Cezar Petrescu — Greta Garbo

Cezar Petrescu 


Cezar Petrescu 


GREIA GARBO 


Prima decadă a după-răsboiului, n-a fost prea generoasă 
cu ro-manul. 

Pretutindeni s-au ridicat glasuri vestindu-i decadenţa şi 
plângându-i moartea. Mai întâi răsleţe, mai apoi numeroase 
şi organizate, aceste cobiri s-au răsfăţat pe toate paginile 
revistelor şi gazetelor, în toate cronicile şi foiletoanele 
literare. S-au molipsit până şi editorii Ca să grăbească 
lichidarea romanului, un editor francez dintre cei care n-au 
sărăcit tipărind romane, Bernard Grasset, nu se lăuda oare 
că are să-i „sfărâme picioarele”? 

Romanul totuşi trăeşte. E mai viu, mai întreg, mai 
încăpător ca oricând. Ceia ce părea simptom al 
decreptitudinei, era tocmai o criză de creştere. De la un 
gen cu forma împietrită şi cu orizontul limitat, a căpătat 
respiraţie, a devenit clasic pentru a cuprinde toată viaţa 
fluidă a epocei, sub aspectele ei cele mai diverse şi cu 
dramele ei, care nu mai sunt demult pe măsura suferinţei 
tânărului Werther. 

De altfel, o spune mai autorizat şi mai complect, unul din 
cei mai mari romancieri ai timpului, lakob Wassermann: 
„Cred că romanul, astăzi în înflorire, va continua să fie în 
apropiatele decade, genul privilegiat. Prin el se vor exprima 
poeţii; „el le va îngădui să dea o formă viziunei lor despre 
Univers. Este adevăratul mijloc de expresie al timpului 
nostru, cel care se va substitui teatrului în decadenţă. În 
decandenţă. În vremea tui Schiller era socotit ca un fel de 
rubedenie mai nevoiaşă a poetului. De atunci a trecut cam 
multă apă pe sub poduri... Romanul perfect - admițând că 
perfecțiunea este o experienţă reală şi nu o idee abstractă - 


va fi ceiace-a fost DIVINA COMEDIE pentru evul mediu; un 
tablou vast şi com-plex al timpului şi al spiritualităţii sale; 
recrearea tuturor luptelor spirituale, religioase, sociale pe 
care le-a văzut desfăşurâhdu-se sub ochi şi ale caracterelor 
celor mai reprezentative”. 

Recrearea, şi am adăoga: recapitularea, situarea şi 
organizarea lor întro vastă frescă; un document şi o sinteză. 
Fireşte, în evoluţia normală a literaturei, noi am sosit mai 

târziu. 

Şi nici n-am căutat să mergem prea repede. În vreme ce 
romanul francez, rus, englez, scandinav, italian, parcurgea 
diversele etape dela romantism la realism, la naturalism şi 
psicologism, la simbolism şi la romanul cu vădite teze 
sociale, abia ne puteam înfăţişa istoricului literar cu un 
singur roman autentic, CIOCOII VECHI ŞI NOUI ai lui 
Nicolae Filimon, cu romanele de modeste dimensiuni dar 
rezistând brav timpului, ale lui Duiliu Zamfirescu, şi cu vre- 
o câteva romane istorice - de fapt povestiri arbitrar 
etichetate în raftul vecin. 

Societatea românească oferea totuşi, un abundent, 
pitoresc şi virgin material pentru un romancier. Dela 
revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi dela generaţia 
patruzecişioptistă, principatele Moldovalahe au străbătut 
istoria cu un dinamism uluitor. Prefaceri istorice, prefaceri 
sociale. O lume care dispărea cu bunele şi relele ei, alta 
care se înălța lacom cu o frenezie balzaciană. Agonia unor 
tradiţii, dospirea ălora proaspete. Un imens creuzot istoric, 
în care se plăsmuia o lume nouă. 

Materialul a rămas neexplorat şi neexploatat. Pierdut 
pentru scriitorii timpului. Ca să-i căutăm urmele, nu ne 
putem adresa nici unui romancier, căci n-a existat niciunul 
în înţelesul cuprinzător al cuvântului. Vremea a răsunat în 
versurile lui Eminescu, în versurile şi teatrul lui Alexandri, 
în comediile şi Momentele lui Caragiale. Micile romane ale 
tui Duiliu Zamfirescu, cu strania lor curbă descendentă dela 
„Viaţa la Tară” până la „Ana, sau ceia ce nu se poate citi”, 


înseamnă o prea neîndestulătoare recoltă. E un spaţiu de-o 
sută de ani, fertil în tipuri, episoade, procese de fontă şi 
refontă, vrednic de toată atenţia romancierilor. Tot atâtea 
romane care aşteaptă să fie scrise, cum prea bine a înţeles- 
o Mihail Sadoveanu când abătându-se de la drumul său îm 
vagile epoci voevodale, din amintirile copilăriei şi ale 
tinereţei a plăs-muit romanul „Venea o moară pe Siret...” 
Şi neaşteptat, îndată după războiu, în vreme ce cronicarii 
literari ai occidentului confundând o criză de creştere cu 
una de decadenţă, anunțau moartea romanului; noi, cei 
sosiți mai târziu, cuceream etapele pierdute. A fost pentru 
literatura românească, epoca de naştere şi de maturizare a 
romanului. Căci nimeni nu va tăgădui: abia născut, roma- 
nul românesc a atins o maturitate surprinzătoare şi dacă 
voiţi, consolatoare. În zece ani, romancierii noştri au 
recuperat un veac pierdut. E un fapt care îndeobşte scapă 
cronicarilor literari, atunci când sincronizând, judecă un 
roman românesc cu excesivă severitate, pretinzându-i 
perfecțiunea de technică şi ineditul de conţinut în paralelă 
cu romanul contemporan francez, englez, rus, italian, 
german sau scandinav, moştenitor al unei tradiţii şi 
experienţe de cel puţin un secol. Cum odinioară Mihail 
Eminescu a fost silit să-şi creeze singur materialul verbal al 
poeziei sale, tot aşa romancierul român s-a aflat în situaţia 
ingrată să creeze el singur o disciplină, o tradiţie a genului. 
Să parcurgă în experienţa lor individuală, ceiace aiurea au 
parcurs trei-patru generaţii de romancieri, achiziţionând 
fiecare un bun şi o experienţă, pe care le-au transmis 
urmaşilor, ca un bun câştigat al genului E locul s-o 
recunoaştem. Romancierii români s-au achitat mai mult 
decât onorabil. Viitorul istoric literar va privi cu uimire, 
abisul dintre anii dinaintea războiului, cu rubrica romanului 
deşartă, şi dintre fecunda epocă actuală; fecundă prin 
numărul romanelor, prin problemele sociale şi psicologice 
înfruntate cutezător, prin diversitatea de temperamente, de 
optică, de realizări. A proceda prin enumerare, nu-şi are 


nici un rost. Numele autorilor şi titlurile cărţilor, sunt pe 
buzele tuturor. Cititorul român s-a dovedit pregătit şi 
sensibil acestei eflorescenţe. Tirajul romanelor româneşti, 
raportat la procentul nostru de autentici intelectuali, nu stă 
mai prejos de tirajul celor mai răspândiţi romancieri 
francezi, englezi sau nemți. Căci zece sau cincisprezece mii 
de lectori români nu reprezintă oare o proporţie mult mai 
elocventă, decât o sută sau două de mii de cititori de limbă 
franceză, engleză, germană, rusă sau spaniolă, răspândiţi 
pe tot globul? 

lată de ce îmi pare mult exagerată, alarma pretinsei crize 
de cetitori. În câţi ani s-a epuizat oare prima ediţie de 3000 
exemplare a „Doamnei Bovary”, în Franţa care oricum, 
însemna, chiar atunci, altceva decât România de astăzi? În 
câţi ani a străbătut în marele public, primul volum al lui 
Marcel Proust, ca să venim mai încoace? Durează şi acum o 
discuţie, între Edmond Jaloux şi G. Da Silva Ramos, pentru 
a lămuri definitiv, dacă Swann al lui Proust, a fost sau nu 
înregistrat, nu de massa cea mare a cititorilor, dar măcar 
de cronicarii literari ai epocei. Socot îndestulătoare aceste 
două exemple, pentru a trage o concluzie favorabilă 
lectorului român, mult mai atent şi mai întreprid, mult mai 
deschis formelor inedite şi mult mai puţin sclerozat de 
prejudecăţi. Dacă romancierii noştri au realizat în zece ani 
adevărată operă de prospectori, descoperind filoane 
nebănuite de predecesori în societatea românească, 
inventariind, exploatând şi organizând un material neglijat 
şi părăsit de scriitorii de până acum, neobicinuiţi să 
privească în faţă viaţa, s-o observe şi să mediteze asupra ei; 
dacă acest miracol a fost cu putinţă, el nu s-a înfăptuit şi 
nici nu s-ar fi putut înfăptui fără această participare a 
cititorului român. Ar fi ingratitudine să no recunoaştem. 

Pentru acest cititor, iubitor de romane, ne-am hotărât să 
inaugurăm colecţia ziarului „Curentul”. O facem cu îndoit 
scop: pentru a servi cititorul, punându-i la îndemână cărţi 
reprezentative în atmosfera şi preocupările epocei, tipărite 


îngrijit, cu preţ accesibil tuturor pungi-lor; o facem în 
acelaş timp pentru scriitorii de romane, punându-le la 
îndemână o posibilitate mai mult de străbatere în marele 
public. Nu ne-am gândit să ne orientăm după nici un 
criteriu preconceput, în alegerea romanelor care vor 
alcătui colecţia Curentului. Asemenea criterii de obiceiu 
cad; sunt contrazise de primul contact cu realitatea, 
contrazise şi anulate. Vom tipări, în al doilea volum un 
roman de Al. O. Teodoreanu, ingeniosul şi şugubăţul autor 
al „Hronicului, măscăriciului Vălătuc”. Va urma un roman 
de Romulus Dianu. Vor continua altele. 

Singura noastră grijă, a fost şi va rămâne, ca în această 
colecţie să deschidem ospitalitate romanelor inspirate de 
realităţile noastre sociale şi psicologice. Realităţi trecute 
prin prisma unui temperament de autentic creator. Căci 
aceasta e în definitiv, definiţia şi condiţia unui roman. 
Prelucrarea realităţii; refonta realităţii. 

Când Cezar Petrescu, autorul atâtor romane cu atât de 
diverse surse de inspiraţie şi cu atât de diverse posibilităţi 
de investigaţie, ne-a anunţat că v-a scrie un roman intitulat 
„GRETA GARBO”, l-am privit cu neîncredere şi mirare. 

— Cum? După „Întunecare” şi „Comoara Regelui 
Domichet”, după „Baletul mecanic” şi „Calea Victoriei”, 
după „Simfonia Fantastică” şi „Scrisorile unui răzeş”, un 
roman care se intitulează „Greta Garbo”? Ce poţi scrie într- 
un roman, care se numeşte „Greta Garbo”? 

„Tocmai - mi-a răspuns Cezar Petrescu, zâmbind cu acea 
placidă candoarea cu care rosteşte adevărurile cele mai 
teribile - tocmai fiindcă am scris Întunecare şi Comoara 
Regelui Dromichet şi Baletul Mecanic şi Simfonia Fantastică 
şi Scrisorile unui răzeş şi La Paradis general şi Drumul cu 
Plopi şi Omul din vis şi Omul care şi-a găsit umbra şi 
Kremlin şi Plecat fără adresă, tocmai pentru acest fapt, 
trebuie să scriu neapărat, am datoria să scriu, şi un roman 
care se numeşte Greta Garbo... Căci n-ai observat? Din 
ceiace am făcut până acum, din ceia ce se lămureşte că am 


făcut până acum, nu observi care e profesiunea mea de 
credinţă scriitoricească? Înregistrez realitatea. O 
înregistrez parcelat. Articulez o realitate cu alta, o 
problemă socială sau psicologică, cu alta. Un roman cu 
altul. Toate vor alcătui o frescă. O frescă a epo-cei, cu 
problemele ei şi cu realităţile ei. Iar fiindcă problemele şi 
realităţile sunt diverse, diverse sunt şi subiectele mele, 
divers şi tonul, diversă şi atmosfera, divers şi scrisul... N-ai 
observat, că fiecare carte a mea, conţinea sâmburele 
contrariului, adică tocmai al romanului care avea să-i 
urmeze? Contradicţia e numai aparentă. Mă recreez de-o 
carte, de atmosfera unei lumi, închizând uşa cu zăvorul în 
urmă şi intrând pe altă uşă în altă lume, cu altă atmosferă. 
Între Întunecare şi Baletul Mecanic, între Scrisorile unui 
răzeş şi Kremlin, între Comoara regelui Dromichet şi La 
Paradis General, contradicţia e numai aparentă - de fapt 
sunt contrastele aceleiaşi lumi, unde mă simt totuşi la mine 
acasă, fiindcă tu ştii că eu am trăit viaţa, orice fel de viaţă, 
dela aspiraţiile cele mai înalte până la căderile cele mai de 
jos... Şi voi scrie Greta Garbo, fiindcă e un caz 
reprezentativ, un fenomen de depersonalizare caracteristic 
epocei, o dramă şi o comedie dacă vrei, tot atât de 
semnificativă pentru epocă şi tot atât de ispititoare pentru 
un romancier, cum ţi s-a părut ţie că merită să fie scris un 
roman ca Întunecare, Comoara Regelui Domichet sau 
Baletul Mecanic. Voi serie romanul Greta Garbo, romanul 
unei victime foarte curente a fascinării pe care o reprezintă 
lumea Hollywoodului şi al deformaţiei sufleteşti care face 
ravagii în anumite suflete şi vieţi, tocmai aşa cum scriu 
romanul Apostol al învăţătorilor, romanul Oraş patriarhal, al 
vieţii de provincie, romanul 1907 al revoluţiei ţărăneşti, 
romanul Taina a şasea, al căsătoriei... Întru cât socoţi, că 
unul e mai puţin vrednic de luareaminte decât celălalt? 
Întrucât o viaţă, e mai puţin interesantă, dramatică şi 
reprezentativă decât cealaltă...? 


Acestea spunând, Cezar Petrescu şi-a luat pălăria, a 
plecat, s-a închis în casă şi a scris romanul. 

Acum îmi pare că nici el, nici eu, nici lectorul, nu au de ce 
să regrete că s-a ţinut de cuvânt. 

Pamfil Şeicaru 


PROLOG. 

Ce spaimă i-a fost! 

Ce nălucire absurdă de creer istovit, de nervi destrămaţi, 
de nopţi cu sbuciumul prelungit prin somn. Mereu aceiaşi 
ameninţare nelămurită şi cu atât mai chinuitoare, 
suspendată în vis chiar, în mijlocul unui hohot de râs chiar, 
în privirile ocolite ale servitorilor chiar. 

Încă odată îşi frecă pleoapele şi se ridică într-un cot, pe 
pernă. 

Surâse calmat, de spaima-i fără nici un temeiu. 

Adineaori, când a deschis ochii într-un vuiet de năruire şi 
în flăcări albastre, ţâşnind, brăsdând, săgetând peretele, a 
crezut că e un început ori un sfârşit de incendiu. Cu acel 
vertiginos şi instantaneu tumult de imagini sinistre care 
premerg panicei, a văzut tavanul prăbuşindu-se despicat, s- 
a văzut ca un rug viu şi aprins, alergând în flăcări spre 
toate eşirile astupate de grinzi în jăratec, de fum şi de 
vâlvătaie. Focul lăuntric, vâltoarea mistuindu-l fără curmare 
de 3 luni încoace, încheindu-se, confundându-se, 
absorbindu-se, neantizându-se în dogoarea focului din 
afară. O moarte ca pentru el. Un sfârşit ca pentru 
asemenea pasiune care i-a scrumit şi măduva oaselor. 

Dar nu era decât furtuna de-afară, din noapte, cu fulgere 
lungi, văzută în oglinda şifonierei. 

O furtună cum n-a mai fost, din miez de August. O 
deslăntuire a elementelor, crăpând catapiteasma cerului cu 
rostogoliri de stânci, inun-dând noaptea cu o lumină ireală 
şi rece; grandioasă feerie electrică aprinzând lampioane de 
un milion de volţi, trosnindu-le în ţăndări ca să aprindă 


altele de două milioane, de trei, de nenumărate - atâtea 
câte n-a ştiut să măsoare vreodată nici o uzină din lume. 

Cea mai înfricoşată şi superbă furtună, capturată în rama 
unei oglinzi. 

Când fulgerile albastre irump în lacul vertical de cristal şi 
argint viu, toată încăperea e mai iluminată ca ziua; fiecare 
jâlţ, fiecare obiect, cel mai neînsemnat amănunt din acest 
refugiu al lor de trei luni. Trandafirii culeşi aseară, în vasul 
chinezesc: senzual amestec de culori catifelate. Mănuşile ei 
svârlite pe braţul fotoliului. O carte deschisă, cu pagina 
îndoită la jumătate. O batistă căzută. Un pieptene de păr, 
cum a lunecat pe covor acum câteva ceasuri. Toată 
capricioasa şi divina dezordine a nebuniei lor care durează 
de trei luni, întreruptă numai prin somn, ca să înoade firul 
rupt mâine şi să continuie încă, încă, în afară de timp, fără 
început şi fără sfârşit. 

Furtuna din oglindă cu fulgere reci, care printr-un miracol 
nu sparg, nu topesc cristalul, îi soarbe privirea magnetic. 
Nu-i îngăduie să întoarcă ochii spre fereastra fără perdele, 
la furtuna cea de-aievea, de afară. Şi până acum i-a 
paralizat chiar gândul. Chiar amintirea. 

E nevoie de o încordare dureroasă să rupă vraja fluidului. 
Şi-a amintit. Cum de nu s-a gândit mai dinainte? Cum de nu 
i-a fost grija aceasta, cea dintâi? 

Ei întotdeauna i-e frică de fulgere şi de trăsnete. Mai ales 
pe-o furtună de noapte, cum n-a mai fost. În camera de 
dincolo, în patul ei, desigur e ghemuită cu fruntea în perne, 
cu ochii ascunşi. Poate l-a strigat. Poate glasul ei l-a 
deşteptat din somn, iar el n-a răspuns. 

Chiamă încet, încă în şoaptă: 

Greta! 

Şi ascultă. 

Răspunde numai rostogolirea tunetelor. 

Încăodată, chiamă mai tare: 

Greta! Greta, dormi? 


Un fulger, şi altul, şi tunetul năruit spăimântător de 
aproape. Poate a trăsnit alături un brad din parc, pavilionul 
lor, plopul cu banca lor de dedesubt. 

— Greta! Greta mea mică... Greta! 

Acum chemarea a devenit strigăt. Şi în aceiaşi clipă, 
călcându-şi jurământul, a fost lângă uşă, a fost dincolo. 

Mâinele răscolesc patul cald. Patul gol. Ochii o caută în 
ungherele luminate de fulgere, pitulată, cu palmele strânse 
să astupe privirea, cu urechile astupate să înăbuşe 
cataracta tunetelor. 

— Greta! Unde eşti, Greta? Unde te-ai ascuns, Greta? 

A fost mai întâi strigăt de fiară căutându-şi femela s-o 
ocrotească în deslănţuirea furtunei. A devenit scâncet fără 
putere, de desnădejde, implorând. 

— Unde eşti, Greta? Încetează, jocul acesta, Greta... 

Se teme el. Venise s-o apere; acum se teme el, imploră el. 

Patul e cald, perna e caldă: păstrează încă forma adâncită 
a capului care a fost culcat. Dar nu mai este nici o haină, 
nimic al ei: deodată camera pustie şi moartă. Se teme să 
înţeleagă. Mâinele, alte mâini, nu ale lui, cu un suflet şi cu o 
voinţă a lor, răsucesc tremurând butonul de fildeş să facă 
lumină continuă, deschide de perete dulapurile de haine, 
pipăie crispate golul, caută lacome o speranţă să se acaţe, 
acolo unde nu mai există niciuna. Şi tot mâinile acelea, 
desfac în lături ferestrele spre furtuna de-afară. 

E ceiace-a presimţit. Ceiace-a, ştiut. 

La capătul aleei, în cascadarea ploii, în lumina sincopată a 
fulgerilor - un automobil cu farurile stinse. Ea alergând 
într-acolo. 

Plecat pe pervazul ferestrei, strigă în noapte. Chiamă în 
furtună: 

— Greta! Greta! 

S-a întors. L-a auzit? A fost glasul lui mai puternic decât 
detunăturile cerului? 

S-a întors numai să privească o clipă îndărăt, la refugiul 
lor de trei luni. A făcut un semn. Nu lui. Nu pentru el. Un 


semn de despărţire zidurilor, parcului, nopţilor, zilelor de 
trei luni - vieţii, trecutului, vieţii care a devenit atât de 
repede, într-o clipă, un trecut. A făcut un semn în noaptea 
cu fulgere, după perdeaua lichidă a ploii. A trântit portiera. 
S-au aprins farurile automobilului, s-a mişcat încet 
adunându-şi puterile, a svâcnit după copacii uzi, şi n-a mai 
rămas în urmă nimic. 

Nimic. 

O noapte lichidă, tăiată de fulgere şi un om strigând cu 
braţele întinse spre furtună: 

— Greta! Nu e adevărat, Greta. Nu poate să fie aceasta, 
Greta! 

Era atât de ireală furtuna din oglindă! Cu cât maiireală e 
acum furtuna cea aievea de afară, şi golul pe care nu-l 
poate umple o singură chemare, un nume; un nume într-o 
sută de chemări. 

De trei luni, ştia că trebuie să vie ceasul acesta. Chiar ea i- 
a spus-o din cel dintâi ceas. Ştia, şi nu putea crede. El mai 
credea în miracole. Toată spaima suspendată în somn, 
prezenţa ceasului acestuia ascuns în sâmburele viitorului şi 
tresărind în mijlocul unui hohot de râs, strecurându-se între 
dânşii chiar când buzele erau încleştate în sărut, durerea 
ascuţită şi atroce care se amesteca în fiecare zi a lor, i s-a 
părut doar preţul scump al unei voluptăţi inedite, altora 
interzisă. Amenințarea care sfârşeşte sărutul în scrâşnet, 
presară polen de melancolie în cel mai mărunt gest, 
umbreşte privirea într-o seară cu parfum capitos de 
vegetaţie coaptă, dă mai sfâşietoare intensitate clipei 
trecătoare: toate le-a socotit un dar al providenţei mai mult, 
un privilegiu numai al lor. 

Că într-adevăr va pleca fără să spună unde şi când, că va 
reteza singură mrejele de mătase care-i ţineau atât de 
încleştat prizonieri într-o atât de fermecătoare captivitate, 
că într-o zi nu-i va rămâne să sărute decât urmele paşilor şi 
să îmbrăţişeze o umbră de fum; toate-i păreau în afară de 
orice putinţă, nebunesc şi injust. 


Aseară nimic în sărutul ei nu vestea oboseala, o hotărâre 
pe care nu i-a citit-o în ochi, crescând, şi închegându-se în 
dosul frunţii tot atât de senine ca întotdeauna. Nimic. Ce-ar 
fi putut să îndreptăţească o asemenea presimţire? 
Trandafirii culcaţi pe braţul ei, când i-a adus să-i aşeze în 
vasul chinezesc, ca în fiecare seară? Mănuşile aruncate pe 
braţul fotoliului? Cartea cu pagina întreruptă? Totul a fost 
ca oricând, într-o viaţă orânduită aşa pentru o eternitate. 
Chiar capriciul camerei dealături, unde a vrut o noapte să 
doarmă singură, jurământul să nu-i calce pragul până 
dimineaţa - n-a fost jocul lor drăgăstos cel dintâi. „Am să vin 
mâine să te deştept, cu un brat de flori, ca după o călătorie 
lungă de unde m-am întors pe neprevăzute!” 

Călătoria fără întoarcere. Drumul pentru totdeauna 
pierdut. 

Un om prăbuşit lângă fereastră, întinzând mâinele spre 
furtuna din noapte, implorând o amăgire: 

— Greta, nu poate să fie aceasta! Greta, spune cânue 
adevărat, spune că e un vis rău... Spune că a fost numai o 
joacă răutăcioasă, pe care n-ai s-o mai reîncepi niciodată, 
Greta, niciodată... Nu e aşa? 

O furtună despicată de fulgere afară, şi un om căzut lângă 
ferea-stră, frământându-şi mâinile, întinzându-le după o 
umbră. Un om care vorbeşte singur. Care de-acum nu va 
mai vorbi decât singur. 

* 

În port a ancorat de trei zile un yacht alb. Nimeni nu ştie 
de unde-a venit, încotro pleacă, de ce-a poposit aci şi nu 
aiurea. E un yacht enigmatic, cu pavilionul unei ţări exotice, 
din celălalt emisfer. 

Dimineaţa când plaja se populează cu umbrele 
multicolore, cu femei pârguite de soare în costume muiate 
în toate cernelile curcubeului, când marea presărată de 
înotători, pare o imensă tavă de email albastru pe care s-au 
rostogolit capetele a o mie de ghilotinaţi după o execuţie 
capitală în bloc ordonată de un crunt satrap al Orientului; 


dimineaţa, toţi ochii se îndreaptă spre yachtul nemişcat şi 
alb, căutând să-i descifreze secretul. Nici un binoclu n-a 
descoperit în trei dimineţi nimic nou. Nici un ochean. 
Matrozi spălând puntea, alama şi nichelul scânteind în 
soare. Pe urmă pustiu. Nici o suflare. Un yacht enigmatic şi 
mort; venit nimeni nu ştie de unde, poposit aci nimeni nu 
ştie dece, plecând nimeni nu ştie încotro. 

A patra dimineaţă yachtul a dispărut. Portul a rămas mai 
gol. Pe plajă întrebările au fost mai multe - şi răspuns n-a 
putut da nimeni. lar pe emailul albastru al mării se 
rostogolesc legănate de valurile moi, aceleaşi capete de 
ghilotinaţi după o execuţie capitală - capetele înotătorilor 
care se depărtează câteva sute de metri de țărm, ca să se 
întoarcă fideli şi osteniţi, la mediocritatea lor terestră 
dintotdeauna, la casa cu copii plângând şi uzând pantalonii, 
la sfârşitul concediului când iarăşi vor intra în birouri 
întunecoase să înşire cifre în condici, la slugi şi la ratele de 
chirie, la aventurile extraconjugale în camere urâte şi 
străine, la boli şi la scadenţe, la fumul oraşelor şi la 
nasturele care trebuie cusut. 

În vremea aceasta, pe drumul apelor, departe spre mările 
de sud cu alte constelații şi cu peşti fosforici, sburând într- 
aripaţi peste proră, yachtul înaintează cu fiecare milă spre 
o lume magică unde nimic nu mai supravietueşte din 
vulgarul cotidian. O lună şi altă lună. Apar insulele de 
coraliu cu înalţi cocotieri, plecându-şi frunzele palmate pe 
lagune, culcând pe nisipul de sidef umbre albastre cum nu 
le-a cutezat nici un pictor. 

Acolo apa e străvezie de se citesc stâncile adâncurilor cu 
stele de mare şi cu ciudate apariţiuni, pe care nu le ştii dacă 
aparţin regnului animal sau vegetal. E adevăratul tezaur, 
nesăcătuit, al oceanelor, cu mai multe brățări încrustate, 
mai lungi coliere de nestemate, mai multe rubine, 
mărgăritare, smaragde, topaze şi ametiste, de cât s-au 
înecat odată cu galioanele Spaniei. O apă străvezie şi caldă, 
unde înotul e aerian şi de unde seara, când te întorci la 


țărm, pe nisipul blond, cad stropi de lumină fiindcă ai înotat 
într-o apă de lumină, cu miliarde de microorganisme 
fosforice. 

— N-are să sfârşească niciodată călătoria noastră, Greta! 
Şopteşte bărbatul culcat pe plaja unde n-a călcat nici un 
picior omenesc. 

Şopteşte, cu bărbia în pumni, şi ridică ochii să aştepte 
încuviinţare. 

— Totul sfârşeşte întotdeauna... 

Atât e răspunsul femeii, fără tristeţe, fără revoltă, 
resignată unui destin, împotriva căruia zadarnică e orice 
rezistenţă. 

— De ce să ne gândim la aceasta? Adaogă. La mâine? 
Mereu mâine?... Astăzi marea e atât de caldă, cerul atât de 
albastru - şi vine, nu ştiu de unde, de pe alt țărm, din larg, 
un parfum de vanilie... Nu simţi? Ne întoarcem înot, până la 
yacht şi pornim chiar acum, într-acolo, de unde ne chiamă 
parfumul pe vânt. Poate fi ceva mai delicios, decât să alergi 
la chemarea unui parfum? 

Drumul înotătorilor e ritmic, spintecând apa cu jerbe 
fosforice, într-o întrecere sprintenă de libere animale 
marine redate elementului marin. Când au ajuns sus pe 
punte, şuroaiele luminoase, curg de pe două statui de 
argint. lar botul yachtului se îndreaptă împotriva vân-tului 
cu parfum de mirodenii, spre insula necunoscută cum spre 
un necunoscut ostrov aleargă fiecare viaţă, chiar cea mai 
mizerabilă, chiar cea mai mocnită şi fumurie. 

A doua zi dimineaţa popasul e acolo. A treia zi aiurea. A 
patra zi, yachtul a devenit o jucărie scuturată ca o coajă de 
nucă în ciclon. Şi după o săptămână, se leagănă leneş în 
ancoră, într-o insulă a pescuitorilor de perle, însemnată pe 
harta Pacificului cu un punct abia vizibil sub lupă. 

De-un an durează răâtăcirea aceasta fără ţintă sub stele cu 
nume necunoscute în oraşele ei negre şi triste de-acasă. 
Cerul şi marea se confundă în acelaş albastru pe orizontul 
circular. Au trecut prin fur-tuni. Au cules naufragiaţi de pe- 


o plută şi i-au semănat în drum, într-un port cu albe clădiri 
cubice sub palmieri. Au târât după dânşii cetele de rechini 
aşteptând o pradă care nu mai sosea. Au ascultat în mijlocul 
nopţii, cules din văsduhuri pe antena aparatului de Radio, 
concertul de la Paris, şi jazzul din New-York, şi apelul către 
tot proletariatul lumii lansat cu voce gravă de bas de postul 
din Moscova - şi au sfărâmat pe urmă maşina sonoră care îi 
mai lega de univers, ca să nu mai străbată până la dânşii 
nici o chemare de nicăieri. Să rămână singuri, numai cu ei, 
în vastitatea mărilor. 

Pe urmă, într-o dimineaţă, s-au aflat tăcând. Privind 
fiecare în altă parte. Ocolindu-şi ochii. Au înţeles fără să-şi 
spună nici un cuvânt. 

Un ordin. Yachtul alb a întors botul spre nord. O lume de 
stele a rămas în urmă, scufundate în ocean, pe vreme ce 
apăreau celelalte; cele vechi, cele uzate, cele triste. 

Şi portul a fost acelaş. Cu plaja pustie, fără înotătorii de- 
atunci, ca tot atâtea capete ghilotinate după execuţia 
capitală în bloc, ordonată de-un satrap sângeros. Pustie - 
fiindcă e sloată şi vânt; trei luni mai sunt până la sezonul de 
vilegiatură. Nu e nimeni să întrebe de unde-a venit yachtul 
alb, de ce-a poposit aci şi nu aiurea, încotro se îndreaptă. 

O amurgire vânătă şi cruntă, cu stropi săraţi svârliţi din 
şfichiuri de vânt. De pe punte coboară o umbră neagră şi 
sgribulită. Se clatină şi s-a oprit. Nu face nici un semn. 
Priveşte cu mâna rezemată de bara de fier şi nu simte 
înghețarea fierului. Yachtul s-a întors. Se strecoară printre 
bastimentele gigante şi negre. Nu se mai vede. Îi ştie 
drumul. Unde va fi mâine, şi peste o lună, şi peste trei; în 
mările calde şi străvezii, cu vietăţile multicolore culcate ca 
într-o vitrină de nestemate pe catifeaua adâncului, cu apa 
care şuroieşte caldă şi fosforică, după ce-ai înotat până 
departe în laguna cu inelul de cocotieri. Aci s-a sfărâmat un 
val amar, înegrit de catran; s-a sfărâmat de dig şi i-a udat 
haina urâtă şi tristă, haina cernită ca pentru ţările nordului. 


Nu se mai vede nimic. Ce-aşteaptă? Nu i se mai vede nici 
faţa. Noaptea a coborât de funingine. În întuneric e o pată 
sgribulită de întuneric. Şi simţi din sgribulirea aceia, că e 
strânsă acolo toată dezolarea lumii, că n-o va mai încălzi de- 
acum toată blândeţea lumii. 

* 

E cea mai animată staţiune pentru sporturile de iarnă. 

Încinsă între albele creste alpine, cu hoteluri şi vile 
geometric aliniate, a adunat răsfăţaţii destinului, să-şi 
destindă mădularele jucându-se, fiindcă viaţa i-a scutit de 
osânda să le destindă muncind. 

Aci se pot vedea cei mai vestiți patinori, cele mai fabuloase 
salturi cu schiul, cele mai nebune curse de bob. Chiar 
chelnerii servesc ceştile aburinde de ceaiu, purtând tava în 
mână, în curbe savante de patinaj. 

Ninsoarea cade molatec. Fulgii albi, fulgi mari. Se lipesc 
de obrajii învăpăiaţi, se topesc pe gene, răcoresc buzele. O 
feerie în alb. Şi ce râset, ce veselie, ce goană nebună pe 
muchi de otel, pe tălpi de lemn, în sănioare purcese din 
înălţimi cu viteză vertiginoasă de bolid! S-ar spune că nu 
mai există altă iarnă, cealaltă iarnă, cea adevărată, a 
copiilor scâncind lângă soba rece, a cerşitorului degerat cu 
mâna în-tinsă pe-o treaptă de catedrală, de unde se 
rostogoleşte stârv congelat, a flămândului privind vitrina 
băcăniei, a troienelor unde înoată până la genunchi văduva 
cu pâinea rotundă şi neagră subsuoară, grăbind spre-un 
bordeiu unde zac sub ţoale trei prunci pe cari nu s-a 
îndurat Dumnezeu şi tifosul să-i elibereze, ci i-a lăsat în 
viaţă să ceară viaţă şi pâine. Dacă există cumva şi lumea 
aceia, şi iarna aceia, sunt foarte departe. 

Aci e numai un decor magic pentru svelţi patinori. 

Şi totuşi femeia aceia, e tristă, dece? 

Privirile la ea s-au oprit fascinate de cum a sosit. De-o 
lună, nimic altceva, nimeni altcineva n-a mai fost vrednic de 
luare aminte, pentru nimeni. A întrecut saltul celui mai 
temerar schior. Patinele ei erau până eri, cele mai sprintene 


aripi de oţel la picior. Pentru ea valsul orchestrei dansat pe 
luciul de ghiaţă; pentru ea sania cea mai superbă cu cei 
patru înaintaşi, în valtrapuri şi explozii sonore de zurgălăi; 
pentru ea tot ce-a fost aci vreme de-o lună, belşug, 
desfătare, răsfăţ, admirare. Tristeţea fără pricină, din 
dimineaţa aceasta, de unde atunci? Şi de ce? 

Îi atârnă mâinile dealungul trupului. Vorbeşte şi buzele 
sunt moarte. Priveşte şi ochii sunt morţi. Ascultă şi ştii bine 
că nu aude. E un sfârşit venit de departe. Un rău misterios, 
iremediabil, mistuind de demult. Un rău atavic. Ghiceşti că 
morţii ei s-au deşteptat şi o chiamă, nu la moartea lor, ci la o 
moarte mult mai spăimântătoare, moartea din viaţă, sufletul 
mort lăsându-i trupului osânda să-l caute ca o fantomă fără 
odihnă, din loc în loc, din om în om, de pe buze pe buze. 

S-a oprit lângă ea, cu o piruetă de sfârlează, cel mai 
elastic şi invidiat patinor. Cel mai invidiat - fiindcă o lună a 
fost tovarăşul ei, numai al ei, nedespărţit. Îi prinde mâinile: 

— Greta, a fost o glumă nu e aşa? Nu pleci, nu e aşa?... Am 
dat ordin să desfacă bagajele. Greta, uită-te în ochii mei. 

Mâinele au căzut neînsufleţite. Ochii privesc, dar privesc 
dincolo de el. 

Mai este nevoie de vre-un cuvânt? 

Tovarăşul nedespărţit vreme de-o lună, a plecat capul şi nu 
mai aşteaptă nimic, cu mâinele lui căzute şi ele dealungul 
trupului. Stau faţă în faţă. Nu s-au ştiut nici odată atât de 
streini, atât de departe. 

Nu-şi mai au nimic de spus. Ea se îndreaptă spre holul 
hotelului, unde bagajele vor fi acuşi clădite în piramidă, 
gata de plecare, oriunde în lumea vastă. El se îndreaptă 
spre-un serv galonat. Porunceşte să-i aducă schiurile. Ştie 
un loc sus, de unde când ţi-ai dat drumul cu mâinile înlături, 
crucificat în spaţii, sbori într-o lume din care nu te mai 
poate întoarce nimeni, nici o minune, nici o înviere din 
morţi. 

Sania cu patru cai înaintaşi, aleargă spre gară în explozie 
sonoră de zurgălăi. Sbor bulgării de zăpadă din copite. E-o 


goană în aerul proaspăt, în decorul alb, ca spre-o mare şi 
albă şi luminoasă fericire. Dar femeia din sanie e ghemuită 
într-un colt, cu obrazul ascuns - şi cu toate blănurile 
înfăşurate tot îi mai clănţăne dinţii. Nu priveşte în sus, 
nicăeri. În sus, pe povârnişul alb-diamantin în scânteerea 
luminei, unde o cruce vie lunecă imaterial şi vertiginos, se 
clatină o clipă în aer şi se cufundă în abisul albastru. 

Poate a strigat, a chemat o ultimă oară: 

— Greta! 

Poate a fost numai o părere. 

N-a auzit nici ea, nici nimeni. N-a văzut nici ea, nici 
nimeni. Până mâine se aşterne un strat gros de zăpadă, iar 
acolo, în fund, de altfel nămeţii nu se topesc nici vara. 
Câteodată ghețarul duce cu el în vale, printre morene, 
cadavre miraculos de intacte după o duzină de ani. 

Orchestra cântă un vals melodios. A înceout să ningă din 
nou, molatec, peste o sută de voioşi patinori. E cea mai 
nebună înveselire, în cea mai animată staţiune pentru 
sporturile de iarnă. 

Dar iată şi cealaltă iarnă. Cea cruntă, a celor mulţi; cu 
gerul muşcând în carnea vânătă cu dinţi câinoşi, cu scâncet 
de copii lângă soba rece, cu muribunzi clănţănind pe paturi 
de lemn, în camere unde a îngheţat apa în cană. 

Pe străzile Vienei suflă un vânt acidulat şi subţire. 

E o lumină lugubră, galbenă-verzuie, de zori de zi, în 
cartier calic; acolo unde încep să geamă sirenele uzinelor 
înainte de a se stinge firmele incandescente ale cabaretelor 
de pe Graben şi din bulevardele centrale; acolo unde 
mulţimea în haine sdrenţuite, copii cu ghetele sparte, 
moşnegi gârboviţi, bătrâne în şaluri de văduve, pornesc 
dela miezul nopţii să aştepte coadă la pâine. E Viena 
mizeriei, după înfrângere şi revoluţii, când pâinea se 
plăteşte cu un milion de coroane hârtie şi economiile dintr-o 
viaţă de om n-ajung pentru un pachet de ţigări. 

A lunecat lângă perete, a căzut de foame şi de boală, o fată 
în straie subţiri de săracă. Au ridicat-o unii. Alţii s-au 


repezit să-i ia locul la coada brutăriei. Întotdeauna, în orice 
lume, se aleg dela sine în mulţime, ca oile Domnului cele 
bune şi lupii, milostivii deoparte, lacomii de alta. Cei mai 
mulţi sunt acei care-şi fac loc cu coatele să prindă locul cel 
mai bun şi dacă e nevoie, să calce în picioare, căzuţii pe 
drum. 

Pe fata săracă au dus-o acasă. E casa consilierului calicit 
într-o noapte şi paralizat într-un jilţ. N-are timp mult de 
zăcut, fata adusă pe braţe. Săracii n-au voie, n-au când să 
fie bolnavi. S-a întremat cu o ceaşcă de băutură caldă - 
poate ceaiu, poate cafea lungită, poate numai apă fierbinte 
cu o bucată de zahăr. Şi a pornit mai departe, să vândă o 
haină, să caute un loc de muncit. Sunt fel de fel de munci. 
Cele mai bine plătite sunt acele din orbita desfrâului şi 
plăcerilor. Lumea nu are nevoie de o croitoreasă, de o 
secretară, de o dactilografă, de o vânzătoare mai mult. Este 
întotdeauna loc însă pentru o dansa-toare mai mult, o 
cântăreaţă de cabaret mai mult. Fata consilierului paralizat 
şi sever a devenit o dansatoare şi o cântăreaţă mai mult. 

Dece a întâlnit-o acolo, în fumul acru de tutun, în mirosul 
strepezit de parfumuri ieftine şi de sudoare, în hohotele 
groase de beţivi, de ce-a întâlnit-o acolo chiriaşul strein pe 
care il iubea, care-o iubea, fără să-şi fi spus niciodată? De 
ce există întotdeauna o fatalitate neîndurată, să sfarme într- 
o singură clipă tot ce-a fost durat încet şi fragil, ca o pânză 
diafană de păianjen? 

O explicare nu poate fi. Nici că murdăria spurcată pe ea n- 
a atins-o. Nici că n-ai voie să alegi între un fel de muncă sau 
altul, când acasă te-aşteaptă un tată paralizat şi o soră mai 
mică, flămândă. S-au privit o singură dată, dureros. Privirea 
cea din urmă. Poate în ochi i-a citit atunci adevărul, l-a 
întrevăzut într-o fulgerare: Bărbatul a întins braţele, 
chemând-o, cerându-şi iertare pentru bănuiala nedreaptă şi 
crudă: 

— Greta!... Greta, am înţeles, ştiu... Greta! 


Dar chemarea e în deşert, braţele întinse nu mai pot 
aduce îndărăt o umbră care s-a topit. 

În localul de beţie şi desfăt, e amestec de râsete groase şi 
de cântece desantate. Fata consilierului paralizat, simte pe 
spatele gol de cântăreaţă o mână păroasă, târându-se ca un 
paiajen care pândea de mult o pradă rară. E întâia oară 
când nu tresare cu desgust la asemenea atingere, când nu 
se mai fereşte de ea. Îi este tot una. Deacum orice, îi este 
tot una. Şi fiindcă viaţa a ucis ceva în ea, va ucide şi ea de- 
acum, ca o insectă veninoasă, tot ce va întâlni în viaţă cald, 
bun şi pur; tot ce viaţa mai păstrează luminos ca să 
sfârşească într-aceiaşi cloacă. E o răzbunare aceasta ca 
oricare alta. O răzbunare pe viaţă. 

* 

Mai este o despărţire, undeva, foarte departe, într-un fiord 
scandinav. Acolo unde ţărmul zimţat pe hartă pare o jucărie 
tăiată de un copil cu fierăstrăul de traforaj. 

Apa fiordului e verde, adâncă; vertical oglindeşte ţărmul 
de stâncă, palasul vestit cu trepte de marmoră coborând de 
pe terasă până în unda imobilă. Un pui de focă demesticit, 
cu pielea lucioasă, se soreşte pe trepte la picioarele femeii 
care în această dimineaţă nu mai râde, nici nu mai cântă, 
nici nu se mai svârle ca o naiadă să înoate fugărită de 
tovarăşul din totdeauna. Acum priveşte cu bărbia în pumni, 
dincolo de apă şi de stânci, undeva în nevăzut. Nu simte 
când s-a apropiat el, nu tresare când i-a pus mâna pe umăr, 
nu-i ascultă glasul. 

— Greta... Toată viaţa noastră de-aci... O lună unică... Ori 
unde ai să fii, ori unde am să fiu, n-o putem uita... Greta, 
dacă tu... 

Mâna a întrerupt ostenită, cuvintele care nu-i mai spun 
nimic. La ce bun? Morţii sunt morţi; moartea e moarte. 

S-a ridicat de pe treaptă. În haina de voiaj, se pleacă să 
alinte o ultimă dată botul lucios al puiului de focă 
domesticit. Animalul o priveşte cu ochii rotunzi şi buni. 
Poate pricepe şi el. În nici o privire de animal vreodată n-a 


fost atâta iubire. O iubeşte şi puiul de focă. Şi totuşi, nimica 
n-o mai poate retine, nici chemarea bărbatului, nici privirea 
umedă a vietăţii de apă. 

Bagajele au fost transportate în cabina vaporului. Se aude 
semnalul de plecare. 

— Greta! Mai strigă omul de pe trepte, ridicând braţele în 
urmă. De ce? Nu poate să fie adevărat... Spune că te 
întorci. Spune că... 

Uşa s-a trântit grea. 

Un bărbat cu obrajii ascunşi în palme pe trepte. Un pui de 
focă domesticit. Şi fiordul pustiu, cu ţărmul vertical de 
stâncă reflectat în adânc, cu frumuseţea lui inutilă, acolo pe 
harta Scandinaviei pare o jucărie tăiată de un copil cu 
fierăstrăul de traforaj. 

* 

În pădurea subtropicelor, cu miros de bureţi veninoşi şi cu 
fluturi nocturni pictaţi pe aripi ca paravanele japoneze, 
lianele fac o perdea groasă unde nu poţi desluşi dacă e 
plantă acăţătoare care se balansează sau un şarpe care 
aşteaptă să-şi dea drumul în gâtul antilopei venită cu paşi 
subţiri la locul de adăpat. 

Au poposit trei europeni, în costum alb, cu căşti coloniale. 
Doi bărbaţi şi o femeie. Trei vânători europeni şi o ceată de 
vânători indigeni. 

Focul s-a stins. În cort nu mai mişcă nimeni. Numai 
departe, precaut, dau târcoale fiare cu ochii sticloşi, ca 
minuscule faruri fosforice -n noapte. Au simţit mirosul 
omului. Au simţit şi indigenii mirosul fiarelor. 

— Stăpâne! Vorbeşte şoptit omul pe jumătate gol, 
deşteptând cu un deget uşor vânătorul. Sunt tigrii. Eu cred 
o pereche. 

Celălalt, cel tânăr, de ce doarme atât de greu? Adineaori, 
în întuneric era cu ochii deschişi. Acuma doarme mai greu 
ca un mort. 

— Nu face nimic. Are să se aleagă cu o spaimă sdravănă la 
detunătura puştii. 


— Şi nu-l trezim, stăpâne? Întreabă vânătorul cel pe 
jumătate gol. Sunt doi tigri, nu strică să fie două puşti... 

— Am două focuri la puşca mea, îmi ajunge! Vorbeşte 
orgolios streinul cărunt, care n-a pierdut niciodată un 
cartuş în vânt. 

Pe urmă au plecat, şi omul dormind atât de greu, a deschis 
ochii şi a încordat cu tremur auzul. 

Afară, în noaptea umedă cu miros de bureţi veninoşi, 
sclipirile fosforice sunt când aci, când dincolo, după 
frunzele late, după per-deaua groasă de liane. Sunt patru 
luciri fosforice, ca patru văpăi verzui pe bălți cu miasme. Se 
apropie, şi se depărtează două câte două; apar şi dispar. 

Două focuri ajung pentru cel mai vestit vânător; câte un 
foc de fiecare pereche de ochi, de fiecare fiară pe care nu-ţi 
este iertat s-o greşeşti. 

A potrivit puşca şi a tras odată. Detunătura a cutremurat 
codrul de liane şi a deşteptat o mie de maimuțe speriate 
care-au început să se vaete cu o mie de glasuri groteşti. Dar 
văpăile verzi nu s-au stins; nici la focul dintâi, nici la cel de 
al doilea. Şi fiarele au năvălit cu două salturi spărgând 
perdeaua de liane, să sfâşie pieptul vânătorului răsturnat 
cu ghiarele lungi şi cu dinţii care trosnesc oasele. 

Cel mai bun ţintaş din lume şi cel mai încercat, nu poate 
culca vânatul cu două cartuşe oarbe. Aceasta o ştie mai ales 
omul din cort, care ciudat, nu s-a deşteptat nici la 
detunăturile pugştii, nici la strigătul indigenilor, nici la vaetul 
celor o mie de maimuțe speriate sărind în groteasca lor 
spaimă din vârf de copac în vârf de copac. 

A înţeles-o mai târziu şi femeia. 

— A fost pentru tine, Greta. Să fii numai a mea, Greta! Se 
târâie omul în genunchi, sărutându-i genunchii. 

— Cum te urăsc!... N-am urât niciodată pe nimeni, aşa... 

— Dar înţelege, a fost pentru tine, Greta... 

Femeia nu-l ascultă. A căzut pe trupul sfâşiat şi 
neînsufleţit, cer-când să-i sufle viaţă caldă de pe buzele ei. 


Iar celălalt, a plecat în codrul cu miros de bureţi veninoşi 
cu şerpi veninoşi, cu tigri şi fiare care-ţi sar în cârcă de 
după liane; a plecat fără armă, cu capul gol, cu mâinile 
goale. E şi aceasta o sinucidere ca oricare alta, când nu mai 
ai pentru cine trăi şi când ai pierdut o iubire fiindcă într-o 
desnădăjduită nebunie ai ucis s-o câştigi. 

Pe targa de frunze, patru oameni pe jumătate goi, poartă 
pe umeri un cadavru sfâşiat, acoperit cu o pânză albă. A 
rămas desvelită numai fruntea şi tâmplele cărunte. În drum 
maimuţele se pleacă pe otgoanele de liane, curioase să 
privească, se caţără cu agilitate de acrobaţi şi dispar cu un 
strigăt în scorburi cu păianjeni cât pumnul. Pe fruntea de 
ceară, s-a aşezat un fluture uriaş, cu aripile pictate ca 
paravanele japoneze. 

Pe urmă sunt alti morţi, alte despărţiri, alti oameni 
frângându-şi mâinile şi chemând. 

Întotdeauna acelaş nume: 

— Greta! Greta! Greta! 

Povestea e foarte veche. Depretutindeni şi din totdeauna. 

Când afară e frig, pe străzile urâte aleargă o mulţime 
ostilă şi urâtă, tristă şi fără nici o speranţă; destul să intri 
întro sală unde nimeni nu cunoaşte pe nimeni în întunericul 
opac, şi deodată pe pânza albă din fund se deschide o lume 
de magie, caldă şi ireală, o lume unde domneşte ea: Greta! 
Numele eroinelor din povestea luminoasă n-are nici o 
însemnătate. Nici nu durează în amintirea nimănui. Toţi ştiu 
că e un nume convenţional şi mincinos. Cel adevărat şi unic, 
făptura adevărată şi unică, e numai ea, întotdeauna aceiaşi. 
Când apare, osoasă şi androgină, cu şoldurile strâmte şi cu 
pieptul plat, mai neliniştitoare decât ar fi frumoasă, mai 
tragică în pasivitatea ei decât şi-ar frânge, mâinile în 
sbucium patetic, în tot întunericul sălii mulţimea 
magnetizată de acelaşi fluid, uită deodată existenţa reală de 
unde-a venit şi unde se va întoarce peste un ceas, evadează 
din ea însăşi şi dela mizeriile ei obscure, anonime, 
mizerabile, pentru a trăi o supraexistentă fictivă, mai reală 


decât realitatea - o pasiune de unde banalul şi trivialul e 
isgonit. Pe urmă, când totul e sfârşit, când lumea himerică 
s-a năruit, când toţi se întorc la realitatea lor de afară, 
străzile sunt mai pustii şi urâte, frigul mai duşmănos, iubita 
mai fără mi-ster, iubitul mai vulgar, totul mai fără speranţă. 
Într-o mie de oraşe de sub toate latitudinile, în zece mii de 
săli, un milion de oameni, zece milioane, evadează din 
destinul lor în acelaş destin de două ceasuri, ca să se 
descopere apoi mai singuri şi mediocri cu gustul cenuşei în 
gură. 

Există vre-o fată care să nu-i fi pizmuit făptura, privirea, 
destinul? Vre-un adolescent care să nu-i fi căutat sărutul pe 
buzele iubitei? 

Alina, într-o seară, când erai încă o copilă şi te puteam 
apropia de genunchi ca pe un copil, fără să presimt sub 
mâna-mi bărbătească tremurul cârnei de femeie, am 
descoperit că ai să semeni cu Greta Garbo. Mi-ai amintit că 
nu eram cel dintâi să ţi-o spun. O ştiai de mult. Şi atunci am 
observat că într-adevăr, în pieptănătura voit dezordonată şi 
câlţoasă, în hainele bizare, în privire, în gest, căutai să faci 
asemănarea mai apropiată. Am râs. Mi s-a părut o joacă 
inofensivă. Tot inofensivă mi s-a părut şi copilăroasa 
încântare cu care mi-ai pus sub ochi fotografia ta şi a Greţei 
Garbo, din care n-am ştiut să deosibesc la prima vedere, 
care era într-adevăr a ta şi care a idolatrizatei eroine din 
film. Pe urmă, când am înţeles ce joacă primejdioasă era 
aceasta, a fost prea târziu. Nu mai aveam nici o putere, cum 
n-au mai avut nici ai tăi, nici nimeni; cum n-a mai avut nici 
viaţa putere să te întoarcă la tine cea adevărată. 

Fără putere, am rămas astfel martorul unei ciudate drame 
cum n-a imaginat-o nici un specialist al ecranului. Până ce 
te-am pierdut din vedere. Unde mai eşti acum? Ce mai eşti 
acum? Nimeni n-o ştie - şi poate nici n-aş voi s-o ştiu. Căci 
vezi, cunosc şi eu, că viaţa cea de aievea se mişcă sub 
poruncile unui regisor mai crunt şi mai intolerant ca toţi 
regisorii din Hollywood. 


Dar atât cât ţi-am ştiut din viaţa ta Alina, îmi ajunge 
pentru substanţa unui roman, pe care închipuirea nu l-ar fi 
putut plăsmui oricât ar fi fost deprinsă să sbenguie fără nici 
o înfrânare. Mă ierţi că ţi-am divulgat secretul, brutal? Sau 
poate acolo unde te afli, îţi este acum indiferent? 

Cu atâta mai bine. 

Dacă pentru tine Alina, mai poate exista undeva acuma, 
vre-un bine. 


Cartea întâia. 

CAPITOLUL 1. 

În cea mai urâtă crisalidă dormitează un fluture 

— lar tu, Stamatiu? După două scrisori, ai tăcut subit. 
Tocmai când îmi făgăduiai detalii picante, despre nostimul 
tău maestru de înot?... Ce a fost cu el? Ce-a fost cu tine? 

Stamatiu Elena roşi sub pielita arămie. Aşa cum roşesc cei 
care-au atins maximul curei de soare. Un roşu de aramă 
înfierbântată la jar. Şi fiindcă nu putea înfrunta, privirile 
curioase ale camaradelor, cu lacrimi în ochii verzi de pisică, 
isbucni ciudoasă: 

— Am fost o proastă că v-am scris. De-acuma tot anul aveţi 
să mă tachinaţi cu maestrul meu de înot. Mai ales, tu 
Alexandrescu. Tu atâta aştepţi... 

Alexandrescu o prinse de după gât şi o alintă, exagerat, ca 
pe-o orfană a nimănui, în hohotul celorlalte colege; 

— Mititica de ea, că tare-i prostuţă şi tachinată! De mâncat 
nu mai mănâncă. De dormit nu mai doarme. De învăţat n- 
are să mai înveţe... De-acum tot anul are să tânjească după 
mare şi după înot. Anul trecut o dăduse gata muntele şi 
maeştrii de sky. Vă aduceţi aminte fetelor, cum a venit din 
vacanţa Crăciunului dela Sinaia?... Trei luni, ne-a făcut 
numai elogiul skiului şi al patinajului şi al bobului şi al 
hockeyului. De-acuma să vă aţineţi bine... Trei luni ne 
aşteaptă numai prelegeri asupra înotului, înotul în apă 
dulce şi în apă sărată. Înotul în decursul veacurilor şi înotul 
ca factor de progres al omenirii. Înotul la fenicieni şi înotul 


la protozoare. Înotul pe spate şi înotul indian. Înotul pe 
uscat şi înotul în vis... De fapt tot are o calitate, Stamatiu a 
noastră. E fidelă sporturilor şi mai fidelă încă maeştrilor. Eri 
un maestru de sky şi de patinaj, azi un maestru de înot... 
Mâine, ce Stamatiule? Ce surpriză ne mai rezervă 
sporturile? 

Stamatiu Elena se smulse din strânsoarea camaradei şi 
fugi cu pumnii încleştaţi de înciudare. După câţiva paşi se 
întoarse, aruncându-le în faţă isbucnirea mânioasă: 

— Ce ştiţi voi? Sunteţi nişte... Nişte. 

— Nişte antisportive... 

— Ba nişte vaci! Na! Nişte vaci... 

Luca Eleonora, celebră în toată şcoala pentru darul 
neîntrecut de a imita toate glasurile faunei domestice şi 
sălbatece, dela cocoş până la porc şi dela broască până la 
cucuvaie, replică spontan cu un muget de vacă vădană 
chemându-şi viţelul, sau în cazul de faţă profesorul de înot 
ori de sky. Şi toată harţa sfârşi în chicot de râs. Două 
prietene alergară s-o împace pe Stamatiu Elena şi-o 
aduseră prizonieră, îndărăt, la banca de sub castan, unde 
se adunaseră să-şi povestescă peripeţiile vacanței. 

Era o după amiază caldă de Septembrie, cu soare molatec 
şi palid, în curtea liceului de fete „Elena Doamna”. Cea 
dintâi zi de şcoală. Melancolică şi dureroasă, ca după orice 
sfârşit de vacantă. În uniformele negre, toate se simțeau 
mai stânjenite, mai urâte şi mai sărace. S-ar fi spus că au 
îmbrăcat toate doliul vacanței. Până mai eri, în haine 
colorate şi luminoase de vară, libere şi risipite, care la ţară, 
care la mare sau la munte, în localităţi de vilegiatură, îşi 
aveau o viaţă a lor, o personalitate a lor - micile lor drame şi 
bucurii, copilăroasele lor pasiuni, duioasele lor nelinişti din 
pragul adoles-cenţei. 

Erau Mimi, Eleonora, Corina, Zoica, Jeny, Marietta, Coca, 
Florica. 'Iot atâtea nume de alintare, de-acasă, dintre 
prietene, fraţi şi surori; unele dintr-un bileţel de inofensivă 


tandreţe, demierdat de un verişor, de fratele unei prietene, 
cald şi intim. 

Aci numele lor se uscase deodată, devenise ostil şi strein, 
înmatriculat în catalogul şcoalei: Stamatiu Elena, 
Alexandrescu Corina, Luca Eleonora, Ţurcan Zoica, 
Stoianovici Jeny, Dobrescu Maria... Şi li se păreau numele 
acestea împerechiate, atât de ne-ale lor, după două luni 
jumătate de armistițiu şcolar, încât nu şi-l recunoşteau, 
uitau să răspundă când o colegă striga din urmă: 

— Stamatiu! Alexandrescu! Luca! Dobrescu Maria! 

Două luni jumătate fuseseră numai Elena şi Lenuţa; Corina 
şi Corinel; Eleonora, Lenora, şi Nora; Maria şi Marietta şi 
Marcela şi Mărioara. Numele lor întreg, înmatriculat în 
catalog, li se părea tot atât de trist, uniform şi neaderent 
fiinţii lor adevărate, ca uniforma cea posacă şi neagră a 
şcolii, în care s-au simţit împuţinate şi urâţite. 

Când au sfârşit de povestit peripeţiile vacanței, au trecut 
la profesoare. Se anunțau, schimbări mari. Din trei ore de 
astăzi dimineaţă, două rămăseseră libere. Madam Ciuraşcu 
de matematici - „Isoscela” - plecase mutată în celălalt capăt 
al ţării, la Severin. Directoarea - „Ianti Cleopatra” - era în 
concediu de boală, la un sanatoriu din Elveţia. Profesoara 
de română, domnişoara Ţuţu Mustea, cunoscută mai mult 
sub porecla Moustique, se măritase cu un căpitan de aviaţie 
şi plecase după soţ în garnizoană, lăsând o suplinitoare încă 
necunoscută: 

— Un fel de păpălugă! Înaltă, cu un nas uite aşa şi când 
merge, călcând uite-aşa...! 

Spunând, Luca Eleonora, arătă cum merge şi ce fel de nas 
are suplinitoaiea Mousticei, atât de elocvent încât fiecare 
dintre camarade fu sigură că are s-o recunoască pe stradă, 
înainte de a o fi văzut pe catedră vreodată. Pe urmă veni 
rândul colegelor care sau mutat la alte şcoli; rândul celor 
ce-au sfârşit ultima clasă şi au trecut la Universitate. 
Printre ele, multe avuseseră o „flamă”. Pe multe le socoteau 
infidele şi ingrate, fiindcă s-au logodit sau fiindcă le-au 


văzut alături cu un tip, fireşte antipatic şi scârbos, fie pe 
stradă în micul lor orăşel, fie undeva, la Slănic, la Mehadia, 
la Călimăneşti, la mare. 

— Biata Novleanu, aţi auzit? Întrebă Stoianovici Jeny. Tanti 
Novleanu frumuseţea şcolii, gloria clasei a opta de anul 
trecut? S-a măritat cu un moş-Tăgârţă. Un fel de maimuţoiu 
păros, cu labele până la genunchi... Când mă gândesc, mă 
apucă oroarea... Un sărut cu barbă şi cu mustăţi - cu 
ghimpi. Puah! Fiindcă are moşie şi automobil? Un văduvoiu 
cu trei copii, dintre care un băiat mai mare ca dânsa... 

— Cu atâta mai bine! Interveni Dobrescu Maria, care ţinea 
la reputaţia feroce de cinica şcolii, deşi era o făptură puţină, 
delicată şi sentimentală, cu cinismul fabricat din paradoxele 
lecturilor. Cu atâta mai bine. Poate să se consoleze de 
maimuţoiu cu puiul maimuţoiului, dacă puiul e nostim 
cumva şi cu picăţele. 

— Eşti un monstru, Dobrescu! Se încrâncenă Stoianovici 
Jeny. Cum poţi vorbi aşa? Cum te poţi gândi la asemenea 
orori? 

— Eu nu văd nici o oroare. Dimpotrivă, mi se parte foarte 
natural. Numai că nu sunt ipocrită ca voi. Spun ceiace 
gândesc. Viaţa are drept la viaţă, tinereţea la tinereţe. Dacă 
mâine aş şti că biata Tanti... În loc s-o condamn ca voi, să 
fac cor cu toate ipocritele oraşului, aş alerga la dânsa s-o 
pup: „Bravo! Tanti... Eu te înţeleg Tanti”... 

— Şi poate i-ai cere să-ţi dea cu împrumut puiul de 
maimuţoiu, supralicită Stoianovici Jeny. 

— De ce nu? Numai dacă e într-adevăr nostim şi cu 
picăţele şi dacă nu s-o fi temând că am să i-l restitui şifonat. 

Dobrescu Marietta, mică şi genoasă, cu obrazul ei de copil 
pur şi rumen în pomeţi, îşi privi provocator colegele, 
convinsă că le-a înspăimântat cu cinismul ei teribil. De fapt, 
toate ştiau că e o fetiţă sârguitoare şi timidă, de trei ani 
plângând pe ascuns, fiindcă un văr haimana şi fluşturatec, 
nu s-a uitat niciodată la dânsa, absorbit în aventurile lui cu 


nişte femei pe care bărbaţii se jenează să le salute pe 
stradă. 

— Apropos de maimuţoiu. L-am văzut aseară pe Titi, pe 
văru-tău, Marietta! Rosti cu neîndurată cruzime Luca 
Eleonora. Era la grădina publică, la Bufet. Cu un fel de 
panoramă de-ale lui, vopsită şi mirosind a parfum prost, 
nemţesc, de-o poştă. Toată lumea era scandalizată, de cum 
se purtau. Îşi făceau scene... Un teatru întreg, pe gratis. 
Staţi să vă arăt, fetelor. Uite... Ea stătea aici, aşa, picior 
peste picior la masă, fumând şi mozolind cartonul ţigării 
între dinţi. lar dumnealui, domnul Titi, Titişor, dincoace, 
bătând toba cu degetele pe masă. Ner-vos grozav, domnul 
Titişor! Ea dă-i şi dă-i şi dă-i! Îi mergea guriţa - adică 
guroaia, că avea o gură să se muşte de urechi cu dânsa - îi 
mergea gura ca o maşină de cusut. El cu degetele pe masă, 
dă-i, şi dă-i şi dă-i! Bătea la toba. Marşul lui Napoleon. Pot 
să vă jur. Ştiţi cel care-l cântă bărbierii la chitară, cu efecte 
de apropiere şi de depărtare, r la „Luntraţii de pe Volga”. 
Pe urmă după ce s-au certat destul, a venit capitolul 
împăcării. Ei bravo! Vă spun drept că atuncea mi-a plăcut 
domnul Titi. E un maestru Titişor, al tău, Marietta! Numai 
ce-a tras scaunul alături şi a început s-o magnetizeze 
dumnealui cu privirea şi să-i facă masaj magnetic pe 
mânuşiţele dumisale, şi s-o desmierde şi s-o alinte, până ce 
dumneaei a plecat capul răpusă, ca o porumbiţă lovită în 
piept de săgeata amoraşului... Uite aşa... Vedeţi scena? S- 
au împăcat şi-au plecat brat sub braţ. N-aveau timp. Uite 
aşa au plecat. 

Luca Eleonora, neîntrecută în arta mimicei cum 
neîntrecută era şi în meşteşugul de a imita toate glasurile 
animalelor şi păsărilor domestice şi sălbatece, jucase sub 
ochii colegelor toată scena dela Bufet, inclusiv epilogul 
împăcării şi al plecării precipitate; o jucase atât de 
desăvârşit şi elocvent încât în genele lungi şi frizate ale 
Mariettei Dobrescu atârnară lacrimi cât boabele de rouă. 
Tot cinismul artificial, de lectură, al şcolăriţei, dispăruse ca 


să rămână ceiace era într-adevăr; o biată copilă 
îndrăgostită fără speranţă de o puşlama mueratică, de un 
Don-Juan de provincie, care nici n-avusese timp să-i observe 
existenţa. 

— Şi pe urmă cum a mai fost? Ce-a mai fost? Întrebă un 
glas, după ce-au contenit râsetele. 

— Ce-a mai fost, cum a mai fost? 

— De unde pot eu să ştiu? Continuă Luca Eleonora cu 
prefăcută nevinovăție. Aceasta numai o imaginaţie cinică şi 
pervertită, aşa ca a Mariettei, poate să şi-o închipuie. Eu nu 
mai ştiu nimic. Maman mi-a spus să schimb locul şi să nu mă 
mai uit la nişte stricaţi, care n-au ruşine de lume. Parol, Ma- 
rietta! Acestea-s vorbele lui maman. „Nişte stricaţi”... Bietul 
Titişor, şi stricat! Am vrut să-i iau apărarea şi mi-a tras 
maman un perdaf ca acela! Zice că-i ruşinea şi ocara 
oraşului! Şi că nici n-are să-l mai primească în casă. Parcă 
el are nevoie de casele noastre! De asta să nu-l plângi tu, 
Marietta. Găseşte el casă, de unde nu-l dă nimeni afară... 

Răutăcioasa joacă ar mai fi continuat poate. Căci după 
cum în puii nevinovaţi de panteră dormitează viitoarele 
pantere care se vor sfâşia cu ghiarele pentru o pradă sau 
pentru un tovarăş de culcuş, tot aşa în şcolăriţele adunate 
nevinovat să-şi tachineze flirturile de vacanţă dormitau 
viitoarele femei care-şi vor smulge una alteia un iubit, un 
logodnic, un soţ, îşi vor pizmui reciproc o toaletă, mobila din 
salon, automobilul, leafa bărbatului şi calitatea invitaţilor 
dela ceaiul săptămânal. 'Tor aşa încep a se hârjoni inofensiv 
puii de felină cu labe catifelate şi tot aşa scot unghii să-şi 
sgârie botul fără să ştie dece şi cum. Nimic n-ar fi oprit şi 
joaca aceasta să degenereze cum au pornit-o, după o 
victorie atât de uşoară în care scoseseră două colege din 
luptă, cu ochii încă uzi de lacrimi: Stamatiu Elena bronzată 
de vântul şi de soarele marin, visând cu bărbia în pumni la 
maestrul de înot; Dobrescu Marietta, mică şi genoasă ca o 
miniatură de femeiuşcă, silindu-se să surâdă nepăsătoare 


de isprăvile verişorului Titi, alintat cu diminutivul de 
diminutiv: Litişor. 

Dar o providenţă există întotdeauna-să pună capăt 
supliciilor. 

Deastădată providenţa apăru pe poarta şcoalei şi se arătă 
sub chipul unei fete năltuţe, lată şi dreaptă în umeri, 
strâmtă în şolduri, cu bereta de uniformă trasă neglijent 
peste buclele lungi, încârlionţate şi bălane: o siluetă 
necunoscută cu un mers ciudat şi totuşi de undeva 
cunoscut. 

Elevele de pe banca de sub castan, de pe trunchiul 
răsturnat alături, din picioare făcând roată împrejurul 
Eleonorei Luca, tăcură încordându-şi privirile să 
recunoască noua sosită. Pe urmă se uitară una la alta, 
ridicând sprincene nedumerite. 

— Trebuie să fie vre-un leat „vărsat” la noi, de la altă 
armă! Se dădu cu părerea Alexandrescu Corina care în 
calitate de fiică de colonel, dovedea cu deosebită predilecție 
şi oarecare aproximativă competinţă în utilizarea 
termenilor cazoni. 

— Dar e Gabor, fetelor! Gabor Alina! Sări în picioare 
Stoianovici Jeny. E Gabor a noastră. 

Şi îndată o strigă, cu semne exagerate de simpatie: 

— Gabor! Gabor Alina! 

Noua venită ridică ochii fără să arate nici un fel de bucurie 
sau de surpriză. Păru un moment că ezită. Pe urmă se 
îndreptă spre ele, cu mersul acela lung şi ciudat, care nu 
era al ei de astăvară când s-au despărţit şi totuşi li se părea 
tuturor de undeva cunoscut. Se apropie şi întinse o mână 
moale, indiferentă. 

Întrebă, de formă: „Ce faceţi, fetelor?”- şi nu aşteptă nici 
un răspuns. 

Nu era iubită de colege, nici urâtă de ele. Nu era prietenă 
cu nimeni. Nu strălucise vreodată prin nimic. Şase ani, 
trecuse neobservată şi insignifiantă din clasă în clasa, cu 
note mijlocii, cu purtarea mijlocie, aşezată întotdeauna într- 


o bancă dela mijlocul clasei şi părând foarte mulţumită de 
aceasta existenţă şcolară, molcuţă şi mediocră. Dar acum 
tuturor camaradelor li s-a arătat deodată altceva. Altcineva. 
I-au făcut loc alături, cercând cu toatele să descopere de 
unde secretul acestei impresii de noutate şi de mister. 

— Te-ai schimbat mai mult decât noi toate, Alina. Ai 
crescut. Şi nu te-a mai văzut nimeni. Unde-ai fost toată 
vacanţa...? 

— La ţară... Un fel de rudă de-a mamei. 

Pe urmă nu mai avu nimica de spus. Privi în gol. O frunză 
de cas-tan, pretimpuriu ruginită, cobori în spirală şi-i căzu 
pe genunchi. Alina Gabor duse mecanic coada veştedă la 
gură, muşcă şi scuipă fără nici o distincţie sucul vegetal şi 
acriu. Era ca întotdeauna absentă. Colegele regretară că au 
chemat-o între ele - chiar cele două victime de adinea-ori, 
pentru care apariţia ei însemnase o providenţă, căci 
întrerupsese joaca răutăcioasă. O simțeau însă mai străină 
ca altădată. Şi straniu-prezenţa ei atât de absentă, le 
intimida. 

— Am găsit! Isbucni, Luca Eleonora. Am găsit, fetelor... Te 
înşeli, dragă Gabor, dacă-ţi închipui că ne prosteşti, pe noi, 
cu una cu două. N-aţi observat ce calculată intrare? Spune 
drept, Gabor Alina, cât ai studiat efectul în oglindă? 

Alina Gabor ridică privirea încărcată de surpriză şi de 
reproş: 

— M-am studiat eu în oglindă? Eu care nu mă uit decât o 
singură dată în oglindă, o jumătate de minut, dimineaţa...? 

O clipă păru că mai vrea să continue. Dar cuprinsă de 
torpoarea şi de indiferența dintotdeauna, sfârşi cu un gest 
de renunțare. Poate gestul mai însemna şi o invitare 
colegelor să se uite mai atent la dânsa, la îmbrăcămintea 
neglijentă, la părul sburlit, la bereta de uniformă trântită 
indolent pe ceafă şi pe-o sprinceană. Destule mărturii să 
confirme că nici acum, ca şi altădată, nu s-a confruntat prea 
mult cu oglinda. 


Ochii se întoarseră spre Luca Eleonora, care dovedi îndată 
că nu se lasă atât de uşor bătută. Se ridică, invitându-şi 
colegele: 

— Aşteptaţi! Priviţi! Dacă vreţi aplaudaţi! Şi pe urmă să-mi 
spu-neţi dacă eu sau dânsa am avut dreptate. 

Spunând, se răsuci într-un picior şi plecă spre poartă. 
Toate se pregătiră să privească întocmai ca la teatru. Cu 
Luca Eleonora, toată viaţa lua îndată un tempo artificial de 
spectacol. 

La poartă, Eleonora Luca îşi sdrobi părul sub beretă, 
îndreptă ume-rii orizontali şi se întoarse, parcurgând 
distanţa cu paşi lungi, indolenţi, cu mâinele înfundate în 
buzunările unui pardesiu imaginar de ploaie -mersul Alinei 
Gabor de adineaori şi un altfel de mers, altfel cunoscut. 

— Greta Garbo! Isbucniră toate fetele în cor. E mersul 
Greţei Garbo. 

— Ceiace era de demonstrat! Trase concluzia Luca 
Eleonora, trăgându-şi şi bereta la loc, şi buclele părului sub 
beretă. Mersul Greţei Garbo şi mersul Alinei Gabor. Cu 
diferenţa că pe mine fizicul mă desavantajează, pe când pe 
ea?... N-aţi observat? Bucăţică ruptă. De asta s-a retras la 
ţară, să se studieze trei luni şi să ne apară transformată, ca 
să ne dea gata. Pe mine m-a dat. 

Într-adevăr totul se lămurea acum. Tot ce păruse nou şi de 
nerecunoscut în făptura Alinei Gabor şi totuşi tuturor atâta 
de cunoscut. Făcură cerc în jurul ei. O ridicară în picioare, 
răsucind-o ca pe-un manechin. Luca Eleonora cu instinctul 
ei de teatru complectă din câteva răsucituri de mână 
lipsurile. Îi potrivi bereta mai „r la Greta Garbo” când 
rătăceşte fără ţintă, prin ploaie şi vânt. Îi descoperi urechea 
tră-gându-i cârlionţii bălani pe ceafă. Îi strânse cordonul pe 
şorţul negru de uniformă şi o târî după ea, luându-şi dintr- 
odată înfăţişarea unui noctambul care acostează pe stradă 
o biată epavă a vieţii rătăcind flămândă în mulţimea ostilă a 
marilor Capitale - aşa cum le rămăsese tuturor vie în 


amintire un episod al Greţei Garbo cea adevărată, din 
ultimul film. 

Asemănarea era uimitoare. Scena reconstituită magistral. 
lar minunea se săvârşise datorită amânduror colege, cel 
puţin în măsură egală. Luca Eleonora, cu darul ei de 
mimică, împotriva uniformei de şcoală, a beretei şi a 
staturei nepotrivite, înlăturând toate aceste obstacole şi 
făcându-le invizibile, isbutise să evoce silueta noctambulului 
cu ţigarea de foi în coltul gurii şi cu bastonul înfipt în 
buzunarul blănii. Gabor Alina, poate fără să vrea, fără nici o 
sforţare, prin fireasca ei pasivitate şi absenţă, „jucase” 
admirabil rolul celălalt. Reconstituise o Greta Garbo, bătută 
de toate vânturile şi de toate ploile, enigmatică şi fatală, 
dureroasă şi tragică, aşa cum trăia în adoraţia tuturor. Fu o 
explozie de aplauze. Luca Eleonora mulţumi cu reverenţe 
de primadonă şi acordă publicului un supliment de 
spectacol, imitând într-un vertiginos pot-pouri guiţatul 
porcului şi cotcodăcitul găinelor, glasul Mousticei şi 
marţialitatea Tantei Cleopatra, doamna directoare, când 
intră în clasă pe nevestite inspectorul general, cearta şi 
împăcarea lui Titişor la Bufetul din grădina publică, 
sincopele saxofonului şi sosirea rapidului în gară; un mic 
eşantion din repertoriul ei inepuizabil. 

Gabor Alina se aşezase pe marginea băncii, cu totul 
indiferentă şi streină de înveselirea colegelor. 

Când Eleonora Luca sfârşi şi râsetele se potoliră, întrebă 
tărăgănat, aşa ca o achitare de conştiinţă: 

— Ce e în definitiv cu această Greta Garbo? 

Toate privirile o scormoniră, în acelaş timp nedumerite şi 
scandalizate. Nu puteau înţelege ce poate fi: glumă, 
naivitate sau făţărnicie în asemenea întrebare absurdă. 

— Cum ce e cu Greta Garbo, dragă Alina? Nu-i fi vrând să 
spui că trebuie s-o înveţi dela noi, când trei luni te-ai chinuit 
să-i fabrici o replică după chipul şi asemănarea ei. Prea ne 
crezi... 

Alina făcu o sforţare de împotrivire: 


— Credeţi ce vreţi... Eu vă jur că n-am văzut-o niciodată. 
Nici n-am fost în viaţa mea la cinematograf decât de trei ori. 
Cu mama paralizată de cinci ani şi singure cum suntem, vă 
imaginaţi voi că numai de cinematograf nu-mi mai ardea. 
Spuneţi vă rog, dacă m-a văzut cineva vreodată în altă 
parte decât aci la şcoală, sau pe drumul dela şcoală acasă şi 
îndărăt? 

Întrebase şi părea că n-aşteaptă nici un răspuns, istovită 
de efortul prea mare! 

Camaradele o priviră ca pe-o vietate căzută din lună în 
mijlocul lor. 

Era de necrezut, şi cu toate acestea, într-adevăr, niciuna 
nu-şi amintea s-o fi văzut la vre-un cinematograf, la 
spectacolul vr-unei trupe în turneu, pe-o altă stradă chiar, 
în afară de aceea dela şcoală acasă, la vre-o serbare din 
grădina publică - nicăiri. Într-un oraş ca al lor, unde fiecare 
pas al oricui era ştiut, cântărit, comentat şi categorisit, 
nimeni nu observase existenţa obscură şi discretă, a celei 
mai insignifiante eleve de la liceul de fete, pe care o scotea 
brusc din anonimat această stranie asemănare cu faimoasa 
vedetă a ecranului. Întâmplarea devenea cu atât mai 
ciudată, cu cât la sfârşitul anului se despărţiseră de o 
colegă urâţică, disgraţioasă, stângace, amorfă - şi acum, 
după mai puţin de trei luni, revenise alta, schimbată, fără să 
fi schimbat totuşi nimic din ce-a fost în ea disgraţios, 
stângace şi amorf. Căpătaseră doar toate acestea, alt 
accent, al timbru. Dintr-o crisalidă urâtă, cenu-şie, se 
desprinsese un fluture în care nu mai supravieţuia nimic din 
larva ce-a fost. O metamorfoză în afară de legile 
metamorfozelor învăţate la şcoală. O transfigurare încă mai 
inexplicabilă, dacă era într-adevăr nepremeditată, datorită 
hazardului, aşa cum pretindea Alina Gabor şi cum, 
judecând bine, recapitulându-i viaţa, n-aveau nici un cuvânt 
să n-o creadă. Multe dintre ele, visaseră să imite ceva din 
făptura, din portul, din mişcările eroinei din film. Fusese o 
adevărată epidemie. Renunţaseră descurajate - cu singura 


amintire a acestor strădanii, colecţiile de fotografii bătute în 
perete deasupra patului. Şi iată că dintre toate, cea mai 
modestă şi impersonală, cea care nu însemna nimic pentru 
nimeni, dela profesoare până la tovarăşa de bancă, dela 
verişorii cu primele exerciţii de stil epistolar amoros până la 
junii sublocotenenţi de cavalerie ai garnizoanei; tocmai 
aceasta, fără să vrea, fără să caute, fără să ştie, trăia visul 
lor. Li se părea un capriciu injust al destinului. O eroare. 
Dar fiindcă nu erau îndestul de femei, n-avură destulă 
putere rea s-o pismuiască. Dimpotrivă, găsiră în sufletul lor 
fraged generozitatea să contribuie fiecare cu priceperea şi 
ingeniozitatea, pentru a desăvârşi prin artificiu ceiace 
hazardul făcuse simplu şi spontan. 

Stoianovici Jeny scoase dintr-o punguliţă cleştele de argint 
pentru smuls părul, escamotat din trusa maternă şi se oferi 
să execute prima retuşare. 

— Ceiace mai trebuie neapărat, e să-ţi epilezi sprincenele. 
Toată partea de jos, ca să măreşti distanţa dintre ochi şi 
sprincene... Îţi garantez eu că abia, ai să simţi câteva 
înţepături uşoare... 

Şi se pregăti să înceapă operaţia. 

Alina Gabor se apără, cu aceiaşi lipsă de energie cu care în 
altă împrejurare poate ar fi acceptat, rostind cu glas 
lânced: 

— Lasă aceasta... 

— Dar trebuie neapărat! Stărui Stoianovici Jeny, agitând 
cleştişorul de argint, ca un instrument de tortură. Îţi spun 
eu, că şi ea şi-le smulge. 

— N-are decât să şi-le smulgă sănătoasă! Strânse Alina din 
umeri. 

Toate colegele o priviră cu desaprobare. Felul acesta de a 
vorbi despre idolul lor, li se părea o profanare. Hotărât, 
Alina Gabor „nu merita” tocmai ea, să se fi întâlnit cu 
norocul pe care nu ştia să-l preţuiască. Nu merita şi era o 
ingrată. Sau poate mult mai făţarnică şi mai orgolioasă, de 
cum o arăta mutra ei de pisică leşinată. 


— Am să-ţi aduc mâine o colecţie de fotografii. Am colecţia 
întreagă! Se oferi o altă camaradă care tăcuse tot timpul. 

— De ce? Întrebă Alina tipărindu-şi şorţul negru pe 
genunchi. Ce să fac cu ele? 

— Eşti imposibilă, Gabor! Imposibilă! Declară Stoianovici 
Jeny. Ţi s-a urcat greto-garbismul la cap. Poate te crezi mai 
teribilă ca ea... 

Alina Gabor nu găsi necesar să răspundă, nici să se apere. 
Cu un cot pe genunchi, cu bărbia în palmă, privea mersul 
unei furnici în nisipul cald, târând un paiu prea mare 
pentru făptura ei putină. Fără să ştie, în toată înfăţişarea, în 
gestul sprijinit în cot, în privirea dusă - reconstituia o 
„poză” familiară a Greţei Garbo, când pare departe de viaţă 
şi când tocmai atunci îşi adună puterile lăuntrice pentru o 
hotărâre. Luca Eleonora cunoştea prea bine atitudinea 
aceasta, gestul, privirea. Le studiase - le repetase în faţa 
oglinzii. O pătrunse o îndoială. Nu-i mai părea adevărat că 
Alina Gabor nu s-a gândit niciodată la asemănarea ei cu 
artista de cinema, că n-a disecat şi că nu şi-a apropriat 
fiecare mişcare, în dorinţa să se identifice cât mai 
desăvârşit cu modelul. 

De aceia la plecare îi prinse braţul şi depărtându-se de 
grupul colegelor, o întrebă prin surpriză, scrutându-i 
obrazul: 

— Spune drept, Gabor. Nu e aşa că nu-i adevărat...? 

— Nu-i adevărat, ce? 

— Că n-ai văzut niciodată un film cu Greta Garbo? E o 
poveste născocită ca să ne epatezi... 

— Dar ţi-o jur, Luca. Pe ce am mai scump... 

Se opri, fiindcă descoperi în clipa aceia că ea n-are nimica 
pe lume scump, deoarece toate i-au fost indiferente şi nimic 
nu i-a adus niciodată vre-o bucurie întreagă. Reluă: 

— 'Ţi-o jur pe ce vrei tu... Dacă nu-ţi ajunge cuvântul meu. 
Am auzit de dânsa. Poate i-am şi văzut odată, de două ori, 
fotografia. Niciodată nu m-am gândit însă la ideia aceasta a 
voastră... 


— Şi totuşi ai nu numai figura, statura ei... Ai şi ţinuta, şi 
mersul, şi indolenţa, şi gestul... Dacă într-adevăr nu e 
nimica voit, calculat, e mai mult decât o coincidenţă. E o 
predestinare, Gabor. Chiar numele Gabor, Garbo... E o 
predestinare. Şi eu în locul tău, n-aş şti dacă să mă bucur 
sau să mă tem. 

Alina Gabor strânse din umeri: 

— Eu nu cred în predestinare. 

— Ce ştii tu! O dojeni cealaltă. Ce ştim noi? 

Într-adevăr încă nimeni nu ştia, ce joacă perfidă şi crudă, e 
aceea a predestinărilor. 

CAPITOLUL Il 

„Papalugo proboscidiensis” 

Alina Gabor nu minţise. 

Oricât de aspră fusese viaţa cu dânsa şi cu mama-i ţintuită 
de cinci ani în jâlţul de paralitică, încă n-o învățase să mintă 
şi n-o silise să caute drumurile întortochiate, unde te pierzi 
singur, şi nu mai ştii care e adevărul şi minciuna din tine. 

Nu văzuse nici un film cu Greta Garbo lăcrimând în primul 
plan boabe de glicerină din gene, nu-şi bănuise nici pe 
departe turburătoarea asemănare cu vedeta Hollywoodului, 
nu se visase navigând pe nici un yacht alb cu John Gilbert în 
mările tropicale, nici ascunzându-şi o dragoste vampirică 
într-un fiord cu apele verzi, nici rătăcind cu sufletul 
devastat într-un oraş cu luminile spectrale în ceaţă. 

Era o fată simplă şi somnoroasă, cu sângele molcom în 
vine şi lipsită de orice curiozitate. Cea dintâi bucurie în 
viaţă, cea dintâi deşteptare la altceva, proaspăt şi viu, 
fusese vacanta din acel an, petrecută la tară, la un conac 
aproape părăginit, al unei rubedenii bătrâne şi ruinate. 

Acolo se scuturase din somnolenţă. 

Două luni trăise direct şi viu, ca un animal tânăr şi liber, 
scăpat din cuşcă, adulmecând cu nările lărgite toate 
chemările orizontului. Dimineaţa îşi înviora sângele în baia 
gheţoasă din pârâul prefirat pe prunduri în fundul livezii. 
Toată ziua cutreera fânețele, se căţăra în carele încărcate 


cu fân; în pădure împărțea alunele crude cu veveriţele, 
aducea acasă puii de iepure prinşi de secerători pe hatul 
lanurilor, mânca din tainul prăşitorilor şi bea din ciuturele 
fântânelor, cot la cot cu fetele de ţară, care o pofteau 
Dumineca la joc şi o socotiră îndată, mai puţin boieroasă şi 
cu mai putină ţâfnă ca fata vechilului şi ca nepoatele popii. 

Conacul pornit pe pustiire, părea drumeţilor urât şi sărac, 
trist în marginea satului, fără împrejmuiri, cu grajdurile 
într-o râlă şi cu hambarele descoperite, cu pluguri ruginite 
şi scoase din funcţie sub şuri fără uşi, cu scheletul unei 
batoze arse de foc. Ca şi stăpânul maniac şi ursuz, de 
departe anunţa un sfârşit de viaţă, de neam, sleirea unui 
trecut - o jalnică neadaptare la semnele grăbite ale vremii. 
Dar pentru Alina Gabor însemnase un paradis fără seamăn; 
libertatea şi fără grija pe care încă nu le cunoscuse un mic 
voevodat sălbatec unde domniţa era ea, când pornea 
dimineaţa printre stâlpii de poartă fără poartă, între cei doi 
câini de stână: Dolofan şi Nevăstuica. Sburda odată cu 
dânşii. Îi întreba din ochi: „Unde mergem azi?” Şi pleca 
încotro se îndreptau ei, ca să se întoarcă numai când lor 
începea să li se facă foame. 

Stăpânul dezolatelor aşezări - unchiul Stroe - unchiu de-al 
doilea după mamă, no cerceta când a venit şi unde s-a dus. 
Închis în cancelarie, bărbos şi fără guler, în papuci şi cu o 
calotă neagra pe chelie, „studia” neclintit dela birou 
douăsprezece ceasuri pe zi, un plan de refacere economică 
a ţării, prin irigaţii, drenaţii, captări de apă, turbine, 
electrificări şi alte năsbâtii, cu care-şi mâncase de treizeci 
de ani timpul şi averea. Când ieşea dintre dosarele, 
memoriile, planurile şi graficele lui, privea uimit, clipind sub 
ochelari, universul de-afară, îl respingea ca pe-o realitate 
ostilă şi incomodă, refuzând să-i acorde, vre-o importanţă. 
EI lucra pe altă scară, vastă şi altfel însemnată. Vechilul în 
vremea aceasta îşi dura casă, argaţii furau, chelarii se 
înstăreau, creditorii îşi adjudecau la licitaţie alte porţiuni de 
pământ. Un-chiul Stroe, asista cu dispreţ la asemenea 


spectacol degradant şi meschin. Compătimea nimicnicia 
despuietorilor. Iar când îşi zărea nepoata, se vedea bine din 
privire că-i uitase existenta şi că se întreba nedumerit: 

— Ce caută copila aceasta, aci? 

Pe urmă îşi amintea: 

— A, da... Tu erai, fetiţo? Ce-ai mai făcut azi, fetiţo? 

Îi spunea „fetiţo”, poate fiindcă uitase într-adevăr cum o 
chiamă. 

Alina răspundea tot atât de vag. 

Şi nu se mai vedeau câte două trei zile. Poate nici nu i-ar fi 
observat plecarea, la sfârşitul vacanței, dacă Alina nu l-ar fi 
deranjat dintre hârţoagele lui să-şi ia a treia oară rămas 
bun. Ridicase ochelarii pe frunte şi o privise mirat: 

— Cum, pleci, fetiţo? 

— Dar unchiule, de două zile mă tot pregătesc de plecare. 
Şi e a treia oară când îmi iau ziua bună, în dimineaţa asta... 

— Înţeleg. De două săptămâni de când eşti aci, te-ai 
plictisit destul. 

— Două săptămâni? Sunt aproape două luni jumătate de 
când am venit. 

— Se poate, fetiţo. Totul e posibil pe lume. 

Apoi îşi coborâse ochelarii pe nas şi nasul îl coborâse în 
foile scrise mărunt, pe care le şnuruia, le închidea în plicuri 
şi le expedia în triplu exemplar, miniştrilor, subsecretarilor 
de stat, directorilor de bănci şi de societăţi, de treizeci de 
ani, cu aceiaşi stoică tenacitate. Docarul nici nu ajunsese în 
şosea, şi uitase cu desăvârşire cum şi cu cine plecase. Alina 
Gabor se strânse sgribulită în pardesiul subţire. Era o 
dimineaţă cu ploaie, de început de Septembrie. O dimineaţă 
mâhnită ca pentru plecări. 

În oraş, o aşteptau aceleaşi oftaturi ale bolnavei din jâlt şi 
aceleaşi îndatoriri pretimpurii; să poarte cheile dela cămara 
şi să numere bucăţile de zahăr ca să aiungă până la 
sfârşitul lunii. Destule toate, ca să cadă din nou în torpoarea 
dintotdeauna. Încă doi ani de şcoală, nu-i pjăreau nici prea 
mulţi nici prea putini. Nu se întrebase niciodată ce poate 


să-i ceară vieţii mai departe. Nu voia nimic, nu spera nimic, 
după cum nici nu se desnădăjduise vreodată de nimic. 
Suporta viaţa - n-o trăia. 

Şi nici nu-şi dădea seama că o suportă şi că n-o trăeşte. 
Ceiace poate îndeamnă capitularea cea mai plină de 
înfricoşare - moartea înainte de a fi muşcat cu toţi dinţii din 
fructul vieţii, oricum ar fi el, amar sau dulce dar divin. 

Aşa îşi târâse la şcoală, paşii lungi şi nehotărâţi, fără nici 
un fel de grabă şi fără nici un fel de repulzie, resignată să 
înceapă un an nou în care va avea note mijlocii la studii, 
mijlocii la atenţie, mijlocii la purtare - unde va sta la o 
bancă din mijlocul clasei şi va trece neobservată printre 
colege, fără prietene şi fără duşmane, cea mai impersonală 
dintre eleve. Iar pe neaşteptate, conjuraţia aceasta! Căci îi 
părea o adevărată conjurație, îndârjirea organizată cu care 
toate camaradele îi repetau acelaş lucru. La început na dat 
nici o însemnătate născocirei că ar fi replica aidoma a unei 
femei celebră în cele cinci continente: aidoma cu dânsa la 
chip, la gest, la mers, ba şi la misterul care-i fulgeră numai 
câteodată întrevăzut în surâs şi-n privire. O glumă. Una din 
glumele lor. Dar a doua-zi, o colegă i-a adus un vraf de 
fotografii să se confrunte. Alta, o colecţie de reviste cinema- 
tografice, să afle cum trăieşte, cum doarme, cum citeşte, 
cum joacă, cum înoată, cum îşi păstrează silueta Greta 
Garbo. Veneau eleve din clasa opta să vadă minunea. Se 
înşirau la intrare, pe culuoare, elevele mai mici s-o admire 
şi s-o salute roşind şi ghiontindu-se. Nu mai era născocire, 
nici glumă. În orice caz, o născocire ori o glumă a destinului 
destul de neplăcută, fiindcă o scoteau din anonimatul ei 
unde se simţise atât de în larg. Se anunţa un an greu. 

Semnalul îl dădu suplinitoarea de limba română. 

Titulara, fostă domnişoara '[uţu Mustea, cu toată porecla 
ei înţepătoare: Moustique, era adorată de întreaga şcoală. 
Subţire, neastâmpărată, vibrând ca un bâzâit de ţânţar în 
cancelarie, pe catedră, pe culuoare, printre bănci, umplea 
tot liceul de fete „Elena Doamna” cu prezenţa-i 


zumzăitoare. La conferinţe, ţinea partea elevelor. La 
inspecții era complice cu ele împotriva oaspeţilor 
morocănoşi şi pedanţi. Orele treceau fără să bage nimeni 
de seamă când a sunat clopoţelul. Iar de dragul ei, poate şi 
prin îndemânarea ei, elevele sfârşeau clasa dobă de carte şi 
la examenele de bacaloriat sau la concursuri, liceul „Elena 
Doamna” ţinea fruntea. Încât căpitanul aviator, care-o 
răpise şcolii s-o ducă în altă garnizoană, îşi asigurase 
vrăjmăşia a două sute de fetiş-cane, dela cele din clasa întâi 
cărora le cădeau ciorapii, până la cele din clasa a opta, care 
înțelegeau în definitiv că un ţânţăraş ca Moustica era 
sortită să-şi însoţească viaţa cu un pilot de coşcogea ţânţar 
Farman, de trei sute de cai putere şi cu două sute de 
kilometri viteză pe oră. Aceasta o înțelegeau, dar n-o 
puteau ierta. 

Succesoara Mousticei se dovedi îndată de altă stofă. Cum 
a apărut în clasă, au recunoscut-o după zugrăveala atât de 
plastică a Eleonorei Luca. „Un nas uite-aşa şi un mers uite- 
aşa! Un fel de păpălugă!” 

Păpăluga - i-a şi rămas numele, înainte încă de a fi ajuns 
cu tălpile late până la catedră şi de a-şi fi înfipt în catalog 
nasul lung şi moale, parcă fără sfârcuri, de cocă vânătă. 
Glasul îi complectă înfăţişarea, prin legea contrastelor. Un 
glas piţigăiat, din cap, comic la o namilă care născută cu 
sexul contrar şi obligată să satisfacă legea recrutării, ar fi 
ţinut flancul drept la regimentul de escortă regală. Cu 
glasul acela subţire ca aţa, strigă catalogul încet şi metodic 
oprindu-se la fiecare nume, ridicând nasul moale ca un moţ 
violet de curcan şi sfredelind inchizitorial elevele, cu ochii ei 
mici de mazăre verde, să-şi întipărească figurile şi să le 
descifreze chipurile, caracterul. 

La eleva Gabor Alina se poticni mai îndelung, pipăindu-şi 
între degetele vinete, nasul vânăt. Aceasta însemna poate 
concentrarea unui efort de memorie. Luca Eleonora şopti 
vecinei, sub palma făcută paravan gurei: 


— Dacă şi-o trage nasul aşa la fiecare, până la sfârşitul 
catalogului are să-l lungească dincolo de sobă. Şi are s-o 
cheme „Păpăluga cu trompă” - Papalugo proboscidiensis”. 

Latineasca Eleonorei Luca era mai mult decât 
aproximativă, dar rezultatul fu fulgurant. 

Vecina de bancă, Dobrescu Marietta, încearcă o clipă să-şi 
stăpânească râsul. Încercare cu efect dezastruos. Căci 
conform legilor care prescriu că efectul explozibililor creşte 
în raport direct cu pătratul forţelor de comprimare (sau aşa 
ceva), în loc de râs uşor şi inofensiv, dintre degetele 
încleştate la gură, printre buzele muşcate în dinţi, din 
genele, din obrajii, din toată făptura minusculă a Mariettei 
Dobrescu, isbucni acel formidabil tumult de cascadări, pe 
care un vechiu şi răsuflat clişeu literar, l-a botezat „râsul 
homeric”. 

Desumflată, Dobrescu Marietta, fu şi mai mică. Aproape 
invizibilă, după tranşeia pupitrului. 

— Ce-a fost aceasta? Întrebă cu mirare şi cu glas de 
suprasoprană, profesoara. 

— Râs! Explică inocent, Luca Eleonora. 

De după tranşeia băncii, Dobrescu Marietta se umflă din 
nou, văzând cu ochii, şi luptând să-şi stăpânească a doua 
erupție de râs. (Dovadă că avertismentul unei experienţe e 
de-o utilitate iluzorie, chiar în clipa cea mai imediată, după 
ce prima experienţă s-a consumat). Aşa dar, Dobrescu 
Marietta se dilată, se svârcoli să biruie irezistibila năvală a 
hohotului, se încleştă cu unghiile de bancă şi când sfârşi 
această spasmodică gimnastică, izbucni în al doilea hohot 
de râs, mai catastrofal şi total, ceiace înseamnă că şi un „râs 
homeric” îşi găseşte stăpânul şi că orice record e 
condamnat să fie bătut de alt record. După care ispravă, 
calmată miraculos, Dobrescu Marietta, se desumflă, iarăşi 
mică şi modestă, ocupând un derizoriu loc în spaţiu. 

— Şi aceasta, ce mai fu? Întrebă cu supermirare şi cu glas 
de superhipersoprană, profesoara de pe catedră. 


— Tot râs, domnişoară! Lămuri cu aceiaşi placidă inocenţă, 
Luca Eleonora 

— Afară! Afară amândouă! Haima... Spurc. Dob. 
Canaliilor! 'Ţipă „Papalugo proboscidiensis”, bâlbâindu-se în 
alegerea epitetelor, îne-cându-se de mânie, deşirându-se pe 
catedră cât era de lungă şi repezind succesiv indexul 
dextrei spre cele două haima... Spurc. Dobi. Canalii. Unde 
vă aflaţi aci? Ce e aci? Şcoală sau circ? 

— Şcoală! Confirmă Luca Eleonora dela uşă. 

— Mai răspunzi? 

— Aţi întrebat, răspund. 

— Să taci! 

— Am tăcut... 

— Pleacă! 

— Am plecat... 

Luca Eleonora plecă. Dar plecă cu paşii, cu nasul, cu 
mersul lălâu al profesoarei atât de identic, încât şi 
„Papalugo proboscidiensis” păru că îl recunoaşte de 
undeva. Strigă: 

— Fă-te îndărăt! Cum mergi? 

— Aşa merg... Rosti Luca Eleonora. 

Şi ca să arate cum merge, făcu o demonstraţiune, 
parcurgând dis-tanţa de la uşă până la catedră cu paşii, cu 
nasul, cu mâinele bălăbănite ale profesoarei. Pe urmă se 
opri şi privi ţintă, cu o fixitate de imbecilă, în ochii de 
mazăre verde ai profesoarei. Păpăluga începu să se 
îndoiască de virtuozitatea ei fizionomistică. Crezuse că are 
de-aface cu o obraznică. Avea înainte, desigur, o cretină. 
Trase concluzia: 

— Acesta e mers? aşa se merge? Acesta e mers de 
tâmpită... 

— Dacă spuneţi dumneavoastră!... Vă pricepeţi mai bine. 
Mie întotdeauna mi-a spus domnişoara Mustea, că eu n-am 
nici un simţ de autocritică. 

Profesoara nu înţelese unde bătea eleva. Îşi luă asupră-şi o 
chestie care-i părea de-o mai acută actualitate: 


— Domnişoara Mustea, domnişoara Mustea! Vă rog să nu- 
mi mai pomeniţi mie despre domnişoara Mustea. Ce făcea, 
ce spunea, domnişoara Mustea o priveşte. Ce fac şi ce spun 
eu, mă priveşte. Aci aveţi de-aface cu mine, nu cu 
domnişoara Mustea 

— Helas! 

— Ce-ai spus? 

— Helas! E-o exclamaţie franţuzească. Uitam că suntem în 
ora de limba română! Declară cu cel mai perfect aer de 
imbecilă Luca Eleonora, uitându-se în tavan, pe pereţi, la 
vârtul pantofilor. 

— Cu dumneata n-am să termin niciodată. Ţi-am spus să 
părăseşti clasa. Fă stânga -mprejur! 

Luca Eleonora, ridică talpa cum scrie la cartea recrutului, 
descompuse mişcarea, bătu călcâile şi porni în pas ostăşesc 
spre uşă. Acolo se răsuci înainte de a păşi pragul şi cu un 
aer de miloagă, implorând gra-ţia şi în acelaş timp 
încurajarea tiranului, rosti senin: 

— Vedeţi, domnişoară? Acuma n-am mai mers ca o 
tâmpită. Dacă este cine să mă înveţe. 

— Eşi! Piţigai glasul profesoarei. 

Eleva făcu din nou stânga -mprejur, trecu pragul în pas de 
defilare şi închise uşa. 

— Ce clasă, Doamne! Ce clasă! Suspină „Papalugo 
proboscidien-sis”. Ce şcoală! E ceva inconcevabil. 

Pe urmă ridică ochii la Gabor Alina, care rămăsese tot 
timpul în picioare şi nu participase cu nimic la acest 
intermezzo. Îşi aduse aminte că voise să întrebe ceva şi 
încordându-şi memoria să descopere ce, în mod automat îşi 
tipări din nou cu degetele, nasul vânat şi moale. Era se vede 
plasat acolo, împotriva oricărei logice şi învățături, centrul 
memoriei. Gabor Alina aştepta nepăsătoare, rezemată într- 
o mână pe bancă, ca întotdeauna indolentă şi străină de tot 
ce se petrecea în jurul ei, cu ea, cu oricine. 

— A da... Ai o figură cunoscută, vorbi profesoara. Îmi eşti 
de undeva cunoscută. N-ai fost cumva eleva mea la 


Râmnic?... Sau poate la Sighet? 

— Am urmat toată şcoala aci, fără întrerupere, din clasa 
întâi... 

— Şi totuşi... Iotuşi. Cum te numeşti? 

— Gabor Alina. 

— Greta Garbo! Şopti un glas din fundul clasei, într-o 
tăcere de se auzea bâzâitul muştei. 

— Aaaaa! Se lumină cu un rânjet triumfal profesoara. 
Aceasta era? Acum înţeleg de unde-ţi cunosc mutrişoara 
aceasta. Aşa dar mi-o faci pe Greta Garbo? Facem pe 
actrițele? Ne fandosim şi ne miorlăim, ca să copiem toate 
desmăţăturile filmelor? Acesta e exemplul pe care l-am 
descoperit noi mai vrednic de imitat în viaţă? Acesta ne e 
idealul? Hai?... Există o madame Curie pe lume, care ne 
face onoare sexului, ia premiul Nobel, o admiră un Univers 
întreg... Nu, nu ne trebuieşte Ma-dame Curie. Există 
savante, preşedinte de Crucea roşie şi de societăţi 
filantropice, femei doctoriţe vestite, matematiciene, 
deputate, economiste directoare de gazete, femei în 
diplomaţie şi subsecretare de stat, în Anglia, în Suedia, în 
America: a existat Cornelia mama Grahilor, Doamna 
Chiajna, sora lui Renan care a trecut la nemurire fiindcă s-a 
sacrificat o viaţă să ajute la gloria fratelui - ce ne 
interesează toate acestea? Nu înseamnă nimic... Fleacuri! 
Noi invidiem faima actriţelor de cinematograf! Şi tocmai pe 
cine ţi-ai găsit să admiri? Pisica aia leşinată! Poftim! Uitaţi- 
vă la dânsa. Spune-mi cu cine vrei să te-ase-meni, pe cine-o 
faci, ca să-ţi spun cine eşti... 

— Domnişoară, eu nu „fac” pe nimeni. Nu vreau să m- 
asemăn cu nimeni... Începu să se apere Alina Gabor şi 
renunţă, deodată indiferentă. 

Dar „Papalugo proboscidiensis” nu înţelegea să închee 
discuţia aşa. Se supărase cumplit, după cum arăta nasul 
care atinsese culoarea ultravioletă, din vânăt sadea. Avea se 
vede o chestiune personală cu Greta Garbo. Ţipă la cel mai 
înalt diapazon: 


— N-o faci? Hehei, copiliţo-copiliţo, cu cine mi te joci oare? 
N-o faci? Dar părul acesta, ce-i? Dar bărbia aceasta, ce-i? 
Dar gura aceasta, ce-i? Dar ochii aceştia ce-s, mă rog? 
Răspunde aci pe loc!... Vezi că n-ai ce răspunde? Pentru 
aceasta ne dau părinţii la şcoală şi cheltuesc o avere cu noi, 
ca să râvnim la destrăbălarea actriţelor? Ca să ne jucăm 
acilea de-a Greta Garbo. Cu mine nu merge, fetiţo! Una, o 
face pe tâmpita. Alta pe Greta Garbo... Mă rog care mai 
este? Care, ce vrea să mai fie? Să se ridice în două picioare 
şi să dea ochii cu mine. 

Toată clasa rămase nemişcată; indiciu cert că nimeni nu 
mai voia „s-o facă” pe nimeni. „Papalugo proboscidiensis” 
privi cu ochii de ma-zăre crudă fiecare bancă, din elevă în 
elevă, să descopere undeva o veleitate suspectă: vre-o 
odioasă creatură care în loc să râvnească la destinul 
Corneliei, mama Grahilor, a doamnei Curie sau a 
ChiajneiDoamna, suspină după gloria Hollywoodului. Nu 
suspina nimeni. Se auzia numai fâşâiul unei pagini întoarse. 
Vre-o fată care căuta în Larousse -. Je semme r tout vent” - 
ce e cu madame Curie ţi cu mama Grahilor. Dar spre 
surpriza tuturor, Alina Gabor, dădu un semn de revoltă: 

— Domnişoară, vă rog întrebaţi toate colegele mele. N-am 
minţit niciodată. Nu mint nici acuma. Nu m-am gândit să 
imit nici o Gretă Garbo... 

— Nu minţi? Spumegă „Papalugo proboscidiensis”. Atunci 
mint eu? Nu te-ai gândit să imiţi nici o Gretă Garbo? Atunci 
o imit eu? Aceasta vrei să spui? Uită-te în ochii mei şi spune- 
mi-o răspicat. O fac eu pe Greta Garbo? Aşa e? Spune, în 
cale s-o aud. 

— Nu spun nimic... Strânse din umeri, cu glas toropit, 
Alina Gabor. 

— Şi cum îmi vorbeşti, rogu-te? Ce e afectarea aceasta? 
„Nu spun nimic...” Unde-ţi e glasul? Nu-ţi dă de mâncare 
acasă? Şi ce e poziţia aceasta, într-o rână? Stai dreaptă, 
când vorbeşti cu mine...! 


Alina Gabor făcu o sforţare să se solidifice, îndreptându-şi 
umerii şi pieptul. O sforţare numai pe jumătate isbutită. 

Era atât de nedreaptă învinuirea şi atât de absurd 
supliciul născocit de noua profesoară, încât Alexandrescu 
Corina, fiică de colonel, crescută în cultul loialității şi al 
bravurei, se ridică să ia apărarea slabilor şi oropsiţilor: 

— Domnişoară, vă garantăm noi, colegele lui Gabor Alina 
de şase ani pe al şaptelea, că nu s-a gândit niciodată la cele 
ce-i atribuiţi dumneavoastră. Nu e ea fata aceia... 

— Cine te-a invitat la discuţie? De unde mi-ai ieşit 
dumneata, cu garanţiile?... Aaaaa! Aşa dar ne aflăm în faţa 
unei conspirații? V-aţi înţeles să inauguraţi anul şcolar cu 
obstrucţii. Biine, puicelor! Deocamdată, dumneata Gabor 
Alina, şi dumneata Alexandrescu Corina, aveţi să vă 
prezintaţi în recreaţie la cancelarie. Să vedem ce aviz îşi dă 
doamna Dirigintă şi direcţia. Şi să-mi poftiţi şi pe celelalte 
două. Cea care-o face pe imbecila şi cea care-mi pufneşte în 
nas... 

Ora sfârşi într-o tăcere apăsătoare şi ostilă. În şase ani, 
elevele se învăţaseră cu profesoare prietenoase şi iubitoare, 
uneie mai severe, altele capricioase, celelalte achitându-se 
cu indiferenţă de datoriile pedagogice, dar toate păstrând 
şcolii o atmosferă lipsită de asprime. Liceul de fete „Elena 
Doamna”, constituia prin aceasta o adevărată, poate unică 
excepţie. lar „Papalugo proboscidiensis”, venea din senin şi 
din celălalt capăt al ţării, să rupă o veche tradiţie. 

În cancelarie, cele patru inculpate, se prezentară front 
lângă uşă, fiecare în poziţia pe care le-o comanda firea şi 
apucăturile. Luca Eleonora, printr-un inexplicabil şi 
prodigios efect de iluzie optică, avea acum nasul, ochii, 
mâinele spânzurate lălâu şi tălpile late ale suplinitoarei de 
limba română. Dobrescu Marietta, avea alternaţii de 
melancolie în ochii genoşi când se gândea la vărul Titişor ţi 
sclipete irezistibile de râs, când îşi amintea scena din 
bancă. Alexandrescu Corina, se ţinea severă şi eroică, poate 
gata să-şi ardă mâna în foc fără să clipească, după pilda lui 


Mucius Scevola. lar Gabor Alina, absentă şi toropită, 
aştepta desfăşurarea evenimentelor cu un umăr sprijinit de 
uşor, ca şi cum n-ar fi capabilă în viaţă să-şi păstreze linia 
verticală fără un suport din afară. 

— Poftiţi! Se adresă „Papalugo proboscidiensis” colegelor 
din cancelarie. Priviţi la dânsele, ce frumoase exemplare ne 
oferă şcoala de astăzi! 

— Dar ci-i soro dragă? Se sperie cu cel mai teribil accent 
din ţara de sus a Moldovei, doamna Aglăiţa Costăchescu, 
diriginta clasei. Ci naiba o mai putut să mai facă şi copchilile 
aistea, ca doar li ştiu cuviincioasa şi silitoari di când erau 
atâtica. 

— Le veţi fi ştiind, doamnă Dirigintă! Clătină din trompă 
„Papalugo proboscidiensis”. Le veţi fi ştiind, 
dumneavoastră. Eu le cunosc altfel. Datorită acestor 
exemplare „cuviincioase şi silitoare”, am fost pusă astăzi, în 
imposibilitate să-mi ţin cursul. 

— Asta-i mari istorie! Se minună sincer, Aglăiţa 
Costăchescu. Dară ci dracu aţi făcut, bre feţilor, că vă ştiam 
nişti copchile di treabă? Se adresă direct culpabilelor 

— Ştie domnişoara! Se oferi să dea explicaţii Luca 
Eleonora, trăgându-şi sfârcul nasului între degete, ca şi 
cum ar fi voit prin repetarea ticului familiar al suplinitoarei 
de limba română, să-şi ajutore memoria. Noi nu ştim nimic. 
N-am priceput nimic. Nu ne amintim nimic. 

— Asta-i alta! Exclamă complect nedumerită diriginta 
clasei. 

— Să vă spun eu, interveni „Papalugo proboscidiensis”. 
Mai întâi lipsă totală de respect. O regretabilă lipsă de 
respect faţă de profesoară. Eu aci am principiile mele. Îmi 
daţi voie? Se adresă celorlalte profesoare. 

— Poftim! Poftim! Se grăbiră să-i acorde autorizaţie 
colegele, îndreptându-se pe scaune şi pe canapeaua învelită 
cu muşama, într-o binevoitoare încordare de atenţie. 

— Principiul meu e acesta, îl desvoltă suplinitoarea de 
limba română. Profesoara trebuie să impună respect. Nu 


numai respect. Să provoace emoție. Cunoaşteţi un cuvânt al 
lui Lamartine?... Într-o zi, un prieten i-a adus un tânăr, un 
ucenic şi şi i-l-a prezintat. După câteva momente, Lamartine 
l-a concediat destul de aspru. Atunci prietenul l-a întrebat 
care o cauza acestei atitudini. Marele poet a răspuns: „C- 
est un imbecil: il n-a pas 6te emu en me voyant”. Aţi sesizat? 

— Spuni direct soro ci vrei să spui, ca acuma nu-i timpu di 
cimilituri! Se frământă pe scaun Aglăiţa Costăchescu, 
corpolentă şi făcându-şi vânt cu catalogul transformat în 
evantail. Lasă-l mata pi Lamartine, ca acuma sună 
clopoţelul de intrare. 

— Bine, îl las pe Lamartine, dacă nu vă pot interesa 
cuvintele celebre ale istoriei! Rosti cu ironie dispreţuitor- 
compătimitoare, suplinitoarea. Să redau numai faptele. Am 
spus. Mai întâi lipsă totală de respect. Luca Eleonora, mi-o 
face pe tâmpita... 

— Ha asta-i fata dişteaptă, soro! Crema clasei, fruntea 
oalei. Fără dânsa, tati sărbătorile şi producţiile şcolare n-ar 
mai ave nici un haz. 

— Astălaltă, Dobrescu ai spus că te numeşti? Astălaltă, 
Dobrescu, îmi pufneşte de râs în nas. O face pe comica, pe 
Charlie Chaplin al clasei. 

— Cum ai făcut tu asta Dobrescu Mariette? O dojeni cu 
blândeţe şi cu neîncredere diriginta. Da ci v-o apucat bre 
feţilor? Aţi căpiet?... Domnişoară profesoară, asta-i o fată 
eminentă. Pot puni mâna pi cruci pentru dânsa. Trebuie să 
fie o eroare ceava, altfel nu pot pentru ca să-mi explic. 

— Aveţi să vă explicaţi în curând! Rânji verde pe sub 
trompă „Panalugo proboscidiensis”. Deocamdată să termin 
cu fiecare. Ceastălaltă, Alexandrescu, mi-o face pe eroina, 
pe generoasa, pe avocatul din oficiu al obijduiţilor... 

— Şi aceasta e ceva rău? Întrebă cu mirare Aglăiţa 
Costăchescu. 

Suplintoarea de limba română, nu găsi de cuviinţă să 
răspundă. Continuă: 


— Şi însfârşit, pentru culminarea scandalului, a patra şi 
cea din urmă, eleva Gabor Alina, mi-o face în clasă pe Greta 
Garbo. Vă rog priviţi-o! De aceasta v-am adus-o aci, vie şi 
naturală. 

Profesoarele o examinară de sus în jos şi de jos în sus. Era 
singurul caz din cele patru, unde în mod excepţional 
acuzatoarea avea dreptate. 

— D-apoi când naiba te-ai schimbat aşa copchiliţă hai? 
Făcu diriginta fără nici un fel de scandalizare în glas. 
Adivarat. Leită Greta Garbo. Ia, fă-te mai încoace, Alino... 

Gabor Alina se mişcă doi paşi, înaintând legănat şi evitând 
să privească în ochii profesoarelor. Se lăsă cercetată, cu 
indiferența pasivă a unei noatene, scoasă la vânzare în 
bâlciu şi examinată din toate păr-ţile de geamnaşi. 

— Asta-i ceva nostim di tat! Trase concluzia cu oarecare 
entuziasm, Aglăiţa Costăchescu. Greta Garbo în picioare. 

„Papalugo proboscidiensis”, printr-o eroare de 
interpretare, crezu, că descifrează în glasul dirigintei o 
nuanţă de dezaprobare şi se grăbi să acumuleze acuzaţiile; 

— Vă rog, priviţi... Şi spune-ţi dacă nu e un scandal? Gura 
Greţei Garbo. Ochii Greţei Garbo. Bărbia Greţei Garbo. 
Distanţa dintre ochi, a Greţei Garbo... Se poate tolera 
maimuţăria aceasta într-o scoală care se respectă? 

Diriginta clasei se răsuci pe scaun, şi lăsând jos catalogul- 
evantail, se uită întâia oară cu o încruntare la noua 
profesoară, părăsindu-şi bonomia voioasă de până atunci: 

— Şi ce vină, mă rog matali, i-ai găsit? 

— Cum ce vină? Ce-am înşirat eu până acum? Gura, ochii, 
bărbia, nasul, distanţa dintre ochi... Toată maimuţăreala 
aceasta. 

— lară mata crezi că ie ş-o făcut gura şi ochii şi bărbia şi 
nasu şi distanţa dintre ochi? Ie s-o putut maimuţări aşa? 
Apoi atuncea ar fi uşor. N-ar mai exista fimei urâte, dacă ne- 
am schimba la comanda ochii şi nasu şi gura, cum crezi 
mata. Aiestea, dragă domnişoară, din ninorociri nu ni li 
putem faci noi. Ni li-o făcut odată pentru totdeauna mama 


şi tata fiecăreia. Aş vrea să ti văd eu venind pi mata mâni 
dimineaţă, cu nasu şi cu ochii şi cu gura şi cu bărbia Greţii 
Garbo... Atuncea mă închin. Şi atuncea o pedepsesc pe 
Gabor Alina, după cum ţi-o dicta inima, matali. 

Profesoarele zâmbiră. Elevele priviră în tavan. Numai 
Gabor Alina părea streină de tot ce vedea şi auzia. 

— În acest caz... Se ridică iritată de pe scaun „Papalugo 
proboscidiensis”. În acest caz am înţeles... 

— Ce-ai întăles mata, drăguță? Ia ti poftesc să şazi binişor 
pi scaun şi să lăsăm supărarea la o parte. 

Se întoarse spre eleve: 

— Voi plecaţi. 

Elevele ieşiră pe uşă. Nimeni n-a ştiut ce-a mai urmat în 
cancelarie. Vinovatele s-au ales cu un punct sau două scăzut 
la conduită - pedeapsă iluzorie pentru a satisface noua 
suplinitoare. Numai Alina Gabor fu cruţata, fiindcă nu exista 
o rubrică specială să pedepsească elevele care s-au născut 
cu ochi, gură, nas, bărbie, la fel cu ale vedetelor de 
cinematograf. Dar „Papalugo proboscidiensis” purtă grijă ca 
notele elevei Gabor Alina la limba română, să nu 
depăşească limita numărătorii până la trei. 

CAPITOLUL III. 

Cei buni, plătesc pentru cei răi 

— Tu ai ceva, Alino... 

— Nu, măicuţă. 

— Te-a necăjit, cineva...? 

— Nu, măicuţă. 

— Poate eşti bolnavă...? 

— Nu, măicuţă. 

— Alino, tu îmi ascunzi ceva. Vino mai aproape, să mă uit 
în ochii tăi. 

— lată, măicuţă. Vezi şi mata că n-am nimic, n-ascund 
nimic, nu m-a necâjit nimeni. 

Alina îşi plecase un genunchiu pe taburet, la picioarele 
jâltului, ca să fie cu ochii la înălţimea bolnavei. Încercă să 
surâdă. Voia să dovedească aşa că întradevăr n-are nimic, 


n-ascunde nimic, n-a necăjit-o nimeni. Surâsul fu silnic, 
trist, cu o umbră de preocupare stăruind în privire, dincolo 
de crispaţia comandată a buzelor. Mama şi fiica îşi întâlniră 
numai o clipă ochii. Pe urmă paralitica se uită în pământ; 
Alina întoarse ochii spre fereastră, afară, unde ningea cu 
fulgi mari, moi, leneşi, ca într-un decor de piesă scandinavă. 

Mâna stângă a bolnavei, singura care câteodată se mai 
supunea puţin şi nesigur voinţei, se mişcă pe braţul jâltului, 
precaut, cum se desmorteşte o făptură din somn. Dar 
îndată viaţa sleită se stinse. Mâna muri. Paralitica oftă. În 
intenţia ei se închipuise alintând mâna copilei, 
îmbărbătând-o, consolând-o de pe acum pentru mâhnirile 
viitoare. Nu era vrednică să îndeplinească nici măcar atât. 
Rosti: 

— Alino, Alino! Mă tem pentru tine... De trei luni, de astă 
toamnă, nu te mai recunosc. Mă tem pentru tine... Şieumă 
simt tot mai slăbită. Ce-ai să faci tu, dacă rămâi singură? 
Cui rămâi? 

— Dar măicuţo, ce înseamnă acestea? Mai bine să iei 
doctoriile. S-a împlinit ceasul. 

Ca să înlăture gândurile bolnavei, Alina păru îngrijorată 
numai de întârzierea nepermisă, de cinci minute, peste ora 
medicamentelor. Turnă picăturile numărate în paharul cu 
apa pe fund. Apropie paharul de buzele palide, uscate, ale 
paraliticei. Simţi rezistenta, şi cu înfăţişare autoritară de 
infirmiera mult încercată care nu tolerează capriciile 
bolnavilor, îşi impuse voinţa cu o blândă asprime: 

— Haide, măicuţo! Nu începe iar. Mai avem trei zile şi pe 
urmă, când se sfârşeşte flaconul, doctorul ne-a promis o 
săptămână de repaos. 

— Repaosul meu nu poate să mi-l dea doctorul, Alino. Nu-l 
aştept dela nimeni. Şi n-are să fie numai de o săptămână... 
Îl presimt apropiindu-se. 

— Măicuţo! O mustră Alina. 

— Lasă, Alino, eu ştiu ce ştiu. Pune doctoriile în dulap şi 
vino lângă mine. Aşa... Acum aşează-mi mâna pe creştetul 


tău. Eu n-o pot întinde singură. Astăvară mai puteam încă. 
Ai văzut cum creşte moar-tea în mine? E ca în poveştile pe 
care ţi le spuneam când erai mică. S-a uitat odată 
vrăjitoarea cea rea şi voinicul a împietrit până la genunchi. 
S-a uitat a doua oară şi a împietrit până la brâu... S-a uitat 
a treia oară şi i-a împietrit suflarea... Alino, mă tem pentru 
tine. 

— Să ştii că mă îmbrac şi mă duc, ameninţă copila. 

Bolnava începu să râdă. Un râs bizar, mut, chinuit. 

— N-o faci asta, Alino. O spui întotdeauna, şi n-o faci 
niciodată. Te cunosc bine şi de aceasta mă tem pentru tine. 
Eşti din neamul cestălalt, al nostru. Neamul acela care 
plăteşte pentru cei răi. 

Mâna aşezată pe creştetul Alinei mai încercă o 
desmierdare, dar neputincioasă, renunţă. 

Un timp tăcură amândouă. 

Copila chincită pe taburetul dela picioarele jilţului, în 
haina ei neagră, de uniformă. Bolnava cu ceafa rezemată pe 
spătar, cu ochii întredeschişi, pe trei sferturi împietrită. 
Aceasta era viaţa lor din zi de sărbătoare, când Alina Gabor 
nu lipsea de-acasă, la şcoală. Viaţă de fiinţe singure şi 
părăsite, într-un oraş unde nici curiozitatea iscoditoare care 
ţinea o strictă contabilitate a fiecărui gest şi a tuturor 
întâmplărilor, nu izbutise să le scormonească taina. O 
văduvă încă tânără şi paralizată, cu o pensie modestă şi fără 
nici o rudenie în vecinătăţi în afară de acel Stroe, maniac şi 
ruinat, fabula ținutului, cheltuindu-şi de treizeci de ani 
averea în planuri himerice de drenajuri şi electrificări; o 
fetiţă ştearsă la chip şi la înfăţişare - aceasta au văzut toţi, 
ştiau toţi, au acceptat toţi. lon Gabor, tatăl Alinei, n-a lăsat 
nici o amintire. N-a avut când. Abia sosiseră mutaţi din alt 
oraş al Moldovei şi îndată fusese trimis „în interes de 
serviciu”, dintr-un capăt al tării în celălalt. Apărea două-trei 
zile pe lună, aducea cu el agitare, miros de tu-tun, de 
parfumuri femeegşti în haine; în zilele acelea la masă 
răsăreau mâncări neobicinuite şi scumpe, icre şi aperitive 


picante, sticle de vin şi de lichior. Pe urmă dispărea în 
veşnicile-i delegaţii de unde dădea semne de viaţă pe cărţi 
poştale cu vederi şi cu o fugară semnătură. Alina nu 
pricepea încă nimic, dece omul acela aproape strein, e 
întotdeauna voios, grăbit, trântind uşile, apărând din 
necunoscut; dece acasă, femeia rămasă singură era din ce 
în ce mai tăcută şi posomorâtă. Îl admira. Reprezintă 
noutatea fără de grijă; mirosea plăcut, avea întotdeauna 
haine frumoase, cămăşi de-o albeaţă strălucitoare, crăvăţi 
de culori extraordinare. N-o întreba nici odată, nimic 
despre note. N-o dojenea fiindcă se culca, înainte de a 
termina lecţiile. Nici nu se interesa despre toate acestea. 
Poate nici nu observa că mai există şi acestea. 

Când Alina era încă mică - nu se mutaseră aci - o ridica 
uneori pe genunchi cinci minute; îi dădea ceasul de aur să 
se joace cu el, inelul cu piatra mare şi roşie, bricheta care 
scăpăra flacărea fumegoasă dacă apăsai pe butonul cu 
resort. Pe urmă se plictisea şi o depunea jos. Trecea în faţa 
oglinzii să-şi aşeze cravata, să-şi înfigă acul cu perlă; îşi 
netezea părul lucios, îşi schimba batista potrivindu-i coltul 
în buzunarul dela piept, după ce-a stropit-o cu apa de 
lavandă din pulverizator, pleca fredonând şi răsucind 
morişcă bastonul. 

Cum nu l-ar fi admirat? 

Aducea veselie, nepăsare, sgomot, grabă, într-o casă unde 
era întotdeauna prea mare tăcere, stolurile întotdeauna 
trase şi unde o femee pretimpuriu posomorâtă, cutreera 
încăperile cu paşi neauziţi ca o umbră, când nu rămânea 
ghemuită într-un colt de canapea, cu batista mototolită pe 
genunchi şi cu ochii roşii de plâns. 

Abia mai târziu a înţeles, ce însemna plânsul acela. Abia 
după ce Ion Gabor şi-a sfârşit existenta vagabondă într-un 
accident de tren, ca să lase în urmă datorii cu greu lichidate 
din zestrea femeii cu ochii roşii de plâns. A înţeles de ce-şi 
căutase înadins o slujbă care să-l poarte pe drumuri. Acum 


mai ştia şi unde alerga întotdeauna proaspăt bărbierit, 
periat şi parfumat. 

— Cei buni, plătesc în viaţa aceasta pentru cei răi. 

Plătise Elena Gabor în toate felurile. Mai întâi cu puţina ei 
avere, plătise datoriile bărbatului risipelnic. Pe urmă plătise 
cu sănătatea, în jâlţul de paralitică, singură şi cu un copil pe 
braţe, într-un oraş unde era streină cu totul şi unde numai 
întâmplarea îi cruţase adăpostul unei căsuțe pe-o stradă 
mărginaşe. 

lar acum moartea înainta în ea. O împietrea an cu an, 
până ce avea să-i împietrească şi răsuflarea. O simţea ea. O 
ştia mai bine încă Alina, nu din cuvintele şi prescripţiile 
medicului, ci din clătinările neputincioase din cap, din 
intonările glasului care trădau dezarmarea ştiinţei faţă de- 
un caz dinainte condamnat. 

— Alino, mi se pare că este cineva la poartă. 

Alina tresări sub mâna osoasă, aşezată protector pe 
creştet, ca şi cum mâna aceia infirmă mai putea să 
ocrotească pe cineva împotriva cuiva. Alina tresări, dar nu 
întoarse ochii. 

— Nu e nimeni, măicuţo. Nu poate să fie nimeni. 

Ştia totuşi, că este cineva. 

Sau liceanul cu coşuri violete sub pudra roză, cu şapca 
ştrengăreşte plecată pe-o sprinceană, cu ţigarea de 
emancipat în colţul gurei vânătă în frig ca o rană 
gangrenată şi cu părul năclăiat de „gomina argentina”. Sau 
sublocotenentul de cavalerie, sunându-şi ostentativ pintenii 
să-şi afirme prezenţa şi tenacitatea. Sau domnul 
necunoscut, cu guler de lutru şi cu ţigareta de foi. Unul din 
trei, dacă nu cumva un al patrulea, încă neştiut de ea. 

În două luni se deprinsese cu obsedanta lor îndărătnicie. 
Fugea de dânşii, căuta drum pe străzi ocolite, întârzia 
înadins la ieşirea din şcoală, cerca să se piardă printre 
celelalte colege. Apărea unul sau celălalt, sau tustrei, 
distanţaţi, întrebuinţând fiecare o tactică specială. Liceanul 
îi călca direct pe urmele paşilor, îi trecea înainte şi se 


răsucea brusc pe călcâie, să-i apară în faţă şi s-o privească 
languros, cu ochii umezi de vițel. Dela dânsul veneau fără 
îndoială cărţile poştale ilustrate: colecţia întreagă de 
fotografii înfăţişând pe Greta Garbo în diferite filme, 
costume şi decoruri - cărţi poştale semnate când John 
Gilbert, când Ramon Novarro, când Jean Angelo, când 
Jaque Catelain, Charlie Chaplin, Douglas Fairbanks, Emil 
Janings, Buster Keaton, Rod La Rocque, Harry Liedke, 
Harold Lloyd, Jean Murat, Conrad Nagel, Andre Roanne, 
Ivan Petrovici, Conrad Veidt sau John Barrymore. Un 
adevărat pot-pouri cinematic. Toţi gologanii de prăjituri şi 
de ţigări, ducându-se pe ilustrate şi pe timbre poştale... 
Sublocotenentul proceda la o mişcare de împresurare mult 
mai savantă, sosind ca din întâm-plare, uitându-se blazat în 
vitrine şi fulgerând-o cu ochii pe sub cozo-roc, numai când 
ajungea la distanţă de-un pas. lar domnul cel gras cublană 
şi cu havană, îşi făcea apariţia câteodată, aşezat comod într- 
o birjă c-un cal şi întorcând cu mare dificultate gâtul gros. 
S-o urmărea-scă cu sincer şi placid extaz, cum se 
depărtează în hăinuţa subţire de şcolăriţă. 

Strania asemănare cu steaua de cinematograf, făcuse 
înconjurul oraşului şi după ce deşteptase o inofensivă 
curiozitate, părea că şi-a localizat efectul în aceste trei atât 
de diverse exemplare ale sexului forte. 

— E un adevărat scandal! Exclamase indignată „Papalugo 
proboscidiensis” în cancelaria liceului Elena Doamna. 

— Da lasă soro, copchila în pace! Îi luase apărarea Aglăiţa 
Costăchescu. Ci-i adică di vină fata dacă bărbaţii au ajuns să 
nu mai aibă nici o ruşine? Ai văzut-o vorbind? Ai văzut-o 
oprindu-se? Ai văzut-o fandosându-se? Atuncea da, zăc. Ţi-o 
chem frumuşel în cancelarie şi ţi-o muştruluiesc, să-ţi facă 
plăcere şi matali. 

— Şi crezi dumneata, doamnă Dirigintă, că li s-au năzărit 
indivizilor ălora, aşa din senin? Un bărbat poate fi ţinut 
oricând la respect. Depinde de femee. Vă întreb, de ce nu 


îndrăzneşte oare să mă ambe-teze pe mine nici un bărbat? 
Aci e hicul! Distanţa! 

— Nu ştiu unde ţi-o fi hicul, soro dragă. Dar aşa îţi pot 
spune că nici pi mini nu mă mai ambetează nimenea, cam di 
multişor. Numai că eu, distul să mă uit în oglindă ca să ştiu 
undi-i hicul şi di undi vini distanţa. 

Aglăiţa Costăchescu avea cincizeci şi cinci de ani trecuţi, 
aproape nouăzeci de chilograme, o mustecioară căruntă, 
băieţi însuraţi şi fete măritate. Îşi purta eroic pe stradă 
corpolenţa, un palton preistoric, o pălărie neagră 
înfruntând cu discreţie vremelnicia modelor şi o poşetă de 
dimensiuni anormale, celebră în tot oraşul. Acestea toate n- 
o împiedecau să fie iubită de eleve, respectată de colege şi 
salutată până la pământ de jumătate din trecătorii de pe 
Strada Mare, începând cu calfele dela „Frizeria modernă” 
şi sfârşind cu preşedintele de tribunal sau cu prefectul 
judeţului. Suplinitoarea de limba română, socoti de prisos 
să continuie discuţia. Dar replica Tanti-Aglăitei - cum o 
numeau colegele - şi comparaţia deplasată, au turnat 
atunci o picătură corosivă în sufletul gingaşei făpturi cu 
apendice olfactiv de proboscidiană. Reduse raporturile 
dintre ea şi Dirigintă, numai la strictele obligaţii oficiale. 
Când intra în cancelarie şi din întâmplare se afla numai 
doamna Aglăiţa Costăchescu, saluta cu un aer de 
arhiducesă ofensată, păşind pe tălpile late ca pe jăratec, îşi 
trăgea scaunul aproape de fereastră şi îşi muia trompişoara 
violet-stacojie între filele unul tom savant, ai cărui simplu 
titlu de pe copertă constituia după opiniile sale secrete, o 
sdrobitoare superioritate faţă de lecturile Tanti Aglăitei. 
Tomurile acela se numeau „Guide de la Femme intelligente 
en presence du Socialisme et du Capitalisme” „L-Homme et 
le Surhomme” de Bernard Shaw, „La Trahison des Clercs” 
sau „La Fin de l-Eternel” de Julien Benda. Tanti Aglăiţa, 
care în timpurile juneţei, la pension şi la facultate, citise şi 
ea ca orice domnişoară de pe atunci romanele lui Bourget şi 
ale lui 'Tolstoi, ale lui Daudet şi ale lui Dikens, ale lui Andre 


Theuriet şi ale americanei Edith Wharton, fără nici un 
criteriu doct de selecţie, strângea cu milă din umerii de 
şampioană, categoria „poids lourd”. 

— Păcat di ie bre feţilor, se exprimase faţă de celelalte 
profesoare. Asta ari să-i strâci capul di tat. Când ţi-o făcui 
mama cu o minţi să nu te temi c-ai să mori di meningită, 
apoi cini ti mai împingi să-ţi pui crieru la încercare cu Shaw 
şi cu Benda? Aciia-îs oameni diştepţi - acolo trebui minţi 
întreagă di bărbat să-i înţăleagă. M-am uitat eu într-o zi, ca 
înadins lăsase o cârti pi masă, aicea. Numai să vă spun un 
titlu di capitol, c-atunci l-am citit di două-trii ori şi voi ştiţi că 
memoria mea prindi îndată şi ci-o prins nu mai scapă. l-an 
ascultați, rogu-vă: „De I-Ctre pense sous la catâgorie de L- 
infini et sous le rapport du temps Que l-essence de I-Ctre 
pense€ sous cette categorie est la con-tradiction r lui-meme 
ou l-indetermination”. Aud?... Acuma spuneţi-mi voi, ci poati 
să-nţăleagă din tati aieşti, o minţi ca a iei săraca, fiindcă am 
cam cântărit-o cu tătili di când o cunoaştim şi ştim câţi 
părăli faci? Aiasta când s-o mărita - dacă s-a mai găsi pi 
lumi un prost ori un zavzac să şi-o suie în cap - în loc să 
aibă grijă di masa bărbatului, ari să-l omoari, 
demonstrându-i „que l-essence de I-Ctre pense sous cette 
categorie est la contradiction £ lui-meme ou l- 
indetermination”. Fie la dânsa, acolo... 

„Dânsa” tocmai intrase în cancelarie, se oprise lângă uşă 
ascultând sfârşitul verdictului, înţelesese despre cine e 
vorba şi îşi privi colegele, de sus, circular, cu milă ca o 
replică feminină a lui Guliver condam-nată să-şi mistuie 
viaţa în ţara piticelor. 

Dar ispăşirea acestor întâmplări, trecu asupra Alinei 
Gabor. Cu o subtilă artă de torţionară, care rămâne dela o 
vreme poate unica zestre a fetelor bătrâne, condamnate la 
etern celibat, „Papalugo proboscidien-sis” se înverşună 
împotriva celei mai inofensive eleve din clasa a şaptea, 
învăţând-o astfel că în viaţă, cei buni plătesc întotdeauna 
pentru cei răi şi cei slabi pentru cei tari. 


Bolnava închisese ochii. Părea că doarme. Mâna lunecă 
într-o parte, de pe creştetul Alinei, pe umăr. Alina o aşeza 
pe braţul fotoliului şi se ridică încet, să nu facă zgomot. Paşi 
în vârful degetelor şi merse la fereastră să coboare 
perdeaua, ca să izoleze singurătatea lor de prezentele 
obsedante de afară. 

În stradă, în ninsoarea teatrală cu fulgi legănaţi şi moi, 
liceanul făcea de strajă cu o eroică fidelitate. Ca o sentinelă 
în aşteptarea schimbului, parcurgea monoton şi egal 
trotuarul din faţa grilajului. Din când în când svârlea priviri 
desnădăjduite spre fereastră, printre trandafirii grădiniţei, 
îmbrobodiţi cu şumuioage de paie şi saci - opera Alinei. S- 
ar fi mulţumit cu un singur semn, o fluturare de perdea, o 
pri-vire. Nu - nici nu cuteza atât de mult. I-ar fi fost destul o 
apariţie de-o clipă, care să-i dovedească numai că a fost 
văzut şi că statornicia lui a fost înregistrată şi astăzi. 

După aceia aprindea o ţigare umedă, cu miros infect. Căci 
decând cărţile poştale şi timbrele îi devorau „spezele de 
reprezintare” acordate cu o avară chibzuială de papr, nu-ţi 
mai putea alimenta perseverarea decât cu tutunul cel mai 
popular din produsele R. M. S.-eului. Ce importă însă 
calitatea şi aroma nicotinei la optsprezece ani! Mai svârlea 
o ultimă privire languroasă de adio ferestrei şi un nor 
cătrănit de fum. Lungea pasul până la ceadintâi cutie 
poştală şi depunea cu pietate în sarcofagiul albastru, o nouă 
fotografie a Greţei Garbo, în ultimul film, cu o microscopică 
menţiune într-un ungher abia vizbil din pătratul „rezervat 
pentru corespondentă”; vastă parcelă de teren polar veşnic 
imaculat. Trebuia un ochiu experimentat şi iscoditor ca să 
descopere prin-tre inscripţiile de tipar ale editorului 
litograf, menţiunea interceptată acolo, întotdeauna aceiaşi: 
„Al tău pentru totdeauna” şi semnătura întotdeauna alta: 
Jaque Catelain, John Gilbert, Harry Piel, Conrad Nagel sau 
Willy Fritsch. 

Era un licean urât, cu erupții de acnea-rozacea în obraz, 
cu ochii vicioşi ai vârstei când iubirea se rezolvă în 


satisfacţii solitare, cu mâinile prea lungi cu glasul în 
schimbare, când ascuţit de cocoş precoce, când răguşit de 
cuc care-a mâncat cireşe; cu acel amestec tragic al 
adolescenţei de timiditate împleticită şi de agresivitate 
animalică. Mai târziu, nu peste mulţi ani, avea să se mai 
întâlnească faţă în faţă cu Alina Gabor. Iar atunci, la 
început, ea n-avea să recunoască ţingăul insuportabil de 
acum, în tânărul svelt, cu faţa netedă şi mată, cu ochii 
inteligenţi şi gravi, în acel şarpe bărbătesc, fascinator şi 
sigur pe puterile lui magnetice, care şi-a lepădat pielea 
urâtă a celeidintăi şi tur-buri juneţi. 

Viaţa rezervă întâlniri de acestea. Sunt melancolice 
deopotrivă, şi pentru cel care urcă şi pentru cel care 
coboară. 

Alina Gabor îşi crispă degetele şi îşi muşcă buzele când îl 
văzu în stradă. Aceiaşi repulzie şi înciudare, de câte ori 
întrezărea sau numai simţea instinctiv, una din cele trei 
prezente persecutoare. Trase perdeaua cu sgomot sec, 
duşmănos. 

Păşi încet să ia de pe masa din mijlocul camerei, 
corespondenţa, aşa cum a fost pusă de servitoare şi cum 
nici nu se uitase la dânsa. 

Recunoscu inevitabila carte poştală din ziua aceia. O rupse 
cu ciudă în două, în patru, în opt, până când cartonul 
rezistă puterilor ei slabe din degete şi aruncă pumnul de 
hârtii în foc, murmurând mânioasă: 

— Bestiile!... Scârbogşi... Neruşinaţi... John Gilbert cu 
coşuri. Ramon Novarro cu labele până la genunchi... 

— Cine, ce ţi-a făcut, Alino dragă? Întrebă bolnava, care 
nu aţipise cum credea Alina, ci cu ochii deschişi o urmărea 
de cinci minute, din nemişcarea ei. 

— Nimic, măicuţo. Nu mi-a făcut nimeni nimic... 

— Eu nu ştiu ce tot e cu scrisorile acestea, Alino... Nu-mi 
plac. Să-mi arăţi şi mie una. Cine, ce scrie? Nouă nu ne-a 
scris niciodată nimeni. N-are cine să ne scrie... 

— Prostii, măicuţo. Farse de-ale colegelor, minţi Alina. 


— Farse de-ale colegelor!... Tu nu ai nici măcar o prietenă, 
copilo. Nu vine nimeni la tine. Nu te duci la nimeni. Viaţa 
aceasta nu e pentru vârsta ta. 

— Măicuţo, să-ţi fac un ceaiu? Schimbă vorba Alina. 
Pregătesc trei. Acuşi are să treacă doctorul. E ziua când 
trece el şi întotdeauna spune că-i plac ceaiurile mele. Zice 
că sunt gospodină nevoie mare şi că dacă ar avea un băiat 
sau un nepot, aşa nevastă i-ar căuta... 

Alina surâdea în silă. Rostise cuvintele la întâmplare, 
numai ca să abată gândurile bolnavei şi să înlăture alte 
întrebări. Aşteptă un răspuns. Dar Elena Gabor închisese 
din nou ochii. Părea că a aţipit iarăşi. Avea clipe de 
asemenea toropire şi absenţă, când s-ar fi spus că se 
exercitează, că vrea să se deprindă cu somnul cel mare şi 
ultim. 

În fundul jâlţului, cu mâinile sprijinite în sulurile de piele, 
cu băr-bia în piept şi cu picioarele pe scăunaşul înalt, i-ar fi 
apărut unui străin atunci intrat întâia oară, numai o 
convalescentă după o boală grea. 

Era încă tânără. Păstra încă ruinele unei frumuseți 
devastate, cu toată slăbiciunea scheletică şi pieliţa de-un 
galben straniu, întinsă pe oase. Figura subţire, cu tâmplele 
înalte şi înguste, sprincenele oriental arcuite, părul negru 
despicat în două de linia albă a cărării prelungită până la 
ceafă; toate respingeau ideia morţii cuibărită irevocabil, 
realitatea cadavrului de mâine. 

Oricine, ar fi găsit foarte firesc, ca după o săptămână ori 
două, convalescenta întremată să se ridice singură, să 
înceapă a deschide uşile şi ferestrele, să surâdă soarelui şi 
vieţii. 

Se aflau numai trei oameni pe lume care ştiau că această 
minune nu mai e cu putinţă: ea simțind singură cum 
moartea îi înaintează în artere şi-n nervi; medicul urmărind 
un caz ce l-ar fi interesat altă-dată şi l-ar fi socotit vrednic 
de o comunicare savantă, înainte de blazarea profesională 
învăluindu-l şi pe dânsul ca o altfel de moarte; însfârşit 


Alina Gabor, necutezând să se întrebe în iremediabila-i 
indolenţă, cum va fi viaţa ei de mâine, singură într-o lume 
unde perzania dă de pe acum târcoale casei, ca lupii unui 
ţarc în care-a fost închisă o plăpândă mioară. 

Puse jar şi apă în samovar, pregăti ceştile, tava, ceainicul, 
sticluţă de rom, feliile de lămâie. Toate, cu mişcări surde să 
nu turbure somnolenţa bolnavei. 

Tresări. 

Elena Gabor, vorbea singură între vis şi viaţă. Mai ales de 
aceasta se temea, Alina. Clipele acestea erau intolerabile. 
Bolnava cu cele cinci simţuri muribunde, căpăta un fel de al 
şaselea simţ. Presimţea într-o lume de fantome, estompată, 
o altfel de viaţă a spectrelor, prezenţe imateriale, 
ameninţări înaintând lunecos, insinuându-se cu încâlciri 
perfide de şerpi: un alt univers mut şi invizibil, pentru care 
nu există obstacole materiale, nici legile materiei. Lupta cu 
fantasmele. 

— lar a venit, Alino! Deliră bolnava. Ne respiră aerul 
nostru... Şi sunt alţii care aşteaptă afară... Se uită de- 
afară... Îi văd cu obrazul turtit la fereastră, uitându-se... Ce 
caută? Alino, alungă-i!... Să nu primeşti flori dela dânşii. Să 
arunci florile afară... Le trimit înadins ca să respire aerul 
nostru... Auzi, Alino? Şi Jean, tot aşa mi-a trimis întâia oară. 
Flori dela Jean Gabor pentru Elena... Haha! Flori ca să-mi 
respire aerul şi să nu-mi lase nimic... Ca să mă omoare 
asfixiată... Florile lui Jean Gabor!... Le simţi mirosul. 
Alino?... El n-are să se mai întoarcă nici odată... Dar mirosul 
lor a rămas... Ca să mă otrăvească. Alino... Există otrăvuri 
şi-n flori... Tu-i simţi cum merg?... Pe unde au intrat? De ce 
le-ai deschis uşa, Alino?... Ai milă de mine. Florile lor mă 
înăbuşe... Eu am mai murit odată de ele. Acum te caută pe 
tine... Alino, îi auzi cum foşnesc? Sunt lângă tine. Apără-te... 
Până ce nu e prea târziu, Alino... 

Alina îşi astupase urechile să nu asculte monologul atroce, 
cu o carte pe genunchi, aşezată la gura sobei. O carte din 
care n-a întors nici o filă, fiindcă n-a citit nici un rând. 


Îşi desfăcu degetele dela scoica urechilor unde tăcerea 
ăuia ca vuetul mării în ghioc, numai când simţi că bolnava a 
deschis ochii şi a încetat. 

— Mi se pare că am cam vorbit prin somn. Încercă să 
surâdă Elena Gabor. 

— Nu, măicuţo. Ai aţipit aşa de liniştit! 

— Mă toropesc doctoriile acestea noi... Ele sunt de vină. 

— Oa măicuţă, ele sunt de vină. 

Pe urrnă, întorcându-se spre fereastră: 

— Aud clopoței de sanie... Sunt sigură că e doctorul. Am 
învăţat să-i recunosc sania de departe. 

Într-adevăr, sania medicului se opri în poartă. Cobori cu 
greutate, fiindcă era bătrân şi înfăşurat într-o blană imensă. 
Intră cu tot frigul proaspăt de-afară şi cu o vioiciune 
sgomotoasă, care sparse atmosfera mocnită din casă, ca un 
pumn isbit într-o fereastră să lase vânturile reci. 

— Ei, ce mai veste-poveste? Întrebă frecându-şi mâinile, 
după ce-şi lepădă blana şi şoşonii. Cum ne prezintăm 
săptămâna aceasta? 

Se apropiase de jâltul bolnavei. Îi apucase mâna, nu să-i 
pipăie pulsul, ci urcându-şi strânsoarea pe brat, să-i simtă 
moartea muşchilor şi a reflexelor, împietrirea finală. 

Avea figură de bătrân simpatic şi voios, un glas care 
inspira îndată optimism bolnavilor, un fel de a-i trata ca pe 
nişte copii răsfăţaţi şi iresponsabili. Dar în acelaş timp, când 
rostea cuvinte vesele de îmbărbătare. Ochii lucizi şi reci, 
sfredeleau adânc în realitatea cea fără de îndurare, iar în 
fundul luminilor apărea o umbră de compătimire. Îi trecuse 
atâţia condamnaţi la moarte prin mână! Alina învățase să 
citească în privirea aceia. Şi descoperi cu spaimă, o umbră 
numai de-o clipă, dar o umbră mai întunecată ca altădată, 
ceiace însemna că s-a mai apropiat cu încă un pas, 
începutul sfârşitului, ceasul verdictului. 

— Perfect-perfect! Stăm bine. Mi se pare c-am nimerit-o cu 
preparatul ăsta nou... Ştiam eu că are să facă minuni! Minţi 
medicul, depunând mâna inertă pe braţul fotoliului! Dacă 


merg lucrurile tot aşa, pun gâtul, că ai să dansezi cu mine 
un tur de vals la nunta domnişoarei Alina. Numai dacă 
atunci, ai să te mai uiţi la un hodorog ca mine...! 

Vorbea cu toate creţurile obrazului animate de o veselie 
factice. Dar mistificarea caritabilă şi profesională, îl făcu să 
ocolească îndată privirile, la gândul că până la primăvară, 
dacă nu până într-o lună, va semna autorizaţia de 
înmormântare şi pentru această pacientă în care urmărise 
înaintarea morţii, săptămână cu săptămână, de cinci ani. 
Alungă gândul crud, ca o muscă supărătoare. Se arătă 
deodată foarte surprins şi entuziasmat de apariţia tăvei cu 
ceai aburind: 

— Mă înveţi cu nărav, duduie Alinuto! Dacă aş avea băieţi 
sau nepoți, aş spune că vrei să mă dai gata cu virtuțile 
matale de gospodină... Şi apropos, de asta. Am auzit ceva 
vorbindu-se în oraş. Urlă tot târgul... Nu mă întrebi ce, 
duduie Alinuto? 

— Dumnezeu m-a cruțat de ispita curiozităţii, rosti moale 
Alina. 

Doctorul gesticulă cu linguriţa de ceaiu: 

— Măi-măi-măi! Ce mai fată exprimându-se ca din carte! 
„Dumnezeu m-a cruțat de ispita curiozităţii!”. Mata vorbeşti 
ca în predicile părintelui Atanasie, ştii preotul cel nou, care- 
a venit director la Seminar. Tot aşa-mi spunea mie o babă 
necăjită şi bisericoasă, pe care o caut de vătămătură. Zice: 
„grozav de mândru mai vorbeşte părintele ista nou, 
domnule doctor!” - „Şi ce spune?” întreb. Ea, de colo: - 
„Apoi asta nu prea pricep, că-s o babă proastă, şi ce spune, 
spune cu vorbe prea înalte pentru mine... Dară destul că 
vorbeşte frumos! 'le moaie la inimă şi-ţi vin lacrimi în ochi... 
Dacă-i frumos, îi frumos!... Tot aşa şi mata, duduiţă Alino. 
„Dumnezeu m-a cruțat de ispita curiozi-tăţii!,... Lasă-lasă! 
Te-am ghicit eu. Nu întrebi fiindcă te-ai aranjat de mult „cu 
ispita curiozităţii”. Ştii, şi acuma nu mai ai de ce fi curioasă. 
Îţi dă mâna să vorbeşti ca părintele Atanasie. 

— Nu ştiu nimic, domnule doctor. 


— Ia să-ţi văd ochii. 

— Poftim! 

Doctorul o privi, potrivindu-şi ochelarii şi o ameninţă cu 
degetul: 

— Nu-s aiştia ochii Greţei Garbo? Nu-i asta bărbia Greţei 
Garbo? Nu-i aista părul Greţei Garbo? Iaca dacă vrei să ştii, 
de ce urlă tot târgul. Şi mi se pare mie că are de ce urla! 
Nu vine dela mine, că eu nici nu mă mai duc la pustia de 
cinematograf. Am încercat de câteva ori şi am adormit 
îndată ce s-a făcut întuneric. Par am auzit-o de la alţii, nu 
odată, nu de două ori; de zece, de o sută de ori. Mi-a arătat 
nepoată-mea şi mie o fotografie, ce zic una? O duzină de 
fotografii de-ale acestei Greta Garbo, ca unuia care te-am 
văzut crescând de cinci ani... Şi vrei să zici că habar n-ai 
despre toate acestea? 

— E o poveste veche, domnule doctor. O prostie veche... 

— Cu atâta mai mult dacă e veche şi perzistă. Dovada cea 
mai bună că e întemeiată. 

— Şi cine e această Greta Garbo? Întrebă bolnava, demult 
izolată de restul universului şi până la al cărei jâlt nu 
avusese cum să ajungă faima stelei din Hollywood. 

— Cine să fie? O actriţă de cinematograf, un fel de femee 
fatală, vamp, nu mai ştiu eu cum se chiamă. Una care i-a 
înebunit pe toţi: bărbaţi şi femei, de nu mai aud decât 
despre dânsa. Însfârşit, ca să rezum: duduia Alinuţa în 
picioare! Cel puţin aşa a hotărât oraşul. Şi când îţi spun o 
sută trebuie să-i crezi. Mulțimea are întotdeauna dreptate. 

Bolnava tăcu. Păru din nouă streină de ce se petrece în 
jurul ei. Cu ochii închişi, avea obrazul încă mai chinuit. 
Vorbi singură, abia auzit: 

— 'Toate nenorocirile, Alino... Tu înţelegi aceasta, copila 
mea?... Ce e aceia vamp? De când eşti tu vamp?... Copila 
mea, vamp? Aceasta am crescut eu la sânul meu, am hrănit 
cu laptele meu? Haha!... Alina Vamp. Poate e mai bine aşa, 
Alina. Trebuie să plătească odată cineva, pentru toate... Tu-i 
simţi? Îi auzi Alino? Se târâie toţi... Vin cu flori... Vor să te 


înăbuşe şi pe tine... Lasă-i să se apropie şi striveşte-i cu 
tocul... Nu ierta pe niciunul... Nu merită niciunul. Îi simţi 
cum se adună?... Alina Vamp. Fugi de lângă mine... Nu te 
cunosc. Nu eşti copila mea... Alina mea era blândă şi bună... 
Ea n-a făcut niciodată nici un râu... Era născută să sufere... 
Ca mine, ca toate... Ca noi... Aceasta era Alina mea. Tu cine 
eşti? De unde-ai venit...? 

Medicul clătină din cap şi făcu semn Alinei Gabor, să 
treacă împreună în altă cameră. Aci, îi vorbi cu alt glas, 
părintesc, prinzându-i mâinile: 

— Duduie Alino, meseria mea mizerabilă, mă obligă 
câteodată să spun adevăruri crude... Mai este nevoie să le 
spun? Poate m-ai înţeles. 

— Da, domnule doctor. 

Copila avea lacrimi în ochi. 

Doctorul continuă: 

— Trebuie să scrii cuiva. Să chemi pe cineva. Nu poţi 
rămâne singură. Se poate întâmpla din zi în zi... În 
asemenea împrejurări e nevoie de o persoană energică, 
pricepută, cineva din familie... 

— Nu avem pe nimeni, domnule doctor. 

— Pe nimeni? Pe nimeni? O rudă cât de îndepărtată? Un 
prieten al casei? Un fost prieten măcar? 

— În afară de unchiul Stroe... 

— Care Stroe? Stroe Bârlădeanu, cel cu irigaţiile, 
drenajurile şi electrificările? 

— Exact... 

Medicul făcu un gest de neputincioasă dezarmare cu 
mâna: 

— Cu elsau fără el...! 

Pe urmă. Ca o reflecţie pentru sine: 

— E extraordinar cum pot trăi unii oameni într-o 
asemenea izo-lare! Un oraş de douăzeci de mii de 
locuitori... O ţară de şaptesprezece milioane... Şi două 
vietăţi care să n-aibă pe nimeni, să trăiască mai rău ca într- 
un pustiu?... Duduie Alino, te rog să comptezi pe mine. Cu 


tot ce-ţi pot fi de folos la nevoie... Dar ştii, fără, absolut nici 
o jenă. Şi să mă mai asculţi ceva. Nu-mi place paloarea 
aceasta. Anemia aceasta. Prea trăieşti închisă. Ai nevoie de 
aer. Chiar de azi începând, o jumătate de oră de plimbare. 
Ouă moi, ficat, cât mai mult ficat. Am să-ţi dau şi o reţetă... 
Te aşteaptă o viaţă grea. Ca să lupţi cu dânsa, ai nevoie de 
putere, de multă tărie. Mai multă decât îţi închipui la vârsta 
asta... 

— O! Domnule doctor, dacă în situaţia de acum vă mai... 

— Nici un „O! Domnule doctor!” - o întrerupse bătrânul. 
Cu-nosc mofturile tinereţii. Ştiu şi cum tragediază viaţa şi 
cum o ia prea în uşor... Dintr-o extremă în alta; nu se 
împacă cu drumul de mijloc. Până târziu, când vine 
cuminţenia... Deocamdată, fiindcă nu ai pe nimeni pe care 
să-l asculţi, te rog să mă asculţi pe mine. Acestea-s 
condiţiile pactului. Altfel, să ştii că nici nu vă mai calc 
pragul. 

— N-aveţi s-o faceţi, domnule doctor... 

— O fac, n-o fac! Atât am vrut, să ştii. Cu mine nu merge 
aşa! Apoi nu mă cunoşti, dragă duduiţă! Eu sunt grozav la 
mânie. 

Încruntarea teribilă, în glumă, aduse o undă de surâs în 
ochii Ali-nei; o undă îndată stinsă. 

— Acum să mergem, spuse bătrânul. Şi fii veselă. Să fim 
veseli. 

Intră în camera bolnavei tropăind sgomotos şi continuând 
un râs, care nu fusese început: 

— Asta mi-a plăcut, îţi spun drept că mi-a plăcut, duduiţă 
Alină. 

— Dar unde aţi fost? Ce-aţi vorbit? Întrebă bănuitoare 
bolnava. 

— Am vrut să văd şi eu cum e odaia duduiei Alina. Numai 
aşa, ca să cunosc ordinea. Ştiam eu ce ordine am să găsesc, 
şi voiam să-mi tachinez o nepoată. Am o nepoată cam 
svăpăiată, care nu ştie niciodată unde-şi leapădă lucrurile; 
cum intră în casă, începe a svârli din prag, ici cărţile, 


dincolo bereta, în mijlocul casei şoşonii... Voiam să-i dau un 
exemplu. Odaia duduitei Alina, e bună de fotografiat şi de 
răspândit ca model în toate şcolile. 

Doctorul nici nu se uitase la pereţii camerei. Dar socotea 
caritabil, să dea bolnavei această iluzie. Elena Gabor se 
însenină puţin la figură, atât cât se poate însenina un chip 
împietrit. 

— Mi se pare că iar aţipisem... Îşi ceru iertare. Nu ştiu. 
Poate din pricina medicamentelor. Îmi fac bine, dar 
câteodată mă pierd. Nu ştiu. 

Am aţipit? Nu? Mă tem că vorbesc singură atunci. Mi se 
pare că vorbesc şi nu pot să-mi dau seama ce... Aşa, cum aş 
gândi cu glas tare. 

— Aş! Erai liniştită cum doarme un prunc după baie! O 
asigură medicul, începând să-şi îmbrace blana şi apărându- 
se de ajutorul Alinei. 

Când fu gata, înainte de a lua ziua bună îşi aminti: 

— Cât despre această duduiţă Alina, i-am prescris un 
program. 

O jumătate de oră de plimbare pe zi. Începând chiar de 
astă-zi. le rog pe mata s-o execuţi. 

— Are ceva? Se alarmă bolnava. Sufere de ceva şi mi-a 
ascuns? 

— Nu are nimic, nu sufere de nimic, în afară... De! Poate 
de inimă, cum sufăr toate fetele la vârsta ei! Glumi medicul. 
Dar o ameninţă anemia, dacă duce viaţă de schimnică. 
Tinereţea are nevoie de mişcare, de aer; s-o bată puţin 
vântul şi ploaia, s-o muşte puţin gerul. 

— Aceasta îi spun şi eu, domnule doctor. Nici-o prietenă. 
Nu se duce la nimeni. Nu-i vine nimeni. Atâta ştie: de acasă 
la şcoală, dela şcoală acasă... Îmi pare bine că eşti şi 
dumneata de aceiaşi părere. 

După plecarea doctorului, bolnava nu-şi găsi liniştea până 
ce Alina nu-şi îmbrăcă paltonaşul negru, să inaugureze 
chiar din acea zi programul de plimbare. Alina încercase să 


se împotrivească. Cedase în silă. Afară nu ştiu încotro să 
apuce. 

Era totuşi o zi de albă şi ireală splendoare. Toată urâţenia 
străzilor desfundate, a zăplazurilor strâmbe, a 
acoperişurilor negre şi ruginite, dispăruse sub nămeţii moi. 
Din văzduh, odată cu fulgii balansaţi, cobora ceva proaspăt, 
tineresc şi mai puţin trist ca de obiceiu. Tre-cătorii păşeau 
învioraţi de-o bucurie copilărească; se auziau din depărtări 
zurgălăii argintii ai săniilor, apropiindu-se şi depărtându-se 
ca într-un vis alb. 

Alina Gabor se simţi alta după câţiva paşi, pătrunsă de o 
fericire fără pricină, mergând cu paşi elastici ca spre o 
mare bucurie, sub crengile de măr ninse, întinse în stradă 
peste grilajuri. Când din crengile acelea se desfoiau flori 
reci de zăpadă, nu se grăbea să-şi scuture genele. Surâdea 
singură gâdilării, aşteptând fulgii să se topească, înălţând 
obrajii s-o ningă alţii. 

Dar deodată, toată lumina orbitoare se stinse. De după un 
colt de stradă apăru sublocotenentul de cavalerie. Înainta 
clătinându-se, biciuindu-şi botforii de lac cu cravaşa. Era cu 
dolmanul descheiat; ieşea desigur dela o petrecere. O arăta 
chipiul cam pe-o ureche, legănatul mersului, împăinjenirea 
privirii. Lărgi ochii de mirare, când o văzu în faţă. Apoi se 
hotări scurt, apropiindu-se din doi paşi răschiraţi, 
prinzându-i braţul şi râzându-i într-o duhoare de vin dospit: 

— Greta Garbo - Greta Garbo! Unde-alergi aşa grăbită? 
Ce-ţi sunt ochii-atât de galeşi? Ce ţi-e mersu-atât de... 

Alina Gabor se smulse din strânsoare, răsucindu-se pe 
călcâie şi fugind îndărăt spre capătul străzii. Auzi 
zăngănitul pintenilor răsunând tot mai în urmă. 

Când încetini, să respire, cu mâna apăsată pe sânii mici, 
constată cu spaimă că de acolo, o observa „Papalugo 
proboscidiensis”, oprită în loc sub un felinar, cu un tom 
enorm subsuoară. 

CAPITOLUL IV 

„Sex-appeal” 


— Altceva nou? Întrebă Moustique. 

— Ci poate să mai fie nou, în târgu ista! Exclamă Tanti- 
Aglăiţa, făcându-şi vânt cu un catalog transformat în 
evantail. Tu nă-l cunoşti? Ci să mai poate poate întâmpla 
nou? O mai murit un pensionar; moş Tudorachi Bârliba, 
ultimul veteran dela 77, cel care-şi punea la zâci Mai 
redingota şi defila cu Virtutea Militară şi Crucea Sf. 
Gheorghi la piept... Tănăsasca a mai făcut un copchil: al 
optulea. Şi tot fată. A opta fată! Să-şi ia lumea în cap bietu 
Tănăsăscu. Domnu Vanghelie Balasopol şi-o mai cumpărat 
un automobil. Un Nash; acela pentru fată... S-o lărgit 
grădina publică în fund. S-o răsădit acolo nişte chircituri di 
co-paci şi se face un tel di bazin cât un castron, ca s-avem şi 
noi Cişmigiul nostru. Şi cu asta am terminat. Cred că nu te- 
o emoţionat niciunul din tati evenimentili ieşti?... 

— Ba să-ţi spun drept, Tanti Aglăiţă, îmi era dor, mărturisi 
Mustica, deschizând poşeta şi procedând la o rapidă 
renovare a figurei, cu puful de pudră şi roşul de buze. 

Tanti Aglăiţa o privea cu ochii fini, care contrastau cu 
făptura ei enormă şi cu limbajul ei popular. 

— "Ţi-ai făcut nostimă şi cu picăţele! Rosti cu simpatie şi cu 
sinceră admiraţie. Să vedi de-o poştă că-ţi prieşte 
măritişul... 

Tuţu Moustigque, respinse această constatare cu puful de 
pudră. Totuşi surâse mulţumită oglingioarei din capacul 
poşetei, o purtă în sus şi în jos să se examineze în ansamblu 
şi închise încuetoarea. Cu poşeta pe genunchi, cu mâinile 
sprijinite în lături şi cu ceafa rezemată în spătarul canapelei 
învelită cu muşama neagră, picior peste picior, măsură 
dintr-o ochire plină de milă şi de satisfacţie, pereţii, 
portietele, dulapurile, masa din mijloc, scaunele goale; 
cancelaria aceasta de şcoală din care evadase şi unde nu se 
schimbase nimic. 

Era acum, aci, o vizitatoare în trecăt. 

Venise chemată de un real sentiment, de o nostalgie 
pentru oraşul şi şcoala şi colegele de care o legau cinci ani 


de viaţă. Dar încă dela gară, deaseară, în acest simţimânt se 
amestecase o desamăgire. Oraşul îi păruse mai mic şi mai 
păcătos; oamenii mai bătrâni şi mai calici; casele mai 
scunde şi mai părăginite; pustiul şi tăcerea mai intolerabile. 
Iar în cancelaria şcolii, decum păşise pragul, o scuturase un 
fior. Se mira acum cum a putut trăi în asemenea cavou cinci 
ani, cum s-a putut crede fericită, cum de-a putut fi 
întotdeauna voioasă fără s-o apese zidurile, mocneala, 
pustiul. Şi o cutremurase gândul că fără un capriciu al 
destinului, s-ar fi resignat să rămână înmormântată aci; ar 
fi îmbătrânit ca Tanti-Aglăiţa ţinând răbojul morţilor şi al 
nouilor-născuţi: s-ar fi socotit o privilegiată a sorții faţă de 
alte oropsite, nebănuind că mai există aiurea o altfel de 
viaţă cu altfel de bucurii. 

De aceia propriile cuvinte îi sunau falş, deşi eri, în tren, ar 
fi exprimat încă sinceritatea cea mai desăvârşită. 

Reluă: 

— Îţi spun drept, Tanti-Aglăiţă, că-mi era dor! Dor de oraş, 
de dumneavoastră, de eleve. Chiar mă tachina aseară în 
tren, Muţu. Muţu e bărbatu meu. Aşa îl răsfăţ eu. El Muţu, 
eu [uţu... 

— Şi amândoi faceţi Ţuţu-Muţu sau Muţu-Ţuţu, observă 
fără nici o intenţie Tanti-Aglăiţa. 

Ţuţu Mostique, nu luă seamă la întrerupere sau numai se 
prefăcu a nu lua seama. 

— Spuneam că tocmai mă tachina, Muţu, când a văzut că 
nu-mi mai găsesc astâmpăr în compartiment, decum ne-am 
apropiat. Mă tot ridicam să privesc pe fereastră, plecam 
capul... Mă rog, întocmai cum fac copiii când se întorc acasă 
în vacanţie. El stătea şi mă observa pe sub gene. Zice: Nu 
se poate să nu fi avut vre-un flirt aci, [uţule... Vreun flirt, şi 
acum îţi ticăie inima, la gândul că ai să-l revezi... 

L-am pus la rezon, fireşte. Eu nu admit prepusuri de 
acestea nici în glumă... Flirturile mele, le ştii prea bine, 
Tanti-Aglăiţă, care-au fost şi câte-au fost, vreme de cinci ani. 
Şcoala, colegele, elevele... Ale lui au fost ceva mai puţin 


inofensive. Dar i-am hotărât. Cruce pentru trecut, cu o 
singură condiţie... Cum nu mai există pe lume alt bărbat 
decât el, pentru mine; tot aşa nu mai există altă femee 
pentru el. 

— Femei sunt întotdeauna mai multe decât trebuie pe 
lume! Enunţă o exiomă melancolică Tanti Aglăiţă; fruct 
amar al unei îndelungi experienţe de căsnicie. 

— Or fi! Să fie sănătoase! Chestia e să nu existe pentru el. 

— Observ că eşti cam geloasă, dragă Moustique! Puse 
diagnos-ticul Tanti Aglăiţa. Boală gre... Pătimire lungă... 

— Ba nu sunt geloasă defel, se apără Mustica. Nimic mai 
stupid ca gelozia. Mă oripiliază femeile crampon, care-şi 
păzesc bărbaţii, ca eunucii cadânele seraiului. 

— Cu atâta mai bine. Deşi îmi pare că te cam contrazici, 
Ţânţăraşule! 

Țuțu Moustigque, socoti că discuţia a lunecat pe un teren 
primej-dios, căci cu toate protestările ei şi cu toată 
„oripilarea” pe care i-o produceau femeile geloase, era 
devorată de un simţimânt absurd, strein de dânsa, urât şi 
josnic cum îl aprecia singură, dar iresistibil, de câteori i se 
părea că Muţu a întârziat o privire mai stăruitoare asupra 
unei femei. Aduse conversaţia pe teren mai solid, întrebând 
cu un firesc interes: 

— Şi aci la şcoală, ce mai e nou? Ce schimbări? 

— Cleopatra s-o întors de-o săptămână din Elveţia. O adus- 
o bărbatu-su restabilită complect. Îmi pari bini şi pentru 
dânsa şi pentru şcoală. Să sâmţia lipsa ei. Altceva nou?... 
Doară cu suplinitoarea ta... Nu-ţi calcă pi urme. Într-o 
giumatati din an, o isbutit să fie în războiu cu toată lumea. 
Cu mini, cu fetele. I-au scos şi o poreclă, îndrăcitele, că 
numai de aieste-s bune. „Papalugo proboscidiensis”! 
Papalugo - dela Păpălugă. Proboscidiensis - dela 
proboscidiane... 

— Aceasta e ceva foarte nostim! Declară cu o regretabilă 
lipsă de solidaritate, Ţuţu Moustique. Recunosc aci antenele 
Eleonorei Luca. Ea are specialitatea... Şi trebuie să spun că 


nu dă greş decât foarte rar. Ce era acum patru ani? Un 
puştiu de fată din clasa a treia... Moustique mi-a scornit 
numele şi Moustique am rămas. E adevărat că nici n-aveam 
de ce mă supăra... 

— Succesoarea ta a luat lucrurile altfel, dragă Moustique. 
Las-că şi avea di ce... Dară s-o pus cu tat dinadinsul să-mi 
ducă fetili la disperare. Li tăni numai în trii şi patru, rar di 
tat mai vezi în catalog câţi un cinci-şăsi, când n-are încotro. 
Uita-ţi şi tu... 

Tanti Aglăiţa întinse catalogul, deschis la pagina Limbii 
române. Ţuţu Moustique, putu să constate cât de 
întemeiată e indignarea dirigintei. 

— E ceva scandalos, încuviinţă Mustica. Nedrept şi 
scandalos. Era o clasă eminentă... Am să mă duc să-mi văd 
neapărat elevele. Şi am să-i vorbesc... 

— Crezi că ai cu cini vorbi? l-ar trebui cineva să-i 
vorbească din Mahabarata ca să-i placă. 

— Am să-i vorbesc şi din Mahabarata! Decise cu fermitate 
Țuțu Moustique. 

— Pe urmă nu numai atât. Mai ari şi altă boală. Sufere de 
delir persecutoriu. Când se înverşunează pe câte-o elevă, 
să-i scoată sufletu nu alta. Meteahnă de fată bătrână... Tu 
eşti în măsură să mă -nţelegi... 

— Evident! Aprobă Ţuţu Moustique, clipind din gene cu 
superioritatea evidentă a unei tinere măritate, faţă de toată 
legiunea celibata-relor din cele cinci continente. 

— Ca să vezi până undi merge, am să-ţi citez numai un 
singur caz. Îţi aminteşti de Gabor Alina? 

— Gabor Alina? Gabor Alina?... Repetă Moustica, 
micşorându-şi privirea şi plimbând-o pe perete, până-n 
tavan, să recapituleze în minte chipurile şi numele fostelor 
eleve. A, da! Una mică şi urâţică... Nota 6 la Română, nota 6 
la Religie, nota 6 la Matematică... Un batalion de 6! 6! 6!'6! 
6! Mijlocul clasei, banca a patra - aceiaşi de cinci ani. Îmi 
amintesc perfect. O fată necâăjită... Ce poate să fie cu Gabor 
Alina? 


— Ai putină răbdare şi ai să vezi. Necâjită este. Mai 
necăjită dicât ştii şi di cât crezi tu. I-o murit mama acum 
trei luni. Orfană, fără nimenea, nimenea pe lume. Mă şi 
miră cum trăeşte singură... Fată necăjită este, dară urâţică 
nu-i di fel. Nu numai că nu-i urâţică, îi ceva mai mult decât o 
fată frumoasă. 

— Curios! Exclamă cu neastâmpăr '[uţu Moustique, 
înălţând sprincenele şi ridicându-se de pe canapea să se 
aşeze pe un scaun, mai aproape de Tanti-Aglăiţa. 

— Chiar foarte curios. Ne-am trezit cu dânsa după 
vacanţie, schimbată, parcă i-o făcut cineva farmece... Ca să 
nu mai lungesc povestea prea mult, distul să-ţi spun că 
samână leit cu Greta Garbo. Dară nu aşa, numai la ochi, ori 
numai la port. Bucăţică ruptă... Acuma, tu ştii cât di 
nebună-i lumea după Greta Garbo aceia! Nici nu mai auzi 
altceva: di trii-patru ani, numa cu Greta Garbo mi-o surzât 
tati urechile. Şi iaca aşa dar, că are şi târgu nostru, şi liceul 
Elena Doamna: o Greta Garbo...! 

— De abia aştept s-o văd şi eu. E un caz foarte nostim. 

— Dacă ai s-o vezi, ai să faci foarte bini, dragă Moustique. 
Şi nu numai aici, la şcoală. Ai faci bini să-i spui să ti aştepţi 
acasă şi să ti duci pi la dânsa. E o fată nenorocită şi singură. 
Ari să-i facă bini o vorbă bună di la o fostă profesoară... Cât 
dispri nostimada cazului, eu nu văd nici o nostimadă... 

— Dece? Întrebă neîncrezătoare Ţuţu Moustique. 

— Fiindcă de aicea o şi început să i se tragă necazurile. 

— Tot nu pricep... 

— Ajung unde vroiam s-ajung şi ai să pricepi. Spuneam că 
suplinitoarea ta s-o înverşunat cu încăpăţânarea ei de fată 
bătrână şi urâtă, pi câte o fată!... Din fiecare clasă câte una. 
Dintr-a şaptea, păcatul o căzut pi Gabor Alina. Şi asta, 
fiindcă Gabor Alina seamănă cu Greta Garbo şi fiindcă unii 
şi alţii, au băgat şi dânşii di samă lucru ista şi se uită după 
dânsa, de... ca după o Greta Garbo în carne şi oase. 

— Poate şi ea... Rosti bănuitoare Mustica. 


— Nu-nu! Înrerupse Tanti Aglăiţa. Ştiu ce vrei să spui şi te 
rog să nu crezi defel aşa ceva. Aici îi toată nidreptatea. Am 
avut ochii pi dânsa. Nu-i vinovată nici cât negru sub unghie. 
Ţi-am spus că-i o fată necâjită... 

— În acest caz am să mă duc pe la ea. Biata fată! Şi am să 
vorbesc şi cu... Cum i-aţi spus? Papalungo Pro... pro... 

— Papalugo proboscidiensis! Corectă şi complectă, Tanti 
Aglăiţa. 

— Am să vorbesc şi cu Papalugo proboscidiensis, să 
înceteze persecuția aceasta. 

— Ai să faci foarti bini, copila me. 

Tanti Aglăiţa mai voi să adaoge ceva, dar în aceiaşi clipă 
intră directoarea, doamna Cleopatra Negoianu, persoană 
uscăţivă, înaltă, întotdeauna îmbrăcată în negru, distinsă şi 
distantă. Îi spuneau şi ei, colegele şi elevele „Tanti”, ca 
Tanti-Aglăitei, dar cu altă nuanţă, de respect şi de 
intimidare. 

— A! Ce surpriză ne faci, Moustique! Credeam că ne-ai 
părăsit cu totul... 

Mâna fu întinsă fără grabă şi fără expansiune exagerată, 
cu o dozare care măsura exact distanta între o directoare şi 
o simplă profesoară, fie ea chiar detaşată sub altă 
autoritate, a altei directoare. 

Țuțu Moustique, bâzâi cu volubilitate de ţânţar, explicând 
cum a adus-o dorul de oraş şi de şcoală, cât de fidelă a 
rămas ea amintirilor de cinci ani, ce bucurie a simţit când a 
aflat că Doamna directoare s-a întors restabilită din Elveţia. 
Cleopatra Negoianu, asculta cu atenţie corectă şi rece, 
instalată în capul mesei din cancelarie şi întinzând din când 
în când mâna să aşeze un tampon, un toc, călimara, la locul 
lor, deplasat cu un centimetru. 

Această pasiune uscată, pentru simetrie şi ordine, era 
orgoliul ei, raţiunea ei de existenţă şi fusese poate şi pricina 
ascunselor nefericiri conjugale. Domnul Alexandru 
Negoianu - Săndel, cum îl numeau amicii, conu Sănducu, 
cum îl numeau clienţii - avocat cu clientelă mijlocie, om 


vesel, bun băutor şi pătimaş jucător de cărţi, mare iubitor 
de femei şi de vânători, înfăţişa prin contrast, un adevărat 
cumul al tuturor infirmităţilor pe care doamna Cleopatra 
Negoianu le avea în oroare. La începutul căsniciei, acum 
douăzeci de ani, nepotrivirile acestea prilejuiseră adevărate 
drame, amenințând să sfârşească într-o ruptură definitivă. 
După o scenă patetică, de unde nu lipseau tiradele 
corneliane, Săndel Negoianu îşi lua pălăria şi o împungea 
de fugă, ocolind casa câte-o săptămână, când cerea 
ospitalitate la prietenii cu moşii, vii, păduri de vânători, 
iazuri de pescuit, pivnițe cu vin vechiu, curcani îngrăşaţi şi 
lăutari la îndemână. Pe urmă, cu timpul, încheiaseră un 
armistițiu, bazat pe concesii reciproce. Doamna Cleopatra 
Negoianu, devenită Tanti Cleopatra, îşi consuma pasiunea 
de ordine, simetrie şi autoritate, în conducerea şcolii. 
Domnul Alexandru Negoianu, rămas tot Sănducu sau 
Săndel, cu tot începutul de chelie şi cu burta-i progresivă, 
continua chefurile, partidele de cărţi, vânătorile şi 
aventurile galante - „salvând aparentele”. Adică intrând 
acasă. Înainte de zorii zilei, cu ghetele în mână,. În vârful 
degetelor şi culcându-se cuminte, cu plapoma în cap, în loc 
să trântească uşile, să sune servitoarea ca să-i pregătească 
baia şi să-i aducă un ceaiu, cu rom, cum o purcese în primii 
ani. 

Tanti Cleopatra suporta calvarul nefericirilor casnice cu o 
demnitate şi cu o resignare, care-i consolidase respectul 
întregului oraş. Cu fiecare an. Devenea tot mai aspră, dar 
rămânea întotdeauna dreaptă. 

— Măi. Fraţilor, eu am Virtutea acasă! Se căina cu 
humorul său special, Săndel Negoianu, când se întrecea cu 
paharele de vin şi se uita la ceas cu un început de 
remuşcare, amestecat cu teroare. Mă aşteaptă Virtutea 
acasă. Barbara Ubric...! 

Iar fiindcă el nu era întruparea Virtuţii, adormea răpus în 
birja care-l aducea acasă, până când birjarul se dădea jos 
să-l ajute să se coboare şi să-l anunţe: 


— Coane Săndel, aţi ajuns. 

— Măi Bercule, măi! Mormăia Săndel Negoianu 
clătinându-se şi scociorându-se în toate buzunările dela 
pantaloni, vestă şi haină, să descopere mărunţiş. Măi 
Bercule, măi, tu eşti animal fericit. 

— Vai de capul meu, coane Sândel. Aşa o fericire, nu vă 
doresc eu dumneavoastră... 

— Ascultă Bercule, nu face pe prostul cu mine. Eşti fericit. 
Ţi-o spun eu... 

— Dacă ziceţi, dumneavoastră, sunt, coane Sândel. De ce 
să nu fiu? 

— Şi de ce eşti fericit, idiotule? 

— Asta nu pot pentru ca s-o ştiu. Aţi poruncit ca să fiu 
fericit. laca sunt fericit, ca să vă fac plăcerile... Parcă pe 
mine mă costă ceva...? 

— Bercule, Bercule! Mi se pare că vorbeşti prea mult. 

— Dacă porunciţi, tac, coane Săndel. 

— Să taci şi s-asculţi. Ca să ştii de ce eşti fericit. Primo... 
Tu ştii ce-i primo? 

— Eu sunt un păcătos de birjar, coane Săndel. De unde să 
ştiu eu ce-i aceea primo, că dacă ştiam n-ajungeam eu 
birjar. Poate Primus, coane Sândel. Maşinăria ceia de fiert 
cu benzină. 

— lar vorbeşti prea mult... 

— Dumneavoastră m-aţi întrebat, coane Săndel. 

— Te-am întrebat dar nu te-am întrebat să-mi răspunzi 
prostii. Am spus Primo, adică uită-te aicl. La degetul meu - 
primo, întâi! Primo eşti fericit, fiindcă eşti prost. Toţi proştii 
sunt fericiţi prin definiţie. Secundo - uită-te la deget! Adică 
în al doilea rând - eşti fericit fiindcă eşti birjar de noapte şi 
nu te întreabă nimeni acasă de ce-ai venit la 3, 4, 5, 6, după 
miezul nopţii. Şi terţio - uită-te la deget Bercule!... 

— Eşti fericit fiindcă nu te-aşteaptă acasă Barbara Ubric! 
Măi Bercule măi, habar n-ai tu ce însemnează aceia să te- 
aştepte acasă Virtutea, Demnitatea - tu nu ştii ce înseamnă 


să fii însurat cu o Martiră, măi. Haide, ia-ţi banii tăi şi 
umblă. 

Bercu sau Herşcu sau Sidor, încasau preţul cursei plus un 
bacşiş destul de rotund, şi umblau. lar Săndel Negoianu, 
după ce deschidea uşa cu precauţie de cambrioleur, se 
aşeza pe scări să-şi desculţe ghetele, tre-cea urechile 
încălţărilor printre degete şi urca scările pipăind fiecare 
treaptă să nu răstoarne ghivecele cu flori înşirate parcă 
înadins, ca să transforme parcursul până sus, într-o 
strâmtoare plină de trape şi de căpcăni. 

La asemenea dialog, asistase chiar în noaptea aceia 
doamna Cleopatra Negoianu, dela fereastra deschisă, unde 
se rezemase cu pieptul după trei ceasuri de insomnie, să 
privească stelele şi să regrete cele şase luni din sanatoriul 
elveţian, unde cel puţin isprăvile soţului, îşi pierdeau 
conturul şi realitatea, estompate în spaţiu. La asemenea 
dialog asistase, iar cuvintele îi sfâşiau şi acum auzul, îi 
strângeau buzele subţiri, în vreme ce se silea să asculte 
zumzăitul Musticei. 

— Îmi pare mai ales rău, doamnă Directoare, că 
suplinitoarea mea n-a înţeles atmosfera de aci, n-a ştiut să 
se acomodeze. Tanti Aglăiţa, mi-a povestit lucruri oribile. 
Astfel, îmi spune că prigoneşte din senin pe o elevă Gabor 
Alina, pentru simplul motiv că seamănă cu o artistă de 
cinematograf. E o fată cuminte, inofensivă, săracă, orfană - 
o copilă nenorocită. 

— Am auzit despre aceasta... Rosti doamna Cleopatra 
Negoianu, cu un glas egal şi rece, din care nimeni n-ar fi 
putut deduce o aprobare sau o desaprobare. Am auzit, şi 
voi lua măsuri. 

— Tocmai, interveni Tanti Aglăiţa, îi spuneam şi eu 
Musticei să treacă pe la Alina Gabor, acasă. Cât îi di 
nenorocită şi di prigonită di soartă şi di oameni, ari să-i facă 
bini on sămn di atenţie di! A o fostă profisoară. 

— Sunt de acelaş aviz. E datoria noastră să ne interesăm şi 
de soarta elevelor, în afară de şcoală. M-am decis s-o chem 


şi eu, acasă, sus la mine, în una din zilele acestea. Să văd ce 
putem face... 

A chema „acasă”, nu în cancelarie sau în biroul direcţiei, 
însemna pentru doamna Cleopatra Negoianu, cea mai 
excepţională graţie pe care ar fi putut s-o acorde unei 
eleve. Era un eveniment discutat cu aprindere o jumătate 
de lună în toate clasele, iar privilegiata se afla silită de zece 
ori pe zi, să dea o amănunţită dare de seamă asupra 
chipului cum a invitat-o doamna Directoare să ia loc pe 
scaun, cum i-a spus matern pe numele cel mic, cum sunt 
orânduite lucrurile corect şi aliniat ca într-un muzeu cu 
fiecare piesă etichetată şi numerotată - cum va ră-mâne 
pentru toată viaţa impresionată de atmosfera austeră a 
acestui sanctuar, unde domnul Săndel Negoianu se 
strecura în zori pe vârful degetelor, cu ghetele în mână, 
după prealabilul dialog cu Bercu. Herşcu sau Sidor. 

Doamna Cleopatra Negoianu se ridică de pe scaun, cu 
încetineala solemnă a unui president de consiliu care 
suspendă şedinţa. 

— Văd că nu se prea grăbesc doamnele colege, observă cu 
ton de imputare pentru absente. 

— Dar Cleopatră dragă, e de-abia opt fără zăci mânuţi! Le 
luă apărarea în lipsă, Tanti Aglăiţa. Noi am vinit aşa di 
divremi din întâm-plare. Mă întorceam di la târgueli din 
piaţă cu bucătăreasa, că ştii că eu fac târguelele singură şi 
mă tocmesc cu zarzavagiii ca o ţaţă di mă cunosc tati 
bulgarii şi lipovenii. Când colo cu cine să dau ochii? Cu 
Mustica, în persoană. Pun mâna pe dânsa şi zâc: „[uric, 
mergi cu mine puico să-ţi vezi fetele...” „Iocmai acolo 
veneam, Tanti Aglăiţă!” spune şi dânsa. Şi o ie înainti 
bâzâind ca on ţânţăraş, di abia m-am putut ţini di dânsa... 

Directoarea o aşteptă să sfârşească, numai cu o 
imperceptibilă încruntare de impacienţă între sprincene. 
De două ori încercase s-o întrerupă, dar Tanti Aglăiţa, nu 
era o persoană să se oprească la mijlocul drumului când a 
început să se rostogolească la vale. Când văzu că a isprăvit, 


doamna Cleopatra Negoianu se întoarse din uşă spre 
Mustica, tratând-o ca pe o mosafiră ce era: 

— Mă scuzi că plec, dragă Moustique. Am de aranjat cu 
secretara oarecare chestiuni de administraţie. Eşti aci cu 
soţul? 

— Da, tant... Doamnă Directoare... 

— În acest caz am să te rog să poftiţi împreună la mine, la 
un ceaiu, la cinci-cinci jumătate... Vii şi tu, Aglae... 

— Numai dacă mă primeşti cu ingliţili şi cu ghemu meu di 
lână, că m-am apucat să fac un jerseu pentru nepoţică-me şi 
vreu să-l dau sata până Sâmbătă... 

Doamna Cleopatra Negoianu, nu zâmbi la aceste condiţii 
ale TantiAglăitei. După ce distribui favorurile unor invitaţii 
fără precedent în existenţa sa claustrată, deschise uşa şi 
păşi pragul cu gravitatea amară a unei regine în exil. 

— Biata Cleopatra, după cum o cunosc eu, pun gâtu că iar 
o vinit Sănducu-su, azi dimineaţă în zori di zi... Rosti Tanti 
Aglăiţa, privind uşa închisă în urmă-i. Îţi spun sincer, mi-i 
milă di dânsa. Uscată şi întapată, dară suflet bun şi drept, 
învălit în ghiaţă. Merita alt bărbat, dicât zâvzâcu di 
Săndel... Mai ales că e de-o gelozie, de-o gelozie!... Zuliară 
ca 0 grecoaică... 

— Aceasta nu o pot înţelege, declară Mustica, poate numai 
ca prin autosugestie şi repeţire, să-şi extirpeze propria ei 
infirmitate. 

— Lasă Ţântâraşule, că mai ai vreme. Viaţa are să te facă 
să mai înţelegi multe din celi pi care azi nu le -ntelegi... 

Țuțu Moustique, păru că n-a auzit. Păşise până la 
fereastră, o deschise în lături să intre soarele şi mirosul jilav 
al primăverii. O creangă de liliac înflorit, se clătină isbită de 
un canat, şi reveni intrând pe jumătate în cancelaria cea 
tristă şi goală. Cu o pornire copilărească, Mustica şi începu 
să caute în cruciuliţele viorii ale florilor, una cu trei sau cu 
cinci foi, semn cert de împlinirea dorințelor. 

De afară, câteva eleve o întrevăzuseră la fereastră. 


Ştirea se lăţi instantaneu, cu simultaneitatea emisiunilor 
radiofonice: 

— A venit Mustica!... Domnişoara Ţuţu Moustique, e în 
cancelarie, fetelor...! 

— Ce domnişoară, prostuţo? Doamna [uţu Căpitan 
Leonardescu... 

— Fie şi doamna Căpitan Leonardescu. Pentru noi e 
Mustica. A rămas Mustica... Fetelor, a venit Mustica! 
Mustica! Mustica...! 

Câteva din fostele simpatii ale fostei domnişoare Ţuţu 
Mustea Moustique, se adunaseră să-i pregătească un buchet 
de flori şi un bun sosit, de circumstanţă. 

Curtea, clasele, culoarele, trepidau de neastâmpărul şi de 
bucuria şcolăriţelor, nerâăbdătoare să-şi revadă o 
profesoară, care le-a fost tuturor iubitoare ca o soră mai 
mare şi întotdeauna voioasă. 

Aceiaşi bucuroasă surpriză desmorţi şi profesoarele venite 
în cancelarie, cu figurile posomorâte ca să înceapă o zi 
monotonă ca toate celelalte. Prezenţa Musticei, zumzăitul 
ei, clipotirele sonore de râs, au scuturat plictiseala mocnită. 
Fu o contaminare de veselie, de mirări, de întrebări, de 
exclamaţii. Toate o răsuceau să-i admire taiorul impecabil, 
vulpea argintie, pălăriuţa minusculă, ciorapii Lys pe pulpele 
cambrate - ochii, părul, poşeta, colierul... Numai Papalugo 
Proboscidiensis, dintr-un colt al canapelei, după un glacial 
„bun sosit”, nu mai ridicase trompa violacee din filele unui 
tom gros cât un dicţionar: cine ştie ce „Untergang des 
Abendlandes” al lui Spengler sau „Les puissances de l- 
Abstraction” ale lui Paulhan, care n-o împiedecau să cadă 
cu o desolantă regularitate la toate examenele de 
capacitate şi definitivat. 

Când sună clopoţelul de intrare, Ţ[uţu Moustique apucă de 
pe masă cu autoritate, catalogul clasei a şaptea. 

— Mă însoţiţi în clasă? Întrebă, Papalugo proboscidiensis. 
Are să fie o surpriză plăcută pentru eleve... 


— Nu vă însoțesc deloc, domnişoară suplinitoare. Mă duc 
singură. Cunosc drumul. Vă scutesc o oră de corvată... 

Spunând, Ţuţu Moustique făcu un imperceptibil semn de 
complicitate Tanti Aglăitei, şi cu latul mâinei plimbat 
dealungul obrazului, repetă o mimică transmisă desigur de 
căpitanul Muţu Leonardescu din aviația militară, când voia 
să arate, camarazilor că „l-a ras” pe vre-un grad superior. 
Papalugo probiscidiensis, se înclină cât era de lungă 
strângând din umeri şi pipăindu-şi vârful trompei violete, cu 
disprețul unei fiinţe superioare care nici nu vrea să-şi uzeze 
meningea, căutând să priceapă intenţiile capricioase ale 
unei banale femeiuşti, ca titulara catedrei de limba română. 
Se retrase în coltul său de canapea şi deschise pe genunchi 
tomul de-o oca moldovenească. 

În clasă, apariţia Musticei, şterse cu un burete miraculos 
şase luni de leşiatică viaţă şcolară. Cu un freamăt de fuste, 
de mâini şi de gla-suri, se ridicară toate elevele, şi uitând 
orânduelile disciplinei, făcură roată în jurul catedrei, să-şi 
vadă fosta profesoară mai deaproape, să-i aspire mirosul 
hainei, să-i citească schimbările în ochi, în trăsuri, în 
zâmbet, în glas. Ţuţu Moustique, simţi o clipă emoția unui 
proscris revenit în triumf. Cum era sentimentală din fire, 
scutură cu unghia degetului mic, un bob de lacrimă ivit în 
coltul genelor. Apoi cu un sim-plu gest din mână - (nu glăsui 
căci ştia că are să-i tremure glasul)- le trimise pe toate la 
loc, cum şi-ar fi concediat sclavele fidele. 

Le privi pe rând, în bănci. Se priviră. 

— Sabia aceasta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Cita 
inocent Luca Eleonora, o inepţie celebră pe care o 
învăţaseră dela Ţuţu Moustique. 

— Luca! O dojeni profesoara, cu blândeţe. 

— Lăsaţi-ne domnişoa... Doamnă, să mai răsuflăm şi noi. 
Să ne mai bucurăm şi noi. De şase luni ne-am idioţit 
complect. Uitaţi-vă la noi... 

Pe măsură ce vorbea, Luca Eleonora, ca o demonstraţiune 
până la evidenţă a halului de imbecilizare în care au ajuns, 


luă înfăţişarea, nasul, glasul, ochii, privirea suplinitoarei. 
Țuțu Moustique, văzu apărând înainte-i, în carne, oase, 
cartilagii şi trompă, adevărata Papalugo proboscidiensis. Fu 
ca un ciclu complect din metamorfoza mormolocilor, 
prezintat într-un film instructiv. 

— Luca! O dojeni Mustica a doua oară, stăpânindu-şi cu 
greu surâsul. 

Luca Eleonora se reîncarnă în propria ei fiinţă, invocând o 
scuză colectivă: 

— Dacă aveţi curiozitatea să vă uitaţi în catalog, o să ne 
înţelegeţi, domniş... Doamnă! Vă spun drept... (întorcându- 
se spre toate colegele), spuneţi şi voi, fetelor! Este sau nu 
adevărat, că dacă mai durează aceasta până la sfârşitul 
anului, ne-am hotărât cu toatele să ne sinucidem în bloc?... 
Zău, domniş... Doamnă! 

— Luca! Te invit a treia oară să încetezi. Sau vrei să mă 
convingi numai decât că au dreptate, cei care se plâng că 
aţi ajuns o clasă insuportabilă? 

— O! Nu. Numai aceasta, nu. 

Fără să mai adaoge nimic, Luca Eleonora se aşeză cuminte 
în bancă, iar în toată clasa se lăţi o linişte exemplară. 

Pe la jumătatea orei, [uţu Moustique îşi întări convingerea 
că elevele n-au pierdut nimic din pregătirea temeinică de 
şase ani. Descoperi şi soluţia care să rectifice toate notele, 
printr-o lovitură de stat: 

— Scoateţi hârtie şi pregătiţi-vă tocurile. Am să vă dictez 
un extemporal... 

— Dar dumneavoastră corectaţi şi dumneavoastră puneţi 
notele!... Nu e aşa? Se ridică clasa într-un glas, să dicteze la 
rându-i, condiţiile. 

Profesoara le mustră cu privirea. Altfel, ce rost ar mai fi 
avut un extemporal dat de dânsa? Va pierde o noapte cu 
corecturile. Poate îl va pune pe Muţu să o ajute. Ele 
întodeauna amuzant, când sub cuvânt că-i uşurează lucrul, 
îi citeşte tezele peste umăr şi o întreabă de douăzeci de ori 
într-un ceas: „[uţule, ce drăcie mai e şi aia rotacismul?... 


lar astalaltă, de unde-a mai inventat ostrogoții ăştia de 
cuţo-vlahi?” Şi dă-i, şi râzi, şi tachinează.-l, şi smulge-i 
caetul, şi fugăreşte-te după el în jurul mesei - şi împacă-te! 
Mai ales împacă-te! Ţuţu Moustique, surâse fără voie, 
gândindu-se la episodul împăcării. Elevele interpre-tară 
surâsul în felul lor: Titulara se înveselea de pe acum de 
mutra pe care avea s-o facă suplinitoarea, când va vedea 
înşirat în catalog coloanele de şapte şi de opturi şi de 
zeciuri dela exemporal. După asemenea avertisment, 
Papalugo Proboscidiensis va înţelege ce-i rămâne de făcut... 
Şi toate se aşternură cu toată sârguinţa şi concentrarea, să 
dea răspunsurilor sclipirea care să recompenseze o atât de 
generoasă intenţie. 

În vreme ce elevele scriau cu frunţile plecate deasupra 
foilor de hârtie, [uţu Moustique o căută o doua oară din 
ochi pe Gabor Alina, la locul ei din mijlocul clasei - banca 
din mijloc, rândul din mijloc. În haina neagră, cu părul 
bălaiu-cânepiu încârlionţat, cu obrazul de paloare mată şi 
cu lumina privirii ascunsă de genele lungi, Alina înşira 
cuvintele, desigur mijlocii, ale răspunsului, desigur mijlociu, 
fără grabă, monoton şi egal, aşa cum o ştia dintotdeauna, 
cu indolenţa-i de şcolăriţă mediocră - „sau poate numai 
anemică”, îşi corectă generoasă aprecierea, Ţuţu 
Moustique. Ioată făptura firavă, haina modestă şi cernită, 
asemănarea prodigioasă cu eroina de cinematograf, 
destinul ei de orfană, prigoana nedreaptă, înduioşară 
profesoara ca un film trăit. 

Alina se simţi privită. Ridică o clipă ochii desvelind o 
lumină decolorată, buzele schiţară un început de zâmbet 
îndată şters. Plecă gemele şi continuă ronţăitul monoton al 
peniţei. 

Țuțu Moustigue se simţi bună şi mărinimoasă, ca un 
personagiu providenţial dintr-un scenariu patetic. Se 
înduioşa de propria ei înduioşare. Cobori de pe catedră şi 
puse mâna pe umărul Alinei: 

— Gabor, am să trec pe la tine după amiază. 


— Mulţumesc, doamnă. 

— Eşti singură acasă? 

— Da, doamnă... 

— Scrie-mi adresa, strada şi numărul... 

Alina Gabor se execută. Întinzând bucata de hârtie, se 
simţi datoare să adaoge: 

— Numai vă rog să iertaţi, doamnă... La noi e cam modest. 
Să nu vă aşteptaţi la... 

— Tocmai de aceia, Alina. Ştiu. Am auzit. Am înţeles... 
Tocmai de aceia vreau să viu, ca o prietenă mai mare, ca o 
soră mai mare... 

— Vă mulţumesc mult, doamnă... 

— Lasă acestea. Nu e nevoie de mulţumirile tale. Acum 
scrie... 

Mâna profesoarei mângâie matern părul încârlionţat. Apoi 
Tutu Moustique se urcă la loc pe catedră. Gabor Alina 
continua să scrie, monoton şi egal, cu caligrafia ei 
impersonală, răspunsul ei impersonal. 

— E delicioasă, Mustica, exclamară elevele în recreaţie, 
discutând eu aprindere. A rămas tot aşa. O soră mai mare. 
O prietenă. A trebuit să vină ea, ca să se gândească la 
soarta lui biata Gabor. 

Prestigiul Musticei, adoraţia Musticei, cultul Musticei - 
crescură în cele trei ore, până la amiază, cu frenezia unei 
contagiuni mistice. Exilată în cancelarie, Papalugo 
proboscidiensis, citea şi adnota tomul voluminos cât un 
dicţionar, cu o enervare care s-ar fi putut măsura uşor după 
agresivitatea sublinierilor şi după vârfurile rupte de creion. 

Alina Gabor îşi petrecu după-amiaza, scuturând, aerisind 
şi orânduind încăperile, aşezând flori de liliac în vase de lut, 
ca să poată primi profesoara cu toate onorurile cuvenite. 
Mustica o găsi în grădina îngustă din faţa casei, făcând 
toaleta trandafirilor cu bobocii mici şi cruzi, în sezonul 
pretimpuriu. Ţ[uţu venise întovărăşită de Muţu. 

— Soţul meu, căpitanul Leonardescu din aviaţie! Îl 
prezintă Mustica. Domnişoara Gabor Alina, una din elevele 


mele preferate... După cum poţi să te convingi de visu: 
Greta Garbo în picioare. 

— Într-adevăr! Rosti căpitanul Leonardescu, sărutând 
degetele elevei cu o curtoazie din alt veac. Într-adevăr, e de 
necrezut. Extraordinar! Fenomenal! 

— Ce-ţi spuneam eu, Muţule! Bâzâi Ţuţu, triumfătoare, 
încât s-ar fi părut că o bună parte din acest „fenomenal” şi 
„extraordinar”, îi revine de drept, prin calitatea sa de fostă 
profesoare a extraordinarei eleve fenomenale sau a 
fenomenalei eleve extraordinare. Ce-ţi spu-neam eu? 

— Domnişoară, decise căpitanul, eu în locul dumitale aş 
tasa cartea şi m-aş apuca de cinematograf! Vă garantez un 
succes formidabil! 

Ţuţu Moustique îl privi numai o clipă printre gene, şi păru 
că alungă cu mâna dinaintea ochilor o aţă supărătoare de 
păiajen. Nimeni nu observă privirea aceia, nici gestul. Poate 
nu-şi dădu seamă de ele, nici Mustica. Fiindcă îndată începu 
să bâzâie în grădină, printre stra-turi, mirându-se, 
întrebând, aprobând, admirând: 

— Cum Alino, îngrijeşti tu singură de toate acestea?... Aci, 
ce zici că sunt? Răsaduri de zambile? Şi dincoace, rozete? 
Şi dincolo, petunii? Şi le uzi tu singură? Le pliveşti tu 
singură? 

Alina răspundea şi dădea explicaţii cu glasul ei prea 
devreme grav, prea devreme ostenit. Îşi iubea grădina. Dar 
nu ca să admire aceasta, îşi închipuise că a venit 
profesoara. Avea nevoie de o vorbă bună, de un sfat, de o 
mângâiere. De nicăiri, nu i-ar fi fost mai blând balsam în 
singurătatea duşmănoasă sau indiferentă în care trăia, ca 
dela prietena aceasta mai mare, sora aceasta mai mare. Îşi 
făcu socoteală că grădina o trădează. Îi fură sufletul 
profesoarei. 

— Nu poftiţi în casă? Invită, înaintând să deschidă uşa. 

— E foarte bine şi aci. Tu nu te simţi bine, Muţule? 

— E o splendoare de grădină! Exclamă căpitanul Muţu 
Leonardescu, cedând iresistibilei sale slăbiciuni pentru 


calificativele hiperbolice, care transformau universul în 
fenomenale splendori extraordinare, când nu erau 
extraordinare orori fenomenale. 

Apoi, adăogă amabil un supliment, la adresa gazdei: 

— Iar domnişoara e o adevărată floare între flori... 

Probabil că aţa de păiajen revenise iarăşi în ochii Musticei. 
Căci profesoara o alungă din nou, impacientată, cu mâna. 

— Atunci să aduc două scaune, doamnă... 

— Să vă ajut eu, domnişoară? Permiteţi? 

Căpitanul intră după Alina în cameră. Nici nu apucă să 
pună mâna pe un scaun, şi de afară îl chemă Ţuţu, cu un 
glas strein, aspru, scurt, imperativ: 

— Muţule! 

— Present, Ţuţule! Present! La ordin! 

Căpitanul se înfăţişă cu două scaune, jonglând în aer cu 
ele, cu o vizibilă satisfacţie de atlet care-şi poate cheltui 
puterile. 

— Unu! Numără, aşezând primul scaun deoparte. Şi doi! 
Specifică, înfigând picioarele celuilalt, în nisipul jilav al 
potecei. Mai trebuie încă unul pentru domnişoara Greta 
Garbo. 

— Stai aci! Porunci [uţu. 

Muţu o pornise spre uşă să aducă altreilea scaun. Se 
răsuci pe tocuri şi reveni ca un câine de vânătoare docil la 
chemarea stăpânului. În privirea Musticei apăruse o 
alterare stranie, în obraz o crispaţie. Cunoştea ce înseamnă 
neastâmpărul acesta al lui Muţu, graba de a se oferi să facă 
servicii, ochii aceia învăluitori. Aşezată pe scaun, picior 
peste picior, bătu toba nervos cu degetele pe latul poşetei. 
Grădina atât de admirată odinioară, îi păru ridicolă şi 
absurdă. O adevărată grădină-jucărie de copil. Căpitanul, 
aprinsese o ţigare şi cu mâinele la spate, studia cu atenţie 
de botanist nervurile frunzelor de trandafir. Dură o tăcere 
încărcată de furtună. 

În această atmosferă, înaintă Alina aducând al treilea 
scaun, şi în urma ei, servitoarea bătrână şi cam pliurdă, cu 


o mesuţă pentru ceaiu. 

— Aşa dar, trăeşti singură aci! Rosti Mustica, numai ca să 
spună ceva. 

— Da, doamnă. 

— Trebuie să fie foarte greu pentru o fată tânără. La 
vârsta ta e foarte greu, Gabor (nu-i mai spunea Alina) şi nici 
nu e convenabil. 

— Ce voiţi să fac, doamnă? Dacă nu am pe nimeni... 

— E într-adevăr tragic, eroic şi formidabil! Scăpă căpitanul 
Leonardescu din depozitul său de calificative, trei mustre la 
întâmplare. 

Tuţu Moustigue păru că n-a auzit. 

Căpitanul, cu o imprudenţă regretabilă la un aviator 
emerit, rosti tocmai cuvintele care nu trebuia să le 
rostească, aşa fără nici o legătură cu mersul vânturilor, ba 
chiar împotriva vânturilor: 

— Domnişoară Greta Garbo, aveţi ochi cum n-am văzut 
niciodată... O culoare... O culoare, cum rămân florile 
albastre care-au fost presate în cărţi. 

— Curios! Surâse Ţuţu Moustique, oţărându-se parcă i-ar 
fi stors cineva o lămâie întreagă pe gât. Curios... Aşa ceva 
n-ai găsit niciodată să spui despre ochii mei... 

— Dar ai tăi sunt negri, dragă Ţuţule! 

— Ei şi? 

— Cum, ei şi? Dacă sunt negri, trebuia să fiu idiot ca să-i 
compar cu o floare albastră, fie ea chiar presată între foile 
unei cărţi. 

— Mergi! Mulţumi sec, Ţuţu Moustique. 

Şi se ridică scuturându-şi rochia să-i împrospăteze pliurile. 
Întinse mâna: 

— Îmi pare bine că te-am văzut, Gabor. Curaj şi 
cuminţenie... 

— Dar doamnă, n-aţi luat ceaiul. Tocmai vă aduce ceaiul. 

Servitoarea cea bătrână şi săracă cu duhul, se ivise în 
prag cu tava de ceaiu. Mustica o opri cu un gest autoritar: 


— Nu e nevoie! N-avem timp. (Întorcându-se spre Alina.) 
Nu trebuia să te deranjezi, Gabor. E târziu. Şi în orice caz, 
n-am venit să iau ceaiul la tine. Suntem invitaţi la doamna 
Directoare. 

Servitoarea se oprise în prag cu tava în mâini. Alina Gabor 
simţi lacrimile podidindu-i ochii. Întoarse capul. În aceiaşi 
clipă, din capătul străzii, apăru liceanul cu şapca pe-o 
sprinceană şi cu ţigarea în coltul curii. Merse până la 
capătul grilajului, de acolo se întoarse tăind strada în 
diagonală, traversând şi oprindu-se să privească. 

— Iată de ce nu trebuie să stea o fată la vârsta ta, singură. 
Cred că m-ai înţeles, Gabor. Asemenea lucruri nu sunt 
convenabile pentru nici un fel de femee, cu atâta mai mult 
pentru o elevă. 

Glasul era aspru, acid; mâna reteză încercarea Alinei de a 
se apăra. 

În stradă, distanţa între cei doi soti se păstră intersiderală, 
cu toate tentativele căpitanului Muţu Leonardescu de-a 
prinde braţul lui Ţuţu şi de a lua astfel contact cu inamicul. 

— Eşti extraordinară, Ţuţule! Formidabilă şi imposibilă...! 

— Dumneata să taci. Cu dumneata am să mă răfuesc eu 
acasă. 

— Cunosc! Declară laconic, Muţu. 

— Şi eu cunosc! Nu se lăsă mai prejos Ţuţu. 

— E în orice caz o fată delicioasă... Fenomenală. 

— Da-da! Fenomenală! Cam ştiu unde ajung şi cum 
sfârşesc fenomene de acestea... Are dreptate, acum înţeleg, 
câtă dreptate are Papalugo proboscidiensis. Am să-mi cer 
scuze. 

— Cum îmi cer eu, acum! Spuse Muţu, apucându-i braţul 
prin surpriză şi întorcând-o cu faţa să-i râdă în ochi, 
împăciuitor. Cum îţi cer eu scuze acum şi cum mă ierţi tu 
acum... 

— Stai cuminte, că ne vede lumea, afurisitule! Capitulă pe 
jumă-tate, Ţuţu. Ai să vezi ce păţeşti cu mine, dacă aceasta 
se mai repetă!... Numai mai încearcă odată! 


În timpul acesta, căzută cu genunchii pe taburet şi cu 
fruntea pe scaunul deşert al paraliticei, Alina plângea cu 
sughiţuri, în încăperea pustie, pustie, pustie. 


CAPITOLUL V. 

Cuibul cu vipere 

— Gabor Alina, la cancelarie! 

— Gabor, la d-na directoare! 

— Gabor dintr-a şaptea, la cancelarie! 

— Gabor Alina... 

— Unde e Gabor...? 

— Repede la d-na directoare. Gabor! Gabor Alina... Gabor, 
Gabor! 

Chemarea fugi pe săli, urcă scările, cutreeră clasele, se 
transmise din elevă în elevă aşa cum alerga telegrafia 
focurilor aprinse din ghergan în ghergan pe întinsul 
Bărăganului, când năvăleau hoardele tătăreşti. Toată şcoala 
ştiu că Alina Gabor e chemată la doamna directoare, în 
afară de Gabor Alina, care cu urechile astupate în ghiocul 
palmelor, izo-lată de vuetul recreaţiei, recita cu sârguinţă 
de şcolăriţă începătoare, discursul lui Simeon Bărnuţiu dela 
2 Mai 1848:,...Fost-am cu Goţii dar nu ne-am făcut Gotţi; 
fost-am cu Hunii, dar nu ne-am făcut Huni; fost-am cu 
Avarii, şi nu ne-am făcut Avari; fost-am cu Bulgarii şi nu ne- 
am făcut Bulgari...” 

— Gabor Alina! 

„. Fost-am cu Ruşii şi nu ne-am făcut Ruşi; cu Ungurii, şi 
nu ne-am făcut Unguri; cu Saşii şi nu ne-am făcut Nemţi. 
Aşa este fiilor!... Nu ne-am ungurit, nu ne-am ruşit, nu ne- 
am nemţit...” 

— Gabor Alina! Gabor! Gabor! 

„„ Ca să vă încoroneze cu laurul nemuririi pentru 
constanţa şi bărbăţia voastră! Dixi et salvavi anima meam!” 

— Gabor Alina, pentru Dumnezeu! Fugi la doamna 
directoare. De zece minute te caută toată şcoala, şi tu... 

e RE 


Alina se ridică fără grabă, tipărindu-şi cutele fustei. Îşi 
închise mai întâi cartea şi caetele în pupitru, şi numai după 
aceia se îndreptă spre cancelarie, cu indolenţa 
imperturbabilă dintotdeauna. 

Colegele o priveau acum fără prietenie. 

Se petrecuse ceva şi nimeni nu ştia ce. Dar desigur ceva 
care punea pe eleva Gabor Alina într-o lumină urâtă. Altfel, 
nu s-ar fi putut explica dece numai ea singură a căpătat la 
extemporal o notă ruşinoasă, cum nu stătea în obiceiul 
Musticei să împartă; dece Ţuţu Moustique a strâmbat din 
năsucul ei minuscul şi a schimbat vorba, când o delegaţie 
de fete în frunte cu Luca Eleonora, a mers să vorbească 
despre prigoana ne-dreaptă pe care o pornise împotriva ei 
Papalugo proboscidiensis şi de ce suplinitoarea a privit-o 
atât de triumfător, chiar dela prima lecţie când au rămas 
din nou sub tirania ei. 

Nimeni nu avea de unde să cunoască dimineaţa de 
neastâmpăr şi de remuşcare, când înaintea plecării. [uţu 
Moustique, s-a judecat şi s-a condamnat singură. Toată 
după-amiaza, seara cât a făcut corecturile şi a trimis 
catalogul cu notele, i-a jucat mereu înaintea ochilor privirea 
aceia învăluitoare a lui Muţu. O cunoştea. O ardea. Ştia ce 
înseamnă. Abia a doua zi. Când duhul rău s-a potolit, a 
măsurat monstruozitatea părelnicei năzăreli şi încă mai 
monstruoasa înverşunare cu care a scris în catalog, cu 
cerneală roşie, nota echivalând cu un verdict de 
condamnare. Ar fi vrut să repare, să şteargă totul, să nu fi 
trăit ziua aceia. Descoperise în ea un demon meschin, 
răufăcător; o putere josnică şi laşă. Îi era ruşine de dânsa. 
Desgust de dânsa. 

— Numai tu eşti de vină! Strânsese pumnii mici şi 
neputincioşi, stăpânindu-şi lacrimile şi venind în fata 
bărbatului. Tu, cu privirea ta pe care o cunosc... 

— Eu, Ţuţule? Se mirase inocent căpitanul Muţu 
Leonardescu, tolănit pe scaun cu picioarele răşchirate şi 


admirându-şi colacii fumului de ţigare. Ce vină am eu? 
Despre ce e vorba?... Dragă [uţule, mi se pare căâăă... 

Ideia o complectase, imitând în jurul capului o spirală, 
care desigur nu era de fum. 

— Tu. Tu! Cu fata aia la care priveai de mi-a venit mie să 
Toşesc... 

— A! Greta Garbo? Îşi aminti căpitanul pufnind de râs. Tot 
te mai gândeşti la povestea aceasta?... O credeam încheiată 
pentru totdeauna. 

Țuțu Moustigque mai voise să adaoge ceva. Dar Muţu 
svârlise ţigarea, se înălţase de pe scaun şi cuprinzând-o cu 
braţul îi înăbuşise cuvintele pe buze cu buzele. 

— Ah! Ce oribili sunteţi voi, bărbaţii! Constatase Moustica 
mai târziu. 

— Oribili-oribili, dar ne acceptaţi şi aşa, oribili. Precum se 
vede doamnă, s-a văzut şi se va mai vedea... 

— Urâciosule! 

„Uriciosul” sună omul de serviciu să coboare bagajele. Iar 
procesul de conştiinţă al Musticei-sfârşise aci. Se uitase la 
ceasul brățară. Nu mai avea timp când să treacă pe la 
şcoală, să vorbească directoarei, Tanti-Aglăitei sau cu 
Papalugo proboscidiensis, pentru a încerca o reparaţie 
târzie. Îşi spuse că va scrie îndată ce va ajunge acasă. Dar 
ştia bine că n-are s-o mai facă niciodată. Fiindcă soarta 
bunelor intenţii, e să moară chiar în clipa când sau născut. 
Era atât de sigură de aceasta, încât rostise în chip de scuză, 
o frază citită în cartea din tren: 

— II faut bien que nous vivions, malgre la chute de tant de 
cieux... 

— Ce spui tu, Ţuţule? 

— Nimic. 

Şi repetă, retezând spaţiul cu mâna, caşicum ar fi voit să 
contopească tot ce-a fost şi ce îi zădăra încă sufletul, cu o 
mustrare, în acelaş neant al anulărilor: 

— Nimic, Muţule. Nimic! 

Dar „nimicul” germină în şcoală. 


Judecata tuturor fusese simplă, logică şi consecventă. 
Dacă o fată bună ca Mustica, o soră mai mare şi o prietenă 
mai mare a lor, a luat-o la ochi pe Alina Gabor, fără îndoială 
că exista ceva încă neştiut de ceilalţi. Ceva urât. Ceva 
detestabil. 

Astfel cei buni - căci [uţu Moustique avea drept să se 
numere printre făpturile rare care nu doriseră şi nu 
pricinuiseră vreodată, cuiva, vre-un rău - astfel cei buni, 
tocmai prin prestigiul şi autoritatea acestei generozităţi 
sufleteşti, sunt mai în măsură să împrăştie nedreptate şi 
suferinţă în jurul lor, decât cei răi. Au mulţimea cu dânşii. 
Sunt dinainte crezuţi, justificaţi, aprobaţi. Nu mai lasă loc 
pentru revoltă, solidaritate şi milă. 

— A chemat-o pe Gabor la doamna directoare! Circulă 
svonul din clasă în clasă, târându-se pe scări, prelingându- 
se pe culoare, cuibărindu-se în ungherele şopotirilor 
alarmante. 

Aceasta însemna fără îndoială că şi doamna directoare 
cunoaşte acum ceia ce ştiuse numai [uţu Moustigue. 
Însemna poate că Alina Gabor va să dea seamă de faptele şi 
de purtările ei. 

— 'Te-aşteaptă, doamna directoare. Puteai să te mişti mai 
repede! O mustră din uşă Papalugo proboscidiensis, 
apăsând semnificativ şi ameninţător pe cuvinte dela 
înălţimea urâţeniei ei fără speranţă. 

Gabor Alina intră, verificându-şi uniforma ca un recrut la 
inspecția comandantului. Stoica ei resignare, înduioşă pe 
Tanti Aglăiţa. 

— Nu pi uşa ceia Alino. Pi cealaltă! O orientă cu blândeţe. 

Glasul binevoitor avu un efect tonic. Alina se simţi mai 
puţin singură şi fără apărare. Păşi pragul tipărindu-şi părul 
rebel cu degetele. 

În penumbra cancelariei, directoriale, cu stolurile 
întotdeauna trase ca să menajeze migrenele doamnei 
Cleopatra Negoianu, clipi repede, neştiind încotro să se 
îndrepte. Numai după ce ochii se deprinseră cu semi- 


întunericul, şi desluşi la biroul imens, silueta neagră, înaintă 
câţiva paşi şi se opri cu umerii căzuţi, ca o inculpată în faţa 
judelui de instrucţie. 

— Vino mai încoace, Alino! Rosti doamna Cleopatra 
Negoianu, cu o mlădiere protectoare în voce, atât cât putea 
să se înmlădie vocea unei asemenea persoane uscate şi 
mecanizate. 

Alina se apropie. Ochii directoarei examinară rapid, dar 
minuţios uniforma, ţinuta, ciorapii, pantofii, elevei. Nu 
descoperi nimic incorect. Simţi o satisfacţie, fireşte 
neexteriorizată pe chipul ei tăios şi imobil. Totul îi confirma 
spusele Tanti Aglăiţei. Era o şcolăriţă cuminte, modestă şi 
săracă. Victima unei conjuraţii de erori şi de resentimente. 
Spiritul ei drept, îi comanda o reparaţie care să curme 
odată pentru totdeauna această regretabilă injustiţie. 

Spuse: 

— Am auzit că ai rămas singură, Alino. 

— Da, doamnă directoare. 

— Şi cine îngrijeşte de tine? 

— Eu singură, doamnă directoare... Şi o servitoare 
bătrână, pe care o aveam noi decând eram mică. 

— Bine-bine. Aceasta nu e destul. Ce tutore ai? 

— O rudă de departe, doamnă directoare. Un unchiu 
bătrân: Stroe Bârlădeanu... 

— Cel cu electrificările, drenajurile, canalizările? 

— Da, doamnă. E un om foarte de ispravă. Cam distrat, 
dar... 

— Lasă recomandările. Îl cunosc. Acela are el nevoie de un 
consiliu de familie. Asemenea oameni dezordonaţi, ar trebui 
puşi sub interdicţie. 

Eleva plecă capul în pământ şi tăcu. Nu-i plăcea să audă 
vorbindu-se cu atât de nedreaptă severitate, despre un om 
care în orice caz nu făcuse nici un rău în viaţă, nimănui. 

Directoarea aşeză un tampon deplasat cu un milimetru, 
dela locul lui fixat odată pentru totdeauna încă de acum 
cincisprezece ani. Ridică ochii: 


— Uite ce e Alina... Vreau să mă interesez mai de aproape 
de tine. Nu te pot lăsa singură în situaţia aceasta. Ora a 
treia pe cine aveţi...? 

— Franceza, cu doamna Grigoriu. 

— La jumătatea orei, exact la douăsprezece, să-ţi ceri 
permisie. Să spui că eu te-am chemat. Şi să vii sus la mine. 
Acasă. Vreau să vedem împreună, ce putem face... 

— Vă mulţumesc, doamnă...! 

Indexul directoarei, înălţat, curmă acest început de 
expansiune care nu-şi avea locul într-o asemenea încăpere 
solemnă şi rece. 

— Acum poţi să pleci. Şi nu uita. Douăsprezece fix. Nici un 
minut mai devreme, nici un minut mai târziu. Pentru mine 
exactitatea este prima calitate a omului civilizat. 

La întoarcere, dealungul sălilor, capete curioase se iviră la 
uşi, să iscodească de pe chipul Alinei cum a decurs 
înfăţişarea cu doamna Cleopatra Negoianu. 

Alina Gabor păşea uşor, cu o înviorare înfrăgezită în ochi, 
cu o avântare elastică în mers. Bunăvoia protectoare a 
directoarei o desmortise din lâncezeala dintotdeauna. După 
nedreapta şi absurda vrăjmăşie pe care i-o arătase din 
senin Mustica, se simţise încă mai singură şi mai fără 
nădejde. Acum, ocrotirea făgăduită atât de călduros de o 
persoană îndeobşte atât de rece şi impenetrabilă în intenţii, 
însemna nu numai o reparaţie binemeritată. Cuvintele 
blânde, fuseseră ca o licoare vrăjită. Mai exista aşa dar pe 
lume putină îndurare. Alina Ga-bor mulțumea vieţii cu un 
surâs printre lacrimi. Niciuna din eleve nu mai pricepu 
nimic. Se aşteptaseră să o vadă împleticindu-se la ieşirea 
din cancelarie, ca o condamnată după pronunţarea 
verdictului. Dealungul culuoarelor trecea o Alina Gabor cu 
privirea iluminată, cu zâmbetul proaspăt, cu tristeţea 
alinată, cum n-au cunoscut-o până atunci. 

— Ce-a fost Gabor? Întrebă, Stamatiu Elena. 

— Lasă, tu, o îndepărtă Luca Eleonora, prinzând braţul 
Alinei şi luând asupră-şi misiunea s-o supună la un 


interogator amănunţit, în numele tuturor colegelor. Spune- 
mi mie Alino, de ce te-a chemat? Ce te-a întrebat? Ce-ai 
răspuns? 

Luca Eleonora aştepta amănuntele, gata să reconstruiască 
dramatic scena: doamna Cleopatra Negoianu în dosul 
biroului, înălţând profilul tăios; Alina Gabor lângă uşă, cu 
umerii căzuţi, copleşită de ostilitatea destinului, ca 
autentica Greta Garbo în atâtea roluri emoţionante până la 
lacrimi. 

— N-a fost nimic, Lenora... M-a chemat să-mi spună să urc 
sus, acasă, în ora a treia... 

— Acasă la doamna directoare? Se minunară într-un glas, 
Eleo-nora Luca şi Elena Stamatiu. 

— De ce nu? Acasă la doamna directoare... 

Privilegiul acesta atât de rar acordat unei eleve, provocă o 
ade-vărată desorientare. Şi fu urmat de un reviriment de 
opinii. Aşa dar Mustica n-a avut dreptate? S-a lăsat fără 
îndoială influenţată de suplinitoare. Doamna Cleopatra 
Negoianu care ştie tot, află tot, judecă întotdeauna cu 
asprime, dar în totdeauna repară injustiţiile. A absolvit-o pe 
Gabor Alina de cine ştie ce bănueli neîntemeiate. A absolvit- 
O şi o ia sub ocrotirea sa. Nu mai încape nici o îndoială în 
acest caz, că Alina a fost o victimă. Biata Alina Gabor! 
Întocmai ca Greta Garbo, în filmele unde prigonită îndură 
răutatea oamenilor, până când Providența intervine să 
restaureze adevărul şi să vindece rănile. 

— Lasă-mă să te sărut, Alino! Se ridică în vârful degetelor 
Sta-matiu Elena. Ştiam eu că odată... 

Alina nu pricepu această înduioşare. Dar se lăsă sărutată. 

În timpul orei de limba franceză, rămase cu bărbia 
sprijinită în palmă, cu cotul amorţit pe capacul de lemn al 
pupitrului, absentă dela tot ce se petrecea în clasă, cu 
privirea pe fereastră afară, unde primăvara pregătea o 
furtună cu nori negri şi vânturi vehemente. Îşi recapitula în 
minte, un dialog imaginar cu doamna Cleopatra Negoianu. 
Întâia oară, se gândea dincolo de clipa prezentă, la un viitor 


care apăruse indiferent în iremediabila ei inerție. 
Directoarea o va înţelege o va apăra de amenințările câte 
plutesc în văzduh, câte o înconjură ca tot atâtea duhuri 
rele. Îi va arăta ea, drumul drept, drumul bun. Va ţine ea 
loc, celor care-i lipsesc în viaţă, s-o cruţe de viaţă. 

La aceiaşi pregătire a furtunei de-afară, privea de pe 
catedră şi doamna Neta Grigoriu, făptură vaporoasă şi 
romantică, de o frumuseţe inutilă într-un târg mărginit ca 
acela. 

Asculta distrată răspunsurile la întrebările-i distrate. 

În aglomerarea norilor de păcură, în sbuciumarea vântului 
isbind crengile de liliac în fereastră, în străpungerea 
săgetată a fulgerilor de foc şi în tunetele rostogolindu-se 
din catapiteasma cerului, regăsea furtuna ascunsă şi 
înăbuşită în fragila ei fiinţă. Împlinea în această zi, treizeci 
de ani. Aniversare neştiută de nimeni. Şi îşi amintea cu 
panică, odaia goală, mobilele slute şi sărăcăcioase, 
singurătatea unde se va întoarce peste un ceas, dejunul 
solitar şi meschin pe-un colţ de masă, după amiaza 
nesfârşită, noaptea pustie. 

Toată viaţa ei purta aceiaşi pecete a tristeţei şi monotoniei, 
fără putinţă de evadare, de şase ani, de când nişte oameni 
streini, i-au adus pe braţe bărbatul în agonie, după ce-şi 
trăsese un glonţ de revolver în tâmplă, pe stradă, rezemat 
de un felinar, ca să închee o existenţă desnădăjduită de 
cartofor mai întâi, de chibiţ al cluburilor mai apoi când nu 
mai avu ce pierde. 

De atunci, Neta Grigoriu îşi poartă din oraş în oraş, 
strămutată după cererea ei la fiecare doi ani, o frumuseţe 
superbă, golită de suflet şi de speranţă. Nu ştie ce vrea. Nu 
ştie ce-aşeaptă. Fuge de dânsa. Fuge de oameni. Soseşte 
într-un târg, în toamnă, la început de an şcolar, cu 
presimţirea vagă că are să găsească altceva şi nu se 
regăseşte decât pe dânsa, aceiaşi. Poate abia acum, târziu, 
îşi dă seamă că şi-a iubit bărbatul mai mult decât o ştiuse 
atunci când trăia şi când venea dimineaţa cu figura 


descompusă, cu barba crescută, cu unghiile murdare, cu 
mirosul răcit de tutun îmbâcsindu-i hainele lucii în coate, cu 
umilinţa lui tragică de om dominat de un viciu fără 
vindecare, jurându-i în genunchi că n-are. Să mai înceapă a 
doua zi şi reîncepând chiar în aceiaşi seară. Poate ruina 
aceia de om şi de suflet, i-a ocupat pentru totdeauna inima. 
A ucis viaţa din ea. Căci nici o apropiere nu-i mai pare 
suportabilă. Iar aniversările, vin să-i bântuie singurătatea 
din fiecare an, cu vehemenţa furtunii de-afară şi cu spaima 
că încă trei sute şaizecişicinci de zile au trecut peste-o 
pustiire. Colegele o credeau mândră. Bărbaţii se intimidau 
de această frumuseţe sterilă şi distrată la toate asalturile 
privirilor, indiferentă la toate tentativele casanovilor de 
provincie. Elevele nici n-o iubeau, nici n-o urau. Căutau 
numai să-i copie portul patrician, ţinuta capului şi distincţia 
gesturilor vaporoase, glasul, pieptănătura - tot ce-o 
deosibeau de mediocritatea femelă a oraşelor dela periferia 
tării şi nu însemnau pentru ea poate, decât preţul scump al 
izolării în care rămânea închisă ca într-o inexpugnabilă 
fortăreață. 

Furtuna cu nourii negrivioleti, încărcase văzduhul de 
electricitate. Împrăştiase un neastâmpăr nervos în toate 
băncile clasei. Ochii sclipeau fosforic. S-ar fi spus că părul 
şcolăriţelor abia atins, ar fi scăpărat scântei uscate ca blana 
pisicilor, cum scrie în manualele de fizică. 

Tensiunea elementelor deafară, se transmisese în nervii 
încordaţi. Cel dintâi ropot de ploaie, era aşteptat ca o 
destindere uşurătoare. Dar ploaia întârzia. Se rostogoleau 
numai tunetele, săgetau numai fulgerile, se sbăteau în 
fereastră numai crengile liliecilor. 

Neta Grigoriu întoarse privirea dela fereastră, spre 
rândurile băncilor. Avea o frică puerilă de tunete, trăsnete 
şi furtuni. Acasă trăgea stolurile, aprindea lumina, îşi 
astupa urechile. Atunci singurătatea îi părea mai 
intolerabilă şi nemeritată, pentru o făptură ca dânsa cu o 
frumuseţe invidiată de toate femeile târgurilor pe unde a 


trecut, dorită de toţi bărbaţii pe care i-a îndepărtat. Se 
gândi că în asemenea singurătate apăsătoare se va întoarce 
peste trei sferturi de oră. Şi că nimeni n-are să ştie 
vreodată ce prisos de duioşie şi de tandreţe, poartă din oraş 
în oraş; ca o comoară osândită să mucezească nefolosită, în 
tainiţile pământului. 

Ochii întâlniră privirea elevei Gabor Alina. 

Îşi aminti tot ce auzise vag vorbindu-se în cancelarie 
despre copila aceasta singură, orfană, a nimănui, purtând 
ca un stigmat infamant şi ispăşind cu uricioase asalturi ale 
bestiei mascule, asemănarea cu ve-deta ecranului. Era în 
măsură s-o înţeleagă mai bine ca oricine. Nu le urmărea 
oare pe amândouă un destin, aproape identic? Se hotări să- 
i vorbească. Să-i propună o soluţie fericită, la care nu se 
gândise nici protectoarele ei: doamna Directoare şi doamna 
Dirigintă. Eleva locuia singură într-o casă prea mare pentru 
o copilă. Locuia şi ea singură, într-o cameră închiriată. 
Nimic mai firesc decât să se mute, să devină chiriaşa elevei, 
s-o ocrotească cu prezenţa ei. Ar fi două singurătăţi care se 
ajută. 

Privirea elevei o căuta stăruitor. Se apropia ora fixată de 
doamna Cleopatra Negoianu, şi Alina nu cuteza să se ridice. 

— Vrei ceva. Gabor? Întrebă binevoitor profesoara. 

— Vă rog să-mi permiteţi să plec. M-a chemat doamna 
Directoare şi dumneavoastră ştiţi că o întârziere de... 

— Bine, Gabor. Nu mai este nevoie de alte explicaţii. Când 
te întorci, ţin şi eu să-ţi vorbesc. [in foarte, foarte mult... 

Neastâmpărul din clasă crescu. Întâia oară doamna Neta 
Grigoriu, observa că o elevă e şi dânsa o fiinţă reală, arăta 
interes pentru o existentă omenească în afară de mecanica 
executare a programului. Aşa ceva nu se mai pomenise. 
Alina Gabor cumula toate favorurile sorții: o chema doamna 
Directoare sus: voia să-i vorbească „în particular” 
profesoara cea mai pasiv-indiferentă cu tot ce se petrecea 
în clasă, în cancelarie, în oraş, în tot universul: „Impasibila 
frumuseţe” cum o calificase într-un sonet străveziu dedicat 


Doamnei N. GR. Poetul târgului, Laur Ceauşescu-Cătălin, 
proprietarul, directorul, redactorul-prim, administratorul şi 
corectorul foii politico-economico-literare „Plaiul Natal”. 

Alina Gabor ieşi în capul culuoarului odată cu primii stropi 
de ploaie. Între clădirea cea mare a şcolii şi locuinţa 
directoarei spaţiul era destul de larg. Alina se opri o clipă să 
măsoare din ochi drumul cel mai scurt, apoi se repezi 
svâcnind de sub un castan sub altul, nu atât să se 
adăpostească de picăturile reci şi grele ca plumbii, cât să-şi 
cruţe uniforma şi să nu se înfăţişeze înaintea doamnei 
Cleopatra Negoianu într-o irespectuoasă dezordine. În uşă 
făcu popas gâfâind, apăsându-şi pieptul să-şi potolească 
bătăile inimei şi să-şi biruie emoția. Se scutură ca o pisică, 
apoi intră urcând scările printre ghivecile cu flori, unde 
adeseaori, târziu după miezul nopţii, domnul Săndel 
Negoianu făcea exerciţii de echilibristică în ciorapi şi cu 
ghetele în mână. 

— Tu eşti, Alina? Aşteaptă... la loc pe un scaun... 

În glasul doamnei Cleopatra Negoianu străbătea o iritare 
de-abia stăpânită. Şi cu drept cuvânt. Tot cultul său pentru 
ordine, prevedere, precizie, fusese odios profanat. 
Servitoarea trimisă în oraş, uitase să închidă ferestrele. 
Furtuna spărsese geamuri, umflase perdele şi răsturnase 
cadre, vase cu flori; acum ploaia împroşca în încăperi ca 
hurtumul pompelor de incendiu. Bucătăreasa lăsase uşa în 
lături, alergând să repare dezastrul. Triumfal invadase un 
miros gras de mâncare, plimbându-se nesupărat din 
cameră în cameră. Toate catastrofele! Doamna Cleopatra 
Negoianu asista consternată la prăbuşirea religiei de-o 
viaţă întreagă. Casa ei exemplară, cu fiecare mobilă 
minuţios fixată într-o aliniere care nu suporta deplasare de 
un milimetru, luase acum înfăţişarea unei locuinţe 
devastate. Se auziau uşi trântite. Răpăitul ploii. Un geam 
zăngănind. Exclamaţiile bucătăresei, care descoperea în 
altă cameră, alt cataclism. 


— Aracan de mine coniţă, s-o spart şi văzu cel mare de i-ai 
adus mata din ţara nemţască... 

Alina Gabor se simţi datoare să fie de-un ajutor. 

— Dacă-mi daţi voie, doamnă Directoare. 

— Te rog, te rog! Stai acolo! O opri sever doamna 
Cleopatra Negoianu. 

Spunând, închisese uşa. Nu voia să asiste nici un martor la 
asemenea debandadă fără precedent, pe care o socotea o 
înfrângere personală. Alina Gabor rămase singură în hol - 
unica încăpere cruţată de ravagiile taifunului. Se aşeză 
cuminte pe marginea unui scaun şi începu să privească 
tablourile de pe pereţi. Erau numai tablouri alegorice, alese 
fără îndoială după criteriile estetico-morale ale doamnei 
directoare: Justiţia urmărind crima. Virtutea biruind luxura. 
Moartea eroului. Lăsaţi copii să vină la mine. Bătrâneţea 
înconjurată de respectul nepoților... Printre acestea un 
singur tablou strein, o copie după Veronese distona, cu 
eleganta şi culoritul somntuos: un apus de soare cu cerul 
degradat dela albastru pal la galbenul lămâiei, cu femei 
învelindu-şi goliciunea numai pe jumătate în mantii cu 
faldurile căzând bogat, doi amoraşi bucălaţi jucându-se fără 
grijă într-o golătate fără ruşine... Desigur un tablou 
moştenit sau dăruit cu prilejul vre-unei onomastice sau 
aniversări, dela care doamna Cleopatra Negoianu întoarce 
ochii cu oroare. 

Ploaia încetă brusc, cum se deslăntuise. Se întinse o tăcere 
nefirească. Dincolo de uşa închisă, se auziau numai paşi 
repezi, bucătă-reasa cărând ceva, strângând ceva, glasul 
directoarei poruncind. 

Atunci se deschise altă uşă şi apăru domnul Săndel 
Negoianu, în pijama, frecându-şi ochii umflaţi de somn: 

— Dar ce-a fost frate? Ce e istoria asta? Dau turcii? Nu se 
mai poate dormi în linişte în casa asta? 

Monologa desigur din obiceiu, deprins să nu-l asculte şi să 
nu-i răspundă nimeni. După chip şi înfăţişare, se cunoştea 
bine că s-a fost culcat în zori şi că nici acum nu se risipiseră 


aburii alcoolului. Când văzu eleva pe marginea scaunului, 
se trase cu un pas îndărăt, acoperindu-şi pudic cu mâna 
pieptul păros, din pijamaua încheiată strâmb: 

— Pardon, domnişoară! 

Intră îndărăt şi după o clipă reveni, înfăşurat într-un halat 
călugăresc, încins cu cordon împletit. 

— Visam că sunt Caius Pomponiu Fucino din Pompeiu şi că 
a erupt Vezuviul! Rosti în chip de explicare, râzând singur 
de asemenea vis năzdrăvan. 

Apoi adăogă: 

— Duduie, n-ai mata un chibrit? Am ţigare şi nu găsesc 
chibrit... 

Tot singur: 

— Ce întrebare stupidă!... De unde să ai chibrit? De unde 
să aibă chibrit o elevă a liceului de fete Elena Doamna, de 
sub direcţia doamnei Cleopatra Negoianu, Virtutea 
Negoianu, Barbara Ubric Negoianu?... 

Domnul Săndel Negoianu râse foarte înveselit de 
absurditatea propriilor sale întrebări. 

Alina Gabor privi îngrijorată, când spre uşa unde 
dispăruse doamna directoare, când spre uşa de jos, a ieşirii. 
Omul în halat îi ghici alarma Se uită mai atent la elevă. 
Exclamă cu un sincer entuziasm: 

— Dar aceasta este ceva extraordinar, căpriţo! Vasăzică 
mătăluţă eşti fenomenul despre care vorbeşte tot târgul?... 
Bravo, bravissimo, arhibravissimo! Greta Garbo în 
picioare!... Adică, pardon. Greta Garbo pe scaun... la să-ţi 
vedem ochişorii mai deaproape...! 

Cu mâna păroasă o apucase de bărbie şi îi înălţă capul să-i 
cer-ceteze ochii. Alina Gabor voi să se ferească, să se 
smulgă. În faţă îi năvălise mirosul de vin dospit. Domnul 
Săndel Negoianu ospătase desigur în timpul nopţii şi vre-o 
mâncare cu usturoi: pană de somn, rasol de găină sau 
mititei. Duhoarea, se adăoga la scârba atingerii. Alina sări 
de pe scaun ca o pisică gata să sgârie. Dar strânsoarea era 


puternică, deşi degetele tremurau ca piftia, deşi omul se 
bâţâia pe pi-cioare, ca în ajunul unui atac de apoplexie. 

— Domnule!... Te rog, domnule... Ai milă, domnule!... 
Gemu copila, sbătându-se să-i lunece din mână, şerpuit. 

— Ce-s mofturile acestea, pisicuţo? 

— Ai milă, domnule Negoianu... Nu mă sili să strig, 
domnule Negoianu... 

— Lasă bombonico, nu te mănâncă nimeni. N-am mâncat 
încă pe nimeni...! 

Omul chel, burtos, asudat, îşi apropiase buzele libidinoase 
de obrazul copilei. Alina izbuti să scape din încleştare. Fugi, 
punând între dânsa şi bărbatul împleticit, un scaun. Săndel 
Negoianu se prăbuşi, gâbuind-o într-un ungher, atupându-i 
gura cu buzele unsuroase, gâ-fâind printre ţocăiturile 
sărutului: 

— Lasă bombonico, nu te papă nimeni, bombonico...! 

— Domnule Negoianu, ai milă domnule Negoianu... 

Svârcolirea era inutilă. Proptit pe picioarele scurte, în 
halatul desfăcut pe pieptul păros, omul o înfăşurase cu 
mâna de după mijloc şi lacom îi sorbea tinereţea fragedă în 
sărutul respingător... 

Aşa îl găsi doamna Cleopatra Negoianu, când deschise 
uşa. 

Se oprise în prag. Îşi frecă ochii să alunge halucinarea. 
Înaintă în haina neagră, cu paşi sacadaţi, de somnambulă: 

— Ce-nseamnă? Ce este aceasta, canaliilor? 

Spunea „canaliilor”. Vedea doi vinovaţi, nu unul. 

Domnul Săndel Negoianu se întoarse, potrivindu-şi 
cordonul halatului, bâlbâindu-se cu un râs imbecil: 

— Nu te enerva, Cleopatro... Stai să-ţi explic... A fost o 
glumă Cleopatro... 

Alina Gabor rămăsese în ungher, cu mâinile spânzurate 
dealungul trupului, cu parul sburlit de luptă; cu obrazul 
spurcat de atingerile umede, tremurând şi necutezând să 
ridice ochii. 


— Ascultă, Cleopatro... E o glumă. Recunosc: o glumă 
idioată, Cleopatro... 

Doamna Cleopatra Negoianu nu-l auzea, nici nu-l privea. 
Înainta sacadat, spre Alina, cu degetul ridicat, ca 
personagiile din tablourile alegorice, care împodobeau 
holul: „Justiţia urmărind crima” sau „Virtutea izgonind 
Luxura”: 

— Ai îndrăznit aceasta? În casa mea, creatură? 

— Dar doamnă, doamnă, doamnă!... Izbucni Alina în 
sughiţuri de plâns, neputând să lege alte cuvinte. 
Doamnă!... Doamnă! 

— Mai îndrăzneşti să vorbeşti, creatură? În casa mea? Sub 
ochii mei? Creatură! 

— Părăseşte casa, creatură. Dispari din ochii mei, 
creatură...! 

Degetul doamnei Cleopatra Negoianu crescuse, parcă; 
umplea toată încăperea, parcă. Alina se mişcă magnetizată, 
cu umerii încovoiaţi, cu pieptul mic sguduit de plâns. Se 
mişcă şi începu să coboare scările. În urmă-i directoarea 
păşea cu degetul înălţat, descinzând treaptă cu treaptă, 
repetând mecanic: 

— Creatură! Afară din casa mea, creatură!... Afară, 
creatură! 

Ajunsese la capătul scărilor, trecuse pragul afară; Alina 
alerga pe ăleia udă de ploaie, împiedecându-se, cu ochii 
acoperiţi, şi doamna Cleopatra Negoianu cu degetul osos 
împungând aerul, nu mai contenea: 

— Creatură! În casa mea, creatură? 

Din dosul gardului viu de liliac, douăzeci de perechi de 
ochi, asistară cu nedumerire şi spaimă la scenă. Se 
adunaseră elevele după sfârşitul orei, să afle dece a 
chemat-o doamna directoare pe Alina Gabor, s-o întrebe 
cum a primit-o, ce i-a spus, să cunoască toate amănuntele 
evenimentului senzaţional. Cu o clipă înainte se înduioşau 
încă de soarta Alinei Gabor; admirau încă solicitudinea 
maternă a doamnei Cleopatra Negoianu, care sub 


înfăţişarea ei rigidă şi aspră, ascundea atâta blândeţe 
pentru suferinţele unei copile orfane şi pe nedrept 
prigonite. O aşteptaseră să apară cu obrazul luminat, cu 
ochii bucuroşi, aşa cum au văzut-o pe culoarele şcolii când a 
ieşit din cancelaria directorială. Apăruse cu părul smuls, cu 
uniforma de doliu boţită, cu ochii ascunşi în palme, fugind şi 
împiedicându-se. Iar în urma ei, doamna Directoare, albă ca 
varul cum n-o văzuseră niciodată, înaltă şi uscată, mai înaltă 
şi mai uscată ca întotdeauna, ameninţând-o cu degetul osos 
şi rostind cuvântul care nu i-a profanat până atunci buzele: 

— Creatură! În casa mea, creatură...? 

Ştirea se lăţi cu iuţeala fulgerului. 

Doamna Directoare a prins-o pe Alina Gabor pe genunchii 
domnului Alexandru Negoianu. Ba, închisă chiar în cameră 
cu domnul Alexandru Negoianu. Se ştiu îndată că aceasta 
durează de mult. De astă toamnă, când doamna Cleopatra 
Negoianu se afla în Sanatoriul din Elveţia să-şi caute de 
sănătate. Ea zăcea acolo, iar aci Alina Gabor îşi făcea de 
cap cu un ticălos ca Alexandru Negoianu. Fără nici o ruşine. 
Se mai ştiu tot atât de repede şi de sigur, că doamna 
Cleopatra Negoianu aflase demult isprăvile soţului, că a 
aşteptat să culeagă dovezile şi când le-a adunat toate, a 
chemat-o pe Gabor s-o confrunte cu beţivul şi stricatul de 
Săndel Negoianu, s-o pună faţă în faţă cu propria ei mişelie. 

— Eu n-o cred capabilă pe Garbo de aşa ceva! Îi luă 
apărarea Stamatiu Elena, ca una care cunoştea din proprie 
experienţă cât de exagerată e fantezia colegelor, brodând 
atât de monstruoase romane pe inofensivele şi succesivele 
ei pasiuni pentru profesorii de sky, de patinai, de hockey 
sau de înnot. 

— Nici eu! Se ralie din toată inima Dobrescu Marietta cea 
mică şi genoasă. Iu nu crezi, Lenora? 

Eleonora Luca nu răspunse. Poate nici nu auzise 
întrebarea. În egoismul ei jumătate artist - jumătate 
cabotin, era preocupată să rememoreze până la cel mai mic 
amănunt scena de un atât de patetic dramatism: Alina 


Gabor fugind pe alee cu obrajii ascunşi în palme; doamna 
Cleopatra Negoianu în capul scărilor, păşind automat cu 
degetul întins ameninţător, ca întruparea Justiţiei, a Virtuţii 
ofensate, a Răsbunării sau a Expierii. 

— S-o căutăm! Propuse un glas. Tot de la dânsa avem să 
aflăm ce-a fost. 

Uitaseră toate de masă, de ora târzie. Evenimentul merita 
o abatere dela monotonia programului zilnic. Se îndreptară 
în grup spre sala de clasă, unde desigur Gabor Alina intrase 
să-şi ia ghiosdanul cu cărţi şi pardesiul. O găsiră cu ochii 
plânşi, cu buzele strânse, într-o încordare duşmănoasă 
care-i sumeţise umerii încovoiaţi, gata să înfrunte toată 
ostilitatea Universului. 

Alino, ce-a fost? 

— Ascultă. Gabor... 

— Spune-mi, mie... Tu ştii că eu întotdeauna... 

O înconjuraseră, una apucându-i braţul, alta târând-o spre 
rândul băncilor, cealaltă trecându-i mâna după mijloc. 
Gabor Alina se smulse scuturându-se de toate atingerile. 
Avea ceva nou şi rău în obraz, în căutătură, în degetele gata 
să sgârie. 

Într-adevăr, o putere nouă şi rea. 

— Lăsaţi-mă! Ce aveţi toate cu mine? 

— Dar Gabor!... Ascultă, Alino...! 

— Am spus: lăsaţi-mă! Nu vreau nimic dela nimeni. Nu 
cunosc pe nimeni... 

Instinctiv, se lipise cu spatele de perete şi luase poziţia 
unui luptător, asaltat de-o ceată prea numeroasă, dar 
hotărât să-şi apere până la ultima suflare libertatea. Pe 
această Alina Gabor nimeni n-o cunoştea. Nu se cunoscuse 
nici ea. Colegele o priviră cu uimire şi nelinişte. Se 
retraseră intimidate, cum ar fi dat îndărăt din faţa unei 
fiare atinse de turbă, gata să muşte. Şi ca unei fiare gata să 
muşte, Alinei Gabor îi clănţăneau dinţii. 


Ar fi fost destul o mână blândă să-i prindă capul, să-l culce 
la un sân matern; s-o legene cu vorbe de alinare chiar fără 
şir, chiar care nu spun nimic - pentru ca paroxismul acesta 
să se destindă. O împresura numai o curiozitate avidă. Cu 
puţine clipe mai înainte, se acăţase de o ultimă nădejde. 
Când venise fugind, cu sughiţuri de plâns înecându-i 
răsuflarea în gâtlej, se oprise direct la profesoara care o 
aştepta în cancelarie. Alergase la un liman. Nu se putea să 
n-o asculte, să n-o înţeleagă, să nu-i dea dreptate şi la 
sfârşit să n-o apere. Îi sunau încă bune şi calde cuvintele de 
chemare, peste care nu trecuse nici un ceas, atunci când tot 
în jurul ei părea că a rupt vraja cea rea, că sa îmblânzit: 
„Ţin foarte mult, să-ţi vorbesc Alina Gabor, foarte mult”... 
Era încă o făgăduială de înţelegere, de ocrotire. Nici un 
ceas nu tre-cuse, de când totul îi părea în lume simplu, 
generos şi duios şi întăritor; ca un armistițiu pe care îl 
acordă viaţa însfârşit umanizată. Şi totul să năruise: de ce? 
Doamna Netta Grigoriu se ridicase cu ochii lărgiţi de 
mirare, când o văzuse intrând cu părul vâlvoiu şi cu obrazul 
şuroit de lacrimi. Ascultase povestirea elevei, întreruptă de 
sughiţuri şi pe măsură ce istorisirea înainta, pe figura ei 
crescuse nepăsarea, împietrirea, desaprobarea. Îşi pusese 
mănuşile şi nici n-o aşteptase să sfârşească. Părea mult mai 
atentă la defectul unui buton al mănuşii care nu se încheia 
bine în copcă, decât la sbuciumul fiinţei din faţa ei. O 
concediase, întrerupând-o: „Nu vreau să ascult asemenea 
aberaţii... Nu mă interesează... În acest caz nu mai am 
nimic să-ţi spun, elevă Gabor”... În acest caz!... Doamna 
Netta Grigoriu părăsise cancelaria, cu mersul unei 
arhiducese pe care n-o pot atinge, n-o pot interesa 
svârcolirile desgustătoare ale vulgului. Şi Alina Gabor se 
târâse pe culoare, până în sala de clasă pustie mai singură 
decât a fost. O părăseau toţi, toate. Se lepădau de dânsa, 
toţi, toate. lar acum, curiozitatea aceasta lacomă, a unor 
streine cari au trăit alături de dânsa şapte ani, fără să 
cunoască nimic din Gabor Alina cea adevărată, din Gabor 


Alina cea singură, sincură, singură cum nu mai este nimeni 
pe lume. 

— Lăsaţi-mă. Nu cunosc pe niciuna din voi. Vă urăsc... De- 
aţi şti cum vă urăsc...! 

Degetele subţiri se încovoiaseră ca ghiarele de vrăjitoare. 

— S-o lăsăm... 

Plecară toate. Rămase numai Dobrescu Marietta, cu 
lacrimi în genele lungi. Plângea fără să ştie dece. Poate 
numai fiindcă plângea întotdeauna atât de uşor, pentru ea 
şi pentru durerile altora. 

— Alina... Şopti, apropiindu-se. 

— Lasă-mă! Ţi-am spus: lasă-mă! Bătu din picior cu 
nerăbdare Gabor Alina. Nu vreau să te ştiu. le urăsc şi pe 
tine. Pe toţi. Pe toate... 

— Alina... 

Gabor Alina isbucni într-un râs tăios ca un scrâşnet. 

— Ce vrei dela mine?... Haha! Plângi, şi nici nu ştii pentru 
ce-ar trebui să plângi. Am o surpriză pentru tine. Dobrescu 
Marietta. O surpnză pe care ţi-am ascuns-o până acum... Pe 
care n-am să le mai as-cund de-acum înainte... Aşteaptă un 
moment... 

Alina se desprinse de peretele unde rămăsese cu spatele 
lipit, în poziţie de apărare. Cu un surâs răutăcios desfăcu 
ghiosdanul, scutură cărţile, scoase un plic nedeslipit şi îl 
întinse Mariettei: 

— Cunoşti scrisul? Scrisul lui Titi, al lui Titişor al tău... De- 
o lună de când în fiecare zi, vrea să mă convingă de talentul 
lui epistolar. Mă confundă cu vre-o panoramă spoită de-a 
lui. Am citit una; cea dintâi. Pe celelalte le-am svârilit în foc, 
fără să le desfac... Aceasta n-am avut timp. Mi-a dat-o 
factorul pe stradă... Poţi s-o citeşti. E a ta. i-o las ţie. E 
singura pe care ai s-o citeşti... Pe celelalte, cele de mâine, 
de poimâine, ţi-o garantez eu că n-ai să le mai ştii. Le desfac 
eu de-acum. Le citesc eu de-acum. Nu te uita aşa la mine!... 
Păstrează-ţi ochii pentru plâns, după ce-ai să vezi ce scrie 
înlăuntru, Titi, domnul Titişor al tău... 


În ochii genaţi ai Mariettei Dobrescu lupta spaima, 
durerea şi o irezistibilă curiozitate. Josnică şi umilitoare. 

O înspăimântase furia Alinei. Fusese ca deslăntuirea unei 
alte fiinţe necunoscute, demoniace şi colcăind de ură, în 
locul făpturei ştiută dintotdeauna placidă şi inofensivă. O 
durea nedreptatea acestei uri, năpustită tocmai asupra ei, 
care-a rămas înadins s-o aline, să n-o lase singură, să-i 
şteargă ea lacrimile. Dar mai tare, biruia curiozitatea 
bolnavă şi lacomă să afle cuprinsul scrisorii. 

Alina i-o împingea în mână cu sila. Marietta strângea 
pumnii mici de miniatură femenină, să nu cedeze ispitei. 

— Nu te mai preface! Rosti Alina Gabor cu râsul acela al 
ei, nou şi rău, Nu te mai preface! Arzi de nerăbdare să ştii, 
să vezi... la-o! Să cunoşti şi tu scârba. Să vezi şi tu cine e 
Titişor, al tău... 

— Alino, ce ţi-am făcut eu, Alino? 

Glasul Mariettei implora. 

Alina hohoti, sfârşind în scrâşnet: 

— Numai tu mi-ai făcut? Toate. Toţi... Înţelegi tu aceasta? 
Trebue să plătească de-acum fiecare, pentru toate, pentru 
toţi... Să plătească pentru ce-aţi ucis voi în mine. Pentru 
Alina Gabor care-a murit... 

— Alino. Hai să te duc acasă... Ai nevoie de cineva. Nu poţi 
rămâne singură. 

— Nu-mi purta de grijă. Am să găsesc eu cine să nu mă 
lese singură. E plină lumea de suflete caritabile... Se găsesc 
la fiecare colt de stradă... Aşteaptă, pândesc, la fiecare colt 
de stradă. Titişor al tău, sau altul... 

— Nu-i mai pronunţa numele, Alino. Te rog... 

— De ce nu? Cine mă poate opri? De ce mă poate opri? 
Citeşte colea... 

Marietta Dobrescu, îşi înfipse unghiile în palmă strângând 
pumnii să nu primească scrisoarea. Alina se trase cu un pas 
îndărăt, râzând scrâşnit şi măsurând-o de sus, fiindcă era 
cu un cap mai înaltă decât cealaltă. 


— Nu vrei s-o citeşti? Îţi fac eu atunci serviciul acesta... 
Ascultă Marietto, ce poate scrie alteia, auzi tu? 

— Alteia! 

— 'Titişor al tău. 

Rupse marginea plicului şi despături foaia de hârtie. Se 
pregăti să citească. Marietta Dobrescu se repezi şi i-o 
smulse din mână, o ferfe-niţi în bucăţi mărunte şi le semănă 
pe jos. 

Alina Gabor încrucişă braţele pe piept şi o privi tăcând, cu 
un surâs de milă; un surâs teatral, care ar fi stârnit 
admiraţia camaradei lor, Luca Eleonora. 


— Cu aceasta ce-ai făcut? Mâine am să primesc alta, 
poimâine alta... Şi ai să vii tu să mi le ceri. Mai bine rămâi 
aici. Eu plec. Tu rămâi aici, să culegi bucăţile de jos şi să le 
citeşti. Spune! Haide, îndrăzneşte să spui că n-ai să faci 
aceasta... 

— Cum poţi tu crede, aşa ceva, Alino? 

Întrebarea pornise din tot sufletul indignat şi ofensat al 
copilei. 

Dar ochii căutau fără voie, pe podea, petecele de hârtie 
risipite. Şi alte întrebări creşteau, nerostite acestea: „De 
unde ştie Alina Gabor, că e capabilă să coboare până aci? 
De unde ştie atât de bine că are s-o facă? Fiindcă acum nu 
se mai îndoia, că are s-o facă... Ce făptură nouă a luat locul 
Alinei Gabor, de citeşte atât de crud, ce se petrece în 
sufletul ei, laş şi fără mândrie? De unde a apărut această 
Alina Gabor, necunoscută şi teribilă?” 

Alina strânse din umeri şi îi întoarse spatele. Îşi îmbrăcă 
pardesiul negru de uniformă, apucă ghiozdanul şi bereta, 
ieşi fără să privească îndărăt. Marietta Dobrescu rămase să 
culeagă hârtioarele împrăştiate pe jos, căutându-le în 
genunchi pe sub bănci, potrivindu-le pe capacul unui 
pupitru, nerăbdătoare să reconstituiască scrisoarea şi să-şi 
împlânte în inima ei mică suferinţa precisă, ca lama unui 
cuţit înroşit în foc şi răsucit într-o rană sfârâită. 

Afară cerul se desvelise pe jumătate, înalt şi ireal de 
albastru. Norii căzuseră spre apus, îngrămădiţi deasupra 
dealurilor rotunde. De acolo se arcuia un curcubeu de 
fantastă splendoare; o punte irizată spre altfel de lume. La 
capătul punţii aeriene, dincolo, se desfăcea fără îndoială 
magia: oameni mai blânzi şi mai puri, grădini paradisiace, 
pasări coborând cu alb şi mătăsos foşnet de aripi să 
ciugulească boa-bele în palmă, ca într-o mare împăcare a 
vieţii după ce răutatea a fost exterminată de potopul dintâi. 
Aci, pe străzi încă ude, peste crenguţe rupte şi svârlite de 
furtună, călca duşmănos o fată înaltă, în vestmintele negre, 
cu fulgere rele în ochi. Nu vedea frumuseţea de-afară spă- 


lată de ploaia primăverii, cerul cu fulguiri de nori topindu- 
se în cleştarul boltit. Nici nu privea la cer. Poate nici nu mai 
credea că există un cer. Toată privirea era adunată în 
pământ. Când îi apărea înainte, sub ochi, o creangă de liliac 
ruptă, o floare căzută, verdele, albul, albastrul încă fraged 
şi viu, cu o voluptate vrăjmaşă nu le cruța, încetinea pasul şi 
le strivea sub talpă: floarea de liliac, creanga cu cercei de 
stropi, frunzele crestate şi vii. Să nu mai rămână nimic pe 
unde-a trecut. Să fie totul strivit, călcat, murdărit, ucis. 

Acasă, Alina Gabor trecu prin grădina cu trandafirii 
desprinşi delângă stâlpişorii văpsiţi verde, rupţi din 
legăturile de rafie, culcaţi la pământ; trecu fără să-i vadă. 
Trânti uşa închizându-se înlăuntru. Şi aşa, îmbrăcată cu 
haina şi cu bereta în cap, căzu cu genunchii pe taburet, cu 
fruntea pe jâltul gol, neclintit dela locul lui de cinci ani, 
aşteptând umbra stăpânei plecată într-o lume unde nu mai 
este vaet şi plâns, unde cei buni nu plătesc pentru cei răi, 
nici cei slabi pentru cei tari. Căzu cu fruntea pe jâltul gol 
rastogolindu-şi capul, căutând cu mâinele genunchii 
absenţi, scâncind slab numai aceiaşi şi aceiaşi chemare de 
ajutor: 

— Mamă... Măicuţo... Măicuţo... Măicuţo... 

În încăperea joasă, din ungherele negre, înviau cuvintele 
fără şir ale bolnavei. Fantomele cuvintelor revenite din 
lumea lor de spectre: „Alino, îi auzi cum foşnesc?... Sunt 
lângă tine. Apără-te... Alino, alungă.-i... Nu. Poate e mai bine 
aşa. Trebue să plătească odată cineva pentru toate... Auzi, 
tu, Alino? Vamp. Alina Vamp... Vor să te înăbugşe şi pe tine... 
Nu ierta pe niciunul... Nu merită niciunul. Îi simţi cum vin 
spre tine?... Lasă-i să se apropie şi striveşte-i cu tocul... Toţi 
trebuie, să plătească pentru toţi... Toate, pentru toate...” 

Când s-a ridicat cu genunchi amorţiţi de pe taburet, cu 
plânsul ogoit, Alina privi împrejur ca într-o casă streină. 
Orice casă devine streină, când o priveşti cu ochii streini, 
aşa cum erau acum ochii Alinei. Şi se opri în mers, în 
mijlocul camerei, cu mâna rezemată pe masă. Ceva 


depărtat îi revenea în amintire. Ceva scufundat într-o 
negură... Ea era aci, Elena Gabor dincoace, lângă sobă. 
Înainte de a cădea bolnavă. Înainte de a avea pentru ce 
purta straiele cernite, de care nu s-a mai despărţit după 
moartea lui Ion Gabor. Era aci, lângă sobă, în una din 
nopţile de iarnă, cu viscol, când Jean Gabor vestea cu 
telegramă că soseşte şi nu mai sosea, oprit de neprevăzutul 
patimilor lui. Alina era mică, ajungea cu creştetul numai 
până la dunga de aci a sobei „Măicuţă, spune-mi mata din 
nou povestea cu puii de turturică...” Elena Gabor, răscolea 
jarul cu cleştele şi povestea cu ochii ei negri şi adânci, 
pierduţi în pâlpâăirile albăstrii ale focului... Nu-şi amintea 
Alina cum începea basmul cu puii de turturea. Nici cum 
sfârşeşte. Dar acea-sta îşi amintea, limpede, s-ar spune că 
aude glasul acum: „lară vrăjitoarea nu era o vrăjitoare 
adevărată. Era o sfântă trimeasă de Dumnezeu să vadă cum 
mai trăesc pe lume făpturile lui. Şi sfânta era tare mâhnită. 
Umbla de o lună cu toiagul ei, dealungul şi dealatul lumii, şi 
nu întâlnise decât lucruri urâte şi rele. Oamenii se purtau 
ca fiarele şi fiarele se purtau ca oamenii. Toţi se 
duşmăneau, îşi furau unul altuia pâinea, bucata de la gură, 
se alungau din culcuşurile lor. Era numai lăcomie şi ură şi 
pofte nesăţioase pe pământ. Ca să-şi odihnească sufletul şi 
ca să uite atâtea lucruri urâte, sfânta cea cu chip şi cu 
straie de vrăjitoare, se oprise într-o dimineaţă să privească 
înduioşată la un cuib de turturele. Numai aici nu 
pătrunsese încă ura şi lăcomia şi urâţenia... Puii cu penele 
lor pufoase, piuiau încet în cuibul moale. Îşi făceau loc unul 
altuia. Din când în când se ciuguleau dră-găstos cu pliscul, 
ca nişte fraţi buni ce erau. Tot mai este ceva bun şi blând pe 
lume! 

— Spuse sfânta. Şi dădu să plece. Dar de ce n-a plecat cu o 
clipă mai devreme? Nici nu sfârşise de rostit cuvintele, şi un 
fluture mic, cu aripi aurii, se aşeză pe marginea cubului, 
poate ostenit, poate ameţit de mirosul florilor dimprejur. 
Atuncea puii lungiră deodată, gâtul. Unul lovi cu pliscul 


fluturele şi îl omoră. Altul se repezi să i-l smulgă. Al treiea 
îşi lovi fraţii să apuce el prada. Într-o clipă se arătă şi aici, 
pofta şi ura, cum era poftă şi ură şi lăcomie pretutindeni pe 
pământ... Sfânta simţi că o podidesc lacrimile în ochi de 
mânie şi de tristeţe. lar mânia şi tristeţea, i-au fost aşa de 
mari, încât a uitat datoria ei de sfântă, trimeasă pe lume să 
ducă bunătatea şi iertarea şi mila. Uită, şi rămase în ea 
numai vrăjitoarea. O vrăjitoare urâtă şi rea, care făcu un 
semn deasupra cuibului şi blestemă: în pui de vipere să vă 
prefaceţi! Cuib de viperă să vă fie cuibul vostru!... Şi 
blestemul se îndeplini pe dată. Puii cei pufoşi se prefăcură 
în pui de viperă, cuibul în cuib de vipere. Iar când turturica 
se întoarse să le aducă mâncare, găsi în cuibul ei cu spaimă, 
trei pui de viperă scoțând limbi ascuţite, arătându-şi dinţii 
lor înveninaţi...” 

Alina Gabor nu-şi amintea sfârşitul basmului, cum nu-şi 
amintea nici începutul. S-a îndurat sfânta, să deslege 
blestemul? Au rămas puii de turturea, vipere pentru 
totdeauna? Peste amintire se lasă din nou o negură. Dar ea 
ştie acum, a înţeles de abia acum, tâlcul basmului deatunci. 
În pui de viperă s-au prefăcut toate fiinţele câte îi arătaseră 
ei bunătate şi milă şi blândeţe. În vipere veninoase. Şi în 
viperă a prefăcut-o blestemul şi pe dânsa. Altfel, de unde 
voinţa aceasta rea, puterea aceasta rea? 

În loc să se înspăimânte, surâse. Un surâs străin, bizar, 
adresat nimănui, nimicului, în încăperea goală. 

Îşi închee nasturii hainei, îşi potrivi cordonul, bereta peste 
cârlionţi părului. Căută într-un sertar, un tub gol de sticlă, 
rămas dela medicamentele bolnavei. Îl puse în buzunar. Mai 
puse un creion mic, tocit, de şcolăriţă. O foaie de hârtie. 
Culese din grădină un mănunchiu de flori, câte n-au fost 
rupte şi smulse de furtună. 

Apoi trânti portiţa şi porni spre cimitirul din deal, cu paşi 
repezi, alţi paşi decât ai ei dintotdeauna. Nu privea în 
dreapta, în stânga, în urmă. Grăbea ca la o întâlnire unde 
era aşteptată demult şi dela care a întârziat. 


Cimitirul se afla pe-un umăr de deal, deasupra oraşului. 
Un cimitir cu vegetaţie multă şi grasă; cu mormintele cele 
mai vechi invadate de flori câmpeneşti şi de iarbă înspicată; 
cu mormintele cele proaspete împodobite cu răsaduri de 
nu-mă-uita şi pansele, zambile şi rozete, petunii şi 
micşunele bătute, lăcrimioare şi flori de ghiaţă, ca straturile 
unei aliniate şi foarte îngrijite grădini. 

O mare tăcere. Sbor de albine. Fluturi alungându-se din 
corolă în corolă. Armate de furnici traversând potecile. 

O mare tăcere într-o lume pacificată. 

Alina Gabor presără florile pe stratul dreptunghiular. 
Îngenunchie cu ochii acoperiţi în palme şi rămase îndelung 
aşa, astupând priveli-ştile de-afară, viaţa de-afară. În vasta 
singurătate din grădina morţilor. Nu străbătea nici un 
răsunet de jos - colcăitul oraşului, spasmo-dica agitare a 
viilor. 

Aci, în văzduhul limpezit după ploaie se înălţau miresme 
proaspete şi pure, de pământ jilav şi de iarbă, de liliac şi de 
iasomie. 

Dincolo jos, chiar oraşul, părea şi el o minune în miniatură. 
Un oraş ireal, văzut printr-un capăt întors de ochian. 

Turlele de biserici, albe între livezi. Casele mărunte sub 
streşini patriarhale. Oamenii pitici mişcându-se ca furnicile 
negre. Străzi tăiate printre şiruri de plopi şi de tei. Cotul 
molatec al râului, înconjurând din trei părţi aşezările 
acestea străvechi din timpuri voevodale, cu sclipiri de 
oglinzi pe prunduri, cu un pod de cale ferată, cu mici 
cantoane albe şi roşii, jalonând câmpiile până departe, în 
fânețe şi lanuri de-un verde metalic şi crud. De cealaltă 
parte se topeau colinele în pâcle viorii, în răsfirarea 
aburilor înălţaţi din ţărâna dospită de ploaie. 

Privită de aci, închipuită de aci, viaţa celor de-acolo, părea 
simplă şi bună, ispititoare. O viaţă ca pentru asemenea zi de 
primăvară, cu aerul limpezit şi sonor, cu lumina vibrând de 
cleştar. 

Alina ridică ochii plânşi. 


Îi încruntă, ţintind neclintită, mincinoasa amăgire din vale. 

Ştia acum. 

O muşcase viaţa de-acolo. 

Ştia că ochii acelora privesc viclean şi lacom; că râsul lor e 
duşmănos şi crud; că poftele lor sunt neîndurate şi hâde; că 
toată viaţa lor e o întresfâşiere necurmată. Ştia că pentru 
dânşii nu există bucuria cerului înalt, a râului răsfirat pe 
prunduri, a livezilor cu zumzet de albine, a florilor şi a 
rândunicilor din cuiburile lipite sub streşini. Nu le văd 
acestea. Nu le ştiu acestea. Merg cu ochii în pământ, cum 
sunt osândite să calce numai dobitoacele; cum calcă numai 
dobitoacele, poate ele ruşinate de poftele lor animale, de 
priceperea lor mărginită, de viaţa lor goală şi fără mister. 
Iar fiindcă aşa e traiul celor de-acolo, ei nu mai îngăduie 
altora, altceva. Strâng rândurile instinctiv, se aliază 
instinctiv, să extermine din mijlocul lor, viaţa care nu se 
supune la orânduiala lor. S-o extermine, s-o strivească sub 
tălpi, s-o ucidă. Acei de acolo şi acei de ori-unde, din orice 
ungher de ţară, de pretutindeni unde culcuşurile omeneşti 
sunt prefăcute în cuiburi de vipere, unde blestemul 
vrăjitoarei a umplut lumea de vipere, iar nimeni n-a mai 
găsit de-atunci cuvântul magic să deslege vraja cea rea, 
descân-tecul de eliberare. 

Alina Gabor ameninţă lumea măruntă de jos, cu pumnul ei 
Mic, de aci, din lumea morţilor unde venise şi ea, ca o altfel 
de moartă. Ameninţă, cu mânia romantică şi răzbunătoare a 
vârstei, când încă adolescenţa mai crede că este ceva de 
răzbunat, că mai merită ceva o răzbunare. 

Apoi scoase foaia de hârtie, creionul tocit de şcolăriţă şi 
folosindu-se de crucea Elenei Gabor, în loc de pupitru, 
scrise larg, apăsat, cu alt scris decât al ei cel dintotdeauna, 
impersonal şi fără vlagă: „Astăzi, optsprezece Aprilie, jur pe 
mormântul mamei mele, că voi plăti eu, tot ce a suferit ea. 

„Că voi plăti tot ce-am suferit eu. 

„Că voi plăti tot ce-au suferit altele. 


„Jur, că nu voi şovăi niciodată. Că nu voi cruța pe nimeni. 
Nu voi erta pe nimeni. 

„Jur că din această zi am să fiu VAMP 

„Aşa să-mi ajute, nu Dumnezeu, care m-a părăsit; ci aşa 
să-mi ajute Demonul, care mă vede şi mă ştie”. 

GABOR ALINA. 

Din obiceiu, începu să complecteze: „elevă cl. VII-a, liceul 
Elena Doamna”. Îşi aminti, şi şterse cuvintele. Împături 
foaia de hârtie, o răsuci sul, o închise în tubul de sticlă şi o 
îngropă în ţărâna moale. 

Îşi rezemă o clipă fruntea de lemnul tare al crucii, cu ochii 
închişi, cu umerii încovoiaţi, cerând putere şi încordare 
duhurilor negre dinlăuntrul pământului. Se scutură 
străbătută de un fior; poate umezeala văzduhului, poate 
ameţeala perfidă a primăverii, poate veninul atâtor 
muşcături de viaţă dintr-o singură zi. 

Porni spre lumea viilor, în vale, fără să privească îndărăt la 
lumea pacificată a morţilor. 

Gângănii roşii şi negre, minuscule; blânde gângănii pe 
care oamenii le-au numit „Vacile Domnului”, se soreau 
nemişcate la soare, în nisipul potecilor. Întotdeauna Alina 
Gabor, ferea paşii să nu le atingă. De când era copilă, 
învățase dela Elena Gabor, că uciderea unor asemenea gâze 
înseamnă mare păcat. Acum le strivi sub picior, freca apăsat 
talpa să nu scape niciuna şi trecu mai departe. 

În oraş, se opri la un magazin unde nu intrase niciodată, 
unde până atunci nici nu privise în vitrină. leşi, strângând în 
pumn, în buzunarul pardesiului, un pacheţel minuscul 
învelit în hârtie de mătase. 

Ocoli pe drumul cel mai lung, prin fata sălii de 
cinematograf. Afişe mari, colorate, anunțau apropiata sosire 
a filmului „Carnea şi Diavolul” cu Greta Garbo şi John 
Gilbert. Nu tresări, când din capătul străzii apăru 
„Papalugo proboscidiensis”, purtând un volum uriaş 
subsuoară. Dimpotrivă, se apropie de fotografiile prinse în 
ţinte, şi începu să le studieze pe rând, simțind în spate cu o 


satisfacţie rea privirea scandalizată a profesoarei. Nu 
întoarse capul cu desgust, nici când îi răsări înainte 
sublocotenentul de cavalerie, cu lacul cismelor oglindă şi cu 
ochii tot atât de scăpărători sub cozorocul chipiului. 
Dimpotrivă, de două ori încetini mersul şi se uită îndărăt, 
peste umăr. Tot aşa, lungi pasul lânced şi traversă pe 
celălalt trotuoar, să treacă pe lângă Titi. Titişor, vărul 
Mariettei Dobrescu. Nu era singur. Strângea la brat, o 
femee cu buzele din caleafară de roşu, cu părul din 
caleafară de oxigenat, cu toaleta din caleafară de stridentă, 
cu râsul din caleafară de chicotit. 

Alina privi oblic numai o clipă. Destul, ca Titi, Titişor, să se 
simtă pălind, să-şi desprindă braţul şi să-i pară deodată, 
femeia dealături de-o respingătoare vulgaritate, cu buzele 
ei prea roşii, cu părul ei prea galben-roşcat, cu toaleta ei 
prea strigătoare, cu râsul ei prea trivial. Femeia încercă să-l 
remorcheze din nou de brat, cu râsul retezat brusc, 
presimţind o nelămurită primejdie. Titi se scutură ca de-o 
atingere reptiliană. 

Alina trecu surâzând. 

În faţa casei, liceanul patrula eroic. O credea înlăuntru. 
Când îi auzi mersul la spate, se răsuci cu tot sângele inimei 
svâcnind în obra-zul tumefiat de coşurile violete sub pudra 
roză. Se feri în lături rezemându-se cu spatele de grilaj, 
lăsându-i locul liber, salutând stângaciu. 

— Prostuţule! Şopti abia auzit Alina Gabor. 

Liceanul se rezemă de astădată de grilaj, cu totdinadinsul, 
să nu-i lunece pământul de sub picioare. 

Ce adorabil rostise cuvântul! Ce divin! 

— Prostuţule! 

Era în acelaş timp o mustrare blândă, o ironie duioasă 
care alinta, o compătimire, o încurajare - un răspuns 
însfârşit. 

— Prostuţule! 

A sperat el vreodată, o răsfăţare mal dulce de cuvânt? 

— Prostuţule! 


„Mi-a spus: 

— Prostuţule! Nu, prostule!” 

I se dilatase pieptul. Se lărgise Universul. Viaţa, 
primăvara, cei optsprezece ani ai lui, deslănţuiau triluri 
argintii. Toate coşurile obrazului dispăruseră. Extazul îl 
transfigurase. 

Întindea mâinile în urmă-i, ca John Gilbert, ca Nils Asther, 
Conrad Nagel, Ramon Novarro. 

Dar Alina trântise portiţa gradinei, trântise uşa, se 
încuiase în cameră. Şi fredona. Cânta în încăperea unde nu 
răsunase de şase ani nici o veselie întreagă, nici o bucurie, 
nici un cântec, nici un glas de viaţă plină. 

Nu-şi desbrăcă pardesiul. N-avea răbdare. Svârlise numai 
bereta într-un fund de divan Aşeză oglinda în faţa luminei. 
Desfăcu hârtia de mătase. Scoase un cleştişor nichelat. Şi 
fredonând începu să-şi smulgă unul câte unul, firele de păr, 
ca să-şi înalțe arcul sprincenelor spre frunte, ca sprincenele 
Greţei Garbo. La fiecare fir smuls, înţepătura scurtă îi 
podidea lacrimi în ochi. Durerea însă n-o simţea; ea 
fredona. 

Deodată, în oglindă, chipul Greţei Garbo se învălui în 
ceaţă. Se topi. O acoperi întuneric opac. Nu mai fu decât un 
lac negru, de smoală. 

Şi Alina Gabor căzu pe spate, scufundându-se într-o beznă 
fără sfârşit; o cădere lină şi dulce, fără sfârşit. 

CAPITOLUL VI. 

Undei cei buni, nu sunt mai buni decât cei răi 

— Doctore, sunt un mare netrebnic. O canalie bătrână! 

— Asta e şi părerea mea... 

— Cum? 

Săndel Negoianu, îşi şterse chelia brobonată de sudoare. 
Apoi împături batista cu o meticulozitate exagerată, 
potrivindu-i colţurile şi tipărind-o ca să câştige timp şi să nu 
înfrunte privirea. O puse în buzunarul dela piept. Aşteptă. 

— Asta e şi părerea mea! Repetă doctorul. 


Omul chel se ridică de pe scaun. Merse la fereastră. Bătu 
toba cu buricul degetelor în geam. Confirmarea atât de 
promptă şi de sigură, îi păru prea aspră şi nemeritată. Cu o 
sinceră scârbă de el, se socotise într-adevăr un mare 
netrebnic şi o bătrână canalie. Nu-i plăcea însă s-o audă şi 
din gura altuia. 

E ceiace se întâmplă întotdeauna. Eşti neîndurat cu tine 
însuţi, în speranţa nemărturisită că se vor grăbi alţii să-ţi 
acorde circumstanţe atenuante, ca să te acâţi de ele şi să-ţi 
adormi conştiinţa. 

Doctorul îi măsura dela spate, ceafa revărsată peste guler, 
chelia trandafirie, toată făptura scundă, grăsună şi 
gelatinoasă. Sandu Negoianu nu putu suporta tăcerea. 
Reveni, cu privirea miloagă, de câine bătut: 

— Dar înţelege-mă, doctore! A fost un moment de 
iresponsabilitate. De eclipsă... Eşti medic, ce naiba! Poţi 
pricepe aceasta... 

— A pricepe e una. A scuza e alta. 

— Lasă-mă să-ţi povestesc, să-ţi explic... Atunci ai să vezi, 
că a înţelege, înseamnă şi a scuza. Ai răbdare? 

— Poftim. 

— O iau puţin mai de departe. Căci este un lanţ de 
circumstanţe. O iau de astănoapte. Am stat până la patru, 
cu lonaşcu, cu Tăchiţă Stătescu, cu Gică, cu Tăvi, maiorul, 
La Central. Am început-o cu vin, Toţi spuneau: o sticlă, două 
cel mult. S-au făcut cinci sticle, şapte, opt. Am schimbat-o 
cu şampanie. Am sfârşit-o cu lichior. Trebuie să-ţi spun, că a 
adus grecul un transport de lichioruri tot unul şi unul. 

— Treci! 

Săndel Negoianu era gata să înceapă elogios enumerarea 
lichiorurilor, tot unul şi unul... Readus la realitate, îşi aminti 
că nu e momentul. 

— Trec... Am ajuns acasă la patru jumătate. Am urcat 
scările, ca un hoţ, descălţat de ghete. Tu nu ştii, doctore, ce 
înseamnă aceasta, să te aştepte acasă la orice oră din zi şi 
noapte, o Barbara Ubric, o Ghenoveva de Brabant... 


— Treci. 

— Bine, trec şi peste asta. Dar trebue să ştii că asta face 
parte din circumstanţele mele atenuante. Doctore, în 
condiţiile în care durează căsnicia mea cu Cleopatra, eu 
sunt în permanenţă un refulat. 

În alte împrejurări, doctorul ar fi izbucnit în hohot de râs. 
Gra-vitatea ceasului nu-i îngăduia. Îşi făcu de lucru, 
ştergând ochelarii şi aşezându-i pe nas, să privească mai 
atent omul chel şi refulat. 

Sandu Negoianu continuă: 

— M-am culcat aşa dar. Am adormit tun. Eu dorm tun! 
Asta-i norocul şi sănătatea mea... Cum pun capul jos, am şi 
început a sforăi... Mă trezesc într-un sgomot infernal. 
Tunete, trăsnete, uşi trântite, geamuri sparte... Atunci am 
priceput eu dece visam că sunt Caius Pomponiu Fucino din 
Pompeiu şi că a erupt Vezuviul... 

— Treci. 

— Aşa nu se mal poate vorbi! Se svârcoli pe scaun, Săndel 
Negoianu. Treci! Treci! Treci!... Dragă doctore, fiecare 
amănunt are importanta lui. Ori mă asculţi, ori nu mă 
asculţi? 

— Continuă... 

— Mă desmeticesc bine. Mă lămuresc de unde venea tot 
scandalul. Tu ştii ce furtună a fost pe la douăsprezece. 
Prăpăd, nu alta! Mi-am dat seama ce-a fost, când am văzut 
cum a devastat grădina, a spart ferestre, a răsturnat oalele 
cu flori. Eu dormeam în pace şi onor, visând că sunt Caius 
Pomponius Fucino şi că a erupt Vezuviul... 

Mâna doctorului făcu un semn mut: Treci! Săndel 
Negoianu reveni la subiect: 

— Deschid încetişor uşa... După infernul din casă, nu prea 
mă încânta perspectiva să dau ochii cu inamicul, recte 
Cleopatra. Dar n-aveam chibrit. Şi asta e slăbiciunea mea. 
Cum deschid ochii, să aprind ţigara... Ştiam o cutie de 
chibrituri, în chibritelniţa de pe masa din hol. O 
chibritelniţă care nu şi-a schimbat locul cu un milimetru de 


zece ani. La mine în casă, nu mai e nevoie să-ţi spun, 
doctore, că... (Gestul doctorului: Treci! Îl opri dela o nouă 
incursiune în domeniul doleanţelor conjugale. Îşi tamponă 
cu batista chelia asudată şi oftă din greu, fiindcă ajunsese la 
partea cea mai anevoioasă a istorisirei). Însfârşit!... Intru în 
hol să caut chibrituri. Ce-mi văd ochii, pe scaun? O fetiţă. 
Adică nu, fetiţă. O fată în toată firea. O fată delicioasă... 
Îngăimez, nu ştiu ce. Îmi cer scuze şi mă retrag. Mă retrag, 
ca să-mi îmbrac halatul şi să revin. 

— Ca să revii, dece? Întrebă doctorul cu asprime. 

— De ce? Dece? Parcă eu pot să ştiu dece? Ceasul rău... 
Fatalitatea. Ca s-o scurtez, destul să spun că am revenit. Mă 
uit mai bine la fata de pe scaun... Greta Garbo leită. 
Auzisem încoace şi încolo despre aşa ceva, dar nu mi-am 
închipuit o asemănare atât de extraordi-nară. Mă apropii să 
i-o spun. Ea face un gest de retragere fricoasă. Aici, să-mi 
dai voie să fac o paranteză... 

— Poftim! 

— Dofctore, gestul acesta de frică, a fost decisiv. Cu o 
jumătate de secundă înainte, eram stăpân pe toate minţile. 
După o jumătate de secundă mi-am pierdut raţiunea. Gestul 
acela a declanşat bruta din mine... 

— Vasăzică, fata era de vină! Trase concluzia cu o amară 
ironie, doctorul. 

— De ce nu! Poate... Desigur! Se acăţă Săndel Negoianu 
de această circumstanţă atenuantă mai fragilă ca un paiu. 
Dacă nu făcea mişcarea aceia de frică, nu-mi sugera ideia 
nebună să mă apropii şi să-i ridic bărbia... Mă duceam 
direct la chibritelniţa de pe masă, aprindeam ţigarea, îmi 
căutam de treburile mele... Aici să-mi permiţi să deschid a 
doua paranteză... 

— S-o aud şi pe asta... 

— Ştii ce e aceia Sex-appeal? 

— Cu aproximaţie... 

— Ei bine, află dela mine că nu e poveste, o născocire... E 
o realitate, doctore! O realitate teribilă. 


— Treci! 

— Trec. Dar aceasta e încă o circumstanţă în favoarea 
mea. Doctore, copila în chestie, e un caz tipic de sex-appeal. 
Asemenea fiinţe constituiesc o adevărată primejdie socială. 
Un atentat la liberul nostru arbitru. 

— Exact-exact! Pricep din ce în ce mai bine. Fata e de vină. 
Până la sfârşit, toată vina are să se întoarcă asupra ei... 

— Nu pretind asta... Doctore, am venit să-ţi cer un ajutor, 
nu să-ţi baţi joc de mine. M-a bătut Dumnezeu destul... 

— Câte răspunderi poartă Dumnezeu, nu e mare lucru să-i 
mai arunci una în sarcină! În orice caz, trece-o asupra lui 
Dumnezeu şi cruţ-o pe biata copilă... 

Săndel Negoianu nu-şi mai împături batista după ce-o 
plimbă pe chelie şi pe obraz. O întinse pe genunchi, să se 
svânteze. Vorbi pocăit: 

— Recunosc. Ai tot dreptul să mă tratezi cum mă tratezi, 
doctore! Cum vezi, nici acum nu mi-am revenit în fire... Şi 
cu toate acestea, tot trebuie să mai deschid o paranteză. 
Ultima. Îţi promit, ultima. 

— Haide. Dă-i drumul. 

— Ştii câţi ani am? 

— Cincizeci şi patru, şi cinci... 

— Şi opt!... Zi: şi opt! La vârstea mea doctore, cunoşti prea 
bine că... Însfârşit... Cum să-ţi spun?... Cunoşti că numai 
toxicele... După o noapte de alcoolizare, după ce-ai visat 
Vezuviul... Căldura patului, toxina din tine... Mă-nţelegi. 

— Treci! 

— Îmi pare bine că m-ai înţeles! Răsuflă uşurat Săndel 
Negoianu. Dacă eram după un duş rece, cum intenţionam 
să intru la refacere după ce-aveam să-mi sfârşesc ţigarea, 
toată istoria n-ar fi avut loc... Unde-am rămas? A, da! O 
apuc de bărbie, îi ridic ochii. Fata rezistă. Vrea să fugă. O 
prind. O prind şi o sărut. Ea se sbate, eu mormăi nu ştiu ce. 
În momentul acela se deschide uşa şi apare Cleopatra... 
Dragă doctore, erupția Vezuviului e un fleac! 'Ţi-o spun eu! 
Erupția Vezuviului a fost un fleac! Cel puţin a erupt, i-a 


îngropat pe toţi, au murit toţi, s-a terminat cu dânşii. Pe 
când apariţia Cleopatrei!... A fost cel mai teribil moment din 
viaţa mea, doctore! Şi e mai teribil, că n-am murit nimeni; 
trăim toţi... 

Săndel Negoianu gemu şi ridicând cu unghiile de mijloc 
batista de pe genunchi, o vântură să se răcorească şi o 
trecu din nou pe chelie şi pe obraz. 

— Trăim toţi, doctore. Iar eu trebue să dau ochi cu dânsa, 
şi până atunci să aplanăm un scandal. 

— Să aplanăm? Să aplanezi! Poate vrei să spui, apasă 
doctorul. 

— Nu să aplanez. Să aplanăm. Căci de aceia am venit la 
tine, să-ţi cer ajutor. Fiindcă n-am terminat... Dacă lucrurile 
ar fi rămas între noi trei; Cleopatra, copila în chestie şi eu, 
s-ar fi găsit poate o deslegare. Din nefericire, povestea a 
devenit publică. În patru ceasuri a făcut înconjurul târgului. 
Urlă tot oraşul. Şi asta numai din pricina Cleopatrei! 

— Aşa dar îşi are şi doamna Negoianu partea sa de vină? 
Insinuă cu o maliţioasă curiozitate, doctorul. Era de 
aşteptat! 

— Evident, că are! Cine a pus o să coboare scările, să 
apară în curte, cu degetul întins ca zeiţa răzbunării, 
strigând „creatură”? Creatură, creatură! Au auzit toate 
elevele din curte. 

Au născocit tot felul de basme. Ce-are să fie mâine? 
Poimâine? Deaceia am venit să-ţi cer o părere... 

— Părerea mea o cunoşti. Ţi-am spus-o dela început... 

— Care? Nu-mi amintesc... 

— Când ai recunoscut singur adineori că eşti un mare 
netrebnic. O canalie bătrână. Suntem de perfect acord. 

Sandu Negoianu cobori ochii în pământ, copleşit de 
severitatea verdictului. 

— Ai toată dreptatea... Încuviinţă, renunțând la întreaga 
pledoarie şi la circumstanţele invocate până acum. Dacă ar 
fi vorba numai de mine, aş pleca, mi-aş lua lumea în cap 
pentru o bucată de vreme, să se potolească scandalul. Dar 


nu sunt numai eu la mijloc. E situaţia Cleopatrei, prestigiul 
şcolii. Imaginează-ţi doctore, o anchetă. Eu ră-mân cu 
oprobiul public. Eram să-ţi spun ce fac eu în oprobiul 
public. Fiindcă un fapt precis nu există. Vorbesc din punct 
de vedere strict juridic. Există o plângere? Nu! Există un 
delict? Nu! Am sărutat o fată. Foarte urât, abject, 
scandalos, pentru o canalie bătrână ca mine. Dar nu te 
condamnă nici un tribunal din ţara românească, fiindcă ai 
sărutat o fată. N-ai mâncat-o. N-ai deteriorat-o, ca să zic 
aşa. Faptul cum se prezintă, e din nefericire altfel. 
Fetişcana aceia e eleva Cleopatrei. Eu sunt soţul Cleopatrei. 
Cleopatra e directoarea liceului Elena Doamna... Chiar fără 
o anchetă, opinia publică nu iartă. Cum are să mai scoată 
Cleopatra ochii în lume? În cancelarie? Cu elevele, cum are 
să mai dea ochii? Am lăsat-o acasă, legată la cap cu cartofi. 
Are să facă o istorie. Deabia am oprit-o să nu-şi dea dimisia 
telegrafic. Am oprit-o, numai cu argumentul că dimisia n-ar 
izbuti decât să confirme infamiile care au şi început să 
circule. Toată viaţa ei, nu poate, doctore, nu trebuie să fie 
distrusă aşa... O ştii. E numai jumătate de an, decând s-a 
restabilit... Aceasta are s-o dea gata. Nu mă poţi lăsa. Nu ne 
poţi lăsa... 

— Te ascult de aproape o oră, şi îmi este imposibil să 
înţeleg ce vrei dela mine. Cu ce te pot ajuta...? 

— Nu pe mine, doctore. Nu vin să mă ajuţi pe mine. Din 
partea mea, ţi-am spus, recunosc: sunt un netrebnic, o 
canalie. Nu merit nici o milă. Dispreţul; poftim! Dar e vorba 
să salvezi, celelalte. Pe Cleopatra. Prestigiul şcoalei. 

— Pricep din ce în ce mai puţin. 

— Are să-ţi spună coana Aglăiţa. Madam Costăchescu. Pe 
dânsa nu poţi s-o bănueşti de complicitate cu mine. Am fost 
mai întâi la dânsa. I-am spus totul de-a fira-n păr. Am pofitit- 
o aci. Mă mir că n-a sosit încă. 

Sandu Negoianu scoase ceasul din buzunar. Se plimbă 
agitat până la fereastră, cu el în mână, ca un director de 
lupte, aşeptând înfrigurat începutul matchului. 


Privea când la ceas, când afară pe geam. Monologa, uitând 
prezenţa doctorului: 

— Nu-mi pot închipui să mă părăsească în situaţia asta! În 
acest caz, în cine să mai ai încredere?... Nu poate s-o lese 
pe Cleopatra în gura fiarelor! Pe Cleopatra şi prestigiul 
şcolii... Ar însemna... Ar însemna... 

Doctorul, îi urmărea plimbarea dintr-un capăt în altul al 
cabine-tului, cu oarecare uimire. Şi era într-adevăr 
uimitoare, uşurinţa cu care Sandu Negoianu se scosese 
singur din cauză după ce se condamnase platonic, iar acum 
arăta îngrijorare numai pentru situaţia doamnei Cleopatra 
Negoianu şi pentru prestigiul liceului „Elena Doamna”. 

— Vine! Exclamă triumfător Sandu Negoianu, băgându-şi 
ceasornicul în buzunar şi îndreptându-se spre uşă. Ştiam eu 
că n-are să ne lese aşa! 

Ultimele cuvinte fuseseră adresate doctorului, ca şi cum el 
ar fi pus la îndoială intenţiile doamnei Aglăiţa Costăchescu. 
Ba acel „n-are să NE lese aşa” - îl solidariza complect şi pe 
dânsul, din senin, cu isprăvile lui Sandu Negoianu, cu 
soarta Cleopatrei Negoianu şi cu prestigiul liceului „Elena 
Doamna”. 

Tanti Aglăiţa intră pieziş, ca să-şi facă loc prin canatul 
îngust al uşii. Întinse mâna doctorului. Ochi scaunul cel mai 
încăpător. Îşi depuse în poale geanta enormă şi celebră în 
tot oraşul. Gâfâi apăsându-şi sânul abondent, să-şi 
restabilească respiraţia. Apoi, intră în miezul chestiunei 
fără nici un preambul: 

— După cum văd că ti uiţi la dânsul, doctore, întăleg că ţi-o 
pus în curent cu tata isprava. Ei, acu pi undi scoatim 
cămeşa? 

Doctorul se gândi că într-adevăr, pentru coana Aglăiţa 
Costă-chescu, scoaterea cămăşii trebuie să însemne o 
operaţie foarte dificilă. Îndepărtă imaginea frivolă. Strânse 
din umeri: 

— Nu ştiu madam Costăchescu, ce amestec pot să am eu 
în asemenea poveste... 


— Stai domol-stai domol! Îl opri tanti Aglăiţa. Mai întâi nu 
mă lua cu „madam Costăchescu”. O viaţă întreagă mi-ai 
spus coană Aglăită. Ti poftesc să-mi rămâi tot la coana 
Aglăiţa! Tactica asta o cunosc, că nu-s di az, di ieri. Puniţi 
distanţa cu „madam” şi cu „mă rog dumneavoastră” şi cu 
„onorata doamnă”, numa când îi vorba să ni refuzaţi ceva. 
Cu mini nu mergi, doctore! Aşteaptă o lecuţă şi ai să ti 
convingi. 

Spunând, deschise larg gura sacului de piele şi scotoci să 
des-copere ceva înlăuntru. Poate un argument decisiv. 

Nu căuta decât tabacherea. Se pregăti să răsucească o 
ţigară, din tutun care nu părea să fie de calitatea întâi. 

Sandu Negoianu se repezi să-i ofere pachetul lui de 
țigarete Specialitate. Tanti Aglăiţa îl lipi pe scaun cu 
privirea: 

— Dumneata să stai liniştit! 

Omul chel se împuţină, trase burta în speranţa să devină 
invizibil şi stătu liniştit. 

După ce aprinse şi slobozi pe nări un fum gros de 
locomotivă Aglăiţa Costăchescu se întoarse spre doctor să 
preîntâmpine o dojană pe care i-o ghicea pe buze: 

— Nu ti uita aşa că am luat iar naravu duhănitului. Di cinci 
ani, nu ţi-am calcat porunca. Azi după amiază am pus întâia 
oară ţigara în gură. Asta numa din pricina dumnealui... 

„Dumnealui” se condensă pe scaun, redus la ultima 
expresie. Tanti Aglăiţa, urmă: 

— Din pricina dumnealui, cum ţi-o spun. Când i-am auzit di 
ispravă, să-mi ies din minţi nu alta. Nu pentru ce-ar merita 
să tragă, el!... Pentru biata Cleopatra, pentru şcoală, pentru 
sărmana fată... M-am învârtit încoace şi încolo, că nu-mi 
găseam astâmpăr locului, până ci-am pus în plisc ţagară. 
Am luat di la bucătăreasă. Asta-i tabacherea bucătăresei. Şi 
am fumat o ţagară, şi am fumat două, şi am fumat trii - şi 
după aceia m-am potolit. Am început a mă lumina la minte... 

Sandu Negoianu înaintase spre marginea scaunului, 
lungise gâtul, gata să întrebe, nerăbdător să primească 


lumina tanti Aglăiţei. 

Aglăiţa Costăchescu, deschise brusc gura sacului de piele, 
privind în acelaş timp încruntată la omul chel care uitase 
recomandaţia să stea liniştit. Sandu Negoianu se retrase cu 
încetul, micşorându-se, împuţinându-se, retractându-se, 
condensându-se; poate înfricoşat la ideia că tanti Aglăiţa îl 
va înşfăca de gât să-l arunce în fundul turbincei. Nu svârli 
decât tabacherea, dela înălţime, în fund, unde se ciocni 
sonor cu alte obiecte de metal, chei, cutii şi capace. Apoi 
închise gura sacului cu un clănţănit de sipet, îl aşeză pe 
genunchi desmierdându-l cu mâna matern, şi se răsuci cu 
scaun cu tot, spre doctor: 

— Aştept doctore, să mă întrebi cam ce m-o luminat 
mintea me di fimee... 

— Coană Aglăiţa, sunt gata s-ascult. 

— Aşa mai vii di-acasă. Pentru mini îi lucru limpede. Fata 
n-are nici o vină. Cleopatra nici o vină. Şcoala nici o vină. 
Vina o are numai dumnealui, care după ci că-i o rablă 
bătrână, după ci că trăeşte, pot spuni, numai pi spinarea 
bieţii Cleopatra, ca din avocatura lui o ştim cu toţii câţi 
părăli face; apoi se mai apucă şi di istorii, di ni-o băgat pi 
tati, cu şcoală cu tat, în gura târgului. Aista-i faptu. Să-l mai 
judecăm? Judece-l Domnul! În locul Cleopatrii să fiu, l-aş 
trimite să moară spânzurat în altă parte... Deocamdată, 
faptu rămâne. Şi faptu să-ntoarce asupra noastră. Pentru al 
di jupân Sănducu Negoianu - ci-am avut şi ci-am pierdut? 
Puni căciula pi-o urechi, şi cum n-are să moară di subţâime 
di obraz, n-are să moară nici di ci-o spune şi ci-o crede 
lumea. Ci s-alege însă di noi? Di fetiţă; că nu-i vinovată cu 
nimica? Di Cleopatra; că nu-i vinovată cu nimica? Di noi, 
tata şcoala, cu profisoare şi eleve; că nu suntem vinovate cu 
nimica...? 

— Bine, coană Aglăiţă, eu tot nu ghicesc unde vrei s- 
ajungi. Suntem de aceiaşi părere. Există un singur vinovat. 
Întrucât fapta se răsfrânge şi asupra celor care n-au nici o 


vină? Nu numai că n-au nici o vină, dar sunt şi victime, 
numai victime... 

Tanti Aglăiţa micşoră ochii. Privirea îi deveni deodată 
foarte fină, în contrast cu făptura ei enormă şi vocabularul 
care nu se deosibea prea mult, de al bucătăresei de unde 
împrumutase tabacherea cu tutun calitatea a treia. 

— Doctore, îţi spun drept, că mă faci să-mi pierd iluziile 
dispre diştăptăciunea bărbaţilor. 

— Mulţumesc, coană Aglăiţa. 

— Nici on mulţămesc! Aşa am gândit şi eu la început. 
Numai că eu aveam o scuză. Gândeam cu mintea me 
proastă, di fimee. Pi urmă, ţagară mi-a dat o judecată mai 
bărbătească. 

— Concluzia: să mă apuc neapărat de fumat? 

— Lasă glumile, doctore, că nu-i vreme di glumit. Cele ce-ţi 
spun eu, ai să vezi că au on rost... Să mă întorc la chestie. 
Îţi aduci aminte di Costică Bărbăceanu? 

— Parcă... Cel cu... 

— Tocmai. „Cel cu”... Aicea vroiam să ţi-aduc. Ai spus 
îndată: „cel cu”... Vasăzică, şi dumneata cunoşti povestea? 
Să ţi-o mai împrospătez eu în câteva cuvinte. Acest Costică 
Bărbăceanu, slujbaş mărunt pi la Primărie, pleacă într-o zi 
după nişte daraveli la Bucureşti. Om di ispravă. Cinstit, să-i 
leşi on milion pi mâna, pi ninumarate. Acolo, la Bucureşti, 
într-on tramvai, on pungaş dă să-i fure ceasul. Nu numai că 
dă, dară şi apucă să-l fure. Prinde omu di veste. Să repede 
să-l apuce pe hot. Hoţu svârle ceasul afară, pi geam. Să 
începe o încăirare. Se amestică şi alti călători din tramvai în 
vălmăşală, hotu strigă el: „Puneţi mâna pe hot!” Şi până 
una alta, să face nevăzut. Acuma, lumea să împărţise în 
două tabere. Unii ziceau ca lui Costică Bărbăceanu i-o furat 
un pungaş ceasul. Alţii spuneau că el o furat ceasul unuia. 
Înţălegi: „1 s-o furat on ceas? O furat on ceas?”. Să- 
ntâmplase cu el on lucru necurat! O chestie!... La comisie, 
toată istoria s-o lămurit. Dară bietu Costică Băibăceanu o 
purtat ponosu tata viaţa... Când s-o întors înapoi - povestea 


ajunsese înainte în gazete - o prins să explice unuia şi 
altuia, cum s-o întâmplat. O povestea, di începuse lumea să 
se sature. Cum îl ştiau om cinstit, nimeni nu se mai îndoia 
cine fusele vinovatul. Dar di la o vreme atâta stăruinţă să 
lămurească on lucru limpede ca lumina zâlii, o dat di gândit 
unora: „Dacă într-adivăr Costică Bărbăceanu?... Mai ştii ci 
s-ascunde în om...?” Şi-au pornit, unii mai în glumă, alţii mai 
în sărios, să-l întrebe cum dădeau ochii: „Ei, Costică, ia 
spunece-o fost cu ceasul din tramvai?” Azi aşa, mâine aşa... 
Când ai vinit dumneata în târgu ista, doctore, mulţi din cei 
mai tineri nu ştiau bine - i s-o furat lui Costică Bărbăceanu 
on ceas, ori o furat el on ceas? În orice caz, fusese cu el o 
istorie necurată cu on ceas... Chiar dumneata, ai observat ci 
răpide ai întrebat? „Care? Cel cu...” Acuma, nădăjduesc că 
ai înţăles unde vreu eu să bat. Dacă să-ntinde povestea, 
într-o lună, n-are să mai ştie nimeni care şi cu ce-o fost 
vinovat. Dumnealui? Domnu Sănducu Negoianu? Aş vre să 
se oprească numa aici. L-aş lua eu di ceafă, să-l duc în 
mijlocul târgului şi să-l predau lumii: Poftiţi! Aista-i! Faceţi 
borş cu dânsul!... Jupoiti-i pielea. Datri foc, cum dau foc 
americanii negrilor, când îi prind în situaţia dumnealui... 
Din nenorocire, lumea alta aşteaptă. Într-o lună, n-are să fie 
numai el vinovatul. Are să fie mai întâi biata copilă. Alina 
Gabor. Au şi început să o scoată vinovată. Are să fie 
Cleopatra. Au să fie cutare dintre profisoare. Cutare dintre 
eleve. Tata şcoala... Un scandal cum nu s-o mai pomenit. ÎI 
văd, cum ti văd... Eşti di aceiaşi părere? 

— Poate... 

— Nu poate. Sigur! Îmi cunosc târgul. Îmi cunosc oamenii. 
Şi numai di aceia, mă vezi pi mine, alături di-un tacâm ca 
jupânul Sănducu, să ti prind la strâmtoare şi să ti sâlesc să 
ni vii într-ajutor. 

— Din ce în ce mai ciudat! Declară doctorul, ridicându-se 
şi răsucind butonul electricei să facă lumină, fiindcă 
întunericul înserării înaintase din unghere. 


— Din ce în ce mai ciudat! Repetă, luându-şi locul şi 
adresându-se numai tanti Aglăitei. Sunt aproape două 
ceasuri, de când ascult toate acestea şi tot n-am ajuns să 
ştiu ce rol pot juca eu în această mizerie. 

— Am să-ţi explic şi asta, doctore. Răspunde-mi mai 
înainte, la cele ce te-ntreb eu. Eşti di acord că Alina Gabor 
trebuieşte cruţată? 

— Nici vorbă... 

— Perfect. Eşti di acord că tot aşa trebuieşte cruţată 
Cleopatra? 

— Mnda...! 

— Nu aşa, cu jumătate di gură... Răspunde răspicat. 
Gândeşte-te la viaţa ei. Tata viaţa, o fost pentru târgu ista 
on model di cinste, di dreptate, di ci vrei, mă rog... Merită 
să ajungă în gura lumii? 

— Nu. 

— Aşa ti vreu, doctore! Deci merită şi dânsa să fie 
cruţată... Să trecem mai departe... Şcoala, profisoarele dela 
„Elena Doamna”, elevele dela „Elena Doamna”, merită 
toate ocara şi batjocora care le-aşteaptă?... Adă-ţi aminte, 
doctore, povestea lui Costică Bărbăceanu... „Cel cu”... „1 s-o 
furat on ceas? O furat on ceas...?” Asta ni-aşteaptă şi pi 
noi... Merităm? O şcoală despre care n-o avut nimeni di 
spus dicât cuvinte di laudă. Nimini. Nici părinţi, nici eleve, 
nici inspectori... O şcoală undi-am îngrijit di învăţătura şi di 
soarta elevelor, ca di a copilelor noastre... Merităm? 

— Nu zic... 

— Lasă-mă doctore, te rog, cu răspunsurile în doi peri... Ti 
cunosc di triizăci di ani, di când ai vinit aici. Uită-te în ochii 
mii, şi răspunde-mi ca la o prietenă veche: da? Sau nu? 
Merit eu, merităm noi asta? 

— Nu! Cedă biruit doctorul, cu un început de surâs. 

— Asta vroiam să ştiu. Acuma fii cavaler ca atunci când ţi- 
am cunoscut, cu vre-o triizăci di ani în urmă, oferă-mi on 
chibrit şi să videm împreună ci-avem di făcut. 


Doctorul oferi flacăra chibritului. Reveni la scaunul lui şi 
aşteptă, cu degetele mâinilor înverigate pe genunchi. 

Sandu Negoianu se lemnificase complect. Părea că nici nu 
mai respiră. Se încorporase mobilelor din cabinet. Ceilalţi 
doi, îi ignorau demult prezenţa. Şi ciudat, precum este 
sufletul omenesc, din această pricină Sandu Negoianu se 
simţea adânc ofensat. Adică n-avea şi el drept la o părere? 
Nu merita să fie şi el consultat? 

Aglăiţa Costăchescu slobozi un nor de fum pe dublul horn 
al nărilor şi se plecă spre doctor. Pe doctor îl lovi tusea. 
Tanti Aglăiţa alungă fumul cu mâna făcută lopată şi grăi cu 
un glas mai scăzut, confidenţial: 

— Acuma am ajuns la partea undi intervine rolul dumitale. 
După cât ştiu doctore, eşti singurul om din târg care-ai 
intrat încă di acum sasa ani în casa Alinei Gabor. O crescut, 
pot spune sub ochii dumitale. Ezact? 

— Exact... 

— Ai asupra ei influenţă. Sunt sigură că nu ţi-ar ieşi din 
cuvânt. Cum nu are pi nimini din familie, di cât pi zăludul di 
Stroe Bârlădeanu, nu mă îndoesc că ti socoate ca pe-un fel 
di părinte, di moş, di bunic... Ai fost bun cu maică-sa. Ai fost 
bun cu dânsa... Nu trebuie să mi-o spui. Nici nu puteai să fii 
altfel. O ştie tat târgu... 

— Să trecem... 

— Trecem, n-ave grijă. N-am vinit să-ţi fac complimente. Ai 
asupra ei influenţă. Ai tot interesul s-o aperi di scornelile 
lumii. Îi vrei binele. Ezact? 

— Exact... 

— Se întâmplă doctore, că binele pi care i-l vrei Alinei 
Gabor, coincide cu binele pe care vrând-nevrând, trebuieşte 
să ni-l faci şi nouă: Cleopatrei Negoianu, profesoarelor, 
elevelor, liceului Elena Doamna. Ti rog să mă urmăreşti cu 
atenţie, şi să nu mă întrerupi, până ce nu sfârşesc eu. O 
întâmplare ca aceia care circulă acuma în târg, pi socoteala 
Alinei Gabor, nu poate dicât să-i strice... Adă-ţi aminte 


povestea cu ceasul lui Costică Bărbăceanu. O fost vinovată? 
N-o fost vinovată? 

— Lumea nu vre să ştie. Vorbeşte, că di asta are gură. Şi 
vorbeşte urât. Pun o situaţie mai gravă. Pentru dânsa şi 
pentru tacâmu di domnu Sănducu Negoianu. Să presupun 
că ar fi mers mai diparte. Era capabil, câtu-i di netrebnic!... 
Crezi că păcatul l-ar fi ispăşit numai el?... Judecata lumii e 
curioasă. O bestie care violează o fată e condamnată şi intră 
în puşcărie. Dară fata rămâne „desonorată, necinstită”... Ţi- 
o spune chiar cuvântul, care înfăţişează judecata oamenilor. 
Din fericire, nu-i cazul Alinei Gabor... Scena care a avut loc 
la şcoală, fata fugind pi scări, apariţia Cleopatrei cu degitul 
„Justiţiei urmărind crima”, strigătul acela „creatură, 
creatură!” - pe care l-a auzit tati fetele; au tost distul ca să 
umple târgul... Nu-ţi mai spun ci vorbeşte. i li-nchipuieşti 
şi ai să li-auzi. Orcâte-ar trece asupra lui jupân Sandu 
Negoianu, jumătate se-ntorc asupra Alinei Gabor... Ca s-o 
cruţi pi dânsa, şi indirect, pi Cleopatra, pi noi, tata şcoala, 
este destul să intervii dumneata. Să-i vorbeşti Alinei Gabor. 
Să-i vorbeşti în numele dumitale. Să-i vorbeşti şi în numele 
meu. Eu deocamdată nu mă pot duce să-i propun aşa ceva. 
Nu-mi îngăduie calitatea mea de profisoară. Mă fac că nu 
ştiu, n-am văzut, n-am auzit. Îi propui să lese să aranjăm noi 
chestiunea. Dumneata doctore, eu, celelalte profesoare - pi 
Cleopatra o scoatem din cauză. Şi aranjamentul nostru e 
foarte simplu. N-a fost nici vorbă di Sandu Negoianu. Nici 
nu era acasă... Alina Gabor s-o prezintat la directoare. 
Nervi, singurătate, criză di vârstă... Din sănin, o răspuns 
directoarei o impertinenţă. Nu importă ce. Găsim noi. Şi 
pentru Cleopatra acelaş lucru. Nervi, abia întoarsă din 
Sanatoriu... O luat lucrul pre în grav. I s-o părut că în lipsa 
ei s-o dezorganizat disciplina şcolii. De-aici, tata exagerarea 
cu degetul Justiţiei şi cu strigătul pi scări... Dai on certificat 
medical fetii. Îi acordăm două-trei săptămâni di odihnă, să- 
şi caute di sănătate... Când asta are să pornească dila 
dumneata, nimini n-are să mai cuteze a se îndoi. Dumneata 


pi dioparte; eu pi di alta. În trii zâle, îi reducem pi toţi la 
muţenie. Am salvat pi Alina Gabor, pi Cleopatra, pi noi, 
şcoala - îmi pari rău din tata inima că profită di această 
amnistie şi jupânul Sănducu... Despre dânsul, însă răspund 
eu, că are s-o plătească cu vârf şi îndesat. Spune că ni-am 
înţăles, doctore şi bate palma. 

Doctorul îşi vâri precaut, amândouă mâinile în buzunări. 
Spuse, ridicându-se de pe scaun: 

— Dar, doamnă Costăchescu, ceia ce-mi propui dumneata, 
e monstruos, e imoral... Cum? O copilă singură pe lume... E 
adevărat cum ai spus, dumneata. A crescut sub ochii mei. 
Ştiu mai bine decât oricinealtul, cum au trăit femeile 
acestea singure şi părăsite în oraşul acesta... Cu un eroism 
şi cu o discreţie, care nu e pentru zilele noastre. Şi pe 
această copilă, tot pe dânsa s-o găsim vinovată? Fiindcă e 
singură! Fiindcă nu e nimeni s-o apere? Doamnă 
Costăchescu, nici dumneata, nici eu, nu putem săvârşi 
această monstruozitate. Nici doamna Cleopatra Negoianu, 
nu poate să accepte... Înţeleg, lumea cealaltă, e gata la 
orice târg, ca să se salveze pe ea. Dar noi, doamnă 
Costăchescu? Noi care ne credem ceva mai de ispravă 
decât ceilalţi...? 

— Doctore, ti rog să aprinzi o ţagară, măcar că nu eşti 
fumător... Să aprinzi şi să judeci bărbăteşte. Cele ci li spui, 
li-am gândit şi mi li-am spus şi eu. Pi urmă, cum credeam că 
ţi-am convins, am judecat nu după sufletul meu, ci după 
judecata lumii. Perfect. Lăsăm lucrurile unde sunt şi 
aşteptăm. O spală cineva pe Alina Gabor de scornelile 
lumii? Nici eu, nici dumneata, nici o sută di ape... Viaţa, 
lumea e aşa făcută doctore, că de multe ori ca să aperi 
binele şi dreptatea, trebuie să faci apel la minciuă şi la 
făţărnicie. Dumneata o aperi pe Alina Gabor?... Să vedem 
cum are să-ţi mulţumească ea, după o lună ori două... Crezi 
că eu n-am venit aici s-o apăr? Am venit să apăr şi să acopăr 
crezi, o rablă ca acest Sănducu Negoianu?... Doctore, să 
lăsăm să treacă o noapte, să te gândeşti mai bine. Nu la 


cinstea şi la dreptatea dumitale. La lume. La judecata lumii. 
La strâmbătatea lumii. Noi lucrăm cu asta, nu cu abstracții, 
doctore... Mi-ai vorbit până acum, ezact ca biata Cleopatra. 
Di la dânsa vin. Şi ea tot aşa. Nu, că nici nu vrea s-audă. 
Dimisie din directorat, dimisie din învăţământ. Să se 
ascundă undeva, în fundul pământului... „Ho! Zic, că doar 
nu eşti copilă. Eşti femee în toată firea...” Şi i-am 
demonstrat ei, ceia ce-am încercat să-ţi demonstrez 
dumitale. Cu mai mult succes, fiindcă dânsa o plecat capul 
în pământ şi n-o mai spus nu, când am vestit-o că dela ea, 
vin la dumneata... 

— Cu alte cuvinte, doamna Cleopatra Negoianu a 
acceptat? 

— Da! Cu alte cuvinte, doamna Cleopatra Negoianu o 
acceptat... Nu pentru ea. Ea îi deasupra oricăror socoteli 
mărunte. O acceptat, fiindcă la mijloc îi reputaţia Alinei 
Gabor, a noastră, a şcolii. S-o biruit pi dânsa, ca să-şi apere 
ceiace-o săvârşit şi ceia în ce-o crezut o viaţă întreagă... 
Dumneata doctore, faci cum crezi. Lăs să lucreze în 
dumneata, judecata me di fimee până mâini dimineaţă. Am 
să trec şi ai să-mi spui ci-ai hotărât. 

Aglăiţa Costăchescu, apucă geanta şi se ridică în picioarele 
groase, cât picioarele podului Carol . 

— Ce mai stai? Scoală! Se adresă lui Sandu Negoianu, 
lemnificat pe scaun. 

Sandu Negoianu se supuse, docil. 

Doctorul socoti că a sosit momentul, să spună ceiace 
tăcuse tot timpul. 

— S-a gândit cineva, să treacă pe la Alina Gabor, acasă? Pe 
la adevărata, unica, nevinovata, victimă? 

— Nu! Recunoscu cu o uşoră remuşcare, tanti Aglăiţa. În 
orice caz, eu n-am fost. On moment mi-o venit ideia. Dar nu 
puteam s-o pun în aplicare... Atât mai trebuia. După 
scandal, să mă mai vadă lumea căutând-o acasă... Ar fi 
însemnat să lărgesc vadul născocirilor... 


— Atunci, doamnă Costăchescu, pot să-ţi servesc eu o 
noutate... Fiindcă e vorba de „născociri”... Născocirea 
dumitalle cu presupusa boală, certificat, două-trei 
săptămâni de odihnă; născocirea aceasta e mult mai 
aproape de adevăr, decât ai crezut-o... 

— E rândul meu să nu pricep, doctore... 

— Şi totuşi e foarte simplu. Scandalos, monstruos de 
simplu... Când m-a găsit aci Sandu Negoianu, veneam de 
acolo. Nu mă dusesem din proprie iniţiativă. Nici nu ştiam 
ce s-a întâmplat la liceul dumneavoastră, model. Abia mă 
întorsesem din judeţ... M-am dus fiindcă m-a chemat 
servitoarea... Am găsit-o jos, căzută în nesimţire, în mijlocul 
casei. 

— Nu să poate! 

— Totuşi se poate. Fiindcă am văzut cu ochii mei, am 
ridicat-o cu mâinile mele... Am crezut ceva mai grav. Simplă 
congestie cerebrală... Nu pricepeam dece. Am priceput mai 
târziu, dela dumneavoastră, de unde comoţia. Atâtea emoţii, 
toată înverşunarea aceasta a tuturor, pe o vietate firavă ca 
dânsa - toată, toate, într-o singură zi... 

— Trebuie numaidecât să mă duc acolo. Asta-i ceva care- 
mi depăşeşte închipuirea. Biata copilă! Biata copilă! 

Aglăiţa Costăchescu pornise spre uşă, pregătindu-se să 
traverseze deschizătura îngustă, pieziş. 

— Nu e nevoie, madam Costăchescu, o opri doctorul. Nu e 
nevoie. Şi poate nici n-ar fi bine acum. Am să trec eu peste 
o jumătate de oră. 

— Dar îi singură biata copilă, doctore! Cine stă cu dânsa? 
Cine, să-i deie on pahar di apă, s-o-nvălească, să-ngrijească 
di dânsa, doctore? 

— Am făcut eu toate cele necesare, coană Aglăiţa. Iar în 
afară de servitoare, s-a mai găsit cineva. S-a oferit cineva s- 
o vegheze. O profesoară, de-a dumneavoastră... 

— Cine?... Netta Grigoriu, desigur. Ea se interesase încă di 
azi dimineaţă. Chiar mă miram. Zâc: „Ce-o pălit-o?”. Întâia 


oară bagă şi dânsa de samă că o elevă-i făptură omenească. 
Bravo ei! M-aşteptam. 

— Dar nu e vorba de doamna Grigoriu. Alta. O profesoară 
înaltă care n-aduce nici pe departe, nici cu doamna 
Grigoriu, nici cu Venus... E vorba despre profesoara venită 
în locul domnişoarei '[uţu Mustea. 

Tanti Aglăiţa scăpă geanta din mână, electrocutată de 
stupefacţie. 

— Papalugo proboscidiensis? Rosti cu uimire, uitând să se 
aplece şi să-şi ridice sacul cu chei, cutii de tablă şi alte 
obiecte sonore. 

— Aşa aud că i-ar fi spunând lumea! Confirmă doctorul. 

Pe urmă, galant, ridică el geanta şi o oferi doamnei 
Costăchescu. 

Tanti Aglăiţa gesticulă cu geanta transformată în scut: 

— Doamne apără şi păzeşte! Dar n-ai să mă faci să cred 
asta doctore, nici dacă mi-i pica cu ceară! Papalugo la 
căpătâiul Alinei? Atuncea s-o-ntors lumea pi dos. Atuncea 
nu te mai miri di nimica pi lume. Atuncea-i zâua minunilor, 
oameni buni...! 

Doctorul, neiniţiat în tainele şi prigoanele ce alimentau 
cronica liceului „Elena Doamna”, nu găsea nimic anormal în 
această lăudabilă, asistenţă, pe care atât de spontan o 
acordase o profesoară unei eleve, singură pe lume, 
nefericită şi bolnavă. 

— Eu nu văd nici o minune! Spuse. lar dacă azi, e ziua 
minunilor, după cum îţi pare matale coană Aglăiţă, în orice 
caz, e ziua minunilor proaste... Cum poate s-o recunoască şi 
onorabilul Sandu Negoianu. 

Aglăiţa Costăchescu nu luă însă seama la toate acestea. 
Urmărea alt gând. Rosti, numai ca pentru dânsa: 

— Vasăzică, Alina Gabor... 

Nu sfârşi. Dar nici doctorul, nici Sandu Negoianu, n-aveau 
nevoie să audă sfârşitul, ca să înţeleagă care-a fost gândul: 
„Vasăzică Alina Gabor, are într-adevăr nevoie de două-trei 
săptămâni de odihnă... E bolnavă. Şi tocmai după un atac 


de congestie cerebrală. Nici nu mai este nevoie de o 
născocire. Viaţa poartă de grijă, să rezolve ea, ceiace nu vor 
sau nu pot să deslege oamenii”. 

— Atunci, eu tot trec mâine pi la dumneata, doctore dragă! 
Vesti tanti Aglăiţa, cu o vădită uşurare în glas. 

— Pe la mine, fie. Dar mai bine, n-ar strica să treci pela 
Alina Gabor. 

— Dispre asta, nici nu mai încapi vorbă! 

Se întoarse din uşă, cu ochii din nou micşoraţi într-o 
privire fină, care contrasta cu greoaia sa făptură. Ridicând 
geanta cu amândouă mâinele, într-un zuruit de chei şi de 
cutii de tablă, o făcu scut pieptului enorm: 

— Ţi-am priceput gându, doctore, din ochi. Şi m-o lovit 
tocm-aici, în inimă... Nu-nu! Nu ti apara... Ce-ai zis?... „laca 
şi fimeia asta pi care o ştiam di ispravă cum să dă după păr 
şi să face tovarăşă cu on Sandu Negoianu oarecare...” Ai 
gâcit, că nam privit ca o mare ninorucire, boala sărmanei 
Alina Gabor. O căzut la timp. Şi m-am prins îndată să 
folosesc împrejurarea. Spune că n-ai gândit, că n-ai văzut, 
asta...? 

— Aş minţi, dac-aş spune-o! Rosti doctorul cu tristeţe. 

— Vezi, chiar glasu-i destul ca să-nţăleg! Aşa dară, pentru 
atâta lucru, mă osândeşti şi mi-ai pus cruce?... Ei, asta n-o 
vreu, dragă doctore. Deosebirea între mine şi dumneata, 
este că eu văd lucrurile aşa cum sânt şi caut să le folosesc 
aşa cum sânt. Dumneata le vezi aşa cum ar trebui să fie. 
Fiindcă Domnul nu le lasă însă pi lume cum ar trebui să fie; 
măcar să scoatem ceiace-i bun şi de folos, chiar din râu... 

— Cam elastică morală, coană Aglăiţă. 

— Elastică? Ia dă-mi voie oleacă, doctore... 

Se îndreptă spre bustul lui Mihalache Cogălniceanu. O 
prezenţă neaşteptată într-un cabinet medical, alături de 
dulapurile cu medicamente şi unelte hirurgicale, lângă 
masa nichelată de operaţii şi făcând faţă cu bustul lui 
Hippocrate. Dar Mihalache Cogălniceanu era o veche 


admiraţie, o adevărată slăbiciune a doctorului, care se 
întâmpla să-i fie şi îndepărtată rubedenie. 

Tanti Aglăiţa puse o mână atât de viguroasă pe umărul de 
bronz al cărturarului şi omului politic moldovan, încât 
bustul se clătină pe soclu. 

— Dă-mi voie, oleacă! Repetă. Nu-i aşa că ţi-o rămas acest 
Mihalache Cogălniceanu, tot vechea dumitale patimă? 
Slăbit-a dragostea pentru dânsul? 

— Nu, coană Aglăiţă! Mărturisi doctorul, nedumerit. Mă 
ştii. Eu sunt o dihanie statornică. 

— Aşa dară, dragă doctore, îl iubeşti, îl admiri, cum o fost. 
Cum l-o lăsat Dumnezeu. Cu toate cele bune ale lui: cele 
bune şi cele răle. Atuncea cu atâta mai rău dacă nu mă- 
nţălegi. Mă rog, ce cunoaştem noi despre boer 
Mihalache?... Ce-am învăţat dela şcoală? Ce-mi învăţ şi eu 
elevele? Pentru ce l-ai luat la inimă?... Am să-ţi răspund tot 
eu. Pentru aspiraţiile lui, pentru ce-a isbutit să facă bun, 
pentru ce-a vrut să facă şi ar mai fi făcut poate. Pentru ce-o 
fost bun în el. Pentru ceiace-o vrut şi o crezut că este... Şi 
adică, dumneata, n-ai auzit şi despre celălalt Mihalache 
Cogălniceanu? Cel mueratec, cel mâncău şi băutor, cel 
cartofor; cel dator vândut; cel care storcea napoleonii lui 
Ion Brătianu bătrânul. Cel care nu se dădea înlături când 
era la strâmtoare, şi dela tocmeli urâte, ca samsarul cel de 
pe urmă. Nu-mi spune că nu-l cunoşti şi pe acesta. Nu vroia 
să fie aşa, dară era. N-am vrea să ne amintim că a mai fost 
şi acela; dară a fost. Doi oameni deosibiţi, ca dela cer la 
pământ... Nu i-o putut dispărţi viaţa. Făceau un singur trup 
şi un singur suflet. Bun şi rău, bunul amestecat în rău... Noi 
îi putem despărţi acuma, când păcateie îi sunt demult 
iertate. Lepădăm răul. Închidem ochii la ce-a fost slab şi 
păcătos. Şi ne oprim numai bunul. Aista-i tot secretul, 
doctore dragă! Să alegi bunul din rău, să foloseşti bunul din 
rău... Acuma, n-ai decât să rămâi cu Mihalache 
Cogălniceanu al dumitale şi să mă judecaţi împreună, dacă 
am ori nu o morală foarte elastică... Haide, boier 


Sănducule, că ne-o prins noaptea şi după apucăturile pe 
care văd că le dai pe faţă la bătrâneţe, am început să mă 
tem a-nopta cu al de dumneata... 

Sandu Negoianu evită să întindă mâna doctorului, ca să nu 
rămână cu ea în gol. 

Îngăimă vag: 

— La revedere, doctore! 

Şi trecu pragul repede, aşteptându-se poate să-l expulzeze 
tanti Aglăiţa pe uşe, cu un picior aplicat în spate, ca în 
ieşirile clowneşti. 

Doamna Costăchescu îşi făcu loc anevoie printre 
canaturile strâm-te. Paşii se auziră depărtându-se pe 
lespezile de piatră până în stradă, apoi pe asfaltul 
trotoarului, sonor în noaptea albastră şi limpezită de ploaie. 

În urma lor, rămas singur, doctorul îşi lepădă ochelarii pe 
birou cu o mişcare automată, bătrână şi ostenită. 

Îşi cuprinse fruntea osoasă în palme. Îşi astupă ochii şi 
căută să citească limpede în el. Pătrunsese o îndoială. Îşi 
făcea loc. „Lucra” - cum prevestise doamna Aglăiţa 
Costăchescu. Într-adevăr, cine nu ştie că de cele mai 
adeseori, binele şi dreptatea nu pot fi apărate decât cu 
minciună şi făţărnicie? 

Când ridică palmele de pe frunte şi de pe ochi, cutele 
mărunte din obrazul bătrân, erau crispate de-o suferinţă 
lăuntrică. 

Poate de-o mare scârbire pentru viaţă; sau poate numai de 
oste-neala încă a unei zile, cu urâţeniile, tristeţele şi 
cicatricele dintotdeauna; o zi care pentru el nici nu sfârşise. 


Cartea a doua. 

CAPITOLUL 1. 

Se poate muri în mai multe chipuri. 

O adiere molatecă înfiora perdeaua. 

Pânza cristalină se rotunzi în tremur. Dedesubt, s-ar fi 
spus că palpită voluptuos un sân de femee. Încă nevăzută 
femeia. Dar gata să prindă acuşi contur şi volum din lumea 


ei invizibilă, aşa cum se materializează ondulările 
ectoplasmei în încarnări. 

Nu era însă decât zefirul primăverii. Răsufletul dimineţei 
şi nimic altceva. 

Alina lăsă cartea pe genunchi. Trase perdeaua în lături să 
elibereze privirea. 

Cerul se desveli. Cer albastru-lichid, de acuarelă. Năvăli 
mierea luminei, cu jilave parfumuri de flori. 

Convalescenta din jâlt primi pe obraz desmierdarea 
prăfirată a razelor moi. Dar nu surâse cum surâd 
convalescenţii întorşi la viaţă. Privi cu ochi cenuşii şi 
mocniţi, minunea zădarnică de-afară. 

Era o dimineaţă de Paşte, când chiar fiarele codrilor par 
că s-au îmblânzit. 

În jâlţul Elenei Gabor, dela fereastră, se întorcea la viaţă 
neînblânzită, Alina Gabor. 

La miezul nopţii au sunat clopotele de înviere. Gravă 
chemare de bronz, la pace şi la iertare şi la iubire şi la 
speranţă, în noaptea cu stele înalte clipind pe cerul de 
stânjinel. Au mai sunat şi adineori chemările, pentru a doua 
slujbă a învierii. 

Nici astă noapte în patul singur din întuneric, nici acum în 
fotoliul de la fereastră, chemarea blândă n-a tremurat 
lacrimi în genele lungi ale convalescentei. 

Era o convalescentă stranie. Mai moartă decât ar fi murit. 
Fiindcă din moarte se întorsese desvăţată pentru totdeauna 
să mai surâdă primăverii, soarelui, florilor, dimineţii, 
miresmelor vegetale plutind legănate de vânt. 

Era o convalescentă stranie, mai moartă decât ar fi murit. 

Mirosul florilor îi părea muced. Cerul coclit. Soarele 
putred. Primăvara sinistră, ca un peisagiu carbonizat. Totul 
hidos şi fără speranţă. Ioate luminile stinse. 

Cât timp a zăcut cu capul în perne, din ungherele negre 
înaintau arătări spectrale, târându-se, svârcolindu-se, 
prelingându-se, înodându-se, urcându-i patul, strivindu-i 
pieptul, înăbuşindu-i răsuflarea. Arătări pline de spaimă, cu 


chipuri schimbătoare. Când vipere cu limbi ascuţite. Când 
scârbavnice jivine cu trupuri dospite şi cu obrazul bălos al 
lui Sandu Negoianu. Când reci schelete ameninţând-o cu 
degetul osos, pe umeri, cu craniul doamnei Cleopatra 
Negoianu, Când o namilă umplând toată încăperea, 
înfăşurându-i cu trompa vâscoasă şi moale trupul, cum 
striveşte şarpele în strânsoare mădularele antilopei fragile. 
Când liceanul cu pieliţa violetă, sublocotenentul cu zângăt 
de pinteni. Titi, Titişor al Mariettei Dobrescu şuerându-i în 
urechi o invitare murdară. Şi încă mai plin de spaimă. 
Uneori din arătările acestea topite, amestecate, confundate, 
se alegea o umbră bună şi blândă, alungând duhurile 
besnei. Recunoştea chipul, Tanti Aglăiţa, doctorul cu ochii 
osteniţi de câte-au văzut, unchiul Stroe... Întindea braţele 
în delir, să-i cheme, să vină, s-o apere. Oroare! Capetele 
apropiate şi plecate asupră-i, nu mai erau ale lor. Rânjeau 
deasupra, buzele băloase ale lui Sandu Negoianu, dinţii 
ascuţiţi ai Musticei, şuerul viperilor veninoase. Şi în spasm 
de înfricoşare, cu mâini crispate, respingea arătările. 

Atunci, în noaptea delirului, se înălța glasul Elenei Gabor, 
aşa cum cuvânta ea în torpoarea de paralitică, aşa cum au 
rămas cuvintele pitulate în unghere, absorbite în pereţi şi 
cum se deşteptau, revenind. Glasul acela intolerabil, din 
lumea de dincolo! „Alino, îi vezi cum se apropie?... Păzeşte, 
Alino... Vor să te înăbuşe. Au adus flori... În florile lore 
veninul lor... Cu mine au isprăvit. Acum pe tine te caută, 
Alino... M-asculţi, tu?... Nu-i ierta, Alino!... Nu ierta pe 
nimeni... Striveşte-le ţeasta sub călcâie, Alino, la toţi şi la 
toate... Nimeni nu merită să fie cruțat... Au omorât soarele, 
Alino. Frumuseţea lumii, Alino. Au ucis bucuria vieţii, 
Alino... Îi auzi cum vin? Îi vezi cum se târăsc?... Nu le da 
ascultare. Toţi trebuie să plătească pentru toate. Toate 
pentru toţi... Vamp, tu ştii ce înseamnă aceasta, Alino? Tu 
ştii care e datoria de Vamp?... Aştept dela tine... Alino, tu ai 
jurat...” 


Poate au trecut dimineţi şi zile şi nopţi. Poate a trecut 
numai o singură zi, o dimineaţă şi o singură noapte. 

Alina Gabor nu ştie. Timpul a fost şters pentru ea. Din 
lunecarea dulce, brusc întreruptă, a căzut într-o besnă 
unde s-a svârcolit luptând cu aceste vedenii, cu aceste 
chemări. Până când au început să se risipească. Acum nu 
mai sunt. S-au şters. Dar Alina Gabor, nu mai e ea. 

Alta, streină, în jâlţul de convalescentă, priveşte cu ochi 
duşmănoşi cerul albastru, florile grădinei, soarele blând al 
dimineţei de Paşti. 

Jurământul de pe mormânt l-a uitat. Boala i-a lăsat un gol 
în amintire. Nici n-ar fi avut nevoie să-şi amintească. A fost 
un jurământ copilăros, din cele pe care adolescenţa le 
făgăduieşte viitorului într-un ceas de desnădejde sau de 
desgust, ca să se lepede a doua zi de ele. Ca să-şi râdă mai 
târziu de ele. Cine nu poartă cu dânsul prin viaţă, 
mormântul unui asemenea jurământ? Alina Gabor şi-ar fi 
luat a doua zi sub brat, geanta de şcolăriţă, şi-ar fi parcurs 
mai departe drumul la şcoală şi îndărăt, ruşinată poate de 
nebunia de-o zi când a declarat războiu universului. 

Alina Gabor de-atunci. 

Dar din patul bolnavei în jâltul convalescentei, se ridicase 
altă Alina Gabor. 

Aceasta n-avea nevoie de nici un jurământ. Şi-l luase 
asupră-şi un demon vrăjmaş din ea; strecurat tiptil când 
luptase cu arătările şi chemările din delir. Îşi făcuse loc 
demonul acela, se instalase, alungase tot ce-a rămas din 
cealaltă Alina Gabor. Iar acum, în carnea ei, în fiinţa ei, trăia 
o putere streină şi îndârjită, duşmană cu tot universul. 

Boala cunoaşte asemenea crude minuni. Medicii semnează 
certificate de vindecare. Înscriu o isbândă. Nu observă că 
se îmbolnăvise un om şi că s-a ridicat din pat altul, care nu 
mai păstrează decât înfăţişarea exterioară a celuilalt. 

Astfel, jurământul copilăros, pactul cu duhurile 
răzbunătoare şi rele, căpătase altă fiinţă. Se identificase, se 
încorporase cu altă fiinţă. 


Alina Gabor din jâlţul dela fereastră, împreunase pe 
genunchi, mâini slabe şi lungi de convalescentă. Avea obraz 
străveziu de convalescentă. Sub ochi cearcăne violete, de 
convalescentă. 

În capotul roz-pal de flanelă moale înfăşurat pe sânii 
nubili, cu gâtul încovoiat ca vrejul unei flori ce se închide 
ostenită seara, arăta într-adevăr unei asemenea flori peste 
care este destul o suflare uşoară ca să se scuture. 

Dar sub această firavă aparenţă, dormita acum un duh 
învrăjbit al tuturor devastărilor, cum piroteşte moartea în 
praful închis în capsula de alamă a cartuşelor încărcate. Şi 
tot aşa, ca elementele destructive care n-au conştiinţa 
binelui şi a răului, nu ştiu dacă sunt bune sau rele, nu-şi 
cunosc puterea teribilă şi se deslănţuesc exterminând cu 
aceiaşi egală indiferenţă ceiace este bun şi ceeace este rău 
în cale; tot aşa aştepta în torpoare, să-şi împlinească noul 
destin. Un dangăt de clopot slăvea învierile primăverii, în 
aerul transparent şi sonor, de cleştar. Se întorceau pe 
stradă copii în straie curate, bătrâni cu părul alb pieptănat, 
gospodine care-au uitat pentru o zi grijile cele urâte şi 
triste; pe toate feţele se destindea o înseninare. 

— Cristos a înviat! 

Cu această întâmpinare se împăcau chiar duşmanii de eri. 

— Adevărat a înviat! Răsuna voios răspunsul, poate în 
amăgirea că împăcarea va fi pentru totdeauna. 

— Cristos a înviat! 

— Adevărat a înviat! 

Glasurile erau mai clare. Ochii mai buni. Chipurile 
omeneşti mai desanimalizate. Şi toţi păşeau mai elastic, ca 
spre o mare bucurie, la casele proaspăt spoite, la mesele cu 
feţe de zăpadă, la cozonacii cu miezul pufos şi la ouăle 
savant încondeiate spre admiraţia şi orgoliul copiilor. 

Peste oraşul unde dospeau uri şi pisme şi deşertăciuni şi 
suferinţe şi vrăjmăşii mărunte, trecuse boarea diafană a 
dimineţei să măture miasmele. Fluturase steag nevăzut de 
pace. Minunea era cu putinţă măcar pentru o zi. 


Numai în jâlţul dela fereastră, din morţi înviase o moartă 
mai moartă decât ar fi murit. 

— Duduie Alino... 

Convalescenta nici nu tresări la chemare. 

— Duduie Alino, tare nu-mi place mie când te văd pe mata 
aşa... Staaai nemişcată locului, parcă eşti coana Lenuţa, 
Dumnezeu s-o ierte!... Mai veseleşte-te oleacă de 
mândreţea de-afară, duduie Alino... De ce nu vrei să 
scoatem scaunu-n grădină? Te mai încălzeşte cel soare, că 
taaare-o mai îngheţat inima-n mata, ca într-un puişor 
pricăjit şi rămas de mama lui singur în cuib... Hai, duduie 
Alină, fă-te a zâmbi oleacă şi a te bucura... 

Alina Gabor privi în gol cu ochii neînsufleţiţi ai statuelor. 

Slujnica bătrână şi cu mintea cam slabă, ghicise mai mult 
cu instinctul obscur decât cu priceperea, ce departe de 
viaţa cea caldă e copila din jâlt. De astăzi dimineaţă îi dădea 
târcoale, cercând s-o ispitească la bucuriile simple ale 
tuturor. Venise să se mândrească cu cozonacii înalţi, cum 
abia îi mai putuse scoate pe gura cuptorului. Alina plimbase 
peste ei o privire inertă. Venise cu farfuria de ouă 
încondeiate sub şervet: 

— Duduie Alină, pentru mata m-am canonit eu toată 
noaptea dealaltăeri, doar-doar de m-oi apropia de 
meşteşugul bietei coanei Lenuta. Parcă te vedeam cu 
rochiţa scurtă, când erai numai atâtica şi băteai din 
mânuţe: „Măicuţă dragă, aista-mi place mia!... Pe aista să 
mi-l dai mia!” Ia-n te uită mata şi mai spune că nu seamănă 
cu încondeieturile de-atunci? Mai ţii mata minte? O aud pe 
coana Lenuta: „Vezi tu Alino-mamă, aista se chiamă „drumul 
pierdut”. 

Alina privise acum cu ochi mocniţi „drumul pierdut”. 

Atâtea drumuri sunt pierdute pe lume! 

— Poate vrei mata, un pahar cu lapte? 

— Nu... 

— Poate, o linguriţă de şerbet cu apă proaspătă? 

— Nici... 


— Poate vrei mata... 

— Nu vreau nimic, înţelege-mă! Nimic, nimic. Lasă-mă în 
pace! Du-te! 

Cuvintele sunaseră aspre, răstite, cum nu le mai auzise 
slujnica bătrână din gura copilei pe care o crescuse în 
braţe. 

Dar nu se dădu plecată. Îşi căută de lucru, fiindcă avea 
ideile ei. Nu se minunase chiar doctorul cel a toate ştiutor 
de această schimbare? Una era când a căzut la pat şi alta s- 
a ridicat. Numai că în-văţătura doctorului din cărţi, se 
opreşte la ce spun cărţile. lar cărţile lui nu pomenesc 
nimica despre puterea dedeochiului şi despre deslegarea 
dedeochiului. 

Baba Maria mormăia singură un descântec, prefăcându-se 
a orândui ramele de pe masă, pernele de pe divan, 
scoarţele de pe jos: 

— Fugi deochi dintre ochi, că te-ajunge, te soseşte şi amar 
te pedepseşte, mânia dumnezeiască, cu sabie de foc 
cerească. Să te duci, să piei, cum pier negurile când bat 
vânturile, cum piere roua la soare, cum piere spuma la 
mare...” 

— N-ai plecat, Mario? 

— Îndată, duduie Alino. Îndată, mă duc. 

— De-a fi Alina deochiată de fată mare; să-i crape ţâţele, 
să-i curgă sângele, ibovnicu să-şi urască, buzele să-i 
plesnească. (Asta-i pentru fetişoara ceia care tot a venit pe 
aici de când a căzut duduia Alina la pat, de-i zice Leonora 
Luca! 

— Gândi baba Maria). De-a fi deochiată de femeie măritată 
să-i crape ţâţele, să-i curgă laptele, să-i moară copilul de 
foame şi s-o urască bărbatul. (Asta-i pentru cucoana 
Directoare şi pentru căpităneasa care m-a lăsat cu tablaua 
de ceaiu în prag!) De-a fi deochiată de bărbat neînsurat: să- 
i crăpe mâini-e, să-i curgă sângele, ibovnica să-l urască, 
ochii să-i plesnească. (Asta-i pentru mucosul cel cu 
uniformă de ilev care roade trotuarul din faţa casei şi 


pentru sublocotenentul cel cu cravaşă şi pentru domnul 
Titişor care-a încercat să-mi pună în palmă neruşinatul o 
scrisoare şi un bacşiş!) De-a fi deochiată de fete mărunţele 
şi băieţi mărunţei: să le crăpe călcâele, să le curgă sângele, 
să nu mai deoache fetele. (Asta-i pentru toate plodurile 
târgului, câte-au scornit că duduia Alina seamănă bucăţică 
ruptă cu o madamă din cele care joacă pe pânză!) Sai 
deochi dintre ochi, din faţa obrazului, din măduva osului, 
din ochi, dintre ochi, dintre gene şi sprincene, să te duci, să 
te tot duci, unde popa nu toacă, unde fata nu joacă, unde 
cocoşii nu cântă, unde calul nu nechează, unde mâţa nu 
miaună; să te duci la fata lui Ler împăratu, că ţi-a pus masă 
întinsă, cu făclii aprinse...” 

— Mario, pleacă odată...! 

— Acuma m-am dus, duduie Alină... 

Şi continuă: 

— Cu pahare pline, şi mâncări de cele bune, şi pe Alina s-o 
laşi curată, luminată, de boală uşurată, cum Maica Precista 
a lăsat-o, cum e aurul de curat, ca soarele din senin, amin!” 

Baba Maria făcu semnul crucii spre jâltul Alinei, apoi cu 
sufletul uşurat se îndreptă spre uşă. Nu simţise asupră-i 
privirea sfredelitoare şi rea, pe care de altfel, nici n-ar fi 
recunoscut-o. 

— Mario, ia vino îndărăt puţin... 

— Îndată, duduiţă dragă... Ce pofteşti mata? 

Ochii spălăciţi se luminaseră; sbârciturile mărunte ale 
obrazului se învăluraseră încă mai mult într-un început de 
surâs bucuros. Nu-şi închi-puise nici ea că puterea 
descântecului avea să se arate atât de repede. Glasul Alinei 
îi păruse schimbat, bun; glasul moale al copiliţei pe care o 
ţinuse în braţe. 

— Câţi ani ai tu Mario, de când eşti la noi? Întrebă Alina. 

Bătrâna îşi duse degetele slăbănoage la gură şi închise 
ochii, în-cordându-şi amintirea să poată socoti: 

— Să tot fie ca la vre-o douăzeci de ani, duduie Alino. 
Douăzeci trecuţi, că eram slugă veche, de doi ani, când ai 


venit mata pe lume... 

— Şi mai înainte spunea măicuţa, că al slujit tot în familia 
noastră. Câţi ani? 

— La cucoana mare la leşi, înainte de-a se prăpădi. Tot ca 
la vre-o douăzeci de ani. laca, socoteala asta nu mi-o dat în 
cap s-o fac până acuma, duduie Alino! Patruzeci de ani, de 
când tot pe lângă casele dumneavoastră am trăit!... Pe 
coana Lenuţa am văzut-o crescând. Am urmat-o la 
gospodăria dumisale. Am văzut-o necăjindu-se şi plângând, 
fiindcă Dumnezeu să mă ierte, că vorbesc aşa despre-un 
odihnit de mult întru Domnul - dară conu Jănică nu merita 
asemenea femee. Prea o mai chinuit-o şi prea o mai lăsat-o 
singură... Pe urmă s-o dus şi el, s-o stins şi coana Lenuta... 
Eu am rămas ca un câine credincios... 

— Şi ai fost mulţumită întotdeauna la noi? Continuă 
interogatorul Alina, cu o blândeţe perfidă. 

— Cu aşa stăpâni, vezi şi mata duduie, că nici n-am băgat 
de sea-mă când au trecut anii! 

Alina privi printre gene bătrâna în straie curate de Paşti: 
fustă creaţă, cămaşă albă cu fluturi, ghete înalte cu vârful 
de „glanţ” şi cu potcoave de alamă. După patruzeci de ani, 
baba Maria rămăsese fidelă portului din satul ei, cum venise 
să se tocmească fetişcană abia ieşită la horă. 

— Ceva ai pus de-oparte Mario, după patruzeci de ani de 
slugărit? 

— De ce mă mai întrebi mata duduie Alino, că doară ştii!... 
Ba i-am dat banii lui frate-meu să-şi plătească pământul. Ba 
am ajutat-o pe soră-mea să-şi facă şi dânsa un bordeiu de 
casă, când s-o măritat. Aceste, în anii dela început. Pe urmă 
au început să vină nepoţii... Mă tocmisem, zic: în doi-trei ani 
să-mi fac şi eu oleacă de zestre şi să mă aciuiez la casă de 
gospodar. Dac-am văzut că pot trăi şi aşa, mi-am spus că 
aveţi să mă păstraţi până ce m-o strânge Dumnezeu... Şi m- 
am mulţămit să fiu de ajutor altora... La ce s-adun eu? 
Pentru mine deacuma, sapa şl lopata. Asta o spuneam şi lui 
nepotu-meu Gligore, când o venit astăvară să-mi ceară 


chipurilea un împrumut, să-şi mărite şi el fata... Că acuma şi 
nepoţii mei de soră şi de frate, au fete de măritat. l-am dat. 
I-am adus coanei Lenuţa bisacteaua dumisale pe genunchi, 
o scos banii şi m-o socotit pe trei ani. Acolo punea dumneaei 
leafa mea laoparte, lună cu lună. Mi-a dat şi i-am dat. Mă 
întreba chiar, coana Lenuţa: „Bine Mario, tu nu ţii nici o 
socoteală? Nu iei nici o chitanţă ceva când dai în dreapta şi- 
n stânga?” Am răspuns: „Parcă mata ai luat chitanţe, când 
ai plătit angaralele de pe urma lui conu Jănică, fie-i iertate 
păcatele că de păcătuit a păcătuit destul...!” Şi n-a mai zis 
nimic. Ce să mai zică...? 

— Aşa dar în afară de leafa de astăvară până acum, nu mai 
ai nimic, nimic, Mario? 

— Că nici aceia n-o am întreagă. N-am luat eu pe cinci 
luni, să împlinesc banii altui nepot, pentru cal, de face 
armata la călăraşi cu schimbul...? 

Alina Gabor păru că meditează o hotărâre - desigur bună 
şi blândă, după cum o arăta chipul înseninat, cu o uşoară 
îmbujorare de viaţă în obraz. Bătrâna o privea cu ochi de 
câine credincios. Nu-şi putu stăpâni întrebarea care-i stătea 
pe buze: 

— Şi de ce mă întrebi mata, toate aieste, duduie Alino? 

— Te întreb, Mario, fiindcă avem să ne despărţim. Nu mai 
am nevoie de tine... 

— Ce spui mata, duduie dragă? Cum îţi vine matale să te 
gândeşti la aşa ceva? 

Baba Maria nu-şi credea auzului. Se rezemase cu mâna de 
masă. 

— Nu mai am nevoie de tine! Repetă Alina. Peste 
cincisprezece zile, îţi dau drumul... N-am nevoie, fiindcă nu 
vreau să am în casă stăpân. i-am spus adineori să mă leşi 
singură, să pleci. Tu faci cum ştii. Eu nu sunt mama. 

Într-adevăr, Alina nu mai avea nimic din blândeţea şi din 
privirea Elenei Gabor. Cele din urmă cuvinte le rostise cu o 
bucurie crudă, streină poate de cealaltă Alina Gabor care a 
fost, dar cu o bucurie întreagă cum nu mai cunoscuse. Şi tot 


cu aceiaşi satisfacţie crudă, privea la bătrâna împleticită 
lângă masă, în straele ei curate de sărbătoare. 

— Asta nu-i o glumă ca pentru asemenea zi, duduiţă Alino! 
O dojeni cu blândeţe sluga. 

— Nici nu glumesc şi nici n-am poftă să stau de vorbă. Am 
hotărât! Nu mai am nimic să-ţi spun. Acum, te rogsămă 
leşi singură! 

Sluga bătrână vru să se apropie să mai spună ceva, să 
ceară o explicaţie pe care n-o găsea mintea ei slabă şi 
ostenită. Dar ochii Alinei o ţintuiră pe loc. Nu mai văzuse 
niciodată asemenea privire. Era ca o privire dintr-o lume de 
dincolo, cu o voluptate a răului, feroce şi triumfătoare. Alina 
Gabor îşi încerca puterile. Se dovedeau mai tari decât le 
crezuse, tocmai fiindcă îi îngăduiau să meargă până la 
capăt într-o cruzime inutilă, nedreaptă şi absurdă. O înfioră 
delicios puterea aceasta nouă, care îi galvanizase trupul 
istovit de boală. Se ridică singură din jâlţ. Nu se mai clătina. 
N-avea nevoie să se mai sprijine. Avea nevoie numai să 
cerceteze de mai aproape spasmul sbârciturilor de pe 
obrazul babei Maria în începutul de plâns care nu se 
elibera, fiindcă, lacrimile bătrânei demult erau sleite. Aşa 
dar există într-adevăr şi o voluptate a răului? A împărţi în 
jurul tău durere, nedreptate, desnădejde, panică, plâns, 
poate fi o putere? Până acum se aflase de cealaltă parte, a 
celor pentru care lotul vieţii e durerea, nedreptatea, 
desnădejdea şi plânsul. Ce arzătoare plăcere, să te simţi 
deodată, dincoace! Ochii spălăciţi ai bătrânei, implorau 
mila. Un cuvânt care să curme joaca sălbatecă. 

Alina Gabor o privi de sus, mai naltă, cu umerii îndreptaţi, 
cu o cută proaspătă de neîndurare, între sprincenele 
subţiate şi arcuite spre frunte: 

— Ce mai aştepţi? Am spus că vreau să fiu singură. Mi se 
pare că eu sunt stăpână aici! Nu? 

— Duduie Alină, gemu baba Maria, plecându-se să-i sărute 
mâna. Duduie Alină, e păcat într-o zi ca asta... E păcat... 


— Pentru mine nu există nici un fel de păcat. Haide, curăţă 
locul înaintea mea... 

Sluga plecă să se căineze singură în bucătărie, printre 
cozonacii şi ouăle roşii, pregătite pentru sărbătoarea cea 
mare a înfrăţirii şi a iertărilor şi a tuturor învierilor. 

Alina Gabor rămase în faţa oglinzii, să-şi plivească 
sprincene demonice de Vamp. Fredona voioasă. Începea să 
trăiască. Viaţa mai avea pentru ce fi trăită. 

Aşa o găsiră; doctorul, tanti-Aglăiţa şi Papalugo- 
proboscidiensis. Se înţeleseseră din ajun să-şi dea cu toţii o 
jumătate de ceas din această zi, copilei orfane, singură şi 
abia ridicată din pat, după boală. Aproape două săptămâni 
făcuseră cu schimbul la căpătâiu. Se aşteptau s-o găsească 
în jâlţul dela fereastră, cerând soarelui căldură şi înviorare, 
cum se desmorţesc gâzele după o noapte de brumă. Alina 
Gabor îi întâmpină în prag, cu o siguranţă de gazdă mult 
încercată, care îndată îi nedumeri 

— Hristos a înviat, Alino, copilă! Făcu începutul, tanti 
Aglăiţa. 

— Cam exagerezi, duduie Alino! O mustră doctorul. Ţi-am 
spus să mai stai liniştită măcar câteva zile... 

— M-am gândit să-ţi aduc câteva flori, Gabor! Rosti şi 
Papalugo proboscidiensis, căutând din ochi un vas pentru 
ele. 

Alina Gabor i le luă din mână şi le svârli nepăsătoare pe 
masă, fără să arate nici un fel de încântare pentru această 
delicată atenţie a profesoarei. Se întoarse spre doctor, şi la 
dojana lui, replică ridicând sprincenile cu o mirare 
batjocoritoare: 

— Exagerez, domnule doctor? Nu-i nici o mirare. Am 
învăţat să exagerez dela alţii... Dela dumneavoastră, de 
exemplu. 

— Ce vrei să spui, copilă? Întrebă tanti Aglăiţa, aşezându- 
se pe scaun şi punându-şi geanta burduhoasă pe genunchi. 
Despre ci fel de exagerare îi vorba? Cu ci oare am exagerat 
noi? 


— Cu mine, doamnă Costăchescu. Odată când mi-aţi 
atribuit ceia ce nu meritam. Ştie ceva despre aceasta 
domnişoara de română... Şi altădată, aţi exagerat acum, 
decând sunt bolnavă... V-a apucat mila... Prea târziu, 
doamnă Costăchescu. 

Tanti Aglăiţa, doctorul şi Papalugo proboscidiensis se 
priviră cu mirare, cu nelinişte şi cu oarecare nemulţumire. 
Faţă de gândul bun cu care veniseră, socoteau că li se 
cuvine altă primire. 

Alina Gabor surâse scuturând cârlionţii blonzi. Se instală 
în jâlt, picior peste picior, fără să-şi învelească pulpele goale 
sub pulpana capotului. Tanti Aglăiţa se uită cu desaprobare. 
Surâsul Alinei se prefăcu în râs deplin. 

— Văd că nu găsiţi nimic de spus! Ceiace înseamnă că am 
dreptate.!... 

Dădu capul pe ceafă şi încrucişa braţele pe sâni, rotind 
privirea ironică la toţi trei. 

— Alino, copilă, eu cred că mai ai nevoie di vacanţă, două- 
trii săptămâni! Constată tanti Aglăiţa. Ce zici doctore? Văd 
o stare di nervi, care nu-mi place. 

Doctorul vru să intervină. Dar Alina nu-i lasă cuvântul. 
Spuse, jucând neglijent pantoful în vârful degetelor de la 
piciorul ridicat; părând atentă numai la această joacă: 

— Nici nu e vorba aci, doamnă Costăchescu, de ce vă place 
şi de ce nu vă place... Cât am fost eleva dumneavoastră, 
da... Mi se pare că am căutat să fac ce vă place. Acum a 
venit vremea să fac şi ce-mi place mie. E simplu. Nu? 

Doamna Aglăiţa Costăchescu strecură o privire furişă de 
înţelegere doctorului: „Aveai dreptate... Boala i-a lăsat ceva 
la cap”. 

Alina râse din nou, fără nici o reţinere: 

— Nu vă mai uitaţi la domnul doctor, doamnă Costăchescu. 
Am înţeles privirea... Boala nu mi-a lăsat nimic la cap. M-a 
deşteptat. Şi a făcut să-mi crească unghii. Priviţi ce unghii, 
doamnă... 


Întinse amândouă mâinile subţiri, cu unghiile lungi şi 
ascuţite. 

— Mi-a dat unghii şi acuma învăţ să sgârii. 

Tanti Aglăiţa se ridică de pe scaun şi părăsindu-şi geanta 
să-i rezerve locul ca în compartimentele de tren, veni lângă 
Alina Gabor. Îi cuprinse tâmplele în palmele ei late şi 
asudate: 

— Copilă-copilă! Întăleg ci să pitrece în sufletu tău... Ai 
fost on copil chinuit. Ai rămas sângură. Viaţa o muşcat din 
tini prea divreme... Dară să mulţămeşti Domnului că toate 
au trecut. După cum ni vezi în jurul tău şi după cum ai mai 
văzut că au sărit şi alţii - colegele tale, doamna Directoare - 
poţi spune că toate au sfârşit cu bine. Şi poţi spune că mai 
este pe lume înţelegere şi blândeţe... 

Alina Gabor îşi desprinse fruntea din palmele tanti-Aglăitei 
ca de sub o atingere silnică. Cu privirea micşorată printre 
gene, o măsură din tălpi până în creştet. Şi întrebă cu 
răceală: 

— De ce nu staţi jos, doamnă Costăchescu? E un scaun 
vechiu, dar solid. 

Papalugo proboscidiensis îşi pipăi nasul violet ca moţul 
curcanu-lui. Simţea crescând în ea o îndreptăţită indignare. 
Alergase emoţio-nată când a aflat despre boala Alinei 
Gabor. Venise mânată şi de o mustrare. Aproape două 
săptămâni îi veghiase la căpătâiu, făcând schimb cu doamna 
Costăchescu şi cu vre-o câteva eleve. Cu o înverşunare care 
uimise colegele din cancelarie, luptase să-şi răscumpere 
prigoana asupra acestei copile, în care văzuse o victimă a ei 
şi a altora. Se depăşise pe ea însăşi. Se simţea mai 
umanizată. Chiar notele din catalog, făcuseră un salt de 
două puncte. lar impertinenţa Alinei Gabor, îi dovedea că 
dreptate a avut atunci, nu acum. Atunci când o socotit-o o 
copilandră cutezătoare, cu privirea şi mutra confecţionată 
după modelul eroinelor sfruntate de film. Papalugo 
proboscidiensis regretă cele două săptămâni. Se hotări 
îndată după sfâr-şitul vacantei, să coboare notele din 


catalog la vechiul nivel. Şi se miră cum s-a lăsat înşelată 
atât de uşor. 

Nu mai mai avea ce căuta aci. Se ridică: 

— Mie să-mi daţi voie să plec... Gabor Alina, înainte de 
plecare, ţin însă... 

Tanti Aglăiţa îi reteză vorba, agitându-se pe scaun atât cât 
îi permitea rochia nouă, de sărbătoare, care o strângea 
subsuori: 

— Ce fel de vorbă-i asta, soro? Unde pleci? Cu noi ai venit, 
cu noi ai să pleci. 

Apoi, întorcându-se spre Alina, cu glasul blând: 

— Copila me, văd o neînțelegere şi o nervozitate, care mie 
îmi place, să le dau pe socoteala bolii... Am venit tustrei, 
fiindcă aşa am crezut de datoria noastră. Ne-am lăsat casa, 
neamurile şi prietenii pentru un ceas, fiindcă te-am ştiut 
singură într-o zi ca aceasta. După cum te aud vorbind şi te 
văd purtându-te, aş avea drept să spun că rău am făcut. N-o 
spun. Mai digrabă te compătimesc... Vai de fiinţele care 
fierb în ele. Eu nu te văd aşa copilă... Are să-ţi treacă, şi ai 
să vii singură să ne-o spui... 

— Adică să-mi cer iertare? 

— Şi asta. Di ce nu? 

Alina Gabor hohoti, cu râsul ei nou şi strein: 

— Haha! Şi asta! De ce nu? Aşa dar eu să-mi cer iertare? 
Probabil să merg şi să cad în genunchi, înaintea domnului 
Alexandru Negoianu, ca să mă ierte, pe mine, nu? Să cad în 
genunchi înaintea doamnei Cleopatra Negoianu, ca să-mi 
cer iertare, eu, nu?... Ce simplă e viaţa, doamnă 
Costăchescu!... Înainte de a-mi cere atâtea iertări la atâţia, 
ţin să vă spun doamnă Costăchescu, că am înaintat o 
plângere la Minister. Am cerut anchetă. Ca să se 
dovedească de ce şi cine are de implorat vre-o iertare. 

Minţea. Nu înaintase nici o petiție şi nu ceruse nici o 
anchetă. Dar se gândise în aceiaşi clipă că va face-o 
neapărat, mâine, acuşi chiar, după ce vor pleca toţi. 


Geanta doamnei Aglăiţa Costăchescu lunecă de pe 
genunchi. Exclamă cu o neîncredere aproape rugătoare: 

— N-ai făcut asta, Alina!... N-ai putut tu să ne faci asta...! 

— De ce nu? 

Alina Gabor îşi privea unghiile, poate ca să măsoare cât au 
crescut. 

— De ce nu? Repetă întrebarea, ridicând ochii şi uitându- 
se pe rând, la doamna Aglăiţa Costăchescu şi la doctor. Nu 
aveam dreptul s-o fac? O „creatură” e capabilă de orice. O 
ştie sper, acum, şi doamna Cleopatra Negoianu. 

— Dar duduie Alino, interveni doctorul, mi-ai promis că leşi 
chestiunea aceasta pe seama noastră... 

Alina întinse unghiile sub ochii doctorului, ca să le vadă şi 
el cât de lungi şi ascuţite au crescut. 

— Am promis? Aţi vrut să-mi smulgeţi promisiunea. N-am 
spus nici da, nici nu. Şi m-am hotărât să răspund: nu! Cu 
atâta mai mult, nu, cu cât am văzut cu părere de rău 
domnule doctor, că nici pe dumneata, nici pe doamna 
Costăchescu, nu v-au adus aci două săptămâni mila de 
mine... Am fost atâta de proastă un moment s-o cred. Am 
înţeles însă că aveaţi de apărat altceva... Evident. Alina 
Gabor e slabă, e singură pe lume, nu s-a făcut vinovată cu 
nimic... Până acum două, săptămâni n-a strivit o furnică sub 
talpă. Logic e ca ea să plătească. Aşa e domnule, doctor? 
Aşa e doamnă Costăchescu...? 

— Dar, Alino... 1 

— Dar, duduie Alino... 

Alina Gabor nu voi să asculte nici spusele doctorului, nici 
ale tanti Aglăitei. Continuă: 

— Numai că v-aţi înşelat. Alina Gabor nu e atât de slabă, 
cum o credeţi. Nici atât de proastă... 

Doctorul îşi muşca buzele. Doamna Aglăiţa Costăchescu 
transpi-rase şi nu găsea batista. Papalugo proboscidiensis 
îşi lungise nasul violet între degete, încât dacă i-ar fi dat 
drumul deodată, ar fi plesnit poate ca elasticul de jartiere. 


La orice s-ar fi aşteptat toţi, în afară de această rezistentă. 
Doctorul semnase un certificat, după inspiraţia doamnei 
Aglăiţa Costăchescu. Amândoi, timp de două săptămâni, 
isbutiseră să potolească în oraş toate svonurile şi să reducă 
episodul teatral, cu degetul doamnei Cleopatra Negoianu 
urmărind crima pe scările locuinţei directoriale, la un dublu 
acces de nervi: al unei şcolăriţe cu sănătatea sdruncinată 
de nenorociri familiare şi a unei directoare cu sănătatea 
sdruncinată de surmenajul excesiv şi notoriu. lar cum 
medicul era un fel de providenţă a sărmanilor şi doamna 
Aglăiţa Costăchescu, alta; cum se bucurau de o neştirbită 
reputaţie de cinste şi de cumsecădenie, versiunea lor 
căpătase îndată deplină crezare. Adevărul rămăsese închis 
între cinci oameni. Îl socotiseră, măcar patru din ei, 
pecetluit pentru totdeauna. 

Şi deodată înverşunarea neaşteptată a acestei copilandre, 
răsturna tot ce-au clădit pe fragile temelii în nisip - mai 
mult încă: îi divulgau complici la o mârşavă măsluire a 
faptului hidos, aliaţii lui Săndel Negoianu, călăii unei 
victime fără apărare. 

O anchetă, însemna isbucnirea scandalului cu proporţii 
crescute. Acum, n-avea să mai zdruncine numai faima 
binemeritată a doamnei Cleopatra Negoianu, a liceului 
Elena Doamna, a profesoarelor cu atât de maternă 
solicitudine pentru soarta şcolăriţelor; victime solidarizate 
din senin sub aceiaşi pestilenţială împroşcare a lacomei 
curiozităţi şi a oprobiului. Avea să stigmatizeze fără putinţă 
de iertare, doi oameni care toată viaţa au săvârşit numai 
binele: au slujit numai adevărul. Târgul îi cunoscuse aşa. Îi 
crezuse aşa. Îi respectase aşa. O brutală demascare ar fi 
venit să-i arate ceiace n-au fost, dar nu mai permitea nici o 
subtilă explicare: două ipocrizii coalizate să se năpustească 
asupra unei sărmane copile. 

Judecata cu care doamna Aglăiţa Costăchescu biruise 
rezistenta doctorului, se întorcea asupra amândoror. Caşi 
Costică Bărbăceanu, după faimoasa pătăranie de pe 


vremuri, aveau să poarte toată viaţa un ponos nemeritat. „A 
furat un ceas? I s-a furat un ceas?” În orice caz, rămâneau 
amestecați într-o chestiune urâtă şi turbure. 

— Alino-copilă, n-aş fi crezut aceasta de la tine! Suspină 
tanti Aglăiţa. 

— Nici eu dela dumneavoastră, doamnă dirigintă şi 
domnule doctor! Răspunse prompt Alina. 

— Aş dori, duduie Alină, să-ţi explic, reluă doctorul. Totul a 
fost ca să te cruţăm de curiozitatea odioasă a lumei... Crede 
un om bătrân, care nu s-a făcut în viaţă vinovat de nici o 
faptă urâtă... Un om cu o tristă experienţă, duduie Alino. Ca 
să aperi dreptatea şi binele, e nevoie adesea să apelezi la 
minciună şi la făţărnicie... Noi am vrut să te apărăm... 

— Pe mine? Ciudată apărare!... Poate pe doamna 
Cleopatra Negoianu vrei să spui, domnule doctor. Poate pe 
domnul Alexandru Negoianu. 

— Şi pe aceştia. Trebuie să recunosc. 

— Ceiace era de demonstrat, domnule doctor. Şi nu m-ar 
sur-prinde să aştepţi dela mine recunoştinţă, domnule 
doctor... Pentru un om care se oferise cu atâta generozitate 
să-mi slujească de ocrotitor şi părinte, nici nu se putea o 
mai deplină confirmare a acestor foarte, foarte 
mărinimoase intenţii... De acolo, de sus, unde e mama, dacă 
le vede acestea toate, domnule doctor, sunt sigură că te 
binecuvintează... Când a închis ochii, ultimile cuvinte au 
fost pentru dumneata; nu? Rugându-te să-mi porţi grija, să 
ai milă de o vietate singură pe lume, ca mine... Cred că 
sufletul ei e liniştit acum. M-a lăsat pe mâini bune, domnule 
doctor...! 

„Ciudat! 

— Constată tanti Aglăiţa - agresivitatea aceasta a făcut-o 
mai inteligentă. Inteligentă şi elocventă. Nu mai recunosc 
fetiţa molâie şi timidă, din banca de mijloc, cu note 
mijlocii...” „Ciudat! 

— Gândi doctorul - cea mai bună intenţie e mult mai greu 
de explicat şi de justificat ca o faptă rea. Acum abia, după o 


viaţă întreagă, îmi dau seamă, de ce inocenţii se apără mult 
mai stângaci decât adevărații criminali şi ce ce au existat de 
când e lumea atâtea erori judiciare...” „Ciudat! 

— Descoperi Papalugo proboscidiensis torturându-şi 
apendicele olfactiv - pe cât de nesuferită mi-a redevenit 
copiliţa aceasta, pe atât trebuie să recunosc că toate 
aparențele sunt în favoarea ei. Are dreptate, are dreptate... 
E scandalos în ce cumpănă strâmbă, atârnă mai greu în 
totdeauna dreptatea...” 

Alina Gabor încrucişase braţele din nou pe piept şi cu un 
surâs răutăcios, savura panica din ochii doctorului şi ai 
doamnei Aglăiţa Costăchescu. 

lar puterea nouă şi crudă din ea, avea de ce să fie 
satisfăcută. Tanti Aglăiţa îşi lăsase ginerii, nurorile şi nepoţii 
acasă, aşteptând-o cu masa întinsă, cum se cuvine să fie 
prăznuită o asemenea zi într-o familie cuvioasă. Îşi adunase 
ca o cloşcă puii împrejur. În fiecare primăvară, sărbătoarea 
aceasta a Paştelor, însemna pentru dânsa o justă 
recompensă a unei vieţi de trudă şi de ispravă. Se rupsese 
pentru un ceas, de toţi şi de atmosfera înseninată de-acasă, 
să dăruiască puţină blândeţe unei orfane pe care o 
adoptase în inima ei. Toată lumina se împâclise deodată. Îi 
păru totul inutil şi respingător. Nepoţii în straele noui, 
întrecerea lor să ciocnească ouăle cu bunicuţa, darurile pe 
care le pregătise. Nu era decât o răufăcătoare bătrână: 
complicea lui Săndel Negoianu. Peste câteva zile tot târgul 
va cunoaşte-o aceasta, şi în toţi ochii trecătorilor câţi îşi scot 
pălăria până la pământ pe stradă, de la prefect până la 
calfele „Frizeriei Moderne” va citi aceiaşi batjocoritoare 
întrebare: „Aşa dar şi dumneata...?” 

Doctorul era invitat la prieteni vechi, ca un burlac bătrân 
ce se afla, fără familie apropiată, împărtăşindu-şi agoniseala 
şi sufletul între câţiva nepoți crescuţi la învăţătură pe 
cheltuiala lui şi între nevoiaşii târgului, care-i băteau la uşă 
nu numai pentru ca să-i ceară tămăduirea bolilor trupeşti. 
La prietenii aceştia îşi avea locul de cinste, în capul mesei. 


Toţi îl înconjurau cu respect; se întreceau să-i ghicească din 
ochi dorinţele; tăceau când lua el cuvântul. Nu odată 
apelaseră la dânsul ca la un ultim şi definitiv arbitru, în 
gâlcevi de familie, în învrăjbiri politice care depăşeau 
măsura. Mâine toţi vor şti că a semnat un certificat 
mincinos, pentru a acoperi mârşavnica faptă a unei 
haimanale nărăvite ca Săndel Negoianu. Şi în orice caz, faţă 
de jupân Sănducu, va apărea tuturor o canalie încă mai 
ipocrită, fiindcă acela cel puţin nu-şi ascunde purtările şi nu 
încearcă să le scuze, pretinzând că „omul e nevoit să 
recurgă adesea la minciună şi la făţărnicie, pentru a apăra 
dreptatea şi binele”. 

— Nu mai rămâne decât să-i trimitem o depeşă lui Stroe 
Bârlădeanu! Se acăţă tanti Aglăiţa de o ultimă speranţă. Să 
vedem ce-are să spună şi el. 

Alina Gabor, surâdea, admirându-şi unghiile. 

— Depeşaţi, dacă n-aveţi ceva mai bun de făcut. Deşi, aş fi 
şi eu curioasă să-l aud interesându-se de altceva, în afară 
de irigaţiile, canalizările şi electrificările lui. 

— Haidem, doctore! Copila asta şi-a pus în gând să ne 
scoată duhul din noi... 

— Dece, doamnă dirigintă? Se apără Alina Gabor, 
micşorându-şi privirea ironică printre gene. Ca să scoţi 
sufletul cuiva, trebuie să-l fi avut mai întâi. Eu nu fac altceva 
decât să mă apăr... Aşa cum mă aflu, singură şi cu puterile 
mele puţine. 

Din uşă, doamna Aglăiţa Costăchescu se mai întoarse, 
gesticulând cu geanta de piele, atât cât îi îngăduia bluza 
strâmtă subsori. 

— Asta n-am s-o uit niciodată, Gabor Alina. 

— Nici eu, doamnă. 

— Mi se întâmplă întâia şi ultima oară... 

— Şi mie, doamnă, tot aşa mi se întâmplă întâia şi ultima 
oară... 

Papalugo proboscidiensis, vru să adaoge un cuvânt decisiv. 
Nu-l găsi. Se mulţumi să păşească demn, pipăindu-şi 


trompa violacee de unde refuza să ţâşnească un citat 
celebru. 

— Petrecere frumoasă! Le ură Alina din urmă. 

— Zău, doctore, Dumnezeu să mă ierte că vorbesc într-o zi 
ca asta, de Paşti. Dar aş pune mâna pe cruce, că o intratun 
demon în ea!... Mărturisi pe stradă, tanti Aglăiţa, făcându-şi 
vânt cu geanta să-şi sbicească sudoarea de pe obraz. 

Doctorul nu răspunse. Se gârbovise încă mai tare. Toată 
lumina soarelui era painjenita şi cenuşie. 

CAPITOLUL II. 

Alb şi negru. 

Stroe Bârlădeanu răspunse telegramelor cum era de 
aşteptat: „Sosesc în curând. Obţineţi amânarea”. 

STROE. 

În iremediabila sa confuzie, înţelesese fără îndoială că e 
vorba despre vre-un proces cu unul din numeroşii creditori, 
grăbiţi să-l despoaie de ultimile porţiuni de pământ 

— La un asemenea zevzec, „în curând” poate să 
însemneze peste o lună sau un an! Se căina doamna Aglăiţa 
Costăchescu, înfăţişându-se la doctor cu telegrama în mână. 

Doctorul scoase altă telegramă din buzunar şi o întinse 
fără nici o explicaţie. 

Doamna Aglăiţa Costăchescu, citi: „Răspundeţi când 
înmormântarea. Preferabil fixaţi aceiaşi zi procesul. Timpul 
preţios”. 

STROE 

— E nebun complect! Gemu, tanti Aglăiţa. Trebuie băgat 
numai decât la balamuc. 

Doctorul se apără ca de-un roiu de viespi: 

— Ba, mă rog! Nu m-aş mai amesteca în ruptul capului... 
Mi-e destul. Şi, pe urmă, în orice caz e un nebun care nu 
face nici un rău nimănui. Pe când cuminţii şi chibzuiţii, ai 
cam văzut coană Aglăiţă, unde ajung cu generoasele lor 
intenţii şi cu înţeleapta lor chibzuinţă. 

Doamna Costăchescu înghiţi imputarea ca o găluşcă, cu 
noduri. Confiscă telegrama şi o depozită în turbinca sa 


celebră, printre chei, cutii şi degetare. 

— Ei, ce ne facem? Întrebă. 

— Aşteptăm... 

Răspunsul resignat al doctorului, îi păru o capitulare prea 
laşă şi prea grăbită. 

— Eu mai dau o telegramă. Iar dacă nu vine în două zile, 
mă duc eu acasă să-l aduc pachet. 

Coana Aglăiţa întinsese un brat de atlet în spaţiu, 
susţinând suspendat de un guler imaginar un Stroe 
Bârlădeanu invizibil. Mişcare elocventă, dovedind cum l-ar 
înşfăca ea pachet, să-l predea poate di-rect unei case de 
sănătate. De patru zile nu-şi mai găsea odihnă. Cheltuia 
atâta energie, câtă n-ar fi produs niciodată, niciuna din 
turbinele lui Stroe Bârlădeanu. 

— Mă duc să mai încerc la Cleopatra! Anunţă. Dacă aş 
convinge-o să renunţe zăce mânuţi la amor-propriu şi să 
meargă dânsa personal la încăpăţânata ceia di copilă, sânt 
sigură că toată povestea s-ar isprăvi. 

Doctorul strânse din umeri, lăsând evenimentele să se 
desfăşoare după logica lor. Doamna Costăchescu porni 
gâfâind pe trotuarele care se încovoiau sub paşi, să opună 
ea singură, pieptul opulent destinului. 

Spre surpriza tuturor însă, Stroe Bârlădeanu sosi chiar a 
doua zi. 

Debarcă dintr-un docar preistoric, cu un geamantan nu 
mai puţin vrednic de muzeele arheologice, în care peste 
halat, papuci şi calota neagră, trântise un vraf de memorii, 
dosare, planuri şi proiecte. 

Peste noapte se lămurise şi găsise îndestul de nostimă 
încurcătura cu telegramele. Le amestecase în sertar. 
Răspunsese la telegrama de astăiarnă, care vestea moartea 
Elenei Gabor şi îl chema la înmormântare. Îşi adusese 
aminte după ce-a dat drumul răspunsului, nu numai că a 
fost la înmormântare, dar că de atunci, de două ori a mai 
venit în oraş: odată pentru a prelua dela tribunal nişte 
socoteli de tutelă ale minorei Alina Gabor, a doua oară când 


Alina căzuse bolnavă. După această scurtă străfulgerare de 
lumină, noţiunea timpului, a spaţiului şi a oamenilor, se 
eclipsase din nou. Pe drum se întrebase fără să găsească 
răspuns, ce caută el în docar, în loc să stea la datorie, la 
planurile şi proectele care nu mai îngăduiau întârziere. 

De trei ori, dăduse poruncă vizitiului: 

— Întoarce! Hai acasă. Nastasă! 

Vizitiul deprins cu asemenea stăpân, dăduse biciu cailor, 
mânând mai departe: 

— Bine, coane Stroe. Lasă că întoarcem noi... N-avea mata 
grijă, tot acasă avem s-ajungem. Mai bine, bagă mata de 
seamă să nu cadă Ursuleţ. Mai suflă? 

Stroe Bârlădeanu pipăise docil, în sac. 

— Suflă! 

— Ei, atuncea-i bine! Îl asigurase vizitiul. 

Iar Stroe Bârlădeanu se înseninase şi el, dacă sluga îi 
garanta după aceste indicii misterioase că „atuncea-i bun 
Ursuleţ era un căţălandru de stână, cenuşiu, flocos, cu 
ochii încă apoşi şi mirosind a zăr. Fiu incestuos al celor doi 

câini: Nevăstuica şi Dolofan, care vara trecută ţinuseră 
tovărăşie Alinei Gabor în plimbările ei prin fânețe, lanuri şi 
poeni, fusese băgat întrun sac şi era transportat astfel în 
oraş, după ideia vizitiului: 

— Să-l ducem în chip de dar duduiei Alina, ca să nu se mai 
simtă aşa de singură. Un câne, se chiamă că tot e un suflet 
pe lângă om... 

Alina Gabor lăsase amintiri bune pe unde trecuse, în 
timpul verii. Vizitiul nu se oprise numai la gândul să-i aducă 
plocon o odraslă a celor doi tovarăşi nedespărţiţi de 
hoinăreală. După un obiceiu al casei căzut în desuetudine 
din vremea când Stroe Bârlădeanu în preocuparea lui să 
schimbe faţa planetei prin sisteme de drenajuri, irigaţii şi 
electrificări, uitase de celelalte realităţi terestre; Năstase 
purtase el grijă să nu vină cu mâna goală. În alt sac dela 
picioarele lui, aducea pentru orfană un caş dulce învelit în 
frunză lată de brusture, urdă şi brânză de vaci, o oală cu 


LLA 


smântână - iar în lădiţa din spatele doca-rului câteva 
perechi de pui. 

Pe toate le descărcă, predându-le babei Maria cu o 
precauţie exagerată, ca şi cum ar fi mânuit gingaşe 
juvaeruri. 

Înţelese după chipul întunecat al bătrânei, că nu se petrec 
lucruri bune şi depunându-i oala cu smântână în braţe, 
întrebă: 

— Dară ce se mai tâmplă, mătuşa Mario? De două zile tot 
bat telegramele... 

Baba Maria înălţă ochii la cer, arătând aşa că priceperea ei 
e prea puţină ca să poată lămuri ce „se tâmplă”, iar vorbele 
prea cu slabe puteri. 

— Apoi că chiar, conu Stroe de nu le-ar descurca atuncea! 
Rosti cu scepticism, în loc de concluzie, Năstase vizitiul. 

Stroe Bârlădeanu târâse cu el valiza antideluviană. 
Conţinea lucruri prea preţioase ca să le încredinţeze altui 
purtător. 

Alina îl întâmpină în portiţă şi îşi oferi fruntea sărutului. 
Era singura făptură pe lume acest unchiu absent şi distrat, 
împotriva căruia demonul rău lăuntric n-avea nici o putere. 

— Am primit nişte telegrame... Anunţă Stroe Bârlădeanu. 

— Ştiu, unchiule... 

— Şi cine-s ăia care mă chiamă? Dece mă chiamă? Eu n- 
am timp, fetiţo... 

Spunea „fetiţo”, fiindcă din nou uitase cum se numeşte 
nepoata, întrebase, şi nu mai avea curiozitatea să afle cine îl 
chiamă şi de ce îl chiamă. 

— 'Ţi-am adus un căţel... Nu ştiu cum îi spune... Un căţel 
dela cei doi câini de acasă, nu ştiu cum le spune, cu care te 
jucai tu acuma cinci ani... 

— Astăvară, unchiule! Astăvară! Rectifică, Alina Gabor. 

Şi începu să bată voioasă din palme, când din sac Năstase 
îi prezintă căţălandrul flocos şi ameţit de lumină. 

— Îl chiamă Ursuleţ! Complectă informaţiile vizitiul, 
bucurându-se de bucuria Alinei. Are să fie un câne 


grozăvit... Îi negru ca fun-dul ceaunului în cerul gurei. Ia-n 
te uită mata! Aista are să te păzească pe mata, mai aman ca 
pe Ileana Cosânzeana din poveste... 

Năstase deschise gura lui Ursuleţ să dovedească spusele. 
În cerul umed şi tigrat al gurei, se vedeau într-adevăr pete 
negre, de sala-mandră. Căţelul strănută, începu să mârâie, 
dădu un lătrat subţire şi stângaciu, de june debutant în 
cariera de Cerber. 

Alina îl duse în poalele şortului, în casă. 

— Numai că-i cam puricos, duduie Linuţo! Avertiză vizitiul 
din urmă. 

— Miroşi a lapte urâtule!... Constată Alina, fără să ia în 
seamă insinuările lui Năstase. 

În odaie îl rostogoli din sorţ, pe divan. Ursuleţ se scutură, 
inspectă cu ochi apoşi încăperea streină. Privi distanţa de la 
marginea divanului până jos, cu prudenţă, ca de pe muchia 
unui teribil abis. Apoi îşi luă curaj, îşi făcu un vânt 
disproporționat cu înătimea de două palme, căzu în bot, 
lătră şi porni să inspecteze mai sigur fiecare cotlon, prin 
procedee olfactive, explorând cu botul dedesubtul 
scaunelor şi dulapului. Se căţără în două labe la oglinda 
şifonierei. Întâi păru împietrit de stupoare la apariţia altui 
Ursuleţ, dincolo de geamul de sticlă. Îl mirosi. Se mirosiră 
bot în bot. Celălalt avea un bot rece şi fără nici un fel de 
miros. Această singularizare îl contrarie cumplit. Începu să 
latre mânios, repezindu-se şi căţărându-se cu labele, 
căzând şi iar ridicându-se, să treacă numai decât dincolo de 
obstacolul vertical şi transparent, unde celălalt Ursuleţ se 
agita tot aşa de indignat, dar cu un lătrat ciudat, fără glas, 
de mut. 

Alina Gabor îi privea cu braţele încrucişate pe piept, 
surâzând, cu ochii îmbunaţi, eliberată o clipă de prezentul 
ostil şi chinuitor. De la apariţia docarului hârbuit, cu 
gloabele fantomatice, cu Stroe Bârlădeanu plutind în 
aceiaşi lume a lui fantasmagorică, cu Năstase vizi-tiul care o 
învățase diferite procedee ingenioase de pescuit, cu acest 


căţălandru mirosind a stână şi a câmp; tot ce era urât în 
afară şi rău în ea, se ştersese ca aburul de pe un geam când 
porţi deasupra batista şi limpezeşti lumina. Retrăia 
existenţa de astăvară. Singura oază de fericire deplină din 
viaţa ei, când trăise direct, ca un animal tânăr şi liber 
scăpat din cuşcă, adulmecând cu nările lărgite toate 
chemările orizontului. O învioră amintirea băii gheţoase, din 
pârâul prefirat pe prunduri în fundul livezii. Numai 
suvenirul acestei ape, a fost destul ca să-i spele tot ce viaţa 
târgului i-a spurcat trupul şi su-fletul. Se simţi purificată, 
uşoară, cu sângele pulsând viu în artere, cum ieşea din 
pârâu în dimineţile de atunci. Auzi parcă scârţâitul do-mol 
al carelor, mugetele blânde - îi năvăli în nări mirosul 
fâneţelor coapte. Acolo dacă s-ar mai întoarce; numai acolo, 
va mai afla tot ce-a fost pierdut. 

Cu un elan de înduioşare pentru ea, pentru moşneagul 
inofensiv, exploatat şi jefuit de vechili, de creditori şi de 
avocaţi, pentru tot ce viaţa mai ascunde bun şi desinteresat 
şi încă pur, veni la Stroe Bârlădeanu, îi puse mâinile subţiri 
pe umeri: 

— Unchiule, nu e aşa că ai venit să mă iei cu tine?... la-mă 
cu tine, unchiule... Nu mai pot trăi aici. Tu nu-ţi închipui... 
Uite, strâng repede bagajele, încui tot... Merg cu tine. Aş 
vrea să umblu desculţă, să mă fac o ţărancă... Să nu mai 
ştiu nimic... Haide, spune unchiule că pentru asta ai venit... 

Alina plecase fruntea pe pieptul maniacului bătrân. 
Asprimea sto-fei îi făcea bine. Şi mirosul vechiu, de haină 
închisă în naftalină. 

Stroe Bârlădeanu îi desprinse încet mâinile şi o sărută pe 
frunte: 

— Bine Eleno, fie cum vrei tu... 

— Alino, unchiule. Pe mama o chema Elena. 

— N-are nici o importantă. Alina-Elena, ce importantă au 
aceste amănunte? 

— Atunci să strâng bagajele? 


Alina se răsucise pe călcâie, gata să-şi arunce câteva 
lenjuri într-o valiză, s-o svârle în docar şi să pornească 
atunci chiar, în cinci minute. 

Stroe Bârlădeanu o opri: 

— Mai stai, fetiţo!... Avem timp. Deocamdată uitam... Mi se 
pare că mă aşteaptă un proces... 

Îşi amintea Stroe Bârlădeanu; dar îşi amintea prea târziu. 
Procesul se terminase încă înainte de sărbătorile Paştelor. 
Şi nu la Tribunalul din oraş, unde de demult creditorii 
câştigaseră toate termenele, ci se încheiase şi la Bucureşti, 
la Casaţie, în ultima instanţă. Hotărârea definitivă îl scotea 
de pe pământul şi din conacul care nu-i mai aparţineau 
demult. Era doar chestiune de câteva zile, până când 
proaspeţii stăpâni cu sentinţa de evacuare şi cu portăreii, 
se vor înfăţişa pentru intrarea în posesie. Acestea toate, 
Stroe Bârlădeanu câteodată părea că le ştie, câteodată 
părea că le-a uitat definitiv. Mult mai arzătoare şi de 
imediată urgenţă, era problema electrificărilor. Ţara numai 
putea aştepta. Pregătise un nou memoriu; îl adusese aci, în 
geamandan, ca să-l revadă o ultimă oară, să adaoge ultimile 
modificări, să-l dea la transcris şi să-l expedieze la o nouă 
serie de miniştri, secretari şi subsecretari de stat, căci din 
nou guvernul se schimbase. Excelenţele treceau: memoriile 
lui Stroe Bârlădeanu rămâneau. 

— Deocamdată avem de lucru, fetiţo! Declară frecându-şi 
mâinile cu nerăbdare. Te rog să-mi faci loc, aci într-o 
cameră, ca să pun oarecare chestiuni la punct. 

— Atunci plecăm mâine? Poimâine? Întrebă Alina, 
frângându-şi şi ea mâinele, dar muncită de altă nerăbdare. 
Nu e aşa, unchiule? Poimâine cel mai târziu... 

— Ah! Tinereţe-tinerete! Dar ce importanţă are o zi, o 
săptămână, o lună sau un an?... Mai bine arată-mi camera... 

Alina deschise uşa dela odaia ei de şcolăriţă, cu orânduiala 
exemplară pe care o admirase odinioară doctorul, când 
venea să măsoare cât a mai înaintat moartea în trupul 
Elenei Gabor. 


— Uite, unchiule... Aci masa de scris, dincoace patul; poţi 
lucra până noaptea târziu. E o tăcere! Şi vezi? 

— Bate lumina cum scrie la carte. 

— Perfect! Admirabil... Numai te rog scoate-mi de aici din 
perete calendarul... Eu, dragă Adino... 

— Alina, unchiule. Alina! Îl corectă Alina cu blândeţe. 

— Bine, Alina, fie!... Eu dragă Alino, nu pot suporta tirania 
calendarului. Altfel, cum crezi că m-aş împăca cu ideia?... 
Am lucrat cincisprezece ani. Totul era gata, pe planul 
României noastre... Şi deodată vine ticăloşia de războiu. 
România mare. Se schimbă toată harta... Proectele mele nu 
mai fac două parale. 'Totul e de luat de la început, pe alt 
plan, pe alte dimensiuni. Alţi zece ani muncă... Dar nu 
regret. România asta mare, îmi place. Intră perfect în 
sistemul meu... la priveşte şi tu... 

Alina desprinse calendarul din perete. Rămăsese însă 
harta, prinsă cu ţinte. Stroe Bârlădeanu îmbrăţişa cu o 
privire înduioşată această Românie care devenise mare, 
numai ca să încapă întreagă în sistemul său de irigaţii, 
drenajii, barajii, aqgueducte, electrificări. 

— la priveşte şi tu, fetiţo... Nu e admirabil? S-ar spune că 
toată România e o roată, cu spiţele şi cu obesile făcute din 
râuri. Poate exista ceva mai perfect ca sistem hidrografic? 
Aci sunt milioane, zeci de milioane de cai putere... O forţă 
hidraulică echivalând cu milioane de tone de păcură... Iar 
tot secretul, stă aci, în dosarele şi memoriile acestea... 
Numai încă putină răbdare, fetiţa mea. 

Alina surâse, strângând din umeri. Întru cât privea 
electrificarea României mari, avea toată răbdarea. Mania 
acestui copil bătrân şi dezarmat, răsturna rolurile. După 
lege şi vârstă, Stroe Bârlădeanu devenise protectorul ei 
firesc şi unic. Acum simţea ea pentru dânsul, o îngăduială 
protectoare, ca pentru un infirm inofensiv şi fără apărare. îi 
ajută să orânduiască planurile şi dosarele scoase din 
geamandan. Stroe Bârlădeanu îşi pregăti papucii, halatul, 
calota de mătase neagră. 


— Presimt că am să lucrez cu spor, anunţă. Mi-au venit 
câteva idei de rectificat, pe drum... 

Îşi aminti, într-o scurtă şi alarmata revenire la realitate: 

— Numai de aş termina mai repede cu indivizii care m-au 
chemat telegrafic... Cine sunt, în definitiv? Ce vor dela 
mine? 

— Ai să vezi, unchiule... Nu e nimic care să merite atâta 
timp pierdut... Sfârşim în cinci minute. Nu mai am nimic, cu 
nimeni. Nu mai vreau nimic, dela nimeni. Fac ce vor dânşii, 
cedez, numai să plecăm mai repede, unchiule... Mă înăbuş 
aci. 

Alt om, cu altă atenţie şi judecată ar fi găsit cuvintele 
Alinei Gabor, cel puţin ciudate. Despre ce sfârşit, despre ce 
fel de cedare era vorba? Tot atâtea obscure enigme. Dar 
Stroe Bârlădeanu uitase ce-a întrebat, după cum nu 
ascultase nici răspunsul. Revenit în confuzia dintotdeauna 
ca în adevărata sa patrie, nu mai exista decât pentru 
proectele şi planurile lui. Respinse cu palma osoasă, 
realitatea imediată şi măruntă: 

— Să lăsăm toate prostiile acestea, fetiţo... Acum, dacă se 
poate să-mi dai o cafea mare, tare şi amară, nu mai doresc 
NIMIC. 

Odată cu cafeaua, îşi făcură însă apariţia şi oaspeţii pe 
care nu-i aştepta. Doamna Aglăiţa Costăchescu şi doctorul, 
informaţi despre sosirea lui, prin acea misterioasă şi rapidă 
organizaţie de contraspionaj mutual care transmite 
evenimentele în orăşelele de provincie, cum se lăţesc 
cercurile de apă, când când ai aruncat o piatră în baltă. 

— Ai să ne leşi on moment singuri, numai cu boier Stroe? 
Glăsui cu autoritate tanti Aglăiţa către Alina Gabor. 

— Nu văd de ce... 

Şi Alina se instală pe scaun, hotărâtă să nu părăsească 
terenul, încrucişând braţele şi surâzând răutăcios, posedată 
din nou de duhul vrăjmaş care o clipă, o părăsise. 

Doamna Aglăiţa Costăchescu îşi încruntă privirea. Vru să 
rostească un cuvânt aspru şi greu, ca să amintescă Alinei 


Gabor distanţa dintre o profesoară şi elevă. Doctorul o 
imploră din ochi. Stroe Bârlădeanu, care îşi îmbrăcase 
halatul, papucii şi calota neagră, ca o uniformă 
indispensabilă de lucru şi apucase să se aşeze la masa cu 
dosare, planuri şi memorii, ridică ochelarii pe frunte, 
privind cu inocentă nedumerire la aceşti mosafiri neinvitaţi, 
veniţi să-i fure un timp atât de preţios: întrebă naiv şi 
binevoitor, grăbit să termine şi să se întoarcă la milioanele 
lui de cai putere: 

— Sunteţi din consiliul de familie? Sau sunteţi pentru 
proces? 

— Niciuna, nici alta, boier Stroe! Luă cuvântul tanti 
Aglăiţa. Dar pot spune că suntem cam pe aproape... Fiindcă 
această copilă are într-adevăr nevoie de un consiliu de 
familie, şi fiindcă aşa cum o vezi, o găsit de cuviinţă să ne 
facă dânsa on proces... Să-i zicem: on proces de intenţii... 

— Îmi pare ceva foarte curios... Rosti cu indiferentă Stroe 
Bârlădeanu, privind peste capetele celor doi, harta 
României din perete, cu spiţele ei albastre de râuri. Îmi 
pare ceva foarte curios, doamnă... 

— Spune-mi coană Aglăiţă, boier Stroe. Mă cunoşti doar di 
treizeci di ani... Di când erai on bărbat în toată firea şi nu te 
apucase pa-tima electrificărilor. Dacă-ţi mai aduci bine 
aminte, pe-atunci eram prieteni foarte buni. În numele 
acestei prietenii vechi, am venit să-ţi vorbim. Eu şi doctorul. 

Stroe Bârlădeanu păru că atunci a luat act de prezenţa 
doctorului, deşi îi strânsese mâna la intrare. Din ceața 
turbure a amintirilor, se limpezi un moment uitat: o discuţie 
veche de acum zece-doisprezece ani. Se întoarse către el, 
cu o privire triumfătoare: 

— Bine că te văd, doctore... Îmi spuneai mai deunăzi (cei 
zecedoisprezece ani, îi păreau „deunăzi”), că socoteala mea 
e bună pe hârtie, dar nu are să reziste realităţii. Dă-mi 
voie... Fiecare litru de apă care cade dela înălţime de un 
metru, efectuiază un travaliu de un kilogrametru. Şi 


puterea unui cal-vapor reprezintă 75 kilogrametri pe 
secundă. 

Ca să evaluezi în cai vapori energia pe care o poate 
furniza un curs de apă, ajunge aşa dar să înmulţim 
înălţimea căderii exprimată în metri cu debitul în litri pe 
secundă şi să împărţim produsul prin 75... Aceasta ca 
regulă pe hârtie... Acum, să ne întoarcem puţin pe teren şi 
am să-ţi dovedesc că numai în Carpaţii noştri, capitalul 
hidraulic depăşeşte 3 milioane cai-vapori utilizabili... Îţi 
imaginezi dumneata ce însemnează aceasta?... O 
consumaţie de 17 milioane tone cărbuni. Munca anuală a 
60 mii mineri, câţi ar trebui să muncească dela zi la zi 
pentru extragerea cărbunelui. O energie inepuizabilă. O 
energie transportabilă. Toate trenurile electrificate, oraşele 
luminate, uzinele... Dar ce vă spun eu onorată comisiune? 
Uitaţi-vă! Am datele aci... Am socotelile exacte... Toate 
versantele calculate. Debitul de iarnă şi de vară al fiecărui 
râu, în diferite puncte ale parcursului... Dife-renţele de 
nivel. Am fixat punctele pentru baragii, pentru aqueducte, 
pentru bazenele de decantaţiune. Totul e pus la punct, 
onorată comisiune, în afară de mici modificări în 
ansamblu... Vă rog să-mi daţi voie... 

Stroe Bârlădeanu transportat de imaginaţie în faţa unei 
comisiuni după care alerga de treizeci de ani, răsfoi 
memoriile de pe masă cu o febrilitate care făcea să-i 
tremure mâinele. 

Doamna Aglăiţa Costăchescu şi doctorul schimbară priviri 
consternate. 

Alina Gabor, cu braţele pe piept, surâdea cu răutăcioasă 
satisfacţie. Era atât de vădită absenţa de pe planetă a 
omului chemat să devină complice cu doamna Aglăiţa 
Costăchescu şi cu doctorul, încât amândoi se simţiră umiliţi 
şi ruşinaţi. Ca şi cum s-ar fi întovărăşit să jefuiască un 
cadavru, să smulgă semnătură unui scăpat din ospiciu. lar 
doctorul nu-şi putu alunga gândul, că sub monomania 
bătrânului Stroe Bârlădeanu, se ascundea totuşi o realitate 


logică şi practicabilă - ceiace poate peste zece ori douăzeci 
de ani, vor prezintă în altfel de memoriu, cu altfel de date 
dar cu aceiaşi argumentaţie, experţii cine ştie cărei 
societăţi americane oferindu-se să electrifice ţara cu acelaş 
sistem de baragii, aqueducte, turbine şi bazene de 
decantaţiune. 

— Vă rog să-mi îngăduiţi să vă citesc această 
recapitulare... 

Stroe Bârlădeanu desfăcu o foaie parcelată în grupuri şi 
coloane de cifre, ca planul minuscul al unei pepiniere. 
Cobori ochelarii şi înainte de a începe lectura, privi spre 
auditoriu. Onorata comisiune se volatilizase. Rămăsese pe 
scaun numai o doamnă grasă pe care o cunoştea parcă de 
undeva, cu o geantă enormă pe genunchi; un bătrân slab şi 
aşezat jenat pe marginea altui scaun; nepoata aceasta al 
cărei nume iarăşi l-a uitat. Deprins cu asemenea 
fantasmagorice apariţiuni, dispariţiuni şi metamorfoze, 
Stroe Bârlădeanu nu arătă nici o surpriză. Împături coala 
tărcată de cifre la loc, o închise în scoarţa de dosar şi 
amână expunerea, până la apariţia altei onorate comisiuni. 

Se întoarse spre doamna voluminoasă, spre companionul 
său stingherit pe marginea scaunului şi întreabă cu, 
nevinovată bunăvoință: 

— Sunteţi pentru proces, nu e asa?... Am făcut o 
regretabilă confuzie. 

Alina Gabor socoti că supliciul a durat destul. Era deplin 
răzbu-nată. Cu braţele încrucişate pe piept, privind printre 
gene la cei doi oaspeţi umiliţi şi jenaţi, răspunse ea pentru 
dânşii, cu surâsul muşcător: 

— Unchiule Stroe, dumnealor au venit într-adevăr pentru 
un proces. Să-i zicem un proces de conştiinţă. Nu e aşa, 
doamnă dirigintă? Nu e aşa, domnule doctor? Procesul s-a 
judecat... Nu e aşa, doamnă dirigintă şi domnule doctor?... 
Acum, ca să terminăm această comedie, află domnule 
doctor şi doamnă dirigintă, că l-aţi purtat de prisos pe 
drumuri, pe unchiul Stroe... Are să mă ierte. L-aţi purtat de 


prisos, fiindcă n-avea ce să mă convingă... N-am ce 
reclamaţie să retrag de la minister. N-a fost nici un fel de 
reclamaţie. N-am cerut nici un fel de anchetă... 

— Aşa dar ai minţit, Gabor! Se răsuci scandalizată tanti 
Aglăiţa, pe scaunul care trosni din încheeturi sub greutate. 
Ai minţit şi ne leşi să ne frământăm de atâtea zile! 

— Îmi face impresia că acum regretaţi, doamnă dirigintă, 
că n-am făcut o reclamaţie, ca să aveţi într-adevăr pentru 
ce vă frământa... 

— Nu spun asta, dragă Gabor. Dar ai minţit... 

— Şi dumneavoastră nu? Doamnă dirigintă? Nu, domnule 
doctor? 

— Noi am minţit, copilă, ca să spun aşa, în caz de forţă 
majoră. Din caritate... Pentru tine, pentru a salva alţi 
vinovaţi. Tu ai amintit din perversiune. Asta-l perversiune 
curată... 

— Atunci nu-mi rămâne decât să fac reclamaţia. Să cer 
ancheta. Îmi pare bine că e şi unchiul Stroe aci. Are s-o 
semneze şi el. În orice caz, după lege mi-e tutor, şi are 
căderea s-o facă. 

Alina Gabor îşi admira unghiile crescute, pe urmă ridică 
genele spre doamna Aglăiţa Costăchescu şi spre doctorul 
de mult redus la tăcere pasivă. 

— Di ci-ai făcut asta, copilă? Întrebă mustrător tanti 
Aglăiţa. E o joacă prea crudă... Nu ţi-o fost milă di biata 
doamna directoare? I-o ieşit peri albi... Nu ţi-o fost milă di 
mini, di doctor?... O copilă, care s-a jucat cu noi, ca mâţa cu 
şoarecii... 

— Doamnă dirigintă, puteam să fac altfel. O ştiţi prea bine. 
Eram în dreptul meu. Am şi început să scriu plângerea. 
Există undeva, într-un sertar, întreruptă la jumătate... Ceva 
m-a oprit. Dar nu m-a putut opri şi dela această 
perversiune, cum o numiţi, doamnă. Am ţinut să vă văd 
puţin şi pe dumneavoastră, cunoscând ce înseamnă o 
nedreptate căzută din senin, o vină de care nu te poţi 
apăra... E caşicum aş fi trimis reclamaţia. Caşicum şi-ar fi 


făcut efectul. Îmi ajunge. Anunţaţi vă rog, pe doamna 
Cleopatra Negoianu că n-am înaintat nici o plângere, că nu 
va sosi nici o anchetă. Poate fi liniştită. Creatura n-are să-i 
mai apară în ochi... De această tortură, m-am hotărât s-o 
scutesc. 

— Ci vrei să spui, copila me? 

— Vă puteţi închipui oare pe doamna Cleopatra Negoianu, 
plecând privirea jenată înaintea unei eleve? Virtutea umilită 
de o creatură? Am înţeles că această monstruozitate, nu 
poate fi tolerată. De aceia plec... 

— Cum asta, dragă Alină? Undi să pleci? Dăci să pleci? 

— O soluţie foarte simplă. Aproape soluţia dumneavoastră, 
doamnă dirigintă. Adică mai mult decât soluţia 
dumneavoastră. Plec. Mă retrag din şcoală... 

— Asta nu se poate, copilă... 

— Ba se poate, doamnă Costăchescu! Întrerupse Alina cu 
autoritate. Domnul doctor mi-a mai dat un certificat pe care 
nu i-l cerusem. Îmi poate da şi unul pe care acuma i-l cer. 
Un certificat de boală, pe baza căruia să am drept la 
examene. Aşa se închee toată povestea. Liceul Elena 
Doamna, scapă de o creatură care a adus atâta turburare şi 
a aruncat atâta discredit, asupra elevelor, corpului 
profesoral, doamnei directoare şi aşa mai departe... 
Unchiul Stroe mă ia la dânsul, la ţară. Nu e aşa, unchiule...? 

Stroe Bârlădeanu nu ascultase nici un cuvânt. Observase 
un lapsus în calculele sale. În creerul mişunând de 
ingenioase soluţii, germinase o idee nouă. Şi plecat pe 
hârtie, aşternea repede coloane de cifre după coloane, 
semne misterioase peste semne misterioase, transportat cu 
totul în universul electrificărilor şi drenagiilor 

— Unchiule, nu este aşa? Stărui Alina Gabor. 

— Evident, evident! Răspunse fără să ridice ochii. Şi făcu 
semn cu mâna, că toate aceste nimicuri, nu merită o atât de 
lungă discuţie şi nu îndreptăţesc pe nimeni să-l sustragă 
dela o operă, de care depinde electrificarea României mari. 


Cu un creion roşu, uni coloane de cifre sub acolade. Cu 
altul, albastru, anulă acoladele vechi. 

Doctorul se ridică, gârbov şi cu mersul nesigur. Puse 
palma slăDănoagă pe umărul Alinei: 

— Îţi mulţumesc... Dar nu meritam aceasta... 

— Te rog să mă ierţi, domnule doctor! Ridică ochii Alina. 

Ochi luminoşi şi îmbunaţi: 

— Să mă ierţi şi dumneata, doamnă dirigintă. A fost o 
putere mai tare decât mine. 

— Aşa am spus şi eu, copila me! Recunoscu tanti Aglăiţa. A 
fost, a trecut. Lasă-mă să te sărut pe frunte. Te înţăleg. N-ai 
meritat nici tu. N-am meritat însă nici noi... 

Doamna Aglăiţa Costăchescu depuse un sărut umed şi 
sonor pe fruntea Alinei. Stroe Bârlădeanu ţistui enervat. Nu 
pricepea de ce-au complotat oamenii aceştia să-l turbure 
dela îndeplinirea misiunei sale, care n-aşteaptă. 

— Aş dori să te mai văd... 

Alina duse degetul la buze. Îi petrecu în vârful degetelor. 

Se deşteptau toţi după un vis rău. Alina observă cât de 
părăsită i-a fost grădina, cu ierburi neplivite în straturi, cu 
trandafirii neretezaţi. Un timp îşi găsi de joacă cu Ursuleţ, 
căţălandrul flocos, miro-sind a zăr. Apoi îşi aminti. Năvăli 
bucuroasă în bucătărie. Sgudui sluga bătrână de umeri: 

— Mario, pregăteşte-mi schimburile de drum. Ai să speli 
toată noaptea... Şi să ştii! Am făcut pace. Rămâi aci, să 
păzeşti casa... Rămâi până ce ai să ieşi la pensie... 

— Am înţeles că veniţi iar la noi, duduie Alină! Rosti 
Năstase, dovedindu-se subtil psicolog. Asta chiar o vorbeam 
eu cu mătuşa Maria. Tânjăsc cele crânguri după mata. 
Numai să nu uităm cârlige de undiţi şi şfară pentru 
crâsnice. 

Lumina intrase în casă. Juca în ochi. În ochii Alinei; în ochii 
babei Maria care nu mai puteau lăcrima de bucurie cum nu 
ştiuseră să plângă nici de desnădăjduire; în ochii vizitiului 
cu sprincene stufoase şi cu labe de urs. 


— Mergi şi tu îndărăt, onorabile! Se plecă Alina la cățelul 
cu blana fumurie, să-l rostogolească în praf şi să-l tragă de 
urechi. Nu ţi-a fost dat să te faci târgoveţ. Nu-i oraşul de 
noi, domnule Ursulescule! 

În vremea aceasta, tanti Aglăiţa alerga asudată, 
bălăngănind geanta cu chei şi cutii, urca gâfâind scările să 
ducă veste doamnei Cleopatra Negoianu. Directoarea 
liceului Elena Doamna, în trei săptămâni luase o înfăţişare 
fantomatică. Devenise într-adevăr, cum o zugrăvea Săndel 
Negoianu: o Genovevă de Brabant, o Barbară Ubric, ceva 
încă mai chinuit şi mai înfricoşător şi mai înduioşător decât 
ele - spectrul lor. Tanti Aglăiţa închise uşa. După două 
ceasuri de luptă eroică, eşi svântându-şi râurile de năduşală 
cu batista, dar păşea zăngănind în cadență triumfală 
conţinutul sonor al turbincei. 

Biruise şi această ultimă rezistentă. Avea însfârşit drept la 
linişte şi la odihnă. Minţise, înşelase, se tocmise, năpăstuise 
o nevinovată, luase apărarea unui neruşinat nărăvit 
devenise complice cu dânsul, îl târâse pe doctor într-o 
aventură care-i gârbovise umerii. Mai mult încă: în 
înverşunarea ei, într-o anumită clipă, uitase că Alina Gabor 
e victima cel puţin aparent sacrificată şi îndreptăţită să se 
apere cu orice mijloace. Văzuse în ea numai o copilandră 
încăpăţânată, un obstacol, o incarnaţie a perversiunei. 
Rostise cuvinte grele şi nedrepte. Îşi primejduise reputaţia, 
pe care n-o căutase, dar îi venise ca o justă recompensă 
după o viaţă întreagă de omenie. Se încurcase în firele în- 
tinse de ea, îndemnată de acea solidaritate instinctivă a 
câtorva suflete de ispravă, care se aleg singure într-un oraş, 
se caută şi îşi săr într-ajutor, când sunt amenințate de 
conspirația împrejurărilor să cadă pradă batjocurei publice, 
să plătească ele pentru adevărații răspun-zători. Ar fi putut 
să rămână laoparte. Cu doamna Cleopatra Negoianu n-o 
lega nici o strânsă prietenie; firea uscată şi rece a 
directoarei nu îngăduia asemenea apropiere. Ba în primele 
zile, când izbucnise scandalul, unii şi alţii, îi suflaseră în 


ureche că e destinată să preia succesiu-nea doamnei 
Cleopatra Negoianu la conducerea liceului Elena Doam-na. 
A fost destul atât, ca s-o îndârjească în ceiace socotea 
îndeplinirea unei datorii. Şi mai greu decât lacoma 
curiozitate a mulţimii ahtiată de scandaluri, decât cazurile 
de conştiinţă ale doctorului şi decât neprevăzuta rezistenţă 
a Alinei Gabor; mai greu i-a fost să domesticească 
intransigenţa Cleopatrei Negoianu. Însfârşit încheiase cu 
toate. „În astăseară fac baie şi îmi tai bătăturile!” - îşi 
făgăduia această dublă voluptate, ca o binemeritată 
sărbătorire a victoriei finale, ase-meni veteranilor eliberaţi 
la vatră după o campanie glorioasă. Intră pe poarta cea 
mare a casei, strigând de departe: 

— Ileano! Maftei! Pregătiţi focul la baie...! 

— Vă aşteaptă domnul doctor! Anunţă Ileana. De-un ceas 
aşteaptă. L-am poftit în salonaş. 

— Ce e doctore? Întrebă voioasă, svârlind pe canapea 
geanta cu chei şi cutii. Cred că n-ai mai venit să cobeşti 
iară! Slavă Domnului, di trii săptămâni nu ţi-am auzit decât 
oftând şi căinându-te ca o bocitoare... Ci s-o mai ivit? După 
cum ţi-arata figura, nu mă cauţi să-mi vesteşti că ai câştigat 
lotul cel mare... 

— Tocmai. Viu iarăşi cu o veste proastă. 

— Ei, dă-i drumul. Nu mă perpeli. 

Coana Aglăiţa îl privea cu un surâs binevoitor şi protector, 
din care nu lipsea şi o uşoară ironie. Nu putea crede în nici 
un fel de veste proastă. În trei săptămâni, doctorul ajunsese 
să se teamă şi de umbra lui. 

— O veste proastă, despre Stroe Bârlădeanu... Am aflat-o 
acum... Ai auzit ce spunea Alina Gabor. Pleacă la el, la 
moşie, la ceia ce i-a mai rămas din moşie. Ei bine, lui Stroe 
Bârlădeanu nu i-a mai rămas din moşie nici o bucată de 
pământ cât faţa aceasta de masă. Vanghelie Balasopol are 
hotărâre de punere în stăpânire. În trei zile îl execută cu 
portărei. Nu i-au mai lăsat nimic, conac, grajduri, livadă - 
nici un vreasc de foc... 


— Sărmana copilă... Alerg iar la dânşii! Se ridică tanti 
Aglăiţa, apucându-şi geanta, gata s-o pornească la drum, ca 
o replică feminină şi exagerat de corpolentă, a jidovului 
rătăcitor. 

— Încă n-am terminat, stărui doctorul. Cine crezi că a fost 
avo-catul lui Vanghelie Balasopol? 

— Tase Constantinescu, Stârcu... Grumberg... Ştiu eu? 
Cam aiştea au luat în antrepriză toţi creditorii lui Stroe 
Bârlădeanu, speculând faptul că înfundat în electrificările şi 
irigaţiile lui, habar n-avea di termene şi pierde dreptul la 
apeluri şi la recurs. Asta-i povestea pi care-o ştie tat târgu... 

— De data aceasta, avocatul care a manevrat, nu e nici 
Tase Constantinescu, nici Stârcu, nici Grumberg, coană 
Aglăiţa. E omul nostru. Onorabilul nostru Sănducu 
Negoianu... 

Doamna Aglăiţa Costăchescu scăpă geanta din mână. Din 
turbincă se risipiră cutii rotunde de tablă şi degetare, 
fugind vii spre toate ungherele. 


CAPITOLUL III. 

Castorul. 

Stroe Bârlădeanu nu arătă nici mirare, nici indignare, 
când află că n-are de ce se mai întoarce la un conac care nu 
mai erai al lui. 

Chemă pe Năstase şi dădu câteva porunci, într-un straniu 
amestec de luciditate şi de absurde năluciri. 

— "Ţine cheile, Nastasă. Sunt toate? 

— Sânt, boierule... 

— Este şi cea a Iadului? 

Năstase se scărpină în creştet şi recunoscu, nu fără 
oarecare regret, că aceia a ladului lipseşte, fiindcă o tine la 
el, Scaraoţchi, tartorul cel mare: 

— Altfel, boierule, m-aş bucura şi eu să am aicea pe verigă, 
cheia dela poarta Iadului. Cam ştiu pe cine aş închide, să-i 
fiarbă ciolanele în cazanul cu smoală, până la judecata cea 
din urmă. 


— Nu face nimic! Îl consolă Stroe Bârlădeanu. Bine că 
sunt toate cheile de-acasă. Te duci şi deschizi. Ai să-mi 
încarci cărţile în lăzi, una câte una, raft cu raft. Tot aşa pui 
în lăzi hârtiile mele din birou. Vezi să nu le-amesteci. Pui 
într-o căruţă şi biroul. Vezi să nu-l sgârii. Strângi hârtiile de 
pe pereţi... M-ai înţeles? 

— -teles, boierule... 

— Ai să porneşti cu toate într-acoace. Cheile să le predai 
domnului Vanghelie Balasopol... Iară docarul cu tot cu 
hamuri şi cai, să-ţi rămână ţie... 

— Asta nu se poate, coane Stroe. 

— Eu nu sunt Stroe! Nu există nici un fel de Stroe! 
Destăinui cu un ton confidenţial, Stroe Bârlădeanu. Eu sunt 
Castorul! 

Năstase nu ştia ce e acela un castor. Dar cum era învăţat 
cu fantasmagoriile stăpânului, acceptă şi această 
metamorfoză, fără prea mare minunare: 

— Îţi hi hâind şi Castor, boierule!... Dară eu dogaru şi caii, 
nu pot pentru ca să-i primesc dela mata. Eu nu-s domnu 
Vanghelie, să mă lăcomesc dela slăbiciunea de suflet a 
altuia. Calic şi curat... Trebue să ştiţi boierule, că vă mai 
datoresc simbria pe patru luni înainte, cum am cerut-o şi 
mi-aţi dat-o săptămânile trecute, înaintea Sfintelor Paşti. N- 
am de unde s-o dau înapoi... Am s-o plătesc în ouă şi pui, în 
brânză şi smântână, de câte ori oiu veni la târg, să le-aduc 
la duduia Alina... 

— N-am nevoie de brânză şi ouă... Eu sunt Castorul!... Cu 
această fermă convingere, Stroe Bârlădeanu se închise în 
camera Alinei, să-şi revadă o ultimă oară memoriul, înainte 
de a-l înainta înaltelor personagii din guvern. 

Când ieşi, era Castor definitiv şi irevocabil. Aşa chiar îşi 
semnase proectele de drenagii şi irigaţii, ca să înlăture 
orice confuzie. 

Explică doctorului, cu logica perfectă a nebuniei, cum era 
el de-mult castor şi nu ştia; de ce era el castor şi nu putea fi 
altceva. 


— Este sau nu adevărat, că aceste animale lacustre au 
contribuit adeseori la schimbarea sistemului hidrografic? 

— Este! Recunoscu doctorul. 

— Este adevărat sau nu, că ridicând baragii, construind 
diguri, au abătut cursul râurilor şi au creiat lacuri acolo 
unde mai înainte era pământ uscat ca în palmă? 

— Este! Recunoscu doctorul. 

— Este adevărat sau nu, că au fost primii ingineri care-au 
ştiut să folosească regiunile inundabile, încă înainte de 
egiptenii Nilului? 

— Este! Recunoscu doctorul. 

— Este adevărat că din ţara Românească, abia de acum 
vreo trei sute de ani s-a stins neamul castorilor? 

— Este! Recunoscu doctorul. 

— Ba nu este! Zâmbi cu blândeţe Stroe Bârlădeanu, 
bucuros că l-a prins cu o afirmaţie profund eronată. Nu este 
adevărat, doctore, fiindcă neamul castorilor nu s-a stins. 
Ultimul castor surt eu. Precum mă vezi. 

Şi ca să dovedească temeinicia acestor spuse, Stroe 
Bârlădeanu se lăsă în patru labe, începu să latre trist ca 
adevărații castori când îşi chiamă tovarăşii în crepusculele 
umede de pe lacuri şi se repezi să roadă cu dinţii picioarele 
scaunelor, pentru ca din acest material lemnos să 
construiască baragiile şi digurile care vor modifica total 
sistemul hidrografic al României mari. 

Stroe Bârlădeanu, ultimul castor, a fost transportat la 
ospiciu, fără să opună nici o rezistenţă. Acolo, începând 
chiar de a doua zi, trecu însfârşit la practică, după treizeci 
de ani de teorie... 

În fundul grădinei, se prelungia o aţă subţire de apă, 
albăstrită de sineala şi de săpunul spălătoriei. Stroe 
Bârlădeanu o transformă într-o mocirlă cu diguri şi beţe de 
lut, inaugurând astfel prima etapă - nucleul vastului regim 
de irigaţii şi de baragii, menit să revoluţioneze harta 
României. 


Operația stârni interesul, admiraţia şi entuziasmul câtorva 
tovarăşi de azil, fără metamorfoze precise, oscilând până 
atunci între reîncarnările lui Buda şi Napoleon Bonaparte, 
şezutul de sticlă şi sticletele închis în cutia craniului. 
Ultimul castor, îi ajută să-şi descopere adevărata vocaţie. 

Unul se oferi să finanţeze întreprinderea, emițând acţiuni 
tăiate cu foarfeca din ziare vechi şi cotate fabulos la bursa 
balamucului. Altul întemee un nou partid politic, al 
castorilor, cerând de urgenţă guvernarea pentru a salva 
ţara de criza economică şi financiară, într-un manifest, care 
de altfel, nu se deosibea prea mult nici ca făgădueli, nici ca 
argumentaţie, de manifestele şi de programele celorlalte 
partide. Al treilea, începu un poem în patruzeci şi opt de 
cânturi, pentru a slăvi epocalul eveniment. Nici odată şi 
nicăieri, Stroe Bârlădeanu nu întâlnise atâta înţelegere şi 
nu se simţise mai fericit. 

Alina Gabor rămase încă mai singură pe lume de cum a 
fost. O clipă viaţa îi întinsese punte amăgitoare de 
întoarcere, să se regăsească, departe de ostilitatea 
universului. Puntea să năruise înainte de a fi călcat primul 
pas. În casa invadată de tratatele, hărţile, dosarele, 
graficile, memoriile şi compasurile lui Stroe Bârlădeanu, 
cărate de Năstase, nu mai spera nimic. Noaptea, se 
însufleţeau din ungherele negre, arătările care o chinuiseră 
pe Elena Gabor, în scaunul ei de paralizată. Creşteau să-i 
înăbuşe respiraţia. Şi Alina se trezea cu tâmplele umede, cu 
ochii lărgiţi de spaimă în besnă, cu glasul moarţei în urechi: 
„...Îi vezi Alino, îi simţi, îi auzi? Păzeşte-te de ei... Nu ierta 
pe nimeni... Iu ştii care e datoria ta de Vamp!... Striveşte-i 
sub călcâiu... Pe toţi şi pe toate... Nu merită îndurare, 
niciunul, Alino, niciuna”. 

Alina Gabor o ştia acum aceasta. Aştepta. Se pregătea. 
Comandă dela o librărie bucureşteană o carte, cu fotografia 
ei pe copertă şi cu titlul: Greta Garbo. Citi chiar dela prima 
pagină. 

GRETA LURIZA GUSTAFSON, NUMITA GRETA GARBO: 


Profesiune: actriţa. 

Talie: 5 ft. 6 cn. 

Greutate: 125 lbs. 

Păr: auriu., Ochii: albaştri. 

Născută: Stockolm, Suedia, în 1906. 

Tată: fără profesie: 

Mamă: fără profesie. 

Educaţie: Stockholm. 

Viaţă: N-a făcut niciodată teatru. 

Experienţă: a frecventat cursurile şcolii dramatice din 
Stockholm. Primul său film a fost Goesta Berling, în care a 
interpretat primul rol feminin, în 1922, sub direcţia lui 
Mauritz Stiller, pentru Swedisch Film Industry InC. La 
Stockholm. 

Gusturi particulare: niciunul. 

Culoare preferată: niciuna. 

Căsătorii: niciuna. 

Animale: niciunul. 

Reşedinţă: Santa Monica, la Miramar Hotel. 

Şi tot acolo, citi, această spovedanie scrisă chiar de mâna 
Greţei Luriza Gustafson: „Copilăria mea a fost cenuşie şi 
deşartă. Am păstrat o amintire care simbolizează minunat 
tristeţea şi goliciunea ei. O nesfârşită seară de iarnă: tatăl 
familiei înşiră cifre pe marginea unei gazete; mama 
cârpeşte sdrenţele copiilor şi oftează; copii vorbesc cu 
glasul scăzut sau privesc în tăcere poze. Înaintea uşii, în 
jurul ghetelor şi galoşilor, se lăţesc petele de umezeală. 
Afară, cade zăpada. Un fel de prezenţă fără nume apasă pe 
umerii tuturor povara unei ameninţări obscure: al sufletul 
neliniştit. Vântul, care geme, dă glas tristeţei noastre. S-ar 
spune că această seară n-are să sfârşească nici odată, sau 
mai degrabă, că am trăit-o de o sută de ori, de o mie deori 
şi că o vom trăi-o la inter-vale regulate, la nesfârşit, ca 
prisonierii care nu vor schimba de celulă neciodată. 

— Joacă-te! Spunea mama copilei, îngrijorată că o vede 
mereu în acelaş loc neclintită, tăcută şi melancolică”. 


„Dar copila nu ştia să se joace- 

Cu cartea pe genunchi, Alina Gabor uita să întoarcă 
paginile a zecea oară parcuse. 

Ridica genele lungi, să privească afară un sfârşit de 
primăvară inutilă. Trandafirii desprinzându-şi catifeaua 
roşie pe nisipul potecii; albinele toropite de parfum, 
somnolând în cupa florilor încărcate de miere şi polen; 
mătasea albastră pală a cerului; toate erau inutile. 

„Dar copila nu ştia să se joace”. 

Nu ştiuse să se joace copila Greta Luriza Gustafson, cum 
nu ştiuse să se joace copila Alina Gabor. Însă închipuirea nu 
se mai mulțumea acum numai cu aceste asemănări de 
destin. Cealaltă, Greta Luriza, la ţărmul vinetei mări 
nordice, în portul scufundat în ceaţă bolnavă şi opacă, 
suspina după vapoarele care se topeau fantomatic pornind 
spre oceane însorite şi peisagii tropicale, spre lagunele de 
coraliu cu egrete de cocotieri. Aci, colinele închideau 
orizontul cu un zid mărginit: copila Alina Gabor nu ştiuse să 
viseze o altfel de lume nostalgică şi luminoasă, fiindcă nici 
nu-i bănuise vreodată existenta. Dar, peste amândouă 
copilăriile apăsase aceiaşi mocneală înăbugşitoare din casă, 
aceiaşi adversitate a lumei de afară. Cât de bine îi înţelegea 
gemătul de desnădejde şi setea de evadare! „S-ar fi spus că 
această seară nu va mai sfârşi niciodată, sau mai bine, că a 
mai fost trăită de o sută de ori, de o mie de ori, şi că vom 
mai trăi-o la intervale regulate, la nesfârşit, ca prisohierii 
care nu vor schimba de celulă nici o dată...” Greta Luriza 
Gustafson, ea evadase din celulă. Şi ca să păşească pe ce 
drumuri înalte! Alina Gabor nu ceruse vieţii atât. Evadarea 
ei o întrevăzuse umilă şi simplă: un conac ruinat, o livadă în 
paragină, fânețe şi crânguri, pârâul scăldătorii gheţoase de 
dimineaţă. Nu-i fusese îngăduit nici atât. Se închisese şi 
această poartă de evadare. 

Cobora ochii pe foile cărţii: 

— Ura îmi este străină. Nu sunt făcută decât pentru 
iubire...! 


„Şi într-adevăr, nu există mai mare eroare ca această 
permanentă confundare a Greţei Garbo, femeia, cu Greta 
Garbo, artista; eroina fatală a filmelor, pasiunea destructivă 
care trece prin vieţile altora ca un ciclon devastator. În 
existenta ei de toată ziua, Greta Garbo nu păstrează nimic 
din rolul de Vamp pe care i l-au creiat şi impus autorii de 
scenarii şi regisorii din Hollywood. Nimic mai puţin Vamp. O 
făptură discretă, sentimentală, simplă şi melancolică. 
Contrastul acesta îi adaugă încă un nimb de mister”... 

— Ura îmi este străină! 

Cât de uşor îi era să spună, fetei din Stockholm, Greţei 
Luriza Gustafson, acum după ce viaţa se îmblânzise cu 
dânsa, fusese mai darnică decât a visat! Îi este streină ura? 
Dar de ce-ar uri, pe cine ar avea să urască? Pe când pentru 
Alina Gabor totul a conspirat ca s-o înnece mai afund... l-au 
furat tot, i-au ucis tot, i-au călcat sufletul în picioare. Pentru 
ea nu mai există de-acum altă evadare. O viaţă identificată 
cu rolul plăsmuit de autorii scenariilor şi manevrat de 
regisori. O forţă inflexibilă, semănând în jurul ei jale, 
ruinare şi catastrofe; descinzând din ficţiune în lumea cea 
de aevea. Pentru această misiune, chipul Greţei Garbo, 
ochii ei, genele ei, mersul ei, magnetismul ei, misterul ei, 
sunt arme îndestule şi sunt arme teribile. Dar târgul acesta 
e un univers prea îngust, ca să le încerce aci. Alina Gabor 
ştia, voia, altă evadare. 

Ursuleţ, cățelul fumuriu şi flocos, îi sgrepţăna cu laba 
piciorul. 

Alina îl alungă, fără să întoarcă ochii la el. Nu scria oare în 
fişa Greţei Garbo: „Animale preferate: niciunul”? Nici un 
animal preferat, nici o culoare, nici un prieten, nici o 
pasiune, nici o slăbiciune. Ca să fii tare, trebuie să fii sterp, 
închis şovăelilor şi înduioşărilor. Şi Alina Gabor avea nevoie 
să fie tare, lucidă, neîndurată; nu pentru un rol, ci pentru o 
viaţă întreagă de om. 

O săptămână, cât timp la cinematograful IMPERIAL 
PALACE a rulat filmul „Carnea şi Diavolul”, n-a lipsit dela 


nici o reprezentaţie. Cunoaşte acum fiecare gest, fiecare 
mlădiere de trup, fiecare privire pe sub gene care turbură 
şi împinge la nebunie şi la ruină şi la moarte; le recunoaşte 
- s-a recunoscut în ele. A învăţat de-acolo, puterea care se 
afla latentă în ea. Iar în spetezele cuierului din dulap, 
atârnă acum rochiile Greţei Garbo, cusute de mâna Alinei. 
Sunt alte arme şi acelea. Le adună cât mai multe. Vor 
alcătui panoplia ei în vânătoarea cea mare din jungla 
omenească. Şi demonul care se potolise s-a deşteptat în ea, 
a crescut în ea, scrâşneşte în ea. Dar nu ca să-şi măsoare 
puterile într-un univers atât de îngust, cum e un târg ca 
acesta. Îi trebueşte un orizont mai vast, o junglă mai 
populată. 

Într-o seară, Alina Gabor a dispărut din oraş. 

CAPITOLUL IV. 

Miţi, Piţi şi Ion. 

În ziua când s-a mutat turna cu găleata. Aşa că Alina 
Gabor n-a putut prinde de veste cam cine-i sunt vecinii. 
Abia după trei zile, când s-a desvelit din nori cerul înalt şi s- 
au sbicit trotuarele, au început a ieşi la iveală ca acele găze 
învrâstate negru şi roşu, numite de popor „Vacile 
Domnului”, pe care le-a strivit ea sub picior, astăprimăvară, 
când s-a întors din cimitir. 

Mai întâi, a fost la primul etaj, o domnişoară trecută, cu 
părul oxigenat foarte, aproape alb şi încreţit mărunt ca 
frizura de lână decolorată a păpuşelor. Dimineaţa când îşi 
întinde în soare pernele la fereastră, îi vede cosiţa de 
Margaretă quadragenară, prinsă în cârlige de hârtie şi un 
sân subţire şi moale, pe care şi-l ascunde plecând ochii 
candid, cu mâna dusă la piept, într-un gest de primadonă 
rănită. 

Dela al doilea etaj, coboară la ceas fix, un domn bătrân cu 
ghetele lustruite oglindă, cu mânuşi cenuşii şi cu hainele de 
şeviot negru, periate până la ultimul fir de praf. E desigur 
pensionar. Fost consilier la Casaţie sau director de minister. 
Alina Gabor îl vede aşteptând tramvaiul de Şosea, după ce 


şi-a cumpărat gazeta la chioşcul din colţ. Are acolo fără 
îndoială o bancă a „luiunde îşi citeşte ziarul cu 
deamănuntul, până la anunţurile de morţi de sub 
cruciuliţele negre şi până la întâmplările din Calafat. După 
ce sfârşeşte, îl aşează alături cu bastonul întins dealungul 
băncii. Poate dormitează în lumina blândă a soarelui. Poate 
priveşte copiii jucându-se în trap săltat, de-a caii: aşa cum 
va fi avut şi el cândva copii sau cum are poate undeva 
nepoți. 

Amândoi vecinii aceştia ocupă un loc puţin şi neînsemnat 
în toată curtea. Se strecoară pe dinaintea ochilor nebăgaţi 
în seamă. Aproape nici nu îngăduiesc gândul că au avut şi 
că mai au o viaţă a lor, că aşteaptă ceva, că-i mai aşteaptă 
cineva. Par automate ostenite, de pâslă, mişcându-se încet 
şi tăcut, cu ceasornicile dinlăuntru uitate neîntoarse şi gata 
să se oprească dintr-o clipă în alta. 

Dacă Alina Gabor le-a observat, e numai fiindcă ochii ei 
proaspeţi de provincială, înregistrau fără voie, avid, toate 
amănuntele noului său univers: Capitala. Îşi făcea încă 
ucenicia. Pipăia terenul: explora, înainte de a păşi în 
vâltoare. 

Toată curtea o umplea însă de larmă, familia domnului 
colonel, dela parter. Aceia nu călcau prin viaţă în vârful 
picioarelor. 

Uşile trântite bubuiau în toată clădirea, cutremurau 
zidurile din temelii până în mansardă. Glasul doamnei 
colonel se aude ţipând ascuţit, de cu dimineaţă, de când 
cere apă caldă... Dacă la ora două sau trei, în timpul nopții, 
se aud pumnii trântind în uşă, soneria târâind brusc şi un 
glas isbucnind ca o comandă, în plin câmp de exerciţii: 
„loane! Varlaam! Mariţo! Boilor”! 

— Acuma ştie şi Alina, că e glasul domnului colonel care se 
întoarce dela Club. 

Pe urmă, tot din această regiune porneşte explodând 
neaşteptat, după amiază, pianul. Vertiginos se deslăntue cel 
mai turbat repertoriu: Tango, Shimmy, Fox-Irot; 


argentiene, negre, havaiene, mexicane, englezeşti, 
papuaşe, cafre sau cambodgiene. Înaintea ochilor încep să 
dănţuiască siluete de negri hilari, isbind în ţimbale, 
tropăind din călcâie, aruncând acrobatic baghetele, 
pocnind din răsputeri să spargă pielea întinsă a tobelor; să 
sfarme în ţăndări metalul clopoţeilor. Alina îl vede, îl 
recunoaşte: sunt personagiile animate şi sonore dintr-un 
album de Sem, pe care l-a cumpărat şi îl are pe masă, la 
căpătâiu. Căci şi lecturile ei, înseamnă acum o altfel de 
pregătire. Pe dânsa, muzica aceasta n-o supără. Dimpotrivă, 
e o muzică gratuită, slujindu-i să-şi complecteze lecţiile de 
dans. Pentru ceilalţi vecini însă, e un adevărat noroc că 
familia domnului colonel n-a fost binecuvântată de mana ce- 
rului şi cu prunci: băieţi care să înveţe flautul sau vioara, 
fete care să ia lecţii de dans cu prietenii fără profesor dar 
cu patefon. 

Aşa, toată gospodăria de jos, se limitează la D. Şi d-na 
colonel, la cele două ordonanţe Ion şi Varlam, la Marița, fata 
din casă (pe care Alina a văzut de sus, cum o ciupesc 
succesiv, de sfârcul sânului, la diferite ore din zi şi din 
seară, în ordine, după grad şi vechime, D. Colonel, Ion şi 
Varlam). lar pentru încheere, se complectează cu Miţi şi cu 
Piţi. 

La început, i s-a părut Alinei că Miţi şi Piţi seamănă într- 
atâta unul cu altul, încât n-are să ajungă să-i deosibească 
niciodată. Pe urmă a observat că se află în mare eroare. 
Deosibirea era ca dela cer la pământ. Miţi poartă 
întotdeauna o funtă bleu-ciel la sgardă; iar Piţi una roşie. 
Miţi are zurgălău galben de alamă; iar Piţi n-are. Miţi e de 
sex femenin, iar Piţi e domn - „ştrengarul mămiţichii” - cum 
îl alintă doamna colonel. Şi amândoi drăguţi, şi lătrând la 
trecători şi sărind pe picioarele subţiri şi sgrepţănând cu 
labele la uşă şi lingându-se la bot şi aiurea, drăgălaşi să 
împingă un neurastenic la gânduri asasine. 

Miţi e o natură melancolică. Se soreşte toată ziua cu ochii 
întredeschişi pe treptele scărilor, întinsă pe preş. Poate a 


atins şi vârsta când se trăeşte din suvenirul trecutului. 
Priveşte trecătorii cu dispreţ patrician. Mârâie numai cu 
colţul gurei şi îşi aşează capul pe labe, la loc, întoarsă la 
reveriile ei canine. 

Piţi e fără îndoială mult mai june şi e stăpânit de toate 
păcatele sexului său: afemeiat şi uşuratec. Cum scapă o ia 
razna, face curse cu tramvaiul fără bilet, iscodeşte în toate 
curţile vecine, se întoarce cu amici murdari şi flocoşi; 
adevăraţi proletari ai rasei, prost crescuţi şi învrăjmăşiţi cu 
dreptul de proprietate, de oarece înşfacă adesea din 
bucătărie muşchiul de pe trunchiu şi o tulesc spre cheiul 
Dâmboviţei, unde-şi au instalată ospătăria sub cerul liber, 
cu complicitatea condamnabilă a lui Piţi. 

Nu odată, Piţi apare în situaţii încă mai compromiţătoare 
şi desonorante. Astfel, se amestecă în cete drăgăstoase de 
câini, dând târcoale unei perechi în tandreţe, amestecat 
fără demnitate în vulgul cel fără sgardă, nespălat şi 
vagabond. Părul alb-spumă şi funta roşie, se deosibesc de 
departe în tribul cenugşiu şi prăfos, ca un pieptar scrobit de 
cămaşă sub frac şi cordonul legiunei de onoare, într-o 
cârciumă de precupeţi, sub hale. El singur o simţea aceasta, 
dar întotdeauna prea târziu, fiindcă după asemenea 
aventuri se întorcea ruşinat, cu restul de coadă plecat 
pocăit între picioare. 

Pentru supravegherea acestui Piţi mai mult, se pare că a 
fost adus Ion dela cazarmă. 

E un flăcău cu pumnii tari, incomodat de dimensiunile lor, 
ca două geamandanaşe ieşite direct de sub mânecă. Calcă 
în bocanci, cum ar călca pe vârfuri de cuie. Se răsuceşte 
stângaciu în hainele groase de postav; cât poate, când 
stăpânii lipsesc de acasă, se eliberează de supliciul lor; 
umblă în cămaşe şi în ismene prin curte, păşeşte cu o 
vizibilă voluptate cu tălpile desculţe pe asfaltul încins. 

De dimineaţă, doamna colonel sloboade gingaşele vietăţi 
în antret, iar Ion intră în funcţiune. La ceasul nouă aduce 
un blid cu cafea cu lapte şi miez de jimblă. Datoria lui e să-l 


împiedice pe Piţi să înfulice prea lacom şi să îndemne cu 
delicate încurajări pe Miţi să guste cât de cât din zeama 
turbure, dacă în capriciile ei face nazuri. După ce câinii au 
sfârşit, îşi ia şi el sfertul de pâine din raţia dela cazarmă, şi 
rezemat de zid, îmbucă pe îndelete, făcând ochii mari când 
miezul pământiu şi cleios lunecă anevoie pe gât. Apoi îi 
trage din tinicheaua priponită cu lanţ la robinet, o cană 
întreagă de apă limpede şi aşteaptă să treacă ziua. 

Câteodată se ascunde să citească o scrisoare cu hârtia 
roasă la muchiile unde-a fost împăturită. O scrisoare de- 
acasă, pe care o silabiseşte ca un copil greu de cap, măcar 
că o ştie pe derost. Veştile s-au învechit. Îi par noui, fiindcă 
la fiecare silabisire, îi deşteaptă înaintea ochilor o privelişte 
aevea: fratele dela plug, sora dela strânsul fânului, boii 
care-au zăcut de gură, mezinul care argăţeşte la popă; 
seara, când toţi cad răpuşi de somn pe laviţă, jos, în tindă, 
pe prispă, pe cuptor. Toţi răpuşi de somn şi de osteneală. 
Numai el, cel mai sdravăn şi în puterea muncii, stă cu 
braţele crucişe, degeaba, şi aşteaptă să i se scurgă 
ceasurile. Numără zilele după numărătoarea dela cazarmă: 
„mai am atâtea pâini- 

De sus, dela fereastră, Alină-l surprinde uneori când se 
crede neobservat, aruncând priviri de asasin celor doi căţei 
cu picioare de paing. 

— Ioane! N-auzi, tontule: Ce face Piţi? 

Ion tresare. Capul coniţei e la geam, cu pudra proaspăt 
muruită pe fată. Are roşul de buze în mână şi aşa, dela 
oglindă, şi-a adus aminte şi a prins-o îngrijorarea. 

— Ce face Piţi, tontule! N-auzi, să răspunzi? 

— I-aici coniţă. N-aveţi nici o grijă... Doarme săracu de el, 
pe prâş... (şi mai încet, pentru el)... Dormire-ar până l-oi 
scula eu. 

Ion spune prâş în loc de preş, lambă, cinimilitograf, berjă, 
dom-cardist şi anunţă că a venit un cosimioner. Pe ceilalţi 
muritori, în afară de cei care poartă uniformă şi deci fac 


parte dintr-o ierarhie foarte complicată, dar precisă, Ion îi 
împarte în două categorii: 

— A venit un ţivil! Înseamnă că aşteaptă afară, la sonerie, 
un domn care după calitatea straielor, are drept la o 
relativă consideraţie - atâta bineînţeles, câtă poate, merita 
un civil. 

— E un individ! Asta înseamnă că e jupânul cu haine vechi, 
un cerşitor, încasatorul dela electrică, cel cu taxa pentru 
gunoi; însfârşit indivizi pentru care nici D. Colonel nu se află 
îndeobşte acasă. 

În zilele de lucru, Ion iese pe stradă între 11 şi 12, să 
plimbe căţeii. Duminica orariul e schimbat şi mai lung. Are 
toată după amiaza. Pleacă dela două şi se întoarce la şase, 
alteori la şapte. 

Pe Piţi îl poartă legat cu-n lănţug de sgardă. Miţi merge 
singură şi liberă. E cuminte şi n-are apucături vagabonde. 
Drumul e până dincolo de cheiu, pe străzi depărtate şi 
ocolite. E drum cu multe popasuri. 

La capătul podului, Ion se reazămă pe parapetul de piatră 
şi pri-veşte apa cafenie. Trec pe apa uleioasă bucăţi de 
hârtie, cutii, scânduri pătate de păcură, câte-o mortăciune. 
Cerul se vede înlăuntru întunecat şi aproape, atât de 
aproape că lon ridică în sus capul să vadă dacă nu-l poate 
ajunge cu mâna. Cerul lui de-acasă e altfel. E altul. Înalt ca 
o boltă de cleştar şi cumu-i cleştarul de limpede. Aci îl 
brăzdează dâre de fum şi oricât de senin ar fi, iar soarele 
oricât de strălucitor, apasă o pâclă sură aşa cum e toamna 
deasupra miriştilor. 

Ion s-apleacă şi scuipă în cerul din apă, un scuipat lat şi 
alb, care cade sonor şi face cercuri mari. 

Da să plece. Dar Piţi acum s-a aşezat să-şi facă afacerile. 
Trebuie să-l ţină de lanţ şi s-aştepte. Un soldat din celălalt 
capăt al podului, un necunoscut cu o cutie de pălării în 
mână, îi face semn vesel: 

— Bravo, camarade! La mai mare... Asta-i semn de noroc... 
Are să-ţi meargă bine la gagică-n iaz-noapte! 


Lui Ion îi e ruşine. Îi vine să tragă odată de lanţ să învârtă 
javra de două ori roată, cum făcea cu pietrele din praştie 
când era un plod besmetic, şi să-i dea drumul, cine ştie 
unde, pe gârlă. 

Piţi a sfârşit şi se întoarce să miroase. Miroasă şi Miţi. Se 
întorc şi miroase pe urmă amândoi. E ca un consult, ori ca 
ritul unui cult. 

Ion merge singur. N-are nici-o grabă. Dacă ajunge acasă 
n-are ce face, şi Dumineca e lungă. Nesfârşită. Se opreşte la 
vitrine. Admiră obiecte a căror întrebuințare nu şi-o poate 
închipui întotdeauna. Tuburi de sticlă, cutii roşii şi verzi 
pecetluite, un fel de papuci căptuşiţi cu blană albă, femei de 
ceară cu părul încârlionţat şi cu buzele roşii ca ale coniţei. 
lacă şi o cravaşă cu ţicnal de argint ca a lui dom căpitan 
Leonardescu Muţu! Şi un maţ de gumă ca acela dela 
ulciorul de sticlă al coniţei, pe care-l tine închis în dulap. 
Niciodată na priceput ce-o fi făcând coniţa cu el, când cere 
apă caldă şi se încuie în odaia de baie, după ce-a plecat dom 
căpitan Leonardescu Muţu! La capătul moţului, e aşa, cu un 
fel de ţigaretă de sticlă. Viaţa târgoveţilor şi sculele lor, îi 
apar misterioase, pline de complicaţii, absurde. 

Piţi îl smunceşte de lanţ. Se repede glonţ cu nasul la o 
căţeluşă neagră, cu un surtucaş cafeniu cu dungă verde pe 
margini şi un buzunăraş mic, din care iese un colt de 
batistă. „Îi îmbracă dom-le taman ca pe oameni-! Reflecţia 
lui Ion se pierde în singurătatea în care se află, aşa într-o 
mişuneală de opt sute de mii de oameni. N-are cui împărtăşi 
gândurile. De aceia şi-le spune sie-şi cu glas tare. 

Căţeluşa e cu o cucoană în rochie străvezie, de i se văd 
pulpele pe dedesupt. Ion gândeşte cu glas tare, că mai 
îmbrăcată e căţeluşa decât stăpâna. Dar ce ochi care te 
moaie dela genunchi, când privesc! Ochi mari, de-un vioriu 
închis, ca prunele când sunt brumate. Aşa ochi să-ţi meargă 
la inimă, mai are numai chiriaşa cea nouă dela catul al 
doilea, femeiuşcă despre care spunea coniţa că samănă cu o 
actriţă dela cimilitograf. Asta-i şi părerea lui dom-căpitan 


Leonardescu Muţu. A auzit-o cu urechile lui dela fereastră, 
când o spunea doamnei colonel şi doamna colonel s-a oţărât 
deodată: „Ie rog Muţule! Mi se pare căă... „Il se pare că? Ce 
poate să i se pară? Dacă e pe aceia, mai în drept ar fi să-l 
certe, şi să-i se pară şi să şi-l păzească, duduia Mustica... 
Dat gândurilor, Ion se lasă tras de hăţul lui Piţi. lar Piţi e 
tras de mirosul câţeluşei. 

— Lola! Mais t-es degoutante avec... 

Lola ascultă şi se apropie de stăpână, cu o ipocrită 
cuminţenie. 

Însă de departe, mai întoarce din când în când botişorul, 
iar Piţi se svârcoleşte să rupă lanţul nu alta. „Ca oamenii, 
dom-le şi câinii, drept ca oamenii-! 

— Gândeşte Ion, făcând asemuire între ceiace are el 
acuma sub ochi şi ceiace vede, ceiace mai ales pricepe el, că 
se petrece între doamna colonel şi dom-căpitan 
Leonardescu Muţu, între dom-căpitan Leonardescu Muţu şi 
femeiuşca dela catul al doilea, între dom-colonel şi Marița... 
Gândeşte, şi îi vine să dea drumul lui Piţi, numai aşa, ca să 
vadă ce-are să facă doamna cu Lola cea cu buzunăraş şi 
batistuţă. Piţi îi pare un fel de erou în lumea lui câinească, 
aşa ceva ca dom-căpitan Leonardescu Muţu, între cele trei 
coniţe mai mult sau mai puţin ale lui: duduia Mustica, 
doamna colonel, fâşteanca dela catul al doilea. 

Acum au ajuns acasă. Miţi şi-a luat locul pe preş. Închide 
ochii. 

Dormitează. Suspină prin somn. Piţi, eliberat din lanţug, 
scotoceşte prin curte, adulmecă ulucele, e nervos. Întocmai 
ca dom-căptan Leonardescu Muţu, când a ridicat ochii la 
etajul doi şi a văzut că nu s-a clătinat perdeaua, să-i facă 
semn o mână albă. Un semn pe care-l pândesc două perechi 
de ochi dela alte două ferestre: de jos dela odaia d-nei 
colonel, de alături, dela odaia duduiei Mustica... 

Ion s-a rezemat de zid. Cu mâinele de-alungul trupului, 
priveşte în stradă. Trec tramvaie încărcate de lume. 


Silabiseşte cuvintele scrise pe tăblii: Şoseaua Kiselef, Obor, 
Halele Centrale, Grădina Icoanei, Gara de Nord, Labirint... 

Unde forfoteşte atâta lume? De unde vin toţi? Unde se duc 
toţi? Un soldat pe-o scară cu-n sufertaş alb. Copii cu 
uniforme de şcoală. Slugi: rândaşi şi fete din casă, ţinându- 
se de mână. Alţi soldaţi în permisie de Duminecă, 
bălăbânindu-şi mersul fără ţintă. Şi iarăşi femei şi copii; alţii 
şi altele. Un om beat trece clătinându-se pe lângă ziduri, 
vorbeşte singur. Mormăie pentru el un cântec. Sughiţe. Dar 
se înverşunează să continue printre sughiţuri: „Calul bălan 
(hec!) calul bălan, „Cu şeaua veerdeee.” 

Se supără brusc pre sine, pentru oarecare grave erori din 
textul cântecului, mustrându-se cu asprime, în monolog: 

— Stai, neică. Unde-ai (hec!) luat-o? Iar te-ai beţivănit? De 
unde-mi scoţi, dumneata (hec!) „şeauaa verdeee”... Unde-ai 
văzut şea verde?... Te poftesc (hec!) s-o iai dela capăt! 

Şi o ia dela capăt, după cuvenita restabilire a textului: 
„Calul bălan, calul bălan, „Şoseauaaa-i verdee...” 

Încep a se aprinde luminile. 

Un om negru cu o flacăre în vârful prăjinei, trece dela un 
felinar la altul. În urma lui clipesc lămpile, cu o lumină 
putredă, verzuie. Soarele a scăpătat de tot. Coboară noapte 
grea de fum şi de mirosuri: abia pătrunsă câteodată de un 
fior de vânturi de departe, din câmp şi umede zăvoaie. 

Un automobil ţâşneşte dintr-un colt, cu două săbii 
incandescente spintecând întunericul şi guiţând hărţăgos la 
trecători. 

Ion stă cu mâinele spânzurate de-alungul trupului, 
rezemat de peretele aspru şi grunsuros, care-i sgârie 
tâmpla. 

Acolo, la ei, s-au întors vitele. Sună tălăngi în colb. Joiana 
freacă stâlpul porţii cu coarnele şi mugeşte să-i deschidă 
cineva. 

S-o fi măritat Marina? 

— Ioane! Fire-ai al dracului, tontule! Vezi că iar a scăpat 
Piţişor...! 


Într-o zi, lon a devenit şi spion. Din ordin superior. S-a 
achitat destul de onorabil, deşi n-a urmat nici o şcoală de 
detectivi privaţi, n-a văzut nici un film cu Harry Piel n-a citit 
nici un roman de Edgard Wallace. 

— Ai înţeles, tontule? L-a întrebat, coniţa. 

— -teles, să trăiţi! 

— Atunci, repetă ce ţi-am spus şi cum ai să faci. 

Tontul repetă. 

Repetă numai cu aproximaţie, căci coniţa fu nevoită să-i 
recapituleze, ca să-i bage bine în cap: 

— Nu aşa... Când îl vezi pe domnul căpitan Leonardescu 
urcând scările, aştepţi. Aştepţi aşa, ca la cinci, zece minute. 
Pe urmă, urci şi tu scările şi baţi la uşă la strâmbătura aia, 
ştii?... Mai bine chiar, nici să nu baţi în uşă. Îl faci pe prostul 
şi dai busna... M-ai înţeles? 

— -teles, să trăiţi! Confirmă tontul, căruia nu-i era greu să- 
l facă pe prostul. 

Coniţa, urmă: 

— Aşa dar, îl faci pe prostul. Intri fără să baţi. Te prefaci 
foarte speriat. Întrebi: „Domnişoară, n-ai văzut mata pe 
Piţi? L-am scăpat pe Piţişor şi mă omoară domnul colonel! 
M-am gândit că poate s-a ascuns la dumneavoastră, că v-am 
văzut mângâindu-l de vre-o câteva ori...!” Ai înţeles, 
tontule? 

Tontul înţelesese şi aceasta. 

— Bine! Îl recompensă coniţa, cu această notă de 
încurajare. Cât timp vorbeşti, iscodeşti cu ochii în dreapta 
şi-n stânga, să vezi dacă domnul căpitan Leonardescu Muţu, 
nu-i cumva acolo... 

Cuprinsă de un scrupul târziu, coniţa inventă o mizeră 
explicaţie pe care tontul o înregistră sub beneficiu de 
inventar, rămânând la părerea lui, care nu mai avea nevoie 
de nici o explicaţie. 

— Înţelegi, Ioane... Vezi dacă, domnul căpitan a urcat 
acolo sau a intrat acasă la dumnealui... Vreau să ştiu asta, 
fiindcă am pus un rămăşag cu domnul colonel. Dar ascultă, 


tontule! Uită-te-n ochii mei. Să nu afle nici domnul colonel, 
nici Varlaam, nici Marița; nimeni, că te ia mama dracului. 
Întâi vreau să ţin secret... Acuma mişcă şi să te prezinţi cu 
raportul... Iară raportul ai să mi-l dai mie, numai între patru 
ochi. Încolo, oricine te-ntreabă: nu ştiu, n-am văzut, şi n-am 
auzit. Hai! Stângă-n prejur...! 

Ion făcu stânga împrejur, şi înainte de a executa ordinul, 
cea dintâi grijă i-a fost să împărtăşească importanta sa 
misiune, lui Varlaam şi Mariţei. 

La prima experienţă, ca orice debutant, o scrânti. Pândise 
într-adevăr până ce-a trecut domnul căpitan Leonardescu 
Muţu, a aşteptat cinci minute jos, a urcat şi el, a dat busna 
în camera Alinei Gabor, fără să bată în uşă. Executase 
perfect, programul doamnei colonel, îşi prefăcuse din 
vreme chipul, ca să pară speriat nevoie mare de alarmanta 
dispariţie a lui Piţi. Dar neglijase un singur amănunt, 
mărunt în aparenţă şi de o importanţă capitală de fapt. 

Uitase - adică nici nu se gândise - să-l închidă mai întâi la 
loc sigur pe Piţi. 

Astfel, abia intrase cu mutra lui spăimântată, recitând pe 
neră-suflate lecţia: 

— Domnişoară, nu l-ai văzut mata cumva pe Piţisor al 
nostru ?... L-am pierdut şi mă ucide domcolonel. 

Abia rostise cele dintâi cuvinte; n-avu când să le termine. 
În aceiaşi clipă, Piţi care urcase scările în urma lui, îi ţâşni 
printre picioare, apărând în cameră, triumfal, agitat şi 
demonic, gudurându-se în jurul lui, fugind la Alina, 
întorcându-se iarăşi la el. 

Ion privi la apariţie, cu un aer de perfectă abrutizare, care 
ar fi stârnit entuziasmul unui pictor în căutare de model 
pentru un tablou reprezintând stupefacţia. 

— De unde-ai ieşit, dimone? Avu tăria Ion, să mai 
îngăimeze o întrebare. 

O întrebare de altfel inutilă, fiindcă Piţi tot n-avea cum să-i 
răspundă; sau o întrebare riscată, căci dacă ar fi putut 
răspunde ar fi fost încă mai rău. L-ar fi denunţat pur şi 


simplu că până acum cinci minute se aflau împreună în 
bucătărie, unde Varlaam şi Marița, făceau mare haz de 
noua carieră a lui lon, ridicat la rangul de detectiv privat: 
„primeşte orice urmăriri dificile, în materie de căsnicii, 
divorsuri, moşteniri, etc.; discreţie absolută- 

Piţi n-avea glas. Nu răspunse. Se manifestă, ţupăind pe 
picioarele de paing, cu o frenezie demnă de o cauză mai 
bună. 

Ion socoti oportun, să adoge o explicaţie suplimentară: 

— Pe el îl căutam, domnişoară. Pierise, Dumnezeu ştie 
unde, şi mi-am zis şi eu, ca prostul... Zic: Numai că-i sus, la 
duduita ceia cu părul bălan. Pe dânsa am văzut-o eu de vre- 
o câteva ori desmierdându.-l. 

Alina Gabor, în kitnono albastru de mătase japoneză, cu 
berze şi cu cratere de vulcani imprimate în țesătură, lăsase 
cartea pe genunchi şi rosti cu oarecare uimire: 

— L-am desmierdat, eu? Nu-mi aduc aminte. Nu desmierd 
niciodată, nici câini, nici pisici... 

Era consecventă. Se conforma într-adevăr, fişei emise de 
M. G. M., pentru Greta Garbo: „animale preferate - 
niciunul!” 

Ion, nu ştia ce e acea o gafă. Dar îşi dădu socoteală că a 
făcut o gafă. O drese cu glas tare, scărpinându-se în 
creştetul tuns chilug, cu maşina numărul 000: 

— Văd eu c-am scrântit-o... Poate nu v-am văzut jucându- 
vă cu el şi alintându-l... Mi s-o părut. Numai că mi s-o 
părut... 

După care mărturisire, coti ochii iscodind cu deamănuntul 
fiecare ungner al camerei, să constate dacă domnul căpitan 
Leonardescu Muţu, nu se află cumva ascuns după cuier, sub 
lavoar, între ferestre... Nu se afla nicăeri. Răsuflă uşurat. Se 
achitase de misiune. Alergă la doamna colonel şi dădu 
raportul, între patru ochi: 

— Nu era nici picior, de domcăpitan, coniţă... S-o oprit la 
dumnealui; altfel, îl vedeam eu, că m-am uitat în odaie, 
bucăţică cu bucăţică... 


— Şi strâmbătura aia, ce făcea? Întrebă doamna colonel. 
— Ce să facă, coniţă?... Stătea în camizol şi cetea o carte. 
— Singură? 

— Singură, vai de capul ei, coniţă! 

— Nu te-am întrebat, asta... N-are nevoie s-o plângi tu că-i 
singură ori nu... Acum, înţelegi, tontule? Mâine din nou, 
intri la serviciu... 

— Intru coniţă, de ce să nu intru...? 

A doua zi lon se execută, şi a treia zi, şi vreme de-o 
săptămână. Folosind însă prima experienţă, avea acum grijă 
să-l închidă în prealabil pe Piţişor, în cameră sau în closet. 
Câinele se sbătea, lătra, scheuna, sgrepţăna în uşă. Cu 
inima împietrită, lon nu lua seamă la aceste suspine după 
libertate; el alerga la datorie, dădea busna în camera Alinei 
Gabor, fără să bată în uşă, întreba cu înfăţişare aiurită dacă 
nu cumva s-a ascuns Piţişor sub pat ori sub jâlt, pe urmă 
cobora să prezinte raportul doamnei colonel. 

Câteodată în odaie la „strâmbătură- se afla într-adevăr şi 
domnul căpitan Leonardescu Muţu, câteodată nu. Odată, l-a 
găsit ţinând mâna „strâmbăturei” în mâinele lui şi 
desmierdând-o... Altădată era la fereastră, cu spatele 
întors, în picioare - supărat, fără îndoială. 

Într-o bună zi, l-a luat din scurt: 

— la ascultă, măăă crocodilule! Ştii că ai devenit un tip 
formi-dabil? Cum intri fără să baţi, în casele oamenilor?... 
Aceasta e ceva fenomenal!... S-a pierdut? Nu-l găseşti? la 
taci, un moment! 

Domnul căpitan Leonardescu Muţu, Alina Gabor şi Ion, 
tăcură într-adevăr, să asculte. Se auzea de jos, din closet 
sau din cămară, schelălăiturile ascuţite şi jalnice ale lui Piţi, 
umplând toată casa până la mansardă. 

— Îl auzi, mastodontule? 

— Da, să trăiţi, dom-le căpitan! 

— Atunci ce-l cauţi aci, mă tâmpitule? Dispari din ochi mei 
şi să nu te mai prind p-aci, că ai deaface cu mine. 

Şi întorcându-se, spre Alina Gabor, în chip de concluzie: 


— E extraordinar, tipul! Încă nu mi-a fost dat să văd până 
acum o bestie mai fenomenală! 

Ion cobori la doamna colonel, demoralizat şi cu conştiinţa 
pervertită. Se prezintă cu un raport care nu mai 
corespundea defel adevărului. Nu pomeni nimic despre 
afirmaţiile domnului căpitan Leonardescu Muţu, că n-ar mai 
fi văzut până acum un timp mai formidabil şi o bestie mai 
fenomenală. Nici despre interdicţia să mai calce pe viitor 
pragul „strâmbăturei”. Spuse pur şi simplu, că nu se afla 
nimeni în cameră. „Strâmbătura” cetea... „O carte cu poze” 
- adăogă, ca să facă povestea mai verosimilă, prin 
introducerea unor amănunte pe care nu i le cerea nimeni. 
Şi adoptă acest sistem al rapoartelor imaginare, fără să se 
mai ostenească a urca scările şi a viola în acelaş timp, 
domiciliile şi garanţiile constituţionale. Astfel, Ion intră în 
legalitate. 

Întâlnirea Alinei Gabor şi a căpitanului Leonardescu Muţu 
din aviația militară, a fost încă un capriciu al hazardului. 

Alina, închiriase camera după un anunţ din mica 
publicitate. Abia după trei zile, când contenise ploaia, şi-a 
cunoscut vecinii: domnişoara quadrageneră cu părul 
oxigenat, pensionarul cu mişcări lente de automat, doamna 
şi domnul colonel dela parter, cu Miţi, Piţi şi lon. Mai 
rămăsese un apartament dela primul etaj, unde prezenţa 
altei ordonanţe, indica alt locatar cu grad în oastea română. 
Un locatar invisibil. 

Într-o după-amiază, ea cobora scările, locatarul urca. 

— E ceva formidabil! Exclamă ofiţerul oprindu-se şi 
lipindu-se de zid. Domnişoara Greta Garbo! Ce surpriză 
fenomenală! 

Chiar fără să-i fi văzut chipul, după hiperbolicele 
calificative care transformau universul în formidabile 
surprize fenomenale, Alina Ga-bor tot ar fi ştiut ce surpriză 
fomidabilă i-a scos destinul în cale. 

A întins mâna. Căpitanul Leonardescu Muţu a sărutat-o 
galant, scoţându-şi chipiul. Au întârziat vorbind, cinci 


minute. 

— Aşa dar suntem vecini! S-a bucurat căpitanul. 
Inimaginabil şi catastrofal! 

Alina Gabor, a văzut în această întâlnire un semn al 
providenţei. Dela început, noua viaţă pentru care venise aci, 
îi netezea drumurile, îi deschidea o portiţă pe care n-o 
prevăzuse. În ceasurile ei grele, de singurătate şi de 
desnădejde, Mustica o părăsise fără milă, se lepădase de 
dânsa fiindcă o muşcase vipera geloziei. Avea prilej să 
plătească aceasta. S-o plătească deplin şi crunt. Îşi încerca 
în acelaş timp puterile şi se achita de o datorie veche. 
Debuta sub auspicii mai norocoase decât îndrăznise să 
spere. Surâse răutăcios la despărţire, când a lăsat mâna să 
întârzie mai mult decât era firesc, sub buzele căpitanului 
Leonardescu Muţu. 

— Când mai am extraordinara plăcere să ne mai întâlnim? 
Întrebase căpitanul. 

— Oricând... Sunt singură aci. 

— Şi ai să-mi permiţi odată, în loc să mă opresc la mine, să 
urc încă un etaj şi să bat la uşă?... Ar fi ceva delicios şi... Şi 
infernal! 

— De ce nu? 

Căpitanul Leonardescu Muţu îşi aminti un obstacol 
catastrofal: 

— 'Toate bune... Dar dacă află [uţu, nu maiamzi bună. E 
de-o gelozie extraordinară... Se întâmplă cataclism. 

— Ce nevoie este să afle?... Nu are ore de clasă? Nu 
lipseşte la cursuri? 

Când s-au despărţit, căpitanul a intrat acasă fluerând 
voios. Viaţa îi părea formidabilă. Providența fenomenală. 
Alina Gabor extraordi-nară. 

— Ce te-a lovit veselia? Îl întrebase Mustica bănuitoare. 

— Sunt vesel? Dar nu-s vesel de loc! Chiar sunt 
extraordinar de ambetat! 

Şi ca să dovedească se încruntă silindu-se să gândească 
numai la lucruri triste şi plicticoase: la creditori, la tunica 


pe care i-a greşit-o croitorul, la doamna colonel de jos care 
a început să-l ostenească de-o lună încoace, cu 
formidabilele ei mofturi de femee crampon. Toate i-au 
posomorât câteva clipe chipul. Dar după cinci minute, s-a 
trezit din nou plimbându-se prin cameră cu neastâmpăr, 
fluerând şi oprindu-se în fata oglinzii, să-şi examineze 
obrazul proaspăt ras, părul retezat impecabil, mijlocul 
cambrat în tunică. 

Ţuţu Moustique, îl urmărea printre gene, cu săgetări 
ascuţite în inimă. Cunoştea prea bine ce înseamnă 
neastâmpărul acesta. Ştia de unde vine. Mai rămânea să 
cunoască pricina cea adevărată. Materializarea suferinţei, 
într-o făptură în carne şi oase, care din nou i l-a smuls. N-a 
fost greu s-o afle şi aceasta. După două zile, s-a încrucişat şi 
ea pe scări, cu Alina. 

Alina Gabor a vrut să, treacă, întorcând capul. A oprit-o, cu 
oarecare bucurie la început, amintindu-şi că se simte 
vinovată faţă de dânsa şi încântată că a găsit prilejul să se 
explice şi să repare: 

— Bună ziua, Gabor! Ce cauţi pe-aci? 

— Aci locuiesc! Răspunse Alina Gabor sec, abia atingând 
mâna întinsă. 

— Cum? le-ai făcut bucureşteancă? 

— Precum se vede... 

— Ai lăsat şcoala? Ce faci aci...? 

— Deocamdată încă nimic. Am să mă înscriu la 
Conservator, la toamnă. 

Țuțu Moustique, o măsură din tălpi până-n creştet, cu o 
presimţire deodată crescută în ea, chinuitoare şi 
intolerabilă. 

Era într-adevăr „formidabilăcopilandra aceasta, în 
„fenomenala” ei asemănare cu Greta Garbo. Aşa i se 
prezintă în cuget constatarea, cu catastrofalele calificative 
hiperbolice ale căpitanului Leonardescu Muţu. Şi atât a fost 
destul, ca să ştie cum ar fi văzut. 

Rosti, fără să-şi precizeze intenţia: 


— Mă mir că nu mi-a spus Muţu! Muţu, bărbatu-meu... 
Desigur că te-a întâlnit. 

— Dece: desigur? Înlătură Alina răspunsul, substituindu-i o 
întrebare. 

— Credeam... Îmi imaginam... Însfârşit. 

Mustica îşi pierduse obicinuita prezenţă de spirit şi replica 
volu-bilă. Se fâstăcise în fata unei foste eleve, îngăimând ea 
cuvintele, ca o elevă codaşă la examene. Alina Gabor savura 
voluptatea clipei. 

Se priviră fără simpatie, surâzându-şi amândouă fals şi 
crud: două adversare decise să se extermine, ascunzând 
fiecare la spate, pumnul crispat pe-un mâner de stilet. Şi 
Țuțu Moustique nu mai recunoştea nimic din eleva molâie şi 
impersonală, în această făptură insolentă, care-o înfrunta 
cu privirea filtrată printre gene, cu capul dat pe spate, cu 
zâmbetul muşcător. Nu voi să părăsească terenul, ca să nu 
pară că a capitulat atât de umilitor. 

Întrebă: 

— lar pe acolo, ce mai este? Ce mai face Tanti Aglăiţa? 
Doamna directoare? 

Alina Gabor, strânse din umeri: 

— Ştiu eu? Nu m-am mai gândit niciodată ce mai pot 
face... Îmi pare că am plecat de o sută de ani. Îmi pare, 
când îmi amintesc, îmi pare, că-i văd printr-un binoclu 
întors, mici şi îndepărtați, mărunți şi svârcolindu-se ca nişte 
larve... 

— O! O! Gabor... Cum poţi să spui aceasta? 

— Sunt altceva, doamnă? Veniţi doar de acolo. 

— Aci greşeşti, Gabor... Numai oraşul de provincie e pe 
dimensiunile omului. Aci, în Bucureşti, de exemplu, omul e 
pierdut într-un ca-dru prea mare... Adevăratele drame, cele 
mai misterioase, cele mai secrete, marile pasiuni se nasc şi 
mor în provincie. Aparenţele înşeală. Străzi pustii, grădini 
părăginite, pisici dormind pe stâlpii porţilor, stoluri trase... 
Ai spune că nu se petrece nimic. Dar tocmai sub această 
aparenţă de somnolenţă, se desfăşoară drama cea mare, 


etern omenească, născută din conflictul dintre cel mai 
neînsemnat eveniment şi cea mai nevinovată pasiune şi 
dintre rigorile tradiţiei... Într-un oraş mare, totul se 
cheltueşte în afară. Omul devine exhibiţionist. Nu mai are 
timp să se confrunte cu el însuşi: se pierde, e înghiţit într-o 
mulţime sgomotoasă şi grăbită, grosolană, anonimă... 
Oraşul mare se risipeşte în scene de stradă, de cafenea, de 
săli de spectacole... Aceasta a înţeles-o înaintea tuturor, 
Balzac... 

Alina Gabor surâdea cu bărbia înălţată impertinent, 
măsurându-şi cu privirea micşorată fosta profesoară. 

Întrerupse, cu admiraţie batjocoritoare: 

— Vorbiţi ca de pe catedră, doamnă! Ar fi o lecţie 
admirabilă... Păcat că o pierdeţi aci, cu mine, în decorul 
acesta... 

Plimbă ochii pe pereţii vineţi, la scara în spirală, la uşile 
dela fie-care etaj, după care se auzeau înlăuntru glasuri, 
lătrături de câini, clavirul doamnei colonel. 

Tutu Moustique se opri, nemulțumită că a fost surprinsă în 
flagrant delict de pedanterie. Tocmai de păreri gata 
confecţionate, de lecţii recitate, avea oroare. 

— Însfârşit... 

— Însfârşit, îi luă cuvântul Alina Gabor, se poate întâmpla 
să vă convingeţi că şi o mare Capitală e un teren potrivit 
pentru o dramă... Altfel, de unde ar mai povesti ziarele în 
fiecare zi, la rubrica întâmplărilor din Capitală, câte două- 
trei sinucideri, câte două-trei drame pasionale, de 
gelozie?... Probabil că nu sunt inventate... 

— N-am vrut să spun aceasta, Gabor... Acum, la revedere. 
O să reluăm discuţia altădată. Cred că o să ne mai întâlnim. 

— O! Despre aceasta, sunt sigură, doamnă! 

„S-au văzut. Sunt sigură că se întâlnesc undeva. E ceva 
intole-rabil!” - monologa interior, Ţuţu Moustique, 
depărtându-se şi torturându-şi mintea să născocească un 
procedeu infailibil, pentru a stoarce lui Muţu mărturisirea 
cum, unde şi de câteori s-au văzut. 


În apartamentul de jos, doamna colonel îşi răcoreşte la 
clavir gânduri tot atât de tumultoase. Se apropie de sfârşit 
cu o frenezie de uragan. Isbeşte cu toate zece degetele un 
final ciclonic, după care se întinde o tăcere anormală, 
neliniştitoare, încărcată de ameninţări. 

Apoi se înaltă glasul: 

— Ioane! N-auzi, tontule? Ia vezi, nu cumva s-a urcat sus, 
Piţişor? 

CAPITOLUL V. 

Intrigă şi amor 

— Nu mai merge aşa. E ceva insuportabil, absurd şi 
terasant! 

Căpitanul Leonardescu Muţu, se ridicase depe perna- 
taburet, îşi scuturase genunchii pantalonilor cu un gest 
inconştient şi mecanic, aprinse o ţigară şi începu să se 
plimbe nervos în cameră, între fereastră şi uşă, acompaniat 
de scârţâitul ritmic al ghetelor. 

Când trecea prin fata oglinzii, nu se putea abţine să nu 
arunce o privire celuilalt căpitan Leonardescu Muţu, care-i 
venea dimpotrivă, circulând în lumea lui de două 
dimensiuni, cu părul puţin sbârlit, cu tâmplele năduşite, cu 
obrazul congestionat, cu tunica descheiată la guler. 

Se opri să-şi restabilească pieptănătura corect, cu un 
pieptănaş verde de celuloid, pe care îl purta în buzunarul 
dela piept. Îşi verifică nasturii. Îşi şterse năduşala tâmplelor 
cu batista uşor parfumată: „Iabac blond”. Se văzu însfârşit 
readus la o înfăţişare mai civilizată şi mai conformă 
demnităţii de om şi de ostaş. Dar în acelaş timp, în oglindă, 
o vedea şi pe Alina Gabor, picior peste picior în jâlt, cu 
mâinele împreunate sub ceafă, urmărindu-i mişcările cu un 
surâs zeflemist. 

Socoti că n-a zugrăvit destul situaţia, declarând-o: 
„insuportabilă, absurdă şi terasantă”. 

Se întoarse spre Alina Gabor şi adăogă un diagnostic 
definitiv: 

— E ceva diabolic! 


Alina râse cu toţi dinţii. Spuse cu glas inert: 

— Eu nu ştiu de ce te tot agiţi. Nu pricep de cete tot 
plângi. Nu pricep mai ales ce cauţi aci, dacă nu găseşti 
decât ceva insuportabil, absurd, terasant şi diabolic... 

Muţu Leonardescu veni să se aşeze din nou pe taburet, la 
picioarele Alinei. Ridică ochii pocăiţi, cerându-şi iertare. 
Încercă să-i prindă mâna. Alina rezistă, încleştându-şi mai 
strâns degetele sub ceafă. 

— Eşti formidabilă! Recunoscu Muţu, cu imprudenţa şi 
explozibila lui sinceritate. Sunt în stare să mor aci, la 
picioarele tale. 

— Mai bine ai svârli ţigarea. Te-am rugat de atâtea ori şi 
nu eşti în stare nici atât. 

Muţu Leonardescu, docil, strivi ţigarea şi se ridică s-o 
arunce în sobă, fiindcă nu descoperi nici acum, caşi 
altădată, nici o urmă de scrumieră. (Îşi propusese chiar la 
cea dintâi ocazie să aducă o scrumieră, a lui). Alina Gabor 
continua să surâdă cu o sceptică ironie: 

— Spui că eşti în stare să mori la picioarele mele... Nu-ţi 
cer aşa ceva. Ai fi un cadavru incomod... Mă mulţumeam cu 
un sacrificiu mai mic. 'Ţi-am cerut ceva mai puţin. Să mă 
scuteşti de fumul ţigărilor. Să nu fumezi niciodată. Nici aci 
la mine, nici nicăiri... 

— Dar ştii tu ce înseamnă aceasta pentru un fumător? 
Cere-i să nu mănânce o săptămână... Să renunţe la orice, 
laa... 

— Nu ştiu ce însemnează aceasta pentru un fumător, îl 
întrerupse Alina, şi nici nu vreau să ştiu. Nici nu mă 
interesează... Când fumăto-rul însă vine la picioarele tale 
să-ţi ofere viaţa, şi tu te mulţumegşti să-i ceri numai 
renunţarea la o pasiune comună, de al treilea rang, mi se 
pare că nu e vorba de cine ştie ce sacrificiu, imposibil, 
formidabil, absurd, catastrofal... Eu simplific lucrurile. Între 
mine şi ţigară, renunţi aşa dar la mine pentru ţigară... Trag 
concluzia... 


— Mă las, Alino! Declară căpitanul Leonardescu Muţu, cu 
un elan de monarh care schimbă un regat pe-o femee. Ţi-o 
jur. Uite începând de astăzi, din clipa aceasta, m-am lăsat. 
Am să dau port-ţigaretul cu tot cu ţigări ordonanţei... 
Parcă-l văd ce mutră formidabilă de imbecil are să facă, 
atunci când s-o pomeni cu coşcogea tabachere de argint 
marcat. 

Căpitanul Leonardescu Muţu se înveselea de pe acum de 
mutra formidabilă a ordonanţei, când se va vedea 
proprietarul fenomenalei tabacheri de argint marcat. Dar 
Alina Gabor îi reteză bucuria. Cu glas indolent spuse, 
aşezându-şi o pernă de mătase sub şold: 

— Acum nu mai prezintă nici un interes. E prea târziu. 
Înţeleg s-o fi făcut când te-am rugat întâia oară... Văd că 
aştepţi să-ţi fac o petiție timbrată. 

— Eşti extraordinară! Gemu Muţu. 

— Ştiu! Extraordinară, fenomenală, diabolică, formidabilă, 
catastrofală şi mirobolantă... Cunosc vocabularul. Nu l-ai 
renovat de loc. Dar a început să devină ostenitor... 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, decât ceiace spun. 

— Alino, te rog nu mă chinui! Imploră fără nici o demnitate 
căpitanul Leonardescu Muţu. De-o săptămână, nu te mai 
înţeleg ce vrei, unde vrei să ajungi... Câteodată cred că mă 
iubeşti puţin. Că mă laşi cel puţin să te iubesc eu, dacă tu ai 
inima împietrită. Pe urmă, după cinci minute, îţi baţi joc de 
mine... Până acum nu şi-a bătut nici o femee joc de mine, 
niciuna, Alino. 

Acest ultim argument, îi păru cel mai convingător. Insistă, 
cu toată vanitatea succeselor celebre în tot corpul aviaţiei 
militare. În urma lui femeile cădeau ca spicele de grâu. Iar 
acum îl juca o copilandră. Era formidabil, fenomenal şi 
desigur, catastrofal. Un simptom alarmant al declinului. 

— Îţi spun, Alino... Nici nu ştii ce fel de femei! 

— Îmi imaginez, după eşantionul de jos. Doamna colonel... 


— Las-o pe doamna colonel! Se lepădă iritat de dânsa, 
căpitanul Muţu. Aceasta a fost altceva. Caz de forţă majoră. 
Chestiune de serviciu, ca să spun aşa. A trebuit să mă 
sacrific, ca să obţin mutarea în garnizoana de-aci... De altfel 
a fost formidabilă. Ea a intervenit la minister, la direcţie... 
Trebuie să ştii că e cumnata ministrului. Aceasta nu-i puţin 
lucru. Ea ne-a aranjat şi apartamentul... Până treci puntea, 
dai mâna şi cu dracul... Dar n-am vrut să spun despre 
dânsa. Altele, Alino. Şi am renunţat la toate, pentru tine, 
Alino. Dece? 

— Mă întreb şi eu? Dădu Alina cu indiferentă din umeri. 

— Dece? Ca să fac sluj aci la picioarele tale, să-mi neglijez 
serviciul, să o torturez pe Mustica, să devin caraghios ca un 
elev de şcoala militară şi tu să-mi recompensezi toate 
acestea într-un mod infam... Te joci cu mine ca pisica cu 
şoarecele. Eşti extraordinară... Ce dovadă vrei să-ţi mai 
dau, că nu mai pot fără tine, că m-ai înebunit? Cere-mi cea 
mai exorbitantă dovadă şi-o dau pe loc... Alina, eram un om 
şi acum sunt un nimic. De ce n-ai puţin suflet şi pentru 
mine...? 

În aprinsa-i peroraţie, căpitanul Leonardescu Muţu, fu 
cuprins de-o adevărată milă pentru propriul său destin. 

Din fire era voios, fără grijă, fără complicaţii sufleteşti, 
fără prea multe complicaţii cerebrale. Predestinat carierei 
de sburător avea creer de pasăre - ceiace se ştie că nu 
atârnă prea greu la cântar. Pentru temeritatea şi supleţea 
lui acrobatică de pilot, camarazii de escadrilă îl botezaseră 
„Fiul aerului”. Chiar vocabularul lui superlativ şi catastrofic, 
însemna un alt element de simpatie. Era de trei ori as. Ca 
aviator, camarad şi amant. Şi din aceste prestigioase 
înălţimi, de unde nu-l coborâse până acum nici o pană de 
motor, nici un gol de aer, nici un uragan, „Fiul aerului” 
aterizase deodată pe puful dela picioa-rele Alinei Gabor, ca 
un simplu muritor pedestru implorând graţia unei priviri 
moi ca o catapleazmă. Acasă, cu un etaj mai jos îl aşteptau 
scene furtunoase cu Mustica, patetice şi udate de lacrimi, 


cum n-a văzut nici în actul al treilea al dramelor jucate la 
Naţional. Iar şi mai jos, la parter, când nu putea scăpa de 
biletele şi apeluri imperioase, înfrunta altfel de scene nu 
mai puţin furtunoase şi patetice, cum iarăşi nu văzuse nici 
în actul al treilea, de astădată, al comediilor dela Na-ţional. 
Era însfârşit ceva formidabil şi catastrofal. Căpitanul 
Leonardescu Muţu, cu o disperare de sinucigaş, se hotărâse 
să concureze fără excepţie la toate raidurile viitoare, 
anunţate şi încă neanunţate: până la Saigon, Capetown, 
poate chiar traversarea Atlanticului. 

Alina Gabor îl privea, chincit incomod la picioarele ei, cu 
un surâs uitat pe buze. Fără să gândească bine ce face, îi 
trecu degetele prin păr. Căpitanul Muţu se înfioră sub 
alintarea delicioasă. 

— Alino! Suspină, prinzându-i mâna şi apropiind-o de 
buze. 

— Ei, ce este Muţule? 

— Nu e aşa că tot mă iubeşti? 

— Asta nu se ştie... Câteodată îmi pare că da, câteodată 
îmi pare că nu. 

— Trebuie să mă iubeşti! O somă imperativ căpitanul 
Mutu. 

— Obligator? 

Alina îi isbucnise de râs în obraz. Căpitanul Leonardescu 
Muţu, care pierduse de mult orice amor propriu al sexului 
şi ultima drojdie a demnităţii omeneşti, nu replică aşa cum 
ar fi făcut-o altădată, altor femei. Cu un jalnic sentiment al 
inferiorităţii, îngăimă, împleticindu-se în cuvinte: 

— Nu e vorba de obligaţie, Alina... Încetează cu tonul 
acesta ironic... Trebuie să mă iubeşti... Nu se poate să nu 
mă înţelegi... E un chin formidabil... Trăesc o viaţă 
imposibilă. Nu mai am somn. lar când adorm, îndată tresar 
şi ţip, într-un vis rău... Mi se pare că mi-am dat drumul cu 
paraşuta şi că paraşuta nu s-a deschis... Cad. Cad, 
vertiginos şi mortal... Mă trezesc gemând, înainte de a 
ajunge jos, să nu-mi sfărâm oasele. Tu nu cunoşti senzaţia 


aceasta... În viaţă o suporţi mai uşor... Prin somn e teribil. 
Se trezeşte şi Mustica... Mă ia din scurt în loc să mă lese să 
mă desmeticesc: „Ce tot visezi? Ce tot gemi prin somn...?” 
Nu mai am curaj să mă uit în ochii ei... Îţi spun drept că mi- 
e milă. 

Alina isbucni din nou în râs, bătând tamburina cu degetele 
în fruntea căpitanului Muţu. 

— De ce râzi? Întrebă contrariat Muţu. Nu găsesc nimic de 
râs... 

— Cum să nu râd? Ai o manieră foarte ciudată să mă 
convingi de dragostea ta formidabilă... Vii să-mi confesezi 
că ţi-e milă de Mustica... De ce nu-mi ceri să mă duc şi s-o 
consolez? 

— Ah! Că nu mă -nţelegi tu!... Ascultă, Alino, De ce să-ţi 
ascund? N-am înşelat-o numai odată... Am pe dracul în 
mine. Cum văd o femee bine, nu pot rezista... Chiar dacă-mi 
jur că s-a terminat, că m-am cuminţit, nu pot rezista... Dar 
n-am avut niciodată remuşcări. Erau capricii... Fără nici o 
urmă. Aveam sentimentul că n-o înşel, că n-am înşelat-o... 
Cu tine e altceva. Tu eşti pasiunea cea mare şi adevărată... 
Încă n-am înşelat-o şi mă simt vinovat. 

— Încă? 

— Desigur: încă! Vin aci, stăm de vorbă, mă laşi să-ţi prind 
mâna, s-o sărut... De câtevaori am îndrăznit să trec dela 
mână, la obraz. Oricât ai întors tu capul, tot te-am sărutat. 
Dar aceasta nu însemnează că am înşelat-o încă... Şi eu nu 
mai am curaj să-i privesc în ochi. E ceva intolerabil... 

— E ceva mai simplu şi nu pricep de ce te alarmezi... Du-te 
şi priveşte-i în ochi... Haide, repede! Ia-ţi chipiul şi salută- 
mă. Chiar îmi faci plăcere. Mă simt obosită şi am nevoie să 
rămân singură... 

Alina întinse braţele într-un gest felin de torpoare, privind 
spre divan. Căpitanul Leonardescu Muţu, văzu sânii nubili 
dilatându-se elastic sub mătasea subţire şi colorată, 
reliefându-şi conturul cu două corniţe agresive; întrevăzu 
sub mâneca largă a chimonoului, pieliţa albă, fină şi intimă 


a subraţului, o umbră neagră. Le văzu acestea toate şi pe 
urmă văzu roşu înaintea ochilor. Cu o svâcnire scurtă sări 
de pe taburet şi o cuprinse în braţe, strivindu-i buzele, 
ţintuind-o locului, cu genunchiul între genunchi. Niciodată 
n-a crezut-o atât de viguroasă şi de rapidă. În aceiaşi clipă îi 
şerpui printre degete şi Alina Gabor fu în picioare, pe jâlt, 
bombardându-l cu pernele. 

Nici nu era măcar indignată. Nici măcar nu l-a pălmuit, nu 
i-a strigat în faţă neobrăzarea. Mai rău. Încă mai rău. Râdea 
şi îl bombarda cu pernele. Ca să fie complect ridicol. 
Formidabil de ridicol, ca orice bărbat congestionat de 
dorinţă, cu ochii injectaţi şi cu părul sburlit, dezarmat de 
râsul trilat al femeii. 

Când isprăvi provizia de perne, Alina Gabor se aşeză 
calmată la loc, încrucişându-şi mâinile sub ceafă şi 
aşezându-şi ceafa pe spătarul jâltului, privindu-l printre 
gene cu insuportabilul ei surâs de persiflare. 

— Unde ţi-ai făcut educaţia amoroasă, căpitane?... Îmi 
povesteai despre femei nu ştiu cum şi nu ştiu din ce lume... 
După cum te porţi, îmi pare că ai avut de-aface mai mult cu 
fetele lor din casă... Probabil că tot aşa se comportă şi lon 
sau Varlaam cu Mariţa de jos... Sau ordonanța ta, cu 
menajera pensionarului dealături. 

Căpitanul Leonardescu Muţu tăcea în fata oglinzii, 
restabilindu-şi coafura. 

Se întoarse pocăit, răsucind aţa unui nasture dela tunică 
întocmai cum fac şcolarii timizi în fata examinatorului sever: 

— Te rog să mă ierţi, Alino... A fost ceva în afară de mine... 
Extravagant şi absurd... Mi-am pierdut minţile. O clipă am 
fost nebun... 

Apoi monologă gesticulând şi plimbându-se prin casă, fără 
să mai privească la Alina, caşicum i-ar fi uitat prezenţa: 

— Nu mai merge aşa... Acesta e un cataclism. Simt că se 
întâmplă o nenorocire. Mă simt capabil de crimă... Iubire? 
Aceasta nu e iubire. E catastrofă... Mă întreabă şi băieţii la 
escadrilă: „Ce ai Muţule? Ce e cu tine Muţule? Te-ai tras la 


faţă... Ţi s-au dus ochii în fundul capului. Parcă eşti un 
cotoiu în săptămâna brânzii...” Şi au dreptate. E fenomenal 
câtă dreptate au... Acasă mă aşteaptă alta... Mă supune 
Mustica la interogator... Şi mai vine şi cramponul de jos, ca 
să închee seria... lată ce ai ajuns dragă Muţule! O mazetă. 
Cea mai formidabilă mazetă!... Îmi spun când ies de aci: 
„Gata! S-a terminat. Caută-ţi de treabă. Eşti om însurat. Ai 
datoriile tale. Aşa ceva e bun pentru un sublocotenent care 
abia a ieşit din şcoală... Şi încă!” Iar a doua zi, sunt prezent 
aci... Fără nici o demnitate, fără nici un amor propriu... Un 
caraghios... Nu mai merge aşa. S-a terminat. 

Spunând, îşi luă chipiul cu un gest smucit şi se apropie de 
Alina, cu înfăţişarea concentrată şi agresivă a unui om care- 
a rupt cu trecutul degradant. Voia să găsească un cuvânt 
scurt şi decisiv. Un cuvânt de despărţire definitivă. 

Alina ridică genele lungi şi descoperi privirea albastră, 
caldă şi parcă întristată. 

O privire care-i înecă inima, în care naufragie hotărârea 
energică şi irevocabilă. În loc de cuvântul voit, sever şi 
usturător, căpitanul Leonardescu Muţu, întrebă cu laşitate: 

— Mâine pot să trec, dragă Alino? 

— Eşti deiicios!... Apleacă-te puţin. Vino să te sărut pe 
frunte. Eşti mai copil ca un copil. 

Lui Muţu Leonardescu nu-i veni să-şi crează auzului. Alina 
nu numai că nu-l alunga, că nu se apăra ca adineori şi ca 
întodeauna, sgâriindu-l cu ghiare de pisică, dar îl chema ea 
acum. Docil înclină fruntea, închizând ochii. Buzele Alinei 
deabia l-au atins; dar ce fior! Degetele ei abia i-au alintat 
uşor părul; dar ce săgetare fierbinte străbătându-l până în 
vârful unghiilor! Vru să-i răspundă, căutându-i gura cu 
buzele rotunjite ventuză. Alina îi respinse cu moliciune mai 
dezarmantă ca sgârieturile de unghii şi bombardamentul cu 
perne: 

— Haide-haide! Fii cuminte acum... Altădată. 

— Eşti infernală. Alino! Suspină Muţu. 


— Nu sunt decât o biată fată care fac prostia să te iubesc... 
Şi care lupt încă cu mine. Aceasta e tot... Puteai să mă 
înţelegi. 

Căpitanul Leonardescu Muţu, văzu palpitându-i divine 
constelații înaintea ochilor. Aşa dar îl iubea! 'Toate însemnau 
numai lupta cu ea însăşi. Desigur se temea de consecinţe, 
se gândea la riscuri. 

— Lasă lupta încolo! De ce să lupţi? Rosti cu sincer dispreţ 
pentru toate complicațiile de conştiinţă. Inima ştie ea mai 
bine decât noi, ce face... Ce are de făcut. Inima e ceva 
formidabil... 

— Bine-bine! Aceasta avem s-o vedem. Avem timp înaintea 
noatră. Acum te-am rugat să mă leşi. Te aştept mâine... 

Muţu Leonardescu sărută alternativ şi lacom amândouă 
mânuşiţele cuprinse în palme. Se mai întoarse din prag să 
suspine: 

— Are să-mi pară un miliard de milioane de secole până 
mâine. 

Apoi plecă sburând pe scări, cu aripi la picior. „Mă iubeşte! 
Luptă cu ea. E formidabil! Am să-i cer să se mute în altă 
parte. Am să caut eu altă casă. Să scăpăm de Mustica şi de 
poliţia catastrofei de jos!... Viaţa e sublimă. Totul e sublim, 
divin şi fenomenal!” Clocotind de această fericire care se 
exprima în interioare exclamaţii hiperbolice, Muţu 
Leonardescu intră în casă cu o figură triumfală, caşi cum ar 
fi adus trofeu cupa raidului Bucureşti-Bombay fără escală. 
Mustica îl primi, sfredelindu-l inchizitorial cu privirea: 

— Ştiu de unde vii. Nu încerca să mă minţi. 

— Eşti imposibilă! Declară Muţu, căutând să câştige timp. 

Apoi, adăogă, apropiindu-se şi încercând să o cuprindă de 
mijloc, cu o tandreţe vicleană, gata pentru sacrificul 
suprem: 

— "Ţuţule, abia acum înţeleg aforismele tale. Ai dreptate. 
Nu poţi în acelaş timp, să iubeşti pe cineva şi să-l mai faci şi 
fericit. 

Ţuţu Moustique se feri înlături ca de o atingere viperină: 


— Nu te apropia... Miroşi a ea. Eşti oribil. Dacă mai calci o 
sin-gură dată pragul neruşinatei ăleia, să ştii că fac o 
nenorocire. Nu râde, Muţule! Uită-te în ochi mei şi jură că 
n-ai să-i mai calci pragul. 

— E ceva infernal! Gemu căpitanul Muţu, ridicând ochii în 
tavan şi adresându-se unui auditoriu invizibil. 

În vremea aceasta, Alina Gabor, se pregătea să iasă în 
oraş. În faţa oglinzii îşi pudră obrazul cu precipitarea 
vârstei care se poate dispensa de o prea lungă staţionare la 
mesuţa de toaletă. Îmbrăcă o rochie de culoarea piersicei, 
tăiată după modelul preferat al Greţei Garbo. Strivi buclele 
blonde sub o pălărioară minusculă. Verifică interiorul 
poşetei şi cobori scările, cu un mers tot atât de elastic şi 
voios ca al căpitanului Leonardescu Muţu, înainte de a da 
ochii cu inamicul din casă. 

Ea n-avea de înfruntat deocamdată nici un inamic. 

Îşi alcătuise un program zilnic, urmat până acum fără nici 
o abatere. Un ceas de plimbare dimineaţa şi unul după 
amiază. Cel de dimineaţă consacrat parcursului pe Calea 
Victoriei dela Palatul casei de depuneri până la Piaţa 
Victoriei, inclusiv staționarea la vitrine. Cel de după-amiază, 
consacrat unei metodice explorări a Bucureştilor, pe 
cartiere, pentru a cunoaşte amănunţit viitoarele zone de 
operaţii şi a nu apărea o provincială ignorantă. Pe urmă, 
până seara, sălile de cinematograf. Intrase la început din 
simplă curiozitate, ca să-şi alunge urâtul şi sentimentul de 
singurătate în mijlocul unei mulţimi streine, grăbite şi 
uluitoare. Îndată deveni o pasiune. Se scufunda în universul 
bizar, febril şi incoherent al filmelor ca într-o halucinare de 
stupefiante. Drame, comedii, aventuri fantastice, ţinuturi 
fabuloase, toate o transportau într-o lume delicioasă şi 
artificială, unde totul era posibil, devenea firesc şi 
acceptabil. Nu cunoscuse această evaziune din realitatea 
cea monotonă şi slută. Dar nu numai pentru această 
evaziune intra din strada cu duruituri de tramvaiu şi guiţări 
de clacsoane, în sălile cu întunericul mat, unde pe pânza din 


fund se deschi-dea deodată un decor de ireală splendoare, 
inundat de lumină, cu o pereche îmbrăţişată imprudent sub 
coroana palmată a unui arbore exotic, de după care pândea 
soţul gelos cu ochi de asasin. Pentru dânsa era o lecţie de 
fiecare zi. O iniţiere. 

Trăită departe de lumea cea reală, muşcată de această 
lume reală înainte de a-i fi cunoscut o singură blândeţe 
întreagă, îndârjită să-i ducă războiu, învăţa cum să-şi ascută 
armele de aci, unde totul îşi avea o logică în ilogic şi unde 
desnodămintele plăsmuite şi absurde îi păreau totuşi mai 
puţin absurde şi mai puţin ieşite dintr-o plăsmuire... Desti- 
nul ei pe care îl suportase pasiv într-un orăşel de provincie 
se confunda în această suprarealitate de două ore. Devora 
viaţa în comprimate. Şi în doze toxice. 

Înainte de a fi sărutat vreodată într-o încleştare arzătoare 
de iubire, preştiu puterea moleşitoare a sărutului care 
frânge orice rezistenţă a amantului ori îl transformă într-o 
brută deslănţuită, capabilă să se desonoreze, să se lepede 
de prieteni, să-şi vândă ţara, să ucidă, pentru încă un sărut, 
unul singur. Preştiu puterea jocului crud şi cochet, prin care 
inteligenţa, luciditatea, prestigiul, averea, viaţa unui bărbat, 
se macerează în pastă muiată de carton sub surâsul femeii, 
pe rând lasciv, crispat sau batjocoritor, după cum se oferă 
sau se smulge în clipa când el întinde braţe desnădăjduite 
vidului. 

Preştiu voluptatea dominaţiei; află că iubirea sufere din 
pricina trecutului dar moare de anxietatea viitorului; că o 
cută din obrazul unei femei e adesea o cicatrice; că un 
bărbat vorbeşte întotdeauna ca despre o femee de stradă 
numai despre femeia care a refuzat să se culce cu dânsul; 
că trădarea e odioasă sau delicioasă, după cum tu eşti cel 
înşelat, sau tu ai înşelat... 

Aceste disolvante aforisme, cetite în cărţile ceasurilor de 
singurătate, acasă, când rămânea visătoare cu volumul 
deschis pe genunchi, erau acum îndată ilustrate, 
dramatizate, potenţate, în filmele halucinante, dela care 


ieşea în stradă cu o uşoră ameţeală, ca după acele lichioruri 
dulci-amărui şi puternice, deşertate în glumă, în aparenţă 
inofensive, pentru ca peste un sfert de oră să exalte 
realitatea transfigurând-o, învăluind-o într-o atmosferă 
irizată şi factice, iar după trei ore să rezerve o deşteptare 
atroce, cu gura coclită şi măruntaiele torturate de arşiţă. 

Dar mai ales, trăia cu o lacomă încordare, cu respiraţia 
întretăiată, plăsmuirile unde credea că se regăseşte. 

Eroina urmărită cu perseverentă de toate urâţeniile, 
perfidiile, ipocriziile, laşităţile vieţii; victima predestinată 
asupra căreia autorul scenariului, regisorul, ceilalţi actori, 
chiar elementele oarbe ale naturei, s-au năpustit cu o 
sadică voluptate s-o târâie în cele mai chinuitoare peripeții, 
s-o împingă în cele mai abjecte căderi, s-o strivească sub 
lespedea de mormânt a unei fatalităţi implacabile, ca în 
acele teribile tragedii greceşti unde nici avertismentele 
oracolului nu pot împiedica urzeala destinului. Şi deodată, 
victima aceasta, în loc să îngenunche înfrântă şi să se lase 
strivită, se ridică scuturându-se de trecut şi de adevărata ei 
fiinţă, capătă suflet nou şi călit, apucă ea armele înveninate 
care erau s-o doboare şi le întoarce ea împotriva vieţii, 
reîncarnându-se într-un flagel devastator. 

Atunci inima Alinei Gabor, svâcnea să sfarme gratiile 
coastelor. 

Revenea şi a douazi, în aceiaşi sală. Aştepta lacomă, 
episoadele unde un cămin tihnit şi statornicit pe veşnicie, se 
ruina sub puterea cea rea a victimei prefăcută în divinitate 
răzbunătoare. Asista cu unghiile încleştate în braţele 
scaunului, la căderea treptată a unui amant; voios şi superb 
în primul episod, mişel şi acceptând toate degradările în 
ultimul. 

În obscuritatea opacă, mulţimea spectatorilor fără figuri şi 
fără nume, se identifica naiv cu soarta acestor nevinovaţi 
expiatori. Străbătea un fior animal de oroare când încă 
odată triumfa geniul demonic. Trecea din bancă în bancă şi 
din om în om, o rumoare surdă de neastâmpăr. Cei mai 


simpli dădeau glas indignării. Fluerau sau protestau, cu 
naivitatea spectatorilor de teatru de odinioară, care 
aşteptau la ieşirea actorilor intrigantul sau trădătorul, să-l 
huiduiască sau să-l lovească, uitând că n-are altă vină decât 
meritul de a fi jucat cu desăvârşită măestrie un rol. 

Ura şi revolta aceasta, le sorbea Alina Gabor ca o băutură 
vindecătoare. Întotdeauna ea se simţea făcând trup şi suflet 
cu asemenea creaturi, care nu-i păreau nedrepte şi 
monstruoase, fiindcă ea ştia că au de plătit ceva vieţii, că 
plătesc ceva vieţii. Pe ele le idolatriza. Ca ele ar fi voit să fie. 
Una din ele era acum. 

Şi păşea în stradă cu mersul elastic, înaintând spre-o 
realitate care n-avea de ce să se îndepărteze prea mult de 
plăsmuirile filmelor. Ea mai învățase ceva. Îşi mai adăogase 
o putere. Mai câştigase o experienţă. De aceia mersul 
aerian, făcea trecătorii să întoarcă pri-virile. Unii se opreau 
din drum. Recunoşteau în această femee, eroina lor, Greta 
filmelor patetice şi dureroase - apariţia fluidă şi 
nepământeană, descinsă printre muritorii de rând. 

Porneau după dânsa. 

— Greta! 

Exclamaţia se oprea aci. 

Prestigiul Greţei celei adevărate, reteza îndrăzneala chiar 
celor deprinşi să pândească la colt de stradă, pentru a 
svârli femeilor impertinente galante, cu o sfruntare 
profesională. 

— Greta! 

Alina Gabor privea peste umăr cu un surâs de dispreţ şi de 
compătimire; trecea mai departe. Pe dânsa o aştepta 
deocamdată altă misiune acasă. Avea şi ea de realizat în 
viaţa cea de aievea, primul ei scenariu. 

Nu era timp de pierdut. Viaţa îi părea atât de scurtă, 
pentru cât avea ea de plătit! 

— Greta Garbo! 

— Într-adevăr, dacă n-am şti că e undeva la Hollywood şi 
că nu-şi părăseşte niciodată vila, aş jura că e Greta Garbo în 


carne şi oase. 

Cele două studente, cu seirvietele subsoară, se întoarseră 
din cale s-o admire şi s-o pismuiască. 

— Oricum, prea o plagiază... Figură, pălărie, mers, 
costum! E o grimă şi o depersonalizare. Abdicarea la tine să 
intri în alt personagiu... 

Vorbise cea mai înaltă, frumuşică şi cu ochii migdalaţi, dar 
cu toată făptura inexplicabil şi iremediabil antipatică. 

— Ba eu m-aş mulţumi şi cu atât. Aş fi foarte încântată să 
pot intra atât de ajustat într-un personagiu, când 
personagiul e Greta Garbo! Spuse cea mai mică, 
negricioasă şi cu o figură ingrată, amestec de toate tipurile 
şi de toate trăsurile, cum sunt unele corcituri de câini 
proletari pe stradă, purtând câte un eşantion din fiecare 
rasă. Numai priveşte în urma e€i!... N-a trecut nimeni pe 
lângă ea, să nu se întoarcă... 

O doamnă voluminoasă şi crepusculară, oxigenată 
strident, cu ochii bulbucaţi şi cu proeminenţele strânse 
până la sufocare în chingile centurilor, ridicase la nasul 
violaceu lornionul prins după gât în lanţug de aur şi privea 
oprită în loc, barând circulaţia. 

Mai departe, un tânăr sclivisit, venind dimpotrivă-i, lărgise 
ochii, făcuse stânga-nprejur şi călcă pe urma Alinei, lungind 
pasul. Când ajunse alături rosti ceva, cu surâs seducător, 
înălţând pălăria cenuşie; dar replica fu desigur atât de 
descurajantă, încât rămase în urmă şi îşi continuă drumul 
mototolind mânuşile indignat, pe el, pe trecătoare sau pe 
Univers. 

— Ai văzut? Întrebă studenta cu urâţenia simpatică, în 
ciuda corciturilor ingrate de trăsuri. Fără deosebire... 
Bărbaţi, femei, nu pot rămâne impasibili... Uite şi la 
vânzătorul ăla de ziare...! 

Un ţigănuş, cu o şapcă prea largă căzută până peste 
urechi şi cu câteva foi de gazetă sub brat, deschise gura şi 
nu isbutise să scoată nici un sunet, ca un crap svârlit pe 
uscat. 


Se pregătea să strige: „Ediţia spicială!... Ha hapărut 
hediţia spicială!” 

Ochii întâlniseră apariţia popularizată de film, de afişe, de 
fotografii. Ţigănuşul îşi împinse cu un bobârnac cascheta pe 
ceafă şi exclamă de unul singur: 

— Haoleo mămulică! Hasta-i Grita! 

Şi cu un spirit ingenios, demn de invențiile reclamei 
americane, răcni cât îl ţinea gura; 

— Ha hapărut spiciala cu sosirea Gritei Garbo în Capitală! 
Ceriţi spiciala! Grita Garbo în Capitală! Spicialaaa! 

— Mai zi ceva! Aceasta, da, numesc şi eu popularitate! 
Rosti copila negricioasă şi slută, condamnată la veşnică 
obscuritate şi anonimat. 

— Ai devenit ridicolă! Strânse din umeri prietena cu ochii 
migdalaţi şi cu frumuseţea inutilă, insignifiantă şi rece, 
după care nimeni nu întorcea ochii. Ai devenit tot atât de 
ridicolă ca maimuța aia care s-a travestit în Greta Garbo. 

— Şi tu invidioasă... 

— Te rog! 

Prietenele păşiră alături duşmănos, descoperind fiecare 
amintiri urâte şi răutăcioase despre cealaltă. 

Alina Gabor era departe, trecând nepăsătoare şi aeriană 
prin mulţimea despicată să-i facă loc. Aproape de casă, se 
opri la o băcănie scundă, strâmtă şi tixită ca o cutie de 
chibrituri. 

— Numai un moment, domnişoară! Se scuză vânzătoarea 
pistru-iată şi cu părul roşu, cântărind marfa unui client. 

Când sfârşi şi cumpărătorul plecă, nu mai aşteptă să 
cuvânte Alina Gabor. 

— Ca întotdeauna, domnişoară! Nu?... O sută de grame 
mezeluri. Lămâie. O jumătate franzelă... Astăzi nu luaţi 
sardele? Am primit un transport proaspăt... 

— Fie. Dă-mi şi o cutie de sardele. 

Alina numără minuţios restul. Eşi cu pachetul învelit în 
hârtie vânătă, petrecută până la uşă de vânzătoarea 
pistruiată, care admira fără nici o rezervă clienta aceasta 


statornică şi modestă, cumpărând în fiecare seară aceleaşi 
provizii de midinetă. 

— Aţi fost la Capitol? Să vă duceţi la Capitol... Este un film 
cu Greta... 

Alina Gabor făcu semn din cap că ştie şi că a fost la 
Capitol. După tejghea, vânzătoarea cea pistruiată şi cu 
părul roşu, scoase o oglindă şi rămase gânditoare şi tristă, 
uitându-se la rafturile tixite cu cutii de conserve, sticle şi 
mărfuri vulgare. Totul îi părea strâmt, mic, înăbuşitor, fără 
speranţă. 

„Are dreptate, Sami... Viaţa e pentru unii o închisoare 
unde eşti pedepsit fiindcă te-ai născut”. 

Celula închisorii, cu rafturi, saci de mălai, de sare vânătă, 
de ma-zăre uscată, cu balanţa de alamă pe tejghea, n-avea 
pentru dânsa nici o ieşire de evadare. lar Sami a început să 
vină tot mai rar. Spune că are acum şi serviciu de noapte la 
birou. Poate viaţa e o închisoare şi pentru el... Poate a găsit 
evadarea lui aiurea, lângă altcineva, care n-are părul roşu 
ca flacăra şi obrazul atât de stropit de pistrui. 

— Raşelica, poţi să-nchizi de-acuma! Sună în odaia din 
fundul prăvăliei un glas gras şi somnoros. 

— Imediat, mami! 

Dar Raşela mai rămase rezemată în uşă, să privească 
strada unde nu se arăta Sami. 

Trecu Ion, ordonanța colonelului, cu cei doi căţei întorşi de 
la plimbare. Căpitanul de aviaţie, la braţ cu nevasta, 
discutând cu aprindere: 

— Eşti formidabilă, [uţule! A devenit viaţa imposibilă cu 
tine... Îţi jur că nici nu m-am gândit... Am ridicat ochii 
involuntar... 

— Involuntar, da! Involuntar, ca să vezi dacă e lumina 
aprinsă la ea... Dacă e acasă... Crezi că nu-ţi ghicesc fiecare 
mişcare? Nu-ţi ghicesc gândul? 

— O concurezi pe Mafalda. În acest caz trebuie să plăteşti 
patentă şi să punem anunţ la ziare! Încercă să curme 
discuţia cu o glumă, căpitanul Leonardescu Muţu. 


Mustica îşi desprinsese braţul. Mergea acum singură, 
izolată în obsesia ei, de tot universul. 

— Îţi mai vine să glumeşti? Eu nu glumesc. Ai să vezi că eu 
nu glumesc! 

— Eşti fenomenală, absurdă şi eşti o catastrofă! Declară 
Muţu, ridicând a doua oară ochii la fereastra luminată, fără 
să-şi dea seama. 

În dosul perdelei, ca pe-un ecran, se profila umbra 
mişcătoare a Alinei Gabor. 

Apărea şi dispărea; se apropia şi se depărta. 

O copilă singură, într-un oraş de trei sferturi de milion de 
suflete, într-o cameră mobilată, pregătindu-şi ceaiul la 
aparatul electric, întinzându-şi masa ei sărăcăcioasă pe un 
colţ de şervet, cu jumătatea de franzelă şi cu feliile de 
mezeluri desfăcute din hârtia vânătă de băcănie. 

Din stradă, nimic din toate acestea nu se întrevedeau. O 
umbră proectată pe perdeaua luminoasă, depărtându-se şi 
apropiindu-se, apărând şi dispărând: imaterială, 
inaccesibilă şi misterioasă. 

La cealaltă fereastră din curte, căpitanul Leonardescu 
Muţu înălţă a treia oară ochii. 

— Du-te la ea. Cel puţin ai curajul şi lasă-mă aci; du-te la 
ea! Şuera printre dinţi Mustica. 

— Eşti imposibilă, [uţule! 

CAPITOLUL VI 

42* la umbră. 

La şase dimineaţa, soarele proaspăt scos dela cuptor, a 
început să dogorească scăfârliile ultimilor supraviețuitori 
dela Băneasa. 

Dospeşte vinul sub ţeastă. Razele înfig ponciş sârmele 
răsucite de foc, în frunţile cleios asudate. 

Patronul moţăie. Chelnerul moţăie. Moţăie şi scripcarul cu 
un muc de ţigară defunct, lipit pe buza de jos, şi cu arcuşul 
muiat, de cocă. 

Prin ce minune tot dinamismul planetei s-a adunat în 
picioarele domnului cu haine albe de doc şi cu pălărie de 


paiu svârlită pe ceafă? 

Tovarăşii pirotesc în faţa paharelor care adineaori erau 
brumate, iar acum şi-au prefăcut conţinutul într-un lichid 
clocit, oţeţit şi filamentos, ca mustrele laboratoriilor de 
analiză, secţia genito-urinară. Mâinele se întind 
somnambulic după pachetul de ţigări şi după cutia de 
chibrituri, cu o ultimă drojdie de energie. 

Se întind şi recad în drum, renunțând. 

Unul somnolează cu bărbia în piept, din când în când 
icnind, ca un vulcan în ajun de erupție. Pe obrazul asudat şi 
lucios, se citeşte o mare suferinţă, o scârbă, o istoveală de 
martir care-a trecut prin toate gamele supliciilor şi nu mai 
aşteaptă decât o moarte salvatoare. Celălalt cu palma la 
frunte, cu ochii închişi, bate numai cu degetul mic, 
imperceptibil, tactul unei muzici interioare, desigur foarte 
jalnică şi în orice caz foarte monotonă: o melopee din 
orientul fachirilor imobili. 

Amândoi ar dori să se mute alături la umbră. O ştiu şi o 
vor. Dar nu-şi pot încorda puterile sleite pentru un act atât 
de temerar. 

De aceia par atât de deprimaţi şi scârbiţi. 

Numai domnul cu pălăria de paiu, e dârz pentru toţi şi 
întinerit pentru toţi şi vesel pentru toţi şi frenetic pentru 
toţi. 

Joacă de unul singur, svârle din picioare, bate călcâiele, se 
răsu-ceşte şi se lasă pe vine, svâcneşte în sus şi îşi repede 
pălăria pe ceafă cu bobârnace energice, se îndeamnă şi 
chiuie: 

— Haide, mă! [ine-o, mă! Aşa, mă! Trage-i, mă! Uite-aşa! 
Uite-aşa! 

Demult, între spasmul danţului şi scârţâitul muribund al 
scripcei, divorţul e definitiv şi total. 

Domnul cu pălăria de paiu, se svârcoleşte după un tact 
propriu şi îndrăcit, vertiginos, pe care nu l-ar putea 
acompania nici un acrobat muzical. 

A spus-o dela început, privind la lăutar cu desgust: 


— Mă brunetule, după mine se poate tine numai Paganini! 
Eşti tu, Paganini, brunetule? 

— Pe mine mă chiamă Cristache! A declarat cu modestie 
brunetul. Aşa mă ştiţi de zece ani, boierule, că v-am cântat 
doară de vre-o două-trei sute de ori... 

Iar fiindcă nu e Paganini, ci nu mai Cristache, a continuat 
să cânte ce ştia el şi cum putea el, într-o asemenea 
dimineaţă de Iulie, cu soarele incandescent. 

— Aşa, mă! Trage-i, mă! 

Pe şosea trec căruțele lăptăreselor cu bidoane pline. 
Grăbesc olteni spre piaţă cu grele coşuri în cumpănă. 
Ţâşnesc vehicule rapide, pe roţi de gumă, înspre Ploieşti. 
Este o viaţă întreagă care se deşteaptă odihnită, în straie 
curate de sărbătoare. Unii se opresc. Aprobă din cap cu 
admiraţie. Domnul cu haine de doc şi cu pălăria de paiu e 
cunoscut în partea locului. E domnul Mitică dela Domenii şi 
e o mică celebritate dela ora şase, în toate aşezămintele de 
repaos şi de recreaţie duminicală, dintre Băneasa şi 
Otopeni. 

— Trage-i, mă! Aşa, mă! Dă-i pe loc! Tot pe loc, pe loc, pe 
loc! 

Pălăria se mai menţine pe ceafă, printr-un miracol, la cea 
din urmă extremă a legilor de echilibru. Picioarele muşcate 
de tarantelă, svârl, saltă, svâcnesc, ţes şi bat pe loc: Uite- 
aşa! Uite-aşa! 

— Al dracului domMitică! 

Domnul Mitică e măgulit de admiraţia poporului. 

Ea îi dă puteri însutite şi îl încurajează la figuri temerare 
de cazacioc. Întru aceasta a scos o batistă leoarcă de vin şi 
de sudoare, pe care o flutură ca un apel de naufragiat în 
jurul unei partenere de dans invizibile. Dansează pe rând; 
pentru ea şi pentru el. E îndrăzneţ şi rugător, avântat şi 
desnădăjduit; cuprinde femeia de aier cu braţul rotunjit şi o 
strânge la piept rotindu-i fustele nevăzute, o svârle şi o reia; 
tupilat la pământ împroaşcă nori de praf din călcâile 
demonice; s-a deşirat ca un vârtej în stepele cu iarba 


sfârlogită de secetă şi iar bate mărunt cu talpa în creştet, 
un adversar iluzoriu şi doborât: Uiteaşa! Uite-aşa! 

— Al dracului, domMitică! 

S-a oprit. Brusc. Fără pricină. Priveşte rotund, un mic 
univers pe care nu-l recunoaşte. 

Soarele s-a urcat pe acoperişul de zinc sclipitor. Deacolo, îi 
varsă din plin, în obraz, arşiţa palpitând în văpăi de cuptor. 

O zi întreagă, zi goală de Duminică, se anunţă cu dogoare 
mai înfricoşată decât ieri. 

Domnul Mitică găseşte situaţia insuportabilă. Isbeşte cu 
pumnul în masă. Paharele au zăngănit atât de brutal, încât 
cei doi tovarăşi se deşteaptă tresărind ca la o alarmă de 
incendiu. 

— Mă! În definitiv, cine sunteţi voi, indivizilor? 

Cei doi surâd tâmp şi fricos. 

Domnul Mitică are dreptate. Nu-i ştie cine sunt, nici cum a 
ajuns cu dânşii aci. 


Aceasta i se întâmplă întotdeauna. A rămas înainte de zori 
singur, părăsit de prietenii cei adevăraţi, care s-au 
strecurat tiptil spre casă, spre pat şi neveste. A rămas cu 
aceşti doi necunoscuţi, dela masa vecină şi fără stare civilă. 
I-a anexat. Le-a jurat amiciţie eternă. Dar nu ştie cum îi 
chiamă, iar indivizii n-au nici un haz. 

— N-aveţi casă? Se supără domnul Mitică. 

E adevărat. E o idee. Cei doi se privesc cu uimire şi cu 
dojana. Cum de nu s-au gândit la aceasta? Era nevoie să le- 
o amintească un strein, un necunoscut? 

S-au ridicat deslegaţi de blestemul care-i ţinea pironiţi pe 
scaun. Scociorăsc în buzunările vestelor, hârtii împăturite şi 
sleioase, pe care şi le resping reciproc, cu egală indignare, 
supralicitându-se: 

— Fugi d-acilea, monşer! E rândul meu... Plata băiatule! 

— Pardon! Dă-mi voie... 

— Să ştii că mă supăr. Plata am cerut, ostrologule! 

Chelnerul nu se mişcă. Surâde ca un spectator blazat, cu 
braţele încrucişate pe piept, peste şervet. Ştie că 
întotdeauna, domnul Mitică plăteşte. E regulă fără excepţie. 

Domnul Mitică îşi concediază prietenii necunoscuţi, cu un 
gest mărinimos de monarh eliberând prizonierii după 
victorie: 

— Acum, marş! Plecaţi la casele voastre! 

Cei doi se depărtează cuminţi, fără grabă, spre autobuzul 
de ţi-nichea hârbuită. Nu privesc îndărăt. 

— Ce-i spun eu Dorinei? Întreabă cleios, cel mai scund, cu 
mus-taţă ca mătasea de porumb şi cu ochelari atârnaţi în 
şnur. 

— Spui că ai fost cu mine! Îl îmbărbătează celălalt. Nu te- 
am luat pe garanţia mea? Eu am garantat. Eu răspund. 

— Atunci e altceva! Se bucură miopul. Dacă tu răspunzi, e 
treaba ta. Mergi şi răspunde. Eu mă duc în cealaltă cameră 
şi mă culc. Nici nu vreau să ştiu... Ce păţeşti, te priveşte!... 
(După o pauză). Aş fi curios să ştiu cum ai s-o împaci. Cu 
Dorina nu-i de glumă. E teribilă la mânie, ţi-o spun. 


— Fii fără grijă. Am eu sistemul meu. Ştii că la mine nu 
merge. 

Miopul se opreşte în faţa autobuzului. Îşi priveşte 
prietenul cu admiraţie, prin ochelarii cu şnur. 

— Eşti de-un curaj, monşer! De-un curaj!... Parc-ai luptat 
la Verdun!... De altfel, la Dealul Porcului, unde ne-am 
cunoscut, n-a fost un fel de Verdun? Îţi aduci aminte? 
Trăgeau cu mitraliera: ţac-ţac-ţacţac! Şi tu nimic! De 
atuncea te admir eu... Acuma să te văd cum ai să scapi şi de 
mitraliera Dorinei!... Vino să te pup! 

Prietenii se pupă înduioşaţi. Se lasă şi iar se pupă. Pe urmă 
se ajută să urce scara autobuzului, unde au găsit două 
locuri între un plutonier încătărămat şi o precupeaţă cu 
ouă. Vagonul cu tinicheaua încinsă de arşiţă, purcede în 
scrâşnet de hârburi. 

Domnul cel cu ochelari trimite dela geam un ultim adio, 
spre masa unde a rămas domnu Mitică dela Domenii. 

— Şi ăla e un tip! Ai văzut, dom-le ce energie la el? Pă 
cinstea mea! Unul ca ăla sau unul ca tine, i-ar trebui 
Dorinei... S-o văd ce mai face cu mitraliera ei! Eu sunt prea 
moale... Cu femeia dom-le, nu trebuie să fii delicat. Tiran, 
asta le trebuie. Un satrap. Pun pariu că domMitică ăla dela 
Domenii, e un satrap la el acasă! 

Dar domnul Mitică nu-şi vede admiratorul şi nu-l aude. 
Chiar să-l vadă şi să-l audă, puţin i-ar păsa. Nu s-ar osteni 
să desmânta, că nu e nici un fel de satrap la el acasă, fiindcă 
n-are faţă de cine să fie satrap. A comandat trei şpriţuri 
proaspete, pe care le soarbe cu sete din trei înghiţituri, 
până la fund. A deşertat şi cafeaua amară. 

Acum porneşte pe jos, spre inima Capitalei, cu pălăria în 
mână şi cu gulerul cârpă. El n-are nimănui, nimica de spus. 
Nu-l aşteaptă o nevastă care trebuie împăcată. N-are de dat 
nici o socoteală. N-are de tiranizat pe nimeni, nici nu-l 
tiranizează nimeni. Are înainte numai o zi întreagă şi pustie 
de Duminecă, fără ore de birou şi fără dosare numerotate. 


E de aceia omul cel mai nefericit din această dimineaţă cu 
cerul de sticlă topită. 

În celelalte zile, dosarere cu şnur, rapoartele cu cifre şi 
resoluţiile cu semnături indescifrabile, îl ţin magnetizat cu 
nasul între file să nu vadă cerul de-afară pe fereastră; îi 
mocnesc cugetul să nu dorească nimic, să nu-şi amintească 
nimic. Ridică ochii numai la ceas şi la foile calendarului. La 
ceas, ca să numere cât de încet se mişcă minutarul până la 
ora de închidere; la calendar, să numere câte zile mai sunt 
până la leafă. 

În afară de acestea nimic nu mai există, decât aceleaşi 
sute şi sute de hârtii cu numere de intrare şi de ieşire, 
slobozite spre toate unghiurile tării şi scrise totuşi ca de 
una şi aceiaşi mână uscată: „La ordinul D-v Nr... Având în 
vedere că... Avem onoare să vă... Urmare adresei dela... 
Binevoiţi a...” 

Pe ăleia boltită şi umbroasă, vin dimpotrivă călăreţii care 
s-au deşteptat înaintea tutulor. 

Trec în trap legănat femei cu amazoane negre; în galop 
svâcnit femei călare bărbăteşte, cu pantaloni strânşi pe 
genunchi şi cu cismuliţe în miniatură. 

Toate au obrazul proaspăt răcorit de duşul gheţos de- 
acasă, ochii luminoşi şi odihniţi. Tot aşa trec alte femei, în 
pas grăbit şi balansat, cu haine subţiri prin care se văd în 
zare linii unduioase şi rotunde, mobile. Toate trec, râd, îşi 
vorbesc, se chiamă şi îşi răspund: frumoase sunt toate şi 
tinere toate şi toate sunt ale altora. 

Domnul Mitică dela Domenii, se gândeşte cum le-ar opri în 
cale să le vorbească galant, cu o largă şi nobilă reveranţă 
de paj: „Având în vedere că... Am onoare să... Binevoiţi a... 
La ordinul Dv., Nr.,”. Atât poate gândi. Aceste cuvinte numai 
îi revin pe buze. Ele constituiesc singurul său vocabular de 
două decenii. Domnul Mitică scuipă cu scârbă. Îşi priveşte 
hainele care aseară erau albe, călcate pe dungă, şi noui. 
Acum a colecţionat pete de vin şi de cafea. 


Barba crescută în timpul nopţii, căruntă şi aspră, a pus pe 
obraz un praf de scrum. 

Sunt case vaste de granit, cu ferestre deschise. Se văd 
înlăuntru mobile grele, lucirea verticală a oglinzilor, 
biblioteci cu litere de aur gravate în scoarţele de piele. Sunt 
grădini în care se desfoaie trandafiri de catifea roşie- 
neagră. Stropitori împroaşcă piepteni de apă în gazonul 
tuns, în statui de marmoră, în straturi de pansele. Pe porţi 
de fier date în lături, pornesc automobile încărcate cu femei 
şi copii spre pădurile răcoroase de departe. 

Domnul Mitică dela Domenii, grăbeşte pe lângă toate, fără 
să le vadă, căci toate sunt ale altora. 

De undeva, dintr-un adânc de trecut, se deşteaptă un 
scâncet numai o clipă, dar numai una. 

Când nu era domnu Mitică dela Domenii şi când nu 
dănţuia de cincizeci şi două de ori pe an, în cincizeci şi două 
de Duminici inutile, acelaş joc desnădăjduit de unul singur: 
„Uite-aşa! Tot pe loc!” 

Atunci toate puteau să fie ale lui, cum sunt ale altora. 

Să înalțe ochii şi să aleagă. Să întindă mâna şi să culeagă. 

Era un adolescent cu păr inelat, cu obrazul transparent de 
fată, cu buze cărnoase să muşte lacom din toate fructele 
mustuoase ale vieţii. Îl mai vede şi acum, coborând treptele 
Facultăţii, cu lavaliera fluturând cum prescria pe atunci 
portul studenţilor care nu se mulţumeau numai cu o 
diplomă; scriau studii estetice în reviste obscure, rosteau 
cuvântări focoase la întruniri, clocoteau de aspirații 
tumultoase. Îl vede coborând şi amestecându-se în mulţime, 
cu mers avântat cum nu era al mulţimii. Un asalt spre toate 
înălțimile, spre toate îndestulările şi toate fericirile. Unde s- 
a pierdut oare deodată în gloata cenuşie şi anonimă, înghiţit 
ca înecaţii într-o vâltoare? Unde-a murit? Când a murit? 
Unde mai este? Acum toate sunt ale altora. lar barba 
crescută în timpul nopţii, căruntă şi aspră, a pus pe obraz 
un praf murdar de scrum. 


Paşii bat pământul aleii într-o cadență în care domnul 
Mitică, recunoaşte silabisind refrenele obsedante: „Având în 
vedere că... Binevoiţi să... La referatul D-voastră Nr...” 

A ajuns la capul Podului. În pavaj flacăra soarelui 
dogoreşte orbi-tor. O birjă traversează toropită: caii abia 
clempănesc desarticulat din copite. Domnul Mitică şi-a pus 
pălăria pe cap, a scos-o iar, şi cu ea în mână priveşte 
indecis. De aci, spre dreapta se întind cârciumi cu mititei şi 
pelin. Le cunoaşte şi e cunoscut. 

Dar nu intră aci. Sunt pentru mai târziu. Pentru diseară. 
Acum se întoarce din nou, pe sub tei, la altă grădină unde e 
o mare tăcere, cum o caută el la asemenea ceas. O grădină 
cu mesele aproape întotdeauna pustii aşteptând clienţi care 
nu vin niciodată, durând printr-un ciudat mister, poate în 
speranţa unui miracol când toată lumea va da busna atrasă 
de-o fulgurantă celebritate. Patronul se tânguie, dar nu 
încetează să aştepte minunea. „Era un vad, dom-le Mitică, 
de nu mai răzbiam cu cinci ajutoare!... Pleca un muşteriu şi 
intrau trei... Pe urmă, parc-a secat isvoru... Tot unul câte 
unul, s-au tras, au fugit, s-au risipit, mă ocolesc. Numai 
dumneata ai rămas credincios şi alţii, vreo doi-trei... Şi se 
mai rătăceşte câte-o păreche de îndrăgostiţi, câte-un străin 
din provincie, băieţi tineri de şcoală. Dară eu tot nădăjduesc 
într-o zi că are să se întâmple minune. Aşteaptă şi ai să 
vezi...”! 

Domnul Mitică dela Domenii este într-adevăr ultimul 
muşteriu fidel. 

Însă nu poposeşte din spirit caritabil. În grădina pustie e 
tăcere; poate dormi trei-patru ceasuri cu cotul pe masă fără 
să-l turbure ni-meni. Pe urmă se reface. O costiţă, o baterie 
şi purcede aiurea, unde e mai mult zgomot şi mai multă 
veselie disperată, până ce termină şi noaptea cea nesfârşită 
de Duminecă, să-şi adune rezervă de resemnare şi de 
îndobitocire pe încă o săptămână. 

A intrat şi n-are nevoie să comande. 


— Poftiţi acilea, dornnu Mitică! Poftiţi mai la umbră! Îl 
invită patronul, ştergându-şi năduşeala cu poalele şortului 
albastru. Are să fie căldură mare... Paşidouă la umbră!... 
Scrie-n gazetă. Poate mai dă Domnul să iasă lumea şi să se 
mai răcorească la niţică umbră cu-n mişmaş. Băiete, bateria 
lui domMitică, la masa număru şapte. Mişcă! 

Domnul Mitică se mută supus la umbră, la masa numărul 
şapte. A pus cotul pe scândura tare, bărbia nerasă în palmă 
şi a adormit instantaneu, nevinovat şi pur ca un prunc. 

Un roiu de muşte a tăbărât lipicios. 

Domnul Mitică le alungă prin somn cu mâna paralizată de 
moleşeală, mormâind: „Binevoiţi a cunoaşte că... 
Referându-ne la circulara noastră numărul”... 

Soarele urcă în creştetul cerului. 

Patronul, cu ochii lărgiţi ventuze spre poartă aşteaptă 
clienţii mânaţi de-un delir providenţial; dând năvală la 
mesele cu feţe zădarnic întinse în fiecare zi, bătând 
nerăbdători în pahare şi solniţe, strigând comenzi 
fabuloase, ciocnind şi benchetuind ca în ospăţul lui 
Balthazar ultimul rege al Babilonului, când o mână 
nevăzută a scris cu litere de foc, cuvintele de osândă: Mane, 
Tekel, Fares. 

Nu intră nimeni. Nu scrie nici o mână nevăzută litere 
misterioase de foc. Tot focul e adunat în înălţimea cerului de 
unde varsă o dogoare de furnal. 

A aţipit şi patronul cu ziarul desfăcut pe genunchi. Foile îi 
lunecă dintre degete. S-au împărţit muştele tăbărâte 
asupra lui domMitică. Un roiu a aterizat pe chelia încinsă a 
cârciumarului; circulă în zig-zag, sondează pielea stacojie şi 
lucioasă, cu frenezia prospectorilor de mine aurifere. 
Ştafete sboară dela o momâie toropită la cealaltă, să-şi 
comunice cine ştie ce stranii constatări. E un schimb de 
echipe, în cadril aerian şi în bâzâituri metalice de helice. 
Poate dezordinea şi capriciul acestei întreţăsări de sboruri, 
e amăgire numai pentru o pricepere greoaie de om. Poate 
în lumea lor, a insectelor, se desfăşoară după o metodă 


organizată, cu distribuţie de roluri şi de răspunderi, cu 
specialişti şi conducători, urmărind o ţintă hotărâtă - poate 
o riguroasă inventariere în Universul muştelor, după care 
un muscoiu misantrop şi pesimist, va emite o „Împătrită 
rădăcină a raţiunei suficiente” sau o „Lume ca voinţă şi ca 
reprezintare”. Aceasta însă cine s-o vadă şi cine s-o cugete? 
Domnul Mitică dela Domenii a căzut cu obrazul pe masă, cu 
o mână spânzurată de manechin desarticulat. Patronul 
răsuflă greu şi trăeşte prin vis, cea mai mare emoție a vieţii 
lui, de atâta vreme aşteptată. Muzica aripilor a crescut, s-a 
dilatat, a luat proporţii fantasmagorice în timpane: s-a 
prefăcut într-o deslăntuire de fanfară militară, pe podiul 
unei grădini înzecit lărgite, cu sute de mese şi o mie de 
clienţi. Aleargă o sută de chelneri strigând o sută de 
comenzi. Nu mai e vin! Lipsesc cinci sute de baterii cu o mie 
de pahare şi s-au adunat un milion dejetoane la casă! 
Alămurile fanfarei acoperă răcnetele din ce în ce mai 
nerăbdătoare. Ar vrea sa se smulgă şi el de pe scaun, să 
împartă porunci, să trimită după butoaie şi jumă-tăţi de 
vițel şi movili de salată, pe frigare să rumenească o sută de 
pui; un blestem rău l-a țintuit şi i-a luat glasul. Fără putere, 
vede cum s-au zăpăcit toţi, şi-au pierdut capul, gonesc cu 
farfuriile goale, nu ştiu ce să răspundă... A plecat un client. 
Unul din cei o mie. A plecat gesticulând supărat. „Ce fel de 
local e acesta? Nu mai serveşte nimeni aci?” Nu trebuie să 
plece. Ce face chelnerul acela nerod, care-l priveşte cu 
mâinile încrucişate şi-l lasă să plece? De ce nu găseşte 
nimic să răspundă?... „Încă un moment. Vă rog un moment. 
Vă servim imediat!” De ce n-o spune şi râde prosteşte?... 
Uite. Se întâmplă întocmai ceiace ştia el că are să se 
întâmple. S-au mai ridicat alţi doi dela altă masă şi alţii, 
alţii, toţi dela toate mesele... S-au ridicat şi pleacă 
vociferând: „Ce fel de local e acesta?... Nu mai serveşte 
nimeni aci? 

— A tăcut şi fanfara militară, s-au risipit toţi, împrejmuirea 
grădinei s-a strâns, s-au împuţinat mesele triste şi goale, 


numai glasul celor plecaţi se aude din Şosea: „Ce fel de 
local, e acesta? Nu mai serveşte nimeni aci? 

Patronul mai încearcă să se descleşte de pe scaun cu 
desnădejde, să-i cheme îndărăt, să prelungească visul de-o 
viaţă. Se clatină pe scaun, tresare şi se treacă la ochi. 

— Formidabil! Ce fel de local e acesta? Ascultă, onorabile, 
nu serveşte nimeni aci? 

— Îndată, dom-le căpitan. Poftiţi aci, dom-le căpitan! 

Căpitanul Leonardescu Muţu, priveşte scandalizat la 
domnul Mi-tică dela Domenii. 

— Şi cu crocodilul ăsta ce e? Tot patron? V-aţi asociat la 
dormit? 

— Un client dom-le căpitan! Explică patronul, ştergându-şi 
râurile de năduşeală de pe obraz, cu poalele şortului. Vă 
rog să-l scuzaţi. E cam obosit. A făcut-o lată azinoapte... E 
domnu Mitică dela Domenii... 

— Să fie sănătos cu toate domeniile lui! 

Căpitanul Leonardescu Muţu a întors desgustat spatele lui 
domnu Mitică dela Domenii, care prin somn îngână: „Având 
în vedere că... La circulara noastră Nr., revenind, vă 
amintim câ...” 

— E fenomenal, tipul! Vorbeşte singur... E grădină de vară 
aci sau e grădină zoologică, stimabile? 

— Local cu reputaţie veche, dom-le căpitan! Îl asigură 
patronul, impermeabil glumei. Firmă de treizeci de ani... 

— Să fie sănătoasă firma şi să nu ne mai plictiseşti cu ea... 
N-ai un loc mai răcoros? 

— Poftiţi înlăuntru, dom-le căpitan. Punem o masă la 
fereastră... Dăm drumul la ventilator... Aveţi şi răcoare, 
aveţi şi umbră, aveţi şi privelişte. 

— Prea mult vorbeşti, ostrogotule: 

— Vă rog, n-am zis nimic... 

Cârciumarul s-a lipit de uşă, înclinat servil de spinare, 
nemaiîndrăznind să adreseze cuvânt unui muşteriu atât de 
năzuros şi autoritar. 


Căpitanul discută ceva în şoaptă cu femeia care-l însoţeşte. 
Nu se înţeleg. Femeia vrea să rămână afară. El pledează cu 
argumentele patronului, pentru masa dinlăuntru: 

— N-ai auzit, dragă? Umbră, răcoare, ventilator, privelişte, 
linişte... Epatant! 

lar după o pauză, ca argument suprem: 

— Şi unde mai pui? Discret! Vezi afară şi nu te vede 
nimeni. 

Tânăra strânge din umeri cu indiferenţă: 

— Pentru câtă lume cunosc în Bucureşti, mi-e perfect egal 
dacă mă vede ori nu mă vede cineva... 

Domnul Mitică în vremea aceasta s-a deşteptat, a proptit 
bărbia în palmă şi a holbat ochii de uimire. 

— Greta Garbo! Pe parola mea dacă nu-i Greta Garbo! 

Ca să se convingă că nu visează, se scutură, tuşeşte, 
întinde picioarele sub masă, se ciupeşte de pulpă. 

— Greta Garbo, dom-le! Dacă-ţi spun... 

Pare scandalizat de scepticismul unui amic invizibil, care 
ar pretinde că nu e Greta Garbo, că n-are de unde să fie 
Greta Garbo. Îşi dă socoteală că a vorbit singur şi s-a 
ruşinat. Dar monologul acesta şi mişcările bizare cu care a 
încercat să-şi dovedească sie-şi că nu doarme şi că deci nu 
visează, au biruit rezistenţa Greţei Garbo, mai mult decât 
toată pledoaria căpitanului Leonardescu Muţu. 

— Nu vezi Alino?... Cum putem sta cu un tapir ca ăsta? 
Vorbeşte singur, dă din mâini, dă din picioare... E 
fenomenal la câţi li s-a suit căldura la cap, şi câţi au început 
să prindă muşte... 

Au intrat înlăuntru. S-au aşezat Ia fereastră. Domnul 
Mitică a ră-mas afară şi priveşte dezolat şirul de mese 
goale. Lui nu i s-a urcat căldura la cap şi el n-a început să 
prindă muşte. De ce-i spun aceasta?... S-ar ridica să 
meargă la cei doi şi să le-o arate. Nu în cuvinte de 
indignare. El nu s-a indignat. În cuvinte triste, care merg 
deadreptul la inimă... Să le arate că tinereţea lor nu le dă 
drept să-şi bată joc de un om care îmbătrâneşte singur, fără 


nimeni pe lume, fără să mai spere nimic pe lume, şi care în 
fiecare Sâmbătă noaptea şi Dumineca întreagă, mai ucide 
în el ceva mort de mult. Le-ar arăta şi nu se poate să nu 
înţeleagă aceasta. Poate după ce-a sfârşit, femeia cea 
tânără, cu ochii şi mersul şi tristeţea Greţei Garbo, i-ar face 
semn să ia loc alături pe scaun... Şi l-ar asculta, i-ar cere să 
mai spună. De ce nu? Atâtea lucruri imposibile sunt cu 
putinţă în viaţă şi atâtea lucruri câte sunt cu putinţă devin 
imposibile... Dar ce-ar putea să le vorbească?... Cum să le 
arate ce duce cu el, şase zile pe săptămână la birou şi 
îndărăt; ce moarte din el mai ucide încăodată, când jucând 
de unul singur bate cu călcâiul într-un craniu nevăzut de 
mort: „Uiteaşa! 'Iot pe loc, tot pe loc...”! Se gândeşte şi nu-i 
apar alte cuvinte, decât: „Având în vedere că... Binevoiţi 
să... Referindu-ne la circulara noastră Nr..., vă invităm 
sa...” 

Domnul Mitică îşi toarnă în pahar, dozând vinul şi sifonul, 
deşartă paharul până la fund; umple altul şi tot atât de 
repede îl goleşte. Ar vrea să mai privească la femeia care a 
coborât aci din plăsmuirile filmelor. Dar fereastra e sus; se 
vede mâna ofițerului mişcându-se cu o ţigară între degete, 
scuturând scrumul, dispărând din zona privirii ca să revină, 
într-o înfrigurare nervoasă. Îşi schimbă ochii în altă parte. A 
găsit în buzunar o hârtie cretată. Un prospect. Rămas 
desigur dela tovarăşii necunoscuţi de astăzi dimineaţă. 
Unul din ei nu se tot desnărtea de o revistă străină. 
Asemenea prospecte se află numai între foile revistelor 
streine. Domnul Mitică dela Domenii răsuceşte foaia cretată 
pe-o faţă şi pe alta. Deoparte e un ghețar alb, pe fund de 
cer ireal de albastru. De alta, o hartă, cu itinerarii 
însemnate cu roşu, ca linia arterelor pe-o planşă anatomică. 
„Voyages en Suisse et en Italie par les plus belles ROUTES 
DES ALPES. L-Engandine, vers Coire et la haute vallee de l- 
inn: Davos, Samaden, Saint-Moritz. Pendant les saisons d- 
6te et d-hiver, OBERLAND-EXPRESS ET 
ENGANDINEEXPRESS.” Există aşa ceva? Mai există aşa 


ceva pe lume? Munţi cu creste de ghiaţă în soarele încropit 
de Iulie? Domnul Mitică dela Domenii simte un val de vânt 
boreal svântându-i năduşala de pe obraz. Şi ciudat. Vântul 
acela deşteaptă un tânăr care murise demult; un tânăr pe 
care-l cunoaşte. Îl vede coborând treptele Universităţii cu 
lavaliera fluturând neagră, privind peste capetele mulţimii 
ca peste-o oştire duşmană ce trebuie cucerită... Îl vede 
înălţând ochii la cer... Ela mai înălţat de-atuncea, vreodată, 
ochii la cer?... Prospectul i-a căzut din mână. Îl ridică şi 
rămâne gânditor, cu ochii medusaţi de ghețarii albi, de 
cerul albastru, de meterezele Dolomiţilor, de liniile 
însemnate cu cerneală roşie: Thoune, Brienz, Interlaken, 
Jungfrau... Hotărâri neaşteptate se sbat şi cresc şi îi pun 
stăpânire pe toată fiinţa. Aceasta e ultima zi când mai bea! 
S-a sfârşit. De Duminica viitoare se închide în casă. 
Citească, doarmă - facă orice! Numai să nu se mai 
întoarcă aci, nici dincolo, unde-l aşteaptă Cristache lăutarul 
şi necunoscuţii, întotdeauna alţii cu care sfârşeşte 
noaptea... lar peste un an, în cealaltă vară, un om cu părul 
cărunt dar rotunjit corect, cu obrazul bărbierit proaspăt, 
într-un costum de ştofă englezească (îl vede costumul acela 
de voiaj: gri, păros, cu dungi albastre şi negre, cu buzunări 
aplicate în care să încapă un Baedeker de 500 pagini); un 
asemenea călător cu înfăţişarea streină cu totul de domnul 
Mitică dela Domenii, va urca treptele „Expresului de lux 
trihebdomader permanent: Viena-Innsbruck-Arlberg”. Va 
suprima ţigările, va suprima vinul, va suprima lăutarii, 
necunoscuţii recrutaţi noaptea la masa lui... Atât măcar să-i 
rămână dintr-o viaţă... Două luni în care a văzut altceva, a 
trăit altfel, a fost altcineva... Domnul Mitică dela Domenii e 
atât de încântat de hotărârea eroică, încât deşartă unul 
după altul trei pahare... E ultima dată. De mâini s-a sfârşit. 
În fata ochilor îi joacă priveliştile gheţoase depe prospect. 
N-a observat, când a venit la masa de sub fereastră o 
femee în haină de doliu, cu vălul negru coborât pe faţă. A 
venit strecurându-se cu paşi de pâslă pe poteca de lângă 


împrejmuire, pe ăleia de arbuşti tunşi, nu printre mesele 
din mijloc pe unde a intrat în grădină perechea de 
adineaori. S-a aşezat şi nu-şi găseşte loc pe scaun. 
Răsuceşte o poşetă neagră: o deschide şi o închide febril. 
Pare că ascultă la cei de sus; dar perechea dela fereastră n- 
a putut s-o vadă nici când a intrat, nici când s-a aşezat aci şi 
nici n-are cum să-şi închipue că vorbele lor ajung atât de 
limpede prin geamul deschis. 

Le aude glasurile acelea, fără să vrea, şi domnu Mitică 
dela Domenii... 

Glasul bărbatului: 

— Înţelegi? O lună fără să te văd, e un supliciu 
insuportabil... 

Glasul femeii: 

— De ce pleci atunci? N-ai decât să nu pleci... Rămâi aci... 
Sau între vilegiatură şi mine, renunţi la mine pentru 
Sinaia...? 

— Cum poţi vorbi aşa? Nu înţelegi, că plec pentru Mustica, 
nu pentru mine?... Aşa a fost hotărârea de astăiarnă. Mi-am 
pregătit concediul de-atunci... Nu există nici o posibilitate 
să mă eschivez. Nu ştii ce infern a devenit casa noastră!... 
Ceva peste puterile unei imaginaţii. Scene şi scene şi scene! 
E-o catastrofă. Trăesc în casă cu o catastrofă... O granată 
gata să exploadeze în fiecare moment... De asta am şi 
aranjat să ne întâlnim aci... Nu mai pot urca la tine. M-a 
ameninţat cu revolverul. Aveam două şi unul a dispărut... E 
în stare. Îţi spun drept: gelo-zia ia câteodată forme de 
nebunie curată. Ceva formidabil! 

Se auzi râsul uşor al femeii. 

— De ce râzi? Întrebă glasul bărbatului. Ce găseşti în toate 
acestea de râs? 

— Observ şi mă amuz! Rosti femeia. Observ că de când ai 
venit aci vorbeşti numai şi numai de ea, de gelozia ei de 
obligaţiile faţă de dânsa... De mai ştiu eu ce! Nu-mi 
închipuiam că inspir atâta încredere ca să devin confidenta 
mizeriilor tale conjugale. 


— Eşti imposibilă! Explodă glasul bărbatului. 

— Vorbeşte mai încet. Nu e nevoe să audă toată Şoseaua... 

Glasurile scăzură. Nu se mai auzi decât un murmur, 
întrerupt de sunetul metalic al tacâmurilor. Domnul Mitică 
dela Domenii îşi turnă alt pahar şi rezemă prospectul de 
solniţă, să aibă sub ochi peisagiul alpin. 

Femeia în haină de doliu, mototolea mănuşile negre între 
degete, smulgea nervoasă nasturii, făcea o mişcare să se 
ridice de pe scaun şi se oprea la jumătatea mişcării. 
Răsucea un ziar, prefăcându-se că citeşte absorbită câteva 
minute. Dar ţinea ziarul pe dos. Apuca poşeta neagră, o 
deschidea, pipăia ceva înlăuntru, o trecea sub masă, pe 
genunchi, să-i deşarte acolo conţinutul... Paharul cu lapte 
bătut rămăsese neatins. Domnul Mitică simţi că ameţeşte 
de atâta agitare, cum ameţea la Târgul Moşilor când se uita 
prea mult la leagănele circulare, cu lanţuri sau căişori. 

Se întoarse la prospectul lui. 

Aţipi din nou, cu bărbia în palmă, cu priveliştea ghețarilor 
şi a Dolomiţilor închisă sub pleoape. 

Au trecut cinci minute sau un ceas? (N-o va şti niciodată 
de-acum)! 

Domnul Mitică se trezi cu senzaţia că pluteşte ceva 
neliniştitor în aer. 

Femeia în straiu de doliu, cu perdeaua deasă pe obraz, se 
ridicase pe jumătate, căzu îndărăt pe scaun, iar se înălţă 
agitând mâinele sub voal. Lui domnu Mitică, bâzâiala 
aceasta îi aminti o insectă despre care învățase demult în 
şcoală Călugăriţa sau Manta religioasă, însfârşit cam aşa 
ceva se chema: O insectă ciudată care-şi devoră bărbatul 
deşi când e atacată de alte găzănii mai mari, împreunează 
lăbuţele pe piept, părând că se roagă ca o călugăriţă. Aşa 
le-au adus lor odată, în şcoală, profesorul de zoologie una 
vie, închisă într-o cutioara cu capacul de sticlă şi aşa bâzâia. 
Pe atunci era întâiul din clasă şi pe el îl punea dascălul să 
repete celorlaţi, ce-a explicat din lecţia nouă... Acum voi să- 
şi aducă aminte cum îl chema pe profesor, cum a repetat el 


explicaţia despre Călugăriţa sau Manta religioasă... Nimic, 
nimic nu se mai limpezea din păinjenişul prăfos, coborât 
peste amintire. Doar aceleaşi cuvinte: „Urmare circulării 
noastre Nr... Binevoiţi a cunoaşte că... În termenul cel mat 
scurt vă rugăm să”... 

Perechea, dinlăuntru tăcuse. 

Se auzeau scaune mişcându-se. Un râs gros bărbătesc. 

Pe urmă au apărut amândoi în uşă: tânăra în haina 
albastră încheindu-şi mănuşile, ofiţerul aprinzând ţigarea şi 
svârlind chibritul. 

Începură să coboare cele trei trepte. 

Bărbatul oferea braţul. 

Atunci femeia cu perdea neagră pe faţă svâcni de pe 
scaun, ridicând arma oxidată şi începând să tragă dela doi 
paşi. 

Atât avu timp bărbatul în uniformă de aviaţie: să se pună 
între cele două femei şi să primească el gloanţele în piept, 
deasupra panglicelor de decoraţii. 

Domnul Mitică dela Domenii se repezi, răsturnând sticla, 
svârlind cine ştie unde prospectul lui cu priveliştea 
ghețarilor şi Dolomiţilor. Se repezi n-a ştiut cum, n-a ştiut 
dece, n-a ştiut cu ce putere şi sprinteneală fulgerătoare. Să 
smulgă, mai repede, să smulgă jucăria ucigaşă din mâna 
femeii cu obrazul acoperit. 

Femeia îndreptă ţeava asupra lui şi trase, trase, trase, 
până când cocoşul ţăcăni în gol. 

Totul scurt, absurd, inexplicabil şi ireal, aşa cum domnul 
Mitică nu avu timp să înţeleagă ce se petrece cu dânsul, cu 
toţi, când a căzut jos ofiţerul în uniformă de aviaţie, când a 
căzut el la pământ, de ce cerul deodată s-a stins. 

Doi bărbaţi lungiţi jos, în balta de sânge. Şi două femei în 
picioare, privindu-se, nu privind la cei de jos. 

Femeia în haina cernită îşi rupse vălul de pe obraz, să aibă 
privirea liberă şi apăsa înainte pe trăgaciul ţăcănind inutil. 
Se apropiase păşind peste oamenii trântiţi la pământ, să 
înfigă celeilalte ţeava în piept; iar după privirea căscată 


nebuneşte, se vedea bine că nu pricepe prin ce satanică 
vrajă, cealaltă nu cade, ucisă de-o armă în care nu mai este 
nici un glonţ... 

Cu faţa în sus, alături, cei doi, păreau că au descoperit cu 
mirare cât de înalt şi de impasibil e cerul. 

Nu trecuseră multe ceasuri, decând ofiţerul cu uniformă 
de aviaţie privise cu scârbă la domnul Mitică dela Domenii, 
fiindcă dormea cu mâna de cârpă spânzurată, cu obrazul pe 
faţa de masă. Privise şi îi întorsese spatele, dezgustat. Acum 
păreau că s-au conciliat. Domnul Mitică era căzut cu ceafa 
pe genunchiul ofițerului, iar ofiţerul nu-l respingea cu 
scârbă. 

— Formidabil! Ar fi exlamat unul. 

Păreau numai amândoi miraţi că se află acolo şi că se află 
aşa. 

— Avem onoare să... Binevoiţi a cunoaşte că... Urmare 
ordinului nostru circular Nr...” ar fi îngăimat celălalt, 
maşinal. 

Dar buzele lor nu rosteau nimic. Neclintirea era pentru 
totdeauna. 

Patronul cu uşa zăvorâtă pe dinlăuntru, suna disperat la 
telefon. 

Afară, în balta de sânge de pe nisip, pe capetele întoarse 
cu fata în sus, roiul de muşte a tăbărât lipicios. 


CAPITOLUL VII. 

Garoafa roşie 

— Dragul meu, lumea merge spre prăpastie... 

— Las-o să meargă! Strânse celălalt din umeri. 

— Nu „merge”. Nu m-am exprimat exact. Aleargă! 
Goneşte! S-ar spune că o fugăreşte un destin din urmă... 

— Las-o s-alerge! 

— Aşa nu se mai poate discuta, cu indiferența şi cu 
scepticismul tău! Rosti cu evidentă scandalizare în glas, 
Dincă Stoiculescu, poreclit de amici uneori: Dincă Pisălog, 
alteori: Dincă Leventul. 


După caz şi împrejurări: 

Dincă Pisălog - îi spuneau toţi atunci când începea să 
amestece în conversaţia altora mucurile ideilor generale, 
culese de ici şi de colo, dela cafenea, din articolele 
gazetelor şi mai ales din revistele ilustrate române şi 
străine, unde sinteza activităţii mondiale e prezintată 
săptămânal într-o sută de fotografii, cu explicaţii de-un rând 
pentru fiecare poză. 

Dincă Leventul - devenea atunci când se înfăţişa 
seducător, pipăindu-şi gulerul, cravata, colţul batistei la 
buzunarul stâng dela pieptul hainei, convins că nu s-a 
născut încă femeia care să-i reziste. 

Era un vlăjgan înalt, adus de umeri, cu extremităţile 
membrelor prea mari: mâini păroase de cimpanzeu, 
picioare enorme cât faimoasele încălțări ale lui Charlot. 
Printr-o ciudată strâmbătate a firei omeneşti, îşi concentra 
toate preocupările de rafinat dandy, tocmai asupra 
încălţărilor şi mănuşilor, ca şi cum ar fi vrut să atragă 
atenţia lumii că labe inferioare şi superioare de asemenea 
dimensiuni, nu se pot vedea în toată ziua, la orice homo 
sapiens. Purta mânuşi de nuanţe foarte deschise: pantofi 
fantezişti, cu botul foarte lung sau pătrat, cu pielea de două 
culori, cu tălpile cusute cu sfoară albă. Când trecea pe calea 
Victoriei păşind agale ca o barză prin balta cu broaşte, era 
convins că trecătorii au căzut în extaz admirându-i pantofii, 
proaspăt scoşi din vitrină, ultima creaţie, cu ultima 
estravagantă combinaţie, de găuri, găurele şi petece 
tărcate. Mai avea mărul lui Adam ieşit cartilaginos din 
guler, pielea obrazului sponginoasă şi nasul ca un bulb 
violaceu. Ca asemănarea să fie mai mare, natura se îngrijise 
să prevadă acest bulb olfactiv cu câteva fire ţepoase şi 
negre, imitând fibrele căpăţinei de ceapă decurând smulsă 
din pământ şi mai păstrând încă ţărâna aderentă. Acestea 
toate nu-l împedicau, ci dimpotrivă, conspirau în imaginaţia 
lui Dincă Stoiculescu-Leventul, să-i dea iluzia că e cel puţin 
tot atât de divin ca divinul Apolon. Îşi tundea perii 


transformându-i în ghimpi agresivi ca ţepii ursinelor de 
mare, iar el continua să surâdă superb şi plin de 
beatitudine, sexului şi frumos şi slab, predestinat tuturor 
sucombărilor. 

Celălalt, Mihai Tăut, romancier în intenţie şi sceptic de 
carieră, îl privea cu o sclipire de milă batjocoritoare în 
surâs. 

Avea gura amară şi un început alarmant de chelie, care 
dincolo de scepticismul lui proclamat la toate cafenelele şi 
localurile de noapte, constituia o mare suferinţă ascunsă şi 
un intolerabil sentiment de inferioritate, faţă de restul 
umanităţii dotat cu un robust şi generos sistem pilifer. 
Încolo, inteligenţă tăioasă ca ascuţişul de sabie (poate de 
sabie puţin cam coclită care înveninează rănile) talent, 
dezinteresată camaradiere, loialitate, erudiție, duh; un 
cumul de calităţi anulate de o iremediabilă lene şi de un 
incorigibil noctambulism. 

În sertarele biroului de-acasă, îl aşteptau douăzeci de 
romane începute. 

Nici un manuscris nu trecuse de pagina douăzeci. 

Îşi povestea romanele amicilor, noaptea, la chef, 
improvizând episoade, amănunte, tipuri, conflicte, cu o 
facilitate ameţitoare. 

— L-ai scris? Întrebau toţi entusiasmaţi. Dă-i drumul la 
tipar... Îţi garantăm noi un succes extraordinar! 

Mihai Tăut strângea din umeri. Sceptic, cunoştea ce 
înseamnă în materie de „succes extraordinar”, garanţiile 
amicilor. Şi mai sceptic, ştia că a doua zi dimineaţa, când se 
va aşeza la birou, să coboare pe foaia albă, toate tipurile, 
caracterele, episoadele, peripeţiile, dialogurile pitoreşti şi 
eroinele pe care le-a făcut să defileze în marş rapid pe sub 
ochii prietenilor entuziasmați, toate se vor volatiliza fără 
urmă din neant venite şi neantului redate, iar pagina va 
rămâne goală, cu un singur rând şi acela şters, pe 
frontiscipiu. 


— Aceasta e! Reveni Dincă Stoiculescu, reluându-şi rolul 
de pisălog şi renunțând deocamdată la atributul de 
„levent”, fiindcă în sala restaurantului nu apăruse încă nici 
o femee demnă de privirile lui. Aceasta e, dragă Mihai! 
Omenirea aleargă spre abis... 

— Şi ce-ţi pasă ţie? Tu ai s-o opreşti? Alerge sănătoasă 
spre abis! Alergăm şi noi cu dânsa... Atât şi nimic mai mult. 

— Ar trebui să scrii un roman! Se dădu cu părerea Dincă. 
Un roman modern de tot, ultramodern, de ultima oră, unde 
să zugrăveşti cursa omenirei spre abis. 

— Aceasta e altceva! Prinse ideia din aer, Mihai Tăut. Ar fi 
o idee... 

Cu vertiginoasa lui fantezie dintotdeauna, într-o clipă văzu 
roma-nul acela ultramodern al „cursei spre abis”. 

Plăsmui personagiile, decorul, episoadele, viitorul 
precipitat al acţiunei, un stil sacadat, cu respiraţia 
întretăiată, cu imagini eliptice, gâfâitor ca însuşi ritmul 
frenetic al vieţii de după războiu. Ştia prea bine că romanul 
nu va fi scris niciodată. Ştia prea bine că aşa chiar, nescris 
şi povestit numai pe măsură ce ţâşnea din imaginaţia lui 
fecundată de suggestia unui tovarăş de masă bleg şi anost 
ca Dincă Pisălog, nu va dura nici în propria sa amintire mai 
mult de un sfert de oră, până ce altă discuţie descoperindu-i 
alt aspect vrednic de luareaminte, îl va îndemna să 
închipuiască pe loc, alt roman, cu alte personagii, alte 
episoade, alt decor, alt ritm şi alt stil, dar cu o tot atât de 
precară şi iluzorie existenţă. 

Ce importanţă aveau însă asemenea meschine amănunte? 

Romanul crescu din creerul lui Mihai Tăut, ca florile din 
palma fachirilor indieni, care răsar din bobul de sămânță, 
dau mugur, frunză, îmbobocesc, înfloresc, se ofilesc şi 
scutură, înainte de-a apuca să te freci la ochi. 

— Un roman crispat, aşa îl văd eu! Închei€ visător. Crispat, 
ca toate figurile oamenilor de astăzi... Sincopat, ca muzica 
jazzului... Cu viziunea sincronică a planetei: instantaneu în 
timp şi în spaţiu, ca o undă emisă de-un post radiofonic. Un 


roman a cărui acţiune durează zece minute, o tranşă de 
viaţă, dar în aceste zece minute să înregistreze toată drama 
planetei, orizontal, în pitorescul şi diversitatea din spaţii; 
vertical, în profunzimea dezastrelor interioare, din suflete... 
De exemplu... 

Exemplul sbură de pe buzele amare ale lui Mihai Tăut. 
Romanul se înălţă uşor ca un balon de săpun, glorios şi 
irizând în toate culorile curcubeului, dar plesnind tot atât 
de uşor ca un balon de săpun. Când termină, nu mai 
prezintă pentru dânsul nici un interes. Îşi pierduse 
caracterul inedit. Se uzase. Îi păru un roman demodat şi 
mort de bătrâneţe. 

— În definitiv, de ce nu mai sosesc, onorabilii noştri? 
Întrebă plictisit. A trecut o jumătate de oră. Suntem la a 
treia ţuică. Eu aş propune să mâncăm... 

— Încă zece minute, să mai aşteptăm zece minute! Se 
opuse Dincă Stoiculescu. Pentru o femee face să mai 
sacrificăm zece minute. Mai ales pentru o asemenea 
femee... 

Metamorfozat brusc din Dincă Pisălog, în Dincă Leventul, 
Stoiculescu îşi pipăi cravata, batista dela piept, şi în oglinda 
din faţă îşi verifică linia impecablă a cărării, părul năclăiat 
în brilantină, bulbul nasului proaspăt pudrat 

— Asemenea femee! Strânse cu blazare din umeri, Mihai 
Tăut. Ce e aceia „o asemenea femeie”? S-ar spune că e 
vorba de cine ştie ce excepţie! Toate femeile sunt la fel. Nu 
există excepţii. 

— Se vede că n-o cunoşti! Protestă Dincă Leventul. Dacă ai 
cunoaşte-o, n-ai mai vorbi aşa... Nu i-ai văzut fotografia în 
ziare? 

— Nu citesc niciodată ziare... 

— Ştiu. Dar de astădată merită să renunţi la disprețul 
acesta pentru ziare... Mai întâi, dezbaterile procesului ţi-ar 
fi dat un admirabil material pentru un roman. Pentru un 
roman trăit... Pe urmă ai fi aflat că există o femee care 
seamănă leit cu Greta Garbo... Un caz ciudat. Un 


fenomen... Şi însfârşit, ai fi cunoscut de ce e capabil Costel 
al nostru, când studiază serios un proces şi îşi pune tot 
sufletul într-o pledoarie. A fost ca un semizeu... 

— Dacă ai pornit pe panta aceasta, de ce nu eşti generos 
com-plect? De ce semizeu şi nu zeu complect? 

— Nu râde, dragă Mihai. Îţi spun pe onoarea mea. A fost 
zeu, mai mult ca un zeu... Un succes monstru. Nu s-a mai 
auzit de pe vremea lui Delavrancea o asemenea pledoarie la 
juraţi. Şi-a asigurat pe toată viaţa clientelă sigură... 

— Şi acum îşi plimbă eroina achitată? Îl recunosc perfect 
pe Costel al nostru... A achitat-o şi a transformat-o în 
reclamă vie şi ambulantă... 

— 'Te înşeli şi aci, dragă Mihai. Mă surprinde pentru 
perspicacitatea ta de romancier. 

— S-o mai văd şi asta! Pufni Mihai Tăutu, ofensat în amorul 
său propriu, profesional. 

— Te înşeli, complectamente! Stărui Dincă Stoiculescu, 
reluându-şi rolul de Pisălog. Nu e clienta lui. Nu se plimbă 
cu clienta lui. Aci e toată nostimada. A pledat pentru 
doamna Leonardescu. A achi-tat-o... Să-ţi rezum în câteva 
cuvinte procesul. Leonardeasca, e fosta nevastă a 
aviatorului. O profesoară sau aşa ceva. O femee destul de 
bine, din toate punctele de vedere... Dar geloasă până la 
absurd. Astăvară, bănuindu-şi bărbatul că se întâlneşte cu o 
fostă elevă a ei, o domnişoară Gabor, Greta Garbo în 
chestiune, se înarmează cu un revolver, se, travesteşte în 
costum de doliu ca să-şi mascheze faţa sub voal, îi 
urmăreşte... Îi pândeşte când luau masa la un restaurant 
dela Şosea. Îi aşteaptă să iasă şi când apar pe scări, scoate 
revolverul din poşetă şi începe să tragă... Toate gloanţele, în 
plin... Îşi omoară bărbatul, omoară un nenorocit de client 
care se afla din întâmplare la o masă - un tip care n-avea 
nici un amestec... Pe urmă se predă... Pe jumătate 
halucinată. 

Nu-şi dădea seamă ce-a făcut, cum a ucis... Cinci minute 
după ce doborâse la pământ doi oameni. 


— Bărbatul şi necunoscutul, un pârlit dela Domenii - tot 
mai trăgea cu arma goală, ţac-ţac-ţac, în pieptul presupusei 
amante, Greta Garbo, recte domnişoara Gabor. Credea 
probabil că browningul e mitralieră cu bandă măcar de 
cinci sute de cartuşe! La proces toţi martorii, în afară de o 
oarecare doamnă Colonel, depun în favoarea copilei, 
agravând situaţia acuzatei. O fetiţă modestă, discretă, 
simpatică. Întru nimic purtarea ei nu îndreptăţea gelozia 
cuiva. N-avea nici o vină. Cel mult vre-un simplu flirt 
inofensiv. De altfel, aceiaşi concluzie o confirmă şi expertiza 
medicului. Imaginează-ţi, monşer! Elle est pucelle! Pasăre 
rară... Ceiace nu-l împiedică pe Costel al nostru să se ridice 
bătându-se cu pumnul în piept şi s-o zugrăvească juraţilor 
ca un demon al perversităţii, monstru femenin, vamp şi aşa 
mai departe... Ce să-ţi spun? A pledat dumnezeeşte! Ca 
dovadă că şi-a achitat clienta... lar după proces, schimbare 
de front. Costel al nostru îndrăgostit tocmai de demonul 
perversităţii, de monstrul femenin... Chiar acolo, pe loc, 
după pronunţarea verdictului, întoarce spatele clientei şi se 
prezintă cu pălăria în mână, să ceară scuze martorei pe 
care o făcuse cu ou şi cu oţet şi pe care o scosese de o sută 
de ori mai vinovată decât nenorocita de pe banca acuzaților. 
Ilată-l aşa dar pe Costel al nostru începând altă pledoarie, 
de astădată pe compt propriu!... Că nici un moment n-a 
crezut un cuvânt din toate câte le strigase la bară, bătându- 
se cu pumnul în piept; că toate au fost invenţiuni caritabile, 
profesionale, indispensabile, pentru a salva o iresponsabilă 
dela munca silnică. În fine, că dacă o sin-gură dată i s-ar fi 
uitat în ochi, mai atent, în loc să-l privească peste umăr, cu 
zâmbetul ei de dispreţ ironic, ar fi văzut că în chiar 
decursul pledoariei, rugămintea din ochii lui desminţea 
toate balivernele născocite şi că îşi cerea iertare... Copila 
surâde foarte amabilă, dar aşa, tot cam peste umăr, îi 
întinde mâna, îi spune că l-a înţeles foarte bine, ba îl mai şi 
felicită pentru fuga cu care a apărat fosta-i profesoară... lar 
dela proces încoace, Costel al nostru nu se mai desparte de 


domnişoara Gabor. La teatru, la restaurant, pe stradă, 
apare mereu în urma ei ca un căţeluş fidel şi orfan, care şi-a 
găsit un stăpân... Ea tot aşa îl priveşte şi tot aşa îi surâde, 
peste umăr... Nu ştii: simte ceva pentru dânsul? Îşi bate joc 
de dânsul? E o copilă naivă, incapabilă de ură şi de 
răzbunare? Căci din punctul ei de vedere, Costel n-ar 
merita decât ură şi răzbunare, după portretul pe carei l-a 
făcut înaintea juraţilor, şi a trecut după aceia în ziare... Ori 
e într-adevăr un demon al perversităţii, un monstru 
femenin, vamp? Iu ce zici de aceasta? 

— Nu zic nimic! Strânse cu indiferenţă din urmeri, Mihai 
Tăut. 

— Se cunoaşte că n-ai urmărit procesul... 

— Nu mă interesează nici un proces... Câtă vreme 
imaginaţia mea poate născoci o mie de procese de o mie de 
ori mai senzaţionale decât le fabrică realitatea, ce interes 
poate prezintă un biet proces banal, cu juraţi cărora le 
miroase picioarele şi gura, cu pledoariile lui Costel al nostru 
şi printre ceilalţi eroi, cu o eroină-victimă, ca Greta Garbo a 
ta, în acelaş timp pucellă şi demon al perversităţii...? 

— Se cunoaşte că n-ai văzut-o. E o enigmă şi o femee 
adorabilă... 

— N-ai decât s-o adori în pace şi onor! Cu o singură 
condiţie: să nu mă mai pisezi. 

— Ah! Mihai-Mihai! Clătină Dincă Pisălog bulbul nasului cu 
sinceră dojană amicală. Ce păcat de tine că eşti prea sceptic 
şi prea blazat... Nu te mai mişcă nimic. Să am eu talentul 
tău... 

—.ai pisa oamenii şi în scris, nu numai verbal. Cunosc şi m- 
ar înfricoşa perspectiva... Pentru moment, scumpe Dincă 
Pisălog, cunoaşte şi tu, că nu mă simt nici sceptic, nici 
blazat. Sunt numai flămând. Nu mai aştept... 

Mihai Tăut făcu semn chelnerului să aducă lista. 

Chelnerul începuse să noteze comanda, când Dincă 
Pisălog dădu semne de agitare, pipăindu-şi cravata, batista, 
cărarea; dregându-şi glasul şi bombându-şi ofensiv pieptul 


coşcovă. După această metamorfoză subită a amicului, 
Mihai Tăut nu mai avea nevoie să privească spre intrare. 
Înţelese că a apărut o femee demnă de atenţia şi omagiile 
lui Dincă Leventul. 

— Însfârşit! Ei sunt... Priveşte şi tu! Îl îndemnă cu 
neastâmpăr Dincă Stoiculescu, retrăgându-şi picioarele 
lungi de sub masă şi pregătindu-se să se ridice, pentru a 
juca rolul amfitrion cu toată distincţia unui veritabil dandy. 

Mihai Tăut, ca să-şi manifeste complecta indiferentă, nici 
nu înălţă ochii de pe lista cu litere mauve. Părea scufundat 
în rezolvarea unei singure grave probleme în momentul 
acela: să se decidă pentru cegă rasol sau pentru şalău 
rasol? 

Dar dela toate mesele restaurantului, capetele se 
întoarseră spre intrare într-o unanimă mişcare. 

Alina Gabor înfruntă privirile fără să clipească. În două 
săptămâni se învățase să-şi taie singură pârtie prin această 
avidă curiozitate a mulţimei. Înaintă printre mese cu paşi 
balansaţi. În urma ei, avocatul Costel loanovici şi poetul 
Damian, salutau sau răspundeau la saluturi mult mai 
stânjeniţi. Erau îmbrăcaţi în haine de seară, ca doi oa-meni 
decişi să petreacă o noapte întreagă în localuri vesele, cu 
jazz, şampanie, dansatoare şi sgomotoasă companie. 

Dar amândoi aveau figuri sumbre şi meditative. 

Păreau devoraţi de aceiaşi pasiune, corosivă, fără speranţă 
şi mortală. 

Dincă Leventul se deşiră de pe scaun, înclinându-se în 
unghiu de nouăzeci de grade. Alina Gabor acceptă omagiile 
ca un drept cuvenit, cu un uşor zâmbet de persiflare. Apoi 
îşi jupoi€ mănuşa de pe mână, ca să întindă degetele sub 
buzele amare ale lui Mihai Tăut. Se aşeză şi roti ochii 
asupra sălii fără nici o timiditate. Privirile aţintite asupra ei, 
ca tot ce trăia de-o jumătate de an, îi produceau o plăcere 
crudă şi sălbatecă, amestecată cu o delicioasă remuşcare. 

Mihai 'Tăut uitase definitiv problema atât de importantă a 
rasolului de cegă şi a rasolului de şalău. Amar, întrevăzu în 


oglinda din faţă, cât de agresiv se reflectă luminele 
candelabrelor în chelia lui rotundă şi lucie. Şi cu un josnic 
dar irezistibil simţimânt de degradare, se pomeni invidiind 
abundența sistemului pilos a tuturor celorlalţi muritori, 
începând cu Dincă Stoiculescu. Recapitulă în amintire toate 
reclamele pomezilor capilare: „La Calvitie na plus d-excuse! 
Silvikrine fertilise le cuir chevelu! Cet essai ne vous coutera 
rien! N-envoyez ni timbre ni argent?” Ce l-a oprit să 
încerce? „Votre cuir chevetu crie famine comme une terre 
epuisee”. Ce l-a oprit să-l hrănescă? Stupid, până mai 
adineori, i se părea că problema cea mai gravă, era să se 
hotărască între rasolul de cegă şi rasolul de şalău! Imbecil, 
triplu imbecil! 

Aceiaşi oglindă, cu teribila indiferenţă a lucrurilor 
neînsufleţite, îi trimise acum îndărăt, o figură tot atât de 
sumbră şi meditativă ca a avocatului Costel loanovici şi a 
poetului Damian. 

Numai Dincă Leventul, fericit şi încântat de sine, cu bulbul 
lui de nas şi cu mâinile păroase de cimpanzeu, vorbea 
febril, comanda, se întrerupea să aştepte aprobarea Alinei 
Gabor, strecura un compliment insinuant şi gras, ca 
broboanele de năduşală care i-au străbătut pudra prin porii 
nasului şi ai obrazului spongios. 

Cu scârbă îşi aminti cum amicul acesta cu mutră 
respingătoare, face înfiecare dimineaţă o oră de gimnastică 
suedeză să combată acidul uric. Cum de zece ani îl 
tolerează cu laşitate să-i otrăvească nopţile cu prezenţa 
anostă. Cum îşi pisează auditoriul cu cancanuri fără 
început, fără sfârşit şi mai ales fără interes. Cum ciuguleşte 
anecdote din revistele umorisitice sau le expropriază 
vecinilor de masă dela Capşa, ca să le repovestească atât de 
mălăieţ, încât după ce-a terminat nimeni nu râde şi toţi 
aşteaptă nedumeriţi hazul. Îl măsură asasin, cu sprincenele 
înălțate şi cu colţurile gurii mai amar coborâte. 

Pe urmă îşi dădu seamă din ce adâncuri obscure şi 
mocirloase de suflet a pornit acest bilanţ, coincidând cu 


apariţia unei femei într-ade-văr extraordinare la masa lor. 
Se desgustă de el însuşi. Şi se întoarse spre Alina Gabor, 
ferm decis s-o cucerească cu nobleţe, cu armele lui. 

Tocmai Stoiculescu, cumulând oficiul de Dincă leventul cu 
cel de pisălog, secretase un compliment pe care îl socotea 
pe cât de grațios, pe atât de irezistibil spiritual. 

Alina Gabor, învățase acum că bărbaţilor le place să pari 
încântată de cele mai idioate complimente. De aceia 
surâdea politicos. 

Dincă privi la ceilalţi trei conmeseni, muţi şi funebri, cu 
aerul triumfal al unui conchistador când simte că s-a 
clătinat ultima rezis-tenţă a cetăţii asediate. 

— Explicam dece amicul nostru Costel, nu se mai poate 
despărţi un pas de domnişoara. Face exact ca acei criminali, 
care atraşi de-o forţă misterioasă, dau târcoale locului 
unde-au comis crima... 

În pupilele avocatului Costel Ioanovici, clipi fulgerul livid 
ce precedează trăsnetul. 

Dincă surâdea cu perfidie. 

Dar Alina desveli de sub genele lungi privirea albastră şi 
fixând figura sumbră a avocatului, rosti cu molatecă 
blândeţe: 

— Nu ştiu dece mai amintiţi, o poveste pentru mine 
definitiv încheiată, domnule? Eu l-am absolvit demult, 
fiindcă l-am înţeles demult... 

Avocatul prinse glas şi curaj. Reveni la obsesia lui: 

— Nu puteam face altfel. Aveam datoria... Ca să scapi o 
nefericită de fapte pe care le-a comis în absolută 
iresponsabilitate, orice mijloace sunt permise. Oricare. Ştiţi 
care i-a fost cea dintâi grijă, când a plecat liberă, din sala 
curţii cu juraţi? S-a dus direct la cimitir, să depună un braţ 
de flori pe mormântul victimei... Şi de atunci în fiecare zi, 
împrospătează florile... O asemenea femee nu era 
criminală... E o victimă şi ea... lar o victimă, când se îneacă, 
ai datoria să întinzi mâna şi s-o salvezi. Cu orice preţ... 


Domnişoara Alina Gabor m-a înţeles... Nu e aşa. 
Domnişoară? 

— Evident... Dar să discutăm altceva mai puţin trist. 

Mihai Tăut interveni: 

— Şi pe mata domnişoară, te înduioşează femeia care duce 
flori la mormântul bărbatului? 

— Nu uita că în speţă, nu e vorba de mormântul unui soţ 
oarecare! Îl întrerupse Costel loanovici, cu toată 
agresivitatea menită să intimideze adversarii la bară, când 
ridica incidente din senin. E un caz cu totul special. Nu 
generaliza... 

— Nu generalizez eu. Generalizează viaţa. Dacă ţie îţi pare 
caz special, acel al femeii presărând flori pe mormântul 
soţului cu aceiaşi mânuşiţă cu care l-a trimis în infern, dă-mi 
voie să văd dincolo de speța ta. Într-un fel s-au altul, orice 
femee contribuie foarte activ la pacificarea cât mai grăbită 
a soţului în mormânt. Unele, mai pripite, procedează cu 
revolverul. Altele, adică majoritatea, mai tenace, operează 
dela zi la zi... Un asasinat subtil ca otrava indiană... 
Rezultatul identic şi cu mult mai puţine riscuri. 

Apoi, socotind incidentul, închis, Mihai Tăut se întoarse 
spre Alina Gabor şi continuă: 

— Să revenim la cazurile generale, domnişoră. La femeia 
oricare, ducând flori la mormântul bărbatului, oricare... O 
face poate din sin-ceră durere şi remuşcare, o zi, două; o 
lună, două; câte odată un an chiar... Pe urmă într-o bună zi, 
se pomeneşte rezervând o floare din tot braţul, şi pentru 
butoniera amantului... E sfârşitul lamentabil dar fatal, al 
celor mai inconsolabile dureri... Căci totul osteneşte, se 
uzează, chiar neconsolarea... Mai ales durerea, remuşcarea 
şi neconsolarea... 

Când sfârşi, nu mai avu nevoie să privească în ochii Alinei 
Gabor. 

În aceiaşi clipă măsurase cât de banale şi nelalocul lor, i-au 
sunat cuvintele. Ea îi rugase să vorbească despre orice, 
altceva. El conti-nuase, cu perseverenta în inepţie a lui 


Dincă Pisălog. „Se vede că neghiobia e contagioasă!” - 
constată cu desgust. Şi se retranşă în mocnită şi deprimată 
tăcere, să-şi distileze disprețul de sine însuşi, cum poetul 
Damian îşi distila picătură cu picătură, strofele de 
iremediabil pesimism. 

Pe toate chipurile dela mesele restaurantului, unele 
congestionate, altele placid îndobitocite de torpoarea 
digestiei, Mihai Tăut descoperi o bestială beatitudine. 
Niciodată omenirea nu i s-a părut mai hidoasă şi mai 
vrednică de un cataclism purificator. Numai femeia dela 
masa lor, era o plăsmuire excepţională a creaţiei, ireal de 
fragilă şi dureros de inaccesibilă. Cu prodigioasa lui 
promptitudine, când se afla oriunde în afară de biroul de 
lucru, imagină imediat un roman. 

Fără să presupună cât de aproape e de realitate, o făcu să 
se nască într-un depărtat oraş de provincie; o crescu într-o 
lume mediocră fără nici o aspirație desanimalizată; preţ al 
nefericirilor viitoare, îi atribui o fatală asemănare cu vedeta 
idolatrizată a ecranului... „Greta Garbo” - se va numi 
romanul. 

Pe acesta neapărat îl va scrie şi îl va dedica Alinei Gabor. Îl 
vede... Trei sută douăzeci de pagini, tipar dens, cu vignete 
de 'Tonitză, bunăoară. Un roman mai adevărat decât unul 
trăit, fiindcă va fi verosimil, pe când viaţa nu întotdeauna e 
verosimilă. 

Va scrie romanul şi va experimenta un produs împotriva 
cheliei. 

Amândouă începând chiar de mâine dimineaţă. Va 
inaugura noua existentă trezindu-se mâine dimineaţă la 
şapte. 

Din arcuşul vioristului, notele plângătoare coborau direct 
la lingurică, exact cu senzaţia pantelor vertiginoase din 
montagnes russes. Dar toate gândurile funebre şi scârbite, 
erau acum departe de Mihai Tăut. Cine-a văzut vreodată un 
romancier clocind proecte de sinucidere, când are de dăruit 
posterităţii un roman neînceput? Iar ca să-şi tortureze 


criticii care de douăzeci de ani îl consideră definitiv ratat, 
incapabil să aştearnă pe hârtie un rând lizibil, va presăra 
textul cu perle stilistice din autorii vechi şi moderni, pentru 
a se desfăta răzbunător cu amicii la Capşa, când vreun 
mare Pontif al literilor române, va cita un hexametru al lui 
Horaţiu sau o metaforă a lui Verlaine ori un aforism al lui 
Anatole France, drept cea mai evidentă dovadă a 
ramolismentului precoce şi a blegelei de stil. Mihai Tăut se 
conciliase cu universul. larna putea să-şi năpustească 
viscolul în ferestre, cega rasol să fie dealaltăieri, oglinda să- 
i reflecteze cu sadică perseverare luciul de fildeş al cheliei, 
Dincă Stoiculescu să-l torpileze cu anecdotele lui mortale; 
suferinţele şi sluţeniile vieţii, nu-l mai atingeau decât de 
departe, prea slabe ca să pătrundă în el. Surâse viitorului 
ca în zilele cele bune. 

Dincă insinuă cu superioritatea convivului care până acum 
a scânteiat, împrăştiind jerbe de hazuri, calambururi, 
zeflemele, epigrame acide şi complimente măestru întoarse, 
în contrast cu amorfa prezenţă a celorlalţi tovarăşi: 

— Pun gâtul, că Mihai a „mai făcutun roman...! 

Mihai Tăut se uită atât de inzistent la nodul din beregata 
lui Dincă pisălog, încât celălalt îşi pipăi cravata alarmat de 
ideia catastrofală că i-a sărit cumva din guler. 

— N-am ce face cu gâtul tău! Îl linişti romancierul. Dar de 
data aceasta nu eşti departe de adevăr. Romanul există... 

Îşi dădu seamă că încăodată confundă intenţia cu 
realizarea, dar respinse neplăcuta constatare ca pe-o 
viespe inoportună, reluând: 

— Romanul există şi se numeşte Greta Garbo. Îl am aci! 

Arătă chelia sub care germinase romanul. Şi în aceiaşi 
clipă regretă gestul imprudent, fiindcă Alina Gabor 
urmărindu-i indexul, întâlni cu privirea tidva care poate 
într-adevăr conserva sub un capac de fildeş o viitoare şi 
probabil nepieritoare operă, dar deocamdată amintea cu o 
scandaloasă forţă de demonstraţiune, convexitatea perfectă 


a craniilor „înainte de întrebuinţarea suveranei noastre 
pomezi fertilizante: feriţi-vă de contrafaceri!” 

Svârili titlul provocător, ca să distragă atenţia triplei 
eroine: a romanului, a dramei din grădina de vară dela 
Şosea şi a subitei sale pasiuni, contaminate dela ceilalţi 
tovarăşi de masă: 

— Greta Garbo, se numeşte romanul meu, domnişoară. Şi 
vă e dedicat de pe acum, fiindcă pe asemănarea aceasta, 
am lăsat fantezia să brodeze o adevărată dramă. Persecuţia 
unei asemănări. Depersonalizarea printr-o asemănare... Cu 
puţină imaginaţie, din orice pretext oferit de viaţă, un 
romancier poate creia viaţă. 

— Viaţa are ea singură destulă imaginaţie. Prea multă! 
Afirmă enigmatic, Alina Gabor. 

— Admit! Acordă romancierul o generoasă concesie, mai 
degrabă interlocutoarei, decât vieţii. 

Şi imediat, o restrânse: 

— Admit! Dar imaginaţia vieţii e descusută şi nelogică. E 
neorganizată şi deci neverosimilă. 

— Ce ştii dumneata! Exclamă cu gândurile departe, Alina 
Gabor. 

Gânduri cuprinzând deodată toată viaţa ei de până acum, 
tot ce era într-adevăr neverosimil, nelogic şi injust. O 
singură şi inocentă dorinţă întremase pretimpuria 
indiferenţă a copilandrei dintr-un târg periferic de tară: 
conacul părăginit al lui Stroe Bârlădeanu, fânețele unde 
piciorul se afundă în iarba vie, pârâul din prunduri, alunele 
crude din pădure, puii de iepure cu urechile catifelate sub 
degete, prinşi de secerători pe hatul lanurilor. Atât de puţin 
ceruse ea acestei vieţi neverosimile, ilogice şi injuste! Şi iat- 
o acum la o masă cu necunoscuţi; într-un restaurant 
sgomotos, înconjurată numai de chipuri necunoscute: cu 
toate privirile curioase şi încărcate de pofte, târându-se ca 
larve greţoase pe trupul ei; desfeciorând-o bestial; fiindcă 
la asemănarea care-o svârlise din anonimat, se adăogase de 
astăvară senzaţia unui proces pasional, cu fotografii 


urmărind-o pe stradă, cu reportagii născocite în ziare, cu o 
mie de ochi întorcându-se după ea când trece. Copila de- 
atunci cu sângele înviorat dimineaţa în baia gheţoasă, cu 
buzele sorbind apa proaspătă şi mirosind a muşchiu din 
ciuturile fântânilor, unde era? Unde rămăsese? Unde-a 
murit? 

Aci surâde, cum surâd o mie de mii de femei, unor 
necunoscuţi care-o plictisesc cu neroziile lor, o poftesc şi pe 
care-i urăşte. Nu poate şti niciunul, cum îi urăşte pe toţi. 

— Ce ştii dumneata? Preschimbă exclamaţia în întrebare. 

— Un romancier trebuie să ştie totul! Enunţă Mihai Tăut, 
satis-făcut de sine şi înglobând în această generoasă 
satisfacţie toţi confrații; trecuţi, prezenţi şi viitori. Preştie 
totul. Şi unde-i lipseşte informaţia, o suplineşte cu intuiţia. 

— Bunăoară? Îl ispiti Alina, privindu-l ţintă în ochi, cu 
bărbia sprijinită în pumn. 

Mihai Tăut simţi privirea străbătându-l ca un fier înroşit: 
ce galvanizată cutremurare! Ce delicios de atroce supliciu! 

— Bunăoară, cazul nostru! Până acum un ceas nu ne 
cunoşteam. Ce importă? De ce-aş avea oare nevoie să 
recurg la investigaţii de detectiv, ca să adun un dosar de 
date precise: cine e domnişoara Alina Gabor, de unde vine, 
care i-a fost viaţa de ieri şi de alaltăieri? Acestea toate sunt 
bune pentru amicul Costel, pentru procesele şi pledoariile 
lui! Şi încă! Mata ai văzut la ce folosesc asemenea perfecte 
documentări, cum pot fi măsluite, cât de perfid denaturate! 
Nu? Amice Costel...? 

Costel loanovici, mormăi ceva ininteligibil şi duse 
păhărelul de cointreau la gură, cu un gest de sumbră 
deprimare, care l-ar fi indignat pe Socrate, consumatorul 
atât de senin al cupei cu decocţie de cucută. 

Romancierul continuă cu aprindere: 

— Pe când pentru un romancier, cazul se prezintă cu totul 
altfel. Aci intervine intuiţia... Nu este întâia oară când 
descoperim la un necunoscut ori la o necunoscută, un suflet 
identic. Te întrebi, în ce epocă a umanităţii am avut oare o 


mamă unică? Căci am avut o mamă unică. (Alina Gabor privi 
involuntar la chelia romancierului). A trăit cândva o mamă 
unică a sufletelor noastre amândouă... Pe urmă, sau o mie 
de corpuri, ca într-o zi, într-o seară cum este aceasta să se 
întâlnească, să ne reîntâlnim şi să ne recunoaştem. E atât 
de greu, domnişoară Alina Gabor? E atât de greu, ca să 
explic de ce citesc în sufletul matale ca într-o carte 
deschisă? Citesc într-un alt suflet al meu. În sufletul meu. 
Sufletul romancierului e proteic. E al lui şi e al tuturor. Aci 
şi pretutindeni. 

— La Capşa şi la Hale! Rânji Dincă Stoiculescu, neliniştit 
de to-tala lui eliminare din discuţie. 

I se păru că Mihai Tăut a cucerit terenul, tranşee cu 
tranşee, în sufletul geamăn al Alinei Gabor. Această situaţie 
devenea intolerabilă. 

— La cârciumele dela Hale cu lăutari şi la casele de 
rendez-vous! Insistă, pentru a atrage atenţia Alinei Gabor, 
cu ce specimen de depravat are de-aface. 

Mihai Tăut ingnoră cu profund dispreţ întreruperea. 

Degustă licoarea dulce şi alcoolică din fundul păhărelului, 
cu savanta lui competinţă de expert în materie; făcu semn 
mut chelnerului să-l umple la loc. 

Măturând cu latul palmei prezenţa celorlalţi concurenţi, 
reduşi la tăcere în conştienta jalnicei lor sterilităţi, 
continuând, se adresă numai Alinei Gabor: 

— În aceste condiţii, ce rost are „documentul de viaţă?” Eu 
cu-nosc viaţa matale, mai bine decât o cunoşti singură, 
domnişoară. O simt. O presimt. Unui romancier nimic nu-i 
poate fi ascuns. Vede dincolo de aparențele înşelătoare... 
Vrei s-o dovedesc? De exemplu, muritorii ceilalţi, cu 
judecata lor mărginită, văd aci, la masa noastră, o făptură 
flatată de asemănarea cu una din cele mai adorate femei 
ale timpului. Eu văd altceva. Realitatea cea reală... Văd un 
suflet care caută alt suflet... Mărturiseşte dacă nu este 
aşa?... Un suflet tandru. Un om a cărui frumuseţe şi 
tinereţe, să nu se rezume în aspectul mincinos al 


exteriorului animal. Acela e mincinos şi vremelnic. Mata 
aspiri la altceva. Un om înţelegător, destul de decepţionat 
de mediocritatea vieţii, pentru ca într-un sentiment să nu 
pună numai egoism şi aviditate. Să pună delicată nuanţă de 
ocrotire. Să te apere cu experienţa lui matură, de 
experienţele care te pândesc ca aceste o sută de perechi de 
ochi, ţintite cu bestială lăcomie de când ai intrat aci. Un om 
rar, cum se găseşte unul la o mie, unul la zece mii; nu un 
şarlestonist sclivisit şi gol de orice conţinut sufletesc. 

— Şi dacă se poate să aibă şi putină chelie! Complectă 
Dincă leventul, devenit Dincă perfidul, ghicind cu o intuiţie 
surprinzătoare din partea lui, al cui portret îl zugrăveşte 
Mihai Tăut. Putină chelie, gulerul neschimbat de trei zile, 
hainele pătate de sos, unghiile netăiate de-o lună... 

Mihai 'Tăut îşi ascunse unghiile. Era singurul detaliu al 
persoanei sale pe care-l putea face invizibil, într-o 
confruntare cu flatatul autoportret de adineori. Chelia, 
gulerul de trei zile, petele de pe haină - rămâneau. N-aveau 
cum să dispară sub masă sau sub şervet. 

Dincă Perfidul, triumfa, scoţându-şi în evidenţă coşcova 
pieptului şi umerii lălâi, dar în costum impecabil croit; 
cravata ultimul model dela Barclay, cărarea năclăiată în 
brilantină, unghiile manichiurate, coltul batistei de linon de 
olandă, bulbul nasului cu rădăcinile aderente proaspăt şi 
ghimpos retezate. 

Cartilagiul beregatei se înălţase pe măsura exultării, ca 
mercurul termometrului când indică maximum pe linioarele 
gradelor. 

Ca să încununeze această evidentă superioritate, Dincă 
Leventul făcu un gest de Mare-Duce, la care toţi ceilalţi 
dela masă s-au gân-dit în aceiaşi clipă, dar în aceiaşi clipă 
paralizaţi de discreţie şi de jena efectului spectaculos, l-au 
înmormântat în cimitirul intenţiilor nerealizate. Trecea dela 
o masă la alta, Maria Țiganca, plimbând ca în fiecare noapte 
din local în local, coşul cu flori: garoafe albe şi roşii. Dincă 
întinse braţele lungi; avantajat de interminabilele degete de 


quadruman cuprinse dintr-o singură dată tot conţinutul 
coşului şi îl oferi galant Alinei Gabor. Apoi negligent, svârili 
câteva bancnote mototolite în panerul deşert. Trei perechi 
de ochi s-au întâlnit în aceiaşi imputare reciprocă: ai 
romancierului, ai poetului şi ai avocatului. „De ce ne-am 
ratat noaptea cu prezenţa acestui imbecil? 

— Dincă surâdea suav. 

Atunci fantezia inepuizabilă a romancierului, născoci o 
revanşa pe aceiaşi măsură perfidă. „Stai nenişorule, că te 
operez eu!” - îl avertiză cu privirea apăsată. „Staţi, dragii 
mei, că îl operez eu!” - îi asigură pe ceilalţi doi, cu o privire 
complice. Dincă leventul, pisălogul şi perfidul, continua să 
surâdă senin. 

— Am un capitol, începu Mihai Tăut, dregându-şi glasul, 
am un capitol în romanul meu, domnişoară, care cred că o 
să vă pară curios. Chiar aş dori să aflu părerea. Îmi permiţi 
să te plictisesc zece minute? 

— Poftim!... Strânse cu indolentă din umeri, Alina Gabor. 

— Eroina mea, victimă a asemănării cu Greta Garbo, într- 
un anumit moment mai are posibilitatea să se împace cu 
viaţa... O iubire. 1 se oferă o iubire mare şi rară; una din 
acele iubiri care schimbă un destin şi luminează o viaţă... 
Dar fatalitatea pândeşte. Încă odată îi răpeşte ultima punte 
spre ostrovul minunat al miragiilor... 

— ŢI-ti-ţi! Ce stil superb! „Ostrovul minunat al 
miragiilor...!”. Întrerupse Dincă Stoiculescu, imitând 
intonaţia romancierului. 

Mihai Tăut, îl privi cu milă, savurând dinainte revanşa. 
„Aşteaptă un moment! Râde mai bine, cel ce râde la urmă”. 

Continuă, considerând întreruperea nulă şi neavenită. 

— Aşa dar eroina mea, din lipsă de experienţă a vieţii, din 
osteneală de viaţă, din fatalitate mai ales, trece indiferentă 
pe lângă această mare iubire... Şi cedează, tocmai 
singurului individ de pe lume căruia n-ar fi trebuit cu nici 
un preţ să-i cedeze. Aci e nevoie să vă prezint sumar 
individul. 


Romancierul îndepărtă puţin scaunul, se rezemă de 
spătar, cu capul plecat pe ceafă şi uitându-se cu ochii 
micşoraţi la Dincă Stoiculescu începu să-l inventarieze 
amănunţit: 

— Un exemplar care să te desguste pentru totdeauna de 
speța umană. O frunte îngustă şi teşită, un nas proeminent 
ca un bulb, o bărbie fugind îndărăt. Toate alcătuind un 
profil care se înscrie perfect într-un unghiu de treizeci de 
grade, caracteristic după cum se ştie în regnul animal 
subdiviziunei peştilor şi în specia umană, cretinilor. Clăpăug 
şi lălâu. Cu membrele inferioare şi superioare depăşind 
dimensiunile normale, cu ochi de ştiucă fiartă şi cu pielea 
obrazului spongioasă, ca dosul unei tălpi vechi desprinse 
din cuie, se crede irezistibil... De aceia se îmbracă după 
ultimul jurnal, asediază femeile cu complimente de-o 
crispantă banalitate... E însfârşit ţinta de glume a amicilor 
şi teroarea sexului slab. Prin ce mister, eroina mea, îi 
cedează, nu importă... E prea complicat s-o spun în câteva 
cuvinte... Destul că-i cedează. Şi destul atât ca să rămână 
desgustată de bărbat, de iubire, de umanitate, de sine, 
pentru totdeauna... De aci începe drama cea mare... Orice 
va mai întâlni de-acum în viaţă, pe oricine: cea mai mare 
pasiune, cel mai frumos bărbat, cea mai sclipitoare 
inteligenţă, cel mai nobil devotament - toate şi toţi o vor 
scârbi-o deopotrivă. Toate şi toţi vor purta stigmatul 
atingerii respingătoare de amfibie. Nimic n-are să-i mai 
pară curat, simplu, nobil, frumos... Toată omenirea pentru 
totdeauna desfigurată; gustul coclit din gură, desgustul de 
ea şi de viaţă... Va târî până la bătrâneţe stigmatul acela. 
Între ea şi lumina soarelui, între ea şi frumuseţea vieţii - 
rămâne ridicat un obstacol permanent. În sărutul omului pe 
care mai târziu poate îl va iubi într-adevăr, va recunoaşte 
sărutul umed şi vâscos al individului nostru. Şi va întoarce 
capul să ascundă buzele... E o moarte din viaţă... Cea mai 
teribilă moarte... Trandafirul în care s-a cuibărit o omidă. 
Mărul în care a intrat un vierme. Frumuseţea pângărită, 


puritatea spurcată... Aceasta e drama cu care se închee 
viaţa eroinei mele... A doua parte a dramei... Nue 
interesant? Mai ales nu e verosimil? Nu e o previziune a 
realităţii? 

— Poate! Răspunse gânditoare, Alina Gabor. 

Răsucea coada unei garoafe între degete şi privea în gol, 
cu o imperceptibilă cută între sprincenele arcuite şi 
subţiate cu cimbistra. 

— Desigur! Foarte interesant! Admirabil! Aprobă Dincă 
Leventul, hohotind atât de înveselit, încât nodul cartilaginos 
din beregată se urca şi cobora convulsinat, ca o stranie 
vietate sbătându-se să scape afară la aer. 

Nici un moment nu se recunoscuse în portretul zugrăvit 
de romancier. Era prea sigur pe farmecele persoanei sale 
fizice, pe inteligenta, gustul, fineţea şi irezistibilele farmece 
ale fiinţei sale spirituale, ca măcar pe departe să admită o 
cât de vagă asemănare cu hâda creatură plăsmuită - 
credea el - de fantezia lui Mihai Tăut. Dimpotrivă, se 
înveselea că printr-o inexplicabilă aberaţie, printr-o 
infirmitate a instinctului de conservare, furat de propria lui 
imaginaţie, romancierul şi-a tăiat singur craca de sub 
picioare. A creiat un tip, în care toţi cei dela masă, cu Alina 
Gabor în cap, l-au recunoscut fără îndoială pe Mihai Tăut în 
persoană. Că l-a travestit în costum cu pretenţii de 
elegantă, că i-a atribuit pretenţii de seducător, a fost parcă 
înadins, tocmai ca Alina Gabor să observe că aspectul 
romancierului e încă mai mizer, cu petele de pe piepţii 
hainei şi cu chelia lui, cu obrazul nebărbierit de două zile şi 
cu gulerul lui neschimbat de trei. 

— Admirabil! Îmi vine să te pup. Dragă Mihai! Stărui cu 
perfidie, după ce-şi potoli râsul şi îşi şterse sudoarea de pe 
frunte cu batista parfumată. Nu e aşa, domnişoară Gabor, 
că e o invenţie minunată. De adevărat romancier? 

— Poate! Repetă Alina Gabor, smulgând una câte una 
petalele garoafei albe şi mototolindu-le până ce le reduse la 


un cocoloş care nu mai amintea nimic din frumuseţea florii 
proaspete de adineori. 

— Aceasta îmi aminteşte, ceva! Continuă Dincă Pisălog. 
Am citit o teorie foarte apropiată de ideia lui Mihai. 
Strămutată desigur pe alt teren... Dar în alt domeniu, 
justificând aceiaşi concluzie. E un principiu de telegonie. 
Amprenta primei iubiri. O cunosc prea bine crescătorii de 
cai de rasă şi s-a verificat adesea şi la oameni... O femee 
văduvă prin deces, zece ani după ce i-a murit bărbatul, se 
re-mărită, îşi iubeşte noul soţ mult mai profund decât l-a 
iubit pe primul... Are copii. Şi aci intervine misterul naturei. 
Nu odată se întâmplă că aceşti copii să samene cu primul 
soţ, mort demult... A lăsat o urmă prima emoție şi prima 
iubire, pe care nimica n-o mai poate şterge. Dacă aceasta se 
manifestă atât de precis, într-un domeniu uşor de verificat, 
ca ereditatea, cu atât mai natural e să se manifeste în do- 
meniul emoţional şi sentimental... Există şi o amprentă 
sufletească... Mihai Tăut are mai multă dreptate decât 
poate îşi închipuie... Are previziunea realităţii... Darul de 
căpetenie al romancierului. Scrie roma-nul, Mihai! Eu am 
să fiu cel dintâi cititor... 

Mihai 'Tăut, îl privea uluit de atâta imbecilitate. Dincă 
leventul, pisălogul şi perfidul, depăşea tot ce-au crezut ei de 
zece ani despre acest anost tovarăş de noctambulism. Se 
depăşea. 

Întoarse ochii la Alina Gabor, să-i citească aprobarea 
complice. 

Dar Alina Gabor era absentă dela masa lor, cu gândurile 
foarte departe. După lichiorurile tari cu care nu era 
obicinuită, vedea sala, mesele, chelnerii, oglinzile, jucând 
imprecis într-o ceată turbure, ca prin ochelari prea 
puternici sau prin peretele de sticlă al unui agqua-rium. 

O hotărâre creştea în ea, absurdă şi totuşi de-o inflexibilă 
logică. 

Avea dreptate romancierul Mihai Tăut, cu a sa previziune 
a realităţii. 


Era încă slabă; pentru misiunea vindicativă şi expiatorie 
pe care şi-o luase asupră-şi, Alina Gabor se simţea încă 
slabă. Nimic n-o atrăsese spre căpitanul Muţu Leonardescu, 
decât o datorie a ei veche şi rea faţă de Mustica. Cu o 
fermitate crudă şl răzbunătoare, vroise să-i plătească 
indiferența egoistă, din ceasul când o copilă desnădăjduită 
de conjuraţia micului univers ostil şi meschin dintr-un 
orăşel de provincie, o aştepta ca pe-o consolatoare 
providenţă. O aşteptase cu flori de liliac pe toate mesele din 
casă; i-ar fi întins mâinele în gest de implorare şi de 
recunoştinţă, în grădiniţa ei cu trandafiri. Era atât de 
singură şi cu sufletul atât de dureros, ca o rană! 

Iar Mustica se prefăcuse deodată într-o fiară apărându-şi 
feroce masculul. O lăsase mai singură, în grădina mai 
pustie, cu braţele în-tinse după încă o amăgire. Aceasta 
trebuia odată plătită, cum îşi jurase că va plăti vieţii tot, din 
ceasul acela înainte. 

Când hazardul i-a venit într-ajutor şi s-a pomenit în aceiaşi 
casă cu dânşii, a văzut un semn al destinului. A fost o simplă 
joacă; desigur crudă, dar numai joacă. Îşi încerca unghiile 
cum învaţă puii de pisică să scoată ghiarele şi să sgârie. i 
era destul să ştie că sufere Mustica. Nici o clipă n-a 
întrevăzut mai departe. Tot ce-a fost, s-a petrecut atât de 
neaşteptat şi de ireal!... Omul întins jos, cu pieptul ciuruit 
de gloanţe, necunoscutul căzut alături, femeia cu dinţii 
încleş-taţi şi cu ochii nebuni, descărcându-i halucinată ţeava 
goală a revolverului apăsată în sânul ei!... În spaima 
cutremurată a întâmplării, s-a amestecat, e adevărat, o 
voluptate mostruoasă pe care n-a bănuit-o şi n-o poate uita. 
Se deşteptase în ea o fiinţă necunoscută şi sălbatecă - 
savurând clipa. Chiar remuşcarea i-a părut delicioasă. 

Tot aşa îşi închipuie că au avut ceva de plătit vieţii şi că au 
plătit, femeile-călăi ale Sovietelor, când în garajele de 
execuţie puneau singure mâna pe armă şi făceau exerciţii 
de tir în piepturi vii. Tot aşa înţelege voluptatea acelei femei 
din timpul războiului franco-german dela 1870, despre care 


a citit undeva, că pentru a-şi răzbuna pe ofiţerii nemți după 
ce i-au ucis iubitul şi i-au violat surorile, copile, şi-a inoculat 
o boală urâtă şi omorâtoare, s-a dat tuturor, ca să le 
transmită putreziciunea până în măduva oaselor. Le 
înţelege pe toate. Nu-mai ea e în măsură să le înţeleagă. 

Dar se simte încă slabă. Nu e îndestul de pregătită şi de 
tare; nu e îndestul de imunizată. Când trecea mâna prin 
părul lui Muţu Leonardescu, o făcea cu rece şi cochetă 
premeditare comandată poate şi de un obscur instinct 
femeesc, dar mai ales învățată din dramele cinematografice 
devorate până la intoxicare. 

De acolo, credea că a învăţat cu aplicaţia unei eleve 
sârguincioase, prin ce artificii, de ingenuitate, de frivole 
capricii, de nestatornicie alternată cu aparenţa unei pasiuni 
stăpânite, o femee va ţine întotdea-una bărbatul lângă ea. 
Cum poate să-i dea iluzia unei lupte cu nesiguranța din tine 
însuţi, care mâine se va transforma, dece nu? Într-o mare 
iubire. 

Atâtea filme, atâtea eroine celebre ale ecranului, îi 
complectaseră lecţia zi de zi, seară de seară...! 

Socotise că de-acum înainte, va fi o joacă inofensivă, să 
strămute în viaţa cea reală, rolul de vamp şi de femee 
fatală, imaginat, dozat, combinat după scenariul autorului şi 
sub tiranica supraveghere a regisorului, de atâtea vedete 
din Hollywood. Era însă o joacă primejdioasă. Primejdioasă 
pentru ea. 

Se văzuse pisică jucându-se cu şoarecele. Ameninţa să se 
răstoarne rolurile. Pisica să devină victima şoarecelui. 

Căci uneori, mâna trecută prin părul bărbatului chincit la 
picioarele ei, îşi prelungea desmierdarea involuntar. Simţea 
un fior străbătând-o. Dispărea tot ce-i păruse grotesc în 
bărbatul acela şi tot ce ar fi însemnat o garanţie a glacialei 
lucidităţi până la sfârşit. Uita exclamaţiile lui explozibile: 
Formidabil, fenomenal, sublim, superb şi catastrofal! 
Rămânea numai un om aşezat umil la picioare: brav, tânăr, 
frumos, svelt - şi îndrăgostit. Umil şi biruit, fiindcă o iubea 


altfel decum iubise alte femei. Umanizat şi înobilat prin 
această iubire. Un bărbat spre care o putere lăuntrică, un 
magnetism animal mai tare ca voinţa ei, o îndemna câte 
odată să întindă buzele şi să aştepte sărutul cu înfiorare. 

Aceasta era. Sa temut până acum să şi-o mărturisească. 
Dar aceasta era. 

Se credea tare şi suveran comandându-şi cârnei şi 
nervilor. Un monstru de forţă răufăcătoare. 

Era numai o copilă singură şi nefericită, însetată de o 
alintare bună a vieţii care nu-i dăduse până acum decât 
suferinţă, desamăgire, ură şi tristeţe... N-a ştiut nici odată 
omul supus aşezat la picioarele jâltului, ce pradă desarmată 
i s-ar fi oferit, dacă ar fi surprins mo-mentul când într- 
adevăr toată voinţa şovăia ostenită. N-au coincidat clipele ei 
de şovăire, cu clipele lui de îndrăzneală. Aceasta a fost tot... 
Şi aceasta mai durează şi acum. Câte odată privirea 
avocatului Costel Ioanovici, implorând iertare, îi biruise 
surâsul artificial, zeflemist şi indiferent. E un bărbat după 
care femeile întorc capul pe stradă. Cine ştie dacă mâine 
sau peste un ceas, va mai fi atât de tare, să-i râdă 
batjocoritor când îi va cuprinde braţul? Cine ştie dacă nu va 
cădea moale, în braţele lui, ea care are atâta nevoie de 
altceva blând şi cald, într-o viaţă atât de singură şi de 
vrăjmaşă? Şi ochii poetului Damian... Atâta tristeţe în ochii 
aceia! Poate e un suflet geamăn cu al ei - aşa cum spunea 
romancierul cel chel, mai adineori... Atâtea ispite o 
înconjoară!... Ca să fie tare, să rămână lucidă şi inflexibilă 
până la sfârşit, ca să plătească vieţii cum merită viaţa să fie 
plătită, după tot ce i-a dat crunt şi fără nici o îndurare până 
acum, mai are nevoie de o imunizare... 

Desgustul fizic de buzele unui bărbat, l-a mai simţit. 
Sărutul bălos al lui Sândel Negoianu, duhnind a băutură 
fermentată şi a usturoiu. Singurul sărut care i-a găsit 
buzele... L-a uitat. Îi pare foarte departe: amintirea unui vis 
râu... A fost o imunizare, dar de prea scurtă durată... 


Mâine poate nu va mai exista, când buzele căutându-i 
buzele, vor fi tinere, proaspete şi ale unui altfel de bărbat, 
spre care o va împinge o chemare necunoscută din ea. Şi 
atunci va deveni o sclavă ca oricare altă femee. O sclavă a 
unui bărbat iubit... Are dreptate roman-cierul cel chel cu 
previziunea realităţii. 

Dreptate nu cum o înţelege el, ci cum o ştie ea... 

Ca să rămână pentru totdeauna puternică, există un 
singur preţ. Tocmai desgustul definitiv de iubire, 
imunizarea totală, prin scârba de primul bărbat care se va 
pune pentru totdeauna între dânsa şi orice îmbrăţişare, a 
oricui. Un bărbat aşa cum l-a zugrăvit Mihai Tăut - aşa cum 
e omul din faţa ei, cu mâinile lungi şi păroase, cu surâsul lui 
încântat de imbecilă superioritate, cu nasul ca un bulb, cu 
fruntea teşită, cu ochii de ştiucă fiartă... 

După acela nu va mai exista nimeni. Nu poate să mai 
existe nimeni. 

Repulzia va fi atât de desăvârşită, încât nu va mai tresări 
sub nici o desmierdare, n-o va mai înfiora nici un sărut, nu 
va mai su-comba nici unei chemări a inimei sau a cârnei... 
Ea singură: tare, răsbunătoare - aşa cum s-a vrut! 

Întoarse ochii spre Dincă Stoiculescu, desvelind privirea 
albastră de sub genele lungi. 

Dincă surâse seducător. 

O clipă Alinei Gabor îi tu milă de dânsa; de hotărârea 
crudă cu ea. Dar ca să fii crudă cu alţii, trebuie să începi 
prin a fi crudă cu tine. 

Restaurantul se golise. 

Orchestra cânta numai pentru câteva mese de întârziaţi. 
Vioristul coborâse de pe estradă. Din arcuş plângea o 
melodie sfâşietoare, ca ultimul cânt trist al unui popor care- 
a murit de mult, presimţind că avea să moară. 

Alina Gabor înălţă ochii în tavan, să-şi stăpânească 
lacrimile. 

Se scutură şi dădu semnalul de plecare. 

— Îmi daţi voie? Spuse. 


Alese cinci garoafe. Două roşii, trei albe. Una roşie o 
înfipse în deschizătura rochiei la piept, cu coada între sâni. 
Se înfioră la atin-gerea rece. Dar pedunculul florii sorbi 
îndată căldura din căldura trupului ei şi Alina nu mai simţi 
atingerea. 

Pe urmă acoperi corolele celorlalte garoafe în cupa 
palmelor, lă-sând numai cozile libere. 

— Alegeţi fiecare... 

Era o joacă. Îşi juca viaţa într-o joacă mai crudă chiar 
decât viaţa. Dar surâdea, cu ochii umezi. 

Mai nădăjduia ceva. Mai lăsase hazardului o şansă, să 
decidă. 

Ceilalţi traseră câte o floare, fără să priceapă sensul 
acestei capricioase născociri. 

Poetul Damian răsuci floarea albă între degete... 

— Dece, albă? Dece, albă? Îl mustră dureros privirea 
Alinei. Prostule, dece albă? 

Pe urmă, prinse cu mâna ei la butonieră, florile fiecăruia 
pe rând. Aşa cum hotărâse sorţul întărind hotărârea Alinei: 
la butoniera lui Dincă Stoiculescu garoafa roşie, celorlalţi 
garoafele albe. 

La ieşire, pe trepte, în ninsoarea albă, respiră adânc. Apoi 
apucă braţul lui Dincă Stoiculescu, cu o bruscă energie: 

— Mă conduci acasă... Nu este asa? 

Dincă întoarse privirea triumfătoare spre cei trei, rămaşi 
pe scări. 

El găsea totul firesc, legitim; căci doar nu se ştia irezistibil 
de eri-de alaltăeri. Le făcu un semn ironic de adio. Deschise 
uşa automobilului, sprijini braţul Alinei ajutând-o să se urce. 
Urcă şi el, lungindu-şi picioarele ciolănoase şi tolănindu-se 
pe pernele elastice, cu un râs gutural de satisfacţie 

— Ai văzut mutrele lor, Alino? 

Alina Gabor nu auzi. Astfel, n-avu cum să observe că îi 
spunea de pe acum pe nume, familiar, ca să marcheze un 
început de luare în posesiune. 


Ea nu auzia nimic. Privea pe geamul automobilului, 
ninsoarea albă, danţul fulgilor în luminele becurilor, străzile 
necunoscute şi misterioase în ceasul acela târziu după 
miezul nopţii. 

Nu răspunse la întrebarea bărbatului când îi propuse să 
meargă acasă la el, ca să-i arate o colecţie de cărţi rare, cu 
stampe. Strânse din umeri. Îi era indiferent; orice, oriunde, 
oricum. Numai ochii şi-i ascundea, înecaţi în lacrimi. 

Laba păroasă îi înconjură mijlocul. Nu rezistă. Gura îi 
căuta bu-zele. Încleştă dinţii şi nu întoarse capul. 

Aşa urcă scările cu paşi de somnambulă. 

Aşa intră în vestibulul casei necunoscute, în vreme ce 
bărbatul răsucea butoanele electrice, aprindea un rând de 
becuri, întorcea privirea cu grijă îndărăt, să se asigure dacă 
a stins becul de-afară, de deasupra uşei. 

Dincă Leventul, răscumpăra cu asemenea economii 
meschine, prodigalitatea din compania amicilor şi femeilor; 
gesturile de arhiduce risipelnic, oferind cu superbie coşul 
întreg de garoafe şi trandafiri unei comesene, 
generozitatea de mecenat, cu care plătea notele la restau- 
rant, inclusiv bacşişurile, fără să arunce măcar o distrată 
privire la coloana cifrelor. Acasă, cum păşea pragul, 
devenea sgârcit la lumină, cerceta până la centimă 
socotelile servitoarei, se uita iritat când un mosafir, scutura 
neglijent scrumul ţigării pe covor, sau din nebăgare de 
seamă, călca alături, amenințând să sgârie parchetul 
lustruit oglindă. 

„lar a uitat lulişca, lumina aprinsă la bucătărie!... Se 
vedea din stradă... Am s-o dau afară. S-a pus pe atât, sămă 
sărăcească!” - ronţăia gândul lui, stăpânit de irezistibila 
manie de avar meticulos, deşi se silea să surâdă seducător 
pradei. 

Dar Alina nu-l vedea. Nu observa această mizeră 
metamorfoză. Ea căzu pe cel dintâi scaun, cu mâinile pe 
genunchi, ca o săracă în sala de aşteptare a unei clinici. 


Dincă Stoiculescu, îşi acăţase paltonul în cuierul din 
vestibul, închise uşa, după ce stinse luminile din celelalte 
camere, începu să deschee nasturii dela blana Alinei, 
metodic, fără nici o grabă. Îşi plimbă buzele pe gâtul ei, pe 
obraz, pe gură, lăsând o urmă umedă de melc. Alina aştepta 
pasivă. Nu tresări şi nu încercă să se smulgă, aşa cum se 
sbătuse sub sărutul lui Săndel Negoianu, tot atât de 
respingător. 

Dincă îşi dădu socoteală că-şi şifonează dunga 
pantalonilor. 

Spuse, cu o firească siguranţă: 

— Te rog să mă ierţi un moment... Până ce reviu, fă-te 
comodă... 

Trecu în camera de-alături. Prin uşa întredeschisă, Alina 
auzi şuroitul unui robinet. Apoi dură tăcere. Bâzâitul unui 
pulverizator. Sunet de cristale atinse. Când se întoarse, 
Dincă era îmbrăcat într-o pijama de mătase, cu pătrate 
galbene şi negre, cu papuci enormi în picioarele enorme. El 
se făcuse „comod”. 

— Cum, tot aşa? Aşa ne-a fost vorba? 

Alina rămăsese neclintită pe scaun, cu mâinile pe 
genunchi. Nu opuse nici o împotrivire, când braţele lungi şi 
păroase, de cimpanzeu, o înălţară purtând-o spre patul cu 
aşternutul desfăcut. Nici măcar nu închise ochii, ca să nu 
vadă faţa congestionată, plecată de-asupra ei, frunţii 
umflate, cu obrazul spongios, cu nasul în formă de bulb... 
Ea trebuia să vadă, să-i rămână întipărită în amintire 
noaptea aceasta cu toate amănuntele hidoase - întipărite în 
minte şi în simţuri... 

— Am ştiut dela început că mă iubeşti! O asigură Dincă... 
Am ştiut dela început că ai să vii... Şi iarăşi îi morfoli buzele 
într-un sărut înăbuşitor. 

Labele lunecau cu încetineală precaută pe fusul 
picioarelor, înain-tau pe ciorapii de mătase cu savanta şi 
recea răbdare a reptilelor... 


Un pendul, undeva, într-o cameră de alături, începu să 
bată cu o grava melancolie metalică, în singurătatea nopţii. 

Alina numără, în gând: „Unu... Două. Trei. Patru. Cinci.” 

Cinci ore! 

Şi afară, ninsoarea prefăcută în viscol, isbea în ferestre, 
asalta acoperişuri de tablă, sgâlţâia o firmă desprinsă. 

Cinci ore, după miezul nopţii. Toţi dorm. În afară de 
sbaterea viscolului, nu se aude un clacson de automobil, nici 
un trecător, nici un semnal de vardist. Toţi dorm în 
culcuşuri calde, poate visează, măcar în vis trăesc altfel de 
viaţă, altă viaţă... Ea cu ochii deschişi, privind în florile 
zugrăvelii din tavan, aşteaptă să i se usuce lacrimile care-au 
curs şuroaie, deoparte şi de alta a obrazului, pe pernă. 

Toţi dorm, în această noapte irevocabilă, caşicum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Doarme şi Dincă Leventul. 

Doarme răpus, cu obrazul spongios asudat, în pijamaua lui 
cu pătrate galbene şi negre, desfăcută pe pieptul păros, cu 
o mână spânzurată: labă păroasă de cimpanzeu. 

Doarme şi sforăie. Pe-o singură nară, a nasului bulbos. 

Obrazul lui e asudat, părul ud pe tâmple. Trăsăturile 
destinse, arată o mare şi extenuată mulţumire, chiar prin 
somn. Mai mare şi mai totală, de cât i-o cunosc toţi amicii lui 
Dincă Leventul. Doarme şi sforăie - acum pe cealaltă nară. 
S-a întors pe-o coastă, cu spatele la femeia de-alături. 

Alina se ridică, păşind peste el. Îşi îmbracă rochia svârlită 
jos. Paltonul, pălăria... 

Aşa! Totul e în ordine. 

S-a mai întors din uşă o singură dată. 

Omul sforăie. A lunecat planoma pe jumătate. În 
aşternutul alb, petalele garoafei mototolite, au lăsat pete 
roşii. 

Alina a deschis uşa, a coborât scările. 

În stradă, în întunericul pustiu şi ostil, viscolul o întâmpină 
cu ghiare gheţoase. 

Cartea a treia. 

CAPITOLUL 1. 


Ricordo di Venezia 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! 

Strigătul gondolierului se prelungeşte în ecou lugubru, din 
zid umed în zid umed. 

Canalele s-au îngustat. Noaptea a înaintat misterioasă, 
într-o Veneţie romantică, redând palatelor vechea lor 
grandoare, solemnă şi mută. 

Clipotitul vâslelor în apa neagră, nu e de pe această lume. 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! 

Alături a lunecat încrucişându-se, rigidă ca rigla şi totuşi 
suplă ca un tipar, altă gondolă, cu perdele felzei ridicate. 

Alina Gabor a întrevăzut înlăuntru, în lumina 
sanghinolentă a fanarului de-o clipă, două capete apropiate, 
două guri devorându-se lacom, două trupuri încleştate. 
Două capete, două trupuri, două guri tinere. 

De obrazul ei s-a lipit un obraz care nu e tânăr, mâna ei e 
încleştată de o mână care nu e tânără, iar gura lui Leonte 
Stâăncescu, miroase a scorţişoară şi a farmacie, fiindcă după 
amiază din nou a trecut pe la dentist şi până mai adineaori 
s-a văetat de nevralgie. 

Dar Alina nu întoarce capul. Nu-şi descleaştă degetele. 

Îi este indiferent ce se întâmplă cu trupul ei. Suportă 
pasivă atingerea. E cu ochii, cu gândul, cu sufletul, în altă 
parte. 

Între două candele roşcate, a apărut o madonă sub gratii; 
rămâne în urmă. De pe trepte negre, ochii pisicilor 
scânteiază fosforic. Fanarul plimbă fugacea tremurare a 
luminei pe lespezi cu muşchiu milenar, pe scări tocite şi 
leproase, pe fațadele ogivale şi maure, pe colonetele fragile, 
îndată scufundate în întunericul opac. 

Acestea numai le vede Alina Gabor, indiferentă, imunizată, 
la strângerea gâfâitoare a omului dealături. 

Aşteaptă să se deschidă un balcon cu făclii şi lampioane de 
hârtie; să răsară într-o fereastră o fantomă tragică, după 
tradiţia cărţilor citite, a pieselor auzite, a filmelor văzute. În 
fiecare fund de canal, scheletele a zece cadavre; în fiecare 


casă o dramă rapidă de gelozie, sub fiecare pod un cap 
retezat. 

De-o săptămână aşteaptă să se întâmple ceva în oraşul 
acesta cu străzile lichide, cu atâtea trape inutile, atâtea 
unghere mincinos dramatice, pline de întuneric şi de tăcere 
- unde nu se întâmplă nimic, de-o săptămână nu se 
întâmplă nimic. 

Un oraş care-a minţit-o. 

Un oraş ca oricare altul: cu jazz şi coctailuri, cu lume 
interlopă la Florian şi la Quadri, la Danieli şi la Cavalleto; 
nemți cu pălăriuţe verzi, englezi cu dinţi de cal, turişti cu 
şalvarii căzuţi în vine, scriind cărţi poştale ilustrate, 
fotografiindu-se cu porumbei pe umeri şi pe mâini, în piaţa 
San-Marco, pentru albumurile familiei. 

Seara, decolteurile femeilor desvelesc la încheetura 
claviculelor, cu toate colierele de perle cât mazărea, solniţe 
de-o jalnică anatomie. lar la teatrul Fenice, proaspeţii 
milionari din cele patru unghere ale planetei, se mişcă 
incomodaţi în smockinguri, ca servitorii îmbrăcaţi cu 
hainele stăpânilor. Pe lângă dânşii, chelnerii în fracurile lor 
uzate dar purtate cu o firească elegantă, par adevărații 
strănepoţi ai dogilor, travestiţi în slugi şi inversând rolurile, 
pentru o singură noapte de carnaval. 

Cât de altfel se anunţase Veneţia, acum o săptămână, când 
sosea cu steamerul dela Triest! 

Din ceaţă se estompase cetatea ireală, cu clopotniţe şi 
turnuri, cu graţioasa campanilă profilată pe cer, într-o 
splendoare orientală de miragiu. Era într-adevăr Veneţia 
curtizană a veacului al optăsprezecilea, aşa cum a 
întrevăzut-o în cărţile citite înadins, înainte de a porni într- 
acoace. Veneţia lui Casanova, paradisul tuturor 
aventurierilor, cu baluri mascate, lampioane pe apă, răpiri 
de călugăriţe, carnavaluri şi desmâăţ voluptuos. Abia a 
descins pe Riva degli Schiavoni, printre autoscafele înşirate 
sub tăblii cu inscripţia orariilor şi tarifelor, iar Veneţia aceia 
s-a năruit. 


Acum o caută pe canalele strâmte, după ce soarele a 
asfinţit. 

— Nu-ţi este rece? Nu vrei să ne întoarcem? Propune 
Leonte Stăncescu. 

— De fel. Mergem înainte...! 

Alina a simţit o imperceptibilă impacienţă în mâna 
bărbatului. 

A început să-l cunoască; pe el, şi pe alţii, şi pe toţi. A 
început să-i citească egoismul ipocrit, sub această aparenţă 
de generoasă solicitudine. Întreabă: „Nu ţi-este frig?” - 
fiindcă pe dânsul, l-a scuturat un fior şi se teme să nu-l 
apuce din nou nevralgia. Întreabă: „Nu te simţi obosită?” - 
fiindcă lui nu-i mai face nici o plăcere plimbarea aceasta 
prea lungă prin canalele lugubre; fiindcă el ar vrea să se 
vadă mai repede instalat la restaurantul luminos şi cald, cu 
două duzini de stridii în faţă şi cu satisfacția vanitoasă că 
toţi ochii, fără excepţie, se întorc cu pizmă la dânsul şi cu 
admiraţie la femeia dela masa lui. 

A învăţat să-i cunoască laşitatea făţarnică. Simte o nouă 
tărie în această armă pe care el o ignoră. EL, şi toţi ceilalţi. 
Căci deţii încă o armă, atunci când un bărbat te socoate 
naivă şi credulă, iar tu îi citeşti precis în intenţiile 
nemărturisite, te joci cu ele, păstrând înfăţişarea celei mai 
inocente şi capricioase femeiuşti, cu creer mai mic ca 
jumătatea de nucă. 

Gura lui Leonte Stăncescu, s-a apropiat cu mirosul 
medicinal, să-i caute buzele. 

Alina a întors capul. N-o desgustă sărutul. Îi este acum tot 
una. L-a întors, fiindcă e şi aceasta o tortură savantă. Să 
pară că te-ai oferit şi să te refuzi; să luneci printre degete, 
cum se strecoară gondola neagră prin canaletele cele mai 
strâmte. 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! 

Bărbatul se consolează, aprinzând o havană şi svârlind 
chibritul de ceară care se stinge sfârâind în apa neagră. 

— Am să-i spun să oprească. La cel dintâi Campi oprim...! 


— De ce? Întreabă Leonte Stăncescu nedumerit, după ce-a 
tras fumul ţigării cu nesaţ până în adâncul plămânilor. De 
ce să oprim? 

— Ca să te dai jos... Răspunde Alina. 

— Cum să mă dau jos? Ce să caut? N-am pentru ce sămă 
dau jos... 

— Să te dai jos, şi să-ţi poţi fuma ţigarea în linişte! Ţi-am 
spus de atâtea ori, că nu pot suporta mirosul de havană... 

Leonte Stăncescu, oftează, svârle havana după chibrit, în 
apa canalului. Gondolierul, dela spate, priveşte cu regret la 
bunătatea de ţigare, cum se balansează aproape întreagă, 
în reflexele lichide ale felinarului. Leonte Stăncescu se 
abţine să privească, dar regretul lui nu e mai mic. O ţigară 
de cinci lire! Şi tocmai când abia se pregătea să tragă al 
treilea fum! 

— Trebuie să scriu acasă în astăseară! Îşi aduse aminte, 
reflectând cu glas tare. Ce-o să spună, ce-o să creadă, 
Amelia? I-am spus că mă opresc numai pentru câteva ore; 
stau aci de-o săptămână... Ea mă crede la Paris, şi eu?... 
Eu? 

— N-ai decât să te urci în primul tren. Este unul mâine 
dimineaţă, la opt... Ba uitam; ai altul mai bun, chiar în 
astănoapte, la douăsprezece... Te petrec la gară. Îţi flutur 
batista în urmă: A revedercio! 

— De ce vorbeşti aşa, Alina? 

— Dacă văd că te-a cuprins dorul de Amelia ta... Câţi ani 
are? Întrebă cu perfidă cruzime. 

— Alino, te-am rugat să nu vorbeşti niciodată aşa despre 
Amelia. 

— Evident. Ea reprezintă siguranţa, cataplesmele, ceaiul 
de tei şi de muşeţel. Eu sunt aventura!... Îmi faci chiar 
plăcere să pleci. Nici nu ai de ce mai sta. Te asigur. 

— Alino!... Dar ce înseamnă aceasta?... N-am spus nimic... 
Nu m-am gândit la nimic... 

Glasul lui Leonte Stăncescu, devenise rugător bâlbâindu- 
se. Mâna căuta mâna femeii. Alina încrucişă braţele pe 


piept; se mută pe bancheta de-alături şi privi nepăsătoare 
zidurile şi sottoporticele negre. 

— Alino... 

— Te-am rugat: Taci! Spun să oprească şi mă dau jos. 

Bărbatul îşi înăbuşi suspinul. 

De-o lună dura aceasta. Douăzeci de zile la Bucureşti, de 
când a cunoscut-o. Zece zile, de când au plecat împreună. 
El, pretextând un voiaj de interese politice în străinătate: la 
Roma, la Paris, la Londra... Ea, impunându-i toate capriciile, 
dela Triest, decând a născocit ideia absurdă, să renunţe la 
cabinele de Simplon şi să continuie drumul pe apă, cum 
veneau cei vechi la adevărata Veneţie, ca să nu treacă pe la 
Mestre, printre docuri, uzine, cisterne de petrol, prin 
laguna coclită şi să coboare într-o gară cu fum de catran. 
De-atunci mereu speră un „mâine”, aşteaptă un „mâine”... 
Când crede că s-a apropiat însfârşit ceasul, îi lunecă şerpuit 
printre degete. E un supliciu nou şi insuportabil, pentru un 
om de cincizeci de ani. N-a înşelat-o niciodată pe Amelia. 
Nici în gând chiar - infidelitatea laşilor. Îi datoreşte prea 
mult. Onoarea, toată cariera, poate viaţa. 

Respinse amintirea... După douăzeci şi cinci de ani, 
deodată se deşteptase dureroasă şi vie... Numai ea îl 
salvase; ea, şi celălalt, omul care-a tăcut, s-a sacrificat el, a 
plătit el cu onoarea, cariera şi poate viaţa - a dispărut şi n-a 
mai dat nici un semn. Mai trăeşte? Îl uitase, isbutise să-l 
şteargă din toate gândurile; printr-o tacită înţelegere, nici 
el, nici Amelia, nu mai pomeneau nimic, nu-i rosteau 
numele, ocoleau tot ce-ar fi putut să resusciteze o cât de 
vagă împrejurare unde sau aflat cândva, tustrei... Înainte. 
Înainte de ceasul când celălalt, fără nici o vină, din simplu, 
poate din orgolios eroism, a mers cu fruntea sus, să 
ispăşească el pentru Leonte Stăncescu... Îl îngropase. Îi 
îngropase nu-mele, amintirea; nici n-ar mai fi putut să-i 
reconstituie faţa, glasul, fruntea înaltă şi boltită, ochii, 
privirea lui scăpărând de loială şi de mândră încredere, 
atunci când totul îl îndreptăţea să dorească, să vrea şi să 


aibă totul dela viaţă. Uitase, isbutise să suprime şi amintirea 
celeilalte priviri. Încărcată de scârbă, de milă şi de 
muşcătoare batjocură, în clipa ultimei lor despărţiri. Atât a 
fost atunci între dânşii. Privirea lui Eliazar... Destul ca el să 
plece ochii în pământ. Pe urmă uşa trântită, paşii care s-au 
depărtat... A crezut că nu va mai ridica ochii să privească 
drept în ochii cuiva toată viaţa... Şi încetul cu încetul, s-a 
învăţat să-i ridice. Să înfrunte alte priviri... Cine putea să 
ştie? În orgoliul lui, Eliazar tăcuse, dispăruse. Taina 
rămăsese între ei trei: Amelia, Eliazar şi el... Cine-ar fi 
putut mai târziu, cine-ar putea astăzi, să lămurească 
adevărul? Cine şi-ar putea imagina vre-odată, că Leonte 
Stăncescu, de trei ori ministru, şi-a început viaţa cu un falş, 
cu o ticăloşie meschină şi absurdă, pe care legea şi oamenii 
nu le iartă nici-odată? Cine şi-ar imagina că s-a oferit atunci 
să plătească, în faţa legilor şi oamenilor, prietenul lui cel 
mai bun, luând asupră-şi o faptă pe care n-o săvârşise? Şi 
cine-ar mai şti apoi, că la întâlnirea lor, când prietenul îşi 
sfârşise osânda pentru un delict al altuia, ocolit de toţi, cu 
viaţa sfărâmată, Leonte Stăncescu şi Amelia Stăncescu, l-au 
primit în picioare, cu atâta jenă ca pe un autentic 
răufăcător abia eliberat din temniţă, încât celăalt a început 
şi el să se îndoiască, dacă mai era nevinovat sau nu? 
Orgoliul nemărginit al lui Eliazar, l-a făcut să le întoarcă 
spatele. O singură privire - pe urmă le-a întors spatele. Şi 
atât! Aceasta a fost tot. Poveste neştiută de nimeni. 

lar acum, pe neaşteptate, fără nici o pricină, de când se 
află aci, amintirea s-a deşteptat, revine mereu, simte 
plutind în aer o ameninţare obscură, îl încearcă o nelinişte: 
necontenit, numele lui, privirea lui, uşa trântită, paşii 
depărtându-se... S-ar spune, un strigoiu care a început să 
se răsucească în mormânt. 

A două oară, respinse amintirea. 

Încolo, cu strigoii! 

Desigur numai atmosfera morbidă de-aci e de vină, 
canalele negre şi zidurile mucede, strigătul acesta lugubru 


al gondolierilor. 

Poate şi remuşcarea. Nu pentru celălalt. Pentru Amelia. L- 
a ajutat atunci. Numai ea l-a ajutat. Numai prin ea, poate 
numai prin ea, Eliazar a mers cu piept deschis la o 
asemenea nebunească jertfire de sine, pe care în orgoliul 
lui, o numea eroism, sacrificiu. Amelia l-a salvat, i-a fost 
neclintită şi fidelă tovarăşă douăzeci şi cinci de ani, i-a stat 
sprijin şi sfat în tot drumul străbătut de atunci. Au 
împărtăşit amândoi îndoelile şi vrăjmăşiile începuturilor. Au 
tremurat amândoi în primii ani, după plecarea lui Eliazar, la 
gândul că poate răsări în fiecare clipă, în prag, cu râsul 
acela arogant, cu privirea aceia de-o intolerabilă 
compătimire, ironie şi scârbă: lată-mă-s! M-am întors. Avem 
o socoteală veche... Haha! Credeaţi că aţi isprăvit atât de 
repede cu mine? Ar fi prea comodă viaţa”... Au tremurat la 
gândul acela, fără să şi-l mărturisească unul altuia. Şi-l 
ghiceau din ochi. Elo înţelegea după gestul de ocrotire 
matern, cu care îşi strângea deodată copii, seara, în jurul ei, 
privind furiş pe uşă, caşi cum auzul fin ar fi surprins 
apropierea unor paşi neauziţi de nimeni altcineva... Şi 
somnul ei chinuit de gemete şi de arătări, din vremea aceia! 
De unde a adunat atâta tărie, ca tot ea să-l îmbărbăteze, tot 
ea să-l ajute să uite?... Copiii au crescut mari, cariera 
politică a lui Leonte Stăncescu, de trei ori ministru, de două 
ori preşedinte al Camerei, e una din cele mai strălucite pe 
care le-a cunoscut politica românească într-o jumătate de 
veac. Nimic n-ar fi fost cu putinţă fără Amelia... lar el, în loc 
de recunoştinţă, de fidelă statornicie; deodată, după ce-a 
trecut de vârsta tuturor nebuniilor, se află acum într-o 
gondolă, la Veneţia, gata s-o înşele, gata să-şi dea jumătate 
din viaţă, din avere, din carieră, numai ca s-o poată înşela... 
Ar fi făcut-o de mult. Nici n-a dorit altceva, nici nu l-ar fi 
putut opri ceva; dacă nu se lovea mereu, de-o lună, de râsul 
copilei acesteia. 

— Înger sau demon? 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! 


Se cutremură. 

Frigul, umezeala aceasta! Numai de frig şi de umezeală s- 
a cutremurat. Nopțile Veneţiei, sunt atât de perfide! 

— Alino! Te rog, hai să ne întoarcem... 

Cine-ar fi cunoscut în implorarea miloagă, glasul autoritar 
şi sever, al ministrului Leonte Stâăncescu, al preşedintelui de 
Cameră, Leonte Stăncescu? Când unul concedia în biroul 
vast şi solemn, cu simplă mişcare de mână, solicitatorii prea 
ostenitori? Când celălalt, domina desbaterile cele mai 
furtunoase, cu o simplă chemare la ordine? Acum era numai 
glasul milog, al unui om trecut de cincizeci de ani, cerând 
graţia unei femeiuşti capricioase; pe care o adoră poate 
tocmai fiindcă e atât de capricioasă şi fiindcă înfăţişează 
misterul atât de delicios al nesiguranţei, al necunoscutului, 
al neaşteptatului. 

Alina părea că n-a auzit. 

— Alino! Hai să ne întoarcem, te rog... Repetă bărbatul. E 
târziu, şi cu măseaua mea, mă aşteaptă iarăşi o noapte de 
insomnie. 

— Poftim! Dă ordin dacă vrei. Sfârşeşte! 

Alina cedase, nu fiindcă o îmblânzise glasul rugător, nici 
fiindcă de data aceasta, Leonte Stăncescu nu mai invocase 
făţarnica îngrijorare pentru sănătatea ei, mărturisind 
deadreptul de ce vrea să se afle mai repede la adăpost şi la 
căldură: măseaua, nevralgia, teama de insomnie... 

Cedase, fiindcă era şi ea cu gândul în altă parte. 

O persecuta şi pe dânsa un gând. Simţea şi ea în juru-i 
ceva neliniştitor. Nu o ameninţare. Altceva. Ca o aşteptare... 
Ca o tiranie hipnotică... Doi ochi cu reflexe cenuşii, 
metalice, fixând-o stăruitor. 

Unde i-a văzut? O chiamă parcă, au magnetizat-o; 
poruncesc. 

Doi ochi reci, fără sclipire, cum sunt ochii şarpelui când 
ţintuesc o pasăre şi nu-i mai îngăduie nici o slabă palpitare 
de aripi, cea mai timidă încercare de a rupe vraja rea a 
fluidului. 


Dar unde i-a văzut ochii aceştia? 

De ce simte, de unde simte, apăsarea lor de câteva zile, 
pretutindeni, unde se află? Alaltăieri, când trecea pe sub 
galeriile Procuraţiilor. Eri dimineaţă, la Santa Maria della 
Salute. Eri după amiază, când se oprise la o vitrină din 
Mercerie. Şi acum câteva ore, când îşi aştepta cupa cu 
gelaţi, la Florian... 

A devenit obsedantă. O privire pe care o simţi asupra ta 
fără să ştii de unde vine; doi ochi pe care îi cunoşti fără să-i 
fi văzut. 

Poate a fost numai o încrucişare întâmplătoare şi scurtă de 
priviri; a trecut atunci peste ea distrată, memoria a 
înregistrat şi a reţinut ochii metalici şi reci... Numai aceasta 
poate să fie. 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! 

Ecoul a răsunat atât de lugubru, răspunzând din besna 
umedă şi misterioasă, încât s-a cutremurat şi Alina. 

Mai repede, mai repede la lumină, la rumoarea cât de 
vulgară a mulţimei şi a orchestrelor, oriunde, ori cu cine 
alături, numai să iasă din labirintul acesta lichid! 

A respirat cu uşurare, când gondola a cotit legănându-se 
pe în-gustul Rio dintre Palatul Ducal şi zidurile temniţei. Era 
tot atât de păcurie apa. Faimoasele Piombi de sus, unde 
odinioară se răscoceau torturați de sete încarceraţii Dogilor 
şi ai Inchiziției sub acoperişurile dogoritoare de plumb; 
răsuflătorile mai sinistrelor Pozzi, unde putrezeau sub 
nivelul apei, osândiţii uitaţi, unde se aflau încăperile 
chinurilor savante şi ale execuțiilor tăinuite, nu însemnau o 
vecinătate reconfortantă. O clipă Alina crezu că a găsit. Da! 
Aceasta era. Ochii, aceştia erau. Ochi de inchizitor şi ochi 
de călău!... Dar gândul s-a risipit îndată. Căci dincolo, sub 
Puntea Suspinelor, profilată pe cerul vast înstelat, sclipeau 
luminile depe Canale di San Marco şi depe Riva degli 
Schiavo-ni. Luminile, mulţimea, cântecele - veacul! O 
întoarcere dintr-o peşte-ră a timpului, dintr-un vis 
înăbuşitor şi rău. 


Sări sprintenă pe lespezile de piatră. Întinse ea mâna lui 
Leonte Stăncescu; ea îi cuprinse braţul când traversară 
Piaţa San-Marco până la Quadri. 

Intră fără să plece intimidată ochii, sub atâtea priviri. Se 
învățase acum cu omagiul acesta întâmpinând-o oriunde, 
urmărind-o oriunde. Mulţi turişti o socoteau într-adevăr 
Greta Garbo, călătorind incognito. Ziua, aparatele 
fotografice se îndreptau spre ea, îndată ce cobora scă-rile 
hotelului Danieli. Câţiva reporteri, se înfăţişară cerându-i 
graţia unui interwiev. Hohotul ei de râs şi refuzul de a 
răspunde întrebărilor, fu interpretat ca o dovadă mai mult a 
acestui strict icognito. Era Greta Garbo! Nu mai încăpea 
nici o îndoială. O anunţase pe trei coloane, Il Gazzettino, 
sub titlul bombastic: Ilustrissima stea a ecranului în 
lagunele Veneţiei”... 

Alina Greta Luriza Gabor Gustafson Garbo, strânsese 
resignată din umeri şi se lăsa admirată. 

Orchestra tânguia o arie languroasă de Verdi. Leonte 
Stăncescu, în fata duzinelor de stridii şi a buteliei de 
şampanie pusă la frapieră, îşi regăsise siguranţa firească şi 
solemnă. Ceva din adoraţia atâtor priviri, îi revenea şi lui. 

Întotdeauna, de îndată ce păşea graniţa, căderea în 
marele anonimat îi părea o ofensă personală. În ţară, nu se 
urca într-un tren, nu cobora într-un oraş, nu trecea în 
automobil o sută de metri pe calea Victoriei, să nu-l 
întâmpine zece saluturi... Popularitatea era retezată scurt 
la frontieră, în afară de împrejurările numărate, când 
ministru, pleca să reprezinte guvernul la vre-una din 
numeroasele conferinţe, însoţit de alaiul secretarilor şi 
experţilor. Altfel, simplu călător, rămânea un necunoscut 
oarecare dintr-o mie; ghiontit de alţi necunoscuţi, cu taxiul 
ocupat de alţii sub nas, cu privirile trecând nepăsătoare 
peste fiinţa lui, deposedat de prestigiu şi împuţinat. lar 
acum, destul să apară la masa unui restaurant, ca să 
redevină cineva. Leonte Stăncescu, gusta cu acest preţ 
deliciul celebrităţii; dar ciudat, se simţea flatat ca un 


adolescent la prima cucerire. Şi era întradevăr un 
adolescent, el, care nu cunoscuse în viaţă altă femee în 
afară de Amelia. Oferi cutia de Abdulah deschisă şi flacăra 
brichetei. Alina aprinse şi nu ascultă cuvintele bărbatului. 
Cu bărbia sprijinită în degetul mare, cu ţigarea înfiptă într- 
o ţigaretă de-un sfert de metru - sidef şi platină - privea 
prin aţele albastre de fum fără să vadă, asculta muzica fără 
s-o audă. Viaţa îi părea foarte tristă, foarte bizară, foarte 
absurdă şi totuşi foarte scurtă. Unde mergea? Drumul ei 
unde mergea? Veneţia ar fi fost alta, lumea aceasta alta, 
muzica aceasta alta... Şi ea se afla aci, lângă un necunoscut, 
încă odată, lângă un necunoscut. Da, da. Lumea e frumoasă, 
dar viaţa e tristă; cerul, muzica, palatete, oraşele, munţii şi 
mările, bisericile şi tablourile, statele şi copilul oacheş ca un 
puiu de ţigan, care-a trecut astăzi desmăţat şi cântând cu 
modulaţii de pasăre liberă pe-un pod arcuit; toate sunt 
divine, dar viaţa de ce e atât de sfâşietoare? De ce i-au ucis- 
0? 

Deodată simţi privirea. 

Se întoarse. Trecu în revistă toate mesele. N-a fost decât o 
părere. Sunt cincizeci de priviri care n-o slăbesc - de 
bărbaţi tineri şi de femei, de bătrâni căniţi şi de adolescenţi; 
priviri de nemți, de americani de scandinavi, de asiatici, de 
unguri, de englezi, de spanioli... Ar putea numai după 
aceste priviri; unele oblice, altele catifelate; unele 
învăluitoare, altele directe; unele voind, altele implorând - 
numai după nuanţa lor neînscrisă în nici un paşaport, ar 
putea să stabilească identitatea turiştilor sosiți din toate 
ţinuturile globului ca să se cocoaţe în vârful Campanilei, să 
se plimbe cu gondola pe Canal Grande, să caşte gura la 
mozaicurile bazilicei San-Marco şi să asculte o uvertură de 
Verdi la Quadri. Dar privirea aceia n-o recunoaşte. O simte 
şi n-o recunoaşte. E în fund, la masa din fund pe jumătate 
ascunsă după stâlp, un singur om căruia nu i se văd ochii. 
Nu i se vede nici figura. Citeşte scufundat un ziar şi de 
sigur e miop, fiindcă aproape şi-a astupat obrazul cu foaia 


băgată în ochi. Un turist nevoiaş după hainele atât de uzate, 
încât chiar dela distanţă îşi arată mizeria. Sau poate un 
localnic, cine ştie ce contabil ori arhivar, rătăcit în 
asemenea lume pestriță. Desigur un localnic. Titlul ziarului 
se descifrează de aci: Il Corriere di Venezia... 

Leonte Stăncescu a doua oară întrebase ceva; şi a doua 
oară, Alina răspunsese vag, distrată, cu una din acele 
politicoase formule de circumstanţă, care nu isbutesc să 
mascheze desăvârşita neatenţie, indiferentă şi absentă. 
Împuns de ghimpele geloziei, îi urmări linia ochilor. Alina nu 
privea, nici la spaniolul cu pielita bronzată şi cu părul 
negru-albăstriu; nici la scandinavul înalt, cu ochi şi obraz de 
copil bălan; nici la ofiţerul italian care-şi mutase de două ori 
locul ca să se pună în evidentă; nici la grecul ori armeanul 
cu nasul coroiat, cu părul creţ ca blăniţa de astrahan şi cu 
degetele încărcate de inele... Privea la un individ jerpelit; la 
cel mai jerpelit individ din tot restaurantul. Un individ de 
altfel cu faţa ascunsă de ziarul deschis, încât i se vedea 
numai o jumătate de frunte şi părul sur. Frunte şi păr de 
bătrân. Un bătrân jerpelit. 

Respiră. De douăzeci de zile, la Bucureşti, şi de zece zile, 
aci; aceasta i-a fost mereu teama. Să nu se oprească ochii 
Alinei mai stăruitor la un bărbat tânăr, svelt, frumos; să nu-l 
compare involuntar cu dânsul, care-a început să se 
îngroaşe, se congestionează îndată după masă, şi care 
oricât s-ar fi păstrat, e un om trecut de cincizeci de ani. 

Alături de Amelia, nu-l încercase niciodată asemenea 
îngrijorare. Ea reprezintă „siguranţa”. Pe când copilandra 
aceasta era veşnica incertitudine. O senzaţie nouă, 
necunoscută, nedemnă pentru un personagiu de 
importanţa lui - şi totuşi o senzaţie ciudat delicioasă, caşi 
remuşcarea când îşi aminteşte că Amelia îl crede în clipa 
aceasta discutând grave probleme de politică europeană cu 
domni solemni şi plicticoşi; iar el se plimbă cu gondola şi 
bea şampanie la masă cu cea mai încântătoare femee din 
Veneţia. 


Cu alarma potolită, rosti: 

— E într-adevăr scandalos cum nu se simt unii...! 

— Ce vrei să spui? Întrebă Alina. 

— Observam tipul din fundul sălii, la care te uitai... Ai 
dreptate. Nu spun că mizeria e o ruşine. Dar devine o 
provocare, o lipsă de gust şi de decenţă, când ţi-o arăţi 
ostentativ într-un restaurant de lux, ca acesta. Fiecare, la 
locul lui!... Sunt o sută de restaurante în Veneţia pentru 
asemenea mutre. 

— Poate o fi vre-un nenorocit căruia îi place muzica! 

— Aş! Nu vezi că nici n-ascultă? A venit să citească faptele 
diverse din gazetă şi să-şi expună hainele rufoase aci... 
Cunosc asemenea tipuri. Intră înadins în restaurantele 
luxoase, imagânându-şi cu naivitate că prezenţa lor va 
turbura bunăvoia şi veselia celorlalţi: „Priviţi-mă! Voi 
benchetuiţi, vă desfătaţi, dansaţi, râdeţi, glumiţi!... Şi eu 
sunt aci, reprezentantul mizeriei!” Cunosc! Există şi un 
romantism al mizeriei... 

— Poate o fi vre-un ruinat de războiu... Economiseşte o 
săptămână, ca să-şi plătească o seară... Să aibă iluzia că 
trăieşte viaţa pe care-a mai trâit-o... Eu nu văd nimic 
ostentativ în mizeria lui. De-un sfert de oră nici n-a ridicat 
ochii de pe foaia gazetei... Pe urmă, cui strică? Pe cine 
supără?... Un local public e pentru toată lumea...! 

Alina luase apărarea necunoscutului din simplu spirit de 
contradicţie. 

Omul n-o mai interesa. Nu după ziarul acela, se puteau 
afla ochii metalici şi reci, de inchizitor. 

Şi întoarse privirea la perechile care dansau. 

Leonte Stăncescu, ţinu să aibă cuvântul din urmă: 

— În orice caz, promiscuitatea aceasta a început să mă 
ostenea-scă. Prea s-a amestecat lumea după războiu... Prea 
nu ştii cu cine dai mâna. Prea te ciocneşti cu tot soiul de 
tipuri. Nu vorbesc despre individul tău...! 

— Al meu? 


— În fine, individul la care te uitai. Cel puţin pe acesta îl 
clasează îmbrăcămintea. Dar ceilalţi? Măcar jumătate din 
cei dela mesele dimprejur... Ce sunt? Cine sunt? Perfect... 
Smockinguri, perle, bri-liante; ţigările cele mai scumpe, 
vinul cel mai de preţ... Câţi însă nu se află aci, fiindcă în 
tara lor s-au certat cu justiţia? 

— Vorbeşti ca un fost ministru de Justiţie... Observă Alina, 
ca să spună ceva. 

— Nu, dragă Alino! Nu vorbesc ca un fost şi poate viitor 
ministru de Justiţie ori de altceva. Vorbesc ca un om care 
cunosc viaţa. Care ştie câţi aventurieri a scos la suprafaţă 
războiul. Tu nu-ţi ima-ginezi ce lume era înainte; ce stil 
avea viaţa dinainte de războiu. Ştiai cu cine dai mâna: cui o 
întinzi, cine ţi-o întinde. Acum? Priveşte numai în jurul 
nostru! Beau şampanie... Dar cine ştie cu preţul căror 
turpitudini, mişelii, compromisuri! 

— Ţi-ai greşit cariera! Surâse Alina. Erai făcut să predici 
morala de la un amvon. Şi totuşi te afli aci. Cu mine şi aci! 

— Aceasta e altceva. Sunt aci, tocmai fiindcă sunt cu tine. 
Şi ca să mai dureze aceasta, să mai fiu lângă tine, nu m-aş 
opri dela nimic. Alino... Dela nimic! 

— Chiar dela turpitudini, mişelii, compromisuri? 

— Poate... Dar nu e vorba de aşa ceva. 

Congestionat, Leonte Stâncescu făcu semn garsonului să 
umple cupa de Murano cu şampanie. O deşertă până la 
fund, ca unul care ştia că n-o plăteşte cu preţul nici unui 
compromis, a nici unei turpitudini. 

— Cred că în astăseară... Începu, aprinzând iarăşi o 
havană de cinci lire. 

— Să nu crezi nimic în astăseară, te rog! Îi reteză scurt 
cuvântul, Alina. Te rog să nu crezi nimic şi mai ales să nu 
mă asfixiezi cu ţigări de foi... 

— Dar Alino... 

— Nici un dar! Vreau să ascult muzica... 

Leonte Stăncescu strivi ţigarea de foi în scrumieră, 
suspinând din adâncul măruntaelor. Aprinse o ţigare 


subţire şi cu parfum leşinat de tabac oriental, din cutia de 
Abdulah, apoi voi să mai adaoge ceva. Alina îi făcu semn 
impacientată cu un singur deget; iar bărbatul fost de trei 
ori ministru şi de două ori preşedinte al Camerei, se supuse 
acestui ordin mut, ca un câţeluş dresat. Nu l-ar fi 
recunoscut nimeni. Dar mai ales nu l-ar fi recunoscut 
Amelia. 

Dansul încetase. Orchestra cânta din nou o melodie 
italiană, molatecă şi plângătoare. 

Fiindcă nu avea permisie să vorbească, Leonte Stăncescu 
mono-loga interior. „În astăseară...” Aşa începeau toate 
monologurile lui de zece zile încoace. „În astăseară”... Are 
să rupă pactul cu Alina. Are să intre în camera ei. Are să 
tragă zăvorul pe dinlăuntru... Nu mai poate dura comedia 
aceasta. Pactul fusese să aştepte până când Alina singură, 
va deschide uşa în lături; îl va dori ea, îl va chema ea. Dar 
fostul delegat la atâtea conferinţe, unde pledase patetic 
cerând cât mai severe garanţii pentru executarea pactelor 
odată acceptate, semnate şi irevocabile, îşi descoperea în 
fiecare zi mai aprige veleităţi revizioniste... „În astăseară”... 

În astăseară, ca şi în seara trecută, ca în toate serile câte- 
au trecut, Alina i-a întins mâna din prag, cu un surâs 
răsfăţat; a închis uşa şi a tras zăvorul. 

Leonte Stăncescu a rămas în camera lui, să-şi continue 
monologul. Până târziu după miezul nopţii, în patul vast şi 
înalt ca un catafalc, s-a svârcolit chinuit de insomnie, de 
durerea de dinţi care-l încerca din nou şi de senzaţia 
apăsătoare, iarăşi revenită, că se pregăteşte ceva, că 
pluteşte în aer o ameninţare obscură... 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! 

În tăcerea mată, desăvârşită şi misterioasă, strigătul 
gondolierului întârziat sună mai lugubru. 

„Aci şi înmormântările se fac în gondolă...” îşi aminti fără 
nici o pricină, Leonte Stăncescu. Pe urmă, nu-şi mai putu 
alunga gândul nici prin somn, când reveni transpus în 
imagină: o gondolă funerară, cu stâlpi şi franjuri argintate, 


cu coşciugul bătut în ţinte. Iar în coşciug, nu se vedea. Se 
ştia el. Era el. EL; cu faţa în sus, plumbuit de viu, închis în 
întunericul negru, înăbuşit, paralizat într-o absurdă şi 
monstruoasă letargie; voind să strige că nu e adevărat, că e 
o eroare, că e o crimă... Voind să strige că nu e mort, 
trăieşte, vrea să trăiască - şi rămânând nemişcat, cu fălcile 
încleştate, cu glasul mut. 

Nimeni nu ştie. Sau nimeni nu vrea să ştie. Ioţi se prefac 
că nu bănuiesc nimic. Că-l cred mort într-adevăr. Un 
cadavru. 

Îl duc. Unde-l duc? 

Unde-l duce gondolierul acesta complice cu toţi, care se 
prefac că nu ştiu nimic? Asemenea crime erau cu putinţă pe 
vremea inchi-ziţiei, pe vremea dogelui Marino Falieri, a 
consiliului celor zece; în Veneţia feroce a Piombilor, a 
Pozzilor, a Punţii suspinelor... Dar în Veneţia de astăzi, cu 
autoscafi pe Canal Grande şi cu ascensor la hotel, cu telefon 
pe mesuţa de noapte şi cu orchestră la Florian; cum este 
oare permis? Cum este oare posibil? 'Toţi tac, în gondolele 
care s-au înşirat în procesiune funerară, pe podurile arcuite 
sub care trece convoiul, pe cheiuri; toţi s-au îngrămădit, 
privesc şi tac. Toţi sunt complici. 

Gondola aceasta neagră, gondolierul acesta negru!... E 
barca lui Charon. Cum de nu s-a gândit? E barca lui 
Charon. Barca lui neagră, luntraşul negru, apa neagră a 
Styxului. 

— Hehe! Nu sunt cine mă crezi! Rânjeşte luntraşul 
întorcând faţa. Mă recunoşti acum? 

Absurd. E plumbuit într-un sicriu. Cu ochii acoperiţi. Şi 
totuşi prin capacul opac a văzut perfect faţa luntraşului, a 
desluşit perfect glasul. 

Obrazul lui Eliazar. Râsul lui mândru şi batjocoritor de- 
atunci, prefăcut într-un rânjet. Şi glasul lui tânăr şi 
muşcător de-atunci, prefăcut în strigăt lugubru: 

— Aeol! Sia di lungo! Sia stali! 


CAPITOLUL II. 

Astfel vorbi Eliazar... 

La Florian, singură la masă, Alina Gabor savura cupa de 
gelaţi cu artă de pisică alintată. 

În îngheţata de fragi, tăia felii subţiri cu linguriţa plată de 
argint; felii cât mai subţiri. Zăpada parfumată, roză şi rece, 
lăsa în cerul gurei o amorţeală delicioasă. De-un sfert de 
oră prelungea senzaţia. O joacă savantă cu propria ei 
plăcere. 

Porumbeii cenuşii, costumaţi în aceiaşi uniformă de pene, 
fără o singură abatere dela ţinuta reglementară, se plimbau 
printre scaune; cu ochii lor identici de aur, cu guşa lor 
identică de email moarat, cu picioarele lor identice de 
mărgean. O înconjuraseră. O cunoşteau poate, acum. Alina 
le aruncă fărâmituri de pesmeţi: desfăcu din cornet un 
pumn de grăunţe. Unul mai îndrăsneţ aterisă direct pe 
masă, cu foşnet mătăsos de aripi. Unul, şi după aceia altul şi 
încă unul... Erau atât de prietenoşi şi familiari, privind-o în 
ochi, rotindu-se, cerând, lovind cu pliscul în farfurioarele de 
faianţă. 

— Încât Alina descoperi că nu e totul pierdut pe lume. Că 
măcar făpturile cerului sunt simple, blânde şi fără 
făţărnicie. Au rămas în puritatea lor dintâi. 

— Hehe! Te-amuză cabotinii aceştia, domnişoară Alina 
Gabor? Domnişoară Greta Garbo? 

Alina ridicasă ochii cu o tresărire. 

Nu auzise paşii apropiindu-se. 

În fata ei se afla un om pe care îl recunoscu îndată. Omul 
de aseară, din fundul restaurantului, dela Quadri. lar 
necunoscutul o privea cu ochi metalici şi reci; de-o 
sfredelitoare şi intolerabilă ascuţime. Ochii marelui 
inchizitor, cum i-a văzut ea în imaginaţie: văd tot, ştiu tot, 
nu iartă nimic. Cum o urmăreau obsedant de-o săptămână, 
şi ea nu-şi dădea seamă de unde. 

— Hehe! Râse omul, trăgând un scaun şi aşezându-se la 
masă cu simplitate, ca un vechiu cunoscut. le amuză 


cabotinii aceştia?... Îi crezi simpli şi naturali?... Sunt 
păsările cele mai cabotine de pe lume... N-ai observat cum 
fac nazuri întâi, când le întinzi palma cu fărâmituri şi cu 
grăunţe? Vor să-ţi dea iluzia că nu pentru grăunţe şi 
fărâmituri vin, ci pentru tine... N-ai observat cum se prefac 
că se sperie când lovitura de tun anunţă ora douăsprezece 
din amiază?... l-am urmărit pe minutarul ceasornicului. 
Douăsprezece fără cinci minute, fără două, fără un minut... 
Toţi lasă grăunţele, îşi scutură aripile, se pregătesc ca trupa 
de balerine înainte de a intra în scenă... Douăsprezece fix. 
Bum! Lovitura tunului. Două stoluri pornesc cu o spaimă 
exagerată, se încrucişează, descriu o roată şi revin la 
grăunţele de unde au plecat. Admirabil jucat ca precizie!... 
Dar sperietură adevărată; spaimă? Hehe! Se cred şiei 
obligaţi să joace un rol de figuranţi, de ochii turiştilor, de 
hatârul turiştilor, ca să nu se spună că nu-şi plătesc 
grăunţele. Hai! Liberaţi terenul abjecţi cabotini! 

Porumbeii se risipiră, caşicum ar fi înţeles porunca 
necunoscutului. 

Alina nu-şi putea desprinde privirea din privirea 
magnetică. Voi să vorbească şi n-avu glas. 

Omul râse: 

— Hehe! Te scandalizează această impertinenţă, 
domnişoară Alina Gabor? Te intrighează de unde ştiu cine 
eşti, de unde vii, de unde ştiu chiar ce-ai lăsat în urmă?... E 
foarte simplu. De-o săptămână suntem cunoştinţe vechi. 

— Te rog, domnule!... Căpătă însfârşit glas, Alina. 

— Nu mă ruga nimic... Rosti necunoscutul cu un surâs 
straniu, în acelaş timp crud şi în acelaş timp trist. Nu mă 
ruga nimic, fiindcă eu de mult m-am desvăţat să dau 
ascultare unei rugăminţi, mai ales când rugămintea vine 
dela o femee. 

Vorbind, omul îşi pusese mâna lui cu degete subţiri, lungi 
şi reci, pe mâna Alinei. Poate fusese o mişcare necugetată, 
numai ca să o asigure aşa de intenţiile lui pacifice. Poate 
fusese tocmai un gest de luare în stăpânire. 


Alina nu găsi putere să-şi retragă mâna. Aceiaşi paralizare 
a voin-ţei, care-i sugrumase adineori cuvântul pe buze. 

Omul râdea: 

— Hehe! Am fost făcuţi să ne întâlnim. Nici nu se putea să 
nu ne întâlnim. Dacă te-aş fi căutat o viaţă întreagă, într-o 
lume întreagă, nu s-ar fi potrivit atât de bine... Nu este aşa 
Alina Gabor, care ai ceva de plătit vieţii şi lumei? Alina 
Gabor, care a şi început să plătească vieţii şi lumei? 

— Ce vrei să spui? Întrebă Alina uimită că necunoscutul 
acesta, ştia ceiace nu mai ştia nimeni. 

— Ce vreau să spun! Hehe! Mă înţelegi prea bine. i-am 
spus adineori că am fost făcuţi să ne întâlnim. Adaog, că 
suntem făcuţi şi să ne înţelegem. Cine-a avut ceva de plătit 
doamnei căpitan Leonardescu şi a plătit cum a plătit, nu se 
poate să nu mă înţeleagă. Cine-a avut ceva de plătit unui 
oraş întreg coalizat să prigonească o biată copiliţă care nu 
purta nici o vină alta, decât o nefastă asemănare cu o faimă 
a Hollywoodului, nu se poate să nu mă-nteleagă Nepoata lui 
Stroe Bârlădeanu, cel jefuit de cămătari şi de avocaţi, pe 
urmă băgat la balamuc, nu se poate să nu mă înţeleagă... 

— Cine eşti dumneata? Îşi smulse mâna Alina, cu spaimă. 

— Nu are nici o importantă cine sunt. Chiar dacă ţi-aş rosti 
numele meu, n-are să-ţi spună nimic. Eşti prea tânără 
pentru aceasta... Încă nici nu erai născută... Uite! Eliazar! 
*) Să presupunem că mă numesc Eliazar! Aşa e că nu 
rimează cu nimic?... Pe când, dac-ai rosti numele acesta la 
urechea onorabilului Leonte Stăncescu, hehe! Ar fi cu totul 
altceva... Aş vrea să-i văd atunci mutra. Poate am să i-o văd. 
Sunt sigur că am să i-o văd... Alina Gabor, misiunile noastre 
pe lume s-au întâlnit. Lucram până acum izolaţi... Cu 
puterile împuţinate. Hehe! Unirea face puterea. Ai să vezi 
ce tari avem să fim împreună! N-ai să regreţi defel. Sunt 
sigur că nu ne-a încrucişat drumurile numai întâmplarea. 
Acum nouă zile eram să plec. 'Toate bagajele împachetate... 

Alina, cu privirea o clipă scăpată de sub tiranicul 
magnetism al ochilor metalici şi reci, măsurase fără să-şi 


dea seamă, hainele jerpelite ale omului, pălăria pleoştită şi 
svârlită pe masă. 

Necunoscutul îi ghici reflecţia şi începu să râdă fără să 
arate nici un semn de ofensă: 

— Hehe! Nu te uita!... Ţi-am citit întrebarea: „Ce bagaje 
poate să aibă de împachetat un asemenea vagabond...?”. 
Totuşi am avut. Acestea bunăoară... 

Arătă buzunările tixite, cu cărţi, broşuri, hârtii... 

— Acestea şi altele... Toate bagajele erau împachetate. Mă 
pregăteam să plec. Şi înainte de a reţine biletul, am simţit 
ceva în aer. Se pregătea ceva. Venea spre mine ceva... 
Trebuie să ştii că am un instinct... Nu m-a dotat naşterea cu 
un instinct; dar viaţa mea de mai târziu, misiunea mea de- 
acum, mi-au creiat un instinct, o armă ca pentru mine... Nu 
m-a înşelat niciodată. Nu credeam însă să nimeresc, să 
presimt, atât de bine. Nu mă aşteptam, să-l întâlnesc tocmai 
aci şi tocmai acum, pe vechiul, pe scumpul meu amic Leonte 
Stâăncescu. 

— Cum? Sunteţi amici? Întrebă Alina cu neîncredere, 
amintindu-şi disprețul cu care vorbise aseară Leonte 
Stăncescu despre omul dela Quadri scufundat în lectura 
ziarului. 

Necunoscutul numit Eliazar, râse din nou. Un râs foarte 
înveselit. S-ar fi spus că n-ar fi existat pe lume ceva care să- 
i facă atâta plăcere ca această întrebare, trădând o atât de 
sinceră uimire şi neîncredere. 

— Hehe! Hehe! 

Se opri, cu râsul înecat brusc în gâtlej; cu o încruntare 
feroce între sprâncene. 

Apucă cutia de ţigări a Alinei de pe masă. Citi inscripţia: 

— Abdulah? Fie şi Abdulah! 

Păru că acordă o concesie acestei mărci de ţigări, 
acceptându-le fără să i le fi oferit nimeni. 

Aprinse o ţigară. Pe urmă băgă cutia în buzunar. 

Privi gânditor în fumul albastru, îl despică orizontal cu 
mâna, cum ar fi decapitat un obstacol invizibil, apoi reveni 


la ceiace începuse, surâzând crud. 

— Ţi se pare curios că un vagabond ca mine se poate 
pretinde vechiu şi scump prieten, cu un personagiu atât de 
important şi solemn ca onorabilul nostru Leonte 
Stăncescu?... Totuşi aşa este!... Alina Gabor e mai în 
măsură ca oricine altcineva, să cunoască straniile paradoxe 
ale vieţii... Sau nu! Să precizez. Am fost un foarte vechiu 
prietin al onorabilului Leonte Stăncescu. Mai bun şi mai 
scump, decât orice prietin pe lume... Cu toate că astăzi, 
decât să mă ştie aci, decât să mă ştie oriunde pe lume, m-ar 
voi în fundul Canalului Grande, cu un pietroiu legat de gât 
şi cu faţa îngropată în mâl... Hehe! Nu se ştie mâine cine ar 
dori mai degrabă să fie cu faţa îngropată în mâlul din fundul 
Canalului Grande!... Nu se ştie cine ar dori să fie, sau cine 
poate va fi! 

Omul scutură scrumul ţigării, bătu cu o monedă în masă şi 
chemă plata. 

— Te rog! Se opuse Alina, apucându-şi poşeta să-şi 
plătească singură îngheţata. 

Omul îi făcu un semn scurt, mut, imperativ, cu palma. Şi 
neaşteptat pentru Alina, care învățase acum să vrea şi să-şi 
impună voinţa oricui, chiar unui personagiu de importanţa 
lui Leonte Stăncescu; de data aceasta nu cutează nici o 
împotrivire. 

— Acum mergi cu mine!... Decise necunoscutul. 

— Unde? 

Întrebarea Alinei era o acceptare. Nu mai întrebase: dece? 
Întreba numai: unde? 

— Indiferent unde! Rosti Eliazar. Bunăoară la Lido... Două 
ore, trei ore... Nu mai mult. Pentru mine îmi ajunge. Pentru 
ce am de spus. Pentru ce ai de înţeles. Pentru ce avem 
amândoi de hotărât. Căci deacum vom lucra amândoi. 

Omul îşi acoperi fruntea înaltă şi boltită cu pălăria lui de 
vagabond. Se ridică. Se ridică şi Alina Gabor. O sută de 
priviri dela mese, urmăreau meduzate această pereche 
bizară: Greta Garbo sau numai geamăna Greţei Garbo care 


făcea senzaţia Veneţiei de opt zile, în compania unui 
asemenea individ. 

Necunoscutul roti ochii metalici. 

Toate privirile se plecară în pământ, secerate. 

— Hehe! Hohoti Eliazar. Se numesc oameni, se cred 
oameni - şi sunt numai nişte moluşte! 

Alina Gabor mergea alături, parcă s-ar fi cunoscut decând 
lumea. După neliniştea, uimirea, spaima dela început, 
simţea acum o absurdă siguranţă lângă acest om. Toată 
neîncrederea se risipise. Nu era defel stânjenită de hainele 
lui jerpelite, de pălăria pleoştită, de înfăţişarea lui de 
vagabond. 

Căci observase că nimeni nu-i înfrunta privirea. 

Unde-o oprea, străpungea drept, ca o lance; reteza scurt, 
ca o secere. 

Îndată bărbaţii, femeile, bătrânii, copiii; toţi cei care cu o 
clipă înainte surâdeau voioşi sau călcau semeţi sau vorbeau 
cu aprindere; se dădeau la o parte, se opreau din râs şi din 
vorbă, coborau ochii în pământ şi păşeau mai departe cu 
umerii copleşiţi de-o ucigaşă povară. Privirea 
necunoscutului pătrundea într-o zonă tăinuită, dureros şi 
umilitor senzibilă; scormonea o mizerie până acum lor înşi- 
le ascunsă, îi confrunta cu ei înşişi; pentru ca deodată să se 
simtă iremediabil infirmi, irevocabil demascaţi. Cineva 
văzuse acolo unde nici ei nu cutezau să privească: în ceiace 
aveau mai hâd, mai trist, mai laş, mai ipocrit, mai fără 
iertare. 

Necunoscutul trecea zâmbind crud, în straele jerpelite, cu 
pălăria pleoştită, prin poteca despicată înainte-i în mulţimea 
din Piaţa SanMarco, aşa cum vor fi trecut cândva numai 
Dogii atotputernici în cea mai glorioasă epocă a 
atotputernicei Veneţii, de pe vremea lui Dandolo şi 
Contarini şi Steno şi Loredan şi Poşcari. 

— Poppe! Strigă Eliazar. 

Zece gondolieri s-au oferit cu gesturi largi şi cu glasuri 
vocalizate, oferindu-şi nu numai gondola şi serviciile, dar 


viaţa, inima, toată laguna. 

Necunoscutul se aşeză în faţa Alinei, lepădă pălăria la 
picioare şi privi apa, cerul, zarea, zidurile rămânând în 
urmă, cu ochi mai umanizaţi. 

Mătasea cerului era de-un albastru pal, mai pură ca 
întotdeauna. 

Omul vorbi singur: 

— De ce-mi imaginam oare că mătasea cerului are să fie 
mai uzată şi apa canalelor de-un verde mai cadaveric? E 
aceiaşi Veneţie dintotdeauna. Cu noblețea ei inalterabilă, în 
care şi bătrâneţea e cruţată de hâzănie, în care şi sărăcia 
cunoaşte un stil. Numai oamenii o spurcă. Numai noi 
suntem alţii. Revenim alţii. Acum două săptămâni când am 
sosit, am coborât din gară cu un fel de teamă... După 
douăzecişiopt de ani, să te întorci unde ai fost când erai 
altul, nu înseamnă un voiaj ca oricare... Am simţit ca teama 
întâlnirii cu o iubită din adolescenţă... O porţi transfigurată 
cu tine şi deodată îţi răsare înainte aşa cum e într-adevăr, 
nu cum ai vrut-o. 'leama de privirea coagulată, de obrazul 
păinjenit de cute, de cărnurile moi, de glasul dogit: epavă 
devastată de toate vânturile... N-a fost nimic. Aceiaşi 
Veneţie. Hehe! Chiar un om ca mine, pariez că un om chiar 
ca onorabilul Leonte Stăncescu, am regăsit aceiaşi Veneţie. 
Când ganzerul a lipit gondola cu harponul lui de fier, m-a 
salutat ca pe-o cunoştinţă veche şi a trecut bacşişul în 
buzunar cu indiferența unui senior ruinat, deprins să nu 
numere când primeşte, după cum nu număra când plătea... 
Când am intrat pe Canal Grande, un gondolier care era 
poate feciorul celui de acum douăzeci şi opt de ani, a 
început să-mi enumere palatele ridicând mâna cu acelaş 
gest de nabab care numindu-le ţi le dăruieşte: Contarini- 
Fazan, Grimani, Loredan, Balbi, Tizani, Ca d-Oro. Am crezut 
că haimanaua culcată cu burta la soare în barca legănată 
de funie pe Rio San-Biobbe e acelaş copil de atunci; era 
poate acum estropiatul somnolând rezemat de zid, pe 
Campo de la Carâta... Toate erau, sunt, cum au mai fost... 


Numai streinul din gondolă nu mai era cine-a fost... Hehe! 
Observ că vorbesc prea mult... Alina Gabor, ce porţi în 
suflet de mi-ai inspirat deodată atâta încredere? 

— Ai spus-o! Vorbi şoptit Alina Gabor, cuvinte parcă de 
altcineva şoptite pe buzele ei. Ai spus-o. Poate eram făcuţi 
să ne întâlnim... Să ne înţelegem... 

Necunoscutul o privi cu ochii trişti. 

— Ce copil eşti... Ce copil eşti! 

Mâna streinului îi atinse mâna, cu o uşoară desmierdare, 
cum Alina Gabor nu mai simţise demult alintând-o, 
îmbărbătând-o. Fără nimic din tremurul unei pofte. O 
desmierdare ocrotitoare, fraternă, paternă. 

— Ce copil eşti, repetă necunoscutul, ce copil nefericit! 
Dece nu îngăduie oare viaţa nimic pur, intact? Dece totul 
trebuie să fie spurcat şi mototolit?... Ai fi meritat să vezi 
frumuseţile acestea cu alţi ochi... Mie cel puţin mi-a fost 
îngăduit odată, atunci, demult... Dar pentru o copilă! Dece 
ferocitatea aceasta să ucidă în ea totul înainte de a fi trăit? 
Să o prefacă în justiţie răsbunătoare, înainte de a o fi lăsat 
să guste din blândeţea vieţii? 

— De unde ştii? De unde le cunoşti toate acestea? Întrebă 
Alina. 

— E aşa de simplu, Alina Gabor! De nicăiri şi de 
pretutindeni. Era greu? Gazetele din ţară au reprodus pe 
larg toate peripeţiile dramei de gelozie dela Şosea, toate 
dezbaterile procesului... Mi-au căzut sub ochi. M-au 
interesat. 

Erau bune, admirabile, pentru o colecţie a mea. Am aflat 
de-acolo, tot ce se spunea despre Alina Gabor... Dar mai 
ales am citit printre rânduri, ceiace nu pomeneau cei care- 
au scris; ceia ce nici nu presimţeau cei care-au scris... Eu 
am ştiut să văd, să fac legături, să reconstitui... lar când te- 
am văzut aci, te-am identificat; şi când te-am văzut în 
tovărăşia onorabilului Leonte Stâncescu ţi-am identi-ficat şi 
hotărârea, pentru care-ai venit cu el, cum puteai să vii cu 


altul oricare, din cei puternici ai zilei, din cei care trebuie să 
plătească... Era greu de înţeles? 

De opt zile v-am urmărit pe-amândoi... 

— Am simţit privirea, dar nu te-am văzut niciodată... 
Mărturisi Alina 

— Eram totuşi la o masă de-alături, ori oprit la un colt de 
piaţă, ori rezemat în faţa unei vitrine de pe Procuraţii sau 
din Mercerie. Ce nevoie să mă vezi, când vedeam eu?... Un 
ziar acoperă atât de natural figura unui miop care citeşte 
anunţurile mortuare cu atenţie de imbecil! Chiar când 
miopul se întâmplă să fie puţin cam presbit, cum sunt eu! 
Hehe! E trucul cel mai banal. Clasic!... Adoptat de toate 
filmele cu detectivi... 

Alina îşi aminti acum, că într-adevăr, de opt zile ochii ei 
aproape întotdeauna au întâlnit un ziar desfăcut, acoperind 
o faţă. Dar ziarele erau atât de diverse, în limbi atât de 
deosibite, încât întotdeauna a presupus în dosul foii, altă 
pereche de ochi, de alt turist, din alt ungher al planetei, 
descifrând cu aviditate ştirile din patrie. Odată Berliner 
Tageblatt, altădată New-York Times; odată Postlednia 
Novosti, altădată Politiken; odată Daily Express altădată 
Luz sau La Voz sau El Debate sau El Sol; Neue Freie Presse 
sau Times sau O Seculo sau Frankfurter Zeitung... 
Niciodată un ziar românesc. A trecut cu privirea deasupra, 
căutând ochii pe caie-i simţea fără să-i vadă. lar ochii erau 
aceştia. Întotdeauna aceştia, cenuşii şi reci, sfredelind să-i 
pătrundă în ascunzişuri de suflet, unde Alina credea că nu 
va citi niciodată, nimeni pe lume. 

Alina Gabor urmări privirea necunoscutului. Pentru o clipă 
era alta. Îmblânzită, înduioşată. Umanizată de atâtea 
frumuseți plăsmuite în deopotrivă măsură de divinitate şi de 
oameni: laguna, lidiiile, dunga albastră a orizontului, 
sclipirea palatelor din cetatea depe ape. 

Un vaporetto cu studenţi şi studente, se întorcea spre 
Bacino, după ce a colindat insulele. Cor melodios, fluturări 
de batiste: 


— Adio Venezia! Adio Veneţia! 

Glasuri tinere şi fără melancolie. 

Nu era un suspin de despărţire pentru totdeauna. Era o 
isbucnire tinerească, plină de voioşie şi de încredere; o 
despărţire de scurtă durată. Plecau îndărăt spre viaţa cea 
vastă, spre lumea cea vastă. Dar ştiau că vor reveni peste 
un an ori peste zece; că până atunci vor purta pentru 
totdeauna cu ei în viaţa banală a veacului, prin gări şi oraşe 
cu fum, prin cafenele şi birouri urâte, vor purta suvenirul 
acestei zile şi suvenirul Veneţiei, dulce şi fantomatic, cum în 
ceasuri deşarte se lămureşte din neguri faţa unei iubite 
care a rămas departe şi ştii că te-aşteaptă; ştii că nu te-a 
uitat, că nu vei uita-o. 

— Adio Venezia! 

Fluturări de mâini şi batiste; vocalizări sonore pe ape. 

— Ca dânşii eram... Vorbi încet necunoscutul. Ca dânşii 
venisem din lumea vastă. Ca dânşii am plecat îndărăt spre 
lumea vastă, flutu-rând batista. Adio Venezia! Hehe! Toate 
drumurile erau deschise pentru prietenul lui Leonte 
Stăncescu... Ştiam ca am să revin. Dar nu ştiam cine şi 
cum! 

Lumina bună din ochi se închisese brusc, ca declicul unui 
aparat fotografic. 

Din nou omul plimbă peste ape şi cer, privirea cenuşie 
care ardea ca un acid toate frumuseţile lumii. 

— Hehe! Nu ştiam cum am să revin, nici dece... Dar îmi 
pare că n-am revenit de prisos. Să ne întoarcem la 
onorabilul nostru amic. Ştii că Leonte Stăncescu are un 
băiat la Paris? 

— Vag... 

— Un băiat admirabil. Un animal admirabil. Talent de 
pictor. Poate un mare viitor de picior. Un fecior cum nu 
merita Leonte Stăncescu. Talent, loialitate, bravură... 
Crescut caşi celelalte odrasle ale doamnei Amelia 
Stăncescu, în cultul onoarei, în cultul marelui om... Hehe! 
Aş fi curios să cunosc ce-ar putea spune doamna Amelia 


Stăncescu atunci când va afla dece marele om se află încă 
aci: de ce şi cu cine!... Aş fi curios să cunosc ce-ar spune 
Alexandru - aşa se numeşte fiul marelui om - când va afla 
cine e într-adevăr marele om, cum a pornit în viaţă, dece 
atât de auster şi-a crescut odraslele în cultul onoarei! E 
poate o plăcere pe care viaţa ne-a rezervat-o pentru 
amândoi, Alina Gabor... Hehe! N-o invidiez defel pe doamna 
Amelia Stăncescu. Nici pe Alexandru Stăncescu. Nici pe 
Leonte Stăncescu. Hehe! 

Rânjetul necunoscutului fu atât de crud, încât Alina Gabor 
privi peste ape ca să nu-l vadă. Dar omul îi puse mâna rece 
pe degetele ei: 

— Hehe! Lasă marea, lasă cerul... Există şi fără noi. Nu 
sunt pentru noi... Noi avem aci şi oriunde, altă misiune, 
Alina Gabor. Pen-tru mine poate sfârşeşte. Pentru Alina 
Gabor poate deabia începe... Coborâm acum. Trecem 
dincolo, pe plajă. Într-o oră ai să ştii tot, ai să înţelegi tot... 

Gondola se lipi de ponton. 

Au străbătut insula de cealaltă parte, pe plaja încă pustie, 
în acest început pretimpuriu de sezon. Câţiva copii, câteva 
guvernante, câţiva turişti singurateci. 

Necunoscutul a lepădat pălăria pleoştită pe nisip, a 
chemat-o pe Alina Gabor alături şi a început să povestească. 

CAPITOLUL III. 

Bocca di Leone. 

Târziu, când a sfârşit, a rămas neclintit, cu obrazul dur şi 
petrificat ca însuşi obrazul vieţii. 

Privea nemişcat. 

Nemişcată privea şi Alina, cenuşa roză a amurgului, 
laguna împâclită în culori stinse şi vechi. Bărcile de pescari, 
cu pânze roşii, galbene şi portocalii, pluteau pe muselina 
ceţii deasupra orizontului. Departe, insulele şi lidiile, înălţau 
estompate ultimile metereze ale unor cetăţi scufundate în 
adâncuri. O ireală tăcere! O ireală frumuseţe. 

Numai cei doi oameni, întâlniți din drumuri atât de 
îndepărtate, cu obrazul lor dur şi petrificat ca însuşi 


obrazul vieţii, priveau fără să vadă splendorile inutile. 

— Aceasta e tot! Îşi repetă încheerea, necunoscutul. Ai 
văzut alaltăieri, în Palatul Ducal, în sala celor trei 
inchizitori, faimoasa Bocca di Leone? Acolo îşi depuneau 
toate canaliile Veneţiei, denunţurile anonime. La una 
adevărată, zece mincinoase... Onorabilul nostru Leonte 
Stăncescu va primi în astăseară, plocon dela un necunoscut, 
o copie după această cutie cu surprize. Îţi garantez că va fi 
o surpriză... În cutie o scrisoare şi mâine alta şi poimâine 
alta. Nu va rezista mai mult de trei zile. Hehe! Nu vor fi 
scrisori nici anonime, nici minci-noase...! 

Alina prefira printre degete nisipul blond, fără să ridice 
ochii dela linia orizontului, fără să privească în faţa 
necunoscutului. 

Părea absorbită numai de această desmierdare senzuală a 
prafului catifelat, numai de simfonia cromatică a bărcilor de 
pescari, cu pânzele lor multicolore profilate pe cerul 
împâăclit în tonuri stinse şi vechi. 

Dar necunoscutul îi ghici gândul. 

Poate fiindcă observase imperceptibila cută dintre 
sprincene, dovedind că sub aparenta pasivitate a Alinei 
Gabor încă se dădea o luptă. Poate fiindcă de mult învățase 
să pătrundă tăios în conştiinţa altora, înainte chiar de clipa 
când o turbure îndoială începe să devină o conştiinţă. 

— Hehe! Hohoti, sfredelind-o cu privirea metalică. Ştiu ce 
nu-ţi place în toate acestea... Întâi, lipsa de eleganţă. 
Scrisori anonime... Ce poate să fie mai abject şi mai laş, ca o 
scrisoare anonimă? Just? Mărturiseşte că nu-ţi repugnă 
aceasta? 

— Desigur... 

— În al doilea rând îţi par mai puţin interesant acum, 
decât acum două ore... 

— A! Ba nu! Protestă sincer Alina. 

— Pentru moment nu, să admit! Încuviinţă necunoscutul. 
Dar numai pentru moment. Când ai să rămâi singură, ai să- 
ţi faci socoteală că rolul meu e inferior faţă de rolul unei 


Alina Gabor, plecată în lume să plătească vieţii cu aceiaşi 
monedă cu care viaţa i-a plătit. Să plătească oricui, fără 
alegere, cu o egală şi totală indiferenţă... Pe când eu am cu 
Leonte Stăncescu o răfuială veche şi personală. Hehe! Eu 
sfârşesc, de unde Alina Gabor a început... Bunul meu amic 
Leonte Stăncescu, buna mea amică Amelia Stâăncescu, au 
fost pentru mine ceva mai mult şi mai crud decât doamna 
căpitan Leonardescu pentru fosta elevă a liceului „Elena 
Doamna”... Şi totuşi douăzeci şi cinci de ani nu m-am gândit 
să le-o plătesc lor. Am plătit vieţii... Oricui, tutu-ror, în afară 
de dânşii... Dacă viaţa mi i-a trimis aci... 

Ridică palma uscată şi privi cu ochii cenușii în creţurile 
mărunte, caşicum într-adevăr, acolo se aflau reduşi la 
neantul firelor de nisip: Leonte Stăncescu, Amelia 
Stâncescu, Alexandru Stăncescu... 

Reluă: 

— Hehe! Dacă viaţa mi i-a trimis aci, nu pot face tocmai 
pentru dânşii o excepţie. Ceasul acesta eu nu l-am aşteptat, 
nu l-am căutat... S-a ales singur. Sunt aci, unde mii-a trimis 
viaţa, mâine n-au să mai fie nicăiri... E aşa de simplu! O 
singură suflare şi nimic mai mult... 

Omul suflă în palma dusă plat în fata buzelor, trei fire de 
nisip invizibile. Erau acolo, acum nu mai sunt. Atât şi nimic 
mai mult 

— Cât despre eleganța sau neeleganţa scrisorilor 
anonime, Alina Gabor, nu e vorba despre aceasta... E o 
joacă... Poate crudă. Desigur crudă. Dar nu e o joacă 
anonimă. Pentru Amelia Stâncescu, pentru Leonte 
Stâncescu, sunt mort, dispărut, nu exist. Şi odată cu mine, 
cel mort şi dispărut; moartă şi dispărută e şi conştiinţa lor. 
Am să le apar... Strigoiu desigur. Are să li se deştepte şi 
strigoiul conştiinţei, oricâte lespezi îi vor fi pus pe piept. 
Oricâte şi oricât de grele. Numele meu le-ajunge... Cum 
vezi nu e nimic anonim... Dimpotrivă. Un singur nume, 
numai numele şi ajunge... Pe urmă?... Nu are nicio 
importanţă ce se întâmplă pe urmă! E pentru mine numai o 


simplă curiozitate... O curiozitate savantă, rece, de 
entomologist care urmăreşte cum procedează furnicile 
când le-ai răscolit furnicarul; de chimist când urmăreşte în 
laborator o reacţie a elementelor... Atât şi nimic mai mult. 
Hehe! Cine ar rezista oare ispitei, să nu vadă cum 
reacţionează un personagiu atât de solemn şi de important, 
ca onorabilul Leonte Stăncescu, când se va trezi în faţă, nu 
cu un strigoi, ci cu doi strigoi? Cu mine şi cu ceiace-a ucis el 
mişelnic în conştiinţa lui? Cine-ar rezista oare ispitei, să nu 
vadă cum reacţionează o persoană atât de eroică şi de 
angelică, aşa cum e doamna Amelia Stăncescu; atunci când 
va descoperi că tot eroismul, abnegaţia, sacrificiul de 
treizeci de ani, toată viaţa pusă în serviciul masculului şi al 
puilor adunaţi în jurul ei, apăraţi cu ferocitate până la 
crimă, toate au fost inutile şi şubrede, toate au sburat în 
vânt la cea dintâi suflare?... Parcă le văd spaima din ochi... 
Hehe! De când au început morţii să-şi părăsească sicriile ca 
nişte simple aşternuturi de care s-au săturat? Decând 
strigoii cutreeră lumea, ziua în amiaza mare, chiar daca le- 
ai înfipt un ţăruş în inimă?... Hehe! N-aş vrea să fiu în 
astăseară Leonte Stăncescu, nici peste trei zile Amelia 
Stăncescu, nici peste o săptămână Alexandru Stăncescu... 

— Şi acest Alexandru Stăncescu, dece? Întrebă Alina, 
întorcând însfârşit privirea depe linia fumurie a orizontului, 
spre faţa dură şi petrificată a omului. Dece? El ce să 
plătească? Ai spus că e un fecior cum nu merita nici Leonte 
Stâncescu, nici Amelia Stăncescu... Talent, loialitate, 
bravură...! 

— Tocmai! Rânji, Eliazar. Tocmai pentru aceasta, trebuie 
să plătească mai mult şi mai scump. Ce e aceia talent, 
bravură, loialitate? Ce caută pe lume? Acestea mai întâi 
trebuiesc exterminate. Ca să rămână viaţa cum e, cum 
merită; fără excepţii incomode... Hehe! Alina Gabor, 
credeam că până acum ai învăţat această orânduire atât de 
simplă. Alexandru Stăncescu?... L-am auzit într-o seară la 
Paris, în Montparnasse, la Dome. Între trei prieteni... Dela 


masa de-alături l-am auzit... Îi domina. Le trecea înainte cu 
un cap... Hehe! Un animal admirabil, cum nu merita Leonte 
Stăncescu. Curaj, deşteptăciune scăpărând cum scânteiază 
cremenea... E drept, pentru feciorul lui Leonte Stăncescu 
să existe toate acestea; să triumfe cu toate acestea? De 
altfel ai să-l cunoşti. Când vom sfârşi aci, ne vom în-toarce la 
el... Bravură, loialitate, sacrificiu!... Îl aud şl acum. Nu-ţi 
imaginezi ce straniu sunau cuvintele acestea, tocmai 
acestea, în gura feciorului lui Leonte Stăncescu! Şi le rostea 
admirabil, animalul! Credea în ele, animalul! Iar peste toate 
acestea, numele lui Leonte Stăncescu, şi averea lui Leonte 
Stăncescu şi un talent din care Leonte Stăncescu nu s-a 
bucurat în viaţă de-un dram... Hehe! Tocmai de aceia, Alina 
Gabor, trebuie să plătească şi va plăti. locmai de aceia când 
te-am văzut întâia oară, mi-am oprit ochii şi m-am hotărât. 
De o Alina Gabor aveam nevoie... Mi-a trimis-o viaţa... 
Pentru ceilalţi?... Pentru Leonte Stăncescu, pentru Amelia 
Stăncescu, îmi ajungeam singur. Eu, numele meu, strigoiul 
meu... Aci eşti supranumerară, figu-rantă, spectatoare... Aci 
şi acum. Dar pentru mâine şi pentru mai departe, o Alina 
Gabor aşteptam... Pentru mâine şi pentru Alexandru 
Stăncescu... De astădată nu-mi voi mai strica jucăriile... Ţi- 
am spus? N-a trecut nici o jumătate de an, de când aveam 
în mână un trio admirabil, trei păpuşi jucând cum 
comandam eu... lot aşa nu le căuta-sem. Tot aşa au venit 
singure... Angela cu ochi de azur, Guguf şi Bibia. *) Erau 
trei... Şi, hehe! Există o curiozitate stupidă, chiar în oamenii 
care se socot stăpâni absoluţi pe curiozitatea lor, pe viaţa 
lor, pe voinţa lor... O curiozitate stupidă, să desfaci jucăriile, 
să le scoto-ceşti mecanismul interior, să le înlocuieşti 
piesele - să le strici... Mi-am stricat jucăriile... E o ultimă 
lecţie pe care mi-a dat-o viaţa. O învăţătură de care 
credeam că nu mai am nevoie... Angela cu ochi de azur!... 
Admirabilă jucărie! Hehe! Vor fi recunoscut-o şi medicii, 
când au întins-o pe masa de autopsie... Îmi lipsea. Vezi cum 
îţi trimite viaţa când ştii să aştepţi? Hehe! Mai ai încă de 


învăţat multe, Alina Gabor. Dela mine ai să mai înveţi încă 
multe. 

Alina Gabor se scutură de-un fior. Vântul lagunelor e 
umed, după ce soarele a scăpătat. 

— Să mergem! Se ridică omul. Domnul Leonte Stăncescu, 
sunt sigur să s-a impacientat, te caută ca un căţeluş orfan, 
dela Florian la Quadri, dela hotel la restaurant... Sunt sigur 
că ţi-a intrat în cameră, tremurând să nu descopere că ai 
plecat pentru totdeauna... A respirat când a aflat rochiile la 
locul lor în spetezele şifonierei, cutiile de pălării... Hehe! Le 
ştiu acestea, cum le-aş fi văzut... Ştiu ce va fi diseară, 
mâine, peste două zile, cum le-aş fi văzut... 

Îşi aşeză pălăria pleoştită pe fruntea înaltă şi merse alături 
de Alina, în straele lui de vagabond, dar cu paşii siguri şi 
semeţi ai unui doge. 

Gondolierul îi primi cu gesturi şi vocalizări patetice, de 
părinte care-şi rătăcise copiii şi i-a regăsit. 

Omul încrucişă braţele pe piept după ce se aşeză pe 
banchetă şi nu mai scoase nici un cuvânt. Nu privea la 
oraşul depe ape, cu luminile aprinse în înoptarea albastră, 
apropiindu-se la fiecare ritmică lopătare a vâslei. 

Privea într-acolo numai Alina Gabor, încăodată fermecată 
de magia crepusculului Veneţian. 

Nu mai era zi şi nu era încă noapte. 

Palatele, cheiurile, zidurile grădinilor cu verdele crud al 
viței revărsat până în ape, piaţeta cu profilul subţire al 
colonadelor dela Pa-latul dogal; toate se înfăşurau într-un 
albastru irizat de email, se to-peau, se confundau, se 
înnecau; dispăreau după colierul becurilor aprinse înainte 
de întunericul deplin, după lampadarele cu lumina lăptoasă, 
după lampioanele verzicolore ale bărcilor din Bacino cu 
inevitabilele lor coruri, chitare şi mandoline. 

O fantasmagorică iluminaţie deasupra apei şi una încă mai 
fantasmagorică în adânc, în reflexele jucăuşe, în tremurul 
valurilor mărunte. 


Gondole întârziate se apropiau în grabă din toate 
ungherele lagu-nei. Câte-un autoscafo cu ferestre de cristal, 
îi ajungea din urmă, venind dela Chioggia, dela Fusina, dela 
Lido, dela San Lazzaro, dela San Nicoletto. Treceau 
despicând vertiginos şi barbar apa, lăsau o dâră crestată de 
spume pe care gondola lor se balansa îndelung. 

Noaptea se anunţa superbă. 

Sclipeau cele dintâi constelații diamantine. În panoplia 
cerului scutul pal al lunei luci romantic ca o veche stemă a 
serenissimei cetăţi. Încă mai exista ceva frumos şi de-o 
nobilă grandoare pe lume! Dar dece viaţa era atât de urâtă 
şi tristă şi scurtă? 

— Hehe! Îi ghici Eliazar, întrebarea Alinei. Fiindcă 
întotdeauna mediocritatea şi pizma şi prostia şi sluţenia şi 
aviditatea, se vor coaliza instinctiv să suprime din lume 
ceiace nu este croit pe măsura lor. Ţi-ai imaginat vreodată 
râma adorând lumina soarelui? Cea mai splendidă floare, 
pentru omidă e un cuibar sau un aliment. Cea mai gingaşă 
antilopă, pentru hienă e numai un viitor cadavru. Atât şi 
nimic mai mult! Hehe! Toţi sunt viitoare stârvuri şi nu pot 
tolera să existe pe lume altceva decât viitoare stârvuri. Nu 
văd decât aceasta. Nu vor decât aceasta... Hehe! Aceasta 
le-o putem oferi şi noi, Alina Gabor! Pe-o măsură mai mare 
ca a lor, Alina Gabor...! 

Omul rânji surd, cu braţele încrucişate pe piept, privind în 
apa neagră acum, caşicum ar fi căutat să desluşească în 
mâlul chiftit din fund un stârv puterzit, o mie de stârvuri 
înşirate alături, ca să infecteze cu duhoarea lor tot 
universul, să anuleze parfumul florilor, să spurce apa de-o 
mincinoasă puritate la suprafaţă. 

Când au coborât pe Riva degli Schiavoni, Eliazar lepădă 
un pumn de lire în mâna gondolierului. 

— Grazie Signore! Grazie Serenissime! Graţie Stăpâne! 
Graţie Duce! 

În urma lor, uimit, după ce evaluase dintr-o singură ochire 
pumnul de lire depăşind de cinci ori cursa până la Lido, 


gondolierul gesticula şi vocaliza mulţumind cu patos 
streinului în straie jerpelite. 

Îl socotea poate un lord deghizat, un prinţ al petrolului sau 
al oţelului, călătorind în haine de vagabond din cine ştie ce 
capriciu de îmbuibat neurastenic ori pentru cine ştie ce 
straniu pariu. 

— Graţie Duce! Graţie Duce! 

— Basta! Porunci scurt Eliazar, întorcând dela distanţă 
privirea tăioasă. 

Gondolierul opri brusc avalanşa de vocale în gătlej, lăsă 
să-i cadă braţele paralizate. Într-adevăr numai un principe, 
un duce, un despot al trusturilor deprins să se joace cu 
averile şi destinele omeneşti, ştia să privească aşa, să 
poruncească aşa. 

— E inutil să mai mergem împreună, Alina Gabor. Inutil 
deocamdată să ne vadă onorabilul Leonte Stăncescu 
împreună. Noapte bună. O să ne revedem... 

— Când? Întrebă Alina. 

— Port eu grijă! 

— Unde? 

— Port eu grija! 

Alina nu mai avu când să mai întrebe ceva. Omul dispăruse 
înghiţit de mulţime. 

La hotel, portarul anunţă că de trei ori a trecut domnul 
Leonte Stăncescu s-o caute, că părea foarte alarmat, că a 
rugat-o neapărat să-l aştepte dacă soseşte în lipsa lui. „S-a 
temut că aţi primit cumva o telegramă să vă cheme în 
ţară... A întrebat dacă nu v-a căutat cineva cu vre-o ştire 
din ţară.” Alina gândi că Leonte Stăncescu executase exact 
tot ce prevăzuse Eliazar; că mersese încă mai departe. 

În panica lui că Alina va fi plecat pentru totdeauna, 
pregătise pentru personalul hotelului o explicaţie 
acceptabilă: telegramă din ţară, cineva căutând-o cu vre-o 
ştire din ţară... 

— Hehe! Îi sună râsul crud în urecni. 


Era numai o părere a auzului. Dar simţea prezenţa omului 
necunoscut acum câteva ceasuri, pentru totdeauna legată 
de ea, inseparabilă şi implacabilă ca destinul. 

Aşteptând, răsfoi distrată ziarele din ţară, sosite cu ultimul 
curier pentru fostul ministru şi preşedinte al Camerei. 
Leonte Stăncescu nici nu le desfăcuse, deşi ca să le 
primească mai urgent pe adresa necunoscută de doamna 
Amelia Stăncescu, apelase la serviciile unui om de 
încredere. Titlurile late anunțau o apropiată schimbare a 
guvernului. Audienţe şi consilii de miniştri. Pretutindeni 
numele lui Leonte Stăncescu revenea în fruntea viitoarelor 
combinaţii politice posibile. „Leonte Stăncescu aşteptat în 
ţară. Leonte Stăncescu chemat telegrafic din străinătate. 
Opoziția decisă să facă front comun sub conducerea lui 
Leonte Stăncescu...” Nu lipseau nici declaraţiile apocrife 
ale marelui fruntaş, transmise de un corespondent imaginar 
din Paris unde toată lumea îl ştiuse plecat. 

Alina svârili ziarele. Acum, când ştia ce-a fost, cine este, 
cum a pornit în viaţă Leonte Stăncescu, îi păru încă mai 
odioasă minciuna şi ipocrizia şi cruzimea din toate vieţile. 
Hehe! Rânjetul omului cu haine jerpelite şi cu ochi de 
inchizitor, îi scrâşnea obsedant în urechi. „Omul 
întunericului”. 

— Se numise singur. Aceasta voise să fie. Aceasta era. Şi 
ea, Alina Gabor, - „Femeia întunericului”. Ce căuta aci, 
copila care nu ceruse vieţii decât îngăduinţa să existe 
obscură şi feri-cită în simplitatea ei, într-un conac părăginit 
de ţară, scăldându-se dimineaţa în pârâul gheţos din fundul 
livezii, cutreerând fânețele, mâncând din tainul prăşitorilor 
şi bând apă din ciuturile fântânilor cot la cot cu 
secerătoarele lanurilor? Ce căuta aci? Ce însemnau toate 
acestea? Palatul ducal şi îngheţata de la Florian, orchestra 
dela Quadri şi o mie de ochi urmărind-o extatic. Leonte 
Stăncescu şi Elia-zar, omul întunericului... Ce însemnau 
toate acestea? Ce sunt toţi aceşti servi galonaţi cari fac 
front când intră pe uşa hotelului Danieli: boyul dela Lift 


care o priveşte cu ochi de copil îndrăgostit şi roşeşte când îi 
deschide portiera, valeţii cu figurile lor imobile?... Ea s-ar fi 
mulţumit cu tovărăşia celor doi câini care sburdau alături 
de dânsa pe hatul lanurilor, cu căţelandrul flocos de stână, 
cu crâsnicile şi undiţile pregătite de Năstase vizitiul... 

Leonte Stăncescu o găsi gânditoare în jâltul holului, cu 
băibia în pumn. 

— Unde-ai dispărut, Alino? Ce-a fost aceasta? Mi-ai dat o 
emo-ţie, o emoție... 

Bărbatul purta însă pe figură urmele agitării. Îşi şterse 
nădugşala cu batista. Nu mai avea nimic din înfăţişarea 
severă şi solemnă a marelui om, pe care îl aştepta o ţară 
întreagă să rezolve criza de guvern. Era numai un bărbat 
trecut de cincizeci de ani, îndrăgostit cum nu cunoscuse 
pasiune toată viaţa, torturat de-o adolescenţă târzie, 
alarmat până adineori că poate i-a smuls cineva femeia 
pentru care lăsase tot, uitase tot; bucuros că a regăsit-o. 

— Tu te plimbi, Alino!... Şi eu... Eu... 

Alina Gabor îl examina cu o rece curiozitate. 

Aşa dar adevăratul Leonte Stăncescu pe care nu-l 
cunoştea nimeni, stătea în faţa ei! Mai cuteza să surâdă, 
găsea foarte fireşti şi cuvenite saluturile servile ale valeţilor, 
respectul mulţimei din ţară, când se dădea în lături să 
deschidă drum liber marelui om, telegramele căutându-l să 
rezolve o criză, să răstoarne un guvern, să anunţe oeră 
nouă, să inaugureze un ritm nou. 

Leonte Stăncescu se aşezase ostenit în fotoliul larg din 
faţa Alinei. Acum, după ce panica se potolise, răsuflă uşurat, 
într-o fericită destindere. 

Ca fericirea să-i fie deplină, n-ar mai fi cerut vieţii decât 
îngăduinţa să aprindă o ţigară de foi. Dar nu cuteza să 
spere această graţie dela Alina. Îşi pipăise port-ţigaretul 
enorm de piele, în buzunar. Oprise gestul la jumătate, 
renunțând. 

— Nici n-am desfăcut ziarele din tară! Constată observând 
vraful aruncat pe masă. 


Aşa dovedea şi prin această totală renunțare, că nu-l mai 
inte-resează nimic din viaţa lui cea adevărată, că există aci 
numai pentru Alina Gabor, că nu mai există pe lume nimic în 
afară de Alina Gabor. 

— Sunt ştiri interesante din ţară... Rosti moale Alina, 
privindu-l printre gene... Se pare că te caută cu 
telegrame... Vor iarăşi să te facă ministru sau poate prim- 
ministru... După cum văd, ţara nu mai poate fără tine... Are 
nevoie de marele om... 

Leonte Stăncescu făcu un semn de indiferenţă cu mâna: 

— Ţara poate s-aştepte! 

În cuvintele ironice ale Alinei, nu văzuse decât o ispită 
feminină, să afle dacă într-adevăr a abdicat atât de 
desăvârşit la ceiace însemna unica lui rațiune de viaţă. Cu 
nerăbdare ar fi desfăcut foile... Aşa dar încă o criză! Şi se 
vorbeşte de el pentru preşedinţia consiliului! Îl caută cu 
telegrame, iar el se află aci... Îl caută desigur Amelia cu 
telegrame, la Roma, la Londra, la Paris... Ea care 
întotdeauna veghează să nu scape nici un moment politic, i- 
a fost întotdeauna sfetnic şi aju-tor. Toţi îl caută îl aşteaptă - 
şi el se află aci! 

Sacrificiul îi păru mai dureros de dulce. Ca să-l facă deplin, 
până la sfârşit, chemă un valet să ridice gazetele de pe 
masă şi să le arunce. Suprima orice ispită. Renunţarea 
totală. 

Valetul culese gazetele. Leonte Stăncescu se uită la ceas 
alarmat: 

— Ora mesei, Alino... Iarăşi nu găsim loc. 

— Totuşi n-am rămas niciodată flămânzi. 

— Evident... Dar nu-mi place să mă simt cot la cot cu toate 
specimenele de tipuri... Vreau loc larg, să respir... 

— Cunosc! Rosti Alina măsurându-l cu o dispreţuitoare 
ironie, acum când îl ştia cine e. Cunosc. Ai dori să se dea 
toţi la o parte, să facă loc cu ploconele şi temenele: „Masa 
cea mai bună pentru domnul Leonte Stăncescu... Luaţi loc, 
domnule Ministru!... Poftiţi, domnule Preşedinte...!” 


— Nu spun asta, Alino. N-am pretenţia aceasta de 
parvenit. De altfel, cu tine, am ajuns să fiu un fel de anexă a 
ta... Se dau toţi în lături pentru tine... Oferă locul cel mai 
bun pentru tine... Pentru Greta Garbo sau pentru geamăna 
Greţei Garbo... 

— 'Te pot scuti de asemenea situaţie inferioară... Ştii prea 
bine. 

Leonte Stăncescu socoti prudent să schimbe discuţia: 

— Unde eşti de părere să mergem în astăseară? La 
Cavalletto, la Bonvecchiatti, la Ortes, la Lavena? 

— Indiferent... 

— Mi-e poftă de-o langustă, de-o friptură de porumbel cu 
sos florentin... Mă laşi pe mine te rog, să fac menuul în 
astăseară. 

— Ştiu! Încuviinţă Alina fără nici o intenţie. Ca-să poţi 
alcătui exact menuul de care trebuie să se ferească un om 
cu tenul de apoplectic. 

Omul cu tenul de apoplectic respinse remarca inoportună. 
Nu-i plăcea să-şi amintească de avertismentele medicului şi 
de restricţiile regimului, pe care acasă le respecta cu 
sfinţenie executat de Amelia Stăncescu. Anunţă confidenţial 
şi bucuros: 

— Ştii că m-a lăsat nevralgia...? 

— Foarte frumos! Strânse din umeri Alina cu indiferenţă. 

Leonte Stâăncescu se simţi orfan. Acasă o nevralgie lua 
proporţiile unei drame. 

— Numai durerea de măsele te face să înţelegi cât de 
definitiv condamnat la solitudine e omul. Rămâi izolat în 
suferinţa ta... Le vaeti. Ceilalţi strâng din umeri. Se silesc să 
participe, dar nu isbutesc. Pe urmă, când sufere altul, 
descoperi că şi tu faci la fel... Fiecare sufere pentru el. 

— Totuşi atâţia, atâţia suferă în viaţă pentru alţii! Suferă 
ceva mai mult, decât o simplă şi vulgară durere de măsele. 
Nu, domnule Leonte Stăncescu? 

Bărbatul cu faţa de apoplectic se încruntă puţin, ca să 
pătrundă intenţia întrebării atât de directe. 


Alina surâdea ironic; dar ce putea şti, ce putea înţelege o 
copilă? O întrebare inofensivă. O întrebare care i-a răscolit 
totuşi din nou neliniştea care-l încerca de câteva zile, 
presentimentul unei obscure ameninţări. 

— 'Tot ce se poate, aprobă cu nepăsare prefăcută. Lumea e 
plină de nedreptăţi. 

Spunând privi împrejur, cu un fel de instinct animal când 
simte ameninţarea apropiindu-se. Plutea undeva împrejur. 
Era ca o prezenţă materială. 

— Să mergem! Spuse, ridicându-se. 

În clipa aceia sosi boyul dela ascensor. Ţinea un pachet în 
mână. Un pachet învelit în hârtie albă. Surâdea fericit. 
Înadins rugase un camarad să-i ţină locul la ascensor, 
pentru a se prezintă el cu pachetul şi pentru a se apropia 
astfel de Greta Garbo, admiraţia, amorul, divinitatea lui de 
copil. Era un băieţaş de opt-nouă ani, cu tunică de culoarea 
purpurei venețiene, cu nasturii auriţi, cu calota purpurie 
pe-o sprinceană şi cu ochii de-un negru superb. Prezintase 
pachetul ca un trofeu şi nu-şi putea desprinde privirea dela 
Alina Gabor. 

— Ce e Domenico? Îl întrebă cu simpatie Alina. 

— Un pachet. Un pachet şi o scrisoare pentru domnul... 

Leonte Stăncescu citi adresa de pe plic cu neîncredere. 
Socotea că e o eroare. Pe plic însă se afla numele lui, scris 
de o mână necunoscută. 

— Ciudat! Rosti, deslipind hârtia. 

Alina Gabor îi urmărea mişcările, ochii, figura, cu o crudă 
şi voluptoasă emoție. Dar chipul lui Leonte Stâncescu se 
lumină. 

— Citeşte şi tu... Îi întinse foaia. 

Alina citi: „Mult stimate domnule Leonte Stăncescu, vă rog 
a permite unui compatriot care vrea să rămână anonim, 
această modestă încercare de a se achita de o veche datorie 
de recunoştinţă. Aţi fost cândva binefăcătorul meu. Desigur 
binefacerea aţi uitat-o... În sufletul meu a rămas însă săpată 
pentru totdeauna. V-am zărit aci. M-am gân-dit să amintesc 


că niciodată o binefacere nu poate şi nu trebuie să rămână 
uitată. E modest semnul meu de recunoştinţă. O copie de pe 
celebra BOCCA DI LEONE. Modestă dar simbolică, pentru 
un om care a împărţit şi va mai împărţi, o sper din tot 
sufletul, dreptatea în ţara sa. Vă urez şi pe viitor, aceiaşi 
ascensiune glorioasă, pentru fericirea familiei D-voastră şi 
pentru binele ţării noastre. Un vechiu îndatorat şi 
admirator” 

— Vre-un nenorocit, explică Leonte Stăncescu. Vre-un om 
necăjit, căruia i-am făcut vre-odată vre-un bine. În orice 
caz, după scris, stil şi ortografie, un individ de condiţii 
modeste... Tot e reconfortant gândul că se mai găsesc unii 
să nu uite o binefacere... 

În glasul lui Leonte Stăncescu străbătea o evidentă 
încântare de sine. Voia să pară indiferent la modestul 
omagiu al anonimului. Dar în clipa aceia se credea într- 
adevăr mai bun, mai generos, mai folositor semenilor, decât 
îi îngăduise toată viaţa cruntul egoism. Nu se gândea defel, 
că de va fi făcut chiar vreodată vreun bine cuiva, a fost 
întotdeauna pentru un partizan politic, pentru un interes 
electoral, pentru a-şi cultiva popularitatea. Se vedea bun, 
milos, apărător al dreptăţii şi al năpăstuiţilor - în absolut. 
Căci omul se mulţumeşte cu atât de puţin, cu o atât de 
eftină iluzie, când se judecă pe el! 

Alina aştepta decepţionată. În fotoliul de marochin, picior 
peste picior, cu ceafa rezemată în mâinile subpuse şi cu 
privirea micşorată între gene, aştepta. 

Aceasta a fost tot? 

Omul cu privirea de inchizitor şi cu rânjetul crud, hehe! Îi 
păru un Mefisto de buzunar. Desigur s-a intimidat până în 
ultimul moment. E un ratat şi alt nimic. Un ratat care şi-a 
dramatizat romantic neputinţa. Hehe! În clipa aceia, Leonte 
Stăncescu, i-a apărut el tare, feroce, de vreme ce el 
rămânea neclintit la atâtea avertismente, fără nici o 
presimţire. Poate chiar peripeţiile povestite la Lido, acum 
câteva ore, au fost numai născocirea unui nenorocit 


torturat de delirul persecuției. Hehe! Un Mefisto, de 
buzunar. 

— Acum să vedem ce e şi cu faimoasa Bocca di Leone! 
Spuse Leonte Stăncescu, începând să desfacă pachetul, cu 
un surâs pe care îl voia de-o sceptică autozeflemisire. 

O cutie de bronz. Capacul dintr-o jumătate de cap de leu, 
cu gura deschisă. 

O cercetă pe-o parte şi pe alta, o deschise, o răsuci. 

Alina privea la Leonte Stăncescu, Domenico la Alina. 

Cutia era goală. Decepţia Alinei crescu. 

— O duci în cameră la mine, Domenico...! 

Înainte de a depune cutia în mâinile băiatului, mai 
deschise odată capacul, maşinal, fără nici un motiv. 

— Ciudat! Exclamă. Adineori nu era nimic. Acum e o 
hârtie... Uitam că Bocca di Leone a fost pe vremuri o cutie 
de surprize... Şi încă de ce surprize! 

Fără nici o presimţire, cu hârtia împăturită între degete, 
căută mai întâi să vadă din ce ascunziş secret a putut să 
apară. Răsuci din nou cutia, ciocăni cu unghia pereţii de 
bronz, capacul. Nu descoperi nimic. 

— Aceasta e nostim... Dealtfel, poate n-am observat bine 
dela început... Trebuie să fie o hârtie cu preţul dela 
magazin, sau vre-o reclamă, ceva... 

Şi despături foaia aproape fără nici o curiozitate, de 
mântuială, înainte de a o arunca. 

— Hehe! 

Râsul sună în urechile Alinei, halucinant de aproape. 
Hehe! 

Leonte Stăncescu aruncă ochii. Erau numai trei cuvinte şi 
o semnătură. 

Aruncă ochii. 

Alina îl văzu deodată negru la faţă, ridicând mâinile parcă 
să se apere de ceva, parcă să se acaţe de ceva. 

Negru la faţă, clătinându-se, deschinzând gura să strige şi 
nescoţând glas. 


Apoi omul se prăbuşi, cu fruntea în dalele de marmoră, cu 
trosnet uscat de os. 

CAPITOLUL IV. 

Strigoii cheamă alţi strigoi. 

Alexandru Stăncescu către Emil Damian. 

Ce să răspund la întrebările tale? Se mai poate răspunde? 

Totul e acum deşert, negru şi hâd. 

Condoleanţele tale? 

Îmi vine să râd. 

Aceasta crezi tu că a năruit în mine, tot ce acum o lună era 
numai lumină, şi încredere în mine, şi încredere în 
frumuseţile lumii? O moarte de om, poate nărui toate 
acestea?... Îmi vine să râd, dacă aş mai putea râde. Dar şi 
râsul meu acum s-a prefăcut în rânjet: e odios şi hâd. 

Cum îţi închipuieşti tu, că moartea tatei a fost destul 
pentru a deslănţui desnădejdea din ultima mea scrisoare? 
N-ai ghicit sub rânduri altceva, n-ai presimţit altceva? 

Moartea o accepţi. E în orânduiala naturei. Durerea unei 
pierderi ţi se împlântă în inimă ca un cuţit până în prăsele. 
Dar cuțitul se re-trage singur, treptat, durerea se ogoieşte, 
rana se cicatrizează. E şi aceasta tot atât de irevocabil ca 
moartea în orânduiala naturei. 

Există însă altfel de moarte, Emil, o altfel de moarte pe 
care n-o poţi accepta. 

Iar tata a murit de asemenea moarte. 

Am crescut împreună; am fost mai mult decât fraţi. De 
aceia mă adresez ţie şi nu altora; nu fratelui meu, nimănui. 
Ţie. Tu ai să înţelegi ce s-a rupt aci, unde era locul inimei şi 
unde acum e un mecanism ruginit, fărâmicios, un biet 
mecanism continuându-şi ronţăitul lui mecanic ca să mai 
dea o iluzie de viaţă, să mai prelungească o drojdie de viaţă. 

Ai să mă înţelegi tu? 

E vorba de crima tatei, de minciuna în care am crescut şi 
am trăit, de odioasa complicitate a mamei, de tot ce-am 
descoperit înfricoşător şi atroce, ca să blestem un mort, în 
loc să plâng un mort. 


Te-ai mirat că n-am venit în Bucureşti să rămân lângă 
mama. În cuvintele tale a străbătut dincolo de întrebare şi 
de mirare, o mustrare. Fiindcă ai fost atât de des în casa 
noastră; fiindcă ai cunoscut atmos-fera austeră şi toată 
jertfirea mamei să ne crească pe toţi într-un cult al 
perfecţiunei umane; fiindcă ai asistat la acestea toate 
decând eram copii pe băncile şcoiii, ţi s-a părut o 
inexplicabilă ingratitudine absenţa mea. Inexplicabilă şi 
monstruoasă. 

Pentru ce-a însemnat tata în viaţa noastră, mama în viaţa 
noastră; pentru numele pe care mi l-au dat, pentru averea 
pe care ne-au adunat-o, pentru pregătirea cu care ne-au 
înarmat şi mai ales pentru iu-birea şi devotamentul în care 
ne-au crescut - meritau, nu e aşa, alt semn de pietate filială 
decât această monstruoasă absenţă. 

Ei bine, să-ţi explic scurt. 

Nici nu este nevoe de prea multe cuvinte. 

Pentru toată ţara, nu numai pentru noi, Leonte Stăncescu 
a fost un exemplu de corectitudine, de loialitate, de 
intransigenţă. O forţă morală. Un om rar... lar Amelia 
Stăncescu, o mamă cum se pomeneşte numai în basmele 
despre mamele celebre. Ei mi-au dat viaţa, numele, 
pregătirea de viaţă. Lor le datoram tot. De dânşii eram 
mân-dru. Tot ce era bun în mine, brav în mine, loial în mine 
- de la dânşii venea. Pentru un om ajuns la douăzecişicinci 
de ani, asemenea sentimente păreau chiar oarecum puerile. 
Un fel de romantism al recunoştinţei filiale. Cum ar fi fost 
însă altfel, când din cea mai fragedă vârstă, de când mi s-a 
deşteptat conştiinţa, am putut să văd şi să compar, ce 
înseamnă viaţa dintre pereţii casei noastre şi ce însemna 
viaţa altora - a celor deafară? 

Şi deodată, să descoperi că totul a fost minciună şi 
făţărnicie! Că totul a fost clădit pe o crimă odioasă! Pe 
pieptul unui om altfel ucis, mai crud ucis şi mai laş ucis, de 
cum omoară pe la spate un asasin. Pe pieptul unui om care 
după această moarte, a continuat să circule cadavru viu, 


pentru a exista permanentă remuşcare. lar tata mai putea 
să râdă! lar mama mai putea să ne desmierde creştetele şi 
să ne dea poveţe morale! 

Povestea e veche. De douăzecişicinci de ani, aproape de 
douăzecişi şase. Când Leonte Stăncescu era încă un 
necunoscut. Când eu încă deabia veneam pe lume. 

Îi văd. Abia acum îi văd. Pe el şi pe mama. 

Toată mediocritatea lor. Un menaj modest. Foarte mari 
ambiţii. Şi eu pe drum. În casa lor, la masa lor, un prietin. 
Un prietin, nu ştiu prin ce, nu pot înţelege prin ce, legat de 
asemena făpturi mediocre. Un om din cu totul altă stofă. Un 
tânăr căruia îi erau permise toate ambițiile, fiindcă era 
pregătit pentru toate înălţările. 

Îi văd. Îl văd apărând în mijlocul lor. Ca o pasăre puternică 
a înălțimilor, coborând într-o curte cu orătănii vulgare. 

Leonte Stăncescu săvârşeşte o faptă abjectă. Unul din 
acele delicte mizerabile, care nu-şi găsesc nici o justificare, 
n-au nici măcar calitatea unei cutezanţe, înfruntând 
orânduelile comune. Un delict ca pe măsura lui. Meschin. 
Absurd. Inutil. Grav exact atât, cât e destul ca să scoată de 
sub scutul legilor şi din rândul oamenilor, o epavă a vieţii 
pentru totdeauna. 

Înţelegi? Cariera tatei, numele lui, cuibul lor de soboli, şi 
eu pe drum... 

Atunci s-a înfăţişat prietenul, cel învăţat să înfrunte 
înălțimile. Poate din milă, poate din dispreţ, poate puţin şi 
din laşitate, neputând rezista la desnădejdea mamei - şi-a 
luat el fapta asupra lui. A luat-o, a mers cu fruntea sus la 
judecată, a fost condamnat, a ispăşit. lar ca totul să fie 
complect, Leonte Stăncescu a pledat înaintea judecătorilor 
pentru prepusul vinovat; a pledat aşa încât de atunci şi-a 
deschis strălucita carieră... Pe urmă după ce şi-a ispăşit 
osânda, prietenul s-a înfăţişat tot cu fruntea sus... Toţi i-au 
închis uşa. Şi fireşte, chiar Leonte Stăncescu şi chiar Amelia 
Stâncescu, au socotit o asemenea prietenie 
compromiţătoare. 


Acesta a fost tata. Aceasta a fost mama. 

Fostul om a plecat în lume. A plecat să rămână fost-om, el 
care dintre toţi, fusese adevăratul, singurul om. 

L-am văzut. Nu-l pot privi în ochi. 

Înţeleg ce-a însemnat toată viaţa lui, ce-a fost ucis în el - 
mă împinge o pornire să-i încălzesc moartea îngheţată în 
ochi la pieptul meu şi când ridic privirea, nu-i pot înfrunta 
ochii şi nu-i pot înfrunta surâsul. Căci mai poate încă surâde 
- înfricoşătorul surâs! 

Aceasta e povestea noastră; deoparte victima, de alta 
asasinii. lar eu - copilul asasinilor. 

Mai trăesc. 

Dar toată lumina e stinsă şi totul hidos. 

Previn replica ta: A fost şi aceasta un fel de eroism. O 
iubire până la crimă pentru progenitura care trebuia 
cruţată de-un stigmat infamant. Aceasta a fost scuza 
mamei, explicaţia mamei - căci dela ea am cunoscut totul, în 
fata sicriului, la Veneţia, înainte de a-l porni plumbuit spre 
ţară. 

Se poate. Dar atunci toate crimele sunt absolvite. Atunci şi 
uci-gaşul pe la spate e un erou - căci a ucis să prade pentru 
o mamă, pentru o amantă, pentru un copil. 

Îmi scrii că toată ţara a purtat doliul lui Leonte Stăncescu 
- „ireparabila pierdere!” 

Îmi vine să râd - dacă aş mai putea râde. 

Dar şi râsul meu s-a prefăcut acum în rânjet, ca râsul 
omului aceluia ucis de dânşii. 

Un rânjet de strigoiu pornit în lume cu giulgiul în cap. 

În ţară nu voi mai veni niciodată. Am cerut încetăţenirea: 
îmi voi schimba numele. 

Dar mă întreb, acum mă întreb, de ce toate acestea? Căci 
ceiace e mort în mine nu mai poate învia de-acum nici un fel 
de nume, în nici o patrie. 

Paris, Rue d-Auteuil 138 


CAPITOLUL V. 


Omul care pictează ulcere. 

Eliazar aruncă ţigarea fină de tabac oriental, dela primele 
două fumuri. 

După schima de desgust, care mai dură încă pe obrazul 
aspru, s-ar fi spus că în loc de aroma blondă şi vag îndulcită 
cu opiu, a absorbit o doză masivă de gaze asfixiante. 

— Ce sunt mizeriile acestea? Mormăi, făcând-o pe Alina 
Gabor direct responsabilă de calitatea produselor 
confecţionate de toate manufacturile de tutun americano- 
asiatico-europeano-africane. Ce sunt astea: Abdullah, 
Kedive, Sultane, Chesterfield, Ariston-s, Camel, Turmak, 
Savoia? Cum puteţi fuma asemenea tutun botezat în 
limonadă, în zeamă de smochine, ceaiu, miere şi toate 
mişeliile?... Mă mai otră-vea aşa un tip: Dănuţ, bietul 
Ciufulici al Angelei cu ochi de azur. Un tip atât de amfibiu şi 
de nehotărât, încât nu era în stare să se fixeze definitiv, nici 
asupra unei mărci de ţigări... 

Se întrerupse să răspundă la salutul unui japonez, scund, 
cu breton negru-albăstriu retezat pe frunte în franjuri de 
bebeu, exact deasupra sprincenelor şi a enormilor ochelari 
înrămaţi în baga. 

— Foujita! Explică Alinei. 

Apoi făcu semn garsonului cu ţigări. Din galantarul tixit cu 
cele mai rare şi mai scumpe mustre ale manufacturilor de 
tabac americanoasiatico-europeano-africane, alese un 
pachet de Scaferlatti ordinar, negru şi tare, rezervat 
clienţilor din vechile contingente. 

— Aşa, da! Mai merge! Se aprobă pe sine însuşi, răsucind 
o ţigară groasă de vagmistru. Un caporal şi un scaferlatti te 
întinereşte cu douăzeci de ani. Când încă nu începuseră 
femeile să bagatelizeze virila pasiune a fumatului! 

Alina surâdea distrată. 

Se învățase acum cu exploziile acestea de permanentă 
indignare. Sub causticitatea lor numai verbală şi inofensivă, 
ştia că se ascunde pirotind o răceală calculată, mult mai 
teribilă. Adoptase un nihilism eftin şi fanfaron, flecar şi 


sarcastic, înadins pentru a masca o duşmănie mult mai 
neîmblânzită pe oameni şi pe alcătuirile omeneşti; o crudă 
însetare să vadă totul năruindu-se, tăvălindu-se abject în 
noroiu, umilindu-se laş, desvăluind mizeriile hâde şi 
ulcerate, acolo unde nimeni nu vedea decât nobleţe şi 
puritate. Hehe! Purta prin viaţă o mască de hahaleră, juca 
un rol intermediar între ratat şi bufon, amuzant şi urzicător, 
ca mai precis să-şi poată duce la capăt înfricoşata sa 
misiune răzbunătoare. 

De aceia Alina îl asculta distrată. Nu vorbea Eliazar cel 
adevărat. Ea urmărea cu privirea celebrul pictor japonez. 
Foujita se întorsese şi dânsul de două ori, să admire această 
soră geamănă a Greţei Garbo. Admirabil model pentru un 
desen subţire şi fin, în tradiţia estampelor lui Hockusai! 

Se instala la o masă în faţă. Dar n-apucă să comande 
Piconul. Din uşă, trei proaspeţi sosiți, gesticulară cu semne 
de bucuroasă surpriză. Tustrei, când au trecut pe dinaintea 
lui Eliazar, l-au salutat cu egală amiciţie şi au privit la femee 
cu egală admiraţie. 

Eliazar răspunse salutărilor ca un monarh plictisit că nu 
mai poate voiaja nicăiri icognito. Unul din cei trei, cu mâna 
retezată, cu mâneca goală şi cu obrazul ars de toate 
arşiţele şi vânturile lumii, îl întrebă din ochi, de când e aci şi 
pentru câtă vreme. 

— Cendrars! Lămuri Eliazar Alinei, după ce răspunse 
necunoscutului tot din ochi. Cendrars, Picasso şi Derain. Se 
mai adună din când în când, în amintirea Rotondei şi 
Cupolei şi Domului de altădată. Cendrars între două 
voiajuri, venind din Brazilia şi plecând spre Spitberg. 
Picasso între două schimbări de manieră, de discipoli şi de 
manifeste. Derain între două expoziţii... Hehe! Sosesc şi 
dânşii aci, ca nişte strigoi să cutreere locurile unde-au trăit 
adevărata lor viaţă. Atunci când îşi potoleau foamea cu o 
cafea-creme şi un corn. Când Modigliani te implora să-i 
cumperi un tablou cu zece franci şi Utrillo schimba altul pe- 
un sfert de rom. Acum s-a transformat şi Rotonda; nu se 


mai găsesc nici ei. Priveşte împrejur! Montparnasse, 
acesta? Mont-parnassul lui Kisling, lui Juan Gris, Modigliani, 
Leger, Picabia?... Bâlciu pentru americani şi englezi, bâlciul 
din Montmartre strămutat aci, cu dancingurile lui cu tot, cu 
lampioane, proiectoare, barman, whisky and soda, caviar, 
Manhattan, jazz, chips, contrabandişti de cocaină şi eroină, 
proxeneţi, pederaşti, cotoroanţe fardate şi peşti. Era o 
bohemă disperată, acum e o junglă...! 

Eliazar svârli un nor de fum cătrănit pe nări şi o privire tot 
atât de cătrănită forfotului omenesc dela mese. 

Alina găsea cu toate acestea spectacolul pitoresc. 

Poate mai pitoresc chiar decum va fi fost cu zece ori 
doisprezece ani în urmă, când bohema artistică a 
Montmartrului, a lui Dorgeles, a lui Pierre Mac-Orlan ţi a lui 
Francis Carco, alungată de invazia turiştilor şi a snobilor, 
migrase în acest bulevard de sud, paşnic pe-atunci, cu 
modeste braserii unde se putea trăi o jumătate de zi cu o 
cafea de 75 centime, pe-o banchetă caldă lângă calorifer, cu 
toate revistele ilustrate şi avantgardiste ale globului la 
discreţie, iar la fereastră, cu vasta privelişte a străzii 
plantată cu salcâmi şi plantani. Atunci se întâlneau numai 
figuri hirsute, devastate, halucinate; ochi în care sclipea 
fosforic geniul, foamea şi nebunia; modele tânjind în 
unghere singuratice; grupuri sgomotoase de reformatori ai 
omenirei, ai artei, ai ştiinţei, ai religiilor. Diversă în 
aparenţă, era o lume omogenă prin aspirații. 

Nebunii sau genii, ori simulanţi ai nebuniei sau ai 
genialităţii, soseau din toate ungherele planetei să facă 
anticamera celebrităţii sau a ospiciului. Se cunoşteau, se 
strigau pe nume, se tutuiau, se admirau, se urau, se 
dispreţuiau - se împrumutau cu un franc şi semnau în 
comun un manifest fulgurant către toată elita intelectualo- 
artistică a celor cinci continente. 

Pictau portrete cu un ochiu unic în frunte şi cu picioarele 
subsuori, chitare cu barbă, flori romboidale, nuduri cubiste 


şi stranii animale care n-au existat niciodată în arca lui Noe, 
cu cozile după ceafă şi cu coarnele la copite. 

Acum, în faţa Domului, Cupolei şi a Rotondei, staţionau 
automobile de grand-sport sosite direct dela Dauville sau 
dela Biaritz, limuzine de opt cilindri şi de un sfert de milion 
de franci, de unde coborau scandinavi cu faţa roză şi cu 
părul alb, americani congestionaţi, indieni cu turban, femei 
în toalete dela Patou şi dela Poiret, pederaşti şi excroci 
internaţionali, bancheri şi cocainomani, falşificatori de 
titluri şi foşti preşedinţi de republică sud sau central- 
americană, în exil; să se amestece cu o voluptate aţâţată 
printre desmăţaţii cu ochi ins-piraţi şi cu coatele roase, cu 
vocea stinsă de foame sau de sifilis, cu proecte sublime şi 
fără pingele. Contrastul şi promiscuitatea subliniau mai 
precis, distanţa dintre îndestulaţii vieţii de-o zi, cu mediocra 
şi agresive lor îmbuibare, şi dintre năluciţii care lucrau cu 
eternitatea îndatorându-se deocamdată chelnerului cu 
preţul unei cafele. Domul, Cupola, Rotonda, fuseseră patria 
lor. Acum erau toleraţi de patroni, numai ca numere 
curioase de atracţie pentru consumatorii de caviar, 
Manhattan, Rose, şi cele o sută de alte inedite coctailuri, cu 
piper, ouă, gudron, iodoform, praf de puşcă şi zeamă de 
argăseală, servite la taburetele înalte, de Bob la barul 
Cupolei, de Jim la barul Rotondei, de Sam la barul Domului. 

Ultimii supraviețuitori ai bohemei montparnassiene, îşi 
purtau calicia cu superbie sub ochii turiştilor şi snobilor 
sosiți să-i privească. Îi ignorau, cum tigrii de după gratiile 
cuştilor, se uită indolent peste capetele spectatorilor fără 
să-i vadă, concentrați în universul lor, în mizeria orgolioasă 
a captivităţii lor. 

— Din acest punct de vedere, ai dreptate, Alina Gabor! 
Recunoscu Eliazar. 

— De unde ştii ce gândeam? Întrebă Alina, încăodată 
surprinsă că atât de limpede îi citise în gând. 

— "Totul se poate deduce şi deci totul se poate reconstitui! 
Surâse enigmatic, Eliazar. 


— Şi totuşi ai dat greş... 

Alina nu sfârşi. Dar nu era nevoie să sfârşească. Amândoi 
avură sub ochi o clipă, cosciugul plumbuit al lui Leonte 
Stăncescu. Nu aceasta voise Eliazar. În orice caz, nu atât de 
repede, de simplu şi de inutil. Scomptase o tortură savantă, 
îndelungă, prelungită măcar trei zile dacă nu trei luni, în 
care vreme o remuşcare deşteptată, convulsia unei 
conştiinţe sau cel puţin panica unei imediate primejdii, să 
răscolească în inima omului cu unghii de fier. Pentru a 
savura acest spectacol expia-tor se pregătise Eliazar. Omul 
căzuse răpus la primul asalt. Îi scăpase. 

Eliazar strânse neputincios din umeri. 

— Şi totuşi am dat greş! Încuviinţă. Fiindcă, recunosc, cu 
sufletul animalului te poţi juca. E o ecvaţie cu toate 
necunoscutele în mâna ta... Trupul animalului, fiinţa 
animalică a animalului îţi scapă... De altfel, accidentul 
acesta n-are nici o importantă. Totul nu este încă sfârşit. A 
fost numai un început. Hehe! Am aci în buzunar o carte... 

Scoase din buzunarul doldora cu broşuri şi tăieturi de 
ziare, un volum jerpelit, fără copertă. 

— O carte puţin cunoscută. O complectare la Malleus 
maleficarum. Controversele magice ale lui Del Rio. 
Chestionarul şi metodele de tortură inchizitoriale, pentru a 
stoarce mărturisirile în procesele de vrăjitorii, de erezii, de 
demonism, magie, blasfem, parjur... Am plătit trei franci, pe 
cheiu, pentru terfeloaga aceasta. Credeam că voi găsi ceva 
interesant... Prostii. Numai prostii. Lipsă de inteligenţă şi 
lipsă de fantezie... În judecata lor grosolană, socoteau că 
tortura fizică e arma cea mai savantă... Hehe! Nici o mirare 
că dădeau greş... Ascultă explicaţiile idioate: „Mulţi vrăjitori 
îndură chinurile cu o mare încăpățânare, apăraţi de un 
remediu sau de o vrajă, zisă a taciturniei; care vrajă e 
compusă dintr-o inimă de copil nebotezat, ucis în chinuri şi 
pe urmă prefăcut în praf. Acest praf frecat pe trupul 
vrăjitorului îi dă o tărie tainică şi virtutea tăcerii...” Şi mai 
departe: „E de reţinut că toţi vrăjitorii privesc în pământ şi 


că mormăiesc cuvinte neînţelese în timpul când judecătorul 
le vorbeşte şi călăul îi torturează; ciace dovedeşte că intră 
în comunicaţie directă cu diavolul pentru a căpăta avizul lui 
înainte de a răspunde şi tărie pentru a îndura cele mai 
teribile chi-nuri fără să geamă...” Hehe! Aceasta au găsit 
faimogşii inchizitori. Tortura trupului... A animalului! 
Caşicum trupul interesează, animalul interesează... Când 
atâtea suplicii le steteau la îndemână... Bunăoară acea a 
speranţei, pe care a găsit-o un literator, cu ceva mai multă 
şi mai inteligentă fantezie... Tortura speranţei, a iubirei, a 
umilinţei, a panicei morale, a remuşcării, a ameninţări 
necunoscută şi suspendată - nu executată... Aveau o gamă 
nelimitată a imponderabilului... Ei se năpusteau asupra 
cărnii, să înfigă cuie înroşite, să smulgă unghii, să rupă 
oase, să scoată ochi, să jupoaie pielea... Hehe! La acestea 
toate se poate rezista, fără să fi făcut pact cu diavolul lui 
Del Rio şi Farinacius, al lui Boguet şi al lui Lancre. Pe când 
la cealaltă tortură, cine poate rezista?... Să dispreţuieşti ce- 
ai iubit; să pismuieşti ce-ai disprețuit, să urăşti ce-ai 
adorat... Hehe! Atâtea sunt! Am subliniat, aci... 

Scoase altă carte, din celălalt buzunar şi citi două rânduri 
însem-nate cu unghia: 

— Asculţi, Alina Gabor? „Envier des etres que l-on 
meprise, il y a dans cette honteuse passion de quoi 
empoisonner toute une vie”... E ceiace înveninează viaţa a 
jumătate din omenire, pe puţin. Şi ei căutau tortură fizică: 
unghii smulse, ouă răscoapte subsuori...! 

Eliazar se întrerupse. 

Cu degetele uscate care ţineau jumătatea grosolană de 
țigare, făcu un gest de renunțare. Inutil să continuie. Ce 
putea să înţeleagă din toate acestea o femee, o copilă? 
Destul să rămână o unealtă pasivă şi docilă. 

Tot timpul, vorbind, supraveghiase intrarea prin jocul 
oglinzilor din colt. Părea că nu-l interesează nimic din ce se 
petrece în sală, la mesele vecine, afară, pe terasa cafenelei 
şi pe bulevard. Dar ochii cenuşii înregistrau cu ascuţita 


pătrundere, feroce şi ironică, fiecare mişcare, urmăreau 
schimbul de saluturi, de priviri; întâlnirile şi despărţirile; 
cameloţii distribuind la mesele de pe terasă ediţiile 
gazetelor de după amiază; automobilele nichelate acostând 
la marginea trotuarului; americanii întâmpinându-se cu 
exclamaţii guturale; fe-meile în costume extravagante de pe 
banchetele din fund; grupul sgomotos dela masa lui Foujita 
unde Cendrars cu singura mână validă despica în două 
pădurile virgine ale Braziliei, povestind peripeţiile ultimului 
voiaj aventuros. Toate se reflectau în unghiul oglinzilor din 
colţ, artificial şi straniu, se multiplicau, îşi pierdeau volumul, 
răsturnau perspectivele normale, mişcarea din stânga se 
inversa în dreapta, consumatorii plecând păreau că se 
apropie; gesturile, atitudinile, întreg spectacolul sălii, al 
terasei şi al bulevardului desfăşurat afară, dincolo de 
ferestrele largi, erau încă mai complexe decât realitatea în 
lumea factice de dincolo de cristalul oglinzilor. O lume cu 
alte dimensiuni, alte proporţii, altă spaţialitate, cu existenta 
iluzorie în fantasmagoria legilor optice. 

Eliazar simţea o bolnavă plăcere să citească realitatea în 
acest joc simetric, să descompună perspectivele falsificate, 
atitudinile şi mişcările paralel intervertite, să reconstituie 
din ele adevărata înfă-ţişare a lumei deaievea. Poate fiindcă 
şi viaţa lui demult răsucită de pe axa firească, dura şi ea în 
afară de rânduelile realităţii, se proiecta într-o halucinantă 
prelungire dincolo de ritmul normal, se căuta în acest 
labirint al artificialelor spaţii, se regăsea acolo. Întocmai 
cum Leonardo da Vinci îşi păstra însemnările secrete într- 
un scris pidosnic. Dela dreapta spre stânga paginei şi dela 
sfârşitul la începutul cuvân-tului, tot aşa şi el citea tăinuite 
semne, altora şi altfel invizibile, în inversa lume a oglinzilor. 
Strivi capătul ţigării în scrumieră şi începu să râdă: 

— Hehe! Ce-ţi spuneam, Alina Gabor? 

Alina întoarse ochii spre uşă. 

Eliazar privea prin oglindă. 


Într-adevăr, încăodată avea dreptate. Era la aceiaşi masă. 
Alexan-dru Stăncescu îşi luase ziua bună, spunând că nu se 
vor mai întâlni niciodată. Nu se împliniseră douăzecişipatru 
de ore, şi se întorcea să-şi calce hotărârea. 

Se oprise în uşă să-i caute cu ochii. 

Era un tânăr înalt, subţire, cu orbitele anormal cercănate 
acum, cu obrazul de-o paloare verzuie, cu hainele de-o 
distinsă corecție; dar cu toată înfăţişarea purtând semnele 
unei recente alterări. Un stigmat imperceptibil în ochi, în 
trăsături, în oboseala sleită a mişcărilor, în indecizia cu care 
rămăsese în mijlocul intrării. Două femei exagerat fardate, 
i-au cerut să le facă loc, desigur cu vre-un cuvânt prietenos 
de glumă, căci după ce-au trecut s-au mai întors să adaoge 
ceva râ-zând. Alexandru Stăncescu rămase neclintit; nu 
auzise, nu-i tresări nici un muşchiu pe faţă. Femeile s-au 
depărtat strângând din umeri. El continua să împiedice 
trecerea. 

Îi văzuse la masa unde au stat eri. Venise să-i caute. Şi 
acum nu se putea hotări. 

— Hehe! 

Rânjind, Eliazar îşi scoase pachetul de tutun şi începu să 
răsu-cească o nouă ţigare, fără să-şi mute privirea din 
oglindă. Desfăcuse foiţa, potrivise doza de tutun, răsucea 
degetele maşinal, cu mişcări absente, cu toată atenţia 
concentrată la spectacolul din uşă. Nu-l vedea numai pe 
Alexandru Stăncescu. Se revedea pe el, Eliazar cel de acum 
douăzecişicinci de ani, când toată lumina soarelui se 
stinsese şi ceva ireparabil se năruise în tinereţea lui de- 
atunci. Aceleaşi resorturi rupte. Aceiaşi privire. Acelaş 
început de scufundare, care în el s-a consumat, astăzi e 
ciclu închis. Se recunoştea. Citea prin oglindă, pe chipul 
tânărului din uşă, în sufletul lui de-atunci. Tot întunericul 
lumii coborât deodată; desgustul care nu se hotărâse încă 
să fie ură. 

— Hehe! 


Rânjetul lui Eliazar era pentru omul de-acum, din uşă, şi 
pentru tânărul de-acum douăzecişicinci de ani. 

Cele două femei fardate se întoarseră să-şi reia locul la 
masa de pe terasă. Din nou i-au cerut lui Alexandru 
Stăncescu să le elibereze trecerea. Abia atunci poate îşi 
dădu socoteală că se află acolo, că s-a uitat acolo şi că 
împiedică drumul. Adună drojdia de energie şi se aproprie 
cu un surâs vinovat, stânjenit, ca un surâs de cerşitor implo- 
rând milă - absurd şi straniu la un asemenea tânăr, cu 
asemenea port, cu un asemenea nume; la tânărul brav, loial, 
semeţ, clocotind de viaţă, de încredere şi de tumultoase 
proiecte, de-acum o lună. 

— Hehe! Aşa dar n-ai plecat? Îl întâmpină Eliazar, 
străpungându-l cu ochii metalici şi reci. 

— Aşa dar n-am plecat... 

Alexandru Stăncescu sărutase degetele Alinei şi aştepta în 
picioare. 

— Ia loc! Îl invită Alina Gabor, strângându-se pe banchetă. 

Deaproape, începutul de ruinare era mai vizibil. Mătasea 
cămăşii mototolită, hainele prăfuite, pleoapele roşii, părul 
netuns, barba de eri. Ioate mărturiile unei nopţi de 
insomnie, petrecută întins în pat, îmbrăcat, cu ochii în tavan 
sub lumina crudă a becului electric. 

— Aşa dar n-am plecat... Reluă. Rămân. M-am decis să 
deschid la iarnă o expoziţie. Mă apuc de lucru. 

— Hehe! Dacă ai vrut cumva să ne faci o surpriză, aceasta 
se poate numi într-adevăr o surpriză! 

Eliazar rostise cuvintele cu sinceră uimire. Ştirea era 
neaşteptată. Răsturna toate prevederile. Eri Alexandru 
Stâncescu, pe aceiaşi banchetă, demonstrase de ce nu mai 
poate picta niciodată. El iubise lumi-na, soarele, florile, 
figurile proaspete, muşchii elastici, vibrația şi dinamismul 
vieţii. Tablourile lui radiau acest vulcanic optimism. 
Universul acela se prăbugşise, se întunecase; ce mai avea să 
picteze dintr-un soare mort, dintr-un cer muced, dintr-o 
viziune spectrală populată cu strigoi? lar astăzi, feciorul lui 


Leonte Stăncescu îşi lua cuvântul de eri. Ochii lui Eliazar îl 
pipăiau ca pe-o stofă, să-i afle ce fir rezistent din țesătură i- 
a scăpat până acum. 

— Ai un model pentru început... Îl ispiti, întorcând privirea 
spre Alina Gabor. 

— O, nu! Domnişoara Alina Gabor nu e un model pentru 
mine. 

— Mulţumesc! Foarte amabil! Surâse Alina cu legitima 
ofensă a oricărei femei cochete, când un pictor o găseşte cu 
atâta brutalitate nevrednică de-un portret. 

Privirea lui Alexandru Stăncescu, înecată de tristă 
adoraţie, desminţea însă spusele buzelor. Nu aceasta era. 
Îşi cercetă unghiile, ca să nu ridice pleoapele şi să nu se 
uite în ochii celorlalţi. 

— M-am pronunţat greşit... Nu aceasta am vrut să spun. 

Observă chelnerul şi comandă: 

— Trei whisky. 

— Nu beau spirtoase niciodată, se simţi dator să-l 
avertizeze Eliazar. 

— Nici eu... Adăogă Alina. În orice caz, nu whisky. 

— Nu face nimic. Eu beau. Acum beau! Declară Alexandru 
Stâncescu. 

Şi complectă comanda: 

— Trei whisky and soda. Un Rose pentru doamna... 

Chelnerul transmise: 

— Un Rose!... Un! Trois whisky!... Trois! 

Când băuturile fură servite, Alexandru Stăncescu deşertă 
pe nerăsuflate două pahare de whisky şi îl apropie pe al 
treilea în faţă, ca să-l aibă la îndemână. 

Se întoarse spre Alina Gabor şi lămuri ceiace rămăsese 
nelămurit: 

— M-am pronunţat greşit adineori... Nu eşti un model 
pentru mine, cel de-acum... Dacă ne-am fi întâlnit cu o lună 
în urmă, cu două, te-aş fi implorat să-mi sacrifici câteva 
zile... Acum pictez altceva. Altfel! 

— Hehe! 


Eliazar pricepuse îndată. Nici n-avea nevoie să mai afle, 
după intonaţia cu care feciorul lui Leonte Stăncescu 
pronunţase: „Acum pictez altceva, altfel!” 

— Acum voi picta ulcere, râni gangrenate, estropiaţi, plăgi 
sifilitice. Erupţii de abcese. Aceasta voi picta! Să umplu 
lumea cu ele. Să dau lumei ceva după chipul şi asemănarea 
ei. Să-i dau vieţii ceva după chipul şi asemănarea ei. Hehe! 

Acum şi râsul lui scrâşnea în rânjet, ca râsul lui Eliazar. Cu 
deosebirea că Alexandru Stăncescu deşertă şi al treilea 
pahar de băutură, pe când Eliazar nu se atingea de alcool, 
cum nu-l interesau cărţile sau femeile, cum înlăturase orice 
patimă, în afară de acea inofensivă a fumatului, pentru a se 
păstra veşnic lucid şi inflexibil. 

Deşertă al treilea pahar, făcu semn chelnerului să-l 
înlocuiască şi continuă: 

— Aceasta am să pictez. Aţi văzut peisagiile lui Utrillo? 
Străzi goale, case crispate, o lumină lividă... Peisagiu urban 
de-o spectrală mizerie; tragice numai prin perspectivă, prin 
culoare, prin atmosferă... Aproape întotdeauna fără un 
singur om care să complecteze dramatismul cu prezenţa 
lui... Viziune de alcoolic şi de mizerie. A pictat ce-a văzut, în 
ceasurile când străzile sunt deşarte şi când le văd aşa, 
numai vagabonzii şi alcoolicii. L-a ţinut lumea acolo, viaţa 
acolo. A pictat ce-a văzut. A pictat ce-a trăit. Ce i-a dat viaţa. 
Eu am să zugrăvesc ce lipseşte din casele lui, dela 
ferestrele lui, de după grilajurile lui. Omul. Omul aşa cum l- 
a făcut viaţa. Cum îl vrea viaţa. Ulcere. Răni gangrenate. 
Estropiaţi. Abcese. Sâni mâncaţi de cancer. Copii cu nasul 
mâncat de sifilis. Hehe! Va fi o surpriză pentru cronicarii 
care descoperiseră în mine, pictorul luminei, al soarelui, al 
naturei exuberante. Aş vrea să le văd mutra lor. Garson, un 
whisky! Hehe! 

— Hehe! Rânji Eliazar, ca un ecou al propriului său râs, 
apărut în gâtlejul, pe buzele altuia. Hehe! 


CAPITOLUL VI. 


Unde nimic nu e nou, sub soarele vechiu 

— Am descoperit un model admirabil! Superb! 

Alexandru Stăncescu anunţase evenimentul, desmorţit din 
mocneala scârbită care lăsa să-i treacă pe sub ochi 
spectacolul vieţii. 

Nările subţiri, de-o transparenţă cadaverică, palpitau 
animate. Îşi trosni degetele cu neastâmpăr. Sătul de 
lenevie, arăta bucuros că se poate aşterne însfârşit la lucru, 
nerăbdător să înceapă mai repede. 

Eliazar îl examina curios, pieziş, prin oglindă. 

— Un model unic! Continuă pictorul ulcerelor şi al ororilor 
de muzeu anatomic. E ceiace căutam de-o lună. De data 
aceasta natura s-a depăşit! 

În ochi lucea o exaltare de posedat. 

— Anume, ce? Întrebă Alina. 

— Inutil s-o spun acuma... Am să vă invit peste două 
săptămâni la atelier. Vă promit că veţi avea ce vedea... 
Deocamdată mă duc să-mi complectez provizia de culori. 
Deşi, hehe! Nu de culori aş avea nevoie. Ce sunt acelea 
culori? Cobalt, ocru, oranje! Pentru pictura mea am nevoie 
de puroiu închis în tuburi, nu de cobalt, ocru, oranje, 
carmin...! 

De-atunci, Alexandru Stăncescu apare şi dispare misterios. 

Dejunează în fugă. Preocupat. Surâde enigmatic. Îşi 
trozneşte degetele satisfăcut de-o ispravă încă ignorată de 
restul lumei. A refuzat să mai dea vreo lămurire. Nici nu 
mai pomeneşte despre atelier şi despre modelul lui unic, în 
care natura s-a depăşit. Uită să se bărbierească. Gulerul e 
mototolit, cravata înodată strâmb, manşetele murdare. 
Eliazar îi urmăreşte fiecare gest, cu o savantă răceală de 
experimentator, citind fazele descompunerii pe-un cobaiu 
inoculat cu o boală teribilă. 

Poate cunoaşte, recunoaşte fiecare etapă. A parcurs-o şi 
el. A trăit-o şi el. O regăseşte. Se regăseşte. Se retrăieşte, 
mort acum, în moartea altuia. 


Când se află toţi trei adunaţi împreună, cu acel atroce simţ 
al analizei care i-a intrat în sânge, compară destinul 
fiecăruia, de-o înspăimântătoare identitate. Alina Gabor din 
depărtatul ei orăşel; feciorul lui Leonte Stăncescu din 
confortabila siguranţă unde părea că nu-l poate ameninţa 
niciodată, nici un fel de primejdie; el din vasta lume: - pe 
toţi, vântul i-a mânat aci, pe drumuri întortochiate şi 
străine, deopotrivă de devastaţi. Iar în loc să simtă alături, 
făcând front comun, alinându-şi pustiirea fără vindecare, se 
pândesc reciproc, se vor devora reciproc, fiindcă viaţa nu le 
mai îngăduie nici o blândeţe şi nici o iertare. Aceasta o ştie 
Eliazar. O aşteaptă, ca unul care demult a uitat ce este 
aceia blândeţe şi iertare. 

— Acum putem merge! Propuse într-o după amiază, 
Alexandru Stăncescu, deşertând ultimul pahar. Fac o pauză 
de câteva zile, înainte de a începe altceva... Am şi reţinut 
sala pentru expoziţie. Va fi o surpriză. Încă putină răbdare. 

În stradă opri un taxiu. Pe drum lămuri: 

— M-am mutat din vechiul atelier. Nu mai era pentru 
mine. Covoare de Persia, panoplii de arme, vase chinezeşti, 
paravane japoneze cu incrustaţii de sidef... Hehe! Toate 
plătite din a cui agoniseală? Cu ce fel de agoniseală? Am 
lichidat toate acestea! Le-am împachetat şi le-am restituit 
onorabilei mele familii. Am rămas cu mâinele curate. 
Libere... 

Arătă mâinele. Nu erau prea curate. Purtau pete uscate de 
văpsea sanghinolentă. Nu erau nici libere; fiindcă altfel, cu 
invizibile cătuşe, le mai ţinea legate tocmai obsesia acestei 
eliberări totale de amintirea, de viaţa, de numele, de 
sângele lui Leonte Stăncescu. 

Automobilul se înfundă într-un cartier mărginaş, cu 
locuinţe vechi, umede, calice, murdare şi lugubre. 

— Am ajuns! 

Casa era dreptunghiulară, cu pereţii leproşi, cu un bistro 
la stradă. 


Cârciumarul făcu un semn amical din uşă lui Alexandru 
Stâncescu. 

Desigur îl preţuia ca pe-un client statornic şi important. 
Fără îndoială că îi împrospăta zilnic sus, provizia de butelii. 
Se osteni să se deplaseze din prag şi ieşi în calea locatarului 
ducând degetul la caschetă: 

— Va căutat un domn şi o doamnă... 

— Iarăşi? E extraordinar cum nu poţi scăpa nici aci de... 

— Sunt alţii, lămuri cârciumarul. De astădată cred doi 
streini, după accent. Au aflat adresa dela locuinţa veche din 
Auteuil. Au vrut să intre şi să aştepte sus. Dar n-am permis, 
după cum e consemnul. Au spus că trec mai târziu... 

— Dragă domnule Julot, dacă se întorc, am toată nădejdea 
în dumneata că ai să mă descotoroseşti repede-repede de 
dânşii. Sunt plecat. Lipsesc o săptămână, o lună, un an... Nu 
sunt acasă pentru nimeni... 

— Era o doamnă în vârstă şi un domn tânăr, se simţi dator 
să adoge informaţii suplimentare cârciumarul. Au ţinut 
foarte insistent să intre... Îmi pare că nu va fi atât de uşor 
să-i conving să renunţe... 

— Domnule Julot, dumneata când vrei, ştii să te faci 
ascultat de altfel de oameni, ceva mai greu de convins ca 
doi vizitatori inofensivi, cu accent strein. Alaltăieri seară ai 
dovedit-o. Am toată nădejdea în dumneata...! 

Cârciumarul, voinic ca un măcelar, părea flatat de 
întâmplarea la care făcea aluzie Alexandru Stăncescu. Cu 
două seri înainte, înşfăcase în braţe doi consumatori 
încăpăţânaţi să mai deşarte o sticlă de vin, după ce trăsese 
obloanele. Îi înşfăcase şi îi depusese pe trotuar, cu sticla şi 
cu paharele la nas. 

— Am înţeles! Spuse. Puteţi să vă urcați fără grijă... 

— E extraordinar cum nu te lasă să lucrezi în linişte! Se 
plânse Alexandru Stăncescu lipindu-se de perete şi lăsându- 
şi invitaţii să urce scările înainte. Am lăsat adresa portarului 
din Auteuil, numai ca să-mi expedieze corespondenţa. De- 
atunci îmi expediază tot soiul de indivizi cu care nu mai am 


nimic; foşti amici, imbecili curioşi să afle unde şi de ce am 
dispărut... Încă putină răbdare şi au să vadă unde şi dece 
am dispărut... Daţi-mi voie! 

Trecu înainte şi deschise uşa. 

— Hehe! 

Chiar Eliazar nu-şi stăpâni exclamaţia. 

În fundul încăperii dreptunghiulare transformată în 
atelier, pe-un mindir aşternut la pământ, se mişcă din 
sdrenţe murdare o larvă omenească. 

O femee - dacă o asemenea creatură se putea numi femee. 
Cu ochii bulbucaţi, cu nasul mâncat de plăgi violete, cu o 
guşă lucie atârnând peste bluza slinoasă, îi întâmpină cu un 

grohăit animal. Alături o sticlă deşartă. 

Iar ca oroarea să fie completă, cârpele sleite stăteau să 
plesnească pe-un abdomen enorm dilatat în ultima lună de 
sarcină. 

Scârbavnica arătare mai găsise un monstru pe lume, s-o 
dorească, să se împerecheze şi să-i facă un copil. 

— Mâlie! Noua Mona-Liza! O prezintă pictorul ulcerelor 
din prag, cu un rictus sardonic, cum răsare numai pe 
buzele sinucigaşilor care-au înghiţit stricnină. Hola! Melie! 

Auzindu-şi numele, făptura articulă alt grohăit gutural. 
Ridică ochii apoşi după şuviţele murdare de păr spânzurate 
până în gură. Cerea ceva. Întindea labele ca maimuţele 
menajeriilor printre gratii, când cerşesc. 

— Haide, încetează! Nu te-am uitat... Prinde! 

Alexandru Stăncescu îi svârli dela distantă două cornuri 
aduse în buzunare, dela cafenea. Melie se repezi în patru 
labe să le culeagă. Tot deabuşilea se retrase apoi la locul ei, 
pe mindir, îmbucând hulpav. 

— Modelul! Şi dincoace... 

Fără să mai isprăvească, zugravul ororilor arătă cu un gest 
rotund peretele. 

O duzină de pânze reproducând în douăsprezece variante, 
acelaş în-fricoşător exemplar al umanităţii. Râzând, rânjind, 
plângând, dormind, aşteptând, bucurându-se, cerşind, 


rozând o halcă de carne, păzindu-şi ciolanul. Toate 
aşternute pe pânză cu o extraordinară vigoare, în culori 
purulente şi putrede, într-o viziune convulsionată de 
coşmar. 

Era îndeajuns priveliştea lor, ca mintea să refuze îndată 
amăgirea unei lumi himerice, unde-ar mai exista lumină, 
graţie, armonie, culori proaspete, parfum de flori fragede, 
răcoare de ape, senin de cer, ninsoare pură şi rece. Nu mai 
putea fi decât aceasta. Lumea nu mai era decât aceasta. 
Umanitatea era aceasta. O întoarcere la bestia dintâi... O 
îndobitocire fără speranţă şi fără noblețea adevăratelor 
bestii, care acelea, ştiu totuşi să păstreze o elastică şi o 
viguroasă frumuseţe, când se apăra şi când atacă. Aci o 
degradare târelnică, mizerabilă şi spăimoasă. 

— Hehe! 

Rânjetul lui Eliazar voia să fie triumfător. Dar sună silit şi 
fără puterea crudă dintotdeauna. În ochii metalici trecu o 
umbră împâclită de slăbiciune, de înduioşare, poate de 
regret. Aceasta era aşadar misiunea lui Alexandru 
Stăncescu, tânărul care iubise numai soarele, lumina, 
noblețea, puritatea, jocul elegant al muşchilor, armonia 
formelor; dinamismul vieţii! În această besnă a hrubelor va 
orbecăi de-acum înainte feciorul Ameliei Stăncescu! Trecea 
dincolo chiar de ura lui, chiar de răzbunarea lui. „Încep să 
îmbătrânesc! Gândi. Şi bătrâneţea mă face păcătos şi laş. 
Hehe! Îmi pare că misiunea ta s-a terminat. Te 
supravieţuieşti, amice!” 

De aceia rânji a doua oară, ca să-şi dovedească încă, o 
ferocitate neşovăelnică. De data aceasta rânji cu toată 
ascuţita ironie: 

— Hehe! Dar e ceva admirabil, tinere! Ai întrecut 
aşteptările mele. Ceva într-adevăr dantesc, cum merită 
viaţa, cum merită omenirea...! 

Creatura depe mindir isprăvise de îmbucat cornurile. 
Culesese fări-miturile de jos. Ochise o sticlă într-un ungher. 
Alta, plină. Cu o viclenie nebănuită la un cuget atât de 


întunecat, pândi să se afle dacă nu e observată. Îi păru că 
toţi au altă grijă, privind înfricoşătoarele tablouri. 

Făcu o mişcare de încercare. Ceilalţi vorbeau. N-o luau în 
seamă. Atunci prinse curaj şi începu să se târâie, cu o 
prudenţă de reptilă, câştingând teren cu milimetrul, 
oprindu-se, lunecând pe labe, strivindu-şi abdomenul 
monstruos înfăşurat în cârpe. 

Socotea că toţi au uitat-o. Dar pictorul atât, aceasta 
aştepta. Apucase un carton şi schiţa mişcările cu repezi 
trăsături de cărbune. 

— Hehe! Rânji el acum cu râsul lui Eliazar. Ce-aveţi de 
spus? E hidoasă? E respingătoare? Totuşi nu face decât 
ceiace fac toţi, ce facem toţi. Numai că o face pe măsura ei, 
pe puterile ei, după priceperea ei şi după poftele ei. Încolo? 
Încolo exact ce se poate vedea oricând, oriunde, la oricine. 
La Melie mai direct, mai simplu, mai loial, dacă vreţi... Nu e 
ceva mai mult, mai viu decât suprarealismul, 
expresionismul şi toate ismele împreună?... Aştept să-i văd 
şi copilul. Sper că va fi cel puţin tot atât de superb ca ea... 
Hehe! Îi văd copilul şi mai ales văd tabloul... „Maternitate” 
se va numi, Melie cu larva ei în braţe. Alăptând puiul de 
creatură... Apărându-l cu un gest sublim... Hehe! 
Maternitate, se va numi... Exact ceiace se poate vedea 
oriunde, s-a văzut oricând... 

Vorbind, nu scăpa din ochi mişcările guşatei. Cu 
înfrigurare lăsa să fugă cărbunele pe carton. Schimbă foile. 

Melie ajunsese la sticlă. Se năpusti, apucând-o cu 
amândouă mâinele şi în genunchi, dând-o peste cap, începu 
să-i gâlgâie conţinutul. 

O clipă se auzi numai borboroseala oribilă a lichidului în 
gâtlej. 

Alexandru Stăncescu notase stenografic scena. Svârli 
cartoanele şi se întoarse spre Alina Gabor, cu un surâs trist, 
revenit din altă lume: 

— lată modelul meu... lată de ce nu mai pot picta altceva, 
altfel... 


Stăteau faţă în faţă, sub privirea metalică a lui Eliazar. 
Erau amândoi tineri, amândoi de o suplă şi iresistibilă 
perfecţiune, două exemplar rare, de rasă, înobilând cu 
prezenţa lor chiar atmosfera odioasei galerii cu monştri. 
Amândoi altă dată s-ar fi regăsit ca două jumătăţi ale 
aceluiaşi tot, cum o vrea legenda indiană. Iar viaţa îi 
svârlise cu inimile moarte, cu gustul putred în gură, cu ochii 
cocliţi - făpturi care au fost, doi ex-oameni. 

„Poate încă mai trece fericirea pe lângă dânşii” - gândi 
Eliazar şi îndată respinse gândul, ca o nevrednică dezertare 
dela misiunea lui fără îndurare şi fără şovăeli. 

Rânji: 

— Hehe! Unde-am citit aceasta?... „Ce qu-ily a d- 
admirable dans le bonheur des autres, c-est que l-on y 
croit”... Poate adevărata fericire e acolo! (arată spre 
făptura golind îngenunchiată sticla, cu gâlgâituri de 
satisfacţie). Poate fericită e dânsa. Numai că noi refuzăm să 
i-o acordăm, fiindcă voim să-i impunem una după judecăţile 
şi prejudecățile noastre... 

Alina Gabor şi zugravul ulcerelor îşi desprinseră privirile 
topite o clipă, cu senzaţia fizică a unei desbrăţişări 
dureroase. Erau prea morţi ca să-i mai încălzească alinarea 
unei iubiri depline, deşi iubirile cele mai adânci nasc din 
două suferinţi care s-au găsit, din două singurătăţi, care s- 
au ghemuit în ele. Erau prea morţi, prea morţi... 

Cretina se târa acum de-abuşilea îndărăt, la mindirul ei. 
Se târa ca însăşi imaginea vieţii de_o iremediabilă hâzănie 
care-i adunase aci, din atât de depărtate şi opuse unghere 
de lume, pe atât de îndepărtate şi streine drumuri, întru-un 
atât de identic sfârşit. 

— Hehe! 

Râsul lui Eliazar muri în gâtlej. 

Auzise paşi la spate, dincolo de uşa deschisă. 

Se întorsese şi rămase cu ochii deodată lărgiţi, cu rânjetul 
înecat în gâtlej. 

În prag se oprise Amelia Stăncescu în haine de doliu. 


A recunoscut-o îndată. L-a recunoscut îndată. 

Dar ochii Ameliei Leonte Stăncescu au trecut fugitiv peste 
această prezenţă, oricât i-a fost de neașteptată, oricât de 
străpungătoare. 

Era mai neaşteptată şi cruntă, înfăţişarea copilului ei. 

— Alexandre! Sandi! 

Gemuse cutremurată. Înainta să-i cuprindă umerii. 

Alexandru Stăncescu se retrase un pas, doi, trei; până 
când întâlni obstacolul zidului. Rămase cu spatele lipit de 
perete, cu fruntea plecată, cu privirea sleită, cu mâinele 
spânzurate. 

— Sandi! Ce însemnează aceasta? Ce sunt acestea? 

Ajunsese la el. Îi ridicase bărbia să-i scormonească în ochii 
deşerţi. 

Îi culcase capul pe umăr. Se înălța să-i desmierde părul. Îl 
scutura să-i deştepte viaţa. Căuta în cadavericul obraz, 
căldura, lumina şi noblețea din obrazul copilului ei. Cum au 
murit? Cum pot să dispară acestea? Îl legăna cu o gingăşie 
ocrotitoare, cum va fi alinat altădată pe celălalt Sandi, copil, 
când scâncea pentru un „bobo” inofensiv, când răsfăţat şi 
ciudos bătea cu picioruţul în pământ, neconsolat că n-a 
putut prinde sub beretă raza jucăuşă de soare. Îl alina să-i 
regăsească, să şteargă anii, să-l învie pe acela, să-i 
trezească pe buze surâsul pur şi împăcat de-atunci. 

— Hehe! Îi auzi rânjetul. 

Se înfioră. Nu puteau fi acestea: glasul, râsul, privirea, 
copilului ei. 

— Ce eşti tu acum, Sandi? Cine eşti tu, acum? 

Alexandru Stăncescu se desfăcu din strânsoare. Ridică 
privirea lui de dincolo de lume. 

Braţul indică monstruoasa galerie, târâtoarea făptură 
depe mindir. 

De ce-l mai întreba? Nu se vedea prea bine cine este 
acum, ce este acum? Putea să fie altceva, altcineva? Nu l-a 
pregătit ea pentru aceasta; nu l-au crescut ei, pentru 
aceasta? 


— Hehe! 

Amelia Stăncescu întinse mâinele să respingă 
înăbuşitoarele vedenii zugrăvite, să se apere de ele. 

Din ţoalele spurcate, Melie începu să se mişte şi să circule 
de-a buşilea. 

— Şi aceasta ce este, ce mai este, Sandi? Strigă cu spaimă. 

— Maternitatea! Hehe! N-o recunoşti...? 

A fost un apel inconştient. Cu desnădejdea femeii care 
apelează la ajutorul unui bărbat când se simte prea slabă în 
fata unei primejdii necunoscute şi teribile, Amelia 
Stăncescu se întoarse spre omul unde mai aflase odată 
ajutor. Implora o explicare. Un cuvânt să deslege blestemul. 
Apelul se lovi de inhumana privire, metalică şi gheţoasă. 

Aşezat în pervazul ferestrei, cu braţele încrucişate pe 
piept, balansând un picior în gol, omul fuma impasibil. 

Tot aşa cum în creerul înnecaţilor, în clipa supremă dintre 
viaţă şi moarte, se îmbulzesc în vertiginoasă desfăşurare o 
mie de amintiri, de episoade, de gânduri, de imagini, de 
regrete, de desnădejdi - tot aşa, Amelia Stăncescu văzu tot, 
înţelese tot, trăi tot, într-o singură şi intolerabilă clipă. Ştiu 
însfârşit ce înseamnă prezenţa aceasta. N-o aştepta oare de 
douăzeci şi cinci de ani? lar mai tare decât remuşcarea 
trecutului, birui instinctul obscur dar precis, al amenințării 
fără nădejde de scăpare. Nu era o întâmplătoare întâlnire. 
Toate se legau. Din lumea spectrelor se ivise acum, aci. Cu 
câteva luni în urmă apăruse la Veneţia. Aşa va răsări de- 
acum oriunde se pregăteşte o scufundare pentru neamul 
Stănceştilor. Ştiu însfârşit ce înseamnă prezenţa aceasta. 
Credito-rul neînduplecat la ceasul scadenţelor. 

Îşi astupă obrajii în palme. 

Căzu pe marginea unei lăzi de lemn, cu ochii ascunşi. 


Svâcni din nou în picoare. Se apropie să-l pipăe. Mai spera 
poate că e o nălucire a închipuirei... Omul se lăsă pipăit cu 
un râs surd. Nu era o arătare. Tot ce o înconjura aci, absurd 
şi atroce; copilul ei cu faţa lividă şi cu ochii morţi, hidoasele 
plăsmuiri din cadre, jivina târându-se în patru labe, 
strigoiul acesta (revenit din ce Infern?) nu erau închipuiri, 
nu erau arătări de vis rău. Tot ce trăia de câteva luni; tot ce 
se năruia de când telegrama din Veneţia a chemat-o să ia în 
primire un cadavru în sicriu plumbuit; tot ce se năruise şi 
ştia acum că avea să se mai năruiască, era viaţă aievea, 
irevocabilă, mai crudă ca visul cel mai chinuitor. Încheiase 
cu unul. Trecuse altul la rând. Se repezi să facă scut 
copilului, cu fiinţa ei puţină şi slabă; să-l apere, să-l smulgă 
blestemului, să se interpună între el şi privirea străpungând 
ca o lance înveninată, să atragă numai asupră-şi puterea 
cea rea. Sări înlături zguduită de groază, când Melie în 
mersul de-a bugşilea o atinse şi încercă să se sgrepţene cu 
labele de rochie. Toate mişcările incoherente, începute şi 
întrerupte; sbuciumul nebunesc; lupta cu fantomele 
nevăzute; privirea lărgită de panică - păreau încă mai 
sfâşietoare la asemenea femee cu părul albit în câteva luni, 
în costumul ei cernit; la asemenea femee care douăzeci şi 
cinci de ani a arătat vieţii numai o figură calmă, măsurată, 
sigură, imperioasă, ascunzându-şi tortura lăuntrică. 

Venise cu un plan îndelung premeditat. Altfel văzuse 
întâlnirea. Ceruse celui mai bun prieten al lui Sandi, s-o 
întovărăşească aci. Voia să ascundă celorlalţi copii, ceiace 
nu trebuiau să afle niciodată. Venise să-şi apere copilul şi să 
apere memoria lui Leonte Stăncescu. Din cercetările 
discrete dela hotelul din Veneţia, cunoscuse tot. Leonte 
Stăncescu nu sosise singur. Îl iertase. Îl iertase poate şi 
fiindcă în carnetul de însemnări, descoperise ciudatele 
pagini lirice şi adolescente, unde se plângea de indiferența 
şi rezistenţa acelei Aline. Ea îl îndemnase să-şi noteze 
evenimentele mai importante dela zi la zi, pentru viitoarele 
memorii, cum se cuvine să lase în urmă un fruntaş atât de 


proeminent al politicei. Era al şaptelea caet. Şi cu inima 
strânsă, în ultimile pagini, des-coperise spovedania puerilă 
şi inutilă. Îl iertase. Arsese foile. Memoria lui să rămână 
intactă. Descoperise şi hârtia cu cele trei cuvinte şi cu 
semnătura încărcată de ameninţări. Nu spuneau nimic 
cuvintele. O iro-nică urare de bună petrecere şi acelaş 
noroc. Dar semnătura? Dar numele strigoiului? Mai ales de 
această ameninţare se cuvenea apărată amintirea lui 
Leonte Stăncescu, pentru a cruța numele copiilor, pentru a 
nu scormoni un scandal postum. Îşi imaginase o intenţie 
inofensivă. Poa-te omul de-atunci îşi semnala existenţa, 
fiindcă îl întrevăzuse undeva, se afla în mizerie şi solicita o 
întâlnire ca să apeleze la un ajutor. Nimic mai firesc. Într-un 
moment de slăbiciune şi de remuşcare, la Veneţia, în faţa 
sicriului plumbuit, mărturisire lui Sandi acest episod tăinuit 
o viaţă, apăsând-o de-o viaţă, ca să fie doi pentru a apăra 
memoria lui Leonte Stăncescu şi pentru a căuta împreună o 
reparaţie târzie, dar cât mai complectă. 

Îl rugase să cerceteze, să afle unde e omul acela, să-i ofere 
orice, să-i cumpere, să-i răscumpere viaţa. 

Cum a ridicat ochii copilul ei şi cum a privit-o atunci! 

Alti ochi, deodată înceţoşaţi, morţi. Ochii lui de-acum, cum 
au rămas. 

A plecat şi a lăsat-o singură. De-atunci singură se 
sbuciumă ca să se împartă la atâtea ameninţări. Copiii de- 
acasă, cu întrebările din privirile lor bănuitoare. Teama să 
nu străbată în mulţimea avidă de senzaţional, svonul că 
Leonte Stăncescu şi-a găsit sfârşitul la Veneţia în compania 
unei eroine de Curtea cu juri. 

Ameninţare încă mai odioasă, a celuilalt trecut mai 
îndepărtat, răscolit de curiozitatea cronicarilor, acum când 
pregătesc monografia marelui om. O coincidenţă suspectă, 
oarecare aproprieri de date, numele din biletul misterios, 
reprodus de reportagiile ziarelor italiene. Ca să ţină piept 
atâtor primejdii s-a svârcolit singură. Părul i-a albit, obrajii 
s-au scofâlcit, ochii s-au scufundat în orbite. Noaptea geme 


prin somn. Tresare la fiecare sbârnâială de telefon, 
deschide scrisorile cu frică, n-are curaj să privească în ochii 
copiilor, | se pare că sub condoleanţele sau sub tăcerea 
celor care-o înconjoară, se ascunde când o compătimire 
ipocrită, când o ameninţare pirotind să irupă mâine, peste 
un ceas, peste o clipă... Şi dincolo de toate acestea, tăcerea 
copilului celui mai mare şi mai drag. Tăcerea încărcată de 
altfel de ameninţări. A înţeles dela prietenul lui nedespărţit 
de şcoală, că se întâmplă ceva ireparabil cu Sandi. Mai 
crunt de cum a vestit-o în unica scrisoare, laconică şi 
îngheţată, când a trimis covoarele şi panopliile de arme şi 
când a cerut să nu-i poarte nimeni de grijă. S-a urcat în 
tren cu Emil Damian, s-a rupt de amenințările imediate de- 
acasă; a văzut ceasul acesta până la cel mai mărunt 
amănunt. lar întrevederea a fost aceasta, aci, sub rânjetul 
strigoiului cu braţele încrucişate pe piept. 

Emil Damian aştepta jos. 

Voise să fie singură. Nu se îndoia ca va birui ea, fiindcă 
iubirea unei mame ştie să răscumpere şi să biruie totul. 

S-a strecurat tiptil ca o hoaţă. L-a lăsat pe prietenul lui 
Sandi în bistro, să ţină cârciumarul de vorbă, s-a prefăcut 
că pleacă, a oprit taxiul la colţul străzii şi s-a întors să urce 
treptele tiptil, ca o hoaţă. Văzuse întâlnirea; îl văzuse 
căzând cu obrazul la pieptul ei, plângând, liberându-se, 
ridicând ochii îmbunaţi şi lăsându-se condus de mână, aşa 
cum se lăsa purtat când era copil, după o criză de plâns. 

Iar toate s-au petrecut sub ochii unor asemenea martori. 

Strigoiul dela fereastră. Jivina târându-se în patru labe. 
Spăimântătoarele chipuri din perete. Şi femeia cu spatele 
întors, privind pe geam strada lugubră în bură. 

La cine să apeleze? Cine înţelege ce se petrece într-o 
mamă care începând să-şi piardă copiii pierde tot? (Citise 
osânda în ochii omului dela fereastră. Ştia acum că-i va 
pierde pe toţi; că sentinţă lor e scrisă şi neînduplecată). 
Întoarse privirea cu desnădejde. Iarăşi căzu pe cutia de 
scânduri, cu obrajii în palme. 


Făptura în zdrenţe, cu burta umflată, ajunsese la ea, 
începu să se caţăre, cercă să se ridice în două labe. 

Amelia Stăncescu sări cu un țipăt. 

Atunci Eliazar svârli ţigarea şi se desprinse din pervazul 
ferestrei. 

Nu mai avea nimic inhuman în ochi. Numai o privire tristă 
şi tristă şi tristă. 

A două oară, după douăzeci şi cinci de ani, regăsi gestul, 
repetă cuvântul de-atunci. 

Prinse braţul Ameliei Stăncescu, o ridică în picioare. 
Scoase o batistă. 

— Prin ce minune albă ca zăpada la un asemenea om? Îi 
şterse lacrimile de pe obraz. 

Spuse încet: 

— Vino... 

Şi îi făcu loc să treacă înainte. 

Amelia Stăncescu se supuse întocmai ca atunci. 


CAPITOLUL VII. 

Întuneric şi lumină. 

Flori, flori, numai flori... 

În vasele chinezeşti şi japoneze, cu dragoni păzind 
intrarea misterioaselor temple, cu punți de bambus peste 
râuri în miniatură, cu fragile pavilioane şi cu profilul 
vulcanului Fusi-Yama zugrăvit albastru în smalţul 
porţelanului. 

În simple şi aspre vase de lut. 

În enorma cristelniţă de piatră poroasă, piesă de muzeu 
lucrată de aceiaşi anonimi meşteri ai evului mediu care-au 
sculptat podoabele catedralelor. 

Pretutindeni numai flori. 

Flori şi lumină. 

Atelierul cel nou părea festiv pavoazat pentru o sărbătoare 
a luminei, a armoniei, a dulceţei de a trăi o viaţă divină, în 
care la frumuseţile direct şi din plin dăruite ale naturei, s- 
au adăogat celelalte frumuseți şi armonii plăsmuite de 


mâna răbdurie a omului. O îmbinare, o desăvârşire. Un tot. 
Aci floarea cu proaspăt parfum şi tot aci vasul crescut din 
desmierdarea degetelor creatoare şi împlinit de patina 
veacurilor. Aci mlădiţa cu mugurii fragezi, şi tot aci covorul 
cu delicate îngemănări de culori, brocartul cu vechi şi stinse 
ghirlănzi de aur, lama armei de Damasc, medalionul 
filigranat, crepusculul marin din cadră, svelta statuetă de 
Tanagra. 

Alexandru Stăncescu scutură pipa subţire de spumă şi 
depuse paleta. 

— Ai obosit, Alino? 

Glasul avea mlădieri de desmierdare. 

— O nu! Protestă Alina Gabor. 

— Ssst!... Iarăşi minţi... Ţi-am simţit pleoapele bătând, ţi- 
am simţit enervarea din vârful degetelor. Să facem o pauză. 

— Cum vrei... 

— Ce inert ai consimţit, Alino!... „Cum vrei”... Când ai să fii 
cum te doresc eu, fără nici un ascunziş, fără nici o rezervă? 
„Cum vrei”... Parcă-mi acorzi o graţie... Alino... 

Alexandru Stăncescu se apropiase s-o cuprindă de umeri 
şi să-i privească în ochi. Alina nu putu suporta privirea 
aceasta dreaptă, bună, plină de iubire, înduioşătoare prin 
aspiraţia aceasta dintotdeauna de a ocroti, de a înlătura tot 
ce e nesigur, tăinuit, turbure. Plecă genele vinovată. Ea nu 
mai putea iubi aşa. Nu mai putea iubi nici într-un fel. 

Buzele bărbatului îi atinseră tâmpla, au coborât să-i caute 
gura. 

Alina avu o pornire de desnădejde să se acaţe de blândul 
liman pe care i-l trimitea viaţa. Îi înconjură gâtul cu braţul, 
se strânse la pieptul lui, îi oferi buzele. 

Braţul căzu moale. Buzele rămaseră inerte. 

Între dânşii era sărutul lui Săndel NegoianU. Al lui Dincă 
Stoiculescu, al lui Leonte Stăncescu. 

Mai încercă să surâdă. 

Tristul surâs! 

— Haide! La lucru... Iarăşi întârziem! 


Îl ameninţă cu degetul, cu o voioşie silită. Totul era acum 
falş, mincinos, iremediabil: acum când ar fi voit cu toată 
fiinţa să se regăsească, să regăsească simplitatea şi 
puritatea copilei dela conacul lui Stroe Bârlădeanu, din baia 
gheţoasă a dimineţilor de-atunci, din fânețele jilave de rouă, 
din crângul unde împărțea alunele crude cu veveriţele 
crengilor. Totul era mort. Copila aceia nu va mai fi 
niciodată; n-are s-o mai desmorţească nici o căldură a 
soarelui. 

Ea era alta şi nu mai era nimeni. 

Încovoie gâtul pe piept cum se resignează morţii florile 
veştede. În chinul acesta îţi ascundea şi lacrimile din gene. 

— Haide! Se scutură. Altfel pierdem şi ziua de azi. 

Alexandru Stăncescu se întoarse la şevalet, apucă 
pensulele. 

— N-ai vrut să te uiţi niciodată la ceiace lucrez eu aci... Ai 
atât de putină încredere? 

Într-adevăr, de-o săptămână de când poza, Alina Gabor nu 
arătase nici o curiozitate să vadă ce-a devenit făptura ei pe 
pânză. Îi era streină şi indiferentă. Totul îi era strein şi 
indiferent. 

— Aştept până ce sfârşeşti! Rosti ea să spună ceva. Nu mi- 
ai povestit tu cât te agasau modelele care la fiecare sfert de 
oră se ridică să se confrunte cu portretul?... Prefer să 
aştept. Vreau o surpriză întreagă. 

Alexandru Stăncescu micşoră privirea printre gene. 
Simţea că îi scapă ceva ochilor. Că dincolo de linii, forme şi 
culori, există ceva insezizabil, dureros şi fără speranţă în 
model, absent cu totul din portretul lui. Întors la viaţă şi la 
lumină, ochiul lui vedea numai radioasă lumină, culorile lui 
erau din nou vibraţie, formele lui din nou puritate şi 
armonie. În această transfigurare vedea el chipul Alinei 
Gabor. Iar ochiul minţea penelul minţea, culorile minţeau. 
Exista o imperceptibilă nuanţă, un suflet, care-i scăpa: 

El picta un model viu, cu sângele cald sub pielea 
transparentă, cu privirea catifelată sub genele lungi, cu 


buzele de încarnată garoafă, cu nimb auriu în jurul frunţii. 

Alesese înadins costumul. Îl desenase el. Supraveghiase 
fiecare tăietură de foarfece, fiecare cusătură. Să lase umerii 
larg desveliţi, să strângă în tunica de tafta irizată sânii mici, 
depărtaţi şi nubili, să înfoieze pliurile ca o corolă de 
misterioasă floare tropicală. 

O aşezase în lumină, între pernele moi ale divanului, cu 
mâinele sprijinite în lături, cu trupul imperceptibil înclinat 
înainte, într-un început grațios de mişcare. 

Aşa se ghicea îndată, că acuşi, peste o clipă, se va ridica 
suplă şi destinsă din arc, chemată de viaţă, de o sută de 
ispite ale vieţii. Poate de ăleia unui parc invizibil. Poate de 
pavilionul de dans unde se aude un vals cântat în surdină. 
Poate de balansul unui leagăn de mătase suspendat într-o 
creangă de măr înflorit. Poate de terasa cu balustrada de 
marmoră, sub luna romantică pe-un cer de albastru lichid. 
Poate pentru sărutul de pe bancă. Poate pentru plimbarea 
pe peluza verde între doi ogari ruseşti tot atât de stilizaţi de 
natură ca rochia irizată, de stil... Poate. Poate atâtea. 

El picta un model viu. 

lar modelul îşi pierduse viaţa prin toate arterele deschise. 

Vie într-adevăr era numai svelta şi aeriana imagine depe 
pânză, contemporană romanţelor şi lui Musset. 

— E curios... Începu Alexandru Stăncescu, depărtându-se 
doi paşi de şevalet, comparând şi revenind. E tot ce-am 
făcut eu mai întreg, mai fără suferinţă. Cântă lumina în 
mine... Şi curios, ceva lipseşte. Cea adevărată eşti tu de aci? 
Eşti ceastălaltă...? 

Svârli din nou pensulele, paleta. Desbrăcă halatul alb şi 
rămase în hainele corecte, de stradă, fără nici o urmă din 
desordinea de acum două săptămâni. 

— Nu merge! Anunţă. Continuăm mâine, poimâine... Avem 
o viaţă întreagă înainte. 

Spunea cuvintele surâzând, optimist, fără nemulţumire, 
fără grijă. Din nou surâsul încrezător din totdeauna. De fapt 
îşi propunea, nu să modifice ceva din portretul terminat, 


desăvârşit, care îl încânta; ci să modifice modelul, să-l 
readucă la lumina şi la puritatea şi la transparenta şi la 
vibrația de viaţă a plăsmuirei de culori. 

Se apropie de Alina cu mersul neşovăelnic, tânăr şi 
avântat. Trei paşi: o svâcnire. Aşa cum tămăduit, reînvăţase 
să cucerească totul pieptiş, cum se cuvine să fie asaltată 
viaţa, şi tot pieptiş, dintr-un sin-gur elan, să dea, când are 
ceva de oferit vieţii. 

O pfinse de vârful degetelor şi o ridică, apropiind-o cu 
buzele de buze. 

Nu era numai un sărut. 

Ferbinte ar fi vrut să-i sufle căldură, să-i dea din tinereţea 
lui tinereţe, din sănătatea lui sănătate. 

Sărutul muri în buze de vată. 

— Alino, ce se petrece aci? 

Atinse cu degetul uşor fruntea bombată. 

— Ce se petrece aci? 

Atinse cu degetul locul inimei. 

— Nimic! Nici eu nu ştiu! Fu răspunsul. Nu se petrece 
nimic. Nu e destui atât? Nimic! Ştii ce însemnează aceasta? 
Nimic. Un gol... 

Degetul stărui deasupra sânului flexibil, unde dincolo de 
gratiile coastelor, ca într-o cuşcă de unde-a fugit pasărea 
minunată, în locul inimei se afla un gol, nimicul. 

— Are să se întoarcă. N-o auzi venind? 

În glasul lui Alexandru Stăncescu era o siguranţă 
nesdruncinată, aşa cum toate îi păreau acum simple, fireşti 
şi fără îndoeli. 

Alina clătină fruntea rotundă: 

— Nu se mai poate întoarce. A murit... Ştii cum mor 
păsările? Crezi că s-au tocit în aer, că au sburat la cer, că le- 
a luat cerul la el... Dacă te uiţi bine însă în pământ, 
descoperi scheletul lor alb şi mic... Le-au mâncat furnicile, 
gândacii şi viermii. 

— Alino, dacă te mai aud vorbind aşa... 

— Ei, ce se întâmplă atunci? 


— Îţi astup gura, uite aşa, aşa, aşa! 

Şi apăsă sărutul pe buze. 

Dar singur şi-l desprinse încenuşat. Sărutul unei moarte 
într-adevăr, n-ar fi fost altfel. 

O sgudui de amândouă mâinile: 

— Alino. Eu cred că vindecarea ta e aci. Să te regăseşti şi 
să laşi încetul cu încetul, să intre viaţa de-aici, aici. 

O atrăgea spre şevalet. Viaţa femeii din pânză şi culoare 
să-i treacă în sânge. Portretul să restituie fluidă însufleţire 
modelului. 

Alina se smulse. 

— Trec după paravan să-mi schimb rochia... Dar te rog, 
întoarce spatele. Priveşte afară! 

Rugăminte de prisos. 

Alexandru Stăncescu nu dăduse nici odată vreun semn 
aţâţat de poftă. Nimic în iubirea lui nu era lacom, brutal, 
animalic. Nu aşa voia. Nu aceasta voia. 

Ceilalţi s-au mulţumit ori s-ar fi mulţumit cu o amantă, cu 
un corp chiar pasiv şi inert. El nu-şi căutase o amantă mai 
mult. Nu se năpustise nesăţios asupră-i. O căuta pentru 
totdeauna, în faţa vieţii, a legii, a oamenilor. Cu o 
adolescentă nerăbdare, a doua zi după întâiul sărut, îi 
cuprinsese mâna în mâni şi-i lunecase pe deget inel de 
logodnă. A treia zi inelul nu mai era pe degetul Alinei. Dar 
ştia că mâine, poimâine, nu peste mult, va fi. 

O înţelege, o simte, îl dezolează pustiul acesta, fiindcă 
amândoi în aceiaşi lume a morţilor din viaţă s-au întâlnit, cu 
sângele putred în inimă şi cu lumina stinsă în ochi. 

EI s-a întors. A înviat. Ea încă mai întârzie. 

Se va întoarce mâine, într-o săptămână, într-o lună. 

Nimeni nu rămâne pentru totdeauna acolo. Acuma o ştie. 
Nu se mai teme. Sunt doi cu puteri adunate, s-o 
resusciteze. El şi Eliazar. lar dacă puterile lui n-ar merita 
îndestulă încredere, în tainicul dar vindecător al lui Eliazar 
nu este îngăduită nici o îndoială. Era omul minunilor rele: 


omul întunericului. E astăzi omul minunilor bune: omul 
luminei. 

Privirea lui străpungea; acum alină. Rânjetul lui devasta; 
acum surâsul îmblânzit vindecă. 

Din fereastră, aşa cum i-a spus Alina să privească afară, 
Alexandru contemplă bulevardul luminos, mişuneala 
mulţimei, platanii cu frun-zele crestate, goana neîntreruptă 
a automobilelor. E o zi de primăvară care i-a dilatat inima. 
Mersul femeilor e mai elastic, jos, în stradă. Gesturile 
trecătorilor mai sprintene, mai aeriane. Simte o mare 
înduioşare pentru cei care se înfundă în gura de metro, 
coborând scările, să-şi continuie drumul în galeriile 
subpământene, când afară e atâta soare şi aerul atât de 
pur. 

Tresări. Mâna Alinei îi cuprinse umărul. 

— Ce priveşti atât de atent? 

— Mulțimea aceasta care e condamnată să intre sub 
pământ, pe o asemenea zi. E nedrept, Alino... 

— Pentru unii, toată viaţa se petrece ca într-o hrubă de 
sub pământ... Rosti Alina. 

Glasul era grav şi trist. 

Alexandru se întoarse să-i caute în ochi. 

În taiorul cenuşiu, Alina Gabor păstra încă înfăţişarea 
streină de timp, din costumul de stil de adineori. Părea prea 
fragilă, de-o imaterială şi inaccesibilă puritate în 
brutalitatea precipitată a epocei. Poate impresia dura şi din 
pricina coafurei rămasă cum cerea pieptănătura 
portretului. Poate şi fiindcă privirea absentă, indolenţa 
mişcărilor, iremediabila tristeţe din trăsuri, era a unei 
exilate. 

— Ce-aşi dori eu... 

Alexandru aşteptă. 

Întâia oară auzia cuvântul dorinţă pe buzele ei. 

— Ce-ai dori tu... O îndemnă să termine cu un surâs de 
încurajare. Ce-am dori noi, poţi să spui. Căci dorinţa ta, ştii 
prea bine, e şi a mea, ea noastră... 


Alina strânse din umeri. N-o mai interesa. Îi păruse că într- 
adevăr ar mai putea să aibă vre-o dorinţă. Fusese numai o 
amăgire. Bărbatul căută să-i citească dincolo de osul frunţii, 
acolo unde gândurile nespuse rămân pentru totdeauna 
înmormântate. 

— Ce-ai dori tu... Încercă a doua oară s-o ispitească. 

— La ce folos... 

Şi Alina se plecă să privească afară, pe bulevard. Din 
stradă sună stăruitor un clacson de automobil. 

— Îmi pare că sunt ei... Rosti cu plictiseală. 

Într-adevăr, de jos, le făcea semn Eliazar şi Emil Damian. 


CAPITOLUL, VIII 

„Sin vos y sin dios y mi” 

— Am avut dreptate? 

— Da... 

— Regreţi aceste două zile? 

— O! Nu... 

— N-ai lăsa toate: oraş, toalete, teatru, pentru un an, 
pentru mai mulţi, trăiţi undeva într-o casă de ţară, cu 
livadă, cu o grădină cu flori simple, bujori şi lalele...? 

— Desigur... 

— Şi încă mai bine... Nu aci unde natura e periată şi 
pieptănată... Mai departe. Îndărăt, în ţară. Bunăoară un 
conac vechiu, cu livada părăginită, cu împrejmuirile căzute, 
cu un pârâu în fâneaţă... Să le învii toate. Să vezi sub ochii 
tăi cum se primenesc merii bătrâni, cu alţii tineri... Să pui 
singură semne, unde să se ridice împrejmuire nouă... Să-ţi 
aducă secerătorii, puii de iepure prinşi de pe haturi şi să-i 
eliberezi cu mâna ta... Le dai drumul în iarbă şi nu le vine 
să creadă. Stau întâi ghemuiţi, pe urmă încep să sară 
caraghios, în zigzag, până ce nu-i mai vezi... 

— De unde le ştii toate? Parcă le-ai fi văzut. Parcă m-ai fi 
văzut. 

— "Totul se poate deduce şi reconstitui. Dar nu aceasta 
importă... Te întreb numai dacă ţi-ar surâde asemenea 


viaţă? 

— De-ar fi cu putinţă! 

— Totul e cu putinţă... În două săptămâni, nu mai mult, ai 
să te convingi că totul e cu putinţă... 

— Cum ţi-aş mulţumi! Dacă ai şti ce-ar însemna aceasta 
pentru mine... Doi ani din viaţă, deodată şterşi... Tot ce-a 
fost urât şi rău, suprimat fără nici o urmă. Nu e aşa că n-are 
să mai rămână nici o urmă? 

— Pentru aceasta nu trebuie să întrebi, nici să te întrebi. E 
destul să fii sigură. Siguranţa e în noi. 

— Cât despre siguranţa din mine! Clătină Alina din fruntea 
rotundă. 

— A, nu! Mai întâi de aci e nevoie să începi. Să spui: vreau! 
Ştiu! Sunt sigură! Uită-te în ochii mei şi repetă: vreau, ştiu, 
sunt sigură! 

Alina repetă, docilă, dar surâzând cu neîncredere: 

— Vreau! Ştiu... Sunt sigură. 

— Pentru început, destul de slab... Însă mâine are să sune 
mai bine. lar poimâine are să sune foarte natural. 

Eliazar îi prinse mâinile subţiri şi lungi: 

— Am făcut legământ. Şi rămâne între noi. Nu e nevoie să- 
| cunoască deocamdată nimeni. Am telegrafiat în ţară. Nu 
m-ar surprinde să găsim la Paris răspunsul. Răspunsul că 
fostul conac al lui Stroe Bârlădeanu se poate răscumpăra, 
pentru Alina Gabor... 

— Răscumpăra, cu ce? Eu nu am nimic, nu am pe nimeni... 

— Te-am rugat să nu întrebi... O dojeni Eliazar cu 
blândeţe. Aceasta mă priveşte pe mine. Şi te-aş mai ruga 
ceva încă. Să renunţi la brăţara aceasta... 

— Dar e dela Alexandru. 

— Ştiu. Nu-ţi cer să renunţi fiindcă e dela Alexandru, ci 
pentru inscripţia de pe ea... 

— Are o inscripţie? Întrebă Alina cu mirare, ridicând şi 
răsucind încheetura mâinei cu brăţara grea de argint 
încrustat. Nu văd nici o inscripţie. 


— Totuşi există una... N-ai observat-o fiindcă e prea 
vizibilă. Întocmai cum te jucai în şcoală, cu numele din 
atlasuri. Cele scrise cu litere mai mari erau mai greu de 
găsit pe hartă, fiindcă ochiul trece peste ele fără să le vadă. 

Alina îşi concentra privirea atentă să descifreze 
presupusul scris printre incrustaţiile podoabei, cu 
ornamente din încrucişarea epocei castilane şi maure. Nu 
se desluşea nimic. O desprinse, din resort şi o întoarse între 
degete pe toate feţele. 

— Nu există nici o inscripţie! Declară cu toată 
convingerea. De altfel ar fi văzut-o şi Alexandru... 

Eliazar începu să surâdă: 

— Aceasta o cred. Dacă ar fi observat-o, ar fi ales altceva. 
Nu e o deviză ca pentru dânsul cel de acum, nici pentru 
tine, Alina Gabor... 

Luă brăţara în mână şi citi, urmărind cu unghia literile 
ascunse, împletite, confundate în spiralele încrustaţilor 
negre: 

— Sin vos y sin dios y mi... Fără tine şi fără Dumnezeu şi 
fără mine. Ce zici? Deviză de cavaler disperat, dinainte de 
Don Chijotte. De sinucigaş care nu mai are nimic, nici de 
sperat, nici de pierdut... N-are ce căuta aceasta pe mâna ta, 
Alina Gabor. lar amicul Alexandru, nu putea să găsească o 
mai proastă inspiraţie... 

— Dar ai spus singur! Protestă Alina. Sunt sigură că n-a 
observat. 

— Cu atât mai mult. Poate nici femeia pentru care a fost 
făcută întâia oară brăţara, acum câteva sute de ani, n-a 
ştiut ce testament poartă pe mână... 

— Atunci se poate pierde. De exemplu aşa... 

Spunând, Alina Gabor svârli brăţara în iarbă. 

Astfel consimţea şi ea la viaţă. Arăta cât de streină îi este 
în asemenea clipă, o atât de totală şi aspră renunțare: „Sin 
vos y sin dios y mi”... Ridică privirea limpede şi înviorată: 

— Nu e mai simplu? Vezi cum te înţeleg? Vezi cum te 
ascult? 


— Constat... Rosti Eliazar cu o uşoară ironie în glas, 
pentru noul său rol. Am început să devin un unchiu de 
vodevil. Ştii, unchiul providenţial din ultimul act, apărând să 
împace toate conflictele, să descurce toate iţele, să anunţe o 
moştenire şi să-i trimită pe toţi la culcare. 

— S-ar spune că regreţi. 

— Nu regretăm, decât ceiace n-am făcut în viaţă! Declară 
enigmatic, Eliazar. Acum fugi... Aud vocea lui Alexandru. Şi 
nu uita pactul nostru: „vreau! Ştiu! Sunt sigură!” 

— Vreau! Ştiu! Sunt sigură! Repetă Alina cu voioşie, 
răsucindu-se în pantofii cu talpă de asbest, fără tocuri, şi 
pornind sprinten spre chioşcul unde se auzeau glasurile lui 
Alexandru Stăncescu şi Emil Damian. 

Omul rămas singur, se aşeză pe lespedea de piatră şi lăsă 
soarele asfinţitului să-i încălzească obrazul destins. Jos, apa 
Loarei curgea grasă, puternică şi înceată, sub pletele 
sălciilor. Era un sfârşit de zi, fără suflare de vânt, cu cerul 
de-o vastă imobilitate şi cu întinderile scufundate într-o 
nefirească tăcere. Şoseaua se afla de cealaltă parte a apei, 
ascunsă după zăvoaele argintii. Tot acolo satul neîsemnat, 
cu turnul vertical al clopotniţei de biserică. Aci, numai 
adăpostul singuratec, ferit din calea turiştilor, căutat şi ştiut 
de Eliazar. 

Când sosise la atelierul lui Alexandru Stăncescu, să-i 
îmbarce pe nevestite într-un automobil închiriat, cu o 
direcţie necunoscută, nu credea încă să fi ghicit atât de just. 
Abia şi-a spus hotărârea şi în ochii Alinei Gabor a sclipit o 
scântee de însufleţire. Era dorinţa nelămurită, pe care 
începuse s-o pronunţe şi n-o mai sfârşise. 

Câteva zile în altă parte, oriunde, departe de zidurile 
oraşului, de gurile de metro, de duhoarea uleiului ars, într-o 
primăvară adevărată a câmpurilor. 

În aceiaşi noapte au fost aci. 

Iar dimineaţa, i-a întâmpinat în pădure chemarea din 
ocarină a cucului. Isvorul cu tufele de mintă mirosind rece, 
feregile cu frunze crestate; piatra umedă cu învelişul de 


muşchiu. Nici o ţipenie. Nici sunetul ritmic al securei. 
Bondarii catifelaţi dormind în cupa florilor. Menuetul aerian 
al veveriţelor din creangă în creangă. A fost destul atât. 

Acum Alina Gabor seamănă cu portretul rămas în atelierul 
dela Paris. Alt sânge viu, a desmorţit-o din toropeală, i-a 
adus lumină în ochi, culoare în obraz. 

I se aude până aci, râsul, glasul, un tril de cânt. Ca o 
ciocârlie ameţită de soare, nu şi-a găsit astâmpăr o clipă. Ea 
îi trezeşte dimineaţa bătându-le în geam. Ea îi cheamă spre 
altceva nou. Când un ascunziş încă necunoscut din această 
pădure, unde totuşi nimic nu e nou şi neprevăzut, căci e o 
pădure aliniată, rărită şi domesticită ca un parc. Când un 
ostrov din mijlocul Loarei. Când o expediţie cu luntrea, 
apucând vâslele să lupte cu şuvoiul puternic şi învăluitor, 
sub perfida aparenţă lenevoasă. Ea îi deşteaptă, îi poartă, îi 
târâie. 

Dar în privirea omului durează încă o nelinişte nelămurită. 
Schimbarea îi pare provizorie. Presimte o ameninţare 
suspendată. Şi n-o ştie unde e, de unde pândeşte, cum 
poate veni. Acum a pierdut siguranţa lucidă, precisă, 
incisivă, din vremea când regiza în numele duhurilor rele, 
jucându-se cu resorturile păpuşilor încăpute în mână-i, 
desfătându-se cu svârcolirile lor neputincioase. Era o joacă 
mult mai uşoară. Găsea un aliat la fiecare pas, în fiecare 
clipă. Se ofereau complice chiar resorturile lăuntrice ale 
fantoşelor. Acum la fiecare pas, în fiecare clipă, presimte 
rezistenta unor puteri vrăjmaşe, ascunse, lunecoase. 

Cu obrazul prins în palme, Eliazar privea de pe lespedea 
de piatră curgerea molatecă a apei, lină la suprafaţă şi 
învolburată din adâncuri: Loara înnecurilor. 

Asfinţitul svârlea solzi de aramă pe unde, prelungi dâre de 
sânge. 

O barcă înainta pe sub arţari, lângă celălalt țărm, precaut, 
ferindu-se de curenţii mijlocului. Un timp îi urmări mersul 
anevoios, împotriva apei, până când luntraşul sări pe mal 
priponind lanţul în stâlp. 


Simţi o uşurare. 

S-ar fi spus că a participat la încordările pescarului să 
biruie în răsfor, mersul firesc al fluviului; că şi-a însuşit 
răsuflarea lui de eliberare, când şi-a şters năduşala de pe 
obraz, cu mâneca bluzei. 

Nu se vede de aci mai mare ca o gânganie cenuşie. 

Nu s-a văzut gestul mâinei, pieptul destins. Dar dela 
distanţă Eliazar a ghicit mişcările gângăniei omeneşti, le-a 
trăit, şi acum, când pescarul a dispărut după perdeaua 
vegetală intrând în tunelul de umbră, cu paşii calmi ai 
omului care şi-a sfârşit treaba de-o zi, îi pismueşte destinul. 
N-a avut de înfruntat decât rezistenţa elementelor. Pentru o 
noapte a încheiat armistițiu. Poate dormi neîntors. Poate 
aştepta în tihnă o dimineaţă, şi alta, şi altele, care nu 
ascund nici un fel de surpriză. 

Lupta lui Eliazar e însă cu puteri mai fluide, înconjurându-l 
invizibil, scăpându-i, nelăsându-i nici un răgaz. 

Iar el e numai un bătrân ostenit, pe-o lespede de piatră, în 
vasta lume. 

Ura îl ţinuse încordat, vibrând ca o strună de arc. 

Arcul se destinsese, misiunea lui era sfârşită - şi poate 
numai fiindcă se înverşunase să-şi asume alta, străină de tot 
ce-a trăit douăzecişicinci de ani în viaţă, părea atât de 
bătrân deodată şi atât de neînsemnat şi atât de inofensiv. 

Chiar hainele mizeriei voite, purtate agresiv, însemnaseră 
pentru dânsul până mai deunăzi o altfel de armură, caşi 
privirea străpungătoare, caşi râsul pălmuitor. Acum erau 
straie calice de biet vagabond. Odată cu omul şi-au pierdut 
prestigiul. 

De două săptămâni, Eliazar are simţimântul că se 
supravieţueşte. 

A fost destul să-i apară înainte femeia de acum 
douăzecişicinci de ani. Umbra ei de-atunci, mai vie decât 
femeia de-aievea, cu părul alb, cu buzele subţiate, cu ochii 
stinşi de plâns. Îndată, pe nesimţite, a crezut că redevine şi 
el omul care-a fost. Dar nici el nu se mai recunoaşte, nici 


ceilalţi nu-l mai recunosc. E numai o umbră ruinată a 
omului de-atunci. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă nimic... Ne întoarcem la Paris. 

— Nici într-un caz, nu atât de repede! Se împotrivi 
Alexandru Stăncescu. Ce ne alungă de-aci? 

Alina aşteptă, întrebând din ochi părerea lui Eliazar, 
înainte de a da un răspuns. 

Nu citi nimic. Eliazar părea că priveşte fără să-i vadă. 

— Atunci rămânem două zile, trei, câte vrei... Consimţi 
Alina. Îl închidem pe Emil în cameră şi nu-l primim la masă, 
dacă nu se pre-zintă în fiecare zi cu un poem de cel puţin o 
sută de versuri. 

— Ai! Ai! Se căină cu o mutră mucalită Alexandru, 
apucându-şi tâmplele cu amândouă mâinile. Ce ne-aşteaptă, 
ce ne paşte? Nu sunteţi de idee să renunţăm şi să alegem 
alt aperitiv? Poemele lui Emil? Vin de chinină... Amer... 
Nuca vomica! 

— Ba nici de fel! Protestă Emil Damian. Dimpotrivă. Au 
început să devină de-o dulceaţă siropoasă, care mă 
alarmează. 

— Aşa se întâmplă întotdeauna cu poeţii fericiţi în iubire... 
Se dădu cu părerea Alexandru Stăncescu. Norocos în 
iubire, pierdut pen-tru poezie... Numai că n-am putut 
descoperi până acum muza siropului. L-am pândit să văd 
dacă nu expediază răvaşe în ţară... Nimic. Trebuie să fie 
deci pe undeva, pe aproape. Vreo naiadă a Loarei ori vreo 
nimfă a pădurii. 

— Poate e şi mai aproape... 

Alina rostise tărăgănat cuvintele. Şi îndată le regretă. O 
suflare irezistibilă şi rea i le şoptise în ureche. Un duh 
perfid, nestatornic şi crud, care acum făcea indisolubilă 
parte cu fiinţa ei. Ocoli privirea lui Alexandru. Simţi 
apăsând asupră-i, ochii lui Eliazar, deodată atenţi, cu o 
urmă din vechea lor străpungere. 


Când acum două săptămâni s-a aflat faţă în faţă cu Emil 
Damian, prin înţelegere mută din ochi, amândoi n-au 
pomenit, nici că s-au cunoscut în Bucureşti şi nici în ce 
împrejurări. Alexandru l-a prezintat drept cel mai bun 
prietin. Taina a rămas între dânşii. Era o taină nevinovată. 
Dar de îndată ce-au ajuns aci, cu toată destinderea şi 
bucuria câmpurilor, a pădurii şi a plimbărilor pe apă, în 
întoarcerea aceasta la purificata voioşie copilărească, 
prezenţa poetului tânjind îndrăgostit de atâtea luni, dela 
atâta distanţă, s-a amestecat în fiecare ceas al lor cu o ispită 
perversă şi delicioasă. Nu mai era o libertate curată şi 
întreagă. Nimica nu mai putea fi acum, pur şi deplin. În 
profunzimi umbrite pirotea cealaltă fiinţă a ei, pe care mai 
întâi viaţa, mai pe urmă dânsa singură şi-o făurise, îi intrase 
în carne, în sânge, în aţele nervilor. Adineori râdea, glumea, 
fredona; se simţea într-adevăr copila din vârful carelor cu 
trifoiu şi din pârâul scăldătorii în prunduri. Dacă o durere 
slabă şi nelămurită mai dura, crispându-i uneori glasul şi 
ofilindu-i râsul, îşi spunea că mai sunt încă firele cusăturii 
dintr-o rană cicatrizată. Mâine nu vor mai exista nici ele, 
nici semnul. Acum a înţeles că e altceva. Subsistă altcineva 
în ea, cu alte desfătări şi altă voluptate, necunoscute copilei 
care nu mai poate fi. 

Totul era în jurul lor strălucire şi sonoritate. Aerul vibra, 
lumina vibra, vibra sborul gâzelor mărunte. 

Cu ochii inundaţii de atâta orbitoare sclipire, încă rnai 
luminoasă lăuntric decât tot soarele de afară, Alexandru 
Stăncescu nu observa încruntarea încordată, amară şi grea 
de presimţiri, care înaintase pe chipul lui Eliazar, 
petrificându-l din nou, cum petrificată şi amară e masca 
vieţii. 

Când ridica privirea o clipă, orizontul se desfăşura în linii 
molatece şi transparente, colinele păreau mai aproape ca 
deobiceiu, plopul din faţa lor, scăldat în soarele amiezii, 
părea că-şi topeşte frunzele metalice, că acuşi vor începe să 
curgă lichide. 


Totul era în jurul lor strălucire şi sonoritate: voie bună, un 
vis ireal, după lumea cu vedenii spasmodice de unde s-a 
întors. Cel mai bun prieten, alături. Femeia iubită, alături. 
Omul care l-a împăcat cu viaţa, alături. Nici o ameninţare. 
Numai o mare şi arzătoare lumină, aşa cum irizează ca 
ochiurile de aur din coada păunului pe apa Loarei, aşa cum 
joacă prin perdeaua de umbră pe obrazul Alinei, pe haina ei 
albă, în părul ei cu bucle pufoase şi aeriene. 

Încă odată numai Eliazar vedea ceiace alţi ochi nu ştiu să 
desci-freze în jocul amăgitor şi dureros al umbrelor şi al 
luminilor. 

Cum altădată în oglinzi paralele urmărea gesturi simetric 
inversate; în grupul acesta de trei, el întrevedea cu o 
desnădăjduită ascu-ţime, alte gesturi, alte figuri; alt 
moment, repetându-se toate ca sub porunca unei fatalităţi 
de-o monotonă perseverenţă. 

Tot aşa se aflau trei. *) Angela cu ochi de azur, în locul 
Alinei Gabor. Dănuţ, în locul lui Alexandru Stăncescu. 
Guguf, în locul lui Emil Damian. Tot aşa trei, mânaţi spre 
aceiaşi pierzanie. Dar atunci sforile fantoşelor erau în mâna 
lui. Atunci el era stăpân pe resorturile lăun-trice. Şi atunci 
se desfăta cu râsul lui crud, hehe! De această pierzanie, 
spre care alergau precipitat, fiindcă viaţa îi oferea 
încăodată prilej să-i plătească din plin, cu un rânjet. 

Atunci el era despotul lucid şi fără înduplecare. 

Acum sfoara fantoşelor îi scăpa din mână. 

Ca ucenicul vrăjitorului care-a deslănţuit elementele 
nefaste şi nu mai găseşte cuvântul magic să le cheme 
îndărăt îmblânzite, Eliazar asista la hora lor, fără putere. 

Mai exista o singură deslegare. 

O descoperise în lipsă de altceva. O ştia fără fineţe, fără 
imagi-naţie, stângace, de-o jalnică simplitate, pentru 
agerimea celuilalt Eliazar, când mânuia din întuneric 
destinele. Dar pierduse legământul cu întunericul, şi acum, 
în lumină, se aflase deodată singur, cu arme streine şi 


grosolane, mai sărac şi mai fără putere decum a fost 
vreodată. 

Alina se pregăti să sară în picioare de pe pajiştea unde 
erau adunaţi roată. 

Emil Damian se ridică şi îi întinse mâna s-o ajute. 

Poate mâna a strâns prea mult, a întârziat prea lung. Poate 
nici nu şi-au dat seamă de aceasta. 

— Aşa dar anunţăm hangiul că mai rămânem o 
săptămână! Propuse Alexandru Stăncescu. 

Alina bătu din palme: 

— Minunat! Bravo! Vino să te sărut... 

— Plecăm în astăseară! Hotări Eliazar. 

— Dar e o nebunie... Ne simţeam atât de bine aci... 

— Plecăm în astăseară! Repetă Eliazar. 

— Păcat! Niciodată n-avem să mai întâlnim ceasurile de- 
aci... 

Părerea de rău sunase sincer în glasul Alinei. Poate în 
turburea ei fiinţă, nu ştia într-adevăr ce regretă - lumina şi 
fără de grija de-aci sau primejdioasa şi inconştienta joacă? 

— Ai să le găseşti mai plăcute şi mai complecte, la conacul 
despre care a fost vorba, Alina Gabor! Vorbi Eliazar, fără s-o 
slăbească din ochi. Pentru aceasta plecăm... Un popas de 
două-trei zile la Paris, până ce isprăvim formalităţile. Ale 
mele sunt ceva mai complicate. Pe urmă în tren şi Adio! 
Sena, Loara şi toată Franţa aceasta de care m-am săturat! 

— Are să fie o călătorie admirabilă. Ne oprim în Elveţia. De 
zece ani visez să văd Elveţia. 

Vorbise Emil Damian. 

Eliazar se întoarse spre el, punându-i mâna pe umăr: 

— Tocmai. Ai ocazia tinere, să vezi Elveţia pe îndelete. 
Elveţia se poate vizita foarte bine singur şi ai să-mi faci o 
mare plăcere, dacă ai să pleci înaintea nostră şi dacă ai să 
ne trimiţi cărţi poştale cu vederi. În ţară... 

— Dar nu vreau de loc aceasta... Nu înţeleg! Protestă Emil 
Da-mian nedumerit. A fost vorba să mergem împreună, 
mergem împreună. Spune tu Alexandre! Spune Alino...! 


Apela la ajutorul lor. 

Eliazar nu le lăsă timp să răspundă: 

— Am hotărât. N-am obiceiu să-mi schimb hotărârile. 

Parisul îi aştepta cu o seară murdară, de pâclă, de bură 
măruntă şi de asfixie, ca un posomorât sfârşit de toamnă, 
căzut brusc şi absurd, printr-o eroare a calendarului, în 
mijlocul primăverii. 

De pe chipurile trecătorilor dispăruse înviorarea, din ochii 
lor azurul, din mersul lor avântarea elastică. 

Din nou păşeau cu frunţile în pământ, într-o procesiune de 
oameni abandonaţi, fără destinaţie precisă şi fără speranţă. 

În lumina agonică a felinarelor apăreau şi dispăreau 
siluete fantomatice. Femei de fard şi de mătase 
impermeabilizată. Vagabonzi căutând pe lângă ziduri 
capete de ţigări. Cameloţi cu gazetele ude şi glasuri 
răguşite. Taxiuri cu ferestrele aburite. 

Iar în sincoparea incandescentă a firmelor şi reclamelor 
luminoase, ca orin cristalul unui imens aquarium, se 
perindau umbrele, mii de umbrele, plutind asemeni unor 
necunoscute şi bizare meduze îndoliate din fauna oceanică 
a altei planete. 

Sub poduri Sena se prelingea sleită şi turbure. Reflexele 
lampadarelor se înecau putrede într-o apă de mucigai. 

Alina se sgribulise în fundul automobilului, cu desnădejdea 
sfârşiturilor de vacanţă. 

Îi sfâşiau crud timpanul grohăiturile autobuzelor, 
năpustindu-se la viragii printre vehiculele pitice, cu bestială 
şi nătângă agresivitate de mastodonţi. Sub rotile de gumă 
se simţea palpitarea pavajului. În dublele guri ale staţiilor 
de metro, din nou se încrucişau urcând, scoborând, gonind, 
sobolii Parisului subteran. Din nou duhoarea de benzină, de 
uleiu ars, de asfalt umed. Din nou tumultul oraşului, 
clinchenitul paharelor şi al linguriţelor pe terasele de 
cafenea, din nou, deasupra, cerul roz-murdar, de incendiu. 

Simţi genunchiul lui Emil Damian apăsându-i poate numai 
din întâmplare genunchiul. Dar nu şi-l retrase, deşi braţul îi 


era strâns încleştat de mâna lui Alexandru. 

Căci totul devenea din nou, fals, artificial, perfid şi de-o 
laşă abandonare. 

Eliazar i-a semănat în drum, pe rând. 

Pe Alina la hotelul ei. Pe Alexandru Stăncescu la noul 
apartament, cu atelierul unde îl aştepta un portret însorit şi 
aerian ca vibraţiile primăverii rămasă în urmă, pe valea 
Loarei. Pe Emil Damian, l-a rugat să-şi depună bagajele şi 
să-l însoţească. 

— Avem de vorbit... Credeam să las pe mâine. Dar orice 
amânare e o deghizare a neputinței... Îţi place ploaia? 

— Relativ. În orice caz, nu o ploaie ca aceasta, de 
înmormântare. 

— Ai să faci totuşi un sacrificiu pentru mine şi ai să-mi ţii 
tovărăşie un ceas, prin ploaia aceasta, aşa urâtă cum e şi 
aşa de înmormântare cum e... Mă simt mai în elementul 
meu, aşa. Un ceas în cartiere necunoscute... Asfaltul ud. 
Mizeria mai directă... Poate e bine să cunoşti că există şi o 
poezie a mizeriei. Acum aşteaptă-mă cinci minute, să mă 
descotorosesc de valiza aceasta şi sunt îndărăt. 

Îl părăsi pe terasa unei cafenele mărunte, de stradă 
laterală. 

Emil Damian gustă cafeaua servită de-un chelner cu mâini 
asudate. Cafeaua era coclită, cu miros metalic. O împinse 
înlături, scârbit. În buzunarul hainei, inconştient, degetele 
jucau brăţara de argint găsită în iarbă, cu un ceas înaintea 
plecării. Brăţara cu inscripţia de el necunoscută: „Sin vos y 
sin dios y mi”. Degetele pipăiau pe nevăzute ornamentele în 
spirală, incrustaţiile negre, literile care păreau numai flori 
stilizate. Un surâs satisfăcut, viclean şi rău, cum nu existase 
încă pe buzele lui, îi schimbase toată înfăţişarea, sfioasă 
dintotdeauna şi onestă din totdeauna. Acum îl desfigura o 
aşteptare lacomă şi crudă. Nu spusese nimănui cum a 
descoperit-o sclipind în soare. Îşi făcea numai socoteală de- 
atunci, cam când ar fi momentul cel mai potrivit, să bată la 
uşa Alinei Gabor şi să-i prezinte surpriza: „Ghici ce-am 


adus? Ce-mi dai...?” Şi toate nazurile de circumstanţă. Până 
când îşi va lua singur, ceiace poate Alina Gabor nici nu mai 
gândea să-i refuze. Tresări când auzi paşii lui Eliazar. 1 se 
păru că a sosit prea repede. Desigur îşi avea locuinţa pe 
undeva pe aproape. Şi abia atunci îşi dădu seamă că într- 
adevăr, nici Alina, nici Alexandru, nici el, nu cunoşteau 
adresa exactă a acestui om enigmatic. 

— Mi se pare că te-am oprit de prisos!... Rosti Eliazar. 

În privirea lui era o mare resignare, în glas o mare 
oboseală. 

— Dece de prisos? Întrebă Emil Damian, ridicându-se. 
Sunt gata să mergem. (Gândea, pipăind brăţara în buzunar: 
„Cu cât sfârşim mai repede cu atât mai bine! Poate am timp 
să bat chiar în astăseară, peste un ceas, la uşa Alinei”). 

Şi continuă, surâzând cu o ipocrizie crescută în el, ca o 
plantă veninoasă: 

— Aveai dreptate... Nu-mi dădeam seamă. Îmi place şi mie 
ploaia. Chiar aşa mocnită şi urâtă! E şi aceasta, un altfel de 
aspect al Parisului. 

— Nu e vorba de aspectul Parisului, îl întrerupse cu 
blândeţe Eliazar. Prevăd însă că discuţia pe care o credeam 
adineori absolut necesară şi absolut urgentă, e de-acum 
înainte zadarnică. Altădată, pentru altceva, ştiam să fiu mai 
prompt... Atunci n-a existat niciodată pentru mine un „prea 
târziu”... 

— Dar nu pricep... Ce s-a întâmplat? Ce-a putut să se 
întâmple, în cinci minute? 

— Nu s-a întâmplat încă nimic. Poate să se întâmple însă 
peste cinci minute, peste un ceas ori peste o noapte... 

Vorbind, Eliazar privea în ploaie, cu ochii micşoraţi, la 
trotuarul din faţă. 

Emil Damian îi urmări privirea. 

Acolo, de cealaltă parte a străzii, în bura mucedă, se 
profila rezemată de stâlpul felinarului, o umbră pătrată şi 
neclintită. Un om cu braţele încrucişate, cu o caschetă trasă 
pe ochi. Nu se ascundea. Aştepta. 


— Putea să mai întârzie o săptămână animalul...! 

În exclamaţia lui Eliazar, era regret, neputinţă, renunțare. 

Puse mâna slabă pe umărul lui Emil Damian: 

— Tinere, soarta a decis să ne despărţim. Cu un ceas prea 
devreme... Voiam să te opresc dela ceiace am săvârşit eu o 
jumătate de viaţă, hehe! Cu alt suflet şi cu altă minte aci... 

Îşi atinse osul frunţii cu degetul. Urmă: 

— Se vede însă că nu trebuia, n-aveam dreptul să trec la 
inamic. Altfel, acum două sau trei săptămâni, aşi fi găsit eu 
ceva aci (iarăşi atinse osul frunţii cu degetul) să neutralizez 
animalul nostru măcar pentru o bucată de timp... Acuma e 
prea târziu. Îţi urez noapte bună. Şi fiindcă e foarte, foarte 
probabil să nu ne mai vedem niciodată, te-aş ruga să 
transmiţi doamnei Amelia Stâncescu părerea de rău că am 
vrut să săvârşesc totul, aşa cum am făgăduit, şi că n-am 
săvârşit nimic, fiindcă... Fiindcă... 

Privi spre umbra pătrată din pâcla ploii şi a nopţii. 

— Fiindcă exista şi pentru mine o scadenţă pe care o 
uitasem. 

Lărgi braţele cu un gest de bătrân fără putere. 

Apoi se întoarse şi plecă în ceaţă. 

Umbra se desprinse din stâlpul felinarului şi îi călcă pe 
urme, pas cu pas, până ce întunericul îi înghiţi pe amândoi. 

Emil Damian strânse din umeri. 

O clină se gândi să-i urmărească. Dar brăţara din 
buzunarul hainei îi aminti că are ceva mai bun şi mai urgent 
de îndeplinit. 

Două zile, Alexandru Stăncescu, scormoni tot Parisul să 
afle unde-au putut dispare prietenii intraţi pe nevestite, în 
pământ. 

Nicăiri, nici o urmă. 

Căzu istovit pe scaunul unei cafenele, pe bulevard, privind 
cu ochi goi mişuneala mulţimii într-o seară cu adiere 
diafană de vânt. Sfârşea o zi superbă, cu cerul spălat de 
ploaie, cu văzduhul răcorit, cu frunzele platanilor încă 


purtând cercei de picuri, cu mersul trecătorilor iarăşi 
aerian şi elastic. 

Mai nădăjduia. Ce? Nu ştia lămurit. Dar mai nădăjduia. 
Bănuia o misterioasă şi providenţială intervenţie a lui 
Eliazar. Vre-un plan de-al lui, vre-un remediu de-al lui, vre-o 
născocire menită să-i restituie o Alină cu desăvârşire 
tămăduită de toate muşcăturile necicatrizate ale vieţii. Şi-i 
imagina pe tustrei poate pregătindu-i o surpriză. Poate 
plecaţi să ia în stăpânire acel paradisiac conac despre care 
vag pomenise odată Eliazar în faţa lui, vorbind cu Alina. 
Poate altceva. Speranţa se acăţa absurd de cele mai 
absurde ipoteze. Îşi aminti că n-a consultat lista de pasageri 
a Cidnei. Cu avionul la Bucureşti e o zi de drum, una acolo, 
una îndărăt. Nici o mirare să nu se trezească cu dânşii în 
astăseară chiar, pufnindu-i în nas; „Ei, ce-ai crezut? Ce ţi-ai 
închipuit? Haide. Pregăteşte-ţi bagajele! Mâine plecăm. În 
astă noapte, la două jumătate plecăm!... Repede-repede!” 

Cumpără ziarele de seară şi ceru socoteala chelnerului. Îi 
va aş-tepta acasă. Presimte că în astăseară sosesc. 

Aşteptând restul, îşi aruncă ochii pe prima pagină. lar 
ochii se opriră cu spaimă, la aceste rânduri: 

Eliazar omul misterios „În legătură cu odioasa crimă de 
alaltăseară, din Rue Laveuve 12, suntem în măsură să 
redăm astăzi câteva amănunte senzaţionale după 
mărturisirile asasinului. Criminalul, a cărui stare civilă n-a 
fost stabilită precis, e un vechiu client al justiţiei. Acum doi 
ani, Curtea cu juri a Alpilor maritimi, l-a condamnat la 20 
ani muncă silnică şi deportare în Guyana, pentru o crimă 
săvârşită în condițiuni aproape identice. A fost condamnat şi 
a plecat să-şi execute pedeapsa, sub numele falş, din actele 
plăsmuite, căci nici până acum justiţia nu i-a putut afla 
adevărata identitate. De asemeni nu s-a putut stabili prin ce 
mijloace a isbutit să evadeze şi cum a intrat iarăşi în Franţa. 
După declaraţiile sale evadarea îndelung premeditată, n-a 
avut alt scop decât să regăsească victima - un vechiu 


complice după cum pretinde - şi să o suprime, pentru a 
lichida astfel o veche datorie de răsbunare. 

Aspectul înfiorător al victimei Eliazar R., dovedeşte cu 
prisosinţă că doi ani de Guyana n-au îmblânzit nimic din 
ferocitatea acestui criminal recidivist. Într-adevăr, după 
cum cititorii au ocazia să constate din alăturatele fotografii 
luate la locul crimei, victima a primit trei lovituri de ciocan 
în frunte. Osul craniului e complect sfărâmat şi scufundat în 
creer. Ochii săriţi din orbite. La confruntarea cu cadavrul, 
asasinul n-a arătat cel mai mic semn de emoție. A scuipat 
lovind cadavrul cu piciorul şi menţinând, că un asemenea 
om, nu merita altfel, de moarte. 

E curios, că nici până acum, ancheta n-a putut stabili 
identitatea victimei, tot aşa cum nu a isbutit să stabilească 
starea civilă a criminalului. Eliazar R., a fost o figură foarte 
cunoscută în cele mai diverse cercuri, fără ca nimeni să fi 
ştiut vreodată de unde vine şi care îi sunt mijloacele de 
existenţă. De o rară inteligenţă şi de o erudiție care făcea 
deliciul bohemei din Montparnasse pe care o frecventase pe 
vremuri asiduu, se pare că ducea paralel o viaţă secretă, 
dispărând periodic în compania unor amici suspecți, poate 
într-adevăr complici, cum pretinde criminalul evadat din 
Guyana. În orice caz, chiar actul de cetăţenie română aflat 
asupra sa, sa dovedit plăsmuit. În aceste condiţii să pare că 
ne aflăm în faţa unei răfueli, între o bandă de aventurieri, 
ca atâtea câte abuzează de ospitalitatea Franţei”. 

Alexandru Stăncescu, ridică ochi halucinaţi. 

Iar fiindcă atât nu era destul, privirea lui se lovi în 
mulţimea străzii, de alte două priviri. Alina Gabor şi Emil 
Damian, treceau la brat surâzând extatic soarelui de amurg 
care le bătea în faţă. Amândoi i-au întâlnit privirea. 
Amândoi au coborât-o în pământ. Dar au trecut fără să-şi 
desprindă braţul. Şi când Alexandru a sărit de pe scaun, să- 
i ajungă, şirul de automobile, mulţimea, tot tumultul străzii, 
s-au pus deacurmezisul şi în aceiaşi clipă îi pierdu din 
vedere. 


EPILOG. 

Suedezul era înalt şi osos. Obrazul trandafiriu şi ochii de- 
un albastru transparent, pueril şi inocent, contrastau cu 
părul total alb şi cu viaţa aventuroasă de corsar al Bursei şi 
al finanţelor de unde sosise. 

Valonul avea un cap sferic, de brânză de Olanda, ornată în 
glumă cu o pereche stufoasă de sprincene, ochelari de cel 
mai exagerat ca-libru şi o inseparabilă pipă rumegând fără 
întrerupere, cu monotonia unui vulcan cuminţit, renunțând 
la năbădăile erupţiilor catastrofale, decorativ şi inofensiv. 
De altfel, îşi manifestase prezenţa numai cu întrebări şi 
răspunsuri monosilabice, în scurtul întretimp când îşi golea, 
pipa de scrum, o curăța cu lamele, cuțitul, linguriţa şi 
burghiul unui instrument complicat ca trusa jugănarilor, o 
îndopa din nou cu tutun gras, mirosind a miere, smochine şi 
ceaiu. 

Italianul, dimpotrivă, îşi schimba cu mobilitate 
neliniştitoare, aproape suspectă, masca severă şi ermetică 
de proconsul, cu o mutră de comedian mucalit, când 
începea să povestească mai mult pentru el decât pentru 
comeseni, o aventură nostimă, care i s-a întâmplat 
întotdeauna numai lui, după cum o puteau confirma o sumă 
de martori cu nume celebre în cluburi, câmpuri de cursă, 
staţiuni climaterico-balneare, plaje şi centre sportive - 
martorii din nefericire aflându-se în acea clipă absenţi, la o 
distanţă de câteva sute sau mii de chilometri. Îşi îngroşa 
sau îşi scădea glasul după cum cerea reproducerea exactă a 
dialogurilor, îşi transforma chipul după cum vor fi fost 
figurile personagiilor care-au jucat un rol important în 
peripeţiile întâmplării: pe rând devenea general pensionar, 
şofeur, jockeu, damă de caritate, portar de hotel, 
compozitor, conte, însoțitor de vagon de dormit, ac-triţă, 
sergent de stradă, şampion de box, Mussolini sau Ema 
Grama-tica. Pe urmă, când sfârşea, întors din acest voiai 
metempsicozic ca să reintre în propria sa piele, îşi relua 
trăsurile aspre şi ermetice de proconsul, privindu-şi 


tovarăşii de masă, cu un fel de mirare arogantă şi 
dispreţuitoare, caşicum s-ar fi întrebat ce pot dânşii pricepe 
dintr-o asemenea existenţă. 

Într-adevăr nu pricepeau nimic. 

Căci într-adevăr amândoi veneau din capete cu totul opuse 
de lume. Olandezul dela plantațiile lui de cauciuc din 
insulele Malaeziei. Scandinavul dela consilii de 
administraţie, birouri directoriale de bănci, cu două 
telefoane alături, tablou de sonerii, dactilografe, stenografe 
şi secretare, dosare, cifre şi coloane statistice. 

Italianul venea de nicăeri şi de pretutindeni. 

El reprezintă o spumă trecătoare şi nestatornică, fără 
consistenţă. Sau poate, numai recolta spuma nestatornică şi 
trecătoare, apărând cu instinct precis, acolo unde oameni 
cu îndeletniciri grave şi program cotidian de robi ai 
întreprinderilor pe care credeau că le conduc şi de fapt le 
dictau ele tiranic fiecare minut al vieţii, îşi acordau o 
iluzorie evadare de-o zi ori de-o săptămână. Atunci răsărea 
din pământ. Lua el frânele. Alegea el restaurantul de zi sau 
de noapte. Furniza el un maximum de desfătări într-un 
minimum de timp. Comanda, organiza, nu admitea nici o 
rezistenţă, la nevoie se transforma în companion amuzant 
ca să însufleţească un dejun somnolent, tutuia toţi şefii 
marilor restaurante din douăzeci de localităţi, giranţii a 
douăzeci de Palasuri, cunoştea specialitatea fiecărui 
bucătar, recolta cea mai bună a fiecărei pivnițe de 
şampanie. Pe urmă tovarăşii de-o săptămână dispăreau, 
recunoscători şi uzaţi, să-şi refacă rinichii şi ficatul cu un 
regim de apă de Vichy; recolta alţii, pilota alţii. Toţi treceau. 
El rămânea factor permanent şi comun. 

— Cafele şi lichioruri! Comandă fără să consulte 
comesenii. 

Apoi se întoarse spre Alina Gabor: 

— Şi după aceia mergem la curse. Cum am decis de eri. 

Nu fusese vorba nici eri, nici alaltăeri, niciodată, despre 
nici un fel de curse. 


Dar Alina nu se împotrivi. 

Acum lăsa şi dânsa pe alţii, să voiască şi să hotărască în 
locul ei. Îi era totul cu desăvârşire indiferent. 

Plutea şi ea ca o spumă trecătoare şi nestatornică, după 
cum o împingeau vânturile şi o târau apele. Aci sau aiurea. 
Ce mai putea fi nou sau bun? 

Surâdea fiindcă trebuia să surâdă, răspundea fiindcă 
trebuia să îăspundă. 

Aceasta a ajuns. Aceasta este. 

O femee de restaurant, de spectacole, de curse, de 
torpedo 75 cai putere, de holul palasurilor internaţionale, 
de rapid şi de pachebot de lux; o floare exotică şi decorativă 
la masa unor trecători, în auto-mobilul unor trecători, în 
vila de sezon a unor trecători, în desfătările unor trecători. 
Chiar la misiunea ei răsbunătoare a renunţat. Prea slabe s- 
au dovedit puterile. Acum seamănă răul în juru-i, ruină, 
făţărnicie, minciună, desnădejde şi deslănţuire de lacome 
patimi, le sea-mănă fără să vrea, fiindcă răul subsistă şi 
macină în ea mai întâi, ca veninul din trupul scorpiei care şi- 
a înfipt singură acul cozii când e împresurată de-un cerc de 
foc. Moartea lui Eliazar, i-a retezat orice punte de 
întoarcere. După o săptămână Emil Damian i s-a părut 
plicticos, monoton şi respingător, pe buze cu răsuflarea lui 
Săndel Negoianu, a lui Dincă Stoiculescu, a lui Leonte 
Stâncescu, cu toate răsufletele care-au spurcat-o. A rămas 
singură. Cutreeră singură, purtată de vânturi şi de 
întâmplare, căutând căldură pe buze care îndată se răcesc 
şi capătă îmbăloşare de melc. De două ori viaţa i-a mai adus 
iarăşi în faţă pe Alexandru Stăncescu. Un Alexandru 
Stăncescu cum l-a cunoscut la Dome şi la Cupolă şi la 
Rotondă, în ceasurile de devastare, când zugrăvea ulcere. 
După ochi, după port, după rânjetul sardonic, e sigură că 
iarăşi pictează ulcere şi vedenii de spaimă, undeva, într-un 
atelier sinistru, cu Melie sau altă Melie, pe-un mindir, în 
ungher. 


De două orii-a răsărit în faţă, de amândouă orii s-a părut 
că vrea să se apropie şi să-i vorbească şi de amândouă ori i- 
a despărţit o tălăzuire de lume: Alexandru Stăncescu s-a 
depărtat gesticulând singur, printre trecători întorcând 
capul să privească omul netuns, cu barba ghimpoasă, cu 
ochii sleiţi şi cu mâinele unse de văpsea uscată; roşie ca 
sângele, verzuie ca puroiul, albastră ca musca de cadavru. 

L-a aşteptat, dar el se depărtase gesticulând. 

Şi acum e aci. Mâine va fi - unde? 

Umbra adâncită din privire e de-o magnetică fascinare, cu 
atracţia iresistibilă a plantelor carnivore, care captează 
gâzele să le închidă în sicriu de corole, în putreziciunea de 
unde-şi hrănesc viaţa şi splendoarea. 

Acum e aci. Mâine va fi - unde? 

Îi este cu totul indiferent. 

Priveşte fără să vadă. Ascultă fără să audă. Răspunde 
somnambulic cuvinte streine de ea. lar această absenţă, e 
încă un farmec, o întrebare, un necunoscut, o ispită, o 
chemare mai mult. I-o mărturisesc toţi ochii implorându-i 
graţia unei curiozităţi deşteptate, adoraţia mută şi fără 
speranţă, peste care-şi plimbă nepăsarea indolentă. I-o 
mărturisesc, chiar ochii acestor trei tovarăşi de masă, 
întotdeauna trei, chiar când sunt alţii. Din lumi atât de 
îndepărtate sosiți, cu atât de streine vieţi şi atât de 
neasemănate firi, se află aci pentru dânsa, bizuindu-se 
fiecare pe alte puteri, să-i smulgă mai mult decât un trup 
care se dă fără să dea nimic. Alberto, cu prestigiul lui de 
seducător al holurilor de Palace, Cristian Bergstrom cu 
milioanele şi Lincolnul dela scară, Van ljssel cu pasiunea lui 
concentrată şi taciturnă, dospită în solitudinea plantațiilor 
din celălalt emisfer, în patria Amockului. 

Un semn numai şi poate s-ar extermina, s-ar ruina, ar 
săvârşi ceva încă nesăvârşit, dumnezeesc sau demonic, 
blând sau crud, grandios sau abject, orice s-ar învrednici să 
tresară o scântee de animaţie şi de căldură în privirea 
inertă. 


Van lIjssel scoase pipa dintre dinţi şi rosti în sabirul său 
olandezo-englezo-germano-malaez, o hotărâre subită care 
nu interesa pe nimeni: 

— Mă întorc definitiv în Europa. Vând plantațiile... 

— Cât? Întrebă maşinal, din puterea obiceiului, Cristian 
Bergstrom. 

Şi îndată îşi retrase întrebarea fără senz pentru el: 

— De altfel nu cumpără nimeni. Pentru criza cauciucului e 
tot atât de proastă afacere şi dacă vinzi şi dacă vrei să 
cumneri. 

— Aceasta-mi aminteşte ce-mi spunea acum două luni, la 
masa din faţă, lord Herbert Ladford... Începu Alberto, 
încrustându-şi monoclul sub arcada sprincenei. 

Apoi pe loc, improviză cu volubilă fantezie o conversaţie 
care n-a existat niciodată, sau poate a existat la masa din 
faţă cu oricine altcineva în afară de lord Ladford sau poate 
a existat într-adevăr cu lord Ladford, dar nu la masa din 
faţă, nici la „Le Relais de la Belle Aurore”, nici acum două 
luni, căci între realitate şi plăsmuirile închipuirii sale, 
Alberto făcea o iremediabilă confuzie, iar întâmplarea cea 
mai simplă şi autentică, nu preţuia pentru dânsul nici un 
blid de spaghetti, dacă n-o orna cu arabescurile fanteziei 
celei mai galopante. 

— Lord Herbert Ladford e în cauciucuri? Întrerupse Van 
Ijssel. 

— Nici de cum. Ce să caute în afaceri de cauciucuri? 
Domenii în Scotia... Mine de cărbuni în Derbyshire şi 
Nothinghamshire! Lămuri Alberto, oarecum ofensat la 
presupunerea că lord Herbert Lad-ford s-ar putea ocupa cu 
afaceri de cauciucuri şi începând imediat să descrie 
domeniile din Scoţia şi minele de cărbuni din 
Nothinghamshire şi Derbyshire, care poate existau, poate 
nu existau, poate erau aşa cum le evoca el, poate nu erau 
nici într-un fel. 

Van ljssel se desinteresă complect de cele ce va fi spus 
lordul Ladford, de vreme ce „nu e în cauciucuri- Îşi scutură 


pipa, o îndopă şi învăluit în fum, continuă să tacă şi să nu 
asculte, privind cu ochii de porțelan profilul Alinei. 

Restaurantul începea să se golească. Bicard, le maitre de 
relais, propuse o fină Napoleon. Alina îşi socotea în amintire 
câte mese au sfârşit la fel, cu o dezesperantă monotonie, în 
câte restaurante, cu câţi conmeseni şi câţi maeştri de 
ceremonii propunând o fină Napo-leon. În totdeauna o fină 
Napoleon, încât s-ar fi spus că toate răsboaele, expedițiile, 
conchetele şi toţi grenadirii Împăratului au fost tot atâtea 
mituri. Contemporanii şi compatrioţii săi n-aveau când şi 
cum să fie prezenţi la Marengo, la Austerlitz, Smolensk, 
Moscova, Waterloo, n-aveau ce căuta, aveau altă treabă; 
fabricau coniac pentru Alberto, Cristiau Bergstrom, Van 
Ijssel şi alţii o mie de mii ca dânşii, câţi de-o sută de ani îşi 
închee mesele aspirând parfumul încălzit în palme al 
inepuizabilei fine Napoleon. După ce degusta alcoolul de pe 
fundul paharului enorm, totul îi păru încă mai factice şi 
totuşi mai fără scăpare. Reală era numai viaţa aceasta 
artificială; reală şi despotică. Ireală şi inaccesibilă, rămânea 
numai viaţa copilandrei cu undiţa întocmită de Năstase 
vizitiul, cu priceperea lui primitivă şi cu mâinile lui 
grosolane şi păroase. Mai este undeva un pârâu în 
prunduri, mai sunt ciuture de fântâni, deasupra cărora 
când te apleci, se vede înecat în apa neagră, o bucată de 
cer, o bucată de nor, şi obrazul tău înviat din tremurul 
mărunt al oglinzii lichide? Pe ce loc pierdut de pe hartă, se 
află invizibile, de nu pot fi împunse nici cu un vârf de ac? 

Alberto se opri deodată, consultând ceasul cu o alarmă de 
catastrofă: 

— Pe Madona mea, vorbim, vorbim! Şi nici nu prindem de 
veste că pierdem ora curselor. Aşa mi se întâmplă 
întotdeauna, când bunul meu amic, hazardul, îmi trimite 
favoarea unei companii atât de antrenante!... 

EI vorbise tot timpul. El povestise peripeții întâmplate. El 
zugră-vise locuri văzute şi nevăzute. Nu tăcuse o clipă, 
întrebând şi răspunzând singur când nu-l întreba nimeni. 


Dar ceilalţi nu sau arătat de fel surprinşi, la descoperirea că 
numai serpantinele vervei lor volubile o capturaseră pe 
Alina. 

Cu gest de magnat Alberto scoase port-biletul gol, gata să 
plă-tească nota cu colţul îndoit pe tipsie. Protestă când 
ceilalţi l-au împiedicat. Consimţi cu dezarmată resemnare, 
iar la sfârşit, consternat, nu găsi mărunţiş să svârle 
picolului. În schimb îşi complectă provizia de ţigări de foi, 
din cutia lui Van ljssel. 

Se urcă în automobilul lui Bergstrom, lângă şofeur, să 
indice el calea cea mai scurtă. Lia coborât, oferi el mâna 
Alinei, cu supleţea surâzătoare a unui conducător de 
cotillon care execută o figură de dans. Cu aceiaşi graţie o 
restitui apoi celor doi parteneri. Odată misiunea sfârşită, îşi 
suprimă surâsul acum prisoselnic de pe buze, în 
neliniştitoarea mobilitate a figurii contrastând atât de 
ciudat cu neclintirea placidă din chipul scandinavului şi al 
olandezului. Păru foarte distrat. Numai ca din întâmplare, 
datorită acestei eclipse a atenţiei, atrase grupul spre 
ghişeele pariurilor mutuale, în loc să se îndrepte direct spre 
tribune. Mototoli un program, apărut Dumnezeu ştie de 
unde, între degete. Clătină sceptic, din cap: 

— Nu-mi inspiră nici o încredere, nici Tourbillon, nici Ksar, 
nici Durban, nici Tracktir, Indus şi Konsor... Numai Belfegor 
e în formă. Nu e aşa că numai pe Belfegor pariezi? 

O întrebă pe Alina. Dar se opri la trei paşi de ghişeuri, 
chinuindu-se să aprindă ţigarea de foi din provizia lui Van 
Ijssel cu bricheta defectată de-odată, refuzând să scapere 
flacără, în vreme ce ljssel şi Bergstrom se întreceau la casă, 
să acapareze ca la Bursă un pachet cât mai impresionant de 
acţiuni Belfegor. 

Alina nu ştiu ce să facă cu atâtea tichete în mână. 

— Dă-mi voie să le păstrez eu, dacă te incomodează! Se 
oferi Alberto, escamotându-le tot ca într-o continuare a 
figurilor de cotillon. 


lar aceasta, fireşte îi aminti îndată o întâmplare dela 
MaisonLaffitte, cu Maria del Pilar Arnal, pe care nu se 
putea să n-o povestească. 

N-ajunse la jumătatea istorisirei. 

Se îndreptau spre tribune, străbătând mulţimea în 
proaspete toalete de toamnă, stofe de ţesături inedite, 
mantouri şi feutruri anticipând revistele de modă, vulpi 
argintii şi albastre; toate senzaţionalele creaţii ale caselor 
din Rue de la Paix, Champs-Elisees, Rue la Bo€tie şi Rue san 
Faubourg St. 

— Honore, pentru această inaugurare de sezon, după ce s- 
au golit plajele dela Biarritz, Deauville, Dinard şi după ce s- 
au întors invitaţii castelurilor din Sologne şi valea Loarei. 
Era o lume deosebită de acea a tuturor după-amiezilor de 
curse. Un soare oblic transfigura chipurile pudrate cu 
lumină aurie, mulţimea reînvăţase de undeva un stil: 
glasurile sunau fără brutalitate, râsetele fără vulgaritate: - 
o după amiază rară, amintind nostalgic poezia şi blândeţea 
şi dulceaţa de-a trăi a ultimilor ani dinaintea războiului. Şi 
cu toate acestea, Alberto observă un freamăt nefiresc, ca o 
vrajă deodată curmată, în asemenea lume până mai 
adineori numai nobleţe, discreţie şi măsură. Bărbaţii, dar 
mai cu seamă femeile, se chemau, se inter-pelau, se opreau, 
se întorceau: priveau cu înfrigurare când într-o parte, când 
în alta. Când înspre grupul lor, când spre tribune. Înţelese 
că apariţia lor a deslănţuit curiozitatea atât de grosolan 
nestăpânită. Nu li se întâmpla aceasta întâia oară, când 
treceau prin Paris în tovărăşia Alinei Gabor, păşeau într-un 
restaurant, intrau într-o loje de teatru, coborau dintr-un 
automobil. Dar dincolo, spre tribune? Cu cine-şi disputa 
Alina Gabor, intrarea senzaţională? 

Renunţă la povestirea începută, ascuţindu-şi privirea sub 
lentila monoclului, să vadă dincolo de perdeaua fină şi 
irizată de praf în soare, ce-au putut descoperi ochii 
celorlalţi la tribună. 

— E ea... 


— Imposibil! 

— E Greta... 

— E cealaltă! Observă mersul, observa genele! 

Exclamaţiile le tăiau drumul, îi urmăreau în alaiu, deodată 
sgo-motos, nerăbdător, lacom, sălbătăcit: mulţimea 
arenelor, circurilor şi hipodromurilor. 

— E extraordinar! Înţelese Alberto, însfârşit. Pe Sfânta 
Madona, e cea mai extraordinară întâmplare la care m-aş fi 
aşteptat! Cine-ţi imaginezi că e sus? Se adresă Alinei Gabor. 

Alina strânse imperceptibil din buze şi din umeri. Totul îi 
era indiferent! 

— Cine credeţi că e sus? Se răsuci Alberto, spre ceilalţi 
doi, repetând întrebarea. 

Dar scandinavului şi olandezului, le era tot atât de 
indiferent ca şi Alinei Gabor, cine putea să se afle sus în 
tribune. Atunci exasperat de asemenea opacă rezistenţă la 
capriciile hazardului care depăşeau chiar cele mai 
fantasmagorice ale lui născociri, Alberto îşi scoase monoclul 
şi exclamă triumfător: 

— Pe Madona! Ce ochi aveţi? E Greta Garbo, scumpii 
mei!... Priviţi colo, în loja din stânga, cealaltă Greta Garbo! 

Privea într-acolo şi mulţimea, înălțându-se în vârful 
picioarelor, potrivindu-şi binoclurile, îmbulzindu-se să-şi 
facă loc, comparând şi întrebându-se cu pasionată 
nedumerire. 

Era cea de sus? Era cea de jos? Alina Gabor cu mersul ei 
indolent, cu privirea lâncedă şi cu iremediabila tristeţe din 
surâs, era mai în rolul Greţei Garbo, decât Greta Garbo cea 
adevărată. Majoritatea optă pentru dânsa. Cealaltă, desigur 
nu putea fi decât o copie. 

— Se întâmplă bine! Rosti flegmatic Cristian Bergstrom. 
Pe Greta Luriza Gustafson o cunosc decând debuta cu 
Mauritz Stiller. Nimic prea interesant... Sau poate era 
atunci numai o copilă timidă. 

Alberto se agită cu instinctul lui de neostenit regizor al 
evenimentelor, din care să mai poată reţine o cunoştinţă 


celebră şi o istorisire cum nu s-a învrednicit să-i 
plăsmuiască nici efervescenta lui imaginaţie. Îşi înfipse 
monoclul. Lua conducerea. Deschidea drum. Ruga 
mulţimea să se dea înlături. Surâdea în treacăt aparatelor 
fotografice. Dar nu fu nevoie de nici un fel de regizor. 
Întâmplarea il slujea până la sfârşit, mai bine decât 
nădăjduise. Lojile erau vecine. Când Alina Gabor şi-a luat 
locul pe scaun, cot la cot cu Greta Garbo, rumoarea 
mulţimei crescu în aclamații, aplauze şi fluturări de batiste. 
Toţi socoteau acum că e vorba de o punere în scenă 
dinainte pregătiă: poate o nouă născocire de publicitate 
senzaţională în nota cea mai ingenios americană, poate 
filmarea unui episod dintr-un scenariu păstrat secret şi 
culminând în acest tablou final înadins ales ca un just 
omagiu cuve-nit Parisului. Ochii se întoarseră să caute 
operatorii şi aparatele de înregistrare. Unii credeau că 
recunosc în tovarăşul Greţei Garbo pe Lewis Stone. Cei mai 
mulţi îl recunoşteau în Cristian Bergstrom. Alberto deveni 
Nils Asther. Van Jissel trecu drept o nouă stea, încă 
nereperată pe firmamentul Hollywoodului. 

Reporterii alergară la cabinele telefonice să retină două 
coloane în ediţiile de noapte. 

Cristian Bergstrom salută, Greta Luriza Gustafson îl 
recunoscu, îi răspunse cu bucuroasă prietenie, îi făcu semn 
să-şi ceară iertare câteva clipe şi să treacă în loja ei, poate 
şi fiindcă îi amintea anii când începătoare obscură juca la 
Stockholm Femeia Mării şi Goesta Berling, poate mai ales 
fiindcă voi îndată să afle cine este această misterioasă 
geamănă plimbând prin viaţă o mască mai tragică decât a 
Anei Chris-tie, a Suzanei Lennox, a atâtor personagii care 
pentru dânsa au fost numai roluri. Suedezul înaintă glacial, 
duse mâna Greţei la buze ceremonios. Cei care se mai 
îndoiseră până acum, cedară convinşi. Netăgăduit executau 
un scenariu. Numai absenţa operatorilor rămânea 
inexplicabilă. Şi greu de afirmat era doar, care din aceste 
două Greţe Garbo, e cea unică şi adevărată. 


Erau îmbrăcate în haine de toamnă, aproape identice, cu o 
slabă nuanţă de culoare. Un cenuşiu mai închis, altul mai 
deschis, aceiaşi pereche de vulpi argintii, acelaş păr inelat 
sub borurile pălăriei minuscule, aceiaşi culoare a ochilor 
desvelită de sub genele lungi; dar cu cât privirea uneia e 
mai tristă şi cu cât surâsul ei mai desprins de viaţă! 

Hotărât, numai ultima sosită putea fi Greta cea adevărată 
a filmelor şi a scufundărilor şi a destinelor de-o sfâşietoare 
singurătate. Cealaltă, care vorbea, era prea vie, râdea prea 
sănătos, privea prea limpede în ochi, punea o prea firească 
spontaneitate, într-un rol mai prejos de creaţiile veritabilei 
Greta Garbo. Sau poate aşa cerea scenariul, plăsmuit pe 
cine ştie ce fatală asemănare, în tradiţia Curierului din 
Lyon. 

Cu atenţia încordată, mulţimea nu scăpa nici un gest, nici 
un schimb de priviri şi de cuvinte. Uitaseră toţi că au sosit 
să parieze pentru Tourbilon, Ksar, Durban, Konsor şi 
Belfegor. Dacă ar fi sunat semnalul de începerea curselor, s- 
ar fi înălţat un vacarm de proteste. Toată atenţia pasionată 
era încleştată aci, la cele două loji vecine. 

Cristian Bergstrom reveni cu paşii lui desarticulaţi de 
cocostârc şi rosti flegmatic: 

— Te învită. Vrea să te cunoască. 

Alberto se agită cu gesturi laigi, deplasând scaune şi 
deschizând loc. 

„Ce rol? Ce scenariu poate fi?” - îşi trudeau închipuirea 
spectatorii, când văzură cele două Greţe Garbo întinzându- 
şi mâinile şi aşezându-se alături. 

Şi mai ales ce-şi pot spune? Ce stranie întâlnire şi întru ce 
sfârşit a născocit autorul scenariului acest neverosimil 
episod? 

Cele două femei nu jucau nici un rol. Niciunul. Cu 
simplitate şi cu un fel de ocrotitoare blândeţe, Greta Garbo 
citise prin oglinda ochilor în sufletul Alinei Gabor, fiindcă 
acelaş unic instinct care-i dicta identificarea rolurilor, îi 


îngăduia să pătrundă şi din afară înlăuntru într-o devastare 
feminină ce nu mai era un rol, ci viaţă. 

— Privirea aceasta, spuse, nu e permis s-o porţi prin viaţă. 
Surâsul acesta, e bun pentru Ana Crâştie, pentru Suzana 
Lennox. Dar după ce rolul s-a terminat: uite ce superbă 
toamnă! Ce dulce cer! Îmi erţi indiscreţia? Am impresia că- 
ţi sunt o soră mai mare, că am trăit tot, ştiu tot - şi această 
mă autorizează să-ţi vorbesc ca unei surori mai mici. le 
supără? 

— Nimic nu mă supără... 

— Ştiu! Surâse, Greta Garbo. Nimic nu te supără, nimic nu 
te bucură, nimic nu te animează. Dar acestea sunt roluri, 
roluri, sora mea mică. Viaţa nu permite aceasta... Ce este 
aci, ce s-a întâmplat aci? Atinse uşor cu degetul înmănuşat 
sânul elastic sub care pasărea inimei murise. 

Alina ridică mâna cu brăţara de argint şi în loc de răspuns, 
citi inscripţia ascunsă în ornamentele de email negru: 

— Sin vos y sin dios y mi! 

— Ce oroare! Asemenea orori nu sunt îngăduite să fie 
gravate nici aci (atinse brăţara) nici aci, (atinse locul 
inimei), nici aci, (atinse fruntea, cu acelaş gest al lui 
Alexandru Stăncescu, de odinioară). Avem să mergem 
împreună, să ne oprm pe-un pod al Senei şi o să aruncăm 
oroarea această în apă. Nu este aşa? 

— Cât de absurd şi de imposibil o să se pară, sunt sigură 
că are s-o găsească cineva, are să mi-o aducă a doua zi şi 
are să-şi reia locul la mână. 

— Dar aceasta e literatură, e teatru, e film... Viaţa e mai 
simplă, sora mea mică. Mai simplă, mai directă şi mai 
umană. Nu, Cristian Bergstrâm? Îţi aminteşti eleva de 
Conservator de acum zece ani, la Stockholm? Aşa i se părea 
viaţa, un rău iremediabil... Pe urmă, aceasta a sublimat-o în 
artă, s-a eliberat, o lasă rolurilor... 

Greta Garbo, privi un moment în gol, gânditoare. Apoi se 
întoarse surâzând voios spre Alina, prinzându-i mâinele 
într-adevăr ca o soră mai mare: 


— Mi se pare că am găsit remediul. Un rol, zece, douăzeci 
de roluri... Remediul e acesta... Te reţine ceva aci? 

Alina invocă mărturia inscripţiei de pe brățară: Sin vos y 
sin dios y mi! 

— Nu aceasta. Soarta acesteia am decis-o. În fundul Senei, 
de unde te asigur că n-are să ţi-o mai aducă nimeni. 
Altceva? Nu te reţine altceva...? 

Mâna Alinei, deschisă, indică mut nimicul. 

— Cu atâta mai mult. Mergi cu mine... Eu m-am săturat de 
roluri, roluri, roluri... Poate mă chiamă şi pe mine viaţa... 
Dar ecranul nu vrea să renunţe la o Greta Garbo. Sunt 
prizoniera ei. Prizoniera mea... O altă Greta, o nouă Greta... 
Nici nu are să se observe substituirea. Iar când are să se 
observe, ai să fii acceptată pentru totdeauna... Atunci are să 
mi se descopere, că nu eu eram cea adevărată, ci numai o 
imperfectă precursoare. Publicul are ciudăţenii de 
acestea... Noi le numim ingratitudine... Dar sunt numai 
ciudăţenii. Acceptat? Telefonăm să reţină cabină la vapor.! 
Peste trei zile salutăm Europa, peste trei luni ai să 
descoperi că rolul de eliberează de aceasta de-aci, de-aci şi 
de aci. 

Degetul mănuşii trecu în revistă pe rând; brăţara, locul 
inimei şi osul rotund al frunţii. 

— Acceptat? Stărui Greta Garbo. 

— Poate..., rosti visătoare Alina. 

— Poate, este un cuvânt care nu are ce căuta în 
vocabularul nostru. Nu există poate. Există numai: sigur! 
Da! Nu! 

Alina Gabor micşoră ochii, rezemată de spătarul scaunului, 
privind o viaţă îndărăt, înainte. 

— Ei, sora mea mică? Aşa dar: Acceptat! 

Se întoarse spre tovarăşul care scoase carnetul şi însemnă 
numele vaporului şi data plecării, cabina alături de a Greţei 
Garbo. 

— Dar n-am făcut nici o şcoală. N-am învăţat nimic... Se 
împotrivi Alina. 


— Cu ochii aceştia, cu figura aceasta, cu glasul acesta... 
Interveni Alberto, bucuros că poate însfârşit plasa un dublu 
compliment. De ce şcoală mai este oare nevoie? 

— Mulţumesc. Foarte gentil! Surâse ironic Greta Garbo. 

Dar se opri din surâs. Printre scaune, venea spre loja lor, 
un ins nebărbierit, pletos, cu ochii sticloşi, cu mersul 
dezordonat şi cu straele îmbâcsite de praf. Îşi făcea loc cu 
coatele prin mulţimea care-i deschidea drum, fiindcă 
socotea că joacă şi el un rol, că participă la misteriosul 
scenariu. 'Toţi se ridicau în urma lui, să afle însfârşit ce-a 
putut născoci fantezia autorului. 

Alina îl privi venind, neclintită pe scaun, cu obrazul mort. 

— Hehe! 

Omul ajunse în faţa lor. Ceilalţi aşteptau. El ezită. Ezită, 
fiindcă o clipă, buimac nu ştiu într-adevăr, care e Alina 
Gabor şi care e Greta Garbo. Când o recunoscu pe cea 
căutată, se opri rânjind: 

— Hehe! Nu mai pictez ulcere. Acum sculptez ulcere. 
Sculptez ulcere! Sculptez ulcere! 

Nimeni nu-l oprea. Nimeni nu înţelegea încă rolul. 

Mâna omului se încurcă în buzunarul hainei. Însfârşit 
isbuti să scoată sticla. O scoase şi îi svârli conţinutul arzător 
în ochii, în obrazul Alinei Gabor, care neclintită, nici nu 
ridică mâna să-şi apere lumina. Numai ţipătul fu întreg. Şi 
rânjetul lui Alexandru: 

— Hehe! Eu sculptez ulcere! Acum sculptez ulcere! 

Mulțimea îi aclamă, fiindcă totul a fost jucat admirabil. 


SFÂRŞIT