Cezar Petrescu — Adapostul Sobolia

CEZAR PETRESCU 


ADĂPOSTUL SOBOLIA 


— TOmMan — 


Prima carte 


MAI ÎNTÂI, NUMAI 3 ORE 
DINTR-O SINGURĂ ZI... 


1 


În acea albastră şi străvezie, atât de dulce dimineaţă de april, 
leat 1944 de la Mânthure, comumeatul unui zar vestea încă a 
repetiție generală de apărare pasivă, 

Hai nimic peste rânduiala de toată ziua. Programul obicinuit, cu 
oarecare vanante. Acordarea urlătoarelor mirene pe diverse game, 
Prealarmă, alarmă şi încetarea alarmei, 

Ca ieri, ca alaltăteri, fără îndoiala că mâine. 

Căci dacă numărătoarea bătrână, din veac, purcedea de la cel ce 
z-a lăsat pironit pe cruce pentru dreptatea, blândețea gi pacea 
lurnui, zocha din nou încruntată a vărsăru de sânge preluase altă 


cae Poe | Peene re Lupa ÎL ma ÎL ap | ii epava iza utili] Ze 7] ] m iat see zi lee aa ref Pa a "oa T1l] Pe 


CEZAR PETRESCU 
ADĂPOSTUL SOBOLIA 


- Yoman - 


Prima carte 


MAI ÎNTÂI, NUMAI 8 ORE 
DINTR-O SINGURĂ ZI... 


1 


În acea albastră şi străvezie, atât de dulce dimineaţă de 
april, leat 1944 de la Mântuire, comunicatul unui ziar 
vestea încă o repetiţie generală de apărare pasivă. 

Mai nimic peste rânduiala de toată ziua. Programul 
obicinuit, cu oarecare variante. Acordarea urlătoarelor 
sirene pe diverse game. Prealarmă, alarmă şi încetarea 
alarmei. 

Ca ieri, ca alaltăieri, fără îndoială că mâine. 

Căci dacă numărătoarea bătrână, din veac, purcedea de 
la cel ce s-a lăsat pironit pe cruce pentru dreptatea, 
blândeţea şi pacea lumii, zodia din nou încruntată a vărsării 
de sânge preluase altă cronologie a sa, amintind oamenilor, 


cu rânjet macabru de craniu, că dreptatea, blândeţea şi 
pacea lumii au rămas himerice închipuiri, înmormântate 
acolo departe, în veac. 

Leatul cel adevărat era altul. 

Anume, patru pe-al cincilea an de la a doua gigantică 
încăierare a ginţilor, încă mai vrăjmaş ca oricând hăituindu- 
se să se extermine, pe uscat, pe ape şi sub apă, în 
văzduhuri. 

lar în cugetul lectorilor de comunicate din capitala 
României care a fost mare şi nu mai era, după aceşti patru 
ani jumătate de crâncene urgii pecetluite cu slove de 
clocotită smoală în Apocalipsă lui loan, nimic nu se mai 
cutremura la suplimentul unei alarme aeriene. 

Se împliniseră toate, drept este, precum le-a fost ursit 
fulminantul prooroc. Şi precum le cobea călugărul cel 
nebun şi tuturor cunoscut Filaret, care străbătea târgul din 
zori până-n noapte cu o desagă de cărţi sfinte, gesticulând, 
afurisind zidurile Babilonului şi rugându-se apoi, până la 
lacrimi mâhnit, pentru izbăvirea orbilor care nu văd şi 
surzilor care n-aud îngerii trâmbiţând judecata de-apoi. Se 
împliniseră toate, dar toate mereu prin aiurea locuri. 

Duhul pustiirilor secerase cu adevărat pacea de pe 
pământ. Seminţiile lui Sem, Ham şi lafet, şi altele încă 
despre care nici n-avusese ştiinţă cartea Genezei se 
junghiau de zor una pe alta, de la tropice la cercul polar. Se 
năruiau umile sălaşuri cu miile de mii, mândre cetăţi, 
palate, catedrale, muzee, străvechi şi străluce aşezăminte, 
zdrobite de-a valma sub grindina nemilostivă a schijelor. 
Piereau zvircolindu-se-n pulbere mame cu pruncii la sân, 
unchiaşi proptiţi în cârje, flăcăi cu atletic grumaz şi diafane 
fecioare cu ochi speriaţi de antilopă, cărturari cu fruntea 
împovărată de gânduri şi fragedele vlăstare în care abia se 
desfoiau mugurii viitorului, bunici, nepoți, copii, genii şi 
nevolnici glăsuitori de rând, trecuţi îndeavalma cu toţii prin 
sabie. Pârâiau trosnind catapitesmele cerului şi împărăţiilor 
pământeşti. lasmele morţii, cu despletitele lor coame în 


vifor, cutreierau fără istov uscatul, mările şi oceanele până 
la antipozi, naltul stelelor, nechezând sirepe şi târând după 
ele volburi de vâlvătăi, nouri de fum şi pucioasă, vârtejuri 
de scrum, care pluteau apoi îndelung peste câmpii 
devastate ca negrele funingini de corbi. Scăpărând din 
copite, sfărimaseră-n ţăndări şi cremenea stâlpilor de la 
hotarele ţării; hotare însă la zeci şi sute de leghe, de unde 
vaierele nu se aud. 

Cea de-a doua cataclismică încleştare a noroadelor în 
luptă-le aprigă pe viaţă şi moarte se dovedise astfel 
nemăsurat mai înfricoşată decât în obscurele profeţii din 
Apocalipsă lui loan şi-n afuriseniile ucenicului său rătăcitor 
Filaret, fiindcă de astă dată s-au năpustit din hrubele 
instinctului de nimicire şi rapt cu toate născocirile diavoleşti 
ale veacului: maşini precise de ucis, fulgerătoare, teribile, 
tancuri şi-aruncătoare de flăcări, mine, cetăţi zburătoare, 
„Stukas”, torpile, pe care nu le-ar fi putut bănui cu două 
milenii în urmă un ignar slovenitor de-apocalipse şi nu le 
pricepea nici acuma un biet călugăr nebun. 

Dar nici o năprasnă nu se abătuse până aici. 

Printr-un misterios pact cu puterile cerului, poate cu cele 
din adâncuri, ale Satanei, ce importă, numai ostrovul accsta 
cu lilieci înfloriţi în mijlocul talazurilor de pară conjurase 
minia apocalipticelor stihii. Pe cine să-l mai înfioare, aşadar, 
primejdia păsărilor cu plisc de fier, care dădeau târcoale tot 
în depărtate stoluri, lepădându-şi tot asupra altor cetăţi 
ajunse de blestem ouăle lor de schijă şi foc, fără a se- 
ncumetă să se-apropie vreodată şi de feritul târg al 
ciobanului Bucur? 

Comunicatul invita, de altfel, publicul capitalei nici să nu 
se-alarmeze cumva de asemenea alarme, ce nu-s chiar 
alarme. 

Dimpotrivă. 

Toţi să-şi vadă de treburi cu abnegaţie, energie şi 
patriotism, întru a binemerita glorioasa „citare pe naţiune”, 


cum instaurase o nouă datină stilul cel nou al vremii, 
pătruns de-o dinamică şi lapidară superbie. 


Lalu Măldărescu a împăturit gazeta şi a căscat. 

El nu era nici dinamic, nici lapidar, nici pătruns de 
superbie. 

Ca unul care n-avea vreo treabă deosebită nici în 
asemenea dimineaţă, exasperant de aidoma cu atâtea altele 
de când, rănit în stepa kalmucilor şi trimis la vatră, se 
pomenise iarăşi fără nici un rost pe ulițele Bucureştilor, a 
împăturit lânced gazeta, a pus-o sub cot pe marmora mesei 
şi a privit în neştire, afară, prin geamul cofetăriei „Capşa”, la 
forfota glotimei de pe Calea Victoriei. 

A împins în lături, cu silă, ceaşca de cafea. 

Cafea de război: coclită mixtură de mazăre prăjită, orz, 
năut şi fasole soia. 

A strivit pe buza scrumierii ţigara fumată numai pe 
jumătate şi a aprins maşinal alta. 

Ţigară de război: cu tutunul grunzos, nefermentat, 
cătrănit ca faimoşii ciuciuleţi de pănuşi din care pufăiau 
indigenii nudişti măiestru tatuaţi ai insulei Guanahani, spre 
stupoarea lui Columb şi a matrozilor de pe caravelele Isa- 
belei de Castilia, când au ancorat întâia oară în Indiile 
Occidentale. 

De război comunicatele, de război alarmele, cafeaua, 
tutunul, celofibra stofelor, săpunul mirosind a ţiţei, cârnaţii 
populari, puzderia de timbre pestriţe aplicate pe nota de 
plată. Numai lumina de-afară, irizând transparent în 
acuarela sinilie a cerului, şi numai sonora clamoare a mul- 
ţimii, revărsată dincolo de trotuare, păreau că se- 
nverşunează a n-aminti cu nimic prezenţa războiului 
acestuia al altora. Încă nu. 

Încă nu, deşi de la sfârşitul iernii, frontul se apropiase cu 
salturi zvâcnite de panteră; deşi vârful Moldovei fusese 
decapitat de-o nouă „desprindere elastică”, ultima formulă 
adoptată de celălalt stil, mai puţin dinamic acum, al 


strategilor care se căzneau să răstălmăcească drept 
strălucite succese operative retragerile dând de-un an tot 
din cot în cot, cotul Volgei, cotul Donului, al Doneţului, al 
Niprului, al Nistrului. 

Poate printre trecători se aflau şi pribegii ținuturilor 
ocupate, în gâfâită căutare de-un acoperiş, rude rătăcite, 
un prieten ospitalier. Poate în trilul voioaselor chicotiri se 
strecurau şi oftările năbuşite ale celor care-au pierdut totul. 
Poate o femeie în hobot cernit, prelingându-se ca o vinovată 
pe lângă ziduri, îşi ştergea pe ascuns o lacrimă. 

Acestea însă nu se întrezăreau, nu se întreauzeau. 
Suspinele expirau volatil în irizările soarelui radios: 
chipurile sumbre se mistuiau hăpăite de tumultul vehement 
al străzii. 

Nu era loc, nu existau antene pentru ele. Fiecare, 
ghemuit în sacru-i egoism, le respingea ca pe tot atâtea 
nepoftite spectre, ca tot atâtea discordante accente, ca 
mugetul inutil sinistru al sirenelor de alarmă, care nu mai 
alarmau pe nimeni, ofensând doar timpanul; pe toate le 
alunga fiecare de la sine, pentru a se bucura cu avid nesaţiu 
de încă o primăvară încântătoare, de torentul melo-dic al 
austrului, de primele albastre flori, de spectacolul capitalei 
felice de totdeauna. 

Femeile inaugurau cel dintâi taior al sezonului, cu blănile 
de vulpe argintie zvârlite într-o studiată indolenţă pe umeri. 
Aruncau galeşe ocheade vitrinelor cu articole de lux 
prohibite în severele ordonanţe, dar agresiv expuse în văzul 
tuturor; filtrau nostime priviri printre palpitări de gene 
ofiţerilor cu întraripate insigne de aviatori. 

Nostimi erau şi aceşti pantofi ortopedici, cu talpa de 
plută şi călcâiul decoltat! 

Cine-ar fi crezut că ochiul avea să se deprindă atât de 
grabnic? 

Nostimă şi moda aceasta fără pălărie, cu părul fluturat 
de adieri, ca în promenadele parcurilor balneo-climatice!... 


Cine-ar crede că toate şi toţi aleargă spre o ţintă 
precisă? Că-i mâna şi-i aşteaptă vreo grijă apăsătoare? Că 
au fraţi, soţi, iubiţi, părinţi, feciori care se târâie acum pe 
brânci, sub clănţănitul mitralierelor şi icnirea mortal 
stropşită de branduri, în hleiul frontului de răsărit? Era 
curaj, bravadă ori numai incurabilă opacitate la semnele 
spăimoase ale împlinitului Apocalips? Ar fi îndrituit 
recompensa unei napoleone citări pe ordin de zi ori 
şuierătorul sfârc al harapnicelor de foc? 

Lalu Măldărescu nu afla răspuns la asemenea între bări 
fără dezlegare. Nici nu-şi punea, de altminteri, asemenea 
întrebări fără dezlegare. De mult murise ceva în el. De mult 
ceva îi împâclise ochii. Şi de mult îi storsese sângele din 
inima seacă, de iască. 

Ocolea cu ochii o anume masă. Numai această grijă îl 
stăpânea despotic. 

Să nu privească într-acolo. 

Masa din colţul ferestrei, la stânga, unde acum trei 
ofiţeri de panţerdivision şi o femeie bălană, stacojie la 
obraz, rotofeie la trupul vârtos cetluit în uniformă, 
îngurgitau metodic, în cucernică reculegere, enorme căpiţi 
de frişcă şi o întreagă stivă de prăjituri. 

Acolo fusese ungherul lor de predilecție. Al Antoanetei şi 
al său, vreme de aproape cinci ani, înainte de a se despărţi. 
Acolo îşi hotărau întâlnirea şi popasul la aperi-tiv, 
aşteptându-se unul pe altul, când viaţa, îndeletnici rile, 
capriciile îi risipeau de-acasă în vultoarea capitalei până la 
ora prânzului. La aceeaşi masă au stat şi în ultima lor 
dimineaţă împreună: el fără nici o presimţire, uitându-se tot 
aşa pe geam, prin fumul destrămat al ţigării, doar cu alţi 
ochi şi doar prin fumul într-altfel aromat al altei ţigări; ea 
răsfoind cu degetele înmănuşate magazi-nele franceze şi 
englezeşti, pe care automat, la sosire, le prezintă nelipsitul 
Costea, vânzătorul ambulant de publicaţii streine cu zona 
de operaţii monopolizată exclusiv pe sectorul dintre 


„Capşa”, „Dragomir”, „Continental”, „Cina” şi „Athenee- 
Palace”. 

A închis revistele şi s-a ridicat calmă de la masă, 
cercetând ceasul brăţării de aur: 

— Are răbdare încă trei sferturi de oră Lalul meu, cel că 
totdeauna gentil şi indulgent? 

— Are, n-are, aştept!... a înţeles el, surâzând cu ino-cenţa 
soţilor gentili şi indulgenţi. Pot să fac altceva? 

— Poţi!... Poţi să nu-ţi faci figura aceasta dezolată... de 
martir... 

— Uite, o desfac... s-a grăbit, lăsând să-i cadă într-adevăr 
ca o mască orice urmă de contrarietate, continuând a 
surâde mai deplin şi dezmierdând-o cu privirea, fiindcă 
după cinci ani se pomenea adorându-i ca în primele zile 
elastica siluetă în mantoul subţire, gris, din acea dimineaţă 
vântoasă şi burzuluită de mai; mantoul cel nou, cu gulerul 
vaporos şi blana fumurie. 

A continuat a surâde, senin, adăogind o întrebare de 
încercat expert în năcăfalele femeieşti: 

— lar rendez-vous la coafor? Pariez... 

— Iar... confirmase într-un suspin Antoaneta, de astă 
dată ea cu resignare de martiră. Calvarul nostru... 

— Sărăcuţa de dânsa! 

— Lasă genul ironic, că nu te prinde! Fii tu, cum eşti tu. 

EI a fost el, cum era el, implorând: 

— Dar nu vii mai târziu de unu? Te rog. 

— Nu. Fii sigur. N-am să viu mai târziu de unu... Pa! 

S-a ridicat. S-a dus. Şi nu s-a mai întors niciodată. 

N-a mai revăzut-o niciodată. 

Ce imbecile şi copilăroase temeri l-au cuprins, tor- 
turîndu-l, când minutarul a arătat treptat unu jumătate; 
două, două şi-un sfert! Nelinişti, priviri anxioase pe geam şi 
spre uşă, închipuiri dramatice: un accident, balta de sânge 
sub roţile de automobil, aglomeraţia de gurăcască, 
inevitabilul martor cu iniţiativă dând publicul la o parte şi 
strigând aferat: „Un medic, chemaţi un medic”.Sau o criză 


subită şi atroce, paralizantă, de cine ştie ce boală fatală, pe 
care i-o ascundea ca să-l cruţe. Poate o sincopă de cord. Îşi 
amintise că mama ei a murit de inimă... Orice îşi imaginase, 
de orice se temuse, în afară de hâdul adevăr. 

La două şi-un sfert, a început a circula cu neastâmpăr 
între masă şi cabina telefonică. Telefoane la coafor 
(Antoaneta nici n-ajunsese până acolo), la Salvare, la 
Prefectura de Poliţie, la prietene, acasă. Acasă, unde, bizar, 
nu răspundea nimeni, nici servitoarea. Ce imbecilă 
naivitate! Cât de puţin o cunoscuse după atâta viaţă 
împreună, zi de zi şi noapte de noapte! 

Spre seară, când a păşit în sfârşit pragul casei îndărăt, 
istovit, palid, cu buzele spuzite şi cu miîinele scuturate de 
fleşcăiala nervilor, încât nu nimerea cheia de alamă în 
încuietoarea Yale, şifonierele erau golite. Bagajele «ei, 
transportate.  Hârtii rupte, mototolite, facturi de la 
croitorese şi modiste, o mănuşă desperecheată cu care se 
juca pisicul lor de Angora. Şi pe birou, în evidenţă, un plic. 
Iar înlăuntru, cel mai laconic răvaş de despărţire: 


„Jarta-mă şi uită-mă! 
Antoinette” 


De-atunci, un resort lăuntric s-a deteriorat. O ceaţă i-a 
înnegurat pentru totdeauna ochii; un crişnet cinic i-a 
devastat viaţa. „lartă-mă!...” Se poate ierta premedita rea 
gheţoasă şi feroce, inumană, cu care regizase această 
plecare, plantându-l caraghios la o masă, concediind slugile, 
expediindu-şi lucrurile clandestin, în rate, ca o vulgară 
eroină a părăsirilor de domiciliu conjugal din cronica 
judiciară? „Uită-mă!” Ce simplu! Se poate uita? O poate 
uita? 

Se poate ierta şi uita înşelăciunea aceasta laşă, 
degradantă, pe tipicul repertoriului de teatru ieftin; fuga 
aceasta cu un vag amic, care ca substanţă umană nu 
preţuia nici cât cămăşile şi cravatele spilcuite-i făpturi? O 


larvă, un parazit, tipul clasic de pigque-assiette, nulitatea 
perfect rotunjită ca o sferă. 

Nici astăzi nu-şi explică prin ce stranie aberaţie a fost 
capabilă să aleagă între dânsul şi astfel de neverte-brată 
creatură. Când i l-a prezentat Antoanetei într-un foyer de 
teatru, după ce-i ascultase palavrele cu o vizibilă agasare, 
măsurându-l distant, peste umăr, nu ea îl întrebase oare 
scandalizată: „Cum poţi să-mi impui o asemenea companie? 
Şi cum poţi tolera un asemenea specimen de amic?” Ela 
strâns din umeri: „Amic! Cam exagerat spus. O cunoştinţă 
de vagon-restaurant, de staţie balneară, de «Capşa».., Ca să 
fiu sincer, nici nu-mi amintesc unde şi cum l-am cunoscut. 
România Mare, ca şi grădina lui Dumnezeu, e plină de toate 
lighioanele...” Ea a pufnit în râs alintat, prinzindu-i braţul în 
gestul de intimă tandreţe care-i izola de tot universul când 
îşi cău-tau în ochi : „Lighioane pomădate şi nepomădate... 
Zi!... Ai observat cum mirosea a chiclazuri ca o curtizană?” 
lar acum, pe acesta îl alesese! Înadins parcă, pentru a 
spurca o durere adâncă, bărbătească, gravă, alterând-o cu 
veninul infam al umilinţii. Căci mai tare decât durerea chiar 
a fost umilinţa. S-ar fi resemnat poate; după ce s-ar fi istovit 
uluirea deznădăjduită din el, ar fi iertat, ar fi uitat, ar fi 
uitat-o. Dar să-l schimbe cu un Bimbirică? 

Aşa îi spuneau toţi, şi ea o ştia. 

Bimbirică! Diminutiv pospăit şi minor, care definea un 
pospai de om, situa o distanţă: „Fii amabil că totdeauna, 
Bimbirică, şi învârte-te să-mi procuri un bilet la concert!...” 
„Bimbirică, reţine o boxă la «Mon-Jar din»... „Bimbirică, 
primeşte colea câteva mii şi fă pentru mine o comandă de 
ţigări speciale la C.A.M....” Bimbirică, afabil şi zâmbitor, 
dichisit, pomădat, monoclat, trepăda după comisioane; se 
descurca după împrejurări, când cu persuasiune, când cu 
tupeu; uita de regulă să dea îndărăt resturile; dispărea o 
lună în aventuri mai mult suspecte decât galante şi, după 
toate aparențele, rentabile; se oferea să plimbe căţeii şi să 
conducă automobilele la garaj; făcea interminabile stagii în 


anticamera miniştrilor şi a doua zi istorisea toată pătărania 
într-o versiune proprie şi cu adaos de fanteziste brode râi, 
lăsând a se înţelege că e în graţia Excelenţelor, care nu-i 
refuză nimic. Îl amânau trei ore, tocmai ca să-i acorde 
audiența din urmă, familiară, după ce pleca ple-bea, ca să 
poată tăifăsui în tihnă la o ceaşcă de cafea... Uneori, 
plictisită de băsmuirile debitate cu atât de imperturbabilă 
sfruntare, concluzia o pronunţa chiar Antoaneta: „Mai bine 
l-ai trimite pe Bimbirică să ne rezerve camere la Sinaia, la 
«Palace»! Măcar la giranţii hotelurilor are trecere sigură... 
Fiindcă la miniştrii cu care se laudă el, el s-o creadă!” Ca pe 
urmă, cu Bimbirică să-l abandoneze, pentru un Bimbirică să 
calce în picioare tot ce-i lega pe o veşnicie. Aceasta fusese, 
asemenea femeie a iubit, i-a fost tovarăşa de cinci ani, 
confidenta, steaua cea bună. O credea steaua cea bună! 
Cum să nu simtă încă gustul fad de cenuşă în gură şi cum să 
nu ocolească privirea de la masa care a fost a lor? 


Atunci, după primele formalităţi ale despărţeniei, după 
ce a luat asupră-şi cu dezgustată mărinimie toate culpele 
legiuite de rigoare, când viaţa s-a arătat înainte deşartă şi 
fără nici un liman, ca naufragiaţii în deznă-dejde, s-a acăţat 
de un fragil fir de pal. 

Tot de la masa de-acolo, a lor, s-a tras hotărârea-i bruscă. 
Atât de adevărat este că la originea celor mai grave decizii 
zac cele mai rizibile incidente ale cotidianului, măruntele 
fapte diverse încărcate de-o ocultă semnificaţie. 

Se instalase în colţul lor, numai ca să-şi dovedească tăria 
de fire. Că nu-l doare nimic. Că nu se lasă pradă dezolărilor 
sentimentale, ca liceenii după întâia decepţie de amor sau 
după catastrofa primei blenoragii. S-a instalat, a aprins 
ţigara şi a rotit ochii provocător. 

Nimeni nu-i purta însă de grijă. Câţiva cunoscuţi. Schimb 
de saluturi banale. Micul conclav de totdeauna, prezent la 
„Capşa” cu o punctualitate biurocratică, forfecând politica 


României Mari, a Europei, a celor cinci continente, 
colportând ultimile mahinaţiuni ale diploma-ţiei din sursa 
cea mai secretă şi mai autorizată, cu pasiunea quasi- 
orientală de totdeauna. Câteva femei ciugulind prăjiturile, 
ciripind  cancanurile  prietenelor celor mai scumpe, 
renovîndu-şi fardul buzelor şi pomeţilor în oglin-gioara 
poşetei, pipăind nervos, posesiv, pachetele achiziţiilor 
matinale după ce au cutreierat prăvăliile. De ce-şi închipuia 
oare că drama lui poate pasiona pe cineva? În mijlocul 
mulțimilor, mai fără nădejde că supraviețuitorii în agonie ai 
caravanelor din Sahara, fiecare e osândit unei teribile şi 
iremediabile singurătăţi. Nimeni n-apare nici să picure 
stropul răcoritor de apă pe buzele mistuite de arşiţă ca să-ţi 
redea miraculos viaţa, nici să-ţi lipească ţeava de carabină 
la tâmplă, să apese trăgaciul şi să pună capăt zadarnicei 
chinuiri. N-ai drept măcar la vicleana mângâiere a 
miragiilor care urzesc o părelnică oază cu umbră şi şipote 
reci, alinind clipă din urmă a muribunzilor din adevăratul 
deşert. 

Privea, surâzând crispat acestor reflecţii amare şi 
risipind fumul ţigării cu mâna de pe care lipsea verigheta 
(încă mai rămăsese o dungă îngustă, albă, golaşă, pe 
inelar). Cu o voluptate rea, meschină, vindicativă, înglobând 
toţi semenii din juru-i care-şi vedeau de-ale lor fără băânat, 
se întreba oare de la ce coafor imaginar vin femeile cu 
gesturi mici, alintate şi perfide, de pisică? Pe cine-or fi 
înşelând oare şi de când? Care dintre dânsele oare e gata 
să-şi lase soţul plantat pentru totdeauna pe scaun în stupida 
beatitudine a soţilor? Ce ştiu oare unii despre alţii? Ce cred 
în naivitatea lor a cunoaşte unul despre celălalt?... Cufundat 
în astfel de crud lucide interogaţii, n-a observat când s-a ivit 
chelnerul, cu zâmbăreaţa şi protectoarea solicitudine 
cuvenită unui client fidel, reapărut după o absenţă 
nemotivată de trei luni. 

— Aţi fost la bâi, coane Lalule? 

— Nu. 


— La moşie? 

— Nu! 

(Moşia cu pricina, la care plecau dânşii câteodată, era a 
Antoanetei, dotală.) 

— Credeam... 

— Să nu crezi nimic! 

Surprins de acest ton tăios, pe care nu i-l cunoscuse, 
chelnerul, mai puţin zîmbilog, a prins a servi două farfurii, 
două tacâmuri, două pahare. 

— Rezervăm pateuri calde pentru coniţa Antoaneta? 

— Nu! s-a răstit el. 

— Atunci, saleuri, coane Lalule nu se lăsă dezar mat 
chelnerul. Avem proaspete, cum ştim că-i plac dumisale. 

— Nu! Ridică serviciul acesta de-aci! 

Strigase poate mai tare decât ar fi vrut. Şi a fost numai o 
părere, dar ar fi jurat atunci că vecinii au înăl tat ochii 
miraţi, cu reprobare, în singurul local din Bucureşti unde se 
păstra tradiţia  conversaţiilor în surdină, chiar când 
vorbitorul şosea cu ploconul celui mai senzaţional scandal 
politic sau de alcov. 

Chelnerul, profund ulcerat, se execută; ridicând serviciul 
şi cerându-şi scuze pentru o vină pe care n-o înţelegea. 

Abia se depărtase cu tava, iar după ela apărut Cosc-tea, 
omniprezentul Costea, cu umărul deformat, hâit de sarcina 
formidabilei arhive de sub braţ. S a apropiat în legănarea 
de palmiped, pinguin ori rață leşească, aşa cum calcă opărit 
întreaga breaslă a muritorilor ce-şi câştiga pâinea 
parcurgând kilometri şi kilometri tot pe loc: vânzători 
ambulanți, chelneri, gardieni de muzee. Înainta extenuat, 
gâfâind, asudat dar cu joviala satisfacţie că vede întors la 
matcă fiul rătăcit al parabolei. 

— Bine-aţi venit, coane Lalule!... 

El a mogorogit ceva ininteligibil, întorcând capul spre 
fereastră. Fără să mai întrebe, cu autoritatea unui consens 
mutual de aproape cinci ani, Costea a scos din vraf şi a 
depus pe masă teancul „lor” de reviste şi ziare, specificând: 


— Astea pentru coniţa... când o sosi!... 

— Nu! s-a răstit el iarăşi. 

— Sunt ultimile! pledă, Costea, ştergându-şi nădu-şala. 
Azi-dimineaţă le primirăm... De când cu războiul ăsta, vin cu 
întârziere, tot la două zile. 

— Ţi-am spus: nu! Înţelegi româneşte? Nu! Nu! Ia-le de 
aci... Dispari! 

Întinsese latul palmei, cu dungă albă de pe inelarul 
vădan gata să le măture de pe masă într-un val-vârtej de 
hârtii împroşcate printre picioarele meselor şi celorlalţi 
paşnici clienţi. 

Abia s-a abținut la timp continuând mişcarea în aer, 
nehotărâtă şi ridicolă, ca atunci când se întâmpla să 
schiţeze un început de salut din confuzie sau răspunsul 
mirat la bună ziua unui necunoscut. 

Sărmanul Costea l-a privit demoralizat, în ochii lăcră- 
moşi cu o mustrare de câine tiohăit pe nedrept. 

A vrut să spună ceva. Şi-a luat seama. A ticluit 
magazinele ilustrate în mapa doldora şi s-a retras de-a 
îndărătelea, legănându-se greoi pe tălpile de palmiped, ca 
pinguinul cel mai nefericit de pe lume. 


Lalu Măldărescu a tresărit somnambulic din aceste 
amintiri, vechi acum şi totuşi atât de hain vii. Răni pe vecie 
necicatrizate. 

Răsucind ochii de la geamul cu spectaculoasa defilare a 
străzii şi minunându-se de potriveala care la un tainic apel 
înnoda firul rupt cu patru ani jumătate în urmă, întrebă 
moale: 

— A!... Tot tu erai, Costea? 

— Tot eu, coane Lalule. Prezent la datorie... Vă dăm 
trufandalele? 


— Fie... 

— Că nici nu prea are el ce să fie, coane! Vedeţi şi 
dumneavoastră... Ăstea sunt acum trufandalele mele: 
pirpirii şi răsuflate... Marfă de război... 

Colportorul copioaselor periodice pariziene şi londoneze 
de odinioară, pe hârtie cretată, cu multicolore ilustraţii şi 
suplimente cromo, sosite calde-călduţe cu avionul, scurmă 
acum din mapa anemică doar câteva ziare şi reviste din 
Şviţera  neutrală, răcite de-o săptămână măcar: un 
exemplar din Le mois suisse, un Pariser Zeitung în ediţie 
franceză. 

E scârbit şi el de asemenea marfă. 

Împăturind gazetele elveţiene pe fieştece pagină, tărcate 
de catranul cenzurii, a clătinat din cap a cum plită 
înduioşare de sine. 

— Pot spune c-ajunsei şi negustor de păcură, coane 
Lalule... Numai uitaţi-vă, colea!... Cenzurat, cenzurat, 
cenzurat... De bine ce le merge nemților! Acilea e 
comunicatul meu, nu ăl de la Cartierul Firelului... 

— Fuhrer, Costea. 

— Furăr, Fuerer, firea-ar la el să fie! Ne trage el moşi pe 
groşi de la Marele lui Cartier, dară comunicatul meu tot 
ăsta rămâne. Păcură, păcură, păcură!... Destul să-mi petrec 
ochii pe deasupra dimineaţa, când le iau în primire, ca să 
pricep cum stă chestia. Pe ziua de azi, doliu mare... 

Costea bate cu dosul miinei pogoanele negre: 
corespondenţele, reportagiile, comentariile şi articolele 
singurelor gazete neutrale care mai răzbesc până aci, toate 
astupate de catranul compact al vigilenţei oficiale. Invoacă 
mărturia lor, în felul său. Căci, chiar de n-ar fi cenzurate, n- 
ar înţelege textual ce scrie în ele. În afară de titluri şi poze, 
n-a prea cunoscut niciodată altceva din cuprinsul luxoaselor 
tipărituri occidentale, pe care de douăzeci de ani le 
distribuie cu atâta devoțiune din tăgârţa de sub şold în 
sectorul cosmopolit dintre „Capşa” şi „Athenee-Palace”. 
Ştiutor aproximativ de carte chiar în limba maternă, ar fi 


considerat ultimul hal de degradare negoţul de foi indigene. 
În schimb, printr-un lăudabil efort de autodidact, a izbutit 
să-şi însuşească din auzite şi câteva indispensabile noţiuni 
poliglote în materie de cifre, ca să poată enunţa preţul 
mărfii în graiul lui Voltaire ori al lui Tennyson muşteri-ilor 
streini: francezi, belgieni, englezi, americani... Clientela 
aceasta a dispărut. Au rămas pe teren, ocupând spaţiul 
vital, numai italienii şi nemţii, pentru care păstrează o stimă 
foarte relativă. 

El e cu aliaţii. Marfa lor avea căutare, aspect şi preţ. 
Alături de dânşii a luptat el în celălalt război, sub comanda 
unui ofiţer din misiunea franceză. Acela a fost războiul cel 
adevărat şi aceia aliaţii noştri fireşti, nu Axă, care s-a rupt 
în drum. 

Opinie politică şi profesională afişată cu panaşă când, 
făcându-l cu isteţime pe prostul, amestecă dinadins lim-bile 
ca în turnul lui Babel, întru anume tâlc cu riscul să facă şi o 
vilegiatură în lagăr. 

Astfel, ofiţerilor italieni, cu măreţele lor chipie gran-dios 
dospite pe creştet cât cozonacii moldoveneşti şi cu vastele 
hlamide de operă comică, le calculează totalul în dialect 
parizian: 

— Quat'vingt quat“ et cent cinquante six, ca fait 
deux cent quarante  balles... Merci, mon beau 
cap taine! 

lar nemților le răspundea confidenţial, la ureche, ca unor 
emisari ai lui Churchill, travestiţi de Inteligence Service în 
pseudocomandanţi ai batalioanelor de asalt S.S.: 

— Only two hundred twenty five, please... 

Pentru compatrioți, se pronunţă tot într-un argou de 
foburg Montmartre, regretând doar că nu există o răs- 
picată diferenţiere între aritmetica mareşalului Petain şi a 
generalului de Gaulle. Ar fi optat îndată pentru cea gaulistă, 
ca să se ştie cu cine-i palpită inima şi că simte el încotro 
bate vântul. 


Deocamdată, socotind costul răsuflatelor trufandale, se 
mai socoate dator să plaseze şi o informaţie în nota zilei: 

— Trois cent septente huit... Pour vous, ceux de la 
vielle garde, numai trois cent septente, coane Lalule!... 
Zice că l-au băgat în lagăr şi pe domnu' Bîrlădeanu, Ţică, 
nepotu' lui conu' Dinu... Aţi auzit? 

Lalu Măldărescu a răsfrânt buza de jos în accent 
circumflex, semn de absolută indiferenţă la avatariile altora. 
Păţit, Costea pricepu că e momentul să bată în retragere. A 
numărat restul, dar înainte de a se depărta, după o căznită 
luptă cu sine însuşi şi conştiinţa profesională, a ţinut să-i 
arate că nu-l tratează ca pe-un cumpărător oarecare de 
maculatură fără haz, deşi nu mai seamănă cu domnu' Lalu 
Măldărescu de acum cinci ani, când venea cu frumoasă-i 
coniţă şi nu se exprima nu mai în morocănoase monosilabe, 
cum nu poate fi asemuire între un Illustration-Noel de- 
atunci, cu splendide reproduceri după tablourile lui Murillo, 
Rafael, Veronese, şi un ticălos Signal nemţesc, numai şi 
numai cu poze de tancuri, mine, tunuri, torpile. 

Smulgând din taşca de carton ca o sângerândă făşie din 
inimă, îi întinde ofrandă  centenară Revue des 
DeuxMondes: 

— Era rezervată pentru domnu' lon Lenş. V-o ofer 
dumneavoastră... 

— Păstreaz-o pentru Lenşul tău! Nu te pune rău cu el, că 
o să te bage ca mâine într-un roman! îl povăţui sarcastic 
Lalu Măldărescu. 

Prin excepţie, de hatărul lui Costea, depăşise dialogul 
monosilabic. Dar refuza fascicula cu scoarţele portocalii, 
subţire ca o cărţulie de „cheia visurilor”. Nu-l ispitea nici 
revista redusă la ultima expresie, care apărea cu chiu cu 
vai, emigrată într-un târguleţ din departamentul Puy de 
D6me, complectindu-şi circumspect sumarul cu studii 
inofensive asupra întâmplărilor şi oamenilor de acum două- 
trei secole. Nu voia nici să frustreze de un drept al său pe- 


un scrib ca acel Ion Lenş, care-şi culegea personagiile ca 
mucurile, de pe stradă, din birturi, din cafenele. 

Cum nu-l preţuia şi-i era mai mult antipatic, avu 
sentimentul ciudat că aşa ar contracta o obligaţie plină de 
riscuri faţă de-un asemenea inepuizabil narator de peripeții 
apocrife. Poate atât i-ar ajunge pentru a se crede autorizat 
să-l introducă şi pe el într-un proxim roman! 

Respinse deci broşura pe masă cu vârful unghiei, 
ferindu-se că de-o atingere reptiliană: 

— Fugi cu stafia asta de-aci! 

Costea transformă însă spontanu-i sacrificiu într-o 
chestie de onoare. 

— Mă jigniţi, coane Lalule!... Ce adică, nu ştiu eu ce fac? 
Cu domnu' Lenş mă-nţeleg până la sfârşit, n-aveţi grijă! 
Chiar dac-o fi să mă pună într-un roman... Aud că l-a pus şi 
pe Stoica de la „Continental”. Şi pe conu” Păstorel... Ba încă 
şi pe pricăjitul de Filaret, călugărul cel nebun, de umblă pe 
străzi cu traista de hârţoage bisericeşti, parcă lumii i-ar 
arde acuma de Sfintele scripturi... S-a dus vremea lor! 

A făcut o pauză, aşteptând să se potolească mugetele 
sirenelor de alarmă care-i acopereau glasul. Apoi urmă: 

— Asta fu încetarea... Poate s-or linişti, că de azi- 
dimineaţă ne-au năucit de cap!... Vă rog, luaţi revista, coane 
Lalule! N-o mai găsiţi în tot Bucureştiul... Se caută că iarba 
de leac, nu ca o stafie cum păcătuiţi, spunând... Deux cent 
quat-vingt seize... Pentru dumneavoastră, deux cents 
quat'vingts, sumă rotundă. Rabat, la desfacerea 
generală... 

— Hai! Păstrează-ţi restul şi... 

Lalu Măldărescu înlocui sfârşitul frazei cu un lehe-metit 
gest de concediere. Ţinea să rămână singur în mijlocul 
acestei lumi străine de el, ca să-şi pitrocească până la fund 
drojdia înveninată a suvenirurilor, o dată ce-a pornit pe 
calea asta. Va fi ca o operaţie hirurgicală: rana curățată 
până la sânge, la ultimile ţesuturi purulente şi putrede. 
Costea s-a cărăbănit. Tot aşa se retrăsese sărmanul de-a- 


ndăratele şi atunci, tîrşindu-şi greoi tălpăgoaiele de 
palmiped, ca pinguinul cel mai neferice de pe lume. Dar 
atunci a lăsat să-i germineze în cuget grăuntele unei 
hotărâri cu totul neprevăzute. Ca firul de nisip din sideful 
scoicii, în jurul căruia, printr-un subtil capriciu al naturii şi 
printr-o vulgară secreție, iau fiinţă şi cresc rotunjindu-se 
incomparabilele perle. Războiul! „De când cu războiul 
ăsta!” se căinase el atunci. Şi a fost destul atât. 

Atât a fost destul ca să-l întoarcă atunci pe pământ din 
mocnita-i afundare. 

Evenimentele de la sfârşitul verii şi începutul acelei 
toamne, cataracta declaraţiilor de război, prima săptămână 
a campaniei fulgurante din Polonia, cu monstruoasa puhoire 
a teascurilor de tancuri şi cu pârjolul încă inimaginabil al 
bombardamentelor aeriene, toate trecuseră pe lângă 
dânsul fără să-i clintească o fibră. Că fiarele rănite, era 
încovrigat numai în suferinţa sa, absent şi indiferent la 
spasmul unei mult mai fioroase catastrofe exterioare. Piere 
o civilizaţie? Piară! O lume? Piară! O merită. Cu atât mai 
bine! Nici nu desfăcea ziarele. Nici nu răsucea butonul 
aparatului de radio cu primele comunicate şi încă timidele 
dueluri ale propagandei din ambele tabere, încrucişându-şi 
lamele floretelor încă fără agerimea şi patosul de mai 
târziu. lar deodată, se acă-ţase de cuvântul aruncat într-o 
doară de vânzătorul revistelor ilustrate. 

Pe cuvântul acela au cristalizat toate atunci, într-o 
iluminare. Războiul!... Frontul... Camarazii... Viaţa unică pe 
care-o trăise în celălalt război, voluntarul bacalaureat 
Măldărescu N. Lalu, înrolat la optsprezece ani în 
regimentul de vânători, de unde l-a eliberat numai înche 
ierea păcii, ca să-l restituie studiilor universitare cu gradul 
de locotenent în rezervă, rănit şi decorat pe front. Atunci şi 
acolo, numai atunci şi numai acolo, sub gheara permanent 
suspendată a morţii, simţise cu deplinătate viaţa. 

Ce clar reconstituie procesul lăuntric din acea 
dimineaţă! Acestea să le analizeze cu toată devinaţia un 


pretins psiholog ca Ion Lenş, dacă n-ar fi un simplu copist 
de romane. 

Se aşează la masă într-un colţ de „Capşa” oarecare un 
om cu viaţa surpată de-o dramă intimă, fără alinarea nici 
unei amăgiri, fără geana nici unei speranţe la orizont. 
Tenebros îşi răscoleşte cu unghiile în el. Vine alt om din 
toată lumea, un umil vânzător de tipărituri cu poze. Zvârle 
un cuvânt. Unul singur. Şi, c-un declic, suceşte pe pivotul 
zodiacului toate stelele cardinale ale unui destin. 

În asemenea mărunte şi mizerabile episoade să 
dormiteze oare taina marilor noastre decizii, pe care le dăm 
mai apoi pe seama unor îndelungi premeditări şi severe 
examene de cuget? 

Oricum, atunci, faptele nu s-au petrecut altfel cu el. 
Costea n-ajunsese încă la uşă, iar seminţa zvârlita 
germinase, încolţise, rodise. 

Miracol de fakir, despre care palmipedul vânzător de 
ziare n-avea habar. 

Într-o singură clipă, cei douăzeci de ani dintre cele două 
războaie s-au desfăcut ca negurile pe-un lac, s-au diluat, s- 
au dus, nu mai păstrară nimic din conturele realităţii 
consistente. Anii de universitate, tămbălăuri studenţeşti, 
întruniri, discursuri, moţiuni, toată febra tinerei Românii 
Mari, partidele cu durata de-un ano timp, o lună, o 
săptămână, licenţa, doctoratul, preocupă-rile mediocre de 
carieră ale junelui cu ceva stare părin-tească, cele câteva 
studii de sociologie tipărite în colecţii ermetice, catedra de 
conferenţiar obţinută cu  indispensabilele dibăcii şi 
manevre, Antoaneta, iluzia căsniciei lor, abjectul sfârşit 
care-i secase sângele din inimă, toate aparţinură deodată 
unei existenţe absurde, plăsmuite, mincinoase. Poate că nici 
n-au avut fiinţă îndeaievea? S-a deşteptat dintr-un somn 
lung şi greu, cu sufocante convulsii prin vis. Viaţa cea vie şi 
aspră, autentică, tonică, îl aştepta din nou, acolo unde s-a 
simţit el întreg, neîntortocheat, loial, printre camarazi, în 
cort, în primi-tivele bordeie de bârne şi pământ, în tranşee, 


în dimineţile când gerul punea o promoroacă de argint-viu 
pe vrejii de sârmă ghimpată şi când canonada începea să 
detune în văgăunele munţilor. „Camarade!” Ce fră ţească şi 
bărbătească, şi reconfortantă chemare în acele dimineţi de- 
atunci! 

A privit cu incredulă uimire la lumea din jur. La puţintelul 
şi torpidul univers al acestui „Capşa”, unde ani de-a-rîndul 
fusese şi el un figurant nelipsit. Toate i s-au părut atât de 
mici, desuete şi ridicole; toţi, atât de fantomali, răsuflând ca 
păpuşile de ceară sub geamul de panoptic, ca zombii 
vrăjilor din Antile, pe care magia neagră îi scoate din 
morminte ca să simuleze gesturile vieţii, deşi sunt morţi de 
mult! 

Căpătase parcă subit o facultate supranaturală. Citea pe 
chipuri, în cugete, în soartă oamenilor. Cu o extraordinară 
luciditate, întâia dată îşi dădea seamă că lumea aceasta e 
sfârşită, moartă, intrată în putrefacție. A simţit parcă şi 
efluviile de cadavru. Ce caută aci? Ce mai putea aştepta de 
la viaţa lor moartă? 

Îi cercetă pe rând. Le recapitula existenţa de zece, 
cincisprezece, douăzeci de ani, de când, student cu 
intermitenţă, fitangiu la prea somniferele cursuri, păşise 
pragul pentru prima dată cu sfială vârstei. Cel puţin atunci 
cafeneaua era separată de cofetărie, în sala de dincolo, de- 
alături, cu mesele alipite, şi cu asistenţa strict imatriculată, 
ca un soi de ezoterică academie literaro-artistico-ziaristico- 
politicastră. Dar dincolo sau strămutați aci, ce-au făcut toţi 
în aceşti zece, cincisprezece, douăzeci de ani? Ce făceau?... 
Când a zărit el vreodată pe chipurile inexpresive o pasiune 
mare, o revoltă mare, o răscolitoare durere? Multiplicau 
aceeaşi parodie de viaţă în doze avare, de spiţerie, 
salvându-şi trintora zădărnicie, arareori cu un nimerit 
cuvânt de duh, pe care-l repetau pe urmă luni şi luni 
disputându-şi paternitatea, până ce rămânea din el o 
morfolită zicală capşistă, la desfacerea în şold, cu de-a 


mărunţişul, în cafenelele urbilor de la periferia ţării. Făcuse 
şi el altceva? 

Într-acele întrebări a întâlnit asupră-i privirea lui Ion 
Lenş. 

Rezemat într-un cot, cu ţigara lenevos atârnând în colţul 
gurii, îl examina de la masa din celălalt capăt prin 
painjenişul de fum, cu un zâmbet interogativ, prezumţios, 
enigmatic. 

Poate din ceasul acela a început să-i fie atât de antipatic. 
Îşi imagina adică manufacturantul de romane că, iscodindu- 
i ochii, descoperea ce se petrece în el? E un dar acesta 
hărăzit oricui? Un lon Lenş aparţinea şi el lumii moarte de 
unde-şi recruta eroii cu dramele lor apocrife, după chipul şi 
asemănarea unei astfel de lumi apocrife. Rămână la dânsa! 

El avea altceva de făcut. 

Hotărârea de-atunci a fost simplă şi promptă. Singura 
logică. Singura mântuitoare. Să se întoarcă unde-a fost viu 
cu adevărat. Să mai audă glasul bărbătesc al fraţilor de 
arme în dimineţile cu promoroacă: „Bine-ai venit, 
camarade!”... 

Ordine de mobilizare trimiteau în acea lună de 
septembrie 1939 contingentele mai tinere, la fruntarii, pe 
zonă. Nu se prenumăra printre cei cu fişele roşii, gal-bene, 
albe, adnotate cu diverse cifre şi serii. Avea să se înfăţişeze 
ca în războiul celălalt, dintii, din bună lui voie, cu douăzeci 
şi ceva de ani mai bătrân şi cu o atât de deşartă, amară 
experienţă a păcii! Fără îndoială că nu va fi singurul. 

În acea lună de septembrie, de la un capăt al ţării la 
celălalt, de la un capăt al Europei la celălalt, mulţi vor fi 
descoperit că şi dânsul că au trăit o făţarnică măsluire a tot 
ce-au crezut că răscumpără şi pecetluiesc pe vecie într-un 
război care se vestise ultimul şi n-a fost. Pătimirile 
individuale, înşelările, eşecurile, toate bâjbâielile, căderile, 
târâşurile nu însemnau decât infime particule moleculare 
dintr-o mare amăgire generală. Toţi crezuseră într-o lume 
nouă a păcii, mai bună, mai dreaptă, purificată, înnobilată. 


S-a prefăcut într-o mare înşelătorie. E o lume mai crudă, 
mai injustă, mai subminată de patimi, aviditate, josnicii, 
trădări, mai asuprită de despotisme. Altfel, cel de-al doilea 
război, cum ar fi avut fiinţă şi sens? Toate se limpezeau 
pentru el. Întâia oară după trei luni a surâs atunci fără să-şi 
chinuie buzele în silă. 

Se aşezase cu un ceas înainte la masa de-acolo, fostă a 
lui şi a Antoanetei, ca să învingă şi să înfrunte cu o privire 
de provocare întrebările ironice din ochii celorlalţi, 
prepusele lor şoapte, stupidele comentarii rezervate 
eternului soţ imbecil, pe care l-a părăsit nevasta pentru un 
Bimbirică, etern şi acela. Asemenea nimicnicie îl muncea, 
fiindcă făcea şi el parte din lumea lor, incapabil să simtă 
altfel, să presimtă altceva. Fusese şi el o moleculă inertă, 
pasivă, dintr-un cadavru care se descompunea. 

Când hotărârea a fost luată, i-a privit întru totul altfel, 
plin de nemărginită milă. 

S-a înălţat de pe scaun cu senzaţia uriaşului Guliver în 
ţara piticilor, trezit din somn şi rupând derizoriile laţuri de 
aţă cu care-şi închipuiau că-l pot ţine captiv. lar cum lon 
Lenş schiţase un semn de drum-bun, — de unde ştia că 
pleacă? —, s-a prefăcut că nu-l vede şi nu i-a răspuns. 

Ce s-ar fi învrednicit să priceapă din lăuntrica lui 
răscolire un plăsmuitor de pretinse romane? Iritat, a simţit 
ochii urmărindu-l ca pe-un curios fenomen, ca pe-un Lazăr 
ridicat din mormânt; era furios că-n asemenea moment 
decisiv îl însoțea până la uşă surâsul acela insuportabil şi 
enigmatic, de sceptic atoateştiutor. Cu mai multă plăcere a 
ţinut să-l întilneaseă pe Costea înaintea plecării definitive şi 
să-l blagoslovească din senin cu o hârtie de-o mie de lei. 

— Doriţi s-o schimb, coane Lalule? 

— Să ţi-o opreşti întreagă. 

— Pentru...? 

— Pentru nimic. Dispari, fakir-ule! 

Filotimie pe care vânzătorul ambulant de reviste 
occidentale cu poze, devenit fakir fără s-o ştie, a renunţat 


să şi-o explice vreodată. 


Hotărârea de-atunci a fost simplă şi promptă, sin gura 
logică. Dar şi mântuitoare? 

În lunile dintâi a mai crescut, deşi îşi măcinau vlaga 
aşteptând în satele mărginaşe de la graniţa apuseană. 


3 


Doi ofiţeri de arme deosebite şi încă de mai vădit 
deosebite generaţii jinduiau din uşă, din picioare, un loc 
liber la această oră de îmbulzeală, a aperitivelor şi a 
întâlnirilor dinaintea prânzului. 

Îndată ce masă de lângă Lalu Măldărescu a fost evacuată 
de-un inamic în retragere, ocupară poziţia cu o rapidă 
mişcare de învăluire. Şi îndată au continuat controversa 
începută în stradă: 

— Dragă Babacule, ceea ce nu vă intră vouă în capecă 
războiul acesta n-are nimic a face cu celălalt, vechi, al 
vostru. 

— Al nostru? 

— Dar al cui? Al vostru, al veteranilor. Al 
supravieţuitorilor din epoca lui Adam-Babadam! zâmbi 
superior ofiţerul cel tânăr, scund, vânjos şi bondoc, în 
uniformă de campanie, mutind tocul revolverului din curea 
să nu-l incomodeze. 

Zâmbea radios, fiindcă era proaspăt bărbierit, tuns, 
fricţionat şi fiindcă urmărea cu intenţii cuceritoare mer-sul 
balansat al unei femeiuşti în jachetă bleumarin şi guler de 
astrahan brumăriu, care-şi deschidea cale şerpuită printre 
scaune. 

Celălalt ofiţer, cărunt, de pe vremea lui Adam-Babadam, 
replică ironic: 

— Eşti prea crud cu noi, fosilele, care de bine, de rău, în 
războiul acela, al nostru, v-am făcut România Mare! Acum, 


când cu războiul cestălalt, al vostru... [...] 

— Stai, că încă nu s-a terminat! 

— E ca şi terminat.  le-asigur! [...]. Suntem 
supraviețuitorii unei epoci  stânjenitoare. Uite  ce-aş 
propune! Pentru simplificarea problemei... Urcaţi-ne în pom 
şi scuturaţi-ne zdravăn. Cine cade, la morgă cu el!... E un 
procedeu aplicat demult şi cu succes de canibalii insulelor 
polineziene, când voiau să se descotorosească de moşne- 
gării. lar cum n-aveau morgă şi mai erau şi antropofagi, îi 
puneau la frigare. Îi mâncau fripţi, la propriu şi la figurat... 
Pe când primul ospăț? 

— N-o lua chiar aşa! 

— Atunci, cum?... 

— Să revenim la subiect! propuse ofiţerul cel tânăr; 
constatând cu decepţie că femeiuşca nu i-a băgat în sea-mă 
şi s-a aşezat cu spatele la dânşii. Ca să vezi diferenţa, dă-mi 
voie să te clarific metodic. Prin eliminare. În primul rând, 
armamentul! Câte arme foloseşte astăzi o unitate de 
infanterie complect utilată? 

— Ştiu eu?... Nu uita că sunt artilerist. Artilerist şi, ca să 
zic aşa, diletant, amator, rezervist în fine. 

— Să ţi-o spun eu în acest caz, ca infanterist... 

— ...Şi activ! 

— Tocmai! Şi activ!... Activ pe toate fronturile! a subliniat 
energic bondocul, mai trăgând cu ochii spre frontul 
inexpugnabil al jachetei bleumarin şi gulerului de astrahan 
brumăriu. 

Artileristul din cealaltă generaţie îl povăţui blajin, cu 
scepticismul bătrânei sale experienţe: 

— Renunţă, mânzocul lui nen'tu... După cum s-arată, nu-i 
perspectiva să consolidezi aci nici un cap de pod. Revină 
mai bine la subiect. Acum te-aduc eu la subiect! Vorbeai, mi 
se pare, despre armele infanteriei voastre de astăzi?... 

— Da. Exact... Ştii câte sunt la număr? Şaptesprezece 
arme! Nici mai mult, nici mai puţin. Ce zici la asta? 


— Nimic. Ce să mai zic? Capitulez... Sunt silit în acest caz 
să recunosc că într-adevăr războiul vostru nu seamănă nici 
pe departe cu al nostru, al preistoricilor din epoca de 
cremene. Hm! Şaptesprezece, ai spus? Parcă tot nu-mi vine 
să cred... 

— Să le numărăm. 

Ofiţerul cel tânăr şi scund, musculos, pârlit de arşiţe şi 
vânturi, cu pieptul tapisat de decoraţiile războiului său, a 
prins să numere volubil, pe degete, toate armele unei 
unităţi de infanterie, complect şi ideal utilate. 

Artileristul cu tâmplele sure şi decoraţiile celuilalt război 
se declară însă convins după primul capitol al enumeraţiei! 

— Ajunge, mon cher ami! Opreşte! Spune mai bine ce 
luăm? 

— Orice! După regimul de post negru de unde mă-n-torc 
eu, toate erzaţurile mi se par delicii din raiul lui Mahomet 

— Bere, atunci? 

— Bere 

— De Munchen, evident? 

— De Munchen... 

După ce-au sorbit paharele, tamponându-şi cu batista 
spuma de pe mustăţile sure, artileristul de pe vremea lui 
Adam-Babadam se declară satisfăcut şi nu prea: 

— Apă de ploaie. Şi asta o numesc dânşii bere de 
Munchen! Faimoasa lor bere de Munchen... 

— Pentru mine e ambrozia zeilor, babacule! Nu-ti 
imaginezi ce înseamnă un an jumătate de retragere 
neîntreruptă prin stepele Rusiei. Mă uit la lumea din ju rul 
nostru şi nu-mi vine să cred... Simt ăştia, simte ţara că 
suntem în război? 

— Mai întâi, ăştia nu sunt ţara. Şi, mai apoi, pui 
întrebarea greşit. Despre ce război e vorba? 

— Războiul. E unul singur. Războiul de unde vin şi unde 
mă întorc. 

— Specifică! Războiul pe care-l numiţi voi al vostru. 

— E alţării. 


— A! ţării? A întrebat cineva ţara? E războiul altora, al 
celor care-şi puseseră în minte să domine lumea o mie de 
ani! O mie de ani; cifra nu defineşte megalomania? 
Ţicneala? Delirul grandorii? O mie! .. Toţi sunt mile-nari! 
Operează cu cifrele astronomice... Ba, milenarul nostru, ca 
să-i taie pe ceilalţi, croieşte drumuri pe milioane de ani. Nu- 
i ajung bietele mii! Pentru acest războial lor, unde-am fost 
anexaţi să furnizăm carne de tun, ţara nu poate să simtă 
nimic. Cel mult îl suportă, şi atât! Doreşte să sfârşească, şi 
atât! 

— Să sfârşească oricum? Cu orice preţ? 

— Oricum! Cu orice preţ! E un război pierdut. 
Condamnat! 

— Mai încet, babacule! îi atrase atenţia ofiţerul cel tânăr, 
arătând din sprincenile îmbinate spre inscripţia de pe 
placarda atârnată în perete: „Orice discuţie cu şu biect 
politic şi militar e interzisă sub severa sancţiune a 
ordonanţelor în vigoare”. 

Celălalt ofiţer, smead şi cărunt, a strâns din umeri. 

— Ei, şi! Un petec de carton n-ajunge ca să se 
transforme într-un căluş pentru o ţară întreagă, cât a mai 
rămas de întreagă... Nu mă poate opri să afirm sus şi tare 
că e un război pierdut. Condamnat, fiindcă într-adevăr n- 
are nimic a face cu celălalt, pe care-l numiţi al nostru. Acela 
ştiam pentru ce-a început şi unde avea să sfârşească. Unde 
a şi sfârşit!... Participă toată suflarea la el... Acesta? Unde- 
aţi ajuns cu toate cele şaptesprezece arme ale unei unităţi 
complecte de infanterie? Şi cu toate armele perfecţionate 
ale celorlalte unităţi de artilerie motorizată, tancuri, tunuri 
anticar, aviaţie de bombardament, de vânătoare, de 
distrugere, de transport?... Ai mărturisit singur: de-un an 
jumătate retragere. 

— Dar ca să ne retragem, ca s-avem de unde ne retrage 
mai întâi, am înaintat. Uiţi prima parte a campaniei? 

— N-o uit... Odessa, Crimeea, Sevastopol... 


— Sevastopol, Don, Krasnodar, Kuban, Caucaz, 
Stalingrad. Victoriile. Înaintările în cadență fantastică. Aşa 
cum n-a cunoscut istoria nici în campaniile lui Alexandru cel 
Mare, Cezar, Napoleon... Acestea nu înseamnă nimic? 

— Mai puţin decât nimic. Înaintare în cadență fantastică, 
pentru ce?... Pentru a pregăti la spate spaţiul unor 
retrageri în cadență tot atât de fantastică. De la Stalingrad 
la Podul-iloaiei şi Târgul Frumos?... Absurd rezultat!... 
Absurd, dar inevitabil. 

— Fără iarna fatală... 

— Nu există nici o iarnă fatală! întrerupse artileristul. Şi 
Napoleon a căutat explicaţia catastrofei sale din Rusia într- 
o iarnă fatală. Fatalitatea era alta. Îl aştepta, îl pândea 
implacabilă... Lua o formă ori alta, dar de cru-ţat, tot n-ar fi 
putut să-l cruţe. Eşti în admiraţia armelor automate, nu e 
aşa? 

— Evident. Nu se compara cu puşcoacele lui Napo-leon 

— Cu toate astea, rezultatul a fost acelaşi! Fiindcă 
armele automate nu sunt totul. Mai este nevoie de altceva. 
Ceva care a lipsit de la început. Acel resort interior care 
mişcă şi oamenii, nu numai maşinile... Simplu ca o regulă de 
trei simplă! 

Ofiţerul cel tânăr se îngândurase, cu toată satisfacția 
copilăroasă de permisionar stinsă de pe chipul ars de 
soarele şi vântul stepelor. Întrebă, muncit de-o sinceră 
deprimare: 

— Şi atunci toate bravurile? Invalizii?... Ciungii?... 
Şchiopii?... Orbii?... Morţii?... Am semănat toate câmpiile 
Ucrainei cu morminte de soldaţi români. Nu-ţi închipui ce 
infern e o bătălie de astăzi!... lar flăcăii noştri s-au luptat ca 
leii. 

— Nu mă îndoiesc. Îi cunosc din celălalt război, când nu 
eram o rablă bună numai de serviciile sedentare. Nu mă 
îndoiesc că s-au luptat şi luptă, nefericite victime, şi acum, 
ca leii, ca să piardă bătălia din urmă! 

— Eu tot mai sper... 


— După un an jumătate de retrageri? 

— Trebuie să sper!... Mai am trei zile şi mă întorc pe 
front. Cu ce suflet mă întorc? 

— Cu sufletul pe care ţi-l plâng, băieţaşule! Cu su-fletul 
războiului acestuia, al vostru, cum îl numeai. Aşa e că-mi dai 
acum niţică dreptate?... Haide, părăseşte mutra aceasta 
funebră!... Mai comandăm o sticlă de bere muncheneză? 

— Îmi stă în gât. 

— Nu ţie: altora ar trebui multe să le stea în gât!... Cum 
sper că, la sfârşit, tot o să le stea... Tu n-o meriţi! 

— N-o merit, dar o trag. 

— Ca toată ţara, dragul meu. Ca toţi voi, cei de pe front. 
Şi că toţi, noi, cei de-acasă. Aceasta e ecuaţia, diagnosticul 
războiului vostru... 

— Dă-l naibii de-al nostru... Nostru, vostru, ce haz au 
distincţiile acestea? 

— În sfârşit!... Aci voiam să te-aduc. E al lor. Răz-boiul 
lor! Nici al meu. Nici altău. Al altora... 

Lalu Măldărescu întârziase multă vreme ochii la gru-pul 
instalat lângă el. Figurile, discuţia cele două glasuri îi erau 
de mult cunoscute fără să le cunoască. Nu întâia oară se 
întâmpla martor la asemenea dispută între oamenii celor 
două războaie. 

În această dimineaţă, a alarmelor care nu erau chiar 
alarme adevărate, toate se succedau în serie. Înadins parcă, 
pentru a se înveriga răzleţitelor ceasuri trăite de dânsul. 
Pentru a contopi prezentul cu trecutul, arcuind într-o 
singură clipită instantanee punți peste timp Adineori a fost 
Costea. Acum, necunoscuţii cu a lor controversă. Ca să-l 
transporte îndărăt cu gândul, peste ani, la naufragiul 
mântuitoarelor experienţe. Acelaşi glas l-a întâmpinat şi 
atunci, începând din septembrie '39, când s-a înfăţişat la 
unitate, pe zonă, în satele de la graniţa apuseană a ţării 

Camarazii erau alţii. Nici unul din cei de odinioară. Altele 
armele, instrucţia, ordinea de bătaie, nopţile şi dimineţile 
de bivuac. 


Clefăiau în tăceri; abia descleştându-şi tălpile cizme-lor 
din noroiul vâscos. rătăceau fără rost de colo-colo, pe lângă 
garduri, urmăriţi de privirea placidă a vitelor fumurii, care 
rumegau în ploaie, mugind melancolic. Ca să-şi omoare 
timpul, ofiţerii se înfundau în chichineţe pline de funinginea 
opaiţelor, la nesfârşite partide de cărţi. Numai soldatul 
smuls de la necazurile lui plugăreşti, rămăsese acelaşi 

— Ne-om răfui iar cu ungurul, domn” locotenent, dacă 


trebuie şi a doua oară!... Se vede că nu-i ajunse 
gulaşu'ardeiat pe care-l mânca de la noi în celălalt război? 
— Se vede... 


Omul se dădea mai aproape, pornit destăinuirilor. 

— 'Taica muri în războiul d-atunci, pă la Breţcu. Nici nu-i 
mai găsirăm mormiîntu'. Cu mine poate s-o milostivi Domnul 
de Sus, că am trei copilaşi... Toţi d-o şchioapă... Dă doi, trei 
şi patru ani... 

— Să-ţi trăiască şi să-i găseşti sănătoşi, Nagiţule. 

— Aia nădejde o trag şi eu, domn” locotenent. Taica m- 
avu numai pe mine şi mă lăsă mai măruţ, de mă descurcai 
singur. Dar cu dânşii, nevoie mare de-o fi să-mi putrezească 
oasele pe-aci... Dumneavoastră ce credeţi? Când sună 
atacul lor, să le dăm păpara şi să isprâăvim, ca să ne- 
ntoarcem la casele noastre? 

— Cine s-o ştie!... 

— Cu alte cuvinte, aşteptăm, domn” locotenent? 

— Aşteptăm... 

Au tot aşteptat. O lună, două, mai multe. 

Pe urmă, târziu, după diktat-e şi retrageri fără luptă, 
după răsturnări de regimuri şi înscăunări de salvatori 
milenari, procesiuni, alianţe, ucideri de venerabili cărturari 
care-au scris cronica glorioasă a vremilor bătrâne, după 
uluitoare deşănţări în lumea dindărăt, din spate, a civililor, 
după ce, trupa a fost strămutată la graniţa de răsărit, când 
a sunat în sfârşit sorocul bătăliilor, ce asemuire a mai aflat 
el între războiul acesta şi celălalt?... Războiul adolescenţii 
sale... Pe unde rămăsese pierdut, cutreierând sub 


meterezele Carpaţilor, dincolo, în munţii Bihariei, pe unde 
rămăsese pierdut şi răcit, sufletul voluntarului de-atunci?... 
Au înaintat, da, acum dânşii mişcându-se ca zombii vracilor 
din Antile, au înaintat mânaţi de războiul cel nou al 
maşinilor, peste fluvii uriaşe şi ostile, prin stepe, peste ruini 
calcinate de oraşe, până sub brâul Caucazului. 

Noaptea, la feştila de ceară, într-o izbă de bârne, mă- 
surînd pe hartă distanţele dintre Carpaţi şi munţii legendări 
ai lui Prometeu care despărţeau Europa de Asia Mică, în 
darn cerca să-şi explice prin ce taină vor cu ceri îndărăt 
Ardealul, din nou răşluit, de pe piscurile lor. Aceasta numai 
proclamaţiile viforoşilor strategi rămaşi acasă, la adăpost, 
ca să întemeieze ordinea cea nouă a lumii pe o mie de ani, 
cutezau s-o afirme şi poate, în delirul lor, s-o creadă. 

— Cică, dacă ajungem în vârf, dincolo-i Clujul, 
domn'locotenent! se făcea a râde căprarul Nagâţ, 
nebărbierit, cu ochii sticloşi de nesomn, minunat şi dânsul 
de-asemenea strâmbătate din judecata mai mărilor. Poate li 
s-o fi răsturnat harta lumii în cap?... 

— Poate, Nagîţule! Harta şi altele... 

— Bă, că chiar... Vorba e c-ajunserăm acilea, pă unde şi-a 
înţărcat dracul copiii, în loc să ne vedem dă războiul nostru. 
Nici nu mai primii de trei luni scrisoare dă la nevastă, să 
ştiu ce-mi fac copilaşii mei, nu ăi pe cărei înţarcă dracul p- 
aci... Domn” locotenent? 

— Ei... 

— Pă dumneavoastră nu v-apucă aşa, ca o ameţeală? 

— Ce ameţeală?... 

— Uite, să vă spui eu ce ameţeală... Cum mă prinde pă 
mine când mă gândesc... Dă unde plecarăm şi unde-am 
ajuns. Ce lăsarăm noi acasă, ca să împrăştiem aşezările 
altora. Ce-avem noi cu ele? Îmi joacă atuncilea toate prin 
cap şi-mi vine să lepăd puşca asta automată într-un şanţ, s-o 
iau la picior peste rătăcănii şi să mă tot duuuc... Pîn-acasă, 
la noi, domn'locotenent. 


N-avea tăria să-l mustre şi să-i ferece gura, nici 
caporalului Nagâţ Gheorghe, nici celorlalţi. Pentru care 
slăbiciune, unii camarazi gradaţi au început să-l privească 
bănuitor. Alţii l-au înţeles. Cei mai vârstnici îndeosebi. Se 
întrebau, zâmbind şi dânşii cu tristeţe: „Se vede că ne-a 
lăsat vremea în urmă, pe noi, veteranii celuilalt război?... 
Cel al nostru, pe care-l simţeam! Pe ăsta nu-l pricep şi nu-l 
simt în ruptul capului. Ce căutăm aci, Măldărăscule? Ai 
putea să-mi spui?” 

— Ardealul! Cum mă lămurea mai alaltăieri capora-lul 
Nagâţ Gheorghe. Ajungem sus, în vârf, pe Kasbek; dincolo e 
Clujul! Şi gata! 

— Lasă gluma, că nu-i genul tău, Lalu Pesimistrule! 

— Nu glumesc deloc. Oricât de ciudat şi absurd s-ar 
părea, Ardealul îl căutăm noi pe-aci. N-ai citit proclamația 
de ieri? Cârmuirea este exact de avizul căpraru lui Nagâţ 
Gheorghe. Numai că Nagâţ o spune în derâdere, cu obidă, 
pe când milenarii noştri o trâmbiţează falnic, cu tot 
dinadinsul. 

Camarazii aceştia mai vechi, de pe vremea lui Adam- 
Babadam, vărsaţi de la alte unităţi, dar cu suveniruri 
comune din celălalt război, al lor, cercetau cu ochi 
prepuielnici de jur-împrejurul dărăpănatei încăperi, să vadă 
dacă nu cumva vreun perete n-a făcut urechi. Avea dreptate 
locotenentul Măldărescu N. Lalu, mai numit de cei tineri d. 
locotenent Pesimescu N. Lalu şi Lalu Pesimistru. Nu erau 
însă adevăruri de rostit cu glas tare. Lipsea nestânjenita 
frăţie din celălalt război, când gândeau într-un singur cuget 
şi le bătea sângele ca într-o singură inimă, mare, a întregei 
oştiri. lar o poliţie nouă, pe atunci necunoscută a 
milenarilor, însemna la răbojul fiecăruia spusele îndoielnice 
şi lipsa de entuziasm în stilul cel dina-mic al vremii, lapidar 
şi pătruns de superbie. Precaut, se strecurau afară, la 
cartierele lor. 

EI, ca un singuratic Lalu Pesimistru, rămânea să con- 
temple pe fereastra deschisă, în noapte, crenelurile 


proiectate pe mătasa înstelată a cerului. 

Răsfoia cărţi, cuprins de nostalgia lecturilor din juneţe. 
Căuta în ele urmele lui Peciorin şi ale principesei Maria, 
Bela, Maxim Mazximici, din romanul lui Lermontov: Un erou 
al timpului nostru. Urmele eroilor din Cazacii lui Tolstoi, 
într-o veche şi decolorată ediţie franceză, culeasă de 
caporalul Nagâţ dintr-o bibliotecă a unui târg trecut prin 
foc şi pară de avantgărzile nemţeşti... Olenin, Lukaşka, 
leroşka, Marianka, bătrâna Uliţă, Ghirai-han, oamenii 
acelor locuri. Ce căutau dânşii aci, în patria lor, pe care a 
învăţat s-o cunoască şi s-o simtă din cărţile fermecătoare 
ale adolescenţii? Tot aşa cum se întrebase pe scaunul de la 
„Capşa” ce căuta el acolo, se întreba acum ce căuta el 
aci?... Nu era locul său nici într-o parte. Poate că nu era 
locul său, cu osebire, în timp... Când îl prindeau zorile şi 
când amfiteatrul creste-lor înzăpezite sclipea trandafiriu în 
văpaia aureolei, ve-dea peisagiul cu ochii lui Olenin. Aşa 
cum îl înmărmurise pe Olenin priveliştea lanţului fantastic 
de înălţimi, Kasbek, Elburuz, Zmienoi, în dimineaţa când se 
apropiase cu troica de poştă de pe drumul Moscovei şi al 
deşertăciunilor lăsate în urmă, pentru a-şi îmbăia sufletul 
pretimpuriu ros de un vierme byronian, ca şi celălalt erou, 
al lui Lermontov. 

Veneau amândoi spre-o baie de viaţă proaspătă, dură, 
ameninţată de primejdii violente şi bărbăteşti, lupte, 
atacuri, glonţul unui cecen sau arbek la pândă după ţancul 
stâncilor, după scorburile unei sălcii pletoase pe ţărmul 
râului lerek. Şi Olenin, şi Peciorin aveau ce căuta şi 
nădăjdui în terapeutica acelor locuri pentru boala de suflet 
a celuilalt veac, chiar dacă nu le-a izbutit experienţa pe 
deplin. Erau la dânşii acasă, în ţara lor. Dar el, cu boala de 
suflet a cestuilalt veac şi a sa, ce căuta el aci? 

S-a desprins deci fără nici un regret de Caucazul lui 
Peciorin şi Olenin, la ordinul care-l împingea iscoadă, mai 
departe, spre marginea stepei kalmucilor. Şi a sim ţiţ o 
uşurare, când un glonţ bine ochit şi mai bine venit, din 


dâmburile de nisip şi tufele de pipirig, l-a culcat la pământ. 
În celălalt război, un glonţ în plămânul sting. În acesta, alt 
glonţ, în plămânul drept. Două războaie. Două răni... Cea 
dintâi s-a tămăduit repede. Trei săptămâni şi a fost din nou 
printre fraţii de arme, izbind de perete uşa bordeiului când 
nu s-aşteptau: „Bine v-am găsit, camarazi!” Ceastălaltă 
vindecare a durat mai mult şi mai chinuit. Cu lunile... Poate 
fiindcă nu mai erau tinere țesuturile prin care a străpuns 
glonţul. Poate şi fiindcă nu exista în el nici o nerăbdare, nici 
o dorinţă de vindecare, de viaţă. N-avea unde şi pentru ce 
să se întoarcă; pentru cine... Trei luni de spital. Trei de 
sana-toriu. Pe urmă, hârtia care l-a trimis definitiv la vatră. 
Adică aci, de unde pornise, cu inima seacă, de iască; întors 
cu aceeaşi inimă seacă, de iască. 
Acesta fusese războiul său, de-al doilea, mântuitor. 


Lalu Măldărescu şi-a strămutat cotul amorţit pe 
marmora mesei, plimbând împiclita-i privire la lumea din 
jur. 

Micul univers de unde lipsise şi unde-a fost redat de-un 
an să-şi reia locul de figurant, pe măsura să, nu a 
închipuitului uriaş Guliver în ţara piticilor, cum s-a văzut 
rupând cu gigantic gest mrejele lor fragile, de aţă. Au fost 
ele mai tari. L-au tras, nevăzute, îndărăt. L-au prins iarăşi 
captiv. ÎL ţin 

Toate sunt tot atât de mici, desuete şi înduioşător 
ridicole. Toţi, tot atât de fantomali, respirând agonic ca 
păpuşile de ceară sub vitrinele dc panoptic. Erau morţi şi 
parcă au mai murit încă. 

În orice caz, s-au mai împuţinat la număr. 

I-au expropriat unele elemente nouă de figuraţie. Ca 
ofiţerii români de la masa de-alături, care vorbesc mai tare 
şi aduc cu dânşii ceva din suflul grav şi torturat al frontului, 
de-acum ori de-altădată, chiar când vreunul, în nerăbdarea 
de permisionar postit, aruncă ochi atât de voraci femeilor în 
toaletele încântătoare de primăvară. Ca ofiţerii de 


panţerdivizion şi femeia strâns închingată în harnaşament 
de la masa unde nu vrea el să se uite, care comandă ceşti 
de cafea cu lapte duble şi triple, qguadruple tainuri de înşcă, 
duzini de prăjituri, pentru a le savura în solemnă tăcere şi 
într-o lentă, meticuloasă interminabilă masticaţiune. Ofițerii 
italieni cu meridionale vociferări, chipie cât cozonacii şi 
pelerini de conspiratori au cam rărit-o de când s-a rupt Axa 
în drum. Se strecoară mai discret, în haine civile, într-o zi c- 
o insignă la butonieră, a doua zi fără. La ora ceaiului, 
decorul şi personagiile se schimbă. Draperiile de catifea 
dintre cele două săli, sunt trase teatral la o parte: domină 
sexul slab, de altfel, cu apucături acum destul de virile. Ar 
spune: de popotă. Fumând; circulând de la masă la masă, 
interpelându-se cu glas tare peste capete. Paradoxal, abia 
atunci, datorită invaziei femenine de prea recentă 
provenienţă, letargicul „Capşa”, cu datina conversaţiilor în 
surdină şi atmosferei de film mut, se cârciumăreşte. Nu-i 
mai lipseşte decât taraful de ţambalagii sau un jazz! Dar 
ora aceasta de eclipsă crepusculară pe Lalu Măldărescu nu- 
l interesează. El nu e omul de la ora 5. E fidel programului 
de dimineaţă. 

S-a uitat la ceas 

Încă un pătrar din turul minutarului pe, cadran, şi a 
plecat. 

Rămâne înfipt pe scaun, fiindcă nu-l cheamă, nimic, 
nicăiri. Nici catedră şi cursurile la care a renunţat de mult. 
I-au luat alţii înainte, mai harnici şi oportunist căpătuiţi de 
graţia atotputernicilor milenari. Nu-l cheamă nici casa 
încărcată de intolerabile amintiri, fiindcă oricât a primenit 
mobilierul şi destinaţia încăperilor, pretutindeni mai dăinuie 
amintirea Antoanetei. Dungă albă de pe inelarul vădan s-a 
bronzat, s-a netezit, s-a unificat; nimeni n-ar crede că a 
purtat vreodată pe deget verigheta unui legământ pe viaţă. 
Dar înlăuntru, în el, nimic încă nu-i alinat şi stins. „Nu! Fii 
sigur. N-am să viu mai târziu de unu Pa!...” „Lrimite-l pe 
Bimbirică să ne rezerve cameră la Sinaia, la «Palace»...” 


LLA 


„lartă-mă şi uită-mă!...” Hârtiile mototolite de-atunci. 
Şifonierele cu uşile căscate, Pisicul lor zglobiu de Angora 
jucându-se c-o mănuşe de-a ei, desperecheată. Acum e un 
pisoi somnoros şi călugărit, bătrân... Nu mai zburdă... Abia 
întredeschide a lene pleoapele când îl turbură din fotoliul 
unde tronează. „lartă-mă şi uită-mă!” Cum s-o uite când e 
încă pretutindeni prezentă? Dacă această casă n-ar fi 
moştenire părintească, s-ar fi mutat, ca să uite, într-adevăr 
să uite. După război o vinde şi caută un apartament mai 
restrâns, nou, net, care n-a fost niciodată locuit, unde 
pereţii proaspăt spoiţi nu sunt impregnaţi de suflarea 
altora, de viaţa nimănui, de nici o amintire. Va căuta un 
apartament de om pentru totdoauna singur. 

De-acolo, nimic n-are să-l mai alunge, ca să-şi târâie paşii 
fără rost în cavoul acesta al îmbălsămatelor mumii, clipind 
hipnotic din lumea lor moartă. 

Cel puţin aci, săptămâni întregi nu se iveşte nimic ca să-i 
scormonească în amintire cu gheare fără de milă. Cade în 
letargicul automatism al celor care repetă de ani şi ani 
aceleaşi gesturi, cuvinte, anecdote de pe vremea lui PP 
Carp şi Adam-Babadam. Citeşte minuţios gazetele elveţiene 
depuse de-un Costea mut şi păţit pe marginea mesei, 
încercând să ghicească titlurile ştirilor şi comentariilor 
astupate de petele de catran ale cenzurii, din ce în ce mai 
late, pe măsură ce desprinderile elastice au luat proporţii. 
Soarbe cafeaua coclită, care treptat a pierdut orice gust de 
cafea autentică. Aprinde şi striveşte pe porţelanul 
scrumierii ţigările fumate numai pe jumătate, care treptat 
au pierdut orice savoare a ţigărilor autentice de altădată. 

Parcă a murit de mult, ca morţii din jurul său. 

Până când, într-o dimineaţă ca aceasta a alarmelor care 
nu-s chiar alarme adevărate, printr-o perversă conspirație, 
toate se-nşiruie şi se leagă ca să-i întoarcă gândul cu o 
tresărire brutală la masa de-acolo, a lor. 

De astă dată n-a izbutit să se mai biruie. A întors ochii. Îşi 
jurase că nu va face-o: dar a întors şi ochii. 


Rămăseseră numai doi din cei trei ofiţeri de 
panţerdivizion şi femeia stacojie, bălană, încătărămată în 
uniformă. 

Toţi tăceau. Neclintiţi şi ţapeni pe scaun, gravi, co-recţi, 
în faţa farfuriilor golite până la ultima fărâmitură şi spumă 
de frişcă, îşi autovegheau cu pioasă atenţie digestia de boa- 
constrictori. Unul dintre dânşii, foarte tânăr, aproape 
băieţandru, cu fruntea înaltă şi părul blond, purta la gât 
crucea supremei distincţii militare. Poate va fi săvârşit cine 
ştie ce bravură inutilă şi teribilă în răz-boiul acesta, al lor. 
Poate, în altă orânduiala a lumii lor, altceva ar fi fost să 
aspire cu arzătoarea sete de absolut a adolescenţii în locul 
trufaşei cruci a bravurilor de pe câmpurile de bătălie, care 
s-au strâmtat în doi ani de la tropice şi cercul polar spre 
inima ţării sale, pe-o hartă ce-şi ghemuieşte zi cu zi spaţiul 
vital. Spre inima ţării care se îndestula altădată, 
mândrindu-se, cu geniul lui Goethe, Schiller, Beethoven, 
Wagner, Kant, supraoamenii, dinaintea armelor automate, 
batalioanelor de asalt S. S. şi  puhoirilor de 
panţerdivizioane. Poate, după fruntea înaltă şi ochii clari, 
destinul cel adevărat i-ar fi fost să preia şi el torţa lui 
Goethe, Schiller, Beethoven, Wagner, Kant... Atunci n-ar fi 
stat aşa, ţapăn şi fără glas, în mijlocul unor silnici aliaţi, 
care-l priveau duşmănos, cu o cruce a bravurilor inutile şi a 
morţii atârnând funerar la gât. 

Dar Lalu Măldărescu nu la asemenea suceli ale vre-milor 
şi destinelor gândi. El nici n-a văzut la masă doi ofiţeri 
nemți şi o femeie cu părul cânepiu şi obraz de stacoj, 
închingată în curele. Pe dată, grupului neclintit de-acolo, de 
la masa Antoanetei şi a lui, printr-un straniu joc de planuri, 
ca în ameţelile caporalului Nagâţ, s-a substituit altă 
realitate atroce, mai vie decât priveliştea de-aievea. 

Masa lor. Ei, cei de-atunci, la masa lor: el, fumîn du-şi 
ţigara cu inocenţa eternului soţ imbecil; ea, în rochia bleu- 
lavande de culoarea ochilor de-un inocent albastru, cu 
mica farfurioară a pălăriilor de pai din acel an înclinată 


cochet pe-o sprinceană, şi celălalt... Da. Şi celălalt!... 
Bimbirică, pregătindu-se de plecare, făcând semne 
impaciente chelnerului cu mâna, să se prezinte mai 
grabnic, ca să-i, predea pachetul de ţigări. De câte ori s-au 
aflat dânşii astfel, tustrei, la masa de-acolo?... Nici de trei 
ori. Chiar Antoaneta îl rugase s-o dispenseze de-o com- 
panie care nu părea c-o flatează. „Fă-l să-nţeleagă, te 
rog!... N-a fost nevoie să-l facă a înţelege, Bimbirică, 
discret şi cu tact, îi evită îndeobşte în public. Se rezerva să- 
şi caute prilejuri de drum acasă, oferindu-şi serviciile de 
curier şi comisionar de lux. Nici de trei ori nu s-au aflat aşa, 
împreună. Dimineaţa de-atunci a fost o excepţie. N-a stat 
decât cinci minute, cât a trimis chelnerul să-i cumpere 
ţigări. Şi i-a rămas totuşi scena în amintire mai vie decât 
cea într-adevăr vie şi prezentă a grupului de stane de piatră 
de-acum!... Cu o limpezime precisă până la cel mai infim 
amănunt, o vede, o retrăieşte. Bimbirică făcea semne cu 
mâna în sus, plesnind nerăbdător din degete, spre 
chelnerul care sfârşea plata în altă parte. Era grăbit, 
pretextase că-l aşteaptă un ambasador la dejun; iar la auzul 
acestei gogonate invenţii, Antoaneta îl atinsese pe sub masă 
cu vârful pantofului, nestăpinin du-şi un surâs complice. 
Cunoşteau dejunurile lui Bimbirică numai cu personagii 
ilustre!... Cum agita mâna înalt, din manşeta cămăşii de 
mătase japoneză apărea o porţiune a antebraţului invadată 
de păr. O porţiune excesiv de păroasă. Cu fire negre, lungi, 
lucioase, s-ar fi zis grijuliu periate şi năclăiate în briantină. 
A observat atunci aceasta? N-ar şti s-o spună... Nici nu şi-a 
închipuit vreodată că Bimbirică, pospaiul de om cu 
diminutivul minor, e o dihanie cu atât de exuberant sistem 
pilos! Întâia oară îşi dă seamă acum, după atâţia ani... 
Desigur că ochii au înregistrat atunci imaginea şi au 
transmis-o nu conştiinţei active, ci mai străfund, în zonele 
aţipitului subconştient. Au depus-o la păstraie, ca să se 
animeze acum, dintr-o firidă vicleană a memoriei unde-a 
dormitat. lar imaginea, amintirea, nu se mărgineşte acum 


la banderola manşetei, de mătase crem cu butonul de 
platină. Înaintează... Îl despoaie de costumul sclivisit, ca să 
dezbrace în întregime un corp de gorilă monstruos blănit, 
cu smocuri pe piept, pe picioare, pe braţe. Braţele acelea, 
membrele acelea păroase, le vede încolăcind hid trupul alb 
şi elastic pe care-l cunoaşte în toate tainele, trupul cu 
pieliţa catifelată care se strângea, scâncind, atât de 
fierbinte şi alintat lângă el... Şi acum se strânge alintat şi 
fierbinte, scâncind, la pieptul cu blana de gorilă, înfăşu-rată 
de braţele cu smocuri dezgustătoare de păr... Se poate uita 
aceasta? Se poate ierta? 

Şi-a smuls privirea de la masa planturoasei nemţoaice în 
uniformă şi a celor doi ofiţeri de panţerdivizion, atinşi de 
surdo-muţenie şi de catalepsia laborioasei digestii. 

Ochii s-au mai împâclit încă. Toate au fost încă mai fără 
nădejde. Mai respingătoare. Viaţa s-a întins înainte-i pentru 
ani şi ani, ca dezolantele smârcuri din preajma Mării de 
Azov, unde s-au târât dânşii printre păpurişuri mucede şi 
gurguie purulente, cu picioarele încleindu-se în gloduri 
verzui, oribile, chirfoase, trăgându-i afund, în colciiala de 
larve moi, lipitori şi moluşte: dospitele smârcuri imobile la 
suprafaţă în zăpuşala fără suflare de vânt, de unde nu 
credeau c-au să mai iasă vreodată şi pe care localnicii le 
ocoleau cu spaimă, numindu-le în graiul lor Marea Putredă. 

— Iar alarmă! exclamă scandalizat ofiţerul cel vânjos şi 
bondoc, în uniformă de campanie. Cum văd, aci, în lipsă de 
altă ispravă războinică, vă jucaţi de-a alarmele? 

„Măcar de-ar fi, în sfârşit, una adevărată!” a gândit fără 
speranţă Lalu Măldărescu, plătind şi ridicându-se de la 
masă. 


Afară, de la primii paşi, ca întotdeauna, l-a cuprins 
văluita şuvoire a mulţimii, cercând să-l soarbă, să şi-l 
încorporeze, să-l târâie cu ea. 

Şi tot ca întotdeauna n-a izbutit. 

Lalu Măldărescu s-a ferit într-un vechi reflex de apărare, 
rezistând puhoiului compact, dens, zăgăzuit de ordonanţele 
poliţieneşti pe vadul trotuarului, încolonat în matcă spre o 
singură direcţie: Palatul Regal, Ateneu, Piaţa Victoriei. El se 
abăâtu, răzleţindu-se cu afluenții indisciplinaţi, dincolo de 
bordura de granit, către mijlocul străzii, calcând agale, 
rămânând în urmă, ca un trecător fără grabă şi ţintă ce era. 

Unii citeau din mers, peste drum, afişele spectacolelor de 
la Teatrul Naţional. 

— Hernani Romeo şi Julieta. Strigoii... Din jale s-a 
născut Electra! Când punem şi noi mâna pe un bilet la 
Flectra, monşericule? 

— N-auzişi că e coadă ca la pâine? Şi pe urmă, cinci ore! 
Cine ţine la probă cinci ore de spectacol? 

— Ai dreptate. Să transpiri cinci ore închis într-o sală cu 
o mie de alţi năduşiţi pe o vreme divină ca aceasta? Atâţia 
draci!... 

Ridicau ochii la cer. Nu plutea nici un fulg de nor pe 
bolta de-o claritate cristalică. Îşi făceau planuri pentru 
după-amiază, cu neastâmpărul primăverii în artere. Numai 
câţiva înteţeau pasul, întrebând agenţii de circulaţie: 

— N-o fi fost chiar alarmă serioasă, şefule? 

Gardistul de pe soclul spoit alb făcea semn de totală 
nedumerire cu lopăţica în aer. 

— Domnul să-i mai ştie!!... Văd că tramvaiele circulă pe 
Bulevard... Circulaţi, vă rog! 

În ciuda miasmelor de benzină şi ulei ars, vintul unduia 
prin defileurile surelor construcţii fragede adieri de pajişti 
şi lunci înverzite. Undeva, vor fi sosit acum stolurile de 
păsări călătoare, cocori şi berze, rândunele, dacă mai există 
cumva păsări atât de temerare să se aventureze peste mări, 
arhipelaguri şi străvechile delte ale migraţiilor în văzduhuri 


brăzdate de escadrilele avioanelor cu zece mitraliere la 
bord. 

— După prânz mergem la Şosea. Sau mai bine în parc, la 
lacuri... Au înflorit liliecii şi merişorii japonezi. De ce părere 
eşti, Săndel? intonă un glas de femeie, melodic şi 
răsfăţindu-se rugător. 

— Ţi-am spus că mă duc la curse. Nu vreau să pierd 
pariul austriac! 

— Dar nu simţi ce primăvară nebună e? Anul trecut, tu 
erai cel care... 

— Anul trecut, anul trecut! A se slăbi cu anul trecut. 
Fost-ai, leleo! Nu înţelegi odată că nu renunţ la pariul 
austriac? Vrei să mi-l sufle Birlic? S-au făcut aproape opt 
sute de mii. 

— Şi dacă se-ntâmplă să câştigi?... 

— Cumpăr maşina lui lodescu. E curăţat... 

— Parcă era vorba de-o oaredare blană pentru Mimi- 
şorul tău? 

— Încetează cu blana. E vremea de blană? Nu vezi ce 
primăvară cu zăpuşeli africane se anunţă? 

— Bine, să nu mai cumpărăm atunci blana pariului 
austriac de la curse! se resemnă femeia, păstrându-şi 
alintarea din glas. Să ne oprim o clipă la ceva mai accesibil, 
Săndel!... Văd c-au schimbat vitrină... 

— Uff!... A devenit un supliciu să ies pe stradă cu tine... 
De vitrină-ţi arde? 

— Numai două minute... 

— Nici două secunde! Pierd prima cursă, şi toate 
combinaţiile s-au dus pe copcă. Înfulecăm ceva în fugă şi 
avanti! Crăcana pasul, madam! 

— Cum te-ai schimbat, Sândel! Şi cum vorbeşti tu acum... 

— Nu-i fi poftind să vorbesc ca Romeo la Naţional! Şi nici 
tu nu-i fi având anii Julietei. Eşti cioarsă trecută prin ciur şi 
prin veşcă... 

Perechea, care a mers un timp paralel, l-a lăsat în urmă. 


Femeia, în mantou subţirel, cafeniu, păşea mlădios, în 
buiestru, pe tălpile suple de plută, drăgăstos agăţată de 
braţul soţului, deşi îi despărţea o atât de profundă 
nepotrivire de gusturi, păreri şi vocabular. 

Lalu Măldărescu reconstituise din tonul numitu lui 
Săndel iremediabilul, eternul conflict. N-ar fi putut spune 
însă că-l impresiona neplăcut. Aşa şi nu altfel se cuvine 
tratată o femeie! Astăzi se cramponează ca vrejul vâscului 
să-l ţină pe loc în faţa vitrinelor cu mofturi frivole. Mâine e 
gata să-l planteze la o masă, ca s-o aştepte până la vremea 
de-apoi. Cunoaşte prea bine povestea şi cântecul. 

Urcă pe trotuar, împins de aripa unei maşini, care-a 
frânat cu scrâşnet şi-a pornit iarăşi, după ce şoferul l-a 
măsurat cu ochi de asasin, zbierând: 

— Unde te gândeşti, musiu? ” .: 

— La Săndel. Bravo lui Săndel! a răspuns răzbunat Lalu 
Măldărescu. 

Automobilele  goneau acum mai vertiginos, cu o 
precipitare anormală. Dincolo de aeroporturi, încă foarte 
de-parte, răpăi surd o salvă de baterii antiaeriene. Se vede 
că intrau şi acestea în programul exerciţiilor. 

Pe lângă dânsul trecu repede ofiţerul de artilerie, 
babacul de-adineaori, de la „Capşa”. Purta atârnat pe deget 
un respectabil pachet de prăjituri. Desigur, zoreşte spre 
casă, unde-l aşteaptă copii, poate o droaie de nepoți, ca pe- 
un veteran al celuilalt război, al lor, din epoca de piatră. 
Simpatic, babacul! Peste câţiva ani va fi şi el un babac 
cărunt şi adus de umerii osoşi; numai că mai posac şi fără 
nici o suflare omenească, aşteptându-l acasă să deschidă 
uşa cu surpriza unui carton de cofeturi pe deget. 

Adierile vintului jilav miresmat dinspre pajiştele şi luncile 
primăverii i-au părut mai cătrănite decât fumul ţigărilor 
grunzoase de război. Lumina albastră, mai scrumită... 

La Palatul Regal, soldaţii de gardă îşi continuau defilarea 
de manechine automate, de la gherete şi îndărăt. Cu 
mănuşile lor albe de bumbac, căştile lucii şi uniformele 


proaspăt despăturite din raftul magaziei de mare ţinută, cu 
mişcările sacadate la ordinul unui comandant invizibil, 
stârneau fără greş admiraţia cam hăulită de râs şi 
comentarii a unor spectatori de-o anume şi întotdeauna 
aceeaşi tagmă plebee: arşicari de mahala cu picioarele 
desculţe şi cozondrocii suflecaţi, rândaşi, fete în casă, ţărani 
rătăciţi prin mijlocul capitalei din cătunele barba-relor 
văgăuni. De data aceasta nu se oprise nimeni să-i 
contemple cum ridică la armă braţul rigid articulat din cot 
şi cum se răsucesc brusc pe călcâie, făcând stingamprejur 
cu o gravitate de lugubri maniaci, concentrați în executarea 
unui rit bizar, absenţi de la rumoarea străzii şi comentariile 
poznaşe ale galeriei. Iar în ochi, aveau de data aceasta o 
privire neliniştită, umană, aşteptând de undeva o dezlegare. 

Lalu Măidărescu observă abia acum că e singurul 
trecător care nu se grăbeşte. Ba, după ce-a traversat în 
diagonală piaţa imensă cât deşertul Gobi, felieitîndu-se că 
nu sufere de agorafobie, a mai descoperit încă unul. 
Călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut, Filaret. 

Îşi descărcase din circa desaga de cărţi sfinte şi, fil-fiind 
patetic minecele anteriului de păr roşcat, făceasemne de 
anatemă spre zidurile hotelului „Athenee  Pa-lace”, 
dondănindu-şi profeţiile sale de datină. 

— Şi fără zăbavă pogori-vă fiara din ceriuri asupra ţării 
lui Gog şi Magog! Şi cădea-vor fără zăbavă zidurile cetăţii 
celei mari, care în înţeles duhovnicesc se cheamă Sodoma şi 
Babilon! Şi îngerul... 

— Circulă, călugăre! Lasă îngerii! îl reteză sergentul de 
stradă. N-auzi că fuse alarmă de-adevăratele? Intră în 
adăpost! 

— Şi trupurile lor moarte zace-vor fără zăbavă, stîr-vuri 
în piaţa cetăţii celei blestemate, care în înţeles duhovnicesc 
se cheamă Gomora... 

— Ascultă, cât ţi-o spun cu binişorul. Ia-ţi desaga şi 
umblă! 


Sergentul a zvârlit o privire şi spre Lalu Măldărescu, 
dând din cap a dojenitor înţeles. Nu cuteza să-l interpeleze 
direct, fiindcă era un domn bine îmbrăcat şi s-ar putea 
întâmpla să fie rudă ori prieten cu atotputernicii silei, cei 
dinamici, lapidari şi plini de superbie. Dar de ce se punea în 
rând cu-n călugăr smintit când lumea în toată firea alerga 
acum spre adăpost? 

De la coaforul ilustru al protipendadei, de sub ilustrul 
„Palace”, s-au ivit în uşă şi la vitrine câteva capete de 
cuconiţe cu enormele turbane metalice de sârme şi cârlige, 
privind agitate spre cer. Manichiuristele şi coafezele, fardate 
ca balerinele din Trupa Alhambra pentru un tablou final, au 
tropăit dezbrăcându-şi din marş halatele albe şi, turuind, au 
luat în primire monahul rătăcitor al afuriseniilor. 

— Să ştiţi că se-ntâmplă una lată, fetelor, dacă a ajuns 
nebunul de Filaret aci!... Ăsta e piază-rea a Bucureştiului! 

— Taică Filaret, când vii să-ţi facem o permanentă? 

— Lăsaţi Sfântul meu în pace! interveni o ţigăncuşă 
ochioasă şi măruntă, cu o claie de păr sârmos, trecându-i 
degetele prin barbă care n-avea nevoie de indefrizabilă. 

Apoi îl povăţui cu o prefăcută îngrijorare, în chicotul 
celorlalte: 

— Cărel-cărel, părinte Filaret! Că de te-o prinde patronul 
aci că-i meneşti a pagubă în faţa prăvăliei, terade pe gratis 
cu perdaf. Apari mâine pe Calea Victoriei mai gigea ca 
Vraca în Electra! 

Proorocul bărbos se oţări scuturându-se de spurcata 
atingere şi, aburcându-şi în spinare desaga cu Sfinte 
scripturi, grăi invocând cetaniile Apocalipsei: 

— Iară unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte 
potire mi-au zis mie atunci: „Vino să-ţi arăt mărturia curvei 
celei mari, care şade pe apele mari”... 

— Să am pardon, părinte Filaret! protestă ofensată 
ţigăncuşa, strâmbându-şi mutrişoara la dânsul şi scoţându-i 
limba săgetată printre buzele de-un roşu de garoafă. Astea 
să le-o spui ălora dinlăuntru! Nu nouă, care suntem fete 


necăjite şi ne câştigăm pâinea oxigenîndu-le zulufii şi 
înghiţindu-le nazurile... Alea şed pe apele mari, cu peştii lor, 
la restaurant şi la bar... 

N-a apucat a isprăvi şi a zbughit-o spre adăpost. 
Detunăturile bateriilor antiaeriene se apropiau. Se apro-pia 
şi un vuiet necunoscut de prăbuşiri uriaşe. Văzduhul vibra 
ciudat de huruitul înalt, crescând al motoarelor. 

Acum, Lalu Măldărescu nu mai păstra nici o îndoială. 
Recunoştea trepidaţia aceasta a aerului, măcar că avioanele 
bombardamentelor de pe frontul de răsărit fuseseră de alt 
tip, cu alt sunet. 


Domol, o apucă la dreapta, pe-o stradă laterală, spre 
Piaţa Amzei. Nu-l zorea nimic. A aprins tacticos ţigara şi a 
înaintat cu un surâs de oarecare satisfacţie. 

În sfârşit, se întâmpla ceva, altceva. 

Trotuarele se goliseră. Un căţel alb, cu coada biîr-ligată, 
de neam corcit şi proletar, a vrut să traverseze, s-a întors 
fără pricină de la jumătatea drumului, s-a strecurat pe sub 
uluce într-o curte. Din case, unii închideau geamurile, alţii 
le deschideau, zăpăciţi de atâtea ordonanţe contradictorii şi 
atâtea repetiţii de alarme. A fugit o femeie cu un copil în 
braţe. Neaşteptat, dar tot departe, spre Gara de Nord, a 
răbufnit un lanţ lung şi repetat de explozii. Pe urmă, o 
nefirească pauză. Numai duruitul înalt de motoare, 
cutremurând spaţiile, înaintând. 

Fumul ţigării începu să-i pară mai puţin infect. Îl trăgea 
până în adâncul plămânilor, cu o sete proaspătă, că 
adolescentul din celălalt război înainte de primul 
atac.Fiindcă unii trecători, adăpostiţi în ganguri şi sub 
balcoane, răsuceau gâtul să iscodească spre cer, a înălţat şi 
el ochii întâia oară în acea zi. 

Şi întâia oară a cunoscut cât de albastră şi străvezie, cât 
de dulce fusese acea dimineaţă de april. 

Oblic, cu sclipiri albe, metalice şi sidefii în soare, trecea 
prima formaţie de bombardiere. Îşi îndepliniseră sinistra lor 


misiune, dar Lalu Măldărescu nu reuşi să-şi înfrângă 
obiectiva admiraţie pentru ordinea impecabilă, gruparea 
geometrică, înaintarea calmă, de paradă, dintr-o parte a 
zării spre cealaltă parte. Alt val se apropia chiar deasupra. 
S-a oprit rezemat de-un grilaj, lângă o intrare de gang. Cu 
privirea în sus, aprinse altă ţigară, de la cea isprăvită, şi 
aşteptă. 

Văzduhul clocotea de uraganicele vibrații. A simţit cum 
tremură ca într-o încordare de strune şi barele grilajului de 
fier. „Unde s-au ascuns oare păsările?” se întrebă. Iar 
înainte de a descoperi răspunsul, a văzut cu zvic de emoție 
în inimă bombele lunguieţe desprinzându-se de la mii de 
metri înălţime, descriind un vârf de traiectorie şi căzând 
apoi vertical, vâjiit, şuierând, zbârnâind, exploadind cu 
vuiet de gigantice prăbuşiri şi împroşcând snopi de moloz, 
de cărămizi, de flăcări, de fum, din craterele clădirilor 
strivite c-un spasm de făp-turi vii, care se zvârcolesc, mai 
încearcă să se ridice şi pier ciunge, cu măruntaiele hăcuite, 
trăsnite în creştet, răpuse. Geamurile au zăngănit plesnind 
în ţăndări de-a lungul trotuarului. 

Dincolo, peste acoperişurile scunde, în cealaltă stradă, 
un perete întreg, înalt, cu orbitele ferestrelor căscate, s-a 
clătinat cumpănindu-se, s-a desprins şi s-a prăvălit ca o felie 
de decor, lăsând văzului interiorul încăperilor de la trei 
etaje, cu pereţi zugrăviți în diverse culori, sobe, tablouri în 
rame, mobile  rostogolindu-se, dispărând. Se auzeau 
strigăte. Glasuri de femei, de copii, ascuţite şi străpunse de 
spaimă. 

Zvârli ţigara şi se întoarse să alerge într-acolo, unde 
putea să fie de-un ajutor. 


5 


Atunci s-a izbit el piept în piept cu necunos cută. 
leşea dintr-o boltă, cu pulbere de var şi nisip pe umerii 


jachetei negre, pe discul pălăriei negre, pe vârful pantofilor 
zgâriaţi de surpături. 

Toate le-a înregistrat, dintr-o singură cuprindere de ochi, 
când a susţinut-o şi s-a tras un pas îndărăt la violenţa 
ciocnirii, cerându-şi el iertare. 

Ea îl privea şi părea că nu-l vede. 

Ce gene lungi şi dese, umbroase, adâncind catifelarea 
umedă a ochilor! Dar ce privire goală, în nimic? Mai văzuse 
aşa ochi frumoşi şi tragici ai cailor în agonie, departe, în 
stepele Rusiei. 

Îşi ceruse iertare, s-a dat în lături şi a vrut să treacă 
înainte, încotro pornise. O voinţă străină de ell-a oprit. 

S-a adresat cu blândeţe, ca unei bolnave: 

— Doriţi ceva, doamnă?... Domnişoară? 

Ea a purtat dosul minei înguste, înmănuşate, la frunte, la 
gene, la ochi, parcă pentru a desprinde o perdea care-i 
despărţea. 

De răspuns însă tot n-a răspuns. 

Lalu Măldărescu a repetat întrebarea, sprijinind-o uşor 
cu palma sub cotul stâng, ocrotitor, gata s-o susţină mai 
energic la nevoie, fiindcă a avut impresia că se împleticeşte 

— Pot să vă fiii de-un folos cu ceva, doamnă? 

Necunoscută a coborât mâna încet de la frunte; în col-ţul 
buzelor i-a mijit o umbră de surâs vag, îndepărtat, rătăcit. 
Continua să-l privească, iar surâsul acela se destindea 
treptat se preciza, întors dintr-o altă lume. Lalu Măldărescu 
îşi spuse că asistă la un fenomen identic deşteptărilor din 
somnurile hipnotice. Urmărea cum ochii încep progresiv să- 
| distingă, cum percep cu uimire realitatea din jur, cum 
surâsul capătă o expresie. 

Necunoscută şi-a apăsat zvâcnirile inimei prin haina 
neagră cu aceeaşi palmă îngustă, înmănuşată scuturându-şi 
fruntea şi exclamând: 

— Vai, domnule!... le rog să mă ierţi. 

— Nu este nimic de iertat, doamnă... domnişoară... 


Lalu Măldărescu aştepta o rectificare de stare civilă. 
Necunoscută a tăcut însă, cu auzul atent la duruitul înalt, 
neîntrerupt, tot mai vertical al motoarelor. Când a detu-nat 
în bhăuri altă explozie apropiată, zguduind pereţii şi 
caldarâmul de sub picioare, trosnind cu suflul formidabil alt 
rând de geamuri, fără să-şi dea seamă, i-a încleştat 
degetele în braţ şi îndată a repetat: 

— Te rog să mă ierţi! E nervos. Numai ceva nervos!... 

— Înţeleg, doamnă... Nu este nevoie de altă explicaţie... 
Praful de dărâmături de pe umeri, de pe pălărie explică 
totul. 

— Am praf pe umeri? Pe pălărie? se miră ea, biciuită de 
instinctul cochetăriei, scoţându-şi discul negru de fetru cu 
un gest băieţesc şi împrăştiind pulberea de nisip şi de văr 
cu sfârle de deget. 

El se trezise executând cam aceeaşi operaţie, ceva mai 
delicat. Cu batista din buzunarul de la piept îi risipea uşurel 
nisipul de pe umeri. 

Necunoscută şi-a înfipt pălăria la loc, pe buclele castanii, 
inelate, stăruind în preocuparea sa de a salfgarda amorul- 
propriu: 

— Mulţumesc!... Da, praf de dărâmături... Adevărat... 
Eram la douăzeci de paşi. Dar te rog să nu crezi că e 
aceasta!... Douăzeci de paşi!... Ce-s douăzeci de paşi?... De 
felul meu nu sunt o fricoasă, să mă pierd cu firea numai 
pentru atât... 

Lalu Măldărescu zâmbi cu răceală, reintegrîndu-şi 
batista în domiciliul de la piept, într-un gest scurt, smucit, 
contrariat, ca şi cum acea mică parcelă de linou de olandă 
ar fi purtat vreo vină pentru exagerările sale de curtenie, 
cu adresa greşită 

— O! Nu mă îndoiesc, doamnă... Nici n-aveţi aerul cuiva 
care şi-a pierdut firea!... 

Privirea halucinantă de mai înainte,  crispaţia 
necontrolată a degetelor pe braţul său când a hăuit ultima 
explozie, încordarea auzului la zbîrnetul motoarelor de pe 


cer îl lămuriseră destul. Păcat de ovalul fin şi stilizat al 
figurii; de ochii atât de umed catifelaţi şi de genele atât de 
prelungi arcuite! Învelişul exterior ar promite un exemplar 
femenin mai puţin banal decât celelalte, sofisticate şi 
standardizate. Ce-o preocupă însă şi ce-o trădează? 
Vanitatea să pară mai bravă decât poate fi şi decât i-ar 
pretinde oricine. Căci oricine, bărbat ori femeie, firesc este 
să păstreze o urmă de fior în sărmana carne omenească 
după ce-a scăpat din vulcanica deflagraţie a unei explozii... 
Şi el, pe front!... Şi toţi, pe front!... Nu sim-ţeau nevoia nici 
să se mintă, nici să mintă pe alţii. O mărturiseau cu 
sinceritatea vârtoasă a caporalului Nagâţ: „M-au trecut 
răcelile morţii, camaradei! Credeam că dracul ne-a luat!...” 
Puiul acesta de femeie, fiindcă pui e, fie ea doamnă, ori fie 
domnişoară, se vrea mai teribilă decât căprarul Nagâţ, 
care-a străbătut trei mii de kilo-metri cu fronturile de la 
Prut la Caucaz şi îndărăt. 

„Orice femeie aspiră să pară altceva decât este! filo-zofă 
în sine Lalu Măldărescu. Altceva şi altcum. Aceasta e 
mizeria lor! Şi în corolar a noastră, căci suntem gata să le 
credem cum vor şi cum izbutesc adesea să pară a fi, nu cum 
sunt în realitate, nu ceea ce sunt.” 

Zâmbetul, la început numai rece, se crestă adâncit într-o 
dublă cută sardonică. 

Necunoscută, care-şi căpătase vederea acum, şi încă 
destul de pătrunzătoare, poate cam prea apropiată şi 
atentă că privirea ochilor atinşi de-o uşoară miopie, îi ghici 
reflecţiile şi întrebă cu reproş: 

— Te fac să râzi pretenţiile mele comice de bravură? 

— O, nu, doamnă! 

— Atunci mă compătimeşti, fiindcă-ţi par laşă? 

— Nici una, nici alta, domnişoară. Cum mi-aş per-mite? 

Ea bătu agasată cu vârful mic al pantofului în asfalt. 

— Te rog să ştii că sunt foarte departe de categoria 
domnişoarelor miorlăite. 


„Aşadar, tot domnişoară €...”, luă act cu o inexplica-bilă şi 
nejustificată uşurare Lalu Măldărescu. 

— Sunt chiar foarte curajoasă! repetă dârz necunoscută. 

Iar în aceeaşi clipă ciuli cu panică urechiuşele la bizii-tul 
abia lămurit încă al celui de-al treilea val de bombardiere. 
Schimbând penibil de glas, întrebă şovăielnic: 

— Nu e aşa?... Maivin altele... 

— Probabil! a confirmat el cu nepăsare. 

— Cunosc eu mai bine... Ce probabil? Sigur!... Al treilea 
val... Pe urmă, al patrulea... 

— “Tot ce se poate... Al treilea... Al patrulea... Al cincilea... 
Până la de şapte ori şapte. Vă cred pe cuvânt! Eu sunt mai 
puţin iniţiat în materie şi mai puţin curajos ca să cutez a vă 
contrazice. 

Spunând, Lalu Măldărescu se uită cu o glacială 
dezinteresare în altă parte, ignorându-i existenţa. Se uită 
peste  acoperişurile joase, spre clădirea despoiată de 
peretele exterior şi dezvăluind mâhnita ruină a încăperilor 
nimicite într-o clipită. Se mai dezlipeau şi cădeau porţiuni 
de zid, un tablou lunecând din piroane, un scaun care se 
păstrase în echilibru pe-o muche de duşumea secţionată şi 
făcea un salt brusc, înghiţit că de-o trapă. „Erau să lăşluiri 
pregătite pentru o întreagă viaţă de om!” gândi Lalu 
Măldărescu, într-o strângere de inimă neaşteptat 
umanizată. Ziduri, mobile vechi, portrete de familie, cărţile 
de şcoală ale progeniturilor, scoarţele de zestre, dulapul cu 
serviciul de masă pentru duminecă, ustensilele casnice, 
toate nimicurile mizerabile, dar nepreţuite ale existenţei de 
toată ziua, impregnate de amintiri, de obicinuinţe, de 
automatismul existenţelor de toată ziua. Din acestea e 
alcătuită viaţa. Chiar şi viaţa lui, cu odioasele amintiri care 
se desprind şi radiază un efluviu funest din pereţii casei 
unde cinci ani tovarăşa de zi şi de noapte i-a fost femeia ce 
l-a minţit şi l-a părăsit. 

— Se apropie... 


Glasul necunoscutei tremura. Îşi pierduse virulenţa 
protestărilor cu lovituri agasate din vârful pantofului pe 
trotuar. Din nou, ochii căutau la el într-o rătăcire, fără să-l 
vadă. 

— Dumneata auzi cum s-apropie? 

— Se apropie, într-adevăr! încuviinţă cu indiferenţă Lalu 
Măldărescu. Se apropie, ca să spulbere — helas! — nu 
casele care-ar trebui suprimate de pe pământ. 

— Şi dumneata ce faci? 

— Stau. 

— Aci, în mijlocul străzii? 

— Aci, oriunde... Egal... Stau şi prjvesc. Aştept... 

Degetele înmănuşate i-au cuprins convulsiv braţul sub 
impulsia teroarei bolnave, ce dezminţea atât de jalnic 
imaginea fetei nemiorlăite şi curajoase, chiar foarte 
curajoase, la care părea că ţine atât de mult: 

— Domnule, te rog... 

— La dispoziţie, domnişoară. 

— Înţelege că nu frică... 

— Înţeleg perfect. E ceva nervos! 

— Ah! N-ai spune-o aceasta astfel, ironic, dacă ai şti!... 
Dar nu dumitale am să-ţi dau explicaţii... 

— Nici nu merge indiscreţia mea până acolo. 

— Încetează, rogu-te, încetează cu maliţiile! Ce fel de om 
eşti dumneata? 

— Un om ca oricare altul... Mai puţin încă... În fine: omul 
de pe stradă. 

— Domnule om de pe stradă, nu se află pe-aci, pe- 
aproape, un adăpost?... 

— Un adăpost? repetă Lalu Măldărescu, întrebându-se la 
rândul său: „Un adăpost?”... 

A rotit privirea fără convingere. Cunoştea puţin stradă 
lăturalnică, rămasă în afara arterelor principale, deşi nu se 
afla departe de casa-i din părinţi; de casa celor cinci ani de 
minciună şi înşelăciune, pe care nu pe aceasta veneau s-o 


extermine de pe faţa pământului cetăţile zburătoare şi 
liberatoare de la celălalt capăt al planetei 

Itinerarul de preferinţă i-a fost întotdeauna pe Bulevard; 
iar indexul adăposturilor din Bucureşti nu l-a interesat 
niciodată. Un adăpost? Nu... N-ar şti să existe pe-aproape 

La stânga, mult mai presus de celelalte clădiri, zări 
ridicându-şi semeţ frontispiciul un edificiu enorm, alb, 
pătrat. Palatul uneia din multele societăţi anonime pe 
acţiuni răsărită din mâna fertilei Românii Mari, când era 
încă mare. În ciclul celor şapte vaci grase şi lăptoase din 
visul Faraonului. O adevărată construcţie faraonică. De-a 
lungul frontispiciului, dominând trufaş celelalte profiluri de 
case mai umile, lucea în soare inscripţia cu litere metalice 
cât statul de om: SOBOLIA. Palatul SOBOLIA. Societatea 
oleaginoaselor şi cam aşa ceva mai departe, după moda 
intitulărilor criptografice ale epocii: IRDP SOLAGRA, CAM, 
AGIR şi tot cam aşa ceva mai departe... Auzise, acum îşi 
amintea, auzise vag şi despre adăpostul acestei societăţi, 
construit după cele mai moderne cerinţi ale tehnicei, 
adaptat la semnele vremii care, după ce-a înălţat oamenii să 
zboare în cer, îi băga acum sub pământ, în cavernele 
primordiale. 

— Am găsit! a spus triumfal, cu o bucurie de care s-ar fi 
mirat singur dacă ar mai fi avut răgazul autoanalizelor şi 
mirărilor. Adăpostul SOBOLIA, domnişoară. 

— În ce parte, dacă eşti bun? 

— Lasă-mi braţul, te rog... În ce parte te conduc eu. 

— Mă conduc singură, domnule om de pe stradă. 

— Te conduci singură, de acord!... Dar mergem amândoi. 
Ştii să fugi? 

După zece paşi, nu braţul i la prins. I-a prins degetele şi 
au alergat peste ţăndările scrişcate de sticlă, ţinându-se de 
mână, ca într-o juvenilă cursă de antrenament. 

Deasupra lor, huruitul imens şi continuu, crescând, 
înaintând, sosind, dezghioca în ronţăit de helice cristalină 
catapiteasmă a cerului. 


6 


Pe măsură ce-au descins treptele în adâncuri, 
monstruoasa vânzolire a cerului se alină. 

Pe urmă se stinse. 

Jos, sub pământ, nu mai pătrundea nici ecoul. Nu mai 
vibrau nici pereţii profundei temelii. 

Un calm ireal, edenic. 

— Sărmanul Dante, dacă s-ar întoarce printre hiper- 
civilizaţii veacului XX, s-ar vedea silit să-şi revizuiască 
fundamental topografia Divinei Comedii. 

— Adică? întrebă distrat necunoscută, cu atenţia 
îndreptata în altă parte. 

— Adică ar trebui să strămute infernul sus, unde l-am 
lăsat noi. lar paradisul să-l coboare aci, în zonele 
subterestre, la adăpostul SOBOLIEI şi sobolilor, unde pe 
vremea sa erau situate secţiile de suplicii ale iadului. Ori în 
ce caz, dezorientat de pidosnicia secolului nostru de 
progres şi civilizaţie, ar apuca un burete să şteargă de la 
intrarea hrubelor subterane fatidicul avertisment, care l-a 
cutremurat pe el până în măduva oaselor: „Lasciate ogni 
speranza, voi, ch'entrate“... Ar schimba firma „La 
Speranţa sobolilor”... Sau: „La Paradisul sobolilor"... 

— E într-adevăr un adăpost ideal! a decretat grav 
recunoscută, plimbându-şi privirea atentă, competentă şi 
puţin mioapă de jur-împrejur, cu o autoritate de expertă. 
Cel puţin pentru Bucureşti... Nu-mi imaginam!... 

Lalu Măldărescu a tăcut, readus la severa realitate din 
ciudata-i pornire pe giumbuşlucuri cu mai mult sau mai 
puţin haz, întru totul împotriva firii sale şi a clientului 
singuratec, morăcănos, de la „Capşa”. Privi şi el împrejur. 

Cu alţi ochi. 


Nu intrase niciodată într-un adăpost. Nu şi-l ima-ginase 
nici într-un fel. N-ar fi putut afirma, în consecinţă, dacă era 
ideal ori nu. 

Deocamdată constată că încăperile subterane cu ziduri 
de ciment şi iz răcoros de pivniţă se aflau prea puţin 
populate. După atâtea exerciţii de alarme care nu erau 
chiar alarme, prea puţini o luaseră în serios pe cea 
adevărată. I-a surprins năprasna exploziilor fără apărare în 
case, pe stradă, sub balcoane, în gânguri, prin tramvaie. 

Câteva mame îşi ţineau pruncii pe genunchi, ca în sălile 
de aşteptare ale gărilor. Alţi copii, mai săltaţi în vârstă, îşi 
găsiseră de joacă printre băncile în majoritate goale. 
Spaţiul îngăduise o pronunţată separație pe criterii de 
clase. Lumea necâjită, cu straie ponosite, se trăsese 
instinctiv spre unghere, glăsuind în şoaptă. Cealaltă, 
simandicoasă, ocupase poziţii mai comode şi importante, pe 
scaune de stalul întâi. 

Toţi însă, fără osebire, la apariţia întârziaţilor intruşi, au 
ridicat capetele cu o egală şi îngrijorată curiozitate. 

O doamnă foarte umflată în rochia de mătase lilă şi 
foarte muruită cu dresuri violente, de multişor trecută 
peste hotarul pe care Dante îl numea cu melancolie „nel 
mezzo del cammin di nostra vita”, îi examină prin 
lentilele unui arogant face-â-main cu mânerul de aur prins 
în lănţug, voind să afle numaidecât: 

— Veniţi de-afară?... Ce se întâmpla? 

—  Bombardament! Altceva nimic... a răspuns fără 
simpatie Lalu Măldărescu. 

— În ce direcţie? 

— Gara de Nord... Cotroceni... 

— Atunci e bine! se linişti doamna umflată ţâfa, 
aşezându-se mai solid pe postamentul rotunzimilor care 
amenințau mai-mai să-i plesnească rochia de mătase lilă. Vă 
spuneam eu că n-au nimic cu centrul!... 

El simţi nevoia sadică să adaoge, ipocrit: 

— Au mai dat câte niţel şi prin centru... 


— Cum şi prin centru? se frământa scandalizată 
sexagenara cu spoiul violent şi părul henat, fulgerându-l 
prin lentilele prinse-n lănţug. Ce fel de vorbă e asta? Ce 
obiective militare există în centru? 

— Despre aceasta n-am nici o idee, stimată doamnă. 

— Văd că dumneata le găsişi... 

— Eu? 

— De vreme ce pretinzi că au bombardat şi în centru! 

— Afirm, nu pretind, stimată doamnă. 

— Şi dacă e aşa cum afirmi, poţi să-mi spui anume în ce 
loc, prin centru? 

— Chiar la vreo sută cincizeci de metri de aci. Domnişoara 
a scăpat numai prin miracol intactă din apropierea unui 
asemenea obiectiv bombardat! ţinu el să-şi epuizeze sadica 
satisfacţie, arătând spre pantofii cu scrijilituri de pietriş şi 
exagerând miracolul prin care a scăpat necunoscuta-i 
tovarăşă. 

— La o sută cincizeci de metri d-aci? 

— Exact, stimată doamnă. 

— Dar la o sută cincizeci de metri d-aci e şi apartamentul 
meu! O splendoare de apartament... Montat nou-nouţ cu 
mobile de la C.N.R. O splendoare de mobile!... 

—  Regretabil că splendoarea dumneavoastră de 
apartament, cu splendoarea de mobile, e situat într-o zonă 
de obiective pentru bombardamente. 

— Şi tocmai azi, pe deasupra, mai lăsai acasă şi pe Mum- 
Pe-Ki. căţeluşul meu, un pechinez de-o splendoare! 

— Mai regretabil încă, stimată doamnă. 

— Dacă mă potrivesc unei toante că Mariţa! 

— Cum vedeţi, n-am nici o răspundere. Nu pot să vă fac 
nimic, stimată doamnă. 

— Nici nu-ţi cer dumitale să-mi faci ceva!... Ce stradă, 
domnişoară? schimbă direcţia lentilelor şi a interogatorului 
spre tovarăşa lui Lalu Măldărescu. 

Aceasta răspunse ca şi cum i-ar fi suflat el, în continuare: 

— Nu ştiu cum se numeşte strada, stimată doamnă. 


— Spre nord? Spre sud? 

— Nici asupra punctelor cardinale nu eram orientată, 
stimată doamnă. 

— Poftim!  gesticula stimată doamnă, manevrând 
vehement rama lentilelor cu lănţug în cârnăciorii degetelor 
încărcate de sclipitoare pietre scumpe şi adresându-se 
vecinelor din fotoliul de orchestră. Trece pe-o stradă şi nu 
ştie cum se cheamă!... O întrebi de punctele cardinale, şi n- 
are idee... 

— Dacă n-aveam busolă cu mine, stimată doamnă! 

— Ceea ce vă spuneam eu adineori, dragele mele! urmă 
doamna umflată, ignorându-i existenţa şi plasîn du-şi restul 
tiradei dragelor sale, care formau un auditor mai 
respectuos şi select. Generaţie de azi! Umblă cu capu-n 
cer... 

— Sunteţi în gravă eroare, stimată doamnă. 

— Ce vrei să zici cu aceasta? 

— Astăzi, în special, imposibil de mers cu capu-n cer. 
Lipsă de spaţiu vital. Cerul, ocupat de bombardiere, stimată 
doamnă. Îl caută de zor pe Mum-Pe-Ki... 

Stimată doamnă înălţă imprudent ambele şunci ale 
braţelor către cerul de dincolo de planşeuri, gata să facă 
explozie ca o bombă de cinci tone la auzul unei asemenea 
nemaipomenite  impertinenţe.  Imprudent, căci i-au 
exploadat deocamdată cusăturile de subţiori, dezvelind 
două semiluni de sudoare. 

— Auziţi, fâşneaţă! Mie să-mi spuie aceasta? Ştii cine 
sunt eu? Ştii cine e ginerele meu?... 

— Nu vă agitaţi, stimată doamnă, fiindcă v-a plesnit 
paraşuta! remarcă suav şi generos fâşneaţa exponentă a 
generaţiei cu capu-n nori. Şi întrebuinţaţi antisudorul 
„Arden”, e excelent! 

Apoi l-a prins pe Lalu Măldărescu de braţ, şoptindu-i: 

— Să trecem în altă secţie... Aci am nimerit-o prost, la 
cabinetul de instrucţie, cu interogatoriile... Bine i-ai 
răspuns! Îmi venea să-ţi dau ghionturi: „N-o ierta! Nu te 


lăsa! Mai zi-i!” Ai auzit? Meu, meu! Apartamentul meu, 
cățelul meu, ginerele meu, mobilele mele, splendorile 
mele... Ştie ea cine sunt eu? După duşurile fierbinţi pe care 
i le-ai administrat, se-ntoarce stimată doamnă acasă cu trei 
kilograme lipsă la cântar. 

— Parcă dumneata te-ai lăsat mai prejos? 

— A! Nu mă cunoşti citi draci am în mine când m-apucă, 
domnule om de pe stradă! 

Dar s-a oprit cu toată răbdarea, într-o neaşteptată şi 
îmblânzita metamorfoză, când o femeie spălăcită la chip, 
purtând broboadă pe ochi şi doi băieţaşi de mână, se ridică 
dintr-un colţ, de după uşă, să-i taie calea şi să întrebe 
obidit: 

— Spunea domnişorul dumneavoastră (Lalu Măldărescu 
se simţi în al nouălea cer, dincolo de bombardiere, şi-i venea 
să pupe femeia cu broboadă pe obrazul spă-lăcit pentru 
această seducătoare prezumție)... Spunea că au dat bombe 
spre Gara de Nord... Atunci au dat şi spre Iriaj? 

— Nu! Spre Triaj, nu cred! Sigur n-au dat spre Triaj! 
minţi necunoscută din compasiune, cu toate că 
bombardamentele dintr-acolo au început şi îndeosebi acolo 
păreau a se fi înverşunat pe obiective precise. 

— Nu vă supăraţi de întrebare... Gândeam că poate de- 
afară se poate şti ceva!... Acilea ne perpelim închipuindu-ne 
fel şi chip 

Unul din copii, tuns chilug şi cu ochii mărunți ca două 
mărgele verzi, se simţi autorizat să explice el de unde vine 
îngrijorarea maică-sei: 

— Vezi că pe lângă Triaj stăm noi cu chirie. Şi-acolo 
lucrează tătuţa cu ziua!... Aia e. 

Tovarăşa lui Lalu Măldărescu îi netezi creştetul tuns cu 
podul palmei înmănuşate. 

— N-avea nici o teamă, Nică... 

— De unde ştii că mă cheamă Nică? se minună băiatul. 
Că drept Nică mă cheamă... Nică V. Simion. 


— Se poate să nu ştiu? Mi-a spus mie degetul mic... Uite- 
l, acesta? mişcă necunoscută degetul în articulațiile 
înmănuşate. Şi tot degetul acesta mi-a mai spus mie că nui 
s-a întâmplat nimic lui V. Simion care lucrează cu ziua la 
Triaj. V. Simion îl cheamă, nu e aşa? Vaaa... 

A suspendat a doua silabă, ca să nu greşească, aştep- 
tind: 

—  Vanghele! complectă, naiv şi prompt, băieţaşul. 
Vanghele Simion. 

— Tocmai Vanghele Simion!... Vezi că ştiam?... Acum, stai 
cuminte cu maica şi aşteaptă să sune înceta-rea alarmei, 
după care ai să te duci acasă şi ai să-l găseşti pe tătuţa 
Vanghele Simion sănătos tun... Dar nu voios! 

— Cum, nu voios? 

— Până ce veţi ajunge acasă, să vă vadă teferi cu ochii 
lui, poate el să fie voios? E îngrijorat grozav de soarta lui 
Nică 

— Păi aia o cred: La mine ţine el mai mult decât la 
Miţita!... Pentru că individul de Miţita, cum îi zice tătuţa, 
se scapă-n pat cu udul. 

Individul de Miţita se ascunsese ruşinat în poalele maică- 
sei, de unde a iţit numai jumătate de obraz şi un singur 
ochi, pentru a opune cu jumătate de gură oarecare 
rectificări şi circumstanţe atenuante: 

— Nu mă scap întotdeauna! Numai când mă joc cu 
focul... 


ZA 


Păşind în cealaltă încăpere a adăpostului, laterală, 
tovarăşa lui Lalu Măldărescu mărturisi, uşurin du-şi 
sufletul: 

— Era cât pe ce s-o scrântesc în rolul meu de Pythie. 
Numai o clipă a lipsit!... Dacă spuneam Vaasile, cum eram 
gata s-o fac indusă în eroare de calculul probabilităților, îmi 


pierdeam tot creditul la Nică, pe care-l câştigasem o dată, 
cu trup şi suflet, într-o mai fericită nimereală... Şi nu-ţi 
imaginezi câtă mângâiere poţi sădi în unele inimi, din cele 
bântuite ale lumii, numai cu câteva vorbe omenoase... Cu o 
comedie, nu divină; caritabilă, umană... 

A râs, arătând un şirag de dinţişori albi şi mărunți: 

— Că dumneata, domnule om caritabil de pe stradă, cu 
mine, în stradă!... În primele momente, vreau să spun; când 
m-ai susţinut şi mă întrebai cu atâta delicateţe dacă vreau 
ceva, dacă poţi să faci pentru mine ceva... Fiindcă pe urmă, 
când ai început să devii ironic, răutăcios, sarcastic... 

Nu şi-a isprăvit gândul, inventariind cuprinsul sălii cu 
privirea concentrată, de mioapă. 

— Aştept, domnişoară! insistă Lalu Măldărescu, el 
privind numai la dânsa, cu o nerăbdare pasionată, de care 
nu s-ar mai fi socotit pe veci capabil acum trei ore, când 
strivea cu scârbire de univers ţigările fumate numai pe 
jumătate, la masa solitarelor şi falimentarelor bilanţuri de la 
„Capşa”. Aştept... 

— Ce-aştepţi? Nu mai este nimic, domnule om de pe 
stradă. 

El nu cedă: 

— Aştept să urmezi... Ce s-a întâmplat când am început 
să deviu ironic, sarcastic...? Să-ţi mai ofer eu la dispoziţie o 
provizie de sinonime franco-române, ca, după lichidarea lor, 
să poţi continua: zeflemist, maliţios, mogqueur, persifleur, 
muşcător, sardonic... 

— Ai uitat caustic! îi aminti necunoscută, deşi părea că s- 
a consacrat exclusiv altei probleme, cercetând 
impresionantele scule şi accesorii de adăpost rânduite într- 
un fel de macabră panoplie, ca după vânătoarea cea nouă a 
vremilor: targă, târnăcoape, topoare, săpi, pompe de 
incendiu, aparate de stins, bidoane, un dulăpior cu 
medicamente de urgenţă, bandagii şi vată. Şi caustic!... Ai 
uitat caustic... 


— Să-l înmatriculăm. Şi caustic!... Ce s-a întâmplat pe 
urmă, după ce-am devenit, ca un mizerabil, toate acestea? 

— Nu s-a întâmplat nimic, domnule om de pe stradă!... 
Vrei să renunţăm la continuarea discuţiei?... Prefer să mă 
familiarizez cu acest adăpost. Să învăţ a-l cunoaşte bine... 

— S-ar spune că ai frecventat numai adăposturi? 

— Poate că da, domnule om de pe stradă. Nu numai, dar 
destule. 

— Şi totuşi nu l-ai cunoscut pe acesta. 

— Fiindcă nu cunosc încă nici un adăpost din Bucureşti. 

— Celelalte erau unde? 

— La Londra... La Berlin... La Odessa... 

— Numai atât? reveni el la întrebările cu intenţii iarăşi 
caustice. Credeam că şi la Shanghai, la Singapore, la 
Moscova, la Roma. 

— N-ar fi fost exclus. Nici n-a lipsit mult! De alt fel, mai 
cunosc şi adăposturile de la Paris şi Milano... Pe acelea din 
treacăt... 

— Hm! 

— Nu crezi? Nici nu te obligă nimeni să crezi. Mă mir de 
ce le spun toate acestea? 

— Şieu... 

— Să stăm atunci amândoi pe banca de aci şi să ne 
mirăm în duet. 

Ea s-a aşezat pe bancă, picior peste picior, cu poşeta pe 
genunchi. Lalu Măldărescu, alături, la o distanţă 
convenabilă. Ca să nu mai privească la dânsa şi să nu-şi 
trădeze amestecul de curiozitate, uimire, dezaprobare şi 
sarcasm pe care i l-ar fi citit necunoscută în ochi, încercă şi 
el să inspecteze cu aer de cunoscător încăperea şi cele 
câteva persoane pierdute până aci. Căci păreau într-ade- 
văr pierdute. Şase de toate. Un grup de trei, o familie, pe-o 
bancă; tatăl, mama şi o fetiţă la mijloc, în rochiţă de 
culoarea cerului de-afară, cu păpuşa în braţe. O tânără 
pereche cu spatele întors la dânşii, cu tâmplele apropiate, 
ţinându-şi mâinile în mâini. Şi un domn bătrân, chel, cu 


ochelari, citind o carte foarte voluminoasă, pe care o păstra 
sub becul electric cu mâna întinsă orizontal, sprijinită pe 
suportul bastonului, la o distanţă de extremă prezbiţie. 

Îşi depusese alături, pe bancă, pardesiul grijuliu păturit, 
pălăria tare şi tocul negru al ochelarilor, ca un pensionar 
sezonist de staţiune balneară pe-o zi de ploaie, în pavilionul 
de cură. Nici n-a ridicat o singură dată ochii să-i măsoare 
pe deasupra ochelarilor. Cu totul ab-sorbit în lectură, 
trăgea dintr-o ţigaretă medicinală, de bună seamă cu 
mentol sau vreun preparat contra ast mului. 

Lalu Măldărescu simţi o nevoie imperioasă să aprindă şi 
el o ţigară. Una adevărată. Numai câteva fumuri să soarbă. 
S-ar fi mulţumit cu trei fumuri câtrănite, din cel mai 
cătrănit tutun de război. 

Dar placardele din perete interziceau cu stricteţe 
asemenea culpabile voluptăţi. Se resemnă să scoată ţigara 
şi s-o mozolească neaprinsă între buze, purtând-o de la un 
colţ al gurii la celălalt. Era gata să-şi pună portţigaretul de 
piele în buzunar când a luat aminte că inițialele sale de aur 
sunt aidoma cu inițialele galbene, poate tot de aur, de pe 
poşeta cam uzată a necunoscutei: 

LM 

LM 

Aceleaşi iniţiale, cu acelaşi desen al literelor de metal. 
Coincidenţa îi păru imediat de o decisivă şi mistică 
semnificaţie. Ca o predestinare. 

Jucă portţigaretul în palmă şi îl apropie cu inițialele de 
inițialele poşetei, aşteptând. 

— Da! Curios, domnule om de pe stradă! mărturisi ea. 
Circulăm prin lume cu acelaşi cifru şi nu ne bănuiam 
existenţa până acum un ceas. Se întâmpla. 

EI socoti că a sosit prilejul să se prezinte. 

— Permite-i omului de pe stradă să iasă din ano-nimat, 
domnişoară L M... Mă numesc Lalu Măldărescu. 

— Şi eu Lavinia Madu! a enunțat ea cu simplitate. 


Apoi, alăturându-şi dinţişorii albi şi mărunți într-o 
unduire de râs, îşi jupoi mănuşa de pe dreapta şi-i întinse 
mâna subţire, îngustă, cu degete fine, întrebând: 

— Cred că nu mai este nevoie de ceremonialul curent: 
„Îmi pare bine de cunoştinţă; foarte încântată...” şi alte 
banalităţi de acelaşi calibru. Mie mi-a părut bine şi aşa, 
înainte de a ne cunoaşte pe nume şi prenume. 

Lalu Măldărescu a ţinut însă să respecte ceremonia-lul 
curent, cu unele personale derogări de la ritual. 

Nu s-a ridicat în picioare să se frângă de mijloc. Însă a 
dus mânuşiţa la buze şi a păstrat-o mai îndelung decât era 
nevoie între degetele sale. Îi plăcea şi i se urcadelicios la 
creier parfumul acesta subtil, aproape imperceptibil, 
necunoscut. 

Lavinia Madu şi-a sustras mina prelins dintre dege-tele 
fostului domn om de pe stradă, analizând cu apli căţia-i de 
mioapă inițialele portţigaretului lăsat spre confruntare pe 
poşetă, alături de cifrul ei. 

— Curios! rosti concluzia. Exact acelaşi desen, în mai 
mic. De la Londra? 

— Nu. Bucureşti. „Beckman”. 

— Ale mele sunt de la Londra. 

— “Tot ce se poate!... a admis el neîncrezător, din nou cu 
surâsul caustic, sardonic, ironic, muşcător. 

„Păcat! gândi, lepădându-se de tâlcul mistic şi decisiv al 
coincidenţelor, de seducătoarea prezumție a nevestei din 
popor cu broboadă pe ochi. De trei ori păcat! E un caz tipic 
de mitomanie. Îşi creează o viaţă alături de cea reală, în 
care sfârşeşte poate prin a crede. Dublă personalitate. Nu 
dublă!... Triplă! Proteică!... Succesiv şi cu toată naturaleţea 
intră în cele mai contradictorii roluri... Astfel, cum s-ar 
explica insolenţa amuzantă cu care s-a comportat faţă de 
doamna umflată ţâfa? Şi cum, maniera cu totul omenoasă, 
gingaşă, răbdurie, cu care a ţinut să cloroformizeze 
îngrijorările mamei lui Nică şi ale lui Nică de adineori, fiul 
lui Vanghele Simion, lucrător cu ziua, la Triaj?... Mimetism 


curat... Aşa s-ar explica poate şi privirea rătăcită de-acum 
un ceas... Se dezmeticea dintr-o criză... Dintr-o stare quasi- 
hipnotică. Păcat!... Întâia oară după atâţia ani întâlnesc o 
femeie care-mi face impresie că nu e ca altele. Că e altceva. 
Că mi-ar fi altceva... Şi am norocul să cad peste un caz 
patologic. Femeia la pătrat. Bovarismul în formă acută. 
Celelalte mint şi plăsmuiesc cronic. Cu oarecare inter-vale 
de repaos. Aceasta e permanent în acţiune, într-o exaltare a 
fantasmagoricelor  mistificări. Se vindecă asemenea 
cazuri?... S-o tratăm în orice caz ca pe-o bolnavă!...” 

Lavinia Madu îl ţintuia printre pleoapele îngustate, 
înclinându-şi capul pe-un umăr, ca şi cum ar pătrunde ceva 
din îndoielile şi concluziile, şi regretele sale. Cas-o 
liniştească în această privinţă, repetă ferm, fără nici un fel 
de surâs, admițând în chipul cel mai firesc: 

— Da, domnişoară!... Tot ce se poate. 

— Cum: „lot ce se poate?” Tot ce este. 

— Mă surprinde numai că a fost nevoie să faci un drum 
până la Londra pentru două iniţiale pe care le putea 
procura foarte uşor „Beckman”, aci. 

— Dar când am spus eu că am făcut un drum la Londra 
pentru o poşetă, şi două mizerii de iniţiale? Cum poţi să-mi 
atribui asemenea insanităţi?... Mă aflam acolo. N-aveam să 
mă întorc doar la Bucureşti ca să-mi procur două iniţiale de 
la „Beckman”, o dată ce le găseam foarte uşor acolo. Ceva 
mai uşor. [in minte perfect dimineaţa când am cumpărat 
poşeta aceasta şi am ales inițialele dintr-un asortiment de 
vreo duzină altele. Servea un domn în vârstă, foarte 
politicos; un bătrân de genul domnului care citeşte. N-avea 
defel aspectul unui om destinat să vândă poşete. Un 
adevărat gentleman. M-a condus până la uşă şi m-a asigurat 
amabil că după dejun se risipeşte ceața. Era o dimineaţă de 
april, cum a fost aceasta, dar ca dimineţele de acolo... 
Ceaţă, fum, bură măruntă... April, 1941. Sunt trei ani. Exact 
trei ani... 

— Te aflai la Londra în april 1941, în toiul răz-boiului? 


— Al războiului şi al bombardamentelor teribile din acel 
an. Atunci mi-am inaugurat trista carieră de fan-tomă a 
adăposturilor. Atunci, când... 

Cu o încruntare între sprinceniuşele arcuite, s-a oprit 
pecetluind în sine cele ce-ar fi fost încă de spus. În ochii 
adumbriţi trecură viziuni pe care omul de-alături, domnul 
om de pe stradă, nu le-ar putea închipui şi simţi, înţelege, 
niciodată. Nici n-are să le ştie vreodată. 

A deschis poşeta să scoată batista. Într-o salutară 
inspiraţie descoperi cu acest prilej şi mărturia fără dubiu, 
care punea capăt absurdei discuţii. În loc de alte explicaţii, 
i-a pus sub nas marca magazinului din Old Bond Street, 
London, imprimată în interior, cu o mică stemă aurie. 

Lalu Măldărescu s-a căit ruşinat de infamele sale îndoieli. 
Dar în aceeaşi clipă îşi mai spuse că poşetele, cu sau fără 
iniţiale, fac îndeobşte parte din lotul cadourilor de călătorie 
pe care priveligiaţii pasageri ai orientexpresurilor şi 
pacheboturilor de lux, ai avioanelor şi raidurilor 
autoturistice le oferă la întoarcere spre consolare 
prietenelor şi rudelor rămase cenuşărese acasă; da:ă nu 
cumva chiar „Beckman” n-o fi vânzând aseme-nea marfă pe 
loc, la Bucureşti, cu eticheta de origine a magazinului din 
Old Bond Street, London. 

Nimic mai simplu. 


8 


— Ne înţelegeam mult mai bine când erai numai domnul 
de pe stradă!... constată cu un zâmbet melancolic Lavinia 
Madu, închizând poşeta cu un clănţănit sec în butonul 
metalic. leşirea din anonimat nu pare că ne-a reuşit prea 
strălucit. O începusem într-un fel şi sfârşim într-altfel... 

—  Sfârşim? întrebă Lalu Măldărescu, surprins de 
accentul dureros din propriul său glas.. De ce să sfârşim?... 

— Sfârşeşte mai întâi alarma. Nu mai putea dura mult. 


— Ce-avem noi cu alarma? 

— Ea ne-a adus aci; ea ne va duce de-aci... Mai întâi, 
aşadar, sfârşeşte alarma. Pe urmă sfârşeşte şi cunoştinţa 
noastră. Unul o ia la sud, altul la nord, ca să mă orientez 
după punctele cardinale pentru care mi-a pus notă rea la 
geografie stimată doamnă, cea ţâfa şi ţâfnoasă... Sunt toate 
şansele să nu ne mai întâlnim niciodată. 

— Aceasta numeşti şansă? 

— Poate că da!... Poftim portţigaretul, domnule L. M., ca 
să nu-l uiţi cumva aci. 

El a încercat să-i cuprindă şi degetele o dată cu 
portţigaretul de marochin verde. Ea şi-a retras ciudos mina 
şi a întors capul. 

„Ce profil de camee! gândi disperat Lalu Măldărescu. Nu 
poate să fie adevărat! Nici că n-o să ne mai întil nim 
niciodată. Nici că e o mitomană, o bolnavă, un caz 
patologic... Sunt cel din urmă dintre idioţii idioţilor cu 
închipuirile mele! Ale mele sunt închipuiri de bolnav! De 
misogin. De eşuat al vieţii. Aşa cum naufragiasem la masa 
de la «Capşa», cum tresăream somnambulic — eu 
somnambulic! — din cufundarea în mizeriile mele, cum mă 
resemnam să respir şi eu că o păpuşă de ceară automată 
sub vitrinele de panoptic...” 

— Domnişoară Madu... imploră el. 

— Mă cheamă Lavinia! îi aminti ea, tot fără să întoarcă 
profilul, tamburinând cu degetele dezmănuşate acum pe 
poşeta cu inițialele L. M. 

— Domnişoara Lavinia?... 

— Da... 

— Nu se poate să nu ne mai întâlnim niciodată! 

— Eram să dau greş adineauri cu calculul 
probabilităților. Dar, în genere, calculul probabilităților nu 
minte. Cum nu ne-am întâlnit până acum, în vasta lume, 
sunt tot atâtea probabilităţi să nu ne mai întâlnim nici de- 
acum înainte. Nu? 


—  Cine-a mai inventat şi calculul acesta al 
probabilităților? se supără Lalu Măldărescu pe autorul unor 
asemenea perverse născociri. 

— N-aş putea să spun! zâmbi ea din profil. Sunt 
amatematică. Aci, da, ar putea să-mi pună notă rea stimată 
doamnă cea ţâfnoasă, nu la geografie, unde sunt imbatabilă 
după o carieră atât de nomadă... Dar se poate afla uşor cine 
a inventat calculul probabilităților. Destul să deschid Marea 
enciclopedie franceză, când ajung acasă. 

Lalu Măldărescu se tângui, agăţându-se de o speranţă: 

— Eu n-am acasă Marea enciclopedie franceză! Aşa că 
la măta îmi rămâne toată nădejdea, domnişoară Lavinia. 
Simt, presimt, sunt sigur că nici n-am să-mi găsesc sornn 
până ce nu voi afla cine-a inventat calculul probabilităților. 
E pentru mine o chestie de viaţă şi de moarte... Domnişoară 
Lavinia? 

— Da... 

— Cu un simplu telefon salvezi o viaţă de om! declară 
solemn Lalu Măldărescu, întrebându-se în acelaşi timpce l-a 
apucat de vorbeşte cum n-a vorbit el niciodată. 

— Aşa eşti dumneata întotdeauna, domnule om de pe 
stradă? păru a intui domnişoara Lavinia mirările din el, cu o 
pătrundere extraordinară, măcar că tot nu-şi întoarse 
profilul să-l privească în ochi. 

— Nu! mărturisi el hotărât. Domnul om de pe stradă pe 
care l-ai întâlnit mata nu era şi n-a fost niciodată aşa. Ţi-am 
spus, mi se pare... Era mai puţin decât un om oarecare... Un 
om isprăvit... Un spectator al vieţii. Un zombi. 

— Zombi? Ce e aia zombi? 

— Am să-ţi spun când ai să-mi spui şi mată cine a 
inventat calculul probabilităților. Ca să nu rămânem cu 
nimic datori unul altuia... Chestia cu zombii e foarte 
interesantă. Aş spune pasionantă... Am s-o explic eu cu de- 
amănuntul la prima ocazie... Un zombi eram şi eu, omul de 
pe stradă. Acela a rămas acolo, în stradă. Mi-e milă de el... 
Era aşa de singur şi de posac, şi de fără nici un scop în 


viaţă, că bombardamentul abia i s-a părut un spectacol de 
natură să mişte ceva în el. În cadavrul fostului om! 

Domnişoara Lavinia, întorcând de astă dată capul şi 
privindu-l în ochi, cu ochii ei catifelaţi şi umbroşi, puţin 
miopi, plini de indignare, îl mustră: 

— Pentru dumneata, bombardamentul însemna un 
spectacol? 

— Nu pentru mine! se apără el. Pentru zombul de pe 
stradă, pentru fostul om de pe stradă. Cel care a rămas 
acolo... 

— Şi acum, vrei să spui că simţi altfel? Că-ţi dai seamă ce 
iad am lăsat noi afară? 

— Am văzut casele năruindu-se că jucăriile de carton... 
Bombele căzând... explodând... 

— Tot ca spectator. Nu ştii, dumneata nu poţi să ştii ce 
înseamnă adevărata oroare a cadavrelor, a trupurilor 
zdrobite, a capetelor fără trup şi a trupurilor fără cap pe 
care calci... Sângele amestecat cu țarina... Membrele 
amestecate cu sârme şi sfărâmături de triviale ustensile 
domestice. Nu poţi să ştii! N-ai de unde... Când vei ieşi 
afară, dacă ai curajul să te duci şi să vezi, ai să înţelegi de 
ce alergam eu cu ochii pierduţi, cum ne-am lovit; piept în 
piept... 

— Le-ai trăit mata toate acestea, domnişoară Lavinia? 

— Şi cum încă, şi cum? Peste cincizeci şi opt de 
bombardamente omologate. 

— Nu!... 

— Cincizeci şi opt şi cu acesta cincizeci şi nouă!... 
Optsprezece la Londra; douăzeci şi şapte la Berlin; cinci la 
Milano, într-o singură săptămână; trei la Paris; cinci la 
Odessa... 

„lar începe! se văietă cu deznădejde Lalu Măldă-rescu. 
Nu are nici un sorţ de tămăduire, fiindcă le crede cu 
dinadinsul când le spune; fiindcă şi pe figură i se înscrie o 
spaimă nu crispată, exterioară, ci profundă, în interior, 
numai când le enumeră, imaginându-le. Păcat!... 'Toate 


începeau să fie atât de altfel!... Are dreptate. Poate că e mai 
bine, când va suna încetarea alarmei, să pornim pentru 
totdeauna în drumul nostru, unul la nord şi altul la sud, ca 
să nu ne mai întâlnim niciodată.” 

— Şi de-ar fi numai atât! exclamă ea lăuntric, în-fiorată 
încă de cele hotărâte să le păstreze numai pentru dânsa. 
De-ar fi numai atât... 

— Mai sunt şi altele? 

Ea îl fixă printre genele lungi, căutându-i surâsul, 
caustic, sarcastic, ironic, sardonic, pe buze. Descoperi 
numai un surâs mâhnit, de compătimire şi dezolare. Nu-i 
plăcu nici acesta, căci l-a înţeles. 

Vorbi cu rigiditate în glas: ; K 

— Nu poţi să le simţi acestea decât dacă le-ai trăit. 
Regretabil că nu-ţi provoacă altceva în afară de acest surâs 
superior, tot surâsul omului pe care crezi că l-ai lăsat în 
stradă. Se ţine însă după dumneata. N-ai să scapi de el. 

— ÎL suprim, domnişoară Lavinia. L-am suprimat! 
proclamă el cu toată energia şi sinceritatea, sugrumând cu 
degete criminale de strangulator gâtul nevăzut al victimei, 
omul, zombul de pe stradă. 

— Mă îndoiesc... Nimeni nu poate evada din el însuşi. 
Încercăm, dar nu izbutim... 

„Aşadar, luptă cu ea însăşi! se bucură Lalu Măldărescu. E 
un punct câştigat. Un pas spre vindecare... Cine ştie la ce 
tratament de adevărată dezintoxicare face aluzie? Căci şi 
pasiunea de a crea lumi imaginare, juxtapuse celei reale, va 
fi fiind înrudită de-aproape cu pasiunea drogurilor, a 
morfinomanilor, a opiomanilor. Paradisuri artificiale, care se 
transformă în infernuri artificiale... Chiar astăzi am să-mi 
procur nişte cărţi despre aceste paradisuri artificiale. 
Baudelaire, Thomas de Quincey, Farrere, Cocteau... Poate şi 
vreun op medical, mai savant, despre nevroze, psihoze, 
dedublări de personalitate, cazuri de mitomanie...” 

— Încetarea! zbucniră mai multe glasuri voioase de copii, 
din uşă, ca la clopoţelul recreaţiilor şcolare. Sună 


încetarea!... 

lar toţi, în afară de domnul bătrân care citea, s-au 
îmbulzit spre celelalte despărţiri exterioare şi spre ieşire. 
Domnul cu ochelari a întors câteva foi, să vadă dacă mai are 
mult până la finele capitolului, s-a uitat tabietos la ceas şi a 
continuat. Găsise că n-are pentru ce se întrerupe dintr-o 
lectură pentru el mai captivantă poate decât toate 
catastrofele prezentului, şi poate că nici nu-l aştepta nimic, 
nicăieri. Atât numai: a aprins o ţigară de tutun adevărat în 
locul ţigaretei medicinale, acum, când fumul nu mai 
incomodă pe nimeni. 

Cei doi L. M. rămăseseră şi dânşii în urmă. 

Lavinia Madu descoperi după câţiva paşi că aligneşte. O 
supăra ceva în interiorul pantofului. 

— Eşti bun să mă aştepţi puţin? 

S-a aşezat din nou pe-o bancă, a scos pantoful cu vârful 
scrijilat de pietriş şi l-a scuturat de mărginea scândurii. 

— Uite ce splendori colecţionasem! Păcat că a plecat 
stimată doamnă cu splendorile, încât nu i le pot oferi ca s-o 
împăcăm! exclamă ea, mirându-se de măruntele cioburi de 
sticlă care-au căzut ploaie sclipitoare pe ciment. Noroc că 
se cuibăriseră sub talonetă! Altfel, trebuia să cer bastonul 
domnului de dincolo şi s-o iau spre casă, şoting-şoting, în 
cârjă... Acum putem merge. 

El altceva a observat; nu splendida colecţie de sticle 
sclipitoare. Şi de altceva s-a mirat. De inscripţia dinlăuntrul 
pantofului „Perugia”. Celebrul furnizor parizian al tuturor 
celebrităților feminine din lume. Curios... Din ce în ce mai 
bizar!... Poate că tot e ceva adevărat din toate spusele în 
care el nu credea. Poate că ea numai le exagerează. 
Brodează pe-o urzeală de adevăr, ca orice femeie. Acum s- 
ar fi mulţumit să descopere că e numai o femeie ca orice 
femeie! 

A vrut să aprindă o ţigară. Lavinia Madu l-a oprit. 

— Nu, te rog)!... Permite-mi să-ţi ofer eu altceva, extra. 
Meriţi o mică recompensă după stagiul de-aci, cu o fiinţă 


atât de nesuferită ca mine. 

Şi a scos un pachet de țigarete americane, „Camel”, 
intact, desfăcându-i cu dexteritate învelitorile triple: de 
hârtie groasă, de foiţă cerată şi de staniu. 

— Ani o provizie destul de serioasă! a anunţat. Mai 
complectă decât a sinonimelor dumitale... 

El n-a avut curajul să întrebe de unde, de teama 
răspunsului: „De la New York sau Londra!” 

Cum se codea, acaparatoarea stocurilor de țigarete 
americane îl îndemnă autoritar: 

— Ia, ia, te rog! Şi nu numai una!... Pune şi câteva de 
rezervă, în portţigaret. 

— Ca să te devalizez complect? 

— O! Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, Eu fumez o 
țigară la două-trei zile... Mai mult de moft. Din spirit de 
imitație. Poate şi ca să nu mă singularizez în lumea mea... În 
lumea care a fost a mea... Ştii!... O fată care nu fumează 
astăzi e îndărăt cu vremea... Încât depozitul îmi ajunge pe- 
un an. Acum însă am să-mi acord una. Excelent calmant 
pentru nervi...! Şi am nevoie, nu-ţi imaginezi câtă nevoie! 
Toată flecăreala a fost ca să-mi înşel nervii... Să mă mint... 

„Aşadar, flecăreală era! luă notă Lalu Măldărescu. 
Recunoaşte că se minţea minţind. Tot e conştientă. Tot este 
o speranţă de vindecare.” 

— Rămânem mai încet? propuse Lavinia Madu. Ultimii 
clienţi după „Ora închiderii, vă rog!”, fiindcă nu vreau să 
scandalizez trecătorii circulând cu ţigara în gură pe stradă, 
ca olandezele. Acelea fumează şi ţigări de foi pe stradă, la 
rând cu bărbaţii, cum m-au indignat şi pe mine când le-am 
văzut întâia oară la Haga şi la Amsterdam... Eu mai respect 
unele tradiţii şi prejudecăţi. Păstrez calea de mijloc. Eşti 
grăbit? 

—  Defel. Absolut deloc! mărturisi precipitat Lalu 
Măldărescu, gândindu-se cu năduf la casa unde trebuia să 
se întoarcă, plină de odioasele amintiri. Sunt gata să stau 


până diseară; până ce-o termina domnul cel bătrân de citit 
cartea cea de opt sute de pagini... 

— Să nu exagerăm. Cinci minute ajung. 

Lalu Măldărescu îi oferi galant flacăra brichetei. La-vinia 
Madu aprinse, ceru voie să ia bricheta în mină, scoase din 
poşetă alta identică, dar de aur, comparîn du-le: 

— Ne potrivim şi aci în gusturi... „Dunhill”! Acelaşi 
model, aceeaşi serie... 

El iarăşi nu găsi curajul să-ntrebe de unde? Ca să nu-i 
răspundă cumva că a cumpărat-o tot de la Londra ori de la 
Geneva. 

Pe a sa, de argint, scria „Made în Switzerland”, şi i-o 
adusese contra cost prin fraudă vamală, un cunoscut, cu 
ocazia unui voiaj la Berna. 

Dar fumul ţigării prea delicios era, după cătrănitele lui 
ţigări de război, ca să mai reflecteze cu o vinovată 
ingratitudine la toate contradicţiile din  afirmările 
extravagante, purtarea şi instabilă fire a tovarăşei sale de 
adăpost. Într-o absorbire mută şi egoist comprimată în sine, 
se adânci în voluptatea de care fusese înţărcat fără nici un 
prealabil tratament de dezintoxicare. Lavinia Madu fuma 
uşurel, fără pasiuni, ca o diletantă, cu intermitențe, 
împrăştiind într-o scandaloasă detaşare scrumul pe ciment, 
în dreapta şi-n stânga. Privea miop la sălile vaste şi golite, la 
încăperile laterale, la planşeele plafonului, la scări şi pilonii 
masivii ca să-şi fixeze o impresie generală şi recapitulativă. 

— Rămân la avizul meu. E un adăpost ideal... Adică 
relativ ideal... Nu se compară cu adăposturile de la Londra 
sau Berlin. Pentru geniul nostru de improvizație şi 
provizorat e însă mai mult decât m-aş fi aşteptat... 

— La altă alarmă, aşadar, rezervăm două fotolii de 
orchestră?... întrebă el cu intenţii destul de clare, 
renunțând la iritanta enigmă a adăposturilor de la Berlin— 
Milano—Paris—Londra şi la dezolantele concluzii. 

— La altă alarmă, scumpe domnule Lalu Măldărescu, n-ai 
să mai recunoşti acest adăpost. Ţi-o garantez. N-o să fie loc 


unde să mai încapă un ac... Bucureştenii dumitale... 

— Nu sunt ai mei... 

— Ai dumitale, ai mei, ai mei adică mai puţin, în orice 
caz, ai noştri, în fine, bucureştenii Bucureştilor, n-au ştiut 
încă până acum ce înseamnă oroarea şi rava-giile unui 
bombardament... Acum au învăţat, bieţii de dânşii! Târzie 
învăţătură! Tragică premieră de tragedie, după atâtea 
repetiţii generale! 

— Poate că ravagiile n-au fost chiar de proporţiile pe 
care le imaginezi exagerând, domnişoară Lavinia. 

— Le imaginez exagerând? Le cunosc!... Ai să te convingi 
când vom urca la suprafaţă... La ieşire, nu la intrare, s-ar 
cuveni caligrafiat citatul din Infernul lui Dante, pe care-l 
aminteai când am coborât. Cu o rectificare, într-adevăr: 
Lasciate ogni speranza, voi, che uscite...“” Mergem? 

— Mergem. 


9 


Priveliştea, s-a năpustii tâlhar asupra lor, iz-bindu-le 
văzul buimac, tăindu-le suflarea, ca un tâlhăresc atac care-i 
pândeşte la colţ de zid. 

Sau cutremurat, măcar că o aşteptau, o ştiau. Pe urmă, 
fiorul surprins dintii s-a prefăcut în jale, ascuţit străpunsă în 
inimă, dureros răsucită cu încovoiate tăiuşuri de junghier, 
după cum întorceau ochii dintr-o parte a orizontului spre 
alta. 

Ea s-a strâns mică lângă el, încleştată de braţ. Nu şi-au 
spus nici un cuvânt. Vorbele nici nu puteau spune. 

Nimic nu mai dăinuia din lumină albastră şi străve-zie, 
atât de dulce, a cerului de april. Hulpav o dumica selră] 
vârtoasele perdele de scrum. Din tuspatru zările zvâcneau 
coloane de funingine, clătinate de vânt, măturate, lăţite 
deasupra  acoperişurilor, astupând soarele, care se 
întrezărea numai în răstimpuri, ca un disc gălbiu şisinistru 


mâncat de vârcolacii eclipselor. Pluteau legănându-se negre 
foi de hârtie arsă ori erau stoluri de corbi? 

După încremenirea pe loc, au pornit tot fără să-şi spună 
nimic. Vorbele tot prea searbăde ar fi fost încă. 

Au mers înainte tăcând. 

El îi simţea tremurul degetelor înfipte în braţ, şovăi-rea 
răpusă a trupului în haina neagră, paşii împleticindu-se. Şi 
privirea i-o urmărea peste umăr, căutând din nou într-o 
rătăceală, cu spaimă mută şi tragică din ochii cailor în 
agonie. 

Furnica o mulţime năuc slobozită din cotloanele unde s-a 
adăpostit precar, lovindu-i, târându-i, repezindu-i din 
marginea  caldarâmului în ziduri, alergând orb spre 
lăcaşurile cine ştie de unde, despre a căror soartă nimeni n- 
avea cunoştinţă încă. Goneau cu lugubre dangăte de clopot 
cisternele pompierilor cu scări şi tulumbe, ambulanţele 
Salvării cu roşia cruce pe steagul alb fluturat, automobile 
sanitare, camioane cu tărgi şi răniţi. Unii, culcaţi pe 
platformele goale, arătau numai tălpile, poate începuseră să 
devină cadavre. Poate erau. Alţii, în genunchi şi în picioare, 
zgâlţânaţi la viragii şi gropi, pansaţi la frunte, la braţe, 
peste corpul dezbrăcat de haină şi pârlit de văpăi, înfăşuraţi 
în bandaje albe prin care a străbătut sângele roşu, priveau 
şi dânşii, tot aşa, fără să vadă, în gol, cu ochii măriţi, din 
care nu li s-a înecat încă spaima. Mai erau şi copii; erau şi 
femei. Într-o mută stupoare, nedezmeticită, se clătinau ca 
neînsufleţite momii de cârpe, hurducate la hopuri. Momii de 
cârpa stropite cu sânge. Roţile de gumă scrâşneau pe 
cioburi. Scrâşneau şi tălpile trecătorilor pe aşchii de geam. 

Toate drumurile, spre oriunde, erau acum pentru toţi 
împunse cu spini. 

Ţăndările bolţii de cristal, dezghiocată de ronţăitul 
helicelor, zăceau la pământ, aşternute pentru a sângera 
paşii oamenilor din fericea cetate a ciobanului Bucur, 
cruţată până în acea zi de stihiile văzduhului. 


Undeva, mai detunau arar bombe cu explozie întîr-ziată. 
Şi atunci, toţi înălţau capetele spre cerul cutre ierat de 
funingini, cu o tresărire de panică. N-apare oare alt val? 

Lalu Măldărescu nu şi-a închipuit niciodată că faţa 
mulţimii se poate schimba atât de desăvârşit în mai puţin de 
trei ceasuri. Erau oare aceiaşi oameni care se bucurau cu 
nesaţiu de încă o primăvară încântătoare? Care aspi-rau în 
senina lipsă de presimţire adierile fragedelor pajişti aduse 
de austrul melodic de-a lungul bulevarde-lor? Aceiaşi 
oameni care-şi durau plănuiri pentru o după-amiază fără de 
grijă, cu plimbări la lacuri şi pariuri la curse? Aceiaşi care 
înăbuşeau cu voioasa lor clamoare şi cu trilul argintiilor 
chicotiri oftările celor ce-au pierdut totul la fruntaria 
pierdută şi nu-şi aflau un sălaş de pribegi? 

Acum, toţi se făcuseră o apă şi-un pământ. 

Purtau pe chipuri aceeaşi brazdă adâncă, împietrită, a 
groazei, a halucinantelor năruiri, a morţii prin care au 
trecut. lar cei ce-au fost apăraţi, pitiţi în adăposturile 
calme, scutiţi de vama năprasnei în cartierele nevătă-mate, 
zoreau şi dânşii spasmodic spre-o casă, o rudă, tovarăşi, 
prieteni, iubită, peste care va fi trecut mai fără de milă 
nimicirea acestui dintii nemilostiv tribut. Întrebau de la un 
necunoscut la altul: 

— Dumneata nu ştii? Au dat oare şi spre Floreasca?... Au 
dat şi spre Obor?... 

— Pe Batişte, nimic, de-acolo vin. 

— Zice că la gară a fost prăpăd... Acolo, unde arde, 
încotro să fie, domnule? 

Lalu Măldărescu încercă să identifice şi el vetrele 
coloanelor de flăcări şi fum. Una, foarte apropiată, spre 
Piaţa Palatului. Altele, spre Cotroceni. Şi încă mai multe, 
spre Gara de Nord şi Triaj, spre Griviţa, astupate de bariera 
clădirilor care-i împiedecau vederea. Treceau alte camioane 
cu răniţi, alte ambulanţe săgetând fără să ţină seamă de 
stopuri; automobile cu carapacea metalică a caroseriei 
lovită de bulgări, sfredelită de schije; tră suri în care se 


înălţaseră oamenii în picioare, cu palma rezemată pe 
spatele birjarului, privind, întrebând, zorind vizitiul să dea 
bici cailor. Tramvaiele goale se înţepeniseră pe linii. Erau şi 
echipe de soldaţi, pionieri cu târnăcoape şi lopeţi, grupe 
spintecând mişunirea uliţelor în marş forţat, cadenţat. 

Ea tăcea, mică şi zgribulită la braţul lui; dar Lalu 
Măldărescu a luat aminte că dânsa îl conducea. Cu 
încleştarea degetelor în braţ, nu-i îngăduia să apuce 
peaproape de nici o clădire în ruină, îl întorcea din drum, îl 
abătea pe altă stradă, traversa o piaţetă. A înţeles că are 
oroarea priveliştelor de nimicire şi s-a lăsat dus cu 
înduioşată supunere, la gândul întâlnirii lor de mai înainte, 
când l-a ciocnit în piept necunoscută care alerga cu 
pulberea de var şi ciment pe umeri, cu ochii căutând la el 
fără să-l vadă şi cu implorarea sfârşită din glas: „Le rog să 
mă ierţi... E nervos. Numai ceva nervos!” Acum o înţelegea. 
N-o mai cântarea cu surâsul rece, ironic, sarcastic, 
sardonic, caustic. 

— În fine!... a respirat ea uşor. Mi-a trecut... Am înviat. 

Lalu Măldărescu avu cuvânt să regrete că i-a trecut şi că 
a înviat, căci încleştarea înfiptă în braţul său a slăbit, pe 
urmă s-a desprins. 

Nu mai avea nevoie de el. 

Şi îl privea din nou cu ochi care văd, puţin cam miopi, 
examinându-l într-un început de trist surâs. 

— Aşa e că am avut dreptate?... Că acum îmi dai 
dreptate? 

— Recunosc... 

— Şi aşa e că imaginaţia mea n-a exagerat? Căci nu era 
imaginaţie... 

— Recunosc... mărturisi Lalu Măldărescu, a doua oară. 
Bucureştenii mei, ai noştri, trec printr-o cruntă învăţătură, 
o tragică premieră, după atâtea repetiţii generale! N-aş 
crede că sunt aceiaşi oameni de astăzidimineaţă... 

Ea s-a oprit, cu vârful pantofului ridicat pe treapta unei 
vitrine de mică prăvălioară, încheindu-şi butonul mănuşei 


după ce-a tras-o pe degete. 

— Aci fac o rezervă. Nu sunt aceiaşi oameni, pentru 
moment... Numai pentru moment!... Au să devină însă 
aceiaşi, mai repede decât îţi imaginezi... Pe măsură ce se 
limpezeşte cerul... Priveşte în sus... A şi început! 

Ostroave albastre se iveau lărgindu-se printre volburile 
de funingine. 

— Aceasta n-o cred! se împotrivi el. Nu-i cu putinţă. 

— Eu o ştiu... Omul are o teribilă capacitate de a uita. 

Lalu Măldărescu a refuzat mai energic să admită, cu 
înveninata experienţă a incapacității sale de a uita şi ierta. 

— Nu este adevărat, domnişoară Lavinia! Omul e un 
animal nefericit, cu o nefericită memorie... Nu ştie să uite şi 
nu poate să uite... 

— Uneori şi unii... Ceilalţi? 

— Nici ceilalţi! Mulțimea aceasta care aleargă cu sufletul 
la gură, cum are să uite oare infernul, Purga-toriul prin 
care a trecut, prin care trece încă? 

— Te referi mereu la reminiscenţele  livreşti. Le 
obsedează atât de mult Dante, cu Divina lui comedie? 

— Nu. Ca să fiu sincer, din şcoală, nici n-am mai deschis 
Divina comedie a lui Dante. 

— Cu atât mai cuminte. Comedia ceastălaltă, terestră, 
umană, a noastră, ne-ajunge. 

El a surâs, învăluind-o în privirea plină de-o afectuoasă 
căldură, în care se strecura şi ceva, ceva, din ironica-i 
neîncredere ce n-a rămas îngropată se vede cu totul în 
adăpostul SOBOLIA. 

— S-ar zice că te-apasă pe umeri toată experienţa lumii, 
domnişoară Lavinia? 

— A mea îmi ajunge... 

— Atunci să rectific... S-ar zice că te-apasă pe umeri o 
experienţă personală de ani şi de ani! Ce experienţă poate 
să aibă o domnişorică... 

— Spune încaltea o fâşneaţa, ca să fii în nota stimatei 
doamne cu splendorile de apartamente, de mobile, inele, 


căţei, gineri, spoieli eţetera. 

EI n-a ţinut seamă de întrerupere. 

— Ce experienţă poate să aibă o domnişoară de 
nouăsprezece, douăzeci de ani? 

— La atât mă evaluezi? Foarte drăguţ din partea 
dumitale, domnule om de pe stradă. Prea galant. 

— Să spunem douăzeci şi unu de ani... 

— Spune: douăzeci şi cinci, şi şase, şi şapte... De ce eşti 
atât de avar? 

— Pretinzi adică, domnişoară Lavinia, că ai un sfert de 
secol? 

— Poate că da... Poate chiar cu unu, doi, trei ani mai 
mult. Este neapărat nevoie să-ţi arăt certificatul de naştere, 
ca marca magazinului din Londra pe poşetă? 

— Ferească Dumnezeu!... Dar n-aş fi crezut şi tot nu-mi 
vine să cred pentru nimic în lume... Arăţi ca o... 

— Fâşneaţă! Hai, îndrăzneşte.!... 

— „ca o domnişoară în jurul vârstei de douăzeci de ani... 

— Pentru o femeie de douăzeci de ani, nu e nici o mare 
ispravă să arate ca una de douăzeci de ani. Când se apropie 
de treizeci şi nu-i arată, atunci începe is-prava... Meritul, 
dacă este vreun merit şi se poate numi astfel... Nu mă 
feliciţi, domnule om neîncrezător de pe stradă? 

— Nu te felicit, domnişoară Lavinia, fiindcă tot nu m-ai 
convins. 

Lavinia Madu a deschis poşeta, a scos dintr-un plic 
diverse documente de legitimaţie şi i-a zbârnâit pe 
dinaintea ochilor un paşaport, fără să-l desfacă, rizând ea 
ironic, sarcastic, caustic: 

— Dovadă, fiindcă dumneata eşti omul de pe stradă al 
dovezilor concrete, scrise negru pe alb, e aci, scumpe 
domnule Lalu Măldărescu! Dar nu ţi-o prezint decât când 
îmi vei prezintă şi dumneata dovada că faci parte din 
brigada de control a legitimaţiilor mai mult sau mai puţin 
neplastografiate, cu care circulă trecătorii în Bucureşti... E 
cazul? 


— Nu! oftă el. N-am nici măcar această profesie certă. 

— De altfel, ar fi prima dată — fenomen unic pe lume! — 
când o femeie ar trebui să facă probă că e mai bătrâioara 
decât o consideră domnii oameni de pe stradă. De obicei, 
actele le mai ticluim noi aşa, cât se poate, ca să ne mai 
întinerească... După treizeci de ani, ca mâine, mă tem că 
are să mă preocupe şi pe mine problema. Acesta însă nu e 
plăsmuit deocamdată!... Paşaport în cea mai perfectă 
regulă, cu toate datele, vizele şi parafele de rigoare, toate 
de cea mai perfectăautenticitate... Te ispiteşte straşnic, 
precum pare, domnule om curios şi neîncrezător de pe 
stradă? 

— Nnnnu... 

A negat, deşi grozav ar fi dorit să frunzărească acel 
paşaport, nu pentru a verifica vârsta domnişoarei Lavinia 
Madu, care arăta mai tânără decât este, ci pentru a se 
convinge, după vize şi ştampilele frontierelor, că se aflase 
într-adevăr la Londra în anul 1941, în toiul războiului, şi 
mai apoi, la Berlin, la Paris, la Milano, pretutindeni unde-au 
urmărit-o cele cincizeci şi opt de bombardamente 
omologate. O singură aruncătură de ochi i-ar fi luat o piatră 
de pe inimă, s-o azvârle şi să se piardă printre bolovanii 
împrăştiaţi de atâtea explozii. Ce însemna una mai mult? 

Ea a continuat a râde, dezvelind în lumina care se 
limpezea dinţişorii albi şi mărunți, cu o înveselire drăcoasă, 
parcă n-ar fi fost una şi aceeaşi făptură cu necunoscută ce 
s-a lovit piept în piept când a zbucnit dintr-o boltă, cu 
privirea goală şi rătăcită. A introdus paşa portul îndărăt în 
poşeta cu inițialele L.M., de la magazinul din Old Bond 
Street, London. Şi a revenit la firul discuţiei, ceea ce până 
la dovada categorică de stare civilă escamotată ca o 
pedeapsă a insultătoarelor indiscreţii şi  neîncrederi 
dovedea în orice caz o foarte normală, foarte perseverentă 
legătură în idei. 

— Crezi că mulţimea aceasta care aleargă, care fur-nică 
în jurul nostru, şi-a schimbat firea pentru că a trecut prin 


Purgatoriul unui bombardament, cum îi spui dumneata? 

— Dar priveşte la figurile lor! 

— Nu este nevoie... Priveşte dumneata la figura mea. 

— E delicioasă! Din profil, o camee. Din faţă, o camelie. 

— Acum eşti chiar domnul om scârbos de pe stradă! se 
îmbufnă ea, fireşte tot delicios. Ca să-mi debitezi asemenea 
insipide mofturi de om de pe stradă vorbim? 

— lartă-mă... 

— N-am ce ierta. Eşti cum eşti. 

— Domnişoară Lavinia, ţi-o jur că nu sunt. aşa!... Nu ştiu 
ce am. Nu mă recunosc. Din fire sunt individul cel mai 
posac şi mai infect de pe lume. Cel puţin de vreo patru, 
aproape cinci ani încoace. Camarazii de pe front îmi 
spuneau Lalu Pesimescu şi Lalu Pesimistru. Camarazii din 
ăstălalt război, de-acum!... Căci în celălalt eram cu adevărat 
altul, altfel... 

— Vrei să spui că ai făcut şi celălalt război? 

— Da, cel de pe vremea lui Adam-Babadam. 

— Ce e aia Adam-Babadam? 

— Un contemporan de-al tinereţii mele. Al războ-iului 
meu, cel adevărat, al nostru, din 1916—1918... 

— O mie nouă sute şaisprezece, optsprezece Nu s-ar 
crede! N-aveam decât doi-trei ani atunci... Nu... Mai puţin... 
În 1917, două-trei luni. 

— Cum văd, acum ar fi rândul meu să prezint 
documente? 

— Nu este nevoie. Eu te cred pe cuvânt... Deşi, insist, nu 
s-ar părea... 

— Voluntar, domnişoară Lavinia. Am fost voluntar, june 
entuziast: Vrem Ardealul, Pe-al nostru steag e scris 
unire... şi celelalte. Cele de atunci. Contingent, e adevărat, 
mai în faşă decât contingentele legiuit che mate sub arme. 
Babacii de-atunci ne spuneau: mânjii! 

— Mânz pari şi-acum... după cum îţi vine a zburda... 

— Suntem chit, domnişoară Lavinia! declară bucuros 
Lalu Măldărescu, fără să explice anume ce înţelegea el prin 


acest chit. 

Era fericit, exulta, zburda, fiindcă şi dânsa îl socotise mai 
tânăr decât arătau documentele din buzunarul de la piept. 
lar mai tânăr decât va fi arătând la chip se simţea. Era 
Peneş Curcanul. Avea şi pene la picior. Gata să zboare la 
asalt. 

— Nu ştiu ce mi se întâmplă astăzi! repetă. Este ceva 
extraordinar! Nu mă recunosc. 

Lavinia Madu îl dumiri, cu autoritatea experienţelor sale: 

— Nervos! E numai ceva nervos... O relaxare a nervilor, 
după o crispaţie a nervilor... Tocmai ce începusem să-ţi spun 
când m-ai întrerupt cu stupidele dumitale camee şi 
camelii... 

— Stupide? Îmi pare rău, domnişoară Lavinia. 

— Mie şi mai rău. Da! Stupide... Complimente culese de 
pe stradă, ca domnul om de pe stradă să le ofere fâşneţelor 
de pe stradă. Na! [i-am servit-o şi eu, s-o ştii! Cu mine te 
rog să vorbeşti altfel, fiindcă tot mai păstrez iluzia că am 
putea vorbi altceva... 

El înclină fruntea adânc pocăit, făgăduind: 

— Am să vorbesc altfel, domnişoară Lavinia... 

— Şi nu mă mai întrerupe mereu, ca să abatem mereu 
discuţia la nimicuri! 

— Nu mai întrerup, domnişoară Lavinia... 

Lalu Măldărescu luase atitudinea  şcolarilor sever 
admonestaţi, cu mâinile bleg spânzurate de-a lungul 
trupului, uitându-se pieziş, numai pe sub gene, la picioarele 
trecătorilor acum răriţi şi mai puţin grăbiţi, pe această 
stradă tihnită, ferită de urgii. 

— Nici aşa! a spus ea. Uite cum ţi s-a strâmbat nodul 
cravatei!... Dă-mi voie să-ţi restaurez ţinuta corectă a 
domnului om de pe stradă, cum te-am văzut eu întâi... când 
am început să te văd... 

— Acela era un zombi! se lepădă Lalu Măldărescu de 
dânsul. 


— Zombi-nezombi, avea o cravată acătării! Nu te feri, că 
nu mănânc zombi, ce-or mai fi şi zombii ăia! 

El nici gând n-avea să se ferească. În culmea beati- 
tudinei se lăsă smucit de cravată, gâdilat sub guler, re-adus 
la înfăţişarea domnului om prezentabil de pe stradă, cu 
toate că în realitate acela fusese numai un zombi, un mort 
scos din mormânt şi parodiind automat gesturile vieţii. 

Lavinia Madu încercase mai întâi să execute opera ţia 
păstrând poşeta strânsă sub cot. O incomoda. I-a predat-o 
lui. Acum, slujindu-se de amândouă mâinile, cu degetele 
agile, desfăcea şi refăcea nodul cravatei, în concentrarea 
apropiată şi atentă a ochilor de mioapă. „De unde ştie să 
facă un nod de cravată? se întreba Lalu Măldărescu. Pare 
foarte expertă. Poate are un frate mai mic... Poate ea îi 
rectifică nodul cravatei, acasă, unui unchi cam distrat şi 
absent de la cele ale lumii, ca domnul bătrân din adăpost. 
Poate un logodnic... Poate un iubit... Un amant...” Alungă 
repede şi oţărit gândul hidos. E cel mai mare măgar. Nu un 
zombi; un măgar! Alungă gândul, cum alungă şi ispita 
vicleană să deschidă încetişor poşeta şi să-şi treacă ochii, 
peste umărul ei, la paşaportul cu vize şi ştampile de fron 
tiere. O clipă. Numai una. Dezgustat de asemenea abjecte 
îndemnuri care zăceau în el fără să le bănuiască, îşi 
stăpânea respiraţia, să nu-i sufle în obraz toată cătrăneala 
din plămâni a ţigărilor de război. N-o văzuse încă de-atât de 
aproape, aşa cum ridicase obrazul şi ochii la un laţ de 
palmă de obrazul şi ochii lui. Ce lungi, genele! Şi ce 
răsucite! Şi ce firişoare aurii, luminoase, în irisul de-un 
castaniu închis, umed, aproape negru! lar artera albastră 
de la tâmplă stânga, care pulsa abia vizibil sub pieliţa de 
culoarea ivoriului, ce la locul ei e plasată, ca un discret 
blazon al unei patriciene stirpe!... Dar hăi nuţa neagră, ce 
obosită e, cam prea uzată, deşi de-o aleasă tăietură şi de-o 
stofă de calitatea altor timpuri, nu a celofibrelor de război! 
Ca şi poşeta, fie ea chiar de la Londra, Old Bond Street, dar 
nu prea nouă. Ca şi pantofii de la magazinul de mare lux 


„Perugia”, celebru la Paris şi pe tot globul; pantofi de 
incompa-rabilă fineţe, dar cu stigmate de ofilire ceva mai 
vechi decât recentele scrijilituri de pietriş. Ca şi mănuşile, 
cu vârful degetelor subţiate, decolorate de repeţite 
spălaturi. 

— Aşa, da! a rostit Lavinia Madu, satisfăcută deplin de 
rezultatul operaţiei, tipărindu-i cu amândouă palmele mici 
reverul hainei şi depărtându-se. Acum putem continua! Mă 
agasa. Îţi spun drept că mă agasa când dădeam cu ochii de 
cravată sucită sub guler, mai ales că tot din vina mea va fi 
luat la început direcţia sud est, ca să progreseze în două 
ore, de când te-am lovit la ieşirea din boltă şi m-ai primit în 
braţe. 

Lalu Măldărescu fu cuprins de dorinţa să se mai afle el 
numaidecât la ieşirea acelei bolte şi s-o mai prindă o dată în 
braţe. Acum ar fi ştiut cum. 

Se resemnă să-i prindă numai degetele înmănuşate, 
restituindu-i poşeta, cu intenţia cavalerească să sărute 
grațios mâna care l-a făcut din nou un domn prezentabil de 
pe stradă, un zombi corect. 

Ea nu i-a permis. Şi-a retras mina dintre degetele lui, 
înhăţându-şi poşeta, cu o clipire impacientă din genele lungi 
şi răsucite, care n-aveau nevoie de rimel, că genele stimatei 
doamne cu splendoarea de spoiuri din adăpostul SOBOLIA. 


10 


— Observi ce facem noi, aci întrebă Lavinia Madu, 
rezemându-se cu spatele în bară de alamă a vitrinei, 
trecându-şi coatele pe dedesubt, ca o trapezistă, şi jucând 
răsucit tocul pantofului pe treapta de piatră, ca un copil 
fără astâmpăr şi fără milă de agoniseala părinţilor care-l 
îmbracă. Observi ce facem?... 

— Facem foarte bine ce facem! garantă cu toată 
convingerea şi cu un aer de inveterat cuceritor Lalu 


Măldărescu. 

— Aşa îţi pare? 

— Dar facem ceva rău? Domnişoara L. M. îmi face mie 
cravata. Eu fac zimbre la domnişoara L. M. Adică te 
contemplu şi păstrez pentru mine comparaţiile domnului 
scârbos de pe stradă, pe care mi le interzici. 

— Iar începi? 

— Că nici nu isprăvisem! 

— Isprăveşte, atunci! bătu ea din nou mânioasa în 
trotuar cu vârful pantofului de la „Perugia”. Eşti un om 
imposibil. 

— Îmi voi da toate silinţele să devin posibil! se legă 
uşuratec Lalu Măldărescu, devorând-o din ochi şi 
observând cum, din pricina bustului convex încordat pe 
bara de alamă, sânii mici împung ca două corniţe de ied 
piepţii jacheţelei negre, de stofă fină, dar cam uzată. Ascult! 
Tac şi ascult. 

— Până acum nici n-ai tăcut, nici n-ai ascultat. Lasă-mă 
să termin!... Observi ce facem noi, aci? mă întrebam. Căci 
pe mine mă întrebam mai mult decât pe dumneata, 
cunoscând acum mostrele de răspunsuri ale domnului L. 
M,. de pe stradă. Ne sustragem de la oroarea realităţii din 
jurul nostru! 

El a încuviinţat dând muţeşte din cap, deşi nu era de 
aceeaşi părere, fiindcă realitatea din faţa lui numai oroare 
nu se putea numi. 

— Nu vrem să ne gândim la cele ce se petrec dincolo de 
această stradă şi de aceste ziduri... urmă ea foarte 
sentenţios. 

lar Lalu Măldărescu a fost încă o dată de acord, apro- 
bînd tot numai din cap, fără glas. Acum, aprobarea era însă 
sinceră şi totală. Puțin îi păsa de tot universul situat dincolo 
de aceste ziduri şi de această stradă. 

— Ne acăţăm de orice pretext! Încercăm şi izbutim să 
uităm. Aceasta fac toţi, te asigur!... Unii au şi început. 
Ceilalţi vor începe mâine... Purgatoriu, l-ai numit 


dumneata? Dar prin acest Purgatoriu trec numai cei lo-viţi 
direct. Cei care au scăpat prin minune numai cu spaimă din 
movilele de ruini; cei cărora le-a murit cineva strivit sub 
zduri; cei răniţi şi schilodiţi de schije; cei acum întinşi pe 
masa de operaţie, pe brancarde ori pe patul spitalelor; cei 
rămaşi fără nici un acoperiş... Aceştia sufăr, gem, plâng, se 
zvârcolesc de durere sau de disperare... Sunt câteva sute. 
Poate câteva mii... Aşa e că nu-ţi mai vine a surâde ironic, 
sardonic, caustic?... 

El n-a mai surâs nici într-un fel. Nici n-a mai privit cu o 
culpabilă aţiţare la corniţele sinilor de sub stofa neagră. 

O clipă numai, s-a întrebat ce i se întâmplase oare ca să 
dea impresie acestui pui de femeie că ar fi ironic, sardonic, 
caustic? El, despre care Antoaneta spunea că nu-l prinde 
genul ironic, când îi cerea să fie el cum e el, adică un soţ 
foarte serios, corect şi docil la capriciile soaţei, în epoca 
dinainte de a se preface în individul posac de la „Capşa” şi 
în zombul de pe stradă. Şi tot în străfulgerarea întrebărilor 
de-o clipită, se mai minună cum de-ajunsese oare să 
privească aşa la un corp de femeie, cu o surescitare şi o 
adoraţie de mult extirpate din firea sa; el, pentru care nici o 
femeie nu mai exista de aproape cinci ani. 

Pe urmă, sub ochii profunzi, umezi şi migdalaţi ai Laviniei 
Madu, examinându-l pe rând, în parcele divizate, cu atenţia 
ei de mioapă, l-a pătruns posomorita realitate de dincolo de 
această stradă. Realitatea sa interioară de totdeauna şi 
realitatea exterioară a sutelor, poate miilor de victime, 
zvârcolindu-se încă în gheara durerilor şi a deznădejdilor. 

Lavinia Madu nu-şi mai juca nici ea tocul pantofului pe 
pragul de piatră, în neastâmpărul de copil stricător. Îşi 
desprinsese coatele de sub bară de alamă, din poziţia de 
trapezistă, cu bustul, fără s-o ştie, agresiv arcuit... 

Vorbi, cu glasul surd, într-o destăinuire rostită mai mult 
pentru dânsa: 

— „Apoi, morţii vor fi încredinţaţi pământului, în 
mormintele lor, de unde n-are să-i mai îngrozească a doua 


oară nici un bombardament, chiar dacă vreo altă explozie îi 
va urmări să le arunce a doua oară în aer cadavrele abia 
răcite... Pentru asemenea supliciu sunt definitiv anesteziaţi. 
Au scăpat!... Le este indiferent ce se va mai întâmplă în 
urma lor şi cu dânşii chiar... Rămân pe teren cei vii. Rănile 
lor au să se vindece... Câţiva infirmi. Oamenii se 
resemnează, extraordinar cum se resemnează a continua să 
trăiască şi târându-se în căriji, şi ciungi, şi şchiopi, şi orbi... 
Şi în cârji sufleteşti, pentru că mulţi ne târâm în câriji 
sufleteşti, care nu se văd... Nu este aşa? Mai rămân casele 
prăbuşite; acestea se refac adeseori ceva mai greu decât îşi 
refac unii viaţa... Exagerez? E imaginaţie exagerată? 

— Nu, domnişoară Lavinia. Dar de ce să vorbim despre 
acestea? 

— Fiindcă aceasta e realitatea de la care fugim cu 
laşitate şi egoism. Măcar să avem conştiinţa acestei laşităţi, 
acestui egoism... 

— Ne foloseşte s-o ştim, domnişoară Lavinia? Schimbă 
ceva din noi? 

— Poate că dal... Ai răbdare. Ai promis că, taci şi că 
asculţi... Toate cele înşirate de mine; morţi, răniţi, infirmi, 
case prăbuşite, suferinţe, plâns, vaiet, toate acestea se 
izolează, cum medicii izolează cazurile de boli epidemice. 
Ating câteva grupuri. Suferinţe şi drame individuale; 
oricâte victime vom afla mâine că a stabilit pe categorii 
statistica oficială... Ceilalţi! Mulțimea care alerga adineaori 
şi mai aleargă încă sincer cutremurată de sentimentul unei 
catastrofe abătută pe-un număr de victime fără alegere şi 
fără vină; tot aşa de sincer, păs-trează recunoştinţă Proniei 
cereşti că năpasta a fost pentru alţii. Că a căzut pe vecin; 
nu asupra lui. Pe strada de-alături; nu pe aceasta. Şi 
speranţa că n-are să-i ajungă nici mâine... Egoismul e în 
natura noastră. Baza, cheia instinctului de conservare... Cei 
cu năpasta Purgatoriului dumitale, căci pentru cei mai mulţi 
năpastă nemeritată este, sunt astfel condamnaţi la o 


înfricoşătoare singurătate în deznădejdea şi suferinţa lor; o 
singurătate pe care dumneata nici nu poţi să ţi-o închipui. 

— Ba mi-o închipui. O ştiu! îşi îngădui să întrerupă Lalu 
Măldărescu, gândind la singurătatea mocnirilor sale, în 
mijlocul mulţimii fără nici o antenă la ele. 

— O ştii!... Acestea se pot şti dacă nu le-ai trăit? 

Lavinia Madu îl măsurase printre genele îngustate, din 
tălpi până-n creştet, ca pe-un domn de pe stradă gata să-şi 
debiteze cupletul său cu stupidele camee şi camelii. 

El întrebă însă cu mâhnire: 

— Este nevoie să exhibez documente, domnişoară 
Lavinia? Pentru aşa ceva nu există documente scrise negru 
pe alb... Stau scrise undeva, de unde nici timpul, nici voinţa 
ta nu le pot şterge. Acolo unde nu este uitare, nici iertare... 

Surprinsă de accentul domnului om de pe stradă, Lavinia 
Madu i-a pus încetişor mâna pe braţ, rostind cu învăluirea 
lui de glas, blândă şi delicată, ocrotitoare, când huruiau 
motoarele lugubre pe cer şi când o întrebase dacă vrea 
ceva, dacă poate să-i fie de folos cu ceva: 

— Te-am supărat? 

— Nu, domnişoara Lavinia. 

— Fără să vreau, îmi dau seamă că am spus ceea ce nu 
trebuia spus. Aşa nimereşti uneori cu degetul pe-o rană, 
care nu se cuvine atinsă... locmai eu am făcut-o, deşi ştiu — 
vai! — ce înseamnă... le rog să mă ierţi... 

— Nu este nimic, domnişoară Lavinia. Trece... A trecut... 
Urmează, te rog... Ascult... 

— Singurătatea aceasta în toate suferinţele noastre 
omeneşti, pe care şi dumneata o recunoşti înfricoşătoare — 
continuă Lavinia Madu ca într-o nevoie de istovit o obsesie 
secretă — nu frapează în împrejurări normale. O accepţi. 
Face parte din însăşi natura suferințelor şimizeriilor 
omeneşti. Îşi duce fiecare soartă să prin lume, ignorat de 
cel din dreapta, de cel din stânga. Chiar de cei mai aproape. 
Mamă, soră, frate, soţ, iubit... Dar încă de cei care 
alcătuiesc o mulţime? Atomii unei mulţimi?... Eu nu ştiu 


nimic despre dumneata. Dumneata nu ştii şi n-ai să ştii 
nimic, niciodată, despre mine... 

Lalu Măldărescu a vrut să-i ceară a nu angaja imprudent 
viitorul în asemenea ipoteci, pe care el nu le-ar semna în 
ruptul capului. Ea a lovit iarăşi cu pantoful în trotuar, uitând 
blândeţea plină de gingăşie de adineori: 

— Lasă, te rog!... Eu şi dumneata ne confundăm, aşadar, 
în marele anonimat, cu mizeriile noastre se crete, anonime. 
Trecem unul pe lângă altul, fără o permeabilitate; fără o 
posibilitate de comunicare.  Alcătuim lumea cea 
dintotdeauna de pe stradă. Ne-am obicinuit cu izolarea. Sau 
ne-am resemnat. E normalul existenţelor umane... Când 
însă mizeriile şi suferinţele acestea cad în doză masivă 
asupra mulţimii, când iau o formă şi proporţii violente, când 
exploadează, ca să fiu în notă, atunci singurătatea şi 
egoismul fiecăruia se manifestă mai concret. Direct... 
Atroce... Hidos... Ai să vezi... În câteva zile, numai... Pe 
doamna cea cu mobilele şi cățelul de-o splendoare, ai s-o 
vezi — eu o şi văd! — cărându-le cu automobilul ginerelui în 
văgăunile munţilor. Ai să vezi şi strângerea plictisită din 
umeri a proprietarului de apartament cu opt, zece, o duzină 
de camere când un sinistrat, rudă mai sărăcuţă, prieten ori 
subaltern, se încăpăţânează să capete o cămăruie dosnică, 
lingă servitori, pentru familia cu o puzderie de copii... 
„Sinistraţi! A ajuns o pacoste cu sinistraţii aceştia!” Ai să le 
auzi... Eu le cunosc!... lar după un răgaz de-o săptămină- 
două, când ne vor păsui bombardamentele, ai să vezi viaţa 
încercând să intre cu tot dinadinsul în normal, printre ruini, 
morţi, spitale pline de victime... Normal? Adică nimeni 
nevrând să ştie nimic despre nimeni... Eu le-am văzut, le 
cunosc, din cele la care am asistat aiurea. Şi le-am trăit 
aiurea... Ai să le vezi şi dumneata. E numai un început... 

— Poate un început fără continuare. 

— E un început cu mai multe continuări, te asigur. 
Cunosc mecanismul, când a venit rândul unui oraş... De ce 
ne-ar cruța! Avem iarba fiarelor? 


— Unii au crezut. 

— Acum n-au s-o mai creadă... După atâtea repe titii 
generale, intrăm în seria adevăratei drame, tragedii, spune- 
i cum vrei. Serie lungă... Şi totuşi?... Totuşi, eu care-ţi 
vorbesc... Adineori, ţi-am spus să te uiţi la figura mea. 

— Mă uit, domnişoară Lavinia! o înfăşură el cu privirea. 
Mă uit mereu; nici nu fac altceva. 

— Nu aşa, ca un domn de pe stradă. 

— Nici nu mă uit aşa! contestă pe drept Lalu 
Măldărescu, fiindcă tot ce ascultase a vibrat o coardă mai 
tăinuită şi mai gravă, mai sensibilă, într-un alt individ, nu în 
omul, în zombul de pe stradă. 

— Şi ce vezi? 

Aci, Lalu Măldărescu n-a ştiut ce să mai răspundă. Nu 
ştia nici el lămurit ce vede, din atâtea imagini suprapuse şi 
contradictorii. 

— Să-ţi spun eu ce vezi! O fâşneaţa care îndrugă verzi şi 
uscate... Nu mă întrerupe! tropăi din picior. Nu poţi vedea 
altceva fiindcă mă văd eu îndestul de clar şi mă cunosc 
îndestul de bine. În afară de calificarea fâşneaţa, pe care-o 
resping ca să te satisfac pe dumneata şi să mă satisfac şi pe 
mine, căci mai am oarecare iluzii despre persoana mea, nici 
nu poţi să vezi altceva. Nu mă întrerupe!... Vrei să spui că 
mai seamăn cu vietatea care alerga rătăcită, împleticindu- 
se, ca un animal în panică, atunci când bombardierele erau 
colo, sus, şi când cerul vuia de trepidarea motoarelor?... Pe 
aceea am lăsat-o la ieşirea din boltă, în stradă, cum îţi place 
dumitale să spui că ai lăsat un alt dumneata pe aceeaşi 
stradă... Dar mâine ai să-l regăseşti... Ce mâine? Acuşi... 

— Nu mai vreaul!... zbucni copilăreşte Lalu Măldărescu. 
N-am nimic cu el. Îl reneg. 

— Are el ceva cu dumneata. Ai să-l regăseşti. Te aşteaptă. 

— Poate să tot aştepte sănătos! Îşi pierde vremea... 

— N-o pierde, scumpe domnule om de pe stradă!... E 
sigur că ai să-i revii, după cum şi eu, la altă alarmă reală, nu 
cele ale repetiţiilor generale, o regăsesc,vrând, nevrând, pe 


cea orbită şi animalizată de spaimă... Ca pe urmă să redeviu 
aceasta de acum... Una luând mereu locul celeilalte... Ceea 
ce era de demonstrat!... Capacitatea noastră de a uita şi de 
a ne uita pe noi înşine, pe cei care succesiv luăm loc unul 
altuia în aceeaşi făptură, după împrejurări, capacitatea 
aceasta nu este teribilă? Şi nu e crudă, uluitoare, 
detestabilă?... În viaţa normală trece neobservată. Acum ai 
s-o observi în forma cea mai respingătoare. E ceea ce facem 
aci de-o jumătate de oră. 

— Dar nu facem nici o crimă, domnişoară Lavinia! 
protestă iarăşi Lalu Măldărescu. 

— Gândeşte mai bine, caută în dumneata şi ai să 
descoperi că, într-un fel, tot crimă s-ar numi. Ne-a cuprins 
jalea, când am ieşit din adăpost, la spectacolul ravagiilor pe 
care le ştim că nu mai sunt imaginaţii exagerate: sunt carne 
zdrobită, sânge, ruini, dincolo, peste ziduri, la a treia 
stradă... Dar cerul s-a limpezit aproape cu totul. N-au fost 
decât prea puţine bombe incendiare. Pe strada aceasta s-a 
potolit agitarea lumii speriate şi torturate de grija celor ai 
lor... Jalea a devenit pentru noi astfel platonică... Egoist, 
refuzăm s-o confruntăm cu realitatea, acolo, la faţa locului. 
Eu, pentru motivele mele; dumneata vei fi având motivele 
dumitale... 

— Un singur motiv am, domnişoară Lavinia. 

— Nu poate să mă intereseze... 

— Dimpotrivă... Aş dori să te intereseze grozav! Fug de 
confruntarea cu realitatea de-acolo, fiindcă mă reţine 
această de aci. Nu mă pot despărţi de ochii domnişoarei L. 
M. 

Lavinia Madu a strâns din umerii mici, în hăinuţa neagră. 

— Ce vorbesc eu! Şi ce-mi replici dumneata? Parcă 
suntem din două planete deosebite!... Nu!... Să fiu sinceră 
de tot, de tot... Ai puţină dreptate!... Nu în zadar circulăm 
prin lume sub acelaşi cifru... Nici eu nu sunt departe de 
dumneata... Vrei să mai ştii ceva? 

— Vreau, domnişoară Lavinia! rosti el cu speranţă. 


— Ştii de ce stau eu întoarsă cu spatele la vitrina acestei 
prăvălioare? 

Lalu Măldărescu a ridicat mâna cu patos, gata să spună, 
să strige în cele patru vânturi: „Ca să ne privim în ochi, 
domnişoară Lavinia!” Fiindcă însă asemenea sincerităţi nu 
se pot pretinde şi unei femei fără a jigni adânc amorul- 
propriu al sexului slab şi sensibil ca mimoză, a găsit un 
răspuns cam îndoielnic, la întâmplare: 

— Bara aceasta de alamă pare o foarte comodă reze- 
mătoare. 

Ea a pufnit cu dispreţ, rostind în derâdere exact ceea ce 
ar fi sperat el că avea să-i mărturisească în toată 
sinceritatea. 

— De ce nu mi-ai spus încaltea că stau cu faţa la 
dumneata ca să-ţi admir fruntea genială, cravata, da! Ca să- 
mi admir opera? După răspunsul atât de isteţ, nu m-ar fi 
surprins o variantă de aceeaşi calitate. 

—  Domnişoară Lavinia! se căină Lalu Măldărescu, 
ducând palmă la fruntea genială, pe urmă coborând-o la 
cravată, ca să se convingă prin simţul tactil de exis tenta lor 
materială. Domnişoară Lavinia, trebuie să recunoşti că 
măta eşti imposibilă. Nu eu! 

— Chiar şi sunt! Chiar o şi recunosc! se îmblânzi Lavinia 
Madu, încuviinţând cu francheţă şi punându-i din nou 
mânuşiţa uşoară pe braţ. Sunt imposibilă, însă nu aia mă 
mai suporta mult. 

— Oricât! Până la alarma viitoare... Până la pacea 
generală! 

Ea l-a adus la realitate, cu încruntarea sprînceniuşelor 
arcuite. 

— Abandonează o dată pentru totdeauna bagatelurile 
acestea domnului om de pe stradă!... Urmăreşte ce-ţi spun 
eu. E mai instructiv... Ca să te convingi cât de imposibilă 
sunt, să-ţi mărturisesc şi de ce stau cu spatele la o ticăloşie 
de vitrină a unei ticăloşii de prăvălioare. Am întors spatele, 
ca să rezist... Mă atrăgea, mă obseda, un nimic de trei 


parale. Poate că nu ştii cât de puţin rezistă o femeie la 
tentaţia unei vitrine? 

— Eu să nu ştiu? Vorba numitului Săndel de astăazi- 
dirnineaţă! Nu există mai mare supliciu decât să ieşi cu o 
femeie pe stradă, din pricina vitrinelor. 

— Cine e acest Săndel? 

— Un oarecare Săndel... Un numit Săndel, disperat de 
nevastă, fiindcă pătimeşte de boala vitrinelor! Un fel de 
amic... minţi el, fără nici un motiv. 

lar tot o dată cu o cutremurare până-n cîlcîie, parc-ar fi 
înghiţit un linguroi cu untură de riţin, Lalu Măldărescu îşi 
aminti de câte zeci şi sute de ori l-a târât pe el Antoaneta de 
braţ în faţa vitrinelor; de câte ori l-a ţin tuit pe loc, vreme 
de cinci ani, ca să inventarieze vitrinele de pe Lipscani, 
Calea Victoriei, bulevarde, ca pe orice etern soţ docil şi 
imbecil. Imparţial însă, se cădea a recunoaşte că niciodată, 
Antoaneta, niciodată n-a mers cu boala vitrinelor până la 
astfel de magherniţe. 

— Avea poate dreptate Săndelul dumitale, a spus Lavinia 
Madu, dar fiindcă nu e aci să mă vadă şi fiindcă sper că n-ai 
să mă pârăşti, permite-mi să privesc în sfârşit... Cine ştie ce 
complex de vitrină creează o refulare, după teoriile 
doctorului Freud, cu toate că, de câţiva ani... s-au cam 
demodat exagerările sale! 

Spunând, s-a învârtit pe tocurile pantofilor de la 
„Perugia” şi s-a aplecat peste bară de alamă, să cerceteze 
avid, prin geamul prăfuit şi zoios, ticăloasele mărunţişuri 
din ticăloşia de vitrină a ticăloşiei de prăvălioare. 

Lalu Măldărescu şi-ar fi frânt mâinile înălțate spre cer, ca 
o statuie a disperării cu geniala frunte brăzdată de-o 
dureroasă cută şi cu impecabila cravată din nou hâita sub 
guler. lată cine era, iată ce era şi această enigmatică 
Lavinie Madu! Cu toate poşetele şi inițialele ei de la 
magazinul din Old Bond Street, London şi cu toate 
încălţările de la celebrul între celebrii pantofari ai Parisului, 
îşi strivea profilul de camee în geamul infect al unei 


dughene cu marfă de trei parale! Ba încă, mai e şi 
conştientă de această aberaţie! Ce poate găsi s-o pasioneze 
într-atât printre colbăitele mosoare cu aţă de război, 
jurubiţele de mătase artificială, cârpele imprimate cu 
desene barbare, ciorapi câlţoşi pentru moaşe? Avea 
dreptate necunoscutul de pe stradă să trateze femeia, orice 
femeie, cu disprețul său stropşit, care i-a mângâiat acum 
patru ore auzul ca o răzbunare a eternului soţ docil şi 
imbecil! 

Cu pumnii strânşi în fundul buzunărilor de la haină, 
fiindcă nu-i putea frânge spre cer, Lalu Măldărescu o 
aşteptă să termine, zâmbind ironic, sardonic, caustic, con- 
vins şi el acum că nu au pentru ce să se mai întâlnească 
vreodată. Îşi aminti că nici n-a prânzit. Îl prinsese alarma şi 
bombardamentul în drum spre restaurant. Ar fi momentul 
să-şi continue fiecare calea, încotro le era mai dinainte 
scrisă. 

— Aţi descoperit ceva poşete cu marca din Old Bond 
Street, London, domnişoară LL. M.2 întrebă el ironic, 
sarcastic, caustic, când Lavinia Madu şi-a desprins pieptul 
de pe bara de alamă. 

Ea l-a cântărit de jos în sus, oblic, cu clipiri mărunte de 
mioapă. A răspuns, simplu: 

— Ceva mai banal, domnule L. M. O pânzătura cu desen 
foarte amuzant, pentru o rochiţă de primăvară... O rochiţă 
la care mă gândesc pentru fetiţa jupânesei mele de acasă. O 
fetiţă convalescentă, pe care am îngrijit-o şi pot spune că 
am salvat-o eu de la moarte... 

Lalu Măldărescu ar fi cuprins-o în braţe, peste umeri, s-o 
privească în ochi de-aproape de tot, de tot, ca un mai mare 
miop decât ea, ca un adevărat orb, cum se dovedise, 
cerându-şi căit iertare. Şi fiindcă nu-i era permis (cel puţin 
deocamdată), se răcori aruncând toată vina şi expierile pe 
numitul Săndel: 

— Aha! Bine i s-a mai întâmplat şi banditului acestuia de 
Săndel!... Pentru ziua de azi, cu bombardamen tul, i s-au 


dus cursele şi pariul austriac pe copcă. Imbecilul, o merita! 

— Ce vrei să spui cu acestea? Vorbeşti în şarade, 
domnule L. M.! se miră Lavinia Madu, cu o nevinovăție în 
care străbătea poate un început de bănuială. 

— Vorbesc eu foarte explicit, nu în şarade, domni-şoară 
Lavinia. Numai că nu pot explica... E o răfuială care. 
rămâne între mine şi numitul Săndel! Şnapanul de Săndel! 
ameninţă Lalu Măldărescu în nevăzut pe autorul moral al 
erorilor sale de apreciere şi tact. Nu intri în magazin să 
cumperi pânza cu desenul foarte amuzant, domnişoară 
Lavinia? 

— Nu! Am s-o fac mâine... Acum nici n-am bani la mine... 

— Domnişoară Lavinia, la dispoziţie! se oferi el galant, 
ducând mâna la portbiletul din buzunarul interioral hainei. 
Cumpărăm pânza cu desenul amuzant. Cumpărăm toată 
vitrină. Toată prăvălia... Pariez că nici n-ai stat la masă? 

— Nu, domnule. L. M. 

— Aferim!... Mergem pe urmă la masă... 

Ea l-a cântărit din nou, oblic, printre genele îngustate, cu 
sângele fugit din obrazul mat: 

— Aşadar, tot o fâşneaţa de pe stradă m-ai socotit tot 
timpul, domnule om de pe stradă? 

— Domnişoară Lavinia, ce vorbe sunt acestea? Să mă 
explic... 

— Mulţumesc, domnule L. M. de pe stradă, pentru 
explicaţiile dumitale, desigur, foarte explicite, care nu pot 
explica totuşi decât un singur lucru!... Am înţeles. Mi-ar fi 
plăcut să ne despărţim altfel. 

— Nici nu ne despărţim, domnişoara Lavinia! De ce să ne 
despărţim? 

El o imploră, cu palmele deschise în aer, căutând s-o 
cuprindă simbolic şi s-o reţină locului, dar neîndrăznind s-o 
atingă. Ea zâmbi cu sângele din nou întors în obraz. Îşi 
pregătea răzbunările sale, cu unghii feline. 

— „De ce să ne despărţim?” îi repetă întrebarea lui, cu o 
afectată răceală. Oare nu e timpul? Dumneata n-ai casă? 


— Am... Însă nu m-aşteaptă nimic acolo. 

— Aceasta am dedus-o şi fără explicaţiile dumitale, de 
vreme ce n-ai fost curios să treci şi să vezi ce s-a întâmplat, 
chiar după un bombardament ca acel de acum două ore, 
care n-a fost o imaginaţie exagerată. 

— 'Tocmai!... Ca şi dumneata. 

— Ca şi mine? 

— Nici dumneata n-ai fost curioasă să treci şi să vezi. 
După acelaşi sistem de deducţii e dovada cea mai certă că 
tot atât de puţin te aşteaptă ceva acasă, ca şi pe mine. Adică 
nimic. Neantul. 

Acum, Lavinia Madu a surâs ea ironic, sardonic, caustic, 
ridicând sprînceniuşele a cumplită mirare pentru o atât de 
genială perspicacitate: 

— Eşti sigur pe certitudinile dumitale? 

— Tot ce poate fi mai sigur. N-am mers oare mereu 
împreună de când am ieşit din adăpost?... 

Ea îi puse mâna pe braţ, cu un gest de compătimire: 

— Ce naiv eşti! Prea naiv pentru un domn compli-mentos 
de pe stradă... Şi dacă am mers împreună, nu te-ai întrebat 
de ce-am preferat oare să trec pe-o stradă şi nu pe alta? 

— Nu îndrăznesc să pricep... 

— A venit rândul meu să-ţi servesc explicaţii explicite... 
Poate că te-am condus în aşa fel, domnule L. M. de pe 
stradă, încât să trec fără să bănuieşti prin faţa casei unde 
stau, ca să mă conving, cu egoismul despre care-ţi vorbeam, 
că năpasta a căzut pe casa vecinului, nu a mea; pe strada 
de-alături, nu a noastră... 

— Ah! exlamă Lalu Măldărescu, zdrobit la descoperirea 
că puiul acesta de femeie e un demon al disimulării, care 
întrece tot ce-şi imagina el despre viclenia tuturor Evelor 
de pe pământ. Ah! Nu te-aş fi crezut capabilă de aşa ceva, 
domnişoară L.M.]... 

— E un reproş? 

— O constatare. 


— Nu-ţi spuneam că nu ne cunoaştem şi că n-ai să 
cunoşti niciodată nimic despre mine? 

— Dar nu în acest sens, domnişoară L. M.! 

— În viaţă nu există sens unic, ca pe strada aceasta. Ca 
să-ţi complectezi constatările şi în sensul celălalt, mai pune- 
ţi şi altă întrebare. Poate că şi explicaţia de adineori, cu 
pânzătura pentru rochiţa unei fetiţe care a fost bolnavă şi 
pe care aş fi îngrijit-o eu, poate că şi aceasta e numai o pură 
invenţiune, ca să-ţi menajez ultimile iluzii despre mine. De 
ce nu?... Judecă... În realitate, poate că mă atrăgea vitrină 
din simpla boală a vitrinelor, de care spui că sufere şi soţia 
numitului dumitale Săndel. Că nouăzeci şi nouă la sută din 
soţii... le-ar mira? 

— Mai puţin!.. Nu mă mai miră deloc! clătină el din cap, 
amărât, ca un armator care priveşte de pe mal cum i se 
îneacă toate corăbiile cu iluzii. 

Ea a râs acum cu o străpungere nervoasă în strunele 
vocale, de tristeţe, nu de ironie, nu de sarcasm. 

— Aşa e că era mai bine dacă ne despărţeam mai 
devreme?... Noroc că, după calculul probabilităților, ne 
despărţim pentru totdeauna, încât nu mai are nici o im- 
portanță ce vom gândi unul despre altul, dacă vom mai 
gândi vreodată, dacă ne vom mai aminti vreodată... 

A făcut o pauză, poate aşteptând o împotrivire din partea 
domnului om de pe stradă, cu figura din nou posacă şi ochii 
din nou mocniţi. 

Lalu Măldărescu însă a tăcut, deschizând mâinile în 
lături a dezarmată resemnare. Pentru el, totul era pierdut. 
Astfel, se văzu silită să urmeze tot ea: 

— Ce târziu el... Pierd ora la coafor, dacă mai există 
cumva coaforul meu şi dacă mai respectă vreo oră... 

„Mai are şi coafor! Mai are şi oră la coafor; cine ştie ce 
fel de oră şi la cine ştie ce fel de coafor! Aceasta o consumă 
pe ea că a pierdut. Ora de la coafor! În vreme ce cu 
ipocrizie îmi făcea ea teoria egoismului; mă învăţa ea ce 
înseamnă ravagiile unui bombardament; mă mustra ea că 


nu particip la drama celor de dincolo de această stradă! 
gândi şi se afundă văzând cu ochii în vechea-i mocneală 
omul de pe scaunul de la „Capşa”, zombul de pe stradă. Ce- 
aş fi putut aştepta de la o asemenea femeie?...” 

Lavinia Madu părea acum foarte departe de reflec-ţiile 
deprimate ale zombului de pe stradă. Şi nu arăta deprimată 
deloc după scurta crispare care o galvanizase. Se mişca 
fără nici o stânjenire, cu o zbirniită nervozi ţâţe şi ironie, 
deschizând poşeta, scotocind diverse nimicuri, examinându- 
se fugar în oglindă, negăsind că este nevoie să apeleze la 
puful de pudră şi la roşul de buze. Îşi potrivi doar mai pe-un 
ochi pălăria neagră de amazoană, cu boruri drepte şi tari, 
circulare, netezin du-şi inelele negre ale părului, să-şi 
dezvelească tâmpla cu vinişoara albastră, ca un discret, dar 
mincinos blazon de-o patriciană stirpă. 

Închise clănţănit poşeta din Old Bond Street, London. 

Legănându-se pe tocuri ca o autentică fâşneaţa şi 
privindu-l pe sub gene cu un zâmbet amuzat, declară: 

— Încât, scumpe domnule LL. M. de pe stradă, căile 
noastre se despart pe stradă. Unul la sud, altul la nord, 
precum am fost spus şi te asiguram... lartă-mă că nu-mi mai 
scot cealaltă mănuşă, iartă-mă că-ţi dau mâna inimei, 
mulţumindu-ţi pentru caritabila companie. Căcila început 
caritabilă a fost... Câte începuturi oare îşi ţin însă 
promisiunea? 

I-a întins mâna stânga, dezmănuşată. 

Iar sărutându-i vârful degetelor, solemn şi funebru, Lalu 
Măldărescu observă pe inelar o dungă albă, recentă, 
văduvă de verighetă, cum purtase el însuşi un aseme nea 
stigmat al despărţirilor pe degetul său. Aşadar, şi cu 
aceasta îl minţise!... Văduvă?... Divorţată?... Logodnică 
părăsită ori fidanţată care şi-a părăsit logodnicul?... Ce 
însemnătate mai are acum? Şi ce însemnătate ar fi avut 
oricum? 

— Adio, domnule Măldărescu. 

— Adio, domnişoară Madu. 


Ea a apucat la sud. Ella nord. 
Nici unul n-a întors capul, să privească în urmă. 


11 


Dincolo de colţul străzii, Lalu Măldărescu simţi că-l 
îneacă un nod oprit în gâtlej. Un nod uscat, ca inima lui 
seacă, de iască. Încercă să-l înghită. Nu mergea. Încercă să- 
l expulzeze. Nu se dădea dus. 

Îşi aminti că n-a mai fumat de-o oră. Până într-atât îl 
prinsese în mreaja absurdelor divagaţii dialogul cu puiul 
acela de femeiuşcă, în care departe de a descifra o enigmă, 
cum i se năzărise la o anume clipă, descope-rise numai un 
odios cumul de contradicții, mofturi şi disimulări, de 
sfruntate cinisme, câte n-ar fi înmănun-cheat nici zece din 
cele mai îndrăcite fiice ale Evei laolaltă!... Acum putea 
fuma; putea răsufla. Cu această intenţie a deschis 
portţigaretul său cu inițialele sale, L. M. 

Degetele au nimerit mai întâi o ţigară americană, 
„Camel”, din cele pe care i le-a intrus cu sila domnişoara L. 
M,. Pretinsa domnişoară L. M.! A smuls-o şi a arun-cat-o jos. 
Le-a plivit şi pe celelalte din şiragul frumos aliniat ca 
gloanţele într-o cartuşieră de circasian, lepădându-le pe 
trotuar, să ţină companie celei dintâi. I s-a părut că nue 
destul. 

S-a întors din cale să le strivească sub talpă, îndesat şi 
răsucit, până ce s-au prefăcut într-un fel de rumegătură 
vâscoasă, puţin agreabilă la aspect, ca miezul smochinelor 
putrede. 

Pe urmă a găsit că şi inițialele L. M., de la „Beck-man”, îl 
supără foarte pe capacul portţigaretului. Nu-i era îndemâna 
să se ştie circulând pe lume sub acelaşi cifru cu făptura 
echivocă şi iritantă care pretindea că a bătut drumul până 
la Londra în toiul războiului şi bombardamentelor ca să-şi 
procure iniţiale identice pe-o scară mărită, într-un magazin 


din Old Bond Street. A smuls deci şi inițialele, zdrelindu-şi 
degetele, zdrelind mai vârtos în acelaşi timp şi prea 
frumosul capac de marochin verde, fin, elastic, dulce la 
pipăit. 

A semănat literele de aur peste un grilaj cu lilieci 
înfloriţi. „Mai sunt lilieci înfloriţi! se miră scandalizat. 
Pentru cine dracul mai înfloresc. A scuipat cu scârbire 
asupra lor nodul uscat din gâtlej. 

După care inteligente şi mult bizare operaţii, execu-tate 
cu gravitatea vracilor din Antile în ritualurile lor de magie 
neagră, s-a socotit purificat de scoriile prea proaspetelor 
amintiri ce amenințau să-l invadeze. 

Intrat cu totul în vechiu-i strai al omului posac de la 
„Capşa” şi al zombului de pe stradă, a aprins cu împăcare 
de cuget o ţigară din cele vechi ale sale, cătrănite, de 
război, cu tutunul nefermentat şi grunzos, ca faimoşii 
ciuciuleţi de pănuşi din care pufăiau indigenii insulei 
Guanahani când a debarcat întâia oară Columb în 
continentul atât de nou şi necunoscut, încât nici n-avea încă 
un nume. 

Toate intrau astfel în ordine. Erau cum au fost. 

Paşii l-au dus, după această veche ordine, iarăşi fără nici 
o ţintă şi nici o grabă, de pe-o stradelă tihnită pe-o stradă 
mai puţin apărată de Pronia bombardamentelor. O stradă 
unde păşea pe spini de cristal. 

De-acolo s-a îndreptat spre Piaţa Palatului şi Ateneului, 
barată de santinele, învilvorată de flăcări şi fum. 

Santinelele, cu arma la umăr, siderate de privirea-i 
absentă de zombi, s-au dat în lături, lăsându-l să treacă, 
deşi ţineau sever la distanţă o glotime îmbulzindu-se mult 
mai energic, vociferând, protestând, rugându-se, in-vocînd 
argumentele specific bucureştene, născocite adhoc când e 
vorba de un spectacol senzaţional al străzii şi proclamate cu 
vehemenţa specific bucureşteană. El a trecut. Poate că 
văzându-l calcând atât de în nori, îl vor fi confundat cu 
vreun simandicos personagiu al stilului milenar, plin de 


superbie şi deţinând secretul lapidarelor „citări pe 
naţiune”. 

Altcum, nu s-ar fi explicat de ce un jandarm i-a prezintat 
chiar onorurile, smuncind arma zvâcnit în curea şi ţăcănind 
sonor din călcâie. El a trecut distrat şi a răspuns salutului 
cu un singur deget dus la borul pălăriei. 

Priveliştea pentru care atâţia dădeau ghes şi zor dintru- 
nceput nu l-a mişcat, din pricini cu totul perso-nale. Mai 
întâi l-a cuprins o vinovată şi perversă satisfacţie 

O dată cu măreţul hotel „Athenee-Palace”, ardea şi uzină 
de indefrizabile a ilustrului coafor de la parter. Coaforul 
Antoanetei; poate şi al pretinsei domnişoare L. M. Că i se 
stirpea seminţa, găsea foarte just. Un tainic verdict al 
justiţiei imanente. Mulţi din eternii soţi imbecili şi docili, din 
cei care au aşteptat plantați pe scaun până la vremea de- 
apoi ca să li se întoarcă nevestele de la o permanentă 
imaginară, mulţi aveau cuvânt să aducă har de recunoştinţă 
acestui prim şi răzbunător bombardament. N-au nimerit un 
obiectiv în sensul strict militar; au distrus însă unul într- 
altfel strategic. De-o capitală importanţă în strategia 
adulterelor şi mistificărilor conjugale. lar abia după această 
depravată încântare a pătruns în el realitatea sinistrei 
privelişti, ca o torpilă cu explozie întârziată. 

Piaţa imensă cât deşertul Gobi pe care o traversase 
acum patru ore, târându-şi paşii fără grabă şi ţintă, 
schimbase cu desăvârşire de faţă. Forfotea de pompieri, de 
soldaţi, de sinistraţi, de ambulanţele Salvării, de camioane 
care începeau să care obiecte scăpate din flăcări, clădite 
claie peste grămadă, purtând rotocoale de arsuri. Fațada 
hotelului „Athenee-Palace” era ştirbită de-un colţ, unde-au 
căzut loviturile în plin şi unde planşeele dezghiocate, pereţii 
trosniţi, vitrinele dislocate arătau armăturile de fier, sirmele 
şi ţevile răsucite, ca măruntaiele metalice ale clădirii 
sfârticate de-o rană mortală. Prin geamurile plesnite 
zbucneau nori împletiţi de fum, zvâcniri năpustite de 
scântei, văpăi deşirate şi subţiri, lingând zidurile. În latura 


de peste Calea Vic-toriei, celălalt hotel, „Splendid”, ardea 
cu duduitul unei enorme locomotive sub presiune. Pompierii 
şi echipe de-ajutor aruncau dinlăuntru pe trotuar valize şi 
mal dare de haine, genţi din care zburau foile, pantofi 
femeieşti şi toalete de seară plutind legănat ca paraşutele, 
toată garderoba pasagerilor cosmopoliţi din cele două 
hoteluri, printre care mai încăpuseră şi unii evacuaţi din 
Moldova de Sus, cu atât cât salvaseră mai preţios în fugă de 
acum câteva săptămâni. Peste aceste vrafuri amestecate cu 
cioburi de sticlă şi cercevele sfârlogite de ferestre, călcate 
în picioare, strivite de roţi, hurtumul pompierilor împroşca 
jerbe dense de apă. Se mistuiau şi câteva automobile din 
cele surprinse în staţia din faţa Ateneului, cu smalţul 
caroseriilor topit de jar, cu fumegări înecăcioase de cauciuc 
ars. Treceau răniţi pe tărgi, purtaţi pe braţe, sprijiniți de 
subsuori, şchiopătând, uitându-se împrejur cu stupoare. 

În dreptul Palatului Regal, cu geamurile acum spulberate 
în ţăndări, soldaţii de gardă îşi continuau par-cursul de 
automate între gheretele strâmbe pe căpriori, cu mănuşile 
lor albe de bumbac, căştile lucii, uniformele de mare ţinută, 
ridicând rigid mina la armă din cot şi făcând brusc stânga- 
mprejur cu aceeaşi mută ceremonioasă şi tragicomică 
demnitate de astăzi-dimineaţă. E tot ce supravieţuia aci din 
aspectul calm al pieţii de totdeauna, cu toate ale sale 
orânduite pe veşnicie. Şi aceasta dădea un accent încă mai 
sinistru priveliştei atât de desăvârşit transformate în câteva 
ceasuri. 

Cu incomparabila iscusinţă a bucureştenilor ahtiaţi de 
tot ce e zarvă, manifestații, incendii şi catastrofe, cei fără 
vreo altă treabă aiurea izbutiseră să răzbească prin triplul 
zăgaz de baionete, s-au prelins prin curţi şi prin ganguri; 
erau la post. 

Astfel, mulţimea se împărţise în două. 

De o parte, cei care roiau să-şi pună la adăpost 
rămăşiţele din avut, să-şi ducă răniții, să dea mâna de 
ajutor de-a valma cu pompierii şi echipele de salvare. De 


alta,spectatorii, cocoţaţi pe treptele Ateneului, în balcoane, 
pe  postamentul grilajurilor, comentând, compătimind 
victimile de la distanţă, făcând haz de episoadele comice 
care nu lipseau. Lalu Măldărescu îşi aminti cu agasare 
spusele pretinsei domnişoare L. M. când afirma că, în 
deznădejdea şi suferinţa lor din asemenea împrejurări, 
oamenii rămân într-o înfricoşătoare singurătate, mai 
repede şi total decât voia el s-o creadă. Îngrijorarea de pe 
cele mai multe chipuri se ştersese. De pe acum, nu mai erau 
aceiaşi care alergau, îl izbeau, căutau cu nelinişte spre cer, 
când a ieşit din adăpost. Se asiguraseră, întrucât îi privea. 
Asistau curioşi la peripeţiile altora, la un spectacol unic, 
încă fără precedent, ca să aibă ce povesti diseară acasă. 
„Ca şi mine! recunoscu obiectiv Lalu Măldărescu. Numai că 
eu n-am cui povesti nimic diseară acasă. Şi numai că, 
pentru mine, nimic din toate acestea nu e nou, fără 
precedent...” [...] Explicaţia nu-l satisfăcea deplin. Nu era 
destul de explicită, cum l-ar fi tachinat pretinsa domnişoară 
L. M. Însă înainte de a prinde să cerceteze mai adânc în el, 
un pat de armă l-a împins brutal la o parte. 

— Loc! Faceţi loc? sunau ordine răstite şi scurte. Loc, 
domnilor! 

Un pluton s-a răsfirat deschizând alee largă, îmbrîn-cind 
răniţi cu legături albe şi pătate de sânge la cap, domni care 
târau gâfâit geamandane cu etichetele hotelurilor faimoase 
din toate capitalele Europei, doamne care-şi culegeau 
rochiile leoarcă din movilele de cioburi. 

— Loc!... Nimeni nu mai mişcă!... 

Prin mijlocul aleiei de baionete au înaintat rapid, teatral, 
ca o paradă, două automobile gigante, negre, lustruite 
oglindă, cu fanioanele supremilor conducători. Au înaintat 
cu viteză de bolizi şi au frânat cu precizie vrednică de 
admiraţia şi exclamaţia mulţimii de gurăcască. 

Din primul a descins un om slăbăânog şi decolorat, cu 
uniformă, cizme şi cravaşă de călăreț. Din al doilea, un fel 
de  domnişor mărunţel la stat,  sclivisit, negricios, 


sprâncenos şi proaspăt bărbierit, pipăindu-şi cravată cu 
degetele înmănugşate într-un tic de dandy de prea recentă 
carieră, căutând cu atenţie unde calcă, să nu-şi profa neze 
pielea fină a încălţărilor. În primul loc, pe dată, s-au alăturat 
escortă alte personagii civile şi în uniformă, care de care 
mai arătoase, mai gulerate, mai pline de găietane, 
lampazuri, brandenburguri, insigne de decoraţii, cu 
gâturile întinse, privind cu încordare la Alfa şi Omega 
stăpânirii, nu la clădirile în flăcări. 

— Straşnice automobile, mă puiule! se minună un glas de 
bariton la urechea lui Lalu Măldărescu. 

— "Te cred şi eu! [...] Ce, voiai să umble cu o drâgla ca a 
ta, pe care ţi-o mai rechiziţionară pentru Patrie?... ripostă 
alt glas, mai subţirel şi mai acru. 

Lalu Măldărescu n-a întors ochii să vadă cine vor-bise. Îl 
interesau din cale afară cei doi autori ai proclamaţiilor pline 
de-o dinamică şi lapidară superbie, pe care le primeau 
dânşii la Krasnodar, pe Don, la poalele Caucazului, în stepa 
kalmucilor. Acum îi zărea întâia oară. Şi-i părea de-un comic 
extraordinar că asemenea omuleţi le dădeau lor şi 
sărmanului caporal Nagâţ Gheorghe, putrezit pe acolo, 
porunci să moară, învăţându-i cum să moară şi pentru ce să 
moară. 

Cel în uniformă reteză aerul cu cravaşa. 

Celălalt făcea semne misterioase spre un grup de 
operatori cinematografici ieşiţi din asfalt; iar când râşnita 
aparatului a început a se învârti, îşi luă deodată o înfăţişare 
inconsolabilă de prohod, potrivindu-se când din profil, când 
din faţă, când din trei sferturi pentru ca în filmul 
documentar al evenimentelor să apară aşa cum îşi închipuia 
el că şi-l închipuie ţara. 

Toată  solemnitatea momentului a fost inoportun 
turburată de călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut, 
Filaret. 

leşise şi dânsul de undeva, din asfalt, cu desaga de 
Sfinte scripturi, cu poalele anteriului roşcat fâlfâind şi cu 


barba încâlcită. După vechiu-i nărav, gesticulă spre zidurile 
surpate şi  linse de flăcări, tălmăcind  împlinirile 
Apocalipsului. 

— A căzut, căzut-a Babilonul, cetatea cea mare, care au 
adăpat toate neamurile cu vinul şi curvia €ei!... Venit-a 
păsările cu plisc de fier să împlinească Judeţul Mielului. Şi 
iată, am văzut o mare de sticlă amestecată cu foc... 

Omul cel slăbănog în uniformă, cu botfori şi cravaşă de 
călăreț, i-a făcut semn să se apropie, după toate aparențele 
cu intenţiile cele mai binevoitoare. Poate că nu-i displăcea 
cum vorbeşte: regăsea un ecou al stilului lapidar din 
proclamaţiile sale. Poate că voia să-l „citeze pe naţiune”, 
chiar acolo, pe loc. 

Dar călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut, Filaret, s-a 
tras îndărăt într-o încrâncenare de spaimă, arătând cu 
degetul spre stema de la gâtul omului cu cravaşă: 

— Uitaţi-vă pe cine-a pus Satana să vă fie Alfa şi Omega, 
luând numele Domnului în deşert! Au nu vezi că porţi 
semnul fiarei? Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în 
robie. Au acestea n-o ştii? Cine ucide cu sabia de sabie va 
pieri şi el... 

Omul în uniformă a rostogolit ochii sticloşi, bătând 
mânios din cravaşă în botfori şi schimbând subit de 
mărinimoasele-i intenţii. 

— Ce este cu acest nebun? 

— Eu, robul cucernic al lui Dumnezeu, îţi par ţie 
nebun?... Vai, ţie, Doamne, cine vorbeşte de nebunia lumii 
prin gura lui păcătoasă! 

— Cine este acest paranoic, vă-ntreb? repetă încă mai 
furios omul cu ochii sticloşi şi cizme de călăreț, vâjiind 
cravaşa în văzduh şi săltându-se pe călcâie. 

Celălalt, sclivisit şi cu straiele din cutie, a răspuns 
zâmbind, bine informat şi conciliant, pipăindu-şi cravata: 

— Nu merită nici-o atenţie. Excelenţă! Un maniac... Un 
fel de piază-rea a regimului... Tot el umbla prin oraş şi în 
ajunul cutremurului din 1940... A fost văzut şi la blocul 


„Carlton”, făcând semne, chiar în noaptea când s-a 
prăbuşit. Ni s-a raportat la timp de către serviciul nostru 
secret. Altfel, e inofensiv... 

— Tot el? răcni omul slăbănog, cu botfori şi cravaşă de 
călăreț. Aşadar, tot mizerabilul acesta a provocat şi 
cutremurul? Aceasta numiţi inofensiv? Cum îl lăsaţi liber? 
Nu vedeţi ce dezastre unelteşte? Pe urmă, mie îmi rămâne 
răspunderea! Să fie băgat în lagăr! Imediat... În lagăr pe-o 
mie, pe-un milion de ani!... [...] 

Doi soldaţi s-au repezit să înşface călugărul cel nebun şi 
să-l târâie departe de supărarea mărimilor. Dar rătăcitorul 
monah Filaret era vânjos şi, zvârcolindu-se, tot mai dădea 
glas, încheind socotelile Apocalipsei şi cu domnişorul cel 
dichisit, negricios şi sprâncenos: 

— Iată limbricul pământului, care se vede el leo-pard!... 
Vai ţie, că nu-i departe vremea când întors vei fi unde-i locul 
limbricilor, adică în maţ!... Şi atunci, fiara pe care-o slujeşti 
are să te lepede din maţ... Şi... 

Ultimele cuvinte au murit, astupate de palma unui soldat 
pusă capac la gura nebunului cu asemenea nesăbuite 
rostiri. 

Cei doi însă, deodată întunecaţi la chip, n-au dus mai 
departe inspecția pentru care veniseră. S-au urcat în 
automobilele mari şi negre, ca negrele dricuri de clasa 
întâi, şi cu toată suita după dânşii, aparate de 
cinematografiat, fotografi şi reporteri, au plecat foarte 
grăbiţi, aiurea. 


12 


— Mergem şi noi aiurea... a rostit cu moliciune Ion Lenş, 
prinzindu-i braţul. Aci nu e nimic, nici de văzut, nici de 
făcut... 

Lalu Măldărescu nu ştia ce să creadă. Cu atât mai puţin 
ce să spună. 


Legăturile sale cu acest narator de peripeții apocrife 
erau foarte vagi şi nicidecum prietenoase. Din ziua când s-a 
decis să plece pe front în cel de-al doilea război, pe care-l 
crezuse pentru el mântuitor şi n-a fost, a început să-i fie de- 
a dreptul nesuferit. Nu uita surâsul prezum-ţios, 
atoateştiutor şi enigmatic cu care l-a urmărit până la uşa 
cofetăriei „Capşa”. 

Tot astfel îl privea şi acum, cu ţigara în colţul gurii, cu 
pleoapele pe jumătate întredeschise, într-o lenevoasă 
coagulare a gesturilor, a trăsurilor şi a ochilor. 

„Ce naiba mai vrea şi ăsta de la mine? se întrebă Lalu 
Măldărescu, încleştându-şi buzele, ca să nu-i scape mirarea 
formulată cu glas tare. Se vede că astăzi e ceea ce romanii 
numeau o zi nefastă! Toate mi se întâmpla potrivnic. N-am 
drept nici măcar să fiu eu cum sunteu. Mă ancorează de 
braţ din senin orice individă, orice individ, şi se cred în 
drept să dispună de voinţa mea. Mă socotesc într-adevăr un 
zombi ...” 

Pe urmă, animozitatea se îndârji mai conturat, pe o mai 
limpede pricină. Acum îşi amintea de unde-l persecută 
mereu asemuirea cu zombii vracilor din Antile. Origina 
zăcea într-o carte a acestui copist de existenţe apocrife. De 
altfel, singurul roman al lui lon Lenş pe care l-a citit el 
vreodată. Acolo se pomenea despre stafiile magiei negre 
din Haiti, cu trimiteri în textul unui scriitor american, W. B. 
Seabrook. A cumpărat şi acel volum, The Magic Island, 
care-a făcut vâlva acum vreo cincisprezece ani. E în 
rafturile bibliotecii de-acasă. Îl vede. Raftul al treilea, a 
treia carte din stânga. Că o asemuire şi o judecată asupra 
sa, asupra lumii din jurul său, o datora unui ins ca acest lon 
Lenş, nu i-o putea ierta. Aceasta nu se iartă, ca orice 
datorie pe care n-o poţi plăti. Începi să urăşti creditorul. 

— Ai isprăvit? întrebă Ion Lenş, risipind scrumul ţigării şi 
uitându-se nu la el, ci la funiile despletite de fum care se 
ridicau pe ferestrele hotelului „AtheneePalace”. 

— Ce să isprăvesc? 


— Cele ce gândeşti fără simpatie despre individul 
caritabil care vrea să te urnească de-aci... 

— Caritabil? Iar caritabil! 

— Ai mai întâlnit cumva astăzi încă un suflet cari-tabil? S- 
ar spune că ţi s-a acrit. 

Lalu Măldărescu a scuturat din cap, ca apărându-se de-o 
viespe. 

— N-am mai întâlnit altul. Eu am fost acel altul... Nu pot 
afirma că mi-a reuşit... 

— Sper că eu am să fiu ceva mai norocos. Că am să 
izbutesc! zâmbi Ion Lenş, cu ochii somnolenţi la priveliştea 
din faţă. Mergem? 

— Unde să mergem?... N-am-de mers nieairi... 

— Aceasta se vedea de-o poştă. Nu era nevoie de cine 
ştie ce subtilitate psihologică. Tocmai fiindcă nu ai de mers 
nicăiri, îţi propun să mă însoţeşti. Există în acest moment 
îndestule locuri unde avem ceva mai bun şi mai omenos de 
făcut decât aci... Gândeşte puţin... 

— N-am nimic de gândit! susţinu cu tărie Lalu 
Măldărescu, încercând să-şi desprindă braţul şi privind mai 
atent la Ion Lenş, din profil, ca să înţeleagă ce voia de la 
dânsul. 

Plăsmuitorul de  existenţe apocrife, masiv în haina 
bleumarin, fără pălărie, cu fruntea bombată şi părul cărunt, 
cu ochii adânc cercănaţi şi cu bărbia puternică, romană, 
părea prea afectat îngrijit la îmbrăcăminte pentru afectata 
trândăvie în mişcări, în vorbă şi-n privire. Nu, nu era un om 
de care să se-apropie! Ce mai însemna şi acest zâmbet 
lânced şi atoateştiutor? Ce mai însemna şi indiferența cu 
care se uita la clădirile în flăcări, la agitarea oamenilor, 
evitând să privească la dânsul când îi vorbea? Aşa îşi 
procură el documentele omeneşti? Stearpă literatură! 

Ion Lenş a zvârlit ţigara şi, slobozindu-i braţul, s-a întors 
spre Lalu Măldărescu, privindu-l în ochi când nu se aştepta 
şi cu o vivacitate tot atât de neaşteptată. 


— Gravă eroare psihologică! a mărturisit. O retrac-tez. 
Dar nu mi-o iert... Ca şi acum patru ani, când ai plecat pe 
zonă, pe urmă pe front... Ştiam că nu este, că nu mai poate 
fi războiul nostru... 

— Al nostru? Ha-ha!... Al meu şi al dumitale? 

— Cred că nu deţii exclusivitatea!... Al nostru... 
Celălalt!... Acela a fost şi al meu; nu numai al dumi tale. Al 
unei întregi generaţii. Ştiam că nu mai este, că nu mai 
poate fi acelaşi. Dar îmi spuneam ca terapeutica are totuşi 
sorţi să reuşească... „Bine v-am găsit, camarazi!...” Hai? I-ai 
mai găsit? Te-ai mai găsit?... Nu! Terapeutica a dat greş, nu 
e aşa?... Prima eroare. A mea. Nu a dumitale... Fiindcă şi eu 
am crezut, cu oarecare îndoieli, dar am crezut; pentru 
dumneata cel de la masa de-acolo, de-atunci, la „,Capşa”, 
lângă fereastră, pentru acela am crezut. Şi eu n-aveam 
drept să mă înşel... Atunci prima eroare. Acum a doua!... 
Nu-mi închipuiam că ai prins rădăcini în asfaltul de-aci, cu 
lumea aceasta de-aci, care ştii că nu înseamnă nimic. Chiar 
când muşcă din ea un avertisment biblic ca acel de azi... 
Totuşi, ai prins rădăcină... Ce poate să fructi fice un pom cu 
rădăcină-n asfalt? Fructe pipernicite şi uscate, de iască, 
cum sunt unele inimi de iască... 

— În definitiv, ce vrei dumneata? întrebă uscat, de iască, 
Lalu Măldărescu, profund contrariat că acest romancier 
atât de jos situat în prețuirea sa cunoştea despre dânsul 
adevăruri pe care nu le-a spovedit nimănui. 

— Nimic alt decât să mergi cu mine şi să-mi dai o mina 
de ajutor... 

— Spune aşa! Era mult mai simplu... Într-o zi ca aceasta, 
astfel de invitaţii nu se refuză... 

— Să admitem. Aşadar, mergi? 

— Mergem. 

— Maşina este aci... La câţiva paşi, lingă „Cina”. Te 
previn că nu te duc la ceva amuzant. Dar am motive să cred 
că nici dumneata nu-i fi având nevoie de ceva amuzant... 
Nici în celelalte zile... Nici mai ales într-o zi ca aceasta, cum 


pare că ai marcat-o cu o piatră albă? Sau cu una neagră?... 
Rămâne a se vedea. 

Străbătând cot la cot vălurimea mulţimii şi călcând pe 
spinii de sticlă, Lalu Măldărescu se întreba oare pentru ce 
fel de ajutor îl va fi găsit indispensabil un om ca Ion Lenş? 
Cum de-a ajuns el să aibă nevoie de vreun ajutor şi mai ales 
cum de s-a gândit să se adreseze tocmai lui, cu care nu 
schimbă nici-o sută de cuvinte într-un an? Pe chipul 
flegmatic, cu trăsurile relaxate, nu se citea nimic. Un soi de 
torpoare, ca a felinelor după digestie, o lenevoasă nepăsare 
mai vădită decât a sa chiar. Când o fi având timp să scrie 
atâtea şi atâtea tomuri? Şi cu ce spasmuri de energie? Îşi 
imagină  stiloul romancierului moale, elastic, ca o 
macaroană fiartă, sucindu-se între degete fără consistenţă, 
după chipul şi asemănarea făpturei sale fără tresăr. Se 
spune că-l devoră pasiuni. Că din ele îşi soarbe seva cărţilor. 
Ce basme! Un copist de existenţe apocrife, trăind el însuşi o 
viaţă aprocrifă. Un zombi. Acesta e adevăratul, tipicul, 
categoricul zombi! 

— Ciudat! spuse Ion Lenş, deschizând cu cheiţa portiera 
automobilului de culoarea sângelui închegat şi 
introducându-se la volan. Ia loc, alături!... îl invită, după ce- 
a deschis şi cealaltă portieră. 

— Ce e ciudat? voi să afle Lalu Măldărescu. 

— Un moment... îţi spun imediat... 

lon Lenş a dat drumul motorului, a împins maşina 
îndărăt, să scape din teascul altor două automobile garate 
fără stăpân, apoi, când a virat în stradă, se explică: 

— Ciudat este că numai cinci minute înainte de a te 
întâlni în piaţă, privind în nimic, fiindcă mai mult în nimic 
priveai, la dumneata m-am gândit. Pentru ceea ce-mi 
trecuse mie prin minte, de unul ca dumneata aveam nevoie. 
Nu de unul ca dumneata... De dumneata anume... 

— Să mă consider flatat? îşi descoperi Lalu Măldărescu 
tonul ironic, sarcastic, din acea zi, pe care a crezut că-l 


pierduse pentru totdeauna, acolo, lingă ticăloşia de vitrină, 
a ticăloşiei de prăvălioare. 

— Să-ţi propun altă soluţie. Să ne considerăm amiîn-doi 
instrumentele unei voinţi, unor decizii, unor coincidenţe, 
mai presus de noi... 

— Olala! 

— Nu-ţi place „mai presus”? E prea mistico-emfatic, â la 
Filaret şi concurentul său cu proclamaţiile? Să spunem 
atunci: în afară de noi!... Te satisface? 

— Totuna e€... Cu alte cuvinte, suntem amândoi o pereche 
de zombi! surâse mai departe Lalu Măldărescu, ironic, 
sarcastic, caustic. 

Ion Lenş a frânat, să facă loc unui camion încărcat cu 
mobile şi inventării domestice, proaspăt scăpate de sub cine 
ştie ce dărâmături. Apoi a întrebat: 

— Zombi? Ce e aia zombi? 

— Cum? Dumneata întrebi? se răsuci pe jumătate Lalu 
Măldărescu, să-i vadă mai bine chipul. 

Chipul era neclintit. Fără nici-o expresie. Atent doar la 
circulaţia străzii şi la semnalizările stopului. 

— De ce să nu întreb? se miră sincer lon Lenş. Zombi!... 
Parcă-mi spune ceva şi parcă nu. 

— Dar dumneata eşti ca aceşti zombi! Într-o carte a 
dumitale am văzut întâia oară pomenire despre dânşii... 

Mirarea lui lon Lenş se prefăcu în resemnată acceptare: 

— “Tot ce se poate... Dacă-ţi imaginezi că mai ţii minte ce- 
ai scris într-o carte, când le-a ajuns altele zece, 
douăsprezece din urmă, te înşeli grozav! O carte scrisă e o 
eliberare. Ai scăpat de ea... Eşti plin de cea pe care o scrii 
ori ai s-o scrii... Celelalte s-au eliminat de la sine. Fără 
glumă! Ce e la urma urmei cu aceşti zombi? 

Lalu Măldărescu a istorisit el ce e cu aceşti zombi, 
amintind şi cartea americanului W. B. Seabrook, cu toate că 
se îndoia de ignoranţa poate numai perfect simulată a 
romancierului. 


— De la dumneata am aflat şi despre existenţa zom-bilor 
şi despre existenţa anchetatorului american... E cel puţin 
paradoxal să-ţi restitui eu acest capital... mai mult sau mai 
puţin literar... mai mult sau mai puţin, psihologic... 

— Acum pare că-mi amintesc... În ce roman spui? 

Lalu Măldărescu a citat şi titlul singurului roman de lon 
Lenş pe care-l frunzărise vreodată. 

— Posibil... Da! recunoscu autorul încriminat. Îmi 
amintesc mai precis. Poate că aveam niţică dreptate... Ne 
mişcăm şi noi în viaţă ca zombii vracilor din Antile... Eu.. 
dumneata... Trei sferturi din lumea pe care o cunoaştem... 

Ion Lenş a încetinit, pentru a ocoli o movilă de sur-pături 
prăbuşite în mijlocul străzii. A coborât geamul portierei, să 
privească îndărăt. Lalu Măldărescu îi pândea pe obraz un 
semn de uimire, de emoție, de milă, de participare măcar 
cu imaginaţia la urgia căzută pe capul celor care astăzi- 
dimineaţă se deşteptaseră în casa lor şi acum nu mai aveau 
un coperiş, dacă se mai aflau cumva în viaţă. Nimic. Nici un 
tresăr. Ochiul înregistra amănunte cu răceala unei lentile 
de aparat fotografic. „E mai mort decât mine!” gândi Lalu 
Măldărescu şi rosti în concluzie: 

— Ciudat fel de a scrie romane! Ca să-mi pară şi mie 
ceva ciudat... 

— De unde ştii dumneata cum le scriu? 

— După cum te uiţi la oameni, la lucruri, la tot ce ne 
înconjoară... 

— Şi cum să uit? zâmbi apatic Ion Lenş. 

— Ca un zombi. Ca un zombi de-al dumitale şi de-ai lui 
Seabrook! 

— Posibil... Este nevoie să te uiţi cu lupa sau cu lunetă ca 
să vezi dincolo de oameni şi de lucruri? 

— Dincolo!... accentuă Lalu Măldărescu, repetându-i 
pretenţiosul cuvânt. Cine poate vedea dincolo? Ştie cineva 
ce e dincolo de o aparenţă? 

lon Lenş aşteptă la un stop şi aprinse o ţigară cu 
bricheta electrică a maşinei, înşurubând-o la loc metodic. 


Apăsă pe accelerator când s-a schimbat lumina şi a răspuns 
cu întârziere, cu întreruperi, ferindu-se din calea alaiurilor 
cu jalnice boccele de sinistraţi. 

— Nu vorbesc metafizic. Vorbesc ca scriitor, ca 
romancier... E greu să vezi al doilea şi al treilea plan dintr-o 
aparenţă, dintr-o existenţă?... Măcar al doilea şi al treilea, 
căci planurile se multiplică la infinit ca în jocurile de oglinzi 
paralele... Să luăm cazul cel mai banal. Dualitatea cea mai 
frecventă din oameni; cele două aparenţe, cele două 
planuri... Câţi oameni care, pentru toată lumea, în 
raporturile lor cu noi, ni se par exemplare-model, ca în 
cartea de citire: oneşti, demni, afabili, inteligenţi, 
întreprinzători, generoşi, citi, în viaţa lor cealaltă, intimă, 
de-acasă cu soţia, iubita, cu părinţii, copiii, fraţii, câţi nu 
sunt adevăraţi monştri de egoism, de tiranie, de calcul, de 
perfidie, de ingratitudine?... Şi citi criminali, excroci, rataţi, 
scursori ale societăţii, citi, pentru aceeaşi mină de intimi ai 
lor, mamă, soţie, iubită, copii, nu se ridică la o adevărată 
sfinţenie?... Citeşti viaţa oamenilor mari în halat şi în 
papuci, ca să te dezguşti pentru totdeauna de oameni 
mari!... Şi citeşti la rubrica judiciară mărturiile mamelor, 
iubitelor, soțiilor, copiilor de excroci, de criminali, de rataţi, 
ca să vezi cât de adoraţi sunt aceşti monştri pe care 
societatea îi pune la stâlp... Adoraţi, iubiţi, pentru ce?... 
Pentru ceea ce dau... Pentru viaţa lor secretă, de pe celălalt 
plan, al doilea, pe care noi o ignorăm... Dacă poţi să le 
intuieşti acestea, să le vezi, să le întrevezi măcar, romanul e 
scris... Se scrie singur... Şi am pomenit cazul cel mai banal, 
mai uzat, epuizat de literatură... Mai sunt altele, îndestule, 
ceva mai gingaşe... Planurile interioare, din noi, pe care noi 
înşine le ignorăm... Nu-ţi pare? 

— Mulţumesc pentru reţetă! a răspuns fără nici o 
convingere Lalu Măldărescu, surâzând ironic, sarcastic, 
caustic, la gândul că astăzi toţi îi ţineau câte-o predică, îi 
dădeau câte-o lecţie, pe care nu le-o ceruse. Mulţu-mesc! 
Dar n-am intenţie s-o aplic... Nu râvnesc să scriu romane. 


— Le trăieşti. 

— Roman se numeşte? Cea mai banală existenţă. 

— Cea mai banală existenţă întrece cu mult imagi-naţia 
unui romancier. Cea mai banală existenţă, a oricărui om, 
îndeosebi dintre aceste două războaie. Nu? 

— Fie! a consimţit cu indiferenţă Lalu Măldărescu. Acum 
poţi să-mi spui şi unde mergem? 

— Am ajuns... Priveşte... Ceea ce vezi răspunde în locul 
meu. 

Pe-o cale ocolită şi lungă, ajunseseră în cartierele din 
preajma Gării de Nord. lar priveliştea ruinilor şi pustiirii 
răspundea într-adevăr mai înfiorat decât ar fi izbutit 
descripţia unui zugrav de arătări, peripeții şi existenţe 
apocrife ca lon Lenş. 

Aci, năprasna căzută din cer n-avea ceva spectacular, 
parcă factice, parcă meşteşugit regizată, ca în piaţa cu 
enorme edificii care ardeau în vâltori simetrice pentru un 
impresionant film documentar. Nu pluteau rochii de seară 
zvârlite de la ferestrele etajului cinci să aterizeze legănate 
de vânt ca multicolore şi decorative paraşute. Nu băteau 
cadenţat talpa plutoane cu arma la umăr, păstrând ordine, 
în vreme ce pompierii pe scări de acrobaţi îşi treceau din 
mâna în mina valizele luxoase de piele cu etichetele 
hotelurilor din toate capitalele Europei şi staţiunilor 
balneare din munţii sporturilor de iarnă. Nu existau nici 
spectatori cu mâinile în buzunări, comentând şi făcând haz 
de episoadele comice. Nici mărimile sosite cu automobile 
cât tancurile, cu fotografii, aparatele de filmat şi reporterii 
în suită. Aci, schijele pisaseră în sărăcie, terciuind la 
pământ vizuinile sărăciei, s-o scoată la iveală, în hida şi 
tragică ei goliciune. Se vedeau tramvaie cu remorcele 
încălecate, zvârlite de pe linii, stropite de sânge. Sirmele 
electrice înnodate ca sforile. De pe-o baracă de covrigărie 
spânzura cadavrul unui cal de cotiugă, spintecat, cu maţele 
afară. Câini jigăriţi şi hulpavi trăgeau cu dinţii, mârâindu- 
se. Boceau copile desculţe, cu odrasle încă mai mici în 


braţe, aşe-zate pe marginea caldarâmului. Femei despoiate, 
asudate, cu smocuri de păr spânzurând din broboade, 
făpturi fără vârstă şi sex, tăbârceau legături urâte, bălţate, 
de ţoale şi aşternuturi, de hârburi, lămpi ruginite, oale de 
noapte şi maşini de cusut. Toate prin nouri de fum, de 
tăciune, de nisip, de zgură, de cărămidă roşie. Bărbaţi cu 
buzele strânse, ştergându-şi năduşala cu mâneca, duceau 
cadavre spre camioanele cu platformă şi căruțele cu cai, 
care au purtat sifoane. Cadavre. Şi în coşuri, bucăţi de 
cadavre. 

Ion Lenş a oprit automobilul lângă un sergent de stradă. 
A coborât, a schimbat câteva vorbe, a arătat o hârtie 
parafată, i-a făcut semn lui Lalu Măldărescu să-l urmeze, 
închizând portierele cu cheiţa. 

— Aduni documente umane? a întrebat Lalu Măldărescu. 
Urâtă profesie! Pentru aceasta nu pricep însă de ce aveai 
nevoie de ajutorul meu. 

Celălalt a tăcut. Nu părea să fi luat aminte la intenţia de 
dispreţ şi batjocoră a întrebării. I-a prins braţul. „Ce-a ajuns 
braţul meu pe ziua de astăzi? mocni în el Lalu Măldărescu. 
Sunt un fel de cârpă, când pentru una, când pentru unul! 
Nimeni nu se întreabă dacă n-aş avea şi eu nevoie să mă 
sprijin de-un braţ... De-o cârjă sufletească...” Cârja 
sufletească a respins-o. Era o noţiune pe care ar fi vrut s-o 
restituie numaidecât pretinsei domnişoare L. M., cum a 
restituit romancierului istoria cu zombii din Antile. 

Călcau iarăşi pe spini de sticlă. Şi pe sfărmături de 
ziduri, de uşi, de firme, de obloane, de schije, de tinichele, 
împroşcate până în mijlocul uliţei. 

— Nu adun nici un fel de document omenesc... vorbi într- 
un târziu lon Lenş. N-am adunat niciodată astfel de 
documente. Pe acestea nu le cauţi. Vin ele la tine... le caută 
ele. Numai atunci sunt de vreun preţ... Caut altceva. În 
necunoscut! Un ac în movilele acestea de ruini. Cam bizar? 

Lalu Măldărescu a dat din umeri: 

— Pentru ziua de astăzi, nimic nu-mi mai pare bizar. 


— Să-ţi lămuresc totuşi! stărui lon Lenş. Caut un vechi şi 
uitat maestru al meu; dacă se poate spune un fel de părinte 
sufletesc... De acum peste treizeci şi cinci de ani... De când, 
licean, am îndrăznit să-i trimit cele dintâi gângăveli 
literare... Le-a primit, le-a citit, mi-a răspuns m-a 
îndrumat... Pe urmă, drumurile, noastre au fost altele... Se 
numeşte Mihai Cristoveanu. 

— Mai trăieşte Mihai Cristoveanu! întrebă surprins Lalu 
Măldărescu. 

— Mai trăieşte... Cum vezi, uitat de toţi... Mort pentru 
toţi... Cei de-acolo, de unde venim... Cred că numără între 
şaptezeci şi cinci şi optzeci de ani. N-a fost un scriitor din 
cei mari şi străluciți. Mă îndoiesc că figurează în multe 
antologii. A fost însă un om... Şi a rămas un om... Ceea ce nu 
ni se întâmplă tuturor... Ne-am văzut din ce în ce mai rar. 
Venea el la mine din când în când, să-şi procure cărţi, să 
stăruie pentru vreun necăjit din acest cartier, unde 
locuieşte de trei decenii. Pe aproape de gară. L-au atras 
gările, plecările, uzinele, atelierele, un anume aspect al 
începutului de veac de prin 1900, pentru care epocă a fost 
un fel de precursor... L-a atras şi o anume faţă proletară a 
începutului său de veac. Era un modest zugrav al acestei 
lumi de-aci... Bizareria acum începe... De îndată ce-am ştiut 
că în aceste cartiere s-au înverşunat bombardierele, cum 
era şi de aşteptat, — gară, Triaj, Atelierele „Griviţa”! —, mă 
rodea nevoia să-l caut, să-i fiu de-un ajutor. Dar cum să-i 
dau de urmă?... O singură dată i-am călcat în casă. Nu ştiu 
cum se cheamă strada. Mi-a rămas în minte numai numărul 
casei; mie, care nu ţin minte nici numărul telefonului meu, 
nici numărul maşinei pe care-am lăsat-o în drum... Numărul 
27... Mergem să căutăm pe patru-cinci străzi paralele, 
numărul 27... 

— Şi eu ce rost am? 

— N-aş şti. Nu mă întreba. M-am gândit la dumneata 
fără o pricină definită. Poate fiindcă ne asemănăm. 


— Mă aseamăn eu cu dumneata? Ce fantazie de 
romancier! exclamă Lalu Măldărescu, privind spre capătul 
uliţei, unde au ajuns şi unde nu se cunoşteau urmele 
bombardamentului. 

Era o stradă deocamdată cruţată. Cu urâte şi scunde 
case-vagon, galbene, dreptunghiulare, înşirate una după 
alta, perpendiculare pe trotuar, cu un singur geam la 
stradă, cu faţada în curţi sărăcăcioase, înguste, înviorate 
ici-colo de-o firavă vegetaţie; un liliac, un măr, un gu tui cu 
frunzele prăfuite, mai departe un oţetar... Dar ferestrele 
scăpaseră intacte Cotcodăceau găini lingă ruginite pompe 
de apă, cloşte cu pui, lătra un câine priponit în lanţul cu 
veriga pe sârmă. Ion Lenş nu se uita la toate acestea. Părea 
că nu le vede şi că nici nu-l pot interesa. 


— Ne asemănăm într-un fel! răspunse, când Lalu 
Măldărescu renunţase să mai afle răspunsul. Pe amin doi ne 
desparte de viaţă o membrană... Că mănuşile de cauciuc ale 
chirurgilor când intră în sala de operaţie. Numai că 
membrană care mă desparte pe mine de viaţă e voluntară, 
premeditată, adoptată de mine ca să mă apere de totcemă 
atrage prin toţi porii spre viaţă. Spre toate nebuniile vieţii... 
Altfel, când şi cum mi-aş scrie cărţile, dacă m-aş da vieţii?... 
A dumitale e o membrană în care te-a încapsulat ea, viaţa, 
ca să te izoleze ea... Să nu-ţi permită ea s-o trăieşti deplin, 
cum este, cum poate merită. Cauze diferite, efectul acelaşi! 
Când m-am hotărât, să viu aci şi să-mi caut vechiul meu 
părinte literar, pe care poate l-am trădat, ca să-i fiu de-un 
ajutor, ca să-mi plătesc măcar în asemenea împrejurări o 
datorie uitată, gândul cel dintâi mi-a fost la dumneata. 
Suceli ale subconştientului!... Afinităţi elective!... Ca şi mine, 
erai disponibil. Nu te ţinea nimic. N-ai de alergat pentru 
nimeni, de ajutat pe nimeni. Am căzut şi în a treia eroare 
psihologică? 

— Nu. De data aceasta nu! 

— Cu atât mai bine. Să trecem la altă stradă. Pe aceasta, 
casa de la numărul 27 nu-mi aminteşte nimic. Nu e ce 
căutăm. 


13 


Fetiţa care împingea căruciorul cu boarfe s-a oprit să 
răsufle şi să se uite la străini. 

Purta o îmbrăcăminte de flanelă cafenie, spălăcită, cu 
mâneci înnădite de-o culoare tărcată, cu nasturi lipsă la 
număr; o îmbrăcăminte care nu s-ar fi putut numi o rochiţă. 
În picioarele fără ciorapi clempăneau încălţăriprea largi, 
bărbăteşti, probabil de la vreun frate mai mare. Părul bălan 
şi poate frumos, adunat într-o codiţă de şoarec. Obrazul, 
mânjit de funingine. Dar ochii, de-un albastru 


mediteranean, luminau toată această mizerie vestimentară 
ca două focare, atrăgând privirea numai asupra lor. 

— Greu, fetiţo! a spus Ion Lengş. 

— Greu, domnule. Dar pentru alţii şi mai greu. Noi 
scăparăm teferi... Lu' tata Victoriţei d-alături de noi i-au 
retezat amândouă picioarele la Triaj. lar casa?... Casă, zob! 

— Şi zestrea unde-o duci? 

— Pe strada Petrăchescu II, acolo avem noi pă mama- 
mare. Că ne zbură şi nouă acoperişul ca o pălărie... Când 
am ieşit din pivniţă, după încetare, ia pălăria casei de unde 
nu-i!... 

— Văd că nu te-a îngrozit prea tare. 

— Aia s-o crezi dumneata!... Făceam la cruci şi mătănii şi 
ţipam, şi plângeam, şi iar făceam cruci, câte n-ai făcut 
dumneata toată viaţa. Numai te uită ce e împrejur, ca să 
vezi ce fuse p-acilea. 

Fetiţa cu ochi luminoşi şi haina ponosită de cenuşăreasă 
a rotit privirea de albastrul mărilor meridionale. Au rotit-o 
şi dânşii. La fiecare trei case, una ştearsă din temelie, a 
doua cu pereţii spintecaţi, a treia ceva mai nevătămată dar 
cu uşile şi ferestrele smulse, cu pălăria streşinilor zburată. 
Prin curţi mişunau gospodinele şi bărbaţii, adunând ciobăie, 
clădindu-le sub pereţii întregi, pe tărgi de purtat cu mlna, 
cei mai norocoşi în căruţe. Trecuse ceasul tânguirilor, şi-i 
zorea noaptea. Câte o ambulanţă îşi sălta roţile prin gropi şi 
brazde de moloz. 

Toate încercările lor să dea de urmă pe care o căutau au 
fost până aci fără izbândă. Oamenii răspundeau cu obidă, 
adânciţi în amarul lor. Femeile îi măsurau cu vrăjmăşie. 
După chip şi port, veneau din locuri care au fost mai 
ocrotite, din centru, din lumea procopsiţilor şi a 
mădămurilor care-şi vântura sulimanurile şi blănurile în 
automobile, fără nici o grijă din cele sortite de viaţa 
câinoasă numai pentru dânsele. Era ultima stradă, înainte 
de a renunţa pe ziua de azi. 

— Fetiţo! mai nădăjdui Ion Lenş. Eşti de pe strada asta? 


— Dar dupe care? Uite, din ălălalt capăt. Unde răspunde 
în Griviţa. 

— Nu cunoşti? N-ai auzit cumva despre un domn Mihai 
Cristoveanu, care locuia pe-aci? 

Copila n-avu a se gândi mult. Ochii i s-au mai lumi-nat 
încă. 

— Un domn bătrân? Unchiul Mihai!... Cum să nu-l 
Cunosc?... 

lon Lenş a săvârşit atunci ceva cu totul neaşteptat 
pentru tovarăşul său, omul morăcănos de la „Capşa, 
celălalt zombi. S-a repezit la fetiţă, a ridicat-o în braţe şi a 
sărutat-o pe fruntea plină de funingine. A depus-o jos, 
alături, ţinându-i bărbia între degete şi cerându-i cu 
nerăbdare celelalte lămuriri: 

— Îl cunoşti cu adevărat? 

— Dacă suntem vecini. 

— N-a păţit nimic? 

— Dânsul nu... Dar casa păţi destule!... I-a luat suflul şi 
ochelarii, nu numai pălăria. Adică, uşile şi ferestrele... Au 
zburat la noi în curte, pe privată... 

— Mergi să ne conduci pân' acolo? 

— Prea multe vrei dumneata!... Ai picioare, ai ochi... Cu 
ajutorul lor ajungi... E la capătul străzii, nu la capătul 
lumii... 

— O vezi? întrebă Ion Lenş cu uimire, fără să-i slăbească 
bărbia dintre degete, dar adresându-se lui Lalu 
Măldărescu. După înfăţişare, ar fi crezut cineva ce 
răspunsuri ascuţite poate să-ţi toarne? Are şi humor. Are 
humor, şi n-are... 

Aci s-a oprit, ca să n-o ofenseze, uitându-se la încălţările 
băieţeşti, prea largi şi scroambe, trase pe picioarele goale. 

— Va avea!... a complectat. 

— Ce să am? ţinu să afle fetiţa, privindu-l în sus, cu ochii 
de fantasticul albastru mediteranean. 

— Mai multă milă de noi să ai!... Ne laşi singuri aci, să ne 
rătăcim? 


— Nu vă rătăciţi, că sunteţi destui dă mari... Cum să mă 
duc? Ce fac cu zestrea d-aci? Cum i-ai zis zestre în de-a 
râsul, că te-am înţeles!... Ce fac cu mama când m-o lua la 
ZOr?... Mai am două drumuri de făcut. Aşa e că nu poţi 
răspunde!... Uite! Ca să vezi că am milă, ţi-arăt eu cum s- 
ajungi la unchiul Mihai. (Vorba vine că-i unchi. Aşa-mi zise 
el să-i zic!) Mergi până aproape de capăt. A treia casă pe 
stânga. 

— Ştiu... Numărul 27... 

— lacă, nu ştii!... Numărul 7... Din 27 se mută acum doi 
ani, că-l scoase propitarul, să facă bloculeţ. Un zarzavagiu 
îmbogăţit de război... Se umflase în bloculeţ cu trei etaje. 
Acum i-au sărit etajele ca foile de varză. 

Fetiţa s-a oprit să râdă cu oarecare satisfacţie de această 
reabilitare a principiului de justiţie divină, pe care 
satisfacţie Lalu Măldărescu o înţelegea prea bine, deşi o 
rezervase în cugetul său numai pentru breasla coaforilor. 

— Şi să mai ştii una! urmă. Unchiul Mihai poate să nu fie 
acasă. Întreabă în vecini. Întreabă la noi, numărul 5, la 
mama. Dar nu-i spui că am stat de poveşti în drum, fiindcă 
nu dumneata o să-mparţi cu mine păruiala care m-aşteaptă. 
Auzi? îl cauţi pân! vecini, că o fi sărit să dea ajutoare altora 
mai loviți. Aia e a lui! Dă cămaşa dupe el. Acum, că le ştii şi 
le pricepuşi toate, auf viderzen! 

— 'Te-ai dat cu nemţii? 

— Atâţia cârnaţi să mănânce dânşii, citi or căpăta de la 
mine. Arivoar! 

După această precizare a sentimentelor sale faţă de 
taberele beligerante, s-a pregătit să plece, împingând la 
căruciorul cu zestrea calică. Ion Lenş a minat-o însă domol, 
cu palma pe umăr mai la o parte, să-i sufle ceva plecat la 
ureche. Un mare secret. Se căută în buzunar, scoase mai 
multe hârtii. Fetiţa nu voia să creadă în secrete. Şi nu voia 
să primească hârtiile. 

— Dacă-ţi spun că e de la Patronaj! Ordin de la Patronaj! 
stăruia lon Lenş. 


— Adică sunteţi de la Patronaj? Ăia spune mama că 
umblă cu luatul, nu cu datul. 

— Noi suntem din cei cu datul. Ordin! N-ai încotro. Din 
fiecare stradă să alegem câte-o fetiţă. În trei zile să fie 
îmbrăcată cu pantofi şi rochiţă nouă. Când vom trece la 
inspecţie, aşa să te găsim, fiindcă altfel e vai şi-amar de noi! 
Şi de tine! 

— Atunci să vă dau chitanţă. 

— Nu-i nevoie. Când trecem peste trei zile, ne dai şi 
chitanţă. 

— Întrebaţi nu acilea, că d-acilea ne-au spart bom-bele 
cotineaţa... La mama mare mă căutaţi, pă Petrăchescu II, 
numărul 15, întrebaţi de Rodica Ică. Aşa mă cheamă. N-ai 
ce să-mi faci! Dar nu-s neam cu lIcă, ălălalt, marele şi 
frumosul. El e brunet. Eu sunt mai urâţica şi sunt blondină. 

— Asta se vede. N-aduci de fel cu Ică cel Mare. 

— Acum chiar că o luai din loc! Mulţumiri lu' domnu” 
Patronaj... Bună seara... 

Rodica Ică o luă din loc, opintind la căruciorul cu zestre, 
scule şi destrămate ţoale. Neavând buzunar, nici ciorapi şi 
încă mai puţin poşetă păstră hârtiile în podul palmei, mai 
uitându-se din când în când la ele cu neîncredere. lon Lenş, 
emisarul improvizat al domnului Patronaj, călca mult măi 
viu decât îi era în nărav, fără să ia seama la grunzurii de 
tencuială şi tinichelele de acoperiş care se răsuceau sub 
talpă, muşcându-l de fluierul picioarelor. Alături de dânsul, 
dezmorţit din mocneală, păşea cu grabă înviorată şi Lalu 
Măldărescu, nedumerit de schimbarea din celălalt şi din el. 
Îl încerca şi un fel de pizmă josnică, de care se simţea 
umilit. De ce nu i trecuse lui prin minte să facă aceasta? 
Poate fiindcă Ion Lenş numai se silea să fie un zombi, pe 
când el era cu adevărat, fără speranţă, fără leac. 


Mihai Cristoveanu se afla dezbrăcat în vestă, cu 
pantalonii suflecaţi şi cu o pereche de bocanci soldăţeşti în 
picioare. Nu arăta a optzeci, nici a şaptezeci şi cinci, nici a 


şaptezeci de ani. Un moşneag vârtos, cu părul alb, dar des 
perie, cu ochii pătrunzători, poate cam prea apropiaţi de 
rădăcina nasului, încât privirea avea ceva bănuitor, străin 
de dreapta-i fire. Fiindcă firea şi-a arătat-o îndată. Şi alta 
era. 

Când au intrat în curte, s-a uitat ponciş. Pe urmă s-a 
dumirit, a ridicat braţele suflecate şi vinoase în aer, astrîns 
în braţe şi a sărutat pe obraji ucenicul căzut în apostazie, 
mărturisind: 

— Aş putea să-ţi spun că nu m-aşteptam. Ade vărul e însă 
că tot te-aşteptam!... Zic, trebuie să vadă el ce s-a întâmplat 
cu moşnegăria de mine. lot a mai rămas ceva de om în el! 
Ce faci, bre? La tine, nimic?... Bun, teafăr, tot? 

— Bun, teafăr, tot! 

Întorcându-se spre Lalu Măldărescu, întrebă: 

— Scrie şi dumnealui? 

— Nu. 

— Bine faci! Să-ţi pierzi viaţa ca animalul ăsta?... 

Îşi scutură varul şi praful de pe pantalonii sumeşi; vărul 
şi praful din păr. Îi mai cercetă puţin cu ochii sfredelitori. 

— Aveţi vreme? 

— Avem... 

— Se nimereşte taman bine. Fiindcă n-aţi venit în vizită 
de etichetă, nu vă ofer dulceaţă şi cafea. De altfel, nici n-am. 
Am renunţat la tabieturile boiereşti cam de multişor. 

Frecându-şi bărbia de pergament cu palma aspră, 
noduroasă, le-a preţăluit îmbrăcămintea din cap până-n 
picioare, cu o anticipată milă: 

— Păcat de hăinuţe!... Nu le văd bine. Am să vă pun la 
treabă!... Pe urmă vom vorbi, dacă vom mai avea când... 

Şi i-a pus cu adevărat la treabă. 

Pălăria şi ochelarii casei zburaseră. Dar pereţii erau 
întregi, iar puţinul său avut scăpase mai-mai nevătămat: 
cărţi, câteva scoarţe străvechi, mobile tari şi colţuroase. 
leşise cu bine din cumpănă. Se socotea chiar un priveligiat 
pe nedrept. Avea însă a adăposti pe alţii mai bântuiţi de 


soartă. O vecină cu bărbatul la oaste şi cu prunc de trei luni 
la sân. O bătrână paralizată de la casa de peste drum, 
dezgropată din surpături. Trei copilaşi cu părinţii mai crunt 
zdrobiţi: mama la morgă, tatăl la spital. Pe toţi îi culesese în 
încăperile strâmte, fără coperiş, fără ferestre şi uşi, însă cu 
pereţii tot mai păstrând oarecum iluzia unei case omeneşti. 
Treaba era să înjghebe grabnic un acoperiş din bucăţile 
celui vechi, din scânduri, tăblii şi poclade. Un acoperiş mai 
mult de cort, ca să nu doarmă ospitalizaţii sub cerul gol. Şi 
mai grea treabă să care aci, la adăpost, sub ochii stăpânilor, 
sărăciile de aşternuturi, dulapuri, sipete, scaune, blide, 
scurmate din sălaşurile lor năruite. 

Astfel, lon Lenş şi Lalu Măldărescu, zombii de pe 
scaunele de la „Capşa”, s-au dezbrăcat şi dânşii de haină, 
au suflecat mânecile şi s-au înhămat la ispravă de salahori. 
Gâfâiau, opinteau, săltau pe umeri lădoaie, treceau strada 
dintr-o parte în alta, peste hârburi de străchini, cu sobiţe de 
fier în braţe, cu pături şi plapome hrentuite, zoriţi de 
unchiaşul care nu-i slăbea şi se uita mereu la cer. 

— Numai de n-ar da o ploaie la noapte, bre, oameni buni! 
Stai! Stai să te-nvâţ eu de unde s-apuci. Bre, ce oameni! 
Scriu romane despre torţile cerului şi nu ştiu să ridice un 
cufăr de toartă!... 

Cei trei copii, două fetiţe şi un băieţaş, se ghemuiseră 
muţi într-un ungher, lângă bibliotecă lui Mihai Cristoveanu, 
cu cărţi de mult pierite din amintirea contemporanilor. Se 
strânseseră unul în altul, rodeau din cîrmojuri hleioase de 
pâine, cutezau să se ridice şi să se repeadă vajnic în uşă 
numai când recunoşteau un lucru din ruinele casei lor: 

— Asta e al nostru, nu-l amestecați... E strugul şi tesla 
tatei!... Vai de mine şi de mine, ce-o să spună mama când o 
vedea că s-a spart globul de la lambă? 

Mama era la morgă. Dar ei încă n-o ştiau, n-o înțelegeau, 
nu puteau s-o admită. 

— Mai este o femeie rănită, la 23, rănită grav!... îi purtă 
grija Mihai Cristoveanu. Nu ştiu ce fac domnii de la 


Salvare? 

Ion Lenş, cu un vraf de farfurii în braţe, rosti: 

— Aş putea s-o duc eu cu automobilul. 

— Cum, bre? Ai automobilul aci şi taci? Ce fel de om eşti? 
Lasă farfuriile jos şi prezintă-te cu maşina la scară... Uite la 
el! Are automobil şi cară farfurii. le-ai tocmit chelner? Ştii 
tu câţi nenorociţi de schilozi ai de transportat numai de pe 
strada asta şi de pe cea dealături? Nu te mai codi. Irap!... 

Ion Lenş nu s-a mai codit. Nici nu făcea impresia unui om 
care să se codească. Intrase în el, înviase în el, alt om. Toată 
lingoarea din mişcări, de pe chip, din ochi căzuse ca o 
zgură. Se mişca repede, zdravăn, argăţeşte; părea fericit că 
i s-a acăţat pantalonul de stofă englezească şi că i-a plesnit 
în spate cămaşa de mătase, că mâinile purtau acum 
zgârieturi de cioburi şi de cuie ruginite, cum purta şi în 
obraz o  crestătură însângerată, peste care Mihai 
Cristoveanu, în loc de orice alt dezinfectant, a presărat 
cenuşă „pe garanţia sa”. Lalu Măldărescu nu se lăsase mai 
prejos. Era şi el cu pantalonul hrentuit, cu cămaşa lipită în 
spate de năduşală şi cu palmele julite, beşicate, urzicate de 
usturime. Deocamdată, cu o îndemânare de infirmier, ajuta 
la strămutarea bătrânei paralitice de pe mindirul de-afară 
în patul lui Mihai Cristoveanu. Bătrâna îl privea de jos în 
sus, cu ochii-stinşi, cu un surâs uscat pe buzele uscate, 
molfăind cuvinte abia inteligibile: 

— Să trăieşti, maică. Să-ţi dea Dumnezeu noroc, băiatul 
maichii.: Şi să ai parte de-o nevastă cum meriţi, că inel de 
cununie văd că nu porţi. 

— Bine! Bine, coană Sofio! Să lăsăm astea pe mai târziu. 
Pe la noapte! a spus Mihai Cristoveanu... Acum ai să rămâi 
singură. Ţi-aş spune să priveşti în tavan, însă tavan nu prea 
este. A fost, dar s-a isprăvit. Când or ieşi stelele, le-i 
număra, că numaidecât vreau să ştiu cite-s deasupra 
bordeiului meu. 

O înveli până la bărbie. Trecu la alte îndatorinţe, 
împărțind cuvinte şi iznoave de îmbărbătare, aburcând şi 


clădind bagajele fiecărora pe despărţăminte. În cea-laltă 
cameră, fostă sufragerie, unde nevastă de mobilizat îşi 
alăpta pruncul, chincită pe-o lădiţă verde cu cercuri de fier, 
Mihai Cristoveanu s-a aşezat şi el o clipă, să-şi tragă 
suflarea şi să-şi aprindă pipa. 

Suflând în chibrit, a spus: 

— Asta îmi aduce mie aminte o întâmplare din 1907, cu 
Madu... 

Lalu Măldărescu a scăpat din mâna o cutie cu scule de 
dulgher, care s-a deschis şi a răspândit toate dălţile, 
şurubelniţele şi rîndeiele pe jos. Nu s-a plecat să le culeagă. 
A întrebat altcineva, zombul din el, cu glasul lui: 

— Aţi cunoscut vreun Madu? O familie Madu? 

— Depinde care... Erau doi fraţi. Constantin Madu şi 
Wladimir Madu. Despre care vorbeşti? 

— Ştiu eu?... Constantin? Wladimir... Amândoi. 

— Pe Constantin nici nu l-am cunoscut, ceea ce se 
numeşte a cunoaşte un om... „Bună ziua! Şi să ne vedem cu 
bine!” De altfel, a şi murit relativ tânăr. Acum vreo treizeci 
şi doi, treizeci şi cinci de ani. Cu Wladimir se schimbă 
lucrurile. Aş putea spune că am fost prieteni, cât putea el să 
fie prieten cu cineva, până ce intra la harţă pentru chichiţe 
de doctrină. Tovarăş de luptă, acum vreo patruzeci şi cinci 
de ani. Socialism, Internaţională, congrese, greve, broşuri 
clandestine,  Dobrogeanu-Gherea,  leronim  Pacu, eu... 
Timpuri!... El era ceva mai june şi mai fanatic... Fanatismul 
neofiţilor. I-am pierdut urma de mult... Din vremea celuilalt 
război. Cred că e şi el de mult oale şi ulcele. M-aşteaptă 
undeva, într-o lume mai bună, să încheiem alt război, al 
nostru, pe chestie de tactica proletariatului. Acolo o să ne 
înţelegem mai uşor... Cu el a fost întâmplarea despre care 
mi-am amintit. S-o lăsăm pe altă dată... Ne apucă noaptea şi 
camuflajul... 

Lalu Măldărescu s-a sprijinit în genunchi, pe po-deaua, 
cu măciniş de ziduri şi tencuială, pentru a culege sculele de 


dulgher, orânduindu-le şi meremetisindu-le în cutia de 
lemn, ca o foarte conştiincioasă calfă. 


Cartea a doua 








„APOI, O ZI ÎNTREAGĂ... 
1 


A doua zi, Lalu Măldărescu s-a deşteptat târziu, cu 
oasele dureroase, cu muşchii, vlăguiţi, cu încheieturile 
blindate de vânătăi; dar încă din somn, într-o învăluire de 
nemărginită şi necunoscută, extatică fericire. 

S-a şi temut, să deschidă prea repede, imprudent, ochii. 

Sub scoica translucidă a pleoapelor, a aşteptat mai întâi 
să se istovească lăuntric perindarea ciudatului haos de 
peripeții îndeaievea, în ciudatul lor amestec cu altele 
plăsmuite prin somn, urzite de vis. Nu erau unele cu mult 
mai absurde decât celelalte. Străine îndeopotrivă de tot ce- 
a trăit şi i se întâmpla lui de douăzeci de ani, îndeosebi în 
ultimii cinci, fie în viaţa cea adevărată, fie în nălucirile 
visului. Străine, absurde şi totuşi încântătoare. 

Nici una nu se-mpotmolea într-un naufragiu. 'loate 
isprăveau cu o ferice dezlegară pentru toţi. Mai ferice încă 
pentru dânsul, fiindcă el era acum Alfa şi Omega, precum 
venise prin somn să-i destăinuie la ureche călugărul cel 
nebun şi tuturor cunoscut Filaret, vestindu-i că aşa a decis 
peste noapte Împărăţia Mielului. I-a mai şoptit, s-o ştie, că 
numai se preface el a fi călugăr nebun, travestit aşa de 
Intelligence Service. 


Pe urmă n-a mai auzit ce spune, din pricina unei 
crescânde şi grandioase simfonii. Se apropiau pe cer valuri 
de bombardiere, sclipindu-şi elitrele metalice în soare; dar 
cine născocise că huruitul lor e lugubru? Într-o imensă 
orchestră dirijată de Enescu, din avionul amiral, executau 
Eroica lui Beethoven. (Beethoven optase pentru cetăţenia 
americană.) lar mulţimea de pe stradă aplauda în delir, cu 
ochii în sus, calcând pe-un covor de diamante, peruzele, 
safire. El, cu Lavinia, care nu mai era pretinsa domnişoară 
L. M. ci numai Lavinia, Lavinia sa, aşteptau rezemaţi de 
vitrină magazinului din Old Bond Street, London. Când 
bombardierele deşertau obuzele, amândoi le prindeau 
grațios din aer ca nişte inofensive balonaşe de gumă, din 
cele care făceau odinioară desfătarea copiilor la Moşi, şi cu 
o singură răsucitură le deşurubau focoasele. Iar dinlăuntru 
zburau atunci, risipindu-se sub arcade de curcubeu, nu de 
flăcări şi fum, stoluri de porumbei albi; porumbeii păcii, cu 
ramură de finic în pliscul de mărgean. Copsele obuzelor cu 
surpriză purtau inițialele lor: L. M. „Aceasta ai s-o 
încopciezi numaidecât la loc, pe portţigaretul tău! spunea 
imperios Lavinia. Nu-mi place să-l văd aşa, fără verighetă. 
Ce, a divorsat? Eu îl ştiu cununat pe vecie cu poşeta mea şi 
nu admit jocul stupid de-a divorsul... Uite! ea nu şi-a scos 
verigheta de pe deget. E mai ascultătoare...”* Că 
portţigaretul său şi poşeta Laviniei aveau degete, nu-i mira 
prea mult. Găsea foarte firesc. Cum foarte firesc îi părea că 
poartă inele de cununie, care în acelaşi timp erau şi 
inițialele lor, cifrul comun sub care sunt predestinaţi să 
circule prin lume: L. M. „Şi cu cestelalte iniţiale ce faci? 
întreba el, numai pe jumătate ironic, cu o tachinare 
drăgăstoasă. S-au adunat o duzină de duzini. Le pui în 
vitrină ca să ai ce admira şi să-l scandalizezi pe numitul 
imbecil Săndel? Bagă de seamă să nu te surprindă când s-o 
întoarce de la curse, unde i-a suflat pariul austriac lui 
Birlic.” Ea se sălta pe vârful pantofilor de la „Perugia”, ca 
să-i caute de-aproape în ochi, ţinându-l de reverurile hainei 


şi pătrunzându-l cu privirea să cam mioapă, mai dulce decât 
toate privirile femeilor de pe lume. 

Îl scutură de reverurile hainei, bătând delicios înciu-dată 
din vârful pantofului în trotuar şi mustrându-l cu o 
severitate care numai pe dânsa o prindea: „Ba te poftesc! 
lar eşti imposibil? Aceste o duzină de duzini de iniţiale 
omologate le păstrez ca să-mi complectez colec-ţia din 
adăposturile de la Londra, Berlin, Paris, Milano, Odessa şi 
adăpostul SOBOLIA din Bucureşti, domnule uricios de pe 
stradă!... A doua oară dacă îl mai faci pe causticul cu mine, 
îţi iau cravata de la gât şi i-o dau lui Ică. Elo ţine mai bine, 
fiindcă tot timpul o pipăie şi o...!” Îi spunea „uricios”, dar cu 
vârful mănuşilor scoase de pe degete îl atingea dezmierdat, 
fluturat, ninerit pe obraz. 

Bombele, foarte bucuroase că şi-au isprăvit datoria, se 
înălţau îndărăt la cer, într-o apoteoză de curcubeu, printre 
paraşutele multicolore din rochii de seară şi fâlfâitoarele 
cocarde de porumbei, anunțând că sunt foarte grăbite să 
ducă un mesagiu lui Churchill. Un mesagiu din partea 
călugărului Filaret, care a fost expediat în lagăr de Antihrist 
pe-un milion şi o mie de ani, plus trei luni, sub pretext că i-a 
stricat un film documentar tocmai când lua un hap 
vermifug, ca să nască un limbric „citat pe naţiune.” „Bine! 
încuviinţa el. Alfa şi Omega, făcându-le semn că pot pleca. 
Grăbiţi-vă, căci nici noi n-avem timp de pierdut la 
spectaculare parăzi şi apoteoze. Nu suntem lapidari şi 
dinamici; iar superbia am lăsat-o în Kuban. Avem alte 
treburi mai serioase!” 

Într-adevăr, cu Mihai Cristoveanu şi lon Lenş au apucat 
de torţi hotelul „Athenee-Palace”, reparat şi renovat în două 
ore şi zece minute, viteză record, ca să-l mute în cartierul 
de lângă Gară de Nord şi să adăpostească obijduiţii soartei 
de-acolo. „Bre, oameni buni! se minuna unchiaşul Mihai 
Cristoveanu. Nu vă văd vred-nici nici s-apucaţi ca lumea de 
toartă un «Palace», şi vă mai credeţi în stare să scrieţi 
romane? Uite, bagă mâna aci, în vitrina coaforului, şi ridică 


zdravăn! Aşa e că merge?... Asta îmi aminteşte mie o 
întâmplare cu Madu...” Când cubul hotelului „Athenee- 
Palace” a fost strămutat pe strada Petrăchescu II, au lăsat 
încartiruirea pe socoteala bătrânei paralizate, care se 
îndreptase şi se ridicase din patul lui Mihai Cristoveanu 
îndată ce el, Lalu Măldă-rescu, Alfa şi Omega, i-a făcut semn 
să-şi ia patul şi să umble. Se dovedea acum o bătrânică 
foarte energică şi cu iniţiativă, tropăind de colo-colo, ca să- 
şi scoată din pagubă cât a zăcut nemişcată. 

„Haide, plecaţi! i-a împins voioasă de spate. Nu-i treaba 
voastră aci! Duceţi-vă şi faceţi repede un copil, fiindcă ţara 
are nevoie pentru Ardeal. Ce ţi-am spus eu? A dat norocul 
peste tine, băiatul maichii, că altfel rămâneai mofluz şi 
burlac tomnatec. la-o pe Lavinia şi cumpăraţi o rochiţă 
pentru Rodica lIcă. O rochiţă cu imprimate amuzante.” 
Lavinia a început să râdă, arătându-şi dinţişorii albi şi 
mărunți: „Aceasta nu trebuie să mă-nveţi pe mine, coană 
Sofio! Mă pricep eu mai bine ca dumneata în materie de 
imprimate amuzante. Am brevet. Îl iau pe Lalu şi trecem în 
revistă toate vitrinele de la Paris. O luăm şi pe Rodica Ică, 
să-şi aleagă ea şi s-o învăţ ce-nseamnă cultul vitrinelor. 
Mergi, domnule Lalule de pe stradă?” El a plecat triumfal, 
la braţ cu Lavinia şi cu Rodica lIcă alături, pe Avenue de 
I'Opera şi Rue de la Paix, ca să inspecteze toate vitri-nele 
de la Paris, descoperind cu uimire că nu există o 
îndeletnicire mai fermecătoare pentru un bărbat decât să 
se stârcească în faţa lor cu o tovarăşă ca Lavinia. „Ce-ar fi s- 
o ducem pe Rodica şi la coafor? propuse el. Am impresia că, 
din codiţa aceasta de şoarec, o mina pricepută ar scoate o 
splendoare de păr ondulalt şi auriu...” Au intrat la coaforul 
de la Paris, lângă hotel „Scribe”, unde la casă se afla 
stimată doamnă din adăpostul SOBOLIA, cu splendorile de 
inele, căţel, ginere şi rochie acum verde, cu semiluni de aur. 
Doamna s-a ridicat în picioare foarte servil şi mieros, ieşind 
din cuşca de sticlă şi cerțndu-şi iertare că a confundat-o pe 


Lavinia cu o fâşneaţa de pe stradă, neavând de unde să ştie 
că e doamna Alfa şi Omega. 

Dar gesticulând imprudent, i-au plesnit subsuori miî- 
necele bluzei din drapelul profetului, care au lăsat să se 
vadă prin două semiluni că întrebuinţează acum antisudor 
„Arden” şi că şi-a ras părul roşcat. „Râdem barba, părinte?” 
întrebă la urechea lui un glas foarte cunoscut... S-a întors... 
Era Antoaneta în halat alb, cu briciul într-o mână şi 
pămătuful de săpunit în cealaltă, pregătindu-se să-i radă 
barba călugărului Filaret. Monahul cel rătăcitor şi tuturor 
cunoscut a răspuns din scaunul nichelat cu scripete, 
răsfoind repede Apocalipsa, ca să nu confunde textele: 
„lar atunci mi-au spus mie îngerul: «la cosorul şi taie, că 
strugurii sunt copţi!... » Aşa că râde, Antoa neto, tu care-ai 
fost femeia mişălnicei împreunări pe apele mari! Taie, râde, 
fă-mi şi masajul feţei, dă şi puţin cold-cream «Pond's». 
Într-un milion şi o mie de ani, plus trei luni, este vreme 
destulă să-mi crească altă barbă!” Lui i-a fost milă de halul 
în care a ajuns Antoaneta, calfă la bărbier, mai ales că purta 
pantofi foarte urâţi în picioare, largi şi scrombiţi, bărbăteşti, 
împrumutaţi de la Costea cel cu revistele ilustrate, cu mers 
opărit de pinguin şi întotdeauna asudat după milioanele de 
kilometri pe care le străbate tot pe loc. Atunci i-a strecurat 
discret cincizeci şi cinci de hârtii împăturite, să-şi cumpere 
alţi pantofi mai prezentabili de la „Perugia” şi o pereche de 
ciorapi de mătase naturală, nu călţunii de moaşă (cu defect) 
pe care şi-i procurase pe preţ redus de la o ticăloşie de 
prăvălioară, cu o ticăloşie de vitrină... Ea se codea... Se 
temea că a devenit ironic, sardonic, caustic; că nu maieel 
cum a fost el. „Spune-i că sunt de la domnul Patronaj, 
aconto, ca să-i radă şi lui barbă! i-a şoptit caritabil Lavinia. 
N-o ofensa, sărmana, căci o fi având şi ea amor-propriu de 
trei parale, măcar pentru Bimbirică. Şi dă-i ideea să-l radă 
şi pe el pe labe, că prea e cimpazeu. Plătesc eu! N-am 
dreptate, domnule Lenş?...” Ion Lenş a răspuns însă că n- 
are timp pentru asemenea subtilităţi psihologice. 


El avea de cărat nişte lădoaie cu zombi, două sicrie pe 
care trebuia să le predea în portul Glasgow, ca să fie 
expediate de urgenţă în Antile. „Acesta e zombul meu şi 
cestălalt e al lui Lalu!... Am scăpat de dânşii! Să şi-i ia vracii 
cu magia lor neagră îndărăt, fiindcă nu-i mai recunoaştem, 
îi repudiem!” 

Lavinia a bătut din palme. Aceasta voia şi ea să le-o 
spună. Fiindcă Lalu scăpase în sfârşit de zombul său, l-a 
prins de braţ, să meargă împreună la lacuri, unde au înflorit 
liliecii. Se aflau şi lilieci albi, virginali, ca jerbele de nuntă... 
„Observi că florile lor poartă acum inițialele noastre? se 
miră cu adorabilă şiretenie de fe-meiuşcă Lavinia, ca şi cum 
n-ar fi ştiut-o. Priveşte şi tu! L. M., L. M,., L M. 
încrucişate, bătute, nu bagi seama la prima vedere. Dar 
când te uiţi mai bine, numai din L. M., L. M., L. M., din 
sute şi mii de L. M., s-au învoltat toate florile... Ce tip 
disimulat eşti! Te prefaci a nu pricepe? A nu vedea? Mi se 
pare însă că dumneatale ai semănat ieri, domnule L. M. de 
pe stradă!... Ştii, după ce ne-am despărţit. Ai avut o 
inspiraţie fericită!... Revoluţionezi horticultura şi ai să iei 
premiul cel mare, pariul austriac, de sub nasul lui Birlic. 
Aşa ajunge omul celebru, Lalule drag!... Gândeşte-te ce va fi 
la încheie rea păcii, când toate vitrinele vor fi pavoazate cu 
flori albe care au crescut sub bombardamente, pe ele cu 
inscripţia: PACE, PACE, PACE! Parcă te văd «citat pe 
planetă», fiindcă inaugurezi o eră nouă a omenirii cu noul 
cuvânt de ordine al lumii imprimat pe flori, nu scris cu 
vârfuri de baionete muiate în sânge!... lartă-mă că m-am 
molipsit şi eu de stilul lapidar şi dinamic, plin de superbie! 
Altă dată nu mai fac decât dacă mă joc cu focul, ca Miţita, 
fratele lui Nică V. Simion... Te compromit?...” Ela strâns din 
umeri, zâmbind cu duioasă compasiune de atâta naivitate, 
nu ironic, sardonic caustic. Ce nevoie mai avea dânsul de 
premii, celebritate, pariul austriac, „citare pe planetă” şi 
cine putea să-l compromită, când el era Alfa şi Omega? 


Toate se întâmplau acum, se legau şi dezlegau în viaţa lui şi 
a tuturor cum voia el. Alfa şi Omega lumii... 


Lalu Măldărescu s-a îndurat în sfârşit să deschidă ochii la 
realitatea cealaltă, care-l aştepta. 

Şi-a destins oasele dureroase, muşchii storcoşiţi. A dus 
mina la mesuţa de noapte, pipăind ceasornicul şi apăsând 
butonul lămpii electrice. Bun! Mai târziu decât şi-ar fi 
închipuit. A mai scăpat de câteva ceasuri dintr-o zi. 

Afară se auzeau roţi duruind greu, neîntrerupt, monoton, 
pe caldarâm. Departe, o detunare afundă de explozie. 

Realitatea cealaltă, care-l aştepta, pătrunse astfel pe 
încetul în el. Exploziile; desigur, bombe întârziate, poate 
vagoane cu muniții, cisterne, depozite. Au mai răzbit până 
la dânsul ecourile şi prin somn, întretăindu-i văl-măşeala 
peripeţiilor fantaste din vis. Dar duruitul acesta necurmat 
de roţi? 

A sărit din pat, să ridice voleul şi să deschidă geamul. 

Lumina a inundat albastră, cu tot soarele dimineţii de 
april. 

Ca ieri-dimineaţă, deşi ieri ochii mocniţi n-au luat seama 
cât de albastră şi străvezie, cât de dulce fusese palpitarea 
aeriană, festivă, a acelui început de zi şi de primăvară. 
Acum o vedea, o simţea, o preţuia. 

Mai zări altceva, jos, în stradă. Convoaiele de căruţi, de 
camioane, de automobile. Roţile lor duruiau necurmat. 

Erau convoaie de bejenie. 

Cu vehicule mai moderne, fireşte, motorizate, dar tot 
după vechea datină a cetăţii lui Bucur, când protipendada şi 
zărăfimea înstărită, calemgii şi căftăniţii stăpânirii, luau de 
sârg calea Braşovului şi Sibiului, peste munţi, în căleşti şi 
chervane, berline şi poştalioane cu patru cai înaintaşi, 
alaiuri de călăreţi, slugi, cafegii, ciubuce şi narghilele, 
ţiitoare şi nestematele lor, de îndată ce se arăta primejdie 
de pirjol asupra târgului, lăsând prostimea şi calicimea să 
pătimească pe loc şi să se mântuie cum i-o fi norocul. 


Se strecurau, cu adevărat, şi unele teleguţe cu tarha-tul 
victimelor din ajun, migrând numai dintr-un capăt al 
capitalei la celălalt, de la o cocioabă care a fost desfundată 
ieri la alta care va fi spulberată mâine. Acestea erau uşor de 
identificat după încărcătura în pripă, după molozul, zgura, 
urmele de foc de pe ţoale şi după stâlceala sipetelor 
dislocate din bălămaăli; după chipurile negu-roase ale celor 
care le însoțeau pe jos, sprijinind cu o mână o sobă şchioapă 
de fier, ţinând în cealaltă o mă şină roşie de tocat carne, un 
săculeţ cu scule, un copil în faşe. Mai multe la număr erau 
însă şi mai impetuos înaintau camioanele, automobile cu 
altă aşezare, ticluită chibzuit şi pe îndelete pentru drum 
lung: suluri de covoare şi baloturi de plapome cu faţă de 
mătase, somiere, divanuri, fotolii îmbrăcate în catifele, 
scrinuri de palisandru şi toalete de trandafir, cadre aurite, 
oglinzi, ceramică fină, mese de bridge şi drăguţele 
dulapuri-bar pentru flacoanele băuturilor care nu pot lipsi 
din alhimia celui mai modest cocktail, valize lăcuite, cutii 
de pălării, ursul enorm de pâslă şi triciclul odraslelor. Nu 
lipseau nici ghivecele cu flori, scoase de pe terasă cu 
răsadurile în ele. Nici căţeii, pisicile, cuştile cu galbeni 
canari, păzite cu sfinţenie în braţe de slujnicile ce-au izbutit 
să se cocoaţe în vârful piramidelor construite cu un 
meşteşug pe care l-ar fi invidiat arhitecţii lui Keops. 

Aşadar, avusese dreptate Lavinia! (După intimitatea pe 
care visul şi somnul o legase între dânşii, îi spunea acum pe 
nume: Lavinia.) Avusese dreptate cu vârf şi îndesat, mai cu 
vârf şi îndesat decât piramida această splendidă, de 
splendide mobile, care trece acum într-un camion militar şi 
ar putea să jure că e primul transport al stimatei doamne 
cu ginere milenar şi splendoare de pechinez. Dau bir cu 
fugiţii. Se risipesc în cele patru puncte cardinale. După 
dânşii vină potopul de schije şi foc! 

Lalu Măldărescu a ridicat şi celelalte obloane, din 
celelalte încăperi. Îl aştepta cafeaua răcită, adusă de 
slujnică în vârful picioarelor pe când dormea, fiindcă 


urmând ale sale stricte prescripţii, Leontina se păstra 
invizibilă, îndeplinindu-le toate la oră precisă şi ferindu-se 
să-i stea în cale până ce plecă să-şi ia locul la masa lui de la 
„Capşa”, locul său fidel de zombi. „Bine că s-a ispră-vit şi cu 
aceşti zombi! se bucură el, dând de duşcă infecta cafea de 
război, coclită şi metalică. Ducă-se cu sicriile lor, la vracii lor 
din Antile, cu magia lor neagră, cum i-a expediat lon Lenş. 
Scăparăm amândoi de dânşii!... Pe urmă, bucuria i-a fost 
mai puţin întreagă, amintindu-şi că acest capitol aparţine 
plăsmuirilor urzite de vis, prin somn, nu minunilor din viaţa 
de-aievea. 

Dar minunea se împlinise şi de ceastălaltă parte, 
dincoace de peretele opac, sumbru, inexpugnabil, care 
desparte realitatea posacă de fantasmagoriile visurilor, 
unde toate sunt cu putinţă. 

Posac nu se simţea nicidecum. 

Mai dura însufleţirea de aseară, când a făcut ispravă de 
salahor, de infirmier şi chiar de dădacă la cei trei orfelini, 
sub comanda lui Mihai Cristoveanu, moşneagul vânjos, 
inimos şi cu iznoave hâtre pe buze, ca să-şi ascundă pudic 
struna gingaşă a omeniei din el. Mai dura însufleţirea şi mai 
dăinuia încă durerea din spinare, unde l-a izbit, lunecând, 
un lădoi cu zestrea coanei Sofia, bătrâna paralizată, care nu 
se va mai ridica la semnul nici unui Alfa şi Omega al lumii, 
să umble cu patul său, ci a rămas acolo, întinsă orizontal, pe 
mindirul lui Mihai Cristoveanu, să privească într-un tavan 
care a fost şi s-a isprăvit. Şi-a cercetat vânătaia în oglindă, 
sucindu-şi gâtul peste umăr. Straşnică vânătaie! Superbă. 
Nu şi-ar fi închipuit niciodată câtă plăcere poate să-i 
producă omului o vânătaie. Şi usturimile scrijiliturilor, 
beşicilor, juliturilor din palmă, de pe mâini, de pe picioare, 
n-ar fi bănuit cât pot să-l încânte, pe măsură ce descoperea 
altă nouă. 

Pisoiul fumuriu de Angora, bătrân acum şi căzut în 
trândăvie impasibilă de eunuc, morăcănos după chipul şi 
asemănarea îndeobşte a stăpânului, îl privea cu 


dezaprobare prin dunga îngustă a pleoapelor, din fotoliul 
unde trona. Nu înţelegea de ce se agită. Şi de ce, ieşindu-şi 
din fire, turbură un program stabilit pe-o mie, pe-un milion 
de ani. 

— Domnule Telemac, l-a admonestat cu o iresponsabilă 
bună dispoziţie Lalu Măldărescu, te somez să-ţi schimbi 
privirea aceasta de zombi! Sameni cu lon Lenş, când 
drămăluieşte universul şi eroii apocrifi ai apocri-felor sale 
băzniri. Află că şi el şi-a schimbat-o!... Nu era cea 
adevărată, a sa. l-a plesnit aseară cămaşa în spate şi i-a 
plesnit şi membrana cu care pretindea el că se apără de 
viaţă!... Viaţa e altceva, stimabile Telemac!... Aceasta nu 
poate s-o înţeleagă un cadavru ca tine, care a rămas în 
această casă singurul şi incurabilul zombi. Priceput-ai?... 
Mareşa-Lalul ţi-o spune!... 

Motanul lelemac n-a tresărit la auzul acestui calambur, 
care, în fond, îl dezgustă. A mai întredeschis doar pupilele 
cu o fracțiune de sutime de milimetru, ca în măsurătorile 
aparatelor de fină precizie din laboratoriile de analiză 
fizico-chimice. 

Nu-şi văzuse niciodată stăpânul venind beat acasă şi 
monologând. Erau amândoi o pereche de indivizi perfect 
asortaţi, sobri, gravi şi morocănoşi, muţi, surdo-muţi. Dar în 
bucătărie şi în camera slujnicei mai asistase el la asemenea 
spectacole de degradare a demnităţii umane, când sosea 
turlac de cap un anume personagiu, ignorat de Lalu 
Măldărescu. Ibovnicul suspomenitei slujnice, un beţivan 
notoriu în tot cartierul, de profesie electrician cu 
intermitenţă. Acela vorbea singur şi cânta de unul singur, şi 
nu o dată i-a ţinut tot astfel de scârbavnice logosuri, 
apucându-l chiar cu o barbară brutalitate de ceafă, ca să-l 
ridice la nivelul gurii, să-l pupe în bot şi să-i răsufle în nări o 
oribilă răbufneală de vin dospit, ţuică şi drojdie. Poate că o 
singură dată în viaţă era permis şi unui om respectabil, 
demn, serios, ca Lalu Măldărescu, să-i calce pe urme, mai 
ales după zarva de ieri, cu fulgere şi trăsnete din senin; 


după zarva de azi din bucătărie şi din camera slujnicei, 
unde-au invadat o seamă de necunocuţi foarte zdrenţoşi la 
port şi la vorbă. Ceva anormal se petrece de ieri. Purtarea 
bi-zară a stăpânului său face parte fără îndoială din acest 
ciclu al evenimentelor anormale. 

Privindu-l cu asemenea filozofică indulgență prin dunga 
pupilelor, motanul lelemac a mai luat notă de alte 
regretabile pidosnicii. 

Mai întâi, Lalu Măldărescu a ridicat costumul de haine 
zvârlit fără nici o ordine pe-un scaun şi pe jos; fapt cu totul 
împotriva tabieturilor sale meticuloase. A cules hainele din 
răvăşeala în care le lepădase astă-noapte, târziu, după ce-a 
sunat ceasul douăsprezece. Le-a privit la lumină. Şi în loc a 
se arăta ruşinat şi consternat de halul lor, de acăţările 
cuielor în unghi drept şi de petele unsorilor, varului şi 
cărămizilor, a fluierat, a admirativă satisfacţie. Le-a 
semănat îndărăt pe covor şi le-a împins radios cu piciorul. 
Pe urmă s-a dus să se examineze în oglindă. De aproape şi 
de departe. Părea că-l preocupă îndeosebi fruntea, dorind 
să afle numaidecât dacă e genială sau nu. 

Era o frunte ca toate frunţile oamenilor de pe stradă, nici 
prea înaltă, nici prea scundă, nici prea boltită, nici prea 
lată; o frunte din cele prefigurate în semnalmen tele 
paşapoartelor cu menţiunea potrivită. Ca şi nasul, bărbia, 
ochii castanii, gura, potrivite toate. Împreună, izbuteau 
totuşi să dea domnului om de pe stradă, în pijama vărgată 
cu albastru acum, o înfăţişare foarte onorabilă, cam 
uscăţivă poate, poate cam prea pală, lim-fatică, dar mult 
îndestul de tânăra şl chiar distinsă. Oare neantul unei 
existenţe nu pune adesea pe figuri, din eroare, o pecete de 
mister? Examenul i-a părut satisfăcător şi lui Lalu 
Măldărescu, după cum a început să fluiere din nou, de astă 
dată un tril foarte zglobiu, din tr-o operetă la modă pe când 
era el licean. 

„Chestia e gravă! a constatat motanul Ilelemac cu un 
început de alarmare, mai deschizând pupilele cu o fracțiune 


de sutime de milimetru. Când l-am mai auzit eu fluierând? 
Şi când s-a mai privit el în oglindă, în afară de sfertul de oră 
când se bărbiereşte şi cele cinci minute cât îşi înnoadă 
cravata? Mă tem să nu fie vreo sfrijitură de mită la mijloc, 
pentru care — nenorocitul! — ca miine-noapte am să mă 
pomenesc că e gata să se zgrepţene pe acoperiş şi să 
miorlăie la lună, cocârjat şi cu coada bârzoi pe hogege, 
uitând că a trecut săptămâna brânzei şi că i-a trecut şi lui 
vremea. Păcat de dânsul! Îl credeam tămăduit... Oamenii 
sunt nişte dihănii foarte ciudate, care nu învaţă nimic de la 
noi, făpturile cu patru picioare, şi au sminteală a susţine că 
înţelepciunea vieţii se învaţă din cărţi, scrise tot de dânşii, 
de oameni... Mă tem că s-a isprăvit astfel şi cu liniştea 
mea!... Să aşteptăm. Şi să ne prefacem a nu băga de seamă 
la asemenea deşănţate simptome, de care mâine, dacă nu 
peste un ceas, se va simţi stânjenit foarte. Eu tot mai sper. 
Nu poate să-l ţină prea mult. Degeaba pretinde el că nu e 
un zombi! Îl cunosc eu mai bine decât se cunoaşte...” 

— Domnule  Telemacule! a proferat glorios Lalu 
Măldărescu, dezvelindu-şi cu degetele răşchirate şuviţele 
de păr de pe fruntea care nu era genială, dar nu era nici ca 
a  imbecilului de Săndel. Află că ne-am conservat 
surprinzător prin uscare!... Ultimul procedeu de război 
adoptat de manutanţele ambelor grupuri beligerante. Nu 
suntem şi nu arătăm a fi chiar de pe vremea lui 
AdamBabadam!... Dumneata de ce aviz eşti?... 

Telemac a închis ochii cu scârbire. Şi a meditat că după 
asemenea manifestații, cu totul nedemne de vârstă şi ţinuta 
unei persoane ca stăpânul său, n-ar strica aplicarea reţetei 
cu efecte sigure la care recurge Leontina, slujnică, în 
cazurile extreme, când omul ei şi-a pierdutcu totul busolă. 
O cană cu zeamă de varză sau un borş extra-acru de 
potroace, un somn cu sforăială de douăsprezece ore, şi 
toate intră în normal. A doua zi, omul Leontinei se trezeşte 
pocăit şi mahmur, ruşinat de cele ce-a spus şi-a făcut 
bătând lăturile, demnificat pe-o săptămână. Dacă n-ar fi 


zarvă şi necunoscuţii gălăgioşi din bucătărie, din curte, din 
subsol, s-ar mişca să-i dea ideea. 

Motanul s-a încolăcit cu nasul sub coadă, cam dezgustat 
el şi de sine, pentru această condamnabilă laşitate. Trăda 
solidaritatea zombilor. Dar cine oare i-ar putea cere 
abnegaţia să înfrunte hoardele care au ocupat zonele 
inferioare ale casei? Ca şi stăpânu-său de totdeauna, — nu 
cel cu subitele şi deplorabilele accese de azi! —, el nu e nici 
dinamic, nici lapidar, nici plin de superbie. N-are decât să 
se descurce singur, dacă pe ziua de azi îşi reneagă cu atâta 
uşurătate un trecut vrednic de alt sfârşit. 


2 


Lalu Măldărescu încerca să se descurce singur, 
fluierând mereu acelaşi început săltăreţ de arie din opereta 
la modă pe când era el licean. 

A intrat la baie şi a răsucit robinetele. Fluieratul a 
schimbat de diapazon. 

Apoi s-a poticnit. 

Din ţeavă se prelingea o şuviţă miloasa de apă, pe urmă 
numai câteva picături, pe urmă nu s-a mai prelins nimio. O 
borboroseală foarte puţin muzicală în aparatul digestiv al 
construcţiei indica fără putinţă de îndoială un caz grav de 
înnodare de intestine. Borboroseala s-a încheiat cu un 
sughiţ brusc; un fel de grobiană râgâială. După care a 
urmat un ţiuit profund, cavernos, venit tocmai din temeliile 
zidurilor şi instalaţiilor de canalizare. 

Acum fluiera ţeava. 

Însă nu un tril săltăreţ de operetă vieneză. Un fluierat 
prelung şi descrescendo, a pagubă, cum fluieră cărăuşii 
când li s-a rupt crucea căruţii în drum, împingin du-şi 
cuşma pe ceafă şi consolându-se cu scârnave pome-niri 
tocmai despre cruci, odăjdii, candele şi sfeşnice, şi alte sacre 
odoare ale ritualului creştin. Lalu Măldărescu văzându-se 


dispensat de asemenea reacţii, de vreme ce robinetele 
luaseră sarcina asupra lor, a apăsat energic butonul electric 
şi a aşteptat. 

Fără efect. 

După cinci minute, iar a mai apăsat. Încă mai ener-gic. Şi 
iar a aşteptat. 

Tot fără efect. 

Atunci a răsucit şi butonul luminii. 

Becul a rămas orb; precum soneria rămăsese mută. 

Adineaori, când a privit la ceas, curentul mergea. Acum 
s-a întrerupt. Aşadar, apă nu, lumină nu! Urmările 
bombardamentului de ieri îl ajungeau şi până aci, măcar că 
întreg cartierul, strada, casă au scăpat fără vătămare 
aparentă. Extazul nemărginitei şi încă necunoscutei fericiri 
cu care s-a deşteptat din somn s-a cam împestriţat. 
Rezistase primului contact cu realitatea. Mai greu să reziste 
tabieturilor de confort, zădărnicite, aşa, fără nici un haz! A 
trecut în birou să se convingă dacă nu cumva telefonul n-a 
imitat şi el exemplul condamnabil al apei şi curentului 
electric. Nu că ar fi avut intenţia să întrebe la uzinele 
respective ce înseamnă acest scandal şi să ordone imediat 
repunerea lor în funcţiune, fiindcă în viaţa cea de aievea 
ştia el prea bine că nu mai este Alfa şi Omega din vis. 
Simplă curiozitate. 

Aparatul telefonic a dat tonul. Era mai de ispravă. 

Dar cu receptorul negru în mina n-a descoperit cui ar 
putea să telefoneze şi ce. N-avea pe nimeni, nicăiri. Nici să 
se intereseze de soarta lor; nici să împărtăşească altora 
soarta să. Îl păstrase din timpul Antoanetei, când se 
dovedea într-altfel indispensabil, pentru fără de sfârşitele 
convorbiri cu prietenele, fixarea şi anularea orelor la coafor, 
la croitorese, la modiste, la pantofari, la dentişti. Schimbase 
doar numărul, ca s-o rupă şi cu trecu tul telefonului, nu 
numai cu al său, conjugal. Acum îl folosea în lipsă-i mai des 
slujnică, Leontina, pentru a se menţine în curent, într-o 
lăudabilă solicitudine, cu sănătatea şi stadiul vicisitudinilor 


sentimentale ale altor slujnice, bucătărese, jupânese, 
madame la copii, feciori în casă şi şoferi, fiind o natură 
foarte sociabilă, pasionată scor-monitoare a aproapelui, 
spre deosebire de mocnitu-i stăpân şi mocnitul său motan, 
Telemac. 

Lalu Măldărescu a depus melancolic pâlnia telefonu-lui 
pe suport. În silă, s-a hotărât să inaugureze o peni bilă eră 
de adaptare la noile condiţii de existenţă, cunoscând din 
şcoală, de la lecţiile de ştiinţe naturale, că adaptarea la 
mediu este o esenţială lege biologică, fatală, pe care dacă ai 
călcat-o, te-ai sinucis cu specie cu tot. 

Întru aceasta a înaintat pe-un culoar dosnic, de serviciu, 
cu gândul să suplinească soneria pusă în grevă prin 
mijloace mai rudimentare, de pe vremea lui Adam- 
Babadam. Bătând din palme şi slobozind glas. 

Glasuri a auzit el, însă altele, străine şi numeroase, afară. 
S-a plecat să privească intrigat pe geam, în curte. Şi nu 
mică i-a fost mirarea de cele ce-i vedeau lui ochii. Printre 
boccele, oale, tingiri, ceaune, roţi de căruţă demontate, 
căldări şi o impresionantă colecţie de cercuri ruginite de 
buţi, se hârjoneau mai mulţi copii străini, cu un dulău 
străin, foarte hirsut la aspect, dar foarte ju căuş la fire... 
Trei copii la număr. Trei de sexul mascu-lin. Al patrulea, o 
copilă cu fustă puchiţată şi cămeşuică de cât roşu fără 
mâneci, stătea mai la o parte în soare, pe-o maşină de 
cusut, cu picioarele spânzurate, puricind o mită bălţată, la 
care 'Telemac nu s-ar fi uitat pentru nimic în lume, nici în 
epocile lui de frenetice perdiţii, dinainte de a cădea în 
filozofica şi blazata-i indiferenţă de eunuc. 

Joaca băieţilor părea condusă de câine. lar dulăul arăta o 
deosebită predilecție pentru bordura de gazon şi lalele de 
lângă grilaj şi zidul despărțitor spre curtea vecină. 
Rezultatul stătea înscris cu proaspete urme de tălpi şi 
călcâie pe gazonul fraged, printre lalelele cu lujerul frânt, 
cu subţirelele cupe roşii atârnând jalnic, strivite, terciuite, 
ofilite. Se mai afla înscris — acesta pe peretele împrejmuirii, 


spoit de curind — şi omagiul unui incontestabil geniu 
pictoricese în germene. Anume, un desen în cărbune, 
deocamdată numai sumar schiţat, o eboşă, reprezentând un 
domn cu ţilindru, cu bustul dintr-un dovleac, picioarele din 
două bețe, degete de paing, baston şi o marţială havană în 
dinţi. Dinţii, în special, erau foarte reuşiţi. Rânjeau spre 
geamul de unde privea Lalu, ca o dantură de craniu; că 
dantura altui adevărat zombi, scos din cosciug după o 
descărnare deplină. Dedesubt, pentru a evita orice 
eventuală confuzie, artistul îşi  precizase intenţia, 
menţionând textual ce şi pe cine va să reprezinte tabloul: 
domnu' Lalu la plimbare! 

Departe de a se simţi măgulit de acest delicat omagiu şi 
de respectuosul „domnu” (căci artistul ar fi putut să-l 
trateze ca pe-un muritor de rând, cu mai puţină 
condescendenţă), când domnului Lalu i-a venit la loc glasul 
tăiat pe buze o dată cu răsuflarea, îi dădu drumul cu o 
vădită ieşire din ţâţâni: 

— Leontinaaa!... 

Îndată, cei trei băieţi, inclusiv fetiţa cu pisica în poale, s- 
au întrerupt arşi din ocupațiile lor şi au reluat pe compt 
propriu chemarea sa de solist, amplificând-o într-un cor pe 
patru voci: 

— Ţaţă Leontino? Te strigă domnu'! S-a trezit dom-nu' 
ţaţă Leontinăâăi! 

Unul din băieţi, mai intrepid, s-a repezit în subsolul 
bucătăriei, urmat de zăvod, să transmită personal apelul. 

Altul, mai politicos, mezinul, s-a apropiat sub fereastră, 
ridicând sfârcul nasului în sus, pentru a ura amfitrionului 
un foarte voios şi peltic: 

— Bu'a dimiaşa, do'nu' Lalu!... V-a plăcus cum v-a făcut 
Zică? 

Gică, al treilea dintre băieţi, mijlociul ca vârsta şi statură, 
dar primul între terţi ca depozitar al scînteiei încă mijinde 
de geniu, se alăturase frescei murale şi aştepta cu 
prefăcută modestie verdictul criticei. Nu se uită nici la 


operă, nici la original, plecase fruntea bombată şi îşi ţinea 
cu mâna dreaptă, creatoare, pantalonii prinşi numai într-un 
nasture. Se uita în jos, la vârful degetului mare de la 
piciorul stâng, care ieşise din sandala hrentuită şi, prin 
mişcările convulsive trăda un temperament emotiv. 

Lalu Măldărescu n-a răspuns nici la „bu'a dimiaşa”, nici 
la aşteptările anxioase ale nefericitului artist. A trântit 
geamul şi a intrat în apartament, izbind succesiv toate uşile 
după el, plimbându-se ca un leu-paraleu dintr-un capăt în 
altul al camerelor în pijama vărgată, nu în costumul de 
ceremonie al domnului Lalu la plimbare, din frescă. Nu 
pricepea ce rost are asemenea invazie şi cu a cui învoire vin 
ploduri din toată lumea, gălăgioşi, hăimănoşi şi rufoşi, să-i 
ocupe curtea, să-i strivească lalelele şi gazonul, să-i orneze 
pereţii cu grafite. 

Leontina s-a înfăţişat cu nasul prelung şi vineţiu de 
totdeauna, cu boneta prinsă hacana peste părul sleios, 
îmbumbindu-şi nasturii şorţului negru, 

— Săru' mina, domnu' Lalu... M-aţi chemat? 

Pentru altceva o chemase. Pentru apă. Acum avea însă de 
dezbătut mai urgente şi stringente probleme. 

— Te-am chemat să-mi explici în primul rând de când a 
devenit curtea mea un maidan?... Ce e bâlciul acesta?... 

Ţinând în pământ ochii de culoarea leuşteanului, ca şi 
artistul în germene de adineori lingă opera neapre ţuită de- 
un sărman filistin fără competinţă, slujnica a lăsat la o parte 
explicaţia, pentru a înlătura în prealabil o eronată impresie 
a stăpânului: 

— Cine spiine despre curtea noastră că e un bâlci şi că e 
un maidan?... Curtea noastră a fost totdeauna cea mai bine 
întrenuţită din toată strada!... Aşa că nimeni n-are a vorbi 
despre curtea noastră că-i aşa şi pe dincolo... 

— A mea, nu a noastră! Curtea mea... Ai acte de 
proprietate indiviză cu mine? 

Leontina a tăcut, lovită în fruntea ţeasă de aceşti termeni 
obscuri. 


Îl slujea de patru ani. Aproape trei ani, casa, şi toată 
gospodăria, rămăsese pe seama să, cât stăpânul la care 
abia se tocmise, după ce s-a despărţit de nevastă, o luase 
razna în lume, pe zonă, pe front, în Caucaz, în stepa 
kalmucilor, în spitale şi sanatorii. Se deprinsese să spună: 
„casa noastră, curtea noastră, noi”, fără nici o pretenţie de 
părtaşă efectivă la vreo proprietate indiviză. Niciodată, Lalu 
Măldărescu nu ridicase vreo obiecţie împotriva acestei 
devălmăşii exclusiv verbale. Ba chiar şi-o  însuşise, 
exprimându-se aidoma: „Vezi să nu rămânem fără lemne!... 
A venit grădinarul să ne sădească lalelele?” Dacă o 
împungea vreodată, aşa zgârcit la vorbă cum l-a ursit 
Domnul, se întâmplă numai când începea s-o scrintească 
după o veche patimă cu termeniitehnici şi neologismele, 
care exercitau asupra ei o fatală fascinaţie şi pe care le 
împământenea cu hâtre aproxi-maţii. Cu această patimă, 
Leontina devenise un fel de celebritate printre celelalte 
bucătărese, jupânese, fete în casă, madame la copii, care-i 
plăteau cu o  meschină  ingratitudine altruismul 
investigaţiilor sale telefonice asupra tututuror dramelor 
sentimentale din subsoluri şi mansarde, ce n-o lăsau de 
gheaţă. Râdeau şi o luau în periplizon. Stăpânul era mai 
cruţător, o amenaja. lar când îi venea a zâmbi, o făcea doar 
cu o strujeală a buzelor, numai într-un colţ de gură, 
dezvelindu-i numai un dinte, fiindcă rizând pe de-a întregul, 
cu toată gura şi hohote, ca omul ei, Romică, nu l-a pomenit 
niciodată. Ea nu-l ştiuse ironic, sardonic, caustic! Acum, ce 
viespe îl înţepase s-o ia la zor cu indivizii? Alt individ decât 
Romică nu i-a intrat ei în aşternut. Nu-i dintre acelea. 

— Nu mi-ai răspuns! vorbi cu asprime Lalu Măldărescu. 
Ce-i cu haimanalele de-afară?... 

— Nepoţii mei... Copiii soră-mea, Nataliţa. 

— Ei, şi? 

— Sinisistraţi, domnu' Lalu... Le-au făcut ieri 
bombalderele casa praf şi-au venitără la noi... Unde să se 
ducă, vai de viaţa lor? Zic, n-are cu ce să ne supere. Două- 


trei zile ne-or sta pe cap, până ce-şi găsesc aciuire aiurea... 
Că dacă-s sinisistraţi, ce le putem face? Să se ducă la 
Pratonaj? Slabă nădejde, că broasca de păr, de la 
Pratonaj!... 

— Sinistraţi, sinistraţi! Ce tot îi dai cu sinisistraţii? Mi 
se pare că mai întâi aveam şi eu cuvânt aci, în casa mea, în 
curtea mea? 

Abia a rostit cuvintele, şi Lalu Măldărescu ar fi vrut să le 
înghită îndărăt. 1 s-a părut că le aude şi unchiaşul cel 
nevoiaş, inimos şi săritor la pătimirile altora, Mihai 
Cristoveanu, care adunase în sălaşul său calic, cu pălăria 
zburată, trei echipe de asemenea prade fără vină ale 
hazardului; i s-a părut că au trecut cuvintele peste ziduri şi 
case, în necunoscut, şi până la auzul Laviniei. Până la 
domnişoara L. M., cea care atât de urzicat executase în 
adăpostul SOBOLIA pe stimată doamnă, cu splendorile ei de 
mobile, splendoarea ei de apartament,splendoarea ei de 
căţel: „Ai auzit? Meu! Meu! Meu!" lar mai târziu, în faţa 
ticăloşiei de vitrină, a ticăloşiei de prăvălie: „Ai să mai vezi, 
ai să mai auzi. Eu le cu-nosc! Ai să-l auzi pe cel cu opt, zece, 
douăsprezece camere, plictisit de milogeala victimelor care 
cer umil un cotlon, într-o cămăruie dosnică, pentru familia 
năpăstuită cu o droaie de copii... Ai să-i auzi plângându-se: 
«A ajuns o pacoste cu sinistraţii ăştia!...» Eu i-am auzit. Îi 
cunosc.” 

Cam aşa ceva i-a prezis, dacă nu chiar exact cu aceleaşi 
vorbe. Şi prima reacţie a domnului om de pe stradă a fost 
precum a ştiut-o necunoscută din stradă şi din adăpostul 
SOBOLIA, căci la urmă, pentru el, tot necunoscută rămâne 
şi va rămâne de-a pururi. O necunoscută, care totuşi atât de 
bine îl cunoscuse! 

Lalu Măldărescu s-a uitat încruntat la slujnica lălâie, cu 
ochi de culoarea leuşteanului. 

Cu toate că ieri, spre seară, până noaptea târziu, ală-turi 
de Mihai Cristoveanu şi de Ion Lenş, alta i-a fost purtarea, 
cu alt suflet, împrumutat de la unchiaşul cel care mai avea 


de dat; zbucnirea spontană de acum, din adâncurile sale de 
zombi, cu inima seacă, de iască, nu şi-o putea ierta. Îl 
demasca faţă de el însuşi. Cum, printr-o strâmbătate a 
cugetului, îi găsea o neiertată vină şi acestei slujnice, 
fiindcă s-a nimerit să aibă o soră cu patru copii zvârliţi din 
vizuinea lor, ca să-i pună la încercare atât de repede şi fără 
greş o nimicnicie din el. Şi cum, prin aceeaşi strâmbătate 
de cuget, tot o neiertată vină îi descoperea şi acestei 
Lavinia, domnişoara Madu, pretinsa domnişoară L. M., 
pentru că atât de just preştiuse ce va face şi ce va spune 
oricine din Bucureştii cu un milion de suflete, chiar el, de 
îndată ce jalea platonică, rezervată unei mizerii anonime, în 
abstract, ameninţă direct egoismul şi confortul fiecă ruia. 
Lumea nu-i semănată cu unchiaşi pe măsura lui Mihai 
Cristoveanu. 

Leontina a ridicat ochii cocliţi din pământ, pregă-tindu-se 
pentru o lungă pledoarie: 

— Să vedeţi, domnu' Lalu, de ce nu vă întrebai!... Aseară 
aţi venit după miezul nopţii. Nici nu v-am auzitcînd 
intrarăţi. Azi-dimineaţă dormeaţi, aşa că n-am îndrăznit să 
vă drenajez... 

— Ajunge; am înţeles! a întrerupt-o stăpânul, supărat pe 
el şi pe univers. Spune aşa! O dată ce-s sinis-traţi, nu mai 
încape vorbă. Au unde sta? Le-ai găsit loc ca lumea?... 

— Au, domnu' Lalu. N-aveţi grije de asta!... prinse curaj 
Leontina. Avem şi-un rănit. Cumnatu-meu, Alecu... Rănit 
uşor. Mai mult cu acontoziuni şi pârlit de foc. Îl culcai la 
mine în odaie. În două zile e pe picioare. Atât, că rămase 
fără zdrenţe pe el. Le arse focul, cât se căzni să scoată ce 
boală de boarfe a mai putut scăpa din surpături şi tăciuni. 

Lalu Măldărescu a împins cu piciorul costumul său de 
jos, ieşit din circulaţie. 

— A rămas fără haine? Ţine atunci. Dă-i-le pe a-cestea... 

— Hainele noastre? nu vru să creadă slujnica. Apoi nu-i 
el de haine boiereşti, domnu' Lalu! Căruţaş de meserie... Ce 
să facă el în costim de stofă iglizească? 


— Fără comentarii. Hai! Aşa am spus, aşa rămâne... 
Scoate ce e în buzunări şi execută ce hotărăsc eu... Le dai 
mai întâi la stoper. 

Slujnica a început să deşarte buzunările, executând 
ordinul stăpânului cu o rezervă mentală. Chibzuise pe dată 
alt plan. Îi dă cumnatului Alecu hainele lui Romică, omul 
său; iar pe Romică îl boiereşte cu costim de stofă 
iglizească. Aşa că toată lumea are să fie mulţumită, fiindcă 
oricât de chefliu, de rău şi de muie-ratic e Romică, tot mai 
potrivit e el pentru straie de lux. Nu e un pârlit de căruţaş. 
Elelnec]trinician!... Şi nu-l cheamă Alecu. Romică! 
Romulus. Ca pe unul din pruncii de viţă înaltă, care sugeau 
la lupoaica statuiei din piaţa Sfântu Gheorghe... Altă marfă. 

Lalu Măldărescu tot nu se socoti deplin împăcat cu 
cugetul său. Mai înmâna slujnicei şi două hârtii de câte-o 
mie de lei. 

— Le dai astea din partea mea. Pentru trebuinţele 
urgente... Rănitul, acel Alecu, n-are nevoie de doctor, de 
medicamente? 

— Mulţumesc pentru dânşii, domnu' Lalu! Dară nu 
trebuie să le purtăm atâta grijă, că şi-o poartă singuri... N- 
au ei frazon de doctori şi de doctorii... Pe Alecu îl oblojeşte 
soră-mea cu său şi cu vasilică buricată... 

— Se poate să arăţi atâta nepăsare pentru nişte 
sinistraţi, Leontino? o dojeni indignat stăpânul. Nu uita că-s 
sinistraţi! Trebuie să purtăm grijă de dânşii... E o datorie 
omenească... 

— Le-o purtăm, domnu' Lalu!... îl asigură Leontina, 
băgând banii în buzunarul şorţului şi, ca prima purtare de 
grijă, hotărând să împartă miile pe din două: una lui 
Romică, una lor... 

Avea îndestule pricini să păstreze o rezervă pe care n-o 
mărturisea. loate rubedeniile sinistrate au picat plocon fără 
să le fi chemat ea. Cu soră-sa n-a dus nici odată casă bună. 
Prea se ţinea cu nasul pe sus, că are bărbat cu cununie, 
proprietar pe-aproape de bariera Griviței, cu doi cai, căruţă 


şi grădină de cinci sute de metri. Un crăcănat şi-un fudul, 
pe lângă că-i chelbos. Nici pe departe n-aduce cu Romică. 
Alta stofă, iglizească! Şi fiindcă nu se au bine unul cu altul, 
Romică i-a şi spus aseară că nu mai calcă pe la dânsa cât or 
sta nepricopsiţii ăştia aci! Le-a vestit că ea, nefiind 
Pratonaj, ci slugă la casa altuia, nu poate să-i găz-duiască 
mai mult de două-trei zile. Destul că are de dat socoteală 
stăpânului, pentru că le-a deschis poarta, să intre în toate 
ciobăile lor, fără să-l întrebe... De înfăţişarea cu stăpânul se 
temuse ea şi nu prea. Ştia că are să-l aducă în aşa fel cu 
vorba, să închidă ochii şi să-i rabde. Nu-şi închipuia însă că 
pe domnu' Lalu poate să-l apuce asemenea milă de 
sinisistraţi, ca să le caute în coarne şi să-i înnădească la 
pomeni. Dacă o ţine aşa înainte două zile, crăcănatul de 
Alecu şi fudulă de Naţaliţa sunt în stare să se oploşească 
aci, la casa lor, cu toate plodurile fără leducaţie, nişte 
golăneţi de mahala! Se cuvin deci urgente măsuri de 
apărare pasivă. 

— Acum ce ne facem cu apa? întrebă domnu' Lalu, 
încheind pentru moment capitolul  dezagreabil al 
sinistraţilor. 

— Ce ne facem cu apa? Aia e mai prost! N-avem pic... 

— Parcă ne lăudam cu rezervă primenită în fiecare zi? Ce 
fel de vorbă, n-avem pic! 

— Ne lăudam, dar să vedeţi. Umblară dracii de-afară la 
lizervă, butoiul ăl mare de ţinc, de-avem mai mult decât 
scrie la restrucţțiile de apăraie pasivă, cum mi-aţi cetit 
dumneavoastră. Două sute de litri... Umblară dracii la 
rombinet, şi haram s-alese de apa noastră! Ăştia sunt 
sinisistraţii, dacă vreţi să-i ştiţi!... Îţi faci pomană cu dânşii 
şi pe urmă te speli cu sifon! 

Lalu Măldărescu nu observă schimbarea de front a 
slujnicei, fiindcă şi el se simţi încă mai puţin predispus la 
generozitate pentru victimele bombardamentului din ajun, 
care, după ce-i calcă lalelele în picioare şi-i zugrăvesc 


grotesc mutra în frescă murală, îl mai condamnă şi să se 
radă pe uscat. 

Dar şi fără aceasta, tot nu-l mulțumea cele ce făcuse şi 
spusese. Nu porniseră din inimă. Nici nu se aplecase să 
ridice de jos hainele pe care le dăruia, nu din mărinimie, ci 
pentru că erau inutilizabile. Le-a împins cu piciorul. 
Întrebase ce e cu „acel Alecu”; nu simţise nevoia să coboare 
şi să vadă cu ochii sâi dacă are ori nu nevoie de-un doctor, 
de medicamente... Se achitase cu două mii de lei... Le 
îndeplinise toate, numai fiindcă i se părea că de undeva le 
vede şi le aude unchiaşul cel inimos de aseară: „la puneţi 
umărul aci, bre, oameni buni!”; le-aude şi le vede din 
nevăzut Lavinia Madu, domnişoara Lavinia... Mai bine că 
nu-l văd şi că nu-l aud. N-ar avea de ce să-i strângă mâna, 
felicitându-l, pentru asemenea fapte şi vorbe, la care nu 
participă. Le executa şi în asemenea împrejurări ca un 
zombi, într-un simu-lacru de trăire, de sentiment, de 
gesticulaţie exterioară... Sinistraţi! Sinisistraţii 
Leontinei!... 

Puteau s-o nimerească aiurea cu descălecătoarea, nu să-i 
scormonească tocmai lui şi tocmai în asemenea dimineaţă, 
când toate se anunțau altfel, atât de întorto-cheate 
probleme de conştiinţă!... Deocamdată, din pri-cina lor, n- 
avea să plece în oraş nespălat şi cu o barbă ca a călugărului 
Filaret. 

— Zisei de sifon!... se dădu cu gândul Leontina. Nu 
sunteţi de arviz să încercăm cu apă minerală, domnu” Lalu? 

— Nu-i proastă idee.. Încearcă!... Pleacă. Aleargă. 
Zboară! la de la prăvălie tot ce găseşti 10, 20, 30, 50 de 
sticle... 

— Numai că o să cam aşteptaţi. E coadă. Mai avură şi 
alţii ideia, domnu' Lalu. Nevoia învaţă pe om. O să ne mai 
înveţe şi altele, pe cât pare. 

După acest aforism încărcat de bătrâna înţelepciune a 
ginţilor, Leontina a plecat, a alergat, a zburat, luând cu 


dânsa şi echipa plozilor sinisistraţi de-afară, să în-ceapă a 
face coadă pentru apă, din prăvălie în prăvălie. 


3 


Din adâncul fotoliului cărămiziu, unde trona în 
adormirea-i de eunuc pacificat, Telemac a dat pru-dente 
semne de dezmorţire. De curiozitate chiar. Atât cât mai era 
el capabil de vreo curiozitate! A clintit capul, numai cu o 
unghie de deget mai sus, şi a dilatat dungă subţire a 
pupilelor numai cu fracțiunea unei sutimi de milimetru. 

Pe sub musteaţă ar fi zâmbit ironic, sardonic, caus tic, 
dacă ziditorul lumii şi tuturor dobitoacelor n-ar fi rezervat 
risul exclusiv pentru oameni. Dinadins poate, ca numai 
dirişii să aibă cum îşi râde unul de altul. 

Telemac s-a resemnat deci să zâmbească ermetic, în sine. 

Ştiuse el ce ştiuse. 

Stăpînu-i începea iarăşi să samene cu Lalu Măldă-rescu 
cel de-a pururi. Încă nu leit. Dar nici mult nu-i lipsea. 

Cum fazele acestei metempsicoze nu-l prea pasionau, 
odată asigurat de reîncarnarea finală şi definitivă, motanul 
a închis cortina pleoapelor, băgându-şi din nou nasul sub 
coadă. Ar fi vrut poate să toarcă de satisfacția că toate 
intrau în ordinea veche şi cuminte. Nu mai ştiainsă. A uitat. 
Şi nici n-ar fi fost de demnitatea sa asemenea manifestări 
de juvenile expansiuni, de care să se ruşineze apoi, ca Lalu 
Măldărescu de trilurile operetei vieneze, de monologurile 
şăgalnice în faţa oglinzii, de diatribele zvârlite în botul unui 
biet animal mai filo zof decât oamenii, dar lipsit de harul 
vorbirii şi astfel dezarmat în replică, de celelalte penibile 
extravaganţe de acum un ceas. S-au potolit toate. S-au dus. 
Linişte deplină în întreg spaţiul aerian. 

Un singur spasm l-a mai încercat, înainte de a cădea în 
mocneala cea de toate zilele. 


Când a pus mâna a doua oară pe telefon. Se te muse că 
s-au întrerupt şi legăturile telefonice cât au durat 
înfăţişările cu Leontina şi sinisistraţii săi. (Cu aceştia, 
înfăţişări de la distanţă.) Aparatul însă era mai statornic. 
Dădea tonul conştiincios. 

Atunci, fără nici o ezitare, Lalu Măldărescu a deschis 
cartea abonaților şi a răsfoit cu febrilitate la litera M... 
Mabu, Maca, Macca, Mace, Macu, Mados, Mado, Madosia, 
Madrid, M.A.D.R.U., Mady... Nici un Madu! nici o Madu 
Lavinia)... Figura până şi el: Măldărescu N. Lalu, conf. 
universitar, deşi cariera să se încheiase; renunţase şi la 
conf. şi la Universitate, iar de telefon nu uza decât prin 
procuristă, Leontina cu ochii de leuştean. El figura; dar nici 
un Madu, nici o Madu Lavinia. 

A lăsat cartea galbenă să-i lunece de pe genunchi, jos, pe 
covor, la picioare. Scufundat în al doilea fotoliu, faţă în faţă 
cu jilţul unde trona motanul pacificat, a aprins o ţigară 
cătrănită de tutun de război şi, după acest ultim zvic care-l 
epuizase, n-a mai opus nici o împotrivire procesului de 
descompunere, redevenind pe de-a întregul el cel care era 
el. 

Nu ştia exact ce-ar fi avut de spus domnişoarei L. M. de 
pe stradă, când descoperise în sfârşit că tot ar exista cineva 
pe lume să-i asculte glasul la capătul firului. Poate numai 
atât: „Ai avut dreptate, crudă dreptate, domnişoară 
Lavinia!!!”. Şi ar fi închis. lar poate după cinci minute, l-ar fi 
chemat ea pe Măldărescu N. Lalu, conf. universitar, să 
întrebe ce fel de dreptate a avut şi să se îndoiască de 
propria-i clarviziune. Nici un Madu însă; nici o Madu 
Lavinia... De altfel, de unde era siguranţa că aşa o cheamă 
într-adevăr? l-a aruncat un nume oarecare, ajustat la 
inițialele de pe poşeta pe care pretinde că ar fi cumpărat-o 
de la magazinul din Old Bond Street, London. Un nume 
născocit, ca atâtea alte născociri câte i-a îndrugat ieri, în 
trei ore. Şi ce stupizenie, să se acaţe de-o coincidenţă, o 
identitate de iniţiale! „Predestinaţi să circulăm în lume sub 


LIA 


acelaşi cifru!” Nici liceanul de pe vremea operetei vieneze 
cu aria săltăreaţă n-ar fi împins naivitatea până la a desco- 
peri în această banală potriveală, un sens mistic, ocult. Pe 
slujnică a cheamă Leontina Moglan. Acum îşi dă seama. 
Aceleaşi iniţiale: L. M. înseamnă că sunt predestinaţi să 
circule în lume sub acelaşi cifru? Cu toate că ea ar fi mai 
îndreptăţită s-o spună, cum o şi spune: „casa noastră, 
curtea noastră, cartela noastră”... Şi visul acela cu 
desăvârşire idiot! Lavinia în sus. Lavinia în jos... 
Trambalîndu-se cu dânsa la braţ pe bulevardele Parisului, 
zgâindu-se la vitrine, sprijinindu-se amândoi de bara 
magazinului din Old Bond Street, London. 

EI, care n-a fost niciodată la Paris, la Londra, la Berlin, la 
Milano; nicăiri peste graniţă, decât în răz boiul trecut, cu 
divizia la Budapesta, şi în războiul acesta, la Odessa, 
Harkov, Nikolaiev, Yalta, Krasnodar, la poalele Caucazului şi 
în stepa kalmucilor... „Observi că şi florile acestea albe de 
liliac poartă inițialele noastre? L. M., L. M., L. M., L. M... 
Priveşte şi tu! Mi se pare că dumneata le-ai semănat ieri, 
domnule L. M. de pe stradă. Ştii, după ce ne-am despărţit! 
Ai avut o inspiraţie fericită!...” Fericită?... A avut o inspiraţie 
idioată! Şi-a jupuit o splendoare de portţigaret, ca să 
smulgă două iniţiale de aur şi să le arunce peste un grilaj, în 
tufe de lilieci, cu o înciudare prostească de copil năzuros... 
Poate că dacă ar intra în curte, le-ar găsi... Îşi aminteşte 
locul. Ar cere învoire de la stăpânul casei, inventând orice 
explicaţie i-ar trece prin cap. La „Beckman” nu crede să se 
mai afle pe vremurile acestea două iniţiale identice de aur 
marcat... Poate că nici la magazinul din Old Bond Street, 
London. Şi băbătia, paralizată, agitându-se să-şi scoată din 
pagubă cât a zăcut în pat, împingându-i de spate!... „Haide, 
plecaţi! A dat norocul peste tine, băiatul maichii, că altfel 
rămâneai mofluz şi văduvoi tomnatec!...” Parcă burlac a 
spus, nu văduvoi? Flăcău tomnatec... Burlac, văduvoi, 
totuna! Ce-o intere-sează pe dânsa starea lui civilă, 
prezentă şi viitoare? Codoşea bătrâna! Din pricina lădoiului 


ei cu ţoale şi hir buri poartă acum în spinare o vânătaie cât 
portţigaretul văduv de iniţiale şi îl dor muşchii când mişcă 
braţul... Ca pe urmă, drept recunoştinţă, cu insinuările şi 
perseverenţa peţitoarelor de mahala, să încerce a-i băga în 
suflet o aventurieră, o mitomană, un caz patologic, o 
fâşneaţa de pe stradă, o pretinsă domnişoară L. M.!/ 

Astfel, Lalu Măldărescu amesteca fantasmagoriile visului 
cu avatariile existenţei sale de aievea. lar pen tru nălucirile- 
i din somn trăgea la răspundere alţi vinovaţi. Vinovate. 
Necunoscută de pe stradă şi sărmana paralizată din patul 
unchiaşului ospitalier şi săritor la obida altora. Toate, în 
înverşunarea să stârpească din el tresăririle unai altfel de 
vieţi, vii, care de douăzeci şi patru de ore încoace l-au 
tresăltat din mocnire Le extirpa acum. ca să poată intra 
deplin în vechiu-i stârv de zombi. 

Din arătările absurdului vis, se alegea de la sine, să 
stăruie, numai una. 

Antoaneta în halatul alb, cu briciul într-o mână şi 
pămătuful clăbucit în cealaltă... 

N-avea nevoie s-o caute prin somn, într-o grotească 
plăsmuire a subconştientului, pe străzile unui oraş în care 
n-a călcat niciodată, într-un salon de coafor, unde altfel s-ar 
fi aflat la locul ei, ca o meritată pedeapsă. N-avea nevoie s-o 
caute. Îl căuta ea. Era aci. Pretutindeni. Oriunde, în fieştece 
încăpere. 

Lalu Măldărescu a purtat ochii posaci la pereţii biroului, 
la mobilele din jur, la biblioteca de stejar afumat cu 
volumele legate în aceeaşi culoare cărămizie, frumos 
orânduite după specialităţi şi autori. Încăperea aceasta a 
fost dormitorul lor. A transformat-o în birou, din primele 
luni când a rămas singur şi când a crezut că-i izgoneşte 
amintirea schimbând destinaţia camerelor, mobilierul, 
zugrăveala, tot ce-ar fi putut să evoce decorul unei vieţi 
comune de aproape cinci ani. O viaţă de minciună şi 
înşelăciuni. Becisnic rezultat! Şi ridicol. Dintr-o casă cu 
împărţeli chibzuite, a făcut o haotică locuinţă, de care s-ar 


simţi caraghios sub ochii nedume-riţi ai unui străin, dacă i- 
ar mai călca lui cineva pragul. Baia răspunde în birou. 
Leontina serveşte masa în sofragerie, trecând cu tăvile prin 
dormitor. Holul e un fel de bazar nedefinit, cu o nedefinită 
folosinţă. În zadar priveşte acum, cu ochii de acum, la 
zugrăveala cără-mizie a pereţilor şi la mobilele îmbrăcate 
dinadins cu pluş cărămiziu, fiindcă Antoaneta nu putea 
suferi această culoare. Sub tot ce vede, apare tot ce-a fost. 
Apare tape-tul albastru-pal al dormitorului, patul dublu de 
paltin creţ, masă scundă de toaletă şi, în faţa oglinzii, 
Antoaneta, procedând la ultimile retuşări dinainte de a 
pleca în oraş. Sub pretext că are oră înscrisă la coafor. 
Poate mai adevărat, fiindcă şi-a dat întâlnire cu Bimbirică, 
omul dichisit al diminutivului de nimic, cu braţele păroase 
de cimpanzeu. E grăbită să se urce în taxiul de la staţia din 
colţ, să alerge în cine ştie ce garsonieră cu patul răvă sit la 
miez de zi, unde se lasă cuprinsă, înfăşurată, împletită de 
membrele păroase; scânceşte de voluptate cu obrazul lipit 
de pieptul hidos blănit, în vreme ce eternul soţ imbecil şi 
docil aşteaptă plantat la masa de la „Capşa”. Această 
imagine n-o poate alunga. E prezentă. Oricât a primenit 
pereţii până la tencuială şi oricât a strămutat aşezarea 
camerelor, se desface din ziduri şi trece prin uşi, trece prin 
ziduri dintr-o încăpere în alta, aşa cum au fost, nu aşa cum 
sunt. Îi aude pasul, foş netul rochiei, îi simte adierea de 
parfum, o vede cum se instalează picior peste picior în jilţul 
unde moţăia pisoiul blazat şi filozof de-acum, pisoiul 
zbenguit de-atunci; îi sună în urechi glasul: „Ce-ar fi dacă i- 
ai telefona lui Bimbirică să ne reţină două fotolii la 
Naţional? Lasă zâmbetul acesta ironic, care nu te prinde!... 
Fii tu, cum eşti tu!...” Fii tu, cum eşti tu, eternul soţ imbecil 
şi docil, pe care, după cinci ani de trăi împreună, de 
prefăcute confidenţe, intimităţi, proiecte comune, bucurii, 
plăceri, îngrijorări, după cinci ani de minciună şi 
înşelăciuni, tovarăşa pe eternitate îl plantează la o masă de 


la „Capşa”, ca s-o aştepte până la vremea de-apoi. Se pot 
ierta acestea? Acestea se pot uita? 

Lalu Măldărescu a măsurat din nou viaţa lăţindu-se 
înainte cu smârcurile verzui, spongioase, neclintite la 
suprafaţă în zăpuşala umedă, fără suflare de vânt, cu 
respingătoarea colcăială de larve, lipitori şi moluşte moi 
dedesupt; smârcurile din latura Mării de Azov, unde paşii se 
afundă, iar nămolul te suge în adânc cu ventuze de 
caracatiţă. Mlaştinile stătute, viclene, ucigaşe, pe care 
localnicii le ocolesc cu spaimă, numindu-le în graiul lor: 
Marea Putredă. În această apă putredă se scufunda până la 
genunchi, la brâu, la piept la gură, când s-a ivit Leontina, 
să-l scoată la suprafaţă de două fire de păr, deschizând uşa 
şi anunțând victorios: 

— Am sosit cu lizerva, domnu' Lalu!... Tot soiul de ape 
merinale, Buziaş, Bucegi, Slănic, Călimăneşti. Am căpătat 
de la farmacie şi două sticle de Scarlisbad. Avem într- 
ales!... 

A avut într-ales şi a consumat jumătate din lizervă, după 
colbul şi sudoarea, funinginea de-aseară, cât a săvârşit el 
ispravă de salahor, în cartierul Griviţa, pe aproape de 
strada Petrăchescu II. S-a spălat pe cap cu apă de Slănic, 
izvorul numărul 3; s-a clătit cu apă de Karlsbad, izvorul 
numărul 1. Cu buretele muiat în apă de Călimăneşti a 
suplinit duşul. Apa de Buziaş s-a dovedit excelentă pentru 
bărbierit 

Înnodându-şi cravata în faţa oglinzii, a observat că e tot 
cea de ieri, pe care i-o restaurase domnişoara IL. M. de pe 
stradă, ca să dea un aspect mai convenabil domnului om de 
pe stradă. A smuls-o din guler şi a azvir lit-o jos, cu intenţia 
s-o dăruiască „acelui Alecu”, prin mijlocirea Leontinei. Apoi, 
în costum cărămiziu, pieptănat şi bărbierit, a purces să-şi ia 
locul la masa de la „Capşa”. Era în întârziere. Gravă 
abatere din program. 


4 


În capul scărilor, Lalu Măldărescu n-a mai înălţat ochii la 
cerul seninei amiezi de april, de-o atât de albastră şi 
străvezie, încă mai dulce lumină ca ieri. 

Iar nu-l mai interesa. Toate erau iarăşi pentru el fumurii, 
zădarnice, mucede, moarte. Toate le întrezărea ca 
priveliştile înecate în funingine din crepusculul lividal 
eclipselor, sinistru în miez de zi, când vârcolacii au isprăvit 
de dumicat discul solar. 

Jos, în latura treptelor, îl aştepta o fată. 

Copila de-adineori, din curte, de pe maşina de cu şut, cu 
fustiţa puchiţată şi pisica urâtă în poale. Lepădase pisica, 
peste cămăşuica de cât roşu îmbrăcase o bluză tot pestriță, 
cu nasturi de sidef, pe care-i ciugulea pe rând cu vârful 
degetelor de sus în jos şi, când isprăvea, de jos în sus. Avea 
ceva de spus. Şi părea să fie şi dânsa tot un temperament 
emotiv, ca fratele artist în germene, autorul frescei murale. 

— Bună ziua, domnu' Lalu.,. a îndrăznit să sufle, aproape 
smulgându-şi din aţă un bumb. Mă cheamă Corcoduşa... 

— Şi ce-i cu asta? 

— M-am gândit că v-o fi supărat poză făcută de frate- 
meu, Gică... Uitaţi-vă? Am şters-o şi am vrut să vă spun... 

Lalu Măldărescu n-a privit nici la fetiţa cu ochii verzi şi 
obrajii îmbujoraţi de emoție, ca să afle cu o plăcută uimire 
cum aceeaşi culoare a leuşteanului veşted din ochii cocliţi ai 
Leontinei pot lumina într-altfel un cap de copilă ca în 
fermecătoarele tablouri ale lui Tonitza. N-a privit nici la 
frescă de pe peretele despărțitor, care a urmat soarta Cinei 
de taină a lui Lionardo da Vinci, acum răzăluită în parte, 
distrusă, pierdută pentru generaţiile ce vin, cu toate că 
dantura rânjită de zombi şi măreaţa havană scăpaseră 
intacte din dezastru. 

A spus, morocănos: 

— Bine... Nu face nimic. 


— Şi florile, domnu' Lalu... Uitaţi-vă şi la flori! Le-am 
pansat... 

Într-adevăr, urmând exemplul maică-sei, care-l oblo-jea 
cu cataplasme de său şi vasilică buricată pe „acel Alecu” 
din zonele inferioare ale subsolului, Corcoduşa a bandajat şi 
ea lalelele strivite cu fire de lină roşie şi faşe de cârpe, le-a 
înălţat pe picioare; săvârşise o milostivă operă de 
infirmieră. Pe Lalu Măidărescu nu l-a înduioşat această 
naivă şi gingaşă devotare a copilei. N-a zâmbit cu ochii 
umezi. Nu i-a netezit creştetul cu părul despărţit în două 
de-o cărare (drept este cam împleticită), descoperind 
cuvântul omenos şi balsamic pe care Corcoduşa poate îl 
aştepta. 

A repetat numai, cu glas uscat, ca inima lui seacă, de 
iască: 

— Bine... Nu face nimic... 

Îşi ciugulea şi el, iritat, pieliţa unei beşici din palmă. 
Aceasta îl preocupa mai mult decât chipul şi privirea, şi tot 
ce se petrecea în inima mică, dar palpitând ca o păsăruică 
vie şi caldă în pieptul copilei cu glas tremurat. 

— Vedeţi, domnu' Lalu... urmă glasul tremurat. Am 
priceput eu că fraţii mei s-au întrecut cu gluma. Sunt nişte 
bezmetici! Ce să le faci? Aşa-s băieţii... Vă rog să-i iertaţi... 
Au uitat că-s la casă străină. Şi eu, ca fată gospodină (să 
ştiţi că sunt tare gospodină!), am crezut că-i de datorie să- 
ndrept ce-au stricat dânşii, ca să nu vă supăraţi... A spus 
ţaţa Leontina că v-aţi mâniat foarte tare... Dunăre! Aşa că, 
pentru dânşii, vă rog să ne iertaţi... 

— Bine. N-am ce ierta. Nu-s supărat. 

A trecut înainte. Corcoduşa a rămas pe loc, răsucin-du-şi 
mai vajnic nasturii mărunți de sidef, până ce-a izbutit în fine 
să smulgă unul din aţă. Nu-i supărat? Asta o spune el, aşa, 
din filotimie pentru nişte sinistraţi ca dânşii, rămaşi fără 
casă, pe drumuri. Dar supărarea se vede cât de colo! Poate 
că n-a bandajat destul de bine florile?... S-o ia mai 
amănunţit, de la capăt, pen tru ca atunci când s-o întoarce, 


să le găsească pe toate vindecate şi drepte, aliniate, fără 
proptele. Ce-ar fi să încerce şi puţin său, niţică vasilină 
boricată? 

Corcoduşa, care nu stâlcea termenii tehnici şi 
neologismele ca ţaţa Leontina, dar nu era decât o copilă de 
şase ani cu mintea copiilor, a dat fuga în subsol, să 
şterpelească o raţie de doftoricale pentru flori şi să ducă 
vestea că domnu' Lalu a plecat la plimbare negru de 
supărare. Negru, vânat, fierbând de mânie în el, nu marţial 
cum şi-l închipuise şi l-a zugrăvit Gică. Adevăr pe care îl 
confirmă pe dată şi Leontina, adăogind cu de la sine 
autoritate că ar mai fi primit şi porunca să evlacueze 
curtea în 24 ore de nişte sinisistraţi fără leducaţție. 

— Dar unde să ne ducem, femeia lui Dumnezeu? se 
văietă Alecu, perpelindu-se pe-o coastă, în toate oblo-jelele 
de său şi vasilină boricată. Să ne mai rabde douătrei zile, 
până mă pot mişca... Pe urmă găsesc eu... Am să-i vorbesc 
personal şi are să mă-nţeleagă. Om e şi el!... 

Leontina s-a uitat la crăcănatul şi chelbosul de cum-natu- 
său, împungându-l cu ochii de leuştean pe sub boneta pusă 
hacana. 

— Vrei să-i vorbeşti presonal? încearcă, după cele ce-au 
făcut din curtea noastră odoarele dumitale şi ale Nataliţei... 
Acilea nu-i maidan de la bariera Griviței! Curte boierească, 
de caltir central. 

— Am să-i otânjesc! gemu Alecu. Cum mă ridic pe 
picioare, îi cotonogesc eu pe dânşii. 

Natalia, care semăna cu Leontina la făptură, într-o 
construcţie de linii mai reduse şi mai rotunde, îl linişti, 
aplicându-i pe coaste altă cârpa unsă cu său fierbinte: 

— Lasă, că de scărmănat, i-am scărmănat eu! Îndată ce 
isprăvesc cu dumneata, o pornesc singură, tot la noi, pe 
bariera Griviței, să ne găsim tot p-acolo o cocioabă. N-om 
mai supăra boierii de la caltirul central cu plodurile 
noastre fără leducaţie!... Rămână la elenectrinicianul 
lor! 


Ca şi Corcoduşa, ea n-o scrintea din fire cu neologismele 
şi termenii tehnici. O făcea acum dinadins, ca să-i plătească 
surorii oţărite cu moneda pe care o merită. 

Leontina, insensibilă la asemenea aluzii, s-a bucurat 
numai de cuminţea hotărâre, ce curăța mai grabnic te-renul 
lui Romică, înainte de [a] apucă să afle ospitali ţaţe la cine 
ştie ce târâtură. 

— Foarte cuminte! Cum spunea şi domnu' Lalu. 
Sinisistraţi, sinisistraţi! Da' fiecare sinisistrat cu tagma 
lui, în lumea lui! 

Afară, sinisistraţii cei mărunți, aduşi la sumbra realitate 
de scărmăneala maternă, se retrăseseră într-un ungher al 
curţii, căzuţi în spăşită muţenie. Se astâmpărase şi zăvodul, 
după ce stropise la şir, parcimonios, câteva lalele, în iluzia 
că a contribuit aşa la opera reparatorie a Corcoduşei. Acum 
se culcase la picioarele celor trei Doamne şi toţi trei păruiţi, 
pe pietriş, în mijlocul cercurilor ruginite de buţi, de unde, 
ca dintr-un cerc magic, nu mai avea voie să se mişte, 
clempănind arar câte o muscă din zbor.. 

Numai Gică, geniul pictoricesc în germene adânc rănit 
de incomprehensiunea contemporanilor, a unei familii 
prozaice şi a unui amfitrion hapsin, îşi pregătea o crudă 
revanşă înainte de întoarcerea la matcă, spre barieră şi 
maidanurile natale. 

Avea să-l zugrăvească el acum pe domnu' Lalu, cum l-a 
văzut, nu cum şi-l închipuise în omagialul portret, la 
plimbare, cu baston şi cu ţigară de foi în dinţi. Domnu” Lalu 
în pijama albastră, vărgată, strigând behăit din fereastră 
coridorului: „Leontinaaă!” Are să-i facă şi literele ieşind una 
câte una din gură, că dinţii, ca seminţele de floarea- 
soarelui. Şi nu în cărbune, material efemer, care se poate 
şterge de intemperii şi mâna iconoclastă a profanelor. Cu 
văpseaua descoperită de dânsul într-un bidon din subsol. 
Tocmai văpsea albastră cu ulei. Exact ce-i trebuia. Doar o 
pensulă să mai dibuiască, tot pe undeva, în subsol. 


Domnu' Lalu, la plimbare în vremea aceasta, stră-bătea 
fără grabă şi ţintă străzile presărate cu prundiş de sticlă, 
care huiau de zarva camioanelor încărcate cu bejănii şi de 
duruiala altor camioane care tot mai transportau răniţi. 
Numai tramvaiele încremeniseră pe linii. Încolo, viaţa 
continuă. Nu se opreşte pentru atât. Oltenii îşi strigau 
marfa. Prăvăliile făceau dever mare, fiindcă mulţi se 
treziseră abia acum să-şi pună în rezervă provizii. Forfoteau 
slujnice şi argaţi cu doniţe, căni, căldări, ulcioare şi 
damigene, spre  cişmelile Bucureştilor din vremea 
gravurilor lui Ruffet şi Preziosi, de mult abandonate şi 
uitate. 

Coadă la brutării. Coadă la depozitele de ape mine-rale. 
Coadă la farmacii. 

Taxiurile şi limuzinele particulare goneau spre ba-riere, 
cu maldăre de saltele şi geamantane clădite deasupra 
caroseriei, cu panere ferecate pe aripi, cu pasageri ticsiţi 
câte cinci-şase înlăuntru. Continuă şi exodul. 

În dreptul Teatrului Naţional, l-a zărit pe Ion Lenş. 

Lalu Măldărescu s-a repezit spre dânsul într-un alt zvic 
de însufleţire, dintr-o ultimă şi neprevăzută drojdie de elan, 
grăbit să-i strângă frăţeşte mina zgâriata şi zdrelită, cu 
palma lui beşicată. Mărturiile glorioase ale isprăvilor de 
ieri, până noaptea târziu, în bezna camuflajului, când Ion 
Lenş îl adusese acasă cu automobilul care-a transportat 
răniţi şi chiar un muribund ce-şi dă-duse suflarea din urmă, 
acolo, pe perne, în drum. Ace-stea îi legau pentru 
totdeauna. Nu se pot uita. Nu se uită. 

Dar copistul de peripeții apocrife i-a întins o mina flască 
şi inertă, privindu-l cu ochii coagulaţi ca pe cel mai străin 
dintre străinii străzii. Era cu capul gol, cu cealaltă mână 
zdrelită în buzunar, într-un impecabil costum cenuşiu, de 
culoarea părului cărunt la tâmple, mirosind a lavandă şi a 
tutun englezesc. Ion Lenş cel nesu-ferit şi distant, de-o 
afectată corectitudine în straiele turnate pe trupul masiv 
de-o afectată lenevie în mişcările lâncede, în zâmbetul rece, 


prezumţios, atoateştiutor, cu nelipsita ţigară în colţul gurii. 
Dacă n-ar fi semnul brăzdat în obraz, cu dungă însângerată 
peste care ieri Mihai Cristoveanu a presărat „pe garanţia 
sa” cenuşă în locul oricărui alt dezinfectant, ar crede că tot 
ce au trăit şase-şapte, aproape opt ceasuri împreună, tot 
ce-au săvârşit umăr la umăr în cartierul din preajma străzii 
Petrechescu Îl aparţin tot visului fantasmagoric, cu absurde 
peripeții, dinainte de a se deştepta. 

Lalu Măidărescu n-a ştiut ce să spună. 

Ion Lenş probabil n-avea nimic de spus. 

Stăteau amândoi alături, despărțiți de membrana lor; 
unul privind într-o parte, celălalt în alta. 

S-ar fi zis că le era ruşine de cele ce-au făcut. Că erau 
doi complici stingheriţi de-o ticăloasă faptă, la care s-au 
îndemnat, ferindu-se a pomeni despre dânsa, 
supraveghindu-se numai reciproc, să nu se denunțe cumva. 

Providenţial, a apărut să rupă tăcerea un cunoscut 
comun şi vorbăreţ. Un fel de confrate al lui Ion Lenş, vag 
fost scriitor şi fost ziarist, Alexandru Vrînceanu-Sfinx, cu 
debuturi pline de străluce promisiuni acum vreo treizeci de 
ani. În acele timpuri tipărise o subţirică plachetă de versuri, 
o subţirea adunare de schiţe, un subţiraş volum de eseuri. 
Toate puţintele la numărul foilor, căci de pe atunci n-avea 
astâmpăr să stea neclintit pe-un scaun la o masă, sub 
lampă, după miez de noapte, în singurătatea şi tăcerea 
beznelor halucinante, când toţi dorm, pentru a migăli la o 
frază îndărădnică. Volumaşe cu totul însă dincolo de media 
călduţă a debuturilor, cum a remarcat elogios critica şi au 
proclamat-o  pontifii, copleşindu-l cu  ditirambele şi 
aşteptând opera coaptă a maturității. 

Operă a maturității n-a mai legat cheagul creator al lui 
Al. Vrînceanu-Sfinx, nici coaptă, nici crudă, nici pe jumătate 
în pârga. N-avea când... După gloriosul debut, triplul autor 
cu triple perspective să revoluţioneze din tr-o dată trei 
genuri literare, poezie, proză, eseu, deve-nise numai un 
prodigios „scriitor gurist”, cum îl bote-zase Ion Lenş cu 


zâmbetu-i apatic, fiindcă se mărginea să istorisească în 
dreapta şi-n stânga, la cafenea, pe stradă, la bodegă, în 
tramvai, pe peronul gărilor între două trenuri şi în 
anticamera Excelenţelor între două uşi, ce carte epocală şi 
ce studiu epocal e pe cale s-aştearnă el ca mâine, carte şi 
studii pe care n-avea când să le mai scrie, de vreme ce le 
colporta verbal conţinutul, din om în om. 

Promisiunile debutului şi reputaţia de băiat cu viitor n-au 
rămas însă pierdute. Treizeci de ani s-au dovedit 
fructuoase. Într-altfel, e drept, de cum le-au prezis critica şi 
candoarea pontifilor. Din băiat cu viitor, se transformase în 
băiat ban. Adică în hahaleră simpa-tică, giumbuşlucar, 
arbitru conciliant în conflictele confraţilor, gentil informator 
al personagiilor politice care ţineau să-şi dea un lustru de 
intelectualitate şi cochetau cu breasla scribilor; organizator 
de banchete, aniversări şi comemorări; delegat pe lângă 
misiunile străine; înlăcrimat rostitor de cuvântări funebre şi 
entuziast închi-nător de toasturi la mesele festive. Adoptase 
el acum al patrulea gen, ditirambic. 

Alexandru  Vrînceanu-Sfinx se vântura astfel prin 
redacţii, prin cabinetele miniştrilor, pe la ceaiurile 
bancherilor şi magnaţilor industriali, purtând anecdotele, 
zvonurile şi cancanurile de colo-colo, mai inventând de la el, 
întotdeauna pe buze cu o lozincă nouă şi epocală, cu un 
proiect ingenios de culturalizare a maselor, furnizând 
programe celor în deficit de idei, obţinând posturi de 
consilier artistic şi inspector teatral, discrete şi 
remuneratorii strapotine de membru în diferite consilii de 
administraţie cu jetoane, adoptând şi adulând atotputernicii 
de azi, renegându-i pe cei de ieri, cu o mobilitate care nu 
era defel păguboasă. Mărunţel la statură, se silea să pară 
înalt, căptuşindu-şi tocurile cu cinci foi suplimentare. Flecar 
şi instabil, îşi anexase la nume apendicele codal Sfinx, 
simbol al enigmei, imobilităţii, tăcerii. Era cei mai umblăreţ 
şi mai guraliv Sfinx care s-a pomenit vreodată! Ex-scriitor, 
arbora insignele corporative ale breslei din tinereţea sa, 


ieşite de mult din uz: lavalieră neagră, pălărie cu boruri 
late, chică retezată ciobăneşte la ceafă. 

Nu mai scria, dar el singur între toţi condeierii 
răspundea la imagina tradiţională şi romantică a scriitoru- 
lui. Pentru care lucra, râvnea, nu fără sorţi de izbândă, şi la 
un meritat fotoliu în conclavul Academiei Române. 

Adresându-se lui Lalu Măldărescu, i-a grăit afabil: 

— Bine te găsii, dragă Măldăreanule! Arâţi bine, nu fie 
de deochi! Bate în lemn. Ce mai hala-bala pe la 
Universitate? 

Lalu Măldărescu s-a retras mai adânc în crusta sa de 
zombi. Dă două ori mortificat. O dată, fiindcă gno-mul cu 
pălărie de brigand calabrez i-a stâlcit numele. A doua oară, 
fiindcă ignora că a rupt punţile cu Universitatea, A răspuns: 

— Mai nimic! şi s-a retras în găoacea unei ostenta-tive 
tăceri, de impenetrabil Sfinx al tuturor zombilor din cele 
cinci continente. 

— Erai ieri aci, dragă Lenş?... se întoarse Alexandru 
Vrinceanu-Sfinx către celălalt zombi, cu agitarea care 
dădea întotdeauna iluzia că e foarte ocupat şi foarte grăbit, 
gata de plecare, deşi nu pleca. A fost ceva teribil! Dezastru 
epocal! Unde te aflai? 

— Dormeam... 

Sfinx se scandaliză gesticulând, căci nu degeaba era 
simbolul hieraticilor muţenii şi neclintiri. 

— Poftim! Dormea! [ara piere, şi lon Lenş se piaptănă. 
Acesta eşti! Epocal! Nimic nu te mişcă din ale tale. 

— Scandalos.. recunoscu amorf lon Lenş, fără să scoată 
ţigara din colţul buzelor. Sunt scandalos... 

— Şi nu te-ai dus să vezi? Să auzi? Să aduni ma-terial? 
Am adunat, mă scribăreţule, mă, un material nu pentru o 
carte!... Pentru două, cinci, zece! lot eu am să vă scriu 
romanul acestei epoci, ca să vezi şi tu ce e aia un roman! 

— Aştept... Nici nu mă urnesc de aci până ce n-apare în 
vitrină. 


Lui Alex. Vrinceanu-Sfinx nu i-a fost milă de Ion Lenş, 
care risca astfel să rămână înşurubată stană de piatră în 
faţa Teatrului Naţional până ce se va răci soarele cu toţi 
sateliții şi subsateliţii săi. În realitate, poate cre-dea şi el cu 
toată convingerea că are să scrie romanul epocal, cum de 
treizeci de ani pregătea unul, mereu remaniat ca stil, 
subiect şi dedicație, după nestatornicia epocilor. Întreabă, 
dându-şi roata pălăriei pe ceafă: 

— Ştii ce-a fost la Gara de Nord? 

— Habar n-am... 

— Trenuri cu evacuaţi din Moldova, peroane, trenuri cu 
muniții, toate aruncate în aer! lar cartierul Griviţa, un 
adevărat Pompei, când cu erupția Vezuviului. Cadavre, 
mutilaţi, ruini, iale! 

— Posibil... 

— Nu te mişcă? 

— Ce am eu cu dânşii? Locuiesc de cealaltă parte a 
oraşului. 'Ţi-am spus că dormeam... 

— Se vede că-ţi scrii romanele dormind, sărmane de tine 
Lenş! 

— Nu este exclus... 

— Iar brazdele acestea din obraz ce mai înseamnă? îl 
iscodi Sfinx, balansându-se în tocurile înalte şi examinându- 
le cu interes. Ţi-au spart geamurile pe când dormeai? 

— Nici nu m-am deşteptat din somn. 

— Atunci? Asta e rană proaspătă, de bombardament. Nu- 
mi spune mie! Cunosc... 

— Mai banal. Un accident tâmpit de automobil. 

— A dat vreo năucă de la Salvare peste tine? 

— Şi mai banal! După ce m-am trezit şi am văzut 
harmalaia aceasta din oraş, care mai continuă şi astăzi, m- 
am dus să mă plimb cu maşina la Şosea. Mai departe. 
Otopeni. Snagov. Să respir. Pesemne că mai moţăiam încă... 
M-am pomenit dând eu peste un camion nemţesc şi mi-am 
spart parbrizul. Acestea sunt geamurile incasabile de 
război!... Ca să vezi!... 


— Eşti monstruos, amice Lenş! Dă-mi voie să ţi-o spun 
franş! Epocal! Arde Bucureştiul, şi el se plimbă la Şosea, la 
Otopeni, să respire. Dacă s-a mai pomenit! 

— Acesta sunt. Ce pot să-mi fac? 

— 'Te-aş trimite în lagăr. Ai merita! 

— N-ar fi rău. Aş dormi 24 ore pe zi. Trei luni de zile a 
câte 24 ore, calculează... Poate că aş scrie de două ori pe 
atâtea romane, evident, prin somn. 

— Parcă pe celelalte le scrii la trezie? Cunoaştem! Ai 
merita să fii trimis în lagăr şi supus la un regim strict, 
draconic, inchizitorial! În orice caz, o meriţi mai mult decât 
nenorocitul de călugăr, care umbla cu o _ traistă de 
evanghelii cât romanele tale prin oraş, Filaret! Ai auzit că a 
fost expediat burduf la lagăr? 

— E o chestie care-l priveşte personal... 

— Ce insensibilitate, domnule! Îl priveşte personal! Dar e 
o eroare de tact, amice!... Compromite noţiunea de lagăr. 
Am să i-o spun şi lui Ică. Lagărul, domnul meu, se cuvine 
rezervat celor care nu se încadrează în spiritul dinamic şi 
de sacrificiu, în noul stil al epocii! A propos! Ai mai auzit că 
mâine apare un manifest al ăluia mare? Un manifest 
adresat populaţiei din capitală, în care îşi cere el iertare 
pentru victimile de ieri. Un manifest admirabil, superb, 
lapidar, plin de dinamism! L-am citit la Preşidenţie... O 
pagină vibrantă, epocală, cum n-ai să scrii tu niciodată, 
amice, cu impasibilitatea aceasta la tot ce se petrece în 
jurul tău... Tu, care dormi şi te baladezi la Snagov... De ce 
zâmbeşti? Ce găseşti de zâmbit? 

— Mă mir că n-ai priceput şi fără să ţi-o mai spună 
cineva! Crezi serios că Filaret, călugărul cu Apocalipsa lui, 
a fost trimis în lagăr? 

— Ţi-o spun pertinamente! Din sursele cele mai sigure... 

— Şi mâine zici că apare un manifest admirabil, superb, 
lapidar, epocal, al ăluia mare?... 

— Ce-are de-a face una cu alta? 


— Are!... Dacă ai şti să faci puţină legătură între cauze şi 
efecte, ai fi înţeles că Filaret nu-i nici într-un lagăr. A fost 
rechiziţionat şi dus la Preşidenţie să colaboreze la manifest 
cu stilul său lapidar, grandios şi apocaliptic. Epocal. El 
dictează, iar ăla marele scrie şi semnează. 

— Asta e bună! Epocală! Mă duc să le-o vând băie-ţilor 
cum am cumpărat-o! schimbă îndată Sfinx de entuziasme şi 
opinii, ca şi Leontina, slujnica lui Lalu, de atitudine faţă de 
sinisistraţii săi. La revedere, scumpe Măldăreanu! La 
revedere, Lenş. 

Sfinx, confratele gurist şi epocal ai lui lon Lenş, a plecat 
repede la cafenea să vândă hazul zilei cum l-a cumpărat, 
trecându-l bineînţeles pe compt propriu. Şi totodată să mai 
istorisească pe deasupra şi ce individ odios e lon Lenş. L-a 
văzut el ieri, cu ochii săi, ştergând-o la plimbare cu 
automobilul spre Şosea, Otopeni, Snagov, îndată după 
bombardament. Luase şi o damă cu el, luase şi provizii de 
vin, şampanie şi icre negre, pentru un chef la toartă, în timp 
ce Bucureştii ardeau şi sute de oameni se zvârcoleau în 
ghearele morţii. N-ar spune-o, dacă nu l-ar scârbi că 
asemenea tipi au ajuns să scrie romanele unei epoci 
dinamice şi cu adevărat epocale, cum n-a mai existat de la 
Tiberiu încoace în istoria Europei. 

Ceilalţi doi au rămas iarăşi în stradă, despărțiți de 
membrana lor, uitându-se unul într-o parte, altul în alta, la 
alaiul bejaniilor care continua, continua, continua... Că Ion 
Lenş îşi tăinuise faptele de ieri şi de-aseară, preferând să 
păstreze pentru flecarul epocal de adineaori masca sa 
antipatică de om lenevos şi membrană de nesimţire la toate 
pătimirile celor din jurul său, o înţele gea acum Lalu 
Măldărescu prea bine. Dar şi faţă de dânsul? De ce şi faţă 
de dânsul. Ar fi vrut să-l întrebe dacă s-a mai întors astăzi- 
dimineaţă, dacă nu se mai întoarce cumva la unchiaşul cel 
inimos şi săritor, lângă care amândoi s-au simţit altfel şi au 
fost alţii. Placiditatea coagulată a lui Ion Lenş nu-i permitea, 
aşa cum privea el letargic, ca motanul lelemac, cu capul 


înclinat, numai printr-o trândava întredeschidere a 
pleoapelor spre palatul vertical şi alb al telefoanelor, 
obiectiv precis, indubitabil, fatal, al viitoarelor 
bombardamente. Ar fi în stare să-i afirme, cu aceeaşi 
epocală neturburare, că ieri a dormit şi s-a plimbat cu 
automobilul, nu că au fost împreună, unde au fost. 

— Am plecat şi eu... se decise, după o pauză lungă, pe 
care n-o mai putea umplea nimic. La revedere... 

— La revedere, domnule Măldărescu!... 

Domnule? Bine că nu i-a spus încaltea Măldăreanul!... 

Deprimat cu desăvârşire, Lalu Măldărescu şi-a tărăgănat 
paşii spre „Capşa”. Se pregătea să-şi ia locul la masă sa de 
zombi şi să comande cafeaua coclită de război, să aprindă 
ţigara de tutun cătrănit, să aştepte prelingerea milie a zilei, 
în mocneala cea de vecii vecilor, când din nou, la aceeaşi 
oră de ieri, au început să mugească lugubrele sirene de 
alarmă. 

Încă nu sfârşiseră, iar el era îndărăt în stradă. Nu s-a mai 
dat alături de torentul compact al mulţimii de pe trotuar, ca 
să rămână în urmă şi să calce agale, fără destinaţie, cum se 
pomenise în ajun, singurul pieton hoinărind hai-hui prin 
Piaţa Palatului, vastă cât deşertul Gobi. 

Acum a ghiontit şi a îmbrâncit trecătorii, spintecându-şi 
cale cu o feroce dezlănţuire, de care nimeni nu l-ar fi bănuit 
capabil. Nici el. Nu-şi cerea politicos iertare; nici măcar nu 
se mai uita peste umăr la victimele schelălăind cu bătăturile 
strivite. Parcurgea străzile şi pieţile în linie dreaptă (drumul 
cel mai scurt după definiţia geometrică), cu viteza celui mai 
antrenat pursânge al curse-lor de ogari, pentru a ajunge 
înaintea altora, înaintea tuturor, la potou, la adăpostul 
SOBOLIA. 


Încă o dată se dovedi ce pretimpurie experienţă a vieţii, 
a oamenilor, a bombardamentelor şi adăposturilor, câtă 
dreptate a avut Lavinia Madu, domnişoara L. M. de pe 
stradă. 

Adăpostul SOBOLIA nu mai aducea întru nimic cu sălile 
spaţioase, răcoroase şi mai mult goale din ajun,unde ecoul 
paşilor singuratici pe ciment se transmitea sonor din 
încăpere în încăpere. Se strâmtaseră parcă pereţii, 
coborâse parcă planşeul de beton, o pompă aspirantă 
sorbise parcă aerul cu efluvii jilave, dar ieri atât de 
agreabile, de tunel ventilat, răbufnind în locu-i o zăpuşală 
îmbâcsita, lipicioasă, toxică, de asfixie. 

Lalu Măldărescu s-ar fi întors să urce scările îndă rât, să 
iasă şi să privească mai atent, din stradă, la inscripţia de pe 
frontispiciul monumentalei clădiri, pentru a se încredința 
dacă n-a greşit cumva adresa. 

Dar din spate îl împingeau alţi soboli, îmbulzindu-se să 
pătrundă mai grabnic şi mai adânc la siguranţă, în hrubele 
subpământene. Erau acum cârduri strânse, solidare, 
organizate, nu ştafete răzlețe, de probă şi de explorare, 
rătăcind izolate dintr-o încăpere în alta. Gru puri de familie, 
cu mame, bunici stafidite încleştând o geantă scorojită la 
pieptul uscat, bunici, străbunici sprijiniți în bastoane, copii 
târâţi de mână, prunci de faşă purtaţi în braţe, cu 
geamantanele documentelor şi  preţioaselor odoare 
tăbârcite printre picioarele altor soboli care protestau şi 
vociferau, cu şeful de trib luptând dârz din coate să 
cucerească şi pentru ai săi o porţiune de spaţiu vital, 
uzurpând ceva din dreptul prea lacom al primilor ocupanţi. 
Toţi învăţaseră acum ce înseamnă o adevărată alarmă după 
joacă de-a repetițiile generale şi cunoşteau acum prăpădul 
crâncen al unui bombardament. 

Se vedeau pe alocuri, peste capete, şi unii răniţi de ieri, 
cu turbanele albelor pansamente. Aceştia se bucurau de-un 
prestigiu oarecum eroic şi de solicitudinea publicului, care 
se strâmtora să le deschidă cu venerație loc de onoare. În 


schimb, dispăruse răspicata separație pe categorii sociale, 
nivelată de la sine într-o egalitară devălmăşie. 

Lalu Măldărescu se înverşună să străbată din sală a doua 
în a treia, acolo unde au stat ieri. Căci nu era ne-voie să 
sondeze prea adânc în el. Nu pentru a-şi pune la adăpost 
viaţa lui moartă a alergat până aci cu velocitatea unui 
pursânge al curselor de ogari. Şi-a dat seama când din 
parcursul vertiginos tot se abătuse de la linia dreaptă — 
drumul cel mai scurt după definiţia geometrică— pentru a 
se opri o clipă, numai una, la o anume ieşire, de anume 
boltă. Atât i-ar fi ajuns să se lămurească, dacă vreo lămurire 
mai trebuia. 

S-a înverşunat, sucindu-se, subţiindu-se, cerându-şi 
scuze, câştigând teren pas cu pas, sub ochi care-l cântăreau 
peste umeri cu ostilă încruntare. 

lar în inima seacă, de iască, a simţit deodată o irupţie 
ameţitoare de sânge fierbinte şi viu, o dumnezeiască înviere 
din morţi, când în sală a treia unde-au stat, a zărit-o tot 
acolo, pe banca lor, la un capăt, privind din profil, 
îngândurată, în gol. 

A zărit-o şi n-ar fi recunoscut-o, măcar că dânsa era. 
Altfel o purtase în el de ieri până azi, în imagini mereu 
suprapuse şi contradictorii, amestecate cu nălucile absurde 
din vis; odată într-o dogorită învăluire de chemare spre ea, 
în clipa cealaltă respingând-o cu un prompt reflex al 
instinctului zombie de conservare, ca pe-o primejdie care-i 
ameninţa pacea lui mocnită, putredă, moartă. 

Altfel o purtase în el şi altfel chiar arăta acum La-vinia 
Madu. 

În locul jachetuţei negre şi cam uzate, un mantou 
primăvăratec de stofă gris, de-un argintiu foarte deschis şi 
dulce, aproape alb. Fruntea goală, părul gol, cu ondulaţii 
recente, dar răsfirate, aerisite, nu dichisite în cir lige 
simetrice, ca părul Antoanetei când se întorcea de la coafor. 
Că s-a ţinut de cuvânt şi că s-a dus şi ea la o uzină de 
indefrizabile, precum spusese ieri, înainte de a se despărţi, 


nu-l mai indigna defel. Găsea că a făcut ceea ce nu se poate 
mai nimerit. 

Fără pălăria de amazoană, cu discul negru şi drept, rigid; 
acum, tâmplele dezvelite şi înalte, inelele părului risipite 
spre ceafa cilindrică permiteau profilului de camee să se 
proiecteze încă mai pur. 

În ochii mocniţi ai lui Lalu Măldărescu a undit un tremur 
de lacrimi, atât de fericit era că o regăseşte. 

Lavinia Madu şi-a întors lent profilul de camee. L-a văzut. 
I-a surâs. Şi cu simplitate, răspunzând la salut, i-a făcut 
semn din clipirea măruntă a genelor că poate cuteza să se 
apropie, că îl aştepta, că ea n-a crezut îndespărţirea lor 
pentru totdeauna, de ieri. Ca mărturie, îi păstrase pe colţul 
de bancă un loc, un sfert de loc. 

Sărutându-i degetele mănuşilor cenuşii, de culoarea 
mantoului, a îngăimat făţarnic, ca şi cum nu pentru dânsa 
concurase la cursa de ogari: 

— Ce surpriză, domnişoară Madul!... 

— Mă cheamă Lavinia! Ai uitat de ieri?... zâmbi ea feeric, 
scoţându-şi mănuşa, să-i întindă a doua oară degetele 
libere. 

— Domnişoară Lavinia... a rectificat el, amintindu-şi cu 
alte zvâcniri de sânge viu şi fierbinte în inima seacă, de 
iască, în ce chip firesc astă-noapte prin vis şi astăzi de 
dimineaţă în gând îi spunea numai Lavinia, Lavi nia sa. 

E cu putinţă? Ar fi cu putinţă minunea? 

Lavinia Madu s-a strâns, să-i lărgească sfertul ca-pătului 
de bancă. A ridicat poşeta şi a pus-o pe ge-nunchi. Altă 
poşetă. Mai nouă, încă mai vastă, după cerinţele modei, de 
culoarea nisipului auriu de pe plaje şi cu alte iniţiale. O 
monogramă enormă, un L şi M de argint, poate de platină, 
cu literele împletite după un desen pe care nu-l mai putea 
procura nici „Beckman”, nici magazinul din Old Bond 
Street, London, oricât ar scotoci în rezervele lor asortate. 
Astfel de monograme nu se execută decât la comandă şi 
numai de către bijutierii de înaltă clasă. Că aceasta o 


observa că la aceasta se gândea Lalu Măldărescu, îl 
dezgustă peste măsură de sine. 

Dezgustul nu-l împiedeca însă a mai lua aminte că în 
locul pantofilor negri de lezard, de la celebrul „Perugia”, 
dar cam osteniţi, acum, domnişoara Lavinia Madu încălţase 
pantofi ortopedici, cu talpă înaltă de plută, de-un model 
cum n-a văzut încă în Bucureşti. Şi la stofa fină, moale, 
catifelată a mantoului argintiu mai luă aminte; şi la calitatea 
incomparabilă a ciorapilor (cinci ani de căsnicie îl iniţiaseră 
în specialitate, cu o competinţă pasivă de soţ); şi la mănuşile 
care nu mai aveau vârful degetelor subţiat şi decolorat a 
luat încă aminte. Toate descoperirile îşi aveau poate un rost 
nu chiar atât de meschin şi deşert, cum îl dezgustase pe 
Lalu Măldărescu într-o amară silă de sine. Din 
nenumăratele imagini suprapuse şi contradictorii de ieri 
până azi alungau măcar una, de care se temuse mai mult şi 
de care totuşi se acăţa mai tenace zombul din el, de câte ori 
părea că-i ameninţă pacificarea posacă. O domnişoară L. 
M., de pe stradă, o pretinsă domnişoară Lavinia Madu, 
declasată din cine ştie ce turburi pricini, repudiată poate de 
familie pentru cine ştie ce aventuri dezonorante, silită să-şi 
uzeze toaletele, pantofii, poşetele dinainte de catastrofa 
penibilă care a exclus-o din lumea sa, din „lumea care a fost 
a sa”, cum singură a lăsat a se înţelege ieri, cu o intonare 
melancolică, i s-a părut nostalgică, în glas. Din cele o duzină 
de alte prepuielnice răstălmăciri ale portului şi purtării 
acestei enigmatice domnişoare Lavi-nia Madu, care de care 
mai alarmante şi mai bizare, mai violent vexindu-i judecăţile 
sale burgheze de mărunt şi comod rentier cu existenţa 
seismic zdruncinată de o singură dramă, conjugală şi aceea, 
banală, cotidiană, insignifiantă ca el; din toate, se elimină 
irevocabil una măcar. Cea mai intolerabilă... Nu era o 
declasată! Orice ar fi acceptat, va accepta orice, în afară de 
aceasta. Atât de prestigioasă tiranie exercită asupra lumii 
sale indiciile fasturilor vestimentare; chiar şi asupra unui 
fost etern soţ do-cil şi imbecil, care a făcut cinci ani de 


stagiu în faţa vitrinelor alături de o tovarăşă fără altă grijă 
decât schimbarea modelor de la sezon la sezon şi în a cărui 
casă telefonul zbârnâia din ceas în ceas pentru necontenita 
fixare ori contramandare a unei probe la croitoreasă, la 
modistă, la blănar, la pantofar, la linjieră, la expoziţia 
ultimilor modele aduse cu avionul de la Paris, când Parisul 
nu era numai o capitală din cele multe ale Europei ocupate 
de batalioanele S. S. şi când avioanele nu străbăteau cerul 
numai pentru a deşerta încărcăturile de ecrasită şi fosgen! 


A vrut să spună ceva. Ea l-a apăsat cu mâna pe braţ şi a 
ridicat degetul la buze, cerându-i cu o şăgalnică amuzare să 
tacă şi să asculte. Să se instruiască. 

În picioare, perora stimată doamnă de ieri, fluturîn-du-şi 
vânt cu batista brodată, pentru a zbici pâraiele de năduşală 
care se rostogoleau pe obraz, târând ca torentele munţilor 
după ruperile de nori groase aluviuni de suli-manuri, toată 
tencuiala fațadei. Se destăinuia prietenei rezemată de 
perete, ceva mai puţin planturoasă şi mai puţin asudată. 

— „încât abia am putut expedia primul transport! Al 
doilea a rămas în curte, din cauza idioţilor de soldaţi... Nişte 
mocoşiţi de la ţară, care abia se mişcă... lar când pun laba 
pe-un vas, îl strâng până plesneşte, ca p-un ceaun de 
mămăligă, d-al lor!... Aşa mi-au dat gata o splendoare de 
Galleu, o piesă de colecţie. 

— Ţi-ţi! se miră zdrobită de compătimire prietenă, 
scoțând şi ea o batistă din poşetă şi punând-o în ritmică 
funcţiune. 

— l-am şi telefonat lui Raul, gineri-meu, să-mi tri-mită 
altă echipă mai dezgheţată. Dacă astăzi scăpăm cu ajutorul 
lui Dumnezeu, până în seară am terminat. Miinedimineaţă 
plec cu maşina lui Raul la Sinaia şi nu mă mai vede 
Bucureştiul până la pace. Numai de nu mi-ar zgâria tăntăliii 
mobila pe drum. O splendoare de mobilă! Tot ce mi-a putut 
alege Raul mai şic de la C.N.R. Am şi câteva piese de 


muzeu; ocazii de la ăi pe care i-a strâns Raul de beregată!... 
Nişte splendori!... Tu ce făcuşi cu ale tale? 

— La fel... Jumătate pe drum. Jumătate în camion, cum 
le-a prins alarma. Mâine le-ajung din urmă. Prevăd că viaţa 
are să devină insuportabilă în Bucureşti vara aceasta, dacă 
s-au pus cu serviciul pe noi. 

— S-au pus, dragă. Şi dau şi-n centru, în casele noastre! 
Ce au dânşii cu centrul?... La periferie înţeleg... Fabrici, 
uzini, gări, depozite... Chiar dacă mai zvârl în aer o 
chichineaţă, ce mare pagubă? Chichineţele se refac din 
cârpeli, cum au fost făcute... 

— Aceasta-i spuneam şi lui Gogu al meu. 

— lar cu servitoarele ce-ai decis? Eu pe dobitoaca de 
Marița o lăs aci, să-mi păzească apartamentul. 

— La fel şi eu. Una iau, una las. 

— Cam fac nazuri toantele! Că să meargă amândouă, că 
a intrat frica în ele, şi alte mofturi... Ba ştii ce-mi mai spuse 
idioată, chiar acum, când plecăm la sunarea alarmei? Nici 
mai mult, nici mai puţin, să se ţină de coada mea în adăpost, 
că şi ea e om şi că are copil!... Dar leafă ştiu să ceară... l-am 
arătat eu om! 

Amândouă au clătinat din cap şi au suspinat de 
martirajul pe care-l îndură de la tirania slugilor de azi. Pe 
urmă, cea mai puţin planturoasă a întrebat cu subită 
îngrijorare: 

— Da cu pechinezul tău ce se întâmpla, de nu-l văd cu 
tine? 

— În voiaj la Sinaia, dragă. În vilegiatură... L-am expediat 
cu primul transport, pe domnul Mum-Pe-Ki! Mi-e grijă 
numai de netoţii de soldaţi să nu-l scape din paneraşul lui, 
cât e de nervos... Ştii cum scâncea cu lacrimi în ochi micuțul 
de dânsul, când a văzut că el pleacă şi că mumica lui 
rămâne? Ca un om, dragă, ca un om!... Mai impresionant 
decât un om, ce-ţi spun eu? Te-ai uitat doar la bleaga de 
Marița şi te-ai uitat la el, puiul mumicăi! Se compară?... 


Stimată doamnă cu splendorile de mobile, inele, 
apartament, căţel şi ginere a renunţat să-şi destăinuie mai 
departe păsurile. Pornise ventilatorul electric şi vuia ca 
huruitul lugubru al motoarelor de la bombardierele din 
ajun. Răcoare nu prea se simţea. Zgomotul acoperea însă 
glasurile. Stimată doamnă a privit la fâşneaţa de ieri, cu o 
brazdă adânc şănţuită între sprincenele rase şi încondeiete 
pe-alături, după caricatura vedetelor de film. A scos şi 
instrumentul optic cu lentile şi lănţug de aur, ca s-o 
examineze mai în detaliu. O recunoştea poate, poate nu. În 
orice caz, după îmbrăcămintea de azi, nu şi-ar mai fi permis 
s-o trateze de la altitudinea de-acum 24 ore. Apoi s-a uitat 
atât de stăruitor la locul ocupat de Lalu Măldărescu, atât de 
autoritar şi demonstrativ, încât el a dat semne să se ridice şi 
să i-l cedeze, cu toate că n-o vedea încăpând cu 
voluminoasele-i fundaţiuni pe sfertul său de spaţiu. Lavinia 
Madu l-a oprit să se mişte, cu degetele încleştate în braţ. 
Ce-l apucase? Ea nu ştia că, prin visul lui Lalu Măldărescu, 
stimată doamnă îşi ceruse scuze pentru inadvertenţele de 
ieri, ieşind servil din cuşca de sticlă a coaforului de la Paris, 
Rue Scribe, lingă bh6tel „Scribe”, şi nu ştia că Lalu, 
generos, o iertase, mai ales fiindcă recunoscuse în Lavinia 
pe doamna Alfa şi Omega, anticipând viitorul. Ignorându-le 
acestea, Lavinia Madu îi şopti în ureche: 

— Tocmai unei matracuce ca dânsa vrei să-i cedezi locul? 
Ai auzit?... Ce-ţi spuneam!... 

Lalu Măldărescu i-a răspuns, apropiindu-şi şi dânsul 
buzele de scoică urechii, mai-mai să-i atingă lobul roz, acolo 
unde se desluşea un imperceptibil punct al găurii de cercel, 
fără cercel. 

— Ai avut dreptate, domnişoară Lavinia! Crudă 
dreptate... Şi nu numai cu ea... Şi cu alţii, cu altele... În mai 
multe decât ţi-ar veni să crezi... 

Un fir din buclele părului îi gidiia buzele. Şi un fior îl 
străbătu până în adâncul fiinţei... Cum s-o fi numind oare 
parfumul acesta necunoscut, atât de subtil? Nu semăna nici 


pe departe cu parfumul capitos, prea insistent, lasciv, pe 
care-l întrebuința Antoaneta şi mai durează parcă în casa 
lui oricât a primenit pereţii până la tencu-ială. Câte n-ar fi 
avut el să-i spună pe nerăsuflate din tot ce s-a petrecut în 
domnul om de pe stradă de ieri până azi? Acestea se pot 
însă mărturisi? Nici în el nu sunt clare. Şi huruiala aceasta 
orbilă a ventilatorului!... A tă-iat chiar glasul strident al 
stimatei doamne. S-a resemnat deci să tacă un timp, 
îndestulat că o simte alături pe domnişoara Lavinia Madu, 
pe Lavinia, Lavinia sa, lăsând să-l pătrundă prin haine 
căldura trupului lipit, privind la amestecata lume din 
această a treia şi ultima secţie a adăpostului SOBOLIA. 

Prinsese să-i răzbească osteneala în ciolane pe cei 
osândiţi să stea în picioare. Se sprijineau unul în altul, 
schimbau de poziţie, oftau, încercau să se proptească în 
perete cu palma, se uitau cu duşmănoasă invidie la 
priveligiaţii de pe băncile de scândură albă. Lalu 
Măldărescu a recunoscut şi domnul bătrân, prezbit, de ieri. 
Venise cu cartea voluminoasă, legată în piele, poate alt tom, 
al IV-lea, ori al V-lea, însă nu mai avea parte să-şi continue 
lectură, cu braţul întins şi rezemat în baston, sub becul 
electric. 

O păstra la subsuoară şi se cunoştea că-i atârna umărul 
ca o grea şi dureroasă povară. 

S-ar fi ridicat să-i ofere locul său, cu altă pornire, din 
inimă, nu din intimidare şi laşitate, ca stimatei doam-ne de 
mai adineori, care-l fixase sever, cu o răcnitoare reprobare 
în ochii bulbucaţi de mumică a pechinezului Mum-Pe-Ki, 
fiindcă e atât de necavaler cu sexul slab. Dar nu se îndura 
să se desprindă de căldura aromită a trupului lipit alături. 
Tot cu o laşitate, altfel de laşitate, îi evită culpabil privirea, 
când domnul bătrân şi firav se uită la el pe sub ochelari, de 
altminteri, fără nici o intenţie, numai fiindcă undeva trebuia 
să se uite. 

Pe chipurile băgate unul în altul, răsuflându-şi în faţă, 
căutându-şi fără voie în ochi mai aproape decât se priveau 


acasă frate cu frate şi soţ cu soţie, progresa animala 
istovire, stoarsă de expresie, din mulţimea sălilor de 
aşteptare, în gările de răscruce, după miezul nopţii, când 
trenurile au întârziat cu ceasurile. Trăsurile se muiau. 
Colţurile buzelor  spânzurau  fleşcăite. Zbârciuri de 
bătrâneţe subită se adânceau în jurul nărilor, pungi vinete 
dospeau sub pleoape. Prin obrăzarul fiecărui ins, purtând 
îndeobşte, afară, în stradă, acasă, o pecete de viaţă şi de 
voinţă individuală, un caracter, o expresie unică, exclusivă, 
a sa, aci, în hrubele SOBOLIEI, ieşea la iveală acum parcă un 
stigmat comun, mai vechi şi mai trist, uniform, al speciei, 
toată sfârşeala miilor şi miilor de predecesori care s-au 
succedat în înşiruirea generaţiilor, s-au târât, au trudit, au 
suferit, au răbdat, au luptat, s-au sugrumat, s-au amăgit cu 
speranţa născocirilor ce-aveau să-i libereze de poverile 
mâhnite ale existenţei, s-au înşelat reciproc, s-au iubit, s-au 
pizmuit, au căzut răpuşi, s-au robit şi s-au exploatat unii pe 
alţii, au săvârşit miracole sublime şi au repetat de o mie de 
mii de ori păcatul fratlrlicidului Cain, de când cel dintâi 
pitecantrop s-a ridicat în două labe din cavernele 
primordiale să iasă la lumină şi să înfrunte razele soarelui 
până la aceşti ultimi urmaşi, care s-au întors iarăşi de unde 
au plecat, tot în caverne. 
6 


Cineva aduse de-afară ştirea că bateriile de artilerie 
antiaeriană tot nu se aud. Bombardierele luaseră deci altă 
direcţie. Primejdia trecuse pentru ziua de azi. 

lar toţi cei care s-au îmbulzit strivindu-se la intrarea 
adăpostului, ca să încapă cât mai adânc, ar fi vrut acum să 
evadeze mai grabnic din peştera aceasta sufocantă, să scape 
la aer, să-şi isprăvească pregătirile de plecare ori 
pregătirile de rămas, să afle ce s-a întâmplat, ce se 
întâmpla. 

Numai copiii încă nu dădeau semne că s-au plictisit. Cei 
mai mulţi păşiseră întâia oară într-un adăpost. Vedeau şi 


învățau ceva nou. Unii chinciţi pe valize de piele, alţii pe mai 
calice lădiţe de lemn iscodeau cu ochi curioşi sala, pereţii, 
targa sprijinită de zid, dulăpiorul cu medicamente de 
urgenţă, mulţimea înghesuită, un univers văzut mai mult de 
la genunchi în jos, tot soiul de încălțări, de ciorapi, porţiuni 
de pantaloni şi poale de fuste, picioare de bănci şi de 
scaune, inventariindu-le toate cu încordarea circumspectă a 
mitelor când pătrund într-o încăpere străină şi iau 
ungherele la rând. Apoi se zgâiau unii la alţii, măsurându- 
se, gata să se miroase înainte de a lega cunoştinţă. 

Se aflau şi desculţii străzilor; se aflau şi vlăstarele mai 
gătite şi pieptănate, de lume subţire. Abia rezistau atracției 
să intre în vorbă şi să rupă distanţele care-i despărţeau. 
Deocamdată îşi făceau semne complice, de cordială 
invitaţie, când părinţii şi guvernantele întorceau capetele 
aiurea. Cei desculți jinduiau la pantofii cu nasturi şi 
cătărămi ai încălţaţilor; ceilalţi, la noroiul picioarelor goale 
şi la bernevicii hrentuiţi, rupţi în genunchi, găuriţi în fund, 
embleme ale libertăţii totale, fără guvernante, stricte 
catehisme de bună creştere şi mai stricte prescripţii de 
higienă. Tari şi mari se simțeau desculţii. 

Un răstimp, ventilatorul a intrat în sincopă. Au în-ceput 
toţi atunci să glăsuiască, năuciţi de huruiala care mai 
continua să le vibreze în timpane. 

Lalu Măldărescu îşi ciugulea pieliţa beşicilor din palmă, 
fără să-şi dea seamă, ca fetiţa lăsată lingă treptelecasei, 
Corcoduşa, cum răsucea ea nasturii de sidef în aţă, gata să-i 
smulgă, pledind pentru a obţine iertarea fraţilor besmetici 
şi arătând cât de grijuliu a pansat lalelele. Lavinia observă 
scrijiliturile, rănile, pielea jupoiată. I-a prins repede mâna 
între degetele prelungi, apropiind-o de privirea sa de 
mioapă s-o cerceteze cu o îngrijorată nelinişte, ridicând 
apoi ochii genaţi la el: 

— Dar atunci s-a întâmplat ieri ceva şi acasă la 
dumneata?... lar eu, în timpul acesta, te ţineam de vorbă cu 
ineptele mele suplimente la instrucţiile de apărare pasivă! 


— Nimic, domnişoară Lavinia. Casa am găsit-o neatinsă 
că oul. Ca şi casa matale... 

— Ca la mine? Dar la mine, toate geamurile le-am găsit 
țandări. Nu ou neatins... Jumări! 

— Cum e cu putinţă? se minuna Lalu Măldărescu. Parcă 
ieri spuneai că ai trecut când am ieşit de aci, că am trecut 
împreună, fără ca eu să bănuiesc?... Şi că toate erau în cea 
mai perfectă stare... 

— N-ai înţeles că ţi-o spusesem numai ca să te necăjesc? 
Din răzbunare femeiască... Domnişoara, L. M. de pe stradă 
trebuia să-i plătească anumite poliţe domnului nesuferit de 
pe stradă. În realitate, nici gând n-am avut să trec prin 
dreptul casei unde stau, cum nici n-am trecut... Nu mă 
ahtiază chiar în gradul acesta bunurile terestre!... 

— Extraordinar! exclamă Lalu, scandalizat pe de o, 
parte, fiindcă Lavinia îl mistificase atât de uşor; bucuros pe 
de alta, fiindcă nu era fiinţa de o egoistă şi suspectă 
duplicitate, cum se  zugrăvise singură ca atare. 
Extraordinar, domnişoară Lavinia! Se poate să-mi faci una 
ca asta? 

— Cu mine multe sunt extraordinare!... Şi ai să vezi că la 
multe te mai poţi aştepta încă! îl asigură Lavinia Madu. Să 
lăsăm însă acestea!... Spune-mi mai întâi ce înseamnă 
cestelalte, semnele de-aci? Rănile? Ce-ai păţit? Ce ţi s-a 
întâmplat? 

Îi păstra mina în palma ei îngustă şi mică. El răspun-se 
cu emfază teatrală, luându-şi isprăvile în derâdere: 

— Sunt certificatele unor eroice acte de bravură şi de 
sacrificiu, domnişoară Lavinia! Aştept numai „citarea pe 
naţiune”!... 

— Vorbeşte-mi serios, te rog... 

— Tot ce poate fi mai serios. leri, după ce ne-am 
despărţit, m-am înregimentat voluntar într-o echipă de 
salvare... 

— Nu?! 


— Ba foarte da, domnişoară Lavinia! Am transportat 
răniţi, am scos din ruini epavele sinistraţilor, am cărat lăzi 
cu mizerabilul avut al unor necăjiţi care n-aveau pe nimeni 
să le sară în ajutor... O bătrână paralizată. Nişte copii de 
dulgher, cu mama la morgă şi tatăl la spital... 

— Dar e ceva admirabil! exclamă Lavinia, scoţându-şi şi 
cealaltă mănuşă, să-i aline zgârieturile minei invalide în 
pansamentul cald şi velurat al amîndoror palmelor sale 
mici, cum Corcoduşa aşternuse balsam pe fracturile 
lalelelor. La orice m-aş fi aşteptat, în afară de aceasta!... 

— Nici eu, domnişoară Lavinia. 

— Cum a fost?... Spune, te rog, odată! Nu începe să fii 
iarăşi nesuferit! bătu ea cu talpa mată de plută în cimentul 
pardoselei. 

— A fost foarte simplu. În chipul cel mai natural, 
domnişoară Lavinia! Cu doi prieteni, lon Lenş şi Mihai 
Cristoveanu... 

— Mihai Cristoveanu, care a scris ceva pe vremuri, când 
eu nici nu eram născută? 

— El în persoană! Cu Mihai Cristoveanu, care a scris 
ceva pe vremuri, mai multe nuvele şi povestiri cu subiect 
proletar, când domnişoara Lavinia Madu nici nu se 
născuse... 

— Mai trăieşte, aşadar?... 

— Mai trăieşte şi trebuie să mărturisesc că e mai viu 
decât mine, zombul de pe stradă. Şi decât Ion Lenş, alt 
zombi... Ne-a dovedit-o ieri cu prisosinţă... 

Lavinia Madu a privit într-un nevăzut, cu clipirile sale 
mărunte de mioapă. A clătinat tâmpla înaltă şi ivorină, cu 
vinişoara subţire şi albastră, ca discretul blazon al unei 
patriciene stirpe. Gândul care i-a adumbrit ochii l-a păstrat 
însă numai pentru ea. După o pauză întrebă, revenind cu 
nerăbdare la actele de bravură ale voluntarului în echipa de 
salvare. 

— Şi?... Mai departe?... Explică-mi, te rog, ca oa-menii nu 
cu explicaţiile dumitale inexplicite!... 


— Şi mai departe, totul s-a petrecut cum nici nu putea să 
se întâmple altfel, domnişoară Lavinia. Cu dânşii, cu Mihai 
Cristoveanu şi lon Lenş, am făcut pe brancardierii, pe 
sanitarii şi pe salahorii, în cartierul Griviţa, pe undeva, pe- 
aproape de-o oarecare stradă Petrăchescu Il. Până la unu 
noaptea. Cum nu aveam mănuşi şi cum aceste operaţii nu 
se execută cu mânuşi, m-am ales cu trofeele care se văd... 
Constat o beşică de dimensiunile unui balon captiv din 
barajele apărării antiaeriene de la Ploieşti... 

Mai constata altceva. Că toate zgărieturile de cuie 
ruginite şi juliturile de aşchii arătau o tendinţa de 
cicatrizare surprinzător de rapidă, în afară de zdrelirile 
subţiri, mult mai neînsemnate, anterioare, cu care şi-a 
hârşcâit pieliţa degetelor când a smucit inițialele L. M. de 
aur marcat de pe capacul portţigaretului, ca să le arunce 
din stradă peste un grilaj cu lilieci înfloriţi. Acestea 
supurau. Aveau, se vede, şi rănile o morală a lor. Aşa ceva a 
constatat cu uimire. Dar n-a mai descoperit cu aceeaşi 
uimire cum s-ar fi cuvenit că, istorisind întâmplările de 
aseară şi de astă-noapte pe-un ton de ironică emfază, 
înlăturase rolul mult mai hotărâtor al lui lon Lenş şi al 
unchiaşului cu hâtre şi inimoase îndemnuri. 

Pomenise numele lor. Îi recunoscuse părtaşi. Nu simţise 
însă nevoia să spună că lon Lenş, el, a fost acela care l-a 
smuls de pe trotuarul din faţa hotelului „AtheneePalace”, 
unde ameninţa să prindă rădăcini în asfalt, contemplând 
spectacolul cu mâinile în buzunări ca alţi câteva sute de 
privitori pasivi. Nici nu mărturisise că o dată ce-au ajuns 
printre năruirile şi plângerea din cartierul Griviţa, la treabă 
de nădejde, vârtoasa şi omenoasă, de folos, pe amândoi i-a 
pus numai unchiaşul cu minecele sumese: „Mi-e milă de 
hăinuţele voastre. Nu le văd bine!... Hai să ne-aşternem pe 
lucru până ce nu ne apucă noaptea!” 

Acestea le tăcea. N-avusese tăria să le tacă deplin, ca lon 
Lenş, care nu mai pomenise nimic despre tot ce-au săvârşit 
ieri, născocind o altă versiune, frivolă, a rănii din obraz, 


poate dintr-o indiferenţă de opiniile semenilor împinsă până 
la dispreţ, poate din orgoliu. El îşi povestise isprăvile, mai în 
glumă, mai în serios, omiţând numai anume amănunte. Cele 
la care n-avea nici el curaj să gândească, descifrându-le 
tâlcul. Şi lăsa versiunea s-o perfecteze Lavinia Madu, cu 
retuşările imaginaţiei sale mărinimoase, după cum îşi lăsa 
mâna cu zgârieturi şi răni alinată de balsamicul pansament 
al palmelor înguste, catifelate şi moi. 

— Neapărat, trebuie să trecem pe la o farmacie, când va 
suna încetarea alarmei!... a hotărât Lavinia. Văd aci rişte 
zdrelituri mai mici, dar foarte urâte. Nu-mi plac... 

Lalu Măldărescu mărturisi umil, cu jumătate de glas: 

— Cu acestea e altă poveste. 

— Se pare că, de ieri până azi, multe poveşti ţi s-au mai 
întâmplat dumitale, domnule de pe stradă? Dacă poveşti le 
numeşti... 

— Multe, domnişoară Lavinia. Mai multe decât în cinci 
ani... Şi chiar sunt de domeniul basmelor... De necrezut... 

Ea a tăcut, dezmierdându-i uşurel mina, sprijinită pe 
genunchiul său. Poate că i se întâmplaseră şi ei multe. Le 
zăvora însă sub zâmbetul îndepărtat, îngândurat, fluturând 
numai în cuibul buzelor de camee. 

— Am găzduit la mine şi nişte sinistraţi... Nişte 
sinisistraţi, cum le spune Leontina, slujnica mea!... mai 
crezu nepărat de cuviinţă să anunţe Lalu Măldărescu. 

— Adevărat? 

— Da, domnişoară Lavinia. 

— Dar îmi apari din ce în ce mai altfel de cum voiai să mi 
te prezinţi, calomniindu-te, domnule zombi de pe stradă!... 
Pariez că i-ai adus cu dumneata de-acolo, din cartierul 
Griviţa! 

— Din cartierul Griviţa sunt... recunoscu îndoielnic el, 
fără să mărturisească adevărul deplin, cum au venit din a 
lor iniţiativă şi cum astăzi-dimineaţă prezenţa lor îl scosese 
din fire. O familie întreagă, din cartierul Griviţa... Patru 
copii; capul familiei, un oarecare Alecu, de profesie căruţaş, 


rănit, ars pe corp. Fără gravitate însă. Este şi o fetiţă, pe 
care o cheamă Corcoduşa... 

— Ce nostim nume! Pitoresc... Cum arată la chip şi la 
apucături? Răspunde la promisiunea numelui?.. Eu o şi văd. 

EI n-a ştiut să spună cum arată la chip Corcoduşa, fiindcă 
nici n-o privise în ochi când îşi ciugulea nasturii de sidef, cu 
glas tremurat de emoție, acolo, lângă treptele scărilor. Şi-a 
amintit însă: 

— A avut astăzi-dimineaţă o idee chiar nostimă, de 
Corcoduşă! A pansat lalelele pe care le striviseră fraţii săi şi 
un câine, în joacă lor zvăpăiată... turbulentă... hazlie, da! 
hazlie... cum li se şade la vârsta lor... 

— A pansat lalelele? se miră cu încântare de asemenea 
faptă Lavinia Madu. Dar e ceva delicios!... Numai prin 
mintea unui copil pe care nu l-a trivializat încă triviala 
realitate pot trece astfel de inspiraţii. Să pansezi florile! Ce 
autentică şi suavă poezie a vârstei numai într-un singur 
gest!... Spune-mi şi mie, sunt curioasă... Cum le-a pansat? 
Ce i-ai zis? 

Lalu Măldărescu iarăşi nu putea spune cum a pansat 
Corcoduşa lalelele şi nici cum arătau după terminarea 
operaţiei, căci nu-şi aruncase ochii la ele. Nu erau de 
mărturisit nici răspunsurile sale, posace. Ce i-a zis? „Bine! 
N-am ce ierta. Nu-s supărat...” rostise el cu glasul uscat, ca 
inima lui seacă, de iască, de astăzi-dimineaţă. Aceasta i-a zis 
şi-a trecut mai departe. 

Acum se hotăra să repare totul, de îndată ce va ajunge 
acasă. Are s-o cheme pe Corcoduşa sus la dânsul şi are să-i 
alinte obrazul, să-i facă un dar, două, nenumărate, să-i 
dovedească plin de blândeţe şi de voioşie cât l-a încântat 
ideea aceasta poetică a ei: să panseze florile!... Va chema şi 
pe cei trei fraţi, inclusiv autorul frescei murale, geniul 
pictoricesc în germene, ca să-i vadă mai de aproape la faţă 
şi să le vorbească prietenos, sfătos, hăzos, pentru a le arăta 
că nu-i un domn posac şi contrariat în tabieturile sale de 
invazia unor sinistraţi cam gălăgioşi, ci e un om ca şi dânşii, 


mişcat de urgisitul lor destin. Are să le spună că liberi sunt 
să zburde prin curte cu dulăul flocos şi plebeu, să calce 
gazonul, să decapiteze lalelele, să mizgilească pereţii. Va 
cobori şi în subsol, la acel Alecu, să-l ia în grijă să altfel, nu 
procopsindu-l de la distanţă cu un costum care lui nu-i mai 
trebuia şi dăruindu-i două mii de lei, pe nevăzute, ca 
domnul Patronaj când se achită cu atât, în abstract, 
păstrând pentru comitetele şi comiţiile sale smântâna 
colectelor filantropice. Are să-l încredinţeze că pot rămâne 
la casa lui până ce se vor îmblânzi vremurile. Ca să 
înţeleagă, să simtă, să se bucure şi aceşti năpăstuiţi ai 
soartei, aflând că lumea nu e plină numai de oameni robiţi 
de egoism şi de mizerabilul instinct de proprietate: meu, 
meu, meu, casa mea, curtea mea, lalelele mele!... Acestea 
sunt rezervate pentru repugnatele specimene că stimată 
doamnă cu splendorile sale. El e altceva. Va fi altceva... A şi 
început să fie altceva... Şi se simţea atât de ferice de 
această înviere din morţi, cu mâna cuprinsă în pansamentul 
palmelor delicate şi moi, încât i-ar fi venit fără nici o ruşine 
să se răsucească de pe capătul băncii, să lunece lingă 
Lavinia, la picioarele ei, şi cu fruntea pe genunchii 
domnişoarei L. M. de pe stradă, să plângă de mila zombului 
care a fost, de recunoştinţa omului, altul, care s-a întors la 
viaţă, prin ea s-a întors la viaţă. 

— Încetarea! Sună încetarea alarmei! trecu murmurul 
uşurător din om în om. 

Lavinia Madu i-a eliberat mina. Şi mâna a început de 
îndată să-i fie mai rece; mai rece şi pornirea spre 
extravagante efuziuni tolstoiene din el. Nici dânsul nu era 
prinţul Dimitrie Ivanovici Nehliudov din Învierea lui Tolstoi; 
nici ea nu era Maslova. 

Erau numai doi soboli din adăpostul SOBOLIA. 


— Mai întâi trecem pe la o farmacie!... îl avertiză la 
ieşirea din adăpost Lavinia Madu, perseverentă în deciziile 
sale. 

— Nu merită pentru atât, domnişoară Lavinia. Nu merit 
Nici eu. 

— Te poftesc! Lasă-mă să te doctoricesc personal, 
domnule lLalule, ca simpatica dumitale de Corcoduşă, 
lalelele! Cunosc un preparat excelent... Dar nu prea cunosc 
farmaciile din Bucureşti... 

Lalu ştia el una pe-aproape, în colţul bulevardului. 

Au intrat. Lavinia a luat asupră-şi toate iniţiativele, 
discutând cu farmacista, operând cu vată, alcool, eter, 
pensulând medicamentul miraculos peste zgaibele urâte. 
Lalu s-a lăsat doftoricit ceva cu mai mult succes decât 
lalelele Corcoduşei. 

Pe urmă, în stradă, a scos portţigaretul de marochin 
verde, să aprindă o ţigară din cele cu tutunul grunzos şi 
nefermentat, cătrănit, de război. 

— Ai isprăvit rezervele de „Camel” pe care ţi le-am 
furnizat eu? întrebă Lavinia, cu nevinovăție. 

El mărturisi, ocolindu-i privirea: 

— Da... S-au dus... 

— Eşti un risipitor! îl dojeni ea, glumind. Să le 
împrospătăm. 

— Nu merit, domnişoară Lavinia. Sunt ceva mai rău şi 
mai infect decât un risipitor... 

— Foarte urât dacă eşti ceva mai rău şi mai infect!... 
Deocamdată aprinde una tot de la mine! îl îndemnă Lavinia 
Madu, deschizând poşeta şi întinzându-i pachetul cu 
soldurile proviziei sale de ieri. Apoi ai să-mi explici mai 
explicit de cum pare că ţi-e obiceiul de ce anume nu o 
meriţi?... 

Lalu Măldărescu n-a rezistat. A aprins ţigara aromată şi 
nestemată pe care n-o merită, a tras primele fumuri cu o 
pagină sete, până în străfundul plămânilor. După care şi-a 
fluturat zdreliturile cele supurate din vârful degetelor, 


dezinfectate şi acoperite acum de pieliţa subţire, 
transparentă, izolatoare, a preparatului excelent. 

— Spuneam, domnişoară Lavinia, că zgârieturile acestea 
rebele au altă poveste. Nu pot s-o ascund... Mai priveşte şi 
la portţigaretul meu... 

L-a prezintat, cu capacul de unde lipseau inițialele L. M. 

Domnişoara Lavinia Madu îl examină, apropiindu-l de 
ochii săi cu uşoara şi încîntătoarea-i miopie. A înăl tat 
sprînceniuşele nedumerită şi, restituindu-l, l-a admonestat 
cu asprime: 

— Aceasta numeşti dumneata o explicaţie explicită, 
domnule Lalu Măldărescu? începi să fii exact cel careai fost 
ieri... Aştept povestea aci, în stradă, înainte de a ne 
despărţi... 

— Ne despărţim? lar ne despărţim? 

— Am şi eu casă... Un fel de casă! Pe lângă toate, de ieri 
mai e şi cu geamurile jumări. 

— Te conduc eu până acasă, domnişoară Lavinia. 

— A,nu! 

— Caut eu un geamgiu... 

— Merci! Sunt deprinsă... Adică mă deprind să-mi rezolv 
singură neplăcerile mici şi mari ale vieţii. 

— Parol, domnişoară Lavinia! 'le conduc spre casă şi în 
drum povestesc amănunţit de ce sunt mai rău şi mai infect 
decât un risipitor. 

— Am spus nu! Nu! bătu ea din nou, ca în ajun, cu talpa 
de plută a pantofului ortopedic în asfalt. De ce nu vrei să 
rămânem prieteni, respectându-mi dorinţele mele, care 
poate nu sunt numai capricii? 

Se rezemase cu spatele în altă bară de vitrină, de astă 
dată la un magazin de pe bulevardul Take loneseu, o vitrină 
cu maşini şi piese agricole, care n-avea de ce să prezinte 
vreun interes pentru o domnişoară în atât de urban 
echipament. 

Eroare! 


A făcut o piruetă pe tălpile de plută, s-a uitat în-clinată cu 
pieptul pe bara de alamă, a spus: 

— Ce drăguță maşină de tuns gazonul. Adorabilă! şi, 
pacificată pe zona refulărilor vitriniene, a revenit la poziţia 
iniţială, aşteptând. 

Lalu Măldărescu observă că astăzi îi pare mai înaltă 
decât ieri, în mantoul argintiu, strâns pe talie. De 
altminteri, şi stătură ei era un fel de iluzie optică, aşa cum 
multe îi rămâneau contradictorii şi enigmatice. Părea 
plăpânda şi vibra de vigoare şi energie nervoasă. Părea 
micuță şi-i trecea de umeri. Cu fruntea exact la înălţimea 
buzelor sale. 

— E târziu! i-a amintit Lavinia Madu, consultând ceasul 
cu brățară de aur de la încheietura mîinei, ceas şi brățară 
care nu existau ieri. Nu o să ne mai eternizăm şi astăzi pe 
străzi! Începe, te rog, povestea: „A fost odată ca 
niciodată...” 

— Exact, domnişoară Lavinia! Mi-ai înlesnit începutul... 
se hotărî el, trăgându-şi suflarea ca un sinucigaş care se 
azvârle de pe pod într-o apă cu sloiuri de gheaţă. A fost 
odată ca niciodată, un zombi de pe stradă, care crezuse că 
s-a isprăvit cu el, că a înviat din morţi, că e altul. Şi care, 
după ce-a rămas ieri iarăşi singur pe stradă, s-a dedat la tot 
soiul de acte bizare, chiar pentru un zombi... Mai întâi a 
aruncat jos, pe trotuar, şi a călcat apăsat în picioare ţigările 
americane, „Camel”, pe care i le oferise atât de filantrop o 
domnişoară L.M. de pe stradă şi din adăpostul SOBOLIA. 
Pe urmă s-a supărat pe iniţiale... Pe cifru... Le-a smuls de pe 
capacul portţigaretului şi le-a aruncat peste un grilaj, într-o 
curte cu lilieci. După care ispravă vitează s-a simţit mai întâi 
foarte fericit, fiindcă era din nou zombul de pe stradă, mai 
apoi foarte nefericit... Ca pedeapsă, inițialele l-au încolţit de 
degete şi i-au lăsat rănile care se văd. Sper pentru dânsul 
că nu erau nişte iniţiale turbate, nici otrăvite cu venin de 
cobra... lar o pedeapsă mai generoasă l-a urmărit astă- 
noapte prin somn, când a visat că toţi liliecii unde am 


semănat eu literele de aur au crescut cu flori bătute numai 
în inițialele sale L. M., cifrul nostru comun, L. M., cu care 
circulăm prin lume. Aceasta este povestea care i s-a 
întâmplat odată ca niciodată unui zombi de pe stradă, 
domnişoară Lavinia!... Înţelege şi mată, ceva... 

Lavinia Madu, sprijinită cu mijlocul taliei în trapezul de 
alamă, îl privise printre gene, fără să zâmbească, în atenţia 
sa pătrunzătoare şi încordată, de mioapă. 

Când a sfârşit, surâsul surprins i-a luminat obrazul cu o 
fugitivă văpaie. Întrebă: 

Ai făcut dumneata adică toate acestea? 

— Nu eu! se-apără Lalu Măldărescu. Zombul de pe 
stradă, domnul imposibil de ieri. 

— Poţi să-i transmiţi acelui domn zombi, de pe stradă că 
nu se poate aştepta la prea călduroase feli citări de la 
domnişoara L. M. de pe stradă. Îl credeam mai serios! 

— E un idiot şi o canaliei O canalie idioată! se lepădă 
Lalu Măldărescu de el. De altfel, astăzi-dimi-neaţă, într-un 
acces de remuşcare pentru aceste fapte şi altele mai 
detestabile încă, a încercat să le comunice la telefon 
domnişoarei Lavinia Madu, ca să-şi descarce sufletul. Eşec 
general, pe toată linia! În cartea de tele fon a găsit o 
întreagă colecţie de nume bisilabe, cu prima silabă Mă, în 
afară de Madu... Mabu, Maca, Macu, Mado, Malu... Nici o 
Madu Lavinia... 

— Cu aceasta te-ai ocupat dumneata astăzi-dimineaţă? 

— Am spus de ieri, domnişoară Lavinia, că n-am nici o 
ocupaţie. Nici măcar profesia de controlor al actelor de 
identitate cu care circulă lumea pe stradă. Zombul în cea 
mai pură şi ideală accepţie a cuvântului. 

— O să clarificăm noi şi chestia cu aceşti zombi, care au 
prins să mă cam plictisească! făgădui amenin-ţător Lavinia 
Madu. Pentru moment, pofteşte să mă însoţeşti. 

— Acasă? se bucură el, persecutat de speranţa morţişă 
că astfel va descoperi firul unui început de identi-tate, pe 
bază de prezumţii, deşi nu avea calitatea de controlor al 


legitimaţiilor cu care circulă domnişoarele L. M. de pe 
stradă. Acasă, domnişoară Lavinia?... 

— Ce-ţi pasă!... Mai aprinde, te rog, a doua ţigară. 
Serveşte-te! Curaj!... Prefer să le fumezi sub ochii mei, în 
loc să le arunci şi să le calci în picioare îndată ce-am întors 
spatele. 

— Nu mai fac! a făgăduit Lalu Măldărescu, ridi când 
mâna încriminată şi invalidă spre-o cruce invizi bilă în 
spaţiu, gata să jure. Pentru nimic în lume, nu mai fac!... 

— Chi lo sa! Îl ne faut jurer de rien... Allons! 

Au mers din nou alături, Lalu Măldărescu n-avea ochi 
pentru priveliştea străzii şi a mulţimii uşurată că a scăpat 
de-un nou bombardament; pentru convoiul bejeniilor care- 
şi continua cursul întrerupt. I-a trecut pe la urechi, din 
dialogurile pe apucate, ştirea că formaţiile de avioane au 
pisat Ploieştii şi Câmpina, Rafinăriile Brazi, că regiunile 
dintr-acolo sunt în flăcări. Îl lăsau rece. El era cu ochii 
numai la profilul de camee, cu toată fiinţa numai la 
domnişoara Lavinia Madu, care păşea tot atât de aproape 
ca Lavinia sa de astă-noapte, din vis. 

Când s-au aflat aproape de prăvălioara cu vitrină 
ticăloasă de ieri, a crezut că poate domnişoara Lavinia 
Madu vrea să cumpere cretonul cu desen amuzant pentru 
fetiţa jupânesei, care a fost bolnavă şi s-a vindecat numai 
datorită îngrijirilor sale. Nu aceasta era. 

— Să procedăm cu oarecare metodă!... a rostit Lavinia. 
Dumneata ai apucat încoace, direcţia nord. Strada cu 
pricina e deci pe aproape... 

— Care stradă şi care pricină? se miră el. 

— Strada grilajului cu lilieci. 

— Ce să facem pe strada aceea, unde poate întâia oară 
am trecut în viaţă? 

— Nu-ntreba şi nu ai teamă!... Fugi de locul cri mei? Fii 
bun şi ia conducerea! Ca să nu te mai plângi că te port eu 
pe la casa unde stau, pentru a verifica dacă nu mi-au 
distrus-o bombardamentele, şi dumneata s-o crezi, ca un 


nesuferit!... Crezi ceea ce nu trebuie şi nu crezi ceea ce 
trebuie. 

Lalu Măldărescu s-a supus, luând conducerea şi 
renunțând să mai explice inexplicit, după al său nărav, cum 
a ajuns el să creadă atât de uşor în duplicitatea, egoismul şi 
alte alarmante păcate ale pretinsei domnişoare Lavinia 
Madu de ieri. 

— Aci este locul crimei!... mărturisi cu glasul stins de 
remuşcări, oprindu-se. 

— Unde se afla domnul zombi când l-a apucat perversa 
pasiune să samene inițialele în cele patru vânturi? 

— Chiar aci, în locul acesta. 

Lavinia Madu a măsurat distanţele pentru o fidelă 
reconstituire după toate regulele artei, a imitat gestul 
aruncătorului de iniţiale pentru a calcula unde-au putut să 
ajungă, s-a uitat spre faţada casei, în curte, pe urmă, a 
hotărât: 

— Aşteaptă tot aci, te rog! Fumează-ţi ţigara şi vezi de n- 
o mai rupe iar la fugă!... 

— Dar... 

— Nici un dar! Lasă-mă pe mine să fac ce ştiu şi ce vreau 
eu... 

A deschis portiţa de fier cu băgare de seamă, ca să nu 
scârţâie, a intrat în curte fără să sune, fără să mai treacă pe 
la nimeni, stăpân sau slugi, pentru a cere în-voire. A 
dispărut cu totul după tufele de lilieci. Lui Lalu Măldărescu 
i-a venit să tuşească şi s-a temut să tuşească taman ca un 
complice la un jaf prin efracţie, lăsat să păzească şi să 
semnalizeze din stradă. După câteva minute, vocea Laviniei 
a vestit de dincolo, destul de tare, nu în şoaptă, cum poate 
s-ar fi aşteptat: 

— Una!... 

Iar după alte câteva minute: 

— Şi a doua! L. M., în ordine alfabetică. 

Într-adevăr, după ce-a apărut şi a închis în urmă cu grijă 
portiţa grilajului de fier, i-a arătat, săltând ghiduş în palma 


mănuşei, cele două iniţiale semănate de Lalu în ajun şi care 
n-apucaseră să germineze. 

— Cum vezi, toate pot reintra în ordine, cu puţină 
bunăvoință şi tenacitate, domnule L. M.! Şi cu 
indispensabilul tupeu, fireşte!... Pentru o mioapă ca mine, e 
un record. Nici şapte minute n-a durat... Am cronometrat! 
Nu te grăbi să-mi mulţumeşti, căci nu ţi le dau. N-am 
isprăvit... 

Lalu Măldărescu nici nu se grăbise să mulţumească. Era 
încă stupefiat de îndrăzneala şi simplitatea cu care a operat 
culegătoarea de iniţiale. Pe el l-ar fi împietrit locului teamă 
să nu-l întrebe răstit un argat ce căuta acolo, să nu-l latre 
împresurându-l o droaie de câini, să nu-l privească bănuitor 
stăpânul ori stăpâna casei, pe geam, ca pe-un borfaş 
introdus pe furiş în curte. 

Domnişoara Lavinia a procedat mai rapid şi fără 
complicaţii, natural, ca fetiţele de pe stradă când le-a sărit 
mingea elastică a joacei peste un gard. Pentru o 
domnişoară în atât de elegant mantou, atât de ultramoderni 
pantofi, atât de delicat şi calm profil de ca mee, îi părea cel 
puţin ciudat. Ceva împotriva naturii. Împotriva tradiţiilor 
sale de castă. Simţi din nou o umbră de nelinişte în 
admiraţia totală şi uluită din primele clipe. 

— Acum mergem să isprăvim ceea ce-am început! anunţă 
Lavinia Madu, scuturându-şi tălpile de ţărână şi degetele 
mănuşilor de praf. Fixăm inițialele la locul lor, până ce 
domnul L. M. va fi cuprins iarăşi de frenezia să samene 
litere de aur prin curţile oamenilor, în speranţa nu pricep a 
cărei recolte. 


— Să încercăm tot la „Beckman”!... a propus Lalu. El mi 
le-a fixat întâi; de la el le-am cumpărat o dată cu 
portţigaretul. 


— De data aceasta mă fac eu „Beckman”! Ori n-ai 
încredere, fiindcă n-am firmă înscrisă şi menţiunea de 
furnizor al Curţii regale? 


— În mata să n-am încredere, domnişoară Lavinia? Mă 
supun la tot ce decizi. Sclav! 

— Nu te angaja imprudent! Mâine te pomeneşti că 
rămân eu de strajă în stradă şi te expediez pe dum neaţa să 
intri în curţile oamenilor, în case, la casele de fier... S-au mai 
văzut de acestea!... 

Ea zâmbea; el îngheţase. Puțin, puţin, cu un în ceput de 
teroare, recunoştea că într-adevăr s-au mai văzut de 
acestea. Ce demon se zbate în enigmatica vie-tate de lângă 
el cu ochii atât de râzători şi nevinovaţi? Ce ascunde după 
clipirile mărunte, de mioapă, ale genelor atât de lungi şi 
umede, arcuite? 

— Atunci să mergem se pregăti Lavinia Madu, după ce-a 
înfăşurat inițialele într-o hârtioară de mătase şi le-a închis 
în poşeta vastă, cu monogramă sa enormă, L. M. Unde să 
mergem?... La „Capşa“, n-ar fi o idee?... De aproape cinci 
ani n-am mai intrat la „Capşa”. Şi ai să mă crezi dacă am să- 
ţi spun că nici astăzi n-am dejunat?... Eram invitată undeva 
la prânz... M-a surprins alarma când ieşeam pe uşă... Optez 
pentru invitaţia domnului de pe stradă, de ieri. Mai e 
valabilă? 

Lalu Măldărescu n-a ştiut ce să spună. Se temea de 
răspuns, amintindu-şi catastrofala interpretare a invitaţiei 
din ajun. 

— Nu te speria! a râs Lavinia Madu, cu dinţişorii albi şi 
mărunți. N-am să-ţi devor venitul pe-un an... Un ceai cu 
brioşe, o prăjitură, nimic mai mult... Numai să mă opresc la 
un telefon public şi să anunţ acolo unde eram invitată că, 
datorită alarmei, toate se amână pentru o dată incertă... 
„Capşa” mai e frecventabil?... Dumneata te abaţi vreodată 
pe-acolo? 

— Destul de des făcu Lalu Măldărescu o schimă şi un 
gest de oroare, pe care domnişoara Lavinia nu l-a prea 
priceput, nefiind în măsură a cunoaşte că acoloişi avea el 
cartierul general de zombi, masa cufundă rilor în mocneaia 


cea de toate zilele. Bătrânul ţintirim „Capşa” mai e încă 
destul de acceptabil şi frecventabil! 

— Să ne grăbim în acest caz. O luăm pe Calea Victoriei. 

— Pe aci nu e mai direct?... 

— Poate să tot fie!... Am poftă să-mi arunc ochii din 
treacăt şi pe la unele vitrine. Ori te temi să nu ne surprindă 
asupra faptului domnul Săndel al dumitale? 

— Nu e al meu! E un oarecare individ de pe stră dă! se 
lepădă Lalu şi de dânsul, trimiţându-l să se piardă în 
anonimatul străzii, de unde l-a recrutat. 

Ea zâmbea animată, clătinându-şi tâmplele înalte, să 
răzleţească spre ceafă părul liber, suflat de adieri. Părea că 
uitase cu desăvârşire cât de indignată s-a simţit ieri, când 
Lalu şi-a permis s-o invite la masă; după cum uitase că mai 
adineaori se arăta atât de grăbită să ajungă acasă. Acum se 
invitase singură. Îşi mai acordă şi o trecere în revistă a 
vitrinelor, exact ca în visul lui Lalu Măldărescu, Alfa şi 
Omega învestit de călugărul Filaret prin somn, când 
amândoi au plecat să inspecteze vitrinele de la Paris, cu 
Rodica Ică, fetiţa din preajma străzii Petrăchescu II. Dar, ca 
şi prin vis, Lalu era fericit de toate aceste capricioase 
fantezii ale domnişoarei Lavinia Madu, încă nu Lavinia sa, 
încă nu doamna Alfa şi Omega, pe-aproape însă de-a i... 
Căci ce rost ar mai avea oare viaţa fără dânsa? Cine-ar mai 
opri oare vârcolacii să ronţăie discul soarelui din nou 
scrumit pe cerul din nou sepulcral al acestei primăveri cu 
atât de albastră şi străvezie, atât de dulce lumină? În afară 
de mânuşiţa ei caldă, mântuitoare, ce putere din lume l-ar 
mai smulge oare să nu se cufunde iarăşi până la brâu, până 
la piept, până la frunte în smârcurile mucede, dospite, foind 
de colcăiala larvelor hâde, din Marea Putredă, de unde 
venea? 

8 


La „Capşa”, domnişoara Lavinia Madu a întrebat din 
uşă: 


— Vrei să alegem o masă liberă, lângă fereastră? 

Întrebase, dar n-a mai aşteptat răspuns. O porni înainte. 
Alesese singură. 

Era masa cea veche, a „lor”. A lor, ceilalţi. A Antoanetei şi 
a lui. 

Masa unde ieri-dimineaţă se ferea el să privească şi 
unde, în procesul bombardamentului, cei trei ofiţeri de 
panţerdivizion şi nemţoaica grăsună, încătărămata în 
uniformă, au căzut în torpoarea mută şi gravă a digestiei, 
după ce-au îngurgitat repeţite porţii de cafea cu lapte, 
triple căpiţi de frişcă, quadruple stive de prăjituri. 

În cel mai natural chip, parcă ar fi dublat aidoma un rol, 
domnişoara Lavinia a luat locul Antoanetei, scoţându-şi 
mănuşile, punându-le transversal deasupra  poşetei, 
întocmai ca ea. 

Lalu Măldărescu îşi luă şi dânsul în primire scaunul 
vechi, al eternului soţ imbecil şi docil, unde a rămas el 
plantat într-o nămiază până la vremea de-apoi, aşteptlnd să 
se întoarcă tovarăşa-i de viaţă, plecată la coafor. Şi-a 
petrecut degetele pe fruntea care nu era genială, ci numai 
potrivită, de om potrivit, mijlociu, statistic, pentru a se 
convinge prin simţul tactil dacă e treaz într-adevăr şi dacă 
nu cumva mai continuă încă fantasmagoriile visului absurd 
de astă-noapie. 

— Ai ceva?... Eşti ostenit?... Migrenă... se îngrijoră 
Lavinia, privindu-l curios. 

— Nimic... îmi aranjam şi eu indefrizabila... a încărcat el 
a eschiva răspunsul cel sumbru, cu un lamentabil surâs 
ironic, sardonic, caustic faţă de sine, pe care n-ar fi dat trei 
parale nici domnişoara Lavinia dacă l-ar fi văzut expus într- 
o vitrină cu măşti de carnaval, nu numai Antoaneta de-acum 
cinci ani. 

Ea l-a crezut. Ba încă a mai şi zâmbit, caritabil. Liniştită 
din partea îngrijorării fără temei, i-a cedat comanda. 

— Spune să ne servească orice. Îmi e cu totul indiferent. 
Te anunţ numai că mi-e o foame! O foame de fiară a 


cavernelor, de unde sosim... 

— Atunci, n-ar fi o idee să cerem 0...? 

— Nu-mi pune probleme! l-a întrerupt Lavinia. 

— Dacă ştiam, intram la restaurant, dincolo. Ceream o 
listă, de unde să ai ce alege, cu toate că e atât de târziu. 

— Schimba ceva? O listă! N-ai mai stat niciodată cu o 
femeie la masă? Nu cunoşti de câte ori răsuceşte o listă pe 
dos şi pe faţă, ca la sfârşit să descopere că doreşte exact 
ceea nu figurează pe listă? Şi poate nici nu există pe lume? 

Lalu Măldărescu a oftat din băierile trecutului său 
conjugal. Ştia el prea bine, vai! că o femeie doreşte exact 
ceea ce nu figurează pe-o listă de restaurant, cofetărie ori 
bar; şi exact ceea ce nu, figurează într-un om, când omul 
acela se întâmplă a fi doar un simplu soţ, eternul soţ imbecil 
şi docil. Numai că Antoaneta n-o recunoştea niciodată. 
Domnişoara Lavinia o mărturisea cu anticipație. lar după 
ce-o mărturisise, acum îl cerceta iarăşi, încă mai curios. 

— Suspini? 

— Am suspinat eu? 

— Nu. Eu! S-ar spune că nu mai eşti acelaşi de pe stradă. 
Şi s-ar spune că acolo era climatul dumitale în care te 
simţeai bine, încât regret că l-ai părăsit din pricina mea. 
Nefericite inspiraţii am pe ziua de azi!... Să ne întoarcem în 
stradă! 

— Cum poţi vorbi aşa, domnişoară Lavinia?... Mi-am adus 
aminte de ceva... 

— "Ţi-ai a-dus a-min-te de ce-vă!... repetă ea, despărţindu- 
i răspunsul în apăsate silabe. Hm! Acestea fac parte tot din 
stock-urile dumitale de explicaţii inexplicite? Calcă-le în 
picioare, descotoroseşte-te de ele, ca de stock-urile mele 
de ţigări... 

— A trecut, domnişoară Lavinia!... o asigură Lalu 
Măldărescu,  scuturându-se cu energie. O amintire 
dezagreabilă, mâhnită, domnişoară Lavinia, cu totul 
personală... A trecut!... 


Lavinia Madu l-a pus palma uşoară pe mâna muţi lată de 
bravurile sale în echipa de salvare, căutându-i în ochi cu o 
blândă undire de regret şi schimbând de glas, ca ieri; 

— Din pricina mea?... Dacă eu sunt de vină, pardon! Te- 
am prevenit că sunt o fiinţă insuportabilă... Fiindcă zici însă 
că a trecut, şi vreau, trebuie, sunt obligată să cred că a 
trecut, să ne întoarcem la noi. Repet!... Comandă orice se 
poate găsi la această oră... Evident, nu un ceai cu brioşe, 
căci mi-au crescut pretenţiile. Nu-mi dădeam seamă cât de 
fiămîndă sunt!... lar cinci, zece mi-nute nu te ocupa de 
mine. Dă-mi portţigaretul, să mă ocup eu de el... 

Lalu Măldărescu i-a înmânat docil portţigaretul. 

Chelnerul se înfăţişase cu privirea neutră, care nu voia 
să spună nimic, dar spunea îndestule. 

Întâia oară după aproape cinci ani, clientul fidel, zombul 
solitar de la masa solitară a cufundărilor în mocniri, venea 
însoţit de o doamnă. Şi ce doamnă!... Nu semăna cu 
păpuşica întotdeauna gătită, ondulată, fardată, identică însă 


cu'i1* alte o sută, o mie de doamne, cu aparenţa lor 
artificială, sofisticată, prea nouă, scoasă din cutie, cu 
aceleaşi gene, acelaşi surâs, aceleaşi buze admirabil 
desenate cu bastonaşul de alifie roşie cu ace-laşi vid din 
ochii altor o sută, o mie de păpuşele cu muzicuţă în piept. 
Trei decenii de când servea spuma lumei localnice şi 
cosmopolite perindate pe-aci învățase să estimeze ce-aduce 
şi duce fiecare cu el, mai ager decât voia s-o arate privirea 
profesional neutră, geamănă poate numai cu privirea lui lon 
Lenş, când sub o apatie somnolentă şi fără tresăr, 
coagulată, proceda la vivisecţia personagiilor sale culese de 
pe stradă, din restaurante, din gloata contemporanilor. 
Chelnerul îşi fixase o părere. Nimic nu i-o mai putea 
zdruncina. 

A ascultat comanda, dar n-a luat notă. După ce Lalu 
Măldărescu a isprăvit de spus, şi-a îngăduit să încerce a 
vorbi el: 


— Dacă doamna... 

— Domnişoara! l-a corectat Lavinia Madu, fără săridice 
ochii de la ocupațiile sale, deocamdată în stadiu de 
preparative. 

— Rog pe domnişoara să mă scuze... Dacă domnişoara n- 
a stat la masă, cum s-a întâmplat multor persoane de două 
zile cu bombardamentele acestea, o rog să-mi permită să 
compun eu un menu. Uşor şi ales, de la bufetul 
restaurantului nostru. Pe răspunderea mea, domnu' Lalu! 
Cred că ştiu ce-ar putea să-i placă domnişoarei... 

— Să ştii în primul rând că mi-e foarte, foarte foame! îl 
ameninţă cu un accent vorace şi teribil domnişoara, tot fără 
să-şi întrerupă meşteruielele. [i-ai luat o răspundere 
extrem de gravă. Căci mai sunt şi foarte mofturoasă. 

Chelnerul a surâs uman, nu profesional. Părea fericit că 
poate servi o clientă care se lăuda că e atât de mofturoasă 
şi că are prilej să-şi pună pentru ea răspunderea în joc. 

— O să aşteptaţi însă zece minute, domnişoară. 

— Admirabil! a încuviinţat domesticită domnişoara. Chiar 
de zece minute am nevoie până termin cu acestea... 

După ce chelnerul a plecat la răspunderile sale, Lalu 
Măldărescu încercă să privească la Lavinia Madu cu alţi 
ochi, ai unui străin (el nici nu se mai socotea un străin), 
pentru a pătrunde de unde venea impresia de altceva, 
altcineva, pe care o inspira domnişoara L. M. de pe stradă 
chiar unui veteran serv cu atât de corect smoching, atât de 
ermetică figură şi atât de hârsita experienţă a oamenilor. 

Cu un forfecuţ argintat, o cimbistră de plivit sprâncenele 
şi pila de unghii din trusa poşetei, Lavinia Madu opera 
foarte concentrată, încopciind inițialele recoltate din 
grădina cu lilieci la leagănul lor de origine, pe capacul de 
marochin verde. Poate pentru prima dată de la anul secular 
al fundaţiei, o masă de la „Capşa” era transformată în 
atelier de reparaţiuni. Iotuşi, chelnerul, departe de a se 
simţi jignit de asemenea degradare a localului, se grăbi să 
prezinte şi contribuţia sa personală. Din drum, s-a abătut să 


depună pe tăblia de marmoră, fără alte explicaţii şi fără să-i 
fi cerut cineva, un cleştişor nichelat, adus numai el ştie de 
unde. „Poate fiindcă e vie! Într-adevăr vie! Plină de 
contraste, de contradicții, directă, spontană, dezrobită de 
toate automatismele noastre, prejudecățile,  laşităţile 
noastre, ale zombilor!” gândi cu exaltare Lalu Măldărescu, 
uitând că în ajun, că astăzidimineaţă, înainte de a pleca de- 
acasă, tocmai aceste contraste, contradicții, spontane 
gesturi şi spuse îl alarmau ca simptomele unor cinice şi 
intolerabile metehne, că în numele lor o osândise şi o 
respingea. 

— Nu te mai uita, te rog... îl imploră Lavinia Mă agasează 
când mă simt supravegheată... 

Lalu Măldărescu totuşi s-a mai uitat. Cu altă zvâcnire de 
sânge viu şi fierbinte în inima care nu-i mai era seacă, de 
iască. S-a uitat la degetul unde a fost dunga goală şi albă, 
de ieri; de unde i se năzărise că lipseşte de o foarte recentă 
şi suspectă dată o anume verighetă, cu toată prepusa ei 
poveste. Dunga suspicioasă dispăruse acum sub un inel cu 
briante şi montură de aur, foarte modernă, lată, masivă. Ce 
prostii îi mai trecuseră, aşadar, prin cuget, când era atât de 
simplu să-şi imagineze? Un inel, nu o verighetă de alianţă, 
de logodnă, de căsnicie: un inel care ieri lipsea şi acum şi-a 
luat locul. Şi cum de n-a observat-o aceasta mai înainte, în 
adăpost, când ea îi ţinea mâna invalidă în pansamentul 
dulce al palmelor mici şi moi? În farmacie, când îl doftoricea 
cu gingăşia Corcoduşei care a bandajat lalelele? La ce-i mai 
folosesc lui ochii, dacă nici atât nu poate să discearnă de la 
prima aruncătură a privirii? 

— Te-am rugat să te uiţi în altă parte! lovi ea mi nios cu 
forfecelul argintat în marmora mesei. Vrei să-mi furi 
neapărat meşteşugul de zlătară? 

— Domnişoară Lavinia... 

— Las-o pe domnişoara Lavinia în pace dacă vrei să nu se 
mute la altă masă, cu toate catrafusele ei! Aveam dreptate 
să-ţi spun că eşti imposibil. Credeam că eu deţin recordul!... 


Lalu Măldărescu a privit cu supunere în altă parte, la 
sala îndestul de goală, în intervalul dintre cele două 
aglomeraţii: a aperitivului de la amiază şi a ceaiului de la 
cinci. Câţiva veşnici şi spectrali clienţi au moţăit din cap 
saluturi  sleite de zombi. Erau întocmai ca el, cel 
dealaltăieri, de ieri-dimineaţă, ancoraţi după secretele lor 
naufragii aci, fără nimic să-i cheme acasă, fără nimeni să-i 
cheme nicăiri. A întors ochii de la dânşii, recunoscând cu 
oroare în găvanele lor de orbite golul mort din ochii săi de 
ieri-dimineaţă, de alaltăieri, de cinci ani încoace, poate încă 
mai de demult. I-a întors spre uşă, unde intră ofiţerul 
bondoc şi sprâncenos din ajun, tovarăşul babacului de pe 
vremea lui Adam-Babadam. 

Nu era singur. Îşi găsise compania care să-l consoleze de 
rezistenţa citadelei inexpugnabile cu taior bleumarin şi 
guler de astrahan brumăriu. Acolo, ieri, nu izbutise să-şi 
consolideze un cap de pod. Se resemnase astăzi la 
capitularea unei citadele ceva mai expugnabile. lar aceasta 
se prezintă sub aspectul unei prăjini deşălate, în pardesiu 
verzui, cu o blană năpărlită şi roşcată la gât, cu părul 
răscopt de văpselile şi oxigenările în doze cu nemiluita; un 
păr mort, încadrând macabru faţa lunguiaţă, scofâlcită, 
spoită cu o cremă şi o pudră de rozaliul pastelor de dinţi. Se 
cunoştea că acum intră întâia oară într-un local atât de 
select. Şi că-şi dă toate silinţele să pară nestingherită, 
calcând şleampăt printre mese, strâmbând a blazare din 
nasul cartilaginos, scoțând o ţigară, pe care şi-a înfipt-o cu 
degajare între buzele roşii-vineţii, ca o rană purceasă spre 
gangrenă, aprinzând-o înainte de a se aşeza pe scaun, 
admirându-se în oglindă, tolănindu-se apoi într-un cot, cu 
driglele ciolănoase încălecate picior peste picior. 

Pe Lalu Măldărescu l-a cuprins o camaraderească 
înduioşare. Îi era milă de ofiţerul venit de pe front, cu 
pieptul în van căptuşit de decoraţii şi cu obrazul ars de 
crivățul şi arşiţele stepelor. Cunoştea din celălalt război, al 
său, şi din acesta, al nostru, ce înseamnă o asemenea 


permisie de câteva zile, după un an de lupte, cantonamente 
în bordeie, masa la popotă, târâşul pe brânci în mocirle... 
Planurile mereu pregătite şi amplificate cu luni înainte. 
Bancnotele soldei nou-nouţe, împăturite în buzunarul de la 
piept. Despărțirea gălăgioasă, de camarazii care rămân, cu 
glume, urări şi inevitabilele porecle. Nerăbdarea din tren, 
din gară, din birjă... Pe urmă, golul căscat deodată în jurul 
tău într-o lume străină, sentimentul de singurătate şi 
inutilitate, conmeseanul vag de la birt de care te acaţi; 
epilogul  glorioaselor aventuri proiectate în braţele 
ciolănoase ale unei paparude cu faţa spoită în culoarea 
pastei de dinţi şi cu părul mort, fărâmicios şi uscat, de 
cadavru. 

Bondocul îşi pierduse verva de ieri. Citadelă capitulată n- 
avusese, desigur, ce pierde. Îşi rânjea numai dinţii de cal, 
lungi, gălbii şi descălţaţi din gingii, într-un fel de râs imobil, 
poate în închipuirea sa, magnetic şi fatal surâs de vampă. 

Amândoi priveau la masa lor. Cu o evidentă fascinaţie. 
lar Lalu Măldărescu nu izbutea să-şi înfrângă o josnică 
deşertăciune. Vanitoasa încântare că tovarăşa sa altfel 
arăta la făptură, ca un astru care a siderat doi viermi. 


— Poftim, domnule L. M.! îi oferi Lavinia portţigaretul, 
după ce i-a lustruit inițialele cu batista mică, mirosind a 
parfumul necunoscut. Operația a reuşit de minune şi, tot 
prin minune, pacientul n-a sucombat pe masa de operaţie... 

— Cum să-ţi mulţumesc, domnişoară Lavinia? 

— Cum? Pe mine mă-ntrebi? Promiţându-mi că altă dată 
n-ai să te mai dedai la asemenea năzdrăvane bra-vuri. Nu 
crede că m-am angajat pe toată viaţa să intru prin curţile 
oamenilor ca o găinăreasă pentru a culege din tufe inițialele 
dumitale. 

— „noastre, domnişoară Lavinia!... L. M. lIniţialele 
noastre. Cifrul comun. 

— Ale dumitale! Nu, noastre!... Şi nici nu crede că am de 
gând să-l concurez la infinit pe „Beckman”, deşi sunt în 


căutare de-o meserie onorabilă... Am închis atelierul!... 

A închis şi poşeta, după ce-a introdus instrumentele 
improvizate ale provizoriei sale meserii de zlătară. Privindu- 
| în ochi, a izbucnit în râs cristalin de comica mutră a lui 
Lalu Măldărescu, fâstăcit, răsucind portţigaretul restaurat 
pe-o parte şi pe alta, căznindu-se să-şi exprime 
gratitudinea, în numele său, al portţigaretului şi iniţialelor, 
într-o formulă garnisită cu mari jerbe retorice, în stilul 
sublim al epocii. 

— Domnişoară Lavinia, orice-ai spune mata, această 
ocultă predestinare a iniţialelor... 

— Halt! Gata! Finish! Stop! Basta! i-a luat cuvântul. 
Chestia iniţialelor, a cifrului comun, eţetera, a rămas să 
zacă acolo, peste grilaj, în curtea cu lilieci, unde-ai aruncat- 
o dumneata. Acum să recuperăm for ţele pierdute!... Ai ştiut 
vreodată ce înseamnă aceea o fiară hămesită a cavernelor? 
Dacă nu, am să-ţi arăt imediat!... 

Chelnerul se ţinuse de cuvânt. Nu-şi luase răspunderile 
în deşert. Substanţialul menu alcătuit de la bu fetul rece al 
restaurantului a fost la înălţimea reputatei case fondată pe 
vremea lui Adam-Babadam. Vermutul aperitivului la fel. 
Cupa de vin idem. Numai domnişoara Lavinia se lăudase cu 
foamea de fiară a cavernelor, cum se lăudase şi cu 
mofturile-i fără pereche. A dezbrăcat într-adevăr mantoul 
argintiu şi a rămas în rochia de-un pastelat bleu- 
turquoise, tipărindu-şi mînecele, instalându-se mai solid pe 
scaun, parcă s-ar fi pregătit să devore şi tipsiile de metal. 
Foamea îi era însă mult mai moderată, şi toate mişcările 
euritmice i-au fost dictate de-o creştere ceva mai evoluată 
decât a strămoşilor din preistorica epocă a cavernelor. 

Lalu Măldărescu mânca încă şi mai puţin. Se îndestula 
mâncând-o din ochi. Simţea privirile dezmorţite de 
curiozitate ale răzleţelor spectre de la celelalte mese. Nu 
erau în datina cofetăriei „Capşa” asemenea prînzuiri, aci, la 
doi paşi de restaurant, nici la astfel de ore. Toate luau 
proporţiile unei agresive singularizări, condamnabile şi 


neaşteptate din partea unui zombi atitde; ponderat şi 
respectuos cu tradiţiile. 

În schimb, concheta şleampăta şi ciolănoasă a ofițerului 
bondoc a ţinut şi ea numaidecât să fie servită, pe platouri 
de argint, cu un menu de la bufetul rece, măcar că de la 
restaurant se întorceau, de la un birt, unde într-altfel 
înfulicase, să-i ţină pe-o săptămână. Nu putea însă să 
renunţe la ceea ce-i părea o supremă distincţie, ca să aibă 
ce istorisi altor şleampăte apoi un an. 

Chelnerul cu privirea neutră a răspuns cu un neutru 
regret că bufetul rece a fost şi s-a închis. De alt minteri, 
regulamentul venerabilei case, fondată în celălalt secol, 
interzice astfel de anomalii. 

— Dar aia de-acolo? arătă prăvălată într-un cot, cu 
ţigara, spre masa de la fereastră. 

— O excepţie, doamnă. 

— Şi eu, adică, nu pot fi o excepţie? 

— O! da, doamnă! Sunteţi... recunoscu impasibil 
chelnerul. 

— Dă-i dracului, că ăştia-s nişte râioşi! se supără 
concheta bondocului, turtind ţigara direct pe marmora 
mesei şi scoțând cutioarele cu dresuri să-şi mai aplice pe 
obraz un strat de pudră rozachie ca pasta de dinţi. Hai, 
micule, la „Mircea”, să-i tragem un vin cu sifon!... 


9 


Lavinia Madu a încălzit paharul de coniac în cupa 
palmelor, a sorbit încet câteva picături, l-a depus jos şi, 
învârtind între degete piciorul de cristal, a spus fără să 
ridice ochii: 

— Acum, după ce-am prins forţe proaspete, să-ţi servesc 
şi eu câteva explicaţii cam tot aşa de inexplicite ca ale 
dumitale. Ţi le datoresc... 


Inima lui Lalu Măldărescu a început să ticăie cu o sută 
şaizeci de pulsaţii pe minut. 

— Pentru aceasta am ţinut să vin aci... Mai exact: şi 
pentru aceasta! În primul rând, voiam să restitui eu, cu 
mâna mea, inițialele nefericitului portţigaret, care n-avea 
nici o vină pentru toanele stăpânului. În al doilea rând, 
fiindcă într-adevăr îmi era foame, precum am demonstrat-o. 
Şi în al treilea, fiindcă vreau să înlătur un echivoc dintre 
NOI... 

— Nu există nici un echivoc, domnişoară Lavinia! 
protestă Lalu Măldărescu, uitând tot ce-a gândit, a pre-pus, 
a dedus în 24 ore. 

— Există. Nici nu se putea să nu existe! Am în cercat să 
mă văd cu ochii dumitale şi să mă judec cu mintea dumitale, 
aşa cum ţi-am apărut de ieri, din bolta de unde alergam, 
când bombardierele erau sus, terorizată de-o spaimă 
animalică, oarbă... 

—  Animalică, domnişoară Lavinia?! Mata şi ceva 
animalic? Cum poți... 

— Iar întrerupi? Lasă-mă să vorbesc eu... Da! Animalică! 
Alt cuvânt nu există... Am reflectat la toate. Şi am ajuns la 
concluzia că până la un punct aveai dreptate să arunci pe 
stradă şi să calci în picioare ţigările pe care ţi le-a oferit 
fâşneaţa de pe stradă, să sameni peste grilajuri inițialele 
care din întâmplare coincid, reprezintă cifrul nostru comun, 
cu care circulăm pe lume unul într-o parte, altul în alta... 

— De ce unul într-o parte şi altul în alta, domni şoară 
Lavinia? se tângui Lalu, cu jalnic glas de orfelin. 

— Fiindcă aşa este şi aşa va fi! 

— Domnişoară Lavinia... 

— Aprinde-o ţigară, dă-mi foc şi mie. Şi taci, te rog.!... 
Altfel, m-am ridicat şi am plecat. Lasă-mă să termin ce am 
de spus şi cât pot să spun... 

Lavinia Madu a mototolit pachetul gol de ţigări, a făcut 
semn chelnerului să-l ia din faţa ei şi să ridice tot, a privit 
un timp, indecisă, în nimic, cum nu se fixează privirile 


mioape când plutesc asupra universului neconturat de la 
distanţă, tremurător, fără a treia dimensiune. 

— Da! a reluat. Câte se pot spune şi înţelege!... M-am 
văzut cu ochii dumitale şi am reflectat la mine cu mintea 
dumitale, cu datele dumitale. Sunt eu imposibilă! Dar te 
cred că ţi-am apărut şi mai imposi bilă chiar decât sunt!... 
Să lămuresc câteva... Începând în ordine cronologică. 
Panica animalică! Ţi-am spus că sunt foarte curajoasă şi te- 
asigur să sunt, cu toate că ai zâmbit atunci ironic, sarcastic, 
caustic... 

— Atunci, domnişoară Lavinia! Ieri... 

— Ieri, azi, mâine... Ai mai avea drept să surâzi tot aşa de 
ironic, sarcastic, caustic cât timp nu ştii de unde vine 
această panică pe care nu mi-o pot domina. Când însă se 
prăbuşeşte o casă peste tine, când din dărama turi echipele 
de salvare te scot neînsufleţit pe braţe şi mai scot un trup 
zdrobit, un sărman amestec de carne, oase, membre şi 
ţărână, bucăţi de zid şi de schije, atunci panica irezistibilă e 
ceva mai justificată. Oricine pricepe că n-o mai poţi scoate 
uşor din tine... Aceasta s-a în-tîmplat la Londra, acum trei 
ani. lar corpul zdrobit, sărmana mina de carne şi oase, cu 
sângele cald încă, era cadavrul mamei... Mama... 

Lalu Măldărescu a şoptit într-o sfârşită suflare: 

— Mă ierţi, domnişoară Lavinia? 

— N-am ce ierta. N-ai ştiut-o. Acum o ştii! vorbi Lavinia 
Madu, privind neguros în timp. Au trecut de atunci trei 
ani... Viaţa a continuat. Viaţa pe care o duceam... Peste 
toate se aşterne puţină uitare. Câte puţină azi, câte puţină 
mâine... Până ce uitarea suferinţei acesteia, morale, pune 
stăpânire cu totul pe tine... Cum îţi spuneam ieri, ca o 
generală observaţie, lingă prăvălioara  sărăcăcioasă.... 
Rămâne mai vie memoria cealaltă, a animalului. Frica! 
Panica! Nu este monstruos şi dezolant că tocmai aceasta 
supravieţuieşte celeilalte?... E ceea ce mi se întâmplă mie. 
N-am motive prea multe să mă stimez. Această parte din 
mine, da! merită surâsul dumitale ironic, sardonic, caustic... 


— Dar nu mai surâd nici într-un fel!... se frământa Lalu 
Măldărescu pe scaun. 

— Pentru moment. Viaţa o trăim aşa cum este. Nu noi am 
făcut-o aşa... Ai să zâmbeşti mâine, acuşi, cum nici eu nu mi- 
am pierdut surâsul şi râsul. Morţii au rămas unde sunt, noi 
stăm de vorbă aci, după o masă care a fost excelentă... 
Putem face altceva? 

Ea l-a privit mai atent. Poate aştepta un semn pe figura 
zombului, un cuvânt. 

Lalu Măldărescu a tăcut, cu ochii în jos. Scosese stiloul 
din buzunar şi îl răsucea între degete, ca să-şi găsească de 
lucru, purtându-l închis, încoace şi încolo, pe marmora 
mesei. 

— Eşti de părere, deci, că nu putem face nimic? a tras 
concluzia Lavinia Madu. Eu mai încerc... Dar nu despre 
încercările mele e vorba... Animalul acesta cuprins de 
teroare oarbă când bombardierele sunt pe cer a mai fost 
urmărit şi aiurea. Merita probabil o sancţi une. O torpilă 
aeriană a căzut peste adăpostul unde mă aflam, la Berlin. 
Alte cadavre, ţipete, spaime, prăbuşiri... larăşi am fost dusă 
pe braţe... Altă torpilă explodând în hotelul, unde locuiam, 
la Milano... În cele cincizeci şi opt de bombardamente 
omologate, cincizeci şi nouă cu cel de ieri, mi s-au întâmplat 
atâtea şi am asistat la atâtea, încât nu e de mirare că alerg 
orbită, animalizată, când aud huruitul motoarelor, sus. Nu 
m-a căutat şi ieri o explozibilă, aproape de casa pe unde 
treceam? Sunt, precum constaţi, un obiectiv pe care se 
aşarnează cu egală tenacitate bombardierele nemţeşti, 
americane, engleze, italiene, ruseşti... Explicaţia fricei mele, 
deşi sunt curajoasă în altele, e ori nu e acum destul de 
explicită? 

— Nici nu mai era nevoie de vreo explicaţie, domnişoară 
Lavinia... 

— Totuşi, ai mai surâs ieri, nu o dată, de spusele mele, tot 
atât de ironic, sardonic, caustic. Păreau încredibile! Şi 
sunt... Ce căutam la Londra? La Paris? La Berlin? La 


Milano? La Odessa? La Genova? Acum îmi amintesc că am 
fost şi la Genova! Neverosimil, nu este aşa? Umblăm pe la 
Londra ca să-mi cumpăr din Old Bond Street poşete şi 
iniţiale care se pot procura foarte uşor aci, pe loc, de la 
„Beckman”!... Mi-ai tre cut-o pe la nas, ca să-mi deteriorezi 
profilul, cu surâsul dumitale de ieri... 

— De ieri, domnişoară Lavinia! De ieri!... stărui Lalu 
Măldărescu, răpus de remuşcări. Astăzi le văd cu alţi ochi şi 
le cuget cu altă minte... 

Lavinia Madu a zâmbit ea, melancolic, cu privirea 
pierdută în spiralele de fum ale ţigării pe sfârşite, 

— Nu-ţi cer să-mi mărturiseşti tot ce-ai crezut cu mintea 
dumitale de ieri despre domnişoara L. M. de pe stradă. Îmi 
imaginez... Aveai drept să crezi orice... Să nu-mi ceri însă 
nici dumneata să mă confesez. Chiar o domnişorică de pe 
stradă nu-şi destăinuie viaţa după douăzeci şi patru de ore 
unui domn om de pe stradă. Admiţi că e natural? 

Lalu Măldărescu a scâncit: 

— Sunt nevoit să admit... Cu toate că nu mai sun tem pe 
stradă... 

— Ca şi pe stradă. Şi fiindcă n-am să mă confesez, îţi 
propun diferite versiuni, care să-ţi satisfacă nesatisfăcuta 
dumitale curiozitate. Imaginează-ţi, de exem-plu, cî sunt 
secretară, dactilografa, unui om de mari întreprinderi dintr- 
o ţară neutră, a unui conducător de trusturi sau a unui 
personagiu din înaltul corp diplo-matic. Sau manechinul 
unei case de modă dintr-o ţară neutră. Sau secretară, 
funcţionara, unei secţii a Crucei Roşii dintr-o ţară neutră... 
O româncă naturalizată, adoptată de o ţară neutră, care 
poate circula în libertate prin toată Europa, în statele 
ambelor tabere beligerante. Sau poate o spioană. O agentă 
convinsă a unei secţii revoluţionare, teroriste, ori numai o 
informatoare stipendiată... O observatoare, cum se spune 
mai delicat. Aş putea fi şi corespondenţa unui ziar dintr-o 
ţară neutră. Câte explicaţii destul de explicite n-ai să 
descoperi, cu puţină imaginaţie, pentru a răspunde ce 


căutam eu la Londra, la Berlin, la Paris, la Milano, la 
Genova, la Odessa, ce caut aci, în Bucureşti, unde sunt 
numai de-o lună şi unde n-am mai fost de mulţi ani? Ai într- 
ales, apelând la calculul probabilităților, cu care eu am dat 
bâca ieri, când afirmam că există toate şansele să nu ne mai 
întâlnim niciodată... 

— Vezi, domnişoară Lavinia! triumfă în sfârşit Lalu 
Măldărescu, redresîndu-şi glasul şi totodată trupul pe 
scaun. Nu ştiu cine a născocit calculul acesta al 
probabilităților, dar n-am nici o încredere în el! 

— Eu am încă încredere, chiar dacă m-a înşelat uneori. 
Cine l-a născocit însă, tot n-am idee... N-am avut când 
consulta Marea enciclopedie franceză de acasă, cum ai 
consultat dumneata astăzi-dimineaţă cartea de telefon la 
toate adresele bisilabe, cu prima silabă Mă... Maba, Mabu, 
Maca, Macu, Mado... [i-ai pierdut şi-ţi pierzi zădarnic 
timpul. Nu mai există, după cât ştiu, nici o familie Madu. Iar 
eu sunt singură şi ultima supraviețuitoare care port acest 
nume... Şi telefon acasă cunoaşte că n-am şi că n-o să am... 

Lalu Măldărescu desena maşinal cu stiloul, pe şerveţelul 
de hârtie, litere umbrite, care se legau de la sine. Madu... 
Madu... Madu... 

Ea a mai adăogit, zâmbind şi învârtind piciorul paharului 
de coniac pe marmora mesei: 

— Rămâne să-ţi pui imaginaţia la contribuţie şi pentru a 
explica, mai mult ori mai puţin explicit, costumul meu 
pirpiriu de ieri. lot aşa ţi se oferă o infinită gamă de 
ipoteze... Poate veneam de la un birou, de la un ser-viciu... 
Sau de la un curs de stenodactilografie. Nu! Aceasta nu e 
verosimilă, căci exclude ipoteza cealaltă, că aş fi secretară 
unui magnat al finanţelor ori a unui personagiu din corpul 
diplomatic. O secretară de carieră nu învaţă acum 
stenodactilografia. E obligată s-o cunoască la perfecţie. Dar 
de ce nu s-ar putea să predau eu lecţii altora? În fine, lasă 
imaginaţia să dezlege ea problema. Ieri eram în costum de 
lucru, sărăcuţ şi uzat, astăzi am pus toaletă de gală, fiindcă 


eram invitată la un dejun... În lumea de sus, a patronilor 
mei!... Nu ştiam că dejunul ratat acolo avea să mi-l ofere 
domnul de pe stradă. Este a doua oară când mi se întâmpla 
în acest an. Prima dată a fost în ianuarie, în Elveţia, la 
Saint-Moritz, la 3 000 metri altitudine... 

Lalu lărgi ochii a nemărginită minunare, ca unul pe care 
numai războaiele îl mânau să treacă graniţele în uniformă 
de ostaş; iar atunci, pentru a circula printre ruini şi a dormi 
în ticăloase cantonamente: 

— Erai astă-iarnă la Saint-Moritz, domnişoară Lavinia? 

— Eram... Sporturi de iarnă, ski, hochei pe gheaţă, 
patinaj, bob. Nu se cunoaşte după culoarea pielei? Încă nu 
s-au dus urmele soarelui. Bronzarea la reverberaţiile de 
acolo, din zăpezi. 

Ca mărturie, domnişoara Lavinia a mutat o clipă mai sus, 
pe cealaltă falangă, inelul de pe deget, pentru a arăta prin 
contrast cât de albă îi era pieliţa înainte de a se bronza la 
soarele altitudinilor. 

— Ianuarie şi februarie... a repetat ea îngândurată. Două 
luni... Numai două luni!... Pentru mine decisive... Atunci s-au 
schimbat multe în mine, cu mine. Dumneata unde erai în 
acest timp? 

E] a fost gata să-i spună: „Uite! La masa de colo, masa 
zombului!” 

S-a mulţumit însă numai să generalizeze: 

— În Bucureşti... Aci... Unde puteam fi în altă parte?... N- 
am norocul să mă adopteze nici o ţară neutrală. Nu-i 
trebuiesc nimănui! Până şi ţara mea m-a trimis la vatră!... 

lar acum nu mai gândi cu amar că nu-i trebuise nici 
Antoanetei, care l-a plantat pe scaunul, acesta, la vatră 
zombiior de la „Capşa”, ca să plece cu un Bimbirică 
pomădat şi păros. Cu altfel de gelozie, s-a gândit la cele 
două luni decisive pentru domnişoara Lavinia, când s-au 
schimbat multe cu ea, în ea. Poate din pricina domnului, a 
individului care o invitase la dejun, la Saint-Moritz, la 3 000 
metri altitudine. 


El mocnea aci, se scufunda aci, în smârcurile Mării 
Putrede de aci, sub nivelul unde colcăiesc larvele hâde, 
moluştele, viermii. Celălalt, dincolo, sprinten, zvelt, atletic, 
cobora şerpuit pantele pe tălpile de ski în pulberea rece şi 
albă a zăpezii, cu obrazul bronzat, cu plămânii clătiţi de 
ozonul piscurilor, cu fruntea goală şi şuviţele de păr suflate 
de vertiginoasa şuvoire a aerului, cu toată fără de grija unui 
priveligiat tinerel dintr-o felice ţară neutrală. Desigur, el nu 
pufăia ţigări din tutun cătrănit şi nefermentat de război. Îl 
şi vede aprinzând pipa scurtă cu tutun englezesc, acolo, sub 
pini, în soarele cu reverberaţii sclipitoare în zăpezi, sprijinit 
în băţul de trestie ca într-o gravură de publicitate a 
sporturilor de iarnă. Nu! Desfăcând pachetul cu ţigări 
„Camel”. Nici o îndoială nu mai încape că ţigări „Camel” 
fuma înfumuratul! Poate avea într-atitea rezerve, încât să 
mai furni-zeze şi altora pe un an; domnişoarelor L. M. 
invitate la masă. Inegală luptă! Oribil individ!... 

Lavinia Madu parcă ar fi ghicit ce gânduri pizmă reţe şi 
zuliare clocoteau sub fruntea lui, care nu era genială, dar 
căpătase subite protuberanţe socratice la presiunea 
vulcanică a acestor deznădejdi. Căci de îndată s-a grăbit să 
le potolească şi să le risipească, precizându-şi amintirile: 

— Atunci, în ianuarie, chiar de la prânzul acela, a început 
să crească în mine hotărârea care m-a adus aci... Mă 
invitase un prieten al mamei, un vechi prieten al mamei, un 
foarte venerabil şi ceremonios domn de peste şaizeci de ani, 
mai pe aproape de şaptezeci, fost trimis extraordinar, şef de 
delegaţie la Societatea Naţiunilor, ambasador, eţetera... Un 
om din alte timpuri, după imaginea convenţională, scrobită, 
cam demodată, a diplomaților dinainte de celălalt război, 
dintr-o Europă care a dispărut... 

— Eu găsesc că sunt foarte simpatici ambasadorii aceştia 
dintr-o Europă care a dispărut!... protestă în numele lor 
Lalu, cuprins de o subită fervoare pentru bătrânii scrobiţi şi 
cam demodaţi care au trecut de şaizeci de ani şi n-au decât 
să tot invite la prânz, fără nici o primejdie, domnişoarele 


zgăibărate pe crestele Alpilor, la 3 000 metri altitudine, de 
dragul sporturilor de iarnă, ski, bob, hochei pe gheaţă. 

Lavinia Madu încuviinţă, departe de a bănui de ce l-a 
apucat pe Lalu Măldărescu înduioşata evlavie pentru 
ultimele sentinele ale unei lumi în ruină, care se duce, s-a 
dus. 

— Chiar şi este un bătrân foarte simpatic! Imagi nea 
convenţională, scrobită, e numai exterioară. O condiţie a 
carierei. O armură... Dedesubt, un om cald, înţelegător, 
care a ştiut să vadă multe şi a prevăzut multe... Şi în 
destinul lumilor, şi în destinul inşilor!... Păcat că anii nu-i 
mai permit să privească acum decât îndărăt, pe când viaţa 
merge înainte... Aceasta i-o spuneam. 

Ea s-a refugiat o clipă în amintirile sale. Lalu Măldărescu 
a rămas la ale lui. Se întreba când oare la masa aceasta i-a 
vorbit Antoaneta despre altceva în afară de ora de la 
croitoreasă, de la modistă, coafor, blănar; altceva în afară 
de rochia unei prietene pe care n-o prinde o culoare şi 
tocmai pe aceea se încăpăţânează; în afară de partidele de 
bridge, reprezentațiile de teatru, turneuri, filme, vedete de 
la Hollywood, bilete de concert, ceaiurile unde era invitată? 
Şi de câte ori n-ar fi scos ea până acum puful de pudră, 
beţigaşul de roşu şi oglinda din poşetă pentru a pune 
ordine în găteala de standardizată păpuşe? Domnişoara 
Lavinia s-a privit o singură dată, o singură clipă, după ce-a 
isprăvit dejunul, când şi-a înviorat fugitiv roşul buzelor, 
înviorate şi aşa. Altceva o preocupă. Altceva este. Din altă 
lume vine şi în alta rămâne. Ce lume însă, cu neputinţă s-o 
lămu-rească. 

Deocamdată l-a flatat salutul omagial, larg, ostenta-tiv al 
lui Alexandru Vrinceanu-Sfinx. Trecea afară, în stradă, prin 
dreptul ferestrei, în cursele sale zorite de Sfinx. Zărindu-i la 
masă, s-a oprit, s-a dat un pas îndărăt şi a descris cu roata 
pălăriei un salut parabolic, care-a turtit nasul unui cetăţean 
nevinovat din spate, stră-fulgerat de uimire că-l vede în 
compania unei femei atât de nelafel cu celelalte. Ca să-i mai 


confunde el altă dată numele şi să i-l mai maltrateze! 
Măldăreanu! Pentru acest Măldăreanu, pe care nu i-l va 
ierta până în mormânt, i-a răspuns distrat, plictisit, de 
mîntuiaiă, ca un superb senior la genuflexiunile celui mai 
nevolnic dintre vasâli. 

Alexandru Vrinceanu-Sfinx a purces a trepăda febril mai 
departe pe picioarele scurte, înnădite cu cinci foi 
suplimentare la tocuri, pentru a duce între altele amicilor 
vestea stupefiantă că l-a văzut pe Măldăreanu, mucigăitul 
stâlp al cafenelei „Capşa”, cu o femeie epocală. O femeie 
care are să-i toace gologănaşii, precum a şi cules informaţii 
din sursele cele mai sigure. 

Lalu Măldărescu a continuat a desena cu peniţa stiloului 
litere după litere pe şerveţelul de hârtie, respectând 
tăcerea îngândurată a domnişoarei Lavinia Madu. 

— Într-adevăr!... a spus ea într-un târziu, clăti nîndu-şi 
tâmpla înaltă, cu vinişoara albastră, ca un discret blazon de 
aristocratică stirpă. Sub imaginea exterioară, scrobită şi 
convenţională, am aflat un om. E atât de rar să întâlneşti un 
om în care viaţa, cariera, anii, formalismul n-au ucis ce e cu 
adevărat omenesc în noi!... Lui m-am confesat. O puteam 
face. Mă ştia de când aveam cinci ani. Mă legănase pe 
genunchi, îmi aducea păpuşi cât mine de înalte, cuburi, 
bucătărioare şi sofragerii cu serviciile de porțelan cât 
pastilele de acuarele, cărţi cu ilustraţii, albumele cu vederi 
care mă familiarizau de pe atunci cu oraşele Europei pe 
unde aveam să cutreier... Apoi, multă vreme nu mă mai 
întâlnise... Cariera îl purtase pe undeva prin America de 
Sud, de Nord, în Indii. M-a descoperit el, pe lista de 
pasageri a hotelului. M-a căutat, s-a mirat în câte mă 
schimbasem şi în câte rămăsesem aceeaşi. Şi m-a tratat tot 
ca pe fetiţa obrăznicuţă care-i deznoda şi-i înnoda cravata, 
când o cocoţa pe genunchi... Puteam deci să mă confesez... 
M-a ascultat, m-a înţeles, însă nu m-a aprobat. Convins din 
principiu că asemenea încercări merg la un eşec sigur: 
viaţa nu le permite. Ca să mai admită şi aceasta, îl 


împiedicau anii, prejudecățile lumii în care a trăit, armura 
carierei, un scepticism foarte anatolefrancist, la modă în 
tinereţeasa!... Nu m-a aprobat!... Dar nici nu m-a oprit să 
încerc ceea ce încerc eu acum... 

— Dar ce încerci, domnişoară Lavinia? îndrăzni să 
întrebe Lalu Măldărescu, ridicând ochii de pe şerveţelul de 
hârtie, unde isprăvise de desenat aceleaşi şi aceleaşi litere, 
şi altele încă. 

Ea n-a răspuns. Parcă nici nu receptase întrebarea. A 
schimbat îndată subiectul, rugându-l: 

— Dă-mi voie şi mie să admir exerciţiile dumitale de 
caligrafie şi desen!... 

A prins cu două degete hârtia de pe masă, înainte de a 
apuca el s-o acopere cu palma, şi a apropiat-o de ochii 
miopi. Apoi s-a uitat la autorul exerciţiilor 
desenocaligrafice, cu o uşoară încruntare a sprinceniuşelor 
arcuite. Poate de surpriză. Poate contrariată. Tamburinând 
cu unghiile ovale în placa de marmoră, după o ezitare, a 
recunoscut: 

— Da... Wladimir Madu! E numele tatei... Mort, când nici 
nu împlinisem încă doi ani... 

N-a întrebat de unde a ştiut-o aceasta domnul de pe 
stradă. lar Lalu Măldărescu nici n-ar fi putut răspunde. A 
scris numele cu automatismul său de zombi. Mâna îi fusese 
purtată de amintirea câtorva cuvinte, de amintirea numelui 
rostit ieri de Mihai Cristoveanu, într-o cămăruie din casa lui 
cu pălăria zburată, unde găsise totuşi loc să adăpostească 
trei grupuri de sinistraţi. „Asta-mi aduce mie aminte o 
întâmplare cu Madu... Wiadimir Madu...” 

Domnişoara Lavinia Madu a cercetat ceasul brăţării de 
aur. A rostit cu un glas lipsit de căldura şi învăluirile de 
până acum, sec şi distant. 

— N-am intenţia să mă eternizez aci! Putem pleca, dacă 
eşti bun... 

El a făcut docil semn chelnerului să se prezinte cu nota 
de plată. Ceva se schimbase brusc în atmosferă. Un suflu 


rece între dânşii. Nu se simţea vinovat. Dar nici nu se 
încumeta să-i ceară ori să vină el cu ale sale explicaţii 
inexplicite. 

Aştepta nota, cu ochii la uşa dinspre restaurant, încât n-a 
băgat de seamă când s-a ivit Costea, neobositul colportor de 
ziare şi reviste occidentale cu poze, înaintând din cealaltă 
uşă cu mersul său legănat şi opărit de pin-guin, reluând de 
la capăt eternu-i circuit pe loc. Costea a ocolit prudent 
masa de la distanţă, a studiat îndelung situaţia, scotocind în 
memorie, cum scurma şi în mapa lui anemică acum; pe 
urmă, s-a înfăţişat cu puţintelele şi calicoasele fascicole din 
mapa sa de război. Le-a ticluit alături de poşeta imensă a 
Laviniei Madu cu enorma-i monogramă, cerându-şi iertare 
că nu se poate lăuda cu altceva. 

— Nu mai sunt vremurile când vă serveam cu un teanc 
atâta, cât latul palmei, domnişoară!... LIllustration, The 
Tatler, Plaisir de France, Vogue, The Sketch, prezintînd 
cu acest gest ridicol de ofrandă fascicolele tipări-rite. 

— Ajunge! Opreşte!... Când mi-ai servit dumneata 
vreodată tot catalogul acesta de magazine? 

— La  „Athenee-Palace”, domnişoară. În holul şi 
restaurantul de la „Athenee-Palace”... 

— Poate confunzi? Sigur, confunzi!... 

— Îmi pare rău. Domnişoară... îşi apără Costea reputaţia 
unei memorii a clienţilor, fizionomiilor, şi gusturilor 
fiecăruia, fără de greş până în prezent. Se poate să vă 
confund? Acum cinci ani jumătate, o iarnă în-treagă, când 
eraţi cu mama şi cu tatăl dumneavoastră, Excelenţa-sa, 
domnul ministru... Vi le trimiteam şi sus, în apartament, 
când nu coboraţi... 

— Mergem odată? a întrebat domnişoara Lavinia Madu, 
cu buzele strânse, ridicându-se în picioare. Fii atât de domn 
şi ţine-mi mantoul să-l îmbrac, domnule Măldărescu! 

Lalu Măldărescu îşi uitase cele mai elementare 
îndatorinţe de domn. A uitat şi restul pe farfuria cu nota de 
plată. 


N-a căpătat glas decât după ce-au trecut pragul, 
prezintind cu un glas ridicol de ofrandă fascicolele 
tipăriturilor din marfa de război a lui Costea. 

— Ce să fac cu ele a strâns din umerii mantoului argintiu 
domnişoara Lavinia. Nu mă interesează. Nu mă mai 
interesează. 

I-a întins mâna, fără nici o umbră de zâmbet pe buzele 
sever profilate, nu de dulce camee, de glacială şi 
imperioasă, metalică efigie. 

— Eu pornesc spre nord!... Dumneata, desigur, spre sud. 

— Dar, domnişoară Lavinia?... 

— Mă cheamă domnişoara Madu... i-a amintit ea, 
ajustându-şi aparent cutele mănuşilor pe degetele subţiri şi 
privind cu aplicaţia-i concentrată de mioapă numai la 
rezultatul acestei extrem de absorbante operaţii. 

— Dar, domnişoară Madu?... 

— Nu mă ţinea cu mâna întinsă ca o cerşitoare... N-ai a 
te plânge! Te las cu încă o ipoteză în plus la explicaţiile mele 
inexplicite. Rezolvă-le pe cât te ajută imaginaţia... Ori 
consultă un oracol!... La revedere sau nelarevedere, cum va 
fi voind calculul probabilităților, domnule Măldărescu!... Şi 
mulţumesc pentru excelentul dejun. 

După un pas, s-a întors pe jumătate, din profil. Alt profil, 
zâmbitor, amuzat, şăgalnic. 

Lui i-a năvălit tumultuos tot sângele speranţelor 
instantaneu resuscitate în inima care se uscase iarăşi, de 
iască. Domnişoara Madu însă avea numai de adăugat cu un 
râs uşurel: 

— Adică, te rog, transmite-i îndeosebi chelnerului 
mulţumirile mele! Al său a fost marele merit... N-aş vrea să-i 
par o ingrată. 


10 


Păstrând în mina grotescul sul al revistelor ilustrate 
de modă, Lalu Măldărescu a scrutat orizontul la nord şi la 
sud, la est şi la vest. 

I-ar fi lipsit doar o busolă, o roză a vânturilor şi o hartă a 
oceanelor desfăşurată la picioare pentru a reîncarna un 
navigator ilustru, din tablourile celebre, înainte de a se 
avânta cu flota de caravele în necunoscut, ca să descopere 
încă necunoscute limanuri. , .. 

Cristofor Columb nu va fi privit altfel spre zări, când s-a 
îmbarcat pe nava „Santa-Maria”, pentru ca după fabuloase 
şi eroice peripeții să ancoreze în insula Guanahani, unde |- 
au întâmpinat indigenii cu pieile roşii şigoale, pufăind din 
trabucuri de tutun cătrănit şi nefermentat, ca şi ţigările lui 
de război, din portţigaretul de marochin verde cu inițialele 
L. M., restaurate. Şi tot aşa va fi păstrat nemuritorul 
navigator în mina sulul pergamentului parafat de Isabela de 
Castilia, care-l învestea cu titluri şi drepturi de vicerege (de 
altminteri, făţarnice) asupra tuturor teritoriilor nou 
explorate din Indiile Occidentale. 

Dar el nu era nici ilustru navigator, nici conchistador 
glorios. Rămăsese consecvent pieton, infanterist şi după ce- 
a fost trimis de la oaste la vatră. lar teritoriile 
aventuroaselor sale expediţii se limitau la un spaţiu 
restrâns, cam întotdeauna aceiaşi, aproape cât zona de 
acţiune a lui Costea, colportorul de ziare şi magazine 
ilustrate, printre care şi inutilele reviste de modă, ce n-o 
mai interesau pe domnişoara Madu, ca să i le lase lui hâtru 
plocon. 

Ca atare, Lalu Măldărescu a oftat răpus de conşti inţa 
nimicniciei de anonim fără nădejde şi s-a lăsat înghiţit de 
puhoiul mulţimii anonime de pe Calea Victoriei. Încă o dată 
n-avea ţintă. Paşii însă nu-i mai tira agale. 

Se miră că viaţa urmează normal. În normalul cel nou al 
capitalei, după bombardamentul de ieri. Conteniseră 
ambulanţele Salvării, camionetele sanitare, cisternele 


pompierilor, camioanele cu răniţi şi, poate, sub prelatele de 
vânata pânza, cu hăcuite cadavre. Treceau gonind spre 
bariere numai automobilele exodului, purtând alte piramide 
de  valize clădite deasupra caroseriilor, alte panere, 
biciclete, cărucioare de copii, ferecate cu frânghie pe aripi, 
pe barele din faţă şi din spate. Niciodată n-ar fi crezut că se 
află în Bucureşti o atât de prodigioasă colecţie de 
geamandane, valize, cufere, sacuri de voiaj, hăinare de 
transatlantic, truse, genţi, coşuri, lăcuite cutii de pălării, cu 
atât de variate forme, dimensiuni şi culori. 

Oraşul se deşerta în ritm încă mai rapid. După acest al 
doilea avertisment, cei care pot pribegi şi au unde o 
împungeau de fugă la vile, ferme, conacuri, prieteni, 
rubedenii uitate din provincie, la staţiunile de vilegiatură de 
pe Valea Prahovei, deşi nu era sezon nici de vară, nici de 
ski, mai departe, în mai tăinuite văgăuni ale munţilor. Cei 
rămaşi nu-şi stăpâneau uşurarea nervoasăşi expansivă, 
gălăgioasă, contagioasă, fiindcă escadrilele de bombardiere 
şi-au îndeplinit misiunea de azi pe-aiurea, cruţându-i, 
păsuindu-i încă o zi. Berăriile şi bodegile gemeau înţesate 
de lume. Treceau şi multe coroane de flori, cu late panglici 
şi poleite versete de eterne neconsolări, transportate pe 
trepieduri în birji ori duse pe braţe, pentru victimele din 
ajun. Viaţa şi moartea se amestecau astfel mai strâns 
cetluite faţă în faţă decât în orânduiala de totdeauna. 
Începea însă şi aceasta să devină o altfel de orânduiala 
nouă, firească, de toţi acceptată, a zilelor care vin. 

Lalu Măldărescu se miră că mulţimea aleargă, 
vociferează, priveşte la vitrine, intră şi iese din bodegi cu 
feţele congestionate, se plimbă călcând pe spinii de sticlă şi 
ferind nepăsătoare cu mâna din cale comisionarii cu 
violetele coroane funebre; de toate acestea se mira, nu din 
pricina unei atât de grabnice supuneri la tirania legi-lor 
biologice de adaptare, pe care le învățase încă din şcoală şi 
la care tot aşa s-a supus singur, fără crâcnire, până mai 
adineaori. Îl minuna indignat că viaţa altora urmează, când 


pentru el iar s-a oprit. „Eu pornesc spre nord! Dumneata, 
desigur, spre sud...” A spus şi s-a dus, luându-i suflarea 
vieţii cu dânsa. 

„Această femeie are pe dracul în ea!” descoperi pe 
neaşteptate, într-o  fulgurantă revelaţie pe drumul 
Damascului, privind furios la sulul de reviste cu poze din 
mină. Cum nu le putea zvârli peste un grilaj cu tufe de 
lilieci, în lipsă de grilajuri şi lilieci înfloriţi pe Calea Victoriei, 
s-a alăturat de-o vitrină. Le-a sprijinit în echilibru pe bară, 
prefăcându-se că-şi aprinde ţigara, şi a plecat fără ele. 

— Domnule! Hei, domnule, aţi uitat ziarele! îi strigă din 
urmă o fetişcană binevoitoare, vigilentă şi pistruiată, cu un 
carton de modistă sub braţ. 

N-a avut încotro. N-a avut nici inspiraţia să i le ofere, 
cum n-ar mai afla el o mai potrivită ocazie. S-a întors, le-a 
ridicat smucit şi le-a împăturit, băgându-le mototol în 
buzunarul hainei cărămizii, care s-a umflat îndată că o 
pernicioasă tumoare. „Dumneata porneşti, desigur, spre 
sud!” Ei bine, nu. Nu!... Mai are şi el o voinţă, o 
independenţă. Orice-ar crede această domni şoară Madu, 
nu mai e zombul de pe stradă, de ieri, de la masa mocnelilor 
din totdeauna, la „Capşa”, unde execută automat mişcările 
comandate din nevăzut de-un vraci, cu magia lui neagră, 
din Antile. Ceva l-a galvanizat. Mai simte o drojdie, un ecou, 
din zvâcul lăuntric. A pornit-o deci spre nord, nu spre sud. 

Spre Gara de Nord. 

Acum se lămurea de ce nu-şi mai târăşte paşii agale. 
Plecase cu o destinaţie, o ţintă. Şi ţinta îl chema într-atât, de 
ZOrnic, încât cu intenţia să renunţe la exclusivitatea de 
pieton, a încercat să oprească taxiuri, automobile de casă, 
antediluviene birji cu caii scheletici, toate însă încărcate şi 
insensibile la disperatele sale apeluri. lar tramvaiele 
încremenite pe linii, cu vatmanii care căscau de urât, l-au 
scandalizat, întâia oară de ieri încoace, pentru lipsa de 
iniţiativă şi de energie a acestui mult difamat S.I.B., unde 
are şi el câteva acţiuni (cu pui) moştenite, cu îndestul de 


apreciabile cupoane. Acum descoperea el, parcă tot într-o 
revelaţie miraculoasă, că tramvaiele sunt şi un mijloc de 
transport în comun, nu numai o sursă de sigure dividende 
pentru mărunţii rentieri, cu agoniseala adunată de părinţi 
grijulii. 

Grăbea pe uliţi întortocheate, necunoscute, pe unde n-a 
mai trecut niciodată până ieri. Şi pe măsură ce pătrundea 
mai adânc în cartierul Griviţa, prin preajma străzii 
Petrăchescu II, pătrundea şi în el, a doua oară, fiorul 
năruirilor şi prăpădului de-aci. În cartierele din miezul 
oraşului, oriunde, exploziile au smuls pereţi şi au fărâmat 
case; alături, alte mai numeroase şi nevătă-mate clădiri, alţi 
pereţi rămaşi în picioare mascau urgia, o localizau, o 
reduceau la jalea unei familii, un grup, victimele dintr-un 
bloc şi dintr-un adăpost precar, răniții şi morţii dintr-un colţ 
de stradă. Se pierdeau în larma trecătorilor şi în înfăţişarea 
de totdeauna a străzii, doar cu spinii de sticlă încă 
nemăturaţi şi scrâşnind încă sub paşi, sub roţi, sub copitele 
cailor. Aci, devastarea arăta altă faţă, plină de spaimă, 
devălmăşită, ciclonică. Ruină lingă ruină. Una întrecând-o 
pe alta. Movilele de cărămidă şi stinghii zăceau aşternute 
de-a curmezişul drumului. Stârvuri de câini, de cai, de 
pisici. Copii şi femei scormonind în dărâmături fumegânde. 
Pe toate chipurile, o aspră împietrire. 'loţi aveau de 
dezlegat sfâşietoarele lor drame, care nu răbdau întârziere. 
Unul de-ai lor, la spital; altul de-al altuia, la morgă; 
hârburile sărăciei, de strămutat sub alt acoperiş, străin, din 
sălaşul lor cel vechi, zdrobit. 

Lalu Măldărescu s-a simţit omul de-aseară intrând pe 
poarta unchiaşului inimos, cu mînecele sumese, Mihai 
Cristoveanu. Din nou gata să pună umăr la umăr şi să fie 
de-un ajutor. 

Dar unchiaşul lipsea. Lipseau şi orfanii. 

În bucătărie, nevastă de mobilizat cu pruncul la sân 
supraveghea o fiertură la foc, mânuind un ciunt lingu roi de 
lemn. Îl lămuri, culegând spuma din oală, fără să se 


întrerupă din  îndeletnicirile sale. Mihai Cristo-veanu 
plecase cu domnul de ieri, cel cu maşina roşie, să ducă mai 
întâi orfanii la un cunoscut de la Mogoşoaia, în sat, unde are 
el o fină care să îngrijească de dânşii. Pe urmă, la spital, la 
dulgherul cu piciorul sfărâmat, de schijă; cică e vorba să i-l 
reteze doctorul, fiindcă începe a se învenina şi a putrezi 
rana. Pe urmă mai au a merge şi la morgă, pentru cele de 
drept, ca să pregătească punerea moartei în pământ. 

— Aşadar, domnul de ieri a mai venit?... întrebă Lalu 
Măldărescu, mâhnit că Ion Lenş îi tăinuise in-tenţiile. 

— Cum să nu vină? A mai venit el şi azi-dimineaţă, cu 
noaptea-n, cap, de-a mai cărat la spital alţi betegi... Pe 
Ticuleasa de la 18 şi pe băiatul lui Iftodi de pe strada 
aialaltă, în colţ cu băcănia... 

Acestea îl posomori cu totul. La amiază, când s-au întâlnit 
în faţa Teatrului Naţional, de aci se întorsese, aşadar, şi i-a 
tăcut fapta, nu numai intenţiile, întocmai cum găsise că nu 
merită să le încredinţeze, unui flecar agitat ca Alexandru 
Vrînceanu-Sfinx. L-a privit cu ochii coagulaţi şi cu ţigara 
atârnând leneş în colţul gurii; apoi s-a uitat la obeliscul alb 
şi vertical al Telefoanelor, în apatica înfăţişare care-o purta 
prin lume, apărându-se de iscodirile ei cu membrana 
izolatoare şi de-atâtea ori odioasă. După ziua lor de ieri se 
mai cuvenea oare să-l prenumere şi pe dânsul în liota 
indiferentă, de care se apăra din repulsie şi orgoliu? Era ca 
o trădare. O căl care de legământ. O lepădare de frate. 

— Am să-i aştept!... a spus, încă mai hotărât. 

— Bine! Cum voiţi... Aşteptaţi... încuviinţă femeia 
mobilizatului, continuând a culege spuma cu linguroiul de 
lemn şi potrivind dintr-o săltare a celuilalt braţ gura 
pruncului, să prindă din nou sfârcul de sân între gingii... 
Numai că o să aşteptaţi cam mult!... Treburile la care s-au 
dus sunt încurcate şi grele... 

Lalu Măldărescu s-a surprins stând cu mâinile 
spânzurate de-a lungul trupului. Întrebă: 

— Nu pot să fiu de-un folos, la ceva? 


Femeia l-a privit pe sub bariz, cu oarecare nedumerire. 

— Apoi nu prea aveţi la ce folos să fiţi acum!... Cele care- 
au rămas sunt tot treburi femeieşti... Ca fier-tura pe care o 
pregătesc eu de faţă pentru madama Sofia... Să pună ceva 
cald în burtă, că aşa oloagă cum e, cu mâncarea rece de 
ieri, n-a avut scaun, să iertaţi!... Şi asta e cu mare 
însemnătate pentru o bătrână sfârşita ca dânsa... Azi cam 
vorbeşte într-aiurea... 

— Pot s-o văd 

— Nu vă opreşte nimeni... Poftiţi dincolo, unde-o ştiţi, că 
dumneavoastră aţi pus-o în pat... De mişcat de-acolo, nu se 
mai mişcă ea până ce nu i-o afla tot conu Mihai o aciuare... 
Ca el e Patronajul nostru, p-acilea. 

Lalu Măldărescu a trecut prin încăperile cu acoperiş 
improvizat de scânduri şi pânza de cort în odaia unde zăcea 
bătrâna paralizată. Cum minunea din visul său, când era 
Alfa şi Omega învestit de călugărul Filaret, rămăsese acolo, 
în vis, n-a găsit o bătrânică plină de neastâmpăr să-şi scoată 
din pagubă după ce şi-a luat patul să umble, împingându-l 
de spate, să plece mai departe cu Lavinia şi să inspecteze 
vitrinile de la Paris, ca să cumpere o rochiţă de creton cu 
desen amuzant pentru Rodica Ică. Întinsă în neclintirea-i 
orizontală, acoperită cu cerga până la bărbie, a deschis 
pleoapele de gutapercă poate fără să-l recunoască. Fiindcă 
privirea ceţoasă a trecut peste dânsul, şi bătrâna a închis 
din nou ochii. 

— Nu vrei ceva, coană Sofia?... a stăruit el, mirându-se 
cu milă cât de scufundat e trupul slăbănog sub pătura sură 
şi aspră, o deşirare de oase şi piele. 

Ea a tăcut. N-a clipit. Poate nici nu-l auzise. Târziu 
numai, a vorbit încleiat, monoton, către sine. 

— Icoana trebuie să fie tot acolo unde era ietăcuţul... Şi 
crucea... Mai este şi fotografia lui lancu, răposatul... 
Răposatul s-a dus să cumpere prune, că prunele-i plăceau 
lui... Am să-l aştept... Numai s-aprind candela la icoană... 
Mare păcat să se stingă candela la icoană... Semn râu... 


Unde-am pus eu oare chibriturile?... Una-două, când 
rătăcesc chibriturile, când cheile, când astea... cum se 
cheamă?... Astea... Ai dreptate, lancule!... Nu ştiu unde mi-s 
minţile... Ai găsit, încaltea, prune brumate, din cele care-ţi 
plac ţie?... 

— Cucoană Sofia... a încercat Lalu Măldărescu s-o aducă 
pe pământ din delirul ei, punându-i palma pe osemintele 
miîinei. 

Ea a deschis ochii sticloşi şi a văzut ceea ce avea de 
văzut, nu ce-i zăreau ochii: 

— 'Tu eşti, lancule?... Te-ai întors?... Bine că te-ai întors... 
De douăzeci de ani te tot aştept. Lasă-mă acum să dorm; nu 
ştiu ce am... Sunt aşa de obosită... aşa de obosită... Du-te şi- 
ţi bea cafeaua în cerdac... i-am pregătit-o acolo... Ai şi 
chibriturile... Cutia de chibrituri, pe care tot spui tu c-o 
rătăcesc... E pe tăviţa de alamă... Ştii tu, tăviţa din zestrea 
mea de la mama... 

Lalu Măldărescu neaflându-şi întrebuințare aci, a vrut să 
fie de folos altora, prin vecini. La mama fetiţei cu ochii de 
fantasticul albastru mediteranian, Rodica Ică. 

Casa era pustie. Fără acoperiş, dar cu uşa lăcătuită. Un 
câine alb, tolănit în grunzuri şi colb, lângă o cocioabă, a 
început să-l mârâie de jos. Văzând că nu-l intimidează cu 
atât, s-a ridicat în picioare şi s-a apropiat, lătrând mai 
înverşunat şi rânjindu-şi colții. Lalu Măldăreşcu a bătut în 
retragere. S-a întors şi a dat târcoale bucătăriei unde 
robotea nevasta mobilizatului. Femeia isprăvise cu fiertura. 
Culcase pruncul într-un ungher, pe-o pernă roşie, fără faţă. 
Zolea acum la scutece şi nu părea bucuroasă de prezenţa 
străinului, care umbla decolo colo, fără nici-un căpătâi. 
Ştergându-şi broboanele de năduşeală cu braţul gol, 
întrebă cu destul înţeles: 

— Tot mai aşteptaţi? 

— Tot... 

— V-apucă noaptea pe-aci... 

— M-a apucat şi ieri, slavă Domnului. 


Nevasta a continuat să zolească scutecele, păstrin du-şi 
judecăţile pentru ea. „Aseară şi astă-noapte altceva a fost. 
Sub cârma lui conu Mihai îşi aflau o treabă şi-un rost. Acum 
de ce-o fi stârcind cu miîinele bălăbănite?... Se vede că n-are 
nici-o grijă şi nici-o ispravă de mântuit pe la casa sa. Şi se 
vede că nu l-a vătămat nimic, de-şi găseşte vreme de 
pierdut hotrocolind pe la ruinăturile altora. S-a aşezat pe 
treapta cerdacului şi stă cu bărbia în pumni, cu coatele pe 
genunchi. Asta numeşte el că vrea să fie de folos altora? 
Multe şi sucite mai vezi pe lume cât trăieşti!...” 

Nevastă, îndesată şi chiloasă, rumenă la faţă de pară 
focului şi de căldura zolitului, a trecut pe lângă el, dupăind 
cu picioarele goale pe pământul gol, să întindă scutecele 
pe-un capăt de sfoară întins între doi stâlpi. 

La întoarcere, a întrebat fără vreun gând în derâdere: 

— Poate vreţi cumva să cetiţi v-o carte, ca să vă treacă 
vremea mai uşor?... Sunt în rafturile lui conu Mihai câte 
vreţi şi nu visaţi, că el a adunat toată cărtăria pământului 
acilea... 

Lalu Măldărescu s-a ridicat. Se văzuse şi el cu ochii 
nevestei de mobilizat, cum domnişoara Madu încercase să 
se vadă cu ochii lui şi să cugete cu mintea lui. lar rezultatul 
n-a fost din cele care să-l îmbărbăteze. Venise să fie cuiva 
de-un folos? Atunci ce-aştepta?... Nu aştepta oare tocmai 
oracolul despre care pomenise tot domnişoara Lavinia? 
Istorisirea întâmplării cu Wladimir Madu, făgăduite aseară 
de uitatul autor al cărţilor cu subiect proletar şi lăsate pe 
altă dată, fiindcă n-au mai avut răgaz de poveşti. Aceasta îl 
adusese aci, îi zorise paşii, îl alungase din urmă, nu dorinţa 
să se arate cuiva de-un folos. Are dreptate femeia să-l 
privească aşa cum îl măsoară ponciş pe sub streaşina 
barizului şi să-i vorbească aşa cum o face, ca unui nepoftit 
spectator la necazurile altora. A rostit: 

— Mă prinde noaptea pe-aici... Am plecat... Cu bine!... 

Nevasta mobilizatului nu l-a oprit. L-a petrecut până la 
portiţă, păturindu-şi părul sub broboadă şi zbicin du-şi de 


poalele şorţului degetele scurte şi late, cu zbârciuri alburii 
de leşia şi săpunul zolitului. 

— Cu bine, domnule!... Am eu grijă să-i spun lui conu 
Mihai că aţi fost p-aci şi că l-aţi aşteptat. Are să-i pară tare 
Tău... 

Lalu Măldărescu ar fi dorit ca aceasta nici să n-o mai afle 
unchiaşul cu mânecile sumese pe braţele vinoase şi harnice, 
cu atât de slobod îndemn la alinat necazurile altora. Nici 
lon Lenş n-ar fi dorit s-o ştie, ca să-i mai crească 
dispreţuirea pentru încă un zombi, din cei zugrăviți în 
romanele de care se leapădă după ce le-a scris. 

Avea altceva de făcut, în loc să stârcească, nepoftit 
spectator, la faptele altora. Avea şi el acasă sinistraţii săi, 
sinisistraţii Leontinei. Cum de i-a uitat, de i-a abandonat, 
după hotărârile atât de ferme şi fierbinţi din adăpostul 
SOBOLIA? 


11 


Lalu Măldărescu zorea acum îndărăt, spre inima 
oraşului, calcând peste grămezi de moloz, în sârme şi 
scânduri cu ţinte, în cioburi, olane şi bucăţi de geamuri, pe 
uliţi necunoscute, printre ruini mai sinistre, în vineţeala 
amurgului. 

În movilele de dărâmături, tot mai răscoleau gheboşate 
umbre omeneşti, să-şi culeagă rămăşiţele calicelor odoare 
care au fost umila fală a unei case: o farfurie din zilele de 
sărbătoare cu buza plesnită, piciorul unei lămpiţe de bronz, 
hârbul unei oglinzi unde se gătea dumineca sora cea mai 
mare a unei puzderii de alte mai mărunte surori înainte de 
a pleca la cinematograf cu logodnicul. Un timp s-a ţinut un 
câine şchiop după el, alignînd să se gudure, cerându-se 
adoptat. Poate un câine flămând de ieri şi de ieri fără 
stăpân; cu mâna care-i dădea demâncare predată piesă 
anatomică la morgă, desciolănată din umăr. 


Apoi, câinele a renunţat şi s-a întins lângă un gard, să-şi 
lingă rana cu cheaguri de sânge. 

Lalu Măldărescu şi-a spus că are acum unul în curte. 
Unul sinistrat. Îi ajunge. Când a ajuns şi acasă, în 
întunerecul opac al camuflajului, a apăsat mai întâi butonul 
soneriei, încă de la scară, cu nerăbdare, să-i sosească 
Leontina înainte cu raportul. Apoi, după ce-a deschis uşa 
vestibulului şi a intrat, a răsucit butonul luminei. Numai 
atunci şi-a amintit că lumină nu este, soneria nu 
funcţionează, apa nu curge. 

A orbecăit cu flacăra anemică a brichetei în căutarea 
unui sfeşnic. 'Iot era vrednică la ceva Leontina lui, cu ochii 
de leuştean şi cu patima-i de pomină pentru cuvintele 
boiereşti scâlciate! Pregătise la îndemâna lumânare, sticla 
cu apă minerală, aflase şi un gong în muzeul primitivelor 
accesorii domestice, întrebuințate de părinţii iui Lalu 
Măldărescu la sfârşitul celuilalt veac, pe vremea lui Adam- 
Babadam. 

El n-a întrebuințat gongul. 

A coborât singur în subsol, să-şi vadă cu ochii săi, în 
aşezările lor, sinistraţii. 

Se sprijinea cu latul palmei în perete, pipăia treptele cu 
talpă, la lumina ofticoasă şi pilpiită a luminării. Aşa 
descindea el în zonele inferioare ale casei. Domeniu acum 
necunoscut, uitat, unde hălăduise numai în jocurile de copil, 
cu alţi copii care de mult au chelit şi au dânşii copii. 

Tăcerea i s-a părut curioasă. Anormală. Discreţi 
sinistraţi! Prea i-a îngheţat astăzi-dimineaţă cu privirile lui 
şi cu răspunsurile lui uscate, ca inima lui seacă, de iască, 
de-atunci! Pe Corcodugşa o va chema chiar de îndată sus, la 
el, s-o descoasă mai amănunţit şi să descopere prin sertare, 
prin dulapuri, prin cămări, ceva pentru ea, care să-i bucure 
somnul, cum adormea el cu jucăria cea nouă alături, pe 
pernă de copil. 

Prin culoarele negre şi reci s-a condus după ecoul unui 
singur glas; un râs gros, bărbătesc. E semn bun că râd. 


Degeaba s-a temut că-i îngheţase astăzi-dimineaţă. Se 
consolează oamenii şi se simt la largul lor aci! Ca la dânşii 
acasă, uitând că nu mai au casă. Chiar acel Alecu, de 
meserie căruţaş, cu trupul muşcat de arsuri. Al său trebuie 
să fie glasul şi râsul. Numai de nu i-ar stânjeni cu prezenţa 
lui, să se socoată iar vinovaţi, ca biata Corcoduşa după ce-a 
pansat lalelele! 

Pe sub o uşă zări o dungă îngustă de lumină. A bătut, ca 
să nu intre buzna, nevestit, cu drepturile-i de stăpân ursuz 
şi despotic în casa sa. Cei dinlăuntru nu-l auzeau. A mai 
bătut o dată. Acum a recunoscut şi glasul Leontinei. 

— Bate cineva, Romică! 

Glasul gros, bărbătesc, a intonat răguşit: 

— „Cine bate noapteaaa la fereastra meaa? 

Eu sunt, dragă Leontină, nu te speriaaa!” 

— Bate, omule, îţi spun! O fi gardianul... 

Leontina a deschis uşa şi a apărut în plină lumină. 

Aşa cum n-o văzuse domnul Lalu niciodată. Cu părul 
ciufulit în ochi, descheiată la nasturii bluzei, fără fustă, în 
pantaloni roz. Că Leontina poartă chiuloţi roz sau de orice 
altă culoare nu-şi imaginase stăpânu-său niciodată. 

— Domnul! a strigat ea. Domnu” Lalu!... 

Şi s-a ascuns pudic după un pat de fier, trăgând 
cuvertura-paravan. 

De la masa de sub fereastră, cu lampă, sticlă de vin şi 
două pahare, s-a înălţat clătinându-se şi proptindu-se cu 
podul palmei în tăblie un om cu ochii turburi şi părul tot aşa 
de ciufulit ca al Leontinei, îmbrăcat cu hainele sale de astăzi- 
dimineaţa, costimul de stofă iglizească. 

— Scuzaţi, domnu'Lalu! a bâlbâit. 

Pe urmă s-a clătinat şi a căzut pe scaun cu semne de 
profundă demoralizare. 

— Sunt cam făcut! a mai îngăimat o tentativă de dicţiune 
ceva mai clară şi a renunţat, într-un sughiţ cu repetiţie. 

De după cortină cuverturii înainta spăşită Leontina, care- 
şi trăsese fusta şi îşi încheia nasturii. 


— Aţi dorit ceva, domnu' Lalu? 

Cu lumânarea în mină, domnu' Lalu îşi domină toată 
indignarea provocată de acest deşănţat spectacol din 
subsolul casei sale, rostind cu o teribilă blândeţe: 

— Da, Leontină... Doresc să văd ce e cu sinistraţii noştri. 

În cugetul său, omul în costimul de stofă iglizească nu 
putea fi decât „acel Alecu”, şi întrucâtva îi acorda 
circumstanţe atenuante că-şi îneacă amarul într-un pahar, 
după aparenţă, în mai multe pahare de vin, chiar prea 
multe. 

— Sinisistraţii noştri? a glăsuit radios Leontina. Ne-am 
derabasat de sinisistrați!... 

— S-au cărat!... întări într-un limbaj mai vulgar, dar mai 
clar omul de pe scaun, căzând cu fruntea pe braţ. 

Lalu Măldărescu a întins sfeşnicul cu lumânarea 
Leontinei, ca să poată avea gesturile mai libere şi o mai 
autoritară înfăţişare de stăpân. 

— Cum au plecat?... Ce fel de vorbă e aceasta? întrebă cu 
asprime. 

— Au plecat cum se pleacă, domnu' Lalu... explică 
Leontina ferind flacăra luminării din dreptul ochilor. Li s-a 
părut că nu-i covelabin domiciliul nostru şi au plecat cu 
căţel şi purcel în mahalaua lor, la maidanul lor. Aşa a descis 
domnu' Alecu, care-i un crăcănat şi-un chelbos... 

Nu găsea ea de cuviinţă să istorisească în urma căror 
epice şi dramatice discuţii sinisistraţii exasperaţi şi-au 
căutat un adăpost mai primitor; nici cât de fericit s-a simţit 
Romică, fiindcă a derabasat casa de dânşii, încât au 
sărbătorit în doi această victorie cu o doză exagerată de 
ţuică, drojdie şi vin. 

— Dar e ceva inimaginabil! De ce i-ai lăsat să plece, 
femeie? N-am şi eu cuvânt în casa mea?... vorbi Lalu 
Măldărescu, privind cu amestec de dezgust şi de mirare la 
omul de pe scaun, care începuse să sforăie şi pe care acum 
îşi amintea că-l mai întâlnise prin curte de câteva ori, când 
Leontina îl informase că e elenectrinicianul venit pentru 


leperaţii. Inimaginabil, Leontina! Această chestie o s-o 
clarificăm mâine. 

— Nu-i nici un inlimagigabil, domnu' Lalu!... susţinu 
Leontina cu tărie şi cu duhneală dospită de vin. N-aveţi ce 
carlifica, că-i carlificată chestia dinainte... Uitaţi-vă ce-au 
făcut din casa noastră! Tractir! Au întins chef la toartă ca la 
cârciumile lor din maidan şi l-au ameţit şi pe Ro... pe 
elenectrinicianu' nostru... Aceştia sunt sinisistraţții, dacă 
vreţi ca să-i ştiţi, cum v-am spus şi astăzi-dimineaţă, că eu îi 
cunosc!... Să vă conduc sus, domnu' Lalu. Am pregătit 
pentru dumneavoastră pui rece, ridichi, brânză şi fructe. 

Ea a păşit pragul luminând calea şi făcându-i apoi loc să 
treacă, lipită de perete, pentru a levacua terenul 
primejdios de prezenţa stăpânului. 

Lalu Măldărescu mormăi răstit: 

— N-am nevoie să mă conduci tu. Cunosc drumul în casa 
mea!... Mîine-dimineaţă, când vei fi cu mintea limpede, să 
pofteşti la înfăţişare. Este ceva suspect în toată chestia 
aceasta. 

— Poftesc, domnu' Lalu! Ca să cronvingeţi că nu-i nici 
un luspect!... 

Apoi, pe-un ton mai mieros, îl încunoştiinţa: 

— Am căpătat şi o lizervă mai mare de apă. Aşa că 
miîine-dimineaţă puteţi face baie. Numai elenectrinicianul 
nostru a făcut rost, el ştie de unde, că e foarte isteţ şi 
servelabil... Zicea că pentru domnu' Lalu face şi moarte de 
om! Şi să cunoaşteţi că Alecu i-a vândut costimul pe care i 
l-aţi dăruit. I l-a vândut cu sila. Zice că nu-i trebuie lui marfă 
liglizească, fiindcă nu-i capră râioasa cu coadă-n sus cum îs 
ciocoii, adică dumneavoastră. Ca să vedeţi cu cine ne facem 
noi pomană! 

Lalu Măldărescu i-a smuls sfeşnicul din mână şi a urcat 
furibund scările, împiedecându-se în trepte, de era să-şi 
scrintească piciorul. A trântit uşile în urmă, una după alta, 
exact ca astăzi-dimineaţă. 


Din fotoliul unde trona, lelemac, deşteptat din somn de 
aceste zgomote insolite, a deschis pleoapele cu sutimea 
reglementară de milimetru. Pe urmă le-a căscat cu totul, 
într-o dezolată surprindere. Iarăşi se schimbase stăpânul! 
Şi cădea în accese din ce în ce mai degradante. 

Lalu Măldărescu s-a întors spre el, după ce-a pus 
sfeşnicul pe marginea mesei. A înţeles ceva din privirea 
plină de compătimire şi de arogant reproş; iar găsind în 
sfârşit pe cine să-şi descarce toate mâniile care-l treceau 
prin duşuri scoțiene de ieri încoace, s-a stropşit la el: 

— Şi tu, eunucule! Zombule! Ce te zgâieşti aşa? Mai ai şi 
tu opinii? Poate eşti gata să-mi dai ori să-mi ceri şi tu 
explicaţii inexplicite?... Piei din ochii mei! 


L-a înşfăcat de ceafă şi l-a repezit ghem în fundul patului. 
Apoi, extirpând din buzunar tumoarea revistelor ilustrate 
de modă, a mai zvârlit asupra lui şi mototolul de hârtie ca o 
formidabilă torpilă, care din fericire n-a făcut explozie, 
rostogolindu-se inofensivă de-a dura. 

Motanul Ielemac, jignit mortal de acest ultragiu 
agravant de agresiuni corporale, s-a prelins sub pat, cu 
coada între picioare. Căută şi găsi un loc mai propice, unde 
în tihnă şi reculegerea tenebrelor să mediteze la nesăbuita 
smintire care s-a abătut din senin asupra stăpânului său de 
ieri încoace, de când s-a smintit şi crugul vremii, cu fulgere 
şi tunete, şi trăznete căzând tot din senin. 


Cartea a treia 








„SI PE URMĂ, 5 LUNI 
DIN MAI MULTE VIEŢI... 


1 


Ploile echinopţiului s-au întors cu nori vălmăşiţi şi 
turburi, sure pănure de pâslă, târându-şi scamele jilave pe- 
aproape de acoperişuri. Au fost şi ropote repezi, verticale, 
sonore, cu bulbuci. Şi întîiele fulgere şi tunete din acel an, 
întiiele trăsnete care nu-şi mai descărcau scapărul zimţat 
din senin. 

Dar mai ales s-a aşternut pe-o târâiala măruntă, fără 
istov, şuruind monoton în burlane, perdeluind definitiv 
zările, pătrunzând până la os, zgribulind copiii desculți, 
desfundând în hîrcîite piepturi tusetele iernii potolite într-o 
scurtă amăgeală, îmbibând țarina răzoarelor ca un burete 


spongios, care şi-a îndestulat nesaţiul şi nu-l mai încape un 
strop de udeală. 

Niciodată n-au privit însă oamenii cu mai multă 
recunoştinţă la cerul posomorât, muced, tăciuniu. Niciodată 
n-au cercetat însă barometrul cu mai multă teamă, că nu 
cumva să se limpezească iar albastră şi străvezia, atât de 
dulcea lumină a primăverii, rămasă undeva, dincolo de norii 
urâţi. 

— Cât timp se menţine plafonul jos, ne lasă în pace!... 
dădeau asigurări cei cu oarecare iniţiere în terminologia 
avio-meteorologică, făcând caz cu importanţă de aceste 
ştiinţe şi îngroşându-şi vocea întru amuţirea profanilor. Fără 
vizibilitate, nu se aventurează până aci! Mai sunt şi curenţi 
anticiclonici... Pentru care motiv putem merge la 
„Dragomir” fără risc să plecăm cu sandvicii şi ţuica în gât... 

Într-adevăr, escadrilele bombardierelor luau altă cale, 
spre zările unde cerul primăverii rămăsese încă albastru, 
transparent, de-o diafană lumină. lar localnicii capitalei au 
folosit răgazul, fiecare după a lor fire şi a lor tagmă, ale lor 
păsuri. 

Cuconiţele au păturit blănurile de vizon mai pe îndelete 
la naftalină, în lăzi mai solide, ca să reziste la surghiunul 
prin barbare rătăcănii, împreună cu toaletele de seară, 
pantofii de atlas, gingaşele rochiţe de sezon abia scoase de 
la croitoreasă. Nu-şi mai aveau căutare şi rost. Ieatrele 
închise; cinematografele închise; ceaiurile amânate; 
partidele de bridge descomplectate; probele la modistă 
contramandate; flirturile abandonate. Mizerie! Dacă acesta 
e războiul, apoi chiar că nu mai are nici un haz! 

Bărbaţii întârziau la bodegă şi la berării, să afle veşti şi 
să-şi afle consolarea unor asemenea vremi de nesiguranţă 
în ultimele rezerve ale buteliilor din recolte faimoase, fie ce- 
o fi! Viaţa se dovedea că-i una singură şi foarte fragilă, la 
discreţia unei aşchii de schijă. Şoferii cereau sume 
astronomice pentru o cursă până la Sibiu, Câmpulung, în 
cotloanele munţilor. „Încă un rând! Fie ce-o fi...” Deverul 


restaurantelor, bodegilor şi cârciumilor cu grătar şi vin 
cinstit la pivniţă a întrecut astfel orice precedent, mai având 
în vedere că şi apa lipsea. „Scandalos! Ce fac domnii de la 
U.C.B.?DelaS.T.B.?DelaC.F. R.?DelaP I.T? Apă,nu! 
Electrică, nu! Tramvai, nu! Trenuri, nu! Poştă, nu! Schimbă 
altă sticlă, băiatule!...” 

Noroc că manifestul celui mai mare între mări a pus pe 
toate rănile oblojeala unor virile îmbărbătări în stilul său 
lapidar şi patetic, superb, precum o adulmecase din vreme 
Alexandru Vrînceanu-Sfinx. Proclamaţia lăsase de astă dată 
în urmă mult mai moderatul patos al călugăru-lui tuturor 
cunoscut Filaret, purtătorul de cuvânt al Apocalipsei pe 
uliţile Gomorei care-şi începuse ispaşa. Cât se credea el de 
atoateştiutor lon Lenş, amar se înşelase. Era un naiv. De 
colaborarea monahului bărbos şi nomad, cu desaga de 
Sfinte scripturi în circa, nici nu putea fi vorba: Prea 
searbădă contribuţie ar fi însemnat. Filaret, el, avea nevoie 
să-şi  altoiască pe tulpina Apocalipsei străvechi, 
scorburoase şi răsuflate, mlădiţele stilului nou şi într-altfel 
regenerat, dinamic, care plesnea faţa hârtiei. Poate chiar 
ceea ce şi făcea acum, în lagărul unde-a fost trimis la 
pedeapsă, legat fedeleş, fiindcă punea la cale cutremure şi 
bombardamente. 

Reacţiile  lectorilor s-au arătat diverse; unele mai 
înveselind puţin mâhnirea împrejurărilor, altele lipsite de 
cuviinţă, direct grobiane. 

— la mai dă proclamația la taica, mă Nicule!.. 

— S-o reciteşti? 

— Aş! Am nevoie de ea, fiindcă mă duc unde merge şi 
milenarul pe jos, fără gardă armată până-n dinţi şi 
automobil cu 12 cilindri. 

— Atunci păstrează-mi şi mie jumătate... 

Numai în cartierul din preajma străzii Petrăchescu II, 
ploaia potopea ruinele, turtea movilele de moloz în 
muşuroaie ude de cârtiţe, în gârle de nămol, în mlaştini 
unde pluteau zdrenţele unei hăinuţe de copil, printre 


stârvuri de pisici cu burta umflată în sus şi picioare 
dezbârnate de scaune, de dulapuri, de mese, jalnice 
corăbioare de leagăne în cioburi. Şi numai pomelnicul 
negru al ziarelor la coloanele de morţi înşira nume de familii 
întregi, cu mame, bunici şi nepoți, trecuţi împreună într-o 
lume unde pacea nu-i vorbă deşartă. lar mai numeroase 
erau încă apelurile: „Dispărut...” „Cine cunoaşte?...” „Rog 
din suflet...” „Copilaş de trei ani cu ochii albaştri şi părul 
blond, purtând haine cenuşii...” „Cu lacrimi în ochi...” 
„Răspunde la numele de  Măricică...” „Dispărută...” 
„Dispărut...” „Dispărută...” 

Pe sferturi, jumătăţi şi trei sferturi de pagină, se 
prelungea lista pribegiilor din ţara de sus a Moldovei, 
căutându-şi unul altuia de urmă. Mamele, copiii; fraţii, 
surorile; soţii, soțiile; toţi întrebau, se rugau, ofereau 
recompense, în nădejdea că pe cei fără urme îi va fi apărat 
Pronia să se afle în trenurile cu evacuaţi înţepenite trei zile 
pe liniile moarte ale Gării de Nord şi la Triaj, dinadins parcă 
pentru a aştepta bombardierele să pună sfârşit unor vieţi 
rătăcitoare şi să simplifice autorităţilor proble-mele 
complexe de încvartiruiri. „Dispărut!...” „Dispărută...” „Cine 
cunoaşte?...” „Rog cu lacrimi în ochi...” 

Foaia slujea la împachetat în fundul lăzilor blănile 
preţioase şi duzinele de pantofi. La pacostea de evacuaţi se 
adăugase  pacostea de sinistraţi; acum  dispăruţii!... 
Existenţa se anunţa tot mai intolerabilă. „Vivere pericolo- 
samente!” ceruseră ţării să se convertească de-a sila, cu 
topuzul, proclamaţiile în stilul lapidar şi dinamic, plin de 
superbie, al vremii. Iar caligrafii proclamaţiilor o tuliseră în 
văgăuni, să-şi pună la fereală scumpă lor fiinţă şi scumpele 
agoniseli la adăpost. Ordine de dispersare! Bombele 
ouaseră un nou cuvânt, care-a scos pui o nouă generaţie 
spontană de cetăţeni. Dispersaţii! Se dispersau ministerele, 
autorităţile, direcţiile, soțiile, odoarele, guvernantele, 
soacrele, amantele, jupânesele, valeţii, samsarii, comisarii 
guvernului, casele de fier, căţeii, fişicurile de napoleoni, 


proviziile de cafea, lingourile de aur, canarii şi sticleţii 
vajnicilor adepţi ai crezului nou şi eroic: „Vivere 
pericolosamente!” Îndeosebi se dispersau cu 
automobilele şi camioanele oficiale, cu vagoane şi trenuri 
speciale. 

— Tu nu te dispersezi, mă Năiţă? 

— Băi!... 

— Eşti pentru „Vivere pericolosamente “? 

— Lasă-i pă âia, că âia şuntară acum cu _ vivere 
pericolosamente în bortamente. Nu mă mişc, fiindcă n- 
am unde. N-am cu ce... Mi se mai bolnăvi şi fetiţa, de ama 
scoate bani din pământ pentru operaţie. 

— Încearcă şi tu la Patronaj. 

— N-auzişi că Patronajul s-a dispersat? Vagoane speciale 
pentru Patronaj! Tren special pentru Patronaj! Camioane 
pentru Patronaj! Toată ziua au zbârnâit telefoanele la noi, să 
rechiziţionăm maşinele de pe stradă pentru Patronaj. Că au 
de cărat mobilele şi garderobă cuconiţelor de la Patronaj. 

— Ce să le faci? Femei necăjite, mă Năiţă! A se dispersa, 
dispersare... Trebuie să iasă şi-un cântec, cum îl şi-aud: 
„Frunză verde trei răzoare, pleacă dragă-n dispersare!...” 

— Ţie-ţi vine să râzi, iar eu mă simt negru la faţă când 
îmi amintesc ce m-aşteaptă acasă. Fără geamuri... Fără 
uşi... 

— Atunci, la revedere, Năiţă. M-am dispersat la o ţuică. 

— Noi nu ne drispersăm, domnu' Lalu? întrebă 
Leontina, care-şi anexase cu entuziasm noua vocabulă la 
lexicul său celebru în tot cartierul. 

— Nu. 

— Mai bine! se bucură slujnică, fiindcă elenectrinicia- 
nul său Romică o avertizase că el nu se lasă drispersat nici 
mort. Ce să căutăm noi pe cele meleaguri, când avem casa 
noastră? Ca mâine ne mai dă drumul şi la lenectrică! Că 
poimâine avem şi apă. Nu doriţi nimic altceva? 

— Nu. 


Leontina s-a strecurat printre uşi în vârful târlicilor, 
pentru a se face nevăzută în zonele inferioare ale casei. 
Toanele stăpânului n-au trecut încă nici după o săptămână. 
Dar nici amenințările răfuielii din seara de pomină n-au mai 
avut urmări a doua zi dimineaţă, după cum o vestise răstit 
domnu' Lalu. 

Pricinile erau multe. Şi de mai multe feluri. Când a 
chemat-o dimineaţa la asprul judeţ, bătând în gongul 
copilăriei, sunetul cu vibrații muzicale i-a deşteptat 
nostalgic amintiri de mult învăluite în spuza uitărilor, care 
n-aveau nimic a face cu aprigile răfuieli hotărâte. A privit-o 
cu gândul în altă parte. Şi nici n-a văzut-o cum se 
prezintase ea, căită şi demnă, monacală, austeră, cu şorţul 
negru ermetic încheiat şi boneta albă trasă peste smocurile 
de păr pieptănate cu mai multă îngrijire ca de obicei, dat 
fiind gravitatea confruntării. El o vedea în chiuloţi roz. De 
atunci n-o măi vede decât în chiuloţi roz. O perversă 
facultate optică, pe care o credea rezervată numai 
aparatelor de radioscopie, nu-i permite să se oprească la 
primul strat vestimentar al Leontinei. Trece prin şorţul 
negru, prin fustă, direct la chiuloţii roz. Explicabil că toată 
autoritatea severă şi drastică din intenţiile sale s-a dus pe 
gârlă. Nu se putea răsti la o impudică slujnica în chiuloţi! A 
întors capul spre fereastră şi a ascultat pledoaria Leontinei, 
achitând-o din oficiu. Pe geam, privea la zidul cufresca din 
ajun, răzăluită de Corcoduşa. Rămăseseră numai dinţii 
rânjiţi, şi havana de proporţiile ciuciuleţilor de pănuşi, din 
care pufăiau indigenii din insula Guanahani, spre stupoarea 
lui Cristofor Columb şi a mateloţilor de pe caravelele 
Isabelei de Castilia, când au debarcat ei întâia oară în 
continentul atât de nou, încât nici n-avea măcar un nume. 
Dar la fresca distrusă de Corcoduşa se înnădise alta, mult 
mai temeinic zugrăvită, cu văpsea în ulei. Un domnu' Lalu 
în pijama albastră,  răcnind cu gura  căscată: 
„Leontinaaaaa!”... Zugrăveala era primitivă. În schimb, 
expresivă foarte. lar sunetele care ieşeau din gura lui 


domnu' Lalu furios, transpuse în litere, izbuteau să 
reprezinte grafic, cu o rară vigoare, violenţa strigătului. Se 
înşiruiau un batalion de A, în progresie, de toată elocvenţa: 
AAAAAA! Ultimul A avea proporţiile şi aspectul unei scări 
duble, mai înalte decât domnu' Lalu. Hotărât, Gicu avea 
talent! Talent, temperament artistic, imaginaţie, 
ingeniozitate, humor. Şi, hotărât, Corcoduşa îşi pusese tot 
sufletul în misiunea sa de infirmieră, pansând lalelele şi 
proptindu-le în cârji cu o înduioşătoare gingăşie, pe care el 
în ajun nu ştiuse s-o aprecieze, dar domnişoara Madu o 
întrezărise şi o presimţise de la distanţă. 

— Vă uitaţi la isprăvile sinisistraţilor pe care aţi vrut să- 
i luaţi sub aripă? stăruise Leontina. 

— Nu! 

— Am să şterg tot şi am să fac ordine, ca să nu rămână 
curtea noastră de râsul şi ocara lumii pe urma unor 
haimanale de maidan, fără leducatie. 

— Nu! 

— Nu? Adică să lăsăm aşa? Să nu ştergem mizgiliturile 
lor, domnu' Lalu?... 

— Nu! Pleacă! 

Slujnica plecase să ducă ştire lui Romică, precum că 
domnu' Lalu nu mai ştie să spună decât nu. S-a prefăcut 
într-un fel de domnu' Nu! 

— Parcă s-a încuiet. 

— Lasă-l că are să se descuie el! o liniştise Romică. 
Destul că le-a primit toate câte i le-ai arătat tu, aşa cum i le- 
ai arătat. Fii pe pace! Cunosc eu la oameni. Să-l mai vesteşti 
şi că ne cununăm, ca să se isprăvească şi chestia asta... 

— Adevărat, Romică? se bucurase Leontina în al nouălea 
cer al bombardierelor, fericită că intră în rândul femeilor 
legiuite. Eşti un înger drivin, Romică! Tu şi numai tu ai să 
rămâi lindolul vieţii mele! 

Rece la aceste expansiuni nepotrivite cu vârsta, 
fizionomia şi ochii de leuştean veşted ai Leontinei, idolul 
făcuse o rezervă: 


— După pace, bineînţeles. 

— Fire-ar al dracului de război, că nu se mai isprăveşte 
odată! Măcar de-am avea un larmnistiţiu... 

— Armistiţiu n-ajunge. Am spus: pacel!. 


2 


Lalu Măldărescu, după ce fusese pe frontul de răsărit 
locotenentul Pesimescu N. Lalu, mai zis şi Lalu Pesimistru, 
n-avea cunoştinţă că a devenit şi domnul Nu. 

Dar de-o săptămână nu se mai exprima decât în această 
monosilabă a negaţiunilor. Nu. Nu voia nimic. Nu-l mai 
îndestula nimic. Nu mai spera nimic. 

Privea pe geam cu ochi mocniţi, la ploaia mocnită. 
Zugrăvelile de pe împrejmuirea de zid şi lalelele ofilite în 
cârjele şi pansamentele lor îl munceau cu amare mustrări. 

Nu ştiuse să-şi apropie de suflet sinistraţii Leontinei. I-a 
pierdut. Avea simţimântul că i-a alungat, oricât de măsluite 
explicaţii născocise slujnica în chiuloţi roz, cu ochii de 
leuştean veşted, dând toată vina pe crăcănatul şi fudulul de 
Alecu. Nici despre adresa lor n-a fost cu putinţă să smulgă 
vreun indiciu. Apăruseră din numărul celor un milion de 
suflete ale capitalei, ca să fie înghiţiţi de număr. I-a pierdut. 
Şi nici nu ştie ce culoare aveau ochii Corcodugşei, fetiţa care 
a pansat lalelele. 

În schimb, se vedea el acum cu alţi ochi şi se judecă el 
acum cu altă minte. Poate cu ochii şi cugetul domnişoarei 
Madu. Un mărunt şi meschin rentier, cu egoismul închircit, 
cântărindu-şi banul să nu depăşească un anume catastif al 
veniturilor, incapabil să smulgă ceva din el. Nici măcar n- 
avea o pasiune. Îl apăsa această casă cu zi-dările ei şi 
amintirile ei, că blestematele lăcaşuri mâncate de lepră din 
Biblie. Dar iarăşi se pomenise spunând întărâtat: casa 
mea! „N-am şi eu cuvânt în casa mea?... Cunosc drumul în 
casa mea]... Era atât de înrădăcinat acest sor-did instinct 


de proprietate, această drămăluială în a nu da din ceea ce 
este al său, încât nici nu-i trecuse prin cuget să ajutore cu 
un ban din pungă nevastă de mobili-zat culeasă de Mihai 
Cristoveanu în ruinătura lui, bătrâna paralizată din pat, 
care avea poate nevoie de-un doctor, acea Rodica Ică, 
despoiată ca o cenuşăreasă şi cu ochii de fantasticul 
albastru mediteranian, pe care nu s-a mai dus s-o caute în 
strada Petrăchescu II. Ba şi când a plătit masa de la 
„Capşa”, cu paharele de coniac autentic şi cu vinul de 
Sauternes din rezervele cele mai vechi ale pivniţei, fără să 
vrea; a cercetat îndelung nota. A uitat restul pe tavă , dar 
ceva meschin din el, cineva, altul care stă-tea pitit, a făcut 
de îndată socoteala că totalul reprezintă cafelele lui coclite 
de război şi ţigările zombului de la masa solitarelor 
scufundări pe trei luni, dacă nu pe patru. Acesta era! 
Drojdia unei lumi puţintele. 

Poate că şi tortură lui din această casă tot de aci se 
trăgea. Aproape cinci ani suferise dintr-o iubire care a fost 
mai mult o altă încarnare a instinctului exclusiv de 
proprietate decât o pasiune mare, năvalnică, zguduitoare, 
cu altfel de zbuciume vaste şi tălăzuite oceanic. Nu-l 
chinuise atât plecarea Antoanetei, cât nu-i ierta că plecase 
cu altul, pentru altul, că aparţinea acum altuia. 1 s-a părut 
că-l lovise o catastrofă de proporţii cosmice, unică în tot 
Universul, fiindcă el şi cu amorul său propriu, alcătuiau 
centrul Universului. Dar în fieştece pagină de ziar, câte alte 
drame mai brutale şi crude, mai injuste, nu străbat acum? 
„Dispărut...” „Dispărută...” „Cine cunoaşte?...” „Rog cu 
lacrimi în ochi...” 

N-a învăţat să uite şi să ierte, fiindcă uitarea şi iertarea 
izvorăsc dintr-o generozitate. Presupun o capacitate de-a 
da. De-a, rupe, de-a smulge ceva din tine. El îşi păstra şi 
suferinţa cu zgârcenie de mărunt şi ticăit rentier, ca duzina 
de napoleoni moşteniţi în răcliţa lor de argint capi-tonată cu 
pluş negru. 


De la fereastră se întorcea să se cufunde în fotoliu cu o 
carte în mina. După a treia filă, cartea-i luneca pe genunchi. 

Şi atunci începea altă luptă, ciudată, la care rămânea 
spectator. S-ar fi spus că umbra Antoanetei se desfăcea 
iarăşi din ziduri, nu ca să-l caute. Mai întâi să alunge umbra 
mult mai estompată şi ireală a Laviniei Madu. Fiindcă 
mereu gândul se furişa la ea, fiindcă el se vedea acum cu 
ochii ei şi se cugetă cu mintea ei, Antoaneta venea să-şi 
afirme drepturi mai vechi şi mai tari. Trecea prin pereţi să- 
şi găsească oglinda unde i-a fost locul, jil-ţul pe care stătea, 
colţul de birou unde se aşeza cu picioarele atârnate ca să 
inaugureze lungile convorbiri telefonice cu  modista, 
coafeza, blănarul, croitoreasa. Îşi foşnea rochia invizibilă, 
izgonea parfumul necunoscut şi discret, cu trena 
parfumului ei capitos, lasciv, mult mai pregnant. Făcea să-i 
tresară în amintire fraze răzlețe, cuvinte, inflexiunile vocii, 
un hohot de râs... Iortură de totdeauna. Iar umbra volatilă 
a Laviniei Madu, străină aci, unde nu călcase niciodată, 
adusă numai de închipuirea lui, se risipea ca un fum. Nici 
nu mai întorcea ochii din prag: „Eu o pornesc spre nord”. 
Nu mai exista încă înainte de a ajunge în prag. Rămâneau 
numai ei doi, el şi prezenţa nălucită a Antoanetei faţă în 
faţă, într-o morbidă retrăire a vieţii lor mărunte şi deşarte, 
mincinoase, inutile, de acum cinci ani, şase ani, opt ani. 

Ca să fugă de această obsesie, pleca la „Capşa”. Mocnea 
la masa din ungher, deşertând în silă ceaşca de cafea coclită 
de război, fumând numai pe jumătate ţigările cătrănite de 
război. Chelnerul cu glas neutru şi cu surâsul neutru, 
profesional, îl servea fără să mai aştepte comanda. Nu părea 
că-şi aminteşte să-i fi întocmit tot el un menu, pe a sa 
răspundere, pentru domnişoara cu profil de camee, care se 
lăudase că e atât de mofturoasa şi transformase masa de la 
fereastră în atelier de reparaţiuni. Punea ceaşca pe 
marmoră paharul cu apă, scrumieră. Venea la plată. Dădea 
la o parte un scaun din calea lui, la plecare. Toate în film 
mut. Într-o lume fantomală de zombi. 


Se întorcea pe străzi potopite de ploaia mucedă, în 
mâzga murdară şi gălbie, stropit de noroiul roţilor 
deautomobile. Trecea prin dreptul unei anume bolți. Prin 
dreptul unui anume adăpost. Ajungea îndărăt să mocnească 
aci. Ascultă şuruitul picurilor în burlane. Aprin-dea şi 
stingea alte ţigări fumate numai pe jumătate, sub privirea 
prudentă a lui Ielemac, care-şi părăsise fotoliul de unde 
trona, resemnându-se la cotloane mai dosnice, pe-aproape 
de cazematele tunelurilor de sub pat şi de sub jilţuri. Şi 
ploaia aceasta, care nu mai conteneşte! Şi cerul acesta 
vânat şi ud, târându-şi zdrenţele peste acoperişuri!... „Eu o 
pornesc spre nord! Dumneata, desigur, spre sud!... La 
revedere sau nelarevedere, cum va fi voind calculul 
probabilităților, domnule Măldărescu!...” Oare nu se mai 
înseninează odată, să se întoarcă iar escadrilele de 
bombardiere şi să sune iar alarmele cele adevărate, 
alungind iar sobolii în hrubele lor din adăpostul SOBOLIA? 


Simţindu-se atât de puţintel, de meschin şi nevrednic în 
ochii săi, Lalu Măldărescu se mai simţea şi adânc vinovat 
faţă de-o seamă de suflete umile, la a căror fiinţă pe lume 
nici n-ar fi luat altădată aminte. 

Cum nici nu luase atunci când s-a cuvenit. 

Trecuse pe lângă ele cu înduioşări epidermice, ieftioare, 
comode. Sau cu o varvară nepăsare. Corcoduşa şi Rodica 
Ică, bătrâna paralitică din pat şi nevasta mobilizatului cu 
pruncul la sân; meşterul zugrav în germene Gică, autorul 
expresivelor fresce murale, şi ai săi fraţi, ce i-au pus 
stăpânire pe curte, prefăcând-o în maidan de hârjoane; acel 
invizibil Alecu, ajuns la conştiinţa sa numai după descripţiile 
pătimaşe ale Leontinei, un beţivan crăcănat, chelbos şi 
fudul, chiar zăvodul care i-a strivit lalelele în van oblojite cu 
bandaje de lină roşie şi cârpe ude în ploaie; chiar şi celălalt 
câine, şchiop şi ugil, din ruinele cartierului Griviţa, care s-a 
cerut adoptat şi a rămas în urmă, sub un zăplaz, să-şi lingă 
rănile, privindu-l cum se duce cu o mâhnită şi mută dojană. 


Dojana aceea îl, urmărea, îl durea. Dojana din privirea 
unui câine de pe stradă. 

Aceasta se întâmplă când îi îngăduia răgaz amintirea 
Antoanetei. Cât nu se desprindea încă din funestele ziduri 
cu funesta-i prezenţă, materială, precis conturată, des- 
potică, în casa unde-a fost şi ea stăpână şi unde nu renunţa 
să-şi exercite întâietatea, izgonind umbra mult mai diafană, 
eterică, a Laviniei Madu. 

Îi părea de mirare că domnişoara Lavinia, atât de 
energică, fermă şi autoritară afară, pe stradă, în adă-postul 
SOBOLIA, la masa de la „Capşa”, aci îşi pierdea atât de 
dezarmată vigoarea indignărilor repezi şi imperioase. Nu 
bătea cu vârful pantofului în parchet. Nici cu forfecuţul 
argintat în tăblia de cristal a biroului. Nu fulgera mânioase 
sclipiri printre genele lungi, umede, arcuite. Ochii adânci îşi 
înecau lumină într-o învăluită împâclire, ca ochii sfâşietori şi 
tragici ai cailor care se afundau în smârcurile chirfoase şi 
verzi din Marea Putredă, de-acolo, departe, în stepele 
Rusiei. 

Şi nu ştia cum s-o cuprindă de mâini, s-o oprească, s-o 
aducă îndărăt. Umbră de fum, se topea în fum. lar 
risipindu-se, lunecându-i, ducea cu dânsa mustrările din el, 
întrebările şi chinuirile într-altfel tonice, din mai nobile şi 
pure izvoare ale inimei vii. Chiar dacă se vedea cu ochii ei şi 
se cugetă cu mintea ei, descoperindu-se atât de scăzut în 
puţinătatea-i omenească şi atât de vinovat faţă de 
bântuitele făptuiri pe lângă care a trecut fără să-i tresalte 
pornirea dezbrăcată de sine a unchiaşului Mihai 
Cristoveanu, o răscumpărare parcă tot bănuia, nădăjduia, 
ştia că mai este. Nelămurită încă, unde, care şi cum. Îl 
aştepta însă. Nu se îndoia. „Ceea ce încerc eu acum!” „Dar 
ce încerci, domnişoară Lavinia!...” Presimţea obscur că 
taina aceasta îi apropie şi va să-i lege, îi leagă; pentru 
aceasta o caută, o cheamă, îi răspunde, vine fragilă unduire 
de fum. 


Pe când prezenţa Antoanetei, de îndată ce străbătea 
zidurile să se afirme cu o obsedantă precizie fizică, 
distinctă, corporală, de îndată îi usca izvoarele vii din inima 
iarăşi seacă, de iască. Pentru altceva sosea, fără s-o cheme. 
Îl chinuia cu tortura cea veche. Mizerabilă şi dospită în el 
aproape cinci ani, purtată de-aci la masa de la „Capşa”, de 
la „Capşa” pe zonă, pe front, sub brâul Munţilor Caucaz, în 
stepa kalmucilor, în spitale şi sanatorii, îndărăt, oriunde 
aceeaşi, ca respingătoarea forfotă de larve, de viermi şi 
moluşte moi din zăcutele nămoluri ale Mării Putrede. 
Tortură cea veche: braţele altuia încleştând femeia care a 
fost a sa, sărutul altuia smulgându-i scâncetul cunoscut pe 
buze, membrele albe împletindu-se în spasm cu picioarele 
păroase, de cimpanzeu, ale altuia. „Poate a murit! gândi cu 
o crudă speranţă. Poate numai de aceea e atât de stăruitor 
prezentă. Morţii nu-şi găsesc linişte. Sufletele lor cutreieră 
locurile pe unde trupurile au trecut şi-au păcătuit, cerşind 
iertare şi pace, uitare...” 

Moartă ar fi iertat-o. Ar fi uitat-o. 

Nu mai ştia nimic despre dânsa. Lipsise atâţia ani! 
Evitase lungea care a fost a lor. Bimbirică dispăruse de pe 
orizont. În orice caz, de-un an jumătate de când s-a întors, 
nu-l mai zărise şi nu mai auzise pomenindu-se despre 
pospaiul de om, cu pospaiul de diminutiv şi cu braţele 
indecent păroase. Poate va fi murit şi el. Pe amândoi atunci 
i-ar ierta. Ar uita. 

Pe urmă, nădejdea aceasta uşurătoare şi crudă l-a mai 
scârbit încă de sine. Află în tot mai abjecte şi mai adânc 
lăuntrice tainiţe tot mai multe pricini pentru care n-ar mai 
avea curaj să privească făţiş, drept, senin în ochii Laviniei 
Madu. 

În însetarea de ea, dorul i-o aduce aci, imagine plăpândă 
şi pură, s-o pângărească în casa aceasta cu ema-naţii 
mefitice din putregaiul trecutului, ca lăcaşurile mâncate de 
lepră din Biblie; o cheamă, ca s-o afunde şi pe ea în 
chifteala cu hâde înnodări de larve băloase din smârcurile 


mocnirilor sale. Are dreptate să se risipească aeriană ca 
fumul în fum, fugind cu oroare şi spaimă. Şi are dreptate să- 
| ocolească până şi Telemac, motanul pacificat şi filozof. L-a 
înstrăinat şi pe dânsul. Singurul tovarăş statornic, 
credincios părtaş la prohodul atâtor surpări. 

Lalu Măldărescu s-a plecat în genunchi să-l ridice de jos 
şi să-l reîntroneze în fotoliul său. Motanul, bănuitor acum, s- 
a retras mai adânc în cazemata de sub sofa. Nici el nu uita. 
Nici el nu ierta. N-avea poftă să se mai ofere pradă 
acceselor din ce în ce mai bizare ale stăpânului cuprins de 
smintiri din ce în ce mai alarmante. 

Din genunchi, Lalu Măidărescu s-a aşternut în patru 
labe, ca în şanţurile frontului, bâjbâind cu mâna în beznă pe 
unde cam de mult nu mai trecuse Leontina cu mătura. 

— Hai, Telemac! încerca să-l momească, apelând sila 
ademeniri convingătoare prin viu grai. Hai să facem pace! A 
fost ceva nervos... Înţelege şi tu, ce naiba!? 

Telemac l-a scuipat din străfundul cazematei şi a mornăit 
cu o vrăjmaşă neînduplecare. Că avea şi el glas, că mai 
avea, aceasta n-ar mai fi crezut-o nimeni de când nimeni 
nu-l mai auzise miorlăind, mieunând, mornăind, torcând. 

— Eşti un tip vindicativ! Nu m-aşteptam... îl mustră cu 
blândeţe conciliantă Lalu Măldărescu. Hai, Ielemac, să 
facem o partidă de zombi în doi! Fiecare la locul nostru. 
Căci asta ne rămâne soarta noastră, până la moarte... Hai, 
măăă încăpăţânatule!... Ce fel de zombi eşti tu? 

Atunci a zbârnâit telefonul, şi atunci s-a ridicat el din 
patru labe în genunchi, apoi în două picioare, scuturându-şi 
palmele de scame şi colbul de sub sofa, cu o constatare 
tresărită în cuget, aşa, tam-nesam: „Aci s-a-rată nevoie 
urgentă de-o stăpână! ... De-o stăpână ener-gică şi 
autoritară, care ştie să bată din picior!...” 

Spre telefon s-a îndreptat fără nici o grabă şi fără 
curiozitate. Desigur, greşeală. 

La aceasta se reduceau îndeobşte convorbirile sale 
telefonice: „Greşeală! Aci e 4.56.67... Şi şepte, nu şi şase, 


doamnă! $Şepte, de la Schopenhauer, doamnă! Casa de 
mode? Nu există nici o casă de mode „Schopenhauer”! 
Cel puţin sper, pentru memoria implacabilului misogin!... 

A ridicat pâlnia neagră, aşteptând greşeala şi suflându-şi 
încă scama de pe cealaltă palmă în zare, distrat, încruntat. 

— Alooo! Casa domnului conf. universitar Măldărescu 
Lalu?... a sunat vocea celestă din celălalt capăt al firului. 

Săgetat cu o sârmă de foc din creştet până-n tălpi, ela 
exclamat gata să scape receptorul din mână: 

— Domnişoara Madu!... Bună dimineaţa, sărut mina,. 
domnişoară Madul!... 

— Mă cheamă Lavinia!... Ai uitat, domnule conf. 
universitar, fără profesie?... îl luă domnişoara Lavinia Madu 
la rost, ca introducere, într-un murmur de râs cristalin. 

— Nu, domnişoară Lavinia... Lavinia... Cum să uit? 

— Merci. Foarte gentilă şi fidelă, memoria dumitale!... 
Alo?... Te-am chemat ca să-mi ţin promisiunea. Ştii, calculul 
probabilităților! M-a prins remuşcarea gândindu-mă că nu- 
ţi găseşti odihnă şi somn până ce nu vei afla cine l-a 
născocit. Am consultat Enciclopedia... Nu părăsi 
aparatul!... Da, să-mi mai arunc ochii o dată... Alo?... Uite, în 
rezumat... Cine l-a născocit? Tăcere. Mister. Cine s-a ocupat 
de el? Pascal, Huyghens, Bernoulli, Laplace, Montmort, 
Berirand, Poincar€... Există şi un Tratat al triunghiului 
aritmetic, de Pascal. Şi o carte a unui oarecare Emile 
Borel: Elements de la theorie des probabilites... Se 
pare că sunt două concepţii, sau aşa ceva, ale 
probabilităților. Una filozofică; alta  matema-tică. 
Probabilităţi totale, probabilităţi compuse. Este şi o poveste 
cu zarurile. Cu ruletă. [i-am spus că sunt amatematică! Era 
să capăt meningită aprofundându-mă în aceste savante 
definiţii şi calcule, care mi-au încurcat în cap tot ce ştiam că 
o profană, după ureche, ca o havaiană când o zdringănesc 
la pian... Pentru dumneata are să fie mult mai uşor, cu 
disciplinele dumitale savante, domnule conf. universitar. 


poe 
LL 


— Nu mai sunt conf. universitar, domnişoară Lavinia! 
simţi de a sa datorie cinstită s-o prevină melancolic Lalu 
Măldărescu. 

— Atunci, cum?... Ce eşti?... reluă vocea după suspensia 
unei scurte ezitări. Profesor plin?... 

— Nimic, domnişoară Lavinia! Nu mai sunt nimic. Am 
fost şi am renunţat. Am optat pentru domnul om de pe 
stradă. Un mărunt şi obscur, insignifiant, rentier. 

— Foarte urât! îl admonestă vocea atât de indignată, 
încât Lalu Măldărescu a ghicit încruntarea sprînceniuşelor 
şi ar fi jurat că domnişoara Lavinia a bătut cu vârful 
pantofului în pardosea. 

— Recunosc, domnişoară Lavinia. Urât, dar ce pot face 
dacă sunt un zombi? Am mărturisit-o de la început. 

— Şi eu, tot de la început, ţi-am spus că nu-mi place 
chestia cu aceşti zombi. De unde mi-o tot serveşti? Ce e aia, 
zombi, zombi? Aloo? 

— Da!... Alo!... Domnişoară Lavinia, să clarific şi chestia 
aceasta, de unde, ca să nu rămân nici eu dator, cum am 
promis! Nu părăsi, te rog, aparatul. 

El a întins mâna la raftul ştiut al bibliotecii şi a deschis 
volumul lui W. B. Seabrook, continuând: 

— Alo! Din cartea unui american, The Magic Island... 
Uite cum îi zugrăveşte! Cum ne zugrăveşte. „Zombul este 
un corp fără...” 

— Citeşte englezeşte! Nu e nevoie să-mi traduci. 

— Nu ştiu englezeşte, nici cât a uitat Churchill, 
domnişoară Lavinia! Nici cât Costea, cel cu revistele ilus- 
trate! mărturisi el vinovat. Citez după textul francez... 

— Bine, citeşte-mi atunci textul francez. 

Lalu Măldărescu s-a codit să-i împlinească şi această 
dorinţă, fără prea multă încredere în accentul său valah, 
supus la examenul unei domnişoare L. M., care a cutreierat 
Europa şi a crescut, a trăit mai mult peste fron tiere. A 
urmat deci, tălmăcind pasagiul în graiul părintesc. 


— „Zombul este un trup fără suflet, un trup mort, dar 
învestit de vrăjitorie cu o asemuire de viaţă meca-nică. Un 
cadavru pe care vracii magiei negre îl împing, îl silesc să 
acţioneze, să se mişte şi să umble ca şi cum ar fi în viaţă. 
Cei care au această magică putere aleg de obicei un 
cadavru îngropat de curînd, îl scot din mormânt înainte de 
a începe să putrezească, îi comandă mişcările printr-un fel 
de galvanizare şi pe urmă îl pun la cazne, fie pentru a 
săvirşi vreo crimă dacă e cazul, fie mai adesea pentru a 
lucra prin jurul casei, la muncile cele mai grele, lovindu-i ca 
pe viţele de povară de îndată ce se lenesc...” Seabrook a 
văzut cu ochii lui o ceată de zombi prăşind în ogoarele cu 
trestie de zahăr. Afirmă că l-a înfiorat golul din privirea lor 
moartă. Cam aceasta e tot. Cam aceasta sunt şi eu, 
domnişoară Lavinia! Cum am declarat la vreme, onest, 
conştient. Din fericire s-a nimerit să mă comande un vraci 
de ispravă. Nu m-a pus nici la o muncă grea, de vită. Nici nu 
m-a executat cu biciul. A fost mai milos. Iar crimă încă n-am 
săvârşit. 

— Ba da! l-a întrerupt vocea din capătul firului atât de 
sever, încât lui Lalu i s-a părut iarăşi că aude şi interjecţia 
vârfului de pantof în pardosea. Ba da! 

— Am săvârşit, domnişoară Lavinia? întrebă el, surprins, 
cu gândul numai la criminala speranţă pasivă că poate 
Antoaneta şi „celălalt” vor fi fiind morţi acum, ca să-i poată 
ierta şi uită. Poate prin vis, domnişoară Lavinia? Poate în 
gând?... Altfel, n-am pe conştiinţă nici o crimă... 

— Ba da. Ai! repetă cu tărie vocea. Ai săvârşit crimă faţă 
de dumneata... Ce altceva decât crimă faţă de dumneata 
este ceea ce faci? Adică, mai exact, ceea ce nu faci!... Zici că 
vraciul dumitale a fost milos; nu te-a pus la munca vitelor de 
povară... Aceasta nu e milostenie!... Ai încăput pe mâna 
unui vraci dugliş şi el, un leneş şi un incapabil. Pe mâna mea 
să fi intrat, ca să-ţi arăt eu vită de povară şi zombism!... 'le 
vindecam eu de zombism... Auzi?... „Am fost, dar am 
renunţat. Nu sunt nimic... Am optat pentru domnul om de 


pe stradă! Un mărunt şi obscur, insignifiant rentier...” Ca să 
mi le spui acestea, te-am chemat eu la telefon, domnule ex- 
conf. universitar? 

— Nu, domnişoară Lavinia! îl ispiti pe el un surâs ironic, 
sardonic, caustic, ulcerat în amorul său propriu de zombi şi 
profitând că televiziunea n-a fost încă apli-cată aparatelor 
telefonice din anul 1944. Pentru calcului probabilităților m- 
ai chemat. Ca să-mi citeşti mata de-acasă, din 
Enciclopedie, relaţiunile despre calculul probabilităților 
care nu mă lăsau pe mine să dorm. 

— De unde mai inventezi că telefonez de-acasă? Vorbesc 
de la un telefon public!... 

— Şi ai luat cu mâţa tomul de-o tonă din Marea 
enciclopedie franceză la subsuoară până la un telefon 
public, ca domnul nostru bătrân din adăpostul SOBOLIA?... 
îl împinse mai departe demonul să se minuneze ironic 
atunci când ar fi avut cu totul, cu totul altceva de spus. 

— Eşti un nesuferit! Şi un imposibil! Şi crezi că-l mai faci 
şi pe detectivul!... Infectule! Na... Poate că mai surâzi şi 
ironic, sardonic, caustic, biet zomb ce eşti şi rămâi! 
Aşteaptă acum până ce va pofti să te cheme la telefon 
generozitatea născocitorului calculului probabilităților! Ai- 
ai! Pardon, pentru acest telescopaj de dative şi genetive! 
Consultă în aşteptare Tratatul triunghiului aritmetic al 
lui Pascal. Na! La revedere, domnule ex-conf. universitar 
Măldărescu Lalu. 

— Dar, domnişoară Lavinia! imploră el. Alo!... Alo! Alo... 
alo... 

Aparatul s-a închis cu un clănţănit sec, cum îşi crănţănea 
mânioasa încuietoarea de metal a poşetei domnişoara 
Lavinia. 

Lalu Măldărescu s-a pomenit însă din nou fluierând aria 
operetei vieneze la modă pe când era el licean. 

Nu aflase cine a născocit calculul probabilităților. Ce-i mai 
păsa! Se convertise fără nevoia să mai consulte tratatul lui 
Pascal. Cu paşi elastici, s-a dus la fereastră să dea în lături 


perdeaua şi să cerceteze cerul. Trilul s-a înălţat în mai 
voioase şi triumfale spirale. Ploaia contenise. În norii vineţi 
se deschidea o peşteră de azur. Şi irizau deasupra capitalei 
arcadele unui feeric curcubeu. 

— Domnule 'Telemacule! Mare minune să nu ne trezim că 
mâine cu o alarmă şi cu un bombardament!... Vino să facem 
pace şi să dăm dracului zombismul!... Fie la vracii lor din 
Antile! 

Telemac, care scosese capul de sub sofa să-şi vadă 
stăpânul dialogând la telefon, — altă minune! —, a rupt-o la 
goană, mistuindu-se laş şi ingrat în caze mata sa. 


3 


Când a sunat prealarma, Lalu Măldărescu se afla în 
celălalt capăt al oraşului, spre lacuri şi parcurile cu 
boschete de arbuşti. 

Venise să caute primăvara, peluzele verzi, cerul albastru 
oglindit în tremurul apelor. 

După cinci ani, acum le descoperea că n-au pierit de pe 
lume. Poate mai cerca şi să se încredinţeze cu ochii, dacă 
liliecii în floare nu poartă cumva pe crenguţe o puzderie de 
iniţiale violete şi albe, vegetale, vii, miresmate: L. M... L. 
M... L. M... L. M... 

— Iar a început magaoaia! strigă un băieţel în straiţe de 
Paşti, alergând şi izbindu-se în el. 

— Magaoaia?... s-a uitat Lalu Măldărescu, scandalizat de 
asemenea cuvânt onomatopeic şi slut. 

Copilul ajunsese departe. Pierduse prilejul să ştie că 
aceasta e muzica pe care-o aştepta şi care-i place domnului 
de pe stradă. El singur dintre toţi trecătorii nu s-a 
posomorât la chip. N-auzea un răget lugubru spintecând 
spaţiile. Pentru dânsul însemna cel mai suav cor de 
heruvimi, în slăvile iarăşi albastre, străvezii, de-o dulce şi 
festivă lumină. 


Grăbea paşii şi i-a mai întețit încă la a doua vestire mai 
sinistră, prelungă, a spăimoasei alarme depline. Ceilalţi 
târâiau după dânşii valize, genţi, grupuri încleştate la braţ, 
înălţând ochii cu îngrijorare la cer, dibuind apoi gurile 
catacombelor mai apropiate şi sigure. Adăpost. Adăpost. 
Adăpost. Năvăleau, se chemau, îşi îmbrânceau loc. El zorea 
sprinten şi avântat, cu mâinile libere, cu obrazul destins şi 
cu licăre de nerăbdătoare fericire în ochi, spre singurul azil 
subpământean vrednic de încrederea sa: adăpostul 
SOBOLIA. 

Automobilele milenarilor săgetau cu viteză de bolizi spre 
pădurile şi fermele depărtate de obiectivele militare. 
Lustruite oglindă, transportau o dată cu femeile de lux şi 
căţeii de lux, strivind sub roţi javrele proletare, de rase 
corcite şi fără pedigreu. Întâia oară, Lalu Măldărescu a 
regretat că măruntele sale chibzuieli de rentier mărunt nu 
i-au îngăduit întreţinerea costisitoare a unui automobil. Ar 
alerga şi el mai spornic în direcţie contrară, spre centru, s- 
ajungă mai repede la adăpostul SOBOLIA, să-l lase la scară 
şi să se năpustească înlăuntru în sala de-a treia, în fund. 

Fiind numai pieton, cu mijloace proprii şi primitive de 
locomoţiune, în afară de ritmul veacului, a ajuns târziu, 
gâfâind, transpirat. Un cerber cu uniformă dc viceamiral şi 
cu inscripţia SOBOLIA cusută în sclipitoare fireturi pe şapcă 
încuia poarta cu o cheie mai măreaţă decât a lui Sfântu 
Petru. 

— Nu mai e loc!... Complecit!... 

— Ce complect, domnule? se răsti un sobol mai energic 
decât Lalu Măldărescu, introducându-şi talpa între poartă şi 
stâlpul grilajului. Ce-i tramvai, să fie complect?... E teatru? 
Ai închis casa?... Destul că domnii dumitale îşi au adăpostul 
dumnealor, separat, rezervat, cu fotolii, masă de bridge, cu 
radio, telefon, aer condi-ţionat, bufet şi alte alea... Vă ştiu 
eu! Dă drumul, măcar aci, la democraţie! Unde-a mers mia, 
merge şi sută... 


Sobolul mai energic şi guraliv a răzbit în interior, lăsând 
portarul în uniformă de viceamiral să dondă-nească în urmă 
şi să strige altor întârziaţi: „Complect! Nu mai e loc, 
domnilor! Ce e scandalul acesta?...” Pe lângă el s-a prelins 
şi Lalu Măldărescu, hotărându-şi pe viitor să nu se mai 
aventureze dincolo de raza cartierului în preajma orelor 
fatale, de-alarmă. S-a ţinut pas cu pas dc călăuza care lucra 
zdravăn din coate, înaintând pe dâra lui dintr-o încăpere în 
alta, cu toată nemaipomenita îmbulzeală şi protestările 
vechilor ocupanţi. Căuta cu privirea. Şi respiraţia i s-a oprit 
când în sfârşit a zărit-o în altă sală, nu a lor. 

În picioare, ghemuită într-un ungher, Lavinia Madu ţinea 
în braţe un copil înfăşurat într-o cuvertură verde. 

S-a frecat la ochi; iar respiraţia i s-a mai tăiat încă o 
dată. 

Pe urmă a răsuflat normal, cum scrie la carte, venindu-şi 
în fire. Lavinia Madu trecuse copilul în braţele nevestei cu 
broboadă neagră pe frunte, soaţa lui Van-ghele Simion care 
lucrează la Triaj cu ziua, mama lui Nică şi a lui Miţita, cel ce 
mult se ruşinase când a fost denunţat că se scapă în pat cu 
udul. Alcătuiau un grup strâns, înghesuit în perete, sub 
privirea absentă a domnului bătrân şi slăbănog, cu ochelari, 
care-şi adusese ceaslovul legat în piele, dar aflându-l fără 
folosinţă, îl rezemase pe stinghia unei tărgi pentru 
eventualii răniţi. 

Domnişoara Lavinia nu-l văzuse. Tăinuia ceva cu femeia 
îmbrobodită, înclinată puţin de mijloc ca să privească mai 
de-aproape cu ochii săi miopi la obrazul copilului din 
braţele nevestei lui Vanghele Simion, netezindu-i uşor, cu 
vârful degetului, şuviţele de pe frunte. Era atâta gingăşie 
simplă, naturală, în mişcare, atâta căldură omenoasă în 
privirea concentrată la liniile moi, indecise, încă embrionare 
ale copilaşului, încât ochii lui Lalu Măldărescu au fost 
podidiţi de-o umedă învăluire. 

Nu se încumeta să se apropie. Să turbure, străin şi 
nepoftit, ceva care se urzise în afară de el şi de care el se 


ştia incapabil, cu inima lui seacă, de iască. Observă că 
nevasta e în strai cernit de sus până jos, că amândoi 
băieţaşii poartă la mâneca hainelor spălăcii, fără culoare, o 
fâşie neagră. Îndată, gândul i-a fost la Vanghele Simion, 
care lucra cu ziua la Triaj şi fără îndoială îşi găsise sfârşitul 
acolo. Hotărâri repezi au crescut în el. Îi va aduce acasă, în 
camerele din subsol, în locul sinistraţilor săi, care l-au 
părăsit, fiindcă n-a ştiut să-i adopte şi să le câştige sufletul 
la vreme. Îl va lăsa pe Nică să tot calce lalelele şi pe Miţita 
să continue frescele începute de Gică, dacă se va dovedi un 
ucenic vrednic de asemenea maestru. 

Întărit de această hotărâre purceasă de la dânsul, nu 
dintr-al altora imbold, se pregătea să-şi taie pârtie spre 
grupul din ungher, ca unul care nu se mai înfăţişa ca un 
pasiv şi culpabil spectator. Dar Nică apucase să-l zărească 
mai înainte de a se clinti. Îl recunoscuse şi a tras-o de 
mânecă pe domnişoara Lavinia, făcându-i semn mut din 
sprîncenile înălțate către noul-sosit. Dacă pentru deciziile 
sale atât de străine de fiinţa-i uscată şi moartă de până 
acum Lalu Măldărescu va fi aşteptat pe undeva, cândva, 
vreo răsplătire, recompensa aceea l-a potopit cu prisos într- 
o singură clipă. 

Domnişoara Lavinia a înălţat capul; genele lungi, arcuite, 
i-au dezvelit ochii umezi, cu fire aurii. Faţa gravă şi atentă, 
preocupată, s-a înseninat brusc. I-a surâs, parcă nu tot ea îl 
lăsase în mijlocul străzii cu sulul grotesc al ziarelor de modă 
în mina şi nu tot ea îi închisese cu un ţicănit mânios 
telefonul. Astfel se luminase şi peştera de azur în sumarele 
stânci ale norilor, alaltăieri-dimineaţă, când s-a desfăşurat 
peste acoperişurile negre şi ude, mâhnite, irizata eşarfă a 
unui feeric curcubeu. 

— Credeam că nu mai vii... Că te-ai decis să-mi şifonezi 
calculul probabilităţilor!... a mărturisit domnişoara Lavinia 
fără înconjur, după ce şi-a lăsat mânuşiţa dusă la buze. Pe 
cât sunt de imposibilă, nu m-ar fi surprins. 


— Se poate, domnişoară Lavinia? rosti el cu exaltare, 
fără să-i pese de privirile copiilor aţintite asupra lui şi de 
privirea mai puţin absentă a domnului cu ochelari. Sunt în 
stare să-mi instalez pe viitor un pat de campanie colea, 
lingă brancardă... 

— Nu exagera, domnule ex-conf. Universitar... Recunosc 
însă că am remuşcări. Cu ce drepturi îţi tot ţin predici? De 
două ori eram gata să te chem la telefon şi să cer pardon. 

— N-aş fi meritat, domnişoară Lavinia! Nu merit... Eu am 
a cere pentru atâtea iertare! Pentru atâtea!... Şi atâtea! Şi 
atâtora! Nici nu-ţi închipui... 

— Să lăsăm acestea tot pe seama calculului 
probabilităților, dacă rămâne valabil. Poate puţină 
imaginaţie tot am. 

Glasul s-a frânt, cu altă intonaţie. 

— Auzi? Se-apropie... Ah! Auzi? 

Vuiete înfundate au străbătut până aci. Planşeul şi 
ridurile au vibrat zguduite. Cădeau bombe pe-aproape. 

lar domnişoara Lavinia din nou şi-a încleştat dege-tele 
circei în braţul lui, cu ochii din nou rătăciţi, goi de privire, 
năluciţi de teroare. El a sprijinit-o fără surâsul ironic, 
sardonic, caustic, fără nici un fel de surâs, fiindcă acum ştia. 
A cuprins-o şi eu mâna cealaltă, cătinel, peste umăr, 
apropiind-o de dânsul, cum poate şi pitecantropii 
cavernelor vor fi aflat instinctiv o mai mlădiată înfăşurare 
de ocrotire pentru femelele mai firave, din cavernele lor, 
când se năruiau. Îi simţea zvâcnirile inimei, sub sânul 
elastic, alipit prin haină. Detunările se repeţeau, înaintau în 
mai răpăită cadență, şi temeliile adânci se clătinau mai 
vârtos în încheieturi. 

— Eu mă scăp! a declarat Miţita, ţinându-se de baierele 
pantalonilor. 

Nimeni n-a râs. N-aveau nici când, nici de ce râde. 

Pe toate chipurile se căsca spaima animalizată şi oarbă, 
uluită, spărgând smalţul trăsăturilor evoluate de homo 
sapiens, exprimând numai  primitivele  panici ale 


strămoşilor cu fruntea teşită din peşteri la dezlănţuirea 
cataclismelor cosmice. Toţi se făcuseră mai mici, ugiliţi, cu 
gâturile înşurubate între umeri. Nu o singură femeie se 
acăţase la braţul unui necunoscut, ghemuindu-se în el. 
Doamne cu înfăţişare foarte distinsă şi cu toalete de ultimul 
croi îşi ascundeau obrajii pe umărul lucrătorilor cu straiele 
lor sărace de sărbătoare şi cu mâinile asprite de bătături. 
Numai domnul bătrân cu ochelari n-a dat vreun semn de 
emoție. Cu grijă, a potrivit la locul său cartea care se 
clintise. Lalu Măldărescu şi-a aruncat fără voie ochii la titlul 
de pe muchia legăturii negre de piele: HISTOIRE DES 
CROISADES. 1. IV. Probabil că mai pasionante episoade 
însemnau pentru el duelurile dintre Baudouin III şi Nur-ed- 
Din, peripeţiile lui Godefroi de Bouillon, Frederic Barbarosa 
şi ale sultanului Saladin decât ravagiile bombardierelor de 
dincolo de zidurile acestea. Vreun tremur nu simţea nici 
Lalu Măldărescu, în afară de fiorul trupului alăturat de 
trupul său, într-o sfârşeală inertă, care contrasta atât de 
înduioşător cu vigoarea nervoasă, capricioasă, agresivă a 
domnişoarei Lavinia din stradă, când bătea cu vârful 
pantofului în asfalt. 

Cataracta exploziilor şi prăbuşirilor s-a depărtat. S-a 
golit o tăcere cronţănită numai de ventilatorul din cealaltă 
sală. Şi îndată, doamnele cu toaletele de ultimul croi şi-au 
desprins obrajii fardaţi de pe umerii lucrătorilor cu 
vestmintele şi palmele aspre, privind  stânjenite, 
murmurând îngăimate cuvinte de scuze şi de recunoştinţă, 
reluându-şi înfăţişarea distinsă şi schimbând de loc, ca să 
restabilească distanţele. Una leşinase. O purtau străini pe 
braţe, cu gâtul balansându-se moale, au întins-o pe-o bancă 
şi au descheiat-o la piept, dezvelindu-i în văzul tuturor 
albeaţa intimă a corpului, sinii globuloşi şi side-fii, care 
scăpau din capsulele de mătase trandafirie; se cunoştea şi 
urma violetă, strivită, a unui sărut muşcat în cine ştie ce 
crispaţie de voluptate a nopţii din ajun. Alta trecea printr-o 
criză de nervi, iar soţul, poate iubitul, încerca s-o calmeze, 


scuturându-i mâinile să le smulgă din umeri, plimbându-i 
palmele magnetic pe frunte, stropind-o cu apa de colonie a 
flaconului din geantă, pătrunzând-o cu priviri pe rând 
rugătoare şi poruncitoare în ochii ficşi, dilataţi, care nu-l 
zăreau. 

— Valerio!... Te rog, Valerico!... Nu ne dă în spectacol... 

O bătrână cu obrazul de hrisov scorojit, unde se aflau 
înscrise toate, necazurile unei vieţi de resemnare şi de 
tristeţi, după ce tot timpul îşi făcuse cruce şi şopotise 
rugăciuni pe ison bisericesc, băgă iconiţa mică, pătrată, sub 
bluză de flanelă pământie, la pieptul uscat, clătinând din 
cap: 

— Puteau să ne ierte măcar pe ziua de Sfintele Paşti, că 
tot creştini suntem cu toţii şi la un singur Dumnezeu ne 
închinăm!... 

— Ce zice! voi să afle un ofiţer neamţ, rumen, bărbierit, 
tuns proaspăt la ceafă şi cu decorația glorioaselor fapte la 
piept. 

Cineva i-a tălmăcit. Ofiţerul s-a încordat cu sumeţie în 
uniforma turnată pe trup. 

— Şi ce-i dacă e Paşti?... Războiul total nu cunoaşte aşa 
ceva... Sărbătoare, vacanţă!... Nu i-am bombardat şi noi, la 
Londra, în zi de Paşti, să ne ţină minte? Şi ce 
bombardament încă?... Opt sute de morţi, două mii două 
sute de răniţi, o sută treizeci de clădiri distruse total, dintre 
care patru adăposturi principale... Şi n-am isprăvit! O să le 
mai arătăm, cu armele noastre secrete!... 

Venise rândul bătrânei chincită lângă perete să întrebe, 
ridicând, ochii decoloraţi, uzaţi, cenuşii: 

— Ce zice, maică? 

Acelaşi binevoitor a slujit de tălmaci. Bătrâna clătină din 
cap a mai jalnică minunare: 

— Spune, maică, s-o ştie!... Asta, care va să zică, dânşii a 
început-o, şi li se mai pare lucru de fală? Apoi, dacă dânşii 
au scornit-o, drept de la Dumnezeu este ca dânşii s-o 
plătească acolo, la dânşii, la mamele şi copiii lor, pe care îi 


au... Nu să ispăşim noi, pentru fărădelegile lor!... Ducă-se la 
dânşii acasă, să-i tune în cap şi-n ziua de Sfintele Paşti, şi de 
Crăciun, şi de Sfânta Paraschiva, şi de Sfintu' Adolfu' lor, 
până ce i-om chema noi. La Sfintu' Aşteaptă!... Păcat de 
crucea pe care-o poartă la piept, că aceea nu-i Sfânta Cruce 
a Mântuitorului... Asta să i-o spui, ca s-o ştie şi să nu se mai 
umfle ca un cârnat... 

Tălmaciul se execută cu oarecare ameliorări de 
circumstanţă. Ofiţerul neamţ a pungit buzele, rozându-şi în 
dinţi cele două dungi înguste ale mustăţii tunse sub nări şi 
întorcând spatele unei băbătii bisericoase de la periferia 
civilizaţiei şi umanităţii, fără nici o pricepere în artă şi legile 
războiului total. 


— Am înviat... a zâmbit Lavinia, trecându-şi dosul 
mânuşiţei înguste pe frunte. Te rog să mă ierţi!... Cu mine ai 
să mai pătimeşti multe de acestea, dacă aşa vrea calculul 
probabilităților... 

Se depărtase de Lalu Măldărescu. lar el a simţit o 
cumplită părere de rău că valul bombardierelor a trecut 
atât de grabnic. Le-ar fi voit îndărătnicindu-se să încadreze 
numai adăpostul SOBOLIA, rotindu-se deasupra ca stolurile 
de cocori, semănând mereu într-acelaşi loc ghiulele 
explozive, ca să cutremure mereu temeliile şi mereu să se 
strângă domnişoara Lavinia la pieptul său, cu degetele-i 
încleştate în braţ. Ce încântătoare era în taiorul acesta 
cafeniu, cu stofa moale, pufoasă, de sport! Ce încântătoare 
pălărioara tot cafenie, înclinată pe tâmpla înaltă, cu 
vinişoara albastră de patriciană stirpă străbătând pieliţa 
bronzată de soarele Alpilor, mată, catifelată! 

Dar domnişoara Lavinia nu se depărtase numai cu trupul 
de el. Îndată a fost departe şi cu gândul, stră ină de 
deşertăciunea unor asemenea extaze. 

S-a întors către femeia cu broboada neagră şi i-a preluat 
copilul din braţe. Nevastă, văduva lui Vanghele Simion, avea 
a purta de mina celălalt copil, pe Miţita, într-un anume loc 


de care se arăta urgentă nevoie, după consecinţele panicei 
şi schimele sale disperate. 

Cât au rămas singuri, numai cu Nică alături, Lalu 
Măldărescu socoti nimerit prilejul să-şi destăinuie filotimele 
hotărâri şi să apeleze la domnişoara Lavinia pentru a înlesni 
îndeplinirea lor cu tactul feminin de rigoare. 

— Nu e ceea ce crezi!... l-a descurajat Lavinia de la 
primele cuvinte, ridicând un genunchi în unghi drept, să 
salte şi să sprijine mai bine copilul pe braţ. Calculul 
probabilităților iar a scrântit-o. Să-ţi spun în câteva vorbe... 

Şi în câteva vorbe i-a spus. Vanghele Simion scăpase 
teafăr, cum n-o minţise degetul său cel mic. Straiele cernite 
ale Anei Simion — Ana o cheamă! — şi fâşiile negre de la 
mânecile copiilor nu erau doliu de văduvă şi de orfani. 
Însemnau doliul pentru o soră a lui Vanghele, ucisă sub 
ruini, acolo, prin cartierul Griviţa, pe-aproape de Triaj... A 
moartei era şi fetiţa din braţe. Or-fană de mamă şi de tată. 
Cu tatăl mort pe undeva, la Sevastopol, încât nici nu-şi 
cunoscuse copila decât din răvaşe, dacă vor mai fi ajuns 
scrisorile vreodată până la el. Din fericire, de se poate numi 
fericire, orfana a trecut de vârsta alăptatului. Încearcă să se 
înalțe, copăcel, în două picioare. Aşa că povara Anei Simion 
e întrucâtva uşurată. Are s-o crească ea, ca pe copiii ei, cum 
s-a şi bizuit s-o adopteze. lar de acoperiş nu duc 
deocamdată lipsă. Au două. Le-a rămas neatinsă căsulia din 
cartierul Griviţa. Şi au mai găsit alt acoperiş, al doilea, mai 
boieresc, pe-aproape de-aci, la un director de nu mai ştie ce 
mare întreprindere, unde Ana lucrează de zece ani ca 
spălătoreasă cu ziua şi unde stăpânul i-a încre-dinţat acum 
paza locuinţei cât durează dispersarea. De acolo veneau 
rândul trecut, de la treburile ei de spălătoreasă, când a 
prins-o întâia alarmă; de acolo vin şi acum, unde s-au 
instalat în încăpere spațioasă şi unde se simt bine. Numai 
ceva pare turbure. Nevasta se fereşte să mai pomenească 
numele lui Vanghele, se uită în altă parte, pe sub broboadă, 
când îl întreabă de dânsul, oftează şi-şi încleaştă fălcile, 


parcă i-ar găsi vină că a scăpat întreg din bombardamentul 
trecut, care s-a înverşunat tocmai asupra echipei lor. Nouă 
morţi; treizeci de răniţi. El nevătămat. 

— Poţi înţelege?... întrebă ea, privind semnificativ spre 
băieţaşul tuns chilug, care nu-i slăbea din ochii verzi şi 
mărunți ca mărgelele. Aci cloşează ceva... Data trecută îi 
purta de grijă şi nu-şi găsea astâmpăr, iscodindu-ne dacă nu 
ştim ce s-a întâmplat spre Triaj... Ţii minte?... Aujourd'hui 
c'est bien diiferent. Je n'ai pas encore toute sa 
confiance, mais cela viendra. Chagque chose â son 
temps... Am s-o aflu... Şi-ţi imaginezi că nu pentru 
satisfacerea unei simple curiozităţi femeieşti. Suferințele 
oamenilor sunt de multe feluri, alinările lor tot aşa... 

Nică le-a făcut semn cu degetul cârligat să plece urechea 
la dânsul. În şoaptă, le-a divulgat ştiinţele sale. 

— Vezi dumneata, coniţă, că alta-i chestia! Mama nici că 
vrea să-l mai vadă în ochi pe tătuţă... Pentru că în ziua 
bombardimentului nu la Triaj era el, cu echipa. Era la 
stricată de Lizeta Minzătoaia, cu care se are el bine, că-i 
mai tânără şi se dă cu roş pe buze şi pe obraz, şi umblă cu 
păr la fason pe frunte. Aia el... Căzu bombă lângă casa 
Mînzătoaiei, şi tătuţu era în casă... El nu păţi nimic, dară pe 
Mînzătoaia o lovi o pleasnă în ochi!... Şi-acu, mama o 
blestămă să rămână chioară şi i-a zis lui tătuţu' că n-are ea 
pentru ce să-i mai calce pragu' că mai bine l-ar fi ştiut mort 
la 'Triaj!... Aia €e!... Vezi dumneata, coniţă, că şi noi ne rugăm 
seara şi dimineaţa lui Dumnezeu, cu Miţita, să rămână 
chioară Mînzătoaia, că din pricina ei am rămas şi noi fără 
tătuţu', acum când mai avem şi-o soră. Aia e!... 

Cu sufletul uşurat de destăinuirile sale, Nică a tăcut 
scobindu-se meditativ într-o nară. Aia e! 

— Comme la vie est 6trange! exclamă domnişoara 
Lavinia, urmând tot în limba pe care n-o pricepea Nică. L-ar 
fi dorit mai degrabă mort, dar fetiţa surorii lui a luat-o 
asupră-şi!... Ce labirint orice suflet de om, în care nu te- 


ajută să răzbaţi nici firul Ariadnei!... De aceasta am să mă 
ocup eu... Am s-o îmblânzesc... Am să-i împac. 

Lalu Măldărescu n-a ştiut ce să spună, meditativ, ca şi 
Nică, dar fără să se scobească în nară. Ce altceva decât Ana 
Simion gândise şi sperase când îl tortura amintirea 
Antoanetei? 

— Lasă nasul! a rostit domnişoara, Lavinia atât de sever, 
încât Lalu a tresărit. 

Nică s-a supus ruşinat. Pe urmă constată, ca o concluzie 
târzie: 

— Dacă e pe aia, [uşca din braţele dumitale e mai mult 
soră cu Miţita decât cu mine, coniţă. Numai priveşte ce 
gârlă! Amarnic se mai scapă şi ea cu udul... Aia e! 

Fetiţa din braţele domnişoarei Lavinia pătimea cu 
adevărat de aceeaşi incontinenţă a lui Miţita, căci o dâră 
subţire s-a prelins prin cuvertura verde pe taiorul şi pe 
fusta cafenie. Lalu a scos batista fără prea mult entuziasm, 
ca să repare efectele dezastrului. Domnişoara Lavinia îl 
opri, surâzând înveselită ca de cea mai plăcută întâmplare 
la care se putea aştepta: 

— Stai liniştit, te rog... Acestea sunt treburi femeieşti... 
Nu-i nici o catastrofă!... Intrau şi ele în calculul 
probabilităților... Domnişoară Ţuşca, la alarmele viitoare o 
să vă echipăm cu o muşama!... 

— Poate e de datoria mea să atrag atenţia, domni-şoară 
Lavinia, că verdele de pe cuvertură n-a fost de-o calitate 
excepţională... observă Lalu Măldărescu. lese! Şi a trecut 
pe stofa taiorului. 

Lavinia Madu a strâns din umeri: 

— Spaălătoriile chimice la ce servesc? Nică, ia scoate 
biberonul să restabilim echilibrul lichidului pierdut... 

Nică a scos biberonul din buzunarul pantalonilor, unde-l 
păstra la cald. Lavinia Madu, cu genunchiul sprijinit în 
stinghia  brancardei, a încercat oarecare operaţii 
preliminarii în toaleta Ţuştei până la sosirea mamei 
adoptive, mai versată în puericultură. 


Domnul prezbit şi-a pus sub braţ tomul IV din Istoria 
cruciadelor, primejduit în raftul precarei biblioteci, îşi 
potrivi ochelarii mai solid pe nas şi privi pasionat la evoluţia 
operaţiilor, parcă [uşca ar fi fost cel puţin ultima odraslă 
din osul temerarului cruciat Godefroi de Bouillon. 


4 


Tuspatru zările în vâlvori. 

Alte coloane de fum dumicând soarele scrumit, mort, de 
funingine. Alte camioane cu răniţi hurducându-şi ro-ţile în 
scrâşnet, pe cioburi şi năruite molozuri. Automobilele 
Salvării, camionetele sanitare, cisternele pompierilor cu 
căşti de alamă pe scări, încrucişându-se încă o dată din 
toate direcţiile, năpustindu-se cu sinistre semnale, trecând 
peste stopuri, alungind mulţimea pe trotuarele covorite 
iarăşi cu spini de sticlă sub paşi. 

Viaţa îşi lua însă mai repede firul întrerupt după 
normalul cel nou. 

— Proaspete ridichile! Hai la verde salataaa!... stri-gau 
oltenii cu  încărcatele cobiliţe pe umeri. Portocalele! 
Portocaaa!... Au sositără, portocaaa!... 

Un băieţel cu părul încă umed pe frunte de nădugşala 
adăpostului se ruga trăgându-şi mama îndărăt de mână: 

— Mămico, ia-mi şi mie o portocală!... Uite că sunt d-alea 
roşii!... 

— Cum dai portocalele? 

La colţul străzii, Lavinia Madu îşi tampona a treia oară 
stofa scăldată a taiorului cu batista din poşetă. 

O poşetă de piele vişinie, fără iniţiale şi fără monogramă. 
Lipsa acestui cifru comun i s-a părut lui Lalu Măldărescu o 
trădare. Ar fi vrut s-o spună. Dar Lavi nia era atentă la un 
dialog mult mai instructiv. 

Lângă coşurile depuse pe asfalt de-un oltean, să-şi 
odihnească grumazul şi să-şi numere banii, doi domni, între 


două vârste, îşi împărtăşeau unele păsuri. Cel cu haina şi 
cravată neagră, nebărbierit, cu gulerul mototo lit şi 
cearcăne vinete sub ochi, oftă: 

— Aşa că acesta e binele cu care m-ai găsit!... llenuţa în 
pământ. Băiatul cel mare, cu piciorul amputat, când se 
pregătea de încorporare la aviaţie. Casa ştearsă din 
temelie... Şi ceilalţi copii împrăştiaţi pe la rude, unde le-au 
căzut pe cap, căci eu nu-s dispersabil... Slujbaş de categoria 
a doua... 

Celălalt asculta cu alte preocupări şi cu privirea 
pofticioasă la portocalele din coş. 

— Ce să-i faci?... Trec şi astea... îl consolă de mântuială, 
adresându-se apoi olteanului cu mult mai viu interes. Cum 
dai portocalele, şefule?... Pe alese! 

Domnişoara Lavinia a rostit, băgându-şi batista udă în 
geanta fără iniţiale: 

— Ceea ce era de demonstrat!... Ce-ţi spuneam?... La 
revedere.!... 

— La revedere, domnişoară Lavinia? 

— Vrei adio? La nerevedere? Ai văzut că nu prinde cu 
noi... Nu vrea calculul probabilităților. 

— "Tocmai... Dar de ce să pleci aşa de repede? 

— Nu ţi se pare că ar trebui să mă duc acasă şi să mă 
schimb”? Ai avut dreptate!... Jupâneasa '[uşca mi-a desenat o 
hartă verde, care reproduce foarte fidel conturul lacului 
Leman. 

Lalu Măldărescu a propus: 

— Aştept aci. Aştept undeva, oriunde, până ce schimbi 
altă rochie, domnişoară Lavinia. 

— Nu... Te rog... Mă aşteaptă pe mine acasă o sumă de 
îndatorinţe şi griji!... 

— Amână-le, domnişoară Lavinia. 

— Am spus nu, nu!... Poţi să mă însoţeşti câţiva paşi încă, 
până la capătul străzii cel mult. 

El a mers alături, deprimat cu desăvârşire. Îi părea că 
Lavinia se-abate de la un program, după încetarea 


alarmelor; denunţă un pact. 

— Încolo stai mata? întrebă mirat, fiindcă el tot mai 
bătea cu gândul la strada cu intrarea de boltă, unde-o 
primise în braţe, în ziua dintii. 

— Ce-ţi pasă unde stau? Şi de ce întrebările acestea?... 
Eu te întreb ceva? 

— Dar întreabă-mă, domnişoară Lavinia!... Sunt gata să 
răspund... 

Lavinia Madu a întors profilul de camee spre el, 
mustrându-l: 

— Nu ştii că tot ce este mai interesant, mai ade vărat din 
noi se spune de la sine; fără întrebări?... Când le vine 
vremea. Chagque chose â son temps... Ca să te întreb 
totuşi ceva, uite, povesteşte-mi ce-ţi fac sinistraţii dumitale? 

Ei a lărgit mâinile goale în lături: 

— l-am pierdut... S-au dus... Au plecat... 

— Cum asta? îl cercetă Lavinia, cu o mică încruntare 
între sprincenuşe. Corcoduşa despre care-mi istoriseai că a 
pansat lalelele şi pe care eu o şi vedeam?... 

—  Corcoduşa care a pansat lalelele!... repetă el 
posomorât. Eu n-am ştiut s-o văd... S-o rețin... Când am 
vrut, era prea târziu... Plecase. 

— Dar eşti!... Eşti!... nu găsi domnişoara Lavinia cuvântul 
potrivit şi definitiv. Eşti... 

— Sunt un cadavru, domnişoară Lavinia... mărturisi umil 
Lalu Măldărescu. Un zombi care n-am avut norocul să încap 
pe mâna unui vrăjitor mai energic şi tiranic, cum mă 
ameninţai mata la telefon că mi-ai fi arătat ce înseamnă 
magia neagră. De ce nu vrei să fii vrăjitoarea mea? întrebă 
într-un acces subit de curaj, speriat de această declaraţie 
directă la care el singur nu se aştepta. 

„Acum are să se oprească şi are să bată din vârful 
pantofului în asfalt. Are să mă măsoare din creştet până în 
tălpi şi are să-mi întoarcă spatele pentru totdeauna... 
Pentru totdeauna!” gândi el cu deznădejde. 


Domnişoara Lavinia a surâs însă cu melancolie, privind 
înainte, din profil, cu ochii îngânduraţi. A vorbit încet, într-o 
abia perceptibilă şoaptă a buzelor: 

— Deocamdată mă trudesc să-mi fiu vrăjitoarea mea... 
Am îndestul cu mine de furcă!... N-o înţelegi? N-o vezi?... 

Apoi s-a oprit, ridicând ochii la dânsul, schimbându-şi 
glasul, privirea şi înfăţişarea, atingându-i fluturat obrazul 
cu vârful mănuşilor dintre degete, întocmai ca în visul lui 
Lalu Măldărescu. 

— Nu-mi place figura aceasta, domnule ex conf. 
universitar!... 

— Nici mie, domnişoară Lavinia. 

— Scutură-te! Priveşte împrejur şi vezi că sunt catastrofe 
mai mari decât acele care se vor fi petrecut în cadavrul 
purtat pe picioarele dumitale!... La revedere.!... 

EI a vrut să-i sărute mâna întinsă. Domnişoara Lavinia şi- 
a tras-o îndărăt, izbucnind în clinchetire de râs: 

— ii neapărat să te prosternezi şi să săruţi smerit, 
pocăit, pipiul sinistratei '[uşca?... Ai merita-o poate, 
dumneata care-ţi pierzi sinistraţii, ca să-i regreţi după ce s- 
au dus... 

Lalu Măldărescu a rămas la colţul străzii, privind-o din 
urmă. Ce mers decis, rectilin, loaial! De altfel, şi mersul ei o 
exprimă în diversitatea-i de reacţii sufleteşti. Când răpus, 
atârnat de braţul domnului om de pe stradă; când suplu, ca 
o smicea de salcie legănată de melancolice adieri 
crepusculare; când agresiv şi curajos, ca de îndată să se 
alinte felin şi după o clipă să se oprească, bătând mânios cu 
vârful pantofului în asfalt! Antoaneta adoptase un singur 
mers ondulatoriu, studiat, uniform, standardizat, un mers 
„Hollywood”, ca şi obrazul sofisticat al stelelor de-acolo, 
idealul suprem. Dar cum îi vine s-o compare cu Antoaneta? 
După ce domnişoara Lavinia a dispărut la colţul piaţetei, 
abia atunci, întorcându-se singur prin vânzolirea mulţimii, a 
luat aminte că tuspatru zările sunt în vâlvori. 


O fetişcană voioasă, în rochie primăvăratecă de celofibră 
zmeurie, nu-şi găsea astâmpăr la marginea de tro-tuar 
unde Lalu Măldărescu aştepta semnalul stopului ca să 
traverseze. 

Era cam cârnuţa şi nu prea frumoasă, purta un moţ de 
păr cam clovnesc frizat pe frunte, dar avea o mutrişoară 
teribil de simpatică şi scăpare de-o atât de incisivă vioiciune 
în ochii atât de negri, încât Lalu nu i-a putut suporta 
privirea, cum nu se putea uita în ochii încrucişaţilor. Totuşi, 
o cunoştea de undeva, şi nu-şi amintea de unde. Tinerica îl 
examinase probabil cu aceeaşi impresie. Ea se dumirise 
însă mai repede. Căci i-a surâs într-un acord de 
complicitate, lunecându-şi impacient arătătorul îndoit de-a 
lungul cingătoarei de lac roşu, zgândărind catarama 
nichelată, tropăind cu aceeaşi febrilă nerăbdare pe tocurile 
cam scâlciate. 

— UffF! Bine că ai sosit, Gelu! exclamă când se ivi în 
sfârşit un june bălan, cu mica insignă de student la 
butonieră. Mă temeam că n-o să mai vii după 
bombardamentul acesta!... 

— Exclus. Sunt şi rămân punctualitatea personificată, 
Moţule! 

Domnişoara care se chema Moţu declară: 

— Ni s-au încurcat toate aranjamentele noastre. 
Facultăţile închise, holurile de cinema închise; am ajuns să 
ne dăm întâlnire pe stradă. Să fixăm pentru caz de alarme 
un adăpost. De exemplu: adăpostul SOBOLIA! Nu ne-am 
simţit admirabil acolo? 

— Bine, Moţule! consimţi îndoielnic Gelu. Deşi... 

— Ai început cu deşi? Aşa de repede?... 

— Nu, dar... 

— Fără nu, şi fără dar. Inaugurăm prost întâlnirea 
noastră din stradă. Nu-ţi spun eu că mai bine era în 
adăpostul SOBOLIA? 

Acum, Lalu Măldărescu îşi amintise de unde îi cunoştea 
pe amândoi. Perechea din sala cea mai lăturalnică a 


adăpostului, în prima zi, când au stat pe banca de la perete 
ţinându-şi mâinile în mâini, aproape tot timpul cu spatele 
întors la dânsul şi la Lavinia, pe atunci numai domnişoara L. 
M. de pe stradă. Se simţi cuprins de-o solidară afecţiune, ca 
pentru afiliaţii aceleiaşi secte. Poate ar fi vrut să-i prevină 
că adăpostul SOBOLIA a schimbat de aspect. N-au să-şi mai 
afle locul larg, banca goală şi tihna discretă din acea zi 
unică, sub indulgentele auspicii ale domnulai bătrân şi 
prezbit, care citea de la distanţă, cu mâna sprijinită în 
baston, Istoria cruciade-lor, uvragiu savant, în mai multe 
tomuri. Deocamdată, privindu-i şi ascultându-i, uitase că 
aştepta cu intenţia să traverseze. 


— Ştii că am pus mâna pe-un Planiol2:? veşti 
studentul. Trei volume, Drept civil, ediţia cea mai nouă, 
1932... 


— Şi eu, pe-un Testut'1211/ nu se lasă mai prejos Moţu, 
care era deci tot studentă, dar medicinistă. Marfă de la foc. 
Pe nimic... lot sunt bune la ceva bombardamentele! 
Lichidări şi ocazii... 

— Da! Lichidări şi ocazii... repetă juristul cu nasul 
lunguieţ şi grav, compensând lipsa la măsurătoare a prea 
sumarului apendice olfactiv, purtat însă în aer cu atâta 
insolenţă de Moţu. Lichidări şi ocazii... 

Nu strălucea în conversaţie şi nu părea să calce pe 
urmele elocventului Cicero. Mai era şi preocupat. Tipul 
studentului studios, amorf, cu ambiția bilelor albe la 
examene şi de pe acum cu grijă concentrată la o carieră 
demnă, poate de conf. universitar. 

— În legătură cu ocaziile... izbuti să încheie o întârziată 
asociaţie de idei. Păcat că s-a închis facultatea ta, Moţule! 
Nu v-aţi mai plânge de lipsa cadavrelor pentru disecţie. 

— Lasă disecţiile şi autopsiile! îl invită Moţu la alt subiect 
de conversaţie. Abia am scăpat de mirosul de cadavre şi 
formol. Să vorbim despre altceva. Ai auzit că au lovit şi la 
„Capşa”? 














— Au lovit şi la „Capşa”? lar eu care n-am apucat să intru 
încă niciodată la „Capşa”! 

— Mare pagubă!... 

— Oricum... Acolo, altă lume, distinsă, manierată... 
Intelectuali... 

— S-or intelectualiza de-acum în altă parte, manieraţii şi 
distinşii!... Noi, hai mai bine la lacuri, Gelule! Tu ai ceva 
astăzi? Eşti punctual, dar nu eşti entuziast deloc. Un Gelu 
foarte gelatinos... 

Moţu l-a înşfăcat de braţ, remorcându-l spre lacuri. Gelu 
s-a lăsat dus într-adevăr fără nici un entuziasm. Un Gelu de 
gelatină. Altădată, Lalu Măldărescu ar fi răstălmăcit cele 
văzute şi auzite cu judecăţile sale de-atunci, ale zombului cu 
inima seacă, de iască. 

Prezicându-i molâului jurist soarta pe care o merită şi-l 
aşteaptă, de viitor soţ punctual, docil şi imbecil, plantat pe 
scaun la „Capşa” până la ceasul de-apoi de-o moţată ca 
acest Moţu, ce se anunţa vrednică să învârtă pe degete trei 
bărbaţi, nu unul, nu doi. Acum a reconstituit numai o 
sentimentală idilă a anilor de studenţie, cu întâlniri pe 
culoarele facultăţilor şi în holurile de cinematograf, 
strângeri de mână, un sărut neisprăvit la despărţiri, în 
întunerecul protector al camuflajului. Iar toată sim-patia lui 
mergea către Moţu, fetişcana cu rochia primăvăratică de 
celofibră zmeurie şi tocurile cam scâlciate, cârnuţa şi nu 
prea frumoasă, cu moţul frizat de clovn în frunte, dar 
animată de neastâmpăr, bucuroasă că a scă pat de mirosul 
formolului din sălile de disecţie, mânată de dorinţa să 
cutreiere lacurile, poate să caute în boschetele parcurilor 
dacă liliecii n-au înflorit cumva cu inițialele lor. 

Nu-i păsa de tocuri, de rochia, sărăcuţă, de ciorapii 
ieftini şi târâiţi acasă pe ciuperca de lemn, nici de un Testut 
pe care l-a cumpărat de ocazie, pe nimic, marfă de la foc, 
lăsându-l să zacă până la dârdora examenelor. O chema 
altceva. Primăvara, viaţa, lumina licărită în ape, chiar dacă 
mai ninge încă funinginea altui bombardament peste 


primăvară, viaţă, lumină. El, viitorul bărbat, gelatinosul 
Gelu, ce regretase? „Au lovit şi la «Capşa» lar eu care n-am 
apucat să intru încă niciodată la «Capşa»!... Îi părea rău că 
n-apucase să-şi ochească de pe acum masa lui de viitor 
zombi, ca un anume aspirant la o catedră de conf. 
universitar, cu vreo douăzeci de ani în urmă, fascinat tot aşa 
de prestigiul unui conclav distins, manierat, intelectual... 
Păpuşile neînsufleţite de ceară, respirând mecanic sub 
geamul sicriilor de panoptic! Imbecilul! Merită el o moţată 
atât de vie ca Moţu? 

Lalu Măldărescu a plecat cu pas ager, grăbit, să se 
convingă la faţa locului dacă într-adevăr o bombă 
mântuitoare a zvârlit în văzduhuri ţintirimul mocnirilor sale. 

Călca vârtos pe aşchii de sticlă. Ţinea piept trecătorilor 
care veneau dimpotrivă, silindu-i să coboare de pe trotuar. 
L-a salutat pe Alexandru Vrînceanu-Sfinx atât de cordial, 
absolvindu-l generos de toate neiertatele-i confuzii, încât 
ambulantul Sfinx gurist şi-a sucit gâtul să-l mai privească 
din cealaltă parte a străzii, înainte de a purcede să ducă 
vestea că Măldăreanu, conferenţiarul universitar şi stâlpul 
de la „Capşa”, acum, când i s-a dărâmat cafeneaua şi nu mai 
are unde stirci, e pe cale să se procopsească, intrând în 
guvern ca subsecretar de stat, după cum i-a mărturisit 
singur, radios, mai confiindu-i că s-a asigurat de-o catedră 
plină şi că se însoară cu nepoata unui milenar, o femeie 
epocală. De altfel, epocal e şi acest tip de Măldăreanu, după 
cât a stat el ca un paiajen la pândă, aşteptându-şi ceasul, 
într-o  ipocrită modestie şi indiferenţă la mersul 
evenimentelor. Asemenea oameni sunt cei mai periculoşi! 
Se cuvin ori loviți la cap din vreme, ori cultivați. Poate că 
mai prudent ar fi să-l cultive. E epoca epocală a 
conferenţiarilor universitari, care devin peste noapte 
profesori plini, autocăpitani, subsecretari de stat, miniştri, 
vicepreşedinţi de consiliu, preşedinţi de consiliu, cine mai 
ştie? Poate Conducători de Stat! 


5 


— Priviţi, coane Lalule, ce-a rămas din bietul nostru 
„Capşa”! Casă fundată în vremea lui Cuza-vodă!... 

Costea, la subsuoară cu mapa lui pricăjită de pricăjite 
reviste ilustrate, contempla dezastrul cu jale de pe treptele 
Cercului Militar. Zona sa de operaţii se strâmta ca spaţiul 
vital al Germaniei. După „Athenee-Palace”, „Capşa”! Ca 
mâine are să-şi vândă răsuflatele trufandale la birturile din 
Obor. 

Lalu Măldărescu nu simţea nici o jale. Nici una. Fluieră. 

Fluiera nu a pagubă, ca ţevile şi robinetele instalaţiilor 
de apă fără apă de-acasă. Fluiera aria zglobie, cu triluri 
ascendente, din opereta vieneză la modă pe când era el 
licean şi felice. 

A scos o hârtie de două mii şi i-a înmânat-o lui Costea. 

— Să vă schimb? 

— S-o dispersezi întru consolare, pinguinule! 

—  Coane  Lalule, nimeni nu vă cunoaşte pe 
dumneavoastră, cel adevărat! 

— Nici eu, Costea... Nici eu... 

— Să vă servesc măcar două-trei reviste pentru 
domnişoara... Domnişoara domnului ministru... 

Conu' Lalu şi-a băgat mâinile cât mai adânc în fundul 
buzunărilor, de teamă să nu se pomenească iarăşi în 
mijlocul străzii cu un sul grotesc de reviste pentru cucoane. 
lar mai mare stăpmire de sine i-a trebuit ca să-şi 
pecetluiască şi buzele. Îl împingea josnica ispită să 
iscodească despre ce fel de ministru e vorba. L-a oprit 
profilul sever şi îngândurat al Laviniel. Cuvintele sale. 
Acestea se spun fără întrebări. De la sine, când le vine 
vremea. Chaque chose ă son temps. Costea a pus 
fascicolele cu poze îndărăt, în mapa ameninţată de anemie 
pernicioasă, îngăduindu-şi o suplică: 


— Dar vă rog, coane Lalule, să-i spuneţi domnişoarei că 
am vrut s-o servesc... Fiindcă multe-i datoresc, măcar de 
zicea că m-a uitat şi că o confund... Cum s-o confund?... Nu 
mi-a trimis domnia-sa doctorul acasă când îmi era băiatul 
bolnav de pleurezie? Cu automobilul domnului ministru, de 
s-a minunat şi ieşise la poartă toată mahalaua să se zgâiască 
la aşa probă de „Lincoln”!... Şi nu tot domnia-sa slujea de 
tălmace când vorbeam cu domnul ministru, că Excelenţa-sa 
nu pricepea o vorbă românească? Grozav mai râdea şi se 
veselea de franţuzeasca şi de englezeasca mea?.,. Fiindcă, 
de, ştiţi, eu în afară de please şi quat'vingt quat' şi merci, 
mon cap taine, gata, mi s-o legat limba!... Ia priviţi, coane 
Lalule, ce movilă de cărămizi şi de tencuială unde era masa 
dumneavoastră!... Mai mare jalea!... 

Oftând, privea numai Costea la locul unde a fost masa 
domnului Lalu; la cele două mese, una de mai înainte, unde 
venea întotdeauna cu cuconiţa Antoaneta, cealaltă, de mai 
târziu, unde mocnea singur, deşertând în silă ceaşca de 
cafea coclită şi în silă fumând ţigările-i cătrănite de război. 
Pe Lalu Măldărescu nu-l mistuia această nevoie, să 
privească şi să ofteze. 

Parcă se desprinsese un fir lăuntric din el, trăgând cu 
dânsul toate amintirile, eliberându-l de tot ce-a fost. 
Nevăzutul fir al vraciului din Antile, care-l lega locului, de 
dincolo de mări şi oceane. Se rupsese acum. Se sfârşise cu 
magia lor neagră. Gândul îi stăruia la altceva; cu totul la 
altceva. La spusele colportorului de reviste occidentale cu 
poze. Un ministru care nu pricepea o vorbă românească? 
Aşadar, un ministru străin, un trimis extraordinar, un 
ambasador, reprezentantul unei puteri străine, după toate 
deducţiile, al unei ţări neutrale. Priceapă, cine poate!... 

— Ei, Costea? se pregăti de plecare, de frică tot să nu 
sucombe demonului indiscret şi să nu lunece în viclene 
iscodiri. Rămâi să plângi pe ruinele Ierihonului!... 

— Apoi chiar că rămân să plâng, coane Lalu. Trei sferturi 
din clienţi s-au dispersat. Acum se dispersă şi „Capşa”... 


Nu-mi rămâne decât să mă dispersez şi eu, undeva, la săpat 
cartofi... 

Pentru moment a rămas să-şi şteargă năduşala de pe 
frunte, rieîndurîndu-se să se despartă de fosta-i bază de 
operaţiuni, care urmase destinul tuturor redutabilelor 
obiective de război. 

Lalu Măldărescu a ocolit pe multe şi cât mai depărtate 
străzi, ca să ajungă acasă cât mai târziu. 

De ajuns însă tot a ajuns. 

Iar când s-a apropiat, nu-şi crezu ochilor. 

Casa lui nu mai exista. 

Întâi, s-a mirat cât de puţin loc ocupase şi cât de 
fantastic a dispărut, chiar printr-o neagră vrăjitorie. Pe 
urmă, cu uşurare de cuget, se bucură că din pricina purtării 
sale varvare, care-şi avusese poate un misterios tâlc, 
sinistraţii Leontinei, pripăşiţi fără să-i cheme, l-au pără-sit 
la timp: Corcoduşa, meşterul zugrav, Gică, fraţii lor şi acel 
Alecu pe care nu l-a zărit la chip, zăvodul înverşunat pe 
lalele. Prin el, se pronunţase Providența lor, apărându-i! 
Apoi, se întrebă cu o strângere de inimă ce se va fi 
întâmplat oare cu Leontina şi cu 'lelemac?... Şi abia la 
sfârşit, conştiinţa lui luă act şi de realitatea că nu mai are 
casă. Dar cu un sentiment foarte ciudat. Tot de uşurare. Nu 
cu instinctul avar de proprietate, care-l mânase măcar cu 
gândul să năzuiască a căpăta învoire de la stăpânii curţii cu 
lilieci înfloriţi ca să intre şi să-şi caute prin tufe inițialele de 
aur marcat, ce nu se mai găsesc în comerţ pe asemenea 
vremuri: operaţie executată magistral de Lavinia, fără 
explicaţii, ploconeli şi învoieli. Răsuflase atunci, după ce-a 
văzut-o ieşind pe portiţă. Răsufla şi acum, mai uşurat însă. 
Aşa ceva a mai simţit el numai când era licean şi s-a dus la 
un den-tist să-i scoată o măsea cariată, care îl sâcâise un 
semestru cu dureri, săgetări şi inflamații în gingia putredă, 
de-l porecliseră colegii Bosumf-Lalu. Intrase cu falca 
umflată şi ieşise fluierând. 


Fluiera tot astfel, aria din opereta vieneză la modă 
înainte de celălalt război. 

Îşi împinsese pălăria pe ceafă şi cu mâinile în buzunările 
pantalonilor, zurnăindu-şi în veriga lanţului cheile care nu 
mai aveau ce închide şi deschide, slobozea triluri voioase, 
privind şi minunându-se. Nu atât de golul căscat pe urma 
casei sale escamotată de-o finală ispravă a magiei negre se 
minuna, cât mai ales de tot ce se petrecea în el. Fugitiv, îi 
tresăltau în amintire cuvinte răzlețe, care-l avertizaseră 
Chiar astăzi. „Lichidări şi ocazii!” spusese fetişcana cu 
rochia de celofibră zmeurie şi repetase ca un molâu ecou 
gelatinosul ei îndrăgostit. lată o lichidare şi o ocazie! 
„Scutură-te!” îl dojenise Lavinia. lată că avea grijă viaţa, 
veneau lichidările, să-l scuture şi să simplifice ceea ce nu 
se-nvrednicea cu de la sine energie. Suprimaseră ele matca 
scufundărilor în dospi-tele smârcuri, cu oribila colcăială de 
larve moi, lipitori şi moluşte, asemenea celor din Marea 
Putredă. Cum să nu şi chiuie, ca un captiv descătuşat, 
eliberarea în triluri? 

Un trecător, un domn bătrân, frate geamăn cu lectorul 
pasionat al celui de-al patrulea tom din Istoria 
cruciadelor a întors capul şi s-a uitat urât. Îl scandaliza 
individul fără simţire, fluierând arii vesele în faţa unor ruine 
calde încă. Ba, s-a şi oprit, zvârlindu-i peste umăr 
indignarea: 

— Cum îţi vine? Nu ţi-e oarecum, domnule? 

— Deloc! a mărturisit cinic Lalu Măldărescu, 
întrerupându-şi aria săltăreaţă şi aprinzând o delicioasă 
ţigară din tutun cătrănit de război. 

„Numai că aci a fost casa unui duşman al individu-lui! a 
tras concluzia domnul bătrân, strângând din umeri şi 
depărtându-se scârbit de asemenea spectacol. Vreun 
duşman de la fleacurile mizerabile ale vieţii, pe care 
oamenii o cred eternă şi o pierd în triste dihonii: uzur-pări 
de drepturi, procese, adversităţi politice,  divorţuri, 
moşteniri. lar când pe celălalt l-a lovit nenorocirea, 


individul s-a prezintat fără întârziere să-şi savureze 
satisfacția, dând-o pe seama justiţiei imanente. Lumea e 
plină de tot soiul de monştri, pe care nu-i îmblânzesc nici 
urgiile abătute de sus asupra tuturor. De altminteri, nu pe 
aceştia îi mătură bombele, ca să curăţe omenirea de dânşii” 

Lalu Măldărescu trăgea până în străfundul plămânilor 
fumuri adânci din delicioasa ţigară cătrănită şi continua să 
privească, apropiindu-se pas cu pas. Zidul despărțitor spre 
curtea vecină rămăsese intact. Intactă şi dubla frescă a lui 
Gică. Desenul mai efemer în cărbune, răzăluit de 
Corcoduşa, cruţând doar rânjetul craniului de zombi şi 
enorma havană din dinţii domnului Lalu la plimbare; 
zugrăveala de-a doua, mult mai durabilă şi mai expre-sivă, 
în ulei, reprezintîndu-l pe domnul Lalu în pijama cu 


vărgături albastre, strigând  mânios:  „Leontinaaa!”... 
„Numai de-ar fi scăpat gongul! Gongul în care suna 
mama!...” gândi Lalu Măldărescu, într-o unică îngrijo-rare, 


descoperind că la atât s-a redus drămăluitul său instinct al 
proprietăţii, de rentier mărunt şi meschin, cu avutul 
moştenit din agoniseala părinţilor. 

A zvârlit ţigara şi a intrat în curte, prin locul unde a fost 
portiţa grilajului de fier. Călca peste brazdele de cărămizi şi 
zăbrele răsucite, frânte ca beţigaşele de chibrit, cu mai 
puţină emoție decât a păşit el întâia oară în cartierul 
Griviţa, prin preajma străzii Petrăchescu II. 

O curiozitate rece, de turist la Pompei sau de expert al 
societăţilor de asigurare. Ochiul înregistra amănunte 
infime, absurde şi fără nici un haz. Au mai scăpat câteva 
lalele... Unele neatinse. Altele ofilite, pansate cu 
cârpe,sprijinite în cârjile Corcoduşei... În fundul curţii, pe-o 
frânghie, care a rezistat suflului, o pereche de chiuloţi roz, 
cum i-a prins vremea, întinşi la uscat... Din subsol pare că 
se mai ţin tefere zidurile temeliei, sub plan şeul care nu s-a 
prăbuşit spre atenase. Dar din corpul principal al casei, 
nimic... O pulverizare totală, vrednică să ilustreze un studiu 
asupra capacităţii fulgurante de distrugere a explozibilelor 


moderne. Nici o singură cărămidă întreagă. Toate pisate 
sub o gigantică nicovală... Apar şi unele bucăţi de stofă. 
Acestea sunt din costumul său cărămiziu... Acestea din 
smoching... Şi aceasta, o zdreanţă din pijamaua albastră, 
vărgată, pe care a imortalizat-o Gică... Curios... Nasturele 
de sidef n-a plesnit; iar alături, un braţ al lămpii de fier 
forjat din sofragerie, parcă a mai fost forjat o dată, s-a 
sfârlogit ca un nod ars de sfoară. Uite şi foi de cărţi!... Din 
studiile lui de sociologie, publicate în colecţii ermetice, când 
îşi pregătea o carieră universitară. Reduse la nimic, cum la 
nimic s-a redus şi cariera lui universitară... Aci, toate s-au 
cufun-dat împreună, cu pardoseală sub bolțile pivniţei. 
Numai de nu i-ar fi dat Leontinei prin minte să se ascundă 
în pivniţă, cum spunea şi cum ela lăsat-o să spună, ca acum 
s-o dezgroape de-acolo cadavru strivit... Cadavru strivit 
cum poate e şi sărmanul Telemac, în maldărul acesta de 
tencuială, picioare de fotolii, aşchii de parchet, scoarţe de 
cărţi... Tăcerea îl  nelinişti, apăsătoare şi bizară, 
halucinantă, lângă bucata de treaptă unde a aşteptat 
Corcoduşa să întoarcă ochii la ea, şi nici n-a fost curios să 
vadă cum arată la chip. Poate că ar trebui să telefoneze 
undeva, să ceară o echipă de ajutor, ca să răscolească în 
ruini şi să descopere corpul Leontinei, deşi e prea târziu, se 
apropie noaptea şi camuflajul! Nehotărât, aprindea altă 
ţigară, măsurând cât de singur e el în univers, când a auzit 
paşi, a ridicat ochii şi i-a răsărit înainte Leontina, mai vie şi 
naturală ca oricând, mai smulsă încă la păr, asudată, agitată 
şi gâfâind. 

— Domnu' Lalu? a strigat ea şi a început să bo-cească. 
Domnu' Lalu, iacă am ajuns şi noi sinisistraţi, arză-i-ar 
focul cu bombardelele lor! 

Domnu' Lalu a întors privirea de la dânsa. O vedea 
bocind şi blestemând în chiuloţi roz. Pe frânghie se afla 
întinsă la uscat altă pereche. „Aşadar, are două perechi de 
chiuloţi roz? E fidelă culorii!” a fost singura constatare mai 
importantă, după ce i s-a luat o lespede de pe suflet aflând- 


o în viaţă. Continuă să-şi fumeze calm ţi-gara şi cercă s-o 
aducă la o ţinută mai sobră, fiindcă o doamnă grasă şi doi 
copii se opriseră în stradă să se uite şi să asculte 
minunându-se poate de femeia care răcneşte în chiuloţi roz 
pe ruini. 

— Nu-i nimic, Leontino! Sfârşeşte... Aşa a vrut 
Dumnezeu... 

— Nimic, domnu' Lalu? se căină vehement slujnică, 
ştergându-şi cu poalele rochiei lacrimile din ochii de 
leuştean. Ce puteau să facă mai mult?... C-au dat tocmai 
peste casa noastră cu tropildă ariană! Toată lumea zice că 
tropildă a fost... De ce n-au nimerit la Paveleştii din colţ, că 
ăia-s tata romalizărilor şi au patru rânduri de case şi 
bloc?... Nu! La noi!... De noi nu mai încăpeaul!... Noi suntem 
irnamicul număru' unul... 

— 'Ţi-am spus: sfârşeşte! istoriseşte cum ai scăpat şi 
mulţumeşte lui Dumnezeu că ai scăpat... 

Leontina îşi înghiţi plânsul şi sughiţurile înainte de a 
povesti. Se afla în adăpost, la S.E.M.E.N.E. Viaţa, numai lui 
Romică, elenectrinicianul, o datoreşte, fiindcă numai el i-a 
pus în vedere să intre în adăpost de îndată ce sună 
alarmele, nu să se bage în pivniţă, cum a făcut până acum. 
Când s-a întors, şi-a pus mâinile în cap, ceea ce era evident 
şi fără s-o mai spună, după înfăţişarea tragic despletită. 
Noroc c-a venit Romică, om cu judecată bărbătească. Au 
cules ce-au putut culege din dărâmături: două panere pe 
care le-au încredinţat jupânesei de la domnu' inginer Gotcu, 
a şaptea casă de-aci, unde stăpânii sunt dispersaţi şi a 
rămas dânsa stăpâna. De acolo a încercat să telefoneze şi la 
„Cabja” unde ştie că se duce domnu' Lalu, să-l vestească şi 
să primească ordine. Dar „Cabja” nu răspundea. Cică ar fi 
căzut o tropildă ariană şi la cafeneaua boierească. Acolo, 
la jupâneasa de la inginerul Gotcu, prietenă veche, care-i dă 
ei în cărţi şi-n cafea, l-au dus şi pe 'Telemac. 

— A scăpat şi Telemac? se bucură cu însufleţire Lalu 
Măldărescu, până atunci adânc muncit de remuşcări, fi- 


indcă se despărţise în relaţii foarte reci de companionul 
mocnirilor sale. Dar aceasta e chiar un miracol!... 

— Mirnacol, domnu' Lalu!... înhăţă repede cuvântul 
Leontina, autohtonizîndu-l după chipul şi asemănarea «ei. 
Cel mai mare mirnacol pe care l-am văzut eu la viaţa mea, 
de m-am crucit!... Mă boceam şi mă căinam, şi strângeam 
câte ceva din gunoaie, că asta a ajuns casa noastră, 
gunoaie! Îl mai boceam şi pe el, că aşa un cotoi cuminte şi 
cu leducaţie nu-i altu' în tot caltirul... Nu mai ce-aud eu 
un mieunat... lară când mă uit, cine mieuna? Telemac a 
nostru, domnu' Lalu!... Stătea sără cuţul zgribulit pe zid, 
colo, deasupra zugrăvelii, şi mieuna... Dacă l-o mai auzit 
cineva mieunând? Drept aţi spus: „Mirnacol!”.. 

Lalu Măldărescu şovăi să întrebe direct, ceea ce mai voia 
el să afle neapărat: 

— Şiiii... din lucrurile pe care le-aţi cules, cam despre ce 
e vorba? 

— Cărţi... nişte cutii... Să poftiţi să le vedeţi, că eu acolo 
m-am înţeles cu Frusica, jupâneasa de la domnu” inginer, să 
mă găzduiască, până ce veţi hotărî dumneavoastră, dacă 
am ajuns nişte sinisistrați, ca un pârlit şi un crăcănat de 
Alecu!... El ne-a blestemat, s-o ştiţi de la mine... Din poartă, 
când au plecat cu ciobăile lor, s-a întors şi-a zis: „Lasă, că 
este un Dumnezeu sus, care le vede şi le plăteşte toate”... 
Pe urmă, să iertaţi, domnu' Lalu, o stupit! Asupra casei 
noastre o stupit, arză-l-ar focul de crăcănat şi chelbos, că 
nu l-o ars destul!... 

— Altceva, Leontino... stărui Lalu. lartă-l pe Alecu! 
Altceva mai există printre lucruri?... 

— Te-miri-ce şi mai n,imic, domnu' Lalu. Dac-o fost 
tropilda? Praf şi pulbere se alege pe unde cad tropildele, 
precum ne-au dovedit... Mai este şi gongu' din care sunaţi 
în zilele din urmă, de când nu merge lenetrica... 

— Mai este şi gongul?... Ei, bravo!... Bravo, Leontino!... 
Atunci totul e bine... 


Lalu Măldărescu a scos din lanţ veriga cu chei şi a 
azvârlit-o deasupra ruinelor. 
6 


Alarma de noapte adunase în adăpost mai puţină 
lume ca de obicei. Femei care şi-au tras în pripă pe mâneci 
pardesiile şi blănile peste capoatele de casă, au încălţat 
pantofii în picioarele goale, au uitat ori au renunţat să-şi 
mai primenească roşul şi pudra din obraz; bărbaţi fără 
cravată şi guler; copii somnoroşi, care au început îndată să 
moţăie cu fruntea pe genunchii mamelor. 

Toţi orbecăiseră buimaci în beznă, pe străzi lugubre, 
alungaţi de  sinistrele sirene, îşi încheiaseră  nasturii 
hainelor pe drum, îşi aminteau că au lăsat o uşă deschisă şi 
că nu şi-au luat geanta cu acte, cu titluri, cu livretul 
depunerilor sau cheia de la şef, deşi erau toate aşezate 
dinadins la vedere, sub ochi, pe mesuţa de la căpătâiul 
patului. 

Lalu Măldărescu a sosit printre cei dintâi. Îşi alesese 
cameră la un hotel pe-aproape de adăpostul SOBOLIA, pe 
criterii de distanţă, nu de confort şi luxoase instalaţii. Nici 
nu-i mai îngăduiau mijloacele să râvnească prea mult la 
satisfacerea unor asemenea deşarte pretenţii. Rămăsese cu 
un singur costum de haine, fără pardesiu şi palton, fără 
duzinele de cămăşi şi de pijamale. Era sinistratul total. 

A cutreierat însă din sală în sală, despuiat şi de mocnirile 
sale de altădată. Nerăbdător, sprinten, voios, ca un invitat 
la recepţia unei aniversări. Îndestule chipuri acum 
cunoscute. Ana V. Simion a clătinat din cap un umil bună 
seara, între cei doi băieţi cu nepoata adoptivă în braţe, 
învelită în aceeaşi cuvertură verde. Perechea de studenţi îşi 
luase în primire banca. Moţu i-a surâs şi a făcut un gest, gata 
să-i lărgească loc pe latura goală. Domnul cel bătrân şi chel 
citea acelaşi tom sau poate următorul, în vechea poziţie, cu 
mâna sprijinită în baston sub becul electric. L-a privit peste 
ochelari; a clătinat şi el craniul lucios, în semn de bun-venit. 


Lalu Măldărescu a încăput pe-o altă bancă, între două uşi, 
cu ochii la intrare, lingă mătuşa bisericoasă, ce-a spus tot ce 
avusese de spus ofițerului neamţ cu ceafa rasă şi tunica 
turnată pe trup. Acum spunea altceva, în rugăciunile şi 
închinările sale la iconiţapătrată scoasă din sân şi rezemată 
pe-un prag din perete. Spunea. 

— Du-i, Doamne, la Ploieşti Du-i, Doamne, la Braşov!... 
Sfânta şi Preacurată Născătoare, arată-le calea să ne 
izbăvească pe noi... 

Când s-a ivit Lavinia, toate au dispărut. Numai un nimb 
de dulce lumină venind plutitor către el. 

— Ce se întâmpla cu dumneata, domnule ex? a întrebat, 
după ce i-a întins mâna şi s-a cuibărit înfăşurată în 
pardesiul larg, de voiaj, cenuşiu, cu mari careuri roşii. Ai 
aerul că ai câştigat pariul austriac... Parcă aşa se spune pe- 
aci şi aşa spuneai despre un oarecare amic Săndel?... 

— Chiar l-am câştigat, domnişoară Lavinia! zâmbi el, 
enigmatic. 

— Atunci, dă-mi voie să te felicit. Cu toate că ar trebui să- 
ţi amintesc despre oarecare curse suspendate, până ia noi 
dispoziţiuni... 

— Alt pariu, domnişoară Lavinia... Nu al lui Săndel şi 
Birlic... un pariu cu destinul, în genul celui al lui Pascal. 

— "Te-a urmărit Teoria triunghiului aritmetic?... 
Regretabil că, fiind amatematică, nu pot susţine onorabil o 
discuţie pe acest teren. 

— M-a urmărit el şi calculul probabilităților, domnişoară 
Lavinia. O probabilitate a bombardamentelor, care s-a 
realizat... Însă făceam aluzie la celebrul pariu al lui Pascal: 
„Dieu est ou îl n'est pas”. Un pariu în acest gen. 

— Cunosc! a spus Lavinia Madu. Îmi cunosc clasicii, ca 
orice fată care şi-a făcut cea mai mare parte din studii în 
Elveţia, unde nu se glumeşte cu dânşii. Celebrul pasagiu: 
„Quel mal vous arrivera-t-il, en prenant ce părţi?... 
Vous serez fidele, honnâte, humble, reconnaissant, 
bienfaisant, ami sincere, veritable... A la verite, vous ne 


serez point dans leş plaisirs empestes, dans la gloire, 
dans  leş delices, mais n'en aurez-vous point 
d'autres?..” eţetera. Ai optat dumneata pentru această 
alternativă? 

— M-a optat, fără să mă mai consulte, calculul 
probabilităților... Încep să am siguranţa despre care pome- 
nea Pascal... De o parte, neantul; de alta, un lucru sigur, 
infinit, pentru care eu n-am dat nimic... Vine el la mine. 

— Hm!... N-aş fi crezut!... Mai ales atât de repede! îşi 
arcui sprînceniuşele Lavinia, a încântată şi încă îndoielnică 
surpriză. 

Dar n-a împins indiscreţia mai departe. Cercetând sala în 
parcele, cu privirea ei scrutătoare de mioapă, a dat cu ochii 
de Ana Simion, i-a făcut semn că soseşte şi s-a ridicat: 

— Numai cinci minute scuză-mă, te rog!... Am făcut şi eu 
un pariu cu mine însămi, pe care nu vreau să-l pierd... Las 
geanta să-mi păstreze locul, fiindcă în astă seară suntem în 
familie... 

Lalu Măldărescu s-a simţit fericit că de astă dată poşeta 
se întâmplă a fi una din cele cunoscute, cu inițialele lor, de 
bun augur. Sunaseră chei înlăuntru când Lavinia o 
deschisese să-şi pună lanterna electrică. El era fericit şi 
pentru că nu mai avea nevoie de chei. Mai dorea acum să 
detune zidurile, să treacă escadrilele pe deasupra val după 
văl, să arunce torpilă aeriană după torpilă, ca Lavinia să 
alerge mai grabnic lingă dânsul şi să se strângă cu degetele 
încleştate în braţ. Dar ea s-a întors şi fără asemenea 
crâncena vamă, luându-şi cuminte locul, la distanţă. 

— Nu e aşa că n-am întârziat mult?... Sper că voi izbuti... 
Bine că i-am căpătat adresa, sub pretext că-i trimit nişte 
lingerie de pat la spălat... Am să trec eu mîinedimineaţă şi 
am s-o descos; în prezenţa copiilor, cu neputinţă... Acest 
Nică e teribil! Cu ochii lui de viezure, vede tot şi vrea să 
priceapă tot... Chiar pricepe mai multe decât se cuvine 
pentru sufletul unui copil... Acestea lasă urme ca degetele 
murdare pe-un pahar de cristal... 


A făcut o pauză, cu urechea atentă la rugăciunea bătrânei 
bisericoase: 

— Du-i, Doamne, la Ploieşti!... Du-i, Doamne... 

Fericirea lui Lalu Măldărescu mai scăzuse, se mai răcise, 
îndoielnică şi ea, ca surpriza de adineaori a domnişoarei 
Madu, plină de rezerve. Îi părea că prea mult spaţiu ocupă 
în inima Laviniei necazurile conjugale ale Anei V. Simion; 
urmele de degete care stigmatizează prea de timpuriu 
sufletul de copil al lui Nică. Până şi aceste închinări ale 
mătuşei cu obraz scorojit de hrisov, pe care stau înscrise 
toate amarurile şi resemnările unei vieţi, o pre-ocupă, 
mâhnita că sfârşeau într-o implorare egoistă, trimițând 
urgiile să bântuie asupra altora. Ela rămas la urmă, cel mai 
neînsemnat. O singură privire dezvelită sub genele lungi şi 
o singură mijire de zâmbet au fost însă destul ca să-i alunge 
îndoielile. 

— Acum, fiindcă am sfârşit cu celelalte, să ne întoarcem 
la noi! vorbi Lavinia. Ce se întâmpla? Ori ce s-a întâmplat? 

— Mai nimic... Am descoperit numai că eu avusesem 
dreptate să mă port cu sinistraţii mei aşa cum m-am purtat, 
ca să-i pierd. Ai fost injustă cu mine, domnişoară Lavinia. 

— Nu e întâia oară!... zâmbi ea. Sunt gata să cer pardon, 
dacă-mi explici... 

— Explicaţia e foarte simplă. 'Tot eu am rămas Providența 
lor. I-am ocrotit... 

— I-ai căutat şi i-ai adus îndărăt? crezu ea că a înţeles, 
bucurându-se. Vezi dacă te scuturi? De aceea ai acum 
figura aceasta aşa de schimbată, de altfel!... Descoperim în 
noi izvoare care stăteau ascunse, pe care le înăbuşeam... 
Mureau în noi... 

Lalu Măldărescu se bucura că spunea noi, nu 
dumneata. „Să ne întoarcem la noi.” „Descoperim în noi.” 
Începeau să fie mai mult decât un cifru comun, sub care 
circulă în viaţă, fiecare în altă parte. O lăsă să rătăcească în 
erorile sale, ca mai deplină să-i fie uimirea când va afla 


adevărul. Apoi, sub privirea-i aşteptând interogativă, cu 
măruntele clipiri de mioapă, mărturisi acest adevăr. 

— Nu din pricină pe care o crezi am fost Providența 
sinistraţilor mei, domnişoară Lavinia... l-am apărat fără s-o 
vreau, fără s-o ştiu... Dacă rămâneau la mine, după toate 
calculele probabilităților, erau astăzi cadavre la morgă... Şi 
Corcoduşa, care mi-a pansat lalelele. Şi un oarecare Gică, 
geniu pictoricesc în germene, care mi-a zugrăvit grozav de 
expresiv mutra pe perete... E singurul perete care a rămas 
întreg din fosta mea casă şi curte... 

— Cum asta? a exclamat ea, cu un fior şi cu glasul înecat, 
punându-i amândouă palmele înguste pe mâini şi 
răsucindu-se de mijloc, pe bancă, să-i caute în ochi. Cum e 
posibil? Când s-a întâmplat? 

— Ultima dată când ne aflam aci, domnişoară Lavinia... 
Când se zguduiau şi temeliile adăpostului nostru... 

— De aceasta n-a răspuns telefonul? Şi eu care credeam 
că e deranjat?... 

El s-a bucurat numai că Lavinia a vrut să-i telefoneze şi 
că avusese ceva de comunicat. 

— Dar spune, te rog! îl scutură dânsa de mâini. Spune, 
pentru numele lui Dumnezeu!... 

— Nu mai este nimic de spus, domnişoară Lavinia. S-a 
pronunţat Providența şi pentru mine, nu numai pentru 
Corcoduşa... Sunt liber acum ca pasărea cerului... 

— Adică, fiindcă ţi s-a dărâmat casa. ai figura din astă 
seară, atât de altfel? Pentru aceasta ai ochii atât de altfel?... 

— Pe cât pare, domnişoară Lavinia. 

Ea s-a uitat înainte, în gol, printre genele micşorate, fără 
să-şi desprindă palmele mici care-i strângeau mâinile. A 
decis: 

— Să mergem afară... Putem vorbi fără atâtea priviri şi 
atâtea urechi  aţintite asupra noastră. După toate 
aparențele, rugăciunea mătuşei de-alături a fost ascultată 
de Prea Sfânta şi Curata Născătoare. Vizita din această 
seară e pentru Ploieşti... 


Mai plecau şi alţii. Alţii, care se întorceau acasă, doborâţi 
de somn, cu pruncii în braţe. 

Lavinia şi Lalu s-au aşezat în curte, pe postamentul 
grilajului, în întunerec. Ea a desfăcut mai întâi un pachet de 
țigări “Camel”, i-a oferit una, a cerut bricheta să aprindă, 
apoi i-a cuprins o mână, păstrând-o pe genunchii săi. Vorbi 
încet, cu profilul înclinat spre Lalu, dar invizibil în noaptea 
opacă: 

— Altcineva n-ar înţelege şi n-ar crede ce se petrece în 
dumneata... Nici eu n-aş fi fost capabilă până acum câteva 
luni. Pe alte căi, viaţa te aduce acolo de unde am pornit eu... 
Nu circulăm numai sub un cifru comun... Începe să ne 
apropie şi un destin comun... O criză identică. Vrei să fim 
prieteni? 

— Suntem, domnişoară Lavinia... 

— O! Numeşti aceasta prietenie? 

— Poate că e altceva, domnişoară Lavinia... 

Ea şi-a desprins mina şi a îndepărtat-o: a zvârlit ţigara; 
călcând-o sub talpă. 

— Nu poate să fie nimic altceva! rosti într-un târziu, iar 
Lalu Măldărescu, fără să-i vadă chipul în întunerecul dens, 
îi ghici după intonaţie trăsăturile rigide, severe, 
neînduplecate. Nu poate, nu vreau şi nu trebuie să fie 
altceva! 

— Te rog să mă ierţi, domnişoară Lavinia... 

— Observi de câte ori ne-am cerut noi iertare unul altuia 
în timpul atât de scurt de când ne cunoaştem?... întrebă ea 
cu un râs în care sună o strună aspră, discordantă. Fii sigur 
că acei între care e altceva n-ar face-o atât de uşor. Nici nu 
şi-ar cere iertare, nici n-ar fi gata să ierte. Nu-şi iartă! Se 
devoră, se distrug reciproc... 

Lalu Măldărescu binecuvânta bezna nepătrunsă care-i 
îngăduia să se spovedească aşa cum n-ar fi îndrăznit-o în 
plină lumină: 

— Stiu, domnişoară Lavinia... Am iubit şi eu femeie. Am 
devenit soţ şi soţie vreme de cinci ani... Şi de alţi cinci ani n- 


o iert... Adică n-o iertăm, până acum câteva zile... 

Ea n-a exclamat nimic. Nici nu s-a mişcat. În zadar, Lalu 
Măldărescu încerca să ghicească în ce fel a răspuns această 
mărturisire pe figura neclintită în noapte. O clipă i s-a părut 
că Lavinia nici nu mai este lângă dânsul; că s-a ridicat şi a 
plecat nevăzută; că i-a smuls-o altă vrajă a magiei negre. A 
întins mâna în întunerec, să pipăie locul. A atins stofa 
pardesiului; iar Lavinia i-a cuprins iarăşi mina, aşezindu-i-o 
pe genunchii săi. 

— Aceasta era, aşadar? vorbi surd. O dramă 
sentimentală?... Credeam, speram că este ceva mai mult... 

— Aceasta, domnişoară Lavinia. Aceasta, şi totuşi poate 
ceva încă mai mult... Înainte n-o ştiam. Acum îmi dau 
seamă... Am simţit o uşurare stranie, absurdă când am 
ajuns în faţa casei mele din părinţi şi am constatat că nu 
mai există... Fiindcă era casa celor cinci ani de trai comun cu 
o femeie pe care credeam că am iubit-o... Poate că am şi 
iubit-o... Da, o adoram într-un fel, cu sufletul meu de 
atunci... Şi fiindcă era casa altor cinci ani, în care nu 
puteam s-o uit şi s-o iert... Dar uşurarea avea şi altepricini. 
Mă eliberase de acel meu, meu, meu, al stimatei doamne 
din adăpostul acesta, cu splendorile sale de apartament, de 
mobile, de căţel... Sunt ca Iov. Trebuie să-mi încep viaţa de 
la începutul începuturilor. Mă ierţi că le spun toate acestea 
ca unui prieten adevărat, cum n-am şi nici n-am avut 
niciodată, nici unul? 

În loc de răspuns, ea i-a cuprins mina şi cu cealaltă 
palmă, încălzind-o în balsamicul pansament cum o mai 
făcuse odată. 

— Ştii de ce m-am temut?... continuă Lalu Măldărescu. 
Singura teamă ştii care-a fost când am văzut neantul ruinilor 
în locul de unde a dispărut casa?... Să nu fi dispărut cumva 
şi un gong. Gongul în care suna mama, să mă cheme de la 
joacă la masă, atunci când eram copil... 

— Înţeleg... a şoptit ea. Aceasta o înţeleg... 


— Şi mai ştii ce regret am simţit?... Că o dată cu toate, a 
dispărut o anumită cravată, pe care mi-o înnodase în faţa 
unei ticăloşii de prăvălioare o domnişoară L. M. de pe 
stradă. O aruncasem odată. Ca şi inițialele zvârlite în curtea 
cu lilieci. Am vrut s-o dau sinistratului pripăşit pe-o noapte 
la mine... A doua zi am cules-o de jos şi m-am bucurat de 
egoismul avar care mă oprise să-mi trec intenţia în fapt. 
Cravata aceasta s-a făcut pulbere, împreună cu tot ce se 
afla în casă... Singurul regret... 

Ea a râs uşurel, mlădios, apăsându-i mina în cupele 
palmelor sprijinite pe genunchi. 

— Bine, domnule L. M. de pe stradă, ajuns acum într- 
adevăr pe stradă!... Domnişoara L. M. de pe stradă va avea 
grijă să-ţi ofere la prima ocazie o cravată care să te 
mângâie de neconsolata pierdere. Nu te speria!... N-am să 
te oblig să porţi o bălţătură la gât, nici o cravată de cioclu... 
Să ştii că am un gust impecabil în materie de cravate!... O 
adevărată vocaţie! .. Tot eu i le cumpă ram şi... 

Se oprise. În noapte i se bănuia ezitarea şi buzele 
strânse ciudos, că i-a scăpat un început de mărturisire 
peste voinţa sa. Dar Lalu Măldărescu a reluat, cu răsuflarea 
suspendată de presimţirea unei confesiuni înrudite cu cea 
de adineaori, a lui. 

— Tot mata i le cumpărai şi cui?... Şi cui, domnişoară 
Lavinia? 

— Lui Papa-Alain!... Alain... Cel care mi-a ţinut loc de 
tată. Al doilea soţ al mamei... De ce mă sileşti să-ţi spun cele 
ce nu aveam încă a spune? Eşti odios!... Imposibil!... 

— Iarăşi îmi cer iertare, domnişoară Lavinia!... se scuză 
el cu fierbinte însufleţire, plin de căinţă, lămurindu-şi în 
sfârşit tot ce-i părea turbure, inexplicabil, suspect. 

Iar în elanul de recunoştinţă că la mijloc, între dânşii, era 
numai un Papa-Alain, îşi aminti: 

— Mi-a mai rămas şi un pisic din fostul meu inventar de 
mărunt rentier, meschin şi drămăiuit chiar în sentimente... 
Un pisic de Angora. Aş spune că doamna cu splendidele 


mobile şi inele, şi căţel: un splendid pisic de Angora! Măta 
nu vrei un pisic de Angora, domnişoară Lavinia? 

— Ai un pisic şi nu spuneai? îl dojeni ea. Fireşte că vreau 
un pisic de Angora... Sunt aşa de singură! Nu mă aşteaptă 
nimeni acasă, n-am pe cine să cicălesc când mă apucă 
toanele... Numai că nu-i o prea veselă companie cu una ca 
mine, cum sunt eu acum... 

— Nici nu este un pisic din cei care să tânjească după o 
companie veselă, domnişoară Lavinia! o asigură Lalu 
Măldărescu, fericit că prin sacrificarea lui Telemac mai 
adaogă o verigă la lanţul ocult de care el era sigur că va să-i 
lege şi într-altfel decât printr-o prietenie şi o ase-muire de 
destine. E un pisic demn ca un Vlădică, cu toate că-l cheamă 
Telemac... Departe însă de spiritul aventuros al celuilalt 
Telemac, fiul lui Ulise şi al Penelopei. Cel mai pacifist şi mai 
pacificat pisoi de Angora care a existat vreodată!... Când să- 
l aduc? 

Lavinia l-a lovit uşor cu palma peste mâna, ca pe-un copil 
neascultător, revenind mereu cu aceeaşi obsedantă 
sâcâiala: 

— Iar începi?... Când să-l aduci şi, probabil, unde?... 
Aceasta nu te lasă să dormi acum, când ai scăpat de 
celelalte griji?... Înţelege că-mi apăr o singurătate şi că am 
motivele mele s-o fac!... Vom pune la cale şi aceasta, când şi 
unde să-l aduci, peste câteva zile... Când îţi voi oferi şi eu 
cravata promisă... Acum mă asaltează o sumă de agasaări. 
Telegrame, radiograme... Să vorbim despre altceva... 
Despre dumneata... 

El se bosumflă în întunerec, ca fostul licean poreclit de 
camarazi Bosumf-Lalu înainte de a scăpa de măseaua 
cariată: 

— De dumneata!... Credeam că spui de noi, domnişoară 
Lavinia?... De noi, prietenii care începem a deveni, abia 
acum. 

— E acelaşi lucru... De dumneata, de mine, de noi. În 
dumneata descifrez un proces care s-a petrecut în mine. Al 


dumitale a fost provocat din afară, al meu dinlăuntru... Al 
dumitale s-a grefat pe-o dramă sentimentală... Nu crispa 
mina, căci ţi-o pun frumugşel alături!... Eu n-am îndărăt nici 
o dramă sentimentală, de asemenea natură... Procesul meu 
sufletesc, criza mea, s-a grefat pe altceva... Pe neaderenţa 
la o lume, pe descoperirea unei nemulțumiri care exista în 
mine şi nu-i cunoşteam origina. Cam inexplicită explicaţie, 
dar va veni şi vremea explicaţiilor mai explicite, dacă va fi 
să fim cu adevărat prieteni. 

— Suntem, domnişoară Lavinia... 

— S-ar zice... Se pare... Se apropie ceva... În orice caz, 
treci exact prin ceea ce am trecut eu acum câteva luni, 
când am abandonat totul, o lume, un fel de viaţă, pe care- 
am descoperit-o că nu e viaţă... Fiindcă ţi-am spus că sunt 
forţe pe clasicii mei, ca orice fostă şcolăriţă dintr-un sever 
colegiu elveţian, am să te mai occid cu un citat. Din 
Fontenelle, de astă dată... Mi-am amintit dintr-o dată 
rugăciunea lui, ceva mai altfel decât a mătuşei din adăpost: 
„Mon Dieu, s'il y a un Dieu, sauvez mon âme şi j'ai 
une âme”. Se petrece cu dumneata altceva acum?... 

EI ar fi vrut să rectifice: „Se mai petrece încă şi altceva, 
domnişoară Lavinia!... Nu pot să cred că aceasta se 
numeşte numai un început de prietenie... Şi nu cred că o 
crezi nici mata!” Dar cum n-avea curajul, a minţit: 

— Nu, domnişoară Lavinia... Însă tot ce se petrece o 
datoresc numai unei domnişoare L. M. de pe stradă, care s- 
a lovit de mine din întâmplare la o ieşire de boltă... Această 
domnişoară mi-a întins amândouă mânuşiţele, pe care le 
sărut eu acum (zis şi făcut!), pentru a mă smulge din 
smârcurile unde mă cufundam... Fără aceste două 
mânuşiţe, ce m-ar fi încălzit pe mine acum, dislocat brusc 
din mărunta mea existenţă de mărunt rentier, cu puţinul 
avut moştenit din părinţi?... M-aş fi considerat cea mai 
injustă victimă de pe lume. Un om distrus. Un zombi 
suspinând după existenţa lui automatică de zombi... Pentru 
el, pentru acest zombi, mă prinde o milă numai la gândul cu 


ce ochi ar fi contemplat el acum o lună casa lui spulberată 
de pe faţa pământului, toate ticurile şi maniile date peste 
cap de-o catastrofă... Ar fi crezut acela că o să stea atât de 
senin şi de fericit pe lespedea aceasta de piatră, mina în 
mână cu... prietena mea, domnişoara Lavinia?... 

— Nici eu... a mărturisit Lavinia, luându-i mâna şi 
depunând-o pe genunchiul lui Lalu Măldărescu. Aceasta e 
încetarea alarmei. Îţi mai ofer o ţigară şi plecăm... Acum pot 
să aprind şi eu una... 

Au pornit pe străzile negre, străpunse de micile lumini ale 
lanternelor ca la o întoarcere de la slujba Învierii. Glasuri 
somnoroase, dar voioase, răsunau pretutindeni, la colţuri 
de sumbre clădiri, căci toţi cei ieşiţi din adăposturile de 
soboli înălţau slavă Domnului, că pentru această noapte a 
dus escadrilele de bombardiere în altă parte: „Duii, 
Doamne, la Ploieşti!... Du-i, Doamne, la Braşov...” 

Domnişoara Lavinia s-a oprit şi a îndreptat focarul 
lanternei spre faţa lui. 

— Înainte de a ne despărţi, să te mai văd la ochi o dată, 
domnule Lalu de pe stradă, fericit că ai rămas pe stradă... 
Mnda! Nu mai semeni cu celălalt.... Câteva zile poate nu o 
să ne mai întâlnim... Poate am să lipsesc... 

— Unde, domnişoară Lavinia? 

— Ce mânie a întrebărilor te persecută! Va trebui să te 
vindeci şi de aceasta... Parcă eşti un copil, fetiţa care eram 
eu, gata să te rogi: „la-mă şi pe mine! la-mă şi pe mine...” 

— Chiar îmi vine să mă rog, ia-mă şi pe mine! suspină el. 

— Cam greu... Acum apleacă-te puţin... 

El nu pricepu. Ea i-a cuprins rotund umărul cu mâna în 
care ţinea lanterna şi i-a atins uşor obrazul cu buzele, atât 
de neprevăzut, încât el a scăpat lanternă pe trotuar, unde s- 
a dus de-a dura şi s-a stins, cu becul, şi lentilele plesnite. 

— Nu! l-a oprit Lavinia când a vrut s-o însoţească mai 
departe. De-aci, drumurile noastre se despart pentru un 
timp... Sper că numai pentru un timp... Noapte bună! 


Lalu Măldărescu, rezemat de bara unei vitrine, a urmărit 
în bezna de smoală plăpândul nimb depărtându-se spre 
capătul străzii, aşternând pe asfalt paşilor mărunți un mobil 
şi pal covor de lumină. Apoi, când nu s-a mai zărit nimic, a 
pornit şi el spre camera străină de hotel, fluierând în 
noaptea lugubră voioasele triluri crescânde din aria 
operetei vieneze, de mult demodată şi uitată. 


Camera era mică, dreptunghiulară, îngustă, 
zugrăvită într-un verzui coclit ca ochii de leuştean ai 
Leontinei, strepezind privirea şi silind-o să caute îndată, 
afară, pe geam, spre lumină. 

Dar nici priveliştea de-afară nu era din cele mai 
ademenitoare. O curte interioară, cu un spate de zid slut, 
aspru, grunzuros. Un alt zid, cu un balcon lung de fier, pe 
care tot timpul se aflau rufe întinse la uscat, ştergare 
vinete, cârpe de bucătărie, cearceafuri de pat ce nu vor fi 
fost niciodată albe ca zăpada. 

Când Lalu Măldărescu închidea uşa camerei intrând, 
automat se deschideau uşile dulapului galben, cu broasca şi 
bălămălile recalcitrante. Altă privelişte, pentru care n-a fost 
el pregătit în viaţă. În raft, câteva cămăşi de celo-fibră, 
cumpărate gata, marfă de război. Un pardesiu de război, 
de-o mohorâtă culoare şi de-o confecţiune parcimonioasă, 
ca să economisească materialul. Nici vorbă despre vreun 
costim din stofă iglizească. Singurul rând de haine, pe el. 
Bilanţul de sinistrat total se dovedise mai crunt de cum şi-o, 
închipuise la început. Diferitele acţiuni şi titluri moştenite 
din părinţi şi încuiate în sertarul biroului au dispărut fără 
urme. Pentru duplicate, formalităţi îndelungi, publicaţii, 
termene amânate într-o epocă a tuturor dispersărilor. 
Singură rezervă, la bancă. Vreo câteva sute de mii, pe care 
trebuia să-i administreze o altfel de chibzuială, sub altfel de 


ameninţări, până ce-şi va statornici un rost nou în viaţă. 
Anevoios, problematic şi acela, tot din pricina dispersărilor. 

Lalu Măldărescu fluiera însă aria sa din opereta vieneză, 
cu triluri înălțându-se în voioase spirale. Împotriva oricărei 
judecăţi de altădată, viitorul nu-i părea negru. Nu ştia 
dezlegările. Îl aşteptau undeva. De ele nu se îndoia. 

Îl muncea numai lipsa Laviniei. Spusese câteva zile. S-au 
făcut câteva săptămâni. 

La fiecare alarmă alerga printre cei dintâi soboli din 
adăpostul SOBOLIA. în zadar cutreiera sălile. Nu lipsea nici 
Ana V. Simion, cu prunca adoptivă în braţe şi cu cei doi 
băieţi, care-i făceau semne prietenoase de bun-venit. Nici 
domnul bătrân şi chel, cu ochelari, care, după împrejurări, 
când citea sub becul electric un ciclu nou de tomuri la 
distanţa de prezbiţie extremă, când păstra volumul sub 
braţ, strâmtorat de înghesuială. Că era un ciclu nou de 
tomuri, se cunoştea după legătura de altă culoare şi după 
formatul schimbat. Poate de la istoria cruciadelor a trecut la 
Renaştere. Poate a ajuns la evul modern. 

Nu lipsea nici mătuşa bisericoasă. cu rugăciunile sale 
şoptite în faţa iconiţei pătrate: „Du-i Doamne, la Ploieşti!... 
Du-i la Braşov, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu!...” 

Numai perechea de studenţi, juristul gelatinos şi 
medicinista cu moţul de clovn pe frunte, era de-o 
condamnabilă frecvenţă neregulată. Gelatinosul Gelu 
apărea mai rar, preocupat, meditativ şi mut, cu nasul 
lunguieţ şi grav în pământ. Nu se arăta punctualitatea 
personificată, cum se lăudase. Adeseori, singură pe bancă, 
Moţu se răsucea cu neastâmpăr, căutând mereu cu ochii 
spre uşă, ridicându-se şi întorcându-se, cercetând ceasul 
sărăcuţ din cureluşa de la mina pierzându-şi scapărul de 
incisivă vioiciune din privirea care se învineţea şi se răcea 
trep-tat, ca apele care îngheaţă. 

Şi numai Lavinia Madu nu se mai ivea venind către ei, în 
nimbul plutitor de dulce lumină. 


Lalu Măldărescu a încercat să afle vreo ştire de la Ana V. 
Simion. Nici ea nu era dumirită. Domnişoara Madu a trecut 
într-o dimineaţă pe la dânsa, a venit înso-ţită de o fetiţă cam 
ofilită la faţă cu un săculeţ de rufe, i-a lăsat un creton 
pentru rochiţa orfanei, a spus că se întoarce peste câteva 
zile; n-a mai dat nici un semn. O aşteaptă cu trei rânduri de 
aşternuturi spălate şi călcate, olandă cum nu i-a mai 
încăput încă ei pe mână în zece ani de când tot spală la 
boieri. Credea că domnişorul ştie mai multe şi nu cuteza să 
întrebe. Dacă nici domnişorul nu ştie, atunci chiar că nu mai 
pricepe nimic. Ana a tăcut, cu faţa posomorita sub barizul 
negru, oftând adâncită în necazurile sale. Fetiţa orfană 
încerca să se acaţe în picioare din culcuşul de cuvertură 
verde, pus peste un şal, pe ciment. Pe urmă, Miţita a arătat 
semne de oarecare nevoi urgente. Ana l-a luat de mână, să-l 
cârmuiască spre locul cuvenit, lăsându-l pe Nică de strajă. 

Nică, de îndată ce a rămas singur, s-a pornit pe 
destăinuiri. Dumineca trecută, Vanghele a trimis pe cineva 
să-l aducă pe el şi pe Miţita acasă, pe-o jumătate de zi, ca 
să-i vadă. N-a fost o jumătate de zi urâtă... Tătuţu' avea vin 
la masă şi părea foarte vesel. Cumpărase cofeturi pentru 
dânşii. Baclavale şi prăjituri roză, cu cremă şi cu floricele 
roşii pe deasupra, ca găietanele de la ceaprăzărie. El a 
mâncat trei; Miţita, mai lacom, s-a îndopat cu patru, de era 
să se scape nu numai cu udul. Dar tatuţu' nu s-a supărat. A 
râs, a turnat alt pahar de vin şi-a spus că atunci când 
individul de Miţita n-are să se mai scape, mare lucru să nu 
afle el din gazete că feciorul lui cel mic a fost „citat pe 
naţiune”. Aia e!... 

— Am băut şi noi vin, câte-o jumătate de pahar... Ne-a 
turnat Lizeta Minzătoaia, care n-a rămas chioară. Nu-i ea 
chiar aşa cum spune lumea şi cum o blesteamă mama! Se 
piaptănă cu fason şi miroase frumos, a parfum de la frizerie. 
Nu a săpun de rufe şi sodă. A adus şi patefonul de la dânsa 
de-acasă şi ne-a lăsat să cântăm cât am vrut şi ce-am vrut... 
Aia e!... Pe urmă a cântat şi Mînzătoaia din gură, ca 


cucoanele de la cinematograf, pe pânză... Păi, mama n-a 
cântat niciodată şi nici nu ştie! Nu poate. Ea atâta ştie!... 
„Stai binişor. Nu rupe ghetele!.. Nu rupe hainele!...” Aia 
e!... Aşa că am să mă mai duc şi dumineca viitoare... Dară 
mamei să nu-i spui nimic dumneata, cum nici noi nu i-am 
spus... L-am învăţat şi pe Miţita să nu spună... Că dac-am 
spus, ne-am pus poftă-n cui de la patefon şi de la cofeturi... 
Aia e! 


Rugăciunile bătrînicei cu obrazul de hrisov coşcovă aflau 
câteodată ascultare la Domnul Cel de Sus al 
bombardierelor, câteodată nu. 

Escadrilele se abăteau uneori pe aiurea, la Ploieşti, 
Câmpina, Braşov, Severin, Constanţa, dislocând noduri de 
cale ferată şi gări, rafinării de petrol şi uzine, porturi şi 
şantiere navale; alteori stăruiau zile şi nopţi la şir numai 
asupra cetăţii lui Bucur, care răscumpăra cu amar multe 
deşertăciuni şi păsuirea anilor de război cu pâine albă, 
tarafuri de lăutari şi dinamice proclamaţii în stilul lapidar şi 
plin de superbie. 

Proclamaţiile muţiseră însă. Era zodia exclusivă a 
„citărilor pe naţiune”. Citat C.E. R.; U.C.B.; PI. [... Echipe, 
servicii, direcţii, cartiere, indivizi, case, pompieri, infirmiere, 
solomonari care dezlegau ploile şi ţineau plafonul jos, 
moaşe; de-a valma treceau la rând, într-un altfel de 
bombardament, care mai înveselea cumpăna ceasurilor. 

Mulţi uitaseră că mai exista un front. Fronturi... Auzul 
era atent numai la prealarme şi alarme; ochii la cer şi la 
barometru. Apelurile nu conteneau în gazete: „Caut...” 
„Rog cu lacrimi în ochi...” „Cine cunoaşte?...” „Dispărut...” 
„Dispărută...” 

Dispăruse cu totul şi anume lume. Convoaiele cu bejănii 
s-au istovit. Dispersările se definitivau până la pacea 
păcilor. Toţi cei cu persoană deosebit de prețioasă şi sacră 
întru a chezaşi României viitorul pe-un mileniu îşi 
descoperiseră o subită şi înduioşătoare vocaţie pentru viaţa 


rustică, idilică, patriarhală, în satele uitate de Dumne zeu şi 
de propria lor stăpânire, unde nu mai aveau baie, aer 
condiţionat, sonerii, parchet, covoare persane, ci se arăta în 
special imperioasa utilitate a prafurilor insecticide; dar de 
unde puteau privi cu binocluri, cocoţaţi pe coline, cum se 
depărtează formaţiile de sclipitoare avioane în stoluri 
geometrice pe cer. Gingaşele odoare, crescute cu 
guvernante, mai descopereau şi unele taine ale naturii care 
cumplit le-au contrariat ereticile ştiinţe de până acum. 
Anume că oul îl oua găina, nu băcanul din colţ, nici 
lăptăreasa, iar că la această enigmă un rol oarecare, mai 
joacă şi cocoşul: „Mami! Mami!... Uite c-a sărit cocoşul în 
capul găinii şi-o ciupeşte de creastă!... Dă-mi umbrela să-l 
bat!” Se năruia şi mitul copilului adus de barză, factorul 
capital şi cel mai zelos al natalității. Cunoşteau acum că, la 
ţară cel puţin, copiii se fată. Aşa a spus moş Toader Hreanu 
când au întrebat de câte luni i-a adus barza nepoţica din 
albie: „Apoi socoteşte şi tălică dacă ştii a număra!... Din 
luna lui Faur, ziua de 7, Sf. Haralamb, că atunci a fătat şi 
vaca, şi mă-sa... Nu prididea baba mea unde să se-mpartă... 
Una gemea în pat şi alta mugea în grajd!” 

Priveligiaţii acestor  dispersări, părinţii, mămicile, 
verişorii şi toate rubedeniile gingaşelor odrasle cu 
asemenea proaspete şi uluitoare învățături, aflau din ziare, 
de la telefon şi mai îndeobşte de la posturile de radio 
străine încotro au trecut valurile de bombardiere atât de 
majestuos aliniate în zbor de paradă şi unde au mai 
aşternut un covor de schije şi foc. Ceilalţi, cu mai vitrege 
ursitoare, rămaşi la vadul prăpăstuirilor, îşi îndurau stoic 
soarta. Orariul slujbelor, prăvăliilor, birturilor se adaptase la 
orariul alarmelor din ce în ce mai matinale, pe măsură ce 
răsărea soarele mai devreme. Îşi căutau fiecare de treburi. 
La răgetul spintecat al sirenelor duruiau obloanele trase, 
năpădeau în hrube cu toţii, ca la ieşire să-i întâmpine o dată 
cu  priveliştea  vâlvătăilor şi strigătul oltenilor cu 
trufandalele de sezon: 


— Căpşunele!... Hai la căpşunele!... Cireşele drăgănele!... 
Proaspete fragele!... 

— Cum vinzi cireşele, amice? 

Dacă unii dădeau târcoale cu genţi şi scaune pliante în 
jurul adăposturilor inexpugnabile când se apropia ceasul, 
erau şi îndestui cei care nici nu voiau s-audă de alarme. 

— Scoală, camarade! zgâlţâia gardistul de mâneca un 
zidar cu hainele stropite de var şi tencuială, culcat în soare, 
lângă o bina. Alarmă! Treci în adăpost!... 

Omul se întorcea căscând pe cealaltă coastă: 

— Şi ce-i dacă e alarmă?... Ce au ei cu mine? Ceameu cu 
dânşii? 

— Ordin! Nimeni nu circulă... 

— Eu circul? 

— Nimeni nu staţionează... 

— Eu staţionez? Dorm... Vezi de alţii, că eu de la patru 
sunt pe schele... Nu-mi arde de nici o „citare pe naţiune”!... 

Asistând la scenă, Lalu Măldărescu era cu totul de avizul 
zidarului. Alerga într-un suflet la adăpostul SOBOLIA. Dar 
după ce vântura încăpere cu încăpere, ieşea în curte, se 
instala picior peste picior pe brâul de beton al grilajului 
unde-au stat în ultima lor noapte şi nu se clintea chiar dacă 
treceau valurile pe sus, dacă detunau zidurile, dacă 
portarul cu şapcă şi uniformă de viceamiral încerca să-l 
mâne înăuntru, invocând ordo-nanţe şi regulamente. El îşi 
fuma ţigările cătrănite de război, privind mereu spre 
poartă, tresărind cu zvâcniri de inimă când se apropia în 
fugă o întârziată, plecând ochii în jos cu dezamăgire şi 
constatând cu o îngrijorare nouă că tălpile pantofilor au 
început să se subţie. 

De acolo a contemplat şi monstruoasa feerie a două 
bombardamente de noapte la şir. Jerbele trasoarelor 
colorate, verzi, galbene, roşii, albastre, încrucişându-se în 
cel mai fantastic joc de artificii pe care şi-l imaginase 
vreodată. Plutitoarele paraşute luminoase scăldând oraşul 
într-o demonică aureolă boreală, scoțând în relief cel mai 


infim amănunt din profilul zidirilor, dând spectacolului 
teribil o fascinantă splendoare de serbare venețiană, cu foc 
bengal, torţe şi lampioane, până ce imensele candele se 
stingeau în pâlpâiri livide, spectrale. Proiectoarele brăzdau 
cerul dincolo de cupolă iluminată, cu săbii albastre, pe rând 
agere şi imobile, prinzând un avion alb ca un fluture 
nocturn, orbit, urmărindu-l, pipăindu-l, împingându-l spre 
tirul bateriilor antiaeriene... Şi străfulgerul proiectilelor... Şi 
huruitul motoarelor... Şi spasmodicile explozii cu ecouri 
care vibrau mai sonor decât ziua în timpanul geamurilor. Şi 
văpăile sinistre, după ce valurile au trecut şi cerul de 
smoală a rămas gol... Şi duruitul pompelor de incendiu pe 
străzile din nou negre; şi automobilele sanitare, Salvarea, 
camioane, glasuri strigând, umbre fugind, gesticulând... 

EI se întorcea la camera de hotel cu pereţii strepeziţi, ca 
să mai rupă o foaie din calendar, singura cadră cu care şi-a 
împodobit precarul domiciliu. Un calendar cu fotografia 
supremului milenar şi cu lapidarele lozinci de anul trecut, 
imprimate în litere roşii, altul nu era permis în comerţ. 
Rupea foaia, o ardea la flacăra brichetei, până ce-şi frigea 
vârful degetelor. 

Scotea gongul vechi, ciocnit, ars, turtit de dărâmături, 
din geamandanul de pergamoid nou-nouţ, marfă de război. 
Îl atingea uşor cu unghia să murmure în sur dină, numai 
pentru el, o dată, de două, de trei ori... Şi în odaia străină, 
hidoasă, ostilă în pustiul nopţii, murmurul acela nostalgic îl 
întorcea deodată la anii cei dintâi, când a fost altul. La 
copilul nevinovatelor jocuri de la care-l chema acelaşi gong 
la culcare; la adolescenţa elanurilor de licean, când viaţa se 
făgăduia a fi alta. Atunci când pentru colegi nu era numai 
un BosumfLalu dintr-un singur semestru, ci Lalu cel loial de 
totdeauna, cel mai drept, mai brav, mai iubit dintre dânşii; 
după cum voluntarul celuilalt război, plecat de pe băncile 
şcolii la războiul lor, n-ar fi inspirat nici unui camarad 
gândul hâtru să-l poreclească Pesimescu N. Lalu, nici Lalu 
Pesimistru, aşa cum devenise după douăzeci de ani pentru 


camarazii cestuilalt război, înainte de a se pomeni trimis la 
vatră zombilor de la „Capşa”... Fusese ceva tânăr şi pur în 
ei, neîmpuţinat, neîntinat de deşertăciuni, ca zorile unei 
fragede dimineţi cu scli piri diamantine în roua fâneţelor. 
Douăzeci de ani, pe încetul, toate s-au învăluit în spuză, au 
urmat calea tuturor din jur, au murit în el cum muriseră în 
toţi cei de-atunci, într-o lume care se descompunea, în 
smârcurile care s-au lăţit ca o uriaşă Mare Putredă peste 
pace, peste omenire, peste elanuri, amăgiri, înecându-le în 
dospita colcăire de larve şi viermi, de vâscoase moluşte. 

Acum înviaseră iarăşi acele însetări de altceva, acele 
încrederi în altceva. Le regăsea unde-au rămas, de unde le- 
a lăsat. O lua de la început. Murmurul gongului în surdină 
mai dură şi prin somn. lar somnul îi era dintr-o bucată, 
compact, fără arătări şi torturi, pe patul tare de fier, în 
odaia străină de hotel pentru pungile mijlocii. 

A doua zi aştepta. 

Aştepta alarma. Fiindcă numai alarma avea să i-o aducă 
pe Lavinia, fără de care nimic nu se încumeta să înceapă de 
unde-au rămas toate, să hotărască, să spere. Şi când ceasul 
depăşea sorocul mugetelor de sirene pe acea zi, când nu-şi 
măi găsea rost straja prin preajma adăpostului SOBOLIA, 
pleca să-ţi ogoiască neastâmpărul cutreierând parcurile cu 
boschete de arbuşti, departe, spre lacuri. Liliecii de mult îşi 
scuturaseră florile. Au rămas vârfuri golaşe de crengi, cu 
urâte păstăi de seminţe. Înfloriseră trandafirii, glicinele, 
magnoliile, tufe de iasomie. 

Cu o crenguţă de iasomie alături, pe bancă, a zărit-o într- 
o amurgire pe studenta medicinistă nu prea frumoasă, dar 
atât de simpatică, într-o rochie sărăcuţă de creton şi pantofi 
tot de creton, ieftini, cu talpa de sfoară. Era singură. [inea 
o carte pe genunchi, fără să citească. Tratatul de anatomie, 
cumpărat de ocazie, pe nimic, marfă de la foc. Nasul cu 
deficit la măsură nu mai căuta insolent în vânt. Nici ochii 
atât de negri şi cu scăpare de-o atât de incisivă vioiciune 
nu-l mai priveau atât de scormonitor, ca să-l silească a 


întoarcc capul, cum nu putea el să se uite în ochii 
încrucişaţilor. Moţu din frunte atârna jalnic şi moale, sub 
scufia pălărioarei roşcate şi strâmbe, ca smocul unui clovn 
după ultima reprezintaţie cu băncile goale în arena unui 
circ care a dat faliment. 

Ea a surâs trist. El a surâs trist, pentru dânsa. 

Numai gândul că nu mult îi lipsise ca să fie acum 
profesorul,  pedantul, demnul, solemnul magistru al 
gelatinosului Gelu l-a oprit să nu se întoarcă din drum şi să 
n-o zguduie de umeri, îndreptându-i cu o sfârla scufiţa 
strâmba pe moţul din frunte, cu altă sfârla ridicându-i iarăşi 
nasul cârnuţ în vânt, spunându-i prietenos: 

— Nu merită! Crede-mă!... Lumea e largă S-au scuturat 
liliecii? Au  înfloiit trandafirii... Aruncă acest Testut, 
examenele sunt încă departe... 

Dar a tăcut şi a trecut înainte. Ea a rămas singură pe 
bancă, lingă crenguţa de iasomie, cu tratatul disec-ţiilor pe 
genunchi. 

Un vânt a suflat rece dinspre lacurile cu apa încre ţâţa şi 
vânătă în amurg. 

8 


Negru la faţă mai era în acea zi lon Lenş, 
plăsmuitorul de apocrife personagii şi copistul închipuitelor 
peripeții, menite să înceapă şi să sfârşească numai pe 
hârtie. Pământiu la faţă, nebărbierit, cu adânci cearcăne de 
nesomn sub ochi, cu gulerul mototol şi cu un muc de ţigară 
stins în colţul gurii amar arcuite. 

Nici la Palatul TIelefoanelor nu se mai uita, obelisc 
vertical şi alb, predestinat obiectiv al bombardamente lor 
viitoare, care deocamdată atrăgea magnetic ropotul de 
explozibile şi incendiare tot asupra clădirilor din jur. Se uita 
în asfalt. 

Mesteca mucul stins de ţigară şi se uita în asfalt. 

„Pare şi el o marfă scăpată de la foc!... a gândit Lalu 
Măldărescu, încredinţat că-şi află un frate întru aceleaşi 


pătimiri, de astă dată nu închipuite. Fără îndoială, casa în 
ruină, biblioteca distrusă, manuscrisele scrum... M-aş fi 
aşteptat să le înfrunte toate cu mai bărbătească tărie! Şi nu 
într-asemenea  delăsare... Pentru un om cu ţinuta 
vestimentară adoptată dinadins după tiparul unui studiat şi 
antipatic snobism, cu ţinuta interioară adoptată după 
tiparul unui afectat spleen bri tanic, prea repede i-a plesnit 
membrana!... Nu-i stă bine numai pentru atât să circule 
acum pe stradă cu bărbia ghimpoasă ca veşnic năduşitul 
Costea şi cu gu-lerul cămăşii de salahor, sâmbăta seara, 
înainte de a se duce la baie. Mi-ar fi plăcut să-l văd că 
mândrii absolvenţi de la Saint-Cyr, care în şarjele din 
bătăliile vea-cului trecut plecau la moarte cu măânuşi albe şi 
casoarul de mare ţinută la chipiu... Ori să ia exemplu de la 
mine. De celofibră cămaşa, însă de domn!... Uite, au ieşit şi 
caisele!...” 

Lalu Măldărescu n-a întrebat olteanul: „Cum dai 
caisele?” 

Neparticiparea sa la catastrofele lui Ion Lenş nu mergea 
chiar până acolo. Dar după perindarea trufandalelor de 
sezon în coşul fructarilor măsura el cât de vertiginos 
înaintează vara, iar Lavinia tot nu mai dă nici un semn. 
Spusese că va lipsi câteva zile, şi încănici acestea nu sigur, 
poate! S-au împlinit şapte săptămâni. 

— Ai timp liber?... întrebă Ion Lenş, prinzându-l de braţ. 

— E singurul capital care mi-a mai rămas!... a răspuns 
Lalu Măldărescu, cu o bunăvoie exagerată, hotărât să-i dea 
o lecţie cum reacţionează oamenii vii, nu creaturile 
apocrife. Ştii că şi mie mi s-a întâmplat la fel?... Casă, 
mobilele, biblioteca, agoniseala părinţilor, din care mă 
nutream ca un parazit, praf şi pulbere toate! Ha-ha! Liber 
acum ca pasărea cerului, gata să-mi încep viaţa de unde-am 
lăsat-o la douăzeci de ani... Să n-o mai ratez... 

Ion Lenş nu părea însă impresionat de urgiile care s-au 
abătut asupra lui Lalu Măldărescu sau de expansiunea 
acestor neaşteptate mărturisiri. Tăcea, mozolind mucul 


stins de ţigară, îndreptându-se cu fostul zombi de braţ spre 
automobilul roşu cu care într-o seară şi o noapte a 
transportat muribunzi la spital şi un cadavru la morgă. 

— Mergem acolo? se însufleţi mult mai sincer Lalu 
Măldărescu. 

— Unde?... 

El a arătat cu ochii dincolo de ziduri, spre cartierul 
Griviţa, pe-aproape de strada Petrăchescu II, în patria 
unchiaşului inimos, cu mînecele sumese pe braţele vinoase 
ca tulpinele de viţă bătrână. 

—  Unde-am mai fost şi eram altfel... La Mihai 
Cristoveanul!... 

— Mihai Cristoveanu e acum la cimitirul „Pătrunjelul”. L- 
am ucis eu!... vorbi neguros Ion Lenş, deschizând portiera 
şi aşteptându-l să intre. 

Lalu Măldărescu îl cercetă lung. Îşi spuse că mintea 
romancierului s-a clătinat, urmând soarta atâtor din 
personagiile sale apocrife. N-a exclamat însă incredul; nici 
n-a dat zor cu întrebările. Îşi impuse o prudentă răb dare. 
Formulă numai o condiţie: 

— Merg... Dar dacă sună alarma, cu rugămintea să mă 
aduci îndărăt... 

— Astăzi nu sună nici o alarmă. Priveşte cerul! În orice 
caz, vei fi îndărăt. Vrei să serveşti neapărat aci ţintă 
bombardamentelor 

— Vreau să nu lipsesc şi atât!... 

— Nu vei lipsi. Îmi încarc conştiinţa şi cu dumneata, 
odată pornit pe calea crimelor... Începutul a fost greu... 
Crima atrage crimă... 

După ce s-a instalat la volan şi a dat drumul motorului, 
Ion Lenş repetă: 

— Da, pe Mihai Cristoveanu eu l-am omorât... Trebuie să- 
ţi spun... Trebuie să i-o spun cuiva... Credeai că mi-au 
nimicit vreo explozibilă casa, biblioteca, mizeriile de 
manuscrise?... le invidiez, dacă ai scăpat numai cu atât... 


Am figură de sinistrat? N-ai recunoscut că am un cap de 
asasin; că-mi stă crima înscrisă pe faţă? 

Lalu Măldărescu a încercat să zâmbească, de altfel, fără 
nici o convingere, regretând că n-a inventat şi el un pretext 
apocrif pentru a nu se îmbarca în automobil cu un 
romancier care a sfârşit prin a cădea şi el victimă ficţiunilor 
sale. A spus: 

— Eram deprins să-ţi văd fotografia altfel în ziare, după 
apariţia unei cărţi, cu prilejul recenziilor... Pe când atunci o 
fotografie cu fişa serviciului antropometric, din faţă şi din 
profil, cu numărul de rigoare? 

— Nu glumi. 

— Nu glumesc, dar nu pot să cred... 

— Ai să afli şi ai să crezi. N-am cum să-ţi istorisesc aci, 
aşa... Între zidurile acestea. Mergem la aer... Aci mă sufocă 
tot... loate... 

De pe trotuar i-a salutat, cu roata pălăriei descriind o 
vastă parabolă, Alexandru Vrinceanu-Sfinx. 

Strigă ceva şi le făcea semn să oprească. lon Lenş a 
apăsat piciorul pe accelerator. 

— lar ca totul să fie grotesc, complicele meu la crimă e 
acest pigmeu! declară el. Sfinxul acesta gurist şi 
ambulant!... Eşti bun să-mi oferi o ţigară? De-un ceas 
mestec mucul acesta răcit şi nu-mi dădeam seamă... 

Lalu Măldărescu i-a prezintat portţigaretul de marochin 
verde, cu ţigările sale cătrănite de război. Observă că mâna 
lui Lenş tremurase când a aprins şi că unghiile purtau într 
adevăr doliu. 

Afară din oraş, pe marginea unui şanţ din pădurea 
Băneasa, romancierul îşi spovedi crima. Nici măcar nu 
fusese omucidere din imprudenţă. Asasinat premeditat, pus 
la cale cu o satanică perseverenţă, executat cu o barbară 
nemilostivire. Crimă din exces de zel. 


Iar împrejurările desfăşuratu-s-au astfel. 


Acum trei săptămâni, a doua zi dimineaţa după ravagiile 
unui prelung atac aerian de noapte, în cartierul Griviţa îşi 
făcu apariţia pomposul vicleiem al mărimilor milenare şi 
dispersate. 

Au sosit mai întâi garda, poliţia, santinele, ca să pună 
ordinea cuvenită. Mai apoi, fotografii şi reporterii, echipa 
operatorilor cinematografişti. Şi în sfârşit, la urmă, 
automobilele negre şi repezi, din care au descins 
conducătorul suprem, cu subconducătorul său şi delegatele 
Patronajului. Bombardamentul fusese mai crunt ca de 
obicei. Bombe explozibile şi bombe incendiare. Mai 
fumegau ruini. În strada Petrăchescu II, victimele sco- 
toceau dărâmăturile cu o îndemânare care începuse să 
devină profesională. 

Omul slăbănog şi decolorat, cu uniforma şi nelipsita-i 
cravaşă de călăreț, a inspectat situaţia, calcând energic cu 
cizmele peste gurguiele de năruiri. În urmă-i, omu-leţul 
negricios în straie civile păşea mai circumspect, ferindu-şi 
pielea fină a încălţărilor, pipăindu-şi cravata, întorcând ochii 
spre operatorii de cinematograf şi făcându-le semne 
discrete când era momentul să pună râşnita în funcţiune. 
Unii sinistraţi au luat poziţie respectuoasă, ca să apară şi 
dânşii în jurnalul filmat al săptămânii. Tot era o mângâiere! 
Alţii, cei mai mulţi, îşi vedeau mohorâţi de necazurile lor, 
cărând în circa legăturile cu hârburi dezgropate din ţăndări 
şi grunji. 

— Ţi-au desfiinţat casa, mizerabilii?... se adresă 
conducătorul suprem unui asemenea sinistrat cu o coşarcă 
în spate, din care apăreau diverse obiecte mai curăţele: un 
patefon,  fierbătoare electrice, cutii cu ambalajul 
nedesfăcut. Nu trebuie să vă descurajaţi. Moralul intact!... 
|: 

— Să trăiţi şi să vă dea Dumnezeu sănătate, Excelenţă! 
[...] 

Cuvintele i-au plăcut foarte Excelenţei-sale. S-a întors 
către un însoțitor galonat, poruncind: 


— Luaţi-i numele... Îl vom avea în vedere! Să-l aibă şi 
Patronajul în vedere. Unde domiciliai? Unde-ţi sunt ruinele? 

— Să vedeţi, Excelenţă... Că nici nu mai sunt d'acilea. 
Dădeam ajutor... Am auzit ce s-a întâmplat şi am sărit, 
lăsându-mi alte treburi, ca să-mi pun braţele în serviciul 
văduvelor şi orfanilor... Nu e nevoie să-mi ia nimeni nici un 
nume, nici o adresă... Mă răsplăteşte mulţumirea din 
sufletul meu... 

— Auziţi? se minună satisfăcut omul slăbănog, ridicând 
cravaşa spre suita care a lungit gâturile. Sare în ajutorul 
altora! N-are nevoie de nici o recompensă! Îl răsplăteşte 
mulţumirea din sufletul său... Mai există oamenii... Acesta e 
stilul nou, care dă roade!... Luaţi-i numele! Va fi citat 
exemplu pe naţiune!... Să mergem mai departe... 

Au mers mai departe. Aproape de numărul 13, strada 
Petrăchescu II, au întâlnit alt sinistrat, cu o boccea pe care 
a lepădat-o în pulbere, dând să se retragă. Mişcarea era 
suspectă. Suspectă şi mutră insului. 

— Dumneata? întrebă sever omul cu uniformă de călăreț 
şi cravaşă. Ce ai acolo?... 

— Nişte boarfe, domnule general... 

— Mareşal! Aceasta n-o ştii încă? Şi nu ştii cum se 
salută? 

— Nişte boarfe, domnule mareşal! a repetat suspectul, 
rectificând titlul Excelenței şi poziţia de salut după cum 
prevedea ritualul din Monitorul oficial. Boarfe. 

— Ale cui? 

— Apoi ale mele nu sunt, că eu am isprăvit cu ele. De lao 
casă de-acilea... 

— Şi unde le duci? 

— Unde-oi vedea şi eu cu ochii. Mai ştim noi unde?... 

— Ce fel de răspunsuri sunt acestea? Transporţi lucruri 
străine, le duci nu ştii unde... Cu alte cuvinte: sustragi? 
Prazi?... 

— Asta nu se cheamă prădat, domnule gen... dom-nule 
mareşal!... Strângeam... 


— Pe mine mă înveţi? Strângeai, hai?... Mai cutezi să 
răspunzi?... la notă!... Va fi pus în lanţuri, la Cercul Militar... 
Trei zile... Să servească exemplu... Acesta e sistemul meu... 
Un exemplu bun, un exemplu rău!... Flecare să-şi primească 
recompensa pe care o merită... 

— Domnule mareşal... îngăimă vinovatul. Puneţi-vă în 
locul meu... 

Eu în locul dumitale?... Ţi-am spus unde e locul tău!... 
Ridicaţi-l de-aci... 

Inspecţia a continuat încă pe două străzi. După care 
alaiul s-a depărtat în strălucitoarele automobile negre; iar 
localnicii au rămas să scurme cu unghiile în vizuinile lor 
terciuite, culegându-şi cioburile şi zdrenţele. 

Toate acestea le-a aflat Mihai Cristoveanu înainte de 
faptul serii. Cu unele amănunte ignorate de mări mile care 
s-au dispersat cu automobilele solemne ca nişte dricuri, dar 
prea bine cunoscute de cei lăsaţi să râme în sălaşurile 
dispersate de bombe. Excelentă poate intenţia celor două 
exemple; unul bun, „citat pe naţiune”; altul rău, ferecat în 
lanţuri, la stâlpul infamiei. Cu o singură meteahnă. Borfaşul, 
se întâmplă a fi tocmai exemplul „citat pe naţiune”, o 
haimana alungată din cartier şi răsărită în zori pentru a da 
iama într-o pră vălie de mult ochită în vederea unui 
asemenea prielnic prilej. lar banditul osândit la lanţuri în 
faţa Cercului Militar se întâmplă a fi unul din cei mai de 
ispravă gospodari ai locului, părintele fetiţei cu ochii de 
fantasticul albastru mediteranian, Rodica Ică, sinistrat a 
doua oară, în două luni. 

Pentru restaurarea dreptăţii, Mihai Cristoveanu a purces 
spre centru, ca să ceară sprijinul ucenicului mai tânăr şi 
apostat, dar cu mai multă trecere, lon Lenş. 

Trecere n-avea lon Lenş la mărimile zilei. N-avea 
legătură cu nici un milenar. 

— Şi asta e o scuză, bre omule? se frământase Mihai 
Cristoveanu. Poţi sta cu braţele încrucişate?... Nici nu-ţi, 
pretind decât să-mi deschizi o uşă la unul dintre dânşii. Am 


să-i lămuresc eu... Am lămurit capete mai simple...Nu plec 
de-aci până ce n-am un răspuns... la telefonul şi cere o 
audienţă în numele meu. 

Ion Lenş a luat telefonul. Audienţa a pregătit-o însă cu 
mai multă socoteală. Ştia că uşile mărimilor nu se deschid 
vraişte, oricând şi pentru nimic. Mai ales acum, cu orariul 
dispersărilor... A apelat deci la Alexandru Vrinceanu-Sfinx, 
cu mai versată practică şi perseverenţă în roşul pingelelor. 
A pledat. A invocat tot soiul de argumente. Şi până la sfârşit 
a izbutit să obţină o audienţă pentru Mihai Cristoveanu, 
între două alarme. Nu chiar la supremul milenar. La 
omuleţul al doilea în rang şi în statură. În ziua cuvenită, 
unchiaşul s-a îm-brăcat în straie mai arătoase, negre pe 
vremuri, acum cam verzui, cu bocancii săi militari în lipsa 
altora, şi s-a înfăţişat cu documente doveditoare şi cu 
declaraţii întărite de-un impresionant număr de semnături. 
Lucrul îi părea limpede. Încă o semnătură, şi dreptatea 
rămâne dreptate. 

Dar omuleţul cel mărunţel şi negricios din dosul biroului 
enorm a apucat hârtiile de aripă în vârful unghiilor şi le-a 
restituit cu regret, fără să mai frunzărească în ele: 

— Imposibil! Nu se poate reveni... Din principiul... 
Principiul autorităţii nu admite reveniri... 

Era rândul unchiaşului să pledeze. lar Mihai Cristoveanu 
a pledat cu atâta foc, încât ceva începuse să se clatine din 
nestrămutarea omuleţului care privea nerăbdător la ceas 
cu atenţia mărită şi mereu îşi pipăia nodul cravatei. 

— Vom încerca... a făgăduit. Cu toate că e foarte greu... 
Chestiunea trebuieşte studiată... 

— Bine, bre omule! Ce greu poate să fie?... se miră Mihai 
Cristoveanu, uitând că vorbeşte cu o Excelenţă milenară şi 
întrebuinţând limbajul din cartierul său, în preajma străzii 
Petrăchescu Il. Ce cap de Spinoza îţi mai trebuie ca să 
studiezi o chestiune limpede ca lumina zilei? 

Omuleţul s-a încruntat şi a ridicat iarăşi între două 
degete hârtiile pe care le depusele pe birou, sub tampon. 


— Am terminat! a rostit autoritar. la ăstea... Audienţa 
dumitale s-a încheiat... 

— Ascultă, bre omule? Ce te-a apucat?... 

— Uiţi unde te afli şi cu cine vorbeşti. 

— Credeam că vorbesc cu un om... Aud că te mai cheamă 
şi Ică!... Apoi, dumneata n-ajungi nici la genunchiul lui Ică, 
ăl pe care vreţi să-l puneţi în lanţuri. 

— leşi! Te somez să ieşi. 

— les!... Dar văd că vi s-a suit la cap golul din inimă. Să 
nu vină ceasul odată, când lumea aia, a celorlalţi Ică, de- 
acolo, de la noi, va porni încoace, să vă scuture de zgarda 
pe care o tot cioşmoleşti la gât!... Face a ştreang... 

— Ameninţi, aşadar? Se schimbă chestia!... 

Omuleţul a apăsat un buton. A dat ordin uşierului ivit în 
prag: 

— Predă acest individ santinelelor!... Vor primi dispoziţii. 
Trei luni de lagăr au să te înveţe, stimabile, cum se 
vorbeşte! Şi cu cine vorbeşti!... 

Epilogul audienței l-a cunoscut Ion Lenş după câteva zile, 
dintr-o scrisoare trimisă din lagăr prin curier tăinuit. Din 
nou a pus în mişcare umblăreţii de tagma lui Alexandru 
Vrînceanu-Sfinx. Iar împotriva tuturor aşteptărilor, Sfinx s-a 
depăşit pe sine. Cândva, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, 
pe vremea  debuturilor promițătoare, primise şi el 
încurajare şi sfaturi de la Mihai Cristoveanu. S-a dat peste 
cap. lon Lenş a căpătat o audienţă personală. Cu altfel de 
meşteşuguiri, potrivite oamenilor şi timpurilor, a izbutit să 
înfrângă principiul autorităţii care nu revine asupra 
deciziilor. La sfârşitul săptămânii, unchiaşul eliberat i-a 
bătut în uşă să-i mulţumească şi să-i zugrăvească mai 
amănunţit peripeţiile numai sumar istorisite în răvaş. Mai 
recoltase şi alte petiţii, cu semnături, din lagăr. Le-a 
încredinţat ucenicului apostat, să intervină de urgenţă 
pentru alinarea altor nedreptăţi şi necazuri. Avea o 
specialitate. Atrăgea încrederea şi doleanţele urgisiţilor de 
oriunde, ca magneticul obelisc al telefoanelor bombele pe-o 


rază de două sute de metri. Aceasta s-a întâmplat seara. A 
doua zi, după ultimul bombardament, i-au dezgropat 
cadavrul din ruinele căsuliei cu pălăria zburată, acum 
zburată pe de-a întregul din temelie. 

— Poţi spune acum că nu l-am ucis eu? întrebă Ion Lenş, 
după ce şi-a isprăvit spovedania. Dacă mă astâmpăram, 
dacă rămâneam la indolenţa mea, rămânea şi el trei luni în 
lagăr şi câţiva ani încă în viaţă!... Îţi aminteşti?... „Puneţi 
mâna, bre oameni buni!... Mi-e milă de hăinuţele voastre, 
dar nu le văd bine!... Ce oameni, Doamne, ce oameni!...” S- 
au sfârşit toate, numai fiindcă o singură dată am intervenit 
şi eu în destinul oamenilor de carne şi oase, în loc să mă 
mărginesc la fantoşele mele de hârtie... Eşti bun să-mi mai 
dai o ţigară?... De când mă ştiu, n-am cerut ţigară cuiva... 

Pe marginea şanţului, Ion Lenş a tăcut un timp, pâcâind 
din ţigara cătrănită de război a lui Lalu Măldărescu. 
Răsucea între degetele cu negru sub unghii un fir de iarbă, 
pe care se căţărase o furnică. A scuturat-o cu băgare de 
seamă. A spus: 

— La înmormântarea lui, nimeni din cei ai tiparului, 
pentru care însemnase ceva acum treizeci, patruzeci de ani. 
Confraţi, discipoli, cititori... Doar eu... În schimb, sute de 
oameni din lumea pe care o adoptase şi-l adoptase... 
Lucrători, mecanici, strungari, macagii, salahori, meşteri, 
ucenici, femei cu broboadele pe ochi, puzderia de copii 
desculți şi rufoşi, pentru care fusese „unchiul Mihai”! Aceia 
îl plângeau cu lacrimi adevărate, nu cu ale noastre, de 
hârtie. 

— Mă mir că n-am văzut nimic pomenit în ziare? rosti 
Lalu Măldărescu. Nici un necrolog. Nici o notiţă... 

— Bune la ce?... Eu am vegheat să nu apară ni mic... l-am 
ţinut moartea ascunsă şi lui Sfinx, înadins, ca să nu 
cutreiere redacţiile şi să nu-i spurce memoria cu regretele 
noastre făţarnice 

— Făţarnice? protestă Lalu Măldărescu. Întrucât te 
priveşte, nu-mi mai pare cuvântul potrivit. 


—  Făţarnice, da Când am ajuns acasă de la 
înmormântare, ştii ce-am făcut?... Am aruncat în sobă 
manuscrisul romanului la care lucrez de-o jumătate de an. 
Aproape gata... Ştiam că nu i-ar fi plăcut... Era jertfa mea, 
în felul meu... Am dat foc maculaturei cu chibritul. Şi-mi era 
necaz că sobă nu trage în toiul verii, că mi-a umplut biroul 
de fum. Mă înverşunam să nu mai rămână nimic... Apoi, 
după trei zile, am răs colit cu cleştele şi cu degetele în 
cenuşă, în foile sfirtogite, ca sinistraţii ruinelor din strada 
Petrăchescu II, să descopăr dacă nu se mai poate salva 
ceva... Aceştia suntem! Cred că e vremea să ne întoarcem. 
N-ai avut noroc de-un bombardament pe ziua de azi; 
fiindcă-mi pare că aceasta aştepţi?... Alarmele!... Încă o 
țigară, te rog... 


Lalu Măldărescu a coborât din automobilul roşu, în 
stradă, înainte de a se îndrepta spre camera de hotel cu 
pereţii strepeziţi, se abătu prin dreptul năruirilor unde i-a 
fost casa, pentru a lăsa unele răspunsuri Leontinei, 
găzduită în vecini, la jupâneasa inginerului Gotcu, 
dispersat. 

De pe zid i-a rânjit craniul de zombi, cu havana enormă 
în dinţi: domnu' Lalu la plimbare. Şi celălalt domnu' Lalu, 
zbierând cu gura deschisă din care împroşcau literele ca 
seminţele de floarea-soarelui: „Leontinaaa!”... Creşteau 
bălării peste movilele surpate. Se întindea viţa viguroasă 
care căptuşise altădată un perete întreg şi acum cuprindea 
dărâmăturile. A zburat un stol de vrăbii. Poate îşi făcuseră 
cuib. 

Pe Leontina n-a aflat-o. Întru consolare a întâlnit cei doi 
feciori ai Anei V. Simion. 

Nică şi-a scos tichiuţa, salutând după toate orânduielile 
de bună-cuviinţă. Purta la subsuoară un pachet înfăşurat în 
ziar, 

— Încotro şi unde, domnule Nică?... îl întrebă amical 
Lalu, ca un întârziat şi postum discipol al lui Mihai 


Cristoveanu. 

— După treburi! a răspuns bâieţaşul cu importanţă. La 
cizmar... Ducem încălţările la reparat... Aia e!... Le-a tocmit 
mama azi-dimineaţă, şi acu le predăm... Avem şi bon de 
talpă... Aia e! 

Amândoi erau desculți. Miţita cu un deget de la picior 
legat în cârpe, ca lalelele, pansate odinioară de Corcodugşa. 

Lalu Măldărescu îşi aminti că şi el avea a trece pe la 
cizmar. Îl lăsau pantofii unici la părinţi. Chiar luase cartela 
la dânsul, pentru a comanda altă pereche. Hotări: 

— Mergeţi cu mine!... 

— Păi noi ne ducem încolo... Uite! Unde e firma aia 
galbenă şi-un pantof ca al lu' madam Miînzatu!... Cu toc 'nalt 
şi două culori... „Lia Pantoful elitei”! 

„Pantoful elitei” se tupilase într-un gărlici de sub sol, cu 
trepte înguste... Nu promitea mare ispravă după geamul 
prăfuit şi mucigăitele mustre expuse ca să atragă clientela 
de elită. Lalu Măldărescu i-a dus spre cizmarul său vechi şi 
cunoscut. În drum, Nică îi făcu semn să-i admire mina 
încinsă cu o cureluşă de ceas. Cureluşa avea şi ceas. Dar 
unul de tinichea, fără mecanism. Un ceas apocrif. 

— Îţi place? voi să afle Nică. 

— Mai încape vorbă? zâmbi Lalu. Numai că rămâne niţel 
cam în urmă. 

— ÎL învârt... Mi-l dădu tanti Eliza. Da' mamei îi spusei că 
mi l-a dat tătuţu'... E foarte bună şi darnică, madam 
Mînzatu! S-o ştii dumneata!... Nu ca mamă, care ne ia toată 
ziua la zor... leri mâncai şi bătaie... Aia e! 

Trădarea lui Nică făcea progrese. Acum, Mînzătoaia, cea 
care n-a chiorât după cum o blestemau în rugăciunile lor de 
seară, devenise madam Mînzatu şi tanti Eliza. „Aci se arată 
grabnică nevoie de intervenţia Laviniei! recunoscu Lalu 
Măldărescu. Numai ea e capabilă de îndestul tact...” După o 
lipsă de şapte săptă mini, nu se îndoia că se va întoarce, el, 
care în primele zile nu-i credea spusele nici după cinci 
clipite. Şi nu se îndoia că numai dânsa e vrednică să pună 


rânduiala în viaţa Anei V. Simion, a lui Nică şi a lui Miţita, a 
lui Vangheie Simion şi a fostului domn om de pe stradă, 
ajuns cu adevărat pe stradă. 

— Ce fel de pantofi ai vrea tu, Nică?... Negri sau galbeni? 

— Galbeni... 

— Şi tu, Miţita? 

— Tot galbeni... 

— Perfect!... Poftiţi înlăuntru infamilor, să vă ia măsură! 
zâmbi Lalu Măldărescu, fericit de nedumerirea ior şi 
mirându-se singur de voia lui bună cu care re nuntă la 
bonul din cartelă, la drămăluitele sale socoteli, acum atât de 
îndreptăţite. Curaj, domnule Nică!... Nu te codi... Nu-ţi 
place, fiindcă nu seamănă a „Pantoful elitei”? 

— Nu-s spălat pe picere. Aia e! 

— Şi eu mă scăp! mărturisi individul de Miţita, în culmea 
emoţiei. 


9 


Ziua se vestea întunecoasă. Nori turburi pe cer. Reci 
şuvoiuri de vânt. Plouase undeva cu grindină. 

Lalu Măldărescu se strămutase la a treia vitrină. Acum, 
el studia mărfurile şi preţurile, cu o pasiune care l-ar fi 
dezgustat pe Săndel şi ar fi răzbunat-o pe Antoaneta, pe 
Lavinia, pe toate femeile din lume, pentru tot ce-a gândit 
odată despre ele un fost şi viitor soţ docil şi imbecil. 

Avea de cumpărat o sumă de mărunţişuri, după o listă 
îndelung chibzuită, cu articole suprimate. Se arăta nevoie 
să mai suprime şi altele. Preţurile erau excesive pentru 
bugetul său. 

Ceva, o găza, îi gâdila părul după ureche. A fluturat cu 
mâna s-o alunge. S-a plecat să examineze mai atent o cifră 
dubioasă, pe cartonul jumătate ascuns. E 4 500 sau 7 500? 
Gâza reveni mai stăruitor. S-a plesnit şi el mai zdravăn, de-a 


început să-i ţiuie urechea ca o sirenă de alarmă. Nu e un 
magazin unde să poată intra. Prea scump. 

Când s-a întors să purceadă spre mai ticăloase vitrine, de 
mai ticăloase şi accesibile prăvălioare, l-a primit în faţă un 
zbucnet sonor de râs. 

Lavinia, contemplându-l amuzată, cu braţele încrucişate, 
între degete cu firul de garoafă roşie care-i gâdilase 
urechea. Râdea. O dată cu ea râdea cerul, strada, tot 
universul. 

— Lavinia! a strigat. Domnişoară Lavinia!... 

Şi s-a repezit să-i cuprindă mina, să i-o strângă şi să i-o 
sărute cu tot dorul crescut în el de două luni. Ea i-a arătat 
cu vârful degetului înmănuşat obrazul,aproape de tâmpla 
cu vinişoara albastră şi de colţul pleoapelor, unde o mică 
neghiniţă neagră îl obsedase în atâtea visări. 

— Pentru astăzi, permis! a spus Lavinia, înclinîn du-şi 
singură obrazul şi oferindu-l alintat buzelor. 

Era îmbrăcată în jachetuţa neagră şi uzată din ziua celei 
dintâi întâlniri, cu aceeaşi pălărie de amazoană şi aceiaşi 
pantofi de la „Perugia”, însă osteniţi, aceeaşi poşetă cu 
inițialele L. M., din Old Bond Street, London. Domnişoara 
L. M., de pe stradă. Dar râsul, privirea vivace, toată figura 
fin desenată de camee, aveau altă căldură, nu rătăcirea 
oarbă, nălucită, în ochit de-atunci. 

Biciuindu-l divin cu nagaica garoafei peste buze şi nări, a 
spus: 

— Foarte frumos! De trei zile te caut răscolind oraşul, iar 
dumneata, în lipsa mea, te dedai la perversa pasiune a 
vitrinelor, pe care mi-ai furat-o!... Poate îţi alegeai o 
cravată? 

— Ceva mai strict şi mai urgent necesar, domnişoară 
Lavinia. 

— Pentru prieteni mă cheamă numai Lavinia. Spune-mi 
Lavinia. 

— Lavinia... a repetat el, cum o numise de mii de ori în 
gând, Lavinia... 


Dar din tumultul atâtor întrebări, mirări, îngrijorări, 
dorinţe, chemări, câte l-au muncit în aceste două luni, nu 
găsea alt nimic de spus decât acelaşi cuvânt, e drept, 
intonat pe-o mai variată gamă: 

— Lavinia... Lavinia... 

Ea a râs, pecetluindu-i buzele cu garoafa roşie, răsucită 
ca un sigil: 

— Ajunge!... Nu ţi-am dat numele să mi-l uzezi... Până 
diseară nu mai rămâne nimic din el dacă o continui tot aşa... 
Ce înseamnă cravata aceasta imposibilă? 

— Posibilă sau imposibilă, e unică... 

Curios. larăşi nu-i mai venea să-i spună Lavinia. 
Chemarea izolată mergea. La sîrşitul unei fraze se 
volatil li]zează. 

— Unică? se miră Lavinia Să-i dăm tovarăşe, ca să aibă 
cine să-i ţină de urât şi deocamdată să se odihnească. Iubite 
domnule Lalule („Mie nu-mi spune pe nume!” se tângui el 
mental), ca dovadă că te caut de trei zile şi că de trei zile 
aştept alarma, uite-mi promisiunea în poşetă. Pentru orice 
eventualitate, umblam de trei zile cu pachetul la mine... 
Promisiune în triplu exemplar... Scoate, aruncă 
imposibilitatea aia de la gât. 

— Aci, în stradă? 

— Aci, în stradă. Nu există nici o ordonanţă care să 
interzică substituirile de cravate în stradă. 

Lavinia a rezemat poşeta deschisă de bara vitrinei: din 
plicul de hârtie cerată, cu inscripţia unui magazin de la 
Geneva, a desfăşurat trei cravate, le-a confruntat cu 
desenul şi culoarea unicului costum al lui Lalu, a ales una şi 
a prins să i-o înnoade la gât. Un ofiţer neamţ s-a întors din 
drum să privească scena cu oarecare dezaprobare. Ea i-a 
scos limba, strâmbându-se la dânsul, iar ofiţerul a luat-o 
puşcă la picior, ca să iasă din raza periculoasă. 

— Aşa mai merge!... constată Lavinia cu satisfacţie, 
tipărindu-i reverurile hainei cu palmele înmănuşate. Acum 
putem vorbi... La ce hotel domiciliezi, de nu ţi-am dat de 


urmă în, trei zile?... Stupidă, n-aveam capul să întreb la 
plecare... N-am ştiut unde să-ţi comu-nic mai târziu nimic. 
lar când am sosit, zadarnic am telefonat la diferite 
hoteluri... Necunoscut, necunoscut... Ce hotel e? Sau sub ce 
nume clandestin te ascunzi? 

El i-a spus numele hotelului, lămurind voios, fără 
stinghereală şi melancolice suspine de sinistrat: 

— Nu e un „Palace”... Hotel de rangul doi, mai mult trei... 
Ca pentru mijloacele mele de sinistrat total. 

— Aşa de grav stai? 

— Aşa de grav... 

Lavinia l-a privit printre genele lungi, cu încordarea do 
mioapă, evaluându-i cămaşa de celofibră, pardesiul de 
ploaie muşămălos de pe braţ, alte detalii. Rosti: 

— Poate e mai bine. Cu atât mai bine! 

— E ceea ce am crezut şi cred... Lavinia. 

— Şi te resemnezi să stai la hotel când „Mica publicitate” 
e plină de ofertele camerelor mobilate după exodul 
bucureştenilor? Nu prea pari un sinistrat cu iniţiativă! 

— Te-am aşteptat, Lavinia... Din zi în zi... 

Ea retractă admonestarea injustă: 

— Iartă-mă!.. Ai dreptate... Din zi în zi. Plecasem pe-o 
săptămână cel mult... Am lipsit două luni... Ce ţi-ai 
închipuit? 

— Nu mi-am închipuit nimic. N-aveam pe ce să-mi 
întemeiez un început de închipuire. Am aşteptat. Eram 
sigur că vii... 

— Nu te-ai temut nici de-un accident de avion? 

— Nu ştiam că pleci cu avionul, Lavinia. Nici n-ai spus, 
nici n-ai lăsat s-o bănuiesc. 

— Adevărat... Încă o dată ai dreptate. Şi încă o dată, 
pardon. 

— A avut avionul vreun accident? se îngrijoră el, deşi 
nimic din înfăţişarea Laviniei nu îndreptăţea prepusul că ar 
fi trecut prin peripeţiile unui accident de avion. 


— De avion, nu! Însă alte accidente destule. Destul de 
dezagreabile şi surprinzătoare pentru mine. Neaşteptate... 
Să lăsăm!... O parte am să ţi le spun. Am să-ţi explic. Altele 
am să le las pentru când va veni vremea lor... Unde să 
mergem ca să putem sta de vorbă, acum, când la adăpostul 
nostru e relâche? „Capşa” a dispărut... La „Athenee- 
Palace”, chiar dacă holul şi barul s-au deschis, nu pot şi nu 
vreau să merg... Ai vreo idee? 

— „Nestor... 

— Remorcă de tramvai Prea mare îmbulzeală. Ascultă 
trei mese din jurul tău şi asculţi trei mese din jurul tău!... Se 
înseninează!... Undeva, la aer, n-ar fi mai potrivit? 

Lalu Măldărescu ştia un loc mai potrivit, undeva, la aer: 

— Spre lacuri, Lavinia... În parc... Cunosc eu o bancă... 
Numai că e cam departe... 

— Admirabil!... Am nevoie de mişcare după cât am fost 
obligată să nu mă mişc. Supusă la regim de strictă 
imobilizare, între patru pereţi. 

„Tot a suferit un accident!... gândi Lalu Măldărescu. Cine 
ştie ce cameră de sanatoriul... Pat, imobilizare în gips... 
Bine că au sfârşit toate, fără nici o urmă! Are să mi le 
povestească... Acum suntem adevăraţi prieteni, fără nici un 
ascunziş; fără rezerve... Pentru prieteni, mă cheamă numai 
Lavinia. Spune-mi Lavinia!” 

Alături de el, Lavinia păşea elastic, avântat. Îşi pusese 
garoafa cu firul cozii de-a lungul poşetei, înlăuntru, sub 
clapa încuietorii. Afară rămăsese numai sigiliul de petale 
roşii, stufoase, proaspete, încarnate. Orice i se va fi 
întâmplat, nu picioarele, nu gleznele au fost imobilizate în 
gips, după mersul decis şi sprinten, neşovăielnic. 

— Ce urât a devenit Bucureştiul nostru!... rosti Lavinia 
Madu. Obloane, geamuri cu tăblii de placaj sau goale ca 
orbitele de craniu!... Şi bălăriile acestea care au început să 
crească peste ruini! Dar toate au să sfârşească într-o lună... 
Poate mai puţin chiar... Povesteş te-mi, ce-ai făcut toată 
vremea? 


— Ţi-am spus, Lavinia... Am aşteptat să te întorci. 

— Şi dacă nu mă mai întorceam? 

— Nu pot să admit... 

— A fost totuşi foarte, foarte aproape să se intim ple şi 
aceasta!... a mărturisit ea, îngândurata o clipă, privind în 
gol, cu profilul sever de metalică efigie, nu de dulce camee. 

Apoi s-a scuturat, zâmbind iarăşi senin; 

— "Te invit să cumperi de la chioşc un ziar cu „Mica 
publicitate”. Să punem în aplicare calculul probabilităților şi 
să descoperim oarecare garsoniere mobilate, mai 
prezintabile şi centrale, pentru un oarecare sinistrat 
incapabil de energia s-o facă singur... Vom introduce ordine, 
domnule ex-conf. universitar, ex-zombi, ex-eţetera!.. Uite 
cum s-a luminat cerul!... O splendoare de cer, cum ar spune 
stimată doamnă, a splendorilor, din adăpostul nostru... Pe 
acolo ce mai e nou şi vechi? 


10 


Pe banca din faţa lacului, Lavinia Madu a pus geanta 
cu garoafa roşie înfiptă sub clapă alături de ea, acolo unde 
lepădase o inutilă crenguţă de iasomie studentă medicinistă 
nu prea frumoasă şi cam cârnuţa, într-un vânat amurg cu 
zburliri reci de vânt dinspre ape. 

Se scuturase şi iasomia. Înfloriseră însă alţi arbuşti cu 
mai învolte buchete şi mai capitos parfum: flori din miez 
pârguit de vară. 

— Dar e încântător aci!... a decretat Lavinia, admirând 
peisagiul divizat în parcele de privirea sa mioapă. Frumos, 
linişte, singurătate... 

Lalu Măldărescu mărturisi elegiac: 

— Aci veneam tot timpul cât ai lipsit... După ce trecea ora 
alarmelor... Veneam aşteptând să mai treacă încă o zi şi 
sperând mereu că mâine o să te întorci, mâine, mereu 
mâine... 


— Aşa de grav? a zâmbit ea, întorcând profilul de camee 
spre dânsul. 

— Aşa de grav... 

— Nu e bine pentru amândoi! îl avertiză, ridicând 
degetul a ameninţare, poate nu chiar atât de convinsă cum 
ar fi vrut. Ştii ce ţi-am spus? Ce te-am rugat?... Prietenie. 
Pri-e-te-ni-e!... 

— Prietenie... a consimţit el, încă şi mai puţin convins. Nu 
e omenesc să-ţi aştepţi o prietenă cu nerăb dare şi grijă 
când a plecat pentru câteva zile şi lip seşte două luni?... Şi 
când nu ştii unde a plecat?... Nici pentru ce?... 

Lavinia l-a privit printre genele lungi, dese, încovoiate, 
cu un braţ rezemat de spătarul băncii. Nu mai avea figura 
de zombi. Înviase cu adevărat; deşi că maşa era de 
celofibră, distonând cu prea eleganta cravată de la Geneva; 
deşi costumul începea să poarte evidente stigmate de 
oboseală, ca jachetuţa de pe ea. Iar surâsu-i nu mai era pe 
rând când mort şi vag, absent, când crispat într-un jalnic 
reflex de defensivă, ironic, sardonic, caustic. Se umanizase. 

Încheind acest examen îmbucurător, Lavinia Madu a 
spus: 

— Câteva explicaţii îţi datoresc. Mi le datoresc mie, 
pentru prietenia noastră... Dar nu întregi... Atât cât se 
poate, deocamdată... Te rog să nu întrebi, nici să-ţi pui 
întrebări... Va veni vremea când ai să ştii tot... Există şi o 
pudoare morală... Ar fi cum m-aş dezbrăca goală aci... N-am 
făcut-o în faţa nimănui... Nici a cameristeidin viaţa mea de 
până mai deunăzi. Nici a guvernantei, când eram fetiţă... 
Mă înţelegi? 

— Îmi dau toate silinţele, Lavinia... 

— Fără silinţi... De la sine. Ştii că dumitale... 

— Dumitale? s-a tânguit Lalu Măldărescu. Spune-mi 
măcar ție... 

Ea a zâmbit, ciugulindu-i de pe haină între degete o 
seminţă plutitoare de arbust şi suflând asupra pufului, să-şi 
ia zborul spre-un teren mai fertil: 


— Ce copil eşti! Bine... Ţie... Ştii că ţie ţi-am minţit într- 
un total de douăsprezece, cincisprezece ore cât am fost 
împreună, mai mult decât am minţit eu tuturor din jurul 
meu toată viaţa?... 

Lalu Măldărescu se jelui iarăşi, cu o disperare comică: 

— Vezi?... Şi mai numeşti prietenie aceasta! 

— Mai întâi, atunci nu eram încă prieteni. Domnul L. M. 
de pe stradă, domnişoara LL. M. de pe stradă... Şi mai apoi, 
era un fel de-a minţi... Nu minciuni patente. [i-am tăcut 
unele lucruri... Am lăsat să le dezlege imaginaţia ta, uite, 
spun ta!... Imaginaţia ta şi calculul probabilităților. Se pare 
că rezultatul n-a fost din cele mai fericite... 

— Deloc! a râs el, robust şi sincer învesşlit, nu ironic, 
sarcastic, caustic, la amintirea tuturor  absurdelor 
închipuiri. Un rezultat catastrofal! Am să ţi le povestesc şi 
eu odată, Lavinia... Ca să râdem împreună de ele... 

Lavinia Madu a râs şi ea, însă cu melancolie: 

— Aceasta mi se întâmplă mie, care aveam reputaţia în 
lumea mea, în fosta mea lume, că sunt de-o sinceritate 
brutală, scandaloasă!... Exercitam o adevărată teroare 
spunând oamenilor în faţă ceea ce nu îndrăznea nimeni să 
rostească... Acum am început să mint... Am fost constrânsă 
să mint, tăcând. Căci minţi şi tăcând. Nespunând ceea ce ai 
de spus sau spunând numai pe jumătate, de teamă că n-ai 
să fii înţeleasă... 

— Lavinia! exclamă el, îndrăznind să-i prindă mina. Simt 
că am să înţeleg totul!... Cu mine nu trebuie să fii cum ai 
fost cu necunoscuţii aceştia, din lumea aceea pentru mine 
necunoscută... 

Ea şi-a sustras mâna cu o viclenie femeiască, 
neobservată, naturală, felină, aflându-şi altceva de lucru. A 
scos poşeta şi a desfăcut un pachet de ţigări “Camel” ...Il-a 
întins, a aprins şi dânsa, apoi, sprijinindu-şi bărbia în 
palmele înguste şi coatele sprijinindu-le pe genunchi, vorbi: 

— Lumea aceea necunoscută!... E lumea în care am 
crescut... Care a fost a mea de la vârsta de patru ani, când 


mama şi-a ales un alt tovarăş de viaţă, în locul tatei, mort 
când nu împlinisem doi ani. O lume a cărei patrie e Europa 
întreagă... Papa-Alain!... Un diplomat mai tânăr decât fostul 
ambasador, prietenul şi confesorul de la Saint-Moritz, dar 
din aceeaşi familie... Nu una din ilustrele personalităţi 
europene cu fotografia lăfăindu-se în pagina întâi a ziarelor 
şi cu numele pe buzele tuturor; cu declaraţii, discursuri, 
senzaţionale interview-uri... Mai puţin cunoscut mulțimilor, 
dintr-o discreţie premeditată!... O forţă din umbră... Trimis 
de ţara sa unde se ivea o criză mai gravă, unde se anunțau 
evenimente mai complicate... Aşa am colindat Europa de la 
un capăt la altul... Se schimbau capitalele, ţările, limba 
indigenilor, moravurile... Lumea noastră era însă 
pretutindeni aceeaşi... Se întâlneau, doar la alte hoteluri şi 
alte ambasade, legaţii, ministere, pe alte yacht-uri, aceiaşi 
oameni. Diplomaţi, potentaţi politici, patronii industriei 
grele de război, şefi de trusturi şi directori de bănci 
internaţionale... După ce-şi executau misiunea lor şi 
discutau în cabinetele lor, pândindu-se reciproc să-şi 
smulgă o intenţie ascunsă, o rezervă, un plan machiavelic, 
apăreau la aceleaşi dineuri şi ceaiuri, banchete, recepții, 
partide de bridge... Făceau şi acestea parte din misiunea 
lor, din aparatul carierei... Soţiile, fiicele, nurorile se 
cunoşteau sau legau cunoştinţi recente... Era vorba la 
Londra despre cutare menaj de la Tokio, la Berlin despre 
căsătoria cutărui ataşat de la Paris, despre toalete, romanul 
care-a obţinut premiul „Goncourt” în acel an, premiere, 
concerte, plaje, sporturi de iarnă... O mie de oameni care se 
regăseau pretutindeni... Mama aparținuse acestei lumi.. Nu 
ştiu, n-am aflat niciodată cum fata de douăzeci de ani 
abandonase totul şi s-a îndrăgostit de tata, Wladimir Madu, 
om de aproape cincizeci de ani, cu alte idei, alt 
temperament, altă ţintă a vieţii... S-a îndrăgostit, s-a 
măritat, din punctul de vedere al lumii sale s-a declasat... 
Wladimir Madu, revoluţionar, agita-tor, doctrinar silit să se 
expatrieze de aci în timpul războiului trecut... După ce tata 


a murit şi după ce sunt sigură că l-a plâns neconsolată, 
împrejurările, hazardul, o conspirație de coincidenţe au 
făcut ca lumea ei s-o cheme îndărăt... S-a întors la ea. A 
recuperat-o. În această lume am crescut şi am trăit, 
considerând-o şi a mea... Era a mea, deşi ceva îmi lipsea... 
Exista în mine ceva străin de dânsa, rebel, ca o nostalgie 
atavică de care nu-mi dădeam seama... Se exterioriza 
numai în accese de rezistenţă, care o dezolau pe mama şi 
pe bietul Papa-Alain... Această francheţă brutală!... 
Sincerităţi deplasate... Furii şi toane de animal al junglelor, 
dresat, dar nu domesticit... Observi ce execrabil dualism 
există în mine? Ce imposibilă sunt?... 

— Fermecător dualism!... a protestate extatic Lalu 
Măldărescu. 

Lavinia a zâmbit privind îngândurată la luciul lacului, 
fără clintire de undă. 

— Fermecător!... Adevărat, unora li s-a părut... Eram o 
apariţie foarte originală... într-o lume scrobită, un animal de 
junglă... Şase cereri în căsătorie, nici mai mult nici mai 
puţin! a pufnit ea. 

El s-a posomorât. Toată lumina cerului, atât de senin 
acum, se năruia ca o precară căsulie din strada Petrăchescu 
II. Ce însemna el, fostul zombi, omul fără nici o profesie şi 
acum fără un domiciliu, pe lângă priveligiaţii acelei lumi cu 
patria Europa întreagă? Lavinia şi-a întors ochii de la 
oglindă lacului, i-a aruncat un nor şăgalnic de fum în nas şi- 
a pufnit a doua oară în clinchetire de râs: 

— Acum eşti din nou cel mai nesuferit zombi!... Mi se 
pare că nu e prudent să mai urmez... Vezi unde duc 
sincerităţile totale, absolute?... 

— Nu, Lavinia... Urmează, te rog... Ceasul acesta n-are să 
mai revină poate niciodată... 

— Acesta nu! De ce n-ar fi însă altele?... Urmez, căci 
povestea nu e lungă... Exista ceva în mine, străin de lumea 
pe care o ştiam a mea... Dar nu bănuiam de unde pornesc 
toate... Despre tata nu mi-a vorbit nimeni... N-aveam nici 


doi ani când a murit. Ce ştie, ce simte un copil?... O singură 
dată, într-o carte a mamei din biblioteca ei de pension, 
celebra Uncle Tom's cabin de Harriet Beecher Stowe, am 
găsit un pasagiu subliniat, care mi s-a părut obscur şi mă 
intrigă... Aveam treisprezece ani. Nu ţin minte exact 
pasagiul... Nu face parte din clasicii pe care-i memorizam; 
în care sunt forţe şi acum. Ceva cam aşa: „A venit vremea 
maselor... lar cei care vor conduce vor reprezintă aceste 
mase aşa cum au fost pregătite, în mizeria în care au fost 
ţinute... Nu e vina lor dacă altfel nu pot fi... Conducătorii de 
ieri şi-au modelat singuri stăpânii de mâine...” În fine, 
sensul cam acesta... Am întrebat pe mama. A strâns din 
umeri... „Curiozităţi de-ale lui Wladimir, tatăl tău!... Aşa a 
fost el toată viaţa... A găsit cartea, a citit-o cu dicţionarul, 
fiindcă la cincizeci de ani se apucase să înveţe englezeşte... 
Atât i s-a părut interesant din tot conţinutul!...” Era în 
rochie de bal, decoltată, se pregătea pentru o recepţie... 
Amintirea tatei rămăsese foarte departe... Nu-i aduc nici o 
vină... Mama a fost o femeie admirabilă, delicioasă, tandră, 
subtilă... Ce vrei, însă? O recucerise lumea ei... Pasagiul a 
lăsat o singură urmă în mine. Sentimentul că tata îmi 
devenise încă şi mai străin decât îmi fusese până atunci. Ce 
însemnau acele sublinieri apăsate, ca o răutăcioasă 
triumfare? Ca un avertisment?... Pe urmă numai, după mulţi 
ani, după moartea mamei, cu trupul ei atât de gingaş şi de 
grațios încă zdrobit sub ruinele apartamentului nostru la 
Londra, rândurile şi sublinierile mi-au revenit în minte... 

Lavinia Madu s-a ridicat de pe bancă, a făcut câţiva paşi, 
a rupt o crenguţă de arbust, a muşcat copilăreşte în dinţi o 
frunză acidulată, apoi s-a întors, privind în gol peste oglinda 
lacului şi urmând: 

— Rămăsesem fără nici o rădăcină vie, reală, în lumea 
care-mi părea că e a mea dintotdeauna şi pentru 
totdeauna... Papa-Alain m-a considerat copila să... Continua 
să mă considere ca atare şi după dispariţia mamei. Mai 
continuă şi acum... Dar eu mă descoperisem suspendată 


într-un vid intolerabil... Ce făceau toţi? Ce făceam noi? 
Războiul se întinsese asupra întregei Europe, cu mizerii de 
care noi eram apăraţi, dar o cunoşteam de aproape acum, 
direct, fiindcă misiunile lui Papa-Alain îl purtau de la Londra 
la Berlin, de la Berlin la Milano, de la Milano la Paris pentru 
a trata în calitate de reprezentant al uneia din puţinele ţări 
neutrale ocrotirea supuşilor din ţările beligerante... 
Ajutoare, anchete în câmpuri de prizonieri, lagăre... La 
început, în Anglia, înainte de moartea mamei, îmbrăcasem 
haina surorilor de caritate... Îmi părea că tot sunt de-o 
utilitate în spitale, infirmerii, lazarete. A survenit oroarea 
de atunci... Pa-nica fizică, animalică, teroarea cu neputinţă 
să mi-o mai înfrâng... M-ai văzut!... Ce poate face o 
asemenea femeie într-un post de ajutor, într-un spital?... Nu 
mai pot suporta nici văzul unei şuviţe de sânge... Încât am 
rămas inutilitatea perfectă... Şi lumea mea, tot ce făceau cei 
din jurul meu mi s-au precizat din ce în ce mai îndepărtate 
de mine... Mai străine... O pojghiţă subţire... Fără aderenţă 
la nişte realităţi înfricoşătoare, mizerii, sufe-rinţe, foamete, 
disperări... Câteva sute de milioane de o parte; două-trei 
mii de alta... Cei din lumea mea continuau să se întâlnească, 
să trateze, să-şi îndeplinească misiunile, apoi, la ceaiuri 
ceva mai discrete, la recepții ceva cu mai puţin fast şi cu 
bufetul mai pe sponci, reluau aceleaşi conversații 
pasionante despre un menaj de la Oslo şi logodna cutărei 
fiice de ambasador de la Berlin, toalete, regimul prescris de 
medic cutărei soţii de ministru plenipotenţiar de la 
Lisabona... Atunci s-a întâmplat ceva... 

Lavinia Madu a părăsit iarăşi banca, s-a întors, a 
mototolit mănuşile, le-a întins presându-le pe genunchi, le-a 
aşezat de-a curmezişul pe poşetă, a zâmbit cu o mâhnită 
mirare de sine: 

— Nu mă recunosc!... Te plângeai că-ţi tăinuiesc prea 
multe despre mine... Acum ai să te plângi că-ţi destăinui 
prea multe... Dar cum ai să înţelegi altfel?... Mai suporţi?... 


— Stăm aci până se face noapte, Lavinia... Atâtea mi-am 
închipuit şi atâtea m-am întrebat pe banca aceasta!... 

— Răspunsurile le ai acum... în parte... 

— De ce în parte? 

— Nemulţumitorului i se ia darul!... Nu uita!... lermin 
acuşi, pentru ziua de azi... Da! Atunci, s-a întâmplat ceva... 
Acolo, sus, la 3 000 metri altitudine, la Saint-Moritz, când 
m-am confesat domnului bătrân, prieten cu mama şi prieten 
cu Papa-Alain... S-a clarificat în mine ceea ce era turbure, 
indecis... O explicaţie extrem de simplă... Mă chema glasul 
tatei! Trăia şi se cerea trăit ceva din sângele, din viaţa lui 
Wladimir Madu... Îşi cerea un drept... Mă recupera, cum pe 
mama o recupe-rase lumea ei... Nu sunt romanţioasă... Nu 
mi-am făcut deci planuri fantaste... În primul rând am 
hotărât să încerc a intra într-o viaţă normală... Viaţa 
tuturor. Viaţa celor care-şi câştiga viaţa... Toate împotrivirile 
lui PapaAlain, ale prietenului aproape septuagenar, de-acolo 
de sus, de la Saint-Moritz, nu m-au oprit să-mi duc 
hotărârea la capăt... M-am întors aci, unde n-am călcat 
decât în vacanţele de şcolăriţă la rudele mamei sau cu 
PapaAlain în misiunile sale. M-am întors aci, să încep prin a 
pune ordine în viaţa-mea... Să-mi câştig existenţa... Nu e 
această primă condiţie? Ce poate înţelege o parazită, o 
profitoare a unei situaţii priveligiate, despre viaţa cea 
adevărată?... Toată învăţătura de la pensioane, cu toţi 
clasicii în care sunt imbatabilă nu valorau însă nimic pentru 
o meserie... Au fost cursuri fără diplome valabile, fără titluri 
academice care să dea vreun drept... Şcoala lumei mele, 
unde cariera unei feţe era pregătită în vederea unicului 
final: un mariaj în aceeaşi lume. Deci cariera de dăscăliţă, 
care m-ar fi ispitit şi simplifica multe, totul, exclusă! Nu m- 
am descurajat... M-am în-scris să urmez cursuri de 
stenodactilografie... Cunosc patru limbi, cu cea maternă 
cinci... Secretara ideală!... De acolo veneam când ne-am 
lovit în stradă şi ne-am cunoscut, de la asemenea cursuri, în 
hăinuţa aceasta... Căci n-aveam să mă duc cu toalete de la 


Lauvin şi cu inel de-al mamei, de două milioane, pe deget!... 
Poate că ar fi trebuit să încep prin a mă lepăda de ele... Ce 
pot însă? Trăieşte şi mama în mine... Luptă încă două lumi 
în mine. Vitrinele şi tot ce ştii. Nu sunt o eroină. Sunt numai 
o femeie. O biată femeie singură, care-şi caută sufletul şi 
raţiunea de existenţa... 

Lalu Măldărescu se simţi dureros rănit, scoțând din gură 
ţigara cătrănită din care sugea fără succes. 

— Singură? Dar eu unde sunt? Ce sunt? 

— Eşti prietenul meu, care fumezi o ţigară infectă, 
fiindcă ai o prietenă care te neglijează, absorbită de 
povestea ei! Aruncă ticăloşia aia şi înnoieşte-ţi o pro-vizie de 
la mine. Dă-mi portţigaretul, să ţi-l asortez eu... Acum mă 
cunoaşte... Aşa! Urmez şi ajung la final! Au venit 
bombardamentele! “Toate au rămas în suspensie... Cursuri, 
lecţii, eţetera... Dispersări... Din nou am devenit fantoma 
adăposturilor... Papa-Alain, care n-a luat în serios hotărârea 
mea şi a socotit-o un capriciu de care am să mă vindec 
repede, îngrijorat, a început cu telefoanele, radiogramele, 
apelurile telefonice, ştiind ce înseamnă pentru mine 
teroarea unui bombardament... Apoi, o radiogramă 
anunțând că e grav bolnav. Chemându-mă de urgenţă... 
Putea fi adevărat, putea fi o invenţie... Îl ştiam singur... Nu- 
mi era permis să nu răspund ia apel, după tot ce-a făcut şi 
tot ce înseamnă el pentru mine... Am plecat... Legația mi-a 
înlesnit toate cele necesare... Forme... Loc reţinut la avion... 
Radiograma nu minţise. L-am găsit în pat, într-o criză seri- 
oasă, care ar fi putut să-i fie fatală, dar care din fericire a 
trecut... Am plecat îndărăt după o săptămână... Pe urmă, la 
Berlin, s-a întâmplat ceva... Am fost reţi... Am fost silită să 
rămân acolo până acum trei zile, când am sosit să-l caut pe 
prietenul meu Lalu Măldărescu în tot Bucureştiul, în vreme 
ce el căzuse în pasiunea vitrinelor... N-ai adormit încă după 
un basm atât de lung?... 

Lalu Măldărescu nu adormise. Nu părea însă deplin 
mulţumit de un basm care păstra încă destule capitole 


enigmatice. Ce s-a întâmplat acolo, sus, la St.-Moritz, la 3 
000 metri altitudine, atât de decisiv pentru Lavinia? Ce s-a 
întâmplat la Berlin, ca să fie reţi... ca să fie silită a rămâne 
şase săptămâni? Să întrebe, nu-i era îngăduit. Să-şi 
închipuie, nu-l ajuta imaginaţia. Ea a ghicit. A încercat să-i- 
abată gândul şi întrebările spre altceva. 

Rosti: 

— Într-o lună vor sfârşi multe. Sunt în curs trata tive 
serioase pentru armistițiu... Le ştiu sub peceteatainei de la 
Papa-Alain, care nu glumeşte cu asemenea chestiuni... Sunt 
sigură că a jucat şi mai joacă şi el un rol... Acum să trec la 
promisiunea pe care se pare că ai uitat-o... Când vin să-mi 
iau pisoiul de Angora? 

— Îl aduc eu... 

— Începi din nou?... Acum am încă mai multe şi mai 
serioase motive să nu-mi denunţ domiciliul... Nu te văd şi nu 
vreau să te văd antrenat în aventurile mele dezagreabile... 

— lar aceasta o numeşti prietenie? reveni Lalu 
Măldărescu la jelaniile sale. 

Lavinia s-a prefăcut că nu aude. Ori a crezut că 
tânguirea nu merită un răspuns. Îşi trăgea mănuşile pe 
degete, privind la o singuratecă trecătoare în rochie şi 
pantofi de creton, care se îndreptase spre banca lor şi s-a 
întors când a zărit că e ocupată. 

— Putem pleca... Mi se pare că am uzurpat un loc la care 
mai au şi alţii drepturi... 

Studentă medicinistă se depărtase însă, cu tratatul de 
anatomie subsuoară şi cu ochii înfipţi în nisipul potecii: 

— Am să-ţi pot spune mai multe şi am să ştiu şi eu mai 
multe, dragă prietene, peste câteva zile, rosti Lavi-nia, 
ridicându-se în picioare, gata de plecare, cu poşeta în mina. 
Vom merge împreună la cunoscutul dumitale, Mihai 
Cristoveanu, să-l cunosc şi să mă cunoască. 

Lui Lalu Măldărescu i s-a golit inima de tot sângele 
fierbinte din acea zi. Îngână cu glasul atât de scăzut, încât 
Lavinia nici nu l-a auzit lămurit: 


— La Mihai Cristoveanu nu mai putem merge... 

— Ce spui? Nu înţeleg... 

— Nu mai putem merge la Mihai Cristoveanu... Mort... S- 
a dus într-o lume fără lagăre şi bombardamente... 

— Ah! 

Lavinia Madu a scăpat pe nisip geanta cu floarea roşie 
înfiptă, cum îi lunecase lui Lalu Măldărescu într-o seară o 
lădiţă de lemn cu instrumente de dulgher. 


11 


Zăpuşeala sfârşitului de iulie se încinsese în 
adăposturi. Nimic n-o mai scotea din zidurile şi planşeurile 
încropite; nici ventilatoarele, nici trecătoarele ropote de 
ploaie, nici uşile deschise în puterea nopţii, când nu sunau 
alarme şi sălile rămâneau goale. 

Se improvizase un prosper comerţ, adaptat vremii. De 
îndată ce începeau sirenele, se iveau vânzătorii de 
limonadă, de îngheţată, de rahat cu respectivele căni de 
apă, în care pluteau bulgăraşi de gheaţă dubioasă. 

La o asemenea instalaţie de brăgăgerie ambulantă, sub 
scara adăpostului SOBOLIA, cei doi fraţi, Nică şi Miţita V. 
Simion, negociau două cuburi de rahat, tot pipăindu-le şi tot 
numărându-şi banii asudaţi în palmă. După ce-au căzut de 
acord asupra tranzacţiei, s-au retras la o parte, să-şi 
savureze pe îndelete cofeturile cleioase cu miros de sacâz. 
Mestecau şi îşi admirau încălţările galbene, care ar fi 
demoralizat cu totul patronul firmei „La Pantotul elitei”. 

Nică a observat oarecare picături de apă şi urme de praf. 
Se plecă să le suprime cu zel, punând în funcţiune o cârpă 
de catifea, pe care o purta în buzunar. Aşezase alături, pe 
ciment, un model de avion trimotor, construcţie proprie, din 
lemn cioplit cu briceagul. Un model foarte reuşit deşi fără 
mecanism, ca ornicul apocrif de la mina. 

Coborând scările, Lalu Măldărescu s-a oprit să-i 
contemple şi el. 


— Dar e admirabil, domnule Nică! a exclamat. Eşti un 
geniu mecanic în germene. Un viitor Edison, ca Gică un 
viitor Lionardo da Vinci!... Pentru care lucru, ca încurajare, 
am să te tratez şi eu cu o dublă porţie de rahat... 

Lavinia îl prinse de braţ: 

— Ba nicidecum!... Te poftesc... Pe acest domn nici nu pot 
să-l văd în ochi. Să-l trateze Minzătoaia lui... Trădătorul şi 
ingratul! 

— Nu m-am mai dus pe la Minzătoaia, domnişoară 
Lavinia! protestă Nică, înghițind cu noduri ultima bucăţică 
de rahat. Zău! De când mi-ai; hotărât dumneata, n-am mai 
călcat pe acolo... Aia e! Jur! Să spună şi Miţita. 

— Jur şi eu! depuse în favoarea lui mezinul. 

Clătinând din cap, Lavinia s-a prefăcut a nu-i crede. 

— Sunteţi nişte mincinoşi şi nişte mizerabili! Vă cumpără 
oricine cu o tinichea de ceas... 

— Domnişoară Lavinia! strigă Nică într-un accent sublim 
de revoltă. Mă cumpără Minzătoaia cu o tini-chea? Uite ce 
fac eu cu tinicheaua mamei ei de Mînzătoaie! 

Spunând, îşi desfăcu de la mina cureluşa de muşama, 
care se cojise de mult, izbi ceasul apocrif pe ciment şi îl 
călcă apăsat cu talpă şi călcâiul pantofilor galbeni, cum mai 
procedase aşa, din alte pricini şi fără martori, un oarecare 
domn de pe stradă cu anume ţigări „Camel”. Când a 
isprăvit opera de distracţie, asupra cadavrului mutilat, în 
Chip de veşnică pomenire, aruncă printre dinţi un stupit 
cam  cleios încă de sacâzul rahatului şi-o scârbita 
apostrofare: 

— Aia e! Ceasul ei de Mînzătoaie!... 

Lavinia i-a netezit scăfârlia tunsă chilug, i-a dat unele 
poveţe de ordin educativ şi lingvistic, a deschis apoi poşeta, 
încredinţându-i două bonuri: 

— Ceas n-ai să vezi de la mine, Nică... Mai ai vreme până 
ce ţi-o fi viaţa măsurată cu ceasurile... Acum mulţumeşte-te 
cu altceva... Dai bonurile Anei... Două rânduri de hăinuţe 
pentru amândoi... Vezi că scrie pe ele achitat... Mergeţi, 


alegeţi, încercaţi, n-aveţi nimic de plătit; data viitoare să vă 
prezintaţi în costum de mare ţinută. Aia e, domnule Nică!... 
Nu mai săruta mâna! lar pe-a ta spal-o, n-o şterge de fundul 
pantalonilor!... 


De la întoarcerea din misterioasa-i călătorie, Lavinia 
Madu a pus astfel ordine în multe vieţi. Începând cu a 
prietenului său, incapabil de hotărâri repezi şi ferme. Acum, 
Lalu Măldărescu locuia într-o garsonieră pe-aproape de 
adăpostul SOBOLIA. Curăţel mobilată, fără zugrăveală 
strepezită, fără fotografia milenarului suprem şi lozincile 
pe-o mie de ani ca unic ornament în perete. 

Alegerea a fost a lui, din alte vreo şapte sau opt adrese, 
triate împreună în „Mica publicitate”, după calculul 
probabilităților. Înfăţişarea definitivii i-a modificat-o însă 
Lavinia. Îşi instalase cum e azi puţinele şi sărăcăcioasele 
sale buclucuri de sinistrat total. A doua zi, Lavinia l-a 
invitat: 

— Mâine să-ţi aduci pisoiul de Angora în noul domiciliu. 
Te-aştept la „Nestor”, să-mi predai cheia... Trei ore, te 
poftesc să mi te plimbi la lacuri şi să-mi inspectezi ce 
arbuşti leneşi s-au mai trezit abia acum să înflorească cu 
inițialele tale... 

— Noastre, Lavinia... 

— Noastre, fie! lar după trei ore, ne întâlnim tot la 
„Nestor” să-ţi restitui cheia... 

Seara, n-a mai recunoscut garsoniera. Aceleaşi mobile, 
într-altfel distribuite, îi metamorfozau înfăţişarea cu totul. 
Nu lipseau şi oarecare flori, într-un zvelt vas, care nu 
existase. Şi oarecare perne orientale. Şi oarecare tablouri; 
o mică statuetă de marmură albă, cu profilul vag asemuitor 
Laviniei. Lipsea numai Telemac, care schimbase de stăpân 
şi de fire. 

— Acest Telemac ar avea drept să-ţi intenteze un proces 
de calomnie!... declară Lavinia, aşezându-se pe-o bancă 
liberă din adăpostul SOBOLIA. Mi l-ai zugrăvit ca pe-un 


individ posac, trândav, adormit, necomunicativ... Un fel de 
zombi. E cel mai tandru, mai expansiv şi mai alintăcios pisoi 
de Angora pe care l-am văzut eu vreodată!... Şi de ce 
spuneai că nu miaună? Că nu toarce? Că e surdomut?... 
Când ai să-l revezi, n-ai să-l mai recunoşti... 

— Când? suspină Lalu, obsedat de nerăbdarea să 
pătrundă odată şi odată în tainicul giniceu al prietenei sale, 
apărat mai vajnic decât un sanctuar al vestalelor. Când, 
Lavinia? 

— Răbdare... Am să bat în peretele adăpostului nostru o 
placardă suplimentară, pe lângă atâtea altele: „A nu se 
pune întrebări interzise, sub pedeapsă celor mai 
severe sancţiuni! ”. 

Amândoi au tăcut, fiindcă începuse a hurui asurzi-torul 
ventilator. O dată cu zgomotul, creştea însă şi zăpuşeala. 
Părea aparatul unei băi cu aburi sub presiune, nu o 
instalaţie pentru a primeni şi răcori aerul. Noroc că 
îmbulzeala se rărise în ultimul timp, de când atacurile 
stăruiau asupra regiunilor petrolifere. Au rămas credincioşi 
îndeosebi sobolii care-au inaugurat adăpostul la cel dintâi 
bombardament. Îşi aveau acum locurile lor. Nu era nevoie 
să scrie pe ele: Rezervat. Şi-le respectau unul altuia, prin 
consimţământ tacit. Se uitau urât când un străin, surprins 
de alarmă pe stradă, ocupa capătul de bancă destinat 
domnului bătrân cu ochelari, de sub becul lecturilor. 
Străinul surâdea în dreapta şi-n stânga, satisfăcut că nu e 
silit să stea două ore în picioare. Se miră de privirile ostile 
care-i întâmpinau surâsul senin şi amical. Se mira încă şi 
mai nedumerit de bătrânul care sosise mai târziu cu un 
cărţoi subţioară şi dădea mereu ocol capătului acestuia de 
bancă, în vreme ce în sala de dincolo se afla goală o 
jumătate întreagă. Sub apăsarea atâtor ochi aţintiţi 
neprietenos asupra lui, îşi pierdea surâsul candid, începea 
să-şi amintească lucruri neplăcute, griji, necazuri, se 
posomora, se ridica şi plecă în cealaltă sală, iar toţi răsuflau 
uşuraţi; domnul bătrân îşi luă în primire locul rezervat, 


deschidea cartea şi se adâncea în lectura războaielor lui 
Napoleon. Acum nu era cazul. Nu apăruse nici un 
uzurpator. Căldura sfârşitului de iulie întrecea însă tot ce- 
au îndurat până în acea zi. 

Într-o sincopă a ventilatorului, Miţita a dat glas: 

— Mamă! Ce bine-ar fi să ningă acum!... Să ieşim afară şi 
să găsim iarnă... 

Huruiala şi-a reluat firul, vânturând aceeaşi încropeală 
că dogoarea cazanelor de smoală în clocot; dar absurd, în 
amintirea fiecăruia, au răsărit imagini, episoade, ceasuri 
trăite cândva în decorul iernilor cu albe zăpezi, cu fulguiri 
legănate, cu sonore glasuri, chemări, clinchete de zurgălăi, 
în mata imensitate de nea. 


„Era în ajun de Crăciun! şi-a amintit domnul bătrân şi 
prezbit, ridicând ochii de pe fila tomului compact şi 
părăsindu-l pe Napoleon în soarele orbitor de la Austerlitz. 
Ningea cu fulgi mari şi moi când am primit-o la gară pe 
Nunuţa. Purta uniforma de şcoală, cu bereta albastră peste 
coadele împletite reglementar, cu gulerul alb şi scrobit, 
rotund la gât. Puțin cam palidă... Ce ani mată însă! Ce 
nerăbdătoare să afle tot! «Tati, ai venit cu sania? Tati, ce fac 
păpuşele mele? Mi-e ruşine s-o spun, dar îmi era câteodată 
dor să mă joc cu ele, parc-aş fi tot înainte de a intra în 
şcoala primară, nu elevă în clasa a Ill-a de liceu!... Tati, şi 
Leuţu tot mai latră noaptea? Tot mă mai caută prin, curte? 
N-a îmbătrânit?... Ce bine-mi pare că ninge!...» Am 
înfăşurat-o cu mâna mea în pleduri când s-a urcat în sanie... 
Începuseră colindătorii pe la ferestre... Ea se răsucea 
desfăcându-şi obrazul, ca s-o ningă pe gene... «Tati, ştii că 
sunt prima din clasă?... Dar nu m-am făcut o bucherniţă... 
Am învăţat şi să patinez... lar la pian am luat excepţionalul; 
am să-ţi cânt mâine bucăţile tale... Aci sunt şi troiene!... Ce 
iarnă admirabilă, tati, ca în gravurile din cărţi!...» Cum 
poate să se schimbe aşa o copilă? Să nu mai păstreze nimic 
din ce-a fost? Să-mi fie mai străină acum decât toţi străinii 


din sala aceasta de adăpost?... O aştepta pomul de Crăciun 
acasă, pregătit de mâna mea cu atâta răbdare şi cu o 
bucurie tot atât de copilăroasă ca a ei... De douăzeci de ani 
nu ne mai vorbim... Trăim în acelaşi oraş şi nu ne mai 
întâlnim. Poate că ar trebui să iert, să uit... Să fac eu primul 
pas... «Tati, ce iarnă pe care n-avem s-o uităm niciodată! Nu 
e aşa? Uite ce fulgi mari şi moi, ca fluturii!»” 


„Fulgi mari şi moi, ca fluturii, ne-au primit când am ieşit 
în stradă, astă iarnă! îşi aminti melancolic studenta 
medicinistă. Filmul fusese plicticos... Dar grijă filmului am 
avut noi? Gelu atunci mi-a strâns mâna întâia oară şi nu i-a 
mat dat drumul decât când s-a făcut lu mină şi s-a isprăvit 
filmul... Am mers pe străzi ninse până la Şosea, la lacuri... 
Cât de altul părea! Cât de altul era! Când treceam pe sub 
pomi, scutura o creangă, şi palele de zăpadă afinata cădeau 
peste noi... Ce repede am făcut planul să plecăm la Poiana 
Braşovului, sus, pe munte, la ski...” 


„De la ski mă întorceam când m-a anunţat portarul că 
mă aşteaptă un domn. Un fel de domn! trăi clipa Lavinia 
Madu. Şi era într-adevăr un fel de domn pentru lumea de- 
acolo, de la Saint-Moritz. Aşa cum se prezintase cu un an 
înainte şi cum mi-a mai ieşit în cale de câteva ori. Eram 
îmbujorată de ger, cu o plăcută osteneală în oase după trei 
ceasuri de ski pe pantele cele mai dificile. Mă aşteptau 
prietenele şi prietenii la ceai şi la cocktail; iar individul 
acela încă o dată mă plictisea. Şi ce jenata m-am simţit de 
aspectul şi de îmbrăcămintea lui!... Un pardesiu prea 
strâmt, cu minecele prea scurte, din care ieşeau mînecele 
hainei de dedesubt şi ale cămăşii. Mâinile vinete. Un obraz 
palid, cu pete violete, cu vârful nasului vânat... N-avea nimic 
atrăgător; nici tânăr, cu toate că era tânăr. Pe faţă îi stăteau 
înscrise digestiile laborioase ale mâncărilor sleite de la 
birturi de a treia categorie; nopţile dormite în vagoane de 
clasă [a] IIl-a, în camere reci, pe paturi tari, poate 


nedezbrăcat. Portarul şi picolii îl măsurau de jos în sus, îl 
ocoleau ferindu-se că de-o atingere suspectă... El nici nu le 
băga în seamă toate acestea. N-a observat nici jena mea, 
laşitatea mea, cu care l-am atras în colţul cel mai dosit al 
holului, ca să nu mă vadă lumea ce specimene de musafiri 
primesc. M-am tolănit pe fotoliu în costumul de ski, am 
aprins o ţigară, deşi nu simţeam nici o nevoie să fumez... 
Numai ca să-mi dau o înfăţişare cât mai dega-jată. L-am 
lăsat să stea în picioare. Aşa putea crede oricine că e vreun 
om de serviciu de undeva, un comisionar, băiatul de la vreo 
prăvălie venit să predea un pachet ori să primească o 
dispoziţie... Cu toate că până şi oamenii de serviciu, până şi 
băieţii de prăvălie se prezintă într-o formă mai periată în 
lumea de-acolo... În picioare, la distanţa respectuoasă pe 
care i-am impus-o, mi-a mulţumit pentru bunăvoința cu care 
îi ascultasem rugămintea de acum un an... Cercetase 
întreaga lădiţă cu documentele şi scrisorile tatei; ale 
doctrinarului, agitatorului, expatriatului Wladimir Madu... 
Găsise lucruri mai interesante chiar decât se aştepta... 
Documente necunoscute, preţioase, care pun în altă lumină 
unii oameni şi unele evenimente. Un capitol de istorie. 
Isprăvise lucrarea pe care o proiectase. M-a întrebat dacă 
am răsfoit vreodată acele scrisori şi documente... Puteam să 
mint... l-am spus însă adevărul... Lădiţa a rămas aşa, 
intactă, de la mama... Nici nu ştiusem despre existenţa ei 
până la moartea mamei. lar după moartea sa, nici o 
curiozitate nu mă îndemnase să aflu ce conţine... Am 
deschis-o numai atunci când i-am predat-o, aruncându-mi 
ochii din fugă, cinci minute. Nici atât... «Fiica lui Wladimir 
Madu n-ar fi avut drept s-o facă aceasta! a rostit el, privin 
du-mă aspru în ochi. Aşa îmi explic, se explică multe!...» 
Apoi mi-a mulţumit încă o dată, m-a informat că lădiţa a fost 
trimisă de portar în apartamentul meu, m-a salutat şi s-a 
dus... Mi-a lăsat o carte de vizită şi o adresă... O carte de 
vizită pe carton ordinar, pe care am fost gata s-o rup în 


bucăţi mărunte şi s-o arunc în coşul hârtiilor. Ce m-a oprit? 
Ce m-a îndemnat atunci să mă urc în ascensor şi să intru în 
apartamentul meu, în loc să mă duc la bar, unde mă 
aşteptau camarazii şi camaradele la ceai şi cocktail?... Ce 
m-a făcut să deschid lădiţa aceea cu documentele şi 
corespondenţa unui mort care pentru mine nu însemnase 
nimic până atunci? Şi cine ar fi crezut că aveau să mă reţină 
până în zori, aplecată pe hârtiile pale, pe scrisori 
decolorate, pe fotografii în costume demodate, pe 
manuscrisele întrerupte, unde descopeream o terminologie 
abia ajunsă vag pe la urechile mele şi realităţi care au înviat 
în mine deodată existenţa altei lumi?... Salarii, concedii, ore 
de lucru, participare la beneficii, drepturi de spitalizare, 
greve, sindicate... pâine, pâine, pâine... Când s-a făcut ziuă, 
am deschis geamul şi am rămas cu coatele rezemate de 
pervaz, privind în ninsoarea cu fulgii mari, umezi şi moi... 
Nu m-am mai gândit că e zăpadă prea flască, o zi mediocră 
pentru ski... O dată cu aerul de-afară, primenind căldura 
uscată a caloriferului din cameră, atunci s-a primenit şi 
sângele tatei, Wladimir Madu, în plămânii fiicei sale 
Lavinia... De-atunci m-a recuperat... Ce repede am închis 
fereastră când prietenii, prietenele, gata de plecare spre 
pante, m-au zărit şi au început să mă cheme în cor: «Hello! 
Lavinia! Lavinia!» Fereastra închisă atunci a despărţit 
lumile noastre. Eu am rămas dincoace. Cealaltă s-a de- 
părtat...* 
12 


Se mişcau fronturile. Se mai strâmtă încă spaţiul vital 
pentru care-au pornit trufaşele panţerdivizii să strivească 
harta lumii sub scrâşnetul roţilor late de tancuri. Luptau cu 
înverşunare încă. Poate cu teribile bravuri încă şi cu mai 
teribile orori inutile încă; dar îndurau acum soartă mai 
dinainte scrisă a tuturor asemenea armii cutropitoare, chiar 
când au fost cârmuite de-un Alexandru cel Mare, Attila, 


Gengis-Han, Soliman Magnificul, Baiazid Fulgerul, 
Napoleon. 

Din Finlanda, de la Cercul Polar până la Capul Matapan 
şi în insulele arhipelagului unde-au luptat eroii mitologiei 
eline, trosneau acum încheieturile fortificațiilor de oţel şi 
beton, inexpugnabile pe-o mie de ani. Comunicatele vesteau 
în fiecare zi alte debarcări, alte bătălii, alte ciocniri între 
monştrii motorizaţi ai noului Apocalips, alte înaintări, 
retrageri, încercuiri, de la zidul străpuns al Atlanticului 
până la leagănele Renaşterii italiene, cu fragilele fresce 
zvârlite în pulberi de tirul artileriei grele. 

Numai frescele zugrăvite de Gică pe zidul împrejmuirii 
de la fosta casă din părinţi a lui Lalu Măldărescu păreau 
decise să înfrunte eternitatea. Craniul de zombi rânjea 
macabru cu havana între dinţi spre trecători. Domnu' Lalu, 
mânios, în pijama vărgată, răcnea asupra ruinilor cutropite 
de bălării cât îl ţinea gura: „Leontinaaaa!” 

Leontina, cu ochii de leuştean, nu mai era, să răspundă. 
În aşteptarea păcii şi a epilogului nupţial făgăduit solemn 
de elenectrinicianul său Romică, se tocmise păzitoarea 
unui apartament de dispersaţi, cu telefonul la dispoziţie 
pentru a păstra la curent catagrafia tuturor dramelor 
sentimentale din lumea jupâneselor, bucătăreselor, şoferilor 
şi guvernantelor din trei cartiere. Dramele se agravau cu 
episoade palpitante. Dispersările semănau în urmă ravagii: 
infidelităţi, trădări, abandonaări, idile pe-un calapod nou. 

— Bine că nu m-am drispersat, domnu' Lalu, că nu mai 
garnamtam de Romică! Este o crăcănata care se ţine scai 
de dânsul. Mă tem că-ntr-o zi am s-o descoafers cumînele 
mele... De-ar veni pacea aia odată, să ne cununaţi cum ne- 
aţi pormis! 

Lalu Măldărescu evita să se uite la dânsa, perorând 
impudic în chiuloţi. Din tot trecutul său de zombi, 
supravieţuia numai această bizară facultate optică. După 
cum Leontina vedea universul populat numai cu crăcănaţi şi 
crăcănate, care i-au pus gând rău lui Romică, tot astfel şi el 


îşi vedea fosta-i slujnică numai în chiuloţi roz, când se 
prezintă dezinteresată să-l întrebe de sănătate ori să-i ia la 
spălat cămăşile de celofibră din searbăda garderobă de 
sinistrat total. 

— Iar prealarmă?... Ne mai slăbiseră cu bombardelele 
lor! Măcar de-ar pocni o tropildă ariană la Paveleşti, că 
acolo o face pe jupâneasa crăcănata despre care vă 
spuneam eu... 

— Hai! la-o la picior, Leontino! o zori domnu' Lalu, 
cuprins de febră prealarmelor şi alarmelor. 

Leontina ar mai fi întârziat să-şi mai poarte ochii de 
leuştean la înfăţişarea garsonierei. Mare mirnacol! Când a 
mai pomenit ea flori pe masa lui domnu' Lalu, deşi grădina 
lor şi peluzele gemeau de lalele, bujori, stânjinei, 
crizanteme? Şi unde s-a mai pomenit un gong ca acela, 
strâmb şi ciocnit, scos din dărâmături, ca să fie atârnat în 
şnur de firet la locul icoanelor? 

— 'Telemac al nostru cum o mai duce? Că tare mai era el 
cuminte şi bine leducat!... mai încercă să afle când au 
ajuns jos, în stradă. 

— Domnul Telemac e în nuntă mare cu o crăcănată de 
mită! N-a mai aşteptat pacea... De trei nopţi face ascensiuni 
pe acoperişuri şi miorlăie la lună, de-a exasperat un cartier 
întreg, pre cât mi s-a spus... Cu bine, Leontino! 

Domnu' Lalu a împuns-o grăbit în altă direcţie, căci nu 
era de demnitatea sa să meargă pe trotuar alături de-o 
slujnică deşănţată în chiuloţi roz. Leontina a rămas 
încremenită imagine a stupoarei, cu mâna la gură. Aceasta 
întrecea toate năzdrăvăniile dispersărilor din catagrafia sa 
sentimentală minuţios ţinută la zi. 

— Măldăreanu! Domnule Măldăreanu!... strigă dintr-un 
automobil oficial Alexandru Vrinceanu-Sfinx, făcând semn 
şoferului să oprească şi deschizând portiera. Urcă-te!... Te 
duc la Băneasa... Avem mai multă siguranţă... 

Lalu Măldărescu s-a opus: 

— Nu pot. Alerg la adăpostul meu. 


— Îmi pare rău că mă tratezi cu refuz! se agită Sfinx, 
sucindu-se şi ridicându-se, parc-ar fi fost gata să mai circule 
şi în interiorul automobilului, ca să-şi potolească frenezia 
ambulatorie. De altfel, au să-nceteze curînd-curînd şi 
atacurile acestea... Ai citit ce dezastre epocale au făcut la 
Londra bombele zburătoare?... Ăştia sunt germanii!... Arma 
secretă V 1. Pe urmă, arma V 2. Pe urmă, V 3!... Până la 
toamnă, războiul, gata!... Ţi-o spun din sursele cele mai 
sigure. Sunt epocali! Victoria e a noastră!... Aşadar, mă 
refuzi? Aud de-o remaniere... Când intri?... 

Lalu Măldărescu era grăbit să intre în adăpost, ignorând 
cu desăvârşire că în mintea lui Alexandru Vrin-ceanu-Sfinx 
figura printre eventualii subministeriabili gata să intre în 
guvernul milenar. 

— La revedere!... 

— La revedere, amice Măldăreanu!... Dă-i drumul, 
şofer!... 


În faţa adăpostului, Lalu s-a întâlnit piept în piept cu 
Lavinia. El venea de la sud. Ea de la nord. 

El cu acelaşi costum de astă-primăvară, numai la gât cu 
altă cravată, din cele trei aduse dar de la Geneva. Ea într-o 
rochiţă subţire de vară de culoarea borangicuiui, cu o 
poşetă de sfoară împletită, ultima creaţie a modei de război, 
atârnata în şnur lung şi lat pe umăr. Era într-o zi în care o 
biruise cealaltă lume, a mamei şi a lui Papa-Alain, nu a lui 
Wladimir Madu. 

— Astăzi se anunţă formaţii foarte puternice. Şi se 
îndreaptă spre Bucureşti. Am ascultat la radio... Mi se pare 
că o să ai de lucru cu mine!... îl avertiză Lavinia, zîjdbind cu 
o dezolată indulgență de terorile sale fără leac. 

Lalu, dimpotrivă, s-a bucurat într-o egoistă nerăb-dare. 
Din ziua sosirii, nu i-a mai permis să-şi apropie buzele de 
obrazul ei, acolo, aproape de tâmpla cu vinişoara albastră şi 
de colţul pleoapelor cu neghiniţa neagră. Nici n-ar fi 
îndrăznit să încerce. lar mânuşiţa şi-o sustrăgea cu 


femenine vicleniri, sub o aparenţă distrată, de câte ori el 
stăruia în  strângeri mai  îndelungi şi avide. Un 
bombardament crâncen, pe-aproape, avea să i-o aducă 
iarăşi răpusă, inertă, la piept, să-i simtă ceasornicul agonic 
al inimii sub sânul elastic. Îi era ruşine de asemenea gând; 
dar mai tare şi crudă era dorinţa din el. Poate de aceea nici 
n-o privea drept, prieteneşte, în ochi, cum l-a cerectat 
Lavinia. 

— Ai început să lucrezi? îl întrebă. 

— Da 

= Sei 

— Cred că are să meargă... 

— Să crezi nu e destul. Trebuie să meargă... Va merge!... 
Dacă nu, îţi arăt eu vrăjitoare, să suspini după vraciul tău, 
cel vechi şi indolent, din Antile. 

Era alt pact între dânşii. Să înceapă a lucra, ca să-şi 
merite catedra pe care-o părăsise şi a pierdut-o. Să înnoade 
un fir rupt. Şi, de astă dată, nu comentarii seci, savante, 
obiective, pentru colecţii ermetice de sociologie. O carte 
vie, vestind primenirile lumilor, după ce-au trecut prin 
văpăi. 

În adăpost, locul pe bancă îi aştepta. Sobolii abia au 
prins să se-adune. Profitând de lipsa supravegherii şi de 
spaţiu, fraţii Nică şi Miţita V Simion se dedau la unele 
exerciţii de brancardieri, cu targa dezlipită din perete. 
Rănitul era Nică. Întins cu mâinile pe piept şi cu capul 
bălăngănind moale. Infirmierul era Miţita, procedând la 
primele ajutoare. Când au dat ochii cu domnişoara Lavinia, 
fără să mai aştepte nici o dojană, au rezemat brancarda în 
ungherul său, şi totul a intrat în ordine. Ana V Simion nu 
observase nimic. Urmărise altceva, cu o înduioşată 
înlăcrimare de mamă adoptivă. '[uşca se înălţase copăcel şi 
mergea singură, cu mâinile întinse, închizând şi deschizând 
ochii, chicotind de propria sa vitejie, până ce s-a lovit de 
domnul bătrân şi uscăţiv, care a lăsat tomul la o parte şi a 
ajutat-o să se ridice de jos. 


— Primii paşi din viaţă, într-un adăpost!... În adăpostul 
SOBOLIA! murmură îngândurata Lavinia Madu. Nu rezumă 
tot?... Ce existenţă îi poate aştepta pe aceşticopii, care o 
încep de aci şi aşa?... Din cavernele tuturor începuturilor? 

Lalu Măldărescu s-a simţit încă mai umil ruşinat de 
prăpastia dintre obsesiile sale şi ceea ce-o preocupa pe 
Lavinia. Dar când întâiul val a fost aproape şi când au 
răbufnit întîiele explozii, zguduind temeliile de beton, toate 
mustrările s-au năruit şi ele, ca şubredele magherniţe din 
strada Petrăchescu Il. A cuprins-o cu braţul, uşor rotunjit 
peste mijloc, culcându-i tâmpla pe umăr, aspirându-i cu 
lăcomie parfumul necunoscut şi fraged din păr, atât de 
absorbit în vinovata-i voluptate, încât n-a zărit-o pe 
Antoaneta intrând în sală, târâtă de vălmăşagul sobolilor, 
cercând să reziste, pe urmă aşezându-se pe-o bancă de 
unde s-a ridicat să-i facă loc un domn politicos, mai rar ca 
un corb alb. Bombele se înverşunau iarăşi în preajma 
adăpostului SOBOLIA. Iarăşi se ghemuiseră toţi unul în 
altul, tresărind la fieştece detunare, pitulându-se în ei înşişi, 
cu spaima oarbă a clipei celei de pe urmă. Ciudat însă! 
Ciudat cum sobolii aceştia, în hruba lor subpământeana de 
soboli, cu teroarea animalizată pe chipuri spărgând smalţul 
trăsurilor evoluate de homo sapiens, ciudat cum tocmai în 
asemenea clipă şi sub asemenea degradantă înfăţişare 
descopereau în ei gânduri, hotărâri, regrete de-un nobil 
elan, de mult pierdut şi pe care aveau din nou să-l piardă şi 
să-l uite la ieşire, dacă nu mai înainte încă. 


„S-ar cuveni, neapărat s-ar cuveni, să fac eu primul pas! 
gândi domnul prezbit, cu ochelari, închizând tomul după ce- 
a întors colţul filei. De aci, direct, dacă nu se întâmpla 
nimic, să merg la uşa Nunuţei, să sun, să intru şi s-o sărut 
cu simplitate pe frunte, ca pe şcolăriţa de-atunci... Are o 
copilă de vârsta elevei pe care-o aşteptam la gară în iarna 
cu troiene, când se bucura ea de nin-soarea cu fulgii mari şi 
moi... N-am văzut-o niciodată pe această nepoată. Nici nu 


ştiu cum o cheamă. Va fi ştiind că exist?... Poate că e 
înzestrată şi dânsa cu un dar deosebit la clavir şi poate că a 
învăţat sonatele care-mi plăceau mie din Mozart, Schubert, 
Johann Sebastian Bach... «Eu i-am cerut să le înveţe! poate 
ar mărturisi Nunuţa. Chiar cu mine împreună le-a învăţat. 
Ştiam că odată ai să vii, tati...» Câţi are acum Nunuţa?... 
Treizeci şi opt la iarnă, la Sfântul Nicolae. Oare va mai fi 
păstrând într-un sicriuaş al suvenirurilor din copilărie 
păpuşile pe care i le aduceam eu de ziua naşterii? Era una 
cu ochi albaştri şi cu rochiţă tiroleză, cu coade împletite pe 
spate... «Tati, când am să fiu şi eu mare şi când mi-o aduce 
barza o fetiţă, aş vrea să samene cu păpuşa aceasta! Nu 
poţi să pui tu un cuvânt la barză?» Când a fost mare, fetiţa 
nu i-a adus-o barza. Copil natural, fructul unei legături 
nelegitime, cu un om însurat, care avea soţie şi alţi copii 
legitimi... Dar poate că acestea n-au împiedecat ca fetiţa ei 
de-acum să samene cu păpuşa de-atunci... Ce simplu s-ar 
curma toate!... Să sune la uşă. Să intre. «lu erai, tati? 
Ştiam că ai să vii!...» Aş rămâne la dânsele. Nu m-aş mai 
întoarce în casa atât de posacă şi singură...” 


„Singură, nu prin mijlocirea domnişoarei Madu, ar trebui 
să-l chem pe Vanghele, acum când şi casa noastră s-a 
dărâmat... gândea Ana V. Simion, mutind copila adoptivă de 
pe un genunchi pe celălalt. Să nu-l întreb nimic. Să nu-i 
spun nimic, ca şi cum nimic n-ar fi fost. Şi-ar lua locul lui în 
capul mesei, cu Nică la dreapta şi Miţita la stânga... Oploşiţi 
prin străini; dar odaia e încăpătoare... l-aş pregăti iarăşi 
sfertul de pâine şi ceaiul fierbinte în zori, înainte de a pleca 
la lucru... Cine-i coase lui nasturii şi-i poartă grijă de 
schimburi? I-a rămas cureaua de ascuţit briciul în lucrurile 
aduse cu noi... 

Parcă-l văd dumineca dimineaţa şi parcă-l aud: 
«Dumneata, individule de Miţita, să-mi stai acilea, pregătit 
cu ştergarul, şi să-mi torni apă rece din cană!... Ai mai visat 
foc ori nu, individule?>» 


Râsul lui umplea casa... Nu-i stropşea, cum îi stropşesc 
eu, veşnic înăcrită, cu gândul la el şi la Mînzătoaia, măcar 
că vreau să nu mă gândesc... De trei ori mi-a tri-mis vorbă şi 
de trei ori i-am răspuns că nici să nu-i aud de nume... Copiii 
îl cer, întreabă... La toamnă vine vremea lui Nică să intre la 
şcoală... Am început să-i scap din mină... Copii crescuţi fără 
tată! Mâine... Nu mâine; ar fi cuminte să-mi calc pe inimă şi 
să-i trimit un răspuns chiar astăzi...” 

„Chiar astăzi am să-i mărturisesc! se hotări Gelu, 
studentul cu nasul lunguieţ şi grav, preocupat de carieră, 
care după două luni s-a întors lingă Moţu, cu năsucul ei cam 
cârn, din nou acum purtat în vânt, cu un neastim păr de 
cap-în-tortură. Am să-i mărturisesc cât de laş am sucombat 
la poveţele tatei. Cum m-a dăscălit el; că sunt încă prea 
tânăr; că am nevoie de-o partidă aleasă de dânsul, cu dotă 
şi cu relaţii în lumea baroului, nu de-o fetişcană fără nimic 
în afară de rochiţa de creton de pe ea şi un Testut 
cumpărat de ocazie, marfă de la foc!... Să i le mărturisesc 
toate râzând, ca de nişte prostii care-au trecut... Fiindcă au 
trecut!... Toate sfaturile chibzuite ale tatei îmi par acum 
odioase, când sunt lângă ea... Biata Moţu!... Cum a slăbit!... 
Cum nu-i venea să creadă când ne-am întâlnit în stradă din 
întâmplare şi ne-a prins alarma... Şi cât de repede a crezut 
apoi tot ce i-am născocit! Că la ea alergam. Că am fost silit 
să plec pe neaşteptate, ridicat cu automobilul de tata în 
toiul nopţii, pentru că s-a îmbolnăvit mama subit, într-un sat 
din Ardeal. Că i-am scris de nenumărate ori şi că nu-mi pot 
explica în ce fel s-au pierdut scrisorile; încât s-a 
dezvinovăţit ea că nu mi-a răspuns la scrisori pe care nu le- 
am scris niciodată... Am să-i mărturisesc şi că numai din 
întâmplare ne-am întilmt; că primul gând, laş şi netrebnic, 
m-a împins să trec înainte şi să mă prefac că n-o văd... Să-i 
mărturisesc şi cum hotărârea fugei mele odioase şi laşe o 
cloceam de când ea mi-a dat ideea: lichidări şi ocazii! 
Bombardamentele, care sunt lichidări şi ocazii!... Pentru ca 


totul să fie limpede între noi, e de datorie să i le mărturisesc 
şi acestea... Tot... lot... 

Pe banca de la lacuri, unde mi-a povestit că-şi petrecea 
ceasurile încercând să citească şi neizbutind. Banca pe care 
a numit-o: banca plângerilor... Vom merge acolo, îndată ce 
sună încetarea, dacă nu ni se întâmpla nimic, ca totul să fie 
ca astă-iarnă, ca astă-primăvară, pe banca de-acolo şi pe 
banca de-aci, la prima alarmă şi la primul atac aerian, când 
nu ne-am desprins mâna din mină... Carieră! Dar ce 
tovarăşă mai bună, mai însufleţită aş găsi eu pentru cariera 
aceasta? Cine-ar înlocui-o pe Moţu? Cum i s-au subţiat 
mâinile! Şi ce dungi violete, săpate cu unghia, sub 
pleoape!... Toate alarmele le-a trăit aci, în adăpostul nostru, 
aşteptându-mă, în vreme ce eu, la Sibiu, mă plimbam pe 
corso, spre satisfacția tatei şi a mamei că mă văd cuminţit şi 
că am renunţat la o prostie care poate să-mi atârne toată 
viaţa ca o ghiulea de picioare!... Moţu, ghiulea!... Lichidări 
şi ocazii!... Cum poate un om să fie atât de monstruos? 
Numai de m-ar înţelege, ca până diseară totul să fie iertat şi 
uitat!” 


„Aşadar, a iertat şi-a uitat? gândi Antoaneta, privind la 
Lalu şi tovarăşa lui. Poate că nici n-a suferit nimic!... A găsit 
o consolare foarte nostimă şi care se îmbracă foarte drăguţ! 
Păr în luna de miere, aşa se strânge de tandru lângă el... 
Modernă pieptănătura, am s-o încerc şi eu... Dar cum îmi 
vine să mă opresc la asemenea frivolităţi? O revedere după 
atâţia ani!... Şi aci, într-un adăpost!... Ce piesă de teatru, ce 
film, şi viaţa!... Acum îmi dau seama cât l-am iubit şi că eu 
nu uit, eu nu-iiert că l-am părăsit... 

Va fi bănuit oare cum mi-a venit hotărârea aceea absurdă 
şi neaşteptată, ca într-un ceas de iresponsabilitate?... Toată 
iarna mă agasase cu cariera lui, cu manevrele pentru 
catedră, vizite plicticoase, ceaiuri la profesori zaharisiţi, cu 
nevestele îmbrăcate în toalete de fosile!... Şi aerul mereu 
superior, preocupat, pedant!... Poate că era numai o 


impresie... Destul că şase luni l-am simţit înstrăinat de 
mine... Absorbit de catedră că de-o metresă... lar hotărârea 
a fost ca o revanşă stupidă. l-am cedat lui Valentin, numai 
fiindcă ştiam cât de puţin îl preţuieşte: un Bimbirică!... 
Dinadins, ca să sufere mai mult; să se simtă mai umilit... 
Dacă a suferit câtuşi de puţin, n-am s-o ştiu, niciodată... De 
răzbunat e însă răzbunat!... Valentin s-a dovedit ce era; 
într-adevăr  Bimbirică... Parazit, fanfaron, poltron!... 
Adineaori chiar, la uşă, zărindu-l, n-a mai avut curajul să 
intre... A rămas dincolo... Cine-ar crede că un invalid de 
război ca el, cu mâna amputată în Crimeea, e omul care m-a 
târât în expedientele care frizează Codul penal? Oare a 
aflat Lalu că am fost silită să vând moşia, că am rămas 
numai cu zece hectare şi conacul, unde trăim strâmtoraţi şi 
unde eu acum cresc păsări, în vreme ce Valentin face 
pasienţe cu mâna stângă?... Dacă ar veni împrejurarea să- 
mi vor-bească, poate că le-aş mărturisi toate... Mai bine s-o 
afle de la mine decât de la alţii. Şi mai bine să ştie că a fost 
un acces de amor-propriu, de ceva morbid şi inexplicabil 
din mine, o exasperare, nu o pasiune cum va fi crezut şi 
poate o crede... O pasiune pentru Valentin! Pentru 
Bimbirică!... M-ar durea să şi-o închipuie. N-am degringolat 
până acolo... De altfel, poate că nici nu mai exist pentru el... 
A trecut cu ochii peste mine ca peste un obiect 
neînsufleţit... L-a prins şi îl ţine bine succesoarea mea!... 
Poate că înainte de a fi lovit «Capşa» veneau împreună la 
masa noastră, Costea se prezintă cu teancul de reviste, iar 
lui Lalu nici nu-i mai trecea prin amintire că aceea a fost 
masa noastră cinci ani... După cât de senin arată la figură, 
nu m-ar surprinde... Sunt moartă pentru el...” 


„Cum de-am putut să-i doresc moartea? se întreba Lalu, 
după ce-a dat cu ochii de Antoaneta fără nici-un tresăr. Cum 
de m-a torturat atât amintirea ei, când acum o privesc fără 
nici o emoție, fără nici o curiozitate, aşa cum m-am uitat la 
glonţul extras din plămân după rana din stepa kalmucilor? 


Medicul mi l-a oferit atunci, spunând că mulţi răniţi îl 
păstrează, îl leagă în aur, breloc. Eu m-am mirat numai că 
un atât de mizerabil cilindru de metal, cât o insectă, poate 
provoca atâta suferinţă fizică şi curma o viaţă. Apoi l-am 
aruncat jos, în gunoaie... Exact aceeaşi senzaţie, acum... 
Dar aproape cinci ani, îşi imaginează ea oare ce-au 
însemnat zilele şi nopţile în casa care a fost a noastră, 
ceasurile de mocnire, tot ce-a rămas după dânsa surpat?... 
Cum se desfăcea din pereţi ca să-i aud foşnetul rochiei, să-i 
simt parfumul, să-mi sune în urechi glasul?... Aproape cinci 
ani, în care n-am ştiut să iert şi să uit... Poate că-l iubea în 
tr-adevăr pe acel Bimbirică; poate că o merita; poate că 
într-adevăr păstra altă faţă a lui, ascunsă, cum vorbea lon 
Lenş odată despre realitatea secretă de pe celălalt plan al 
oamenilor, care face din personagiile ilustre nişte hidoşi 
monştri şi din aventurierii lumii, din mucurile societăţii, 
eroii divinizaţi de-o mamă, de-o soţie, o iubită... Cu atât mai 
bine pentru Antoaneta! l-aş dori-o din suflet. Dacă nu m-aş 
afla cu tâmpla Laviniei lipită de pieptul meu, m-aş ridica să 
i-o spun... l-aş spune însă şi cât am suferit; cum am simţit o 
uşurare, ca dezlegarea unei blestemate vrăji, când am găsit 
casa care a fost a noastră cu zidurile la pământ... De ce să 
n-o ştie?... Ca să înţeleagă cât de greu i-a fost să ierte şi să 
uite!... Pare ostenită... Ofilită... Buzele acelea le-a sărutat 
el?... Trupul acela l-a încleştat în îmbrăţişările lor, ca pe 
urmă să-l tortureze imaginea altor îmbrăţişări, membrele 
păroase împletite cu membrele albe, ca în respingătoarea 
colcăială a larvelor şi viermilor, şi moluştelor din smârcurile 
Mării Putrede?... Cât de departe sunt toate! Cât de străine! 
Cât de altei vieţi aparţin...” 


Răbufnirile au trecut spre altă parte a oraşului. S-a 
căscat tăcerea ronţăită numai de ventilatorul electric. Şi, 
încă o dată, toţi au revenit la înfăţişarea de totdeauna; la 
vechea lor strâmbătate a firii, cu ale lor vechi hotărâri. 
Domnul bătrân şi prezbit a deschis tomul la semnul îndoit, 


ştiind că nu se va duce să sune la uşa Nunuţei, ca să-şi 
cunoască nepoata pe care n-a văzut-o şi nu va vedea-o 
niciodată. Ana V. Simion a dat drumul fiicei adoptive jos, să- 
şi reia exerciţiile de mers copăcel, ştiind că nici nu va 
trimite chemare lui Vanghele, nici nu va răspunde la 
chemările sale. Gelu, studentul cu nasul prelung şi grav, cu 
preocupările carierei, se pregătea să inventeze o altă 
ocazie de lichidare pentru a explica lui Moţu de ce e silit să 
plece atât de repede la Sibiu, îndărăt: consult de medici, 
automobilul dispersărilor paterne care-l aşteaptă, o placă 
de radiografie de predat unui specialist. Poate că toţi nici n- 
aveau să-şi mai amintească vreodată cum oameni aproape 
de omenie deplină s-au aflat când erau numai nişte soboli 
din adăpostul SOBOLIA. 


Lavinia îşi trecuse dosul îngust al mânuşiţei pe frunte, cu 
zâmbetul stânjenit al deşteptărilor sale. 

A spus: 

— Este o doamnă care priveşte lung la noi... Adică la 
tine... O cunoşti? 

Lalu a tăcut, descoperindu-şi în palmă un ghimpe care 
nu exista, dar pe care-l examina cu o profundă atenţie. 
Lavinia Madu a ghicit: 

— E ea? 

— Da... a mărturisit Lalu, fără să ridice ochii... 

— Du-te şi vorbeşte-i!... Te rog... În timpul acesta am să 
mă ocup de Ana şi de fetiţă, căreia aş propune să-i 
schimbăm numele din Ţuşca în Sobolia, în memoria celor 
dintâi paşi din adăpostul nostru... 

Glasul calm, egal, l-a ridicat după bancă. A mers şi a 
sărutat mâna Antoanetei, tot atât de calm ca unei 
cunoştinţe indiferente faţă de care îşi îndeplineşte un ritual 
de bună-cuviinţă şi atât. 

— A trebuit să ne întâlnim aci! rosti ca să spună ceva. 

— Da. Explicabil!... Venim foarte rar prin Bucureşti... 
Stâăm mai mult la ţară. Valentin se ocupă de moşie! minţi 
Antoaneta. 

Au tăcut. Tot ce-şi hotărâseră a spune trecuse peste 
dânşii, departe de dânşii, o dată cu ultimul val de 
bombardiere. 

— Cu sănătatea cum o duci? întrebă el, stupid. 

— Destul de bine... Inima câteodată îmi mai dă 
avertismente. Moştenire de la mama... Cu Valentin e ceva 
mai trist... Ştii că a pierdut mâna dreaptă în Crimeea? 

— Acum aud... Regret pentru el... Te rog să-i transmiţi... 

— Poţi să-i transmiţi regretele singur... E dincolo... Îi fac 
eu semn să vină... Să ştii că s-a purtat foarte brav... Departe 
de ceea ce-l credeai!... 

El nici nu s-a mirat, nici nu ş-a bucurat. Îi era mai 
indiferent decât ultimul personagiu din tomurile domnu-lui 
bătrân şi prezbit, care-ar fi trăit acum o sută ori o mie de 


ani. Când Bimbirică, devenit Valentin, s-a încumetat să se 
apropie la semnele stăruitoare ale Antoa-netei, cu mâneca 
dreaptă goală înfiptă în buzunarul hainei, i-a strâns mâna 
stânga fără să-şi oprească ochii la părul luciu şi des, parcă 
nu l-ar fi torturat niciodată colcăiala larvară din smârcurile 
mocnelilor sale. 

— Am auzit că te-ai făcut mare agricultor?... vorbi, tot ca 
să spună ceva. Felicitările mele... Neaşteptat... 

— Neaşteptat, într-adevăr!... mărturisi şi Bimbirică. Sper 
însă, după pace, să ne instalăm din nou în Bucu-reşti... Am 
unele proiecte şi perspective... În calitatea de invalid de 
război există destule perspective... 

Apoi au tăcut tustrei, neavând ce-şi mai spune. Aceasta a 
fost tot? 


13 


Preludiul armistiţiului l-a vestit apariţia călugărului 
Filaret, eliberat sau poate evadat din lagăr înainte de a-şi 
împlini osânda pe-o mie de ani. 

Cutreierând oraşul, cu desaga de Sfinte scripturi în 
circa, făcea semne de ogoirea mâniilor dumnezeieşti: 

— Şi iată, vă zic vouă, că s-apropie îngerul alb al păcii! Şi 
vor fi chemaţi la Judeţul Domnului cei care s-au crezut ei 
Alfa şi Omega lumii. Şi limbricul care s-au văzut el leopard 
întoarce-se-vă la locul său, care pre înţelesul lumesc, nu 
duhovnicesc, se cheamă maţ. lară păsările cu plisc de fier 
vor merge să bântuie aiurea alte Cetăți ale Gomorii şi 
Sodomei, lăsându-ne pre noi să ne plângem jalea la apa 
Vavilonului... 

Ştirea mai temeinică a aflat-o însă Lalu Măldărescu de la 
Alexandru  Vrinceanu-Sfinx. A traversat de pe celălalt 
trotuar, cu tocurile înnădite, ca să-l felicite: 

— Bravo, amice Măldăreanu!... Bine-ai făcut că te 
abţinuşi... 


— Să mă abţin, de la ce? 

— Lasă, nu te mai preface!... Bine-ai făcut că n-ai primit 
să intri în combinaţiile lor. Sunt pe dric... Ţi-o spun din 
sursele cele mai sigure... La noapte, mâine seară cel mai 
târziu, proclamația regelui!... Să se sfârşească odată cu 
milenarii ăştia epocali!... Ce era, monşer, nebuneala la care 
asistăm de patru  ani?... Lagăre, mani-feste, stilul 
apocaliptic... Cum ţi-o spuneam ţie şi lui Lenş, când nimeni 
n-avea curaj s-o spună: colaborau cu Filaret, călugărul al 
nebun... El dicta, şi milenarul milenarilor semna! Slavă 
Domnului, că  respirăm în sfârşit!... La revedere, 
Măldăreanule!... Eşti epocal cu flerul tău!... 

Alexandru Vrînceanu-Sfinx a purces a trepăda mai 
departe pe picioarele scurte, salutând triumfal în dreaptaşi 
în stânga, parcă el ar fi iniţiat armistițiul şi aştepta acum 
numai să-l poarte mulţimea pe braţe în delir. 

Pătimirile mulţimii n-au sfârşit însă. În locul îngeru-lui 
alb al păcii, vestit de monahul Filaret, s-au ivit pe cer 
avioanele germane în picaj. Lepădau bombele într-ales 
asupra edificiilor cruţate în cinci luni: academii, fundaţii, 
Teatrul Naţional, spitale, şcoli... Sunau mincinoase şi 
perfide încetări de alarmă, pentru ca în clipa următoare să 
răsară aparatele „Stukas”, coborând asupra îmbulzelilor 
din stradă, din pieţe, din gura adăposturilor, secerând 
trecătorii cu mitralieră. Cerul s-a învâlvorat din nou. 
Mulțimea a intrat în hrubele de cârtita, cu perne, saltele, 
plapome, legături de mâncare, trăind zi şi noapte ceasuri 
de spaimă, care-au depăşit cutremurările din cinci luni. 
Atunci i-a fost dat şi lui Nică să fie purtat pe brancardă cu 
mâinile pe piept şi cu capul bălăngănindu-se moale, nu într- 
o joacă de copii, ci într-o joacă îndeaievea cu moartea. A 
scăpat numai cu piciorul sfărâmat. Moartea a trecut pe 
lângă dânsul, dar nu l-a vrut. Toate s-au tras de la perechea 
de pantofi galbeni şi noi-nouţi, pe care-i ştergea el cu atâta 
grijă, scoțând petecul de catifea din buzunar să le 
lustruiască vârfurile. Când s-a năpustit avionul în picaj, 


clănţănind din mitralieră, mai tare decât groază vuietului 
uraganic i-a fost teamă să nu-şi murdărească încălţămintea 
în baltă de ploaie a străzii. S-a tras îndărăt, a ocolit, 
gloanţele au răpăit asupra lui la intrarea adăpostului, a dat 
un strigăt şi când s-a trezit mai apoi din leşin, întins pe 
brancardă, întrebarea tot la pantof s-a întors: 

— Unde-i pantoful?... Să nu-mi pierdeţi pantoful... Roagă- 
| pe tătuţu să-mi poarte grijă de pantof... Să nu rămână 
pătat de sânge... Aia el... 

Vanghele Simion n-a fost faţă, să poarte grijă de pantof. 
Dar până în seară era la căpătâiul băiatului. Şi astfel, cu 
preţul unui picior zdrobit, pacea a intrat în casa Anei V. 
Simion, pecetluită cu sânge nevinovat de copil. La acestea 
gândea Lalu Măldărescu, trăgând încetişor pledul până la 
bărbia Laviniei, care dormea cu tâmpla pe genunchiul său 
în adăpostul SOBOLIA, transformat în azil de noapte. Se 
adevereau spusele lui Ion Lenş. Adesea, amestecul în viaţa 
oamenilor de carne şi oase, în pofida celor mai generoase 
intenţii, clatină cumpăna fatalităţii. Fără pornirea plină de 
filotimie din ziua când a întâlnit pe stradă cei doi fraţi 
desculți şi i-a abătut de la „Pantotul elitei”, ca să-i bucure cu 
un dar la care nu se aşteptau, Nică n-ar fi osândit să zacă 
trei luni cu piciorul în ghips, cum a socotit doctorul, pe 
puţin. Poate însă că nici iertările şi uitările nu-şi mai aflau 
vreodată loc în inimă împietrită a femeii cu broboada 
neagră pe ochi. 

Lavinia a zâmbit prin somn. A deschis ochii şi i-a închis. I- 
a cuprins mina, să i-o simtă deasupra, pe umăr. De trei zile 
şi nopţi, mai mult aci şi-au făcut viaţa. Furia bezmetică şi 
mecanizată bântuia afară. Avioanele plecau, se întorceau, 
semănau năruirile şi moartea într-o dezlănţuire fără sens, 
cutremurând câteodată zidurile din temelii, depărtându-se 
altă dată pe ceasuri întregi. Pe profilul mat şi dulce de 
camee, osteneala aşternuse o pulbere fină de cenuşe. În 
jurul lor, alţii dormeau, în poziţii tragice şi lugubre de 
asasinați. Dormea şi domnul cel bătrân, cu ochelari pe nas, 


rezemat de perete, cu degetul slăbănog înfipt semn între 
foile tomului. Dormea şi mătuşa cea bisericoasă, ghemuită 
cu fruntea în ciment, într-o metanie din care nu s-a mai 
ridicat pentru a se ruga la iconiţa pătrată: „Du-i, Doamne, 
la Ploieşti!”... 

O păinjenire a coborât şi în ochii lui Lalu Măldărescu, 
după atâta veghe. Când a închis ochii el, i-a deschis Lavinia. 
I-a deschis, s-a mişcat încet, înălţându-şi tâmplă de pe 
genunchii lui, a schimbat de loc şi l-a adus ne-simţit să-şi 
culce Lalu acum capul pe genunchii săi, învelindu-l până la 
bărbie cu pledul, care-o însoţise în atâtea călătorii şi-i mai 
slujise în atâtea adăposturi, la Londra, la Berlin, la Milano, 
la Genova, la Paris. Acum, toate sfârşeau. Pentru ea, toate 
sfârşeau. O ştia. Chiar în această noapte are să-i spună şi au 
să decidă legământul lor pe-o viaţă, alta decât le-a fost până 
acum. Chiar ceea ce-şi hotărâse să nu-i mărturisească 
niciodată... Cum sângele lui Wladimir Madu a chemat-o şi 
într-altfel, ca o poruncă din mormânt, să ajutore lupta 
pentru care a mu-rit el. Cum a purtat misivele tăinuite 
dintr-o ţară în alta, mai întâi fără s-o ştie, în credinţa că 
sunt numai răvaşe inofensive dintre prieteni şi rude 
prigonite de stăpâniri inflexibile cu oamenii din tagma lui 
Mihai Cristoveanu şi a celor din strada Petrăchescu II. Mai 
apoi, cu bună ştiinţă, cum i s-a întâmplat la Berlin, când 
două luni a fost pusă sub pază şi n-a scăpat decât datorită 
lui PapaAlain. Îi va spune cum tânărul acela cu obrazul palid 
şi pete violete în pomeţi, cu nasul vânat, o rugase să ducă o 
asemenea scrisoare, fiindcă paşaportul ei diplomatic o 
apăra de severele controale de la frontiere. Cum atunci 
când a aflat ce uneltiri cuprindea misiva, s-a indignat şi a 
fost gata să-l denunțe, cu toată revolta din sângele lumii 
sale, cealaltă... Cum, după o noapte de zbucium, în loc să-l 
trădeze şi să-l dea pe mâna poliţiei, s-a dus ea să-l caute la 
adresa de pe cartea de vizită şi s-a oferit ea să le slujească 
măcar astfel în lupta de dincolo de mormânt a lui Wladimir 
Madu, purtând în anume zile, o dată cu jachetuţa de elevă a 


cursurilor de  stenodacitilografie, şi floarea roşie la 
încuietoarea poşetei, aşteptând ca la acest indiciu să apară 
o necunoscută, în stradă, pentru a primi sau a preda un plic 
cu misterios conţinut... Plicul îl transmitea ea la destinaţie; 
mai adesea îl strecură în curierul lui Papa-Alain, abuzând de 
buna lui credinţă... Era ceva urât? Poate. Rău? Poate... Ea 
încă nu se învredniceşte a le judeca; nici măcar a le înţelege 
deplin... Dacă mai trăia Mihai Cristoveanu, ar fi mers la el 
împreună şi mai simplu le-ar fi explicat acest prieten al lui 
Wladimir Madu, măcar că n-o cunoştea. Din scrisorile pale 
şi cu cerneală decolorată, aflate în lădiţa de-acolo, de sus, 
de la Saint-Moritz, a înţeles ce fel de om a fost şi cum ar fi 
îmbrăţişat-o ca un bunic pentru asemenea întoarcere la 
matcă... Va şti să-l lămurească şi singură pe Lalu; 
lămurindu-se în aceeaşi vreme şi pe ea... Şi poate aceasta îi 
va lega pentru totdeauna, într-o lume în care n-au de ce 
privi în urmă, fiindcă n-au lăsat nimic îndărăt, nu mai au 
nimic îndărăt... O lume care începe cu dânşii... Nu se poate 
să n-o înţeleagă... Pe obrazul lui, cutele mărunte sunt ca 
nişte semne încă neprecise, care pe încetul vor căpăta un 
desen, un relief, un caracter. Nu ca obrazul neted, cum e 
coală de hârtie, unde viaţa n-a scris încă nimic şi nici nu va 
scrie vreo-dată ceva: obrazul lui Wilfrid Seadley, prim- 
ataşat de legaţie, care i-a cerut de trei ori mina. Bietul 
Wilfrid!... Nici acum nu se va fi dezmeticit după dispariţia 
ei, fără nici un respect al regulelor de bună-purtare şi 
decenţă, el care nu rostea trei fraze fără să repete cuvântul 
corect. „Corect.” „E corect oare?...” „Nu-mi pare corect...” 
„Corect ar fi...” „Bietul Wilfrid şi sărmanii toţi, rămaşi în 
lumea lor moartă şi rece, congelată, când omenirea trece 
prin văpăi... Atât mi-a rămas de la el. Parfumul comandat 
înadins pentru mine... Se va sfârşi şi acela. E pe sfârşite...” 

Lalu Măldărescu a deschis ochii mari. Nu-şi dădea seama 
unde se află şi cum de doarme el cu capul pe genunchii 
Laviniei. A sărit în picioare: 


— Vrei să văd ce e afară?... Cred că au încetat... Nu mai 
poţi sta aci, Lavinia. Nu e o viaţă... 

Afară nu se mai zărea, nu se mai auzea nimic. Doar 
stelele pe bolta nopţii şi răzlețe fuioare de flăcări de-parte, 
tot spre Gara de Nord şi cartierul Griviţa. 

— Eşti de părere să mergem? 

— Da... a încuviinţat ea. 

Au trecut pe-o stradă şi pe alta. Se apropiau de locul 
despărţirilor de datină, când iarăşi s-a năpustit un avion cu 
huruiala de ciclon în beznă. Vuietul spinteca strada, 
noaptea, cerul. 

— Îmi dai voie să te ridic în braţe şi să fug cu tine 
îndărăt, Lavinia? 

— În noaptea aceasta nu mă mai tem de nimic. Mergi la 
mine acasă. Şi vei cunoaşte tot: am să-ţi spun tot. 

Dar nici întrebarea, nici răspunsul n-au fost să-l mai afle 
amândoi pe această lume. O clipă se strânsese lângă el. În 
cealaltă clipă, o flacără imensă şi-o detunare de schijă, un 
suflu de crater spulberau la nord şi la sud locul unde-au 
stat. 








În manuscris şi textul de bază, greşit: „cu o” (n. ed.). 

Marcel Planiol (1853—1931), jurisconsult francez, autor al unui Tratat 
elementar de drept civil (n. ed.). 

Jean Leo Testut (1849—1925), medic şi anatomist francez, cu cercetări în 
domeniul anatomiei descriptive, cunoscut mai ales prin lucrarea sa didactică 
Tratat de anatomie umană (n. ed.).