totul: „Scrisorile tale s-ar fi 
putut să mintă. N-ar fi fost întâia oară. O ştim amândoi.” 

Acestei tălmăciri îi murmură Sergiu Miclăuş un răspuns cu 
glas înecat: 

— M-am schimbat, Tatileon. Mult. 

— O speram. O credeam. Acum sunt convins, copilul meu. 

Leon Dobrotescu îşi reluă locul în jâlţul biroului. 

O clipă îşi acoperi faţa în palme. Mâinile erau foarte pale, 
golite de sânge, epuizate. 

Când îşi descoperi ochii, Sergiu Miclăuş nu mai găsi că 
durerea lasă pe chipul omenesc numai urmele unui banal 
guturai. 

— Eşti obosit, Tatileon, rosti cu milă ocrotitoare, invertind 
raporturile care au existat întotdeauna între dânşii. De ce 
nu vrei puţin să? 

Reproşul din privirea lui Leon Dobrotescu opri întreba rea 
să urmeze până la capăt. 

— Nu e vorba despre aceasta, Sergiule. Îmi rămân des 
tule nopţi de dormit. Mâine, şi poimâine, şi mereu. Fixând 
mânerul cuţitului de tăiat foile, rosti fără să ridice ochii: Ai 
fost? Ai văzut? 

— Nu, Tatileon. Încă nu. 

Tovarăşul de viaţă al moartei glăsui sacadat, căutându-şi 
cuvintele: 

— Ai să te duci şi ai s-o vezi. Are acum o figură foarte 
calmă. Iluminată. S-a împăcat cu toate. Dar agonia a fost 
lungă şi îngrozitoare, Sergiule. Trei zile s-a zvârcolit. A 
gemut şi a ţipat, a încercat să fugă din pat. Ea, care era atât 
de stăpână pe sine! A ştiut că moare şi nu voia să moară. 
Fiindcă sunt convins că numai în aceste zile din urmă şi-a 


dat seamă că şi-a pierdut viaţa. Eu. Cu dânsa şi eu. 
Amândoi. 

Sergiu Miclăuş încetase să mai înţeleagă. 

Pe scaunul din faţa biroului, incomodat de mâini, îşi 
pierduse definitiv luciditatea avidă să înregistreze şi să 
disece totul. 

Leon Dobrotescu zvârli cuțitul pe sugativa mapei. Înălţă 
ochii gălbui şi îi citi nedumerirea. 

— Te surprinde ce afli, Sergiule? M-a surprins şi pe mine 
că le-am văzut, în sfârşit, acestea şi că, în fine, le-am înţeles. 
Mâine ai să le cunoşti şi tu. Ţineam să-ţi vorbesc, Sergiule. 
În special pentru aceasta am vrut să vii. Am luat hotărâri 
care într-o măsură te privesc şi pe tine. Vei lua notă de ele 
şi vei decide. Aceasta fără întârziere, fiindcă eu am să plec 
şi am să lipsesc pentru multă vreme. Nu mai pot respira 
aerul de aci. Mă sufocă zidurile. 

Sergiu Miclăuş se gândi la remanierea anunţată în ziare şi 
aşteptată din zi în zi. O plecare acum însemna renunţarea, 
abandonarea unui suprem ţel de existenţă, pentru care 
Leon Dobrotescu şi mai cu seamă Sanda Dobrotescu luptau 
tenace de zece ani. Poate că omul din braţele jâlţului îi 
bănui gândul, căci preîntâmpină o întrebare care nu fusese 
rostită: 

— E o dezertare, ai să spui? Nu, Sergiule. M-am hotărât să 
schimb tot ce-a fost până acum. Să redevin eu. loate au fost 
o mare şi, din nefericire, o ireparabilă eroare. 

Leon Dobrotescu plimbă ochii osteniţi peste rafturile 
bibliotecii, la tablourile cubiste, la statuetele indescifrabile 
de pe piedestaluri. Apoi privi îndelung chipul lui Sergiu. 
Neaşteptat, spuse: 

— Sergiule, acum ochii tăi seamănă iarăşi cu ai mamei 
tale. Cu ochii Magdei. Sărmana Mado! 

Acestea le-a spus, iar spusele au fost însoţite de un zâmbet 
tot atât de neaşteptat. 

„E oboseala, desigur. Surescitarea oboselii care îl face să 
vorbească aşa”. Gândi Sergiu Miclăuş. Şi nu găsi ce să 


răspundă, cătând în jos, stânjenit. 

Cu talpa ascundea şi descoperea o figură geometrică din 
friza covorului. Păru cu totul absorbit de această derizorie 
îndeletnicire. Tăcerea se lăţi ca suprafaţa imobilă a unei 
ape negre după ce a înghiţit o piatră nebuneşte zvârlită şi 
cercurile s-au închis. 

Leon Dobrotescu împinse fotoliul. Zgomotul sparse 
cavernos tăcerea şi noaptea. Bărbatul moartei de dincolo 
veni până la scaunul lui Sergiu şi îl atinse pe umăr: 

— E târziu, Sergiule. Cred că te simţi obosit după atâta 
drum. 

— Nu, Tatileon. 

— Spune mai bine că nu-ţi dai seama cât eşti de obosit, 
fiindcă te afli la vârsta când oboseala nu se simte. Dar cum 
ai să pui capul jos ai să adormi imediat. E alt privilegiu al 
vârstei. Eu rămân aci, am hârtii de clasat şi de pus în 
ordine, socoteli. Tu te duci la culcare. Vom vorbi peste 
câteva ceasuri, după ce ne întoarcem. Da, după ce ne 
întoarcem de la înmormântare. Şi îţi mulţumesc că ai venit, 
Ser giule. Am pus să-ţi elibereze camera: ţi-a spus Matei? 

— Da, Tatileon. 

La uşă Sergiu Miclăuş nu se îndură să lase singur omul 
acesta intoxicat de nesomn, ţeapăn în hainele negre, 
strangulat în gulerul înalt, tare şi strâmt, îndărătnicit să-şi 
continue în costum de solemnitate veghea încă mai sinistră, 
acum, în preceasul pustiu al zorilor. 

Făcu încă o încercare, întorcându-se: 

— Nu se poate să rămâi aşa. Aci. E o tortură inutilă. 
Inumană, Tatileon. 

Leon Dobrotescu îi deschise uşa; îl îndemnă încetişor 
afară, cu palma pe spate, fără să murmure nici un cuvânt. 
Apoi el se zidi înăuntru cu singurătatea şi gândurile lui, cine 
ştie ce gânduri. 

În hol aştepta Matei, dormitând pe un scaun de ţevi 
nichelate şi răsucite ca măruntaiele de alambic. Sări, 
închise gura, îşi potrivi butonul, haina, pantalonul încreţit în 


urechea ghetei; păşi din nou, dezarticulat şi grotesc, pe un 
covor de jăratic, cu mânecile prea lungi căzute peste laba 
mâinii. 

Arcuind a întrebare sprâncenele, glăsui confidenţial: 

— N-am spus bine, domnule Sergiu? Avea nevoie. De 
dumneavoastră, şi nu de altcineva, avea nevoie. O slugă ca 
mine le înţelege mai bine ca alţii. Acuma puteţi trece şi 
dincolo. Cu băgare de seamă: faceţi semnul crucii şi 
sărutaţi. Întâi iconiţa, pe urmă mâna. 

Macabru regizor, îl conduse spre cealaltă uşă. Dar el nu 
intră. Intră numai Sergiu. 

O călugăriţă fără vârstă se ridică înclinându-se, aşeză 
cartea de rugăciuni pe măsuţă şi dispăru mută, în foşnet de 
stofe aspre. 

Sergiu Miclăuş rămase drept, neclintit în faţa catafalcului. 

Cu mâinile împreunate, privi. 

Flori, lumânări şi moarta întinsă orizontal. 

Încăperea era tapetată cu postav negru; catafalcul, înălţat 
pe un podium la mijloc. Lumina, împuţinată în capuşoane 
cernite. Salonul, golit de mobile, mai vast decât s-ar fi 
crezut. 

Sergiu înaintă un pas. 

Într-adevăr, Sanda Dobrotescu n-avusese niciodată chipul 
acesta iluminat şi calm. 

Prin viaţă trecuse cu o figură ingrată, cartilaginoasă, 
pretimpuriu matură, contractată de prea multe şi grave 
preocupări. Tinereţea ei a fost mai efemeră decât a altor 
femei. O scurtă palpitare, îndată istovită, fiindcă îndată au 
devorat-o o sută de mai nobile griji. Cariera bărbatului, 
înclinat spre pasivă moliciune. Comitete, societăţi şi jurii. 
Misionară laică a emancipărilor, austeră şi rigidă, şi-a 
alcătuit existenţa din tot atâtea datorii, care trebuiau plătite 
cu exactitate, la termen. Seducţia feminină, plăcerea, 
măruntele îndestulări şi delicii pământeşti legate de ochi şi 
de carne le-a îndepărtat ca frivole şi nevrednice slăbiciuni, 


la al căror spectacol subţia buzele în surâs de dispreţ, 
niciodată de milă. 

Acum surâsul buzelor pale era necunoscut şi nou. 

În locul sardonicei trufii - un zâmbet umil, fericit şi blând. 
De unde venea împăcarea aceasta supranaturală? Leon 
Dobrotescu spusese că s-a zvârcolit, a gemut şi a ţipat, că a 
vrut să fugă din pat de spaima morţii. Imobilitatea nu mai 
păstra nici o urmă din această ultimă luptă cu duhurile 
neantului. 

O acalmie oceanică. 

Un somn apărat de siguranţa dulce că nu mai are 
deşteptare pentru a reîncepe aceeaşi îndârjită vrăjmăşie cu 
tot ce a plămădit viaţa din slăbiciuni, ispite arzătoare, pofte 
şi căderi, după care urmează cealaltă voluptate, a 
ridicărilor. 

Sergiu Miclăuş înaintă încă un pas. 

Fruntea moartei era albă şi lucie. 'Toate încreţiturile urâte 
au dispărut. O daltă severă săpase an de an, suprimând 
plăpândele vestigii ale unei prea repede stinse graţii. A pus 
în loc o cută a voinţei încordate, alta a intransigenţei, a 
ironiei, a asprelor datorii. Ilzbutise deplin. Şi tot ce a izbutit 
a fost şters, definitiv anulat. Moartea restituise Sandei 
Dobrotescu fruntea pe care nu i-o încrustase viaţa cu 
slutele-i hieroglife. I-a redat-o albă, intactă, senină. 

Sergiu Miclăuş fu atras mai aproape de misterioasa 
transfigurare. 

Boltită şi sidefie, pe perna de atlaz, între florile cu aurul 
polenului scuturat, învăluită de efluviul parfumului capitos - 
ce taină dezlegată în clipa din urmă, ce siguranţă 
impenetrabilă închidea fruntea aceasta răcită şi pacificată? 
Toţi morţii iau cu dânşii un secret numai al lor. Gânduri, şi 
fapte, şi dureri, şi speranţe care n-au fost niciodată spuse. 
Au făcut parte obscură din viaţă. Nimeni nu le-a ştiut, nu le- 
a presimţit. A trecut o seară când mărturisirea stătea să 
expire pe buze şi n-a mai fost rostită fiindcă a survenit un 
banal incident domestic. Au venit apoi ani când această 


mărturisire nu-şi mai avea rost şi ascultători. S-a închis. A 
rămas numai cenuşă într-o urnă abandonată. Moartea o 
poartă dintr-o singurătate să se resoarbă în altă 
singurătate. Neant redat neantului. E povestea vieților 
toate şi a morţilor toate. Dar taina Sandei Dobrotescu părea 
să fi fost alta. Pentru dânsa n-au existat întrebări, îndoieli, 
speranţe şi regrete, neconturate fantasme după care 
aleargă şi cad făpturile omeneşti, tot atât de inconsistente 
ca fantasmele. Ea a cunoscut numai certitudini. Domeniul ei 
era rece şi clar: al raţiunii, al abnegaţiei, al datoriei, toate 
puse şi rezolvate în abstracte ecuaţii. Eliminase zona 
penumbrelor. Tot ce avea de spus, de voit şi făcut a fost 
spus, voit şi făcut. 

Ce îndoială plină de spaimă i s-a căscat deodată la hotarul 
abisal al morţii ca să-i dea cele trei zile de zvârcolită agonie, 
şi ce dezlegare a întrevăzut, ce revelaţie numai de dânsa 
ştiută ca să-i dea apoi împăcarea aceasta în veşnicie? Era 
înaltă; părea acum mai lungă, culcată orizontal. Rectilină. 
Da, cum i-a fost şi viaţa. Un model de existenţă rectilină. 
Dar fruntea şi surâsul nu mai erau ale preşedintei şi 
vicepreşedintei de societăţi, secretară de jurii şi austeră 
misionară laică a tuturor emancipărilor de prejudecăţi. Şi- 
au căpătat o feminitate postumă. Societăţile şi comitetele s- 
ar afla în drept s-o repudieze. Nu mai era a lor. Le-a scăpat. 

Sergiu Miclăuş sprijini un picior pe podiumul aşternut cu 
postav negru. 

Stătu cu fruntea plecată, mai aproape. 

Mâinile moartei, încrucişate pe piept, ţineau cruciuliţa de 
argint. O cruciuliţă necunoscută, fiindcă în casa lor nu se 
aflau icoane, candele şi cruci. 

Pe mâna dreaptă Sergiu Miclăuş deslugşi o cicatrice abia 
perceptibilă. Oblongă, mai albă şi mai lucioasă decât 
epiderma lucioasă şi albă. Veche de zece ani. Cum de n-o 
uitase, cum de n-o mai observase Sergiu de atunci? 
Cicatricea dura din seara când a izbucnit în sufragerie 
cearta dintre el şi Săndel: când fratele-i vitreg, Săndel 


Dobrotescu, a sfărâmat paharul într-un acces de puerilă 
violenţă, cu spume la gură şi lacrimi mânioase în ochi. Ea s- 
a ridicat din capul mesei să-i judece şi să facă dreptate. O 
aşchie de cristal îi zdrelise mâna, nimeni n-a priceput cum. 
Şi alta, mâna lui Sergiu; rană care n-a mai lăsat după o 
săptămână nici o urmă, fiindcă țesuturile tinere se 
regenerează rapid şi total. Sanda Dobrotescu nu şi-a oprit 
sângele. Mai întâi judecata şi dreptatea. Sergiu nu purta 
nici o vină, s-a dovedit în câteva cuvinte de explicare; 
pedeapsa a fost pentru Sândel. Pe urmă i-a spălat 
zgârietura lui Sergiu cu apă oxigenată, a bandajat-o cu un 
calm meticulos de infirmieră. Numai după toate acestea a 
trecut şi la rana sa, din care curgea o aţă subţire de sânge. 

Toată viaţa Sandei Dobrotescu a fost exprimată atunci, în 
întâmplarea aceasta ştearsă din amintire. Grija ei pentru 
dreptate şi adevăr; lepădarea de sine, înfrângerea 
femininei emoţii în faţa sângelui şuroind. 

Sergiu Miclăuş apropie buzele de cicatricea rece. 

Îşi dădu socoteală că nu aşa cerea ritul morţilor. Făcu 
semnul crucii, sărută mai întâi icoana rezemată de pervazul 
raclei, încă o dată mâna pentru eternitate încrucişată pe 
piept. Poate ritul cel adevărat nu era nici acesta. El aşa l-a 
crezut. Lacrimile nu şi-a dat seama când au venit; nici cum 
le-a şters. S-a retras spre uşă, călcând îndărăt fără să 
întoarcă spatele, fiindcă-i părea o impietate să întoarcă 
spatele unei moarte. 

Călugăriţa se prelinse înăuntru, balansând şiragul mătănii- 
lor de lemn. Matei nu mai era în hol. L-a găsit în camera lui, 
cu un braţ de prosoape şi cearşafuri. 

— V-am pregătit baia. Am dat drumul apei încet-încetişor, 
să nu se audă în casă. 

— Bine, Matei, sfârşeşte odată! Pleacă şi te culcă! 

Sluga clătină din cap, cu mâna dusă la gură. Ştia mai bine 
ce are el de făcut în asemenea împrejurări; nu priveghea 
întâia oară într-o casă c-un mort. 


— Am pus şi nişte hapuri de somn, din care lua răposata, 
Dumnezeu să-i aibă sufletu-n pază! M-am gândit că n-ar 
strica să încercaţi două, ca să vă hodiniţi de îndată. 

Matei scutură tubul de sticlă de pe noptieră, sunând 
comprimatele de fund. Mai pături aşternutul. Deretică 
flacoanele scoase din valiza de voiaj. 

— Sfârşeşte, Matei. Vreau să rămân singur. 

— Rămâneţi şi singur. Am să v-aduc eu dulceaţa şi cafeaua 
la vreme. 

Moşneagul se mistui afară, păşind pe resorturi. 

Sergiu Miclăuş răsuci butonul luminii din mijloc, ca să-şi 
revadă din plin camera lui până atunci înecată în 
semiîntunericul lămpii albastre. Toate, orânduite din nou, 
cum au fost. Şi în plus pianul scos din salon, singura urmă 
rămasă în casă de la Magda Miclăuş, Mado. Sergiu plimbă 
palma cu o dezmierdare melancolică peste lemnul negru, 
dens şi curb, cu fine reflexe de metal oxidat. 

Se îndreptă spre geam. Gândul să facă o baie, să-şi frece 
trupul gol cu săpun şi cu mănuşa i se arătă monstruos 
acum, indecent, sub acelaşi acoperiş cu o moartă. Ridică 
storul, deschise fereastra. Mijea de ziuă. O lumină lividă, 
bolnavă, spectrală. Un pas sonor, undeva, departe, la 
capătul străzii, la capătul lumii. Când nu s-a mai auzit, 
tăcerea a fost mai nefirească, imobilă, totală, bloc solidificat 
peste morţi şi peste vii. 

Pianul îl chema îndărăt. 

Pianul unde poate prin vis, poate în amintire, poate în 
amintirea plăsmuită de un vis îi apărea întotdeauna o 
umbră diafană, fâlfâind degetele într-un zbor de aripi albe 
pe clapele de ivoriu. În amintirea sau în visul acela, sau în 
amintirea plăsmuită de visul acela, el se afla în mijlocul 
camerei de atunci, altă cameră, clădind pe covor un precar 
edificiu de cuburi. Se năruia edificiul; copilul cu straiul de 
catifea potrivea din nou cuburile, înălţând turnul până la 
vârf; la ultimul cub toate se clătinau, iar căderea n-o mai 


putea opri. Era seară, dimineaţă, amiază? Melodica 
armonie strămutase plutitor copil şi mamă în afară de timp. 

Sergiu Miclăuş apăsă uşor, cu vârful degetului, o clapă. 
Pianul scoase un suspin depărtat şi vechi, o şoaptă numai 
de dânşii auzită şi cunoscută. 

„Gigi. Ce faci?” îl întrebase glasul de atunci cu o su- 
râzătoare mustrare când el s-a ridicat părăsind cuburile şi a 
venit tiptil să strecoare mâna pe sub mâinile albe şi să 
încerce un sunet al lui. 

„Gigi. Ce faci?” 

Amintirea sau visul, sau amintirea plăsmuită de vis aicea 
sfârşeşte. Nu-şi mai aduce aminte de glas să-l mai fi auzit 
vreodată pe urmă; de glas, de nimic. 

Încet, închise capacul pianului. 

Gigi. Nu i-a mai spus nimeni Gigi de atunci. 

„GIGI. NU I-A MAI SPUS NIMENI Gigi”. 

Cu aceste cuvinte şoptite sieşi prin vis s-a deşteptat Gina 
Alimănescu din somn. 

A deschis genele gâdilate de pămătuful poleit al razelor. A 
surâs. S-a răsucit în pătucul îngust; cu zveltă mişcare, s-a 
eliberat din crisalida aşternutului, s-a săltat dintre perne şi, 
întinzând palmele mici, a adresat un salut matinal: 

— Bună dimineaţa, domnule Gigi! 

Cum invizibilul Gigi n-a dat nici un răspuns, Gina îl 
ameninţă cu degetul: 

— Foahte frumos! Şi să mai pofteşti dumneata să-mi 
vohbeşti despre politeţe, domnule Gigi! Sau poate vhei să 
spui că nu mă auzi, că nu eşti aci? Dar toată noaptea ai fost 
phezent. Nu m-ai părăsit o clipă. Şi acum taci? Pen thu 
aceasta meriţi. Meriţi. 

Gina îşi lăsă capul cu buclele răvăşite pe pernă, meditând 
cam ce pedeapsă ar merita Sergiu Miclăuş, care nu putea 
pretinde că e plecat în Platoul Pamir de vreme ce toată 
noaptea i-a stat prezent în vis. 

Pedepsele în orice caz nu se anunțau înfricoşate după 
surâsul jucăuş din colţul buzelor, dezminţind prefăcuta 


încruntare dintre sprâncene. Gina le recapitulă pe toate în 
imaginaţie, nu se îndură să aleagă una anume şi să renunţe 
la altele zece; îşi rezervă dreptul unei mai nepripite 
hotărâri pentru mai târziu, după amiază, la cinci jumătate; 
acum zvâcni din pat şi merse direct la oglindă. 

Examenul a fost scurt. 

Nici n-ar fi avut de ce să dureze. Cele câteva ceasuri pu- 
ţine de somn au şters orice urmă de oboseală şi drum. Prin 
oglindă îi zâmbi Ginei chipul cel cunoscut din deşteptările 
voioase ale şcolăriţei şi studentei fără pricini de mâhnire şi 
lacrimi, când totul era simplu, şăgalnic, candid. 

Tot ca atunci, Gina Alimănescu trimise oglinzii o tiflă 
amicală, îi scoase limba şi îi întoarse spatele cu o piruetă, 
simțindu-se cea mai fericită vietate de pe lume, 
nerăbdătoare să-şi inaugureze cea mai feerică zi. 

Pămătuful de raze lunecat oblic prin ochiul perdelei poleia 
un colţ de pernă, o bandă diagonală din covorul mola-tic, un 
pantof răsturnat, aşteptându-şi Cenuşăreasa. Ca şi altădată, 
se juca dând la iveală din penumbra vişinie aceeaşi 
incorigibilă dezordine: ciorapul zvârlit pe un spătar de 
scaun, cartea cu foile în evantai, corola pală a cămăşuicii de 
mătase strivită sub teascul unui album cu vederi din 
Moscova țarilor, care a descins printr-un inexplicabil 
capriciu de la locul său bine ştiut să-şi petreacă noaptea la 
picioarele patului. Zadarnic, cuprinsă de cele mai brave 
decizii, şcolăriţa scria cu litere mate de săpun pe luciul 
oglinzii un sever ultimatum: „Astăzi vei fi mai ordonată 
decât ieri!” 

Zadarnic studenta de mai târziu preschimbase textul 
imperativ într-o variantă aforistică şi altfel convingătoare, 
scrisă cu roşul de buze: „Dezordinea exterioară este 
indiciul dezordinii lăuntrice.” 

De asemenea năzdrăvane şi dinainte condamnate 
tentative de autoeducaţie râdea poşeta cu mănuşile în gura 
larg căscată, iţindu-se după paravanul de lac; se clătina în 
ho hot pălăria cocoţată pe un sfeşnic antic cu trei braţe; îşi 


pierdeau echilibrul pantofii, rostogolindu-se în chicote de 
pe etajera de cărţi. Corul râsetelor, imperceptibil pentru 
alte urechi, îl auzea prea bine şcolăriţa şi studenta de mai 
târziu, fiindcă din copilărie păstrase tainica înţelegere a 
limbajului folosit de obiecte, de păpuşi, de animale, de 
nevăzutele zâne care răspund îndată la chemarea celor ce 
ştiu să le cheme. 

Le auzea şi le înţelegea râsul; sceptica lor înveselire însă 
n-o indigna, căci toate erau prietenele sale vechi, 
confidentele extravagantelor monoloage gângurite de fetiţa 
de o şchioapă, când era mai măruntă şi mai plăpândă decât 
păpuşa favorită, Pomponeta, cu obrajii ei bucălaţi de 
porțelan şi cu ochii de sticlă miraţi. Fetiţa crescuse (0! Nu 
prea mult), învățase abecedarul, mai apoi regula de trei 
simplă, algebră, trigonometrie, cronologia voievozilor 
moldo-valahi şi istoria literaturii franceze de la Cântecul lui 
Roland până la Cimitirul marin al lui Paul Valery; toate n-o 
împiedicau să le păstreze aceeaşi statornică fidelitate, să le 
încredinţeze planurile şi proiectele, să le ceară sfaturi cu 
glas tare şi să le asculte răspunsul în dialectul lor secret. 

Solemn, le făgăduia: 

— Aveţi să vedeţi voi că de mâine încep! Hotărât! Tot ce 
poate fi mai hotărât! 

— Ha-ha! Ho-ho! Hi-hi! Replica ireverenţios corul de 
hohote. Tu, şi ordinea?! Aceasta chiar că am vrea s-o vedem 
şi noi! 

Pantoful făcea o tumbă de pe comodă; tocul cu peniţa 
înfiptă în duşumea zbârnâia un râs mefistofelic; Pomponeta, 
păpuşa cu obraz de porțelan, se lăţea pe burtă în spasmuri 
de veselie, dezgolindu-şi fără pudoare un pomponet 
emisferic în pantalonaşi cu dantelă. 

— Nu credeţi? Atunci am să ahăt eu chiar de azi! Na! De 
astăzi după amiază. 

— Hi-hi! Răspundea corul. 

Gina pleca la şcoală, la facultate, trântindu-le uşa în nas, 
grăbită, fiindcă era întotdeauna în întârziere cu cinci 


minute. lar ordinea o restabilea în urma ei tanti Catriona, 
începând cu inscripţia nulă şi neavenită din oglindă, 
îndelung frecată cu petecul de flanelă până la abolirea 
totală. 

Grafitele din oglindă lipseau acum; dezordinea era 
aceeaşi. 

În loc să se simtă umilită de mustrătorul spectacol, Gina se 
chinci în fundul patului cu bărbia în pumni, să lene vească 
încă puţine clipe, savurând atmosfera deşteptărilor ei de 
altădată, atât de străină de tot ce a lăsat ea în urmă, 
departe, la capătul ţării, în camera prea vastă şi rece a 
pensiunii „Unio” de la Oradea-Mare. 

Acolo totul e strict, necesar, alb, ripolinat, higienic şi 
aerisit, ca într-o severă sală de sanatoriu. 

Aici toate sunt pe o altă scară redusă, şi totul factice, 
exotic, încântător şi absurd, în disprețul utilelor destinaţii 
din încăperile într-adevăr locuite. 

Prin perdele soarele dimineţii ilumina un interior minuscul 
şi colorat de lampion japonez. Şi ce aglomeraţie de muzeu 
necatalogat! Ce refugiu secret al fantasticului! Porţelanuri 
chinezeşti şi cristale venețiene; statuete şi făşii de brocart; 
şaluri spaniole crucificate în perete şi bisactele de mahon 
încrustate cu argint şi sidef. Cele unsprezece păpuşi, surori 
mai mici ale Pomponetei. Pat, scaune, taburete, oglinzi — 
toate sub mărimea naturală. Scund, tavanul. Scunde, uşa, 
casa; liliputane, celelalte odăi; decor fantasmagoric pentru 
creaturi aeriene şi mai apropiate de pasările tropicelor 
decât de oamenii care se hrănesc cu o halcă de porc afumat 
pe varză călită, înghit pe nerăsuflate o halbă de bere, 
sughit, asudă şi scuipă. 

Când Gina era o fetiţă de cinci ani (arătând ca una de trei) 
şi când s-a întors tanti Catriona din ţările ei depărtate, s-o 
adopte şi s-o despartă de restul familiei cu fraţi numeroşi, 
bătăuşi şi spătoşi ca haiducii, îndată şi-a făurit o 
seducătoare legendă. S-ar spune că e o ciudată şi totuşi 
foarte frecventă pornire a copiilor să-şi atribuie o naştere 


misterioasă, să se creadă numai vremelnic încredinţaţi unor 
părinţi provizorii de către cine ştie ce prinți şi prințese din 
împărăţia mirajului, până la teatrala lor întoarcere cu alai 
măreț, carâte de aur, călăreţi încoifaţi şi paji cu bucle 
bălane. Poate închipuirea aceasta consolatoare răspunde 
unor suferinţe şi umilinţi ascunse, unor însetări ale vârstei 
de a transfigura o realitate mâhnită şi hâdă, fără altă 
zarişte. Minunea o aşteaptă toţi: nu se împlineşte niciodată, 
pentru nimeni. Vremea presară o cenuşă mocnită peste 
licărul tot mai agonic al închipuirii. Copiii se resemnează 
adevărului prozaic. Uită, îşi află alte mai mediocre amăgiri; 
târziu, îşi râd cu o înfiorătoare indiferenţă de tot ce n-a fost 
şi nici n-avea cum să fie. 

Printr-un mic privilegiu, însă, fetiţa de cinci ani găseşte aci 
o lume de vrajă aşa cum numai visul urzeşte. Căci to tula 
fost de la început altcum decât viaţa cea banală de toate 
zilele. Şi altfel era această necunoscută tanti Catriona, 
despre care nimeni nu pomenise în casă vreodată şi a 
apărut pe neaşteptate, mică şi enigmatică, asemeni zânelor 
născute dintr-o alună de aur, crescute de o veveriţă 
fermecată a brazilor din codrul lui Moş Crăciun. 

Gina de atunci şi-a explicat în felul său minunata 
întâmplare. 

Tanti Catriona venise s-o caute fiindcă amândouă făceau 
parte dintr-un neam deosebit de al celorlalţi pământeni, cu 
alte legi, alte bucurii, alt destin. Se afla departe-departe o 
ţară a lor himerică, poate un ostrov, poate un palat în fundul 
mării, poate o vale împresurată cu munţi de cleştar, drepţi 
ca peretele - acolo a trăit neamul lor fericit, fără griji şi 
pricini de mâhnire, fără bătrâneţe şi boli slute, în patria lor 
blândă şi paradisiacă a feelor. Pe urmă au venit căpcăunii 
cei mari şi urâţi să le risipească neamul în toată lumea. S-au 
împuţinat, mai trăiau câteva, izgonite, fără să ştie una de 
alta, căutându-se şi tânjind. 

Tanti Catriona i-a dat de urmă. Nu s-a îndurat s-o lase 
singură. A pornit de peste nouă mări şi nouă ţări s-o scape, 


s-o ia cu dânsa, la dânsa. 

Avea pe atunci părul pudrat. Acum e alb ca o perucă de 
marchiză. Dar obrazul îi era roz, ochii - vii, verzi ca 
smaragdele, verzi ca ochii Ginei; pasul, dansant şi elastic, 
râsul, cristalin, făptura, cu un lat de palmă mai joasă decât 
a celorlalţi oameni grosolani. 

Pentru Gina n-a mai fost nici o îndoială că părul argintiu al 
zânei Catriona însemna numai o înşelare, o joacă, o 
încercare de travestire pentru a sili lumea cealaltă să le 
lase în pace pe amândouă, în viaţa lor secretă şi fabuloasă, 
alcătuită după visul copiilor şi după legile basmelor. 

În prima dimineaţă au ospătat jos, pe blana de urs alb, 
instalate pe perne, cu o măsuţă de lac chinezesc la mijloc, în 
farfurioare ca de păpuşi şi din ceşti de porțelan străveziu, 
jumătate cât cănile din care îşi beau cafeaua în cealaltă 
casă fraţii cei spătoşi şi bătăuşi. Au ospătat şocolată, cacao, 
fructe, struguri uscați, pesmeţi de migdale. La amiază s-au 
strămutat să ronţăiască dejunul frugal în altă cameră, la 
altă măsuţă. Seara, aiurea. Hrană ciugulită de păsări, 
menaj de păpuşi, gângureală de copii fără răspunderea şi 
teama zilei de mâine. 

Cum să mai creadă fetiţa de atunci că adevărata ei familie 
şi adevărata ei lume fusese cea rămasă undeva, într-un târg 
urâcios, unde venea un domn de la birou în straie lustruite 
la coate, descălţându-se din prag şi cerându-şi papucii cu 
tălpile ciur? 

Masa acelora era acoperită cu muşama vânătă; farfuriile, 
mari, desperecheate şi ştirbe; mâncările, cu miros sleit. O 
femeie descărnată ofta într-un capăt de masă; în celălalt, 
domnul cu papucii citea, printre înghiţituri, ziarul, rezemat 
de cana cu apă; cinci hojmălăi înfulecau zgomotos, trânteau 
tacâmurile şi mai cereau pâine; bucăţi mari, miezoase şi 
înecăcioase de pâine. 

Chiar acum, după optsprezece ani, când Gina Alimănescu 
îşi ştia părinţii odihniţi în pământ, fraţii împrăştiaţi fără 
urmă unde i-a târât viaţa cea aspră şi grea, ea încă mai are 


părelnica îndoială câteodată că aceia i-au fost cu adevărat 
adevărații părinţi, adevărații fraţi, adevărata familie. 

Fireşte, amăgirea abia palpită şi s-a stins. Face loc 
realităţii, aşa cum a aflat-o şi a pătruns-o treptat, pe măsura 
anilor. 

Femeia descărnată din capul mesei a fost mama ei de 
aievea şi ofta din greu, fiindcă din greu se poate îndestula o 
casă cu şase copii când leafa bărbatului e mică şi pâinea se 
scumpeşte la fiecare jumătate de an. Domnul cu hainele 
lustruite în coate şi cu ochelarii legaţi în ramă de fier a fost 
tatăl ei de aievea şi îşi cerea papucii ciuruiţi ca să-şi cruţe 
perechea de ghete, fiindcă o pereche nouă de încălțări e o 
problemă adesea fără dezlegare pentru un slujbaş mărunt 
de percepţie. Casa lor era urâtă şi tristă, fiindcă sărăcia e 
urâtă şi tristă. 

Le-a priceput Gina mai târziu acestea; a simţit şi simte o 
milă pentru soarta lor de animale osândite la cruntă povară 
până la moarte; dar de viaţa şi de necazurile lor s-a 
înstrăinat de îndată pentru totdeauna. 

Şi i-a venit încă mai greu să accepte cealaltă realitate, 
care arăta că tanti Catriona nu sosise de pe un tărâm 
fantastic, din lumea basmelor, zâna chemată de tainicul 
mesagiu, că o aşteaptă undeva o soră mai mică şi nefericită, 
capturată de nişte vitregi străini. 

Tanti Catriona era numai sora mai mare a femeii 
descărnate din capul mesei. Soră mai în vârstă, însă 
neasemănat mai tânără la chip, dispărută pe timpuri, poate 
furată, poate ademenită de o trupă trecătoare, ca să ajungă 
dansatoare celebră, primă-balerină de operă imperială, cu 
pseudonimul ilustru anunţat cu o lună înainte de uriaşe 
afişe când pleca în turneu dintr-o capitală în alta. Aceasta a 
durat un sfert de veac, până ce a presimţit că steaua ei 
păleşte. Atunci n-a aşteptat bătrâneţea decrepită şi 
caricaturală a celorlalte contemporane, îndârjite să 
ţopăiască un dans macabru de strigoaice până când li se 
risipesc ciolănaşele pe scenă. S-a întors din străinele locuri, 


şi-a reluat numele vechi şi obscur, a găsit o casă pe măsura 
ei - întotdeauna a avut de suferit în carieră din pricina prea 
miniaturalei făpturi - s-a hotărât să vieţuiască retrasă, 
anonimă, împresurată de odoarele adunate în existenţa-i 
nomadă. 

Încăperile strâmte şi scunde s-au umplut de eteroclitele 
piese de muzeu. 

Dar casa i s-a părut, cu toate acestea, deşartă. 

Şi-a amintit că lăsase undeva o familie. 

A mers s-o cerceteze. N-a găsit-o pe plac. Nu mai vor-beau 
aceeaşi limbă. A descoperit, în schimb, o nepoată aidoma cu 
dânsa la chip, la ochi, la statura puţintică. S-au adorat din 
întâiul ceas, s-au înţeles din întâia zi, deşi fosta primă- 
balerină de operă imperială, sub înfăţişarea ei pue rilă, 
nealterată de vârstă şi de corosivul vieţii, e o mică persoană 
foarte energică şi foarte străină de pasiunile, de aventurile 
şi de slăbiciunile unei celebrităţi care atâta vreme a trăit 
între culise şi rampă. 

În tinereţea glorioasă nu s-a înconjurat de suita 
admiratorilor; la bătrâneţe nu s-a înconjurat de o turmă de 
pisici şi căţei, alintând dobitoacele cu poreclele amanţilor 
de altădată. Nu pune în evidenţă pe etajere vrafurile de 
reviste şi ziare cu fotografiile baletelor faimoase unde a 
figurat, programe îngălbenite, cronici memorabile, dedicaţii 
cu fulgurante parafe. Nu povesteşte zarzavagiului cum a 
fost ea, ehei! În juneţe şi cum îi trimitea prinţul de Galles 
braţe de flori; n-o umileşte pe Reveica amintindu-i că a fost 
slujită de valeţi, camerieră, costumieră şi coafeză, ca să 
ajungă pe mâna unei slujnice surde, uitucă şi fără ştiinţă de 
carte. De aceste josnice şi senile deşertăciuni ale semenelor 
sale a fost scutită. Casa e încărcată de podoabe rare, însă 
impersonale, fără o pecete a profesiei de odinioară; le-ar fi 
agonisit tot aşa orice altă femeie după ce a cutreierat 
lumea, dacă va fi purtat cu dânsa tot aşa subtilul instinct al 
formelor şi colorilor. 


Poate că undeva, după cum bănuieşte Gina, păstrează 
câteva altfel de suveniruri, misterioase şi melancolice. 
Vreun sertar de scrin cu acele fotografii absente din casă, 
scrisori cu literele pale (cerneala violetă a desuetelor 
caligrafii), flori uscate, graţioase şi pulverizate nimicuri: un 
mic cimitir, închis cu o cheiţă de argint. 

Uneori, după ce se zăvoreşte în iatacul ei, apare cu ochii 
umbriţi de o ciudată visare, nu aude întrebările, altceva 
ascultă, tresare şi zâmbeşte unor glasuri care de mult vor fi 
trecut în tăcerea cea mare. 

Arar şi scurt episod. 

Dincolo de asemeni colocvii cu umbrele în ceasuri de 
toamnă cu bura măruntă, de iarnă cu viscolul potopind în 
ferestre, tanti Catriona zumzăie neostenită dintr-o 
cămăruţă în alta, încearcă mereu să modifice orânduiala 
unui ungher, atârnă un şal, înlocuieşte o statuetă, e în 
căutarea unei ordini cu neputinţă de realizat într-un spaţiu 
atât de mărginit şi cu atât de diverse scumpeturi unde şi-a 
investit economiile. Gina ştie acum că strămutarea din 
prima zi, cu masa purtată de colo-colo, a fost o adorabilă 
joacă pusă la cale ca să-i câştige sufletul şi încrederea de 
copil; mai ştie însă că pornea şi dintr-un neastâmpăr atras 
de noutatea acestui rol, dintr-o nepremeditată identificare a 
jucătoarei cu rolul. Nici trei ani nu sunt de când tanti 
Catriona a întrebat-o pe neaşteptate dacă îşi mai aminteşte 
cum au stat la masă în acea zi, ca „ţiganii cu şatra”, jos, la 
pământ. 

Gina i-a ghicit îndată dorinţa din privire şi din vibrația 
anumită a glasului. 

Era o amiază urâtă, plicticoasă, cu zloată, o zi de martie, 
când vântul şi ploaia primăverii se amestecă zburlit cu 
spicul de zăpadă al iernii. 

Tanti Catriona nu-şi găsea loc. Se uitase pe geam, afară, la 
lapoviţa urâtă, la trecătorii zgribuliţi sub umbrele; îşi 
scuturase odoarele de praful invizibil; încercase fără 
apreciabil efect o altă metamorfoză a decorului. 


Voia altceva: nou, neprevăzut, amuzant. 

Gina şi-a rostit atunci cu o sfială şireată pofta să mai 
dejuneze o dată aşa, jos, la pământ, ca ţiganii cu şatra. 
Îndată, tanti Catriona a bătut din palme, a alergat după 
farfurii şi şervete, a născocit ingenioase explicaţii pentru a 
se convinge că le face toate acestea numai de dragul 
nepoatei. Plăcerea cea mare a fost însă pentru dânsa. 

Şi tot cu această plăcere copilărească, în zilele rare - o 
dată la lună - când iese în oraş pentru târguieli, se 
deghizează într-o bătrânică pocită, îmbracă pelerina 
înzorzonată cu mărgele negre, îşi acoperă faţa cu o voaletă 
groasă ca un obrăzar, îşi ascunde părul sub o capelină 
comică şi se sprijină într-un toiegel ca al Sfintei Vineri. 

Acasă e sprintenă, elastică pe tocurile înalte, de o 
miraculoasă tinereţe a trupului musculos şi a sufletului 
scăpat viu, ca salamandra după ce a trecut prin toate 
văpăile; când calcă în stradă, ca să-şi capete portul şi 
înfăţişarea cea adevărată a animalelor, e silită să se 
deghizeze în băbuşcă. 

Iar drumul până la magazinele centrului ia proporţiile unei 
aventuroase expediţii, plină de peripeții tragicomice. O 
săptămână are de povestit ce a văzut, ce i s-a întâmplat, 
cum un băieţoi obraznic i-a făcut loc în tramvai, invitând-o: 
„Poftiţi. Vă ofer scaunul meu, madam Statu-Palmă!” În loc 
să tune şi să fulgere, tanti Catriona se înveselea de 
ghiduşiile plebei: o amuzau mai mult decât înflăcăratele 
cronici care o asemuiseră cândva cu divinităţile aeriene ale 
Eladei, decât dedicaţiile străluciţilor compozitori şi dirijori 
de orchestre. Cum intra pe uşă, abia lepăda toiegelul, îşi 
deznoda obrăzarul de sub bărbie şi începea cu râsul 
deodată întinerit: „Închipuieşte-ţi, Gina, ce mi se întâmplă 
numai mie!”. 

Gina sări a doua oară din pat. 

Aţipise cu bărbia în pumni, ghemuită, cu picioarele 
încrucişate sub ea într-un ungher, între perne, cum îşi 
acorda un supliment dulce de somn în dimineţile de iarnă 


înainte de a pleca prin viscol la şcoală, înotând în troiene ca 
o vajnică nepoţică a lui madam Statu-Palmă ce era. 

I s-a părut că a dormit o eternitate. 

Căută ceasul, să se convingă. Pe o măsuţă, pe alta, la 
oglindă, în poşetă, sub scaune. Zvârli hainele în aer. Un 
ciorap descrise o serpentină mlădioasă de ţipar în acvariu; 
cămaşa pluti, aterizând legănată ca o paraşută. 

Răscolind camera cu frenezia unei pisici care s-a încâlcit în 
ghemul de lână, Gina presimţea o catastrofă ireparabilă. 

Când s-a trezit întâia oară, ceasul arăta şapte şi douăzeci. 
Mai vede încă minutarele sub ochi. Are însă impresia că de 
atunci a dormit patru, cinci ore, mai multe. A străbătut mări 
şi oceane, codri şi munţi, până ce a ajuns cu Gigi în Platoul 
Pamir. Un platou altfel de cum îl cunoştea ea din manualele 
de geografie. Cerul era atât de aproape, încât îl ajungea 
chiar şi dânsa cu mâna. A aşteptat să se facă seară şi a 
început să culeagă stelele una câte una, înşirându-le pe un 
fir de platină şi înjghebându-şi un superb colier. Gigi o 
ajuta. Strâmba delicios din buze când i se părea că ea se 
mulţumeşte cu o stea prea mică. „Se poate, Gina? 
Gândeşte. Ce găseşti tu la un nimic ca acest Algol? Zvârle-l 
jos. Uite Arcturus, Capella, Rigel, Canopus”. Ea zvârlea jos 
steaua Algol, cu lumina istovită şi opacă. Prindea în zbor, 
din mâna lui Gigi, Arcturus, Capella, Canopus. Pe urmă s-a 
îmbrăcat într-un costum de prinţesă indiană. Ce nostim era 
Gigi în straiul lui asiatic! Au mers la o serbare de la curtea 
unui maharajah. Apoi la o vânătoare de tigri, cu elefanţi. S- 
au întors iarăşi în Platoul Pamir, aproape de cer. Vis de 
patru, cinci ore. Şi dacă a dormit atât, Odeta e în drept să 
creadă că nu mai vine, că i s-a întâmplat ceva, ori că a 
supărat-o ceva. Desigur, s-a dus de zece ori la fereastră şi a 
revenit frângându-şi mâinile în agitare, a bătut din picior şi 
a plâns. Nu e o fată să se consoleze atât de uşor că prietena 
ei cea mai bună a abandonat-o şi i-a tur-burat un întreg 
program de ceremonie nupţială. 


Gina îşi apăsă bătăile inimii cu mâna. Se opri să încerce o 
investigaţie metodică pentru a descoperi ceasul, procedând 
prin eliminare, zonă cu zonă. 

Din mijlocul covorului, ales ca ideal punct de observaţie, îşi 
plimbă privirea scrutătoare, pe rând, în fiecare ungher 
unde s-ar fi putut pitula infamul transfug. Cerca să 
reconstituie cam în ce loc se afla când a văzut ea atât de 
bine minutarele: şapte şi douăzeci. 

Dar perfid, dincolo de toată încruntarea atentă a 
sprâncenelor, se strecura un gând în acelaşi timp eroic şi 
mizerabil. La urmă, de ce atâta alarmă? A furat-o somnul? A 
întârziat? Poate e cu atâta mai bine. Cum spune Sergiu, 
Gigi: „Providența îşi are intenţiile sale ascunse, care nouă 
ne scapă!” El o rostea aceasta cu o înfăţişare bufonă, însă 
acum ştiu amândoi că enunţa un adevăr mai profund. A 
întârziat? N-a fost din voinţa ei. Aşa a decis o putere ocultă. 
Nu-i mai rămâne decât să trimită un răspuns Odetei că s-a 
îmbolnăvit în tren, că nu mai poate veni nici după amiază la 
biserică, nici diseară. Îşi cere iertare. Va găsi ea altă 
prietină să-i ţină locul. Dora sau Baby. Ce importanţă au 
asemenea nimicuri într-o zi ca aceasta, când viaţa i-a 
revărsat Ginei altceva, altfel hotărâtor? 

Are într-adevăr altceva de făcut. La cinci jumătate îl 
aşteaptă pe Gigi. Vor fi două, trei ore ale lor. Poate mai 
multe. O seară întreagă numai a lor. Să se cunoască mai 
bine, să vadă că sunt amândoi aşa cum s-au presimţit. Îi va 
destăinui totul tantii Catrionei, iar ea va înţelege că de astă 
dată. 

— Ah! Te-am prins! Se repezi Gina la o statuetă de na iadă 
albă şi goală, smulgându-i unica podoabă, colierul din jurul 
gâtului, improvizat din ceasul ei cu brăţara de platină. 

Exclamaţie şi violenţă lipsite de orice justificare. Nici 
ceasul, nici statuia nu aveau intenţia să fugă undeva, poate 
în Platoul Pamir. N-o luaseră la goană nici măcar 
minutarele: Eheu! Fugaces labuntur.2 Arătau numai şapte 


jumătate. Cele cinci ore de somn se reduseseră la zece 
minute. 

Gina mai speră că a uitat poate ceasul neîntors. Despoiase 
naiada de podoaba gâtului şi o duse la ureche. Inima de 
metal ticăia vie şi sprintenă. Nu mai încăpea îndoială. A 
somnolat numai zece minute. E încă devreme. Prea de- 
vreme. 

Şi abia acum măsură Gina uşurinţa monstruoasă şi crudă 
cu care atât de repede se lepădase de cea mai bună 
prietenă, după ce pentru dânsa a parcurs cale de douăzeci 
de ore cu trenul; după ce de o lună pregătea pentru 
această zi cele trei rochiţe cu o savantă alegere a colorilor 
şi modelului, corespunzătoare celor trei acte din programul 
ceremoniei nupţiale: una pentru starea civilă, alta pentru 
biserică, a treia pentru seară. „Am să le spun ce am fost eu 
capa bilă!” hotări Gina surâzând, fără o conştiinţă a 
vinovăţiei. Căci nu o amară pocăință îi dicta nevoia de a se 
spovădui. Ci un simţimânt nou, romantic şi arzător, identic 
cu orgo liul eroinelor pasionale, care ucid ca să-şi apere 
iubirea şi îşi mărturisesc crima fără înconjur, socotindu-se 
dinainte absolvite. 

Erau doi în drept să afle de ce crimă de lcse-prietenie a 
fost capabilă Gina, măcar în cuget. Tocmai buna ei prie 
tenă, Odeta, ca să-şi dea seama ce înseamnă pentru dânsa 
tânărul acesta a cărui existenţă o ignora acum 
douăsprezece ore şi i-a devenit mai scump decât tot ce i-a 
fost scump pe lume: camaradele cele mai vechi, tanti 
Catriona, amintirile, viaţa. Şi mai trebuia să o ştie neapărat 
Gigi, dacă încă n-o ştie şi n-a simţit-o de astă-noapte. 

Şapte treizeci şi cinci. Gina răsuci brăţara ceasului pe un 
vârf de deget, prefăcând-o în morişcă vertiginoasă. Apoi 
restitui colierul naiadei, ca să mai aibă ce căuta de izbelişte 
peste o oră. Naiada îşi primi podoaba cu marmoreană 
indiferenţă. Gina o interpelă cu o mână în şold, cu glas 
alintat: 

— Ştii tu, urâto, cine-i Gigi? Fost-ai tu în Platoul Pamir? 


Naiada surâdea enigmatic. 

Gina se îmbufnă: 

— Eşti o mathacucă! Na! Bine spunea tanti Catriona. Şi mi 
se pahe că mai eşti dumneata şi puţintel cam geloasă, 
invidioasă, aşa ceva. Iaci? 

Naiada tăcea. 

Ca să nu-i mai vadă mutra de matracucă, Gina culese 
basca de jos şi i-o zvârli în cap cu o dibăcie de aruncătoare 
cu discul. Basca nimeri ţinta, căzu în capul statuetei, 
țuguindu-se şi acoperind-o pe sfert. În orice caz, îi acoperi 
în întregime colierul. Aşa, Gina putea fi sigură acum că va 
avea ce căuta peste un ceas, răscolind toată încăperea şi 
făcând să zboare serpentinele ciorapilor, paraşuta 
cămăşuicii, pantofii-proiectili. 

Deocamdată nimic n-o grăbea. Regreta că s-a întrerupt 
prea repede călătoria din vis în Platoul Pamir, tocmai când 
Gigi îi arăta, sală cu sală, palatul înălţat pentru dânşii de 
fachirul Kama-Brahmin dintr-o singură atingere a stâncilor 
cu bagheta lui magică. Tacke 33 devenise marele maestru 
de protocol al Curţii. Cristofor, căpitan de caravane. „Să-l 
trimitem să aducă nunta Odetei la noi. Fă-mi această 
plăcehe, Gigi! Ahe să fie o suhpriză nemaipomenită pentru 
ea”. Se ruga răsfăţat Gina. „Nimic mai uşor!” consimţise 
Gigi. Şi-i făcuse semn lui Kama-Brahmin să se apropie şi să 
pună bagheta sa de fachir în acţiune. Atunci s-a deşteptat şi 
visul s-a întrerupt. 

Fiindcă se isprăvise ciclul visurilor, Gina se întoarse la 
aproximativa realitate, nu mai puţin încântătoare. Trase 
perdelele, să vadă strada pe unde a plecat Gigi astă-noapte; 
pe unde avea să vină peste câteva ceasuri. 

Soarele izbucni cu o mie de însuliţări sclipitoare. 

Nimic nu mai subzista din duhurile ostile ale nopţii, din 
lumina lividă, rece, submarină, care-l înfiorase pe Sergiu 
Miclăuş când a deschis şi el o fereastră, la altă casă, sub alt 
acoperiş, în alt ceas. După asemenea noapte şi asemenea 
zori spectrali era surprinzătoare candoarea dimineţii. 


Adierea proaspătă, soarele festiv, aerul transparent şi 
sonor, vibrând ca o cupă subţire de cleştar. 

Strada măturată, stropită şi goală se pregătise pentru 
lenevia duminicală. Lipseau oltenii opintiţi sub cumpăna 
coşurilor. Lipseau şi lucrătorii uzinelor, slujbaşii grăbiţi spre 
birouri, rândaşii purtând toarta coşniţei pe braţ şi sifoanele 
verzi atârnate între degete. O ţigancă cu flori, un băieţaş 
care s-a trezit dis-de-dimineaţă ca să îmbrace hainele nou- 
nouţe. S-a oprit să-şi şteargă praful de pe sandale cu 
batista. O scutură. O aşază în buzunăraşul de la piept. O 
mai pipăie. Se priveşte. E fericit, şi totuşi cu o umbră de 
decepţie pe obraz. Nu-i încă nimeni să-i admire mândrul 
echipament de primăvară! 

Păşeşte agale ca o santinelă uitată la un post pierdut, unde 
nu se întâmplă nimic. Trece prin dreptul ferestrei, zece paşi 
până la felinar, zece îndărăt. 

Gina nu poate rezista ispitei copilăreşti să-i sperie 
caraghioasa gravitate, parodiată după chipul şi asemănarea 
modelelor mature. Se ascunde în dosul perdelei, îl aşteaptă 
să se apropie; când face stânga împrejur, îi pufneşte chicotit 


în spate: 
— Ksss! Ksss! 
— KSSS! KSSS! 


Sergiu Miclăuş atinse botul pisicului cu o sfârlă uşoară. 

Pisicul cenuşiu se dădu îndărăt, zburlindu-şi spinarea şi 
bârzoindu-şi coada ca un fioros dragon în miniatură, gata să 
scoată flăcări pe nări. Apoi veni să se frece iarăşi pe 
pantaloni, torcând prietenos. Ştia că a fost numai o glumă 
ani mată de cele mai cordiale intenţii. 

— Îl cheamă tot Papanaş! Lămuri Matei. 

Aceasta însemna că numitul Papanaş se trăgea din viţa 
veche a pisicilor oploşite de pe vremea Magdei Miclăuş. 
Numele se alternau în scurt circuit: Papanaş, Alunica; 
Alunica, Papanaş. Dar neamul nu se stinsese şi nici nu 
degenerase, în disprețul teoriilor biologice care condamnă 
pro-creaţia incestuoasă. Papanaş se arăta jucăuş şi alintat, 


precum au fost toţi ascendenţii săi de la întemeierea 
dinastiei. Puţin îi păsa că se află în casă o moartă! Se 
strecurase printre uşi şi picioare. Îl intrigase scara pusă la 
pod. O escaladase din câteva sprintene salturi şi venise să 
cerceteze cu ce ispravă se îndeletnicesc cei doi comparşi 
care au pornit dis-de-dimineaţă să scotocească prin lăzi. 

Mirosul de naftalină şi foi de tutun nu-i prea plăcea. 
Strănuta: 

— Ksss! Ksss! 

— Ai cam răcit, domnule Papanaş al IV-lea! Mă tem că stai 
în curent şi că ai să ceri aspirină diseară. Vorbi Sergiu 
Miclăuş cu o umbră de zâmbet pe buze. 

Zâmbetul se şterse îndată. Despăturind hainele şi 
scuturând asupra pisicului o ninsoare de cristali albi, gândi 
că atât mai supraviețuiesc aci din casa şi căsnicia lui Anton 
şi a Magdei Miclăuş: el, sluga cea veche, pianul de jos şi 
nea-mul pisicilor. 

Un alt Papanaş, I-ul în ordinea dinastică, jucăuş, cenuşiu şi 
poznaş, i-a ţinut lui de urât în pat când a fost bolnav o lună - 
nici nu-şi mai aminteşte de ce boală anume. Pe urmă altul, 
căţărându-se să-i toarcă pe genunchi când îşi recita lecţiile 
de şcolar. Penultimul, prelingându-se pe uşă, să iasă afară, 
când el intra, în zori. 

Matei primi hainele pe braţ. Două costume. Un rând negru 
pentru înmormântare, de după amiază; celălalt, 
smochingul, pentru ora cinci jumătate, când Sergiu Miclăuş 
avea să-l îmbrace pe ascuns în camera lui, îndată ce se va 
întoarce, ca tot atunci să plece la Gina, cu gulerul 
pardesiului ridicat. 

Nu-i plăcea duplicitatea aceasta, cum nu-i plăcea lui 
Papanaş mirosul de naftalină. Prea de multe ori se furişase 
tot aşa, pe ascuns, mânat de mai netrebnice pricini. 
Săvârşea şi acum o faptă poate încă mai odioasă şi mai 
cinică. Un sacrilegiu. Îl socotea însă dinainte iertat. Îşi 
pusese în gând, sub o formă încă nelămurită, să-i lase a 
înţelege lui Tatileon că îl cheamă ceva hotărâtor şi cu 


neputinţă de amânat. Nu-i va spune că merge la o nuntă, 
cum nu i-a spus Ginei că a venit pentru o înmormântare. Îi 
va mărturisi însă că a întâlnit, în sfârşit, adevărata, unica 
tovarăşă viitoare de viaţă. Numai de nu i-ar cere toate 
acestea prea mult timp, prea multe explicaţii, ca să întârzie 
şi s-o condamne pe Gina la prea lungă aşteptare. 

Sergiu Miclăuş mai ridică o dată smochingul de pe braţul 
lui Matei, să se convingă dacă nu i-a rămas cumva prea 
strâmt. În doi ani de existenţă tihnită, cu somn şi masă la 
ceasornic, cu sporturi şi cu urcuşuri de munte, se simţea 
robust ca un campion din ilustrațiile gazetelor. 

Sluga îi ghici îngrijorarea. Îl linişti: 

— N-aveţi teamă, domnule Sergiu. V-aţi lăţit numai în 
piept. Semănaţi acum la statură aidoma cu răposatul dom' 
locotenent înainte de-a pleca din armată. Hainele le cu nosc 
eu bine; vă stăteau cam largi la umeri. Le aerisim şi pe 
urmă le calc eu, cum îşi cunoaşte moşul datoria. De asta nu 
purtaţi grijă. 

— Bine, Matei, nici nu mă îndoiesc, încuviinţă Sergiu 
Miclăuş. 

Într-adevăr, Matei se pricepea în asemenea treburi. 

În tinereţe, pe vremea oastei, fusese ordonanța 
locotenentului de cavalerie Anton Miclăuş, în epoca sa de 
strălucire şi de nebunii, când ţinea cai de curse şi îşi 
părăduia averea moştenită din părinţi. Pe urmă, după ce 
Anton Miclăuş şi-a dat dimisia din armată, fosta ordonanţă 
apăruse la câţiva ani să se tocmească slugă de încredere. 
Nu se mai clintise de atunci. Trecuse de la un rând de 
stăpâni la celălalt, fidel casei ca neamul pisicilor. 

Din vechea carieră de ordonanţă păstrase anumite 
îndemânări, pe care Sergiu le-a exploatat fără cruţare când 
a început să calce pe urmele lui Anton Miclăuş. În seama lui 
treceau hainele mototolite şi pătate după nopţile de 
pierzanie. El alerga cu bileţele la prieteni, după 
împrumuturi, în dimineţile de catastrofă bugetară. Matei se 
achita de aceste misiuni de încredere conştiincios şi discret. 


Hainele apăreau curăţite şi călcate pe speteaza scaunului. 
Plicul bileţelelor nu se întorcea gol. Cu o abilitate de 
complice, ştia să scape de ochiul sever şi iscoditor al 
Mamisandei tot aşa cum odinioară se strecura sub ochii 
mult mai indolenţi ai Magdei Miclăuş, aducând răspuns la 
misivele fostului său locotenent a doua zi după o pasă 
nefastă la club. 

Sergiu îşi scutură palmele de praf şi naftalină. Închise 
capacul. 

Matei luă aminte: 

— Aţi uitat pachetul afară. Fotografiile. 

Era un vraf de albume şi cartoane, înfăşurate într-un ziar 
vechi. 

Când Sergiu Miclăuş le-a ridicat să le pună la loc în lada 
uitării, ziarul s-a desfăcut şi fotografiile s-au risipit, 
speriindu-l pe Papanaş. Le-a cules, una câte una, Sergiu 
Miclăuş. Fără să vrea, a dat încă o dată ochii cu amintirile 
de care fugea. Toate au fost de mult mistuite din casă; 
strânse undeva, în vreun dulap ori vreun raft de cămară, de 
Sanda Dobrotescu. Pentru dânsa erau amintiri de familie 
care nu-i aparţineau. 

Ea nu se lăsase fotografiată niciodată decât în momente 
solemne, cu scopuri bine precizate de propagandă pentru 
nobile acţiuni: prezidând un comitet, citind o cuvântare la 
un congres, proclamând o moţiune de la înălţimea unei 
tribune, în mijlocul altor combatante ale tuturor 
emancipărilor; ascuţite, uscate, osoase, sluţite de ochelari şi 
recompensate de natură pentru energica lor faptă cu fire 
virile de barbă. Aceste memorabile fotografii apăreau în 
ziare şi în revistele ilustrate; rămâneau îndelungă vreme în 
vitrine; încadrate în rame late, împodobeau sălile şi 
birourile diferitelor asociaţii şi ligi, mărturii ale glorioaselor 
bătălii. 

De la intrarea ei în casă, celelalte cadre şi albume au 
dispărut. Nu le aruncase în foc, cum a crezut Sergiu multă 
vreme. ] le-a dat la plecare ca un drept al său, cu un 


superior surâs de dispreţ şi compătimire. Sergiu Miclăuş s- 
a sfiit să le desfacă şi să le cerceteze atunci. Se temea de 
mustra-rea lor. Acum le putea privi cu ochii senini, ca unul 
ce se întorcea trecut prin purgatoriu. 

Se aşeză pe marginea sipetului, prefirându-le pe 
genunchi. 

Un prunc bucălat şi gol-goluţ, aşezat cu pântecul pe o 
pernă înspumată de dantele. Râdea gâdilat cu gropiţe în 
obraz. Pe dos, scris de mâna lui Anton Miclăuş: „Gigi la şase 
luni”. Acelaşi, în rochiţă şi şorţ, zuruind o jucărie absurdă. 
Scrisul de aceeaşi mână: „Gigi la un an jumătate”. Pe urmă 
altele şi altele, cu însemnările Magdei Miclăuş: an, lună, zi. 
Într-o fotografie: „Gigi în braţele lui Matei”. 

Sergiu ridică ochii şi confruntă chipul bătrân şi scofâlcit al 
slugii cu imaginea de pe carton. 

Matei se apropie şi se privi cu nepăsare. 

Clătină din cap: 

— Hm! Să mai creadă cineva că aista-s tot eu şi că acela 
din braţe sunteţi tot dumneavoastră! Ar trebui să fie oprită 
născocirea asta cu pozatul, domnule Sergiu. De ce adică să 
se mai amărască omul? Că ai fost trandafir şi ai ajuns tufă 
de ştir! Ai fost şi s-o mântuit! 

Dar tot el nu mai arătă aceeaşi dezaprobare când s-au ivit 
chipurile foştilor stăpâni. 

Anton Miclăuş în uniforma de cavalerie, mângâind botul 
unui cal de rasă, cu o mână în şold ascunzând cravaşa. Pe 
urmă, în straie civile, undeva, la o staţiune balneară, pe o 
bancă de mesteacăn. El şi Magda Miclăuş în cel dintâi an al 
vieţii lor împreună. Magda Miclăuş în genunchi, pe un pled, 
sub mărul din grădină, jucându-se cu Gigi şi cu Papanaş, 
primul în ordinea dinastică. Mărul nu mai este. Nici mica 
grădină, pătrată ca o batistă. După planul Sandei 
Dobrotescu, locul şi-a găsit o întrebuințare mai practică. 
Atenanse, garaj, spălătorie de rufe şi încăperi pentru 
servitori. 


Şi altă imagine, ceva mai târzie. Magda şi Leon 
Dobrotescu. Ciudat! Sergiu nu-şi mai amintea că a fost aşa 
Tati-leon vreodată. Nu şi-l mai închipuia decât cu ochii, cu 
trăsăturile de acum, cu făptura modelată de Sanda 
Dobrotescu. 

Alături de întâia tovarăşă a vieţii, luase ceva din 
moliciunea ei dolentă. Sau poate că astfel fusese şi dânsul, 
poate că aceasta i-a apropiat şi că numai cea de-a doua 
căsnicie l-a împins la o metamorfoză treptată, ţinut sub 
ochiul vigilent al Sandei Dobrotescu într-o încordare de 
muncă îndărătnică şi ambițioasă. 

Fotografia aceasta acum o vedea Sergiu întâia oară. Nu se 
aflase prin casă. Desigur că pentru Sanda Dobrotescu va fi 
însemnat un document umilitor, dintr-o epocă degradantă a 
soţului, când trăia animalic şi pasiv, fără nici o no-bilă 
aspirație. 

Chipul uitat, necunoscut, devenit nou pentru Sergiu, îl 
fascina ca o enigmă. 

Nimeni din cei câţi ştiau un singur Leon Dobrotescu, 
fruntaş al baroului şi ministeriabil cu meritaţi sorţi de 
izbândă la cea mai apropiată remaniere, nu l-ar fi identificat 
în acest tânăr cu părul cam prea lung şi boem, cu privirea 
nostalgică. Alcătuia o potrivită pereche cu tovarăşa de 
alături; se contopeau indisolubil în decorul romantic şi 
rustic, în costumele lor demodate, dar nu ridicole, de o 
desuetă melancolie. 

În acea vreme, fără îndoială, a început Sergiu să-i spună 
Tati-leon, şi atunci a început să-l iubească mai mult decât pe 
adevăratul său tată, acel Anton Miclăuş pe care nu şi-l 
amintea. Numai pe urmă s-a înstrăinat - s-au înstrăinat - 
când a apărut în casă o stăpână nouă, cu alte orânduieli şi 
principii. 

Sergiu rămase gânditor, cu palidul carton între degete. 

Îi răsunau cuvintele de astă-noapte ale omului înţepenit în 
straiele cernite, rămas să privegheze zidit în 
înspăimântătoarea singurătate. Îl nelinişti o fâlfâire de 


presimţire. Ce avea să-i spună oare atât de hotărâtor? De 
ce-l chemase şi îl aştepta cu atâta nerăbdare? „M-a surprins 
şi pe mine că le-am văzut, în sfârşit, acestea şi că, în fine, le- 
am înţeles. Nu mai pot respira între zidurile de aci. Mă 
sufocă.” 

De jos străbătu bătaia muzicală a unui pendul. Numără 
maşinal. Nouă bătăi. E târziu. Nici n-a dat încă ochii cu 
ceilalţi copii: Teofana, Dudu, Săndel. Sergiu Miclăuş strânse 
vraful cartoanelor de pe genunchi şi îl înfăşură în 
rămăşiţele de ziar. Sluga bătrână îşi căutase de lucru în 
fundul podului, printre mobile vechi şi oglinzi ulcerate; se 
depărtase cu discreţia delicată a oamenilor simpli. Sergiu 
se simţi mişcat de această pioasă înţelegere; îl mustra 
gândul că astă-noapte îl socotise un cioclu inamovibil al 
tuturor. 

Era ceva mai mult moşneagul acesta cu mersul lui 
caraghios pe jăratic şi cu mânecile spânzurând prea lungi 
peste laba mâinii. Singura legătură vie cu oamenii morţi. 
Supravieţuitorul unor destine încheiate. 

Îl întrebă cu blândeţe, înainte de a cobori: 

— Matei, n-ai vrea să vii cu mine, la mine? 

— Cum adică, domnule Sergiu? 

— Dacă-mi înjgheb şi eu casa mea. O gospodărie, în sfârşit. 
Nu ţi-ar plăcea să vii la mine? 

Bătrânul ocoli răspunsul neted. Arătă numai bucurie la 
vestea subinţeleasă în întrebare: 

— Aşadar, v-aţi hotărât să vă culegeţi de pe drumuri şi să 
vă gospodăriţi? Sfântă vorbă! Era şi vremea. 

— Lasă acestea, Matei. Răspunde la întrebarea mea. Ai 
veni la mine ori nu? La noi. 

Matei se plecă să netezească spinarea pisicului. Pe urmă 
observă că a târât o haină pe jos şi începu s-o scuture cu 
mare grijă. 

Se vedea că răspunsul nu era cel aşteptat de feciorul 
foştilor stăpâni şi că nu se încumeta să-l rostească. 


— Am înţeles, Matei! Făcu Sergiu cu dezamăgire. Tu eşti 
ca neamul pisicilor. Legat mai mult de casă decât de 
stăpâni. 

— Aşa mă cunoaşteţi, domnule Sergiu? Atunci puţin mă 
cunoaşteţi. Vorba-i alta! Am îmbătrânit. M-am hodorogit şi 
nu mai sunt bun de nimic. De ce să vă fiu povară? Mă 
cugetam să mă aciuez şi eu de acuma. Să mă duc unde mă 
trage sufletu, în satu unde am văzut lumina zilei. Acolo să- 
mi odihnesc ciolanele. 

— Atunci e altceva, Matei! Recunoscu Sergiu Miclăuş. Te 
pricep şi îţi dau dreptate. 

Moşneagul mai avea, însă, ceva de spus. Murmură 
stânjenit, aproape în şoaptă: 

— Fiindcă am ajuns la astea, fără supărare, v-aş ruga de 
un sfat, domnule Sergiu. Se cheamă că acum sunteţi 
judecător şi cunoaşteţi tot tipicul legilor. Am pe suflet un 
păcat din tinereţea mea nebună şi fără de minte. 

— Ce spui, Matei?! Se minună Sergiu Miclăuş, refuzând 
să-şi creadă urechilor. Tu, şi păcat pe suflet? Tu, şi tinereţe 
fără de minte? Nu-i fi vrând să spui că ai ucis un om?! Şi 
chiar aşa de ar fi, te scapă prescripţia. 

Matei oftă cu amar, zgâncilind cu unghia un nod în grinda 
podului: 

— Moarte de om n-am făcut, domnule Sergiu. Dară mi-am 
pierdut eu viaţa mea şi încă o viaţă am împins-o în lume de 
izbelişte. Ca să spun pe scurt, iacă anume cum a fost. După 
ce am stat eu ordonanţă la domnu locotenent, Dumnezeu 
să-l ierte, când m-am eliberat, m-am dus în sat la mine şi m- 
am însurat. Pot zice că dom! locotenent mi-o pus temelia 
însurătorii, că era larg la mână şi darnic care nu se mai află. 
Mi-a zvârlit mia de lei cum zvârliţi dumneavoastră banul pe 
un pachet de ţigări. lată, cu acest ajutor m-am gospodărit, 
am trăit bine vreo doi ani în capăt; pe urmă am început a 
mă lăsa de nevastă. Parcă-mi lua cineva minţile. Era la noi 
în sat, la curtea boierului, o ţigancă, una, Frusâna. Aceea m- 
o scos pe mine din cuminţenie şi din casă. Aşa că într-o 


bună dimineaţă, am lăsat nevastă, casă, gospodărie, şi am 
fugit cu ţiganca-n lume. Eu zic ş-acuma, numai că mi-o făcut 
ea farmece, altfel nu mă lămuresc cum de m-am hainit într- 
atâta la inimă. Am fugit aşadară cu dânsa la târg, la Vaslui, 
şi ne-am tocmit slugi. Ca la un an m-o lăsat ţiganca pe mine. 
Îi sticleau ochii după altu. Ei, acuma ce te faci tu, Matei? 
Acasă cum să te-ntorci? Avea drept să mă opărească 
muierea cu-ncrop, măcar că Reveica mea nu era dintr- 
acelea. Mai de frică, mai de ruşine, mai din lipsă de minte, 
în loc să mă-ntorc pocăit la gospodăria noastră şi să-mi pun 
cenuşă pe cap, am dat de urma lui dom' locotenent. 
Dumnealui plecase din armată, se-nsurase cu coniţa Magda, 
fie-i sufletul izbăvit la ceruri. Nu m-o întrebat nici unu cum 
şi de ce mi-am lăsat muierea şi casa. 

Aveau în fire amândoi să nu iscodească necazurile omului. 
M-au primit în serviciu şi în serviciu am rămas. Acuma se 
cheamă că m-au ajuns şi pe mine anii să ies la pensie, ca 
boierii. 

— Bine, Matei. Îl aprobă Sergiu Miclăuş cu blândeţe. Dar 
tot nu te-nţeleg eu cu ce-ţi pot fi de folos. Ce are a face 
aceasta şi cu tipicul legilor? 

— Ajung şi la asta şi am sfârşit, domnule Sergiu. Când or 
început a mă încerca bătrâneţile, încă de acum câţiva ani, 
vă aduceţi aminte că m-am cerut o dată să mă duc la mine 
acasă, în sat? 

— Parcă, Matei. Îşi aminti Sergiu ca prin vis. 

— N-am spus atunci pentru ce mă duc. Aveam socoteala 
mea. Şi socoteala era că poate am să-mi găsesc acum baba, 
să ajung cu dânsa la iertare şi la împăcare. M-am dus, am 
căutat, am întrebat. Se schimbase lumea. Ici-colo, doi-trei 
să-şi mai amintească de mine. lară aceşti doi-trei mi-or spus 
dânşii că Reveica m-o aşteptat ce m-o aşteptat, şi pe urmă a 
plecat şi ea în lume. S-o tocmit slugă. La vreo doi ani s-o 
întors şi-o vândut tot, şi de atuncea plecată a fost pentru 
totdeauna. O lăsat vorbă că mă caută în lume. Unde să mă 
caute? Unde să mă mai găsească? Eu o caut pe dânsa, ea 


mă caută pe mine. Asta-i povestea cu acu în caru cu fân, 
după câtu-i ţara de mare. Şi de aceea m-am gândit să aflu o 
îndreptare de la dumneavoastră, domnule Sergiu. Nu se 
poate să nu se fi gândit legea şi la o întâmplare ca asta. Să 
capăt un ajutor de la lege să-mi găsesc baba, să ne 
întoarcem la noi în sat şi să ne pregătim mormântul. Eu am 
agonisit atâta cât să ne durăm un bordei. Poate şi dânsa a 
agonisit, fiindcă mult era chibzuită din fire, chiar prea 
chibzuită şi cumpănită, că de asta mi-o luat minţile ţiganca. 
Şi întrebarea-i a şti dacă nu se pot face strigări; aşa ca o 
cercetare cu de-amănuntul, pe calea legii să-i aflu de urme. 
Văd că pe hoţi şi pe ucigaşi tot îi află până la sfârşit, măcar 
că se ascund. Reveica mea n-avea şi n-are de ce s-ascunde. 

Sergiu Miclăuş îşi trudea cugetul să-şi amintească unde a 
auzit nu demult numele acesta: Reveica. Poate vreo 
împricinată, vreo martoră ori parte în vreun proces. Sau un 
nume citit distrat în rubrica de fapte diverse a gazetelor. 

— Ce credeţi? Stărui Matei. Să am eu nădejde la una ca 
asta, ori e o nebunie clocită într-o minte nepricepută de 
bătrân? 

Sergiu Miclăuş cumpăni răspunsul: 

— Ştiu eu?! O încercare s-ar putea face. Poate la o gazetă. 
N-are să citească ea, citesc, însă, stăpânii. Să încercăm. Să- 
mi dai însemnare cu de-amănuntul şi am să mă gândesc 
cum e mai bine de făcut. 

Matei se plecă să-i sărute mâna. Sergiu o feri în lături 
ruşinat: 

— Se poate, Matei? Când ai mai făcut una ca asta? 

Sluga clătină din cap, a mai multe ştiutor: 

— Am mai încercat eu să mai sărut mâna şi lui sărmanu 
dom! locotenent Miclăuş Anton, şi tot aşa nu m-o lăsat şi m- 
o mustrat. Atunci când m-o ajutat să mă gospodăresc şi n- 
am avut minte să-i păstrez darul făcut cu inimă bună. 
Acuma o ajuns vremea să mă ajutaţi dumneavoastră, 
domnule Sergiu. Eu zic c-o stat undeva scris şi aşteptând 
să-i vină ceasul. Domnul cel de sus, care le vede şi le ştie 


toate, are să vă răsplătească la casă nouă, aşa cum vă 
doreşte inima mea, ca unul care v-am crescut pe genunchi. 
Pentru asta am să mă rog eu la icoane şi am să mai pun eu 
să se roage alt rob al lui Dumnezeu cu mai puţine păcate şi 
cu mai mult cuvânt. Orbul pe care îl milostivesc eu de 
douăzeci de ani. 

— Ce orb, Matei? Surâse cu o vagă tristeţe Sergiu Miclăuş. 
Nu te ştiam aşa de bisericos. 

— Am eu un orb al meu. Se mărturisi tainic Matei. Un orb 
sărac, care trăieşte din milostivirea celor cu doi ochi. Azi e 
Dumineca lui, după sfânta evanghelie cetită în biserică. Am 
să trec numaidecât să-i lepăd un pol în palmă, ca să se 
roage pentru împlinirea celor dorite de dumneavoastră şi 
de mine. Iară fiindcă-i dumineca lui, cu atâta mai mult va să 
capete ascultare rugarea sa la Cel-de-sus. 

Sergiu Miclăuş continua să surâdă cu tristeţea scepticilor. 
Dar o pornire superstiţioasă, ascunsă în nebănuite 
zăcăminte ale sufletului, l-a împins să scoată o monetă de o 
sută de lei din buzunar. I-a întins-o lui Matei, silindu-se să 
pară ironic cu propria sa slăbiciune: 

— Ţine, Matei! Dă-i orbului tău şi asta, măcar că nu prea 
cred în milostivirile şi rugăciunile prin procură. 

Matei pipăi moneta, o răsuci pe o parte şi pe alta, îi căută 
zimţii şi, după ce o jucă în palmă să-i încerce greutatea, îşi 
mărturisi o îndoială: 

— Mă tem că nu-i bună, domnule Sergiu. 

— Ei, asta-i! Se miră Sergiu Miclăuş. 

— Zău! Încercaţi. 

Sergiu Miclăuş sună moneta. Era într-adevăr falsă. Mai 
sună una. Falsă şi aceea. Adică tot restul primit aseară de la 
Cristofor, şoferul, care atât de energic protestase să nu fie 
confundat cu haimanalele nărăvite să strecoare clienţi lor 
nocturni, distraţi şi grăbiţi tot stocul de mărunţiş fără curs. 

— Nostimă întâmplare! Şi mare bandit! Declară Sergiu. 
Merită să i-o povestesc Ginei. 

Matei îl consolă: 


— Lăsaţi, că-i dau eu orbului de la mine. Şi de-ale 
dumneavoastră scăpaţi uşor. Se-ntâmplă. Numai coniţa 
Sanda aduna toţi banii cei răi. Cred că se află pe undeva 
strânşi în vreo cutie. Zicea, în dreptatea sa, că dacă a 
înşelat-o unul cu voie ori fără voie nu-i un cuvânt să ducă 
înşelăciunea mai departe. Aşa vorbea întotdeauna, ca din 
cărţi. 

„Într-adevăr - gândi Sergiu Miclăuş - ca din cărţi de 
morală laică şi de virtute civică.” 

— Coboară înainte, Matei! Eu rămân să închid visteria 
mea. 

Nu de aceasta voia să mai rămână Sergiu Miclăuş. Îl 
împresurase deodată atmosfera stranie şi grea de amintiri a 
podului de casă. Copil, aci se ascundea fără pricină, numai 
fiindcă se simţea stăpân pe un domeniu neturburat de 
nimeni. Într-un colţ se aflau în neorânduială cărţi şi reviste 
cu poze, rămase de la adevărații săi părinţi. Întindea foile 
revistelor pe jos, îşi făcea aşternut şi se culca pe brânci, cu 
privirea magnetizată de ilustrațiile cărţilor, până ce-i 
amorţeau coatele şi începeau să-i joace imaginile înaintea 
ochilor. Afară se auzeau glasuri în curte, portiţa de fier a 
grilajului izbindu-se, tramvaiul duruind, o goarnă depărtată 
de automobil. Totul lua un aspect ireal şi misterios. 1 se 
părea că deţine secretul unei lumi inaccesibile celorlalţi 
muritori. Acum îşi explică. Misterioasă era numai chemarea 
care îl aducea pe copil să se învăluie în efluviul ultimelor 
rămăşiţe de la părinţii săi de sânge, izgonite din casă. Între 
foile cărţilor se aflau flori decolorate: pansele şi nu-mă-uita, 
ghiocei şi lăcrămioare. Nimicurile elevei de pension, 
încredințate foilor în amintirea cine ştie căror primăveri 
volatilizate ca parfumul şi culoarea florilor. Nu-şi lămurea 
atunci simţământul subtil copilul din ultimii ani de şcoală 
primară, din primul an de liceu. Dar chemarea era 
irezistibilă în unele după-amiezi de vară, când casa îi părea 
deşartă şi deodată străină, fără să ştie de ce. 

Tresărea cu urechea ciulită. 


Jos se auzea un glas sever şi imperios: 

— Sergiu! Unde eşti, Sergiule? 

Dura o pauză. 

Întrebarea se adresa altcuiva, lui Matei ori guvernantei: 

— Unde-i copilul acesta imposibil? 

Copilul imposibil se furişa tiptil pe scară. Apărea cu un aer 
nevinovat. 

— Unde ai fost? Îl cerceta Sanda Dobrotescu, sfredelindu-l 
cu privirea ei rece, de inchizitoare. 

— Aici. Adică nicăiri. 

Mai mult nu-i putea scoate, nici o încercare şi nici o 
ameninţare. Sanda Dobrotescu îi examina mâinile pline de 
praf, hainele îmbâcsite. Îl trimitea să se spele şi să se perie, 
cu obligaţia să se prezinte peste zece minute la un nou 
examen. 

— Copil imposibil! 

Abia acum îşi dădea socoteală Sergiu Miclăuş cât de 
nefericit a fost copilul acela imposibil, lipsit de adevărată 
căldură - căldura de care avea nevoie mai cu seamă o 
mlădiţă din neamul lui Anton şi al Magdei Miclăuş, 
exemplare morbide şi inutile, de seră. Pentru alt climat 
fusese născut. Sanda Dobrotescu l-a crescut ca şi pe copiii 
ei, la o temperatură glacială, fără dezmierdare şi moliciune, 
aşa cum poruncea catehismul său laic, inflexibil şi strict. 

I s-a părut că-i aude glasul afară: 

— Sergiule! Unde eşti, Sergiu? 

Instictiv, şi-a privit palmele pline de praf, hainele cu aţe de 
păianjen. 

S-a scuturat de absurda nălucire. 

Întinsă pe catafalcul de jos, Sanda Dobrotescu nu mai avea 
glas pentru vecii vecilor; şi poate că dacă l-ar avea, altul i-ar 
fi glasul de acum, după zâmbetul cel nou şi transfigurat al 
buzelor. Fiindcă nimeni nu-l mai putea opri, Sergiu Miclăuş 
răscoli cu vechea voluptate înviată maldărul de reviste şi 
cărţi. Mirosul de hârtie uscată, fărâmicioasă îi dădea o 
ameţeală ciudată şi dulce. 


Papanaş se alinta, torcând şi frecându-se de mâna lui 
Sergiu, ridicând ochii gălbui şi întrebători. 

— Ksss! Ksss! Strănută comic. 

Strănută, îşi spălă nervos botul cu laba, se repezi după o 
gânganie ieşită de sub hârtii şi îndată mistuindu-se îndărăt. 

Sergiu Miclăuş răsfoia un album cu foile albastre, roz, 
violete, verzui: versuri de Lamartine şi Musset, maxime 
despre amiciţie şi sentimente, un început de memorial zilnic 
al elevei de pension din anul 1900. Citi câteva rân duri: 
„Astăzi m-am împăcat cu Lisetta. După ora de germană - 
nici nu ieşise Frăulein3 Weber din clasă. M-am dus la 
Lisetta şi am îmbrăţişat-o. Am izbucnit amândouă în plâns. 
Ce prostie toată cearta noastră! Toată după-amiaza am stat 
amândouă pe banca de sub castan şi ne-am mărturisit ce 
am simţit în aceste trei zile cât ne-am ocolit privirile.” 
Reflecţii asupra lecturilor. Naive şi de o gravitate 
înduioşătoare. Un monolog interior. Impresii dintr-o 
vacanţă de Paşti. Sergiu Miclăuş avu sentimentul că 
săvârşeşte o profanare. Prinse la loc încuietoarea de metal 
galben şi coclit. Se hotări să adune toate aceste nimicuri 
pioase, să le închidă într-un dulap ca într-o discretă capelă, 
atunci când vor fi în casa lor: a lui şi a Ginei. 

Până atunci puse la adăpost albumul în sipetul cu haine şi 
fotografii, cobori scara, făcând loc pisicului să treacă 
înainte. 

Îşi scutură hainele, părul şi palmele în săliţa îngustă, cum 
făcea şi altădată ca să şteargă urmele explorărilor 
neîngăduite; se pregăti să intre în sufragerie cu un suspin, 
îl aştepta şi aci o întâlnire grea. Cei trei copii cu care a 
crescut împreună. Acea soră necunoscută a Sandei 
Dobrotescu, zugrăvită în termeni prea puţin cuviincioşi de 
Matei: „Un fel de madamă, că nu-i pot spune cucoană”. 

Înainte de a deschide uşa, ascultă cu urechea atentă. 

Se auzea numai clinchenitul surd al linguriţelor. Nici un 
glas. Sergiu Miclăuş deduse cu uşurare că nu se aflau 
înăuntru decât copiii şi că întâlnirea se va petrece astfel 


fără martori. Totuşi, îşi posomori o figură de circumstanţă. 
Îl indignă această ipocrizie. N-ar fi avut nevoie de dânsa. N- 
a rămas nepăsător la moartea Sandei Dobrotescu: nu e un 
ingrat, nici un om cu inima uscată. În amestecul de 
simţăminte contradictorii câte l-au frământat de la primirea 
telegramei, a predominat o sinceră şi omenească mâhnire, 
cu deosebire după sfertul de ceas de astă-noapte, când s-a 
aflat în singurătate, faţă în faţă cu moarta. De ce atunci 
preocuparea de a exterioriza într-un anumit chip, 
convenţional şi exagerat, o copleşitoare durere? De ce a 
pierdut omul chiar înaintea morţii simplitatea 
sentimentelor, ce dând ispitei de a le cabotiniza? Aceste 
judecăţi scârbite nu l-au oprit să păşească pragul cu o 
înfăţişare neconsolată. Tustrei orfanii s-au ridicat ca la un 
singur semn, s-au consultat din privire, au împins scaunele 
şi au înconjurat masa să-i iasă înainte. Aveau pleoapele roşii 
şi inflamate de plâns; straiele, negre. Sergiu Miclăuş i-a 
strâns la piept pe rând, i-a sărutat pe frunte, le-a 
dezmierdat în neştire umerii şi obrazul, le-a rostit 
începuturi de cuvinte fără înţeles şi fără sfârşit. 

Teofana îşi dădu în lături de pe ochi o şuviţă incoloră de 
păr, voi să se stăpânească, izbucni în plâns, îşi ascunse 
obrazul în palme. 

— Fii cuminte, Fana, cuminte. Ce însemnează aceasta? 
Murmură Sergiu, purtând-o spre scaun, cu braţul încins în 
jurul mijlocului. Altfel mă superi. Adăugă stupid, mirându-se 
singur de nerozia argumentului. 

— Aşa face de două zile. Rosti un glas necunoscut şi 
răguşit la spatele lui Sergiu Miclăuş. Pune şi dumneata un 
cuvânt să isprăvească. Durere, durere, dar trebuie să-şi 
cruţe sănătatea. Are paisp'ce pe cincisp'ce ani acuma, mai- 
mai domnişoară, şi uite cum se prezantează. 

Sergiu Miclăuş se întoarse, cu mâna pe umărul Teofanei. 
Recunoscu făptura descrisă de Matei. Într-adevăr, o 
persoană foarte vulgară, grasă, ochioasă, sprâncenată şi 
mustăcioasă, cu rotunjimile revărsate într-un tricou negru 


spălăcit de lână. Ceilalţi doi copii se răsuciseră şi dânşii, cu 
faţa spre mătuşa până atunci ignorată de familie. Iar din 
privirea lor, ostilă, stânjenită şi umilă, se ghicea că o 
socotesc o intrusă care-şi luase drepturi dezaprobate de 
toţi. 

Femeia înaintă trecând dintr-o mână în cealaltă o verigă 
imensă de chei. Întinse palma scurtă şi grăsună ca o 
pituşcă: 

— Mă recomandez madam Anica Stoian, sora decedatei. 
Ştiu că n-ai auzit încă de mine, dar sper că veţi auzi mai des 
pe viitor! 

Sergiu Miclăuş şovăi înainte de a apropia buzele de dosul 
mâinii. Atinse în silă pieliţa grunţuroasă. Mâna mirosea a 
săpun de Marsilia. 

Doamna Anica Stoian rosti: 

— Mersi. Nu vă deranjaţi. 

Apoi se aşeză pe o margine de scaun, cu cheile în poală. Îl 
cercetă cu privirea încordată, direct, ca pe un obiect 
neînsufleţit. Rezultatul examinării păru că a satisfăcut-o pe 
deplin. Spuse fără înconjur: 

— Mă mulţumeşte că nu arăţi cum te-au zugrăvit alţii. 
Luasem informaţiile mele şi mi s-au spus lucruri aşa şi aşa. 
Văd că m-au înşelat. Eu cântăresc omul dintr-o sin gură 
ochire. Îmi ajunge. Tot ce-am auzit cade de la inima mea, 
uite-aşa! 

Ca să arate cum cad de la inima sa cele auzite, madam 
Anica Stoian ridică între două degete cheile din poală până 
la înălţimea capului şi le dădu drumul la loc, în culcuş. 

Cei trei copii oftară pe rând, cu lacrimile în ochi. Se vedea 
limpede că într-acea clipă, mai mult decât durerea unor 
orfani de mamă, îi apăsa această prezenţă în casă. Madam 
Anica Stoian făcu gura pungă, într-un surâs oţeţit, dovedind 
o foarte precisă intuiţie a situaţiei, sale de oaspe nepofiit. 
Roti ochii asupra copiilor în straie cernite, rânduiţi la masă, 
după înălţime, drepţi, cuminţi şi din nou stăpâni pe sine, cu 
o rigiditate precoce, aşa cum îi crescuse Sanda Dobrotescu. 


Îndepărtând scaunul ca să-şi poată lărgi picioarele groase, 
apelă la arbitrajul noului-venit: 

— Spune şi dumneata, domnule Sergiule. Una ca asta se 
face? Ai observat cu ce ochi se uită la mine, mătuşa lor, sora 
mamei lor? S-ar zice că sunt o străină. Şi pentru ce aceasta, 
mă întreb? Fiindcă am rămas o femeie nevoiaşă, măritată 
cu un om care-şi câştigă pâinea cinstit, ţinând o mică 
dugheană şi locandă. Sărăcia nu-i ruşine, necum sărăcia 
unei surori, care a tăcut şi s-a păstrat la locul ei când a 
văzut că soru-sa se înalţă şi merge la mă rire. Trebuie să ştii 
şi 'mneata şi copiii aceştia că Alisandra, dacă a ajuns unde a 
ajuns, se datoreşte în parte şi nouă, oameni nevoiaşi şi cu 
puţină ştiinţă de carte. Aceasta ca să fim înţeleşi de la 
început şi să înlăturăm spusele altora şi nedumeririle pe 
care le văd în jurul meu de când am păşit pragul casei. Nu 
te uita la mine, Fănuţo, că aşa este! 

Teofana, strângind în pumni batista udă cu chenar ne gru, 
se sili să pară nepăsătoare: 

— Nu mă uit de loc, tanti Annie. Înţeleg foarte bine. 

Sora moartei strânse din umerii bine căptuşiţi cu un strat 
de grăsime: 

— Tanti Annie? Spune-mi tanti Anica ori mătuşa Anica. Nici 
eu, nici biata maică-ta n-am fost crescute cu farafastâcuri. I- 
au venit acestea mai târziu. Am fost nişte sărmane fete de 
uşier la un oarecare trebunal. 

Privi pe rând la Teofana şi la Sergiu, încruntând 
sprincenele îmbinate, parcă i-ar fi găsit întrucâtva vinovaţi 
şi responsabili de această umilă origine. Ochii foarte negri 
şi lucioşi căpătau un uşor strabism când se fixau încordaţi 
într-un singur loc. 

Madam Anica Stoian apucă de pe masă sticla de rom, îşi 
turnă o jumătate de păhărel, îl dădu pe gât şi plescăi din 
limbă. Sergiu înţelese după aceste zgomotoase manifestări 
că nu e la primul păhărel. Femeia urmă cu un surâs crud, 
satisfăcută de oroarea din ochii copiilor: 


— Da, da! Nu vă uitaţi cu scârbă. E bine să ştiţi că bunicul 
vostru a fost un uşier de trebunal, din cei care primesc 
bacşişuri şi fumează capete de ţigări lepădate de domnii 
advocaţi. Meritul Alisandrei a fost cu atât mai mare. Nu-i 
ruşine, e mândrie! Eu n-am avut dar la carte. Însă m-am 
măritat de tânără şi am făcut o partidă destul de bună 
pentru puterile noastre. M-am învrednicit s-o ajut pe 
Lisandra să meargă mai departe la învăţătură, ca o soră 
mezină ce-mi era. A învăţat, a fost silitoare şi cuminte, şi-a 
păstrat ambâţul, a ajuns la universitate, s-a ridicat sus. Am 
înţeles că nu-i plăcea să mă bag în sufletul ei. Nu m-am 
băgat. Am rămas la sărăcia şi prostia noastră. Am stat la o 
parte, la tejghea, servind fără ruşine muşteriii, şi m-am 
bucurat din depărtare de mărirea sa. Aceasta nu m-a putut 
opri să-mi fac datoria de soră când am ştiut-o întinsă în 
sicriu. Am luat trenul şi am venit. Văd că nu se află o mână 
de femeie să ţină frânele casei. Le-am luat eu! Sună cheile 
pe verigă, simbolul acestor frâne. Le-am luat şi bine am 
făcut. Am pus ordine. Când se află un mort în casă, slugile şi 
străinii atâta aşteaptă. Dau vraişte prin cămări şi dulapuri. 
Cu mine asta nu merge. [i le-am spus şi dumitale, domnule 
Sergiule, ca să nu te mire de unde şi de ce am răsărit eu 
într-o casă unde nu-i fi auzit despre mine. Te-am văzut că te 
urci în pod. Bine! Îi fi având şi 'mneata lucrurile 'mnitale, 
fiindcă această casă, după cât am aflat, a fost mai întâi a 
mamei dumitale. Dar, fără supărare, ţin să-ţi spun că atunci 
când s-a dat Matei jos l-am controlat. Slugă veche! Asta nu 
le împiedică să fie câteodată şi hoţi vechi, care înşală 
încrederea stăpânilor. 

— Doamnă, protestă Sergiu Miclăuş, îmi pare rău că aţi 
putut pune măcar o clipă la bănuială credinţa unui om care 
de mai bine de douăzeci şi cinci de ani. 

Madam Anica Stoian sună cheile ca un clopoțel, 
întrerupând cu autoritate cuvântul vorbitorului: 

— Mă rog, nu-i chestia de supărare şi de părere de rău. 
Aşa-mi văd eu datoriile de soră a moartei. După 


înmormântare îmi iau catrafusele şi plec de unde am venit, 
la locanda şi mugşteriii noştri, dacă mi se dă a înţelege că nu 
se mai arată nevoie de mine şi dacă nu le place acestor 
nepoți mutra mea. Tot fără supărare şi fără părere de rău. 
Sperez că măcar dumneata m-ai priceput. 

Sergiu Miclăuş îngăimă o vagă aprobare. Încă nu se 
dezmeticise după această nouă şi neaşteptată apariţie. 
ochioase, care nu avea nimic în înfăţişarea ei din purtarea 
„decedatei” sale surori. Întrezări mai lămurit o realitate 
expiatorie. Sanda Dobrotescu îşi durase o existenţă 
artificială, o impusese şi celor din juru-i; încă nu intrase în 
mormânt, şi tot edificul precar se năruia. Ce urmă putea să 
lase în sufletul copiilor o asemenea invazie a unui element 
orb, distrugând micul şi convenţionalul lor univers? 

Madam Anica Stoian îşi aminti datoriile de amfitrioană ad- 
interim. Se descleştă de pe scaun, înfigând veriga cheilor în 
cingătoare. 

— Eu stau şi vorbesc, şi nu te-am întrebat ce obişnuieşti 
dumneata. Cafea cu lapte? Ceai? 

— Nimic, doamnă. A avut grijă Matei să-mi aducă dis de- 
dimineaţă cafea neagră. 

Madam Anica Stoian clătină cheile: 

— Asta-i altceva. Ştiu, fiindcă a trecut jupânul Matei pe la 
vama mea mai întâi, pe aici, pe la chei. Dar cafeaua-i cafea, 
şi gustarea de dimineaţă îi altceva. Trebuie să iei un ceai. 
Nu le da exemplu rău nepoților acestora ai mei, care, 
precum vezi, numai au linciurit linguriţele în ceşti. Uită-te, 
rogu-te, la dânşii! Care de care mai pirpiriu şi mai gălbejit. 
La ce să mai agoniseşti bani şi să te chinui, nu zău, dacă te 
răsplăteşte Dumnezeu cu nişte sfrijituri de ploduri să-i 
culce suflarea de vânt? Aş dori să ţi-i pot arăta pe ai mei, 
domnule Sergiule. Se adresă celor trei nepoți, cu o 
nemărginită milă: Pe verişorii voştri să-i vedeţi şi să luaţi 
exemplu de la dânşii! Crescuţi fără guvernantă. Cei mari, la 
meserie. Cei mai mărunți, la tejghea şi la bucătărie, cot la 


cot cu mine. Nu ştiu ce-i moftul. Făcând deosebire între 
nepoţii vrednici de milă şi între Sergiu, pe care se vedea că 
altfel îl preţuia, îl luă sub binevoitoarea sa ocrotire: 
Aşadară, aşteptaţi să vă preparez un ceai, domnule 
Sergiule. Un ceai cu rom mai din plin drege după drum 
lung şi după o noapte pierdută. Aduc şi pâine prăjită cu unt; 
dă-le o lecţie, rogu-te. 

Când a ieşit pe uşă, copiii au strâns instinctiv scaunele în 
jurul lui Sergiu. 

Erau într-adevăr slabi, cartilaginoşi, fără sânge în obraz; 
după chipul şi asemănarea Sandei Dobrotescu. Teofana se 
deşirase, încă mai urâţită în epoca ingrată a pubertăţii. Lui 
Dudu îi mai crescuseră încă urechile, depărtate de ţeasta 
capului, transparente şi prea mari, ca două torţi. Numai 
Săndel aducea îndepărtat cu figura lui Leon Dobrotescu din 
necunoscuta fotografie a tinereţii. Bubuliţele roşii de pe 
frunte dovedeau însă acelaşi sânge comun, strepezit şi 
împuţinat de vlagă. 

Teofana despături batista udă de lacrămi, o mototoli la loc 
în jurul degetelor, rosti fără să ridice ochii: 

— Nu e aşa că nu-i adevărat? Nu se poate să fie adevărat. 

— Ce anume, Fana? O întrebă Sergiu cu blândeţe, 
netezindu-i părul moale şi rar, cânepiu. 

Teofana înălţă ochii turburi, pleoapele roşii; toată figura 
exprimă o implorare dureroasă: 

— Spune-ne că nu poate să fie sora lui maman, nu e aşa, 
Sergiu? Te aşteptam. Numai tu poţi să ne scapi de această 
femeie străină. ati nici nu vrea să iasă din birou. Ne-a lăsat 
pe mâna ei. M-lle Riche, guvernanta cea nouă, s-a închis şi 
dânsa în odaie. I-a luat femeia aceasta cheile, i-a scotocit în 
lucruri. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi, Sergiule. Ai auzit cum 
vorbeşte? Ai văzut cum ne tratează? Şi sărmana maman! 
Stă singură. Nici nu ne lasă să intrăm la dânsa. Pretinde că 
nu-i locul copiilor. Ai văzut cum bea rom? Trei pahare a 
băut în faţa noastră. Nu e aşa că nu poate să fie adevărat? 


— Ba e foarte adevărat, Gina dragă! Iot ce poate să fie mai 
adevărat. 

Tanti Catriona se opri cu braţul încărcat de liliac alb. 

Căuta vasul potrivit cu o concentrare pătrunsă de 
gravitatea funcţiunii sale pe pământ. De câte ori i se părea 
că a dat greş în astfel de alegeri nu-şi mai găsea loc. Se 
ridica de la mijlocul mesei, zvârlind şervetul şi 
înverşunându-se să repare neiertata eroare. O 
nemulţumeau atunci ştirile gazetelor, vremea de afară, 
competinţa culinară a Reveicăi. Până ce o fericită inspiraţie 
îi lua povara de pe inimă. Şi îndată totul devenea din nou 
luminos şi încântător, ferit de vulgara realitate în a cărei 
robie tiranică trăieşte restul umanităţii. 

Îşi înclină pe spate capul cuprins în capsula străvezie a 
bonetei de muselină albastră cu tiv de dantelă pală, făcu doi 
paşi îndărăt, pe tocurile exagerat de înalte, micşoră privirea 
printre gene. 

Gina ştia că e de prisos s-o întrerupă acum şi s-o întrebe 
ce e adevărat, tot ce poate să fie mai adevărat. 

Aşteptă cu un surâs drăgăstos şi admirativ să vadă ce nouă 
modificare în orânduieli mai poate născoci nesecătuita 
fantezie a tantii Catriona. Ghemuită pe un taburel de 
catifea portocalie, în pijamaua de o graţioasă absurditate în 
colorit şi croială, cu braţele împresurate cerc în jurul 
picioarelor îndoite şi cu obrazul culcat pe un genunchi, 
părea că face şi dânsa parte din mobilierul minuscul şi 
fantast al încăperii. 

Urmărind cu ochii nehotărârea tantii Catriona, paria cu ea 
însăşi, copilăreşte: „Dacă mută vaza de porțelan verde de 
pe pian pe mesuţa cea joasă din mijloc, atunci toate au să se 
petreacă aşa cum doresc eu. Simplu, repede, fără nici o 
piedică. Înseamnă că Gigi mă iubeşte îndestul pentru a se 
mulţumi cu ce-i pot aduce eu”. 

Poate Gina trişa puţin cu acest pariu. Căci îndată prinse a 
privi stăruitor spre mesuţa rotundă, ca să-i sugereze tantii 


Catriona alegerea atât de decisivă pentru viitorul său 
destin. 

Inima începu să-i ticăie zvâcnit când o văzu înălțându-se în 
vârful pantofilor şi aşezând crenguţele de liliac fără să mute 
vasul din loc. S-a sfârşit! Ce naivitate, ce imprudenţă, ce 
provocare vinovată a ursitelor, să-şi joace în asemenea 
puerile rămăşaguri un sentiment cu totul mai adânc, poate 
întreaga ei viaţă! 

Gina simţi lacrimi în ochi. Îşi netezi cu degetul genele 
lungi şi ude. Deodată sări în sus, bătând din palme, cu o 
frenezie care-i dezgoli din pijamaua învâltorată un sân mic, 
dur şi insolent. 

Tanti Catriona strămutase florile cu de la sine voinţă. Le 
resfiră în vasul verde, cu o precisă mână de florăreasă 
pavoazându-şi vitrina. Trase imperceptibil mesuţa în lături, 
atât cât trebuia ca liliacul alb să lumineze toată încăperea. 
Gina o cuprinse cu amândouă braţele de gât, o sărută pe 
obraji, o târi în câţiva paşi de dans, şerpuind ca un demon 
în spaţiul îngust. Când s-a liniştit, tanti Catriona o privi 
mirată, zâmbind şi trăgându-i pudic flamura pijama lei pe 
sân. 

— Ce e cu tine, Gina? De astăzi-dimineaţă de două ori ai 
plâns fără motiv, acum văd că eşti dispusă să dansezi un 
french-cancan tot fără motiv. Aşa te-i fi purtând tu la şcoală? 
Le plâng pe sărmanele eleve! 

Gina se bosumflă alintată: 

— Pahdon! Opinia fohuhilor didactice a recunoscut unanim 
că sunt o profesorică ideală. Pot phezenta documente. 
Copie de pe registrul de inspecții. Acum şi aci sunt alt ceva, 
tanti Catriona. Mai bine stai alături de mine. Spune-mi: ce 
este foahte adevărat, tot ce poate să fie mai adevărat? 

Îi făcea loc pe divanul scurt şi strâmt, acoperit de şalul 
turcesc, care odată slujise de fundal pentru un portret 
celebru al primei-balerine de operă imperială, Catriona 
Catriowina. Se cuibări între perne şi pufuri. Scobi alături alt 


cuibar, moale şi primitor. Tanti Catriona nu se îndură însă să 
renunţe la tabieturile sale. 

— Aşteaptă mai întâi să-mi aduc tot tacâmul de cafea. Vom 
vorbi. "Ţin chiar să vorbim foarte serios, Gina, Ginoşca. 

— Şi eu, şi eu! Se grăbi să aprobe Gina Alimănescu. Mai 
avem o ohă. Într-o ohă trebuie să fiu gata. Gata: fard, baie; 
îmbrăcată şi împopoţonată. 

Cu toate intenţiile de gravă discuţie, în care nici ea nu 
prea avea totală încredere, tanti Catriona izbucni în tril 
uşor de râs, ca o cascadă de perle rostogolite într-o cupă de 
cristal. Râsul îi dezveli dantura nefiresc de intactă. Dinţi 
albi, mărunți şi regulaţi de copil - alt miracol capricios al 
naturii. 

— Tu, şi fardată? Tu, şi împopoţonată, Gina? Nici nu ţi-ar 
sta bine! Cunoaştem. În ultimele zece minute ai să le dai 
toate peste cap, trecându-ţi roşul pe buze la portiţă, din 
mers. 

— Şi după mine, rămânându-ţi ţie de sthâns şi de dereticat 
o ohă, tanti Catriona. Ştiu! Recunosc! Ertahe! Graţie! Cu 
palmele împreunate, Gina parodie şăgalnic gestul 
deznădăjduit de implorare al sclavelor osândite la cnut. În 
chip de dezvinovăţire, adăugă: Dah cine m-a crescut oare 
aşa, răsfăţată şi dezordonată? Thebuie să împărţim vina în 
două. 

Tanti Catriona îşi aşezase pe o masă scundă tava de alamă 
cu tot tacâmul pentru cafea. Rămase cu cutia de chibrituri 
într-o mână şi cu beţigaşul în cealaltă, privind-o mai 
pătrunzător de cum îi era în fire. 

Gina nu putu suporta mustrarea aceasta tăcută. 

Vorbi repede, cu obrazul dintr-o dată serios şi trist: 

— lartă-mă. De data aceasta te hog cu adevărat: iartă-mă! 
Am glumit. Ştiu la ce te gândeşti, tanti Catriona. Niciodată 
nu mi-a dat prin minte să arunc vina pe alt-cineva. Din 
nefericire phostiile mele au fost numai ale mele. Eu am 
suferit penthu ele şi le-am plătit scump. Prea scump, tanti 
Catriona. 


— Tocmai, copilo. E vorba să nu le mai plăteşti a doua 
oară. Şi să-ţi aminteşti că n-ai suferit pentru ele numai tu. 
Nu e o imputare, Gina. Nu ştiu de ce, mi-am adus deodată 
aminte că pe divanul acesta unde stai acum ai plâns atâtea 
zile şi nopţi, cu ochii în perne. Asemenea zile şi nopţi nu 
trebuie să se mai întoarcă. Nici pentru tine, nici pentru 
mine. 

Tanti Catriona aprinse chibritul, dădu foc spirtului şi păru 
absorbită numai de priveliştea flăcării viorii. 

Înfăşurată în chimonoul de mătase neagră şi densă ca 
pielea, femeia fără vârstă, mică şi zveltă, cu părul alb 
ascuns în capsula bonetei, cu obrazul neted, cu ochii de 
acuarelă verde şi extraordinar de transparentă, cu dinţii 
nealteraţi, arăta ca o soră a Ginei, abia ceva mai înaintată în 
ani. Două copile jucându-se de-a oamenii mari în lipsa 
părinţilor. 

Numai de foarte aproape se desluşea painjenişul fin de 
cute în jurul pleoapelor, în jurul buzelor, când fosta primă- 
balerină de operă imperială se întâmpla să rămână imobilă 
şi preocupată ca acum. 

De îndată ce începea să vorbească şi să râdă, figura 
animată nu se mai deosebea de a oricărei femei tinere, de 
obrazul unei fetişcane ca Gina. Atât doar că pe dânsa n-o 
atingea soarele în viaţa claustrată din casa-i muzeu, pe 
când pieliţa Ginei, bronzată şi mată, părea după o mereu 
înnoită cură solară. 

Gina se mişcă. 

Voi să rostească întrebarea care-i ardea buzele. Făcu un 
gest de neputinţă. Se strânse scuturată de un fior între 
pernele calde. Îi pierise curajul, vioiciunea, sclipirea 
jucăuşă din ochii verzi cu luciri aurii. 

În neştire îşi cercetă degetele, unghiile. 

Îşi aduse aminte cât de grăbit şi cu ce adorabilă spaimă i-a 
smuls astă-noapte mâna Sergiu, Gigi, să vadă dacă nu 
poartă cumva verighetă. 


Zâmbetul se estompă foarte îndepărtat, melancolic ca 
surâsul pierdut al logodnicelor de marinari, sus, pe faleza 
înaltă a oceanului, când nava s-a topit în ceaţă, mai pare din 
când în când o nălucă, un miragiu rău prevestitor, spectrul 
unei năvi de mult înecate. 

Tot ce se arătase Ginei simplu, rapid, firesc, scutit de orice 
obstacol era acum încărcat de ameninţări. Împresurat de 
umbre, de duhuri duşmane, de avertismente spăimoase ca 
semnele morţii. 

Închise ochii ca să cheme într-ajutor imaginea lui Sergiu, 
senzaţia braţului tare de sprijin şi de apărare, când a cu 
prins-o la pieptul voinic. 

Tanti Catriona înregistra sfârşeala de pe obrazul Ginei, 
cearcănul adâncit deodată sub genele lungi, căderea 
aceasta de pasăre rănită, cu gâtul moale şi frânt. 

Regretă cuvintele rostite. Nu-i reuşeau ei niciodată 
discuţiile grave! Se miră că a putut fi atât de lipsită de tact 
şi delicateţe. Îşi spuse că e o bătrână uscată, răutăcioasă, 
cobitoare, o adevărată cumătră aspidă şi moralistă din 
repertoriul clasic. Schimbă privirea, să nu i-o surprindă 
Gina. Îşi plimbă ochii îngânduraţi la şalurile şi la covoarele 
care tapisau zidurile, la obiectele cunoscute până la cel mai 
neînsemnat amănunt, la crengile de liliac alb cu toată 
lumina pierdută sub o ploaie de leşie, sub o ninsoare de 
cenuşă. 

De pretutindeni se retrăsese intimitatea caldă, siguranţa 
adăpostului încântător şi inexpugnabil ferecat cu şapte ză- 
voare bântuirilor dinafară. 

Camera era cu puţin, mai largă decât iatacul Ginei. N-avea 
o destinaţie precisă. O dată pe lună ţinea locul unui salon de 
primire, când venea s-o viziteze în după-amiaza de 
duminecă, singurul cunoscut din Bucureşti al fostei prime- 
balerine de operă imperială. Încolo, devenea pe rând 
cabinet de lectură, sală de muzică, iarna seră de flori, după 
cum dispuneau capriciile unei stăpâne cu nestatornicia 


condamnată să se exercite pe un domeniu limitat la două 
sute de metri pătraţi. 

Acum era transformată în provizorie cabină de costumat. 
Cele două geamantane enorme aduse de Gina se aflau 
desfăcute lângă o uşă, împiedicând trecerea. Scosese ea 
rochiile, le vânturase în aer, le pipăise cu plăcerea unei 
vechi şi pătimaşe cumpărătoare, le încercase în faţa 
oglinzii, le călcase, le atârnase pe umeri în cuiere. Pregătise 
la îndemână toate sculele şi dresurile feminine de 
înfrumusețare, deşi ştia că vor fi prea puţin folosite de Gina. 
Chibzuise din vreme ce brățară, ce inele, ce coliere s-ar 
potrivi la fiecare rochie, răscolind în scrinul ei secret de 
juvaeruri. Surpriza o păstra pentru ultima clipă. Cutioarele 
capitonate de pluş aşteptau sub un ziar aruncat ca din 
întâmplare. 

Toate acestea i-au dat de lucru, din zori, înainte de a se 
mişca ţipenie pe stradă. Le-a pus la cale într-o delicioasă 
înfrigurare. Se regăsea. Un an întreg tânjise în lipsa Ginei. 
Întoarcerea ei o înviase din torpoare. O bucura ca un epocal 
eveniment în singurătatea deşartă de evenimente, şi o 
bucura mai ales fiindcă Gina îi venise din nou voioasă şi 
vindecată la suflet, reintrată în adevărata ei fire, 
copilăroasă şi zvăpăiată: trântind uşi; uitând robinete 
deschise; răsturnând etajera de cărţi în mijlocul covorului 
ca să caute un signet pe care-l făcuse cadou unei prietene 
cu un an în urmă. 

Aşa-i lăsase impresia astă-noapte, înainte de a o trimite cu 
sila la culcare. Şi după ce a rămas cu lumina stinsă, se 
răsucise îndelungă vreme în pat, durând planuri cum s-o 
aducă iarăşi lângă dânsa pentru totdeauna, de vreme ce 
toate s-au sfârşit. Nimic n-o mai silea să pribegească în 
celălalt capăt de ţară, printre străini. Locul ei era aci, în 
fantasmagorica lor locuinţă, atât de deosebită de a celorlalţi 
oameni grosolani şi de o respingătoare idolatrie numai a 
utilităţilor practice, urâcioase, nesăţioase, triviale. 


Iar acum purtarea Ginei o neliniştea. Îi dovedea că se 
înşelase. 

Într-un singur ceas trecuse de la izbucniri de lacrimi la 
izbucniri de înveselire nervoasă. Rostise cu sfială câteva 
enigmatice aluzii la mai enigmatice proiecte, pipăind fără 
îndoială calea unei mărturisiri. Înfăţişarea aceasta, cu gâtul 
căzut moale în piept, cu obrajii subţi şi cu ofilirea bruscă de 
sub ochi, o alarma fiindcă încheia un lanţ de simptome prea 
bine categorisite. Se temea să le pătrundă înţelesul. Din 
nou i-o fura lumea cea sălbatică şi fără milă a căpcăunilor. 
Cum de n-a învăţat încă mica ei Gină că amândouă sunt 
prea fragile pentru a rezista la viaţa croită pe altă măsură, 
pentru făpturi necioplite şi ciolănoase, cu alte puteri? 

Când era şcolăriţă, chiar dânsa singură părea a fi pre 
simţit că lumea aceasta nu e a lor. 

Se afla aci, în aceeaşi încăpere, pe acelaşi divan, cu un 
atlas mare deschis pe genunchi. 

Un atlas istoric, cu hărţi vechi din alte timpuri; caricaturile 
strâmbe şi neisprăvite ale hărților din vremile de faţă. Se 
oprise arătând cu degetul o pată albă. 

— Tanti Catriona, te hog citeşte ce scrie colea. 

Ea citi cuvintele străine, într-o limbă neînţeleasă pentru o 
fostă dansatoare cu altfel de lecturi: 

— Hic sunt leones!" 

Strânsese dip umeri, nelămurită: 

— Şi ce însemnează aceasta, Gina? Ce vrei să spui? Ştii că 
n-am învăţat latineşte. Pot să te ajut la lecţiile de nemţeşte, 
de franţuzeşte, de italieneşte, de engleză. Aşa, după ureche 
cum le cunoaşte o ignorantă ca mine, care a învăţat viaţa 
cutreierând lumea. Te-aş mai putea ajuta de-ai mai avea 
nevoie la rusească, la spaniolă. Cât despre latineasca ta, 
latinească ori chinezească, pentru mine totuna înseamnă. 

Gina o lăsase să termine, zâmbind şireată. Îşi astupase 
urechiuşele cu amândouă mâinile într-un gest comic. Când 
a sfârşit, rostise cu oarecare vanitate, fiindcă se dovedea 
măcar pe un tărâm superioară tantii Catriona: 


— Ajunge, tanti! Nu-i vohba să mă ajuţi. Să-ţi spun eu ce 
înseamnă. Hic sunt leones: aci sunt lei. 

— Şi ce-i cu asta? 

Gina îşi luă un aer savant, imitând poate vreo profesoară 
pedantă de pe catedră: 

— Să-ţi explic eu. Aşa scriau cărturahii cei vechi pe hărţile 
pământului unde încă nu străbătuse picioh de om. Acolo 
sunt lei. Adică acolo începe primejdia. Uite, citeşte! Aci: Hic 
sunt leones. Şi dincoace. Un sfert din hărţi. Şi mă gândeam, 
tanti Catriona, că aşa trăim şi noi, în casa noastră. Aşa 
trăieşti tu mai ales. Pahcă ţi-e frică de lumea cea dinafahă, 
cum se temeau călătohii cei vechi de atâtea ţări din Asia şi 
Africa, ba chiar din Europa, din Husia, unde ai stat atâta 
vreme. Hic sunt leones! Se află lei în Husia? Nu prea cred. 
[.] 

— Ai început să te saturi de casa noastră, Gina? Te 
plictiseşti cu mine? Doreşti altceva? 

— Nu, tanti Catriona. Mi-a venit aşa, o phostie. 

Dar gândul lucra mai departe. Gina rămăsese cu atlasul pe 
genunchi, cu ochii la harta cu pete albe: deşerturi şi codri 
unde se ascund fiarele fioroase. 

Abia într-un târziu dădu răspunsul aşteptat, recunoscând: 
— Şi eu cred că ai dreptate, tanti Catriona. E atât de bine 
în lumea noasthă, care nu seamănă de loc cu cealaltă! Ce să 

căutăm noi dincolo, unde sunt leii? 

Atunci aşa îi vorbise Gina ei. Acum fiarele de acolo au 
muşcat-o, dar tot la ele se întorcea. 

Copleşită de întrebări şi de temeri, fosta primă-balerină de 
operă imperială îmbătrânise straniu în câteva clipe, ca 
printr-o magie care şi-a suspendat efectul. Cutele fine s-au 
adâncit, bărbia s-a ascuţit, buzele şi-au plecat colţurile în 
jos. Părea o vrăjitoare pitică, distilând la flacăra viorie un 
filtru satanic să-i redea tinereţea eternă şi cine ştie ce alte 
puteri împotriva uriaşilor de afară. Era, însă, numai o 
bătrânică puţintică la trup şi ingenuă la suflet, neînvăţată 
cu asemenea griji. Fugise de lumea cruntă a leilor. Se 


ascunsese la adăpost de necunoscutele primejdii. O 
urmăreau până aci. Şi cum nu se afla pregătită pentru 
primejdii şi spaime, ele îi scriau pe obraz, cu unghii de fier, 
printr-un răutăcios sortilegiu, adevărata sa vârstă. 

Nu-şi ierta că a fost o dată uşuratică şi că a lipsit de la 
datorie, lăsând-o pe Gina să se avânte singură, zbenguind 
ca un inocent pui de vietate într-o junglă unde în fiecare 
tufiş pândeşte o fiară cu dinţi de os şi în cel de alături o 
capcană cu dinţi de fier. 1 s-a întors sângerată atunci. l-a 
căzut în braţe. A alintat-o, a legănat-o, i-a adormit durerea 
şi dezgustul, a vegheat la căpătâiul ei zile şi nopţi; iar 
fiindcă i s-a părut că depărtarea va desăvârşi ceea ce poate 
ea încă n-a izbutit pe deplin, a lăsat-o să plece. Credea că a 
făcut bine. Toate scrisorile Ginei, până la cea din urmă, 
primită acum două zile, exultau de încredere voioasă în ea 
însăşi şi în viaţă, de bucuria că se întoarce măcar pentru 
puţine ceasuri în „casa păpuşilor”, cum o numea ea. Ce s-a 
întâmplat atunci? Ce-a fost cu putinţă să se întâmple numai 
în două zile? 

Culegând spuma aromată a cafelei cu linguriţa lungă de 
argint, se căznea să descifreze din priviri furişate un 
răspuns pe figura Ginei. Şi s-ar fi spus că exista o 
comunicaţie misterioasă între cele două chipuri. Pe măsură 
ce se alina crisparea din obrazul arămiu, dispăreau, 
netezindu-se, şi cutele de sub boneta albastră cu tiv de 
dantelă pală. Vrăjitoarea îşi lepăda masca urâtă, străină, 
mincinoasă: devenea tanti Catriona dintotdeauna. 

Gina deschisese ochii. Se uita în gol, surâzându-şi 
gândurilor. 

Mai văzuse fosta primă-balerină acest zâmbet vag, acest 
extaz de rău augur. În viaţa sa de peregrină, în atmosfera 
specială a culiselor şi a rampei, unde bărbaţii urmăresc o 
pradă mai tenaci decât leii şi unde femeile se apără mai 
viclean şi mai crud decât tigroaicele, nu o dată i-a fost dat 
să asiste la episoadele acestor peripeții cu un singur sfârşit. 
Ştia ce urmează inevitabil după fiecare fază. Extaz, zâmbet, 


lacrimi, jurăminte duc la aceeaşi deşteptare amară. Unul 
din doi rămâne sfâşiat, dacă nu amândoi. 

Întrebă, cu nevinovăția cea mai desăvârşită: 

— De ce-ai rămas pe gânduri, Gina? Nu te mai re cunosc. 

Gina zâmbi în aburul abia vizibil al cafelei. Toate i se 
arătau iarăşi simple şi ferite de ameninţări. Înlocui 
răspunsul cu o întrebare: 

— Spune dhept, tanti Catriona. Ai iubit vreodată? 

— Mi-am iubit. (cum să vorbesc fără a întrebuința o vorbă 
prea mare pentru micimea mea?). Mi-am iubit chemarea, 
arta, Gina dragă. Pentru aceasta am trăit. 

— Bine-bine. Ştiu. Dar altceva te-ntheb. Adevărata iubihe. 
N-ai iubit tu pe nimeni? 

Tanti Catriona recurse la consideraţii de ordin general: 

— De aceasta nu-i apărată nici o femeie. 

— Şi-ai sufehit? 

— N-aş putea spune, Gino. Eu am fost întotdeauna cam 
egoistă şi mărginită. Nu mi-am făcut mari iluzii. N-aveam 
atâta imaginaţie pentru aşa ceva. Încât n-am avut nici 
deziluzii. În orice caz, mi-am găsit consolare în arta, în 
meseria mea. 

Gina depuse ceaşca de cafea pe farfurioară şi se întinse s-o 
aşeze pe masa scundă. Rămase aproape de tanti Catriona, 
prinzându-i o mână şi dezmierdând-o, cum se juca alintată 
când era mică de tot şi se pregătea să mărturi sească o 
poznă dinainte iertată: 

— Tanti Catriona, dah eu dacă n-am nimic să mă 
consoleze? Cum să mă absoarbă acordul participiului şi în- 
thebuinţarea lui şi condiţional? Eu n-aş putea iubi aşa. Cu 
jumătăţile şi cu sfehtul, fiindcă n-am în ce mă refugia. 

Spre surpriza Ginei, tanti Catriona nu păru speriată de 
asemenea declaraţii: 

— Sunt firi şi firi, Gina! Până la un punct te înţeleg şi îţi 
dau dreptate. Eu am fost o privilegiată de soartă. 

Gina duse la obraz mâna mică şi moale a tantii Catriona, 
se mângâie singură cu dosul catifelat al degetelor. 


— Am să te hog ceva. Murmură fără să ridice privirea şi 
să-i caute în ochi. Dar să nu spui că nu se poate. 

— Bine, Ginoşca. Nu spun că nu se poate. 

— După amiază am să mă întohc pentru o oră aci. Aştept 
pe cineva. Ahe să vină cineva să mă caute. Cineva care mi-e 
foahte drag. Nu e aşa că ai să-l primeşti în casă? 

Tanti Catriona glumi, ca să-şi ascundă preocuparea mai 
puţin frivolă: 

— Voi pregăti pâine şi sare, Ginoşca. Îi voi ieşi înainte cu 
tava. 

— Nu glumi, tanti Catriona! E ceva foahte serios. 

— Atunci voi fi şi eu foarte serioasă, făgădui tanti Catriona 
cu resemnare. Deşi aceasta nu mă prea prinde. 

— Tocmai. Fii aşa cum eşti tu întotdeauna, te hog, nu prea 
serioasă, să-l sperii. Şi te mai hog ceva. Se prea poate să 
vină înaintea mea. Îl primeşti tu, nu? Îl primeşti şi-l reţii. 

— Îl primesc şi-l rețin, Gina. Consimţi tanti Catriona, 
făcându-şi socoteală că ar fi cel mai potrivit prilej pentru a 
cerceta un om şi a citi în el. 

— Aşadah, ne-am înţeles. Lasă-mă să te sărut. Am ştiut eu 
că întotdeauna ai să fii bună cu mine şi înţelegătoahe. 

Tanti Catriona îşi lăsă obrajii sărutaţi, şi după arşiţa 
buzelor, înţelegătoare cum se afla, mai pricepu că acele 
îmbrăţişări focoase nu erau toate pentru dânsa. 

O încercă, prefăcându-se că şi-a amintit un amănunt fără 
însemnătate: 

— Gina, e acum rândul meu să te rog ceva. 

— Orice, tanti Catriona. Dohinţa ta e ordin pentru mine. 

Lunecase pe o pernă moale la picioarele ei, sprijinindu-şi 
bărbia pe genunchii tantii Catriona, privind-o de jos în sus. 
Tanti Catriona îi cuprinse obrajii în palme şi rosti rar, fără 
să-i scape tresăririle pleoapelor pe măsură ce cuvintele 
înaintau: 

— Anume, voiam să te rog, Gina, să-mi ierţi că am făcut o 
prostie. Poate că ar fi trebuit să te întreb. Mai târziu mi-am 
dat seama. Am găsit într-un dulap sulul cu desene, cu 


schiţe. Ştii care. Şi pânza scoasă din ramă. Le-am găsit din 
întâmplare astă-iarnă. Fără să cuget prea mult, le-am 
aruncat în foc, aşa cum erau. Cred că am procedat bine. 

— Da, tanti Catriona. Şopti Gina cu tot sângele golit din 
obraz, cu glasul sfârşit. Ai procedat bine. Bine. Bine. 

Închisese ochii. Tanti Catriona îi susţinea capul mic în 
palmele ei mici. Îşi simţea privirea împâclită de lacrimi. Ce a 
făcut viaţa din Gina ei? Ce voia să mai facă, nesăţioasa? 

Cu pleoapele strânse, Gina nu putea să-şi alunge 
sarabanda priveliştilor care se desprindeau cu o crudă 
vivaci tate din ceața adormită de amintiri, ca să se ceară 
încă o dată trăite. Atelierul cu peretele de sticlă. Scoarţele 
vechi. Armele şi icoanele. Şevaletul cu pânza neisprăvită. 
Schiţele în cărbune, în sanghină, în tuş, în acuarelă. Chipul 
ei în zece, în douăzeci de exemplare, răvăşit în toate 
ungherele, prins în piuneze peste alte cartoane şi chipuri. 
Şi seara de iarnă cu cea dintâi ninsoare. Trecătorii voioşi, 
întinzând mâna să primească fulgii, bucurându-se 
copilăreşte, apostrofându-se sonor într-o prietenoasă 
fericire generală. Ea - mică, aşteptând lângă felinar. 
Tropăind în zăpada proaspătă, să-şi dezmorţească 
picioarele. Oferind genele fulgilor moi. Cum a tresărit când 
s-a apropiat el! Venea exact de unde nu-l aştepta să vină. S- 
a repezit deschizând amândouă mâinile să-l primească, aşa 
cum era întâlnirea lor întotdeauna. El şi-a păstrat mâinile în 
buzunări. Ce-a fost? Cum s-a petrecut? În lanţul imaginilor 
se rupe un gol. Îl vede numai plecând, cum i-a întors spatele 
atunci. Depărtându-se şi lăsând-o singură în ninsoare, cu 
braţele căzute de-a lungul trupului. Se depărta topindu-se 
în fulgii jucăuşi, iar ninsoarea îi astupa urmele paşilor până 
ce n-a mai rămas nimic, nimic, nici o urmă. O fată rezemată 
de un stâlp de felinar. Şi trecătorii cu glasurile lor sonore, 
neobişnuite, înviorate de cea dintâi ninsoare a iernii. O fată 
rezemată de un stâlp de felinar, sub joaca feerică a fulgilor, 
pătrunsă deodată de tot frigul lumii. 

Tanti Catriona o ridică uşor: 


— E târziu, Gina. Mai ai numai douăzeci de minute. 

Gina se împleticea. Îşi trecu mâna pe pleoape, ca şi cum ar 
fi ajuns această atingere materială ca să risipească 
vedeniile dinăuntru, pe care nimic nu le putea şterge; le 
credea câteodată moarte, şi din moarte înviau. 

Tanti Catriona întrebă cu o mirare exagerată, oprindu-se 
în faţa celor două geamantane enorme: 

— De unde ai găsit tu coşciugele acestea, Gino? Sper că nu 
sunt ale tale. 

— Nici nu sunt, tanti. Mi le-a împhumutat directoarea mea, 
care ahe un metru optzeci. Sunt pe măsura ei, dah mi le-a 
oferit ca să nu-mi şifonez phea mult rochiile. 

— Şi poşeta tot ea ţi-a împrumutat-o? Să nu-mi spui asta, 
că n-am să te cred! 

— Poşeta, nu! E a mea. Mâhtuhisesc. 

— Bagă de seamă, Gino! O ameninţă tanti Catriona. 
Observ că de când ai plecat ai început să te depărtezi de la 
pactul nostru. Ce e pasiunea aceasta nouă pentru lucruri 
gigante? Nu vezi că nu mai încăpem în casă de ele? Aceasta 
numeşti tu geamantan? E coşciug, şi nu altceva! Pot să 
încerc, ca să-ţi dovedesc, dacă nu eşti convinsă. 

Spunând, tanti Catriona îşi înfăşură chimonoul în jurul 
picioarelor, păşi în geamantan, îngenunche, se culcă 
înăuntru şi trase capacul deasupra. Mai era loc şi pentru 
Gina. 

— N-am dreptate? Pretinzi şi acum că n-am dreptate? 
Întrebă cu un surâs în silă, ieşind din geamantan, cu 
sentimentul penibil al clovnilor bătrâni când se căznesc să 
facă o glumă de care nu mai râde nimeni. 

Gina zâmbi caritabil. Când era copilă mică, mică de tot, cu 
asemenea ghidugşii încerca tanti Catriona să-i abată 
gândurile în altă parte după copilăreştile ei mâhniri şi 
plânsete. Atunci izbucnea în râs printre lacrimi. Dar acum 
Gina nu mai era aceeaşi. lar tanti Catriona jucase rolul de 
paiaţă fără nici o convingere. Astfel, amândouă şi-au dat 
seama că în fermecătoarea lor viaţă împreună s-a căscat o 


lume nouă şi duşmană, un deşert ameninţător: Hic sunt 
leones. 

— Ce bună eşti tu. Murmură Gina cu remuşcare. Şi ce 
inghată sunt eu pe lângă tine! 

Tanti Catriona îi puse ceasul sub ochi: 

— Lasă bunătatea mea şi ingratitudinea ta! Intră 
deocamdată în baie. Mai ai numai un sfert de oră. 

Închise uşa după dânsa cu o energie teribilă. 

Îi mai bătu cu pumnul în tăblia de lemn, cum făcea când 
întârzia la şcoală: 

— Repede! Să aud apa curgând! 

Răspunse gâlgâitul robinetului. 

Liniştită, tanti Catriona verifică metodic, încă o dată, 
rochiile, ciorapii, pantofii, pălăria, cutiile capitonate cu 
juvaere. 'Toate erau în ordine. Fără îndoială că în ultima 
clipă ceva tot avea să-i mai lipsească Ginei. Era şi aceasta în 
ordinea lucrurilor. 

Sună. Fără să întoarcă ochii, aplecată deasupra unui 
sertar, porunci slujnicei când o simţi la spate, în prag: 

— Reveico, un automobil! În cinci minute să fii aici. Şi vezi, 
n-aduce un camion! 

Baba, cu broboada pe ochi, făcu scurt: 

— Ha?! 

Exclamaţie şi interogaţie nevinovată, fără intenţie comică. 
Baba Reveica era surdă şi întreba de două ori, ca să nu 
înţeleagă niciodată. 

Tanti Catriona scoase nasul din sertar, înaintă ameninţător, 
cu degetul ridicat, subliniind în cadență silabele: 

— Un au-to-mo-bil! Înţelegi? Automobil! Teuf-teuf teuf! 
Gniau-gniau. Fşşşşş! 

După aceste onomatopeice articulaţii, imitând baterea 
motorului, sunetul claxonului şi fâşâitul roţilor înfrânate, 
baba Reveica dădu semne că a priceput despre ce este 
vorba. Tanti Catriona continuă, cu amănuntele 
suplimentare: 


— Automobil pentru domnişoara Gina. Ai priceput? În cinci 
minute (arătă pe ceas) în cinci minute să fii aci. Ai priceput? 
Şi ascultă! Să nu fie un camion, o ho-do roa-gă. Automobil 
frumos. 

Duse degetele împreunate la buze, într-o mimică destinată 
să exprime o foarte expansivă admiraţie pentru automobilul 
frumos pe care îl va aduce baba Reveica. 

— Înţelegi? Frumos! Frumos ca moşneagul tău când a 
plecat în lume. 

Baba auzi mai lămurit de cum era de aşteptat şi scoase 
glas: 

— Că nu era moşneag atuncea omu nieu! 

— Cu atâta mai mult. Hai! Fuguţa, să te văd, mai poţi fugi? 

Baba îşi rodea colţul tulpanului în gingii: 

— Mă duc, dară cer învoire după asta. 

Tanti Catriona o privi mirată, ridicând sprincenile în 
accent circumflex. 

— Ce să faci tu cu învoirea? Aceasta e ceva nou. 

Într-adevăr, baba Reveica nu se aventura decât pe o rază 
de trei sute de metri în jurul casei. Trecuse o singură dată 
pe Calea Victoriei, când a sosit în Bucureşti. De atunci 
pomenea despre strada zgomotoasă şi forfotind de lume ca 
despre un ţinut himeric, din altă planetă. 

— Ce să faci?! Întrebă tanti Catriona din nou. Se înţelege 
că ai învoire! Dar spune-mi şi mie, unde vrei să te duci? 

Baba Reveica îşi molfăi răspunsul: 

— Că mă duc şi mă întorc. Azi e dumineca orbului. Dacă 
mata nu ştii. Am eu un orb de miluit. Orbul din colţ, de la 
Grădina Tâncăbeascăi. 

ORBUL DIN COLŢ, DE LA Grădina Tâncăbeascăi, stătea 
neclintit, cu pălăria pe genunchi şi cu ochii albi în soare. 

Îmbrăcase un strai curat, negru-verzui, o redingotă foarte 
veche, dar fără pată şi fir de praf, căpătată acum douăzeci 
de ani la o pomană de mort, pusă la o parte numai pentru 
zile solemne. 

Astăzi era întrucâtva onomastica lui. 


Dis-de-dimineaţă scosese redingota din dulap, o periase 
parcelă cu parcelă, pipăindu-i urzeala cu degetele agile şi 
experte, îi încercase nasturii de lemn înveliţi în mătase 
destrămată pe muchii, îşi netezise barba cu un pieptene 
ciung şi în mare ţinută ieşise la „serviciu”. 

Aşa spune, vorbindu-şi singur şi îndemnându-se când i se 
părea că a întârziat: 

— Hai, nu te mai tândăli, orbul lui Dumnezeu, că serviciu 
n-aşteaptă! 

Răposatul stăpân al redingotei negre-verzui, profesor 
universitar cu mare faimă pe vremuri şi cu multe slăbiciuni 
pământeşti, n-a fost niciodată atât de exact la datoria sa ca 
orbul din colţ, de la Grădina Tâncăbeascăi. Astfel, rozeta 
decoraţiei, rămasă la butonieră şi păstrată cu sfinţenie de 
succesor, nu se afla întru nimic compromisă. Orbul n-o târa 
prin cârciumi, n-o spurca în petreceri desfrânate şi senile, 
ca răposa-tul titular al decretului, n-o călca în picioare în 
dimineţile de deşteptare buimacă dintr-un pat străin, unde 
alături mai dor-mea încă o femeie necunoscută şi goală, cu 
sânii revărsaţi. Cărturarul cu mintea ascuţită şi cu prelegeri 
celebre le săvârşise toate acestea fiindcă şi le ierta cu un 
cinism elegant socotindu-se deasupra moralei rezervate 
pentru mulţimea de rând. Orbul purta insigna roşie cu mai 
multă demnitate. O reabilitase. Era un orb model, cunoscut 
şi stimat de populaţia celor trei cartiere cu intersecţia la 
Grădina Tâncăbeascăi. 

Lespedea de piatră a grilajului se tocise, se adâncise şi se 
lustruise acolo unde-şi sprijinea ciolanele de patruzeci de 
ani. Lumea se schimbase, oraşul, legile, ţara, regii; 
născociri-le omeneşti au primenit faţa planetei şi au adus 
alte năravuri, cu alte pofte, îndestulări şi suferinţe; orbul de 
la Grădina 'Tâncăbeascăi a rămas credincios la postul său. 
Se încorpora-se străzii, grilajului de piatră şi fier, mai 
durabil ca piatra şi fierul. Căci împrejmuirea mai suferise 
oarecare rectificări edilitare, granitul se dezghioca pe 
alocuri de vânturi şi ploi, ţăpuşele de fier rugineau şi arătau 


capete strâmbate şi rupte de derbedeii uliţelor. El 
îmbătrânise încet, pe nesimţite, cu o discreţie menită să 
amintească la răspintinea tuturor revoluţionărilor noţiunea 
tonică a eternității. 

Trecătorii îi răsplăteau statornicia aceasta cu o reciprocă 
fidelitate. Nu-l uitau. Nu-l ocoleau. Nu se prefăceau că nu-l 
văd, ca să gonească grăbit, sub cuvânt că n-au mărunţiş. 

Orbul de la Grădina Tâncăbeascăi n-avea nevoie să 
milogească. Nu întindea mâna şi nu se tânguia prelung, cu 
glas de ţârcovnic şi cu versete din Biblie. 

Aştepta răbdător şi tăcut, cu pălăria pe genunchi întoarsă 
cu gura în sus, cu băţul lustruit de mână alături şi cu ochii 
albi şi calmi, deschişi fără viaţă, cu o egală imobilitate în 
faţa elementelor şi a jalnicelor zvârcoliri omeneşti. Îl bătea 
soarele, ploaia, vântul, adierea lină de primăvară; părea 
insensibil la aceste efemere urgii şi mizericordii ale naturii. 
Poate că nici paşii trecătorilor nu-i aştepta apropiindu-se cu 
tresărirea celorlalţi cerşetori. Nu mormăia mulţumiri 
făţarnic bocitoare când banul căzut peste alţi bani din 
pălărie scotea un zângăt metalic. 

Neclintit, privea înainte cu ochii bulboşi ai statuilor oarbe. 
Uneori se întâmpla să fie chemat a răspunde la îndatoriri 
de duhovnic. Neveste cu necazuri casnice, babe bisericoase 

cu feciori plecaţi în lume, mahalagii cu procese, copii în 
ajun de examene şi trecători care au pierdut banii la cărţi şi 
se duceau să-i câştige înapoi, o dată cu leul lepădat în 
pălărie adăugau un cuvânt: 

— Roagă-te şi pentru mine, orbul lui Dumnezeu! 

Orbul lui Dumnezeu ridica palma încet, într-o calmă 
binecuvântare întăritoare de suflete. Trecătorii puteau să-şi 
vadă de drum fără grijă. Se ruga el pentru dânşii. Şi se 
ruga într-adevăr, fără să mişte buzele, în neclintirea sa de 
piatră, deplin încredinţat că rugăciunea merge unde 
trebuie, e auzită şi ascultată. Semnul crucii nu-l făcea sub 
ochii mulţimii. Ajungea să-l facă de două ori pe zi, o dată 
dimineaţa şi o dată seara, în cămara lui măturată şi 


dereticată ca o chilie de călugăriţă. Avea un bordei de veci 
în mahala, două încăperi închiriate la muncitori mai 
nevoiaşi decât dânsul, ogradă cu păsări şi trei gutui prăfuiţi 
lângă zaplaz. Avea bani nefolositori, mulţi ieşiţi din 
circulaţie, strânşi într-o faţă de pernă în fundul lăzii. La 
„serviciu” nu se înfăţişa nici din lăcomie, nici din lipsă. Se 
îndestula cu puţin şi nu punea carne în gură, rachiu ori alte 
bunătăţi la care jinduiesc calicii stârcind înaintea vitrinelor 
îmbelşugate. Agoniseala o hotărâse danie la moarte pentru 
epitropia bisericii din mahalaua lui. Făcuse şi hârtie întru 
aceasta, scrisă de advocat şi întărită cu pecetea legii, 
păstrată în ladă sub faţa de pernă cu bani. Dar de la datorie 
nimic nu-l putea opri. Pleca în fiecare dimineaţă cu foarte 
liniştit şi evlavios cuget, pipăind marginea trotuarului cu 
băţul şi pereţii cu mâna, pentru a-şi îndeplini o misiune de 
care era mult mai pătruns decât va fi fost de a sa răposatul 
profesor universitar, stăpânul dintâi al redingotei negre- 
verzui, cu prelegeri celebre într-o vreme, şi astăzi cu 
desăvârşire uitate. 

Iar o misiune îndeplinea fără îndoială. 

Dacă el, pentru traiul cel de toate zilele n-ar mai fi avut 
nevoie de milostivirea trecătorilor, aveau nevoie trecătorii 
de dânsul, să-l găsească la locul ştiut, să-i zuruie o monetă 
în pălărie şi să se depărteze cu mulţumirea amăgitoare că 
au rupt ceva de la trebuinţele lor pământeşti pentru 
izbăvirea sufletului. După ce lăsau banul, toţi se simțeau 
mai uşuraţi, mai împăcaţi cu socotelile cerului, mai 
îndreptăţiţi la optimiste nădejdi. Pasul era mai dezlegat de 
apăsătoare poveri, ochii, mai buni şi înduioşaţi. Dând, 
fiecare se miluia pe sine, nu un orb ce nu se ostenea să 
ceară, nici să răspundă un gemut bogdaproste. De a lor 
milă şi de a lor bunătate se înduioşau. 

Aceasta a priceput-o de multă vreme orbul din colţ, de la 
Grădina Tâncăbeascăi. Lipsit de lumina ochilor şi crescut 
din pruncie în pomana lumii, cu vremea a prins să se 
socotească un fiu mai ocrotit al părintelui ceresc decât 


mulţi dintre cei cu doi ochi, care se vântură fără ogoire de 
dimineaţa până-n seară pe dinaintea lui. Lumina soarelui n- 
o vedea. Câţi însă din cei dăruiţi cu vedere se bucurau în 
deplinătate de această blândă lumină? După cele ce-i 
auzeau urechile şi cele ce simţea în jur, numărul lor era mic 
şi bucuria lor era scurtă. 

Din asemenea pricină şi judecată, se lepădase şi de 
singura sa dorinţă ca de o ultimă drojdie a deşartei iubiri de 
sine. Îl mâna inima să-şi lase scaunul de piatră o singură 
duminică din cincizeci şi două ale anului, să meargă pentru 
a îngenunchea cu fruntea pe lespedea bisericii când preotul 
citeşte în sfânta evanghelie a lui Marcu şi loan minunea 
orbului tămăduit de Mântuitorul la Betsaida. 

A mers într-o vreme şi a ascultat minunea: „Când trecea, 
Isus au văzut un orb din naştere. Ucenicii lui l-au întrebat: 
„Rabi, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a 
născut orb?, Isus au răspuns: „N-a păcătuit nici omul 
acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el 
lucrurile lui Dumnezeu. Cuvine-se să fac până este ziuă 
lucrurile celui de m-au trimis; că vine noaptea, când nimeni 
nu mai poate să lucreze. Cât sunt în lume, eu sunt lumina 
lumii,. După ce au zis aceste vorbe, au scuipat el pre pă- 
mânt şi au făcut tină din scuipat. Şi au uns apoi ochii 
orbului cu tina aceasta şi au zis lui: „Mergi şi te spală în 
scăldătoa-rea Siloamului, care tălmăcit înseamnă Trimes,,. 
EI s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând”. 

A ascultat în genunchi, cu fruntea pe lespede, minunea 
după Evanghelia lui loan, şi minunea după Evanghelia lui 
Marcu: „. Şi au pus mâinile pre el şi l-au întrebat: „Vezi 
ceva?, El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar 
mi se par ca nişte copaci,,,. 

Iar în întunerecul său veşnic, l-a mângâiat înţelesul tainic 
al spuselor: „. Apoi Isus au zis lor: „Venit-am în lumea 
aceasta pentru o judecată, anume: acei ce nu văd să vadă şi 
cei ce văd să ajungă orbi,. Acei farisei care erau lângă el, 
când au auzit aceste vorbe, i-au zis lui: „Oare şi noi suntem 


orbi?,. Şi le-au răspuns lor Isus: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea 
păcat; dar vă aud zicând: Vedem. Tocmai de aceasta păcatul 
vostru rămâne,,,,. 

S-a întors acasă pipăind drumul cu vârful băţului de orb, şi 
înaintea lui şi pe lângă dânsul treceau oamenii cei mulţi şi 
cu ochi luminaţi, pe care el nu-i vedea şi nu-i va vedea 
niciodată, măcar într-o ceaţă, ca pe nişte copaci. A rămas 
ziua întreagă închis în cămară, pe marginea laviţei, cu 
palmele pe genunchi, aşa cum stătea la locul de milă, 
postind şi lăsând cuvintele să-i sune înăuntru cu o mare 
blândeţe şi alinare. A ştiut dintr-acel ceas că nu e un oropsit 
al lui Dumnezeu, cum îl socoteau muritorii dăruiţi cu 
vederea, ci un ales întru o anumită orânduială a lumii peste 
puterile lui de a cugeta. 

Dar a doua zi, trecătorii, aflându-l din nou la locul de 
obşte, pe scaunul de piatră, l-au întrebat cu dojană: 

— De ce-ai lipsit ieri? Nu trebuia. Te-am căutat. Înadins 
ne-am abătut din drum şi nu te-am găsit. 

S-a întâmplat aceasta un an, şi al doilea, pe urmă orbul lui 
Dumnezeu a înţeles că n-are drept să fure oamenilor cu 
vederea întreagă o mulţumire de care aveau trebuinţă în 
duminica lui, a orbului, mai vârtos decât în celelalte zile. S-a 
lepădat de sine şi de balsamul minunii ascultate din sfânta 
evanghelie, venind să răspundă datoriei la locul unde-l cău- 
tau cu deosebire în asemenea sărbătoare de primăvară şi 
de lumină milostivii credincioşi ai Mântuitorului din trei 
cartiere. Pentru dânşii primenise cămaşa şi straiul curat, 
cunoscând că mila se scârbeşte de calicii zdrenţăroşi şi 
urâţi care supără ochii şi-i înspăimântă. 

Pălăria se îngreuia pe genunchi de grindina monetelor. 

Orbul privea liniştit cu ochii albi în soare. 

O şcolăriţă cu uniformă neagră de lustrin, şchiopătând din 
pricina pantofilor noi şi strâmţi, rămase mai în urmă dintr-o 
ceată de trei prietene şi zvârli banul pe furiş. Metalul sună. 
Prietenele au întors capetele, pufnind de râs: 


— Ai şi început turneul cerşetorilor, Sofico? Stai, că mai ai 
până la sfârşitul anului. 

Şcolăriţa se ruşină. Se prefăcu a înnoda şiretul pantofilor. 
Căci este o vreme şi o vârstă când a milostivi un calic 
înseamnă o umilitoare slăbiciune. După şcolăriţă poposi un 
rândaş, desfăcând colţul batistei cu dinţii. Pe urmă o babă 
îndoită de şale, în polcă încreţită de dimie călugărească şi 
cu broboada trasă pe ochi. 

Matei se opri, aşteptând-o să sfârşească. Baba mai avea şi 
ceva de spus. I se vedea numai un colţ din bărbia uscată, 
răsucită în sus, o jumătate ştirbă de gură, un plisc ascuţit. 
Era surdă, după cum punea mâna la ureche, întrebând: 

— Ha? 

Întrebare de prisos. Orbul nu cuvântase şi nu cuvânta. 
Ridica palma în sus, semn mut că a înţeles şi că atâtîi 
ajunge. Se va ruga diseară. 

Matei se întoarse cu spatele, privind spre capătul străzii. 
Se depărta câţiva paşi. Nu voia să asculte păsurile babei 
celei surde, cum nu i-ar fi plăcut să le afle nici alţii pe ale 
sale. Trase din chiostecul ţigării şi scuipă împroşcat printre 
dinţi. În palmă ţinea cele două monete calde şi asudate. 
Polul său şi suta de lei pentru pomana lui Sergiu, feciorul 
întâilor săi stăpâni. 

Când baba plecă, astupându-şi gura foanfă cu tulpanul, 
Matei zvârli capătul de ţigară şi îi luă locul. 

Se mai uită după bătrână. Mergea mărunt, cu spatele 
gârbovit în polca încreţită de dimie. De două ori încercase 
să traverseze strada şi de două ori dăduse îndărăt, 
înfricoşată, fiindcă se arătă departe un automobil o dată, 
altă dată un tramvai. 

„Asta-i o babă proastă de la ţară!” gândi Matei şi se 
întoarse să-şi plătească obolul. Simţi datoria să atragă 
luarea-aminte orbului asupra monetei de o sută de lei, 
încercând să i-o pună în mână. Orbul ridică palma 
apărându-se. Apoi privi cu ochii lui deşerţi peste capul lui 
Matei, departe, sus, în soare. O sută de lei sau un leu, 


totuna, merg laolaltă! Matei dădu drumul argintului în 
pălărie, peste moviliţa de alte monete albe şi galbene, 
coclite, cu un soi de părere de rău că pomana nu e preţuită 
în chip deosebit. Sprijinit cu o mână de grilaj, îşi destăinui 
cele două rugăciuni, care pentru a ajunge la 
Atoatefăcătorul, aveau nevoie de întărirea unui orb în ziua 
de Duminecă a orbului. 

Orbul asculta neclintit. 

Auzea? Nu? 

Nu străbătea nimic pe chipul fără tresărire, în bulbii morţi 
şi goi. Minunarea nu răspundea în afară. Se aduna 
înăuntru. 

Ce lume ciudată mai este şi aceasta a oamenilor cu ochi 
luminaţi! Adineaori o femeie bătrână cerea rugăciune 
pentru aflarea unui bărbat pribegit fără urme. Acum un 
bătrân, după glas, cerea rugăciune pentru aflarea unei 
femei plecate fără să lase ştire. La ce le mai foloseşte atunci 
minunea luminii? „Apoi Isus au zis lor: „Eu am venit pe 
lumea aceasta pentru o judecată, anume: Cei ce nu văd să 
vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi,.” 

Orbul lui Dumnezeu ridică palma. Atât îi ajungea. Ştia cum 
trebuie să sune rugăciunea de diseară în chilia lui. Îl 
aştepta o noapte lungă de închinări. Păstra răbojul 
fiecăruia, iar până la asfinţit aveau să se mai adune alte 
ciudate dureri şi nădejdi de tămăduiri ale celor din lumea 
cu ochi de văzut. 

Matei se uşură mai apoi de cealaltă rugăciune, pentru 
feciorul foştilor stăpâni. Acela nu cerea nimic. Cerea Matei 
în numele său luminare şi ajutor de sus întru apropiată 
întemeiere de casă nouă. Orbul lui Dumnezeu numără în 
gând: „Asta-i a treia rugare de casă nouă pe ziua de azi”. Şi 
luă aminte că la toate au venit alţii să-i spună cuvânt: 
bătrânii, mamele şi uncheşii, pentru tineri. Tinerii aveau 
altceva de făcut într-o asemenea dimineaţă cu soare şi liliac 
înflorit. 


— Suta. Argintul e de la el, pentru el. Lămuri Matei, dintr- 
o onestă dorinţă să înlăture o greşită înţelegere şi în teama 
ca nu cumva orbul lui Dumnezeu să încurce socoteala 
rugăciunilor. 

Orbul rămase de piatră, pe scaunul lui de piatră. 

Matei băgă de seamă cum adierea uşoară de vânt îi clătina 
firele albe şi subţiri din pletele capului, firele moi din barba 
pieptănată pe piept. Iar adierea aceasta molcom învălurată 
în soarele dulce al primăverii îi aminti tremurul ierbii şi al 
lanurilor, când le înfioară vântul, colo, undeva, departe, în 
câmpurile de unde a plecat cu treizeci de ani în urmă şi nu 
s-a mai întors. 

Purtă ochii de-a lungul străzii, cu vânăt caldarâm, şine de 
tramvai, ziduri de piatră şi grilajuri de fier. 

Răsuflă greu şi porni grăbit spre casă, călcând crăcănat în 
vârful tălpilor, ca pe jăratic, împingându-şi cu degetele 
mânecile prea lungi. 

Doi trecători au încetinit pasul în dreptul orbului. Unul, ca 
să aprindă pipa, celălalt, să depună în pălărie un mărunţiş. 

— Nu te-am ştiut filantrop, Grigori! Vorbi cel cu pipa, 
suflând în chibrit şi aruncându-l stins în pălăria orbului. 

— Nici eu nu mi-am închipuit că eşti în stare să faci ceea 
ce ai făcut acum! Tu, Ioachim Grult, donatorul, ctitorul 
Fundaţiei Grult, să batjocoreşti mizeria unui orb sărman! 

Cel care se numea Ioachim Grult mârâi articulaţii 
neînţelese printre dinţi, fără să scoată pipa din gură. 

Păşi până la orb. Culese chibritul din pălărie şi îl zvârli jos. 
Răscoli cu degetul în pumnul de monete. Mârâi a mirare 
când descoperi argintul. Îl luă în mână şi îi căută zimţii. Îl 
sună pe zid. Păru încă mai mirat: 

— E extraordinar! Spuse de astă dată mai inteligibil, 
scoţându-şi pipa din gură. E extraordinar, Grigori! Unul 
care a dat de pomană o sută de lei, şi suta nu e falsă! 
Aceasta însemnează că speţa imbecililor nu s-a stins de pe 
lume. 


— Te-ar fi bucurat să descoperi încă o ticăloşie stupidă şi 
inutilă? Întrebă Grigori. Pe cine ar fi înşelat cel care dădea 
de pomană o sută de lei falsă? Cine l-ar fi silit să dea de 
pomană? Şi dacă nu-l silea nimeni, de ce să-şi încarce 
sufletul cu o înşelăciune, cu o farsă de prost-gust? 

Ioachim Grult îl privi de sus în jos, printre pleoape, cu 
buzele răsfrânte la colţuri de scârbă. 

Mormăi, muşcând iarăşi din osul pipei: 

— Treci la loc. Spui prostii. 

Era un om deşirat, slab din cale-afară, scofâlcit şi verzui la 
obraz, cu amestec de fire albe şi negre în barba nerasă de 
câteva zile. Ochii mici şi cenuşii, adânciţi sub pleoapele 
coborâte anormal, ca la unele păsări carnivore şi la unele 
reptile când dormitează, luceau de-o vivacitate 
neliniştitoare, contrastând cu oboseala trăsăturilor şi cu 
mişcările lenevoase ale trupului. Toată viaţa şi tot 
caracterul figurii se aflau concentrate în aceşti ochi, 
apropiaţi de rădăcina nasului osos, iscoditori şi ironici, 
răutăcioşi şi acizi, în ciuda obloanelor pe jumătate închise. 

Pentru a filtra privirea prin linia îngustă, Ioachim Grult îşi 
înclina capul pe ceafă, ca turiştii în contemplarea 
monumentelor istorice. Schima buzelor era însă a unui 
turist blazat. 

— Spui prostii, reluă firul vorbei, fiindcă tocmai acesta e 
elementul de bază, permanent, al stupidităţii omeneşti. În 
99 cazuri la sută, omul săvârşeşte ticăloşia, şi fără folos, şi 
fără să-l fi silit cineva. Fără nici o justificare. Ticăloşia pură. 

— Te exprimi în cimilituri. Mărturisesc că nu pricep. Rosti 
tovarăşul lui Ioachim Grult. 

Rotund, bine hrănit şi rumen la faţă, bărbierit proaspăt şi 
cu o urmă de pudră roz la gene şi nări, dovedea în surâsul 
satisfăcut că nu-l îndurerează această incapacitate de a 
pricepe. 

Ioachim Grult îi ridică bărbia grăsună cu coada pipei şi îl 
privi în ochi: 


— Vorbesc, bineînţeles, ca un om ieşit numai de un an 
dintr-o casă de sănătate. Aceasta poate să-ţi fie o explicaţie. 
Mai vorbesc ca unul care a fost internat în casa de sănătate 
graţie binevoitoarei şi dezinteresatei intervenţii a familiei. 
Adică a celor pe care nu-i silea nimeni să facă o ticăloşie şi 
nici n-au tras vreun folos, precum s-a dovedit. Aceasta 
poate să-ţi fie a doua explicaţie. Acum gândeşte puţin şi ai 
să înţelegi. Pentru atât nu-ţi trebuie nici creierul lui Kant, 
nici al lui Einstein. Ţi-ajunge miezul tău de nucă. 

Grigori primi ofensatoarea comparaţie a creierului său cu 
miezul de nucă în aceeaşi imperturbabilă seninătate. 

Îşi şterse bărbia cu batista parfumată şi zâmbi fericit. 
Zâmbea fericit fiindcă dimineaţa de mai era frumoasă şi 
caldă; după cum tot atât de fericit ar fi acceptat-o dacă ar fi 
fost ploioasă şi rece. Îi stătea în norocita sa fire să găsească 
încântător tot ce vede, aude şi se întâmplă. Prietenul fusese 
internat cu sila într-o casă de sănătate. Pe dânsul nu-l 
ameninţa aşa ceva. Un motiv să se simtă fericit. loachim 
Grult ieşise de acolo. Un motiv să se simtă fericit că 
povestea s-a sfârşit aşa. Cât despre cele ce le spune el şi le 
face, nu-l puteau surprinde neplăcut, nici jigni. Erau fapte şi 
vorbe de om care s-a întors dintr-o casă de sănătate. Cel 
mult pot fi amuzante, supărătoare în nici un caz. Cu 
beatitudine, aştepta, deci, să vadă ce va urma. 

Ioachim Grult puse suta de lei în buzunarul vestei. Mai 
căută în pălărie monetă măruntă până la patruzeci de lei. 
Orbul nu dădea semne de nelinişte ori de întrebare, în 
încremenirea lui încorporată pietrei, cu palmele pe 
genunchi, cu ochii albi privind fără să vadă. 

— Eşti un orb de ispravă! Recunoscu loachim Grult. N-ai 
mişcat mâna să-ţi aperi comoara, nu te-ai temut că pot să 
plec şi să te las în pagubă. Aceasta-mi dovedeşte că eşti mai 
înţelept şi că vezi mai bine decât acest prieten al meu, care 
a holbat ochii şi n-a priceput nimic, deşi ţine conferinţe 
psihologice pentru un auditoriu mai tâmpit decât el. Ca să-ţi 
lămuresc socoteala, află că ţi-am luat o sută patruzeci de 


lei. Adică exact strictul meu necesar pe ziua de azi: dejunul 
şi tutunul pentru pipă. Masa de seară are alt cântec. Nu te 
interesează. Şi astfel stând lucrurile, primeşte în schimb 
hârtia aceasta de lei cinci sute. 

Scoase din celălalt buzunar al vestei o bancnotă, o 
mototoli ghemotoc, lăsând-o să cadă ca o bilă în pălărie. 

Pe chipul orbului nu tresări un singur trăs. 

— Constat că eşti de o indiferenţă scandaloasă pentru un 
cerşetor! Observă Ioachim Grult. Aceasta, amice, poate să 
fie un bun, poate să fie şi un rău. Depinde de interpretare. 
În orice caz, diferenţa de trei sute şaizeci de lei primeşte-o 
cu inimă bună de la mine; îmi faci un serviciu. Dar nu 
pentru mine să te rogi. N-am nevoie. Ci pentru acest 
prieten al meu. Pune cuvânt acolo unde ai trecere, dacă ai 
într-adevăr, ca să nu-l mai înşele nevasta. Nu până la 
moarte. Aceasta ar fi prea mult. Măcar trei săptămâni. Şi 
de-i prea mult şi atâta, măcar trei zile. Nu uita! Îl cheamă 
Grigori Costacopol pe nume, iar pe dumneaei, coana 
Semiramis; nume păgân şi predestinat păcatului lumesc. 
Roagă-te, iar după rezultat voi cunoaşte dacă eşti într- 
adevăr orbul lui Dumnezeu, cum îţi spune lumea pe aci, ori 
numai un infam impostor. 

Ioachim Grult îşi apucă prietenul de braţ, pufăind cu 
nepăsare din pipă. Ocoliră doi indivizi cu şepcile trase pe 
ochi: unul rezemat de un stâlp de tramvai, celălalt, de zid. 
Amândoi priveau spre orb cu mâinile în buzunări, mozolind 
în buze capete stinse de ţigări. 

— Ce-ţi veni, frate?! Întrebă Grigori Costacopol după ce-au 
urcat iarăşi trotuarul îngust. 

— Să-i dau trei sute şaizeci de lei? Nimic mai uşor de 
înţeles, onorabile psiholog. Mi-am reţinut strictul necesar. 
M-am dezbărat de ceea ce însemna un prinos inutil şi 
periculos; îndemnul viciilor, ispitelor şi nefericirilor. În mic, 
am făcut astăzi exact ce-am făcut pe altă măsură acum cinci 
ani, înainte de a intra la balamuc. 


— Nu aceasta te întreb, protestă Grigori. Cu banul tău faci 
ce vrei, cum ai mai făcut. Ce-ţi veni însă să vorbeşti aşa 
despre Semiramis? Toate au o limită, dragă Ioachime. 

— De perfect acord. Toate au o limită! Aceasta s-ar cuveni 
să i-o spui însă scumpei tale Semiramis. A început să se 
întreacă binişor cu gluma. Ai devenit fabula târgului. 

— Cum? Adică tu crezi că. Rosti Grigori Costacopol, 
retrăgându-şi mâna de sub braţul prietenului, roşu la faţă, 
dar continuând să surâdă imbecil. 

— Eu cred? Numai eu? Crede şi ştie toată lumea. Şi dacă 
prietenii cu mintea întreagă nu găsesc că se cade să-ţi 
turbu-re tâmpita ta beatitudine, o fac eu aceasta, cu dreptul 
nebunului. Măcar de atât privilegiu mă bucur. Pot spune în 
faţa omului cele ce alţii şoptesc numai la spate, cu o ipocrită 
compătimire în aparenţă, de fapt, cu scârboasă voluptate de 
mahalagii. Voi mai servi asemenea adevăruri cuiva, poate 
chiar câtorva, în astă-seară. M-au vrut nebun? Vor auzi 
vorbe de nebun! 

— Dar eu nu spun de fel că ai fost ori că eşti nebun, dragă 
Ioachime! 

Grigori Costacopol îi apucase el braţul, iar în glas pusese o 
rugăminte şi un reproş pe care prietenul le înţelese foarte 
bine. Ioachim Grult se opri, îşi scoase pipa din gură, se 
întoarse pe jumătate şi îl privi cu milă ironică, dându-şi 
capul pe ceafă. 

— Ha-ha! Ce laşă şi păcătoasă e firea omenească, dragul 
meu psiholog! Nu m-ai crezut nebun şi nu sunt nebun. Deci 
vrei să-ţi vorbesc ca toată lumea. Să te cruţ de adevărurile 
neplăcute. Poftim! Află că toate cele spuse de mine au fost o 
glumă idioată. Nimic nu e adevărat. Dacă ar fi adevărat, 
cum aş fi avut curajul şi cruzimea să ţi le rostesc în faţă? Ce 
fel de prieten aş fi? Cum mi-ai mai întinde mâna? Acum eşti 
mulţumit? 

— Nu aşa, Ioachime, cu vorbe în doi peri. Cu aceasta n-ai 
rezolvat nimic. 


— Nici nu vreau să rezolv ceva! Declară Ioachim Grult, 
înfigându-şi pipa între dinţi. Lasă prostiile! Uită-le! 
Bucurăte de această superbă zi de mai, căci eşti din fericita 
speţă a celor săraci cu duhul şi cu drept la bucuriile săraci- 
lor cu duhul. Priveşte cerul. E tot aşa de albastru şi pur ca 
al Italiei. 

Grigori Costacopol privi cerul. Îşi aminti Italia voiajului de 
nuntă, cerul Florenței. Nu poate să fie adevărat! Sigur că 
nu e adevărat! Sunt numai născocirile unui om care, chiar 
dacă a fost vreodată cu mintea teafără, şi-a smintit-o 
definitiv în casa de sănătate. Şi, revenind la fireasca sa 
beatitudine, încuviinţă: 

— E într-adevăr un cer extraordinar, Ioachime! În onoarea 
lui ar merita s-o iau după amiază pe Semiramis undeva, la 
câmp, la munte, spre Valea Prahovei. Cu neputinţă, însă. 
Trebuie s-o trimit singură. lar eu, ca un imbecil - cum bine 
ai spus - să rămân aci şi să citesc un discurs de 
înmormântare. 

— Nu e nimic, îl consolă prietenul. Mâine ai să-ţi reciteşti 
discursul în ziar, probabil însoţit de o fotografie luată la faţa 
locului, şi te vei simţi foarte fericit. Te asigur. Pe cu-vântul 
meu de nebun! 

Ioachim Grult mârâi un hohot printre dinţii încleştaţi în 
pipă, prinzându-i braţul. 

Prinzându-i braţul, Odeta Cristodoreanu îşi apropiase 
prietena de fereastră. Îi cercetă ochii în lumina vie a zilei. 
Bănuiala ei se adeverea. 

— Gina, tu ai plâns astăzi. 

Gina recunoscu: 

— Am plâns. De ce să te mint? Fii făhă grijă însă. Înth-un 
ceas n-are să se mai cunoască nimic. Nu vei avea o 
domnişoară de onoare uhâtă şi plânsă. Ştii cât de repede 
mă refac eu. 


— De data aceasta nu prea pare. Îşi exprimă îndoiala cu 
placiditate Odeta Cristodoreanu, abandonând-o şi 
verificându-şi conţinutul poşetei: tubul de roşu, pudra 
comprimată, fardul pentru pomeţi. 

— Ai să vezi tu! Îi făgădui Gina cu hotărâre, ca şi cum 
această schimbare depindea numai de voinţa sa. 

Cu uşurinţă de veveriţă, săltă pe pervazul ferestrei. Se 
aşeză cu faţa spre interiorul camerei, balansând picioarele 
în pantofii miniatură. Aşa îşi făcea singură umbră, în toarsă 
cu spatele la soare. Urmele de plâns nu se mai desluşeau 
sub borul pălărioarei zvârlite pe un ochi cu o savantă 
zvăpăiere, cum cerea moda timpului. La aceste urme se 
adăugaseră pe obrazul îngust şi arămiu alte semne 
proaspete, mai anevoie de ascuns şi foarte uşor de tălmăcit 
pentru o privire mai subtilă decât a Odetei. 

O surprindea un sentiment bizar. 

Nu-şi mai regăsise prietena. 

A crezut mai întâi că această impresie de stinghereală e 
firească după o despărţire îndelungată şi că are mai ales o 
pricină fizică. Odeta se mai împlinise la piept, la braţe şi la 
coapse. Se rotunjise la trup şi se bucălase la obraz. Încă 
puţin, şi ameninţa să treacă în categoria poids lourd. Pentru 
o fostă candidată la ftizie, cum o avertizau medicii în primii 
ani de facultate, însemna, fără îndoială, o pre-facere 
îmbucurătoare. Atunci se hrănea cu droguri, pilule şi 
extrase de glande, fără efect. Acum izbutise natura acolo 
unde au dat greş doctorii şi medicamentele. 

Schimbarea era însă mai adâncă şi altfel neprevăzută. 

În locul camaradei nebunatice, gata la năzbâtii şi la 
chicote de râs în unghere, aflase o Odetă necunoscută, 
flegmatică, gravă, cu precepte de burgheză prematură pe 
buze, cu un surâs compătimitor de renegată pentru 
încântătoarea lor viaţă de şcolăriţe şi studente. O simţise 
deodată opacă la amintiri. Parcă le despărţea o membrană 
subţire, dar rece şi rezistentă, împiedicându-le 
comunicarea fluidă a gândului din vremea când nici n-avea 


una nevoie să ducă o vorbă la capăt ca s-o înţeleagă 
cealaltă. 

Într-o jumătate de oră îi vorbise cu o satisfacţie lăbărţată 
în amănunte numai despre cadourile de nuntă, stăruind 
asupra evaluării lor în bani; despre leafa şi perspectivele de 
înaintare ale lui Barbu; despre personajele simandicoase 
care s-au anunţat că vor răspunde la invitaţie; despre un 
oarecare serviciu de 24 persoane, care a fost comandat 
pentru o întreţinută a unui faimos bancher şi pe care Nae 
Cristodoreanu, cu multă stăruinţă şi diplomaţie, l-a smuls 
negustorului. O mai preocupa chestia unui automobil 
plătibil în rate şi un şofer încăpățânat la tocmeală pentru o 
diferenţă de cinci sute de lei. Nu-şi ascundea vanitoasa 
mulţumire că Nae Cristodoreanu, director general de 
minister, om cu vază şi cu întinse cunoştinţe în breasla 
funcţionărească a capitalei, mobilizase în mod cu totul 
excepţional primarul de culoare şi slujbaşii mai mărunți de 
la starea civilă, într-o zi de duminecă, scutind nuntaşii de 
promiscuitatea plebei din celelalte zile. Odeta cea 
adevărată, prietena şi confidenta ei, altfel era şi altceva i-ar 
fi povestit într-un ceas ca acesta. 

— Şi, mă rog, pentru ce ai plâns, dacă nu sunt indiscretă? 
Întrebă Odeta Cristodoreanu, trecând în faţa oglinzii şi 
aranjându-şi pentru a treia oară zuluifii blonzi sub pălăria 
de pai albastru-închis, asortată cu rochia şi mantoul. 

Gina strânse a neştire din umerii mici. Era de prisos să-i 
spună adevărul acestei Odete, străine de ea. 

— Nu ştiu precis de ce am plâns. Phostii. 

Prietena o privi prin oglindă. Rosti cu aerul de 
superioritate al unei persoane practice şi serioase, care se 
ştie în drept să propovăduiască şi altora aceleaşi virtuţi: 

— Cred, dragă Gino, că a trecut vremea prostiilor. Viaţa nu 
le admite şi noi le ispăşim în modul cel mai dezagreabil. 

— Da, Odeta. Ai dheptate! Suspină Gina. 

Prietena continuă s-o iscodească prin oglindă cu privirea: 


— Şi ce este cu acest domn, pe care spui că l-ai invitat din 
proprie iniţiativă? El e prostia? 

Gina sări jos de pe pervazul ferestrei, merse până la Odeta 
şi îi puse mâinile pe umeri, înălțându-se în tocuri. 

— Te hog, Odeto, te hog mult, mult de tot. Nu vorbi aşa! 
Pentru prietenia noastră, nu vorbi aşa. 

Odeta Cristodoreanu îi desprinse mâinile încet de pe 
umeri şi îi înfăşură braţul după gât, strângând-o lângă ea, 
ca pe un copil mic şi prostuţ, cu o pornire de dragoste care 
mai supravieţuia totuşi din lunga lor camaraderie de şcoală, 
copilărie, adolescenţă. 

Un timp a fost tăcere. Le apropia mai mult această alipire 
a trupurilor prin stofa încălzită de sângele lor decât 
cuvintele ce nu mai sunau în acelaşi grai, din aceeaşi lume. 
Se auzeau uşi trântite. Glasuri. Paşi apropiindu-se şi 
depărtându-se în antret. Toată larma unei case cu numeroşi 
copii, într-o zi de nuntă cu mare alai. Afară, în curtea 
pavată, zbârnâiau automobilele, îngrămădindu-se să-şi ca- 
pete loc. 

— Aşadar, e ceva serios? O phostie sehioasă? Întrebă 
Odeta, parodiind vorba prietenei. 

— Altădată m-ai fi înţeles, făhă să mai întrebi, Odeta. 

— Atunci ce te mai opreşte să nu faci şi tu ca mine? la 
exemplu şi invită-mă cât mai curând să-ţi întorc vizita. 
Vorbesc cu Barbu şi îl conving să-ţi fim noi nuni. 

Gina Alimănescu discernă o supărătoare vulgaritate în 
această grabă şi siguranţă cu care prietena simplifica 
povestea ei mult mai gingaşă. Mutând dintr-un loc în altul 
nimicurile de toaletă de pe mesuţa oglinzii, murmură: 

— Nu e atât de simplu, Odeta. Încă nu e vohba de aceasta. 
De-abia ne-am cunoscut. 

— Atunci nu e ceva serios! Trase concluzia cu dezaprobare 
Odeta. 

— Eu cred că da, Odeta. 

— Dacă aşa crezi şi aşa este cum crezi tu, revii tot la cele 
ce ţi-am spus, Gină mică şi fără de minte. Ai nevoie de 


puţină energie şi tenacitate. Să-ţi servească exemplul meu. 
Ce-ţi imaginezi că-mi propunea domnul Barbu acum trei 
luni? Să mai prelungim logodna un an, pentru nu ştiu ce 
studii de perfecţionare în străinătate. A! Nu. Mersi! Ne-a 
ajuns cvasi logodna noastră, care durează de doi ani. l-au 
ajuns şi lui studiile în străinătate, când eu am stat aci să-l 
aştept, refuzând alte partide, şi dumnealui s-a distrat cu 
berlinezele şi charlotenburghezele sale. Ori, ori! El mă 
iubeşte, eu îl iubesc. Putem trăi fără studiile de specializare. 
Leafa lui şi cu venitul meu ne ajung prea destul cu o dozată 
chibzuială. Nu ţin să inventeze nimic, cum pretinde el, nici 
să ambiţioneze la cine ştie ce carieră excepţională. Încet şi 
sigur. Trăim pe pământ. I le-am spus neted, cum ţi le spun. 
Neted şi cu efect imediat! În trei zile am fixat data. Şi dacă 
am pus-o atât de departe, am făcut-o de comun acord, 
numai ca să-şi aranjeze mutarea de la Moreni la Ploieşti. Aci 
a pus în mişcare şi tata sfinţii noştri de la Ierusalim. Ca să 
se convingă domnul Barbu al meu că pe lângă zestre mai 
aducem şi alt capital însemnat pentru o carieră. Phostia ta 
ce învârte în viaţă, ce meserie are? 

— Magistrat. Răspunse cu repulsie Gina la acest 
interogator. Ce impohtanţă are? 

— Are foarte mare, copila mea. E bună şi magistratura. Cu 
puţină bunăvoință şi protecţie, poate scăpa de la provincie, 
să vină la centru. Căci îmi imaginez că în provincie v-aţi 
cunoscut, la Oradea ta. Aş avea chiar drept să mă supăr pe 
tine, Gino, că nu mi-ai scris nimic. Cum ai putut să-mi 
ascunzi aceasta? 

Gina plecă genele în jos, prefăcându-se foarte spăşită de 
această vinovată tăinuire. Odetei de altădată, de anul 
trecut, i-ar fi mărturisit totul. Cum l-a cunoscut pe Gigi abia 
astă-noapte în gară; cum le-au fost destul două ceasuri, mai 
puţin chiar, ca să ştie că se iubesc. Cum n-ar mai fi în stare 
să spună altceva nimic despre dânsul, despre familia lui, 
despre cele ce l-au adus în Bucureşti şi despre pricina celor 
doi ani de exil, pomeniţi de Gigi astă-noapte. 1 le-ar fi 


istorisit toate cu de-amănuntul, stând mână în mână, ca în 
anii lor cei buni, înţelegându-se fără să existe între dânsele 
nici o stânjenire. 

Acestei Odete necunoscute însă, mărginită la preocupări 
terestre - leafă, carieră, venit, mutări, protecţie - nu-i mai 
putea confesa adevărul. Nu l-ar mai fi înţeles. 

— Încât încă o dată îţi repet, Gino! Rosti sentenţios Odeta 
Cristodoreanu. Energie şi tenacitate. Calcă pe urma mea. 

Gina cuprinse mâna grăsulie şi albă a Odetei, răsucindu-i 
verigheta de pe deget. 

Îi aminti într-o oftare abia şoptită: 

— "Tu uiţi ceva, Odeta! 

— Adică? Mă ştiam cu o memorie excepţională în şcoală. 

— Uiţi că între tine şi mine este o deosebihe. Din 
nefehicire pentru mine, o foarte mare deosebire. Eu am mai 
iubit. Mai bine spus: am mai crezut că iubesc. Pe când tu l- 
ai iubit numai pe Bahbu al tău. 

Odeta Cristodoreanu strânse din umeri, aşezându-şi a pa 
tra oară zulufii oxigenaţi sub pălărie, trecându-şi încă o 
dată puful de pudră pe obraz. Îi vorbi prin oglindă: 

— Ei şi? Ai crezut că iubeşti. Te-ai înşelat. S-a inse lat şi el. 
V-aţi înşelat amândoi. Povestea cea mai banală! N-ai să te 
călugăreşti pentru asta. A trecut vremea când dezamăgitele 
din dragoste luau drumul mânăstirii. 

O clipă se gândi să-i spună Ginei că va fi şi el diseară. Omul 
pe care Gina a crezut că-l iubeşte şi pe care Gina l-a iubit, 
oricât ar încerca să nege acum cu sofismele ei naive. E un 
prieten al familiei, o rudă întrucâtva, deşi foarte 
îndepărtată. Şi e în orice caz un personaj prea cunoscut şi 
prețuit în lumea capitalei, o tânără glorie care sună prea 
frumos într-o cronică mondenă de mariaj spre a fi înlăturat 
de pe lista invitaţilor ca un individ oarecare numai fiindcă a 
avut o aventură neplăcută pentru Gina. Cuminţenia o 
povăţui să lase întâmplării grija de a descurca această 
întâlnire. Îşi aminti vorba slujnicei de la ţară, Lenţa-Toanta: 
„Duducuţo, după câne să nu sai în apă. Lasă-l să se 


descurce singur. Înoată fără să-l fi învăţat nimeni şi tot iese 
la mal. Aşa şi cu omul.” De asemenea gând şi mai ales de 
formularea lui grosolană se ruşină îndată cu remuşcare. 
Aruncând puful de pudră în cupa de cristal, se întoarse spre 
Gina şi, plecându-se, îşi apropie obrazul de obrazul ei, 
înlocuind astfel sărutul pe care nu-l permitea roşul de buze. 

— Nu mă crede atât de nesimţitoare, Gino. i le spun toate 
neted, fără înconjur, fiindcă ai nevoie de un trata ment 
energic. Aş dori să înţelegi o dată pentru totdeauna că nu 
mai trebuieşte să priveşti îndărăt. Deosebirea dintre noi 
două e numai în imaginaţia ta. lubeşti? Pentru o fată care 
nu vrea să se declaseze concluzia logică a iubirii este 
mariajul. Ce fac eu azi vei face tu mâine. 

Gina stărui: 

— Tu mi le spui acestea fără să le crezi, Odeta dhagă. Din 
compasiune. Ştii bine că eu nu mai pot aduce omului pe 
cahe îl iubesc ceea ce duci tu în căsnicie. 

— Dacă te iubeşte, nu are nici o importanţă. Absolut 
niciuna! 

Zâmbind cu tristeţe, Gina întinse mâna la etajera vecină cu 
oglinda şi scoase din raft o carte a lor, cunoscută: 

— Răspunsul îl ai aci, Odeta. Cahtea am citit-o amân două 
acum doi ani. lu mi-ai dat-o atunci. Şi tu ai subliniat un 
pasaj, la care am meditat mult mai tâhziu. Mai tâhziu şi mai 
ales astăzi-dimineaţă, ca să-ţi vin cu ochii aceştia plânşi. 

Odeta Cristodoreanu îşi aruncă ochii pe cartea deschisă, la 
pasajul subliniat: „Jenny appelait ce genre de personnes 
des peches r quinze sous. Ces peches paraissent 
excellentes. Seulement, tout pres d'elle, on apergoit un 
autre panier de peches qui coutent trenţe sous. Elles 
semblent de la meme qualite que les premicres. Pourquoi 
existerait-il des peches d'un prix deux fois plus eleve qu'un 
autre? Oui. Mais voilr, les peches f quinze sous ne sont 
parfaites qu'en apparence: chacune possede une legere 
tare. Un petit endroit gâte. Une tache presque 
imperceptible. Une meurtrissure. Il faut les tourner avec 


precaution, en tout sens, pour voir la tache. Mais celle-ci 
n'en existe pas moins. Eh bien, conclut Jenny, je suis tout F 
fait comme”.4 

Odeta închise foaia şi aşeză cartea la loc, în raft, fără să-şi 
poată alunga un sentiment egoist şi meschin de 
superioritate faţă de prietena ei, care se clasificase singură 
printre piersicile „r quinze sous” ţi rămânea în această 
categorie. 

— Stupizenii! Exclamă fără convingere. Literatură proastă 
şi demodată! 

Gina sublinie uşor cu unghia numele autorului pe muchia 
cărţii din raft: 

— Mauhice Baring nu e un autor demodat. Literatura lui 
nu e phoastă, dragă Odeta. Eşti foarte sigură de aceasta, 
fiindcă amândouă îi pândeam căhţile în vitrină pe măsuhă 
ce apăreau. Dar chiar de-ah fi o litehatură proastă, nu 
pentru o frumuseţe literară ţi-am amintit pasajul, ci fiindcă 
exprimă exact. Duheros de exact. Ce, simt eu, cum simt eu, 
Odeta. Cum de nu mai poţi tu înţelege aceasta, tu, Odeta, 
după atâţia ani de prietenie? 

Odeta Cristodoreanu fu mişcată de acest apel la amintire. 
Încă nu era pe deplin viitoarea matroană, cu trup şi suflet 
consacrată grijilor casnice: coşniţă, masa la oră, ghetele 
copiilor, ciupelile bucătăresei la piaţă. Se afla la o 
răspintene de tranziţie, la un început de drum care o va 
înghiţi pentru totdeauna cu încetul în nisipurile lui 
mişcătoare. Deocamdată, păstra urme din sufletul celeilalte 
Odete; slabe şi legănate pâlpâiri de altă văpaie, agonică. Îşi 
zgudui prietena de umerii mici: 

— Ascultă, Gino! Dacă o singură dată te mai aud stăruind 
cu phostiile tale, îţi aplic mugştru ca la şcoală! Ştii tu! Nu te 
mai gândi la phostiile tale vechi; gândeşte la phostia cea 
nouă! Şi fă ca să nu mai fie o phostie! 

Depinde de tine. Ţi-o repet mereu, cu toată dorinţa mea 
să-ţi fiu o prietenă utilă cu sfatul la nevoie, nu numai o fostă 
camaradă de nebunii. Vremea nebuniilor a trecut! Priveşte 


viaţa în faţă. Cad numai cei cari se lasă doborâţi. Fixează-ţi 
aceasta în minte. 

O ţinea cu braţul după găt, în faţa toaletei. 

Gina Alimănescu văzu încă o dată imaginea lor răsfrântă 
de oglindă: cât de nepotrivită pereche alcătuiau acum! Ea, 
mică, firavă, ştearsă, estompată în rochia gris-argintie, 
alături de prietena robustă, cu picioarele solid înfipte pe 
pământ. Ea, clătinată ca o fragilă smicea de trestie; Odeta, 
clădită pentru o viaţă temeinică, fără surprize şi fără mister. 

Dincolo de uşă se înteţeau paşii. 

Ciocăni un deget şi sună glasul lui Barbu Leca: 

— Hola! Sfârşiţi cu secretele, preafrumoaselor! E 
douăsprezece fără un sfert! 

Şi glasul Nadinei, sora mai mică a Odetei Cristodoreanu: 

— Deta, a început să se impacienteze maman! 

Gina voi să se repeadă la uşă, să tragă zăvorul. Odeta îi 
făcu semn să nu se grăbească: 

— Lasă-l să mai aştepte puţin pe domnul Barbu. Nu vreau 
să se deprindă de pe acum cu ideea că-i stau la ordine! 

Ciocăniturile de deget fură urmate de lovituri cu pumnul. 
După gălăgie şi chicote se ghicea că tribul din dosul uşii a 
crescut. 

Vocea lui Barbu Leca se îngroşă cavernoasă: 

— În numele legii, deschide! 

— Acum poţi să-i dai drumul nebunului, că adună toată 
casa. Rosti placid Odeta, întorcându-se iarăşi la oglindă, să- 
şi examineze pudra şi roşul de obraz. 

Năvăliră cu toţii înăuntru, Barbu şi fraţii mai mici ai 
Odetei: Bazil, Nadina, Bebe, Fanfan, Dolofanul. 

Fraţii şi surorile purtau ca semn distinctiv al familiei 
câteva trăsuri comune, moştenite mai mult de la Maria 
Cristodoreanu decât de la Nae: sprincenele îmbinate, 
pomeţii proeminenţi, ochii puţin oblici, un vag tip mongol, 
dacă s-ar putea închipui mongoli cu ochii albaştri şi cu 
pieliţa alb-roză. 


— Ce delicioasă te-ai făcut tu, Nadina! Exclamă Gina 
Alimănescu, minunându-se că atât de mult seamănă acum 
cu Odeta de altădată. 

N-avu când să-şi rostească această descoperire. Îi luă 
Barbu Leca înainte: 

— Nu e aşa? Leit Odeta de acum trei ani, când am 
cunoscut-o! 

Odeta ţuguie buzele în semn de indiferenţă pentru 
„scândura” de atunci. Barbu purtă de câteva ori ochii de la 
o soră la alta. [| se păru Ginei că dacă ea s-ar afla în locul 
Odetei, asemenea privire nu i-ar fi pe plac. O vagă reflec ţie 
îndată risipită în tumultul întrebărilor şi exclamaţiilor care o 
asaltau. Ea era o amică veche a tuturor, îi văzuse crescând, 
întrecând-o în înălţime; îşi petrecuse zile întregi în această 
casă a lor şi la ţară, la moşioara cu vie din Prahova. 

Barbu Leca îi cuprinse amândouă mâinile. Era şielo 
cunoştinţă veche, un camarad. Rosti, râzând zgomotos: 

— Numai de hatârul tău, Gino, n-am spart uşa cu umărul. 
Ce v-aţi povestit atât? 

— Nimicuri de ale noasthe. 

— De ale tale, poate, Gino! De ale Odetei nu cred. Ea a 
eliminat nimicurile din viaţă. Ai remarcat ce idei macabre 
are această prietenă a ta? Nu ştiu unde le-a gă sit! Nici mai 
mult, nici mai puţin decât să mă pună sub papuc! Se anunţă 
o madam Leca teribilă! Parcă mă văd ascuns după ziar, 
înfundat într-un jâlţ, la gura sobei, când va începe să cadă 
asupra mea un duş de admonestări. Şi eu, mut, făcându-mă 
Mic, Mic, ca tine! 

Râdea fără să creadă prea mult în asemenea ameninţări 
ale viitorului. 

Nu era un mire frumos. Pistruiat şi cu părul roşcat, rebel 
pieptenului, nu era făcut nici pentru haina solemnităţilor. 
Dar radia simpatie, o energie optimistă, o vioiciune 
mucalită, neschimbate toate după trei ani. 

Nadina veni să-i îndrepte nodul cravatei. 


Privirea lui, încă sclipitoare de râs, deveni gravă când se 
fixă ţintă în ochii apropiaţi ai Nadinei. Iar Gina avu impresia 
că mâna copilei tremură imperceptibil. 

În uşă apăru Maria Cristodoreanu, înaltă, grasă şi 
închingată în corset, cu pălăria pe cap şi cu blana de vulpe 
pe umeri, căznindu-se să-şi îmbumbie mănuşile negre. 
Icoana anticipată a Odetei cea de peste treizeci de ani. Îşi 
contemplă cu satisfacţie progenitura agitată şi gălăgioasă 
din cameră. Stătea în prag, cu picioarele puţin depărtate ca 
să susţină greutatea trupului supus la chinul balenelor şi 
centurilor elastice. Când sfârşi de încheiat nasturele rebel, 
anunţă: 

— Toată lumea s-a adunat? Acum putem merge, copii! 

— Acum putem merge, copii! Zise madam Anica Şto ian, 
închizând veriga cu chei în poşeta de muşama scămoşată. 

Poşeta îşi lepădase pe alocuri solzii de lac cenuşiu, 
renunțând la pretenţia de a mai imita pielea de şarpe 
veritabil, cum o vânduse ca atare negustorul, pe a sa 
garanţie, unei madame de mahala, patroană de locandă. 
Încuietoarea de tablă clănţăni scurt, ca dinţii câinilor când 
prind muştele enervante în amiezile de vară, înainte de 
ploaie. 

Cei trei copii se aşezară la uşă în ordinea înălţimii, 
tipărindu-şi hainele negre, confecţionate în pripă, mirosind 
încă a stofă nouă şi a vatelină. 

Sergiu Miclăuş ridică bărbia Teofanei cu arătătorul îndoit. 

— A rămas aşa, Fana! Am vorbit cu Iatileon. Mergi cu noi. 
Îmi dai mie braţul. Dar cu o singură condiţie: să fii cuminte! 

Teofana făgădui mut, clătinând capul sub voaleta neagră şi 
deasă, care îi astupa cu desăvârşire ochii. 

Fusese o discuţie lungă, stârnită de madam Anica Stoian. 
Ea susţinea că locul copiilor era în cupeurile trimise de casa 
pompelor funebre, fiindcă pentru aceasta încasau tâlharii 
atâta amar de parale. Copiii înțelegeau să meargă după 
dric. Nimeni nu le putea uzurpa acest drept. Sergiu Miclăuş 
pledase pentru dânşii. Madam Anica Stoian hotărâse atunci 


să se urce măcar ea şi m-lle Riche, fiecare în câte un cupeu, 
ca să nu circule deşarte până la cimitir. 

Fumul de tămâie şi lumânări străbătea în toate încă perile, 
se impregnase în pereţi. 

Madam Anica Stoian deschise uşa şi o închise repede la 
loc. 

Cioclii scoteau sicriul pe umeri, traversând holul plin de 
lume necunoscută. 

— Mai este! Spuse. Chestie de cinci minute. Şi de ce lasă, 
mă rog, cioclii să facă treaba asta? Era datoria dumnealor, 
de la societăţi şi comiteturi, că pentru dânşii şi-a mâncat 
viaţa sărmana Lisandra. Aşa cum duc meli tarii pe căpitan, 
pe umărul lor, când le-a murit; aşa trebuiau s-o ridice 
domnii din comitet, că i-am văzut graşi şi sătui! 

Îşi înălţă vălul negru pe frunte. Goli romul din fundul 
paharului pus la îndemână pe colţ de masă. Îşi aminti, 
scotocind în poşetă şi dând la iveală o sticluţă de eter: 

— Ţine, domnule Sergiule. Poate are să-ţi fie de ne voie 
pentru un caz de leşin, cu această copiliţă ghergheteagă şi 
nemâncată. 

Sergiu Miclăuş puse flaconul în buzunar, pipăind maşinal 
dopul. Gânditor, privea la urechile lui Dudu, palide, prea 
mari şi grotesc depărtate de cap. Erau străvezii în lumină. 
Străveziu era la faţă şi copilul, cu pleoapele lui fără gene, 
înroşite de plâns. Se întrebă ce se poate pe trece în capul 
său, într-un asemenea ceas. Îl mângâiase cu palma pe tidva 
tunsă mărunt. 

Dudu ridică ochii recunoscători şi îi încleştă unghiile în 
mână. Îngăimă: 

— Sergiule. Sergiu. Tu nu trebuie să ne laşi. Rămâi cu noi, 
nu e aşa? Nu mai pleci. 

Sergiu făcu din cap un semn care putea fi interpretat ca o 
promisiune. Gândurile însă nu-i mai erau aci. Din ce în ce 
mai arzător îl stăpânea numai amintirea Ginei. Ce face oare 
exact în această secundă? Fără îndoială că e veselă, dată cu 
totul atmosferei ameţitoare, zgomotoasă şi fericită care 


domneşte într-o casă unde se sărbătoreşte o nuntă. Mai are 
ea timp să cugete la dânsul? Nu presimte oare de fel de ce 
i-a răspuns încurcat şi „suspect” astă-noapte, când l-a 
întrebat atât de stăruitor ce-l împiedică să vină la atâtea ore 
amânate pe rând? Ce bănuitor l-a privit Gina când îl 
întrebase: „N-ai venit în Bucureşti pentru ce cred eu? Nu te 
hetine ce cred eu?” De-ar şti mica lui Gină ce l-a adus şi ce-l 
reţine acum! Heţine, cum rosteşte ea cu o seducătoare 
infirmitate de pronunție! De sigur că nici astăzi n-ar fi 
prudent să-i spună adevărul. E nevoie să-l cunoască bine, să 
capete toată încrederea în el ca să poată înţelege deplin 
această purtare în aparenţă, nu-mai în aparenţă, odioasă şi 
cinică. De la înmormântare, la nuntă! Realitatea e 
câteodată mai absurdă decât cele mai absurde plăsmuiri ale 
romanelor de fascicolă. Ce urechi urâte are bietul Dudu! 
Măcar de şi-ar fi lăsat părul mai mare, ca să le mascheze. 
Dar tunsul cu maşina făcea parte din principiile de educaţie 
ale Sandei Dobrotescu. Disciplină spartană. Totul strict, 
aspru, rigid: cu înlăturarea vinovatelor preocupări de a 
cultiva frumuseţea corpului şi a chipului - stigmatul 
senzualităţii, origina pierzărilor. Nu-i spunea lui cu toată 
gravitatea că dacă s-ar fi născut cocoşat sau şchiop, pocit 
fiziceşte, aceasta l-ar fi concentrat cu toată fiinţa la o altfel 
de viaţă? I-o repetase de câteva ori după ce-a trecut de anii 
adolescenţei şi a început a lipsi nopţile. Credea atunci că-l 
scot din minţi aventuri feminine, pasiunile vârstei. Nu 
bănuia încă adevărul. L-a aflat mai târziu. Şi cu atât mai 
îndărătnic a ţinut să-şi crească puii ei într-o disciplină 
spartană. Spartană? După legea spartanilor asemenea copii 
nici n-ar fi avut drept să se bucure de lumina zilei. Poate cel 
mult Săndel. Pe bietul Dudu, pe biata Teofana i-ar fi aruncat 
spartanii lui Licurg pe muntele Taiget încă din primele luni. 
Exemplare neizbutite. Ofensa zeilor! Sergiu Miclăuş tresări 
desprinzând palma de pe creştetul lui Dudu. 

Madam Anica Stoian deschise iarăşi uşa, se înălţase să 
privească peste capete, slobozise vălul cernit pe obraz şi le 


făcea semn cu poşeta din imitație de şarpe: 

— Gata! Veniţi! De astă dată, gata! 

Necunoscuţii din hol, deşi mai împuţinaţi la număr, 
deschideau greu pârtie de trecere. 

Un domn asudat, cu o insignă corporativă la butonieră şi 
cu mănuşi negre, se simţi dator să intre în acţiune cu 
energie, împingând cu pălăria tare piepturile în lături: 

— Loc, domnilor! Loc, doamnelor! Loc pentru copiii 
defunctei! 

Copiii trecură cu frunţile în pământ sub spinii privirilor. 

Madam Anica Stoian se întoarse în capul scării să le 
împărtăşească o ştire menită să-i umple de mândrie şi de 
consolare, după a sa socoteală: 

— Auziţi, copii? Cic-ar fi venit un ministru. Aşa mai înţeleg 
şi eu! Domnule Sergiule, eu cred că trebuieşte să-i 
mulţumeşti în numele tuturor pentru atenţie. Ce i-o spune 
Leon e alta! Dumneata în numele copiilor să vorbeşti. 

Mâna Teofanei, sprijinită pe braţul lui Sergiu, se crispa în 
tremur. 

Pe ultimele trepte s-au oprit, siliţi să aştepte până ce s-a 
alcătuit convoiul. Cioclii ridicau coroanele peste capetele 
mulţimii, purtându-le spre carul din frunte. Suna un clopot 
nerăbdător de tramvai. Cioclul de pe capra celui de al 
doilea dric, al sicriului, îşi isprăvea ţigara pe ascuns, dosind- 
o în palmă, ca şcolarii când se sfârşeşte recreaţia şi mai 
trag în fugă ultimul fum. 

— Avea Dobroteasca un băiat aşa de mare? Întrebă un 
glas piţigăiat de bătrână. Nu s-ar fi spus. O credeam mai 
tânără, măcar că n-aş fi ştiut ce vârstă să-i dau. 

— Nu-i al ei. Ceştilalţi trei sunt ai răposatei. Asta-i băiat 
din cealaltă căsătorie a lui Dobrotescu. Dacă-ţi mai 
aminteşti, de la nevasta aia vaporoasă care trăia în nori. 

— Aşa mai vii de acasă! Se linişti glasul. 

— Auzii că a venit şi un ministru! Şuşoti altă voce la 
stânga. Mâine-poimâine îl vedem şi pe Dobrotescu ministru; 
scria în gazetă săptămâna trecută. 


— Păcat de sărmana răposată că nu i-a lăsat Dumnezeu 
zile să se bucure! 

— Adevărat, păcat! Maaare ambiţie avu şi mult se mai 
trudi pentru alţii! La urmă ce s-alese? Te chinui şi te 
munceşti, şi la urmă, pfu! Ca fumul se duc toate. 

— Loc, domnilor! Loc, doamnelor, pentru copii. Ce lume, 
Dumnezeule din cer, ce lume! Ăsta nu-i spectacol, domnilor! 
Loc, vă rog, pentru familie! 

Domnul asudat, cu insignele de societate la butonieră, îşi 
şterse broboanele cu batista şi îşi socoti misiunea încheiată 
când văzu cu uşurare că familia a răzbit până în spatele 
dricului. 

Leon Dobrotescu îşi lăsă braţul prins de degetele Teofanei. 
Ministrul era lângă el. Iar lângă ministru, alte personagii; 
un reprezentant al palatului, generali, preşedinţi de 
societăţi, doamne bătrâne cu pălării preistorice şi chipuri 
de sufragete, directoare şi profesoare de şcoli - o mulţime 
împărţită în două categorii: o parte venind pentru fosta 
combatantă în ligi şi societăţi de emancipare, de protecţie şi 
egalitate; altă categorie venind să împărtăşească 
neconsolata durere a lui Leon Dobrotescu, fruntaş politic, 
cu perspective ministeriabile. În spatele acestui numeros 
grup, se desfăşurau societăţile şi şcolile de fete, cu steaguri 
şi insigne înfăşurate în pânze de doliu. Dintr-un balcon, un 
operator de cinematograf răsucea repede râşniţa 
aparatului. 

Înmormântarea Sandei Dobrotescu era un eveniment 
important în cronica Bucureştilor. Timp de o săptămână, 
gazetele aveau să mai amintească în foiletoane şi rubrici 
pioase activitatea acestei neostenite pioniere a progresului 
şi emancipărilor sociale. 

Grigori Costacopol, delegat din partea cercului de studii şi 
de conferinţe „Per aspera ad Astra” 5 îşi alinta din când în 
când în buzunarul de la piept, cu latul palmei, cuvântarea 
bătută la maşină şi împăturită în patru. Îmbrăcase jachetă 
şi pantaloni cu dungi, pălărie neagră; o ţinută severă, 


potrivită funebrei ceremonii. Însă în pofida acestui sobru 
costum, obrazul rotund, proaspăt bărbierit, cu urmă de 
pudră trandafirie la nări şi la colţul ochilor, trăda o 
nereţinută încântare de măreţia cortegiului. Îşi trimisese 
soţia să facă singură o plimbare cu automobilul spre Valea 
Prahovei. Lia început Semiramis s-a opus. Pretindea că fără 
el va fi o după-amiază anostă, de plictiseală, nu de plăcere. 
A convins-o până la sfârşit. A plecat numai cu şoferul. Pe 
şoseaua de acum, lucie ca în palmă şi cu automobilul lor 
nou, abia scăpat din rodaj, desigur că în ceasul acesta a 
ajuns la Sinaia. Diseară va fi însă târziu îndărăt. Ea a în 
sistat să n-o aştepte; să ia masa în oraş, la restaurant. Nu 
mai de-ar găsi un tovarăş mai simpatic la masă, nu un 
mizantrop ca Ioachim Grult. Ce individ nefericit, acest 
Grult! 'Toate le vede în cel mai cătrănit negru. Şi nici nu mai 
ştii când vrea să vorbească serios şi când glumeşte în felul 
său, sinistru. Grigori Costacopol păşi mai repede, făcându-şi 
loc în dreapta excelenţei. Îşi strânseră mâna, glăsuind în 
şoaptă după paravanul pălăriei. 

— Rostiţi ceva? Întrebă Grigori Costacopol. 

Ministrul dădu din cap afirmativ: 

— Evident! Am pierdut o colaboratoare prețioasă în opera 
noastră de asistenţă socială şi de educaţie a maselor. 

— Şi eu tot în acelaşi sens voi spune câteva cuvinte! 
Anunţă Grigori Costacopol cu modestie, aşteptând de la 
ministru o apreciere elogioasă şi anticipată, fiindcă trecea 
drept un vorbitor cu reputaţie. 

Însă ministrul nu se osteni să-l fericească servindu-i 
complimentele de rigoare. Mergea încruntat, cu fruntea 
pleaşă plecată în jos, preocupat de alte griji. Strănutase de 
trei ori astăzi-dimineaţă. Aerul de primăvară nu-i pria. 
Trecuse prin iarnă cu două gripe. Şi acum era obligat să 
meargă descoperit în urma unui dric! Privi pieziş spre Leon 
Dobrotescu, fără compătimire şi fără simpatie, ca spre un 
vinovat responsabil de aceste riscuri la care se afla expus 
egoismul său de ipohondru. 


Nu-i purta prietenie şi din alte pricini. Era ameninţat de 
apropiata remaniere. După toate sforăriile prea bine 
cunoscute, tocmai Leon Dobrotescu se afla destinat să-i ia 
locul. Venise la înmormântare şi ţinea să rostească el 
cuvântul în numele guvernului, înadins ca să arate cât de 
străin este de intenţii vindicative. Strănută. Cu o hotărâre 
eroică îşi puse pălăria pe cap. 

— Sunt gripat! Doctorul îmi recomandase să nu ies sub 
nici un cuvânt din casă măcar trei zile. Dar se putea? 

Se adresase lui Grigori Costacopol; rostise însă cuvintele 
cu glas destul de ridicat ca să le poată auzi şi Leon 
Dobrotescu. 

Leon Dobrotescu ridică ochii, întorcându-se pe sfert. 

— Îţi mulţumesc! Spuse cu răceală. Dar nu era prudent să 
calci prescripţia medicului. 

— Se putea? Repetă ministrul. 

Leon Dobrotescu, ţeapăn în haina neagră şi strâns 
îmbumbiată până la gât, nu dădu semn că a auzit. Se uita 
din nou cu o fixitate bolnavă numai la capătul coşciugului de 
stejar, legănat în scârţâitul roţilor sub maldărul de flori. 

Convoiul înainta agale, cu opriri la răspinteni de străzi, în 
soarele molatic de mai. 

Sergiu susţinea braţul Teofanei de o parte. Leon 
Dobrotescu, de cealaltă parte. Dudu şi Săndel mergeau 
schimbând paşii, silindu-se să-i rărească după ritmul încet 
al cortegiului. Alături de dânşii, printre înaltele 
personalităţi, călca pe jăratic Matei. Cu straiele căpătate de 
la stăpân, de în dată ce-şi pusese guler şi cravată, nu se 
deosebea de mulţi delegaţi ai societăţilor patronate de 
Sanda Dobrotescu. Un domn îl confundase: 

— Sunteţi delegat din provincie? Din ce localitate? 

— Eu sunt din Mălăieşti! Îşi proclamase Matei cu energie 
satul de origine. 

Domnul rămase mai în urmă, muncindu-şi mintea să 
situeze pe harta ţării localitatea despre care atunci auzea 
întâia oară. 


— Au să fie multe discursuri. Se dădu cu părerea o 
doamnă în vârstă, cu negi şi cu fire stufoase de păr în 
obraz. 

— Te cred! Încuviinţă vecina, răsuflând greu şi invidiind 
trecătorii tolăniţi confortabil în automobilele oprite în drum, 
cu două roţi pe trotuar, aşteptând să se scurgă mulţimea. 

Îşi exprimă o îngrijorare: 

— Numai de-ar fi destule maşini la întoarcere. 

— Ne-om întoarce şi cu tramvaiul. Sărmana Dobroteasca 
umbla destul şi cu tramvaiul, măcar că au automobil. 

— Zice că-l face ministru pe Dobrotescu acuşi-acuşi. 

Doamna cu negi şi cu smocuri de păr scoase printre buze 
o exclamaţie sceptică. 

— Eah! Poate să-l tot facă. Fără nevastă-sa şi-a pierdut trei 
sferturi din capital. De-acuma se dă la fund. 

— Crezi? 

— Vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am lucrat cu dânsa cot 
la cot şapte ani. Îi ştiu ce-i puteau puterile. Zece ca dânsa 
să fi avut în ţara românească, ajungeam departe. Aşa, o 
pierdurăm şi pe dânsa. Să vezi ce mai lupte pentru 
prezidenţii şi secretariate! Nici n-au băgat-o în pământ, şi 
au început intrigile. La noi îşi pune candidatura 
Zamfireasca. A şi prins a pipăi terenul. 

— Care Zamfirească? Matilda? 

— După cât ştiu, una singură este. 

Cealaltă îşi explică întrebarea: 

— Am întrebat şi m-am mirat fiindcă am fost colegă de 
clasă cu Matilda. Apoi dacă şi aia face de prezidenta, păcat 
de toată munculiţă Dobroteascăi, biata de dânsa! Aş fi 
curioasă să ştiu dacă ai s-o votezi. 

Doamna cu negi şi cu oaze de păr ca palmierii deşerturilor 
schimbă vorba, precaută: 

— Anul ăsta o să avem fructe multe, după cum se anunţă. 

— Să dea Dumnezeu, că anul trecut rău am dus-o din 
partea lor. Mie mi-a recomandat doctorul compot şi iar 
compot, pentru stomah. 


Pe măsură ce cortegiul înainta cu prapuri şi preoţi în 
frunte, cu nesfârşitul lanţ al delegaților, corporațiilor şi 
şcolilor în coadă, toţi începură să vorbească mai tare şi mai 
liber; priveau cu pismă la perechile tinere oprite braţ sub 
braţ pe marginea trotuarelor; din afişele lipite pe ziduri 
voiau să afle ce film nou se anunţă la cinematografe pe 
diseară; comentau apropiata remaniere şi so-coteau cam 
cât va marca aparatul taximetrelor la în toarcere. 

Bărbatul moartei şi copiii moartei păşeau după dric, 
împresuraţi de mulţime, într-o înfricoşătoare singurătate. 

Sergiu Miclăuş cugetă un timp la această atroce ne 
putinţă a oamenilor de a-şi comunica durerea chiar în faţa 
morţii. Fiecare o închidea în sine, ostil. Apoi îi trădă şi el. Se 
gândi numai la Gina. Imagină diferite pretexte pentru a 
scăpa de convorbirea cu Leon Dobrotescu, anunţată încă de 
astă-noapte. Ce-l grăbea neapărat? Vor avea timp mâine 
pentru aceasta. Va telegrafia să-i prelungească încă două- 
trei zile concediul. O va convinge şi pe Gina să facă la fel. 

Teofana se împleticea în mers. 

Sergiu o susţinea de braţ mai puternic. 

— Mai este puţin. Ajungem, Fana. 

Îşi dădu seama de cruzimea acestei îmbărbătări. Mai este 
puţin până ce vor ajunge cu toţii s-o pună pe moartă în 
pământ! 

— Sunt tare, am să fiu tare, Sergiu. Şopti Teofana sub 
perdeaua neagră, care-i ascundea faţa şi îi înăbuşea glasul. 

Sergiu privi la brăţara ceasului: minutarele arătau patru şi 
un sfert. 

Patru şi un sfert arăta ceasul de voiaj, îmbrăcat în toc de 
marochin roşu, plat şi pliant - ultima creaţie a industriei 
elveţiene. 

Dolofanul, fratele mezin al Odetei, băieţel de şase ani, cu 
obrazul sferic şi dens ca o bilă de popice, îl depuse delicat 
pe măsuţa de toaletă, după ce răsuci în prealabil un buton 
misterios. De mult pândea momentul acesta. Acum era la 
adăpost de privirile surorii, care nu ştia de glumă când 


ajungea vorba la lucrurile sale. De după uşile şifonierei 
deschise paravan, Odeta nu-l putea zări. Avea altă ocupaţie. 
Îşi schimba rochia cu un capot subţire şi uşor de odihnă. 
Dolofanul scutură braţul Ginei Alimănescu, conjurând-o să- 
şi încordeze toată atenţia. Păstra un deget la buze, zâmbind 
cu extaz. 

— Ssst! Şopti. Acuşi începe. 

Deocamdată, Gina Alimănescu luase aminte că minu-tarele 
marcau numai patru şi un sfert. Mai avea timp. Putea 
întârzia încă o jumătate de oră. Câtă vreme a durat 
solemnitatea de la starea civilă şi masa în cerc restrâns de 
familie, n-a ţinut atât de nerăbdătoare socoteala minutelor. 
O contaminase atmosfera aţâţată şi sărbătorească din casă. 
Îşi reluase locul şi rolul de altădată, când părinţii Odetei o 
invitau în fiecare duminică şi făceau mare haz de 
năzdrăvăniile lor nebunatice. Acum, în locul Odetei, gravă şi 
ceremonioasă, i-au ţinut tovărăşie Nadina, Barbu, de câteva 
ori, în schimb de glume şi înţepături, ca o sprintenă 
încrucişare de florete cu lamă elastică. Simţea o remuşcare 
pentru această veselie de care s-a lăsat învăluită, gândindu- 
se la Sergiu numai în scurte străfulgerări. După ce s-au 
risipit toţi la repaus şi la pregătirile de seară, îngăduindu-i 
să se izoleze cu Odeta, timpul s-a oprit în loc. Amintirea lui 
Sergiu s-a înfipt în toată fiinţa ei, dulce şi sfâşietoare. 

Dolofanul ridică degetul: 

— Ssst! Acum s-auzi! 

Mecanismul ceasului bâzâi uşor. Apoi începu să cânte fin şi 
vibrant o arie de operă cunoscută. Melodia creştea treptat, 
apropiindu-se dintr-o lume ireală, pentru a sfârşi în sonerie 
puternică, argintie; explozie de voioşi zurgălăi. 

— Ce zici? Întrebă radios Dolofanul. Ţi-a plăcut? 

În locul Ginei răspunse Odeta, apărând de după uşile 
şifonierei înfăşurată în capotul javanez. 

— Ce zic? Zic să pofteşti afară, stimabile! Cine ţi-a dat 
voie? 


Îl luă de o aripă şi îl expulză pe uşă; trase zăvorul după 
dânsul. Dolofanul răzbună asemenea ofensă bătând cu 
pumnul în tăblia de lemn şi strigând: 

— Hu-hu! Mamă-soacră! Eşti mamă-soacră, nu mireasă! 

Pe urmă, paşii lui îndesaţi, în pantofi noi cu talpă 
scârţâitoare, se auziră depărtându-se spre capătul sălii. 

Odeta cercetă ceasul pe o faţă şi pe alta, pentru a con 
stata dacă a scăpat teafăr din mâna barbară a Dolofanului. 
Cu toate că voia să pară nepăsătoare, se cunoştea bine că e 
cel puţin tot atât de încântată de ultima creaţie a industriei 
elveţiene de orlogerie cât stimabilul şi sfericul frate mai 
Mic. 

— E ceva foarte ingenios? Exclamă, capitulând impulsiei. 
Nu te trezeşte brutal, să-ţi dea durere de cap. Muzica îţi 
provoacă mai întâi un vis plăcut, te pregăteşte pentru o 
deşteptare radioasă: soneria e numai un final pe care îl 
presimţi şi îl aştepţi prin somn. Ce zici? 

Repetase inconştient aceeaşi întrebare cu acelaşi ton ca 
Dolofanul. 

— O idee adobabilă! Recunoscu Gina, exagerând înadins, 
admiraţia pentru a face plăcere prietenei atât de fericite să- 
şi prezinte cadourile de nuntă în termenii prospectelor 
anexate la ambalaj de fabricanți. 

Odeta stărui: 

— Unde mai pui calendarul? Luna şi ziua, apărând 
automat pe ecran! Nu mai ai nevoie să rupi foile din perete, 
pe care le uiţi şi le încurci. 

Calendarul ceasornicului indica ziua de duminică 13 mai. 
Dumineca orbului din 1934. 

— Şi nu eşti supehstiţioasă? Întrebă Gina, în dorinţa de a 
alimenta cu orice preţ o conversaţie lâncedă cu această 
Odetă de acum, străină de ea. 

Prietena începu să râdă, aşezându-se între braţele 
fotoliului, picior peste picior, şi jucând între degete medalio 
nul de aur prins în lanţul subţire de la gât: 


— Ba tocmai că sunt superstiţioasă. Tu mă întrebi? Nu mă 
tachinaţi voi destul la şcoală pentru superstiţiile mele? Aşa 
am rămas. În această privinţă nu m-am schimbat. 

— O supehstiţioasă care se măhită în ziua de treisphe zece 
e în orice caz o supehstiţioasă cam ciudată. 

— Dimpotrivă, dragă Gina. E o superstiţioasă consecventă. 
Mie numărul treisprezece mi-a adus întotdeauna noroc. 
Sunt o superstiţioasă r rebours 6. Citeţte aci! 

Se plecă să-i arate dintre sâni cifra medalionului, bătută în 
briliante. 

— Observă, aşadar, că acest 13, de care fuge o lume 
întreagă, mi-a devenit acum un talisman. Eu m-am născut 
într-o zi de 13 a lunii. Barbu tot într-o zi de 13 a altei luni. 
Am fost de părere să păstrăm credinţă numărului. Se 
scufundă mai adânc în fotoliu, legănând cu vârful piciorului 
pus peste picior pantoful de casă împodobit cu pufoşi fulgi 
de struţ, albaştri şi frizaţi. Privi în tavan şi urmă, 
concentrată în îngustul univers al preocupărilor sale: 

— De altfel, dragă Gino, chiar fără acest talisman, te 
asigur că n-aş avea de ce să mă îngrijorez pentru existenţa 
noastră de mâine. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. 
Barbu e un băiat serios, sub aspectul lui cam şui. Are să fie 
un soţ devotat şi fidel. Toţi de la societate îl apreciază. Când 
s-a dus tata să stăruie pentru mutare, cu toate că era foarte 
greu de nedreptăţit fucţionari şi ingineri vechi, directorul a 
trecut peste dânşii nu numai de hatârul intervențiilor. A 
recunoscut că e un element de mâna întâi. Mai are el încă 
oarecare idei de lunatec. Nu ştiu ce invenţii! Nu ştiu ce 
experienţe! Nu ştiu ce studii pe care vrea să le publice în 
reviste de specialitate, aşa, de dragul ştiinţei. Sunt sigură 
însă că se va potoli. Am să-l aduc eu pe pământ. Numai 
Nadina pretinde că n-ar trebui descurajat, ci dimpotrivă, 
susţinut în asemenea lubii 7. O romantică incorigibilă, 
Nadina! Ar fi în stare să trăiască la mansardă şi să facă 
mâncare la primus de dragostea unui bărbat care-şi 


chinuieşte mintea să născocească praful de puşcă. Eu am 
alte principii, mai sănătoase. 

— Văd. Rosti Gina cu melancolie. 

Odeta nu dădu nici o atenţie la tristeţea şi imputarea din 
glasul prietenei. 

Se ridică din fotoliu. Mai examină încă o dată cadourile 
aduse de Gina în unul din geamantanele enorme: feţe de 
mese şi şervete lucrate de elevele şcolii de la Oradea, 
lenjerie spumoasă de corp cu valenciennes din rezervele 
puse la dispoziţie de tanti Catriona, o sculptură originală tot 
din vechile sale colecţii: o panteră lungită în lenevie felină, 
cu botul culcat pe o labă, cu ochii pe jumătate întredeschişi. 

— Ai fost foarte drăguță, Gino. Spuse Odeta, încercând 
calitatea olandei între degete şi privind de aproape lucră 
tura în point de Venise a feţei de masă. Foarte drăguță şi 
tanti Catriona a ta, ca întotdeauna. 

Alintă spinarea de marmură brună a panterei. 

În gest era mai mult o satisfacţie a instinctului de 
proprietate decât o gingăşie feminină ori o venerație 
artistică, fără prihană. 

— Spunea Barbu că sculptorul acesta a devenit celebru 
după moarte, de vreo cincisprezece ani încoace. Şi se 
întreba el ce ochi de subţire cunoscătoare a putut să ia 
înaintea criticii, preţuindu-i lucrările pe vremea când încă 
nimeni nu pomenea despre dânsul. I-am explicat că ochiul 
acela l-a avut tanti Catriona a ta. Cred că astăzi ar fi 
considerată ca o piesă foarte scumpă. 

Gina privi la minutarele care abia se mişcau. Ce repede 
trecea altădată timpul pentru amândouă, când altceva îşi 
aveau de spus! Nici nu prindeau de veste că le-a apucat 
miezul nopţii. 

— Nu e aşa că e piesă într-un exemplar unic? Reveni la 
întrebare Odeta. Cu ochii închişi face zece-cincisprezece mii 
de franci francezi. 

— Nu ştiu, mărturisi Gina. În această privinţă eu mă 
asemăn foahte mult cu tanti Catriona. Am învăţat de la 


dânsa să nu evaluez lucrurile după alte critehii. 

Odeta condamnă energic această erezie: 

— Fiindcă amândouă nu trăiţi pe pământ, fetiţo dragă. 

— Şi cum înţelegi tu a se trăi pe pământ? Întrebă Gina, 
lărgind ochii verzi sub genele lungi, ca să pară că participă 
cu pasiune la asemenea discuţie. 

Gândul îi era însă departe. 

Pieptul mic se dilata într-un singur apel: „Sergiu! Gigi, nu 
e aşa că tu n-ai vrea să fiu altfel? Să trăiesc pe pământ, 
după chipul şi asemănarea Odetei?” 

Odeta nu presimţi însă distanţa dintre dânsele. Declară cu 
toată gravitatea, care acum făcea parte din riturile 
proaspetei sale religii: 

— În primul rând, eu, să fiu în locul tantii Catriona, nu m- 
aş resemna să stau într-o căsuţă de periferie. M-aş 
debarasa de o parte din capitalul neproductiv; căci capital 
neproductiv numesc eu atâtea bogății câte vă asfixiază de 
nu mai încăpeţi în camere. Aş vinde jumătate din tablouri, 
statuete, vaze eţetera. Bineînţeles după o expertiză 
serioasă, cum se face în străinătate în asemenea cazuri. Şi 
m-aş muta foarte simplu într-o vilă din Parcul Filipescu, de 
exemplu, ca să nu trăiesc în strâmtoare. 

— Noi nu thăim în strâmtoare, Odeta! Protestă Gina 
Alimănescu. Am thăit şi thăim altfel decât ceilalţi oameni, şi 
atâta tot. Mi se pare că până acum doi-trei ani găseai 
încântătoh felul nostru de a privi viaţa, casa tantii Ca triona, 
„casa păpuşilor”, cum a fost atâta vheme pen tru noi. 

— A trecut vârsta păpuşilor, Gina! Predică Odeta, înăl ţând 
mâna ca preotul în amvon. A trecut şi pentru tine. Dovadă 
că ai ajuns la vârsta altor prostii. Phostii ceva mai puţin 
inofensive. 

Gina dădu semne de plecare. Odeta Cristodoreanu, 
doamna Odeta Leca de trei ceasuri jumătate, după buletinul 
stării civile, simţi că a depăşit zona tratamentului energic. 
Cu o violenţă exagerată în glumă, o împinse de umeri la loc 


şi se aşeză pe un braţ al fotoliului, lângă dânsa, 
perseverând în dorinţa de a-i fi folositoare cu sfatul: 

— Nu te impacienta, dragă Gina! Lasă-mă să termin. Eu 
am convingerea că viaţa voastră, a ta şi a tantii Catriona, 
are să vă mai aducă surprize neplăcute. Acum văd lucrurile 
mai limpede, mai matur. Ea a rămas cu o mentalitate 
specială, falsă, fantastică dacă vrei, amuzantă dacă vrei: de 
fapt, puerilă. Te-a crescut şi pe tine fără contact direct cu 
realităţile. Ştiu că ai influenţă asupra ei. Ai putea să uzezi 
de această influenţă făcând-o să părăsească locuinţa de la 
periferie, să se mute în rând cu lumea bună, cum spuneam. 
Să trăiţi în normal. Cu atât mai mult cu cât tot ţie au să-ţi 
rămână toate odată şi odată. 

— Ce oribil vohbeşti tu, Odeta! 

— Ce practic, poate vrei să zici! 'Ţi-am amintit că ai nevoie 
de o aducere la realitate. Încerc să te ajut şi eu. Şi fii sigură 
că phostia ta - magistratul acela cu care aş vrea să dau 
ochii şi să-i spun şi eu câteva vorbe - fii sigură că tot aşa va 
vedea lucrurile. În afară dacă nu-i un om lipsit de 
seriozitate. Insist atât de plicticos, dragă Gina, cu riscul să- 
ţi par peste seamă de prozaică, fiindcă noi avem un 
exemplu trist în familie. Unchiul Ioachim, fratele mamei. 
Gândindu-mă la viaţa mătuşii tale, fără să vreau îmi 
amintesc de el şi de excentricităţile lui. Deşi e cu totul 
altceva. El e un om răutăcios, teribil. Tanti Catriona ataeo 
fiinţă cum nu se poate mai bună şi slabă la suflet. În fond, 
însă, la amândoi s-au manifestat două chipuri deosebite de 
a nu primi realitatea. lar realitatea se răzbună, fetiţo. Pe 
unchiul Ioachim Grult într-un fel. Pe tanti Catriona a ta, 
altfel, indirect, lovind în tine. Ştii că unchiul Ioachim e liber 
acum? 

— Cred că nici n-ah fi trebuit să fie altfel decât liber. 

— Vorbeşti ca Barbu şi ca Nadina! Exclamă Odeta, 
contractându-şi sprincenele îmbinate. 

O îngrijorare brusc răsărită îi urâţea faţa, care îşi găsise 
echilibrul trăsurilor pe veşnicie în placiditate şi calm. 


Inerţia aceasta de apă moartă, o dată ce se turbura în 
mâlurile adânc aşezate, scotea la iveală în obraz o convulsie 
respingătoare, de panică şi de ură. 

— Vorbeşti ca Barbu şi ca Nadina! Repetă cu aprindere. 
Fără să-ţi dai seama ce fel de om este! Eu trebuie să-ţi 
mărturisesc că libertatea lui nu mă lasă tot atât de 
indiferentă. Mă tem să nu se prezinte acest unchi Ioachim 
diseară şi să ne facă fasonul. E în stare, numai din răutate. 

— Te înşeli, Odeta. Nu-mi pahe un om rău. Un om ciudat, 
da! Atât cât mi-l amintesc şi aşa cum l-a judecat mintea mea 
de copilă când venea pe la voi. 

— Ai spus bine! Aşa cum îl judecai cu mintea ta de copilă! 
Cu mintea de acum ar trebui să-l judeci altfel. Cum îl judec 
eu şi cum îl judecă toată lumea! Mă sur prinde cât de mult 
te potriveşti în păreri cu Nadina. Ea, cel puţin, are o scuză. 
Ea e singura din familie pe care unchiul Ioachim n-o 
maltratează cu ricanările lui. 

Minutarele se apropiau, în sfârşit, de cinci fără un sfert. 
Gina îşi căuta mănuşile şi blana gri-argintie. Se gândi cu 
tristeţe că aceasta a fost poate ultima lor întâlnire de 
prietene, în camera unde altfel se găseau, altfel erau şi 
altceva îşi aveau de spus. Toţi din casă au ţintit să le lase 
încă o dată singure. Îşi închipuiau că mai au de împărtăşit 
cele din urmă ale lor secrete. Gina aflase, însă, fără drept la 
nici o aluzie, că prietenia cu Odeta s-a sfârşit. Nu vor mai 
avea pentru ce să se caute. Una din ele murise. 

— Acum se instalează Nadina în locul meu! Rosti Odeta, 
aruncând o privire circulară şi indiferentă pereţilor. Dar 
sper că nici ea nu are să ocupe mult camera şi are s-o 
elibereze pentru Fanfan. Cum îi spuneam mamei, ar trebui 
s-o mărite repede şi degrabă. Imaginează-ţi că i se oferă o 
partidă magnifică şi ea nici nu vrea să audă! Zice că nu-i 
plac oamenii cu chelie precoce şi cu ochelari. Oamenii 
posaci! Oamenii serioşi ei i se par oameni posaci. 

Odeta îşi conduse prietena pe coridorul unde se înşirau 
uşile de la camerele copiilor, numeroase, fiindcă neamul lor 


era numeros. În sufragerie se auzeau ciocniri uşoare de 
tacâmuri şi şuşotiri de servitoare; pregătirile pentru ospăţul 
de seară al nunţii. Mesele însă urmau să fie întinse afară, 
într-o curte interioară înconjurată de ziduri şi acoperită cu 
tavan mobil de sticlă; un fost atelier mecanic cumpărat pe 
vremuri de Nae Cristodoreanu de la vecin şi transformat în 
grădină, cu pereţii căptuşiţi de viţă-sălbatică şi iederă. 
Acolo se desfăşurau din primăvară până toamna târziu 
petrecerile familiei, în zilele de patroane şi aniversări. 
Salonul şi holul cu uşile date în lături rămâneau rezervate 
tineretului pentru dans; biroul lui Nae Cristodoreanu, 
pentru jucătorii de cărţi. 

— Poţi lua maşina tatii de la minister, propuse Odeta, 
făcând semn şoferului, care lepădă cu precipitare ziarul şi 
trase la scară. Numai să ne-o trimiţi imediat îndărăt. Şi nici 
tu nu întârzia! La şase jumătate să te prezinţi cu domnul 
magistrat al tău, să-l vedem şi noi la mutră. Nu uita că la 
şapte trebuie să fii la biserică. Adu-ţi şi rochia de seară: te 
schimbi în cameră la mine, dacă vrei să ne dai gata 
numaidecât cu toaletele tale, Pompadurino! 

Gina înregistră cu strângere de inimă lipsa de emoție a 
prietenei într-o astfel de zi. Calmul desăvârşit, preocupa rea 
de nimicuri vulgare şi practice. 

Automobilul străbătu străzile golite de lume cu obloanele 
trase, lipsite de distracţia vitrinelor. Numai pe Calea 
Victoriei începea să se adune publicul cu mers lălâu al 
serilor de duminică. Dinspre Şosea se întorcea o şcoală de 
fete, înşirate două câte două în uniformele negre, însoţite 
de călugăriţe catolice cu poalele până în pământ, cu mătănii 
pe mână şi cu aripi albe, scrobite în jurul tâmplelor. O 
salută un necunoscut. Salutase desigur maşina ministerului. 
Cinci fără cinci? Ce-ar fi s-o aştepte Sergiu, Gigi, acasă? 

— Grăbeşte-te, te hog! 

Şoferul apăsă acceleratorul şi slobozi un țipăt de claxon 
lung şi strident, alungând trecătorii pe trotuare. 


Din nou străzi deşarte. Arar, un rândaş bălăbănindu-şi 
mâinile în mers fără ţintă. Soldaţi în permisie de duminică. 
Un licean învățând să se ţină pe bicicletă, susţinut de altul, 
care îi dă drumul şi face haz din urmă de caraghioasa 
echilibristică în zigzag. 

În colţ, la Grădina Tâncăbeascăi, orbul lui Dumnezeu se 
pregătea de plecare, strângându-şi banii din pălărie într-o 
basma popească. Doi indivizi, rezemaţi de zidul de peste 
drum, cu mâinile înfundate în buzunări, cu mucul de ţi gară 
lipit în colţul buzelor, îi urmăreau mişcările pe sub 
cozorocul şepcilor trase adânc peste ochi. 

„Ar fi trebuit poate să-i dau şi eu orbului ceva, de 
dumineca lui, ca baba Reveica”, gândi Gina. 

Dar automobilul virase la colţ. Gina Alimănescu îşi făgădui 
să-l milostivească mâine. 

Încă o stradă şi alta. 

— Aici, te hog. Opreşte! 

În faţa casei aştepta un cupeu înalt şi ridicol de demo dat, 
cu un cal alb, fantomatic. De pe capră, un vizitiu bătrân, tot 
atât de fantomatic, în livrea şi cu barbete albe, salută 
ridicând ţilindrul de lac în unghi drept. 

Gina îşi muşcă buzele contrariată. Tocmai acum îşi găsise 
să vină prietenul tantii Catriona! Însă portiţa o trânti 
voioasă în ţâţânele de fier. Ce însemnătate mai aveau toate? 
Îi făcu mosafirului un semn amical şi ştrengăresc de bun 
găsit, cu palma ridicată spre fereastra deschisă. 

PE FEREASTRA DESCHISĂ A biroului străbătea o 
infernală larmă de copii. 

Leon Dobrotescu se opri din mers. 

Cu mâinile la spate, înţepenit în haina neagră de văduv, 
sugrumat de gulerul prea înalt şi strâmt, care-i umfla vinele 
gâtului, rămase la geam, privind ceata gălăgioasă de afară, 
din locul viran; traiectoriile mingii de piele zvârlite cu 
piciorul, îmbulzeala haimanalelor despoiate şi desculţe 
strămutându-se dintr-un colţ în altul, căzând buluc şi 


zvârcolindu-se în ciorchini de trupuri, risipindu-se iarăşi cu 
urlete şi chiote. 

Pe lespezile verzui de granit clădite între spini şi urzici, 
două fete cu pulpele goale ronţăiau din poală cocoşei albi, 
cumpăraţi de la ţiganca din Sf. loan Nou. Participau la joc 
de la distanţă, sărind în picioare şi asmuţind combatanții cu 
chiote tot atât de frenetice. Ţineau atunci fustele ridicate cu 
o mână, ca să nu-şi piardă grăunţele; cu cealaltă, strânsă 
pumn, gesticulau pasionat, ca spectatoarele luptelor cu 
tauri. Pe urmă se aşezau brusc calmate să-şi ronţăiască 
restul de cocoşeii-floricelele, ştergându-şi gura sărată cu 
dosul palmei. 

Blocurile de piatră aşteptau de trei ani începerea unei 
construcţii. Plodurile cartierului puseseră stăpânire pe 
terenul împrejmuit cu o iluzorie barieră de sârmă 
ghimpată. Acolo îşi făceau veacul: goi, rupţi, murdari şi 
neastâmpăraţi ca demonii - sănătoşi însă ca nişte pui liberi 
de sălbăticiune. 

Leon Dobrotescu se plecă pe marginea ferestrei, să-i vadă 
mai deplin. 

De zece minute, de când s-a întors de la cimitir, încă nu 
rostise nici un cuvânt. Pe scări şi în hol, nu-l slăbise pe 
Sergiu de braţ. Îl târâse în birou cu această chemare mută 
şi încleştată. De atunci măsura încăperea de la uşă la 
fereastră, cu paşi egali şi monotoni, ameţitori: mersul 
captivilor între ziduri prea strâmte de celulă. 

Acum se oprise întâia oară, privind cu o fixitate 
neliniştitoare. 

Sergiu Miclăuş a rămas rezemat de dulapul bibliotecii. A 
refuzat scaunul împins de Leon Dobrotescu. Voia să arate 
aşa că nu poate întârzia. Se uita cu deznădejde la ceas. 
Încrucişase braţele pe piept, într-o poză afectată şi teatrală, 
fără să-şi dea seama ce l-a îmbiat la această atitudine de 
gravură romantică, străină de firea lui. Minutarele alergau 
vertiginos. Oare îl mai aştepta Gina? 


De la cimitir, în timpul cuvântărilor nesfârşite, se gândise 
de câteva ori să se strecoare prin mulţime şi să fugă, 
indiferent la orice s-ar fi spus şi s-ar fi întâmplat după 
dânsul. Îl ţinuseră prizonier, de un braţ, Leon Dobrotescu, 
de celălalt, Teofana. Toată mila omenească din el se usca pe 
măsură ce treceau sferturile de ceas. Devenise aşa cum îşi 
închipuia în copilărie că ajungeau acele ţinuturi devastate 
de blestemele biblice: un fund arid de baltă sărată şi seacă, 
spuzită la soare, de unde a pierit orice urmă de vegetaţie 
vie, unde nu mai coboară nici păsările cerului. Ce voiau toţi 
cu moarta lor şi cu durerea lor? Unghiile Teofanei i-au lăsat 
semne vinete în braţ prin stofa hainei. A încercat să-i 
desprindă mâna cu binişorul. Unghiile se încleştau mai 
disperat; i-a ghicit reproşul dureros şi uimit din ochii 
ascunşi sub perdeaua neagră. Ce voiau toţi, ce mai cereau 
de la el, pe care-l alungaseră acum doi ani din casă ca pe un 
străin nevrednic de adăpost şi de milă? Îl mai aştepta oare 
Gina? Deasupra sicriului, când a început să cadă cea dintâi 
lopată de ţărână, s-au plecat toţi cu o stupidă curiozitate să 
privească. Să vadă, ce? Şi ministrul întinzând peste capete, 
unui reporter de gazetă, textul discursului! Şi individul cu 
rămăşiţe de pudră roz la nări şi la colţul pleoapelor, 
tânguind grotesc acelaşi refren pe un glas din ce în ce mai 
subţiat, din cap, emoţionat de propria sa oraţiune funebră: 
„Jalnică adu nare, neconsolată familie!” El nu aparţinea 
acestei familii neconsolate. E străin şi liber. Are drept mai 
cu seamă acum la libertatea lui de străin. Îl mai aşteaptă 
oare Gina? Ce poate să-şi imagineze, uitându-se la 
minutarele care înaintează cu atât de neîndurată grabă? 

Pe birou se mai aflau câteva anunţuri de înmormântare, 
fără adrese, numai cu timbrele lipite. Sergiu Miclăuş 
împături una şi o lunecă în buzunarul hainei. „le hog să nu 
rămâi prea mult în Platoul Pamir!” Va fi silit acum să-i 
mărturisească Ginei în ce Platou Pamir a fost el. Îi va 
despături hârtia cu chenar negru sub ochi. lar Gina va 
înţelege îndată, cu toate că numele lui nu e menţionat în 


pomelnicul neconsolatei familii. Se află înscrise numele 
doamnei Anica Stoian, soră; numele lui Vanghele Stoian, 
cumnat, proprietar de locandă. Numele lui Sergiu Miclăuş 
lipseşte. Nu le este nimic acestor străini care şi-au în gropat 
o moartă a lor, numai a lor. Atunci de ce se acaţă de dânsul? 
De ce înverşunarea aceasta despotică să-i răpească 
libertatea în ziua când îi este mai scumpă? Ministrul s-a 
simţit dator să-i strângă mâna: „Eşti cel mai mare dintre 
copiii nepreţuitei colaboratoare. Permite-mi să-ţi amintesc, 
în calitate de îndurerat prieten al defunctei, că singura sa 
mângâiere, în viaţa de dincolo, unde a trecut, va fi să ştie că 
îi urmezi cu aceeaşi virtute pe pământ înălţătoarea sa 
pildă!” Imbecilul! Smârcâia din nas şi strănuta. Îl mai 
aştepta oare Gina? „Şi, vezi, nu pleca, te hog, chiar în 
Platoul Pamir, să te aştept prea mult!” Îndată ce va şti Gina 
ce-a însemnat pentru dânsul această zi, are să-i sprijine şi 
lui fruntea obosită şi grea pe genunchi, aşa cum i-a sprijinit- 
o el pe piept, astă-noapte, înainte de a se despărţi, atunci 
când avea lacrimi în ochi, două boabe tremurătoare de rouă 
în genele răsucite şi lungi. Oare e un monstru de se 
gândeşte numai la aceasta în casa de unde a fost scoasă o 
moartă abia de câteva ceasuri? Astă-noapte altceva a simţit, 
altfel gândea. Acum a rămas numai avida dorinţă să 
dezerteze de la o silnică datorie şi să alerge la Gina. Ce-ar fi 
să păşească tiptil până la uşă cât Leon Dobrotescu e întors 
cu spatele, să dispară şi să-l lase singur? Monstruos?! Nu e 
mai monstruos s-o ştie pe Gina aşteptând? S-ar strecura 
până în camera lui, în câteva minute şi-ar schimba hainele, 
ar ieşi pe poarta servitorilor, pe unde fugea şi altădată. 
Până la staţia de taxiuri mai sunt câţiva paşi. Până la Gina, 
mai puţin de zece minute. Dar îl mai aşteaptă Gina? 
Dincolo, în hol, se aud uşi trântite, glasul Anicăi Stoian, 
lovituri de ciocane, paşi târşindu-se greu, oameni târând 
ceva. De bună seamă, desprind scândurile catafalcului din 
ţinte, pânzele negre, aerisesc încăperile de mirosul tămâiei, 
mătură florile strivite de tălpi, tot ce a rămas în casă după o 


moartă. Şi el se gândeşte cum să fugă mai repede la o 
nuntă, abia întors de la o înmormântare. La cimitir s-au 
întâlnit cu altă îngropăciune. Cei dintr-un cortegiu se 
întorceau să privească la cei de dincolo, pentru o clipă 
uitându-şi mortul lor. Toate se întâmplă într-un singur oraş, 
într-o singură zi. Câţi oameni mor oare zilnic în Bucureşti? 
Ar fi o statistică vrednică de consultat. Câţi mor, câţi se 
nasc, câte nunţi. Toate se întâmplă într-un singur oraş; iar 
viii şi morţii sunt mai străini unul de altul decât locuitorii 
din două planete, din două sisteme solare, despărțite în 
spaţiu cu mii de ani-lumină. Astă-noapte, omul acesta, întors 
cu spatele, a zguduit ceva în el. Acum îi este un străin. A 
început să-l urască, fiindcă îl ţine prizonier aci. Oare Gina îl 
mai aşteaptă? 

Leon Dobrotescu se răsuci de la geam. Cu batista de doliu 
îşi tamponă buzele şi mustăţile. La alţii gestul e natural, 
după ce au deşertat un pahar de apă ori au sfârşit un fruct 
savuros. La dânsul e un tic profesional, de avocat, înainte de 
a începe să cuvânteze. 

Întrebă surd, în batistă: 

— Îi vezi? Îi auzi? 

Sergiu rămase neclintit în poza teatrală, cu braţele 
încrucişate pe piept. Gândi: „Îi spun hotărât că plec. Orice 
se întâmplă, plec! Pentru aceste întrebări mă ţine aci?” 
Leon Dobrotescu îi puse mâna pe umăr şi îl îndreptă cu faţa 
spre priveliştea de afară, repetându-şi întrebarea: 

— Pe aceşti derbedei, îi vezi? Îi auzi? Nu-ţi poţi imagina, 
Sergiu, cât m-a enervat gălăgia aceasta de trei ani încoace. 
Mă gândeam la începutul primăverii să intru în legătură cu 
proprietarul terenului, să plătesc eu costul unei împrejmuiri 
înalte, de scândură, numai pentru a alunga haimanalele şi a 
scăpa de zgomot. 

Sergiu privi la ceas. Rosti cu un zvâc de energie 
liberatoare: 

— Tatileon, mă ierţi, însă trebuie să plec! Neapărat! 


— Nu poţi să pleci, Sergiule! Îl întrerupse cu blândeţe 
Leon Dobrotescu. N-ai acest drept. Este pentru mine o 
chestiune de viaţă şi de moarte. De altfel, nici n-am să te 
rețin mult. Se întoarse iarăşi cu ochii spre geam, 
înăbuşindu-şi un hohot sinistru în batistă: Ha-ha! Credeam, 
de trei ani credeam că voiesc să scap numai de zgomot. Era 
altceva. Cu totul altceva, Sergiu. Îi vezi? Îi auzi? 
Haimanalele de pe stradă. Copii de servitoare, de rândaşi, 
de măturători. Desculţi, goi, rupţi. Ignorând demnitatea, şi 
virtutea civică, şi sistemele pedagogice. Sunt sigur că din 
camerele lor, de trei ani, tot aşa i-au privit nu o dată copiii 
mei şi ai Sandei. Jinduind la libertatea haimanalelor. Ai 
observat ce gât ca un vrej are Teofana? Ce urechi are 
Dudu? Ce frunte cu bubuliţe, Săndel? Compară-i cu tipurile 
din manualele de medicină. Rahitism, candidaţi la 
scrofuloză. Copiii mei şi ai Sandei. Admirabilii noştri copii, 
după chipul şi asemănarea noastră. Acum înţelegi puţin, 
Sergiule? Nu mă enerva zgomotul haimanalelor, ci 
existenţa lor, aci vecină, prezentă, afirmându-se ca o 
provocare sub ferestrele casei noastre, transformată într- 
un templu al virtuţilor civice, aşa cum o numea adineauri, la 
cimitir, în faţa gropii deschise ministrul cel cu strănuturi. Aş 
dori să mă asculţi altfel, Sergiu. Lasă, te rog, braţele 
acestea! La loc pe scaun. 

— Tatileon, mă ierţi. Vorbim mâine. Eşti obosit. În-cercă 
Sergiu o ultimă scăpare. 

— Cu neputinţă! Obosit nu sunt. Oboseala nu mai are nici 
o însemnătate pentru mine. Şi pentru tine te rog astăzi să 
fie la fel. Dacă puţin ai luat aminte la înmormântare, cum s- 
au petrecut toate, ai înţeles atunci cât de singur sunt, 
Sergiule. Am avut prieteni, tovarăşi, altădată, altfel, în 
vremea vieţii mele cu Magda. Cu Mado. Cu mama ta, 
Sergiu. De aceştia m-am îndepărtat eu când nu s-au 
îndepărtat dânşii. Mi-a impus Sanda alţii. I-ai văzut cine 
erau, cum sunt. Se poate numi tot ce-a fost o 
înmormântare? Nu ştiu dacă ai observat alt convoi, sărac, 


pe care l-am încrucişat la cimitir. Câţiva oameni: treizeci, 
patruzeci. Rude ale unui mort nevoiaş, anonim; prieteni de 
ai mortului, tot anonimi. Au rămas în urmă, respectuoşi, 
aşteptând să treacă alaiul cu steaguri în doliu şi cu 
ministrul, cu delegaţii şi oratori specializaţi în discursuri 
funebre. S-au depărtat pe urmă în fund, spre locurile 
săracilor. Femei cu broboade, copii care n-au avut de unde 
să-şi cumpere haine negre. Au încins o bandă de stofă la 
mânecă. Sunt sigur că n-a rostit nimeni nici o cuvântare la 
mormânt. Au plâns însă. L-au plâns pe mort şi i-au plâns pe 
cei rămaşi. lar cei rămaşi, când s-au întors acasă, nu s-au 
descoperit deodată singuri. Nu poţi să mă laşi singur, 
Sergiu! Nu-ţi cer mult timp. A treia oară, te rog, aşază-te pe 
scaun. 

Sergiu Miclăuş trase scaunul cu resemnare. Leon 
Dobrotescu trecu în dosul biroului. Se instală ţeapăn, cu 
vinele gâtului umflate în gulerul înalt şi strâmt. Îşi împături 
batista. O puse în buzunar. Cu latul cuţitului de tăiat foile 
mătură un praf invizibil. Scrijelă cu vârful de os un ieroglif 
pe sugativa mapei. 

Mărturisi, ridicând ochii rotunzi şi turburi, alburii, ca 
bilele de sticlă mată din gâtul buteliilor de limonadă: 

— Sergiule, presimt că din inima ta a fugit o căldură care 
aseară încă nu dispăruse. Aceasta îmi îngreuiază cele ce 
vreau, cele ce trebuie să ţi le spun ţie nu numai fiindcă sunt 
singur şi fiindcă n-am cui le spune. 

Sergiu Miclăuş îngăimă o protestare vagă. Cuvintele 
rostite de buze n-aveau însă nici o legătură cu gândurile 
sale. 

— Există şi alte pricini care mă îndeamnă să ţi le 
împărtăşesc ţie, şi nu altuia! Apăsă Leon Dobrotescu, 
scrutându-i privirea, să descopere o tresărire de interes. 

Privirea lui Sergiu Miclăuş era absentă. 

Trecuse dincolo de obstacolele materiale, dincolo de 
pereţi, dulapuri de cărţi, de statuete indescifrabile, dincolo 
de alte ziduri, case şi străzi. O urmărea pe Gina pregătindu- 


se de plecare, păşind pragul căsuţei din strada Cuţitul de- 
Argint, închizând în urmă portiţa grilajului verde, intrând 

deodată într-o negură stranie, opacă, scufundându-se ca o 
înecată. 

Se uită la ceas. 

Fără îndoială că Gina pleca acum într-adevăr. 

N-a fost numai o părelnică plăsmuire a gândului. A vă zut- 
o închizând portiţa, făcând un semn cu degetele fluturate, 
depărtându-se; toate cu tensiunea unei apariţii telepatice, 
precis proiectând o clipă a vieţii trăită îndeaievea. Dar de ce 
negura aceasta? De ce scufundându-se ca o înecată? Pe 
chipul lui Sergiu Miclăuş întrebările se săpau dureros. Leon 
Dobrotescu avu amăgirea că îndurerarea era pentru el. 

Deschise sertarul biroului. Zgomotul sec îl readuse pe 
Sergiu la realitatea imediată. În sertarul strict ordonat, 
după disciplina legendară a casei, apărură o scoarță 
galbenă de dosar, un mic registru de socoteli, un teanc de 
bancnote cu banderolele Băncii Naţionale neatinse. 
Deasupra, un revolver de oţel oxidat. Cutia de peniţe, altă 
cutie dreptunghiulară de rezerve pentru creioanele 
colorate cu automat. Agende, sigilii, ace de metal pentru 
împerecheat actele, toate orânduite meticulos, cum le mai 
văzuse Sergiu şi altădată. Nou era revolverul şi nou teancul 
de bancnote. Leon Dobrotescu le răvăşi fără respect pentru 
simetrica rânduială. Căută mai adânc. Scoase o cărţulie 
legată în pânză roşie, decolorată, cu muchiile poleite. O 
ridică abia atingând-o cu degetele, ca un fragil odor 
dezgropat dintr-o tainiţă, gata să se risipească în pulbere la 
un contact mai brutal. Dintre foi desprinse o fotografie 
subţire, îngustă, pală; i-o întinse peste masă lui Sergiu, 
vorbind cu tremur în glas: 

— O recunoşti, Sergiule? '[i-o mai aminteşti tu? Măcar, tu, 
încă. 

Sergiu Miclăuş nu mai zărise fotografia aceasta a mamei 
sale. Nu se afla un al doilea exemplar în sipetul de sus. 


Peste borul pălăriei, strânsă la tâmple ca un coif de velur, 
coboară o voaletă diafană, umbrind jumătate din obrazul 
Magdei Miclăuş, dând ochilor migdalaţi o privire 
misterioasă, magnetică, din lumea ei ireală. 

Era o fotografie neîndemânatică de amator. O imagine fără 
contururi lămurite, dar tocmai prin această imprecizie a 
luminilor şi umbrelor, fumegoase, flotante, şterse, mai 
turburătoare decât obişnuitele efigii fidele şi stricte din 
fotografiile executate cu perfecţie tehnică. 

Leon Dobrotescu aştepta cu mâna întinsă peste birou. 
Când căpătă imaginea înapoi, o păstră între degetele 
înfiorate de tremur, o contemplă îndelung. Se auzea 
balansul metalic al pendulei. De afară străbătea gălăgia 
haimanalelor. Dar sunetele erau pentru amândoi mai slabe, 
mai depărtate, lipsite de semnificaţia tiranică de adineaori. 

Nici Sergiu Miclăuş nu mai gândea la minutele care trec; 
nici Leon Dobrotescu, la libertatea provocatoare a 
derbedeilor din locul viran. 

— Aşa era mama ta, Sergiule, când am cunoscut-o. Magda, 
Mado. Singura fiinţă pe care am iubit-o cu adevărat, 
singura alături de care am fost fericit, pe care îndrăznesc 
să spun că am făcut-o fericită. De unde această fotografie? 
Nu văd o cifră, o dată, un semn. Nimic. Se află ascunsă în 
carte de douăzeci şi cinci de ani. Cartea ascunsă în 
bibliotecă, între colecţii de legi şi jurisprudenţe. Acum patru 
zile le-am descoperit. Ţin să cunoşti împrejurările. Îţi vor 
explica multe. Hotărârea de acum, tot ce ţi se pare în 
purtarea mea fără sens. 

Figura spongioasă a lui Leon Dobrotescu pierdea 
înţepeneala învineţită în gulerul strâmt. Îşi puse amândouă 
coatele pe tăblia biroului, îşi cuprinse obrajii în palme şi 
vorbi cu glas înecat: 

— 'Ţi-am spus aseară că Sanda a murit urât. S-a zvârcolit, 
a încercat să fugă din pat. A avut o agonie chinuită. Tot ce 
putea să contrasteze mai teribil cu firea ei rigidă, stăpână 
pe sine, eliminând surprizele şi slăbiciunile cărnii, a 


sărmanului animal din noi. Nu accepta moartea. Aceasta a 
fost! A vorbit fără şir. Printre gemete şi strigăte, cu 
răstimpuri de delir odios, respingător. Cuvinte pe care n-am 
bănuit că ştia să le pronunţe gura ei. O priveam şi o 
ascultam cu spaimă. Nu cu durere, cu spaimă. Se zvârcolea, 
delira o muribundă cu totul străină de Sanda. Am trăit 
şaptesprezece ani într-o casă, am împărţit aceeaşi masă, 
acelaşi pat. Şi acum n-o recunoşteam. E un sentiment greu 
de imaginat, Sergiule, oribil! O lăsam în paza surorii de 
caritate, veneam aci şi îmi prindeam capul în palme, ca 
acum. Cine era femeia care murea? Unde era Sanda 
cealaltă, uzurpată de această străină? Deodată, cu patru 
seri în urmă, au încetat să mă mai tortureze aceste 
întrebări, spaima, stupoarea, indignarea pe mine însumi. A 
pus stăpânire pe mine altceva: o nelinişte. [i s-a întâmplat 
vreodată să ai senzaţia că te urmăreşte de undeva o 
privire? 'le crezi singur, departe de orice ochi omenesc, 
apărat, şi simţi că o privire s-a oprit asupra ta. Aceasta mi s- 
a întâmplat acum patru seri aci, unde mă închisesem să n-o 
aud, să n-o văd pe Sanda. Mă ridicam şi nu-mi găseam loc. 
Mă învârteam în jurul biroului, încercam să mă gândesc la 
spusele medicului, la deznodământul inexorabil, la soarta 
copiilor, egoist, la a mea. Obsesia privirii stăruia mai 
puternică decât aceste mizerabile tentative de a mă 
sustrage. Mă oprisem, o clipă, la fereastră. Se potolise 
zgomotul de afară. Se întuneca. Mă aflam la fereastră şi m- 
am întors răsucit de umeri ca de-o mână străină, am mers 
la dulapul de cărţi cu o siguranţă de hipnotizat care execută 
altă voinţă, am deschis uşa şi am pus mâna direct pe 
această carte. Am găsit între scoarţe şi prima foaie 
imaginea Magdei, şi o mare linişte s-a făcut în mine. Cum se 
ogoieşte un vânt. O explicaţie nu există, nici n-o caut. Destul 
că o mare linişte s-a făcut în mine. Crezi că delirez şi eu, 
Sergiule? 

— Nu, Tatileon. Ascult. Încerc să pricep. 

Leon Dobrotescu îşi desprinse obrajii din palme. 


Pe faţa spongioasă se cunoşteau urmele degetelor, mai 
albe, recăpătându-şi treptat coloarea o dată cu fluxul 
sângelui. Rezemat cu ceafa de spătarul înalt, urmă cu tonul 
obiectiv al unui povestitor care se mulţumeşte să expună 
faptele, fără năzuinţa vană de a le găsi explicare: 

— Inutil să încerci a pricepe o întâmplare ca aceasta, 
Sergiule! Poate să aibă o interpretare mistică, dar şi una 
foarte banală. Nu e întâia oară când o carte, într-o 
bibliotecă de alte opt-nouă sute, rămâne trecută cu vederea 
vreme de ani. Ţi-am spus că se afla asfixiată între tratate şi 
jurisprudenţe. Uite, colo, rândul cel de sus. E foarte 
probabil că de zeci de ori ochiul şi mâna mea au trecut 
peste dânsa când aveam nevoie de un text ori de un 
comentator pentru a pregăti o pledoarie. Ochiul şi mâna au 
trecut fără să se oprească fiindcă nu mă interesa atunci 
cărţulia; era o instrusă. Deci prezenţa n-o dau pe socoteala 
unor circumstanţe misterioase. Altceva însă îmi pare că a 
fost de ordinea revelaţiilor. Ceea ce s-a petrecut cu mine. În 
mine. Originea fenomenului nu era în afară. Era aci şi aci, 
Sergiule! 

Leon Dobrotescu însoţi ultimele cuvinte, ducând pe rând 
arătătorul la frunte şi la inimă. 

— Aci şi aci! Repetă. 

„Are nevoie de linişte, de odihnă. l-ar face bine acum un 
calmant; un somn de 24 ore. Comprimatele pe care mi le tot 
îndesa astă-noapte Matei”. Gândi Sergiu Miclăuş. 

— Ghicesc! Exclamă înăbuşit Leon Dobrotescu. Încă o dată 
mă urmăreşte şi în ceasul acesta o pedeapsă. Ce greu este 
să-ţi exprimi o realitate subtilă din tine când te-ai învăţat să 
reacţionezi numai în funcţie de profesie, de obicei, cu 
gesturi şi cuvinte de-a gata! Ne aflăm într-un birou de 
advocat. Zidurile acestea au auzit tot felul de spovedanii; 
unele dramatice, multe meschine. Pe toate le-am ascultat, 
le-am pătruns în firul lor cel mai încâlcit şi secret; tuturor 
le-am găsit o soluţie. Pe toate le-am pledat cu reuşită, 
fiindcă erau ale altora. Iar când e vorba să lămuresc ceva 


decisiv pentru mine, făcând parte din mine, nu mai găsesc 
vorbele cele vii şi fireşti. Mă împiedic în formulele uzate ale 
profesiei, în gesturi de pledant la juraţi. Totuşi, e foarte 
simplu ceea ce voiam să-ţi spun, Sergiule. Extraordinar de 
simplu! Şaptesprezece ani am fost orb, opac, mecanizat. Am 
trăit prin voinţa Sandei, în universul Sandei. Din asemenea 
pricină, cartea aceasta n-a existat pentru mine, chiar dacă 
aş fi luat-o în mână şi i-aş fi pipăit scoarţele. Cum poate s-a 
şi întâmplat. N-avea o realitate perceptibilă pentru 
simţurile mele de atunci. Acum patru seri a căzut o perdea. 
M-am dus direct la cărţulia din dulap cu imaginea Magdei, 
fiindcă pentru mine abia din acel moment aveau iarăşi o 
realitate. Reîncepând de acum patru seri. Nu e simplu? 
Extraordinar de simplu? 

Leon Dobrotescu se opri, aşteptând o încuviinţare. Sergiu 
nu-i putea suporta privirea exaltată. Vorbi, întorcând ochii 
spre fereastră: 

— 'Tatileon, pentru cineva dinafară asemenea sondaje în 
subconştient nu par atât de simple, atât de extraordinar de 
simple. 

— Altceva atunci. Se încăpăţână Leon Dobrotescu. Am fost 
confuz. Ţi-am spus că nu mă mai servesc cuvintele. Îmi fug. 
Mă trădează. Era mai cuminte să mă servesc de o analogie. 
Admiţi că un mormoloc percepe universul cu simţurile pe 
care i le-a dat specia? Admiţi că o pasăre percepe acelaşi 
univers cu alte simţuri? Fatal, fiecare are o altă viziune a 
universului. Nu există o corespondenţă între ele. Aceeaşi 
grădină e altceva pentru o broască, o pasăre, un melc, un 
vițel, grădinarul care o îngrijeşte şi vizitatorul care o 
admiră. Cu mine s-a întâmplat o ruptură, o mutație dintr-o 
specie în alta. Ani de zile, din copilărie până ce-am 
cunoscut-o pe Sanda, am aparţinut unei specii. Am trăit 
viaţa acelei specii, într-un univers perceput ca atare. Prin 
Sanda am fost înglobat cu sila unei specii străine de 
adevărata mea structură. Acum patru seri am fost restituit 
speciei mele. Natura a reparat o eroare. 


Sergiu Miclăuş se înduioşă de aceste divagaţii, de 
înfăţişarea omului cu părul ciufulit de năduşeală, cu obrazul 
torturat de jalnica neputinţă de a da expresie limpede 
gândurilor poate mai puţin confuze din el. 

Murmură: 

— Tatileon, cred că altfel povestite toate, în alte condiţii, 
mai calm. 

— Sunt calm! Întrerupse Leon Dobrotescu, ridicând glasul 
şi pumnul cu o vehemenţă care îi dezminţea spusele. Sunt 
calm, dar sunt prea singur, Sergiule. Adăugă, schimbând 
vocea scăzută şi rugătoare: Uite, sunt calm. Sunt calm, 
Sergiule. 

Leon Dobrotescu îşi astupă ochii cu palmele. Rămase un 
timp neclintit, cu faţa ascunsă, cu coatele sprijinite în tăblia 
biroului. 

Era extraordinar de simplu tot ce avea el de spus, dar 
acum ştia că nu le va mai spune nimănui. 

Nădăjduise că le va presimţi copilul Magdei. Trei zile, a 
trăit în această amăgire şi aşteptare. Poate că astă noapte 
ar mai fi fost încă timpul. 1 s-a părut că se făcuse între 
dânşii o legătură prin antene sensibile şi fine. Acum, era 
prea târziu. Antenele s-au închis. Comunicarea de la unul la 
altul fusese suspendată. Bunăvoinţa, explicaţiile, cuvintele 
multe şi împleticite nu mai erau de nici un ajutor. 

Cu patru seri în urmă, descoperise că viaţa lui cea 
adevărată o trăise numai alături de Magda. În cei doi ani ai 
tinereţii, alături de dânsa, n-a existat nici un proiect 
ambițios de viitor, nici o aspirație de înălţare în regiunile 
superioare ale umanităţii, nici un devotament în afară de 
cel egoist, restrâns şi încântător, al lor, al unuia pentru 
celălalt. Nu ştiau ce se va întâmpla cu dânşii a doua zi. 
Averea Magdei o devorase Anton Miclăuş, o dată cu propria 
lui avere. Casa era grevată de ipoteci. Iar el, al doilea soţ, 
era un debutant fără pasiune de meserie, fără clientelă, 
pledând pe apucate. Adeseori masa de a doua zi devenea o 
problemă. Nu plăteau apa, ca să-şi poată cumpăra Magda o 


pălărie. Au renunţat altădată la un vagon de lemne angajat 
şi la arvuna plătită ca să plece două săptămâni la 
Constanţa. Toată iarna şi-au furnizat apoi lemnele cu 
ţâărâita, câte două-trei sute de kilograme. S-au strâns cu 
focul în două camere. Dar fericit a fost numai aşa şi numai 
atunci. Poate că era o viaţă inferioară, lipsită de nobleţe şi 
de eroism. Poate că şi el era o făptură inferioară, lipsită de 
nobleţe, de abnegaţie şi de eroism. 

Sanda a introdus altă ordine. Sub influenţa ei a căpătat 
cultul existenţelor rectiline. Şaptesprezece ani s-a asfixiat 
într-o atmosferă irespirabilă, fără să-şi dea seamă de ce 
toate izbânzile de carieră, prosperitatea bănească, 
prestigiul în barou şi în politică nu-i dădeau nici o 
mulţumire. S-a schimbat şi la chip. Cu încetul, pe nesimţite, 
a luat şi el înfăţişarea Sandei, gesturile ei, o dată cu 
formulele ei. Trădase amintirea Magdei. Murise pentru ela 
doua oară. 1 se părea că a fost absurdă viaţa lor din cei doi 
ani de neprevăzut şi capricii. Rupsese legăturile cu prietenii 
de atunci, cu tovarăşii de atunci. Devenise un manechin 
articulat cu rotiţe, mişcându-se după cum poruncea 
mecanismul răsucit de o altă mână. 

Iar rătăcirea i s-a luminat într-o singură clipă, acum patru 
seri. 

Încă nu murise Sanda, se zvârcolea în altă singurătate, a 
ei, când a simţit că în fiinţa sa ascunsă nu-l deznădăjduia 
deznodământul anunţat de medici cu precizie de ceasuri şi 
minute. Nu-l durea acest deznodământ, cum nu l-au durut 
nici zvârcolirile muribundei. Îl aştepta. Cu un inconştient 
sofism al cugetului, se înşela, spunându-şi că aşteaptă s-o 
vadă în rigiditatea morţii, fiindcă numai aşa se vor sfârşi 
cumplitele şi degradantele spasmuri de agonie. Aşa afirmau 
medicii; aşa şopteau prin unghere cele două surori de 
caritate când îşi treceau schimbul de zi şi de noapte, cu 
fiolele de injecții; aşa s-a împăcat şi el cu gândul. Să se 
termine mai repede, pentru ca să scape bolnava de chinuri. 
Adevărul era, însă, că aştepta moartea Sandei ca o 


dezlegare din lanţuri. Cu două săptămâni înainte de boala 
ei, asemenea gând i s-ar fi părut înfricoşător şi mizerabil. 
Acum ştie că în zăcământul întunecat al sufletului i-a fost o 
dorinţă tăinuită dintotdeauna, ignorată de controlul 
conştiinţei, păstrându-se totuşi vie. lar Sanda a ştiut-o şi ea 
aceasta. E sigur că a ştiut-o. În ceasul din urmă i-a prins 
mâna, repetându-i aceleaşi şi aceleaşi cuvinte: „Iu ai să mă 
ierţi, Leon? Am crezut că e bine ce fac. Tu aisă mă ierţi, 
Leon?”. Aşadar, măcar atunci, la hotarul dintre viaţă şi 
moarte, a înţeles că totul a fost o mare eroare. Nu durerile 
o chinuiau. Nu spaima de moarte. Ci gândul că moartea o 
împiedică să mai repare eroarea în care au trăit amândoi. 
Şi în ultimele clipe s-a liniştit. Moartea i-a scris pe chip o 
împăcare neaşteptată şi supranaturală. Poate a plecat cu 
siguranţa că pentru amândoi e mai bine aşa, deşi prea 
târziu. Rămânea el singur să repare eroarea, să se întoarcă 
la viaţa pentru care a fost hărăzit. 

Sanda era acum în pământ. El cunoştea ce-i rămâne de 
făcut. Va lipsi o lună, două, un an poate. Atât cât se va arăta 
nevoie până ce se va regăsi. Viaţa cea veche, adevărată e 
închisă pentru dânsul. Timpul a lăsat urme; şaptesprezece 
ani i-au deformat fiinţa, cugetul, vocabularul chiar. Dar se 
va mulţumi cu o umbră a ceea ce a fost şi ar mai fi putut să 
fie. Se va întoarce să-şi crească altfel copiii, suprimând 
catehismul virtuţilor laice, preceptele ucigaşe, tot ce i-a 
înăbuşit şi pe dânşii, l-a înăbuşit şi pe el. Poate o sfoară de 
pământ, cu muncă brută în aer liber şi cu satisfacţii simple, 
într-o casă de ţară; poate aceasta ar fi o soluţie. Poate există 
alta pe care acum încă n-o întrevede. A crezut că feciorul 
Magdei era singurul destinat să-l asculte şi să-l înţeleagă; 
fiindcă era copil al Magdei, sânge din sângele ei; fiindcă 
toate se cercau ascultate şi înţelese de cineva. S-a înşelat! 
Este şi Sergiu un străin ca oricare altul. L-a îndepărtat, a 
făcut din el un străin. loate aci sunt străine şi reci. 

Leon Dobrotescu îşi descoperi încă o dată faţa din palme. 
Îşi îmbumbie haina corect, îşi potrivi nodul cravăţii, gulerul 


înalt şi strâmt, părul umed la tâmple. În dosul biroului avu 
din nou înfăţişarea profesională, advocatul care expune 
unui client punctul de vedere într-un litigiu şi sorții de 
izbândă într-un proces. Dar obrazul îi era foarte palid, 
galben-verzui. Sergiu Miclăuş îşi aminti cu dezgust pieliţa 
păsărilor tăiate şi jumulite din vitrina băcăniilor, albeaţa 
golită de sânge, petele vinete, carnea flască şi moartă, 
conservată în frigider. 

— Mă ierţi, Sergiule? Întrebă Leon Dobrotescu. Ai avut 
dreptate! Sunt obosit. Suntem obosiţi amândoi. Te-am făcut 
să pierzi timpul zadarnic. Să trecem la câteva chestiuni de 
ordin practic. Privi la pendul: În zece minute am terminat. 
Scoase din sertar dosarul cu scoarţele galbene, o agendă, 
micul registru de socoteli; alese un teanc de bancnote, din 
trei. S-o iau metodic. Ai fi dispus să-ţi dai demisia şi să revii 
aci, Sergiule? Ţi-aş preda toate procesele în curs. Rămâi 
asociatul meu, deşi eu voi figura numai cu numele. Asociat, 
fiindcă numele meu ţi-ar asigura o clientelă. Secretarul 
actual e un tânăr aproape de vârsta ta, muncitor şi serios. 
Te va pune în curent şi-ţi va fi de un folos. Ce răspunzi la 
aceasta? 

Sergiu se gândi: „Aş avea nevoie să o întreb pe Gina. 
Numai ea ar decide dacă vom rămâne aci, sau la Oradea 
Mare a ei, sau la mine, în târgul meu.” Se deprinsese atât 
de mult cu ideea că viaţa lor va fi de acum înainte 
nedespărţită, i se părea că se cunosc şi că se iubesc de 
atâta vreme şi pentru veşnicie, încât nici o clipă nu se îndoi 
că toate depind numai de o hotărâre a Ginei. 

— Ce răspunzi, Sergiule? Stărui Leon Dobrotescu, sur- 
prins de această şovăială. 

— Tatileon, aş avea nevoie de un răgaz. Să mă deprind cu 
ideea. E atât de neaşteptat! În două-trei zile, aş da un 
răspuns chibzuit. 

„În două-trei zile, aş avea timp să am cuvântul Ginei”, 
gândea Sergiu. Dar nu explică anume cum înţelegea el să 
chibzuiască răspunsul şi anume cu cine. 


— În două-trei zile? Cam târziu, Sergiule. i-am spus, mi 
se pare, că am de gând să plec chiar în noaptea aceasta. Mă 
sufocă zidurile. În orice caz, am fixat pe hârtie toate 
dispoziţiile mele pentru secretar. Te va pune el în cunoştinţă 
dacă vei hotări aşa cum doresc eu. De nu, are alte dispoziţii. 
Să consider acest capitol lăsat în suspensie şi să trecem la 
altul. Ai păstrat vreodată o socoteală de încasările tale după 
majorat? 

— Nu, Tatileon, mărturisi Sergiu Miclăuş, plecând ochii în 
pământ. 

Era o întrebare penibilă pentru el. Abuzase de oamenii 
care l-au crescut. Uitase că nu însemna nimic pentru dânşii 
şi că fusese un tolerat în casă: în anii de pierzanie le 
sustrăgea banii sub cele mai extravagante pretexte. După 
exilul de unde se întorcea tămăduit, purtarea din acei anii 
se părea mai greu de iertat. Poate se afla o singură cale 
pentru a restitui sumele. Să primească rolul de asociat în 
treburile de advocatură ale lui Leon Dobrotescu, să 
muncească din răsputeri doi-trei ani şi să pună lunar o cotă 
la o parte, până la o achitare totală. 

Leon Dobrotescu deschise carnetul de socoteli, citi o 
coloană de cifre. Totalul depăşea cu mult suma pe care şi-o 
închipuise Sergiu. 

Leon Dobrotescu adăugă: 

— Se află însemnați numai banii despre care ştia şi Sanda. 
Multe cifre sunt scrise chiar de mâna ei. Pentru celelalte 
sume n-am păstrat nici o socoteală. Cred că le recunoşti, 
Sergiule? 

— Da, Tatileon! Oftă Sergiu, îmbujorat de ruşine şi de 
umilinţă până în vârful urechilor. 

— Atunci să considerăm şi acest capitol încheiat. A fost 
pentru tine o lecţie, Sergiule. A trecut. Ţi-a folosit, după 
cum văd. Aceasta îmi pare singurul lucru important. 
Socotelile pot să dispară. 

Leon Dobrotescu rupse foile micului registru, le mototoli şi 
le aruncă în coşul de lângă birou. 


— Tatileon, cum să-ţi mulţumesc? Îngăimă Sergiu Miclăuş 
ridicându-se de pe scaun. 

Leon Dobrotescu îi făcu semn cu mâna să rămână la loc. 
Mulţumirile n-aveau ce căuta între dânşii. Ani îndelungi 
crezuse că le-a făcut toate pentru Sergiu. Le făcuse numai 
pentru copilul Magdei. 

Trase în faţă dosarul cu scoarţele galbene: 

— Şi acum al treilea capitol, Sergiule. Am aci toate actele 
casei şi toate documentele tutelei, din vremea când erai 
minor. Socoteala am făcut-o o dată la majoratul tău. E bine 
s-o revizuim. Trebuie să ştii că te-am frustrat. Cu bună- 
ştiinţă, în complicitate cu Sanda. Nu protesta! E adevărul. 
Împotriva ta, apărânduc-te pe tine de tine, am vrut să-ţi 
păstrăm o rezervă. Casa Magdei, a ta deci, a rămas grevată 
de trei ipoteci. Datorii în condiţiile cele mai oneroase. Nici 
mama ta, nici tatăl tău n-au fost buni administratori. S-ar fi 
spus că aşteptau să se întâmple a doua zi un cataclism 
cosmic sau un miracol pentru a rezolva problemele de 
existenţă. Doi ani, cât a trăit Magda, am continuat şi eu 
acelaşi fel de a privi viaţa. A survenit Sanda. Am gospodărit 
moştenirea ta altfel. Am achitat datoriile pe măsură ce ne- 
au îngăduit mijloacele. Am radiat ipotecile şi am cumpărat 
noi casa, la licitaţie, după toate formele prevăzute de lege şi 
aprobate de secţia tutelelor. Disponibilul ţi-a revenit la 
majorat. Spre al meu regret, am făcut imprudenţa să nu 
rezist la stăruinţele tale. Ţi-am depus banii la bancă, de 
unde tu i-ai ridicat când ai vrut. l-ai părăduit. Licitaţia şi 
cumpărarea au avut de bază o estimaţie a tribunalului, care 
mi s-a părut atât mie, cât şi Sandei inferioară valorii reale. 
Ne-am hotărât - şi ideea a pornit de la Sanda - ne-am 
hotărât să-ţi punem la o parte diferenţa, fără ştiinţa ta, ca 
să-ţi servească atunci când vei da dovadă de maturitate; o 
maturitate alta decât aceea presupusă de lege. Îmi face 
impresia că abia acum ai ajuns la adevăratul majorat. Deci 
am judecat bine. Sanda a judecat bine. Suma se ridică 
astăzi la nouăzeci şi ceva de mii de lei. Nouăzeci şi patru de 


mii patru sute, exact. Să spunem o sută. Banii îi ai aci. Ie 
rog să-i numeri. 

Leon Dobrotescu făcu să sară banderola cu unghia şi îi 
întinse în evantai bancnotele cu miros proaspăt de ceară şi 
cerneală. Sergiu Miclăuş articulă cuvinte fără înţeles. Cât 
de nedrept fusese el cu Tatileon, cu Mamisanda, cu toţi! Îl 
apăraseră într-adevăr de el însuşi, împotriva sa însăşi. Cu o 
preştiinţă misterioasă, aceşti străini, după ce-i înduraseră 
faptele de copil, nebuniile adolescenţei şi tinereţii dintâi, tot 
dânşii i-au păstrat putinţa să-şi înjghebeze modestul cămin 
la care năzuia de astă-noapte, de când a cunoscut-o pe 
Gina, de când o iubeşte pe Gina. Se ridică înconjurând 
biroul şi încercând să-l îmbrăţişeze pe Leon Dobrotescu 
într-o stângace pornire de recunoştinţă şi de remuşcare. 

— Am fost un ingrat, Iatileon. Numai voi aţi ştiut să vedeţi 
limpede în mine, dincolo de mine. Numai voi, tu şi 
Mamisanda. 

Leon Dobrotescu îi opri cuvintele pe buze: 

— Ajunge, Sergiule. Ştii bine că nu-mi plac efuziunile 
acestea femeieşti. 

Nu trecuseră multe clipe de când le căuta, le cerşea, avea 
nevoie de ele. Acum antenele lui erau închise. Rămase 
ţeapăn, în hainele strâns îmbumbiate, în scaunul cu spătar 
înalt. 

— Numără, te rog! Spuse cu răceală. 

Sergiu Miclăuş îndoi teancul de hârtii şi îl puse în 
buzunarul pantalonului, la spate, fără să numere, stingherit 
de privirea gheţoasă, profesională a lui Leon Dobrotescu. 
Nu află acel cuvânt rar, nespus, unic care să umple golul 
dintre dânşii. Se auzea iarăşi balansul ritmic al pendulului. 
Unde are s-o mai găsească oare pe Gina acum? Se auzea 
iarăşi gălăgia haimanalelor din locul viran, sfârşind ultima 
lor joacă pe ziua de azi. În hol încetase zgomotul paşilor. Pe 
scări răsună glasul lui madam Stoian. Se trânti o uşă. Un 
clopot de tramvai vuia depărtându-se. 


— Erai grăbit, Sergiule! Îi aminti Leon Dobrotescu. Nu te 
mai rețin. Eşti liber. 

Se înălţă din scaun cu o mână sprijinită pe marginea 
biroului. Tot aşa îşi concedia clienţii când uitau cât de 
preţios e timpul avocatului Leon Dobrotescu şi se întindeau 
la vorbă, recapitulând amănunte de prisos pentru 
susţinerea unui proces. Sergiu se simţi vinovat. Mai vinovat 
decât la plecarea din casă, cu doi ani în urmă. Ştia că 
altceva aşteptase de la dânsul Leon Dobrotescu şi că eli-a 
înşelat aşteptarea. Orice ar mai fi încercat acum, era 
făţarnic şi van. 

Întrebă, totuşi: 

— Şi când pleci, Tatileon? Unde pleci? 

Leon Dobrotescu îşi tamponă buzele uscate cu batista de 
doliu. Cuvintele sunară înăbuşit în căluşul de olandă: 

— Nu are nici o importanţă unde plec. În orice caz, 
departe de aci şi cât mai curând. 

Cu remuşcare, Sergiu Miclăuş încercă să arate că nu-l lasă 
nesimţitor aceste hotărâri. 

— Dar copiii, Tatileon? Nu pot rămâne singuri. 

— Am luat dispoziţii! Fu răspunsul sec. 

— Era vorba de o remaniere. 

— Ha-ha! Era vorba de-o remaniere? Hohoti lugubru Leon 
Dobrotescu. Atât mă cunoşti tu, Sergiule? Aceasta crezi tu 
că mă interesează într-o zi ca aceasta? Era vorba de o 
remaniere! Se va face fără mine, spre uşurarea multora. 
Erai grăbit. Pierzi timpul. 

Sergiu Miclăuş voi să-l îmbrăţişeze. Leon Dobrotescu îl 
opri cu un surâs amar şi ironic. Acesta nu era copilul 
Magdei. Era al lui Anton Miclăuş! Şi ciudat, simţi ceea ce nu 
cunoscuse niciodată - o gelozie dincolo de ani şi de 
morminte pentru acest Anton Miclăuş, primul bărbat al 
Magdei. Sergiu avea numai ochii lui Mado; încolo, toate le 
moştenise de la omul care şi-a pierdut averea în joc de 
cărţi, cai de curse şi petreceri de pomină. Omul pe care îl 
aştepta Magda până în zori, cu lumina aprinsă, tresărind la 


fiecare pas de pe stradă. Cum l-ar fi putut înţelege un 
străin, feciorul lui Anton Miclăuş? Un copil al lui şi al 
Magdei l-ar fi înţeles. Numai copilul acela l-ar fi înţeles, pe 
care atât îl aşteptase şi nu le-a venit. 

Din uşă, Sergiu mai întoarse ochii. 

Leon Dobrotescu rămase în picioare, în faţa biroului, cu 
latul palmei pe cartea cu scoarţele de pânză roşie. 

Strânse din umeri, resemnându-se neputinței. Într-adevăr, 
între un om şi alt om nu există nici o comunicare. Chiar 
dacă îi apropie într-o clipă ceva, clipa de contopire nu 
coincide. Se depărtează, se contractează fiecare ca melcii 
în spirala lor de calcar. Sergiu traversă holul în vârful 
degete-lor, ca şi cum moarta se mai afla încă în cealaltă 
cameră. Dispăruse vălul cernit din oglindă. Covoarele erau 
întinse la loc. La locurile lor erau şi scaunele nichelate, ca 
ţevile răsucite de alambic. Urcă în odaie, plănuindu-şi 
plecarea. Papanaş, pisicul cenuşiu, se strecură o dată cu el 
pe uşă, torcând şi alintându-se. 

— Scuzele mele, amice! Ai dat greş. Acum n-am timp. 

Papanaş nu voia să ştie. Sări pe pat, ascuţinduc-ţi ca într-o 
scoarță de copac ghearele în stofa smochingului întins de 
Matei. 

— A! Nu! Se supără Sergiu. Te cam întreci, domnule 
Papanaş! Hai, gata! Adio! 

Îl apucă de ceafă şi îl scoase în antret, închizând uşa după 
dânsul. Pisicul mieună afară. Sergiu se silea să nu-i audă 
chemarea. Tot aşa scânceau cerându-se înăuntru şi ceilalţi 
pisici, Papanaş I şi al II-lea, în anii de altădată. Întotdeauna 
la el găseau adăpost şi dezmierdare. Acum nu avea timp. 
Niciodată nu i-a fost atât de scump timpul. Alături de 
smochingul călcat şi aerisit se aflau cămaşa pregătită de 
Matei, gulerul şi funta neagră de mătase. Exact cum le 
aşeza de atâtea ori, altădată, sluga bătrână şi complice; 
cum poate tot aşa aşeza echipamentul lui Anton Miclăuş 
pentru expedițiile sale de noapte. Dacă Matei n-ar fi 
dispărut îndată după înmormântare, l-ar fi trimis cu 


răspuns la Gina. Era iscusit şi în asemenea misiuni. Ar fi dus 
ştire Ginei să nu-l aştepte, ar fi rugat-o să-i scrie un cuvânt, 
unde să vină şi cum să se prezinte, oaspe nepoftit la o nuntă 
de necunoscuţi. Acum răspunsul acela îl va găsi fără 
îndoială acasă, în strada Cuţitul-de-Argint. Dar câteva 
rânduri ar fi cruţat-o pe Gina de neastâmpărul aşteptării, 
de cine ştie ce gânduri şi închipuiri. 

Ţinând cămaşa în mână, Sergiu se apropie de fereastră să- 
i prindă butonii de perle în piepţi - butonii moşteniţi de la 
Anton Miclăuş. 

Privi afară. Rămase cu ochii lărgiţi de uimire. Leon 
Dobrotescu ieşise în stradă fără pălărie, ţeapăn în straiele 
negre şi strâmte, purtând între degete batista cu chenar 
negru. Se uită îndărăt spre uşă. Îşi pipăi creştetul cu păr 
rar şi asudat, sub care de sus se vedea începutul de chelie 
lucie. Făcu un pas spre intrare. Desigur, se gândise să se 
întoarcă şi să-şi ia pălăria. Renunţă. Se depărtă spre 
capătul trotuarului. 

Sergiu îşi aminti revolverul din sertar, răspunsurile lui 
bizare: „În orice caz, plec departe de aci şi cât mai curând”. 
Aruncă butonii şi cămaşa, smulse fetrul cenuşiu din cuier, 
trânti uşa, zdrobi sub tălpi laba lui Papanaş şi se repezi pe 

scări. N-auzi sfâşietoarea clamoare a pisicului care a 
umplut casa în urma sa. 

În stradă, grăbi pasul. Apoi, când fu aproape, îl potrivi 
după mersul lui Leon Dobrotescu. Un trecător se opri să 
măsoare din ochi omul fără pălărie, călcând sacadat şi 
ţinând în mână batista cu banda de doliu. În dreptul lui Ser 
giu Miclăuş ridică din sprincene întrebător şi făcu un semn 
jovial cu degetul la tâmplă, adică: „Ce-i cu individul? Atins la 
cap sau numai atins de băutură?” Sergiu se cutremură de 
această cruzime, care transformă o suferinţă omenească 
numai într-un spectacol curios pentru ceilalţi semeni. 
Răspunse cu o pantomimă identică, ducând degetele la 
gură, adică: „Nimic neobişnuit. Băutura.” Trecătorul se 
linişti. Spectacolul îşi pierdea interesul. Un om beat în zi de 


duminică se poate vedea pe toate străzile. Aprinse ţigara şi 
îşi căută de drum. 

Sergiu Miclăuş se dădu lângă un stâlp de tramvai. Leon 
Dobrotescu ajunsese la staţia de automobile, parlamenta cu 
un şofer. Probabil că adresa rostită sau numai înfăţişarea 
clientului nu inspirau prea multă încredere. Leon 
Dobrotescu scoase port biletul. Şoferul păru satisfăcut. Îşi 
cerea iertare, ducând mâna la caschetă. Cobori steguleţul 
roşu al aparatului şi deschise portiera. Sergiu Miclăuş sări 
în al doilea taxi din staţie. 

— Repede! Să nu-l scapi din ochi! 

— 'Ţeles! Numai de n-or face spre centru, să dăm peste 
stopuri. 

Automobilul din faţă nu apucă spre centru. Începând de la 
a doua stradă, Sergiu pricepu că merg spre cimitir. Pe 
acelaşi drum unde cu trei ceasuri înainte urca agale 
convoiul funebru al Sandei Dobrotescu. Ce însemnau toate 
acestea? Ce s-ar fi cuvenit oare să facă acum? Sergiu 
Miclăuş îşi strânse tâmplele între degete. Încă o dată se 
îndepărta de Gina. Ce căuta Leon Dobrotescu la cimitir? Nu 
e întâia oară când un văduv se sinucide pe mormântul 
tovarăşei de viaţă. Poate că datoria lui e să-i iasă înainte la 
poarta cimitirului, să-i reteze calea, să-l apuce de braţ, să-l 
aducă îndărăt cu sila. Poate că la ora aceasta poarta 
cimitirului e închisă. Ar fi un noroc. S-ar simplifica misiunea 
lui. S-ar întâlni faţă în faţă. l-ar spune că şi ela venit pentru 
a îngenunchea pe mormântul proaspăt al Mamisandei, 
acum, când nu mai e lume, în tăcerea şi singurătatea 
prielnică reculegerilor. 

— Mi se pare că mergem spre Belu! Se dădu cu gândul şi 
omul de la volan. 

Sergiu se răsuci să privească îndărăt cerul învâlvătat al 
apusului. Peste o jumătate de oră va fi noapte. Ioate 
conspiră să-l despartă de Gina. 

Aruncă ochi duşmănoşi trecătorilor de pe trotuare, care se 
întorceau fără grijă spre casă, liberi şi târându-şi paşii după 


plimbarea lor de duminecă. Pe toţi îi pizmuia; pe toţi, fără 
deosebire. Femeia aceasta însărcinată, cu doi copii alături. 
Şi plutonierul încătărămat în curele. Şi cumetrele, care stau 
la sfat rezemate de zaplaz. Toţi au avut astăzi o zi a lor, 
liberă. Mulţi n-au ştiut cum să-şi umple ceasurile. Li s-a 
părut o duminecă prea lungă. Măcar de-ar fi putut să 
trimită Ginei un răspuns. Matei a plecat fără să ceară în- 
voire, fără să spună unde se duce. Ca dintr-o casă care a 
rămas fără stăpâni. Unul în mormânt, celălalt rătăcind pe 
străzi cu capul gol. Poate că Matei a plecat să-şi caute 
Reveica lui. Unde a mai auzit numele acesta? Reveica. 
Heveica. Aşa i-a pronunţat numele Gina. Poate că aşa chiar 
l-a şi pronunţat. Baba Heveica. N-avu când sfârşi gândul. 

— Ce vă spuneam eu?! Întrebă şoferul frânând. La Belu 
am ajuns! 

Sergiu Miclăuş sări jos. Leon Dobrotescu pornise înainte. 
Mergea ţeapăn, cu o mână prinsă în nasturii hainei, cu 
fruntea goală în sus, cu batista în cealaltă mână. Nu în 
toarse ochii nici când auzi paşii în spatele său. Sergiu 
Miclăuş n-avu curaj să-l oprească. Încetini mersul. Ocoli pe 
o potecă îngustă, lăturalnică, să-i iasă înainte la mormântul 
acoperit de cunune şi jerbe proaspete. 

Aşteptă. 

Leon Dobrotescu se aplecă de mijloc, rupse dintr-o jerbă 
câteva flori albe, îşi tamponă gura şi mustăţile cu batista de 
văduv, după vechiul său tic. 

Nu arăta nici un semn de emoție în faţa groapei cu ţărâna 
acoperind numai de câteva ceasuri un trup omenesc. 

Tovarăşa lui de viaţă. Şi totuşi, mormântul încărcat de 
flori, cu provizoria cruce de stejar, era mai sfâşietor decât 
toate celelalte. Pe acelea încolţise iarba, creşteau flori, se 
lăsase pământul. Erau încorporate veşniciei. Mormântul 
Sandei Dobrotescu părea încă străin, nelalocul său; s-ar fi 
spus că la noapte, în prima lui noapte de cimitir, se va simţi 
înfricoşat de vecinătatea celorlalte morminte care se află în 
patria lor de zeci şi zeci de ani. 


Leon Dobrotescu tuşi în batistă. Se răsuci pe călcâie. Porni 
spre fundul cimitirului. 

„Acum ar trebui să mă apropii", gândi Sergiu Miclăuş. 

Dar mai puternică decât cugetul, o curiozitate bolnavă îl 
împiedică să-şi ducă la îndeplinire intenţia. Păşi peste 
morminte, păstrând distanţa. Leon Dobrotescu nu privea 
nici în dreapta, nici în stânga. Mergea ţintă, deşi drumul 
acesta nu-l bătuse de ani. Când se apropie de mormântul 
Magdei, tălpile lui Sergiu s-au încleştat de pământ. Îşi 
acoperi ochii. Aşteptă detunătura. Pocnetul sec în aerul 
limpede al amurgului de mai. 

Pocnetul întârzia. Sergiu crezu că s-a rupt sortilegiul care- 
| ţinea împietrit. Se pregăti să se repeadă, să smulgă din 
mâna lui Leon Dobrotescu arma de oţel oxidat. N-avea 
nevoie s-o facă nici aceasta. Leon Dobrotescu nu ţinea nici o 
armă în mână, nu-şi apropiase nici o ţeavă ucigaşă de 
tâmplă. 

Văduvul moartei de dincolo, cu mormântul proaspăt şi 
asfixiat de coroane, se înclinase într-un singur genunchi pe 
mormântul vechi şi uitat. Aci crescuse iarbă de mult; era un 
mormânt încorporat cimitirului, veşniciei, împăcă râi cu 
marea uitare. Se lăsase pământul, se scufundase crucea de 
granit. Ca orice mormânt părăsit de grija oamenilor, se 
îmbrăcase singur în flori simple şi ierburi de câmp. Un 
măcieş spinos îşi desfăcuse cu o gingăşie rustică bobocii 
rozi-albi. De zece ani Sergiu nu mai venise să îngenunche 
aci, nici în sâmbăta morţilor. 

Îngenunchease acum, cu un singur picior, Leon 
Dobrotescu. Răscoli pământul cu degetele. Aşeză florile 
aduse de pe celălalt mormânt, înfigându-le cu potirul alb al 
corolelor în jos. Le acoperi cu ţărână. Ascunse vârful cozi- 
lor. Tipări o moviliţă de pământ negru, ca micile piramide 
de la capătul galeriilor de cârtiţă. Aşa, florile erau numai 
pentru cea din adânc, îndreptate spre întunericul ei 
dinăuntru, nu pentru deşertăciunea şi ochii celor dinafară. 


Poate că oasele de sub crucea de granit nu mai aveau 
nevoie de flori. Poate că toţi morţii, fără deosebire, nu mai 
au nevoie de flori. Cei rămaşi, dânşii însă au nevoie de iluzia 
că pot dovedi câteodată aşa, amintirea, mustra rea, 
regretul. 

Leon Dobrotescu îşi scutură palmele, îşi scutură postavul 
genunchiului înverzit de iarbă. Cu ticul dintotdeauna, îşi 
tamponă buzele. Împături batista de doliu şi o mistui în 
buzunar. Apoi trecu spre poteca ieşirii cu pasul mai viu, 
descătuşat de înţepeneală, cu faţa iluminată de toată văpaia 
apusului. 

Sergiu ştiu că nu mai are a se teme pentru viaţa lui 
Tatileon. 

Rămase în urmă. Se opri şi el lângă mormânt, cu pălăria în 
mână, cu fruntea plecată în jos. 

O pasăre cenuşie se balansă pe creanga de măcieş. 
Înşelată de nemişcarea stanei omeneşti, piui molatic, 
chemându-şi tovarăşa. S-au speriat. Au zburat amândouă în 
fâlfâit de catifea. În iarbă se prelinse o şopârlă verzuie. Şi 
îndată după dânsa, alta. Vietate cu vietate se căutau şi aci, 
deasupra mormintelor, în senina indiferenţă a naturii, 
împinse de misterioasa chemare a primăverii. 

Sergiu Miclăuş privi împrejur. Se convinse că nu era 
nimeni să-l zărească. Îşi îndoi la rândul său un genunchi în 
pământ. 

Cerea celei de dincolo o povaţă la răscruce de destine, 
ajutor; îi cerea iertare pentru că o uitase, pentru că nu mai 
venise s-o caute în marea ei singurătate vreme de zece ani. 

— DE ZECE ANI, ÎNTÂIA OARĂ MI se întâmplă aceasta, 
prietene! Clincheti cu glas uşor tanti Catriona, răsturnând 
pionii şi recunoscând aşa că a pierdut a doua partidă. Mi se 
pare că te-ai pus să iei lecţii de şah pe ascuns, la cafenelele 
dumitale. 

Enea Samurcaş primi elogiul cu c mare încântare. Îşi 
alintă brelocurile atârnate în lanţul de aur al ceasului. Îşi 


mişcă picioarele uriaşe şi amorţite. Ceru învoire să mai 
răsucească o ţigară. 

Pentru nemaipomenita şi îndoita victorie de astăzi, merita 
această recompensă. 

Într-adevăr, de zece ani, prietena sa Catriona nu-i 
îngăduise să câştige o singură partidă. Cu o agerime 
demonică, îi ghicea jocul, îi prevedea mişcările, îl aştepta să 
se împotmolească în situaţii fără ieşire; cu aparentă 
neatenţie, se lăsa despoiată de pioni, scotea exclamaţii 
consternate când pierdea calul, nebunul sau turnul, pe 
urmă deodată îşi înfigea bărbia mică în pumn, încrunta 
sprincenele subţiri, surâdea imperceptibil în colţul buzelor. 
Atunci Enea Samurcaş ştia că soarta partidei e scrisă în 
pomelnicul altor o sută de partide pierdute. Calul negru 
începea să facă sărituri neprevăzute, turnul înainta încet şi 
năprasnic ca un tanc, nebunul lovea pieziş - în cinci minute 
intra devastarea în piesele albe, iar el era mat în două 
mişcări. Aceasta făcea parte dintr-un program imuabil al 
vizitelor sale de duminecă. 

Acum se întâmpla ceva nou cu prietena Catriona. Se 
întâmpla ceva nou şi cu nepoata sa, Gina. Amândouă erau 
cu gândul în altă parte. Păreau că se pândesc şi că se 
spionează. Nu le-a văzut niciodată atât de preocupate, 
ocolindu-şi privirile. 

Enea Samurcaş îşi răsucise ţigara, reteză firele de tutun 
cu unghiile lungi, galbene şi cornoase, pregăti ţigareta de 
chilimbar din cutioara de piele şi propuse cu generozitatea 
învingătorilor: 

— Mai este timp pentru o revanşă, prietenă. Eu am 
impresia că mi-ai întins înadins o cursă, ca să mă umileşti la 
sfârşit cu aşa-zisele mele lecţii pe ascuns. 

Tanti Catriona prefiră pe sub gene o privire furişă spre 
fereastră, unde se afla Gina. O durea chinuirea scrisă pe 
obrazul ei îngust, micşorat parcă, tresărind la fiecare vuiet 
de automobil. 


— Să încercăm! Încuviinţă fără convingere. Da-da! Să 
încercăm! Repetă cu mai multă, dar silnică energie. 

Îşi aşeză piesele în căsuţele albe şi negre. Cu mâna stângă 
îşi ferea mâneca largă a hainei de mătase. Şahul era pe 
măsura sa şi a tuturor obiectelor din juru-i. Un joc 
miniatură, artistic şi rar, care slujise poate cândva la 
desfătarea unui satrap asiatic. Enea Samurcaş o aşteptă să 
sfârşească, risipind cu laba enormă fumul ţigării, ca să-l 
alunge din ochii prietenei. 

El nu era întru nimic pe măsura casei. Înalt, osos, scorojit, 
adus de spate, cu faţa prelungă de cal, cu nasul proeminent 
şi încovoiat ca o carenă, cu mustăţile cănite şi peste căneală 
îngălbenite de tutun, îşi pleca fruntea la intrare şi la ieşire, 
ca să nu se izbească de pragul de sus; se mişca în încăperea 
scundă şi strâmtă cu mare băgare de seamă, ca să nu 
răstoarne fragilele mesuţe de palisandru şi vasele de 
porțelan; se căznea în poziţii incomode şi comice pe 
taburetele joase, fără să izbutească vreodată a găsi un loc 
de odihnă picioarelor. 

Când Gina era numai o copiliţă cu fustele mai sus de 
genunchi, de i se vedeau pantalonaşii albi cu volănaşe de 
dantelă, se înveselea cumplit de schimele şi de mersul lui 
caraghios, la primii paşi, după ce se ridica amorţit, 
trosnindu-şi oasele şi masându-şi încheieturile. Atunci 
plăcerea ei nemărginită era să-i turbure linia cărării trase 
în părul rar şi cosmeticat cu o precizie geometrică de la 
ceafă până la frunte; era să-l întrebe cu prefăcută 
nevinovăție dacă nu-şi procură cumva ghetele gigante de la 
furnizorul lui Guliver (uriaşul în ţara piticilor, bineînţeles); 
plăcerea ei era să-i scotocească buzunările vaste, căutându- 
şi pacheţelul cu bomboane sticloase şi să se frece ostentativ 
pe obraz, unde mustăţile cănite i-au imprimat la sărut un 
desen negru ca aripile unui cocor în zbor din estampele 
japoneze. 

Acum Gina stătea la fereastră, îşi pierduse glasul şi râsul 
trilat, uitase că şi el există pe lume. Nici iarna trecută, când 


mai ghicise că se petrece ceva neliniştitor în casă, nici 
atunci n-a fost asemenea atmosferă. Îi apasă pe toţi de un 
ceas; s-a lăsat ca o ceaţă vâscoasă. Gina sosise vioaie, 
trântind portiţa, trântind uşile, tachinându-l, amintindu-şi 
vechile ei ghiduşii de fetiţă. De la cinci jumătate s-a instalat 
la geam. I s-a stins freamătul viu; i s-a retras sclipirea din 
ochi. 

Cu degetele mari şi late la vârf, Enea Samurcaş mişcă 
precaut o figură dintr-un pătrat în altul. Era surprinzătoare 
gingăşia cu care abia atingea piesele minuscule fără să le 
răstoarne, precum surprinzător era că nu trece prin tavan 
cu creştetul când se deşiră pe catalige. 

— Aşadar, schimbăm tactica! Exclamă a mirare. Am trecut 
la gambitul damei? 

— Da! Aşadar, schimbăm de tactică. Încercăm şi gambitul 
damei. Recunoscu tanti Catriona, repetând cuvintele 
distrată, după ce a aruncat o privire spre fereastra unde 
Gina întinsese mâinile împreunate pe pervaz şi îşi culcase 
capul pe un braţ, într-un gest de istovită implorare. 

Enea Samurcaş îşi încreţi în suprem efort de atenţie 
fruntea îngustă - singura porţiune îngustă din figura cu 
trăsături late şi mari. Se răsuci căutând loc picioarelor. Îşi 
ciuguli cu înverşunare mustăţile. Sună clopoţeii brelocurilor 
din lanţ, ca şi cum acest semnal avea să dea drumul 
inspiraţiei. Schimbă cotul. Absorbit, duse inconştient la 
gură tubul de chilimbar fără ţigară; începu să tragă cu 
aviditate mirosul răcit de nicotină. 

— Poţi să mai răsuceşti o ţigară, prietene! Nu te vede 
medicul că ai depăşit raţia şi nu te pârăşte nimeni. Îl îmbie 
cu mărinimie tanti Catriona. Şi, în aşteptare, se ridică s-o 
zguduie de umeri pe Gina: Fii cuminte, Ginoşca. Ţi-am spus! 
Lumea aceasta nu-i pentru noi. Pre găteşte-te de plecare. 

— Încă un sfeht de oră, tanti Catriona. Se rugă Gina. 
Numai un sfeht de oră, şi plec. 

Tanti Catriona se uită cu dezaprobare spre soba de 
teracotă albastră, unde se afla mica pendulă încrustată în 


grupul figurinelor de Sevres. Netezi părul Ginei, trecându- 
şi degetele prin cârlionţii arămii. Îi strânse tâmpla la pieptul 
elastic. Păşi la loc pe tocurile înalte; aprinse un chibrit şi 
oferi flacăra mosafirului peste tăblia de şah, înălţând 
mâneca largă, să nu măture aşezarea strategică a oştilor 
albe şi negre. 

Enea Samurcaş observă că mâna prietenei, fină, dar 
puternică şi de obicei precisă în mişcări ca o mână de 
prestidigitatoare, tremura o dată cu flacăra. 

— Vă asfixiez cu ţigările mele. Rosti în chip de pocăită 
scuză. 

Altădată Gina îi spusese în glumă că le asfixiază fiindcă 
dintr-o singură răsuflare a lui le ia o jumătate din aerul 
camerei şi face vid ca un aparat aspirator. Acum Gina nu-l 
auzea, iar prietena Catriona, preocupată de alte gânduri, 
nu-i dădu nici un răspuns, cu beţigaşul de lemn stins, uitat 
între degete. 

Prietenia lor era veche. Dura de pe vremea când afişe 
înflăcărate anunțau în capitalele europene turneul celebrei 
dansatoare Catriona Catriowina. Pe atunci Enea Samurcaş, 
rentier şi stăpân pe moşii în Valahia, cutreiera şi el capi- 
talele lumii, fără nici un scop, şi de altfel fără nici o pasiune. 
Era clientul cel mai fidel şi mai matinal al cafenelelor, unde 
sosea să se instaleze pe o terasă ori la o fereastră încă din 
ceasul când chelnerii pregăteau coşuleţele cu cornuri şi 
procedau la toaleta localului. Parcurgea cu religiozitate 
gazetele. Dar mai ales privea. 

Îl îndestula, îl încânta priveliştea străzilor şi a pieţelor. 
Când îl ostenea o privelişte, se strămuta la altă cafenea, cu 
perspectiva în altă stradă şi în altă piaţă. Muzee nu vizita; 
teatre, şi mai puţin. Cunoscuţi nu-şi făcuse decât arar. Era 
cunoscutul chelnerilor din douăsprezece capitale europene 
şi încă din vreo alte douăzeci de oraşe mai mici, cu berării şi 
cafenele faimoase. Atât îi ajungea. Pentru dânsul Parisul 
însemna: „Cafe de la Paix”, „Napolitain”, „Cardinal”, „Cafe 
de l'Univers”, „Regence”, „Soufflet”, „Voltaire”, „Deux- 


Magots”. Viena: „Arkaden-Cafee”, „Schrang!”, „Bristol”, 
„Zacher-Cafee”. Madridul: „Levan-te”, „Granja Henar”, „El 
Aguila”, „El Cocodrilo”, „La Ma-llorquina”. Roma: „Caffe 
Nazionale”, „Faraglia”, „Colo-nna”, „Castellino”. Veneţia: 
„Florian” şi „Quadri”. Şi aşa până la o sută, cu specialităţile 
lor, chelnerii şi scaunele lor, mesele şi boxele lor, 
monogramele pe farfuriile şi pe tacâmurile lor, priveliştele 
şi tarifele lor, în franci, în lire, pesetas. Oraşele nu existau 
sub alt aspect. Nostalgiile sale de acum nu le căuta altfel. 

Pe Catriona Catriowina a cunoscut-o într-o asemenea 
cafenea, la Milano, unde prima-balerină în turneu venise 
după spectacol să ciugulească în grabă câteva boabe de 
struguri, un ceai şi o prăjitură. Mesele s-au întâmplat 
vecine. S-a minunat că dansatoarea celebră de operă 
imperială este o compatriotă. Dar n-a fost curios să meargă 
şi s-o vadă dansând. Pentru Catriona Catriowina Milano se 
rezuma la Scala, Teatro Lirico, muzeele şi magazinele de 
antichităţi, Santa Maria delle Grazie cu Cina lui Leonardo 
da Vinci; pentru Enea Samurcaş: „Caffe Cova”, „Biffi”, 
„Savini”. În călătoriile lor meteorice le-a fost dat să se mai 
întâlnească. Catriona Catriowina, neliniştită de schimbările 
din lumea ei, a rampei şi a publicului; Enea Samurcaş, 
plângându-se de jalnica decădere a cafenelelor care 
prevesteau sfârşitul unei altfel de lumi. 

Revederile erau scurte, banale, lipsite de însufleţirea 
conversaţiilor. Enea Samurcaş n-avea darul de a întrerupe 
o tăcere. 

Îşi scărpina meditativ nasul prelung şi tăcea. 

Surâdea în vid, smulgându-şi mustăţile, pe atunci încă de 
coloarea lor naturală, şi tăcea. 

Juca între degete brelocurile lanţului, îşi culegea de sub 
scaune picioarele lungi, căuta spre fereastră şi tăcea. 

El era omul singur de la masa singură a cafenelei, de prins 
să privească în tăcere cum se perindă consumatorii, lumea 
de pe stradă, timpul, viaţa. 


Ciclul Catrionei Catriowina s-a sfârşit când a apărut 
Djaghilew cu primul balet rus la Paris, cu Tamar Karsavina 
şi cu Nijinsky. Le Prince Ygor, Le Pavilion d'Armide, Festins, 
L'oiseau de feu. Într-o seară, din lojă, necunoscută 
spectatoare ascunsă în umbră, a asistat la Spectrul rozei. L- 
a văzut pe Nijinsky înălțându-se în aer, descriind o 
parabolă, dispărând fără să se mai întoarcă, volatilizându-se 
ca o adevărată făptură a aerului. I s-au înroşit palmele 
aplaudând. A înaintat în faţa lojii şi a participat cu toată 
inima la delirul publicului. 

Dar a cunoscut că s-a încheiat ciclul ei. 

A făcut pregătiri de plecare. Fără grabă, fără amar. Peste 
câţiva ani a închis papucii de balet, costumele, afişele, 
cronicile, ilustrațiile revistelor şi ziarelor; tot aşa cum 
vânătorii osândiţi de doctori la nemişcare îşi ascund de 
parte de raza privirilor panopliile cu arme de un zadarnic şi 
melancolic suvenir. 

Iar ciclul lui Enea Samurcaş s-a încheiat altfel nu mult mai 
târziu. Cu averea nimicită de răsturnarea vremilor; redus la 
modeste venituri, s-a întors în Bucureşti pentru a circula 
într-un cupeu fantomatic, tras de un cal fantomatic şi mânat 
de un vizitiu fantomatic, la ore fixe, spre anumite cafenele, 
schimbate pe rând, după cum se schimba fluxul trecătorilor. 

S-au întâlnit şi s-au recunoscut cu mirare. De atunci, o 
duminecă pe lună, e mosafirul care renunţă trei ceasuri la 
priveliştea de pe fereastra cafenelei pentru a ţine companie 
prietenei cunoscute pe alte tărâmuri, într-o altă a lor viaţă. 
Multe nu-şi au de spus. Au trecut de nenumărate ori prin 
aceleaşi oraşe, dar nu le-au văzut cu aceiaşi ochi. 

Câteodată Catriona Catriowina întreabă: „Îţi mai aminteşti 
dumneata, prietene, la 1910, când ne-am întâlnit ultima 
dată la Milano?”. Enea Samurcaş îşi încreţeşte fruntea 
îngustă. Îşi scarpină lateral nasul enorm, face sforţări de 
memorie: „În 1910? Ne-am întâlnit noi în 1910 la Milano? 
Acum îmi amintesc. La „Biffi, servea atunci Antonio. 


Antonio! Parcă-l văd! Parcă-l aud: „Si, signore! Presto, 
prestissimo, signore! Grazie, signore!,,„.8 

În aceste condiţii, conversaţia fiind ameninţată de lacune 
catastrofale, tanti Catriona a căutat un remediu. L-a 
descoperit. Cutia de şah. Fusese o jucătoare mediocră. O 
începătoare capricioasă, cu lecţiile căpătate în tren de la 
impresar numai pentru a alunga plictisul călătoriilor lungi. 
Enea Samurcaş se socotea un jucător cu multă experienţă, 
fiindcă, observator mut şi anonim, asistase pe la sute şi sute 
de partide de şah, în suta de cafenele ale Europei, când 
mesele de afară şi de la ferestre se întâmplau ocupate. 
Privise cu acelaşi interes cu care privea chelnerii pregătind 
şi strângând mesele; vânzătoarele de flori făcându-şi 
bilanţul; vecinii de masă flirtând şi echipagiile încrucişându- 
se pe străzi. Astfel, în primii ani jocul lor a fost cu soartă 
schimbătoare, inegală, precumpănind în favoarea lui Enea 
Samurcaş. 

Dar Catriona Catriowina a prins fără întârziere 
învăţămintele subtile care scăpau adversarului. De zece ani 
nu i-a mai îngăduit să câştige o singură partidă. Acum se 
întâmpla ceva nou. Din pricina Ginei era oare prietena sa 
atât de preocupată? 

Îşi întoarse şi el ochii cu discreţie spre fereastră. 

Gina schimbase de loc. Ca să-şi amăgească timpul, în- 
cerca să citească un ziar, frunzărind paginile, parcurgând 
titlurile, mica publicitate, coloana anunţurilor mortuare. De 
trei ori acelaşi anunţ, în trei variante: 

T "În veci neconsolaţi: Leon, soţ; Sandu, Teofana, Dudu, 
copii; Ana Stoian, soră, şi Vanghele Stoian, cumnat, şi copiii 
lor, cu durere în suflet anunţă încetarea din viaţă după o 
lungă şi grea suferinţă a scumpei şi neuitatei lor soţie, 
mamă, soră şi mătuşă SANDA DOBROTESCU. 

Înhumarea are loc duminecă 13 mai la Cimitirul Bellu. 

Rugaţi-vă pentru ea!" 

Altul din partea unei asociaţii, al treilea din partea unei 
ligi. O moartă foarte regretată. O înmormântare cu foarte 


solemnă pompă, după cum stă anunţat! 

Gina întoarse foaia ziarului: "Mica publicitate. Apare în 
fiecare zi minimum zece cuvinte. Cereri de serviciu: 
Administrator. 

Absolventă. Bacalaureată. Bucătăreasă. Conta bil. Caut. 
Caut. Căutăm. Domnişoară. Doam nă. Doică. Farmacist. 
Intelectual. Institutrice (Sarre). Germană. Jupâneasă". 

Cineva a deschis un geam de cealaltă parte a străzii. 
Reflexul luminii a fulgerat în văzduh, ca atunci când se 
joacă un copil obraznic cu oglinda ascunsă în palmă, 
aruncând razele în ochii trecătorilor. De ce i-a amintit 
aceasta deodată tot ce n-ar trebui să-şi mai amintească? Un 
spate depărtându-se în ninsoare, în noapte; fulgii astupând 
urme de paşi, netezindu-i treptat, până ce n-a mai rămas 
nici un semn, nimic, nimic. Ninsoarea cea dintâi a iernii, 
glasul trecătorilor cu răsunetul nou şi ciudat, şi ea 
zgribulită lângă un felinar, cu mâinile atârnate de-a lungul 
trupului, ca acum. De ce amintirea aceasta sfâşietoare ca o 
lamă înfiptă în inimă? A, da. Sclipirea oglinzii din atelierul 
cu arme vechi şi covoare, când cădeau oblic razele 
asfinţitului şi ea nu mai putea poza fiindcă-i juca lumina în 
ochi. O asociaţie de idei şi de imagini ca oricare alta. Pe 
urmă ninsoarea astupând urme de paşi, până ce n-a mai 
rămas nimic, nimic. Aceasta e partea ei în viaţă. Să aştepte 
pe cei care au plecat şi nu se mai întorc. De ce a minţit-o şi 
el, şi Gigi? Nu-l silea nimeni. „Nu mai plec în Platoul Pamir. 
Nu mai am ce căuta în Platoul Pamir.” De ce a minţit-o şi el? 
Nu-l silea nimeni. 

— Gina, deduc că nu mai pleci. 

— Plec, tanti Catriona. Acum plec. S-a tehminat. 

Tanti Catriona nu-şi părăsise taburetul din faţa tăbliei de 
şah. Părea atentă numai la jocul său. Dovedea aşa că şi-a 
exprimat o simplă nedumerire, fără gândul să facă o 
presiune asupra Ginei, s-o silească la renunţarea unei 
aşteptări chinuite, umilitoare şi fără sens. Tresări însă şi 
dânsa când a auzit afară un claxon de automobil. 


Era numai un curier de la Odeta. Şoferul apăru în cadrul 
ferestrei, cu şapca în mână: 

— Vă aşteaptă toată lumea, domnişoară! A dat poruncă 
domnul director general să vă urcați imediat şi să vă 
prezentaţi! 

Transmitea şi executa ordinele directorului general cu o 
energie care făcea onoare disciplinei din serviciul inferior al 
ministerului. 

Gina se supuse: 

— Bine. Gata. Mehg! 

Îi dădu pe geam cutia de carton cu rochia de seară, pentru 
dans. Întinse o mână moale lui Enea Samurcaş, o mânuşiţă 
ca un mic cadavru de pasăre în palma uriaşă. Îşi lăsă 
tâmpla sărutată de tanti Catriona. 

Murmură, ascunzându-şi privirea sub genele lungi: 

— Am lăsat. Am lăsat o însemnahe, tanti Catriona. Dacă 
mai vine, să ştie unde să mă caute. Ie rog să i-o dai. 

Însemnarea era scrisă pe dosul invitaţiei de nuntă, prin 
care doamna şi domnul Nae Cristodoreanu anunțau 
căsătoria fiicei lor Odeta cu domnul Barbu Leca. Se aflau 
menţionate acolo: strada, numărul casei, biserica unde avea 
loc ceremonia religioasă. 

Tanti Catriona zâmbi cu tristeţe. Cum îşi închipuia oare 
Gina că poate să mai vină? Dar o încredinţă cu optimism: 

— Aşa va fi, cum vrei tu, Ginoşca! Îi dau întâi o lecţie şi ţi-l 
expediez. O trimit la nevoie pe Reveica să-l escorteze. Ca să 
nu mai scape domnişorul! 

Gina se sili şi ea să surâdă. 

Se zgribuli într-un ungher al limuzinei, prea vastă pentru 
o atât de puţintică şi doborâtă făptură. Vizitiul fan tomatic 
al cupeului fantomatic salută ridicând ţilindrul de lac negru 
în unghi drept. Calul fantomatic privi din urmă automobilul 
cu ochi de filosof blazat. 

Când a rămas numai cu prietena sa, Enea Samurcaş îşi 
trosni degetele late şi lungi cu o vădită stinghereală. Clătină 
tăblia de şah, răsturnând figurile din căsuţele albe şi negre. 


Abandona partida, a treia victorie din acea zi aproape 
asigurată. Îşi zurui brelocurile atârnate de lanţ. Căută loc 
picioarelor sub mesuţă, printre pufuri şi taburete. 

Cuvântă, frecându-şi carnea osoasă a nasului: 

— Prietenă Catriona, am rămas înadins în urmă. Voiam să- 
ţi vorbesc. Aş dori să-ţi fiu de folos dacă se poate. Înţeleg, 
am înţeles că se întâmplă ceva. Ce anume? Nu ştiu. 
Niciodată nu mi-am permis să mă întreb cum trăiţi, cum 
trăieşti. Eşti o femeie singură. Sunteţi două femei singure. 
Acum îmi dau socoteală că sunteţi nişte femei singure, într- 
un oraş ca acesta, în nişte vremuri ca acestea. Poate aveţi 
nevoie de un sfat, de un ajutor. Eu sunt gata! le rogsă mă 
ierţi că nu m-am gândit mai de mult. Vin de atâţia ani, 
întotdeauna am venit cu o mare plăcere. Mă tratezi cu cea 
mai bună cafea pe care am băut-o eu vreodată. Nici la 
Constantinopol, la Pera, n-am găsit eu o cafea ca la 
dumneata. Mă tratezi cu un coniac fin, veritabilă Fină- 
Napoleon, cum numai la Paris se mai găseşte, la „Welper”. 
Se mai găsea cel puţin, pe vremea mea. Pe vremea noastră! 
Pe urmă jucăm şah. Două partizi, trei. Mă faci mat 
întotdeauna, cu excepţia zilei de azi. Dumneata râzi, 
vorbeşti, povesteşti, îţi aminteşti. Eu tac. Dar în sinea mea 
sunt fericit. Plec fericit. Nu m-am gândit niciodată ce se 
întâmplă în urma mea. Acum mi s-au deschis ochii. Poate 
aveţi lipsuri. Vremurile sunt foarte grele şi crude. Nici eu 
nu sunt un privilegiat. Am fost. Dar mi-a rămas mai multă 
stare decât îmi cer ne voile mele de astăzi. După cât îmi 
spune medicul, n-am s-o mai duc un secol cu această 
anghină. Încă un an, doi cel mult. De ce să mă limitez la 
venit? Pot să atac capitalul. Este un nepot care aşteaptă să 
mor. Un nepot pe care nu l-am văzut de cinci ani. Mă 
pândeşte de la distanţă şi-mi ţine socoteala zilelor. N-am 
nici o legătură cu el. Poate să moştenească mai puţin sau 
foarte bine poate să nu moştenească nimic. Aşa că vă stau 
la dispoziţie. Te rog să mă ierţi. 


Enea Samurcaş se opri răsuflând greu, aspirând la a doua 
înghiţitură tot aerul din încăpere. Îşi şterse fruntea îngustă 
şi îşi turbură în zigzag linia geometrică a cărării. Niciodată 
nu vorbise atât de mult. Gemu extenuat. 

În picioare, lângă el, Catriona Catriowina îi puse mânuşiţa 
pe umăr, ca un cornac dezmierdând un elefant mare, blajin 
şi prost. 

— Prietene, îţi mulţumesc. Suspină ea. Îţi mulţumim. Dar 
n-avem nevoie de nimic din cele ce ne-ai putea da. Te-ai 
înşelat! Priveşte, te rog, mai atent în jurul dumitale. Tot ce 
vezi aci, în celelalte camere, în casa întreagă, reprezintă o 
relativă bogăţie. Faţă de noi, dumneata eşti cel sărac. 
Gândul de-a ne ajuta e cu atât mai mişcător! Îmi probează 
că nu suntem atât de singure. Din nefericire, împotriva 
celor ce se întâmplă nu putem face nimic nici dumneata, 
nici eu. S-a lăsat întunerec. Răsuceşte, te rog, butonul de la 
stânga dumitale, să facem cel puţin lumină. 

ÎN LUMINA POLICANDRELOR DIN biserică, pe obrazul 
Ginei Alimănescu nu se mai cunoştea nici o urmă a 
peripeţiilor prin câte a trecut. Nimic din lacrimile care i-au 
udat de atâtea ori pleoapele într-o singură zi. Nimic din 
sfâşierea secretă. 

Îşi învăpăiase obrazul bronzat cu două benchiuri de fard. 
Strivise mai apăsat roşul chimic pe buze. Ţinea bărbia în 
sus şi izbutea să surâdă. 

Da! Izbutea să surâdă. 

Dacă în ochii verzi mai plutea încă o tristeţe întunecând 
lucirea limpede a smaragdelor sub genele adumbrite şi 
lungi, după a tuturor părere, aceasta îi adăuga un farmec 
nou, galeş şi enigmatic. 

„Vheau să fiu bravă! O mică vietate nefericită, dar bravă!” 
îşi hotărâse când a coborât din automobil. 

Şi se ţinea de cuvânt. 

Brav a urcat scările, a înfruntat privirile, exclamările, 
glumele şi admonestările nuntaşilor fiindcă nu venise decât 
adusă cu forţa; brav şi-a luat în primire atribuţiile de 


domnişoară de onoare; brav zvâcnise în cupeul cu 
diagonalele încrucişate de flori şi panglici albe în geamuri şi 
tot aşa brav păşise pragul bisericii, ca să asculte şi să 
privească desfăşurarea ceremonialului cu toată atenţia 
concentrată aci, fără să mai gândească de fel îndărăt. 

Se bucurase că în rochia de mireasă, sub cununa de 
lămâiţă, sub vălul alb şi lianele de beteală, Odeta îşi pier 
dea tot ce i s-a părut de astăzi dimineaţă încoace vulgar şi 
prea terestru. S-a înşelat atunci? Se înşela acum? 

Odeta s-a abținut să facă vreo reflecţie când a văzut-o că 
vine fără tovarăşul anunţat. De o asemenea întrebare 
brutală se temuse Gina. „Ce e cu magistratul tău? Unde-ţi 
este phostia ta?” N-ar fi ştiut să dea un răspuns. Cu o 
delicateţe la care nu se mai aştepta, Odeta a cruţat-o de 
supliciul interogatorului plin de umilinţă. 

A primit-o numai cu un duş de invective nostime, ca în 
vremurile lor cele bune, fiindcă întârziind n-a fost prezentă 
la anumite ritualuri de la punerea vălului şi a betelei, 
menite să-i asigure într-un viitor apropiat succesiunea în 
rolul de mireasă. 

Gina se înălţă în vârful pantofilor. 

Răspunse cu un surâs la surâsul Nadinei. Străbătea şi în 
zâmbetul Nadinei o vagă umbră de langoare. Poate era şi 
dânsa o fată bravă; nefericită, dar bravă. 

Aurul şi argintul icoanelor sclipeau cald în lumina gălbuie 
a policandrelor, în fumul subţire de lumânări. 

Dincolo de vitralii, afară, rămăsese seara albastră. 

— Grozav de multă lume! Şopti o doamnă bătrână în 
rochie violetă, făcându-şi loc cu înverşunare să răzbească în 
rândurile dintâi ţi manevrând face-r-main-ul în lănţug, ca să 
examineze mirele şi mireasa cu o competenţă de expertă. 

— Multă şi de toată mâna! Opină tovarăşa sa, înghesuindu- 
se cu aceeaşi îndârjire şi aşezându-şi pălăria, care îndurase 
oarecare modificări de formă şi de poziţie după anevoioasa 
expediţie prin strâmtori. 


Biserica era într-adevăr înţesată de mulţime. La numărul 
invitaţilor care au primit cartonul caligrafiat în relief se 
adăuga îndărăt, spre uşă, gloata cea mare a personalului 
subaltern de la ministerul unde părintele miresei se bucura 
de mari puteri şi de o veche autoritate cimen tată în treizeci 
de ani de carieră. 

Deocamdată, Nae Cristodoreanu uitase exerciţiul acestor 
puteri; îşi pierduse toată autoritatea; era mai emoţionat 
decât mirele şi transpira fluvial. 

Strângea la subsuoară jobenul ca o ţeavă de tun, cu gura 
îndreptată spre altar. Îşi rătăcise o mănuşă. Din când în 
când, îşi amintea, pipăia cu talpa covorul de jos, să simtă 
dacă nu descoperă o proeminenţă, încerca să privească 
printre picioarele vecinilor, se căuta în buzunarul de la 
spatele fracului. Apoi îşi trecea palma pe obraz, să verifice 
pe cale tactilă dacă nu i-a crescut barba. Căci era foarte 
păros. Un fenomen de exuberanţă a sistemului pilos. 
Nadina pretindea că până ce bărbierul îi termină de ras 
obrazul stâng, pe obrazul drept îi creştea barba la loc. 
Exagera Nadina. Însă nu din cale-afară. Părul invadase 
mâinile lui Nae Cristodoreanu până la ultima falangă a 
degetelor, obrazul până la ochi, nasul în exterior şi în 
interiorul nărilor, urechile, ceafa dublă: păr negru, stufos, 
aspru, masiv. lar toată această abundență prodigioasă, cu 
care în van luptau foarfecele şi briciul, se compensa printr-o 
chelie totală, unde se oglindeau luminile policandre lor ca în 
globurile poleite din stâlpii grădinilor cu trandafiri. 

Pe cât de emoţionat era Nae Cristodoreanu, schimbând 
picioarele, rotind ochii măslinii sub sprincenele groase să ia 
aminte dacă nu lipseşte ceva ori cineva, dacă toată lumea e 
la locul său şi dacă vreun invitat n-are motiv să se simtă 
nemulţumit din cine ştie ce năzărită pricină, pe atât de 
calmă era Maria Cristodoreanu. Nemişcată de cum a intrat 
în biserică, închingată în balenele corsetului, nu pierdea 
nici un amănunt al serviciului divin, urmărind intrările şi 


ieşirile preotului din altar, făcând semnul crucii la timp 
cuvenit, indiferentă la foşnetul şi şoaptele dimprejur. 

Toate se petreceau după orânduiala cea bună. Numai 
mirele şi mireasa păreau că au epuizat ultimul dram de 
înţelegere omenească. 

Pricepeau pidosnic semnele şi cuvintele preotului, semnele 
şi cuvintele nunilor. Înaintau un pas când trebuiau să stea 
pe loc şi stăteau pe loc când trebuiau să înainteze. 
Întindeau o mână în locul celeilalte şi, intimidaţi de 
zâmbetul blajin al preotului la aceste stângăcii, care făceau 
parte din tradiţia ceremoniei, se înroşeau plecând 
pleoapele în jos. 

Barbu Leca se simţea de un ridicol încântător cu cununia 
de metal pe creştet, în frac şi cu funda albă la gât. Alături, 
Odeta, cu mănunchiul de flori albe pe braţ, transfigurată în 
rochia lungă, sub voalul subţire şi sub sclipirea betelei, era 
din nou Odeta cea de acum doi ani şi de anul trecut, Odeta 
celei dintâi mărturisiri, când deodată, după un surâs 
incredul şi surprins, devenise serioasă, cu tot sângele 
năvălit în obraz. 

A fost aceasta în cerdacul de la ţară, într-o seară cu lună, 
în august. Odeta purta tot aşa o rochie albă, şi în argintul 
luminii lunare zâmbetul ei i s-a părut misterios ca acum. 

„Isaac şi Rebeca. Moise şi Sefora”. 

Cuvintele liturgice îşi pierdeau sensul precis, făceau parte 
dintr-o formulă de magie. 

„„ Până la al treilea şi al patrulea neam”. 

Niciodată n-are să-şi amintească dacă el a ţinut lumânarea 
în mână sau nunul; dacă ela băut întâi din paharul cu vin 
sau Odeta; dacă întâi au ocolit masa când a cântat preotul 
Isaia dănţuieşte şi numai după aceea le-a întins paharul la 
buze, sau dacă totul s-a petrecut în altă ordine. Au să-i 
rămână în amintire numai lumina irizată, foşnetul de 
mătăsuri şi de odăjdii, fumul subţire de lumânări, mi rosul 
florilor amestecat cu efluviile de parfum artificial, un 
amănunt fără importanţă, absurd; ca manşeta cilindrică a 


preotului când ridică mâna, dezvelind sub straiul de cleric 
îmbrăcămintea lui de muritor ca oricare altul; ca picăturile 
late de ceară pe filele Evangheliei sau ca scârţâitul de 
gheată al nunului de câte ori se mişcă privind zugrăvelile şi 
icoanele, sfânt cu sfânt, episod biblic cu episod biblic, în 
porţiuni metodic împărţite. Şi are să-i mai rămână în 
amintire chipul, zâmbetul Odetei, transfigurarea 
nepământeană, alternanţa de siguranţă şi de teamă, de 
gravitate şi de reverie - o înfăţişare a Odetei care va fi, 
poate, pierdută pentru totdeauna, se va şterge într-un 
neant fără întoarcere, ca florile, ca parfumul lor, ca 
proaspăta lumină a unei dimineţi de primăvară, pen tru a 
face loc altei femei, banală şi eternă cu toate ti raniile, 
grijile, decepţiile şi monotoniile conjugale. Disputele. Leafa 
bucătăresei. Robinetul stricat de la baie. Coborârea 
definitivă şi iremediabilă pe pământ. 

Gina îşi strivi o lacrimă între gene. De astă dată o lacrimă 
blândă, dulce, de înduioşată şi pură emoție, pentru prietena 
în văl de mireasă, pentru cuvintele rostite de preoţi şi 
cântările liturgice, pentru misterul ceremoniei despoiată de 
semnificaţia sa terestră. 

Pe urmă îşi aminti cu o săgetare ascuţită în piept că ea n- 
ar mai avea drept la cununa de lămâiţă fără să mintă. 
Izvorul limpede al emoţiei secă brusc, se uscă, se împietri. 
„Am hotărât să fiu bravă!” se mustră sin gură, înfigându-şi 
unghiile în palmă. „Fii bravă! Fii bhavă!” Şi Gina iarăşi 
ridică bărbia îngustă, surâzând cu eroismul ei de mică 
vietate nefericită, dar curajoasă. 

O clipă se răsuci să privească îndărăt. Fracuri şi piepţi albi 
de cămăşi, toalete şi pălării multicolore, chipuri cunoscute 
şi necunoscute; chipuri omeneşti, destinse din încordarea 
dintotdeauna, involuntar pătrunse de evlavia locaşului şi a 
slujbei, chiar dacă în viaţa cea de toate zilele poartă altă 
pecete, lacomă, cinică, zeflemistă. 

„Ce-ah fi phintre toţi să apară şi Gigi?” se întrebă Gina, şi 
îndată îndepărtă gândul. A hotărât doar să fie bravă până la 


sfârşit! 

Babeta, fetiţa în rochiţă albă şi înfoiată care ţinea trena 
miresei, îi râse prietenoasă cu toţi dinţişorii mărunți, 
clătinându-şi buclele blonde şi fioncul lat din creştet. Erau 
amândouă în dragoste veche. Gina o învățase să 
mâzgălească primele litere. Ea, împreună cu Odeta, a dus-o 
întâia oară la grădina de copii. Acum Babeta ronţăia 
dragelele minuscule şi argintate, rotunde ca alicele de 
vânătoare, căpătate de la Dolofanul, înainte de a se urca 
sus, în cafas, cu un coşuleţ plin, pentru a împroşca la un 
anume semnal o ploaie abundentă asupra nuntaşi lor. 
Tainic, ca o supremă dovadă de dragoste, fetiţa îi strecură şi 
Ginei două mărgeluşe din pumnişor. 

Bomboanele aveau miros răcoros de mentă. 

Gina observă o mişcare străină de ordinea ceremonialului. 
Şuşotiri şi capete întorcându-se. 

Ar fi fost destul să ia aminte la încruntarea dintre 
sprincenele îmbinate ale Măriei Cristodoreanu şi la 
culoarea brusc stacojie a obrazului, ca să priceapă că a sur- 
venit un eveniment grav şi alarmant, de vreme ce mama 
Odetei îşi ieşise din placiditatea de pomină. Cât despre Nae 
Cristodoreanu, de emoție, el scăpase ţilindrul jos. Fără 
demnitate, gros şi năduşit, se căznea să-l culeagă dintre 
picioarele doamnei bătrâne cu rochia violetă. Prin sticlele 
duse la nas, doamna privea cu dezaprobare aceste manevre 
stranii. De altfel, era o doamnă pe care n-o invitase nimeni 
şi nici n-o cunoştea nimeni. 

În sfârşit, Nae Cristodoreanu reuşi să pună mâna pe 
joben, îl readuse la locul său, pe braţ, ca o ţeavă de tun cu 
gura îndreptată spre altar; îşi pipăi cu îngrijorare un 
nasture de la bretele, pocnit din aţă. Aşteptă avizul ne 
vestei. Maria Cristodoreanu şopti ceva după paravanul 
degetelor înmănuşate. În conciliabul se amestecă bunica 
Odetei, madam Aspasia Grult, persoană ţepoasă, uscăţivă, 
mumefiată, foarte inteligentă şi foarte distantă, de al cărei 
cuvânt tremurau toţi nepoţii şi, în egală măsură, ginerele 


său, Nae, cât era el de director general, şi fiica sa, Maria, 
cât era de placidă. Fusese în tinereţe o femeie frumoasă, 
învârtise lumea pe degete, îşi îngropase toţi contemporanii. 
Din acest trecut aparţinând celuilalt secol îi rămăsese 
numai un rece dispreţ pentru oamenii şi moravurile 
timpurilor de faţă, pentru propriii săi copii şi progenitura 
lor. Arar, numai la zile mari îşi făcea apariţia în casa lui Nae 
Cristodoreanu. Sosea îmbălsămată în bijuteriile păstrate cu 
avariţie, servea fiecăruia fără alegere câteva drăgălăşenii 
corosive, îşi încreţea pergamentul obrajilor într-un surâs 
ironic şi pleca, lăsând tuturor impresia că au băut oţet 
dintr-un pahar coclit. Cum însă îşi conservase neatinsă 
isteţimea demonică, la sfatul ei apelau fata şi ginerele când 
se aflau într-un greu impas. 

De la dânsa veni deci şi acum dezlegarea. 

O chemare transmisă din şoaptă în şoaptă i-o aduse alături 
pe Nadina. În câteva cuvinte îi explică misiunea urgentă. 

Nadina clătină din cap, semn că le ia toate asupră-şi. Îşi 
făcu loc şi înaintă printre fracuri şi toalete de mare 
ceremonie până la strana unde un om în costum cenuşiu, 
nebărbierit, scofâlcit şi cărunt privea peste capete, printre 
pleoapele întredeschise, poate la zugrăveala sfinţilor, poate 
la becurile policandrelor imitând lumânările, poate nicăiri, 
în văzduh. 

Gina se lămurise pe deplin. 

Recunoscuse, pe unchiul Odetei, Ioachim Grult, feciorul 
doamnei Aspasia Grult şi fratele doamnei Maria 
Cristodoreanu; teroarea familiei, omul ciudat care-şi donase 
toată averea unei fundaţii; scandalizase lumea cu diferitele 
isprăvi extravagante; prin intervenţia rudelor fusese în 
ternat într-o casă de sănătate şi de un an se afla iarăşi liber. 

De apariţia acestui unchi se temuse Odeta. lar de această 
prezenţă nu scăpase. Gina mai înţelese şi solia Nadinei. Ea 
singură se bucura de clemenţa lui Ioachim Grult. O 
trimiteau să-l îmblânzească. 

Nadina îi puse mâna pe braţ. 


Ioachim Grult părea că n-a simţit. Continua să privească 
spre bolta cu heruvimii zugrăviți în nouraşii albi, ca un 
turist, vizitând o curiozitate locală, cu desăvârşire străin de 
mulţimea din jurul său. Nadina îi atinse braţul a doua oară. 
Ioachim Grult cobori privirea printre pleoapele îngust 
întredeschise. Spuse ceva. Desigur ceva neplăcut şi hâtru, 
după râsul înăbuşit cu palma la gură al vecinilor. Dar 
Nadina nu se descurajă. Se înălţă cu un picior pe pragul 
stranei, se acăţă de reverul hainei cenuşii ca să-i aplece 
urechea la şoaptă. Ioachim Grult încuviinţă, făgădui. În 
semn de pace, sau numai de armistițiu, îşi rezemă mâna de 
umărul Nadinei, întorcând-o cu faţa spre altar. 

Toată familia Cristodoreanu a respirat. 

Măcar pentru un timp, aci, la biserică, primejdia era 
înlăturată. De ce se temeau n-ar fi putut spune niciunul. 
Extravaganţele lui Ioachim Grult erau multe şi de multe 
feluri. 

Iar faţă de dânsul toţi au fost îndeopotrivă de vinovaţi, 
începând cu Aspasia Grult, care nu şovăise să uneltească 
pentru a-şi trimite feciorul într-o casă de sănătate, după ce 
dusese război cu el vreme de peste treizeci de ani, poate 
numai fiindcă se asemănau atât de mult la fire, la ascuţimea 
minţii, la disprețul de ceilalţi semeni. Între mamă şi fiu se 
afla o singură deosebire, una singură, dar destinată să-i 
înduşmănească fără sorţi de împăcare. Aspasia Grult 
devenise avară o dată cu vârsta; număra bucăţile de zahăr, 
nu primea pe nimeni acasă ca să nu-i roadă covoarele şi să 
n-o silească la cheltuieli excepţionale: ceai, pesmeciori, 
lămâie şi rom. După ce, într-o vreme, ţinuse saloanele 
deschise pentru serate şi ceaiuri faimoase în protipendada 
capitalei pe la 1890, acum drămăluia mâncarea servitoarei 
şi economisea de la biletul de tramvai. Ioachim Grult, în 
câţiva ani, îşi înzecise averea moştenită de la tată, clădise 
case şi întemeiase fabrici, exploatase păduri şi înființase 
ferme model, pentru ca într-o bună zi să se lepede de 


întreprinderi, să se descotorosească de bani şi să ducă viaţa 
de vagabond. 

Maria Cristodoreanu îşi reluă poziţia atentă şi cucernică. 
Nae Cristodoreanu îşi pipăi bărbia, care începea să 
înghimpe. Gina se bucură că prietena sa n-a prins de veste 
la toate acestea şi că a rămas în serafica ei seninătate de 
mireasă. 

Odeta a avut ştiinţă numai la sfârşitul ceremoniei, când în 
mulţimea îmbulzită pentru sărutările de circumstanţă a 
zărit-o pe Nadina la braţ cu omul nebărbierit, în haine 
cenuşii, privind peste capete, printre pleoapele abia 
întredeschise. 

Atunci i s-au dilatat ochii de panică. 

Nadina i-a făcut semn să n-aibă nici o grijă. 

Doamna bătrână cu rochia violetă plimbă face-a-mrin-ul cu 
mare febrilitate de la o figură la alta, plecându-se să vadă 
cine cu cine se sărută, cât şi în ce chip, cum se gratulează şi 
cum sunt îmbrăcaţi. Se instalase lângă Gina şi, fiindcă 
rudele mirelui o credeau din familia miresei, iar rudele 
miresei o socoteau din familia mirelui, primea şi dânsa 
felicitări îndelaolaltă; mulțumea; se lăsa sărutată şi 
răspundea lipindu-şi buzele uscate de frunţi şi obraze 
străine. 

Gina observă cu mirare că, dincolo de sticlele ovale prinse 
în lănţug, ochii necunoscutei înotau în lacrimi. Mai observă 
că faţa zbârcită era acum superb tatuată după atâtea sigilii 
roşii de buze. Sub pălăria cu pene violete, cu nasul coroiat, 
brăzdată de toată gama carminului luciu şi gras, părea un 
şef indian gata să plece în război. 

La ieşire, aşteptând rândul cupeurilor cu diagonale de flori 
şi panglici albe încrucişate în geamuri, Gina imploră un 
miracol blând. 

Ce-ar fi să-i audă glasul lui Gigi? Să-i simtă mâna sub 
braţul ei? Să vină cu paşi tiptili, şoptindu-i în ureche: „Mă 
ierţi că am întârziat prea mult în Platoul Pamir? E atât de 
departe!” L-ar săruta. În faţa tuturor l-ar săruta. L-ar 


înlănţui cu amândouă mâinile de după gât şi i-ar da buzele. 
Acum e permis. 

Dar afară era numai noaptea. Erau numai cupeurile cu 
cravaşele împletite în flori, panglici şi beteală, ţinându-şi 
rândul la scară; erau numai perechile risipindu-se, numai 
stelele de sus, şi jos numai strada desfăşurându-se înainte, 
cu şiragul nesfârşit de becuri, strada plină de lume şi totuşi 
deşartă. 

Nadina o surprinse mică şi singură, rezemată de stâlp. Îi 
cuprinse mijlocul cu braţul: 

— Foarte frumos, Gina! Aşa-ţi faci tu datoria de 
domnişoară de onoare? Unde-ţi e cavalerul? Apoi, 
întorcându-se: Unchiule Ioachim, n-o mai cunoşti pe Gina? 
E cea mai veche şi mai bună prietenă a Odetei. 

Ioachim Grult mârâi scurt: 

— Domnişoară, în cazul acesta te compătimesc. 

— În cazul acesta te compătimesc, domnule Miclăuş! 
Exclamă tanti Catriona, eliberând mescioara de scrumiera 
rămasă pe urma lui Enea Samurcaş. le compătimesc, dar 
nu-ţi pot fi de nici un ajutor. Nu ştiu cum se numeşte 
prietena nepoatei mele, nu ştiu unde locuieşte, nu ştiu 
despre ce biserică e vorba. Gina nu mă informează despre 
toate acestea şi nici nu i-o cer. 

Sergiu Miclăuş îşi frământă mâinile. 

Dădu să se ridice de pe taburetul pitic. Nu mai avea ce 
căuta aci. Nu mai avea ce aştepta. 

Tanti Catriona îl invită să nu se grăbească. 

— Te rog! Mai poţi întârzia zece minute. Zici că nu mai eşti 
ocupat. Ai terminat cu toate chestiunile dumitale grave, 
care te-au reţinut până acum? 

Apăsase înadins pe cuvintele „ocupat” şi „grave”, ca să 
arate cât de puţină încredere acorda ea basmelor atât de 
neîndemânatic plăsmuite de acest tânăr agitat. 

Cu palmele sprijinite în pufurile moi, balansând picior 
peste picior şi lăsându-se săltată de telurile sofalei, tanti 
Catriona jucă întâia oară un rol dublu de cumătră cinică şi 


intrigantă, deplin convinsă că aşa cereau împrejurările şi 
datoria sa. 

Voia să răzbune aşteptarea şi suferinţa Ginei. Voia s-o 
apere. De astă dată intervenea ea, ca să răscumpere vino 
vata uşurătate din trecut, când nu s-a întrebat ce poate 
pregăti viaţa unei copile crescute departe de urâţeniile şi 
asprimile lumii. 

Hohoti ascuţit, continuând să se dea huţa pe resorturi: 

— Ha-ha! Eşti nostim de tot cu ideile dumitale, tinere 
domn! 

Sergiu încuviinţă cu o posacă ironie: 

— Se şi vede! Nostim de tot. 

— Amuzant, dar vrednic de compătimire! 

— Mulţumesc. Sunteţi prea generoasă! 

— Cum îţi închipuiai, adică? Faci o cunoştinţă pe un peron 
de gară, stai de vorbă un sfert de oră. 

— Aproape două ore, doamnă! Protestă Sergiu Miclăuş. 

— Să admitem! Precizia cronometrică n-are decât o 
relativă însemnătate. Stai, aşadar, aproape două ore de 
vorbă, şi atât ajunge pentru ca a doua zi noua dumitale 
cunoştinţă să tânjească la fereastră în aşteptare, tresărind 
la fiecare pas de pe trotuar şi la vuietul automobilelor de pe 
stradă. 

— N-am pretins aşa ceva. 

— Nu, dar ţi-ai imaginat-o! Iar în timpul acesta, după ce 
dumneata ţi-ai văzut în pace şi onor de gravele ocupaţii, 
fiindcă nu aveai ce face cu timpul până la alte ocupaţii tot 
atât de grave, ţi-ai amintit: „A! Este adevărat! Ce-o fi fă 
când oare gâsculiţa de aseară? Să trec aşa, de-o curiozitate, 
şi să văd de câte ori a privit la ceas în şasezeci de minute!” 
Ha-ha! Dă-mi voie să râd. Aceasta se întâmplă numai în 
teatrul romantic, unde abia apare Don Juan pe scenă, şi 
toate Faustele, Clorindele, Violanele, Isabelele şi Elvirele 
cad ca spicele de grâu. Teatrul romantic e demodat! Fetele 
de astăzi trăiesc pe pământ. Nepoata mea nu e nici 
romantică, nici naivă, nici frivolă. Elle est un petit bout de 


femme tres sage. Terriblement sage! 9 Aşa că n-a putut da 
mai multă importanţă decât merită cunoştinţele de pe un 
peron de gară. Un incident banal de voiaj, ca oricare altul. 
Peste două săptămâni, când vei saluta-o pe stradă, nu-şi va 
mai aminti numele dumitale şi se va întreba cu mirare unde 
ţi-a mai văzut figura şi când. 

— Mă iertaţi, dar nu cred, doamnă! Nu pot s-o cred. 
Îngăimă Sergiu Miclăuş, purtând privirea dureroasă de la 
această persoană fantastică, nesuferită şi volubilă la 
statuetele, vazele, tablourile şi covoarele din pereţi. 

Nu şi-ar fi imaginat vreodată un mai potrivit interior 
pentru Gina. 

Toate erau fermecătoare, alcătuiau un decor ireal şi o 
atmosferă de capitonată moliciune în lumina viorie a 
abajurului: toate, în afară de stăpâna casei, care se bâţâia 
între pufuri, râzându-şi sarcastic de abătuta sa mutră. 

— Nu crezi?! Se miră tanti Catriona, înclinându-şi uşurel 
capul pe un umăr cu o alintare afectată de cochetă bătrână. 
Evident! 'Tocmai din această pricină eşti de compătimit. 
Tinereţea e infatuată. Pariez că ţi-ai creat o iluzie foarte 
seducătoare despre persoana dumitale. Şi alta foarte 
mediocră despre restul omenirii! lei aceste iluzii drept 
realitate. Te-ai înşelat amar, măcar în această ocazie. 

— Nu e vorba de o iluzie, doamnă! Gemu cu glas istovit 
Sergiu Miclăuş, răsucind în mână un căluţ de şah uitat pe 
măsuţa rotundă şi contemplând în prostaţie sculptura fină a 
lemnului, numai ca să nu ridice ochii şi să înfrunte 
scormonitorul examen. Nu e vorba de o iluzie! Eram, însă, 
sigur că domnişoara Alimănescu mi-a lăsat un rând. Adresa 
unde s-o caut. 

— Confirmi spusele mele! Nu poţi renunţa la ceea ce ţi se 
pare foarte natural. Dă-mi voie să-ţi prezint eu realitatea 
aşa cum a fost, nu cum vei fi voit-o dumneata. Este adevărat 
că la plecare Gina mi-a anunţat perspectiva unei vizite. Era 
în uşă, cu mâna pe clampă, când s-a întors, spunându-mi: 
„Uitam. Dacă vine un oarecare domn Mircea. Mirclăuş. Aşa 


ceva, deoarece nu i-am reţinut bine numele, te rog cere-i 
iertare fiindcă mi-a fost imposibil să-l aştept, cum am făcut 
imprudenţa să promit”. Reproduc exact cuvintele Ginei. 
Regret că nu pot reproduce şi tonul. Cuvintele şi tonul, dar 
mai ales tonul, nu-mi par a justifica de fel iluziile domniei- 
tale. 

Între degetele lui Sergiu Miclăuş gâtul calului de şah 
trosni sec, frânt în două. Tanti Catriona preîntâmpină 
scuzele, asigurându-l cu o indulgență mărinimoasă, şi prin 
aceasta mai usturătoare decât un reproş: 

— Nu e nimic! Nu s-a întâmplat nici o catastrofă. 

Iar Sergiu Miclăuş socoti şi dânsul că nu e nimic şi că nu s- 
a întâmplat nici o catastrofă, căci nu avea ochi şi cuget să 
măsoare ce lucru rar şi preţios a distrus. 

Altceva îl mistuia acum. 

Mai păstrând nădejdea că vorbele şi tonul Ginei au fost 
pricinuite numai de o prea lungă şi contrariată aşteptare, 
întrebă, căznindu-se să potrivească la loc gâtul calului 
decapitat: 

— Şi la ce oră le-a spus acestea, doamnă? 

— Cinci şi un sfert, cinci jumătate cel mult! Minţi senin 
tanti Catriona. Cinci jumătate exact! Acum îmi amintesc, 
fiindcă tocmai o întrebasem, ca să verific penduleta mea, 
care e cam capricioasă. 

Rezemată pe spate, continua să surâdă, înălţând 
sprincenele sub casca părului de argint, într-o mimică 
menită să dovedească mulţumirea unui pronostic confirmat: 

— Pricep şi sensul acestui interogator, tinere domn. Îl 
aşteptam venind. La ce oră? Ai fi dorit, desigur, să-ţi 
răspund o oră mai consolatoare. Şapte, şapte trecute. Cât 
mai târziu! Regret că ţi-am procurat o nouă deziluzie. 
Crede-mă! Eu îmi cunosc nepoata mai bine şi ceva mai de 
multişor. 

Exagerându-şi rolul cu toată convingerea, tanti Catriona 
se silea să-şi zugrăvească nepoata ca pe o făptură foarte 
realistă şi prozaică, apărată de năluciri sentimentale; după 


cum se înfăţişa şi dânsa ca o bătrână fără inimă, 
respingătoare şi agresivă. Îşi spunea că dacă într-adevăr 
tânărul acesta venise mânat de o pornire adâncă, urma s-o 
probeze. Numai timpul şi obstacolele erau pietrele de 
încercare. Ea va chema într-ajutor timpul şi obstacolele. La 
nevoie, va născoci alte piedici închipuite. Îşi va lua toiegelul 
şi va purcede să culeagă informaţii, până ce va căpăta 
dovada că Gina nu-şi pregăteşte singură alte nopţi de plâns 
cu obrazul în perne. Deocamdată, tânărul nu-i prea făcea 
impresia unui om din neamul celor oţeliţi să reziste timpului 
şi obstacolelor. 

Sergiu Miclăuş venise de-a dreptul de la cimitir. Alergase 
să afle mai întâi adresa lăsată de Gina (nu se îndoia că îl 
aşteptau câteva rânduri de necăjită şi delicioasă dojană); 
plănuise să se abată mai apoi acasă şi să se travestească în 
smochingul unui prezentabil oaspe de nuntă. Acum arâta la 
chip şi la port cu totul suspect. Costum negru de 
înmormântare pătat în genunchi de iarbă şi de ţărână, 
pălărie cenuşie, nepotrivită cu restul veştmintelor, aşa cum 
o smulsese în grabă din cuier când a fugit după Leon 
Dobrotescu, o privire rătăcită de câine alungat şi bolnav; 
toate ravagiile emoţiilor dintr-o noapte şi o zi săpate în 
obraz. Şi, pe deasupra, un miros echivoc de eter. 

Micul flacon încredinţat de madam Anica Stoian pentru 
Teofana se vărsase în buzunar. Îl zvârlise printre mor minte. 
Dar mirosul stăruia îmbibat în stofă. 

Fosta primă-balerină de operă imperială, în viaţa sa de 
culise şi de rampă, cunoscuse o anumită lume care paţi mea 
de asemenea năravuri. Eter, morfină, cocaină, opiu - le ştia 
unde duc! Ştia ce fantoşe dezarticulate fac din oameni. 
Spasmodicul amestec de exaltare şi de deprimare de pe 
figura lui Sergiu Miclăuş se explica deci prea bine. Încă un 
motiv să-l îndepărteze de Gina, să-l supună la o severă 
carantină. 

— Nu-ţi pare că miroase ciudat liliacul acesta? Întrebă, 
îndreptându-şi ochii spre vasul unde aşezase dis de- 


dimineaţă braţul de crengi albe. 

— Nu florile sunt de vină, doamnă. Ci eu. Am adus cu mine 
un miros de eter. 

— A! Se miră tanti Catriona, foarte curioasă să afle cu ce 
năzdrăvan basm va justifica tânărul din faţa sa stigma tul 
degradantului viciu. Ai dreptate. Mi-ai luat un păcat de pe 
suflet. Tocmai mă hotărâsem să arunc la gunoi frumuseţea 
aceasta de liliac. Căci vei fi observat şi dumneata! Unii nu 
pot suferi eterul. Bunăoară, eu! Pe alţii, în schimb, nu-i 
incomodează de fel. Dimpotrivă. 

Tanti Catriona lăsă sfârşitul în suspensie, aşteptând cu o 
mânuşiţă ridicată în aer. 

Sergiu Miclăuş nu ţinea însă să lămurească acestei 
antipatice şi liliputane creaturi de ce miroase ela eter, cum 
n-a voit să spună nici de unde venea. Fusese o spovedanie 
rezervată numai pentru Gina. Acum zadarnică. Îi va lăsa un 
rând, doar ca să-i pedepsească lipsa ei de presimţire, 
cruzimea cu care atât de repede s-a lepădat de dânsul: „Un 
oarecare domn Mircea. Mirclăuş, aşa ceva”! 

Îşi pipăi buzunarul hainei unde purta stiloul; celălalt 
buzunar, unde pusese foaia cu lat chenar de doliu: 

— Permiteţi să scriu câteva cuvinte domnişoarei 
Alimănescu? 

— Te rog! Consimţi tanti Catriona, sărind sprintenă de la 
locul său pe tocurile înalte şi căutând cutia cu plicuri. 

Apoi, cu discreţie, îşi află de lucru, întorcând spatele şi 
răsfoind un album cu privelişti din Rio de Janeiro, ultimul ei 
turneu peste ocean, acum un sfert de veac. Sergiu Miclăuş 
n-avea nevoie de hârtie. Îi ajungea plicul. Pe anunţul de 
înmormântare arătă din ce Platou Pamir se întorsese s-o 
caute. Împături foaia, o introduse în plic şi rosti ridicându- 
se de pe taburet: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, că v-am pricinuit poate o 
migrenă cu mirosul acesta de eter şi că v-am plictisit cu 
ridicolele mele pretenţii de june infatuat. Recunosc! Am 
greşit. Am exagerat consecinţele unui banal incident de 


voiaj. Domnişoara Gina Alimănescu a redus totul la 
adevăratele proporţii. 

Tanti Catriona lipi plicul. Îi găsi loc peste celălalt plic, al 
Ginei, cu invitaţia de nuntă. O clipă îi şovăise mâna. îi 
tremurase. 

Dar a fost destul să-şi arunce privirea la pernele unde a 
plâns Gina cu ochii ascunşi în nopţile din iarna trecută 
pentru a aduna destulă tărie să ducă hotărârea până la 
capăt. După experienţa de atunci, învățase cele ce n-a 
cunoscut în toată existenţa sa vagabondă şi plină de 
fabuloase peripeții: că viaţa cere cruzimi şi minciuni 
obligatorii, că înduioşarea este câteodată numai o laşă 
slăbiciune şi că sinceritatea devine adeseori o culpă. Îi va 
spune Ginei că n-a găsit plicul la timp ori va născoci altceva. 
Are o seară întreagă înainte, mai mult de jumătate de 
noapte pentru a descoperi o explicare acestei trădări. 

La despărţire, în uşă, ridicând mânuşiţa răcoros 
parfumată la buzele lui Sergiu Miclăuş, glăsui în chip de 
concluzie: 

— N-aş dori să-mi porţi gânduri duşmănoase, dragă 
domnule Miclăuş. Nici mie, nici Ginei! Ai aflat de la o femeie 
în vârstă, mult încercată de viaţă, ceea ce nu ştie şi nu 
admite tinereţea. Le temps ne respecte pas ce que l'on fait 
sans lui.10 

Sergiu păstră fălcile încleştate. Roti ochii la camera cu 
fantastic decor. Îşi înăbuşi suspinul. Ce dulce ar fi sunat aci 
glasul Ginei, nu al acestei aspide cu neputinţă de clasificat 
în vreo categorie femeiască! Glasul Ginei: „Ai întâhziat prea 
mult în Platoul Pamih. Dah te iert, dhagă Gigi!” 

Platoul Pamir nu mai exista. Gina nu mai exista. 

Iar el fusese pentru dânsa numai un oarecare domn 
Mircea. Mirclăuş. Aşa ceva. 

Nu mai exista deci nici Gigi. Nu va mai fi pentru nimeni de 
acum. 

În urma lui, tanti Catriona îşi reluase chipul cel adevărat, 
sprijinită cu o mână de uşor, privindu-l cum se depărtează 


cu o îndoială în suflet. Poate a greşit. Poate a exagerat. 
Poate că Gina nu-i va ierta niciodată. Se gândi să-l cheme 
îndărăt. Să-i dea plicul. 

Dacă Sergiu Miclăuş s-ar fi întors o singură clipită, ar fi 
întrezărit neprevăzuta metamorfoză a bătrânei, care 
simulase cu eroism tot ce nu putea ea suporta: ipocrizie, 
minciună, sarcasm, mofturi de sexagenară alintându-se cum 
nu i se şade vârstei. Ochii ar fi descoperit încântătoarea 
Catrionă dintotdeauna, într-altfel fantastică, la locul său în 
pragul căsuţei de păpuşi. 

Dar Sergiu Miclăuş pornise glonţ. Trânti portiţa grilajului. 
Se împiedică de o babă încovoiată de şale, cu polcă de dimie 
călugărească şi cu o broboadă trasă pe ochi. 

— Hei! Răcni baba Reveica speriată, ducându-şi mâna la 
inimă. 

— Nici un hei, hârcile iadului! Blestemă înciudat Sergiu 
Miclăuş, regretând că au trecut vremile Inchiziției, când 
asemenea vrăjitoare îşi găseau sfârşitul jupoiate de piele şi 
arse pe rug. 

Apoi strigă şoferului: 

— Mână, Tacke! Dă-i drumul! 

— Ce direcţie, anume? 

— Oriunde, în afară de Platoul Pamir! M-ai înţeles? Platoul 
Pamir nu există. E o invenţie! O balivernă a geografilor. Să 
opreşti la un debit de tutun. Să mă duci pe urmă la un local 
de beţie care ţine toată noaptea deschis. Înţelesu-m-ai, 
Tacke? 

— Dacă doriţi, aşa vom face. Răspunse flegmatic omul de 
la volan. 

Căci şoferul de acum, ca şi Cristofor din noaptea trecută, 
renunţase să mai priceapă capriciile unui client cu atât de 
vădite semne de scrânteală. 

Îi poruncise să urmărească până la Bellu un necunoscut 
pornit fără pălărie pe stradă. Au mers până la Bellu. I-a 
poruncit să aştepte. L-a aşteptat până ce i-au prins noaptea. 
I-a strigat să gonească nebuneşte, ca să ajungă mai repede 


aci. Au venit vârtej. Acum voia debit de tutun, voia local de 
beţie. Îl botezase Tacke şi se arăta supărat pe un oarecare 
Platou Pamir. Pamir? Tot vreo ţicneală! E plină lumea de tot 
soiul de oameni. Au dat căldurile prea devreme în acest an. 
Numai de ar avea cu ce plăti atât cât a înregistrat aparatul! 
Peste trei sute de lei! A mai păţit cu unul anul trecut. Au 
mers la secţie. Pe lângă bani, a mai pierdut şi timpul. 

Opri în strada 11 lunie. 

— Vă rog, aveţi aci debit de tutun. Aveţi alături şi localuri 
care ţin deschis până la ziuă. 

Le cunoştea îndestul Sergiu Miclăuş din cealaltă viaţă a 
lui, înainte de surghiunul în târgul ardelenesc de munte. 
Nu-i făceau nici o plăcere! Nu-l chemau cu nimic. Rostise 
cuvintele ca să-şi amăgească pustiirea din el cu o 
fanfaronadă de copil înciudat. Dar de un pachet de ţigări 
avea nevoie. Cu atât are să se aleagă din asemenea zi. Va 
lua din nou patima fumatului. Viaţa îi dă drept măcar la 
atât. Ţigara i-a fost o tovarăşă credincioasă în ceasuri de 
acestea, deşarte. 

Cobori, căutând cu ochii firma Regiei. De o parte şi de alta, 
litere de foc învăpăiau cerul, aşterneau pe asfalt o lumină 
spectrală, în care trecătorii apăreau şi dispăreau straniu 
fardaţi, defilau ca într-o figuraţie de teatru, nu păreau că 
aparţin lumii reale. „Mă mai recunosc oare chelnerii?” se 
întrebă. Şi aruncă o privire piezişă spre intrarea unei 
grădini, unde un pui de portar galonat ridicase şapca 
împodobită cu firet de amiral, deschizând portiera 
automobilelor. „Desigur, e încă prea rece pentru stat afară. 
Nici jumătatea lui mai”, gândi Sergiu Miclăuş. 

Ca să-şi verifice părerea, înaintă câţiva paşi. Se vedeau 
feţele albe întinse pe mese sub teii cu frunza lată. Aşa dar, 
s-a înşelat. 

— Să trăiţi, domnule Sergiu! 

Îl salutase portarul. 

— Cum, tu eşti, Tacke? Întrebă minunându-se Sergiu 
Miclăuş. 


De la sine înţeles că pe fostul picolo, devenit portar, nu-l 
chema Tacke. Confraţii de breaslă îi spuneau Cârnul, după o 
anumită insuficienţă a apendicelui olfactiv. Totuşi, 
presupusul Tacke, puşlama isteaţă de local nocturn, 
răspunse cu o nesăbuită bucurie clientului de pe vremuri, 
generos la bacşişuri şi risipitor foarte la petreceri: 

— Eu, domnule Sergiu, cum mă vedeţi! Am înaintat în 
grad. 

— Ei, bravo! La mai mare, Tacke! 

— Că nici nu-i cine ştie ce procopseală! Mai bine era când 
serveam înăuntru. leşea ceva. Acilea, cam pă sponci. Nu 
poftiţi? S-au făcut schimbări. 

— S-au făcut schimbări? Ce schimbări au putut să se facă? 

Băieţandrul n-avu răgaz să răspundă. Se repezi să 
deschidă o uşă de automobil. Sergiu Miclăuş se surprinse 
singur în mijlocul trotuarului, sub lumina de foc bengal, 
interesându-se stupid de lucruri care nu aveau nici un sens 
pentru el. Întrebase şi aştepta răspuns un individ străin de 
adevărata lui fiinţă, mai ales acum, mai ales cu sufletul său 
de acum. Pricepu ascunsa pricină a acestei purtări. Îl 
înspăimânta singurătatea. Simţea nevoie de o apropiere 
omenească, de un glas, de orice şi de oricine, numai, ca să 
nu rămână faţă în faţă cu sfârşeala deznădăjduită din el. 

— S-au făcut schimbări grozave! Reluă portarul recrut, 
netezindu-şi galoanele mânecii şi potrivindu-şi pe trup 
cutele hainei prea largi. Este dans dă la douăsp'ce înainte. 
Zazz-band şi numere! Dacă n-aveţi timp acuma, vă sfătuiesc 
să veniţi mai târziu, numaidecât. Pă garanţia mea! Aţi lipsit, 
se vede, din Bucureşti, de n-aţi mai dat pă la noi. 

Sergiu Miclăuş nu-şi putea descleşta tălpile din asfalt. Ce 
căuta el aici? Ce putere vicleană îl împiedica să se mişte 
locului? Poate că Leon Dobrotescu, Tatileon, e încă acasă. 
Acum are sufletul să-l înţeleagă deplin; sunt amândoi cu 
toate antenele deschise; acum ar fi mai apropiaţi decât au 
fost oricând, deşi el n-a îngropat nici o moartă. Gina era mai 


pierdută pentru dânsul decât dacă ar fi murit. Un oarecare 
domn Mircea. Mirclăuş. Aşa ceva. 

— Se află aci şi alde domnu Dragomir! Anunţă confidenţial 
fostul picolo înaintat în grad. Adineauri a intrat. Dar acum 
vine rar şi stă puţin. Nu mai sunt vremurile dumneavoastră! 
După cum se vede d-o poştă, o duce cam prost. Ştiţi, dânsul 
e cu foiţele. (arcuind degetele, filă un pachet de cărţi 
invizibile). Alea curăţă omul! Sunt mai ale dracului decât 
vinul! Vinul numai te veseleşte: râzi, vorbeşti, cânţi, spargi 
un pahar, o oglindă. A doua zi bei apă. Te-ai liniştit pă 
câteva zile şi-ţi cauţi dă treburi. Alea nu iartă: noapte cu 
noapte. Uite-l că vine! 

Valeriu Dragomir, prietenul şi colegul de clasă al lui 
Sergiu, camaradul de mai târziu al vieţii de pierzanie, 
venea încet, cu pălăria trasă pe ochi, purtând un pacheţel 
învelit în hârtie albă, cu sfoara petrecută pe deget. 

Nu arătă surprindere ori bucurie. Îi întinse mâna moale, 
vorbind cleios: 

— Bună seara, Sergiule. Ce vânt pe aici? 

Parcă se despărţiseră de ieri. 

Dar Sergiu Miclăuş constată că pentru prietenul său 
timpul trecuse ca într-o vrajă cruntă şi plină de spaimă. 
Niciodată nu văzuse la un om o asemenea schimbare. Nu 
doi ani, ci zece, doisprezece ruinează aşa un chip şi un trup 
care până mai deunăzi vibrau încă de voioasă tinereţe. 

Valeriu Dragomir se buhăvise. Fălcile şi gura îi atârnau 
invadate de o grăsime gălbuie, bolnavă; grăsimea parazită 
a mizeriei şi a nopţilor pierdute. Pleoapele erau năpârlite 
de gene; umflate şi purulente, păreau înţepate de albine. 
Hainele cafenii cu dungi, decolorate şi prăfuite, căpătaseră 
lustru la piept şi la mâneci. Lustrul special al meselor de 
joc, al meselor de cârciumi şi de cafenele. „Aşa aş fi fost şi 
eu acum dacă nu plecam”, gândi cutremurându-se Sergiu 
Miclăuş. 

Şi, cuprins de o înduioşată milă pentru prietenul de 
altădată, în care intră o ciudată şi superstiţioasă milă 


pentru cel ce ar fi putut şi el să ajungă, se acăţă de 
providenţiala întâlnire: 

— Nu m-aduce nici un vânt, Dragomire! Poate presimţirea 
că aveam să te întâlnesc. Sunt liber. Vrei să rămâi cu mine? 

Valeriu Dragomir privi în lături, răsucind sfoara 
pacheţelului pe deget: 

— Ce să facem dacă rămânem împreună? Tu ai scăpat. Te- 
ai eliberat. Mă tem că o să avem amândoi o decepţie. 

— Tu vorbeşti aşa? Îl mustră Sergiu cu o izbucnire 
prietenească. Lasă prostiile şi hai să mergem undeva, să 
stăm de vorbă, să ne amintim. Ai luat masa? 

Prietenul cedă flasc: 

— N-am luat. Să mergem, fiindcă ţii tu. Arătă pachetul, 
punând o condiţie: Dar mai întâi să duc acestea acasă. Am 
aci nişte ouă proaspete, pâine, nişte brânză. Trebuie să le 
duc neapărat acasă. 

Sergiu Miclăuş bănui că prietenul are vreo legătură: o 
femeie, o tovarăşă de mizerie. Şi-o închipui într-o odaie cu 
chirie ieftină, aşteptând proviziile acestea sărace: ouă, 
brânză, pâine - cina dezmoşteniţilor pe un colţ de masă, pe 
o foaie de ziar. 

Cu delicateţe, îşi stăpâni întrebarea indiscretă. Rosti: 

— Bun. Admis! Să cumpărăm mai întâi ţigări. 

— Tocmai! Şi eu voiam să mă aprovizionez cu niţică otravă. 

Au intrat amândoi în cabina dreptunghiulară a debitului 
de tutun. Sergiu i-a lăsat rândul la tejghea, în aşteptare 
citind afişele ziarelor înfipte în perete: „Săptămâna cărţii. 
Cum se remaniază guvernul Hitler. Ungaria se plânge Ligii 
Naţiunilor. S-au cerut dosarele în afacerea Skoda. Ex- 
împărăteasa Zitta vine în Austria. Festivităţile în cinstea d- 
lui Tewfik Rustu-Bey. Moartea lui Lazăr Şeineanu la Paris”. 

Când întoarse ochii, observă că prietenul punea într-o 
cutioară goală de carton cinci ţigări Carpaţi. Atât îi îngăduia 
bugetul să cumpere: cinci ţigări, cinci lei! Toată mizeria 
exprimată într-un singur amănunt. 


Sergiu ceru două pachete; două pachete de ţigări scumpe. 
Le va aşeza deschise pe masă. Îl va sili să fumeze din ale 
sale. Atunci îşi aminti întâia oară că avea în buzunar o 
adevărată avere. Pe lângă economiile de salariat chibzuit şi 
fără pasiuni, un teanc de bancnote: o sută de mii. Îşi pipăi 
buzunarul de la spatele pantaloni lor. Hărtiile îndoite făceau 
țoaşcă. La ce-i mai foloseau acum? N-au trecut nici câteva 
ore de când cu preţul acesta plănuia să-şi înjghebe un cuib 
pentru Gina şi el, pentru amândoi. Gând nebunesc. Exaltare 
fără nici o legătură cu realitatea. El fusese pentru Gina 
numai un oarecare domn Mircea. Mirclăuş. Aşa ceva. 

Aprinse ţigara şi trase fumul, cu sete, până în adâncul 
plămânilor. Era delicioasă senzaţia primului fum după o 
întrerupere de aproape doi ani. Ca întâia ţigară după o 
îndelungată convalescenţă. 

Afară şoferul coborâse şi nu-l slăbea din ochi, aşternut pe 
pândă. 

— Urcă-te. Mergem mai departe! Hotări Sergiu Miclăuş, 
adresându-se prietenului, punând mâna pe mânerul 
nichelat şi piciorul pe scară. 

— Eşti cu maşina? Se miră Valeriu Dragomir. Nu e nevoie. 
Dă-i drumul, stau numai la câţiva paşi. 

Şoferul îşi primi dreptul său cu o uşurare. Încercă 
monetete de argint. Una suna mat. 

— E falsă, domnule, dacă nu vă supăraţi. V-a înşelat un 
pehlivan. 

Sergiu Miclăuş căută alta, surâzând cu melancolie 
amintirilor de astă-noapte. 

— E falsă cu adevărat, Tacke! M-a înşelat un pehlivan care 
se numea Cristofor, se recomanda proprietar de maşină şi 
pretindea că nu este o haimana din cei care dau poli falşi la 
rest. El dădea sute false şi mai avea ideea că Platoul Pamir e 
pe prelungirea Dorobanţi, cum faci la stânga! Ţine şi suta 
aceasta falsă bacşiş. Ai să găseşti alt imbecil la noapte, şi 
imbecilul are s-o primească fără să bage de seamă, cu 
gândul aiurea, la Platoul Pamir. Însă să ştii de la mine! 


Platoul Pamir nu există. M-ai înţeles? Platoul Pamir e o fahsă 
sinisthă! 

Filosofic, şoferul îşi strânse banii în punga soioasa, fără să 
se mai minuneze de vorbele şi faptele zănatecului client. Că 
nu era ca toţi oamenii nu mai încăpea nici o îndoială. O 
dovedise încă o dată. Însă ţicneala se arăta inofensivă şi 
darnică. Răspunzând cu generozitate la generozitate, se 
oferi ridicând steguleţul roşu de metal: 

— Puteţi urca. Vă duc tot eu, pă gratis, nu mai pun 
aparatul să marcheze. 

Sergiu Miclăuş îl lăsă vorbind şi gesticulând în vânt. Lărgi 
pasul după prieten. 

Pe la spate, lustrul din coatele şi din pantalonii chibiţului 
de tripou, ai clientului de cafenea şi de cârciumi trăda o mai 
jalnică decădere. Gulerul era slinos la ceafă; slinoasă, 
panglica pălăriei cu pete de năduşeală. Stofa făcea creţuri 
subsuoară şi pocnea la şolduri, ca straiele prea strâmte ale 
unui copil care a crescut şi s-a îngrăşat în vacanţă. Acum îşi 
amintea Sergiu Miclăuş că hainele datau de doi ani 
jumătate. El fusese cel care l-a silit pe Dragomir să meargă 
la croitor şi să le comande, într-o dimineaţă când s-au 
pomenit în stradă după o noapte norocoasă la club. Valeriu 
câştigase cu opt poli peste şase mii lei. Chibiţ la o masă 
memorabilă. A plătit înainte toţi banii croitorului, fiindcă a 
doua zi, dacă nu chiar în aceeaşi seară, soarta lor era 
scrisă. Aşa, s-a ales măcar cu un costum pentru zile de 
sărbătoare. Sărmanul costum duminecal! Ajunsese mai 
mizer decât hainele lui Matei, căpătate de la stăpân, dar 
curate, periate, fără pete şi fără lustru în coate. Sergiu 
Miclăuş se gândi că poate câteva mii de lei ar fi destul 
pentru a descurca bugetul prietenului, l-ar despotmoli 
dintr-un cerc vicios, i-ar da putinţa să-şi pregătească o 
evadare, să-şi organizeze altfel viaţa. Îşi propuse să aducă 
vorba mai târziu, după masă, cu tot tactul, galvanizându-i 
voinţa slăbită, alterată de sofismele perfide ale patimei. Va 


invoca exemplul său. O experienţă în care n-ar fi crezut 
dacă n-ar fi trăit-o. 

— Ascultă, Dragomire; spuse aprinzând a doua ţigară de la 
cealaltă. Poate că sunt indiscret. Poate că n-am ce căuta la 
tine. Poate te deranjez. Aştept mai bine aci, la marginea 
trotuarului. 

Prietenul hohoti în râs surd, ridicând pacheţelul suspendat 
în sfoară: 

— Din pricina aceasta? 

— Poate. Desigur. 

— Fii fără grijă! Nu e ce crezi tu. Femeie, iubită, nevastă. 
Nimic din toate acestea, dragă Sergiule! Am pierdut 
dreptul la ele. Uită-te la figura mea. 

Valeriu Dragomir gâlgâi un hohot oribil în guşa gâtuită de 
guler, expunându-şi înadins la vedere, în lumina vio lentă a 
becului electric, gura foanfă, obrazul lăbărţat, ochii cu 
genele spuzite. În şcoală era vestit pentru frumuseţea 
atletică şi pentru eleganța înnăscută la diferite jocuri 
sportive. Numai opt ani au trecut de atunci. Prietenul 
începuse să putrezească de viu. 

— M-ai privit bine? Întrebă. În acest caz, te-ai convins că 
nu mă poate aştepta nici o femeie. lubită, nevastă, prietenă. 
Nu sunt pentru noi. Pardon! Vreau să spun: pentru mine. E 
altceva, cu totul altceva. 

Oprit în loc, Valeriu Dragomir păru deodată foarte 
stingherit. Privi în pământ, mutând pe trotuar o pietricică 
de colo-colo cu vârful pantofului scâlciat. 

— Ţie pot să-ţi spun! Mărturisi. N-ai să râzi. Îţi mai 
aminteşti tu de Idiceanu, Ion Idiceanu? Cel care era într-a 
opta, când ne aflam noi în clasa a cincea? 

— Se poate să nu-mi amintesc?! Exclamă scandalizat 
Sergiu Miclăuş. Gloria liceului nostru! Laureatul tuturor 
concursurilor generale pe ţară. 

— Exact! Gloria liceului nostru, laureatul tuturor 
concursurilor pe ţară. Ei bine! Pentru această glorie şi 
pentru acest laureat la concursuri generale duc eu 


pacheţelul de aci. E pe dric. Cinci-şase luni, poate opt, 
poate numai două. Atât i-au dat medicii. Caverne la 
amândoi plămânii. Şi, bineînţeles, nici un mijloc de 
existenţă. L-a ajuns boala în străinătate, când lucra la al nu 
ştiu câtelea doctorat într-o specialitate care te ţine zece ani 
în laborator. L-am întâlnit din întâmplare. Amici n-am fost 
niciodată. Distanţa era prea mare între noi. Pe urmă, el 
fusese laureat, gloria liceului; eu, ca şi tine. Fericita 
mediocritate! L-am întâlnit, nu mâncase de două zile, făcea 
anticameră la autorităţi ca să capete ospitalitate gratuită la 
un sanatoriu. Aceasta acum trei luni, în februarie. Mi-a fost 
milă. M-a impresionat. Înţelegi tu: mie, cel de acum, aşa 
cum mă vezi, mi-a fost milă de gloria liceului nostru, de 
laureatul tuturor concursurilor generale pe ţară! L-am adus 
la mine în cameră. Acum e în pat. Nu-i spun ce fac, nu ştie 
din ce trăiesc. Îl mint! Am inventat o poveste. O slujbă de 
noapte, la o fabrică. Prost plătită, dar destul ca să mă 
hrănească în aşteptarea unei ocazii mai bune. Aşa îl mistific 
de trei luni. Îi aduc mâncare după cum pot, cât pot, când 
pot. Noaptea tot nu prea vin pe acasă. Se odihneşte în 
linişte. Eu chibiţesc la un tripou, la altul. Acum mă cunosc 
toţi ca pe un cal breaz. I-am cumpărat acestea cu treizeci 
de lei. Băcăniile sunt astăzi închise şi numai de atât am 
putut face rost. De treizeci de lei: ouă, brânză şi pâine. De 
cinci lei, ţigări pentru mine. La noapte, mai târziu, trag 
nădejde să mai ciupesc ceva. 

Sergiu Miclăuş îşi pipăi teancul de bancnote în buzunarul 
de la spate. 

— Aşa încât, te rog, stărui Valeriu Dragomir, să nu faci nici 
o aluzie la. la slujba mea de noapte. De altfel, nu stăm decât 
câteva minute! I-a recomandat doctorul să nu se 
ostenească. Are un tovarăş să-i ţină de urât. Malec. 

— Cum Malec? Voi să afle Sergiu Miclăuş. Ce este aceea 
Malec? 

— Malec. Buster Keaton. Ai să vezi. 


Au urcat scările într-o lumină chioară, pipăind peretele cu 
mâna şi treptele cu talpa. Camera era la întâiul etaj, pe un 
coridor îngust, cu uşi de o parte şi de alta, făcându-şi faţă. 

— Intră! Răspunse un glas cavernos la bătaia înceată a lui 
Valeriu Dragomir. 

Sergiu rămase mai în urmă, pentru a lăsa timp prietenului 
să prevină bolnavul că n-a venit singur. 

— Hai, intră şi tu. Şopti Dragomir, întorcându-se după 
câteva clipe. L-am anunţat. Şi, te rog, nu fuma! Îi faci rău şi- 
i faci poftă. 

Bolnavul zăcea într-un pat de fier, aşezat cu faţa spre 
fereastra deschisă, cu pătura cafenie de cazarmă trasă 
până la bărbie. 

De afară străbătea, în explozii de strune şi alămuri, muzica 
unui local de noapte. Sergiu Miclăuş strânse mâna 
scheletică, fierbinte şi vâscoasă. Ion Idiceanu îl cercetă cu 
privirea încordată, dând în lături aripa de păr căzută pe 
frunte. Se vedea că-şi munceşte memoria să reconstituie 
chipul lui Sergiu Miclăuş aşa cum va fi fost acum 
doisprezece ani, în uniforma de liceu, cu obrazul şi cu ochii 
copilăreşti de atunci. 

Faţa prelungă se lumină. Îşi amintise. Voi să spună ceva, 
dar îl înăbuşi tuşea. Duse batista la gură. Când se potoli, 
ascunse sub pernă cârpa mototolită cu pete late de sânge. 

Se ridică într-un cot şi glăsui rar, întrerupt, economisindu- 
şi respiraţia: 

— Acum mi-aduc aminte de dumneata. Mi-a vorbit 
Dragomir. Locuieşti la munte. Într-un orăşel de munte. 
Pădure. Brad. Ozon. Pădurea de brad coborând până în 
fundul curților. Pariez că nu te simţi fericit. Omul nu ştie să 
preţuiască un bun decât după ce l-a pierdut. Apoi, 
adresându-se către Valeriu Dragomir: Închide, te rog, 
fereastra, dacă eşti bun. Nu se mai poate vorbi cu muzica 
aceasta. 

— Nu se poate vorbi cu muzica aceasta. Să lăsăm pentru 
altă ocazie, mon ami! 


Doamna Aspasia Grult articulase înţepat invitaţia, privind 
la vecinul de masă peste umăr, de la o seniorială altitudine, 
arogantă şi dispreţuitoare, aidoma cu faimoasa poză din 
caricaturile faimoasei actriţe Cecile Sorel. O Cecile Sorel 
contemporană cu Ramses al II-lea, din dinastia a XIX-a. 

Vecinul, Lecache Leca, părintele mirelui, îşi ceru 
iertăciune cu umilă intimidare: 

— Vă rog, scuzaţi. N-am vrut să. Credeam că. 

— Nu e nevoie de explicaţie. Am priceput! Întrerupse sec 
doamna Aspasia Grult, întorcând capul şi încheind discuţia. 

Lecache Leca întinse mâna spre paharul înalt, cu picior, ca 
să ceară vinului puţin curaj. Paharul se clătină, gata să se 
răstoarne. Printr-un adevărat miracol acrobatic, izbuti să-i 
restabilească echilibrul înainte de a se dezlănţui catastrofa. 
Cu un suspin din adâncul redingotei, renunţă la auxiliarul 
tonic al licoarei irizate din pahar, pe care o aprecia ca 
aromă, coloare şi vârstă, în calitate de vechi cunoscător. 

Era un bătrân vesel din fire, vorbăreţ şi mucalit în lumea 
sa de slujbaşi mărunți, într-un târguşor cu podgorii de pe 
vremea lui Ştefan cel Mare şi cu tabieturi rămase în afară 
de veac. 

Aci îşi pierduse voia bună. 

Se simţea ticălos şi străin. 

Toată vremea a tras cu coada ochiului în dreapta şi în 
stânga, preocupat să nu greşească întrebuinţarea tacâmuri 
lor complicate şi a paharelor de diferite mărimi cu 
misterioase destinaţii. Din când în când, se uita pe furiş la 
nevastă-sa - „sireacă băbuşcă-mea”, cum îi spunea cu 
înduioşare în gând - aşezată de cealaltă parte a mesei, tot 
atât de străină şi zăticnită, trimiţându-şi reciproc semne de 
îmbărbătare. 

Amândoi veneau din altă planetă, cu alte apucături: 
simple, modeste, demodate. 

I-a scos dintr-o căsuţă cu cerdac şi cu livadă nunta unicului 
copil. El nu mai călcase în Bucureşti de vreo douăzeci de 
ani; ea acum călca întâia oară. Şi au fost pe de-a-ntregul 


copleşiţi de strălucirea şi de numărul familiei 
Cristodoreanu, cu neisprăvit lanţ de veri, unchi, nepoți, fini 
şi cumetri; de casa arătoasă şi de fastul ceremoniilor, de 
abundența ospăţului şi de vestmintele de mare gală ale 
invitaţilor: fracuri, decolteuri, diademe şi pieptănături 
proaspăt ieşite din laboratorul coaforilor. 

S-au ruşinat de straiele lor sărace şi străvechi, cu toate că 
Barbu o îmbrăţişase pe bătrână prin unghere şi cu toate că 
îi trosnise oasele bătrânului, strângându-l la piept, cu vorbe 
de ale lui deşucheate: 

— Asta ar mai fi trebuit! Să vii şi tu cu frac şi măicuţa în 
mare decolteu. Fiţi liniştiţi, fiindcă voi sunteţi aşa cum vă 
şade bine! Nu vă dau pe jumătate din spilcuiţii şi din 
pănărămile astea care v-au speriat. 

Liniştiţi nu puteau fi sub nici un cuvânt. Se temeau să nu-şi 
facă feciorul de ocară. Înghiţeau cu noduri şi se 
supravegheau la fiecare mişcare şi vorbă. Din instinct 
bătuseră laturile, apropiindu-se de rubedeniile mai 
nevoiaşe din neamul Cristodorenilor, strecurându-se printre 
uşi, pierzându-se la biserică în mulţimea cea mare. 

La masă, însă, n-a mai fost chip. S-au supus orânduie lilor 
scrise pe cărţi de vizită şi au trecut la vedere, spre locurile 
cuvenite, de cinste. 

Lecache Leca socotise de a sa datorie să nu rămână mut 
lângă îmbălsămata bunică a miresei. Cu o mare prudenţă şi 
caznă, reuşise să născocească un subiect de conversaţie 
„distinsă”. 

Doamna Aspasia Grult îi tăiase cuvântul. 

Dezmierdându-şi gânditoare între degete perlele 
colierului de la gâtul uscăţiv (numai tendoane, vine şi 
pergament încreţit), bunica familiei îşi plimba privirea acidă 
de la un comesean la altul, păstrându-şi gândurile şi 
judecăţile pentru sine. Vecinul o exasperase cu neghioabele 
sale reflecţii şi cu precipitata grijă de a-i oferi o solniţă, 
muştar, sosieră, lămâie, ca şi cum acestea nu s-ar fi aflat la 
înde mână pentru fiecare în faţa tacâmurilor, iar chelnerii 


cu mănuşi albe, de la spate, nu şi-ar fi cunoscând îndestul 
datoria. 

Masa era întinsă în formă de potcoavă, în grădina cu tavan 
mobil de sticlă, sub cerul albastru cu stele. Ospăţ de peste o 
sută de persoane, cu mâncările pregătite la o mare casă 
specializată în banchete; cu proviziile completate din 
îmbelşugata gospodărie de la conacul şi via de pe Valea 
Prahovei; cu vinuri înadins rezervate timp de două decenii 
din floarea tuturor recoltelor în vederea acestui eveniment. 

Pereţii dreptunghiulari ai atelierului scos din funcţie şi 
transformat în grădină se îmbrăcaseră în ultimii ani până 
sus cu iederă, viţă-sălbatică şi trandafiri acăţători. Becurile 
colorate, ascunse în verdeață, împrăştiau o lumină savant 
calculată de meşterul electrician cu perfecţionări şi 
ingenioase inovaţii introduse de Barbu. Fusese fericită 
inspiraţia lui Nae Cristodoreanu când a cumpărat locul din 
coasta casei şi s-a hotărât să-i dea această folosinţă. Fumul 
țigărilor se risipea fără urme. Răcoarea se păstra plăcută, 
dozată de acoperişul mobil; la florile înşirate pe mese se 
adăuga tapiseria vie şi verde a frunzelor, banda îngustă de 
gazon şi de pansele din jurul pereţilor. 

„Numai în capetele imbecililor clocesc întotdeauna ideile 
cele cuminţi”, gândi Aspasia Grult, care nu avea o părere 
bună despre ginere, nici despre fiica sa, nici despre nimeni 
pe lume. 

Ochii cocliţi au trecut de la ţeasta lucie şi brobonită de 
năduşeală a lui Nae Cristodoreanu la mireasa şi la mirele 
din fruntea mesei, străjuiţi de cele două lumânări enorme, 
cu flacăra legănată de o imperceptibilă adiere. 

Odeta îşi lepădase cununiţa şi vălul. 

Astfel, îşi pierduse jumătate din farmecul tainic şi virginal 
care o transfigurase în biserică. 

„S-a îngrăşat; în cinci ani are să capete proporţiile Mariei. 
Nici o bucurie pentru bărbatu-său”, cugetă Aspasia Grult, 
căutând cu o străpungătoare privire spre locul Nadinei. 


Ea singură între toţi, cu ascuţimea-i demoniacă, presimţise 
ceva nedesluşit, turbure, nebănuit de nimeni, poate nici de 
Barbu, poate nici de Nadina. 

Ochii s-au fixat să descopere o umbră pe faţa copilei. 

Nadina râdea. 

Într-un capăt de masă, în ciuda protocolului şi a cărţilor de 
vizită care prescriau altă distribuţie a oaspeţilor, se 
înjghebase în modul cel mai spontan un grup june şi 
gălăgios. Se proclamase „Banda veselă” şi aclamase 
prezidenta de onoare pe Nadina. De acolo porneau chicote 
şi explozii de glasuri, acoperind în răstimpuri murmurul lin 
şi egal al conversaţiilor cu vocea cuviincios scăzută, sunetul 
mat al paharelor şi al tacâmurilor, melodiile orchestrei. 

Fratele Nadinei, Bazil, licean sportiv, cu mâinile 
butucănoase şi roşii de salahor, uitase demnitatea şi 
ambiţioasele hotărâri de debutant în cariera mondenă, 
juruite acum câteva ceasuri, când a îmbrăcat întâiul 
smoching. Vânăt la faţă, se stropşea ca pe terenul de rugbi 
la Dolofanul, care îşi îngăduise ireverenţioase comentarii 
asupra unor anumiţi găligani mai puţin aspectuoşi în ţinută 
de ceremonie decât chelnerii, adevăraţi gentlemeni prin 
comparaţie, în fracurile lor impecabile. Apelase la arbitrajul 
Nadinei. Răspunsul a fost de bună seamă demoralizant 
pentru Bazil, după figura lui consternată de o clipă. 
Demoralizant, dar împăciuitor şi hâtru, fără îndoială, căci 
toată „Banda veselă” a izbucnit într-un uragan de hohote. 
Când râdeau, toţi copiii Cristo-dorenilor îşi încreţeau la fel 
colţul pleoapelor ridicate în sus, mongoloide: de fapt, 
pecetea mamei, a familiei Grult. 

Aspasia Grult nu avea de ce să fie încântată de această 
predominare a sângelui său într-un neam corcit, pentru 
care nu simţea acum nici un ataşament. Îşi strămută 
privirea neostenită spre alt şirag de meseni, mai importanţi 
şi mai vrednici de luare-aminte. Depusese tacâmurile 
transversal pe farfurie. Nu mai voia să se atingă de fripturi. 


Aştepta brânza şi fructele, cafeaua. În existenţa ei de avară 
îşi deprinsese stomacul cu un regim de schimnică. 

Toată fiinţa sa cerea altă hrană. 

Cu voluptate se străduia să descifreze adevăratele gânduri 
şi metehne ascunse ale fiecăruia, sub înfăţişarea lor 
convenţională, studiată de acasă, afectată din fire sau 
devenită după o îndelungă practică şi educaţie masca 
mincinoasă din fiecare zi, încrustată în obraz ca tunica lui 
Nessus pe trup. Îi cercetă pe rând. Acesta şi aceasta. Un 
bărbat, o femeie. Nenumăraţi. Nenumărate. Bărbaţi de 
toate vârstele, în straiul negru, cu piepţii cămăşilor şi cu 
funtele imaculate. Femei cu umerii pudraţi şi cu spatele 
dezgolit până la cingătoare. Nenumărate chipuri, care în 
mare parte au evoluat sub ochii săi, pe care le-a cunoscut în 
frăgezimea din anii copilăriei şi ai tinereţii, le-a văzut 
căpătând o trecătoare plinătate a maturității; le-a urmărit 
apoi alterându-se, zbârcindu-se, ruinându-se. 

Toţi purtau furculiţele cu mişcări cumpănite şi uşoare, 
sorbeau din pahare abia atingând cristalul cu buzele, 
întorceau capetele cu o calmă distincţie spre vecini, să 
împărtăşească o glumă, un ultim zvon maliţios, părerea des 
pre o piesă de teatru, o carte, un nou tip de automobil sau o 
schimbare politică în perspectivă. 'Toţi zâmbeau stereotip şi, 
din când în când, aruncau priviri de cordială simpatie 
mirilor din capul mesei. Femeile se alintau ca mâţele. 
Bărbaţii îşi apropiau coatele de trup, se ţineau ţepeni în 
scaune, cu o corectitudine britanică, se stăpâneau să nu 
clefăie, să nu se joace cu scăunaşul de argint ori cu mânerul 
cuţitului, să nu frământe cocoloşul de pâine între degete. 

Dar Aspasia Grult îi ştia şi sub cealaltă faţă a lor, chiar 
dacă nu le-o văzuse cu ochii vreodată. 

Unul sfârşea de risipit averea nevestei cu o fostă actriţă de 
varieteu; iar nevasta se consola şi se răzbuna punându-i 
coarne cu secretarul. Se află tustrei aci. Trio perfect! Altul 
se judecă de doi ani cu fratele pentru un testament; nu-şi 
dau ziua bună, îşi îndeamnă soțiile să scrie una alteia 


răvaşe anonime cu insulte de mahala. Cealaltă, de alături, 
îşi lasă copiii pe mâinile slugilor, cutreierând dancing-urile 
până la ziuă cu o echipă mereu primenită de amici ai casei. 
Alta e văduvă şi a ajuns la al treilea avort. Cunoaşte din ce 
afacere cu autorizaţii (înăbuşită la Parchet) şi-a înălţat vilă 
la Sinaia cutare şi din ce epitropie a unor minori orfani şi-a 
cumpărat moşie cutare venerabil patriarh cu barba albă în 
evantai. Ştia cu cine a fugit fata unuia şi ce semnături a 
falsificat pe poliţe feciorul altuia. 

Toţi surâd, îşi adresează cuvinte amabile, glume, întrebări 
şi făţarnice complimente; cuvinte care lunecă peste 
realitatea lor ascunsă ca picăturile de ploaie pe fulgii de 
gâscă. Toţi s-au examinat minuţios acasă în oglindă, şi-au 
restaurat stigmatele care se văd, neglijându-le pe cele 
invizibile dar ireparabile; au plecat satisfăcuţi de figura 
provizoriu întinerită cu briciul, cu pudră şi cu sulimanuri; 
bărbaţii încântați de costumele scoase din şifonieră; 
femeile, de toaletele croite nu numai din mătase ori catifea, 
ci şi din multe şi nespuse peripeții groteşti sau meschine; 
toţi şi toate par a nu exista pe lume decât pentru a flecări 
cu nevinovăția de acum, acompaniaţi de muzica aceasta 
lascivă a lăutarului vestit până dincolo de hotarele ţării. 

Pentru fiecare, însă, Aspasia Grult păstra un cazier 
infamant în minte, întorcând repede foile, completând o 
misiune, corectând cu precizii o informaţie vagă, lăsată sub 
semnul întrebării. Cei buni, slabi, dezarmaţi, cei proşti nu 
se bucurau de asemenea onoare. Îi trecea îndelaolaltă într- 
o rubrică lipsită de interes. 

Numai spre un singur colţ de masă nu îndrepta ochii. 
Acolo unde se afla Ioachim, fiul din carnea şi din sângele 
său. 

De privirea şi de judecata aceluia se temea ca de o 
conştiinţă exterioară; neîndurată cu dânsa, cum neîndurată 
era şi ea cu toţi. 

Îi simţea uneori privirea oprindu-se cu o duritate de 
atingere materială, apăsată; iar atunci degetele îi tremurau 


pe boabele argintii ale perlelor. 

Nadina izbutise să-i smulgă făgăduiala unui deplin 
armistițiu de douăsprezece ore. 

Ca o garanţie a pacificelor intenţii, loachim Grult con- 
simţise să se abată prin odaia lui Bazil, să-şi radă barba 
ţepoasă şi sură, să-şi pieptene părul învâlvoiat şi să-şi 
scuture praful hainelor. Fără îndoială că hainele acestea 
cenuşii distonau cu ţinuta solemnă a celorlalţi comeseni. 
Dar lumea ştia că Ioachim Grult a fost întotdeauna un 
original incorigibil şi că în timpul din urmă avusese nevoie 
de căutare într-o casă de sănătate. Nadina îl încredinţase 
Ginei Alimănescu. O rugase să se sacrifice două ore, atât 
cât ţinea masa, numai pentru a nu-i lăsa lui şi altora 
impresia că familia i-a organizat o gardă permanentă. 

Gina acceptase misiunea cu dragă inimă. Nu-i părea o 
corvadă. Încă de când era copilă cu fustele deasupra 
genunchilor îl socotise pe Ioachim Grult un om pitoresc şi 
captivant, curios, paradoxal anevoie de înţeles în vorbele şi 
faptele lui ciudate; însă nu un monstru cu viperine şi 
scelerate răzbunări, sau un nebun, cum îl zugrăvise Odeta. 

Abia s-a aşezat alături, şi o cutremurase o spaimă. 
Descoperise că mai exista încă un motiv, în afară de 
rugămintea Nadinei, care tot ar fi silit-o să-şi caute un loc 
cât mai de-parte de tacâmul său, acolo unde fusese fixat de 
la început, în altă vecinătate. 

Aşadar, venise şi el! 

Sprijinită în spătarul scaunului, cu inima golită de sânge şi 
cu degetele deodată înfipte în şervetul de olandă mototolit, 
Gina îl văzuse înaintând cu paşii elastici dintotdeauna, 
scuturându-şi şuviţele de păr pe fruntea boltită cu gestu-i 
familiar, împărțind viguroase strângeri de mână şi 
răspunzând voioaselor întâmpinări cu surâsul contagios 
care-i dezvelea dinţii albi, puternici, strălucitori; dinţi de 
carnivor de prins să muşte cu un robust nesaţiu din toate 
poftele şi îndestulările vieţii. 

Aşadar, venise şi el! 


Toţi i-au ascuns. 

S-au ferit s-o prevină. În egoismul lor de familie, s-au 
gândit îndată s-o prefacă în santinela lui Ioachim Grult; dar 
de sfâşierea din inima ei nu s-a îndurat nimeni s-o cruţe. 
Nici Odeta, care ştia. Nici Nadina, care bănuia. Amândouă o 
trădaseră într-o complicitate josnică. Dacă ar fi presimţit că 
se poate întâmpla aceasta, fugea de la biserică. Alerga 
acasă. Îl aştepta pe Sergiu. Se amăgea aşteptându-l pe 
Sergiu, pe Gigi, chiar de este scris să nu se mai întoarcă 
niciodată din Platoul lui, Pamir. Există o voluptate şi în 
supliciul unei aşteptări fără nădejde. Orice mai bine decât 
aceasta. 

Aşadar, venise şi el! 

Întovărăşea o femeie înaltă, subţire, cu părul negru- 
albăstrui şi cu ochii adânciţi în cearcăne viorii, înfăşurată 
într-o rochie de un roşu aprins ca floarea de mac, lipită de 
trup direct pe piele; o actriţă renumită, fiindcă jucase cu 
mare succes câteva roluri de vampă. Întru această 
celebritate de proaspătă dată îşi schimbase numele de 
debut pe afiş din Pisicuţa Mladian în Pandora Mladian. lar 
rolul de femeie fatală îl prelungea ostentativ dincolo de 
scenă, în viaţa regizată cu o impudică publicitate a 
aventurilor şi a dramelor sentimentale. Printre marile sale 
succese, se anunţa sinuciderea unui ofiţer de marină; 
patetic episod, într-o noapte cu lună, pe ţărmul mării, la 
Constanţa. Se despărţiseră după un vijelios amor de două 
săptămâni, îi întorsese spatele, abia a făcut câţiva paşi, şi a 
auzit în urmă pocnetul revolverului. Nu s-a oprit din drum. 
A trimis un gardian public, cu vorbele menţionate mai apoi 
de anchetă şi reproduse de toate ziarele în scandalizate, 
dar glorioase reportaje: „Vezi, te rog. Mi se pare că în 
capătul aleii ai să găseşti un cadavru!” Întâmplarea i-a 
servit în carieră măcar tot atât ca un rol într-o piesă cu o 
sută de reprezentații jucate cu casa închisă. Pandora 
Mladian. O aplaudase şi Gina cu doi ani în urmă. Acum 
veneau împreună. După cum îi sprijinise el cotul o clipă cu 


vârful degetelor, după cum îi prinsese el eşarfa pe umeri, a 
înţeles că nu întâmplarea i-a adus în acelaşi timp. Cunoştea 
gestul; îi cunoştea privirea, care, ea singură, însemna o 
posesiune. 

Gina Alimănescu a tras în faţă o vază de cristal cu ga roafe 
roşii şi albe. Când a crezut că nu-i va mai tremura glasul, s- 
a răsucit pe sfert către Ioachim Grult şi a în cercat să 
discute banalităţi indiferente cu tot calmul unei vietăţi 
„bhave”. 

Ţinând capul prăvălat pe ceafă, Ioachim Grult filtrase 
privirea oblică prin întredeschiderea îngustă a pleoapelor. 

Nu-i scăpase panica acestui pui de femeie: încremenirea 
de la început, tremurul de mai apoi al mâinii încleştate în 
olanda apretată a şervetului, decizia curajoasă de a se birui. 
Căci el observa şi preştia ceea ce nu au darul să vadă şi să 
presimtă ceilalţi oameni, normali şi opaci subtilelor 
devinaţiuni. Ghici că mica şi fragila persoană pusă să-i facă 
de strajă avea ea acum nevoie de sprijin şi de ocrotire. Îl 
mişcă răsturnarea de situaţii. Cu simpatie şi blândeţe, 
încercă s-o ajute în eroica ei luptă lăuntrică. În loc să 
riposteze muşcător, cum îi stătea în fire, la o întrebare 
lipsită de interes pentru amândoi şi formulată numai din 
silnica obligaţie de a rupe tăcerea, Ioachim Grult rosti 
câteva constatări care răspundeau la tot ce se petrecea în 
sufletul Ginei: 

— Mizeria comediei, ca să-i spunem aşa, mondene, este că 
totul se petrece ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Priveşte 
în jurul dumitale, domnişoară! Toţi vorbesc ceea ce n-ar 
trebui să vorbească şi fac ceea ce n-ar voi să facă. Toţi ar 
avea altceva de spus şi mai ales altcuiva de spus. Iar toţi 
găsesc natural să se mistifice reciproc, şi bineînţeles 
înaintea tuturor, să se mistifice pe sine. Mă gândesc că 
măcar două treimi din aceşti vecini ai noştri, dacă n-ar fi 
prizonierii unei stupide convenţii, nici nu s-ar afla aci. Unii 
n-ar fi venit; alţii ar fi plecat. Însă cu toţii rămân. Li se pare 
că rămân; din buna lor voie. Numai când vor ajunge acasă 


şi când îşi vor lepăda, o dată cu hainele, surâsul lor 
poruncit, au să simtă o sinceră desfătare. O destindere. 
Căci atunci vor avea toată libertatea, în doi sau în trei, în 
mic sobor, să bârfească pe socoteala celor ce au văzut şi au 
auzit aci. 

— Vedeţi lumea phea în negru, domnule Grult. 

— Nu, domnişoară. Dar n-o văd numai în profil. 

— Cum adică, numai în phofil? 

— În profil, cu o parte ascunsă întotdeauna în umbră. Aşa 
se văd toţi. Aşa se cunosc toţii. Numai pe jumătatea din 
lumină. Eu văd şi partea din umbră. E un trist privilegiu, 
domnişoară! Îl împart numai cu scumpa mea mamă, sinistra 
mumie din celălalt capăt al mesei. 

Ioachim Grult dădu în lături vasul cu flori, ca să privească 
mai liber spre Aspasia Grult. Cu o mare satisfacţie o văzu 
plecând ochii. 

Dar mai prinse de veste că alţi ochi se opriseră miraţi, 
avizi, învăluitori asupra miniaturalei vecine. 

— A! Făcu, împingând la loc mănunchiul de garoafe şi 
oblonindu-şi o clipă privirea sub pleoapele căzute total. 

Îşi verificase o simplă impresie. Acum era pe deplin 
lămurit. Gina se pitulase după scutul florilor. Refuză tava 
ovală de argint prezentată de chelner peste umeri cu 
onctuoase mişcări. Sorbi un pahar până la fund. Vinul era 
rubiniu, plăcut, astringent şi plăcut amărui. Ioachim Grult 
respinse şi el farfuria. Îşi aprinse pipa. Pâcâi de câteva ori 
un nor compact de fum spre indignarea şi tusea cu icnete a 
vecinei din stânga: o doamnă decoltată, cu braţele groase 
cât picioarele, ghintuite în brățări late, orientale, servindu- 
se fără excepţie a doua oară din fiecare fel de bucate şi 
gemând la apariţia fiecărui fel nou. 

— Mititică domnişoară, întrebă Ioachim Grult, nu este aşa 
că ştii prea bine cu ce fel de om vorbeşti? Un ne bun! Un 
om ieşit nu de multă vreme dintr-o casă de nebuni. 

Gina crezu că a venit ceasul să-şi împlinească misiunea, 
întrebuinţând tot tactul cuvenit pentru a preîntâmpina cine 


ştie ce izbucnire. 

Silindu-se să surâdă, rectifică: 

— Un sanatohiu de odihnă poate voiţi să spuneţi, dom-nule 
Grult? Un sanatohiu de reculegere penthu surmenaţi. 

— Nu, domnişoară Gina! N-am fost surmenat nici odată. Şi 
cu atât mai puţin în momentul când am fost băgat în casa 
de nebuni. Căci într-o casă de nebuni am stat, nu într-un 
sanatoriu de odihnă. O casă pentru oameni ca mine. 
Povestea nu e prea lungă. Are şi o morală. Ca să nu te 
gândeşti unde te gândeşti acum. 

— Nu mă gândesc nicăiehi. 

Ioachim Grult nu luă în seamă protestarea: 

—.ca să nu te gândeşti unde te gândeşti acum, lasă-mă să 
ţi-o istorisesc. Măcar pentru o clipă ai să uiţi. Vom re veni 
pe urmă şi la aceasta. 

— La ce să heveniţi? Nu ştiu la ce faceţi aluzie. Ce vă 
închipuiţi, domnule Grult? 

— Nu-mi închipui nimic. Deocamdată îmi amintesc. Acum 
îmi amintesc bine. Te-am ţinut pe genunchi. Erai o fetiţă 
fantastică şi delicioasă pe vremea când te găseam aci, 
dumineca, la Odeta, şi când Odeta îţi semăna atât de mult. 
Lasă-mi iluzia că n-ai devenit ca dânsa. Îţi aminteşti de 
mine? Eram pe atunci unchiul Ioachim, scumpul şi drăguţul 
unchi Ioachim, adulat de toţi, aşteptat şi primit în capul 
scărilor cu alai, fiindcă mi se adunau milioanele la bancă şi 
mi se înmulţeau dezgustător întreprinderile prospere. Într- 
o bună zi, prietenia cu unchiul Ioachim s-a stricat şi a 
dispărut admiraţia pentru mintea lui, care ţinea în frâu 
douăzeci de afaceri, una mai bănoasă decât alta. Ce s-a 
întâmplat? S-a întâmplat că în acea bună zi am descoperit 
că devenisem prizonierul unor obligaţii la care nu mă 
constrângea nimeni. Întreprinderi, fabrici, ferme, consilii; 
telefoane la fiecare cinci minute; bani şi iarăşi bani; mai 
mulţi decât îmi cereau nevoile mele. Pentru ce, toate? Îmi 
pierdeam viaţa câştigând bani. Ameninţam să ajung un mic 
Ford balcanic, iar eu nu găseam nici o plăcere să fiu un mic 


Ford balcanic. Am scăpat dintr-o dată de această primejdie. 
Am izbutit să fiu liber. Spre consternarea familiei, aci de 
faţă, am donat cea mai mare parte a acestei averi pentru a 
întemeia o fundaţie. Fundaţia Ioachim Grult. He-he! 
Fundaţia Ioachim Grult, una din cele mai macabre glume 
din ţara românească! Mi-am amintit copilăria mea. 
Copilăria pe care a putut s-o trăiască odrasla unei mame ca 
doamna Aspasia Grult. Am creat deci o fundaţie pentru 
copii. Pentru orfani, pentru copiii cu apucături năzuroase, 
pentru leneşi, pentru rebeli, pentru dezmoşteniţi. M-am 
gândit că şi fluturii încep prin a fi omizi. Am vrut să cresc 
omizile omeneşti, ca să le pregătesc pentru o existenţă de 
fluturi. Am alcătuit eu regulamente, am supravegheat 
construirea clădirii, am numit personal. Pe urmă am plecat 
din ţară. Africa, Asia, Australia. Am plecat să cunosc şi 
altceva, de vreme ce nu mai eram prizonierul obligaţiei de a 
agonisi milioane care nu-mi trebuiau. La întoarcere m-am 
prezentat să-mi vizitez fundaţia. Probabil că ai aflat despre 
senzaţionala petrecanie de atunci! A făcut epocă! Am găsit 
căminul meu transformat într-un penitenciar pentru 
schingiuirea copiilor, pentru uciderea copilăriei. Disciplină, 
carcere, uniformă cenuşie. M-au primit trei sute de copii, cu 
călcâiele lipite, făcând front, salutând ca recruţii terorizaţi 
de sergentul-major, tunşi ca recruţii, tâmpiţi de spaimă ca 
recruţii. „Ce spui despre primele rezultate?” m-a întrebat 
cu satisfacţie directorul numit de mine. „Spun că eştiun 
infam şi că meriţi palme!” i-am răspuns, trecând de la vorbă 
la faptă, adică la perechea de palme, acolo, în faţa copiilor, 
a omizilor cenuşii. Scandalul a dat de lucru ziarelor câteva 
zile. Mi se pare că nu m-am oprit numai la palme. Am spart 
oarecari geamuri, am răcnit ca un veritabil sălbatic recent 
debarcat din Africa şi din Australia, am sfărâmat mese, 
bănci, uşi de carceră. Am cerut să mi se aducă benzină 
pentru a da foc penitenciarului „loachim Grult”. Plecasem 
într-o ureche. Mă întorsesem nebun complet! Era limpede 
ca lumina zilei! Familia, veselii nuntaşi de astăzi au folosit 


admirabila ocazie pentru a mă pune la adăpost. Şi mai ales 
pentru a pune la adăpost o rămăşiţă de avere primejduită 
de apucăturile risipelnice ale unui iresponsabil dovedit. 
Iresponsabil dovedit m-au considerat şi conducătorii 
fundaţiei care-mi poartă numele şi există din a mea danie. 
Directorul cu palmele şi ceilalţi complici întru educaţie şi 
disciplină. Au dat la coş regulamentele mele, ale nebunului. 
Au menţinut ordinea şi disciplina lor: carcera, metode de 
penitenciar. Aud că Fundaţia Grult funcţionează în cele mai 
strălucite condiţii, e dată ca model, e vizitată de călătorii 
străini. Eu nu m-apropii pe o zonă de cinci kilometri. 
Datorită mie există un penitenciar mai mult, un loc de 
tortură mai mult pentru copii. S-a dovedit încă o dată cât de 
adevărat e că oamenii buni şi ideile gene roase fac omenirii 
răul cel mai adânc. Faţă de rezultatul în derâdere al 
intenţiilor mele, poate că toţi care m-au băgat la balamuc 
aveau oarecare dreptate. Nu pentru ce credeau ei; ci 
pentru ce ştiam eu. Acum câteva ore mă gândeam să 
răspund unei ticăloşii cu altă ticăloşie. O pregăteam de 
mult! Mi-am luat seama. A ierta e încă o manieră mai 
teribilă de a te răzbuna. Dacă vor înţelege-o şi dacă o vor 
simţi! Lucru de care mă îndoiesc. Când deschizi uşa unui 
câine, e sigur că în judecata lui crede că pentru aceasta ai 
fost făcut pe lume. Să-i deschizi uşa. Când nu i-o deschizi, 
îşi spune că lipseşte de la datoria ta. Tot aşa se petrece şi cu 
judecata multor oameni. Eu nu-mi plăteam datoria. Eram 
un ingrat, un egoist, un nebun. Mă gândeam numai la mine, 
îmi puneam în practică fanteziile mele. Uitam că am de 
deschis atâtea uşi. Că am o mamă care numără bucăţile de 
zahăr, o soră care are atâtea fete de măritat, cu zestrile 
onorabile, dar cu drept la atâtea speranţe de la unchiul 
Ioachim, dacă unchiul Ioachim ar fi un om ca toată lumea, 
serios şi tămăduit de nebuniile sale. Poate că încă mai 
speră. Mâine vor veni să recunoască ispăşiţi că au greşit. A 
recunoaşte o greşeală e reţeta cea mai comodă pentru a te 
dispensa de obligaţia s-o mai repari. Cum observi, nu văd 


lumea în negru. O văd cum este. Unii numesc aceasta 
cinism. Alţii, nebunie. În orice caz, fac parte din categoria 
cea mai nefericită de nebuni. A nebunilor numai pe 
jumătate. Ar fi fost de preferat să trec peste această limită 
ingrată, dincolo, în paradisul absolut. Să mă cred şahul 
Persiei, Napoleon, sau Isus Cristos. Din nefericire, am 
rămas tot Ioachim Grult. 

Ioachim Grult îşi îndopă din nou pipa, spre groaza vecinei 
din stânga, cu braţele indecent de albe şi groase. 

Prin şuviţa de lumină a pleoapelor, supraveghease tot 
timpul obrazul Ginei Alimănescu. Se aştepta la o 
întrerupere, la o întrebare, la un semn de interes pentru 
povestea avatariilor sale, fiindcă o istorisise numai ca s-o 
smulgă din ea însăşi. 

Dar Gina ascultase absentă. 

Tot atât de străină părea de murmurul glasurilor, de 
melodiile pe rând elegiace şi furtunoase ale orchestrei, de 
clinchetul paharelor vibrând muzical. Nu-şi îndreptase ochii 
nici spre capul mesei, unde, între cele două lumânări 
îmbrăcate în flori şi panglici albe, Odeta şi Barbu păreau 
depărtaţi undeva, la capătul lumii, văzuţi prin lentila 
întoarsă a unui binoclu; nu-şi îndreptase ochii nici spre 
cealaltă extremitate a grădinii, unde „Banda veselă” îşi 
făcea de urât. Se pitise după mănunchiul de flori, ca o tristă 
Cenuşăreasă de toţi părăsită şi uitată. Nadina îi făgăduise 
că vine mai târziu să schimbe locurile. Era, însă, mai 
plăcută compania din „Banda veselă”, unde se strămutaseră 
treptat şi alte rezerve din alte regiuni ale mesei. 

Pentru cine, pentru ce mai îmbrăcase Gina rochia care-i 
fermecase pe toţi acum un ceas jumătate, când a apărut 
după întoarcerea de la biserică? Rochia stil, strânsă pe 
jumătate de trup şi înfoiată de la mijloc în jos în pliuri 
pufoase. O lună de zile o meditase în singurătatea ei de la 
Oradea-Mare. Totul fusese chibzuit în ciuda prejudecăţilor 
apărate cu fanatism de croitoreasă. Susţinuse croitoreasa 
că e prea mică pentru o rochie stil; că la coloarea ei 


bronzată nu merge verdele; că, în orice caz, nu poate 
comite sacrilegiul de a îngemăna verdele cu roşul. Şi toate 
s-au dovedit erezii! Rochia de tul, în culoarea aripelor de 
efemeridă verde-pal, cu o subţire şuviţă roşie pe marginea 
volanelor, ca o linie tremurată de sânge, desăvârşea 
înfăţişarea aeriană a Ginei. Îşi dezvelise lobul urechiuşelor 
şi tâmplele într-o pieptănătură ciudată, nouă, ca a nici unei 
alte femei; îşi atâmase cerceii grei şi colierul celebru pe 
timpuri al Catrionei Catriowina - „cerceii şi colierul care 
restabileau dreptul legilor de gravitație şi o împiedicau să 
se volatilizeze”, cum spusese Barbu Leca, tachinând-o cu 
întrebările stăruitoare să afle pentru cine anume s-a făcut 
ea atât de frumoasă. Într-adevăr, pentru cine? Pentru ce? 
Se ascunsese după pavăza de flori, ca o mică, şi tristă, şi 
părăsită Cenuşăreasă. 

Ioachim Grult pufăi prin colţul buzelor o spirală de fum în 
ochii vecinei din stânga (îl dezgustase capacitatea ei de 
îngurgitare) şi încercă o terapeutică directă, mai brutală, 
dar poate cu mai norocos efect. Înlăturând cu o mişcare 
autoritară vaza cu garoafe din faţa Ginei, spuse neaşteptat: 

— Te rog, priveşte înainte, nu pleca ochii. Ascultă povaţa 
unui nebun! Priveşte drept înainte şi zâmbeşte! Nu aşa, ca 
la fotograf. Cu surâsul pe care îl aveai când erai o copiliţă şi 
te ţineam pe genunchi. Aşa! Deocamdată, pasabil. Apoi 
întrebă: Ai înţeles de ce aceasta? 

— N-am priceput, dah m-am supus. 

— Aha! Te-ai supus ca să nu contrariezi un nebun! Aceasta 
a fost cuvântul de ordine? 

— Nu, dah. 

— Nu, dah aşa ai crezut c-ah fi trebuit să sune cuvântul de 
ordine? Să renunţăm la explicaţii care nu explică nimic! Să- 
ţi spun mai bine de ce ţi-am cerut să priveşti înainte şi să nu 
te mai pitulezi ca un pui de potârniche în lucernă. Dă-i voie 
unui prieten vechi să-ţi dicteze câteva observaţii de ale sale, 
cu pretenţii de aforisme, pentru album. 


— Eu n-am nici un album. Declară Gina Alimănescu, 
arătând în lături palmele mânuşiţelor, ca şi cum ar fi putut 
să dovedească aşa cât de săracă şi de despoiată se simţea, 
Cenuşăreasă părăsită de toţi şi uitată de toţi. 

— Chiar dacă n-ai album, nu schimbă nimic aceasta! Ai să 
ţi le aminteşti şi fără să le scrii în album. Ai să ţi le aminteşti 
mâine, altădată, poate chiar în astă noapte, şi îmi place să 
cred că vei medita la ele. Eşti la vârsta când ţi se pare că 
iubirea e o fericire sau o nefericire excepţională, absolută, 
unică, destinată să umple o viaţă întreagă. Dar cum puţine 
femei sunt destul de înțelepte pentru a fi fericite, faci parte 
din categoria celor care sufăr. 

— Nu sufăh de loc. 

— Perfect! Mârâi Ioachim Grult un hohot de râs, muşcând 
coada de os a pipei. Nu suferi de loc? Spusele mele nu-şi 
pierd nici în acest caz utilitatea. Îţi vor servi atunci când va 
veni rândul să suferi. Ştiu bine că toate peripeţiile 
sentimentale prin care trecem în viaţă par stupide şi banale 
pentru toată lumea, în afară de cei direct părtaşi. Eu n-am 
avut cruzimea în tinereţe să le cred stupide şi banale. Şi, în 
consecinţă, încă de atunci când umblam şi trăiam printre 
oameni am observat multe ciudăţenii, care se repetă 
mecanic, cu puterea de lege, fără să văd că femeia. Femeia 
în genere. Ştie să ia învăţătură din ele. Bunăoară, nu pot să- 
mi explic de ce orice femeie, fără excepţie, se simte 
micşorată şi umilită când se întâlneşte cu un bărbat care i-a 
fost necredincios şi a părăsit-o după ce s-au iubit şi şi-au 
făcut jurăminte de fidelitate eternă. În primul rând, e 
discutabil dacă există iubire. Dacă a existat. E discuta bilă 
orice iubire când o recapitulezi, o dată ce a devenit un 
trecut. Fost-a iubire cu adevărat? Puţine rezistă la 
întrebare. Descoperi că de ceea ce ai numit iubire te legau 
amănunte exterioare, elemente străine de fiinţa iubită. 
Parfumul trandafirilor pe lângă care ai trecut, o muzică, o 
dimineaţă ori o seară cu o anumită langoare, o stare 
sufletească pregătită de o lectură. Singurătatea. O 


atmosferă perfid conspirativă. Toate au rămas indisolubil 
legate de iubire; au rămas chiar după ce iubirea a trecut. 
Deci persoana: iubita, iubitul au fost un pretext, accidentul. 
Nimic n-ar fi împiedicat să se întâmple totul cu alţi figuranţi 
interşanjabili. Numai trandafirii supraviețuiesc, au rămas la 
locul lor, fără să-şi fi pierdut parfumul. Privighetorile cântă 
tot aşa. Toate sunt cum au mai fost. Iluzie e numai 
convingerea absurdă că acestea au existat de hatârul unei 
iubiri şi că o dată cu ea au murit. Dar să presupunem că e 
vorba de o iubire, cum ţi se pare dragostea la vârsta 
dumitale: o fericire ori o nefericire excepţională, absolută, 
unică! N-a durat, cu toate acestea, o viaţă întreagă. 

Bărbatul a minţit, a plecat, e nestatornic sau e o brută. De 
ce nu ştiu oare femeile că deţin o singură răzbunare pentru 
suferinţa şi umilinţa din acel ceas, al înşelăciunii? Una 
singură, dar teribilă! Zâmbesc cu milă când deschid ziarul 
şi citesc că o femeie şi-a împuşcat soţul ori iubitul fiindcă 
fusese abandonată. Nenorocita! Pentru ce să meargă 
înaintea curţii cu juri când avea la îndemână o răzbunare 
mai cruntă decât moartea şi glonţul? Este destul să 
dovedească bărbatului care i-a fost infidel şi a părăsit-o că 
nu-i reproşează nimic, că nu mai există în inima ei nici o 
urmă: a uitat tot, şi-a refăcut viaţa, e fericită. Aceasta un 
bărbat nu poate s-o înţeleagă şi să o suporte. Vrea să ştie cu 
cine l-ai uitat, cum l-ai uitat, cât de repede l-ai uitat. E 
rândul lui să fie umilit şi să sufere. Nu-şi iartă că ţi-a mai 
lăsat încă dreptul acesta la viaţă, că nu te-a zdrobit cu 
desăvârşire, ca să-ţi petreci restul zilelor cu ochii în pumni, 
plângându-l, aşteptându-l. 

„Ce-ar fi să apară acum Gigi! Imploră Gina un destin în 
aceeaşi vreme blând şi răzbunător. 'Tot mai este timp. Să 
vină cât de târziu. Cât de târziu!”. 

Ioachim Grult observă slaba pâlpâire de lumină în ochii 
genaţi. De data asta nu-şi pierduse vorbele în deşert. 
Insistă: 


— Bag de seamă că se arată oarecari indivizi cu 
instrumente barbare de muzică. Înseamnă că ne apropiem 
de ridicarea ospăţului şi că va începe dansul în saloanele 
doamnei şi domnului gheneral-director! Te rog să-mi 
promiţi că n-ai să fugi. 

— Phomit. 

— Şi că n-ai să mai stai nici cu tatăl mirelui, lângă şi nistra 
mumie a bunei mele mame. Îl vezi? N-a fost mare deosebire 
în tot timpul mesei între el şi dumneata. Aceasta nu trebuie 
să mai fie! Promite-mi că ai să dansezi, că ai să fii veselă. Că 
ai să asculţi povaţa nebunului, pe care în loc să-l păzeşti, el 
te păzeşte. Promiţi? 

— Phomit. 

— În aşteptare, n-ar strica să mi-o trimiţi pe Nadina aci şi 
să-i iei locul la acea bandă veselă unde ar fi fost bine să te 
afli de la început. Vreau să-i vorbesc. 

Ioachim Grult rămase singur, cu pipa stinsă între dinţi, cu 
mâna rezemată de spătarul scaunului gol, întorcând spatele 
doamnei decoltate, care lupta cu o dublă felie de tort. 

Masa era pe sfârşite. Un cuvântător înălţă cupa de 
şampanie, închinând pe rând în sănătatea şi fericirea 
mirilor, a socrilor, a neamului Grult şi Cristodoreanu. O 
clipă, ochii lui Ioachim Grult s-au încrucişat cu privirea 
bătrânei din celălalt capăt. „De ce e aşa şi-l simt atât de 
străin de mine?” se întrebă ea „de ce e aşa şi o simt atât de 
străină de mine?” se întrebă el. 

Scutură scrumul pipei, ciocănind în speteaza scaunului. 
„Poate e nefericită numai fiindcă e singură şi avară. Toţi 
suntem singuri.” 

— Am sosit, unchiule Ioachim! Anunţă Nadina, punându-i 
mâna caldă pe braţ şi aducând cu dânsa, în ochi, sclipirea 
veseliei de care se despărţise. Te rog să mă ierţi. A fost o 
nebunie întreagă cu noi. Ştii că am descoperit şi un Malec? 
Vărul lui Barbu. E de un comic irezistibil când îl imită pe 
Malec. Ai spune că e Malec în carne şi-n oase! 


— ACESTA E MALEC. AMICUL ACESTA îmi ţine de urât 
zile şi nopţi când nu se prinde somnul de mine. 

Sprijinit într-un cot, lon Idiceanu se întinse peste mar- 
ginea patului pentru a privi mai de aproape, cu drag, la 
tovarăşul său de singurătate. 

Pieptul descărnat se dezvelise din cămaşa ţărănească de 
noapte, cusută cu arnici roşu şi negru la gât, vânătă şi sleită 
de atâtea sudori uscate pe trup. Sub piele se reliefau 
gratiile curbe ale coastelor. 

„Cred că l-aş putea ridica într-o singură mână. L-aş duce 
subsuoară ca pe un copil”! Îşi spuse Sergiu Miclăuş cu milă, 
amintindu-şi emoția şi respectul liceanului dintr-a cincea 
când se lipea de perete la trecerea elevului din ultima clasă, 
gloria şcolii, laureatul tuturor concursurilor generale pe 
ţară. Acum gloria şcolii era pe jumătate cadavru, duhorea a 
năduşeală iuţită, îşi scuipa plămânii în batistă şi căpătase un 
pat să zacă şi să moară din mila unei epave ca Valeriu 
Dragomir. 

Dar bolnavul zâmbea. Uitase pentru o clipă neînduplecatul 
soroc al morţii, care se scurtase cu încă o foaie din 
calendar. 

— Bună seara, Malec! Prezintă-te şi fă frumos la domnul. 

Pe măsuţă, în borcanul prea strâmt, Malec, peştele roşu, 
se răsuci anevoie, cu mişcări istovite de coadă şi aripi 
membranoase. Când izbuti să ajungă în poziţia cea mai 
puţin chinuită, rămase imobil, privind la Ion Idiceanu cu 
ochi rotunzi şi ficşi, de o inexpresivitate lugubră. 

Bolnavul atinse o dată cu unghia în peretele de sticlă. 
Malec nu se clinti. Atinse de trei ori, la intervale distanţate, 
după metoda alfabetului Morse. Malec dădu semne de 
înţelegere şi de neastâmpăr, deşi ochii păstrau aceeaşi 
stupidă inerție. 

— Precum se constată, amicul meu nu e atât de imbecil pe 
cât pare după fizionomie. Îl apără Ion Idiceanu de un 
defavorabil şi pripit verdict. 


— Da! Are aptitudini de telegrafist. Recunoscu Valeriu 
Dragomir. Când e vorba de anumite semnale de masă, 
bineînţeles. Încolo, e un leneş fără pereche. 

Ion Idiceanu îşi clătină capul pe vrejul subţire al gâtului: 

— Hai-hai, Dragomire! Iar îl persecuţi?! Eşti gelos pe el 
fiindcă îşi câştigă existenţa mai uşor decât tine. Pe urmă, 
adresându-se din nou lui Sergiu Miclăuş: Ai văzut cum 
cunoaşte semnalul de masă? Acesta e gongul! Trei lovituri 
după alfabetul nostru. Când îl înşel, se supără şi-mi întoarce 
spatele. Atunci nu se mai împacă toată ziua. Mă budează şi 
nu vrea să mănânce, ca să-mi provoace un caz de 
conştiinţă. E teribil de susceptibil! Dragomire, dă-mi, te rog, 
tainul lui. Doresc să nu ne culcăm ca aseară, certaţi. 

Valeriu Dragomir scotoci în sertarul măsuţei, printre 
piepteni, cutii goale de ţigări şi lame ruginite de ras. 
Descoperi o cojiţă de pâine. 

— Nu aşa. Ie rog. Pâine proaspătă. Miez. Doar a fost 
duminecă astăzi; merită să se înfrupte şi el dintr-un menu 
mai acătării. 

Prietenul lui Sergiu Miclăuş desfăcu pachetul legat cu 
sfoară. Frânse o bucată de franzelă. Desprinse miezul din 
coajă şi îl trecu bolnavului. Ion Idiceanu ţinea să-şi 
hrănească tovarăşul de singurătate cu mâna sa. Fărâmiţând 
porţiuni mărunte, le presăra una câte una în apă. Malec 
căsca gura inelată şi hăpăia cu o voracitate care dezminţea 
întru totul calmul imperturbabil al ochilor. 

— Acum, gata. Ajunge! Să-ţi fie de bine! Rosti bolnavul, 
transmițând cu lovituri uşoare în sticlă semnalul lor 
cunoscut. 

Malec clătină de două ori din coadă în chip de mulţumită. 
Apoi rămase iarăşi imobil în apa gălbuie şi filamentoasă, cu 
botul lipit de geamul curb, cu ochii tâmp zgâiţi la stăpânul 
şi protectorul său. 

— Nu-l îndop prea mult, ca să nu se-ngraşe. Lămuri lon 
Idiceanu, ferindu-şi cu mâna aripa neagră de păr căzută pe 
frunte şi zâmbind cu o înfiorătoare uitare a morţii, pe care 


Sergiu Miclăuş o vedea ca în gravurile cărţilor, aşteptând la 
căpătâiul patului cu dinţii rânjiţi şi coasa ridicată. Nu 
trebuie să se îngraşe. Spaţiul nu i-ar permite să urmeze un 
program de gimnastică suedeză. 

Probabil că sub aceste glumeţe cuvinte se ascundea o mai 
veche şi indirectă doleanţă adresată la loc ştiut, căci Valeriu 
Dragomir simţi nevoie să-şi ceară scuze: 

— Nu ştiu cum se face de nu mă pot ţine de cuvânt! Am s- 
aduc eu în una din zile un vas de cristal: Am văzut unul 
splendid, sferic, cu irizaţii, într-o vitrină pe Calea Victoriei. 

— Auzi ce te aşteaptă, iubite Malec? Ne mutăm în casă 
nouă. Apartament spaţios, cu tot confortul. Şi, ridicând 
privirea spre Dragomir: Numai te rog, Dragomire dragă, 
dacă se poate, fă-o aceasta înainte de a mă muta şi eu în 
locuinţa mea cea nouă. 

Pe obrazul livid al bolnavului trecu o întunecare. Scurtă şi 
fugitivă. Înlăturându-şi cu degetele răsfirate franjul părului 
din ochi, tot aşa cum îşi dezvelea fruntea acum doisprezece 
ani, când începea să cuvânteze în numele liceului la 
serbările şcolare, Ion Idiceanu zâmbi din nou, cu ochii la 
peştele roşu: 


— Îl observi, domnule Miclăuş? E în stare să privească 
astfel nemişcat la mine, ceasuri şi ceasuri. Nu mă mai simt 
singur când bietul Dragomir pleacă la mizerabila lui datorie 
ca să-şi câştige pâinea. S-o câştige acum, pentru doi. Pentru 
trei, dacă-l numărăm şi pe Malec în buget. Stă suspendat în 
lichid şi priveşte. Am câteodată impresia că asistă la toată 
existenţa noastră cu o curiozitate ironică şi conținută. Se 
preface nepăsător. De fapt, nu s-a recules din stupoarea pe 
care i-au pricinuit-o absurditatea actelor noastre. Şi-o 
maschează sub aspectul acesta flegmatic. Cultivă umorul 
gen Buster Keaton. Nu e aşa că-ţi aminteşte mutra lui 
Malec? Îşi lăsă capul pe perna şiclită, albăstruie, de prea 
multă vreme neprimenită. Îşi acoperi pieptul cu pătura de 
cazarmă, şi continuă, uitându-se în tavan: Dacă ar putea să 
râdă cu hohot, ar avea într-adevăr de ce râde. Ce vede, în 
definitiv, aci? Un muribund, care de la vârsta de şapte ani n- 
a mai trăit viaţa cu prostiile ei divine. A buchisit litera 
cărţilor doisprezece ani, ca să se închidă mai apoi alţi zece 
într-un laborator, cum stă el în borcanul de sticlă. Şi alt ne 
norocit, acest prieten al dumitale, care după ce şi-a pierdut 
o parte din viaţă învățând, îşi pierde cealaltă parte într-o 
slujbă ignobilă de noapte, sperând ceva mai bun. Dumnezeu 
ştie ce poate să spere mai bun! lar amândoi ne considerăm 
creaturi superioare, libere şi independente faţă de el, de 
acest Malec, vertebrat inferior şi captiv într-un borcan. 
Cum să nu-i pară umoristică asemenea pretenţie? 

Valeriu Dragomir se depărtase la fereastră când l-a auzit 
pomenind despre slujba sa de noapte. Se prefăcu a privi 
afară cu mare interes cerul învăpăiat de lumina firmelor 
roşii, albastre şi verzi, în tuburi subţiri de neon. 

Muzica de jos, de peste drum, din grădina de noapte 
străbătea înăbuşit prin geamul închis. Sunetele îşi pierdeau 
violenţa vulgară de taraf lăutăresc. Ajungeau în surdină, 
idealizate şi moi. 

În patul de fier, cu mâinile puse pe piept, Ion Idiceanu 
părea că-şi deprinde de pe acum scheletul de sub pătura 


aspră, cu odihna cea veşnică din sicriu. 

— Ah! Muzica aceasta! Rosti, fără să-şi mute ochii din 
tavan. Obrazul se scofâlci dureros, lăsând să apară mai 
vizibil găvanele craniului în care se va preface peste câteva 
luni. Ah! Muzica aceasta. Repetă. Nu-ţi poţi dumneata 
închipui ce deşteaptă asemenea muzică într-un bolnav 
condamnat fără drept la nici o iluzie de vindecare. 

— Ai să te vindeci! Exclamă cu tărie Sergiu Miclăuş, 
ridicându-se de pe scaun şi pipăindu-şi involuntar teancul 
de bancnote prin stofa buzunarului. Ai să te vindeci, de ce 
să vorbeşti aşa? Te rog să-mi dai voie să mă ocup şi eu de 
aceasta. Am o cunoştinţă. Un prieten medic la un sanatoriu 
din Predeal. Medic-şef. I-am făcut o dată un foarte mare 
serviciu şi de atunci se simte îndatorat: mă întreabă mereu 
cu ce s-ar putea plăti. S-ar ivi o ocazie să se achite. 

Nu spunea adevărul, fiindcă nici nu erau de mărturisit 
gândurile câte-i treceau tumultuos prin minte. În stradă, se 
întrebase dacă n-ar fi de datoria sa să-şi ajute prietenul 
pentru a-i înlesni să înceapă altfel de viaţă. Adineaori se 
hotărâse să trimită el mâine dis-de-dimineaţă vasul de 
cristal pentru Malec, ochit de Valeriu Dragomir în vitrina de 
pe Calea Victoriei. Acum îşi dădea seama că deţine putinţa 
de a prelungi zilele unui muribund. De câte ori n-a pierdut 
el la masa de cărţi, în trei ceasuri, sume care ar fi acoperit 
de trei ori întreţinerea şi căutarea unui bolnav într-un 
sanatoriu vreme de trei luni? Acestea nu se spun. Se fac. De 
un sfert de oră îl munceau gândurile, zguduit de înfăţişarea 
fostului superior de şcoală, de hâda mizerie a încăperii cu 
pereţi afumaţi şi scorojiţi până la tencuială, cu lavoarul de 
tablă şi oala de noapte sub patul de fier. Valeriu Dragomir, 
chibiţul de club şi de cafenea cu hainele lucii în coate, se 
învrednicise a se depăşi până la asemenea faptă, culegând 
un bolnav de pe drumuri şi drămăluindu-şi ţigările ca să-i 
poată aduce pacheţelul zilnic de mâncare, dormind pe 
canapeaua dizlocată fără aşternut ca să-i lase patul şi 
minţind din filotimie. Lui îi atârna greu în buzunar teancul 


neatins de bancnote. Lui: un oarecare Mircea. Mirclăuş. Aşa 
ceva. „Un oahecahe Mihcea. Mihclăuş. Aşa ceva”. 

Cu însufleţire păşi prin cameră de la lavoarul de tablă la 
patul de unde rânjea dedesubt oala albă de noapte. 

Acum binecuvânta slăbiciunea vinovată şi laşă care-l ţinuse 
paralizat aci. De câte ori Valeriu Dragomir i-a făcut semne 
apăsate să-şi amintească înţelegerea de a nu întârzia prea 
mult, el nu s-a ridicat să plece. A cedat la stăruinţele 
bolnavului. Credea că-l ţine frica să nu se trezească iarăşi în 
stradă cu deşertul din el. Mizeria tragică din această 
încăpere, soarta omului încă tânăr din pat, sortit fără 
amânare morţii, operase asupra sa ca un narcotic. Îi 
amorţise propria deznădejde. Tot ce trăise de astă-noapte 
încoace îi părea numai un simulacru de suferinţă pe lângă 
destinul acestor doi nefericiţi adunaţi printr-o macabră 
ironie sub acelaşi acoperiş. Dar altceva fusese. Nu-l 
împietrise locului un instinct egoist: alinarea şi uitarea 
momentană a unei sfâşieri, în prezenţa altor scufundări de 
viaţă mai crâncene. Era nevoie de această întârziere pentru 
un nobil deznodământ. Germinau în el o hotărâre, un gând. 
Turburi încă. Acum au început a se limpezi. 

Se vor limpezi desăvârşit mâine, cu mintea odihnită, când 
Gina, înmormântarea Sandei Dobrotescu, episodul din 
biroul lui Tatileon, scena de la cimitir, şicanările 
insuportabilei creaturi din căsuţa pitică de pe strada 
Cuţitul-de-Argint, toate, toate vor fi un trecut, o zi încheiată, 
amintiri fantasmagorice, cu neputinţă de reconstituit şi de 
încorporat vieţii trăite îndeaievea, cu peripeţiile unui voiaj 
himeric, prin vis, printr-un vis rău, în Platoul Pamir. 

— Ai să te vindeci! Repetă energic, oprindu-se înaintea 
patului. Mai sunt oameni de ispravă pe lume. Prietenul 
acesta al meu, Dragomir, ţi-a dovedit-o! Un asemenea om e 
şi doctorul de la Predeal. Permite-mi să mă ocup eu. Să 
intru în legătură cu el. Chestie de două-trei zile. 

Bolnavul nu-şi mişcă mâinile de pe piept, capul din pernă. 

El îşi urmă monologul său: 


— Ah! Muzica aceasta. Atâtea prostii au fost de făcut în 
viaţă şi eu nu le-am făcut! Au fost primăveri. Eu nu le-am 
cunoscut, nici n-am avut când să le văd. Am văzut viaţa de 
zece ani încoace prin fereastra din subsol a laboratorului. 
Sunteţi tineri, sănătoşi, n-o pierdeţi viaţa; n-o pierdeţi. E 
de-o mie de ori mai bine să ai remuşcări decât să mori cu 
regrete. E primăvară. Noapte de primăvară. Auzi muzica 
aceasta? Se află vin. Sunt femei. Poate vă aşteaptă o iubire. 
Nu le pierdeţi. Mai bine să aveţi re-muşcări decât regrete. 

„Fără îndoială că nu m-a auzit sau că nu dă crezare 
spuselor mele”, gândi decepţionat Sergiu Miclăuş. Apelă la 
sprijinul prietenului: Asculţi, frate Dragomir, ce m-am 
gândit eu? 

Valeriu Dragomir se întoarse de la fereastră. 

— Ei, ce te-ai gândit tu? Întrebă cu răceală, mustrându-l 
din ochi că s-a întins la poveşti, ostenind bolnavul, în loc să 
dea el semnal de plecare, după cum le-a fost vorba. 

Îşi ştia prietenul mai delicat şi discret. Doi ani de provincie 
i-au răpit aceste însuşiri subtile. 

Sergiu Miclăuş începu, fără să ţină socoteală de reflecţiile 
prietenului, înscrise pe chipu-i buhăvit de noctambul: 

— M-am gândit să încercăm ceva la un sanatoriu. Am un 
prieten medic-şef la un sanatoriu. 

— Basm! Îşi formulă laconic scepticismul Valeriu Dragomir. 

— Nu e basm, frate Dragomir. 

— Atunci iluzie. 

— Nu e nici iluzie. 

Sergiu Miclăuş era să adauge: „Am aci dovada palpa bilă 
că nu e vorba de basm şi iluzie”. Dar îl oprea aceeaşi 
pudoare care-l silise pe Valeriu Dragomir să ascundă cu ce 
mijloace săvârşea el pentru bolnav o faptă în afară de 
orânduielile obişnuite şi egoiste ale actelor omeneşti. 

Bolnavul se ridică într-un cot. Voi să vorbească. Îl înăbuşi 
tuşea. 

Cât timp se zvârcoli cu batista la gură, Valeriu Dragomir îşi 
trase prietenul de mânecă imperios: 


— Să mergem! Ce-s basmele acestea?! Îl faci să-şi creeze 
iluzii. Se resemnase. 

Sergiu Miclăuş surâse în colţul buzelor cu tristeţe, stăpân 
pe o siguranţă ignorată de Valeriu Dragomir. Cât de greu 
este să convingi oamenii că te-ai hotărât la o faptă rară şi 
dezinteresată! Chiar prietenul care săvârşea acelaşi lucru, 
încă mai eroic, fiindcă o făcea cu preţul mizeriei sale de 
fiecare zi; chiar el, nu putea să creadă în fapta de bine a 
altuia. Cu atât mai vârtos. Îi va ascunde încă două-trei zile, 
până ce totul va fi pregătit, încheiat, plătit. Surpriza va fi 
atunci întreagă. Încuviinţă deci, căutându-şi din ochi 
pălăria: 

— Bine, Dragomire. Să mergem! 

Bolnavul îşi băgă sub pernă batista mototolită cu pete de 
sânge. 

Vorbi, sprijinit în cot, acoperindu-şi cu cealaltă mână pe 
piept cămaşa sleită de năduşeală: 

— Te-am ascultat, domnule Miclăuş. Eu te-am ascultat şi 
îndată am crezut că nu sunt basme, că nu e o iluzie. 
Ofticoşii sunt ori foarte pesimişti, ori foarte optimişti. Pe 
rând, când una, când alta. Cred însă şi în miracole. E o 
predispoziţie care face parte din procesul boalei. Eu mai 
cred în miracole şi fiindcă mi-a dovedit o dată posibilitatea 
lor acest prieten al dumitale, care m-a strâns de pe drumuri 
împins nu ştiu de ce sentiment şi mă hrăneşte nu ştiu cu ce 
abnegaţie, rupându-şi bucata de la gură. Am aşadar 
dreptul, chiar obligaţia, să cred. Poate că amicul dumitale, 
medicul de la Predeal, e gata să se plătească faţă de un 
muribund pentru o datorie contractată faţă de dumneata. 

— Nu poate! E sigur! Stărui Sergiu Miclăuş. 

— Bine. E sigur. Dar cu aceasta ce aţi rezolvat? Mi se vor 
prelungi zilele cu o lună. Două. În loc de maximum opt luni 
câte mi-a dat medicul, voi mai trăi zece. Douăsprezece. Într- 
un pat de sanatoriu. Nu aceasta aş vrea acum. Nu aceasta 
m-ar mulţumi. Vezi cât de pretenţios sunt? Lipsit de orice 
modestie şi demnitate. Găsesc natural să mă culeagă de pe 


drum un fost elev de la aceeaşi şcoală cu mine, deşi n-am 
schimbat zece cuvinte pe vremea când eram laureatul 
concursurilor. Găsesc foarte natural ca dumneata, alt 
necunoscut, să-mi oferi o pomană. 

— Nu e o pomană! Protestă Sergiu Miclăuş. De ce să 
întrebuinţăm cuvântul acesta urât? 

— Urât sau frumos, de fapt aşa se numeşte ceea ce vrei 
dumneata să faci. O pomană! Nici cuvântul, nici fapta însă 
nu mă umilesc. Am pierdut de mult dreptul la orice amor 
propriu. Dar nu aceasta voiam să spun. Să presupunem că 
vei izbuti în proiectele dumitale. Peste două săptămâni mă 
voi afla întins într-un pat de sanatoriu. Fereastră deschisă 
spre pădure de brad. Ozon. Soare şi linişte. Mâncare caldă 
şi trei vizite medicale pe zi. Foaie de temperatură. Sticluţele 
de doctorii la cap. Nu aceasta doresc. Altceva! Ceea ce nici 
dumneata, nici nimeni nu poate să-mi dea. În loc de patru, 
de şase ori de zece luni de agonie, întins pe pat şi în chaise- 
longue, numai două săptămâni de adevărată viaţă. Să fac 
toate prostiile câte nu le-am făcut. Toate nebuniile. Acestea 
nu mi le mai poate da nimeni. Nu mi le mai poate da nimeni. 

— Vor veni şi acestea. Rosti Sergiu Miclăuş cu mai puţină 
încredere. Vor veni! Întâi sănătatea. Şi după aceea prostiile, 
nebuniile. 

— E prea târziu. Le-am pierdut. Bolnavul îşi lăsă capul pe 
pernă. Adăugă: În orice caz, îţi mulţumesc. Nu atât pentru 
mine, cât pentru prietenul dumitale, acest Dragomir, căruia 
simt că-i apăs povară prea grea. 

— Eşti un ingrat, domnule Idiceanu, dă-mi voie să-ţi spun 
fără să te supere. Vorbi Valeriu Dragomir, cu o sinceră 
părere de rău în glas. Ce te face să crezi aceasta? De ce o 
povară prea grea? Te-am îndreptăţit eu vreodată, prin 
vreun cuvânt ori prin vreun fel al meu de a fi, să bănuieşti 
una ca asta? 

Bolnavul articula enigmatic, cu ochii în tavan: 

— Poate că înţeleg mai multe decât spun. Sunt ca acest 
Malec. 


Se răsuci iarăşi într-un cot, zâmbind şi privind la captivul 
din borcanul de sticlă, care plutea imobil între două ape, cu 
ochii holbaţi la stăpânul şi protectorul său: 

— "Ţin de la început să-mi exprim o singură dorinţă. O 
condiţie, dacă vreţi. Îl transport şi pe Malec cu mine. Mă 
asculţi, amice? E foarte posibil să plecăm curând în 
călătorie. Schimbăm aerul. Mergem la ozon. 

Peştele roşu se uită prin geamul curb la bolnav, cu o 
flegmatică ironie, de rău augur. 

— Ele un sceptic! Proclamă Ion Idiceanu. Nu-i ofticos. Eu 
sunt mai optimist. Vă mărturisesc că încep să cred şi în 
celălalt miracol. Nu să mă însănătoşesc defintiv. Dar să mă 
pot ridica pe picioare numai două luni. Numai o lună. Măcar 
două săptămâni. Se rugă: Ştiu că aveţi ţigări. Nu mă minţiţi. 
Daţi-mi şi mie una. 

Sergiu Miclăuş îşi consultă din ochi prietenul. Valeriu 
Dragomir strânse din umeri: „Fă ce vrei. Văd că l-ai luat în 
antrepriză. Eu mă descarc de orice răspundere.” Sergiu 
aşeză două ţigări pe măsuţă lângă borcanul lui Malec. 

— Şi vă mai rog ceva. Deschideţi-mi geamul. Stingeţi 
lumina. Am să mănânc mai târziu. Acum aprind o ţigară şi 
fac planuri. Am să ascult muzica şi am să urzesc proiecte. 

I-au îndeplinit dorinţa. În camera cu becul stins bolnavul 
rămase singur. Aruncase chibritul într-o coajă de ou. În 
această candelă grotescă de la căpătâi flacăra mai pâlpâi 
câteva clipe. Malec privea la omul din pat cu ochii holbaţi în 
sinistră fixitate, fără să arate nici o mirare de noul zâmbet, 
visător şi plin de nădejde, pe care până atunci nuil-a 
cunoscut. 

— Ce-ţi veni să scorneşti basmul cu sanatoriul? Întrebă 
Valeriu Dragomir când au ajuns în stradă. 

— Nu e basm. Ai să vezi. Îl asigură misterios Sergiu 
Miclăuş. Îţi cer răbdare numai două-trei zile. Până atunci, 
să nu mai pomenim despre aceasta. 

Prietenul renunţă uşor la celelalte întrebări câte îi stăteau 
pe buze. Cariera de chibiţ îl învățase să aştepte şi să asiste 


la actele altora fără drept la o prea indiscretă curiozitate. 
Pasiv, lăsa viaţa să curgă şi să-l târâie, ca un stârv plutind 
pe o apă mâloasă. Mai ştia şi cât preţuiesc hotărârile dintr- 
un ceas exaltat, când toate par simple şi pe jumătate 
îndeplinite numai fiindcă au fost spuse. Era sigur că nu 
rămân nici doi sorţi dintr-o sută, să mai fie vorba despre 
sanatoriul şi proiectele de acum, peste două trei zile, dacă 
până atunci Sergiu Miclăuş nu pleacă în orăşelul lui din 
Ardeal şi dacă se vor mai întâlni cumva. Amândoi au făcut 
atâtea planuri împreună şi au luat atâtea hotărâri de care 
se ruşinau a doua zi! 

Îşi aprinse ţigara Carpaţi şi se uită la ceas: 

— Unde vrei tu să mergem? Să ştii că nu stau mult. Nu pot 
să întârzii. 

Sergiu Miclăuş răspunse: 

— Mergem undeva, pe aproape. Acum îmi amintesc că nici 
n-am mâncat astăzi. Cât despre întârzierea ta, fă-mi astă- 
seară hatârul să renunţi. 

— Uşor a spune. 

— Uşor! Şi iată de ce uşor, frate Dragomire. 

Pipăind în buzunarul de la spate în teancul de hârtii, 
numără pe nevăzute cinci bancnote, le smulse afară cu o 
mişcare care îi era obişnuită din nopţile tripourilor, le mai 
numără o dată şi după ce le-a împăturit le întinse 
prietenului: 

— Iată de ce îmi e uşor a spune, frate Dragomire. Fiindcă 
de un ceas şi mai bine, de când ne-am întâlnit, mi-am pus în 
gând aceasta. Între noi nu încap mofturile. Te împrumut cu 
cinci mii de lei. Cu rugămintea, însă, în astă seară să 
renunţi la „slujba” ta de noapte. Şi dacă se poate să faci tot 
aşa şi mâine, poimâine, mai târziu. 

Valeriu Dragomir primi banii fără codeală. Era învăţat cu 
asemenea situaţii, deşi de mult nu-i mai trecuse prin mână 
o sumă atât de impresionantă. Nu găsi nevoie să 
mulţumească, nici să pomenească despre vreo vagă 
restituire. Astfel de formalităţi deşarte, dintr-o altă lume, nu 


aveau nici un sens la un chibiţ osândit să stârcească o 
noapte întreagă în spatele jucătorilor, aşteptând până ce un 
bancher norocos zvârlea mărunţişul de fise „pentru hrana 
animalelor”. 

— Văd că eşti în fonduri! 

Aceasta fusese singura concluzie. 

Sergiu Miclăuş înţelesese încă o dată cât de spăimoasă era 
surparea din sufletul prietenului. Se simţea bucuros că a 
trecut cu bine peste întâiul prag al hotărârilor din această 
seară. Altfel, ar fi fost preocupat tot timpul mesei căutând o 
introducere stânjenită, pândind un moment prielnic, 
temându-se de o împotrivire. Se dovedea că toate acestea 
au fost exagerate. Valeriu Dragomir băgă banii în buzunarul 
de la piept, într-un carnet cu scoarţele de muşama flexibilă 
şi cadrilată. 

— Ai rămas un tip şic! Recunoscu dezvelindu-şi dinţii fonfi 
şi cariaţi într-un surâs mizerabil. Aceasta, de altfel, o spun 
şi acum, toţi, pe la toate cluburile, măcar că în ultima 
vreme, înainte de a pleca, erai curăţat. 

— Nu-mi vorbi despre timpuri pe care vreau să le uit, frate 
Dragomire. 

— Se pare că le-ai uitat. 

— Aproape. 

— Aş dori şi eu s-o pot spune aceasta. Dar cum să fac? De 
unde s-o încep? 

— Vom vorbi la masă, Dragomire. Ştii că este posibil să vin 
îndărăt în Bucureşti? Încă nu m-am decis. Acum cinci-şase 
ore credeam că e sigur. 

Se opri. | se părea absurdă descoperirea că au trecut 
numai cinci-şase ore de când cu nerăbdare privea la ceas în 
biroul lui Tatileon. Îl despărţea parcă o viaţă întreagă de 
atunci. Acum devenise „un oahecahe Mihcea. Mihclăuş. Aşa 
ceva”. 

Reluă: 

— Credeam că e sigur. În cinci-şase ore s-au schimbat 
unele lucruri. E inimaginabil câte se pot schimba pentru 


viaţa noastră în câteva ore! 

— Mie îmi spui?! Rosti chibiţul de tripou cu gândul la 
partidele care decid soarta unui sinucigaş. 

— Dar dacă rămân la hotărârea mea să-mi dau dimisia din 
magistratură şi să mă apuc de avocatură serioasă, mi-ar 
plăcea să lucrăm împreună. Ar fi o idee! 

— Da. ar fi o idee. Aprobă fără prea multă convingere 
Valeriu Dragomir. 

Sergiu îşi spuse că prietenul nu mai citeşte ziarele, n-a 
văzut anunţurile în chenar negru, nu bănuia că el vine de la 
o înmormântare. I le va împărtăşi treptat, mai târziu, când 
se vor regăsi aşa cum au fost. 

— Intrăm tot aci? Întrebă. 

În locul lui Valeriu Dragomir răspunse portarul june şi 
cârn, cu şapcă de amiral încărcat de fireturi: 

— Poftiţi, domnule Sergiu. Puteţi trece pe terasă dacă vă 
temeţi de ploaie. 

— Unde vezi tu semne de ploaie, Tacke? Glăsui Sergiu 
Miclăuş ridicând ochii la cerul înstelat. 

Şi îndată o gheară de fier îi strânse inima. Îşi aminti cerul 
înstelat de astă-noapte, la aceleaşi ceasuri, când trenul s-a 
oprit în câmp şi el a rămas cu braţele rezemate de fereastra 
vagonului. Concertul de broaşte, cântecul păsării din 
salcâm. Presimţirea mincinoasă că n-are să aştepte mult 
până ce va întâlni o vietate pe lume cu aceleaşi gânduri şi 
cu aceeaşi sete de un nu ştiu ce şi nu ştiu cum nou şi încă 
nespus. „Ai stat şi dumneata acolo, cu coatele pe geam? Ce 
cuhios!” E cu putinţă să fi trecut de atunci numai o singură 
zi? El e acum un oahecahe Mihcea. Mihclăuş. Aşa ceva. 

— Stăm afară! Propuse. Sub stele. Sub stelele mii. 

S-au aşezat la o masă sub un tei, cu bolta de frunze între 
dânşii şi stelele mii. 

Chelnerul se repezi cu paşi răşchiraţi, recunoscând un 
client vechi şi darnic la bacşişuri. 

— Să trăiţi! Bine-aţi venit pe la noi, domnule Sergiu! 


Pentru Valeriu Dragomir n-arătă nici o consideraţie, 
omiţându-l din salamalecurile sale. 

— Aţi lipsit şi v-a mers bine pe unde aţi lipsit! Mă băiatule, 
strigă la picolo, două ţuici duble şi o baterie cu capsă 
albastră! Multă gheaţă şi să ai ochii pe masa d-acilea! 

Sergiu Miclăuş nu găsi tăria nici unei împotriviri. 

Rămase faţă în faţă cu prietenul buhăvit, care îşi pipăia 
buzunarul de la piept în fiecare minut, păzindu-şi comoara. 

O frunză galbenă, pretimpuriu moartă, cobori legănân du- 
se pe şervetul alb. O împinse cu un gest amintind nopţile lor 
din adolescenţă, când discutau până târziu. 

— Frunza aceasta ca mine. Ca bietul Indiceanu! Încă nici 
n-a trecut primăvara şi s-a sfârşit cu dânsa. Vorbi Valeriu 
Dragomir. 

Sergiu îl privi cu o mirare blândă şi înduioşată. Aşadar, se 
mai deştepta ceva în el! Încă nu era totul pierdut. 

— Poate ca Idiceanu, da. Tu însă n-ai dreptul să spui 
aceasta, frate Dragomir. 

Valeriu Dragomir dădu ţuica peste cap. Sergiu făcu la fel. 

— E tare! Spuse oţărându-se. Prea tare. 

— Ştie el Tacke ce vă serveşte! Se făli chelnerul sosind cu 
o farfurie cu trufandale. '[uică specială, rezervată pentru 
clienţi ca dumneavoastră, domnule Sergiu. Şi tocmai fiindcă 
vă cunoşteam gusturile, am pus să mai aducă un rând. 

— Într-adevăr, e o ţuică minunată. 

Vorbise Valeriu Dragomir. Chelnerul nu păru sensibil la 
aprecierea unui client jerpelit, care de mult îşi pierduse 
dreptul la stima tuturor chelnerilor de pe lume. 

— Acum braziliana e în toi! Declară Valeriu Dragomir 
privind la ceas. 

Îşi tipări carnetul din buzunar cu latul palmei. 

— E duminecă seara. Joc mare. 

A treia oară revenea la aceeaşi obsesie, ca viespea la 
farfuria cu faguri. 

Sergiu Miclăuş strânse din umeri cu o mare compătimire. 


Sorbi îndelung paharul. Micşorase ochii cât a ţinut 
cristalul lipit de buze. Fiecare strop de vin îi transmitea în 
artere o fierbinţeală plăcută. 

Ceru foc chelnerului. Cu ţigara în colţul gurii şi cu bărbia 
sprijinită în pumn, trecu în revistă mesele vecine. 
Întrezărea realitatea într-un păinjeniş jucăuş. Femei cu 
vulpi argintii pe umeri, bărbaţi rozând din osul fripturilor 
de pui sau înfulecând mititei cu miros sfârâit. 

Sub celălalt tei, din faţă, recunoscu domnul gros şi 
apoplectic, gigantul de astă-noapte, de pe culoarul 
vagonului. 

Prezida o masă numeroasă, de amici sau de familie. Nu 
mai era muribund şi nu mai părea de fel antipatic. După 
numărul sticlelor goale aglomerate la picioarele bateriei, 
Sergiu Miclăuş deduse că s-au instalat în grădină de la 
începutul serii. Tovarăşii lungeau gâturile cu o respectuoasă 
şi administrativă promptitudine de câte ori rostea un 
cuvânt. El dădea semnalul hohotelor de râs, săltându-şi 
burta enormă şi răsturnându-se pe spetează cu zvârcoliri 
gâdilate. Îşi oprise în două rânduri ochii asupra lui Sergiu 
Miclăuş. Poate că îşi amintea figura tânărului agitat din 
tren. Dar privirea nu mai avea nimic ostil. Dimpotrivă, îl 
înfăşură într-o universală simpatie de chefliu bine dispus. 

Detună o dată cu vocea grasă către femeia din celălalt 
capăt al mesei: 

— la povesteşte tu, Gina. Lăsaţi să vă istorisească Gina. 

Sergiu Miclăuş retezase ţigara încleştând dinţii. Gina. 
„Theger, theizeci şi thei! De ah fi numai pantotul! Dah mi-a 
sthivit degetele, bhuta.” 

Gina aceasta, din capul mesei, era o doamnă sfrijită şi 
năsoasă, cu pălărie şi mantou de coloare cafeniu, spălăcite, 
ca straiele lui Valeriu Dragomir. Oare mai există Gina cea 
adevărată? A existat? „Gigi, vezi de nu în tâhzia phea mult 
în Platoul Pamih.” 

— Ce spuneai tu de braziliană? Întrebă Sergiu Miclăuş. 


Prietenul se îndreptă deodată pe scaun, înviat din 
letargica somnolenţă a digestiei. 

— Acuma e în toi. 

— Explică-mi mai întâi ce este această braziliană. Nu 
cunosc jocul. 

Valeriu Dragomir se minună: 

— Cum poţi spune că nu cunoşti jocul? Îşi făcu socoteală: 
Adică ai dreptate. Acum doi ani, când ai plecat tu, abia 
începuse. Astăzi se joacă în toate cluburile. 

— Zi: în toate tripourile! 

— Zic: în toate tripourile. E un joc ca pentru tine, Sergiule. 
Îți aduci aminte de câte ori la chemin-de-fer ţineai o mână 
până ce clacai şi nu-ţi vedea ponta nici pe sfert? Braziliana 
e un chemin-de-fer cu bancul deschis. Acopere casa fie că 
eşti pontă, fie că eşti bancher. Săptămâna trecută Todiraşcu 
a ridicat. Îl ştii pe Todiraşcu? 

— Cunosc. Treci! 

— A ridicat Todiraşcu în mai puţin de jumătate de oră două 
sute de mii. A început cu atât cât avea în buzunar: trei mii. 
Trei, şase, douăsprezece, douăzeci şi patru. A dat peste o 
pasă de pontă. Tot câte şase, câte opt puncte. S-a ridicat cu 
jetoanele în coşuleţ: Au revoir et merci! 11 Îl ştii cât de 
nebuneşte joacă. Aproape ca tine. 

— Aproape cum jucam eu, poate vrei să spui! Rectifică 
Sergiu Miclăuş. E o mică nuanţă. E trecut, nu prezent. 

— Da. Un trecut mai mult sau mai puţin imperfect. Se hlizi 
Valeriu Dragomir cu dinţii cariaţi şi fonfi. Plimbând piciorul 
paharului în dreapta şi în stânga, pe faţa de masă, adăugă 
fără să ridice ochii: Ştii ce spunea chiar în seara aceea 
Todiraşcu? Spunea că n-a mai văzut aşa pasă de pe vremea 
când era tânăr şi juca în cluburi adevărate, nu tripouri, cu 
tatăl tău, cu Anton Miclăuş. Se pare că au fost prieteni! Era 
înainte de a se decava Todiraşcu. În timpurile lui cele bune. 
Membru la Jockey-Club. La Select. Spunea că atunci a 
asistat el o dată la un chemin-de-fer infernal când a ridicat 
tatăl aproape o jumătate de milion. Bineînţeles că într-o 


săptămână i-a făcut praf. Cică era un jucător grozav! 
Tremura mâna bancherului pe carte când se instala el la 
masă. 

Sergiu Miclăuş sorbi paharul încet, privind peste umerii 
prietenului la doamna sfrijită pe care o chema Gina şi care 
povestea ceva foarte aprins, gesticulând cu ţigara între 
degete. 

— Şi zici că această braziliană. 

— Acum e în toi. Până la douăsprezece jumătate, unu. Pe 
urmă continuă chemin-de-fer obişnuit. 

Valeriu Dragomir îşi apăsă prin piepţii hainei carnetul 
cadrilat. Îşi muncea mintea să inventeze un pretext pentru 
a scăpa de tutela prietenului ca să alerge şi să ia loc la masa 
de joc, vis rar îngăduit unui etern chibiţ. 

— Plata! Să mergem! Hotări Sergiu Miclăuş, golind un 
ultim pahar. 

Valeriu Dragomir răsuflă cu uşurare. Va spune că se duce 
acasă: e ostenit, nu vrea să-l lase pe Idiceanu singur. Dacă 
prietenul îl petrece cumva până la uşă, intră în coridor, se 
ascunde pe scări şi îl aşteaptă să se depărteze. Staţia de 
automobile e alături. 

— "Ţine, Tacke. "Ţine şi tu, Tăckiţă. 

Chelnerul şi ajutorul făcură temenele, culegând bacşişul 
lăsat pe masă. Aceleaşi temenele le repetă portarul cârn, cu 
şapcă de amiral, primind în palmă atâţia poli câţi nu capătă 
într-o noapte întreagă de la toţi clienţii. 

Sergiu Miclăuş se înfipse în mijlocul trotuarului, sub 
lumina violentă de foc bengal. Toate se învârteau delicios. 
Taxiurile înşirate lângă bordura de granit, puşlamaua cu 
fireturi la şapcă, prietenul în hainele lui cafenii cu luciul 
special al tripourilor în coate. 

— Eu am s-o cam iau spre casă. Vorbi Valeriu Dragomir, 
uitându-se în lături. 

— Ce faa-aa-ace?! 

— Mă duc acasă. 

— Şi slujba ta de noapte? 


— i-am făgăduit, Sergiule. Câteva zile nu mai calc. Poate 
nu voi mai călca niciodată dacă într-adevăr tu te muţi aci şi 
vrei să lucrăm împreună. 

Sergiu Miclăuş se legănă în tocuri şi în vârful tălpilor, cu 
amândouă mâinile înfundate în buzunări, măsurându-l de-a 
coasta, pe sub borul pălăriei, cu o batjocoritoare indignare: 

— Pe cine vrei tu să prosteşti, Dragomire iubitule? Ne 
cunoaştem doar bine. De-abia aştepţi să dispar la colţul 
străzii. 

— Cum îţi vine să crezi?! Protestă îngăimat Valeriu 
Dragomir, potrivindu-şi nodul cravatei slinoase şi silindu-se 
să pară a lua în glumă o ofensă nemeritată. De ce te-aş 
minţi? Mi-ajunge exemplul tău. 

— Ha-ha! Exemplul meu? Dă-mi voie să râd de exem plul 
meu. 

Împingându-şi pălăria pe ceafă, Sergiu Miclăuş izbucni în 
hohot, ridicând ochii la cer. Dincolo de norul în văpăiat al 
luminii artificiale, stelele erau mai mici şi mai îndepărtate, 
palide, palpitând agonic. 

— Nu se poate să fie aceleaşi stele de astă-noapte! 
Exclamă după ce-şi potoli râsul. Stelele din câmp. „Cum, ai 
stat şi dumneata phivind acolo, cu coatele rezemate de 
fereasthă? Ce cuhios!”. Mă înţelegi, Dragomire? Nu sunt 
aceleaşi stele. 

Valeriu Dragomir clătină din cap, dezaprobând asemenea 
manifestări: 

— 'Ţi-am spus eu să nu bei simplu! Dacă amestecai cu 
sifon, ne puteam înţelege omeneşte, Sergiule. 

— Aaa! i se pare că nu ne înţelegem omeneşte? Ne 
înţelegem ca fraţii, mai bine ca fraţii. Niciodată nu s-au 
înţeles doi gemeni cum ne simţim noi acum, Dragomire. 
Urcă-te! 

— De ce să mă urc? Unde să mergem? 

— Urcă-te şi vei vedea! Mergem acolo unde vrei tu să pleci 
de un ceas, de când nu-ţi mai găseşti astâmpăr. Ce 
Dumnezeu! E simplu. 


Valeriu Dragomir se supuse. Sergiu privea pe fereastra 
automobilului rapida perindare a străzilor, a caselor, a 
oamenilor. 

Se întorcea mulţimea în noaptea molatică şi caldă de mai 
de la spectacole şi de la alte grădini de vară. Toţi păşeau 
lânced, poposeau sub felinare la colţuri, despărţin du-se în 
grupuri mai mărunte. Cunoştea Sergiu Miclăuş acest aspect 
al capitalei din alte nopţi, sute şi sute. Toate erau iarăşi cum 
au mai fost. 

Pe Bulevardul Elisabeta firmele cinematografelor aşter- 
neau lumina spectrală dintotdeauna, în care trecătorii 
apăreau straniu fardaţi, defilând ca într-o figuraţie de 
teatru. Nu mai aparţineau lumii reale. Sergiu Miclăugş citea 
titlu rile filmelor pe afişele uriaşe şi multicolore: De-aş fi 
liber! Cu Irene Dunne şi Clive Brook. Tu eşti adorata mea! 
Cu Kăthe de Nagy. Completare. Mâine premieră. Voiaj în 
Platoul Pamir. 

— Ha-ha! Voiaj în Platoul Pamir! Platoul Pamih nu există, 
Dragomire. M-ai înţeles? Pretinzi tu că există un Platou 
Pamir? 

Prietenul lui Sergiu Miclăuş îl privea pe furiş, cu nelinişte. 
Sergiu râdea singur, sinistru. 

Când au intrat în tripou, cerberii cavernei s-au repezit să 
prindă pălăria din zbor şi să deschidă uşile. 

— Bine-aţi venit, domnule Sergiu! 

— N-am prea venit bine, lacke! 

— Atunci o să plecaţi cu bine. Îl asigură garderobierul în 
numele norocului. 

— Aceasta şi mai puţin. Dar n-are nici o importanţă! 

Fără să priceapă nimic, uşierii au zâmbit voioşi cuvin telor 
sibiline. Aşa le cerea meseria slugarnică şi complice. 

Prin geamul cabinei de telefon, o clipă, Sergiu întrezări un 
necunoscut atârnat cu gura în pâlnia neagră de ebonită ca 
peştele în cârligul undiţei. El ştia ce înseamnă asemenea 
convorbiri într-o cabină de tripou. O minciună (a câtea?) 
nevestei, care aşteaptă acasă, iubitei, părinţilor, amicilor. 


Necunoscutul vocifera şi se zvârcolea în dosul geamului, 
gesticulând patetic. Era roşu la faţă şi cu ochii bulbucaţi ca 
Malec, dar n-avea nimic din imobilitatea flegmatică a 
peştelui din borcanul cu lichidul filamentos. 

Crupierii nu s-au schimbat. Aproape nici jucătorii. S-a 
petrecut doar o modificare de poziţii. Mulţi din cei cu locul 
rezervat altădată la masă chibiţau acum în picioare, uitând 
să-şi şteargă fruntea de năduşeală, strângând jetoane de 
poli în pumni, înălțându-se să privească peste umeri şi 
primind ghionţi în burtă fără să protesteze. Decăzuseră din 
rang. Aceasta o dovedeau şi hainele mai mototolite, 
gulerele sul, cravatele destrămate; semnalmente comune 
cu ale lui Valeriu Dragomir. Încolo, între cei de pe scaune şi 
cei din picioare, prea puţină deosebire la chipuri. Aceiaşi 
obraji care n-au văzut lumina zilei. Obraji de sugativă, de 
carton mozolit, de gresie mucedă. Duhoarea de tutun, de 
straie şi lenjuri îmbâcsite întreținea o atmosferă de asfixie, 
ca într-un submarin naufragiat. În afară de cru pieri, nu 
râdea nimeni, nu surâdea nimeni. Jucători şi chi biţi, 
băieţandri şi moşnegi, foşti (şi poate încă) oameni cu stare 
şi plevuşcă provizoriu scăpată din năvodul ra ziilor de 
noapte, toţi asudau îndelaolaltă, cot la cot, răsuflare în 
răsuflare, îndeplinind un grav oficiu, cu fălcile încleştate ca 
să-şi domine tremurul buzelor. 

Sergiu Miclăuş îşi făcu loc brutal, fără să ceară scuze. 
Rosti, silindu-se să pună în glas cea mai desăvârşită lipsă de 
emoție: 

— Mai cad trei mii la pontă. 

Crupierul acoperi cărţile cu paleta, urând cordial din ochi 
bună seara noului-venit, dar repetând cu un tărăgănat 
calcul: 

— Trei mii aţi anunţat, domnule Miclăuş? 

Întrebarea şi paleta aşternută pe cărţi aveau un anume 
tâlc pentru Sergiu Miclăuş. În ultimele luni înainte de a 
pleca, nu arareori ţinuse tovărăşie lui Valeriu Dragomir, 
iţindu-se peste umerii jucătorilor şi zvârlind poli stingheri, 


fiindcă istovise toate resursele onorabile şi neonorabile. 
Aceste simptome au fost la timp notate şi reţinute. 

Coborând deci colţul buzelor într-o schimă dispreţuitoare, 
Sergiu Miclăuş scoase tot teancul de bancnote cu miros 
proaspăt de cerneală şi ceară, numără cu ostentativă 
nepăsare cinci în loc de trei şi le aruncă în evantai pe masă. 

— Au căzut cinci mii! Vesti crupierul, încercând să dreagă 
cu exagerată amabilitate o îndoială ce se dovedise fără 
temei. Voiţi loc, domnule Miclăuş? Un loc pentru domnul 
Sergiu! Abataj la pontă! Şapte la bancă. Doriţi şi jetoane 
mărunte sau numai mii, domnule Sergiu? 

Sergiu Miclăuş clătină din bărbie. Nu voia nimic. Totul 
rămânea pe loc, mai departe, până la sfârşitul sfârşiturilor. 
Câţiva jucători şi chibiţi de o mai recentă dată în tripou 
întrebară în murmur cine e tipul şi de unde a apărut. 
Comisarul de joc admonestă energic asemenea vulgară 
curiozitate: 

— Mai multă linişte, domnilor! Descongestionaţi scaunele 
jucătorilor, dumneavoastră, din picioare! 

Sergiu Miclăuş nu mai vedea nici un chip omenesc, nu mai 
auzea nici un glas. Cu obrazul sprijinit în palmă, privea 
pierdut la postavul verde, care se învârtea, depărtându-se 
şi revenind, într-o ameţeală plăcută şi atroce. 

NU MAI VEDEA NICI UN CHIP omenesc. Nu mai auzea 
nici un glas. 

Pierdut, privea la pantofii de mătase verde care lunecau 
elastic pe vârfuri, depărtându-se şi revenind într-o verde 
fâlfâire de rochie învoită, mereu în aceeaşi tovărăşie a 
aceloraşi pantofi bărbăteşti, negri, de lac. 

De două ori tumultul modulat al instrumentelor se 
curmase brusc, şi de două ori dansatorii au protestat cu 
vehemente aplauze. Pe urmă, când rândurile s-au rărit 
extenuate, a rămas numai o pereche. 

Pantofii de mătase verde şi pantofii negri de lac. 

Fără să ridice ochii, simţea că toţi ceilalţi au făcut cerc 
admirând spectacolul grațios şi unic. De pe scaunul unde se 


oprise, adus de o chemare năzuroasă a Pandorei Mladian, el 
vedea numai patinarea pe rând, sprintenă şi lascivă, a 
micilor triunghiuri verzi, învolburarea rochiei de nuanţa 
străvezie a aripilor de efemeridă tivite cu o tremurată 
şuviţă de sânge. 

A asemuit pantofii cu două delicate bomboniere din veacul 
marchizelor; când cu fermecaţii conduri de smaragd ai 
Cenuşăresei; când cu două agile şi fantastice păsări 
tropicale alungându-se şi căutându-se într-un alintat joc 
amoros. 

Dar ştia că aceste asemuiri erau numai nişte mizere 
sofisme ale spiritului, pentru a justifica fără nici o 
convingere fascinația care îl irita şi îl micşora. Nu o plăcere 
pură şi nobil estetică îi hipnotizase privirea şi nu dorinţa de 
a găsi, în sfârşit, comparaţia precisă, singura, mai plastică 
decât o zugrăveală cu penelul. 

Picioruţele acelea le-a încălzit altădată în pumnii lui mari şi 
puternici, atunci când veneau îngheţate de tot frigul iernii. 
Acum îi fugeau pe dinaintea ochilor în volute ameţitoare, 
străine de el, departe de el, urmând cu o intolerabilă 
supunere în ritm pantofii de lac cu talpa subţire ca foiţa şi 
cu tocurile destul de vizibil uzate. 

— Dansează ca o profesionistă! Pufni cu intenţie de 
descalificare Pandora Mladian, care nu mai admitea 
exercitarea altor profesii pe lume în afară de cea 
monopolizată de dânsa. De altfel, e şi ridicol de mică! Nu 
ştiu ce-or fi aflat de admirat cu gura căscată toţi filistinii 
aceştia! 

Aşteptă o aprobare. Fiindcă întârzia, o provocă: 

— Spune dacă nu i-ar sta bine într-o trupă de liliputani! 
Prinţesa Micromilda cu trupa sa de pitici! 

Bărbatul rămase mut, cu ochii la arabescurile volubile ale 
pantofilor verzi pe parchetul oglindă. 

— Ce-i cu tine? Stărui Pandora Mladian fără urmă de 
bănuială. 'le plictiseşti aci? 


EI îi respinse întrebările cu mâna, apărându-se ca de 
bâzâitul unui roi de țânțari. 

Pandora Mladian nu era deprinsă cu asemenea tratament 
din partea bărbaţilor. Îşi muşcă buzele, meditând o lecţie 
drastică, un cuvânt epocal. Însă alături de dânsul devenea 
întotdeauna inofensiva Pisicuţă de la începutul carierei, 
când nu se specializase în misiunea satanică de vampă, 
când juca rolul modest al fetei din casă, a doua sau a treia 
doamnă de curte, o călugăriţă, fiica hangiului, o trecătoare 
- toate ciurucurile afişelor. 

Resemnată acestei inferiorităţi, înghiţi cuvântul epocal. Îşi 
abandonă amantul pe scaun. Traversă salonul în diagonală, 
cu paşi balansaţi, înaltă, felină şi fatală în rochia de flacără, 
ignorând cu superbie perechea înverşunată să bată un 
record de rezistenţă. 

Nici o clipă nu făcu vreo legătură între tăcerea ostil 
încleştată a bărbatului şi prezenţa fetişcanei cu rochiţă 
verde-pal care dansa ca o profesionistă. Avea prea 
strălucită opinie despre ea, prea strălucită despre el, 
pentru a lăsa s-o atingă astfel de presupuneri degradante. 
Amân doi depăşeau mediocritatea gloatei. Erau două 
exemplare de altă substanţă, cu alte drepturi şi legi, altă 
morală. lubirea lor făcea parte din istoria unei epoci; va da 
de lucru memorialiştilor ca atâtea alte amoruri celebre: 
George Sand şi Musset, Rachel, Eleonora Duse şi 
D'Annunzio. 

— Dacă mai duhează aceasta încă thei minute, ameţesc şi 
cad. Şopti Gina Alimănescu. N-am mai dansat de un an 
jumătate. 

— Nu se prea cunoaşte niciuna, nici alta! O asigură Lucki 
Leca, vărul lui Barbu, sprijinind-o mai strâns cu braţul 
arcuit. Eu mă tem de altceva. Dacă mai durează aceasta 
încă zece minute, mi s-au dus pe copcă tălpile. Păcat că nu 
există cizmar de noapte, cum sunt farmacii de serviciu. 

Gina zâmbi. Lucki Leca, vărul lui Barbu, mucalitul care îl 
imita atât de bine pe Malec, îşi confesase din vreme micile 


şi jalnicile sale tragedii de politehnician în ajun de absolvire. 

Îi plăcea dansul, îi plăceau muzica, viaţa, farsele, excursiile 
în grupuri numeroase şi nomade, prin munţi, când nu ştii 
unde ai să dormi şi nici ce ai să mănânci. Dar era băiat 
sărac, şi vărul Barbu l-a executat cu o tiranie protectoare 
să-i calce pe urme. Ell-a ajutat să intre în şcoala politehnică 
şi el i-a purtat de grijă. Fără nici o jenă, Lucki mărturisise că 
a împrumutat smochingul de la un camarad şi că pantofii de 
lac i-a căpătat de la Barbu, când acesta s-a văzut silit să-şi 
renoveze un grandios echipament de mire. Toate îi păreau 
extraordinar de comice şi vrednic să fie ştiute. Aşa a mai 
dansat o singură dată, la un concurs. A luat premiul al 
doilea; cu o tovarăşă ca Gina, fără îndoială că ar fi luat 
premiul întâi. Cu banii premiului, cinci mii de lei, s-a dus 
atunci direct la un magazin de sport şi de acolo la gară, 
transformat în perfect alpinist: bocanci ţintuiţi în talpă, 
rucsac, pălăriuţă de coloarea spanacului cu pămătuf de 
bărbierit la ceafă. După ce a luat biletul de tren, i-au mai 
rămas douăzeci şi trei de lei în buzunar. Aceasta nu l-a 
împiedicat să hoinărească o săptămână în Bucegi, mâncând 
şi dormind la stâni, alăturându-se la grupuri de 
excursionişti necunoscuţi, cu care a devenit de îndată amic 
la cataramă, mai ales că plecaseră aprovizionaţi ca pentru o 
expediţie polară. Cu acest prilej a mâncat el întâia oară icre 
negre până ce s-a săturat. Icre negre cu lopăţica. Ela 
fabricat lopăţele de brad; ei au pus la bătaie cutiile cu icre. 
Fiecare cu respectiva contribuţie. 

— Viaţa e plină de surprize simpatice, domnişoară Gina. 

— Suhprize, da! Simpatice? O! Nu. 

— Ba da, ba da! De exemplu în astă seară. Mă simţeam 
stingherit de tot. Adică atât cât pot să fiu stingherit! 
Gândeşte şi mata. Numai personagii marcante, din cele cu 
automobilul la scară. Iar eu cu smoching împrumutat în 
ultimul moment şi cu pantofi de căprioară! Pe deasupra, un 
mic curs de morală al lui Barbu: „Ascultă, nebunule! Vezi să 
nu mă faci de ocară în familia Odetei, că-ţi tai banii de 


VW 


țigări!”. Am intrat suspect ca unul care se pregăteşte să 
fure tacâmuri. În zece minute m-am tutuit cu Nadina. 
Adorabilă fată Nadina, nu? 

— Încântătoahe. 

— În zece minute m-am tutuit cu Nadina, şi acum, de alte 
cinci minute, dansăm singuri; toţi se uită la noi; îmi 
examinează tocurile cu profilul cam deteriorat, dar n-am să 
mă sinucid pentru atât! Vrei să ne oprim? 

Gina se împotrivi, deşi spusese mai adineauri că ameţeşte 
şi cade. 

— Îmi pare bine. Murmură Lucki Leca. Să nu-i dăm 
Nadinei satisfacția că am capitulat noi. 

Într-adevăr, Nadina conspirase cu ultimele perechi de 
dansatori să abandoneze terenul treptat şi să-i lase singuri. 
Tot ea stătea acum lângă jazz-band, înteţind muzica să 
accelereze ritmul. O începuse aceasta în glumă. Fără 
premeditare, le pregătise un triumf. Gina şi Lucki executau 
un tournoi de dans la care nici nu visaseră. Amândoi aveau 
euritmia în sânge. S-au simţit de la primii paşi. 

Dar pe când Lucki dansa cu plăcerea simplă şi robustă a 
unui animal tânăr care-şi cheltuieşte în joacă un prisos de 
vitalitate, Gina dansa cu o disperare agresivă, cu o nevoie 
bolnavă de a se ameţi, de a uita, de a urma sfatul lui 
Ioachim Grult. Mijeau şi se risipeau începuturi neisprăvite 
de gând, întrebări fără răspuns: „Oare Gigi dansează? Cu el 
aş fi dansat tot aşa? Are să se mai întoarcă vreodată din 
Platoul lui, Pamir? Nu, Gina! Fii bravă! Ai făgăduit să fii 
bravă. Totu-i sfârşit!”. 

Susţinută de arcul braţului subţire şi musculos care o 
împresura prea încăpător pentru dânsa, înclinată de la 
mijloc pe spate, cu bărbia în sus, purtând paşii mărunți şi 
rotunjind rochia de stil ca fustele de balerină cu o sută de 
falduri, Gina întrezărea printre genele adumbrite aspectul 
mereu schimbător al salonului, femeile înşirate pe scaune, 
bărbaţii în picioare între uşi, Nadina animând gesticulat 
muzica, oglinzile late şi oblice, un general lărgindu-şi mereu 


gulerul cu arătătorul încârligat sub barbişonul alb, la o uşă 
mascată şi întredeschisă iţindu-se capul servitoarei de la 
ţară, Lenţa-Toanta, surâsul amar al lui Ioachim Grult; toate 
învârtindu-se ameţitor, spasmodic, ireal. De ce a plecat oare 
Pandora Mladian? Spre colţul acela unde a stat nu-şi 
îndreaptă ochii niciodată. Dar simte o privire încâlcindu-i 
picioarele ca o panglică de serpentină dezrăsucită dintr-un 
disc fără sfârşit. Ce mai vrea oare de la mica vietate pe care 
a lăsat-o singură, lângă un felinar, într-o seară când cădeau 
cei dintâi fulgi ai iernii? Atunci paşii s-au acoperit cu 
zăpadă, s-au şters, până ce n-a mai rămas nimic, nimic. De 
ce se întoarce acum şi de ce nu are delicateţea s-o cruţe? 
Oare Ioachim Grult ştie ceva? Sau numai şi-a închipuit? În 
sfârşit, generalul s-a decis. Şi-a desfăcut sponca de la guler. 
Respiră uşurat, ca după o definitivă victorie. Lenţa-loanta a 
închis uşa. Desigur, a surprins-o cineva dinăuntru privind şi 
a certat-o. Mai este puţin, şi s-a făcut miezul nopţii. Mâine 
se urcă în tren. În cel dintâi tren. S-a terminat! Se întoarce 
în exilul ei de la celălalt capăt al ţării, din nou în camera de 
la pensiunea „Unio”, unde totul este strict, alb, ripolinat, 
higienic şi aerisit ca într-o severă sală de sanatoriu. S-ar fi 
putut altfel întâmpla toate. Noaptea trecută, când trenul s-a 
oprit în câmp şi ea a rămas cu braţele rezemate de bara 
metalică a ferestrei, presimţea că altceva o aşteaptă.,„Pe 
urmă ţi s-a părut că asişti la o vrajă misterioasă, când a 
început să cânte pasărea în salcâm, nu e aşa? Şi te-ai simţit 
singură, şi noaptea era foarte frumoasă şi înstelată, nu e 
aşa?”. S-a simţit singură, iar acum a rămas încă mai 
singură. Acum totu-i sfârşit. „Nu mai am ce căuta în Platoul 
Pamir, nu mai plec în Platoul Pamir.” Atunci unde-ai plecat, 
Gigi? Unde eşti? Unde mai eşti? 

— Eu cred că ilustrul zugrav de la spatele nostru şi-a pus 
în gând să-mi treacă tocurile la nemurire. Se dădu cu 
părerea Lucki Leca, privind peste umăr. De când am 
început să dansăm nu-l preocupă altceva. Dacă nu m-aş 
teme de Barbu, i-aş face una nostimă. M-aş descălţa şi i-aş 


oferi papucii cu un gest delicat, ţinându-i cu două degete: 
„Maestre, văd că vă interesează naturile moarte. Ocazie 
unică! Preţ foarte modest. Vi-i ofer contra una pereche 
nouă. Contra perechea din ilustrele voastre două picioare!”. 

Până în acea clipă, Gina găsise că tovarăşul ei de dans era 
un tânăr destul de simpatic, cu toate glumele băieţoase de 
cămin studenţesc şi cu toată sinceritatea pitoresc 
exagerată. Acum îi păru deodată vulgar şi nesuferit. O 
paiaţă! Cum de a dansat atâta vreme în ochii tuturor cu 
asemenea muşteriu al balurilor populare de periferie? Un 
individ cu smochingul împrumutat - poate închiriat de la o 
prăvălie de vechituri - şi cu pantofii de căpătuială. Ce poate 
să gândească el despre dânsa? „Acolo ai ajuns? Aceasta ai 
ajuns?” 

— Mă simt obosită, spuse. Să ne ophim. 

— Păcat! Încă un minut dacă mai rezistai, domnişoară. 

S-a întâmplat că n-au mai rezistat Nadina, muzica, 
saxofonistul cu ochii bulbucaţi, pianistul cu degetele 
dezarticulate. Într-o ultimă explozie, instrumentele au 
muţit. Au rămas amândoi în mijlocul sălii. De pretutindeni s- 
a înălţat o clamoare de exclamaţii elogioase şi de aplauze. 
Gina Alimănescu s-a simţit ridicolă la braţ cu bufonul care 
răspundea în dreapta şi stânga, parodiind gesturile 
înlemnite ale lui Malec. 

— Dă-mi voie, te hog. Pahdon! 

Smulse braţul şi fugi, absurd înciudată pe ea însăşi, pe 
spectatorii care o aplaudaseră, pe Nadina, care îi aţinea 
calea în uşă. Trecu prin antretul unde doamna Aspasia 
Grult examina minuţios, cu toată patima de avară, ca 
dourile de nuntă înşirate pe o masă lungă în etaje. „Ce 
exhibiţie vanitoasă şi de gust îndoielnic! Gândi pornită 
împotriva întregului univers. Toţi sunt vulgari, toate sunt 
vulgare. M-am molipsit şi eu!” Ajunse în sufrageria unde se 
afla bufetul. Barmanul pregătea un cocktail pentru Pandora 
Mladian, zgâlţâind mixtura de alcooluri în capsula 
nichelată. Actriţa, cu cotul rezemat de masa înaltă, îşi 


întrerupse conversaţia cu un bătrân sclivisit (desigur, fost 
ofiţer de cavalerie sau diplomat la pensie), o măsură din 
vârful pantofilor verzi până în creştet şi rosti tare: 

— Aşadar, s-a terminat reprezentaţia? În fine, putem 
dansa şi noi. 

Ce insolenţă şi ce ruşine! Gina ceru un pahar de oranjadă 
cu gheaţă, cu multă gheaţă. Când voi să ducă paharul la 
buze, o mână osoasă i-l smulse cu autoritate: 

— Nu aceasta, domnişoară Alimănescu. Nu oranjadă şi nu 
gheaţă. 

Ioachim Grult restitui paharul barmanului. Ceru o cupă de 
şampanie. Îşi explică intervenţia: 

— Bănuiesc că nu doreşti numaidecât să cazi mâine la pat. 
— Eşti mulţumit de mine, domnule Grult? Ţi-am ascultat 
sfaturile? Ciripi Gina, reconfortată de prezenţa ocrotitoare 

şi de şampania care îi înghimpa nările cu vârfuri de ac. 

Ioachim Grult zâmbi cu blândeţe: 

— Pot spune chiar că mi-ai depăşit intenţiile. 

— Am făcut hău, atunci? 

— Bine sau rău nu există, până la o concluzie finală. Numai 
la sfârşit se va şti dacă ai făcut bine sau rău. 

Pandora Mladian îşi isprăvise paharul de cocktail. Întrebă: 

— Nu mă mai recunoşti, domnule Grult? 

Ioachim Grult îşi lăsă mai jos obloanele pleoapelor, 
punându-şi mâinile în buzunări şi contemplând-o din toate 
laturile ca pe un monument istoric care-i evoca o ilustrație 
din ghid. După o laborioasă sforţare de memorie, răspunse 
cu glas puternic, ca s-audă şi cei dimprejur: 

— Cum să nu vă recunosc, doamnă? De atâtea ori v-am 
aplaudat! 

Pandora Mladian se răsuci pe şolduri şi întinse mâna înalt, 
cu degetele atârnate, oferindu-le pentru sărut. Ioachim 
Grult privi inelele cu piatră roşie ca un miop examinând 
vitrina unui giuvaiergiu, fără să priceapă invitaţia gestului. 
Urmă senin: 


— S-ar putea oare să n-o recunosc pe doamna Constanţa 
Mârza, pe marea noastră Constanţa Mârza? 

Constanţa Mârza era o actriţă cu vreo cincisprezece ani 
mai tomnatică decât Pandora Mladian şi rivala sa cea mai 
anevoie de biruit în rolurile de femeie fatală. Femeie fa tală 
numai pe scenă, căci acasă era o gospodină foarte 
burgheză şi mamă a patru copii legitimi, de la unul şi 
acelaşi tată. 

— Confundaţi, domnule Grult! Exclamă ofensată victima 
acestei regretabile erori. Se poate? Şi tocmai cu cine să mă 
confundați?! Cu o mamă de patru copii! Eu sunt Pandora 
Mladian. Am luat masa împreună de câteva ori, pe vremuri, 
când nu eraţi atât de mizantrop şi când schimbaţi două 
automobile în trei ani. 

— O! Sunteţi atunci Pisicuţa Mladian de pe vremuri? Într- 
adevăr, cum a fost posibil să fac o asemenea confuzie? Nu- 
mi rămâne decât să-mi cer scuze. 

— S-au primit. 

Ioachim Grult împroşcă un nor de fum în nasul femeii 
fatale: 

— S-au primit? Acum mi se pare că faci dumneata o 
confuzie, domnişoară Pisicuţă. Marei noastre Constanţa 
Mârza înţelegeam eu să-i cer scuze. Mă tem că mă va ierta 
ceva mai greu, iar obiectiv vorbind, îi şi dau dreptate. 

Pandora Mladian fierbea de mânie şi de umilinţă, dar 
privirea rece a fostului client de ospiciu o povăţuia să 
oprească discuţia la atât. Ştia că povestea va trece în astă 
seară din om în om şi că a doua zi îşi va găsi loc cu 
maliţioase comentarii într-un ziar teatral care nu pierdea 
nici un prilej să sublinieze superioritatea rivalei sale. Un 
binevoitor se află întotdeauna pentru a colporta astfel de 
ecouri mizerabile, menite să ulcereze un amor propriu de 
actriţă mai adânc decât nedreptatea unei cronici dramatice. 
Pandora Mladian îşi culese poşeta roşie de pe masa înaltă a 
barului şi înainte de a pleca încercă o revanşă: 


— În orice caz, la revedere domnule Grult. Sper că vă 
simţiţi acum mai bine. 

— Mai bine decât dumneata? Desigur! 

— Nu, mai bine decât anul trecut. Mi se pare că aţi fost 
cam bolnav. 

Ioachim Grult rânji cu dinţii încleştaţi în pipă: 

— Ce progrese de sensibilitate aţi făcut, domnişoară 
Pisicuţă! Altădată nu vă interesa soarta cadavrelor, acum vă 
înduioşază soarta unui bolnav. Mâine o să vă văd patronând 
societatea pisicilor pocăite. 

Pandora Mladian bătu în retragere, însoţită de domnul în 
vârstă cu înfăţişare de fost cavalerist sau de diplomat în 
disponibilitate. 

— Cum aţi putut confunda? Întrebă cu nevinovăție Gina 
Alimănescu. 

— Poate că am voit să confund. Eşti prea mică pentru ca să 
le înţelegi toate. De altfel, locul dumitale nu e lângă un 
mizantrop ca mine. Barbule, te rog să-mi dansezi această 
microscopică domnişoară. Presupun că nu e geloasă Odeta, 
ca de Nadina. 

Întors cu spatele, Barbu ţinea un pahar de şampanie cu 
mâna depărtată în lături şi întindea gâtul Nadinei ca să-i 
potrivească ea funta albă, rebelă şi răsucită ca elicea de 
avion. Făcu o piruetă în călcâi, întrebând cu mirare: 

— E geloasă Odeta din pricina Nadinei? 

— Nu e? Cu atât mai bine pentru dânsa! Şi pentru voi încă 
mai bine. 

Nadina îşi zgândărea cordonul rochiei albe, privindu-şi 
vârful pantofilor. O cută mică îi tăia fruntea între sprincene. 
Poate atunci se făcea întâia oară o lumină în ea. 

Ridică obrazul îmbujorat: 

— Unchiule Ioachim, ce te-a făcut să rosteşti o ase menea 
monstruozitate? 

Ioachim Grult declară: 

— Nebunii au drept să vorbească orice, oricând, despre 
oricine. E un drept recunoscut şi inalienabil. Voi nu ţineţi 


socoteală de aceasta. Haide! Locul vostru nu e aci. Fa ceţi 
stânga împrejur. 

Îi răsuci pe tustrei de umeri, îndreptându-i cu faţa spre 
uşă. Barbu Leca plecă la un braţ cu Gina, la celălalt cu 
Nadina, îndreptându-se spre salon, unde muzica vibra din 
nou timpanul geamurilor. 

Masca de sarcasm căzu ostenită de pe obrazul lui loachim 
Grult. Îl plictiseau toate şi îl plictiseau toţi. Adineauri se 
gândise să se apropie de Aspasia Grult, să-i cuprindă mâna 
pergamentală, s-o apropie de buze şi să încheie pace. 
Numai ei doi ştiau să vadă dincolo de aspectul superficial al 
realităţii, o lume ascunsă şi hâdă, ca o colcăire de larve sub 
faţa amăgitor imobilă a apelor stătute. Poate de aceea 
numai ei doi erau atât de nefericiţi, deşi nefericirea 
fiecăruia e atât de deosebită. Plecase s-o caute. Dar a găsit- 
o pipăind obiectele din expoziţia daruri lor de nuntă cu o 
aviditate atât de respingătoare, încât toată pornirea bună s- 
a stins, s-a învelit în cenuşă. A trecut întorcând ochii în altă 
parte. Barmanul îşi alinie sticlele cu băuturi pestriţe, răsuci 
alte sticle şi alte băuturi în frapie rele cu gheaţă pisată. 

Din dosul baricadei, întrebă: 

— Nu doriţi nimic, domnule Grult? 

— Apă. Un pahar de apă. 

— Şi dumneavoastră tot cu apă? Să vă servesc atunci un 
Apollinaris. E apă, dar e mai vie, pişcă. 

Ioachim Grult se uită mai atent la figura barmanului, îi 
părea de undeva cunoscută. Omul îi ghici nedumerirea. 

Vorbi, râzând încetişor şi oarecum complice: 

— Nu vă-nşală ochii. Tot Simeon sunt şi tot la ordinele 
dumneavoastră am rămas! E drept că atunci eram tuns cu 
maşina şi că acum am căpătat din nou o mutră mai 
omenească. 

Simeon purta părul negru despărţit de o cărare foarte 
corectă la mijloc, guler tare, un veston alb, impecabil, de 
olandă; dar Ioachim Grult îl văzu îndată cu adevărata lui 
faţă din casa de nebuni. Atunci Simeon se credea împăratul 


exilat al Chinei, umbla cu un coif de ziar, cum îşi fabrică 
zidarii şi copiii când se joacă de-a soldaţii, îşi atârna în 
fiecare dimineaţă pe piept altă serie de medalii 
comemorative şi decoraţii improvizate din monete învelite 
în hârtie poleită. Fiindcă era un nebun inofensiv şi docil, 
primit într-un sanatoriu de lux din caritatea medicului, îşi 
plătea pâinea şi căutarea făcând servicii domestice 
celorlalţi bolnavi. 

Astfel, un an de zile, împăratul exilat al Chinei lustruise 
ghetele şi periase hainele lui Ioachim Grult, primise 
bacşişul săptămânal, din care îşi renova colecţia de 
decoraţii şi panglici, coalele de hârtie pe care trimitea 
proclamaţii se-crete poporului său, rămas fără tiran. 

— Aşadar, tu eşti, Simeoane! Se minună Ioachim Grult 
întinzându-i mâna cu o mare simpatie peste parapetul înalt. 
Când ai scăpat şi cum? 

Simeon se sfia să apuce mâna întinsă. Trase cu ochii 
împrejur şi răspunse la această neaşteptată cinste numai 
când socoti că nu-l observă nimeni. Apoi răspunse şi la 
întrebare: 

— Acum două luni am scăpat, domnule Grult. De o 
jumătate de an mi se luminase câte niţel mintea la loc, dar 
nu mă dădeam dus. Zic, dacă mă apucă a doua oară, nu mai 
dau eu peste căutarea de care m-am bucurat. Pe urmă, 
dacă a văzut că nu plec de voie bună, m-a dat domnul 
doctor afară. Aştepta altul să-mi ia locul. Acela se credea 
tren. 

— Ce se credea, Simeoane? 

— Tren! Repetă fostul împărat al Chinei cu o evidentă 
compătimire pentru o atât de absurdă pretenţie. Tren, 
locomotivă! Aşa că am făcut loc trenului şi m-am întors la 
meseria mea veche. Numai de un singur lucru ama mă 
păzi. Să nu pun picătură de spirt în gură, fiindcă mie din 
alcool mi s-a tras. De două luni numai apă şi apă! Văd că şi 
dumneavoastră sunteţi pus la regim de apă. Asta-i cam 


greu! Să fabrici băuturi pentru alţii şi să bei apă, canon mai 
mare nici că se poate! 

— Şi cum te împaci, aşa, în lumea cuminţilor, Simeoane? 

— Slavă Domnului, bine! Să nu cârtesc: bine. 

— Eu mă împac mai puţin, Simeoane. Era mai bine acolo, 
la noi! 

Simeon îşi făcu o cruce măruntă deasupra pieptului, dar 
se abţinu să contrarieze părerile ciudate ale lui Ioachim 
Grult. Pregăti două pahare pentru doi mosafiri proaspăt 
sosiți. Unul dintre dânşii, sferic şi cu ochelarii foarte 
bombaţi, redactor-şef de ziar şi om cu multe uşi deschise la 
multe ministere, după ce dădu bună seara cu Ioachim Grult, 
îşi aminti: 

— Dacă nu mă înşel, neică, eşti sau ai fost prieten cu 
Grigori Costacopol. 

— Să zicem. 

— N-ai aflat ultima noutate, neică? 

— Nu, neică. 

Gazetarul Neică se dădu un pas îndărăt, privindu-l cu o 
scandalizată uimire prin ochelarii cu lentile enorme: 

— Se poate una ca aceasta, neică? Păi eşti de-o ignoranță 
teribilă. Te sfătuiesc să iei mâine dimineaţă telefonul, neică, 
şi să-l feliciţi. A scăpat de o mare nenorocire. Nu el, dar 
doamna! Doamna Costacopol a scăpat uşor dintr-un 
accident grav de automobil. Maşina sfărâmată, ea cu o 
fractură fără importanţă, trei săptămâni de ghips. 
Însoţitorul, mort. 

— Adică şoferul? 

— Stai, neică! Nu te grăbi, neică! Aci e partea curioasă. 
Anunţat telefonic de poliţie acum o oră, Costacopol susţinea 
morţiş că nu poate să fie vorba de automobilul şi de nevasta 
lui. Madam Costacopol a plecat astăzi după amiaza singură 
cu şoferul, pe şoseaua BucuregştiPloieşti-Sinaia. Accidentul a 
avut loc acum două ore pe şoseaua Târgovişte, la douăzeci 
kilometri de Bucureşti, iar şofer nu exista la maşină. 
Conducea victima, un oarecare tânăr Sandy Vlahide după 


legitimaţiile găsite asupra cadavrului. Un tânăr de condiţie 
bună, cum se spune, un d-ăia de localuri de noapte. Înţelegi 
cum devine cazul, neică? Maşina poartă numărul lui 
Costacopol, persoana rănită e madam Costacopol; dar 
Grigori Costacopol răc nea la telefon că e o confuzie, fiindcă 
el nu cunoaşte nici un Sandy Vlahide şi fiindcă el îşi aştepta 
nevasta de la Ploieşti, nu de la Târgovişte. 

Ioachim Grult, în loc să arate semne de mâhnire pentru 
accidentul doamnei Semiramis Costacopol, izbucni într-un 
râs cu totul deplasat. 

Simeon, fostul împărat în exil al Chinei, îşi făcu a doua 
cruce măruntă în dosul baricadei de lemn. Nu toţi cei care 
scapă de la balamuc înseamnă că s-au înzdrăvenit la minte. 
Primul-redactor Neică îşi şterse ochelarii aburiţi şi se 
pregăti să stoarcă de la tovarăşul său, focos debater 
parlamentar al majorităţii, oarecare ştiri inedite asupra 
remanierii. După dejun adulmecase un zvon senzaţional, 
dacă se va dovedi adevărat. Leon Dobrotescu ar fi renunţat 
la toate drepturile de vechime şi la statele de serviciu în 
partid, ar fi scris şefului un soi de abdicare în acest sens, 
anunțând că e silit să plece în străinătate pentru căutarea 
sănătăţii. Debaterul părea incredul. 

— Nu-l văd pe Dobrotescu făcând asemenea neghiobie! De 
zece ani la aceasta ronţăie ca o termită, şi acum să 
renunţe? E o lucrătură! larăşi un machiavelism de al 
şefului, ca să mai amâne remanierea. 

— Ascultă-mă, neică! Se supără gazetarul. Eu nu vorbesc 
din vis. Scrisoarea există. Pot să-ţi mai spun şi că 
Dobrotescu a vizat paşaportul pentru străinătate. 

Apoi, fiindcă inexplicabilul tot are nevoie de o explicaţie, 
primul-redactor Neică dibui una, care-i părea mai aproape 
de adevăr: 

— 'Te mai asigur că Dobrotescu n-a minţit când a invocat 
căutarea sănătăţii. Pleacă, neică, nu la plimbare. Merge să- 
şi facă operaţie. E canceros. 

— Întâia oară aud. 


— Întâia oară auzi, neică, fiindcă până acum a ascuns. Nu-l 
lăsa nevastă-sa să dea sfoară-n ţară. Înţelegi bine că pentru 
un ministeriabil cancerul nu-i un bilet de recomandaţie. Ce 
garanţie de activitate şi de energie îţi poate da un 
canceros? Te-ntreb, neică? Nevastă-sa s-a opus la operaţie, 
s-a opus la publicitatea boalei. Acum se duce omul să- 
ncerce. Dacă scapă, vă cade plocon! Dacă nu, unul mai 
puţin. 

Debaterul majorităţii rămase pe gânduri, mişcând agitat 
buza de sus, ca iepurii de mosc când foarfecă frunza de 
salată. În acest caz se schimba toată strategia şi 
configuraţia remanierii. Creşteau şansele sale, deşi era cu 
vreo cincisprezece ani mai tânăr decât Leon Dobrotescu şi 
proaspăt intrat în partid. El câştigase, însă, gradele numai 
la excepţional; era dispensat de vechime şi state de 
serviciu. 

— Atunci să-ţi dau eu o idee pe mâine. Propuse, oferind cu 
o excesivă gentileţe portţigaretul deschis. Mi se pare că o 
să ne putem servi reciproc. 

— Dă, neică! Zi, neică! Să ne servim, neică. 

Ioachim Grult, ca unul pe care nu-l interesau măsluielile 
politice, se depărtă spre alte încăperi, zumzăind de lume, 
de glasuri, de foşnetul rochiilor şi de sonore chicote 
tinereşti, În straiele lui cenuşii, peregrina printre fracuri, 
smochinguri, redingote şi toalete decoltate; privind la 
oameni şi la pereţi, ca un turist blazat şi devorat de spleen, 
cu totul indiferent la moravurile şi pricinile de înveselire ale 
indigenilor. 

Îndată ce se apropia de un grup, instinctiv vorbitorii 
scădeau glasul. 

El semăna un cuvânt aci, dincolo altul; râdea de întâmplări 
triste şi se întrista de cele vesele. Pe bătrânul Lecachi Leca 
îl aflase într-un ungher, discutând cu o rudă mai scăpătată a 
Cristodorenilor despre trecerea lui Nae la ministerul unde 
titularii şi secretarii generali nu se puteau lipsi de concursul 
său. 


— Toată puterea e în mâna lui Nae. Nimic nu se mişcă în 
minister fără contrasemnătura lui Nae. 

— Vorbiţi despre amfitrionul nostru? Pufni Ioachim Grult. 
Uite, pe Nae aşa îl văd, acolo îl văd! 

Spunând, ridicase degetul spre raftul cel mai de sus al 
dulapului cu cărţi de la spatele lor. 

Amândoi priviră la raft; pe urmă, unul la altul; apoi, 
împreună, la Ioachim Grult. Nu pricepeau nimic. 

Ioachim Grult îşi tălmăci spusele: 

— Nae şi oricare funcţionar superior. Cu cât e mai inutil, 
cu atât e mai sus pus. Cum stau cărţile în bibliotecă. 

Le întoarse spatele. 

Ruda scăpătată a miresei îşi îndeplini datoria penibilă de a 
informa confidenţial părintele mirelui că Ioachim Grult nu 
se prea bucura de deplinătatea facultăţilor mintale. Lecachi 
Leca, funcţionar vechi, necăjit şi obscur, recunoscu însă că 
vorba n-a fost atât de smintită cum i s-a părut la început. 
Ducea şi el de treizeci de ani greul unui serviciu unde şefii 
soseau şi plecau, mosafiri de două-trei ceasuri pe zi. 

Ioachim Grult se oprise în uşa salonului mare de dans, cu 
degetele înfipte în buzunările de sus ale vestei, descheiat la 
haină, privind peste capete. Descoperise ceva nou. 

Pandora Mladian se afla singură lângă un scaun gol şi 
dădea semne de impacienţă. lar pictorul dansa acum cu 
Gina Alimănescu. Aceasta nu intrase în prevederile sale. 

— Animalul! Rânji, muşcând din coada pipei cu focul stins. 
Animalul! 

— Pardon? Întrebă bătrânul sclivist, cu înfăţişare de fost 
cavalerist ori de diplomat în disponibilitate. 

— Nu e vorba despre dumneata. Alt animal! 

Domnul îşi încrustă monoclul în arcada sprincenei, încercă 
să se cocoşeaseă ofensat, întâlni privirea cenuşie şi 
gheţoasă abia filtrată printre obloanele înguste ale 
pleoapelor, strânse din umeri şi se strecură pe lângă pereţi 
şi scaune s-o invite pe Pandora Mladian la dans. Femeia 
fatală îi rezerva alte ultragii. Avea nervi. lar când avea 


nervi, şi-i descărca foarte democrat şi fără stil, lăsând să 
străbată la suprafaţă din adâncuri atavice expresii şi epitete 
care au făcut epocă pe maidanele copilăriei. 

Şuieră printre dinţi: 

— De asta-mi arde mie acum, să dansez c-un boşorog? 
Cară-ţi ciolanele! 

Bătrânul fost cavalerist sau diplomat în disponibilitate 
scăpă monoclul din orbită şi înălţă ochii spre tavan, 
aşteptând poate să crape catapeteasma cerului. Dar nici o 
catastrofă nu se dezlănţui. Jazz-band-ul continua cu acelaşi 
brio. Perechile se învârteau în acelaşi ritm de sabat african. 

Nimeni din toată sala nu-şi imagina că femeia în roşu, cu 
atât de demonice şi memorabile replici în momente fatale, 
ar fi putut profera asemenea cuvinte de ţaţă mânioasă. Mai 
ales că Pandora Mladian se silea acum să zâmbească 
nepăsătoare, după ce-şi descărcase o primă baterie de 
nervi. 

Se silea să zâmbească şi să nu-şi arunce ochii spre 
fetişcana cu rochia de coloarea aripilor de efemeridă, mică, 
fragilă şi neînsemnată, ea însăşi ca o efemeridă, pe lângă o 
vampă cu reputaţia consacrată de o sinucidere, două 
divorţuri, un bancher ruinat şi alte ravagii ciclonice. 

Cu pieptul strivit în strânsoarea puternică, Gina încerca un 
apel deznădăjduit: „Sergiu. Gigi. Întoarce-te din Platoul 
Pamih. Vino şi mă scoate de aci”. Dar amintirea lui Sergiu 
pălise, se ştergea, murea. Nu mai ştia cum a fost chipul lui. 
Cum suna glasul lui. 

Nimic. 

Un fum care s-a risipit. 

Puternic şi viu era braţul încins după mijlocul ei, ţinând-o 
din nou capturată. 

A fost atât de simplu! „Gâză mică!” atât i-a spus. Gâză 
mică! Aşa cum o alinta altădată. Cum o numea atunci. Şi 
gâza mică s-a ridicat de pe scaun, s-a supus, s-a lăsat 
înlănţuită de mâna pietroasă, târâtă în spirala ameţitoare a 
dansului. 


LIA 


Din păr şi din haine o înfăşură efluviul aceluiaşi parfum: 
amestec de tutun şi lavandă. Face şi aceasta parte din el, 
din magnetismul său. 

Odeta le surâde când perechea lor se apropie o clipă 
printre alte perechi. Un surâs fotogenic, vid, lipsit de orice 
semnificaţie. S-a dovedit că sfaturile prieteneşti n-au nici o 
putere. Gina rămâne ce este. Magistratul ei nu s-a arătat. 
Deci n-a fost nimic serios. Încă o phostie. Iar acum 
dansează cu singurul om cu care n-ar fi trebuit să danseze. 

Peste trei zile, o săptămână ori o lună, va căuta iarăşi o 
canapea să plângă cu ochii înfundaţi în pernă, căci 
deznodământul va fi acelaşi. Data trecută a lăsat-o într-un 
colţ de stradă, în ninsoare, fiindcă deodată îi venise 
capriciul să plece în Orient, la Constantinopol, în Siria, în 
Palestina, în Egipt, de unde s-a întors cu cinci duzini de 
pânze pentru o expoziţie - un nou şi mare succes. Peste trei 
zile, o săptămână ori o lună, va pleca aiurea, în Italia, Tirol 
sau Carpaţi, unde-l va mâna alt capriciu şi de unde se va 
întoarce cu alte duzini de pânze pentru altă expoziţie - alt 
nou şi trâmbiţat succes. Nu e om să-l reţină o femeie. Şi nici 
n-ar permite unei femei asemenea iluzie. Îndată ce simte o 
cât de slabă cătuşă, se scutură. El are egoismul artei. 
Aceasta le-o spune tuturor cu un candid cinism. Pandora 
Mladian ştie ceva: ea, care în faţa lui a redevenit o biată 
Pisicuţă domestică şi smiorcăită. 

Cu satisfacția virtuţii asistând la scârbavnicele zvârcoliri 
ale pasiunii, Odeta urmărea peste umărul dansatorului său 
când ochii Pandorei Mladian, când ochii Ginei Alimănescu. 

Se petrecuse un schimb într-adevăr ciudat. 

Acum trei ore actriţa intrase în casa drapată în mătase 
roşie, păşind cu o superbie arogantă şi abia miluind 
muritorii de rând cu privirea-i fatală. Gina Alimănescu se 
făcuse mică în dosul mănunchiului de garoafe. După trei 
ore Pandora Mladian îşi sângera buzele şi trăda o agitare 
nedemnă de ea. În schimb, Gina avea o faţă necunoscută, o 
sclipire sălbatică şi rea în ochi, provocătoare, posedată de 


un duh al sfruntării şi al pierzării. Tot dânsa fusese cea care 
a plâns astăzi-dimineaţă? Cum pot arăta aceeaşi ochi atât 
de altfel într-o singură zi? 

În rochia albă şi virginală, Odeta se simţea egoist feri cită, 
pusă la adăpost, apărată de astfel de rătăciri nebuneşti cu 
neîntârziate şi crunte ispaşe. Privirea ei îl căuta pe Barbu. 
Şi-au surâs. Barbu dansa cu Nadina. Din nou i s-a răsucit 
funta ca o elice de avion. Din nou i s-a zburlit o şuviţă de 
păr roşu în creştet, ca smocul rebel al lui Poil de Carotte. 
Dar ce însemnătate au aceste insuficiențe, comic 
înduioşătoare, în portul unui bărbat? Ea n-a cerut vieţii o 
iubire fatală, nici un tovarăş preocupat de dunga 
pantalonilor şi de problema cravatelor savant asortate la 
coloarea hainelor şi a cerului. Barbu e un soţ ideal, sigur, 
fără surprize. Peste patru ore se vor urca în tren. Peste 
două zile vor fi în Italia, voiajul clasic de nuntă pe care l-au 
întreprins acum mai bine de un sfert de veac şi Maria cu 
Nae Cristodoreanu. Veneţia, Florenţa, Lacurile. Pe urmă 
viaţa lor va curge tot aşa, molcomă, chibzuită, păstrându-se 
pe pământ. Se va feri să prelungească prietenia cu Gina, 
fiindcă soarta ei e scrisă. O pândeşte declasarea. Pare a nu 
înţelege că tot ce este permis unei actriţe scutite de tipicul 
moralei burgheze ca Pandora Mladian nu este tolerat unei 
fete care n-a trecut pe la ofiţerul stării civile. Gina e lipsită 
de cel mai elementar instinct de conservare. Lumea nu 
iartă, viaţa nu iartă. Ea nu-şi va complica existenţa cu o 
amiciţie compromiţătoare. 

Odeta zâmbi astfel camaradei de şcoală şi de copilărie 
chiar în clipa când o ştergea de pe lista viitoarelor invitate 
la masă şi la ceaiuri. Nu-i părea că săvârşeşte act crud, de 
trădare. Fiecare îşi apără liniştea confortabilă a vieţii cum îl 
ajută priceperea şi inima. Ea nu împărtăşeşte judecăţile 
extravagante ale unchiului Ioachim. 

Şi, într-adevăr, judecăţile lui Ioachim Grult sunau acum 
mai extravagante decât şi le-ar fi închipuit Odeta. 


Trecuse în grădina cu tavan mobil de sticlă. Aci, masa cea 
mare în formă de potcoavă făcuse loc altora mai mici, 
discret şi artistic grupate în unghere. La câteva s-au 
aglutinat după afinități nuntaşii în război cu jazz-band-ul, 
dansul şi băuturile fabricate în eprubetele lui Simeon. Erau 
cheflii cu slăbiciune pentru vin vechi şi taraf lăutăresc. 
Amfitrionii nu-i uitaseră. Le-au rezervat acest teri toriu cu 
uşile închise spre saloanele desfătărilor eretice, i-au izolat 
sub cerul cu stele şi le-au lăsat scripcarul vestit să le sufle la 
ureche anumite cântece pe drumul cel mic. 

Lecache Leca se socotise, în sfârşit, dezlegat de obligaţiile 
sale de părinte, socru şi cuscru. Venise vremea să-şi caute 
puţin şi de suflet. Se strecurase în cotlonul cel mai dosnic 
cu ruda scăpătată a Cristodorenilor; amândoi cinsteau la o 
măsuţă rotundă, încântați foarte de un vin ruginit pe care îl 
deşertau din sticlă în pahare şi din pahare pe gât cu o 
evlavie impresionantă. Tihna le-a turburat-o Ioachim Grult, 
înfigându-şi un scaun alături. Băutorii de vin au tăcut. 
Părintele mirelui şi-a încheiat nasturii redingotei, instinctiv, 
ca în faţa unui inspector general, năzuros şi sever. 

Ioachim Grult mârâi: 

— Eşti un bătrânel de ispravă! De ispravă îmi pare şi 
Barbu. De ce nu l-ai oprit să facă prostia de astăzi? 

Bătrânul încercă să surâdă ca de o glumă care la el nu 
prindea. 

— 'Tot prostii de acestea să facă Bărbucul meu! 

— Îi ajunge una singură. De altele nu mai are nevoie. 

— Vrei să spui dumneata că n-are să fie o căsătorie 
fericită? Întrebă Lecache Leca, neliniştit de asemenea 
cobiri. 

— Tocmai! Are să fie o căsătorie fericită, prea fericită. 
Barbu avea însă drept la altceva mai bun decât la o 
căsătorie fericită. Mi-a vorbit acum câteva luni despre o 
invenţie a lui, despre nişte cercetări. Foarte interesante. 
Am câştigat şi eu bani odinioară, mulţi bani, folosind 
invențiile şi cercetările câtorva oameni ca băiatul dumitale. 


Vorbesc deci în cunoştinţă de cauză. Unor astfel de oameni 
nu le priesc căsătoriile fericite. Sunt fericiri care atârnă ca 
ghiulele de plumb: trag la fund. Lui Barbu îi trebuia o 
tovarăşă capabilă să rabde şi să sufere. Să locuiască într-o 
mansardă şi să le fie chiria o problemă. Nepoată-mea, 
Odeta, îl va apăra de aşa ceva. Barbu se va simţi un soţ 
fericit ca porcul din coteţ pus la îngrăşat. 

Părintele mirelui fu cuprins de o mare mâhnire. Nu fiindcă 
acorda cumva vreo încredere celor rostite de Ioachim Grult, 
ci fiindcă se aflau pe lume oameni atât de înveninaţi. În 
bunăvoia tuturor, aceste două stafii, doamna Aspasia Grult 
şi feciorul său Ioachim, cutreierau sălile, îngheţând veselia 
pe buze cu vorbele lor şi cu privirile lor. Ce plăcere vor fi 
găsind? Vinul îşi pierduse aroma şi gustul. Lecache Leca 
puse paharul pe masă, păzindu-se să nu facă pată pe faţa 
de olandă. Mulţumi cerului că „băbuşcă-sa” nu s-a aflat aci 
pentru a auzi asemenea prăpăstii. Ar mai fi avut de ce să se 
răsucească în pat câteva nopţi, fără somn, oftând, muncită 
de o nouă îndoială şi grijă. 

Ioachim Grult se întoarse spre ruda săracă a 
Cristodorenilor, întrebând cu brutalitate: 

— Şi fata ce-ţi face? 

Nevoiaşul clătină din cap cu obidă. Întrebarea îi învenina 
şi lui o rană mai veche: 

— Ce să facă? Tot aşa cum o ştii, cucoane Ioachime. Când 
nu mai poate răbda, vine acasă o săptămână, două. Atunci 
credem că am hotărât-o să pornească formele de 
despărţenie. 'Tace, ne ascultă şi ne aprobă. Mă bucur şi eu; 
se bucură şi nevastă-mea că am înduplecat-o. Pe urmă, în 
ajun de a tocmi avocat, tot la el se întoarce, măcar că o 
schingiuieşte. Nu pricep ce putere are asupra ei 
hoţomanul! 

Ioachim Grult rânji, scociorându-şi pipa şi presărând 
scrumul pe banda îngustă de pansele: 

— Dacă ai să te gândeşti mai bine la cele ce te învaţă 
meseria ta, ai să pricepi. 


Omul înălţă ochii nedumerit. El era administrator la o 
moşie cu herghelii de cai. Nu vedea nici o legătură. 

— Ce are a face păcătoasa mea de meserie cu necazurile 
fetei, cucoane Ioachime? 

— 'Ţi-am spus să te gândeşti la învăţăturile meseriei de 
herghelegiu, nu la meserie. De prisos să pierdem timpul 
dacă nu te-ai lămurit dintr-un cuvânt! Spuse Ioachim Grult, 
strâmbând dezgustat buzele şi ridicându-se de pe scaun. 

Cei doi au rămas posomorâţi înaintea paharelor. Se 
năruise tihnita lor voie bună, sfătoasă şi simplă, care până 
adineauri se mulţumise cu o sticlă de vin ruginit şi cu un 
ungher unde nu-i turbura nimeni. 

— Uite aşa ne freacă! Gemu rubedenia scăpătată a 
Cristodorenilor. E un om teribil! 

Ioachim Grult păşea din nou printre fracuri şi toalete în 
mare decolteu cu gura încă mai amară, cu privirea încă mai 
gheţoasă. 

EI se lămurise. 

Tot ce-a săvârşit astăzi, tot ce-a spus şi-a gândit a fost o 
pidosnică parodie. A turburat bucurii, a zădărnicit plăcerile 
vinovate şi nevinovate ale altora, îndelaolaltă, fără 
deosebire; a picurat pretutindeni un strop de venin. Ele 
feciorul Aspasiei Grult; poartă blestemul ei în sânge. lar 
când s-a înduioşat de soarta unei făpturi fragile ca Gina 
Alimănescu, a împins-o în braţele omului de care se cu- 
venea s-o apere. L-a scandalizat greoaia lipsă de pricepere 
a herghelegiului. Dar el n-a uitat oare aceeaşi învăţătură 
din cartea bunului crescător de cai, tot atât de crud 
potrivită la oameni ca şi la dobitoace? E o lege biologică 
fără abatere. Aceeaşi pentru cai, câini, fata 
administratorului de moşie, Gina Alimănescu, oricine, 
oricare. O femelă păstrează pentru totdeauna pecetea 
primului mascul care i-a dat primul fior. Dezgolită de 
poezie, realitatea brută la aceasta se reduce. Şi el s-a făcut 
complicele unei hidoase capitulări a cărnii, injustă şi 
umilitoare. 


Se dădu în lături, cum făceau toţi. 

Deschideau cale Pandorei Mladian. 

Actriţa trecu valvârtej spre ieşire, cu buzele strânse, 
îmbrăcându-şi din mers mantoul de catifea roşie peste 
rochia de mătase roşie, uitând să-şi ia noapte bună. Fâlfâiau 
în jurul ei aripi de flăcări. Niciodată pe scenă nu izbutise o 
ieşire mai furtunoasă şi mai încărcată de ameninţări. 

— Ce-a fost, frate dragă? De ce s-a supărat? Întrebă Nae 
Cristodoreanu, ştergându-şi năduşeala de pe fruntea pleaşă 
şi de pe obrazul cu ţepi de arici. 

Pricepea tot atât de greu ca rubedenia scăpătată, 
herghelegiul. 

— N-a fost nimic, Nae. Îl linişti cu blândeţe Ioachim Grult. 
Vezi-ţi de treburile tale. A fost o ieşire teatrală, şi nimic 
altceva. 

Nae Cristodoreanu se opri, surprins de blândeţea 
neobişnuită din glasul cumnatului. 

— Ioachime. Îngăimă,. Apucându-i amândouă mâinile. Bine 
că te văd, în sfârşit, altfel! 

Ioachim Grult îşi trase încet mâinile şi le înfundă în 
adâncul buzunărilor. Rosti cu o ironie indulgentă: 

— Fii serios, Nae! Nu-ţi stă bine sentimental cu ase menea 
barbă. Du-te şi te ferchezuieşte. 

— E o idee! Exclamă celălalt cu entuziasm, pipăindu-şi 
ghimpii negri-albăstrii. 

De bucuria împăcării, ar fi fost gata să îndeplinească orice 
capriciu al lui Ioachim Grult. 

Dar Ioachim Grult îi întorsese spatele. El privea o nouă 
ieşire, mai puţin teatrală. Gina Alimănescu scobora treptele 
cu fruntea în jos, cu umerii căzuţi, cu braţele atârnate de-a 
lungul trupului, ca o mică sclavă, împleticindu-se spre locul 
de sacrificiu. Palma bărbatului îi cuprinse un umăr în 
cleştele tare, cu un gest scurt şi neînduplecat de posesiune. 

— Animalul! Mormăi Ioachim Grult. 

— Pardon? Întrebă întorcându-se domnul bătrân cu 
înfăţişare de fost cavalerist sau diplomat în disponibilitate. 


Când dădu ochii tot cu Ioachim Grult, scăpă monoclul în 
juvăţul negru, apucă spre cealaltă uşă şi se pierdu în ghiţit 
în mişcarea giratorie a dansului. Omul în haine cenuşii 
ajunse iarăşi la bar. 

— Apă? Apollinaris, domnule Grult? Se repezi Simeon să-l 
servească. 

— Nu, amice. Un coniac mare. Dublu, triplu. 

— Vă servim şi coniac. 

Simeon se execută cu vizibilă dezaprobare. Ioachim Grult 
încălzi balonul de cristal în palme. Savură mirosul 
coniacului, sorbi cu înghiţituri mici. Ţinând cotul rezemat 
de masa înaltă, vorbi: 

— Îţi mai aminteşti tu, Simeoane, despre evanghelistul 
nostru? 

— Evanghelistul Marcu. Cum să nu mi-l amintesc, 
sărmanul de el?! 

Simeon simţea o generoasă compătimire pentru nebunii 
oare se socoteau locomotivă, evanghelistul Marcu, 
Napoleon sau Turnul de la Pisa. El admitea o singură 
nebunie onorabilă: a fi ori a fi fost împăratul în exil al 
Chinei. 

— Aşadar, ţi-l aminteşti, Simeoane? Cred că a rămas tot 
acolo. Nu mai are vindecare! Astăzi s-a împlinit un an de 
când ne-a adunat să-i ascultăm evanghelia pentru 
Dumineca orbului. „Şi au pus mâinile pe el şi l-au întrebat: 
„Vezi ceva?, El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, 
dar mi se par ca nişte copaci,. Apoi Isus au zis lor: „Eu am 
venit în lumea aceasta pentru o judecată anume: acei ce nu 
văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi,,„. Simeoane, 
evanghelistul nostru avea mare dreptate. În lumea aceasta 
în care ne-am întors toţi sunt orbi. Orb sunt şi eu, mai jalnic 
încă decât ceilalţi. 

— Hait! Îşi spuse Simeon cu milă. Se crede orb, sărmanul! 
Îmi pare mie că în scurtă vreme am să aud că iarăşi l-au dus 
unde-a mai fost. 


— Sunt orb. Am fost şi sunt orb, Simeoane. Nu te 
minunează că toţi orbecăim? Pretinzi că eu sunt aşa cum 
mă vezi tu? Pot eu pretinde că tu eşti aşa cum te văd eu? 
Nu, Simeoane! Nimeni nu poate să vadă şi să înţeleagă pe 
nimeni. Nici în oglindă nu te vezi tu, pe tine, cel adevărat. 
Recunoşti? 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, numai că aşa este. 
Recunoscu Simeon, care ştia din proprie experienţă că 
nebunii nu trebuie contrariaţi. 

Ioachim Grult îl cercetă cu ochii pătrunzători. 

— Şi tu pretinzi că te simţi fericit? 

— Fericit nu-i nimeni, domnule Grult. Nu există fericire 
deplină pe lume. 

— Ba există, Simeoane. Acei de acolo, de la noi, erau 
fericiţi. Tu, când erai împăratul Chinei. Evanghelistul 
Marcu, atunci când se căznea să ne deschidă ochii. Îmi pare 
că am să mă întorc. Sigur că am să mă întorc. Mâine 
dimineaţă îmi strâng bagajele şi mă prezint. Mi s-a luat o 
ceaţă de pe ochi în această Duminecă a orbului. „Apoi Isus 
au zis lor: „Eu am venit pentru o judecată anume: acei ce 
nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi,,„. Rămâi cu bine, 
Simeoane, te aştept! Voi avea nevoie de cineva să-mi curăţe 
hainele. Am să-ţi procur decoraţii noi. Un asortiment 
complet. Pot să-ţi dau dintr-ale mele. Am destule tinichele! 

Simeon îşi făcu trei cruci mărunte în dosul baricadei 
înalte. 

Ioachim Grult surâdea cu o desăvârşită împăcare: 

— Acum înţeleg ce m-a făcut să mă opresc astăzi- 
dimineaţă la orbul de la Grădina Tâncăbeascăi. Se pregătea 
ceva în mine. Orbul stătea cu palmele pe genunchi şi 
aştepta o minune ca pentru dumineca lui. 

Orbul stătea neclintit pe marginea patului, cu palmele pe 
genunchi, cu bulbii albi înălţaţi spre tavan; dar el n-aştepta 
nici o minune şi nici nu se mai ruga pentru vreuna. 

Dumineca lui trecuse. 


A ascultat orologiul din turla bisericii bătând miez de 
noapte, pe urmă sferturile de ceas până la trei; mai auzise 
şi cocoşul din vecini dând un semnal răguşit, la care a 
răspuns îndată altul şi altul, din ce în ce mai slab şi din ce în 
ce mai departe, până la capătul mahalalei, până la ca pătul 
lumii. 

Acum se lăsase tăcere. 

Ca niciodată, o tăcere cutreierată de duhuri vrăjmaşe, de 
duhuri spăimoase. 

Încă de când se afla la locul său pe lespedea de piatră, în 
colţ, la Grădina Tâncăbeascăi, simţise împresurându-l 
deodată ameninţarea aceasta vicleană, necunoscută, 
crescând, strângându-l de aproape. Era înainte de amiază. 
Trecuse omul ciudat cu vorbe nebune şi râs nechezat, îi 
lepădase în pălărie hârtia gheomotoc şi îşi culesese singur 
mărunţişul ca orice rest la o ticăloasă tejghea de prăvălie. 
Ar fi vrut să-i spună un cuvânt greu fiindcă îi blasfemase cu 
rânjet datoria lui de orb sărman încărcată de cutremurate 
răspunderi. A ridicat mâna cu gând de vorbire. A fost prea 
târziu. Omul plecase. Paşii s-au depărtat, s-au amestecat, s- 
au topit în vuietul surd al altor o sută şi o mie de paşi, câţi 
se ţeseau vânturându-se spre inima târgului. S-a pierdut. Şi 
atunci, în cele o sută şi o mie de alte sunete, urechea 
orbului a desluşit deodată un mers ca niciunul altul pe 
lume. 

Un mers prelins pe tălpi de pâslă. 

A tresărit din neclintirea de piatră, pe scaunul său de 
piatră, când paşii aceia s-au ales dintre alţii o sută şi o mie 
venind către el. Auzul i-a surprins mai întâi oprindu-se la 
colţul de stradă, din stânga. I-a urmărit, strămutându-se în 
celălalt colţ. Mai apoi paşii s-au întors. L-au ocolit. Nu l-au 
mai părăsit o clipită. Au strâns în juru-i sforile şi nodurile 
unui laţ nevăzut. Cei miluiţi de Atotputernicul cu lumina 
deplină a ochilor n-ar fi avut cum să zărească laţul, căci 
firele nu erau de sfoară, verigile nu erau de plumbi. Orbii, 
ca şi vietăţile crescute în bezna adâncă a codrilor şi în 


afunduri de vizuine, adulmecă însă apropierea primejdiei cu 
alte tainice şi neînşelate simţiri. El a cunoscut că paşii erau 
pentru dânsul, a ştiut că îl căutau, l-au găsit, îl aşteaptă. 

Când a pornit, într-amurg, spre bordeiul din mahala, 
pipăind zidurile aspre cu mâna şi marginea trotuarului cu 
băţul lucios, paşii s-au înşirat după el. Fără grabă. Cu o 
răbdare încordată, dar plină de linişte, stăpână pe 
siguranţa neclătinată a sfârşitului. Tot aşa, fiara din codru 
îşi pândeşte prada aleasă, încet, cu viclene ocoluri, pas 
după pas, în râpi şi hugeaguri, până la adăpătoarea ori la 
culcuşul unde-i va sugruma beregata cu dinţii. 

Orbul a poposit înadins, să încerce ceea ce nu mai era o 
părere. Au poposit şi paşii. Orbul a străbătut de-a 
curmezişul o piaţă, printre tramvaie, trăsuri şi căruţe, 
fiindcă vânătoarea şi pânda se desfăşurau în altfel de codru, 
fără frunzare, hăţişuri, poteci şi izvoare; într-un codru de 
ziduri şi piatră, stâlpi de schijă şi plase de sârme; un codru 
tot atât de pustiu şi sălbatic. Paşii l-au lăsat să treacă, i-au 
luat-o înainte, s-au furişat arcuind un înconjur, şi din nou, 
pe uliţe din ce în ce mai deşarte şi mărginaşe, s-au păstrat 
la aceeaşi distanţă în soarele blând şi molatic de seară. 

Omul din urma orbului nu mergea singur. Îl însoțea un 
tovarăş. Dar paşii aceluia sunau ca oricare alţii. Orbul ştia 
că pentru dânsul veneau numai paşii prelinşi pe tălpi de 
pâslă. 

În faţa portiţei s-a oprit şi a oftat. Fără durere şi 
deznădejde. Ar fi putut să treacă de-a dreptul la încăperile 
din fund, unde găzduiau muncitori mai nevoiaşi decât el, să 
le ceară pază şi ajutor. De ce să se împotrivească însă unei 
voințe hotărâte de sus? A oftat pentru păcatul care va apăsa 
pe un cuget de om. „Iară Isus zicea: „Părinte, iartă-le lor că 
nu ştiu ce fac,,„. Orbul a deschis portiţa de lemn. Balamalele 
uscate au scârţăit. Atunci s-a întors şi a lipit portiţa în lături. 
De ce să mai scârţâie? Toate vor fi precum au fost undeva 
scrise. „Părinte, iartă-le lor!” 


Orbul lui Dumnezeu a răsucit cheia uşii, a intrat în odaia 
scundă şi albă, a rezemat băţul lustruit de palmă la locul 
său, în ungher, măcar că n-avea să-i mai folosească vre- 
odată. A aprins lampa, a suflat în chibrit, a pus beţigaşul 
stins în cutioara de pe prichiciul sobei. Era un obicei rămas 
din copilărie, neaşteptat şi neînțeles la un orb din născare. 
Pe atunci îl creşteau străini cu văzul întreg, îl trimiteau să 
cerşească şi îi numărau în fiecare seară agoniseala. 
Aprindeau gazorniţa, îşi vedeau de treburile lor, se căinau 
de necazurile lor şi îşi urzeau pentru a doua zi plănuirile 
lor. Erau oameni săraci, de ispravă, cu teamă şi credinţă în 
puterile cerului; nu i-au spus niciodată de unde a venit şi 
cum l-au strâns de pe drumuri, copil lepădat şi milos; iar 
dacă îl mânau să ceară de pomană, o făceau ca să-şi 
plătească singur mâncarea, fiindcă ei nu i-o puteau da. Tot 
ce întrecea i-au pus la o parte. Era un drept neatins. El se 
aşeza pe marginea laviţei, cu palmele pe genunchi, cum stă 
şi acum, ascultând. Simţea lumina caldă şi bună; duhoarea 
fumegoasă a gazorniţei se lega de tihna adăpostului primi- 
tor, de orânduielile vieților despărțite de noapte şi zi după 
mersul soarelui pe cer, în lumea celor pentru care există 
noapte şi zi, soare şi stele. Când milostivele gazde s-au 
risipit în morminte şi el a rămas singur, a respectat cu 
sfinţenie orânduiala. 

S-a învrednicit el, cel mai nevolnic, să intre în stăpânirea 
bojdeucii cumpărate din mila norodului. A cruțat toate aşa 
cum au fost. În fiecare seară aprindea lampa, măcar că 
lumina nu-i pentru nimeni. Se aşeza în acelaşi loc, cu 
palmele pe genunchi, drept şi neclintit ca pe lespedea de 
piatră din colţ de la Grădina Tâncăbeascăi. Îşi îndeplinea 
datoria. Înălţa smerite rugăciuni pentru alţii, precum i-au 
fost ce rute de neveste cu necazuri casnice; de babe 
bisericoase cu feciori plecaţi în lume; de mahalagii cu 
procese şi de trecători care au pierdut bani la cărţi şi 
nădăjduiau să-i câştige înapoi. 


În redingota verzuie a răposatului profesor universitar cu 
prelegeri celebre, orbul lui Dumnezeu a încercat să se 
roage şi în această seară. Venise cu un pomelnic lung, 
târâse pe umeri povara bântuitelor suflete câte şi-au pus 
nădejdea din urmă într-o închinăciune de orb. 

Dar gândul mereu căuta afară, la paşii de pâslă dând casei 
târcol, la duhul din beznă împresurându-l tot mai de 
aproape. Astfel, întâia oară îşi călca datoria. lar pentru 
asemenea slăbiciune netrebnică se osândea cu scârbă de el 
şi cu jale de el. Minune nu mai aştepta. În minune nu mai 
credea. Se desăvârşise minune urâtă şi rea. S-a ştiut orbul 
lui Dumnezeu, ales întru o anumită chibzuială a lumii peste 
puterile lui de a înţelege. A aflat că-l stăpâneau şi pe dânsul 
păcătoasele temeri legate de carne. În loc să se roage cu 
sufletul slobod, cugetul căuta la oamenii de afară, auzul 
ciulit pândea furişarea paşilor cu talpa moale, de pâslă. I-a 
înşelat pe toţi cei ce aşteptau în această duminecă a lui, a 
orbului, rugăciunile de ajutor şi de izbăvire primite la 
ceruri. l-a minciunit. El era un păcătos ca oricare altul, rob 
netrebnic al trupului, cum într-alt fel a fost şi dascălul cu 
rostiri vestite, stăpânul dintâi al redingotei cu rozeta 
decoraţiei prinsă în butonieră. Acela se tăvălea în paturi 
străine. El se cutremura la o presimţire a morţii. Într-un fel 
ori în altul, era tot o lepădare a sufletului la poruncile 
păcătoase ale trupului. 

Orbul a oftat aşteptând. 

Omul de afară se apropiase de fereastră pe tălpile moi a 
privit înăuntru pe geam, s-a întors la tovarăşul său. Zvârlind 
mucul de ţigară, a sâsâit printre dinţi şi a vorbit cu mânie în 
întuneric: 

— Dracul să-l ia de orb al lui Dumnezeu! Nu se mai culcă. 
N-ai să-mi scoţi mie din cap părerile mele. 

— Anume? Întrebă celălalt, rezemat de zaplaz, cu mâinile 
înfipte în bata pantalonilor. 

— Anume? Mai întâi că nu-i orb. E un ticălos. Se pre face. 
Altfel, de ce-ar fi aprins lampa? Una. Şi-al doilea, mă tem că 


ne-a simţit, ne aşteaptă şi ne pregăteşte ceva. Altfel, de ce 
nu se culcă? Toţi s-au culcat. El ce păzeşte? 

— Poate suferă de boală boierească. Nu poate dormi. 

— Eu m-aş lăsa păgubaş. 

Celălalt se dezlipi de zaplaz. Culese o frunză păroasă de 
gutui, o mestecă între dinţi, scuipă sucul astringent. Se 
întoarse legănat şi îşi apucă tovarăşul de piepţii hainei, 
zguduindu-l şi privindu-l în ochi de aproape, prin întunerec. 

Îşi trimiteau unul altuia în nări duhneala de tutun muced şi 
acru. 

— Ascultă, nenişorule! Ţi-a mers rău cu mine vreodată? 
Am ieşit rău la vreo socoteală până acum? 

— Nu zic. 

— Nu zici, dar spui. Mai adineaori spuneai altfel, când a 
deschis lada şi a deşertat banii. I-ai văzut ori nu cu ochii tâi? 

— Văzut. O faţă de pernă pe sfert. 

— Ţi-ajunge? Ne-ajung? Omul cu tălpile de pâslă râse 
înăbuşit cu mâna la gură: Chiar dacă îi numai mărunţiş, ne- 
ajunge pe toată vara şi pe toată iarna. Asta nu zic. 

— Atunci, nu zice. S-aşteptăm! 

Au trecut amândoi de cealaltă parte a uliţei. Au aprins 
chioştecurile adunate de pe trotuare. O duceau amarnic de 
două săptămâni. La aceasta ajunseseră: să strângă capete 
de ţigări de pe stradă. Când le-a încolţit dis-de-dimineaţă 
gândul să sugrume şi să prade orbul din colţ de la Grădina 
Tâncăbeascăi, le ghiorăiau maţele după două zile de post 
negru. Altă scăpare nu se arăta. 

— A stins! Răsuflă cel cu tălpile moi. 

— Ce-ţi spuneam?! Răbdare. Mai aşteptăm, să-l răzbească 
somnul dintâi. 

Trase cu sete din chioştecul jilav. Un cocoş cântă undeva 
aproape de tot, bătând din aripi. Răspunse altul şi altul, din 
ce în ce mai depărtat şi mai slab, până la capătul mahalalei, 
până la capătul lumii. Adierea de vânt aduse un mi ros 
dulceag de liliac înflorit. A duruit o birjă în afund de 
pământ. S-a oprit tot la capătul lumii. Tăcerea s-a întins mai 


spăimoasă. Amândoi au scuipat ţigările lipite de buze, le-au 
călcat cu piciorul şi au trecut uliţa îndărăt. 

— Intri. Ştii unde-i căpătâiul patului. Dacă se poate: fără 
cuţit, fără ciocan! Numai cu mâinile. Nu lasă urme, nu 
curge sânge. 

— Cum?! Tot eu? Întrebă cel cu tălpile de pâslă. 

În loc de răspuns, tovarăşul îşi ridică gheata şi ciocăni cu 
unghia tare în talpa scorojită de piele. 

— Nu-i fi vrând să-l deştept cu scârţul meu! Semnalul îl 
ştii. Un fluierat: rămâi pe loc şi nu mişti orice se-ntâmplă. 
Două: apucăm fiecare unde vedem cu ochii. Primejdie mare. 
Cloncanii! 

Cel cu paşii de pâslă îşi înghiţi adânc răsuflarea. Turbure 
îşi făcuse socoteala că e sortit să ucidă un om, să mai ucidă 
un om, numai fiindcă purta încălțări fără de scârţ. Îşi şterse 
sudoarea rece de pe frunte cu dosul palmei. Intră cu paşii 
elastici de fiară. Uşa era deschisă. Orbul îl aştepta în 
întuneric, culcat cu faţa în sus, îmbrăcat în straiul de 
sărbătoare, cu ochii bulboşi şi goi, căscaţi spre tavan. Când 
a simţit degetele ciolănoase şi mari căutându-i gâtul, l-a 
potrivit singur în cleştele viu. Gândul a fost pentru alţii, nu 
pentru el: „Părinte, în mâinile cui dau duhul meu?” 

Dar răspunsul nu l-a ştiut. Fără zvârcolire şi gemăt, a 
trecut dintr-un întunerec în altul mai mare, gheţos şi veşnic. 
Se biruise. 

SINEALA NOPŢII S-A TOPIT. Deasupra caselor sure şi fere 
cate, cerul a fost pe rând violet, albastru-verzui, cenuşiu, pe 
urmă roz ca puful mătăsos de pe guşa flamandului, pe urmă 
pai ca o poleială de veche icoană, pe urmă iarăşi albastru, 
alt albastru, transparent şi mediteranic. Stelele au căzut 
una câte una. A mai tremurat luceafă rul de dimineaţă, viu 
şi fosforic. L-a şters cu buretele o fulguire de nor. 

Şi deodată a izbucnit vânzătorul de gazete cu răcnet: 

— Univers! Dimineaţa! Ziarul! 

S-a deschis o fereastră. Dincolo, o poartă de fier. Au 
scrâşnit roţile celui dintâi tramvai. Un automobil a trecut 


învârtejind în golul de aer din spate afişul de ieri, rupt de 
chioşcar. Hârtia s-a lăţit pe asfalt cu literele albe şi roşii în 
sus. Era acum o hârtie fără folos, moartă, bilanţul unei zile 
pentru totdeauna sfârşite, absorbită de un neant fără 
întoarcere: „Săptămâna cărţii. Cum se remaniază guvernul 
Hitler. Ungaria se plânge Ligii Naţiunilor. S-au cerut 
dosarele în afacerea Skoda. Ex-împărăteasa Zitta vine în 
Austria. Festivităţile în cinstea d-lui Tewfik Rustu-Bey. 
Moartea lui Lazăr Şeineanu la Paris.” 

Acum chioşcarul bătea în ţinte alt afiş, proaspăt, cu alt 
bilanţ al altei zile, din care mâine nu va mai rămâne nici o 
urmă într-o amintire de om: „Groaznicul accident de 
automobil de pe şoseaua Bucureşti-Târgovişte. Instalarea 
episcopului Dionisie Erhan. Înmormântarea doamnei Sanda 
Dobrotescu. D-l Tewfik Rustu-Bey vorbeşte presei. Se 
amână remanierea? Seceta a încetat. Situaţia semănături- 
lor după ploile din Ardeal şi Moldova. Insull eliberat din 
închisoare.” 

Undeva, în câmp, rapidul de dimineaţă pentru străinătate 
trece vertiginos, vânzolind frunzele mărunte ale salcâmilor 
de pe taluz. Acolo, în cealaltă noapte, a deraiat o garnitură 
de marfă. Mai este un vagon prăvălat. Dar nu mai cântă nici 
o privighetoare în salcâmi şi nici un broscoi cu glasul de 
bas, un Şaliapin al neamului batracian. Cu coatele rezemate 
de bara ferestrei, priveşte spre răsărit Leon Dobrotescu 
dintr-un vagon; din vagonul de alături priveşte o pereche 
tânără, cu ochi nedormiţi: Odeta şi Barbu, plecaţi în drum 
către ţara Italiei: Veneţia, Florenţa, albastrele lacuri. E 
curios, abia au plecat, şi nu-şi mai au nimica de spus. Barbu, 
cu părul roşcat răsfirat de vânt, îşi păstrează gândurile 
pentru el; Odeta îşi deschide cutioara de pudră 
comprimată. Şi tac amândoi. Taluzul cu salcâmi a rămas în 
urmă. Frunzele mărunte şi ovale s-au potolit neclintite. Cine 
ar spune, oare, că în cealaltă noapte doi necunoscuţi au 
contemplat de acolo cerul şi stelele, simțindu-se singuri, 
căutându-se, lăsându-se furaţi de amăgirea că se 


pregăteşte ceva nou şi încă nespus, că-i aşteaptă? Totu-i 
sfârşit şi deşert. 

La masa verde a tripoului mai moţăiesc câţiva 
supraviețuitori, cu obrajii de sugativă decolorată, cu ochii 
spuziţi de fum şi de veghe. Sergiu Miclăuş mai are două 
hârtii de o mie înainte. Atât i-a rămas, ca în orice dimineaţă 
de altădată. 

Pontează numai chibiţii, cu fişe asudate de un pol. Sergiu 
şi-a văzut prietenul strecurând pe sub mâna altora câte o 
sută, jucând cu banii săi contra sa. A surâs cu milă. Milă de 
el? Milă de Valeriu Dragomir? Prietenul a terminat banii. A 
pierdut tot. S-a lungit pe un scaun lângă perete, cu 
picioarele întinse pe alt scaun. Sforăie cu gura căscată. 
Cărnurile îi cad moi, putrede, dospite. Din când în când, 
Sergiu îşi aruncă ochii. Se vede pe el cum va fi. Acesta-i 
Platoul Pamir. „Nu întârzia, te hog, phea mult în Platoul tău 
Pamih”. Acesta-i Platoul Pamir! 'Totu-i sfârşit şi deşert. 

Florile albe s-au vestejit pe un mormânt nou şi prea 
încărcat de coroane. Mai este nevoie de timp până ce se va 
încorpora cimitirului. O vrabie zburlită s-a oprit să soarbă 
roua dintr-o cupă de crin. Paznicul a lepădat grebla şi 
măturoiul de pe umeri. S-a plecat într-un genunchi şi a scos 
briceagul. Retează panglicele late, pe care le adună pentru 
nepoate. Sunt multe panglici. A fost o moartă de neam ales, 
cu multe regrete eterne în urmă. Nepoatele se vor bucura 
şi vor bate din palme. 

La uşă a mieunat Papanaş, cu coada bârzoi, cerându-se 
afară. I-a deschis madam Anica Stoian, zuruind cheile în 
veriga de la cingătoare. Matei aşteaptă pe scări, ţinând 
toarta coşului de piaţă pe braţ. A mai trecut o duminecă a 
orbului, fără semn să afle de urma babei pierdute în lume. 

Pe alte scări, cu alt coş de papură trecut pe mână, Reveica, 
baba cea surdă, îşi înnoadă tulpanul sub bărbia osoasă. A 
mai trecut o duminecă a orbului fără semn să afle de urma 
bărbatului plecat în lume după o ţigancă şuie. 


Perdeaua de la fereastra Catrionei Catriowina e dată în 
lături. În pătucul scurt şi îngust, cu polog de mătase, fosta 
primă-balerină de operă imperială s-a ridicat într-un cot. 
Pândeşte vuietul roţilor de automobil. Nu se opreşte 
niciunul. Plicurile lipite aşteaptă pe marginea mesuţei de la 
căpătâi. 

Sunt două: unul cu un anunţ de înmormântare, altul cu o 
invitaţie de nuntă. Catriona suspină uşor, cercetând 
ceasornicul cu bătaia măruntă. Nu poate pricepe ce s-a 
întâmplat. Suspină, iar faţa i-a îmbătrânit brusc şi urât, ca 
un obraz de vrăjitoare pitică. În celălalt capăt al oraşului 
mai este o femeie cu obrazul urât şi deodată bătrân. 
Pandora Mladian doarme unsă cu alifii sub masca de 
bandaje elastice. E răvăşit aşternutul, răvăşite sunt pernele, 
aruncată în mijlocul camerei e rochia de flacără roşie. Se 
află batista şi fulare crâmpoţite de unghii, un vas de cristal 
sfărâmat, borcane zvârlite în ţăndări. Toate vestigiile unei 
crize de nervi. 

În atelierul pictorului cu scoarţe vechi, icoane şi panoplii 
de arme, a străbătut cea dintâi însuliţare de soare. Joacă în 
oglindă. Şi în oglindă se vede bărbatul îmbrăcat în halatul 
de catifea neagră, apropiindu-se şi depărtându-se de 
şevalet, cu beţele de cărbune în mână. Schiţează din trăsuri 
rapide un desen. Un obraz chinuit prin somn de o durere 
ascunsă. Un obraz de femeie, un obraz de copilă, îngust, 
arămiu. Umbra genelor e prea lungă, nu mai pare naturală. 
O şterge, scurtând-o, cu o atingere de deget. A scâncit 
copila, fe meia prin vis: „Pamih”. Pictorul o examinează cu 
răceală, confruntându-şi desenul cu liniile vii, dureroase. E 
satisfăcut. Se apropie de fereastră. Scoate din buzunar şi 
despătureşte un prospect al unei agenţii de voiaj. Mâine va 
fi în vagon. Peste douăzeci şi patru de ore în cabina 
vaporului. Nimic nu-i schimbat. El nu-şi turbură viaţa 
pentru o femeie, pentru o copilă. 

Desenul va supravieţui printre tot ce a făcutelmai bun. E 
tot ce-i rămâne într-adevăr preţios, după o femeie, după o 


copilă. 

Priveşte pe geam dimineaţa scăldată în soare, vibrația, 
intensă a luminii. 

Pe geam priveşte la cerul înalt şi Ion Idiceanu, în cămaşa 
lui sleită de sudori. N-a închis ochii. Toată noaptea a durat 
planuri. Pădure, ozon, terasă de sanatoriu. Aprinde un 
capăt de ţigare din găoacea golită de ou. Malec, peştele 
TOoşu, îl cercetează cu ochii holbaţi şi tâmpi, imobil în apa 
filamentoasă din borcanul cilindric. 

Şi alte şi alte ferestre se deschid. Începe viaţa să curgă ca 
ieri şi ca mâine. Nimic nu-i schimbat şi nimica nu-i nou. În 
fiecare casă au fost şi vor fi un mort, o amăgire, o nădejde, 
o înşelare. Nimica nu-i nou. 

Totul a mai fost. 

Un loc gol pe lespedea de piatră de la Grădina 
Tâncăbeascăi, unde a stat un orb adâncind, rotunjind şi 
lustruind scaunul vreme de treizeci, de patruzeci de ani. Nu 
va mai sta. Îl vor căuta trecătorii o zi, o săptămână, o lună. 
Va răsări în locu-i alt orb. 

Totul va fi cum a mai fost. 

Viaţa curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veşnicie. Vânzătorul 
de gazete răcneşte în văzduhul sonor al dimineţii: 

— Univers! Dimineaţa! Ziarul! 

Faptele diverse nu durează mai mult de o zi. 

În cămara albă, curată şi scundă, orbul lui Dumnezeu a 
înţepenit în straiul negru-verzui, cu rozeta de decorație la 
butonieră, cu ochii de marmoră căscaţi spre tavan. S-a 
răcit. O muscă se plimbă pe fruntea lucie, îşi şterge 
picioarele, se întoarce: e o muscă albastră de cadavru. Pe 
uşa trântită de perete adie o suflare de vânt. Iar adierea 
mişcă părul mătăsos şi alb, învălurându-l cum înfioară 
departe în câmpuri firul viu şi verde al lanurilor. 

Acolo, o ciocârlie se mai înalţă la cer cu tril cristalin, cu 
aripi încă jilăvite de rouă. 

Aci, un glas răguşit din stradă în stradă: 

— Universul! Dimineaţa! Ziarul! 


SFÂRŞIT 


1 „Două cortegii s-au întâlnit la biserică. Unul e 
posomorât”. (fr.). 

2 Vai! Cum se scurge. [timpul] (lat.). 

3 Domnişoara (germ.). 

4 „Jenny numea acest gen de persoane piersici de 
cincisprezece bani. Aceste piersici păreau excelente. Numai 
că, aproape de tot de ele, se zăreşte un alt coşuleţ de 
piersici care costă treizeci de bani. Ele păreau de aceeaşi 
calitate ca primele. De ce există piersici de un preţ de două 
ori mai ridicat decât altul? Da. Dar iată, piersicile de 
cincisprezece bani nu sunt perfecte decât în aparenţă: 
fiecare posedă o tară uşoară. Un mic loc stricat. O pată 
aproape imperceptibilă. O strivitură. Trebuie să le întorci cu 
precauţie, în toate sensurile, pentru a vedea pata. Dar 
totuşi aceasta există. Ei bine, conchide Jenny, eu sunt exact 
ca.” (fr.). 

5 „Prin trudă spre mai bine” (lat. - traducere liberă). 

6 Invers (fr.). 

7 Capricii (de la fr. lubie). 

8 Da domnule! Repede, cât mai repede, domnule! 
Mulţumesc, domnule! (ît.) 

9 E o femeie micuță foarte cuminte. Teribil de cuminte! 
(fr.). 

10 Timpul nu respectă ceea ce se face fără el (fr.). 

11 La revedere şi mersi! (fr.).