Cezar Petrescu — Calea Victoriei — Dumineca Orbului

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


CALEA VICIORIEI - 
DUMINECA ORBULUI 


CUPRINS: 

Cezar Petrescu şi romanul oraşului modern. 
CALEA VICTORIEI. 

PARTEA ÎNTÂI. 

I Bucureşti - Gara de Nord. 
II Bursucăria lui chir Panaioti. 
III Strada. 

IV Nr. 117 bis. Etaj. III. 

V Un ministru - băiat bun! 
PARTEA A DOUA. 

I Foamea. 

II Vraja cea rea se dezleagă. 
III Ceaiul dansant. 

IV Primăvara neagră. 
PARTEA A TREIA. 

I Cheia visurilor. 

II Nu există „ceas rău” 

III Spartacus. 
IVArizona-Bar. 

V „Groaznicul asasinat” 

VI Mâine mergem la curse. 
Epilog. | want to be happy! 


CUVÂNT ÎNAINTE. 
Cezar Petrescu şi romanul oraşului modern. 


Cele două romane care apar împreună în volumul de faţă 
au mai multe legături între ele decât îngăduie să se vadă la 
o primă lectură. Cititorul obişnuit cu literatura lui Cezar 
Petrescu va constata o anumită apropiere între destinele 
eroilor din Calea Victoriei, şi ale celor din Dumineca 
orbului. Şi pe unii şi pe alţii capitala îi descumpăneşte, îi 
derutează, uneori îi prăbuşeşte definitiv, îi suprimă chiar. 
Parcurgându-le paginile chiar la mare distanţă unul de 
altul, fiecare te trimite numaidecăt cu gândul la celălalt; cu 
atât mai mult simetria de împrejurări şi deznodăminte se 
impune când ele sunt, ca acuma, tipărite laolaltă. 

Cu aproximativ un an înainte de moarte, Cezar Petrescu 
discutase cu editorul despre apariţia unei serii din scrierile 
sale, o selecţie la început mai restrânsă, putându-se lărgi 
mai târziu, pe măsură ce avea să ducă la capăt intervenţiile 
socotite absolut trebuitoare, în toate, sau măcar în cele mai 
multe din cărţile sale. În vara 1960 încheiase astfel de 
intervenţii la Oraş patriar-hal, care a şi apărut cu puţine 
zile înaintea stingerii neaşteptate a scriitorului din viaţă; 
nuvelele primei sale perioade se aflau şi ele în formă ca şi 
definitivă, aşa cum au fost publicate la sfârşitul lui 1961, 
sub titlul Drumul cu plopi. Cea dintâi carte care urma să fie 
revăzută de autor era Dumineca orbului, din prezentul 
volum. Era hotărât ca noua ediţie a acestui roman, a cincea, 
să fie însoţită, sub aceeaşi scoarță, de Calea Victoriei, în 
forma dată de autor cu peste patru ani mai înainte, în 
toamna 1956, cunoscută cititorului la apariţia ediţiei din 
1957. 

Reeditările în cadrul seriei îi îngăduiau scriitorului să 
opereze nu numai o firească selecţie, dar şi o nouă grupare, 
mai întemeiată pe realităţile interioare, concrete ale operei, 
unele din volume grupând mai multe din cărţile sale. 

Volumul cuprinzând romanele Calea Victoriei şi Dumineca 
orbului este cel mai unitar dintre cele care ar fi trebuit să 
adune cărţi diverse ale scriitorului. El cuprinde două lucrări 
aparţinând aceluiaşi ciclu, anume Capitala care ucide. Tema 


lor, în formularea cea mai generală, este deci comună. O 
apropiere mai puţin evidentă pentru un ochi neavertizat stă 
în faptul că, la distanţă de cinci ani între ele, primul roman 
oarecum deschide, iar celălalt închide ciclul său de romane, 
intitulat Cronica româ-nească a veacului XX (în forma şi în 
proporţiile ei iniţiale). 

Mai restrânsă la început, cuprinzând opt sau nouă 
romane, apoi sporite către douăzeci, Cronica trebuia să se 
limiteze precis între anii 1900 şi începutul celui de-al 
patrulea deceniu: „. Sunt romanele unei epoci care nu trece 
îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900” 1, 
romane în care eroii, porniţi în viaţă „fără adresă, o dată cu 
veacul”, „parcurg epoca din 1900... până în 1932”, când 
sosesc „o dată cu veacul, o dată cu noitoţi” 2. 

Romanul Dumineca orbului, apărut în 1934, purta la prima 
ediţie pe copertă foaia de calendar cu data zilei când se 
petrec întâmplările cărţii: 13 mai 1934. Este o dată prea 
apropiată de graniţa anunţată în Plecat fără adresă - 1932 
- ca să nu aliniem romanul celorlalte din ciclu; totuşi, este 
una diferită, indicându-ne că scriitorul nu intenţiona să 
rămână cu Cronica sa în limitele perioadei menţionate, ci 
căuta să fie în pas cu desfăşurarea evenimentelor, cu 
problemele zilei. 

Un ciclu al marelui oraş capitalist, în care omul se 
ignorează mai mult şi se concurează mai acut, se urmăreşte 
mai cu îndârjire - cu cât mulţimea din jur e mai numeroasă, 
întinderea străzilor mai lungă, mai înalte blocurile, mai 
însemnat oraşul însuşi în ierarhia bursei de valori a ţării - 
acesta ar fi sensul volumului de faţă, alcătuit din romanele 
Calea Victoriei şi Dumineca orbului. Ele sunt cele mai 
importante din ciclul intitulat de autor Capitala care ucide, 
de fapt singurele de acest fel programate încă dintru 
început în Cronica proiectată. Li s-au alăturat pe urmă 
Cheia visurilor, mai mult o improvizație decât o elaborare 
atentă, Carlton şi Adăpostul Sobolia, ulterioare intenţiilor şi 
planurilor prime. Editarea împreună a acestor două romane 


reconstituie practic un moment destul de unitar din 
activitatea de prozator a lui Cezar Petrescu, îl poartă pe 
cititor mai aproape de aspectele concrete ale concepţiei 
sale literare, din perioada când îşi scria principalele cărţi. 
Înrudite, făcând parte din aceeaşi familie de preocupări, ele 
au însă şi suficiente diferențieri între ele, pentru ca să 
îndreptăţească o discuţie separată. Aceasta cu atât mai 
mult cu cât ultimul dintre ele prilejuieşte şi dezvăluirea 
unui capitol nou, până acum cu totul inedit, din biografia 
literară a scriitorului şi nu mai puţin din aceea a 
personalităţii sale omeneşti. Un episod echivalând el însuşi 
cu un adevărat roman, al Cronicii sale, trăit, apoi construit 
chiar de scriitor, la propriu şi la figurat! 

Calea Victoriei se deschide cu o înfrigurată aşteptare din 
partea personajelor, să ajungă mai repede în Bucureşti, ca 
într-un liman al tuturor împlinirilor râvnite. Fiecare speră, e 
încredinţat că va afla aici tot ce a clădit cu imaginaţia în 
lungile luni de existenţă provincială. Din mulţimea care va 
invada curând peroanele, revărsată din tren, ochiul 
romancie-rului se opreşte asupra familiei magistratului 
Lipan şi asupra unui tânăr cu veleităţi de scriitor, Ion Ozun. 
Momentul când încep să se desfăşoare întâmplările nu e 
lipsit de semnificaţie: 25 septembrie 1925, deci ctteva luni 
sau numai câteva săptămâni după ce Întunecare, romanul 
care a precedat Calea Victoriei, se încheie cu sinuciderea 
disperată, tragică a lui Radu Comşa. Intenţia succesiunii 
relativ stricte între romanele sale se desprinde şi de aici. În 
primele două părţi ale noului roman acţiunea e dusă până 
în primăvara următoare a anului 1926; ultima face o boltă 
peste trei ani, până în iarna 1928-1929. Ca şi în cazul 
Întunecării, „cronicarul veacului” prelungeşte întâmplările, 
prin diferite artificii de construcţie, până în momentul în 
care el însuşi scria cartea respectivă sau până în momentul 
când aceasta apărea. Procedeul se va menţine şi după 
Calea Victoriei - publicat în 1929 - în cele mai multe din 
romanele lui Cezar Petrescu. 


Ce se petrece în intervalul 1925-1929 în roman? Ce fapte 
se aglomerează pe atât de cunoscuta arteră centrală a 
capitalei româneşti, privită ca simbol al prăbuşirilor de tot 
felul? 

Trenul aduce aşadar în capitală familia magistratului 
Constantin Lipan, sugestiv şi prin nume: lipanul este un alt 
nume al buruienii numită şi brusture. Provenit din 
categoriile mijlocii şi înzestrat mai ales cu tenacitatea de a 
urca treaptă cu treaptă în scara ierarhică a societăţii 
vremii, Lipan a ajuns în oraşul său de provincie o figură de 
o mare duritate sufletească. Austeritatea sa, spiritul său de 
dreptate sunt de fapt concretizarea simplificării extreme, 
aproape de automatizare, a conştiinţei sale, mişcându-se cu 
precizie numai în cadrul trasat de legile pe care e pus să le 
aplice cu rigurozitate - numai cât permit ele, numai cum îi 
dictează ele! Aparent, el e unul din puternicii zilei, prin 
instrumentul teribil pe care-l mânuieşte: justiţia regimului; 
aparent, aceasta îi conferă independenţa faţă de miniştri, 
bancheri, politicieni, ziarişti etc., îl situează parcă deasupra 
lor. Practic, Lipan este un instrument, nu un mânuitor. El 
aplică legea împotriva oricui: a potentaţilor politici, 
financiari, administrativi - şi o face cu siguranţa că apără 
dreptatea. Însă el nu observă că legea e făcută tocmai de ei, 
pentru folosul lor, în interesul lor. Că însăşi aplicarea legii îi 
este lui îngăduită în măsura în care o vor ei, în jocul lor 
încâlcit de interese bancare, industriale, de combinaţii 
pentru dobândirea sau împărţirea puterii în stat. Ca şi 
emblema îndeletnicirii sale, reprezentată de o femeie legată 
la ochi şi peste urechi, Lipan este orb şi surd la tot ce-l 
înconjoară, şi în primul rând la situaţia lui suspendată, de 
intelectual mercenar al burgheziei. 

Falimentul acestui personaj, tragic în fond, decurge tocmai 
din confundarea sa nelimitată, ca om, cu rolul pe carei l-a 
rezervat fauna de la cârma ţării, din lipsa lui de sensibilitate 
şi de pătrundere faţă cu iţele care se leagă şi se dezleagă în 


jurul lui, cu ajutorul lui adesea. În propria familie, el nu e de 
loc mai înţelegător decât în viaţa publică. 

Lipan şi ai săi - soţie şi patru copii - întruchipează un 
număr de destine fundamentale pentru viaţa socială a 
momentului; prin intermediul acestei familii, prin relaţiile 
pe care ea le încheagă, prin oamenii cu care vine în contact, 
romanul îl introduce pe cititor în principalele medii ale 
oraşului burghez - cercul oamenilor de afaceri, acela 
politic, apoi lumea mondenă a capitalei de ieri, vânători de 
situaţii şi de zestre, candidaţii amorurilor ilicite, în sfârşit, 
tineretul fără orizont şi aspirații, acela studios, ca şi acela 
rătăcit, intrat sub influenţa unor diversionişti şi pescuitori 
în ape tulburi. 

Elena Lipan este o dezarmată în vălmăşagul citadin. 
Idealul ei este unul casnic; ambițiile ei nu trec de hotarul 
maternității placide, al femeii supuse, care îi doreşte 
bărbatului ascensiunea pentru a adăuga un spor de leafă 
cheltuielilor de fiecare zi, iar ei înseşi îşi doreşte să fie 
mereu umbra lui perfectă. 

Fiica sa, Ana - Annie! - a spart găoacea provincială a 
mamei prin venirea în Bucureşti. În oraşul unde a crescut 
începea să se configureze ca o Madame Bovary - şi aşa va şi 
ajunge cu siguranţă, de vreme ce, după experienţele 
erotice străbătute în capitală, este întoarsă de soţul său 
către un târg de provincie încă mai anost decât cel din care 
plecase cu trei ani în urmă. Traiectoria ei înregistrează, 
însă, în acest răstimp, destule întâmplări, ca să aibă cu ce-şi 
hrăni regretele, iar, mai târziu, amintirile. Amorul ei ilegal 
numără doar o singură aventură, un clişeu al aventurilor 
amoroase parcurse de fetele de provincie poposite în 
capitală: ea cade în mrejele unui crai cam afanisit, cam 
îmbătrânit, care o stoarce cu cinism de bani şi de bijuterii. 

Cealaltă fiică, Sabina, pare a avea rezervat un alt viitor. 
Inteligența vie, spontaneitatea, dezinvoltura, intuiţia sigură 
cu care calcă preceptele rigide ale tatălui şi sfaturile 
prăfuite ale mamei i-ar da dreptul la altă soartă decât aceea 


care-o loveşte: încercând în joacă stupefiantele unei 
prietene, e violată în timpul transei. Sinuciderea e tot ce-i 
rămâne acestei copile, autorul păstrându-i pură în acest 
chip, dacă nu viaţa, cei puţin amintirea. 

Mezinul familiei Lipan, Nellu, este o haimana mediocră, 
tipul statistic livrat în serie de burghezie în epoca dintre 
cele două războaie. Insensibil la morala tatălui, neatent la 
grijile mamei, fără aderenţă la sentimente mai profunde, 
dar înhăitat cu alţii, ca dânsul, el e sortit să îngroaşe 
rândurile clientelei docile a burgheziei, satisfăcut dacă 
stomacul, buzunarul îi sunt satisfăcute cât mai copios. Este 
şi singurul care trece neted prin carte, fără ca anii, viaţa să 
adauge sau să scadă ceva conştiinţei lui de perfectă 
mediocritate. 

Un caz mai complex, întrucâtva aparte, e Costea, fiul cel 
mai mare al lui Lipan. Costea Lipan este un rebel - la 
început împotriva familiei, a principiilor severe părinteşti, 
mai târziu împotriva puternicilor zilei şi în cele din urmă 
împotriva oricărei ordini. 

Între forma cărţii din 1929 şi aceea modificată de autor în 
1957, la reeditare, personajul se clarifică în direcţia 
precizării tot mai evidente a spiritului său anarhic, a 
nihilismului său. Proaspăt student, venit de curând din 
oraşul de provincie, el păstra o anumită puritate, revolta sa 
era sinceră şi, cu toate că limitată în obiective şi 
manifestări, era net antiburgheză. Plecarea sa din casa 
părintească şi hotărârea de a trăi prin mijloace proprii au 
tocmai această semnificaţie. Fronda se împle-teşte însă 
curând cu diferitele influenţe pe care le suferă, fondui 
curat, revolta cinstită împotriva conformismului burghez 
rămânând din ce în ce mai în umbră. Personajul adoptă mai 
întâi o poză falsă, de cinism, care nu-l prinde, împrumutată 
de la un anarhist notoriu, denumit în carte Spartacus, un 
pro-fesionist al terorismului şi crimei. Valenţele de luptător 
posibil ale lui Costea Lipan se irosesc deci, captate în altă 
direcţie decât cea revoluţionară, către care părea la un 


moment dat că va evolua. Personajul acţionează cu 
desăvârşire inconştient că împotrivirea sa faţă de ordinea 
burgheză se petrece după un program cunoscut până la 
amănunte de poliţie, îngăduit fără teamă atâta vreme cât se 
consumă în adunări sterpe, şi chiar atunci când tagma lui se 
răfuieşte cu câte unul din potentaţi, ceea ce nu periclitează 
ordinea însăşi. Dovadă că, şi când e asasinat primul- 
ministru de bătrânelul maniac, anarhistul Spartacus, 
Costea va fi ferit de rigorile poliţiei, cât datorită numelui 
părintesc, renunţării lui Lipan de a mai zgândări una din 
marile afaceri, cât pentru faptul că oligarhia nu-l simţea pe 
tânărul Lipan primejdios, nu şi-l considera un duşman 
propriuzis. Cititorul poate lesne presupune, în finalul cărţii, 
că neînduplecatul inimic al despoţilor se va domoli, ca şi 
tatăl său, din convingere, din teamă, sau din alte pricini, şi 
va ajunge, la rându-i, un om de credinţă al vechii orânduiri; 
sau poate, recules în cele din urmă, va sfârşi descumpănit, 
ca Radu Comşa, curmându-şi viaţa. 

Romanul se termina deci cu următorul tablou: Sabina 
moartă în patul camerei unde Costea se exilase de 
bunăvoie; peste Bucureşti se lasă amurgul. „Pe cerul 
nemărginit albastru două braţe întinse descătuşează în 
sfârşit plânsul. Dar nu ştii ce vor. Poate imploră lumina de 
sus. Poate blestemă viermuirea deşartă de jos. 

Cerul e înalt şi gol.” 

Cele două braţe sunt ale lui Costea; el e cel care plânge, 
„în sfârşit”, după cinica înfrânare a ceea ce era omenesc în 
el, în joaca sinistră de-a anarhia şi de-a moartea. 
Descumpănit, personajul nu ştia ce să aleagă, ce să cheme 
după ruina vieţii lui, a familiei lui. În ediţia ultimă, din 1957, 
scriitorul a introdus o frază singură, care nuanţează într- 
altfel finalul: poate că cele două braţe întinse imploră 
lumina cerească sau blestemă viermuirea străzii de jos. 
„Poate ameninţă şi pecetluiesc un legământ” - precizează 
autorul. Cerul rămâne însă şi aici „înalt şi gol” - cititorul tot 
nu ştie ce va face personajul; în faţa acestuia se conturează 


totuşi o cale, aceea a unei altfel de răfuieli cu puternicii 
zilei, de astă dată nu cu un om, ci cu întreaga faună a celor 
care i-au zdrobit viaţa şi familia. 

Între aceştia este în primul rând bancherul Iordan 
Hagilordan. 

Când îşi anunţa prima oară intenţia unei Cronici a 
societăţii româneşti, Cezar Petrescu definea Calea Victoriei 
drept romanul disoluţiei psihologice a unei familii 
provinciale, instalată în Bucureşti după război.3 În centrul 
acestui proces a stat, cum s-a văzut, familia Lipan. Ceea ce 
trebuie cu precădere subliniat e că nu simplul contact cu 
marele oraş e fatal acestei familii, deci nu o teză veche 
semănătoristă sau poporanistă călăuzeşte pe scriitor, ci 
constatarea precisă, realistă a faptului că „disoluția 
psihologică a familiei provinciale” e determinată nu de o 
forţă misterioasă, nu de vreo fatalitate citadină 
neexplicabilă, ci de omul de afaceri Iordan Hagi-lordan, de 
clientela şi acoliţii lui. Sensul predominant al cărţii este 
aşadar unul de critică socială, vizând direct forţe esenţiale 
din societatea burgheză. 

Dezastrul lui Lipan se produce în ciocnirea cu însuşi 
marele bancher. Una din combinaţiile lui murdare este 
denunţată public de austerul magistrat, pentru ca tot el să 
fie cel sacrificat atunci când intervin interesele şi 
maşinaţiile de culise, aranjamentele politice şi financiare: 
asupra lui se fac presiuni să închidă dosarul, să renunţe la 
acţiunea judiciară declanşată. Lipan ar fi continuat poate un 
timp să se zbată de unul singur, înfruntând toată 
împotrivirea celorlalţi, sprijinit numai de aparenta sa 
independenţă de om al legii, imparţial. Dar el este şantajat 
şi obligat să se dea bătut, punându-i-se în faţă alternativa 
arestăm lui Costea, sub acuzaţia de complice al asasinului 
Spartacus. 'Tăria lui Lipan, întemeiată până atunci pe 
rigiditatea în aplicarea legilor, se frânge sub apăsarea forţei 
lui Iordan Hagi-lordan. Costea, la rândul lui, e amestecat 
indirect în murdarul triumf al bancherului, fiind 


răscumpărat de tatăl său cu preţul călcării pe conştiinţă. 
Nenorocirea Sabinei, fiinţa aleasă a clanului Lipan, este 
declanşată de copiii lui lordan Hagi-lordan: fiica acestuia o 
iniţiază în tainele stupefiantelor, iar feciorul lui o violează în 
timp ce ea era sub stăpânirea narcoticului. Acelaşi fiu al lui 
Iordan Hagi-lordan împreună cu alte pramatii, feciori de 
bani gata, îi cuceresc admiraţia lui Nellu, cel mai mic din 
copiii lui Lipan, sustrăgându-l influenţei părinteşti şi 
introducându-l în mediul lor pervertit, cu băutură, fete, 
pocher. 

Aşa cum în viaţa publică a capitalei voinţa piratului bursei 
schimba miniştri, cumpăra conştiinţe, îşi anexa ziare, 
înghiţea capitaluri şi firme industriale, înlătura concurenţe, 
tot astfel, în viaţa personală a oamenilor, înrâurirea lui 
strivea conştiinţe, violenta sensibilităţi, sfărâma familii, 
jignea omenia fără nici un scrupul. Romanul Calea Victoriei 
ni-l înfăţişează în posturi şi situaţii de o sferă totuşi mai 
restrânsă decât o vor face alte romane ale scriitorului, 
ulterioare, Comoara regelui Dromichet şi Aurul negru. În 
Calea Victoriei lordan Hagi-lordan este văzut numai din 
unghiul relaţiilor sale cu lumea politică şi, într-o măsură, cu 
presa, cu justiţia momentului. Este fauna care-l ştie de 
stăpân, şi a cărei zbatere e doar veleitatea, curând 
cuminţită, de a se sustrage nemiloasei (dar profitabilei) 
tutele. În celelalte două romane, bancherul e urmărit acolo 
unde el dă marile lui bătălii - la bursa petrolului, 
înfruntându-se nu cu un ministru de paie, cu un magistrat 
de carton, cu un ziarist pornit pe căpătuială, ci cu rechini ca 
şi el, posesori de capitaluri, mânaţi de resorturi 
asemănătoare. El va apărea în ciclul epic închinat de 
scriitor petrolului, în cârdăşie cu un om politic, prefectul 
Emil Sava, şi cu un om de ştiinţă, inginerul Dinu Grinţescu, 
despuind de pămâniuri pe ţărani, pe un mogşier, speculând 
la bursă, atrăgând capitaluri străine, fructifi-cându-le sau 
luptându-se cu ele, până ce va fi, la rândul lui, înghiţit de 
acestea. Romanul Calea Victoriei îl arată însă îndestul ca pe 


un magnat vorace al industriei şi al băncilor, un puternic al 
zilei din umbră, lipsit de dorinţa de a se vorbi de el, dea 
deveni cunoscut marelui public, dar trăind voluptatea de a 
se şti temut, ascultat, urmat. O lungă completare, adăugată 
în ediţia din 1957 capitolului Groaznicul asasinat 
explicitează minuţios şantajul politic al bancherului asupra 
politicianului Gică Elefterescu, viitor prim-ministru. Chiar 
fără această traducere în scenă directă, figura bancherului 
rămânea pe de-a-ntregul odioasă. 

Calea Victoriei este primul roman al lui Cezar Petrescu în 
care jungla capitalistă este abordată pe larg, şi anume într- 
un moment de vârf al manoperelor ei din perioada 
interbelică. Sunt anii premergători marii crize din 1929- 
1933, deci epocă de relativ calm după zguduirile din timpul 
războiului, epocă în care afacerile se închegau cu 
repeziciune, beneficiile sporeau vertiginos, noi surse de 
câştiguri erau descoperite. Procesul e privit în acest roman 
în perimetrul lumii de afaceri şi a politicienilor; în romanele 
ulterioare, îndeosebi Comoara regelui Dromichet şi Oraş 
patriarhal, observaţia scriitorului se va deplasa către sat, 
către oraşul de provincie. Latura de analiză socială are în 
Calea Victoriei o pondere cu mult mai mare decât în 
numeroase alte romane. Denunţarea corupţiei de la vârful 
piramidei burgheze se face pe direcţiile principale de atac. 
Urcuşurile şi coborâşurile în arena politică, „marile afaceri” 
sunt văzute şi înfăţişate cu ochiul gazetarului priceput în 
materie, aşa cum fusese Cezar Petrescu neîntrerupt, 
începând cu 1918. Latura de senzaţional nu lipseşte 
naraţiunii, nici sur-priza bine pregătită, lovitura de teatru 
etc. Romancierul verificat din Întunecare făcea o nouă 
demonstraţie de virtuozitate în subtilităţile genului, 
remarcându-se printre cei mai iscusiţi autori ai naraţiunilor 
de largă respiraţie, cu acţiunea desfăşu-rându-se pe multe 
planuri, cu numeroase personaje. Şcoala bună balzaciană, 
frecventarea marilor epici realişti ai lumii, de la Stendhal la 


Tolstoi şi ochiul atent la mişcările epocii îşi spuneau 
cuvântul. 

Prin celălalt erou al romanului, sosit în Bucureşti o dată cu 
familia Lipan, prin tânărul Ion Ozun, candidat la gloria 
muzelor, pătrundem într-o altă lume şi în alt ciclu de 
probleme şi frământări ale epocii. 

Ion Ozun este, în fond, un Eugene de Rastignac mai nou. 
Ca şi eroul balzacian, el a venit din târgul de provincie cu 
un legământ nu mai puţin îndrăzneţ: să-şi cucerească un loc 
- şi cât mai bun - în ierarhia spirituală a capitalei. Visul lui 
scade cu încetul, pe măsură ce personajul vede că 
obstacolele întâlnite sunt mai greu de definit şi încă mai 
greu de învins. Talentul nu-i lipseşte, însă nici nu pare să 
facă trebuinţă nimănui; putere de muncă are, dar sute şi 
mii ca el se asistă irosindu-se fără folos, căci astfel de marfă 
era tot mai multă şi mai ieftină; pentru laşităţi nu are 
curajul încă şi nici nu-l ispitesc, pentru că nu le ştie încă 
măslui; nici pentru mărunte afaceri de felul celor sugerate 
de amicul Bică Tomescu, actor înzestrat şi cu aere de 
puşlama, nu-şi află îndemânare. Pe scurt, Ozun este un 
dezarmat, dar de un fel superior lui Lipan, întrucât propria- 
i substanţă, o anumită putere intrinsecă, ne-depinzând de 
alţii, zace în el şi nu se dă înfrântă. Căci, pe câtă vreme 
cinstea, corectitudinea magistratului nu se pot manifesta 
decât în aplicarea legilor - fără legi personajul fiind ca şi 
desfiinţat sub raport social - Ozun dobândeşte o anumită 
independenţă faţă de societate, faţă de puternicii zilei, prin 
ancorarea lui la valorile artei, la literatură. Alinierea lui la 
remorca aceleiaşi lumi care-l anexase pe Lipan se petrece 
în măsura în care el părăseşte tot mai mult literatura 
pentru a se consacra gazetăriei. 

Evoluţia lui Ozun seamănă în mai multe privinţe cu a lui 
Radu Comşa din Întunecare; pe alte planuri, cu alţi eroi, ro- 
manele ulterioare ale scriitorului vor multiplica procesul 
dramei intelectualului în epocă. Comoara regelui Dromichet 
prin Dinu Grinţescu, Oraş patriarhal prin Tudor Stoenescu- 


Stoian, Plecat fără adresă prin Adrian Sântion etc. Mai mult 
decât prin Lipan, surprins în perioada deznodământului, a 
ultimului act al căderii lui, Calea Victoriei realizează prin 
Ion Ozun şi prin personajele cu care vine el în contact 
dezbaterea problemei intelectualului. 

Cu puţine diferențieri specifice şi mai ales cu rezultate 
diferite, lon Ozun, apoi protectorul lui vorbăreţ, Mirel 
Alcaz, om nu rău la suflet, însă cam farfara - variantă de 
Caracudi sau Amicul X din schiţele lui Caragiale, dar cu 
relaţii mai reale decât acela - apoi poetul şi dramaturgul 
Leon Mătăsaru, autorul poemului teatral Cheia visurilor, şi, 
în sfârşit, romancierul, membru al Academiei, Teofil Steriu, 
toţi aceştia parcurg în roman traiectorii în general 
asemănătoare, concretizând diferite ipostaze ale destinului 
intelectualului în epocă. Mirel Alcaz a fost şi el un postulant, 
ca şi Ozun, dar înaintea lui. El a coborât ultimele trepte ale 
decăderii morale o dată cu suişul în ierarhia ziaristicii, pe 
măsură ce creştea cursul acţiunilor lui în ochii potentaţilor 
politici şi financiari. Agitaţia lui cu aere de independenţă la 
gazeta proaspăt înfiinţată, cu nuanţe fas-cizante, este doar 
de faţadă: sforile „libertăţii” lui stau în mâna financiarilor 
sau politicienilor. Dar el îşi evaluează scump această 
aparenţă de libertate şi profită cât poate. „La noi se plătesc 
lefuri foarte bune - îi declară lui Ozun. Independenţa se 
plăteşte scump! Parol!” 

Fraza lui nu e confuză, ci implică ambele sensuri: şi faptul 
că, din punct de vedere moral, intelectualul aflat în această 
postură plăteşte scump iluzia de libertate, dar şi faptul că 
pe cei în cauză îi costă îndestul cumpărarea conştiinţelor. 
Fapt e că Alcaz parcurge toate treptele posibile ale acestui 
fel de libertate a presei, socotită în epocă drept a patra 
putere în stat. 

Leon Mătăsaru ocupă un loc puţin întins în roman, dar 
cazul lui e semnificativ sub multe aspecte. El îşi salvează cel 
puţin o parte a fiinţei lui prin legătura pe care o menţine cu 
arta, dincolo de viaţa risipită pe care o duce. Vinul, femeile, 


nopţi pierdute în alte chipuri nu irosesc cu totul ceea ce e 
ales în acest om. Cu tot scepticismul lui, cu toată încrederea 
că viaţa şi societatea în care trăia ar putea să-i mai ofere 
ceva nou, totuşi dă la iveală, ca printr-un miracol, feeria 
simbolică, izvorâtă din folclor, Cheia visurilor. Euforia lui 
următoare succesului piesei măsoară capacitatea acestei 
categorii de intelectuali de a putea păstra - dincolo de orice 
vicisitudini ale vieţii, dincolo de orice povârnişuri parcurse - 
nu doar o latură nealterată, pură, ci şi accesul la fericire, şi, 
mai mult, posibilitatea de a-i face pe alţii fericiţi. Este chiar 
surprinzător ce virtuţi atribuie scriitorul artei, în tabloul 
său construit numai din linii şi culori întunecate. Feeria lui 
Mătăsaru e singura putere în stare să readucă la suprafaţă 
fărâma de umanitate păstrată, oricât de afund, în 
conştiinţele robite patimilor şi concurenţelor zilnice. Chiar 
de la primele apariţii şi mişcări din scenă, după ridicarea 
cortinei, „mulţimea se simţi captivată - notează Cezar 
Petrescu - şi nimeni în sală nu mai tuşi. Iar Ion Ozun 
înţelese de îndată că asistă la ceva rar şi nespus; la una din 
minunile acelea când o mie de oameni evadează din mizeria 
lor ascunsă, din ambiţii şi deşertăciune, din griji vulgare şi 
din rânjetul fiecărei zile, să se ofere, purificaţi de o văpaie 
arzătoare, bucuriei de a admira... Şi avu o pornire de 
recunoştinţă şi de iubire pentru publicul acesta, care, 
dincolo de vanitatea toaletelor şi de frivolitatea bârfelilor, se 
reabilita, simplu şi unanim, în cele o mie de feţe 
transfigurate.” Comentariul lui Cezar Pe-trescu tălmăceşte 
mai larg, în paginile respective ale romanului, admiraţia 
pentru artă ca un tărâm unde pentru o clipă „toţi uitau ce 
sunt într-adevăr. Cine sunt. Cum sunt...” şi se transformau 
fiecare în „ce-au dorit cândva a fi cu însetare”, adică 
năzuind spre înălţimi, spre fapte care înnobilează pe om. 
Această încredere în rolul artei relevă că scriitorul nu 
socotea dezumanizarea drept o fatalitate a destinului 
omenesc, ci o rezultantă, un efect al unor determinări 
sociale. Pesimismul său nu e, în acest chip, total, ci e legat 


de situaţia omului în cadrul unei anumite societăţi, care, în 
loc să-i valorifice latenţele, ceea ce e bun şi frumos în 
structura lui, dimpotrivă, cultivă şi dezvoltă instinctele, 
patimile josnice, pornirile ani-malice. În primul rând pe 
terenul acestei convingeri, păstrată de-a lungul activităţii 
sale literare, s-a petrecut apoi numaidecât după August 
1944 adeziunea lui Cezar Petrescu la noile realităţi ale ţării, 
la democraţia populară. 

Ar trebui poate făcută încă o precizare: în succesul lui 
Leon Mătăsaru scriitorul îşi crea lui însuşi argumentele 
care să-i susţină hotărârea de a nu se lăsa copleşit de 
gazetărie - aşa cum face Ion Ozun! - ci de a păstra 
nealterată grija şi preocuparea pentru literatură. Pericolul 
subsumării literaturii faţă de gazetărie a existat 
întotdeauna la Cezar Petrescu, şi numai faptul că a fost 
conştient de eli-a ajutat să-l depăşească Nu însă fără a plăti 
un important tribut stilului gazetăresc în însăşi structura 
cărţilor sale. 

Alternativa scriitor-gazetar este urmărită şi în alt plan, tot 
prin intermediul lui lon Ozun, de data aceasta în cadrul 
unei dezbateri mult mai profunde, pe care, la ediţia din 
1957, autorul a simţit nevoia să o dezvolte. Este vorba 
despre destinul unui alt scriitor, leofil Steriu, la care 
pătrunde Ozun în mo-mentul cel mai disperat al existenţei 
lui bucureştene, flămând, îngheţat, fără nici o perspectivă. 

Teofil Steriu apare chiar din primul capitol al romanului, 
întorcându-se acasă, în capitală, în acelaşi tren cu care vine 
şi lon Ozun. O scurtă confruntare cu o amică din tinereţe, 
acum savantă cu renume mondial, dar uscată ca o stafidă - 
şi nu numai trupeşte, dar secătuită sufleteşte - ni-l arată pe 
Steriu afişând un scepticism universal faţă de rostul 
literaturii, în total contrast cu entuziasmul autorului însuşi 
în faţa feeriei lui Leon Mătăsaru. La reprezentaţia acesteia 
Steriu va adormi în fotoliul său, ilustrație elocventă a 
propriei sale teorii că nu-l interesează literatura confraţilor, 


că nimic nou nu se poate spune, că totul e o farsă pentru 
creduli sau neiniţiaţi. 

Personajul e un blazat, chiar un cinic, dar în cinismul lui se 
amestecă - pe lângă cochetăria celui recunoscut de-o ţară, 
care-şi permite, de la această situaţie, să-şi ironizeze 
propria literatură - se amestecă o convingere pe care nici 
Ozun şi nici Leon Mătăsaru n-o au nici măcar ca o revelaţie 
de o clipă: că îmblânzirea pe care o coboară arta în sufletul 
celor pervertiţi nu durează decât atât cât ţine contactul 
direct al contemplatorului cu opera, apoi ea dispare, şi 
anume, fără să lase urme. Fiecare se întoarce la ale sale, 
uitând cu totul purificarea prin care a crezut că trece, ba 
chiar amintindu-şi de ea ca de-o nedorită, jenantă 
slăbiciune. 

Teofil Steriu e conştient de această tristă realitate a artei. 
El declară că şi-a pierdut aşadar încrederea în puterea 
magică a artei, afişează o filosofie a indiferenţei totale faţă 
de public, faţă de rostul şi destinul scrierilor sale, faţă de 
viaţa despre care scrie. O lungă peroraţie în acest sens - 
dilatată mult de autor în ediţia din 1957 a romanului, cu 
implicaţii interesante, dar şi contradictorii, definind în alt 
chip personajul - ne arată pe celebrul Teofil Steriu ca pe un 
profesionist al scrisului din pura obişnuinţă de a scrie. 
Literatura a ajuns la el un fel de viciu, ea se hrăneşte din 
propria-i substanţă, nu se trage din viaţă, din existenţa şi 
frământările oamenilor, dar este în continuare la fel de 
umană, eroii săi sunt mereu strălucite întruchipări ale vieţii. 
Cum se poate petrece aceasta? Lucrul se explică prin aceea 
că lui Steriu viaţa, cu toate marile ei prefaceri postbelice, 
nu-i mai oferă nimic nou, el scrie despre oamenii „pe care 
poate, într-adevăr, i-am purtat odată în mine!”, în rest, 
nimic nu s-a schimbat pentru el în lume. 

Sub crusta de cinism, personajul are, totuşi, dreptate. În 
societatea despre care scrie el - şi despre care scria Cezar 
Petrescu însuşi - se produseseră prea puţine schimbări de 
esenţă, în orice caz nu dintre acelea de natură să determine 


schimbări importante la categoriile de oameni abordaţi de 
autor şi de eroul său. Despre Lipan şi despre Ozun, despre 
lumea cu care ei vin în contact, se putea scrie prea bine în 
1929, având la bază cunoaşterea unor realităţi datând 
dinainte cu un sfert de secol - bineînţeles atunci când 
romancierul nu-şi propunea să descopere elementul 
esenţial al noii epoci: poziţia acestor categorii în condiţiile 
în care revoluţia se cocea, înainta, le cuprindea în vârtejul 
ei cu sau fără voia lor, cu sau fără conştiinţa clară a 
evenimentelor pe care le trăiesc. Romanul Calea Victoriei 
rămâne aşadar la o perspectivă echivalentă cu cea 
balzaciană, dar fără să devină prin aceasta anacronic, de 
vreme ce tipologia înfăţişată şi problematica ei erau încă 
verificate copios în epocă. 

Scriitorul îşi însoţeşte această latură a demonstraţiei cu 
încă una, aceea extinsă la reeditarea din 1957, anume, 
despre capacitatea excepţională a vieţii de a crea cazuri cu 
situaţii şi eroi ce depăşesc cea mai debordantă imaginaţie. 
Sarcina romancierului s-ar restrânge în acest caz la simpla 
căutare, aflare, transcriere a faptului brut. Ceea ce romanul 
Calea Victoriei nu întârzie să facă, prin povestirea lui Teofil 
Steriu, relatând din celebrele procese ale epocii capitaliste, 
pornind de la furtul unei pâini, altul decât acela din 
Mizerabilii lui Victor Hugo. Ca şi cealaltă teză privind 
procesul elaborării literare - alimentarea noilor cărţi din 
propria substanţă, din cunoaşterile vechi, în ultimă instanţă 
din imaginaţie - şi aceasta este una scumpă lui Cezar 
Petrescu. Autorul Întunecării a oscilat întotdeauna în a 
acorda prioritate uneia sau alteia şi a ales aproape fără 
excepţie mijlocia - ca şi eroul său din Calea Victoriei - cu 
credinţa că nu se contrazice. Împinse la limitele până la 
care le duce aici scriitorul, niciuna din ele nu se verifică, şi 
el însuşi nu a practicat în scrierea romanelor sale vreuna 
din ele într-o formă atât de exclusivistă: sau imaginaţia 
pură, sau transcrierea aidoma a faptului brut. Cezar 
Petrescu a pornit întotdeauna de la întâmplări reale, 


cunoscute direct din viaţă, sau de la motive aflate în cărţi, şi 
a lucrat asupra lor cu solida sa imaginaţie de romancier, 
care, cum spunea G. Călinescu, în orice întâmplare din viaţă 
găseşte substanţa unui roman posibil. (Vom vedea la 
discuţia despre Dumineca orbului cât de mult se verifică 
afirmaţia, chiar pentru propria viaţă a scriitorului.) 

În Teofil Steriu, Cezar Petrescu analizează prin urmare 
tipul scriitorului trăind izolat de societate, desconsiderând- 
o, oferindu-i totuşi neîntrerupt literatura sa, din pura 
convingere că nu poate face altfel, însă fără ca el însuşi să 
se cheltuie, ci ca o eliberare proprie. În Leon Mătăsaru este 
examinat un alt tip de scriitor, acela care se dăruie 
publicului cu fiecare carte nouă, care trăieşte total fiecare 
rând scris; şi scrie chinuit, multiplicându-se pe sine în 
oricare din elementele lucrării sale. lon Ozun îşi face din 
fiecare un ideal, dar, sorbit de gazetărie, întruchipează pe 
scriitorul nerealizat, care măsoară cu fiecare prilej că se 
îndepărtează tot mai mult de icoana a ce-ar fi dorit să fie. 

Este interesant că, sub raport uman, scriitorul vede în 
fiecare din aceştia trei nişte rataţi. Dacă totuşi acordă 
anumite circumstanţe vreunuia din ei, acela nu e în niciun 
caz lon Ozun, cu toate remuşcările care-l încearcă pe erou. 
Satisfacţiile obţinute, treptele parcurse în ierarhia 
societăţii, starea materială dobândită nu-l satisfac, căci el 
are mereu senzaţia că nu acesta era drumul râvnit, drumul 
pe care ar fi trebuit să meargă. L-a urmat fiindcă i s-a 
deschis întâi, fiindcă apoi n-a mai avut tăria să-l caute pe cel 
adevărat, al său. Leon Mâtăsaru, leofil Steriu au cel puţin 
mulţumirea audienței la un public anumit, fie această 
audienţă şi de-o clipă; Ion Ozun nu are nici atât. 
Deocamdată, personajul nu realizează decât parţial 
marasmul de care e atras tot mai adânc; când va avea pe 
deplin conştiinţa acestui lucru, sau când o va pierde de tot, 
înfrângerea lui va fi deplină. Oricâtă risipă ar caracteriza 
viaţa lui Mătăsaru, oricât cinism va afişa Steriu, niciunul din 
ei nu va avea sentimentul ratării complete. Ceva din ei, din 


viaţa lor - arta - îi salvează într-o măsură de la naufragiul 
total. lon Ozun a părăsit - sau e pe cale de a părăsi - 
definitiv această ultimă - mai exact: unică - posibilitate de 
a-şi păstra nealterată o fărâmă de omenie, într-o societate 
pe de-a-ntregul ostilă, opacă sentimentelor umane. 

Cu Dumineca orbului pătrundem într-un univers cunoscut 
bine din Calea Victoriei, însă urmărit în alte ilustrări 
concrete: cei doi tineri protagonişti ai cărţii, magistratul - şi 
el magistrat! 

— Sergiu Miclăuş şi profesoara Gina Alimănescu, au trăit 
cu câţiva ani înainte întâmplări care le-au zdruncinat 
rezistenţa morală şi-i împinseseră pe amândoi în marginea 
pră-păstiei. Pe el îl aduseseră în această stare viaţa 
trândavă de noapte, beţia, cărţile; pe ea, o dragoste 
nenorocită pentru un cuceritor de profesie. Când erau gata 
să se prăbuşească, ambii s-au smuls cu ultima putere şi au 
evadat spre oraşe de provincie, unde şi-au regăsit 
echilibrul. 'Toate acestea vor fi sugerate în scurte 
retrospective, pe parcursul romanului. În primul capitol, 
însă, îi întâlnim pe amândoi aduşi în Bucureşti de acelaşi 
tren, ca şi pe eroii din Calea Victoriei, încrezători, vindecaţi 
- definitiv, cred ei - de ispita vechilor experienţe, fatale 
pentru amândoi. Graba ambilor, neatenţia, înghesuiala, mici 
incidente caracteristice peronului de gară, mici coincidenţe 
şi îndrăzneli, un şofer cu iniţiativă şi, lângă toate acestea, o 
inexplicabilă dar graţioasă pornire a unuia către celălalt îi 
apropie unul de altul, şi un început de idilă se înfiripă. O 
dragoste pe atât de pură pe cât de ciudată şi întâmplătoare 
le-a fost întâlnirea: o putere magică i-a purtat, parcă, spre 
a-i întâlni, pentru ca, îndată după despărţirea cu 
legământul de a se întâlni a doua zi, să se năpustească 
asupra lor parcă o fatalitate întru totul potrivnică, 
dejucându-le toate bunele intenţii, aglomerând în calea lor 
cele mai absurde obstacole. Fericirea lor posibilă, 
mulţumirea calmă, caldă, întrezărită o clipă de amândoi, se 
năruie. Fiecare se întoarce definitiv la ceea ce crezuse că 


îndepărtase de la sine pentru totdeauna: el - la cărţi, 
cârciumi, nopţi irosite; ea - la bărbatul care-i zdrobise şi 
prima oară inima. 

O fatalitate? întâmplarea potrivind lucrurile tocmai pe dos 
decât ar fi fost, la urma urmei, de dorit? imposibilitatea 
funciară a omului de a fi fericit în viaţă? Care din acestea, 
sau care altă pricină ascunsă răvăşeşte existenţa celor doi 
tineri, întorşi purificaţi în capitală? Ce demon dezlănţuie 
asupra lor - asupra omului în general - convoiul de 
adversităţi, interzicându-le accesul la frumuseţea spre care, 
totuşi, viaţa lor părea să aspire? 

Intrăm aici într-o discuţie mai complexă despre sensul 
cărţilor lui Cezar Petrescu, sens căruia romanul Dumineca 
orbului îi aduce o ilustrare în plus, după aceea din Calea 
Victoriei. Romancierul reia mereu, obsesiv, în scrierile sale 
teza despre imposibilitatea omului secolului al XX-lea de a-şi 
afla fericirea, un om a cărui situaţie - spune scriitorul - e 
suspendată, nesigură, fără reazim interior, deci sortită 
prăbuşirii, „într-o societate în lichidare, care se autodevoră” 
4. Omul acestui secol era pentru Cezar Petrescu o victimă 
sigură şi fără putinţă de salvare. Toţi eroii săi din această 
perioadă erau, în consecinţă, nişte învinşi, oameni fără o 
stea cardinală, iar când unul îndrăzneşte să năzuiască „spre 
altceva, nobil şi pur, acela într-ales ispăşea mai crunt 
abaterea de la mediocra orânduială” 5 

În Calea Victoriei s-a văzut ce sfârşit au toţi; Dumineca 
orbului nu cruţă în mai mare măsură personajele. 

O îndârjită luptătoare pentru emanciparea femeii constată 
că şi-a ratat tocmai vocaţia naturală, datoria de femeie; o 
tânără exuberantă şi gingaşă ajunge o tiranică matroană, 
iscusită în vânarea unui bărbat docil, cu perspective certe 
de parvenire; un ministeriabil care-şi intuieşte falsitatea 
poziţiei şi-o păstrează cu o voluptate disperată; o actriţă 
fostă celebră, îşi urmăreşte cu amărăciune decrepitudinea; 
o alta asistă neputincioasă la începutul crepusculului ei; un 
fost industriaş şi bancher, renunțând de bunăvoie la avere, 


situaţie, afaceri, este vârât de familie în casa de nebuni şi 
iese de acolo cu faima omului zdruncinat la minte, deşi nu e 
decât lucid şi cinstit cu el însuşi şi cu lumea; un poet 
talentat se sfârşeşte cu plămânii zdrenţuiţi de tuberculoză; 
doi bieţi bătrâni care s-au iubit la tinereţe şi au fost 
despărțiți de împrejurări îşi încrucişează drumurile fără să 
se mai cunoască, deşi se caută cu obstinaţie de zeci de ani; 
până şi un orb, care le ştie tuturor acestora durerea şi se 
roagă pentru fiecare lui Dumnezeu ca să le împlinească 
himera, până şi acest om care nu intră în concurenţă cu 
nimeni, nu stânjeneşte pe nimeni, ci vrea să facă el, 
neputinciosul, bine oricui, e ucis pentru a fi jefuit de doi 
borfaşi, care şi ei, la rândul lor, îşi simt urmăritorii aproape. 

Scriitorul şi-a primit cu satisfacţie ironică, nu lipsită însă 
de convingere, calificarea de „pesimist social”; şi-a dat-o el 
singur nu o dată. Şi-a explicat opera în acest sens, 
numindu-şi-o „apologie a învinşilor” 6 şi proclamând cu 
tărie, în perioada căreia îi aparţin şi romanele de faţă, că o 
„eră nocturnă” se apropia fără greş de societatea, de 
oamenii ce-i slujiseră de model. Destinul acestora era deci 
pecetluit! 

Şi totuşi, dincolo de prorocirile directe atât de neguroase, 
opera sa pleda indirect pentru o concluzie în care nu 
fatalitatea, nu o putere mai presus de om prilejuia cascada 
aproape neverosimilă de prăbuşiri, ci omul însuşi, - din 
cauza neînţelegerii funciare a datoriei, a capacităţilor sale, 
din cauza abdicării de la anumite cerinţe fundamentale 
implicate în condiţia umană însăşi. 

Nu vom lua câte unul pe toţi eroii, pentru a dovedi, cu 
fapte din carte, că ei puteau evita zdrobirea conştiinţei, 
pierderea trăsăturilor înalte ale umanităţii lor - aşa cum Ion 
Ozun ar fi putut păstra neatinsă dragostea pentru arta lui. 
Gina Alimănescu şi Sergiu Miclăuş sunt ei înşişi în primul 
rând - şi mai ales el - responsabili de risipirea fericirii 
râvnite. Ce-l împiedica pe acest tânăr să-i arate cu toată 
claritatea fetei că el a venit în Bucureşti, chemat la o 


înmormântare, şi încă a unei fiinţe pentru care în inima sa 
nu se păstrau sentimente de prea mare afecţiune? Ce l-a 
împiedicat să mărturisească deschis, firesc bătrânei şi 
bănuitoarei protectoare a Ginei că vine de la cimitir? Ce-l 
determina să considere că, dacă o împrejurare neprielnică 
nu i-a pus la timpul hotărât faţă în faţă, atunci este inutilă 
încercarea de a avea alte întâlniri? De ce, la rândul ei, Gina 
acceptă atât de uşor misterul destul de ieftin al lui Miclăuş, 
de ce nu presupune şi ea, firesc, un caz neprevăzut ivit în 
calea tânărului lipsă la întâlnire, ci se lasă din nou învăluită, 
cu voluptate rea, în mrejele din care se smulsese? La astfel 
de întrebări, fireşte, nici personajele, nici romanul nu dau 
răspuns. Căci cum spune unul din personajele cărţii, 
Ioachim Grult, „toţi vorbesc ceea ce n-ar trebui să 
vorbească şi fac ceea ce n-ar voi să facă. Toţi ar avea altceva 
de spus şi mai ales altcuiva de spus... lar toţi găsesc natural 
să se mistifice reciproc şi bineînţeles înaintea tuturor, să se 
mistifice pe sine...” 

Nu o fatalitate, nu o incapacitate legată de însăşi esenţa 
structurii sale, de sensul existenţei sale pricinuieşte toate 
nefericirile, ci omul, el însuşi şi le atrage cu inconştienţă, cu 
superficialitate asupră-şi. Societatea, prin felul cum e 
alcătuită, prin morala şi practicile ei, e prielnică acestor 
deznodăminte, e generatoare ea însăşi de tragedii, astfel că 
multiplică pricinile nefericirii, sporeşte dezechilibrul în 
viaţa omului şi a colectivităţii. Este interesant că tatăl vitreg 
al lui Miclăuş îl întârzie de la întâlnirea cu Gina, tocmai 
vrând să-i facă un bine, să-l pună la adăpost de griji, de 
lipsuri, să-l ajute a se feri de vechiul lui fel de viaţă; 
protectoarea Ginei o aruncă pe fată în braţele celui ce-i 
striveşte mai mult viaţa, tocmai vrând să o apere de 
experienţe ca acelea străbătute. Scepticismul acesta cu 
privire la finalitatea acţiunilor omeneşti se compune, chiar 
în această perioadă a creaţiei sale, într-o concepţie mai 
largă a scriitorului, expusă ca atare în Cuvântul înainte la 
romanul Plecat fără adresă (1932), şi, fireşte, amă-nunţită 


în paginile romanului, dezvoltată ori amplificată în felurite 
chipuri în Aurul negru, Cheia visurilor, apoi în Ochii 
strigoiului şi Carlton etc. Iată însă că în subtextul romanelor 
din volumul de faţă - şi în altele - circulă ca un curent 
subteran sentimentul tulbure, intuiţia scriitorului că, totuşi, 
undeva nu poate să nu existe o soluţie. Zaharia Duhu crede 
în existenţa unei comori fabuloase a regelui Dromichet, şi 
cu ajutorul ei ar vrea să aline suferinţele şi lipsurile alor săi 
- iar când află râvnitul tezaur, îl îngroapă la loc, şi abate - 
nu egoist, ci disperat - pe deasupra cursul unei ape, cu 
siguranţa că himera sa are existenţă reală, dar şi cu 
regretul că încă nu e momentul s-o dea la iveală (Aurul 
negru); eroii din Cheia visurilor cred în „insula de la capătul 
curcubeului”, iar inginerul Paul Năgară din acelaşi roman 
se retrage într-o căsuţă liniştită şi cultivă flori; învățătorul 
Nicolae Apostol izbuteşte să ridice un sat, să-l transforme 
într-un ostrov fericit, datorită abnegaţiei cu care slujeşte 
şcoala şi răspândeşte ştiinţa de carte (Apostol). Astfel de 
încheieri sunt, fireşte, utopice, finalurile de roman în care 
ele apar rămân artificiale, însă ceea ce merită reţinut este 
latura simbolică a lucrurilor, anume că în chip obiectiv viaţa 
îi impunea scriitorului dacă nu certitudinea, cel puţin 
senzaţia că viaţa nu poate să se reducă la cascada de 
prăbuşiri şi dezastre zugrăvite de el, că nu poate fi numai 
atât, că trebuie să mai fie şi altceva, altfel. Cu toată 
sinceritatea, el a făcut să reiasă în toate cărţile sale că nu 
ştie cum anume, concret, ar putea arăta altfel viaţa; mai 
exact, că în cadrul societăţii pe care o oglindea, în modul de 
viaţă pe care-l înfăţişa, nu-şi putea imagina în chip cinstit un 
alt curs al întâmplărilor decât convoiul de nenorociri. Ceea 
ce înseamnă că prorocirile sale fatidice se referă nu la viaţă 
în general, ci la viaţa într-o societate precisă, aceea în care 
trăia el însuşi, cu alte cuvinte, orânduirea capitalistă. De 
aici neîncrederea în orice tentativă de aspirație către o 
altfel de soartă, chiar falimentul unor atari tentative. De aici 
tragismul destinului unora, cinismul altora, de aici 


scepticismul etc. În Dumineca orbului există chiar două 
personaje care, datorită lucidităţii lor în judecarea vieţii, au 
ancorat într-un cinism împins până la limită, oameni care au 
ajuns la această atitudine tocmai pentru că au experimentat 
toate tipurile de existenţă în societatea lor. Ei sunt fostul 
magnat al industriei şi finanţei loachim Grult şi mama sa, 
Aspasia. Grult a pornit de jos, de la situaţia de drojdie a 
societăţii, pentru a ajunge în vârful piramidei sociale a 
burgheziei, iar, o dată aflat acolo, a fost dintr-o dată cuprins 
de dezgust pentru tot ce făcea, pentru tot ce poseda. Într-o 
bună zi, se destăinuie el, „am descoperit că devenisem 
prizonierul unor obligaţii la care nu mă constrângea 
nimeni... întreprinderi, fabrici, ferme, consilii, telefoane la 
fiecare cinci minute, bani şi iarăşi bani, mai mulţi decât îmi 
cereau nevoile mele... Pentru ce toate? Îmi pierdeam viaţa 
câştigând bani...” Dar, desfăcându-se de ban, dobândindu-şi 
independenţa faţă de ban, încă nu înseamnă că personajul a 
devenit fericit, că a aflat soluţia râvnită. El s-a comportat 
cinstit faţă de el însuşi, dar cheia fericirii îi rămâne în 
continuare ascunsă. Izolarea de burghezie, de orânduirea 
ei, de modul ei de viaţă încă nu înseamnă o rezolvare - spun 
romanele lui Cezar Petrescu. Ea poate fi o atitudine 
pozitivă, un prim pas către aflarea unei soluţii, dar ea 
singură nu constituie soluţia însăşi. Dovadă? Cu tot cinismul 
său, cu toată superioritatea sa morală asupra celorlalţi, cu 
toate că se socotea „eliberat”, cinstit faţă de el însuşi, 
personajul e, în fond, nefericit, el suferă din cauza 
neînţelegerii celorlalţi, cu atât mai mult cu cât chiar bunele 
lor intenţii se întorc în chip ostil împotrivă-i şi împotriva 
celorlalţi. „E adevărat că oamenii buni şi ideile generoase 
fac omenirii răul cel mai adânc”, proclamă el nu cu cinism, 
ci cu amara experienţă acumulată. Dacă precizăm că 
această răsturnare a ghidărilor bune are loc în societatea 
capitalistă, din cauza rânduielilor ei, atunci personajul nu e 
un mizantrop, nici un pesimist, ci un lucid. 


Într-o lume în care „toţi vorbesc ceea ce n-ar trebui să 
vorbească şi fac ceea ce n-ar voi să facă”, în care adevărata 
faţă a lucrurilor nu se vede, dar care e profund urâtă, în 
care omul e totodată victima societăţii şi a sa însuşi, o 
dramă cum e ratarea celor doi eroi, tinerii Sergiu Miclăuş şi 
Gina Alimănescu, fireşte că devine un fapt divers, banal de 
prea frecventa lui repetare. De aceea cartea se încheie cu 
un tablou generic al capitalei, în care nimic deosebit nu 
pare să se fi petrecut în ultimele douăzeci şi patru de ore, 
cât a ţinut acţiunea romanului. Pentru cei doi eroi, ca şi 
pentru alte personaje ale romanului, noaptea a adus 
încheieri contrare celor care se pregăteau de cu ziuă. Şi 
totuşi, spune scriitorul, aceasta nu schimbă cursul 
lucrurilor. Dimineaţa, pentru marele oraş capitalist, nimic 
nu pare altfel. „Începe viaţa să curgă ca ieri şi ca mâine. 
Nimic nu-i schimbat şi nimica nu-i nou. În fiecare casă a fost 
şi va fi un mort, o amăgire, o nădejde, o înşelare. 

Nimica nu-i nou, Totul a fost. 

Totul va fi cum a mai fost. 

Romanul Dumineca orbului are şi o istorie a lui, pe care 
aici n-o putem schiţa decât în puţine cuvinte. Când am 
alcătuit cartea despre Cezar Petrescu, nu ne era cunoscută. 
Puțin după aceea, am avut sub ochi un mare număr de 
scrisori ale prozatorului, din paginile cărora am putut 
înţelege că la temelia romanului a stat o întâmplare trăită 
de Cezar Petrescu însuşi. O vinovăţie asemănătoare cu a lui 
Sergiu Miclăuş şi-o descoperă lui însuşi; deopotrivă cu 
acesta, se socoate el însuşi o victimă a convențiilor, 
relaţiilor, întregului ansamblu de condiţii în care îşi ducea 
existenţa. 

Lucrurile s-au petrecut în intervalul decembrie 1931 - 
iulie 1932, adică în perioada când scriitorul lucra la câteva 
din cele mai importante cărţi ale sale, îşi preciza structura 
Cronicii, elabora acea neguroasă filosofie din prefața 
romanului Plecat fără adresă şi scria chiar acest roman, 
despre care spunea că e „cheia tuturor celorlalte romane” 


ale sale, că el „centrează aproape toate cărţile tipărite până 
acum, cele câte stau în sertar începute şi aşteptându-şi 
rândul, cele care vor veni!” 7 

Cezar Petrescu a cunoscut în decembrie 1931 o tânără 
venită în Bucureşti cu mari ambiţii literare şi care a plecat 
după câteva zile la Paris, pentru a-şi căuta acolo căi mai 
potrivite pentru realizarea intenţiilor. Cititorul va înţelege 
că, de vreme ce destinatara scrisorilor a păstrat până acum 
discreţie asupra întâmplării, suntem îndreptăţiţi să 
procedăm la fel. Vom trece, aşadar, sub tăcere numele 
acestei poete veleitare, către care au mers timp de opt luni 
un număr de 38 scrisori ale lui Cezar Petrescu, de o 
importanţă certă pentru explicarea unora din cărţile sale, a 
atitudinii unor eroi - şi, în speţă, pentru explicarea 
romanului Dumineca orbului. 

Ca date biografice, vom spune că eroina întâmplării era, la 
data respectivă, în vârstă de 30 de ani; avea o licenţă în 
litere şi un doctorat de la Sorbona. În activitatea ei declară 
traduceri în câteva limbi de circulaţie universală, de 
exemplu din Shelley în franceză, din Baudelaire în engleză, 
apoi din Eminescu, Alecsandri, Goga, Arghezi în franceză. 
Era, prin urmare, o intelectuală subţire, a cărei conversaţie 
l-a captivat pe Cezar Petrescu, el însuşi amator de lungi 
discuţii. Ceea ce a pricinuit întâlnirea a fost cererea tinerei 
necunoscute de a supune traducerile sale din Eminescu 
verificării lui Cezar Petrescu, gazetar şi scriitor cunoscut, în 
acel moment iniţiator al unor campanii pentru ridicarea 
unui bust al poetului şi pentru restaurarea casei lui natale 
de la Ipoteşti. Trebuie spus cu obiectivitate că aprecierile 
scriitorului nu au fost entuziaste, dar de aici a luat naştere 
corespondenţa amintită, apucând un drum cu totul 
neaşteptat şi plin de cele mai surprinzătoare revelații 
despre procesul de creaţie al scriitorului, despre firea sa, 
despre opera sa. 

Întâlnirea primă, în biroul redacţional de la Curentul, a 
fost urmată de alte câteva, în holul hotelului „Excelsior”, şi 


de una la un restaurant. Apoi destinatara scrisorilor a 
plecat la Paris. Acolo i-au sosit cele mai multe din scrisorile 
amintite, începând cu a treia, din 26 dec. 1931. 

Cititorul va înţelege de asemenea că, în marea lor 
majoritate, scrisorile exprimă într-o bună parte a lor 
pasiunea scriitorului, ajuns la aproape patruzeci de ani, dar 
aprins ca în adolescenţa sa, dinainte cu două decenii. 
Asupra acestei laturi a corespondenţei vom păstra cuvenita 
discreţie, menţionând numai puritatea desăvârşită a 
legăturii care s-a stabilit între cei doi. Principalul care 
interesează aici e că, foarte curând, pasiunea a început să 
facă loc tot mai evident înde-letnicirii de scriitor, şi povestea 
de dragoste a devenit pretextul unui veritabil roman 
epistolar. De la Paris, ea a devenit în imaginaţia scriitorului 
echivalenta unei eroine de roman, avându-şi drept partener 
pe autorul scrisorilor însuşi. Confesiunile sale se transformă 
în portretizări ale unui personaj literar care împrumută din 
biografia proprie destule elemente, dar care datorează 
imaginaţiei aprinse a romancierului şi mai multe. Ceea ce 
este esenţial e că profilul acestui personaj se apropie nu de 
acela al scriitorului, ci de al unora din eroii săi preferaţi, de 
exemplu de al lui Ioachim Grult din Dumineca orbului şi, 
mai evident chiar, de al unui pictor, personaj întâmplător şi 
anonim în roman, acela care a provocat răvăşirea interioară 
a Ginei Alimănescu şi care va pune din nou stăpânire pe 
inima ei, cu gândul de a o părăsi numaidecât. „Îndată ce 
simte o cât de slabă cătuşă, se scutură - declară 
romancierul despre acest personaj. El are egoismul artei. 
Aceasta le-o spune tuturor cu un candid cinism.” De fapt o 
spusese - cu cinism sau cu sinceritate - şi Cezar Petrescu în 
scrisorile menţionate mai sus, de la începutul anului 1932. 

Tipul lucid până la cinism, dornic să fie mereu liber, 
violentând mereu convențiile sociale, pe cele mondene, dar 
trăind în mijlocul lor ca într-un mediu favorit, abia acum 
începe să apară în scrisul lui Cezar Petrescu, constituit ca 
atare, în personaje distincte, cu biografii proprii. Adrian 


Sântion din Plecat fără adresă acum se încheagă, elaborat 
chiar paralel cu înaintarea scrisorilor. Ca şi Cezar Petrescu, 
personajul îşi înăbuşe cu cinism o dragoste ca să rămână 
singur, deci tare! O scenă asemănătoare construieşte 
scriitorul în corespondenţa trimisă la Paris. Grult şi pictorul 
anonim îşi află geneza în aceste scrisori. Fram ursul polar e 
rezumat într-una din ele şi aflăm, surprinzător, că în ursul 
fost saltimbanc, care tânjeşte după gheţurile natale, dar nu 
se poate desface de amintirea circului, scriitorul s-a 
zugrăvit pe el însuşi, prizonier al convențiilor societăţii 
burgheze şi dornic, fără perspectivă, să se rupă din 
lanţurile lor. 

Ce e adevăr şi ce e pură imaginaţe de romancier 
efervescent în tot ceea ce literaturizează aici scriitorul? 
Lucrul ar merita analizat, tocmai pentru a descifra mai 
atent personalitatea acestui fugos temperament care a fost 
Cezar Petrescu, şi a o face tocmai pentru epoca de vârfa 
scrisului său, care este momentul 1931-1932, unde se află 
firele de început ale celor mai multe din cărţile sale 
ulterioare. Din păcate, spaţiul unei prefețe nu îngăduie o 
astfel de analiză, dar câteva elemente trebuiesc totuşi 
menţionate. G. Călinescu spusese undeva despre Cezar 
Petrescu că el este „un adevărat romancier”, „un epic pur”, 
urmându-şi vocaţia cu o remarcabilă stăruinţă şi cu succes 
de public indiscutabil; un scriitor gata să facă un roman din 
orice întâmplare, caracterizat de „frenezia de a născoci”, de 
o mare „iubire pentru eroii fictivi”, de „beţia naraţiunii”. 
Scrisorile menţionate dezvăluie unul din momentele când 
un fapt de viaţă, avându-l şi pe scriitor între eroi, devine 
substanţă de literatură, se transformă în roman de îndată 
ce autorul scrisorilor a intuit romanul în acest episod; 
atunci latura erotică a început să dispară, făcând loc 
ficţiunii, adică literaturii. Cu satisfacţie chiar, scriitorul 
asistă la destrămarea rapidă a ceea ce putea fi un idilic 
episod de dragoste şi începe în schimb să-i examineze 
dimensiunile literare. Iarăşi pentru respectarea adevărului, 


trebuie spus că destinatara scrisorilor îşi are partea sa de 
contribuţie în convertirea întâmplării de dragoste în altceva 
- ea a întâmpinat efuziunile iniţiale ale scriitorului cu 
prudenţă, adică i-a opus o rezervă pe care ela prefăcut-o 
numaidecât în ilustrare a scepticismului universal 
caracteristic eroilor săi. lată un pasaj foarte grăitor din 
scrisoarea a şasea, trimisă la 29 dec. 1931, adică la câteva 
zile după ce se cunoscuseră. Cititorul va vedea că de pe 
acum chiar, romancierul dă la o parte pe îndrăgostit, 
apropiind episodul de tipul cărţilor lui Cezar Petrescu: „Iot 
ce-a fost între noi s-a petrecut atât de în afară de ceea ce 
am trăit până acum fiecare... încât îmi pare că a însemnat 
literatură. Şi nu din cea mai bună... Ne-am ascultat unul pe 
altul vorbind. Şi ne-am ascultat şi pe noi înşine. Poate furaţi 
de propriile noastre vorbe, la un moment dat tu nu mai 
vorbeai pentru mine, ci pentru tine; eu nu mai vorbeam 
pentru tine, ci pentru mine. lar unul pentru celălalt n-am 
mai fost decât un pretext pentru a evada din noi înşine, 
fiindcă fiecare eram în felul nostru comprimaţi până la 
asfixie în teribila noastră singurătate...eu în cea încă mai 
înfricoşătoare, din mijlocul mulţimii, unde trebuie să-ţi 
impui un rol, să-ţi aşterni pe obraz o mască. O purtam, 
întrucât mă priveşte, de atâta vreme, încât se identificase 
cu obrazul, mă acomodasem cu ea - mă temeam că se va 
suda atât de perfect, încât n-aveam s-o mai pot smulge 
decât cu carne cu tot.” 

În Dumineca orbului se vorbeşte de asemenea despre 
faptul că „toţi vorbesc ceea ce n-ar trebui să vorbească şi 
fac ce n-ar voi să facă”, despre masca pe care fiecare şi-o 
arborează, şi numai din când în când o părăseşte, în 
colocviile solitare cu sine însuşi. 

Despre tot ce spune în scrisoarea de mai sus, Cezar 
Petrescu afirmă că e purul adevăr despre sine şi despre 
felul cum s-au desfăşurat lucrurile. Şi are dreptate! Dar 
acesta este adevăr atât de organic legat cu fiinţa sa 
scriitoricească, încât realitate şi ficţiune se contopesc, şi 


lucidul observator al vieţii sau nu ştie, sau nu vrea să 
delimiteze ceea ce e fapt real de ceea ce e literatură. 

O comparare şi confruntare a scrisorilor cu literatura 
acestui moment al lui Cezar Petrescu ne duce la numeroase 
analogii din acelea pentru care istoricul literar are 
totdeauna o în-dreptăţită pasiune. E şi interesant şi atractiv 
să fixezi germenul unei cărţi viitoare. Nu avem, din păcate, 
posibilitatea să o facem acum, deşi în scrisori am găsi mai 
multe astfel de izvoare ale unor cărţi. De exemplu, 
referindu-ne numai la câteva episoade din Dumineca 
orbului, senzaţia lui Sergiu Miclăuş că el şi Gina „se 
presimţeau” de mult venind unul către celălalt o aflăm 
declarată în scrisori; cinica pasiune a lui Grult pentru 
„partea ascunsă” a faptelor (care e urâtă), şi-o recunosc 
deopotrivă cei doi autori ai scrisorilor; întllnirea lor le pare 
scrisă de mult în ordinea obligatorie a vieţii, pentru ca 
separarea lor, urmarea idilei lor să fie văzută de scriitor, ca 
şi în finalul romanului, un fapt fără importanţă pentru alţii: 
„Pentru atât, nimic nu s-a schimbat în univers” - spunea el 
în scrisori; „totul va fi cum a mai fost - spune tot el în 
roman. Viaţa merge înainte ca ieri, ca alaltăieri, de-o 
veşnicie.” Şi, de asemenea ca în roman, unde se cochetează 
cu ideea unui destin implacabil - dar pe care l-am văzut 
stând în oameni, în condiţiile mediului unde ei trăiesc - şi în 
scrisori se vorbeşte despre o forţă mai presus de cei doi, 
care-i călăuzeşte după chibzuieli proprii, necunoscute, în 
vederea altor încheieri. Ultimele scrisori sunt comentariul 
îndelung tragic, reluat mereu, în exprimări diferite, iar 
uneori aidoma, în jurul aceleiaşi sfătâmări a unei poveşti, ce 
putea fi frumoasă, dar pe care ei înşişi au ucis-o. 

Imputarea directă, acuzarea nu rezolvă nimic, dar sensul, 
evident şi în roman, e că abdicarea de la natural, de la sin- 
ceritatea faţă de sine însuşi şi faţă de alţii se răzbună. 
Faptul că omul se falsifică pe el, îi minte pe alţii, uneori 
chiar cu bună intenţie, aceasta nu rămâne fără ispăşire. 
Cheia fericirii, spun şi romanul şi scrisorile, e în noi, după 


cum cauzele nefericirii sunt legate tot de om. Şi de 
societatea din jur - ceea ce înseamnă că tot de om, în ultimă 
instanţă. 

Regretul din scrisori îl aflăm în întregul sens al romanului 
Dumineca orbului, în acord cu tonalitatea tragică 
generalizată la toată opera lui Cezar Petrescu. Nu trebuie 
cumva să se înţeleagă că de la acest episod a început 
tragismul acestei opere, ci că romancierul însuşi, ajutat şi 
de eroina scrisorilor, a transformat episodul în substanţă 
asemănătoare cu a scrierilor sale. Poate că mai merită spus 
despre eroină că ea, cu pasiunea ei pentru occidentalism, 
pentru modernitate - pe care i-o constată stăruitor autorul 
în scrisori - dobândeşte o configuraţie specifică în roman, în 
personajul Sanda Dobrotescu, mama vitregă a lui Sergiu 
Miclăuş, iubindu-l cu severitate, sancţionindu-l cu grijă 
părintească, austeră, corectă până la pedanterie, şi care, 
după o viaţă în care a adorat tehnica modernă extremă, şi s- 
a cenzurat până la defeminizare, moare ca un biet om, nici 
demn, nici supus autocontrolului, ci căutând cu disperare să 
se agaţe de viaţă, ca orice făptură de sub soare. 

Dumineca orbului are, după cum se vede, şi un sens 
autocritic: este descărcarea unei obide proprii, a unui 
regret, sancţionarea severă - nedeclarată niciodată de 
scriitor, dar atât de evidentă din compararea romanului cu 
scrisorile - a unui episod trăit de el însuşi când s-a 
identificat prea mult cu eroii propriei imaginaţii, când şi-a 
transformat prea mult exis-tenţa în substanţa operei 
proprii. Pentru viaţa sa, episodul, adus acum întâia oară la 
lumină, a fost şi dramatic îndestul, nu doar simplu subiect 
de corespondenţă; pentru Cronica sa, el s-a dovedit rodnic, 
ca orice experienţă omenească. 

MIHAI GAFIŢA. 

CALEA VICTORIEI. 

PARTEAÎNTII. 

J'ai tout donne pour rien.8 

Theophile Gautier. 


[. 

BUCUREŞTI - GARA DE NORD. 

Un întuneric dens, materializat, de pâslă. Nici o 
constelație sus. Nici steaua polară. E de mirare din ce 
noapte cu duhuri vrăjmaşe a descins peste câmpuri o beznă 
atât de opacă şi grea. E de mirare şi parcă de teamă. 

Numai ferestrele trenului preling dintr-un capăt în altul un 
şir de lumini, ireal şi fantast. Văzut de departe, arată ca 
pachebotul-fantomă cu pasagerii-strigoi. Ştiţi, vasul-nălucă 
din legendele mateloţilor, navigând cu lampioane de bal şi 
orgie spre naufragiul din fiecare miez de noapte, unde toţi 
vor pieri, ca toţi să învie în cealaltă seară, până la 
dezlegarea blestemului rău. 

Dar teama e absurdă şi romantică înşelare. Locomotiva cu 
picuri roşii pe piept spintecă pârtie în întunericul de 
smoală, pe-un drum străbătut de o mie de ori. Acolo, în 
fund, mijeşte o geană fosforică. Şi când a ajuns, nimeni nu 
mai priveşte înapoi. 

Domnul străin din colţul compartimentului, lângă fereas- 
tră, aţipi cu ziarul despăturit pe genunchi, cu tâmpla 
rezemată în speteaza de pluş vişiniu. Surâse îndată prin 
somn unui vis şăgalnic, care-i descruntă figura osoasă şi 
fină, cu profil de medalie. 

Sabina duse degetul la buze în semn de tăcere: 

— Ssst! A adormit Caton Austerul! şi pot să vă spun ce 
visează de-i atâta de fericit,. 

— Sabina! Te rog, linişteşte-te!... Dacă domnul se 
deşteaptă? se alarmă în şoaptă doamna Elena Lipan. 

Sabina păru că nici n-a auzit admonestarea maternă. 

Continuă: 

— Visează că în sfârşit a căpătat autorizaţie să dărâme 
Cartagena şi că a pornit cu preafaimosul regizor 
cinematografic Rex Ingram să filmeze ruinele. Ascultaţi-l ce 
spune (declamând, cu mâna întinsă): „Ceterum censeo 
Cartaginem esse delendam!” 9 Mania lui. Nu-l lasă nici prin 
somn... 


Într-adevăr, domnul străin, poreclit de scorniturile Sabinei 
cu numele bustului de pe biblioteca părintească, Caton 
Cenzorul, îşi întrerupse surâsul. 

Dormind, şoptise câteva cuvinte neînţelese. Se răsuci 
foşnind ziarul şi căută o poziţie mai comodă, apărându-se 
de lumina verticală a becului. 

Sabina rămase cu gestul suspendat, prefăcându-se că-şi 
orânduieşte, în faţa oglinzii, părul zburlit şi obraznic. 

— Sabina, încetează odată! porunci cu asprime Constantin 
Lipan. 

— Dar ce fac, papa? se miră cu ipocrizie copila, dovedind 
încă o dată că nu-şi câştigase stând cu braţele încrucişate 
reputaţia de marea tartoră a tuturor drăciilor închipuite şi 
neînchipuite. Ce fac? Mai întâi nu scrie nicăieri că-i interzis 
să vorbim despre Caton. Citeşte şi mata toate afişele: 
„Scuipatul oprit. Fumatul oprit. Urcatul cu picioarele pe 
banchetă oprit!” Despre Caton, nimic! Şi pe urmă, de unde 
să ştie că el e Caton Austerul sau Caton Cenzorul?... De 
altfel, e momentul să profităm de ocazie şi să aflăm cu cine 
am avut onoarea să călătorim... 

Se înălţă în vârful pantofilor şi întoarse rama de piele în 
care se afla, agăţată de mânerul valizei din plasă, cartea de 
vizită. 

Citi cu ochii măriţi de mirare: Dr. Mihail Pop-Spătarul. 
Profesor universitar. Fost ministru de instrucţiune. Fost 
ministru al sănătăţii publice. 

Atâtea titluri o intimidară mai mult decât toate severele 
dojane de mai adineaori. Se aşeză cuminte la loc, tipărindu- 
şi fustele scurte de uniformă cu mutra cea mai spăşită de pe 
lume. 

— Ei, ce e cu domnul Catone al tău? întrebă Nellu Lipan cu 
aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de 
doi ani în cursul superior de liceu. 

Sabina se plecă, şoptindu-i în ureche numele şi titlurile lui 
Caton Austerul. Ştirea trecu din ureche în ureche, 
transmisă la toţi membrii familiei Lipan. Şi toţi deveniră 


deodată de o servilă şi miloagă cucernicie, respectând 
somnul înaltului personagiu. 

Constantin Lipan îşi pipăi involuntar cravata. Elena Lipan 
îşi verifică în oglinda poşetei obrazul cu pleoapele ostenite 
de drum şi de fum. Copiii îşi rectificară ţinuta din ce în ce 
mai dezordonată după atâtea ceasuri de interminală şi 
plicti-coasă călătorie. 

Toţi îşi recapitulară în gând cuvintele şi gesturile care ar fi 
putut să indispună cumva tovarăşul de compartiment. 

Era o familie crescută în cultul mărimilor şi în respectul 
înaltelor titluri. 

Un timp se auzi numai ţăcănitul monoton al roţilor în 
noapte. Vuietul trenului pe poduri sonore de fier. 

Elena Lipan închise poşeta după ce orânduise conţinutul 
cu toată luarea-aminte de femeie meticuloasă şi terorizată 
de veşnicul spectru al economiei; apoi cuprinse cu o privire 
satisfăcută şi tutelară copiii, strânşi în juru-i ca puii de 
cloşcă în cuibar. 

Aşa îi voia şi ea: cuminţi, ordonaţi şi cuviincioşi. 

Pe figura pretimpuriu veştedă, cu ochii decoloraţi şi cu 
subţiri cute în jurul buzelor, trecu o lumină de destindere. 
Viaţa începea în sfârşit să le surâdă. 

După douăzeci de ani, tainica şi suprema lor dorinţă, pe 
care nici nu se mai încumetau s-o exprime, se afla brusc 
împlinită. Constantin Lipan, înaintat încă de îndelungată 
vreme pe loc în somnoroasa şi săraca urbe provincială unde 
vegetau fără speranţă, era mutat la curtea de apel din 
Bucureşti, prin bunăvoința şi capriciul ministrului de 
justiţie, fost trecător coleg de şcoală. Cariera lui de 
magistrat model, felicitată până acum platonic în toate 
memoriile şi rapoartele forurilor superioare, îşi găsea o 
încununare mai puţin vagă. Douăzeci de ani, capitala le 
păruse un pisc inaccesibil, spre care aveau drept să 
năzuiască numai cuteză-torii cu glezna tare şi cu plămânii 
largi: oamenii înălțimilor. În existenţa lor restrânsă şi 
mediocră, capturați de smârcurile neînsemnatului târg de 


la marginea ţării, renunţaseră osteniţi să se mai măsoare cu 
asemenea privilegiați ai norocului. Când iată că mutarea 
neaşteptată, aproape inexplicabilă, le-a căzut ca o 
recompensă de natură divină! 

Femeia aruncă o privire piezişă bărbatului. 

Îl găsi încărunţit prea devreme, împuţinat şi slăbit, cu 
trăsăturile amare. 

„Încă doi ani, trei; şi îl dădea gata provincia!” gândi cu ură 
la tot ce lăsase înapoi: bârfelile şi spionajul cucoanelor 
adunate la ceai şi la maus; şicanele mărunţilor satrapi 
locali, iritaţi de rigorile acestui magistrat scrupulos până la 
manie; necazurile de gospodină în care şi-a mistuit 
tinereţea cu slugi toante; grija copiilor crescuţi într-un târg 
cu şcoli puţine şi sărăcăcioase. Toate sfârşeau. Rămâneau 
un vis urât şi lung, de care şi amintirea va fugi mâine 
cutremurată. 

— Cât e ceasul, Const?... Nu mai ajungem oare în astă 
noapte? întrebă, incapabilă să-şi mai biruie nerăbdarea, 
acum, la capătul drumului. 

Constantin Lipan deschise capacul gravat al cronometrului 
de aur - cadou de logodnă datând de peste două decenii - 
şterse cu ticăiala dintotdeauna sticla ochelarilor şi păru că 
descifrează oracolul cine ştie cărei controversate inscripţii 
hieroglifice, cu atenţia concentrată a unui egiptolog miop şi 
covârşit de imensitatea răspunderilor, înainte de a se pro- 
nunţa. 

— Încă o oră şi trei sferturi! anunţă, închizând delicat 
capacul şi introducând ceasornicul în punguliţa de piele 
mată. 

Amândoi aveau mişcări încete, pline de precauţie, pândiţi 
parcă de nevăzute şi perfide ameninţări. Cum descoperise 
Sabina în competinţa ei de jună pasionată a 
cinematografului, amândoi îşi trăiau viaţa au ralenti 10. O 
economiseau cu avariţie de bătrâni. Şi păreau într-adevăr 
mult mai vârstnici decât ar fi arătat actul de naştere, cu 
ochii lor uzaţi, cu mâinile lor pale şi uscăţive, cu hainele lor 


îngrijit periate, dar păstrând un iremediabil miros de 
naftalină, de benzină şi de muced garderob întunecos. 

— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi 
mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa...! 

Îşi repetă Elena Lipan îngrijorarea care-o muncise tot 
timpul, cu o săptămână încă înainte de plecare. 

— Eleno, iar începi să-ţi creezi panică din senin? o dojeni 
bărbatul. De două ori şeful de staţie şi-a dat cuvântul de 
onoare că vagonul porneşte chiar în astă seară. Iar la otel 
am telegrafiat ieri să ne reţină camerele... 

— Dormim la otel? se bucură Sabina, frământată din nou 
de neastâmpăr. N-am stat niciodată la otel. Pot spune aşa, 
că mi se împlineşte în astă seară unul din idealurile mele. 
Dacă are să fie mai ales o cameră cu fereastra la Calea 
Victoriei, n-am să dorm toată noaptea. Şi mâine dimineaţă 
ieşim toată trupa la plimbare, ca familia lui Enache Cocoloş, 
cu umbrelă şi galoşi. 

Elena şi Constantin Lipan o fulgerară cu o dublă şi aspră 
privire. Sabina îşi încrucişă braţele pe piept, pocăită. Dar 
ochii negri, de luciul antracitului, sau, cum spunea ea, ochii 
de galoşi noi, Tretorn, clipeau de nerăbdarea atâtor 
indescriptibile desfătări, râvnite fără speranţă şi ajunse la 
sorocul împlinirilor fără nici un semn vestitor. Căci pentru 
toţi patru copiii, cu toată deosebirea de vârstă şi fire, 
capitala era necunoscutul miraculos, cetatea mirajiilor, 
vrăjita turbincă unde fiecare va afla tot ce-i pofteşte inima şi 
tot ce i-a urzit, himeric, închipuirea. 

Pentru Ana, domnişoara Annie, care de un an terminase 
pensionul şi tânjise în mocneala oraşului de provincie, 
capitala însemna decorul în sfârşit vrednic de făptura ei 
înaltă, rece, aristocratică şi ţâfnoasă. Loja la teatre şi la 
operă, rela-ţii cu altă lume decât aceea vulgară de unde 
venea şi de a cărei atingere se ferise cu orgoliu, poate o 
prietenă de neam ales, poate un logodnic. 

Pentru Costea - „rebelul tribului Lipan”, cum îl numise 
Sabina - absolvent cu elogii al liceului, dar adolescent 


încăpățânat şi ursuz, capitala reprezenta facultatea, 
conferințele şi biblioteca Academiei, anticarii şi cursurile 
savante. Şi însemna, mai ales, camaradul necunoscut, care 
fără îndoială se află undeva, aşteptându-l şi căutându-l cu 
antenele fine în nevăzut pentru a-l consola de orizontul 
mărginit al familiei, unde se simţea străin, dispreţuindu-i pe 
toţi de-a valma, cu excepţia Sabinei, din pricina meschinelor 
prejudecăţi burgheze şi a egoismului lor orb, de soboli. 

Nellu, al treilea frate în ordinea cronologică, închipuia 
capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipseşte nici o 
marcă de automobil din cele mai rarisime şi ca o vastă 
arenă spor-tivă, unde în fiecare zi se dezlănţuie competiţia 
între două echipe, doi campioni, două celebrităţi măcar 
europene, dacă nu mondiale. 

Iar pentru Sabina, capitala însemna larmă, prilej de în- 
veselire şi de încântare a ochilor, forfota de bâlci a mulţimii, 
un necurmat film în care comedia irezistibilă şi drama pate- 
tică se alternează într-o reprezentaţie fără pauze, cu 
progra-mul mereu schimbat şi cu actorii mereu întineriţi la 
izvorul nimfei Jouvence. 

Tot ce auziseră, tot ce citiseră, tot ce ştiau pe nevăzute 
despre oraşul zugrăvit când ca un Babilon al tuturor 
pierzărilor, când ca un feeric Paris oriental, se transfigurase 
în fiecare imaginaţie, după chipul, dorinţa şi asemănarea 
fiecăruia. 

Nici o mirare deci că acum toţi trepidau de nerăbdare. 

În întunericul nepătruns, câte-o haltă singuratică rămânea 
în urmă cu lumini palide şi triste. 

Sabina îşi turti nasul de fereastră, să citească din treacăt 
inscripţia de pe banda unui felinar anemic. Nu izbuti şi se 
aşeză la loc mânioasă. 

— Vintileanca! informă cu un surâs binevoitor Caton 
Austerul. 

Nimeni nu observase când s-a deşteptat şi de când cu ochii 
lui, albaştri şi reci, îi înfăşurase încă o dată pe toţi într-un 
examen atent, aplicându-le profesional diagnosticul. 


Elena şi Constantin Lipan priviră apăsat la Sabina. Abia 
atunci copila îşi dădu seamă că uitase să mulţumească. 

— Mersi! spuse şi izbucni în râs, fără motiv, numai fiindcă 
irupea toată tinereţea voioasă din ea. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru, profesor universitar şi fost de 
două ori ministru, neştiind că a devenit prin somn Caton 
Austerul, zâmbi mai departe cu nevinovăție. Scoase din 
buzunarul vestei o cutiuţă de email cu pastile parfumate şi, 
înainte de a se servi, o întinse Sabinei: 

— Îmi faci plăcerea, domnişoară? 

Sabina roşi pară, fiindcă întâia oară o trata cineva ca pe-o 
domnişoară în toată puterea cuvântului. Ba încă un cineva 
atât de important! 

Părinţii o încurajară din ochi să primească. 

— Mersi! rosti, fără să mai aştepte de astă dată mustrarea 
privirilor care-o struneau cu hăţuri invizibile. 

Şi cum era încă atât de copilă, în loc să savureze încet 
bomboana ca orice plăcere care trebuie să dureze cât mai 
îndelung, începu s-o crănţăne în dinţii ei mărunți, albi, tari 
şi voraci. 

— V-au cam deranjat copiii cu neastâmpărul lor... căută 
prilej de vorbă Constantin Lipan, gata să se prezinte, mânat 
de convingerea că o asemenea cunoştinţă ar putea fi 
cândva prețioasă pentru el sau pentru copii. 

— De fel! reteză scurt Caton Austerul, şi privi de îndată pe 
fereastră, în noapte, arătând astfel că el n-are nici o poftă 
să-şi recruteze relaţiuni într-un compartiment de tren. 

Îi cântărise pe toţi. Îi găsise insignifianţi şi de o jalnică 
platitudine. O familie de provinciali cu sângele sleit. Numai 
mezina, vioaie şi impertinentă, cu sfârcul obraznic al 
nasului şi cu ochi de cărbune, îl încântase ca un pui de 
leopard născut pentru sprintene salturi în aer liber. 

„Au s-o asfixieze cu mediocritatea lor! gândi. Sunt o 
familie de pisici jigărite în care s-a ivit o felină nobilă şi 
ageră de junglă.” 


Asemuirea cu puiul de leopard îi revenea stăruitor, fiindcă 
în ţări depărtate, de unde se întorcea, în preziua plecării, 
admirase la grădina din Anvers o pereche de asemenea pui, 
hârjonindu-se şi încercându-şi elastic puterile tinere, fără să 
sufere încă de marasmul captivităţii. 

Sabina terminase de ronţăit. Înţelese după mutra-i 
deznădăjduită că rebelul tribului Lipan se sfârlogea pe 
banchetă, căutând un pretext să evadeze pe culoar şi să 
fumeze a şasea ţigară clandestină. Ştia numărul exact, căci 
între dânşii exista o veche complicitate. 

Îi făcu semn cu un imperceptibil tremur al genelor: 

— Mergi cu mine, să ne dezmorţim puţin, Costea? 

Costea se ridică şi o însoţi cu înfăţişare resignată de om 
care se sacrifică tuturor capriciilor. Dar abia ajunse pe 
culoarul îngust şi pufni uşurat, prinzând-o de umeri şi 
scuturând-o cu recunoştinţă: 

— Uff! Bine că ţi-ai adus aminte... Credeam că mă înăbuş. 
Ai auzit? „V-au deranjat poate copiii cu neastâmpărul lor, 
preaînalt stăpâne?” Numai n-a milogit cunoştinţa. Era gata 
să ducă mâna la buzunar şi să scoată carta de vizită. Ştii tu, 
carta de vizită nou-nouţă, tipărită după gustul scumpei 
noastre mămucuţe şi afectatei noastre surioare, Annie, 
recte Anuţa sau Anica: Const. Lippan, consilier al curţii de 
apel din Bucureşti. Const. prescurtat fiindcă li se pare mai 
puţin banal decât un simplu Constantin sau Costică. Şi 
Lippan cu doi p, fiindcă se cred aşa, dintr-o dată, 
înnobilaţi... Pe bunicul nostru îl chema Costache Lipan; 
dascălul de strană Costache Lipan din Cărligi. Şi nu văd în 
asta nici o ruşine. 

— De ce vorbeşti aşa, dragă Costea? îl întrerupse rugător 
Sabina. Cu tine nu poate avea nimeni nici o bucurie! 
Tuturora ne vine a zburda de fericire fiindcă am scăpat de 
„Hai la gază, gazăăă”, de căţeluşa lui madam Ştiubei, care 
trecea cu codiţa bârligată printre gard, şi de toate 
meschinăriile din târgul nostru, de care tu te plângeai cel 


dintâi. Când colo, încă nici n-am ajuns bine să respirăm, şi 
iată că ai început din nou cu ale tale...! 

Glăsuind, Sabina imitase volubil pe jupân Fişel când striga 
„Hai la gază, gazăăă!” şi aştepta cu bidoanele la portiţă; o 
imitase pe madam Ştiubei, care se tânguia cu glas piţigăiat, 
din cap, urcată pe zaplaz, când i-a scăpat Firfirica plecată 
cu coada bârlig în aventuri galante, şi ar fi fost gata să 
mimeze toate cucoanele din oraş când se adună la ceai, să 
descoasă pe cele care lipsesc, numai ca să descreţească aşa 
posomorala fratelui mai mare, întotdeauna în război cu 
familia, cu târgul natal şi cu tot universul. 

Costea aprinse ţigara, cobori fereastra şi rămase rezemat 
de bara de alamă, cu părul aspru răscolit de vânt. Sabina 
păşi în vârful picioarelor, lipită de perete, să facă de strajă 
şi să tuşească - semnal de alarmă în clipa când vreunuia din 
părinţi i-ar fi venit în gând să iasă din compartiment şi să 
surprindă fiul rebel în flagrant delict de fumat. 

Apoi, sătulă de imobilitatea de sentinelă, trecu la cealaltă 
uşă şi se iţi înlăuntru. 

Veni repede, cu schime misterioase, anunțând o 
senzaţională descoperire: 

— Închipuieşte-ţi! Pinguinul şi Barbara Ubrich s-au 
împrietenit. S-au întins la mare cislă şi taifas! 

Costea dădu din umeri cu ostilitate de plebeu pentru toată 
umanitatea din clasa întâi, în care se afla înregimentat 
numai prin tirania şi snobismul familiei: „Să le fie de bine! 
Cisluiască şi tăifăsuiască în pace şi onor! Ce-l interesează 
pe el?” 

Sabina îşi simţi stinsă toată veselia. 

Cu un frate cum e Costea, n-avea niciodată chip să se 
desfăteze de tot ce-i oferea spectacolul vieţii amuzant şi 
pitoresc. El e întotdeauna posomorit şi revoltat pe cineva. 
Trăieşte numai împotriva cuiva. 

Dacă ar fi fost altfel de om, ar recunoaşte şi el că nu există 
o scenă mai nostimă ca discuţia care s-a încins între Pinguin 
şi Barbara Ubrich. Pinguinul stă cu pântecul revărsat, abia 


mişcând din mâinile scurte cu aripile ciunte ale păsării 
antarctice din pozele manualelor de geografie; Barbara 
Ubrich îi vâră căngile degetelor în ochi, gesticulând repede 
şi după aceea căzu în imobilitate letargică, probabil să 
medite-ze la jalnica ei tragedie. 

Aşa îi botezase Sabina mai devreme, când i-a întrevăzut în 
compartimentul vecin, făcându-şi vis-a-vis; bărbatul - 
corpolent din cale-afară, cu haina de lustrin neagră şi cu 
vesta albă bombată pe pântec, dormind cu obrazul lucios de 
sudoare, parcă uns proaspăt cu undelemn; femeia - uscată 
ca o scândură, cu profilul tăios, cu ochii sticloşi de sufragetă 
care a făcut greva foamei şi cu degetele încovoiate de 
vrăjitoare. 

Acum Pinguinul se deşteptase şi amândoi vorbeau. Păreau 
că se cunosc de când lumea. Iar pentru Sabina dialogul 
dintre aceste exemplare reprezentând două contraste 
extreme şi caricaturice ale speţei umane e lucrul cel mai 
înveselitor cu putinţă. Păcat că nu-i rost să-i şi audă, ca să-i 
fie în-veselirea deplină! Căci ce pot să vorbească altceva 
decât ceea ce-şi spun hazliu doi eroi de comedie americană 
înainte de a începe să spargă teancurile de farfurii, să se 
ridice cu plafo-nul vagonului în cap, să se fugărească pe 
scări înguste, unde Barbara Ubrich rămâne atârnată de 
coade şi unde Pinguinul nu mai încape de pântec, barând 
defileul ca un butoi de bere? 

Bietul Pinguin! Biata Barbara Ubrich! În ciuda aspectului 
comic cu care îi blagoslovise natura şi viaţa pe amândoi, 
conversaţia lor n-avea cu toate acestea nimic înveselitor. Şi 
poate chiar Sabina, ascultându-i, s-ar pomeni cu toată pofta 
ei de veselie deodată întunecată la presimţirea atâtor 
mâhnite întâlniri câte sunt pe acest pământ! 

Când Pinguinul se urcase în vagon, răsuflând astmatic şi 
tamponându-şi broboanele de năduşală, nici nu aruncase o 
privire la tovarăşa de drum pe care i-o rezerva întâmplarea. 
Se trântise între braţele jilţului, gemând ca un om greoi ce 
era, îşi înfăşurase o batistă în jurul gulerului înmuiat de 


sudoare şi aţipise la comandă. Călătoarea din ungherul 
opus făcuse o mişcare de surpriză, gata să-i vorbească, sub 
impresia că recunoaşte ceva dintr-un foarte îndepărtat 
trecut. Apoi renunţase. Şi au mers aşa ceasuri întregi: 
bărbatul horăind, femeia cercetându-i cu fixitate obrazul 
invadat de grăsime, în care abia mai dura suvenirul unui 
astfel de chip: tânăr, vivace, agresiv. 

De la Buzău, Pinguinul se deşteptase. Căscase, se frecase 
la ochi, îşi desfăşurase batista udă din jurul gâtului, şi cum i 
s-a părut că necunoscuta-i surâde prietenos, a zâmbit şi el, 
aşa, într-o părere, de bunăcuviinţă, întrebându-se cu cine-l 
confundă oare. lar numai cu încetul s-a lămurit, din pâcla 
de ani, amintirea. Venea, vai! acum de atât de departe! 

Dacă s-ar fi întâlnit în mijlocul străzii, pieptiş, în plină 
lumină a zilei, ar fi trecut fără să se recunoască foştii 
tovarăşi de bancă din anii universităţii, din care pentru el 
nu mai supravieţuia nici cenuşa. 

Şi-au strâns mâinile cu înduioşare. Şi-au povestit. Şi-au 
amintit, scormonind unul pe faţa devastată a celuilalt, 
deşertul peste care a bântuit vremea. 

Ea se întorcea după şaptesprezece ani de lipsă, cu o di- 
plomă de doctorat a Sorbonnei, docenţă, titluri, lucrări, o 
modestă, dar consolidată reputaţie în specialitate. Nopțile 
de veghe, cărţile, laboratorul, lipsurile îndurate cu încăpă- 
ţânare şi bravură pe tărâmuri străine paingeniseră obrazul 
în creţuri mărunte şi multe, ca un fruct ce-a fost cules crud 
şi s-a uscat. În glas avea ceva neplăcut, de sticlă sfărâmată; 
în toată făptura, ceva ucis pentru totdeauna de formule 
chimice şi de ariditatea tratatelor. Ochii bărbatului nu se 
puteau desprinde de la mâinile arse de acizi; mâini fără 
feminitate, cu graţia devorată de lichidul fiolelor şi de 
fumegarea retortelor. 

Fusese atât de vie, de nebunatică; întindea spre cerul 
primăverilor de atunci mâini cu degetele atât de febrile şi 
ochi fragezi atât de însetaţi de toate nălucirile tinereţii, şi o 
regăsea atât de străină, cu glasul acela atât de strident, cu 


atât de urâte şi nestăpânite ticuri nervoase, cu ochii atât de 
sticloşi! 

Privirea fixă cu deosebire îl neliniştea, silindu-l să plece 
pleoapele. O simţea măsurându-l cu neîndurare, 
descifrându-i fiecare trăs, ca o confruntare intolerabilă cu 
un alt seamăn al lui, care a murit de mult şi a fost îngropat; 
pe care l-a uzurpat ca să-i poarte numele, dar căruia nu i-a 
putut smulge şi tot ce celălalt luase cu el, proaspăt, generos 
şi pur. 

— Am auzit că ai devenit scriitor mare!... Ziarele pe care 
le primeam din când în când din ţară pomeneau despre 
dumneata ca despre cel mai mare... Îi dai voie unei prietene 
vechi să te felicite...? 

— O! se apără Pinguinul. Toate sunt exagerări! În cărţile 
mele se află atât de puţin din ceea ce crezusem odinioară 
că am într-adevăr de spus...! 

— Erai ambițios şi ai devenit modest. Erai pornit să 
cucereşti lumea şi te regăsesc dezgustat, tocmai poate 
fiindcă s-a lăsat cucerită atâta de uşor. 

— Nu! Eram tânăr şi acum nu mai sunt... Uite la grăsimea 
aceasta!... S-a hrănit dintr-un mort! Din celălalt eu, de 
atunci, pe care l-am asasinat. 

Femeia râse, clătinându-şi pălăria ei slută de sufragetă, cu 
un şuierat dezagreabil printre buzele vinete şi subţiri: 

— Eu văd, dimpotrivă, că ai rămas acelaşi. Literaturizezi 
viaţa... 

Omul gras vru să adaoge ceva. Făcu un gest neisprăvit cu 
mâna scurtă. De mult ştia că vorbele nu pot exprima ceea 
ce rămâne turbure şi pe vecie nespus în fiecare cuget. 

Tăcură. 

Priviră amândoi, ca să-şi ocolească ochii, în bezna unde 
despica tunel, gâfâind, expresul. Câmpuri negre fără 
conturul satelor. Întinderi ascunse misterios în noaptea fără 
fund. 

O singură luminiţă afară, dincolo de geam; becul reflectat 
de sticlă, călătorind alături de dânşii, suspendat în aerul 


negru şi atât de aproape şi atât de clar, încât ar fi crezut 
amândoi că e destul să coboare fereastra şi să o atingă cu 
mâna. Dar dacă ar fi coborât geamul, luminiţa - părelnica 
amăgire a ochilor - ar fi dispărut şi ea; iar dincolo n-ar fi 
rămas decât întunericul nepătruns şi ameninţător. 

— Am parcurs viaţa întovărăşit de-o asemenea amăgire!... 
spuse mai târziu omul, ridicând mâna greoaie spre reflexul 
luminii ireale de-afară. Pentru alţii, pentru dumneata 
bunăoară, precât am înţeles din cele ce-mi vorbeai 
adineaori, sunt vrednic de invidiat. Tot ce doream atunci - 
îţi aduci aminte serile noastre, când ne întreceam 
construind proiecte? - totul s-a împlinit... Nu? S-ar zice, 
într-adevăr, că totul s-a împlinit şi că a depăşit cu mult cele 
mai cutezătoare veleităţi, proiecte, ambiţii. Faimă, un teanc 
de cărţi. Academie! Şi mai ales ceea ce socoteam în acea 
vreme că e suprema fericire. Putinţa să ne realizăm, cum 
spuneam cu termenul care ne obseda şi ne era scump. Îţi 
aminteşti, prietenă? 

— Evident! râse femeia, arătând dantura cariată şi pe 
alocuri ştirbită cu desăvârşire. Evident că-mi amintesc, 
fiindcă dumneata erai cel mai înverşunat duşman al celor 
care căutau fericirea „în afară”... 

— Tocmai. Când în jurul nostru toată tinereţea forfotea de 
ambiţii vulgare, unii pregătindu-se să cucerească situaţii 
politice, alţii avere, alţii mai ştiu eu ce satisfacţii terestre; 
noi singuri ne înţelegeam şi ne credeam plămădiţi dintr-un 
aluat excepţional... Găsisem cheia fericirii! Cifrul secret! 
Cum bine ţi-ai amintit, descoperisem că taina cea mare a 
fericirii era să ne bizuim pe chemările din noi, dinlăuntru, 
nu s-o căutăm în afară de noi. Dumneata te mulţumeai cu 
un laborator. Eu nu pretindeam decât o cameră cu o 
mesuţă de scris, undeva, într-un loc tihnit, apărat de toată 
gălăgia stupidă şi deşartă a camarazilor... Ca să ne 
realizăm! Mă temeam să nu înăbuş în mine, comprimând, 
un întreg univers. Fiindcă văd că atât de bine îţi aminteşti 
totul, sunt sigur că n-ai uitat nici veşnica dumitale 


tachinare, cu care mă întrerupeai de câte ori spuneam cu 
emfază pretențioasă că nu-mi aparţin. Că am o singură 
datorie: să eliberez lumea aceea care crescuse în mine o 
dată cu mine... În ziua când ne-am despărţit şi am pornit 
fiecare pe drumurile noastre, în ziua când am părăsit 
facultatea, laboratorul, experienţele şi formulele pentru 
care nu prea simţeam cine ştie ce vocaţie, îţi mai aminteşti, 
veche prietenă, ce mi-ai urat? 

Femeia închise o clipă pleoapele. Fără lucirea sticloasă a 
ochilor, faţa avu paliditate şi nemişcare de cadavru. 

Pe urmă îl privi iarăşi cu luciditatea-i atroce şi vorbi: 

— Ţi-am urat, dacă nu mă înşel, să-ţi clădeşti singur soclul 
statuiei... Un morman de cărţi! O movilă cât să nu încapă în 
Biblioteca Universităţii, secţia marilor autori clasici, pentru 
generaţiile viitoare de studenţi...! 

Ca încheiere, clădi în spaţiu, cu căngile unghiilor cornoase, 
mormanul imaginar. Apoi se retrase în fundul banchetei şi 
micşoră privirea, părând că măsoară de la distanţă un soclu 
îndeaievea şi că se întreabă dacă va suporta un asemenea 
om, mare şi gros. 

Omul mare şi gros clătină din cap aprobând şi ştergându- 
şi sudoarea din jurul gâtului: 

— Ei bine, prietenă, cărţile acelea le-am scris! Nu chiar 
atâtea, dar mai mult decât ale altor contemporani. Mi-au 
adus tot ceea ce nu le cerusem. Cum ai văzut: Academie, 
faimă, bani chiar. Ha-ha! Mai ales bani, mie, care adesea n- 
aveam bănuţul unui covrig de dimineaţă! Mă întorc de la 
proprieta-tea mea - ai crezut că am să devin şi proprietar, 
eu, care mă zbăteam la sfârşitul lunii să-mi împlinesc chiria 
camerei? De la vila mea - ai crezut că am o vilă, eu, care 
locuiam într-o bojdeucă, perete în perete cu un coteţ de 
păsări, unde cocoşul ţinea loc ceasornicului amanetat la 
Muntele de pietate? Mă întorc la editor cu un manuscris, 
colea, în acest geamantan. Un manuscris transcris curat la 
maşină ca un raport administrativ - ai crezut că voi avea şi 
o maşină de scris?... Ştiu că mâine au să mă salute 


respectuos pe Calea Victoriei oameni de al căror nume nici 
nu-mi amintesc dacă îi voi fi cunoscut cândva... M-am 
deprins acum să simt în urma mea câte un necunoscut 
întorcând capul şi şoptind cu evlavie: „Acesta e Teofil 
Steriu, scriitorul, romancierul, preşedintele Academiei!” M- 
am deprins şi mă lasă rece!... Poate o singură imputare 
întemeiată îmi fac toţi: nu corespund imaginei 
convenţionale de om de litere!... N-am chică. N-am port 
romantic. Sunt un domn oarecare, cu burtă şi cu chelie. 
Încolo, toţi au căzut de acord: sunt cel mai mare talent, cel 
mai puternic creator de viaţă, cel mai fin psiholog. Cel mai, 
cel mai! Ţi-a căzut cumva în mână vreunul din romanele 
mele? 

— Nu! mărturisi femeia, care toată vremea nu-şi 
desprinsese privirea sticloasă de la el, urmărindu-l cu mare 
încordare, ca pe o foarte curioasă experienţă de laborator 
menită să dea la lumină încă şi mai curioase fenomene. Nu! 
Fiindcă, după cum spuneam, abia sosesc în ţară. De altfel, 
chiar să-mi fi căzut o carte de-a dumitale în mână, n-aş fi 
avut răgaz să o citesc... Eram şi eu obligată să mă consacru 
numai şi numai „realizării mele”. 

— Cu atât mai bine. Şi pentru prietenia noastră veche, e 
încă mai bine să nu le citeşti niciodată. Sărmane prăvălii de 
păpuşi umplute cu tărâţe de lemn! Sărmane parodii, 
sărmane surogate ale oamenilor vii, pe care, poate, într- 
adevăr, i-am purtat odată în mine! Mi-e silă de ele, şi totuşi, 
la ele nu mai pot renunţa, cum nu pot renunţa pătimaşii la 
viciul lor. Nu mai trăiesc decât pentru ele. Viaţa dinafară 
nici nu mă interesează. Nici n-o văd. Nu există... Mă aşez 
dimineaţa la masă, ca un copist conştiincios, şi nu mă ridic 
de pe scaun până nu mi-am împlinit orele. Când s-a adunat 
numărul cuvenit de pagini, le încredinţez secretarului să le 
țacănească la maşina de scris şi predau pachetul frumos 
şnuruit editorului, care-l înhaţă cântărindu-l din ochi şi din 
mână: atâtea pagini, atâtea coale, atâtea ediţii!... Atâta 
sumă în contul drepturilor de autor, cu trei-patru zerouri în 


coadă. Încasez onorarii de invidiat. Accept cu seninătate 
toate elogiile. Mă las fotografiat şi nu mă indignează când 
alţii descoperă viaţă acolo unde n-am pus decât sfori 
grosolane. 

Făcu o pauză. Era vădit că nu mai vorbise aşa nimănui, 
niciodată. Se răsuci, iar bancheta gemu sub greutate. 
Urmă: 

— Aşa „m-am realizat”, veche prietenă! Pentru aceasta mi- 
am interzis orice pasiune în viaţă, orice sentiment, toate 
plăcerile, orice nebunie generoasă. N-am nevastă, n-am 
copii, n-am prieteni. N-am ştiut altceva decât să mă aşez 
atâtea ore la birou şi să scriu, să scriu, să scriu... Am evitat 
tot ce mi se părea că m-ar putea sustrage de la misiunea 
mea. De la misiunea de a popula lumea cu încă vreo câteva 
duzini de fantoşe umplute cu tărâţe de lemn... Aşa îmi 
visam eu misiunea de scriitor atunci când nu mă gândeam 
că poate deveni o profesie oarecare?... Mai ţii minte? Voiam 
să pun şi eu o lespede grea de mormânt pe-o lume care 
moare; să pregătesc şi eu cu scrisul meu o lume care se 
naşte. Ce-a mai rămas din eroii pe care îi întrezăream 
atunci? Uneori mă culc seara cu teama că au să vină prin 
vis să mă înşface de piept, să mă zgâlţâne, întrebându-mă: 
„Ce-ai făcut din noi?” Când şi cum s-a petrecut asemenea 
lunecare nu pot să-mi dau seamă... lată un roman, singurul 
roman adevărat al lui Teofil Steriu, pe care nu voi fi capabil 
să-l scriu nicio-dată, veche prietenă! 

Teofil Steriu îşi şterse cu o mişcare circulară sudoarea de 
pe chelia rotundă, grasă şi lucie. Se mişcă şi împinse 
geamul în jos. 

Luminiţa din fereastră dispăru. 

Rămase numai întunericul cutreierat de vânturile începu- 
tului de toamnă, unde nu se desluşeau nici câmpurile 
deşarte, nici lăcaşuri omeneşti, numai la intervale scurte 
copacii de cărbune depărtându-se îndărăt, în pustietatea 
neagră şi tristă. 


Însufleţirea care-i încordase un răstimp liniile păstoase şi 
scânteiase un licăr de nelinişte în ochii mici se topi ostenită. 
Omul privi cu indiferenţă afară, privi cu indiferenţă la 
tovarăşa din faţă, cu ochii dintotdeauna, care au văzut tot, 
cunosc tot şi nu mai tresar la nimic. Ochi somnoroşi şi 
înceţoşaţi în bulzul de grăsime. 

Târziu, rosti mai mult pentru sine: 

— Şi când te gândeşti că se mai găsesc imbecili gata să 
reînceapă aceeaşi poveste...! 

Teofil Steriu, spunând, nu s-ar fi crezut un profet atât de 
apropiat realităţii în spaţiu şi în timp. 

În acelaşi tren, cu trei vagoane mai spre coadă, pe banca 
de scândură a unei încăperi de clasa III-a, în fum cătrănit 
de mahorcă, în duhoarea iute de botfori şi de sudoare, 
călătorea tocmai un asemenea tânăr purces să reînceapă 
tocmai aceeaşi poveste. 

Era deşirat, pletos, şi el nu aţipise o clipă. 

Tot ce zărea în juru-i şi tot ce trăia într-acest ceas 
hotărâtor i se părea lui Ion Ozun de un cumplit interes. Nu 
şi-ar fi iertat să-i scape ceva... În şapte ore, de când se 
urcase cu lădiţa de lemn acoperită cu tinichea şi cu 
legăturica lui de haine sărace, iscodise toate figurile 
tovarăşilor de vagon, şi pentru fiecare durase un sumbru 
roman al existenţei. 

Trăsese cu urechea la întărâtata discuţie a celor doi 
negustori de lângă uşă şi notase în memorie cu aviditate 
amă-nuntele vrednice de luare-aminte. Nu-şi luase ochii de 
la încăpăţânata perseverenţă cu care unul privea în fundul 
gambetei slinoase, ca şi cum de acolo scotea toate 
argumentele ca dintr-o pălărie de boscar. Nu slăbea din 
ochi nici mâna pistruiată a celuilalt, când răsucind vârful 
bărbiţei roşcate se repezea deodată să întrerupă 
triumfător: 

— Şi dacă Herş Goldenberg nu poate găsi parale? Şi dacă-i 
pune sechestru şi-l vinde la darabană? 


— Herş are dreptatea de partea lui! citi în fundul pălăriei 
negustorul cu barbă de patriarh şi cu pleoapele bombate, 
fără gene. 

— Ce-i pasă băncii dacă Herş are ori n-are dreptate? 
Băncii îi trebuie parale, nu dreptate!... Dacă Herş crede că 
în ziua de azi îşi poate hrăni cineva copiii cu dreptate, n-are 
decât să meargă ella tribunal să capete dreptate, şi 
dreptatea aceea s-o aducă în pachet acasă şi s-o dea de 
mâncare la copii. Să văd dacă poate el sătura nouă guri cu 
dreptate... Eu am zis întotdeauna că Herş îi un mare 
prost...! 

Ion Ozun reconstituise vertiginos existenţa lui Herş, care 
are dreptate, dar n-are parale. Îl scosese dintr-o dugheană 
scundă şi hâită, cu fitiluri de lampă şi bulgări vineţi de sare, 
şi îl plimba la tribunal să-şi caute dreptatea; îl aducea apoi 
îndărăt într-o odaie fumegoasă, unde dormeau scufundaţi în 
perne roşii de cit o puzderie de odrasle de toate mărimile, 
care cer mâncare, nu dreptate. 

Îl aşeza pe un scaun zoios şi şchiop, fără spătar, ca să 
rămână încă mai încovoiat sub apăsarea cumplitelor poveri. 
Îi sprijinea fruntea în palmă şi îl lăsa în neclintire de stană 
sub gazorniţa cu lumina sleită. 

— Herş, ţi-am oprit zupă şi o scrâmbie grasă!... spune 
nevasta, punându-i înainte o farfurie şi tăind o felie de 
coilici. O adus Haia Idelovici scrâmbii proaspete de Dunăre, 
aşa de faine scrâmbii, că s-o făcut îndată o bătălie ceva 
grozav, care de care s-o apuce pe cea mai mare! Şi Haie s-o 
răstit la mine faţă de toată lumea să-i plătim mâne nu- 
maidecât datoria. Zice că numai aşa un butoi mare de 
scrâmbie faini cum o adus ie costă azi o avere, şi ei nu-i dă 
nimeni marfă pe credit. 

Herş împinge farfuria neatinsă. N-a auzit nimic. Nu vede 
nimic. Un nod de iască i s-a oprit în gât. Haia cere datoria. 
Banca tot datoria cere. Şi copiii cer de mâncare. 

— Herş, ce ai tu azi de nu mănânci, Herş? 


De la Herş Goldenberg şi de la cei doi negustori de lângă 
uşă Ion Ozun a trecut cu privirea lui vie de viezure la solda- 
tul dormind cu gura căscată, rezemat cu ceafa în perete şi 
lăsând să se vadă în gulerul prea larg nodul beregatei, 
urcân-du-se şi scoborând spasmodic la fiecare sforăitură, ca 
o vietate închisă şi zbătându-se deznădăjduit să scape de- 
acolo. Pe urmă îşi opri ochii la femeia care-şi alăptează 
pruncul cu gingii dezgustătoare de cauciuc roşu; la 
jandarmul strângând carabina între genunchi şi scuipând 
ţâşnit printre dinţi din cinci în cinci minute; la ţăranii care- 
au desfăcut desaga ospă-tându-se cu pită neagră, brânză şi 
ceapă zdrobită cu pumnul, ca la un popas de cărăuşie; la 
mahalagioaica sulemenită ca un ou roşu de Paşti sub pălăria 
de cel mai strepezit verde, ca un ceaunel de aramă coclită; 
la ologul care şi-a descătărămat piciorul de lemn şi l-a 
aşezat alături, la îndemână, ca să ame-ninţe cu el doi băieţi 
hliziţi, cu buzele şi cu degetele înnegri-te de coaja nucilor 
bătute cu haragul în livezile vecinilor; la bucovineanca 
rumenă cu sâni tumultuoşi şi pieptarul strâns; la tot norodul 
ticsit în vagon, muncindu-şi ciolanele pe scân-dura tare, 
căscând şi scărpinându-se, fumând şi scuipând, povestindu- 
şi necazuri amare întâmplătorului tovarăş de drum abia 
cunoscut, într-o atmosferă irespirabilă de subma-rin. 

Tuturor le-a descifrat destinul, corectându-l şi rotunjindu-l, 
ca să urzească din fiecare un tip, un personagiu de roman, 
eroul unei povestiri ori victima unei drame sfâşie-toare. 

Simţea o ameţeală plăcută şi orgolioasă la gândul că a 
pornit să cucerească astfel capitala, necunoscut şi sărac, 
într-un ungher întunecos de vagon, confundat cu mulţimea 
netrebnică şi osândită la veşnic anonimat. 

Mai târziu, acest episod va fi o amintire vrednică de po- 
vestit şi, fără îndoială, plină de duioşie. 

Înadins nu şi-a ştirbit cele patru bancnote de câte o mie de 
lei, neatinse în buzunar. Ar fi putut să-şi cumpere un bilet 
de clasa a doua. Socotise însă că e mai bine aşa; să înfrunte 
de la început toate potrivniciile, cu tinereţe oţelită, ca să 


sfarme cât mai multe obstacole, şi biruinţa să-i fie cât mai 
întreagă, numai a lui. „La douăzeci şi doi de ani, în acea 
noapte de la începutul lunii septembrie 1925, a sosit în 
Bucureşti, într-un vagon de clasa [II, cu singura avuţie o 
lădiţă cu schimburi şi câteva manuscrise la fund”... vor 
consemna biografii viitori. 

Şi surâdea lăuntric la această certitudine, observând că de 
pe acum a purces să măsluiască realitatea, potrivind-o cum 
îi şade mai bine, ca o femeie cochetă în faţa oglinzii. 

De fapt, nu plecase atât de necugetat în aventură. Chibzu- 
it, în şase luni îşi pregătise din leafa de copist la tribunal, 
economisită până la ultimul ban, un rând de straie să-i ţină 
un an, o zestre de schimburi neatinse, un modest, dar re- 
zistent echipament de campanie, să nu apară pe câmpul de 
bătălie zdrenţăros şi famelic. Trei adrese notate în fruntea 
carnetului cu scoarță de muşama moale erau menite să-i 
îmblânzească asprimile începutului. O scrisoare de la fostul 
dascăl de limba şi literatura română îl înfăţişa lui Teofil 
Steriu ca o mare nădejde a viitorului. lar celelalte două 
adrese urmau să-l introducă în tainele vieţii bucureştene 
încă din ceasul descălecării: Mirel Alcaz, jurnalist cu multe 
cunoştinţe, găzduit la dânşii acasă în timpul războiului, şi 
Bică 'lomescu, fost camarad de liceu, pornit acum trei ani să 
se iniţieze în meşteşugul actoricesc şi să-şi răsfeţe făptura 
de băiat chipeş la arzătoarea lumină a rampei. 

Susţinut de aceste rezerve şi cu muniţiile celor patru mii 
de lei împăturiţi în portbilet, asaltul capitalei îi apărea ferit 
de surprize. 

Bică 'Tomescu îl aşteaptă pe peronul Gării de Nord, cum au 
hotărât dinainte prin scrisori şi telegrame. Vor sta până 
târziu, după miezul nopţii, să-şi istorisească amintiri, să în- 
jghebeze un plan metodic de ofensivă. Mâine va închiria o 
cameră strâmtă cât să cuprindă un pat, o masă de scris, un 
scaun şi un raft de cărţi. Ar vrea-o la mansardă, ca să 
domine toate acoperişurile şi să aibă toată zbaterea 
oraşului la picioare, ca un spectacol mereu şfichiuitor. Se va 


aşterne fără întârziere la lucru. 'Teofil Steriu îi va deschide 
uşa unei redacţii de revistă literară; Mirel Alcaz, drum la o 
redacţie de ziar. În câteva luni, toţi vor şti să-l preţuiască 
pentru ceea ce simte clocotind în el, cutezător şi proaspăt, 
puternic şi generos. 

Ion Ozun aprinse o ţigară şi trecu mâna prin păr, cu un 
gest pe care îl ştia romantic şi-l socotea potrivit 
momentului. 

Pruncul cu gingii de gumă începu să zbiere la sânul femeii 
din faţă, învineţindu-se instantaneu ca un ficat, ca şi cum în 
mişcarea inofensivă a tânărului pletos ar fi bănuit o teribilă 
intenţie agresivă. Femeia îl descotoşmă din boarfe şi 
descoperi în scutec că, până una-alta, omuleţul şi-a cam 
stricat stomacul. 

Chiar acest amănunt, urât la vedere şi greu la miros, nu 
izbuti să zdruncine senina încântare a lui Ion Ozun, care 
aduna suveniruri ca să aibă ce povesti după mulţi ani, cu 
vervă îndrăcită şi cu pitoreşti înflorituri, tolănit într-un 
vagon de lux, unei admiratoare în extaz. Se şi închipuia 
istorisind. 

„Atunci femeia mi-a cerut ruşinată: 

— Mă rog, domnule, n-ai mata cumva o bucată de ziar, o 
hârtie, ceva? 

M-am căutat în buzunar. N-aveam ziar... Singura hârtie 
era manuscrisul unei schiţe, destinată să-mi asigure un 
debut glorios. L-am oferit cu generozitate. 

A doua zi am descoperit că nu păstrasem nici o copie. Şi 
nici n-am mai putut reconstitui vreodată paginile acelea! 
Era lucrul cel mai bun pe care l-am scris în viaţa mea”... 

Ion Ozun se vedea aievea, tolănit picior peste picior, 
scuturând cu un deget neglijent scrumul ţigării cu vârf aurit 
şi privind blazat pe fereastra vagonului, în gara unde s-a 
oprit trenul şi unde vânzătorii de gazete flutură o revistă 
ilustrată, cu fotografia lui ocupând prima foaie în întregime. 
E atât de sigur că asemenea scenă închipuită va trăi-o 
aidoma peste şapte, opt, zece ani, încât ar vrea să se 


dezrăsucească vertigi-nos mosorul vremii, ca în povestea 
copilului nerăbdător, care-a sfârşit ghemul ursitoarelor într- 
o singură zi. 

Pe urmă, cu o îngrijorare de om neobişnuit să poarte 
asupra sa o sumă atât de fabuloasă - patru mii de lei! - se 
pipăi cu latul palmei deasupra buzunarului. Portbiletul era 
la locul său... Savură anticipat clipa când, celebru şi plic- 
tisit, va repeta aceleiaşi admiratoare în extaz constatarea 
unui erou de roman pe care îl jefuise fără scrupul de cu- 
vintele de duh: 

— Era, iubită doamnă, vremea când îmi pipăiam partea 
aceasta a hainei numai fiindcă acolo au obicei croitorii să 
pună buzunarul portbiletului! Acum am descoperit că 
natura a mai aşezat acolo şi ficatul. 

— Suferiţi de ficat? întreabă admiratoarea cu îngrijorare. 

— Se răzbună viaţa, frumoasă doamnă! Toate excesele şi 
nebuniile se plătesc. Există un ceas al scadenţelor. 

— Şi n-aţi urmat nici o cură? 

— Ba da! răspunde el cu un distins scepticism. Două veri la 
Karlsbad... Dar mă stenahoriseşte regimul acela anost: 
piurea de cartofi, legume fără sare, compot fără zahăr, 
pâine prăjită. Pfui! Cum să nu scrii cărţi pesimiste?! Anul 
acesta am ales Vichyul. Plec numai să fac pe placul 
medicilor. 

— E regretabil că nu luaţi prescripţiile medicilor în serios. 
Viaţa dumneavoastră e prețioasă pentru noi toţi. 

— Aş, preţioasă!... rosteşte el cu o schimă de sceptică şi 
modestă lepădare de sine şi de orice vanitate, deşi ştie el 
mai bine decât toţi cât de prețioasă îi este viaţa.” 

Femeia din faţă, străină cu totul de aceste episoade ale 
viitorului în care transfigurată va juca şi ea un rol cândva, 
fără să ştie, întinse cu simplitate scutecul ud pe fereastra 
vagonului. Oftă stenahorisită şi ea de obida atâtor necazuri 
ceva mai reale şi astupă gura odraslei cu sfârcul sânului, 
enorm şi lăptos ca un uger de capră. 

Ion Ozun citi din mersul trenului inscripţia staţiei Chitila. 


Cu înfrigurare îşi inspectă încă o dată bagajele, să le aibă 
la îndemână, şi lungi gâtul pe geam, afară, să se îndestuleze 
de magia ameţitoare a luminilor care-l întâmpinau la 
orizont, orbitor şi festiv, asemeni globurilor fosforescente 
când atrag hipnotic gâzele şi fluturii din depărtările nopţii. 

Semnale roşii, galbene şi verzi presărau pământul 
întunecat cu necunoscute constelații descinse la macazuri 
din cerul golit. În fund, undeva, de la aeroport ori de la un 
câmp de exerciţiu militar, un proiector tăia cu lama albastră 
înălțimile, se oprea nemişcat, cădea scurt, şi cerul părea 
încă şi mai enigmatic. 

Atunci trenul se opri brusc, patinând, cu toate frânele 
încleştate. 

Şi la toate ferestrele năvăliră capete, înghesuindu-se şi 
cercetând noaptea, întrebând cu amestec de alarmare şi de 
curiozitate. Felinarele roşii începură să alerge de-a lungul 
liniilor, legănate suspendat de mâini invizibile. Locomotiva 
se văieta lung, şi ecoul răspunse ciudat, ca un țipăt de la alt 
tren, de foarte departe. 

Un glas răguşit vorbi din întuneric: 

— A călcat o femeie... 

Altul sosi gâfâind: 

— Un doctor!... întrebaţi dacă nu se află în tren un doctor! 

Mihai Pop-Spătaru îşi făcu loc din compartiment, cu bu- 
zele strânse. 

În urmă, de pe scările înalte, cu salturi de acrobaţi, se 
revărsă toată mulţimea lacomă de privelişti crude, uitând 
nerăbdarea cu care se plângeau o clipă înainte că nu mai 
ajung. 

Alergau toţi, păşind peste sârme şi lunecând pe traversele 
unse cu catran, strigându-se pe nume şi îndemnându-se 
unul pe altul, grăbiţi să prindă rândul dintâi. Dar la locul 
întâmplării se şi adunase o roată neagră de privitori, încât 
s-ar fi spus că de mult aşteptau ascunşi în câmpul numai 
înşelător deşert, ca să dea goană la primul semnal. 


Cei sosiți mai târziu se înălţau în vârful picioarelor, se 
căţărau pe umeri, să vadă peste capete. 

— S-a aruncat singură! Spune mecanicul că a văzut cum s- 
a aruncat singură sub roţi! rosti un lucrător cu felinar, 
rămas în urmă şi lărgind paşii, să calce din traversă în 
traversă. 

— E a cincea în toamna asta! Ar trebui să se pună pază, 
domnule!... Aci vin toate nebunele să-şi facă seamă. 

— Loc! faceţi loc!... A sosit un domn doctor! poftiţi pe aci, 
domnule profesor... Hei, domnule, n-auzi? Dă-te la o parte, 
să treacă domnu doctor. Ce lume, domnule, ce lume!... 
Poftiţi, domnule profesor! 

Mihai Pop-Spătaru pătrunse printre rândurile deschise, 
condus de felinarul omului în uniformă, balansat la 
înălţimea capetelor. Alte felinare, ieşite ca din pământ, 
plimbau peste trupul zdrobit lumina lor murdară şi sinistră. 
Amândouă braţele, retezate pe deasupra cotului, ca două 
piese anatomice, zăceau azvârlite în sânge şi în prund 
negru, de o parte şi de alta. 

Cineva atinse una cu vârful bastonului. 

Cadavrul, dezvelit de îmbrăcămintea sfâşiată, arăta o 
goliciune impudică şi de un alb ireal, cu tot sângele scurs, 
cu intima feminitate expusă tuturor privirilor şi cu sânii glo- 
buloşi, intacţi, scăpaţi afară prin spintecătura bluzei. Balta 
de sânge lucea întunecată ca păcura sub luminile 
tremurătoare. 

— E de mirare, domnule, cum nu i-a sfărâmat capul! vorbi 
un domn scund şi cu mustaţa stufoasă, care luptase cu 
coatele să-şi facă loc mai în faţă. 

Capul, răstignit între braţele ciunge, căsca ochii dilataţi 
spaimă. Un cap blond, mic, să nu fi încăput un sâmbure de 
cuget grav în el; aproape un cap de copilă. 

— S-a aruncat singură! întări cel care ştia. Mecanicul 
spune că a văzut-o mergând liniştită pe marginea liniei. 
Deodată, când a ajuns locomotiva în faţa ei, s-a repezit, şi 
gata...! 


Picioarele mai păstrau încă pantofii negri şi sărăcăcioşi. 
Minusculi pantofi, prăfuiţi de drumul străbătut până aci, la 
locul ales morţii! 

— E una de-alea... Uitaţi-vă acilea poşeta! Domnule 
jandarm, poţi constata dumneata! Sunt martori toţi că nu 
mă ating de nimic din pungă... Un roş de buze. O cutioară 
de pudră... Trei poli. O batistă. Mai este o scrisoare, o 
fotografie de marinar şi carnetul. Avea condicuţă... 
Dumneata trebuie să faci proces-verbal! Mai au gazetele ce 
scrie mâine!... 

Omul cu atât de energică iniţiativă polițistă predă 
jandarmului punga şi se uită la degete, să vadă dacă n-au 
rămas cumva urme de sânge. Jandarmul, încurcat şi străin, 
coborât şi el din tren ca toată lumea, nu ştia ce să facă. Nu 
era circumscripţia lui! Scuipă amărât şi se şterse de 
sudoare. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi deschise drum afară din 
cercul privitorilor. Îl chemaseră de prisos. Aici era nevoie 
numai de medicul-legist. 

Printre privitori recunoscu şcolăriţa din vagon, strâns 
încleştată la braţul lui Costea Lipan. 

— Tinere! îl mustră. De ce tolerezi să privească aceasta? 
Nu e un spectacol pentru o copilă. 

Sabina se acăţase cu amândouă mâinile, tremurând, cu 
ochii în lacrimi. 

— E îngrozitor, Costea!... Cum poate să facă cineva 
aceasta? 

Costea Lipan se întoarse, târând-o, cu dinţii clănţănind de 
emoție, dar silindu-se să-şi pară tare şi nepăsător: 

— Tu ai vrut! [i-am spus că... 

— Domnilor! Domnilor! Păziţi, soseşte expresul! 

Două braţe puternice îi smuci pe amândoi de pe linia 
vecină, trăgându-i îndărăt. 

Expresul dinspre Bucureşti, cu ferestrele luminate, trecu 
furtunos în zăngăt de fiare. Aproape îi atinse. Aburul loco- 
motivei îi stropi; vântul le fâlfâi hainele. Din vârtej se deslu- 


şiră umbre plecate la geamuri. Vagonul de dormit cu paturi 
desfăcute. Arătare rapidă, de bunăvoie şi confort. 

Fiindcă un cadavru zăcea îmbucătăţit pe pietre, întorcând 
spre cerul negru cinica şi oribila lui goliciune, aceasta nu 
însemna că viaţa nu trebuie să colcăie mai departe, spre 
toate nesăţioasele chemări. 

— Era să vă calce... vorbi tânărul înalt care-i smulsese de 
pe linie, păşind alături de dânşii şi aprinzându-şi din mers 
ţigara. 

— Mulţumesc, domnule!... Dacă pentru aceasta poate 
exista mulţumire! Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu 
noi... Surorii mele îi venise rău şi... 

— Îmi daţi voie să mă prezint: Ion Ozun! Şi îndată tânărul 
înalt adăugă, anticipând: Ziarist şi scriitor. 

— Costea Lipan, student! anticipă la rândul său rebelul 
tribului Lipan. Sora mea, Sabina! 

Se apropiară de trenul lor, tăcuţi, cu toată atenţia 
concentrată la prundul negru pe care călcau, şi cu inimile 
strânse de obsesia priveliştii neştearsă şi cruntă. 

— E teribil acest Bucureşti! declară cu autoritate de adânc 
cunoscător lon Ozun. În fiecare zi două-trei sinucideri... Un 
Moloh care nu se mai satură...! 

— Ca ziarist trebuie să vedeţi atâtea! rosti cu admiraţie 
Costea Lipan. 

Ion Ozun n-avu când să replice. 

— Urcaţi în vagoane, domnilor! dădu semnalul şeful de 
tren. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Mi-a părut bine! 

— Sper să ne cunoaştem mai de aproape, domnule salva- 
tor! 

Ion Ozun schiţă un gest modest de apărare, ca un salvator 
de profesie, care nu face caz de asemenea întâmplări, 
pentru el foarte fireşti. Salută înălţând de pe plete pălăria 
cu boruri imense ca o pistă de velodrom. 


Toţi se urcară la locurile lor. Salvatorul, în vagonul de clasa 
III-a; Sabina şi Costea, în compartimentul unde-i aştepta o 
aspră dojană, fiindcă s-au amestecat în mulţimea de gură- 
cască. 

— Se pare că a fost un accident. E o nenorocită care s-a 
aruncat înaintea trenului! spuse Barbara Ubrich, 
potrivindu-şi pălăria urâtă şi încercând să culeagă 
pachetele din plasă. 

— În ziua de astăzi sinuciderile au ajuns fapte curente!... 
încuviinţă cu indiferenţă 'leofil Steriu, care nu se mişcase de 
la locul lui şi nici nu arătase vreo curiozitate să afle ce s-a 
întâmplat. 

Pe urmă trenul porni. Şi toţi uitară să vorbească, apăsaţi 
de imaginea moartei rămasă cu trupul sfărmat, în noapte, 
printre felinarele murdare, ca un umil, dar înfricoşat 
avertisment. 

În Gara de Nord, lon Ozun îşi căută în zadar cu ochii de 
viezure prietenul. Nu se afla nici pe peron. Nu-l aştepta nici 
la ieşire, cum fusese înţelegerea. 

Cu toate proiectele sale răsturnate atât de neprevăzut 
chiar de la primii paşi, nu se hotări să plece până ce nu 
colindă amănunţit, de două ori, toate ieşirile, restaurantul, 
sălile de aşteptare, mereu pipăindu-şi cu palma portbiletul 
din buzu-narul de la piept: fondul se subzistență şi de 
rezistenţă. Depuse lădiţa de lemn şi legătura la casa de 
bagaje. Se aventură cu mare prudenţă pe Calea Griviței, 
simțindu-se dintr-o dată demoralizant de singur şi 
neînsemnat, cuprins, înghiţit, târât de torentul norodului 
fără număr. 

Mâncă într-un birt cu miros sfârâit de mititei, printre 
golani şi pungaşi dezmăţaţi, cu şapca pe ochi şi cu mucul 
țigării lipit la colţul buzei de jos. 

Cu stomahul pus la cale, sătul şi încălzit cu o jumătate de 
vin, prinse însă din nou curaj. Îi păru iarăşi că o voinţă mai 
tare decât el i-a pregătit înadins ceasul acesta dintâi, să-l 


tră-iască singur, într-o asemenea cârciumă, printre 
asemenea tovarăşi. 

Citi numele birtului pe sticla vitrinei, cu literele întoarse, 
de-a-ndăratelea: 

CIMONOCE TRIB NALĂB LULAC AL. 

Îl repetă de mai multe ori, să-i rămână bine fixat în amin- 
tire, pentru memoriile de mai târziu: 

— Birt economic. La Calul Bălan. 

Pe urmă intră la otel ieftin. Cum n-avea bagaje, portarul îi 
ceru plata camerei înainte. 

II. 

BURSUCĂRIA LUI CHIR PANAIOTI. 

Dimineaţa, înainte de a porni la crâncen război, tânărul îşi 
reazemă pieptul de pervazul ferestrei, să urmărească jos 
fur-nicarea mulţimii şi să-şi călească oţelite puteri. Acolo, în 
pu-hoirea străzii, privirea sa descoperă de fiecare dată alţi 
fraţi necunoscuţi; de fiecare dată tot alţi şi alţi fraţi 
nenumărați. Sunt ca şi dânsul de înfriguraţi şi famelici, cum 
au evadat din cărţile lui Balzac. 

Capitala i-a chemat ca şi pe el, ispitiţi tot de pilda lui Ras- 
tignac, Rubembre ori Rafael de Valentin. Îi recunoaşte după 
paşii grăbiţi. După nepăsarea cu care, singuratici în mijlocul 
mulțimilor, îşi poartă glorios, ca viteze trofee de bătălie, 
vestmintele lor roase şi de mult înfruntând vremelnicia 
modelor. 

Spre dânşii înduioşarea lui coboară ca o dezmierdare. îi 
regăseşte în fiecare dimineaţă. Sunt alţii şi sunt aceiaşi. 
Sunt legiune. Ei alcătuiesc o lume a lor în cealaltă lume. 
Sunt le-gaţi printr-o ascunsă francmasonerie. Se caută şi se 
urăsc. Se aşteaptă şi se vor extermina. Merg cot la cot, şi 
vai de cel care va rămâne în urmă! 

De acolo, de sus, tânărul le flutură un semn cu mâna în 
fiecare dimineaţă: 

— Aşteptaţi. Vă ajung)!... Aşteptaţi. Am sosit! 

95, 96, 97, 97... Aici se împiedică prin întuneric de o 
treaptă, mormăi de unul singur oarecare aluzii la sfinţii 


părinţi ai bisericii ortodoxe, române şi autocefale, şi ca 
întotdeauna pierdu numărul. 

De trei săptămâni de când se mutase în mansarda visurilor 
sale din tren, Ion Ozun îşi propusese dintr-o curiozitate, la 
început dezinteresată, să afle exact câte trepte are de urcat 
şi de coborât de cinci-şase ori pe zi, iar până acum încă nu 
izbutise. Întotdeauna i se împotrivea un obstacol 
neprevăzut. Uneori întâlnea un locatar de la alt etaj şi, 
ferindu-se din cale, întrerupea şirul. Alteori îşi amintea abia 
după ce trecuse de jumătatea urcuşului. Noaptea se 
poticnea bâjbâind ca acum... Şi niciodată nu ajunsese la 
sfârşit. 

Pe urmă, numărătoarea căpătă pentru el alt interes. Însu- 
şindu-şi fără voie superstiţiile unchiaşilor şi babelor bise- 
ricoase de care îşi râdea în târgul său, acum, în măreaţa, în 
strălucita şi civilizata capitală a aspirațiilor ce-l mânaseră să 
alerge de acolo, ajunsese şi el să-şi spună că în clipa când 
va izbândi, reuşita va fi semnul cel mai sigur, providenţial, 
că s-a încheiat cu toate peregrinările deşarte care-l 
descurajau şi că toate îi vor merge în plin. Însă pentru 
aceasta era neapărat nevoie să nu trişeze. Să nu pornească 
bunăoară din cameră înadins numai pentru asemenea 
operaţiune, sau când a greşit, să nu coboare şi să nu 
înceapă din nou. O astfel de măsluire a oracolului n-ar 
rezolva nimic. 

În antretul îngust şi lung, becul împrăştia o lumină 
muribundă. 

Era fără îndoială becul cel mai ofticos care a fost fabricat 
vreodată, cu cele mai puţine lumini; iar dom' Panaioti, 
proprietarul, mai zgârcit ca Hagi-Tudose, ca părintele 
Eugeniei Grandet şi ca avarul lui Moliere laolaltă, nu l-a 
descoperit poate decât după îndelungi şi îndărătnice 
investigaţiuni la magazinele de lămpi şi accesorii electrice, 
dacă nu cumva la unul de curiozităţi. Dar tenacitatea-i 
fusese recompensată cu prisosinţă şi cu suplimentul unor 
sadice efecte. Înregistra câţiva lei economie pe lună la 


comptuoar, şi chiriaşii înaintau cu mâinile întinse în 
tenebre, ca orbii, izbindu-se în praguri şi ornându-şi frunţile 
cu vânătăi cât pruna şi cucuie cât nuca. Astfel, adversităţile 
existenţei aveau pentru toţi un caracter tangibil. Fiecare se 
introducea în aşternut, pipăindu-şi cu duioşie o contuziune 
şi consolându-se cu balsamul satisfac-ţiei că totuşi s-a întors 
viu şi aproximativ intact de la crânce-na încăierare a zilei, 
plină de mult mai crâncene riscuri şi cumpene la pândă. 

Ion Ozun se lovi de astă dată numai la gleznă. Căci culoa- 
rul sepulcral prezintă paşilor un teren accidentat, capricios 
şi presărat de căpcăni perfide, întrerupt de trepte, urcând o 
sca-ră şi coborând o pantă, trecând un prag şi căscând o 
trapă, încât din cele douăsprezece camere cu uşile înşirate 
de o parte şi de alta nu se aflau decât perechi-perechi, câte 
două la acelaşi nivel. 

Se lovi, invocă mai insistent aceiaşi sfinţi părinţi ai 
calendarului ortodox, îşi frecă osul secat de durere şi 
înaintă precaut, ca un spărgător fantomatic în exerciţiul 
funcţiunii. 

Camera lui era cea mai din fund. 

Parcurgând distanţa într-acolo, constată că la uşa lui Bică 
Tomescu lacătul era pus la amândouă verigile; deci nu se 
întorsese încă. La vecina din faţă, Sonia Viişoreanu, 
„absolventă a Conservatorului de artă dramatică”, după 
cum afirmă cartonul prins cu pioneză, lumina filtra pe sub 
prag. Se auzea un sfârâit de primus. „Îşi spală ciorapii! 
gândi Ion Ozun. Sau îşi fierbe ouă.” 

Pereţii erau atât de subţiri şi acustica atât de perfectă, 
încât toţi trăiau sub un regim de control reciproc. Fiecare 
ştia despre vecin când a plecat şi când soseşte, de câte ori 
s-a spălat pe zi, dacă a răcit şi tuşeşte, câtă vreme îi trebuie 
să citească ziarul desfăşurat cu foşnetul enervant al hârtiei 
şi mai ales când se descalţă şi dă drumul ghetelor să cadă 
de la înălţime pe duşumeaua goală: pac! şi după un răstimp, 
alt pac! care se transmite prin nevăzutele vibrații sonore 
până într-a şasea încăpere. 


Ajuns la destinaţie, lon Ozun deschise lacătul. 

Toate uşile aveau lacăt, fiindcă altfel toate cheile broaşte- 
lor se potriveau. Din aspectul acestor lacăte, încă din prima 
zi noul chiriaş şi viitoarea glorie a literelor române, cu 
ascuţitul său ochi de observator, citise ca într-o carte de 
zodii firea tăinuită a tuturor vecinilor. 

Erau lacăte uriaşe şi grosolane, indiciu al unor firi 
simpliste, care au prejudecata forţei. Erau lacăte 
complicate cu secret, trădând firi bănuitoare şi ascunse. 
Erau lacăte minuscule şi frivole, cum sunt acele de la 
zgarda câinilor, dovedind o lipsă totală de seriozitate. 

La uşa domnului rotofei ca un godac şi chel ca în palmă, 
care sosea întotdeauna chefliu, spre ziuă, să sforăie ca o 
locomotivă sub presiune până după amiază, un lacăt gigant, 
de temniţă, ar fi înşelat numai indivizii cu judecata 
superficială, încrezători aparenţelor mincinoase. De fapt, 
domnul cel chefliu pierduse de mult cheia, sau poate o 
aruncase dinadins într-un fund de sertar, din ceasul când se 
mutase, ca să scape de o grijă; iar lacătul se afla prins 
numai de formă în belciuge, îndeplinindu-şi misiunea prin 
intimidare. De cele mai multe ori, uitat într-un singur cârlig, 
atârna ca un monstruos cercel de dihanie preistorică. 
Lacătul de la uşa Soniei Viişoreanu era de alamă şi-i lipsea 
numai funda roz. Lacătul lui Bică Tomescu se deschidea cu 
un cifru, şi cifrul „Jorick” nu mai însemna un secret pentru 
nimeni. Bică Tomescu îşi alesese cu prevedere un lacăt care 
să-l dispenseze de grija cheiţei, însă precauţia aceasta 
lăudabilă şi dovedind o justă cunoaştere de sine nu-l 
împiedica să sosească adeseori noaptea târziu fără un 
singur chibrit. Atunci bătea la vecini, rugându-i să-i dea o 
cutie de chibrituri ca să poată potrivi cifrul şi să-şi poată 
deschide lacătul. În afară de aceasta, în ziua când 
descoperise un lacăt atât de ingenios, cu un cifru atât de 
discret adecvat carierei sale dramatice, nu-l răbdase inima 
şi nu-şi găsise astâmpăr până ce nu trecu pe la toţi vecinii 
(îi cunoştea pe toţi, fiindcă tutu-ror le datora o sumă 


potrivită capacităţilor financiare), punându-i la probă, să 
dezlege secretul ca o şaradă de con-curs cu premii. Celor 
nevrednici să ajungă la un rezultat cu propriile puteri le 
demonstrase triumfător cât era de simplu şi cât e de 
practic. Jac-ţac! de cinci ori, şi gata! Nici o cheie, nimic. 
Simplu ca lumina zilei. Numai că în lipsă de lumina zilei 
chibriturile se dovedeau absolut indispensabile. 

Ion Ozun îşi cumpărase un lacăt solid şi discret, cu o cheie 
de rezervă, încât dacă ar fi pierdut-o pe aceea din lanţ, îi ră- 
mânea cealaltă, prinsă cu un ac de siguranţă în buzunarul 
interior al vestei. 

Deschise, aşadar, lacătul său patent. Răsuci butonul, şi la 
izbucnirea luminii asistă la aceeaşi panică a gândacilor 
mari, negri şi dezgustători, care ţâşniră în găuri cu o 
uimitoare velocitate de gângănii mecanice cu resort. 

Ion Ozun şi-i închipui îndată, retranşaţi în cotloane, pân- 
dindu-l ca tot atâţia spioni. 

Făcuse experienţă de câteva ori. Stinsese becul şi 
aşteptase nemişcat, cu mâna pe comutator. După cinci 
minute aprinsese brusc. Toţi înaintaseră în mijlocul camerei 
şi toţi o rupseră la goană, îmbulzindu-se la gurile negre. Ce 
puteau găsi într-o încăpere atât de deşartă? Cu ce se 
hrăneau oare de erau atât de graşi! Aceasta nu şi-o explica 
Ion Ozun şi cate-gorisise întrebările fără răspuns printre 
misterele impenetra-bile ale naturii. 

S-ar fi resemnat în definitiv să însumeze şi această proble- 
mă la noianul celorlalte fără număr şi dezlegare, câte i-au 
con-trariat romanţioasele iluzii chiar din clipa când se 
mutase aici. Toate se vădeau departe, foarte departe de tot 
ce-şi închipuise el!... Fereastra răspundea într-un zid 
grunzuros şi coşcovit, acoperindu-i toată priveliştea. Nici 
vorbă nu mai putea fi de oraşul întins la picioare, cum îl 
voise, cu forfota-i multiplă şi tentaculară, ca o fiară pe care 
avea s-o domesticească sub-jugând-o. Zgomotele 
necunoscute din fiecare încăpere, tusete-le, râsetele, 
glasurile şi paşii, ciocnetul lighenelor şi scrâşnitul scaunelor 


urnite din loc, nu-i mai îngăduiau singurătatea în care-şi 
hotărâse emfatic să se izoleze, cu pieptul rezemat pe o 
masă de brad, creând în solitudinea înaltă a nopţii opera 
nepieritoare şi vastă, destinată să zguduie indiferența 
bestială a plebei de jos. 

La toate ar fi renunţat măcar pentru un timp. Numai cu 
prezenţa aceasta, a gândacilor hidoşi şi fără hodină, nu se 
putea deprinde în ruptul capului. 

Noaptea tresărea din somn cu impresia că-i aleargă pe 
faţă. Se temea atunci să păşească până la butonul luminii, 
ca să nu strivească vreunul sub talpă cumva, oribil, cu o 
pocnitură îm-proşcând de sub teasc vâscozitatea albă. 

În mişuneala lor greţoasă, vedea prinzând corp toate 
mizeriile mărunte şi toată ostilitatea subterană, perfidă şi 
trivială a vieţii, care nu te invită la luptă loială şi bravă, pe 
un câmp vast de bătaie, de unde să te întorci pe scut ori sub 
scut, ci îţi sleieşte îndărătnicia în hărţuiala istovitoare de 
fiecare ceas. 

După trei săptămâni de adăstat la uşi închise şi de 
făgăduieli amânate, Ion Ozun îşi înfăţişează universul ca o 
armată invizibilă de şvabi, libărci de mansardă şi gândaci 
de pivniţă, pândindu-l din unghere ascunse să-i dea asalt şi 
să-l asfixieze, îndată ce va capitula, sub milioanele lor de 
picioare agile şi sub pântecul lor gras şi respingător. 

Îşi aruncă pălăria pe masă. Pălăria nouă, verzuie, cu 
boruri mici, aşa cum o cumpărase chiar astăzi în locul vastei 
borsaline calabreze, fiindcă recunoscuse toată dreptatea lui 
Bică Tomescu atunci când îl sfătuise să se lepede de această 
insignă corporativă a poeţilor de provincie. 

Înaintă până la oglinda camerei şi-şi contemplă cu o legiti- 
mă curiozitate şi cu o lăudabilă autocritică, din faţă şi din 
pro-fil, chipul renovat şi amenajat ca un parc englezesc. Tot 
după îndemnul prietenului mai vechi adaptat la spiritul 
capitalei, îşi sacrificase chica pletoasă, care îl singulariza 
ostentativ printre ceilalţi muritori. 


Aproape nu se recunoscu. Din oglinda spectrală şi în- 
vălurată îl privea cu ochi de viezure, o figură lunguiaţă, 
străină, cu tâmplele indecent goale şi cu părul scurt, lipit pe 
scăfârlie ca o caschetă de jocheu fără cozoroc. 

Schimbarea la faţă nu-l încântă de fel, dar de fel! „Pfui 
făcu de unul singur. Golaş ca un pui de curcă, de ţarcă, de 
vultur pleşuv. 

Se retrase doi paşi îndărăt, să se examineze în întregime. 
Însă sticla poleită îl reflectă amputat de deasupra 
genunchilor. Oglinda fusese spartă în cine ştie ce accident 
din epoci imemoriale. Jumătatea absentă era înlocuită cu o 
coală de hârtie verde, decolorată, pe care chiriaşii 
predecesori o transformaseră în agendă, în blocnotes şi 
tabel de calcule. 

Astfel, se putea ceti cu litere mari, trase cu creion roşu, 
do-minând restul textului: „Sâmbătă, ora 5, Ghisela”. Apoi, 
de aceeaşi mână, altă dată, de o importanţă mai modestă, 
după dimensiunea redusă a literelor: „La 15 ian. rata 
croitor”. Pe urmă o listă de rufe date la spălat, un calcul 
enigmatic şi o indicație de laconism telegrafic: „Poliţa 
Gogu”. 

La început, lon Ozun, cu promptitudinea unui vechi obicei, 
reconstituise după procedeul lui Cuvier, din câteva oase 
fosile, existenţa necunoscutului predecesor în această 
cavernă a gân-dacilor burduhoşi. Imaginase un mic roman. 
Se gândea chiar să-l scrie. 

Acum s-ar fi mulţumit în locul inscripţiilor de pe coala 
colorată cu o oglindă întreagă. Nu-l mai pasionau peripeţiile 
altora. Îl acaparaseră total propriile sale peripeții. Erau 
îndestule şi deveneau amenințătoare. 

Răsturnă pe masă mărunţişul din buzunar şi scoase restul 
bancnotelor din portbilet, să dreseze un bilanţ exact al 
situaţiei. Nu se arăta nevoie de un casier-contabil, specialist 
în bilanţuri de cifre cu câte opt-nouă nule în coadă. 
Numărătoarea dură scurt, şi suma se dovedi catastrofală: 
377 lei, între care un pol rupt şi restaurat din două 


V 


jumătăţi, de emisiuni deosebite. Cu cei două sute de lei 
împrumutaţi lui Bică Tomescu din prima zi a întâlnirii, 
reprezintau o săptămână, maximum zece zile de existenţă, 
evaluate în perechi de crenvurşti cu hrean, salate de boeuf, 
regale şi ridichi cu pâine, cu pâine cât mai multă. 

lar după aceea? 

Ion Ozun îşi şterse sudoarea rece de pe tâmplele 
deposedate de plete. 

Proiectele grandioase şi cutezanţa provocatoare se 
surpase-ră o dată cu inelata-i coamă de leu. 

S-ar fi spus că, asemeni unui Samson de proporţii mai 
puţin epice, ca pentru astfel de prozaice vremi, o dată cu 
părul retezat de foarfecul frizerului, ce nu aducea de altfel 
nici el întru nimic cu biblica Dalila, pierduse toată semeţia 
cu care sosise să înfrunte vrăjmăşiile capitalei. Se văzuse 
odinioară sfărâmând obstacole tari, pietroase, care zdrelesc 
pumnul şi scapără scântei în izbituri. Se simţea acum încle- 
indu-se într-o rezistenţă vicleană, sorbit de un mâl alifios, 
unde piciorul se înfundă atrăgându-l mai adânc, cum a citit 
că există pe-aiurea smârcuri ocolite cu groază de drumeţi, 
ca un cimitir blestemat. 

A doua zi după sosire îşi căutase prietenul. Îl găsise 
dormind. 

Bică Tomescu se scuzase că nu s-a ţinut de cuvânt să-l în- 
tâmpine la gară. Un angajament neaşteptat, cel dintâi - un 
rol cu două duzini de replici - îl ţinuse prizonier la teatru 
toată seara. Pe urmă se încurcase să sărbătorească debutul. 
Ajunsese acasă la ziuă. Era încă mahmur, cu gura coclită. 

Dar nu-l uitase. Îi reţinuse cameră. Îl târî pe toate străzile 
şi bulevardele principale, să-i fixeze câteva puncte de reper 
în oraşul necunoscut. Îi smulsese cu o graţie irezistibilă 
două sute de lei pentru 24 ore, care au trecut de douăzeci 
de ori. 

Şi de atunci Ion Ozun bate la uşi închise... 

Nu aşa îşi închipuise cucerirea capitalei. El îi ceruse să-l 
pună la încercare şi să-i cântărească puterile. Însă nimeni 


nu-l punea la încercare şi puterile lui nu se arătau nimănui 
de vreun folos. 

Se trânti îmbrăcat în pat, cu faţa în sus, cu mâinile 
împreunate sub ceafă. 

Oricât se silea să-şi lămurească un gând întreg şi statornic, 
de îndată slabele mijiri se risipeau fără sens în absurde 
asociaţii. Toată fiinţa lui se concentra bolnăvicios în auz. 
Urechea înregistra cu o acuitate tiranică viaţa încăperilor 
vecine în cele mai mărunte amănunte, cu cele mai 
obsedante amplificări. Sfârâiala primusului amuţise. Sonia 
Viişoreanu ieşi din cameră în pantofi cu talpa moale. Ion 
Ozun ştia că merge la robinetul din capătul sălii să-şi care 
singură apă. Ascultă şuroitul canelei. Apoi uşa trântită la 
loc, cu piciorul. Pe frontul acesta se făcu tăcere. Acum 
duruia surd, în încăperea extremă, maşina de cusut. 
Croitoreasa cu lucru suplimentar de noapte. Pe urmă, 
întrerupt, în răstimpuri, în a treia cameră, studentul gângav 
şi cu fruntea îngustă, care monologa recitându-şi cursurile 
în ajun de examen. Foxul impiegatului de la Finanţe, închis 
în casă, în odaia de lângă scări, începu să zgrepţene. 

Acestea erau rumorile nocturne. 

Ziua se adăugau trilurile de flaut, răbufneala ţoalelor 
scuturate, patefonul domnişoarei Sonia, bătăile factorului 
poştal, zăngănitul cănilor de tablă şi comisionarii căutând o 
adresă indescifrabilă, Niciodată Ion Ozun n-ar fi crezut că 
într-un spaţiu atât de strâmt poate vieţui, atât de sonor, o 
atât de diversă şi tristă umanitate. 

— Mai sosesco ca ţe vedemo ţe mai fâţe bursucaria me! 
anunţa chir Panaioti Caţafanis, proprietarul, inspectând 
măcar o dată pe săptămână odăile, ca să constate dacă 
nimeni n-a deteriorat paturile, n-a şchiopătat scaunele şi n- 
a înstră-inat ceva din inventar. 

O mai potrivită denumire nici c-ar fi meritat această 
adevărată bursucărie. 

Ion Ozun nu mai putea vedea altfel locatarii decât strecu- 
rându-se din vizuini, ca bursucii, dimineaţa, prelingându-se 


pe lângă ziduri, risipindu-se la îndeletnicirile lor 
misterioase, de unde noaptea se întorceau furiş, să-şi ocupe 
culcuşurile în aceleaşi vizuini, ca să înceapă a doua zi iarăşi 
şi iarăşi. 

Urechea, deprinsă acum să izoleze fiecare sunet, lămuri 
paşi alegându-se din vuietul surd al oraşului, urcând 
treptele, poposind la al doilea etaj, pe urmă continuând 
până sus şi înaintând dibuit pe culoar. 

Îi recunoştea, cum identifica fără greş mersul tuturor 
celor unsprezece tovarăşi de bursucărie. Erau paşii lui Bică. 
Se opriră în faţa lacătului cu cifru. 

Pauză. 

Apoi un ţistuit de surpriză consternată. 

Oricât devenise de prudent în administrarea ultimului 
capitol bugetar, Ion Ozun ar fi pus la bătaie toţi cei 377 lei 
într-un pariu la egal că prietenul s-a scormonit în buzunare 
şi a descoperit că-i lipseşte cutia de chibrituri. 

Două ciocănituri scurte în uşa lui îi dovediră că n-ar fi 
pierdut pariul. 

— Eşti acasă, Jane? 

— Intră! îl invită Ion Ozun, ridicându-se în capul oaselor pe 
marginea patului. 

— lar nu găsesc chibriturile, fir-ar ale dracului de chibri- 
turi şi plesni-i-ar rânza zgârciobului de chir Panaioti cu 
economiile de la lumină! Să-l pui în romanele tale, bă Jane, 
bă, ca să ne răzbuni! se lamenta Bică 'Tomescu intrând. Şi 
îndată observă transformarea radicală din fizionomia 
viitorului romancier, aprobând-o şi bucurându-se ca de-o 
importantă victorie personală: Ei, bravos! Aşa mai vii de 
acasă! Ţi-am spus eu... Ce era claia aia? Plete, pălărie de 
bandit mexican şi lavalieră poartă azi numai poeţii, pictorii 
şi actorii rataţi... E uniforma lor! Vorbind, înaintă în cameră 
şi descoperi pălăria de castor cu boruri înguste. O examină 
cu expertă com-petinţă, citi marca din fund, o răsuci pe o 
parte şi pe alta, o încercă pe cap, în faţa oglinzii, ridicând 
din sprâncene admirativ: Şic! Ştii că începi să te civilizezi, 


Jane?! Pro-gresezi în pas gimnastic, în pas alergător, în 
galop de curse! Bravo şi supra-bravo! 

Ion Ozun surâse amar. 

În sinea sa ascunsă recunoscu pizmăreţ că pălăria nouă îl 
prindea mai bine pe prieten decât îi venea lui, care o 
alesese răscolind o jumătate de ceas în toate rafturile 
prăvăliei. 

Bică lomescu era ceea ce se numeşte un băiat frumos. 
Vulgar şi cu mutră de secătură, dar frumos! În trei ani de 
când nu se văzuseră, capitala îl transformase după un tip 
standardizat, spilcuit şi cu haine după ultima tăietură, cum 
apăreau pe Calea Victoriei şi pe bulevarde, la oră fixă, vreo 
câteva sute de exemplare identice. 

Se răsuci pe călcâie: 

— Am să cumpăr şi eu una la fel. Asta-i boala mea, dragă 
Jane! Pălăriile şi crăvăţile au să mă dea gata. La crăvăţi să 
mergi cu mine... Am un fler!... Uite la asta. Pipăie! Îi întinse 
capătul, plecându-se şi fluturându-i sub nas fâşia de mătase 
zmeurie cu buline albastre. 

Ion Ozun se supuse şi pipăi, deşi din toate lucrurile de pe 
lume calitatea unei crăvăţi era poate problema care îl 
pasiona în ceasul acela cel mai puţin. 

— Ce zici? Mătase curată... Şi observă, te rog, lungimea! 
Aş vrea să văd unde ai să găseşti tu o cravată ca asta, şi cu 
preţul pe care-l plătesc eu... 

Ion Ozun se declară incapabil să găsească o asemenea 
cravată, şi cu atât mai puţin una cu preţul pe care îl plătise 
Bică Tomescu. 

Prietenul fu sincer înduioşat de atâta lipsă de vanitate: 

— Asta-mi place la tine, Jane! Dai fiecăruia ce e al lui... Te-i 
fi pricepând tu la literatură... Dar în trei chestii să te laşi 
pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăţi şi de 
Bucureşti. N-ai să regreţi niciodată! A propos! Ar trebui să 
încerci şi tu o piesă. Cum ai dialog, reuşita e asigurată... 
Formulezi apoi pretenţia să creez eu neapărat rolul 


principal, şi dacă nu ţi-o plăcea ce-am să scot din el, să nu- 
mi spui mie Bică! 

Ion Ozun clătină din cap, strâmbând buzele cu o 
desăvârşită lipsă de entuziasm. 

— Ce ai, bre? Ce naiba, parcă tot îţi ninge şi-ţi plouă!... se 
minună prietenul de mutra-i posomorită. loate au să se 
rezolve... Ţi-o garantez eu! 

— Garanţiile tale... 

— Ce garanţiile mele? 'Ţi-o spun fiindcă eu cunosc 
Bucureştii cum îmi cunosc buzunarele. La început scârţăie. 
O săp-tămână, o lună, un an... Pe urmă, deodată începe să-ţi 
bată vântul în pupă, şi atunci, fşiut! te duce de nu te mai 
ajunge nimeni din urmă... Uite la mine! Eu nu m-am 
descurajat niciodată... Şi bagă de seamă; târâi sania pe 
uscat aici de trei ani. Am răbdat, am tăcut, am înghiţit şi-am 
dat din mâini. Însemnează-ţi ziua asta în calendar, şi peste 
un an să ne aducem aminte şi să vorbim...! 

— Până la anul sunt altele mai aproape! Peste o săptămână 
se împlineşte termenul camerei şi trebuie să scot din 
pământ chiria. Iar banii au ajuns la fund... În zece zile n-am 
să am ce mânca... 

— Nu moare nimeni de foame în ţara românească! îl 
asigură Bică Tomescu, plin de convingere şi de experienţă. 
Dă-o dracului de chirie! Găsim noi. Eu de trei ani, la fiecare 
sfârşit de lună, tot cred că am buclarisit-o şi că are să-mi 
scoată dom' Panaioti calabalâcul afară. Şi în ajun, când am 
epuizat toate resursele, îmi cade de unde nici nu gândesc... 
Principalul e să dai din mâini, nu să stai...! 

Bică Tomescu, el, nu stătea. Cuvântând, dădea din mâini 
cu o elocventă artă a gestului. 

Se opri cu picioarele răşchirate în faţa lui Ion Ozun, cu 
mâinile în şolduri, privindu-l în creştet cum stătea pe mar- 
ginea patului şi examinându-l cu autoritate de dascăl care-şi 
supune elevul la interogator. 

— Ce ţi-a spus Teofil Steriu? 


— N-a venit încă. Sosise să stea numai două zile, şi tot 
dusu-s-a dus! lar de-atunci eu tot trec şi-l tot aştept... 
Servitoarea crede că nu se întoarce până săptămâna 
viitoare. 

— Scrie-i! 

— M-am gândit. Dar ce fac cu o scrisoare? Ca să-i 
povestesc tot, se înşiră o poliloghie mai lungă decât 
romanele lui. Nici n-are s-o citească!... Îmi imaginez că-i 
sătul de asemenea epistole cu care-l vor fi bombardând şi 
alţi loni Ozuni din România mare. Că or fi destui! 

— Ce-ţi pasă?! Parcă Bică Tomeşti n-or fi destui? Urma 
alege! Viitorul e al celor care ştiu să lupte şi nu se predau... 
— Viitorul! răbufni Ion Ozun cu năduf. Până la viitor mai 

urgentă e chestia cu prezentul! 

Bică Tomescu îi făcu un gest elocvent cu palma să se 
liniştească din partea asta. Viitorul era al lor; prezentul nu 
mai puţin! Întrebă: 

— Şi Alcaz? De ce te poartă cu vorba Alcaz? 

— De!... De unde să ştiu de ce mă poartă cu vorba Alcaz? 
Cum văd, parcă tot eu sunt vinovat... 

— Să ştii că eşti vinovat!... Eşti vinovat fiindcă nu te ţii de 
el destul de stăruitor. Alcaz are relaţii... Îi învârte pe toţi pe 
degete. Numai să vrea. Eu, în locul tău, m-aş instala pe 
scaun, să-i spun neted: „Uite, nu mă mişc de aici, până nu- 
mi rezolvi chestia!” Dacă vrea, poate. Ţi-o garantez eu! 

— M-a invitat să iau dejunul cu el mâine. Zice că altfel n- 
are timp să stea mai pe îndelete de vorbă. 

— Ce nu spui asta, dragă Jan? se bucură Bică din cale- 
afară. Dacă te-a invitat la masă, se schimbă chestia. E ca şi 
făcut! Ţi-o garantez eu. 

Ion Ozun nu arăta prea mare încredere în garanţia 
prietenului. Oftă din adânc... Scoase un pachet albastru de 
tutun şi începu să-şi răsucească o ţigară, fiindcă, în 
proiectele sale de economie, renunţase la ţigările gata 
fabricate ale Regiei. 


— Fumezi acum tutun de pachet, ca măturătorii de 
stradă?... se miră cu dispreţ Bică Tomescu. Dă-l dracului de 
tutun şi ia o ţigară de la bădia. Specialitate!... Eu nu fumez 
decât Specialitate. Şi să te învăţ eu: cumpără întotdeauna 
de la debitul special, Calea Victoriei, în faţa Palatului. Marfă 
extra, proaspătă, dever mare, reclamă pentru străini... 
Învață de la Bică, sireacul, tainele Bucureştilor şi ale artei 
de a se învârti-învârtire! 

Îi întinse portţigaretul plin. 

Aprinse şi îşi opri cutia de chibrituri. 

— De-acum la culcare!... spuse. Şi mâine pune-i o pilă lui 
Alcaz! Ascultă-mă pe mine, că-s câine mai bătrân. După 
masă, după ce-ai aranjat tot cu el, pune-i pe deasupra şi-o 
pilă de o mie de lei. Nu lăsa pila de azi pe mâine. Nu poate 
să te refuze. 

Plecând, Bică Tomescu văzu pe masă, întinsă, toată averea 
lui Ion Ozun: cei 377 lei, din care un pol rupt şi cârpit din 
jumătăţi străine. Se miră cu sinceritate şi entuziasm: 

— Păi ai parale, dragă Jan! Ce te plângi?... Poţi să-mi 
pasezi şi mie o hârtie de-o sută până iau chenzina de la 
teatru. Fac în total trei sute... N-avea nici o grijă! Eu ţin 
socoteală exactă cât şi cui datoresc... Cu delicateţă de 
prestidigitator, apucă de un colţ o hârtie de o sută, o 
scutură şi o escamotă în buzunar, fără să mai aştepte 
încuviințarea proprietarului. Duse degetul la buze: Pa! Şi 
noapte bună! Nu uita mâine pila de o mie. Gândeşte că e 
chiria. Ba îţi rămâne şi rest. Mergi apoi cu mine, şi cu restul 
îţi aleg o cravată pre cinste!... A se învârti-învârtire! 

Se învârti pe călcâie, închise uşa şi se mistui în cotlonul 
său din bursucăria lui chir Panaioti. 

III. 

STRADA. 

Altul. Şi altul. E neînchipuit cât de mulţi trec, au sosit, se 
întorc şi iar vor sosi. 

Uneori trotuarele negre par negre omizi cu mii de picioare 
articulate. De unde vin toţi şi ce îi goneşte pe toţi? 


E greu să admiţi că în fiecare palpită o altă durere, alt 
sânge, alte ambiţii şi poate o scânteie din focul divin. E greu 
să admiţi că dintr-o mie de mii, cu feţe la fel, cu ochi la fel, 
cu haine la fel, doar unul ales între toţi va supravieţui peste 
toţi. E greu să admiţi că domnul ghiontit - vezi colo! - 
domnul acela ghiontit şi timid, când toţi vor fi morţi şi toţi 
dispăruţi fără urme, el singur încă va mai trăi peste veac, 
într-o carte, într-o pânză, într-un muzeu. 

El astăzi e număr. E cel mai neînsemnat şi sfios trecător. 
Strada îl înghite şi strada îl varsă ca pe cel mai netrebnic şi 
anonim trecător. 

În soarele palid şi blând de octombrie, toată capitala se 
revărsase pe străzi şi pe bulevarde, să se resfeţe, ca la o 
ultimă sărbătoare a toamnei, înainte de ploile urâte şi lungi. 

Femeile treceau felin, în proaspete toalete de sezon. Din 
mers, se confruntau cu priviri aparent nepăsătoare, 
cercetân-du-şi reciproc modelul pălăriilor de fetru, blănile 
moi, un amănunt imperceptibil, dar numai Dumnezeu şi ele 
ştiau cât de hotărâtor. Rochiile se mai scurtaseră încă de un 
deget şi pălăriile îşi mai expropriaseră încă trei degete din 
perimetru. Minuscule şi mirobolante coşuleţe, înfipte cu 
gura în jos pe frunte, până peste nas, peste urechi, peste 
sprâncene. 

Ion Ozun observă acest lucru ciudat: trecătoarele care 
păşeau adineaori elastic, cu râsul voios şi cu o fără de grijă 
copilărească în ochi, cum întâlneau venind potrivnic o altă 
femeie într-o mai încântătoare haină de toamnă, şi cu o 
asemenea pălărioară-coşuleţ mai dată dracului, la clipeală 
strângeau buzele, întrerupeau fraza începută şi defilau pe 
lângă inamic, cu obrazul brusc concentrat şi sever. Astfel, 
află că femeile nu se îmbracă pentru a cuceri admiraţia şi a 
asmuţi instinctul genezic al bărbaţilor, precum pretind 
legile biologilor şi cum naiv se încântă vanitatea de mascul. 
E un război numai al lor, între ele - şi nu e de fel un război 
frivol. 


Pe urmă, lon Ozun recunoscu, dezmierdat de razele bune, 
că viaţa e îndestul de plăcută şi că spectacolul Bucureştilor 
e câteodată fermecător. 

De pe Bulevardul Academiei înaintă în Calea Victoriei şi fu 
înghiţit de cele două puhoaie, pentru care trotuarul era 
prea strâmt. S-ar fi oprit la „Capşa”, unde a dat de atâtea 
ori târcoale, dar nu cunoştea pe nimeni şi nu avea atâta 
curaj să intre, să bată în masă şi să comande indispensabilul 
şvarţ. 'Trecu deci mai departe, strâns încleştat în coloana de 
marş a necunoscuţilor, cu bucuria soarelui molatic răcită 
deodată. Se simţea din cale-afară străin într-o lume străină 
şi fără nume, la fiecare pas încrucişându-se cu un trecător 
pe care nu l-a mai văzut niciodată şi n-are să-l mai vadă vre- 
odată - o mie şi o mie de feţe ale aceluiaşi necunoscut. 

În târgul lui îl ştiau toţi şi pe toţi îi ştia. Aşa neînsemnat şi 
pirpiriu cum era, îl saluta birjarul, îl întreba din prag 
băcanul, foştii profesori traversau strada, să se intereseze 
când pleacă, îngrijoraţi şi ei să nu se prăpădească într-o 
asemenea urbe ticăloasă; la cofetăria cu mesele de table şi 
de şah era pe cale să devină un personagiu fiindcă se 
dovedea cu rare însuşiri tactice şi strategice de tablagiu şi 
şahist; trecuse de a treia idilă. Aici l-a sorbit tumultul 
mulţimii, anonim redat marelui anonimat. lar singurătatea 
şi nimicnicia lui îi păreau mai insuportabile decât într-o 
pustietate de nisipuri, Sahara, deşertul Gobi sau Kalahari, 
fiindcă nu există o singurătate mai cruntă decât cea din 
mijlocul mulțimilor. 

În faţa Palatului, puhoiul compact îşi descleştă 
strânsoarea. Toţi respirau mai larg. Automobilele soseau 
rapid, înceti-nindu-şi mersul suplu într-o procesiune de 
necunoscuţi răs-turnaţi pe pernele moi, de necunoscute 
privind absent înainte, alături de superbi câini, imobili şi 
aroganţi. 

„Cine sunt toţi? se întreba Ion Ozun. De unde vin? Ce 
însuşiri, multe şi tari, îi îndreptăţesc să se bucure de toate 


bunurile, sătui şi fără de grijă, surâzători şi victorioşi, aşa 
cum trec toţi în soarele auriu?” 

Niciunul nu părea că aleargă spre o ţintă precisă. Pe 
niciunul nu părea că-l aşteaptă o îngrijorare ori un chin. Îşi 
lăsaseră îndeletnicirile şi necazurile undeva, închise acasă 
şi în birouri, ca tot atâtea jivine stricătoare şi plicticoase, în 
sfârşit prizoniere între gratii, de unde nu vor mai scăpa să-i 
urmărească; iar toţi trăiau acum numai pentru ceasul 
acesta de plimbare fără grijă, în lumina pentru toţi blândă, 
poposind la vitrinele încărcate, tărăgănându-şi paşii fără 
nici o direcţie, lenevoşi şi hoinari. Numai în fabrici, în uzine, 
în ateliere, rămăseseră să trudească la întuneric, în fum, în 
praf, în duhoare înecăcioasă de uleiuri arse, de clor, de zgu- 
ră, de acizi - veşnicii iloţi ai acestei lumi. Dar cine avea timp 
să se gândească la dânşii? Pentru cei mai mulţi existenţa lor 
era mai vagă şi mai îndepărtată decât a sclavilor care-au 
construit piramidele Egiptului... 

La „Iripcovici”, dintr-un taximetru hârbuit cobori cu pă- 
lăria pe ceafă şi cu privirea împăienjenită un om în sfârşit 
cunoscut şi de lon Ozun... 

Cunoscut din fotografii şi din caricaturi: Leon Mătăsaru, 
poetul suavelor idile şi al etericelor nostalgii. 

Era cu o bandă întreagă şi se vedea lămurit că o duc într-o 
întinsoare de astă-noapte. Un prieten îl trăgea îndărăt de 
pulpana hainei. O femeie cu pălăria tuflită şi cu sulimanurile 
prelinse pe obrazul veşted chicotea răguşit şi vulgar. 

— Numai un rând de pelinaşe să ne dregem şi câte-o pâr- 
joală... Eu mor după pârjoalele lui Tripcovici! se zbătea 
încăpățânat să scape din cleştele prietenului poetul suav şi 
nostalgic, cu o barbă ţepoasă de trei nopţi. 

Ion Ozun şi-l închipuise nepământean şi devorat de o 
iremediabilă melancolie. Poetul tristeţelor transcendentale, 
Leon Mătăsaru, se smuci şi izbuti să scape din laţ. Se arătă 
foarte vesel de acest succes. Se întoarse şi-şi înjură 
tovarăşii: 

— Ai sictir! 


Apoi se izbi peste o doamnă cu un copil de mână. Salută, 
exagerat: 

— Pardon! 

Se prăbuşi pe uşa localului de aperitive, iar ceata de amici 
cu femeia văpsită, după un scurt conciliabul, descinse din 
automobil şi îl urmă. 

Adânc scârbit, Ion Ozun îşi şterse idolul adolescenţei din 
tabelul secret al adoraţiilor sale, unde alături de Teofil 
Steriu, încă de pe băncile şcolii poetul atavicelor suspine, 
era gravat cu litere adânci, aurite, ca pe frontispiciul 
Panteonului. 

Pârjoalele lui Tripcovici, atât de apreciate de idolul 
proaspăt detronat, îi amintiră însă că se apropie ora 
dejunului. 

— La unu, unu şi un sfert! îi spusese Mirel Alcaz. Întrebi 
de masa mea... Şi dacă eu întârzii cumva, aştepţi! 

Mai bine să aştepte şi între timp să-şi recapituleze vorbă 
cu vorbă tot ce avea să-i ceară. Grăbi pasul, făcând drumul 
îndă-răt; şi cu cât se apropia, cu atât i se părea mai 
complicat şi irealizabil tot ceea ce astăzi dimineaţă, în 
hotărârea lui, se arătase atât de simplu şi atât de uşor. 

La restaurant îşi încredinţă pardesiul şi pălăria persoanei 
rotunde şi afabile de la garderobă. Îşi pipăi în faţa oglinzii 
părul scăpat rebel din lăcuita cască de pomadă, îşi încheie 
nasturii şi înainta pipăindu-şi în buzunar cartonul cu 
numărul vestiarului. 

Niciodată nu intrase într-un restaurant atât de luxos. Cu 
atât mai mult se sili să treacă printre mese, cu un aer 
degajat, refuzând cu o superbie de senior plictisit invitaţia 
chelnerilor să ocupe una din mesele libere. 

— Masa domnului Alcaz? întrebă autoritar, ca un foarte 
intim prieten al preacunoscutului ziarist. 

— Poftiţi p-acilea... Mitache, condu pe domnu la masa lui 
conu Mirel! 

Masa era în fund. 


Aşezându-se, lon Ozun abia atunci îşi dădu seamă că a 
uitat să depună şi bastonul la garderobă. Bastonul moştenit 
de la un unchi, grefierul Tăsică Ozun: exemplar rar, din 
lemn de mahon, cu un cap de rață sculptat în fildeş, patinat 
de palma defunctului după o carieră inseparabilă şi atât de 
fidelă vreme de treizeci de ani, încât contemporanii grefie- 
rului nici nu şi-l puteau imagina fără acest sceptru al bătri- 
neţii şi al unei statornicii exemplare. 

Ion Ozun nu ştia unde să rezeme sceptrul. 

Îl puse între genunchi şi începu să privească împrejur, 
supraveghindu-se să pară cât mai la el acasă într-un 
asemenea restaurant, printre asemenea lume. 

Un picolo îi prezentă lista. O respinse. 

— Aşteptaţi atunci pe conu Mirel? îl înţelese aprobând 
băiatul sufocat în gulerul prea înalt. Dumnealui vine 
întotdeauna după unu jumătate... L-au întrebat doi domni 
până acum. L-a sunat şi la telefon... Vă servim o ţuică? 

Şi alergă să aducă ţuica, fără să mai aştepte răspuns. 

Proprietarul prin succesiune al sceptrului cu bot de rață se 
întreba cuprins de o îngrijorare bruscă, ce se va face dacă 
Mirel Alcaz, prin cine ştie ce conspirație de împrejurări, va 
fi împiedicat să se ţină de cuvânt? Va mânca singur, de 
ruşinea chelnerilor, dar îşi va dezechilibra ireparabil 
rămăşiţele bugetului, suprimându-şi cu o singură masă 
subsistenţa pe trei zile. Trase cu coada ochiului la lista de 
preţuri. Cifre-le erau astronomice. Se simţi cel mai focos 
partizan al preţurilor maximale. 

Sorbi ţuica şi se pomeni cugetând lucruri displăcute şi 
crunte pe socoteala lui Mirel Alcaz. 

Era elev la liceu, în timpul războiului, când biroul de încar- 
tiruire îl izgonise din camera lui în casa bătrânească şi 
săracă, să facă loc acestui locotenent de rezervă, vorbăreţ 
şi spilcuit, în uniforma albastră de stofă franceză şi cu un 
chipiu fante-zist, cu cozorocul de lac îngust de un deget. 

Mosafirul forţat, scuzându-se şi surâzând foarte prietenos, 
anunţase că vor scăpa de el într-o săptămână. 


Se instală şi rămase şapte luni. 

Dar mătuşă-sa se bucură de un asemenea oaspe, fiindcă, 
în sărăcia ei de văduvă bătrână şi bolnavă, ofiţerul adusese 
belşug, bonuri de aprovizionare, zahăr şi ordonanţă. Era 
pri-eten cu toată lumea. Lui lon Ozun i să păruse că pune 
oarecare fanfaronadă în graba de a servi pe oricine, poate 
mai mult pentru a arăta vanitos cât îi preţuiesc puterile. 

Aflase mai apoi că a devenit jurnalist cu mare trecere, deşi 
semnătura îi apărea rar, şi atunci numai în josul unor 
articole de culise politice, declaraţii ale miniştrilor, foştilor 
ori viitorilor miniştri, intrigi şi misterioase combinaţii. Că a 
ajuns acum să apeleze la bunăvoința unui asemenea flecar, 
pe care îl socotea fără talent şi cu spinarea cartilaginoasă 
faţă de toţi stăpânii zilei, i se păru lui Ion Ozun primul 
simptom al capitulării. 

Semn râu şi semn trist! 

Mai apoi se gândi că şi el face în clipa aceasta chiar 
dovada unui asemenea caracter dezgustător şi amfibiu, ca 
fostul coleg de bancă, Bică Tomescu. Milogea sprijinul unui 
om, şi pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. Mâine 
ce-l va împiedica, oare, când înjosirea va fi desăvârşită, să-i 
ceară şi o mie de lei, cum îl sfătuise prietenul să-i pună „o 
pilă” - şi cum nu s-ar fi umilit deocamdată, chiar dacă s-ar 
târi pe stradă, izgonit din bursucăria lui chir Panaioti, 
zdrenţăros şi lihnit. 

Descoperirea îl mâhni. Se simţi împresurat de tot mai 
multe şi mai felurite ameninţări invizibile, de tot mai 
neprevăzute bestii vâscoase şi târâtoare după chipul şi 
asemănarea celor din bursucăria lui chir Panaioti, pe care 
nici nu le bănuise în ceasul când s-a urcat în tren. Câţi din 
sala aceasta, cu albul de zăpadă al feţelor de masă, cu ta- 
câmuri grele de argint şi cu mâncări scumpe; câţi nu-şi 
plătesc oare fiecare înghiţitură şi respectul slugarnic al 
chelnerilor cu astfel de capitulări? 

El râvnea la altfel de victorie, cu altfel de preţ. 


Ridică ochii, să-i măsoare cu disprețul tinereţii virtuoase şi 
cu superioritatea sărăciei care nu are de ce roşi... Dar din 
celălalt capăt al sălii, de la uşă, îl întâmpină privirea lui 
Mirel Alcaz, căutându-l şi făcându-i semn că l-a văzut. 

Fu ca o privire fascinatoare de dresor, încovoindu-i moale, 
de gumă, toată cerbicia. 

Mirel Alcaz se oprise să arunce în braţele unui picolo 
pălăria şi pardesiul. Distribui la câteva mese o jerbă de su- 
râsuri cu o subtilă şi savantă ştiinţă a nuanţei, pe rând 
cordial, indiferent, amical, vag, distant, familiar, proteguitor 
ori distrat. 

Toate acestea în câteva piruete, care au durat o singură 
clipă. În cealaltă clipă a trimis un semn francmasonic pere- 
chii de la o masă din ungherul extrem: domnul - ras şi cu 
ochelari americani, prinşi după ureche în cârlige; doamna - 
cu părul roşu şi cu pieptul opulent. În a treia clipă a fost 
lângă lon Ozun. I-a scuturat mâna cu o cordialitate 
exagerată şi ocrotelnică: 

— Mă ierţi?... Am întârziat la Externe. Tocmai îmi aranjam 
plecarea la Geneva şi ne-a tras Jan o şuetă de nu mai 
puteam scăpa. Teribil pisălog! Încolo, băiat admirabil Jan... 

Ion Ozun află astfel că mai există şi alţi loni pe lume, mai 
importanţi fără îndoială decât el, dar nu cuteză să întrebe 
ce Jan anume a dat o şuetă la Externe până după ora unu şi 
jumătate. 

Mirel Alcaz abia s-a aşezat pe scaun şi abia a despăturit 
şervetul, că a doua listă a şi apărut generaţie spontană pe 
masă, ca şi sticlele din baterie, ca şi mastica fără comandă, 
ca şi măslinele înfipte în scobitoare, ca şi panerul schimbat, 
cu franzeluţele dolofane şi aurii. El le priveşte sosind, cu o 
vădită satisfacţie de om căruia îi place să-şi vadă gusturile 
ştiute şi respectate. E proaspăt bărbierit, cu o uşoară 
umbră de pudră, cu părul dat peste cap şi străbătut de 
câteva şuviţe argintii, care păreau mai mult o cochetărie, 
un artificiu decât o jalonare a sistemului capilar pe curba 
anilor, a vârstei, a declinului ce va să vină. Nici gând să-i 


pese de asta! Deocamdată în ochii verzi, limpezi, surâzători 
sclipeşte numai o mare încântare de sine şi aceeaşi 
generoasă încântare de alţii, de tot ce vede împrejur, de tot 
ce i s-a întâmplat ieri, ce i se întâmplă azi şi i se va întâmpla 
mâine. Chelnerul pare fericit că serveşte un asemenea 
client, şi el pare fericit că e servit de asemenea chelner. 

— Nu te-ai fixat încă? observă cu dezaprobare că Ion Ozun 
a început a citi lista de la capăt. În acest caz, dă-mi voie să 
fac un menu pentru amândoi. Cunosc toate specialităţile 
casei... De exemplu: o cegă rasol. Preferi cu maio-neză? Văd 
aci nişte ciuperci cu smântână. lar ca să încheiem, ne 
prepară lancu după toate regulele artei o pereche de sitari. 
Nu-i văd pe listă, dar m-a anunţat ieri că-mi rezervă. De 
acord? 

Ion Ozun căzu de acord, descoperindu-şi o jalnică lipsă de 
personalitate. Alcaz văzu că mută incomodat sceptrul cu bot 
de rață, căutându-i un loc. Făcu semn picolului. 

— Ia bastonul domnului! 

Picolul se execută. Ion Ozun se uită după suvenirul de 
familie cu sincer regret, îndoindu-se că are să-l mai revadă 
vreodată. 

Până acum mâinile erau ocupate. Dezmierdau botul 
păsării palmipede şi lameliroste tot aşa cum treizeci de ani 
palma defunctului unchi grefier patinase fildeşul gălbui cu 
neclintită fidelitate. Eliberate de această calmantă şi tonică 
îndeletnicire, mâinile nu mai ştiau acum ce altă treabă să-şi 
afle. Frământară între degete mici cocoloaşe de pâine. Le 
clădi în efemere piramide, care nu vor dura cât a lui Keops. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi... vorbi Mirel 
Alcaz, turnând maioneză peste cegă. Din principiu vin la 
toate întâlnirile cel dintâi şi plec cel de pe urmă. E singurul 
sistem să nu laşi prietenilor timp nici să gândească, nici să 
vorbească rău despre tine. Să te foarfece, cum numai bunii 
şi dragii prieteni ştiu s-o facă... E tocmai ceea ce-i spuneam 
ieri lui Minu. Se opri cuprins de îndoială. Îl cunoşti pe 
Minu? 


— Nu! mărturisi lon Ozun, privind la sosiera cu maioneză 
din celălalt capăt al mesei ca la un astru inaccesibil. 

Mirel Alcaz îi înţelese privirea şi-i trecu sosiera. 

Explică apoi în continuare: 

— Minu... Minulescu, mon cher ami! 11 Trebuie să-i faci 
neapărat cunoştinţa. Lui şi tuturor, de la „Capşa”, de aci, 
din foaierul teatrului şi de pretutindeni. Ca să răzbeşti în 
Bucu-reşti, dragul meu, prima condiţie e să-ţi cultivi 
relaţiile. Ajunge la început o jumătate de duzină. Pe urmă se 
iau unul de la altul, ca scarlatina, gripa spaniolă, guturaiul, 
râia... Picolo, toarnă vin şi Apolinaris! Nu amesteca! În 
pahare separate, mizerabile! 

— Tocmai fiindcă e vorba de relaţii, aşa singur, cum am 
căzut aici din lună... crezu că a găsit o introducere potrivită 
Ion Ozun. 

Celălalt nu-l lăsă să isprăvească. 

— A propos de relaţii... Îmi spuse una bună Puiu. Pe Puiu 
cred că-l cunoşti. 

Ion Ozun declară că nu-l cunoaşte nici pe Puiu. Mirel Alcaz 
se scandaliză cu desăvârşire. 

— Puiu... Puiu Iancovescu! Cum văd, ai pierdut trei 
săptămâni degeaba dacă n-ai parvenit să cunoşti pe nimeni! 
În ce lume te-ai învârtit, dragul meu, până acum?... 
Neapărat trebuie să-ţi schimbi tactica... Dar să-ţi spun 
istoria cu Puiu, fiindcă e nostimă de tot... Povesti istoria cu 
Puiu (lancovescu). Apoi alta cu Istrati (Micescu), cu 
Mărioara (Voiculescu), cu Gică (Elefterescu), cu Lucia 
(SturdzaBulandra), cu Mişu (Pop-Spătaru), cu Păstorel 
(Teodoreanu), cu Ionel (Vulturescu), cu Teofil (Steriu), şi 
alţii, şi altele, defilând rapid, apărând şi dispărând ca 
figurile din pragul ornicelor cu cuc. O jumătate din capitală. 
E prieten cu toţi; i-a văzut adineaori, ieri ori alaltăieri, cel 
mult acum trei zile; îi tutuieşte pe toţi şi toţi îl tutuiesc: 
tuturor le-a spus ceva, toţi i-au spus ceva. 

Ion Ozun nu poate plasa un cuvânt. Cu o sumbră 
deznădejde gândeşte la bursucăria lui chir Panaioti, de 


unde a plecat astăzi dimineaţă şi unde se va întoarce 
diseară, con-damnat să nu evadeze niciodată din irevocabila 
mediocritate a celor unsprezece colocatari. A deşertat 
înadins paharele de vin unul după altul, să prindă curaj. 

Când au ajuns la cafea şi când Mirel Alcaz a aprins ţigarea 
de foi, îndepărtând scaunul şi rezemându-se cu şira spinării 
în spătar, crezu că a găsit în sfârşit momentul potrivit. Dar 
în aceeaşi clipă un domn bătrân, cu ghetre albe şi cu 
monoclu atârnat în panglică lată şi neagră pe jiletca gri, 
apăru adus de o divinitate nefastă, şi fără introducere se 
aşeză la masa lor. 

— Mirel, Mirel! ameninţă cu degetul lung şi uscat, de 
mumie. Toujours le meme!12 Te conservi... M-ai placat 
alaltăseară şi te-am aşteptat până la două jumătate... 

— Am spus, mon prince 13, că nu ştiu precis... Poate vin, 
poate nu! Altfel, ştii că sunt cel mai exact om din lume! Dă- 
mi voie să-ţi prezint un prieten: Ion Ozun, tânăr publicist şi 
scriitor, despre care are să se audă în curând vorbindu-se; 
principele Antoine Muşat. 

Principele Anton Muşat întinse mâna scheletică, şi dintr-o 
lâncedă privire a ochilor cenuşii şi mici, ascunși în 
văgăunele orbitelor, evaluă individul din faţă ca pe-un 
obiect neînsufle-ţit şi lipsit de orice interes. Ion Ozun îşi 
aminti fără de voie fotografiile ziarelor de la rubrica 
fenomenelor curioase, sub titlul: „un caz excepţional de 
longevitate”; un şef de trib al pieilor-roşii, Rockefeller, 
entomologistul Emile Fabre sau decanul monahilor 
centenari din Tibet. 

Atât de uscat, ca pergamentul, era acest supravieţuitor 
autentic sau pretins din neamul Mugşatinilor şi atât de 
moartă îi era privirea când tăcea! 

— Şi cu cine ai stat până la orele două jumătate, mon 
prince? întrebă Mirel Alcaz, pregătindu-se să asculte cu 
mare interes. 

— Oribil! O companie oribilă! Toto, Iordan Hagi-lordan, 
Săvel Gregoriady, un gigolo - nici nu-mi amintesc cum se 


numeşte. Şi antilopele din totdeauna... O dansatoare nouă, 
o unguroaică, Ilona. Un animal admirabil, mais d' une 
betise!...14. De mult nu m-am ambetat în aşa hal! S-a 
ridicat o lume foarte vulgară. Nu ştiu nici să se amuze. 
Nopțile au devenit sinistre... sinistre... sinistre... 

Introduse sticla rotundă în caverna orbitei şi consultă lista. 
O aruncă dezgustat: 

— Nici nu se mai poate mânca în acest Bucureşti...! 

— Sunt sitari. Au fost minunaţi, nu? se adresă Mirel Alcaz 
către Ion Ozun, invocându-i mărturia. 

— Da, destul de buni! aprobă moale Ion Ozun, silindu-se să 
nu pară prea entuziasmat, ca un june care în scurta-i viaţă 
n-a mâncat altceva decât sitari preparaţi după toate 
regulele artei şi ale lui Brillat-Savarin, părintele şi idolul 
gastronomilor. 

Principele Anton Muşat nu dădu nici o importanţă acestor 
aprecieri. Bătu în masă: 

— Două ouă moi, de rață. Un lapte covăsit. O pară şi un 
marghiloman. Bine fiert, fără zahăr! 

Ion Ozun îşi spuse că n-ar fi cutezat niciodată într-un 
asemenea restaurant să comande un dejun atât de frugal. 
Dar ceea ce era îngăduit unui prinţ de autentic ori de 
pretins sân-ge domnesc nu era permis unui muritor de rând 
oploşit în bursucăria lui chir Panaioti, cu toată averea 277 
lei, numă-raţi. 

Mirel Alcaz se ridică. 

— Mă scuzaţi o clipă... Numai două cuvinte. Un răspuns 
unui prieten! arătă spre perechea care de două ori îi făcuse 
semne nerăbdătoare: domnul cu ochelari prinşi în ramă 
neagră, doamna cu părul roşu şi sânii opulenţi. 

— Cine sunt? întrebă principele Muşat, împingându-şi mai 
profund monoclul să-i examineze. 

— Fredy. Alfred Goldamm, bancherul... 

— Acesta e faimosul Alfred Goldamm? se întoarse Anton 
Muşat să-l măsoare peste umăr din tălpi până-n creştet. 


Bătrânul Aron Goldstein avea o cârciumioară pe una din 
moşiile tatei. Şi Fredy al dumitale, după cât îmi aduc 
aminte, acum vreo treizeci-patruzeci şi cinci de ani, umbla 
desculţ şi cu cămaşa de cit ieşită prin despicătura 
pantalonilor... L-am bătut o dată cu cravaşa fiindcă se 
agăţase de coada docarului meu de vânătoare... Nu s-ar fi 
spus că avea să devină acest american de darabani... În 
orice caz, femeia e epatantă! Îmi pare de undeva 
cunoscută... 

— Te cred, mon prince... e o Ghiculeasă. Marie-Jeanne 
Ghica. E vorba să se mărite cu el... 

— Non! Se miră Anton Muşat, lăsând să-i cadă sticla atâr- 
nată în şnur... E leit portretul maică-şi, Zoe... Minus sânii 
aceştia dc Sviţera. Mă miram de unde-i cunosc eu ochii Zoei 
Ghica... 

Mirel Alcaz se depărtase. Principele, fiindcă nu avea altcui 
să-şi împărtăşească scandalizarea, continuă, adresându-se 
lui lon Ozun: 

— C' est inoui! 15 O Ghiculeasă să ia un asemenea sale 
type! 16. E drept, sunt o ramură colaterală şi degenerată a 
Ghiculeştilor. Născută tot dintr-o mezalianţă... Dar Zoe?! 
Zoe Ghica era una din femeile cele mai stilate din Ţara 
Românească prin optzeci şi nouă-nouăzeci! Frumuseţe, 
inteligenţă, spirit, cultură. N-aş fi dat-o pe marchiza de 
Sevinge, pe madame de Rambouillet, pe ducesa de Berry... 
Să-şi vadă la ce i-a ajuns fata!... Pauvre Zoe!...17. 

Ion Ozun aprobă stupid, cu un surâs onctuos pe buze, 
făcând toate sforţările să pară foarte interesat de aceste 
peripeții, şi înlăuntrul său, foarte flatat că din bursucăria lui 
chir Panaioti, se află aici, la masă cu un prinţ de viţă domni- 
toare, confident şi arbitru. Asemenea minuni numai în 
Bucu-reşti se pot în-tâmpla! Dacă e vorba să-şi creeze 
relaţii, cum l-a sfătuit Mirel Alcaz, a început călcând cu 
dreptul. Şi aprobă mai energic, turtind cu vârful cuţitului 
cocoloaşele de pâine şi chiar plasându-şi o opinie: 

— E trist că noblețea noastră... 


Prinţul Muşat îl privi sever. El nu tolera să audă părerile 
sale confirmate de un oricine neîntrebat; de un Ion Ozun 
oarecare. 

— Ce e trist că noblețea noastră...? 

— E trist că nu mai păstrează... că în sfârşit a părăsit o 
tradiţie... care oricât... se fâstăci Ion Ozun, pierzându-şi 
firea sub privirea cenugşie şi aspră. 

— Ce ştii dumneata? rosti Anton Muşat, făcând semn 
chelnerului să-i pună înainte farfuria cu lapte covăsit şi 
presărând zahăr. 

Ion Ozun, într-o subită inspiraţie, apelă la un argument 
disperat, inventând o poveste neadevărată de la început 
până la sfârşit: 

— Ştiu, fiindcă m-am ocupat foarte de aproape. Lucrez la 
un studiu. La un eseu asupra boierimii noastre în ultima 
jumătate a veacului trecut. Am studiat documente. Acte şi 
scrisori. Testamente şi hârtii de afaceri... Mi-am făcut 
convingerea că e o clasă calomniată prea cu hurta de 
demagogia electorală a partidelor aşa-zis democratice. Va fi 
un eseu care să irite multă lume. Goleştii n-au fost boieri? 
Kogălniceanu n-a fost boier? Alecsandri, Costache Negri n- 
au fost boieri patrioţi şi democraţi?... Făcu o pauză, şi în 
vreme ce o pâlpâire a mustrării de cuget îl întreba unde-a 
por-nit şi unde-are s-ajungă, peroră cu o mai sfruntată 
energie: Şi Bălcescu n-a fost boier patriot şi democrat, 
progresist? 

— Boiernaşi!... rectifică principele Muşat. În afară de 
Goleşti, ceilalţi, boiernaşi de-a doua şi de-a treia mână... 

— Ce importanţă?... stărui Ion Ozun, deşertând paharul de 
vin, pe care şi-l umpluse singur, să-şi întreţină curajul şi 
verva. În studiul meu voi reabilita cu documente o clasă 
nedreptăţită brutal şi odios de oportuniştii politicei de azi! 

Anton Muşat îl cercetă mai atent, ezitând între bunăvoie şi 
neîncredere. 

— În acest caz se schimbă lucrurile! Dumneata eşti o pa- 
săre rară... Zici că te numeşti lon Ozun? N-am auzit de 


numele acesta. 

— Am publicat numai prin reviste. Numai fragmente fără 
importanţă. Nu sunt grăbit!... anunţă cu făţarnică modestie 
Ion Ozun. 

— E foarte frumos pentru un tânăr şi foarte rar pentru 
vre-murile acestea de oameni grăbiţi. Îţi mărturisesc că-mi 
face plăcere!... La cea dintâi ocazie, îţi stau la dispoziţie cu 
tuieuri foarte interesante. Am acasă un sertar cu scrisori de 
familie în strânsă legătură cu evenimentele politice dintre 
1870-1900... Exact în domeniul dumitale. De douăzeci de 
ani îmi tot propun să le clasific şi nu găsesc timp. Dacă eşti 
curios să le cercetezi, ne-am face un serviciu reciproc. 
Dumneata ai afla lucruri necunoscute de nimeni şi eu m-aş 
alege cu hârtiile cartate. 

— Oricând... cu mare plăcere! se grăbi Ion Ozun, spu- 
nându-şi că la urmă n-ar fi o idee atât de proastă să 
debuteze în cariera literelor nu cu un eseu, dar cu un 
roman al clasei boiereşti, care se duce ca apa la vale, cum 
spunea unchiul său, Tăsică grefierul. 

Dar în aceeaşi clipă se mustră cu dezgust de el însuşi, 
dându-şi seamă cât de uşor şi fără să roşească a minţit 
abandonând atât de slugarnic şi de laş convingerile sale şi 
căutând să câştige atât de ieftin simpatia unui bătrân 
decrepit, fălos şi desigur inutil. Ce diferenţă mai era între el 
şi între un cabotin ca Bică Tomescu? Între el şi un flecar, un 
om de nimic ca Mirel Alcaz? 

Mirel Alcaz tocmai se întorcea. În drum poposea la ul- 
timele mese, să împartă strângeri de mână, bileţele de 
recomandaţii, bilete de teatru, o taină şoptită la ureche, o 
glumă auzită de la Minu, Puiu, Jan, lonel, Istrati ori Simona. 

Se aşeză frecându-şi mâinile: 

— Am aflat o noutate senzaţională. Împrumutul nu se mai 
face!... M-a asigurat Fredy, care a avut ieri invitat la masă 
delegatul consorţiului american. Ceea ce înseamnă că zilele 
guvernului sunt numărate. Intrăm în criză... Vodă l-a 


chemat pe Titulescu, telegrafic, de la Londra. Începe iar să 
fiarbă cazanul lui Satan. Plata! 

Plăti şi dejunul frugal al prinţului Anton Muşat, care o 
luase înainte, aşteptându-i la uşă. 

— Atunci când vorbim? întrebă rugător Ion Ozun. 

— Ah! uitasem! Treci mâine pe la redacţie. Acum trebuie 
să mă duc neapărat la tipografie, să intre ştirea în ediţie. 
Aranjăm mâine, poimâine. Nu e nici o grabă! Şi-ascultă-mă 
ce ţi-am spus. Cultivă relaţiile!... De exemplu principele 
Anton Muşat. În două cuvinte te previn: e curăţat complet. 
Trăieşte din expediente. Toată averea tocată pe Riviera, şi 
aici, la faţa locului, în cabarete, la club et eţetera. Dar 
înrudit cu toată lumea bună a Bucureştilor... Mi se pare că 
se cam înţeapă de o bucată de timp. 

— Cum adică? întrebă naiv lon Ozun. 

— Ei cum?! Siringa... Morfină! Ai să-i vezi ochii. 
Supraveghează-i mai atent privirea. La vârsta lui, ce 
pasiune vrei să mai aibă? 

La vestiar, lon Ozun reintră cu bucurie în posesiunea 
sceptrului cu bot de rață. Mirel Alcaz porni spre Sărindar, 
să arunce vestea proaspătă şi senzaţională rotativelor. 

Principele Anton Muşat apucă braţul tânărului deşirat şi 
stângaci, cuprins de o bruscă simpatie pentru prepusul 
istoriograf al clasei boiereşti, sau poate cuprins numai de 
groaza singurătăţii. 

— Mă aşteaptă la colţ maşina lui văru-meu, Barbu. Din 
când în când mi-o trimite pentru plimbare, deşi nu suntem 
în relaţii prea călduroase. Dacă nu ai altceva de făcut, 
trecem pe-acasă. Afli astfel unde stau. Fumăm o ţigară, bem 
o cafea şi un lichior. Pe urmă mergem să ne bucurăm de 
ultimile raze de soare la Şosea... 

Automobilul era imens ca o vitrină. Şoferul, cu manta 
albastră şi cu nasturi de metal, salută, solemn ca un 
diplomat, deschizând portiera. 

— Şi Barbu are documente foarte interesante, extrem de 
interesante!... spuse principele Anton. Dar cred că nu prea 


face caz de ele. Un om nou, Barbu, ca pentru aceste 
vremi!... Dacă nu l-aş şti din ce os se trage, aş spune căeun 
parvenit. Un arivist... Face politică... Bineînţeles, 
democrată! Director de bancă. Terenuri petrolifere în 
Dâmboviţa; vicepreşedintele consiliului de administraţie al 
filialei româno-americane pentru exploatarea şi 
valorificarea petrolului din scumpa noastră patrie. A găsit 
sistemul să se îmbogăţească, în timp ce noi, ceilalţi, 
sărăcim... Nici o mirare că relaţiile noastre nu sunt prea 
afectuoase... 

Ion Ozun era preocupat să pară cât mai natural tolănit 
într-o maşină de-un milion jumătate, cu şoferul purtând 
blazon princiar gravat pe nasturi. 

Locuinţa lui Anton Muşat nu-l surprinse. Era prevenit că 
intră în casă de om ruinat. O sală şi două încăperi laterale. 
Zestrea unui muzeu, înghesuită haotic, prăfuită, coclită, 
mucezită, ruginită. 

Un valet contemporan cu stăpânul servi cafeaua. 
Principele Anton deschise o casă de fier, din care scoase 
sticla de bene-dictină, probabil singura valoare vrednică să 
fie zăvorită într-un adăpost blindat. 

— 'Te las numai o clipă... Răsfoieşte aceste albume!... se 
scuză după ce sfârşiră cafeaua, ţigarea şi lichiorul. 

Rămas singur, lon Ozun se plimbă cu mâinile la spate, 
răsucind gâtul la fotografiile şi tablourile de pe pereţi. Se 
afla în faţa unui grup de la curse, în costume din preajma 
anului 1912. Rochii lungi, pălării minuscule, cocoţate pe 
coafuri imense. În mijloc, principele Anton Muşat, în 
jachetă, cu ţilindru şi tocul binoclului atârnat în curea. 
Niciodată lumea de acum doisprezece-treisprezece ani în 
urmă nu i s-a părut mai bătrână, ca din alt veac şi din altă 
planetă. Fotografia arăta ca o caricatură a timpurilor 
dispărute. 

— Iată ceea ce nu se mai poate vedea astăzi, în epoca 
aceasta grotescă şi fără stil!... exclamă principele Anton, 
intrând şi apropiindu-se să privească şi el vestigiul 


trecutului atât de apropiat. Fotografia datează din 1912. 
Când pursânge-le meu lenuper a luat premiul cel mare. S- 
ar crede că e un grup de acum o jumătate de veac. Mergem 
repede de tot... Ca Rollsul lui Barbu: cent trenţe a lheure 
18. 

Ochii îi scânteiau înviaţi ca două licăre sub spuză. lon 
Ozun se gândi la informaţiile laconice ale lui Mirel Alcaz: 
seringă, morfină! Desigur, a trecut în cealaltă cameră 
numai pentru aceasta. Să ceară seringii şi fiolei viaţă încă 
pentru un ceas. 

— Acum putem merge!... Ştii unde stau... Mă găseşti acasă 
întotdeauna dimineaţa. Eu, înainte de ora unu după-amiază, 
n-am văzut de douăzeci de ani capitala. Nici nu cunosc 
aspectul străzilor, la ore atât de absurde. Allons! 19 

Astfel, Ion Ozun parcurse toată Calea Victoriei de-a lungul, 
până la Şosea, într-o superbă limuzină, asemeni sutelor şi 
sutelor de necunoscuţi pe care îi invidiase astăzi diminea-ţă. 
Răspundea şi el la saluturile adresate principelui Anton. 
Purtat pe perne elastice, avu iluzia că se numără şi dânsul 
printre cei tari şi invidiaţi. 

La Şosea, automobilele şi trăsurile se ţineau lanţ. Alergau 
întrecându-se să prindă ultimele zile frumoase ale toamnei. 

Cerul era decolorat. Aerul, molatic. Adierea legăna cele 
din urmă frunze; dezmierda obrazul, prefirându-se cu o în- 
viorare voluptuoasă. 

Femeile priveau spre crepusculul palid cu surâsuri 
melancolice şi absente. De pe toate chipurile dispăruseră 
bruta-litatea şi graba. Era un amurg grandios şi trist. 

Trecu un echipaj demodat, prea mare şi prea înalt, cu 
valet în livrea şi cu o doamnă bătrână în costum anacronic. 

Principele Anton Muşat salută până la pământ. 

— Principesa Agata! spuse. Agata Bogdănişteanu. 

Şi mai târziu: 

— Ai observat cât de străină trece prin această lume 
nouă?... Poate nici nu vede pe nimeni. Ea se plimbă pe 
Şoseaua de acum patruzeci de ani, printre fantomele celor 


de acum patruzeci de ani... Rudele susţin că i s-a cam slăbit 
mintea. Eu cred dimpotrivă, că e mai cuminte decât noi toţi, 
fiindcă a ştiut să oprească vremea şi să trăiască numai în 
cea în care s-a simţit bine... Tinere! oricâte documente vei 
căuta şi vei răscoli, aceasta nu ai s-o poţi înţelege deplin!... 
Ca să ne înţelegi, trebuie să înţelegi farmecul acestui 
Bucureşti aşa cum se afla înainte de pospăiala lui de 
modernizare şi de occidentalizare. Bucureştii cei mai 
apropiaţi de Orient decât de Apus. Acel din gravurile lui 
Raffet şi Bouquet, cu cişme-lele de la Filaret, unde Dinu 
Păturică, eroul lui Nicolae Fili-mon, ciocoiul cel nou, 
cumpăra pentru postelnicul Androna-che Tuzluc, ciocoiul 
cel vechi, apă boierească de un taler pe zi, încărcată la 
socoteală cu doi... Ca să înţelegi oamenii şi stările de acum 
trebuie să te întorci la vremea lui Caragea şi a lui Alexandru 
Constantin Moruz - acolo se află rădăcinile stărilor de azi, 
acolo năravurile şi tradiţia, tot ce-i bun şi ce-i rău, ce ne-a 
dat viaţă şi ce ne-a pierdut. Occidentalizarea e numai 
lustru; a schimbat doar Podul Mogoşoaiei în Calea 
Victoriei... Încolo? Fă o asemănare între ce-a fost şi ce 
este!... Atunci cânta un calemgiu serenade cherei Duduca. 
Chera Duduca există încă, numai serenada sună altfel şi nu 
mai este cântată de un taraf sub geam. Există şi kiramelele 
Arghira, Rozalina, Kalmuca, numai că se numesc Dolly, 
Renee, Mary sau Nina. Şi bucatele cu cheltuială: chiabapu- 
rile, iahniile şi plachiile, crapii umpluţi cu stafide şi coco- 
nari, paporniţa cu anason de Chio, chiar tămâiosul e tot de 
Drăgăşani!... lar tarafurile de ţigani, după care aleargă la 
hale şi la Băneasa cheflii snobi în zori de zi, tarafurile 
acelea nu atrag oare juneţea ostenită de jazz-band-uri, de 
banjo şi de havaiane, tocmai fiindcă în larma ţambalagiilor 
se prelun-gesc metarhanelele şi tumbelehelurile în jurul 
cărora se adu-nă toată cască-gură măhălălei în ziua când se 
îmbracă un nou boier, şi în poarta curţii domneşti, başi- 
bulucbaşa striga numele şi rangul boieriei? John, opreşte 
un moment...! 


Automobilul viră curb în faţa vilei „Minovici”, făcând front 
cu alte maşini aşezate pe două rânduri, toate lucioase şi noi, 
toate uriaşe şi scumpe, ca o expoziţie de modele şi ca o 
întrecere a vanităţilor. Altele treceau spre Băneasa, altele 
se întorceau dinspre Băneasa. Clopoţeii de cleştar din 
turnul vilei sunau limpede în aerul sonor al toamnei. 

Principele Muşat, cu ochii scânteietori, aprinşi din cenuşa 
răcită a privirii dintotdeauna, se răsuci şi urmă: 

— Numai aşa, tinere, ai să înţelegi de ce iubesc şi urăsc 
acest Bucureşti! În el nimic nu e nou... Totul a mai fost! 
Numai faţa oamenilor e mai vulgară şi plăcerile lor mai 
laco-me. Încolo? În sala de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua 
Roşie, protipendada juca menuet, cracoviană, cotilionul, val- 
sul şi ecoseul; la mahala gloata se mulțumea cu 
pristoleanca, chindia şi zoralia. La ceaiurile dansante şi la 
balurile de binefacere, nepoţii şi strănepoţii celor de atunci, 
şi mai ales nepoţii şi strănepoţii slugilor lor de atunci 
dansează foxtrot, shimmy, tango şi nu mai ştiu eu ce... 
Muzica de pe estradă e africană, americană, englezească, 
argentiniană, cubană; dan-ţul şi-a schimbat ritmul; dar 
numai un lucru n-a putut fi schimbat: cei care dansează 
acum sunt nepoţii şi strănepoţii celor care dansau atunci, 
sau nepoţii şi strănepoţii argaţilor care atunci dănţuiau 
chindia şi pristoleanca... Ne învârtim în aceeaşi lume; doar 
că unii coboară şi alţii se înalţă; doar că şi unii şi ceilalţi şi- 
au schimbat chipul şi portul... Mahalaua popei Darvaş se 
numeşte altfel. În locul Marghioalei, nevas-ta serdarului 
Dumitrache Bogdănescu de la teatrul de scân-duri înălţat la 
curtea banului Manolache Brâncoveanu, joacă la Naţional, 
ori Teatrul Mic sau la Regina Maria actriţe care au poate 
mai mult talent, dar au mai puţin stil. În locul spectatorilor, 
veliţi boieri cu bărbile albe, îmbrăcaţi în ante-reu de suvai 
alb cu vărguliţe de fir, cu fermenea cu buhur ca paiul 
grâului şi cu giubea de zuf albastru vremea a adus în 
fotoliile de orchestră şi în loji spectatori mai puţin veliţi, în 
smoching şi în jachetă, cu mustăţile rase şi cu chelie, iar la 


scară, în loc să aştepte butcile şi carâtele, aşteaptă 
Rollsurile, Buickurile şi Packardurile. Aceştia sunt însă 
strănepoţii acelora. Ciocoi vechi sau ciocoi noi! Ceva din 
sângele morţi-lor a trecut în arterele viilor... Oamenii trec, 
rasa rămâne! Chiar nesaţiul acesta de lux al capitalei îl 
găseşti moştenire veche în năravurile epocei, aspru 
mustrate în pitacul dom-nesc din leatul 1794 al lui Ion 
Alexandru Constantin Moruz, voievod şi domn al [ării 
Româneşti, poprind vânzarea de fiude şi limaş, zadetică în 
cusături şi basmale, „lucruri ce pricinuiesc cheltuială 
zadarnică şi stingere de obşte”, făcute zapt la cămara 
domnească şi scoase din ţară afară. În loc de hataia de 
Veneţia, camohaş, sadea, sandal cianfes, narez pungiuc, 
tulpan Mosc, şal de India ciceacliu, cetari şi gâzii de Brusa, 
de ghiordane de diamant, rubin şi matostat, de caofiţe de 
aur; chera Duduca şi kiramelele contimporane se 
aprovizionează tot de pe Lipscani şi de pe Podul Mogo- 
şoaiei, cu alte podoabe purtând alte etichete, din Rue de la 
Paix, Faubourg St.-Honore sau Avenue de l'Opera; dar 
deosebirea rămâne fără însemnătate. Năravurile poartă alt 
nume, ca şi eticheta mătăsurilor, ca şi oamenii. Dar năravu- 
rile sunt tot acele şi, sub numele nou, oamenii tot aceiaşi!... 
Pe domnii care vorbesc despre occidentalizarea capitalei îi 
poftesc într-o zi de paradă pe Calea Victoriei. Atunci când 
măhălălile desfundate revarsă gloata să caşte gura la defilă- 
rile filmate de Serviciul geografic al armatei. În norodul 
asu-dat şi ghiontindu-se, ca şi în soldaţii bătând talpa în 
asfalt recunoşti strănepoţii norodului care se îmbulzea în 
jurul palatului domnesc cu privdoare largi, unde voievodul 
se întindea pe divan să-şi bea cafeaua şi să-şi sugă ciubucul. 
Şi recunoşti strănepoţii catanelor spătăreşti cu mintene, 
porturi şi ghebe cu găetane, strănepoţii călăreţilor 
polcovniceşti, ai tălpaşilor dorobăânţeşti cu chivere şi 
cimpoaie, ai scutelnici-lor şi ai seimenilor cu haine roşii şi 
moţuri galbene, aşa cum defilau pe Podul Mogoşoaiei în 
ziua de Sfântul Gheorghe, patronul de atunci al Ţării 


Româneşti... Nume schimbate, porturi schimbate, dar viaţa 
prelungindu-se aceeaşi, fiindcă sângele a rămas acelaşi... 
De aceasta mi-s dragi Bucureştii şi de aceasta îi urăsc, arză- 
i focul! Aici mi-am mâncat tinereţea şi viaţa şi averea. 
Câteodată găsesc totul hidos şi netrebnic, ca o mahala a 
Fanarului abia mai pospăită cu o minciună de civilizare. 
Capitală? Cetatea Dâmboviţei, cetatea Bucureşti-lor? Ce fel 
de cetate?... O cetate rezistă inamicului, suportă asedii, îşi 
căleşte sufletul în suferinţă şi abnegaţie. Ce suflet să aibă 
acest Bucureşti şi de unde să-l aibă? Bătăliile se desfăşurau 
aiurea; voievodul şi curtea o tuleau în văgăunile munţilor; 
năvălitorii dădeau foc caselor părăsite, case şi curţi de 
bârne, de butuci, de lut... Pe urmă, când pojarul se potolea, 
când se răcea cenuşa peste ruini, când se îndepărta ropotul 
cailor, totul era cum a mai fost!... Curtea voievodului se 
întorcea cu alai de bejenie, coconii şi domniţele, slugile şi 
arnăuţii, carăle cu scoarţe şi tacâmuri de argint, lăzile 
vistie-riei îşi făceau intrarea cel mai adesea pe furiş, 
noaptea. Cu alt scârţâit de roţi purcedeau îndărăt 
chervanele şi caleştele boiereşti din ascunzătorile 
mănăstirilor sau din târgurile Ardealului, acelea da, 
adevărate cetăţi, cu ziduri şi metereze. Căsoaiele 
bucureştene de bârne şi tizic, mistuite de flăcări şi de fum, 
intrau pe mâna meşterilor să capete o făţuială nouă. Şi tot 
aşa înviau din cenuşă morile de pe apa Dâmboviţei şi 
hanurile de cale domnească. Neguţătorii gabroveni şi 
lipscani scoteau la iveală iarăşi mărfurile lor; cârciumarii 
desfundau alte antaluri de vin; scripcarii zdrăngăneau alte 
cântece proaspete de jale, unele, cele mai multe însă de 
veselie şi de petrecere; în cerdacurile largi, boierii cu perne 
sub şale se întindeau iarăşi la nesfârşite taifasuri, pufăind 
din ciubuce şi sorbind din felegeanul de cafea. Ţigăncile 
roabe legănau în scutece s-adoarmă alte generaţii de 
odrasle, a căror viaţă nu putea fi alta decât asemeni celei 
trăite de părinţii lor - trăită în prezent, nesăţioasă de 
prezent, cu prea puţine amintiri reconfortante din trecut şi 


fără grija zilei de mâine. Mai ales fără această lipsă de grijă 
a zilei de mâine!... Aşa ai să-ţi explici ciudata indiferenţă 
faţă de viitor a lumei pe care o vezi de jur împrejur. Această 
aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de 
cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, 
fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi 
pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am 
pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de 
lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului 
sau birjarului: „Înainte!... Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce 
suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea 
târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?... 
Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă- 
prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi 
vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?... 
Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu 
dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, 
năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej 
mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii. Atunci îi 
urăsc şi-i osândesc şi mi se pare că nu găsesc cuvinte 
îndestul de grele... Pe urmă mă trezesc iubindu-i cu 
înduioşare, cum îmi iubesc şi târgul acesta în care am să 
mor fără a fi trăit ceea ce se cheamă o adevărată viaţă: 
viaţa! De câte ori am plecat, după o lipsă de un an ori doi, 
tot aici m-am întors... Probabil că tot aşa îşi iubeşte 
viermele putreziciunea în care s-a născut şi trăieşte... John, 
putem pleca! 

După un timp, râzând: 

— Şoferul lui Barbu e englez, fiindcă aşa cere moda. 
Vizitiul lui bunicu-meu, care a fost şi bunicul lui Barbu, era 
arnăut, fiindcă aşa cerea moda. Cum vezi, nimic schimbat. 
Totul e cum a mai fost...! 

Principele Muşat se înghemui în fundul maşinii, pe pernele 
elastice. 

Ochii se stinseră. 


Obrazul deveni deodată foarte bătrân şi trist, ruinat şi 
scheletic. 

Flacăra artificială de viaţă se sleise. Întoarcerea fu 
posomorâtă, printre automobile şi echipagiile gonind să 
prindă ultimul amurg al toamnei, blând şi de-o vastă 
întristare. 

— E o seară dinainte de război! suspină uşor ca o şoaptă 
principele Anton Muşat. 

Ion Ozun nu auzi ori nu înţelese. 

IV. 

NR. 117 BIS. ETAJ III 

— Cine locuieşte aci? Şi aci? întrebă necunoscutul din 
întuneric, ridicând bastonul şi punctând noaptea spre toate 
ferestrele misterioase şi stinse. 

— Nu ştiu! răspunse poetul, strângând din umeri. Ce mă 
priveşte pe mine cine locuieşte aci ori dincolo? Oameni... 
Necunoscuţi... Eu vreau să cânt o lagună albastră din 
mările Sudului, cu zvelţi cocotieri aplecaţi spre oglinda 
apei, neclintită etern. 

— Haha! râse necunoscutul, şi râsul sfredeli noaptea ca un 
junghi răsucit într-o rană. Haha! Cauţi poezia, şi drama, şi 
pateticul în mările Sudului, pe care nu le-ai văzut niciodată? 
Deschide fereastra de aci, şi de dincolo, de oriunde. Acolo e 
poezia şi drama, fiindcă acolo sunt oamenii. Câteodată o 
fereastră se deschide singură şi lasă să scape în noapte un 
vaier, ori un suspin, ori un chiot de bucurie. Dar numai 
câteodată... Şi dacă fereastra rămâne închisă, aceasta nu 
însemnează că acolo nu se întâmplă nimic. Eu nu ştiu ce fel 
de poet eşti dumneata! Haha! Ce fel de poet te crezi 
dumneata! 

Apoi necunoscutul întoarse spatele, şi negru se cufundă cu 
întunericul negru. Era o stradă tăcută, şi toate ferestrele 
erau închise şi negre. 

Cu urechile astupate, ca să se izoleze de tot zgomotul din 
sufragerie, Sabina recita lecţia pe de rost, cât o ţinea gura: 


„În era secundară se dezvoltă foarte mult fanerogamele 
gimnosperme, se împuţinează criptogamele vasculare, apar 
fanerogamele angiosperme. Mai întâi monocotiledoane, 
apoi dicotiledoane. Dintre acestea mai întâi cele fără petale. 
Pe urmă cele cu petale. Era secundară este aşadar era 
gimnospermelor”... 

— Duduie Sabina, faceţi-mi loc să aşez masa! 

Sabina nu auzea nimic. Îi dădea înainte: 

— În era terţiară fanerogamele gimnosperme”... 

— Duduie Sabina, mă rog matale! imploră Catinca, ţinând 
în braţe un vraf imens de farfurii, care părea piedestalul 
unei coloane atmosferice prelungite prin plafon până la 
stele. 

—."rogamele gimnosperme se reduc la formele pe care le 
cunoaştem astăzi, iar angiospermele”... 

Catinca interveni mai energic, punându-i mâna pe umăr, 
cu familiaritatea unei slugi bătrâne care a ţinut toţi copiii 
casei pe genunchi. 

— Duduie Sabinăăă! 

— Ce vrei, criptogamă vasculară? ridică ochii Sabina, 
desfăcându-şi capacul palmelor de la urechi. 

— Mai întăi, te-aş ruga, duduie, să nu mă faci mata pe 
mine criptogamă vasculacă, adicătelea, pe româneşte, vacă, 
fiindcă-s femeie bătrână şi ţi-am şters năsucul de când erai 
atâtica. Pe urmă, te-aş ruga, duduie Sabină, să-mi faci loc să 
pun masa! Acuşica vine boierul şi ne face cu ou, şi cu oţet 
dacă o scrântim cu programul. 

— Uff! suspină Sabina, strângându-şi vraful de cărţi şi 
caiete. Acum unde mă mai mut cu şatra? 

— Treci în odaie la băieţi! spuse Elena Lipan, întrerupând 
o numărătoare complicată a şervetelor aduse de la spălăto- 
reasă şi aşezate pe categorii. 

— Acolo nu mă lasă Nellu. Mâine are teză. Toceşte şi el. 

— Du-te la Ana... 

— Annie are migrenă. De altfel, mi-a spus să nu-i mai calc 
prin odaie de când i-am răsturnat flaconul de parfum. Zice 


că-i cotrobăiesc în lucruri... 

— Zice? întrebă apăsând semnificativ Elena Lipan. Zice, 
aşa... din senin? 

Sabina crezu prudent să nu mai stăruie asupra acestei 
chestiuni. Viră brusc discuţia în altă direcţie: 

— M-aş duce în birou la papa... 

— Asta nu!... Ştii că a interzis să intre altcineva în afară de 
mine. 

— Atunci să spunem la revedere fanerogamelor 
angiosperme şi să-l mai muştruluim pe Boţocan! anunţă 
Sabina, aruncând cărţile şi plecându-se în genunchi, să 
scoală de sub canapea pisoiul. 

Boţocan era un cotoi adolescent, adus de Catinca de la 
gospodăria veche şi provincială. Îşi merita numele fiindcă 
avea un cap mare şi era botos foarte. Nu-i pria aerul 
capitalei, nici noul domiciliu, cocoţat la al doilea etaj, fără 
curte şi fără grădină. Venea dintr-un adevărat paradis, 
populat cu tot soiul de vietăţi domestice, cu pene şi cu păr, 
şi se simţea surghiunit pe nedrept - cum spunea Sabina, 
citind pe Grigore Alexandrescu, „departe de muma care îl 
crescuse şi care-l iubi”. Iar ca să arate că dezaprobă întru 
totul această alegere a stăpânilor, stătea toată ziua mocnind 
şi mornăind ostil în ungherul cel mai întunecos de sub 
canapea. 

Sabina îl remorcă de coadă. Boţocan constată că nu şi-a 
ascuţit îndestul ghiarele, fiindcă încercarea de rezistenţă 
dădu greş. Unghiile lunecau pe parchetul lucios. Apăru la 
lumină zburlit de mânie şi pufnind indignat pe nări ca un 
motor cu explozii. De o săptămână se simţea încă mai 
ofensat de tratamentul stăpânilor. Sabina îi retezase cu 
foarfecul mustăţile de la rădăcină, ca să-l pună în curent cu 
moda capitalei. Fără podoaba bărbăţiei, încreţea mereu 
buzele ghimpoase, parcă s-ar fi strâmbat furibund la tot 
universul. 

— Lasă-l, duduie Sabina, că are să-şi ieie lumea în cap! 
încercă să-l scape de supliciu Catinca. Vai de mama lui, că-l 


înţeleg, săracul! În casa asta nici o mâţă n-are unde s- 
aciui... 

Astfel, Catinca dădea exclusiv pe socoteala pisoiului o 
doleanţă a ei, personală, împărtăşită şi de toţi copiii. 

Casa era strâmtă. Încăperile, mici. 

Sabina dormea în sufragerie. Costea se plângea că nu 
poate lucra în aceeaşi cameră cu fratele mai mic. 

La fiecare pas cu elanul poticnit între pereţii prea strâmţi, 
toţi îşi aminteau nostalgic odăile largi şi multe, antretele 
încăpătoare şi livada casei unde au crescut. Ca-tinca mai 
avea altele de spus şi nu pierdea prilej să le spună. 

Bucătăreasa de la primul etaj s-a luat la harţag pentru 
cheile de la pivniţă. Nemţoaica de la al treilea, a scuturat 
covoarele peste laptele pus la fereastră să se răcorească. 
Ordonanţa maiorului i-a vorbit măscări neruşinate şi 
olteanul i-a vândut a treia oară ouă clocite. 

— Duducă, mare păcat ispăşim noi, de ne-a pedepsit 
Dumnezeu să ne canonim în strâmtoarea asta! Dacă aista-i 
un târg de tâlhari, batîr se cheamă că şi-au făcut singuri 
temnițe, ca pentru dânşii. Dar ce suntem noi vinovaţi să 
îndurăm alături cu ei? Pe cine-am ucis şi-am prădat noi, 
Doamne iartă-mă? 

— Lasă poveştile, Catincă, şi vezi c-a sunat cineva. 

— Aista-i conaşul Costea. Nu-i boieru! Numai conaşu 
Costea sună apăsat să spargă soneria. 

Costea intră, după ce-şi agăţase în cuierul antretului 
paltonul ud de ploaie. Sabina îi sări înainte: 

— Costea, am aflat ceva extraordinar. Ghici! 

— Pentru tine toate-s extraordinare! bombăni nepăsător 
Costea Lipan, aşezându-se pe marginea canapelei şi 
începând să taie foile unei cărţi noi, cu scoarţele roşii. 

— Dacă mă iei aşa, nu-ţi spun! ameninţă Sabina 
bosumflată. Văzând însă că fratele continuă să taie foile fără 
a se arăta alarmat de ameninţare, capitulă singură: Tot am 
să-ţi spun. Ai să vezi şi tu că e extraordinar. 


— Ei, spune odată! Parcă eşti maman când vrea să-i ceară 
bani lui papa pentru pălăria Anei. 

— Costea! îl chemă la ordine, cu ton de mustrare, Elena 
Lipan. 

— Ce-am greşit, maman? Fac o constatare! Mă mir numai 
că întotdeauna mata ceri pentru dânsa, nu Ana. Dumneaei e 
contesă... Aşteaptă toate la picioare, de-a gata. 

— Costea, Costea! Când ai să încetezi odată? 

— Nici n-am început, maman! 

Războiul era vechi. Ostilitățile se agravaseră de când Ana, 
privilegiată, avea camera ei aci; iar Costea rămăsese să 
suporte tovărăşia fratelui mai mic, amândoi despărțiți de o 
ură şi de un dispreţ reciproc. Nellu n-avea ce vorbi cu un 
om care nu putea deosebi un Ford de un Nash, şi umbla cu 
genunchi de hamal la pantaloni. Costea era scârbit de un 
frate care-şi alegea prieteniile după rangul şi numele 
părinţilor, iar lecturile le reducea la pagina sportivă a 
ziarelor şi revistelor ilustrate. 

Toţi trăiau acum risipiţi, adunându-se numai la ora mesei 
şi la culcare. Şi toţi aşteptau cu nerăbdare să scape cu orice 
preţ din acest adăpost părintesc, unde se asfixiau, ca şi 
Catinca, sluga; ca şi Boţocan, pisoiul. 

Sabina nu renunţă la descoperirea ei extraordinară. Veni 
lângă Costea şi-l rugă să lase cartea la o parte. 

— Ascultă-mă şi pe mine oleacă, Costel! Îţi mai aminteşti 
de Barbara Ubrich şi de Pinguinul nostru din tren?... Ei 
bine, nici nu-ţi închipui cine erau! Să vezi... Ştii că astăzi am 
avut serbare: patronul şcoalei. Doamna directoare era 
foarte fericită că a căpătat concursul scriitorului Teofil 
Steriu... Şi încă mai mare caz făcea de conferinţa 
domnişoarei Laura Creţulescu, doctoră în ştiinţe 
fizicochimice de la Paris, premiată de Academia franceză de 
Ştiinţe eţetera, eţetera. Conferinţa se numea: Emanciparea 
femeii. Sună clopoţelul, se face linişte, toţi aşteptăm cu 
emoție. Apare - cine? Barbara Ubrich, a noastră!... Dar i- 
am schimbat numele. Fără pălărie e exact Dante Alighieri, 


în carne şi-n oase. Mai ales în oase... În fine!... Ce să-ţi 
spun? Ne-a convertit pe toate la emanciparea femeii, de 
căscau fetele din clasa a şaptea şi a opta până ce s-a 
încruntat doamna directoare să se facă linişte. Scă-păm de 
sufragetă. Se lasă cortina şi aplaudăm de ni s-au înroşit 
palmele şi ardeau de numai nu scoteau flăcări. Când se 
ridică din nou cortina: altă surpriză. Pinguinul nostru! 
închipuieşte-ţi, dragă Costel, că Pinguinul nostru era Teofil 
Steriu! Dar ştii ce frumos a citit! O bucată cu moartea unui 
câine... Fetele au izbucnit în plâns. Îmi era ruşine şi mi- 
ascundeam ochii, să nu mă vadă nimeni că mă sclifosesc ca 
o proastă... N-aş fi crezut niciodată că un om aşa de gras, şi 
care dormea ca o plăcintă, are atâta simţire. Am să te rog 
pe tine, Costea, să-mi dai câteva cărţi de-ale lui. Ai ceva? 

— Se înţelege că am! vorbi Costea cu însufleţire, fiindcă 
lectura şi cărţile erau singura lui pasiune. Am aproape toate 
volumele... Dar să ştii că nu eo literatură de fleacuri, cu 
dansatori, palasuri şi toate mofturile lui Maurice Dekobra, 
autorul favorit al Anei. Teofil Steriu a văzut tot tragismul 
vieţii. Trebuie să fi trăit intens şi să fi suferit mult ca să 
presimtă lucruri atât de ascunse din sufletul omenesc. Îmi 
pare rău că nu ne-am uitat mai atent atunci în tren. Eu am 
crezut că-i un îmbogăţit de război. Un burtă-verde. 

— Fetele i-au dat un buchet de flori. Şi el s-a dus galant la 
Dante Alighieri şi i l-a oferit, ca un paj... Păcat că-l strică 
fizicul! 

— Ai fi vrut să fie ca Rudolf Valentino şi Ramon Novaro al 
vostru? îi luă apărarea Costea Lipan, duşman hotărât al 
eroilor fotogenici de film. Cine are să mai vorbească despre 
dânşii peste douăzeci de ani? Şi ce-au să lese după 
dânşii?... Crezi tu că Teofil Steriu ar câştiga ceva în 
prețuirea lectorilor să mai aibă în plus şi mutra leşinată a 
acestor glorii fotogenice de mucava? 

— De ce nu? Chateaubriand, Lamartine, Byron n-au fost şi 
ei curăţei şi spălăţei? Nu ca Pinguinul nostru!... Se repezi 


Sabina să-şi ocrotească la rândul ei fotogenicele simpatii 
atât de barbar ultragiate. 

Dar imediat îşi dădu seama că nu e momentul să deschidă 
o veche şi întărâtată discuţie, ca să nu piardă „dădaca” de 
duminică, după amiază, pe a cărei răspundere numai 
capătă ea învoire să meargă la cinematograf. Costea se 
sacrifica să o întovărăşească luându-şi angajamentul solemn 
faţă de părinţi că nu o duce decât la filmele morale şi 
decente, cum se cuvine pentru o elevă de şcoală. 
Angajamentul ţinea până în stradă. 

De acolo până la uşa cinematografului Sabina găsea 
îndestule argumente să-l corupă, cu toată viclenia şi 
linguşirea unei viitoare Eve, încercându-şi armele din 
frageda vârstă, instinctiv şi nevinovat. 

Anunţă: 

— Duminică este un film splendid la Select. Cu Bebe 
Daniels şi Jean Angelo... Tu ce zici de Bebe Daniels? 

Costea n-avu când să-şi dea părerea, în orice caz lipsită de 
entuziasm. Intră Constantin Lipan, confruntându-şi ceasul 
cu pendulul din perete. Privirea avea o semnificaţie de toţi 
înţeleasă. Ea dovedea respectul exactitudinii. De când dura 
amintirea copiilor, Constantin Lipan nu întârziase niciodată 
la masă, după cum niciodată nu depăşise ora culcării şi 
după cum întotdeauna, la aceleaşi minute, rostea aceleaşi 
cuvinte şi repeta aceleaşi gesturi, ca un ritual imuabil. 

— Bună scara, Eleno! Ce s-a mai întâmplat nou, copii? 

— Bună seara, Const! 

— Nu s-a întâmplat nimic nou, papa. 

— Foarte bine. Poate să aducă supa. Chemaţi pe Nellu şi 
pe Annie. 

Locurile la masă erau acelaşi, deşi gospodăria fusese 
strămutată de la patru sute de kilometri. Sufrageria era 
reconstituită cu fidelitatea unei restaurări de monument 
istoric, dar pe un spaţiu mai restrâns. Chiar cele două 
tablouri odioase, operele de pension ale unei mătuşi 
decedate de lingoare în floarea vârstei, îşi reluaseră locul. 


Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un 
pepene verde tăiat, alături de o mănugşe şi o pereche de 
ochelari; trei mere lângă o pălărie de pai şi o sticlă de 
doctorii. 

Copiii cutezaseră să ceară expulzarea lor o dată cu 
mutatul şi înlocuirea cu două tablouri mai apropiate de 
moda artistică a timpului. 

Ideea fusese însă respinsă de Elena şi Constantin Lipan cu 
indignare, ca un necugetat sacrilegiu. De atunci Sabina se 
îndeletnicea în orele libere cu zugrăvirea unor foarte 
pitoreşti naturi moarte în maniera tântei Aristizzia: o 
pereche de galoşi şi un mănunchi de flori într-un borcan de 
muştar; o conopidă cocoţată pe un dicţionar Larousse. 
Toate acestea, bineînţeles, în absenţa şi fără ştiinţa lui 
Constantin Lipan. 

Niciunul din copii nu şi-ar fi îngăduit o glumă 
ireverenţioasă în prezenţa şefului de familie, întotdeauna 
pătruns de o gravă demnitate. 

Acum toţi erau adunaţi şi toţi tăceau. 

Constantin Lipan îşi desfăcuse cu aceleaşi mişcări încete 
şervetul, mutase felia de pâine la aceeaşi distanţă, golea 
farfuria de supă desigur cu acelaşi număr de înghiţituri. 
Peste ochelari, privi cu mustrare mută la Sabina, care 
încercase să strecoare Catincăi farfuria numai pe jumătate. 
Mustrarea îşi făcu prompt efectul. Sabina, resemnată, 
consumă toată supa. 

Pe sub sprâncene, Costea îşi măsura părinţii şi fraţii cu o 
surdă duşmănie. Toţi, în afară de Sabina, îi apăreau de 
aceeaşi şi aceeaşi insuportabilă meschinărie, adusă cu 
dânşii din târgul natal; toate de aceeaşi şi aceeaşi 
monotonie vrednică de milă. Ticăiala lui Constantin Lipan, 
măsurându-şi zgârcit fiecare mişcare; Elena Lipan, 
împărțind bucăţile cu o chibzuială prea vizibilă să ajungă la 
toţi şi să distribuie pe cele bune într-o ordine ierarhică; 
întâi bărbatului, pe urmă Anei, pe urmă Sabinei, şi ea 
pretextând că este indispusă şi că nu poate mânca, atunci 


când bucăţile n-ajung; Ana ciugulind felurile cu gesturi 
afectate; Nellu preocupat de frizura proaspătă, cu părul în 
sus şi încântat foarte de uniforma nouă. Pe toţi îi ura, 
fiindcă toţi pentru el personi-ficau o umanitate uscată, 
ipocrită, lipsită de generozitate: „burghezie îndobitocită, 
egoistă şi parazitară”, cum scria în cărţile cu scoarţe 
revoluţionare. 

— Am să vă spun o veste bună, copii! anunţă Constantin 
Lipan, strângând şervetul minuţios ca un pachet ambalat de 
farmacie. M-a chemat mâine ministrul în audienţă. Mi-a 
comunicat la telefon că e vorba să-mi dea delegaţie de 
procuror general. 

— Ce înseamnă asta, papa? întrebă inocent Sabina. 

Constantin Lipan o privi indignat peste ochelari. 

— Înseamnă cel mai înalt post de încredere în justiţie. Tot 
Parchetul la dispoziţia mea. 

— Sunt bucuroasă, Const! vorbi Elena, prinzându-i mâna 
cu un gest timid, de femeie care a uitat de mult ce e aceeao 
dezmierdare. Îţi tot spuneam eu, Const! Dreptatea vine 
târziu, dar tot vine!... Apoi, mărturisindu-şi gândul ascuns, 
în jurul căruia roiau toate îngrijorările ei: Postul acesta nu e 
aşa că are un adaos de diurnă? 

Constantin Lipan respinse întrebarea cu o mişcare 
dispreţuitoare a palmei: 

— Nu e vorba de asta! Importă funcţia în sine... Misiunea 
cea mai delicată şi cea mai plină de răspundere. Tu, Costea, 
în calitate de viitor jurist, eşti cel mai în măsură s-o ştii. 

— Eu, papa, urăsc dreptul şi nu pot respecta aparatul 
justiţiei. 

Toţi întoarseră capul, pe rând, la Costea întâi şi pe urmă la 
Constantin Lipan, aşteptând un eveniment extraordinar: o 
explozie, o catastrofă fără precedent. 

Constantin Lipan, împotriva tuturor aşteptărilor, aşeză 
şervetul împăturit alături de farfurie şi întrebă cu blândeţe 
stăpânită: 

— Ce fel de vorbă e aceasta, Costea? 


— Papa, am deschis astăzi şi am citit un dicţionar juridic la 
capitolul procedură... Nu e nevoie să citeşti mai mult ca să 
înţelegi ce e justiţia... Ce a ajuns justiţia în mâinile 
oamenilor! 

— Eu tot n-am priceput ce vrei să spui, Costea... întrebă 
mai departe Constantin Lipan, cu un surâs îngăduitor, 
fiindcă ştirile bune îl făceau mai clement cu slăbiciunea 
altora. 

— În dicţionarul acesta, papa, am găsit toată enumeraţia 
termenilor întrebuinţaţi în procedură. Mata îi cunoşti mai 
bine ca mine: asignaţie, citaţie, rechiziţie, opoziţie, 
notificaţie, significaţie, execuţie, confirmaţie, infirmaţie, 
conversiune, casaţiune, disjuncţiune, omologare, expediţie, 
prescripţie, jurisdicție... Tot aşa mai departe, până la trei 
sute cincizeci de cuvinte sau de locuţiuni, care toate 
înseamnă o formalitate de îndeplinit sau, mai exact, un truc, 
o stratagemă, un vicleşug menit să întârzie ceasul hotărârii. 
Asta-i justiţia! Un mecanism complicat înadins, cu ajutorul 
căruia fiecare din adversari luptă să ajungă cât mai târziu 
la numărul 350 - adică la judecata definitivă. La dreptate - 
când se întâmplă ca o hotărâre să fie într-adevăr şi 
dreaptă... 

— Acestea sunt copilării, Costea! Paradoxe ieftine, pentru 
băieţaşi din anul întâi din facultate. Când te vei pătrunde 
adânc de ştiinţa dreptului, numai atunci ai să înţelegi. Am 
trecut şi eu pe aici. 

— Eu am să rămân, papa! 

— Haide-haide! nu vorbi copilării. Ignoranţa e întotdeauna 
sigură de sine. Deocamdată citeşte pandectele. 

— Dar nu e ignoranță, papa! se înverşună Costea. Amin- 
teşte-ţi mata ce spune şi mai ales ce simte prinţul 
Nehliudov, din Învierea lui Tolstoi. 

— Ştiinţa dreptului nu se conduce după romane, copile! 
Tolstoi a fost un nihilist primejdios societăţii. El a dus Rusia 
unde se află astăzi. Lasă-l pe Tolstoi şi deocamdată citeşte 
pandectele... Să vă fie de bine, copii! 


Constantin Lipan se ridică de la masă şi trecu în birou. 
Costea gândi cu milă: „Nu are curaj să discute. Sau, mai 
grav, mai trist, nici nu mai poate pricepe. E abrutizat de 
codurile lui.” 

Sabina se îndreptă până la uşă, privind peste ochelarii 
invizibili şi imitând intonaţiile glasului patern: 

— Lasă-l pe Tolstoi, Costel, deocamdată citeşte pandectele. 
Citeşte pandectele!” 

— Sabina, încetează odată! o mustră sever Elena Lipan, 
ajutând pe Catinca la strânsul tacâmurilor. 

— Eu nu ştiu ce maniere învaţă copila aceasta la şcoala ei! 
se dădu cu părerea Ana. Şi tu o încurajezi, Costea? 
Amândoi vă completaţi... 

— Exact, Annie! sacul şi petecul, oala şi capacul! 
Dumnezeu şi domnul viitor procuror general ne-au creat 
perechi-perechi. Tu cu Nellu. Eu cu Sabina. Voi 
reprezentaţi respectul filial şi cultul ipocriziei, iar noi... 

— Costea, te-am rugat să nu te exprimi niciodată atât de 
impertinent în faţa copiilor. Ce pot să mă mai aştept atunci 
de la Sabina sau de la Nellu? 

— Şi asta se repetă în fiecare zi! sublinie cu dezaprobare 
Ana. 

— Desigur, eu nu mă schimb de la lună la săptămână, cu 
moda pălăriilor! râse Costea cu răutăcios înţeles. 

Ana strânse din umeri, contemplându-şi vârful unghiilor. 
Numai buzele subţiri tremurau de indignare înăbuşită. 

Când ridică ochii, erau înlăcrimaţi. Se simţea şi ea străină, 
împresurată de ostilităţi, piatră în casă. Înainte de a sosi 
aci, îşi imaginase o viaţă mai puţin săracă şi sufocantă: 
prietenii legate prin cine ştie ce voinţă ascunsă a 
hazardului, teatru, ceaiuri, plimbări şi o confidentă de 
aceeaşi vârstă şi cu aceleaşi gânduri. 

Existenţa lor se arăta însă şi mai avară ca în orăşelul de 
provincie de unde au plecat. Cheltuielile erau şi mai mari, şi 
mai neprevăzute, şi mai imperioase; Elena Lipan se plângea 
în fiecare dimineaţă că nu poate împlini bugetul de la o lună 


la alta. O singură dată au fost cu toţii la teatru, şi atunci s-a 
simţit umilită în acel grup numeros, de familie, fără 
distincţie şi în vestminte de o demodare ridicolă, ca o lojă 
din caricaturile revistelor satirice. lar acum fratele îi făcea 
procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model, 
fiindcă a văzut pe Calea Victoriei vreo zece, cu toate 
asigurările modistei că e un exemplar unic, adus direct de 
la Paris. 

Costea îi văzu lacrimile şi avu o bucurie rea. Le văzu şi 
Elena Lipan - ea cu o strângere de inimă. Ca să risipească 
atmosfera încărcată, vorbi: 

— Annie dragă, n-ai răspuns Matildei? Te rog scrie-i şi 
invit-o la noi dacă s-a făcut bine... Sper că nu o să ne refuze. 

Apoi plecă ochii în jos, neputând suporta privirea 
stăruitoare şi grea de intenţii a lui Costea. „Extraordinar 
cum simte tot copilul acesta! gândi, şi cum simte totul cu o 
satisfacţie răutăcioasă. Parcă n-ar fi carne din carnea mea.” 

În adevăr, tanti Matilda era o mătuşă de la Iaşi, cu 
oarecare stare şi bolnavă de cancer. Toţi o cultivau, fiindcă 
lăsase să se înţeleagă că în lipsă de alte rude mai apropiate 
va lăsa un loc larg în testament familiei Lipan. 

Elena o invita, dar ştia bine că nu poate veni. lar invitaţia 
avea un rost nemărturisit: scrisoarea de răspuns era să 
aducă date amănunțite asupra stadiului în care se afla 
boala. 

Acestea le ştia Elena Lipan când vorbise, şi le înţelegea 
Costea când ridicase ochii să-i poarte apăsat de la dânsa la 
Annie, şi îndărăt, de la Annie la dânsa. 

„De ce mă priveşte aşa? gândi cu durere Elena Lipan. Ştie 
doar că numai pentru dânşii o fac. Eu nu mai am nici o 
bucurie, decât bucuria lor. Robesc aci toată ziua. Nici nu ies 
din casă. Mă trezesc dimineaţa o dată cu sluga, înaintea 
tuturor, şi mă culc cea din urmă. Mi-am prefăcut a treia 
oară rochiile. Ce vor să mai fac?” 

Costea spuse cu un aer foarte nevinovat: 


— Am citit o comunicare de la Academia de medicină din 
Paris... un specialist pretinde că, după toate probabilitățile, 
ştiinţa e pe cale să descopere leacul cancerului. În acest 
caz, tanti Matilda o mai duce fără grijă măcar douăzeci de 
ani. 

— Să dea Domnul! se grăbi Elena Lipan, ghicind gândul lui 
Costea şi vrând să arate cât e de străină de orice calcul 
josnic. 

Ana însă, mai puţin subtilă, căzu în cursă. Interveni cu o 
grabă care dovedea că îşi apără o cauză personală, ştiind că 
dintre toţi copiii ea era preferata tântei Matilda şi deci că 
ea va fi privilegiată în dispoziţiunile testamentului: 

— Aş! Un bolnav de cancer e un bolnav condamnat. 
Amintiţi-vă ce ne-a spus medicul astă-iarnă, după prima 
operaţie: nu mai durează decât doi ani cel mult. Şi aceasta 
numai dacă boala are evoluţie normală... 


— Nimeni nu scapă dă cancer! se amestecă şi Nellu, 
exagerând accentul muntenesc, fiindcă îl considera un 
semn evident de distincţie. Eu am un prieten, Nicki Hagi- 
Iordan. Un coleg. Băiatul domnului Iordan Hagi-lordan, 
milionarul şi directorul societăţii „Petrolul”. Mama lui a 
murit anul trecut dă cancer. Ce n-a făcut domnul 
Hagilordan? Îmi povestea Nicki. Posibilul şi imposibilul! Au 
fost pă la toate sanatoriile. Au consultat medicii cei mai 
mari dă la Paris şi dă la Berlin... Tocmai, maman, vroiam să 
te rog! Mâine o să-l invit pe Nicki la mine. Joia după-amiază 
avem liber. Am fost dă două ori la dânsul şi trebuie să-l invit 
şi eu la ceai... m-a plimbat dă o mulţime de ori la Şosea cu 
Pakardul. Domnul Hagi-lordan are două automobile: un 
Pakard şi un Austro-Daimler. Pot să-l invit, maman? 

— 'Ţi-am spus, Nellule, că n-am nimic împotriva prieteniilor 
tale. Numai ia aminte şi învaţă a şti cum şi din ce lume să-ţi 
alegi prietenii. Omul se judecă după prieteni. 

— O! maman, dacă e un fiu dă milionar şi coboară dă-n 
Austro-Daimler să se urce în Packard, nu e unul d-ăia! 
interveni Sabina, parodiind accentul lui Nellu, atât de subit 
muntenizat. 

— Cred şi eu că aista n-a fi un jâgos, cum era Chirilovici! 
adăugă înăcrit Costea. 

Elena Lipan se uită la băiatul mai mare şi oftă, clătinând 
din cap. 

Povestea cu acest Chirilovici fusese cel dintâi semnal de 
vrajbă între copii. Era veche de doi ani. Sandu Chirilovici, 
băiatul portarului de la grajdurile primăriei din oraşul lor, 
coleg şi prieten cu Costea, concurentul la premiul întâi, 
fusese invitat la masă de Sfântul Constantin. Timid şi 
neînvăţat să se poarte în lume, băga cuțitul în gură, tăia 
pâinea în pătrăţele, comisese o sumă de orori. Costea se 
simţise jenat sub privirile batjocoritoare ale Anei şi ale 
părinţilor. După plecarea prietenului se iscase o discuţie 
aprigă. 


— Dar e premiantul întâi, alături de mine! îl apărase 
Costea. Şi recunosc că e mai inteligent decât mine, fiindcă 
el n-are atâta timp să-şi înveţe lecţiile. Prepară pe alţii. E 
sărac şi îşi ajută fraţii mai mici. 

— O fi! îl condamnase Constantin Lipan. Aceasta nu-l 
obligă însă să mănânce ca un om al cavernelor. Creşterea 
şi-o face omul singur dacă n-are cine să i-o dea. 

— În orice caz, ai fi putut să-l inviţi în altă zi, nu când 
aveam musafiri... adăogase Ana. Ce-are să creadă lumea?... 
Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ţinem 
ascuns. Un neam de la pădure... 

— Lasă, că ştie toată lumea că bunicul nostru, dascălul 
Costache Lipan din Cârligi, n-avea nici un domeniu 
forestier, cum ştie şi că nici n-a fost cardinal, ca Richelieu 
ori ca Mazarin, ci un biet cântăreţ de strană, om de inimă şi 
de ispravă, care şi-a rupt bucăţica de la gură să-şi trimeată 
feciorul la carte. Poate pretinde Annie că bunicul învățase 
din codul manierelor elegante cum să manevreze cuțitul la 
masă? replicase hărţăgos Costea. 

Cu aceasta conflictul se încheiase în seara de atunci. Dar 
dura surd şi se înăsprea de doi ani cu fiecare prilej nou. 

Pendulul bătu unsprezece. Elena Lipan pirotea, ţesând 
găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. Ciorapii Anei, 
care la pensionul ei aristocratic nu învățase îndeletniciri 
atât de vulgare. Costea avu o clipă un început de 
remuşcare, văzând-o îmbătrânită înainte de vreme şi 
încovoiată deasupra lucrului, cu ochii ei uzaţi, cu degetele 
ei slabe şi înăsprite de munci grosolane. 

Îşi luă bună seara şi trecu în odaia lor. Nellu se aşezase la 
masă şi începuse să buchirească lecţiile cu fruntea încreţită 
de atenţie. Nu era inteligent, pricepea greu şi uita repede. 
Era vanitos şi pedant. Dar era silitor, ordonat, cuminte: un 
elev model, cum îl lăudau profesorii. 

„Un papa în embrion”, gândi Costea dezbrăcându-se. 

Şi în aşternut, cu faţa întoarsă la perete, unde se vedeau 
pe zugrăveala roşie urmele mai întunecate ale mobilelor şi 


tablourilor scoase de foştii chiriaşi, Costea se întrebă dacă 
nu cumva a devenit un monstru. Pe toţi îi ura. Pentru 
niciunul nu pierdea prilejul să le arunce o ofensă. „Ce vină 
au ei? Aşa i-a făcut viaţa. Aşa are să mă facă şi pe mine viaţa 
mâine...” 

— Am trecut şi eu pe acolo! spusese Constantin Lipan. Toţi 
trec, se zbat puţin, încearcă să se agaţe, pe urmă se lasă 
târâţi... 

Simţi o înduioşare pentru toţi, ca pentru bolnavii mistuiţi 
de un rău fără iertare. În ceasul acela, dacă ar fi în mijlocul 
lor, ar găsi cuvintele bune care să aducă o împăcare, o 
înţelegere mai adâncă şi dureroasă; iertarea pornind de la 
unul la altul. 

Dar fiecare era în camera lui zăvorâtă, singur şi 
duşmănos. Şi pe fiecare îl despărţea de celălalt un zid mai 
gros decât peretele de cărămidă şi de var. 

— Nellule! vorbi prietenos, întorcându-se pe o coastă. Dă- 
mi cartea, să-ţi explic eu... Aşa ai să termini mai repede. 

— Lasă-mă! ştiu cum îmi explici tu... După cinci minute te 
enervezi şi-mi spui că-s tare de cap. N-am nevoie de 
ajutorul tău! N-am nevoie de ajutorul nimănui! 

Costea rămase îndelung cu privirea înfiptă în tavan. 

Afară ploaia se auzea şuroind nesfârşit şi monoton, ca o 
putere rea şi tenace, care n-are nevoie de nici o grabă ca să 
potolească tot, să putrezească tot, să extermine tot. 

V, 

UN MINISTRU - BĂIAT BUN! 

— Eu înţeleg să vă apăr viaţa, onoarea şi averea! sfârşi 
oratorul. Eu înţeleg să-mi pun slabele mele puteri în servi- 
ciul unei opere mai presus de mine şi mai presus de partid! 
Ce importă un om, ce importă un partid, când în faţa 
noastră stă ţara şi când ne priveşte viitorul? Eu nu mă 
îmbăt de vorbe umflate şi nu vă arunc în ochi fraze umplute 
cu vânt. Eu nu vă cer decât să mă urmaţi la fapte. Vorba e 
trecătoare. Omul e trecător. Fapta rămâne. Am zis! 


— Bravooo! Trăiască! Sus cu el! se dezlănţuiră în urlet o 
sută de glasuri, şi toţi din sală începură să tropăie din 
picioare, cu obrajii scăldaţi de sudoare şi cu ochii injectaţi 
de fum. 

— Încă un mehenghiu! vorbi un moşneguţ cu cioc către 
vecin. 

— Mai zi o dată, stimabile, că te-am mardit! îl ameninţă de 
la spate un glas de bas profund. 

Moşneguţul se întoarse să răspundă. Dar omul care 
vorbise era un zdrahon cu bărbia sprijinită într-o coşcogea 
bâtă, să despice o ţeastă de taur. De aceea moşneguţul îşi 
înghiţi răspunsul şi tăcu, aplaudând cu entuziasm. 

Pe ministrul justiţiei îl chema Elefterescu, şi toată lumea îi 
spunea Gică. 

Întreaga sa carieră politică de douăzeci de ani, de la 
primele trepte, se rezuma în abilitatea cu care îşi cultivase 
acest diminutiv familiar, semn evident al popularității. 

Pentru toţi era Gică. 

lar Gică pentru toţi era un băiat bun, fără morgă, şi gata 
în fieştece clipă să sară în ajutorul oricui: prieteni, 
cunoscuţi şi necunoscuţi ajunşi la strâmtoare, alegători şi 
contribuabili, gazetari, partizani şi chiar adversari politici, 
fără să-şi precupeţească serviciile cu vreo ipotecă ori vreo 
poliţă de recunoştinţă asupra viitorului. Dimpotrivă! Le 
respingea cu o dezarmantă indignare, râzând şi 
amenințând cu degetul: 

— Îmi pare rău! Nici nu vreau să aud despre recunoştinţă. 
Slăbeşte-mă cu mulţumirile şi toate mofturile acestea. S-a 
făcut! Gata! Uităm amândoi! 

Băiat bun în cel mai deplin şi mai dezinteresat înţeles al 
cuvântului. Adevărat corb alb. Corb alb între cei negri! 
Partidul îi era de trei ori îndatorat: pentru campaniile duse 
în parlament ca opozant şi întotdeauna încununate cu mari 
succese oratorice; pentru îndemânarea dovedită în toate 
alegerile, izbutind în ultimul moment să atragă voturile 
nehotărâte, şi cu deosebire pentru tactul depus în 


aplanarea tuturor conflictelor lăuntrice, unde cuvântul lui 
ştia să îmblânzească ambițiile prea grăbite şi să calmeze 
spiritele prea iritate. Devenise astfel indispensabil şi fiindcă 
era întotdeauna voios, părea inofensiv. 

De fapt, surâsul amical de pe buze, cu care întâmpina într- 
o egală bunăvoie tartorii cei mai îmbătrâniţi în rele ai 
partidului, ca şi solicitanţii timizi şi necunoscuţi de la 
periferia ţării, ascundea o cruntă şi lucidă cunoaştere a 
slăbiciunilor omeneşti. Îşi ascunsese unghiile, ştiind să 
aştepte. 

Acum se pregătea să le scoată la iveală. 

Pentru socotelile sale, Constantin Lipan era omul cel mai 
potrivit. Onest, străin de politică, sărac şi fără legături în 
capitală, înfăţişa pentru el mâna neînduplecată şi 
inconştientă de fier de care avea nevoie. În lupta subterană 
şi surdă pentru şefia partidului, cele două tabere târau 
după ele păcate grele. Un îndoit scandal, izbucnit pe 
neaşteptate, după scandalul abia potolit al paşapoartelor 
care expediaseră peste ocean, în Antile şi în statele Americii 
de Sud, mii de ţărani proletarizaţi ca mână ieftină de lucru, 
în locul sclavilor negri de odinioară; le-ar fi retezat şi firul 
intrigilor, şi pofta de şefie. Astfel, deasupra tuturor, Gică 
Elefterescu ar fi apărut deodată tare, temut şi cu voinţa 
hotărâtoare. Omul provindenţial! Iar o dată cu influenţa din 
guvern şi-ar fi săltat brusc şi acţiunile opiniei publice: 
devenea ultimul factor de curaj, loaial şi ferm, care pune 
dreptatea şi avutul ţării mai presus de prietenii şi de 
josnicele calcule de partid. Pe urmă şefia avea să-i cadă de 
la sine, ca un fruct copt. 

De aceea, când şeful de cabinet îi aduse carta de vizită a 
lui Constantin Lipan, îşi frecă mâinile cu satisfacţie, 
clipindu-şi singur pehlivan din coada ochiului. 

— Cheamă.-l aci şi te rog să nu ne deranjeze nimeni. Nu 
mai exist absolut pentru nimeni. 

Magistratul miop şi timid, sărmanul Constantin Lipan, încă 
mai miop şi mai împleticit de emoție, intră împie-dicându-se 


în covor şi abia învrednicindu-se să îngăimeze cu 
interminabile temenele şi plecăciuni: 

— Domnule ministru... Am onoarea să vă... 

Gică Elefterescu îi ieşi înainte de după birou şi-i întinse 
mâna, târându-l spre fereastră: 

— Ce-s mofturile astea?... Dragă Costică, de când am 
devenit pentru tine „domnule ministru...”? Trebuie să ştii că 
am rămas Gică, fostul tău coleg de clasă. Gică, şi nimic mai 
mult! Dă-mi voie să te privesc puţin în lumină. Hm! Puțin 
păr alb la tâmple, puţină chelie în creştet şi ochelarii ăştia... 
Încolo, nu prea multă schimbare. Să stăm şi să vorbim. Ia 
loc! Îl apăsă de umeri. 

— Fumezi? Întinse cutia de ţigări. 

Constantin Lipan nu fuma. 

Dar luă o ţigară şi acceptă foc de la ministru, ca să nu 
refuze o primire atât de amabilă. 

— Eu fumez ca un şarpe! declară Gigă Elefterescu. De 
altfel, ştii că fumam şi în şcoală. Pe ascuns, la closet. Acelea 
erau cele mai delicioase ţigări. la să ne instalăm aci şi să 
stăm niţel de vorbă, ca pe vremuri...! 

Îl remorcă de braţ şi îl pilotă la un colţ mai retras şi mai 
intim al vastului cabinet ministerial, cu o mesuţă rotundă şi 
cu adânci fotolii îmbrăcate în marochin roşu, sub o copie a 
celebrului tablou de Prud'hon: Justiţia urmărind crima. 

Constantin Lipan se aşeză cu sfială pe marginea unui 
fotoliu, tuşind din pricina fumului. Ar fi vrut să privească în 
toată voia şi cu toată veneraţia la pereţii înalţi, la tablourile 
cu late rame aurite şi la toată măreţia solemnă a încăperii, 
ca unul care păşea pentru întâia oară în viaţă pragul unui 
asemenea sanctuar al divinității sale simbolic legate la ochi. 
Dar n-avea răgaz. Îl frământau alte simţiminte şi gânduri. ÎL 
frământau şi-l turburau peste seamă. 

Nu-i venea să creadă că fostul coleg a rămas atât de tânăr 
şi că e atât de prietenos. El se îmbrăcase în haine oficiale, 
jachetă, guler tare şi pantaloni în dungi, ca pentru o gravă 


audienţă, şi descoperea un simplu camarad, tutuindu-l ca 
acum treizeci şi ceva de ani, de când nu s-au mai văzut. 

Ministrul se înfundă în jâlţ, picior peste picior, aruncând 
colaci de fum în tavan. 

Îl privi printre gene. Îl cântări şi fu mulţumit de examen. 
Rămăsese aşa cum se aştepta: modest, stângaci, minuţios în 
fiecare mişcare. Fostul premiant întâi, poreclit 
„Incoruptibilul” - şi în plus metamorfoza celor treizeci şi 
ceva de ani: păr sur, început de chelie şi ochelari de miop. 

Îi puse mâna pe genunchi cu o familiaritate care îşi face 
întotdeauna efectul, fiindcă întotdeauna cucerea omul: 

— Ce-ai zis de mutarea ta aci? le-a surprins, ai? 

— Tocmai, dacă n-am venit să-ţi mulţumesc, dragă dom... 
dragă Gicule, e numai fiindcă nu ştiam cărei în-tâmplări... 

— Ei, lasă astea, Costică! Ai să vezi că lucrurile s-au 
petrecut mult mai simplu... Câţi ani am fost colegi? Doi sau 
trei? 

— Doi... În clasa a şasea ai plecat la Iaşi. 

— Exact! Din pricina lui Statachiu. Mă persecuta la mate- 
matică. Adică, la drept vorbind, nu mă prea persecuta el, 
cât nu mă prea pierdeam eu cu firea să buchiresc misterele 
ecuaţiilor algebrice. Nu de alta, da' să nu-ţi rup cumva ţie 
pâinea de la gură, Costică Lipan, premiul întâi cu cunună, 
Costică Incoruptibilul...! 

Ministrul râse foarte voios, aruncând mereu rotocoale de 
fum din ţigară şi înveselindu-se foarte de aceste plăcute şi 
îndepărtate amintiri. Constantin Lipan, Costică Inco- 
ruptibilul, încercă şi el să surâdă, stingherit şi mereu tuşind 
din pricina fumului! 

Gică îl mai plesni o dată cu palma peste genunchi: 

— Ce vremuri ferice, bre Costică, bre! Ai, ce zici? La drept 
vorbind, cu matematica n-am dus niciodată casă prea bună 
în şcoală! De altfel, nici cu altele!... Să fi avut eu ştofa ta, 
ehei!... Apropo! Ştii că Statachiu n-a murit? Se ţine încă 
bine moşneagul! A venit la mine să-mi ceară să-i numesc un 
ginere supleant. Se jena. Credea că mai ţin minte şi că-i 


port râcă. l-am numit ginerele cum a vrut şi unde a vrut - 
de altfel un băiat bun! - şi nu ştia cum să-mi mulţumească... 
Prostii! Un bine nu e niciodată o piatră aruncată în baltă. 
Dar să venim la vorba noastră. Întrebatu-te-ai cumva de 
unde mi-a venit ideea să te aduc aci?... Telegrama! 
Telegrama ta de felicitare, când am depus jurământul. Ce 
te-a făcut să dai telegramă...? 

— M-am bucurat sincer când am citit în ziare solemnitatea 
instalării dumnea... tale la minister... îngăimă Constantin 
Lipan, care dăduse telegrama nu din proprie iniţiativă, ci 
după sfatul Elenei. 

— În fine!... Nu importă cum ţi-a venit inspiraţia. Fapt este 
că numai aşa mi-am adus aminte că intraseşi cândva în 
magistratură. Am pus să-mi aducă anuarul, am consultat 
cazierul tău. Nu-i greu să-ţi dai seama cât m-am scandalizat 
şi ce tămbălău am făcut când văzui cum te-au lăsat toţi să 
mucezeşti într-o asemenea puturoşenie de târg... Şi pe 
urmă mi-am mai adus aminte ceva. Ceva care nu se uită, 
dragă Costică. Întâmplarea cu mine şi cu Naum... Îţi mai 
aminteşti...? 

— Puțin... Foarte vag... încercă Lipan să-şi scormonească 
amintirile. 

— Văd c-ai uitat. Eu n-am uitat, fiindcă era soarta mea în 
joc. Astfel de lucruri nu se uită, dragă Costică. Tu ai dovedit 
atunci că pui dreptatea mai presus de orice. De prietenie şi 
de orice. Când cercetarea n-a putut stabili dacă eram eu 
vinovat sau Naum, tu singur aveai în mână soarta noastră. 
Îţi spun drept că m-am temut. Mai întâi, Naum era băiat 
bun şi bine notat de profesori. Pe urmă, era şi cel mai bun 
prieten al tău. Eu aveam toate aparențele împotriva mea. 
Destul să fi spus că nu ştii, şi zburam din şcoală. De aceasta 
m-am temut. Dar tu, nedezminţitul Incoruptibil, te-ai ridicat 
şi ai spus adevărul. Ţin minte chiar că ai insistat, spunând 
că pui dreptatea şi adevărul mai presus de prietenie... 
Aceasta nu se uită, dragă Costică! M-ai salvat atunci, măcar 
că nu-mi erai cine ştie ce prieten. Şi nu m-ai salvat de 


dragul meu, ci fiindcă ştiai că nu sunt vinovat. Ai făcut-o, 
cum spuneai, pentru adevăr şi dreptate... Fiindcă aşa îţi 
dicta conştiinţa! Bietul Naum!... Niciodată n-am să uit cu ce 
ochi te-a privit... De altfel, i-ai făcut un serviciu. S-a dus la 
şcoala militară, şi acum e general de corp de armată. S-a 
purtat minunat în război. Astfel, l-ai ajutat indirect să-şi facă 
o carieră de o mie de ori mai bună decât aceea de profesor, 
cum intenţiona el. Chiar îmi spunea ultima oară când l-am 
întâlnit... Tu l-ai mai văzut vreodată? 

— Nu!... mărturisi Constantin Lipan, muncindu-şi ză- 
darnic mintea să reconstituie cum s-au petrecut atunci 
lucrurile. 

Vag îşi amintea că într-adevăr, în calitate de elevul cel mai 
bun din clasă, fusese chemat să dezlege o întâmplare 
turbure şi că în spiritul său drept şi-a sacrificat prietenul 
pentru adevăr. Dar ce anume a fost şi cum s-a terminat 
povestea nu mai ştia şi nici n-ar fi crezut vreodată că există 
cineva care să mai păstreze o atât de fidelă amintire. 

Fostul camarad îi apăru cu totul altfel de cum îl socotise 
până acum. 

În şcoală era o puşlama zgomotoasă şi leneşă, întotdeauna 
prin coada clasei. Gicu, cel care-şi vindea cărţile încă de la 
începutul anului; cel care copia cu mai neîntrecută dibăcie 
la teză; cel care răspundea mai obraznic profesorilor... În 
politică, îi urmărise cariera cu oarecare dispreţ şi uimire, 
fiindcă îl vedea utilizând cu aceeaşi neîntrecută dibăcie 
toate apucăturile de şcolar leneş şi chiulangiu, turbulent şi 
palavragiu. 

Acum îl regăsea în această excelenţă lipsită de mofturi, 
prietenoasă, şi sub aparenţa uşuratică păstrând o 
seriozitate solidă, ca, de pildă, amintirea acelei întâmplări 
din care a tras o atât de dreaptă judecată asupra unui om. 

Ministrul aprinse altă ţigară de la cea sfârşită şi surâse 
încântat de rezultatul primei părţi din audienţă. Câştigase 
nătăfleţul definitiv! De aci înainte ştia că fostul camarad 
avea să-i fie credincios ca un câine, mai ales că nu era să 


ceară nimic decât să dezlănţuie justiţia şi s-o lase să-şi 
urmeze drumul neturburat. 

Spuse: 

— Aceasta e toată povestea, dragă Costică! Aşa am văzut 
eu lucrurile, şi cred că am văzut bine. Dacă am făcut să fii 
mutat aci, tu ştii mai bine decât orişicine că am făcut-o fără 
nici un interes. Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. N-a 
stăruit nimeni. Ştiu că nu faci politică. Ştiu că te-ai însurat 
fără nici un calcul - nici de protecţie, nici de zestre. Ştiu că 
ai patru copii şi că pentru toţi cheltuielile sunt mari, fiindcă 
toţi, sau aproape toţi sunt încă în şcoală... Toate acestea le 
ştiu, şi a fost uşor să le aflu, căci viaţa ta e limpede ca sticla. 
Şi o dată ce te-am adus aci, m-am gândit mai departe. 
Trebuie să cunoşti că m-am hotărât să inaugurez o eră nouă 
în justiţie. Tu să nu mă judeci după aparenţă. Aparenţa 
poate e uneori în defavoarea mea. Ce-ţi spui? „Ăsta e un om 
mâncat de politică. Stricat de politică”... 

— Cum mi-aş permite să spun asta? ripostă Constantin 
Lipan cu mare grabă, turtind ţigara în scrumieră şi 
bucurându-se de cazna ei. 

— Nu! Nu! Nu e nevoie să negi. Aşa gândeşti fiindcă aşa 
gândeşte toată lumea. Dar, dragul meu, aparenţa e 
înşelătoare!... Pentru mine politica a fost un mijloc, nu un 
scop. Când eşti în haita lupilor, trebuie să urli ca lupii. Are 
să te surprindă însă când ţi-oi spune că detest politica. Prin 
politică, vreau să fac ceva bun şi durabil. Zic prin politică, 
fiindcă atât în ţara românească de ieri, cât şi în cea de azi, 
de după război, mai ales în cea de azi, nu se poate altfel. Nu 
se poate pe altă cale. Vreau să-mi leg numele de o operă de 
purificare. Vreau să le dau la cap tâlharilor! Tâlharilor de 
oriunde... Mie îmi este indiferent dacă sunt din partidul 
nostru sau din opoziţie, dacă fac ori nu politică. Exact cum 
tu, acum treizeci de ani, n-ai şovăit să-ţi sacrifici prietenul 
cel mai bun fiindcă aşa îţi dicta conştiinţa, tot aşa îmi 
dictează conştiinţa şi mie să fac... Numai tu poţi să mă 
înţelegi! Şi numai în tine pot să am încredere deplină. De 


asta te-am chemat... Eşti proaspăt sosit aci, nu-ţi dai poate 
încă deplin seama de câte intrigi şi de câte presiuni uzează 
politicianismul chiar în justiţie... Cu oamenii de aci nu mai 
puteam să încerc nimic nou. De aceea m-am gândit să 
apelez la tine. Există câteva chestiuni urâte şi grave, de 
care n-a cutezat nimeni să se atingă. Eu îndrăznesc. Ştiu că 
aceasta poate să mă coste cariera politică... Nu-mi pasă! Ai 
să primeşti peste câteva zile delegaţia de procuror general. 
Te rog s-o primeşti şi te rog fiindcă şi tu, dacă-ţi cercetezi 
conştiinţa, nu se poate să nu mă înţelegi. Eu nu-ţi cer decât 
să-ţi îndeplineşti misiunea. Fără nici o rezervă! Fără de nici 
o restricţie! „Justiţia urmărind crima!” arătă el cu ţigara 
spre tabloul de deasupra lor. În sfârşit, traducerea acestei 
alegorii în fapte concrete, în realităţi; nu o făţarnică 
mistificare a justiţiei, ca până acum. Să sfârşim odată cu 
toate minciunile! Să începem o eră nouă, ca într-o ţară 
nouă, cum ar fi trebuit de acum cinci-şase ani... Îmi iau 
angajamentul să nu intervin niciodată, în nici un fel şi 
pentru nimeni. Pentru mine nu există nici prieteni, nici 
legături politice când e vorba de justiţie. Aceasta e tot ce 
aveam să-ţi spun, şi nu mai adaog nimic, fiindcă ştiu cărui 
om m-am adresat. Pot considera lucrul încheiat. Nu? 

— Mă tem că nu voi corespunde aşteptărilor tale... E o 
misiune atât de delicată! mărturisi Constantin Lipan cu 
vorbele înecate în gâtlej de emoție. 

— Lasă modestia, dragă Costică! Te ştiu. Toată cariera ta 
vorbeşte pentru tine. Nici nu vreau să mai discutăm despre 
aceasta... Mai bine spune-mi acum, ce-ţi fac copiii? Ai văzut 
că prin mijloacele mele am aflat şi câţi copii ai. Patru! 
Desigur, toţi în şcoală... 

— Trei sunt în şcoală... dădu informaţii Constantin Lipan, 
bucuros că există cineva să se intereseze de grijile lui multe 
şi grele. Un băiat şi o fată, în liceu... Un băiat student la 
Drept... lar fata cea mai mare a terminat pensionul şi stă 
acasă. Viaţa e îndestul de aspră pentru o familie constrânsă 
să trăiască numai din salariu... 


— O ştiu! suspină ministrul, dovedind că participă la 
aceste necazuri. Dar acum, o dată ce eşti mutat la 
Bucureşti, lucrurile au să se mai simplifice! Băiatul de la 
Drept te rog să-l trimiţi la mine... Îmi dai un telefon şi-l 
primesc zilele acestea. Îi putem aranja o sinecură, ceva, o 
slujbă uşoară de o oră-două, undeva. Fie aici la minister, fie 
la Consiliul legislativ!... lar fata procurorului general n-are 
să aştepte mult până să se mărite. Îi găsim noi un băiat bun 
şi cu viitor. Ie rog să nu iei în nume de rău faptul că mă 
amestec cu atâta lipsă de delicateţă în lucruri care nu mă 
privesc! Aş vrea să mă consideri prieten înainte de toate; 
iar eu aşa înţeleg prietenia. Te-a supărat francheţa mea? 

— Nu domn... Nu, dragă Gicule! Dar îţi spun drept că m- 
am simţit atât de izolat şi de străin în acest Bucu-reşti!... 
Viaţa e mult, mult mai scumpă de cum mă aşteptam... 

— Şi aci trebuie o mână de fier! aprobă ministrul. O mână 
de fier, care să stârpească specula! Am un întreg proiect, 
care ar da roade frumoase şi imediate dacă nu m-aş lovi de 
interesele colegului de la Industrie şi Comerţ şi de 
supărarea colegului de la Interne. Politica, dragă Costică, e 
moartea noastră! 

Gică Elefterescu se uită la ceas, cu figura deodată foarte 
preocupată. Constantin Lipan pricepu şi se ridică, 

— Ne-am înţeles, aşadar, dragă Costică! Va fi o surpriză 
numirea ta. O nedumerire generală. Dar au să vadă!... 
Săptă-mâna viitoare apare decretul. 

— Numai să nu ai o dezamăgire... 

— Atâta grijă să nu mă lase pe mine să dorm, dragă 
Costică! Să găsesc cinci, numai cinci oameni ca tine, şi în 
doi ani schimbăm faţa ţării! Nu uita, dă-mi un telefon şi 
trimite-mi băiatul... Pot spune că i-am şi găsit locul lui. 

Constantin Lipan ieşi de-a-ndaratele, condus până la uşă 
de ministru. Apoi Gică Elefterescu se duse la geam şi privi 
afară, frecându-şi încântat mâinile. Totul era în regulă. Nici 
n-ar fi visat un om mai potrivit planurilor sale de mult şi 
răbduriu pregătite. 


„Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită 
telegrama?... se întreba, schimbându-şi inelul de pe un 
deget pe altul. Te gândeşti că dacă nu era telegrama, uitam 
cu desăvârşire de existenţa lui şi dădeam peste cine ştie ce 
canalie”... 

De la fereastră păşi la birou şi deschise sertarul, bătând cu 
palma drăgăstos cele două dosare pe încetul şi perseverent 
ticluite, încă înainte de a manevra strămutarea sa de la 
Ministerul Domeniilor la Justiţie. „De aci va exploda 
surpriza şi aici îşi vor frânge oasele tocmai cei care se ţin 
mai ţanţoşi şi se socot mai la adăpost! Întâi afacerea Osias- 
Mladoveanu-Banca Continentală. Pe urmă, celorlalţi, când 
se vor bucura mai zdravăn, recunoscători că i-am servit, le 
servesc şi lor afacerea Petrolul-lordan Hagi-lordan. Grecul 
e prea inteligent ca să nu se dea în lături la primul 
avertisment. Se leapădă de tovarăşi, să-şi salveze interesele 
lui. Şi mi-i trimite pe toţi la năvodul lui Costică Lipan... Ăsta, 
cu dreptatea şi conştiinţa lui, e în stare să-şi vâre pe tată- 
său şi pe mamă-sa la puşcărie!... Dacă nu exista, trebuia 
inventat!” 

lar Gică Elefterescu, ministrul cel serviabil şi 
atoateimpăciuitorul, eternul Gică, indispensabilul Gică şi 
inofensivul Gică, avu un rânjet pe care nimeni nui l-a văzut 
niciodată, ridicând ochii la copia tabloului alegoric din 
perete: Justiţia urmărind crima. 

În stradă, Constantin Lipan, Incoruptibilul, roti ochii, încă 
buimaci de emoție. Apoi intră la o cofetărie să cumpere 
prăjituri şi o modestă butelie de lichior, pentru a sărbători 
în familie cu tot fastul această primă şi neaşteptată victorie 
a dreptăţii, în ţara atâtor nedreptăţi. 

PARTEAADOUA. 

FOAMEA 

— Vreau o bucată grasă şi bine friptă. Ai înţeles, mă 
urâtule? întreabă domnul care avea totdeauna aceeaşi 
masă rezervată în fundul restaurantului, lângă orchestră. 


— Ştiu eu ce vă place dumneavoastră! făcu chelnerul, şi 
alergă, purtând farfuriile deşarte cu o supleţe de acrobat. 

Domnul răspunse unui salut din dreapta şi mai salută pe 
cineva din stânga. Căci era un domn foarte important. De 
aceea, şi din alte pricini, surâdea fericit şi voios. 

Deodată, bunăvoia se întunecă. Cu glas înecat de mânie, 
se răsti la un bătrân care cutezase să-i întindă un pachet de 
cărţi poştale ilustrate, cu vederi: 

— Ce e cerşetoria aceasta? Nici aci nu putem scăpa de 
cerşetori? La muncă, domnule, la muncă! 

— Adevărat! încuviinţă vecinul din dreapta, vorbind peste 
masă. Ar trebui să se ia măsuri, domnule senator. A devenit 
un scandal cu cerşetorii aceştia în haine negre... 

— Băiete, n-am să aştept un ceas friptura! Am spus grasă 
şi bine friptă! Şi daţi individul acesta afară! 

Bătrânul se strecură ruşinat printre mese, cu micul lui 
pachet sărac şi inofensiv. Era un bătrân încovoiat de spate, 
cu straiele roase dar periate, cu ochii trişti şi cu mâini 
tremurătoare: şi nu părea un cerşetor de profesie. Ochii 
cerşetorilor de profesie nu sunt niciodată atât de trişti. 

La colţul bulevardului, un pui de ţigan, cinchit într-un 
palton prea larg, bătea frenetic cu cleştele în tava fierbinte: 

— Castanele! Poftiţi castanele! Faine castanele! 

Sabina se opri să-i facă alişveriş. Mută de pe un brat pe 
celălalt cureaua patinelor şi aşteptă restul. Ana Lipan, care 
nu observase, mergea înainte şi, crezând-o alături, vorbea 
mai departe, gesticulând cu mâna înmănuşată. Când se 
uită, mirându-se că nu obţine răspuns, descoperi cu 
surpriză că se adresa unui domn cu ochelari şi căciulă bru- 
mărie. Domnul călca într-un pas, ascultase fără voie şi 
salută, râzând sub mustăţile cu chiciuri de ger. 

— Pardon! îi întoarse spatele Ana Lipan, ofensată. 

Domnul trecu mai departe fără să se supere. Ana îşi 
descărcă toată indignarea pe Sabina, care sosea cu punga 
de castane purtată în sus ca un trofeu. 


— Ce însemnează aceasta, Sabino? Mă faci să vorbesc 
singură cu toţi indivizii... N-am să mai merg niciodată cu 
tine! Ce ai acolo? 

— Castane! răspunse triumfal Sabina. 

— Poftim! Ai devenit imposibilă! Ce apucături mai sunt şi 
acestea, să cumperi pe stradă castane, ca băieţii de 
prăvălie? 

— Sunt delicioase, Annie! Nu iei şi tu? o invită cu intenţie 
pacifică Sabina. 

Annie strâmbă din nas. Cine a mai văzut-o oare pe dânsa 
vreodată mâncând castane pe stradă? 

Sabina strânse din umeri la acest refuz: 

— N-ai decât! Când strâmbi aşa din buze, parcă eşti 
Boţocan când musteceşte... 

— Am să te spun lui maman. Nu te mai iau niciodată cu 
mine. Mă compromiţi... 

— Şi eu am să te spun lui maman că acostezi pe stradă 
domni cu căciulă brumărie... Să văd, cum ai să te explici?... 
Mai bine ia o castană şi hai să ne împăcăm, Annie! 

— Lasă, că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! 
ameninţă Ana. 

— Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu 
nu-s ca tine, să stau înţepată toată ziua, fiindcă m-a respins 
aşa de brutal un domn cu atât de superbă căciulă 
brumărie...! 

Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare începu să 
dezgheoace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, 
parfumat şi cald. 

În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion 
Ozun, care asistase la scenă rezemat de vitrina Librăriei 
Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăienjenindu-i 
privirea, fără nici-o drojdie de energie şi nici un disponibil 
de tinerească voie bună, ca să se bucure de pitorescul 
episodului. 

Se împliniseră de aseară patruzeci şi opt de ore de când 
nu mâncase. Devenise aerian. lar când mulțumea cerului şi 


misterioaselor legi ale sucurilor gastrice că stomacul, 
descurajat de atâta aşteptare, se îndurase să-şi descleşteze 
gheara dureroasă a foamei, mirosul acesta cald şi pofticios 
îi stârnise din nou lihneala aţipită. Se uită cu ciudă la copila 
în sveterul alb de lână, cu patinile atârnate pe braţ şi cu 
obrazul îmbujorat de frig. Nu recunoştea sora studentului 
din noaptea când a sosit în Bucureşti şi când trenul se 
oprise aproape de intrare în Gara de Nord, fiindcă strivise 
sub roţi o necunoscută. Vedea numai o odraslă alintată de 
oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând. 

— Castanele! Faine castanele! 

Măcar cinci lei de-ar găsi într-un fund de buzunar, o hârtie 
ruptă, preţul unei jumătăţi de pâini! 

— Calde castanele! Faine castanele! 

Stăruitor, mirosul fructelor coapte se înălța din cuptorul 
improvizat. Alţi trecători se opreau, aşteptau rest, porneau 
ţinând cornetul între degete şi schimbau mâna când se 
frigeau prin hârtia subţire. 

Ţigănuşul îşi dogorea la jăratic palmele roze, ca palmele 
de maimuţă ori de senegambez. Cu o ascuţime precoce, ştia 
cărui trecător să-i reteze mersul grăbit. 

— Coapte castanele! Faine castanele! 

Ion Ozun se mută din acest loc al supliciului. 

Porni în sus, pe Calea Victoriei. Bătu talpa mai apăsat, să-şi 
dezmorţească vârful degetelor în pantofii pirpirii. 

Nu avea ochi pentru frumuseţea acestei dimineţi senine de 
iarnă, cu cerul sticlos şi cu văzduhul deodată purificat. Nici 
pentru trecătorii curgând împotrivă-i: bărbaţi înfăşuraţi în 
blănuri, femei râzând şi vorbind sonor. În privirea dilatată 
de tortura foamei, ca într-un început de delir, se perindau 
ciudat şi spasmodic numai oameni sătui, sătui, sătui... 

Prin uşa băcăniilor cu aperitive, când se căsca să pri- 
mească înlăuntru un client vânăt de ger, năvălea miros de 
peşte şi de cafea, de şuncă şi de măsline, de costiţă afumată 
şi de portocale; mirosul băcăniilor din belşug îndopate cu 
toate trufandalele culese din toate unghiurile lumii. La 


„Dragomir” atârnau iepuri şi fazani cu picuri de sânge 
îngheţat în nări. Un coş de crevete. Un snop de banane. 
Castraveţi verzi şi struguri de Constantinopol. O langustă 
vie, ca o reclamă de văpsea lăcuită, mişcându-şi mustăţile 
uriaşe. Şi fructe bizare şi aurii de tropice, culcate delicat în 
sicriuşe fine de papură, pe căpătâi capitonat. 

Ion Ozun vedea cu stranie limpezime bărci fugărind pe 
oceanul brumos bancurile de sardele; plantatori cu pălării 
conice supraveghind negri cu încărcate coşuri pe umeri; un 
vânător cu puşca la ochi, în codru nins de brad; vapoare şi 
gări, fabrici şi orezării inundate, tot tumultul planetei, cu 
porturi şi hamali, cu hale imense şi cu abatorii, cu uscătorii 
de fructe şi acvarii de păstrăvi, cu minusculi ar-buşti de 
mirodenii şi cu moruni giganţi atârnaţi în cârlige; tot ce 
fauna şi flora celor cinci continente oferă în pământ, pe 
pământ, în apă şi în văzduh; tot ce oamenii celor cinci rase 
cară de sub toate latitudinile, încarcă, vânează, pescuiesc, 
cultivă cu savante rafinamente şi adună pentru belşugul 
acesta al rafturilor de băcănii. Fiecare cutie, fiecare ladă, 
fiecare sac a călătorit din alt capăt de lume ca să ajungă aci 
şi să-i aţâţe nările şi privirea flămândă. Niciodată n-a 
cugetat ce univers variat şi pitoresc poate încăpea într-un 
raft de prăvălie. Şi mai ales ce univers savuros! 

Există fericiţi care găsesc o pungă în zăpadă. Alţii, pe care 
îi caută cu telegramele o moştenire. Există şi acei care-au 
învăţat curajul să ceară. 

Un băiat cu şorţ alb aleargă cu două franzele rumene şi 
calde în braţe. Este oare un parfum mai ameţitor ca mirosul 
de pâine caldă? Când o frângi în două, se înalţă un abur 
copt şi bun, cum n-a urzit încă divinitatea nicăiri un fruct cu 
aromă mai dulce. În câte case, în câte mii de case din acest 
Bucureşti nu se află astăzi bucăţi de pâine aruncate la 
gunoi? Bucăţi mari de pâine, felii abia atinse. Ei mâncau 
acasă, la mătuşa lui, care l-a crescut, numai pâine neagră. 
Poate fi ceva mai bun ca o felie de pâine neagră cu unt? 
Felia de dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală. Bătrâna îl 


învăţa întotdeauna să nu arunce firimi-turile în foc, fiindcă e 
păcat. Le semăna în prag, pentru păsările cerului. O dată a 
înşelat-o. Îl trimisese să arunce rămăşiţele afară. Era ger ca 
acum şi era noapte. Îi era frică şi-i era frig. A ieşit în antreu 
cu pumnul de fărâmituri, s-a prefăcut că deschide uşa de- 
afară, dar le-a azvârlit în gura sobei din săliţă. Îndată s-a 
împrăştiat un miros de pâine arsă, parcă pentru a dovedi 
fără întârziere că nici un păcat nu poate rămâne ascuns. A 
închis repede uşa şi a început să vorbească vrute şi nevrute, 
ca să abată atenţia bătrânei în altă parte. 

Bătrâna a ridicat ochii de pe împletitură, şi o clipă ingliţile 
au stat. 

— Nu-ţi pare ţie, Ionel, că miroase a pâine arsă? 

— Da' de unde! a minţit fără să roşească, adulmecând cu 
nările ca un căpău. [i se pare matale... 

I-a spus Ionel. Îi spunea Ionel. 

Acum nicăiri nu mai e nimeni să-i rostească numele cu o 
dezmierdare chiar când îl mustra. Acum e cel mai singur 
om din acest oraş. Cel mai singur şi cel mai flămând, cum 
nici cerşetorii în zdrenţe nu sunt. Niciodată n-a crezut că 
într-adevăr se poate muri de foame. Unchiu-său, Tăsică, 
grefierul, îl povăţuia amărât: „Lasă, măi băiete, prostiile 
acestea cu scrisul şi cu alte năzbâtii, că ai să mori de foame 
cu ele! Mai degrabă învaţă un meşteşug sau oploşeşte-te 
într-o slujbă...!”. Atunci zâmbea cu dispreţ de asemenea 
idei nătângi ale unui biet moşneag înapoiat. Acum i-a pus şi 
bastonul lui amanet; bastonul cu cap de rață sculptat în 
fildeş. A vândut tot, a amanetat tot: ceasul, rândul celălalt 
de haine, cărţile; tot pe ce a putut căpăta un ban. lar de 
două zile rabdă de foame; alungat de foame din bursucăria 
lui chir Panaioti de gerul care i-a îngheţat şi cerneala în 
călimară, şi în nădejdea că printr-o minune cineva ar mai 
putea avea nevoie de manuscrisele lui, de braţele lui, de 
puţina lui învăţătură. Gândeşte: „Printr-o minune”... Şi într- 
adevăr a început să-i pară că numai o minune mai poate 
curma vraja aceasta rea... Cât a avut lemne, cel puţin se 


aşeza la scris până în miezul nopţii. Când s-au terminat, 
zăcea zgribulit în aşternut... Crăciunul l-a făcut cu banii de 
pe hainele vândute. Anul nou, cu un singur pol căpătat pe 
baston - atât i-a dat, şi poate i-a dat cămătarul şi-atâta 
numai fiindcă îi citise în ochi implorarea deznădăjduită. Au 
şi cămătarii uneori inimă! Sau poate că bastonul preţuia 
înzecit, ca o autentică piesă de muzeu pentru colecționari. 
Măcar de n-ar fi dăruit în mod stupid colecţia lui de timbre 
poştale, împărţind-o tuturor plodurilor din mahalaua lui 
înainte de plecare, ca să nu-l uite... 

Bică 'Tomescu e în turneu; de acolo-i trimite cărţi poştale 
ilustrate cu voioase salutări de la chefuri şi cu semnăturile 
necunoscute ale altor voioşi comeseni. Mirel Alcaz, abia 
întors de la congrese şi conferinţe peste hotare, l-a amânat 
din nou. Toate revistele i-au primit cu indiferenţă manuscri- 
sele, poftindu-l să treacă peste o săptămână ori două. Mai 
sunt cinci zile şi expiră chiria. Atunci chir Panaioti îi va 
scoate lădiţa cu restul de rufe în stradă şi nu-i mai rămâne 
decât să degere culcat într-un vagon la triaj ori pe o bancă 
în Cişmigiu, cum mor vagabonzii. 

Un claxon de automobil îl alungă pe trotuar. 

În maşina închisă recunoscu pe bancherul Alfred Goldman, 
Fredy, alături de soaţa cu părul roşcat, cuibărită în blană 
scumpă şi caldă. Râdea de ceva şi amândoi erau bucă-laţi, 
rotunzi, albi şi graşi; de o grăsime respingătoare. De o 
prosperitate animalică şi nesimţită. Aşa cum sunt acum toţi 
trecătorii care-l împing, îl ghiontesc, îi aruncă priviri 
duşmănoase ori nepăsătoare în goana lor biciuită de ger. 

Când a sosit aci, în hotărârile lui naive şi tinere, voia să-i 
cucerească pe toţi, uimindu-i. Să le zguduie nepăsarea cu 
scrisul lui, cu lumea adusă de el, care avea să le îm- 
blânzească omenia, învăţându-i să vadă tot ce poartă viaţa 
cu ea, nedrept, dureros, monstruos... El nu ura atunci pe 
nimeni, fiindcă în fiecare seamăn descifra o suferinţă 
secretă. Scrisul lui şi-l voia ca un balsam vindecător. Şi dacă 
avea să cucerească tot ce-l mânase aci: nume, glorie şi bani, 


cucerirea şi-o imaginase cu o luptă vitează şi gra-ţioasă, 
după care se va întoarce surâzând ca un şampion de 
scrimă, să mulţumească aplauzelor de sus şi de jos. 

Acum ar fi vrut o biruinţă sălbatecă, numai ca să-i în- 
genunche pe toţi, să le arunce în faţă tot dezgustul şi să-i 
biciuiască şuierător pentru nesimţirea lor de sătui. Cu 
dureroasă surpriză învăţa să dispreţuiască şi să urască. 
Foamea îi încleşta pumnii în adâncul rece al buzunărilor. 

La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un 
om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără 
nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi 
drum. În faţa hotelului „Continental!” se hotărâse să intre şi 
să se încălzească în hol. 

Întrebă portarul la întâmplare: 

— Domnul Constantinescu, de la Botoşani, e în cameră? 

Portarul nu mai cercetă tabloul cu chei: 

— Nu trage la noi nici un domn Constantinescu de la 
Botoşani... Poate vreţi să spuneţi Dimitrie Constantinescu 
de la Craiova, un domn înalt cu barbă? Sau poate domnu 
deputat Armand Constantinescu de la Giurgiu... 

— Nu, nu! stărui cu toată convingerea Ion Ozun. 
Constantinescu de la Botoşani... Mă mir că n-a sosit. Uite, 
mi-a scris aci şi mi-a dat întâlnire! 

Spre deplină argumentare, pipăi un plic din buzunar şi 
păru foarte contrariat de această inexactitate a domnului 
Constantinescu de la Botoşani. 

— Poate soseşte acum!... se dădu cu părerea portarul 
binevoitor. Este un tren de Moldova la douăsprezece. 
Treceţi mai târziu... 

Ion Ozun se arătă foarte încurcat şi, ca după o complicată 
chibzuială lăuntrică, decise: 

— Mai bine aştept! N-aş vrea să-l scap. 

— Poftiţi! arătă portarul jilţurile de pai, şi se întoarse la 
condicile sale. 

— Uf! răsuflă Ion Ozun, alegând scaunul cel mai aproape 
de calorifer şi instalându-se picior peste picior. 


Căldura îl cuprinse îndată şi îndată văzu existenţa mai 
trandafiriu. 

Coborau şi urcau, intrând şi ieşind, pasageri grăbiţi. Alţii 
se strângeau într-un colţ să şoptească: 

— Ia-l pe Horoviţ şi mergi numaidecât la minister... Vezi, 
urmăreşte hârtia până la ieşire! Şi nu dai banii decât când 
ai ordinul la mână. Altfel, te-ai ars! 

O doamnă intră încărcată de pachete şi, după ce le lăsă 
portarului, se aşeză pe jilţul din faţă, începând să ronţăie 
pastile de ciocolată dintr-o cutie rotundă. Ion Ozun o privi 
cu un început de sfârşeală. Doamna surâse cochet, socotind 
privirea un omagiu adus frumuseţii sale planturoase. 

„Are un cap de cafea cu lapte”, gândi Ion Ozun cu dez- 
gust. Nu ştia unde a citit aceasta foarte de curând. Dar 
recunoscu că autorul observaţiei avea toată dreptatea. 
Există într-adevăr o mutră specială a femeilor care se 
hrănesc cu cafea cu lapte. Molâie şi fără caracter. Lui nu i-a 
plăcut niciodată cafeaua cu lapte. Dar, ca niciodată, 
imaginea unei ceşti de cafea cu lapte, răcită şi cu pieliţa 
creaţă deasupra, în loc să-i apară respingătoare, îi scurmă 
stomacul cu unghii de fier. 

Doamna cu pastile de ciocolată surâdea suav. Îşi scosese 
oglinda, roşul şi pudra, renovându-şi faţada. 

Ion Ozun o privi asasin. 

— Ce faci aici, bre Ozun, bre? 

Înainte-i se propti bucuros Talica Anastasiu, avocat din 
urbea lui, numit de concetăţeni „Ialica Găliganul” din 
pricina staturii şi „Ialica Incident” din pricina măiestriei de 
chiţibuşar al procedurei. Era voios şi purta subsuoară un 
ghiozdan doldora. 

Ion Ozun rosti cu glas de agonie: 

— Ce să fac, coane Talica? Aştept pe cineva. 

— Ei bravo! Te-nvârţi, ai? 

Economisind vorba, lon Ozun făcu un gest modest, adică: 
„aşa şi-aşa”. 


— Ei bravo! Bravo ţie! Ţi-am spus eu că nu făcea pentru 
tine să te pierzi în porcăria noastră de târg... Va să zică îi 
tragi la gazetă zdravăn... făcu dintr-un ochi complice, 
fiindcă ştia că lon Ozun a plecat din urbea natală să-şi facă 
o strălucită carieră în presă. 

— Mnde! repetă Ion Ozun gestul care însemna „aşa şi- 
aşa”. 

— Ei, ca la început, înţeleg perfect!... înţelesese şi asta 
Talica Incident. Dacă nu curge, pică! Până ce prinzi cheag... 
Astăzi cu gazetăria se câştigă bune parale... Nu mai fă pe 
modestul! Parcă te văd mâine-poimâine că nu-ţi mai ajunge 
nimeni nici cu prâjina la nas... Şi pe cine aştepţi? 

— Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment... 
afirmă cu toată convingerea Ion Ozun mai mult la adresa 
portarului decât pentru cel care întrebase. 

— Ei bravo! La revedere atunci... Şi de la uşă, întorcându- 
se pe jumătate: Păcat că nu eşti liber... Te-aş fi invitat să iei 
dejunul cu mine, să-ţi mai spun câte ceva din târgul nostru, 
să le pui la gazetă. Trebuie dat la cap briganzilor! 

Spuse şi trânti uşa. 

Ion Ozun rămase în jilţ, neclintit, ca un condamnat ia 
electrocutare pe scaunul de execuţie. 

Aceasta nu şi-o mai imaginase! Îi venea să alerge după 
celălalt, să-i mărturisească fără înconjur că nu aşteaptă pe 
nimeni, că n-a aşteptat niciodată pe nimeni sau că renunţă 
la întâlnirea cu prietenul închipuit numai ca să afle ştirile 
senzaţionale din urbea natală şi mai ales să nu refuze 
invitaţia la masă. 

Dar 'Talica Găliganul, zis şi Incident, era departe, şi lon 
Ozun nici nu ştia măcar la ce restaurant ia dejunul, ca să 
dea peste dânsul ca din întâmplare. 

„Sunt un idiot! se mustră de unul singur. Un imbecil. 
Niciodată n-am să fac vreo ispravă în viaţă. Idiot! Triplu, 
cvadruplu idiot...!”. 

Apoi, ca să se răcorească, autoritar ca la dânsul acasă, 
strigă la un domn care intrase împingând uşa cu piciorul şi 


lăsând-o întredeschisă: 

— Uşa, domnule, uşa! 

Domnul, docil, se întoarse şi închise uşa. Ion Ozun văzu în 
acest simplu fapt dovada că pentru a fi ascultat e nevoie 
numai să ceri sau să porunceşti cu îndestulă autoritate. 
Descoperirea îi dădu curaj. Va merge la Mirel Alcaz, va 
merge la Teofil Steriu şi va pretinde ceea ce până acum 
ceruse modest şi timid. 

Căldura caloriferului îl dezmorţise. Se dădu mai aproape, 
să înmagazineze o ultimă provizie de calorii; iar când îşi 
simţi spatele destul de dogorit, se ridică. 

— Nu mai aşteptaţi? ghici portarul. Dacă soseşte domnul 
Constantinescu îi spun că l-aţi aşteptat. Numele 
dumneavoastră? 

— Nu importă! vorbi cu siguranţă Ion Ozun. Destul să ştie 
că l-am aşteptat... are să-şi închipuie el cine! 

Ion Ozun trecu pe lângă doamna cu pastilele de ciocolată 
fără să-i arunce nici o privire. leşi, lăsând în urmă uşa 
deschisă. 

Gerul îl întâmpină cu un asalt de înţepături acide. Înteţi 
paşii. Mergând în acelaşi ritm repede şi bătăios, recapitula 
anticipat conversaţia dintre el şi Mirel Alcaz, dintre el şi 
Teofil Steriu. Totul îi păru din nou simplu şi realizabil. 
Secretul era acesta: să pretindă, nu să ceară milog. 

La ziarul unde lucra Mirel Alcaz, unul din oamenii de 
serviciu îi deschise uşa de la sala de aşteptare. Îl cunoştea 
şi ştia pe cine caută. Îl cunoşteau acum toţi, de când tot 
stârcea pe la uşi. 

— Domnul Alcaz e în conferinţă cu domnul director. Când 
termină, vă anunţ. 

Sala de aşteptare era tixită ca o anticameră de minister. 
Ion Ozun se aşeză lângă un omuleţ bărbos ca un gnom şi 
gânditor ca un inventator nefericit ce era. Îl cunoştea şi pe 
acesta. Îl întâlnea întotdeauna prezent la aceleaşi ore. Se 
recomandase odată şi-i povestise necazul. De treizeci de ani 
născocea tot soiul de lucruri importante şi simple; de trei- 


zeci de ani colecţiona brevete, şi nimeni nu voia să i le ia în 
seamă. Frâne de tren, îngrăşăminte chimice, substanţe care 
fac pânza incombustibilă, aparate de ras automat, tocuri de 
scris cu două cerneli - apeşi butonul aici, scrie cu roşu; 
apeşi dincoace, curge din rezervor cerneală albăstrie, mingi 
care nu se pot sparge; secerătoare-plug şi elicopterul care 
n-are nevoie de teren pentru aterizaj; treizeci de bre-vete 
în treizeci de ani nu împiedicau mulţimea obtuză şi oarbă să 
are tot cu plugurile vechi, să scrie tot cu tocurile lor 
imperfecte, să se urce în trenurile care se sfarmă în 
accidente cum se turtesc cutiile de chibrituri sub talpă. De 
un an descoperise că o fabrică de arme germană i-a „furat” 
invenţiunea lui de puşcă automată, şi de atunci nu se găsea 
un singur om de curaj să protesteze şi să dea pe faţă 
tâlhăria. 

— Toţi sunt vânduți, domnule! Pe toţi i-a cumpărat! îl 
încredinţase maniacul pe Ion Ozun în şoaptă, privind pe 
furiş, să vadă dacă nu-l ascultă vreun spion cumpărat de 
duşmanii coalizaţi împotriva lui. 

Acum inventatorul nenorocos şi bărbos era cufundat în 
gânduri, sugând un capăt de havană stins, iar Ion Ozun se 
bucură că nu va fi silit să-i asculte descripţia unei alte 
născociri, care-ar schimba într-un singur an faţa lumii. 

Se aşeză şi privi tovarăşii de aşteptare. Erau înalţi şi 
scunzi, bătrâni şi tineri, zdrenţăroşi şi eleganţi; unii 
fumând, alţii citind ziare, unii însemnând o notă pe foaie de 
hârtie îndoită pe genunchi, alţii puricând cu mare atenţie 
planisfera cu direcţia alizeelor şi musonilor agăţată, nu se 
ştie de ce, în perete, ca în sala de aşteptare a unei companii 
de navigaţie; toţi respirau un aer greu, în care îşi dăduseră 
întâlnire toate miasmele, de naftalină şi de violete, de blană 
şi de pudră Coty, de sudoare şi lac de unghii, de stofă 
plouată şi de trabuc, de cerneală de tipar şi pastile de 
mintă. 

Leşinul de la stomac îi împăinjeni din nou privirea. Se 
temu să nu cadă şi cu o încordare se ridică. Nu mâncase de 


două zile pe a treia, şi totuşi îi venea să verse... Îl 
înspăimântă gândul unei scene absurde: el lungit la 
pământ, toţi agitându-se în jurul lui, dând sfaturi, 
deschizându-l la gât şi frecţionându-l, chemând Salvarea... 
Dacă l-ar descheia, i-ar găsi cămaşa murdară. După 
asemenea spectacol n-ar mai putea intra niciodată aci. L-ar 
crede epileptic, sinucigaş, simulator, cine ştie ce!... Nimeni 
nu şi-ar închipui că e singurul om din Bucureşti care n-a 
mâncat de aproape trei zile şi care nu are un singur leu în 
fundul unui buzunar, măcar o monedă turtită, ciocăânită şi 
scoasă din uz. 

Silindu-se să calce drept, ieşi în antret. Ceru servitorului 
un pahar cu apă. Apa îi căzu bulgăr de gheaţă în stomacul 
gol. Dar îl învioră. Servitorul aştepta poate bacşiş, căci nu 
se mişca, ţinând paharul deşert pe tavă. 

Ion Ozun îşi hotărî să-l copleşească în fiecare zi cu 
bacşişuri princiare, când va intra şi el în angrenajul acestei 
uzine în care se fabrică opinia publică; atunci când va avea 
şi el un birou separat, cu telefon de masă, când îl vor 
aştepta şi pe el inventatori nenorocoşi cu fruntea genială 
sau femei cu unghiile lăcuite cu oja care miroasă a sirop de 
zmeură. Se căută în buzunar şi făcu foarte surprins: 

— N-am mărunte acum... cum te cheamă? 

— Neculai... 

— N-am mărunte, Neculai! 

— Lăsaţi, spuse omul cu tava. 

Pe urmă, tot el, binevoitor: 

— Poate mai bine vrei să aştepţi în birou la domnul Alcaz. 
Nu-i nimeni la dumnealui. 

— Tocmai asta voiam să... 

— Poftiţi după mine! 

Cel dintâi lucru care-i atrase privirea în biroul lui Mirel 
Alcaz fu un serviciu de ceai cu paharul golit. Când rămase 
singur, pipăi ceainicul. Era cald încă. Îl clătină. Mai clincheti 
ceva pe fund. Se mai afla şi un pătrat de zahăr. Îl puse în 
gură; dădu restul de ceai călduţ pe gât. Şi numai după 


aceea se aşeză să aştepte, sugând bucata de zahăr, fără 
grabă, ca să dureze cât mai mult. 

O înghiţi în silă, înecându-se cu o mişcare din gât ca 
struţul, când uşa se deschise. Dar glasul dinlăuntru chemă: 

— Încă ceva, Alcaz... 

—.ordin, patroane! 

Uşa rămase întredeschisă. Ion Ozun ascultă fără să vrea 
dialogul dintre „patron” şi Mirel Alcaz. 

— Urmăreşte chestia Osias-Mladoveanu-Banca Conti- 
nentală. E vorba să-i aresteze... Ai aflat ceva nou? 

— L-am sondat pe Gigă Elefterescu. Imposibil să scot ceva 
de la el, patroane. 

— Hm! mormăi contrariat glasul directorului. Nu pricep 
jocul lui Elefterescu. Ce interes are să provoace un scandal 
acum, după ce abia a scăpat guvernul atât de ieftin pe 
chestia împrumutului? 

— Interesele pot fi multe, patroane!... Gică Elefterescu 
arată prea vesel ca să nu pregătească vreo farsă urâtă. 
Când l-am întrebat, a strâns din umeri. „Dragă Mirel! îmi 
spunea, eu las Parchetul să-şi facă datoria. Nici nu vreau să 
mă amestec. Şi voi la ziar puteţi tipări tot ce ştiţi, ce aflaţi, 
ce adulmecaţi, ce presupuneţi. Nu mă supăr”... Prea insista 
să dăm publicitate scandalului ca să nu intre şi aceasta în 
calculele lui... 

— Aceasta-i mai prost! rosti tot atât de contrariată vocea 
patronului. Cu Osias sunt prieten. Mladoveanu a servit 
întotdeauna gazeta. Iar de Banca Continentală ne leagă 
interese. Nu-i putem arunca peste bord până ce nu aflăm ce 
urmăreşte Elefterescu... Poate e numai o manevră de 
intimidare. Îl strânge în chingi ca să obţină cine ştie ce... 

— În orice caz, cu procurorul acesta general are să-i fie 
greu să dea îndărăt chiar când o vrea. Lucrează turceşte! 

— Cine e, în definitiv, acest Lipan?... Eu nu pricep de unde 
l-a scos! se miră glasul directorului. 

— Un ciufut! Un tip de provincie. Trebuie să fie un 
ambițios care vrea să-şi facă rapid cariera. N-ar fi de mirare 


să-l vedem deschizând două-trei afaceri scandaloase ca să- 
şi facă atmosferă şi pe urmă să-şi dea demisia, să se înscrie 
la ţărănişti ori la averescani şi să se apuce de politică la 
toartă. Am mai văzut noi virtuoşi d-ăştia. 

— Ca Bancea... 

— Ca Bancea, şi ca lonescu-lalomiţa, şi ca Drugan... Sunt, 
slavă Domnului, destui! 

— Oricum ar fi, un lucru te rog, Alcaz! Cea mai mare 
prudenţă... Nu trebuie să facem nici jocul lui Elefterescu, 
dar nici să ne angajăm prea mult pentru Osias-Mladoveanu 
-Banca Continentală. Navigăm între două ape, până vedem 
care barcă trage la fund. Iar despre acest Lipan, nici un 
cuvânt. N-avem nici un interes să-i servim publicitate 
gratuită. 

— Zis şi făcut, patroane! 

Paşii lui Alcaz se apropiară de uşă. Dar glasul directorului 
îi chemă din nou înapoi. De astă dată mai ridicat şi mai 
sever: 

— Alcaz...! 

— Voiam să evit o chestiune penibilă. Însă mă sileşti a treia 
oară să-ţi spun, fiindcă văd că se repetă a treia oară. lu ai 
dat reportajul cu remanierea lui Goancea de la Domenii? 

— Eu... adică... în sfârşit, eu... sună, imperceptibil şo- 
văind, glasul lui Alcaz. 

— Adică?... Adică l-ai adus la gazetă confecţionat gata de 
Tomulescu, care-i vânează portofoliul. La mine nu merg 
astea! Tot reportajul e inventat. Şi e inventat idiot! Întâi, ai 
făcut un tort 20 gazetei. Pe urmă, altul mie, personal. Ştii 
bine că Goancea e văr cu nevastă-mea şi nu mai era nevoie 
să ţi-o spun că trebuieşte menajat. Nu te întreb cât ai 
încasat de la Tomulescu. Înţeleg afacerile voastre, dar totul 
are o limită. E a treia oară când se întâmplă. A patra oară 
să ştii că... 

— Dar, patroane... protestă glasul lui Alcaz cu un accent 
vinovat şi umil, pe care Ion Ozun nu şi l-ar fi închipuit de la 


un om cunoscând atâta lume, tutuind atâtea celebrităţi şi 
împărțind cu atâta graţie atâtea zâmbete şi saluturi. 

— Nici un patron! Eu nu permit să vă faceţi în casa mea 
toate mendrele! Eu sunt stăpân, şi dorinţa mea trebuie să 
fie ordin! Aceasta e! tună glasul directorului, punctând 
încheierea cu un pumn în birou. 

Spre surpriza lui lon Ozun, Alcaz rămase mut dincolo de 
uşă. 

— Ce mai aştepţi? Am terminat... Şi a patra oară, sistemul 
meu: Pălăria şi bastonul, adio şi n-am cuvinte! Eu n-am 
nevoie aci de intriganţi. Vezi acum de-mi fă una la fel cu 
Osias-Mladoveanu... 

Intrând, Mirel Alcaz făcu o mişcare de surprindere 
neplăcută când dădu cu ochii de Ion Ozun. Începea să-l 
plictisească prezenţa aceasta stăruitoare. Se întreba dacă 
va fi auzit ori nu, prin uşa întredeschisă, cuvintele răstite 
ale directorului. 

— Tot pe aci? interogă cu răceală. 

— 'Tot!... Crede că m-am săturat şi eu... 

— Ce pot să-ţi fac, mon cher ami? N-ai noroc, şi pace! 
Prăvălia noastră e complectată. Chiar azi am vorbit cu 
patronul. Ai auzit cum zbiera? El vrea să suprime locuri, nu 
să mai facem angajamente... Ţi-am spus singura soluţie, 
dacă-ţi convine. Lucrezi trei-patru luni fără salar, de 
încercare. Mai pe lângă secretariat, mai pe lângă reporterii 
ceilalţi. Dacă te afirmi şi te impui, au să te tragă ei de 
mânecă. 

— Puteai să mă previi de aceasta de la început. Am pierdut 
timpul! se plânse Ion Ozun. 

— Puteam... Multe puteam! Uite ce e, şi să ne lămurim. 
Întreabă pe toată lumea. Eu sunt omul cel mai serviabil cu 
putinţă. Nu mi s-a adresat nimeni să plece nesatisfăcut... Ai 
văzut cum te-am primit. Dar nu mai înţeleg ce vrei 
dumneata! Gazetar din pământ nu te pot face! E un 
meşteşug care trebuie învăţat. Te-am rugat să aştepţi. Până 
una-alta, ţi-am spus să mergi cu mine la Interne. Îţi făceam 


rost de câteva mii de lei de la O. P, ca să ai un fond de 
rezistenţă. Ai refuzat. 

— Nu ceream pomană. 

— Aceasta nu-i pomană... Toată lumea ia dela 0.P 

— Vreau să muncesc cinstit, domnule Alcaz! Eu am apelat 
la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc şi să 
arăt la ce sunt bun. 

— Foarte frumos! Foarte onorabil! Foarte lăudabil! Cu 
singura rezervă că eu nu sunt un oficiu de plasare. 

Mirel Alcaz trase înainte blocul de hârtie şi începu să scrie, 
arătând astfel că a încheiat discuţia. Scriind şi şter-gând, 
nu-şi putea alunga întrebarea, iritantă ca un băzâit de 
viespe când dă târcoale: „Cine i-o fi suflat patronului 
povestea cu Tomulescu? Există, desigur, în redacţie, o 
canalie care mă lucrează.” Ion Ozun simţi lacrămi în ochi şi 
întoarse capul spre fereastră, ca să le ascundă. Când 
privirea îi fu uscată, îşi luă ziua bună. 

— În orice caz, te rog să mă ierţi că te-am deranjat de 
atâtea ori... 

— Fără supărare! rosti Mirel Alcaz, scriind înainte, cu 
fruntea plecată. 

lar când uşa se închise, sună. Porunci servitorului: 

— Neculai! De câte ori mai vine domnul acesta care a 
plecat, spui că nu sunt aici. A început să mă plictisească 
individul! Ai înţeles? Ziua, noaptea, seara, oricând - sunt 
plecat! Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

Ion Ozun se opri în stradă, nehotărât încotro să apuce. Un 
vânt subţire şi tăios începuse să spulbere zăpada fină. Era 
ora mesei. Trecătorii se răsuceau în călcâiul şoşonilor, 
întorcând spatele vântului, purtând pachete, făcând semne 
automobilelor să oprească. Din uşa unui restaurant potopi 
miros de mâncări calde. Mai aţâţător decât toate, miros de 
varză prăjită. Se rezemă de perete. O ţigancă, încotoşmată 
în trei rânduri de boarfe, întinse ghearele vinete: 


— Fă-ţi pomană, boiarule... Numai doi lei, boiarule, că mi-a 
murit hun cophil... 

— Lasă-mă! N-am! 

— Auoleo, zgârcit mai heşti, urâtule... 

Ion Ozun porni împleticindu-se, cu senzaţia că nici 
oamenii, nici clădirile n-au relief înainte-i. În ultimele două 
luni mai răbdase de foame câte o jumătate de zi, câte o zi 
chiar; niciodată atât ca acum. Diseară se împlinesc trei zile 
de când a băut ultimul ceai cu patru, nu, cu şase chifle. Se 
uita şi chelnerul curios. Restul de apă caldă golit adineauri 
din paharul lui Alcaz şi pătratul de zahăr i-au aţâţat foamea 
mai crunt. Îl îndeamnă gânduri absurde: să intre într-un 
restaurant, să se aşeze la masă, să mănânce zdravăn şi pe 
urmă să spună că a uitat punga acasă... Pa-tronii de 
restaurant au tot interesul să evite un scandal. Dar pentru 
aceasta e nevoie de curaj, şi el şi-a sleit tot curajul. 

Se târi de la un hotel la altul, căutând domnul imaginar, 
Constantinescu, de la Botoşani. Se încălzi astfel la toate 
hotelurile care aveau hol cu jilţuri confortabile şi calorifer. 
Cu o ameţeală care-l făcea să calce împleticindu-se şi să se 
bâlbâie ca după o noapte de băutură, inventă alţi prieteni 
iluştri şi inexacţi la întâlnire: Grigore Alexandrescu, Vasile 
Cârlova, Veniamin Costachi, St. O. Iosif. În unele holuri 
aţipea de-a binelea, toropit de căldura uscată. 

Aşa îl cuprinse noaptea, şi noaptea îl înfricoşă. Avea 
groază de încăperea lui îngheţată, unde se va întinde flă- 
mând şi zgribulit, sub plapoma glacială, ca îndată ce-a 
închis ochii să-i apară vedenii de delir. Gerul polar amorţise 
gândacii dezgustători în cotloanele lor. Dar altă tortură îi 
rezerva acum întunericul. Aflase că în camera aceea, în 
iarna trecută, îşi făcuse seamă o femeie săracă şi străină. 
Era, după spusele lui chir Panaioti, o femeie fără vârstă şi 
fără frumuseţe, îmbrăcată în vestminte fumurii. Nu ştia 
bine de unde venise, nici ce suferinţă curmase cu ceaşca de 
otravă. lar acum, noaptea, umbra necunoscutei se desfăcea 
din unghere. Prin somn, Ion Ozun o vedea plecându-se 


asupra pernelor, cercetându-i faţa, agitându-l cu un deget 
rece de os. Şi visurile lui erau chinuite de această prezenţă 
impalpabilă şi năbuşitoare. 

O dată cu noaptea, viscolul se îndârjise. Vântul subţire 
adusese nori plini, se înverşuna, rostogolind uriaşe talazuri 
de ninsoare. Trecătorii goneau împuţinaţi pe străzile 
deşertate. Tot oraşul fu cutreierat de stihiile duşmănoase 
ale viforului, dezlănţuindu-se cu prelungi chiote deasupra 
uliţelor, înfundându-se în ganguri, zgâlţâind uşile şi 
smulgând tinichelele firmelor. Ion Ozun trecu pe lângă 
ferestrele cafenelelor luminate, unde se vedeau dincolo de 
geamul cu ferigi de gheaţă umbre gesticulând şi golind 
bături fierbinţi. 

Trecu pe lângă sute şi sute de alte ferestre, cu perdelele 
trase şi cu lumini bune, unde oamenii se refugiaseră de 
urgia de afară în încăperi calde, în scaune trase la gura 
sobei, în culcuşuri moi, mirosind a olandă proaspăt călcată. 

Pe alocuri, surd, străbătea cântul unui clavir. Se profila pe 
perdea silueta unei femei, depărtându-se şi apărând. Ges- 
tul unei ţigări duse la buze. Şi totul din nou era suprimat de 
cortina unui alt val de ninsoare, smuls de pe acoperişuri, 
târât din pieţe, măturat dintr-un capăt în altul de stradă. 
Becurile se balansau, clipind, gata să se stingă sau poate 
gata să cadă. Tramvaiele duruiau goale, cu scrâşnet sinistru 
de fier. 

Aproape de casă, Ion Ozun se opri gâfâind. Nu-şi mai 
simţea picioarele, nu-şi mai simţea mâinile; avea senzaţia că 
vârful urechilor a devenit sfărmicios ca porţelanul şi că o 
singură atingere ar sparge sfârcul în zeci de bucăţi. Se opri 
să se încălzească. În mijlocul străzii, după un paravan de 
scânduri, ardea o floare electrică. 

O floare stranie. Flacăra unui aparat de lipit ţevi, fier, or 
altceva. Pământul era săpat; cuburile de granit, des- 
fundate. Un om ghemuit, cu genunchii la bărbie, mânca o 
bucată de pâine şi de slănină, ferit de viscol, în dosul 
peretelui de scânduri. 


Ion Ozun întinse pe rând, spre dogoarea flăcării talpa 
ghetelor, latul palmelor, obrazul cu ochii înlăcrimaţi de ger. 

— Grozavă mânia lui Dumnezeu! vorbi omul, cu bucata în 
gură, trăgându-se într-o parte, să-i facă loc. Dă-te mai 
încoace, domnule, şi nu te apropia prea tare... Nici nu simţi 
când arde... Aşa! 

Ion Ozun se tupilă alături de lucrător. Mirosul de slănină 
afumată îl lovea drept în faţă. Omul tăia felii subţiri cu un 
briceag, le tăvălea în sare şi muşca din ele cu mare 
economie. Pe degetele înnegrite de cărbune şi de pilitura 
fierului unsoarea pusese reflexe metalice. 

— Şi dumneata stai toată noaptea aici? se simţi dator să 
întrebe ceva Ion Ozun, întorcând ochii leşinaţi de la dărăbul 
de pâine şi da la capătul de slănină. 

— Până vine cealaltă echipă... Ne schimbăm două echipe 
pe noapte. Mâine dimineaţă e ordin să fie lucrarea gata. 

— Greu de lucrat pe asemenea ger... 

— Greu, domnule! Dar înlăuntru e mai adăpostit. Vezi şi 
dumneata: patru metri adâncime, nu-i glumă! 

Groapa era adâncă. Rămăseseră încrucişate, unele sus, 
altele mai jos, numai ţevile de beton şi de plumb: 
măruntaiele subterane ale oraşului. 

— De-acum mă cobor!... vorbi omul, strângând restul de 
pâine şi de slănină într-o bucată de ziar. 

Şterse limba briceagului întâi cu degetele, pe urmă pe 
genunchiul unsuros al pantalonilor. Aşeză pachetul sub un 
sac împăturit, puse deasupra o piatră, ca să nu-l sufle 
viscolul. 

— Acum, 0 gură de rachiu ar face multe parale! adaogă, 
curăţindu-şi musteţile cu dosul mânei. l-ar pune capac... 
lac-aşa mâncăm noi, domnule, cum apucăm şi unde ne 
prinde vremea. Viaţă de câine, nu alta! 

Ion Ozun dădu din cap, în semn de înţelegere şi de 
compătimire. Omul luă felinarul şi începu să coboare scara. 
— Apoi, noapte bună! Nu te apropia prea tare, domnule! 

Crezi că nu arde şi, când colo, acasă găseşti talpa că se 


desface ca hârtia. 

Ion Ozun rămase singur lângă flacăra albă şi orbitoare. Se 
plecă să privească în groapă. Omul, vârât între două 
rânduri de ţevi, începuse să taie ceva, să lipească şi să 
înşurubeze ceva. 

Atunci lon Ozun se ridică. 

Privi împrejur. Nu era nimeni. Numai chiotul viscolului 
hălăduind în piaţa deşartă. 

Întinse mâna sub sac, apucă pachetul cu rămăşiţa de pâine 
şi de slănină înfăşurată în ziar şi fugi în întuneric, 
strângându-le, pradă, la piept. 

II. 

VRAJA CEA REA SE DEZLEAGĂ 

— Eu m-aş mulţumi cu bani! Cu bani din plin, nu glumă! 
Măcar un sfert din venitul unui miliardar american. Cu bani 
cumperi totul. Dacă vrei glorie, dacă vrei femeie, dacă vrei 
puterea! spuse cel dintâi, un tânăr mărunt şi zgribulit într- 
un inseparabil palton fără căptuşală. Şi adăogă: Mi-aş vinde 
umbra, viaţa, sufletul, ca Peter Schlemil pentru o pungă 
fără fund, sau ca eroul lui Balzac din La Peau de chagrin. 

— Eu aş vrea o femeie care să mă iubească. Ea ar compen- 
sa totul! spuse al doilea, cel cu pleoapele roşii şi fără gene, 
cu părul rar de culoarea cânepii şi coşuri cu vârf alb pe 
obraz. 

— Pe mine m-ar mulţumi numai puterea! Dar o putere 
totală, de viaţă şi de moarte, să-i văd pe toţi tremurând 
înainte-mi şi târându-se ca viermii! Cum erau tiranii 
absoluţi ai antichităţii, cum erau şefii hoardelor asiatice de 
năvălitori; Atila, biciul lui Dumnezeu, Gingis-Han, cel cu 
piramidele de-o sută de mii de cranii. Cum sunt regii 
triburilor africane. Cum erau seniorii feudali care spintecau 
pruncii servilor să-şi încălzească picioarele înlăuntru când 
se întorceau de la vânătoare... 

Toţi se răsuciră uitându-se cu mirare la camaradul lor cu 
dorinţi atât de crude şi neaşteptate. Căci de felul lui era un 
camarad timid şi milos, care nu putea trece pe lângă un 


cerşetor fără să nu se oprească şi să scotocească ultimul 
ban din pungă. 

Al patrulea, cel căruia toţi îi spuneau în derâdere Filosoful, 
rosti: 

— Nu vedeţi, prieteni, ce dorim toţi? Ceea ce ne lipseşte 
mai mult. Ni se pare că fericirea e acolo unde pentru 
fiecare e mai inaccesibilă. Ah! prieteni, prieteni! Dacă am 
desface mumiile din fâsele lor şi dacă le-am stoarce în pumn 
inima lor de iască, tot ar mai ţâşni un strop de vanitate din 
iasca uscată de trei-patru mii de ani! 

Teofil Steriu îşi începea dimineaţa cu o cafea cu lapte 
dublă, două chifle cu unt şi o farfurioară de caimac; toate 
servite dimineaţa, în pat, la ora 6 precis. 

Toate îl aşteptau pe mesuţa de noapte. 

Deschidea ochii, poate nu la zgomotul imperceptibil al 
paşilor pe covorul persian, ci la mirosul aburind de lapte şi 
de cafea. Îndată se înălța în capul oaselor, gemea satisfăcut 
ca un pisoi gâdilat sub guşă şi începea operaţiunea care era 
complicată şi însemna pentru el una din puţinele plăceri ale 
existenţei, savurată pe îndelete, departe de graba veacului 
şi de tirania meşteşugului scriitoricesc. 

Chipul cum drămăluia laptele şi cafeaua din serviciul de 
porțelan în doze savante, cum întindea delicat caimacul 
gros de pe farfurioară cu linguriţa de argint dovedea o 
cucernicie de om care ştie să respecte tabietul stomacului. 
Pe urmă, îşi împreuna palmele pe pântec, şi o jumătate de 
ceas mistuia cu ochii întredeschişi, cufundat în braţele 
jilţului, în halat, cu picioarele butucănoase îngropate în pa- 
pucii de pâslă şi cu papucii îngropaţi în blana de urs alb. 

Pe mesuţă se aflau adunate scrisori şi ziare de două-trei 
zile în urmă. Banda ziarelor rămânea nedesfăcută. 
Scrisorile se înălţau vraf. 

Teofil Steriu nu simţea nici o curiozitate să afle ce se 
petrece pe lume şi cu atât mai puţin ce-i poate scrie un 
necunoscut. 


Da aceea nu deschidea decât plicurile cu scrisul dinainte 
cunoscut şi nu le deschidea până într-o săptămână ori două 
de la primire, când orice ştire avea vreme să se răcească şi 
să nu mai aştepte răspuns. 

Într-o vreme cercase să lupte împotriva năvalei de 
grăsime. Suprimase cafeaua cu lapte, chiflele cu unt, 
dejunul copios, iar dimineaţa o inaugura cu un sfert de oră 
de gimnastică, după metoda căpitanului ]. P Muller. 
Sistemul profesorului suedez dădu însă greş. Teofil Steriu 
pierduse într-o lună un kilogram la cântar, dar pierduse şi 
pofta de lucru. 

Perspectiva îl înspăimântă. Îi ameninţa însăşi raţiunea lui 
de existenţă. 

Ca atare, se resemnă tabieturilor vechi, şi în fiecare an 
cântarul îi arăta un adaos de două ori trei kilograme, iar 
raftul librăriilor, un plus de două ori trei volume. Aceasta se 
întâmplase cu vreo zece ani în urmă. De atunci omul şi 
opera crescuseră în pas egal. 

În jumătatea de oră de somnolenţă cărnurile se revărsau 
trândav în jilţul cu arcuri moi, dar cugetul ager, dincolo de 
ceața torpoarei. 

Atunci Teofil Steriu hotăra cu o extraordinară luciditate 
destinul eroilor din acea zi. Îi logodea sau îi omora; îi 
plimba prin alt veac sau îi tortura în teribile cazne 
sufleteşti, pe lângă care cele ale Inchiziției rămâneau o 
jucărie nevinovată; îi pedepsea neîndurat pentru 
nevrednicele lor păcate sau îi răsplătea generos pentru 
faptele lor bune şi mari. 

Când minutarul arăta jumătate de oră împlinită, soarta 
personagiilor era irevocabil încheiată. Încheiată era şi trân- 
dăvia pe acea zi. 

Intra în cabina de baie, îşi biciuia căptuşeala adipoasă a 
trupului sub asprele şfichiuiri de duş; proaspăt primenit şi 
îmbrăcat corect, ca un şef de birou luni dimineaţa, se aşeza 
la masa de scris, unde migălea cu necurmare până la 


douăsprezece, umplând foile pătrate de hârtie cu rânduri 
mărunte, fără adaosuri şi fără ştersături. 

Servitoarea avea poruncă să nu primească pe nimeni. 
Pentru toată lumea, Teofil Steriu era absent. lar telefonul 
ridicat din cumpănă nu răspundea chemărilor niciodată. 
Teofil Steriu se izola de existenţa universului fiindcă nimic 
din toată viaţa altora nu-i părea vrednic de cel mai mic 
interes. 

EI scria. 

Puţinii prieteni care izbuteau să calce consemnul şi să 
pătrundă în biroul de lucru erau uimiţi de goliciunea 
pereţilor şi scandalizaţi de lipsa unei biblioteci. Teofil Steriu 
nu mai tăiase o carte de douăzeci de ani. Ce putea să afle 
din scrisul altora? Nimic nu există pe lume nou. Dacă 
oamenii au început să zboare, el era încredinţat că n-au să 
se înalțe prea sus. Dacă oamenii erau frământaţi de o 
îndrăzneață cugetare a unui savant, el ştia că tot ce poate 
gândi un om a mai fost gândit de alt om. 

Iar ochii, când se ridicau de pe foile de hârtie cu scrisul 
mărunt, îşi stingeau îndată viaţa, înecaţi în bulzul opac de 
grăsime, prin care nu străbătea nimic din arzătoarea 
zbatere de afară. 

La ceasul douăsprezece aşeza tocul pe suportul unde mai 
aşteptau o jumătate de duzină, cu peniţele proaspăt 
schimbate, pagina foile, le adăoga la cele de ieri şi de 
alaltăieri. Suna servitoarea: 

— Ce ne dai astăzi, Hanţi, la masă? 

Întrebarea îşi avea rost, deoarece, în orânduiala de om 
resemnat la singura îndestulare a stomacului, Teofil Steriu 
ţinea întotdeauna să anunţe din vreme stomacul de ceea ce- 
| poate înveseli ori mâhni. Neplăcerile erau puţine, fiindcă 
Hanţi era veche şi neîntrecută bucătăreasă. De altfel, 
măcar că era burduhoasă şi slută ca Mama-pădurii, el o şi 
botezase din vremuri imemoriale „la belle Aurore” 21, după 
numele celebrei mame gastronome a celebrului gastronom 
Brillat-Savarin. 


Ea nu se supăra nici de asta, nici de nimic, căci avea o 
inimă de aur. 

De astă dată „la belle Aurore”, după ce isprăvi lista 
mâncărilor propuse pentru acea zi, nu se dădu dusă: 

— Este un domn care nu vrea să plece. Domnul acela care 
a fost de vreo douăzeci de ori şi v-a lăsat săptămâna trecută 
un pachet. Zice că aşteaptă afară, şi dacă nu-l primiţi, se 
culcă pe scări. 

— Ei, asta e nostim! se miră placid Teofil Steriu. Ce fel de 
domn e acela care se culcă pe scările oamenilor? 

— Îl cheamă Ion Ozun şi spune că trebuie să-l primiţi 
numaidecât. 

— Din ce în ce mai nostim!... Cum adică, trebuie să-l 
primesc? se înveseli Teofil Steriu cu o scurtă lucire în ochi. 
O fi un nebun? 

— Nebun nu-i! Dar după cum mi-a vorbit, cred că nici n- 
are mult. 

— Uite ce e... la pachetul şi dă-i-l îndărăt... Vezi care 
pachet, că sunt mai multe... Tu le cunoşti. 

Servitoarea căâută pe măsuţa dintre ferestre, unde se afla 
un teanc de reviste, cu banda neatinsă, plicuri galbene cu 
manuscrise, pachete în ambalajul librăriilor. 

— Aista-i! Îl cunosc după sfoara roşie. 

— Foarte bine. Dă-l îndărăt şi spune că nu-i niciun 
răspuns. Eu n-am vreme de răspunsuri. 

Servitoarea ieşi cu pachetul. Teofil Steriu bătu toba în 
postavul biroului cu vârful degetelor. „Ce ciudaţi sunt 
oamenii! gândi. Ce are de spus un om altui om? Acesta 
trebuie să fie un maniac ori un copilandru, ca să se 
adreseze cu atâta stăruinţă unui străin.” 

Afară sluga întârzia. Pe urmă se auzi zgomot, uşa de la 
antreu trântită şi în prag apăru Ion Ozun. 

Era cu paltonul nins, cu ochii de viezure într-adevăr 
strălucind într-un nebunesc acces de disperare. 

Din nou nu mâncase de o zi. Într-o lună bătuse la alte uşi, 
vânduse traducerea unui roman-foileton, Fiul milionarului 


pentru trei sute de lei; căpătase îndărăt banii împrumutaţi 
prietenului în turneu, împrumutase alţii de la el, se hrănise 
numai cu pâine şi ceai. 

Sfârşise tot şi nu vedea nici o scăpare. 

O revistă de avangardă îi publicase o nuvelă. Dar revista 
nu plătea colaborarea; dimpotrivă, se tipărea din colecta 
colaboratorilor. De altminteri, parcă molipsită mortal de 
iremediabila lipsă de noroc a junelui şi noului colaborator, 
îşi încetase apariţia, tocmai când anunţa importante 
transformări. 

Singura nădejde îi rămăsese deci numai la Teofil Steriu. 

Dar acum, după ce împinsese servitoarea în uşă să intre cu 
sila, omul gros din jilţul biroului îl intimidă. 

— Domnule Teofil Steriu, gângăvi pierzându-şi şirul pa- 
teticei peroraţii de-o sută şi de-o sută de ori pregătită, vă 
rog să mă iertaţi... Recunosc că nu e un fel civilizat de a 
forţa uşa cuiva, însă... 

— Într-adevăr, sunt de acord cu dumneata! fu de aceeaşi 
părere Teofil Steriu, ridicând sprâncenele şi continuând să 
bată toba cu degetele în postavul biroului. 

Ochii înecaţi în grăsime fixau cu dezaprobare picioarele lui 
Ion Ozun, pline de zăpadă şi lăsând viermişorii de gheaţă 
topită pe covor. lon Ozun înţelese privirea. Se zăpăci şi mai 
grozav. 

— Cum aş putea să vă spun în zece cuvinte ce m-a mânat 
la dumneata, domnule Steriu...? 

— De ce ţii numaidecât să mă informezi în zece ori în o 
sută de cuvinte despre un lucru care nu mă interesează, te 
asigur? De ce ţii să pierdem timp amândoi? spuse cu 
indiferenţă Teofil Steriu. Timpul meu e măsurat. 

Privirea fixă acum dâra de apă care şuroia de pe pălărie. 
Ion Ozun căta împrejur, neştiind unde s-o aşeze. Ochi un 
scaun, îl trase cu hotărâre în faţa biroului şi se instală 
nepoftit. Încercă să râdă, dar râsul fu ca un rânjet de câine 
bătut. Cum plănuise el de ani şi de ani întâlnirea aceasta, şi 
cum se petrecea! 


— Înţeleg tot ce gândeşti dumneata, domnu Steriu... 

— Nimeni nu poate să înţeleagă ce gândeşte alt om! 
strânse din umeri Teofil Steriu, continuând să bată toba în 
birou cu degetele grase ca nişte oribili cârnăciori sleiţi, 
decoloraţi, descompuşi, într-o vitrină de birt falimentar. 

— Te rog totuşi să mă asculţi... imploră Ion Ozun. Numai 
zece minute! Pe urmă mă poţi da afară. 

— Nu dau pe nimeni afară. Îi aştept să iasă singuri! anunţă 
Teofil Steriu, încetând să bată toba. Poftim! Aşeză ceasul din 
vestă pe birou. Sunt douăsprezece şi douăspre-zece 
minute; la douăsprezece şi douăzeci şi două minute, 
întrevederea pe care ţi-ai acordat-o singur forţându-mi uşa 
a luat capăt. Aştept! Urmează! 

„Nu este un om care să poată înţelege! gândea cu spaimă 
Ion Ozun. Inima lui e o bucată de osânză. Şi dacă plec de la 
el, nu-mi mai rămâne nimic... E un om mort! Pentru el nimic 
nu există: nici înduioşare, nici curiozitate. Mort! Mort! Cum 
de-a scris atâtea cărţi simţite? A fost un înşelător. Cum de- 
am putut crede în el vreodată...?”. 

„Nebunul acesta are de gând să-mi strice masa! gândea în 
acelaşi timp, scos din răbdări, Teofil Steriu. Se răceşte 
ciorba de perişoare, se dezumflă sufleul şi se arde friptura! 
Şi-mi pătează covorul cu toată apa care curge din el ca 
dintr-un robinet.” 

Tuşi şi rosti cu ochii la ceas: 

— Am spus: poftim! Aştept! Au trecut două minute... 

Ion Ozun întinse amândouă mâinile a rugăciune. Pălăria 
căzu jos de pe genunchi. O lăsă la picioare şi vorbi: 

— Am încercat să pătrund la dumneata de nenumărate ori. 
Din octombrie până acum, vreme de cinci luni, în fiecare 
săptămână am trecut măcar o dată să bat la uşa dumitale... 
Mi s-a spus întotdeauna că eşti plecat. Acum am înţeles că 
era un sistem. Nu voiai să mă primeşti şi să mă asculţi. 

— Nimic nu mă poate obliga să ascult pe nimeni... grăi 
moale Teofil Steriu. 


— Dar pentru numele lui Dumnezeu, nu e vorba de 
obligaţiune! Eu am învăţat să simt din cărţile dumitale. Mi- 
am spus că într-un ceas când nu voi avea cui mă adresa să- 
mi îndrume paşii, am să găsesc un prieten mai mare. Un 
părinte, un frate mai în vârstă şi ocrotitor. Eu am crezut în 
cărţile dumitale... 

— N-am obligat niciodată pe nimeni să creadă în cărţile 
mele... strânse din umerii laţi Teofil Steriu, apucând un 
creion colorat şi începând să deseneze pe sugativa mapei 
de scris. 

— Cum să vorbesc, domnule Steriu, domnule Teofil Steriu? 
La fiecare cuvânt mă lovesc de indiferența aceasta sceptică 
şi ironică, impermeabilă. Gândeşte că un om care de cinci 
luni bate cu atâta stăruinţă la uşa dumitale are ceva de 
spus. Nu te poate interesa, nu te poate mişca aceasta? 

— Să presupunem că da, dacă vrei dumneata... căzu de 
acord 'Teofil Steriu, desenând o rotocoală şi ştergând-o 
nemulţumit, fiindcă nu era perfect rotundă. 

— V-am lăsat un manuscris. Trei povestiri. Ceream o 
părere. O încurajare sau o condamnare. Dacă merită un 
cuvânt pentru editor sau pentru o revistă. În scrisoarea 
mea spuneam că sunt singur, că vin dintr-un oraş de 
provincie, că sunt sărac şi că m-am adresat dumitale fiindcă 
prin dumneata am căpătat îndemnul scrisului. Ceream 
mult?... O jumătate de ceas pierdut cu lectura. Dacă te 
convingea vreo însuşire cât de mică, speram că aveai să faci 
dumneata ceea ce face un frate mai mare pentru unul mai 
Mic. Îmi spuneam că nu se poate să nu bănuieşti în ce 
singurătate şi deznădejde se află un om tânăr într-un oraş 
unde totul îi e duşmănos! Pentru aceasta am lăsat 
manuscrisul să pledeze în numele meu. Servitoarea mi l-a 
restituit neatins. N-a stârnit nici măcar curiozitatea unei 
răsfoieli de cinci minute. 

— De unde ştii dumneata? M-am uitat prin el. Nici mai 
bun, nici mai rău decât altele... 

Ion Ozun râse subţire, ca un schelălăit. 


Scoase pachetul cu manuscrisul din buzunarul paltonului 
şi îl puse pe birou, bătându-l cu latul palmei. 

— Te-ai uitat dumneata prin el, domnule Steriu? Nu e 
adevărat!... Şnurul acesta şi nodul acesta îmi fac dovada. 
Nici n-au fost atinse! L-am legat cu trei noduri, din 
superstiție, ca să-mi fie cu noroc. Uite, nodurile sunt cum 
erau... 

Teofil Steriu avu o scurtă scăpărare de surpriză în ochi, pe 
care lon Ozun n-o observă. 

Surâse, încetând să deseneze şi punând creionul colorat 
alături. 

— Ai dreptate! N-am citit manuscrisul dumitale, cum nu 
citesc nici un manuscris. [i-am spus că mi-e timpul 
măsurat... La ce-aş citi? Cine are talent îşi face singur 
drum. Cu cât se loveşte de piedici mai multe, cu atât se 
înverşunează şi se căleşte mai dârz. Iar dacă sucombă pe 
drum, înseamnă că nu era făcut pentru aceasta. Să-ţi dau 
un sfat? Scrisul nu se învaţă şi talentul nu poate fi stimulat. 
Te naşti cu acest demon, şi atât... Teofil Steriu căscă, 
ducând mâna grasă şi pistruiată la gură. Apoi repetă, cu 
ochii la ceas: Te naşti cu acest demon, şi atât. La ce mai 
poate fi bun un sfat? 

— Dar n-am cerut sfat, domnule Steriu; cum să scriu şi 
cum să nu scriu?... Am cerut un cuvânt bun dacă scrisul 
meu merită! Un cuvânt bun, undeva, ca să-mi găsesc o 
posibilitate de existenţă prin scris şi să mă realizez. 

— A! Şi dumneata vrei să te realizezi? Se vede că eo 
incurabilă boală a vârstei... Te-ai gândit dumneata câte alte 
satisfacţii îţi oferă tinereţea dumitale şi cât de absurd e să 
fugi de ele? Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpăţânată cu 
materia. lar munca e o tristă necesitate; nu o sacră 
necesitate! E cloroformul vieţii... Ne privează de tot ce viaţa 
are mai bun. Peste o lună dă primăvara. În loc să te bucuri 
de primăvară, dumneata crezi că e o fericire să te închizi 
între patru pereţi afumaţi şi să-ţi ucizi tinereţea torturându- 
te să zugrăveşti o primăvară, altă primăvară, la care nu 


participi?... Acum nu-ţi dai seamă! Când îţi dai seamă e 
întotdeauna prea târziu. De ce vrei numaidecât să scrii? 

— Dumneata singur ai spus, domnule Teofil Steriu: Te 
naşti cu acest demon, şi atât! Există ceva în mine care se 
cere spus. 

Teofil Steriu îl măsură din ochi cu o mare compătimire: 

— Nimic nu merită să fie spus. Şi nimeni nu poate spune 
într-adevăr ce-a avut de spus. Noi vindem tinichea drept 
aur. Să-ţi declar eu care e adevărul? Când începi să scrii, la 
douăzeci de ani, vrei să faci o cititoare să plângă. Dar după 
ce plânge, cititoare îşi şterge nasul, ceea ce ştii că nu are 
nimic grațios... Toţi minţim: aceasta e! Toţi mistificăm 
realitatea. lar pedeapsa cea mare a mincinosului nu e că 
nu-l mai crede nimeni, ca în feluritele istorioare cu morală 
din cartea de citire pentru clasa a doua primară. Pedeapsa 
cea mare e că nu mai crede nici el, în nimeni şi în nimic!... 
Când dumneata te-ai hotărât să scrii, de fapt te-ai hotărât 
să te sinucizi lent. Să te lipseşti de viaţă. Să nu mai crezi în 
simplitatea ei! Să nu-ţi mai în-semne viaţa decât obiect, 
pretext, subiect de literatură... Pentru cel care scrie rândul 
tipărit e un punct de sosire. E un sfârşit. Singura rațiune de 
existenţă! Pentru cititor e un punct de plecare... Pe 
palavrele dumitale, lectorul şi mai ales lectoarele, diversele 
Madame Bovary, construiesc o lume şi sentimente 
himerice!... Aşadar, după ce te lipseşti din buna dumitale 
voie de savoarea vieţii, mai păcă-tuieşti şi altfel faţă de 
viaţă. Devii dăunător, înveninând existenţa cititorilor, 
introducând în viaţa altora un element de tulburare: 
minciuni, sentimente falşe, idei absurde, sen-zualitate, 
desfigurare. Literatura e duşmana şi corupătoarea vieţii 
fiindcă îndepărtează pe om de la simplitate. 

— Atunci dumneata de ce scrii? întrebă triumfător Ion 
Ozun. 

— De ce? Fiindcă atunci când eram de vârsta dumitale nu 
s-a găsit nimeni să-mi spună cele ce-ţi spun eu acum!... 
Dimpotrivă, m-au încurajat pe această cale a pierzării. Pe 


urmă era prea târziu. Eu am socotit întotdeauna că 
şoarecii, despre care zoologii spun că ar fi animale 
excepţional de inteligente, în fond sunt nişte idioţi. O dată 
ce au căzut în capcană, ce le foloseşte să se mai zbată? Cel 
puţin să mănânce toată slănina... Aceasta e tot! Dumneata 
ai vrut un sfat... L-am dat! Mă îndoiesc că ai să-l urmezi. Am 
mai încercat-o odinioară cu alţii şi mi-am făcut duşmani. 

De aceea nu vreau să ascult pe nimeni, să citesc pe nimeni 
şi să sfătuiesc pe nimeni... Dar văd că cele zece minute au 
trecut de mult, tinere confrate, şi eu nu mai am nimic de 
spus, anunţă Teofil Steriu, băgând ceasornicul în buzunarul 
vestei. 

Ion Ozun nu se mişcă de pe scaun. Spuse deodată: 

— Dumneata ştii că am furat ca să mănânc? 

— Foarte rău ai făcut că ai furat ca să mănânci. strânse din 
umeri cu nepăsare Teofil Steriu. Mâncarea se poate câştiga 
prin muncă la vârsta dumitale şi cu braţele dumitale! 

— Nu numai atât! Am furat ultima bucată de pâine de la 
un lucrător. De la un om sărac. Mi-a spus vorbe 
prietenoase, mi-a făcut loc alături să mă încălzesc... Şi când 
am ştiut că nu mă poate vedea, am furat pâinea lui şi am 
fugit. Nu mâncasem de trei zile. Aceasta s-a întâmplat acum 
o lună. 

— Şi de ce mi le spui mie toate acestea?... Eu nu sunt 
duhovnic... începu Teofil Steriu să bată din nou toba cu 
vârful degetelor. Dar privirea nu mai era placidă. Se lumină 
de un început de înţelegere şi de simpatie. De ce mi le spui? 
repetă întrebarea cu prefăcută asprime. 

— O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. Mă 
apasă! De cinci luni de zile caut în acest Bucureşti de un 
milion de locuitori un om să mă asculte, şi nu-l găsesc. Caut 
pe cineva să mă folosească, iar munca mea nu-i trebuieşte 
nimănui... N-am ştiut niciodată că sărăcia poate fi o 
suferinţă atât de înfricoşată! 

Teofil Steriu întinse mâna grasă şi păroasă peste birou, 
apăsând-o peste mâna slabă şi încă rece a lui lon Ozun: 


— Aceasta o ştiu, copile! De foame şi de sărăcie am suferit 
şi eu... Am învăţat atunci că sărăcia nu e o stare de care 
trebuie să fii mândru, orice ar spune moraliştii. Ca dovadă 
că prima grijă a săracului e să scape de sărăcia lui. Dar tot 
atunci am învăţat că suferinţa e necesară. Ea ne adânceşte, 
şi ne frământă, şi ne deosebeşte de dobitoc... 

Drama e atunci când nu mai suferim de nimic. Suferinţa 
presupune speranţă de eliberare. Ea îţi dă un scop vieţii. Şi 
important în viaţă e să urmăreşti un scop; nu să-l atingi! 
Când l-ai atins, eşti un om mort! Vezi dumneata ciudăţenia? 
Orice debutant are drept să creadă că va silui soarta, că-şi 
va croi singur norocul. El pleacă la război, hotărât să biruie 
cu orice preţ. Şi aceasta îl întreţine. Vai lui, însă, dacă într- 
adevăr biruie!... Un biruitor nu mai are nici o speranţă! 
Dumneata socoţi o mare nefericire că ai fost împins de 
soartă să furi o bucată de pâine. Te asigur eu că peste 
douăzeci de ani, dacă vei avea nefericirea să „te realizezi”, 
cum zici, ai să suspini după gustul cârmojului aceluia de 
pâine furată... N-ai să-l mai întâlneşti niciodată! 

Ion Ozun scutură din cap? 

— Aceasta o spui dumneata ca o mângâiere, domnule 
Teofil Steriu. O spui fiindcă orice om se răzbună pe 
suferinţele trecute, ironizându-le. Când un om îşi ironizează 
o durere veche crede că a devenit tare. Nu crede, numai! E 
semnul cel mai sigur că a devenit tare. 

— Dar nu ironizez nimic! spuse cu bunătate Teofil Steriu. 
Nu ironizez şi nici nu cred că am devenit tare. Ce e aceea 
„tare”? Vezi că nu ne putem înţelege? Omul e astfel 
construit, încât nu crede decât în virtutea şi în sinceritatea 
nevolnicilor, a disperaţilor, a învinşilor. Ce-ţi spui dumneata? 
E un om ajuns! Sinceritatea unui asemenea om nu poate fi 
decât calcul şi ipocrizie... Acum să lăsăm aceasta şi să te 
întreb un lucru, la care am să te rog să-mi răspunzi fără 
înconjur. De când n-ai stat la masă? 

Ion Ozun plecă ochii în pământ. 


— Ieri dimineaţă am băut un ceai cu patru cornuri. 
Doisprezece lei. Dar pot spune că de o lună jumătate n-am 
stat la o masă adevărată. 

— Uitaţi-vă la acest copil! ridică Teofil Steriu mâinile grase 
şi scurte spre tavan, adresându-se unui auditoriu invizibil. 
N-a mâncat omeneşte de o lună jumătate şi lui nu-i trebuie 
masă. El vrea glorie! E teribilă vârsta aceasta, domnilor! 
Sunt sigur că nici foc n-ai în camera dumitale. De când, 
haide, spune! 

— De două luni... mărturisi lon Ozun. 

— Ei poftim! Şi prietenii dumitale cum au tolerat aceasta! 

— N-am prieteni. Nu cunosc pe nimeni. 

— Sigur. Puricii n-au purici... După ce-ai îndurat aceasta, 
nu găseşti că e mai bine să-ţi cauţi altă îndeletnicire? Eşti 
tânăr. Ai încă vreme. Persişti în ideea dumitale de sin- 
ucigaş? 

— Persist! încercă Ion Ozun să-şi sumeţească glasul, 
privirea şi capul; dar glasul, privirea şi scuturarea frunţii 
fură fără vlagă, de om sfârşit. 

— Am ştiut eu. Boală fără leac! râse Teofil Steriu. În faţa 
lui Dumnezeu am conştiinţa împăcată. Am făcut tot ce e 
omeneşte posibil să te vindec. Dacă nu se poate, nu se 
poate! Acum dezbracă acest palton şi vino să împăr-tăşeşti 
dejunul cu mine. Ciorba are să fie rece, sufleul plăcintă şi 
friptura arsă. Dar vom trece peste aceasta. La vârsta 
dumitale n-au nici o importanţă şi la vârsta mea înseamnă o 
variaţie. Nu te aştepta de multe ori poftit. 

Ion Ozun se ridică de pe scaun. În urmă-i, şiroaiele de 
zăpadă topită împletiseră pe covor ciudate exerciţii de 
cartografie: lacuri şi estuare, fluvii şi mărunte arhipelaguri. 

— Nu face nimic! îl bătu pe umeri cu palma grasă şi grea 
Teofil Steriu. Dumneata ai introdus oarecare dezordine în 
tabieturile mele. Poate aveam nevoie de puţină dezordine. 

Sună şi porunci servitoarei să mai pună la masă un tacâm. 

Târziu, după a doua cafea neagră, depunând pe faţa albă 
de masă paharul de coniac, Teofil Steriu micşoră ochii şi îşi 


cercetă îndelung junele oaspe, cu o sclipire în acelaşi timp 
veselă şi melancolică în pupilele înviate din veşnica lui 
indiferenţă, lipsită de orice expresie. 

Întrebă deodată, zâmbind: 

— Şi zici că ai luat pe ascuns o bucată de pâine? 

— Am furat, nu am luat!... rectifică Ion Ozun fără să 
roşească. Am furat bucata de pâine, ultima bucată de pâine 
a unui lucrător. Am furat-o şi am fugit... Aşa că staţi la masă 
cu un hoţ...! 

— Nu face nimic! replică Teofil Steriu continuând a zâmbi. 
Ai fost onest, m-ai prevenit. Te-am invitat la dejun în 
cunoştinţă de cauză... Ştiam cu ce odios specimen de 
hoţoman împart astăzi pâinea câştigată cu sudoarea frunţii 
mele, la propriu şi la figurat. 

Pentru a ilustra la propriu şi la figurat adevărul spuselor 
sale, îşi şterse fruntea şi chelia brobonită de sudoare cu 
şervetul de masă, transformat în prosop. 

Ion Ozun se bucură cu însufleţire de tonul glumeţ şi 
indulgent pe care-l lua discuţia. 

— Aşadar, m-aţi înţeles. 

— Poate... 

— Şi m-aţi iertat? 

— Precum pare... 

Ochii lui lon Ozun se umeziră. 

— Şi eu, care ca un netrebnic am îndrăznit să vă spun 
cuvinte atât de urâte, atât de nedrepte, atât de!... Cum să le 
şterg? 

Teofil Steriu îi făcu semn să se liniştească, ridicând braţul 
scurt, cu palma grasă şi lată. 

— Fii pe pace! Te-am înţeles şi te-am iertat, fiindcă nici nu 
găseam nimic de neiertat. Nu era ceva prea nou şi străin 
pentru mine. Căci şi eu... Da, şi eu la vârsta du-mitale şi 
aproape în aceleaşi împrejurări eram să fur o pâine. 

— Eraţi să furaţi, dar n-aţi trecut la faptă?... se repezi cu 
vorba Ion Ozun, parcă într-un fel de regret că Teofil Steriu 
se mărginise la o simplă intenţie. E o mare deosebire... 


— Nici o deosebire. N-am trecut la faptă, numai fiindcă pe 
mine nu m-au servit împrejurările tot aşa de favorabil ca pe 
dumneata. 

— Sunteţi prea crud! Vă bateţi joc acum de fapta mea?... 
oftă Ion Ozun. Păcat! Vă jur că nu merit... 

Ducând din nou paharul de coniac la buze şi sorbind 
numai câteva picături, Teofil Steriu vorbi încet, privind 
peste capul lui lon Ozun, dincolo de dânsul, departe, în 
timp: 

— Nu este nevoie să juri. Te cred!... Nu ţi-am spus că 
înţeleg? Nu ţi-am spus că am trăit şi eu asta? Nici eu nu 
mâncasem de două zile... 

— Eu de trei... invocă Ion Ozun surplusul de douăzeci şi 
patru de ore ale circumstanțelor sale atenuante. De trei 
zile...! 

— Cu atâta mai mult... înţelese Teofil Steriu. Scuzele mele, 
pe care le pot invoca în faţa posterităţii, a viitorilor biografi 
şi a justiţiei, păcătuiesc cu un deficit de douăzeci şi patru de 
ore, faţă de cazul dumitale. Mă aflu în inferioritate. 

— Dar legea şi justiţia nu condamnă intenţiile!... se 
înverşună Ion Ozun. Altfel n-ar mai exista oameni fără 
cazier judiciar. În ce om cât de ispravă nu mijesc măcar o 
dată în viaţă cele mai criminale şi abjecte intenţii...? 

— Exact! încuviinţă Teofil Steriu. Ai perfectă dreptate! 
Fiecare om este un cimitir de intenţii nerealizate. De 
intenţii bune ori de mizerabile intenţii nerealizate. Din 
nefericire, ai perfectă dreptate... 

Făcu o pauză, îndreptându-şi privirea ochilor mici din 
depărtările în timp unde cercetase spre tânărul din faţa lui. 

Zâmbind îi arătă cu degetul scurt şi gras către paharul 
balonat, pe care junele său oaspe îl neglija poate din ne- 
obişnuinţă, poate din timiditate; apoi reluă: 

— Ai perfectă dreptate, dar n-ai răbdare! Ascultă-mă şi 
aşteaptă-mă să sfârşesc... N-am trecut la faptă, cum spui 
dumneata, numai fiindcă m-au împiedicat împrejurările. 
Flămând de două zile, intrasem la o băcănie vecină cu casa 


unde locuiam într-o mansardă cu chirie, să cer o pâine pe 
credit de la negustorul care mă cunoştea mai mult sau mai 
puţin. În prăvălie, nimeni... O pâine mare, rotundă, neagră, 
proaspătă, pe tejghea... Tuşesc, nimeni! Privesc de jur 
împrejur: nimeni!... Întind mâna spre pâine s-o pipăi. Era 
caldă încă, abia scoasă din cuptor. Şi îm-prăştia un miros, 
un miros, de m-a apucat un fel de ameţeală... 

— Cunosc! întrerupse Ion Ozun, fără să-şi dea seama. 

Placidul şi voluminosul amfitrion, care nu mai era placid de 
fel, nici nu luă aminte la întrerupere, stăpânit de amintirile 
sale: 

— Cuprins de ameţeală, nu mai ştiam bine ce fac. Încolo cu 
legile lor, cu morala, cu cele zece porunci! Fie ce-o fi, o fur, 
şi a doua zi am să-i mărturisesc şi am s-o plătesc. Chiar am 
şi ridicat pâinea de pe tejghea, s-o ascund subţioară. Deci 
faptul era ca şi consumat... Clingcling! sună clopoţelul de la 
uşa din stradă. Intră o femeie, cu broboada pe ochi, o 
gospodină, cu o fetiţă de mână. Lăptăreasa care-mi aducea 
o jumătate de litru de lapte în fieştece dimineaţă până la 
sfârşitul lunii precedente, când neprevăzutele catastrofe 
bugetare mă siliseră să renunţ la acest răsfăţ, căci şi mama 
a fost lăptăreasă şi mă nărăvise cu tainul matinal de lapte. 
„Bine că vă văd, domnişorule 'Teofil! zice ea, şi începe a se 
scormoni de zor în pungă. N-am avut atunci mărunţiş 
pentru rest când m-aţi achitat şi mi-a luat Dumnezeu 
minţile, de uitasem. Poftim bâncuţa pe care v-o datorez, 
cinşi dă bani!... Băncuţă nouă-nouţă!” Pe atunci cu o 
băncuţă de argint, nou-nouţă ori veche, cu cincizeci de 
bani, ce nu se putea cumpăra în România mică?... O pâine şi 
măcar un sfert de kilogram de măsline. Ceea ce am şi făcut 
pe loc, la moment, de îndată ce a intrat băcanul pe uşa din 
fundul prăvăliei, în-fulicând şi marfa, tot pe loc, la moment, 
din picioare, cu un ţoi de ţuică supliment. Cinci parale 
ţoiul!... Am mai rămas şi cu cinci parale, fond de 
rezistenţă!... Mă uit la dumneata şi parcă mă văd. Eram tot 
aşa, deşirat, pirpiriu; şi tot ca dumneata, aspiram să 


cuceresc gloria, lumea, mii şi mii de cititori... Şi, până una- 
alta, nici un considerent moral nu mă oprise de la intenţia 
să fur o pâine... 

— Dar n-aţi furat-o!... se îndâriji iarăşi Ion Ozun. 

Teofil Steriu îşi pierdu puţintel binevoitoarea răbdare. 

Încreţindu-şi fruntea, îl dojeni: 

— Atâta ai înţeles dumneata?... Nu-ţi spun că faptul a fost 
ca şi consumat? Ce mai vrei? Ce deosebire găseşti? Destul 
să fi intrat lăptăreasa cu două-trei minute mai târziu, cu un 
singur minut mai târziu. 

Răsucindu-se cu neastâmpăr pe scaun, lon Ozun îşi ceru 
vinovat iertare că nu-l poate înregimenta retrospectiv şi pe 
marele, pe ilustrul Teofil Steriu în categoria hoţilor de pâine 
unde el rămânea pe vecie încorporat din oficiu, de drept şi 
de fapt. 

— Scuzaţi-mă!... spuse. Îmi pare aşa de absurd! Aşa de 
greu să cred... 

— Crede atunci ce pofteşti! 

— V-aţi supărat? 

— Nu-i vorba de supărare. Constat însă în acest caz că 
urzeala dumitale de viitor romancier e foarte şubredă, dacă 
nu poţi sezisa asemenea nuanţe. Romanele, cu asta şi din 
asta se zămislesc!... Asimilezi şi triezi, selecţionezi 
elementul caracteristic din faptul divers din toată ziua... O 
întâmplare consumată ori nu, poate deveni nucleul unui 
roman de două volume. 

Speriat că şi-a dezamăgit, că şi-a contrariat idolul şi 
maestrul tocmai când îl câştigase definitiv, lon Ozun se 
precipită cu ochii închişi în oceanul consideraţiilor ge- 
nerale: 

— Pentru un adevărat scriitor, într-adevăr ce subiect! 

— Cum?... îl întrebă sever Teofil Steriu. 

— Ce admirabil, ce incomparabil, ce inepuizabil su-biect!... 
Un om care fură o pâine... 

Teofil Steriu micşoră din nou ochii, măsurându-l şi dră- 
măluindu-l peste masa cu fructiera încărcată de mere şi 


struguri. Ciuguli câteva boabe dintr-un strugure negru, 
puţin cam stafidit, de iarnă. 

Cu un zâmbet ciudat, parcă ironic, parcă străbătut de o 
tristeţe, vru să afle: 

— Te tentează subiectul? 

— Se poate născoci unul mai simplu şi mai permanent 
omenesc?... Omenesc, moral, social: toate condensate în cel 
mai banal fapt divers! Greşesc, exagerez...? 

— Nu greşeşti şi nu exagerezi. Numai că asemenea 
subiecte nu-s în puterile noastre, ale romancierilor, să le... 
exploatăm, ca să spun aşa. Ne depăşesc! Le epuizează 
realitatea, le stoarce până la ultima limită şi la ultima 
concluzie, dincolo de tot ce e capabilă a plăsmui imaginaţia 
noastră. 

Fiindcă Teofil Steriu surâdea cu zâmbetul lui ciudat, parcă 
ironic, parcă străbătut de-o tristeţe, îşi dădu şi Ion Ozun 
toate silinţele să-i ţină hangul, zâmbind şi dânsul în aceeaşi 
notă. Însă el fără nici o convingere întemeiată. 

— Ei bine!... exclamă într-un târziu animându-se iarăşi, 
idolul său gras şi placid, care nu izbutise cândva să fure o 
pâine. Ei bine, află că acest subiect, simplu, omenesc, 
moral, social, m-a ispitit şi pe mine, ca unul care-l trăisem 
cu experienţă proprie şi fără nici o intenţie de documentare 
literară, după reţetele romanului experimental încă foarte 
la modă în acea vreme. Şi află nu numai ca m-a ispitit, ci că 
l-am şi aşternut pe hârtie după câţiva ani de la întâmplarea 
cu pricina, care n-a fost să se întâmple până la capăt. După 
câţiva ani, când trecusem de impasurile debutului şi 
începusem să-mi fac oarecare reputaţie de scriitor... L-am 
aşternut pe hârtie în memoria acelei întâmplări 
neconsumate, cum pretinzi dumneata, dar de mine trăite cu 
toată intensitatea, oricât te încăpăţânezi s-o tăgăduieşti, 
pentru a-ţi păstra nu ştiu ce privilegiu de exclusivitate. Fii 
pe pace! Oameni cinstiţi care au furat ori au vrut să fure o 
pâine nu suntem numai noi doi pe lume. Sunt zeci şi sute de 
mii; fără îndoială zeci şi sute de mii... Aceasta mi-am şi 


spus-o! Şi ca atare, ca niciodată, mi-am migălit povestirea în 
vreo cinci-şase versiuni succesive, în vreo cinci-şase 
variante care de care mai dramatice şi mai împinse până la 
ultima concluzie; am rotunjit-o, am şlefuit-o, am simplificat- 
O, să-i dau cât mai deplină veracitate, s-o fac cât mai 
credibilă, iar când am socotit că atinsese limita perfecțiunii 
scriitoriceşti, când mi se părea că am izbutit să creez în 
sfârşit o pagină vrednică de antologie, atunci viaţa, 
realitatea s-au grăbit să-mi administreze ele cea mai 
usturătoare şi mai de-primantă lecţie. M-au tămăduit pe 
vecie de orice vanitate scribăreaţă!... A fost ca o adevărată 
conspirație, ca o punere la cale; un complot în faţa căruia te 
pomeneşti deodată dezarmat, neputincios, mic şi umil; o 
biată larvă... Tot ce ştie să acumuleze viaţa ca argumente 
zdrobitoare şi autentice; tot ce ştie să organizeze de la sine 
realitatea teribilă şi infinită, cu infinitele sale resurse; toate 
au fost parcă dinadins mobilizate ca să-mi amintească o 
dată pentru totdeauna cât de deşartă este iluzia în aşa-zisa 
măiestrie a plăsmuirilor clocite la masa de scris, chiar dacă 
pornesc de la un episod trăit. E o lecţie care mi-a servit şi 
m-a lecuit de multe. O lecţie care poate să-ţi fie de folos şi 
dumitale cândva!... Sper! 

— Fiţi sigur! se grăbi să-l încredinţeze Ion Ozun. 

— Ai răbdare să aştepţi un moment? 

— Vă rog... 

— Vei avea sub ochi dovada spuselor mele, negru pe alb. 

Teofil Steriu se ridică de la masă împingând scaunul şi 
lepădând şervetul jilăvit de năduşeală pe spătar. 

Păşi greoi, lat, legănat în altă încăpere. 

Rămas singur, în răstimpul aşteptării, lon Ozun cutreieră 
cu ochii mai în tihnă mobilierul masiv de stejar afumat al 
sălii de mâncare, exemplarele vechi de ceramică, naturile 
moarte din pereţi. Se ridică şi el tiptil de pe scaun, să 
descifreze semnăturile tablourilor. 

— Psss! ţistui printre dinţi, cu cea mai spontană şi naivă 
minunare. 


Avea şi de ce să se minuneze! Grigorescu, Aman, An- 
dreescu, Mirea, Luchian, Palady, Tonitza, Petraşcu... Ce mai 
galerie de tablouri şi de semnături ilustre într-o singură 
cameră din casa unui om care voise să fure o pâine şi nu 
izbutise! 

Cu superioritatea celui care izbândise cu mai mult succes, 
îşi făgădui să-şi întocmească şi el o galerie măcar pe aceeaşi 
măsură când va veni vremea. 

Deocamdată se întoarse repede să-şi reia locul. Înghiţi în 
sec, măcar că mâncase şi se îndopase de-l strângea betelia 
pantalonilor. Ar fi vrut să fumeze. Îi crăpa buza după o 
ţigară: numai una s-aprindă şi să tragă numai câteva 
fumuri, ca să se simtă deplin fericit. Dar apucase să mintă, 
destăinuind că regimul prelungit de foame şi de abstinenţă 
îl silise de mult să renunţe la asemenea viciu risipelnic. 
Acum, pedepsit, răbda şi se perpelea. 

— Ţi-am adus şi două-trei ţigări pe-un fund de cutie uitată 
de unul din puţinii mei prieteni!... vesti Teofil Steriu, 
întorcându-se. Hai! Aprinde, nu mai face nazuri! Dacă m-ar 
fi blagoslovit Dumnezeu şi maică-mea cu harul inspiraţiei, 
putea să-mi dea prin minte mai devreme, de la prima cafea, 
când ai început să te pipăi în buzunar destul de 
demonstrativ. Puteam s-o trimit pe Hanţi, „la belle Aurore”, 
să cumpere un pachet. Hai, aprinde, priveşte şi ascultă! 

Supus, lon Ozun aprinse şi se pregăti să asculte. Ţigara 
era uscată, scuturată, cu fumul iute; fiindcă, deşi de-o 
marcă străină, necunoscută de Ion Ozun, zăcuse în cine ştie 
ce sertar cine ştie de când. Dar ce fum delicios! Sunt zile 
când toate se îndeplinesc magic, ca în vis. 

Teofil Steriu aşeză pe masă un volum gros, legat în piele, îl 
deschise şi extrase dintre foi un manuscript îngălbenit, cu 
slova lui măruntă, subţire, regulată şi egală, fără ştersături. 

Îl puse alături şi vorbi: 

— Acesta e corpul delict! Adică searbăda şi anemica mea 
versiune a realităţii. Povestirea pe care o socoteam şi eu 
suma, sinteza literară a unui subiect de cea mai simplă şi 


mai permanentă actualitate umană, socială, morală şi aşa 
mai departe... Vezi titlul? Furtul unei pâini. Dinadins, cu 
premeditare, lipsit de orice patos literar... Şi acum, uite şi 
cealaltă versiune. Versiunea teribilă, incomparabilă a 
realităţii, pe care o plagiasem fără să ştiu, într-un hal atât 
de jalnic, încât trei luni nu mi-a mai venit să pun mâna pe 
condei. Vezi titlul? Exact acelaşi: Vol d'un pain. Numai că nu 
e o plăsmuire scriitoricească. E darea de seamă a unui 
proces ca oricare altul, afacerea Louise Menard, proces 
judecat la 22 april 1898 de către curtea de apel din Amiens, 
Franţa. Priveşte revista, ca să ai o impresie mai directă, 
precisă... 

Ion Ozun răsuci pe-o parte şi pe alta volumul legat în piele 
roşie. Citi inscripţia cu litere aurite pe cotor: Revue des 
Grands Proces Contemporains. Tome XVI. Annee 1898. 22 

— Deschide acum la colţul îndoit al foilor!... îl îndemnă 
Teofil Steriu. Aşa! Te-ai convins? Vol d'un pain. Exact 
treizeci pagini de tipar, corp 8. Autentica şi incomparabila, 
zdrobitoarea versiune a realităţii, cu toate concluziile 
sociale şi morale pe care nici pe departe n-am fost în stare 
să le organizez, să le întrezăresc măcar. Nici eu, şi fii sigur 
nici nimeni altul dintre noi toţi, care aspirăm să concurăm 
starea civilă, după pilda lui Balzac, ori a lui Tolstoi... Ce 
capriciu sau ce voinţă a hazardului m-a îndemnat să trec pe 
la anticar tocmai când mă pregăteam să predau în sfârşit 
netrebnica mea povestire unei reviste, care o aştepta de 
două luni, cât mă tot trudisem s-o migălesc şi s-o lustruiesc? 
Ce capriciu sau ce voinţă a hazardului a făcut să scotocesc 
aşa, într-o doară, prin rafturi, şi să dau cu ochii de acest 
tom, să-l răsfoiesc şi să descopăr relatările amănunțite ale 
unui alt proces, cu totul altul, care ca scriitor mi-a atras de 
îndată atenţia? Constată! M. Emile Zola et l'Affaire Dreyfus. 
Cour d'Assises de la Seine, fevrier 1898. 23 Exact? 

— Exact! recunoscu lon Ozun, citind titlul respectiv din 
volum. 

— Dacă nu mă înşel, peste două sute de pagini. Exact? 


— Exact... 

— Un document cum nici nu se poate mai preţios pentru 
un scriitor, îmi spuneam, cum ţi-ai fi spus şi dumneata. Şi 
imediat, în continuare, altul tot atât de preţios, precum poţi 
constata: Le Roman et la Realite 24; dezbaterile unui 
proces în legătură cu dreptul scriitorului de a folosi şi de a 
exploata pentru creaţia lui literară peripeţiile unui caz 
concret, public, dar cu obligaţia de a schimba numele 
personajelor. Alte o sută de pagini, cu referinţe la Discipolul 
şi la Andre Cornelis, romanele lui Paul Bourget, foarte 
apreciate în acea vreme, la Roşul şi negrul, celebrul roman 
al lui Stendhal, la nu mai ştiu ce roman al lui Jules Verne şi 
la o sumedenie de piese teatrale. Un veritabil tezaur!... 
Ajung acasă cu trofeul: răsfoiesc paginile mai amănunţit, şi 
abia atunci descopăr tezaurul cel adevărat, care mă privea 
în special pe mine. Nefastul, demoralizantul tezaur; cutia 
Pandorei!... Abia atunci dau peste procesul numitei Louise 
Menard, pe care l-am citit dintr-o suflare, de-mi picurau 
broboanele de sudoare pe fieştece pagină pe măsură ce 
înaintam, cu toate că în acea vreme năduşeam ceva mai 
puţin şi mai anevoie, fiindcă nu atinsesem dimensiunile 
hipopotamice de acum... Ce săvârşise nenorocita Louise 
Menard? Furase o pâine, exact ca eroina povestirii mele! 
Dar în condiţii cu cât mai veridice, şi totuşi cu cât mai 
dramatice, cu cât mai tragice decât le plăsmuisem eu! Şi cu 
ce înlănţuiri de consecinţe, de tot felul de consecinţe, încă 
mai acuzatoare şi încă mai stigmatizante pentru societate şi 
pentru ipocrizia moravurilor decât mă încumetasem eu să 
le imaginez şi să le organizez în vederea efectului literar!... 
Cum să nu te treacă sudorile? Cred că de atunci am rămas 
cu meteahna asta, pe care au popularizat-o caricaturiştii şi 
epi-gramiştii noştri cu mai mult ori cu mai puţin haz. Şi cred 
că urmele se mai pot desluşi şi astăzi pe foile tomului. Nu? 
la vezi...! 

Teofil Steriu, rezemat cu ceafa triplă în spătarul înalt al 
scaunului, izbucni în râs, săltându-şi valurile triple ale 


pântecului. lon Ozun constată că în adevăr pe paginile 
revistei juridice se mai lămureau încă pe alocuri contururile 
decolorate ale stropilor de năduşeală, pe care, neprevenit, 
le-ar fi crezut poate mai degrabă urmele unor picături de 
lacrimi. 

— Altfel, ai fi zis că-s urme de lacrimi?... îi ghici gândul 
Teofil Steriu, oprindu-se din râs şi privindu-l din nou cu 
ochii micşoraţi printre pleoape, cu o neaşteptată şi 
pătrunzătoare agerime. Din păcate, nu! Nu-s urme de 
lacrimi... Numai mărturia sudorilor care m-au trecut atunci, 
deşi soarta nefericitei Louise Menard ar fi meritat să 
stoarcă multor cititoare de romane sentimentale şuroaie, 
gârle, fluvii de lacrimi. Ascultă, şi ia aminte îndeosebi că tot 
ce cuprinde darea de seamă e numai şi numai înregistrarea 
cea mai strictă a unor dezbateri de proces, fără absolut nici 
un comentariu: act de acuzaţie, rechizitoriu, declaraţiile 
acuzatei, declaraţiile martorilor, pledoariile avocaţilor, 
sentinţa definitivă. Conţinutul unui dosar. Nici un rând de 
literatură! Viaţa, realitatea, nemăsluită cu floricelele 
noastre de stil... Atât ajunge!... Iată!... Numita Louise 
Menard, spălătoreasă de profesie, fată harnică, vrednică, 
liniştită, dintr-un târguşor francez, ca şi târgurile româneşti 
de unde am descins noi, îşi câştiga pâinea cea de toate 
zilele muncind şi bucurându-se de cuvenita consideraţie a 
micului său univers în care evolua. Nimeni nu găsise 
vreodată vreun motiv cât de mic să-i pună cinstea la 
îndoială... Dar fata nu era numai harnică şi liniştită. Mai era 
şi drăguță. Într-o zi a căzut deci în ceea ce numim noi 
păcat. Şi a născut un copil, cum numim noi, din flori. Şi, un 
copil din flori, pe care îl aşteaptă mai apoi o viaţă amară, ce 
s-ar numi, mai pe drept cuvânt, din spini şi din mărăcini... 
Părerile s-au împărţit de îndată, cum e datina opiniei 
publice de oricând şi de oriunde: pro şi contra. Cea mai 
mare parte a universului din târguşorul său n-a găsit motiv 
s-o osândească în nici un fel. Mai ales că tatăl copilului, 
lucrător încorporat la oaste, se socotea logodnic, viitor soţ, 


aşteptând numai termenul de eliberare ca să se cunune în 
faţa ofițerului stării civile şi să-şi recunoască fiul. Acest 
univers însă era alcătuit din oameni simpli, necăjiţi, 
nevoiaşi, din tagma ei, care n-aveau obiceiul să apeleze la 
serviciile unei spălăto-rese şi călcătorese cu ziua. Toţi îşi 
spălau şi-şi călcau rufele singuri, acasă, manu propria... 
Rămânea cealaltă fracțiune a universului, din sferele mai 
înalte, cu o morală mai pretențioasă. Foştii clienţi şi fostele 
cliente: lumea bisericoasă sau laică - indiferent de 
categorisire - lumea în fond atât de sectară, de bigotă şi de 
intransigentă, când ajunge vorba la morală, la virtute, la 
respectul aparenţelor şi formelor, la toată infailibila 
armătură a societăţii şi ipocriziei mic-burgheze. Cu această 
lume s-a schimbat treaba. Nu iartă atât de uşor! Copil din 
flori: mamă de copil din flori? 

Hm! Copil adulterin mai merge; mamă de copil adulterin 
treacă-meargă! Ba chiar merge foarte uşor, ca o lin-gură de 
unt-de-ricină. Pe când aşa?... Clientela s-a rărit ca la un 
consemn unanim, tacit, cum scrie în codul moralei 
burgheze. În cocioaba păcătoasei a intrat foamea şi s-a 
instalat să dureze vreo doi ani la şir. O bunică bolnavă, 
neputincioasă; un băieţaş care se târa de-a buşilea pe jos, 
sclifosindu-se, plângând şi strigând: „mămică, pâinică, 
fomică...!”. Între aceste două generaţii, nefericita mamă a 
copilului din flori se zbătea fără crâcnire să agonisească 
pâinea pentru trei guri. Eroism, nu? 

— Subiect de roman!... recunoscu Ion Ozun, adăogând de 
îndată: Subiect de roman cam banal, prea curent, 
melodramatic. 

— Eu am spus eroism! repetă Teofil Steriu. M-am menţinut 
la atât, lăsând romanele la o parte. Eroism, fără nici o 
exagerare. Dar eroismul nu ţine de foame, precum suntem 
în măsură s-o ştim amândoi, paremi-se! Într-o zi, aşadar, 
după patruzeci şi opt de ore de nemâncare, cum suntem în 
măsură s-o cunoaştem, şi asta atât eu, cât şi dumneata, cu 
diferenţa că pentru dânsa era vorba de trei guri flămânde, 


nu numai de una, Louise Menard intră în prăvălia unui 
brutar aşa cum am intrat şi eu în prăvălia băcanului, cu 
gândul să capete o pâine pe datorie. O pâine dublă, ca 
pentru trei guri!... Tot aşa, înlăuntru, nimeni! Tot aşa, 
aşteaptă, nimeni! Tot aşa, pâini pe tejghea câte poftea! Pâini 
proaspete, calde, abia scoase din cuptor, aburind mirosul 
acela care se preface într-o tortură... Suntem destul de ini- 
ţiaţi prin experienţă proprie s-o înţelegem mai bine decât 
oricine alţii. Ce zici?... O apucă şi pe dânsa o ameţeală, 
întinde mâna, ia o pâine - n-o fură! - ia o pâine, mai 
aşteaptă o clipă, apoi iese în stradă, îndreptându-se spre 
casă, în văzul tuturor, rupând dărăburi una după alta şi 
mestecând din mers, căci între băieţaş şi bunică ea fusese 
cea care se sacrificase în cele patruzeci şi opt de ore, 
lăsându-le lor ultimele fărâmituri... Între timp, brutarul 
observă lipsa la număr, tămbălău, gălăgie. Doi copii de pe 
stradă se grăbesc cu pâra. Văzuseră cu ochii lor o femeie 
aşa şi aşa, care a ieşit din prăvălie cu o pâine mare în mână, 
mestecând şi mergând repede în direcţia cutare. Survin 
jandarmii. În-treabă şi cercetează din om în om. Adulmecă 
dâra hoaţei... Intră în cocioabă... Pe masă, la vedere, un 
sfert din pâinea dublă; celelalte trei sferturi mai puţin 
vizibile, în cele trei stomacuri, al copilului, al bunicii şi al 
hoaţei... De unde pâinea? De la brutarul cutare, din colţul 
străzii cutare! Va să zică, recunoşti? Recunosc!... Proces- 
verbal. Şi după un timp, celălalt proces, penal, în prima 
instanţă: furtul unei pâini. Caz limpede, idubitabil, clasic. În 
instanţă, hoaţa mărturiseşte faptul, cum mărturisise şi în 
faţa jandarmilor. Bru-tarul declară că n-are nici o pretenţie, 
fiindcă e sigur că acuzata îşi va plăti datoria, cum mai 
plătise şi altă dată pâinile căpătate pe credit. De altfel, să fi 
ştiut pe cine cade ponosul nici n-ar fi făcut atâta gălăgie! 
Martorii - printre care însuşi primarul orăşelului - declară 
şi dânşii că n-au pus niciodată la îndoială cinstea acuzatei. 
Era o mamă model. Concluzie: achitarea!... Bravo! S-ar 
spune că totul s-a sfârşit cu bine, întru onoarea justiţiei şi a 


preşedintelui de tribunal, care a redactat şi a semnat 
hotărârea de achitare în patria lui Voltaire şi a optimistului 
Candide; ţii minte? „Ious les 6venements şont enchaines 
dans le meilleur des mondes possibles” 25, ca să respect 
stilul lui Voltaire şi al epocii, cu langajul respectiv. 

— Atunci?... întrebă nedumerit lon Ozun. 

— Ce atunci? 

— Unde-i drama, subiectul? Achitatea a rezolvat totul! 

— Adică a stricat totul, vrei să zici? îl iscodi Teofil Ste-riu, 
micşorând iarăşi ochii să-l cerceteze. Ţi-a răsturnat 
subiectul la pământ, ca un palat din cărţi de joc? Scriitori- 
ceşte, ai fi preferat o condamnare, ca să-ţi salveze 
subiectul?... 

— Nu, dar... 

— Dacă n-ai răbdare!... Fii pe pace. Totul nu s-a isprăvit. 
Ar fi fost ceva prea simplu şi prea omenesc ca să rămână 
aşa. Dimpotrivă! Povestea nefericitei care a furat o pâine şi 
scăpase atât de ieftin abia începea. lată ceea ce nici eu nu 
ştiusem să întrevăd şi să prevăd în mălăiaţa mea plăsmuire 
literară. Cum îţi închipui dumneata că totul se reduce în 
viaţă, în realitate la soluţii aşa de schematice? O achitare 
ori o condamnare?... Fii pe pace, repet! Viaţa, realitatea îşi 
rezervă şi alte alternative mai subtile, de-o cruzime mai 
rafinată. Achitări, cu efecte mai dureroase şi mai mizerabile 
decât o condamnare. Cam greu de priceput şi de admis, nu? 

— Greu... mărturisi lon Ozun. 

Teofil Steriu mai ciuguli câteva boabe din strugure. Mai 
sorbi câteva picături din paharul de coniac. Îl privi apoi 
zâmbind tot aşa de ciudat ca la început, parcă ironic, parcă 
străbătut de-o veche şi îndepărtată tristeţe. 

— Greu!... recunoscu şi el. Greu, fiindcă grea e meseria 
asta a noastră, la care nu ne-a silit nimeni. Cum să ţii piept 
realităţii, cum s-o concurezi, cum să înveţi măcar a o 
descifra?... Dar să lăsăm consideraţiunile generale!... Să 
revenim la această realitate a cazului de faţă: la achitarea 
numitei Louise Menard. Putea să fie ea absolvită de 


nelegiuita-i faptă? Nici societatea, nici justiţia nu permit 
nesancţionate asemenea atacuri directe la drepturile 
sacrosanctei proprietăţi. O dată precedentul creat, cine mai 
apără mâine sfânta proprietate, toate garanţiile înscrise în 
legi, în constituţii, în contractele sociale? Azi o pâine; mâine 
brutăria; poimâine pământul care produce grâul, morile 
care-l macină, băncile care finanţează toate aceste operaţii. 
Cel mai primejdios şi intolerabil scandal! Revoluţie în toată 
puterea cuvântului. Începutul sfârşitului! Drept care 
aceeaşi justiţie care o achitase pe hoaţa de pâine printr-o 
uşuratică inadvertenţă şi printr-o regretabilă clemenţă a 
judecătorilor îşi revine în fire. Se aşterne pe treabă să 
reintroducă ordi-nea. Anulează sentinţa de achitare şi 
trimite hoaţa în judecata unui for superior, pentru a salva, 
înainte de toate, principiul... Alt proces, alt act de acuzaţie, 
prespectiva altor pledoarii... Toate cu atâta vâlvă, încât 
nefericitul trio al familiei, până la rejudecare, îşi strânge 
boarfele şi purcede la Paris, cu bunică, cu mamă şi copil, să 
se oploşească undeva acolo. Să se piardă în marele 
anonimat al unui mare oraş, ca să scape de privirile piezişe 
şi de comentariile pro şi contra ale concetăţenilor şi mai 
ales ale concetăţenelor printre care se născuseră, trăiseră 
şi în mijlocul cărora nădăj-duiau să moară. Acuzata îşi 
găseşte de lucru şi... 

Teofil Steriu s-a întrerupt. 

Intrase pe uşă slujnica, „la belle Aurore”, cu un maldăr de 
hârtii şi cu teancul corespondenţei din acea zi. 

— Ce-i, Hanţi? întrebă stăpânul cu o încruntare de 
impacienţă între sprâncene. N-am şi eu dreptul la linişte? 

— Aveţi, dar aşteaptă curierul de la tipografie. 

— Să aştepte sănătos! 

— Zice că-i urgent, extraurgent, şi zice că nu pleacă până 
ce nu semnaţi bonul. Altfel cică întârzie cartea. Stau maşi- 
nile gata! De-o jumătate de ceas mă tot toacă la cap, de m-a 
năucit! A dat fuga şi la debitul de tutun să telefoneze de- 


acolo. S-a întors şi zice că are ordin, nici mort să nu plece 
fără semnătură! 

Înălţând ochi de martir spre tavan şi suspinând din toate 
adâncurile voluminoasei sale făpturi, Teofil Steriu făcu un 
semn de neputinţă cu braţele scurte şi grase, adresându-se 
unui auditor invizibil, pe lângă cel prezent, probabil 
conform unui vechi obicei. 

— Poftiţi, domnilor! se văicări el. Dacă asta se cheamă 
viaţă?! O dată la doi ani îmi permit şi eu să calc programul, 
şi nici atunci nu mi se acordă o graţie. Urgent, extraurgent! 
Iar tu, tu te dai de partea celor care mă execută şi mă 
omoară cu zile, infamă creatură? 

— Nu mă dau de partea nimănui. Aştept. 

Slujnica aştepta, înfiptă pe butucii picioarelor în prag. 
Teofil Steriu oftă, gemu, se resemnă. 

— Bine! N-am încotro... Prezintă-te cu toată maculatura 
aici... Mai fă-ne un rând de cafele. Când isprăvesc, te sun...! 

Hanţi, „la belle Aurore”, tot atât de voluminoasă ca stă- 
pânul, ceva mai scundă, dar încă mai dezvoltată în lăţime, 
se puse în mişcare. Înainta cu paşi tot aşa de apăsaţi şi de 
legănaţi în papucii cu talpa de pâslă. Depuse pe marginea 
mesei maldărul de corecturi tipografice; alături, teancul 
corespondenţei, ziare, reviste, scrisori, prospecte. 

— Ce curier e? Nită sau Chirică...? 

— Nită, cel care trăncăneşte de mă năuceşte, bată-l mânia 
lui Dumnezeu! 

— Astupă-i şi tu gura cu o cafea, cu un pahar de vin, cuo 
gustare, ceva. Spune-i că în zece minute, cel mult un sfert 
de oră, am terminat... 

Ion Ozun se răsuci pe scaun, frământându-se stingherit la 
culme. 

— V-am turburat tot programul de lucru. Daţi-mi voie să 
plec şi iertaţi-mă că m-am eternizat, să vă răpesc timpul 
atât de preţios. Puteam să mă simt şi să mă cărăbănesc mai 
din vreme... Dar vedeţi, cei şapte ani ai mei de-acasă au 
fost, ştiţi, cam... cam... 


— Parcă ai mei au fost mai breji?! M-a crescut mama cu 
guvernantă!... râse Teofil Steriu, fără a slăbi însă din ochi 
maldărul corecturilor tipografice de pe colţul mesei. Şezi 
binişor pe scaunul dumitale, că nu te-alungă nimeni. 

— Sunteţi prea... prea... 

— Nu-s nici prea-prea, nici foarte-foarte! Sunt şi eu om din 
când în când... Crezi că de hatârul dumitale am prelungit 
acest dejun, aşa cum mi se întâmplă numai o dată la doi 
ani? Din egoismul meu... 

— Aşa egoism!... clătină lon Ozun din cap. Atunci ce s-ar 
mai chema altruism, omenie, ospitalitate? Dragoste 
părintească? 

Teofil Steriu îl dojeni: 

— Învaţă-te să te dezberi de boala vorbelor umflate şi 
măreţe. Am oroare de ele. Da, da! Ce are de-a face aici 
altruismul, omenia, ospitalitatea, dragostea părintească? La 
mijloc a fost numai egoismul cel mai abject. Stând împreună 
de vorbă, m-am regăsit pe mine la vârsta dumitale, cu toate 
naivităţile sale emfatice; am stat de vorbă cu mine cel de la 
vârsta dumitale. Mai ales că pe atunci eu nu m-am putut 
bucura de şansa pe care o ai dumneata acum, să dezbat 
controversa juridică, socială, morală şi literară a furturilor 
de pâine cu un conviv în deplină cu-noştinţă de cauză, tot 
atât de iniţiat şi versat, de la egal la egal. Dezbaterea mai 
are nevoie şi de-o concluzie. O vom lămuri! Până atunci, 
dumneata frunzăreşte darea de seamă a procesului din 
revistă. Pasajele mai caracteristice le-am subliniat atunci cu 
creion roşu. Eu îmi arunc ochii numai din fugă pe revizia 
corecturilor, să văd dacă amicii mei linotipiştii mi-au 
respectat modificările. îndeobşte, nu prea ama mă 
plânge... Mai mult o formalitate: apostila finală a bunului de 
imprimat... Hai, la lucru amândoi! Te asigur că nici pentru 
dumneata nu va fi timp pierdut. 

Când Teofil Steriu întinse mâna să tragă înaintea lui 
maldărul corecturilor, degetele scurte şi groase se 


însufleţiră deodată. Parcă trăiau o viaţă proprie, agilă şi 
febrilă, plină de nerăbdare. 

Astfel se vădea că scepticul şi placidul romancier minţise şi 
el întrucâtva ca lon Ozun, ascunzându-şi gândurile şi 
sentimentele cele adevărate. Cu un fel de stânjenire a 
pasiunii care-l mistuia şi se confunda cu toată raţiunea de 
existenţă a fiinţei sale, ţinea să afirme întotdeauna şi oricui 
că literatura e pentru dânsul doar o simplă profesie, ca 
oricare alta. Acum toate gesturile, toate mişcările îl 
dezminţeau; toată înfăţişarea îl trăda. Nările aspirau cu 
voluptate mirosul proaspăt al cernelii tipografice. Degetele 
lunecau uşoare, gingaşe, fluide ca o dezmierdare întorcând 
foile. În câteva clipe, n-a mai fost în sala de mâncare cu 
fructiera şi paharele-balon de coniac pe masă; a uitat 
existenţa lui Ion Ozun; literele de tipar îl transportară într-o 
altă lume, făurită de el pentru alţii. 

Ion Ozun deschise fără entuziasm revista juridică, să 
citească pasajele subliniate cu roşu. Fără entuziasm, fiindcă 
o dorinţă mult mai tiranică îi dădea ghes să nu scape 
prilejul şi să-l urmărească pe Teofil Steriu, revizuindu-şi 
ultimele corecturi ale ultimului roman sub ochii săi. Cum să 
piardă un asemenea moment unic, istoric, să aibă ce povesti 
toată viaţa? 

Se şi vedea. Se şi auzea povestind. 

Dar nu-şi îngădui o indiscreţie atât de grosolană. 

Îşi înăbuşi oful şi se resemnă şi el textului pe care şi-l 
închipuia arid, rece, juridic. După câteva clipe însă, celălalt 
roman, trăit, al nefericitei care furase o pâine, îl absorbi şi 
pe dânsul cu desăvârşire. Dezbaterile banalului şi umilului 
proces nu rămâneau cu nimic mai prejos de toate 
plăsmuirile celor mai încercaţi şi iscusiţi romancieri: Crimă 
şi pedeapsă, celebrul roman al lui Dostoievski; Învierea, 
celebrul roman al lui Lev Tolstoi. Ba dimpotrivă chiar! 
Tocmai prin banalitatea cazului umil şi frecvent, de toată 
ziua; prin stricta expunere a faptelor şi a efectelor 
înlănţuite de la sine, fără intervenţia nici unui element 


străin al imaginaţiei scriitoriceşti, constituia un act încă şi 
mai teribil de acuzaţie al lumii cu strâmbele şi hâdele ei în- 
tocmiri. Rechizitoriul procurorului de la a doua judecată a 
procesului se dovedea o adevărată capodoperă. Un scriitor 
de literatură nu l-ar fi putut născoci. 1 s-ar fi părut prea 
deocheat. Cum? se întreba procurorul curţii de apel din 
Amiens. O astfel de achitare a unei hoaţe de pâine implică 
ideea că vina ei nu era individuală, ci de natură socială. 
Deci justiţia, al cărei rol este să apere societatea, 
recunoaşte că ordinea socială nu-i bună şi nu-i dreaptă! 
Este admisibil aşa ceva? NU, de trei ori nu!... Basmul lui 
Jean Valjean, ocnaşul virtuos, a turburat prea multe minţi! A 
pătruns să altereze până şi limpedea judecată a 
magistraţilor, care, din motive de ordin sentimental, vor să 
reformeze societatea prin jurisprudenţe. A achita un 
delicvent care-a furat o pâine nu înseamnă a condamna 
societatea? Nu înseamnă a încuraja pe cei care întreţin ura 
împotriva societăţii? Dovadă că de îndată faimosul gazetar, 
pamfletar şi parlamentar veşnic insurect, Henri Rochefort, 
a şi scris un articol fulminant, ridicând în slavă pe 
preşedintele de tribunal care a întocmit, a motivat şi a 
semnat hotărârea de achitare, invitându-l să-şi dea dimisia 
din magistratură şi asigurându-l că la cea dintâi alegere 
lucrătorii circumscripţiilor mereu agitate şi revoluţionare 
din Paris - „mizerabilii” lui Victor Hugo - asigurându-l că 
aceşti „mizerabili” îl vor alege deputat cu o majoritate 
zdrobitoare. Dovadă că în continuare alte gazete au luat şi 
ele în antrepriză cazul acuzatei, al „mizerabilei” care a 
furat o pâine, creându-i o tristă celebritate, ca şi 
preşedintelui de tribunal care şi-a permis s-o achite... Şi tot 
aşa înainte, cu citate din coduri, din jurisprudenţe, din Buda 
şi Confucius, din decretele papilor, din Cicero, Justinian, 
dreptul medieval şi canon. Vor judecătorii să se arate 
milostivi cu hoaţa de pâine? Poftească! Dar nu în afară de 
lege, ci motivându-şi clemenţa în cadrul legilor. „Cât despre 
mine, nu mă opun în acest caz, întotdeauna bucuros când 


datoria îmi permite, să nu arăt numaidecât un visage glace, 
impassible, impitoyable, tourne du câte des miserables! 26” 

Patetic şi zdrobitor rechizitoriu! Împănat şi cu citate 
literare, pe lângă cele strict şi profesional juridice, tocmai 
ca să combată efectul dizolvant şi pernicios al literaturii 
subversive, cu vădită intenţie ori nu. 

Şi imediat, în continuare, fără nici un comentar, pledoaria 
avocatului, nu mai puţin patetică şi zdrobitoare. 
Zdrobitoare pentru lipsa de umanitate a societăţii şi pentru 
obtuza înverşunare a justiţiei; nu pentru acuzata care 
furase o pâine ca să hrănească trei guri flămânde. 

Dar, mai prudent şi mai dibaci, avocatul se ferise de 
literatură. O ignorase cu totul. Se mărginea numai la texte 
de legi, la jurisprudenţe, la fapte, la realitate, la autoritatea 
specialiştilor recunoscuţi şi tot la dreptul roman, medieval, 
canonic, modern, dând aceloraşi articole de legi şi aceloraşi 
texte alte tălmăciri. Ca fapte, invocase numai două, cu toate 
concluziile lor. Mai întâi, arăta cu martori şi dovezi că vâlva 
din jurul procesului în care acuzata nu mai avea nici o 
răspundere o transformase fără voia sa într-o eroină. 
Jalnică şi nefericită eroină! Câţiva cititori de gazete, din 
cele mai depărtate unghere ale Franţei şi mai de departe, 
ale lumii, din Europa şi chiar din America, în loc să se 
limiteze la comentarii şi la compătimiri de la distanţă, 
avuseseră omenoasa inspiraţie să trimită hoaţei care furase 
o pâine mici ajutoare prin mandat poştal. Lucrători, văduve, 
mame de copii din flori mai puţin bântuite de sărăcie şi 
lipsuri... Omenoasă inspiraţie, cu cel mai neomenos efect! 
Căci iată că de îndată, în orăşelul de unde hoaţa de pâine 
fugise în lumea ei cu pruncul şi cu bunica paralizată ca să 
scape de ocară şi de ruşinea nelegiuitei sale fapte, s-a 
petrecut un ne-aşteptat reviriment de opinie. Acum n-o mai 
ierta nimeni în acest târg alei. Aha! Bună treabă să furi 
pâini din prăvălii! Ţi se duce faima de martiră şi de eroină 
până la marginea lumii, şi, pe lângă vâlvă, te mai alegi şi cu 
ceva bănuţi la teşcherea din milosârdia celor care s-au 


înduioşat ca nişte nerozi slabi cu duhul şi cu firea de la mii 
de kilometri distanţă. Asta chiar că întrecea orice măsură!... 
Încât chiar şi cei care luaseră apărarea hoaţei de pâine în 
prima instanţă a procesului, chiar şi cei care depuseseră ca 
martori cu mâna pe cruce în favoarea ei, acum, când au 
ştiut că soseşte pentru a doua judecare, au întâmpinat-o de 
la gară şi din uşi cu priviri duşmănoase şi cu vorbe de ură, 
de scârbă, de indignare... Merita nefericita care furase o 
pâine această ultimă şi mai odioasă, mai crudă pedeapsă? 
Judece judecătorii! 

Al doilea fapt invocat în pledoaria apărătorului întrecea de 
asemeni plăsmuirile scriitorilor de romane. 

Citit într-un roman, ar fi silit lectorul să clatine din cap cu 
neîncredere şi să zvârle cartea cât colo! 

Prea încornorată poveste...! 

Apărătorul a citat însă şi această prea încornorată poveste 
tot din dosarul unui proces, al altui om care furase şi el o 
pâine. De astă dată, în Anglia, la Londra. Cu câţiva ani în 
urma, judecătorul Hawkins din Londra, unul din cei mai 
severi şi cunoscuţi ca atare judecători din tot Imperiul 
Britanic, s-a încumetat şi el să achite un hoţ de pâine adus 
la judecată între baionete, fără a se opri însă numai la atât. 
Tot aşa, hoţul de pâine, lucrător şomer, cu o droaie de copii 
acasă, mamă, bunică, nepoată, râbdase de foame cu toată 
droaia de copii vreme de vreo două zile. Tot aşa, dăduse 
târcoale brutăriilor, jinduind la pâinile din vitrine. Tot aşa, 
intrase într-o prăvălie. Tot aşa, o găsise goală. Tot aşa, 
furase o pâine şi alergase cu ea la copii. Tot aşa, prins, a 
mărturisit fără înconjur, luându-şi angajamentul s-o 
plătească din cei dintâi bani câştigaţi, când va găsi de lucru. 
Şi tot aşa, martorii, până şi polițistul care îl arestase, 
declaraseră că făptaşul era cunoscut în tot cartierul său ca 
un model de hărnicie, de sobrietate, de cinste. 

— Vă întreb încă o dată, aşa este? întrebase judecătorul 
Hawkins. Aşa este...? 

— Aşa! 


— În acest caz, arestatul e achitat. Apoi, adresându-se 
acuzatului, Adams Smith: Ai furat! Furtul în faţa legii tot 
furt rămâne, fie că-i vorba de-o pâine sau de-un lingou de 
aur. Dar dacă legea nu prevede această deosebire, 
conştiinţa mea de interpret al legii mă obligă s-o aplic aşa 
cum îmi dictează cugetul. Şi după ce te-am achitat, iată ce- 
mi mai dictează mie cugetul...! 

Spunând, şi-a scos de pe cap toca de judecător, a depus în 
ea o jumătate de liră sterlină, a trecut toca din mână în 
mână tuturor celor din sală, iar obolul adunat l-a răsturnat 
în şapca acuzatului absolvit de pedeapsă. 

— Nu ceream milă şi îndurare!... îngăimase hoţul de 
pâine. Ceream ceva de muncă şi ceream dreptate... 

— Dreptatea ţi-am dat-o. Muncă? Asta nu scrie în legile pe 
care le aplic. Aşa că nu-i vorba de milă şi de îndurare... E 
tot ce pot face fără să calc legea... 

Dar judecătorul nu s-a oprit aici. 

Băgând de seamă că singurul din toată sala care nu se 
scociorâse în pungă să scoată micul său obol fusese tocmai 
brutarul care înaintase reclamaţia că i s-a fost furat o pâine, 
îl întrebă: 

— Şi dumneata fii bun acum de-mi spune, pentru ce lipseai 
din prăvălie? Pe unde umblai? 

— M-am repezit cu un prieten la cârciumioara de alături, 
să cinstim împreună un pahar de whisky. 

— Rău! 

— Numai un pahar... 

— Tot rău! 

— De ce rău? 

— Rău, ţi-o spun eu... Ca om al legii ţi-o spun! 

— Dar ce, domnule judecător, legea nu-mi dă drept să 
beau un pahar de whisky cu un prieten din banii mei? 

— Nu asta te opreşte! 

— Atunci, ce? 

— Să-ţi arăt eu ce te opreşte legea! rosti judecătorul 
răsfoind un cod. lată ce spune! Ordonanţa reginei 


Elisabeta, de prin anii 1592, cu putere de lege neabrogată 
până în ziua de azi, pedepseşte cu închisoare şi cu amendă 
pe negustorul care-şi părăseşte prăvălia şi o lasă cu uşile 
vraişte, fie că s-a dus să cinstească un pahar de whisky din 
banii săi cu un prieten, fie pentru oricare alte motive mult 
mai întemeiate, în afară de foc sau de inundație. Era foc şi 
te-ai dus să-l stingi? 

— Nu. 

— Era inundație şi ai dat goană să scapi pe cineva de la 
înec? 

— Nu. 

— Recunoşti? 

— Recunosc. 

— Semnezi declaraţia? 

— Am să întreb mai întâi un apărător, să nu intru la apă. 

— De prisos! La apă ai şi intrat. Semnezi, nu semnezi; 
întrebi un apărător ori nu; declaraţia n-o mai poţi retrage. 
Şi având în vedere această declaraţie, eu aplic legea! Încât 
fă-mi plăcerea şi prezintă-te la închisoare să execuţi 
pedeapsa de trei zile cu care te-am onorat în numele legii - 
e minimum prescris, şi te asigur că am fost foarte indulgent. 
Mai cunoaşte că amenda respectivă îţi va fi comunicată 
ulterior şi că nu va mai fi şi ea tot atât de indulgentă! Poţi să 
te adresezi şi să consulţi toţi apărătorii din Londra şi din 
imperiul Marei Britanii; ho-tărârile mele nu le-a sfărmat 
încă nimeni. Am terminat! 

Avocatul femeii care furase o pâine, el nu terminase încă. 
Dar pledoaria în continuare era lipsită de interes pentru Ion 
Ozun. Citate de legi, de jurisprudenţe, coduri, celebre 
autorităţi în dreptul penal: De furtis; Decre-tales; De regulis 
juris; 27 din nou decretele papilor, Cicero, Justinian, dreptul 
canonic şi medieval; Daloz, Caraud, Faustin-Helie, brrr! 

— Ei? întreabă Teofil Steriu după ce-a sunat şi a predat 
slujnicei maldărul corecturilor sale. Mai ai curaj să mai scrii 
romane după lecţia pe care ne-o dă realitatea şi viaţa? 


Ion Ozun a închis tomul şi l-a împins la o parte. Acum 
regreta că n-a avut răgaz să-şi arunce ochii măcar în fugă şi 
la versiunea inedită şi cu foile pale pe care o scrisese 
cândva cu slova lui măruntă Teofil Steriu, ca să n-o mai dea 
tiparului niciodată. Numai aşa lecţia ar fi fost deplină. 

— Adevărat!... mărturisi el, mai pândind încă cu ochii la 
manuscrisul lui Teofil Steriu, ca atunci când furase bucata 
de pâine a lucrătorului şi se mistuise în noapte, în viscol. 
Nici nu mi-aş fi închipuit în ce măsură realitatea depăşeşte 
imaginaţia scriitorilor. 

— Fiecare fapt divers ascunde sub banalitatea lui adesea 
cel mai fantastic roman. Lupta scriitorului nu-i să mai 
adaoge ceva! Ci să simplifice şi să facă faptul divers 
credibil. Pe urmă să-i caute şi să-i descopere iţele omeneşti 
mai puţin vizibile, de cum se prezintă în faptul divers. 
Cauzele şi efectele subterane... Căci tot ce-ai citit 
dumneata, cât mi-am pospăit eu corecturile mele, încă nu 
înseamnă nimic! Să-ţi mai adaog şi concluzia ultimă, care 
nu figurează nici în dezbaterile procesului, nici în searbăda 
mea versiune, la care te văd că tot tragi mereu cu ochii... 
Dă-o încolo! Am s-o şi rup, ca să n-o publice cumva la 
postume, după moartea mea, cine ştie ce necrofor literar! 
Concluzia pe care ai s-o auzi e tot din viaţă culeasă... Cât 
golim ceştile acestea de cafea, ţi-o rezum la câteva cuvinte. 
Cum ai constatat, exclusivitatea dumitale în furtul de pâine 
a fost numai o iluzie. Fructul vanităţii! Mai erau şi alţii... Eu, 
hai să zic, numai candidat. Înainte de mine şi de dumneata, 
numita Louise Menard din Franţa; numitul Smith Adams 
din Londra. Deocamdată, patru... 

Teofil Steriu ridică în aer mâna dreaptă şi răşchiră patru 
degete. Atât cât îi îngăduia rotunzimea lor de scurţi şi graşi 
cârnăciori. 

— Mai există şi al cincilea!... anunţă răşchirând şi al 
cincilea deget. Al cincilea caz, cel cu concluzia încă mai 
neprevăzută, pe care o rezerva realitatea, viaţa, ca să mă 
mai treacă un rând de sudori... S-a mai găsit acum vreo 


douăzeci de ani alt om în România noastră, să fure şi el o 
pâine. În condiţii identice ca ceilalţi şi ca noi... Numai că el 
a avut mai puţin noroc decât noi doi. A fost prins şi dat în 
judecată, ca femeia din Franţa, ca lucrătorul şomer din 
Londra... Norocul era pentru altul!... Pentru un june avocat 
din Bucureşti, în goană după pledoarii cu efect... Pe atunci 
era june şi aproape necunoscut. Ple-dează şi el tot atât de 
patetic şi de zdrobitor, ca avocatul numitei Louise Menard. 
Obține şi el achitarea... Îmi cad sub ochi, într-un ziar, 
amănuntele procesului. Pe atunci mai citeam ziare şi fapte 
diverse, cronici judiciare. lar sub impresia povestirii mele 
ratate de colea - apăsă cu degetul arătător pe foile pale ale 
manuscrisului - mă împinge nu ştiu ce geniu rău să pun 
mâna pe condei şi să scriu un articol în care am ridicat în 
slavă pe junele şi inimosul apărător. Singurul articol străin 
de literatură pe care l-am scris în viaţa mea. Dar, din 
nefericire, tot literatură! Ba încă ce proastă şi nefastă 
literatură!... 

— Nu-mi vine să cred, a întrerupt cu sinceritate Ion Ozun. 

— Dacă n-ai răbdare! Aşteaptă... Scriu deci articolul. Îl 
reproduc şi alte gazete. Îl comentează... Publicitatea 
gratuită pe care o aştepta junele avocat ca mana cerească. 
Atâta i-a trebuit!... Ceea ce n-a făcut preşedintele de 
tribunal din Franţa, când îl invitase Henri Rochefort să ia în 
antrepriză un sector electoral şi să se aleagă deputat, cu 
surle şi cu tobe, a făcut el. Şi cu ce surle şi ce tobe! Cu ce 
discursuri şi ce tirade la adunări!... În trei ani a fost 
deputat. În şase, o personalitate a partidului... Pe urmă 
ministru de câteva ori, bineînţeles şi al justiţiei. Unul din cei 
mai odioşi şlehtani ai politicii din România mică şi din 
România mare de acum. Unul din cei mai neruşinaţi şi mai 
cinici demagogi, căruia eu, fără să-l cunosc, i-am servit 
prima trambulină să se avânte în sferele marilor noştri 
oblăduitori... lată deci o concluzie a realităţii, a vieţii, pe 
care eu n-am ştiut s-o întrevăd. Dar pe care, cu miopia mea 
de literator, de scrib, am ajutat-o ca un imbecil să se 


realizeze în numele literaturii!... i-ar fi trecut prin minte s- 
o scrii asta...? 

Ion Ozun clătina muteşte din cap, semn că nu. 

Pe dânsul îl rodea nerăbdarea să afle despre ce mare şi 
cinic oblăduitor era vorba. 

Întrebă: 

— Şi individul? 

— Indivizii, poate că vrei să întrebi? Căci erau doi. Cel care 
furase o pâine şi cel care-l apărase... Cel care furase o 
pâine s-a topit în marele anonimat. Salahor pe undeva, sau 
poate mort de foame în cine ştie ce cocioabă, pe cine ştie ce 
gunoaie de pe cine ştie ce loc viran! El îşi îndeplinise 
misiunea. Cine s-a mai întrebat de soarta lui? Nici eu, 
fiindcă în neghioaba mea miopie nu asupra lui stăruisem, ci 
asupra tânărului apărător, care mi se părea că încarnează 
un semn nou al vremilor. Ca să vezi unde duce literatura!... 
Celălalt, apărătorul, nu ţi-am spus? Astăzi încarnează într- 
adevăr semnul cel nou al timpurilor, într-un chip care a 
depăşit cu totul şi cu totul sărmana mea imaginaţie de aşa- 
zis romancier! încheie 'Teofil Steriu, zâmbind cu o ironică 
amărăciune. 

Ion Ozun, urmărindu-i privirea, dădu cu ochii de ziarele 
împăturite în teancul neatins al corespondenţei din acea zi. 
Acolo, pe prima foaie a gazetei de deasupra, cu litere mari 
pe trei coloane şi cu o fotografie lată, şi lungă, şi lăbărţată, 
şi surâzătoare, figura un titlu care-i sări în ochi: Declaraţiile 
domnului G. Elefterescu, ministrul justiţiei. 

— Aş pune capul că ăsta e! exclamă, arătând cu degetul. 

— Păstrează capul, fiindcă ţi-o fi de folos pentru altceva 
mai bun!... îl povăţui cu zâmbet din nou placid Teofil Steriu. 
Ţi-am spus eu că e ăsta?... Sunt alţii îndestui, vreo duzină 
măcar. 

— Ăsta e! se încăpăţână Ion Ozun. 

Teofil Steriu n-a răspuns nici da, nici ba. A strâns numai 
din umerii imenşi. Şi, căscând, a spus: 


— Să ne întoarcem la cele ce te-au adus la mine. Cred că 
te interesează mai mult şi mai de aproape... 

La ceasurile patru, când Ion Ozun ieşi în stradă, ninsoarea 
îi păru un joc feeric. Asprimea iernii, o amăgire. 

Întinse braţele, să cuprindă fulgii. În văzduhul molatic, cu 
ninsoarea molatică, strânse la piept un prieten nevăzut, să-i 
spună bucuria. Ştia el că toate aveau să sfârşească! Şi toate 
sfârşiseră cum a ştiut! 

Teofil Steriu i-a oprit manuscrisele. A citit câteva pagini şi 
le-a oprit, să le trimită, întărite de un cuvânt al lui, la cele 
trei reviste care sunt mai bănuitoare şi închise numelor încă 
necunoscute. În buzunar are preţul lor: preţul vieţii pe o 
lună. Teofil Steriu l-a silit să primească acest împrumut: 

— Ca să nu te ofenseze ceea ce numeşti dumneata o 
pomană, propun o soluţie mai simplă. Administraţia 
revistelor îmi va trimite mie banii cuveniţi. Astfel, nu-mi 
datoreşti nimic, nu vei avea de ce să mă ocoleşti ca pe-un 
odios creditor. 

Trei hârtii noi de câte o mie de lei; atât de noi, şi ceruite, şi 
foşnitoare, încât par trei hârtii falşe. 

Intră la o regie, să cumpere o cutie de ţigări. E singurul 
lux pe care şi-l permite, şi numai pentru o singură dată. 
Încolo, totul va fi calculat până la ultimul gologan: chiria, 
lemnele, o maşină de spirt şi un pachet de ceai; rezerve 
pentru zile de lipsuri. 

lar de mâine dimineaţă se aşterne la lucru. Acum nu se 
mai teme că nu va găsi un editor... 

Aprinse ţigara şi aspiră până în fundul plămânilor fumul 
delicios, după cele trei ţigări scuturate şi cu fumul iute pe 
care i le oferise ocrotitorul său pe-un fund de cutie. Îşi pipăi 
peste palton banii din buzunarul de la piept. Îşi zurui în 
buzunar mărunţişul metalic; restul de la debitul de tutun. 
La naiba! Ar fi putut să cumpere încaltea nişte ţigări şi mai 
şi, specialitate, extra, după re-comandaţiile lui Bică 
Tomescu! Cine spunea că viaţa e atât de cruntă şi că 


deznădejdea de ieri lasă urme pe mâine, pe poimâine, pe o 
viaţă? 

În jurul becurilor aprinse, fulgii dansau o horă voioasă. 
Nici un spectacol nu e mai încântător ca fluturarea lor albă 
într-o lumină albă, în ceasul indecis când noaptea nu e încă 
noapte. 

La colţul bulevardului, acelaşi ţigănuş îl întâmpină bătând 
cu cleştele în tava fierbinte: 

— Castanele! Faine castanele! Coapte castanele! 

E o poftă pe care şi-o poate acum îndeplini, chiar dacă e 
sătul ca după asemenea copios şi prelungit dejun, cu trei 
cafele şi trei pahare de coniac. Ce fel de coniac să fi fost 
acela? Şi de ce se bea în pahare mari şi pântecoase, numai 
pe fund, încălzite în cupa palmelor?... Hm!... Odată şi odată, 
mai târziu, tot aşa va trata şi el, mărinimos, cine ştie ce alt 
june naufragiat din provincie, când îi va bate la uşe să-i 
ceară o mână de ajutor. 

Numără banii de nichel şi, ţinând cornetul de-o ureche, 
aşteptă să termine ţigara, înainte de a gusta din castane. 

Dintr-un automobil luminat înăuntru, Mirel Alcaz, cocolit 
în blană, îi făcu semn amical cu mâna. Ion Ozun s-a prefăcut 
că nu-l vede. De o lună, de câte ori îl întâlneşte, întoarce 
privirea să nu-l salute. 

Dar Mirel Alcaz nu e om să ia aminte la asemenea mofturi. 
Dovadă că a oprit automobilul la bordura tro-tuarului şi a 
sărit afară, să vină spre el cu mari semne de bucurie. 

— De când te caut, mon cher ami! Parcă ai intrat în 
pământ. Dezasperasem... 

Ion Ozun e mulţumit că-şi poate ocupa amândouă mâinile. 
În una ţinea ţigarea, în cealaltă - cornetul de castane. 
Astfel, n-are cum să-şi lase mâna strânsă de javra aceasta 
aferată şi ipocrit afabilă, care se lepădase atât de lesne de 
dânsul - şi nici nu pare că o face înadins. 

Mirel Alcaz nu băgă de seamă, sau numai s-a prefăcut că 
nu bagă în seamă. 


Îi prinse braţul cu autoritate. Lăsă în jos gulerul blănii, ca 
să poată vorbi mai liber. 

— Văd că mă budezi, mon cher ami, şi n-ai dreptate! Să 
facem câţiva paşi... Am spus că te căutam. Parol! De o 
săptămână, se împlineşte mâine. Am pentru dumneata o 
noutate senzaţională, o surpriză a surprizelor, parol! şi nu 
ştiam unde să te descopăr. Ai aflat poate că am sfârşit-o cu 
patronul! Lichidare generală! Ufff! Bine că avui energia să 
isprăvesc în fine!... Un bandit fără pereche! Am plecat de la 
ziar pe chestii de principii. Am o com-binaţie mai bună. 
Facem un ziar nou, numai cu elemente tinere şi 
independente. Un ziar de atac şi de energie. Se numeşte 
Voința. Ce zici de titlu? Titlu tare! Parcă vezi un pumn 
lovind, care afirmă şi bagă fiori în oasele pe-zevenchilor, ale 
profitorilor, ale îmbuibaţilor! Hai să-ţi arăt afişul. Ce zici? 

Ion Ozun se uită la afişul înflăcărat de pe perete cu o 
nepăsare voită, muşcând din castana făinoasă şi cercând să 
se desprindă din strânsoarea lui Mirel Alcaz. 

— Ei, ce zici? 

— Mda! Frumos afiş... 

— Ce frumos, mon cher ami?! Admirabil! Genial! Parol! 
Mâna aceasta care exprimă voinţa e o capodoperă. E 
simbolul unei generaţii. Generaţia care-a făcut războiul. I-a 
plăcut teribil lui Nicu! Şi lui George! Şi tuturor! Uită-te mai 
bine la afiş. Nu ai nimic de obiectat? 

Ion Ozun se uită şi nu văzu nimic... 

— Uită-te la colaboratori!... stărui cu tâlc Mirel Alcaz. Lista 
colaboratorilor... 

Ion Ozun citi lista colaboratorilor. Cu o zvâcnire de inimă, 
se opri la ultimele rânduri, unde se afla şi numele lui. 

— Te-am trecut fără să te consult, fiindcă nu mai ştiam 
unde să te descopăr. Dar vezi în ce companie! Toată floarea 
unei generaţii, mon cher ami! Se mira Jan cum de i-am 
putut recruta pe toţi. Secretul, cum ţi-am repetat de atâtea 
ori, era simplu. Relaţiile, mon cher ami; cine îşi cultivă 
relaţiile nu rămâne în pustiu! La noi o să aitoată libertatea 


de mişcare. Scrii cum vrei, despre cine vrei, ce vrei... Ai 
ocazie să te afirmi din prima lună. Cred că n-am făcut rău 
dacă te-am socotit al nostru, fără să mai aştept răspuns. 

— Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviinţă să se lase 
greu lon Ozun, căutând să-şi gâtuie tresăltările bucuriei, 
care-i tremurau glasul. 

— Ce altceva? se scandaliză Mirel Alcaz. Unde ai putut să 
aranjezi altceva cu bandiții ăştia de patroni, care te 
exploatează şi te storc ca pe o lămâie? Tu rabzi, şi ei se 
înţolesc! Nimic nu poate să fie mai binevenit pentru un 
debutant ca această ocazie rară. N-o iei de la reportaj şi de 
la bucătăria redacţiei, din subsolul presei. Din prima zi: 
prima pagină! Şi toată libertatea, mon cher ami!... Scapi de 
toată filiera. Îţi mărturisesc că mi-a trebuit mare abilitate să 
te impun celorlalţi, fiindcă ai făcut greşeala să neglijezi 
relaţiile. Dar ce vorbim în stradă? Ne urcăm mai bine în 
maşină şi mergem la redacţie. Semnezi un bon şi primeşti 
un aconto... La noi se plătesc lefuri foarte bune. 
Independenţa se plăteşte scump! Parol! 

Ion Ozun nu înţelese deplin sensul acestui aforism 
enigmatic. Puse în buzunar cornetul cu restul castanelor şi 
sa lăsă târât. 

— Veneam de la maestrul, de la Teofil Steriu!... se simţi 
dator să anunţe. Am luat dejunul la el. 

— Ai luat dejunul la el? se bucură Mirel Alcaz. Ei bravo!... 
Ce-ţi spuneam eu, mon cher ami? Relaţiile, cultivă relaţiile! 
Amiciţia lui Teofil Steriu e un capital, şi numele lui, un gir. 
Nu te faci forte să obţii de la el o colaborare şi pentru 
gazeta noastră? 

— De!... Să vedem... poate... 

În automobil, Mirel Alcaz îi explică mai amănunţit de ce s-a 
certat cu fostul patron şi cum noua gazetă, „deocamdată”, 
apare în tipografia ziarului de tiraj Universul, care i-a 
închiriat provizor şi câteva camere în palatul său, pentru 
redacţie. Evită să adaoge şi adevăratele pricini ale acestei 
mărinimii. 


De fapt, directorul Universului îşi anexa o gazetă de mâna 
stângă, unde, fără prea mare cheltuială şi fără să-şi 
angajeze vechea firmă, populară în universul moaşelor, 
pensionarilor şi acarilor de cale ferată, pregătea armele de 
asalt pentru un portofoliu ministerial râvnit de douăzeci de 
ani. Universul păcătuia prin litera cenuşie, prin ilustra-ţiile 
cenuşii, articolele cenuşii, semnăturile cenugşii. Era un ziar 
tern, în care nimeni nu ţinea minte să fi citit vreodată un 
articol de duh ori de curaj, decât demult, la începutul 
veacului, sub altă direcţie, care făcuse apel la Caragiale, 
Vlahuţă, alţi scriitori. Directorul actual ajunsese la 
conducere numai în calitate de ginere şi cultiva o pepinieră 
de alţi gineri - ai lui. Dar tocmai această egală mediocritate 
lăţise numărul cititorilor până în cel mai depărtat cătun, 
unde copiii începuseră să silabisească pe rândurile cenuşii 
ale Universului şi moşnegii presbiţi adormeau seara cu 
ochelarii pe nas şi cu Universul în mână. Noul ziar era 
destinat să întregească prin contrast lipsurile celui vechi. 
Voinţa se anunţa voinţa dârză a unei generaţii; dar repre- 
zenta mai cu seamă voinţa unui om mediocru, inodor şi 
incolor, de a pune mâna pe un portofoliu ministerial. Omul 
mediocru, inodor şi incolor, devenit proprietarul şi directo- 
rul Universului prin succesiune şi prin zestrea nevestei, nu 
mai putea aştepta. Acum, ori niciodată! Din această pricină 
se arătase atât de generos cu aspiraţiile combative ale 
tinerei generaţii. Îţi dau, să-mi dai! Aceasta o ştia prea bine 
Mirel Alcaz. Avea să o priceapă abia mai târziu şi lon Ozun. 

Deocamdată, pe scări, junele combatant se întorcea 
încântat cu bonul de o mie de lei, căutând ghişeurile 
administraţiei. Îşi spunea că viaţa e uneori de-o simplitate 
ne-firească. Acum şase ore nu mai vedea nici o dezlegare. 
Rătăcea pe străzi cu gândul de sinucigaş. Şi toate se 
limpezeau deodată. S-ar fi spus că geniul rău care-l 
prigonise înverşunat până acum, ostenit sau îmblânzit, a 
chemat în-dărăt toate duhurile vrăjmaşe: „Lăsaţi-l! Renunţ 
la el. Meargă-i de-acum totul cum a visat!” Iar totul, ca într- 


un vis devenit aievea, îi alerga într-ajutor grabnic, din cele 
patru zări, dărâmând obstacolele cu bobârnace în joacă. 

— Domnule, dacă eşti bun... Încotro se află ghişeul de 
mică publicitate? 

Tânărul care întreba avea o figură de undeva cunoscută. 
Ion Ozun nu ştia unde se află ghişeul de publicitate, fiindcă 
întâia oară intrase în palatul Universului şi fiindcă şi el 
căuta, dibuind, încăperile administraţiei. 

Dar spuse cu hotărâre: 

— Poftiţi după mine. Aici, în stânga... 

Într-adevăr, ghicise. Inscripţiile de deasupra uşii anunțau 
birourile administraţiei. 

Celălalt salută, mulţumind. Apoi, după o şovâială, spuse 

— Mi se pare că ne-am cunoscut. Domnul Ion Ozun, 
gazetarul, nu? 

— EI în persoană! 

— Eşti salvatorul meu, domnule Ion Ozun! Dacă ţi- 
aminteşti, astă-toamnă, când a călcat acceleratul o femeie. 
Dumneata m-ai smuls de pe linie... Venea un expres. A lipsit 
o secundă... 

— Acum îmi amintesc! rosti lon Ozun, încântat de 
suvenirul acestui eroism de Saint-Bernard. 

— Ştiam că tot o să ne mai întâlnim noi odată şi odată, 
domnule Ozun. De multe ori mă gândeam. Am căutat în 
ziare numele dumitale... 

Ion Ozun surâse cu modestie, făcând un gest vag, 
dispreţuitor cu mâna: 

— Cred că n-ai avut cum să-mi găseşti nicăieri numele!... 
Am scris până acum sub pseudonim... Înţelegi şi dumneata, 
cu lipsa de independenţă a gazetelor, nu e prudent să-ţi 
angajezi numele. Devii prizonierul unor opinii de care eşti 
străin. Prizonierul unei prese venale, pe care au zu-grăvit-o 
Balzac, Maupassant în Franţa; N. D. Cocea, la noi!... Şi, fără 
nici o ezitare, minţi cu seninătate, ca un om pe care 
literatura îl îndeamnă la fiecare pas să trans-figure 
realitatea: Acum va fi altceva! Facem un ziar independent. 


Un ziar de luptă. Dacă ai văzut afişele: Voința! Acolo voi 
semna cu numele întreg, fiindcă nimic nu mă mai împiedică 
să-mi apăr ideile mele. 

— 'Te invidiez, domnule Ozun! spuse Costea Lipan. le 
invidiez şi mi se pare că te rețin. 

— Nu! Nu! Mergem împreună. Şi eu tot cu administraţia 
de aci am o mică socoteală. Lichidarea unei restanţe... 

Ion Ozun intră la administraţie ca la el acasă. Încasă 
bonul. Costea Lipan plăti un anunţ: „Student serios caută 
meditaţiuni orice clasă. Preţ convenabil.” 

La uşă se aşteptară şi se întâlniră. 

— Caut o meditaţiune!... păru că se scuză Costea Lipan. 
Sunt într-un conflict cu familia şi vreau să-mi organizez 
viaţa pe cont propriu. Ideile mele cam rebele nu se împacă 
cu tirania burgheză a familiei. 

— Înţeleg... încuviinţă fără convingere Ion Ozun, care 
rămăsese orfan înainte de cei şapte ani de-acasă şi nu 
îndurase tirania familiei, crescut de o mătuşă blândă şi mi- 
loasă, incapabilă să ucidă o muscă. 

— Aşa e? se acăţă de această aprobare Costea Lipan. 
Conflictul dintre părinţi şi copii va dura cât are să dureze 
umanitatea. Adică nu; burghezia! mentalitatea şi tirania 
burgheză. 

— Turgheniev, Gâde! îşi aminti Ion Ozun. A apărut acum 
un prim volum dintr-un ciclu mai mare, Les Thibault, al lui 
Martin du Gard... 

— L-ai citit şi dumneata? se bucură Costea Lipan. Nu ştiu 
ce va urma în celelalte volume. Dar ştiu că în primele 
volume autorul a disecat virtutea cu o mână de neîntrecut 
anatomist. Vei fi observat şi dumneata poate că nimic nu 
discreditează mai mult virtutea ca oamenii virtuoşi...! 

Spunând, Costea Lipan se gândea la părintele său, virtuos 
şi rigid ca un alt Oscar Thibault, şi la conflictele de acasă, 
înăsprite în ultimul timp. Când ministrul de justiţie îl 
chemase să-i dea o mică sinecură, Costea Lipan s-a 
încăpățânat să refuze. Aceasta dezlănţuise o urgie 


indignată împotrivă-i. lar acum căuta o meditaţiune, ca să-şi 
câştige banii de buzunar, de cărţi şi de ţigări prin propriile 
puteri, nu din graţia unui individ ca Gică Elefterescu, pe 
care îl dispreţuia. 

Ajunseră în Calea Victoriei. 

Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. Trecătorii 
păşeau voios în alba fluturare. Farurile automobilelor 
prindeau potopirea molatică în evantaliile albăstrii, soseau 
de departe, dispăreau, să facă loc altora şi altora, virând, 
oprindu-se, pornind, încrucişându-se într-o ameţitoare 
întoarcere. Ninsoarea, năvala luminilor, reclamele 
aprinzându-se şi stingându-se absorbite de albastrul serii 
pretimpurii de iarnă, ca să tresară în ghirlănzile altfel 
colorate, roşii, verzi, galbene; soneria cinematografelor; 
ferestrele încăr-cate cu sclipitoare bijuterii, paşii elastici ai 
trecătorilor învioraţi de răceala blândă şi jilavă a fulgilor; 
totul dădea străzii un aer proaspăt şi festiv. 

Ion Ozun era cucerit de acest spectacol. 

Uitase zilele de foame; vagabondajul deznădăjduit, când 
se strecura pe lângă ziduri ca un câine alungat; nopţile de 
nesomn, cu dinţii clănţănind sub plapomă. 

Toate se petrecuseră foarte departe, şi amintirea fugea de 
la ele. 

Îl încânta acum numai oraşul pavoazat de ninsoare. 

— Oraş al dezmăţului! exclamă duşmânos Costea Lipan. 
Dacă ai prinde oricare din aceşti trecători îmbuibaţi de 
guler, să-l întrebi de unde vine, unde merge, din ce şi-a 
plătit blana, n-ar şti, încurcat, ce să răspundă. Ar începe că 
tre-mure. Ai observat în ce nebunie risipelnică trăiesc toţi? 
Pe mine mă bucură. Grăbesc singuri sfârşitul. Gonesc 
singuri, fără să-i alunge nimeni din urmă, la răfuiala cea 
mare, care îi aşteaptă şi n-are să-i ierte...! 

Ion Ozun îşi privi noul prieten cu sinceră uimire. 

El nu vedea nimic din toate acestea. Uitase că aceleaşi 
gânduri şi întrebări îi strânseseră pumnii încleştaţi în 
fundul buzunarelor nu mai departe decât în dimineaţa 


aceleiaşi zile. Acum, înainte de al treilea cântat al cocoşilor, 
el nu mai vedea decât un spectacol care desfăta ochii: un 
spectacol vrednic de zugrăvit într-o nuvelă ori într-un 
roman. 

— De ce? întrebă cu nevinovăție. Eu găsesc că uneori 
capitala e un oraş admirabil! Această voie bună nu e un 
optimism de ţară tânără, de popor tânăr, de oraş tânăr? 

Costea Lipan se uită posomorit la lanţul autamobilelor şi la 
îmbulzeala trecătorilor de pe trotuar. 

— Optimism numeşti dumneata aceasta? Inconştienţă, 
iresponsabilitate, orice... Nu optimism! Îi vezi cum trec, 
cum se salută, cum se invidiază? Doamnei acesteia, care a 
trecut pe lângă noi, i se pare că n-are blană destul de 
scumpă, fiindcă doamna dinaintea ei are una încă mai 
scumpă. Fiecare haină, fiecare podoabă, automobilul acesta 
lung cât un vagon şi parfumul pe care îl lasă în urmă 
fetişcana aceasta prea văpsită, toate sunt preţul unui 
compromis. Dacă pe fiecare l-ai urmări acasă, când îşi 
leapădă masca de pe stradă, te-ai înspăimânta cu ce preţ 
plătesc zâmbetul acesta fudul de fericire mincinoasă şi de 
bucurie deşartă. Îţi spun că mă bucură! Îi văd alergând şi 
mă bucură că aleargă la judecata din urmă. 

— Dar dumneata eşti un revoluţionar primejdios! glumi 
Ion Ozun. 

— Sunt! Adică aş vrea să fiu. Urăsc societatea noastră, 
fiindcă trăieşte în această complicitate. Urăsc marii 
capitalişti, paraziţii burghezi, slujbaşii laşi, politicienii veroşi 
şi neveroşi, urăsc chiar şi colegii mei de studii!... Domnule 
Ion Ozun, numai ticăloşii nu pot uri! Fiindcă ticăloşii n-au de 
ce plânge orânduielile societăţii noastre. Ei se acomodează! 
Ei răspund răului cu rău! Dar un om de treabă e constrâns 
să urască. Altfel, devine şi el complice. Urăşti din pricina 
iubirii de oameni, de omenire. Fără ură nu poate exista 
iubire, cum nu există lumină fără umbră! 

Ion Ozun se simţi şi el complice la această orânduială 
ticăloasă şi nu regretă de fel. 


Spuse râzând: 

— Dumneata eşti o excepţie. Noroc pentru lumea aceasta 
de pe Calea Victoriei că eşti o excepţie! Altfel, ar sări toţi în 
aer, sau ar merge la spânzurătoare... 

— Nici nu merită altă soartă! întrerupse cu aprindere 
Costea Lipan. Aici, pe bucata aceasta de câteva sute de 
metri, e bâlciul vanităţilor. Aici se îmbulzesc toţi, din toată 
ţara, să-şi arate o haină, obrazul bine hrănit, automobilul 
scump, preţul laşităţilor şi al vânzărilor... Eu, domnule 
Ozun, n-am sosit în capitală decât de câteva luni. În trenul 
de-atunci, din noaptea de septembrie, astă-toamnă. Ca 
orice tânăr din provincie, am sosit cu un mare bagaj de 
iluzii. Cum ţi-am spus, mi se pare, sunt student. M-am 
înscris la facultate, şi eram sigur că acolo am să găsesc alţi 
tineri ca mine, însetaţi de altfel de viaţă decât au dus 
părinţii noştri. Nu laşă, nu complice. Poate există şi aceştia 
undeva. Dar nu i-am găsit încă! N-am dat peste ei... Toţi, 
domnule, toţi câţi i-am cunoscut nu visează să facă altceva 
decât ceea ce-au făcut părinţii lor. Să ajungă, să se 
căpătuiască, să se slujească de diplomă, ca să se poată 
plimba pe Calea Victoriei într-un automobil al lor şi să fie 
invidiaţi de cei care umblă pe jos. Ce naşte din râmă râmă 
rămâne! 

— Cu ideile acestea ai să ajungi la Jilava, domnule Lipan! 
continuă să glumească Ion Ozun. Noroc că eşti ca orice 
român, ca mine şi ca oricare. Ne consumăm indignarea în 
vorbe. Şi cu aceasta ne-am răcorit. Ioate răfuielile se 
opresc la vorbe. Poporul nostru e prea sceptic ca să treacă 
la fapte. Prea a îndurat multe, aici, la răspintenea lumilor, 
„în calea răutăţilor”, cum spune cronicarul. Prea a învăţat 
din experienţa lui de veacuri că numai „capul plecat nu-l 
taie sabia”! Această zicală bătrânească ar putea sluji drept 
moto la cărţile de istorie ale lui Xenopol, Iorga şi celorlalţi; 
aceasta ar putea sluji şi ca o justificare. Ce-i de vină? S-a 
adaptat situaţiei, configurației geografice şi condiţiilor 
istorice; s-a dat şi se dă după păr. Nu crede în nimic şi 


acceptă totul. Ca dovadă că suntem un neam cu atât de 
puţini martiri. 

— Nu credinţa face martiri! izbucni ameninţător Costea 
Lipan, oprindu-se să facă loc unei doamne enorme în blană 
de astrahan, care nu avea nimic de martiră în înfăţişare. Nu 
credinţa face martiri. Ci martirii fac credinţa! Câţiva numai 
să se sacrifice, şi vor zgudui nepăsarea. Creştinismul e 
opera lui Isus. Dar e mai ales opera celor care l-au 
răstignit! 

— Mai bine să mergem undeva şi să bem o cafea ori o 
ţuică fiartă... spuse nevinovat Ion Ozun, prinzând braţul 
proaspătului prieten. Discutăm mai în voie. 

— Da, discutăm mai în voie! acceptă Costea Lipan, bucuros 
că a găsit în sfârşit pe cineva să-l asculte şi poate să-i 
împărtăşească gândurile de atâta vreme nespuse. 

Dar Ion Ozun se afla acum departe de asemenea gânduri 
războinice. El găsea viaţa încântătoare. El era fericit că 
viaţa, şi lumea, şi Calea Victoriei, aşa cum sunt, sfârşiseră 
prin a-l accepta pe el, lon Ozun, aşa cum este; aşa cum îl 
acceptase Teofil Steriu. Nu se putu abţine să nu spună într- 
o doară: 

— Tocmai vorbeam cu Teofil Steriu... 

— Îl cunoşti pe Teofil Steriu? 

— Da, chiar azi am dejunat la el. Un dejun cam prelungit, 
cu dezbateri de-ale noastre, literare... ticlui realitatea, 
poate fără să-şi dea seamă, lon Ozun. 

— Ce fericit eşti dumneata că ai cui împărtăşi gândurile! îl 
pizmui Costea Lipan. Eu trăiesc ca într-un pustiu... 

Ion Ozun se ruşină de ticluirile sale şi se grăbi să schimbe 
vorba. 

— Splendid ninge! arătă cu mâna în sus, spre fulgii 
dansând în jurul becurilor cu lumina lăptoasă. 

— Da. Ninge ca în martie o mie nouă sute şapte! rosti 
sibilin Costea Lipan. 

III. 

CEAIUL DANSANI. 


Din sicriul sonor al patefonului gemu muribund o strună 
de banjo. Pe urmă alte instrumente bizare şi triste au 
început să se tânguie cu gâlgâiri de plâns, şi încă mai 
sfâşietor decât plânsul, cu râsul acela inuman şi întrerupt 
de sincope al clapelor de saxofon. 

Domnişoara care răsucise manivela şi schimbase acul 
vorbi către tânărul cu ochelari înrămaţi de baga neagră, 
aşa cum toţi poartă acum ochelarii lui Harold Lloyd: 

— Eu ador havaianele acestea, Alec! Aş vrea să le vad 
dansate de sălbatici, în Honolulu. Visez câteodată o viaţă 
elementară, plină de primejdii şi de peripeții sălbatice... 

Pentru domnişoara anemică, pală şi lipsită de vlagă, care 
nu trecuse de cinci ori în viaţă dincolo de bariera capitalei, 
ca şi pentru tânărul cu ochelari americani, Honolulu e un 
sat cu pitoreşti colibe de lut, în smârcuri toride, undeva, în 
apele Pacificului, nu un oraş prosper, ca oricare altul, cu 
hoteluri de beton armat, cu docuri, silozuri şi garaje, cu 
tramvai zgomotos şi vitrine, ghişeuri de bancă şi agenţii de 
transport maritim. 

Ei cred că instinctele elementare colcăie şi se dezlânţuie 
numai la antipozi, la sălbaticii goi şi împungând cu lănci 
înveninate. Nu văd că sălbaticii sunt oriunde şi mai ales aici. 
Că poartă veston negru, piepţii cămăşii ripolinaţi, ochelarii 
lui Harold Lloyd, iar când se vânează unii pe alţii, nu au 
nevoie de arc cu vârful săgeţii înveninat. 

Ana Lipan îşi aşeză pălăria cu delicată artă, să nu 
strivească buclele fragile şi frizate în simetrice spirale. Se 
dădu doi paşi îndărăt. Se privi în oglindă din faţă, din profil, 
din trei sferturi; cu o oglindă ovală, plimbată de sus în jos, 
din dreapta şi stânga, îşi examină ceafa şi cutele rochiei în 
spate. 

Surâse. Se uită grav. Se înclină grațios. Ridică din 
sprâncene surprinsă şi se încruntă în glumă, ironic, sceptic, 
cochet, mustrător. Se apropie atât de mult, încât îşi văzu 
amănunţit în sticla poleită porii obrazului astupaţi de pudră. 


Îndepărtă taburetul şi se aşeză gânditoare; pe urmă 
atentă la spusele unui vorbitor invizibil; pe urmă jucându-se 
distrat cu mărgelele de cristal; pe urmă amenințând gingaş, 
cu arătătorul ridicat, acelaşi vorbitor nevăzut şi de-o 
impertinenţă simpatică. 

Toate aceste exerciţii de mimică în faţa oglinzii, în ca-mera 
cu perdele trase şi cu luminile aprinse, ar fi surprins poate 
un martor indiscret care cunoştea numai o domnişoară Ana 
Lipan (Annie Lippan, cu doi n şi cu doi p), solemnă, severă şi 
distantă. Dar ce tânără fată în faţa oglinzii ar fi făcut oare 
altfel? 

Rochia era nouă, pălăria nouă, nou colierul de cristal, şi 
peste o singură oră avea să păşească, în sfârşit, într-o lume 
nouă şi în atâtea reverii râvnită. 

Domnul, doamna şi domnişoara Lipan erau invitaţi la 
ceaiul din saloanele doamnei şi domnului ministru Gică 
Elefterescu. 

lar Gică Elefterescu, la telefon, astăzi dimineaţă, amintind 
această invitaţie, lăsase destul de lămurit să se înţeleagă că 
va juca un rol decisiv în viitorul domnişoarei Lipan. El nu 
era om să-şi uite prietenii şi nu era un ingrat, să nu se 
gândească la tăinuitele lor griji şi amaruri. 

Evenimentul adusese agitare în casa familiei Lipan şi 
turburare în bugetul casei Lipan. 

De-o săptămână împlinită, Ana alerga de la croitoreasă la 
modistă, de la pantofar la magazinele cu piepteni, coliere şi 
poşete, alegând, încercând, plătind şi aducând îndărăt, 
pentru o modificare îndelung meditată acasă şi confruntată 
cu teancul revistelor de modă: Vogue, Femina, l'Offi-ciel de 
la Couture sau Jardin des Modes. Astăzi dimineaţă, două 
ore împietrise neclintită pe scaunul de supliciu al coaforului 
cu fire şi cârlige electrice în păr, ca prizoniera unui cabinet 
de chinuri savante, cum n-au ştiut să născo-cească nici 
călăii Inchiziției, nici torţionarii subtili din China 
mandarinilor. Da, toate erau răsplătite cu prisos! Annie 
Lippan întrupa cu desăvârşire oricare din gravurile 


revistelor cu pagini cretate - oricare ducesă celebră în 
carnetul monden al Parisului şi al Rivierei, coborând aerian 
treptele de marmură ale unei somptuoase vile, cu lampa- 
dare, parc, valeţi şi scumpe automobile la scară. 

Elena Lipan adusese o croitoreasă cu ziua în casă, să-i 
prefacă şi ei o rochie neagră, în vârstă de peste un deceniu, 
adaptând-o aproximativ la moda timpului. Constantin Lipan 
îşi trimisese hainele de solemnitate la spălătoria chimică, de 
unde sosiseră întinerite şi fără mirosul farmaceutic de 
camfor. 

Acum bătea cu degetul uscat în uşă: 

— Annie, e cinci fără un sfert! Cinci fără paisprezece... 

— Gata, papa! sări Annie de pe taburet, aruncând o ultimă 
privire în oglindă. 

Deschise uşa, şi toţi intrară s-o examineze cu exagerate 
exclamaţii vocalice de extaz. 

Sabina descoperi o cută imperceptibil deranjată. 

Se îndoi de genunchi să o tragă în jos, se repezi la 
pulverizator să-şi învăluie sora într-un halo de pulbere 
lichidă şi parfumată. Constantin Lipan se uită peste oche- 
lari, din toate flancurile, amănunţit şi atent ca la un decisiv 
corp delict. Elena Lipan, în hainele ei sărăcăcioase, de rudă 
scăpătată sau de guvernantă, întâia oară uită să eva-lueze 
costul acestei transfigurări în perechi de ghete cu preţul 
dinainte de război. 

Acest obicei devenise de mult o manie. Leafa servitoarei, 
cursa cu birja, tona de lemne şi transformarea unei pălării 
reprezentau pentru dânsa trei, patru sau zece perechi de 
ghete în valuta anului o mie nouă sute paisprezece. 
Adineaori calculase că din cei opt mii de lei cheltuiţi de 
Annie, de altfel cu avară chibzuială, altădată ar fi cumpărat 
pentru copii 333 perechi de ghete a 24 lei perechea, 
rămânând încă o fracțiune zecimală de 3,33 lei. Iar 
constatarea o înfricoşase... O uită acum! Cu degetele 
încrucişate, îşi admira copila nevinovat şi sincer, ca o 
ţărancă în faţa vitrinei cu busturi de ceară. 


Îşi simţi ochii năvăliţi de lacrimi înduioşate. 

Poate o singură clipă, scurtă şi îndată întunecată, se re- 
văzu în această făptură născută din făptura ei, aşa cum va fi 
fost cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, în după-amiaza 
când Constantin Lipan, proaspăt supleant de tribunal, o 
aştepta în salonaşul părintesc, în redingotă şi incomodat de 
un buchet de trandafiri albi şi ţapeni în cornetul de carton 
cu dantelă de hârtie ajurată, să-i ceară mâna. 

— 'Trimitem pe Catinca să oprească un taxi! spuse 
Constantin Lipan, cercetându-şi încă o dată ceasul cu 
îngrijorarea unui şef de staţie în aşteptarea expresului. 

— Mă duc eu! se oferi Nellu. Catinca e o netoată. E în 
stare să vină cu un hârb de Ford! 

Elena Lipan, în paltonul modest şi reajustat cu un 
supliment de guler ieftin, mai cercetă o dată cheile şi 
încuietu-rile, mai repetă porunci Catincăi, apoi, refugiată în 
birou, reciti în grabă, pe furiş, a zecea oară, scrisoarea de 
la Iaşi, de la Matilda. 

Bolnava anunţa că se simte slăbită cu totul şi chema pe 
cineva să-i vegheze la căpătâi. O cerea pe Annie, dacă „se 
poate desprinde de la distracţiile capitalei”. În acelaşi plic, 
servitoarea bolnavei adăogase cu un creion chimic şi cu 
litere strâmbe o rugăminte simplă şi imperioasă în 
simplitatea ei: „Veniţi imediat. Cucoana e tare Rău. Domnu 
doctor spune Că no mai Duce nici cinci zile. Am pregătit 
Odaia pentru Duduia ana. Şaru mâna Frăsina.” 

De astăzi dimineaţă scrisoarea îi ardea degetele. De 
câteva ori fusese gata s-o citească bărbatului şi Anei; de 
fiecare dată însă o oprise gândul că aşa va turbura fără 
folos un ceas de mult aşteptat. Cu minuţiosul lui respect al 
datoriei, Const ar fi fost poate în stare să renunţe la 
invitaţia ministrului şi s-o trimită pe Ana cu primul tren. Şi 
chiar fără aceasta, atât Annie, cât şi el ar rămâne toată 
vremea preocupaţi, cu mustrarea de cuget că se desfată la 
un ceai dansant, când tanti Matilda îşi dă poate sufletul. 


Tăinuind conţinutul scrisorii până la întoarcere, toate 
aceste complicaţii se aflau înlăturate. 

Iar cu trenul de noapte sau de mâine dimineaţă, Annie 
avea când să ajungă neîntârziat la datoria unde o chema 
muribunda şi interesul lor, al tuturor. 

După întâia lectură a dublului apel, se gândise să n-o lase 
pe Annie singură, ci să plece împreună cu Costea. Un 
bărbat, chiar când e numai abia trecut de vârsta copilăriei, 
are alţi ochi şi altă prezenţă de spirit în asemenea împre- 
jurări. Cine ştie dacă la căpătâiul tanti Matildei nu s-au 
adunat de pe acum rubedenii îndepărtate şi cupide, gata să 
facă dispărut un testament sau să smulgă bolnavei cu voinţa 
şovăielnică altul, dictat de neomenia lor? 

Aşa cugetase, pregătind ferit de ochii celorlalţi bagajele de 
drum pentru Costea şi Annie, împăturite şi numărate, 
numai să şi le orânduiască singuri în valiza de pergamoid. 

Dar a fost destul să simtă privirea lucidă şi rea a lui Costea 
urmărind-o, ca şi cum ar fi înţeles ceva; de îndată hotări să 
renunţe în orice caz la o asemenea companie pentru voiajul 
Anei şi socotelile lor. Copilul acesta presimte tot şi o turbură 
de câte ori îi citeşte răutăcios, ca într-o carte deschisă de 
osândă, gândurile cele mai ascunse... Nu vrea să înţeleagă 
că tot ce face şi tot ce prevede e numai pentru dânşii. 
Averea Matildei aşa modestă cum e - două rânduri de case 
cu câte două apartamente de închiriat şi o jumătate de 
milion în bonuri - ar însemna o zestre onorabilă pentru 
Annie şi Sabina, câte o casă de fiecare, iar bonurile ar 
acoperi anii de studii în străinătate pentru doctoratul lui 
Costea şi pentru diploma de inginer a lui Nellu. Astfel, 
soarta copiilor s-ar uşura printr-o singură semnătură a unei 
văduve avare, care n-a făcut nici un bine în viaţă. Ea şi 
Const ar aştepta bătrâneţea şi pensia cu sufletul împăcat, 
bucurându-se de îndestularea şi fericirea altora. În faţa 
oricărei judecăţi oricât de aspre, s-ar prezenta senină. 
Nimic n-a dorit şi nimic n-a făcut decât pentru a cruța tihna 
bărbatului şi a apăra viitorul copiilor. 


Numai Costea o sileşte să-şi plece ochii de câte ori se 
întrerupe din lectura cărţilor lui cu idei monstruoase, s-o 
urmărească, pe ea şi pe toţi din casă, cu privirea încărcată 
de batjocură, de dispreţ şi de compătimire. 

Acum chiar, în agitarea bucuroasă şi nerăbdătoare a 
tuturor, el singur stă la o parte, pe divanul din sufragerie, 
citind absorbit o asemenea carte otrăvitoare, cum e de 
mirare că legile prea blânde lasă să fie scrise, tipărite şi 
împrăştiate, pentru stricăciunea minţilor şi înveninarea 
inimilor. 

Nellu trânti uşa de la antret, important şi satisfăcut: 

— Am adus maşina, papa! Un Buick limuzină. Dacă n-ar 
scrie pă tăbliță taxi, ai crede că e un automobil dă legaţie. 
Superb! Un Buick-Master, tipul ăl mai nou! 

Elena Lipan transformă preţul cursei în ghete de copii a 
24 lei perechea. 

Coborâră scările. Se îmbarcară. Annie la mijloc, pe 
marginea banchetei, să nu-şi şifoneze pliurile de mătase. 

Sabina rămase rezemată de uşorul sufrageriei, în şorţul 
negru şi scurt de uniformă, ca o mică şi tristă cenuşereasă. 

— Au plecat mondenii faivoclocişti? ridică în sfârşit ochii 
de pe foile cărţii Costea. 

— Da!... Şi păcat că n-ai venit s-o vezi şi tu pe Annie! vorbi 
cu înfrigurare Sabina. Era delicioasă! Orice-ai zice tu, 
Costea, numai Annie dintre noi toţi ştie să păstreze un aer 
distins... cum să-ţi spun? princiar... 

— Spune: înţepat! de aspidă! râse răutăcios Costea. 
Înţepat şi fals, ca în jurnalele de modă! Mă mir cum de nu 
te umileşte gândul că sora ta e dusă aşa, în complicitatea 
tuturor, la vedere. 'Tot aşa cum îşi ţesăla şi îşi peria 
juncanele, când le scotea la iarmaroc, la vânzare, bunicu, 
dascălul de strană, Costache Lipan. 

— Cum poţi să compari, Costea, pentru Dumnezeu? Eşti 
oribil când vorbeşti aşa... 

— Oribil sunt eu, sau ei?... Oribil sunt eu, sau tu, Sabina, 
când cazi în extaz la toate mofturile şi farafastâcurile Anei? 


Râvneşti să ajungi ca ea? Să te poarte peste patru-cinci ani, 
ca pe-o marfă de vânzare, pe sub nasul cine ştie cărui 
imbecil? „Poftiţi ce sâni are, priviţi ce talie! Ce ochi şi ce 
picioruş fin! Pot să vă mai spun că aşteptăm şi o moştenire. 
Avem o mătuşă bogată, care poate dă Dumnezeu să 
plesnească din ceas în ceas”... Tu nu le vezi acestea, 
Sabina? Nu le înţelegi şi nu le auzi? Şi nu înţelegi că pentru 
tine îţi doresc altă soartă? Tu meriţi altceva, Sabina... 

— Pe tine nu te mulţumeşte nimic niciodată... 

— Cum să mă mulţumească?! Mă asfixiază atmosfera de 
aici... Uite şi tu cum ne-am strămutat cu toate hleaburile de 
mobile, pretenţioase, uzate şi triste printre care am 
crescut, şi cum îndată maman şi papa s-au grăbit să 
reconstituie exact, ca într-un muzeu istoric, atmosfera 
sordidă de mici şi poltroni burghezi provinciali. Pentru 
dânşii laşitatea cotidiană li se pare eroismul cotidian... Sunt 
oneşti? da! Papa, un magistrat integru şi, după cum scrie în 
ziare, un procuror general temut, cum n-a mai fost de mult 
nimeni... Aceasta nu-l împiedică însă să aibă admiraţie 
pentru un om de nimic, pentru un sforangiu de cea mai 
mârşavă teapă, ca Gică Elefterescu; să se simtă flatat că e 
primit în casa lui şi să-i rămână recunoscător dacă îi va găsi 
un nerod să-l colăcească cu o logodnică înţepată ca Ana!... 
Virtutea nu-l împiedică să invidieze soarta celor mai puţin 
virtuoşi, care măcar riscă şi ies la larg, să înfrunte riscurile. 
Tristă virtute, Sabina, care n-a dus la alt rezultat decât să 
facă un copil să-şi urască şi să-şi dispreţuiască părinţii!... 
Acuma de ce plângi? Ce sunt copilăriile acestea...? 

Sabina îşi ascunse obrazul în îndoitura cotului şi plângea 
cu sughiţuri. 

— Tu... tu eşti imposibil, Costea! Vrei să mă faci şi pe mine 
să nu-i iubesc... N-am să te mai ascult niciodată... Eşti un... 
Nici nu ştiu să spun cum îmi pari tu când vorbeşti aşa... 

— Sunt un monstru... Da? Spune cuvântul, Sabina! Aşa se 
naşte câteodată în cele mai paşnice şi inofensive familii un 
pui de năpârcă... Ai să mă înţelegi însă odată... Atunci când 


are să te sufoce şi pe tine viaţa aceasta de familie 
respectabilă, cârpită din mărunte socoteli şi ambiţii şi 
invidii. Acuma fii fată cuminte şi înţelegătoare: şterge-ţi 
lacrimile... 

Costea închise cartea şi se ridică să şteargă lacrimile 
Sabinei cu batista. Îi ridică obrazul de bărbie şi o privi 
dureros în ochii ca luciul antracitului. Ochii ei, de galoşi 
Tretorn. 

— Eu am să scap de aici!... spuse cu glas tremurat. Am să 
plec şi am să-mi fac singur viaţa... Dar tu, tu, Sabina?... Tu 
ai să rămâi captiva lor... Aş vrea să înţelegi că aceasta mă 
doare. 

— Când pleci? se sperie Sabina. 

— N-avea grijă. Nu azi, nici mâine! Peste o lună ori peste 
două; când voi ajunge să nu datoresc nimănui nimic. Până 
atunci, mai bine să-ţi ajut la traducerea ta. Vezi că n-am 
uitat? 

— Tocmai! se bucură Sabina, trecând cu nestatornicie 
copilăroasă de la plâns la voioşie. Aşteaptă un moment, să- 
mi aduc caietul şi cărţile. 

Alergă de zor, se întoarse şi le răvăşi pe masa din 
sufragerie cu învelitoarea de muşama cadrilată. Costea 
deschise cartea şi începu să dicteze: „At vero Aeneas 
adspectu, dimpotrivă, la această privelişte, Aeneas obmituit 
amens, rămase mut, împietrit, îşi ieşi din minţi, camaeque 
arrectae, părul i se ridică măciucă, horrore, de groază, et 
voxhaesit faucibus"”... 

Sabina scria, între pauze rozând cu dinţii mărunți capătul 
de lemn moale al creionului A. W. Faber nr. 3 şi cu ochii 
întredeschişi întrevăzând cu extatică admiraţie pe Annie, în 
rochia ei vaporoasă şi fină, ca praful albastru de pastel. O 
Annie anturată de tineri sportivi şi fotogenici, târând ca o 
trenă prin mijlocul saloanelor festiv luminate dâra de priviri 
invidioase a tuturor celorlalte femei. Orice ar spune Costea, 
viaţa nu e întotdeauna atât de posacă şi de respingătoare! 
Pare aşa numai unui morocănos ca el. 


— Cum ai spus, Costea? Te rog mai repetă o dată...! 

— Nox erat, era noapte, et corpora fessa, şi trupurile 
ostenite, carpebant per terras, gustau, se bucura pe 
pământ, soporem placidum, de un somn liniştit, silvaeque et 
aeguora”... 

În saloanele doamnei şi domnului Gică Elefterescu 
lucrurile nu se desfăşurau chiar aşa cum le întrevedea, ca 
într-un fastuos film, Sabina. 

Apariţia Anei nu provocase nici o emoție. Trecu 
neobservată, fiindcă lumea era multă şi pestriță. 

Aceste ceaiuri fuseseră născocirea şi deveniseră 
slăbiciunea doamnei Elvira Elefterescu, persoană înaltă şi 
vastă, cu trup de jandarm călare şi cu suflet inocent de 
prunc. 

Doamna Elvira Eleftercscu simţea o irezistibilă atracţie 
pentru toate evenimentele mondene: baluri şi 
înmormântări, serate şi premiere, recepții şi vernisagii. 

Mai mult însă decât pentru toate arăta predilecție pentru 
nunţi şi logodne. 

Fără copii, dar cu un numeros contingent de nepoți şi 
nepoate, de veri şi verişoare, de fini şi fine până la a 
douăsprezecea crengătură a rubedeniilor care de care mai 
vagi şi îndepărtate, mai nevoiaşe şi oropsite de soartă, era 
îndeosebi posedată de un tiranic demon matrimonial. 
Univer-sul i se înfăţişa ca un inepuizabil rezervoriu de 
„partide” viitoare ori posibile. Nimeni nu-i cunoştea o figură 
mai desăvârşit fericită ca atunci când, sprijinind o enormă 
lumi-nare cu flori şi panglici albe, în rolul sacru de nună, în 
dreapta unui mire adesea mai puţin emoţionat decât dânsa, 
asista cu lacrimi de bucurie în ochi la schimbul de inele, şi 
când înconjura masa cu paşi săltaţi, ca o morăriţă la horă, 
în psalmodia greco-orientală, în care biblicul Isaia 
dănţuieşte de vreo două mii de ani la atâtea sute şi sute de 
milioane de nunţi! 

Pentru satisfacerea acestei pasiuni inaugurase ea ceaiurile 
dansante, frecventate de cel mai bizar amestec de lume al 


capitalei. 

Cu un ochi providenţial, descoperea la un invitat şi la o 
invitată care abia s-au cunoscut tăinuite indicii că au fost 
născuţi unul pentru altul şi că nu-şi vor îndeplini destinul pe 
acest pământ decât după ce-şi vor pune cununiile pe cap. O 
dată fixată această alegere, doamna Elvira Elefterescu îşi 
pierdea odihna şi somnul, născocind toate intervenţiile 
făţişe sau tăinuite care puteau ajutora destinul în 
misterioasele lui intenţii. 

Gică Elefterescu strâmbase la început din nas când îşi 
văzuse casa transformată în dancing intermitent. Pe urmă 
înţelesese că nimic nu-i putea servi mai bine şi sub o 
aparenţă mai inofensivă complicatele înnodări şi deznodări 
de iţe politice. Invitaţii erau ai nevestei, nu ai lui. El se 
socotea mosafir, zeflemisind cu strângeri din umeri un 
pueril capriciu feminin. 

Dar în alegerea invitaţilor uita să adaoge ori să şteargă un 
nume, după cerinţele momentului. Şi în vreme ce încăperile 
răsunau de sughiţul saxofonului, de zornăitul cimbalului şi 
de suspinul extenuat al banjoului, în jilţurile moi din birou 
izbutea să adune întotdeauna, ca din întâmplare, cei mai 
înverşunaţi adversari politici. Îşi strângeau cordial mâinile. 
Se pomeneau discutând foarte paşnic pe un teren ospitalier 
de armistițiu şi legând, între două ţigări de foi şi două zvelte 
pahare de lichior, un pact care a doua zi răspundea într-o 
manevră neaşteptată la Cameră, o interpelare senzaţională 
şi un vot uluitor, când nu izbucnea în explozia unei 
declaraţii fulminante şi imprimată cu titluri de o şchioapă în 
ediţiile speciale de ziar. 

Apartamentul părea dinadins construit pentru asemenea 
retrageri strategice. 

În salonul din dreapta dansa şi se desfăta tineretul, sub 
privirea ocrotitoare şi complice a doamnei Elvira 
Elefterescu. Holul era o zonă repauzantă şi prielnică 
moţăielilor pentru al treilea sex: mame şi cocoane vârstnice 
care nu dansau şi nici nu discutau remanieri ministeriale, 


domni cu reumatisme şi pensionari ai bugetului ori ai 
politicii, care nu pierdeau prilejul unui ceai parfumat şi al 
tartinelor cu icre negre, udate cu un pahar de vin autohton 
sau de şampanie franţuzească. În salonul din stânga se 
adunau selecționați prin imperioase afinități elective 
invitaţii pentru care muzica şi dansul nu existau nici măcar 
ca pretext. Bancheri şi parlamentari, foşti şi viitori miniştri, 
oameni de afaceri şi preşedinţi ai consiliilor de 
administraţie, directori de ziare şi reprezentanţi ai 
consorțiilor străine. 

De acolo, când din discuţia generală se desprindea o 
chestiune vrednică numai de un mai restrâns şi discret 
auditoriu, partenerii se ridicau cu o aprobare complice a 
pleoapelor şi treceau în biroul lui Gică Elefterescu, lipind 
uşa capitonată, să nu străbată glas străin şi să nu audă 
ureche iscodelnică. 

Gică Elefterescu fuma, staționând de la un grup la altul, şi 
îşi freca mâinile ca un fericit regizor, norocos după fiecare 
premieră. 

Când pleca ultimul mosafir şi servitorii începeau să 
măture, să deschidă ferestrele, să pulverizeze esenţa de 
brad şi să întindă covoarele, nu uita niciodată să 
mulţumească nevestei, înălțându-se în vârful picioarelor, să- 
i ajungă cu buzele pe frunte, într-un sărut cast şi recu- 
noscător. 

— Dragă Elviro, minunat ceaiul tău! Cel mai izbutit din tot 
sezonul... Eşti o comoară, nu o soţie! 

Elvira Elefterescu ştia ce înseamnă aceasta. Un plan 
urmărit de mult, o întâlnire abil pusă la cale ori un 
angajament cu tact smuls recompensau risipa de sandvişuri 
şi de lichioruri lipicioase, bomboanele strivite sub tălpi, 
olanda mesuţelor pătate de ceai, de vin negru sau cocktail, 
fumul care cătrănea perdelele şi sfărmiturile scrâşnitoare 
ale paharelor de cristal, desperecheate din serviciul 
periodic, reîmprospătat prin grija şi din bugetul 
preagentilului soţ. 


Soaţa pleca fruntea sub casca de păr oxigenat, zâmbind cu 
modestie şi cu oarecare întristare. 

Ea avea mai rar prilej să se arate tot atât de satisfăcută de 
rezultatul unui asemenea ceai. Invitaţii săi din salonul din 
dreapta soseau, dansau, deşertau pahare de ceai şi de 
lichior; se remontau cu piperment sau cu şampanie; 
experimentau reţete inedite şi cu totul eretice de cocktail 
spre stupoarea barmanului improvizat de la bufet şi plecau 
cu buzunările pline de ţigări de foi, dar se dovedeau rebeli 
proiectelor matrimoniale. Cu o piruetă scăpau de sub 
ameninţarea săbiei lui Damocles, fatal suspendată deasupra 
capetelor, şmecherind fatalitatea ca să apară tot atât de 
voioşi şi imuni la ceaiul viitor, pentru a înnoda iarăşi firul 
întrerupt al flirturilor cu smuncituri sportive de mână şi cu 
guturale exclamaţii anglo-americane. 

Într-un astfel de amestec dezlănţuit din plin, păşise 
intimidat „trio Lipan” - cum i-ar fi numit fără doar şi poate 
Sabina dacă i-ar fi văzut în acea clipă, cu totul departe de 
mirajul închipuirilor sale. 

De la intrare, uşuraţi de vestmintele groase, escamotate 
de valeţi cu mănuşi albe de aţă, aruncaseră priviri disperate 
de naufragiaţi ca să se agaţe de o figură cunoscută. Annie 
Lipan simţi mai umilitor ca niciodată cât de sărăcăcioasă şi 
demodată e rochia Elenei Lipan şi cât de stângaci e în 
miopia lui Constantin Lipan. 

Ca atare, puse distanţă de un pas între amândoi, cu o 
instinctivă desolidarizare. 

O doamnă în vârstă, cu fire sure şi rare de scapet spân în 
barbă, o măsură prin lornion de jos în sus, pe urmă 
continuă să vorbească nepăsătoare principelui Anton 
Muşat. 

Un copil fugărit de alţi doi descrise un semicerc, căutând 
un refugiu, pe care-l găsi după rochia Anei Lipan. 

Urmăritul chicotea agăţându-se de pliurile rochiei; 
urmăritorii luptau să-l captureze. 


Ana Lipan se silea să surâdă angelic, ca un model pentru o 
replică a tabloului Lăsaţi copiii să vină la mine! 

Intrarea n-avu astfel nimic triumfal. 

A fost totuşi un noroc că în acel moment de derută, i-a 
văzut Gică Elefterescu prin uşa deschisă a salonului din 
stânga. Se repezi cu largi gesturi afabile şi, după ce sărută 
familiar mâinile femeilor de parcă le cunoscuse de când 
lumea, aruncă un apel sonor spre salonul din dreapta: 

— Elvira! 

Apel tot atât de ineficace în momentul acela ca un strigăt 
deasupra cataractei Niagara, cea cu ecoul huruind noaptea 
pe o rază de şaizeci de kilometri. Jazul urla la paroxism. În 
delirul epileptic al instrumentelor, dialogurile continuau 
răcnite la ureche, ca între surzi. 

Mai mult succes avu telegraful cu semnalizări mute. 

Gică Elefterescu ridică mâna în sus, agitând simbolic un 
steguleţ invizibil, pe care totuşi Elvira Elefterescu îl văzu 
din celălalt capăt. Răspunse de îndată la apel şi se prezentă 
să ia în primire invitaţii cunoscuţi până acum numai după o 
vagă şi sumară descripţie a bărbatului. Dinainte, pe 
nevăzute, decisese că Ana Lipan ar putea fi o partidă 
acceptabilă pentru un nepot stângaci, sentimental şi tom- 
natic: Guta Mereuţă, jude de şedinţă adus în capitală la 
ultima mişcare în magistratură, tocmai din Cadrilater. 

Spre a sa încântată surpriză, descoperi că Annie Lipan 
întrecea aşteptările. Şi hotări că nimic în lume nu va putea 
conspira de-acum înainte să le împiedice fericirea. 

Strâns încătărămată în mătăsuri foşnitoare, escortă pe 
Elena Lipan spre persoanele de al treilea sex: mame, 
mătuşe şi pensionari. O conduse apoi pe Ana Lipan spre 
salonul care o aspiră în mişcarea giratorie a dansului. 

— Am să-ţi prezint trei nepoate ale mele. Trei surori: Lola, 
Lulu şi Lili... Trei creaturi admirabile!... Doresc şi sper că 
veţi deveni prietene inseparabile. Prin ele ai să cunoşti 
toată lumea de aci... lată-le! Lola! Lulu! Lili! 


Cele trei nepoate, în trei rochii de trei culori diferite - ca 
spicul grâului, ca albastrul cerului şi ca verdele câmpuluiişi 
tăiară drum şerpuind, plecându-se şi sărind ştrengăreşte 
printre perechile de dansatori. 

— Gata la apel, tăntiţo! chicotiră tustrele, gâfiind şi 
făcându-şi vânt să se răcorească. 

Nu erau frumoase, deşi Elvira Elefterescu nu le pomenea 
tripla lor existenţă fără o tenace aluzie la cele trei 
mitologice graţii. Cam bărbătoase, ciolănoase şi musculoase 
graţii! Dar se arătară îndată foarte prietenoase, şi cu 
glasurile lor virile o copleşiră pe Annie Lipan sub o avalanşă 
de complimente, căzând asupră-i din trei părţi, ca trei 
împroşcări de multicolore confeti. 

— Mă întrebam de ce întârzii, spuse Gică Elefterescu, 
punând mâna protectoare pe spatele încovoiat, de miop, al 
lui Constantin Lipan şi mânându-l spre salonul discuţiilor 
lipsite de frivolitate. Se află câţiva prieteni, care ţineau să te 
cunoască. Să încep cu principele Barbu Muşat... 

— Încântat să cunosc pe marele nostru inchizitor! îi 
scutură mâna cordial Barbu Muşat, om înalt şi spătos, care, 
cu portul înadins neglijent şi cu barba fluvială, căuta să-şi 
dea o înfăţişare cât mai democrată şi să-şi facă iertat 
blazonul, arborele genealogic şi toate deşertăciunile atât de 
scumpe vărului său ruinat, Anton. Încântat, multtemutule al 
nostru mare inchizitor! 

—.profesor doctor Mihai Pop-Spătaru... 

Omul cu profil metalic şi dur întinse degete osoase, 
adâncind o cută subţire între sprâncene, în sforţarea să-şi 
amintească unde a mai văzut acest chip stafidit, insipid, 
incolor şi inodor. 

— Mirel Alcaz, directorul politic al Voinţei... 

—.care v-a adresat uneori săgeți inofensive, domnule 
procuror general! completă cu veşnicul surâs dezinvolt 
Mirel Alcaz, proaspăt bărbierit şi scos din cutie. O 
publicitate gratuită, domnule Lipan! Înţepăturile Voinţei 
sunt cea mai bună publicitate... 


— Fredy Goldamm. 

Bancherul cu trăsăturile moi, gelatinoase şi cu ochelari 
americani prinse degetele lui Constantin Lipan într-o mână 
flască şi umedă de sudoare. 

—.general Ignaţiu Zalomit, doctorul lonescu-Strehaia, 
domnul Evghenie Condoritios, directorul Casei „Condoritios 
et Macridian” din Salonic. Stanica Ţifescu, marele nostru 
elector de la Vlaşca, şi deocamdată atât... Te rog, ia loc. 
Ceai? Lichior? Vin sau şampanie? 

Constantin Lipan se instală cu precauţie, ca întotdeauna, 
numai pe trei sferturi din scaun. Răspunse cu modestie, ca 
un pasager econom într-un bufet de gară: 

— O cafea neagră. Dacă se poate, cu zahăr puţin. 

Toţi îl examinară cu oarecare surprindere. 

Se aşteptaseră la un om feroce, cum îl anunţaseră 
rechizitoriile prompte şi neîndurate. Aveau înainte un 
individ timid şi miop, cu înfăţişare neînsemnată de copist 
suprabugetar, îmbătrânit fără speranţe de înaintare. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi descruntă profilul subţire. 
Îşi amintise. Era părintele de familie din tren de 
astătoamnă; perechea posacă, târând după ea o trupă de 
copii plicticoşi, printre care o singură fetiţă vioaie distona, 
ca un neastâmpărat pui de leopard închis laolaltă cu 
vulgare şi triste resignate creaturi domestice. 

Îl măsură cu ochi mai atent. Pe urmă trecu, dintr-un vechi 
obicei, cu privirea de la unul la altul. Le cunoştea tuturor 
metehnele ascunse. Ca un duhovnic, le aflase sufe-rinţi 
secrete, slăbiciuni absurde - ştia sfârşituri inevitabile, care 
nu iartă. De aceea îi îngloba pe toţi într-o crudă luciditate, 
şi totuşi, într-o generoasă compasiune profesională de 
confesor laic. 

— Vorbeam tocmai despre procesul Osias- 
MladoveanuContinentala! rosti Mirel Alcaz, lăsându-se pe 
spate în jilţul scund, întinzând picior peste picior şi 
potrivindu-şi dunga pantalonilor peste ciorapii fini, 


străvezii, aproape feminini. Nu ştiu dacă a făcut un serviciu 
guvernului... 

— Justiţia n-are drept să se întrebe dacă face ori nu un 
serviciu guvernului! întrerupse ca înţepat de o viespe 
Constantin Lipan, ştergându-şi ochelarii cu batista, ca să 
privească mai de aproape la directorul politic al Voinţei. 

— Nici nu voiam să spun aceasta! se apără surâzând 
serafic Mirel Alcaz. Voiam să spun că nu ştiu dacă a adus un 
serviciu guvernului; dar ştiu sigur că a adus unul teribil 
presei... Ne-a urcat tirajul gazetelor. Aceasta dovedeşte că 
toată lumea e însetată de dreptate! Eu pe chestiunea 
aceasta am părăsit un ziar unde lucram de la înfiinţarea lui. 
Am preferat să întemeiez altul, liber şi în spiritul vremii. 
Poate aţi observat, domnule procuror general, că dacă 
Voința şi-a permis inofensive agresiuni la adresa justiţiei, o 
făcea numai când mi se părea că justiţia ezită. Noi am 
căutat să întreţinem o atmosferă favorabilă iniţiativelor de 
curaj şi de energie. 

— Dragă domnule, justiţia nu se preocupă de atmosfera 
favorabilă sau nefavorabilă! o ţinu înainte cu încăpățânare 
Constantin Lipan. Ea îşi face datoria chiar când opinia 
publică, indusă în eroare, vede victime acolo unde sunt 
numai vinovaţi. 

„E cum l-am ghicit eu! gândi Mirel Alcaz asimilându-l de 
îndată lumii în mijlocul căreia trăia, pe care o cunoştea şi nu 
pierdea nici un prilej să-i exploateze metehnele. Un ipocrit. 
Un individ primejdios şi de o şiretenie lucidă, regizată la 
rece, care şi-a pus masca de fanatic serv al justiţiei până ce 
şi-o da o dimisiune zgomotoasă, ca să intre a doua zi într-un 
partid de opoziţie. Chiar haina de pe ele o modestie 
făţarnică. Adună bani, cine ştie cum, şi afli după un anori 
doi că-şi durează o casă cu trei etaje pe numele nevestei”... 

Acestea le gândea, după cum dicta scepticismul şi 
experienţa profesională, dar cuvintele rostite spuneau cu 
totul altceva: 


— De perfect acord, domnule Lipan! Justiţiei, justiţiei 
probe şi intransigente, puţin îi pasă de atmosfera favorabilă 
ori nefavorabilă din jurul ei! Îi ajunge propria sa conştiinţă. 
Însă e cu atât mai fericită coincidenţă când opinia publică 
bine luminată anticipează ea opinia pe care şi-o face 
justiţia. Cum sperăm că vom căpăta satisfacţiune - vorbesc 
în numele opiniei publice! - peste câteva zile, când justiţia 
va avea să avizeze într-o chestiune evitată până acum de 
toţi predecesorii dumitale. 

— Îmi pare că vrei să vorbeşti despre afacerea „Petro-lul- 
Iordan Hagi-lordan”? interveni cu nevinovăție minunat 
jucată Fredy Goldamm. 

— Poate de „Petrolul-lordan Hagi-lordan”, poate de 
altceva! se apără tot atât de nevinovat Mirel Alcaz. 

— Aceasta va fi o chestiune mult mai delicată! se dădu cu 
părerea principele Barbu Muşat. Fiindcă Iordan Hagi- 
Iordan... 

— Prezent! afirmă teatral, cu voce de bas, Iordan Hagi- 
Iordan în carne şi oase, oprit în cadrul uşii. E prezent şi vă 
depune toate omagiile la picioare, principe, fiindcă e sigur 
că i-aţi luat o apărare de care nici n-avea nevoie de altfel. 

Înaintă legănându-şi trupul scund şi vârtos. 

Rânji sub mandibulele puternice, ascunse de mustăţi 
uriaşe. Aşa cum se apropia, părea ultimul om cu mustăţi 
preistorice din Europa. Ultimul om ascuns până acum în 
caverne. 

Haina era însă impecabil tăiată; cămaşa, cu piepţi de 
zăpadă. 

Roti ochii şi, când găsi ce căuta, exclamă cu exagerată 
încântare: 

— Bună seara, frate Gică! După surpriza pe care ţi-o citesc 
în ochi, se pare că nu mă prea aşteptai... 

— De ce?... Mă gândeam... Ce idee!... Chiar adineaori... se 
împletici în vorbă Gică Elefterescu. 

Iordan Hagi-lordan râse zgomotos şi apucă mâna lui Gică 
Elefterescu, scuturând-o să i-o smulgă din umăr. 


— Nici nu mă îndoiam, excelenţă! Excelenţă şi frate Gică! 
Nu mă îndoiam că mă aştepţi, chiar dacă o fire înclinată 
suspiciunii ar fi interpretat cine ştie cum subita dizgrație cu 
care mă tratează buna doamnă Elvira Elefte-rescu de 
câteva luni, uitând să mă mai invite la preadistinsele 
voastre ceaiuri dansante, unde unii dansează în salon pe 
parchet şi alţii la cabinetul secret, pe sârmă! Eu sunt mai 
simplu şi mai puţin sclav al acestor deşarte forme. Treceam 
acum un sfert de oră pe sub ferestrele voastre. Am văzut 
lumină. Mi-am adus aminte. Zic: Mă reped acasă, îmbrac 
pentru orice eventualitate o haină mai decentă, trec, dau 
bună seara şi plec! În afară dacă nu mă onorezi şi pe mine 
cu un pahar de coniac, frate Gică! Ca în vremurile cele 
bune, când semnai scrisorile - (îţi aduci aminte care 
scrisori? eu le-am păstrat pe toate) - când le semnai: „al tău 
frate, Gică”... 

Toţi ascultau cu uimire, curiozitate şi cu oarecare bucurie 
răutăcioasă. 

Se ştia că un dosar „Petrolul-lordan Hagi-lordan” se afla în 
mâinile lui Constantin Lipan şi că în câteva zile scandalul 
multaşteptat avea să urmeze scandalului „Osias- 
Mladoveanu-Continentala”. Marele rechin, Iordan Hagi- 
Iordan, era citat la Parchet sub grave învinuiri. Cu cinică 
temeritate, se invitase deocamdată oaspe în casa 
ministrului de justiţie, ca să dea pentru a doua zi ce şopti şi 
răstălmăci întregii capitale. 

Constantin Lipan clipea mărunt, neînţelegând în ce cuibar 
viperin a intrat. Căută ochii ministrului. Gică Elefterescu îi 
ocoli privirea. 

Dar i-o surprinse lordan Hagi-lordan. Marele petrolist şi 
afacerist se apropie, întinzând amândouă mâinile, aspre şi 
vânjoase: 

— Ce surpriză, domnule procuror general! Numai fratele 
Gică ştie să rezerve prietenilor asemenea surprize! Doream 
de mult să te cunosc mai de aproape şi să stăm de vorbă 
mai pe îndelete... Ehei! Că de vorbit, te asigur eu că avem 


ce vorbi să ţi se ridice părul măciucă în cap! Fiecare cu 
dosarele şi arhivele sale. Dar să lăsăm astea!... Mi-a vorbit 
mult despre dumneata băiatul meu, Nicki. E coleg şi cel mai 
bun prieten cu un fiu al dumitale, şi n-am avut niciodată 
nimic de obiectat când îmi cereau unul din automobile să 
facă o plimbare nevinovată în jurul capitalei. Pot spune că 
m-a bucurat asemenea prietenie între copii. Eu am cultul 
prieteniei, cum foarte bine mă înţelege fratele Gică! 

Pipăind cu mâna de orb, Constantin Lipan căuta ochelarii 
pe măsuţa din lemn de trandafir. Fără ei nu putea desluşi în 
ceața tulbure chipul lui Iordan Hagi-lordan. Îl ghicea numai 
rânjind, cu fălcile puternice şi cu dinţii laţi, să sfarme 
ciolanele, ca mazxilarele de fiară. 

Din discreţie, Mirel Alcaz făcu un gest de plecare. Iordan 
Hagi-lordan îl surprinse şi îl opri: 

— Vrei să pleci, prietene Mirel? Aceasta înseamnă că n-ai 
fler de gazetar nici de două parale. Cum, părăseşti terenul 
tocmai când ceaiul dansant al fratelui Gică începe să fie mai 
interesant? A propos! Am ceva pentru Voința, care poate să- 
ţi pară încă mai interesant. Nişte scrisori senzaţionale, să-ţi 
dubleze tirajul în douăzeci şi patru de ore... Dacă ai 
răbdare, trecem mai acuşi în camera jurămintelor! - făcu 
semn spre biroul lui Gică Elefterescu. Ştii tu! La secret! Mă 
cunoaşte bine această chilie a spovedaniilor. Nu intru întâia 
oară acolo! Aşa e, frate Gică? 

Gică Elefterescu se chinuia să râdă înveselit foarte, ca de 
cea mai plăcută şi bucuroasă surpriză. 

— Admirabil tip! Dintr-o bucată! se adresă către ge- 
neralul Ignaţiu Zalomit, fiindcă era cel mai aproape vecin. 
Ce zici, generale? 

Generalul Zalomit, surd ca un dovleac, înţelese în felul 
său: 

— Prea mult pentru artilerie şi prea puţin pentru 
infanterie! Infanteristul e inima armatei... Eu, domnule, am 
spus-o încă de la 99-900 lui Miţita Sturză. 


Constantin Lipan îşi descoperise ochelarii şi privea 
deznădăjduit spre celelalte încăperi, unde se aflau Elena şi 
Annie. 

— Şi dumneata vrei să pleci? ghici lordan Hagi-lordan, 
punându-i o mână pe genunchi cu un gest de luare în 
posesiune. Ce curios, domnilor! Toţi vor să plece... E o 
epidemie. 

„Aceasta se întâmplă numai din pricina Elenei, cu 
mofturile ei de relaţii mondene şi cu vânătoarea ei după 
ginere!” îşi descărcă Lipan conştiinţa, şi rămase cu un oftat 
captivul mâinii tari şi păroase. 

Elena Lipan se afla şi dânsa prizonieră în holul rezervat 
persoanelor de al treilea sex. 

După câteva întrebări distrate, care n-aşteptau nici un fel 
de răspuns, Elvira Elefterescu dispăruse, făgăduind că se 
întoarce peste o clipă. 

Plecase şi o uită, irezistibil atrasă de secţia dancing, unde 
supraveghea, intervenea, încuraja şi respira cu nesăţioasă 
fericire atmosfera aţâţătoare de parfum, de mâini 
transpirate, fum de ţigări orientale cu opium şi englezeşti 
cu miere; aroma răcoritoare de oranjade şi împestriţatele 
miasme de cocktail. 

Dar plecând, doamna ministru o predase unui octogenar 
ogârijit şi friguros, cu gâtul înfăşurat într-o legătură 
cadrilată de lână şi cu ochii lăcrimoşi de cimpanzeu răpus 
de oftică în vitregele noastre regiuni septentrionale. Elena 
Lipan nu-i auzise numele în hilara explozie a jazului; atât 
doar...:“savantul nostru profesor”. 

Savantul profesor muia pesmeţi în ceai şi molfăia 
melancolic. Păru îndată foarte încântat că a găsit pe cineva 
să-i asculte o senzaţională comunicare în chestia ţiparilor. 

Căpătă viaţă, ca un cadavru animat de experienţa lui 
Galvani. 

— Ce părere aveţi despre ţipari, doamnă? întrebase sever. 
Ce ştiţi despre ţipari? 


Elena Lipan făcu un apel disperat la toate cunoştinţele 
sale despre fauna acvatică. Răspunse şovâind, ca la 
examenele de acum treizeci-treizeci şi cinci de ani în urmă: 

— E un peşte de baltă... De nămol. Lung ca un şarpe. Un 
peşte ordinar, pentru oameni săraci. Mai ales ţiganii se dau 
în vânt după el...! 

Savantul râse atât de înveselit, încât împroşcă printre 
gingiile văduvite de dinţi o mică planetă cu mai mulţi sateliți 
de pesmet transformat în pastă gălbuie. 

— O, sfântă ignoranță! ridică mâinile spre plafon. Dar, 
doamnă, ţiparul e cel mai ciudat fenomen din apele 
noastre!... E peştele misterios. Un mister pe care ne-am pus 
cu toţii pe-atâta să-l clarificăm, şi-l vom clarifica. Ştiinţa nu 
admite mistere! Tot ce-a fost ieri mister azi e banalitatea 
cea mai banală. Pretindeţi că nu? 

— Nu pretind nimic... se apără vinovată Elena Lipan. Sunt 
o profană. 

— Aha! Profană? Bine zis! Ca profană, ştii dumneata că 
ţiparul vine în apele noastre numai în vilegiatură? Cam 
lungă, dar tot vilegiatură se cheamă! Ştii dumneata că în 
fiecare toamnă, cum s-a întremat şi a ajuns la maturitatea 
deplină, pleacă din bălțile noastre pe râuri la vale, şi dacă 
nu poate pe râu, o ia pe uscat, ca şarpele, până ce ajunge în 
fluvii, şi din fluvii în mare, şi din mare în ocean, ca să 
parvină cu orice preţ în Marea Sargaselor, tocmai la şase 
mii de kilometri?... De unde să le ştii acestea, ca profană?... 
Ei bine, află, stimată doamnă, că acolo şi numai acolo, la 
patru mii de metri adâncime, îşi depune ouăle şi moare... 
Stimată doamnă, e unul din cele mai stranii şi deocamdată 
mai enigmatice fenomene ale naturii, şi e de mirare că 
oamenii aceştia din jurul nostru discută despre schimbarea 
guvernelor, despre slugi, pălării şi scumpirea lemnelor, în 
loc să se minuneze cu evlavie şi să ia învăţăminte de la 
asemenea tainice orân-duieli ale naturii... Eu am să vă 
explic aceasta. Sunt încântat că am dat peste o persoană 
care dispreţuieşte vulgarele preocupări ale unei societăţi 


ignorante, şi mai jalnic decât ignorante, fericită în 
ignoranţa ei. 

Elena Lipan suspină şi rămase să se iniţieze în misterele 
ţiparului voiajor, trudindu-şi ochii să descopere în cealaltă 
încăpere pe Annie. Surâdea fericită când, o clipă, Annie 
apărea şi dispărea în melstromul circular al dansului, în 
braţele unui tânăr cu părul lipit ca o carapace de email 
negru şi cu jumătate de obraz paralizată în crispaţia 
monoclului. 

A treia oară o vedea dansând cu acelaşi ins. Acesta îi păru 
un indiciu. Era fără îndoială nepotul doamnei Elvira 
Elefterescu, la care, în fugă, doamna ministru, cu un 
zâmbet complice, făcuse o atât de discretă aluzie. 

Gândul îi aduse o destindere în obrazul ei ostenit şi 
pământiu. Revărsă o lumină de participare voioasă şi plină 
de speranţe la tot ce se petrecea în juru-i. 

Savantul profesor luă această metamorfoză drept o 
victorie personală: 

— Aşa e că începe să fie interesant, doamnă?... Doamna, şi 
mai cum, dacă îmi permiteţi? 

— Elena Lipan... 

— A! Da... Soţia temutului nostru procuror general. Mă 
scuzaţi de aceste trădări ale memoriei... La vârsta mea!... 
Aşa e că începe să vă pară interesant? Citesc pe figura 
dumneavoastră, stimată doamnă Lipan...! 

Stimata doamnă Lipan luă aminte la un fenomen cu mult 
mai apropiat de ritualul îndeletnicirilor sale de toată ziua 
decât expedițiile transoceanice ale ţiparilor. 

Observă pe haina octogenarului savant nepermise pete de 
scrum, de pesmete fărâmiţat, de pricomigdale, de ceai. Ca o 
grijulie mamă şi soaţă prin predestinările profesiei sale 
casnice, scoase batista din poşetă şi se ridică de pe scaun, 
întrebând: 

— Îmi permiteţi, domnule profesor? 

— Mă rog, mă rog!... îi îngădui bătrânelul, nedumerit şi 
cam contrariat că fusese întrerupt la jumătatea cea mai 


interesantă a odiseii ţiparilor, pe care o relata cu atâta 
avânt. 

Elena Lipan, conform atribuţiunilor sale domestice, îi 
şterse delicat petele şi îi scutură scrumul cu batista, mai 
tipărindu-i cu dosul palmei şi reverul straiului, nodul 
legătoarei de la gât. Iar pricepând în sfârşit despre ce 
anume fusese vorba, cu un gest galant şi neaşteptat, 
ridicându-se la rândul său de pe scaun, Homerul ţiparilor îi 
cuprinse mâna şi îi sărută vârful degetelor cu graţia unui 
june muşchetar. 

A fost ceva atât de desuet şi de înduioşător, de pe vremea 
valsului şi a mazurcii, atât de deplasat în această casă, atât 
de nepotrivit cu vârsta şi înfăţişarea lor, a amândorura, 
încât orice privitor ar fi găsit scena de un comic irezistibil. 

Dar nu se afla nici un spectator să-l intereseze episodul. Şi 
de altminteri, dacă s-ar fi găsit unul, mai ciudat decât 
întreaga scenă i-ar fi părut îmbujorarea subită şi 
feciorelnică din veştedul obraz al doamnei Lipan. 

Aşezându-se iarăşi pe scaun, bătrânelul îşi reluă firul 
povestirii. 

— Cum spuneam, aşadar, stimată doamnă, ţiparul femelă, 
după un stagiu de cinci ani în apele noastre, coboară în 
estuare. Acolo e întâmpinat de ţiparul mascul şi pornesc 
împreună până la sud de insulele Bermude, par-curgând 
şase mii kilometri în şase luni. După acest voiaj de nuntă, 
țţiparul femelă depune peste un milion de ouă, ceea ce veţi 
recunoaşte, multstimată doamnă Lipan, că e o cifră 
impresionantă! 

Multstimata doamnă Lipan, silindu-se zadarnic să fie 
atentă şi să-şi concentreze gândurile la spusele 
povestitorului, îşi revenise şi dânsa la vechea-i şi 
netămăduita-i obsesie. Transformă imediat kilometri în lei, 
milionul de ouă în lei, şi suma totală, în perechi de ghete. 
Apoi la acest total mai adăogă şi o evaluare a trusoului Anei, 
tot în ghete a 24 lei perechea, cu preţul şi valuta dinainte 
de 1914. Cifrele; o cutremurară. Şi o deznădăjduiau. 


Trusou? De unde şi cu ce? Nici cu leafa lui Const pe trei ani 
înainte nu se vor învrednici dânşii să-i înjghebe un trusou 
măcar la fel cu cel de care s-a bucurat ea când se măritase! 

Prin firească asociaţiune de idei, se gândi la boala Matil- 
dei şi strânse instinctiv între degete încuietoarea poşetei 
unde se afla scrisoarea. E a treia oară când medicul o so- 
coate pierdută, şi de două ori până acum a revenit la viaţă. 
De ce-o fi chinuind oare Domnul o fiinţă care nu mai poate 
aştepta nimic de la ziua de mâine? Acum doi ani voia să 
vândă casele şi să plaseze banii în bonuri. Mai bine că n-a 
făcut! Bonurile s-au depreciat la jumătate. lar preţul 
imobilelor a crescut. 

—.din ouşoare iese atunci o larvă transparentă ca sticla, 
continuă savantul profesor, clătind restul de ceai rece în 
fundul paharului. 

Dacă moare Matilda, vor trebui să poarte toţi doliu şi să 
meargă la Iaşi, la înmormântare! gândi Elena Lipan. Altă 
cheltuială!... Privirea i se destinse însă, fiindcă întrevăzu 
prin uşa deschisă pe Annie la braţul tânărului cu părul de 
smoală. Pare un tânăr foarte simpatic. Numai de n-ar fi 
prea nărăvit amator de dansuri şi de petreceri. Aşa sunt toţi 
până ce se însoară. Annie e însă destul de voluntară şi are 
destul tact pentru a şti cum să-l reţină acasă. Totul depinde 
de tactul femeii. Şi Annie e neîntrecută în acest simţ 
înnăscut al chiverniselilor casnice, moştenit de la ea. 

O învălui într-o privire înduioşată, peste mese şi capete, 
tocmai în faţa bufetului, unde tovarăşul Anei o oprise şi îi 
întindea un pahar înalt, cu un lichid de culorile curcubeului. 

Annie gustă şi se oţări, râzând. 

Râdea şi tânărul. 

— Chestie de obişnuinţă! spuse. Eu am o reţetă mai 
fudroiantă. Saratoga cocktail. O jumătate de pahar de 
coniac, jumătate vermut, câteva picături de angostura- 
bitter şi câteva picături de curacao. Două măsline la fund. 
Nimeni nu rezistă la a treia doză... Dar adevăratul, 


incomparabilul, neîntrecutul maestru e Tom. Dă-mi voie să 
ţi-l prezint pe Tom. Hello! Tom! 

— Hello, Scarlat! 

Tom sosi patinând pe parchet şi ţinând de mână pe una din 
cele trei nepoate ale doamnei Elvira Elefterescu, nici Annie 
nu ştie exact care: Lola, Lulu sau Lili? 

Junele Tom, ca şi prietenul său Scarlat, părea croit după 
chipul şi asemănarea ilustraţiilor mondene din revistele 
londoneze. Cel mai pur şi mai autentic gen englezesc, ba 
încă la superlativ. Prezentându-se tot după cea mai 
autentică manieră englezească, ba încă la superlativ, îi 
înălţă mâna, smucindu-i-o din cot, şi i-o zgâlţăi, ca să-i dea 
drumul apoi ca unei cioare electrocutate. 

— Spuneam că eşti un as în materie de cocktailuri, lă-muri 
Scarlat. 

— O! se apără cu modestie Tom, ridicând sprâncenele 
subţiri şi plivite cu cimbistra. E o legendă ca oricare alta şi 
e mincinoasă ca toate legendele. 

— Ce urât îţi şade când încerci să-l faci pe modestul, 
Tom!... îl mustră Lola, Lulu sau poate Lili, în orice caz una 
din cele trei graţii. Nu-l crede! Are acasă un bar de toată 
frumuseţea. O să mergi odată cu noi... Numai să nu sufli 
nimic tântiţei. Acestea sunt escapadele noastre secrete... 
Tom are patefon, radio, cea mai completă garnitură de 
bar... Păcat că nu iubeşte femeile. Jură numai pe Gâde, Coc- 
teau şi Oscar Wilde! 

Ana Lipan roşi plecând ochii, deşi înţelegea numai pe 
jumătate. 

Lola, Lulu sau Lili - în orice caz aceeaşi din cele trei graţii 
- adaogă, aruncând o privire provocatoare: 

— Noroc că şi noi ne răzbunăm! Ştim să ne dispensăm de 
dânşii. Pe urmă, desfăcându-şi braţul din mâna lui Iom şi 
prinzând-o pe Annie de mijloc, poate prea strâns, îi suflă la 
ureche: Fiindcă îmi imaginez că o să devenim foarte, foarte 
bune prietene, permite-mi să-ţi dau un sfat de prietenă. 
Lasă urâcioşii aceştia şi sacrifică cinci minute pentru 


dezolatul meu văr, Gută!... Uite-l ce mutră nefericită are!... 
Observ că tăntiţa te urmăreşte de un sfert de oră cu 
dezaprobare. Îi contrazici proiectele. Şi e păcat! Guta al 
mamei, cum îi spunem noi, Guta cel mic şi necăjit are să fie 
un bărbat foarte comod. Priveşte cum i s-a lungit nasul aş- 
teptând... 

Guta Mereuţă aştepta într-adevăr trist, cu un nas prelung 
şi proboscodian. Nu ştia să danseze. N-avea nimic în figură 
sau în vorbă care să atragă o femeie. Cu ochii împinşi în 
lături, spre tâmple, de rădăcina lată a apendicelui olfactiv, 
dezvoltat peste măsură; în sala plină de râsete, de vuiet şi 
de trepidaţie, stătea nemişcat de două ore, pe un scaun, 
lângă uşă, ca un posomorât cioclu al acestei tumultoase 
desfătări. 

Se bucură cu cea mai desăvârşită şi vizibilă candoare când 
Ana Lipan veni să se aşeze alături. Elvira Elefterescu îl 
dresase dinainte, îi spusese autoritar că această aleasă a sa, 
aceasta numai şi nu alta, are să-i facă fericirea vieţii; iar el a 
şi început, subit, s-o iubească. 

Din lumea de unde venea, târg strâmb şi prăfos, cu 
singurele reprezentante ale sexului slab şi frumos doar 
câteva necăjite şi robace neveste ori fete de bulgari şi 
tătari, Ana Lipan îi apăru o creatură celestă. Fire aproape 
de pământ, îşi mai făcuse îndată socoteală că o asemenea 
căsnicie, pe lângă protecţia doamnei ministru al justiţiei 
asigurată pentru totdeauna, îl încorpora şi într-o înaltă 
dinastie a magistraturii. Ana Lipan nu însemna numai o 
viitoare soţie: era o carieră. 

— Aţi ostenit dansând, domnişoară? întrebă stupid, 
încheind şi descheind nasturele hainei, fiindcă nu ştia ce să 
facă cu degetele, cam lăboase şi extrem de păroase. 

— De loc! răspunse cu un ton mai sus Ana Lipan, pri-vindu- 
| peste umăr. N-am ostenit de loc. Dar am venit să te invit 
pe dumneata la dans, dacă am văzut că dumneata nu... 

— Regret, dar nu ştiu să dansez... declară umilit de 
această infirmitate Guta Mereuţă, şi în aceeaşi clipă se 


mustră cu dezgust de el însuşi: „Nu aşa, gogomanule! Nu 
se răspunde aşa unei viitoare logodnice! Trebuia să spui: 
Este întâia dată, domnişoară, când regret într-adevăr că n- 
am luat lecţii de dans, ca oricare fericit muritor din această 
sală.” 

Constatarea acestei incurabile inferiorităţi în arta 
conversaţiei îl demoraliză definitiv. Tăcu, trăgând din aţele 
nasturelui. 

Ana Lipan continuă să-l privească, palpitându-şi genele cu 
o impertinentă răceală. Acesta era bărbatul pe care i-l 
destinau? Cu ce drept complotau toţi să-i lege viaţa de o 
asemenea făptură grosolană şi ridicolă? Măcar de-ar avea 
alt fel de nas şi de-ar şti unde să-şi ţină mâinile! 

— Locuiţi de mult în Bucureşti? îl întrebă, ca să spună 
ceva. 

— M-a mutat unchiul Gică de două luni. Eu, de după 
război, tot în Cadrilater am stat, de mi s-a acrit. Mă crezi 
mata, domnişoară, că n-am fost până la mutare niciodată în 
Bucureşti? 

„Se şi cunoaşte!” era să răspundă Ana Lipan. Dar spuse cu 
totul altceva: 

— Capitala e un teren prea prielnic pentru toate vanităţile. 
Numai în provincie se formează adevăratele caractere. 
Omul se adânceşte! Are mai ales prilej să se confrunte cu el 
însuşi. 

— Nu e aşa, domnişoară? se animă pentru scurtă durată 
Guta Mereuţă, considerându-se un adevărat caracter 
îndelung clocit şi răsclocit în provincie. 

Pe urmă nu mai ştiu ce să răspundă şi iarăşi tăcu. 

Ana Lipan îşi cercetă în oglinda poşetei obrazul şi răsuci 
roşul în tocul de metal, sigilându-şi buzele. Guta Mereuţă o 
admiră cu ochi de dulău fidel de la stânele Cadrilaterului, 
unde-a mâncat el odată telemea grozavă, într-o anchetă 
judiciară... 

Din fundul sălii, Elvira Elefterescu îi cuprinse într-o 
aprobare protectoare: „Admirabilă pereche! Au fost născuţi 


LLA 
! 


unul pentru altul!” Şi înaintă, virând în altă direcţie, printre 
perechile dansând, în zalele foşnitoare de mătase, să 
ocrotească providenţial alte viitoare fericiri. 


Jazbandul izbucni mai întărâtat. După două ore de 
aproape neîntreruptă dezlănţuire, s-ar fi spus că o nouă 
vigoare nervoasă, un spasm frenetic de dervişi urlători s-a 
transmis de la unul la altul, dezarticulând din bălămăli pe 
cei cinci muzicanți. Toba detuna cutremurând geamurile, 
saxofonul gâlgâia un plâns terminat în hohote guturale, 
pianul împroşca sunetele prin dinţii de fildeş; la vacarmul 
instrumentelor se adăoga răcnetul glasurilor şi fluieratul 
dansatorilor contaminaţi de aceleaşi crampe epileptice. 
Pudra se topise de pe obraji, negrul curgea de sub gene, 
lărgind orbite de craniu, gulerele erau muiate, mâinile 
lăsau umede pecetea degetelor pe toaletele de mătase, şi 
totul se învârtea nesfârşit, târând în picioare cleiul 
pateurilor şi lichidul bomboanelor cu lichior. 

Prin acest tumult vibrant, principele Anton Muşat se 
plimba impasibil, cu mâinile la spate, ca un sultan arab într- 
o expoziţie europeană. Îl ajunse din urmă Mirel Alcaz. 

— Înainte de plecare, trec să depun respectele mele la 
picioarele amfitrioanei, mon prince. Păcat că n-ai asistat la 
conclavul politico-economico-financiar! A fost o scenă care 
nu se poate vedea în fiecare zi. 

— Mă lasă rece asemenea scene, scumpe Mirel, spuse 
principele Anton prinzându-i braţul. Ştii că nu calc 
niciodată acolo. Nu înţeleg nimic şi nu mă pasionează nimic 
din aceste intrigi lipsite de fineţe. E destul că văru-meu, 
Barbu, nu pierde nici o ocazie... El e născut pentru aceasta 
şi trăieşte pentru aceasta! Când se întâmplă de mă aduce 

aci cu automobilul lui, ne despărţim la uşă şi ne regăsim la 
uşă. Pe mine mă amuză mai bine acest spectacol al tinereţii. 

— Spuneai, cu toate acestea, mon prince, că dispreţuieşti 
tineretul din zilele noastre. Îl găseai lipsit de stil. Mai 
deunăzi te întorseseşi chiar de aci scandalizat şi fulminând! 
îşi aduse aminte Mirel Alcaz. 

Principele Anton Muşat privi circular prin sticla monoclu- 
lui sala agitată de spasm şi surâse: 


— Mă scandalizează şi revin. Acest tineret, scumpe Mi-rel, 
mă irită şi mă atrage. Mă irită fiindcă e lipsit de mister şi de 
stil. Mă atrage, fiindcă îl văd trecând prin viaţă ca un 
obuz... Caut să-l pricep! Şi fiindcă nu-l pot pricepe, mă 
pasionează ca orice problemă irezolvabilă, de care te lepezi 
seara şi la care revii a doua zi... 

— Mon prince, distracţiile şi sentimentele şi plăcerile 
altora ni se par întotdeauna absurde! rosti aforistic Mirel 
Alcaz. Cu atât mai mult ambițiile şi viciile. 

— Posibil!... În orice caz, femeile sunt şi acum frumoase, 
cum au fost întotdeauna. Deşi nici pe ele nu le mai înţeleg... 
Pe vremea mea inima lor era un melancolic sanatoriu. Acum 
inima lor e un zgomotos jaz. Sunt după chipul şi 
asemănarea bărbaţilor de acum, care nu ştiu să le mai 
iubească. Uzează numai de ele! N-au timp să le cucerească. 
Le smulg cu brutalitate şi se scapă de ele tot cu 
brutalitate!... Pe timpul meu, înainte de diluviul războiului, 
un bărbat adeseori se mulțumea cu atâta glorie cât îi 
trebuia ca să seducă o femeie şi pentru ca să aibă la ce 
renunţa pentru o femeie. Acum e o chestie doar de alcov. De 
alcov la figurat, termen anacronic şi impropriu, în 
garsonierele de unde alcovurile de odinioară sunt excluse. 
Un amănunt divers între două curse de automobil şi o 
serată de dans. Observă pu-ţin... Ce te frapează la toate 
aceste treizeci-patruzeci de perechi, câte se învârt aci în 
ritmul acesta acrobatic? 

Mirel Alcaz privi şi nu observă nimic. Strânse din umeri, 
recunoscând: 

— N-am spirit de observaţie nici de două parale, mon 
prince, deşi profesia mea mai întâi asta o cere. 

— Nu observi, fiindcă ai mers o dată cu timpul, scumpe 
Mirel, şi fiindcă eşti cu vreo treizeci de ani mai tânăr ca 
mine. Eu am perspectiva! Am rămas în urmă, şi aceasta îmi 
îngăduie perspectiva... Uite ce constat şi ce mă uimeşte. 
Toţi tac! Sunt numai corp lipit de alt corp. A dis-părut 
plăcerea conversaţiei... Toată fineţea acestui duel cu lame 


subţiri. N-au de schimbat o idee ori un sentiment... Viaţa 
aceasta de tam-tam nu le mai permite conversaţia. Aci 
jazul; pe drum eşapamentul maşinii deschis... De altfel, ce- 
ar vorbi? Ce şi-ar avea de spus? Râsul lor e fără ironie, 
plăcerile lor - elementare. Am un nepot, băiatul lui Barbu. 
Un tânăr de altfel admirabil. Mă tachinează întotdeauna 
când îi vorbesc despre suvenirurile mele din tinereţe şi se 
miră cum am putut, în asemenea timpuri, să-mi toc trei 
moşteniri. Se miră cum am putut trăi într-o vreme când nu 
existau automobile, avioane, şalupe cu motor... Pentru 
dânşii existenţa e un sport, şi universul - o pistă. Ambiţiile 
lor sunt cele de pe şosea, direct şi figurat. Când văd un 
automobil înainte, sună, te împing la dreapta pe marginea 
şanţului şi-ţi trec înainte cu insolenţă... Dar iată doamna 
Elefterescu! Ea mai păstrează încă romantismul din epoca 
valsului şi din cele dintâi timpuri ale tangoului. 

— Îmi bârfiţi copiii, principe, şi dumneata, domnule Al-caz, 
cu indiscreţia dumitale de jurnalist!... îi ameninţă cu 
degetul doamna Elvira Elefterescu, dând gestului o intenţie 
de cochetărie copilăroasă în strigător contrast cu 
proporţiile sale masive. 

— O, nu, doamnă! se apără într-un glas principele şi 
gazetarul. Dimpotrivă, admirăm acest teribil antren. 

— Şi mai cu seamă admirăm atâtea femei şi fete 
delicioase! adăogă principele Muşat. Nici nu ştiu unde aţi 
găsit atâtea femei frumoase în Bucureşti! Sunt sigur că n-a 
mai rămas una acasă, doamnă. 

— Eşti incorigibil, principe! Bagă de seamă! Les hommes 
qui regardent les femmes ne voient pas la vie.28 

— E o învăţătură care-mi vine prea târziu, doamnă. Cel 
mult ar putea să profite de ea prietenul meu Mirel. 

Doamna Elefterescu se uită lung la Mirel Alcaz şi îşi rosti 
un gând care atunci îi mijise - instantaneu - sub casca 
oxigenată a părului: 

— Prietenului dumitale, domnului Alcaz, văd că au început 
să-i răsară ghiocei la tâmple şi încă nu s-a decis să se uite 


mai atent la o femeie. Trebuie să te însori numaidecât, 
domnule Alcaz! Am să meditez mai serios la cazul 
dumitale... Acum vă las, fiindcă nu pot lipsi copiii de 
prezenţa mea. Nu mă uita la ziar, domnule Alcaz! Am să-ţi 
trimit o listă de toate personalităţile prezente. 

Se depărtă, navigând printre perechi, cu un cap mai înaltă 
decât toţi dansatorii, căutându-şi din ochi nepoatele. Lola, 
Lulu şi Lili dansau cu ţigările în colţul gurii, cu părul lor 
tuns băieţeşte şi cu perechi care nu erau bărbaţi. 

„Au să mă omoare cu zile nepoatele acestea! constată 
Elvira Elefterescu, plină de aceeaşi candoare a nepotului 
său Guta Mereuţă. De ce nu vor fi vrând să se mărite? Sunt 
nişte fiinţe inexplicabile. Într-o zi mă voi hotărt să fiu mai 
energică. Trebuie! Am o singură misiune, să impun altora 
fericirea cu sila, fiindcă nu ştiu să o vadă şi nu pot să şi-o 
câştige singuri.” 

Tânărul cu păr de smoală se înclină cartilaginos în faţa 
Anei Lipan. 

— Ultimul shimmy, domnişoară. Permiteţi, domnule? 

Ana Lipan lăsă poşeta în braţele lui Guta Mereuţă. Îl 
prezentă, aristocratizându-i numele cu autoritate, din 
oficiu: 

— Domnul Georges Mereutza! Domnul Scarlat Bosie. 

Guta Mereuţă observă că dansatorul Anei poartă la mâna 
stângă un lanţ subţire de platină. 

„Aşadar, alesul doamnei Elvira Elefterescu nu era tânărul 
cu părul negru, gândi dezamăgită la plecare Elena Lipan. 
Este acest Guta Mereuţă, cu nasul prelung şi cu glasul 
molâu.” 

Pe urmă se consolă. E poate mai bine aşa! Are o înfăţişare 
mai serioasă. Pare un om statornic. Un bărbat bun n-are 
nevoie numaidecât de mutra seducătoare, provocă-toare, 
suspectă a unui erou de film. 

Oftă şi strânse între degete geanta cu scrisoarea de la 
Matilda. De n-ar sosi prea târziu Annie! Şi de nu s-ar ivi 


cine ştie ce complicaţii! cine ştie ce nepoți şi strănepoţi care 
pândesc moştenirile ca să aibă ce toca! 

Iar cum Constantin Lipan plătea după ce coborâse orele 
de aşteptare şoferului, Elena Lipan transformă cei patru 
sute de lei în ghete a 24 lei perechea, cu promptitudinea 
unei maşini de calculat ultima patentă. 

IV. 

PRIMĂVARA NEAGRĂ. 

Într-o singură noapte au înflorit liliecii. A fost ca o erupție 
de egrete albe şi violete, revărsate peste grilajuri de fier 
ruginit. 

Şi deodată capitala şi-a dezghiocat crisalida posomorâtă şi 
sură, ca să apară în soarele dimineţilor cu fraged surâs de 
copil. 

În aerul transparent şi molatic, glasul trecătorilor sună cu 
timbru de cleştar. Sonor cadenţează şi paşii şcolarilor pe 
asfaltul zbicit. Iată şi cel dintâi domn fără pardesiu: e un 
domn bătrâior, sur, uscăţiv, cu bărbiţă; pare provocator şi e 
intimidat. În vitrinele modistelor au apărut pălăriile de pai. 
E o modă mult mai simpatică decât cea de anul trecut. 
Toate fiicele şi surorile Evei vor năvăli să nu cumpere altele 
întâi fiindcă a doua zi nu vor mai avea nici un haz. Toate au 
să pară într-o uniformă. 

Poate undeva, departe, în câmpuri, au şi sosit de mult 
cocorii. Pe-o pajişte, tot acolo zburdă şi un miel alb cu roşu 
ca-naf de lână în ureche. 

Acum tristeţea e mai tristă decât întotdeauna. 

Te reazemă de perete şi ascultă, sus, de la al doilea etaj, 
prin fereastra deschisă, exerciţiul monoton de pian. E o 
mazurcă foarte veche. O mazurcă pentru examenul de prim 
an. Mâinile aleargă pe clape în acelaşi tact sprinten şi 
agrest. Se poticnesc, ca să pornească din nou. Aşa de o sută 
de ori... De ce deodată, ascultând, te-ai întristat fără 
pricină? Soarele e sus, cerul - de albastrul lichid al 
acuarelei, aerul - parfu-mat, trecătorii au pasul elastic, 
parcă toţi au plecat să dea asalt fericirii. Şi tu te-ai întristat 


fără pricină. Gândeşti la fata închisă în pensionul cu 
ferestrele văruite să înveţe că suprafaţa laterală a unei 
piramide se află înmulţind perimetrul bazei cu jumătatea 
apotemei; la poetul care moare tuşind; la atâtea primăveri 
câte au fost şi la atâţia oameni câţi nu mai sunt. 

Mazurca înaintează voios până la nota fatală. Aci s-a oprit 
şi începe din nou. lar în lupta aceasta, cu o rezistenţă 
perfidă, s-a adunat toată tristeţea primăverilor inutile. 

— Doarme? 

— După respiraţia regulată, se pare că da. 

— Atunci nu-i mai dau picăturile? 

— Când s-o trezi. Nu-l deştepta. Somnul acesta e mai 
meşter tămăduitor decât toate doctoriile din lume. 

— Aşadar a scăpat?... E de-acum sigur! se bucură Sonia 
Viişoreanu. 

— Sigur? Sigur e un cuvânt care nu există în dicţionarul 
nostru, domnişoară! răspunse medicul vârându-şi 
termometrul în tocul de nichel şi prinzându-l în marginea 
buzunarului de la piept, ca un stilou. „Sigur” nu există! Dar 
criza cea mare a trecut... Acum aşteptăm să lupte tinereţea. 
Ea l-a scos până aici. Ea are să-l scoată până la capăt la 
liman! Sub aspectul acesta costeliv, e un tânăr viguros. 
Inima precisă ca un cronometru. Nu l-a trădat o clipă... 
Inimii şi dumitale îi datoreşte totul! Ai fost o garde-malade 
29 admirabilă, domnişoară. Sunteţi rude? prieteni? 

— Niciuna, nici alta, domnule profesor. Vecini şi nimic mai 
mult. înainte de a se îmbolnăvi n-am schimbat douăzeci de 
cuvinte. Dar îl puteam lăsa?... L-am ştiut singur. Se pare că 
toată iarna a îndurat lipsuri teribile. L-au ajuns acum... A 
fost o întâmplare norocoasă, domnule profesor, că în 
noaptea când a început să delireze l-am auzit. Clădirea 
aceasta are o acustică absurdă... L-am auzit gemând, am 
intrat aci, m-am speriat şi am dat fuga la cel dintâi medic. 
S-a întâmplat să fii dumneata, domnule profesor. Nici nu mi- 
am dat seama când am sunat!... Nici la cine sun; nici că era 
ora două după miezul nopţii. Altfel n-aş fi îndrăznit... Nu 


ştiu cum să vă mulţumesc. Două săptămâni să urcați scările 
acestea de două ori pe zi, până la mizeria noastră!... Ne-aţi 
făcut o graţie, domnule profesor... 

Sonia Viişoreanu vorbea repede, cu un imperceptibil 
accent peltic, pe care nu izbutise să-l suprime definitiv 
cursurile laborioase ale Conservatorului de artă dramatică 
şi declamaţiuni. Vorbea şi îşi apăsa sânii globuloşi în capo- 
tul de mătase negru şi prea strâmt, întins direct pe pielea 
goală. Vorbea, iar deasupra buzelor o uşoară umbră de puf 
bălan brobonise picuri de sudoare. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru o opri, apărându-se de 
avalanşa cuvintelor cu amândouă mâinile osoase. 

— Ajunge, domnişoară... S-ar părea că am săvârşit cine 
ştie ce eroism! Lucrul e ceva mai simplu. M-ai chemat la un 
bolnav. Am venit. Mi-am făcut datoria de medic şi nimic mai 
mult... Singurul lucru regretabil e că s-a întâmplat să se 
afle clinica mea în reparaţie şi nu te-am putut scuti pe 
dumneata de atâtea nopţi de nesomn. De altfel, mi-ai spus 
că te-ai fi opus la o strămutare de aci, ca şi la trimiterea 
unei surori de caritate... Încât dumneata, nu eu, ai făcut 
dovada de aptitudini pentru eroism. Mai ales dacă sunteţi 
numai simpli vecini... Rămânem înţeleşi! Picăturile când se 
deşteaptă, şi repetate la fiecare oră... În trei-patru zile 
vedem dacă nu survine vreo complicaţie, ceea ce nu cred. 
Şi în două săptămâni e zdravăn ca mine şi ca dum-neata. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru avea cu totul altă înfăţişare în 
camera unui bolnav. 

Nu mai părea omul acid şi dispreţuitor care trecea prin 
lume cu o rece privire, silind capetele să se aplece şi 
glasurile să şovăie. Era o făptură vibrantă de energie. O 
energie contagioasă, care îi încorda trăsăturile osoase ale 
obrazului; îi decolora buzele şi îi altera vocea. 

— De mâine nu mai trec decât o dată pe zi, la cinci. La 
revedere, domnişoară! 

Sonia Viişoreanu îi reteză calea la uşă. Roşind, îndrăzni: 


— V-aş ruga şi pentru mine o consultaţie, domnule 
profesor. E ridicolă. Ştiu!... Dar oriunde m-am adresat, n- 
am obţinut nimic. 

— Poftim, domnişoară, cu plăcere! spuse binevoitor Mihai 
Pop-Spătaru, punând pălăria pe scaun. Ascult! 

— Domnule profesor, nu ştiu ce să fac să nu mă mai îngraş. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru îşi pierdu bunăvoia, cu 
răceala ivită din nou în privire, brusc, ca declicul unui 
aparat restabilit la punct. 

— Foarte simplu. Mănânci mai puţin, domnişoară. 

— Dar am redus la minimum mâncarea, domnule profe- 
sor! se văietă Sonia Viişoreanu, uitând în focul peroraţiei să 
mai apese capotul pe sâni şi lăsând să se vadă după 
capriciul gesturilor corpul cărnos, gol şi alb. Am redus la 
minimum, domnule profesor. 

— Redus cantitativ, dar nu ca număr de calorii. Prăjituri? 

— Una pe zi... 

— Sosuri? 

— Din când în când... 

— Ouăâ? 

— În fiecare zi, căci asta e baza. Atâta îmi permit 
mijloacele... 

— Ceea ce era de demonstrat! 

— Dar, domnule profesor, toată ziua sunt flămândă, şi 
totuşi mă îngraş!... Am pus şase kilograme numai astăiarnă. 
E ceva îngrozitor! Gândiţi-vă că sunt actriţă. Ce spune 
publicul de mine? Ce roluri mai pot să pretind? Eu nu ştiu 
ce să mai fac, domnule profesor... 

— Gimnastică. Mişcare, domnişoară! 

— Fac gimnastică. Fac mişcare. Şi mă îngraş! E o 
adevărată tragedie, domnule profesor. Salvaţi-mă! Daţi-mi 
un medicament. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru strânse din umeri cu toată 
indulgenţa dispărută: 

— Toate medicamentele în cazul dumitale sunt sau 
primejdioase, sau mincinoase. Există pe lume oameni graşi 


şi oameni slabi. Dumneata faci parte din categoria graşilor; 
eu din a slabilor. N-avem ce face. Ne supunem! Fatalitate 
organică. Hormoni, glande cu secreție internă, metabolism, 
catabolism, prea complicat... La revedere, domnişoară! 

— Va să zică, sunt condamnată, domnule profesor? 

— Fără apel! Fără recurs! Fără grațiere! rosti impacient 
medicul, luându-şi pălăria de pe scaun. 

Plecă, înaintând cu precauţie în culoarul sepulcral, încă o 
dată iritat de ciudatele contraste câte încap într-un singur 
suflet de om. Până adineaori găsea admirabilă solidaritatea 
aceasta umană a femeii veghind zi şi noapte la căpătâiul 
unui necunoscut, executând cu simplitate servicii penibile 
de infirmieră: vasul de noapte deşertat şi urina turbure 
adunată într-un recipient pentru analiză. 

Acum, deodată, îi apăruse în toată deşertăciunea de fe- 
meie fără nici o substanţă interioară:Ce spune publicul de 
mine? E o adevărată tragedie... Salvaţi-mă!... Va să zică, 
sunt condamnată...?”. S-ar crede că e vorba de o luptă pe 
viaţă şi pe moarte. 

Trânti furios portiera limuzinei şi, după ce porunci 
şoferului să întoarcă, rupse banda unei reviste medicale şi 
începu să citească un lanţ de comunicări, ca să nu vadă 
oameni şi să nu gândească la oameni. 

Sonia Viişoreanu păşi îndărăt, în camera lui lon Ozun, 
intră uşurel în vârful picioarelor cu talpa de pâslă. Bărbia 
cu guşa pufoasă îi tremura ca la copii înainte de a izbucni în 
plâns. 

La ultima repetiţie directorul de scenă o avertizase în 
orăcăitul de înveselire al camarazilor că nu-i mai poate da 
decât roluri de comedie. A ajuns fabula teatrului. Şi nimeni 
n-o crede! 'Toţi se simt datori să scornească o ghi-duşie pe 
socoteala ei: colecţionează glumele şi ilustrațiile din reviste 
umoristice unde apare femeia-balenă. 

Se întoarse tresărind. 1 s-a părut că Ion Ozun a mişcat. 
Scâncise numai prin somn. Ca un prunc care visează urât. Îi 


potrivi perna sub cap cu mâna uşoară. Îl înveli până la 
bărbie. 

Un timp îl privi cu palmele în poale, aşezată pe scaun, cu 
piepţii capotului desfăcuţi, lăsând să se reverse afară sânii 
de robustă mamiferă. Privirea avea o înduioşare maternă. 
Sonia Viişoreanu îşi simţi sufletul eroic şi nobil. Fu sincer şi 
profund emoţionată de această descoperire. 

Tot ce săvârşise până acum, nopţile nedormite, veghea 
încăpăţânată, serviciile respingătoare au fost fără să-şi dea 
seamă. Împinsă de o pornire necugetată. „Ai fost admi- 
rabilă, domnişoară!” i-a spus doctorul Mihai Pop-Spătaru. 

Poate era născută pentru altceva, nu pentru teatru. Ea a 
visat întotdeauna o viaţă casnică, de gospodină. Să crească 
păsări, să îmbăieze copii, să aştepte bărbatul cu masa şi să-i 
calce hainele. Să iasă la braţ, împreună, duminica şi, după 
ce-au fost la cinematograf, să se oprească la berărie. Acum 
nu mai poate da îndărăt. Până la bătrâneţe are să joace 
roluri de mâna a doua şi are să suporte poftele bărbaţilor, 
aţâţaţi de frumuseţea ei planturoasă: directorul trupei, 
directorul de scenă, camarazi şi cronicari dramatici, toţi 
cruţând-o şi acceptând-o numai după cum le-a cedat, într-o 
întâlnire grăbită pe-o canapea scârţâind de cameră 
mobilată. 

Toţi sunt la fel. 

Toţi o dezgustă. Toţi îi fac oroare. Pe toţi îi urăşte. 

Se miră singură cum şi-a biruit repulsia două săptămâni, 
cât a îngrijit, mai credincioasă ca o soră, vecinul acesta 
necunoscut. Poate fiindcă întotdeauna a fost atât de 
respectuos când o întâlnea în antret. Poate fiindcă a bănuit 
câte lipsuri îndurase tăcut în cămăruţa lui toată iarna. Poate 
fiindcă, bolnav, nu-i mai păruse un bărbat din cei cu ochii 
lubrici, dezbrăcând-o, şi cu mâinile cinic pipăindu-i carnea: 
era un copilandru fără putere, transportat de delirul febril 
într-o altă lume, unde nu mai sunt pofte animale şi canapele 
care scârţâie. 


Are un obraz uscat, golit de sânge, cu tuleie în barbă, ca o 
gravură din cărţile cu sfinţi. 

Niciodată n-a respirat în două săptămâni atât de regulat 
ca acum. Respirația pură, de copil. Se întoarce din 
mormânt. Peste o săptămână ori două are să fie la fel cu 
ceilalţi. 

Pentru el a lipsit de la repetiţii. A pierdut un rol. A 
renunţat şi la turneul unde a plecat Bică Tomescu. 

Încă unul, acela, care nu se încurcă de nimicuri în viaţă! A 
dispărut într-o bună zi tiptil, lăsând camera goală şi datorii 
la toţi vecinii, începând de la un capăt al culoarului la 
celălalt. Îl caută şi acum comisionarii de la amici tapaţi cu 
cinci poli; nici acum nu-i dă de urmă băiatul de la croitor; e 
singurul om din Bucureşti care a izbutit să-l păgubească pe 
chir Panaioti cu o mie de lei. Ca să-i consoleze pe toţi, le 
trimite tuturor cordiale salutări pe cărţi poştale ilustrate cu 
vederi din turneu. Peste un an, doi, îl vezi jucând rol de 
prim-amorez, şi, ceea ce e mai scandalos, culegând aplauze, 
căci are talent licheaua şi ştie să poarte haina cu morgă 
britanică de autentic gentleman! 

Sonia Viişoreanu se amări profund, mistuită de această 
gelozie predestinată breslei actoriceşti, care se adăoga la 
martiriul obezității. 

Rândui pe măsuţa de la căpătâiul bolnavului cele câteva 
reviste şi ziare primite cu poşta şi aşteptând neatinse, 
sticlele cu medicamente, paharul şi linguriţa, vaza cu florile 
de liliac alese cu mâna ei. 

Privi cu satisfacţie ordinea exemplară şi, în vârful 
degetelor, trecu în camera ei, să măture, să scuture, să 
schimbe apa şi să pună un ou la fiert, măcar unul. Iote 
condamnată fără apel, fără recurs, fără şanse de grațiere! 

Odaia era plină de pernuţe, de panglici, flacoane goale de 
parfum, fotografii de artişti, ilustrate şi suveniruri de băi 
recomandate din turneele de vară; ouă de sare de la Slănic, 
scoici de la Constanţa, vederi lipite pe sticlă de la Mehadia. 
Într-un colţ, un primus. Patefonul. În cui, iriga-torul, 


spânzurându-şi intestinul roşu de cauciuc, cu o trivială 
impudoare. 

Sonia Viişoreanu îşi încinse părul bălan şi frizat într-un 
tulpan roşu şi începu să deretice cu de-amănuntul, ca o 
vrednică soţie de arhivar. 

Din adânc de lac negru şi greu, Ion Ozun se înălţă, împins 
spre lumină. 

Deschise ochii şi lumina îl orbi. 

Ce sunt florile acestea? Nu se mai apleacă deasupra lui 
femeia misterioasă, sinucigaşa în haine fumurii să-i 
ciocănească fruntea cu degetul de os? Au dispărut gândacii 
negri cu pântecul respingător, care cresc, se lăţesc, apasă şi 
înăbuşă? 

O rază de soare a intrat oblic prin fereastra deschisă şi o 
gâză de aur se legăna în hamac nevăzut. 

De unde soseşte şi unde-a ajuns? 

Lumina-i palpită cald pe obraz. Pe mâini... Ce mâini 
uscate! Sunt mâinile lui? 

Ion Ozun se uită la mâinile lui ca la mâini străine; mâini 
străvezii, cu falange de schelet. Ca degetul de os al femeii 
care i-a ciocănit tot timpul fruntea: toc-toc! Ce căâuta?... 
Sunt mâinile lui. Se supun. Cu ele se pipăie. Pe obraz. Are 
păr pe obraz. I-a crescut păr pe obraz... Dar de unde 
soseşte? Ce-a fost cu el până acum? 

Patul n-a stat niciodată lângă fereastră. Sunt doctorii şi 
flori pe măsuţă. 

E în bursucăria lui chir Panaioti şi n-o recunoaşte. Ascultă. 
Prin pereţii sonori se aud toate cum au mai fost. Duruitul 
maşinii de cusut. Foxul impiegatului de la Finanţe, 
schelălăind încuiat în cameră. Studentul gângav, care-şi 
prepară cu glas tare eternul examen. Răbufneala ţoalelor 
scuturate. Fluieră ordonanța. Fluieră şi trânteşte făraşul. E 
deci dimineaţă. 

Ce divine sunt toate sunetele acestea familiare care-l 
exasperau! S-a întors la ele dintr-o lume înăbuşitoare şi 
neagră. Acolo toate treceau şi veneau crescând ca umbre 


imense şi mute. Numai degetul femeii fără chip suna du- 
reros în osul frunţii: toc-toc! Pe urmă creştea din toate 
ungherele negre armata gândacilor negri. Şi totul, toate 
coborau împreună cu el în întunericul acela din fund de lac, 
unde se balansa ca un înecat între alţi înecaţi. 

Acum sunt flori de liliac pe măsuţă. 

Se răsuci în pernă. Peretele grunzuros din faţă nu lasă 
liber decât o făşie de cer. Dar o făşie atât de albastră! Iar 
plopul înalt, deşirat, cu crengile sclerozate, plopul cel 
chinuit şi crescut în piatră, a întins spre fereastră un ram cu 
frunze mici, pricăjite, închircite, dar cu foşnet atât de dulce, 
argintiu. Ca un braţ prietenos întinzându-i frăţeşte 
puţintică ofrandă de care se-nvrednicea... 

În sfârşit, înţelege. 

Ceva proaspăt, năvalnic şi ameţitor s-a revărsat asupra 
lumii. 

Primăvara a izbucnit în noaptea prea lungă cât el dormea. 

Ion Ozun vede lumina într-o păianjenire de lacrimă. 

Toate s-au întâmplat fără ştirea lui. În lipsa lui. 

Când a ajuns noaptea acasă, cu dinţii clănţănind, era 
lapoviţă. Ploaie murdară şi rece, înstelată de fulgi. S-a 
trântit îmbrăcat în pat, cu faţa în sus, cu gândul să-şi lepede 
hainele mai târziu şi să stingă becul. S-a scufundat îndată în 
iezerul negru de unde acum se întoarce. 

A trecut de atunci o zi? O săptămână? O lună? Cineva a 
fost să-l dezbrace, să-l culce, să-i împingă patul aproape de 
fereastra deschisă. Dar cine şi când? Pentru el nu există 
nimeni în acest oraş. Sunt flori şi flacoane de doctorii pe 
măsuţă. Mai sunt şi reviste: hârtie tipărită cu mirosul fad de 
cerneală. 

Întinde mâna mecanic şi rupe învelitorile. Numele lui. O 
nuvelă. Numele lui. Altă nuvelă. leofil Steriu şi-a ţinut 
cuvântul. Dar ce ciudat! Toate acestea i se par foarte 
străine. S-au rupt de el. Au căzut vreascuri. Altădată ar fi 
socotit ceasul acesta cel mai hotărâtor în viaţă. 


Ceea ce-ar vrea el să vadă mai mult decât toate acum e 
primăvara de afară. 

Se ridică în coate şi se zgreapţănă de pat. Aproape să 
cadă. E atât de înalt, încât ameţeşte când se uită în jos. 
Picioarele (ale lui sunt picioarele acestea cu fluierul atât de 
subţire?), picioarele abia îl ţin, mai că se frâng. Se târâie şi 
a asudat. Dara ajuns. 

Cu pieptul căzut pe pervazul ferestrei, aspiră dureros 
toată primăvara de afară. 

Cerul, sus, e numai o făşie, dar e atât de adânc! Se vede 
un nor mic ca o scoică de sidef, navigând pe cel mai 
albastru cer care a existat vreodată. 

Zidul din faţă e zgrunţuros şi urât. Jos se zăreşte lada de 
gunoaie, unde scormoneşte o pisică jigărită. Scormoneşte şi 
mornăie şi fuge cu un os de peşte. 

Întoarce ochii de la priveliştea hâdă. Toată primăvara e 
numai în albastrul profund de cer şi în plopul cu frunzele 
mici şi rotunde. Le poate ajunge cu mâna. Rupe una şi-o 
mestecă în dinţi. Frunza lasă în gură un gust cleios şi dulce, 
acidulat. Acasă, la dânşii, se afla la geam un tei, nu un plop. 
Altfel de arbore, cu rădăcinile înfipte în altfel de pământ, 
mai darnic: copac viguros şi umbros. Teiul lor de la poartă! 
Din crengi retezate îşi făcea fluier. Coaja desfăcută lăsa tot 
aşa un clei dulceag şi acidulat. Aduna crenguţe multe şi se 
aşeza pe movila de zgură şi de fier vechi de la potcovăria 
din faţă, să fabrice fluiere pentru toţi copiii din mahala. Se 
auzeau ciocanele izbind în nicovală: bang! bang! Venea 
miros de copită arsă. Dar primăvara, pajiştea de jur 
împrejur se întindea măruntă şi deasă ca o catifea moale 
sub paşi. Şi caişii întindeau peste zăplazuri florile albe şi 
roze, de-un alb şi de-un roz ireal. În lunca din marginea 
târgului mergeau să culeagă lăcrămioare. Erau primăveri 
cum n-au să mai fie niciodată. Aici e un zid vertical şi bubos, 
cu ferestrele înguste de la closet. Jos, lada cu gunoi. 

A ostenit. E atât de ameţitor aerul! Ca o băutură prea tare. 


Se târâie înapoi, ţinându-se de perete. S-a urcat în pat şi a 
tras plapoma până la bărbie. 

Priveşte tot spre fereastra deschisă, cu gândurile risipite şi 
adunate în vălmăşag. O gâză a dat buzna din zbor de-afară. 
A căzut ameţită pe plapomă. Îşi lustruieşte elitrele aurii, îşi 
mişcă într-o parte şi-n alta corniţele lungi, cu ciudate şi 
catifelate canafuri în vârf. Ce găâză să fie oare? N-a mai 
văzut niciodată până acum o gâzulie cu mişcări atât de 
graţioase, cu vestmânt atât de fermecător. A ridicat mâna s- 
o prindă şi s-o pună în palmă, s-o admire mai de aproape şi 
să se bucure de frumuseţea ei, de viaţa ei. Dar gâzulia a 
deschis brusc aripile şi, cu o precizie uluitoare, a zburat 
săgeată spre geam, apoi afară, ducând cu dânsa toată 
primăvara care îl bucura şi lăsându-l singur, mai singur, în 
patul unde-a bolit. Îşi înghiţi nodul mâhnirii din gâtlej... Din 
vălmăşagul de gânduri, un lucru tot nu se lămurea şi-i 
dădea veşnic asalt. Nu unul - ce zice el? - o sută. O sută de 
întrebări, care se leagă una ele alta. S-o ia mai încet, 
metodic: „Când s-a trântit în pat îmbrăcat”... 

Ghidul nu merge mai departe. lon Ozun se scufundă din 
nou în lacul negru şi fără de fund. 

lar acolo din nou se apleacă deasupra lui femeia cu faţa 
nevăzută să-i ciocăne fruntea cu deget de os. Femeia 
necunoscută care-a murit aci. Strigoaica. Se apleacă şi e 
gata să bată: toc-toc! Iar începe? Orice, numai aceasta nu! 
Să nu mai înceapă aceasta...! 

Cu o smucitură din ultima drojdie a puterilor vrea s-o 
alunge. Deschide ochii, şi glasul gata să strige cu groază i-a 
stătut în gâtlej. 

Deasupra-i surâde o faţă rotundă, bălană şi fericită: 

— Hristos a înviat! domnule Ozun. 

Cu oglinda pe genunchi şi cu ligheanul alături, lon Ozun îşi 
săpuneşte barba îndelung, aşa cum îl povăţuia unchiu-său, 
Tăsică, grefierul: „Măi băiete, să ştii de la mine. O barbă 
bine săpunită e pe jumătate bărbierită! Şi o femeie zdravăn 
bătută e pe jumătate cuminţită!” 


Asta o spunea unchiul Tăsică, grefierul, în glumă; întrucât 
priveşte partea a doua a zicalei, fiindcă pe nevastă-sa n-a 
atins-o nici măcar cu o floare, deşi o ameninţa tot în glumă 
cu ghiveciul muşcatelor din fereastră. Dar în privinţa bărbii 
şi săpunitului avea toată dreptatea, precum nepotul a avut 
prilej să verifice prin experienţă proprie de când şi-a ras 
cele dintâi tuleie şi a început să-i miroase a catrinţă. Tot aşa 
şi acum, îşi săpuneşte barba cu o atenţie cumplit de 
încordată, parcă s-ar pregăti pentru cine ştie ce gravă şi 
decisivă operaţiune. Începe să plimbe Gillet-ul de sus în jos. 
Îi tremură mâna şi oboseşte. 

Maşina de cusut duruie în fundul antretului. Se aude şi 
studentul gângav, recitând paragrafe. Cineva întreabă cu 
glas răguşit de domnul cel gras care sforăie. 

Ion Ozun s-a reîncorporat deplin în toată viaţa din 
bursucăria lui chir Panaioti. Îl supără zgomotele. Ştie din 
nou cine a sosit şi cine pleacă. Noaptea ascultă foşcătul 
gândacilor negri năvălind puzderie din găuri. Toată 
primăvara de afară îl cheamă, şi el încă e prizonier în pat, 
condamnat să reconstituie după sunete viaţa micului 
univers trivial şi înăbuşitor din antretul îngust cu 
douăsprezece uşi şi cu viermuiala a douăsprezece biete 
făpturi omeneşti. 

A terminat! Poate spune în sfârşit acum că are un chip 
ceva mai suportabil... 

Se ridică singur să-şi ducă ligheanul. La întoarcere se 
priveşte în oglinda şifonerului, care-l arată în cămaşa lungă, 
retezat de la genunchi. E încă deşirat ca o arătare. Îşi 
cercetează mai de aproape ochii în găvanul orbitelor. E într- 
adevăr Lazăr, sculat din mormânt cu linţoliul în cap. 

A fugit repede la pat şi s-a învelit cuminte până la bărbie, 
fiindcă a auzit paşii de pâslă la uşă. Sonia Viişoreanu are să- 
| mustre din nou. Nu-i dă voie să facă o singură mişcare fără 
ştirea ei. Teribil tiran! 

— Iar n-ai stat liniştit? se supără din uşă. Am să te leg de 
pat. Şi înaintând: A! înţeleg. Domnul a vrut să se facă 


frumos. 

— Eram ca un fachir! se apără lon Ozun. Şi mă plictisesc, 
mă plictisesc!... Gândeşte, domnişoară Sonia, că e 
primăvară afară şi că n-am o sută de ani... 

— Mai bine ai lua doctoriile! 

— Le-am luat... minţi cu seninătate lon Ozun. 

Sonia Viişoreanu veni neîncrezătoare să verifice sticla. 

— Nu prea pare... sunteţi oribili toţi bolnavii! Abia aţi 
scăpat, şi nu ştiţi să fiţi recunoscători medicamentelor care 
v-au salvat... Spune drept: le-ai luat, ori nu? 

— Am uitat! Ca să-ţi spun drept... mărturisi lon Ozun. 

— Am ştiut eu! Domnul a uitat. Era preocupat să se facă 
frumos. 

Sonia Viişoreanu turnă doctoria în linguriţă şi i-o dădu cu 
sila. Între ea şi bolnav se stabilise o camaraderie 
bărbătească. Şi, pe temeiul drepturilor câştigate, îl executa 
cu neîndurare. Întâia oară găsise un bărbat să i se supună. 
E drept că bărbatul era un înviat din morţi şi că ea îl 
asistase la acest miracol. Nici nu-şi amintea alături de el că 
e femeie. Nici nu observa că Ion Ozun e bărbat şi că n-are o 
sută de ani. De aceea intra şi ieşea în capotul înfăşurat la 
întâmplare pe trup, se pieptena în faţa lui şi îl ruga să 
încheie nasturii corsajului la spate când se gătea să plece în 
oraş. 

— De-acum încep să prind viaţă! spuse Ion Ozun. Am 
înţeles aceasta de adineaori, de când mi-a venit poftă de o 
ţigară... Când îmi dai voie să fumez? 

— Asta e acum! Nici să nu te-aud! se supără Sonia 
Viişoreanu. Să-mi stai cuminte şi... 

— Bine! Am să găsesc eu prin buzunările hainelor vreo 
țigară uitată... 

— Că nu te-oi buzunări eu înainte! 

— La ce stăpân am intrat! se văietă Ion Ozun. 

Sonia Viişoreanu nu ţinu socoteală de aceste căinări de 
convalescent. Se aşeză pe marginea patului şi istorisi ce-o 
ardea pe ea de astăzi dimineaţă. 


— Uitam să-ţi spun... Prietenul dumitale, domnul Bică, a 
ajuns la Timişoara. Am primit o ilustrată de la el... 

Dublează rolul lui Tony Bulandra. Ştiu că ăsta n-o să 
moară de modestie! 

— Are talent! se dădu cu părerea Ion Ozun, retrăgându-se 
lângă perete, să-i facă loc. Are talent şi are încredere în el. 
Încredere - adică tocmai ceea ce-ţi lipseşte dumitale, 
domnişoară. 

— Uşor să vorbeşti. Pentru un bărbat, în teatru e destul să 
ai talent şi să munceşti... Pentru noi e mai greu... Nici nu-ţi 
imaginezi dumneata la câte murdării trebuie să închizi ochii 
ca să capeţi un rol... Şi, după ce l-ai căpătat, abia atunci 
începe... 

Vorbind, Sonia Viişoreanu gesticula şi gesticulând lăsa să 
se desfacă laturile capotului. Dedesubt, trupul apărea alb şi 
gras, cu pielea catifelată şi cu falduri de odaliscă la pântec. 
Sânii erau prea mari, dar tineri şi pietros ridicaţi în lături. 
Subsuori se ivea la fiecare mişcare părul mătăsos şi negru. 
Ion Ozun nu-şi putea desprinde ochii. El fusese sigur până 
atunci că o femeie cu părul blond trebuie să aibă neapărat 
şi subsuorile bălane. 

— Eu am pierdut un rol acum doi ani... continuă să 
povestească Sonia Viişoreanu. 

Ion Ozun simţea căldura trupului gras transmiţându-se 
prin plapoma subţire. Toată fiinţa era concentrată în 
privire, urmând jocul rotund al liniilor la fiecare mişcare, 
scormonind ascunzişuri invizibile pe linia dintre sâni, în jos, 
unde capotul de mătase neagră era strâns între picioare. 

Şi deodată, pe neaşteptate, când Sonia Viişoreanu po- 
vestea mai cu foc, o cuprinse cu o mână de după ceafă şi, cu 
cealaltă strivindu-i sânul, începu s-o sărute pe gură, 
muşcându-i buzele până la sânge. 

Femeia se smulse, şi în luptă rămase pe jumătate goală. 

— Ce-ţi veni? gâfâi, ştergându-şi apăsat gura. Şi 
dumneata?... Ce murdărie! De surprindere şi de indignare, 
nu-şi găsea cuvintele. E nemaipomenit!... Toţi sunteţi nişte 


brute. Da, brute... Brută! Şi eu, care de trei săptăinâni... 
Cum am să mai dau ochii cu dumneata?... În mijlocul 
camerei îşi aduna în jurul corpului capotul sfâşiat, 
tremurând de mânie şi înghiţindu-şi lacrimile. De ce ai 
îndrăznit aceasta? întinse braţele şi iar le retrase, 
amintindu-şi şi strângând mătasea neagră pe sâni... Erai 
singurul bărbat care n-o făcuse aceasta...! 

Ion Ozun, palid, încercă să surâdă nepăsător. 

— De ce atâta teatru? îngăimă. Ai spus singură că nu ţi se 
întâmplă întâia oară. Nu-s eu doar cel dintâi... 

Spunând, se silea s-o găsească ridicolă în această explozie, 
ca să-şi păstreze pentru mai târziu o scuză. Dar înaintea lui 
nu se afla decât o femeie ofensată şi umilită, fără nimic 
grotesc în cărnurile grase şi în toată furia dezordo-nată, 
fiindcă revolta o transfigura. 

Când uşa se trânti, rămase cu faţa în sus, cu privirea 
înfiptă în tavan. 

De ce făcuse aceasta? Ce duh rău şi nebunesc l-a împins? 

Îşi acoperi faţa şi ochii. 

Rămase nemişcat aşa, poate un ceas, poate două. Ridică 
mâinile de pe ochi, târziu, când uşa se izbi de perete. 

În uşă, Costea Lipan. 

Zvârli pălăria. 

— Uff! De când te caut!... Am scăpat! M-am certat cu toţi 
ai mei. Am plecat! Sunt liber! Liber! 

Intimidat de neclintirea rece a lui lon Ozun, vorbi deodată 
cu glas mai domol şi cu toată bucuroasa pornire 
împotmolită: 

— Te rog să mă ierţi... N-aveam cui să spun. Simţeam 
nevoia să strig cuiva. le-am căutat la ziar. Am aflat că ai fost 
bolnav. 'Ţi-am descoperit adresa. Am dat fuga. 

Pe obrazul lui lon Ozun nu se mişcă nici un muşchi. El era 
cu gândul la întrebările lui: De ce-a făcut aceasta? Ce 
nebunie l-a prins...? 

Celălalt continuă cu însufleţirea definitiv stinsă, ca o 
poveste care acum nu-l mai interesa: 


— Închipuieşte-ţi! M-am certat cu toţi ai mei... Am plecat 
de-acasă. Am sfârşit cu dânşii... Dar mai bine spune-mi cum 
te-ai îmbolnăvit. De ce nu mi-ai scris?... Eu mă consideram 
îndestul de prieten ca să merit aceasta! 

PARTEAATREIA. 

[. 

CHEIA VISURILOR. 

Se aflau adunaţi la fosta grădină, foştii copii de odinioară. 

Era un restaurant cu muzică şi cabaret, zidit în locul 
pavilionului vechi şi romantic, în locul arcadelor cu 
trandafiri. Un restaurant foarte modern. 

Întâmplarea îi adunase la supeu, după teatru, fără să ştie 
unul de altul, printr-o misterioasă convocare telepatică. Cei 
doi băieţandri de atunci şi fosta fetiţă, Mumu; doamna de- 
acum, cu soţul care tăcea şi asculta. 

Povestiseră amintiri şi deveniseră trişti. 

— Îţi aminteşti, Mumu, când ne-am ascuns în pavilion 
fiindcă te chema preparatorul la lecţie? În pavilion se aflau 
aţe de painjen şi ţie îţi era frică. Eu învăţam să fumez, iar 
tu, Mumu, mi-ai cerut să tragi un fum. [i-am dat. Ai 
lăcrimat. Ţi-a venit să tuşeşti. Pe urmă am intrat în casă pe 
uşa din dos şi am dat fuga să ne clătim cu Odol, ca să nu 
mirosim. 

Bărbatul actual al fostei copile, Mumu, se uită nemulţumit 
la străinul care-i spunea nevestei pe nume şi amintea întâm- 
plări de la care a lipsit. 

Mumu rămase o clipă surâzând melancolic nevăzutului. 

Apoi vorbi: 

— Cred că pavilionul era în locul unde e masa cea cu 
domnul în smoching şi cele două doamne cu părul platinat. 

— lar pe aici era aleea cea mare cu trandafiri! spuse al 
treilea fost copil, potrivindu-şi ochelarii şi ştergând aburul 
de pe fereastră, să privească afară, pe geam. Acum e o 
stradă pavată cu granit şi e linie de tramvai, staţie de 
automobile şi chioşc de ziare. Parcă n-a fost niciodată aci 


grădina bunicului!... Nici jocurile noastre parcă n-au fost 
niciodată...! 

Toţi tăcură şi visară. Numai bărbatul lui Mumu nu 
înţelegea de ce erau trişti, fiindcă vorbiseră despre timpuri 
şi locuri care nu mai sunt. 

Toţi tăceau şi încercau să se revadă cu genunchii goi, cu 
pantaloni scurţi, cu părul asudat după jocuri nebune, aşa 
cum au fost. Erau cu început de chelie, cu început de 
miopie, cu început de burtă. Acum dânşii aveau copii. Şi nu 
ştiau de ce nu simt nici o bucurie că s-au văzut adunaţi aşa 
cum de atâta vreme se căutau. 

— E curios... începu cel cu ochelari, care fusese întotdea- 
una căpitanul briganzilor în jocurile de atunci. 

— Ce e curios? întrerupse bărbatul lui Mumu. Nimic pe 
lume nu este curios. 

O femeie în rochie roşie ca flacăra dansa pe estradă. Toţi 
se uitară la ea şi n-au mai vorbit. 

Mama şi fata nu-şi mai găsiră nimic de spus. Dură o tăcere 
jenată ca între două străine care s-au cunoscut la o vizită. 

Ana Mereuţă avea o rochie verde-jad: un model de la 
Paris. Elena Lipan, o haină de casă, ponosită, săracă şi 
neagră. 

— Ar trebui schimbată mobila aceasta de salon. Prea 
miroase a mucegai şi a provincie!... spune Ana ridicând 
degetele înmănuşate spre pereţi şi unghere. Şi prea n-are 
nici o baftă. Mobilă de salon într-un apartament fără 
salon...! 

Elena Lipan, urmărind traseul degetelor lipsite de orice 
îndurare, se uită şi ea la oglinda cu apa înceţoşată, la 
scaunele cu pluşul uzat, la tablourile palide de familie cu 
figuri ţapene şi costume demodate. Sărmana ei zestre, când 
s-a măritat. 

— Ştiu, Annie... Dar se pare că ai uitat cât de limitat ne 
este bugetul. Sabina s-a făcut mare. Îi trebuie şi ei o rochiţă 
mai acătării, pe lângă uniformă. Nellu, de când e student, 


mai are şi el nevoie de bani de buzunar. Acum ne-a mai 
urcat şi chiria!... Mă mir că tu le-ai uitat aşa de curând... 

Ana îşi pipăi colierul de la gât şi privi în vid. 

Socoti mustrarea drept o aluzie la prosperitatea menajului 
său şi la indiferența cu care se dezinteresează de tot ce-a 
lăsat în urmă, acasă. Şi aceasta o împietri, în egoismul ei de 
trei ani netulburat. 

De când se măritase şi de când moştenise toată averea 
tântei Matilda, se ferea instinctiv de necazurile şi lamen- 
tările în care crescuse. Venea cât mai rar, în fugă; bănuia 
sub fiecare cuvânt o intenţie de a aduce discuţia pe un 
teren primejdios. Când intrase în stăpânirea moştenirii, 
lăsase vag să se înţeleagă că va purta grijă să rezerve o 
parte îndestul de generoasă pentru Sabina şi pentru fraţi. 
Pe urmă descoperise că venitul ei şi leafa lui Guta Mereuţă, 
devenit sub autoritatea ei Georges Mereutza, abia îi ajun- 
geau pentru viaţa la care visase şi pe care şi-o organiza cu o 
răbdurie perseverenţă. Se achitase deocamdată, alegând 
din bijuteriile tântei Matilda, multe şi multe mai de preţ 
decât se aşteptau, câteva inele şi brățări subţiri şi 
neînsemnate, pe care le dărui Sabinei. lar când Georges, în 
primele luni, căutase o mai strânsă apropiere cu familia ei, 
se împotrivise energic: 

— Tu n-ai de ce să te amesteci! Ei au viaţa lor; noi a 
noastră. Sau vrei să ne-aducem stăpâni în casă? 

Lucrurile au rămas aici. Guta Mereuţă era ginerele lui 
Constantin Lipan mai mult la Palatul de Justiţie decât în 
raporturile de fiecare zi. 

— Am nişte rochii pentru Sabina! îşi aminti Annie. Le-am 
purtat foarte puţin. Prefăcute, cred că au să-i vină foarte 
bine. 

— În orice caz, mi le trimiţi mie... spuse Elena Lipan. N-aş 
dori să se considere, cine ştie cum, umilită... Va fi nevoie de 
puţină diplomaţie ca să le accepte... 

— Aş vrea s-o mai văd şi pe asta!... se indignă Ana. Eu îmi 
prefăceam de trei ori o pălărie... De altfel, n-ar fi de mirare. 


Se cunoaşte cât de colo influenţa nenorocitului de Costea. 

— De ce-i spui nenorocit? îi luă apărarea, oftând, Elena 
Lipan. Costea de trei ani n-a cerut nimănui nimic. Îşi vede 
de învăţătura lui. A crezut că e mai bine să facă aşa cum a 
făcut. Ne doare pe toţi că a plecat din casă mai ales în 
condiţiile în care a plecat... Dar nu pricinuieşte nimănui nici 
un râu... Cel mult, răul acela şi-l face numai lui...! 

— Crezi, maman? întrebă ironic Ana. 

— Cum să nu cred? îl apără mai departe Elena Lipan. De 
el sunt sigură ca de mine. Ştii ceva? Ai aflat tu ceva? 

Ana se răsuci pe scaun şi tăcu un timp, privind în palma 
mănuşilor. 

Abia într-un târziu se hotări şi vorbi: 

— Văd că trebuie să-ţi spun şi aceasta, maman. Dar e mai 
bine să fii prevenită. Află că domnul Costea al matale e pus 
sub supravegherea Siguranţei generale. Mi-a spus 
Georges... S-a luat cu nişte derbedei, cu nişte reformatori 
ai lumii, nici eu nu mai ştiu cu ce fel de oameni suspecți. 
Umblă cu ei, se duce la întruniri secrete... mâine ne trezim 
că face cine ştie ce ispravă! Georges e foarte afectat. 
Siguranţa îl menajează deocamdată, fiindcă ştie că e fiu şi 
cumnat de magistrat. Dar cât are să meargă aceasta?... 
Crezi că e convenabil pentru cariera lui papa sau a lui 
Georges o asemenea situaţie? Eu, drept să-ţi spun, nici nu- 
mi pot închipui ce inimă are, ca să nu se gândească la toţi... 
La urmările pentru ceilalţi, dacă el e un bezmetic şi n-are 
nimic de pierdut! Ar trebui să-l chemi mata o dată şi să-l 
aduci la realitate... 

— Dar cum? Dar de unde să-l găsesc, dragă Annie? întrebă 
Elena Lipan cu glasul înecat de aceste ştiri neaşteptate. De 
unde să-l chem când nici nu ştiu unde şade?... De trei ani n- 
a dat un semn de viaţă. Const nici nu vrea să audă de 
numele lui. De unde să-l chem? Şi dacă îl chem, ce l-ar 
putea face să vină? 

— Adresa lui e uşor de aflat... A devenit, în felul lui, un 
personagiu cunoscut. Cel puţin pentru Siguranţa ge-nerală. 


Un simplu telefon din partea lui papa, şi afli nu numai 
adresa, dar şi ce-a făcut cu de-amănuntul ieri, şi alaltăieri, 
şi toată săptămâna trecută. 

— Ce zile am ajuns să trăiesc!... începu să plângă în 
batistă Elena Lipan. Copilul acesta are să mă bage în 
mormânt... Eu nu l-am înţeles niciodată. 

— Nici nu era ceva de înţeles, maman! Nici el nu ştie ce 
vrea. A crescut ca un duşman în mijlocul nostru... Cât timp 
nebuniile lui erau inofensive, mai mergeau. Îl privea numai 
pe el. Dar acum, când începe să ne compromită, a ajuns o 
situaţie intolerabilă. Ar trebui să luaţi măsuri. Sau mata să-l 
chemi şi să-i vorbeşti omeneşte. Sau papa să-l cheme şi să-i 
interzică pur şi simplu... Însă poate că papa nici nu ştie. Cei 
de la Siguranţă l-au menajat. Dar l-au avertizat pe Georges. 
Dacă durează, îşi declină orice răspundere. Eu, în locul lui 
papa... 

Elena Lipan duse degetele la buze, făcându-i semn să tacă, 
fiindcă se auziră paşi în antret. 

— Te rog, Annie, să rămână pentru moment acestea numai 
între noi. Am să mă gândesc şi să vedem ce e de făcut... 
Aceştia sunt paşii Sabinei. Nu cred că e bine să afle. 

Sabina intră şi nu arătă nici o surprindere plăcută dând 
ochi cu Ana. 

— Bonsoar, Annie. 

— Bonsoar, Sabina. 

Se sărutară cu răceală. 

Fetiţa zglobie şi drăcoasă de odinioară era acum o 
domnişorică înaltă, puţin poate prea subţire, dar zveltă şi 
proaspătă în sveterul alb de lână. Se întorcea de la patinaj, 
iar obrazul îi dogorea încă de gerul înţepător. Era singura 
ei plăcere, simplă şi necostisitoare. 

Se aşeză într-un jâlţ cu pluşul decolorat şi începu să 
răsfoiască un album vechi şi de o mie de ori răsfoit. Avea 
acum ochii mai arzători, dar genele lungi îi îndulceau 
privirea. 


— Te-ai întors cu Nellu? întrebă Elena Lipan, întorcând 
capul să-şi ascundă pleoapele roşii de plâns. 

— Nu, maman... Nellu a rămas cu Nicki şi cu Viorica Hagi- 
Iordan. Au să-l aducă cu automobilul. Putea el să renunțe, 
mai ales acum, când a început să înveţe a conduce? 

— E nostimă de tot Viorica Hagi-lordan! declară Ana. Am 
cunoscut-o la Eleftereşti... Mi-a vorbit foarte bine despre 
tine. Nu seamănă de loc cu Hagi-lordan. N-ai crede că e 
fata unui om atât de grosier!... Are ceva fin şi câteodată 
straniu, ostenit în privire. Sunteţi prietene? 

— Relativ! răspunse Sabina, fără să ridice ochii de pe 
album, fiindcă nu-i plăcea să dea socoteală despre prie- 
tenele ei nimănui şi mai ales Anei. Relativ! Diferenţă de 
vârstă şi de condiţii sociale. 

— Iar papa ce spune? Cum admite aceasta? întrebă 
curioasă Ana, plecându-se avidă să afle şi privind pe rând 
când la Sabina, când la Elena Lipan. La început am fost şi 
eu stingherită când am făcut cunoştinţă... Era o situaţie 
destul de delicată. Papa l-a cercetat pe Hagi-lordan, l-a 
chemat la Parchet, a început urmărirea... A fost un mare 
scandal judiciar. M-am simţit jenată... 

— Bine, dar aceasta e o poveste veche acum! interveni 
Elena Lipan. Chestiunea s-a încheiat, Hagi-lordan ştie că n- 
a fost vorba de ceva împotriva lui direct, personal. Const şi- 
a făcut datoria, şi nimic mai mult. 

— În orice caz, Iordan Hagi-lordan nu e un om care să 
uite. E unul din cei mai primejdioşi indivizi!... stărui Ana. 
Mai ales acum, când partidul lui Gică Elefterescu vine din 
nou la putere şi când Gică va lupta să fie din nou la Justiţie. 
Nimeni nu se îndoieşte că va încerca să deschidă iarăşi 
afacerea sub altă formă. Şi cum e sigur că papa are să 
capete din nou delegaţie de procuror general, e tot aşa de 
sigur că va fi silit să ia castanele din foc cu mâna lui, pentru 
Gică Elefterescu. 

Elena Lipan privea cu uimire şi cu admiraţie la fiica ei, atât 
de repede şi de precis iniţiată în toate tainele vieţii 


bucureştene, politice şi juridice, din care dânsa niciodată nu 
pricepuse nimic. Ana vorbea cu autoritate şi cu oarecare 
dispreţ, cum s-ar adresa cuiva incapabil să-i urmă-rească 
toate subtilităţile argumentărilor. 

Într-adevăr, câteva zile după episodul memorabil din casa 
lui Gică Elefterescu, guvernul căzuse. 'Tot săpându-şi 
groapa unul altuia, se rostogoliseră cu toţii într-o groapă 
comună. 

Noul ministru retrăsese delegaţia lui Constantin Lipan. 
Afacerea fusese părăsită. Dar în trei ani de opoziţie, jocul lui 
Gică Elefterescu se lămurise şi dăduse roade. Îşi întărise 
situaţia în partid. Se ştia că el va prelua şefia, fiindcă 
înlăturase toate ambițiile periculoase şi câştigase o mare 
popularitate în masele alegătorilor, unde era socotit ca un 
viteaz apărător al dreptăţii, cum o dovedise încă din 
tinereţe, în procesul omului care furase o pâine. De atunci 
încoace, în loc să capituleze ca alţii, nu se înver-şunase el 
oare să urmărească frauda şi vinovaţii chiar în propriul lui 
partid? Acum se vorbea de o nouă venire la guvern. 
Constantin Lipan era indicat să reia opera de purificare. 
Gazetele începuseră să-i pomenească numele, întotdeauna 
asociat la numele viitorului ministru al justiţiei. 

— Aşa stau lucrurile!... sfârşi Ana. Papa va obţine din nou 
delegaţia. Dar nimeni nu-l invidiază. Are să se afle în una 
din cele mai critice situaţii. Cum spunea Georges, chiar ieri, 
că se vorbea printre avocaţi, printre magistrați în tot 
palatul de justiţie, la „Urlătoare”, pe scări, la bufet, în 
pauzele dintre şedinţe... Gică Elefterescu face o eroare 
fundamentală! Nu-l cunoaşte încă bine pe papa. Crede că 
are să-l poată utiliza, şi atâta tot! Iar papa, cum e omul 
datoriei, n-are să se oprească atunci când va spune 
ministrul: ajunge! Are să meargă până la capăt, cu orice 
risc... De aceea mă mir că tolerează lui Nellu să fie prieten 
cu băiatul lui Hagi-lordan, şi tu, Sabina, cu Viorica Hagi- 
Iordan. Papa are să se mai întâlnească o dată cu el, şi atunci 


nu-i mai scapă Hagi-lordan din mână!... O ştie toată lumea, 
şi mai bine decât toată lumea o ştie chiar Hagi-lordan. 

— Eu nu pricep nimic din toate acestea!... suspină Elena 
Lipan, alarmată de ameninţarea atâtor primejdii şi 
complicaţii pe care ea nici nu le bănuise. Copiii sunt 
prieteni. Cine-i poate împiedica?... Mie mi se par foarte 
gentili şi binecrescuţi. Sabina e invitată des la Viorica Hagi- 
Iordan. Nicki vine la Nellu; Nellu se duce la el. E adevărat 
că despre acestea toate Const nu e în curent. Dar ce-ar 
avea de obiectat? 

— Ştiu eu?... strânse din umeri Ana. Am spus o vorbă... 
Papa e atât de curios în excesul lui de scrupule! În privinţa 
aceasta Georges e mult mai raţional. Trăieşte mai pe 
pământ. 

Încheind, Ana îşi îmbumbie mănuşile şi se pregăti de 
plecare. 

— De ce nu mai stai, Annie? întrebă Elena Lipan. Poate 
soseşte şi Const. Nu te-a văzut de o lună. 

— Imposibil, maman! În astă seară mergem la teatru. E 
premieră Cheia visurilor - un poem dramatic de Leon 
Mătăsaru. Se spune că e o piesă foarte reuşită. Are să fie 
tot Bucureştiul... 

Elena Lipan se gândi să întrebe de ce nu o iau cu dânşii şi 
pe Sabina. Aşteptase întotdeauna ca invitaţia aceasta să 
vină de la Ana. 

Dar Ana părea că a uitat cu desăvârşire lunile îndelungi 
când o asemenea seară i se părea un rar şi emoţionant, un 
decisiv eveniment. 

— La revedere, maman! La revedere, Sabina! 

Sărutul fu indiferent, ca între străini. 

În antret, Ana îşi îmbrăcă blana. O blană de vizon pe care 
Elena Lipan o şi evaluă îndată la vreo cinci mii de perechi 
de ghete a 24 lei perechea. 

Uşa se trânti în urma Anei, închisă să despartă două lumi 
între care nu mai exista de mult nici o comunicare. 


Rămasă numai cu Sabina în încăperea cu mobila urâtă şi 
uzată de salon, Elena Lipan vru să spună ceva. Făcu numai 
un gest de resemnare cu mâna ei deformată de grosolanele 
îndeletniciri ale gospodăriei. 

Sabina îi ghici poate gândul nerostit. O văzu mai 
împuţinată la trup, mai înbătrânită şi mai tristă decât 
întotdeauna. Fără să ştie de ce, fugi în camera ei, care-a 
fost camera Anei, şi, fără pricină, începu să plângă, cu capul 
înfundat în pernă. 

Odaia îşi schimbase stăpâna, dar pereţii apăsau tot atât de 
strâmţi şi înăbugşitori, ca zidul cel negru din poveste, ridicat 
până la cer. 

Guta Mereuţă aştepta pe taburet, cu mănuşile pe ge- 
nunchi. Ca un Constantin Lipan numărul doi, în copie fidelă, 
dar mai puţin izbutită, scotea din buzunarul vestei ceasul şi 
îl punea îndărăt la fiecare cinci minute, cu o elocventă, deşi 
mută mustrare. 

— Lasă, frate, ceasul, că acuşi nu mai merg! Renunţ! 
Rămâi tu cu dosarele tale, şi am terminat! îşi pierdu Ana 
răbdarea, gesticulând în faţa oglinzii cu periuţa neagră de 
rimel în mână. 

— Dar n-am spus nimic, Annie! se apără Guta Mereuţă. Mă 
uit la ceas, şi atâta tot! Orice cetăţean din Ro-mânia Mare e 
liber să se uite la ceas. 

— Mai faci şi hazuri acum? Ca să faci hazuri, trebuie să te 
prindă. 

Guta Mereuţă nu mai crezu oportun să întrebe de ceele 
singurul cetăţean din România căruia îi e interzis să se uite 
ia ceas şi să facă spirite. 

Tăcu resemnat. Ştia altfel ce urmează şi cum se sfârşeşte 
discuţia. 

Ana muia periuţa în cutia cu tuş, năclăia genele, arcuindu- 
le în sus, se trăgea îndărăt şi revenea să mai adaoge un 
strat. Când genele deveniră groase ca părul de perie şi tari 
ca firele de sârmă, îşi zâmbi satisfăcută. 


Acum era în toată puterea cuvântului „frumoasa doamnă 
Georges Mereutza”, cum nu omitea niciodată s-o 
pomenească în termenii cei mai ditirambici, cu cele mai 
mirobolante epitete şi adjective, rubrica mondenă a ziarelor 
din capitală. 

Îşi schimbă colierul cu altul mai adaptat la culoarea 
rochiei. Sună şi ceru capa de zibelină: „Înţelegi? Cea de 
zibelină, nu cea neagră, de catifea.” 

— Ei, cât am întârziat? întrebă triumfătoare. 

Guta Mereuţă, obţinând libertatea să se uite la ceas, 
profită de autorizaţie cu o grabă perfidă, dar constată 
consternat că n-au întârziat de fel. Dimpotrivă! Vor mai 
avea de aşteptat. 

— Ca să vezi şi tu cum eşti! îl iertă generoasă Annie. Mai 
bine apropie-te să-ţi înnod funda... Parcă n-ai mai purtat 
smoching şi parcă acuma vii din suburbiile tătarcelor tale, 
de calci opărit ca în străchini! Ce Dumnezeu, acolo purtai 
şalvari şi târlici?... 

Guta Mereuţă, imunizat la aceste aluzii asupra trecutului, 
nici nu se supără, nici nu zâmbi, fiindcă şi una şi alta nu 
sfârşeau bine. Se apropie docil şi, prăvălind capul pe ceafă, 
îşi lăsă înnodată altfel cravata. 

Ana, vrând-nevrând, îl privea aşa până în fundul nărilor cu 
o luxuriantă vegetaţie păroasă. „Măcar de-ar avea altfel de 
nas!” gândi cu repulsie. Guta Mereuţă, care se obişnuise 
din fragedă juneţe cu nasul lui, crescut o dată cu el, nu 
bănui nimic din reflecţiile Anei. 

Se admiră foarte voios în oglindă cu funda renovată şi se 
găsi acceptabil, ca soţ al preafrumoasei doamne Georges 
Mereuiza. 

Recunoscător, o sărută pe gât 

— Ce-s apucăturile astea de rândaş care ghemuieşte 
servitoarea prin colţuri? se indignă Ana. Mi-ai şters pudra 
cu buzele tale ca ventuzele! 

Guta Mereuţă din nou nu găsi nimerit să protesteze. 


Povestea lor dura aşa din primele luni. Ana nu lăsa să 
străbată faţă de nimeni dinafară nimic din tainele căsniciei 
lor. Părea o soţie foarte fericită de asemenea soţ, cita 
cuvinte şi păreri de ale lui Georges, adeseori chiar cuvinte 
de duh inventate şi date pe socoteala lui. Astfel, pentru 
toată lumea păstra aparențele celui mai armonios şi fericit 
menaj. „Binomul ideal!” cum se minunau unii; nu „tusea şi 
cu junghiul!” cum pretindea fratele rebel, Costea, înainte 
de a se despărţi de familie. Dar acasă binomul ideal lua cu 
totul alt aspect. Preafrumoasa doamnă Annie Georges 
Mereutza izbucnea măcar de douăsprezece ori în 
douăsprezece ceasuri în adevărate crize de iritare, când 
sarcastice, când furioase, exasperată de tot ce făcea şi ce 
nu făcea soţul stângaci, nesărat, cu ochi de iepure şi nas de 
proboscidian. În schimb, Guta Mereuţă se descoperea tot 
mai îndrăgostit de nevastă, pe măsură ce Ana îl maltrata 
mai crunt. lar aceasta se adăoga încă la înverşunarea 
femeii. 

— Ai biletul la tine? întrebă, gata de plecare. 

— N-am nici un bilet. E la Scarlat... 

— Dar ştii măcar numărul lojii? 

— Nu ştiu nici un număr, dragă! 

Ana se întoarse din uşă şi îl fulgeră cu privirea: 

— Se vede că eşti complet idiot! Cum o să mergem atunci? 
Să începem a horhăi prin teatru, căutând loja? 

— Dar, dragă Annie, ce sunt eu de vină? Scarlat Bosie ne-a 
invitat. El are biletul. A spus că ne aşteaptă la intrare. Ce 
puteam să-i fac? 

— Să stea omul în frig? 

— Lasă, că e destul de bine înţolit şi nu răceşte el! Chiar 
mă mir, om fără nici o profesie, fără nici un venit şi fără nici 
o meserie, de unde-i dă mâna să poarte blană de o sută de 
mii de lei şi să piardă în fiecare seară, la club, sume 
astronomice... 

— De multe te mai miri tu! 


— Nu numai eu! Se miră toată lumea, dragă Annie. Se 
miră şi vorbeşte... 

— Lasă atunci în grija lumii treaba asta! Tu mai bine te-ai 
mira în ce hal de meschinărie ai ajuns! Adică, pardon! Erai 
din născare... Cum? Te invită omul la teatru te aşteaptă în 
frig laolaltă cu toţi gură-cască din cei care nu-şi pot 
cumpăra bilet, şi tu bârfeşti pe socoteala lui, ca 
mahalagioaicele... De asta mai bine te-ai mira! Acum dă 
ordin să stingă luminile în urma noastră. 

Guta Mereuţă porunci slujnicei cu şorţ de dantelă să 
stingă luminile şi păşi în urma Anei, de-a lungul camerelor 
vaste, cu mobilă cubistă şi covoare moi. 

Niciodată el nu visase şi nu aspirase la asemenea 
apartamente, la asemenea mobile şi asemenea slujnică. Nici 
nu se închipuise vreodată păşind în urma unei femei 
frumoase, cu toaletele descrise amănunţit la rubrica „Iout 
Bucarest” 30. Totul întrecuse dorinţele lui simple, molcuţe 
şi călduţe. 

Dar, în loc să se simtă fericit, trăia cu nelinişte o existenţă 
înfricoşată şi teribilă, sub o necunoscută ameninţare. 

Târât de Ana la spectacole şi baluri, la curse şi la recepții, 
la supeuri şi la reprezentații de binefacere, tânjea după 
timpul când, burlac, îmbrăcat nu chiar cu şalvari şi târlici, ci 
într-un surtuc vechi peste cămaşa de noapte oltenească, 
citea seara Universul, în papuci, la gura sobei, în camera lui 
cu luna din Cadrilater. Viaţa îi părea atunci solidă, ferită de 
surprize. 

Acum, bănuitor, se trezea în fiecare dimineaţă cu o 
tresărire din somn, ca osândiţii la ghilotină în zorii 
execuţiei. 

De unde venea acest presentiment nu-şi putea explica. 
Ştia însă că mâine ori mai târziu ceva înfricoşat şi irevocabil 
avea să curme această existenţă pe care n-o meritase şi nu 
era pe măsura lui. 

— Ci aşază-te o dată! Strânge-ţi picioroangele!... se răsti 
Ana în automobil. 


EI îşi strânse picioroangele şi aprinse o ţigare. 

Ana tuşi. 

— Acum ţi-ai găsit să mă afumi? 

Gută Mereuţă strivi ţigarea în scrumiera limuzinei şi tăcu. 
Tăcu şi Ana, privind ţintă înainte, ştiindu-se privită în 
interiorul maşinii de toţi trecătorii de pe Calea Victoriei. 

Era ceasul când Bucureştii, după ce şi-au închis ghişeurile 
băncilor, uşile magazinelor şi cele zece mii de birouri, 
suspendându-şi pentru douăsprezece ore rumoarea afaceri- 
lor, aleargă la desfăt. Automobilele se încrucişau purtând 
perechile spre teatre, cinematografe, cluburi şi cabarete. 
Trecătorii aveau alte vestminte şi arătau alte feţe. Cei care 
toată ziua se îndârjiseră să-şi mărească agoniseala cu 
figurile crispate într-o încordare de pândă mergeau acum, 
noaptea, să-şi risipească agoniseala cu o destindere bolnavă 
şi nerăbdătoare în ochi, alungaţi din urmă de ceasurile prea 
scurte şi de panica suspendată a deşteptării de mâine: „La 
unsprezece prezintă-te la minister!... Delegaţia 
morarilor!... Scadenţa de la Blank!... Interpelarea lui 
Duca!... Rata la mobile!... Dacă Goldstein nu-mi oferă decât 
opt sute de mii, rup tratativele! Ar fi o adevărată catastrofă 
să mai piardă acţiunile Creditului Minier încă treizeci de 
puncte!... O singură soluţie: să-mi primească banca de la 
Brăila porumbul în gaj!... Comanda furniturilor pentru 
Ministerul de Război ar rezolva totul... Adina mai cere, tot 
cere, de unde să-i dau?... La fiecare metru cub 40 lei 
comision, aceasta ar face la 2.000 metri o sumă frumuşică! 
Blank! Banca comerţului! Reşiţa! Finanţe! Fisc! Sechestru! 
Filodormă! Cifre, cifre, cifre...!”. Începutul gândurilor şi 
întrebărilor tresare în fiecare creier, drojdie încă neaşezată 
a zbaterii de azi şi subconştientă organizare a atacurilor 
pentru lupta acerbă de mâine; dar gândul şi întrebarea 
sunt îndată alungate, amânate, înecate în însetarea de a 
sorbi numai plăcerea nesăţioasă a clipei. Toţi grăbesc; toţi 
râd; toţi au preţul fericirii din această noapte, împăturit în 
buzunar, la piept, peste zvâcnitul tic-tac al inimilor. 


Încruntările sprâncenelor sunt pe mâine şi pe mâine din 
nou, goana neogoită. 

Paşii scârţâie plăcut în zăpadă. Roţile automobilelor 
derapează la virajii. Vitrinele revarsă lumina lor cretoasă. 
Firme incandescente, roşii, galbene, verzi, albastre se sting, 
se aprind, clipesc, sar rapid de la o literă la alta: Ciorapi 
Monica, Şampania Mumm, Şoşoni Tretorn. Fii frumoasă 
prin săpunul Elida! Deasupra e un cer de catran, la care 
nimeni nu înalţă ochii. 

E ceasul când în toată ţara satele au adormit în 
misterioasa lor neagră tăcere. Când în uzini se schimbă 
echipele de lucrători; în hrubele subpământene echipele de 
minieri; în cazărmi, pe patul de fier, adorm soldaţii cu fălcile 
strămutate de plutonieri, să geamă prin somn, visând la 
paradisul de-acasă, măcar că paradisul acela e numai un 
infern. E ceasul când dincolo de Chitila, pe mii şi mii de 
kilometri, numai vântul mai cutreieră bezna în mutele 
pustietăţi. 

Aici, neogoita capitală a ţării a schimbat doar o viaţă pe 
altă viaţă. 

Automobilele se înşiră acostând la bordura trotuarului, în 
faţa restaurantelor şi a cabaretelor cu orchestră în 
smoching şi frac. Grigoraş cântă plecat pe vioară: Amedia 
Luz. Corul rusesc, orchestra vieneză, Johnson Jazz. Dintr-o 
sută şi o sută de cârciumi la periferie, izbucnesc prin uşile 
deschise suspine scârţâite de lăutari şi explozia pianelor 
mecanice. Pe străzi cu becurile în agonie au apărut femei cu 
obrazul tragic văpsit, prelingându-se pe lângă ziduri ca 
fricoase şi întristătoare creaturi ale nopţii. 

Cum să mai gândească oare cineva că în aceleaşi ceasuri, 
într-o mie de mii de umile sălaşuri, de magherniţe, de 
bordeie, pe laviţe tari de lemn, mii şi mii de ploduri 
omeneşti s-au încovrigat zgribulind de frig, clănţănind din 
dinţi, cu maţele ghiorăind de foame? Că în boarfele sleite, 
mii şi mii de prunci, abia născuţi şi seceraţi de molime, au 
început să se răcească, înainte de a fi apucat şi dânşii să se 


bucure de lumina zilei, de căldura soarelui? Că mii şi mii de 
gârbove femei şi de gârbovi unchiaşi, după ce-au trudit o 
viaţă întreagă pentru un dărăb de pâine uscată şi neagră, 
zac acum pe-un culcuş de paie şi trag să moară, fără un ţol 
deasupra, să le aline durerea cuibărită în ciolanele bătrâne, 
şi fără sâmburul de lumină al unui opaiţ în bezna tot aşa de 
neagră, de umedă, de rece ca a mormântului care-i 
aşteaptă? Cum să se mai gândească oare cineva, cum să-şi 
mai amintească oare că aici chiar, foarte aproape, de jur 
împrejurul târgului de desfăţ şi de înveselire, în cartierele 
mărginaşe, în bojdeucile cu lut pe jos şi cu spărturi pe unde 
suflă vântul de sus, mii şi mii de pumni se încleaştă eu 
deznădejde şi cu mânie şi cu revoltă, ca într-o 
amenințătoare centură a mizeriei şi revanşelor, care va 
purcede într-o bună zi a judecăților să scuture de piept şi să 
ceară socoteală celor ce se îmbuibă, râd, se veselesc, 
aleargă alungaţi de nesaţiile lor?... Toate acestea par foarte 
departe, în coloniile altui continent, în altă planetă, din alte 
constelații! Şi mai ciudat încă! Până şi cei care-au venit 
cândva de-acolo, care s-au născut cândva acolo şi mai au 
încă fraţi, părinţi, bunici acolo; până şi aceia parcă au uitat 
ori nu vor să-şi mai amintească, pentru ca amintirea să nu 
le tulbure cumva desfătul şi veselirea. 

Aleargă şi dânşii de-a valma cu toţi. Aleargă mistuiţi de 
aceeaşi înfrigurare. 

Că dincolo de ziduri, într-o încăpere scundă şi gheţoasă, 
un ucenic cărturar, şcolar ori student, aplecat deasupra 
tomurilor deschise pe masa de brad, se trudeşte cu altfel de 
nesaţiu să pătrundă tainele lumii şi ale vieţii - cui îi mai 
pasă şi cine ar mai crede-o? Că undeva, în altă încăpere de 
dincolo de ziduri, alţi ucenici ai altor învăţăminte dezbat cu 
o altfel de îngrijorare legile care vor îndrepta strâmbăţiile 
lumii şi ale vieţii - cui îi mai pasă şi cine-ar mai crede-o? 

Încolo cu ele! Încolo cu ei! 

Pe Calea Victoriei e o revărsare fără istov, din toate 
ungherele capitalei, din toate cotloanele ţării. Amestec de 


glasuri şi de limbi, de pofte şi de nerăbdări. Deputatul din 
Bălţi şi fabricantul din Timişoara; cântăreaţa din Cernăuţi şi 
inginerul din Cluj; exportatorul din Brăila şi arendaşul din 
Craiova; falitul din laşi şi moştenitorul din Vlaşca; toţi se 
strigă, râd, fredonează, se întrec, se îndeamnă, aruncă 
privirea la ceasul de la Fundaţie şi de la palat, să vadă cât 
au întârziat, se interpelează în toate graiurile şi dialectele 
României pestriţe, şi toţi dispar, magnetic absorbiți de uşile 
luminoase unde se vinde plăcerea de-o noapte, uitarea de-o 
noapte, uscatul triumf al vanităţii de-o noapte sau 
scrâşnetul voluptăţii de-o noapte. 

Ana savura parcursul acesta înfăşurată în mantaua de 
zibelină, privită de ochi poftitori şi invidioşi prin geamurile 
de cristal, ca un fragil şi inaccesibil exemplar al umanităţii, 
aşa cum se văzuse în ambiţioasele ei reverii de pension. 

Răspundea la saluturi cu o înclinare patriciană din cap. 
Observă cu iritare că nici acum Guta Mereuţă n-a învăţat 
cum să-şi scoată pălăria. Înalţă mâna pieziş şi surprins, 
smulge pălăria stângaci, parcă mereu s-ar teme să nu i-o 
fure vântul. 

Scarlat Bosie nu se afla la uşa teatrului. Îl căutară în 
mulţimea gălăgioasă şi ghiontită, înălţând gâturile, să 
privească peste capete. Ana se descărcă şuierând printre 
dinţi crude aluzii la lipsa de creştere şi la originile obscure 
ale lui Guta Mereuţă. 

— Ilată-l! se bucură Gută. 

— Mă iertaţi, doamnă? Mă ierţi, Georges?... M-a târât într- 
un colţ, să mă tapeze, un amic de club. Abia am scăpat. 
Cretinul se simţea dator să-mi mai şi mulţumească, lungind 
explicaţiile şi asigurările de recunoştinţă... 

Când Scarlat Bosie se înclină să sărute mâna, Ana primi în 
nări parfumul fin al părului, lipit carapace neagră de lac 
chinezesc. 

Toată iritarea îi dispăru. Obrazul se lumină. 

— Pe noi să ne iertaţi, domnule Bosie. Noi am întârziat! Cu 
Georges, aceasta se întâmplă întotdeauna. 


— Tot eu sunt de vină, Annie? încercă să protesteze Guta 
Mereuţă. 

Ana îl reduse la tăcere cu o singură privire. Privirea 
rezervată numai pentru el, între patru ochi. 

Spintecară cu greu drum în mulţimea compactă. 

Ana înainta în lojă, cum fac toate femeile când se oferă 
admiraţiei publice. Silindu-se să pară preocupată cu totul 
de altceva decât de fiinţa ei, ca eroii păşind în zonă de foc. 
Clipi mărunt, lăsându-şi desprinsă de pe umerii goi 
mantaua de blană, şi se aşeză verificând cu o miopie 
distinsă nimicurile minuscule din poşetă. Ştia că o sută de 
ochi şi binocluri au întâmpinat-o din loji şi din staluri, şi că o 
sută de întrebări şi răspunsuri i-au comentat culoarea 
rochiei, ondulaţiile părului, colierul şi floarea de catifea. 
Murmurul şoaptelor de sus şi de jos, acea incon-tinuă 
vibraţie surdă a sălilor pline, îi sună în urechi ca o muzică 
ameţitoare şi exaltată după primele cupe de şampanie. 

Numai după aceea ridică privirea şi cuprinse ghirlanda 
toaletelor şi decolteurilor expuse în vitrinele lojilor de 
catifea roşie şi de aur; potrivi binoclul cu mâner de sidef şi 
începu să examineze amănunţit sala. 

Recunoscu unele prietene; răspunse la numeroase să- 
luturi. Întoarse profilul spre Scarlat Bosie şi declară: 

— Ai avut dreptate!... E o sală splendidă, cum n-am văzut 
încă la o premieră bucureşteană. 

— Explicabil, doamnă! încuviinţă Scarlat Bosie, reze- 
mându-şi mâna pe balustrada de pluş şi lăsând lanţul 
subţire de platină să se balanseze în gol. Explicabil, fiindcă 
e o premieră de trei ani mereu anunţată şi mereu amânată. 
Leon Mătăsaru n-a mai scris nimic de zece ani. Critica îl 
consideră un om sfârşit. Piesa aceasta îi va decide soarta. 
Unii spun că e o lucrare genială. Alţii, că e o operă ratată... 
În orice caz, e un spectacol senzaţional şi plin de surprize, 
indiferent dacă va fi un apogeu glorios ori o cădere 
catastrofală. 


— Spectacolul e deocamdată mai mult în sală!... vorbi de 
la spatele lor Guta Mereuţă, pe care tonul atotştiutor şi plin 
de sine al lui Scarlat Bosie îl agasa întotdeauna. 

Scarlat Bosie îşi potrivi monoclul şi privi în jos, la şirul 
lucioaselor chelii de fildeş din parter. 

— Ai dreptate, Georges! aprobă el împăciuitor. Câinii îl 
sfâşie de pe acum pe bietul poet. Văd critica înveselindu-se 
anticipat, ca în ajunul marilor masacre. 

— Şi ce e, mă rog, în definitiv, această Cheia visurilor? 
întrebă Ana. 

— Ştiu eu? Un basm. Poate ceva istoric. Poate o le-gendă... 
Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească 
informaţiile mele sunt foarte vagi. 

Guta Mereuţă ştia ceva mai mult, dar mai ştia că părerile 
lui n-au nici o importanţă pentru Ana. 

De aceea tăcu, desfăcând programul şi citind cu de-amă- 
nuntul rezumatul piesei şi distribuţia, ca un dosar înaintea 
şedinţei. 

— Văd şi pe principele Anton Mugşat!... descoperi Ana. Pare 
cu totul descompus. E o adevărată mumie. Unde a dispărut 
doi ani? 

— E o poveste întreagă, doamnă. Acum doi ani s-a certat 
cu Barbu, văru-său... A vândut tot ce-i mai rămăsese: 
suveniruri de familie, arme, mobile de preţ, tablouri, 
covoare. A plecat în străinătate, să retrăiască un trecut care 
a făcut pe vremuri epocă. Se pare că s-a întors cu totul 
dezamăgit. Pretutindeni a căutat o lume dispărută... Ceea 
ce e sigure că a revenit fără nici un ban. Locuieşte la un 
hotel mizerabil de pe Calea Griviței şi a refuzat pen-siunea 
pe care a vrut să i-o servească principele Barbu Muşat. Un 
bătrân cam zevzec şi romantic. Ne-a recunoscut şi salută!... 
E uimitor cum la vârsta lui şi după viaţa lui mai păstrează o 
memorie atât de intactă... 

Într-adevăr, jos, principele Anton Muşat îşi împărtăşea 
impresiile vecinului de fotoliu, care se întâmplase să fie în 
acea seară tocmai lon Ozun. 


Un Ion Ozun metamorfozat în trei ani de viaţă bucu- 
reşteană şi de un zgomotos succes jurnalistic. Chiar şi 
principele Anton, cu memoria lui atât de intactă, nu 
recunoscuse la început pe tânărul acesta plastronând în 
smoching, ras, pudrat şi pomădat; da, numai cu greu a mai 
recunoscut în el pe băieţandrul atât de timid şi neşlefuit de 
odinioară, cu bastonul lui ridicol terminat în cap de rață. 

— Am crezut, tinere prieten, că mă simţeam deplasat aici, 
în ţara românească, unde îmi spuneam că toate prefacerile 
s-au petrecut prea rapid... Am constatat însă că oriunde, la 
Paris, la Cannes, la Deauville, la Biaritz, la Nisa, procesul a 
fost identic. În timpurile dinainte de diluviu (aşa numesc eu 
epoca dinainte de război) lumea dansa după muzică vieneză 
şi iubea încă după tipicul din vremu-rile lui Musset. 
Aujourd'hui la musique est aux negres et lamour a Freud 
31. Pretutindeni slugile au devenit stăpâni, iar plăcerile lor 
au rămas brutale, de foste slugi! E dureros să te 
supravieţuieşti... A! uite şi prietenul nostru Alcaz. Ce 
noutăţi, Mirel? 'le aşteptam să mă pui în curent cu tot ce s-a 
petrecut în scumpul meu Bucureşti în lipsa mea... 

Mirel Alcaz străbătuse spaţiul de la uşă până la fotoliul 
liber distribuind, ca întotdeauna, strângeri de mână şi 
prietenoase salutări de la distanţă. 

Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tânăr, din părul 
cărunt numai atât cât să-i sublinieze ca o perucă pudrată 
din cochetărie juneţea roză a chipului şi contagioasa voioşie 
inocentă a privirii. 

Strânse mâinile bucuros, ca şi cum întâlnirea ar fi fost cel 
mai fericit eveniment pe care îl mai spera în viaţă. 

— O! Ce surpriză! Bine aţi sosit, mon prince! Pa, Ionel! 
Articolul tău din astă seară e o adevărată bijuterie. M-a 
oprit Gică să-mi vorbească despre tine. E încântat! 

— Gică?... se miră lon Ozun. 

— Da, Gică Elefterescu, preaiubitul şi popularul nostru fost 
şi viitor ministru al dreptăţii. De ce te miri? 


— Nu m-aş fi aşteptat! Ştii, după afurisitul ăla de articol cu 
pâinea, cu omul care a furat o pâine, şi cu generosul său 
apărător... 

Într-adevăr, nu mult după ce se ridicase din patul de boală, 
Ion Ozun, sub impresia celor povestite de Teofil Steriu la 
memorabilul dejun şi mai ales sub influenţa revoltelor lui 
Costea Lipan, scrisese un foarte violent pamflet împotriva 
lui Gică Elefterescu, presărat cu usturătoare sarcasme şi 
crude bilanţuri ale unei tipice cariere de sfruntat demagog 
din România Mare. Articolul fusese publicat în fruntea unei 
bătăioase şi efemere reviste de avangardă. Făcuse oarecare 
vâlvă. „Îi urcase acţiunile mai dihai decât ale Reşiţei!” după 
limbajul lui Mirel Alcaz, şi el atunci se umfla păunatic în 
pene, încântat de gălăgiosul succes. Dar acum regreta că l- 
a scris. Prea se dăduse din senin, imprudent, la fostul şi 
viitorul ministru, băiat bun!... Şi ca atare, în sinea sa, cu 
sucitele sofisme din firea omenească, dădea vina pe Teofil 
Steriu şi pe Costea Lipan, găsindu-i pe dânşii răspunzători 
că l-au asmuţit să se pună rău cu un atotpu-ternic al zilei, 
deşi niciunul nu-l îndemnase la aşa ceva! 

— Ce copil ai rămas, lonele!... îl dojeni Mirel Alcaz, cu o 
zeflemistă şi superioară intenţie de consolare. Articolul tău 
e o poveste veche acum. Ţi-a servit mai mult decât crezi. 
Căci Gică e prea deştept să nu cultive presa, a treia putere 
din stat... L-ai împuns bine, să simtă? Ie preţuieşte cu atât 
mai mult! la notă!... Şi, fiindcă veni vorba, păcat că te 
limitezi numai la relaţiile de la „Capşa”. Ar trebui să mai vii 
cu mine la Cameră, să intri în contact şi cu animalul 
politic... 'Te asigur eu că sunt relaţii profitabile! Apoi, 
întorcându-se spre Anton Muşat: Vezi, mon prince... Dacă 
ţi-aminteşti, acum trei ani te asiguram că acest tânăr va 
face să se vorbească de el. L-am ghicit de pe atunci tobă de 
talent! S-a întâmplat măcar o dată să fie cineva profet în 
ţara lui... Întrebai noutăţi? Să trecem în revistă tout le 
gratin 32. S-o luăm de la frumoasa doamnă Georges 
Mereutza. Cum observai, menajul Mereutza a devenit trio- 


stabil. Dar numai pentru gurile rele! De fapt, a rămas tot 
binomul ideal! Doamna Annie Mereutza e de o virtute 
inexpugnabilă. Virtute consolidată în provincie şi frumuseţe 
conservată în frigider. Nimic de făcut!... Îl compătimesc pe 
bietul Charles. Sărmanul Bosie pierde timpul cu o 
tenacitate demnă de o cauză mai bună. Ce urmăreşte, nici 
eu nu înţeleg! Orice femeie din lume, mon prince, nu merită 
atâta timp pierdut. Que de longues histoires pour une şi 
courte chose! 33. Fiindcă, la urma urmei, aceasta ori alta, 
ce-ţi poate da mai mult decât îţi oferă oricare? 

Mirel Alcaz flecărea şi clevetea zâmbind serafic, cu 
nevinovăția din totdeauna, ca un om imparţial şi 
dezinteresat, pentru care toate ciudăţeniile şi pidosniciile 
de pe lume sunt numai un pretext de amuzante reflecţii şi 
de filosofice aforisme. lon Ozun, care ştia acum ce se 
ascunde sub aspectul acesta de simpatică odraslă a 
Bucureştilor, amic cu toată lumea, veşnic îndatoritor, veşnic 
surâzând, veşnic gata să apere din oficiu pe cei calomniaţi, 
ca funia pe spânzurat, şi doar poate cam prea flecar - ca un 
medic cunoscând o boală secretă şi hidoasă - nu-şi putea 
stăpâni mirarea că-i vede ochii atât de candid limpezi şi că 
nu-i surprinde niciodată glasul şovăind. 

Voința cucerise cititori şi câştigase autoritate. Însă Ion 
Ozun nu mai ignora cu ce preţ. Şi nu mai ignora că Mirel 
Alcaz, din independenţa Voinţei iscusit arendată în dreapta 
şi în stânga, îşi cumpărase o casă impunătoare în „Parcul 
Filipescu”, mobilată cu piese de stil şi covoare autentic 
persane, împodobită cu sumedenie de tablouri şi sculpturi 
înhăţate pe gratis de la artişti cu prilejul expozițiilor în 
schimbul unei cronici elogioase în ziar; cum nu ignora că 
ajunsese acum membru în trei foarte bănoase consilii de 
administraţie. Se simţea complice, irevocabil legat de 
soarta ziarului, fiindcă acolo îşi făcuse faimă de talentat 
polemist şi fiindcă acolo îşi câştiga existenţa, îndestul de 
îmbelşugată. Dar cu spaimă se ferea să nu lunece mai jos, 
să nu fie într-o zi după chipul şi asemănarea lui Mirel Alcaz, 


gata la orice tocmeală, cu surâsul nevinovat pe buze şi fără 
tresărirea nici unei remuşcări. 

Tipărise cu doi ani în urmă un volum de nuvele lăudat de 
toată critica. Toţi descoperiseră în el o mare speranţă. Se 
oprise însă aci. Succesul zilnic al articolului de ziar îl furase 
definitiv. Ştia că niciodată de acum înainte, în acest 
Bucureşti al timpului risipit, nu va mai găsi tăria şi tihna să 
se refugieze în el şi să mai scrie a doua carte. De aceea 
adineaori trecuse stânjenit pe lângă Teofil Şteriu, cu mal- 
dărul lui de grăsime prăbuşit între braţele unui fotoliu. I s-a 
părut că cetise în ochii lui mici şi înecaţi în osânză o scurtă 
lucire de ironie, poate de milă, când i-a dat bună seara. 
Numai o clipă, şi poate că a fost numai o părere. 

— Ai ochi mai buni, lonele! îl deşteptă Mirel Alcaz din 
aceste inoportune gânduri. Ai ochi mai buni şi te rog să-mi 
vii tu în ajutor. Cine se află, rogu-te, în loja de lângă Hagi- 
Iordan? Nu vreau să las neisprăvit raportul meu prinţului 
Anton... 

Ion Ozun se răsuci şi identifică îndată persoanele din lojă: 

— Dar e doamna Elvira Elefterescu şi nepoatele sale 
celebre: Lola, Lulu, Lili, care-au avut atâta succes la revista 
de binefacere a „Ocrotirii” în rolul de paji, de boy, de 
cowboy, de dansatori argentinieni, de orice în afară de 
rolurile feminine. 

— Exact! aprobă Mirel Alcaz. N-o mai recunosc pe doamna 
Elefterescu de când şi-a tuns părul şi l-a vopsit într-o altă 
culoare a curcubeului. lar pe cele trei graţii nu le mai văd 
decât în costumul sexului urât, dar viril. Apoi, revenind la 
„raportul” său, continuă: Doamna Elvira Elefterescu a 
devenit, mon prince, mai impunătoare decât un tambur- 
major. Părul tuns şi revăpsit a întinerit-o cu zece ani. Arată 
acum ca un tambur-major reangajat. E însă neconsolată!... 
Cele trei graţii i-au scos peri albi, încât au silit-o să-şi dea 
coafura la atelierul de renovaţii, reparaţii şi reajustări. 
Păcat că n-ai fost să le vezi la reprezentaţie! 


Au fost delicioase tustrele... Dar mai ales Lola cântând 
cântecul lui Carol al VI-lea, nebunul: „J'ai fait pipi dans le 
jardin, Pour fair' pousser les coccinelles...” 34. 

— Ce folos! urmă Alcaz. Băieţoase şi condamnate să 
poarte fustă numai printr-o glumă idioată a naturii, nu vor 
în ruptul capului să se mărite. Să sperăm că acum, când va 
veni Gică din nou la Justiţie, va şti să descopere trei partide 
din floarea baroului. Altfel, nu-i mai văd zi bună în casă... 
Alături, precum vezi, mon prince, lordan Hagi-lordan este 
etern radios. A mai încheiat o afacere, din care-a ieşit cu 
vreo cincisprezece milioane. Şi mai operează undeva, 
misterios, nu ştiu ce misterioasă afacere în stil mare. Ceva 
tot cu petrol, prin Moldova, prin ţinutul Căli-manului. Chiar 
o să mă interesez mai de-aproape. Da, da!... Cum de mi-a 
scăpat? petrolul... Staţi, da, da! Rumanian Company for the 
Development eţetera. În acest caz, nici în cot nu-l doare tot 
ce manevrează amicul Gică. Are la spate rezerve cu care un 
biet Gică, Giculet, Giculică n-o să poată ţine la probă! 
Numai de i-ar rezista arterele lui Hagi-lordan până la 
sfârşit şi de n-ar face erupție ca la sondă de ţiţei...! 

Iordan Hagi-lordan, în smoching şi cu piepţii cămăşii de 
zăpadă, părea într-adevăr mai stacojiu decât întotdeauna. 

S-ar fi spus că e în ajunul unui atac de apoplexie. 

Aceasta nu-l împiedica să râdă cu toţi dinţii sub buza acum 
rasă de mustăţile gigante, întors pe spătarul scaunului spre 
un domn lung, gălbejit, cu faţa scofâlcită şi cu ochii pieziş, 
ca un intrigant de melodramă. Pe un scaun în faţă, absentă 
de la ce se vorbeşte alături şi de la ce se petrece în sală, 
Viorica Hagi-lordan privea în gol. Avea un oval fin, părul 
blond-cenuşiu, ochii imenşi încadraţi în cearcăne viorii, 
gura chinuită, transmițând întregii făpturi o mască 
dureroasă şi ostenită, peste care nici o privire nu putea 
trece cu indiferenţă. 

— Pentru mine, fata lui Hagi-lordan e o enigmă! mărtu-risi 
Mirel Alcaz în continuarea expozeului său. A adus-o din 
străinătate de doi ani. Nu dansează, nu cochetează, nu 


frecventează nici un ceai. N-am văzut-o râzând niciodată. 
Nu-i ştiu nici un flirt. Atât doar: patinajul şi tenisul. Şi cel 
mult o dată într-un an, o premieră... Cred că n-are de ce se 
simţi fericită cu un asemenea părinte şi cu reputaţia unui 
asemenea părinte... Altceva nou ce să-ţi mai spun, mon 
prince? Am terminat tot repertoriul. Erai aici când s-a 
însurat Fredy Goldamm cu Marie-Jeanne Ghica. Ai sosit 
exact când a început divorţul. Dar Fredy s-a purtat ca un 
adevărat gentilom. I-a pus cinci milioane pe numele ei... şi, 
după cum îl vezi, e tot atât de radios ca Iordan Hagi-lordan! 
Numai că e pentru alte motive... Priveşte în sală şi priveşte 
în loji: îşi verifică lista din carnetul amorurilor secrete; câte 
din ele figurează în indexul lui alfabetic şi cât l-a costat 
fiecare. 'Te asigur că toate sunt prezente la apel. E singurul 
mijloc ca banul să circule. Am să-ţi povestesc în legătură cu 
aceasta o scenă nostimă. Mi-o spunea ieri Puiu... 

Mirel Alcaz se opri. Sunase a doua lovitură. 

Principele Anton Muşat părea de mult că nu mai ascultă. 
În faţa osoasă şi în ochii înceţoşaţi se stinsese orice interes 
pentru tot ce-l înconjoară. Avea o figură chinuită, bătrână şi 
devastată; iar cum plecase fruntea spre piept, se vedea o 
ceafă subţire şi slabă de copil, aţele gulerului scrobit, haina 
prea largă, făcând cute ca pe-o sperietoare de câmp. 

Gongul vibră a treia oară. Cortina se ridică şi freamătul 
sălii muţi. 

La picioarele unei mănăstiri voievodale, pe câmpul 
mătăsos, în lumina aurie de primăvară, păşi înalt şi zvelt cel 
dintâi fecior de domn din baladă. Păşi în zale subţiri de 
argint, alături de căpitanul cel credincios, crunt şi bărbos. 

Şi viersul sună de cleştar - viersul prinţului. 

Viersul sună grav, de aramă - viersul ostaşului. 

Cu o singură mişcare, mulţimea se simţi captivată, şi 
nimeni în sală nu mai tuşi. 

Iar Ion Ozun înţelese de îndată că asistă la ceva rar şi 
nespus; la una din minunile acelea când o mie de oameni 
evadează din mizeria lor ascunsă, din ambiţii şi 


deşertăciune, din griji vulgare şi din rânjetul fiecărei zile, să 
se ofere purificaţi de o văpaie arzătoare bucuriei de a 
admira. 

Cunoştea poemul, fiindcă era unul din puţinii care-l citise 
şi care mai credea în talentul singuratic al lui Leon 
Mătăsaru, cu respiraţia largă pentru vastitatea altitudinilor. 
Se temuse că nu va fi înţeles, în cutezătoarea fuziune de 
legendă şi realitate, de adevăr istoric şi de superstiții, cu 
fire împletite din trecut şi prezent, din simbol şi din ade- 
vărul brut, nestrujit, pietros. Acum îşi dădea seamă că 
teama i-a fost deşartă. Şi avu o pornire de recunoştinţă şi 
de iubire pentru publicul acesta, care, dincolo de vani-tatea 
toaletelor şi de frivolitatea bârfelilor, se reabilita, simplu şi 
unanim, în cele o mie de feţe transfigurate. 

Întoarse ochii, şi în umbră descifră pe fiecare obraz 
miracolul divin: neclintirea lui Iordan Hagi-lordan, din care 
dispăruse aroganţa; dezmorţirea din ochii coagulaţi ai 
principelui Anton Muşat; bucuria pură de pe figura lui Mirel 
Alcaz; extazul din ochii frumoasei doamne Annie Mereutza, 
care uita să se mai supravegheze; participarea celor o mie 
de oameni fascinaţi de lumina scenei, respirând în ritmul 
viersului, strămutați magic pe alt tărâm, unde în clipele 
acelea nimic din spurcarea de acum un ceas şi de peste 
două ceasuri nu-i mai atinge şi le e străină. 

Toţi uitau ce sunt într-adevăr. Cine sunt. Cum sunt... 

Toţi erau numai ce-au dorit cândva a fi cu însetare, în 
elanuri de foarte de mult, secrete, când în nesaţiul cosmic 
al adolescenţei fiecare s-a vrut mai bun, şi o aspirație spre 
înălţimi a înnobilat omida din care o singură dată se desface 
fluturele cu aripi de azur, să zboare în azur. 

Cheia visurilor era aceasta. Era pentru aceştia. Era pentru 
toţi. 

Ion Ozun găsi nespus de minunat şi de alinător miracolul 
prin care sala a ştiut să presimtă şi să preţuiască atât de 
spontan, atât de total ceasul acesta unic, cu un atât de fin şi 
de precis instinct; că atât de îndată s-a oferit incantaţiunii 


care-i desprindea pe toţi din terestrele lor rădăcini, să-i 
înalțe pe aripi de vis în azur. 

Iar bucuria lui fu amară. 

Căci cu amar măsură tot ce-a pierdut. Tot ceea ce nu se 
mai întoarce. Cărţile pe care nu le va mai scrie. Lumea de 
acum înainte, pentru totdeauna sufocată în el, la care a 
renunţat pentru articolul de ziar cu viaţa de o zi, pentru 
camera confortabilă, pentru haina de cioclu de pe dânsul. Şi 
de ce toate? Doamne, de ce? Numai fiindcă, laş, el nu s-a 
mai simţit în stare să mai îndure încă o iarnă cruntă de 
foame şi de ger, nopţile cu foşcăitul gândacilor dezgustători 
şi cu arătarea neagră a femeii moarte plecându-se 
deasupra lui, aşa cum şi astăzi amintirea îi încrâncenă 
carnea. 

Pe scenă, actorii intraseră şi ei în vestmântul personajelor, 
cum de mult nu se mai văzuse un joc mai armonios. 

Lui lon Ozun nu-i venea să-şi creadă ochilor că fiul 
împăratului Verde, întinzând braţe inspirate, e acelaşi Bică 
Tomescu pe care-l aşteaptă creditorii la uşă şi care în antret 
va împrumuta o sută de lei chiar de la Verdeleâmpărat în 
persoană; că Ileana Cosânzeana, bălană în spuma străvezie 
a costumului, e aceeaşi Sonia Viişoreanu, mereu torturată 
de panica obezității, în camera ei unde a rămas şi acum, cu 
sfârâit de primus şi cu irigatorul spânzurat în perete, maţul 
de gumă roşu şi cinic. 

Viersul săvârşise miraculoasa încarnare. În decorul de alt 
veac veneau, plecau, sufereau, iubeau şi mureau oamenii de 
alt veac, de departe, din timp, unde legenda a înălţat în 
neguri nehotărâte şi biserica păstorului Bucur, străbunul 
acestui blestemat Bucureşti al tuturor pierzaniilor, arză-l 
focul! 

Cortina rupse magia. 

A fost ca un semnal al exploziei, cutremurând sala în 
tumult de aplauze şi chemări. Publicul aclama în picioare; 
nu găsea cuvinte îndestul de aprinse şi gesturi îndestul de 
expresive pentru a descărca emoția comprimată, viers cu 


viers, în religioasa ascultare. Din loji zburară arcuit flori 
smulse de la piepturi, toţi căutau în jur şi regretau că n-au 
venit înarmaţi cu braţe de trandafiri: femeile uitară că nu 
trebuie să plângă cu rimelul genelor strivit de batiste şi cu 
şiroaie de negreală prelingându-se pe fardul obrajilor. Şi 
frenezia mai crescu încă atunci când împăratul Verde izbuti 
să târâie din culise, de mână, un Leon Mătăsaru orbit de 
lumina rampei şi pipăindu-şi cravata. 

— Fumăm o ţigară, mon prince, lonel? întrebă Mirel Alcaz, 
pregătindu-şi tabachera plată de argint. Pot spune că am 
asistat la cea mai entuziasmată sală care a existat cândva la 
Naţional! Sunt curios să ascult oracolii... 

leşiră în fumoarul ticsit şi ăuind de glasuri şi de exclamaţii, 
ca vuietul mării, închis în ghioc, când îl pui la ureche. 

Toţi arătau triumfal şi copilăros palmele înroşite de atâtea 
aplauze; ca nişte bravi luptători întorşi de pe câm-purile de 
bătălie încărcaţi de trofee, cu răni glorioase şi cu armele 
frânte, strâmbe, rănite şi ele. 'Toţi uitaseră surâsul sceptic 
cu care acum câteva ore, pe stradă şi în cafenea, spuneau 
că vin din simplă şi crudă curiozitate să asiste la 
înmormântarea unei cariere. 

Întrebau şi răspundeau oameni necunoscuţi. Străini, din 
provincie, fără nici un prieten, cu pretextul unei ţigări 
aprinse, intrau în vorbă şi rosteau păreri inspirate şi naive. 

Criticii şi cronicarii declarau între două fumuri de ţigară 
că niciodată nu s-au îndoit de succesul piesei. 

— Şi e curios, Ozun, ai observat? Nici un actor n-a fost 
deplasat în rol. Unic în analele Naţionalului! Chiar Sonia 
Viişoreanu, în rolul Cosânzenei. 

— Cine? Ileana Osânzeana? întrebă Ion Ozun, incapabil să 
reziste calamburului survenit înainte de a-i măsura sensul 
crud. 

— Cum ai zis? Ileana Osânzeana? îi smulse la clipeală 
cuvântul de pe buze un confrate entuziasmat. Asta e nos- 
timă! Ascultă, Alecule, Pol, Vidraşcule, ascultați una bună a 
lui Ion Ozun... lonel, îmi dai voie s-o pun în cronică? Îi dedic 


un paragraf special: „Ileana Osânzeana sau Venus 
Hotentota din Jardin des Plantes”... Ştiţi, Venus cea cu buci 
de cinci ocale din albumele de artă africană... Bineînţeles, 
atingând-o prin tangentă şi lăudând-o cu atât mai mult cu 
cât a fost atât de admirabilă în rol, încât ne-a făcut să uităm 
dimensiunile supraplanturoase de Ileană Osânzeană! 

Ion Ozun muşcă în dinţi cartonul ţigării şi se depărtă 
scârbit de el însuşi. 

De ce spusese aceasta? 

El şi acum pleca privirea în pământ când dădea cu ochii de 
Sonia Viişoreanu. 

De când se mutase din bursucăria lui chir Panaioti o vedea 
rar. Ea nu făcea nici o aluzie şi părea că a uitat. lar el îi 
rămăsese recunoscător pentru această delicateţe. Şi iată că 
acum, stupid, pentru o glumă neghioabă, aruncase un 
cuvânt care va circula fără îndoială în toate cronicile 
dramatice şi va rămâne pentru totdeauna legat de cariera 
teatrală a Soniei Viişoreanu. „Sunt o canalie! Devin din zi în 
zi o mai mizerabilă şi sinistră canalie!” se admonestă cu 
dezgust, încleştând pumnii în fundul bu-zunărilor. 

— Te căutam, lon Ozun. Te-am văzut de sus... 

Se întoarse. 

— Tu erai, Costea? 

— Precum mă vezi... răspunse posomorit Costea Lipan. 

Era îmbrăcat în haine de stofă ordinară, cenuşii, cu guler 
moale, nebărbierit şi cu ghetele galbene, ude de zăpadă 
topită. 

— Te-am văzut de sus, din cucurig, de la plebe! Vorbi mai 
departe Costea Lipan. Ca, de altfel, cum am zărit-o şi pe 
sora mea, frumoasa doamnă Georges Mereutza, nelipsită 
de la orice premieră!... Te-am văzut şi abia am răzbit 
printre gealaţi să ajung până aci. Vreau să-ţi vorbesc ceva 
neapărat. Am o rugăminte. Nu pentru mine, fiindcă pentru 
mine am învăţat să nu mă mai rog nimănui niciodată! O 
rugăminte pentru altcineva, un prietin, un tovarâăş... 


— Spune! rosti Ion Ozun, retrăgându-se într-un colţ mai 
umbrit, să nu-l vadă lumea vorbind cu un tip îmbrăcat ca un 
vagabond. 

— Dar nu pot aici... E ceva mai lung şi mai complicat. 
Spune-mi locul şi ora unde ne întâlnim... 

— Un moment numai! se scuză Ion Ozun, fiindcă prietenul 
cronicar de adineaori îi făcea semne disperate să vină la el 
mai repede şi fiindcă voia şi el acum să intervină cu o 
rugăminte; anume, cu rugămintea să nu facă uz de stupidul 
lui calambur. Un moment numai, dragă Costea...! 

Se scuză gesticulând şi se lăsă dus la braţ. 

— Am să-ţi arăt ceva nostim! îl anunţă confratele. Soţul 
doamnei Venus Hotentota. Priveşte...! 

Pe-o banchetă, cu programul spectacolului atârnând gata- 
gata să cadă dintre degetele grase, Teofil Steriu, nedeprins 
să piardă serile, dormea senin, cu gulerul muiat de sudoare. 

— „gloria noastră naţională sucombând zdrobită de 
emoţie...!”, făcu teatral cronicarul ghiduş şi colecţionar de 
calambururi. 

— Pentru asta m-ai chemat?... Nu ţi-e ruşine?... Hai sic... 

Ion Ozun se gândi o clipă să-i ia programul dintre degetele 
lui Teofil Steriu şi să i-l pună uşurel pe genunchi. Să-l 
deştepte într-un fel ori altul, cât mai delicat, ca să nu mai 
dea prilej de înveselire lichelelor ghiduşe. N-o făcu însă, nici 
el nu ar fi putut spune de ce, şi reveni în colţul unde-l lăsase 
pe Costea Lipan. Dar Costea Lipan dispăruse. „S-a 
supărat?... Ce-o fi vrând să-mi spună? De altfel, îl priveşte! 
E din zi în zi mai insuportabil cu exaltarea lui revoluţionară 
de conspirator din filmele poliţieneşti”... Se mai uită peste 
capete, mai căutându-l încă o dată, aşa, de mântuială, 
numai ca să nu rămână cu o drojdie de conştiinţă încărcată. 

Nici o urmă. 

Soneria anunţa începutul actului. Culoarele se goleau. 
Grăbi în urma celorlalţi şi din treacăt aruncă o privire 
satisfăcută lui lon Ozun din oglindă, cu smoching impecabil, 
cu părul reţinut luciu pe creştet de gomina argentina şi cu 


obrazul proaspăt ras şi dichisit, ca al unui Mirel Alcaz 
oarecare. În ceața din lumea ireală, de dincolo de oglindă, 
se depărtă în sens invers o umbră acum indecisă. O umbră 
pletoasă, cu pălărie mare, cu haine sărace, cu mersul 
împovărat şi cu o tristă mustrare în figura înecată de pâclă. 

Dar lon Ozun nu o văzu. 

După spectacol, doamna şi domnul Georges Mereutza au 
întârziat până la trei să supeze la „Elysee”. 

Scarlat Bosie a dispărut un ceas şi s-a întors, cu o veselie 
rea şi nervoasă în ochiul crispat sub monoclu. 

— Aveam o întâlnire la club, într-o chestiune gravă! lămuri 
desfăcând şervetul apretat şi dând la o parte din faţă vasul 
de cristal cu flori. Am aranjat lucrurile într-un sfert de oră... 
N-am putut rezista tentaţiei când am auzit bancul de 
licitaţie. Şi priviţi rezultatul! În douăzeci de minute, am 
ridicat cincizeci de mii de lei, după ce la pri-mele arozagii 
pierdusem treizeci... 

Spunând, jucă în mână portbiletul cu hârtiile de o mie 
îndoite ca foile unui caiet. Smulse una, o mototoli şi o 
aruncă pe estradă orchestrei. 

— De ce joci? îl mustră Ana. 

— De ce?... Poate ca să ucid în mine o pasiune încă mai 
necugetată... vorbi încet după mâna în care ţinea ţigara şi 
unde spânzura legănat lanţul subţire de platină. 

Ana încruntă sprâncenele, reduse la o linie de un 
milimetru, şi se uită la Guta Mereuţă, să vadă dacă a auzit 
ori nu. Bărbatul citea însă ultima pagină a unui ziar de 
seară, ultima ediţie. „N-a auzit!” gândi. Dar dacă ar fi privit 
sub faţa albă de masă, Ana ar fi observat poate cu mirare că 
mâna bărbatului era încleştată cu unghiile în genunchi, aşa 
cum oamenii tari îşi înăbuşe o durere a sufletului cu altă 
durere a cărnii. 

La plecare, Scarlat Bosie ţinu Anei haina de zibelină, 
întârziind mâinile în jurul gâtului, ca începutul unei 
îmbrăţişări. Ana se îndreptă de mijloc, învăpăiată de 
indignare. Drept ce o lua? 


— Vă conduc până acasă? Avem acelaşi drum şi am oprit 
maşina afară! se oferi Scarlat. 

— Mersi! Vreau să fac câţiva paşi pe jos! spuse apăsat Ana. 

Scarlat Bosie înţelese şi nu insistă. Înţelese şi Guta 
Mereuţă, şi-i fu recunoscător Anei. 

Afară, doi domni urcau într-un automobil, de subsuori, pe 
un al treilea. 

— Ce e? S-a întâmplat un accident? se sperie Ana, ducând 
mâna la inimă. 

— Nu s-a întâmplat nimic! se întoarse râzând şi îm- 
proşcând, o dată cu râsul, o năprasnică duhoare de vin unul 
din cei doi. E autorul, Leon Mătăsaru... Şi-a serbat succesul, 
dar şi-a pierdut echilibrul şi cheia. 

— Mmăi pă-ătosule, ă-mi cheia... Am găsit eilibru ş-am pe- 
edut cheia... Ă-mi cheia, pă-ătosule...! 

Leon Mătăsaru vorbea cleios de unul singur şi, urcat în 
maşină pe o uşă, se muncea să iasă pe cealaltă, ca să caute 
cheia. 

Cheia de la cameră. Cea a visurilor, o dăruise generos 
tuturor. 

II. 

NU EXISTĂ „CEAS RĂU” 

E o întunecoasă şi umedă încăpere, cu semne cabalistice 
de aur şters pe fond de catifea neagră. În tavan zodiacul a 
fost zugrăvit de un meşter stângaci după un almanah 
oarecare: Gemenii şi Cumpăna, Racul şi Săgetătorul, 
Fecioara şi Păstorul. Pisoiul somnoros cască şi îşi ascute 
ghearele: din bufnița împăiată au zburat penele, şi un ochi 
de cristal a sărit. 

Totul e grosolan înscenat, calic şi întristător. Nicăieri 
minciuna şi sărăcia n-arată o mai mizeră haină. Iotuşi, 
acolo, la celebra prezicătoare, se strecoară oamenii pe 
furiş, ca răufăcătorii, ruşinaţi de atavica lor credinţă într-un 
destin dinainte scris, să afle din semnele aştrilor şi din 
palmă, din drojdie de cafea şi din cărţi sleite soarta 


proceselor şi a boalelor, a moştenirilor şi a iubirilor, 
moartea duşmanilor şi izbânda întreprinderilor. 

— Este un om blond, domnişoară, care sufere pentru 
dumneata! Şi o femeie de verde, care-ţi vrea răul. Mai văd 
omul cel bălan întorcându-se dintr-o călătorie lungă pe apă 
şi femeia de verde ţinându-i calea. Vei avea o supărare, dar 
de o scurtă vreme. Pe urmă bălanul are să vină tot la 
dumneata şi se arată mare fericire, fiindcă te iubeşte mult 
şi-i cu inimă nobilă. Femeia de verde o văd zăcând de necaz. 
Poate să şi moară din asta. Nici nu merită altceva. O 
aşteaptă ceasul cel rău, intriganta! 

„Prostii! înşelăciune ordinară. Acelaşi clişeu pentru orici- 
ne. Naiv cine le crede!... gândeşte domnişoara, întorcându- 
se pe trotuarul strâmb şi păşind prin bălți până la trăsura 
lăsată să aştepte la colţ. Cel puţin mi-am satisfăcut o 
curiozitate. Păcat că n-am fost mai multe să râdem”... 

Dar o aţă de gând subţire se strecoară roşie prin celelalte 
gânduri. „Ele blond. Deci tot numai el sufere pentru mine. 
Şi de la dânsa nici nu mă aşteptam la altceva, decât să-i 
aţină calea. Cine spunea oare că în tot neamul ei toţi au 
murit înainte de treizeci de ani de ftizie?” 

Manichiurista a întins pe masa de cristal toate ustensilele 
complicate şi multe, cu o încetineală tacticoasă de maniacă. 
E bătrână şi sufere de astm. După zece minute, respiraţia ei 
începe să agaseze, ca uruitul monoton al unui ventilator. 

Tot aşa, ca un uruit de ventilator, e plicticoasă şi eterna ei 
poveste, aceeaşi întotdeauna. Are o fată care-a fugit cu un 
chelner. Chelnerul vine după miezul nopţii. Şi vine 
întotdeauna beat din resturile paharelor deşertate la 
iuţeală, când se schimbă mugşteriii la mese. O bate şi o 
alungă să doarmă pe scândura goală. Oare domnul 
judecător n-ar putea să-l cheme şi să-l amenințe că-l bagă în 
zuhaus 35? Şi-ar face o mare pomană! 

Acestea le ştie Ana de mult pe toate, şi toate o scufundă 
într-o nemărginită plictiseală. 


S-a hotărât de atâtea ori să se descotorească de pacostea 
asta de manichiuristă bătrână, astmatică şi maniacă, în- 
locuind-o cu alta, mai tânără şi mai vie, dar n-a găsit niciuna 
să vină la ceasurile ei. Acum e ultima dată! decide, şi după 
această tresărire a energiei, îndată, ca o apă turbure şi 
mâloasă trăgându-şi la fund înecatul, o cuprinde din nou 
lehametea. 

În bolul de porțelan cu apă fierbinte, degetele au devenit 
ca nişte cârpe zolite. Nici nu le mai simte. 

Madam Keller le prinde delicat, pe rând în mâna ei grasă 
şi pistruiată, rotunjeşte oval unghiile, taie pieliţele, 
lustruieşte, pensulează cu lac şi geme, respiră, oftează, ca 
şi cum ar duce la capăt cu un supraomenesc eroism cea mai 
teribilă misiune care-i sleieşte puterile pe-o săptămână, pe- 
o lună, pe toată viaţa. 

Din flacoanele de lac şi văpsea se împrăştie un miros 
farmaceutic de eter şi dulceag de sirop, care-a devenit 
pentru Ana inseparabil pe veşnicie de răsufletul penibil al 
bolnavilor de astm. 

— Astupă, te rog, flacoanele, madam Keller! Nu pot 
suporta mirosul acesta infect... 

Madam Keller mânuieşte flacoanele cu precauţia 
conspiratorilor preparând în laborator explozibile de o sută 
de ori mai puternice decât dinamita. 

Alege o plută, o şterge cu cârpa, o apasă încet şi mai 
şterge o dată flaconul întreg. Îl potriveşte în cutie. 

Ana îi urmăreşte fiecare mişcare descompusă cu un 
început de ură adunat din toată drojdia după-amiezelor ei 
deşarte. 

— F-am spus, toamna judecător... Panditul acela mi-a ucis 
iar copila în bătaie!... începu să se tânguie madam Keller. 

Ana a închis ochii şi-ar vrea aşa, cu o singură mişcare a 
pleoapelor, să suprime totul: figura tumefiată cu vinişoare 
vinete a manichiuristei, lapoviţa murdară de afară, tic-tacul 
atât de trândav al minutelor şi mai ales plictiseala aceasta, 
care aşterne ca o ploaie de cenuşă peste tot ce-o 


înconjoară, peste tot ce face, pătrunzând cu un gust fad în 
tot ce gustă, în nări, în gură, în paharul brumat de apă şi în 
miezul mustos şi parfumat al fructelor. De două luni nu 
poate scăpa de senzaţia aceasta a vidului. Şi nu poate 
reconstitui cum a venit, aşa cum se instalează durerile de 
cap, treptat şi perfid, până ce toropeşte toată fiinţa. 

—.i-am spus: Pantit ce eşti, am să merg la poliţie şi-am să 
fin cu un tomn comisar... 

— Madam Keller, te rog, lasă acestea! Le ştiu... Am vorbit 
cu bărbatu-meu. Justiţia nu se poate amesteca dacă nu este 
o plângere. Acum mă doare capul. 

Madam Keller a tăcut ofensată. 

A început să strângă foarfecele şi pilele cu mâner de fildeş; 
le şterge cu pielea de căprioară, le înveleşte şi le adună la 
valiza de muşama neagră şi jupuită, punând în fiecare 
mişcare un reproş de femeie nevoiaşă, care a avut 
naivitatea să creadă că poate găsi ascultare şi înţelegere la 
atotfericiţii pământului. 

— Fă rog să mă scuzaţi, toamnă Annie. 

— Nu e nimic, madam Keller, sunt nervoasă de o bucată de 
timp. 

— La o persoană tânără şi nerfoasă ca tumneata este 
nevoie de un copil... Un copil este toctoria cea mai bună 
pentru turere de cap şi pentru nerfi. 

— Mulţumesc pentru consultaţie, madam Keller! puse 
capăt conversaţiei Ana, sunând servitoarea şi ridicându-se. 
Conduci pe madam Keller şi deschide ferestrele, să iasă 
mirosul...! 

Se mută în salon. Din salon, în birou. Din birou, în 
sufragerie. 

Deschise o carte şi nu întoarse foaia. Se uită în revistele 
ilustrate şi le aruncă. Desfăcu o batistă cu monograma 
începută de-un an. Împunse de câteva ori cu acul şi o 
lepădă. Oribil cum toate ceasurile - al ei, de la mână, cel din 
birou şi pendulul din sufragerie - toate îşi mişcă minutarele 
cu aceeaşi tărăgăneală de convoi funebru! 


De două luni, după-amiezele ei sunt toate la fel. E cum s-ar 
fi rupt deodată resortul unui mecanism. O plictisesc 
ceaiurile, o dezgustă vizitele, nu poate privi un film până la 
sfârşit; când e acasă o sugrumă tăcerea şi ar vrea să fie în 
stradă; când e în stradă o enervează mersul trecă-torilor, 
orăcăitul claxoanelor şi privirile necunoscuţilor. S-a 
deşteptat deodată într-un mare gol, pe care nu-l poate 
umple nimic. lar mai intolerabil supliciu e cel de la mese 
sau seara, când se află faţă în faţă cu omul care-i zgârie 
nervii, şi când tace, şi când vorbeşte, şi când mestecă, şi 
când stă nemişcat, şi când despătureşte ziarul sau şi când 
numai îl ştie în cealaltă cameră, în baie, bărbierindu-se, sau 
în birou, citind dosarele. Zgomotul furculiţei atinse de 
farfurie sau mişcarea cuţitului presărând sarea nu şi-a 
închipuit niciodată că pot răscoli o ură atât de înverşunată. 
Fiecare gest şi mişcare îi par dinadins premeditate 
împotriva ei, ca să-i exaspereze răbdarea. 

Abia îl aşteaptă să plece. Să rămână singură. Şi atunci 
schimbă un chin pe altfel de chin. 

Tot ce-a încântat-o trei ani, mobilele masive şi încăperile 
vaste, îi sunt reci şi ostile. N-au nimic prietenos. Nu-i spun 
nimic. Nu radiază din ele atmosfera aceea caldă din casele 
unde fiecare lucru s-a impregnat din viaţa stăpânilor şi 
fiecare a căpătat un suflet. A trecut ca prin camerele unui 
hotel şi-o resping ca pe-o pasageră oarecare. 

Cu spaimă vede că n-are nici o prietenă; că nu e nimeni 
căruia să-i spună această descoperire neliniştitoare; că în 
jurul ei egoismul şi vanitatea, îndestulate până la saţietate, 
au pus între restul lumii şi ea un vid izolator, cum se află 
vidul anume închis în aparatele special construite ca să nu 
elibereze nimic din răceala lor şi să nu primească nimic din 
căldura de afară. 

Ana se târâie în haina capitonată cu puf dintr-o cameră în 
alta, şi toate îi par glaciale, chiar când se aşază cu jâlţul în 
faţa focului cu flăcări straniu de decolorate şi reci. 


După reprezentaţia poemului dramatic Cheia visurilor, se 
întrebase nu o dată de unde venea farmecul acela 
melancolic, parcă mustrător, care dura dincolo de cadenţa 
inspirată a versurilor. Abia cu încetul s-a lămurit, căci toate 
o ajutau de două luni încoace să se lămurească. Toţi oamenii 
urmăresc încă din copilărie, din adolescenţă, un vis. Dar nu 
e cel care trebuia. Un vis după chipul şi asemănarea lumii 
lor. Când nu se împlineşte, încă tot e bine! Aspiri la 
îndeplinirea lui, speri, uneori lupţi - şi aceasta îţi întreţine 
amăgirea. Dar vai şi amar când visul acela, după chipul şi 
asemănarea lumii tale, după chipul şi asemănarea 
egoismului, vai şi amar când se realizează! Ce rămâne din 
el? Ce rămâne din toate? Ca un fluture pe care l-ai prins 
lacom în palmă şi i-ai strivit aripile cu care zbura în azur. 
Rămâne un slut viermişor, zbătându-se în agonie. Cheia 
visurilor? Cheia amăgirilor, cheia deşertăciunilor pedepsite 
- aceasta poate că înseamnă şi aceasta poate că a vrut s-o 
spună poetul. 

Acum înţelegea ce i-a lipsit şi ei; ce era mai scump decât 
tot. Braţul de care să se rezeme strâns, pieptul de care să-şi 
lipească tâmpla, ascultând nemişcată misterioasa şi calda 
bătaie a unei inimi, glasul care sună mlădios şi grav, ca o 
dezmierdare a vibraţiilor înfăşurând într-o înfiorare. Cum e 
câteodată glasul lui Scarlat, care învăluie sfârşitul frazelor 
într-un tremur de coardă care-şi mai prelungeşte ecoul 
după ce a tăcut. De ce a fost cu el atât de aspră? Era 
singurul om care ar fi înţeles acum golul acesta mai 
sfâşietor decât o suferinţă precisă, înfiptă în carne; şi pe 
care, fiindcă o ştii, pe aceea, da, atunci o poţi vindeca. 

De la gura sobei se mişcă la fereastră. Afară ninge mur- 
dar, cu amestec de ploaie, trecătorii păşesc posomorâţi în 
gropi lichide, tramvaiul duce din necunoscut oameni 
zgribuliţi spre destinul lor necunoscut, cerul e vânăt, şi 
totul e trist, ca într-o lume unde n-a mai fost şi n-are să mai 
fie soare cândva. 


N-a pus mâna ei pe mânerul telefonului. N-a fost glasul ei 
care-a chemat. Altă putere, altcineva a mânat-o în birou; 
vorbeşte pentru ea. 

La capătul firului, din nevăzut, răspunsul a venit atât de 
repede şi irevocabil, încât s-ar fi spus că omul pândea de 
mult, cu pâlnia de ebonită în ureche, aşteptând. 

— Cum bolnav? întrebă Ana. Şi noi să nu ştim? Să nu 
anunţi? 

— O! nimic grav... răspunse glasul care-şi păstrează prin 
firul de sârmă timbrul, învăluind-o ca o şoaptă dez- 
mierdătoare, apropiat, aici, în ureche. O simplă răceală. 
Atât cât să mă silească să stau singur în casă şi să-mi măsor 
singurătatea. 

— Aşadar, şi dumneata?... Alo! Da, da! Dar numai atât: 
trec cinci minute şi-ţi aduc volumul. Uşa a doua, zici; la 
parter?... Alo! Fireşte că acum! spune Ana, închizând ochii, 
cum se arunca în baia rece când era copilă. 

Ea a vorbit? Ce glas vorbeşte pentru ea? 

Când deschide ochii, privirea se încrucişează cu ochii lui 
Guta Mereuţă din fotografia de pe birou. Fotografia unde 
nasul e încă mai absurd şi unde fotograful a izbutit să-l 
înlemnească încă mai ţeapăn, cu cele două decoraţii 
ridicole, ca două buline, pe piept. 

A lăsat încet receptorul pe suport. A şters cu degetele un 
fir invizibil jucând înaintea ochilor. A sunat slujnica: 

— Pregăteşte-mi rochia taupe. Ştii ce-i taupe? 

— Ştiu, coniţă, se indignă servitoarea, cum să nu ştiu?! 
Rochia cu care aţi fost alaltăieri. 

— Aia. Şi pantofii de la rochia taupe. Trimite pe Toader să 
aducă o maşină. Repede! 

Repede! Glasul nerăbdător nu e al ei. Mâna mototolind 
panglica hainei capitonată nu e a ei. 

Afară alt tramvai duruie pe sub fereastră, în lapoviţa 
gheţoasă, cu oameni zgribuliţi trecând din necunoscut spre 
destinul necunoscut. 


În şedinţă, Guta Mereuţă făcea opinie separată în procesul 
Max Weintraub cu Aglae Stambridinos pentru adulter. 

Nici o antenă nu-l avertiza prin spaţii şi ziduri că ora cea 
dureroasă a început. 

— În orice caz, acest Max Weintraub e o mare canalie. Şi 
dânsa, mare neruşinată! Femeie cu cinci copii... cu bărbatul 
paralizat în camera de alături! 'Teribile canalii! se minună 
Guta Mereuţă la urechea judelui vecin. 

— De unde poţi şti, frate? Poate că a fost într-adevăr, cum 
spun ei, ceasul cel râu... 

— Ce e aia ceasul rău? Nu există ceas bun sau ceas rău! 
rosti Guta Mereuţă scoţându-şi nasul prelung din dosar. 

Judecătorul vecin, un bătrân mâncat de scepticism şi de 
reumatisme, îşi frecă genunchiul sub robă. 

— Bine, bine! Crede ce vrei!... Numai să dăm rasol mai 
repede. Mai sunt şapte procese, şi azi e ziua mea de masaj 
electric. lar m-au apucat reumatismele cu ticăloşia de- 
afară...! 

Scarlat Bosie închidea toate fotografiile compromiţătoare 
într-un sertar. Actrițe, dansatoare, femei din lumea de sus şi 
de jos: toate necunoscându-se între ele, nebănuindu-şi 
reciproc existenţa şi toate aruncate laolaltă, să se asfixieze 
în comun, la rebut, în întunericul strâmt al cavoului. 

Pe urmă, expuse pijamalele pe divan, să aleagă pe cea mai 
potrivită momentului. În dulap se aflau pregătite, ca 
întotdeauna, sticla neatinsă de porto, cutia cu biscuiţi şi 
coşul de castane zaharisite. Pulveriză o ploaie măruntă de 
parfum. Presără pe mesuţele scunde cutiile de ţigări 
egipţiene. 

Fluieră răsucindu-se într-un picior, ca un om care n-a fost 
bolnav niciodată. 

Şi începu să se uite nerăbdător la ceasul-brăţară. 

III. 

SPARTACUS. 

Printre norii subţiri aleargă o lună cu obraz cadaveric. 


Iar stelele se aprind şi se sting, palpitând deznădăjduite 
semnale de agonie în spaţiile înalte şi reci. 

— E o noapte pentru conspiratori! exclamă actorul 
ridicând braţul teatral spre cer. 

Tovarăşul merse un timp alături, molfăind inseparabilul 
rest de trabuc. Pe urmă scuipă urât pe trotuar, cum se 
pregătea el întotdeauna să cuvânte dezgustat de banalele 
superstiții ale contemporanilor. 

— Iată ceea ce tocmai îţi spuneam! Un caz tipic de 
deformare profesională. Nu mai poţi accepta natura decât 
în decorul pentru actul III, al conspirației, tabloul ÎI al 
execuţiei capitale şi aşa mai departe. Îţi imaginezi că natura 
n-are altă grijă decât să confecţioneze o atmosferă şi un 
decor potrivin-du-le peripeţiilor noastre de o clipă... Mizeria 
cea mare, ca-botin infam ce eşti, e că natura rămâne 
impasibilă. Ea nu par-ticipă cu nimic la peripeţiile noastre 
de viermi. Aminteşte-ţi soarele strălucitor de la Austerlitz, 
în dimineaţa când au mu-rit totuşi câteva mii de oameni. 
Aminteşte-ţi... Soarele strălu-cea; oamenii se zvârcoleau în 
durerile morţii, cu degetele, cu unghiile înfipte în ţărână. 
Participa natura la tragedia oamenilor?... Soarele de la 
Austerlitz strălucea numai pentru Napoleon atunci. Şi, 
precum ştii, n-a strălucit mult nici pentru Napoleon!... 

— Orice ai spune tu, e o noapte pentru conspiratori! o ţinu 
înainte actorul. 

Tovarăşul înţelese că n-are cu cine vorbi şi tăcu morfăind 
scârbit restul stins de ţigară. 

Luna apleca deasupra oraşului un obraz cadaveric. Stelele 
îşi transmiteau semnalele lor dilatate, chemând ajutor în 
spaţiile înalte şi reci. 

Niciodată Costea Lipan nu mai văzuse asemenea ceaţă. 
Automobilele rare înaintau bâjbâind cu farurile oarbe. 
Sitele de gaz aerian sfârâiau cavernos dându-şi sufletul. 
Umezeala vâscoasă şi rece ca sudoarea de mort se agăța în 
haine, înăbuşea respiraţia, părea că se îngroaşe clin clipă în 


clipă, încât a doua zi trecătorii vor fi nevoiţi să-şi scobească 
tunel ca să se regăsească. 

Atunci a întâlnit el femeia fără nume, pe care nu o putea 
uita. 

Venea pe o stradă lăturalnică, oprindu-se la fiecare colţ să 
nu se rătăcească într-un Bucureşti deodată necunoscut şi 
misterios, cum numai în visurile de spaimă un oraş nu mai 
este acelaşi devenit ireal şi neliniştitor. 

Era aproape de ziuă. 

Luminile cele din urmă începeau să se stingă. Noaptea fu 
mai nepătrunsă şi pustie, ca întotdeauna în ceasul dina-inte 
de zori. El se întorcea de la o sfătuire tainică şi era cu 
sufletul greu de gânduri tot atât de negre ca noaptea, tot 
atât de turburi încă, aşa cum era văzduhul ceţos care-l 
împresura, prin care orbecăia. Îl ducea gândul şi 
închipuirea la coşmoagele strâmbe din jurul oraşului, 
cufundate în ceaţă, în mâzgă, în noroaie. La oamenii, la 
bărbaţii, la nevestele, la copiii de-acolo; căci pentru el 
existau. De acolo venea. Trăia mai mult printre dânşii. Şi 
era încredinţat că trăieşte mai mult pentru dânşii. Cea mai 
mare parte păreau resem-naţi. Pomeneau despre soartă ca 
despre o fatalitate împo-triva căreia zadarnic ar fi însemnat 
orice luptă. Dar câţiva, puţini şi îndărijiţi, tocmai despre 
luptă vorbeau şi pentru luptă se pregăteau... Tari oameni! 
Hotărâţi oameni! Nimic nu-i înfricoşa. Numai că şi pentru 
dânşii țelul luptei şi mijloacele acestei lupte erau încă tot 
atât de turburi şi imprecise ca şi pentru el; tot atât de 
turburi şi de imprecise ca aceste contururi fantomale în 
ceaţă care-l împresurau. Ceva mai lipsea încă. O călăuză. El 
prea multe şi amestecate cărţi citise. Dânşii prea puţine, 
sau de loc. Din această pricină orbecăiau. Dezlegarea 
trebuie să existe undeva. Dar unde şi care? Unde şi care? 
se întreba mergând în noapte şi ceaţă. 

În locul viran pe unde nu mai trecuse niciodată (ori poate 
numai i se părea că n-a trecut, fiindcă nu-l mai văzuse atât 
de vast şi deşert), un singur felinar mai ardea, inutil, ca în 


gările triste după ce ultimul tren a plecat. De lângă stâlpul 
acela din beznă şi ceaţă s-a desprins femeia aceea. 

L-a chemat pistuind, cum pistuiesc femeile de noapte. 

El nu s-a oprit, iar femeia a început să meargă după el. 
Aşa, o stradă, şi alta, şi alta... Ca un câine fără stăpân, 
târân-du-se după paşii celui dintâi trecător care nu s-a 
răstit să-l alunge. La capătul podului arcuit în ceaţă peste o 
Dâmboviţa de ulei cu luciul vătuit, s-a întors s-o întrebe 
duşmănos: 

— Ce vrei? 

— la-mă să dorm la tine. Numai două ceasuri. Mi-e frică... 

— Pleacă! 

— Numai două ceasuri. Te implor... Mi-e frică... 

Costea Lipan a plecat înainte. Paşii femeii au sunat după el 
ca ecoul paşilor săi. 

Prezenţa aceasta tenace dădea nopţii o atmosferă încă mai 
stranie. Toate ferestrele - întunecate. Blocurile clădirilor - 
amenințătoare şi mute, ca şi cum toată viaţa ar fi fost 
înăuntru suspendată. Nici o trăsură, nici un alt trecător, nici 
o chemare depărtată de automobil, nici un paznic: strada 
pustie şi alături altă stradă pustie şi, încrucişându-se, alte 
străzi; nesfârşit labirint de străzi pustii astupate de ceaţă. 

Tot aşa ar fi mers într-un oraş fantastic unde toţi au murit. 

Ei doi erau ultimii supraviețuitori. Şi se urmăreau, cum vor 
rătăci strigoi din urmă pe planeta răcită printr-un brusc 
cataclism. 

— Ce vrei? Caută-ţi de drum! 

— Numai două ceasuri ia-mă la tine! Mi-e frică. Dorm jos, 
pe scândură... Înţelege că mi-e frică. 

A mers mai departe, şi în urma lui paşii au pornit îndată, 
bătând trotuarul în acelaşi sunet cu paşii lui, con-fundându- 
se. 

În Calea Victoriei a venit alături: 

— Lasă-mă să merg lângă tine! Să creadă că sunt cu tine... 

— Cine să creadă? Nu vezi că nu-i nimeni? Cine să 
creadă...? 


Mâna femeii arătă zidurile, întunericul, ceața. 

Costea Lipan grăbi. Grăbi şi femeia. O mânie surdă 
clocotea în el. După cele ce-au dezbătut dânşii în încăperea 
do-sită, numai aceasta îi mai trebuia. O femeie necunoscută, 
care să-l tutuiască şi de care să nu poată scăpa. 

În gang, în faţa intrării, a mai vrut s-o alunge o dată. 

— Pleacă! Pleacă, fiindcă acum chem sergentul! 

Şi întinse mâna spre un paznic care nu exista decât în 
ameninţarea lui. Femeia s-a atârnat cu amândouă mâinile 
de braţ: 

— N-ai să faci aceasta! Nu chema! la-mă la tine... Mi-e 
frică... Nu eşti om? N-ai inimă de om? 

Glasul a fost deodată atât de sfârşit şi de rugător, încât 
toată asprimea s-a îmblânzit. Costea Lipan vorbi domol, 
lămurind: 

— N-am unde! N-am decât un singur pat... 

— Mă culc jos. Numai până se face ziuă. Mi-e frică! 

— De cine ţi-e frică, femeie? Ce-s prostiile astea? Te înşeli 
dacă îţi închipui că... De cine poate să-ţi fie frică...? 

— De el! De toţi! Tu nu ştii... Nimeni nu poate să ştie. Ai 
milă... 

„E desigur o nebună. Sau poate e urmărită de poliţie... 
gândi Costea Lipan. Are să mă bage în cine ştie ce 
complicaţii. Tocmai acum, când sunt dator să mă păzesc de 
orice, de oricine „... 

Dar femeia din ceaţă şi din întuneric aştepta împietrită 
într-un gest de implorare atât de deznădăjduit, încât ultima 
hotărâre de rezistenţă slăbi. 

— Bine. Treci înainte!... Vezi, că ai mult de urcat. Păşeşte 
în vârful picioarelor. Uite lanterna...! 

— Am ştiut eu că un om tot trebuia să se găsească în 
oraşul acesta mare... În oraşul acesta câinos! îi prinse 
femeia mâna cu degetele ei ude şi reci. 

— Lasă acestea! se desprinse Costea Lipan. Urcă odată! 

Femeia a început să urce înainte, scormonind întunericul 
scărilor în spirală cu lama albastră a lanternei. Costea Li- 


pan, în urmă, îi vedea numai fusta cenuşie, paltonul 
cenuşiu, pantofii uzi, cu tocuri strâmbe, cu tot noroiul 
străzilor adunat. 

De când stătea în mansarda aceasta din Calea Victoriei, în 
preţul lecţiilor predate la copiii proprietăresei văduve de la 
parter, nu primea acum cel dintâi oaspe. Adăpostise de 
două ori fugari urmăriţi, fiindcă aici toţi îşi închipuiau că 
nimeni nu se gândeşte să-i caute şi fiindcă le era uşor să 
intre şi să iasă într-o clădire unde se afla un dentist la pri- 
mul etaj, un birou de publicitate la al doilea şi toată ziua un 
necurmat du-te-vino de trecători. Era judecata scrisorii 
furate din povestirea lui Edgar Poe. Nimeni nu purcede să 
caute un suspect în mijlocul oraşului, în văzul tuturor. Îi 
urmăreşte la periferie. lar vecini nu se aflau sub acoperişul 
de tablă, decât rândaşi şi bucătărese din toate 
apartamentele casei: oameni de care n-avea de ce se feri şi 
nici nu-i purtau grija. 

— Încă! Mai sus! spuse. Aici!... Aşteaptă acum să des-chid 
lacătul... 

Când a intrat şi a răsucit butonul luminii, abia atunci a 
văzut-o la faţă. O credea o femeie. Era abia ceva mai mult 
decât o copilă. Dar cu o figură atât de sfârşită şi de tragică 
sub văpseaua vulgară, încât înţelese că n-ar fi meritat 
niciodată iertare dacă ar fi lăsat-o afară, în noapte şi-n 
ceaţă, în gheara „lor”. 

— De cine ţi-e frică? 

— De ei... De toţi...! 

Se uitară unul la altul. Poate necunoscuta înţelesese ce 
inimă simplă şi omenească avea tânărul acesta cu părul 
aspru şi cu obrazul colţuros, cu vorba atât de răstită. Poate 
era numai prea ostenită ca să-şi mai silnicească buzele în 
surâsul profesional, destinat oricărui bărbat, oricând. Căci îi 
spuse numai atât, căutându-i a doua oară mâna: 

— Îţi mulţumesc. Altfel!... Fără dumneata... 

Acum, când şi-au văzut ochii, îi spunea „dumneata”. Gestul 
neisprăvit arătă suspendat în aer ce s-ar fi întâmplat fără 


adăpostul acesta providenţial. Arăta orice; ceva nespus şi 
totuşi ireparabil. Poate moartea... Poate ceva mai înfricoşat 
decât moartea... Pe urmă, gestul căzu, şi necunoscuta cătă 
cu ochii un loc împrejur, cum fac cei gata să leşine. Se aşeză 
pe marginea patului. 

— Mă ierţi? Am mers... am mers... De ceasuri, de nu ştiu 
câte ceasuri n-am stat jos... 

Costea Lipan se sili să-şi dea glasului o intonaţie 
prietenoasă: 

— Haide acum! Scoate-ţi pălăria. Şi paltonul acesta ud... 

Fără pălărie păru mai copilă. Cu ochi albaştri şi cu părul 
fin, cu obrazul neted, ar fi arătat fără îndoială mai puţin 
vulgară decât femeile care pistuiesc trecătorii noaptea dacă 
toată armonia figurii nu s-ar fi aflat brutal ruptă de gura 
prea mare, cu buzele largi şi cu văpseaua exagerată. Sub 
palton, bluza era subţire şi străvezie. Un corp încă nu 
deplin rotunjit. Una din vietăţile cu umanitatea strivită, 
înjosită, iremediabil animalizată, înainte de a fi apucat 
vârsta să devină femeie. 

— Aici n-au să mă găsească... lar mâine? Dumneata n-ai să 
ştii niciodată, domnule, ce-ai făcut pentru o fiinţă ca mine...! 
Costea Lipan strânse din umeri, ca să arate că lui puţin îi 

pasă de mulţumiri şi de recunoştinţă o dată ce aşa a ho- 
tărât. Nu mai întrebă cine n-au s-o găsească aci. Nici de ce 
se teme pentru ziua de mâine. 

— Îmi pare rău că n-am să-ţi dau un ceai, ceva! La mine nu 
se află nimic. Sunt singur şi mă vezi că trăiesc aici mai pe 
sponci decât un şoarece de biserică! 

— Nici n-ar primi gura mea ceva astăzi! vorbi cu gândul 
întors foarte departe necunoscuta. 

Şi deodată începu să plângă. 

Un plâns cum Costea Lipan n-a văzut niciodată, mai atroce 
decât orice vaiet. Mut, cu lacrimi rostogolindu-se monoton 
şi egal. Stătea dreaptă pe marginea patului, nemişcată, cu 
mâinile pe genunchi, lăsând să se deşarte izvorul ochilor 
într-o neclintire inumană, fără un singur trăs contractat în 


obraz, fără sughiţuri. Nu se ştergea, nu se îngrijora că 
lacrămile preling o dâră urâtă în văpseaua feţei. Tot ce 
adunase în rătăcirea ei de animal fugărit ceasuri şi ceasuri, 
în frica, ori în deznădejdea, ori în suferinţa ei necunoscută, 
se elibera acum, în acest plâns, cum plâng cadavrele când li 
se topeşte lichidul ochilor crăpaţi la căldură. 

Costea Lipan nu putu suporta acest plâns. Merse la 
fereastră şi privi în jos, în întuneric şi în ceaţă. 

Calea Victoriei - golită de trecători, moartă, aşa cum 
niciodată nu-i pare aceeaşi stradă a zbaterii neistovită din 
zori până târziu după miezul nopţii. În stradă nu se auzea 
NIMIC, nu se zărea nimic. Prin sticla cu reflexul luminii 
dinlăuntru vedea oglindită la spatele său numai 
necunoscuta cu plânsul ei mut, neclintit, de nesuportat, şi o 
aşteptă să sfâr-şească. A stat mult aşa. Până când ceața s-a 
albăstrit şi oraşul a început să învie. 

Necunoscuta s-a rezemat uşor cu fruntea de fierul patului, 
şi din plâns a trecut în somn. Somn chinuit de tresăriri şi de 
scâncete slabe, în care frica, ori deznădejdea, ori suferinţa 
ei necunoscută se prelingeau încă o dată, trăite într-o 
neîndurată neputinţă de evadare. 

„Nu-i drept!... îşi spuse Costea Lipan. Măcar prin somn ar 
fi avut dreptul să uite, să scape”... 

Îi ridică încet braţul de pe fierul dur, îi aşeză perna sub 
cap, îi întinse picioarele şi o înveli cu pătura până sub băr- 
bie. Pantofii uzi; tremurul spasmodic al trupului; ochii 
globuroşi zbătându-se sub pleoapele într-un somn care nu-i 
întreg; scâncetul acela căutând instinctiv, cum caută copiii, 
un adăpost cald şi siguranţa unei ocrotiri - o! ce mizerie! 

Costea Lipan o privi, descoperind încă o dată că nimic nu 
este mai neliniştitor şi mai plin de mister pentru un om ca 
somnul altui om. Potrivi un ziar, să-i apere ochii de lumină. 

Apoi îşi trase scaunul la soba rece de fier şi începu să 
gândească la dezbaterile lor fără concluzie din acea noapte. 
Pe urmă, la altceva, fără legătură directă cu dezbaterile lor. 
La omul venit în ascuns de peste graniţă, la ceea ce spunea 


că pregăteşte şi că avea nevoie de mâna lui. Aşa a dormit, 
cu obrazul îngropat în îndoitura cotului. 

Când s-a deşteptat dimineaţa, femeia necunoscută nu mai 
era. Pe un petec de hârtie, o mână nedeprinsă cu scrisul 
trăsese un singur cuvânt: „Mulţumesc”. 

Fără semnătură. Fără nimic. Viaţa îi trimisese din 
anonimatul cel mare o suferinţă anonimă, ca după câteva 
ceasuri să şi-o resoarbă din nou în infinitul ei anonimat. De 
atunci, în această întâmplare vedea un simbol, un 
avertisment, o confirmare mai mult a hotărârii neclintite şi 
răzbunătoare cu care venise omul străin, de peste hotar... 
Avea dreptate străinul. Pentru acestea toate cineva trebuia 
să expieze. Unul, o sută; pentru cei fără număr, care 
dintotdeauna îndură fără să crâcnească. 

Gândind la dânsa şi la străin şi la toate, a căutat-o şi n-a 
mai regăsit-o. A aşteptat-o şi n-a mai venit. 

Ziua, în colcătul străzilor, îi părea câteodată că o 
recunoaşte. Dar nu e. Noaptea se apropie de toate femeile 
întunericului; dar întotdeauna sunt altele, râd cinic şi 
bestial, îl cheamă cu vorbe deşănţate, îşi oferă cărnurile lor 
putrede şi sânii devastaţi. Numai aceea a venit trimisă să 
încorporeze toată suferinţa resignată, şi umilirea, şi groaza 
câtă este într-o lume cu dreptatea mincinos făurită numai 
pentru cei tari. O ştie aici, în oraşul de un milion de suflete, 
şi-i pare că dacă ar pleca urechea la pământ, din miile şi 
miile de paşi i-ar recunoaşte mersul şovăit şi înfrânt, aşa 
cum magul cel negru a desluşit la o mie de leghe paşii lui 
Aladin, pierdut în viermătul mulţimii din ulițele Bagdadului. 
Spunea: „Mi-e frică... De ei! De toţi.” 

De toţi câţi, din netrebnicie ori din laşitate, sunt complicii 
nelegiuirilor întărite prin legi. 

Noaptea, când întoarce ochii spre pat, o vede în plânsul 
acela mut, fără sughiţ, ca lacrimile cadavrelor dezgheţate. 
Cum ar putea uita? În camera lui nu mai e singur. Există 
acum cineva care-i încleaştă mâna când slăbeşte şi-i biciuie 
îndârjirea când şovăie. Că nu ştie de unde a venit, ce nume 


purta, ce-a adus cu ea e încă mai bine! Aşa a adunat în 
apariţia ei, materializată din întuneric şi ceaţă, toate 
suferinţele care au drept la toate răzbunările. 

A aruncat cărţile din rafturi. S-a eliberat de ele. 

Bine spunea străinul! Abia acum a înţeles că vorba spusă 
şi scrisă, fără faptă, e o cheltuială deşartă de energie, un 
narcotic. Bune pentru muieri bocitoare şi pentru flecarii 
crescuţi în moleşeala tiradelor de cafenea. 

Străinul spunea că ei sunt mai puţini. Numai o mână de 
oameni. Dar hotărâți la orice, în disprețul doctrinelor blegi 
şi al revoluţiei birocratizate, cu preşedinţi, convocări, filiale, 
agenţi, delegaţi, inspectori, petiţii de înscriere, cărţi de 
membru şi moţiuni puse la vot. Ei au o singură religie: 
Fapta! La aceasta, pe încetul, l-a convertit omul venit de 
departe, şi omul are dreptate. Îndepărtându-l de prietenii 
lui vechi, tari şi dârji, dar fără să ştie încă ce vor, orbecăind 
în nehotărâre cum orbecăise el în noaptea cu ceaţă, după 
acea noapte l-a câştigat de partea lui. Acela a adus cu el 
experienţa de surghiunuri şi de viaţă ascunsă în toate 
capitalele Europei, prezent pretutindeni unde este nevoie 
de faptă şi plecând numai după ce şi-a încheiat datoria. 

Când spune „Fapta!”, mâna lui slabă, de veteran al 
dinamitei şi al revolverului, retează un obstacol nevăzut. Şi 
omul străin, ciudat, fascinant începe din nou să meargă de 
la un perete la altul, ca într-o cuşcă prea strâmtă, întinzând 
gâtul într-un tic monoton, ca şi cum nu i-ar ajunge aerul 
prea puţin. Nimeni nu-i cunoaşte numele cel adevărat. Are 
zece identități, pentru zece ţări, cu zece paşapoarte. Se 
anunţă prin mesagiile lor tainice: „Spartacus”. Aşa îl cunosc 
toţi şi aşa îl aşteaptă. lar toţi rămân surprinşi când în locul 
unui colos cu pumnii tari şi cu piept musculos să rupă 
cătuşe în zângăt teatral, apare acest moşneag deşirat şi 
gre-bănos, cu bărbiţa gălbejită de tutun şi cu ochii apoşi, 
tresărind cu restul de puteri galvanizate numai când 
rosteşte retezat: „Faptă! Violenţă! Faptă!” 


După plecarea lui de la prima întâlnire, a rămas parcă 
dezamăgit şi totul i-a părut suspect. 

Acesta putea fi Spartacus? Putea ţine stârpitura aceasta 
omenească un revolver fără să-i tremure mâna? Acesta, 
Spartacus, omul focurilor descărcate în săli pline şi al 
maşinilor explodând în amestec de carne şi sânge; 
dispărând răzbunător şi invizibil, ca un erou de film 
anarhist. 

Era un moşnegel să-l ridice de guler cel dintâi agent de 
poliţie secretă şi să-l poarte suspendat în aer, agitând 
picioarele ca un gândac prins în ac. Să nu fie cumva numai 
un impostor! Un agent provocator, o undiţă a poliţiei! 

La a doua întâlnire a apărut într-o redingotă mai absurdă 
decât hainele de comis-voiajor de la început. O redingotă de 
profesor pensionar şi ochelari cu şnur după ureche. Când 
ridica mâna, de sub mânecă apăreau manşetele rotunde şi 
tari, cu butoni laţi de monete antice, cum poartă pensionarii 
oraşelor de provincie din Franţa când se duc duminica să-şi 
facă partida de manillă la „Cafe du Commerce”. 

Era mulţumit de tot ce făcuse, de tot ce aflase şi ce 
aştepta. 

E îşi luase îndrăzneala să pomenească despre doctrină, 
program, organizarea mulțimilor prigonite. Atunci omul 
străin s-a întors cu un surâs dispreţuitor, care îi dezveli 
dinţii cariaţi şi verzui... 

— Mai bine-ai face să te gândeşti că în momentul acesta, 
într-o mie de oraşe din lume, o mie de asemenea 
reformatori şi profeţi cred că pregătesc fericirea omenirii 
gargarisindu-se cu programe şi bătându-se cu pumnii în 
piept. Pe urmă, profeţii se duc şi se culcă foarte liniştiţi în 
paturile lor confortabile, unde vor muri de bătrâneţe, 
aşteptând minunea să se facă singură. Eu nu sunt aici 
pentru programe. Mie nu-mi pasă de programe şi de 
doctrină!... Acestea sunt pentru laşi. Îi cunosc pe toţi. Toţi 
tremură când e vorba să treacă la faptă. Curajul lor merge 
până la vorbă. Aceasta este şi părerea unor prieteni ai mei 


de aici, pe care dumneata nu-i cunoşti şi nu e nevoie să-i 
cunoşti. I-am găsit, ne-am înţeles! Şi dânşii sunt tot atât de 
hotărâți ca mine. Nu laşi! 

Din mers răsucea ţigarea de tutun negru, străin, cu miros 
neobişnuit şi acru; fuma scuipând şi plimbându-se însoţit de 
o scârţâială enervantă a ghetelor cu gumă. El nu s-a putut 
opri atunci, să nu-l găsească din ce în ce mai grotesc şi lipsit 
de prestigiu: 

— Un Spartacus în ghete cu scârţ! 

Şi s-a întrebat dacă nu participă cumva la o comedie în 
care acest pretins prim personaj nu va copleşi în ridicol 
faima adevăratului Spartacus. Era departe de a şti că ace- 
leaşi gânduri şi întrebări frământaseră şi pe ceilalţi 
comparşi necunoscuţi, despre care îi pomenise. 

După cum era departe de a şti că tot aşa, la a patra şilaa 
cincea întâlnire secretă cu dânşii, omul fără nume şi fără 
ţară pusese cu încetul stăpânire pe toţi, cum a pus 
stăpânire şi pe el. Niciunul n-a rezistat voinţei care se 
insinua treptat şi tiranic, comandând fără să pară şi 
distribuind roluri teribile, ca un hatâr. 

Într-o seară, când începeau să se aprindă luminile, intrase 
la Costea Lipan neaşteptat. Cu atât mai neaşteptat cu cât 
toate întâlnirile de până atunci fuseseră la ore şi în locuri 
mai dinainte hotărâte. Pe drept cuvânt, deci, Costea Lipan 
se miră că ştia unde stă fără să-i fi spus vreodată; că ştia 
ceasul când el se află acasă. 

Omul străin, Spartacus, a pus tacticos pălăria tare pe 
masa de scândură şi a început să-şi scoată mănuşile, 
zâmbind enigmatic în bărbiţa afumată. 

Vorbi, îndreptându-se spre fereastră şi privind afară, în 
jos: 

— Admirabilă aşezare! [i-ai ales camera cum nu se poate 
mai bine. În mijlocul oraşului unde e circulaţia mai deasă. 
Un dentist la un etaj. Un birou de publicitate, la celălalt. 
Oricine intră şi iese neobservat. Se pierde îndată în 
mulţimea străzii. Nu, tânărul meu amic? 


— Şi eu cred că am nimerit bine! vorbi flatat Costea Lipan, 
căutându-şi cuvintele să răspundă nemţeşte, fiindcă omul 
întrebase distrat în nemţeşte, cum trecea cu uşurinţă prin 
vreo şapte-opt idiome europene. 

Omul se întoarse de la fereastră şi îl bătu pe umăr cu 
mâna osoasă, înveselit ca o paiaţă dezarticulată: 

— Admirabilă naivitate! Adorabilă tinereţe! Nu te-ai 
întrebat însă niciodată, tânărul meu amic, dacă printre 
atâta lume, câtă intră şi iese, nu se află cumva şi vreun 
anume om care intră după dumneata, te aşteaptă pe 
dumneata şi iese după dumneata tocmai fiindcă aici nimeni 
nu-l observă şi n-are de ce să-l cerceteze ce caută? 

— Câteodată m-am gândit! mărturisi Costea Lipan. Pe 
urmă m-am convins că nu e nimeni, fiindcă n-am surprins 
niciodată pe nimeni suspect. 

— Ce e aceea suspect? La urma urmelor, cine nu e 
suspect? Eu nu sunt suspect? 

Omul nu aşteptă răspuns şi iarăşi se opri din plimbare, la 
fereastră, privind în capul trecătorilor, cu mâinile la spate, 
în redingota lui veche, neagră-verzuie şi demodată. 

Spectacolul străzii, în ceasul acela când Calea Victoriei îşi 
vântură trecătorii în lumina proiectată a vitrinelor, îl 
absorbi atât de îndelung, încât Costea Lipan crezu că a 
uitat de existenţa lui. Şi se simţi umilit. Omul însă deodată 
râse fonf şi se întoarse, scoțând pachetul galben de tutun şi 
începând să-şi răsucească ţigare. 

— Interesant spectacol, privit de sus! Nu-ţi imaginezi cum 
seamănă un oraş la ora aceasta cu alte nenumărate oraşe la 
ora aceasta. Cunosc vreo patruzeci de capitale şi parodii de 
capitale cât acest Bucureşti, care se crede Parisul 
Orientului european!... În toate, la ora aceasta, se aprind 
aceleaşi vitrine, vânzătorii de ziare zbiară aceleaşi ediţii 
speciale, s-au imobilizat la intersecţia bulevardelor aceleaşi 
automobile... Toate au slobozit din birouri îmbăcsite 
aceleaşi larve umane ale burgheziei, şi din uzine aceleaşi 
vite de jug, mergând cu paşi împleticiţi să se târâie în 


tenebrele cartie-relor mărginaşe... Se cred liberi, şi 
libertatea lor e de robi! Ceea ce este într-adevăr dezolant, 
tânărul meu amic, e că nu ştiu că sunt robi. Sclavii 
antichităţii aveau măcar această cunoştinţă. Vino aici, să-i 
priveşti de sus... Nu e absurd că toţi se cred liberi? 

Costea se lăsă dus la fereastră şi privi în jos spectacolul 
prea cunoscut al străzii. 

— Nu observi ceva încă mai interesant? întrebă brusc 
omul. Pentru dumneata în special, mai interesant decât 
banalele mele constatări? 

Costea Lipan nu văzu nimic alt decât strada dintotdeauna, 
cu fluviul omenesc dintotdeauna. 

— Am să te ajut eu atunci! anunţă străinul. Am să te rogsă 
priveşti la individul acela (îl vezi?), cu pălărie neagră şi cu 
pardesiu cenuşiu. Nu l-ai observat, sunt sigur, niciodată... 
Sau, chiar dacă l-ai văzut, ţi-ai spus că aşteaptă pe cineva 
de la frizerie, fiindcă în faţa frizeriei staţionează, se uită 
înlăuntru, face trei paşi, se întoarce... Îl vezi acum? Când se 
întoarce cu spatele, poate observa toată strada prin oglinda 
de la uşa frizeriei... Nu-i chiar aşa de prost! Îşi cunoaşte 
meseria... Să nu te surprindă dacă ai să-l întâlneşti mâine 
pe scări, urcând la dentist sau coborând de la biroul de 
publicitate. Nici să nu te mire dacă îţi cunoaşte camera cum 
îmi cunosc eu buzunarul. Sunt chei care deschid orice 
lacăte şi orice sertare; există oameni a căror curiozitate e 
nelimitată. Ai înţeles acum?... Îţi pare suspect individul? E 
nevoie să pară suspect...? 

— Dar nu l-am mai văzut niciodată! declară Costea Lipan 
cu o grabă de om care se dezvinovăţeşte. De altfel, de aici 
nici nu i se poate vedea figura. E plin Bucureştiul de indivizi 
cu pălărie neagră şi cu pardesiu cenuşiu! 

— Poţi face o experienţă, tinere amic, dacă experienţa mea 
nu-ţi ajunge... Poţi cobori în stradă şi poţi merge până la 
celălalt capăt, să intri într-o berărie sau într-o cafenea. Te 
asigur eu că vei constata cu surpriză că, printr-o bizară 
coincidenţă, dintre toţi oamenii cu pălărie neagră şi cu 


pardesiu cenuşiu câţi sunt în acest Bucureşti, tocmai acesta 
are să intre şi el în cafenea ori în berărie, tocmai el are să 
se aşeze la o masă şi, deschizând un ziar, n-are să ceară 
plata decât după ce vei fi sunat dumneata să faci plata. În 
afară dacă nu te va aştepta la uşă, ca acum. 

— Imposibil! refuză să creadă Costea Lipan. 

— Pentru convingerea dumitale bineînţeles că e impo-sibil. 
Convingerea mea însă eu mi-am întemeiat-o pe elemente de 
care habar n-are lipsa dumitale de experienţă. Eşti, ca să 
spun aşa, un diletant. Un diletant incurabil, în tot ce vrei şi 
încerci a vrea... Porţi stigmatul lumii dumitale! Te revolţi 
împotriva ei, dar cu revolte de calibrul ei!... Vorbe, vorbe!... 
Şi acum să mă întorc la ceea ce m-a adus la dumneata. Una 
se explică prin alta... Cum mă aşteptam, oameni ca acesta 
de afară vă poartă o grijă deosebită. Pot să te asigur că 
există undeva un jurnal al existenţei dumi-tale, cu 
menţiunea orei când te-ai culcat şi te-ai trezit acum o lună, 
cu cine ai discutat şi chiar cu oarecare copii de pe scrisorile 
pe care le-ai primit. 

— Imposibil! refuză să creadă Costea Lipan. 

— Nu numai că e foarte posibil. Ci chiar sigur! Aceasta nu 
înseamnă însă că trebuie să te alarmezi. Mie mi-au ţinut 
asemenea contabilitate zece poliţii din lume şi nu m-au 
incomodat de fel... Încât n-ai de ce te speria! Am luat 
informaţiile mele. În poliţia voastră, ca în oricare din lume, 
sunt imbecili şi flecari câţi vrei. De la un astfel de imbecil, 
care mai e pe deasupra şi cel mai flecar individ pe care l-a 
putut descoperi o poliţie secretă să-i păzească secretele, am 
aflat unde locuieşti acum şi unde ai locuit acum doi ani, cine 
e însărcinat să-ţi păstreze un atât de minunat jurnal la zi şi 
de ce... Nu-ţi poţi imagina ce uşor deschide uşile şi desfe- 
recă gurile o carte de agent secret, bunăoară, al Franţei, şi 
câteva recomandaţii, chiar când sunt plăsmuite în chipul cel 
mai grosolan. Am aflat, aşadar, că eşti supravegheat chiar 
de la cei care te supraveghează. 


— Atunci tot ce-am pregătit?... se sperie Costea Lipan, 
ştergându-şi tâmplele reci... Ne putem aştepta la orice... 
Sân-tem... (era să spună „pierduţi!”, şi se temu de 
gravitatea sau de ridicolul solemn al cuvântului). 

Omul râse cu dinţii lui negri-verzui şi se plimbă cu mâinile 
la spate, umplând camera cu oribilul scârţâit ritmic. 

Se opri, privind la Costea Lipan din picioare, cum se afla 
zdrobit de această veste, pe marginea patului. Privi cu milă 
sub ochelarii cu şnur. 

— Ce tânăr eşti şi cum te joci de-a conspirația şi de-a 
complotul! Adică, mă rog, ce ţi-ai închipuit dumneata?... Te 
poţi aduna la întrevederi secrete, poţi pregăti tot soiul de 
isprăvi care interesează direct ordinea societăţii, şi 
dumneata îţi închipui că societatea nu are şi ea drept să-şi 
ia măsurile ei de apărare? Îţi imaginezi că eu am venit 
direct, orbeşte, să cad o dată cu alde voi în capcană?... Află, 
tânărul meu prieten, că înainte de a da ochi cu alde voi, cu 
cei pe care nici nu-i cunoşti, când m-am dat jos din tren, de 
la gară, cea dintâi grijă a fost să merg la poliţia voastră şi 
să-i prezint omagiile mele. 

— Atunci eşti un spion! Un agent provocator... Ai minţit şi 
pe ceilalţi, pe nenorociţii pe care nici nu-i cunosc!... se 
ridică în picioare Costea Lipan, cu dinţii încleştaţi şi cu 
pumnii strânşi, gata să zgâlţâne această mână de piele şi de 
oase adunate într-o redingotă de ştofă putredă. 

Omul îşi dădu drumul în jâlţ, întinse picioarele şi râse cu 
hohot, bătându-şi ciolanele genunchilor cu ciolanele mâi- 
nilor într-un acces de veselie care sfârşi în tusa: 

— Ha-ha! Ce copil teribil!... Agent provocator! Spion! Mai 
ce? Mai spune, te rog!... Dar nu e simplu şi infailibil 
procedeul meu? Acelaşi oriunde... Mă pui întâi în regulă cu 
poliţia ţării unde am intrat, în numele poliţiei de la care am 
venit. Orice bănuială e prevenită de la început. Pot intra în 
relaţii cu oricine, oricând şi oriunde, având în vedere 
„misiunea secretă” cu care am sosit. Poliţia, în loc să-mi stea 
în cale, se oferă să-mi facă ea servicii. Simplu ca o joacă de 


copil!... Eu ştiu ce ştiu ei; iar dânşii nu pot şti ce vreau eu! 
Pot să te asigur că individul cu pălăria neagră şi pardesiu 
cenuşiu de afară, dacă ieşim împreună, are să-şi frece 
mâinile încântat. Are să admire abilitatea cu care un agent 
de poliţie străin a ştiut să-ţi intre atât de uşor în bunele 
dumitale graţii... Te rog, vezi la fereastră dacă mai există 
domnul acela acolo. Numai fiindcă te îndoiai adineaori. 

Costea Lipan se ridică şi merse până la fereastră. Se 
întoarse, recunoscând că într-adevăr individul se afla la 
post. 

— Aceasta n-are absolut nici o importanţă, spuse omul, 
începând din nou să se plimbe. Te pot asigura că nu te 
ameninţă nici o primejdie. Nici pe dumneata, nici pe 
ceilalţi... cum să le spun?... Nici pe comparşii noştri, pe care 
nici măcar nu-i cunoşti, deşi trăiesc în târgul dumitale... Nu 
vă ia nimeni în prea mult serios. Sunteţi folositori numai în 
măsura în care un guvern poate să dea alarmă împotriva 
uneltirilor voastre, să vă urmărească şi să vă aresteze în 
momentul când are interes să distragă opinia publică de la 
alte evenimente mai neplăcute... Sunteţi, tinere prieten, o 
rezervă! Dacă n-aţi exista, poliţia v-ar inventa... lar omul de 
afară, cu pălăria neagră şi cu pardesiul cenuşiu, îmi pare că 
se află la postul său mai mult să vă păzească să nu vi se 
întâmple ceva decât să vă păzească să nu faceţi ceva! 
Sunteţi necesari; aveţi drept să fiţi ocrotiţi... Aceasta am 
aflat-o de la admirabila voastră poliţie. Ş-am mai aflat tot de 
la aceşti oameni amabili că la minele de cărbuni greva va 
izbucni peste cel mult două săptămâni. Era momentul! Am 
început să mă plictisesc. Atunci va vorbi în sfârşit aceasta! 

Spunând, omul scoase cu o îndemânare de scamator 
revolverul de sub pulpana redingotei şi îl jucă în palma 
uscată. 

Cu înfăţişarea lui slăbănoagă, fonf şi cu redingota uzată, 
lui Costea Lipan îi păru într-adevăr o sinistră şi demonică 
incarnaţie a reveriilor sale revoluţionare. Altfel văzuse el 
omul luptei şi al faptelor. Nu, mai exact: oamenii luptei şi ai 


faptelor! Căci niciodată nu-i întrezărise singuratici, cutre- 
ierând lumea ca nişte comis-voiajori ai atentatelor. 
Contrastul dintre portul acesta insignifiant de comis-voiajor 
în disponibilitate, scos la pensie, dintre figura lui incoloră, 
spinarea gheboşată, ochelarii cu şnur şi dintre arma teribilă 
îi încreţi carnea pe şira spinării. Înţelegea că într-adevăr, 
pentru omul acesta cu temeritate şi luciditate de nebun sub 
aspectul inofensiv, nu poate exista nici un obstacol. În jocul 
lui dublu şi turbure, nimeni nu mai putea citi, fiindcă avea, 
fără îndoială, pentru fiecare dificultate, zece trambuline de 
rezervă, prin ale căror resorturi să pice zvârlit tot în 
picioare, ca omuşorii de celuloid cu un centru de greutate 
de plumb. Dar aceasta era revoluţia? Aceasta însemna 
lupta? Şi ce-ar fi reprezentat o victorie a lui şi a comparşilor 
săi? 

— Ştii să tragi? îl întrebă omul, fixând un punct nevăzut 
din perete şi închizând ochiul apos sub sticla ochelarilor. 

— Puțin! minţi Costea Lipan, ca să nu pară un copil, deşi 
nu trăsese niciodată un foc de revolver. 

— Trebuie să te exercitezi neapărat! Eu despic cartea de 
vizită în muchie. Dar mai ales lovesc cu precizie aici! Arătă 
cu degetul, tâmpla lui Costea Lipan. Doi ani am făcut la 
început exerciţii pe manechin. Nu dau niciodată greş!... De 
altfel, pentru mai multă siguranţă, trag întotdeauna şi al 
doilea foc. Acesta mi-e cel mai bun tovarăş. Prietenul cel 
mai fidel! De treizeci de ani cutreierăm lumea împreună şi 
n-am avut de ce ne plânge unul de altul... 

Omul săltă arma de oţel oxidat în palmă; părea că îi 
verifică greutatea, se prefăcea că o scapă şi o prindea iar, o 
dădea peste cap şi o luneca de pe un vârf de deget pe altul; 
grotescă fantoşă în redingotă neagră-verzuie, amuzându-se 
cu înfricoşetoarea jucărie a morţii. 

Era atâta îndemânare sprintenă în acest joc, ochii apoşi 
străluceau de atât de fierbinte scânteiere, omul se 
învigorase atât de neaşteptat, încât s-ar fi spus că metalul 
armei îi transmisese un fluid proaspăt de viaţă, care a 


accelerat sân-gele în artere şi a redat elasticitate muşchilor 
sclerozaţi. 

O clipă, Costea Lipan crezu că figura, şi ochii, şi gingiile 
ştirbite, şi părul rar din creştet, şi bărbiţa, şi alb-gălbuiul 
murdar, toate au fost numai o mincinoasă mască, măsluită 
pe un obraz tânăr, ca să alunge orice bănuială şi să-l arate 
printr-un artificiu - inofensiv. Aştepta poate masca să cadă, 
cum îşi scot transformiştii barba de câlţi, şi de dedesubt să 
apară într-adevăr omul puternic, crunt şi răzbunător, cum îl 
preceda totdeauna legenda. 

Dar omul, ostenit de joaca lui neliniştitoare şi drăcească, 
se opri, punând revolverul ca o vulgară tabachere în 
buzunarul de sub pulpana redingotei. Din nou avu 
înfăţişarea ştearsă de profesor pensionar, tuşi ca un bătrân 
şi începu să-şi întindă mănuşile pe degetele osoase. 

Merse până la fereastră şi privi în creştetul trecătorilor. 

Fără să se întoarcă, vorbi: 

— Dumneata crezi că merită să săvârşeşti ceva pentru 
viermii aceştia?... În stupiditatea lor nici nu au conştiinţă de 
nefericirea lor. Dacă le pregăteşti vreo fericire, trebuie s-o 
faci fără să ştie, în silă, peste voinţa lor... Împotriva lor! 

Ceea ce ar schimba faţa lumii n-ar fi nici o religie nouă, 
nici o oaste de profeţi inspirați. Dă-mi patru sute de 
oamenimaşină. Patru sute de imbecili sau nebuni, incapabili 
să cugete, căci n-au ce cugeta... Numai să se supună 
orbeşte! Iar toţi, patru sute, în patru sute de oraşe să 
arunce la ace-eaşi oră în aer parlamente, ministere, 
centrale poştale şi gări... Chiar prima condiţie e să nu 
cugete! Să-i scoţi dintr-un azil de idioţi sau de surdo-muţi şi 
să-i trimeţi să execute...! 

Sfârşi într-o limbă necunoscută lui Costea Lipan. Îşi dădu 
seama şi, întorcându-se, râse ca de o slăbiciune pentru care 
are drept la indulgență: 

— Mă ierţi? Câteodată uit în ce ţară mă aflu şi în ce limbă 
mă pot face înţeles... De altfel, nici nu ţin să fiu înţeles! Îşi 
aşeză pălăria pe vârful capului. Pălăria tare şi strâmbă, 


care-i completa aspectul grotesc. Repetă: Nici nu ţin să fiu 
înţeles!... Se uită la pereţii goi, la tavanul înclinat de 
mansardă, la soba de fier, la patul cu pătura aspră. Vorbi cu 
pălăria pe creştet, nemişcat, ca un om neînsufleţit, de 
cârpă; un om mecanic, din cei aduşi pe scenă la 
reprezentațiile de ventriloci: Tinere, camera aceasta a 
dumitale îmi aminteşte ceva foarte vechi... Altă cameră, 
unde se afla alt tânăr... Undeva, într-o ţară care nu importă 
şi într-un an care nu importă... Tot aşa, era o fereastră 
înaltă! De acolo se vedea cerul sus şi se vedeau oamenii jos. 
Viermii jos! Era un pat ca al dumitale, de fier. Un pat de 
tânăr sărac. Nu importă ce s-a întâmplat apoi... Destul să 
ştii că acolo a îngenuncheat el, lângă patul acela ca al 
dumitale, jurând să nu uite şi să nu ierte. Cu mâna peo 
mână rece a jurat!... A coborât pe urmă scările, pentru ca 
să nu se întoarcă, şi de atunci cutreieră lumea oriunde 
găseşte prilej să plătească... Eu lovesc întotdeauna aici! 
(Ridică degetul înmănuşat, de manechin ţapăn în articulaţii, 
spre tâmpla lui Costea Lipan.) Şi nu dau greş niciodată!... 
Sunt un moşneag, dar încă nu-mi tremură mâna. N-am 
sfârşit! Eu plătesc oricui şi plătesc pentru toţi... Înţeleg! Mă 
crezi un nebun... Ura niciodată nu e o nebunie! După cum 
laşitatea nu e numaidecât cuminţenie... Acum să-ţi fac un 
serviciu. În astă seară am să te eliberez de omul de afară. 
Mă voi duce să-i pun o singură întrebare şi să-i ofer o 
țigară. Sunt sigur că va merge cu mine la cea mai apropiată 
cârciumă. Am pentru oamenii poliţiei de oriunde o 
irezistibilă atracţie şi îţi mărturisesc că le inspir o 
dezgustătoare încredere. Noapte bună! Şi fă exerciţii! Uite, 
ţi-l las dumitale! scoase el revolverul din buzunar şi îl 
aruncă pe pat. Eu am altul, în celălalt buzunar. Fă exerciţii 
în fiecare zi. Învață să tragi întotdeauna aici! 

Omul salută sacadat cu pălăria tare, ieşi lipind uşa cu 
luare-aminte şi începu să coboare scările în spirală, cu 
oribilele lui ghete cu scârţ. 


Costea Lipan rămase pe marginea patului de fier, cu 
tâmplele cuprinse în palme. Nu! nu era aceasta! Nu poate 
să fie aceasta. Dar, atunci, ce? 

IV. 

ARIZONA-BAR. 

Sunt dimineţi când toată viaţa oraşului palpită spumos să 
inunde din paharul prea plin. Ai spune că toţi s-au trezit 
dintr-un vis care anunţa un miracol. Şi că toţi au ieşit să-l 
aştepte. 

Pentru aceasta s-a pregătit şi cerul cu albastrul spălat, 
unde un singur nor alb îşi flutură mătasea festivă. Pentru 
aceasta şi soarele şi-a lustruit peste noapte alama 
strălucitoare. 

Totul a devenit deodată mai luminos şi mai simplu; mai plin 
de speranţe de cum a fost ieri. 

Priveşte gestul aerian al copilului cu haina străvezie! 
Dacă încă o dată mai sare, o singură dată, va rupe plasa 
subţire a legilor care-l ţin trist legat de pământ şi va zbura 

grațios în haina lui străvezie spre soare. 

Chiar cerşetorul din colţ a uitat să întindă mâna cu tân- 
guitu-i milog. Surâde orb la dezmierdarea bună a luminii: 
el, care n-a văzut niciodată lumina cu ochii lui de albuş, sub 
sticla ochelarilor, urâtă şi neagră. 

Sunt dimineţi când toată viaţa oraşului s-a eliberat din 
fortărețele sure. 

Acum trecătorii sunt voioşi fără pricină. Cu pasul elastic, 
porniţi să dea un ultim asalt fericirii. 

E ceasul când nimeni nu poate admite că la capăt există un 
irevocabil sfârşit. Opreşte-l din nerăbdătorul avânt şi îi 
spune: „Unde grăbeşti? Aminteşte-ţi că nu e departe 
vremea când din toţi care trec şi vin şi se duc nu va rămâne 
nici măcar suvenirul numelui. Eu văd numai schelete 
fugind. Eu în fiecare râs fraged văd dedesubt un craniu 
rânjind!” El scutură capul şi te priveşte cu milă: „Ce 
nebunie te-a apucat? 


De unde-ţi mai veniră şi aceste gânduri inepte?” Şi se 
întoarce să alerge la asaltul lui care sfârşeşte în nimic. 

Lasă-l s-alerge! Reazămă-te de bara unei vitrine. Priveşte- 
i. Şi vezi dacă nu e înspăimântător gândul ca în cinci-zeci de 
ani, din toţi câţi vin şi trec şi se duc, câţi râd şi iubesc şi se 
bucură, nu va mai rămâne niciunul. Niciunul! Nici nu-mele. 
Închipuie-ţi strada atunci golită de toţi câţi nu mai încap 
acum. O stradă pe care ar fugi schelete. 

Lasă-i să alerge! Seara întoarcerea e extenuată. Fosforul 
ochilor, sleit. Pasul se târâie. Toţi au tăcut şi calcă privind 
posomorât în pământ. Reintră în celulele lor sure. 

Se închid cu zăvoare. Pentru ce se închid cu zăvoare? 

Numai cei îndărătnici să prelungească minciuna mai merg 
să cumpere de un ban minciuna cea ieftină, care se vinde c- 
un ban. 

Moartea lui Teofil Steriu a fost neaşteptată şi simplă. Când 
servitoarea, Hanţi, a venit ca întotdeauna, la ceasul fix, să-i 
anunţe felurile de mâncare din acea zi, l-a găsit rece, în 
jâlţul biroului, ca un funcţionar adormit în lipsa şefului. Nu 
era nici o urmă de luptă cu moartea. O pagină întreruptă şi 
condeiul aşezat cuminte alături. 

Teofil Steriu, care, în dezinteresarea lui pentru orice 
spectacol al vieţii, adormea pe unde îl prindea vremea, în 
tren, la reprezentații şi la şedinţele Academiei, trecuse în 
somnul cel mare cu aceeaşi simplitate. Cum se afla între 
braţele scaunului, cu bărbia în piept, oricine s-ar fi aşteptat 
să-l vadă tresărind, ştergându-şi cu mişcarea obişnuită 
sudoarea din jurul gulerului şi apucând tocul să continue 
rândul început. 

Dar gândul se oprise răcit; iar corpul imens nu mai secreta 
prin porii pielii năduşeala cu atâta vervă popularizată de 
caricaturile revistelor umoristice. 

A fost o moarte simplă, discretă şi fără de mister. 

Medicul a trimis după doi oameni puternici din stradă, doi 
salahori cu şorţ de pânză verde, să-l ridice şi să-l poarte 
până în camera unde să-i pregătească toaleta mortuară. 


— Trebuie să tragă ca la vreo sută douăş' dă chile! spuse 
unul dintre dânşii, ştergându-şi fruntea cu mâneca şi 
îndrep-tându-se de şale, după ce l-au aşezat în pat. 

— Pă puţin! încuviinţă celălalt. A fost cumplit om! 

— Zice că scria istorii prin cărţi... 

— Tot ce se poate! În lumea asta sunt tot soiul de 
meşteşuguri la care nu te bate nici vântul, nici ploaia. Stai 
în şezut pe scaun şi faci osânză la inimă. lan te uită le el! 
Câtu-mi-ţi-i buhaiul!... Văd că nu-l boceşte nimeni. Parc-a 
murit în casă pustie... 

— O fi fost un zgârcit! Un zgripţuroi d-ăla de-şi goneşte 
neamurile, să nu se mai înfrupte nimeni din talerul lui... 
Acum ce mai aşteptăm, Vasile? 

— Poate ne-om căpăta c-o pomană dă straie, cevaşi! Dintr- 
un surtuc d-al lui îţi ajunge d-o scurtă blănită şi mai 
rămâne. 

— Eu m-aş mulţumi barem c-o pereche de pantaloni. 

— Ca să nu te mai găsească acasă nevasta într-înşii? râse 
cel care se numea Vasfle. Să vorbim cu bucătăreasa. După 
cum îmi pare mie, tot dânsa-i tare şi mare acilea. 

— Nu-i închidem ochii? 

— Ce-s eu, tocmit să închid ochii la morţi? N-au decât să-i 
închidă slugile lui. Destul l-am cărat...! 

Amândoi ieşiră să umble prin camerele goale, cu uşile 
vraişte, în căutarea bucătăresei. 

Teofil Steriu, întins cu faţa în sus, în patul unde îl aştepta 
în fiecare dimineaţă, la căpătâi, tava cu ceştile de lapte şi 
chiflele rumenite, privea cu ochi ficşi, ceţoşi şi indiferenți, 
spre uşa deschisă, spre uşa pe unde nu mai putea de-acum 
înainte să intre nimeni care să-l mai intereseze, măcar cât 
tânărul deşirat şi lihnit ce furase şi el cândva o pâine. 

Pe măsuţă, plicurile nedesfăcute zăceau teanc. 

Se afla şi o telegramă. Era veche de două zile, cu timbrul 
lipit. Ce i-ar fi putut spune o telegramă? El nu aştepta de 
mult nimic de la nimeni. El pentru viaţă de mult era mort. 


În celelalte odăi se auzeau chei zângănind şi sertare 
trântite. 

Hamalii trecură prin antret, tropăind cu toată talpa, vor- 
bind tare şi ţinându-se pe urma bucătăresei. Soneria 
telefonului chema îndărătnic şi neîntrerupt. 

Pentru capitală, înmormântarea a fost un eveniment 
vrednic de memoria marelui dispărut. Au sosit delegaţii din 
oraşe îndepărtate şi s-au anunţat discursuri unde fiecare, 
vorbind despre marele mort, n-avea să se uite mai cu seamă 
pe sine. 

Cortegiul a plecat în după-amiaza cu soarele firav de 
primăvară de-a lungul străzilor mişunând de lume voioasă, 
fiindcă ieşise întâia dată după o iarnă urâtă şi lungă cu 
haine uşoare şi noi. Era un cortegiu foarte impunător. Lan- 
ţul trăsurilor şi cupeurilor se înşiruia atât de prelung în 
urmă, încât tramvaiele se îngrămădeau imobilizate, 
aşteptân-du-l să defileze. Erau şi perdele negre la becuri. 
Se afla şi muzică, şi soldaţi. 

Toţi se numărau, mirându-se că sunt atât de mulţi. Când 
vedeau un fotograf ori un operator de la jurnalul 
cinematografic pregătind din balcon ţeava neagră a 
aparatului, nu ştiau dacă trebuie să surâdă sau să plece 
capul smeriţi. Îşi întorceau faţa în orice caz, ca să intre în 
raza aparatului, pentru a se admira a doua zi în ziar şi 
sâmbătă pe pânza de cinematograf. 

Erau atât de mulţi, fiindcă o asemenea înmormântare 
însemna un norocos prilej să se vadă şi să schimbe păreri 
după atât de precipitatele întâmplări din ultimul timp. 

Guvernul fusese înlocuit. Se pregăteau alegeri. Opoziția 
proaspătă şi cu opoziţia mai veche nu găsiseră încă puncte 
comune să cadă la înţelegere pentru lupta umăr la umăr. 
Unii se căzneau să încheie cartel. Ceilalţi se căzneau să-l 
împiedice. 

Acum se întâlniseră în urma dricului şi, în pas încet, 
discutau, puneau la cale întrevederi, pipăiau anumite 


dificultăţi şi se prefăceau că au uitat anumite cuvinte grele, 
schimbate doar cu câteva săptămâni înainte. 

Gică Elefterescu strângea mâinile toate câte îi ieşeau în 
cale şi părea atât de mâhnit, încât s-ar fi spus că aşteaptă 
personal condoleanţe; deşi după articolul scris de defunct 
odinioară, nu mai ştiuse altceva despre Teofil Steriu decât 
că a fost un om curios, care s-a izolat de urâţeniile şi 
frumuseţile lumii, să scrie un maldăr de cărţi. 

Când uita însă tristeţea solemnă de circumstanţă, schimba 
ochiri scurte de complicitate şi de satisfacţie, cu toţi căpi- 
tanii gărzii sale electorale în păr. Tactica lui triumfase încă o 
dată. Revenise la Justiţie, izbutise să îndepărteze de pe lista 
ministerială doi concurenţi decapitaţi. Dăduse din nou 
delegaţie de procuror general lui Constantin Lipan, şi îna- 
inte de alegeri chiar se pregătea să lichideze ultimele 
fortărețe ale taberei adverse din guvern. Ceea ce-l îngrijora 
deocamdată mai mult erau conciliabulele de la spatele său. 
Trei fruntaşi ai opoziţiei, deşi din trei partide deosebite, 
conversau de când a pornit cortegiul, cu o cordialitate 
suspectă. Aceasta nu-i plăcea! 

Rămase înadins în urmă şi se intercală între dânşii. În- 
cleşta mâinile îndelung, cu o durere neconsolată. 

— Bietul Steriu!... Mare pierdere pentru ţară! l-am spus 
întotdeauna că asemenea viaţă... De altfel, mie mi se 
datoreşte că am decis guvernul să-i facă funeralii naţionale. 
Nu fiindcă îi datoram o poliţă de recunoştinţă, ca unuia care 
m-a cunoscut mai bine decât toţi şi mai înainte de toţi, cu 
ochiul lui de neîntrecut psiholog. Avea el nevoie de 
recunoştinţa mea? Am făcut-o fiindcă o ţară nu trăieşte 
numai prin politică... Despre noi nimeni n-are să mai ştie 
nimic când om fi oale şi ulcele, măcar că ne sacrificăm viaţa 
pentru binele obştesc... 

Ceilalţi tăcură. Îşi făcură semn să continue discuţia lor 
după înmormântare. 

Gică Elefterescu aprinse o ţigare, fumând în pumn, cum 
proceda la şcoală, discret. Fumul se înălţă uşor şi albastru 


în aerul străveziu. 

— Se spune că n-a suferit de loc. Fericită moarte! Ce zici, 
doctore?... întrebă generalul Ignaţiu Zalomit, îmbălsămat în 
uniforma de mare ţinută, care mirosea a magazie de 
echipamente şi a ladă de campanie. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru tocmai alegea din cutia de 
email o pastilă parfumată. 

Răspunse, ţinând bomboana în vârful degetelor 
înmănuşate: 

— Pentru el a fost o moarte fericită. Pentru noi, nu!... Cred 
că preţuia mai mult decât jumătate din turma aceasta care 
ne târâm tălpile după dânsul. Era încă în puterea vârstei. 
Mai putea lucra zece-cincisprezece ani. 

— Asta mă miram şi eu! înţelese cu urechea lui de surd 
generalul Zalomit. Pentru un simplu locotenent de rezervă 
prea mult tămbălău!... Am auzit că era şi antimilitarist, 
pacifist şi alte isturi. Boala vremii...! 

Convoiul trecea şi se oprea în străzi cu soare, în primă- 
vara bună şi caldă pe care Teofil Steriu tot n-ar fi observat- 
0. 

Era ceasul când la masa de scris, în haina lui îmbumbiată 
pe corpul enorm, cu ferestrele închise, înşira slova măruntă 
pe hârtie, absent de la tot ce există în univers. 

Teii din marginea trotuarelor dăduseră frunză subţire şi 
fină, de-un verde fraged, peste care nu se aşternuse încă 
praful murdar. Trecătorii se opreau să-şi ridice pălăriile; 
mulţi nu ştiau cine e mortul şi nici n-ar fi ştiut mai mult dacă 
i-ar fi aflat numele; pe urmă porneau cu pasul viu spre viaţa 
lor. Erau şi perechi cu braţul strâns cald, plecându-se să 
privească unul în ochii celuilalt cu o însetare nemărginită, 
care mâine va sfârşi în oboseală şi saţietate, certuri, 
gelozie, reproşuri. 

— Au sosit rândunelele! Priveşte colea, pe sârma de 
telegraf!... spuse cu bucurie o fată cu ochii albaştri umbriţi 
de pălăria albă, de pai. 


Teofil Steriu, chiar dacă nu s-ar fi aflat în sicriu, cu 
pleoapele închise vieţii, tot n-ar fi ştiut că rândunelele au 
sosit. 

Mirel Alcaz ajunse convoiul cu un automobil şi sări 
sprinten, aruncând ţigarea şi distribuind o dată cu 
strângerile de mână ştirile ultime. Se alătură de cortegiu, 
răsucind capul în dreapta şi în stânga, îndărăt şi înainte, să- 
şi memoreze cine-i prezent şi cine lipseşte. 

Şopti la o ureche: 

— Astăzi s-a redeschis dosarul Petrolul-lordan Hagi- 
Iordan. Nebunul de Lipan de astădată o face lată... Are să-i 
joace şotia lui Gică precum te văd...! 

Vestea trecu din ureche în ureche. Unii mai curioşi se 
desprinseră să vină la Alcaz, ca să capete informaţii directe. 

Dricul înainta încet, încărcat de toate florile primăverii. 
Teofil Steriu tot n-ar fi mirosit aceste flori. 

De altfel, toţi îl uitaseră. Din tot cortegiul lungit dâră în 
urma carului mortuar până la capătul străzii, el era cel care 
interesa acum mai puţin pe cei veniţi să-l întovărăşească în 
drumul final. Rezerva de la început se risipise. Toţi vorbeau 
tare. Fumau şi comentau evenimentul senzaţional al după- 
amiezii. Unii pistuiau vânzătorii de gazete şi aruncau din 
mers ochii pe Ultima Oră. Poeţii tineri îşi aduseră aminte 
cât s-au zaharisit cei bătrâni. Scriitorii bătrâni îşi schimbau 
amabile răutăţi de confraţi. Se vorbea cu satisfacția dintot- 
deauna despre expoziţiile ratate şi despre premierele 
căzute. Despre un scandal conjugal, un divorţ şi o 
descindere într-un cuibar de stupefiante. Soldaţii scoşi din 
cazarmă să dea onoruri unui mort despre care nu mai 
auziseră până acum îndreptau priviri îmbietoare slugilor 
din acest cartier necunoscut. Se hotărau să revină în 
permisia de duminică. 

În cutia închisă de metal, Teofil Steriu trecea legănat în 
pasul celor şase cai cu mantii negre şi pompoane, printr-o 
lume şi un soare şi o primăvară pe care tot nu le-ar fi văzut, 


chiar dacă nu s-ar fi aflat cu negrul capac astupat peste 
ochi. 

Pe aceleaşi străzi mai trecuse şi printre aceiaşi oameni în 
toate primăverile câte au fost; dar pentru el încă de pe 
atunci nu existau. Nu exista decât masa de scris, cu foile 
albe lucioase şi o lume care era numai a lui, crescută şi 
însufleţită din el. 

— Nu văd pe nimeni din familie. N-avea nici o rudă? 
întrebă Mirel Alcaz. 

— A venit azi-dimineaţă o băbătie!... informă repede un 
reporter pipernicit şi vioi. Un fel de ţărancă bătrână sau o 
mahalagioaică. Lăptăreasă, cică... Am găsit-o acasă la el, 
bocindu-se... Eram cu sculptorul Han, când i-a luat masca. 
O femeie foarte simplă. Spunea că-i mama lui. Îl bocea: 
„Puiul mamii, pui!” Şi nu-l recunoştea. Pesemne că-l vedea 
tot băieţaşul din clasa întâia de liceu, când a plecat pentru 
totdeauna de acasă. La început se văitase că nu-i băiatul 
ei... Parcă avea să i-l fure cineva!... „Puiul mamii, pui!” Cred 
şi eu că n-avea cum să-l recunoască. Un pui de o sută 
douăzeci de kilograme!... Zice că-i făcuse o pensie!... A 
rămas acasă, să păzească lucrurile. Cică să nu i le fure 
nimeni!... Se pare că-io babă foarte avară... Nu mai văzuse 
tablouri. Întreba cât costă. Nu mai văzuse cărţi şi întreba 
unde-s cărţile pe care le-a scris puiul mamei, pui! Cum, 
numai atâtea au rămas? Că el, după câte a auzit, scrisese cu 
duiumul, să umple toată ţara!... Pe urmă a început să 
strângă cheile. Şi a cerut slujnicei, Hanţi pe nume, să-i facă 
o listă de tot ce se afla în casă, fiindcă ea nu ştie să scrie. 
Slujnica o sfătuia să rămână în casa puiului mamei, pui, 
fiindcă era proprietatea lui, şi nimeni n-are drept s-o 
alunge. Ea, nu! Că nu poate lăsa vacile. Are două vaci. Şi la 
gândul că le-a lăsat acasă, pe mâini străine, a început să le 
bocească şi pe ele: vacile mamei, vaci! lată un subiect de 
nuvelă pe care Teofil Steriu nu s-a gândit s-o scrie 
niciodată...! 


— A trimis şi regina o coroană! îşi exprimă uimirea 
generalul Ignaţiu Zalomit. 

— Te cred şi eu, don general Sesotris! A fost doar cel mai 
mare scriitor al nostru. Preşedintele Academiei! îi răcni în 
ureche reporterul. 

— Foarte bine! pricepu generalul surd în felul său. Foarte 
bine! Să pui la ziar. Prea mult pentru artilerie şi nimic 
pentru infanterie. Aceasta am spus-o eu pe la 1899-1900 lui 
Miţita Sturză şi nu m-a ascultat... De asta ne du-cem pe 
râpă!... 

— De ce nu-ţi cumperi un microfon, domnule general? Au 
ieşit un fel de aparate... Microfon. Mi-cro-fon! 

— Ştiu! Ştiu! Lasă, nu striga aşa, că doar nu-s surd. Am să 
vând „Creditul Minier” şi am să cumpăr „Reşiţe”. 

La cimitir serviciul religios a fost lung, iar jalnicile cu- 
vântări, numeroase. 

În jurul mormântului cu hâda gură de ţărână căscată 
făcuseră cerc, în haine solemne şi negre, toţi cei care 
ascultau vorbitorul, aşteptând ca pe urmă vorbitorul să 
treacă în locul lor şi să-i asculte pe dânşii. Unii, grăbiţi au 
călcat rân-dul, luând înaintea celor înscrişi; alţii au avut 
atâtea de spus, încât le venea lor singuri să caşte. Erau şi 
acei care toată viaţa îl bârfiseră şi îl descopereau acum 
gloria neamului. 

Soarele, cu toţi milostiv, îşi juca razele calde în toate 
cheliile lucii. 

La spatele acestei gărzi negre se afla, ridicându-se în 
vârful degetelor, mulţimea cea simplă, pentru care într- 
adevăr 'leofil Steriu existase. Tineri şi femei, liceeni în 
uniforme, oameni pe care nu-i observă nimeni niciodată pe 
stradă şi cărora nu le-ar şti nimeni numele chiar dacă i-ar 
vedea: cititori care-au crezut, au suferit şi au sperat cu 
lumea din cărţile lui Teofil Steriu. Aceia nu veniseră să fie 
prezenţi, să se arate şi să fie văzuţi; dar dânşii nu aveau 
parte acum să vadă nimic alt decât un perete de capete şi 
de cefe, de spinări negre, astupându-le mortul lor. Mai 


vedeau doar aţele albastre de fum din căţuiele cu tămâie şi 
fumul elastic şi negru al lumânărilor, înălțându-se molatic 
spre cerul primitor. 

— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, 
cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!... rosti Leon 
Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun. 

Îşi făcură loc prin mulţime. 

Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După 
grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de 
flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi 
mare uitare. 

Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii 
plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze 
mărunte. larba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi 
proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest 
ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale. 

Departe, se înmuia linia viorie a orizontului peste câmpuri, 
şi de cealaltă parte, oraşul îşi îneca vârful acoperişurilor în 
fum de furnale. 

Leon Mătăsaru privi într-acolo, pe urmă cuprinse rotund 
oastea fără număr a crucilor de aici. 

Făcu un gest neisprăvit cu mâna, pe rând, spre oraşul de 
departe; spre crucile din jurul lor. 

— Dacă toţi, când suntem acolo, ne-am aduce aminte, o 
singură dată pe zi, că există şi aceasta, poate viaţa noastră 
ar fi altfel... 

Pe urmă, după un timp: 

— Ştii că eu de douăzeci de ani nu mai vorbeam cu Teofil 
Steriu? Am fost prieteni foarte buni. Fraţi într-o zi ne-am 
certat de la un nimic. Un cancan de cafenea. Poate nici 
atât!... Bunăvoinţa prietenilor!... Aceasta s-a întâmplat pe 
vremea când el mai venea o dată pe lună la cafenea, înainte 
de a se închide în viaţa pe care a dus-o. L-ai cunoscut mai 
bine? 

— Nu mult... Dar îndestul! vorbi Ion Ozun. Destul ca să 
preţuiesc în el ceea ce puţini poate au cunoscut. Sub 


înfăţişarea întotdeauna placidă şi de atâtea ori 
morocănoasă, eu am avut prilej să aflu ce ascundea... M-a 
ajutat când am sosit singur aici, sărac şi străin. Mi-a dat 
chiar să mănânc. 

Ion Ozun respinse cu mâna o prezenţă supărătoare. 

Nu amintirea iernii de ger şi de foame; după-amiaza când 
Teofil Steriu a lepădat deodată indiferența dintotdeauna să- 
| cheme la el. Ci respinse suvenirul privirii de mustrare şi de 
ironie şi, poate, de milă, cu care simţea că Teofil Ste-riu îl 
urmărise în drumul lui de mai târziu. 

Se simţea vinovat. Îl înşelase. Nu fusese vrednic de 
încrederea lui: el, care renunţase la tot ca să devină acum 
aproape un alt Mirel Alcaz, doar încă nu destul de abil şi 
încă nu destul de cinic. 

— Să mergem pe cealaltă potecă... Prietenii mei sunt mai 
departe! spuse Leon Mătăsaru, pornind alături printre gri- 
lajuri, cu pardesiul lui dezbumbiat, cu pălăria pătată gras şi 
cu ghetele care n-au mai fost lustruite de un an. [i-am spus 
că am fost într-o vreme eu şi Teofil nedespărţiţi, şi că după 
aceea nu ne-am mai vorbit. Regret acum şi ştiu că regreta 
şi el. Am amânat întotdeauna!... Spuneam: „Am să mă duc 
mâine, să-i apuc mâna şi să-i trec braţul celălalt după gât: 
Prietene Teofil! Frate Teofile...!”. Poate şi el va fi gândit la 
fel. I-o citeam în privire, când întorcea ochii. Ne oprea nu 
ştiu ce. Fără îndoială, ne oprea şi siguranţa că puteam 
amâna aceasta pe „mâine”. Acum, mâine pentru el nu mai 
există. De altfel, nici pentru mine... Stătu să vorbească, 
rezemat cu spatele de piatra unui cavou: Era singurul 
dintre confraţi pe care într-adevăr îl stimam. El singur 
înţele-sese că nu e destul să fii sau să te crezi născut cu 
talent. El ştia că talentul implică o teribilă răspundere. Că 
din momentul ce ţi-a fost dăruit, trebuie să devii sclavul lui, 
să-l serveşti... Ceilalţi, cei care au scris o carte şi o târâie 
după dânşii o viaţă, îl acuzau că se izolează să lucreze în 
afară de contactul cu realitatea. Ca să creezi, nu e nevoie 
numaidecât să paşti realitatea cu ochii, ca viţeii iarba cu 


botul, pentru a da minţii ce rumega şi condeiului ce scrie! 
În cei dintâi ani el trăise viaţa din greu şi amar. Învăţase ce 
înseamnă realitatea epocii noastre, să-i ajungă pentru o 
sută de cărţi!... Căci de la o anume limită înainte ce-ţi mai 
poate spune nou? Şi ce săvârşeşte nou această realitate în 
care trăim?... Bănci şi uzini, ca să îmbogăţească mai fără 
măsură pe unii şi ca să flămânzească mai fără milă pe alţii. 
Politicieni neobrăzaţi, ca domnii miniştri pe care i-ai auzit 
jelindu-l în numele patriei şi al poporului! Judecând bine, 
într-un stat se află concentrată toată umanitatea, cu 
martiri, cu tirani, cu pezevenchi, cu naivi... Dacă l-ai privit o 
dată şi l-ai înţeles o dată, nu mai ai ce afla nou asupra 
umanităţii. Doar, toate, pe alta scară... De altminteri, 
bănuiesc că singurătatea şi izolarea aceasta a lui erau mai 
mult un fel de pudoare. Uneori pleca, dispărea cine ştie pe 
unde... Nu m-ar mira să aflu că-şi împrospăta şi-şi verifica 
anume ştiinţe mai vechi... N-ai observat ce ochi teribili avea 
sub aspectul somnolent şi-placid? O singură sclipire a 
privirii îi ajungea să cuprindă totul şi să pătrundă dincolo 
de ceea ce vedem noi în oameni, în natură, în viaţă... 
Viaţa?... Pe mine viaţa m-a risipit!... De zece ani n-am scris 
un sin-gur vers. Piesa care mi-a dat aşa-zisul mare succes 
mi-e străină... N-o mai recunosc!... E desprinsă de mine de 
atâţia ani! Nu e bună nici pentru ceea ce-mi dă. Îmi dă bani, 
cu care n-am ce face, fiindcă nu mai pot cumpăra cu aceşti 
bani timpul pierdut. Altceva ce-aş cumpăra? Pe mine mă 
dezgustă şi o haină nouă... leofil Steriu a avut tăria să se 
apere de aceasta. S-a salvat la timp. Ştiam că pentru un 
lucru nu mă iartă. Pentru ceea ce n-am făcut! Pentru acest 
timp pierdut. Nu mi-o ierta cu o durere de frate!... Acum e 
prea târziu să-i spun că l-am înţeles şi că durerea lui mă 
durea încă mai mult pe mine... Să mergem. Într-acolo sunt 
prietenii mei. lovarăşii tinereţii, care nici ei n-au făcut 
nimic; n-au lăsat în urmă aproape nimic. Ei au însă o ier- 
tare!... Au murit înainte de timp, ca mai toţi din generaţia 


mea... La începutul tinereţii. Ca această necunoscută de-o 
pildă. 

Arătă din treacăt o fotografie pe sticlă, prinsă în marmura 
unui monument. Un cap de copilă, cu ochi sclipind de râs 
tânăr şi cu obrazul tânăr. 

— Citeşte anul morţii... 1887... Cine-şi mai aminteşte de 
ea? Îi mai rosteşte cineva numele? Trăieşte în vreun su- 
venir? Revine în vreo conversaţie de bătrâni?... Aceasta e 
moartea totală. Neantul! 

— Totuşi, ceea ce cred eu că e mai îngrozitor decât 
aceasta, spuse Ion Ozun, e poate că pentru dânsa a fost mai 
bine să moară aşa! Să moară atunci! Uită-te şi dumneata! 
Ce minunat îi sclipeau ochii în tresăltarea aceasta de râs ţi- 
năr şi fără grijă! Cu râsul acesta şi cu obrazul acesta 
fraged, neîntinat a plecat din viaţă aşa cum o arată această 
imagine. Ar fi fost astăzi o babă plicticoasă, cu umbrelă şi 
pelerină demodată. O pensionară care se ceartă la ghişeul 
de percepţie şi pe care o dă uşierul afară. Aşa, a luat 
tinereţea cu ea. N-a cunoscut moartea din viaţă! Moartea 
înceată şi respingătoare. 

— Poate!... încuviinţă Leon Mătăsaru. Am ajuns. Aceştia 
sunt. Aici sunt. 

Locul era mai tăcut şi pustiu. Morminte sărace. Morminte 
părăsite; definitiv redate pământului. Cu iarbă deasă şi cu 
flori de câmp. Crucile - scufundate şi fără nici un nume. 

Un fluture trecea prin aer ca o floare vagabondă. 

Ion Ozun se trase în lături, să nu turbure gândul poetului. 

Leon Mătăsaru, cu pălăria în mână, cu fruntea în soarele 
trandafiriu al asfinţitului, privea pământul gol. Ion Ozun îl 
văzu aşa cum îl arătau gravurile de acum zece şi 
cincisprezece ani: cu fruntea înaltă şi pură, cu ochii umbriţi 
de acea tristeţe cosmică a poemelor, pe care el le învățase 
pe de rost pe băncile şcoalei. Dar gura era acum chinuită şi 
părul de pe tâmple căzut. 

— Erau trei... spuse înecat Leon Mătăsaru. Erau tineri şi 
aveau drept să spere orice de la viaţă... 


Le rosti numele. lon Ozun cunoscu astfel că acolo, sub 
pământ şi sub iarbă, se afla un pictor, un poet şi un cronicar, 
pe care manualele îi pomenesc drept trei mari făgă-duieli 
secerate în cea dintâi tinereţe. 

— Eram nedespărţiţi... O ceată foarte zgomotoasă şi 
insuportabilă, clocotind de proiecte! Nu poţi şti cum iubeam 
viaţa şi cum ne iubeam meşteşugul nostru. Nu ne încăpea 
lumea!... Credeam că n-or să ne mai ajungă anii pentru câte 
aveam de isprăvit... Poate e mai bine aşa, cum spuneai adi- 
neaori. S-ar afla acum, poate, alături de ceilalţi, rostind un 
plicticos şi plin de vanitate discurs. Am fi poate duşmani, de 
la cine ştie ce neînsemnată glumă. Poate ne-ar roade 
invidia... Poate nu ne-am întinde mâna şi am aştepta un 
„mMâine”, amânându-l până ce devine ireparabil... I-a cruțat 
moartea de asemenea sfârşit! Căci aceasta e soarta pe care 
ne-o rezervă şi la care ne condamnă societatea în care 
trăim... E vina ei? Vina noastră?... Poate a amândorura... 
Sigur că da!... Mă hotărâsem, îţi mărturisesc, mă 
hotărâsem să le ridic trei cruci de marmură când am văzut 
că piesa îmi aducea atâţia bani câţi nu-mi trebuiau. 
Vorbisem cu prietenul Han să le făurim pentru o grădină 
busturile de bronz. 

Prostii! Deşertăciune pe care ei ar fi respins-o. Le stă mai 
bine aşa!... Mormintele şi catedralele abandonate îţi 
vorbesc altfel... Să plecăm! Au să ne închidă aci, cu morţii... 

Grăbiră pe potecile strâmte. 

Cimitirul se golise. 

Teofil Steriu rămânea în urmă, cea dintâi noapte sub pă- 
mântul ud, cu toată movila de cununi proaspete pe piept, 
din care în scurtă vreme n-au să mai fie decât sârme urâte 
şi un mototol putred de frunze. Rămânea cea dintâi noapte 
- cea mai grea - până când cimitirul îl încorporează 
poporului său pacificat, imobil şi mut. 

— Eu ştiu un vin bun, într-un local unde sunt servit bine! 
anunţă Leon Mătăsaru târziu, când au ajuns în Bulevardul 


Academiei. Am nevoie în astă seară întâi să-mi amintesc. 
Apoi să uit. Mergi? 

— Dacă bineînţeles mutra mea... acceptă Ion Ozun cu 
modestie, bucuros să se afle împreună cu unul din idolii 
adolescenţei sale. 

— Lasă mutra! O dată n-are să devină obicei. Trebuie să 
ştii că eu am oroare de toată familia noastră: scriitori, 
pictori, gazetari, actori... Eu îmi petrec nopţile cu nişte 
funcţionari necăjiţi şi obscuri, care habar n-au de literatură 
şi de veninurile noastre. Aceasta nu-i împiedică să fie nişte 
oameni foarte de omenie. Dimpotrivă!... N-au de împărţit cu 
mine nimic. Nu-mi azvârl cu paharul în cap pentru cine ştie 
ce controverse estetice; iar veselia lor nu-i spurcată de nici 
un rânjet confrăţesc. În astă seară am însă nevoie să-mi 
amintesc despre ceilalţi, rămaşi acolo sus, ca pe urmă, 
pentru încă o bucată de vreme, să uit... Haidem! Îţi spun că 
vinul e bun şi că sunt servit bine... Am să-ţi fredonez un 
cântec pe care îl cântam cu ei... Cântecul nostru... 

Aşa au plecat şi aşa au cutreierat noaptea în localul unde 
exista un vin bun şi unde Leon Mătăsaru era servit bine; pe 
urmă în alte şi alte localuri, cu băuturi mai puţin bune şi 
unde au fost serviţi mai puţin bine. 

Aceasta nu mai avu de la o vreme nici o însemnătate nici 
pentru Leon Mătăsaru, nici pentru lon Ozun. Au fost pe 
rând fericiţi, trişti şi veseli; au lăcrimat şi s-au sărutat. Au 
cântat şi au observat apoi că mesele încep să se depărteze 
şi să se apropie bizar: ceea ce li se părea totuşi foarte 
normal şi plăcut. 

Pe urmă, târziu, după ce s-au tras pretutindeni toate 
obloanele, un taximetru - cel mai ciudat taximetru din 
capitală, cu mers în zigzag şi cu facultatea de a trece 
vertiginos prin ziduri şi prin stâlpii de felinar - i-a adus la 
„Arizona-bar”. 

Un picolo în vestă roşie şi cu tichia pe o ureche le-a dat 
ajutor să coboare. Aveau neapărată nevoie. 


Apoi le-a deschis uşa, poate fiindcă voiau să intre pe 
fereastră. Însă Leon Mătăsaru nu s-a lăsat convins decât 
atunci când Ion Ozun l-a ameninţat cumplit de mânios că-l 
bate, fiindcă îl compromite. 

— Ai da tu în mine, Ozunule? se miră îndurerat Leon 
Mătăsaru. M-ai bate tu? 

— Sigur! Intri pe uşă sau te bat? afirmă cu tărie Ion Ozun, 
care, aşa cum se afla atunci, n-ar fi simţit nici o remuşcare 
să-şi ia la scărmănat idolul adolescenţei ca pe-un mardeiaş 
din mahalaua lui. 

— Ei bine, atunci, na, intru pe uşă! renunţă cu mărinimie 
Leon Mătăsaru. Eu nu-s încăpățânat ca tine! 

Intră pieziş. Şi constată că există o providenţă, de vreme 
ce singura masă liberă se afla chiar lângă uşă, dispensându- 
l de riscurile unui aventuros voiaj până în celălalt capăt. 

Bătu în lemn şi se aplecă repede după pumn, să-l prindă 
îndărăt, fiindcă i se păru că pumnul avea o condamnabilă 
tendinţă să evadeze, desprins din încheietură. 

Bătu şi comandă, global: 

— Vin! Sampanie! Whisky! Orice; de toate...! 

Chelnerul, mai sceptic în evaluarea capacităţii de consum 
a clienţilor, aduse deocamdată numai o frapieră cu 
şampanie. 

Barul era lung, lăcuit, geometric; numai lemn lustruit şi 
metal nichelat. 

Dar atmosfera era înăbuşitoare. Ventilatorul, vâjâind, nu 
prididea să absoarbă fumul compact în spirale. Becurile 
opalescente luminau ca într-un fund de mină. Un quator 
rusesc, în cazacă neagră, cânta Luntraşii de pe Volga, şi lon 
Ozun, la înfăţişarea frunţilor plecate sub suflul vast de 
tristeţe, simţi o neapărată nevoie să suspine, să ofteze, să 
plângă, zdrobit de durerea şi amarul luntraşilor de pe 
Volga. Se birui cu o ultimă încordare adunată din drojdia 
conştiinţei, la gândul că în sală se aflau atâţia prieteni şi 
încă mai mulţi cunoscuţi. Avu aceeaşi tărie când jazul cântă 
o havaiană cu modulaţii de jale ancestrală, deşi i se păru 


insuportabilă amintirea că Teofil Steriu n-a trăit niciodată 
momentul acesta şi că de acum nici nu o să-l mai poată trăi. 

Prin irizaţii care făceau să se clatine totul în fâşii lumi- 
noase de curcubeu, văzu că Leon Mătăsaru, de unul singur, 
se deda unei îndeletniciri stranii, spre înveselirea vecinilor 
de la celelalte mese. Prinsese un căţel jigărit, scăpat 
înlăuntru printre picioarele celor care intrau şi ieşeau. Îl 
îndopa cu o răbdare de doică, turnându-i pe gât şampanie 
cu linguriţa. Pe urmă îl ridică de pielea cefii şi îl boteză cu 
un gâlgâit de şampanie în cap, dându-i numele singurului 
cronicar dramatic care i-a terfelit piesa de nu mai făcea nici 
două parale. 

Ion Ozun nu se miră de loc. Găsea aceasta chiar foarte 
firesc. Entuziasmat, deşertă două pahare unul după altul pe 
gâtul său, nu al căţelului jigărit, după care îndată se 
volatiliză într-o lume ireală şi celestă, fără legile gravităţii şi 
fără dimensiuni. 

Nu-i mai păsa de cei care-l văd şi-l cunosc. 

Erau cu toate acestea îndestui... 

Chiar la masa din faţa lor, lordan Hagi-lordan se afla 
înconjurat de o lume zgomotoasă şi cu veselie foarte 
înaintată. În smochingul gata să arunce în aer nasturii, era 
stacojiu la maximum, încât s-ar fi crezut că aceasta e seara 
atacului inevitabil de apoplexie. Râdea cu maxilarele late, 
parcă mai late de când îşi răsese mustăţile uriaşe, ascultând 
glumele individului cu faţa scofâlcită şi verzuie. Individul cu 
privire piezişă de intrigant şi cu o aţă de păr făcând virgulă 
pe fruntea untdelemnoasă, nedespărţit de el în ultimul 
timp. Avea un fel deosebit de a istorisi anecdotele cele mai 
scabroase, fără nici o tresărire a feţei: corect, grav şi 
glacial. Iordan Hagi-lordan exploda în hohote groase de râs 
şi arunca priviri triumfale în jur, ca unul care ar fi contribuit 
cu ceva la paternitatea acestor istorii. 

Venise înadins şi aici, după ce colindase toate localurile de 
noapte. 


Astfel, dovedea tuturor cât de puţin e îngrijorat el de 
amenințările justiţiei şi de manoperele lui Gică Elefterescu. 
Se ştia cu arme tari în mână şi cu aliaţi puternici în spate. 
Îşi făgăduia o repede şi totală revanşă. Însă râsul îi 
rămânea feroce, iar în fundul ochilor creştea pe măsura 
paharelor un întuneric răutăcios şi ameninţător. 

La masa de alături, Fredy Goldamm, prudent, încercase de 
două ori să plece. Dar tovarăşa lui, o femeie tuturor 
necunoscută, înaltă, cu ochii mari şi superbi, se împotrivise, 
fiindcă îşi găsise un dansator pe măsura ei, Scarlat Bosie. 

Când lunecau împreună, în lumina becurilor schimbată - 
verde-violetă - celelalte perechi se opreau să-i priveas-că. 
Rochia fluidă a femeii oscila înfăşurându-se în jurul 
bărbatului, ca firele de algă într-un fund legănat de ocean. 
Lanţul subţire de platină de la mâna lui Scarlat Bosie îi 
dezmierda uşor catifeaua albă a pielii. Erau într-adevăr o 
incomparabilă pereche, vrednică de-o placardă - reclamă a 
barului; alcătuind un singur şi elastic trup. lar ea nu-l 
îndemna din ochi decât la dansurile cu mişcări lascive şi 
lungi. 

Atunci două fiinţe se aflau în sală care se uitau cu buzele 
strânse, silindu-se să pară nepăsătoare şi să surâdă: Fredy 
Goldamm la o masă, Ana Mereuţă la alta. Scarlat Bosie 
venise împreună cu Ana şi cu Guta Mereuţă. Dispăruse, se 
întorsese şi iar plecase. 

De fiecare dată cu ochiul mai turbure sub sclipirea de 
sticlă a monoclului. 

Ana ştia acum. Se ducea la club. Pierdea. Se întorcea şi 
pleca iar. 

În ultimele săptămâni mereu a pierdut, şi din pricina 
aceasta se poartă cu dânsa din ce în ce mai nesuferit. E 
mereu preocupat. Răspunde duşmănos la întrebări. Se 
poartă cu dânsa mai tot aşa cum îi vorbeşte ea acasă lui 
George când devine Gută. Iar acum a mai apărut şi femeia 
aceasta! 


Îi fu recunoscătoare când Scarlat îşi aminti că şi ea 
dansează şi o invită. 

— De ce mă torturezi, Charles? îl întrebă şuierat, pre- 
făcându-se a surâde, ca şi cum rostea cea mai şăgalnică şi 
răsfăţată glumire. 

— Începi iar? replică el cu acelaşi surâs pentru ochii 
spectatorilor, care făceau prin contrast răsteala stăpânită a 
glasului încă şi mai crudă. 

— De două săptămâni te porţi cu mine, Charles, într-un 
mod!... Nici nu mai ştiu ce să cred... 

— Crede ce pofteşti!... continuă Scarlat Bosie să zâm- 
bească suav. Crede ce vrei! Înţelege că nu pot să am grije 
numai de năcăfalele tale. Sunt într-o situaţie disperată. i- 
am spus! Două sute de mii, care nu erau ai mei; pe lângă 
sfertul de milion al meu, ultimul fond de rezervă. Mâine nu- 
mi rămâne decât. 

— Ce vrei să faci, Charles, pentru Dumnezeu? se sperie 
Ana strângându-i încleştat mâna. 

Continuau să danseze printre celelalte perechi, izbutind să 
păstreze figură şi privire şi vorbă şi surâs de oameni care se 
amuză la acest ceas, cu toate desfătările pe care le îngăduie 
acest ceas şi acest loc. Dar surâsul şi vorba şi privirea, toate 
lăsau să străbată pentru un ochi mai atent, de sub faţa lor 
înşelător voioasă, strigătul singuratic al fiecăruia. Poate că 
nici nu erau numai ei doi din acest bar încercând să se 
mintă într-asemenea veselie crispată. 

— Ce vrei să faci, Charles? Şi de ce mă mai torturezi cu 
femeia aceasta? 

— Uit!... Vreau să mă ameţesc şi să uit! Gândeşte că 
mâine... 

Lanţul subţire de platină îi alinta acum şi mâna Anei la 
încheierea pumnului, cu o dulce senzaţie fizică înfiorată de 
amintiri, memoria cărnii; acolo unde Scarlat începea să o 
sărute de obicei, urcându-şi buzele spre umăr. 

Muzicanţii, înfierbântaţi de şampania trimisă de Hagi- 
Iordan, păreau atinşi de paroxismul delirului acrobatic. 


Dopurile pocneau. Chelnerii se strecurau şerpuit printre 
perechi. Afară era o noapte de april cu sclipet de stele - dar 
cerul pentru cine mai exista? 

— Şi nu se poate face nimic? întrebă Ana. 

— Ce să se poată face?... Am banii mâine? s-a terminat! 
Plătesc şi n-a fost nimic. N-am...? 

— Charles... tu ştii bijuteriile mele! Sunt multe şi de preţ. 
Nu le port niciodată... Sunt o moştenire. Mă mulţumesc cu 
coliere de cristal, de jad, de perle japoneze; tocmai fiindcă 
cele moştenite sunt prea grele şi lucrate în stil de epocă... 
Am şi nişte acţiuni despre care Georges nu se interesează 
niciodată... Dacă într-adevăr înţelegi ce însemnezi tu 
pentru mine... 

— Ce-ţi veni? Cum ţi-ai putut imagina aceasta? întrebă 
indignat Scarlat Bosie. 

Dar mâna lui o strângea captivă mai încleştat şi indignarea 
sună moale, fără convingere. 

— Uite... Mâine dimineaţă trec pe la tine. N-are să ştie 
nimeni niciodată... Însă nu mai dansa cu femeia aceea, 
Charles! Tu pentru dânsa vii aci când nu eşti cu noi? 

— Cum poţi să-ţi închipuieşti aceasta, Annie? E întâia oară 
când o văd... 

— Adevărat? 

— Când ţi-am minţit eu? Să ne oprim. Pauvre Georges! I s- 
a lungit nasul privind la noi şi aşteptând... vorbi Bosie, 
generos şi cu glas îmbunat. 

Într-adevăr, Guta Mereuţă aştepta în faţa paharului 
neatins, cu o resignare de martir. El nu găsea nici o plăcere 
în aceste nopţi pierdute, unde îl târa Ana şi pe care le-ar fi 
schimbat cu un jâlţ înaintea sobei, unde să citească ziarele 
în papuci şi în halat. 

Se ridică să le facă loc. Nopțile acestea sau poate altceva i- 
au mai lungit încă nasul prelung de proboscidian şi i-au mai 
înceţoşat ochii, de la o vreme parcă mai mici şi parcă mai 
îndepărtați spre tâmple. Gulerul smochingului îl gâtuia. Se 
uită la ceas. Ana se uită în oglinda poşetei. 


Dar ea privea cu gândul dus. Urzind planul cum să ia 
mâine inelele, colierul şi brăţările, pachetul de acţiuni din 
birou fără să ştie Georges niciodată. Va spune că le-a 
pierdut. Că i le-a furat cineva. De altfel, explicaţia nu cere 
nici o grabă. Va veni târziu... Cine ştie când! Acum, 
important e numai să-l convingă pe Charles să primească. 

Scarlat Bosie privea în scrumul ţigării. Aşa de amar şi 
departe şi adânc, ca într-un străfund de negru abis, încât 
Ana i-ar fi prins tâmplele în palme, să-l strângă la piept şi 
să-l facă să uite. În orice caz, va pune o condiţie. Îl va ruga 
să jure că nu mai pune mâna pe cărţi niciodată. 

De undeva, din alt local de noapte, apăru prinţul Anton 
Muşat. 

Se aşeză la una din mesele acum goale, adică mai mult 
căzu decât se aşeză. Ceru o cafea neagră, dar chelnerul nu 
se grăbi să-l servească. Nu-l mai privea cu slu-gărnicia 
mieroasă de odinioară. Căci prinţul Antoni Muşat nu mai 
păstra nimic din vestigiile glorioase de odinioară. Nici nu 
mai era acelaşi om. Nici nu mai era om. 

Un vagabond cu hainele destrămate şi cu gulerul murdar, 
cu barba de o săptămână. Obrazul găvănit şi ochii stinşi în 
cavernele orbitelor, buzele albe şi nările arse mărturiseau 
surparea cocainei în ultima fază. Schimbase mor-fina pe 
praful alb, fiindcă era mai uşor de găsit. Când n-avea cu ce 
să-l cumpere, îl cerşea. Ca acum, când se ridică 
împleticindu-se să meargă până la masa lui Iordan Hagi- 
Iordan. El poate să-i dea oricât şi oricând. Numai un semn 
să-i facă, şi toate femeile de aici îi întind cutioara de fildeş. 

Iordan Hagi-lordan se afla însă într-un ceas turbure şi 
crud. Încordarea îndârjită după aceste zile ale lui de luptă 
şi băutura acestei nopţi, care nu izbutise să-i aducă o 
destindere, se descărcau într-o duşmănoasă clocotire 
împotriva întregului univers. 

— Nu şi-a permis nimeni să te invite la masa noastră, 
prinţule, în compania unor mitocani ca noi, fără blazon!... 
rânji mestecând capătul havanei între dinţi. Încât măria-ta 


poate rămâne la distanţă. Aduci oarecare insecte. Şi măria- 
ta ar putea să ne scutească în astă seară cu dragostea şi cu 
milogeala... Le cunoaştem! Au plictisit toată lumea cu ele. 
Fii ceva mai demn, prinţule, că se răsucesc în morminte 
ciolanele tuturor Muşatinilor! 

Quatorul rusesc cânta o melopee gravă şi tristă. 

Anton Muşat rămase în picioare. Aşa se vedea întreg, cu 
hainele spânzurând pe schelet, cu mâinile lui albe şi lungi 
tremurând gelatinos. Nu mai avea tăria să plece. Uitase 
mândria să răspundă. El ar fi plătit cu orice, dacă ar mai 
avea cu ce, un singur dram de praf pe unghie sau pe mica 
paletă de fildeş. Rămase în picioare, fiindcă şi creierul era 
golit de gând. 

Ceilalţi, din jur, priveau. Ion Ozun moţăia cu ochii închişi şi 
cu fruntea în palmă. Leon Mătăsaru urcase câinele botezat 
pe masă, iar cu spatele întors la toată sala, îi jura duios că l- 
a adoptat, încât nu vor mai fi amândoi singuri pe lume, ca 
nişte orfani. 

— Am să te duc la baie, pă-ătosule! Şi-o să ne cumpă-ăm 
amândoi aine noi... Am să-ţi cumpă-ă on zu-ăgălău ş-on 
paadesiu, o să ne p-imbăm ca i-şte bo-ei, pă-ătosule! 

Individul cu faţa verzuie şi cu glumele fără nici o tresărire 
în obraz se plecă să şoptească o inspiraţie la urechea lui 
Iordan Hagi-lordan. 

— Ei bravo! Asta e o idee! se înveseli rânjind Iordan Hagi- 
Iordan. Şi întorcându-se către chelner: Cheamă pe Mitzi, 
garderobiera. Să se prezinte imediat. 

Garderobiera veni. Corul sfârşise. 

— Asculţi, prinţule? Ştiu prea bine ce vrea măria-ta, dar şi 
măria-ta ştie că orice pe lume se plăteşte... Cred că eşti 
convins de asta ca unul care o viaţă întreagă ai plătit cu 
banii moştenirilor!... Poţi să plăteşti şi acum. 

— N-am! râse idiot Anton Muşat, cu această unică 
tresărire a realităţii în creierul lichefiat. 

— Ştiu şi asta! Măriei-tale n-are ce impozit progresiv pe 
venit să-i mai ia fiscul lui Vintilă. Cu toate acestea, putem 


cădea la înţelegere... Prietenul de aci mi-a dat o idee... 
Măria-ta vrea să-şi plătească o plăcere. Nu? Eu vreau să-mi 
plătesc un gust. Nu? E simplu? 

— Simplu! repetă maşinal Anton Muşat. 

— Atunci ne-am înţeles. Nu eşti atât de rasolit cum spune 
lumea, prinţule!... Eu nu-ţi cer mare lucru. Pui genunchiul 
frumuşel în pământ şi pupi cu ardoare talpa lui Mitzi. Nu e 
întâia oară când săruţi pantoful unei femei. Pentru aceasta, 
plata e aci!... (Puse pe masă cutia rotundă de os, trimisă de 
o femeie din mână în mână, pe sub mese.) Haide! Miuzik! 

Garderobiera vru să fugă. 

— Stai! o prinse cu mâna de fier Iordan Hagi-lordan. 
Aceasta e pentru tine! îi mototoli o hârtie albastră în pumn. 

— Ei, prinţule! Ce aştepţi? Uite aicilea; au apărut două 
cutii. E lumea generoasă cu măria-ta în astă noapte... Două 
cutii; ai pe o săptămână! Grăbeşte, căci îmi retrag oferta! 
ameninţă Hagi-lordan în termenii săi curenţi de bursă şi 
licitaţii. 

Prinţul Anton Muşat privi împrejur cu ochii goi. Poate nici 
nu vedea nimic. Poate îi păreau toate ireale. Poate îi erau 
toate indiferente. 

— Îmi dai? scânci neîncrezător. 

— Suntem între oameni de onoare! se scandaliză Iordan 
Hagi-lordan. Un cuvânt am! Uite-aci! puse laba păroasă pe 
ambele cutii. 

Anton Muşat se pregătea să-şi îndoaie genunchii, cum îi 
îndoia când era copil în faţa altarului, dus de guvernantă în 
dimineţile de sărbătoare, în haine de catifea al-bastră cu 
guler de valansienă. 

— Cum poţi face aceasta? sări împingând mesele şi 
smucindu-l de mână femeia cu ochii imenşi şi cu rochia de 
alge, care stătuse alături de Fredy Goldamm. Cum poţi face 
aceasta? Şi dumneata cum poţi cere aceasta? Dum-neata, 
brută! îl fulgeră cu ochii fosforici pe Hagi-lordan. Şi voi toţi 
cum puteţi tolera aceasta, voi toţi, care vă pregătiţi să 


priviţi, brute?... se adresă tinerilor sclivisiţi, cu râsul vâscos 
şi poltron, care toată noaptea o asasinaseră cu ocheadele. 

— Bravo, Eumenido! Bravo!... aplaudă Leon Mâătăsaru, 
care atunci observă că se întâmpla ceva. 

Căţelul ingrat, cu toate jurămintele de frăţie ale lui Leon 
Mătăsaru, profită de ocazie şi o tuli de fugă pe sub mese. 

— Ascultă, fetiţo! mormăi ameninţător, râşnind din 
măselele maxilarelor, Iordan Hagi-lordan, încă mai stacojiu. 

Femeia îl măsură fără să răspundă şi-i întoarse spatele. 

Anton Muşat se lăsă dus de mână la masa ei, ca un copil 
care s-a rătăcit. 

Dar Fredy Goldamm dispăruse. Găsise că e mai prudent. 

Patronul făcu semn jazurilor, iar alămurile izbucniră un 
dans voios, frenetic, nebun, ca să acopere glasurile. 

Când au plecat toţi cei de la masa lui Iordan Hagi-lordan şi 
alţii de la alte mese, Scarlat Bosie rămase în urmă şi vru să 
cheme cu o implorare languroasă privirea femeii. Femeia 
răsuci dispreţuitor capul şi începu să toarne cafea neagră în 
ceaşca lui Anton Muşat. Prinţul Anton stătea cu mâinile pe 
genunchi şi poate nici nu pricepuse ce s-a întâm-plat cu el. 

— "Ţine-mi, te rog, haina, domnule Bosie! rosti Ana. 

Guta Mereuţă i-o luă din mână şi se oferi să i-o ţină el. Prin 
oglindă, Ana îl văzu deodată învăluind-o cu o privire pe care 
nu i-o cunoştea. O privire care era, desigur, cea adevărată, 
a lui, când credea că nu i-o surprinde nimeni. lar din 
privirea aceea Ana înţelese cu o rece cutremurare până în 
tălpi că el ştie. 

V 

„GROAZNICUL ASASINAT” 

Brusc, în larma voioasă şi fără presentiment a străzii un 
strigăt strident a săgetat: 

— Citiţi ediţia speciala!... Speciaaalaaa! 

Şi îndată o ceată de demoni cu pieptul în dezmăţ, cu 
picioarele desculţe, cu părul vâlvoi au izbucnit întrecându- 
se în răcnet: 


— Ediţie specială!... Groaznicul atentat! Primul-ministru 
asasinat! 

Demonii negri zvâcnesc printre automobile şi cai, 
şerpuiesc pe sub oişti. Dau buzna, şi într-o singură clipă au 
împroşcat strada până la celălalt capăt cu chiotul care 
poate e mincinos. 

Cinci mii de mâini au smuls foile cu litera udă. Zece mii de 
ochi devoră avid litera lată, gigantă. Surâsul de adineaori a 
încremenit uluit. 

În văzduhul electric cutreieră suflu de catastrofă. Glasurile 
s-au înecat de stupoare. 

Au apărut din pământ, patrulând cadenţat, soldaţi cu arma 
la umăr, încinşi cu cartuşiere pline. Semnale ascuţite, stră- 
punse sfâşie timpanul prelung din gardist în gardist. De 
unde tălăzuieşte atâta norod? Tumult de întrebări şi 
răspunsuri. Braţe agitate. Urlet de claxon. Tropot sonor de 
copite. Fâlfâie peste capete foile ziarelor albe cu litere 
negre: „Speciala! A apărut speciala! Groaznicul asasinat!” 

Trece vertiginos un automobil ministerial, spintecând 
zăga-zul de piepturi. Şi altul. Şi încă unul. În toate sunt 
oameni cu haine întunecate şi uniforme, oameni cu buzele 
strânse şi cu privirea gravă în gol. Şi toate gonesc într- 
acolo. 

Acum ştii că telefoanele zbârnie neîntrerupt, şi ca pe spiţe 
de sârme vestea a fulgerat centrifug până la marginea 
ultimă a ţării. 

— Primul-ministru asasinat! 

Ce importă? Undeva, într-o vâlcea de sub cerul imobil şi 
indiferent, un plug trage cuminte brazda cea grasă. 

Sună lin o talangă de turmă. Scârţâie care pe drumuri do- 
moale de ţară. Vântul alină lanul cu verdele fraged. 

Se aude în luncă şi un cântec. Totul e calm, cum a mai fost. 

Viaţa nu se opreşte pentru atât! 

Costea Lipan se întoarse de la fereastră. Deschise ser- 
tarul mesei şi scoase revolverul, mic, negru şi plat. 


Îl jucă în palmă, cum văzuse şi invidiase. Îl aruncă, îl 
prinse, îl răsuci, până când metalul fu cald de căldura 
sorbită din sângele lui. 

Îl puse la loc şi abia a trântit sertarul, că iar îl deschise şi 
iar începu jocul cu arma fascinatoare. 

Nu s-a oprit să asculte decât când a auzit paşi separându- 
se de ceilalţi paşi şi înaintând pe scările lui. Paşi uşori de 
femeie. Cu o zvâcnire scurtă a inimii, s-a răsucit aşa cum se 
afla, în picioare, rezemat de masă, cu jucăria de oţel în 
palmă. Paşii aceştia parcă îi recunoaşte. I-ar fi vrut ai femeii 
din noaptea şi ceața de atunci. 

De când o aştepta! 

Îi salvase poate viaţa. Acum voia s-o vadă cum arată. Şi cât 
s-a schimbat. Cât de deplin salvase o viaţă. Pentru altceva 
de ce-ar fi aşteptat-o oare? 

Paşii s-au oprit. Dincolo de uşă ghici o şovăială inti-midată. 
Poate nu crede că mai stă aci. Poate până sus ho-tărârea s-a 
sleit. Cunoaşte aceasta. Prea bine, din tortura propriilor 
sale hotărâri de atâtea ori ostenite, el cunoaşte aceasta. 
Desluşi foşnet de manta cauciucată, de ploaie. 

Aşteptarea fu peste puterea oricărei răbdaări. 

Chemă: 

— Intră! fără ca mâna de afară să fi bătut. 

Uşa se deschise cu precauţie. Prea încet. Prea încet. 
Prea... 

— Sabina! exclamă dezamăgit. 

Era numai Sabina. lar ca să-şi stăvilească bucuria care, 
împotriva vrerii, îi năvălea totuşi fiinţa, îşi încruntă sprân- 
cenele, săpând între ele cutele adânci din anii când era încă 
acasă. Anii când Sabina descoperise că această încruntare îi 
gravează în frunte un U; „Iniţiala ta! Stigmatul tău... U! 
Ură!” 

— Costea! Bine că te-am găsit, dragul meu Costea! înainta 
Sabina, înaltă şi sprintenă, după cea dintâi şovăire, din 
prag. 

Se repezi să-i cuprindă gâtul. Nu se văzuseră de patru ani. 


Costea Lipan se feri. 

— Bagă de seamă să nu atingi aceasta! anunţă, săltând 
revolverul în mână, şi în aceeaşi clipă se simţi scăzut în ochi 
lui, fiindcă i se păru că a rostit cuvintele teatral. 

De altfel, teatral era tot jocul cu această jucărie a morţii. 
Fiindcă mai rămăsese ceva copilăros în el, cu toate 
încruntările dintre sprâncene şi privirile-i sumbre. De 
atunci nu poate rezista ispitei. Dar foc n-a tras niciodată şi 
nici nu i-a venit în gând să încerce a învăţa să ochească la 
ţintă. 

Bagă de seamă!... repetă încă şi mai cavernos. 

Sabina nu ţinu socoteala de avertisment, strângându-i 
umerii şi îmbrăţişându-l. 

Numai după aceea, când se desprinse de el, se alarmă: 

— Ce însemnează aceasta, Costea? Ce e aceasta? 

— Cum vezi... Un revolver şi nimic mai mult! vorbi Costea 
cu o tărăgăneală indiferentă, de care fu şi de aceea 
îngrijorat, fiindcă şi aceea îi suna nefiresc. 

— De ce umbli cu un revolver? Ce vrei să faci cu un 
revolver, pentru numele lui Dumnezeu, Costea? se sperie şi 
mai copilăros Sabina, deşi nici ea nu mai era o copilă. 

— Nu vreau să fac nimic alt decât ceea ce se poate face cu 
un revolver. Mă amuz! Eu lovesc întotdeauna aici! spuse, 
atingând tâmpla Sabinei cu ţeava circulară şi râzând, cum 
credea el, satanic. 

Sabina se trase un pas îndărăt, înfiorată de atingere. 

— Costea? Ce sunt glumele acestea sinistre?... Ah! ai 
rămas tot aşa! Strânge, te rog, oroarea aceasta şi ascultă- 
mă, să-ţi vorbesc. N-am venit pentru glume, Costea! 

Costea Lipan aruncă revolverul în sertar şi împinse cutia. 
Nu fiindcă aşa îi ceruse Sabina. Ci fiindcă atât cât îl simţea 
în mână, nu putea rezista ispitei să-şi dramatizeze gestul şi 
glasul. 

E tot ce-i lăsase în urmă omul străin şi poate nebun, poate 
fanatic, impostor poate. Celebrul Spartacus, sau parodia lui 
poate. Acum nici n-ar mai şti ce să creadă. 


Când arunca arma în sertar, închidea acolo şi fascinanta 
ispită. 

Din nou era el, cel dintotdeauna. Costea Lipan, cu, U, 
semnul urii, brăzdat pe frunte, dar incapabil să strivească, o 
furnică sub talpă. 

— Te ascult! se aşeză pe marginea mesei, cu picioarele 
atârnate. Ia loc, te rog! N-ai prea mult de ales. Aci, pat! 
Dincoace, scaun! 

Cu neplăcere se întreba dacă şi în această insistenţă să 
atragă luarea-aminte asupra mobilierului sumar şi a 
încăperii sărăcăcioase nu scotea cumva corniţe subţiri o 
fanfaronadă absurdă şi inutilă. „De ce nu sunt natural? De 
ce nu mai pot oare să vorbesc cum ne înţelegeam când 
eram Copii?” 

Sabina îşi desfăcu nasturii impermeabilului pudrat ar- 
gintiu de bura de afară. Îl dezbrăcă şi îl atârnă în cuierul pe 
care l-a descoperit îndată, cu instinctul de interior al 
oricărei femei, în câteva minute, la dânsa acasă oriunde. 
Gândi: „Aici se cunoaşte lipsa unei mâini de soră sau de 
iubită: Totul e prăfuit şi lipsit de graţie. Rece şi trist! Masa 
trasă colea, ligheanul acesta de tablă acoperit, oglinda 
îndreptată în cui; aceste mărunte modificări ar fi luminat 
îndată totul. Aici n-a fost niciodată o floare într-un pahar. 
Cât e de singur! Cât e de singur şi de nefericit!” 

Se aşeză pe marginea patului. Amândoi se priviră. 

Au măsurat cât se schimbaseră amândoi. 

Sabina îl găsi mai colţuros, voluntar, agresiv şi enigmatic, 
în înfăţişarea aceasta cu începutul de bărbăţie împlinită, 
suprapus pe trăsăturile adolescentului rebel, de ieri. Pentru 
dânsa fusese întotdeauna un inspirat, un om tare, un 
răzbunător social. Era numai un tânăr chinuit de lupta cu el 
însuşi. 

Dar ea îl admiră fiindcă a plecat de acasă şi fiindcă a rupt 
cu toţii, ca să-şi împlinească destinul lui mesianic, deşi 
dânsa venise tocmai ca să-l întoarcă de unde plecase. 


Costea o admira altfel. Nu mai recunoştea în domnişoara 
aceasta frumoasă şi zveltă pe Sabina lui de acum patru ani. 
Se mlădiase în linii subţiri şi în curbe fine. Doar ochii mai 
erau aceiaşi, cu lucirea lor neagră de an-tracit: „Ochii ei, de 
galoşi Tretorn”. Şi poate în ei chiar lucirea din adânc era 
alta. În domnişoara aceasta, parcă străină, nu mai exista 
nimic din Sabina drăcoasa, cu nasul turtit de geam, când 
privea afară spectacolul vieţii şi se bucura de toate, de tot, 
ca de tot atâtea nebunatice desfătări, ca de tot atâtea 
făgăduieli ale zilei de mâine. 

Se scutură:;Cad în sentimentalism. M-am eliberat de 
tirania familiei, şi iată că e destul să apară unul dintre ei, ca 
să mă înclei în duioşie mălăiaţă. A devenit ceea ce trebuia 
să devină. O domnişoară probabil cu fumuri şi care fără 
îndoială a început să charlestoneze. Are desigur un flirt. 
Mâine va aştepta să se mărite, ca Ana, cu cel dintâi imbecil 
pus de alţii în cale. Ce vrea de la mine? Ce mai vor de la 
mine?” 

— Aştept! anunţă scurt. 

Sabina veni la el şi îi puse mâinile pe umeri, privindu-l în 
ochi cu blândă iubire. 

— Costea, te rog să nu-mi vorbeşti aşa!... Nu merit să-mi 
vorbeşti cum faci tu cu ceilalţi. Şi te rog să nu întrebi nimic, 
numai să mă asculţi... Să mergi cu mine să o vezi pe 
maman. le roagă ea să vii. le rog eu! 

Costea îi desprinse mâinile încet. 

— Ai urcat scările degeaba, Sabina. Ştii bine că am plecat 
să nu mă mai întorc niciodată. Nu mai avem nimic de spus. 

— Dar te roagă maman, Costea... E în interesul tău. Pentru 
tine. 

— Dragă Sabina, de mine îmi port eu de grijă. V-am spus 
că... 

— Tu nu ştii cât e de grav, Costea! întrerupse nerăb- 
dătoare Sabina. Altfel nu veneam... Îţi mărturisesc că am 
plecat cu gândul să te mint. 

— Începi frumos! observă el ironic. 


— Lasă-mă, te rog, să urmez. Ascultă... 

— Poftim! se uită Costea în tavan, ca să arate cât de puţin 
e dispus să asculte dacă Sabina crede că există ceva care 
să-l poată aduce acasă. 

— Mă gândeam să te mint, Costea. Să-ţi spun că maman e 
bolnavă grav şi că de aceea te cheamă. Am ţinut hotărârea 
până aci sus, la uşă. Şi aci am înţeles că nu te pot minţi. 
Între noi n-a fost niciodată minciună şi ipocrizie... Am să-ţi 
spun aşadar lucrurile cum sunt, adevărul. 

Sabina se aşeză la loc, pe marginea patului acoperit cu 
pătura sură, şi povesti. 

Erau într-adevăr ştiri care nu puteau să-l lase nepăsător 
pe Costea Lipan, oricât îşi impunea el să pară că ascultă în 
silă, uitându-se în tavan, pe pereţi, la vârful ghetelor, ca un 
om obligat să aştepte sfârşitul unei istorii plicticoase. 

Înţelese că a devenit un obiect de precupeţire, ca ostaticii 
de război. Înţelese că îl aşteaptă un ceas greu. 

Întâmplările ajunseseră aci prin peripeții turburi, pe care 
Sabina le pricepea numai pe jumătate. 

Gică Elefterescu, din cine ştie ce pricini, hotărâse să facă 
pace cu Iordan Hagi-lordan. Se pare că se temea acum de 
el. Îl chemase pe Constantin Lipan şi îi ceruse să suspende 
urmărirea şi să închidă dosarul. Constantin Lipan refuzase. 
Îşi înaintase demisia. Ministrul nu i-o primise. Avea tot 
interesul ca afacerea Petrolul-lordan Hagi-lordan să fie 
închisă numai de cel care o deschisese, fiindcă actualul 
procuror general se bucura de prestigiul unui fanatic al 
justiţiei, incoruptibil. Numai el ar fi putut înmormânta cu 
toate onorurile această istorie care dura de patru ani. 

Discuţia s-a oprit aici acum câteva zile. Ieri ministrul l-a 
chemat din nou şi i-a pus înainte un dosar al lui Costea, 
alcătuit de Siguranţa generală. I-a arătat că dacă nu s-a 
atins nimeni de Costea până acum, aceasta a fost numai 
graţie lui. Dar că acum nu mai poate tolera un ase-menea 
scandal. De altfel, chestiunea e de resortul justiţiei militare 
şi al ministerului de Interne. După cele ce s-au întâmplat la 


grevele de cărbuni, ciocniri cu armata, salve, răniţi şi morţi 
într-o parte; după sângeroasele ciocniri studenţeşti pe de 
altă parte, guvernul e dator să ia măsuri severe... Concluzia 
a fost netedă: ori procurorul general renunţă la capul lui 
Iordan Hagi-lordan, ori Costea va fi dus în douăzeci şi patru 
de ore la Jilava. Constantin Lipan, fireşte, a respins târgul, 
anunțând totodată că-i este indiferent ce se întâmplă unui 
individ pe care de mult nu-l mai consideră copilul său. 

Astăzi ministrul a schimbat tactica şi ordinea de bătaie şi a 
reluat atacul pe alt front. A sunat pe Elena Lipan la telefon 
şi i-a vorbit. A trimis-o pe Elvira Elefterescu să-i arate în 
culori patetice tot ce-l ameninţă pe Costea. Amândoi au 
rugat-o să pună toată energia de soţie şi de mamă pe lângă 
Constantin Lipan ca să-şi salveze copilul. Sunt interese mari 
la mijloc. Dictate din loc înalt. Gică Elefterescu pretinde că 
el numai transmite dorinţa celor hotărâți să-l cruţe pe 
Iordan Hagi-lordan cu orice preţ. Dacă până diseară la 
nouă procurorul general nu înţelege să se supună acestor 
interese superioare de stat, atunci la noapte, cel mult mâine 
dimineaţă, Costea va fi dus între sentinele, cu lanţuri la 
mână. 

Elvira Elefterescu n-a uitat să pomenească şi tot ce-a făcut 
bărbatul ei pentru dânşii şi ceea ce s-ar putea să mai facă 
pentru toţi: pentru Constantin Lipan, pentru Annie, pentru 
Nellu şi chiar pentru Sabina, când va termina facultatea. Şi- 
a exprimat îndestul de bine simţit decepţia că la atâtea 
dovezi de prietenie li s-a răspuns cu atâta ingratitudine. 

Pe urmă Elvira Elefterescu a plecat. Telefonul şi-a încetat 
zbârnâitul. Acasă a rămas Elena Lipan să-şi frângă mâinile. 

— Costea, mă asculţi? se apropie Sabina de încheiere. 
Trebuie să vii! Gândeşte la biata maman... Ea nu îndrăz- 
neşte să spună ceva lui papa. Ştie că nici nu suferă să-i 
vorbească nimeni, niciodată, despre asemenea lucruri. Tot 
aşa, nici pe tine nu vrea să te împiedice de la nimic. Dar 
vrea să te vadă. Să ştie ce ai intenţia să faci... Haide, spune 
că vii! Costea, la ce te gândeşti? Unde te uiţi tu acum? 


Costea, balansând picioarele pe marginea mesei, după ce 
sfârşise de privit tavanul, pereţii şi vârful ghetelor, căscă, 
deşi nu-i venea de fel să caşte. 

Întrebă: 

— Aceasta e tot? 

— Ce mai vrei să fie, Costea? Cred că atât e destul... 

— Ascultă, Sabina... La ce facultate te-ai înscris tu? 

— La Litere... De ce întrebi? nu înţelese Sabina. 

— Credeam că la Drept. Ca să continui dinastia ilustră de 
jurisconsulţi Lipan-Mereuţă, spre gloria dreptăţii, patronată 
de domnul Gică Elefterescu. Eu m-am lăsat de astea! Am 
renunţat... 

— Cum? Ai părăsit facultatea? se sperie Sabina. Atâţia ani 
pierduţi...? 

— Te asigur că nu-s pierduţi! Pierduţi erau dacă aş fi 
continuat... Ce mare ispravă să fac eu cu o diplomă de 
jurist? Să ajung un magistrat ca papa, victimă a intrigilor şi 
a târgurilor pe care vii să mi le propui tu? Sau ca pro- 
boscidianul nostru cumnat, Guta Mereuţă, alias Georges 
Mereutza? Să ajung o caiafă a baroului ca Gică Elefterescu, 
ministrul Justiţiei şi fariseul dreptăţii? Mai va, scumpă 
surioară! M-am supus acum patru ani la dorinţa familiei 
fiindcă nu aveam încotro... Şi-am mers stupid înainte, în 
virtutea inerţiei... Abia acum m-am luminat! Mă înscriu la 
Medicină. Cel puţin aşa am libertatea totală să pot fi de 
folos cuiva. Celor mulţi, care suferă şi mor cu zile şi fără 
lumânare în ţara asta oblăduită de feluriţii Gică Eleftereşti. 

— La Medicină? Atunci e bine, Costea! se împăcă Sabina 
cu gândul. Poate chiar foarte bine!... Să revin la ce-ţi 
spuneam... 

— Revino, dar scurtează povestea! Pledezi şi lung, şi slab, 
şi inutil o cauză pierdută. Ai dreptate! Recunosc şi eu: e 
bine, chiar foarte bine că nu te-ai înscris la Facultatea de 
drept, să preiei tradiţia familiei Lipan-Mereuţă. Fiindcă nu 
avem încă femei magistrați, ce-ţi rămânea să faci cu 
diploma?... Te apucai de avocatură, în loc să iei mătura de 


coadă, şi, după cât de anemic şi fără efect constat că 
pledezi, aveai toate şansele să devii o celebritate somniferă 
a baroului... 

— Costea, n-am venit la tine ca să mă supăr pe glumele 
tale răutăcioase. N-am urcat scările până aici pentru 
aceasta... 

— Regret, Sabina. E tot ce-ţi pot servi! sări Costea de pe 
marginea mesei unde stătuse şi ducându-se lângă fe- 
reastră să privească jos strada şi nu numai strada. 

Ci mai ales locul din faţa oglinzii de frizerie, unde ştia că 
se află întotdeauna, la ceasul acela, un om care îl aşteaptă. 

Omul lipsea. Curios! Acum mai mult decât oricând era 
firesc să fie prezent. Acum, când în astă seară ori mâine 
dimineaţă avea să-i bată la uşă: „În numele legii, te declar 
arestat!” 

Sabina se apropie de el. Îi puse braţul pe după gât şi îl 
întoarse spre ea. 

— De ce nu vrei să mă asculţi, Costea? Fă aceasta pentru 
maman. Vezi, eu n-am trecut niciodată peste cu-vântul tău. 
Mi-ai spus să nu te caut niciodată. M-am supus... Poate 
simţeam nevoie să vin la tine. Eu numai cu tine mă 
înţelegeam. De multe ori mă sufoca şi pe mine viaţa aceasta 
uscată de acasă. Ne vedeam risipiţi în oraşul acesta toţi, 
parcă am trăi fiecare în altă planetă. Deoparte Annie, de 
alta tu; acasă eu şi Nellu, străin; papa şi maman, cum îi ştii, 
cu toată discuţia lor redusă la o sută de întrebări şi 
răspunsuri monosilabice. Îmi era dor atunci de tine. Nu-ţi 
închipui tu ce dor! Şi totuşi, nu veneam! Dar acum mi-am 
călcat cuvântul pentru biata maman. Fă aceasta pentru 
dânsa!... Tu nici nu vrei să mă asculţi, Costea... Unde te 
uiţi? 

Costea de desfăcuse din braţul ei cuprins după gât şi 
privea absent, pe fereastră, în stradă, unde soarele se 
amesteca oblic cu bura de ploaie, într-un joc luminos şi plin 
de gingăşie al cerului. 

— Unde te uiţi tu? repetă Sabina. 


— Mă uit jos, cum vezi. La această Calea Victoriei, pe care 
probabil n-am s-o mai pot contempla multă vreme de la 
aceeaşi înălţime. Adun ultimele impresii... 

— Ce vrei să spui, Costea? 

— Nu vreau să spun nimic. Doar tu m-ai anunţat destul de 
clar că în astă seară sau mâine dimineaţă cel mai târziu voi 
fi înţărcat de acest spectacol. E întâia oară când am să 
regret Calea Victoriei. Priveşte şi tu, Sabina!... Îmi plăcea 
de aici să mă uit în fiecare zi. Este un om care m-a învăţat 
să văd cu ochii reci, lucizi. De aici văd viermii şi pe cei care 
strivesc viermii. Învăţ să-i urăsc şi pe unii, şi pe alţii. Pe 
viermi, fiindcă se lasă striviţi. Pe ceilalţi, fiindcă strivesc. Îi 
vezi...? 

Sabina aruncă o distrată privire de-a lungul străzii, cum se 
vedea de sus, în irizaţia fină a picăturilor aurite de soare, cu 
lanţul vehiculelor şi cu furnicarea neagră a trotuarelor. 
Gândul ei nu-i era însă acolo, ca altădată, când o copilandră 
trepida de nerăbdare într-un vagon de tren, abia aşteptând 
să contemple mai repede freamătul mulţimii de pe Calea 
Victoriei. 

Stărui, scuturându-l de umeri şi căutându-i în ochi: 

— "Te-ai decis, Costea? Nu e timp de pierdut. 

— Ce să decid? N-am nimic de decis. Rămân aci şi aştept. 
Ceea ce poate să se mai întâmple e fără importanţă şi 
banal. Se întâmplă câtorva sute de oameni în ţara 
românească pe an. Şi câtorva zeci de mii, în toată lumea. 
Regret, doar, că timpul acela care-mi era preţios l-am 
pierdut. N-am făcut nimic. L-am pierdut vorbind şi trân- 
dăvind. Amânând... Nu bănuiam că am să devin atât de 
repede ostatic în mâna domnului Gică Elefterescu. Poate că, 
dacă ştiam, m-aş fi grăbit să fac altceva, orice, în aceşti ani, 
când m-am mărginit la vorbe şi iar vorbe, fugind laş de 
fapte. Acum nu-mi rămâne decât să aştept mesagerii 
domniei-sale. 

Vorbind, Costea se întoarse la masă, trase sertarul şi 
începu să joace din nou revolverul în palmă. Aruncându-l, 


prinzându-l, răsucindu-l, până metalul răcit se încălzi şi 
prinse viaţă. 

Sabina îl privea cu inima golită de sânge. Nu-şi putea 
înăbuşi o ciudată pornire de admiraţie. Ce tare era, aşa, cu 
fruntea lui pătrată şi încruntată! Cu semnul urii scris 
deasupra sprâncenelor şi cu părul lui aspru, de sârmă! N- 
are să se dea în lături de la nimic. El trăieşte pentru alţii. 

Mai încercă o dată, punând mâna pe oţelul plat: 

— Încetează, te rog, Costea! Şi haidem! 

— "Ţi-am spus că nu mă mişc de aici. Rămân să-i aştept. 
Vreau să vadă că nu mă tem şi că nu fug. lar dacă ţii să-mi 
faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur... Am hârtii de 
ars. Scrisori. Trebuie să mă pregătesc pentru o ispăşire pe 
care o merit după judecata mea, nu a lor, şi care nu se ştie 
cât va dura. Nu vreau să te găsească şi pe tine aci. Complici 
inutil situaţia domnului procuror general. 

Spunând, desprinse pardesiul Sabinei din cuier şi o sili să 
îmbrace mânecile. O duse până la uşă. 

— Lasă-mă să te sărut măcar, Costea. 

— Despărțirea condamnatului de moarte? Traviata! râse 
Costea, dar întoarse capul, să nu i se vadă ochii. 

Paşii Sabinei se mai auziră un timp coborând treaptă cu 
treaptă. Pe urmă se topiră în ceilalţi paşi. 

În Calea Victoriei, Sabina nu ştiu încotro să apuce. Norii 
retraşi dezveliseră o jumătate de cer. Albastrul se boltea 
mai adânc. Pudra străvezie de picuri dura încă, pulverizată 
din senin şi scânteind diamantin în snopii de raze. 

Văzduhul era înviorat de capricioasa scrimă dintre ploaie 
şi soare. Asfaltul ud se zbicea văzând cu ochii, în insule 
albe. Trecătorii îşi încetiniseră mersul, ca să se bucure mai 
îndelung de clipa aceasta rară, când şi cerul voios pare că 
şi-a luat încruntările în joacă. 

— Unde alergi, păpuşico? spurcă puritatea clipei, cu 
zâmbet libidinos, un băieţandru fardat şi cu tăietura 
hainelor exagerată până la caricatură, rezemat de bara 
unei vitrine. 


Sabina trecu mânioasă, fără să privească în urmă. Alerga 
într-adevăr. Atâta lumină, şi atât soare, şi divinul aer 
împrospătat îi strânseseră inima, gândind la Costea cel 
rămas în camera deşartă şi ostilă de sus să aştepte ceasul 
când o mână va bate implacabilă ca destinul în uşă. Fusese 
prea copilă. Costea n-o luase în serios. Ea nu ştiuse să-i 
clintească hotărârea. Era nevoie de altcineva, autoritar. Un 
prieten. Îşi amintise că acum patru ani, înainte de a pleca 
de acasă, Costea vorbea despre un asemenea prieten. lon 
Ozun, redactor la Voința; tânărul acela cu pălărie mare şi cu 
părul pletos, care i-a smuls de pe linia ferată, din calea 
expresului, în noaptea când soseau în Bucureşti. 

La el alergă. 

Poate întâmplarea din noaptea aceea fusese un 
avertisment profetic. El, cu mâini puternice, îi trăsese din 
faţa primejdiei. Tot el va şti acum, cu un braţ tot atât de 
puternic, să-l ocrotească pe Costea. Să-i dea un sfat, să-l 
adăpostească undeva, să-l convingă ce zădarnică bravură e 
să aştepţi cu mâinile încrucişate o ameninţare care s-a 
anunţat. Poate încă de-o mai gravă şi urgentă importanţă, 
să-l împiedice de la cine ştie ce nebunie. De ce revenea 
Costea mereu la revolverul oribil? „Eu lovesc întotdeauna 
aici!” Părea hipnotizat de arma ucigaşă. 

Sabina mai înteţi paşii. 

Urzea cu imaginaţia scene sângeroase, după chipul şi 
asemănarea peripeţiilor de film, cu lugubre tainiţe de 
conspiratori şi cu mai lugubri spioni, dând târcoale în 
noapte, cu mâinile încleştate pe revolver. Uşa de sus, 
zăvorâtă... O somaţie, două, a treia: un umăr aruncând 
scândura în ţăndări! Costea rezemat de masă, cum l-au 
găsit, descărcând calm gloanţele până la ultimul... 

Urcă într-un suflet scările redacţiei, printre afişele roşii, 
unde un pumn gigant zdrobea infime gângănii 
omeneşti: Voința! „Citiţi Voința! Voința exprimă dârz voinţa 
tinerii generaţii!” 


În patru ani, Voința îşi afirmase cu succes, mai mult decât 
voinţa dârză a unei generaţii, îndeosebi dreptul său nu mai 
puţin dârz la viaţă. Din gazeta sărăcuţă dar bătăioasă, 
ospitalizată în cele trei camere dosnice ale Universului, în 
schimbul unor servicii achitate cu prisosinţă, astăzi 
devenise un abil şi mare cotidian, temut şi linguşit de 
oamenii tuturor partidelor, cu local propriu, cu o armată de 
reporteri şi cu anticameră întotdeauna ticsită de toţi 
necăjiţii pământului. Astfel se împlinise enigmaticul oracol 
al lui Mirel Alcaz, când afirmase că independenţa e un ce 
foarte preţios, care se vinde foarte scump. 

În această spațioasă, impunătoare şi totuşi prea strâmtă 
sală de aşteptare pentru alaiul de solicitanţi fu invitată şi 
Sabina: 

— Domnul Ion Ozun e în conferinţă cu domnul director. Pe 
cine să anunţ? 

Sabina îşi înscrise numele pe foaia de hârtie şi începu să 
aştepte, alături de inventatorul nenorocos, chel, cu frun-tea 
bombată şi cu barbă de gnom. Înventatorul se strânse 
politicos în capătul banchetei. El aştepta resignat în această 
anticameră a speranţelor, cum aştepta în fiecare zi de ani şi 
de ani, oriunde credea că va descoperi în sfârşit cineva să-l 
asculte. În chelia sferică şi lucie radiau fire de păr diafane 
ca un nimb de argint în bătaia soarelui revărsat pe 
fereastră. Se simţea în elementul său, în toate sălile cu 
oameni pe scaun, gemând, consultând ceasurile, oftând, 
citind de două şi de trei ori aceeaşi pagină de ziar şi 
tresărind de câte ori se deschidea uşa. Poate uitase ce mai 
căuta şi ce mai spera. El pornea în fiecare dimineaţă de 
acasă şi se întorcea în fiecare seară la planurile, devizele şi 
laboratorul lui, după ce colindase toate anticamerele din 
Bucureşti. Şi poate ultima descope-rire şi cea mai de preţ 
era aceea pe care o purta filosofic cu el din anticameră în 
anticameră, ignorând-o: Elixirul răbdării. 

— Poftiţi, domnişoară! Domnul Ozun vă aşteaptă. 

Sabina păşi după uşier. 


Inventatorul cu nimb subţire de argint nu se miră şi nu fu 
indignat că alţii, veniţi mai târziu, îi trec înainte. L-ar fi 
surprins desigur o abatere de la această imuabilă 
rânduială. 

Prin săli reporterii şi redactorii ucenici plescăiră din limbă, 
admirativ: 

— Teribil braconier, Ozunul nostru! Numai lui îi pică toate 
nevăstuicile extra! Vin singure la laţ...! 

— Luaţi loc, domnişoară. Vă stau la dispoziţie. 

Ion Ozun aşeză un scaun în faţa biroului. Avea un birou 
cum visase: cu telefon şi cu numeroase butoane de sonerii. 

— Daţi-mi voie să vă prezint mai întâi pe directorul 
nostru... Domnul Mirel Alcaz. 

Mirel Alcaz rămăsese înadins ca să afle ce poate voi de la 
dânşii fiica procurorului general. 

Cunoştea conflictul dintre el şi ministru pe chestia 
Petrolul-lordan Hagi-lordan. 

Gică Elefterescu îl rugase chiar să pregătească atmosfera 
pentru o apropiată închidere a dosarului. Şi dăduse să 
înţeleagă că nu i-ar displace de fel oarecare aluzii mai 
apăsate la excesul de zel al unor magistrați atinşi de delir 
persecutoriu şi primejduind cu şicanele lor reputaţia 
oamenilor de muncă şi de energie, care salvează 
prosperitatea întreprinderilor financiare şi industriale într- 
o vreme când creditul ţării e atât de zdruncinat. Iordan 
Hagi-lordan îşi asigurase la rândul lui bunăvoința Voinţei 
prin omul cu faţa măslinie, confident nedespărţit în timpul 
din urmă şi mijlocitor care condusese cu machiavelică 
feroci-tate condiţiile împăcării cu Gică Elefterescu. 

Procurorul general n-avea astfel de ce se bucura la Voința 
de o presă prea blajină. 

Sabina privi drept în ochii lui Ion Ozun. Aşa cum privea ea 
întotdeauna. Nu-l recunoştea pe tânărul acesta cu haină 
croită după ultimul jurnal şi cu părul lins, pomădat, 
domesticit din romantica dezordine a pletelor de odinioară. 


Presimţi că altfel ar fi vorbit „celuilalt”, mai hirsut şi mai 
direct, mai simplu, în portul lui boem. 

Dar „celălalt” nu mai exista! 

— Domnule Ozun, ştiu că sunteţi prieten cu fratele meu, 
Costea! De el e vorba... 

Sabina se opri şi ridică genele lungi spre Mirel Alcaz. 

Directorul Voinţei înţelese şi îşi luă ziua bună: 

— La revedere, domnişoară! Şi ţin, înainte de a pleca, să 
vă asigur că ziarul nostru vă stă la dispoziţie oricând şi 
oricum pentru fiica domnului procuror general şi pentru 
sora frumoasei doamne Annie Mereutza... Dragă Ozun, 
când termini treci pe la mine!... Se întoarse un pas din 
prag, să adaoge confidenţial: Domnişoară, simt datoria să 
vă previn. Nu-i ascultați madrigalele!... Acest Ozun e cel 
mai teribil braconier al redacţiei noastre! Dă zbranca, 
vânând pe teritorii străine şi în special prin vânatul interzis. 
Pentru el nu există lege, teamă de Dumnezeu, măsură...! 

Ion Ozun râse încântat de sine şi de această pizmuită 
reputaţie, puse o ţigară între buze, oferi alta Sabinei şi fu 
surprins că e refuzat. 

Sună. 

Avea chibrituri, dar nu putea rezista plăcerii să se afle 
servit, să sune, să distribuie ordine, să flecărească la 
telefon, să concentreze în jurul lui toată atenţia celor mai 
puţin privilegiați de ursitoare! 

— Foc, Niculae! Am cerut foc... Lasă chibriturile aici... Şi 
pentru oricine mă caută, sunt plecat. S-aştepte! 

Neculai servi foc. Lăsă cutia cu chibrituri şi se duse să 
împărtăşească uşierilor celorlalţi că domnul redactor lon 
Ozun iar a pus mâna pe o bombonică de fată. Degeaba mai 
cerea foc, că i se aprinseseră călcâiele şi fără chibrit, la 
clipeală! 

Era acelaşi Neculai care într-o dimineaţă cruntă de foame 
îi adusese lui Ion Ozun, pe o tavă, paharul de apă rece, 
după ce aşteptase alături de inventatorul ne-norocos, cu 


barba de gnom şi fruntea nimbată. Neculai se strămutase 
de la celălalt ziar după Mirel Alcaz. 

Atunci lon Ozun îşi jurase să-l copleşească de bacşişuri 
princiare, fiindcă n-avusese de unde să-i arunce o singură 
monedă de doi lei. Acum îl copleşea cu amenzi de câte zece 
ori pe-atâta. Neculai nu se mâhnea. Îl admira. 

— E vorba de frate-meu, Costea! reluă Sabina. Fiindcă ştiu 
că sunteţi prieteni buni... 

— Eram, pot spune, domnişoară. Eram!... De un timp 
încoace mă evită. Îi par desigur un prea infam burghez. 

— În acest caz... vru să renunţe Sabina. 

— Aceasta nu însemnează nimic, domnişoară. Eu îi păstrez 
aceeaşi prietenie... Sunt câteva luni de când nu ne-am 
văzut. Aş fi încântat să găsesc un pretext şi să ne apropiem 
din nou... Mai ales când aceasta s-ar face prin mijlocirea 
unei domnişoare atât de nostimă şi irezistibilă ca mata... 

Sabina roşi de indignare. Pentru ce venea ea! Şi ce-i 
spuneau oamenii aceştia! 

Înciudat pe cele ce spusese era şi Ion Ozun. Cum de nu 
găsise alt compliment mai puţin uzat decât ieftinul „nostimă 
domnişoară”? 

— Vă rog, continuaţi, domnişoară... 

Prin fumul ţigării, lon Ozun admira frumuseţea mlădie şi 
fragedă a Sabinei, minunându-se prin ce extravaganţă a 
naturii a apărut într-o familie cu oameni zidiţi din aluat 
vârtos, ca fostu-i prieten Costea Lipan, sau uscați şi 
mecanizaţi, ca maniacul Constantin Lipan, sau cu 
înfumurarea patriciană de contrabandă, ca doamna Annie 
Mereuiza. 

Sabina povestea. Ion Ozun privea. 

Când sfârşi, hotărârea lui era luată. Va merge la Costea. 
Dar nu pentru el, fiindcă de mult nu-l mai interesau toate 
rătăcirile lui de copil bătrân. Ci pentru această domnişoară 
cu genele lungi şi frizate, cu negrul ochilor atât de adânc şi 
cu însufleţirea glasului într-adevăr atât de irezistibil 
convingătoare. 


— Numai dumneata, domnule Ozun, poţi să-l împiedici de 
la cine ştie ce nebunie. Mă tem pentru dânsul. Mi-e penibil 
să mărturisesc aceasta unui om pe oare abia l-am 
cunoscut... 

— Dar, dragă domnişoară, prietenia dintre Costea şi mine 
îmi dă dreptul să nu mă consider un necunoscut pentru 
mata! spuse Ion Ozun cu emafază. Că v-aţi gândit la mine, 
aceasta îmi pare o... 

— Cu adevărat! Poate am avut o fericită inspiraţie. Aş fi 
regretat toată viaţa dacă nu aş fi încercat şi acest ultim 
mijloc... se ridică Sabina, întinzându-i mâna. 

Ion Ozun duse la buze degetele lungi şi subţiri. 

— Termin în câteva minute cu directorul nostru, 
domnişoară, şi într-un sfert de oră voi fi la Costea... 

— Şi încă mai cer ceva, domnule Ozun! Eu plec direct 
acasă şi stau sentinelă la telefon. Aştept să-mi comunici 
dumneata în ce măsură ai izbutit să-l convingi. 

— Domnişoară, dorinţele matale sunt ordine! se înclină lon 
Ozun cu o curtoazie larg gesticulată, care l-ar fi lăsat cu 
gura căscată şi cu ochii boldiţi pe Bică Tomescu, primul său 
mentor şi iniţiator când a descins el din tren în acest 
Bucureşti. 

Deschizându-i uşa, o conduse până la scări. 

Sabina descoperi afară că lumina clementă a soarelui e 
mai suportabilă şi că voioşia trecătorilor e mai puţin 
respingătoare. 

— Ce voia bibilica? întrebă Mirel Alcaz când Ozun intră în 
biroul directorial. 

Lui lon Ozun niciodată directorul Voinţei nu i s-a părut o 
mai desăvârşită canalie. 

— Nimic interesant! răspunse cu nepăsare. Un mic 
serviciu pentru un frate al ei, cu care am fost prieten... 
Costea Lipan, dacă-ţi aminteşti, cel care vorbea astăiarnă la 
întrunirile risipite de poliţie. 

— A propos de acest Costea Lipan... Chestia Iordan Hagi- 
Iordan se complică. Se pare că amicul s-a impacientat şi că 


pune condiţii feroce lui Gică. Bietul Elefterescu m-a chemat 
la telefon extrem de alarmat. Mi-a spus, atât cât se pot 
spune lucrurile acestea la telefon, că Hagi-lordan i-a fixat 
termen până mâine la douăsprezece. Altfel, dă drumul la 
scrisorile lui autografe... După cât cunosc eu cuprinsul 
acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată 
definitiv din circulaţie pe Gică. Mă mir cum a lucrat atât de 
imprudent, chiar dacă e o poveste veche de acum şapte 
ani... Elefterescu a înnebunit! Constantin Lipan e nebun 
complet! Am spus eu că ăsta are să-i frângă gâtul lui Gică!... 
Lui îi trebuia un om mai suplu... O mănuşă s-o întorci pe dos 
şi pe faţă; să se dea după mână... Acum ar fi bucuros să 
scape de el, dar vrea să-l forţeze să-şi dea demisia, fără ca 
publicul să facă apropiere între această demisie şi scandalul 
Hagi-lordan... În consecinţă, ne roagă să-i dăm o mână de 
ajutor. Să-l somăm pe el, ca ministru de justiţie, într-un 
articol cât mai violent, să ne răspundă cum tolerează un 
procuror general de speța catârului de Lipan, al cărui copil 
e unul din cei mai primejdioşi agitatori şi rebeli. Probabil e 
vorba de acest Costea al dumitale. 

— Dar nu-l văd agitator primejdios de loc! exclamă Ion 
Ozun. Îl cunosc bine. E un băiat foarte de treabă, cu o 
scrânteală revoluţionară la cap... Aceasta are să treacă o 
dată cu tinereţea. 

— Îl priveşte personal dacă are să-i treacă ori nu! strânse 
din umeri Mirel Alcaz. Principalul e că trebuie să-l servim 
neapărat pe Gică. Îi suntem obligaţi până peste cap. Toţi de- 
aici, şi tu nu mai puţin. Plăcut ţi-ar fi să-şi amintească de 
articolul cu hoţul de pâine şi cu demagogul său apărător, 
care şi-a făcut carieră cu asta?... De altfel, obligaţi am 
rămas şi faţă de marele pirat, Iordan Hagi-lordan... M-am 
gândit la tine. Un simplu articolaş. Un aldin. Patruzeci de 
rânduri. Uite chiar titlul: Lipan şi Lipan. De o parte Lipan, 
procurorul; de alta Lipan, agitatorul. Colo, gardianul 
neînduplecat al ordinii şi al legii, dincolo, duşmanul tot atât 


de neînduplecat al ordinii şi al legii. Simetrie, paralelă, totul 
pe tavă, gata servit...! 

— Dragă directore, aceasta n-o pot face... 

— Pentru bibilica de adineaori? râse printre dinţi Alcaz. 

Ion Ozun îşi înghiţi răspunsul care-i venise prompt pe 
buze. Numai târziu, după ce-l alungă, răspunse cu alte 
cuvinte, mai calm: 

— Nu pentru domnişoara Lipan... Pentru fostul meu 
prieten, Costea Lipan... Ştiu că nu e agitator şicănue 
primejdios... 

— Prea multe ştii! ricană directorul Voinţei. 

— Da, ştiu prea multe... Şi chiar am să te rog, directore, 
să-mi faci şi mie o singură dată o concesie. N-am cerut 
Voinţei nimic. Ţii minte? Chiar de la început, când m-a pus 
dracul să scriu articolul ăla împotriva lui Gică Elefterescu, 
ţi-am ascultat sfatul şi nu l-am publicat în Voința, ca să nu-ţi 
produc complicaţii... Am alergat cu el în dinţi, să-l plasez 
aiurea... Aşa că înţeleg ce se poate cere Voinţei şi ce nu! 
Trăiesc cu picioarele pe pământ... Dar nu pot admite să-l 
atacăm pe procurorul general nici pe chestia aceasta 
stupidă şi nici pe oricare alta. Eşti şi dumneata tot atât de 
convins ca şi mine că e un om onest şi scrupulos până la 
manie. 

— Ce e aia onest? Maniac, da! 

— Bine, maniac. Dar un maniac al onestităţii. Nu se prea 
găsesc asemenea maniaci pe toate drumurile! Facem o 
crimă... Nu e omeneşte şi nu e în interesul gazetei... 

— Ta-ta-ta!... Ai început să mă înveţi pe mine ce e şice nu 
e în interesul gazetei?... Ozun dragă, ţi-a răsucit bibilica aia 
capul în doi timpi şi trei mişcări. Nu te-am crezut aşa de 
slab de înger. Am înţeles şi eu măcar atâta... 

— N-ai înţeles nimic, directore... 

— Ascultă, Ozun! îşi pierdu răbdarea Mirel Alcaz. Nu vrei 
să scrii articolul? Haide, admit! Nu te constrâng... Dar te 
rog să nu-mi dai mie lecţii. Aici eu sunt stăpân şi eu dau 
directive! Au început să mă plictisească ifosele de moralişti, 


de cugetători şi de independenţi. Dacă-ţi place!... Dacă 
nu!... (Arătă cu mâna spre uşă.) Necesari sunt toţi, 
indispensabil nu e nimeni. 

Ion Ozun avu o clipă fulgerarea amintirii, când un alt 
individ, la alt birou de director, aproape cu aceleaşi cuvinte 
şi cu acelaşi gest, arăta uşa reporterului politic Mirel Alcaz. 
Atunci el, într-o dimineaţă de foame după alte dimineţi de 
foame şi de ger, în camera alăturată, de unde fără voie 
ascultase, îşi spunea că n-ar fi răbdat să tacă aşa cum a 
tăcut Mirel Alcaz nici pentru toate dimineţile de foame până 
la sfârşitul vieţii. Rolurile se schimbaseră. Mirel Alcaz se 
afla într-un jâlţ de director - iar el, Ion Ozun, tăcea. 

Tăcea, cum tăcuse celălalt. 

Directorul Voinţei bătu cu o mişcare impacientată car- 
tonul ţigării în tabachera lată de argint, gata să rostească 
încă o dată: „Am terminat!” 

N-a avut însă când să repete cuvintele, căci atunci uşa se 
trânti de perete şi zvâcni în mijlocul cabinetului di-rectorial 
Dima, reporterul fără pereche, care, ca Balsamo, e în 
aceeaşi secundă în douăsprezece locuri prezent. 

— Aţi auzit? Şefule, dă ordin să oprească ediţia de 
provincie! Cum? Nu ştiţi?... Primul-ministru a fost asasinat! 
Hârtie! Sună tipografia... 

— Nu!... Ce-s basmele acestea? refuză să creadă, sărind 
de pe scaun, Mirel Alcaz. Am vorbit cu el la Cameră acum o 
jumătate... 

— Şefule, de la Cameră vin. Acolo s-a întâmplat... Sub ochii 
noştri... Daţi-mi hârtie... Fă-mi loc... Mişcaţi-vă, fraţilor, că 
pierdem ediţia... 

— Dar e imposibil, Dima... 

Reporterul, scurt, gras, asudat şi gâfâind încă, se aşeză la 
birou, înşfăcând blocul de hârtie. 

— Eu scriu faptele... Tu, Ozun, toarnă-i câteva rânduri 
despre lipsa măsurilor de pază... Primul-ministru plăteşte, 
fiindcă guvernul a fost prea tolerant cu agitatorii. Şefule, tu 
scrie necrologul... Mort la datorie et eţetera, et eţetera... 


— Tot nu înţeleg... Cum s-a întâmplat, mon cher ami? nu 
voia încă să admită Mirel Alcaz... 

— Nu e timp de poveşti, şefule!... Ne iau ceilalţi cu ediţia 
specială înainte! scria Dima, zvârlind foile cu ieroglife 
zgâriate cu creionul... În câteva vorbe, aceasta e... După ce- 
a răspuns la interpelarea lui loaniţeanu, primul-ministru 
pleca la Senat!... Pe scări i-a ieşit un individ înainte... Pac- 
pac! două gloanţe în tâmplă... Primul-ministru n-a zis nici 
au, nici vai, nici pis; s-a lungit jos, şi veşnica pomenire!... 
Individul a dispărut... Ceea ce e nostim e că asasinul venise 
cu Turel Lampagiu, inspectorul de poliţie. De-o lună se 
învârtea tot printre oamenii poliţiei. Se dăduse drept agent 
secret străin. Îi dusese cu zăhărelul pe toţi... Gugumanii!... 
E, după cât se pare, un anarhist celebru şi nu e la primul 
atentat... Dă ordin la secretariat să pună un clişeu mare... Îl 
avem pe cel de la banchetul de-acum două luni, la 
aniversarea lui de naştere! E bun şi pentru necrolog... Sold 
general din cauză de deces! 

În câteva minute, redacţia Voinţei fu un infern de sonerii 
zbârnâite, de uşi trântite, de ordine strigate şi 
contramandate, de oameni gonind şi întorcându-se de la 
tipografie. 

Peniţele scârţâiau. 

Foile nepaginate zburau pe măsură ce erau scrise, în 
subsolul unde rotativa înţepenise, aşteptând să zvârle într-o 
jumătate de oră ediţia specială cu litere ude, de-un lat de 
palmă. 

— În ce an era născut?... La 64 sau la 65? 

— Parcă-şi luase doctoratul la Paris. 

— De cinci sau de şase ori a fost prim-ministru? Ia vezi, 
bre, colecţia...! 

— Echipa! Dă ordin să fie gata echipa de vânzători! 

În toate pâlniile telefoanelor, glasurile zbierau răguşit. 
După stupoarea din primul moment, senzaţia evenimentului 
cutreieră toate încăperile. 


— A adus o fotografie!... Costin a adus o fotografie de la 
faţa locului... Avea din întâmplare aparatul la el. 

— Fuga la zincografie! Clişeu lat, pe trei coloane... 

— Alo! Alo! Lasă-mă, domnişoară. Aci Voința. 

Vo-in-ţa! Dă-mi Siguranţa generală! Daţi-mi Internele! Alo! 
Camera...! 

Mirel Alcaz încheiase necrologul şi adăogă câteva rânduri 
bine aduse din condei despre succesorul defunctului, care 
nu putea fi altul decât Gică Elefterescu... Aşa îl cerea ţara, 
aşa îl voia partidul! Gândi că acţiunile lui Iordan Hagi- 
Iordan au crescut vertiginos, ca şi ale lui Gică. O singură 
scrisoare publicată mâine, în autograf, ar decide pentru 
totdeauna soarta lui Gică Elefterescu. Îl vedea pe Iordan 
Hagi-lordan frecându-şi mâinile. 

Îşi frecă şi el mâinile. 

Din asemenea complicaţii turburi un om îndemânatic 
poate obţine orice dacă e îndestul de independent să joace 
pe amândouă tablourile. 

Sună telefonista. 

— Domnişoară, dă-mi casa Iordan Hagi-lordan! Pe el 
personal. Dacă nu e acasă, dă-mi biroul Hagi-lordan, sau 
„Petrolul”. 

Aşteptând, deschise uşa de alături, să vadă ce face Ion 
Ozun. 

La birou, lon Ozun scria de zor un scurt şi fulgurant 
articol, veştejind lipsa de energie a guvernului, care n-a 
ştiut să stârpească din timp plaga agitatorilor şi acum 
plăteşte. Uitase cele făgăduite Sabinei Lipan. Uitase 
existenţa lui Costea Lipan. Muşcând din cartonul ţigării, se 
opri să rotunjească în gând o frază de încheiere destul de 
patetică. Surâse încântat când o găsi. 

Mirel Alcaz se plecă şi citi peste umăr: 

— Ei bravo! Aşa mai vii de-acasă, puiule! 

— Vă cheamă la telefon casa Iordan Hagi-lordan! anunţă 
un uşier. 


În cabinetul înalt, rece şi luminos, procurorul general 
Constantin Lipan nu semăna niciodată cu omul cenuşiu şi 
timid care se strecura miop, confundându-se cu mulţimea 
fără nume a străzii. 

Aici, un simţământ aspru şi drept al datoriei îi îndrepta 
umerii şi îi învârtoşa glasul. Pentru aceasta trăia. Aceasta îi 
vibra ca o strună întinsă toată fiinţa. 

Iar când intra şi ieşea de-a lungul culoarelor hâde, cu 
haotica larmă care transformă acest palat al dreptăţii într- 
un birt vulgar de gară, într-o cafenea de bursă şi într-o hală 
de precupeţi la taraba justiţiei, apariţia lui amuţea deodată 
toate glasurile. Toţi se fereau la o parte respectuos. 
Puzderia de martori, de împricinaţi gălăgioşi, de avocaţi 
târând după dânşii ghiozdane uzate, toată mulţimea cu 
miros de sudoare şi cu masca de pe figuri sfâşiată să arate 
goale aviditatea, teama, vicleşugul şi minciuna - toată 
această mizerabilă puzderie deschidea potecă despicată să- 
i facă loc. 

Chiar şi în viesparul înveninat al „Urlătoarei”, de unde 
porneau slobozite poreclele infame şi tocmelile cinice să 
cutreiere bâzâind din sală în sală şi din etaj în etaj, chiar 
acolo numele lui era rostit fără rânjet. Nimeni nu-i 
descoperise o articulaţie șubredă în armura-i intact lipită de 
trupul lui slăbănog dar călit de-un jar lăuntric îndată ce 
păşea pragul intrării. 

Constantin Lipan întrupa mistica justiţiei şi toată haita 
scepticilor, care la început îl asemuiseră cu un grotesc Don 
Quijote luptându-se cu morile dreptăţii pentru o Dulcinee 
legată la ochi; sfârşise prin a recunoaşte că ministerul a 
avut o mână mai ferice decât merita. 

În cabinetul înalt, rece şi luminos, procurorul general 
Constantin Lipan veghea după parapetul dosarelor, cu 
spatele rezemat de spătarul scaunului înalt şi drept. Numai 
de câteva zile umerii coborau însă treptat şi ochii se 
stingeau sub sticla ochelarilor, arătându-l aşa cum îl 
cunoştea lumea dinafară de Palului Justiţiei, când se 


strecura neobservat, anonim şi ghiontit printre trecători. 
De câteva zile, trupul trudit se scorojea, încât părea că 
numai haina îl susţine în cutele metalizate. Mâna osoasă 
întârzia pe foile dosarelor. Creionul roşu îi luneca dintre 
degete. 

Îşi aducea aminte tresărind. Corpul revenea la loc, cu 
umerii rectificaţi, ca o armă care s-a încărcat din nou, 
automat. 

Aşa l-a găsit acum două ore soneria telefonului, când Gică 
Elefterescu i-a vorbit ceva şi el a răspuns: „Nu!” Aşa l-a 
găsit şi acum a doua chemare a ministrului. 

Cu pâlnia la ureche, Constantin Lipan nu putea şti ce 
culoare cadaverică i-a golit obrazul de ultima picătură a 
sângelui pe măsură ce asculta. 

Răspunse totuşi şi de astă dată, răspicat: „Nu!” 

Aşeză cu meticulozitatea lui de miop pâlnia pe suportul de 
nichel. Dar mâna îi tremura. Îşi strânse cu o mare sfâr-şeală 
între oasele degetelor tâmplele în care s-au înfipt dureros 
doi dinţi de cleşte. Primul-ministru asasinat, şi omul acela 
nu gândeşte decât la târgul lui...! 

Îşi trosni încheieturile degetelor. Se ridică şi reveni la loc. 
În câteva clipe, vestea uciderii va cuprinde instantaneu tot 
oraşul. Iar cea dintâi represiune va fi urgia împotriva 
tuturor suspecţilor. A tuturor - şi a lui Costea! 

Se ridică iarăşi. Nu mai orândui hârtiile cu minuțioasă 
grijă de maniac. Nu mai închise sertarele. Îşi luă pălăria din 
cuier şi ieşi, grăbindu-se atât de neînfirea lui, încât uşierul 
rămase privindu-l din urmă, cu mâna la gură şi cu ochii 
holbaţi. 

Colcăitul sălilor era acelaşi dintotdeauna. Încă n-a ajuns 
ştirea. În cinci minute, toată mulţimea aceasta se va îmbulzi 
spre ieşiri, împinsă de bestiala curiozitate să afle, să strige, 
să alerge!... Constantin Lipan nu răspundea la saluturi. Nu 
le vedea. 

Răsuflă uşurat câpd căzu pe pernele taximetrului. 

— Mai repede! Am spus, Calea Victoriei! 


— Acilea e numărul? 

— Aici. 

Constantin Lipan plăti. Verifică mai bine numărul după 
însemnarea de pe-o hârtioară. 

Urcă scările cum nu făcuse niciodată, nici în tinereţea lui 
cumpănită. Câte două şi trei trepte. Se opri în faţa uşii, să-şi 
astâmpere bătăile inimii pretimpuriu bătrână şi slabă. E uşa 
aceasta? E alta? 

— Intră! 

A fost glasul lui Costea. 

Era glasul lui Costea, şi pornirea lui Constantin Lipan a 
fost să străbată distanţa până la dânsul, să-i prindă fruntea 
strâns la pieptul lui uscat, cu un gest fierbinte de ocrotire. 

— Bună ziua, Costea! 

Atât spuse. Şi cu atât se opri în prag. 

— Bună ziua, papa! 

Costea se ridică fără grabă de pe scaunul din faţa sobei de 
fier, unde se află un morman de hârtii arse; iar glasul i-a 
sunat cu îndepărtare. 

Nu-şi întinseră mâinile. Costea nu-l pofti să şadă. 
Constantin Lipan alese marginea patului de fier şi se aşeză, 
cu pălăria pe genunchi. Nu-şi închipuise vreodată că are să 
se simtă atât de stingherit şi străin, în faţa copilului său. 
Costea văzu că a mai slăbit şi că din gulerul larg gâtul i se 
deşiră mai lung. Constantin Lipan constată că ochii lui 
Costea sunt mai adânc scobiţi sub fruntea aspră şi 
încăpăţânată, cu cele două brazde dintre sprâncene. 

Vorbi. 

De la început, cu sentimentul că se izbeşte într-o rezis- 
tenţă stâncoasă, pe care nimic n-are s-o poată sfărâma. 

Costea ridică privirea surprinsă numai la episodul 
atentatului. Aşadar, acela s-a ţinut de cuvânt! Îi recunosc 
mâna. 

Două gloanţe în tâmplă. „Eu lovesc întotdeauna aici!” S-a 
ţinut de cuvânt, iar el, în vremea aceasta, stătea la adăpost, 
aşteptând o arestare pe care o dramatiza anticipat, cu o 


fanfaronadă de cabotin al revoluţiei. Chiar dacă nu admitea 
aceasta şi chiar dacă îşi dădea seamă că aceasta tot nu 
rezolvă nimic, ba dimpotrivă va dezlănţui alte urgii, nu-şi 
putea opri o absurdă admiraţie. Cel puţin acela îndrăznise 
ceva! Săvârşise ceva! Se ţinuse de cuvânt! 

— Asasinul a dispărut, continuă Constantin Lipan. Dar 
sperăm, pentru scurtă durată... Nu poate să scape... 

— Pe acela nu-l prinde niciodată nimeni! rosti Costea. 

— De unde ştii?... Sunt copilării!... Asemenea oameni 
sfârşesc întotdeauna unde trebuie să sfârşească şi cum tre- 
buie să sfârşească. 

— El nu! Ştiu că nu va sfârşi aşa, fiindcă îl cunosc. 
Constantin Lipan înclină fruntea, biruit de o ameninţare 
mai grea decât o aştepta el când a urcat până aici. Dacă l-a 

cunoscut într-adevăr, cercetările vor ajunge din fir în fir 
până la Costea. Copilul acesta va fi strivit ca o gâză sub 
talpa unui om cum e cel care i-a vorbit adineaori la telefon. 

Se hotări: 

— Costea!... Să uităm tot ce-a fost... 

— Eu nu am nimic de uitat. 

—.te iert, pentru... 

— Nu am nevoie de nici o iertare, pentru nimic. 

— Înţelege, Costea, că sunt la mijloc ani din viaţa ta. Poate 
toată viaţa ta... 

— Sunt major. Dispun de viaţa mea... 

— Costea, este un mijloc... Lasă camera aceasta şi vino 
acasă. La mine nu are să te caute nimeni. N-au să cuteze... 
Pe urmă, îţi găsesc o posibilitate să pleci... Până se uită... 

— Papa, când eram copil m-ai învăţat să am curajul 
faptelor mele. Să răspund pentru faptele mele. 

Constantin Lipan cobori mai jos fruntea. 

După o tăcere în care străbătu de jos, din stradă, răcnetul 
vânzătorilor de ziare anunțând ediţia specială, mai încercă: 

— Cel puţin vei spune că n-ai cunoscut omul acela... 
Asasinul acela... Sau vei spune că n-ai ştiut cine era şi ce 


avea de gând să facă... Poţi spune că te-a indus în eroare. 
Că l-ai crezut un om inofensiv, cum l-a crezut toată lumea... 

Costea vorbi apăsat, privindu-l în ochi: 

— Papa, când eram copil, tot dumneata m-ai învăţat să nu 
mint niciodată. Şi n-am minţit. E greu să învăţ aceasta 
acum... Şi s-o învăţ de la dumneata... 

Constantin Lipan nu putu suporta privirea copilului. 

— Aceasta e ultima ta hotărâre? întrebă cu ochii în 
pământ. 

— Papa, nu există nici ultimă, nici primă hotărâre. E una 
singură! Aceea care se potriveşte cu tot ce m-ai învăţat 
când eram copil. 

Se ridicară amândoi în acelaşi timp. Constantin Lipan îşi 
spuse că poate ar fi plecat cu o uşurare dacă discuţia 
sfârşea altfel; dar cu o urâtă uşurare. Nu-şi putu înăbuşi, 
ascuns, într-o firidă tăinuită şi neştiută a sufletului, 
mulţumirea, aproape recunoştinţa, că într-acest ceas 
Costea a vorbit într-acest chip. 

— Cu bine, Costea! 

— La revedere, tată! 

De astă dată şi-au strâns mâinile. Poate Costea şi-ar fi 
apropiat fruntea de buzele lui Constantin Lipan; poate 
Constantin Lipan şi-ar fi apropiat buzele uscate de fruntea 
lui Costea. 

Dar îi ţintui orgoliul, sau altceva mai puţin deşert, pe 
amândoi. 

Coborând scările, Constantin Lipan zări firma biroului de 
publicitate. 

Intră şi întrebă unde e telefonul. 

— Sunt procurorul general! Doresc, vreau să comunic 
ceva urgent ministrului de justiţie... 

— Înţelegem, domnule procuror general! spuse un tânăr 
roşcat cu ochelari, care citea lacom ediţia specială. Poftiţi p- 
aci!... Înţelegem, cu oribilul acesta asasinat... 

Se trase respectuos şi discret la o parte. 


— Alo! chemă Constantin Lipan în gura neagră de ebonită. 
Alo, domnul ministru al Justiţiei?... Da, da! Procurorul 
general Lipan... Chiar pentru aceasta chemam... Am 
meditat şi am ajuns la concluzia că aveţi dreptate... Fireşte, 
domnule ministru!... Exact, domnule ministru, cum mi-ai 
cerut dumneata. Facă-se voia dumitale, domnule ministru! 

Pe scări, de la etajul biroului de publicitate, cobori în Calea 
Victoriei un om încă mai adus de spate decât cel care se 
pregătise să urce, cu privirea încă mai împâclită şi parcă 
acum vinovată, miloagă, ocolind să înfrunte alte priviri. Un 
om gârbovit, cu mersul lui şovăielnic, în straiele lui de 
cioclu, care de îndată pieri contopit în fluviul celorlalţi 
oameni, câţi alergau zorind, ghiontindu-se, îmbrâncindu-se, 
încruci-şându-se, călcându-se, vociferând, smulgând lacom 
ziarele din ghearele vânzătorilor să afle mai repede alte şi 
alte senzaţionale amănunte, despre oribilul asasinat. Ce 
măsuri a luat poliţia? Ce face guvernul? Ce va urma mâine? 
Cine va fi noul preşedinte de consiliu? 

Fațada de la casa domnului ministru de justiţie Elefte- 
rescu, preapopularul Gică, băiat bun, omul zilei şi al 
evenimentelor mai mult decât oricând, nu dădea direct în 
stradă. 

Până la stradă se întindea o vastă peluză de gazon cu 
bordură de flori şi arbuşti mahonii şi trandafiri pitici. Peluza 
era despărțită spre latura dinafară, spre trecătorii de pe 
trotuar, de un grilaj de fier şi aramă, cu zăbrelele ascuţite 
în chip de lance. Înlăuntru, spre zidurile clădirii şi peronul 
intrării cu scările late de marmoră, marchiză de sticlă şi 
lampadare, era despărțită de-o alee în arc de cerc, pavată 
cu dale simetrice de granit roşcat şi cu fire de iarbă, de 
trifoi mărunt şi de portulace mijind printre intervalele 
lespezilor. 

Superbă intrare, superbă faţadă! Vrednică de asemenea 
clădire, care rivaliza cu locuinţa faimosului petrolist Iordan 
Hagi-lordan de la Şosea şi care, de altminteri, îi slujise de 
model. 


Numai că aceea era copie; pe când aceasta - originalul 
autentic, creaţia marelui arhitect Mincu. 

Fostă casă de boier cu numeroase latifundii pe vremuri şi 
fumuri occidentale, de mult scăpătat şi odihnit întru 
Domnul. Singurul vestigiu al avuţiilor părăduite în tinereţe 
şi în prima parte a vieţii fusese numai această construcţie 
cu parc în dosul casei, cu peluză şi scări monumentale în 
faţă, cu mobilier de epocă şi covoare persane, pe care nu l-a 
răbdat inima să le abandoneze pe mâini străine. Nici măcar 
să le împovăreze cu ipoteci. Era ceva tabu; mândria lui şi o 
fală arhitectonică a capitalei. Moştenitorii, tot aşa de 
scăpătaţi ca şi dânsul, dar mai puţin sclavi ai prejudecăţilor 
sentimentale, se grăbiseră să le lichideze la trei luni după 
înmormân-tarea defunctului bunic, unchi, văr, frate, 
cumnat. 

N-aveau timp şi fonduri de rezistenţă să se judece şi să-şi 
dispute unul altuia prioritatea drepturilor. Mai ales că se 
vorbise despre un testament prin care răposatul făcea casa 
danie pentru un muzeu, lăsându-i cu buzele umflate. 
Despre testament ştiuse Gică Elefterescu, avocatul 
proprietarului scăpătat. După moarte, curios, testamentul 
dispăruse. Şi mai curios, nici Gică Elefterescu, deodată, nu 
mai ştia nimic. 

Îi îndemna însă cu subînţelesuri: 

— Sfârşiţi mai repede! E o succesiune nesigură... Ce-i în 
mână nu-i minciună! 

Au căzut deci repede la înţelegere, arbitraţi tot de Gică 
Elefterescu. Bun băiat! Nici tu onorarii, speze, nimic. Totul 
pe gratis. 

Iar fracţionatelor fărâmituri de la împărţeală, câte au re- 
venit fiecăruia, fiecare le găsi de urgenţă întrebuinţarea 
cea mai potrivită cu firea şi cu visurile lor. Nu degeaba tot 
aşteptau de ani şi de ani să moară matusalemicul lor unchi, 
bunic, văr, frate, cumnat - şi el tot nu mai murea! 

Unii din cei mai puţini la număr, dar cică mai chibzuiţi, îşi 
depuseseră partea lor la bancă sau au cumpărat acţiuni, să 


aibă de ronţăit dobânzi şi cupoane până la sfârşitul vieţii. N- 
au făcut însă mare ispravă, căci devalorizarea leului după 
război şi scumpirea vieţii au redus veniturile la te miri ce şi 
mai nimic. Alţii, cei mai mulţi şi mai aventuroşi, s-au urcat în 
vagonul de dormit şi au dat fuga la Monte-Carlo, să-şi 
încerce norocul la ruletă, după o martingală îndelung 
studiată şi infailibilă. Pare-se însă că şi martingalei lor, 
îndelung studiată şi infailibilă, îi lipsea totuşi ceva. O mică 
scrân-teală de calcul. Căci toţi s-au întors în ţară cu vagonul 
de clasa III-a mai scăpătaţi şi fără speranţă decât înainte de 
a se procopsi cu moştenirea. Şi unii şi alţii, fireşte, l-au 
afurisit tot pe mort, cu afurisita lui de moştenire. Le 
încurcase viaţa! 

Calculele lui Gică Elefterescu s-au dovedit mult mai 
infailibile. N-au dat greş. Nici o scrânteală şi nici un 
neprevăzut. 

În plină ascensiune, el ochise de multişor casa şi operase 
cu alte chibzuieli, să nu piardă ocazia, cum se pierduse 
testamentul. 

Era tocmai ce-i trebuia lui! Cum să piardă ocazia? 

O casă arătoasă, al cărei trecut şi prestigiu avea să se 
răsfrângă prin natura lucrurilor şi asupra noului proprietar, 
cum s-a şi întâmplat. 

Un dublu şi iscusit plasament - material şi moral - al 
feluritelor tantieme, onorarii, picuşuri, comisioane şi învâr- 
teli, pe care le agonisise cu osârdie în calitatea sa de avocat 
inimos şi de parlamentar serviabil. Pe atunci nu ajunsese 
încă preapopularul Gică, ministrul-băiat bun! Era numai as- 
pirant. Numai băiat de viitor, cu popularitatea în 
vertiginoasă creştere. 

Arsese deci testamentul cu daniile lui stupide, care, curios, 
se pierduse prin dosarele sale avocăţeşti; arbitrase în 
modul cel mai imparţial cu putinţă împărţeala moştenirii; se 
făcuse luntre şi punte să împlinească suma din 
chiverniselile pro-prii cu adaosul unui împrumut picat din 
senin de la cine se aştepta el mai puţin; pusese banii gheaţă 


în palma moştenitorilor nerăbdători şi a intrat în stăpânirea 
casei de mult râvnită şi pândită. Cine are cap de băiat 
deştept şi inimă de băiat bun nu le are de haram în ţara 
românească! Asta-i lege. 

Înainte de a se instala, noul proprietar a introdus oarecare 
modificări în distribuţia interioară a încăperilor, adaptate la 
nevoile şi interesele sale. Şi, astfel, casa de mult râvnită şi 
pândită a devenit cu adevărat o comoară inestimabilă 
pentru amândoi soţii Elefterescu. Atât pentru interesele şi 
iţele politice ale lui Gică, ajuns în sfârşit popularul ministru- 
băiat bun, cât şi pentru pasiunea de infatigabilă şi 
providenţială pe-ţitoare a doamnei Elvira Elefterescu, cu 
ale sale ceaiuri dan-sante şi sindrofii prelungite până târziu 
după miezul nopţii. 

Acum, însă, iarăşi curios, nu se zărea nici o aţă-aţişoară de 
lumină la ferestrele dinspre stradă, care îndeobşte revărsau 
pe scări, pe peluză, până departe, o hipnotică orgie 
incandescentă, chiar ca de dancing, de bar, de prosper şi 
veşnic animat cabaret nocturn, în serile de recepţie şi de 
pomină ale doamnei Elvira Elefterescu. 

Întuneric total. Lampadarele, stinse. Voleurile şi obloanele, 
trase. Uşile, ferecate. Relaş pe toată linia! 

Nici o ţipenie. 

Numai sergentul de la poartă, imobil în ghereta lui de 
santinelă. 

Şi numai câţiva soldaţi, patrulând doi câte doi, în răstim- 
puri egale, cu arma la umăr, cu cartuşierele pline şi cu paşi 
sonori pe trotuarul din faţă, fiindcă după asasinarea pri- 
mului-ministru poliţia şi Siguranţa generală nu excludeau 
perspectiva unui şir de alte atentate. Poate asasinatul de la 
Camera deputaţilor fusese numai un semnal. Poate temutul 
şi misteriosul anarhist, Spartacus, nici nu plecase din ţară şi 
chiar nici din oraş, plimbându-se sub cine ştie ce altă 
fantasmagorică deghizare, cum circula legenda. Poate că 
avea alţi complici, cu misiunea altor atentate înscrise pe o 
listă, să împrăştie panica, dezordinea şi teroarea, smintita 


lor anarhie. Iar în acest caz, cine altul s-ar afla înscris în 
fruntea listei, primul vizat, decât popularul ministru de 
justiţie şi marele arbitru al partidului de la guvern, cu cele 
mai multe şanse indicat să preia succesiunea politică a 
victimei încă neîngropată? 

Paza era aşadar strictă, pe picior de mobilizare, cu ochii în 
patru. Pază întărită de agenţi secreţi în straie civile, dosiţi 
prin ungherele întunecoase, prin curţi şi pe la ferestrele 
vecine. 

Văzută din stradă, casa părea trecătorilor singuratici o 
fortăreață blindată, un bastion inexpugnabil, gata să 
înfrunte orice atac: mitraliere, bombe, maşini infernale şi 
toate satanicele arme ale anarhiei şi terorismului. 

Simplă şi amăgitoare, naivă impresie! 

Înlăuntru, dincolo de porţile şi uşile baricadate, dincolo de 
ferestrele negre, domnul ministru al justiţiei şi viitorul 
preşedinte de consiliu numai la atentate nu se gândea el şi 
numai de asemenea asalturi anarhiste nu se temea. Avea el 
alte păsuri şi îl munceau alte griji, de care urma să se 
scuture definitiv în astă seară, pentru a se şti în sfârşit cu 
mâinile libere şi să se poată avânta cu inima uşoară la 
asaltul său cel mare de mâine, aşteptat şi pândit de viaţa în- 
treagă. 

Pe stradela îngustă şi de obicei pustie din flancul casei - un 
fundac numai cu câteva locuinţe de rentieri tihniţi, de 
văduve bătrâne şi de foşti înalţi funcţionari la pensie - se 
mai afla încă o intrare discretă, rezervată numai prietenilor 
intimi şi câtorva iniţiaţi, care preferau să intre şi să iasă 
ferindu-se de văzul lumii. Portiţa se deschidea automat, la 
un semnal electric. Câteva trepte. O uşă de stejar ghintuită 
cu ornamente de fier forjat. Un ochi rotund de sticlă cât o 
lentilă de ochelari. Alt semnal electric, şi vizitatorul 
pătrundea într-o anticameră strâmtă şi dinadins scufundată 
în penumbră. De acolo, valetul sau un secretar de încredere 
îl introducea direct în cabinetul lui Gică Elefterescu; 


camera jurămintelor, chilia spovedaniilor şi sediul, viesparul 
tenebroaselor puneri la cale. 

Pe acolo intra acum Iordan Hagi-lordan, după ce a coborât 
la colţul străzii dintr-un taxi de piaţă, nu din automobilul 
său imens ca un vagon şi arhicunoscut de tot Bucureştiul. În 
taxiul de piaţă îşi lăsase amicul inseparabil din ultima 
vreme. Omul care îl însoțea ca o umbră, când nu se călă- 
torea emisar peste graniţe, la băncile şi centralele socie- 
tăţilor ce finanţau împrumuturile şi întreprinderile din 
România Mare; el fiind cam slăbuţ cu amestecul lor 
babilonic de limbi, multe şi pestriţe, câte se întâmplau 
paradoxal a mai fi şi limbile lui Voltaire, Shakespeare, 
Goethe, Dante sau a psalmistului David. Omul cu faţa lividă 
ca a unui intrigant de melodramă, cu şuviţe de păr căzute 
pe frunte chiar când purta pălăria pe cap şi cu privirea 
ochilor oblică, verzuie ca apa putredă a bălților stătute. Cu 
privirea lui putredă şi neliniştitoare. 

— Faci o plimbare la Şosea!... îi recomandase Iordan Hagi- 
Iordan. Nu-ţi strică să iei un pic de aer curat. Prea arăţi ca 
o ciumă, cu boala care te-a atins la ficaţi! Îţi iese fierea şi 
veninul în obraz. 

— Mie? 

— Lasă asta!... Te întorci peste o oră şi aştepţi tot acilea. 

— O oră?... Cred că-i prea puţin pentru toate răfuielile pe 
care le ai cu onorabilul! 

— Aş! 

— Să-ţi recapitulez... 

— Scuteşte-mă cu recapitulările tale, că le-am recapitulat 
eu destul! Toate au să meargă în mare viteză. I-am pregătit 
hapurile! 

— Poate că şi el ţi-a pregătit altele ţie! Nu te-ntrebi? 

— Ce ştii tu?! Ale lui? Nici hapuri de pântecăraie! Ale 
mele? Hehe!... îi bag hapurile pe gât unul câte unul, să le 
înghită, gogâlț-gogâlţ! Şi o să le înghită, paştele şi mama lui 
de lichea, unul câte unul, gogâlţ-gogâlţ! Cum te văd şi cum 
mă vezi. P-ormă ţi-l consolează bădia cu cofetul ăl mare, al 


nostru, dulce şi tăvălit în zaharicale, pe care o să-l înghită 
frecându-se pe burtă şi cerând: mai dă-mi! mai dă-mi! mai 
vreau, bădie! 

— De... Numai să iasă aşa! Eşti optimist. 

— O să iasă! Ţi-l cunoaşte bădia până-n fundul bojocilor şi 
ţi-l joacă pe deşte. Vorba aia, a ta. Cum îi ziseşi? 

— A voleur, voleur et demi! 36 

— Aia e! Şi aialaltă? 

— Les grands voleurs pendent les petits! 37 

— Aia e! ăstea sunt!... 

Astea şi fuseseră! Când Iordan Hagi-lordan a intrat în 
camera jurămintelor, Gică Elefterescu vorbea foarte febril 
la telefon. S-a ridicat în picioare de pe fotoliul de la birou 
fără să îndepărteze pâlnia receptorului de la gură, 
continuând a vorbi şi bucuros de această simplificare a 
primului şi celui mai dificil moment al întrevederii. Din cap 
îi făcu semn prietenos de bun venit şi din ochi se scuză că 
nu-şi poate întrerupe convorbirea. 

Cu mâna liberă i-a indicat fotoliul cunoscut, prea bine 
cunoscut de Iordan Hagi-lordan, invitându-l să ia loc. 

Iordan Hagi-lordan nu avea nevoie de asemenea invitaţii şi 
ritualuri de politeţe. 

O luase înaintea invitaţiei. Se trânti în fotoliu, tolănindu-se 
de-a coasta şi răscăcărându-şi un picior pieziş, peste braţul 
elastic, îmbrăcat în piele. Îşi legănă piciorul atârnat aşa în 
pantoful bombat, cârn, american, de bizon; aprinse o 
havană ca întodeauna enormă şi zvârli cu o sfârlă golă- 
neaţă chibritul jos, pe covor, deşi o scrumieră ovală de 
cristal îi stătea sub ochi. 

Părea că nu ascultă, dar asculta. 

— Vorbişi cu Miţita? întrebă când Gică Elefterescu a 
terminat, a depus pâlnia telefonului pe suport şi s-a 
apropiat făcând înconjurul biroului să-i strângă mâna. Cu el 
vorbişi?... 

— De unde-ai ghicit?... întrebă Gică Elefterescu la rândul 
său, în loc să răspundă direct. 


— Că mare scofală era să ghicesc! Pricepui de la cele 
dintâi cuvinte mieroase ale tale... 

— Mieroase? de ce mieroase? 

— Alifioase! Cataplazme!... Uiţi că sunt o caiafă mai 
bătrână şi niţel mai cevaşi decât tine! 

Iordan Hagi-lordan, ca o caiafă mai bătrână şi mai cevaşi 
decât dânsul, l-a lăsat câteva momente cu palma întinsă, 
căutându-i mâna prin aer; el, tot răsucindu-şi havana între 
maxilare cu degetele mâinii stângi, iar cu degetele mâinii 
drepte tot căutând şi el ceva în buzunarul de la piept, fără a 
găsi ce căuta. Mormăi - adică mârâi - câteva cuvinte cu 
totul neinteligibile şi câteva pomeniri despre sfinţi-părinţi, 
Hristoşi, Născătoare, cruci, evanghelii, mult mai clar rostite 
şi mai expresive. Gică Elefterescu se temu că Iordan Hagi- 
Iordan a uitat acasă ceea ce tot căuta el în buzunar. Alt truc 
al banditului! 

Banditul abia după toate acestea se îndură şi îşi lepădă şi 
el mâna în palma întinsă a ministrului de justiţie. O mână 
moale, flască şi inertă ca o balegă, deşi Iordan Hagi-lordan 
avea pumni vânjoşi şi pietroşi să doboare un bivol cu o 
singură lovitură. Mâna plescăi în palma ministrului chiar ca 
o balegă. Ministrul o scutură cu frenezie s-o stoarcă. 

Banditul nici nu se uită la el. Privea în tavan. 

— S-a făcut, frate Iordan! Gata! Chestie definitiv clasată! 
anunţă Gică Elefterescu jovial şi fericit la culme. Să facem şi 
noi pace, iubite şi vechi prieten! 

— Eu nici nu m-am considerat în război. 

— A fost o prostie, recunosc, o prostie la care am fost 
constrâns!... stărui Gică Elefterescu, aşezându-se şi el între 
braţele fotoliului din faţă şi aprinzând şi el o ţigară, dar de 
dimensiuni mult mai modeste. Dacă aş fi un mare pişicher... 

— Dacă!... a clătinat din cap lordan Hagi-lordan, cu o 
foarte elocventă lipsă de consideraţie pentru aptitudinile de 
mare pişicher ale ministrului-băiat bun. Aia e! Dacă... 
Numai că nu e! 


Socotind mai prudent şi mai abil să nu ţină seamă de 
întrerupere, Gică Elefterescu se menţinu la planul dinainte 
şi pe îndelete ticluit al expunerilor sale avocăţeşti. Începu 
să înşiruie lanţul argumentărilor, verigă cu verigă, sigur că 
atunci când va ajunge la capăt orice dubiu şi orice suspici- 
une vor fi irevocabil înlăturate: 

— Dacă aş fi un mare pişicher, cum insinuează unii şi alţii, 
aş spune că toate mi-au fost comandate de interese 
superioare de stat! Patrie, datorie, răspundere şi alte 
bombe, tiribombe! Astea însă, dragul meu, sunt bune 
pentru gazete. Bune pentru întrunirile publice şi 
discursurile parlamentare, la tribună... Gogoşi! Moşi-pe- 
groşi!... Cu tine însă am datoria să fiu sincer, cum am fost 
întotdeauna. Şi sincer îţi mărturisesc că nu interese 
superioare de stat mi-au impus măsurile inepte, care... 
Cunoşti îndestul de bine că aveam şi eu un stăpân, cunoşti 
şi tu cine; un stăpân care mi-a forţat mâna... Ce puteam 
face?... Vrei, nu vrei, bei, Grigore, aghiazmă! Oricât am 
încercat să rezist, imposibil!... Am dat drumul atunci 
chestiei... aşa... numai de formă, păstrând rezervele mele. 
Ştiam prea bine că până la sfârşit chestia tot avea să se 
rezolve de la sine... Bietul şef, Dumnezeu să-l ierte, m-a 
ţinut veşnic sub presiune! Am avut şi îndestule conflicte cu 
dânsul; conflicte foarte serioase şi unele extrem de violente! 
Degeaba! El, că nu şi nu şi nu!... Deştept, onest, cap politic, 
bun organizator, dar ce folos? Ăsta era defectul lui capital. 
Când o lua razna, cine să-l mai oprească? Şi acum?... Îşi mai 
găsise şi un instrument mărginit în concepţii, un fel de 
inchizitor, un constipat, maniacul ăla de Lipan. Lumea crede 
că eu l-am inventat. Eu? Ce, eram nebun ori tâmpit să-l caut 
pe dracu cu lumânarea?... Adevărul este că el mi l-a 
impus... Primea, probabil, adică sigur, nu probabil, primea 
ordine confidenţiale de la el, peste capul meu. Altfel, cum 
de-ar fi cutezat să-mi reziste şi pe ce se simţea el forte să- 
mi reziste?... Dovadă că acum, când nu mai are pe cine se 
bizui, i s-a dus pe copcă toată rezistenţa. Să-l fi auzit la 


telefon, ţi-ar fi făcut scârbă. Scârbă de atâta slugărnicie, 
laşitate şi turpitudine omenească; nu milă! Behăia ca mielul 
la tăietoare!... Şi într-o oră s-a prezentat cu dosarul şi 
concluziile de clasare. Alte salamalecuri de slugă: „Da, 
domnule ministru! Exact, domnule ministru! Trăiţi, domnule 
ministru! Vă salut, excelenţă, şi vă rog să iertaţi!” Scârbă, 
frate Iordane, scârbă! În ce lume de poltroni trăim!... 
Dosarul şi concluziile de clasare sunt aci, pe birou, la 
dispoziţia ta! Nu vrei să le vezi...? 

Iordan Hagi-lordan pufăia imperturbabil din havana cât 
ştiuletele de porumb şi slobozea spre tavan norii vârtejiţi de 
fum, urmărindu-i cu ochii cum se înalţă, cum se răsucesc în 
spirale, cum se destramă şi se risipesc. Cu ceafa proptită în 
spătarul fotoliului şi cu piciorul încălecat pe bra-ţul elastic, 
care gemea sub el, prăvălat de-a coasta, nici nu se 
milostivea să arunce ochii la vorbitor şi nici nu părea că-i 
aude vorbele, necum să le dea vreo crezare. 

Brusc, opintit, îşi îndreptă spatele, cobori piciorul, puse 
havana pe marginea scrumierei, aşeză amândoi pumnii 
enormi şi încleştaţi pe masă, privindu-l drept în ochi: 

— Ascultă, mă Gicule! Eu venii acilea de plăcerea mea, 
fiindcă m-a lovit amorul şi dorul de tine? Nu tu mă che- 
maşi? 

— Eu, sigur că eu! 

— Pe tine te păli dorul şi amorul! Tu ai ţinut neapărat să 
mă vezi, nu? 

— Eu! 

— Şi pentru ce anume? 

— 'Ţi s-a comunicat şi pentru ce anume ţineam neapărat să 
ne vedem. Pentru o clarificare definitivă... i-am explicat 
care era situaţia; permite-mi să-ţi explic şi cum văd eu acum 
situaţia nouă, care... înţelegi... o situaţie, în definitiv, încă 
nu definitivă, dar care... 

— Mă Gicule, mă! Nu te mai bâlbâi! Vorbişi destul şi ai 
obosit. Lasă-mă să vorbesc şi eu. Să te judece banditul! 

— Dacă mă iei aşa...! 


— Te iau cum meriţi. Bine, mă Gicule, cum îţi închipui tu că 
venii aşa, de florile mărului, numai ca să ascult balivernele 
tale, ca nătăfleţii care te aplaudă?... Simţeai nevoia să-mi 
serveşti niscai scuze şi explicaţii?... Eu nici nu ţi le-am cerut 
şi nici nu mă aşteptam la ele. Dar, fiindcă aşa ai socotit de 
trebuinţă, de ce nu eşti sincer şi cinstit ca mine? De ce dai 
vina pe mort?... Spune pe şleau, în câteva cuvinte!... Aia ţi-a 
fost piesa ta! N-a mers... N-a mers, fiindcă aveam şi eu 
piesa mea, cevaşi mai grea. Şi mărturiseşte cinstit că, 
văzând că n-a mers, îţi veni mintea românului cea de pe 
urmă. 'le-ai convins că o pornişi strâmb din capul locului... 
Greşii, frate, ştergem cu buretele! Aia e tot! Asta mă 
aşteptam s-o spui... 

Ce-mi umbli mie cu aşa şi pe dincolo?... Eu venii cu alte 
gânduri, nu să-ţi ascult toate palavrele tale, pe care le 
îndrugi şi care încep să mă şi supere, mă ofensează... 

— Dar n-am avut intenţia să te ofensez, frate lordane! 
Dimpotrivă...! 

— Leagă căţeaua! Taci! Eu vorbesc... Mă ofensează fiindcă 
toate palavrele tale îmi fac dovada că mă socoţi mai nărod 
decât sunt! Aista nu înghit, cum ştii că n-am fost omul să 
înghit de când mă cunoşti. Şi sunt ceva anişori de atunci. Ia 
Zi: Câţi? 

— Vreo şaisprezece... 

— Optsprezece! am ţinere de minte mai bună decât tine. 
Ei, în optsprezece ani aşa învăţaşi să mă cunoşti?... Eu venii 
să-ţi spun neted, acilea, între patru ochi, unde nu vorbim 
întâia oară: „Mă, din piesa ta, care n-a mers, şi din piesa 
mea, care ţi-a luat piuitul, dacă suntem oameni deştepţi şi 
de înţelegere, poate să iasă o piesă nouă, care să meargă 
strună şi să ne fie cu folos la amândoi. Hai s-o facem! 
Tovărăşie cinstită. le-am ars eu vreodată? Nu! Cu mine nu-i 
primejdie să te arzi nici mâine!”. Aşa se vorbeşte cinstit şi 
aşa se fac treburile; aşa venii să-ţi vorbesc. Când colo, tu m- 
aşteptai cu gogoşi, cu moşi-pe-groşi, cum bine le-ai zis!... 
Mă Gicule, să-ţi intre în cap o dată pentru totdeauna că în 


manevre d-alde ăstea, în care tu te crezi grozav şi dat 
dracului, eu sunt cel mai tare şi eu am să rămân 
întotdeauna cel mai tare! Eu ies deasupra. Nu c-oi fi mai 
mare pişicher decât tine! Nici nu dau două parale pe vorba 
asta; nu mă prinde! Pe mine m-ar strânge ca o buleandră d- 
a altuia, prea strâmtă, care plesneşte pe subţiori. E o vorbă 
ş-o boarfă, ca pe calibrul borfaşilor cu care lucrezi tu 
acuma. Rămâi pişicher, mic, mare, mijlociu, cum te-ajută 
puterile. Nu mă băga şi pe mine în tagma voastră. Nu 
încap! M-ar înăbuşi! Mi-ar sta toate acilea, în gâtiţă... Eu 
sunt un bandit! 

— Bandit! De unde ai scos-o şi pe asta, frate lordane? 

— De la tine am scos-o! Bandit, marele bandit, gangsterul 
numărul unu al României Mari, primejdia naţio-nală!... Nu 
de la tine am scos-o? Nu aşa ai binevoit să te exprimi în 
consiliul nostru de miniştri, când ai decis să mă târâi pe la 
Parchet şi alte ălea?... Cum îţi închipuiai tu, că nu s-au găsit 
alţi binevoitori de teapa voastră, să mă informeze înainte de 
a se împlini douăzeci şi patru de ore? Până-n seară am şi 
primit raportul!... Stai liniştit, nu te agita fără spor, cum se 
agită pe loc căţeluşul doamnei Elvira Elefterescu, apucat de 
bâţâieli când intră în laba unui dulău... Te am acilea!... În 
labă...! 

Iordan Hagi-lordan descleştă pumnul mâinii drepte, în- 
tinzând palma deschisă peste masă, sub nasul şi sub ochii 
omnipotentului şi popularului ministru de justiţie, băiat bun, 
ca să se încredinţeze cu ochii lui unde şi cum îl are el în 
labă. 

— Te am acilea!... rânji Iordan Hagi-lordan. Încât degeaba 
te bâţâi întrebându-te cine anume a dat goană cu ştafeta. 
N-avea grijă... Că n-a fost numai unul! Au fost trei-patru; 
ba, ca să fiu exact, chiar cinci; cinci binevoitori, numărând 
bine. Chiar şi amicul cu care vorbeai adineaori atât de 
mieros la telefon, cu nini-ni şi fifi-fi, cu dragă, scumpule, 
iubite... 

— Chiar şi Miţita? 


Gică Elefterescu scăpase întrebarea fără voia lui, şi acum 
zadarnic, prea târziu, mai dusese mâna la gură, parcă ar fi 
vrut să-şi împingă cuvintele îndărăt. 

Strângând din umeri, Iordan Hagi-lordan se grăbi să-i 
risipească orice îndoială: 

— Da, chiar şi el, chiar şi Miţita! De ce te miri? Întreabă-l 
şi adu-l faţă în faţă cu mine, la confruntare cu martori, să 
văd dacă poate crâcni! Crezi că pe el nu-l am tot acilea? 

Deschizând şi închizând iarăşi palma, ca să-i arate unde-l 
are şi pe Miţita, Iordan Hagi-lordan continuă, strângând 
iarăşi din umeri cu acelaşi rânjet: 

— Dacă îţi închipuiai că nu-l am şi pe dânsul, prost mă 
crezi! Pişicheri! Pârlaci!... N-aveţi ce face, aia e piesa! 
Rămâneţi pişicheri şi pârlaci, că asta vă e meseria. Eu, ca 
mare bandit, am să fiu întotdeauna mai tare decât toate 
pişicheriile voastre şi am să ies întotdeauna deasupra, nu 
fiindcă oi fi cumva mai deştept decât voi, cum nici n-am 
pretenţia că sunt. Ci fiindcă marele bandit are capitalul la 
spate, şi capitalul ăsta vă ţine pe toţi în mână. Pe voi toţi, 
drângăleţii politici. N-aveţi încotro! Asta n-o ştiai încă? 
Trebuia să te învăţ eu? 

Puțin cam descumpănit de maniera făţişă şi brutală în care 
Iordan Hagi-lordan prezenta lucrurile, fără nici o perdea, 
poate puţin şi cam contrariat de adevărul acestei realităţi, 
Gică Elefterescu îl ameninţă cu degetul, încercând să 
întoarcă discuţia pe-un ton mai glumeţ. 

— Cave ne cadas! Cave ne cadas, frate lordane! 

— Ce e aia? Nu mă lua pe după piersic...! 

— Cave ne cadas! Bagă de seamă să nu cazi!... Prea te 
crezi tare!... Asta o spuneau romanii consulilor, cezarilor şi 
auguştilor care se întorceau în triumf după răz-boaie şi 
bătăliile câştigate. Puneau un sclav la spatele lor, să le 
aducă aminte din când în când şi să le mai moaie trufia! 

— Şi asta vrei să mă înveţi tu pe mine? 

— Nu să te învăţ, dar zic... 


— Mai cuminte ar fi să ţi-o spui ţie, dacă e pe aia şiai 
niţică minte!... Uite, ţi-o spune frăţeşte vechiul şi bunul tău 
prieten: Cave ne cadas, cada şi cădelniţa ta de pişicher, mă 
Gicule!... Tu nu te umfla tocmai acuma, în ajun de-a câştiga 
bătălia, că-i cu primejdie să plesneşti! Plesneşti de-a mai 
mare mila şi paguba, când ţi-era lumea mai dragă...! 

Gică Elefterescu îşi pierdu tot elanul şi pofta de citate 
latineşti, cu întorsături glumeţe. 

Se posomori, mai pierzându-şi şi glasul. 

Avea dreptate banditul! Prea se grăbise, fără să-şi asigure 
toate garanţiile. Acum, când dosarul Petrolul-lordan Hagi- 
Iordan era închis, banditul, piratul, brigandul, gangsterul, 
rechinul putea să-l frece şi să-l joace cum voia el. Dacă ar fi 
fost cu adevărat un mare pişicher, cum se crezuse el, purta 
dintru-ntâi grijă să-şi asigure acele garanţii în a treia mână. 
Ţi-am dat, îmi dai! 

— Ce-ai rămas aşa?... îl luă Iordan Hagi-lordan la rost 
imperativ, ca o somaţie. 

— Mă gândeam şi eu... 

— La ce? 

— Aşa... la multe şi mărunte... Doar îţi dai seamă câte 
complicaţii...! 

— Atunci la multe, dar nu chiar şi atât de mărunte!... rânji 
Iordan Hagi-lordan. Te înţeleg, Gicule! Bine spuseşi: cave 
ne cadas! Arde-l, birjar! Arde-l, să dea bâca, din coada birjei 
unde se agăţase, crezându-se că-i cocoţat în carul de triumf. 
Atâta învăţai şi eu în cele trei clase de gimnaziu, până ce mă 
apucai să-mi câştig pâinea. 

Gică Elefterescu se scufundă într-o şi mai adâncă po- 
somorală. Fiecare vorbă a banditului îi părea o şi mai 
răspicată aluzie la neghiobia cu care procedase. Era în 
mâna lui banditul! 

Banditul îşi reluă havana uitată pe marginea scrumierei, 
încercă să tragă un fum. Constată că s-a stins. O lepădă nu 
în scrumieră, ci pe covor. Aprinse alta. Şi fără a mai ţine 


pumnii încleştaţi pe masă, vorbi cu alt glas, mai prietenos, 
cu o povăţuitoare dojană: 

— Mă Gicule, mă! Când o să te dezbări tu de năravurile 
tale măcar cu mine? Asta-i o boală, pesemne!... Trăind cu 
pişicherii, nu mai vezi lucrurile altfel... Ce-mi umbli mie cu 
fofârlica? Complicaţii!... Complicaţiile s-au descomplicat. 
Mâine ai să fii preşedinte de consiliu, ex-celenţa-sa cea 
mare peste toate celelalte excelenţe mai mici! Ce-ţi mai 
pofteşte inimioara? Ce altceva ai urmărit toată viaţa.? 
Plăcinta gata! Trai nineaca, cu banii babacăi! Şi în loc să te 
înveseleşti, în loc să te bucuri; şi să stai la sfat cu vechiul 
tău prieten, care nu ţi-a dat sfaturile cele mai proaste în cei 
optsprezece ani de când ne cunoaştem, stai ca un mogorog, 
ca un ţap logodit, ca un motan călugărit! Trezeşte-te, mă 
Gicule, mă!... Pierzi trenul şi n-ai să-l mai prinzi! Nu te mai 
întâlneşti eu ela doua oară...! 

Gică Elefterescu oftă şi făcu un semn de adâncă şi 
resemnată capitulare. 

— Aha!... Poate vrei să spui că te gândeai la astea?... îl 
întrebă Iordan Hagi-lordan. 

Întrebând, băgă mâna de astă dată cu tot dinadinsul în 
buzunarul de la piept, unde de la început, tot bombănind, 
tot mormăind şi mârâind şi suduind, căutase el ceva, fără să 
găsească ceea ce căuta. 

Acum găsise! 

Scoase un teanc de plicuri şi de scrisori. 

Le aruncă pe masă, spunând: 

— Pofteşte! Pofteşte şi te linişteşte! 

Teancul, repezit cu putere, lunecă pe cristalul mesei şi se 
împrăştie pe jos. 

Gică Elefterescu s-a aplecat la moment să le culeagă, ca o 
păcătoasă slujnică - ori ca un netrebnic valet, el, coşcogea 
ministru al justiţiei şi mâine preşedinte al consiliului de 
miniştri. 

Rânjind şi trăgând fumuri groase din havană, Iordan Hagi- 
Iordan, banditul bandiţilor şi gangsterul gangsterilor, îl 


privea de sus în ceafă cum umblă în patru labe să culeagă 
răvaşele unul câte unul, de la picioarele lui. 

— Hai! Nu mai pierde vremea şi nu le mai număra pe sub 
masă, că sunt toate la inventar!... Ţi-a venit inima la loc? 
Dă-le dracului! Arde-le, că ard cum ard şi testamentele... 
Adună-ţi mintea de la ele, acilea, la treburile noastre. 
Fiindcă o să avem de lucru, mă Gicule, mă! Ca în vremurile 
noastre ălea bune, când îmi scriai epistole de amor. Ba încă 
o să avem cevaşi mai mult de lucru, fiindcă de atunci mai 
crescurăm şi mai învăţarăm şi altele, pe care p-atunci nu le 
ştiam... Asta e piesa!... Aşază-te în fotoliu, că nu te mai 
judec! Din partea mea, eu am isprăvit. Ce-a fost a fost; ce-o 
să fie ne interesează! Hai să întocmim un plan de asociaţie 
pe-o bază nouă şi mai solidă! De asta venii, nu de florile 
mărului. 

Supus, Gică Elefterescu, preapopularul ministru-băiat bun 
şi preaaclamatul orator de la tribuna Parlamentului, se 
aşeză în fotoliu, pe margine, parcă n-ar fi fost în casa lui. O 
clipă îşi aminti mutra lui Constantin Lipan, magistratul 
timid şi fâstâcit de provincie, din ziua când îi acordase 
prima audienţă în cabinetul său ministerial. La naiba! A 
ajuns ca dânsul? Se imbecilizează ca dânsul, tocmai acum, 
când... 

Ridică scrisorile, blestematele de scrisori şi de bileţele 
clădite cu mâna sa pe mesuţa dintre dânşii, şi le întinse lui 
Iordan Hagi-lordan, restituindu-le ca un gaj solemn al 
asociaţiei şi încrederii absolute pe care o inaugurau pe-o 
bază nouă şi indestructibilă. 

— Ia-le îndărăt, lordane, frate Iordane! Nu de asta te-am 
chemat şi am făcut apel la tine. Nu ţi le-am cerut. Ştiu că 
vorba ta e vorbă...! 

— Atunci ce-mi umblai cu zdrângai-zdrângai, cu colindul şi 
florile dalbe...? 

— Prostii... 

— Crezi tu că numai ăstea le ţineam în mână, să te am la 
mână? Uitaşi chestia cu casa? Testamentul cu pricina nu fu 


la mine înainte de a-l arde tu? Mă crezuşi atât de prost să 
nu-l fotografiez? Aşa, fără un scop anume. Ca să fie!... lar 
când dădeai din colţ în colţ ca să înjghebi suma care-ţi mai 
trebuia să cumperi şi să plăteşti casa în care stăm noi acum 
la sfat, ca doi prieteni vechi, cine veni cu banii pe tine? 
Banditul! Nu-mi ceruşi nimic; nici nu te aşteptai. Am 
înţeles; sării să-ţi fiu de-un ajutor. Nu-mi era lesne ca acum. 
Eram amândoi mai slabi la pungă... Şi eu îţi cerui atunci 
ceva la mână, hârtie, dovadă? Nu! Îţi mai cerui eu banii 
vreodată? Îţi mai amintii vreodată de ei? Nu! Ăsta era 
banditul! Mă, mă Gicule, mă! Multe mai ai de învăţat de la 
bandit! Ce-ţi folosesc scrisorile şi bileţelele ăstea?... Crezi 
că n-au fost şi ele fotografiate? Tot aşa, fără un scop anume. 
Ca să fie!... Dar ca să le folosesc cum te-ai speriat şi cum ai 
tremurat în nădragi; prost ai fost s-o crezi şi prost m-ai 
crezut! Adică mie încă un scandal peste ălealalte multă şi 
bună reclamă îmi făceau? De asta mai aveam eu ne-voie?... 
Trecutul! Dă-l dracului de trecut... 

— Ai dreptate!... recunoscu pocăit Gică Elefterescu. Să 
lăsăm dracului trecutul şi să ne gândim la viitor. 

— Eu ce-ţi tot toc de când venii?! exclamă Iordan Hagi- 
Iordan. Semn bun, mă Gicule, mă! Începi să te dai pe 
brazdă...! 

Dat pe brazdă, Gică Elefterescu se înfundă şi el între 
braţele fotoliului, venindu-şi deplin în fire, surâzând şi în- 
crucişându-şi un picior peste picior, ca să nu se mai afle în 
situaţie de inferioritate faţă de banditul bandiţilor şi 
gangsterul gangsterilor! 

— Nu ţi se pare că e mai bine şi mai cuminte aşa? îl 
întrebă Iordan Hagi-lordan. Mai întâi, să-ţi dea banditul 
ştirile sale despre oarecare lucrături care încearcă să te 
sape... Am şi eu poliţia mea... Să nu te găsească 
nepregătit... complicațiile tale de mâine, mă Gicule, mă, 
fiindcă atunci se cheamă că-s şi complicațiile mele!... Ia 
notă, excelenţă şi domnule preşedinte al consiliului de 


miniştri! la notă, că nu-i glumă! Ne-aşteaptă chestii mari pe 
amândoi! "Ţara aşteaptă lucruri mari de la amândoi!... 

Numai zece minute trecuseră. Numai zece. 

Şi s-ar fi spus că în acea cameră secretă a răfuielilor şi a 
împăcărilor toate se petreceau acum ca în piesele de teatru 
care nu mai respectă de mult legea strictă a unităţilor lui 
Aristot. Se lasă cortina la finalul primului act, retezând 
scena palpitantă unde doi adversari îşi încrucişează spadele 
cu scrâşnete de ură feroce într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, pentru a se ridica la începutul actului următor, 
dezvelind ochilor o scenă de-o idilică duioşie, unde aceiaşi 
duşmani pe viaţă şi pe moarte, într-acelaşi loc, cu părul 
cărunt ca doi veterani stau bătrâneşte, prietenos la sfat şi la 
poveşti - cu menţiunea explicativă în program: „după 
douăzeci de ani”. 

Tot aşa şi aici. 

Încăperea era aceeaşi. Cei doi oameni dinlăuntru, aceiaşi. 

Dar toate cât de altfel arătau! 

Parcă marele petrolist Iordan Hagi-lordan, poreclit 
rechinul şi popularul potentat politic, domnul Gică 
Elefterescu, eternul ministru-băiat bun şi viitorul 
preşedinte al guvernului, pe care toată ţara îi ştia în 
înverşunată luptă la cuțite să se extermine; parcă amândoi 
şi-ar fi reluat, hehei! abia după un îndelungat răstimp şi 
după un amar stagiu de pocăință, vechile lor locuri din 
camera de taină a jurămintelor, din chilia spovedaniilor din 
sediul, din viesparul tenebroaselor puneri la cale. 

Nu coborâse însă şi nu se ridicase nici o cortină. Nu era 
cazul nici unei menţiuni explicative: „au trecut ani şi ani, să- 
i vânture viaţa şi să le aducă în tidvă cuminţenia cea de pe 
urmă”. Nu trecuseră decât zece minute. lar amândoi nici 
nu se clintiseră din loc, să vânture şi să-i vânture viaţa. Că-i 
vânturase viaţa destul şi vânturaseră ei destule în viaţă! 

Au apropiat doar instinctiv fotoliile, fără să-şi dea seamă 
când şi cum. 


Le-au apropiat mai alipite de masa rotundă dintre dânşii, 
ca să-şi poată sprijini coatele mai la îndemână. Să-şi poată 
privi mai prietenos şi fierbinte în ochi. Să-şi alăture mai 
irezistibil frunţile, sub a căror găoace îşi dospise şi unul şi 
altul separat punerile sale la cale, încă vagi, rudimentare, 
nebuloase, imperfecte până mai adineaori; pentru ca numai 
aşa şi abia acum, în frăţeasca lor comuniune, să capete, în 
sfârşit, o formă precisă, contur, miez, consistenţă, început 
de realitate. Sâmburul victorioaselor realităţi de mâine. 

Tensiunea încărcată de crepitaţiile electrice din preceasul 
uraganelor cu tunete şi cu trăsnete; încordarea aceea 
apăsătoare, care dura de când Iordan Hagi-lordan intrase 
aici izbind uşa şi de când s-a trântit lăbărţat în fotoliu, cu 
rânjetul lui crud şi ameninţător - unde mai era oare? Cum 
de-a dispărut volatilizată, ca la semnalul unei vărguţe 
magice? 

Lampa de pe biroul din fundul încăperii filtra aceeaşi 
lumină dinadins scăzută, savant dozată sub abajurul al- 
bastru, opac, ca o lanternă suspectă de speluncă, pentru a 
nu demasca prea violent şi trădalnic jocul pe fizionomia 
comparşilor, a făptaşilor, reacţiile, crispaţiile, încruntările, 
rictusul surâsurilor pe rând perfide, bănuitoare, falşe, 
satisfăcute, triumfale. Aceeaşi lampă, în acelaşi loc la 
distanţă, cu acelaşi abajur dinadins opac; dar ciudat cât de 
altă lumină filtra acum! 

Caldă, intimă, învăluitoare, idilică. 

Doi vechi şi buni prieteni, în vechile lor fotolii, sub lu-mina 
caldă, intimă, învăluitoare, idilică, continuându-şi vechile lor 
confidenţe şi plănuiri din vechea lor încăpere a în-tâlnirilor 
şi punerilor la cale de taină. Cine-ar fi spus că acele sfaturi 
au fost curmate vreodată? Că între dânşii, până mai 
adineaori, dăinuise o duşmănie şi o ură neînduplecată, pe 
viaţă şi pe moarte, după ce atâta vreme fuseseră comparşi, 
prietini, fraţi? 

Afară, în noapte, oraşul era scufundat în întuneric. 


Poate dincolo de zidurile negre, după perdelele trase, 
mulţi nu-şi găseau încă somnul, zbuciumaţi de impresia 
groaznicului asasinat. Poate mulţi se întrebau cu 
îngrijorare: Ce va fi mâine? Ce va urma? Ce se va schimba 
în ţară? Ce oameni providenţiali vor răsări, cu răspunderea 
şi cugetul zguduit de semnele turburi ale vremii? 

Doarmă în linişte şi pace! Fără grijă. Fără ale lor 
copilăroase şi inepte întrebări. 

Aici, în lumina blândă şi caldă a încăperii de taină, se 
hotăra ce va fi mâine şi ce se va schimba mâine. Mai erau şi 
alţii care nu dorm - iar aceştia nu-şi pierd noaptea şi 
somnul în întrebări fără răspuns. Au şi aflat răspunsul! Cei 
doi vechi prieteni, care s-au căutat şi s-au regăsit pătrunşi 
de gravitatea evenimentelor, purtau ei grija ţării şi a zilei de 
mâine. 

Desprinzându-şi coatele de pe mesuţă, Iordan Hagi-lordan 
se îndreptă de şale şi se rezemă de spătarul fotoliului, 
întinzând braţele în sus şi în lături cu trosnete din încheie- 
turi, să le dezmorţească. 

După care mişcări, acompaniate de-un căscat al gurii 
imense de rechin cu dinţi nenumărați şi care de care mai 
ascuţiţi, exclamă: 

— Aşa e piesa...! 

Căscă, spuse şi îşi zvârli laba mânei drepte peste masă; o 
zvârli pe umărul vechiului său prieten şi viitorului 
preşedinte al consiliului de miniştri, să-l scuture zdravăn, 
repetând: 

— Aia e piesa! Bine că te lămurişi, mă Gicule, mă! Că 
intrasem la gânduri. Pentru tine, nu pentru mine. Văzuşi? 
Eu aveam şi am rezervele mele. Ce era aia „Petrolul” şi ce e 
aia? Un fleac! Floare la ureche... Petrolullordan Hagi- 
Iordan! Vax! Un dosăraş de mai mare mila! Afacere clasată, 
cum ziseşi tu! Clasată era mai dinainte pentru mine; a 
cincea roată la căruţă. Mai creştem, mă, nu ne oprim 
acilea!... Piesa a mare şi grea era la PisculVoievodesei, cum 
văzuşi. Ăla petrol! Acolo petrol, să vă umple pe toţi şi să v- 


ajungă pe toată viaţa!... Nu stătui degeaba cât mă frecă şi 
mă purtă pe drumuri Lipan! Nu de dosarul tău îmi păsa... 

— Al lui Lipan, nu al meu! Al lui Lipan!... se lepădă ca de 
Satana Gică Elefterescu. 

— Fie! Al lui Lipan, nu al tău... Nu dosarul lui Lipan mă 
ardea pe mine la ficaţi. Îmi încurca însă socotelile cu piesa a 
mare şi grea când îmi era lumea mai dragă... Îmi bătea 
vântul în pupă, să mă tot ducă! Voi, hop, dosarul şi 
scandalul! 

— Noi? Care noi? Lipan... 

— Fie, Lipan! Dă-l dracului... Mă, eu mi-am trăit co-pilăria 
în port, la apă, unde cărai şi saci cu spinarea, unde umblai 
şi cu barca, de învăţai cum se umblă, nu ca tine, tot cu 
şezutul în două luntri!... Află de la mine că fofârlica asta cu 
apa nu merge; nu ţi-o iartă!... Eu învăţai că apa te scoate la 
liman şi că tot apa te îneacă la mal... Lup-tam s-ajung la 
liman, nu să mă înec la mal! Luptam cu bandiții ăia mai 
mari şi mai tari decât mine; cu gangsterii ăia numărul unu 
ai petrolului din toată lumea, cu societăţile lor, care mă 
aşteptau la strâmtoare. Un scandal îmi trebuia mie taman 
când pusei laba pe piesa a groasă şi bănoasă? Voi, hop! Dă-i 
la mir! Aia îmi fu otrava a mare, pe care mi-o făcuşi, ca un 
orbeţ ce-ai fost! 

— Lipan ţi-o făcu! Nu eu! protestă iarăşi Gică Elef-terescu. 

— Fie, Lipan! Lipan, nu tu... Dar de făcut, mi-o făcurăţi. 
Acum, aşterne-te luntre şi punte, Hagi-lordane, să dregi ce- 
aţi stricat voi!... Nu-i treabă uşoară... Când mă gândesc, 
iarăşi văd negru înaintea ochilor şi iar îmi vine să-ţi trântesc 
un pumn d-ăsta în fruntea ta de găgăuţă, să vezi şi tu stele 
verzi... Mai bine s-o lăsăm baltă!... Ce-a fost a fost... 

— Tocmai! se bucură Gică Elefterescu. Ce-a fost a fost! Ce 
să mai scormonim? O s-o dregem amândoi... 

Iordan Hagi-lordan dădu semne de plecare. Mai căscă o 
dată. Îşi băgă în buzunar tocul enorm de piele, în care 
purta ca într-o cartuşieră enormele lui ţigări de foi. Se uită 
la ceas, şi, înainte de a se desprinde dintre braţele 


fotoliului, simţi datoria să atragă toată luarea-aminte a 
fratelui Gică asupra câtorva simptome alarmante, care-i 
interesau îndeopotrivă măsură pe amândoi. 

— Mă Gicule, mă! Mai întâi şi întâi, atenţia mărită la 
pişicherii care se zgreapţănă să se ridice în urma ta! Ăia 
mai juni şi încă neprocopsiţi cu locmalele tale. Tineretul 
partidului, cum le spuneţi voi. Speranţa de mâine, viitorul... 

— Băieți buni!... îl asigură marele strateg şi viitorul şef al 
partidului şi al guvernului, în deplină cunoştinţă de cauză, 
ca un băiat bun ce fusese şi el, mai rămânând tot băiat bun 
şi după ce începuse a încărunţi. Băieți buni, ţi-o spun eu! 

— Or fi ei băieţi buni, dar au şi dânşii burtă! Cer şi ei 
păpică pentru burtică. Au şi dânşii nervi, ambiţii, alte ălea; 
şi n-au răbdare. Oameni şi ei!... Vă pomeniţi cu dezidenţe, 
rupturi, zdrenţe de partide noi, prăşilă de partide... 
Lihneala îi orbeşte să-şi taie singuri creanga de sub 
picioare, tăindu-v-o şi vouă, partidelor istorice... la 
aminte...! 

— La cine faci aluzii! Dodel Calomfirescu? 

— Şiel. 

— Nicuşor Vâlcu? 

— Şiel...! 

— Ei, mai las-o0!... clătină din cap, incredul, Gică Elef- 
terescu. Prea exagerezi, frate lordane! 

— Nu da din cap ca un vițel când se apără de muşte!... îl 
povăţui, cu o asprime de dascăl sever, Iordan Hagi-lordan. 
Bine, mă, cum naiba de nu vă intră asta în cap? Ce? Lumea 
începe cu tine şi sfârşeşte cu tine? Adică pe dânşii nu i-a 
plămădit mă-sa din acelaşi aluat? N-au crescut la şcoala 
voastră... a ta? Nu te-aşteaptă şi ei să-ţi mă-nânce din colivă 
cum ai să mănânci tu mâine din coliva ălui de pe catafalc?... 
Dacă nu te-ajută mintea să gândeşti la asta, slab o s-o scoţi 
cu politica ta, slăbuţ de tot, mă Gicule, mă! Să te învăţ eu 
atunci ce-i politica şi ce-i cu dânşii, ca unul care-i cunosc 
mai bine, fiindcă la traista mea cu grăunţe vin la trap 
mânzocii. 


— Şi ei...? 

— Adică numai tu credeai că ai monopol? Bineînţeles că şi 
ei, ca toţi din toate partidele, nu numai al tău... Aia €...! 

Gică Elefterescu a căzut pe gânduri. Îşi prefiră degetele 
pe frunte, alungând muştele supărătoare. 

Recunoscu: 

— Adevărat!... E o chestie care ar trebui studiată serios. 

— Studiaz-o serios, mă Gicule, mă, până nu-i prea târ- 
ziu!... Te sfătuiesc prieteneşte, frăţeşte. Nu numai de 
dragul tău; ci şi de interesul meu. Prea mare şi fără fund 
traistă de grăunţe îmi trebuie pentru atâţia!... 

— Am să fac ordine! făgădui Gică Elefterescu. 

— Fă! 

— Am să-ţi cer şi sfatul tău. 

— Cere-l!... Deocamdată, să-ţi mai dau eu şi a doua chestie 
de studiat. N-o fi ea chiar aşa de urgentă, dar e mai cu 
cântec. Asasinatul de azi, ca asasinatul! Ce s-a întâmplat azi 
nu înseamnă mare lucru, chiar dacă se mai repetă şi 
mâine... Nu un nebun din toată lumea are să vă sape pe voi, 
mai săpându-ne şi pe noi, ăi cu traista de grăunţe! Mai 
lucrează însă şi alţii, ăia mai cu socoteală şi cu primejdie, 
Gicule!... Îi ştii tu care şi îi ştii cum lucrează? 

Gică Elefterescu îşi alungă iarăşi cu degetele răşchirate pe 
frunte un roi de muşte, mai supărătoare decât cele de mai 
înainte. Se posomori. Şi mărturisi cu un of adânc: 

— Ştiu, ştiu, ştiu...! 

— Ce anume ştii? 

— Ştiu la cine te-ai gândit. La cei cu grevele, cu 
sindicatele, la comuniştii cu lupta lor în ilegalitate... 

— Aia e! Ăia sunt!... 

Se lăţi un timp de tăcere. 

Iordan Hagi-lordan stărui, sfredelindu-i în ochi, nu mai 
puţin posomorât decât el: 

— Şi...? 

— Şi o să vedem...! 


— Cască ochii bine, să nu vezi prea târziu ălea care-s de 
văzut! Acolo e buba şi primejdia a mare, mă Gicule, mă! Află 
de la mine... Aia nu dau buluc la traista de grăunţe, să se 
înfrupte fiecare cum poate; dacă nu curge, pică!... Ăia îs 
mai daţi dracului! Vor să înhaţe grăunţele cu traistă cu tot, 
să mă lese şi pe mine, să vă lese şi pe voi, bătând din buze... 
Aia €e!... Este? 

Gică Elefterescu încuviinţă fără glas, clătinând iarăşi din 
cap, să alunge roiul de muşte. 

— Mă!... îi mai presără Iordan Hagi-lordan sare pe rana 
din carne vie. Mă, am şi eu poliţia mea, care nu-i le-gată la 
ochi ca a voastră. Mă ţine la curent de la zi la zi, cu tot ce vi 
se poate întâmpla vouă; cu tot ce mi se poate întâmpla şi 
mie! Fiindcă, la drept vorbind, vrem nu vrem, purtăm 
aceeaşi zgardă şi avem aceeaşi firmă. M-am dus dracului 
eu, v-aţi dus şi voi! V-aţi dus voi, mă duc şi eu! Aia e!... De 
unde ieşiră ăştia, mă Gicule, mă? Şi ce profit au? Ce vor? 
Uite, chiar şi odorul uscatului şi calicului ăla de Lipan, chiar 
şi mucosul ăla... cum îl cheamă?... chiar şi ăla e înhăitat cu 
bandiții care ne sapă groapa. Aia bandiţi!... Cunoşteai ceva, 
cumva? 

— Cunoşteam! Că nici poliţia noastră nu-i aşa de legată la 
ochi cum spui tu... 

— Şi dacă cunoşteai, ce făcuşi? 

— Deocamdată l-am prelucrat în foi de viţă pe constipatul 
de Lipan, să nu te prelucreze el pe tine. 

— A!... ţinu laba suspendată în aer Iordan Hagilordan, 
recapitulând socotelile sale. 

Deci aceasta fusese la mijloc? Nu încăpăţânarea mortului 
de pe catafalc, cum inventase Gică Elefterescu o scuză, 
căreia de altfel Iordan Hagi-lordan nici nu-i dăduse vreo 
crezare. O puse şi aceasta la dosar, la dosarul lui Gică 
Elefterescu, şi păru foarte surprins şi chiar admirativ: 

— Hm!... Aşa îl prelucraşi? Aia fu piesa? 

— Aia! 


— 'Ţine-o în rezervă! Vezi să nu mai avem nevoie cumvaşi, 
cevaşi de dânsa... Acestea fiind zise, m-am cărat! Cu bine şi 
cu sănătate, mă Gicule, mă! Vezi cum o scoţi mâine la 
spălat... Cave ne cadas! Aşa se spune? 

— Aşa. 

— Aia €e...! 

Iordan Hagi-lordan se ridică din fotoliul care scoase un 
suspin de uşurare din toate mădularele. Amândoi îşi 
strânseră mâinile frăţeşte. 

Gică Elefterescu îl petrecu până la portiţa cu încuietoare 
automată din strada lăturalnică, întunecoasă şi pustie, să-i 
mai scuture o dată mâna frenetic, recu-noscător, mai 
exuberant decât se arăta nevoie, îndeosebi faţă de Iordan 
Hagi-lordan, care le punea şi el toate la dosar. 

— Ei?... întrebă omul cu mutra intriganţilor de me- 
lodramă, ce-l aştepta în taxiul de piaţă, după ce Iordan 
Hagi-lordan izbi portiera. Ei? cum a mers treaba? 

— Pe roate!... rânji lordan Hagi-lordan. 

Dar nu mai adăogă nimic. Şi nici celălalt nu mai stărui cu 
întrebările, cunoscând că nu are să capete nici un răspuns 
până ce nu-i va veni pofta lui Iordan Hagi-lordan să 
răspundă. Taxiul a virat pe-o stradă, pe alta, încă pe una. 

Iordan Hagi-lordan îşi desfăcu gulerul din nasture sub 
cravată, aspiră până în străfundul plămânilor şi rosti: 

— Opreşte maşina! Plăteşte. Şi mergem până acasă pe jos. 
Simt nevoie să iau şi eu niţel aer; tu luaşi destul! 

Celălalt se execută. Plăti, şi au pornit amândoi pe 
bulevardul aproape deşert în noapte, către capătul dinspre 
Şosea. Treceau arare patrule cu arma la umăr, în pas 
cadenţat. O echipă de harnici şi sprinteni lucrători zorea cu 
mare grabă înainte, rezemând scări subţiri de stâlpii luminii 
electrice şi înfăşurând becurile în zăbranice de doliu. Astfel, 
în urma lor bulevardul se întuneca şi mai desăvârşit în 
noaptea fără lună şi stele, ca şi cum cu adevărat capitala se 
scufundase într-o amară şi neconsolată jale, după moartea 
marelui sfetnic asasinat şi întins undeva, pe catafalc, sub 


coroanele de flori cu mărturia neconsolatelor regrete 
înscrise pe latele panglici. 

— Mă! Ce taci? Nu mă întrebi? dădu glas Iordan Hagi- 
Iordan, înviorat de boarea nocturnă şi de paşii parcurşi pe 
jos. 

— Întreb! Ei? Cum a mers treaba? 

— Pe roate, cum îţi spusei! rânji din nou Iordan Hagi- 
Iordan. Se putea altfel? N-a mai zis nici cârc, licheaua! 
Numai nu dădea din coadă şi nu făcea sluj, că în patru labe 
îl făcui să umble... Îl am acilea, licheaua! 

Prin întuneric, deschise lat palma ciolănoasă şi pietroasă, 
apoi strânse încleştat pumnul, să arate unde şi cum are el 
licheaua în mână. 

După o pauză şi după câţiva paşi: 

— Şi, la o adică, de-o fi să mai încerce vreodată a zice cârc, 
nu ţi-l zboară nen-tu să se ducă învârtindu-se? Aia o ştie 
acum mai bine decât oricând! I-a intrat la dovleac! Uite, aşa 
se duce...! 

Iordan Hagi-lordan deschise iarăşi palma şi suflă asupra ei 
din străfundul foalelor, ca să mai arate şi cum îl va zbura el 
la o adică pe vechiul şi scumpul său amic. Pe urmă ridică 
palma spre casele negre, mari şi impunătoare, înşirate de-o 
parte şi de alta a bulevardului; tot locuinţe de mari 
proprietari, de bancheri, de industriaşi, de rentieri: 

— Dorm, imbecilii!... Habar n-au că nu-i departe vremea 
când au să zbârnâie la telefon şi or să se îmbulzească la 
ghişeuri, să-i miluim cu cevaşi acţiuni de la 
PisculVoievodesei! Triplarea capitalului, mă! Pe puţin...! 

— A mers aşa de bine treaba? 

Iordan Hagi-lordan se opri locului şi slobozi un hohot 
detunat de râs în noapte: 

— Bine?... A mers ca untul, mă, ca untul de ricină! Ce-ţi 
spusei...?! Păcat că nu fuseşi de faţă! Ai fi dat toate paralele 
să-l vezi mai întâi cum umbla în patru labe, cuţu-cuţu! 

— Îmi închipui... 


— Nu-ţi închipui nimic, mă!... Că nu-i numai vorbă, aşa, 
cum îţi închipui tu... S-a târât de-a buşilea, în patru labe, 
acilea, la picioarele mele, javra, cuţu-cuţu! Şi mai p-ormă 
numai că nu dădea din coadă şi numai că nu făcea sluj, 
cuţu-cuţu, să-nghită zaharicaua, javra!... Domnul ministru 
al justiţiei, care mă freca pe la Parchet, şi mâine excelenţa- 
sa, domnul preşedinte al consiliului de miniştri!... Ptiu! 

Scârbit de propria sa izbândă, atât de ieftin câştigată, 
Iordan Hagi-lordan ţâşni printre dinţi o rotocoală 
împroşcată de scuipat pe trotuar. 

Apoi, luând-o din loc, îşi rosti şi concluzia judecăților sale: 

— Mă, dacă nici în ţara asta a nimănui n-om şti până la 
sfârşit să le luăm tot aşa piuitul ălor care-o conduc, atunci 
mari idioţi mai suntem!... Putem să ne întoarcem la 
Dunărea noastră, să ne legăm câte un bolovan de gât şi să 
ne-aruncăm în apă, să ne ducă bolovanii la fund. Că de 
pomană mai trăim şi facem umbră pământului! Aia e! 

VI. 

MÂINE MERGEM LA CURSE. 

Erau doi. Un domn bătrân şi simpatic, cam demodat cu 
umbrela lui cenuşie. Celălalt, un tânăr înalt şi musculos, cu 
umerii laţi şi cu mijloc subţire: un exemplar superb şi 
bronzat, după care femeile întorceau involuntar ochii pe 
stradă. 

Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest 
Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei 
tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a 
câmpurilor. 

— Recunosc că sunt un ghid fără nici un haz! surâse bă- 
trânul cărturar cu oarecare melancolie. Ce te-aş putea 
iniţia dintr-o viaţă prin care am trecut spectator? Eu ştiu 
când a fost clădită şi de câte ori a fost restaurată o biserică. 
Mai ştiu când a ars o uliţă şi unde a fost o spânzurătoare. 
Pot să-ţi de-scriu după documente precise cum a fost viaţa 
de aici acum cincizeci, o sută ori două de ani... Pentru viaţa 
de acum, însă, ochii mei sunt prea uzaţi şi inima mea a fost 


închisă. Caută-ţi aşadar un ghid tânăr; de tinereţea şi 
sănătatea ta!... O că-lăuză, dacă se poate, cu fuste. Lecţiile 
au să fie mai puţin monotone şi sunt sigur că n-au să te 
poarte prin biserici pustii şi prin muzee cu molii. Eu atât pot 
să-ţi zugrăvesc: o închipuire de bătrân maniac. Mai ales că 
această închipuire a mea de bătrân maniac poate nu peste 
multă vreme n-are să mai fie valabilă şi are să treacă şi ea 
la rebutul amintirilor istorice. Calea Victoriei de ieri şi de 
astăzi e pe ducă. Toate se deplasează în alte direcţii de pe 
planul capitalei, spre bule-vardele acum încă deşarte şi 
neumblate, aproape pustii. Mâine, poimâine, pustie va fi 
Calea Victoriei... O ruină istorică, o amintire. Nu-i întâia 
oară când oraşele îşi schimbă centrul degravitate. E o lege! 
Dar să ne întoarcem la Calea Victoriei cât timp mai este ce 
este...! 

Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeau- 
na ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de 
bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în 
întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, 
case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu 
primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot 
oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. 
Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai 
deşertăciunea... Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, 
de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. 
Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de 
strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa 
acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele 
plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi 
cele care adună, şi cele care risipesc!... lar acolo, în vârf, de 
la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele 
răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea 
îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să 
găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai 
frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o 
fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr 


încântătoare... Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă 
fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi 
hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, 
din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de 
miliard capital sau tejghele muce-de de zarafi, iar praful 
irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară 
ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor 
mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi râul de care 
adesea mor... Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într- 
acolo! zâmbi cărturarul bătrân. 

— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz 
bronzat şi cu dinţi de zăpadă. 

— Bagă de seamă! Viaţa de acolo câteodată ucide... 

— Cât despre aceasta!... Eu am culcat un urs cu pumnii 
mei, rosti tânărul umflându-şi pieptul puternic, gata să 
dărâme în joacă toate împotrivirile. 

Cărturarul bătrân îl privi din urmă, cum se depărta spin- 
tecând voiniceşte mulţimea. Apoi plecă păşind mărunt, cu 
umbrela lui cenugşie, să cerceteze un zapis din leatul 7146. 

Încă o dată, Ana străbătea Calea Victoriei, legănată pe 
elastice roţi de gumă, expusă ca într-o vitrină în automobilul 
cu largi ferestre de cristal. 

Dar ochii nu mai căutau privirea trecătorilor, unde citea 
altădată cu egală satisfacţie admirarea sau invidia. 

Ana privea în nevăzut, cu buzele-i subţiri, crispate într-o 
chinuire care-ar fi vrut să mai pară surâs. 

Oricine ar observa însă dacă s-ar uita mai atent că 
nepăsarea n-a încremenit numai în obrazul cu pudra şi cu 
roşul mai spălăcite. A invadat nesimţit portul hainei, pălăria, 
care nu mai e ultimul model de la Paris, heneul părului 
neîmprospătat la timp, lăsând rădăcini negre. 

Frumoasa doamnă Annie Mereutza trecea pe Calea 
Victoriei ca prin pustiul lunar. 

Alături, Guta Mereuţă, stând incomod şi drept ca 
întotdeauna pe marginea banchetei, fără să se razeme de 
spătarul cu resorturi, cu palmele pe genunchi, îmbumbiat 


până sus ca un cioclu, nu rostise un sfert de oră nici un 
cuvânt. Ana îi fu recunoscătoare. Ea ştia acum că la orice 
cuvânt nu mai avea glas să răspundă cu semeţia tăioasă 
care-l zdrobea, copleşit. 

Iar tăcerea aceasta imobilă a bărbatului era mai încărcată 
de ameninţări decât toate mustrările. Era explicaţia 
suspendată: poate peste un ceas; poate peste un an; poate 
pentru niciodată. 

Povestea ei fusese scurtă. Şi ca oricare, banală, în acest 
Bucureşti, pe această Calea Victoriei şi a naufragiilor. 

În dimineaţa când hotărâse şi vestise la telefon a dus 
scrinurile pluşate cu bijuterii şi pachetul cu acţiuni. Scarlat 
Bosie s-a împotrivit. A fost nevoie de rugăminţile şi de 
plânsul ei ca să le primească. De două săptămâni, pentru 
dânşii s-a luminat din nou un calm armistițiu, în garsoniera 
cu divanuri scunde, cu blăni moi sub picioarele goale şi cu 
pijamale schimbate după culoarea cerului. Apoi telefonul a 
început să sune fără răspuns. 

Scarlat Bosie era din nou preocupat şi întotdeauna 
grăbit... 

Într-o zi, Guta Mereuţă, trecând pe Calea Victoriei, s-a 
oprit în faţa unei vitrine de giuvaergiu să admire un colier 
cunoscut. A intrat, a întrebat preţul, şi mai stăruitor decât 
preţul a căutat să descopere cum ajunsese din sertarul Anei 
acolo. Nu i-a fost anevoie să afle; iar ce n-a aflat n-a fost 
greu să descâlcească din iţele încurcate cu gândul... „Da, 
da, un domn cu o brățară subţire de platină... Avem dovezi 
semnate la mână, domnule judecător... Noi nu lucrăm decât 
cu persoane cunoscute.” Două zile Guta Mereuţă a cules de 
pe la bănci toate măruntele economii din anii când era 
burlac şi a făcut datorii mult mai mari ca să răscumpere 
cutiile cu nestemate. A pus negustorul să le trimită Anei, 
fără nici un cuvânt. 

A aşteptat. 

N-avea ce aştepta. Numai Ana îşi mai închipuise că de la 
Scarlat Bosie putea să aştepte ceva. În prima clipă crezuse 


că el le-a răscumpărat şi că voise să-i facă aşa, o surpriză. 
Pe urmă, înțelegând, străbătută de un fior, a alergat la 
dânsul într-un suflet. Când a ajuns acasă la el, cu haina de 
stradă trasă în fugă peste haina de casă, Charles a primit-o 
surprins şi nerăbdător, după ce-o ţinuse cinci minute la uşă. 
Era un miros de parfum străin în cameră; ţigări strivite la 
jumătate în scrumiere, cum fumează nervos, maşinal, 
neisprăvit numai femeile; două pahare pline de porto. 

— Charles, dragă Charles, se întâmplă ceva rău cu noi! 
Georges ştie... 

— Nici nu l-am crezut aşa de dobitoc ca să nu simtă măcar 
atât! întrerupse Scarlat Bosie, căutând cu ochii ceva... 

A înţeles ce căuta când a văzut unde i s-au oprit ochii. La o 
cămaşă de femeie şi la ciorapii zvârliţi mototol, aşa cum au 
fost jupoiaţi în grabă de pe picior. 

— Charles! îi prinse Ana cu amândouă mâinile reverurile 
pijamalei, să-l apropie şi să-l privească în adâncul negru al 
pupilelor. Tu ai pe cineva la tine...! 

— Ar fi idiot să neg! râse cinic Scarlat Bosie, ocolindu-i 
privirea. M-am trădat singur... Nu trebuia să-ţi deschid. 

Mâinile Anei căzură de-a lungul trupului. Scarlat se aşeză 
pe un taburet, aprinse o ţigară şi, legănând picior peste 
picior, în pantofii de marochin, începu să-şi curețe unghiile, 
apropiindu-le şi depărtându-le, să le contemple lacul. 

Ea venise cu o năvală de planuri şi cu o singură încheiere. 
Să-i spună cum a primit cu o jumătate de ceas înainte 
pachetul de la bijutier; cum a întrebat la telefon şi cum 
negustorul i-a răspuns că nu domnul Scarlat Bosie le-a 
răscumpărat, ci domnul judecător Mereuţă; cum a dat fuga 
la el să-l avertizeze şi, poate, să se bucure amândoi că se 
limpezeşte aşa o stare dintre ei, turbure. Va cere divorţ. În 
câteva luni va fi liberă. Şi atunci nimic nu-i împiedică să dea 
vieţii lor înfăţişarea legitimă pe care o cere societatea. 

Toată această clădire de şubrede şi fragile cartonaşe se 
surpase într-o singură clipă. Se vedeau şi pantofii femeii. 
Pantofi pe care Ana îi socoti cu două numere măcar mai 


mari decât ai săi. Desigur, e o femeie înaltă şi voinică. Şi 
desigur, că s-a refugiat în baie, de unde pândeşte şi ascultă 
cum nu o dată i s-a întâmplat şi ei să asculte. Ce dezgust...! 

Scarlat Bosie sfârşise toaleta unghiilor. 

Ana nu mai avea nimic de sfârşit. 

În urma ei, pe fereastră, de după perdeaua brodată, 
femeia dinăuntru se uita s-o vadă cum pleacă. Era cu un sân 
scăpat din pijamaua lila a lui Scarlat - aceeaşi pijama pe 
care o îmbrăca de obicei Ana. 

— E a doua oară când mă mai sechestrezi cu picioarele 
goale pe mozaicul rece pentru toate amorurile tale 
„crampon” din lumea mare! Să ştii, dragă Scarlat, că a treia 
oară... 

Scarlat Bosie n-o lăsă să continue, alintându-i circular cu 
buzele globul sânului spre vârf, unde se opri mai în-delung. 

De atunci, Ana ocolea privirea bărbatului; iar Guta 
Mereuţă tăcea. Nu era în această tăcere nici ură stăpânită, 
nici revoltă, nici amărăciune. Cu acestea toate Ana ar fi 
luptat. Era o mare milă şi în acelaşi timp o hotărâre calmă şi 
puternică, asemeni apelor adânci, s-o smulgă din tot ce i-a 
fost viaţă până acum şi s-o apere de ea însăşi. Niciodată Ana 
nu bănuise în omul cu nasul prelung şi caraghios o 
neclintire atât de delicat afirmată şi o voinţă atât de simplu 
exterminând toate împotrivirile. 

Acum o săptămână îi spusese la masă, între două feluri, ca 
o ştire foarte firească şi neînsemnată: 

— Annie, de luni dimineaţă au să vină hamalii să 
împacheteze mobila. Ne mutăm! A apărut astăzi numirea 
mea, preşedinte de tribunal în Ardeal... N-a fost greu! Se 
luptă o sută pentru un loc în Capitală. 

— De ce să ne mutăm?... Nu înţeleg ce însemnează 
aceasta! rămăsese Ana cu furculiţa în aer şi o aşezase în 
farfurie, fără să mai ducă bucăţica de pui fript la gură. 

— Annie, tu ai nevoie să schimbi aerul de aci. Am explicat 
tuturor că aceasta este recomandaţia medicilor. E bine ca 
acelaşi lucru să-l spui şi celor ai tăi. 


A fost singura dată în trei luni când a vorbit atât de 
amănunţit, de metodic, fără să fie întrerupt. 

Acum mobilele au plecat închise în sicrie de lemn. Le-a 
rămas un singur pat şi divanul din birou, pe care doarme 
Guta Mereuţă. Mâine dimineaţă vor pleca şi ei. Pentru cine 
ştie cât timp! Pentru totdeauna... poate. 

E ultimul drum pe Calea Victoriei, şi-i pare că trec ca 
osândiţii la ghilotină, deposedaţi de toate bunurile, într-o zi 
de execuţie cu lumina lividă, pe acolo unde fuseseră 
aclamaţi şi stăpâni. 

Soarele era însă strălucitor - numai în ochii ei o ceaţă 
fumurie, care va împâcli totul de acum, se instalase până la 
moarte. În clipa aceea se gândea încă numai la nimicurile 
frivole de care nu se descătuşase. Cum va comenta lumea 
plecarea lor? Cât se va simţi oare lipsa la ceaiurile şi la 
premierele unde de patru ani era nelipsită? Cât va mai dura 
oare în amintirea tuturor „frumoasa doamnă Annie 
Mereutza”? Se gândea că frumuseţea ei nu va însemna 
mare lucru în târgul netrebnic unde se vor îngropa. Că nu 
va însemna nimic. Numai târziu, când această frumuseţe va 
fi definitiv devorată de timp, ca un chip întrezărit 
fantomatic într-o oglindă de plumb; numai atunci avea să 
măsoare câţi ani de viaţa care ar fi putut să fie altfel a ucis 
ea într-un ceas cu zloată urâtă şi cu tramvaiele purtând 
necunoscuţi din necunoscut spre destinul lor necunoscut. 

— Annie! vorbi Guta Mereuţă coborând şi întinzându-i 
mâna cu o corectă politeţă, s-o ajute. Annie, am rămas 
înţeleşi. Spui tuturor că aşa a fost recomandaţia medicilor. 
Şi spui că totul nu va fi decât pentru un an ori doi. 

— Da, Georges! răspunse docil Ana. 

Cu un glas cât de străin de ea! Cu o grijă să-i evite ochii 
cât de departe de dispreţuitoarea privire cu care îl măsura 
din tălpi până în creştet! 

Urcară scările până la etajul al doilea, de unde familia 
Lipan nu se strămutase de când au sosit în Bucureşti. 


Despărțirea a fost în puţine şi reci cuvinte. Elena Lipan se 
interesă dacă au găsit casă încăpătoare şi dacă mobilele au 
plecat în condiţii bune. 

Bănuia altceva dincolo de explicaţia lor; ceva mai ascuns, 
poate mai aproape de adevăr. Era albită. Cu un tremur al 
mâinilor înăsprite de munci grosolane şi cu haină prea 
largă pe trupul împuţinat. 

— Const e în biroul lui... Să-l chem, sau mergeţi la el?... El 
stă acolo toată ziua închis de-un timp. 

— Mergem noi! hotări Guta Mereuţă, iar Ana se supuse. 

Constantin Lipan se ridică de pe scaun pipâindu-şi 
ochelarii pentru distanţă, să-i schimbe în locul celor cu care 
citea. 

— Aşadar, plecaţi? vorbi cu o mare osteneală în glas. Mai 
bine, copii!... Bucureştii aceştia omoară totul în noi... 
omoară totul în noi! repetă cu ticul căpătat în ultima vreme 
să mai rostească o dată sfârşitul frazelor. Cred că nu e ceva 
prea grav cu tine, Annie... prea grav cu tine, Annie. 

— Nu, tată! răspunse în locul ei Guta Mereuţă. Dar am 
crezut mai prudent să ascultăm sfatul medicilor din timp. 

— Nu e nimic grav, papa! repetă şi Ana. 

— Eu, dacă ies la pensie, am de gând tot aşa, să plec de 
aici! declară Constantin Lipan. Să plec de aci... Atunci va 
termina şi Sabina... Va termina şi Sabina. 

— La revedere, papa... 

— La revedere, copii... şi scrieţi-mi, copii! Scrieţi Elenei, 
copii. Elena e tot mai singură... Tot mai singură, copii... 

Rămase în birou şi-şi schimbă ochelarii pentru distanţă cu 
ochelarii pentru citit. 

De când Gică Elefterescu devenise preşedinte de consiliu, 
din recunoştinţă pentru serviciul făcut cu închiderea 
dosarului Iordan Hagi-lordan, îl îndemnase cu tot soiul de 
delegaţii şi onoruri. Constantin Lipan le refuzase. De trei 
luni îi ceruse un concediu mai lung, renunţase la delegaţia 
de procuror general şi rămăsese acum în vechea lui 
ierarhie de consilier de curte, aşteptând anii de pensie. Se 


închidea în birou. Alcătuia un proiect pentru reforma 
justiţiei, pe care avea să-l lase la moarte în sertar. Îl salvase 
pe Costea; dar Costea nu ştia cu ce preţ. El continua să 
vorbească la întruniri clandestine şi să semneze manifeste 
al căror conţinut poliţia îl cunoştea adesea înainte de a fi 
apărut tipărite. Dar dincolo de aceste informaţii pe care 
Siguranţa generală i le punea periodic şi discret sub ochi, 
Constantin Lipan se mai încredinţase că toate nu însemnau 
numai o agitare deşartă. Se alegea undeva, în adânc, o 
mişcare a adâncurilor. Oameni care pregăteau cu răbdare 
altfel de răsturnări. Şi ciudat! Constantin Lipan se bucura 
acum că feciorul lui înclină spre dânşii. Că a început a se 
lămuri. Poate lumea acelora, lumea lor, va fi mai bună şi mai 
dreaptă decât aceea pe care el o apărase şi care-l răsplătise 
cu atâtea supărări... „cu atâtea supărări!” repetă şi în gând 
cuvintele Constantin Lipan cu ticul său cel nou şi răpus, 
bătrânicios, întristător, de acum. 

— S-o văd şi pe Sabina... Să-mi revăd camera mea!... vorbi 
Ana, şi se uită la Guta Mereuţă, parcă şi-ar fi cerut învoire şi 
pentru această dorinţă inofensivă. 

Sabina se îmbrăca. 

Ana îşi spuse că s-a făcut mai frumoasă decât dânsa, mai 
ales aşa cum e acum, bronzată, după o lună de soare marin. 

— Ce plăcută ai făcut camera aceasta, Sabina! se miră 
Ana. N-am văzut-o de doi ani... 

Şi atunci abia îşi dădu seama cât de rar s-a mai întors aici 
şi cât de străină de toţi a devenit. 

— Câteva nimicuri. O perină aici, o cadră dincolo... explică 
Sabina. Câteva flori... Cum vezi şi tu, Armie, e mai mult un 
trompe l'oeil 38. Ca şi rochia aceasta prefăcută a doua 
oară... Spune şi tu dacă nu-mi vine bine! S-ar crede că e 
prefăcută a doua oară...? 

Sabina se răsuci în călcâiele subţiri şi rochia 
albastrăânchis s-a înfoiat ca o corolă. Era de o statură cu 
Ana, dar părea mai înaltă, fiindcă liniile erau mai mlădii şi 


mijlocul măi subţire. Oprindu-se din piruetă, observă 
neclintirea din faţa Anei, ochii cu lucirea împâăclită. 

— Annie! îi cuprinse gâtul, silind-o să se aşeze pe scaun. 
Annie, tu ai altceva!... Tu nu pleci fiindcă eşti bolnavă. E 
altceva, mai rău. 

— Ce te face să crezi, Sabina? se apără moale Ana. Mi-au 
spus doctorii... Georges s-a sacrificat. Îţi mărturisesc că 
începuse să mă obosească viaţa aceasta la Bucureşti. 

„Cât de străine suntem una de alta! gândi Sabina. Ea nu- 
mi poate spune ceea ce într-adevăr duce cu dânsa. Eu până 
în trei zile am să uit poate, chiar dacă mi-ar spune.” 

Gândea, şi din nevăzutul unde se hotărăsc destinele nici 
un presentiment nu străbate prin nevăzute antene, să-i 
spună că peste trei zile pentru ea nu va mai exista nici într- 
un caz nici amintire, nici uitare. 

— Nu vrei să-mi vorbeşti, Annie?... Poate mă crezi tot cu 
capul numai la drăcoveniile afurisitei tale de surioare, care- 
ţi cotrobăia prin borcanele cu cremă şi-ţi strica va- 
porizatorul de parfum!... Annie, vezi tu cum ne-am 
schimbat amândouă?... Acum, când mă gândesc, îmi aflu şi 
eu o vină că am ajuns atât de îndepărtate una de alta. 
Întotdeauna mi-am satisfăcut o plăcere rea, stupidă, să te 
agasez. Tu treceai pe aici, ca o străină în vizită... Acum e 
inutil să recapitulăm cine şi cât am fost de vinovate... Ţi-o 
spun, numai ca să-ţi amintesc, Annie, când vei fi în târgul 
acela, că ai aici o soră. O soră mai puţin afurisită decât 
păream... Eu nu ştiu pentru ce pleci, într-adevăr. Nici ceea 
ce te poate aştepta acolo... Vreau să-ţi aminteşti, Annie, că 
poţi găsi în mine mai mult decât o soră, cum greşit am spus: 
o prietenă! Eu înţeleg mai bine aceasta decât crezi tu, 
fiindcă singura mea prietenă, Viorica Hagi-lordan, pleacă şi 
ea peste câteva zile. Rămân singură, numai între maman şi 
papa, şi Nellu, adică nimeni, adică neantul. Chiar la Viorica 
mă pregăteam să plec. Cobor o dată cu voi. 

Ana asculta fără să-i tresară o singură fibră de muşchi, de 
nervi, în obraz. Măsura cu ochi reci camera unde s-a simţit 


şi ea înăbuşită, a plâns, a ascultat în nopţi deşerte de 
nesomn vaierul oraşului, dar unde exista atunci pentru 
dânsa căldura unei mici văpăi tremurate, ca o lumină vie de 
candelă într-un ungher: nădejdea într-un miracol, în 
altceva. Visurile ei. Acum şi acea mică şi netrebnică văpaie 
era stinsă; iar oriunde ar fi mers avea să bâjbâie cu mâinile 
întinse, ca orbii într-un veşnic întuneric de hrubă. Cheia 
visurilor! 'Trădalnica şi neîndurata cheie a visurilor. 

Descoperi un simţământ ciudat şi rău. I se părea injust că 
Sabina rămâne aici şi că dânsa are drept să plăzmuiască 
într-o sută de chipuri fericite viitorul. Că Sabinei i-a rămas 
dreptul să spere tot ceea ce ei viaţa i-a interzis, brutal, 
pentru totdeauna. 

O privi fără iubire. Cu toată drojdia sa neputincioasă şi 
înfrântă de egoism. 

Se ridică şi vorbi cu glas ostil: 

— Dacă mergi cu noi, pune-ţi pălăria. E târziu. Mai am 
ultimele lucruri de împachetat. Eu nu plec la prietene, să 
mă amuz... 

Sabina nici nu voi să discearnă intonaţia ostilă din glasul 
surorii mai mari. O iertă şi o compătimi. Tuflindu-şi 
pălărioara cu un gest băieţesc pe-o sprânceană, aruncă o 
singură privire fugară în oglindă. Din treacăt, atinse un 
benchi de creion roşu pe buze; singura culoare străină în 
figura ei mată, fără pudră şi cu genele lungi negre şi 
frizate, fără dresuri din cutii şi flacoane. 

— Gata! anunţă la uşă. Hai să-l vezi şi pe Boţocan. A 
îmbătrânit şi e reumatic. Mai bine îl luam cu mine la mare, 
să facă băi de nămol. 

În sufragerie, unde Boţocan, pisoiul, îmbătrânea 
morocănos şi fidel tenebrelor de sub canapea, Sabina se 
plecă în genunchi şi-l trase remorcat de coadă. 

— Cum vezi, dragă Annie, a rămas tot solemn şi ţâfnos ca 
un mandarin. Onorabile! Pofteşte să-ţi iei adio de la Annie şi 
mie spune-mi la revedere! îi scutură laba. 

Boţocan, ofensat, se retranşă în vechea-i fortăreață. 


— La revedere, maman! 

— La revedere, Annie!... Sabina, când te întorci? 

— Poate rămân la masă... În orice caz, dacă întârzii, mă 
aduce Viorica. N-avea grijă, că nu scapi de mine atât de 
uşor! Eu sunt neaga rea! O să mai aibă lumea de furcă cu o 
lighioană ca mine...! 

Glasul ei mai păstra tresăltarea şăgalnică şi voioasă a 
copilandrei drăcoase de pe vremuri. Sora mai mare nu i-o 
ierta nici asta. Ce-i pasă? Pentru dânsa viaţa continuă! 

În prag, înainte de a începe să coboare scările, Ana se mai 
uită la zidurile unde a rămas ceva din viaţa ei şi unde poate 
n-avea să se mai întoarcă. Sabina n-avea ce privi. Ea, care 
pleca să revină peste câteva ceasuri. 

— Maman, să-mi pună Catinca în odaie la mine maşina de 
spirt şi serviciul de cafea. Vreau să citesc toată noaptea 
pentru examen... 

Ea ştia că nimic nu există să poată schimba orânduielile 
dintotdeauna. 

Şi scobori scările, copilă încă, sărind treptele două câte 
două. 

Elena Lipan le privi din urmă, aplecată peste marginea 
balustradei. Oftă pentru Ana. Pentru Sabina n-avea de ce 
ofta. 

Se întoarse în camera fără destinaţie precisă, dar cu 
mobila urâtă, uzată şi veche de salon, mobila ei de zestre. 
Fără să-şi dea seamă cum, nici din ce pricină, se pomeni 
răsfoind albumele cu fotografii de familie. Fotografiile Anei 
şi Sabinei când erau eleve de şcoală. Fotografia ei şi a lui 
Constantin Lipan când s-au logodit. Aşa a fost ea vreodată, 
cu ochii vii şi sclipitori, care semănau mai mult cu ai Sabinei 
decât cu ochii reci ai Anei? Aşa a fost Const vreodată? Cine- 
ar mai crede şi i-ar mai recunoaşte? 

În stradă surorile îşi luară rămas bun. Sabina se oprea să 
aştepte tramvaiul pentru Bufet: de acolo până la Viorica 
Hagi-lordan e cale de cinci minute. 


— Sabina! vorbi Guta Mereuţă, prinzându-i mâna subţire 
în palma lui mare şi lată. Sabina, eu nu mi-am permis 
niciodată să-ţi dau un sfat. Am rămas pentru tine un 
străin... Dar dă-mi voie, înainte de a pleca, să mă abat de la 
această regulă. Sabina, peste trei ani, când îţi vei lua 
licenţa, caută o catedră cât mai îndepărtată de Bucureşti! 
Bucureştii îţi iau din viaţă totul şi nu-ţi dau îndărăt nimic. 

— Ce poate să-mi ia mie? râse Sabina cu toţi dinţii. Sunt o 
fată atât de sărăcuţă în toate, şi cu duhul, încât nimeni nu 
poate să-mi ia nimic! 

Spunând, flutură mâna în urma lor. 

O clipă gândi la glasul surd şi la mâhnirea stăpânită cu 
care îi vorbise bărbatul Anei. Nu mai părea omul ridicol, aşa 
cum îi pusese ea diagnosticul când l-a văzut întâia oară: 
„stângaci, fiindcă se simte desigur incomodat de nasul 
prelung, de proboscidian”. Pe urmă strânse din umeri şi 
sări sprintenă pe treapta tramvaiului. 

La Bufetul de la Şosea cobori cu acelaşi neastâmpăr, 
înainte de a se opri vagonul. Dar soarele palid de început de 
toamnă îi încetini mersul după primii paşi. 

Era un amurg de o largă şi gravă splendoare, cum aveau 
să mai fie multe în acel an. 

Frunzele teilor mureau anemiate, de ceară. După lanţul 
automobilelor, întrecându-se în vârtej, fâlfâiau multicolore 
eşarfe de mătase. Copiii alergau fugărind cercurile pe 
nisipul stropit. Sabina îşi spuse că dacă va trece pe aici 
mâine sau peste douăzeci de ani, aceiaşi copii se vor afla la 
aceeaşi joacă, hârjonindu-se şi fugărindu-se cu aceeaşi 
larmă. Nu prinzi de veste când au fost înlocuiţi. Îndată ce 
un ciclu dispare, sunt alţii care din urmă răsar. Şi-i păru 
anapoda şi glumeaţă ideea, că aşa, cu pulpele goale şi cu 
obrajii asudaţi, târâţi de-o aripă de guvernante şi zgâlţăiţi 
pe înfundate, se hârjonesc acum bancherii avizi de mâine, 
cărturarii miopi, personagiile simandicoase şi solemne, 
canaliile şi victimele, doamnele cu ifose, fericiţii şi nefericiţii 
de mâine. 


Îşi zâmbi singură la aceste gânduri care-i mijiseră prin 
minte şi care poate nu erau atât de năstruşnice şi de 
înveselitoare, cum i-au părut întâi. Aşa sare ea cu gândul, 
nestatornic, de la una la alta. Şi aşa descoperă ea după o 
clipă ceva melancolic şi întristător în tot ce-o făcuse să 
zâmbească numai cu o clipă înainte. Să fie semn de 
nestatornicie aceasta? Sau ce? Va cerceta în ea mai târziu, 
să introducă o disciplină mai severă în toate. Nu vrea să-şi 
pregătească o viaţă deşartă, din nimicuri, ca Ana. 

Pe urmă, hotări cu începere chiar de a doua zi să-şi 
alcătuiască un program strict: dimineaţa şi noaptea să 
citească pentru examene; după amiază să vină întotdeauna 
aici, ca să-şi împrospăteze gândul, sângele şi plămânii. 

Va începe de mâine. Curios cum îi revine stăruitor ca 
niciodată cuvântul acesta: mâine! Numai de-ar fi şi mâine, 
şi poimâine, şi toate după-amiezile până la sfârşitul lui 
septembrie tot aşa de senine şi calde! 

Toate după-amiezile şi asfinţiturile lui septembrie au fost 
în acel an atât de senine, şi blânde, şi calde, încât mulţi n- 
aveau să le uite până la sfârşitul vieţii, povestind ca despre 
o minune nespusă şi rară. Dar nimeni n-avea să mai vadă 
nici mâine, şi nici poimâine, şi niciodată pe veci, printre 
frunzele de ceară, în soarele molatic şi bun, fluturând 
rochia albastră de acum. 

Sabina păşea uşor, prin intervalele de lumină şi de umbră, 
după cum scăpăta apusul oblic printre vârfuri de crengi. S- 
ar fi spus că lumina şi umbra îi aştern înainte, pe nisip, tot 
atâtea imateriale bariere, să-i reteze mersul. Sabina nu le 
vedea, nu le simţea; erau mai fragile decât firele de funigei. 

Găsi portiţa de fier dată în lături. Casa lui Iordan Hagi- 
Iordan, monumentală şi albă, se afla în fundul unei grădini 
imense, celebră în tot Bucureştii. 

Aici, înaintând pe trotuarul de lespezi roşcate, lumina şi 
umbra zvârlite printre zăbrelele grilajului păreau c-o 
biciuie mai înverşunat, s-o oprească, cu vergi de raze şi de 


întuneric. Sabina zâmbi de jocul acesta, care-o lovea 
inofensiv şi alintat peste obraz, peste gene, în ochi. 

Îşi încruntă voioşia numai când îi apăru înainte Nicki Hagi- 
Iordan. Sărise pe fereastră, fiindcă scurtase aşa din drum, 
şi se opri în faţa ei, cu picioarele răşchirate şi cu mâinile lui 
lungi, spânzurând aproape de genunchi. 

— Mă ierţi, domnişoară Sabina, că am ieşit aşa, numai în 
sviter, fără haină? Suntem încălziţi rău de tot... Facem o 
bombă grozavă de adio! Păcat că lipseşte şi Nellu... Jucăm 
pocher şi am ajuns la al optulea cocktail... 

Sabina primi confirmarea în obraz: răbufneala mirosului 
de alcool. 

Ea nu-l putea suferi, cu privirea lui falsă şi cu buzele lui 
vinete şi groase, ca două umede lipitori. Un adevărat fiu al 
lui Iordan Hagi-lordan! Întotdeauna i s-a părut monstruos şi 
absurd ca o fiinţă atât de diafană ca Viorica poate avea un 
asemenea tată şi un asemenea frate. 

Gesturile lui Nicki Hagi-lordan erau epileptice. Gesticula 
stenografic. Cantitatea de spirturi ingurgitată îl făcuse încă 
şi mai respingător, dând obrazului o culoare pământie şi 
ochilor verzi un turbure murdar, ca verdele troscotului 
prăfuit din marginea de şanţ. 

Se împiedică de treptele peronului şi râse, restabilindu-şi 
anevoie echilibrul. Se mustră fără prea mare severitate: 

— Te-ai cam ameţit, dragă Nicki! M-ai făcut de râs! 

Apoi, în răcoarea de catedrală a holului, se reculese. 

— Viorica e sus... Eu rămân aci cu băieţii! Sus mai sunt şi 
nişte domnişoare... Adică vorba vine domnişoare!... În 
sfârşit, nepoatele doamnei Elvira Elefterescu; cele trei 
greaţii...! 

Sabina urcă scările pe covorul moale, bucuroasă că a 
scăpat de el atât de repede. 

— Domnişoară Sabina! o chemă din urmă Nicki Hagi- 
Iordan. 

Sabina se opri cu mâna pe bara lucie, întorcând capul să-l 
privească în jos. 


Întrebă retezat: 

— Ce e? 

— Domnişoară Sabina, ştii că nu-mi prea place cum te 
porţi cu mine, aşa, ca o ducesă!... Eu numai de aceasta 
regret că plec... Că nu m-ai înţeles! Eu am crezut în- 
totdeauna că... 

Sfârşitul se înecă într-un sughiţ. Sabina ajunsese sus. 
Nicki intră în camera unde-l aşteptau tovarăşii. Din uşă îi 
încredinţă pe toţi, plescăind limba în cerul gurii, că sora lui 
Nellu Lipan are nişte pulpe de te scoate din minţi: „cele mai 

frumoase picere din Bucureşti!” 

— Mă guguştiucilor, mă! Acuma mă uitam când urca 
scările. M-a luat ameţeala... Halal dă cine-o pune laba pe 
ea...! 

Se întristă. Destăinui că l-a lovit cea mai mare nenorocire 
care putea să i se întâmple în acest ceas. Mabel l-a 
procopsit cu o boală urâtă. 

— Spurcăciunea! Tocmai acum, când plec cu Viorica în 
străinătate şi când mă pregăteam de trai, ostrogoților, să 
dau iama prin franţuşte... 

Prietenii îl copleşiră cu sfaturi şi cu reţete, dar mai ales îl 
consolară cu pahare. 

Cele trei graţii, Lola, Lulu şi Lili, au întâmpinat-o pe Sabina 
cu o zgomotoasă surpriză, sărutând-o, îmbrăţişând-o şi 
pipăind-o atât de stăruitor şi îndelung, încât Sabina simţi 
aceeaşi repulsie de adineaori, când privirea lui Nicki Hagi- 
Iordan se târâse pe corpul ei, lipicioasă ca o dâră de melc. 

— Ne pregăteam să plecăm, Sabina! Dar fiindcă ai venit 
tu, nu putem rezista... Mai stăm! 

Viorica se uită la Sabina, consternată. Înțelegerea între ele 
fusese să rămână singure în această ultimă seară. Acum 
ştiau că nu vor izbuti uşor. 

— Eşti delicioasă aşa, arămie! declară Lulu. 

— Parcă ai mai crescut, Sabina! constată Lola. 

— Nu porţi soutien-gorge? Uitaţi-vă la dânsa, nu poartă 
soutien-gorge şi ce sâni pietroşi are! se miră Lili. 


— Vrei ceai? Lichior? Vrei să trimitem jos să ne expedieze 
băieţii un transport de cocktail? îşi asumă Lulu atribuţii de 
gazdă. 

— Sabina, eu, dacă aş fi bărbat, aş săvârşi orice pentru 
tine! Aş ucide, aş fura... m-aş ucide! 

Toate trei, cu ţigări groase între buze şi cu glas răguşit, o 
asaltau cu întrebări, n-aşteptau răspunsuri, o îndemnau să 
stea lângă dânsele pe divan, clădind pernele pufoase, 
gesticulând şi întrerupându-se una pe alta cu o aţâţare 
crescândă. 

Viorica Hagi-lordan, ca să-şi descarce scârbirea acestei 
privelişti, luă cravaşa din cui şi biciui scurt, pe spinare, 
ogarul alb şi nevinovat, care se afla întotdeauna încolăcit la 
picioarele ei. Ogarul o privi cu o mustrare omenească în 
ochi. Viorica zvârli cravaşa şi îl dezmierdă. Pe urmă se 
aşeză la pian, ca aşa cel puţin să întoarcă spatele celor trei 
mutre desfigurate de o patimă de mult scăpată din frâul 
oricărei stăpâniri de sine. 

Prietenia ei cu Sabina se născuse şi dura tocmai fiindcă 
lângă această copilă cu şase ani mai tânără, loială, firească 
şi fără ascunzişuri, găsea o reconfortare. Prezenţa Sabinei 
o ajuta să lupte cu tot ce vedea, cu tot ce ştia şi presimţea 
că se întâmplă în juru-i, între un asemenea tată şi un 
asemenea frate. 

Dar o apărase această prezenţă mai cu seamă de ea însăşi. 

Căci şi în sângele ei se afla ceva din sângele lui Iordan 
Hagi-lordan. Nu fusese cruţată nici dânsa de acelaşi venin, 
filtrat în substanţa vieţii. Oricine ar fi ghicit aceasta, 
urmărind cum gura ei, cu toată fineţea străvezie a figurii, 
capătă câteodată o crispaţie urâtă şi crudă: aceeaşi care 
dădea înfăţişare bestială lui Iordan Hagi-lordan şi lui Nicki 
Hagi-lordan. Acum se biruise. Dar după ce luptă! 

Cu trei ani în urmă şi ea scoborâse povârnişul până la 
fund. Departe de ţară şi de ochii care o cunoşteau aici 
numai într-un singur fel; neaşteptat, ca într-o năprasnă, 
urmase somnambulic într-o noapte, în camera lui, unul din 


acei aventurieri ai lumii pe care nimeni nu-i ştia precis de 
unde-au venit şi unde vor sfârşi. Toate s-au întâmplat la 
Cannes. lar când dansatorul cu ochi migdalaţi (care poate 
era într-adevăr mlădiţa blazonată, cum spunea, sau numai 
un dansator de profesie), când a plecat spre alte Palasuri, la 
alt cazino cu ruletă, după altă femeie, n-a lăsat-o singură. A 
lăsat-o cu o consolare. I-a transmis prafurile şi fiolele, de 
unde oricine îşi poate urzi în câteva clipe paradisul 
artificial. Cu acestea a trăit trei ani, în afară de viaţă şi de 
legi, ca deşteptarea de a doua zi să-i fie mai acră. În locul 
dansatorului a fost altul, şi pe urmă altul, şi apoi căderi tot 
mai repezi, din care nici amintirea nu mai păstrează decât 
nehotărâte, dar pline de spaimă umbre. I-a trebuit o voinţă 
cum nimeni n-ar bănui că se poate încorda într-o făptură 
atât de şubredă, ca astăzi să se ridice din nou spre o lumină 
împăcată, dintr-un adânc populat cu atât de spasmodice 
vedenii. Ea ştia că aceasta a fost cu putinţă numai şi numai 
fiindcă de câte ori o atrăgeau iarăşi afund chemarea 
întunericului, prezenţa Sabinei o tonifica, înviorând-o ca un 
şipot rece cu apa proaspătă a vieţii. În jurul ei toate 
conspiraseră să-i sugrume ultima zbatere. Toţi dimprejur, 
din casă; prietene, văzduhul respirat, şi încă mai viclean 
decât toate şi mai tenace, îndemnul lăuntric al sângelui, 
care nu era numai al ei, ci şi acel al unui asemenea tată şi al 
unui asemenea frate. 

Prin Sabina se săvârşise minunea. 

Ea săvârşise minunea. 

lar acum, când medicii o trimeteau să-şi vindece pieptul 
mistuit încă de arşiţa infernului de unde s-a întors, singura 
mâhnire e că se îndepărtează de Sabina. Îi pare că pleacă 
singură şi ingrată, cum nu se mai uită îndărăt 
convalescenţii la sanatoriul alb care le-a redat viaţa şi de 
care nu mai au nevoie. 

Viorica Hagi-lordan gândea la toate acestea, iar degetele 
alergau pe clapele de fildeş, furată de cântecul cântat 


numai pentru Sabina, fiindcă îl ştia al ei, preferat între 
toate. 

Îşi amintea dimineaţa rece de iarnă, cu soarele sclipind în 
albul diamantin al zăpezii. Dimineaţa când s-au cunoscut la 
patinaj. Copacii ninşi transfigurau grădina într-un fan-tastic 
peisaj de basm pentru copii. Sabina apăruse lunecând pe 
oglinda de gheaţă, lin şi vertiginos, în haina albă, ca o pură 
încorporare a tot ce zăpada şi iarna evocă în orice 
închipuire, tânăr, proaspăt, feciorelnic şi înviorător. Din 
ceasul dintâi s-au împrietenit. De atunci, numele ei, gândul 
la ea şi prezenţa ei i-au rămas nedespărţite de senzaţia 
aceasta de alb, luminos şi pur. E cum ar intra deodată dintr- 
o lume hâdă şi respingătoare într-o magie ninsă, de unde 
hâzenia, şi mâhnirile, şi teama de bezna de unde sosea au 
dispărut printr-un îndurător miracol. 

Se opri. În sfârşit, Lola, Lulu şi Lili s-au hotărât să plece. 
Le întovărăşi cu vagi făgăduieli să le trimită cărţi poştale 
ilustrate. 

Veni la Sabina şi, aşezându-se alături, îi prinse încet 
mâinile. 

Ogarul se culcă la picioarele lor. 

Se priviră în ochi lung. Şi înotară umezi ochii de miozotis 
şi ochii de antracit. Cum se aflau alături, păreau că s-au 
căutat şi că s-au găsit, mânate numai de o poruncă 
irezistibilă a contrastelor. Lângă Sabina, cu sănătatea ei 
tânără şi fragedă, Viorica Hagi-lordan, pală şi morbidă, în 
rochie argintie, cu cearcănele viorii sub ochi şi cu buzele 
ofilite, arăta ca o înduioşătoare salvată de la înec, peste 
care au bântuit toate furtunile oceanelor. Că firava ei fiinţă 
biruise genunile să iasă la liman era încă de mirare. 

— Povesteşte, Sabina, ce-ai făcut tu...! 

— Povesteşte, Viorela, ce-ai să faci tu...! 

Mai mult decât spusa cuvintelor, îşi ascultau glasul. Şi mai 
mult decât învăluirea glasului, prietenia lor s-ar fi mulţumit 
şi numai cu prezenţa, cu simţământul acela de siguranţă şi 
de întregire, care le întărea încrederea în ele însăşi de câte 


ori se aflau împreună. Poate prietenia nu este decât 
aceasta. O prezenţă care se întregeşte cu altă prezenţă. 
Prietenii de obicei se caută, iar când s-au găsit adeseori tac. 

Ele erau însă şi femei. N-ar fi ştiut să tacă. 

Au povestit, aşadar. Au râs. Şi-au adus aminte de în- 
tâmplări trecute şi au plăsmuit întâmplări viitoare. S-au 
întristat, şi genele li s-au umezit de înduioşări. Şi-au 
mărturisit secrete, şi au jurat solemn să le păstreze; deşi 
Sabina, aşa de „sărăcuţă în toate” cum era, n-avea nici 
măcar un secret al ei; deşi secretele celeilalte erau într-o 
mare măsură din cele care nu se pot mărturisi. Şi nici nu le 
mărturisise vreodată Sabinei, ca să nu-i cutremure şi să nu- 
i spurce tinereţea virginală din ochi, din glas, din 
tresăltările râsului. 

Toate treceau ca în orice întâlnire de prietenie, care 
pentru prietenia lor mai au încă înainte o viaţă întreagă, de 
multe şi atât de importante nimicuri. Viorica Hagi-lordan 
avea să se întoarcă la primăvară. Atunci vor lega firul rupt. 
Nimic nu putea fi tulbure şi îndoielnic între ele. Totul era 
simplu fiindcă acum şi Viorica Hagilordan învățase să fie 
simplă. 

— Şi n-ai să mai începi niciodată? îi strânse mâinile 
Sabina. Mă tem pentru tine... 

— Sabina, e singurul lucru de care acum nu mă mai tem. 
Tu nu ştii tot... Nici nu poţi bănui din ce lume m-am întors. 
Sunt lucruri care nu se pot spune şi nu ţi le-am spus. De 
altfel, mi-am făcut singură dovada cea mai bună. Se află aci, 
în sertar, închise toate... toate ororile acelea. Mi se părea că 
niciodată n-o să am provizii destule. Le-am avut aci! Cheia e 
aci! Oricând aş fi putut să deschid... O singură dată. 
Aceasta e graţia pe care şi-o acordă toţi, o dată, o singură 
dată, ca a doua zi să reînceapă, şi a treia zi, şi după aceea 
până la ruinarea totală... Ce vrei mai bună dovadă?... Sunt 
vindecată, Sabina mea! Acum şi gândul mă dezgustă... 

— Oricum ar fi, cred că tot e mai bine să le arunci... ororile 
acelea, cum le spui tu. Să nu le iei cu tine... 


— Ce copilă eşti, Sabina! Dar, oricând, dacă m-ar prinde 
iar nebunia, oricând aş găsi cum să-mi refac rezerva la loc. 
Tu nu ştii la ce abjecte viclenii ajungi şi de câtă josnicie 
devii capabilă!... Ai un exemplu... Spectrul celui care a fost 
principele Anton Muşat. 

Se ridică în haina argintie şi se îndreptă spre sertar. 

Ogarul păşi după dânsa şi se opri, privind-o cuminte în 
ochi. 

— Am să fac o faptă generoasă, Sabina. Îmi pare bine că 
mi-am amintit... Le împachetez toate şi le trimit principelui 
Anton. Pentru dânsul totuna e! Vindecarea nu mai există. 
Nici nu i-ar folosi să se mai deştepte... Ar fi prea 
înspăimântător pentru el... 1 le trimit. Au să-i vină fără să 
ştie de la cine şi de ce... E mai bine aşa decât să le 
cerşească... 

Viorica Hagi-lordan deschise sertarul şi aruncă pe masă 
cutiile, una câte una. 

Erau multe şi de toate înfăţişările. De argint şi de email. 
De aur şi de sidef. 

— Cum vezi, o farmacie întreagă, Sabina... Să extermini 
un pension. Aci cocaină... cocaină... tot cocaină. Aci eroină. 
Aceasta e cea mai teribilă. De zece ori mai puternică decât 
morfina. Cu efectul instantaneu... Şi după un ceas de 
nălucire mincinoasă, cu deşteptarea aceea îngrozitoare, 
când nu ştii ce-ai făcut, ce s-a întâmplat, ce-ai putut să 
accepţi... Numai aşa ai să-ţi explici şi unele drame 
inexplicabile pentru alţii. Ruina de om care-a ajuns 
principele Anton Muşat... Drama de la „Arizona-bar”, 
despre care s-a scris şi în ziare, fără să spună totul... Acea 
doamnă frumoasă, tânără numai de douăzeci de ani, 
crescută în pensioane, care în lipsa soţului din Bucureşti îşi 
lăsase copilul de leagăn acasă şi venise cu un prieten... uşor 
de înţeles ce fel de prieten... ca să petreacă o noapte la 
faimosul bar... La trei după miezul nopţii rochia de paiete 
inflamabile aprinzându-se de la flacăra brichetei ca o torţă! 
Ea arzând de vie, pe rug! Bărbatul, prietenul care o 


întovărăşise, închizându-se într-o cabină de toaletă şi zbu- 
rându-şi creierii... Amândoi căutaseră paradisul în asta!... 
scutură Viorica Hagi-lordan o cutioară. Şi paradisul lor s-a 
încheiat cu oroarea de-atunci. Acestea tu nu le poţi şti, 
Sabina. Fericită eşti că n-ai să le ştii niciodată! 

Sabina admiră filigrana cutiilor, gravurile subţiri din 
argint, emailul şi încrustaţiile. Deschise o cutie. Alta. Îi 
părea cu neputinţă să admită că rămăşiţele acestea de 
pudră albă de pe fundul unor cutioare cât jucăriile conţin 
condensată o atât de fatală putere, să schimbe destinele şi 
să nălucească vieţile. 

— Le adun toate! vorbi Viorica Hagi-lordan. Îi aflu adresa 
principelui Anton Muşat şi le trimit. N-are să ştie de unde-i 
vin. Cred că, aşa cum e, are să-i fie indiferent... Dar sunt 
sigură că în toată viaţa lui, el, care s-a risipit în patru 
vânturi şi şi-a plătit orice plăcere, cred că n-a avut fericirea 
pe care are s-o simtă acum... Tu nu-ţi imaginezi ce 
înseamnă să-ţi lipsească acestea când nu te mai poţi lipsi de 
ele! Aci e fericirea lui, pentru două luni cel puţin... Ceea ce 
nu mai spera niciodată. Un cadou de la un fost camarad, 
necunoscut şi evadat... Am devenit patetică! adăogă Viorica 
Hagi-lordan după o pauză, în care timp privise în 
întunericul lăsat în urmă. 

Se întoarse la divan. Povestiră iar nimicuri fără vreo 
însemnătate, numai de dragul de a-şi auzi glasul. Ogarul 
adormi la picioare şi scânci uşor prin somn. 

Noaptea cuprindea odaia. Viorica aprinse o singură lumină 
albăstrie în capsula abajurului de mătase. 

Fiindcă pomeniră despre alergările de a doua zi, cele mai 
însemnate din tot anul, Sabina mărturisi că n-a fost 
niciodată la curse. 

— Cum e posibil? Adevărat, Sabina? se miră Viorica Hagi- 
Iordan, care în scurta ei existenţă de până acum epuizase 
toate desfătările. Dar aceasta e ceva absurd!... Ah! Dă-mi 
voie puţin să mă gândesc. Mâine urma să mă duc după 
amiază la o mătuşă plicticoasă şi surdă, să-mi iau rămas 


bun. Am să contramandez corvada. Inventez un pretext. Şi 
mergem împreună la curse. O să ne amuzăm nebuneşte. 
Aceasta da! Nebunie inofensivă, în aer liber, soare, mulţime, 
tribune! Ai să strângi şi tu pumnii, să te ridici în picioare şi 
să urmăreşti cu ochii calul tău, pe care l-ai ales... Te învăţ şi 
să pariezi, fiindcă altfel n-are nici un haz!... Cum de n-ai 
avut curiozitatea să vezi până acum cursele? 

— Poate curiozitate am avut, Viorela. Dar m-am învăţat de 
mult să-mi limitez dorinţele... Cu cine m-aş fi dus? 

— Şi eu, care de atâtea ori mă plictiseam, fiindcă n-aveam 
cu cine merge! Aşteaptă să căutăm în ziar. Să vedem ce cai 
aleargă şi să facem pronosticurile noastre. 

Viorica Hagi-lordan aduse un ziar şi începură să discute cu 
aprindere. Pentru Sabina orice asemenea plăcere îm-plinită 
însemna un prea rar şi mare eveniment. Ceru sfat ce rochie 
să îmbrace. Deciseră la ce oră să se întâlnească. În ce fel să- 
şi asorteze pălăriile. Cum să evite pe cele trei graţii, Lulu, 
Lola şi Lili, care le-ar fi stricat tot cheful. Dumineca de a 
doua zi căpătă deodată importanţa unei date memorabile în 
existenţa Sabinei, săracă în peripeții, cum era ea „sărăcuţă 
în toate”. Se bucură copilăreşte că mâine va fi şi ea în 
sfârşit una din acele fiinţe privilegiate, pe care le vedea de 
două ori pe săptămână, depărtându-se în întrecerea grăbită 
a automobilelor, spre un mare spec-tacol al capitalei. 
Viorica Hagi-lordan îşi aminti alte alergări de cai, de la 
Longchamps, Auteuil, Maisons-Lafitte, Vincennes. 

Sabina se gândi că în viaţa ei de viitoare profesoară 
obscură nu are să le vadă pe acelea niciodată... 

Dar ea se mulțumea cu atât de puţin! 

Servitoarea veni să anunţe pe cineva. Viorica Hagilordan 
sări bucuroasă în picioare: 

— Să mai spui, Sabina, că nu există providenţă! E tocmai 
mătuşa mea, despre care-ţi vorbeam. Te las un sfert de oră, 
cât stau cu dânsa în salon. Am să-i ascult resemnată toată 
cronica Bucureştilor. Nici nu-ţi imaginezi câte cancanuri 
cunoaşte din auzite o femeie surdă! Năs-cocesc ceva să mă 


scuz că nu pot veni mâine şi-am rămas cu toată după- 
amiaza a noastră. Să fi vrut, şi nu s-ar fi putut întâmpla mai 
bine!... Cântă ceva până ce mă întorc... lar de la uşă: Vezi, 
că rămâi cu acestea de aci! arătă cutioarele de pe măsuţa 
de toaletă. Nu ţi-o da în gând cumva să încerci şi tu? Bob, 
stai aci cu Sabina şi păzeşte-o!... porunci în glumă ogarului, 
care se ridicase, venind după dânsa până la uşă. 

Ogarul se întoarse şi se culcă supus la picioarele Sabinei. 

— Ce filosof cuminte eşti tu, Bob! îl dezmierdă Sabina, 
jucându-se cu urechile lui mătăsoase. Nu te miri de nimic, 
nu doreşti nimic, nu vrei nimic... Îţi spune: haide! - mergi. 
Îţi spune: stai! - rămâi... 

Pe urmă Sabina se ridică să se ducă la pian. 

Trecând, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeş. 
Luă între degete una, să-i admire filigrana neagră în 
argintul mat. O deschise... De ce-i spusese să nu cumva?... 
Ea e atât de stăpână pe dânsa!... Aproape tot aşa de 
înţelept resignată ca Bob! 

Zvârli cutia. Cutia se rostogoli şi se deschise. Praful se 
risipi pe lemnul mesuţei. Îl culese cu o lamă de unghii şi îl 
turnă cuminte înapoi... De ce-i spusese să nu cumva?... O 
singură dată ce-ar putea să însemne?... A dus lama la nări şi 
aspiră praful de cristal. 

Un praf, şi nimic mai mult... O senzaţie dezagreabilă chiar. 
Nările şi buzele, lemnificate. Se poate numi aceasta o 
voluptate atât de ucigaşă, cum exagerează toţi? 

Mai aspiră o dată. 

Şi încă. 

Apoi luă cutia şi se întoarse la divan. 

Ogarul o privea poate cu o blajină, dar neputincioasă 
dezaprobare în ochi. Vedea că şi această prietenă a 
stăpânei ţine acum aceeaşi cutioară în mână şi aceeaşi 
unghie de fildeş la nări, cum îşi văzuse de atâtea ori 
stăpâna, când era atât de neînţeleasă, cu mânii şi cu accese 
de înveseliri fără pricină. Atunci când nici el nu mai ştia 
dacă mâna se întinde să ia cravaşa sau să-l alinte. 


Sabina trase o pernă sub cot. Mai aspiră încă, aşteptând... 
De ce-i spusese să nu cumva?... E într-adevăr o senzaţie 
ciudată, dar nu atât de neplăcută cum i s-a părut la început. 
S-ar spune o dematerializare... Corpul eliberat de ghiulele 
de plumb care-l atârnă greu la pământ. Şi gândul planând 
euforic. Nu un gând! Două, o sută, o mie... O mie de 
gânduri... Un tumult de gânduri... 

Perdeaua se îndepărtă ireală, îndată prefăcută în pânză 
purpurie de navă... lar lumina albastră e un soare fantastic, 
dintr-un alt cer, cu alte constelații. Se aude un cli-pocit 
argintiu de valuri. Ca un sunet delicat şi îndepărtat de zale, 
cum sună valurile seara în nisipul de scoici pe plaja mării, 
de unde s-a întors ea cu pieliţa bronzată. Dar e altă mare. 
Cu totul altă mare, sub alt cer, din celălalt emisfer. Nava 
care o duce a intrat într-o mare calmă de miraj. S-a 
apropiat de ostrovul rotund de corali, care nu era 
adineaori, şi a apărut ca un inel de logodnă al ocea-nului... 
Ce bizari copaci! Se văd întâi în apă, cu vârful în jos. Par 
crescuţi vertical, în adânc, cu rădăcinile în aer. Numai pe 
urmă ridici ochii, să-i vezi şi pe cei de aievea, cu jerbele de 
frunze lucioase în vârf... Şi deodată, furtuna aceasta din 
senin! A sosit neaşteptat, din cine ştie ce depărtări... Nava a 
început să se legene pe creste spumegoase de talazuri! 
Prea mult! Încă o dată dacă mai izbeşte sus, are să 
trosnească lemnul. A şi trosnit! Ce bine e că a învăţat să 
înoate astă-vară! lar apa ce caldă e... Se văd la fund, în 
transparenţa adâncă, animale şi plante de feerice culori. O 
lume cum n-a ştiut niciodată că există. Dar mâinile au 
rămas împietrite. Nu le poate mişca, ţintuite de-o vrajă rea. 
Se duce la fund... Lin. Lin... Pe deasupra trec peşti cu 
zvâcnite suveici de aur, sunt crini aplecându-se s-o 
primească, o stea străvezie de mare pluteşte legănat ca şi 
dânsa, lin, lin... Aici este tot basmul divin din copilărie, 
scufundat cu toate minunile închipuirii de atunci... Erau 
aici, şi nu le ştia. Dar prea în adânc a ajuns! N-are să mai 
iasă niciodată la suprafaţă. E acum captiva mării. Ajunge! 


Cine are s-o mai elibereze vreodată de aci?... A fost destul 
numai să se gândească la asta, că cineva a şi înotat până la 
dânsa. S-a scufundat, a prins-o uşor de mijloc, o ridică. O 
poartă pe braţele lui tari. Ce înotător frumos şi puternic, cu 
trup de aramă, cum sunt gravurile din atlasuri! Un înotător 
de la antipozi, din cei care culeg din fundul oceanului 
scoicile cu mărgăritare. Numai de n-ar fi un sălbatic!... Ce 
gând i-a dat? Toţi oamenii de aici sunt simpli şi blânzi, ca 
într-o asemenea natură paradisiacă, unde totul e albastru 
de mare, de cer, de arbori... A aşezat-o pe nisipul cu umbre 
albastre. Pe nisipul cald. S-a aplecat în genunchi deasupra 
ei, să simtă dacă mai respiră... Ea îi surâde 
recunoscătoare... Îi surâde recunoscătoare... Nu! Dar ce 
înseamnă aceasta? Ce vrea omul acesta? Omul acesta hidos, 
dintr-o dată altul, cu buzele vâscoase ca melcul vâscos, 
astupându-i gura, să nu poată striga? Ce vrea omul acesta 
hidos? De ce soarele albastru deodată s-a stins? Cu un 
fulger roşu, a iluminat şi s-a stins... Ce vrea? Iar braţele ei 
de ce nu i se supun...? 

Viorica Hagi-lordan, prin uşa deschisă a salonului, îl 
văzuse pe Nicki trecând pe lângă pereţi, cu mersul lui 
balansat şi prelins. 

Voise să-l cheme. 

Pe urmă, doamna bătrână şi surdă o întrebase ceva, la 
care nu înţelegea răspunsul. Îşi aduse din nou aminte când 
iar l-a surprins întorcându-se şi închizând uşa. Ochii piezişi 
şi paşii de pândă vicleană i-au strecurat o senzaţie 
nelămurită de nelinişte, cum mai simţise numai într-o 
noapte, de mult, potopită de întuneric în câmp, la ţară, când 
era o fetiţă şi s-a rătăcit în marginea pădurii. Tot aşa i se 
părea atunci că umbre de oameni sau de fiare, sau numai 
închipuiri, înaintau tupilate pe linia neagră a zării, încărcate 
de o ameninţare necunoscută. Strigă: „Nicki!”,Da! Da! 
Imediat vin!” răspunse Nicki şi nu mai veni. Doamna cea 
surdă voia să afle tot itinerariul călătoriei. 


Viorica uită definitiv impresia apăsătoare şi de altfel nu 
nouă. Nu întâia oară mersul lui Nicki, noaptea, o frapase 
prin această prelingere suspectă pe lângă ziduri, căutând 
ungherele întunecoase, ca răufăcătorii... 

Abia după ce a petrecut doamna până la automobil şi se 
întorcea, se întrebă din nou: „Unde-o fi Nicki? De ce n-a 
venit...?”. 

Prietenii îl aşteptau jos. Deci nu era cu dânşii, cum a 
crezut. 

Urcă scările în fugă, mânată deodată de-o presimţire 
absurdă. 

Deschise uşa, şi când văzu întunericul, într-o fulgerare de- 
o singură clipă, înţelese că a ajuns prea târziu. 

Răsuci butonul luminii. 

Nicki se ridică şi-i stătu înainte, cu braţele lui lungi şi cu 
fruntea plecată în pământ, legănându-se pe tălpi, ca un urs 
surprins de lumină în cavernă. 

Când a pus mâna pe cravaşă? Când a păşit până la cuiul 
unde atârna şi când s-a răsucit atât de repede să înceapă a 
lovi? Biciul de piele şuieră, izbind până la sânge obrazul. 

— De ce-ai făcut aceasta? Ah! De ce-ai făcut aceasta? 

Cravaşa tăia vărgi roşii, iar el se trăgea înapoi, legănându- 
se pe picioarele scurte, cu mâinile spânzurate, fără să se 
apere. Cu spatele ajuns în perete, se opri. Cravaşa tăia 
înainte. lar acum gura celei care lovea avea acelaşi rictus 
teribil ca buzele celui lovit: semnul lui Iordan Hagi-lordan. 

— De ce-ai făcut aceasta? Ah! Bestie! De ce-ai făcut 
aceasta? 

Cravaşa reteza aerul şuierător. 

Epilog. 

I WANT TO BE HAPPY! 39 

Nu i se vedea faţa. 

O rochie albastră, o cârpă; o umbră răpusă de copilandră 
într-o zdreanţă de rochie albastră, căzută pe pragul 
ferestrei. Deasupra, perdeaua neagră a fâlfâit, ca două aripi 


întunecate care se închid. Aşa le strânge arhanghelul negru 
de câte ori poposeşte aşteptând. 

Nu i se vedea faţa Sabinei. Nu i se vedeau ochii. 

S-ar fi părut că priveşte afară. Sus poate; cerul cu soare 
molatic ca mierea, cum va dura în toate amintirile din 
toamna aceasta. Jos poate; năvalnicul iureş al străzii 
întrecându-se s-ajungă mai repede la alergarea de cai. Leri 
se bucura fiindcă ştiuse că şi ea avea să se afle printre 
voioasele nerăbdări de acolo. 

Astăzi ochii nu mai privesc în lumea aceasta. lar faţa-i 
rămâne ascunsă. 

În camera de aici n-au fost niciodată flori. În camera lui 
Costea, rebelul tribului Lipan. 

E o cameră despuiată, severă, cu perdele de pânză neagră 
la geam, ca draperiile din porţile caselor unde-a murit un 
om. O cameră unde n-au intrat decât două femei. O dată, 
una desprinsă într-o noapte din întuneric şi ceaţă. Ea a 
trecut să nu lase în urmă nici numele. Alta se întoarse acum 
în ceaţă şi în întuneric. Şi alei nume, încă viu, încet, treptat, 
se va şterge. Pentru vecii vecilor, încet, treptat se va şterge, 
să nu mai rămână nimic, nimic să nu mai rămână. 

A fost o fată care iubea florile, lumina şi râsul. E o faţă 
ascunsă în palme; doi umeri zgribuliţi, depărtându-se încet 
în ceața şi întunericul unde toate se îneacă. De unde nimeni 
nu se mai întoarce. 

Ea a iubit întotdeauna florile. În camera aceasta n-au fost 
niciodată flori. 

Scrâşneşte alături aceeaşi placă de patefon. E cântecul la 
modă în acel an, repetat până acum de o sută de ori, cu 
aceeaşi hilară şi inumană explozie de talgere şi cimbal. 

Îl ştie; chiar ea l-a cântat la clavir nu mai departe de ieri. 

I want to be happy! 

Vreau să fiu fericită. 

Stăpânii de jos sunt plecaţi. Sluga a rămas cu singura 
placă neîncuiată. Şi-a adus patefonul sus şi cântă. Cântă, 
lăsând să se răsucească aceeaşi placă de-o sută de ori... 


I want to be happy! 

În iarna aceasta avea să se ducă la cel dintâi bal. Îşi şi 
plăsmuise în minte rochiţa ieftină şi totuşi încântătoare a 
celui dintâi bal. 

I want to be happy! 

A fost pe marginea apei urâte astă-noapte. Apa curgea 
cleioasă, cu tinichele la fund şi oase, cu stârvuri şi viermi. 

Ea a iubit întotdeauna, încă înainte de a o vedea şi de-a o 
cunoaşte; ea a iubit întotdeauna apa adâncă şi vastă a 
mării, unde înota departe în larg, să revină la țărm cu faţa 
în sus, alintată de val, cu tot cerul deasupra boltit. Ea iubea 
gheaţa străvezie a lacurilor în gerul cu promoroacă din 
toiul iernii; tipsia lucie, pe-al cărei scân-teietor cleştar 
luneci în zbor şerpuit, în spirale, cu aripile subţiri de oţel 
ale patinelor la picioare. 

Era hotărâtă!... Şi laş a cuprins-o spaima mâlului de la 
fund, cu tinichele şi oase, cu stârvuri şi viermi. 

A fost între linii ferate, cu verzi constelații descinse în 
catran, între cabluri şi sârmă. Un tren a trecut şi alt tren. 

Ea a iubit întotdeauna clipa când trenul porneşte lin şi 
încet din gară, spre munţi şi oraşe, peste poduri sonore şi 
ape, spre ţări pe care niciodată nu le-a văzut şi niciodată ea 
n-are să le vadă de-acum, niciodată! 

Era hotărâtă! Şi laş a cuprins-o cutremurat amintirea 
cărnii strivite, în balta de sânge negru, în noaptea când 
trenul o aducea în oraşul acesta întâi. 

A fost printre copacii pădurii, unde un singur cordon de la 
cingătoare ajunge s-atârne un cadavru într-o creangă, trei 
palme deasupra planetei. 

Ea a iubit întotdeauna pădurea cu umbra aromată de 
mintă şi saltul elastic al veveriţei, din ramură în ramură: un 
joc. 

În luna imensă şi nepământeană, o cucuvaie cu aripi moia 
zburat. Da! A zburat dintr-un ram, sinistru şi drept, în 
lumina rotundă, ca într-o gravură spăimoasă din cărţile 
bazmelor cu strigoi şi ruini şi fantome, care o îngrozeau 


când era mică şi le arunca să alerge la joacă, în soare, în 
lumină, la râs, şi cântări, şi viaţă. La viaţa care-o chema şi 
se făgăduia nesfârşită. 

Era hotărâtă! Şi laş a cuprins-o fiorul ochilor mâncaţi de 
furnici, limba rânjită vânăt spre lună. 

Oriunde a fost, tot ce-a iubit a respins-o. Totul era hâd şi 
neprimitor. Toate altfel de cum le ştia şi cum îi erau dragi. 
Ce străine şi neprimitoare toate! Când s-au schimbat, 
Doamne, când? Ea ce le-a făcut şi cu ce-i vinovată faţă de 
ele, să-i fie deodată atât de duşmane şi neprimitoare toate? 
Paşii s-au împleticit sfârşiţi, mâinile i-au căzut frânte. 
Mâinile ridicate spre cerul cu nepăsătoarele stele, să ceară 
pentru o ultimă, crudă tărie. 

Eu lovesc întotdeauna aici! 

Gândul i-a tresărit scurt, la arma neagră şi plată din 
sertarul de atunci. Rotund şi rece în tâmplă, s-a deşteptat 
amintirea ţevii lipite, când s-a retras cu spaimă şi poate cu 
un presentiment: „Eu lovesc totdeauna aici!” 

Gândul acela şi acea amintire i-au mânat apoi paşii 
împleticiţi de la toate câte n-au vrut şi nu s-au îndurat s-o 
primească; i-au mânat paşii împleticiţi într-acoace, pe străzi 
şi pe străzi, pe treptele scărilor, până şi în camera goală de- 
atunci, care ea singură o aştepta şi-a primit-o. Nici măcar 
uşa închisă cu cheia să-i pună o împotrivire. A apăsat 
mânerul, a împins uşor, s-a deschis, a intrat. 

Eu lovesc întotdeauna aici! 

Da, camera goală unde n-au fost niciodată flori o aştepta. 

Acum nu i se vedea faţa. 

O zdreanţă albastră, căzută în pervazul ferestrei. 

Deasupra perdeaua şi-a închis înalt aripile întunecate. Aşa 
le strânge arhanghelul negru de câte ori a sosit la chemare 
şi aşteaptă. 

I want to be happy! 

S-a întors de la fereastră, de sub aripa neagră a perdelei. 
Dar faţa tot nu i se vede. Nici nu mai este o faţă din această 
lume! 


lată patul alături, cu pătura aspră! Pat de cazarmă, cu 
margini de fier. 

În camera aceasta n-au fost niciodată flori. E numai pe 
masă, scos din sertar, revolverul mic, negru şi plat. Jucăria 
morţii. 

Ea n-a strivit în viaţă nici o furnică. Ca şi fratele ei, rebelul, 
stăpânul jucăriei de-a moartea, ea n-a strivit în viaţă nici o 
furnică. Îi era atât de dragă, şi scumpă, şi sacră viaţa! Mai 
avea încă atâtea de văzut, de simţit, de spus, de trăit într-o 
viaţă care ţi-e hărăzit s-o trăieşti o singură dată în tot 
universul, şi ţie, ca şi unei umile furnici strivite sub talpă! 
Altfel, de ce s-ar fi retras dânsa atunci cu atâta spaimă când 
Costea i-a pus în joacă ţeava rotundă şi rece la tâmplă? În 
joacă spunând: „Eu lovesc întotdeauna aici!” 

Viaţa nu-i joacă. Nici moartea. 

Oţelul cât de rece e şi acum! Tot aşa ca atunci. Îl încălzeşte 
cu mâna ei, la pieptul ei, din sângele vieţii ei, care acuşi nu 
va mai fi... 

E un pat cu pătură aspră şi cu pernă tare, de cazarmă. 

Când te-ai aşezat cuminte pe pătura aspră, cu capul pe 
perna tare de cazarmă, pregătindu-te pentru un somn lung 
şi cuminte, când priveşti în tavan să-ţi aduni gândurile din 
urmă pentru somnul cel fără de vise, prin ochii de pe-acum 
păienjeniţi, cât de ciudate se conturează petele umezelii pe 
tencuiala de sus! Seamănă cu o hartă din atlasurile de 
şcoală, pe care le copia pe-un caiet de şcoală o şcolăriţă cu 
uniforma neagră de satin, cu guleraş alb scrobit şi cu ochii 
umed lucioşi de galoşi Tretorn. A existat oare îndeaievea 
vreodată şcolăriţa aceea de-atunci?... Poate toate nu sunt 
decât un vis monstruos! Poate că a adormit în patul de- 
acasă şi visează că se află în patul acesta, din camera unde 
n-au fost niciodată flori... Ce hartă să fie acolo, sus? 
Conturul unui atol din mările tropicale, care perfid te- 
ademeneşte la năluciri. Nu, nu-i vis! Ajunge! 

În camera aceasta n-au fost niciodată flori. 


N-are să tragă în tâmplă. Aici, sub sân, unde bate cald şi 
mărunt ceasornicul inimii. Ea n-a strivit nici o furnică. Dar 
mâna acum nu-i tremură. 

I want to be happy! 

A fost numai atât? 

Iordan Hagi-lordan s-a urcat în automobil, cu hainele lui 
cadrilate, care-i dau înfăţişare de turist american devenit 
miliardar după ce-a săpat în tinereţe la cărbuni. 

A aprins o ţigară groasă de foi. Fără musteţile gigante, 
rânjetul care-i dezveleşte dinţii puternici, albi şi intacţi e din 
ce în ce mai feroce. Nu ştii dacă râde ori dacă nu-i gata să 
muşte. 

După ce automobilul a pornit şi după ce a închis geamul de 
la mijloc, să n-audă şoferul, s-a întors către prietenul cu faţa 
lividă şi cu şuviţa subţire de păr căzută pe frunte: 

— Bine că se sfârşi şi cu dandanaua asta! Îţi spun drept că 
mi-a făcut mare năduf. 

— Te cred! încuviinţă celălalt. Abia scăpaşi de una, şi dai 
peste alta. Colac peste pupăză! 

— Chiar colac peste pupăză!... Noroc că-i scosesem 
paşaport dinainte. Tot avea să plece cu Viorica peste câteva 
zile. L-am îmbarcat în tren şi l-am expediat azi dimineaţă. 
Peste-un an, când se întoarce, totul va fi uitat de mult şi 
definitiv. 

— Fără doar şi poate! încuviinţă iarăşi celălalt. Ăsta e un 
oraş lipsit de memorie! 

— Cu atât mai bine pentru noi! rânji Iordan Hagi-lordan. 
Ce ne-am face să mai aibă şi memorie? Vai şi-amar! Ne-ar 
costa dublu, triplu... După o pauză, plimbându-şi cu limba 
havana groasă dintr-o latură a maxilarelor în cealaltă, 
întrebă în continuarea preocupărilor sale: Cu javrele de la 
ziare ai aranjat să le-astupi gura şi să nu latre? 

— Nici o grijă! 

— Cât au înghiţit? 

— Sumuliţe mărunte, cu rabat! Tarif redus. Rabat 50 la 
sută... Cine are interes acum să dea amploare unui scandal 


mai mult sau mai puţin monden în ajunul împrumutului? 
Toţi au să-nghită păpica de-acolo din gros! Ţara plăteşte!... 
Diversiuni sunt destule şi mai comode pentru toţi. În fond, 
Lipan ce mai reprezintă? Nimic... Un cadavru... Spanac...! 

— Lipan!... pufni pe nări un colac de fum Iordan Hagi- 
Iordan. După câte zile fripte îmi făcu mie acest im-becil, pot 
spune că nu regret nimic. Îi veni şi lui plata, cu vârf şi 
îndesat! Nicki parcă ar fi fost într-un gând cu mine. l-a tras 
un colac peste pupăză lui Lipan, s-o pomenească toţi Lipanii 
în mormânt până la învierea d-apoi! Ceea ce e mai nostim e 
că Nicki mai era şi bolnav, canalia! Aşa că o făcu lată rău! 
Mă, ăsta o să mă lase de căruţă, canalia! 

Epitetul a fost repetat cu o indignare ocrotitoare, aproape 
admirativă. 

— Şi domnişoara Viorica? Când pleacă în cazul acesta? mai 
întrebă omul livid, cu şuviţa de păr ruginiu căzută pe 
frunte. 

— Domnişoara Viorica!... Domnişoara Viorica!... Cine le 
mai înţelege pe femei? Acum nu mai pleacă. M-au plictisit 
mofturile ăstea! Ia stricat obrazul băiatului cu cravaşa. 

— Pe ce motiv! 

— Istericale femeieşti! Era prietenă cu pupăza lui Lipan. 
Mi-a făcut scene şi mie... Că de asta-mi arde! Mă...! 

— Zi! 

— Mă, ar trebui să-ţi aduci nepotul ăla de prin străinătăţi! 
Cum ziceai că-i spune? Lazaride şi mai cum? 

— Lazaride, ca pe mine, şi Nicki, ca pe Nicki al tău... 

— Hm!... Sper că nu seamănă în toate cu Nicki al meu, 
fiindcă având în vedere cazul în speţă, se schimbă chestia. 

— Seamănă cu mine! vru să-l liniştească în această 
privinţă celălalt. 

Iordan Hagi-lordan se întoarse pe pernele automobilului şi 
privi peste umăr la omul cu faţa verzuie a intriganţilor de 
melodramă, izbucnind în râs: 

— Din lac în puț! Mă, dacă seamănă cu tine la mutră, poţi 
să te ştergi pe bot! Ce, fata mea e o pupăză dă alea? A ajuns 


la mezat? 

Celălalt izbucni şi el în hohot de râs: 

— Seamănă la doxă, nu la mutră! Când o să-l vezi şi o să-l 
cunoşti, ai să te exprimi altfel, nenişorule! 

— Pretinzi că are fason? 

— Oho! 

— Şi ceva în cap? 

— Oho! Scapără de deştept! Carieră! Prim-secretar de 
legaţie, mâine ministru plin, poimâine ambasador. Scapără, 
ţi-o spun! 

— Să scapere atunci! Să lase niţel diplomaţia, să-şi ceară 
un concediu şi să poftească la nenea, la vedere! Ţi-l cântă- 
resc eu câte parale face în doi timpi şi trei mişcări. lar dacă 
îmi lasă impresie bună, batem palma! Să intre pe fir, să 
înceapă mişcările de împresurare; cevaşi curte, cevaşi 
poezele şi alte ălea. Că altfel, cu Viorica nu merge!... Îţi 
spusei că nici eu n-o mai înţeleg. Şi eu vreau să se termine 
povestea asta şi s-o văd la casa ei. Prea mă joacă ţonţoroiul! 
Mai joace ţonţoroiul şi pe altul! Mie mi s-a acrit... 

— Atunci, de acord? 

— Nu te repezi! De acord numai principial şi condiţionat. 
Dacă... Dacă răspunde la ceea ce am eu în cap! Şi dacă 
răspunde la ce-o fi având Viorica în cap!... Încolo, şi mie nu- 
mi displace ideea să ne înrudim. Strângem rân-durile şi 
consolidăm capitalurile! Un ginere în diplomaţie e şi elun 
capital pe vremurile ăstea ale împrumuturilor cu căldăruşa 
prin străinătate... Îl trimitem pe undeva, plocon! Ministru la 
Londra, în America, în Belgia, unde se fierb toate chestiile 
petrolului din lume, direct la sediul central al societăţilor cu 
care mai avem de luptat. Că avem de luptat, mă, luptă grea, 
cu caiafe mai abraşe decât Gică Elefterescu!... Vorba-i să 
facă impresie bună Vioricăi şi să câştige el mai întâi lupta 
acolo!... Aia-i piesa! 

Viorica Hagi-lordan nu mai pleca. Era în camera cu 
perdelele trase. Cu toate cutioarele în sertarul de la 


căpătâi, să-i fie la îndemână. Nu le-a mai trimis. Nu le mai 
trimite. Acum îi trebuiesc ei. 

Firul subţire care o ţinea la suprafaţa luminii s-a rupt. l-a 
dat drumul din nou în adânc, unde se scufundă cu o acră 
voluptate în zvârcolirile cu pline de spaimă vedenii. 

A şi început. 

E cu haina argintie mototolită pe trup, între pernele 
fierbinţi, cu cearcănele viorii mâncându-i iarăşi toată figura, 
cu buzele în care pecetea cea veche a reapărut, cum se 
redeschide o rană vânătă: semnul lui Iordan Hagi-lordan. 

Ogarul s-a depărtat de la picioarele ei. E în celălalt colţ. 
Ştie că de acum iarăşi n-are să mai poată ghici când mâna 
se ridică să apuce cravaşa şi când să-l dezmierde. 

Perdelele sunt trase. 

Noaptea a rămas închisă înlăuntru. 

I want to be happy! 

Cântecul metalic al patefonului sună lugubru în camera 
unde se află o moartă. 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru se uită cu o încruntare spre 
peretele unde dincolo cântecul se dezlănţuise ca o farsă 
macabră de ventriloc. 

— Ar trebui să înceteze!... Sunt animale fără simţire! 

Costea n-a auzit. 

EI priveşte patul cu pătura aspră, care înveleşte până la 
bărbie trupul celei ce pare într-adevăr că doarme cuminte 
şi palidă numai fiindcă era atât de obosită. Acugşi, când se va 
deştepta, are să arunce pătura urâtă şi aspră, să sară în 
picioare şi, cu o piruetă de-a ei, să izbucnească în hohotul ei 
tresăltat: „Aşa e că ţi-am tras o spaimă, Costea? Acum hai 
să facem ordine aici! Aici n-au fost niciodată flori!” Dar 
amăgirea aceasta nu mai e cu putinţă. lar Costea Lipan 
priveşte la trupul neclintit, cu ochii uscați, fără de lacrimi. 
Priveşte cu ochi lărgiţi şi fără lacrimi. În ei se citeşte însă că 
ochii aceia nu vor uita. Nu vor ierta. 

Mihai Pop-Spătaru îşi caută mănuşile, pălăria. Nu mai are 
nimic de făcut aici. Poate ar vrea să ştie numai un singur 


lucru şi nu-i vine să întrebe. Îi pare că undeva, chipul acesta 
imobil, în recea şi marea lui împăcare, de undeva, de mult, 
îi este cunoscut. Altfel! Acesta şi parcă nu acesta... Dacă i-ar 
vedea ochii, e sigur că şi-ar aminti. Dar ochii sunt pentru 
totdeauna acoperiţi de pleoape, să nu mai primească toate 
luminile lumii: ochii fără astâmpăr, cu luciul de antracit. 
Ochii de atunci, de galoşi Tretorn. 

Atinge cu mâna umărul lui Costea: 

— Era iubită? 

— Nu. Soră! 

Poate s-a înşelat. El a văzut atâtea şi-a uitat atâtea! Făcu 
până la uşă câţiva paşi. Se întoarse. Cum putea să lase 
copiii aceştia aici, în singurătatea lor, cu oribilul cântec de 
dincolo? 

I want to be happy! 

Îl prinse de braţ şi îl duse la fereastră: 

— Nu sta alături. Nu privi! Aceasta distruge nervii. 

Nu mai ţinea minte, acum nu mai ţinea minte că aproape 
cu aceleaşi vorbe odată, într-o noapte, pe acelaşi tânăr, un 
copilandru atunci, îl mustrase fiindcă lăsa o copilă să ia 
cunoştinţă de înfăţişarea plină de oroare a morţii, care lui 
de mult nu-i mai spunea nimic, nici nou, nici vechi, nici plin 
de oroare. 

„Costea... Cum poate face cineva aceasta?” 

Acum Sabina ştia şi ea cum poate face cineva aceasta şi ce 
înseamnă aceasta. 

Cântecul s-a oprit brusc. S-a oprit căscând o tăcere 
imensă, parcă şi mai cu neputinţă de suportat decât odioasa 
şi hilara explozie de talgere şi cimbale, mereu şi mereu 
aceeaşi şi aceeaşi, chiuind acelaşi nesaţ al vieţii: „Vreau să 
fiu fericită!” 

Doctorul Mihai Pop-Spătaru a plecat. A vrut să spună: „Aici 
ar trebui aprinsă o lumânare de ceară! Şi puse câteva flori, 
după datină”... Dar n-a spus nimic. A tăcut şi-a plecat. 

Costea a rămas la fereastră. 


Calea Victoriei răsuna de clamoarea mulţimii care se 
întoarce de la cea mai strălucită cursă de cai, cu cele mai 
extravagante surprize la pariuri din acel an, în cel mai 
triumfal amurg din acea toamnă. E o fâlfâire nebună de 
eşarfe în urma automobilelor, o întrecere biciuită de 
echipagii, o larmă hohotitoare de glasuri, care şi ele vor să 
fie fericite; risipindu-se până aici, în camera unde n-au fost 
niciodată flori şi unde, pe patul cu pătura aspră, se află o 
moartă pentru faptul divers de mâine. 

Perdeaua smulsă de mâna lui Costea şi-a deschis în lături 
larg aripile întunecate. Aşa le desface arhanghelul negru, 
de câte ori, după ce-a poposit, porneşte aiurea unde-i 
chemat. 

Pe cerul nemărginit albastru două braţe întinse 
descătuşează în sfârşit plânsul. Dar nu ştii ce vor. Poate 
imploră lumina de sus. Poate blestemă viermuirea deşartă 
de jos. Poate ameninţă şi pecetluiesc un legământ. 

Cerul era înalt şi gol. 

DUMINECA ORBULUI. 

Acceleratul intra în Gara de Nord cu o întârziere de două 
ceasuri; la unu după miezul nopții. 

Când au prins a se perinda constelaţiile semnalelor 
luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele 
panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpâni ne- 
astâmpărul. 

Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvârli pardesiul de ga- 
bardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire asasină 
de gangster celor două văduve de funcţionari superiori, 
care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu 
discuţia lor mai volubilă decât duruitul de ventilator. 

Ambele persoane au rămas petrificate pe marginea 
banchetelor. 

Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut 
graiul. lar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o 
elocvenţă cu atât mai teribilă. 'Iot astfel se întinde o 


neliniştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte 
de a se dezlânţui cicloanele. 

— Şi să mai spui că e magistrat, dragă-Doamne! explodă 
călătoarea cea voluminoasă când îşi recăpătă, în sfârşit, 
glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum 
ţiuie expirând o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam 
noi! lată în a cui pază încredinţează statul averea şi 
onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui 
bietu Iorgu... 

— Magistrat? pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul prelung. 
Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă 
doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta? 

Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa cio- 
lănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi pălăria- 
i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici. 

— Aşa că mai va cu magistratura lui! trase imediat 
concluzia stăpâna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe 
frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere 
ţinută, scumpă doamnă, demnitate... Nu-i de nasul tuturor 
zănatecilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mâna 
pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de 
trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe 
suflet... Prea nu-şi mai găsea astâmpăr locului...! 

Amândouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal 
pe genunchi. 

Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi 
pachetelor. 

Au răsuflat uşurate. 

Nu lipsea nimic din inventar. 

Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că 
întreg drumul nici nu se clintiseră din comparti-ment, 
făcând strajă preţioaselor buclucuri, pe când pre-supusul 
pungaş de tren se vânzolise ieşind pe culoar, scoțând capul 
pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborând în 
gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum 
lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luând 


aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a 
mitropolit se ridică să expropieze teancul de foi. 

Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. 
Pieliţa mâinii tremură gelatinos pe nodurile vinelor ca o 
mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, 
privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima senilă 
care o împingea să culeagă petece de hârtie, ca o emoție 
suplimentară, se amesteca şi teama să nu se întoarcă 
proprietarul de drept al maculaturii ca s-o surprindă asupra 
faptului. 

Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice 
satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde 
lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire. 

Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă. 

După doi ani de exil şi de pocăință nu-l aştepta nici o 
bucurie în capitală. Dimpotrivă, îl chemase o telegramă la o 
înmormântare, iar în trenul de linie secundară se urcase pe 
la amiază, cu sufletul copleşit de mâlinire şi cu ochii 
neguroşi. Acestea le uitase treptat; se desprinseseră de el. 
Se măcinaseră pe măsură ce distanţa se scurta. Când a 
schimbat vagonul în staţia de încrucişare a Braşovului, 
ritmul trenului accelerat s-a transmis insinuant în pulsaţia 
arterelor. Uitase telegrama din buzunar, nodul uscat din 
gâtlej, condoleanţele de rigoare, repetate ca un rol dificil. 
Vie şi din ce în ce mai năvalnică, se deşteptase o barbară 
însetare de viaţă, inexplicabilă presimţire că se apropie un 
eveniment unic, decisiv şi providenţial, hărăzit să însemne 
începutul unui al capitol într-un destin omenesc. Sângele îi 
zvâcnea cu o şuvoire plăcută în tâmple, îi vibra în timpan, îi 
juca priveliştile înaintea ochilor într-o irizaţie care 
transfigura realitatea, întocmai ca atunci când se simţea 
ameţit după întâile pahare sau după primele mize 
volatilizate la masa cu postav verde celălalt Sergiu Miclăuş, 
de acum doi ani, pornit prea repede pe povârnişul 
pierzaniilor. 


De astă dată senzaţia era nevinovată. N-au fost irosite-n 
van îndelungile luni de surghiun şi de expiere la care s-a 
resemnat mai puţin din buna sa voie şi mai mult din a altora 
voie într-o dimineaţă de sumară judecată cu ne-amânată 
osândă. 

Băuse dintr-un izvor salubru, cu apă vie. Nesaţiul era al 
unui convalescent, întors cu ochii puri şi cu sângele 
regenerat acolo de unde-a plecat cu privirea istovită în 
pământ, cu inima de iască şi cu gura amară. 

Şi cu această proaspătă energie împingea acum burta 
elastică a unui pasager corpolent, făcându-şi scut sprinten 
din valiză. 

Călătorul roti peste umăr ochi globuloşi de apoplectic. 

Voi să spună ceva, pâcnind mânios pe nări. 

Renunţă, poate fiindcă medicul îi recomandase să evite 
prilejurile de enervare. 

Se răsuci calmat, dar ferm, astupând cu giganta-i făptură 
culoarul îngust, ca un dop de câlţi ud şi prea gros înţepenit 
în ţeava unei puşti de soc. După salturile cefei învălurate, 
Sergiu Miclăuş înţelese că uriaşul se înveselea lăuntric. Îl 
încercară ispite bizare. Ce-ar fi, bunăoară, să-l înţepe cu un 
ac în ceafă? S-ar dezumfla poate, ţiuind ca un balon de 
gumă ori ca fluieratul printre buze al doamnei din vagon 
când se scandaliza de noua curbă a pensiilor. Ca să-l înţepe, 
ar fi avut, însă, nevoie de-un ac. Se gândi să-l ciupească sau 
să-l gâdile. Din spate, însă, alţi pasageri nerăbdători îl 
prinseră în teasc, paralizându-i mişcările. 

Trenul se opri, iar Sergiu Miclăuş fu astfel ferit de ispitele 
ghiduşe şi cu totul incompatibile cu demnitatea unui 
magistrat stagiar, respectat de-un târg întreg şi notat cu 
elogii maxime în fişa de la ministerul zeităţii legate la ochi. 

Colosul de adineaori îşi savura anticipat răzbunarea. i 
administra o lecţie în felul său, fără să calce prescripţiile 
medicului. Nu mai părea grăbit şi nervos. Barând ieşirea, 
găsise momentul oportun să-şi şteargă năduşeala cu batista 
şi să confrunte ceasornicul de buzunar cu ornicul gării. 


Încredinţă geamantanul unui hamal ales din înaltul soclului, 
după o lentă şi matură chibzuinţă de fizionomist, tuşi şi 
scuipă lat, cobori agale. 

După el, Sergiu Miclăuş zvâcni pe peron, expulzat în 
spaţiul gol de presiunea călătorilor de la spate. 

Sări, simţi sub talpă o dezagreabilă rezistenţă, vie şi 
elastică, în locul asfaltului dur. 

N-avu când să-şi dea lămurit seamă că a călcat pe un vârf 
de pantof feminin şi să-şi ceară iertare, căci un vagonet de 
bagaje se năpusti asupra sa cu voios huruit de roţi. 

Făcu un salt de panteră în lături. 

Îşi întrevăzu numai o clipită victima. O domnişoară - după 
statură mai degrabă o şcolăriţă - sărind comic într-un 
picior, ca elevele obraznice când joacă şodronul în stradă şi 
scot limba la trecători. Îşi ţinea vârful pantofului cu mâna; 
obrazul i se crispase de durere; puhoiul dezlănţuit din 
vagoane o balansa încoace şi încolo, o târa tumultuos, până 
ce fetişcana se ancoră de un stâlp şi rămase să-şi aline 
suferinţa, cum se mângâie pisicile singure în locul unde au 
fost lovite. 

Vag, în cugetul lui Sergiu Miclăuş flutură intenţia 
caritabilă să se apropie şi să debiteze cuvenitele scuze. Se 
răzgândi: o şcolăriţă nu merită mofturile rezervate numai 
unor mai impozante şi coapte reprezentante ale sexului 
slăvit de poeţi şi maltratat de codicele lui Napoleon. Cu o 
virilă, spartană insensibilitate, îi întoarse, aşadar, spatele şi, 
despicând mulţimea cu pavăza valizei, se avântă spre ieşire. 

Celelalte peroane erau pustii, luminate zgârcit într-o 
vastitate sonoră şi lugubră de gară provincială. 

După întârzierea de două ceasuri, în câmp, pricinuită de 
deraierea unei garnituri de marfă, acceleratul turbura un 
orar mort, fără plecări şi sosiri. Hamalii răspundeau 
somnoros la chemări; impiegaţii circulau, căscând să-şi 
strămute fălcile. Portarii hotelurilor renunţaseră la 
aşteptare. Numai pasagerii treziţi din moţăială, coborâţi 
buimaci din vagoane, se răzbunau pe îndelunga imobilitate, 


îmbulzindu-se cu o frenezie contagioasă, ghiontindu-se 
subit, învrăjmăşiţi, grăbindu-se să-şi uzurpe unul altuia 
locul sub lună şi stele. Sergiu Miclăuş înteţi şi el paşii, 
bănuind că afară se dă un asalt nemilostiv vehiculelor. 

Bănuială întru totul întemeiată. 

Ajuns pentru a asista la plecarea ultimului taxi, de unde îl 
fulgeră întorcând capul tovarăşa ciolănoasă din 
compartiment, cu tiara de vlădică zgâlţâită pe creştet şi cu 
mâna apăsând la piept trofeul de gazete şi reviste ilustrate, 
într-un gest de primadonă rănită. Nu se grăbise, nu se în- 
ghesuise pe culoar, şi totuşi a ajuns înaintea lui. 

Mental, cu o promptitudine oarecum profesională, Sergiu 
Miclăuş imagină o reconstituire la faţa locului. În vreme ce 
el se poticnise cu nasul în ceafa uriaşului candidat la 
dambla, venerabilele pensionare coborau foarte cuminte 
prin celălalt capăt; cu dreptul primului ocupant recunoscut 
de pravila ginţilor, se instalau în automobilele jinduite de o 
duzină de întârziaţi; iar această amară bancrută a 
precipitatei şi nechibzuitei sale strategii l-a făcut pe Sergiu 
Miclăuş să bombănească în sine câteva epitete de neaoş 
autohtonism la adresa namilei care i-a tăiat calea. 

O slabă consolare îi ogoi aleanul când a descoperit că 
uriaşul împărtăşea aceeaşi soartă. Aştepta şi dânsul, flancat 
de hamal, tamponându-şi sudoarea cu batista despăturită şi 
rostogolind privirea din nou apoplectică peste capete, spre 
orizontul deşert al bulevardului. 

Prin contrast, scara din dosul Gării de Nord avea o 
înfăţişare pitorească şi animată, ca la sosirea unui grup de 
emigranţi cuprinşi de dezorientare într-o patrie nouă şi 
ostilă, care nu-i accepta. 

Printre lăzi, panere şi suluri de pleduri vărgate, femeile 
gesticulau cu umbrele: copiii cu somnul întrerupt se aşezau 
morocănoşi să scâncească; bărbaţii se agitau inutil. Câţiva 
hamali abandonaseră bagajele, depărtându-se să iasă în 
calea taxiurilor şi birjelor rătăcite pe undeva, fără ţintă şi 
fără speranţa unor himerici clienţi la această oră de noapte. 


Când unul mai isteţ, ori numai mai norocos, se întorcea pe 
scara unui vehicul, se înălța o clamoare de invidie şi 
suspiciune în gloata urgisiţilor de destin. 

Femeile îşi mustrau bărbaţii că au ales un hamal bleg; soţii 
răspundeau răstit cu aluzii la alte dispute conjugale mai 
vechi; copiii, cuprinşi de un brusc elan al iniţiativelor 
temerare, săreau, oferindu-se să plece în aventuroasă 
expediţie. Precocele argonaut trecea direct de la vorbă la 
faptă. O rupea la goană, împiedicându-se în bastoane şi 
călcând bătături. Glasul şi umbrela maternă îi retezau 
avântul. Câţiva mucaliţi făceau glume, şi toţi fumătorii 
aprinseseră ţigările, pregătindu-se pentru zăbavă lungă. 

Cu o remuşcare târzie, Sergiu Miclăuş observă apariţia 
victimei sale, alignind de un picior şi căutând cu panică în 
ochi hamalul dispărut cu bagajele. 

Încruntând sprâncenele sub basca bleumarin, încercă un 
apel fără convingere: 

— Tregher! Treizeci şi trei! 

Pronunţa cu o graseiere delicioasă şi copilărească: 

— Thegheh! 'Theizeci şi thei! 

— Tregher! Treizeci şi trei! îi sări într-ajutor Sergiu 
Miclăuş, alăturându-se de ea cu un surâs smerit şi şăgalnic. 

Nu era o fetiţă. Se înşelase. Numai o miniatură încân- 
tătoare de femeiuşcă. O domnişoară în toată puterea cu- 
vântului, cu toate atributele sexului: corniţele sânilor mici 
împungând mătasea bluzei, mijlocul mlădiu cambrat în 
cingătoarea de lac, buzele de roşul vişinei coapte. Şi ce 
gene răsucite şi lungi! 

Victima făcu doi paşi spre stânga. Îl măsură cu severitate 
din tălpi în creştet. Se întoarse pe jumătate, ostentativ, 
chinuind nervos între degete o poşetă de dimensiuni 
exagerate faţă de minuscula făptură a tanagralei în 
vestmânt model 1934, sezonul de primăvară. Sergiu 
Miclăuş nu se arătă intimidat de glaciala primire. Cu glas de 
stentor, detună, făcând să tresară şi să se răsucească spre 
el toate privirile emigranților: 


— Treizeci şi trei! Hamal! Treizeci şi treei! 

— Acilea suntem, conaşule! răspunse un tregher mărunt şi 
spânatic, cumpănindu-se între două geamantane enorme. 
Acilea suntem, domnişoară! 

Semăna cu furnica harnică din gravurile abecedarului, 
târând o povară de două ori mai mare ca dânsa. 

— Unde-mi umbli, lacke? Unde te-ai evaporat, infamule, 
cu garderoba de nuntă a domnişoarei, hai?! urmă Sergiu 
Miclăuş, trăgând cu coada ochiului să surprindă un zâmbet 
împăciuitor pe buzele de coloarea vişinei coapte. 

Zâmbetul nu se ivi. 

„Şi pe drept cuvânt! recunoscu amar Sergiu Miclăuş. Fac 
hazuri mai tâmpite ca un autentic hamal!” 

În schimb, hamalul arătă vădite semne de mirare. Apro- 
piindu-se, se eliberă de sarcina celor două geamantane şi 
căută să dezlege enigma: 

— De unde ştii dumneata, conaşule, că mă cheamă Tacke? 

Sergiu Miclăuş strânse din umeri cu o superioritate bla- 
zată, perseverând în seria „hazurilor tâmpite”, cum îl apuca 
uneori o demonică atracţie a vulgarităţii: 

— Mă priveşte personal, onorabile Tacke!... De unde ştiu 
că te cheamă Tacke 33 ar putea să ţi-o spună domnişoara, 
logodnica mea, dacă n-ar fi necâjită fiindcă a căl-cat-o mai 
adineaori pe vârful pantofului un mizerabil in-divid, care 
nici nu şi-a cerut iertare. Ioate le ştiu, Tacke... (se plecă, 
şoptind confidenţial) fiindcă eu sunt KamaBrahmin, fachirul 
indian, dacă ai auzit, care ghiceşte trecutul, prezentul şi 
viitorul în stele, drojdie, palmă şi cărţi... 

Hamalul surâse cu neîncredere. Nu găsea ce să răspundă 
acestui vesel călător şi la asemenea năstruşnice năzbâtii. 
Dar victima lui Sergiu Miclăuş, cu buzele strânse şi cu o 
cută îngustă între sprincene, părea că n-a auzit şi că nu are 
de ce se înveseli. Bătea cu necaz din vârful piciorului valid. 
Se uita în altă parte. Pieliţa brună se învăpăiase şi o adiere 
uşoară îi flutura lin un cârlionţ de păr. 

Tacke 33 îşi reveni la simţul datoriei. Spuse: 


— Rămâi dumneata atunci cu domnişoara acilea, că eu mă 
duc înainte, să dau peste un otomobil. Altfel, vă apucă ziua, 
şi-ţi fi grăbiţi, de... cum şantară logodnicii... 

Spuse şi nu aşteptă încuviinţare, luând-o grăbit la picior. 

Delicat, Sergiu Miclăuş aşeză valiza de-a curmezişul peste 
cele două geamantane. Din fugă descifră incomplet un 
nume pe cartea de vizită prinsă în rama de piele. 

Rosti, schimbând pardesiul de gabardină de pe un braţ pe 
celălalt şi admirând cu exagerată înduioşare grupul 
bagajelor: 

— Priveşte, domnişoară Gina! Parcă se cunosc de când 
lumea, îşi pierduseră de ştire şi s-au regăsit. Nu-şi întorc 
spatele, nu se uită urât, nu muşcă, nu-şi arată dinţii. Sunt 
sigur că în limba lor îşi destăinuiesc la ureche foarte 
palpitante impresii de voiaj. 

Domnişoara Gina nu muşcă, nu-şi arătă dinţişorii, în- 
toarse, însă, cu totul umerii mici şi ceafa cu arămii şuviţe 
vibratile sub bască. Sergiu Miclăuş descrise un semicerc şi-i 
apăru în faţă, scoțând pălăria şi salutând, cu graţie emfatică 
de caballero mexican: 

— Domnişoară Gina, domnişoară Gina, hai să încheiem 
armistițiu! Altfel, se uită lumea curios la noi, ca la doi 
logodnici care se ceartă. Aruncă numai o clipă ochii la 
domnul cu trei rânduri de guşi. Se bucură, jubilează, 
mastodontul! 

Domnişoara Gina se întoarse mânioasă pe călcâiul 
piciorului teafăr. Mişcare schiţând rochiţei o învăluire 
rotundă de pliuri, cum se învoltă fustele de balerină. Sergiu 
Miclăuş îşi continuă orbita cu fidelitatea unui satelit supus 
geometriei astrale. Din nou a răsărit în faţă-i, plecându-se 
să-i vadă ochii. Stărui: 

— Înţeleg, domnişoară Gina, să fii supărată pe animalul 
care ţi-a strivit pantoful... 

Amintirea era încă vie şi probabil încă dureroasă. 
Domnişoara Gina nu rezistă. Exclamă tânguit: 


— De-ah fi numai pantoful! Dah mi-a sthivit degetele. 
Bruta! 

— Brută, într-adevăr! aprobă Sergiu Miclăuş cu o mimică 
scandalizată. Cea mai teribilă brută pe care mi-a fost dat s-o 
văd vreodată...! 

— Ai văzut şi dumneata? întrebă repede domnişoara Gina, 
fără să-şi dea seama că rupe aşa legământul prudent faţă 
de sine însăşi de a nu intra în vorbă cu acest individ flecar şi 
impertinenit. 

Ridicase genele. Ochii s-au dezvelit verzi şi limpezi. 
Lumina lor l-a înfiorat pe Sergiu Miclăuş cum nu-l 
cutremurase încă o privire de femeie. 

— Fireşte că l-am văzut... mărturisi exagerând schima de 
indignare. 

— Mie mi-a fost imposibil. Theceam hepede să nu pierd 
hamalul din ochi... Sahe o brută de pe-o scahă. N-am mai 
văzut înaintea ochilor de durehe. Şi nici măcah politeţa să-şi 
ceahă iertahe... 

— Veritabilă brută, domnişoară Gina! E plină lumea de 
asemenea specimene. Ar merita o corecție! 

Cu latul palmei, Sergiu Miclăuş arătă în spaţiu cam ce fel 
de corecție ar merita imaginarul individ, pe un obraz şi pe 
celălalt, succesiv şi metodic. 

— Desigur c-ah mehita! admise domnişoara Gina. Adică ah 
fi mehitat, dacă n-ar fi dispăhut... 

Sergiu Miclăuş scoase din nou pălăria. Se făcu mic, cobo- 
rând obrazul la nivelul domnişoarei Gina, şi se oferi 
martiriului cu o vădită voluptate: 

— În acest caz, domnişoară Gina, nu mai amâna. Aplică aci 
sancţiunea pe care o merită mizerabilul. Ca să-ţi fie mai 
uşor, dă-mi să ţin eu poşeta. N-aş vrea să te inco-modeze. 

— Cum? Dumneata ehai?! se miră domnişoara Gina, 
refuzând să dea crezare ochilor şi urechilor. 

— Precum se vede... gemu pocăit Sergiu Miclăuş. Eu am 
fost bruta. Şi după o cumplită luptă de conştiinţă, m-am 
înfăţişat - e drept, cam târziu - să cer iertare şi să-mi 


primesc pedeapsa. De aceea am adăugat, dar numai 
aparent, o necuviinţă la alta, permiţându-mi să adresez un 
cuvânt fără să fiu întrebat şi fără să ne cunoaştem... 

Domnişoara Gina îl privi mai atent. Lui Sergiu Miclăuş i se 
păru că descoperă în această privire oarecare simpatie, iar 
constatarea îl copleşi de o fericire fără margini. 

Nu minţea. Niciodată nu se încumeta să adreseze un 
cuvânt unei necunoscute. Socotea urâtă şi laşă 
îndeletnicirea braconierilor de trotuar. Chiar în anii lui de 
pierzanie păstrase discreţia bunei-cuviinţe în care a fost 
crescut şi a trăit. Acum îl împingea o putere mai tare decât 
raţiunea. Îşi auzea glasul recitând inepte născociri, se 
vedea în postura odioasă a unui individ care a prins la 
strâmtoare un pui de femeie singură şi fără apărare; îl 
scârbeau toate acestea de el însuşi - cel întors purificat şi 
tămăduit după doi ani de terapeutică sufletească - dar ce 
importanţă mai aveau, oare, asemenea autoanalize, judecăţi 
şi osânde? Nu lămurise o mijeală de zâmbet pe buzele 
domnişoarei Gina şi o simpatie iertătoare în privire? 

A fost numai o amăgire de scurtă durată. Căci obrazul 
domnişoarei cu ochii verzi şi genele lungi se posomori ca o 
apă de pe care s-a retras lumina. 

Vârful pantofului bătea mărunt lespedea de piatră. De astă 
dată era piciorul cel care alignise, şi Sergiu Miclăuş, trăind 
feerica ameţeală a visurilor unde cele mai absurde peripeții 
cu cele mai nebuneşti deznodăminte par acceptabile, găsi 
foarte firească ispita să desfacă şiretul pantofului şi să aline 
piciorul mic şi gol în văzul tuturor, cum încălzise odată, în 
copilărie, într-o vacanţă, la ţară, în palme şi lângă obraz, un 
pui de turturea înfricoşat şi rătăcit de cuib. Ochii holbaţi ai 
gigantului din tren l-au oprit să dea ascultare ispitei. 
Aplecat pe un genunchi, ca un pantofar care ia măsură, a 
atins uşor cu degetul numai încălţarea mutilată, întrebând: 

— Mai doare?... Te rog, iartă-mă... 

— Te hog şi eu: sfârşeşte odată, domnule! îşi pierdu 
răbdarea domnişoara Gina. Sfâhşeşte, depărtează-te şi ia-ţi 


bagajul de pe al meu. 

— E o valiză foarte uşoară, domnişoară Gina, şi nu 
muşcă... V-am garantat. Cu toate acestea, mă supun... 
Sfârşesc, o iau şi mă depărtez... Dar ce are să spună Tacke 
33 când va veni cu automobilul şi va constata cu durere că 
am stricat logodna?... lată-l, mi se pare că vine... Să salvăm 
aparențele, domnişoară Gina... Să păstrăm aerul a doi 
logodiţi model, la fotograf... 

Se apropia un automobil, şi în spatele lui altul. Iar ciudat, 
domnişoara Gina, cu toată încruntarea dintre sprân-cene, 
ar fi dorit ca Tacke 33 să nu se afle printre aceşti curieri 
norocoşi şi grăbiţi. Cât despre Sergiu Miclăuş, el făgăduia 
în gând fabuloase acastihuri şi contribuţii la cutia milelor de 
la diferite icoane făcătoare de minuni, implorând pronia 
cerească pentru urâte şi crude miracole, menite să-l 
împiedice pe Tacke 33 de la îndeplinirea datoriei. 

Într-adevăr, imprecaţiile lui Sergiu Miclăuş au găsit 
ascultare la marele orânduitor al destinelor, fiindcă 
amândouă maşinile au sosit cu alţi tregheri pe scară. A 
respirat şi domnişoara Gina, cu un tremur uşor şi 
involuntar. Domnul cel gros s-a urcat în primul automobil, 
punând arcurile la grea încercare. În celălalt s-a îmbarcat o 
familie numeroasă cu prunci, bunică sprijinită în baston şi o 
abundentă coletărie alimentară de sezon. 

— Domnişoară Gina... 

— Te hog! 

— Domnişoară Gina, am avut noroc. Am trecere la 
Dumnezeu pe ziua de astăzi, care a început a curge în 
calendar de la orele 12... Presimt. Presimţeam... 

— De ce spui dumneata că ai avut noroc? 

— Nu am avut numai eu... Avem amândoi... Eu şi 
dumneata... E o nuanţă. Să privim adevărul curajos şi loial 
în faţă... Am avut noroc fiindcă Tacke al nostru 33, fie că-i 
lipsit de iniţiativă, fie că el e născut într-o zodie fără spor, în 
orice caz, bate acum străzile Bucureştilor, cum îi urez eu 
să-l apuce ziua şi să ajungă până la Cotroceni ori la Parcul 


Carol... În acest timp, dumneata ai să te îmbunezi şi ai să 
mă ierţi. lată norocul meu! Şi îimbunându-te, ai să-ţi pierzi 
ideile urâte despre individul care a fost de două ori 
necuviincios şi o dată brută, ai să vezi lumea mai trandafiriu 
şi are să-ţi dispară cuta aceasta încruntată dintre 
sprincene, care ţi-o jur că nu-ţi stă bine de loc. lată norocul 
dumitale! Să-i fim deci recunoscători lui Tacke 33 şi să-l 
recompensăm imperial când va sosi, cât mai târziu, ca să ne 
spună că printr-o inexplicabilă dar binecuvântată catastrofă 
au dispărut toate vehiculele cu tracţiune mecanică şi 
animală din Bucureşti... Sergiu Miclăuş schimbă glasul, 
învăluitor şi surd: Domnişoară Gina, m-ai iertat? Nici nu-ţi 
imaginezi ce mâhnit aş fi să ştiu că nu pot obţine această 
iertare...! 

— Se şi cunoaşte cât sufehi! îi reproşă domnişoara Gina 
surâsul voios, care-i dezminţea gravitatea joasă a glasului. 
De spăşit ce ehai, ai început povestea cu treghehul... Ce a 
însemnat, te rog, invenţia stupidă cu logodnica dumitale! Şi 
phostia cu Tacke theizeci şi thei?... Aşa vine un om să-şi 
ceahă scuze pentru că a fost brutal...? 

— Depinde de om, domnişoară Gina, şi de loc... Şi mai ales 
de starea sufletească în care se află omul... 

Ultimele cuvinte le rosti Sergiu Miclăuş cu nehotărâre. Îşi 
aminti că el venea la o înmormântare şi se mustră că nu are 
de loc starea sufletească a unui om care vine pentru o 
înmormântare. Alungă amintirea inoportună. Îşi pledă 
cauza cu o bufonă avântare: 

— Va să zică, am greşit şi cu aceasta?... Situaţia mi s-a 
agravat. Recidivă şi cumul de delicte... Ce să fac? Apelez la 
indulgență şi încerc să mă apăr... Că n-a fost o prostie 
povestea cu lacke 33, a dovedit-o realitatea. 

L-am identificat îndată. Am nimerit. Aşa botez eu chelnerii, 
birjarii, hamalii, oamenii de serviciu. Le spun: Tacke! Un 
Tacke universal. Tacke factor comun. Câteodată o nimeresc, 
câteodată nu... Adică de cele mai multe ori, nu... Dar câtă 
bucurie fără nici o osteneală procur omului care-şi 


închipuie că-l cunosc de undeva şi că nu l-am uitat atunci 
când o nimeresc! Sunt o natură generoasă, domnişoară 
Gina! Îmi place să împrăştii în jurul meu voie bună şi 
simpatie... Poate fiindcă uneori simt eu singur atâta nevoie 
de voie bună şi simpatie, ca toate caracterele 
inconsistente... 

— Şi impehtinenţa cu logodnica dumitale? voi să afle 
numaidecât domnişoara Gina. Cum ţi-ai permis? 

Sergiu Miclăuş făcu un semn de declinare a 
responsabilităţii spre cerul înalt şi el singur culpabil: 

— Poate a fost o prostie şi o impertinenţă... Tot aşa cum 
poate n-a fost o prostie, domnişoară Gina. Aceasta numai 
cerul o ştie. Mi-a venit pe negândite. Providența grăieşte 
misterios prin gura iresponsabililor. Mărturisesc că pe 
Tacke 33 l-am minţit. Nu-s Kama-Brahmin, fachirul indian 
care ghiceşte trecutul, prezentul şi viitorul în stele. Dar 
viitorul cine poate pretinde că-l cunoaşte oare, domnişoară 
Gina? Uneori hazardul intră în viaţa noastră în chipurile 
cele mai groteşti şi absurde... Sare o brută din tren, îţi 
striveşte pantoful... Vine - cam tardiv, dar tot vine - să-ţi 
ceară iertare... Şi descoperi că bruta nu era chiar atât de 
brută... Da-da... Trăim prea mult în momentul care trece, 
adică în nimic, ca să ne dăm seamă că neprevăzutul are o 
semnificaţie şi intenţii ascunse, că ne invită pentru cine ştie 
ce sfârşit rezervat viitorului... 

Surâsul lui Sergiu Miclăuş îşi pierduse intenţia bufonă. 
Era acum dureros, încărcat de amintirea altor hazarduri pe 
lângă al căror avertisment de atâtea ori trecuse fără să ia 
aminte. Şi cu aviditate căută în ochii verzi o aprobare. 

Domnişoara Gina îşi ascunse privirea din nou umbrită. 
Trăsurile s-au împietrit, brusc congelate. 

Amândoi erau tineri şi din amândoi muşcase pretimpuriu 
viaţa. Îi însemnase cu un tainic şi abia cicatrizat stigmat. 
Poate de aceea când privirile lor s-au întâlnit, în sfârşit, li s- 
a părut că se căutau dintotdeauna şi că s-au regăsit. 


— M-ai iertat, domnişoară Gina?! exclamă cu neţărmurită 
bucurie Sergiu Miclăuş. 

— Fie!... Ce impohtanţă poate să aibă aceasta pentru 
dumneata?... Şi pentru mine, de altfel?... N-o să ne mai 
vedem niciodată... lar hazardul, prezentat sub chipul lui 
Tacke theizeci şi thei al dumitale, vine să ne avertizeze că 
întâlnihea noastră a durat prea mult... 

Tacke 33 într-adevăr sosea triumfal cu un Ford din epoca 
preistorică a industriei automobile. 

Cu autoritate care nu admitea împotrivire, încărcă ba- 
gajele îndelaolaltă. Pipăi de două ori în palmă bacşişul 
„imperial” strecurat de logodnicul domnişoarei Gina. Cu 
şapca în mână, le ură noapte bună şi noroc în viitoarea 
existenţă conjugală. Apoi, a treia oară deschise uluit palma 
să evalueze neaşteptata mană de monete; numără, zurui 
metalul, îl deşertă în punga goală, care îndată se rotunji ca 
o broască obeză. lar obrazul spânatic al lui Tacke 33 se 
zbârci într-un surâs de beatitudine şi de recunoştinţă, 
privind din urmă automobilul hodorogit. 

Automobilul hodorogit îşi clănţăni un timp fiarele pe 
caldarâmul inegal, până când şoferul izbuti să potrivească 
roţile de gumă pe linia lină a tramvaiului şi infernala fanfară 
se potoli. 

Acum puteau să-şi vorbească. Glasul lui Sergiu Miclăuş să 
se facă ascultat. 

Dar Sergiu Miclăuş nu mai avea glas. Amuţise subit. 
Contempla în extaz de provincial radicalele transformări 
urbanistice ale acestei porţiuni de capitală de nerecunoscut 

după o îndelungă absenţă: cocioabele rase la pământ, 
straturile cu flori şi verdeață căptuşind bordura trotuarelor. 
Privea în lături poate şi fiindcă n-avea curaj să înfrunte 
mustrarea care scăpăra indignată în ochii verzi, sub genele 
lungi. 

Numai lacke 33 fusese de vină. Din proprie iniţiativă, nici 
în închipuire Sergiu Miclăuş n-ar fi împins inofensiva lui 
flecăreală până la un astfel de epilog. Se pregătise să-şi ia 


valiza, să îngăimeze un vag „noapte bună” şi să se despartă 
pentru a nu se mai vedea niciodată, aşa cum prea bine 
spusese domnişoara Gina. Îl împungea în inimă o durere 
încă necunoscută la acest gând. Altceva, însă, ştia că nu 
este de făcut. 

Cu fericita seninătate a celor săraci cu duhul, Iacke a 
decis altfel. Le-a îndevălmăşit bagajele. Le-a deschis 
portiera, invitându-i: „Gata! Poftiţi! Urcaţi!” Ce explicaţie şi 
rezistenţă să mai opună hazardului travestit într-un 
imperativ hamal cu matricola 33? 

S-a supus. S-a urcat. 

Adică: s-au supus; s-au urcat. 

Fiecare s-a ghemuit în ungherul său. După cincizeci de 
metri se lăţise la mijloc un gol dezolant, un adevărat şi 
inaccesibil pustiu, ca între doi logodnici ireconciliabil 
înstrăinaţi. 

Toată verva lui Sergiu Miclăuş se epuizase. Încleştase 
moşnegeşte palmele pe genunchi şi nu găsea un singur 
cuvânt potrivit să rupă tăcerea, deşi vântura în cuget 
vertiginoase pretexte oferite de afişele de teatru şi de 
cinematograf; un câine noctambul scăpat ca prin minune de 
sub roţi, o ceată de cheflii hăulind răguşit într-o birjă. Toate 
îi păreau banale, vulgare, jalnice faţă de ce simţea că avea 
el de spus, rar şi până acum nerostit. 

La colţul străzii Ştirbei-vodă, şoferul întoarse o mutră 
nebărbierită de ocnaş evadat, întrebând în ce direcţie să 
apuce. 

— La stânga! Pe Ştirbei-vodă, Tacke! răspunse Sergiu 
Miclăuş într-o doară. 

Şoferul protestă ofensat: 

— Pe mine nu mă cheamă Tacke, domle...! 

Răsuci volanul la stânga şi, după ce scăpă la asfaltul neted, 
socoti necesar să rectifice definitiv un echivoc de stare 
civilă, apăsându-l pesemne pe suflet. 

— Nu mă cheamă Tacke! repetă. Confundaţi cu cine ştie ce 
haimana, d-ăia de v-au dat poli falşi la rest. Pe mine mă 


cheamă Cristofor şi sunt proprietarul maşinii! Eu sunt Nae 
Cristofor! 

Cristofor Columb, intrepidul navigator genovez, nu şi-ar fi 
rostit numele cu mai indignată emfază nesocotitului 
ignorant care l-ar fi confundat cu Amerigo Vespucci, 
uzurpatorul gloriei sale în faţa posterităţii şi în apocrifa 
onomastică a noului continent. 

Domnişoara Gina izbucni în râs cristalic. Sergiu Miclăuş 
îndrăzni să-i caute privirea. Imperceptibil, micşoră zona 
neutră dintre dânşii. Simţi că-şi recapătă facultatea 
coardelor vocale, îşi drese glasul şi murmură: 

— De data aceasta, jur, domnişoară Gina, că n-a fost nimic 
premeditat... M-am pomenit instalat aci în stare hipnotică... 
M-ai iertat? Mă ierţi? 

Domnişoara Gina strânse din umerii strâmţi cu o nepăsare 
prefăcută: 

— C'est pardonne! După cât mi-ai ţinut dumneata de urât, 
thebuia să fiu şi eu caritabilă. Dacă ai fi rămas pe scări, 
ohfan şi păhăsit, cu valiza înth-o mână şi cu pălăria în alta, 
îmi provocai şi mie un caz de conştiinţă. Remuş-cahe, 
insomnie, mai ştiu eu ce... Acum îmi dau seama. Aşa s-au 
simplificat luchurile. Nu eşti nici dumneata de vină, nici eu. 
Tacke 33, unealta inconştientă a Satanei... 

— Unealta inconştientă a providenţei, rectifică Sergiu 
Miclăuş. 

— A phovidenţei dacă vhei... Nu se schimbă nimic cu 
aceasta. Te las în drum şi mă duc mai depahte. 

— De ce să mă laşi în drum? se văită consternat Sergiu 
Miclăuş. Cea mai elementară datorie de politeţe mi se pare 
că îmi dictează mie să te conduc. 

— Foahte drăguţ. Dar mulţumesc. Eu sunt deprinsă să mă 
conduc singură, iar acum merg foarte depahte. 

— Anume? 

— Parcul Carol... 

— Ce coincidenţă! se miră bucuros Sergiu Miclăuş. Cam în 
aceeaşi direcţie merg şi eu... 


— Cunosc. 

— Nu mă crezi? 

— Cunosc asemenea coincidenţe inventate făhă să ceară 
prea multă hisipă de imaginaţie. Mai bine spune, te hog, la 
ce hotel să oprească şoferul? 

— Aşadar, mint?... constată lugubru Sergiu Miclăuş. Ai 
dreptate, domnişoară Gina. O merit această neîncredere! 
După toate dobitociile mele cu Tacke 33, Kama-Brahmin, 
după invenţia idioată cu zestrea logodnicei, ai tot dreptul să 
mă consideri ceea ce nu sunt şi să-ţi par aşa cum n-aş vrea 
să par... 

Domnişoara Gina surâse privind oblic printre gene. 

— A propos! spuse, netezindu-şi poşeta vastă şi întor- 
cându-se pe jumătate în ungherul său, să-i vadă din plin 
profilul. Te cred că nu eşti Kama-Brahmin, fachirul indian. 
Însă îţi măhturisesc că ai un dar de devinaţiune pe care n- 
ar thebui să-l neglijezi. Când ai vorbit despre zestrea 
logodnicei, ai ghicit pe jumătate... Nu vin în Bucureşti 
penthu o logodnă. Dar în geamantanele acestea, aşa mari 
cum le vezi, ca lăzile de zestre ale bunicii, am tocmai nişte 
toalete de nuntă... Numai de nu s-ah fi şifonat...! 

Lui Sergiu Miclăuş puţin îi păsa dacă s-au şifonat ori nu. 
De altfel, nici nu mai auzi ultimele cuvinte. Zvârlind 
pardesiul de pe genunchi şi călcându-l în picioare, excla- 
mase cu deznădejde: 

— Imposibil, domnişoară Gina! Nu e aşa că nu e ade- 
vărat? 

Într-o mişcare nestăpânită, prinsese mâna domnişoarei 
Gina, să-i caute cu înfrigurată oroare verigheta de pe 
deget. lar domnişoara Gina, fără să-şi dea seama, se lăsă 
percheziţionată cu o docilitate de copil nevinovat şi sigur de 
răsplata virtuţii, cum scrie în povestioarele morale. Când s- 
a recules, după dogoarea obrazului a ştiut că roşise. Îşi 
smulse mâna din strânsoare şi clincheti în râs uşor: 

— M-ai înţeles greşit. Voiam să spun că vin numai la nunta 
unei phietine. O fostă colegă de şcoală şi cea mai bună 


phietină... 

— Ah! cum m-ai speriat! 

— Dah sperios mai eşti! Nu păreai până mai adineaori. Ai 
făcut o figuhă atât de comică! Îmi vine şi acum să râd. 

— Râzi, domnişoară Gina! încuviinţă din toată inima 
Sergiu Miclăuş. Îmi vine şi mie să râd. Mă simt vesel, 
bucuros, fericit... Aşa m-a prins un râs nervos numai acum 
câţiva ani, când am scăpat de la înec, la mare, la Eforie... 
Mă târâse curentul, am înghiţit o doză masivă de apă 
sărată, şi când m-am văzut scăpat la țărm, clănţănind din 
dinţi ca un câine murat, nu mi-am putut stăpâni râsul. 
Prietenii credeau că am înnebunit de spaimă... Dar nu eram 
mai nebun decât acum! 

Sergiu Miclăuş hohoti voios, trăgându-şi pardesiul pe 
genunchi, după ce-l maltratase fără vină în picioare. Apoi se 
întunecă deodată. Îşi aminti după ce noapte sinistră era să 
se înece atunci; îşi aminti că el vine acum pentru o 
înmormântare. Absurd, dintr-un zăcământ părăsit al 
memoriei, îi tresări în gând o strofă a unui poet obscur, 
învățată pe vremuri la lecţiile de limba franceză: „Deux 
corteges se şont rencontres a l'eglise. 

L'un est morne”...40 

— Şi nunta e mâine, nu este aşa? întrebă cu o 
bolnăvicioasă curiozitate, pentru a şti până unde realitatea 
res-pectă simetria didactică a contrastelor din poezia lui ]Jo- 
sephin Soulary. 

— Desigur. Sau mai bine spus, astăzi, fiindcă mai mult de 
jumătate din noapte s-a dus. 

„Înmormântarea tot astăzi...!”. era să adauge Sergiu 
Miclăuş, înăbuşindu-şi cu greu o mărturisire nepotrivită 
momentului şi întregii sale purtări de trei sferturi de ceas. 

Brigandul de la volan întoarse obrazul ţepos, să afle încă o 
dată direcţia. 

— Spre Parcul Carol, onorabile Cristofor! porunci Sergiu 
Miclăuş cu autoritate. 

Domnişoara Gina nu mai protestă. 


Un răstimp au tăcut amândoi, privind vitrinele şi recla- 
mele luminoase de pe Calea Victoriei, trecătorii întârziaţi, 
prefacerile despre care n-aveau ştiinţă. 

— De un an n-am mai venit în Bucureşti... M-am pho- 
vincializat cu totul... mărturisi melancolic domnişoara Gina, 
urmărind din mers firmele cunoscute împestriţate cu altele 
noi. 

— Eu de doi... Şi poate n-aş fi venit nici acum dacă... 

Încă o dată Sergiu Miclăuş îşi sugrumă pe buze 
mărturisirea deplasată. 

— Dacă?... stărui domnişoara Gina. 

Sergiu Miclăuş ocoli răspunsul, adoptând iarăşi tonul 
glumeţ: 

— Dacă n-ar fi voit altfel hazardul! Îşi avea probabil 
socotelile sale, care nouă ne scapă... Pregătea toate în aşa 
chip, ca să ne întâlnim şi să ne cunoaştem. 

— Mai întâi, mi se pahe că nici nu ne cunoaştem... observă 
domnişoara Gina. Aceasta nu se numeşte cu-noştinţă. 

— Adevărat! descoperi uimit, şi Sergiu Miclăuş. Ce 
zăpăcit, ce imbecil, ce brută mai sunt! se pedepsi autofla- 
gelându-se cu o grindină de epitete usturătoare. 

Îşi potrivi nodul crăvăţii, scoase pălăria, îşi netezi părul, se 
răsuci pe trei sferturi în cuşca hodorogită şi, cu o 
solemnitate teatrală, îşi enunţă numele, vârsta, profesiunea 
şi domiciliul. 

— "Ţin să adaug, rosti încheind, ţin să adaug, pentru a evita 
o confuzie: sunt ardelean prin adopţie, de dată recentă, 
numai de doi ani. Prin adopţie şi prin exil cu domiciliul 
forţat. Altfel, bucureştean de baştină. Brav strănepot al lui 
Bucur Ciobanul... Nu-mi pria însă aerul. Mă luase alt 
curent, altfel de înec mă ameninţa. Am fugit. A fost un 
noroc... Mă întorc alt om. Cel puţin aşa cred... 

— Şi eu am fugit de Bucureşti... murmură gânditoare 
domnişoara Gina. Şi eu mă întohc alta. Cel puţin aşa cred... 

Îşi spusese numele întreg, cum nu-l putuse desluşi Sergiu 
Miclăuş pe cartea de vizită prinsă în rama de piele a 


geamantanului: Gina Alimănescu, licenţiată în litere, 
profesoară suplinitoare de limba franceză la Oradea-Mare. 

— Pariez că jumătate din eleve sunt mai înalte ca dum- 
neata şi, dă-mi voie să-ţi mărturisesc, nu-mi prea imaginez 
cum îţi stă pe catedră. Te-am crezut o şcolăriţă la început. 
Ba una de curs inferior. 

— Pahdon! se supără domnişoara Gina. Află, domnule 
judecător stagiar, că sunt foarte iubită şi ascultată de 
elevele mele. Dihectoarea are nouăzeci de kiloghame la 
cântar şi un metru optzeci înălţime făhă tocuri - o uriaşă - 
dar apelează la mine să-i fac eu ohdine... 

— Nu mă îndoiesc, domnişoară Gina. Toţi dictatorii şi 
tiranii, generalii şi comandanții glorioşi au fost şi sunt mici 
la stat... Napoleon, Mussolini... Chiar despre Ştefan cel 
Mare spune cronicarul că nu era mare la stat. 

— Îmi pahe rău că glumeşti. Sunt mică, dar nu tihanică. M- 
am supărat. Na! sfârşi îmbufnată, retrăgându-se în colţul 
său şi bătând tamburina în poşetă. 

— Nu face nimic! o asigură Sergiu Miclăuş cu o totală 
încredere în viitor. Nu mă mai tem. O să ne împăcăm... Ştiu 
sigur acum că suntem făcuţi să ne înţelegem. Aveam parcă 
o presimţire. Cât timp a stat trenul în câmp, până ce s-a 
eliberat linia, cu coatele rezemate de fereastră, priveam 
noaptea şi stelele şi mă întrebam câtă vreme are să treacă 
încă până ce voi întâlni o vietate pe lume cu aceleaşi 
gânduri ca mine, aceeaşi sete de altceva... Mă credeam 
foarte singur, domnişoară Gina... 

— Ai stat şi dumneata acolo cu coatele pe geam? întrebă 
prea repede Gina Alimănescu, uitând că era supărată foc. 

— Am stat şi eu... urmă Sergiu Miclăuş. Am ascultat 
concertul de broaşte. Era un broscoi mai bătrân, un bas de 
toată splendoarea, un adevărat Şaliapin al neamului 
batracian. Pe urmă a început să cânte o pasăre în salcâmi. 
Mă simţeam singur, şi noaptea era foarte frumoasă şi 
înstelată acolo, în câmp. Şi nu mă întrista senzaţia aceasta 
de singurătate, fiindcă presimţeam că aşa trebuie să fie, că- 


mi pregăteşte ceva... lar dumneata stăteai la alt geam, nu e 
aşa? Ascultai tot concertul de broaşte, nu e aşa? Pe urmă ţi 
s-a părut că asişti la o vrajă misterioasă când a început să 
cânte pasărea în salcâm, nu e aşa? Şi te-ai simţit singură, şi 
noaptea era foarte frumoasă şi înstelată. Sunt sigur acum, 
domnişoară Gina. Ne despărţeau două-trei vagoane; nu 
ştiam unul de altul; dar ceva începuse de pe atunci să ne 
apropie... 

Cristofor, şoferul, întrerupse elegiacul recital, făcând apel 
la ciudaţii săi pasageri să se întoarcă la realitate: 

— Unde mai mergem, domnule? Am transversat Bucu- 
reştiul dintr-un capăt în celălalt. Unde voiţi să mai mergeţi? 

— Mână înainte, prietene Cristofor! Ce-ţi pasă? Mergem în 
Industan, în Platoul Pamir. Indiferent unde! Alege şi facă-se 
voia ta! 

— Am trecut de casă, interveni domnişoara Gina. În- 
toahce, te rog. Strada Cuţitul-de-Argint. 

Sergiu Miclăuş simţi cuțitul de argint răsucit rece şi tăios 
în inimă. 

— Aaşadar, s-a sfârşit? întrebă rugător. Ajungem şi s-a 
sfârşit? 

— Ce să facem altceva?... N-avem paşaport şi vize pentru 
Platoul Pamir... 

— Altfel, te-ar tenta? 

— Poate că da... poate că nu... Cei care fug de ei înşişi 
fiindcă se tem de ei înşişi sunt în stahe să meahgă şi până la 
capătul pământului. Deocamdată am ajuns unde voiam să 
ajung. Opreşte, te hog! 

Cristofor opri, acostând barca lui Noe la marginea 
trotuarului. 

Casa era scundă, străveche, cu o grădiniţă în faţă şi cu 
ferestrele întunecate. 

— Tanti Catriona s-a culcat! constată dezamăgită 
domnişoara Gina. A renunţat să mai aştepte sau poate că 
nici n-a primit teleghama. 


Sergiu Miclăuş nu se dădea mişcat din fundul 
automobilului. Când era copil şi mergea la matineele de la 
teatru şi de la circ, tot aşa, la căderea cortinei nu voia să 
creadă că feeria s-a sfârşit. 

Se dezmetici abia după ce Gina Alimănescu sărise jos şi 
Cristofor întinse mâna păroasă să-i zmulgă valiza de sub 
picioare. 

— Nu! Aceasta rămâne... rosti cu jale. Noi mergem mai 
departe... În Platoul Pamir, aproape de cer. 

Dar înainte de a pleca spre Platoul Pamir, aproape de cer, 
cobori să-şi ia noapte bună cu un nod uscat în gâtlej. 

Cele două geamantane enorme cu toaletele de nuntă 
aşteptau rânduite de Cristofor lângă grilaj. Domnişoara 
Gina sunase şi se iţea printre zăbrele, să vadă un semn de 
viaţă. Nu răspundea nimeni, nu se mişca nimeni; perdelele 
au rămas opace şi neclintite. 

— Poate s-a mutat de Sfântul Gheorghe şi n-a lăsat adresa! 
se dădu cu părerea Sergiu Miclăuş, implorând din nou 
Atotfăcătorul şi orânduitorul destinelor să-i sară într-ajutor. 

— Cine? Tanti Catriona să se mute? Dah e casa ei. Numai 
că thebuie să sun lung, lămuri Gina Alimănescu. Baba 
Reveica, slujnica, e cam surdă, şi la ceasuhile acestea 
visează că i s-a întohs bărbatul plecat în lume acum vreo 
theizeci de ani... Îi cunosc eu visuhile ei... 

Când, însă, ridică degetul spre butonul soneriei, Sergiu 
Miclăuş o apucă uşor de mână. 

— Ce te grăbeşte, domnişoară Gina? şopti cu buzele 
fierbinţi. Ai ajuns! Zece minute mai devreme ori mai târziu, 
pentru dumneata înseamnă totuna. Dăruieşte-mi mie aceste 
zece minute. Pentru mine înseamnă foarte mult, 
domnişoară Gina... 

Gina Alimănescu lăsă mâna să cadă moale. 

Îl privi în sus. El era cu un cap mai înalt decât dânsa. Şi de 
jos în sus, îi vedea trăsăturile deodată supte, ochii arzători, 
tremurul buzelor. Nu mai semăna cu tânărul zeflemist şi 
flecar. Altădată ar fi neliniştit-o un om cu asemenea ochi, cu 


asemenea tremur al gurii. Sau i-ar fi răspuns cu un hohot 
de râs, ca o împroşcare rece de duş. Acum lăsa cu o 
vinovată voluptate să pătrundă şi în ea încordarea lăuntrică 
de strune întinse, dureros, până la geamăt întinse. 

— Fii cuminte... îl admonestă tot ea pedagogic. Nu-mi 
place privirea aceasta! 

Minţea, căci nu-şi putea desprinde ochii din privirea 
aceasta. 

Sergiu Miclăuş se rezemă de grilaj. Aşteptă să se 
risipească paianjenişul ameţelii. Îşi duse mâna la frunte şi 
zâmbi dezvinovăţindu-se: 

— Sunt cuminte, domnişoară Gina. Nu ştiu ce-a fost. Nu mi 
s-a mai întâmplat niciodată... 

Gina Alimănescu privi în altă parte, ca să-şi ascundă ochii. 
Şi astfel Sergiu Miclăuş nu putu să vadă cum jucăuşa 
flacără verde s-a turburat, a pâlpâit palidă şi s-a stins. Căci 
ei i se mai întâmplase aceasta, iar amintirea era plină de 
suferinţă şi de umilire. Mai ales acum. 

Un sughiţ de plâns îi cutremură umerii mici. 

— Plângi?... se miră Sergiu Miclăuş, înaintând şi prin- 
zându-i umerii cu braţul rotunjit, ca să-i întoarcă faţa în 
lumina lactee a becului electric. Plângi, domnişoară Gina? 
Te-am supărat eu?... din pricina mea plângi? 

În genele răsucite sclipea roua lacrimilor. Obrazul îngust 
era golit de sânge. Domnişoara Gina clătină capul şi o clipă 
tâmpla rămase rezemată de pieptul puternic şi lat. Tâmpla, 
urechea care ascultă înăuntru o bătaie caldă, ritmică şi 
reconfortantă de inimă omenească. „Doamne, ce fac? Cum 
de-am ajuns iarăşi la aceasta?” se întrebă cu spaimă, 
smulgându-se şi împingând pieptul bărbatului cu amândouă 
mâinile. 

— Gina! şopti Sergiu Miclăuş nedumerit de neaşteptata 
vehemenţă. Domnişoară Gina... 

— Te hog, lasă-mă! Lasă-mă, îţi spun...! 

— Dar n-am făcut nimic... Te-am văzut că plângi. Nu pot 
suporta să văd o femeie plângând. 


— N-am plâns! bătu ciudoasă din picior Gina Alimă-nescu. 
Ţi s-a păhut... Am avut şi eu o ameţeală, oboseală, nervi... 
Gândeşte că vin tocmai de la Ohadea-Mahe... Douăzeci de 
ceasuri de tren... 

— Cu atât mai explicabil, domnişoară Gina. Nu e un motiv 
să te superi pe mine fiindcă România Mare e atât de lungă 
şi lată. 

— Nu sunt supăhată pe dumneata... Nici pe România 
Mare... M-au exasperat tot drumul nişte imbecili. Au 
discutat numai desphe îngrăşăminte chimice şi vaci cu 
lapte. Ştiai dumneata că pământul rămâne steril dacă n-are 
bac-terii? Ştii dumneata câţi litri de lapte dă o vacă bună de 
Şviţeha? Aceasta am auzit eu tot timpul... N-au tăcut un 
sfert de ohă... Pe urmă au vohbit şi altele. Lucruri urâte. Au 
uitat că le asculta făhă să vrea o femeie... Cum să n-am 
nervi?! Ai mai auzit dumneata aşa ceva? 

— Nu, domnişoară Gina! mărturisi calm Sergiu Miclăuş. N- 
am auzit aşa ceva, dar am aflat altele de la tovarăşele mele 
de compartiment. Cum şi-a pierdut averea în cărţi numitul 
Mişu Ispaşiu, zis Asul de pică, de-a ajuns la azil. Cum a 
murit din naştere, ca să zic, numita Tuţica Ionescu în 1906, 
pe vremea expoziţiei din parcul de aci, la câţiva paşi... Am 
fost fraţi de suferinţă şi nu ne bănuiam... De ce să ni le 
amintim acestea? Fie la dânşii şi la dânsele acolo, în infern, 
unde le urez ca sentinţa cea mai uşoară să-i condamne la 
un debit neîntrerupt de cinci mii de cuvinte pe ceas până la 
sfârşitul sfârşiturilor. Noi să ne întoarcem la noaptea 
noastră din câmp... La cântecul păsării din salcâm... 
Aceasta a fost a noastră, domnişoară Gina, şi nu ne-a putut- 
o fura nimeni... Ne pregătea pentru ceasul de acum, 
domnişoară Gina... Şi pentru altele, poate, nu este aşa? 

— Nu cred, rosti Gina Alimănescu. Nu cred că avem să ne 
mai întâlnim vheodată. Eu plec poimâine... Poate e mai bine 
aşa... Sigur că e mai bine aşa. 

— Dar mâine, domnişoară Gina? Adică astăzi... Peste 
câteva ore? 


— Ştii pentru ce am venit... Cum îţi imaginezi că ne-am 
mai putea vedea? 

— Încerc. Trec pe aci... Ori e atât de fioroasă tanti 
Catriona? 

— O, biata tanti Catriona! exclamă indignată la această 
presupunere Gina Alimănescu. Cât desphe dânsa!... E cea 
mai delicioasă şi înţelegătoahe mătuşă care a existat pe 
lume. 

— Atunci? 

— Atunci e foahte simplu. Nu se poate! Aşa vrea hazahdul 
dumitale. Îşi are phobabil socotelile sale... Înţelegi de ce nu 
se poate? Plec dimineaţă la prietena mea. Sunt doar 
domnişoaha ei de onoare. Nu vezi toaletele? întrebă, lovind 
în geamantan cu vârful pantofului. Nu pot dezerta de la 
datorie. 

Sergiu Miclăuş simţi o vrăjmăşie de moarte pentru 
prietena domnişoarei Gina, care n-a găsit altceva mai bun 
de făcut decât să se mărite într-o asemenea zi. Uită că 
numai datorită acestei împrejurări le-a fost dat să se 
întâlnească. 

— Şi cine e, mă rog, această prietenă? Cine-i fericitul 
mire? 

Mai păstra speranţe nelămurite. De ce adică unul din doi 
n-ar fi o cunoştinţă, cum a pierdut din vedere atâtea; foşti 
colegi de universitate, foste relaţii oricât de vagi de 
vilegiatură? Numele au sunat însă străine. Se înverşună 
totuşi să afle o dezlegare. Domnişoara Gina capitulă: 

— Fiindcă stărui atât, propun ceva mai simplu. Am şi eu 
dhept la un invitat al meu. Nu? Te prezint. Nu-ţi gahantez 
că ai să te amuzi. Însă nu aceasta cauţi, nădăjduiesc. E 
acceptabilă propunerea mea? 

— Mai întrebi?! izbucni Sergiu Miclăuş, lărgind braţele să 
cuprindă în exaltarea sa toată planeta. Parcă am avut o 
presimţire când mi-am lăsat aci, acum doi ani, toate hainele 
de ceremonie!... Frac, smoching... N-aveam nevoie de ele în 
exil. Au să cam miroase a naftalină. Iorn peste ele dis-de- 


dimineaţă un flacon de colonie şi le las la vânt... Vezi că 
toate se rezolvă cu puţină răbdare? Era simplu ca povestea 
cu oul meşterului Cristofor Columb, tizul şoferului nostru... 

Amândoi şi-au aruncat ochii la tizul ilustrului navigator. 
Cristofor, renunțând să-şi mai muncească mintea cu aceşti 
bizari clienţi de noapte, adormise la volan, cu bărbia în 
piept şi cu şapca pe ochi, prăvălat într-o râlă ca un asasinat. 

— Prinde puteri pentru expediţia din Platoul Pamir! îl 
scuză domnişoara Gina, zâmbind înseninată după plânsul 
care-i zguduise umerii mai adineaori. 

— A scăpat! Nu mai plec în Pamir, nici în Industan, nicăiri. 
Nu mai am de ce pleca acum... Şi cum facem? întrebă cu 
nerăbdare Sergiu Miclăuş. 

— Vii aci şi mă iei dimineaţă, mergem să te prezint şi apoi 
mă acompaniezi la stahea civilă. 

— Imposibil... îngăimă Sergiu Miclăuş, amintindu-şi cu 
remuşcare pentru ce a venit şi ce pune în ceasul acesta la 
cale. 

— Atunci după amiază, la două... propuse fără nici o 
bănuială Gina Alimănescu. Găsesc un phetext să pot lipsi o 
oră, vin acasă şi te aştept. Chiar dacă eu întâhzii cumva, o 
previn pe tanti Catriona să te primească aci cu toate 
onorurile. Ai să vezi ce încântătoahe e! Îţi hezerv o 
surpriză. Nici nu-ţi imaginezi cine a fost, ce a fost... Aşadar, 
hămânem înţeleşi: la două! Şi hai să ne despărţim acum. 
Thebuie să dorm câteva ceasuri ca să nu am mâine o figură 
de spebhiat... 

Sergiu Miclăuş privea în asfalt zvârcolirea neputincioasă a 
gâzelor nocturne atrase de becul electric şi acum 
muribunde după zădarnica lor sarabandă. N-avea curaj să 
anunţe că nu poate veni şi de ce nu poate veni. 

— Nu spui nimic? se miră Gina. E prea devreme la două? 
Te reţine ceva?... Atunci, la thei, hai... Fie la trei. 

— Imposibil! Nici la trei, nici la patru nu pot, domnişoară 
Gina, e cu neputinţă!... Stupid, dar aşa e! Crede-mă pe 
cuvânt. 


— Ciudat! Nu te mai înţeleg... Voiai numaidecât să ne 
vedem, şi acum fugi... 

— Nu fug, Gina... Domnişoară Gina! Odată, mai târziu, ai 
să afli, ai să înţelegi şi ai să ierţi ceea ce ţi se pare acum 
suspect. 

— Într-adevăh suspect! Cuvântul e bine găsit. 

Gina Alimănescu rostise vorbele cu o vădită iritare. Sergiu 
Miclăuş îi cuprinse mânuşiţa, ridicând degetele până la 
buze. 

— Eşti nedreaptă, spuse şuierător. Când ai să afli, singură 
ai să recunoşti că ai fost nedreaptă. Ţi-aş spune acum de ce 
aceasta, dar are să-ţi pară monstruos, şi povestea e prea 
lungă, prea complicată. Am să vin la cinci, cel mai târziu la 
cinci jumătate. Până atunci sper că totul s-a ter-minat. 
Crede-mă şi aşteaptă-mă, te rog... 

— Şi dacă oha cinci a dumitale se face şase, şapte, mai 
târziu? 

— Nu poate să se facă. Nimic nu poate să mă mai 
împiedice atunci! 

— Hm! Eşti prea misterios pentru mine... Ah, thebuie să 
mă adhesez fachirului Kama-Brahmin cel adevăhat, ca să- 
mi citească în stele ce-mi ascunzi... Nu e stupidă cuhio- 
zitate feminină... „Nimic nu poate să mă mai împiedice 
atunci...!”. Mărtuhiseşte că te exprimi în oracole şi că-mi 
dai dreptul la tot felul de interphetări... 

Îl privi în ochi, de jos în sus, ridicând bărbia, care-i 
tremura uşor. N-avea încă nici un drept, şi totuşi simţea un 
început absurd de gelozie. 

— N-ai venit în Bucureşti penthu ce cred eu? Nu te reţine 
ce cred eu...? 

Sergiu Miclăuş surâse dureros: 

— Nu ştiu ce crezi, domnişoară Gina. Însă orice-ai crede e 
departe, foarte departe de realitate. Te rog să nu te 
îndoieşti de aceasta şi să rămână aşa... La cinci jumătate voi 
fi aci şi voi pune degetul pe soneria aceasta. Poţi să mă 
controlezi cu cronometrul în mână... Nu-ţi vorbeşte un om 


pe care abia l-ai cunoscut şi despre care încă nu ştii nimic... 
Îţi vorbeşte cel rezemat cu coatele pe bara ferestrei, în 
câmp, acum câteva ceasuri, când asculta pasărea din 
salcâm şi se simţea atât de singur în noaptea foarte 
frumoasă, dureros de frumoasă, domnişoară Gina... Gina... 
Acela nu poate să te mintă şi să-ţi ascundă nimic. 

— Să spunem şi s-o credem... încuviinţă cu o urmă de 
îndoială Gina Alimănescu. Acum s-a sfârşit. Voi face tot 
posibilul să fiu acasă şi să te aştept la cinci jumătate. Lasă- 
mă să sun... Sau mai simplu, dă-mi voie să intru înăunthu şi 
să bat în geam... 

Ca una care cunoştea obiceiurile casei, Gina Alimănescu se 
caţără ca o veveriţă pe grilaj, băgă mâna subţire până la un 
zăvor ascuns şi deschise portiţa. 

Sergiu Miclăuş îşi asumă cu o neţărmurită fericire rolul lui 
Tacke 33 şi cără cele două geamantane în curte, păşind 
comic în vârful picioarelor, cu precauţie de cambrioler. Gina 
Alimănescu mergea înainte, de-a-ndăratelea, cu de-getul la 
buze. 

— Sst! Încet! şopti. Acum te hog lasă-mă singură. Pleacă, 
să nu ne vadă cineva... Noapte bună, domnule Sergiu. 

— Spune-mi Gigi. De la moartea mamei nu mi-a mai spus 
nimeni Gigi. 

— Noapte bună, Gigi! 

— Noapte bună, Gina! 

Încercase să-i cuprindă mijlocul, să-şi apropie gura de 
buzele ei. Gina lunecă şerpuit, apărându-se de atingere. 

— Nu aceasta... Te hog, nu aceasta... 

În pragul portiţei, după ce l-a petrecut cu paşi prelinşi de 
pisică pe nisipul scrâşnitor, flutură mâna goală: 

— Şi vezi de nu pleca în Platoul Pamir, să te aştept phea 
mult... 

— Nu, Gina. Nu mai am ce căuta în Platoul Pamir. 

— Nu mai am ce căuta în Platoul Pamir, stimabile 
Cristofor! Mergem în bulevardul Maria. 


— Mai bine, domle, că-i mai aproape... se bucură şoferul, 
încă nu deplin trezit din catalepsie. Apoi, într-un acces de 
sinceritate, mărturisi: Şi ca să vă spun adevărat, nici nu mă 
cam dau eu cu gândul în ce cartir să fie Platoul ăla Palmer. 
Am ajuns de nu ne mai cunoaştem Bucureştiul nostru, 
domle, de când cu atâtea schimbări de nume... N-o fi cumva 
prin prelungirea Dorobanţi, la stânga? 

— Exact. 

— He-hei! Tot ştia el ceva, neica!... se bucură Cristofor, 
crescut în ochii săi proprii. Bulevardul Maria, ce număr aţi 
Zis? 

— Dă-i drumul mai repede! Îţi fac eu semn... îşi pierdu 
răbdarea Sergiu Miclăuş, care nu mai avea poftă de vorbă. 

Zvârlit la fiecare viraj dintr-o margine în cealaltă a cuştii, 
se întrebă dacă n-ar fi fost mai cinstit şi cuminte să 
mărturisească Ginei adevărul întreg. Dar cum să-i 
lămurească adevărul acesta în câteva cuvinte? Cum să 
comprime într-un rezumat de zece minute, povestea unei 
vieţi; a mai multor vieţi şi mai ales a mai multor morţi? 
Sergiu Miclăuş încercă: „Gina... Domnişoară Gina... 
Adevărul este că am venit la Bucureşti chemat de tatăl meu 
vitreg ca să asist la înmormântarea mamei mele vitrege.” 
Enigma de dezlegat pentru pagina de jocuri cu premii din 
Revista copiilor. Şi totuşi, realitatea, care nu întotdeauna e 
verosimilă, se afla condensată în aceste câteva cuvinte. Le- 
ar fi crezut Gina? Abia de atunci înainte ar fi început să-l 
considere un plăsmuitor de basme. Un plăsmuitor 
neîndemânatic de basme deocheate. Căci toată viaţa de 
până acum a lui Sergiu Miclăuş şi a celor din jurul său era 
alcătuită de linii frânte, părea condusă de ursite capricioase 
şi crude, care oboseau prea repede, încâlceau şi rupeau 
firele; fiindcă au dat greş o dată, se îndâărjea în alte şi alte 
încercări neizbutite, pecetluite fiecare cu o piatră de 
mormânt. 

Când Sergiu Miclăuş împlinea doi ani, Anton Miclăuş 
murea de inimă. După trei ani, Magda Miclăuş a încercat 


să-şi refacă viaţa şi a devenit doamna Leon Dobrotescu. Şi 
înainte de a sărbători doi ani de nouă şi tihnită căsnicie, a 
luat drumul cel fără întoarcere să-şi regăsească în cer 
primul bărbat. Sergiu avea şapte ani - începuse şcoala. Îşi 
mai aminteşte şi acum lecţia de silabisire întreruptă, când a 
venit Matei, servitorul cel vechi al casei, moştenit de la 
Anton Miclăuş, să-l aducă lângă patul bolnavei pe moarte, 
care-şi cerea copilul. Îşi mai aminteşte şi acum ziua ploioasă 
de toamnă a înmormântării - cel dintâi eveniment pregnant 
păstrat viu în memorie - coroanele de flori şi corte-giul de 
necunoscuţi, amestecul de plâns şi vanitoasa satisfacţie a 
unui orfan devenit obiectul tuturor atenţiilor şi 
compătimirilor. Cocoane bătrâne, mirosind a tămâie, ceară 
şi naftalină, îl netezeau pe frunte cu degete osoase, îi 
tipăreau hăinuţele negre şi îi tânguiau soarta: „Cui rămâne 
acum sărmănelul? Pare deştept şi simţitor... Are ochii mai- 
că-sei, biata de ea... Nu mai plânge, puiule, că aşa a fost 
voinţa Celui-de-sus...!”. 


Cui rămâne? întrebarea aceasta nu exista atunci pentru el. 
Şi n-a existat îndată nici pentru alţii. Leon Dobrotescu, 
părintele vitreg, nu l-a trimis la îndepărtatele rude de pe 
mamă ori de pe tată, pe care întâia oară le-a văzut în ziua 
înmormântării şi despre care nimeni n-a mai auzit de 
atunci. I-a luat creşterea asupra sa, în casa sa; i-a tocmit 
preceptor şi a crezut că-şi plăteşte o sacră datorie faţă de 
moartă „pregătind societăţii - cum spunea el adeseori - un 
om întreg şi rectilin”. Rectilin! Lui Sergiu i-a plăcut 
cuvântul nou şi străin. Dar abia mai târziu, mult mai târziu, 
a înţeles ce va să zică termenul acesta de o geometrică 
rigiditate, care nu i se potrivea, fiindcă el era fiul lui Anton 
Miclăuş, cel ce nu ştiuse în viaţă ce înseamnă o conduită 
rectilină, şi al Magdei Miclăuş, cea slabă şi şovăielnică, 
agăţându-se ca o liană pe năruite ruini... 

Pe urmă a venit şi rândul lui Leon Dobrotescu să încerce a- 
şi reface viaţa. 

S-a însurat a doua oară. 

Sergiu Miclăuş avea un tată vitreg; căpătă şi o mamă 
vitregă. Ar fi ingrat să se plângă, mai ales de atmosfera din 
primii ani. Au venit mai apoi fraţii vitregi, sora vitregă. 
Sanda Dobrotescu n-a făcut deosebire între copiii săi şi 
copilul care nu mai era al nimănui. Leon Dobrotescu, la fel. 
Ba uneori părea chiar că-şi întârzie mai îndelung mâna prin 
părul lui decât prin al celorlalţi copii de sânge şi de lege: 
Teofana, Dudu, Săndel. E drept că nimeni nu-i mai spunea 
acum Gigi... Sergiu, mereu Sergiu. Diminutivul răsfăţat al 
copilăriei celei dintăi îl luase Magda Miclăuş, Magda 
Dobrotescu, Mado, în mormânt, cu dânsa. Dar Sergiu a 
simţit-o aceasta numai târziu. Şi mai dureros ca 
întotdeauna în noaptea asta, când buzele au şoptit 
involuntar o însetare aţipită în afundul subconştientului: 
„Spune-mi Gigi. De la moartea mamei nu mi-a mai spus 
nimeni Gigi”... Pe urmă? Pe urmă a început ceea ce e greu 
de povestit şi încă mai greu de înţeles. Ademenirile şi 
căderile adolescenţei, anii de facultate cu urâtele lor 


amintiri, dimineţile când se întorcea acasă scârbit de el 
însuşi, ca să o ia de la capăt în aceeaşi seară. A plecat. A 
fost silit de alţii să plece, fiindcă pierduse şi drojdia de 
mândrie care să-i dicteze o plecare hotărâtă numai de el, 
dintr-o casă de unde îl alungau toate privirile şi tăcerile mai 
apăsătoare decât cele mai crunte mustrări. 

Tot sângele îi năvăleşte în obraz de umilinţă şi de ruşine la 
gândul acelei dimineţi... 

Vreme de un an, Leon Dobrotescu încercase să şi-l facă 
secretar şi ajutor în treburile sale de avocatură. Nu 
izbutise. Apelase la un prieten din barou să repete 
experienţa cu mai severa autoritate a unui străin. N-a 
izbutit nici acela. I l-a trimis îndărăt, fiindcă în câteva 
săptămâni îi anarhizase un personal disciplinat, încurca 
termenele proceselor şi dădea întâlnire clienţilor prin 
bodegi. 

Era într-o dimineaţă după această din urmă ispravă, când 
l-a chemat Leon Dobrotescu în birou şi i-a pus numirea sub 
ochi: „E ultima încercare pentru a te mai salva, Sergiu. 
Răspunderea faţă de alţii are să te înveţe, poate, cu 
răspunderea faţă de tine. Pleci chiar astăzi să te prezinţi la 
post. Nici o amânare”... Şi sfaturile Sandei Dobrotescu la 
despărţire, gheţoase, pedante, enumerate şi categorisite pe 
capitole, ca enunţarea unor principii dintr-un breviar de 
morală civică! Şi precauţia de a-i da banii pentru biletul de 
tren şi subzistenţa pe o lună abia la intrarea în gară, ca să 
nu aibă cum să se mai abată la vreun tripou sau la vreo 
bodegă, să-şi ia adio de la prieteni! 

L-au dat afară. L-au alungat... 

N-a murmurat un singur cuvânt, fiindcă dreptatea era de 
partea lor. 

A plecat, şi dreptatea lor s-a dovedit repede şi deplină. S-a 
tămăduit. În târguşorul acela ardelenesc de munte a aflat 
că dormitau în el puteri necunoscute; s-a dezmeticit şi a 
acceptat ispăşirea. 


Nimic nu mai regreta. Nimeni n-ar fi bănuit de la ce căderi 
respingătoare şi triste venise judecătoraşul acesta la 
început posac, muncit de nemărturisite nostalgii; mai apoi, 
din ce în ce mai împăcat cu noua sa soartă, meticulos şi 
exact la datorie, străin de măruntele cancanuri şi ambiţii 
ale breslei, dezbărat de toate năravurile, până şi de inofen- 
siva raţie zilnică de ţigări, suprimată; prezent un singur 
ceas din douăzeci şi patru la singura cafenea din Piaţa 
Unirii, pentru a satisface tabietul preşedintelui, înveterat 
jucător de şah şi de table; încolo singuratic şi distant, par- 
tidă matrimonială ochită de toate mamele din târg, care nu 
visau alt ginere ideal. 

Rupea foile calendarului cu indiferenţă. Îşi plătea cu o 
punctualitate exemplară pensiunea la madam Covaci; ser- 
vea de şapte ori pe săptămână aceleaşi şapte glume prin 
rotaţie domnişoarei Ergi, odrasla rotofeie şi mâna dreaptă a 
gazdei întru cele gospodăreşti. Domnişoara Ergi pleca 
genele roşcate şi se îmbujora sub pistrui la fiecare glumă 
cunoscută şi aşteptată ca un drept alei, cum îşi aştepta 
Byk, câinele-lup, tainul. Sergiu Miclăuş avea cuvânt să crea- 
dă că-i păstrează un amor ascuns şi fără speranţă. El nu se 
înduioşa, dar nici nu avea ferocitatea să-şi râdă de 
languroa-sele-i priviri. 

Citea. Dormea. Vegeta. 

Punea bani la o parte pentru o lună de vilegiatură într-o 
staţiune fără cazino şi ruletă. Îşi cumpărase bocanci cu 
talpă ţintuită, rucsac şi costum de alpinist. Pleca 
sărbătoarea în zori să se caţere pe stânci şi se întorcea 
seara frânt de oboseală, ca să doarmă fără visuri. Nu mai 
dorea altceva. Uitase că mai există altceva. O dată pe lună 
expedia lui Leon şi Sandei Dobrotescu un răvaş pe patru 
pagini, anunţându-le starea prosperă a sănătăţii trupeşti şi 
sufleteşti, mulţumindu-le că au ştiut să vadă mai limpede ca 
dânsul, că l-au silit să plece şi că l-au ajutat aşa să se 
despotmolească dintr-un smârc care-l trăgea cu perfidie 
afund. 


Răspunsul sosea cu regularitate, dar din ce în ce mai 
identic şi concis, în stilul formularelor comerciale. 

Îi scria şi-l semna în ultima vreme numai Sanda 
Dobrotescu, lăsându-i destul de neocolit să priceapă că 
distanţa în spaţiu şi în timp a restabilit raporturile normale 
între el şi o familie care nu este a sa. 

Era un străin; rămânea un străin. 

Le răsplătise generoasa ospitalitate cu ingratitudine; a 
tras cuvenitele consecinţe. Că se dezmeticise şi se 
vindecase, cu atât mai bine! Sosise şi timpul. Era o 
chestiune numai a lui, privindu-l strict personal. Sergiu se 
pregătea să rărească scrisorile. Fiindcă de câteva luni se 
pomenea tot mai stăruitor în ziare despre o apropiată 
remaniere ministerială, cu un portofoliu rezervat lui Leon 
Dobrotescu întru încununarea unei laborioase cariere 
politice, nu voia să pară că îi cultivă cu vreun calcul 
premeditat cine ştie ce protecţie viitoare, de care nu avea 
nevoie... 

Iar acum îl chemase telegrama la înmormântarea Sandei 
Dobrotescu. 

Ştirea a căzut neaşteptată. Sanda Dobrotescu îi ţinuse 
oricum loc de mamă, sub ochii ei crescuse, pe dânsa mai 
ales o scandalizau isprăvile de pomină, exemplele deşănţate 
oferite zilnic celorlalţi copii din casă, sânge din sângele ei. 
Mâhnirea şi sentimentul de vină acum ireparabilă s-au 
risipit însă pe măsura drumului, au făcut loc 
neastâmpărului irezistibil, aproape cinic, din tren. Când 
Sergiu Miclăuş a schimbat acceleratul la Braşov şi s-a urcat 
în compartimentul celor două prea vorbăreţe pensionare, 
uitase spre ce merge. Erau fără îndoială presimţirea, 
pregătirea, preludiul săltat ca o melodie de Lulli ale unei 
întâlniri de mult şi tainic nădăj-duită de toate fibrele fiinţei. 

Acestea se pot face înţelese într-o povestire sumară şi 
uscată, în termenii unui raport? Cugetul le parcurge 
vertiginos, fiindcă în gând şi în amintire toate se desfăşoară 
înainte şi îndărăt, în afară de timp, pe o sută de planuri - 


ghemul ursitei răsucit şi dezrăsucit magic în câteva clipe. 
Nevoiaşul vocabular omenesc de toată ziua le cuprinde însă 
ceva mai rudimentar şi nesigur, dibuind, pipăind, revenind 
în strădania neputincioasă de a exprima inexprimabilul. 
Gina le va cunoaşte şi le va înţelege treptat, înfăţişate cu 
luminile şi penumbrele, căderile şi ridicările vieţii trăite 
îndea-ievea, încă o dată resuscitate de emoția unei 
confesiuni. Căci orice spovedanie îşi aşteaptă un ceas alei, 
anumită atmosferă, climatul prielnic... O noapte când 
şoapta vântului şi foşnetul frunzelor continuă să vorbească 
pentru tine după ce ai tăcut... O dimineaţă cu lumina 
transparentă, când toate par aeriene, eliberate de penibila 
osândă a gravitaţiei: toate uşor de înţeles, de acceptat, de 
simţit, când şi cuvintele capătă o fluiditate şi un timbru 
necunoscut, dacă se mai arată atunci nevoia cuvintelor. 
Altfel, ce-ar rămâne din toate? Actele omeneşti par ilogice şi 
adesea monstruoase fiindcă nu cunoaştem adâncurile în 
care au fost pregătite; după cum şi o viaţă pare alcătuită 
din epi-soade dezarticulate şi contradictorii fiindcă nu-i 
cunoaştem istoria ei secretă şi continuitatea subterană. 
Cine poate da un verdict fără să cunoască pricinile obscure 
ale păcătuirilor noastre? Cine poate ridica piatra fără 
şovăire s-o arunce? 

Sergiu Miclăuş se deşteptă din meditaţiile menite să 
adune argumente, întru apropiata lămurire a Ginei Alimă- 
nescu şi întru iertarea unui trecut netrebnic, fără îndoială, 
însă definitiv abolit. 

Privirea regăsea cu emoție un decor familiar. 

Strada pe unde se întorcea elevul Sergiu Miclăuş de la 
şcoală, cu pantalonii scurţi şi cu bluza bleumarin, hârjonin- 
du-se într-o ceată gălăgioasă, smulgându-şi ghiozdanele şi 
poticnindu-se în piedici... Aci era prăvălia cu bomboane 
sticloase şi vopsite, în borcane cilindrice. Şi dincolo, debitul 
de tutun de mai târziu, de unde cumpăra pe furiş ţigările cu 
carton, să le fumeze în closet ori în pod. Tot aci începea să- 
şi scuture hainele şi genunchii, să-şi verifice nasturii şi să-şi 


netezească părul, fiindcă acasă îl întâmpina examinarea 
minuțioasă a Sandei Dobrotescu: Mamisanda. 

Prăvălia mai este; mai există şi debitul de tutun. 

Şi iată aceeaşi stradă sub alt aspect, lugubru şi înăbuşitor, 
unde celălalt Sergiu Miclăuş, trecut prin pierzaniile 
adolescenţei, oprea birja în zori de ziuă, ca să se furişeze în 
vârful degetelor, ca un răufăcător, şi să bâjbâie gaura cheii 
cu mâna nesigură. Întotdeauna aci cobora cu ochii buimaci 
şi gura coclită. Uneori se împleticea. Adesea se întorceau 
să-l măsoare din urmă lucrătorii porniţi de cu noapte la 
uzinele lor, precupeţii încovoiaţi de spinare sub cumpăna 
coşurilor, măturătorii rezemaţi în coada măturoaielor. Doi, 
trei, câţi ani a durat aceasta? 

— Opreşte aci! 

Sergiu Miclăuş aşteptă restul hârtiei de cinci sute. Îl băgă 
în buzunar fără să numere. Cu valiza în mână şi cu 
pardesiul pe braţ, se îndreptă din colţul străzii tiptil, cu paşi 
neauziţi, în puterea vechiului obicei. 

Prin fereastra deschisă de la salon se vedea flacăra 
fumegos legănată a lumânărilor. 

O singură fereastră deschisă, cu lumânări de mort, în 
strada pustie, în noaptea deşertată de sunete, de trecători, 
de viaţă, halucinantă ca o stradă de vis rău. 

Abia atunci îl pătrunse realitatea materială a morţii, 
spăimoasă şi irevocabilă. 

Intrarea era astupată de catranul pânzelor verticale. 

Intrarea era astupată de catranul pânzelor verticale. Tot 
aşa, oglinda cea mare din hol. 

Sergiu Miclăuş nu recunoscu mobila nouă, cubistă: 
scaunele din ţevi nichelate şi mesele paralelipipede în etaj. 
Nici tablourile de coloritul putred al planşelor anatomice, 
străpunse de violente trăsnete roşii şi verzi, în zigzag. 

Ştiu, însă, fără să-i spună nimeni că ele reprezentau încă o 
biruinţă recentă a Sandei Dobrotescu, campioană energică 
a tuturor inovaţiilor şi a emancipărilor de prejudecăţi: 
preşedintă şi vicepreşedintă de societăţi feministe, 


secretară de jurii şi inevitabilă delegată la congresele 
internaţionale de artă, de puericultură, de eugenie şi de 
egalizare civilă, politică şi socială a sexelor, a raselor şi a 
claselor. În anii din urmă, isca periodic în casă discuţii 
pentru a înlătura vechiturile demodate: sofale şi jilţuri, 
paturi de nuc şi scrinuri străbune de palisandru. Leon 
Dobrotescu, îndeobşte conciliant şi supus jugului conjugal, 
opunea o rezistenţă placidă, invo-când argumente 
sentimentale. Sanda Dobrotescu le dobora pe toate cu un 
surâs rece şi superior. Bărbatul tăcea, pleca fruntea, 
despăturea ziarul şi aştepta resemnat să treacă altă 
problemă estetico-socialo-morală la ordinea zilei. Vechituri- 
le mai câştigau păsuire de o lună, până la discuţia viitoare. 
Se dovedea acum că până la sfârşit tot Sanda Dobrotescu 
ştiuse că triumfe. lar această deşartă victorie a unei moarte 
întinsă în încăperea de alături, cu mâinile încrucişate pe 
piept şi cu lumânările milenarelor rituri de îngropăciune la 
căpătâi, mărea senzaţia zădărniciei. 

Matei, servitorul inamovibil, păşea grotesc, ca pe un covor 
de jăratic. Luă în primire valiza, pălăria şi pardesiul 
drumeţului. Lungind gâtul uscat în gulerul alb şi prea larg, 
cu un buton conic şi ruginit în locul crăvăţii, lămuri cu vocea 
scăzută: 

— Am pregătit camera dumneavoastră cea veche. Aşa a 
dat ordin domnul!... Pentru domnişorii Dudu şi Săndel am 
mutat paturile în sufragerie. Acolo dorm. 

Sergiu protestă stupid: 

— Nu era nevoie. Puteam să dorm eu în sufragerie. 

Glasul sunase bizar şi prea viu în holul cu acustica nouă. 

Servitorul bătrân îi făcu semn să vorbească încet, ca într-o 
casă unde se află un mort. Şi imediat Sergiu simţi mai 
insuportabil mirosul special al anticamerelor mortuare; de 
flori, de feştilă, de eter şi tămâie. 

— Vreţi s-o vedeţi acum? întrebă moşneagul arătând spre 
uşa salonului. Tot el adăugă, însă, fără s-aştepte răspuns: 
Mai bine treceţi întâi la domnu-n birou. E a doua noapte de 


când nu-nchide ochii. Are nevoie de-un suflet de om mai de 
aproape. Au venit numai străini şi telegrame: telegrame şi 
străini... 

Sergiu Miclăuş observă că Matei era îmbrăcat într-un rând 
de haine negre şi vechi ale stăpânului. Negre, vechi şi prea 
largi. Mai îmbătrânise şi se mai uscase; nasul părea acum 
un plisc cornos de pasăre. A îngropat doi stăpâni, îngropa 
pe al treilea. El era cioclul tuturor: pasărea de cobe a casei. 
Mânecile hainei îi spânzurau până la jumătatea palmei, şi 
moşneagul se necăjea să le împingă îndărăt cu vârful 
degete-lor încovoiate. 

Luciditatea acestor observaţii îi apăru odioasă lui Sergiu. 
Îl dezgustă de el însuşi. Dar dezgustul nu-i opri gândul să 
alerge după alte năluci... Oare s-a culcat Gina? O mai doare 
piciorul strivit? Cum de a uitat s-o întrebe?... Ochii ei sunt 
verzi ca smaragdul şi mâinile ei le cuprinzi într-un singur 
pumn amândouă, mai mici decât ale unui copil. 

Pânzele negre se clătinară pe faţa oglinzii, înfoiate de o 
bruscă adiere. Au dezvelit o făşie din luciu, un coridor de 
argint sclipitor şi adânc, magic, ducând spre un alt tărâm 
luminos, departe de aci, de morţi, de tămâie, de noapte. 

Matei luă aminte că a uitat uşa de afară deschisă. O lipi la 
loc. Adierea stătu. Perdeaua căzu iarăşi inertă, oglinda se 
posomori mată şi plumburie, astupând ieşirea spre cealaltă 
lume. 'Totul redeveni surd, obscur, fantomal. 

Servitorul răsuci cheia şi se întoarse, continuând: 

— Cum v-am spus, numai străini şi telegrame. lan priviţi ce 
mai maldăr de bilete! Care cum venea, lăsa un bilet. 

Aşteptă un semn la aspectul cupei de cristal încărcată de 
telegrame şi cărţi de vizită - orgolioasă mărturie a 
prestigiului de care s-a bucurat moarta şi a neconsolărilor 
lăsate în urmă. 

— Ce spui? tresări Sergiu Miclăuş din întrebările lui tot 
aşa de îndepărtate ca lumea înghițită de eclipsa oglinzii. A, 
da!... lelegrame şi cărţi... 


Cupa de cristal o recunoaşte. Era o mai veche achiziţie a 
Sandei Dobrotescu de la o expoziţie de artă şi industrie 
decorativă. Se încăpăţâna să-i descopere o utilizare precisă. 
Fusese pe rând vază de flori, fructieră, piesă de ornament 
pe pian. Destinația aceasta funebră, însă, nu intrase în 
prevederile moartei. 

— Înţeleg... vorbi Sergiu Miclăuş, prefirând câteva cartoa- 
ne între degete şi citind maşinal. Societăţi, comitete, preşe- 
dinţi, directori... Nici nu se putea să lipsească... 

Matei clătină capul scofâlcit într-o blajină mustrare de 
slugă veche, care l-a ţinut pe genunchi şi i-a fabricat zmeie: 

— Eu cred că numai vi se pare a înţelege, domnule Ser- 
giu. N-aveţi de unde să ştiţi! Toate aceste câte se văd de 
multe, telegrame şi cărţi, nu-i aduc omului ce-i cere inima 
lui la durere. Nici nu s-a uitat la ele. Numai pe 
dumneavoastră vă aştepta. A întrebat şi la gară cu 
telefonul, când a văzut că nu mai veniţi. A aflat că trenu-i de 
vină şi s-a mai ogoit... 

Sergiu Miclăuş se îndoi că avea de ce să-l aştepte cu atâta 
nerăbdare un om pentru care devenise străin. Desigur, 
moşneagul exagera ca întotdeauna, dând evenimentelor o 
interpretare după a sa judecată naivă şi prăpăstioasă. 

Îşi privi mâinile unse de funinginea drumului; îşi simţi 
obrazul uleios şi ochii spuziţi. Cu neplăcere îşi aminti că 
Gina i-a cunoscut numai această mutră puţin atrăgătoare. 

— Aş vrea deocamdată să mă spăl. Se poate, Matei? 
întrebă. 

— Se poate, dar nu acuma. 

Observa multe, prea multe Sergiu Miclăuş, cu o prea 
ascuţită luciditate. De când a intrat aci trăia într-o 
dedublare stranie. Se mişca mai încet, rămânea cu 
mişcarea suspendată în aer, în vreme ce ochii înregistrau 
toate din juru-i vertiginos, şi cugetul lucra febril, 
amestecând îndelaolaltă amintiri, comentarii, verdicte. Nu 
observa însă că în toate chipurile se acăţa de orice prilej, 


oricare, pentru a amâna să dea ochii cu omul singur din 
birou. 

Matei ghici mai lămurit pricina adevărată a vinovatei 
şovăieli. Nu-i lăsă răgaz: 

— Vreţi să vă spălaţi? Bine, aveţi să vă spălaţi. Apa nu se 
isprăveşte, domnule Sergiu. Vă pregătesc baia, poftim!... 
Acuma intraţi şi găsiţi o vorbă omenească, domnule Sergiu. 
Să-i fie balsam la durere. Are nevoie, s-o credeţi. 

Sluga îl mâna de la spate spre uşa dublă, capitonată. Ser- 
giu Miclăuş uită toate condoleanţele îndelung pregătite la 
începutul călătoriei din tren. Călcă pragul fără să ştie ce 
avea de spus şi ce de făcut. lar duhul răutăcios nu-l părăsi, 
îmboldindu-l la alte amintiri şi judecăţi nepotrivite ceasului. 
Cu un mizer resentiment, gândi că ultima oară a păşit 
pragul acesta cu privirea în pământ, umilit, când l-au 
alungat. Resentimentul dura, deşi numai izgonirea îl 
mântuise. 

Leon Dobrotescu ridică ochii scufundaţi în găvane, obrazul 
spongios, fruntea cu început de chelie. 

Descleştându-se din scaun, se sprijini cu palma în tăblia 
biroului şi îl aşteptă să se apropie, îmbumbiat strâns în 
hainele negre, strangulat în gulerul înalt, solemn şi 
funebru. 

Sergiu Miclăuş făcu jalnica descoperire că durerea cea 
mai teribilă nu lasă pe chipul omenesc decât urma unui 
banal guturai. 

Cinci paşi îl despărţeau de birou; i-a străbătut în mai puţin 
de cinci secunde. 

Destul timp pentru a-şi aminti că Leon Dobrotescu mai 
avusese ochii aceştia şi nasul de tuberculă tumefiată în 
iarna când a zăcut de gripă. Înfăşurat în pled, la gura sobei, 
îi dicta atunci cu glasul schimbat, nazal, concluzii scrise 
pentru procesele ajunse la termen; era în anul când încerca 
să şi-l facă secretar. El dicta cântărind cuvintele, ducând la 
nările violete batista îmbibată cu Vapex; Sergiu trăgea cu 


ochiul nerăbdător la pendul, fiindcă fiecare ceas de aci îi 
părea pierdut... 

Acelaşi glas nazal, guturăit l-a întâmpinat acum: 

— În sfârşit, Sergiule! Mă temeam că nu vii... 

Mâna întinsă îl trase spre el. Fruntea-i căzu pe umărul lui 
Sergiu, răpusă. 

A fost neaşteptat şi a fost ca o suflare fierbinte, topind 
năvalnic un sloi de gheaţă. 

Tot ce făcuse, gândise şi observase Sergiu Miclăuş până 
atunci fu deodată târât, înecat, mistuit undeva adânc şi 
departe. N-a mai existat decât prezenţa omului zidit singur 
aci între patru pereţi, cu deznădejdea sa incomunicabilă; 
lipsit de somn în pustiul lugubru al sfârşitului de noapte, 
când toţi cei de dincolo dorm, iubesc sau visează, se 
pregătesc pentru viaţa lor de peste câteva ceasuri, care nu 
vrea să ştie că se află undeva o moartă gata de pus în 
pământ. 

Sergiu Miclăuş se înfricoşă de singurătatea atroce a 
oamenilor în durere; se înduioşa cu remuşcare de apelul 
acesta neprevăzut la el, un străin. Susţinu lin fruntea 
căzută. Găsi gestul şi cuvintele pe care nu le pregătise în 
tren şi nici nu le-ar fi socotit fiinţând în el acum câteva clipe. 

Pe urmă bărbatul moartei se depărtă un pas, îi puse 
amândouă mâinile pe umeri şi îl cercetă în ochi: 

— Faţa ta arată sănătate, Sergiule. Sănătate în toate 
sensurile. Îmi iei o greutate de pe inimă. Văd într-adevăr că 
nu trebuie să regret hotărârea noastră de acum doi ani... 

Spunea: a noastră, cu toate că acum nu mai erau doi. 

— Dar, Tatileon, doar am scris regulat că sunt sănătos. În 
toate felurile sănătos. 

Leon Dobrotescu îi mulţumi din privire pentru „Iatileon”. 
Sergiu nu-l mai numise aşa din copilăria nevinovatelor 
răsfăţări. 

— Ai scris, recunosc. E just. Aceasta se putea, însă, să nu 
însemne nimic, Sergiule... 


Sergiu plecă ochii în pământ, simțind că-i arde obrazul. 
Cuvintele aveau o singură tălmăcire, şi, spre a sa umilinţă, 
ea singură îndreptăţită întru totul: „Scrisorile tale s-ar fi 
putut să mintă. N-ar fi fost întâia oară. O ştim amândoi.” 

Acestei tălmăciri îi murmură Sergiu Miclăuş un răspuns cu 
glas înecat: 

— M-am schimbat, Tatileon... Mult. 

— O speram. O credeam. Acum sunt convins, copilul meu. 

Leon Dobrotescu îşi reluă locul în jâlţul biroului. 

O clipă îşi acoperi faţa în palme. Mâinile erau foarte pale, 
golite de sânge, epuizate. 

Când îşi descoperi ochii, Sergiu Miclăuş nu mai găsi că 
durerea lasă pe chipul omenesc numai urmele unui banal 
guturai. 

— Eşti obosit, Tatileon, rosti cu milă ocrotitoare, invertind 
raporturile care au existat întotdeauna între dânşii. De ce 
nu vrei puţin să...? 

Reproşul din privirea lui Leon Dobrotescu opri întrebarea 
să urmeze până la capăt. 

— Nu e vorba despre aceasta, Sergiule. Îmi rămân destule 
nopţi de dormit. Mâine, şi poimâine, şi mereu... Fixând 
mânerul cuţitului de tăiat foile, rosti fără să ridice ochii: Ai 
fost? Ai văzut? 

— Nu, Tatileon. Încă nu. 

Tovarăşul de viaţă al moartei glăsui sacadat, căutându-şi 
cuvintele: 

— Ai să te duci şi ai s-o vezi... Are acum o figură foarte 
calmă... iluminată... S-a împăcat cu toate... Dar agonia a 
fost lungă şi îngrozitoare, Sergiule... Trei zile s-a zvârcolit... 
A gemut şi a ţipat, a încercat să fugă din pat... Ea, care era 
atât de stăpână pe sine!... A ştiut că moare şi nu voia să 
moară... Fiindcă sunt convins că numai în aceste zile din 
urmă şi-a dat seamă că şi-a pierdut viaţa... Eu... Cu dânsa şi 
eu... Amândoi... 

Sergiu Miclăuş încetase să mai înţeleagă. 


Pe scaunul din faţa biroului, incomodat de mâini, îşi 
pierduse definitiv luciditatea avidă să înregistreze şi să 
disece totul. 

Leon Dobrotescu zvârli cuțitul pe sugativa mapei. Înălţă 
ochii gălbui şi îi citi nedumerirea. 

— Te surprinde ce afli, Sergiule? M-a surprins şi pe mine 
că le-am văzut, în sfârşit, acestea şi că, în fine, le-am 
înţeles... Mâine ai să le cunoşti şi tu. Jineam să-ţi vorbesc, 
Sergiule. În special pentru aceasta am vrut să vii... Am luat 
hotărâri care într-o măsură te privesc şi pe tine. Vei lua 
notă de ele şi vei decide. Aceasta fără întârziere, fiindcă eu 
am să plec şi am să lipsesc pentru multă vreme. Nu mai pot 
respira aerul de aci. Mă sufocă zidurile. 

Sergiu Miclăuş se gândi la remanierea anunţată în ziare şi 
aşteptată din zi în zi. O plecare acum însemna renunţarea, 
abandonarea unui suprem ţel de existenţă, pentru care 
Leon Dobrotescu şi mai cu seamă Sanda Dobrotescu luptau 
tenace de zece ani. Poate că omul din braţele jâlţului îi 
bănui gân-dul, căci preîntâmpină o întrebare care nu fusese 
rostită: 

— E o dezertare, ai să spui? Nu, Sergiule... M-am hotărât 
să schimb tot ce-a fost până acum. Să redevin eu. Toate au 
fost o mare şi, din nefericire, o ireparabilă eroare... 

Leon Dobrotescu plimbă ochii osteniţi peste rafturile 
bibliotecii, la tablourile cubiste, la statuetele indescifrabile 
de pe piedestaluri. Apoi privi îndelung chipul lui Sergiu. 
Neaşteptat, spuse: 

— Sergiule, acum ochii tăi seamănă iarăşi cu ai mamei 
tale... Cu ochii Magdei... Sărmana Mado! 

Acestea le-a spus, iar spusele au fost însoţite de un zâmbet 
tot atât de neaşteptat. 

„E oboseala, desigur. Surescitarea oboselii care îl face să 
vorbească aşa”... gândi Sergiu Miclăuş. Şi nu găsi ce să 
răspundă, cătând în jos, stânjenit. 

Cu talpa ascundea şi descoperea o figură geometrică din 
friza covorului. Păru cu totul absorbit de această derizorie 


îndeletnicire. Tăcerea se lăţi ca suprafaţa imobilă a unei 
ape negre după ce a înghiţit o piatră nebuneşte zvârlită şi 
cercurile s-au închis. 

Leon Dobrotescu împinse fotoliul. Zgomotul sparse 
cavernos tăcerea şi noaptea. Bărbatul moartei de dincolo 
veni până la scaunul lui Sergiu şi îl atinse pe umăr: 

— E târziu, Sergiule. Cred că te simţi obosit după atâta 
drum. 

— Nu, Tatileon. 

— Spune mai bine că nu-ţi dai seama cât eşti de obosit, 
fiindcă te afli la vârsta când oboseala nu se simte... Dar cum 
ai să pui capul jos ai să adormi imediat. E alt privilegiu al 
vârstei... Eu rămân aci, am hârtii de clasat şi de pus în 
ordine, socoteli... Tu te duci la culcare. Vom vorbi peste 
câteva ceasuri, după ce ne întoarcem... Da, după ce ne 
întoarcem de la înmormântare... Şi îţi mulţumesc că ai 
venit, Sergiule. Am pus să-ţi elibereze camera: ţi-a spus 
Matei? 

— Da, Tatileon. 

La uşă Sergiu Miclăuş nu se îndură să lase singur omul 
acesta intoxicat de nesomn, ţeapăn în hainele negre, 
strangulat în gulerul înalt, tare şi strâmt, îndărătnicit să-şi 
conti-nue în costum de solemnitate veghea încă mai 
sinistră, acum, în preceasul pustiu al zorilor. 

Făcu încă o încercare, întorcându-se: 

— Nu se poate să rămâi aşa... aci... E o tortură inutilă... 
Inumană, Iatileon... 

Leon Dobrotescu îi deschise uşa; îl îndemnă încetişor 
afară, cu palma pe spate, fără să murmure nici un cuvânt. 
Apoi el se zidi înăuntru cu singurătatea şi gândurile lui, cine 
ştie ce gânduri... 

În hol aştepta Matei, dormitând pe un scaun de ţevi 
nichelate şi răsucite ca măruntaiele de alambic. Sări, 
închise gura, îşi potrivi butonul, haina, pantalonul încreţit în 
urechea ghetei; păşi din nou, dezarticulat şi grotesc, pe un 


covor de jăratic, cu mânecile prea lungi căzute peste laba 
mâinii. 

Arcuind a întrebare sprâncenele, glăsui confidenţial: 

— N-am spus bine, domnule Sergiu?... Avea nevoie. De 
dumneavoastră, şi nu de altcineva, avea nevoie. O slugă ca 
mine le înţelege mai bine ca alţii... Acuma puteţi trece şi 
dincolo... Cu băgare de seamă: faceţi semnul crucii şi 
sărutaţi. întâi iconiţa, pe urmă mâna... 

Macabru regizor, îl conduse spre cealaltă uşă. Dar el nu 
intră. Intră numai Sergiu. 

O călugăriţă fără vârstă se ridică înclinându-se, aşeză car- 
tea de rugăciuni pe mesuţă şi dispăru mută, în foşnet de 
stofe aspre. 

Sergiu Miclăuş rămase drept, neclintit în faţa catafalcului. 

Cu mâinile împreunate, privi. 

Flori, lumânări şi moarta întinsă orizontal. 

Încăperea era tapetată cu postav negru; catafalcul, înălţat 
pe un podium la mijloc. Lumina, împuţinată în capu-şoane 
cernite. Salonul, golit de mobile, mai vast decât s-ar fi 
crezut. 

Sergiu înaintă un pas. 

Într-adevăr, Sanda Dobrotescu n-avusese niciodată chipul 
acesta iluminat şi calm. 

Prin viaţă trecuse cu o figură ingrată, cartilaginoasă, 
pretimpuriu matură, contractată de prea multe şi grave 
preocupări. Tinereţea ei a fost mai efemeră decât a altor 
femei. O scurtă palpitare, îndată istovită, fiindcă îndată au 
devorat-o o sută de mai nobile griji... Cariera bărbatului, 
înclinat spre pasivă moliciune... Comitete, societăţi şi jurii... 
Misionară laică a emancipărilor, austeră şi rigidă, şi-a 
alcătuit existenţa din tot atâtea datorii, care trebuiau plătite 
cu exactitate, la termen. Seducţia feminină, plăcerea, 
măruntele îndestulări şi delicii pământeşti legate de ochi şi 
de carne le-a îndepărtat ca frivole şi nevrednice slăbiciuni, 
la al căror spectacol subţia buzele în surâs de dispreţ, 
niciodată de milă... 


Acum surâsul buzelor pale era necunoscut şi nou. 

În locul sardonicei trufii - un zâmbet umil, fericit şi blând. 
De unde venea împăcarea aceasta supranaturală? Leon 
Dobrotescu spusese că s-a zvârcolit, a gemut şi a ţipat, că a 
vrut să fugă din pat de spaima morţii. Imobilitatea nu mai 
păstra nici o urmă din această ultimă luptă cu duhurile 
neantului. 

O acalmie oceanică. 

Un somn apărat de siguranţa dulce că nu mai are 
deşteptare pentru a reîncepe aceeaşi îndârjită vrăjmăşie cu 
tot ce a plămădit viaţa din slăbiciuni, ispite arzătoare, pofte 
şi căderi, după care urmează cealaltă voluptate, a 
ridicărilor. 

Sergiu Miclăuş înaintă încă un pas. 

Fruntea moartei era albă şi lucie. Toate încreţiturile urâte 
au dispărut. O daltă severă săpase an de an, suprimând plă- 
pândele vestigii ale unei prea repede stinse graţii. A pus în 
loc o cută a voinţei încordate, alta a intransigenţei, a ironiei, 
a asprelor datorii. Izbutise deplin. Şi tot ce a izbutit a fost 
şters, definitiv anulat. Moartea restituise Sandei 
Dobrotescu fruntea pe care nu i-o încrustase viaţa cu 
slutele-i hieroglife. I-a redat-o albă, intactă, senină. 

Sergiu Miclăuş fu atras mai aproape de misterioasa 
transfigurare. 

Boltită şi sidefie, pe perna de atlaz, între florile cu aurul 
polenului scuturat, învăluită de efluviul parfumului capitos - 
ce taină dezlegată în clipa din urmă, ce siguranţă 
impenetrabilă închidea fruntea aceasta răcită şi pacificată? 
Toţi morţii iau cu dânşii un secret numai al lor. Gânduri, şi 
fapte, şi dureri, şi speranţe care n-au fost niciodată spuse. 
Au făcut parte obscură din viaţă. Nimeni nu le-a ştiut, nu le- 
a presimţit. A trecut o seară când mărturisirea stătea să 
expire pe buze şi n-a mai fost rostită fiindcă a survenit un 
banal incident domestic. Au venit apoi ani când această 
mărturisire nu-şi mai avea rost şi ascultători. S-a închis. A 
rămas numai cenuşă într-o urnă abandonată. Moartea o 


poartă dintr-o singurătate să se resoarbă în altă 
singurătate. Neant redat neantului. E povestea vieților 
toate şi a morţilor toate. Dar taina Sandei Dobrotescu părea 
să fi fost alta. Pentru dânsa n-au existat întrebări, îndoieli, 
speranţe şi regrete, neconturate fantasme după care 
aleargă şi cad făpturile omeneşti, tot atât de inconsistente 
ca fantasmele. Ea a cunoscut numai certitudini. Domeniul ei 
era rece şi clar: al raţiunii, al abnegaţiei, al datoriei, toate 
puse şi rezolvate în abstracte ecuaţii. Eliminase zona 
penumbrelor. Tot ce avea de spus, de voit şi făcut a fost 
spus, voit şi făcut. 

Ce îndoială plină de spaimă i s-a căscat deodată la hotarul 
abisal al morţii ca să-i dea cele trei zile de zvârcolită agonie, 
şi ce dezlegare a întrevăzut, ce revelaţie numai de dânsa 
ştiută ca să-i dea apoi împăcarea aceasta în veşnicie? Era 
înaltă; părea acum mai lungă, culcată orizontal. Rectilină. 
Da, cum i-a fost şi viaţa. Un model de existenţă rectilină. 
Dar fruntea şi surâsul nu mai erau ale preşedintei şi 
vicepre-şedintei de societăţi, secretară de jurii şi austeră 
misionară laică a tuturor emancipărilor de prejudecăţi. Şi- 
au căpătat o feminitate postumă. Societăţile şi comitetele s- 
ar afla în drept s-o repudieze. Nu mai era a lor. Le-a scăpat. 

Sergiu Miclăuş sprijini un picior pe podiumul aşternut cu 
postav negru. 

Stătu cu fruntea plecată, mai aproape. 

Mâinile moartei, încrucişate pe piept, ţineau cruciuliţa de 
argint. O cruciuliţă necunoscută, fiindcă în casa lor nu se 
aflau icoane, candele şi cruci. 

Pe mâna dreaptă Sergiu Miclăuş deslugşi o cicatrice abia 
perceptibilă. Oblongă, mai albă şi mai lucioasă decât 
epiderma lucioasă şi albă. Veche de zece ani. Cum de n-o 
uitase, cum de n-o mai observase Sergiu de atunci? 
Cicatricea dura din seara când a izbucnit în sufragerie 
cearta din-tre el şi Săndel: când fratele-i vitreg, Săndel 
Dobrotescu, a sfărâmat paharul într-un acces de puerilă 
violenţă, cu spume la gură şi lacrimi mânioase în ochi. Ea s- 


a ridicat din capul mesei să-i judece şi să facă dreptate. O 
aşchie de cristal îi zdrelise mâna, nimeni n-a priceput cum. 
Şi alta, mâna lui Sergiu; rană care n-a mai lăsat după o 
săptămână nici o urmă, fiindcă țesuturile tinere se 
regenerează rapid şi total. Sanda Dobrotescu nu şi-a oprit 
sângele. Mai întâi judecata şi dreptatea... Sergiu nu purta 
nici o vină, s-a dovedit în câteva cuvinte de explicare; 
pedeapsa a fost pentru Sândel. Pe urmă i-a spălat 
zgârietura lui Sergiu cu apă oxigenată, a bandajat-o cu un 
calm meticulos de infirmieră. Numai după toate acestea a 
trecut şi la rana sa, din care curgea o aţă subţire de sânge. 

Toată viaţa Sandei Dobrotescu a fost exprimată atunci, în 
întâmplarea aceasta ştearsă din amintire. Grija ei pentru 
dreptate şi adevăr; lepădarea de sine, înfrângerea 
femininei emoţii în faţa sângelui şuroind. 

Sergiu Miclăuş apropie buzele de cicatricea rece. 

Îşi dădu socoteală că nu aşa cerea ritul morţilor. Făcu 
semnul crucii, sărută mai întâi icoana rezemată de pervazul 
raclei, încă o dată mâna pentru eternitate încrucişată pe 
piept. Poate ritul cel adevărat nu era nici acesta. El aşa l-a 
crezut. Lacrimile nu şi-a dat seama când au venit; nici cum 
le-a şters. S-a retras spre uşă, călcând îndărăt fără să 
întoarcă spatele, fiindcă-i părea o impietate să întoarcă 
spatele unei moarte. 

Călugăriţa se prelinse înăuntru, balansând şiragul mătănii- 
lor de lemn. Matei nu mai era în hol. L-a găsit în camera lui, 
cu un braţ de prosoape şi cearşafuri. 

— V-am pregătit baia... Am dat drumul apei încet-înce- 
tişor, să nu se audă în casă. 

— Bine, Matei, sfârşeşte odată! Pleacă şi te culcă! 

Sluga clătină din cap, cu mâna dusă la gură. Ştia mai bine 
ce are el de făcut în asemenea împrejurări; nu priveghea 
întâia oară într-o casă c-un mort. 

— Am pus şi nişte hapuri de somn, din care lua răposata, 
Dumnezeu să-i aibă sufletu-n pază!... M-am gândit că n-ar 
strica să încercaţi două, ca să vă hodiniţi de îndată. 


Matei scutură tubul de sticlă de pe noptieră, sunând 
comprimatele de fund. Mai pături aşternutul. Deretică 
flacoanele scoase din valiza de voiaj. 

— Sfârşeşte, Matei. Vreau să rămân singur. 

— Rămâneţi şi singur. Am să v-aduc eu dulceaţa şi ca-feaua 
la vreme. 

Moşneagul se mistui afară, păşind pe resorturi. 

Sergiu Miclăuş răsuci butonul luminii din mijloc, ca să-şi 
revadă din plin camera lui până atunci înecată în 
semiîntunericul lămpii albastre. Toate, orânduite din nou, 
cum au fost. Şi în plus pianul scos din salon, singura urmă 
rămasă în casă de la Magda Miclăuş, Mado... Sergiu plimbă 
palma cu o dezmierdare melancolică peste lemnul negru, 
dens şi curb, cu fine reflexe de metal oxidat. 

Se îndreptă spre geam. Gândul să facă o baie, să-şi frece 
trupul gol cu săpun şi cu mănuşa i se arătă monstruos 
acum, indecent, sub acelaşi acoperiş cu o moartă. Ridică 
storul, deschise fereastra. Mijea de ziuă. O lumină lividă, 
bolnavă, spectrală. Un pas sonor, undeva, departe, la 
capătul străzii, la capătul lumii. Când nu s-a mai auzit, 
tăcerea a fost mai nefirească, imobilă, totală, bloc solidificat 
peste morţi şi peste vii. 

Pianul îl chema îndărăt. 

Pianul unde poate prin vis, poate în amintire, poate în 
amintirea plăsmuită de un vis îi apărea întotdeauna o 
umbră diafană, fâlfâind degetele într-un zbor de aripi albe 
pe clapele de ivoriu. În amintirea sau în visul acela, sau în 
amintirea plăsmuită de visul acela, el se afla în mijlocul 
camerei de atunci, altă cameră, clădind pe covor un precar 
edificiu de cuburi. Se năruia edificiul; copilul cu straiul de 
catifea potrivea din nou cuburile, înălţând turnul până la 
vârf; la ultimul cub toate se clătinau, iar căderea n-o mai 
putea opri. Era seară, dimineaţă, amiază?... Melodica 
armonie strămutase plutitor copil şi mamă în afară de timp. 

Sergiu Miclăuş apăsă uşor, cu vârful degetului, o clapă. 
Pianul scoase un suspin depărtat şi vechi, o şoaptă numai 


de dânşii auzită şi cunoscută. 

„Gigi... Ce faci?” îl întrebase glasul de atunci cu o su- 
râzătoare mustrare când el s-a ridicat părăsind cuburile şi a 
venit tiptil să strecoare mâna pe sub mâinile albe şi să 
încerce un sunet al lui. 

„Gigi... Ce faci?” 

Amintirea sau visul, sau amintirea plăsmuită de vis aicea 
sfârşeşte. Nu-şi mai aduce aminte de glas să-l mai fi auzit 
vreodată pe urmă; de glas, de nimic... 

Încet, închise capacul pianului. 

Gigi... Nu i-a mai spus nimeni Gigi de atunci... 

„Gigi... Nu i-a mai spus nimeni Gigi”... 

Cu aceste cuvinte şoptite sieşi prin vis s-a deşteptat Gina 
Alimănescu din somn. 

A deschis genele gâdilate de pămătuful poleit al razelor. A 
surâs. S-a răsucit în pătucul îngust; cu zveltă mişcare, s-a 
eliberat din crisalida aşternutului, s-a săltat dintre perne şi, 
întinzând palmele mici, a adresat un salut matinal: 

— Bună dimineaţa, domnule Gigi! 

Cum invizibilul Gigi n-a dat nici un răspuns, Gina îl 
ameninţă cu degetul: 

— Foahte frumos! Şi să mai pofteşti dumneata să-mi 
vohbeşti despre politeţe, domnule Gigi! Sau poate vhei să 
spui că nu mă auzi, că nu eşti aci?... Dar toată noaptea ai 
fost phezent. Nu m-ai părăsit o clipă... Şi acum taci? Penthu 
aceasta meriţi... meriţi... 

Gina îşi lăsă capul cu buclele răvăşite pe pernă, meditând 
cam ce pedeapsă ar merita Sergiu Miclăuş, care nu putea 
pretinde că e plecat în Platoul Pamir de vreme ce toată 
noaptea i-a stat prezent în vis. 

Pedepsele în orice caz nu se anunțau înfricoşate după 
surâsul jucăuş din colţul buzelor, dezminţind prefăcuta 
încruntare dintre sprâncene. Gina le recapitulă pe toate în 
imaginaţie, nu se îndură să aleagă una anume şi să renunţe 
la altele zece; îşi rezervă dreptul unei mai nepripite 


hotărâri pentru mai târziu, după amiază, la cinci jumătate; 
acum zvâcni din pat şi merse direct la oglindă. 

Examenul a fost scurt. 

Nici n-ar fi avut de ce să dureze. Cele câteva ceasuri pu- 
ţine de somn au şters orice urmă de oboseală şi drum. Prin 
oglindă îi zâmbi Ginei chipul cel cunoscut din deşteptările 
voioase ale şcolăriţei şi studentei fără pricini de mâhnire şi 
lacrimi, când totul era simplu, şăgalnic, candid. 

Tot ca atunci, Gina Alimănescu trimise oglinzii o tiflă 
amicală, îi scoase limba şi îi întoarse spatele cu o piruetă, 
simțindu-se cea mai fericită vietate de pe lume, nerăbdă- 
toare să-şi inaugureze cea mai feerică zi. 

Pămătuful de raze lunecat oblic prin ochiul perdelei po- 
leia un colţ de pernă, o bandă diagonală din covorul mola- 
tic, un pantof răsturnat, aşteptându-şi Cenuşăreasa. Ca şi 
altădată, se juca dând la iveală din penumbra vişinie 
aceeaşi incorigibilă dezordine: ciorapul zvârlit pe un spătar 
de scaun, cartea cu foile în evantai, corola pală a cămăşuicii 
de mătase strivită sub teascul unui album cu vederi din 
Moscova țarilor, care a descins printr-un inexplicabil 
capriciu de la locul său bine ştiut să-şi petreacă noaptea la 
picioarele patului. Zadarnic, cuprinsă de cele mai brave 
decizii, şcolăriţa scria cu litere mate de săpun pe luciul 
oglinzii un sever ultimatum: „Astăzi vei fi mai ordonată 
decât ieri!” 

Zadarnic studenta de mai târziu preschimbase textul 
imperativ într-o variantă aforistică şi altfel convingătoare, 
scrisă cu roşul de buze: „Dezordinea exterioară este 
indiciul dezordinii lăuntrice.” 

De asemenea năzdrăvane şi dinainte condamnate 
tentative de autoeducaţie râdea poşeta cu mănuşile în gura 
larg căscată, iţindu-se după paravanul de lac; se clătina în 
hohot pălăria cocoţată pe un sfeşnic antic cu trei braţe; îşi 
pierdeau echilibrul pantofii, rostogolindu-se în chicote de 
pe etajera de cărţi. Corul râsetelor, imperceptibil pentru 
alte urechi, îl auzea prea bine şcolăriţa şi studenta de mai 


târziu, fiindcă din copilărie păstrase tainica înţelegere a 
limbajului folosit de obiecte, de păpuşi, de animale, de 
nevăzutele zâne care răspund îndată la chemarea celor ce 
ştiu să le cheme. 

Le auzea şi le înţelegea râsul; sceptica lor înveselire însă 
n-o indigna, căci toate erau prietenele sale vechi, 
confidentele extravagantelor monoloage gângurite de fetiţa 
de o şchioapă, când era mai măruntă şi mai plăpândă decât 
păpuşa favorită, Pomponeta, cu obrajii ei bucălaţi de 
porțelan şi cu ochii de sticlă miraţi. Fetiţa crescuse (0! nu 
prea mult), învățase abecedarul, mai apoi regula de trei 
simplă, algebră, trigonometrie, cronologia voievozilor 
moldo-valahi şi istoria literaturii franceze de la Cântecul lui 
Roland până la Cimitirul marin al lui Paul Valery; toate n-o 
împiedicau să le păstreze aceeaşi statornică fidelitate, să le 
încredinţeze planurile şi proiectele, să le ceară sfaturi cu 
glas tare şi să le asculte răspunsul în dialectul lor secret. 

Solemn, le făgăduia: 

— Aveţi să vedeţi voi că de mâine încep! Hotărât! Tot ce 
poate fi mai hotărât! 

— Ha-ha! Ho-ho! Hi-hi! replica ireverenţios corul de 
hohote. Tu, şi ordinea?! Aceasta chiar că am vrea s-o ve- 
dem şi noi! 

Pantoful făcea o tumbă de pe comodă; tocul cu peniţa 
înfiptă în duşumea zbârnâia un râs mefistofelic; Pomponeta, 
păpuşa cu obraz de porțelan, se lăţea pe burtă în spasmuri 
de veselie, dezgolindu-şi fără pudoare un pomponet emi- 
sferic în pantalonaşi cu dantelă. 

— Nu credeţi? Atunci am să ahăt eu chiar de azi! Na!... De 
astăzi după amiază... 

— Hi-hi! răspundea corul. 

Gina pleca la şcoală, la facultate, trântindu-le uşa în nas, 
grăbită, fiindcă era întotdeauna în întârziere cu cinci 
minute. Iar ordinea o restabilea în urma ei tanti Catriona, 
în-cepând cu inscripţia nulă şi neavenită din oglindă, 


îndelung frecată cu petecul de flanelă până la abolirea 
totală. 

Grafitele din oglindă lipseau acum; dezordinea era 
aceeaşi. 

În loc să se simtă umilită de mustrătorul spectacol, Gina se 
chinci în fundul patului cu bărbia în pumni, să lenevească 
încă puţine clipe, savurând atmosfera deşteptărilor ei de 
altădată, atât de străină de tot ce a lăsat ea în urmă, 
departe, la capătul ţării, în camera prea vastă şi rece a 
pensiunii „Unio” de la Oradea-Mare. 

Acolo totul e strict, necesar, alb, ripolinat, higienic şi 
aerisit, ca într-o severă sală de sanatoriu. 

Aici toate sunt pe o altă scară redusă, şi totul factice, 
exotic, încântător şi absurd, în disprețul utilelor destinaţii 
din încăperile într-adevăr locuite. 

Prin perdele soarele dimineţii ilumina un interior mi- 
nuscul şi colorat de lampion japonez. Şi ce aglomeraţie de 
muzeu necatalogat! Ce refugiu secret al fantasticului! 
Porţelanuri chinezeşti şi cristale venețiene; statuete şi fâşii 
de brocart; şaluri spaniole crucificate în perete şi bisactele 
de mahon încrustate cu argint şi sidef. Cele unsprezece 
păpuşi, surori mai mici ale Pomponetei. Pat, scaune, 
taburete, oglinzi - toate sub mărimea naturală. Scund, 
tavanul. Scunde, uşa, casa; liliputane, celelalte odăi; decor 
fantasmagoric pentru creaturi aeriene şi mai apropiate de 
pasările tropicelor decât de oamenii care se hrănesc cu o 
halcă de porc afumat pe varză călită, înghit pe nerăsuflate o 
halbă de bere, sughit, asudă şi scuipă. 

Când Gina era o fetiţă de cinci ani (arătând ca una de trei) 
şi când s-a întors tanti Catriona din ţările ei depărtate, s-o 
adopte şi s-o despartă de restul familiei cu fraţi numeroşi, 
bătăuşi şi spătoşi ca haiducii, îndată şi-a făurit o seducă- 
toare legendă. S-ar spune că e o ciudată şi totuşi foarte 
frecventă pornire a copiilor să-şi atribuie o naştere 
misterioasă, să se creadă numai vremelnic încredinţaţi unor 
pă-rinţi provizorii de către cine ştie ce prinți şi prințese din 


împărăţia mirajului, până la teatrala lor întoarcere cu alai 
măreț, carâte de aur, călăreţi încoifaţi şi paji cu bucle 
bălane. Poate închipuirea aceasta consolatoare răspunde 
unor suferinţe şi umilinţi ascunse, unor însetări ale vârstei 
de a transfigura o realitate mâhnită şi hâdă, fără altă 
zarişte. Minunea o aşteaptă toţi: nu se împlineşte niciodată, 
pentru nimeni. Vremea presară o cenuşă mocnită peste 
licărul tot mai agonic al închipuirii. Copiii se resemnează 
adevărului prozaic. Uită, îşi află alte mai mediocre amăgiri; 
târziu, îşi râd cu o înfiorătoare indiferenţă de tot ce n-a fost 
şi nici n-avea cum să fie. 

Printr-un mic privilegiu, însă, fetiţa de cinci ani găseşte aci 
o lume de vrajă aşa cum numai visul urzeşte. Căci totul a 
fost de la început altcum decât viaţa cea banală de toate 
zilele. Şi altfel era această necunoscută tanti Catriona, 
despre care nimeni nu pomenise în casă vreodată şi a 
apărut pe neaşteptate, mică şi enigmatică, asemeni zânelor 
născute dintr-o alună de aur, crescute de o veveriţă 
fermecată a brazilor din codrul lui Moş Crăciun. 

Gina de atunci şi-a explicat în felul său minunata 
întâmplare. 

Tanti Catriona venise s-o caute fiindcă amândouă făceau 
parte dintr-un neam deosebit de al celorlalţi pământeni, cu 
alte legi, alte bucurii, alt destin. Se afla departe-departe o 
ţară a lor himerică, poate un ostrov, poate un palat în fundul 
mării, poate o vale împresurată cu munţi de cleştar, drepţi 
ca peretele - acolo a trăit neamul lor fericit, fără griji şi 
pricini de mâhnire, fără bătrâneţe şi boli slute, în patria lor 
blândă şi paradisiacă a feelor. Pe urmă au venit căpcăunii 
cei mari şi urâţi să le risipească neamul în toată lumea. S-au 
împuţinat, mai trăiau câteva, izgonite, fără să ştie una de 
alta, căutându-se şi tânjind. 

Tanti Catriona i-a dat de urmă. Nu s-a îndurat s-o lase 
singură. A pornit de peste nouă mări şi nouă ţări s-o scape, 
s-o ia cu dânsa, la dânsa. 


Avea pe atunci părul pudrat. Acum e alb ca o perucă de 
marchiză. Dar obrazul îi era roz, ochii - vii, verzi ca sma- 
ragdele, verzi ca ochii Ginei; pasul, dansant şi elastic, râsul, 
cristalin, făptura, cu un lat de palmă mai joasă decât a 
celorlalţi oameni grosolani. 

Pentru Gina n-a mai fost nici o îndoială că părul argintiu al 
zânei Catriona însemna numai o înşelare, o joacă, o 
încercare de travestire pentru a sili lumea cealaltă să le 
lase în pace pe amândouă, în viaţa lor secretă şi fabuloasă, 
alcătuită după visul copiilor şi după legile basmelor. 

În prima dimineaţă au ospătat jos, pe blana de urs alb, 
instalate pe perne, cu o măsuţă de lac chinezesc la mijloc, în 
farfurioare ca de păpuşi şi din ceşti de porțelan străveziu, 
jumătate cât cănile din care îşi beau cafeaua în cealaltă 
casă fraţii cei spătoşi şi bătăuşi. Au ospătat şocolată, cacao, 
fructe, struguri uscați, pesmeţi de migdale. La amiază s-au 
strămutat să ronţăiască dejunul frugal în altă cameră, la 
altă mesuţă. Seara, aiurea. Hrană ciugulită de păsări, 
menaj de păpuşi, gângureală de copii fără răspunderea şi 
teama zilei de mâine. 

Cum să mai creadă fetiţa de atunci că adevărata ei familie 
şi adevărata ei lume fusese cea rămasă undeva, într-un târg 
urâcios, unde venea un domn de la birou în straie lustruite 
la coate, descălţându-se din prag şi cerându-şi papucii cu 
tălpile ciur? 

Masa acelora era acoperită cu muşama vânătă; farfuriile, 
mari, desperecheate şi ştirbe; mâncările, cu miros sleit. O 
femeie descărnată ofta într-un capăt de masă; în celălalt, 
domnul cu papucii citea, printre înghiţituri, ziarul, rezemat 
de cana cu apă; cinci hojmălăi înfulecau zgomotos, trânteau 
tacâmurile şi mai cereau pâine; bucăţi mari, miezoase şi 
înecăcioase de pâine. 

Chiar acum, după optsprezece ani, când Gina Alimănescu 
îşi ştia părinţii odihniţi în pământ, fraţii împrăştiaţi fără 
urmă unde i-a târât viaţa cea aspră şi grea, ea încă mai are 


părelnica îndoială câteodată că aceia i-au fost cu ade-vărat 
adevărații părinţi, adevărații fraţi, adevărata familie. 

Fireşte, amăgirea abia palpită şi s-a stins. Face loc 
realităţii, aşa cum a aflat-o şi a pătruns-o treptat, pe măsura 
anilor. 

Femeia descărnată din capul mesei a fost mama ei de 
aievea şi ofta din greu, fiindcă din greu se poate îndestula o 
casă cu şase copii când leafa bărbatului e mică şi pâinea se 
scumpeşte la fiecare jumătate de an. Domnul cu hainele 
lustruite în coate şi cu ochelarii legaţi în ramă de fier a fost 
tatăl ei de aievea şi îşi cerea papucii ciuruiţi ca să-şi cruţe 
perechea de ghete, fiindcă o pereche nouă de încălțări e o 
problemă adesea fără dezlegare pentru un slujbaş mărunt 
de percepţie. Casa lor era urâtă şi tristă, fiindcă sărăcia e 
urâtă şi tristă. 

Le-a priceput Gina mai târziu acestea; a simţit şi simte o 
milă pentru soarta lor de animale osândite la cruntă povară 
până la moarte; dar de viaţa şi de necazurile lor s-a 
înstrăinat de îndată pentru totdeauna. 

Şi i-a venit încă mai greu să accepte cealaltă realitate, 
care arăta că tanti Catriona nu sosise de pe un tărâm 
fantastic, din lumea basmelor, zâna chemată de tainicul 
mesagiu, că o aşteaptă undeva o soră mai mică şi nefericită, 
capturată de nişte vitregi străini. 

Tanti Catriona era numai sora mai mare a femeii 
descărnate din capul mesei. Soră mai în vârstă, însă 
neasemănat mai tânără la chip, dispărută pe timpuri, poate 
furată, poate ademenită de o trupă trecătoare, ca să ajungă 
dansatoare celebră, primă-balerină de operă imperială, cu 
pseudonimul ilustru anunţat cu o lună înainte de uriaşe 
afişe când pleca în turneu dintr-o capitală în alta. Aceasta a 
durat un sfert de veac, până ce a presimţit că steaua ei 
păleşte. Atunci n-a aşteptat bătrâneţea decrepită şi 
caricaturală a celorlalte contemporane, îndârjite să 
ţopăiască un dans macabru de strigoaice până când li se 
risipesc ciolănaşele pe scenă. S-a întors din străinele locuri, 


şi-a reluat numele vechi şi obscur, a găsit o casă pe măsura 
ei - întotdeauna a avut de suferit în carieră din pricina prea 
miniaturalei făpturi - s-a hotărât să vieţuiască retrasă, 
anonimă, împresurată de odoarele adunate în existenţa-i 
nomadă. 

Încăperile strâmte şi scunde s-au umplut de eteroclitele 
piese de muzeu. 

Dar casa i s-a părut, cu toate acestea, deşartă. 

Şi-a amintit că lăsase undeva o familie. 

A mers s-o cerceteze. N-a găsit-o pe plac. Nu mai vor-beau 
aceeaşi limbă. A descoperit, în schimb, o nepoată aidoma cu 
dânsa la chip, la ochi, la statura puţintică. S-au adorat din 
întâiul ceas, s-au înţeles din întâia zi, deşi fosta primă- 
balerină de operă imperială, sub înfăţişarea ei puerilă, 
nealterată de vârstă şi de corosivul vieţii, e o mică persoană 
foarte energică şi foarte străină de pasiunile, de aventurile 
şi de slăbiciunile unei celebrităţi care atâta vreme a trăit 
între culise şi rampă. 

În tinereţea glorioasă nu s-a înconjurat de suita 
admiratorilor; la bătrâneţe nu s-a înconjurat de o turmă de 
pisici şi căţei, alintând dobitoacele cu poreclele amanţilor 
de altădată. Nu pune în evidenţă pe etajere vrafurile de 
reviste şi ziare cu fotografiile baletelor faimoase unde a 
figurat, programe îngălbenite, cronici memorabile, dedicaţii 
cu fulgurante parafe. Nu povesteşte zarzavagiului cum a 
fost ea, ehei! în juneţe şi cum îi trimitea prinţul de Galles 
braţe de flori; n-o umileşte pe Reveica amintindu-i că a fost 
slujită de valeţi, camerieră, costumieră şi coafeză, ca să 
ajungă pe mâna unei slujnice surde, uitucă şi fără ştiinţă de 
carte. De aceste josnice şi senile deşertăciuni ale semenelor 
sale a fost scutită. Casa e încărcată de podoabe rare, însă 
impersonale, fără o pecete a profesiei de odinioară; le-ar fi 
agonisit tot aşa orice altă femeie după ce a cutreierat 
lumea, dacă va fi purtat cu dânsa tot aşa subtilul instinct al 
formelor şi colorilor. 


Poate că undeva, după cum bănuieşte Gina, păstrează 
câteva altfel de suveniruri, misterioase şi melancolice. 
Vreun sertar de scrin cu acele fotografii absente din casă, 
scrisori cu literele pale (cerneala violetă a desuetelor 
caligrafii), flori uscate, graţioase şi pulverizate nimicuri: un 
mic cimitir, închis cu o cheiţă de argint. 

Uneori, după ce se zăvoreşte în iatacul ei, apare cu ochii 
umbriţi de o ciudată visare, nu aude întrebările, altceva 
ascultă, tresare şi zâmbeşte unor glasuri care de mult vor fi 
trecut în tăcerea cea mare. 

Arar şi scurt episod. 

Dincolo de asemeni colocvii cu umbrele în ceasuri de 
toamnă cu bura măruntă, de iarnă cu viscolul potopind în 
ferestre, tanti Catriona zumzăie neostenită dintr-o 
cămăruţă în alta, încearcă mereu să modifice orânduiala 
unui ungher, atârnă un şal, înlocuieşte o statuetă, e în 
căutarea unei ordini cu neputinţă de realizat într-un spaţiu 
atât de mărginit şi cu atât de diverse scumpeturi unde şi-a 
investit economiile. Gina ştie acum că strămutarea din 
prima zi, cu masa purtată de colo-colo, a fost o adorabilă 
joacă pusă la cale ca să-i câştige sufletul şi încrederea de 
copil; mai ştie însă că pornea şi dintr-un neastâmpăr atras 
de noutatea acestui rol, dintr-o nepremeditată identificare a 
jucătoarei cu rolul. Nici trei ani nu sunt de când tanti 
Catriona a întrebat-o pe neaşteptate dacă îşi mai aminteşte 
cum au stat la masă în acea zi, ca „ţiganii cu şatra”, jos, la 
pământ... 

Gina i-a ghicit îndată dorinţa din privire şi din vibrația 
anumită a glasului. 

Era o amiază urâtă, plicticoasă, cu zloată, o zi de martie, 
când vântul şi ploaia primăverii se amestecă zburlit cu 
spicul de zăpadă al iernii. 

Tanti Catriona nu-şi găsea loc. Se uitase pe geam, afară, la 
lapoviţa urâtă, la trecătorii zgribuliţi sub umbrele; îşi 
scuturase odoarele de praful invizibil; încercase fără 
apreciabil efect o altă metamorfoză a decorului. 


Voia altceva: nou, neprevăzut, amuzant. 

Gina şi-a rostit atunci cu o sfială şireată pofta să mai 
dejuneze o dată aşa, jos, la pământ, ca ţiganii cu şatra... 
Îndată, tanti Catriona a bătut din palme, a alergat după 
farfurii şi şervete, a născocit ingenioase explicaţii pentru a 
se convinge că le face toate acestea numai de dragul 
nepoatei. Plăcerea cea mare a fost însă pentru dânsa. 

Şi tot cu această plăcere copilărească, în zilele rare - o 
dată la lună - când iese în oraş pentru târguieli, se 
deghizează într-o bătrânică pocită, îmbracă pelerina 
înzorzonată cu mărgele negre, îşi acoperă faţa cu o voaletă 
groasă ca un obrăzar, îşi ascunde părul sub o capelină 
comică şi se sprijină într-un toiegel ca al Sfintei Vineri. 

Acasă e sprintenă, elastică pe tocurile înalte, de o 
miraculoasă tinereţe a trupului musculos şi a sufletului 
scăpat viu, ca salamandra după ce a trecut prin toate 
văpăile; când calcă în stradă, ca să-şi capete portul şi 
înfăţişarea cea adevărată a animalelor, e silită să se 
deghizeze în băbuşcă. 

Iar drumul până la magazinele centrului ia proporţiile unei 
aventuroase expediţii, plină de peripeții tragicomice. O 
săptămână are de povestit ce a văzut, ce i s-a întâmplat, 
cum un băieţoi obraznic i-a făcut loc în tramvai, invitând-o: 
„Poftiţi. Vă ofer scaunul meu, madam Statu-Palmă!” În loc 
să tune şi să fulgere, tanti Catriona se înveselea de 
ghiduşiile plebei: o amuzau mai mult decât înflăcăratele 
cronici care o asemuiseră cândva cu divinităţile aeriene ale 
Eladei, decât dedicaţiile străluciţilor compozitori şi dirijori 
de orchestre. Cum intra pe uşă, abia lepăda toiegelul, îşi 
deznoda obrăzarul de sub bărbie şi începea cu râsul 
deodată întinerit: „Închipuieşte-ţi, Gina, ce mi se întâmplă 
numai mie...!”. 

Gina sări a doua oară din pat. 

Aţipise cu bărbia în pumni, ghemuită, cu picioarele 
încrucişate sub ea într-un ungher, între perne, cum îşi 
acorda un supliment dulce de somn în dimineţile de iarnă 


înainte de a pleca prin viscol la şcoală, înotând în troiene ca 
o vajnică nepoţică a lui madam Statu-Palmă ce era. 

I s-a părut că a dormit o eternitate. 

Căută ceasul, să se convingă. Pe o măsuţă, pe alta, la 
oglindă, în poşetă, sub scaune. Zvârli hainele în aer. Un 
ciorap descrise o serpentină mlădioasă de ţipar în acvariu; 
cămaşa pluti, aterizând legănată ca o paraşută. 

Răscolind camera cu frenezia unei pisici care s-a încâlcit în 
ghemul de lână, Gina presimţea o catastrofă ireparabilă. 

Când s-a trezit întâia oară, ceasul arăta şapte şi douăzeci. 
Mai vede încă minutarele sub ochi. Are însă impresia că de 
atunci a dormit patru, cinci ore, mai multe. A străbătut mări 
şi oceane, codri şi munţi, până ce a ajuns cu Gigi în Platoul 
Pamir. Un platou altfel de cum îl cunoştea ea din manualele 
de geografie... Cerul era atât de aproape, încât îl ajungea 
chiar şi dânsa cu mâna. A aşteptat să se facă seară şi a 
început să culeagă stelele una câte una, înşirându-le pe un 
fir de platină şi înjghebându-şi un superb colier. Gigi o 
ajuta. Strâmba delicios din buze când i se părea că ea se 
mulţumeşte cu o stea prea mică. „Se poate, Gina? Gân- 
deşte... Ce găseşti tu la un nimic ca acest Algol? Zvârle-l 
jos... Uite Arcturus, Capella, Rigel, Canopus”... Ea zvârlea 
jos steaua Algol, cu lumina istovită şi opacă. Prindea în zbor, 
din mâna lui Gigi, Arcturus, Capella, Canopus... Pe urmă s-a 
îmbrăcat într-un costum de prinţesă indiană... Ce nostim 
era Gigi în straiul lui asiatic! Au mers la o serbare de la 
curtea unui maharajah. Apoi la o vânătoare de tigri, cu 
elefanţi... S-au întors iarăşi în Platoul Pamir, aproape de 
cer... Vis de patru, cinci ore... Şi dacă a dormit atât, Odeta e 
în drept să creadă că nu mai vine, că i s-a întâmplat ceva, 
ori că a supărat-o ceva. Desigur, s-a dus de zece ori la 
fereastră şi a revenit frângându-şi mâinile în agitare, a 
bătut din picior şi a plâns. Nu e o fată să se consoleze atât 
de uşor că prietena ei cea mai bună a abandonat-o şi i-a tur- 
burat un întreg program de ceremonie nupţială. 


Gina îşi apăsă bătăile inimii cu mâna. Se opri să încerce o 
investigaţie metodică pentru a descoperi ceasul, procedând 
prin eliminare, zonă cu zonă. 

Din mijlocul covorului, ales ca ideal punct de observaţie, îşi 
plimbă privirea scrutătoare, pe rând, în fiecare ungher 
unde s-ar fi putut pitula infamul transfug. Cerca să 
reconstituie cam în ce loc se afla când a văzut ea atât de 
bine minutarele: şapte şi douăzeci. 

Dar perfid, dincolo de toată încruntarea atentă a spri- 
ncenelor, se strecura un gând în acelaşi timp eroic şi 
mizerabil... La urmă, de ce atâta alarmă? A furat-o somnul? 
A întârziat? Poate e cu atâta mai bine. Cum spune Sergiu, 
Gigi: „Providența îşi are intenţiile sale ascunse, care nouă 
ne scapă!” El o rostea aceasta cu o înfăţişare bufonă, însă 
acum ştiu amândoi că enunţa un adevăr mai profund. A 
întârziat? N-a fost din voinţa ei. Aşa a decis o putere ocultă. 
Nu-i mai rămâne decât să trimită un răspuns Odetei că s-a 
îmbolnăvit în tren, că nu mai poate veni nici după amiază la 
biserică, nici diseară. Îşi cere iertare... Va găsi ea altă 
prietină să-i ţină locul. Dora sau Baby. Ce impor-tanţă au 
asemenea nimicuri într-o zi ca aceasta, când viaţa i-a 
revărsat Ginei altceva, altfel hotărâtor? 

Are într-adevăr altceva de făcut. La cinci jumătate îl 
aşteaptă pe Gigi. Vor fi două, trei ore ale lor. Poate mai 
multe. O seară întreagă numai a lor. Să se cunoască mai 
bine, să vadă că sunt amândoi aşa cum s-au presimţit. Îi va 
destăinui totul tantii Catrionei, iar ea va înţelege că de astă 
dată... 

— Ah! Te-am prins! se repezi Gina la o statuetă de naiadă 
albă şi goală, smulgându-i unica podoabă, colierul din jurul 
gâtului, improvizat din ceasul ei cu brăţara de platină. 

Exclamaţie şi violenţă lipsite de orice justificare. Nici 
ceasul, nici statuia nu aveau intenţia să fugă undeva, poate 
în Platoul Pamir. N-o luaseră la goană nici măcar 
minutarele: Eheu! fugaces labuntur...41 Arătau numai 


şapte jumătate. Cele cinci ore de somn se reduseseră la 
zece minute. 

Gina mai speră că a uitat poate ceasul neîntors. Despoiase 
naiada de podoaba gâtului şi o duse la ureche. Inima de 
metal ticăia vie şi sprintenă. Nu mai încăpea îndoială. A 
somnolat numai zece minute. E încă devreme. Prea de- 
vreme. 

Şi abia acum măsură Gina uşurinţa monstruoasă şi crudă 
cu care atât de repede se lepădase de cea mai bună 
prietenă, după ce pentru dânsa a parcurs cale de douăzeci 
de ore cu trenul; după ce de o lună pregătea pentru 
această zi cele trei rochiţe cu o savantă alegere a colorilor 
şi modelului, corespunzătoare celor trei acte din programul 
ceremoniei nupţiale: una pentru starea civilă, alta pentru 
biserică, a treia pentru seară... „Am să le spun ce am fost 
eu capabilă!” hotărî Gina surâzând, fără o conştiinţă a 
vinovăţiei. Căci nu o amară pocăință îi dicta nevoia de a se 
spovădui. Ci un simţimânt nou, romantic şi arzător, identic 
cu orgoliul eroinelor pasionale, care ucid ca să-şi apere 
iubirea şi îşi mărturisesc crima fără înconjur, socotindu-se 
dinainte absolvite. 

Erau doi în drept să afle de ce crimă de lese-prietenie a 
fost capabilă Gina, măcar în cuget. Tocmai buna ei prietenă, 
Odeta, ca să-şi dea seama ce înseamnă pentru dânsa 
tânărul acesta a cărui existenţă o ignora acum 
douăsprezece ore şi i-a devenit mai scump decât tot ce i-a 
fost scump pe lume: camaradele cele mai vechi, tanti 
Catriona, amintirile, viaţa... Şi mai trebuia să o ştie 
neapărat Gigi, dacă încă n-o ştie şi n-a simţit-o de astă- 
noapte. 

Şapte treizeci şi cinci... Gina răsuci brăţara ceasului pe un 
vârf de deget, prefăcând-o în morişcă vertiginoasă. Apoi 
restitui colierul naiadei, ca să mai aibă ce căuta de izbelişte 
peste o oră. Naiada îşi primi podoaba cu marmoreană 
indiferenţă. Gina o interpelă cu o mână în şold, cu glas 
alintat: 


— Ştii tu, urâto, cine-i Gigi? Fost-ai tu în Platoul Pamir? 

Naiada surâdea enigmatic. 

Gina se îmbufnă: 

— Eşti o mathacucă! Na! Bine spunea tanti Catriona... Şi 
mi se pahe că mai eşti dumneata şi puţintel cam geloasă, 
invidioasă, aşa ceva... Taci? 

Naiada tăcea. 

Ca să nu-i mai vadă mutra de matracucă, Gina culese 
basca de jos şi i-o zvârli în cap cu o dibăcie de aruncătoare 
cu discul. Basca nimeri ţinta, căzu în capul statuetei, ţu- 
guindu-se şi acoperind-o pe sfert. În orice caz, îi acoperi în 
întregime colierul. Aşa, Gina putea fi sigură acum că va 
avea ce căuta peste un ceas, răscolind toată încăperea şi 
făcând să zboare serpentinele ciorapilor, paraşuta cămă- 
şuicii, pantofii-proiectili. 

Deocamdată nimic n-o grăbea. Regreta că s-a întrerupt 
prea repede călătoria din vis în Platoul Pamir, tocmai când 
Gigi îi arăta, sală cu sală, palatul înălţat pentru dânşii de 
fachirul Kama-Brahmin dintr-o singură atingere a stâncilor 
cu bagheta lui magică. Tacke 33 devenise marele maestru 
de protocol al Curţii. Cristofor, căpitan de caravane. „Să-l 
trimitem să aducă nunta Odetei la noi. Fă-mi această plă- 
cehe, Gigi!... Ahe să fie o suhpriză nemaipomenită pentru 
ea”... se ruga răsfăţat Gina. „Nimic mai uşor!” consimţise 
Gigi. Şi-i făcuse semn lui Kama-Brahmin să se apropie şi să 
pună bagheta sa de fachir în acţiune. Atunci s-a deşteptat şi 
visul s-a întrerupt. 

Fiindcă se isprăvise ciclul visurilor, Gina se întoarse la 
aproximativa realitate, nu mai puţin încântătoare. Trase 
perdelele, să vadă strada pe unde a plecat Gigi astă-noapte; 
pe unde avea să vină peste câteva ceasuri. 

Soarele izbucni cu o mie de însuliţări sclipitoare. 

Nimic nu mai subzista din duhurile ostile ale nopţii, din 
lumina lividă, rece, submarină, care-l înfiorase pe Sergiu 
Miclăuş când a deschis şi el o fereastră, la altă casă, sub alt 


acoperiş, în alt ceas. După asemenea noapte şi asemenea 
zori spectrali era surprinzătoare candoarea dimineţii. 

Adierea proaspătă, soarele festiv, aerul transparent şi 
sonor, vibrând ca o cupă subţire de cleştar. 

Strada măturată, stropită şi goală se pregătise pentru 
lenevia duminicală. Lipseau oltenii opintiţi sub cumpăna 
coşurilor. Lipseau şi lucrătorii uzinelor, slujbaşii grăbiţi spre 
birouri, rândaşii purtând toarta coşniţei pe braţ şi sifoanele 
verzi atârnate între degete. O ţigancă cu flori, un băieţaş 
care s-a trezit dis-de-dimineaţă ca să îmbrace hainele nou- 
nouţe. S-a oprit să-şi şteargă praful de pe sandale cu 
batista. O scutură. O aşază în buzunăraşul de la piept. O 
mai pipăie. Se priveşte. E fericit, şi totuşi cu o umbră de 
decep-ţie pe obraz. Nu-i încă nimeni să-i admire mândrul 
echipament de primăvară! 

Păşeşte agale ca o santinelă uitată la un post pierdut, unde 
nu se întâmplă nimic. Trece prin dreptul ferestrei, zece paşi 
până la felinar, zece îndărăt. 

Gina nu poate rezista ispitei copilăreşti să-i sperie 
caraghioasa gravitate, parodiată după chipul şi asemănarea 
modelelor mature. Se ascunde în dosul perdelei, îl aşteaptă 
să se apropie; când face stânga împrejur, îi pufneşte chicotit 
în spate: 

— Ksss! Ksss! 

— Ksss! Ksss! 

Sergiu Miclăuş atinse botul pisicului cu o sfârlă uşoară. 

Pisicul cenuşiu se dădu îndărăt, zburlindu-şi spinarea şi 
bârzoindu-şi coada ca un fioros dragon în miniatură, gata să 
scoată flăcări pe nări. Apoi veni să se frece iarăşi pe 
pantaloni, torcând prietenos. Ştia că a fost numai o glumă 
animată de cele mai cordiale intenţii. 

— Îl cheamă tot Papanaş!... lămuri Matei. 

Aceasta însemna că numitul Papanaş se trăgea din viţa 
veche a pisicilor oploşite de pe vremea Magdei Miclăuş. 
Numele se alternau în scurt circuit: Papanaş, Alunica; 
Alunica, Papanaş. Dar neamul nu se stinsese şi nici nu 


degenerase, în disprețul teoriilor biologice care condamnă 
pro-creaţia incestuoasă. Papanaş se arăta jucăuş şi alintat, 
precum au fost toţi ascendenţii săi de la întemeierea 
dinastiei. Puţin îi păsa că se află în casă o moartă! Se 
strecurase printre uşi şi picioare. Îl intrigase scara pusă la 
pod. O escaladase din câteva sprintene salturi şi venise să 
cerceteze cu ce ispravă se îndeletnicesc cei doi comparşi 
care au pornit dis-de-dimineaţă să scotocească prin lăzi. 

Mirosul de naftalină şi foi de tutun nu-i prea plăcea. 
Strănuta: 

— Ksss! Ksss! 

— Ai cam răcit, domnule Papanaş al IV-lea! Mă tem că stai 
în curent şi că ai să ceri aspirină diseară... vorbi Sergiu 
Miclăuş cu o umbră de zâmbet pe buze. 

Zâmbetul se şterse îndată. Despăturind hainele şi scutu- 
rând asupra pisicului o ninsoare de cristali albi, gândi că 
atât mai supraviețuiesc aci din casa şi căsnicia lui Anton şi a 
Magdei Miclăuş: el, sluga cea veche, pianul de jos şi nea- 
mul pisicilor. 

Un alt Papanaş, I-ul în ordinea dinastică, jucăuş, cenuşiu şi 
poznaş, i-a ţinut lui de urât în pat când a fost bolnav o lună - 
nici nu-şi mai aminteşte de ce boală anume. Pe urmă altul, 
căţărându-se să-i toarcă pe genunchi când îşi recita lecţiile 
de şcolar. Penultimul, prelingându-se pe uşă, să iasă afară, 
când el intra, în zori. 

Matei primi hainele pe braţ. Două costume. Un rând negru 
pentru înmormântare, de după amiază; celălalt, 
smochingul, pentru ora cinci jumătate, când Sergiu Miclăuş 
avea să-l îmbrace pe ascuns în camera lui, îndată ce se va 
întoarce, ca tot atunci să plece la Gina, cu gulerul 
pardesiului ridicat. 

Nu-i plăcea duplicitatea aceasta, cum nu-i plăcea lui 
Papanaş mirosul de naftalină. Prea de multe ori se furişase 
tot aşa, pe ascuns, mânat de mai netrebnice pricini. 
Săvârşea şi acum o faptă poate încă mai odioasă şi mai 
cinică. Un sacrilegiu. Îl socotea însă dinainte iertat. Îşi 


pusese în gând, sub o formă încă nelămurită, să-i lase a 
înţelege lui Tatileon că îl cheamă ceva hotărâtor şi cu 
neputinţă de amânat. Nu-i va spune că merge la o nuntă, 
cum nu i-a spus Ginei că a venit pentru o înmormântare. Îi 
va mărturisi însă că a întâlnit, în sfârşit, adevărata, unica 
tovarăşă viitoare de viaţă. Numai de nu i-ar cere toate 
acestea prea mult timp, prea multe explicaţii, ca să întârzie 
şi s-o condamne pe Gina la prea lungă aşteptare... 

Sergiu Miclăuş mai ridică o dată smochingul de pe braţul 
lui Matei, să se convingă dacă nu i-a rămas cumva prea 
strâmt. În doi ani de existenţă tihnită, cu somn şi masă la 
ceasornic, cu sporturi şi cu urcuşuri de munte, se simţea 
robust ca un campion din ilustrațiile gazetelor. 

Sluga îi ghici îngrijorarea. Îl linişti: 

— N-aveţi teamă, domnule Sergiu... V-aţi lăţit numai în 
piept... Semănaţi acum la statură aidoma cu răposatul dom' 
locotenent înainte de-a pleca din armată... Hainele le 
cunosc eu bine; vă stăteau cam largi la umeri... Le aerisim 
şi pe urmă le calc eu, cum îşi cunoaşte moşul datoria. De 
asta nu purtaţi grijă. 

— Bine, Matei, nici nu mă îndoiesc, încuviinţă Sergiu 
Miclăuş. 

Într-adevăr, Matei se pricepea în asemenea treburi. 

În tinereţe, pe vremea oastei, fusese ordonanța 
locotenentului de cavalerie Anton Miclăuş, în epoca sa de 
strălucire şi de nebunii, când ţinea cai de curse şi îşi 
părăduia averea moştenită din părinţi. Pe urmă, după ce 
Anton Miclăuş şi-a dat dimisia din armată, fosta ordonanţă 
apăruse la câţiva ani să se tocmească slugă de încredere. 
Nu se mai clintise de atunci. Trecuse de la un rând de 
stăpâni la celă-lalt, fidel casei ca neamul pisicilor. 

Din vechea carieră de ordonanţă păstrase anumite în- 
demânări, pe care Sergiu le-a exploatat fără cruţare când a 
început să calce pe urmele lui Anton Miclăuş. În seama lui 
treceau hainele mototolite şi pătate după nopţile de 
pierzanie. El alerga cu bileţele la prieteni, după 


împrumuturi, în dimineţile de catastrofă bugetară. Matei se 
achita de aceste misiuni de încredere conştiincios şi discret. 
Hainele apăreau curăţite şi călcate pe speteaza scaunului... 
Plicul bileţelelor nu se întorcea gol. Cu o abilitate de 
complice, ştia să scape de ochiul sever şi iscoditor al 
Mamisandei tot aşa cum odinioară se strecura sub ochii 
mult mai indolenţi ai Magdei Miclăuş, aducând răspuns la 
misivele fostului său locotenent a doua zi după o pasă 
nefastă la club. 

Sergiu îşi scutură palmele de praf şi naftalină. Închise 
capacul. 

Matei luă aminte: 

— Aţi uitat pachetul afară... Fotografiile. 

Era un vraf de albume şi cartoane, înfăşurate într-un ziar 
vechi. 

Când Sergiu Miclăuş le-a ridicat să le pună la loc în lada 
uitării, ziarul s-a desfăcut şi fotografiile s-au risipit, 
speriindu-l pe Papanaş. Le-a cules, una câte una, Sergiu 
Miclăuş. Fără să vrea, a dat încă o dată ochii cu amintirile 
de care fugea. Toate au fost de mult mistuite din casă; 
strânse undeva, în vreun dulap ori vreun raft de cămară, de 
Sanda Dobrotescu. Pentru dânsa erau amintiri de familie 
care nu-i aparţineau. 

Ea nu se lăsase fotografiată niciodată decât în momente 
solemne, cu scopuri bine precizate de propagandă pentru 
nobile acţiuni: prezidând un comitet, citind o cuvântare la 
un congres, proclamând o moţiune de la înălţimea unei 
tribune, în mijlocul altor combatante ale tuturor emancipă- 
rilor; ascuţite, uscate, osoase, sluţite de ochelari şi 
recompensate de natură pentru energica lor faptă cu fire 
virile de barbă. Aceste memorabile fotografii apăreau în 
ziare şi în revistele ilustrate; rămâneau îndelungă vreme în 
vitrine; încadrate în rame late, împodobeau sălile şi 
birourile diferitelor asociaţii şi ligi, mărturii ale glorioaselor 
bătălii. 


De la intrarea ei în casă, celelalte cadre şi albume au 
dispărut. Nu le aruncase în foc, cum a crezut Sergiu multă 
vreme. ] le-a dat la plecare ca un drept al său, cu un 
superior surâs de dispreţ şi compătimire. Sergiu Miclăuş s- 
a sfiit să le desfacă şi să le cerceteze atunci. Se temea de 
mustra-rea lor. Acum le putea privi cu ochii senini, ca unul 
ce se întorcea trecut prin purgatoriu. 

Se aşeză pe marginea sipetului, prefirându-le pe 
genunchi. 

Un prunc bucălat şi gol-goluţ, aşezat cu pântecul pe o 
pernă înspumată de dantele. Râdea gâdilat cu gropiţe în 
obraz. Pe dos, scris de mâna lui Anton Miclăuş: „Gigi la şase 
luni”. Acelaşi, în rochiţă şi şorţ, zuruind o jucărie absurdă. 
Scrisul de aceeaşi mână: „Gigi la un an jumătate”. Pe urmă 
altele şi altele, cu însemnările Magdei Miclăuş: an, lună, zi. 
într-o fotografie: „Gigi în braţele lui Matei”. 

Sergiu ridică ochii şi confruntă chipul bătrân şi scofâlcit al 
slugii cu imaginea de pe carton. 

Matei se apropie şi se privi cu nepăsare. 

Clătină din cap: 

— Hm! Să mai creadă cineva că aista-s tot eu şi că acela 
din braţe sunteţi tot dumneavoastră! Ar trebui să fie oprită 
născocirea asta cu pozatul, domnule Sergiu... De ce adică 
să se mai amărască omul? Că ai fost trandafir şi ai ajuns 
tufă de ştir!... Ai fost şi s-o mântuit!... 

Dar tot el nu mai arătă aceeaşi dezaprobare când s-au ivit 
chipurile foştilor stăpâni. 

Anton Miclăuş în uniforma de cavalerie, mângâind botul 
unui cal de rasă, cu o mână în şold ascunzând cravaşa. Pe 
urmă, în straie civile, undeva, la o staţiune balneară, pe o 
bancă de mesteacăn. El şi Magda Miclăuş în cel dintâi an al 
vieţii lor împreună. Magda Miclăuş în genunchi, pe un pled, 
sub mărul din grădină, jucându-se cu Gigi şi cu Papanaş, 
primul în ordinea dinastică. Mărul nu mai este. Nici mica 
grădină, pătrată ca o batistă. După planul Sandei Do- 
brotescu, locul şi-a găsit o întrebuințare mai practică. 


Atenanse, garaj, spălătorie de rufe şi încăperi pentru 
servitori. 

Şi altă imagine, ceva mai târzie. Magda şi Leon Dobro- 
tescu. Ciudat! Sergiu nu-şi mai amintea că a fost aşa Iati- 
leon vreodată. Nu şi-l mai închipuia decât cu ochii, cu 
trăsăturile de acum, cu făptura modelată de Sanda Do- 
brotescu. 

Alături de întâia tovarăşă a vieţii, luase ceva din 
moliciunea ei dolentă. Sau poate că astfel fusese şi dânsul, 
poate că aceasta i-a apropiat şi că numai cea de-a doua 
căsnicie l-a împins la o metamorfoză treptată, ţinut sub 
ochiul vigilent al Sandei Dobrotescu într-o încordare de 
muncă îndărătnică şi ambițioasă. 

Fotografia aceasta acum o vedea Sergiu întâia oară. Nu se 
aflase prin casă. Desigur că pentru Sanda Dobrotescu va fi 
însemnat un document umilitor, dintr-o epocă degradantă a 
soţului, când trăia animalic şi pasiv, fără nici o no-bilă 
aspirație. 

Chipul uitat, necunoscut, devenit nou pentru Sergiu, îl 
fascina ca o enigmă. 

Nimeni din cei câţi ştiau un singur Leon Dobrotescu, 
fruntaş al baroului şi ministeriabil cu meritaţi sorţi de iz- 
bândă la cea mai apropiată remaniere, nu l-ar fi identificat 
în acest tânăr cu părul cam prea lung şi boem, cu privirea 
nostalgică. Alcătuia o potrivită pereche cu tovarăşa de 
alături; se contopeau indisolubil în decorul romantic şi 
rustic, în costumele lor demodate, dar nu ridicole, de o 
desuetă melancolie. 

În acea vreme, fără îndoială, a început Sergiu să-i spună 
Tatileon, şi atunci a început să-l iubească mai mult decât pe 
adevăratul său tată, acel Anton Miclăuş pe care nu şi-l 
amintea. Numai pe urmă s-a înstrăinat - s-au înstrăinat - 
când a apărut în casă o stăpână nouă, cu alte orânduieli şi 
principii. 

Sergiu rămase gânditor, cu palidul carton între degete. 


Îi răsunau cuvintele de astă-noapte ale omului înţepenit în 
straiele cernite, rămas să privegheze zidit în înspăimântă- 
toarea singurătate. Îl nelinişti o fâlfâire de presimţire. Ce 
avea să-i spună oare atât de hotărâtor? De ce-l chemase şi îl 
aştepta cu atâta nerăbdare? „M-a surprins şi pe mine că le- 
am văzut, în sfârşit, acestea şi că, în fine, le-am înţeles... Nu 
mai pot respira între zidurile de aci... Mă sufocă.” 

De jos străbătu bătaia muzicală a unui pendul. Numără 
maşinal. Nouă bătăi. E târziu. Nici n-a dat încă ochii cu 
ceilalţi copii: Teofana, Dudu, Săndel. Sergiu Miclăuş strânse 
vraful cartoanelor de pe genunchi şi îl înfăşură în 
rămăşiţele de ziar. Sluga bătrână îşi căutase de lucru în 
fundul podului, printre mobile vechi şi oglinzi ulcerate; se 
depăr-tase cu discreţia delicată a oamenilor simpli. Sergiu 
se simţi mişcat de această pioasă înţelegere; îl mustra 
gândul că astă-noapte îl socotise un cioclu inamovibil al 
tuturor. 

Era ceva mai mult moşneagul acesta cu mersul lui 
caraghios pe jăratic şi cu mânecile spânzurând prea lungi 
peste laba mâinii. Singura legătură vie cu oamenii morţi. 
Supravieţuitorul unor destine încheiate. 

Îl întrebă cu blândeţe, înainte de a cobori: 

— Matei, n-ai vrea să vii cu mine, la mine? 

— Cum adică, domnule Sergiu? 

— Dacă-mi înjgheb şi eu casa mea... O gospodărie, în 
sfârşit... Nu ţi-ar plăcea să vii la mine? 

Bătrânul ocoli răspunsul neted. Arătă numai bucurie la 
vestea subinţeleasă în întrebare: 

— Aşadar, v-aţi hotărât să vă culegeţi de pe drumuri şi să 
vă gospodăriţi? Sfântă vorbă! Era şi vremea... 

— Lasă acestea, Matei. Răspunde la întrebarea mea. Ai 
veni la mine ori nu? La noi... 

Matei se plecă să netezească spinarea pisicului. Pe urmă 
observă că a târât o haină pe jos şi începu s-o scuture cu 
mare grijă. 


Se vedea că răspunsul nu era cel aşteptat de feciorul 
foştilor stăpâni şi că nu se încumeta să-l rostească. 

— Am înţeles, Matei!... făcu Sergiu cu dezamăgire. Tu eşti 
ca neamul pisicilor. Legat mai mult de casă decât de 
stăpâni. 

— Aşa mă cunoaşteţi, domnule Sergiu? Atunci puţin mă 
cunoaşteţi... Vorba-i alta! Am îmbătrânit. M-am hodorogit şi 
nu mai sunt bun de nimic. De ce să vă fiu povară? Mă 
cugetam să mă aciuez şi eu de acuma. Să mă duc unde mă 
trage sufletu, în satu unde am văzut lumina zilei. Acolo să- 
mi odihnesc ciolanele. 

— Atunci e altceva, Matei! recunoscu Sergiu Miclăuş. Te 
pricep şi îţi dau dreptate. 

Moşneagul mai avea, însă, ceva de spus. Murmură stân- 
jenit, aproape în şoaptă: 

— Fiindcă am ajuns la astea, fără supărare, v-aş ruga de 
un sfat, domnule Sergiu. Se cheamă că acum sunteţi 
judecător şi cunoaşteţi tot tipicul legilor... Am pe suflet un 
păcat din tinereţea mea nebună şi fără de minte... 

— Ce spui, Matei?! se minună Sergiu Miclăuş, refuzând să- 
şi creadă urechilor. Tu, şi păcat pe suflet? Tu, şi tinereţe 
fără de minte?... Nu-i fi vrând să spui că ai ucis un om...?! Şi 
chiar aşa de ar fi, te scapă prescripţia... 

Matei oftă cu amar, zgâncilind cu unghia un nod în grinda 
podului: 

— Moarte de om n-am făcut, domnule Sergiu. Dară mi-am 
pierdut eu viaţa mea şi încă o viaţă am împins-o în lume de 
izbelişte. Ca să spun pe scurt, iacă anume cum a fost... 
După ce am stat eu ordonanţă la domnu locotenent, 
Dumnezeu să-l ierte, când m-am eliberat, m-am dus în sat la 
mine şi m-am însurat. Pot zice că dom! locotenent mi-o pus 
temelia însurătorii, că era larg la mână şi darnic care nu se 
mai află. Mi-a zvârlit mia de lei cum zvârliţi dumneavoastră 
banul pe un pachet de ţigări. lată, cu acest ajutor m-am 
gospodărit, am trăit bine vreo doi ani în capăt; pe urmă am 
început a mă lăsa de nevastă... Parcă-mi lua cineva minţile. 


Era la noi în sat, la curtea boierului, o ţigancă, una, 
Frusâna... Aceea m-o scos pe mine din cuminţenie şi din 
casă... Aşa că într-o bună dimineaţă, am lăsat nevastă, casă, 
gospodărie, şi am fugit cu ţigancă-n lume. Eu zic ş-acuma, 
numai că mi-o făcut ea farmece, altfel nu mă lămuresc cum 
de m-am hainit într-atâta la inimă... Am fugit aşadară cu 
dânsa la târg, la Vaslui, şi ne-am tocmit slugi. Ca la un an m- 
o lăsat ţiganca pe mine. Îi sticleau ochii după altu... Ei, 
acuma ce te faci tu, Matei? Acasă cum să te-ntorci? Avea 
drept să mă opărească muierea cu-ncrop, măcar că Reveica 
mea nu era dintr-acelea... Mai de frică, mai de ruşine, mai 
din lipsă de minte, în loc să mă-ntorc pocăit la gospodăria 
noastră şi să-mi pun cenuşă pe cap, am dat de urma lui 
dom! locotenent. Dumnealui plecase din armată, se-nsurase 
cu coniţa Magda, fie-i sufletul izbăvit la ceruri... Nu m-o 
întrebat nici unu cum şi de ce mi-am lăsat muierea şi casa... 

Aveau în fire amândoi să nu iscodească necazurile omului. 
M-au primit în serviciu şi în serviciu am rămas. Acuma se 
cheamă că m-au ajuns şi pe mine anii să ies la pensie, ca 
boierii... 

— Bine, Matei... îl aprobă Sergiu Miclăuş cu blândeţe. Dar 
tot nu te-nţeleg eu cu ce-ţi pot fi de folos. Ce are a face 
aceasta şi cu tipicul legilor? 

— Ajung şi la asta şi am sfârşit, domnule Sergiu... Când or 
început a mă încerca bătrâneţile, încă de acum câţiva ani, 
vă aduceţi aminte că m-am cerut o dată să mă duc la mine 
acasă, în sat? 

— Parcă, Matei... îşi aminti Sergiu ca prin vis. 

— N-am spus atunci pentru ce mă duc. Aveam socoteala 
mea. Şi socoteala era că poate am să-mi găsesc acum baba, 
să ajung cu dânsa la iertare şi la împăcare... M-am dus, am 
căutat, am întrebat... Se schimbase lumea. Ici-colo, doi-trei 
să-şi mai amintească de mine... lară aceşti doi-trei mi-or 
spus dânşii că Reveica m-o aşteptat ce m-o aşteptat, şi pe 
urmă a plecat şi ea în lume. S-o tocmit slugă. La vreo doi 
ani s-o întors şi-o vândut tot, şi de atuncea plecată a fost 


pentru totdeauna... O lăsat vorbă că mă caută în lume... 
Unde să mă caute? Unde să mă mai găsească?... Eu o caut 
pe dânsa, ea mă caută pe mine... Asta-i povestea cu acu în 
caru cu fân, după câtu-i ţara de mare. Şi de aceea m-am 
gândit să aflu o îndreptare de la dumneavoastră, domnule 
Sergiu... Nu se poate să nu se fi gândit legea şi la o 
întâmplare ca asta. Să capăt un ajutor de la lege să-mi 
găsesc baba, să ne întoarcem la noi în sat şi să ne pregătim 
mormântul... Eu am agonisit atâta cât să ne durăm un 
bordei. Poate şi dânsa a agonisit, fiindcă mult era chibzuită 
din fire, chiar prea chibzuită şi cumpănită, că de asta mi-o 
luat minţile ţiganca... Şi întrebarea-i a şti dacă nu se pot 
face strigări; aşa ca o cercetare cu de-amănuntul, pe calea 
legii să-i aflu de urme. Văd că pe hoţi şi pe ucigaşi tot îi află 
până la sfârşit, măcar că se ascund... Reveica mea n-avea şi 
n-are de ce s-ascunde... 

Sergiu Miclăuş îşi trudea cugetul să-şi amintească unde a 
auzit nu demult numele acesta: Reveica. Poate vreo 
împricinată, vreo martoră ori parte în vreun proces. Sau un 
nume citit distrat în rubrica de fapte diverse a gazetelor. 

— Ce credeţi? stărui Matei. Să am eu nădejde la una ca 
asta, ori e o nebunie clocită într-o minte nepricepută de 
bătrân? 

Sergiu Miclăuş cumpăni răspunsul: 

— Ştiu eu...?! O încercare s-ar putea face. Poate la o 
gazetă. N-are să citească ea, citesc, însă, stăpânii. Să 
încercăm. Să-mi dai însemnare cu de-amănuntul şi am să 
mă gândesc cum e mai bine de făcut. 

Matei se plecă să-i sărute mâna. Sergiu o feri în lături 
ruşinat: 

— Se poate, Matei? Când ai mai făcut una ca asta? 

Sluga clătină din cap, a mai multe ştiutor: 

— Am mai încercat eu să mai sărut mâna şi lui sărmanu 
dom' locotenent Miclăuş Anton, şi tot aşa nu m-o lăsat şi m- 
o mustrat. Atunci când m-o ajutat să mă gospodăresc şi n- 
am avut minte să-i păstrez darul făcut cu inimă bună. 


Acuma o ajuns vremea să mă ajutaţi dumneavoastră, 
domnule Sergiu... Eu zic c-o stat undeva scris şi aşteptând 
să-i vină ceasul. Domnul cel de sus, care le vede şi le ştie 
toate, are să vă răsplătească la casă nouă, aşa cum vă 
doreşte inima mea, ca unul care v-am crescut pe 
genunchi... Pentru asta am să mă rog eu la icoane şi am să 
mai pun eu să se roage alt rob al lui Dumnezeu cu mai 
puţine păcate şi cu mai mult cuvânt... Orbul pe care îl 
milostivesc eu de douăzeci de ani... 

— Ce orb, Matei? surâse cu o vagă tristeţe Sergiu Mi- 
clăuş. Nu te ştiam aşa de bisericos... 

— Am eu un orb al meu... se mărturisi tainic Matei. Un orb 
sărac, care trăieşte din milostivirea celor cu doi ochi... Azi e 
Dumineca lui, după sfânta evanghelie cetită în biserică. Am 
să trec numaidecât să-i lepăd un pol în palmă, ca să se 
roage pentru împlinirea celor dorite de dumneavoastră şi 
de mine. Iară fiindcă-i dumineca lui, cu atâta mai mult va să 
capete ascultare rugarea sa la Cel-de-sus. 

Sergiu Miclăuş continua să surâdă cu tristeţea scepticilor. 
Dar o pornire superstiţioasă, ascunsă în nebănuite 
zăcăminte ale sufletului, l-a împins să scoată o monetă de o 
sută de lei din buzunar. I-a întins-o lui Matei, silindu-se să 
pară ironic cu propria sa slăbiciune: 

— "Ţine, Matei!... Dă-i orbului tău şi asta, măcar că nu prea 
cred în milostivirile şi rugăciunile prin procură... 

Matei pipăi moneta, o răsuci pe o parte şi pe alta, îi căută 
zimţii şi, după ce o jucă în palmă să-i încerce greutatea, îşi 
mărturisi o îndoială: 

— Mă tem că nu-i bună, domnule Sergiu... 

— Ei, asta-i! se miră Sergiu Miclăuş. 

— Zău! Încercaţi. 

Sergiu Miclăuş sună moneta. Era într-adevăr falsă. Mai 
sună una. Falsă şi aceea. Adică tot restul primit aseară de la 
Cristofor, şoferul, care atât de energic protestase să nu fie 
confundat cu haimanalele nărăvite să strecoare clienţilor 
nocturni, distraţi şi grăbiţi tot stocul de mărunţiş fără curs. 


— Nostimă întâmplare! Şi mare bandit! declară Sergiu. 
Merită să i-o povestesc Ginei... 

Matei îl consolă: 

— Lăsaţi, că-i dau eu orbului de la mine. Şi de-ale 
dumneavoastră scăpaţi uşor. Se-ntâmplă... Numai coniţa 
Sanda aduna toţi banii cei răi. Cred că se află pe undeva 
strânşi în vreo cutie. Zicea, în dreptatea sa, că dacă a 
înşelat-o unul cu voie ori fără voie nu-i un cuvânt să ducă 
înşelăciunea mai departe... Aşa vorbea întotdeauna, ca din 
cărţi. 

„Într-adevăr - gândi Sergiu Miclăuş - ca din cărţi de 
morală laică şi de virtute civică.” 

— Coboară înainte, Matei! Eu rămân să închid visteria 
mea... 

Nu de aceasta voia să mai rămână Sergiu Miclăuş. Îl 
împresurase deodată atmosfera stranie şi grea de amintiri a 
podului de casă. Copil, aci se ascundea fără pricină, numai 
fiindcă se simţea stăpân pe un domeniu neturburat de 
nimeni. Într-un colţ se aflau în neorânduială cărţi şi reviste 
cu poze, rămase de la adevărații săi părinţi. Întindea foile 
revistelor pe jos, îşi făcea aşternut şi se culca pe brânci, cu 
privirea magnetizată de ilustrațiile cărţilor, până ce-i 
amorţeau coatele şi începeau să-i joace imaginile înaintea 
ochilor... Afară se auzeau glasuri în curte, portiţa de fier a 
grilajului izbindu-se, tramvaiul duruind, o goarnă depărtată 
de automobil... Totul lua un aspect ireal şi misterios. I se 
părea că deţine secretul unei lumi inaccesibile celorlalţi 
muritori... Acum îşi explică. Misterioasă era numai 
chemarea care îl aducea pe copil să se învăluie în efluviul 
ultimelor rămăşiţe de la părinţii săi de sânge, izgonite din 
casă. Între foile cărţilor se aflau flori decolorate: pansele şi 
nu-mă-uita, ghiocei şi lăcrămioare. Nimicurile elevei de 
pension, încredințate foilor în amintirea cine ştie căror 
primăveri volatilizate ca parfumul şi culoarea florilor. Nu-şi 
lămurea atunci simţă-mântul subtil copilul din ultimii ani de 
şcoală primară, din primul an de liceu. Dar chemarea era 


irezistibilă în unele după-amiezi de vară, când casa îi părea 
deşartă şi deodată străină, fără să ştie de ce. 

Tresărea cu urechea ciulită. 

Jos se auzea un glas sever şi imperios: 

— Sergiu! Unde eşti, Sergiule? 

Dura o pauză. 

Întrebarea se adresa altcuiva, lui Matei ori guvernantei: 

— Unde-i copilul acesta imposibil? 

Copilul imposibil se furişa tiptil pe scară. Apărea cu un aer 
nevinovat. 

— Unde ai fost? îl cerceta Sanda Dobrotescu, sfredelin-du- 
l cu privirea ei rece, de inchizitoare. 

— Aici... Adică nicăiri. 

Mai mult nu-i putea scoate, nici o încercare şi nici o 
ameninţare. Sanda Dobrotescu îi examina mâinile pline de 
praf, hainele îmbâcsite. Îl trimitea să se spele şi să se perie, 
cu obligaţia să se prezinte peste zece minute la un nou 
examen. 

— Copil imposibil! 

Abia acum îşi dădea socoteală Sergiu Miclăuş cât de 
nefericit a fost copilul acela imposibil, lipsit de adevărată 
căldură - căldura de care avea nevoie mai cu seamă o 
mlădiţă din neamul lui Anton şi al Magdei Miclăuş, 
exemplare morbide şi inutile, de seră. Pentru alt climat 
fusese născut. Sanda Dobrotescu l-a crescut ca şi pe copiii 
ei, la o temperatură glacială, fără dezmierdare şi moliciune, 
aşa cum poruncea catehismul său laic, inflexibil şi strict. 

I s-a părut că-i aude glasul afară: 

— Sergiule! Unde eşti, Sergiu? 

Instictiv, şi-a privit palmele pline de praf, hainele cu aţe de 
păianjen. 

S-a scuturat de absurda nălucire. 

Întinsă pe catafalcul de jos, Sanda Dobrotescu nu mai avea 
glas pentru vecii vecilor; şi poate că dacă l-ar avea, altul i-ar 
fi glasul de acum, după zâmbetul cel nou şi transfigurat al 
buzelor. Fiindcă nimeni nu-l mai putea opri, Sergiu Miclăuş 


răscoli cu vechea voluptate înviată maldărul de reviste şi 
cărţi. Mirosul de hârtie uscată, fărâmicioasă îi dădea o 
ameţeală ciudată şi dulce. 

Papanaş se alinta, torcând şi frecându-se de mâna lui 
Sergiu, ridicând ochii gălbui şi întrebători. 

— Ksss! Ksss! strănută comic. 

Strănută, îşi spălă nervos botul cu laba, se repezi după o 
gânganie ieşită de sub hârtii şi îndată mistuindu-se îndărăt. 

Sergiu Miclăuş răsfoia un album cu foile albastre, roz, 
violete, verzui: versuri de Lamartine şi Musset, maxime 
despre amiciţie şi sentimente, un început de memorial zilnic 
al elevei de pension din anul 1900. Citi câteva rânduri: 
„Astăzi m-am împăcat cu Lisetta. După ora de germană - 
nici nu ieşise Frăulein 42 Weber din clasă. M-am dus la 
Lisetta şi am îmbrăţişat-o. Am izbucnit amândouă în plâns. 
Ce prostie toată cearta noastră! Toată după-amiaza am stat 
amândouă pe banca de sub castan şi ne-am mărturisit ce 
am simţit în aceste trei zile cât ne-am ocolit privirile.” 
Reflecţii asupra lecturilor. Naive şi de o gravitate 
înduioşătoare. Un monolog interior. Impresii dintr-o 
vacanţă de Paşti... Sergiu Miclăuş avu sentimentul că 
săvârşeşte o profanare. Prinse la loc încuietoarea de metal 
galben şi coclit. Se hotări să adune toate aceste nimicuri 
pioase, să le închidă într-un dulap ca într-o discretă capelă, 
atunci când vor fi în casa lor: a lui şi a Ginei. 

Până atunci puse la adăpost albumul în sipetul cu haine şi 
fotografii, cobori scara, făcând loc pisicului să treacă 
înainte. 

Îşi scutură hainele, părul şi palmele în săliţa îngustă, cum 
făcea şi altădată ca să şteargă urmele explorărilor 
neîngăduite; se pregăti să intre în sufragerie cu un suspin, 
îl aştepta şi aci o întâlnire grea. Cei trei copii cu care a 
crescut împreună. Acea soră necunoscută a Sandei 
Dobrotescu, zugrăvită în termeni prea puţin cuviincioşi de 
Matei: „Un fel de madamă, că nu-i pot spune cucoană”... 

Înainte de a deschide uşa, ascultă cu urechea atentă. 


Se auzea numai clinchenitul surd al linguriţelor. Nici un 
glas. Sergiu Miclăuş deduse cu uşurare că nu se aflau 
înăuntru decât copiii şi că întâlnirea se va petrece astfel 
fără martori. Totuşi, îşi posomori o figură de circumstanţă. 
Îl indignă această ipocrizie. N-ar fi avut nevoie de dânsa. N- 
a rămas nepăsător la moartea Sandei Dobrotescu: nu e un 
ingrat, nici un om cu inima uscată. În amestecul de 
simţăminte contradictorii câte l-au frământat de la primirea 
telegramei, a predominat o sinceră şi omenească mâhnire, 
cu deosebire după sfertul de ceas de astă-noapte, când s-a 
aflat în singurătate, faţă în faţă cu moarta. De ce atunci 
preocuparea de a exterioriza într-un anumit chip, 
convenţional şi exagerat, o copleşitoare durere? De ce a 
pierdut omul chiar înaintea morţii simplitatea 
sentimentelor, cedând ispitei de a le cabotiniza? Aceste 
judecăţi scârbite nu l-au oprit să păşească pragul cu o 
înfăţişare neconsolată. Tustrei orfanii s-au ridicat ca la un 
singur semn, s-au consultat din privire, au împins scaunele 
şi au înconjurat masa să-i iasă înainte. Aveau pleoapele roşii 
şi inflamate de plâns; straiele, negre. Sergiu Miclăuş i-a 
strâns la piept pe rând, i-a sărutat pe frunte, le-a 
dezmierdat în neştire umerii şi obrazul, le-a rostit 
începuturi de cuvinte fără înţeles şi fără sfârşit. 

Teofana îşi dădu în lături de pe ochi o şuviţă incoloră de 
păr, voi să se stăpânească, izbucni în plâns, îşi ascunse 
obrazul în palme. 

— Fii cuminte, Fana, cuminte... Ce însemnează aceasta? 
murmură Sergiu, purtând-o spre scaun, cu braţul încins în 
jurul mijlocului. Altfel mă superi... adăugă stupid, mirându- 
se singur de nerozia argumentului. 

— Aşa face de două zile... rosti un glas necunoscut şi 
răguşit la spatele lui Sergiu Miclăuş. Pune şi dumneata un 
cuvânt să isprăvească. Durere, durere, dar trebuie să-şi 
cruţe sănătatea... Are paisp'ce pe cincisp'ce ani acuma, 
mai-mai domnişoară, şi uite cum se prezantează... 


Sergiu Miclăuş se întoarse, cu mâna pe umărul Teofanei. 
Recunoscu făptura descrisă de Matei. Într-adevăr, o 
persoană foarte vulgară, grasă, ochioasă, sprâncenata şi 
mustăcioasă, cu rotunjimile revărsate într-un tricou negru 
spălăcit de lână. Ceilalţi doi copii se răsuciseră şi dânşii, cu 
faţa spre mătuşa până atunci ignorată de familie. Iar din 
privirea lor, ostilă, stânjenită şi umilă, se ghicea că o 
socotesc o intrusă care-şi luase drepturi dezaprobate de 
toţi. 

Femeia înaintă trecând dintr-o mână în cealaltă o verigă 
imensă de chei. Întinse palma scurtă şi grăsună ca o 
pituşcă: 

— Mă recomandez madam Anica Stoian, sora decedatei. 
Ştiu că n-ai auzit încă de mine, dar sper că veţi auzi mai des 
pe viitor! 

Sergiu Miclăuş şovăi înainte de a apropia buzele de dosul 
mâinii. Atinse în silă pieliţa grunţuroasă. Mâna mi-rosea a 
săpun de Marsilia. 

Doamna Anica Stoian rosti: 

— Mersi. Nu vă deranjaţi. 

Apoi se aşeză pe o margine de scaun, cu cheile în poală. Îl 
cercetă cu privirea încordată, direct, ca pe un obiect 
neînsufleţit. Rezultatul examinării păru că a satisfăcut-o pe 
deplin. Spuse fără înconjur: 

— Mă mulţumeşte că nu arăţi cum te-au zugrăvit alţii. 
Luasem informaţiile mele şi mi s-au spus lucruri aşa şi aşa... 
Văd că m-au înşelat. Eu cântăresc omul dintr-o singură 
ochire. Îmi ajunge. Tot ce-am auzit cade de la inima mea, 
uite-aşa! 

Ca să arate cum cad de la inima sa cele auzite, madam 
Anica Stoian ridică între două degete cheile din poală până 
la înălţimea capului şi le dădu drumul la loc, în culcuş. 

Cei trei copii oftară pe rând, cu lacrimile în ochi. Se vedea 
limpede că într-acea clipă, mai mult decât durerea unor 
orfani de mamă, îi apăsa această prezenţă în casă. Madam 
Anica Stoian făcu gura pungă, într-un surâs oţeţit, dovedind 


o foarte precisă intuiţie a situaţiei, sale de oaspe nepofitit. 

Roti ochii asupra copiilor în straie cernite, rânduiţi la masă, 
după înălţime, drepţi, cuminţi şi din nou stăpâni pe sine, cu 
o rigiditate precoce, aşa cum îi crescuse Sanda Dobrotescu. 

Îndepărtând scaunul ca să-şi poată lărgi picioarele groase, 
apelă la arbitrajul noului-venit: 

— Spune şi dumneata, domnule Sergiule... Una ca asta se 
face? Ai observat cu ce ochi se uită la mine, mătuşa lor, sora 
mamei lor?... S-ar zice că sunt o străină. Şi pentru ce 
aceasta, mă întreb? Fiindcă am rămas o femeie nevoiaşă, 
măritată cu un om care-şi câştigă pâinea cinstit, ţinând o 
mică dugheană şi locandă... Sărăcia nu-i ruşine, necum 
sărăcia unei surori, care a tăcut şi s-a păstrat la loculei 
când a văzut că soru-sa se înalţă şi merge la mărire. 
Trebuie să ştii şi 'mneaţa şi copiii aceştia că Alisandra, dacă 
a ajuns unde a ajuns, se datoreşte în parte şi nouă, oameni 
nevoiaşi şi cu puţină ştiinţă de carte... Aceasta ca să fim 
înţeleşi de la început şi să înlăturăm spusele altora şi 
nedumeririle pe care le văd în jurul meu de când am păşit 
pragul casei... Nu te uita la mine, Fănuţo, că aşa este...! 

Teofana, strângind în pumni batista udă cu chenar negru, 
se sili să pară nepăsătoare: 

— Nu mă uit de loc, tanti Annie. Înţeleg foarte bine... 

Sora moartei strânse din umerii bine căptuşiţi cu un strat 
de grăsime: 

— Tanti Annie?... Spune-mi tanti Anica ori mătuşa Anica... 
Nici eu, nici biata maică-ta n-am fost crescute cu 
farafastâcuri. I-au venit acestea mai târziu. Am fost nişte 
sărmane fete de uşier la un oarecare trebunal. 

Privi pe rând la Teofana şi la Sergiu, încruntând sprin- 
cenele îmbinate, parcă i-ar fi găsit întrucâtva vinovaţi şi 
responsabili de această umilă origine. Ochii foarte negri şi 
lucioşi căpătau un uşor strabism când se fixau încordaţi 
într-un singur loc. 

Madam Anica Stoian apucă de pe masă sticla de rom, îşi 
turnă o jumătate de păhărel, îl dădu pe gât şi plescăi din 


limbă. Sergiu înţelese după aceste zgomotoase manifestări 
că nu e la primul păhărel. Femeia urmă cu un surâs crud, 
satisfăcută de oroarea din ochii copiilor: 

— Da, da! Nu vă uitaţi cu scârbă... E bine să ştiţi că 
bunicul vostru a fost un uşier de trebunal, din cei care 
primesc bacşişuri şi fumează capete de ţigări lepădate de 
domnii advocaţi. Meritul Alisandrei a fost cu atât mai mare. 
Nu-i ruşine, e mândrie! Eu n-am avut dar la carte. Însă m- 
am măritat de tânără şi am făcut o partidă destul de bună 
pentru puterile noastre... M-am învrednicit s-o ajut pe 
Lisandra să meargă mai departe la învăţătură, ca o soră 
mezină ce-mi era. A învăţat, a fost silitoare şi cuminte, şi-a 
păstrat ambâţul, a ajuns la universitate, s-a ridicat sus... Am 
înţeles că nu-i plăcea să mă bag în sufletul ei. Nu m-am 
băgat. Am rămas la sărăcia şi prostia noastră. Am stat la o 
parte, la tejghea, servind fără ruşine muşteriii, şi m-am 
bucurat din depărtare de mărirea sa... Aceasta nu m-a 
putut opri să-mi fac datoria de soră când am ştiut-o întinsă 
în sicriu. Am luat trenul şi am venit. Văd că nu se află o 
mână de femeie să ţină frânele casei. Le-am luat eu! Sună 
cheile pe verigă, simbolul acestor frâne. Le-am luat şi bine 
am făcut... Am pus ordine. Când se află un mort în casă, 
slugile şi străinii atâta aşteaptă. Dau vraişte prin cămări şi 
dulapuri. Cu mine asta nu merge. [i le-am spus şi dumitale, 
domnule Sergiule, ca să nu te mire de unde şi de ce am 
răsărit eu într-o casă unde nu-i fi auzit despre mine... Te-am 
văzut că te urci în pod. Bine! Îi fi având şi 'mneaţa lucrurile 
'mnitale, fiindcă această casă, după cât am aflat, a fost mai 
întâi a mamei dumitale. Dar, fără supărare, ţin să-ţi spun că 
atunci când s-a dat Matei jos l-am controlat. Slugă veche! 
Asta nu le împiedică să fie câteodată şi hoţi vechi, care 
înşală încrederea stăpânilor... 

— Doamnă, protestă Sergiu Miclăuş, îmi pare rău că aţi 
putut pune măcar o clipă la bănuială credinţa unui om care 
de mai bine de douăzeci şi cinci de ani... 


Madam Anica Stoian sună cheile ca un clopoțel, între- 
rupând cu autoritate cuvântul vorbitorului: 

— Mă rog, nu-i chestia de supărare şi de părere de rău. 
Aşa-mi văd eu datoriile de soră a moartei. După 
înmormântare îmi iau catrafusele şi plec de unde am venit, 
la locanda şi mugşteriii noştri, dacă mi se dă a înţelege că nu 
se mai arată nevoie de mine şi dacă nu le place acestor 
nepoți mutra mea... lot fără supărare şi fără părere de rău. 
Sperez că măcar dumneata m-ai priceput. 

Sergiu Miclăuş îngăimă o vagă aprobare. Încă nu se 
dezmeticise după această nouă şi neaşteptată apariţie. Sim- 
ochioase, care nu avea nimic în înfăţişarea ei din purtarea 
„decedatei” sale surori. Întrezări mai lămurit o realitate 
expiatorie. Sanda Dobrotescu îşi durase o existenţă 
artificială, o impusese şi celor din juru-i; încă nu intrase în 
mormânt, şi tot edificul precar se năruia. Ce urmă putea să 
lase în sufletul copiilor o asemenea invazie a unui ele-ment 
orb, distrugând micul şi convenţionalul lor univers? 

Madam Anica Stoian îşi aminti datoriile de amfitrioană ad- 
interim. Se descleştă de pe scaun, înfigând veriga cheilor în 
cingătoare. 

— Eu stau şi vorbesc, şi nu te-am întrebat ce obişnuieşti 
dumneata... Cafea cu lapte? Ceai? 

— Nimic, doamnă. A avut grijă Matei să-mi aducă disde- 
dimineaţă cafea neagră. 

Madam Anica Stoian clătină cheile: 

— Asta-i altceva. Ştiu, fiindcă a trecut jupânul Matei pe la 
vama mea mai întâi, pe aici, pe la chei. Dar cafeaua-i cafea, 
şi gustarea de dimineaţă îi altceva. Trebuie să iei un ceai. 
Nu le da exemplu rău nepoților acestora ai mei, care, 
precum vezi, numai au linciurit linguriţele în ceşti... Uită-te, 
rogu-te, la dânşii!... Care de care mai pirpiriu şi mai 
gălbejit. La ce să mai agoniseşti bani şi să te chinui, nu zău, 
dacă te răsplăteşte Dumnezeu cu nişte sfrijituri de ploduri 
să-i culce suflarea de vânt? Aş dori să ţi-i pot arăta pe ai 


mei, domnule Sergiule... Se adresă celor trei nepoți, cu o 
nemărginită milă: Pe verişorii voştri să-i vedeţi şi să luaţi 
exemplu de la dânşii! Crescuţi fără guvernantă... Cei mari, 
la meserie. Cei mai mărunți, la tejghea şi la bucătărie, cot la 
cot cu mine... Nu ştiu ce-i moftul. Făcând deosebire între 
nepoţii vrednici de milă şi între Sergiu, pe care se vedea că 
altfel îl preţuia, îl luă sub binevoitoarea sa ocrotire: 
Aşadară, aşteptaţi să vă preparez un ceai, domnule 
Sergiule. Un ceai cu rom mai din plin drege după drum 
lung şi după o noapte pierdută. Aduc şi pâine prăjită cu unt; 
dă-le o lecţie, rogu-te. 

Când a ieşit pe uşă, copiii au strâns instinctiv scaunele în 
jurul lui Sergiu. 

Erau într-adevăr slabi, cartilaginoşi, fără sânge în obraz; 
după chipul şi asemănarea Sandei Dobrotescu. Teofana se 
deşirase, încă mai urâţită în epoca ingrată a pubertăţii. Lui 
Dudu îi mai crescuseră încă urechile, depărtate de ţeasta 
capului, transparente şi prea mari, ca două torţi. Numai 
Săndel aducea îndepărtat cu figura lui Leon Dobrotescu din 
necunoscuta fotografie a tinereţii. Bubuliţele roşii de pe 
frunte dovedeau însă acelaşi sânge comun, strepezit şi 
împuţinat de vlagă. 

Teofana despături batista udă de lacrămi, o mototoli la loc 
în jurul degetelor, rosti fără să ridice ochii: 

— Nu e aşa că nu-i adevărat? Nu se poate să fie 
adevărat... 

— Ce anume, Fana? o întrebă Sergiu cu blândeţe, nete- 
zindu-i părul moale şi rar, cânepiu. 

Teofana înălţă ochii turburi, pleoapele roşii; toată figura 
exprimă o implorare dureroasă: 

— Spune-ne că nu poate să fie sora lui maman, nu e aşa, 
Sergiu?... le aşteptam... Numai tu poţi să ne scapi de 
această femeie străină... Tati nici nu vrea să iasă din birou... 
Ne-a lăsat pe mâna ei... M-lle Riche, guvernanta cea nouă, 
s-a închis şi dânsa în odaie... I-a luat femeia aceasta cheile, 
i-a scotocit în lucruri. Nu ştiu ce se întâmplă cu noi, 


Sergiule... Ai auzit cum vorbeşte? Ai văzut cum ne 
tratează?... Şi sărmana maman!... Stă singură. Nici nu ne 
lasă să intrăm la dânsa. Pretinde că nu-i locul copiilor... Ai 
văzut cum bea rom? Trei pahare a băut în faţa noastră... Nu 
e aşa că nu poate să fie adevărat...? 

— Ba e foarte adevărat, Gina dragă! Iot ce poate să fie mai 
adevărat... 

Tanti Catriona se opri cu braţul încărcat de liliac alb. 

Căuta vasul potrivit cu o concentrare pătrunsă de 
gravitatea funcţiunii sale pe pământ. De câte ori i se părea 
că a dat greş în astfel de alegeri nu-şi mai găsea loc. Se 
ridica de la mijlocul mesei, zvârlind şervetul şi 
înverşunându-se să repare neiertata eroare. O 
nemulţumeau atunci ştirile gazetelor, vremea de afară, 
competinţa culinară a Reveicăi. Până ce o fericită inspiraţie 
îi lua povara de pe inimă. Şi îndată totul devenea din nou 
luminos şi încântător, ferit de vulgara realitate în a cărei 
robie tiranică trăieşte restul umanităţii. 

Îşi înclină pe spate capul cuprins în capsula străvezie a 
bonetei de muselină albastră cu tiv de dantelă pală, făcu doi 
paşi îndărăt, pe tocurile exagerat de înalte, micşoră privirea 
printre gene. 

Gina ştia că e de prisos s-o întrerupă acum şi s-o întrebe 
ce e adevărat, tot ce poate să fie mai adevărat. 

Aşteptă cu un surâs drăgăstos şi admirativ să vadă ce nouă 
modificare în orânduieli mai poate născoci nesecătuita 
fantezie a tantii Catriona. Ghemuită pe un taburel de 
catifea portocalie, în pijamaua de o graţioasă absurditate în 
colorit şi croială, cu braţele împresurate cerc în jurul 
picioarelor îndoite şi cu obrazul culcat pe un genunchi, 
părea că face şi dânsa parte din mobilierul minuscul şi 
fantast al încăperii. 

Urmărind cu ochii nehotărârea tantii Catriona, paria cu ea 
însăşi, copilăreşte: „Dacă mută vaza de porțelan verde de 
pe pian pe mesuţa cea joasă din mijloc, atunci toate au să se 
petreacă aşa cum doresc eu... Simplu, repede, fără nici o 


piedică... Înseamnă că Gigi mă iubeşte îndestul pentru a se 
mulţumi cu ce-i potaduce eu”... 

Poate Gina trişa puţin cu acest pariu. Căci îndată prinse a 
privi stăruitor spre mesuţa rotundă, ca să-i sugereze tantii 
Catriona alegerea atât de decisivă pentru viitorul său 
destin. 

Inima începu să-i ticăie zvâcnit când o văzu înălțându-se în 
vârful pantofilor şi aşezând crenguţele de liliac fără să mute 
vasul din loc. S-a sfârşit! Ce naivitate, ce imprudenţă, ce 
provocare vinovată a ursitelor, să-şi joace în asemenea 
puerile rămăşaguri un sentiment cu totul mai adânc, poate 
întreaga ei viaţă! 

Gina simţi lacrimi în ochi. Îşi netezi cu degetul genele 
lungi şi ude. Deodată sări în sus, bătând din palme, cu o 
frenezie care-i dezgoli din pijamaua învâltorată un sân mic, 
dur şi insolent. 

Tanti Catriona strămutase florile cu de la sine voinţă. Le 
resfiră în vasul verde, cu o precisă mână de florăreasă 
pavoazându-şi vitrina. Trase imperceptibil mesuţa în lături, 
atât cât trebuia ca liliacul alb să lumineze toată încăperea. 
Gina o cuprinse cu amândouă braţele de gât, o sărută pe 
obraji, o târi în câţiva paşi de dans, şerpuind ca un demon 
în spaţiul îngust. Când s-a liniştit, tanti Catriona o privi 
mirată, zâmbind şi trăgându-i pudic flamura pijamalei pe 
sân. 

— Ce e cu tine, Gina? De astăzi-dimineaţă de două ori ai 
plâns fără motiv, acum văd că eşti dispusă să dansezi un 
french-cancan tot fără motiv... Aşa te-i fi purtând tu la 
şcoală?... Le plâng pe sărmanele eleve...! 

Gina se bosumflă alintată: 

— Pahdon! Opinia fohuhilor didactice a recunoscut unanim 
că sunt o profesorică ideală. Pot phezenta documente. 
Copie de pe registrul de inspecții... Acum şi aci sunt altceva, 
tanti Catriona... Mai bine stai alături de mine. Spune-mi: ce 
este foahte adevărat, tot ce poate să fie mai adevărat...? 


Îi făcea loc pe divanul scurt şi strâmt, acoperit de şalul 
turcesc, care odată slujise de fundal pentru un portret 
celebru al primei-balerine de operă imperială, Catriona 
Catriowina... Se cuibări între perne şi pufuri. Scobi alături 
alt cuibar, moale şi primitor. Tanti Catriona nu se îndură 
însă să renunţe la tabieturile sale. 

— Aşteaptă mai întâi să-mi aduc tot tacâmul de cafea. Vom 
vorbi. "Ţin chiar să vorbim foarte serios, Gina, Gi-noşca... 

— Şi eu, şi eu! se grăbi să aprobe Gina Alimănescu. Mai 
avem o ohă. Într-o ohă trebuie să fiu gata... Gata: fard, baie; 
îmbrăcată şi împopoţonată. 

Cu toate intenţiile de gravă discuţie, în care nici ea nu 
prea avea totală încredere, tanti Catriona izbucni în tril 
uşor de râs, ca o cascadă de perle rostogolite într-o cupă de 
cristal. Râsul îi dezveli dantura nefiresc de intactă. Dinţi 
albi, mărunți şi regulaţi de copil - alt miracol capricios al 
naturii. 

— Tu, şi fardată? Tu, şi împopoţonată, Gina? Nici nu ţi-ar 
sta bine! Cunoaştem. În ultimele zece minute ai să le dai 
toate peste cap, trecându-ţi roşul pe buze la portiţă, din 
mers... 

—.şi după mine, rămânându-ţi ţie de sthâns şi de de-reticat 
o ohă, tanti Catriona. Ştiu! Recunosc! Ertahe! Graţie!... Cu 
palmele împreunate, Gina parodie şăgalnic gestul 
deznădăjduit de implorare al sclavelor osândite la cnut. În 
chip de dezvinovăţire, adăugă: Dah cine m-a crescut oare 
aşa, răsfăţată şi dezordonată?... Thebuie să împărţim vina 
în două... 

Tanti Catriona îşi aşezase pe o masă scundă tava de alamă 
cu tot tacâmul pentru cafea. Rămase cu cutia de chibrituri 
într-o mână şi cu beţigaşul în cealaltă, privind-o mai 
pătrunzător de cum îi era în fire. 

Gina nu putu suporta mustrarea aceasta tăcută. 

Vorbi repede, cu obrazul dintr-o dată serios şi trist: 

— lartă-mă. De data aceasta te hog cu adevărat: iartă-mă! 
Am glumit. Ştiu la ce te gândeşti, tanti Catriona. Niciodată 


nu mi-a dat prin minte să arunc vina pe alt-cineva... Din 
nefericire phostiile mele au fost numai ale mele. Eu am 
suferit penthu ele şi le-am plătit scump... Prea scump, tanti 
Catriona... 

— Tocmai, copilo. E vorba să nu le mai plăteşti a doua 
oară... Şi să-ţi aminteşti că n-ai suferit pentru ele numai 
tu... Nu e o imputare, Gina. Nu ştiu de ce, mi-am adus 
deodată aminte că pe divanul acesta unde stai acum ai 
plâns atâtea zile şi nopţi, cu ochii în perne... Asemenea zile 
şi nopţi nu trebuie să se mai întoarcă. Nici pentru tine, nici 
pentru mine... 

Tanti Catriona aprinse chibritul, dădu foc spirtului şi păru 
absorbită numai de priveliştea flăcării viorii. 

Înfăşurată în chimonoul de mătase neagră şi densă ca 
pielea, femeia fără vârstă, mică şi zveltă, cu părul alb 
ascuns în capsula bonetei, cu obrazul neted, cu ochii de 
acuarelă verde şi extraordinar de transparentă, cu dinţii 
nealteraţi, arăta ca o soră a Ginei, abia ceva mai înaintată în 
ani. Două copile jucându-se de-a oamenii mari în lipsa pă- 
rinţilor. 

Numai de foarte aproape se desluşea painjenişul fin de 
cute în jurul pleoapelor, în jurul buzelor, când fosta primă- 
balerină de operă imperială se întâmpla să rămână imobilă 
şi preocupată ca acum. 

De îndată ce începea să vorbească şi să râdă, figura 
animată nu se mai deosebea de a oricărei femei tinere, de 
obrazul unei fetişcane ca Gina. Atât doar că pe dânsa n-o 
atingea soarele în viaţa claustrată din casa-i muzeu, pe 
când pieliţa Ginei, bronzată şi mată, părea după o mereu 
înnoită cură solară. 

Gina se mişcă. 

Voi să rostească întrebarea care-i ardea buzele. Făcu un 
gest de neputinţă. Se strânse scuturată de un fior între 
pernele calde. Îi pierise curajul, vioiciunea, sclipirea 
jucăuşă din ochii verzi cu luciri aurii. 

În neştire îşi cercetă degetele, unghiile... 


Îşi aduse aminte cât de grăbit şi cu ce adorabilă spaimă i-a 
smuls astă-noapte mâna Sergiu, Gigi, să vadă dacă nu 
poartă cumva verighetă... 

Zâmbetul se estompă foarte îndepărtat, melancolic ca 
surâsul pierdut al logodnicelor de marinari, sus, pe faleza 
înaltă a oceanului, când nava s-a topit în ceaţă, mai pare din 
când în când o nălucă, un miragiu rău prevestitor, spec-trul 
unei năvi de mult înecate. 

Tot ce se arătase Ginei simplu, rapid, firesc, scutit de orice 
obstacol era acum încărcat de ameninţări. Împresurat de 
umbre, de duhuri duşmane, de avertismente spăimoase ca 
semnele morţii. 

Închise ochii ca să cheme într-ajutor imaginea lui Sergiu, 
senzaţia braţului tare de sprijin şi de apărare, când a 
cuprins-o la pieptul voinic. 

Tanti Catriona înregistra sfârşeala de pe obrazul Ginei, 
cearcănul adâncit deodată sub genele lungi, căderea 
aceasta de pasăre rănită, cu gâtul moale şi frânt. 

Regretă cuvintele rostite. Nu-i reuşeau ei niciodată 
discuţiile grave! Se miră că a putut fi atât de lipsită de tact 
şi delicateţe. Îşi spuse că e o bătrână uscată, răutăcioasă, 
cobitoare, o adevărată cumătră aspidă şi moralistă din 
repertoriul clasic. Schimbă privirea, să nu i-o surprindă 
Gina. Îşi plimbă ochii îngânduraţi la şalurile şi la covoarele 
care tapisau zidurile, la obiectele cunoscute până la cel mai 
neînsemnat amănunt, la crengile de liliac alb cu toată 
lumina pierdută sub o ploaie de leşie, sub o ninsoare de 
cenuşă. 

De pretutindeni se retrăsese intimitatea caldă, siguranţa 
adăpostului încântător şi inexpugnabil ferecat cu şapte ză- 
voare bântuirilor dinafară. 

Camera era cu puţin, mai largă decât iatacul Ginei. N-avea 
o destinaţie precisă. O dată pe lună ţinea locul unui salon de 
primire, când venea s-o viziteze în după-amiaza de 
duminecă, singurul cunoscut din Bucureşti al fostei prime- 
balerine de operă imperială. Încolo, devenea pe rând 


cabinet de lectură, sală de muzică, iarna seră de flori, după 
cum dispuneau capriciile unei stăpâne cu nestatornicia 
condamnată să se exercite pe un domeniu limitat la două 
sute de metri pătraţi. 

Acum era transformată în provizorie cabină de costumat. 
Cele două geamantane enorme aduse de Gina se aflau 
desfăcute lângă o uşă, împiedicând trecerea. Scosese ea 
rochiile, le vânturase în aer, le pipăise cu plăcerea unei 
vechi şi pătimaşe cumpărătoare, le încercase în faţa 
oglinzii, le călcase, le atârnase pe umeri în cuiere. Pregătise 
la în-demână toate sculele şi dresurile feminine de 
înfrumusețare, deşi ştia că vor fi prea puţin folosite de Gina. 
Chibzuise din vreme ce brățară, ce inele, ce coliere s-ar 
potrivi la fiecare rochie, răscolind în scrinul ei secret de 
juvaeruri. Surpriza o păstra pentru ultima clipă. Cutioarele 
capitonate de pluş aşteptau sub un ziar aruncat ca din 
întâmplare. 

Toate acestea i-au dat de lucru, din zori, înainte de a se 
mişca ţipenie pe stradă. Le-a pus la cale într-o delicioasă 
înfrigurare. Se regăsea. Un an întreg tânjise în lipsa Ginei. 
Întoarcerea ei o înviase din torpoare. O bucura ca un epocal 
eveniment în singurătatea deşartă de evenimente, şi o 
bucura mai ales fiindcă Gina îi venise din nou voioasă şi 
vindecată la suflet, reintrată în adevărata ei fire, 
copilăroasă şi zvăpăiată: trântind uşi; uitând robinete 
deschise; răsturnând etajera de cărţi în mijlocul covorului 
ca să caute un signet pe care-l făcuse cadou unei prietene 
cu un an în urmă. 

Aşa-i lăsase impresia astă-noapte, înainte de a o trimite cu 
sila la culcare. Şi după ce a rămas cu lumina stinsă, se 
răsucise îndelungă vreme în pat, durând planuri cum s-o 
aducă iarăşi lângă dânsa pentru totdeauna, de vreme ce 
toate s-au sfârşit. Nimic n-o mai silea să pribegească în 
celălalt capăt de ţară, printre străini. Locul ei era aci, în 
fantasmagorica lor locuinţă, atât de deosebită de a celorlalţi 


oameni grosolani şi de o respingătoare idolatrie numai a 
utilităţilor practice, urâcioase, nesăţioase, triviale. 

Iar acum purtarea Ginei o neliniştea. Îi dovedea că se 
înşelase. 

Într-un singur ceas trecuse de la izbucniri de lacrimi la 
izbucniri de înveselire nervoasă. Rostise cu sfială câteva 
enigmatice aluzii la mai enigmatice proiecte, pipăind fără 
îndoială calea unei mărturisiri. Înfăţişarea aceasta, cu gâtul 
căzut moale în piept, cu obrajii subţi şi cu ofilirea bruscă de 
sub ochi, o alarma fiindcă încheia un lanţ de simptome prea 
bine categorisite. Se temea să le pătrundă înţelesul. Din 
nou i-o fura lumea cea sălbatică şi fără milă a căpcăunilor. 
Cum de n-a învăţat încă mica ei Gină că amândouă sunt 
prea fragile pentru a rezista la viaţa croită pe altă măsură, 
pentru făpturi necioplite şi ciolănoase, cu alte puteri? 

Când era şcolăriţă, chiar dânsa singură părea a fi 
presimţit că lumea aceasta nu e a lor. 

Se afla aci, în aceeaşi încăpere, pe acelaşi divan, cu un 
atlas mare deschis pe genunchi. 

Un atlas istoric, cu hărţi vechi din alte timpuri; caricatu- 
rile strâmbe şi neisprăvite ale hărților din vremile de faţă. 
Se oprise arătând cu degetul o pată albă. 

— Tanti Catriona, te hog citeşte ce scrie colea... 

Ea citi cuvintele străine, într-o limbă neînţeleasă pentru o 
fostă dansatoare cu altfel de lecturi: 

— Hâc sunt leones!” 

Strânsese dip umeri, nelămurită: 

— Şi ce însemnează aceasta, Gina? Ce vrei să spui?... Ştii 
că n-am învăţat latineşte... Pot să te ajut la lecţiile de 
nemţeşte, de franţuzeşte, de italieneşte, de engleză... Aşa, 
după ureche cum le cunoaşte o ignorantă ca mine, care a 
învăţat viaţa cutreierând lumea. Te-aş mai putea ajuta de-ai 
mai avea nevoie la rusească, la spaniolă... Cât despre 
latineasca ta, latinească ori chinezească, pentru mine 
totuna înseamnă... 


Gina o lăsase să termine, zâmbind şireată. Îşi astupase 
urechiuşele cu amândouă mâinile într-un gest comic. Când 
a sfârşit, rostise cu oarecare vanitate, fiindcă se dovedea 
măcar pe un tărâm superioară tantii Catriona: 

— Ajunge, tanti! Nu-i vohba să mă ajuţi. Să-ţi spun eu ce 
înseamnă. Hâc sunt leones: aci sunt lei. 

— Şi ce-i cu asta? 

Gina îşi luă un aer savant, imitând poate vreo profesoară 
pedantă de pe catedră: 

— Să-ţi explic eu... Aşa scriau cărturabhii cei vechi pe 
hărţile pământului unde încă nu străbătuse picioh de om. 
Acolo sunt lei. Adică acolo începe primejdia. Uite, citeşte! 
Aci: Hâc sunt leones. Şi dincoace... Un sfert din hărţi... Şi 
mă gândeam, tanti Catriona, că aşa trăim şi noi, în casa 
noastră. Aşa trăieşti tu mai ales... Pahcă ţi-e frică de lumea 
cea dinafahă, cum se temeau călătohii cei vechi de atâtea 
țari din Asia şi Africa, ba chiar din Europa, din Husia, unde 
ai stat atâta vreme. Hâc sunt leones! Se află lei în Husia? 
Nu prea cred. [...] 

— Ai început să te saturi de casa noastră, Gina? Te 
plictiseşti cu mine? Doreşti altceva? 

— Nu, tanti Catriona. Mi-a venit aşa, o phostie. 

Dar gândul lucra mai departe. Gina rămăsese cu atlasul pe 
genunchi, cu ochii la harta cu pete albe: deşerturi şi codri 
unde se ascund fiarele fioroase. 

Abia într-un târziu dădu răspunsul aşteptat, recunoscând: 

— Şi eu cred că ai dreptate, tanti Catriona... E atât de bine 
în lumea noasthă, care nu seamănă de loc cu cealaltă! Ce să 
căutăm noi dincolo, unde sunt leii...? 

Atunci aşa îi vorbise Gina ei. Acum fiarele de acolo au 
muşcat-o, dar tot la ele se întorcea. 

Copleşită de întrebări şi de temeri, fosta primă-balerină de 
operă imperială îmbătrânise straniu în câteva clipe, ca 
printr-o magie care şi-a suspendat efectul. Cutele fine s-au 
adâncit, bărbia s-a ascuţit, buzele şi-au plecat colţurile în 
jos. Părea o vrăjitoare pitică, distilând la flacăra viorie un 


filtru satanic să-i redea tinereţea eternă şi cine ştie ce alte 
puteri împotriva uriaşilor de afară. Era, însă, numai o bă- 
trânică puţintică la trup şi ingenuă la suflet, neînvăţată cu 
asemenea griji. Fugise de lumea cruntă a leilor. Se 
ascunsese la adăpost de necunoscutele primejdii. O 
urmăreau până aci... Şi cum nu se afla pregătită pentru 
primejdii şi spaime, ele îi scriau pe obraz, cu unghii de fier, 
printr-un răutăcios sortilegiu, adevărata sa vârstă. 

Nu-şi ierta că a fost o dată uşuratică şi că a lipsit de la 
datorie, lăsând-o pe Gina să se avânte singură, zbenguind 
ca un inocent pui de vietate într-o junglă unde în fiecare 
tufiş pândeşte o fiară cu dinţi de os şi în cel de alături o 
capcană cu dinţi de fier. 1 s-a întors sângerată atunci. I-a 
căzut în braţe. A alintat-o, a legănat-o, i-a adormit durerea 
şi dezgustul, a vegheat la căpătâiul ei zile şi nopţi; iar 
fiindcă i s-a părut că depărtarea va desăvârşi ceea ce poate 
ea încă n-a izbutit pe deplin, a lăsat-o să plece. Credea că a 
făcut bine. Toate scrisorile Ginei, până la cea din urmă, 
primită acum două zile, exultau de încredere voioasă în ea 
însăşi şi în viaţă, de bucuria că se întoarce măcar pentru 
puţine ceasuri în „casa păpuşilor”, cum o numea ea. Ce s-a 
întâmplat atunci? Ce-a fost cu putinţă să se întâmple numai 
în două zile? 

Culegând spuma aromată a cafelei cu linguriţa lungă de 
argint, se căznea să descifreze din priviri furişate un 
răspuns pe figura Ginei. Şi s-ar fi spus că exista o 
comunicaţie misterioasă între cele două chipuri. Pe măsură 
ce se alina crisparea din obrazul arămiu, dispăreau, 
netezindu-se, şi cutele de sub boneta albastră cu tiv de 
dantelă pală. Vrăjitoarea îşi lepăda masca urâtă, străină, 
mincinoasă: devenea tanti Catriona dintotdeauna. 

Gina deschisese ochii. Se uita în gol, surâzându-şi gân- 
durilor. 

Mai văzuse fosta primă-balerină acest zâmbet vag, acest 
extaz de rău augur. În viaţa sa de peregrină, în atmosfera 
specială a culiselor şi a rampei, unde bărbaţii urmăresc o 


pradă mai tenaci decât leii şi unde femeile se apără mai 
viclean şi mai crud decât tigroaicele, nu o dată i-a fost dat 
să asiste la episoadele acestor peripeții cu un singur sfârşit. 
Ştia ce urmează inevitabil după fiecare fază. Extaz, zâmbet, 
lacrimi, jurăminte duc la aceeaşi deşteptare amară. Unul 
din doi rămâne sfâşiat, dacă nu amândoi. 

Întrebă, cu nevinovăția cea mai desăvârşită: 

— De ce-ai rămas pe gânduri, Gina? Nu te mai recunosc. 

Gina zâmbi în aburul abia vizibil al cafelei. Toate i se 
arătau iarăşi simple şi ferite de ameninţări. Înlocui 
răspunsul cu o întrebare: 

— Spune dhept, tanti Catriona... Ai iubit vreodată? 

— Mi-am iubit... (cum să vorbesc fără a întrebuința o 
vorbă prea mare pentru micimea mea...?). mi-am iubit 
chemarea, arta, Gina dragă... Pentru aceasta am trăit. 

— Bine-bine. Ştiu. Dar altceva te-ntheb... Adevărata 
iubihe. N-ai iubit tu pe nimeni? 

Tanti Catriona recurse la consideraţii de ordin general: 

— De aceasta nu-i apărată nici o femeie. 

— Şi-ai sufehit? 

— N-aş putea spune, Gino. Eu am fost întotdeauna cam 
egoistă şi mărginită. Nu mi-am făcut mari iluzii. N-aveam 
atâta imaginaţie pentru aşa ceva. Încât n-am avut nici 
deziluzii. În orice caz, mi-am găsit consolare în arta, în me- 
seria mea... 

Gina depuse ceaşca de cafea pe farfurioară şi se întinse s-o 
aşeze pe masa scundă. Rămase aproape de tanti Ca-triona, 
prinzându-i o mână şi dezmierdând-o, cum se juca alintată 
când era mică de tot şi se pregătea să mărturisească o 
poznă dinainte iertată: 

— Tanti Catriona, dah eu dacă n-am nimic să mă 
consoleze? Cum să mă absoarbă acordul participiului şi în- 
thebuinţarea lui şi condiţional?... Eu n-aş putea iubi aşa... 
cu jumătăţile şi cu sfehtul, fiindcă n-am în ce mă refugia. 

Spre surpriza Ginei, tanti Catriona nu păru speriată de 
asemenea declaraţii: 


— Sunt firi şi firi, Gina! Până la un punct te înţeleg şi îţi 
dau dreptate. Eu am fost o privilegiată de soartă. 

Gina duse la obraz mâna mică şi moale a tantii Catriona, 
se mângâie singură cu dosul catifelat al degetelor. 

— Am să te hog ceva... murmură fără să ridice privirea şi 
să-i caute în ochi. Dar să nu spui că nu se poate. 

— Bine, Ginoşca. Nu spun că nu se poate. 

— După amiază am să mă întohc pentru o oră aci... Aştept 
pe cineva. Ahe să vină cineva să mă caute... Cineva care mi- 
e foahte drag. Nu e aşa că ai să-l primeşti în casă? 

Tanti Catriona glumi, ca să-şi ascundă preocuparea mai 
puţin frivolă: 

— Voi pregăti pâine şi sare, Ginoşca. Îi voi ieşi înainte cu 
tava... 

— Nu glumi, tanti Catriona! E ceva foahte serios. 

— Atunci voi fi şi eu foarte serioasă, făgădui tanti Catriona 
cu resemnare. Deşi aceasta nu mă prea prinde... 

— Tocmai. Fii aşa cum eşti tu întotdeauna, te hog, nu prea 
serioasă, să-l sperii. Şi te mai hog ceva... Se prea poate să 
vină înaintea mea... Îl primeşti tu, nu? Îl primeşti şi-l reţii... 

— Îl primesc şi-l rețin, Gina... consimţi tanti Catriona, 
făcându-şi socoteală că ar fi cel mai potrivit prilej pentru a 
cerceta un om şi a citi în el. 

— Aşadah, ne-am înţeles... Lasă-mă să te sărut. Am ştiut 
eu că întotdeauna ai să fii bună cu mine şi înţele-gătoahe... 

Tanti Catriona îşi lăsă obrajii sărutaţi, şi după arşiţa 
buzelor, înţelegătoare cum se afla, mai pricepu că acele 
îmbrăţişări focoase nu erau toate pentru dânsa. 

O încercă, prefăcându-se că şi-a amintit un amănunt fără 
însemnătate: 

— Gina, e acum rândul meu să te rog ceva... 

— Orice, tanti Catriona. Dohinţa ta e ordin pentru mine... 

Lunecase pe o pernă moale la picioarele ei, sprijinindu-şi 
bărbia pe genunchii tantii Catriona, privind-o de jos în sus. 
Tanti Catriona îi cuprinse obrajii în palme şi rosti rar, fără 


să-i scape tresăririle pleoapelor pe măsură ce cuvintele 
înaintau: 

— Anume, voiam să te rog, Gina, să-mi ierţi că am făcut o 
prostie. Poate că ar fi trebuit să te întreb... Mai târziu mi- 
am dat seama... Am găsit într-un dulap sulul cu desene, cu 
schiţe... Ştii care... Şi pânza scoasă din ramă... Le-am găsit 
din întâmplare astă-iarnă... Fără să cuget prea mult, le-am 
aruncat în foc, aşa cum erau... Cred că am procedat bine... 

— Da, tanti Catriona... şopti Gina cu tot sângele golit din 
obraz, cu glasul sfârşit. Ai procedat bine... bine... bine... 

Închisese ochii. Tanti Catriona îi susţinea capul mic în 
palmele ei mici. Îşi simţea privirea împâclită de lacrimi. Ce a 
făcut viaţa din Gina ei? Ce voia să mai facă, nesăţioasa? 

Cu pleoapele strânse, Gina nu putea să-şi alunge sara- 
banda priveliştilor care se desprindeau cu o crudă 
vivacitate din ceața adormită de amintiri, ca să se ceară 
încă o dată trăite. Atelierul cu peretele de sticlă. Scoarţele 
vechi. Armele şi icoanele. Şevaletul cu pânza neisprăvită... 
Schiţele în cărbune, în sanghină, în tuş, în acuarelă. Chipul 
ei în zece, în douăzeci de exemplare, răvăşit în toate 
ungherele, prins în piuneze peste alte cartoane şi chipuri... 
Şi seara de iarnă cu cea dintâi ninsoare. Trecătorii voioşi, 
întinzând mâna să primească fulgii, bucurându-se 
copilăreşte, apostro-fându-se sonor într-o prietenoasă 
fericire generală... Ea - mică, aşteptând lângă felinar. 
Tropăind în zăpada proaspătă, să-şi dezmorţească 
picioarele. Oferind genele fulgilor moi. Cum a tresărit când 
s-a apropiat el! Venea exact de unde nu-l aştepta să vină. S- 
a repezit deschizând amândouă mâinile să-l primească, aşa 
cum era întâlnirea lor întot-deauna. El şi-a păstrat mâinile 
în buzunări... Ce-a fost? Cum s-a petrecut?... În lanţul 
imaginilor se rupe un golâl vede numai plecând, cum i-a 
întors spatele atunci. De-părtându-se şi lăsând-o singură în 
ninsoare, cu braţele căzute de-a lungul trupului. Se depărta 
topindu-se în fulgii jucăuşi, iar ninsoarea îi astupa urmele 
paşilor până ce n-a mai rămas nimic, nimic, nici o urmă... O 


fată rezemată de un stâlp de felinar. Şi trecătorii cu 
glasurile lor sonore, neobişnuite, înviorate de cea dintâi 
ninsoare a iernii. O fată rezemată de un stâlp de felinar, sub 
joaca feerică a fulgilor, pătrunsă deodată de tot frigul lumii. 

Tanti Catriona o ridică uşor: 

— E târziu, Gina. Mai ai numai douăzeci de minute. 

Gina se împleticea. Îşi trecu mâna pe pleoape, ca şi cum ar 
fi ajuns această atingere materială ca să risipească 
vedeniile dinăuntru, pe care nimic nu le putea şterge; le 
credea câteodată moarte, şi din moarte înviau. 

Tanti Catriona întrebă cu o mirare exagerată, oprindu-se 
în faţa celor două geamantane enorme: 

— De unde ai găsit tu coşciugele acestea, Gino? Sper că nu 
sunt ale tale... 

— Nici nu sunt, tanti. Mi le-a împhumutat directoarea mea, 
care ahe un metru optzeci... Sunt pe măsura ei, dah mi le-a 
oferit ca să nu-mi şifonez phea mult rochiile... 

— Şi poşeta tot ea ţi-a împrumutat-o? Să nu-mi spui asta, 
că n-am să te cred! 

— Poşeta, nu! E a mea... Măhtuhisesc. 

— Bagă de seamă, Gino! o ameninţă tanti Catriona. Observ 
că de când ai plecat ai început să te depărtezi de la pactul 
nostru. Ce e pasiunea aceasta nouă pentru lucruri 
gigante?... Nu vezi că nu mai încăpem în casă de ele? 
Aceasta numeşti tu geamantan? E coşciug, şi nu altceva!... 
Pot să încerc, ca să-ţi dovedesc, dacă nu eşti convinsă. 

Spunând, tanti Catriona îşi înfăşură chimonoul în jurul 
picioarelor, păşi în geamantan, îngenunche, se culcă înăun- 
tru şi trase capacul deasupra. Mai era loc şi pentru Gina. 

— N-am dreptate? Pretinzi şi acum că n-am dreptate? 
întrebă cu un surâs în silă, ieşind din geamantan, cu 
sentimentul penibil al clovnilor bătrâni când se căznesc să 
facă o glumă de care nu mai râde nimeni. 

Gina zâmbi caritabil. Când era copilă mică, mică de tot, cu 
asemenea ghidugşii încerca tanti Catriona să-i abată 
gândurile în altă parte după copilăreştile ei mâhniri şi 


plânsete. Atunci izbucnea în râs printre lacrimi. Dar acum 
Gina nu mai era aceeaşi. lar tanti Catriona jucase rolul de 
paiaţă fără nici o convingere. Astfel, amândouă şi-au dat 
seama că în fermecătoarea lor viaţă împreună s-a căscat o 
lume nouă şi duşmană, un deşert ameninţător: Hâc sunt 
leones. 

— Ce bună eşti tu... murmură Gina cu remuşcare. Şi ce 
inghată sunt eu pe lângă tine! 

Tanti Catriona îi puse ceasul sub ochi: 

— Lasă bunătatea mea şi ingratitudinea ta! Intră 
deocamdată în baie. Mai ai numai un sfert de oră. 

Închise uşa după dânsa cu o energie teribilă. 

Îi mai bătu cu pumnul în tăblia de lemn, cum făcea când 
întârzia la şcoală: 

— Repede! Să aud apa curgând! 

Răspunse gâlgâitul robinetului. 

Liniştită, tanti Catriona verifică metodic, încă o dată, 
rochiile, ciorapii, pantofii, pălăria, cutiile capitonate cu 
juvaere. 'Toate erau în ordine. Fără îndoială că în ultima 
clipă ceva tot avea să-i mai lipsească Ginei. Era şi aceasta în 
ordinea lucrurilor. 

Sună. Fără să întoarcă ochii, aplecată deasupra unui 
sertar, porunci slujnicei când o simţi la spate, în prag: 

— Reveico, un automobil! În cinci minute să fii aici... Şi 
vezi, n-aduce un camion...! 

Baba, cu broboada pe ochi, făcu scurt: 

— Ha?! 

Exclamaţie şi interogaţie nevinovată, fără intenţie comică. 
Baba Reveica era surdă şi întreba de două ori, ca să nu 
înţeleagă niciodată. 

Tanti Catriona scoase nasul din sertar, înaintă amenin- 
ţător, cu degetul ridicat, subliniind în cadență silabele: 

— Un au-to-mo-bil! înţelegi? Automobil! Teuf-teufteuf! 
Gniau-gniau... Fşş$şş! 

După aceste onomatopeice articulaţii, imitând baterea 
motorului, sunetul claxonului şi fâşâitul roţilor înfrânate, 


baba Reveica dădu semne că a priceput despre ce este 
vorba. Tanti Catriona continuă, cu amănuntele 
suplimentare: 

— Automobil pentru domnişoara Gina... Ai priceput? În 
cinci minute (arătă pe ceas) în cinci minute să fii aci... Ai 
priceput? Şi ascultă! Să nu fie un camion, o ho-doroa-gă... 
Automobil frumos... 

Duse degetele împreunate la buze, într-o mimică destinată 
să exprime o foarte expansivă admiraţie pentru automobilul 
frumos pe care îl va aduce baba Reveica. 

— Înţelegi? Frumos! Frumos ca moşneagul tău când a 
plecat în lume. 

Baba auzi mai lămurit de cum era de aşteptat şi scoase 
glas: 

— Că nu era moşneag atuncea omu nieu! 

— Cu atâta mai mult. Hai! Fuguţa, să te văd, mai poţi 
fugi...? 

Baba îşi rodea colţul tulpanului în gingii: 

— Mă duc, dară cer învoire după asta. 

Tanti Catriona o privi mirată, ridicând sprincenile în 
accent circumflex. 

— Ce să faci tu cu învoirea?... Aceasta e ceva nou. 

Într-adevăr, baba Reveica nu se aventura decât pe o rază 
de trei sute de metri în jurul casei. Trecuse o singură dată 
pe Calea Victoriei, când a sosit în Bucureşti. De atunci 
pomenea despre strada zgomotoasă şi forfotind de lume ca 
despre un ţinut himeric, din altă planetă. 

— Ce să faci?! întrebă tanti Catriona din nou. Se înţelege 
că ai învoire! Dar spune-mi şi mie, unde vrei să te duci? 

Baba Reveica îşi molfăi răspunsul: 

— Că mă duc şi mă întorc... Azi e dumineca orbului... dacă 
mata nu ştii. Am eu un orb de miluit... Orbul din colţ, de la 
Grădina Tâncăbească.i... 

Orbul din colţ, de la Grădina Tâncăbeascăi, stătea 
neclintit, cu pălăria pe genunchi şi cu ochii albi în soare. 


Îmbrăcase un strai curat, negru-verzui, o redingotă foarte 
veche, dar fără pată şi fir de praf, căpătată acum douăzeci 
de ani la o pomană de mort, pusă la o parte numai pentru 
zile solemne. 

Astăzi era întrucâtva onomastica lui. 

Dis-de-dimineaţă scosese redingota din dulap, o periase 
parcelă cu parcelă, pipăindu-i urzeala cu degetele agile şi 
experte, îi încercase nasturii de lemn înveliţi în mătase 
destrămată pe muchii, îşi netezise barba cu un pieptene 
ciung şi în mare ţinută ieşise la „serviciu”. 

Aşa spune, vorbindu-şi singur şi îndemnându-se când i se 
părea că a întârziat: 

— Hai, nu te mai tândăli, orbul lui Dumnezeu, că serviciu 
n-aşteaptă! 

Răposatul stăpân al redingotei negre-verzui, profesor 
universitar cu mare faimă pe vremuri şi cu multe slăbiciuni 
pă-mânteşti, n-a fost niciodată atât de exact la datoria sa ca 
orbul din colţ, de la Grădina Tâncăbeascăi. Astfel, rozeta 
decora-ţiei, rămasă la butonieră şi păstrată cu sfinţenie de 
succesor, nu se afla întru nimic compromisă. Orbul n-o târa 
prin câr-ciumi, n-o spurca în petreceri desfrânate şi senile, 
ca răposa-tul titular al decretului, n-o călca în picioare în 
dimineţile de deşteptare buimacă dintr-un pat străin, unde 
alături mai dor-mea încă o femeie necunoscută şi goală, cu 
sânii revărsaţi. Cărturarul cu mintea ascuţită şi cu prelegeri 
celebre le săvârşise toate acestea fiindcă şi le ierta cu un 
cinism elegant socotindu-se deasupra moralei rezervate 
pentru mulţimea de rând. Orbul purta insigna roşie cu mai 
multă demnitate. O reabilitase. Era un orb model, cunoscut 
şi stimat de populaţia celor trei cartiere cu intersecţia la 
Grădina Tâncăbeascăi. 

Lespedea de piatră a grilajului se tocise, se adâncise şi se 
lustruise acolo unde-şi sprijinea ciolanele de patruzeci de 
ani. Lumea se schimbase, oraşul, legile, ţara, regii; 
născociri-le omeneşti au primenit faţa planetei şi au adus 
alte năravuri, cu alte pofte, îndestulări şi suferinţe; orbul de 


la Grădina 'Tâncăbeascăi a rămas credincios la postul său. 
Se încorpora-se străzii, grilajului de piatră şi fier, mai 
durabil ca piatra şi fierul. Căci împrejmuirea mai suferise 
oarecare rectificări edilitare, granitul se dezghioca pe 
alocuri de vânturi şi ploi, ţăpuşele de fier rugineau şi arătau 
capete strâmbate şi rupte de derbedeii uliţelor. El 
îmbătrânise încet, pe nesimţite, cu o discreţie menită să 
amintească la răspintinea tuturor revolu-ţionărilor noţiunea 
tonică a eternității. 

Trecătorii îi răsplăteau statornicia aceasta cu o reciprocă 
fidelitate. Nu-l uitau. Nu-l ocoleau. Nu se prefăceau că nu-l 
văd, ca să gonească grăbit, sub cuvânt că n-au mărunţiş. 

Orbul de la Grădina Tâncăbeascăi n-avea nevoie să 
milogească. Nu întindea mâna şi nu se tânguia prelung, cu 
glas de ţârcovnic şi cu versete din Biblie. 

Aştepta răbdător şi tăcut, cu pălăria pe genunchi întoarsă 
cu gura în sus, cu băţul lustruit de mână alături şi cu ochii 
albi şi calmi, deschişi fără viaţă, cu o egală imobilitate în 
faţa elementelor şi a jalnicelor zvârcoliri omeneşti. Îl bătea 
soarele, ploaia, vântul, adierea lină de primăvară; părea 
insensibil la aceste efemere urgii şi mizericordii ale naturii. 
Poate că nici paşii trecătorilor nu-i aştepta apropiindu-se cu 
tresărirea celorlalţi cerşetori. Nu mormăia mulţumiri 
făţarnic bocitoare când banul căzut peste alţi bani din 
pălărie scotea un zângăt metalic. 

Neclintit, privea înainte cu ochii bulboşi ai statuilor oarbe. 
Uneori se întâmpla să fie chemat a răspunde la îndatoriri 
de duhovnic. Neveste cu necazuri casnice, babe bisericoase 

cu feciori plecaţi în lume, mahalagii cu procese, copii în 
ajun de examene şi trecători care au pierdut banii la cărţi şi 
se duceau să-i câştige înapoi, o dată cu leul lepădat în 
pălărie adăugau un cuvânt: 

— Roagă-te şi pentru mine, orbul lui Dumnezeu! 

Orbul lui Dumnezeu ridica palma încet, într-o calmă bine- 
cuvântare întăritoare de suflete. Trecătorii puteau să-şi 
vadă de drum fără grijă. Se ruga el pentru dânşii. Şi se 


ruga într-adevăr, fără să mişte buzele, în neclintirea sa de 
piatră, deplin încredinţat că rugăciunea merge unde 
trebuie, e auzită şi ascultată. Semnul crucii nu-l făcea sub 
ochii mulţimii. Ajungea să-l facă de două ori pe zi, o dată 
dimineaţa şi o dată seara, în cămara lui măturată şi 
dereticată ca o chilie de călugăriţă. Avea un bordei de veci 
în mahala, două încăperi închiriate la muncitori mai 
nevoiaşi decât dânsul, ogradă cu păsări şi trei gutui prăfuiţi 
lângă zaplaz. Avea bani nefolositori, mulţi ieşiţi din 
circulaţie, strânşi într-o faţă de pernă în fundul lăzii. La 
„serviciu” nu se înfăţişa nici din lăcomie, nici din lipsă. Se 
îndestula cu puţin şi nu punea carne în gură, rachiu ori alte 
bunătăţi la care jinduiesc calicii stârcind înaintea vitrinelor 
îmbelşugate. Agoniseala o hotărâse danie la moarte pentru 
epitropia bisericii din mahalaua lui. Făcuse şi hârtie întru 
aceasta, scrisă de advocat şi întărită cu pecetea legii, 
păstrată în ladă sub faţa de pernă cu bani. Dar de la datorie 
nimic nu-l putea opri. Pleca în fiecare dimineaţă cu foarte 
liniştit şi evlavios cuget, pipăind marginea trotuarului cu 
băţul şi pereţii cu mâna, pentru a-şi îndeplini o misiune de 
care era mult mai pătruns decât va fi fost de a sa răposatul 
profesor universitar, stăpânul dintâi al redingotei negre- 
ver-zui, cu prelegeri celebre într-o vreme, şi astăzi cu 
desăvârşire uitate. 

Iar o misiune îndeplinea fără îndoială. 

Dacă el, pentru traiul cel de toate zilele n-ar mai fi avut 
nevoie de milostivirea trecătorilor, aveau nevoie trecătorii 
de dânsul, să-l găsească la locul ştiut, să-i zuruie o monetă 
în pălărie şi să se depărteze cu mulţumirea amăgitoare că 
au rupt ceva de la trebuinţele lor pământeşti pentru 
izbăvirea sufletului. După ce lăsau banul, toţi se simțeau 
mai uşuraţi, mai împăcaţi cu socotelile cerului, mai 
îndreptăţiţi la optimiste nădejdi. Pasul era mai dezlegat de 
apăsătoare poveri, ochii, mai buni şi înduioşaţi. Dând, 
fiecare se miluia pe sine, nu un orb ce nu se ostenea să 


ceară, nici să răspundă un gemut bogdaproste. De a lor 
milă şi de a lor bunătate se înduioşau. 

Aceasta a priceput-o de multă vreme orbul din colţ, de la 
Grădina Tâncăbeascăi. Lipsit de lumina ochilor şi crescut 
din pruncie în pomana lumii, cu vremea a prins să se 
socotească un fiu mai ocrotit al părintelui ceresc decât 
mulţi dintre cei cu doi ochi, care se vântură fără ogoire de 
dimineaţa până-n seară pe dinaintea lui. Lumina soarelui n- 
o vedea. Câţi însă din cei dăruiţi cu vedere se bucurau în 
deplinătate de această blândă lumină? După cele ce-i 
auzeau urechile şi cele ce simţea în jur, numărul lor era mic 
şi bucuria lor era scurtă. 

Din asemenea pricină şi judecată, se lepădase şi de 
singura sa dorinţă ca de o ultimă drojdie a deşartei iubiri de 
sine. Îl mâna inima să-şi lase scaunul de piatră o singură 
duminică din cincizeci şi două ale anului, să meargă pentru 
a îngenunchea cu fruntea pe lespedea bisericii când preotul 
citeşte în sfânta evanghelie a lui Marcu şi loan minunea 
orbului tămăduit de Mântuitorul la Betsaida. 

A mers într-o vreme şi a ascultat minunea: „Când trecea, 
Isus au văzut un orb din naştere. Ucenicii lui l-au întrebat: 
„Rabi, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a 
născut orb?” Isus au răspuns: „N-a păcătuit nici omul 
acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa ca să se arate în el 
lucrurile lui Dumnezeu. Cuvine-se să fac până este ziuă 
lucrurile celui de m-au trimis; că vine noaptea, când nimeni 
nu mai poate să lucreze. Cât sunt în lume, eu sunt lumina 
lumii”... După ce au zis aceste vorbe, au scuipat el pre pă- 
mânt şi au făcut tină din scuipat. Şi au uns apoi ochii 
orbului cu tina aceasta şi au zis lui: „Mergi şi te spală în 
scăldătoa-rea Siloamului, care tălmăcit înseamnă Trimes”. 
EI s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând”... 

A ascultat în genunchi, cu fruntea pe lespede, minunea 
după Evanghelia lui loan, şi minunea după Evanghelia lui 
Marcu:"...Şi au pus mâinile pre el şi l-au întrebat: „Vezi 


ceva?” El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar 
mi se par ca nişte copaci”... 

Iar în întunerecul său veşnic, l-a mângâiat înţelesul tainic 
al spuselor:”...Apoi Isus au zis lor: „Venit-am în lumea 
aceasta pentru o judecată, anume: acei ce nu văd să vadă şi 
cei ce văd să ajungă orbi”. Acei farisei care erau lângă el, 
când au auzit aceste vorbe, i-au zis lui: „Oare şi noi suntem 
orbi...?”. Şi le-au răspuns lor Isus: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi 
avea păcat; dar vă aud zicând: Vedem. Tocmai de aceasta 
păcatul vostru rămâne”. 

S-a întors acasă pipăind drumul cu vârful băţului de orb, şi 
înaintea lui şi pe lângă dânsid treceau oamenii cei mulţi şi 
cu ochi luminaţi, pe care el nu-i vedea şi nu-i va vedea 
niciodată, măcar într-o ceaţă, ca pe nişte copaci. A rămas 
ziua întreagă închis în cămară, pe marginea laviţei, cu 
palmele pe genunchi, aşa cum stătea la locul de milă, 
postind şi lăsând cuvintele să-i sune înăuntru cu o mare 
blândeţe şi alinare. A ştiut dintr-acel ceas că nu e un oropsit 
al lui Dumnezeu, cum îl socoteau muritorii dăruiţi cu 
vederea, ci un ales întru o anumită orânduială a lumii peste 
puterile lui de a cugeta. 

Dar a doua zi, trecătorii, aflându-l din nou la locul de 
obşte, pe scaunul de piatră, l-au întrebat cu dojană: 

— De ce-ai lipsit ieri?... Nu trebuia. Te-am căutat... Înadins 
ne-am abătut din drum şi nu te-am găsit... 

S-a întâmplat aceasta un an, şi al doilea, pe urmă orbul lui 
Dumnezeu a înţeles că n-are drept să fure oamenilor cu 
vederea întreagă o mulţumire de care aveau trebuinţă în 
duminica lui, a orbului, mai vârtos decât în celelalte zile. S-a 
lepădat de sine şi de balsamul minunii ascultate din sfânta 
evanghelie, venind să răspundă datoriei la locul unde-l cău- 
tau cu deosebire în asemenea sărbătoare de primăvară şi 
de lumină milostivii credincioşi ai Mântuitorului din trei 
cartie-re. Pentru dânşii primenise cămaşa şi straiul curat, 
cunoscând că mila se scârbeşte de calicii zdrenţăroşi şi 
urâţi care supără ochii şi-i înspăimântă. 


Pălăria se îngreuia pe genunchi de grindina monetelor. 

Orbul privea liniştit cu ochii albi în soare. 

O şcolăriţă cu uniformă neagră de lustrin, şchiopătând din 
pricina pantofilor noi şi strâmţi, rămase mai în urmă dintr-o 
ceată de trei prietene şi zvârli banul pe furiş. Metalul sună. 
Prietenele au întors capetele, pufnind de râs: 

— Ai şi început turneul cerşetorilor, Sofico? Stai, că mai ai 
până la sfârşitul anului... 

Şcolăriţa se ruşină. Se prefăcu a înnoda şiretul pantofilor. 
Căci este o vreme şi o vârstă când a milostivi un calic 
înseamnă o umilitoare slăbiciune. După şcolăriţă poposi un 
rândaş, desfăcând colţul batistei cu dinţii. Pe urmă o babă 
îndoită de şale, în polcă încreţită de dimie călugărească şi 
cu broboada trasă pe ochi. 

Matei se opri, aşteptând-o să sfârşească. Baba mai avea şi 
ceva de spus. I se vedea numai un colţ din bărbia uscată, 
răsucită în sus, o jumătate ştirbă de gură, un plisc ascuţit. 
Era surdă, după cum punea mâna la ureche, întrebând: 

— Ha? 

Întrebare de prisos. Orbul nu cuvântase şi nu cuvânta. 
Ridica palma în sus, semn mut că a înţeles şi că atâtîi 
ajunge. Se va ruga diseară. 

Matei se întoarse cu spatele, privind spre capătul străzii. 
Se depărta câţiva paşi. Nu voia să asculte păsurile babei ce- 
lei surde, cum nu i-ar fi plăcut să le afle nici alţii pe ale sale. 
Trase din chiostecul ţigării şi scuipă împroşcat printre dinţi. 
În palmă ţinea cele două monete calde şi asudate. Polul său 
şi suta de lei pentru pomana lui Sergiu, feciorul întâilor săi 
stăpâni. 

Când baba plecă, astupându-şi gura foanfă cu tulpanul, 
Matei zvârli capătul de ţigară şi îi luă locul. 

Se mai uită după bătrână. Mergea mărunt, cu spatele gâr- 
bovit în polca încreţită de dimie. De două ori încercase să 
traverseze strada şi de două ori dăduse îndărăt, înfricoşată, 
fiindcă se arătă departe un automobil o dată, altă dată un 
tramvai. 


V 


„Asta-i o babă proastă de la ţară!” gândi Matei şi se 
întoarse să-şi plătească obolul. Simţi datoria să atragă 
luarea-aminte orbului asupra monetei de o sută de lei, 
încercând să i-o pună în mână. Orbul ridică palma 
apărându-se. Apoi privi cu ochii lui deşerţi peste capul lui 
Matei, departe, sus, în soare. O sută de lei sau un leu, 
totuna, merg laolaltă! Matei dădu drumul argintului în 
pălărie, peste moviliţa de alte monete albe şi galbene, 
coclite, cu un soi de părere de rău că pomana nu e preţuită 
în chip deosebit. Sprijinit cu o mână de grilaj, îşi destăinui 
cele două rugăciuni, care pentru a ajunge la 
Atoatefăcătorul, aveau nevoie de întărirea unui orb în ziua 
de Duminecă a orbului. 

Orbul asculta neclintit. 

Auzea? Nu? 

Nu străbătea nimic pe chipul fără tresărire, în bulbii morţi 
şi goi. Minunarea nu răspundea în afară. Se aduna 
înăuntru. 

Ce lume ciudată mai este şi aceasta a oamenilor cu ochi 
luminaţi! Adineaori o femeie bătrână cerea rugăciune 
pentru aflarea unui bărbat pribegit fără urme. Acum un 
bătrân, după glas, cerea rugăciune pentru aflarea unei 
femei plecate fără să lase ştire. La ce le mai foloseşte atunci 
minunea luminii? „Apoi Isus au zis lor: „Eu am venit pe 
lumea aceasta pentru o judecată, anume: Cei ce nu văd să 
vadă, şi cei ce văd să ajungă orbi”.” 

Orbul lui Dumnezeu ridică palma. Atât îi ajungea. Ştia cum 
trebuie să sune rugăciunea de diseară în chilia lui. Îl 
aştepta o noapte lungă de închinări. Păstra răbojul 
fiecăruia, iar până la asfinţit aveau să se mai adune alte 
ciudate dureri şi nădejdi de tămăduiri ale celor din lumea 
cu ochi de văzut. 

Matei se uşură mai apoi de cealaltă rugăciune, pentru 
feciorul foştilor stăpâni. Acela nu cerea nimic. Cerea Matei 
în numele său luminare şi ajutor de sus întru apropiată 
întemeiere de casă nouă. Orbul lui Dumnezeu numără în 


gând: „Asta-i a treia rugare de casă nouă pe ziua de azi”. Şi 
luă aminte că la toate au venit alţii să-i spună cuvânt: 
bătrânii, mamele şi uncheşii, pentru tineri. Tinerii aveau 
altceva de făcut într-o asemenea dimineaţă cu soare şi liliac 
înflorit. 

— Suta... Argintul e de la el, pentru el... lămuri Matei, 
dintr-o onestă dorinţă să înlăture o greşită înţelegere şi în 
teama ca nu cumva orbul lui Dumnezeu să încurce 
socoteala rugăciunilor. 

Orbul rămase de piatră, pe scaunul lui de piatră. 

Matei băgă de seamă cum adierea uşoară de vânt îi clătina 
firele albe şi subţiri din pletele capului, firele moi din barba 
pieptănată pe piept. Iar adierea aceasta molcom învălurată 
în soarele dulce al primăverii îi aminti tremurul ierbii şi al 
lanurilor, când le înfioară vântul, colo, undeva, departe, în 
câm-purile de unde a plecat cu treizeci de ani în urmă şi nu 
s-a mai întors. 

Purtă ochii de-a lungul străzii, cu vânăt caldarâm, şine de 
tramvai, ziduri de piatră şi grilajuri de fier. 

Răsuflă greu şi porni grăbit spre casă, călcând crăcănat în 
vârful tălpilor, ca pe jăratic, împingându-şi cu degetele 
mâne-cile prea lungi. 

Doi trecători au încetinit pasul în dreptul orbului. Unul, ca 
să aprindă pipa, celălalt, să depună în pălărie un mărunţiş. 

— Nu te-am ştiut filantrop, Grigori! vorbi cel cu pipa, 
suflând în chibrit şi aruncându-l stins în pălăria orbului. 

— Nici eu nu mi-am închipuit că eşti în stare să faci ceea 
ce ai făcut acum! Tu, Ioachim Grult, donatorul, ctitorul 
Fundaţiei Grult, să batjocoreşti mizeria unui orb sărman! 

Cel care se numea Ioachim Grult mârâi articulaţii 
neînţelese printre dinţi, fără să scoată pipa din gură. 

Păşi până la orb. Culese chibritul din pălărie şi îl zvârli jos. 
Răscoli cu degetul în pumnul de monete. Mârâi a mirare 
când descoperi argintul. Îl luă în mână şi îi căută zimţii. Îl 
sună pe zid. Păru încă mai mirat: 


— E extraordinar! spuse de astă dată mai inteligibil, 
scoţându-şi pipa din gură. E extraordinar, Grigori! Unul 
care a dat de pomană o sută de lei, şi suta nu e falsă! 
Aceasta însemnează că speța imbecililor nu s-a stins de pe 
lume. 

— Te-ar fi bucurat să descoperi încă o ticăloşie stupidă şi 
inutilă? întrebă Grigori. Pe cine ar fi înşelat cel care dădea 
de pomană o sută de lei falsă? Cine l-ar fi silit să dea de 
pomană? Şi dacă nu-l silea nimeni, de ce să-şi încarce 
sufletul cu o înşelăciune, cu o farsă de prost-gust? 

Ioachim Grult îl privi de sus în jos, printre pleoape, cu 
buzele răsfrânte la colţuri de scârbă. 

Mormăi, muşcând iarăşi din osul pipei: 

— Treci la loc. Spui prostii... 

Era un om deşirat, slab din cale-afară, scofâlcit şi verzui la 
obraz, cu amestec de fire albe şi negre în barba nerasă de 
câteva zile. Ochii mici şi cenuşii, adânciţi sub pleoapele co- 
borâte anormal, ca la unele păsări carnivore şi la unele 
reptile când dormitează, luceau de-o vivacitate 
neliniştitoare, con-trastând cu oboseala trăsăturilor şi cu 
mişcările lenevoase ale trupului. Ioată viaţa şi tot 
caracterul figurii se aflau concentrate în aceşti ochi, 
apropiaţi de rădăcina nasului osos, iscoditori şi ironici, 
răutăcioşi şi acizi, în ciuda obloanelor pe jumătate închise... 

Pentru a filtra privirea prin linia îngustă, Ioachim Grult îşi 
înclina capul pe ceafă, ca turiştii în contemplarea 
monumentelor istorice. Schima buzelor era însă a unui 
turist blazat. 

— Spui prostii, reluă firul vorbei, fiindcă tocmai acesta e 
elementul de bază, permanent, al stupidităţii omeneşti. În 
99 cazuri la sută, omul săvârşeşte ticăloşia, şi fără folos, şi 
fără să-l fi silit cineva. Fără nici o justificare. Ticăloşia pură. 

— Te exprimi în cimilituri. Mărturisesc că nu pricep... rosti 
tovarăşul lui Ioachim Grult. 

Rotund, bine hrănit şi rumen la faţă, bărbierit proaspăt şi 
cu o urmă de pudră roz la gene şi nări, dovedea în surâsul 


satisfăcut că nu-l îndurerează această incapacitate de a 
pricepe. 

Ioachim Grult îi ridică bărbia grăsună cu coada pipei şi îl 
privi în ochi: 

— Vorbesc, bineînţeles, ca un om ieşit numai de un an 
dintr-o casă de sănătate... Aceasta poate să-ţi fie o 
explicaţie. Mai vorbesc ca unul care a fost internat în casa 
de sănătate graţie binevoitoarei şi dezinteresatei intervenţii 
a familiei... Adică a celor pe care nu-i silea nimeni să facă o 
ticăloşie şi nici n-au tras vreun folos, precum s-a dovedit. 
Aceasta poate să-ţi fie a doua explicaţie. Acum gândeşte 
puţin şi ai să înţelegi. Pentru atât nu-ţi trebuie nici creierul 
lui Kant, nici al lui Einstein. Ţi-ajunge miezul tău de nucă. 

Grigori primi ofensatoarea comparaţie a creierului său cu 
miezul de nucă în aceeaşi imperturbabilă seninătate. 

Îşi şterse bărbia cu batista parfumată şi zâmbi fericit. 
Zâmbea fericit fiindcă dimineaţa de mai era frumoasă şi 
caldă; după cum tot atât de fericit ar fi acceptat-o dacă ar fi 
fost ploioasă şi rece. Îi stătea în norocita sa fire să găsească 
încântător tot ce vede, aude şi se întâmplă. Priete-nul 
fusese internat cu sila într-o casă de sănătate. Pe dânsul nu- 
| ameninţa aşa ceva. Un motiv să se simtă fericit. loa-chim 
Grult ieşise de acolo. Un motiv să se simtă fericit că 
povestea s-a sfârşit aşa. Cât despre cele ce le spune el şi le 
face, nu-l puteau surprinde neplăcut, nici jigni. Erau fapte şi 
vorbe de om care s-a întors dintr-o casă de sănătate. Cel 
mult pot fi amuzante, supărătoare în nici un caz. Cu 
beatitudine, aştepta, deci, să vadă ce va urma. 

Ioachim Grult puse suta de lei în buzunarul vestei. Mai 
căută în pălărie monetă măruntă până la patruzeci de lei. 
Orbul nu dădea semne de nelinişte ori de întrebare, în 
încremenirea lui încorporată pietrei, cu palmele pe 
genunchi, cu ochii albi privind fără să vadă. 

— Eşti un orb de ispravă! recunoscu Ioachim Grult. N-ai 
mişcat mâna să-ţi aperi comoara, nu te-ai temut că pot să 
plec şi să te las în pagubă... Aceasta-mi dovedeşte că eşti 


mai înţelept şi că vezi mai bine decât acest prieten al meu, 
care a holbat ochii şi n-a priceput nimic, deşi ţine conferinţe 
psihologice pentru un auditoriu mai tâmpit decât el. Ca să-ţi 
lămuresc socoteala, află că ţi-am luat o sută patruzeci de 
lei. Adică exact strictul meu necesar pe ziua de azi: dejunul 
şi tutunul pentru pipă. Masa de seară are alt cântec. Nu te 
interesează. Şi astfel stând lucrurile, primeşte în schimb 
hârtia aceasta de lei cinci sute... 

Scoase din celălalt buzunar al vestei o bancnotă, o 
mototoli ghemotoc, lăsând-o să cadă ca o bilă în pălărie. 

Pe chipul orbului nu tresări un singur trăs. 

— Constat că eşti de o indiferenţă scandaloasă pentru un 
cerşetor! observă Ioachim Grult. Aceasta, amice, poate să 
fie un bun, poate să fie şi un rău... Depinde de interpretare. 
În orice caz, diferenţa de trei sute şaizeci de lei primeşte-o 
cu inimă bună de la mine; îmi faci un serviciu. Dar nu 
pentru mine să te rogi. N-am nevoie. Ci pentru acest 
prieten al meu. Pune cuvânt acolo unde ai trecere, dacă ai 
într-adevăr, ca să nu-l mai înşele nevasta... Nu până la 
moarte. Aceasta ar fi prea mult. Măcar trei săptămâni... Şi 
de-i prea mult şi atâta, măcar trei zile. Nu uita! Îl cheamă 
Grigori Costacopol pe nume, iar pe dumneaei, coana 
Semiramis; nume păgân şi predestinat păcatului lumesc... 
Roagă-te, iar după rezultat voi cunoaşte dacă eşti într- 
adevăr orbul lui Dumnezeu, cum îţi spune lumea pe aci, ori 
numai un infam impostor. 

Ioachim Grult îşi apucă prietenul de braţ, pufăind cu 
nepăsare din pipă. Ocoliră doi indivizi cu şepcile trase pe 
ochi: unul rezemat de un stâlp de tramvai, celălalt, de zid. 
Amân-doi priveau spre orb cu mâinile în buzunări, mozolind 
în buze capete stinse de ţigări. 

— Ce-ţi veni, frate?! întrebă Grigori Costacopol după ce-au 
urcat iarăşi trotuarul îngust. 

— Să-i dau trei sute şaizeci de lei?... Nimic mai uşor de 
înţeles, onorabile psiholog. Mi-am reţinut strictul necesar. 
M-am dezbărat de ceea ce însemna un prinos inutil şi 


pericu-los; îndemnul viciilor, ispitelor şi nefericirilor... În 
mic, am făcut astăzi exact ce-am făcut pe altă măsură acum 
cinci ani, înainte de a intra la balamuc... 

— Nu aceasta te întreb, protestă Grigori. Cu banul tău faci 
ce vrei, cum ai mai făcut. Ce-ţi veni însă să vorbeşti aşa 
despre Semiramis?... Toate au o limită, dragă Ioachime... 

— De perfect acord. Toate au o limită!... Aceasta s-ar 
cuveni să i-o spui însă scumpei tale Semiramis. A început să 
se întreacă binişor cu gluma. Ai devenit fabula târgului. 

— Cum? Adică tu crezi că... rosti Grigori Costacopol, re- 
trăgându-şi mâna de sub braţul prietenului, roşu la faţă, 
dar continuând să surâdă imbecil. 

— Eu cred? Numai eu? Crede şi ştie toată lumea. Şi dacă 
prietenii cu mintea întreagă nu găsesc că se cade să-ţi 
turbu-re tâmpita ta beatitudine, o fac eu aceasta, cu dreptul 
nebunului. Măcar de atât privilegiu mă bucur. Pot spune în 
faţa omului cele ce alţii şoptesc numai la spate, cu o ipocrită 
compătimire în aparenţă, de fapt, cu scârboasă voluptate de 
mahalagii... Voi mai servi asemenea adevăruri cuiva, poate 
chiar câtorva, în astă-seară... M-au vrut nebun? Vor auzi 
vor-be de nebun...! 

— Dar eu nu spun de fel că ai fost ori că eşti nebun, dragă 
Ioachime! 

Grigori Costacopol îi apucase el braţul, iar în glas pusese o 
rugăminte şi un reproş pe care prietenul le înţelese foarte 
bine. Ioachim Grult se opri, îşi scoase pipa din gură, se 
întoarse pe jumătate şi îl privi cu milă ironică, dându-şi 
capul pe ceafă. 

— Ha-ha! Ce laşă şi păcătoasă e firea omenească, dragul 
meu psiholog! Nu m-ai crezut nebun şi nu sunt nebun. Deci 
vrei să-ţi vorbesc ca toată lumea. Să te cruţ de adevărurile 
neplăcute. Poftim! Află că toate cele spuse de mine au fost o 
glumă idioată. Nimic nu e adevărat. Dacă ar fi adevărat, 
cum aş fi avut curajul şi cruzimea să ţi le rostesc în faţă? Ce 
fel de prieten aş fi? Cum mi-ai mai întinde mâna? Acum eşti 
mulţumit? 


— Nu aşa, Ioachime, cu vorbe în doi peri... Cu aceasta n-ai 
rezolvat nimic. 

— Nici nu vreau să rezolv ceva!... declară Ioachim Grult, 
înfigându-şi pipa între dinţi. Lasă prostiile! Uită-le! Bucură- 
te de această superbă zi de mai, căci eşti din fericita speţă a 
celor săraci cu duhul şi cu drept la bucuriile săraci-lor cu 
duhul... Priveşte cerul. E tot aşa de albastru şi pur ca al 
Italiei. 

Grigori Costacopol privi cerul. Îşi aminti Italia voiajului de 
nuntă, cerul Florenței. Nu poate să fie adevărat! Sigur că 
nu e adevărat! Sunt numai născocirile unui om care, chiar 
dacă a fost vreodată cu mintea teafără, şi-a smintit-o 
definitiv în casa de sănătate. Şi, revenind la fireasca sa 
beatitudine, încuviinţă: 

— E într-adevăr un cer extraordinar, loachime! În onoarea 
lui ar merita s-o iau după amiază pe Semiramis undeva, la 
câmp, la munte, spre Valea Prahovei... Cu neputinţă, însă. 
Trebuie s-o trimit singură. lar eu, ca un imbecil - cum bine 
ai spus - să rămân aci şi să citesc un discurs de 
înmormântare. 

— Nu e nimic, îl consolă prietenul. Mâine ai să-ţi reciteşti 
discursul în ziar, probabil însoţit de o fotografie luată la faţa 
locului, şi te vei simţi foarte fericit. Te asigur. Pe cu-vântul 
meu de nebun! 

Ioachim Grult mârâi un hohot printre dinţii încleştaţi în 
pipă, prinzându-i braţul. 

Prinzându-i braţul, Odeta Cristodoreanu îşi apropiase 
prietena de fereastră. Îi cercetă ochii în lumina vie a zilei. 
Bănuiala ei se adeverea. 

— Gina, tu ai plâns astăzi. 

Gina recunoscu: 

— Am plâns. De ce să te mint?... Fii făhă grijă însă... Înth- 
un ceas n-are să se mai cunoască nimic... Nu vei avea o 
domnişoară de onoare uhâtă şi plânsă... Ştii cât de repede 
mă refac eu... 


— De data aceasta nu prea pare... îşi exprimă îndoiala cu 
placiditate Odeta Cristodoreanu, abandonând-o şi veri- 
ficându-şi conţinutul poşetei: tubul de roşu, pudra 
comprimată, fardul pentru pomeţi. 

— Ai să vezi tu! îi făgădui Gina cu hotărâre, ca şi cum 
această schimbare depindea numai de voinţa sa. 

Cu uşurinţă de veveriţă, săltă pe pervazul ferestrei. Se 
aşeză cu faţa spre interiorul camerei, balansând picioarele 
în pantofii miniatură. Aşa îşi făcea singură umbră, întoarsă 
cu spatele la soare. Urmele de plâns nu se mai desluşeau 
sub borul pălărioarei zvârlite pe un ochi cu o savantă 
zvăpăiere, cum cerea moda timpului. La aceste urme se 
adăugaseră pe obrazul îngust şi arămiu alte semne 
proaspete, mai anevoie de ascuns şi foarte uşor de tălmăcit 
pentru o privire mai subtilă decât a Odetei. 

O surprindea un sentiment bizar. 

Nu-şi mai regăsise prietena. 

A crezut mai întâi că această impresie de stinghereală e 
firească după o despărţire îndelungată şi că are mai ales o 
pricină fizică. Odeta se mai împlinise la piept, la braţe şi la 
coapse. Se rotunjise la trup şi se bucălase la obraz. Încă 
puţin, şi ameninţa să treacă în categoria poids lourd. Pentru 
o fostă candidată la ftizie, cum o avertizau medicii în primii 
ani de facultate, însemna, fără îndoială, o pre-facere 
îmbucurătoare. Atunci se hrănea cu droguri, pilule şi 
extrase de glande, fără efect. Acum izbutise natura acolo 
unde au dat greş doctorii şi medicamentele. 

Schimbarea era însă mai adâncă şi altfel neprevăzută. 

În locul camaradei nebunatice, gata la năzbâtii şi la chi- 
cote de râs în unghere, aflase o Odetă necunoscută, 
flegmatică, gravă, cu precepte de burgheză prematură pe 
buze, cu un surâs compătimitor de renegată pentru încân- 
tătoarea lor viaţă de şcolăriţe şi studente. O simţise deodată 
opacă la amintiri. Parcă le despărţea o membrană subţire, 
dar rece şi rezistentă, împiedicându-le comunicarea fluidă a 


gândului din vremea când nici n-avea una nevoie să ducă o 
vorbă la capăt ca s-o înţeleagă cealaltă. 

Într-o jumătate de oră îi vorbise cu o satisfacţie lăbărţată 
în amănunte numai despre cadourile de nuntă, stăruind 
asupra evaluării lor în bani; despre leafa şi perspectivele de 
înaintare ale lui Barbu; despre personajele simandicoase 
care s-au anunţat că vor răspunde la invitaţie; despre un 
oarecare serviciu de 24 persoane, care a fost comandat 
pentru o întreţinută a unui faimos bancher şi pe care Nae 
Cristodoreanu, cu multă stăruinţă şi diplomaţie, l-a smuls 
negustorului. O mai preocupa chestia unui automobil plă- 
tibil în rate şi un şofer încăpățânat la tocmeală pentru o 
diferenţă de cinci sute de lei. Nu-şi ascundea vanitoasa 
mulţumire că Nae Cristodoreanu, director general de 
minister, om cu vază şi cu întinse cunoştinţe în breasla 
funcţionărească a capitalei, mobilizase în mod cu totul 
excepţional primarul de culoare şi slujbaşii mai mărunți de 
la starea civilă, într-o zi de duminecă, scutind nuntaşii de 
promiscuitatea plebei din celelalte zile. Odeta cea 
adevărată, prietena şi confidenta ei, altfel era şi altceva i-ar 
fi povestit într-un ceas ca acesta. 

— Şi, mă rog, pentru ce ai plâns, dacă nu sunt indiscretă? 
întrebă Odeta Cristodoreanu, trecând în faţa oglinzii şi 
aranjându-şi pentru a treia oară zuluifii blonzi sub pălăria 
de pai albastru-închis, asortată cu rochia şi mantoul. 

Gina strânse a neştire din umerii mici. Era de prisos să-i 
spună adevărul acestei Odete, străine de ea. 

— Nu ştiu precis de ce am plâns. Phostii... 

Prietena o privi prin oglindă. Rosti cu aerul de 
superioritate al unei persoane practice şi serioase, care se 
ştie în drept să propovăduiască şi altora aceleaşi virtuţi: 

— Cred, dragă Gino, că a trecut vremea prostiilor. Viaţa nu 
le admite şi noi le ispăşim în modul cel mai dezagreabil. 

— Da, Odeta. Ai dheptate! suspină Gina. 

Prietena continuă s-o iscodească prin oglindă cu privirea: 


— Şi ce este cu acest domn, pe care spui că l-ai invitat din 
proprie iniţiativă?... El e prostia? 

Gina sări jos de pe pervazul ferestrei, merse până la Odeta 
şi îi puse mâinile pe umeri, înălțându-se în tocuri. 

— Te hog, Odeto, te hog mult, mult de tot... Nu vorbi aşa! 
Pentru prietenia noastră, nu vorbi aşa... 

Odeta Cristodoreanu îi desprinse mâinile încet de pe 
umeri şi îi înfăşură braţul după gât, strângând-o lângă ea, 
ca pe un copil mic şi prostuţ, cu o pornire de dragoste care 
mai supravieţuia totuşi din lunga lor camaraderie de şcoală, 
copilărie, adolescenţă. 

Un timp a fost tăcere. Le apropia mai mult această alipire 
a trupurilor prin stofa încălzită de sângele lor decât 
cuvintele ce nu mai sunau în acelaşi grai, din aceeaşi lume. 
Se auzeau uşi trântite. Glasuri. Paşi apropiindu-se şi de- 
părtându-se în antret. Toată larma unei case cu numeroşi 
copii, într-o zi de nuntă cu mare alai. Afară, în curtea 
pavată, zbârnâiau automobilele, îngrămădindu-se să-şi ca- 
pete loc. 

— Aşadar, e ceva serios? O phostie sehioasă? întrebă 
Odeta, parodiind vorba prietenei. 

— Altădată m-ai fi înţeles, făhă să mai întrebi, Odeta... 

— Atunci ce te mai opreşte să nu faci şi tu ca mine? la 
exemplu şi invită-mă cât mai curând să-ţi întorc vizita. 
Vorbesc cu Barbu şi îl conving să-ţi fim noi nuni. 

Gina Alimănescu discernă o supărătoare vulgaritate în 
această grabă şi siguranţă cu care prietena simplifica 
povestea ei mult mai gingaşă. Mutând dintr-un loc în altul 
nimicurile de toaletă de pe mesuţa oglinzii, murmură: 

— Nu e atât de simplu, Odeta. Încă nu e vohba de aceasta. 
De-abia ne-am cunoscut. 

— Atunci nu e ceva serios! trase concluzia cu dezapro-bare 
Odeta. 

— Eu cred că da, Odeta. 

— Dacă aşa crezi şi aşa este cum crezi tu, revii tot la cele 
ce ţi-am spus, Gină mică şi fără de minte. Ai nevoie de 


puţină energie şi tenacitate... Să-ţi servească exemplul 
meu... Ce-ţi imaginezi că-mi propunea domnul Barbu acum 
trei luni? Să mai prelungim logodna un an, pentru nu ştiu 
ce studii de perfecţionare în străinătate. A! Nu... Mersi! Ne- 
a ajuns cvasi logodna noastră, care durează de doi ani... |- 
au ajuns şi lui studiile în străinătate, când eu am stat aci să-l 
aştept, refuzând alte partide, şi dumnealui s-a distrat cu 
berlinezele şi charlotenburghezele sale... Ori, ori! El mă 
iubeşte, eu îl iubesc. Putem trăi fără studiile de specializare. 
Leafa lui şi cu venitul meu ne ajung prea destul cu o dozată 
chibzuială. Nu ţin să inventeze nimic, cum pretinde el, nici 
să ambiţioneze la cine ştie ce carieră excepţională... Încet şi 
sigur. Trăim pe pământ. I le-am spus neted, cum ţi le spun. 
Neted şi cu efect imediat!... În trei zile am fixat data. Şi 
dacă am pus-o atât de departe, am făcut-o de comun acord, 
numai ca să-şi aranjeze mutarea de la Moreni la Ploieşti. Aci 
a pus în mişcare şi tata sfinţii noştri de la Ierusalim. Ca să 
se convingă domnul Barbu al meu că pe lângă zestre mai 
aducem şi alt capital însemnat pentru o carieră... Phostia ta 
ce învârte în viaţă, ce meserie are? 

— Magistrat... răspunse cu repulsie Gina la acest 
interogator. Ce impohtanţă are? 

— Are foarte mare, copila mea. E bună şi magistratura. Cu 
puţină bunăvoință şi protecţie, poate scăpa de la provincie, 
să vină la centru. Căci îmi imaginez că în provincie v-aţi 
cunoscut, la Oradea ta... Aş avea chiar drept să mă supăr 
pe tine, Gino, că nu mi-ai scris nimic... Cum ai putut să-mi 
ascunzi aceasta? 

Gina plecă genele în jos, prefăcându-se foarte spăşită de 
această vinovată tăinuire. Odetei de altădată, de anul 
trecut, i-ar fi mărturisit totul. Cum l-a cunoscut pe Gigi abia 
astă-noapte în gară; cum le-au fost destul două ceasuri, mai 
puţin chiar, ca să ştie că se iubesc. Cum n-ar mai fi în stare 
să spună altceva nimic despre dânsul, despre familia lui, 
despre cele ce l-au adus în Bucureşti şi despre pricina celor 
doi ani de exil, pomeniţi de Gigi astă-noapte. 1 le-ar fi 


istorisit toate cu de-amănuntul, stând mână în mână, ca în 
anii lor cei buni, înţelegându-se fără să existe între dânsele 
nici o stânjenire. 

Acestei Odete necunoscute însă, mărginită la preocupări 
terestre - leafă, carieră, venit, mutări, protecţie - nu-i mai 
putea confesa adevărul. Nu l-ar mai fi înţeles. 

— Încât încă o dată îţi repet, Gino! rosti sentenţios Odeta 
Cristodoreanu. Energie şi tenacitate... Calcă pe urma mea. 

Gina cuprinse mâna grăsulie şi albă a Odetei, răsucindu-i 
verigheta de pe deget. 

Îi aminti într-o oftare abia şoptită: 

— Tu uiţi ceva, Odeta...! 

— Adică?... Mă ştiam cu o memorie excepţională în şcoală. 

— Uiţi că între tine şi mine este o deosebihe. Din ne- 
fehicire pentru mine, o foarte mare deosebire... Eu am mai 
iubit... Mai bine spus: am mai crezut că iubesc... Pe când tu 
l-ai iubit numai pe Bahbu al tău. 

Odeta Cristodoreanu strânse din umeri, aşezându-şi a 
patra oară zulufii oxigenaţi sub pălărie, trecându-şi încă o 
dată puful de pudră pe obraz. Îi vorbi prin oglindă: 

— Ei şi? Ai crezut că iubeşti. Te-ai înşelat... S-a înşelat şi el. 
V-aţi înşelat amândoi. Povestea cea mai banală! N-ai să te 
călugăreşti pentru asta... A trecut vremea când 
dezamăgitele din dragoste luau drumul mânăstirii. 

O clipă se gândi să-i spună Ginei că va fi şi el diseară. Omul 
pe care Gina a crezut că-l iubeşte şi pe care Gina l-a iubit, 
oricât ar încerca să nege acum cu sofismele ei naive. E un 
prieten al familiei, o rudă întrucâtva, deşi foarte 
îndepărtată. Şi e în orice caz un personaj prea cunoscut şi 
prețuit în lumea capitalei, o tânără glorie care sună prea 
frumos într-o cronică mondenă de mariaj spre a fi înlăturat 
de pe lista invitaţilor ca un individ oarecare numai fiindcă a 
avut o aventură neplăcută pentru Gina. Cuminţenia o 
povăţui să lase întâmplării grija de a descurca această 
întâlnire. Îşi aminti vorba slujnicei de la ţară, LenţaToanta: 
„Duducuţo, după câne să nu sai în apă. Lasă-l să se 


descurce singur. Înoată fără să-l fi învăţat nimeni şi tot iese 
la mal... Aşa şi cu omul.” De asemenea gând şi mai ales de 
formularea lui grosolană se ruşină îndată cu remuşcare. 
Aruncând puful de pudră în cupa de cristal, se întoarse spre 
Gina şi, plecându-se, îşi apropie obrazul de obrazul ei, 
înlocuind astfel sărutul pe care nu-l permitea roşul de buze. 

— Nu mă crede atât de nesimţitoare, Gino... Ţi le spun 
toate neted, fără înconjur, fiindcă ai nevoie de un tratament 
energic... Aş dori să înţelegi o dată pentru totdeauna că nu 
mai trebuieşte să priveşti îndărăt. Deosebirea dintre noi 
două e numai în imaginaţia ta. lubeşti? Pentru o fată care 
nu vrea să se declaseze concluzia logică a iubirii este 
mariajul. Ce fac eu azi vei face tu mâine... 

Gina stărui: 

— Tu mi le spui acestea fără să le crezi, Odeta dhagă. Din 
compasiune. Ştii bine că eu nu mai pot aduce omului pe 
cahe îl iubesc ceea ce duci tu în căsnicie. 

— Dacă te iubeşte, nu are nici o importanţă. Absolut 
niciuna! 

Zâmbind cu tristeţe, Gina întinse mâna la etajera vecină cu 
oglinda şi scoase din raft o carte a lor, cunoscută: 

— Răspunsul îl ai aci, Odeta. Cahtea am citit-o amândouă 
acum doi ani. Tu mi-ai dat-o atunci. Şi tu ai subliniat un 
pasaj, la care am meditat mult mai tâhziu... Mai tâhziu şi 
mai ales astăzi-dimineaţă, ca să-ţi vin cu ochii aceştia plânşi. 

Odeta Cristodoreanu îşi aruncă ochii pe cartea deschisă, la 
pasajul subliniat: „Jenny appelait ce genre de personnes 
des pecheş a quinze sous... Ces pecheş paraissent 
excellentes... Seule-ment, tout preş d'elle, on apercoit un 
autre panier de pecheş qui coutent trenţe sous... Elles 
semblent de la meme qualite que les premieres. Pourquoi 
existerait-il des pecheş d'un prix deux fois plus eleve qu'un 
autre?... Oui... mais voila, les pecheş a quinze sous ne şont 
parfaites qu'en apparence: chacune possede une legere 
tare... un petit endroit gâte... une tache presque 
imperceptible... une meurtrissure... Il faut les tourner avec 


precaution, en tout sens, pour voir la tache. Mais celle-ci 
n'en existe pas moins... Eh bien, conclut Jenny, je suis tout a 
fait comme”...43 

Odeta închise foaia şi aşeză cartea la loc, în raft, fără să-şi 
poată alunga un sentiment egoist şi meschin de 
superioritate faţă de prietena ei, care se clasificase singură 
printre piersicile „a quinze sous” şi rămânea în această 
categorie. 

— Stupizenii! exclamă fără convingere. Literatură proastă 
şi demodată! 

Gina sublinie uşor cu unghia numele autorului pe muchia 
cărţii din raft: 

— Maubhice Baring nu e un autor demodat. Literatura lui 
nu e phoastă, dragă Odeta. Eşti foarte sigură de aceasta, 
fiindcă amândouă îi pândeam căhţile în vitrină pe măsuhă 
ce apăreau... Dar chiar de-ah fi o litehatură proastă, nu 
pentru o frumuseţe literară ţi-am amintit pasajul, ci fiindcă 
exprimă exact... duheros de exact... ce, simt eu, cum simt 
eu, Odeta. Cum de nu mai poţi tu înţelege aceasta, tu, 
Odeta, după atâţia ani de prietenie? 

Odeta Cristodoreanu fu mişcată de acest apel la amintire. 
Încă nu era pe deplin viitoarea matroană, cu trup şi suflet 
consacrată grijilor casnice: coşniţă, masa la oră, ghetele 
copiilor, ciupelile bucătăresei la piaţă. Se afla la o 
răspintene de tranziţie, la un început de drum care o va 
înghiţi pentru totdeauna cu încetul în nisipurile lui 
mişcătoare. Deocamda-tă, păstra urme din sufletul 
celeilalte Odete; slabe şi legănate pâlpâiri de altă văpaie, 
agonică. Îşi zgudui prietena de umerii mici: 

— Ascultă, Gino! Dacă o singură dată te mai aud stăruind 
cu phostiile tale, îţi aplic mugştru ca la şcoală! Ştii tu! Nu te 
mai gândi la phostiile tale vechi; gândeşte la phostia cea 
nouă! Şi fă ca să nu mai fie o phostie! 

Depinde de tine. Ţi-o repet mereu, cu toată dorinţa mea 
să-ţi fiu o prietenă utilă cu sfatul la nevoie, nu numai o fostă 
camaradă de nebunii. Vremea nebuniilor a trecut! Priveşte 


viaţa în faţă... Cad numai cei cari se lasă doborâţi. Fixează- 
ţi aceasta în minte... 

O ţinea cu braţul după găt, în faţa toaletei. 

Gina Alimănescu văzu încă o dată imaginea lor răsfrântă 
de oglindă: cât de nepotrivită pereche alcătuiau acum! Ea, 
mică, firavă, ştearsă, estompată în rochia gris-argintie, 
alături de prietena robustă, cu picioarele solid înfipte pe 
pământ. Ea, clătinată ca o fragilă smicea de trestie; Odeta, 
clădită pentru o viaţă temeinică, fără surprize şi fără mister. 

Dincolo de uşă se înteţeau paşii. 

Ciocăni un deget şi sună glasul lui Barbu Leca: 

— Hola! Sfârşiţi cu secretele, preafrumoaselor! E 
douăsprezece fără un sfert! 

Şi glasul Nadinei, sora mai mică a Odetei Cristodoreanu: 

— Deta, a început să se impacienteze maman! 

Gina voi să se repeadă la uşă, să tragă zăvorul. Odeta îi 
făcu semn să nu se grăbească: 

— Lasă-l să mai aştepte puţin pe domnul Barbu. Nu vreau 
să se deprindă de pe acum cu ideea că-i stau la ordine! 

Ciocăniturile de deget fură urmate de lovituri cu pumnul. 
După gălăgie şi chicote se ghicea că tribul din dosul uşii a 
crescut. 

Vocea lui Barbu Leca se îngroşă cavernoasă: 

— În numele legii, deschide! 

— Acum poţi să-i dai drumul nebunului, că adună toată 
casa... rosti placid Odeta, întorcându-se iarăşi la oglindă, 
să-şi examineze pudra şi roşul de obraz. 

Năvăliră cu toţii înăuntru, Barbu şi fraţii mai mici ai 
Odetei: Bazil, Nadina, Bebe, Fanfan, Dolofanul... 

Fraţii şi surorile purtau ca semn distinctiv al familiei 
câteva trăsuri comune, moştenite mai mult de la Maria 
Cristodoreanu decât de la Nae: sprincenele îmbinate, po- 
meţii proeminenţi, ochii puţin oblici, un vag tip mongol, 
dacă s-ar putea închipui mongoli cu ochii albaştri şi cu 
pieliţa alb-roză. 


— Ce delicioasă te-ai făcut tu, Nadina! exclamă Gina 
Alimănescu, minunându-se că atât de mult seamănă acum 
cu Odeta de altădată. 

N-avu când să-şi rostească această descoperire. Îi luă 
Barbu Leca înainte: 

— Nu e aşa? Leit Odeta de acum trei ani, când am 
cunoscut-o! 

Odeta ţuguie buzele în semn de indiferenţă pentru „scân- 
dura” de atunci. Barbu purtă de câteva ori ochii de la o soră 
la alta. 1 se păru Ginei că dacă ea s-ar afla în locul Odetei, 
asemenea privire nu i-ar fi pe plac. O vagă reflecţie îndată 
risipită în tumultul întrebărilor şi exclamaţiilor care o 
asaltau. Ea era o amică veche a tuturor, îi văzuse crescând, 
întrecând-o în înălţime; îşi petrecuse zile întregi în această 
casă a lor şi la ţară, la moşioara cu vie din Prahova. 

Barbu Leca îi cuprinse amândouă mâinile. Era şielo 
cunoştinţă veche, un camarad. Rosti, râzând zgomotos: 

— Numai de hatârul tău, Gino, n-am spart uşa cu umărul. 
Ce v-aţi povestit atât? 

— Nimicuri de ale noasthe. 

— De ale tale, poate, Gino! De ale Odetei nu cred. Ea a 
eliminat nimicurile din viaţă... Ai remarcat ce idei macabre 
are această prietenă a ta? Nu ştiu unde le-a găsit! Nici mai 
mult, nici mai puţin decât să mă pună sub papuc! Se anunţă 
o madam Leca teribilă! Parcă mă văd ascuns după ziar, 
înfundat într-un jâlţ, la gura sobei, când va începe să cadă 
asupra mea un duş de admonestări... Şi eu, mut, făcându- 
mă Mic, mic, ca tine...! 

Râdea fără să creadă prea mult în asemenea ameninţări 
ale viitorului. 

Nu era un mire frumos. Pistruiat şi cu părul roşcat, rebel 
pieptenului, nu era făcut nici pentru haina solemnităţilor. 
Dar radia simpatie, o energie optimistă, o vioi-ciune 
mucalită, neschimbate toate după trei ani. 

Nadina veni să-i îndrepte nodul cravatei. 


Privirea lui, încă sclipitoare de râs, deveni gravă când se 
fixă ţintă în ochii apropiaţi ai Nadinei. lar Gina avu impresia 
că mâna copilei tremură imperceptibil. 

În uşă apăru Maria Cristodoreanu, înaltă, grasă şi în- 
chingată în corset, cu pălăria pe cap şi cu blana de vulpe pe 
umeri, căznindu-se să-şi îmbumbie mănuşile negre. Icoana 
anticipată a Odetei cea de peste treizeci de ani. Îşi 
contemplă cu satisfacţie progenitura agitată şi gălăgioasă 
din cameră. Stătea în prag, cu picioarele puţin depărtate ca 
să susţină greutatea trupului supus la chinul balenelor şi 
centurilor elastice. Când sfârşi de încheiat nasturele rebel, 
anunţă: 

— Toată lumea s-a adunat? Acum putem merge, copii! 

— Acum putem merge, copii! zise madam Anica Stoian, 
închizând veriga cu chei în poşeta de muşama scă-moşată. 

Poşeta îşi lepădase pe alocuri solzii de lac cenuşiu, re- 
nunţând la pretenţia de a mai imita pielea de şarpe 
veritabil, cum o vânduse ca atare negustorul, pe a sa 
garanţie, unei madame de mahala, patroană de locandă. 
Încuietoarea de tablă clănţăni scurt, ca dinţii câinilor când 
prind muştele enervante în amiezile de vară, înainte de 
ploaie. 

Cei trei copii se aşezară la uşă în ordinea înălţimii, ţi- 
părindu-şi hainele negre, confecţionate în pripă, mirosind 
încă a stofă nouă şi a vatelină. 

Sergiu Miclăuş ridică bărbia Teofanei cu arătătorul îndoit. 

— A rămas aşa, Fana! Am vorbit cu Iatileon. Mergi cu 
noi... Îmi dai mie braţul. Dar cu o singură condiţie: să fii 
cuminte! 

Teofana făgădui mut, clătinând capul sub voaleta neagră şi 
deasă, care îi astupa cu desăvârşire ochii. 

Fusese o discuţie lungă, stârnită de madam Anica Stoian. 
Ea susţinea că locul copiilor era în cupeurile trimise de casa 
pompelor funebre, fiindcă pentru aceasta încasau tâlharii 
atâta amar de parale. Copiii înțelegeau să meargă după 
dric. Nimeni nu le putea uzurpa acest drept. Sergiu Miclăuş 


pledase pentru dânşii. Madam Anica Stoian hotă-râse 
atunci să se urce măcar ea şi m-lle Riche, fiecare în câte un 
cupeu, ca să nu circule deşarte până la cimitir. 

Fumul de tămâie şi lumânări străbătea în toate încăperile, 
se impregnase în pereţi. 

Madam Anica Stoian deschise uşa şi o închise repede la 
loc. 

Cioclii scoteau sicriul pe umeri, traversând holul plin de 
lume necunoscută. 

— Mai este! spuse. Chestie de cinci minute... Şi de ce lasă, 
mă rog, cioclii să facă treaba asta? Era datoria dumnealor, 
de la societăţi şi comiteturi, că pentru dânşii şi-a mâncat 
viaţa sărmana Lisandra... Aşa cum duc meliţării pe căpitan, 
pe umărul lor, când le-a murit; aşa trebuiau s-o ridice 
domnii din comitet, că i-am văzut graşi şi sătui...! 

Îşi înălţă vălul negru pe frunte. Goli romul din fundul 
paharului pus la îndemână pe colţ de masă. Îşi aminti, 
scotocind în poşetă şi dând la iveală o sticluţă de eter: 

— Ţine, domnule Sergiule. Poate are să-ţi fie de nevoie 
pentru un caz de leşin, cu această copiliţă ghergheteagă şi 
nemâncată... 

Sergiu Miclăuş puse flaconul în buzunar, pipăind maşinal 
dopul. Gânditor, privea la urechile lui Dudu, palide, prea 
mari şi grotesc depărtate de cap. Erau străvezii în lumină. 
Străveziu era la faţă şi copilul, cu pleoapele lui fără gene, 
înroşite de plâns. Se întrebă ce se poate petrece în capul 
său, într-un asemenea ceas. Îl mângâiase cu palma pe tidva 
tunsă mărunt. 

Dudu ridică ochii recunoscători şi îi încleştă unghiile în 
mână. Îngăimă: 

— Sergiule... Sergiu... Tu nu trebuie să ne laşi... Rămâi cu 
noi, nu e aşa? Nu mai pleci... 

Sergiu făcu din cap un semn care putea fi interpretat ca o 
promisiune. Gândurile însă nu-i mai erau aci. Din ce în ce 
mai arzător îl stăpânea numai amintirea Ginei. Ce face oare 
exact în această secundă? Fără îndoială că e veselă, dată cu 


totul atmosferei ameţitoare, zgomotoasă şi fericită care 
domneşte într-o casă unde se sărbătoreşte o nuntă... Mai 
are ea timp să cugete la dânsul? Nu presimte oare de fel de 
ce i-a răspuns încurcat şi „suspect” astă-noapte, când l-a 
întrebat atât de stăruitor ce-l împiedică să vină la atâtea ore 
amânate pe rând?... Ce bănuitor l-a privit Gina când îl 
întrebase: „N-ai venit în Bucureşti pentru ce cred eu? Nu te 
hetine ce cred eu?” De-ar şti mica lui Gină ce l-a adus şi ce-l 
reţine acum! Heţine, cum rosteşte ea cu o seducătoare 
infirmitate de pronunţie!... Desigur că nici astăzi n-ar fi 
prudent să-i spună adevărul. E nevoie să-l cunoască bine, să 
capete toată încrederea în el ca să poată înţelege deplin 
această purtare în aparenţă, nu-mai în aparenţă, odioasă şi 
cinică. De la înmormântare, la nuntă!... Realitatea e 
câteodată mai absurdă decât cele mai absurde plăsmuiri ale 
romanelor de fascicolă... Ce urechi urâte are bietul Dudu! 
Măcar de şi-ar fi lăsat părul mai mare, ca să le mascheze. 
Dar tunsul cu maşina făcea parte din principiile de educaţie 
ale Sandei Dobrotescu. Disciplină spartană. Totul strict, 
aspru, rigid: cu înlăturarea vinovatelor preocupări de a 
cultiva frumuseţea corpului şi a chipului - stigmatul 
senzualităţii, origina pierzărilor. Nu-i spunea lui cu toată 
gravitatea că dacă s-ar fi născut cocoşat sau şchiop, pocit 
fiziceşte, aceasta l-ar fi concentrat cu toată fiinţa la o altfel 
de viaţă? I-o repetase de câteva ori după ce-a trecut de anii 
adolescenţei şi a început a lipsi nopţile. Credea atunci că-l 
scot din minţi aventuri feminine, pasiunile vârstei. Nu 
bănuia încă adevărul. L-a aflat mai târziu... Şi cu atât mai 
îndărătnic a ţinut să-şi crească puii ei într-o disciplină 
spartană. Spartană?... După legea spartanilor asemenea 
copii nici n-ar fi avut drept să se bucure de lumina zilei. 
Poate cel mult Săndel. Pe bietul Dudu, pe biata Teofana i-ar 
fi aruncat spartanii lui Licurg pe muntele Taiget încă din 
primele luni. Exemplare neizbutite. Ofensa zeilor!... Sergiu 
Miclăuş tresări desprinzând palma de pe creştetul lui Dudu. 


Madam Anica Stoian deschise iarăşi uşa, se înălţase să 
privească peste capete, slobozise vălul cernit pe obraz şi le 
făcea semn cu poşeta din imitație de şarpe: 

— Gata! Veniţi!... De astă dată, gata! 

Necunoscuţii din hol, deşi mai împuţinaţi la număr, 
deschideau greu pârtie de trecere. 

Un domn asudat, cu o insignă corporativă la butonieră şi 
cu mănuşi negre, se simţi dator să intre în acţiune cu 
energie, împingând cu pălăria tare piepturile în lături: 

— Loc, domnilor! Loc, doamnelor! Loc pentru copiii 
defunctei! 

Copiii trecură cu frunţile în pământ sub spinii privirilor. 

Madam Anica Stoian se întoarse în capul scării să le 
împărtăşească o ştire menită să-i umple de mândrie şi de 
consolare, după a sa socoteală: 

— Auziţi, copii? Cic-ar fi venit un ministru... Aşa mai 
înţeleg şi eu! Domnule Sergiule, eu cred că trebuieşte să-i 
mulţumeşti în numele tuturor pentru atenţie... Ce i-o spune 
Leon e alta! Dumneata în numele copiilor să vorbeşti... 

Mâna Teofanei, sprijinită pe braţul lui Sergiu, se crispa în 
tremur. 

Pe ultimele trepte s-au oprit, siliţi să aştepte până ce s-a 
alcătuit convoiul. Cioclii ridicau coroanele peste cape-tele 
mulţimii, purtându-le spre carul din frunte. Suna un clopot 
nerăbdător de tramvai. Cioclul de pe capra celui de al 
doilea dric, al sicriului, îşi isprăvea ţigara pe ascuns, dosind- 
o în palmă, ca şcolarii când se sfârşeşte re-creaţia şi mai 
trag în fugă ultimul fum. 

— Avea Dobroteasca un băiat aşa de mare? întrebă un glas 
piţigăiat de bătrână. Nu s-ar fi spus... O credeam mai 
tânără, măcar că n-aş fi ştiut ce vârstă să-i dau... 

— Nu-i al ei... Ceştilalţi trei sunt ai răposatei. Asta-i băiat 
din cealaltă căsătorie a lui Dobrotescu. Dacă-ţi mai 
aminteşti, de la nevasta aia vaporoasă care trăia în nori... 

— Aşa mai vii de acasă! se linişti glasul. 


— Auzii că a venit şi un ministru! şuşoti altă voce la stânga. 
Mâine-poimâine îl vedem şi pe Dobrotescu minis-tru; scria 
în gazetă săptămâna trecută. 

— Păcat de sărmana răposată că nu i-a lăsat Dumnezeu 
zile să se bucure! 

— Adevărat, păcat! Maaare ambiţie avu şi mult se mai 
trudi pentru alţii! La urmă ce s-alese?... Te chinui şi te 
munceşti, şi la urmă, pfu! ca fumul se duc toate... 

— Loc, domnilor! Loc, doamnelor, pentru copii. Ce lume, 
Dumnezeule din cer, ce lume! Ăsta nu-i spectacol, domnilor! 
Loc, vă rog, pentru familie! 

Domnul asudat, cu insignele de societate la butonieră, îşi 
şterse broboanele cu batista şi îşi socoti misiunea încheiată 
când văzu cu uşurare că familia a răzbit până în spatele 
dricului. 

Leon Dobrotescu îşi lăsă braţul prins de degetele Teofa- 
nei. Ministrul era lângă el. Iar lângă ministru, alte 
personagii; un reprezentant al palatului, generali, 
preşedinţi de societăţi, doamne bătrâne cu pălării 
preistorice şi chipuri de sufragete, directoare şi profesoare 
de şcoli - o mulţime împărţită în două categorii: o parte 
venind pentru fosta combatantă în ligi şi societăţi de 
emancipare, de protecţie şi egalitate; altă categorie venind 
să împărtăşească neconsolata durere a lui Leon 
Dobrotescu, fruntaş politic, cu perspective ministeriabile. În 
spatele acestui numeros grup, se desfăşurau societăţile şi 
şcolile de fete, cu steaguri şi insigne înfăşurate în pânze de 
doliu. Dintr-un balcon, un operator de cinematograf 
răsucea repede râşniţa aparatului. 

Înmormântarea Sandei Dobrotescu era un eveniment 
important în cronica Bucureştilor. Timp de o săptămână, 
gazetele aveau să mai amintească în foiletoane şi rubrici 
pioase activitatea acestei neostenite pioniere a progresului 
şi emancipărilor sociale. 

Grigori Costacopol, delegat din partea cercului de studii şi 
de conferinţe „Per aspera ad Astra” 44 îşi alinta din când în 


când în buzunarul de la piept, cu latul palmei, cuvântarea 
bătută la maşină şi împăturită în patru. Îmbrăcase jachetă 
şi pantaloni cu dungi, pălărie neagră; o ţinută se-veră, 
potrivită funebrei ceremonii. Însă în pofida acestui sobru 
costum, obrazul rotund, proaspăt bărbierit, cu urmă de 
pudră trandafirie la nări şi la colţul ochilor, trăda o 
nereţinută încântare de măreţia cortegiului. Îşi trimisese 
so-ţia să facă singură o plimbare cu automobilul spre Valea 
Prahovei. Lia început Semiramis s-a opus. Pretindea că fără 
el va fi o după-amiază anostă, de plictiseală, nu de plăcere. 
A convins-o până la sfârşit. A plecat numai cu şoferul. Pe 
şoseaua de acum, lucie ca în palmă şi cu automobilul lor 
nou, abia scăpat din rodaj, desigur că în ceasul acesta a 
ajuns la Sinaia. Diseară va fi însă târziu îndărăt. Ea a 
insistat să n-o aştepte; să ia masa în oraş, la restaurant. 
Numai de-ar găsi un tovarăş mai simpatic la masă, nu un 
mizantrop ca Ioachim Grult. Ce individ nefericit, acest 
Grult! 'Toate le vede în cel mai cătrănit negru. Şi nici nu mai 
ştii când vrea să vorbească serios şi când glumeşte în felul 
său, sinistru. Grigori Costacopol păşi mai repede, făcându-şi 
loc în dreapta excelenţei. Îşi strânseră mâna, glă-suind în 
şoaptă după paravanul pălăriei. 

— Rostiţi ceva? întrebă Grigori Costacopol. 

Ministrul dădu din cap afirmativ: 

— Evident! Am pierdut o colaboratoare prețioasă în opera 
noastră de asistenţă socială şi de educaţie a maselor. 

— Şi eu tot în acelaşi sens voi spune câteva cuvinte! 
anunţă Grigori Costacopol cu modestie, aşteptând de la 
ministru o apreciere elogioasă şi anticipată, fiindcă trecea 
drept un vorbitor cu reputaţie. 

Însă ministrul nu se osteni să-l fericească servindu-i 
complimentele de rigoare. Mergea încruntat, cu fruntea 
pleaşă plecată în jos, preocupat de alte griji. Strănutase de 
trei ori astăzi-dimineaţă. Aerul de primăvară nu-i pria. 
Trecuse prin iarnă cu două gripe. Şi acum era obligat să 
meargă descoperit în urma unui dric! Privi pieziş spre Leon 


Dobrotescu, fără compătimire şi fără simpatie, ca spre un 
vinovat responsabil de aceste riscuri la care se afla expus 
egoismul său de ipohondru. 

Nu-i purta prietenie şi din alte pricini. Era ameninţat de 
apropiata remaniere. După toate sforăriile prea bine 
cunoscute, tocmai Leon Dobrotescu se afla destinat să-i ia 
locul. Venise la înmormântare şi ţinea să rostească el cu- 
vântul în numele guvernului, înadins ca să arate cât de 
străin este de intenţii vindicative. Strănută. Cu o hotărâre 
eroică îşi puse pălăria pe cap. 

— Sunt gripat! Doctorul îmi recomandase să nu ies sub 
nici un cuvânt din casă măcar trei zile. Dar se putea? 

Se adresase lui Grigori Costacopol; rostise însă cuvintele 
cu glas destul de ridicat ca să le poată auzi şi Leon 
Dobrotescu. 

Leon Dobrotescu ridică ochii, întorcându-se pe sfert. 

— Îţi mulţumesc! spuse cu răceală. Dar nu era prudent să 
calci prescripţia medicului. 

— Se putea? repetă ministrul. 

Leon Dobrotescu, ţeapăn în haina neagră şi strâns îm- 
bumbiată până la gât, nu dădu semn că a auzit. Se uita din 
nou cu o fixitate bolnavă numai la capătul coşciugului de 
stejar, legănat în scârţâitul roţilor sub maldărul de flori. 

Convoiul înainta agale, cu opriri la răspinteni de străzi, în 
soarele molatic de mai. 

Sergiu susţinea braţul Teofanei de o parte. Leon 
Dobrotescu, de cealaltă parte. Dudu şi Săndel mergeau 
schim-bând paşii, silindu-se să-i rărească după ritmul încet 
al cortegiului. Alături de dânşii, printre înaltele 
personalităţi, călca pe jăratic Matei. Cu straiele căpătate de 
la stăpân, de îndată ce-şi pusese guler şi cravată, nu se 
deosebea de mulţi delegaţi ai societăţilor patronate de 
Sanda Dobrotescu. Un domn îl confundase: 

— Sunteţi delegat din provincie? Din ce localitate? 

— Eu sunt din Mălăieşti! îşi proclamase Matei cu energie 
satul de origine. 


Domnul rămase mai în urmă, muncindu-şi mintea să 
situeze pe harta ţării localitatea despre care atunci auzea 
întâia oară. 

— Au să fie multe discursuri... se dădu cu părerea o 
doamnă în vârstă, cu negi şi cu fire stufoase de păr în 
obraz. 

— 'Te cred! încuviinţă vecina, răsuflând greu şi invidiind 
trecătorii tolăniţi confortabil în automobilele oprite în drum, 
cu două roţi pe trotuar, aşteptând să se scurgă mulţimea. 

Îşi exprimă o îngrijorare: 

— Numai de-ar fi destule maşini la întoarcere... 

— Ne-om întoarce şi cu tramvaiul. Sărmana Dobroteasca 
umbla destul şi cu tramvaiul, măcar că au automobil. 

— Zice că-l face ministru pe Dobrotescu acuşi-acuşi. 

Doamna cu negi şi cu smocuri de păr scoase printre buze 
o exclamaţie sceptică. 

— Eah! Poate să-l tot facă... Fără nevastă-sa şi-a pierdut 
trei sferturi din capital. De-acuma se dă la fund. 

— Crezi? 

— Vorbesc în cunoştinţă de cauză. Am lucrat cu dânsa cot 
la cot şapte ani. Îi ştiu ce-i puteau puterile. Zece ca dânsa 
să fi avut în ţara românească, ajungeam departe... Aşa, o 
pierdurăm şi pe dânsa... Să vezi ce mai lupte pentru 
prezidenţii şi secretariate! Nici n-au băgat-o în pământ, şi 
au început intrigile... La noi îşi pune candidatura Zamfi- 
reasca... A şi prins a pipăi terenul... 

— Care Zamfirească? Matilda? 

— După cât ştiu, una singură este. 

Cealaltă îşi explică întrebarea: 

— Am întrebat şi m-am mirat fiindcă am fost colegă de 
clasă cu Matilda. Apoi dacă şi aia face de prezidenta, păcat 
de toată munculiţă Dobroteascăi, biata de dânsa! Aş fi 
curioasă să ştiu dacă ai s-o votezi... 

Doamna cu negi şi cu oaze de păr ca palmierii deşerturilor 
schimbă vorba, precaută: 

— Anul ăsta o să avem fructe multe, după cum se anunţă. 


— Să dea Dumnezeu, că anul trecut rău am dus-o din 
partea lor... Mie mi-a recomandat doctorul compot şi iar 
compot, pentru stomah... 

Pe măsură ce cortegiul înainta cu prapuri şi preoţi în 
frunte, cu nesfârşitul lanţ al delegaților, corporațiilor şi 
şcolilor în coadă, toţi începură să vorbească mai tare şi mai 
liber; priveau cu pismă la perechile tinere oprite braţ sub 
braţ pe marginea trotuarelor; din afişele lipite pe ziduri 
voiau să afle ce film nou se anunţă la cinematografe pe 
diseară; comentau apropiata remaniere şi so-coteau cam 
cât va marca aparatul taximetrelor la întoarcere. 

Bărbatul moartei şi copiii moartei păşeau după dric, 
împresuraţi de mulţime, într-o înfricoşătoare singurătate. 

Sergiu Miclăuş cugetă un timp la această atroce neputinţă 
a oamenilor de a-şi comunica durerea chiar în faţa morţii. 
Fiecare o închidea în sine, ostil. Apoi îi trădă şi el. Se gândi 
numai la Gina. Imagină diferite pretexte pentru a scăpa de 
convorbirea cu Leon Dobrotescu, anun-ţată încă de astă- 
noapte. Ce-l grăbea neapărat? Vor avea timp mâine pentru 
aceasta. Va telegrafia să-i prelungească încă două-trei zile 
concediul. O va convinge şi pe Gina să facă la fel. 

Teofana se împleticea în mers. 

Sergiu o susţinea de braţ mai puternic. 

— Mai este puţin... Ajungem, Fana. 

Îşi dădu seama de cruzimea acestei îmbărbătări. Mai este 
puţin până ce vor ajunge cu toţii s-o pună pe moartă în 
pământ! 

— Sunt tare, am să fiu tare, Sergiu... şopti Teofana sub 
perdeaua neagră, care-i ascundea faţa şi îi înăbuşea glasul. 

Sergiu privi la brăţara ceasului: minutarele arătau patru şi 
un sfert. 

Patru şi un sfert arăta ceasul de voiaj, îmbrăcat în toc de 
marochin roşu, plat şi pliant - ultima creaţie a industriei 
elveţiene. 

Dolofanul, fratele mezin al Odetei, băieţel de şase ani, cu 
obrazul sferic şi dens ca o bilă de popice, îl depuse delicat 


pe măsuţa de toaletă, după ce răsuci în prealabil un buton 
misterios. De mult pândea momentul acesta. Acum era la 
adăpost de privirile surorii, care nu ştia de glumă când 
ajungea vorba la lucrurile sale. De după uşile şifonierei 
deschise paravan, Odeta nu-l putea zări. Avea altă ocupaţie. 
Îşi schimba rochia cu un capot subţire şi uşor de odihnă. 
Dolofanul scutură braţul Ginei Alimănescu, conjurând-o să- 
şi încordeze toată atenţia. Păs-tra un deget la buze, 
zâmbind cu extaz. 

— Ssst! şopti. Acuşi începe... 

Deocamdată, Gina Alimănescu luase aminte că minu-tarele 
marcau numai patru şi un sfert. Mai avea timp. Putea 
întârzia încă o jumătate de oră. Câtă vreme a durat 
solemnitatea de la starea civilă şi masa în cerc restrâns de 
familie, n-a ţinut atât de nerăbdătoare socoteala minutelor. 
O contaminase atmosfera aţâţată şi sărbătorească din casă. 
Îşi reluase locul şi rolul de altădată, când părinţii Odetei o 
invitau în fiecare duminică şi făceau mare haz de 
năzdrăvăniile lor nebunatice. Acum, în locul Odetei, gravă şi 
ceremonioasă, i-au ţinut tovărăşie Nadina, Barbu, de câteva 
ori, în schimb de glume şi înţepături, ca o sprintenă 
încrucişare de florete cu lamă elastică. Simţea o remuşcare 
pentru această veselie de care s-a lăsat învăluită, gândindu- 
se la Sergiu numai în scurte străfulgerări. După ce s-au 
risipit toţi la repaus şi la pregătirile de seară, îngăduindu-i 
să se izoleze cu Odeta, timpul s-a oprit în loc. Amintirea lui 
Sergiu s-a înfipt în toată fiinţa ei, dulce şi sfâşietoare. 

Dolofanul ridică degetul: 

— Ssst!... Acum s-auzi! 

Mecanismul ceasului bâzâi uşor. Apoi începu să cânte fin şi 
vibrant o arie de operă cunoscută. Melodia creştea treptat, 
apropiindu-se dintr-o lume ireală, pentru a sfârşi în sonerie 
puternică, argintie; explozie de voioşi zurgălăi. 

— Ce zici? întrebă radios Dolofanul. Ţi-a plăcut? 

În locul Ginei răspunse Odeta, apărând de după uşile 
şifonierei înfăşurată în capotul javanez. 


— Ce zic? Zic să pofteşti afară, stimabile! Cine ţi-a dat 
voie? 

Îl luă de o aripă şi îl expulză pe uşă; trase zăvorul după 
dânsul. Dolofanul răzbună asemenea ofensă bătând cu 
pumnul în tăblia de lemn şi strigând: 

— Hu-hu! Mamă-soacră! Eşti mamă-soacră, nu mi-reasă...! 

Pe urmă, paşii lui îndesaţi, în pantofi noi cu talpă scâr- 
ţâitoare, se auziră depărtându-se spre capătul sălii. 

Odeta cercetă ceasul pe o faţă şi pe alta, pentru a constata 
dacă a scăpat teafăr din mâna barbară a Dolofanului. Cu 
toate că voia să pară nepăsătoare, se cunoştea bine că e cel 
puţin tot atât de încântată de ultima creaţie a industriei 
elveţiene de orlogerie cât stimabilul şi sfericul frate mai 
Mic. 

— E ceva foarte ingenios? exclamă, capitulând impulsiei. 
Nu te trezeşte brutal, să-ţi dea durere de cap. Muzica îţi 
provoacă mai întâi un vis plăcut, te pregăteşte pentru o 
deşteptare radioasă: soneria e numai un final pe care îl 
presimţi şi îl aştepţi prin somn. Ce zici? 

Repetase inconştient aceeaşi întrebare cu acelaşi ton ca 
Dolofanul. 

— O idee adobabilă! recunoscu Gina, exagerând înadins, 
admiraţia pentru a face plăcere prietenei atât de fericite să- 
şi prezinte cadourile de nuntă în termenii prospectelor 
anexate la ambalaj de fabricanți. 

Odeta stărui: 

— Unde mai pui calendarul? Luna şi ziua, apărând au- 
tomat pe ecran! Nu mai ai nevoie să rupi foile din perete, 
pe care le uiţi şi le încurci. 

Calendarul ceasornicului indica ziua de duminică 13 mai. 
Dumineca orbului din 1934. 

— Şi nu eşti supehstiţioasă? întrebă Gina, în dorinţa de a 
alimenta cu orice preţ o conversaţie lâncedă cu această 
Odetă de acum, străină de ea. 

Prietena începu să râdă, aşezându-se între braţele foto- 
liului, picior peste picior, şi jucând între degete medalionul 


de aur prins în lanţul subţire de la gât: 

— Ba tocmai că sunt superstiţioasă... Tu mă întrebi? Nu 
mă tachinaţi voi destul la şcoală pentru superstiţiile mele?... 
Aşa am rămas. În această privinţă nu m-am schimbat. 

— O supehstiţioasă care se măhită în ziua de treisphezece 
e în orice caz o supehstiţioasă cam ciudată. 

— Dimpotrivă, dragă Gina. E o superstiţioasă consecventă. 
Mie numărul treisprezece mi-a adus întotdeauna noroc. 
Sunt o superstiţioasă a rebours 45. Citeşte aci! 

Se plecă să-i arate dintre sâni cifra medalionului, bătută în 
briliante. 

— Observă, aşadar, că acest 13, de care fuge o lume 
întreagă, mi-a devenit acum un talisman. Eu m-am născut 
într-o zi de 13 a lunii. Barbu tot într-o zi de 13 a altei luni. 
Am fost de părere să păstrăm credinţă numărului. Se 
scufundă mai adânc în fotoliu, legănând cu vârful piciorului 
pus peste picior pantoful de casă împodobit cu pufoşi fulgi 
de struţ, albaştri şi frizaţi. Privi în tavan şi urmă, 
concentrată în îngustul univers al preocupărilor sale: 

— De altfel, dragă Gino, chiar fără acest talisman, te 
asigur că n-aş avea de ce să mă îngrijorez pentru existenţa 
noastră de mâine... Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă... 
Barbu e un băiat serios, sub aspectul lui cam şui. Are să fie 
un soţ devotat şi fidel. Toţi de la societate îl apreciază. Când 
s-a dus tata să stăruie pentru mutare, cu toate că era foarte 
greu de nedreptăţit fucţionari şi ingineri vechi, directorul a 
trecut peste dânşii nu numai de hatârul intervențiilor... A 
recunoscut că e un element de mâna întâi. Mai are el încă 
oarecare idei de lunatec. Nu ştiu ce invenţii! Nu ştiu ce 
experienţe! Nu ştiu ce studii pe care vrea să le publice în 
reviste de specialitate, aşa, de dragul ştiinţei... Sunt sigură 
însă că se va potoli. Am să-l aduc eu pe pământ. Numai 
Nadina pretinde că n-ar trebui descurajat, ci dimpotrivă, 
susţinut în asemenea lubii 46. O romantică incorigibilă, 
Nadina! Ar fi în stare să trăiască la mansardă şi să facă 
mâncare la primus de dragostea unui bărbat care-şi 


chinuieşte mintea să născocească praful de puşcă... Eu am 
alte principii, mai sănătoase. 

— Văd... rosti Gina cu melancolie. 

Odeta nu dădu nici o atenţie la tristeţea şi imputarea din 
glasul prietenei. 

Se ridică din fotoliu. Mai examină încă o dată cadourile 
aduse de Gina în unul din geamantanele enorme: feţe de 
mese şi şervete lucrate de elevele şcolii de la Oradea, 
lenjerie spumoasă de corp cu valenciennes din rezervele 
puse la dispoziţie de tanti Catriona, o sculptură originală tot 
din vechile sale colecţii: o panteră lungită în lenevie felină, 
cu botul culcat pe o labă, cu ochii pe jumătate întredeschişi. 

— Ai fost foarte drăguță, Gino... spuse Odeta, încercând 
calitatea olandei între degete şi privind de aproape 
lucrătura în point de Venise a feţei de masă. Foarte drăguță 
şi tanti Catriona a ta, ca întotdeauna. 

Alintă spinarea de marmură brună a panterei. 

În gest era mai mult o satisfacţie a instinctului de 
proprietate decât o gingăşie feminină ori o venerație 
artistică, fără prihană. 

— Spunea Barbu că sculptorul acesta a devenit celebru 
după moarte, de vreo cincisprezece ani încoace. Şi se 
întreba el ce ochi de subţire cunoscătoare a putut să ia 
înaintea criticii, preţuindu-i lucrările pe vremea când încă 
nimeni nu pomenea despre dânsul... I-am explicat că ochiul 
acela l-a avut tanti Catriona a ta... Cred că astăzi ar fi 
considerată ca o piesă foarte scumpă. 

Gina privi la minutarele care abia se mişcau. Ce repede 
trecea altădată timpul pentru amândouă, când altceva îşi 
aveau de spus! Nici nu prindeau de veste că le-a apucat 
miezul nopţii. 

— Nu e aşa că e piesă într-un exemplar unic? reveni la 
întrebare Odeta. Cu ochii închişi face zece-cincisprezece mii 
de franci francezi. 

— Nu ştiu, mărturisi Gina. În această privinţă eu mă 
asemăn foahte mult cu tanti Catriona... Am învăţat de la 


dânsa să nu evaluez lucrurile după alte critehii. 

Odeta condamnă energic această erezie: 

— Fiindcă amândouă nu trăiţi pe pământ, fetiţo dragă... 

— Şi cum înţelegi tu a se trăi pe pământ? întrebă Gina, 
lărgind ochii verzi sub genele lungi, ca să pară că participă 
cu pasiune la asemenea discuţie. 

Gândul îi era însă departe. 

Pieptul mic se dilata într-un singur apel: „Sergiu! Gigi, nu 
e aşa că tu n-ai vrea să fiu altfel? Să trăiesc pe pământ, 
după chipul şi asemănarea Odetei?” 

Odeta nu presimţi însă distanţa dintre dânsele. Declară cu 
toată gravitatea, care acum făcea parte din riturile 
proaspetei sale religii: 

— În primul rând, eu, să fiu în locul tantii Catriona, nu m- 
aş resemna să stau într-o căsuţă de periferie. M-aş 
debarasa de o parte din capitalul neproductiv; căci capital 
neproductiv numesc eu atâtea bogății câte vă asfixiază de 
nu mai încăpeţi în camere... Aş vinde jumătate din tablouri, 
statuete, vaze eţetera... Bineînţeles după o expertiză 
serioasă, cum se face în străinătate în asemenea cazuri. Şi 
m-aş muta foarte simplu într-o vilă din Parcul Filipescu, de 
exemplu, ca să nu trăiesc în strâmtoare... 

— Noi nu thăim în strâmtoare, Odeta! protestă Gina 
Alimănescu. Am thăit şi thăim altfel decât ceilalţi oameni, şi 
atâta tot... Mi se pare că până acum doi-trei ani găseai 
încântătoh felul nostru de a privi viaţa, casa tantii Catriona, 
„casa păpuşilor”, cum a fost atâta vheme pentru noi... 

— A trecut vârsta păpuşilor, Gina! predică Odeta, înălţând 
mâna ca preotul în amvon. A trecut şi pentru tine. Dovadă 
că ai ajuns la vârsta altor prostii... Phostii ceva mai puţin 
inofensive. 

Gina dădu semne de plecare. Odeta Cristodoreanu, 
doamna Odeta Leca de trei ceasuri jumătate, după buletinul 
stării civile, simţi că a depăşit zona tratamentului energic. 
Cu o violenţă exagerată în glumă, o împinse de umeri la loc 


şi se aşeză pe un braţ al fotoliului, lângă dânsa, 
perseverând în dorinţa de a-i fi folositoare cu sfatul: 

— Nu te impacienta, dragă Gina! Lasă-mă să termin... Eu 
am convingerea că viaţa voastră, a ta şi a tantii Catriona, 
are să vă mai aducă surprize neplăcute. Acum văd lucrurile 
mai limpede, mai matur... Ea a rămas cu o mentalitate 
specială, falsă, fantastică dacă vrei, amuzantă dacă vrei: de 
fapt, puerilă. Te-a crescut şi pe tine fără contact direct cu 
realităţile... Ştiu că ai influenţă asupra ei. Ai putea să uzezi 
de această influenţă făcând-o să părăsească locuinţa de la 
periferie, să se mute în rând cu lumea bună, cum spuneam. 
Să trăiţi în normal... Cu atât mai mult cu cât tot ţie au să-ţi 
rămână toate odată şi odată... 

— Ce oribil vohbeşti tu, Odeta! 

— Ce practic, poate vrei să zici! 'Ţi-am amintit că ai nevoie 
de o aducere la realitate. Încerc să te ajut şi eu... Şi fii 
sigură că phostia ta - magistratul acela cu care aş vrea să 
dau ochii şi să-i spun şi eu câteva vorbe - fii sigură că tot 
aşa va vedea lucrurile... În afară dacă nu-i un om lipsit de 
seriozitate. Insist atât de plicticos, dragă Gina, cu riscul să- 
ţi par peste seamă de prozaică, fiindcă noi avem un 
exemplu trist în familie... Unchiul Ioachim, fratele mamei... 
Gândindu-mă la viaţa mătuşii tale, fără să vreau îmi 
amintesc de el şi de excentricităţile lui... Deşi e cu totul 
altceva. El e un om răutăcios, teribil... Tanti Catriona a ta e 
o fiinţă cum nu se poate mai bună şi slabă la suflet... În 
fond, însă, la amândoi s-au manifestat două chipuri 
deosebite de a nu primi realitatea. lar realitatea se 
răzbună, fetiţo... Pe unchiul Ioachim Grult într-un fel. Pe 
tanti Catriona a ta, altfel, indirect, lovind în tine... Ştii că 
unchiul Ioachim e liber acum? 

— Cred că nici n-ah fi trebuit să fie altfel decât liber... 

— Vorbeşti ca Barbu şi ca Nadina! exclamă Odeta, con- 
tractându-şi sprincenele îmbinate. 

O îngrijorare brusc răsărită îi urâţea faţa, care îşi găsise 
echilibrul trăsurilor pe veşnicie în placiditate şi calm. 


Inerţia aceasta de apă moartă, o dată ce se turbura în 
mâlurile adânc aşezate, scotea la iveală în obraz o convulsie 
respingătoare, de panică şi de ură. 

— Vorbeşti ca Barbu şi ca Nadina! repetă cu aprindere. 
Fără să-ţi dai seama ce fel de om este! Eu trebuie să-ţi 
mărturisesc că libertatea lui nu mă lasă tot atât de 
indiferentă... Mă tem să nu se prezinte acest unchi Ioachim 
diseară şi să ne facă fasonul. E în stare, numai din răutate. 

— Te înşeli, Odeta. Nu-mi pahe un om rău. Un om ciudat, 
da! Atât cât mi-l amintesc şi aşa cum l-a judecat mintea mea 
de copilă când venea pe la voi. 

— Ai spus bine! Aşa cum îl judecai cu mintea ta de copilă! 
Cu mintea de acum ar trebui să-l judeci altfel. Cum îl judec 
eu şi cum îl judecă toată lumea! Mă surprinde cât de mult 
te potriveşti în păreri cu Nadina. Ea, cel puţin, are o scuză. 
Ea e singura din familie pe care unchiul Ioachim n-o 
maltratează cu ricanările lui... 

Minutarele se apropiau, în sfârşit, de cinci fără un sfert. 
Gina îşi căuta mănuşile şi blana gri-argintie. Se gândi cu 
tristeţe că aceasta a fost poate ultima lor întâlnire de 
prietene, în camera unde altfel se găseau, altfel erau şi 
altceva îşi aveau de spus. Toţi din casă au ţintit să le lase 
încă o dată singure. Îşi închipuiau că mai au de împărtăşit 
cele din urmă ale lor secrete. Gina aflase, însă, fără drept la 
nici o aluzie, că prietenia cu Odeta s-a sfârşit. Nu vor mai 
avea pentru ce să se caute. Una din ele murise. 

— Acum se instalează Nadina în locul meu! rosti Odeta, 
aruncând o privire circulară şi indiferentă pereţilor. Dar 
sper că nici ea nu are să ocupe mult camera şi are s-o 
elibereze pentru Fanfan... Cum îi spuneam mamei, ar trebui 
s-o mărite repede şi degrabă... Imaginează-ţi că i se oferă o 
partidă magnifică şi ea nici nu vrea să audă! Zice că nu-i 
plac oamenii cu chelie precoce şi cu ochelari... Oamenii 
posaci! Oamenii serioşi ei i se par oameni posaci... 

Odeta îşi conduse prietena pe coridorul unde se înşirau 
uşile de la camerele copiilor, numeroase, fiindcă neamul lor 


era numeros. În sufragerie se auzeau ciocniri uşoare de 
tacâmuri şi şuşotiri de servitoare; pregătirile pentru ospăţul 
de seară al nunţii. Mesele însă urmau să fie întinse afară, 
într-o curte interioară înconjurată de ziduri şi acoperită cu 
tavan mobil de sticlă; un fost atelier mecanic cumpărat pe 
vremuri de Nae Cristodoreanu de la vecin şi transformat în 
grădină, cu pereţii căptuşiţi de viţă-sălbatică şi iederă. 
Acolo se desfăşurau din primăvară până toamna târziu 
petrecerile familiei, în zilele de patroane şi aniversări. 
Salonul şi holul cu uşile date în lături rămâneau rezervate 
tineretului pentru dans; biroul lui Nae Cristodoreanu, 
pentru jucătorii de cărţi. 

— Poţi lua maşina tatii de la minister, propuse Odeta, 
făcând semn şoferului, care lepădă cu precipitare ziarul şi 
trase la scară. Numai să ne-o trimiţi imediat îndărăt. Şi nici 
tu nu întârzia! La şase jumătate să te prezinţi cu domnul 
magistrat al tău, să-l vedem şi noi la mutră... Nu uita că la 
şapte trebuie să fii la biserică... Adu-ţi şi rochia de seară: te 
schimbi în cameră la mine, dacă vrei să ne dai gata 
numaidecât cu toaletele tale, Pompadurino! 

Gina înregistră cu strângere de inimă lipsa de emoție a 
prietenei într-o astfel de zi. Calmul desăvârşit, preocuparea 
de nimicuri vulgare şi practice. 

Automobilul străbătu străzile golite de lume cu obloanele 
trase, lipsite de distracţia vitrinelor. Numai pe Calea 
Victoriei începea să se adune publicul cu mers lălâu al 
serilor de duminică. Dinspre Şosea se întorcea o şcoală de 
fete, înşirate două câte două în uniformele negre, însoţite 
de călugăriţe catolice cu poalele până în pământ, cu mătănii 
pe mână şi cu aripi albe, scrobite în jurul tâmplelor. O 
salută un necunoscut. Salutase desigur maşina ministerului. 
Cinci fără cinci? Ce-ar fi s-o aştepte Sergiu, Gigi, acasă? 

— Grăbeşte-te, te hog! 

Şoferul apăsă acceleratorul şi slobozi un țipăt de claxon 
lung şi strident, alungând trecătorii pe trotuare. 


Din nou străzi deşarte. Arar, un rândaş bălăbănindu-şi 
mâinile în mers fără ţintă. Soldaţi în permisie de duminică. 
Un licean învățând să se ţină pe bicicletă, susţinut de altul, 
care îi dă drumul şi face haz din urmă de caraghioasa 
echilibristică în zigzag. 

În colţ, la Grădina Tâncăbeascăi, orbul lui Dumnezeu se 
pregătea de plecare, strângându-şi banii din pălărie într-o 
basma popească. Doi indivizi, rezemaţi de zidul de peste 
drum, cu mâinile înfundate în buzunări, cu mucul de ţigară 
lipit în colţul buzelor, îi urmăreau mişcările pe sub 
cozorocul şepcilor trase adânc peste ochi. 

„Ar fi trebuit poate să-i dau şi eu orbului ceva, de 
dumineca lui, ca baba Reveica”, gândi Gina. 

Dar automobilul virase la colţ. Gina Alimănescu îşi făgădui 
să-l milostivească mâine. 

Încă o stradă şi alta. 

— Aici, te hog. Opreşte! 

În faţa casei aştepta un cupeu înalt şi ridicol de demodat, 
cu un cal alb, fantomatic. De pe capră, un vizitiu bătrân, tot 
atât de fantomatic, în livrea şi cu barbete albe, salută 
ridicând ţilindrul de lac în unghi drept. 

Gina îşi muşcă buzele contrariată. Tocmai acum îşi găsise 
să vină prietenul tantii Catriona! Însă portiţa o trânti 
voioasă în ţâţânele de fier. Ce însemnătate mai aveau toate? 
Îi făcu mosafirului un semn amical şi ştrengăresc de bun 
găsit, cu palma ridicată spre fereastra deschisă. 

Pe fereastra deschisă a biroului străbătea o infernală 
larmă de copii. 

Leon Dobrotescu se opri din mers. 

Cu mâinile la spate, înţepenit în haina neagră de văduv, 
sugrumat de gulerul prea înalt şi strâmt, care-i umfla vinele 
gâtului, rămase la geam, privind ceata gălăgioasă de afară, 
din locul viran; traiectoriile mingii de piele zvârlite cu 
piciorul, îmbulzeala haimanalelor despoiate şi desculţe stră- 
mutându-se dintr-un colţ în altul, căzând buluc şi zvârco- 


lindu-se în ciorchini de trupuri, risipindu-se iarăşi cu urlete 
şi chiote. 

Pe lespezile verzui de granit clădite între spini şi urzici, 
două fete cu pulpele goale ronţăiau din poală cocoşei albi, 
cumpăraţi de la ţiganca din Sf. loan Nou. Participau la joc 
de la distanţă, sărind în picioare şi asmuţind combatanții cu 
chiote tot atât de frenetice. Ţineau atunci fustele ridicate cu 
o mână, ca să nu-şi piardă grăunţele; cu cealaltă, strânsă 
pumn, gesticulau pasionat, ca spectatoarele luptelor cu 
tauri. Pe urmă se aşezau brusc calmate să-şi ronţăiască 
restul de cocoşeii-floricelele, ştergându-şi gura sărată cu 
dosul palmei. 

Blocurile de piatră aşteptau de trei ani începerea unei 
construcţii. Plodurile cartierului puseseră stăpânire pe tere- 
nul împrejmuit cu o iluzorie barieră de sârmă ghimpată. 
Acolo îşi făceau vacul: goi, rupţi, murdari şi neastâmpăraţi 
ca demonii - sănătoşi însă ca nişte pui liberi de sălbăticiune. 

Leon Dobrotescu se plecă pe marginea ferestrei, să-i vadă 
mai deplin. 


De zece minute, de când s-a întors de la cimitir, încă nu 
rostise nici un cuvânt. Pe scări şi în hol, nu-l slăbise pe 
Sergiu de braţ. Îl târâse în birou cu această chemare mută 
şi încleştată. De atunci măsura încăperea de la uşă la 
fereastră, cu paşi egali şi monotoni, ameţitori: mersul 
captivilor între ziduri prea strâmte de celulă. 

Acum se oprise întâia oară, privind cu o fixitate 
neliniştitoare. 

Sergiu Miclăuş a rămas rezemat de dulapul bibliotecii. A 
refuzat scaunul împins de Leon Dobrotescu. Voia să arate 
aşa că nu poate întârzia. Se uita cu deznădejde la ceas. 
Încrucişase braţele pe piept, într-o poză afectată şi teatrală, 
fără să-şi dea seama ce l-a îmbiat la această atitudine de 
gravură romantică, străină de firea lui. Minutarele alergau 
vertiginos. Oare îl mai aştepta Gina? 

De la cimitir, în timpul cuvântărilor nesfârşite, se gândise 
de câteva ori să se strecoare prin mulţime şi să fugă, 
indiferent la orice s-ar fi spus şi s-ar fi întâmplat după 
dânsul. Îl ţinuseră prizonier, de un braţ, Leon Dobrotescu, 
de celălalt, 'Teofana. Toată mila omenească din el se usca pe 
măsură ce treceau sferturile de ceas. Devenise aşa cum îşi 
închipuia în copilărie că ajungeau acele ţinuturi de-vastate 
de blestemele biblice: un fund arid de baltă sărată şi seacă, 
spuzită la soare, de unde a pierit orice urmă de vegetaţie 
vie, unde nu mai coboară nici păsările cerului. Ce voiau toţi 
cu moarta lor şi cu durerea lor?... Unghiile Teofanei i-au 
lăsat semne vinete în braţ prin stofa hainei. A încercat să-i 
desprindă mâna cu binişorul. Unghiile se încleştau mai 
disperat; i-a ghicit reproşul dureros şi uimit din ochii 
ascunşi sub perdeaua neagră. Ce voiau toţi, ce mai cereau 
de la el, pe care-l alungaseră acum doi ani din casă ca pe un 
străin nevrednic de adăpost şi de milă?... Îl mai aştepta 
oare Gina?... Deasupra sicriului, când a început să cadă cea 
dintâi lopată de ţărână, s-au plecat toţi cu o stupidă 
curiozitate să privească. Să vadă, ce?... Şi ministrul 
întinzând peste capete, unui reporter de gazetă, textul 


discursului! Şi individul cu rămăşiţe de pudră roz la nări şi 
la colţul pleoapelor, tânguind grotesc acelaşi refren pe un 
glas din ce în ce mai subţiat, din cap, emoţionat de propria 
sa oraţiune funebră: „Jalnică adunare, neconsolată familie!” 
El nu aparţinea acestei familii neconsolate. E străin şi liber. 
Are drept mai cu seamă acum la libertatea lui de străin... Îl 
mai aşteaptă oare Gina? Ce poate să-şi imagineze, uitându- 
se la minutarele care înaintează cu atât de neîndurată 
grabă? 

Pe birou se mai aflau câteva anunţuri de înmormântare, 
fără adrese, numai cu timbrele lipite. Sergiu Miclăuş 
împături una şi o lunecă în buzunarul hainei. „le hog să nu 
rămâi prea mult în Platoul Pamir!” Va fi silit acum să-i 
mărturisească Ginei în ce Platou Pamir a fost el. Îi va 
despături hârtia cu chenar negru sub ochi. lar Gina va 
înţelege îndată, cu toate că numele lui nu e menţionat în 
pomelnicul neconsolatei familii. Se află înscrise numele 
doamnei Anica Stoian, soră; numele lui Vanghele Stoian, 
cumnat, proprietar de locandă. Numele lui Sergiu Miclăuş 
lipseşte. Nu le este nimic acestor străini care şi-au îngropat 
o moartă a lor, numai a lor. Atunci de ce se acaţă de dânsul? 
De ce înverşunarea aceasta despotică să-i răpească 
libertatea în ziua când îi este mai scumpă? Ministrul s-a 
simţit dator să-i strângă mâna: „Eşti cel mai mare dintre 
copiii nepreţuitei colaboratoare... Permite-mi să-ţi amintesc, 
în calitate de îndurerat prieten al defunctei, că singura sa 
mângâiere, în viaţa de dincolo, unde a trecut, va fi să ştie că 
îi urmezi cu aceeaşi virtute pe pământ înălţătoarea sa 
pildă!” Imbecilul! Smârcâia din nas şi strănuta... îl mai 
aştepta oare Gina? „Şi, vezi, nu pleca, te hog, chiar în 
Platoul Pamir, să te aştept prea mult...!” Îndată ce va şti 
Gina ce-a însemnat pentru dânsul această zi, are să-i 
sprijine şi lui fruntea obosită şi grea pe genunchi, aşa cum i- 
a sprijinit-o el pe piept, astă-noapte, înainte de a se 
despărţi, atunci când avea lacrimi în ochi, două boabe 
tremurătoare de rouă în genele răsucite şi lungi... Oare e 


un monstru de se gândeşte numai la aceasta în casa de 
unde a fost scoasă o moartă abia de câteva ceasuri? Astă- 
noapte altceva a simţit, altfel gândea. Acum a rămas numai 
avida dorinţă să dezerteze de la o silnică datorie şi să 
alerge la Gina... Ce-ar fi să păşească tiptil până la uşă cât 
Leon Dobrotescu e întors cu spatele, să dispară şi să-l lase 
singur? Monstruos?! Nu e mai monstruos s-o ştie pe Gina 
aşteptând? S-ar strecura până în camera lui, în câteva 
minute şi-ar schimba hainele, ar ieşi pe poarta servitorilor, 
pe unde fugea şi altădată... Până la staţia de taxiuri mai 
sunt câţiva paşi. Până la Gina, mai puţin de zece minute... 
Dar îl mai aşteaptă Gina? Dincolo, în hol, se aud uşi trântite, 
glasul Anicăi Stoian, lovituri de ciocane, paşi târşindu-se 
greu, oameni târând ceva. De bună seamă, desprind 
scândurile catafalcului din ţinte, pânzele negre, aerisesc 
încăperile de mirosul tămâiei, mătură florile strivite de 
tălpi, tot ce a rămas în casă după o moartă. Şi el se 
gândeşte cum să fugă mai repede la o nuntă, abia întors de 
la o înmormântare... Lia cimitir s-au întâlnit cu altă 
îngropăciune. Cei dintr-un cortegiu se întorceau să 
privească la cei de dincolo, pentru o clipă uitându-şi mortul 
lor... Toate se întâmplă într-un singur oraş, într-o singură zi. 
Câţi oameni mor oare zilnic în Bucureşti? Ar fi o statistică 
vrednică de consultat. Câţi mor, câţi se nasc, câte nunţi... 
Toate se întâmplă într-un singur oraş; iar viii şi morţii sunt 
mai străini unul de altul decât locuitorii din două planete, 
din două sisteme solare, despărțite în spaţiu cu mii de ani- 
lumină. Astă-noapte, omul acesta, întors cu spatele, a 
zguduit ceva în el. Acum îi este un străin. A început să-l 
urască, fiindcă îl ţine prizonier aci... Oare Gina îl mai 
aşteaptă? 

Leon Dobrotescu se răsuci de la geam. Cu batista de doliu 
îşi tamponă buzele şi mustăţile. La alţii gestul e natural, 
după ce au deşertat un pahar de apă ori au sfârşit un fruct 
savuros. La dânsul e un tic profesional, de avocat, înainte de 
a începe să cuvânteze. 


Întrebă surd, în batistă: 

— Îi vezi? Îi auzi? 

Sergiu rămase neclintit în poza teatrală, cu braţele 
încrucişate pe piept. Gândi: „Îi spun hotărât că plec. Orice 
se întâmplă, plec!... Pentru aceste întrebări mă ţine aci?” 
Leon Dobrotescu îi puse mâna pe umăr şi îl îndreptă cu faţa 
spre priveliştea de afară, repetându-şi întrebarea: 

— Pe aceşti derbedei, îi vezi? Îi auzi?... Nu-ţi poţi imagina, 
Sergiu, cât m-a enervat gălăgia aceasta de trei ani încoace. 
Mă gândeam la începutul primăverii să intru în legătură cu 
proprietarul terenului, să plătesc eu costul unei împrejmuiri 
înalte, de scândură, numai pentru a alunga haimanalele şi a 
scăpa de zgomot... 

Sergiu privi îa ceas. Rosti cu un zvâc de energie 
liberatoare: 

— Tatileon, mă ierţi, însă trebuie să plec! Neapărat! 

— Nu poţi să pleci, Sergiule! îl întrerupse cu blândeţe 
Leon Dobrotescu. N-ai acest drept. Este pentru mine o 
chestiune de viaţă şi de moarte... De altfel, nici n-am să te 
rețin mult. Se întoarse iarăşi cu ochii spre geam, înă- 
buşindu-şi un hohot sinistru în batistă: Ha-ha! Credeam, de 
trei ani credeam că voiesc să scap numai de zgomot. Era 
altceva. Cu totul altceva, Sergiu... Îi vezi? Îi auzi?... 
Haimanalele de pe stradă. Copii de servitoare, de rândaşi, 
de măturători. Desculţi, goi, rupţi. Ignorând demnitatea, şi 
virtutea civică, şi sistemele pedagogice... Sunt sigur că din 
camerele lor, de trei ani, tot aşa i-au privit nu o dată copiii 
mei şi ai Sandei. Jinduind la libertatea haimanalelor... Ai 
observat ce gât ca un vrej are Teofana? ce urechi are Dudu? 
ce frunte cu bubuliţe, Săndel? Compară-i cu tipurile din 
manualele de medicină. Rahitism, candidaţi la scrofuloză... 
Copiii mei şi ai Sandei. Admirabilii noştri copii, după chipul 
şi asemănarea noastră... Acum înţelegi puţin, Sergiule? Nu 
mă enerva zgomotul haimanalelor, ci exis-tenţa lor, aci 
vecină, prezentă, afirmându-se ca o provocare sub 
ferestrele casei noastre, transformată într-un templu al 


virtuţilor civice, aşa cum o numea adineauri, la cimitir, în 
faţa gropii deschise ministrul cel cu strănuturi... Aş dori să 
mă asculţi altfel, Sergiu. Lasă, te rog, braţele acestea!... la 
loc pe scaun. 

— Tatileon, mă ierţi... Vorbim mâine. Eşti obosit... în-cercă 
Sergiu o ultimă scăpare. 

— Cu neputinţă! Obosit nu sunt. Oboseala nu mai are nici 
o însemnătate pentru mine. Şi pentru tine te rog astăzi să 
fie la fel... Dacă puţin ai luat aminte la înmor-mântare, cum 
s-au petrecut toate, ai înţeles atunci cât de singur sunt, 
Sergiule... Am avut prieteni, tovarăşi, altădată, altfel, în 
vremea vieţii mele cu Magda... Cu Mado... Cu mama ta, 
Sergiu... De aceştia m-am îndepărtat eu când nu s-au 
îndepărtat dânşii... Mi-a impus Sanda alţii... I-ai văzut cine 
erau, cum sunt... Se poate numi tot ce-a fost o în- 
mormântare?... Nu ştiu dacă ai observat alt convoi, sărac, 
pe care l-am încrucişat la cimitir. Câţiva oameni: treizeci, 
patruzeci... Rude ale unui mort nevoiaş, anonim; prieteni de 
ai mortului, tot anonimi... Au rămas în urmă, respectuoşi, 
aşteptând să treacă alaiul cu steaguri în doliu şi cu 
ministrul, cu delegaţii şi oratori specializaţi în discursuri 
funebre... S-au depărtat pe urmă în fund, spre locurile 
săracilor. Femei cu broboade, copii care n-au avut de unde 
să-şi cumpere haine negre. Au încins o bandă de stofă la 
mânecă. Sunt sigur că n-a rostit nimeni nici o cuvântare la 
mormânt. Au plâns însă. L-au plâns pe mort şi i-au plâns pe 
cei rămaşi. lar cei rămaşi, când s-au întors acasă, nu s-au 
descoperit deodată singuri. Nu poţi să mă laşi singur, 
Sergiu! Nu-ţi cer mult timp. A treia oară, te rog, aşază-te pe 
scaun. 

Sergiu Miclăuş trase scaunul cu resemnare. Leon 
Dobrotescu trecu în dosul biroului. Se instală ţeapăn, cu 
vinele gâtului umflate în gulerul înalt şi strâmt. Îşi împături 
batista. O puse în buzunar. Cu latul cuţitului de tăiat foile 
mătură un praf invizibil. Scrijelă cu vârful de os un ieroglif 
pe sugativa mapei. 


Mărturisi, ridicând ochii rotunzi şi turburi, alburii, ca bi- 
lele de sticlă mată din gâtul buteliilor de limonadă: 

— Sergiule, presimt că din inima ta a fugit o căldură care 
aseară încă nu dispăruse... Aceasta îmi îngreuiază cele ce 
vreau, cele ce trebuie să ţi le spun ţie nu numai fiindcă sunt 
singur şi fiindcă n-am cui le spune... 

Sergiu Miclăuş îngăimă o protestare vagă. Cuvintele 
rostite de buze n-aveau însă nici o legătură cu gândurile 
sale. 

— Există şi alte pricini care mă îndeamnă să ţi le 
împărtăşesc ţie, şi nu altuia! apăsă Leon Dobrotescu, scru- 
tându-i privirea, să descopere o tresărire de interes. 

Privirea lui Sergiu Miclăuş era absentă. 

Trecuse dincolo de obstacolele materiale, dincolo de 
pereţi, dulapuri de cărţi, de statuete indescifrabile, dincolo 
de alte ziduri, case şi străzi. O urmărea pe Gina pregătindu- 
se de plecare, păşind pragul căsuţei din strada Cuţitulde- 
Argint, închizând în urmă portiţa grilajului verde, intrând 
deodată într-o negură stranie, opacă, scufundându-se ca o 
înecată. 

Se uită la ceas. 

Fără îndoială că Gina pleca acum într-adevăr. 

N-a fost numai o părelnică plăsmuire a gândului. A văzut-o 
închizând portiţa, făcând un semn cu degetele flutu-rate, 
depărtându-se; toate cu tensiunea unei apariţii telepatice, 
precis proiectând o clipă a vieţii trăită îndeaievea. Dar de ce 
negura aceasta? De ce scufundându-se ca o înecată?... Pe 
chipul lui Sergiu Miclăuş întrebările se săpau dureros. Leon 
Dobrotescu avu amăgirea că îndurerarea era pentru el. 

Deschise sertarul biroului. Zgomotul sec îl readuse pe 
Sergiu la realitatea imediată. În sertarul strict ordonat, 
după disciplina legendară a casei, apărură o scoarță 
galbenă de dosar, un mic registru de socoteli, un teanc de 
bancnote cu banderolele Băncii Naţionale neatinse. 
Deasupra, un revolver de oţel oxidat. Cutia de peniţe, altă 
cutie dreptunghiulară de rezerve pentru creioanele 


colorate cu automat. Agende, sigilii, ace de metal pentru 
împerecheat actele, toate orânduite meticulos, cum le mai 
văzuse Sergiu şi altădată. Nou era revolverul şi nou teancul 
simetrica rânduială. Căută mai adânc. Scoase o cărţulie 
legată în pânză roşie, decolorată, cu muchiile poleite. O 
ridică abia atingând-o cu degetele, ca un fragil odor 
dezgropat dintr-o tainiţă, gata să se risipească în pulbere la 
un contact mai brutal. Dintre foi desprinse o fotografie 
subţire, îngustă, pală; i-o întinse peste masă lui Sergiu, 
vorbind cu tremur în glas: 

— O recunoşti, Sergiule?... Ţi-o mai aminteşti tu? Măcar, 
tu, încă... 

Sergiu Miclăuş nu mai zărise fotografia aceasta a mamei 
sale. Nu se afla un al doilea exemplar în sipetul de sus. 

Peste borul pălăriei, strânsă la tâmple ca un coif de velur, 
coboară o voaletă diafană, umbrind jumătate din obrazul 
Magdei Miclăuş, dând ochilor migdalaţi o privire 
misterioasă, magnetică, din lumea ei ireală. 

Era o fotografie neîndemânatică de amator. O imagine fără 
contururi lămurite, dar tocmai prin această imprecizie a 
luminilor şi umbrelor, fumegoase, flotante, şterse, mai 
turburătoare decât obişnuitele efigii fidele şi stricte din 
fotografiile executate cu perfecţie tehnică. 

Leon Dobrotescu aştepta cu mâna întinsă peste birou. 
Când căpătă imaginea înapoi, o păstră între degetele în- 
fiorate de tremur, o contemplă îndelung. Se auzea balansul 
metalic al pendulei. De afară străbătea gălăgia haimana- 
lelor. Dar sunetele erau pentru amândoi mai slabe, mai 
depărtate, lipsite de semnificaţia tiranică de adineaori. 

Nici Sergiu Miclăuş nu mai gândea la minutele care trec; 
nici Leon Dobrotescu, la libertatea provocatoare a 
derbedeilor din locul viran. 

— Aşa era mama ta, Sergiule, când am cunoscut-o... 
Magda, Mado... Singura fiinţă pe care am iubit-o cu 
adevărat, singura alături de care am fost fericit, pe care 


îndrăznesc să spun că am făcut-o fericită... De unde această 
fotografie?... Nu văd o cifră, o dată, un semn... Nimic. Se 
află ascunsă în carte de douăzeci şi cinci de ani... Cartea 
ascunsă în bibliotecă, între colecţii de legi şi jurisprudenţe. 
Acum patru zile le-am descoperit. '[in să cunoşti 
împrejurările. Îţi vor explica multe. Hotărârea de acum, tot 
ce ţi se pare în purtarea mea fără sens... 

Figura spongioasă a lui Leon Dobrotescu pierdea 
înţepeneala învineţită în gulerul strâmt. Îşi puse amândouă 
coatele pe tăblia biroului, îşi cuprinse obrajii în palme şi 
vorbi cu glas înecat: 

— Ţi-am spus aseară că Sanda a murit urât... S-a zvârcolit, 
a încercat să fugă din pat... A avut o agonie chinuită. Tot ce 
putea să contrasteze mai teribil cu firea ei rigidă, stăpână 
pe sine, eliminând surprizele şi slăbiciunile cărnii, a 
sărmanului animal din noi... Nu accepta moartea. Aceasta a 
fost! A vorbit fără şir... Printre gemete şi strigăte, cu 
răstimpuri de delir odios, respingător... Cuvinte pe care n- 
am bănuit că ştia să le pronunţe gura ei... O priveam şi o 
ascultam cu spaimă... Nu cu durere, cu spaimă... Se 
zvârcolea, delira o muribundă cu totul străină de Sanda... 
Am trăit şaptesprezece ani într-o casă, am împărţit aceeaşi 
masă, acelaşi pat... Şi acum n-o recunoşteam. E un senti- 
ment greu de imaginat, Sergiule, oribil!... O lăsam în paza 
surorii de caritate, veneam aci şi îmi prindeam capul în 
palme, ca acum... Cine era femeia care murea?... Unde era 
Sanda cealaltă, uzurpată de această străină? Deodată, cu 
patru seri în urmă, au încetat să mă mai tortureze aceste 
întrebări, spaima, stupoarea, indignarea pe mine însumi. A 
pus stăpânire pe mine altceva: o nelinişte... Ţi s-a întâmplat 
vreodată să ai senzaţia că te urmăreşte de undeva o 
privire? 'le crezi singur, departe de orice ochi omenesc, 
apărat, şi simţi că o privire s-a oprit asupra ta. Aceasta mi s- 
a întâmplat acum patru seri aci, unde mă închisesem să n-o 
aud, să n-o văd pe Sanda. Mă ridicam şi nu-mi găseam loc... 
Mă învârteam în jurul biroului, încercam să mă gândesc la 


spusele medicului, la deznodă-mântul inexorabil, la soarta 
copiilor, egoist, la a mea... Obsesia privirii stăruia mai 
puternică decât aceste mizerabile tentative de a mă 
sustrage. Mă oprisem, o clipă, la fereastră. Se potolise 
zgomotul de afară. Se întuneca. Mă aflam la fereastră şi m- 
am întors răsucit de umeri ca de-o mână străină, am mers 
la dulapul de cărţi cu o siguranţă de hipnotizat care execută 
altă voinţă, am deschis uşa şi am pus mâna direct pe 
această carte. Am găsit între scoarţe şi prima foaie 
imaginea Magdei, şi o mare linişte s-a făcut în mine. Cum se 
ogoieşte un vânt... O explicaţie nu există, nici n-o caut... 
Destul că o mare linişte s-a făcut în mine... Crezi că delirez 
şi eu, Sergiule? 

— Nu, Tatileon... Ascult. Încerc să pricep. 

Leon Dobrotescu îşi desprinse obrajii din palme. 

Pe faţa spongioasă se cunoşteau urmele degetelor, mai 
albe, recăpătându-şi treptat coloarea o dată cu fluxul sân- 
gelui. Rezemat cu ceafa de spătarul înalt, urmă cu tonul 
obiectiv al unui povestitor care se mulţumeşte să expună 
faptele, fără năzuinţa vană de a le găsi explicare: 

— Inutil să încerci a pricepe o întâmplare ca aceasta, 
Sergiule! Poate să aibă o interpretare mistică, dar şi una 
foarte banală... Nu e întâia oară când o carte, într-o 
bibliotecă de alte opt-nouă sute, rămâne trecută cu vederea 
vreme de ani. Ţi-am spus că se afla asfixiată între tratate şi 
jurisprudenţe... Uite, colo, rândul cel de sus. E foarte 
probabil că de zeci de ori ochiul şi mâna mea au trecut 
peste dânsa când aveam nevoie de un text ori de un 
comentator pentru a pregăti o pledoarie... Ochiul şi mâna 
au trecut fără să se oprească fiindcă nu mă interesa atunci 
cărţulia; era o instrusă. Deci prezenţa n-o dau pe socoteala 
unor circumstanţe misterioase. Altceva însă îmi pare că a 
fost de ordinea revelaţiilor. Ceea ce s-a petrecut cu mine. În 
mine. Originea fenomenului nu era în afară. Era aci şi aci, 
Sergiule! 


Leon Dobrotescu însoţi ultimele cuvinte, ducând pe rând 
arătătorul la frunte şi la inimă. 

— Aci şi aci! repetă. 

„Are nevoie de linişte, de odihnă. l-ar face bine acum un 
calmant; un somn de 24 ore. Comprimatele pe care mi le tot 
îndesa astă-noapte Matei”... gândi Sergiu Miclăuş. 

— Ghicesc! exclamă înăbuşit Leon Dobrotescu. Încă o dată 
mă urmăreşte şi în ceasul acesta o pedeapsă... Ce greu este 
să-ţi exprimi o realitate subtilă din tine când te-ai învăţat să 
reacţionezi numai în funcţie de profesie, de obicei, cu 
gesturi şi cuvinte de-a gata! Ne aflăm într-un birou de 
advocat. Zidurile acestea au auzit tot felul de spovedanii; 
unele dramatice, multe meschine. Pe toate le-am ascultat, 
le-am pătruns în firul lor cel mai încâlcit şi secret; tuturor 
le-am găsit o soluţie... Pe toate le-am pledat cu reuşită, 
fiindcă erau ale altora. Iar când e vorba să lămuresc ceva 
decisiv pentru mine, făcând parte din mine, nu mai găsesc 
vorbele cele vii şi fireşti... Mă împiedic în formulele uzate 
ale profesiei, în gesturi de pledant la juraţi... Totuşi, e foarte 
simplu ceea ce voiam să-ţi spun, Sergiule. Extraordinar de 
simplu!... Şaptesprezece ani am fost orb, opac, mecanizat. 
Am trăit prin voinţa Sandei, în universul Sandei. Din 
asemenea pricină, cartea aceasta n-a existat pentru mine, 
chiar dacă aş fi luat-o în mână şi i-aş fi pipăit scoarţele. Cum 
poate s-a şi întâmplat. N-avea o realitate perceptibilă 
pentru simţurile mele de atunci. Acum patru seri a căzut o 
perdea. M-am dus direct la cărţulia din dulap cu imaginea 
Magdei, fiindcă pentru mine abia din acel moment aveau 
iarăşi o realitate... Reîncepând de acum patru seri... Nu e 
simplu? Extraordinar de simplu? 

Leon Dobrotescu se opri, aşteptând o încuviinţare. Sergiu 
nu-i putea suporta privirea exaltată. Vorbi, întorcând ochii 
spre fereastră: 

— 'Tatileon, pentru cineva dinafară asemenea sondaje în 
subconştient nu par atât de simple, atât de extraordinar de 
simple... 


— Altceva atunci... se încăpăţână Leon Dobrotescu. Am 
fost confuz. Ţi-am spus că nu mă mai servesc cuvintele. Îmi 
fug. Mă trădează. Era mai cuminte să mă servesc de o 
analogie. Admiţi că un mormoloc percepe universul cu 
simţurile pe care i le-a dat specia? Admiţi că o pasăre 
percepe acelaşi univers cu alte simţuri? Fatal, fiecare are o 
altă viziune a universului. Nu există o corespondenţă între 
ele... Aceeaşi grădină e altceva pentru o broască, o pasăre, 
un melc, un vițel, grădinarul care o îngrijeşte şi vizitatorul 
care o admiră. Cu mine s-a întâmplat o ruptură, o mutație 
dintr-o specie în alta... Ani de zile, din copilărie până ce-am 
cunoscut-o pe Sanda, am aparţinut unei specii... Am trăit 
viaţa acelei specii, într-un univers per-ceput ca atare. Prin 
Sanda am fost înglobat cu sila unei specii străine de 
adevărata mea structură. Acum patru seri am fost restituit 
speciei mele. Natura a reparat o eroare. 

Sergiu Miclăuş se înduioşă de aceste divagaţii, de 
înfăţişarea omului cu părul ciufulit de năduşeală, cu obrazul 
torturat de jalnica neputinţă de a da expresie limpede 
gândurilor poate mai puţin confuze din el. 

Murmură: 

— Tatileon, cred că altfel povestite toate, în alte condiţii, 
mai calm... 

— Sunt calm! întrerupse Leon Dobrotescu, ridicând glasul 
şi pumnul cu o vehemenţă care îi dezminţea spusele. Sunt 
calm, dar sunt prea singur, Sergiule. Adăugă, schimbând 
vocea scăzută şi rugătoare: Uite, sunt calm. Sunt calm, 
Sergiule... 

Leon Dobrotescu îşi astupă ochii cu palmele. Rămase un 
timp neclintit, cu faţa ascunsă, cu coatele sprijinite în tăblia 
biroului. 

Era extraordinar de simplu tot ce avea el de spus, dar 
acum ştia că nu le va mai spune nimănui. 

Nădăjduise că le va presimţi copilul Magdei. Trei zile, a 
trăit în această amăgire şi aşteptare. Poate că astănoapte ar 
mai fi fost încă timpul. I s-a părut că se făcuse între dânşii o 


legătură prin antene sensibile şi fine. Acum, era prea târziu. 
Antenele s-au închis. Comunicarea de la unul la altul fusese 
suspendată. Bunăvoinţa, explicaţiile, cuvintele multe şi 
împleticite nu mai erau de nici un ajutor. 

Cu patru seri în urmă, descoperise că viaţa lui cea 
adevărată o trăise numai alături de Magda. În cei doianiai 
tinereţii, alături de dânsa, n-a existat nici un proiect 
ambițios de viitor, nici o aspirație de înălţare în regiunile 
superioare ale umanităţii, nici un devotament în afară de 
cel egoist, restrâns şi încântător, al lor, al unuia pentru 
celălalt. Nu ştiau ce se va întâmpla cu dânşii a doua zi. 
Averea Magdei o devorase Anton Miclăuş, o dată cu pro- 
pria lui avere. Casa era grevată de ipoteci. Iar el, al doilea 
soţ, era un debutant fără pasiune de meserie, fără clientelă, 
pledând pe apucate. Adeseori masa de a doua zi devenea o 
problemă. Nu plăteau apa, ca să-şi poată cumpăra Magda o 
pălărie. Au renunţat altădată la un vagon de lemne angajat 
şi la arvuna plătită ca să plece două săptămâni la 
Constanţa. Toată iarna şi-au furnizat apoi lemnele cu 
ţârâita, câte două-trei sute de kilograme. S-au strâns cu 
focul în două camere. Dar fericit a fost numai aşa şi numai 
atunci. Poate că era o viaţă inferioară, lipsită de nobleţe şi 
de eroism. Poate că şi el era o făptură inferioară, lipsită de 
nobleţe, de abnegaţie şi de eroism. 

Sanda a introdus altă ordine. Sub influenţa ei a căpătat 
cultul existenţelor rectiline. Şaptesprezece ani s-a asfixiat 
într-o atmosferă irespirabilă, fără să-şi dea seamă de ce 
toate izbânzile de carieră, prosperitatea bănească, 
prestigiul în barou şi în politică nu-i dădeau nici o 
mulţumire. S-a schimbat şi la chip. Cu încetul, pe nesimţite, 
a luat şi el înfăţişarea Sandei, gesturile ei, o dată cu 
formulele ei. Trădase amintirea Magdei. Murise pentru ela 
doua oară. l se părea că a fost absurdă viaţa lor din cei doi 
ani de neprevăzut şi capricii. Rupsese legăturile cu prietenii 
de atunci, cu tovarăşii de atunci. Devenise un manechin 


articulat cu rotiţe, mişcându-se după cum po-runcea 
mecanismul răsucit de o altă mână. 

Iar rătăcirea i s-a luminat într-o singură clipă, acum patru 
seri. 

Încă nu murise Sanda, se zvârcolea în altă singurătate, a 
ei, când a simţit că în fiinţa sa ascunsă nu-l deznădăjduia 
deznodământul anunţat de medici cu precizie de ceasuri şi 
minute. Nu-l durea acest deznodământ, cum nu l-au durut 
nici zvârcolirile muribundei. Îl aştepta. Cu un inconştient 
sofism al cugetului, se înşela, spunându-şi că aşteaptă s-o 
vadă în rigiditatea morţii, fiindcă numai aşa se vor sfârşi 
cumplitele şi degradantele spasmuri de agonie. Aşa afirmau 
medicii; aşa şopteau prin unghere cele două surori de 
caritate când îşi treceau schimbul de zi şi de noapte, cu 
fiolele de injecții; aşa s-a împăcat şi el cu gândul. Să se 
termine mai repede, pentru ca să scape bolnava de chinuri. 
Adevărul era, însă, că aştepta moartea Sandei ca o 
dezlegare din lanţuri. Cu două săptămâni înainte de boala 
ei, asemenea gând i s-ar fi părut înfricoşător şi mizerabil. 
Acum ştie că în zăcământul întunecat al sufletului i-a fost o 
dorinţă tăinuită dintot-deauna, ignorată de controlul 
conştiinţei, păstrându-se totuşi vie. lar Sanda a ştiut-o şi ea 
aceasta. E sigur că a ştiut-o. În ceasul din urmă i-a prins 
mâna, repetându-i aceleaşi şi aceleaşi cuvinte: „Iu ai să mă 
ierţi, Leon? Am crezut că e bine ce fac... luaisă mă ierţi, 
Leon...?”. Aşadar, măcar atunci, la hotarul dintre viaţă şi 
moarte, a înţeles că totul a fost o mare eroare. Nu durerile 
o chinuiau. Nu spaima de moarte. Ci gândul că moartea o 
împiedică să mai repare eroarea în care au trăit amândoi. 
Şi în ultimele clipe s-a liniştit. Moartea i-a scris pe chip o 
împăcare neaş-teptată şi supranaturală. Poate a plecat cu 
siguranţa că pentru amândoi e mai bine aşa, deşi prea 
târziu. Rămânea el singur să repare eroarea, să se întoarcă 
la viaţa pentru care a fost hărăzit... 

Sanda era acum în pământ. El cunoştea ce-i rămâne de 
făcut. Va lipsi o lună, două, un an poate... Atât cât se va 


arăta nevoie până ce se va regăsi. Viaţa cea veche, 
adevărată e închisă pentru dânsul. Timpul a lăsat urme; 
şaptesprezece ani i-au deformat fiinţa, cugetul, vocabularul 
chiar... Dar se va mulţumi cu o umbră a ceea ce a fost şi ar 
mai fi putut să fie. Se va întoarce să-şi crească altfel copiii, 
suprimând catehismul virtuţilor laice, pre-ceptele ucigaşe, 
tot ce i-a înăbuşit şi pe dânşii, l-a înăbuşit şi pe el. Poate o 
sfoară de pământ, cu muncă brută în aer liber şi cu 
satisfacţii simple, într-o casă de ţară; poate aceasta ar fi o 
soluţie. Poate există alta pe care acum încă n-o întrevede... 
A crezut că feciorul Magdei era singurul destinat să-l 
asculte şi să-l înţeleagă; fiindcă era copil al Magdei, sânge 
din sângele ei; fiindcă toate se cercau ascultate şi înţelese 
de cineva. S-a înşelat! Este şi Sergiu un străin ca oricare 
altul. L-a îndepărtat, a făcut din el un străin. Toate aci sunt 
străine şi reci. 

Leon Dobrotescu îşi descoperi încă o dată faţa din palme. 
Îşi îmbumbie haina corect, îşi potrivi nodul cravăţii, gulerul 
înalt şi strâmt, părul umed la tâmple. În dosul biroului avu 
din nou înfăţişarea profesională, advocatul care expune 
unui client punctul de vedere într-un litigiu şi sorții de 
izbândă într-un proces. Dar obrazul îi era foarte palid, 
galben-verzui. Sergiu Miclăuş îşi aminti cu dezgust pieliţa 
păsărilor tăiate şi jumulite din vitrina băcăniilor, albeaţa 
golită de sânge, petele vinete, carnea flască şi moartă, 
conservată în frigider. 

— Mă ierţi, Sergiule? întrebă Leon Dobrotescu. Ai avut 
dreptate! Sunt obosit... Suntem obosiţi amândoi. Te-am 
făcut să pierzi timpul zadarnic. Să trecem la câteva 
chestiuni de ordin practic. Privi la pendul: În zece minute 
am terminat. Scoase din sertar dosarul cu scoarţele 
galbene, o agendă, micul registru de socoteli; alese un 
teanc de bancnote, din trei. S-o iau metodic. Ai fi dispus să- 
ţi dai demisia şi să revii aci, Sergiule? Ţi-aş preda toate 
procesele în curs... Rămâi asociatul meu, deşi eu voi figura 
numai cu numele. Asociat, fiindcă numele meu ţi-ar asigura 


o clientelă. Secretarul actual e un tânăr aproape de vârsta 
ta, muncitor şi serios. Te va pune în curent şi-ţi va fi de un 
folos. Ce răspunzi la aceasta? 

Sergiu se gândi: „Aş avea nevoie să o întreb pe Gina. 
Numai ea ar decide dacă vom rămâne aci, sau la 
OradeaMare a ei, sau la mine, în târgul meu.” Se 
deprinsese atât de mult cu ideea că viaţa lor va fi de acum 
înainte nedespărţită, i se părea că se cunosc şi că se iubesc 
de atâta vreme şi pentru veşnicie, încât nici o clipă nu se 
îndoi că toate depind numai de o hotărâre a Ginei. 

— Ce răspunzi, Sergiule? stărui Leon Dobrotescu, sur- 
prins de această şovăială. 

— Tatileon, aş avea nevoie de un răgaz. Să mă deprind cu 
ideea. E atât de neaşteptat!... În două-trei zile, aş da un 
răspuns chibzuit... 

„În două-trei zile, aş avea timp să am cuvântul Ginei”, 
gândea Sergiu. Dar nu explică anume cum înţelegea el să 
chibzuiască răspunsul şi anume cu cine. 

— În două-trei zile?... Cam târziu, Sergiule. Ţi-am spus, mi 
se pare, că am de gând să plec chiar în noaptea aceasta... 
Mă sufocă zidurile... În orice caz, am fixat pe hârtie toate 
dispoziţiile mele pentru secretar. Te va pune el în cunoştinţă 
dacă vei hotări aşa cum doresc eu. De nu, are alte 
dispoziţii... Să consider acest capitol lăsat în suspensie şi să 
trecem la altul. Ai păstrat vreodată o socoteală de încasările 
tale după majorat? 

— Nu, Tatileon, mărturisi Sergiu Miclăuş, plecând ochii în 
pământ. 

Era o întrebare penibilă pentru el. Abuzase de oamenii 
care l-au crescut. Uitase că nu însemna nimic pentru dânşii 
şi că fusese un tolerat în casă: în anii de pierzanie le 
sustrăgea banii sub cele mai extravagante pretexte. După 
exilul de unde se întorcea tămăduit, purtarea din acei anii 
se părea mai greu de iertat. Poate se afla o singură cale 
pentru a restitui sumele. Să primească rolul de asociat în 
treburile de advocatură ale lui Leon Dobrotescu, să 


muncească din răsputeri doi-trei ani şi să pună lunar o cotă 
la o parte, până la o achitare totală. 

Leon Dobrotescu deschise carnetul de socoteli, citi o 
coloană de cifre. Totalul depăşea cu mult suma pe care şi-o 
închipuise Sergiu. 

Leon Dobrotescu adăugă: 

— Se află însemnați numai banii despre care ştia şi Sanda. 
Multe cifre sunt scrise chiar de mâna ei... Pentru celelalte 
sume n-am păstrat nici o socoteală. Cred că le recunoşti, 
Sergiule? 

— Da, Tatileon! oftă Sergiu, îmbujorat de ruşine şi de 
umilinţă până în vârful urechilor. 

— Atunci să considerăm şi acest capitol încheiat. A fost 
pentru tine o lecţie, Sergiule. A trecut. Ţi-a folosit, după 
cum văd. Aceasta îmi pare singurul lucru important. 
Socotelile pot să dispară. 

Leon Dobrotescu rupse foile micului registru, le mototoli şi 
le aruncă în coşul de lângă birou. 

— Tatileon, cum să-ţi mulţumesc?... îngăiină Sergiu 
Miclăuş ridicându-se de pe scaun. 

Leon Dobrotescu îi făcu semn cu mâna să rămână la loc. 
Mulţumirile n-aveau ce căuta între dânşii. Ani îndelungi 
crezuse că le-a făcut toate pentru Sergiu. Le făcuse numai 
pentru copilul Magdei. 

Trase în faţă dosarul cu scoarţele galbene: 

— Şi acum al treilea capitol, Sergiule. Am aci toate actele 
casei şi toate documentele tutelei, din vremea când erai 
minor. Socoteala am făcut-o o dată la majoratul tău. E bine 
s-o revizuim. Trebuie să ştii că te-am frustrat. Cu bună- 
ştiinţă, în complicitate cu Sanda. Nu protesta! E adevărul. 
Împotriva ta, apărânduc-te pe tine de tine, am vrut să-ţi 
păstrăm o rezervă... Casa Magdei, a ta deci, a rămas 
grevată de trei ipoteci. Datorii în condiţiile cele mai 
oneroase. Nici mama ta, nici tatăl tău n-au fost buni 
administratori. S-ar fi spus că aşteptau să se întâmple a 
doua zi un cataclism cosmic sau un miracol pentru a rezolva 


problemele de existenţă. Doi ani, cât a trăit Magda, am 
continuat şi eu acelaşi fel de a privi viaţa... A survenit 
Sanda. Am gospodărit moştenirea ta altfel. Am achitat 
datoriile pe măsură ce ne-au îngăduit mijloacele. Am radiat 
ipotecile şi am cumpărat noi casa, la licitaţie, după toate 
formele prevăzute de lege şi aprobate de secţia tutelelor. 
Disponibilul ţi-a revenit la majorat. Spre al meu regret, am 
făcut imprudenţa să nu rezist la stăruinţele tale. Ți-am 
depus banii la bancă, de unde tu i-ai ridicat când ai vrut... I- 
ai părăduit. Licitaţia şi cumpărarea au avut de bază o 
estimaţie a tribunalului, care mi s-a părut atât mie, cât şi 
Sandei inferioară valorii reale. Ne-am hotărât - şi ideea a 
pornit de la Sanda - ne-am hotărât să-ţi punem la o parte 
diferenţa, fără ştiinţa ta, ca să-ţi servească atunci când vei 
da dovadă de maturitate; o maturitate alta decât aceea 
presupusă de lege. Îmi face impresia că abia acum ai ajuns 
la adevăratul majorat. Deci am judecat bine... Sanda a 
judecat bine. Suma se ridică astăzi la nouăzeci şi ceva de 
mii de lei. Nouăzeci şi patru de mii patru sute, exact. Să 
spunem o sută. Banii îi ai aci. Te rog să-i numeri. 

Leon Dobrotescu făcu să sară banderola cu unghia şi îi 
întinse în evantai bancnotele cu miros proaspăt de ceară şi 
cerneală. Sergiu Miclăuş articulă cuvinte fără înţeles. Cât 
de nedrept fusese el cu Tatileon, cu Mamisanda, cu toţi! Îl 
apăraseră într-adevăr de el însuşi, împotriva sa însăşi. Cu o 
preştiinţă misterioasă, aceşti străini, după ce-i înduraseră 
faptele de copil, nebuniile adolescenţei şi tinereţii dintâi, tot 
dânşii i-au păstrat putinţa să-şi înjghebeze modestul cămin 
la care năzuia de astă-noapte, de când a cunoscut-o pe 
Gina, de când o iubeşte pe Gina. Se ridică înconjurând 
biroul şi încercând să-l îmbrăţişeze pe Leon Dobrotescu 
într-o stângace pornire de recunoştinţă şi de remuşcare. 

— Am fost un ingrat, Iatileon... Numai voi aţi ştiut să 
vedeţi limpede în mine, dincolo de mine... Numai voi, tu şi 
Mamisanda... 

Leon Dobrotescu îi opri cuvintele pe buze: 


— Ajunge, Sergiule. Ştii bine că nu-mi plac efuziunile 
acestea femeieşti... 

Nu trecuseră multe clipe de când le căuta, le cerşea, avea 
nevoie de ele. Acum antenele lui erau închise. Rămase 
ţeapăn, în hainele strâns îmbumbiate, în scaunul cu spătar 
înalt. 

— Numără, te rog! spuse cu răceală. 

Sergiu Miclăuş îndoi teancul de hârtii şi îl puse în 
buzunarul pantalonului, la spate, fără să numere, stingherit 
de privirea gheţoasă, profesională a lui Leon Dobrotescu. 
Nu află acel cuvânt rar, nespus, unic care să umple golul 
dintre dânşii. Se auzea iarăşi balansul ritmic al pendulului. 
Unde are s-o mai găsească oare pe Gina acum? Se auzea 
iarăşi gălăgia haimanalelor din locul viran, sfârşind ultima 
lor joacă pe ziua de azi. În hol încetase zgomotul paşilor. Pe 
scări răsună glasul lui madam Stoian. Se trânti o uşă. Un 
clopot de tramvai vuia depărtându-se. 

— Erai grăbit, Sergiule! îi aminti Leon Dobrotescu. Nu te 
mai rețin. Eşti liber. 

Se înălţă din scaun cu o mână sprijinită pe marginea 
biroului. 'Tot aşa îşi concedia clienţii când uitau cât de 
preţios e timpul avocatului Leon Dobrotescu şi se întindeau 
la vorbă, recapitulând amănunte de prisos pentru 
susţinerea unui proces. Sergiu se simţi vinovat. Mai vinovat 
decât la plecarea din casă, cu doi ani în urmă. Ştia că 
altceva aşteptase de la dânsul Leon Dobrotescu şi că eli-a 
înşelat aşteptarea. Orice ar mai fi încercat acum, era 
făţarnic şi van. 

Întrebă, totuşi: 

— Şi când pleci, 'Tatileon? Unde pleci...? 

Leon Dobrotescu îşi tamponă buzele uscate cu batista de 
doliu. Cuvintele sunară înăbuşit în căluşul de olandă: 

— Nu are nici o importanţă unde plec. În orice caz, 
departe de aci şi cât mai curând. 

Cu remuşcare, Sergiu Miclăuş încercă să arate că nu-l lasă 
nesimţitor aceste hotărâri. 


— Dar copiii, Tatileon? Nu pot rămâne singuri... 

— Am luat dispoziţii! fu răspunsul sec. 

— Era vorba de o remaniere... 

— Ha-ha! Era vorba de-o remaniere? hohoti lugubru Leon 
Dobrotescu. Atât mă cunoşti tu, Sergiule? Aceasta crezi tu 
că mă interesează într-o zi ca aceasta? Era vorba de o 
remaniere! Se va face fără mine, spre uşurarea multora... 
Erai grăbit. Pierzi timpul... 

Sergiu Miclăuş voi să-l îmbrăţişeze. Leon Dobrotescu îl 
opri cu un surâs amar şi ironic. Acesta nu era copilul Mag- 
dei. Era al lui Anton Miclăuş! Şi ciudat, simţi ceea ce nu 
cunoscuse niciodată - o gelozie dincolo de ani şi de 
morminte pentru acest Anton Miclăuş, primul bărbat al 
Magdei. Sergiu avea numai ochii lui Mado; încolo, toate le 
moşte-nise de la omul care şi-a pierdut averea în joc de 
cărţi, cai de curse şi petreceri de pomină. Omul pe care îl 
aştepta Magda până în zori, cu lumina aprinsă, tresărind la 
fiecare pas de pe stradă. Cum l-ar fi putut înţelege un 
străin, fe-ciorul lui Anton Miclăuş? Un copil al lui şi al 
Magdei l-ar fi înţeles. Numai copilul acela l-ar fi înţeles, pe 
care atât îl aşteptase şi nu le-a venit. 

Din uşă, Sergiu mai întoarse ochii. 

Leon Dobrotescu rămase în picioare, în faţa biroului, cu 
latul palmei pe cartea cu scoarţele de pânză roşie. 

Strânse din umeri, resemnându-se neputinței. Într-adevăr, 
între un om şi alt om nu există nici o comunicare. Chiar 
dacă îi apropie într-o clipă ceva, clipa de contopire nu 
coincide. Se depărtează, se contractează fiecare ca melcii 
în spirala lor de calcar. Sergiu traversă holul în vârful 
degete-lor, ca şi cum moarta se mai afla încă în cealaltă 
cameră. Dispăruse vălul cernit din oglindă. Covoarele erau 
întinse la loc. La locurile lor erau şi scaunele nichelate, ca 
ţevile răsucite de alambic. Urcă în odaie, plănuindu-şi 
plecarea. Papanaş, pisicul cenuşiu, se strecură o dată cu el 
pe uşă, torcând şi alintându-se. 

— Scuzele mele, amice! Ai dat greş. Acum n-am timp. 


Papanaş nu voia să ştie. Sări pe pat, ascuţinduc-ţi ca într-o 
scoarță de copac ghearele în stofa smochingului întins de 
Matei. 

— A! Nu! se supără Sergiu. Te cam întreci, domnule 
Papanaş! Hai, gata! Adio...! 

Îl apucă de ceafă şi îl scoase în antret, închizând uşa după 
dânsul. Pisicul mieună afară. Sergiu se silea să nu-i audă 
chemarea. Tot aşa scânceau cerându-se înăuntru şi ceilalţi 
pisici, Papanaş I şi al II-lea, în anii de altădată. Întotdeauna 
la el găseau adăpost şi dezmierdare. Acum nu avea timp. 
Niciodată nu i-a fost atât de scump timpul. Alături de 
smochingul călcat şi aerisit se aflau cămaşa pregătită de 
Matei, gulerul şi funta neagră de mătase. Exact cum le 
aşeza de atâtea ori, altădată, sluga bătrână şi complice; 
cum poate tot aşa aşeza echipamentul lui Anton Miclăuş 
pentru expedițiile sale de noapte. Dacă Matei n-ar fi 
dispărut îndată după înmormântare, l-ar fi trimis cu 
răspuns la Gina. Era iscusit şi în asemenea misiuni. Ar fi dus 
ştire Ginei să nu-l aştepte, ar fi rugat-o să-i scrie un cuvânt, 
unde să vină şi cum să se prezinte, oaspe nepoftit la o nuntă 
de necunoscuţi. Acum răspunsul acela îl va găsi fără 
îndoială acasă, în strada Cuţitul-de-Argint. Dar câteva 
rânduri ar fi cruţat-o pe Gina de neastâmpărul aşteptării, 
de cine ştie ce gânduri şi închipuiri. 

Ţinând cămaşa în mână, Sergiu se apropie de fereastră să- 
i prindă butonii de perle în piepţi - butonii moşteniţi de la 
Anton Miclăuş. 

Privi afară. Rămase cu ochii lărgiţi de uimire. Leon 
Dobrotescu ieşise în stradă fără pălărie, ţeapăn în straiele 
negre şi strâmte, purtând între degete batista cu chenar 
negru. Se uită îndărăt spre uşă. Îşi pipăi creştetul cu păr 
rar şi asudat, sub care de sus se vedea începutul de chelie 
lucie. Făcu un pas spre intrare. Desigur, se gândise să se 
întoarcă şi să-şi ia pălăria. Renunţă. Se depărtă spre 
capătul trotuarului. 


Sergiu îşi aminti revolverul din sertar, răspunsurile lui 
bizare: „În orice caz, plec departe de aci şi cât mai curând”. 
Aruncă butonii şi cămaşa, smulse fetrul cenuşiu din cuier, 
trânti uşa, zdrobi sub tălpi laba lui Papanaş şi se repezi pe 
scări. N-auzi sfâşietoarea clamoare a pisicului care a 

umplut casa în urma sa. 

În stradă, grăbi pasul. Apoi, când fu aproape, îl potrivi 
după mersul lui Leon Dobrotescu. Un trecător se opri să 
măsoare din ochi omul fără pălărie, călcând sacadat şi 
ţinând în mână batista cu banda de doliu. În dreptul lui 
Sergiu Miclăuş ridică din sprincene întrebător şi făcu un 
semn jovial cu degetul la tâmplă, adică: „Ce-i cu individul? 
Atins la cap sau numai atins de băutură?” Sergiu se 
cutremură de această cruzime, care transformă o suferinţă 
omenească numai într-un spectacol curios pentru ceilalţi 
semeni. Răspunse cu o pantomimă identică, ducând 
degetele la gură, adică: „Nimic neobişnuit. Băutura.” 
Trecătorul se linişti. Spectacolul îşi pierdea interesul. Un 
om beat în zi de duminică se poate vedea pe toate străzile. 
Aprinse ţigara şi îşi căută de drum. 

Sergiu Miclăuş se dădu lângă un stâlp de tramvai. Leon 
Dobrotescu ajunsese la staţia de automobile, parlamenta cu 
un şofer. Probabil că adresa rostită sau numai înfăţişarea 
clientului nu inspirau prea multă încredere. Leon 
Dobrotescu scoase port biletul. Şoferul păru satisfăcut. Îşi 
cerea iertare, ducând mâna la caschetă. Cobori steguleţul 
roşu al aparatului şi deschise portiera. Sergiu Miclăuş sări 
în al doilea taxi din staţie. 

— Repede! Să nu-l scapi din ochi! 

—.ţeles! Numai de n-or face spre centru, să dăm peste 
stopuri... 

Automobilul din faţă nu apucă spre centru. Începând de la 
a doua stradă, Sergiu pricepu că merg spre cimitir. Pe 
acelaşi drum unde cu trei ceasuri înainte urca agale convo- 
iul funebru al Sandei Dobrotescu. Ce însemnau toate 
acestea? Ce s-ar fi cuvenit oare să facă acum? Sergiu 


Miclăuş îşi strânse tâmplele între degete. Încă o dată se 
îndepărta de Gina. Ce căuta Leon Dobrotescu la cimitir? Nu 
e întâia oară când un văduv se sinucide pe mormântul 
tovarăşei de viaţă. Poate că datoria lui e să-i iasă înainte la 
poarta cimitirului, să-i reteze calea, să-l apuce de braţ, să-l 
aducă îndărăt cu sila. Poate că la ora aceasta poarta 
cimitirului e închisă. Ar fi un noroc. S-ar simplifica misiunea 
lui. S-ar întâlni faţă în faţă. l-ar spune că şi ela venit pentru 
a îngenunchea pe mormântul proaspăt al Mamisandei, 
acum, când nu mai e lume, în tăcerea şi singurătatea 
prielnică reculegerilor. 

— Mi se pare că mergem spre Belu! se dădu cu gândul şi 
omul de la volan. 

Sergiu se răsuci să privească îndărăt cerul învâlvătat al 
apusului. Peste o jumătate de oră va fi noapte. Ioate 
conspiră să-l despartă de Gina. 

Aruncă ochi duşmănoşi trecătorilor de pe trotuare, care se 
întorceau fără grijă spre casă, liberi şi târându-şi paşii după 
plimbarea lor de duminecă. Pe toţi îi pizmuia; pe toţi, fără 
deosebire. Femeia aceasta însărcinată, cu doi copii alături. 
Şi plutonierul încătărămat în curele. Şi cumetrele, care stau 
la sfat rezemate de zaplaz. Toţi au avut astăzi o zi a lor, 
liberă. Mulţi n-au ştiut cum să-şi umple ceasurile. Li s-a 
părut o duminecă prea lungă. Măcar de-ar fi putut să 
trimită Ginei un răspuns. Matei a plecat fără să ceară în- 
voire, fără să spună unde se duce. Ca dintr-o casă care a 
rămas fără stăpâni. Unul în mormânt, celălalt rătăcind pe 
străzi cu capul gol. Poate că Matei a plecat să-şi caute Re- 
veica lui. Unde a mai auzit numele acesta? Reveica. 
Heveica. Aşa i-a pronunţat numele Gina. Poate că aşa chiar 
l-a şi pronunţat. Baba Heveica... N-avu când sfârşi gândul. 

— Ce vă spuneam eu?! întrebă şoferul frânând. La Belu am 
ajuns! 

Sergiu Miclăuş sări jos. Leon Dobrotescu pornise înainte. 
Mergea ţeapăn, cu o mână prinsă în nasturii hainei, cu 
fruntea goală în sus, cu batista în cealaltă mână. Nu 


întoarse ochii nici când auzi paşii în spatele său. Sergiu 
Miclăuş n-avu curaj să-l oprească. Încetini mersul. Ocoli pe 
o potecă îngustă, lăturalnică, să-i iasă înainte la mormântul 
acoperit de cunune şi jerbe proaspete. 

Aşteptă. 

Leon Dobrotescu se aplecă de mijloc, rupse dintr-o jerbă 
câteva flori albe, îşi tamponă gura şi mustăţile cu batista de 
văduv, după vechiul său tic. 

Nu arăta nici un semn de emoție în faţa groapei cu ţărâna 
acoperind numai de câteva ceasuri un trup omenesc. 

Tovarăşa lui de viaţă. Şi totuşi, mormântul încărcat de 
flori, cu provizoria cruce de stejar, era mai sfâşietor decât 
toate celelalte. Pe acelea încolţise iarba, creşteau flori, se 
lăsase pământul. Erau încorporate veşniciei. Mormântul 
Sandei Dobrotescu părea încă străin, nelalocul său; s-ar fi 
spus că la noapte, în prima lui noapte de cimitir, se va simţi 
înfricoşat de vecinătatea celorlalte morminte care se află în 
patria lor de zeci şi zeci de ani. 

Leon Dobrotescu tuşi în batistă. Se răsuci pe călcâie. Porni 
spre fundul cimitirului. 

„Acum ar trebui să mă apropii”, gândi Sergiu Miclăuş. 

Dar mai puternică decât cugetul, o curiozitate bolnavă îl 
împiedică să-şi ducă la îndeplinire intenţia. Păşi peste 
morminte, păstrând distanţa. Leon Dobrotescu nu privea 
nici în dreapta, nici în stânga. Mergea ţintă, deşi drumul 
acesta nu-l bătuse de ani. Când se apropie de mormântul 
Magdei, tălpile lui Sergiu s-au încleştat de pământ. Îşi 
acoperi ochii. Aşteptă detunătura. Pocnetul sec în aerul 
limpede al amurgului de mai. 

Pocnetul întârzia. Sergiu crezu că s-a rupt sortilegiul care- 
| ţinea împietrit. Se pregăti să se repeadă, să smulgă din 
mâna lui Leon Dobrotescu arma de oţel oxidat. N-avea 
nevoie s-o facă nici aceasta. Leon Dobrotescu nu ţinea nici o 
armă în mână, nu-şi apropiase nici o ţeavă ucigaşă de 
tâmplă. 


Văduvul moartei de dincolo, cu mormântul proaspăt şi 
asfixiat de coroane, se înclinase într-un singur genunchi pe 
mormântul vechi şi uitat. Aci crescuse iarbă de mult; era un 
mormânt încorporat cimitirului, veşniciei, împăcării cu 
marea uitare. Se lăsase pământul, se scufundase crucea de 
granit. Ca orice mormânt părăsit de grija oamenilor, se 
îmbrăcase singur în flori simple şi ierburi de câmp. Un 
măcieş spinos îşi desfăcuse cu o gingăşie rustică bobocii 
rozi-albi. De zece ani Sergiu nu mai venise să îngenunche 
aci, nici în sâmbăta morţilor. 

Îngenunchease acum, cu un singur picior, Leon 
Dobrotescu. Răscoli pământul cu degetele. Aşeză florile 
aduse de pe celălalt mormânt, înfigându-le cu potirul alb al 
corolelor în jos. Le acoperi cu ţărână. Ascunse vârful cozi- 
lor. Tipări o moviliţă de pământ negru, ca micile piramide 
de la capătul galeriilor de cârtiţă. Aşa, florile erau numai 
pentru cea din adânc, îndreptate spre întunericul ei 
dinăuntru, nu pentru deşertăciunea şi ochii celor dinafară. 

Poate că oasele de sub crucea de granit nu mai aveau 
nevoie de flori. Poate că toţi morţii, fără deosebire, nu mai 
au nevoie de flori. Cei rămaşi, dânşii însă au nevoie de iluzia 
că pot dovedi câteodată aşa, amintirea, mustrarea, 
regretul. 

Leon Dobrotescu îşi scutură palmele, îşi scutură postavul 
genunchiului înverzit de iarbă. Cu ticul dintotdeauna, îşi 
tamponă buzele. Împături batista de doliu şi o mistui în 
buzunar. Apoi trecu spre poteca ieşirii cu pasul mai viu, 
descătuşat de înţepeneală, cu faţa iluminată de toată văpaia 
apusului. 

Sergiu ştiu că nu mai are a se teme pentru viaţa lui 
Tatileon. 

Rămase în urmă. Se opri şi el lângă mormânt, cu pălăria în 
mână, cu fruntea plecată în jos. 

O pasăre cenuşie se balansă pe creanga de măcieş. În- 
şelată de nemişcarea stanei omeneşti, piui molatic, che- 
mându-şi tovarăşa. S-au speriat. Au zburat amândouă în 


fâlfâit de catifea. În iarbă se prelinse o şopârlă verzuie. Şi 
îndată după dânsa, alta. Vietate cu vietate se căutau şi aci, 
deasupra mormintelor, în senina indiferenţă a naturii, 
împinse de misterioasa chemare a primăverii. 

Sergiu Miclăuş privi împrejur. Se convinse că nu era 
nimeni să-l zărească. Îşi îndoi la rândul său un genunchi în 
pământ. 

Cerea celei de dincolo o povaţă la răscruce de destine, 
ajutor; îi cerea iertare pentru că o uitase, pentru că nu mai 
venise s-o caute în marea ei singurătate vreme de zece ani. 

— De zece ani, întâia oară mi se întâmplă aceasta, 
prietene! clincheti cu glas uşor tanti Catriona, răsturnând 
pionii şi recunoscând aşa că a pierdut a doua partidă. Mi se 
pare că te-ai pus să iei lecţii de şah pe ascuns, la cafenelele 
dumitale... 

Enea Samurcaş primi elogiul cu c mare încântare. Îşi 
alintă brelocurile atârnate în lanţul de aur al ceasului. Îşi 
mişcă picioarele uriaşe şi amorţite. Ceru învoire să mai 
răsucească o ţigară. 

Pentru nemaipomenita şi îndoita victorie de astăzi, merita 
această recompensă. 

Într-adevăr, de zece ani, prietena sa Catriona nu-i 
îngăduise să câştige o singură partidă. Cu o agerime 
demonică, îi ghicea jocul, îi prevedea mişcările, îl aştepta să 
se împotmolească în situaţii fără ieşire; cu aparentă 
neatenţie, se lăsa despoiată de pioni, scotea exclamaţii 
consternate când pierdea calul, nebunul sau turnul, pe 
urmă deodată îşi înfigea bărbia mică în pumn, încrunta 
sprincenele subţiri, surâdea imperceptibil în colţul buzelor. 
Atunci Enea Să-murcaş ştia că soarta partidei e scrisă în 
pomelnicul altor o sută de partide pierdute. Calul negru 
începea să facă sărituri neprevăzute, turnul înainta încet şi 
năprasnic ca un tanc, nebunul lovea pieziş - în cinci minute 
intra devas-tarea în piesele albe, iar el era mat în două 
mişcări. Aceasta făcea parte dintr-un program imuabil al 
vizitelor sale de duminecă. 


Acum se întâmpla ceva nou cu prietena Catriona. Se 
întâmpla ceva nou şi cu nepoata sa, Gina. Amândouă erau 
cu gândul în altă parte. Păreau că se pândesc şi că se 
spionează. Nu le-a văzut niciodată atât de preocupate, 
ocolindu-şi privirile. 

Enea Samurcaş îşi răsucise ţigara, reteză firele de tutun 
cu unghiile lungi, galbene şi cornoase, pregăti ţigareta de 
chilimbar din cutioara de piele şi propuse cu generozitatea 
învingătorilor: 

— Mai este timp pentru o revanşă, prietenă. Eu am 
impresia că mi-ai întins înadins o cursă, ca să mă umileşti la 
sfârşit cu aşa-zisele mele lecţii pe ascuns... 

Tanti Catriona prefiră pe sub gene o privire furişă spre 
fereastră, unde se afla Gina. O durea chinuirea scrisă pe 
obrazul ei îngust, micşorat parcă, tresărind la fiecare vuiet 
de automobil. 

— Să încercăm!... încuviinţă fără convingere. Da-da! Să 
încercăm!... repetă cu mai multă, dar silnică energie. 

Îşi aşeză piesele în căsuţele albe şi negre. Cu mâna stângă 
îşi ferea mâneca largă a hainei de mătase. Şahul era pe 
măsura sa şi a tuturor obiectelor din juru-i. Un joc minia- 
tură, artistic şi rar, care slujise poate cândva la desfătarea 
unui satrap asiatic. Enea Samurcaş o aşteptă să sfârşească, 
risipind cu laba enormă fumul ţigării, ca să-l alunge din 
ochii prietenei. 

El nu era întru nimic pe măsura casei. Înalt, osos, scorojit, 
adus de spate, cu faţa prelungă de cal, cu nasul proeminent 
şi încovoiat ca o carenă, cu mustăţile cănite şi peste căneală 
îngălbenite de tutun, îşi pleca fruntea la intrare şi la ieşire, 
ca să nu se izbească de pragul de sus; se mişca în încăperea 
scundă şi strâmtă cu mare băgare de seamă, ca să nu 
răstoarne fragilele mesuţe de palisandru şi vasele de 
porțelan; se căznea în poziţii incomode şi comice pe 
taburetele joase, fără să izbutească vreodată a găsi un loc 
de odihnă picioarelor. 


Când Gina era numai o copiliţă cu fustele mai sus de 
genunchi, de i se vedeau pantalonaşii albi cu volănaşe de 
dantelă, se înveselea cumplit de schimele şi de mersul lui 
caraghios, la primii paşi, după ce se ridica amorţit, 
trosnindu-şi oasele şi masându-şi încheieturile. Atunci 
plăcerea ei nemărginită era să-i turbure linia cărării trase 
în părul rar şi cosmeticat cu o precizie geometrică de la 
ceafă până la frunte; era să-l întrebe cu prefăcută 
nevinovăție dacă nu-şi procură cumva ghetele gigante de la 
furnizorul lui Guliver (uriaşul în ţara piticilor, bineînţeles); 
plăcerea ei era să-i scotocească buzunările vaste, căutându- 
şi pacheţelul cu bomboane sticloase şi să se frece ostentativ 
pe obraz, unde mustăţile cănite i-au imprimat la sărut un 
desen negru ca aripile unui cocor în zbor din estampele 
japoneze. 

Acum Gina stătea la fereastră, îşi pierduse glasul şi râsul 
trilat, uitase că şi el există pe lume. Nici iarna trecută, când 
mai ghicise că se petrece ceva neliniştitor în casă, nici 
atunci n-a fost asemenea atmosferă. Îi apasă pe toţi de un 
ceas; s-a lăsat ca o ceaţă vâscoasă. Gina sosise vioaie, trân- 
tind portiţa, trântind uşile, tachinându-l, amintindu-şi 
vechile ei ghiduşii de fetiţă. De la cinci jumătate s-a instalat 
la geam. I s-a stins freamătul viu; i s-a retras sclipirea din 
ochi. 

Cu degetele mari şi late la vârf, Enea Samurcaş mişcă 
precaut o figură dintr-un pătrat în altul. Era surprinzătoare 
gingăşia cu care abia atingea piesele minuscule fără să le 
răstoarne, precum surprinzător era că nu trece prin tavan 
cu creştetul când se deşiră pe catalige. 

— Aşadar, schimbăm tactica! exclamă a mirare. Am trecut 
la gambitul damei? 

— Da! Aşadar, schimbăm de tactică. Încercăm şi gam-bitul 
damei... recunoscu tanti Catriona, repetând cuvintele 
distrată, după ce a aruncat o privire spre fereastra unde 
Gina întinsese mâinile împreunate pe pervaz şi îşi culcase 
capul pe un braţ, într-un gest de istovită implorare. 


Enea Samurcaş îşi încreţi în suprem efort de atenţie 
fruntea îngustă - singura porţiune îngustă din figura cu tră- 
sături late şi mari. Se răsuci căutând loc picioarelor. Îşi 
ciuguli cu înverşunare mustăţile. Sună clopoţeii brelocurilor 
din lanţ, ca şi cum acest semnal avea să dea drumul 
inspiraţiei. Schimbă cotul. Absorbit, duse inconştient la 
gură tubul de chilimbar fără ţigară; începu să tragă cu 
aviditate mirosul răcit de nicotină. 

— Poţi să mai răsuceşti o ţigară, prietene! Nu te vede 
medicul că ai depăşit raţia şi nu te pârăşte nimeni... îl îmbie 
cu mărinimie tanti Catriona. Şi, în aşteptare, se ridică s-o 
zguduie de umeri pe Gina: Fii cuminte, Ginoşca. Ţi-am spus! 
Lumea aceasta nu-i pentru noi. Pregăteşte-te de plecare. 

— Încă un sfeht de oră, tanti Catriona... se rugă Gina. 
Numai un sfeht de oră, şi plec... 

Tanti Catriona se uită cu dezaprobare spre soba de 
teracotă albastră, unde se afla mica pendulă încrustată în 
grupul figurinelor de Sevres. Netezi părul Ginei, trecându- 
şi degetele prin cârlionţii arămii. Îi strânse tâmpla la pieptul 
elastic. Păşi la loc pe tocurile înalte; aprinse un chibrit şi 
oferi flacăra mosafirului peste tăblia de şah, înălţând 
mâneca largă, să nu măture aşezarea strategică a oştilor 
albe şi negre. 

Enea Samurcaş observă că mâna prietenei, fină, dar 
puternică şi de obicei precisă în mişcări ca o mână de 
prestidigitatoare, tremura o dată cu flacăra. 

— Vă asfixiez cu ţigările mele... rosti în chip de pocăită 
scuză. 

Altădată Gina îi spusese în glumă că le asfixiază fiindcă 
dintr-o singură răsuflare a lui le ia o jumătate din aerul 
camerei şi face vid ca un aparat aspirator. Acum Gina nu-l 
auzea, iar prietena Catriona, preocupată de alte gânduri, 
nu-i dădu nici un răspuns, cu beţigaşul de lemn stins, uitat 
între degete. 

Prietenia lor era veche. Dura de pe vremea când afişe 
înflăcărate anunțau în capitalele europene turneul celebrei 


dansatoare Catriona Catriowina. Pe atunci Enea Samurcaş, 
rentier şi stăpân pe moşii în Valahia, cutreiera şi el capi- 
talele lumii, fără nici un scop, şi de altfel fără nici o pasiune. 
Era clientul cel mai fidel şi mai matinal al cafenelelor, unde 
sosea să se instaleze pe o terasă ori la o fereastră încă din 
ceasul când chelnerii pregăteau coşuleţele cu cornuri şi 
procedau la toaleta localului. Parcurgea cu religiozitate 
gazetele. Dar mai ales privea. 

Îl îndestula, îl încânta priveliştea străzilor şi a pieţelor. 
Când îl ostenea o privelişte, se strămuta la altă cafenea, cu 
perspectiva în altă stradă şi în altă piaţă. Muzee nu vizita; 
teatre, şi mai puţin. Cunoscuţi nu-şi făcuse decât arar. Era 
cunoscutul chelnerilor din douăsprezece capitale europene 
şi încă din vreo alte douăzeci de oraşe mai mici, cu berării şi 
cafenele faimoase. Atât îi ajungea. Pentru dânsul Parisul 
însemna: „Cafe de la Paix”, „Napolitain”, „Cardinal”, „Cafe 
de l'Univers”, „Regence”, „Soufflet”, „Voltaire”, „Deux- 
Magots”. Viena: „Arkaden-Cafee”, „Schrang!”, „Bristol”, 
„Zacher-Cafee”. Madridul: „Levan-te”, „Granja Henar”, „El 
Aguila”, „El Cocodrilo”, „La Ma-llorquina”. Roma: „Caffe 
Nazionale”, „Faraglia”, „Colo-nna”, „Castellino”. Veneţia: 
„Florian” şi „Quadri”. Şi aşa până la o sută, cu specialităţile 
lor, chelnerii şi scaunele lor, mesele şi boxele lor, 
monogramele pe farfuriile şi pe taci-murile lor, priveliştele 
şi tarifele lor, în franci, în lire, pesetas. Oraşele nu existau 
sub alt aspect. Nostalgiile sale de acum nu le căuta altfel. 

Pe Catriona Catriowina a cunoscut-o într-o asemenea 
cafenea, la Milano, unde prima-balerină în turneu venise 
după spectacol să ciugulească în grabă câteva boabe de 
struguri, un ceai şi o prăjitură. Mesele s-au întâmplat 
vecine. S-a minunat că dansatoarea celebră de operă 
imperială este o compatriotă. Dar n-a fost curios să meargă 
şi s-o vadă dansând. Pentru Catriona Catriowina Milano se 
rezuma la Scala, Teatro Lirico, muzeele şi magazinele de 
antichităţi, Santa Maria delle Grazie cu Cina lui Leonardo 
da Vinci; pentru Enea Samurcaş: „Caffe Cova”, „Biffi”, 


„Savini”. În călătoriile lor meteorice le-a fost dat să se mai 
întâlnească. Catriona Catriowina, neliniştită de schimbările 
din lumea ei, a rampei şi a publicului; Enea Samurcaş, 
plângându-se de jalnica decădere a cafenelelor care 
prevesteau sfârşitul unei altfel de lumi. 

Revederile erau scurte, banale, lipsite de însufleţirea 
conversaţiilor. Enea Samurcaş n-avea darul de a întrerupe 
o tăcere. 

Îşi scărpina meditativ nasul prelung şi tăcea. 

Surâdea în vid, smulgându-şi mustăţile, pe atunci încă de 
coloarea lor naturală, şi tăcea. 

Juca între degete brelocurile lanţului, îşi culegea de sub 
scaune picioarele lungi, căuta spre fereastră şi tăcea. 

E] era omul singur de la masa singură a cafenelei, deprins 
să privească în tăcere cum se perindă consumatorii, lumea 
de pe stradă, timpul, viaţa. 

Ciclul Catrionei Catriowina s-a sfârşit când a apărut 
Djaghilew cu primul balet rus la Paris, cu Tamar Karsavina 
şi cu Nijinsky... Le Prince Ygor, Le Pavilion d'Armide, 
Festins, L'oiseau de feu... Într-o seară, din lojă, necunoscută 
spectatoare ascunsă în umbră, a asistat la Spectrul rozei. L- 
a văzut pe Nijinsky înălțându-se în aer, descriind o 
parabolă, dispărând fără să se mai întoarcă, volatilizându-se 
ca o adevărată făptură a aerului. I s-au înroşit palmele 
aplaudând. A înaintat în faţa lojii şi a participat cu toată 
inima la delirul publicului. 

Dar a cunoscut că s-a încheiat ciclul ei. 

A făcut pregătiri de plecare. Fără grabă, fără amar. Peste 
câţiva ani a închis papucii de balet, costumele, afişele, 
cronicile, ilustrațiile revistelor şi ziarelor; tot aşa cum 
vânătorii osândiţi de doctori la nemişcare îşi ascund 
departe de raza privirilor panopliile cu arme de un zadarnic 
şi melancolic suvenir. 

Iar ciclul lui Enea Samurcaş s-a încheiat altfel nu mult mai 
târziu. Cu averea nimicită de răsturnarea vremilor; redus la 
modeste venituri, s-a întors în Bucureşti pentru a circula 


într-un cupeu fantomatic, tras de un cal fantomatic şi mânat 
de un vizitiu fantomatic, la ore fixe, spre anumite cafenele, 
schimbate pe rând, după cum se schimba fluxul trecătorilor. 

S-au întâlnit şi s-au recunoscut cu mirare. De atunci, o 
duminecă pe lună, e mosafirul care renunţă trei ceasuri la 
priveliştea de pe fereastra cafenelei pentru a ţine com- 
panie prietenei cunoscute pe alte tărâmuri, într-o altă a lor 
viaţă. Multe nu-şi au de spus. Au trecut de nenumărate ori 
prin aceleaşi oraşe, dar nu le-au văzut cu aceiaşi ochi. 

Câteodată Catriona Catriowina întreabă: „Îţi mai aminteşti 
dumneata, prietene, la 1910, când ne-am întâlnit ultima 
dată la Milano...?”. Enea Samurcaş îşi încreţeşte fruntea 
îngustă. Îşi scarpină lateral nasul enorm, face sforţări de 
memorie: „În 1910? Ne-am întâlnit noi în 1910 la Milano? 
Acum îmi amintesc... La „Biffi” servea atunci Antonio... 
Antonio! Parcă-l văd! Parcă-l aud: „Si, signore! Presto, 
prestissimo, signore! Grazie, signore...!".47 

În aceste condiţii, conversaţia fiind ameninţată de lacune 
catastrofale, tanti Catriona a căutat un remediu. L-a 
descoperit. Cutia de şah. Fusese o jucătoare mediocră. O 
începătoare capricioasă, cu lecţiile căpătate în tren de la 
impresar numai pentru a alunga plictisul călătoriilor lungi. 
Enea Samurcaş se socotea un jucător cu multă experienţă, 
fiindcă, observator mut şi anonim, asistase pe la sute şi sute 
de partide de şah, în suta de cafenele ale Europei, când 
mesele de afară şi de la ferestre se întâmplau ocupate. 
Privise cu acelaşi interes cu care privea chelnerii pregătind 
şi strângând mesele; vânzătoarele de flori făcându-şi 
bilanţul; ve-cinii de masă flirtând şi echipagiile 
încrucişându-se pe străzi. Astfel, în primii ani jocul lor a fost 
cu soartă schimbătoare, inegală, precumpănind în favoarea 
lui Enea Samurcaş. 

Dar Catriona Catriowina a prins fără întârziere 
învăţămintele subtile care scăpau adversarului. De zece ani 
nu i-a mai îngăduit să câştige o singură partidă. Acum se 


întâmpla ceva nou. Din pricina Ginei era oare prietena sa 
atât de preocupată? 

Îşi întoarse şi el ochii cu discreţie spre fereastră. 

Gina schimbase de loc. Ca să-şi amăgească timpul, în- 
cerca să citească un ziar, frunzărind paginile, parcurgând 
titlurile, mica publicitate, coloana anunţurilor mortuare. De 
trei ori acelaşi anunţ, în trei variante: „În veci neconsolaţi: 
Leon, soţ; Sandu, Teofana, Dudu, copii; Ana Stoian, soră, şi 
Vanghele Stoian, cumnat, şi copiii lor, cu durere în suflet 
anunţă încetarea din viaţă după o lungă şi grea suferinţă a 
scumpei şi neuitatei lor soţie, mamă, soră şi mătuşă. 

SANDA DOBROTESCU. 

Înhumarea are loc duminecă 13 mai la Cimitirul Bellu. 

Rugaţi-vă pentru ea!” 

Altul din partea unei asociaţii, al treilea din partea unei 
ligi. O moartă foarte regretată. O înmormântare cu foarte 
solemnă pompă, după cum stă anunţat! 

Gina întoarse foaia ziarului: „Mica publicitate. Apare în 
fiecare zi Minimum zece cuvinte. Cereri de serviciu: 
Administrator... 

Absolventă... Bacalaureată... Bucătăreasă... Contabil. 
Caut... Caut... Căutăm... Domnişoară... Doamnă. Doică... 
Farmacist... Intelectual... Institutrice 

(Sarre)... Germană... Jupâneasă”... 

Cineva a deschis un geam de cealaltă parte a străzii. 
Reflexul luminii a fulgerat în văzduh, ca atunci când se 
joacă un copil obraznic cu oglinda ascunsă în palmă, 
aruncând razele în ochii trecătorilor. De ce i-a amintit 
aceasta deodată tot ce n-ar trebui să-şi mai amintească?... 
Un spate depărtându-se în ninsoare, în noapte; fulgii as- 
tupând urme de paşi, netezindu-i treptat, până ce n-a mai 
rămas nici un semn, nimic, nimic... Ninsoarea cea dintâi a 
iernii, glasul trecătorilor cu răsunetul nou şi ciudat, şi ea 
zgribulită lângă un felinar, cu mâinile atârnate de-a lungul 
trupului, ca acum. De ce amintirea aceasta sfâşietoare ca o 
lamă înfiptă în inimă?... A, da... Sclipirea oglinzii din 


atelierul cu arme vechi şi covoare, când cădeau oblic razele 
asfinţitului şi ea nu mai putea poza fiindcă-i juca lumina în 
ochi... O asociaţie de idei şi de imagini ca oricare alta... Pe 
urmă ninsoarea astupând urme de paşi, până ce n-a mai 
rămas nimic, nimic... Aceasta e partea ei în viaţă. Să aştepte 
pe cei care au plecat şi nu se mai întorc. De ce a minţit-o şi 
el, şi Gigi? Nu-l silea nimeni. „Nu mai plec în Platoul Pamir. 
Nu mai am ce căuta în Platoul Pamir.” De ce a minţit-o şi el? 
Nu-l silea nimeni. 

— Gina, deduc că nu mai pleci... 

— Plec, tanti Catriona. Acum plec. S-a tehminat. 

Tanti Catriona nu-şi părăsise taburetul din faţa tăbliei de 
şah. Părea atentă numai la jocul său. Dovedea aşa că şi-a 
exprimat o simplă nedumerire, fără gândul să facă o 
presiune asupra Ginei, s-o silească la renunţarea unei 
aşteptări chinuite, umilitoare şi fără sens. Tresări însă şi 
dânsa când a auzit afară un claxon de automobil. 

Era numai un curier de la Odeta. Şoferul apăru în cadrul 
ferestrei, cu şapca în mână: 

— Vă aşteaptă toată lumea, domnişoară! A dat poruncă 
domnul director general să vă urcați imediat şi să vă 
prezentaţi! 

Transmitea şi executa ordinele directorului general cu o 
energie care făcea onoare disciplinei din serviciul inferior al 
ministerului. 

Gina se supuse: 

— Bine. Gata. Mehg! 

Îi dădu pe geam cutia de carton cu rochia de seară, pentru 
dans. Întinse o mână moale lui Enea Samurcaş, o mânuşiţă 
ca un mic cadavru de pasăre în palma uriaşă. Îşi lăsă 
tâmpla sărutată de tanti Catriona. 

Murmură, ascunzându-şi privirea sub genele lungi: 

— Am lăsat... Am lăsat o însemnahe, tanti Catriona. Dacă 
mai vine, să ştie unde să mă caute. Ie rog să i-o dai. 

Însemnarea era scrisă pe dosul invitaţiei de nuntă, prin 
care doamna şi domnul Nae Cristodoreanu anunțau 


căsătoria fiicei lor Odeta cu domnul Barbu Leca. Se aflau 
menţionate acolo: strada, numărul casei, biserica unde avea 
loc ceremonia religioasă. 

Tanti Catriona zâmbi cu tristeţe. Cum îşi închipuia oare 
Gina că poate să mai vină? Dar o încredinţă cu optimism: 

— Aşa va fi, cum vrei tu, Ginoşca! Îi dau întâi o lecţie şi ţi-l 
expediez... O trimit la nevoie pe Reveica să-l escorteze. Ca 
să nu mai scape domnişorul! 

Gina se sili şi ea să surâdă. 

Se zgribuli într-un ungher al limuzinei, prea vastă pentru 
o atât de puţintică şi doborâtă făptură. Vizitiul fantomatic al 
cupeului fantomatic salută ridicând ţilindrul de lac negru în 
unghi drept. Calul fantomatic privi din urmă automobilul cu 
ochi de filosof blazat. 

Când a rămas numai cu prietena sa, Enea Samurcaş îşi 
trosni degetele late şi lungi cu o vădită stinghereală. Clătină 
tăblia de şah, răsturnând figurile din căsuţele albe şi negre. 
Abandona partida, a treia victorie din acea zi aproape 
asigurată. Îşi zurui brelocurile atârnate de lanţ. Căută loc 
picioarelor sub mesuţă, printre pufuri şi taburete. 

Cuvântă, frecându-şi carnea osoasă a nasului: 

— Prietenă Catriona, am rămas înadins în urmă... Voiam 
să-ţi vorbesc. Aş dori să-ţi fiu de folos dacă se poate. 
Înţeleg, am înţeles că se întâmplă ceva. Ce anume? Nu 
ştiu... Niciodată nu mi-am permis să mă întreb cum trăiţi, 
cum trăieşti. Eşti o femeie singură. Sunteţi două femei 
singure. Acum îmi dau socoteală că sunteţi nişte femei 
singure, într-un oraş ca acesta, în nişte vremuri ca acestea. 
Poate aveţi nevoie de un sfat, de un ajutor. Eu sunt gata!... 
Te rog să mă ierţi că nu m-am gândit mai demult. Vin de 
atâţia ani, întotdeauna am venit cu o mare plăcere. Mă 
tratezi cu cea mai bună cafea pe care am băut-o eu 
vreodată. Nici la Constantinopol, la Pera, n-am găsit eu o 
cafea ca la dumneata. Mă tratezi cu un coniac fin, veritabilă 
Fină-Napoleon, cum numai la Paris se mai găseşte, la 
„Welper”... Se mai găsea cel puţin, pe vremea mea. Pe 


vremea noastră!... Pe urmă jucăm şah. Două partizi, trei... 
Mă faci mat întotdeauna, cu excepţia zilei de azi. Dumneata 
râzi, vorbeşti, povesteşti, îţi aminteşti... Eu tac. Dar în sinea 
mea sunt fericit. Plec fericit... Nu m-am gândit niciodată ce 
se întâmplă în urma mea. Acum mi s-au deschis ochii. Poate 
aveţi lipsuri... Vremurile sunt foarte grele şi crude. Nici eu 
nu sunt un privilegiat... Am fost... Dar mi-a rămas mai multă 
stare decât îmi cer nevoile mele de astăzi. După cât îmi 
spune medicul, n-am s-o mai duc un secol cu această 
anghină. Încă un an, doi cel mult... De ce să mă limitez la 
venit? Pot să atac ca-pitalul. Este un nepot care aşteaptă să 
mor. Un nepot pe care nu l-am văzut de cinci ani. Mă 
pândeşte de la distanţă şi-mi ţine socoteala zilelor. N-am 
nici o legătură cu el. Poate să moştenească mai puţin sau 
foarte bine poate să nu moştenească nimic... Aşa că vă stau 
la dispoziţie... Te rog să mă ierţi... 

Enea Samurcaş se opri răsuflând greu, aspirând la a doua 
înghiţitură tot aerul din încăpere. Îşi şterse fruntea îngustă 
şi îşi turbură în zigzag linia geometrică a cărării... 
Niciodată nu vorbise atât de mult. Gemu extenuat. 

În picioare, lângă el, Catriona Catriowina îi puse mânuşiţa 
pe umăr, ca un cornac dezmierdând un elefant mare, blajin 
şi prost. 

— Prietene, îţi mulţumesc... suspină ea. Îţi mulţumim. Dar 
n-avem nevoie de nimic din cele ce ne-ai putea da. Te-ai 
înşelat!... Priveşte, te rog, mai atent în jurul dumitale. Tot ce 
vezi aci, în celelalte camere, în casa întreagă, reprezintă o 
relativă bogăţie. Faţă de noi, dumneata eşti cel sărac... 
Gândul de-a ne ajuta e cu atât mai mişcător! Îmi probează 
că nu suntem atât de singure. Din nefericire, împotriva 
celor ce se întâmplă nu putem face nimic nici dumneata, 
nici eu... S-a lăsat întunerec. Răsuceşte, te rog, butonul de 
la stânga dumitale, să facem cel puţin lumină. 

În lumina policandrelor din biserică, pe obrazul Ginei 
Alimănescu nu se mai cunoştea nici o urmă a peripeţiilor 
prin câte a trecut. Nimic din lacrimile care i-au udat de 


atâtea ori pleoapele într-o singură zi. Nimic din sfâşierea 
secretă. 

Îşi învăpăiase obrazul bronzat cu două benchiuri de fard. 
Strivise mai apăsat roşul chimic pe buze. Ţinea bărbia în 
sus şi izbutea să surâdă. 

Da! Izbutea să surâdă. 

Dacă în ochii verzi mai plutea încă o tristeţe întunecând 
lucirea limpede a smaragdelor sub genele adumbrite şi 
lungi, după a tuturor părere, aceasta îi adăuga un farmec 
nou, galeş şi enigmatic. 

„Vheau să fiu bravă! O mică vietate nefericită, dar bravă!” 
îşi hotărâse când a coborât din automobil. 

Şi se ţinea de cuvânt. 

Brav a urcat scările, a înfruntat privirile, exclamările, 
glumele şi admonestările nuntaşilor fiindcă nu venise decât 
adusă cu forţa; brav şi-a luat în primire atribuţiile de 
domnişoară de onoare; brav zvâcnise în cupeul cu 
diagonalele încrucişate de flori şi panglici albe în geamuri şi 
tot aşa brav păşise pragul bisericii, ca să asculte şi să 
privească desfăşurarea ceremonialului cu toată atenţia 
concentrată aci, fără să mai gândească de fel îndărăt. 

Se bucurase că în rochia de mireasă, sub cununa de 
lămâiţă, sub vălul alb şi lianele de beteală, Odeta îşi pierdea 
tot ce i s-a părut de astăzi dimineaţă încoace vulgar şi prea 
terestru. S-a înşelat atunci? Se înşela acum? 

Odeta s-a abținut să facă vreo reflecţie când a văzut-o că 
vine fără tovarăşul anunţat. De o asemenea întrebare 
brutală se temuse Gina. „Ce e cu magistratul tău? Unde-ţi 
este phostia ta?” N-ar fi ştiut să dea un răspuns. Cu o 
delicateţe la care nu se mai aştepta, Odeta a cruţat-o de 
supliciul interogatorului plin de umilinţă. 

A primit-o numai cu un duş de invective nostime, ca în 
vremurile lor cele bune, fiindcă întârziind n-a fost prezentă 
la anumite ritualuri de la punerea vălului şi a betelei, 
menite să-i asigure într-un viitor apropiat succesiunea în 
rolul de mireasă. 


Gina se înălţă în vârful pantofilor. 

Răspunse cu un surâs la surâsul Nadinei. Străbătea şi în 
zâmbetul Nadinei o vagă umbră de langoare. Poate era şi 
dânsa o fată bravă; nefericită, dar bravă. 

Aurul şi argintul icoanelor sclipeau cald în lumina gălbuie 
a policandrelor, în fumul subţire de lumânări. 

Dincolo de vitralii, afară, rămăsese seara albastră. 

— Grozav de multă lume! şopti o doamnă bătrână în rochie 
violetă, făcându-şi loc cu înverşunare să răzbească în 
rândurile dintâi şi manevrând face-a-main-ul în lănţug, ca 
să examineze mirele şi mireasa cu o competenţă de 
expertă. 

— Multă şi de toată mâna! opină tovarăşa sa, înghe- 
suindu-se cu aceeaşi îndârjire şi aşezându-şi pălăria, care 
îndurase oarecare modificări de formă şi de poziţie după 
anevoioasa expediţie prin strâmtori. 

Biserica era într-adevăr înţesată de mulţime. La numărul 
invitaţilor care au primit cartonul caligrafiat în relief se 
adăuga îndărăt, spre uşă, gloata cea mare a personalului 
subaltern de la ministerul unde părintele miresei se bucura 
de mari puteri şi de o veche autoritate cimentată în treizeci 
de ani de carieră. 

Deocamdată, Nae Cristodoreanu uitase exerciţiul acestor 
puteri; îşi pierduse toată autoritatea; era mai emoţionat 
decât mirele şi transpira fluvial. 

Strângea la subsuoară jobenul ca o ţeavă de tun, cu gura 
îndreptată spre altar. Îşi rătăcise o mănuşă. Din când în 
când, îşi amintea, pipăia cu talpa covorul de jos, să simtă 
dacă nu descoperă o proeminenţă, încerca să pri-vească 
printre picioarele vecinilor, se căuta în buzunarul de la 
spatele fracului. Apoi îşi trecea palma pe obraz, să verifice 
pe cale tactilă dacă nu i-a crescut barba. Căci era foarte 
păros. Un fenomen de exuberanţă a sistemului pilos. 
Nadina pretindea că până ce bărbierul îi termină de ras 
obrazul stâng, pe obrazul drept îi creştea barba la loc. 
Exagera Nadina. Însă nu din cale-afară. Părul invadase 


mâinile lui Nae Cristodoreanu până la ultima falangă a 
degetelor, obrazul până la ochi, nasul în exterior şi în 
interiorul nărilor, urechile, ceafa dublă: păr negru, stufos, 
aspru, masiv. lar toată această abundență prodigioasă, cu 
care în van luptau foarfecele şi briciul, se compensa printr-o 
chelie totală, unde se oglindeau luminile policandrelor ca în 
globurile poleite din stâlpii grădinilor cu trandafiri. 

Pe cât de emoţionat era Nae Cristodoreanu, schimbând 
picioarele, rotind ochii măslinii sub sprincenele groase să ia 
aminte dacă nu lipseşte ceva ori cineva, dacă toată lumea e 
la locul său şi dacă vreun invitat n-are motiv să se simtă 
nemulţumit din cine ştie ce năzărită pricină, pe atât de 
calmă era Maria Cristodoreanu. Nemişcată de cum a intrat 
în biserică, închingată în balenele corsetului, nu pierdea 
nici un amănunt al serviciului divin, urmărind intrările şi 
ieşirile preotului din altar, făcând semnul crucii la timp 
cuvenit, indiferentă la foşnetul şi şoaptele dim-prejur. 

Toate se petreceau după orânduiala cea bună. Numai 
mirele şi mireasa păreau că au epuizat ultimul dram de 
înţelegere omenească. 

Pricepeau pidosnic semnele şi cuvintele preotului, sem- 
nele şi cuvintele nunilor. Înaintau un pas când trebuiau să 
stea pe loc şi stăteau pe loc când trebuiau să înainteze. 
Întindeau o mână în locul celeilalte şi, intimidaţi de 
zâmbetul blajin al preotului la aceste stângăcii, care făceau 
parte din tradiţia ceremoniei, se înroşeau plecând 
pleoapele în jos. 

Barbu Leca se simţea de un ridicol încântător cu cununia 
de metal pe creştet, în frac şi cu funda albă la gât. Alături, 
Odeta, cu mănunchiul de flori albe pe braţ, transfigurată în 
rochia lungă, sub voalul subţire şi sub sclipirea betelei, era 
din nou Odeta cea de acum doi ani şi de anul trecut, Odeta 
celei dintâi mărturisiri, când deodată, după un surâs 
incredul şi surprins, devenise serioasă, cu tot sângele 
năvălit în obraz. 


A fost aceasta în cerdacul de la ţară, într-o seară cu lună, 
în august... Odeta purta tot aşa o rochie albă, şi în argintul 
luminii lunare zâmbetul ei i s-a părut misterios ca acum. 

„Isaac şi Rebeca... Moise şi Sefora”... 

Cuvintele liturgice îşi pierdeau sensul precis, făceau parte 
dintr-o formulă de magie. 

„„ Până la al treilea şi al patrulea neam”... 

Niciodată n-are să-şi amintească dacă ela ţinut lumânarea 
în mână sau nunul; dacă ela băut întâi din paharul cu vin 
sau Odeta; dacă întâi au ocolit masa când a cântat preotul 
Isaia dănţuieşte şi numai după aceea le-a întins paharul la 
buze, sau dacă totul s-a petrecut în altă ordine. Au să-i 
rămână în amintire numai lumina irizată, foşnetul de 
mătăsuri şi de odăjdii, fumul subţire de lumânări, mirosul 
florilor amestecat cu efluviile de parfum artificial, un 
amănunt fără importanţă, absurd; ca manşeta cilindrică a 
preotului când ridică mâna, dezvelind sub straiul de cleric 
îmbrăcămintea lui de muritor ca oricare altul; ca picăturile 
late de ceară pe filele Evangheliei sau ca scârţâitul de 
gheată al nunului de câte ori se mişcă privind zugrăvelile şi 
icoanele, sfânt cu sfânt, episod biblic cu episod biblic, în 
porţiuni metodic împărţite. Şi are să-i mai rămână în 
amintire chipul, zâmbetul Odetei, transfigurarea 
nepământeană, alternanţa de siguranţă şi de teamă, de 
gravitate şi de reverie - o înfăţişare a Odetei care va fi, 
poate, pierdută pentru totdeauna, se va şterge într-un 
neant fără întoarcere, ca florile, ca parfumul lor, ca 
proaspăta lumină a unei dimineţi de primăvară, pentru a 
face loc altei femei, banală şi eternă cu toate tiraniile, 
grijile, decepţiile şi monotoniile conjugale. Disputele. Leafa 
bucătăresei. Robinetul stricat de la baie. Coborârea 
definitivă şi iremediabilă pe pământ. 

Gina îşi strivi o lacrimă între gene. De astă dată o lacrimă 
blândă, dulce, de înduioşată şi pură emoție, pentru prietena 
în văl de mireasă, pentru cuvintele rostite de preoţi şi 


cântările liturgice, pentru misterul ceremoniei despoiată de 
semnificaţia sa terestră... 

Pe urmă îşi aminti cu o săgetare ascuţită în piept că ea n- 
ar mai avea drept la cununa de lămâiţă fără să mintă. 
Izvorul limpede al emoţiei secă brusc, se uscă, se împietri. 
„Am hotărât să fiu bravă!” se mustră singură, înfigându-şi 
unghiile în palmă. „Fii bravă! Fii bhavă!” Şi Gina iarăşi 
ridică bărbia îngustă, surâzând cu eroismul ei de mică 
vietate nefericită, dar curajoasă. 

O clipă se răsuci să privească îndărăt. Fracuri şi piepţi albi 
de cămăşi, toalete şi pălării multicolore, chipuri cunoscute 
şi necunoscute; chipuri omeneşti, destinse din încordarea 
dintotdeauna, involuntar pătrunse de evlavia locaşului şi a 
slujbei, chiar dacă în viaţa cea de toate zilele poartă altă 
pecete, lacomă, cinică, zeflemistă. 

„Ce-ah fi phintre toţi să apară şi Gigi?” se întrebă Gina, şi 
îndată îndepărtă gândul. A hotărât doar să fie bravă până la 
sfârşit! 

Babeta, fetiţa în rochiţă albă şi înfoiată care ţinea trena 
miresei, îi râse prietenoasă cu toţi dinţişorii mărunți, 
clătinându-şi buclele blonde şi fioncul lat din creştet. Erau 
amândouă în dragoste veche. Gina o învățase să 
mâzgălească primele litere. Ea, împreună cu Odeta, a dus-o 
întâia oară la grădina de copii. Acum Babeta ronţăia 
dragelele minuscule şi argintate, rotunde ca alicele de 
vânătoare, căpătate de la Dolofanul, înainte de a se urca 
sus, în cafas, cu un coşuleţ plin, pentru a împroşca la un 
anume semnal o ploaie abundentă asupra nuntaşilor. Tainic, 
ca o supremă dovadă de dragoste, fetiţa îi strecură şi Ginei 
două mărgeluşe din pumnişor. 

Bomboanele aveau miros răcoros de mentă. 

Gina observă o mişcare străină de ordinea ceremonialului. 
Şuşotiri şi capete întorcându-se. 

Ar fi fost destul să ia aminte la încruntarea dintre 
sprincenele îmbinate ale Măriei Cristodoreanu şi la 
culoarea brusc stacojie a obrazului, ca să priceapă că a sur- 


venit un eveniment grav şi alarmant, de vreme ce mama 
Odetei îşi ieşise din placiditatea de pomină. Cât despre Nae 
Cristodoreanu, de emoție, el scăpase ţilindrul jos. Fără 
demnitate, gros şi năduşit, se căznea să-l culeagă dintre 
picioarele doamnei bătrâne cu rochia violetă. Prin sticlele 
duse la nas, doamna privea cu dezaprobare aceste manevre 
stranii. De altfel, era o doamnă pe care n-o invitase nimeni 
şi nici n-o cunoştea nimeni. 

În sfârşit, Nae Cristodoreanu reuşi să pună mâna pe 
joben, îl readuse la locul său, pe braţ, ca o ţeavă de tun cu 
gura îndreptată spre altar; îşi pipăi cu îngrijorare un 
nasture de la bretele, pocnit din aţă. Aşteptă avizul 
nevestei. Maria Cristodoreanu şopti ceva după paravanul 
degetelor înmănuşate. În conciliabul se amestecă bunica 
Odetei, madam Aspasia Grult, persoană ţepoasă, uscăţivă, 
mumefiată, foarte inteligentă şi foarte distantă, de al cărei 
cuvânt tremurau toţi nepoţii şi, în egală măsură, ginerele 
său, Nae, cât era el de director general, şi fiica sa, Maria, 
cât era de placidă. Fusese în tinereţe o femeie frumoasă, 
învârtise lumea pe degete, îşi îngropase toţi contemporanii. 
Din acest trecut aparţinând celuilalt secol îi rămăsese 
numai un rece dispreţ pentru oamenii şi mora-vurile 
timpurilor de faţă, pentru propriii săi copii şi progenitura 
lor. Arar, numai la zile mari îşi făcea apariţia în casa lui Nae 
Cristodoreanu. Sosea îmbălsămată în bijuteriile păstrate cu 
avariţie, servea fiecăruia fără alegere câteva drăgălăşenii 
corosive, îşi încreţea pergamentul obrajilor într-un surâs 
ironic şi pleca, lăsând tuturor impresia că au băut oţet 
dintr-un pahar coclit. Cum însă îşi con-servase neatinsă 
isteţimea demonică, la sfatul ei apelau fata şi ginerele când 
se aflau într-un greu impas. 

De la dânsa veni deci şi acum dezlegarea. 

O chemare transmisă din şoaptă în şoaptă i-o aduse alături 
pe Nadina. În câteva cuvinte îi explică misiunea urgentă. 

Nadina clătină din cap, semn că le ia toate asupră-şi. Îşi 
făcu loc şi înaintă printre fracuri şi toalete de mare 


ceremonie până la strana unde un om în costum cenuşiu, 
nebărbierit, scofâlcit şi cărunt privea peste capete, printre 
pleoapele întredeschise, poate la zugrăveala sfinţilor, poate 
la becurile policandrelor imitând lumânările, poate nicăiri, 
în văzduh. 

Gina se lămurise pe deplin. 

Recunoscuse, pe unchiul Odetei, Ioachim Grult, feciorul 
doamnei Aspasia Grult şi fratele doamnei Maria 
Cristodoreanu; teroarea familiei, omul ciudat care-şi donase 
toată averea unei fundaţii; scandalizase lumea cu diferitele 
isprăvi extravagante; prin intervenţia rudelor fusese 
internat într-o casă de sănătate şi de un an se afla iarăşi 
liber. 

De apariţia acestui unchi se temuse Odeta. lar de această 
prezenţă nu scăpase. Gina mai înţelese şi solia Nadinei. Ea 
singură se bucura de clemenţa lui Ioachim Grult. O 
trimiteau să-l îmblânzească. 

Nadina îi puse mâna pe braţ. 

Ioachim Grult părea că n-a simţit. Continua să privească 
spre bolta cu heruvimii zugrăviți în nouraşii albi, ca un 
turist, vizitând o curiozitate locală, cu desăvârşire străin de 
mulţimea din jurul său. Nadina îi atinse braţul a doua oară. 
Ioachim Grult cobori privirea printre pleoapele îngust 
întredeschise. Spuse ceva. Desigur ceva ne-plăcut şi hâtru, 
după râsul înăbuşit cu palma la gură al vecinilor. Dar 
Nadina nu se descurajă. Se înălţă cu un picior pe pragul 
stranei, se acăţă de reverul hainei cenuşii ca să-i aplece 
urechea la şoaptă. Ioachim Grult încuviinţă, făgădui. În 
semn de pace, sau numai de armistițiu, îşi rezemă mâna de 
umărul Nadinei, întorcând-o cu faţa spre altar. 

Toată familia Cristodoreanu a respirat. 

Măcar pentru un timp, aci, la biserică, primejdia era 
înlăturată. De ce se temeau n-ar fi putut spune niciunul. 
Extravaganţele lui Ioachim Grult erau multe şi de multe 
feluri. 


Iar faţă de dânsul toţi au fost îndeopotrivă de vinovaţi, 
începând cu Aspasia Grult, care nu şovăise să uneltească 
pentru a-şi trimite feciorul într-o casă de sănătate, după ce 
dusese război cu el vreme de peste treizeci de ani, poate 
numai fiindcă se asemănau atât de mult la fire, la ascuţimea 
minţii, la disprețul de ceilalţi semeni. Între mamă şi fiu se 
afla o singură deosebire, una singură, dar destinată să-i 
înduşmănească fără sorţi de împăcare. As-pasia Grult 
devenise avară o dată cu vârsta; număra bucăţile de zahăr, 
nu primea pe nimeni acasă ca să nu-i roadă covoarele şi să 
n-o silească la cheltuieli excepţionale: ceai, pesmeciori, 
lămâie şi rom. După ce, într-o vreme, ţinuse saloanele 
deschise pentru serate şi ceaiuri faimoase în protipendada 
capitalei pe la 1890, acum dră-măluia mâncarea servitoarei 
şi economisea de la biletul de tramvai. Ioachim Grult, în 
câţiva ani, îşi înzecise averea moştenită de la tată, clădise 
case şi întemeiase fabrici, exploatase păduri şi înființase 
ferme model, pentru ca într-o bună zi să se lepede de 
întreprinderi, să se descotorosească de bani şi să ducă viaţa 
de vagabond. 

Maria Cristodoreanu îşi reluă poziţia atentă şi cucernică. 
Nae Cristodoreanu îşi pipăi bărbia, care începea să 
înghimpe. Gina se bucură că prietena sa n-a prins de veste 
la toate acestea şi că a rămas în serafica ei seninătate de 
mireasă. 

Odeta a avut ştiinţă numai la sfârşitul ceremoniei, când în 
mulţimea îmbulzită pentru sărutările de circumstanţă a 
zărit-o pe Nadina la braţ cu omul nebărbierit, în haine 
cenuşii, privind peste capete, printre pleoapele abia 
întredeschise. 

Atunci i s-au dilatat ochii de panică. 

Nadina i-a făcut semn să n-aibă nici o grijă. 

Doamna bătrână cu rochia violetă plimbă face-a-main-ul cu 
mare febrilitate de la o figură la alta, plecându-se să vadă 
cine cu cine se sărută, cât şi în ce chip, cum se gratulează şi 
cum sunt îmbrăcaţi. Se instalase lângă Gina şi, fiindcă 


rudele mirelui o credeau din familia miresei, iar rudele 
miresei o socoteau din familia mirelui, primea şi dânsa 
felicitări îndelaolaltă; mulțumea; se lăsa sărutată şi 
răspundea lipindu-şi buzele uscate de frunţi şi obraze 
străine. 

Gina observă cu mirare că, dincolo de sticlele ovale prinse 
în lănţug, ochii necunoscutei înotau în lacrimi. Mai observă 
că faţa zbârcită era acum superb tatuată după atâtea sigilii 
roşii de buze. Sub pălăria cu pene violete, cu nasul coroiat, 
brăzdată de toată gama carminului luciu şi gras, părea un 
şef indian gata să plece în război. 

La ieşire, aşteptând rândul cupeurilor cu diagonale de flori 
şi panglici albe încrucişate în geamuri, Gina imploră un 
miracol blând. 

Ce-ar fi să-i audă glasul lui Gigi? Să-i simtă mâna sub 
braţul ei? Să vină cu paşi tiptili, şoptindu-i în ureche: „Mă 
ierţi că am întârziat prea mult în Platoul Pamir? E atât de 
departe!” L-ar săruta. În faţa tuturor l-ar săruta. L-ar 
înlănţui cu amândouă mâinile de după gât şi i-ar da buzele. 
Acum e permis. 

Dar afară era numai noaptea. Erau numai cupeurile cu 
cravaşele împletite în flori, panglici şi beteală, ţinându-şi 
rândul la scară; erau numai perechile risipindu-se, numai 
stelele de sus, şi jos numai strada desfăşurându-se înainte, 
cu şiragul nesfârşit de becuri, strada plină de lume şi totuşi 
deşartă. 

Nadina o surprinse mică şi singură, rezemată de stâlp. Îi 
cuprinse mijlocul cu braţul: 

— Foarte frumos, Gina!... Aşa-ţi faci tu datoria de 
domnişoară de onoare? Unde-i e cavalerul? Apoi, întor- 
cându-se: Unchiule Ioachim, n-o mai cunoşti pe Gina? E cea 
mai veche şi mai bună prietenă a Odetei... 

Ioachim Grult mârâi scurt: 

— Domnişoară, în cazul acesta te compătimesc. 

— În cazul acesta te compătimesc, domnule Miclăuş! 
exclamă tanti Catriona, eliberând mescioara de scrumiera 


rămasă pe urma lui Enea Samurcaş. le compătimesc, dar 
nu-ţi pot fi de nici un ajutor. Nu ştiu cum se numeşte 
prietena nepoatei mele, nu ştiu unde locuieşte, nu ştiu 
despre ce biserică e vorba... Gina nu mă informează despre 
toate acestea şi nici nu i-o cer... 

Sergiu Miclăuş îşi frământă mâinile. 

Dădu să se ridice de pe taburetul pitic. Nu mai avea ce 
căuta aci. Nu mai avea ce aştepta. 

Tanti Catriona îl invită să nu se grăbească. 

— Te rog! Mai poţi întârzia zece minute. Zici că nu mai eşti 
ocupat. Ai terminat cu toate chestiunile dumitale grave, 
care te-au reţinut până acum...? 

Apăsase înadins pe cuvintele „ocupat” şi „grave”, ca să 
arate cât de puţină încredere acorda ea basmelor atât de 
ne-îndemânatic plăsmuite de acest tânăr agitat. 

Cu palmele sprijinite în pufurile moi, balansând picior 
peste picior şi lăsându-se săltată de telurile sofalei, tanti 
Catriona jucă întâia oară un rol dublu de cumătră cinică şi 
intrigantă, deplin convinsă că aşa cereau împrejurările şi 
datoria sa. 

Voia să răzbune aşteptarea şi suferinţa Ginei. Voia s-o 
apere. De astă dată intervenea ea, ca să răscumpere 
vinovata uşurătate din trecut, când nu s-a întrebat ce poate 
pregăti viaţa unei copile crescute departe de urâţeniile şi 
asprimile lumii. 

Hohoti ascuţit, continuând să se dea huţa pe resorturi: 

— Ha-ha! Eşti nostim de tot cu ideile dumitale, tinere 
domn! 

Sergiu încuviinţă cu o posacă ironie: 

— Se şi vede! Nostim de tot... 

— Amuzant, dar vrednic de compătimire! 

— Mulţumesc. Sunteţi prea generoasă! 

— Cum îţi închipuiai, adică? Faci o cunoştinţă pe un peron 
de gară, stai de vorbă un sfert de oră... 

— Aproape două ore, doamnă! protestă Sergiu Miclăuş. 


— Să admitem!... Precizia cronometrică n-are decât o 
relativă însemnătate. Stai, aşadar, aproape două ore de 
vorbă, şi atât ajunge pentru ca a doua zi noua dumitale 
cunoştinţă să tânjească la fereastră în aşteptare, tresărind 
la fiecare pas de pe trotuar şi la vuietul automobilelor de pe 
stradă... 

— N-am pretins aşa ceva. 

— Nu, dar ţi-ai imaginat-o! Iar în timpul acesta, după ce 
dumneata ţi-ai văzut în pace şi onor de gravele ocupaţii, 
fiindcă nu aveai ce face cu timpul până la alte ocupaţii tot 
atât de grave, ţi-ai amintit: „A! Este adevărat! Ce-o fi făcând 
oare gâsculiţa de aseară? Să trec aşa, de-o curiozitate, şi să 
văd de câte ori a privit la ceas în şasezeci de minute!” Ha- 
ha! Dă-mi voie să râd. Aceasta se întâmplă numai în teatrul 
romantic, unde abia apare Don Juan pe scenă, şi toate 
Faustele, Clorindele, Violanele, Isabelele şi Elvirele cad ca 
spicele de grâu... Teatrul romantic e demodat!... Fetele de 
astăzi trăiesc pe pământ... Nepoata mea nu e nici 
romantică, nici naivă, nici frivolă. Elle est un petit bout de 
femme tres sage. Terriblement sage! 48 Aşa că n-a putut da 
mai multă importanţă decât merită cunoştinţele de pe un 
peron de gară... Un incident banal de voiaj, ca oricare altul. 
Peste două săptămâni, când vei saluta-o pe stradă, nu-şi va 
mai aminti numele dumitale şi se va întreba cu mirare unde 
ţi-a mai văzut figura şi când... 

— Mă iertaţi, dar nu cred, doamnă! Nu pot s-o cred... 
îngăimă Sergiu Miclăuş, purtând privirea dureroasă de la 
această persoană fantastică, nesuferită şi volubilă la 
statuetele, vazele, tablourile şi covoarele din pereţi. 

Nu şi-ar fi imaginat vreodată un mai potrivit interior 
pentru Gina. 

Toate erau fermecătoare, alcătuiau un decor ireal şi o 
atmosferă de capitonată moliciune în lumina viorie a 
abajurului: toate, în afară de stăpâna casei, care se bâţâia 
între pufuri, râzându-şi sarcastic de abătuta sa mutră. 


— Nu crezi?! se miră tanti Catriona, înclinându-şi uşurel 
capul pe un umăr cu o alintare afectată de cochetă bătrână. 
Evident!... Tocmai din această pricină eşti de compătimit. 
Tinereţea e infatuată. Pariez că ţi-ai creat o iluzie foarte 
seducătoare despre persoana dumitale. Şi alta foarte 
mediocră despre restul omenirii!... lei aceste iluzii drept 
realitate... 'Te-ai înşelat amar, măcar în această ocazie. 

— Nu e vorba de o iluzie, doamnă! gemu cu glas istovit 
Sergiu Miclăuş, răsucind în mână un căluţ de şah uitat pe 
măsuţa rotundă şi contemplând în prostaţie sculptura fină a 
lemnului, numai ca să nu ridice ochii şi să înfrunte 
scormonitorul examen. Nu e vorba de o iluzie!... Eram, însă, 
sigur că domnişoara Alimănescu mi-a lăsat un rând. Adresa 
unde s-o caut... 

— Confirmi spusele mele! Nu poţi renunţa la ceea ce ţi se 
pare foarte natural... Dă-mi voie să-ţi prezint eu realitatea 
aşa cum a fost, nu cum vei fi voit-o dumneata. Este adevărat 
că la plecare Gina mi-a anunţat perspectiva unei vizite. Era 
în uşă, cu mâna pe clampă, când s-a întors, spunându-mi: 
„Uitam... Dacă vine un oarecare domn Mircea... Mirclăuş... 
aşa ceva, deoarece nu i-am reţinut bine numele, te rog 
cere-i iertare fiindcă mi-a fost imposibil să-l aştept, cum am 
făcut imprudenţa să promit”... Reproduc exact cuvintele 
Ginei. Regret că nu pot reproduce şi tonul. Cuvintele şi 
tonul, dar mai ales tonul, nu-mi par a justifica de fel iluziile 
domniei-tale... 

Între degetele lui Sergiu Miclăuş gâtul calului de şah 
trosni sec, frânt în două. Tanti Catriona preîntâmpină 
scuzele, asigurându-l cu o indulgență mărinimoasă, şi prin 
aceasta mai usturătoare decât un reproş: 

— Nu e nimic! Nu s-a întâmplat nici o catastrofă... 

Iar Sergiu Miclăuş socoti şi dânsul că nu e nimic şi că nu s- 
a întâmplat nici o catastrofă, căci nu avea ochi şi cuget să 
măsoare ce lucru rar şi preţios a distrus. 

Altceva îl mistuia acum. 


Mai păstrând nădejdea că vorbele şi tonul Ginei au fost 
pricinuite numai de o prea lungă şi contrariată aşteptare, 
întrebă, căznindu-se să potrivească la loc gâtul calului 
decapitat: 

— Şi la ce oră le-a spus acestea, doamnă? 

— Cinci şi un sfert, cinci jumătate cel mult! minţi senin 
tanti Catriona. Cinci jumătate exact! Acum îmi amintesc, 
fiindcă tocmai o întrebasem, ca să verific pen-duleta mea, 
care e cam capricioasă... 

Rezemată pe spate, continua să surâdă, înălţând sprince- 
nele sub casca părului de argint, într-o mimică menită să 
dovedească mulţumirea unui pronostic confirmat: 

— Pricep şi sensul acestui interogator, tinere domnâl 
aşteptam venind... La ce oră? Ai fi dorit, desigur, să-ţi 
răspund o oră mai consolatoare. Şapte, şapte trecute. Cât 
mai târziu!... Regret că ţi-am procurat o nouă deziluzie. 
Crede-mă!... Eu îmi cunosc nepoata mai bine şi ceva mai de 
multişor. 

Exagerându-şi rolul cu toată convingerea, tanti Catriona 
se silea să-şi zugrăvească nepoata ca pe o făptură foarte 
realistă şi prozaică, apărată de năluciri sentimentale; după 
cum se înfăţişa şi dânsa ca o bătrână fără inimă, 
respingătoare şi agresivă. Îşi spunea că dacă într-adevăr 
tânărul acesta venise mânat de o pornire adâncă, urma s-o 
probeze. Numai timpul şi obstacolele erau pietrele de 
încercare. Ea va chema într-ajutor timpul şi obstacolele. La 
nevoie, va născoci alte piedici închipuite. Îşi va lua toie-gelul 
şi va purcede să culeagă informaţii, până ce va căpăta 
dovada că Gina nu-şi pregăteşte singură alte nopţi de plâns 
cu obrazul în perne. Deocamdată, tânărul nu-i prea făcea 
impresia unui om din neamul celor oţeliţi să reziste timpului 
şi obstacolelor. 

Sergiu Miclăuş venise de-a dreptul de la cimitir. Alergase 
să afle mai întâi adresa lăsată de Gina (nu se îndoia că îl 
aşteptau câteva rânduri de necăjită şi delicioasă dojană); 
plănuise să se abată mai apoi acasă şi să se travestească în 


smochingul unui prezentabil oaspe de nuntă. Acum arâta la 
chip şi la port cu totul suspect. Costum negru de 
înmormântare pătat în genunchi de iarbă şi de ţărână, 
pălărie cenuşie, nepotrivită cu restul veştmintelor, aşa cum 
o smulsese în grabă din cuier când a fugit după Leon 
Dobrotescu, o privire rătăcită de câine alungat şi bolnav; 
toate ravagiile emoţiilor dintr-o noapte şi o zi săpate în 
obraz. Şi, pe deasupra, un miros echivoc de eter. 

Micul flacon încredinţat de madam Anica Stoian pentru 
Teofana se vărsase în buzunar. Îl zvârlise printre morminte. 
Dar mirosul stăruia îmbibat în stofă. 

Fosta primă-balerină de operă imperială, în viaţa sa de 
culise şi de rampă, cunoscuse o anumită lume care păâtimea 
de asemenea năravuri. Eter, morfină, cocaină, opiu - le ştia 
unde duc! Ştia ce fantoşe dezarticulate fac din oameni. 
Spasmodicul amestec de exaltare şi de deprimare de pe 
figura lui Sergiu Miclăuş se explica deci prea bine. Încă un 
motiv să-l îndepărteze de Gina, să-l supună la o severă 
carantină. 

— Nu-ţi pare că miroase ciudat liliacul acesta? întrebă, 
îndreptându-şi ochii spre vasul unde aşezase disde- 
dimineaţă braţul de crengi albe. 

— Nu florile sunt de vină, doamnă. Ci eu... Am adus cu 
mine un miros de eter. 

— A! se miră tanti Catriona, foarte curioasă să afle cu ce 
năzdrăvan basm va justifica tânărul din faţa sa stigmatul 
degradantului viciu. Ai dreptate... Mi-ai luat un păcat de pe 
suflet. Tocmai mă hotărâsem să arunc la gunoi frumuseţea 
aceasta de liliac... Căci vei fi observat şi dumneata! Unii nu 
pot suferi eterul. Bunăoară, eu! Pe alţii, în schimb, nu-i 
incomodează de fel. Dimpotrivă... 

Tanti Catriona lăsă sfârşitul în suspensie, aşteptând cu o 
mânuşiţă ridicată în aer. 

Sergiu Miclăuş nu ţinea însă să lămurească acestei 
antipatice şi liliputane creaturi de ce miroase ela eter, cum 
n-a voit să spună nici de unde venea. Fusese o spovedanie 


rezervată numai pentru Gina. Acum zadarnică. Îi va lăsa un 
rând, doar ca să-i pedepsească lipsa ei de presimţire, 
cruzimea cu care atât de repede s-a lepădat de dânsul: „Un 
oarecare domn Mircea... Mirclăuş, aşa ceva...”! 

Îşi pipăi buzunarul hainei unde purta stiloul; celălalt 
buzunar, unde pusese foaia cu lat chenar de doliu: 

— Permiteţi să scriu câteva cuvinte domnişoarei 
Alimănescu? 

— Te rog! consimţi tanti Catriona, sărind sprintenă de la 
locul său pe tocurile înalte şi căutând cutia cu plicuri. 

Apoi, cu discreţie, îşi află de lucru, întorcând spatele şi 
răsfoind un album cu privelişti din Rio de Janeiro, ultimul ei 
turneu peste ocean, acum un sfert de veac. Sergiu Miclăuş 
n-avea nevoie de hârtie. Îi ajungea plicul. Pe anunţul de 
înmormântare arătă din ce Platou Pamir se întorsese s-o 
caute. Împături foaia, o introduse în plic şi rosti ridicându- 
se de pe taburet: 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, că v-am pricinuit poate o 
migrenă cu mirosul acesta de eter şi că v-am plictisit cu 
ridicolele mele pretenţii de june infatuat. Recunosc! Am 
greşit... Am exagerat consecinţele unui banal incident de 
voiaj. Domnişoara Gina Alimănescu a redus totul la 
adevăratele proporții... 

Tanti Catriona lipi plicul. Îi găsi loc peste celălalt plic, al 
Ginei, cu invitaţia de nuntă. O clipă îi şovăise mâna. îi 
tremurase. 

Dar a fost destul să-şi arunce privirea la pernele unde a 
plâns Gina cu ochii ascunşi în nopţile din iarna trecută 
pentru a aduna destulă tărie să ducă hotărârea până la 
capăt. După experienţa de atunci, învățase cele ce n-a 
cunoscut în toată existenţa sa vagabondă şi plină de 
fabuloase peripeții: că viaţa cere cruzimi şi minciuni 
obligatorii, că înduioşarea este câteodată numai o laşă 
slăbiciune şi că sinceritatea devine adeseori o culpă. Îi va 
spune Ginei că n-a găsit plicul la timp ori va născoci altceva. 


Are o seară întreagă înainte, mai mult de jumătate de 
noapte pentru a descoperi o explicare acestei trădări. 

La despărţire, în uşă, ridicând mânuşiţa răcoros 
parfumată la buzele lui Sergiu Miclăuş, glăsui în chip de 
concluzie: 

— N-aş dori să-mi porţi gânduri duşmănoase, dragă 
domnule Miclăuş. Nici mie, nici Ginei!... Ai aflat de la o 
femeie în vârstă, mult încercată de viaţă, ceea ce nu ştie şi 
nu admite tinereţea. Le temps ne respecte pas ce que l'on 
fait sans lui...49 

Sergiu păstră fălcile încleştate. Roti ochii la camera cu 
fantastic decor. Îşi înăbuşi suspinul. Ce dulce ar fi sunat aci 
glasul Ginei, nu al acestei aspide cu neputinţă de clasificat 
în vreo categorie femeiască! Glasul Ginei: „Ai întâhziat prea 
mult în Platoul Pamih... Dah te iert, dhagă Gigi!” 

Platoul Pamir nu mai exista. Gina nu mai exista. 

Iar el fusese pentru dânsa numai un oarecare domn 
Mircea... Mirclăuş... aşa ceva. 

Nu mai exista deci nici Gigi. Nu va mai fi pentru nimeni de 
acum. 

În urma lui, tanti Catriona îşi reluase chipul cel adevărat, 
sprijinită cu o mână de uşor, privindu-l cum se depărtează 
cu o îndoială în suflet. Poate a greşit. Poate a exagerat. 
Poate că Gina nu-i va ierta niciodată. Se gândi să-l cheme 
îndărăt. Să-i dea plicul. 

Dacă Sergiu Miclăuş s-ar fi întors o singură clipită, ar fi 
întrezărit neprevăzuta metamorfoză a bătrânei, care 
simulase cu eroism tot ce nu putea ea suporta: ipocrizie, 
minciună, sarcasm, mofturi de sexagenară alintându-se cum 
nu i se şade vârstei. Ochii ar fi descoperit încântătoarea 
Catrionă dintotdeauna, într-altfel fantastică, la locul său în 
pragul căsuţei de păpuşi. 

Dar Sergiu Miclăuş pornise glonţ. Trânti portiţa grilajului. 
Se împiedică de o babă încovoiată de şale, cu polcă de dimie 
călugărească şi cu o broboadă trasă pe ochi. 


— Hei! răcni baba Reveica speriată, ducându-şi mâna la 
inimă. 

— Nici un hei, hârcile iadului! blestemă înciudat Sergiu 
Miclăuş, regretând că au trecut vremile Inchiziției, când 
asemenea vrăjitoare îşi găseau sfârşitul jupoiate de piele şi 
arse pe rug. 

Apoi strigă şoferului: 

— Mână, Tacke! Dă-i drumul! 

— Ce direcţie, anume? 

— Oriunde, în afară de Platoul Pamir! M-ai înţeles? Platoul 
Pamir nu există. E o invenţie! O balivernă a geografilor... Să 
opreşti la un debit de tutun. Să mă duci pe urmă la un local 
de beţie care ţine toată noaptea deschis. Înţelesu-m-ai, 
Tacke? 

— Dacă doriţi, aşa vom face... răspunse flegmatic omul de 
la volan. 

Căci şoferul de acum, ca şi Cristofor din noaptea trecută, 
renunţase să mai priceapă capriciile unui client cu atât de 
vădite semne de scrânteală. 

Îi poruncise să urmărească până la Bellu un necunoscut 
pornit fără pălărie pe stradă. Au mers până la Bellu. I-a 
poruncit să aştepte. L-a aşteptat până ce i-au prins noaptea. 
I-a strigat să gonească nebuneşte, ca să ajungă mai repede 
aci. Au venit vârtej. Acum voia debit de tutun, voia local de 
beţie... Îl botezase Tacke şi se arăta supărat pe un oarecare 
Platou Pamir. Pamir? Tot vreo ţicneală! E plină lumea de tot 
soiul de oameni. Au dat căldurile prea devreme în acest an. 
Numai de ar avea cu ce plăti atât cât a înregistrat aparatul! 
Peste trei sute de lei!... A mai păţit cu unul anul trecut. Au 
mers la secţie. Pe lângă bani, a mai pierdut şi timpul. 

Opri în strada 11 lunie. 

— Vă rog, aveţi aci debit de tutun. Aveţi alături şi localuri 
care ţin deschis până la ziuă... 

Le cunoştea îndestul Sergiu Miclăuş din cealaltă viaţă a 
lui, înainte de surghiunul în târgul ardelenesc de munte. 
Nu-i făceau nici o plăcere! Nu-l chemau cu nimic. Rostise 


cuvintele ca să-şi amăgească pustiirea din el cu o 
fanfaronadă de copil înciudat. Dar de un pachet de ţigări 
avea nevoie. Cu atât are să se aleagă din asemenea zi. Va 
lua din nou patima fumatului. Viaţa îi dă drept măcar la 
atât. Ţigara i-a fost o tovarăşă credincioasă în ceasuri de 
acestea, deşarte. 

Cobori, căutând cu ochii firma Regiei. De o parte şi de alta, 
litere de foc învăpăiau cerul, aşterneau pe asfalt o lumină 
spectrală, în care trecătorii apăreau şi dispăreau straniu 
fardaţi, defilau ca într-o figuraţie de teatru, nu păreau că 
aparţin lumii reale. „Mă mai recunosc oare chelnerii?” se 
întrebă. Şi aruncă o privire piezişă spre intrarea unei 
grădini, unde un pui de portar galonat ridicase şapca 
împodobită cu firet de amiral, deschizând portiera 
automobilelor. „Desigur, e încă prea rece pentru stat afară. 
Nici jumătatea lui mai”, gândi Sergiu Miclăuş. 

Ca să-şi verifice părerea, înaintă câţiva paşi. Se vedeau 
feţele albe întinse pe mese sub teii cu frunza lată. Aşadar, s- 
a înşelat. 

— Să trăiţi, domnule Sergiu! 

Îl salutase portarul. 

— Cum, tu eşti, Tacke? întrebă minunându-se Sergiu 
Miclăuş. 

De la sine înţeles că pe fostul picolo, devenit portar, nu-l 
chema Tacke. Confraţii de breaslă îi spuneau Cârnul, după o 
anumită insuficienţă a apendicelui olfactiv. Totuşi, 
presupusul Tacke, puşlama isteaţă de local nocturn, 
răspunse cu o nesăbuită bucurie clientului de pe vremuri, 
generos la bacşişuri şi risipitor foarte la petreceri: 

— Eu, domnule Sergiu, cum mă vedeţi! Am înaintat în 
grad, 

— Ei, bravo! La mai mare, lacke...! 

— Că nici nu-i cine ştie ce procopseală! Mai bine era când 
serveam înăuntru... leşea ceva... Acilea, cam pă sponci. Nu 
poftiţi? S-au făcut schimbări... 

— S-au făcut schimbări? Ce schimbări au putut să se facă? 


Băieţandrul n-avu răgaz să răspundă. Se repezi să 
deschidă o uşă de automobil. Sergiu Miclăuş se surprinse 
singur în mijlocul trotuarului, sub lumina de foc bengal, 
interesându-se stupid de lucruri care nu aveau nici un sens 
pentru el. Întrebase şi aştepta răspuns un individ străin de 
adevărata lui fiinţă, mai ales acum, mai ales cu sufletul său 
de acum. Pricepu ascunsa pricină a acestei purtări. Îl 
înspăimânta singurătatea. Simţea nevoie de o apropiere 
omenească, de un glas, de orice şi de oricine, numai,ca să 
nu rămână faţă în faţă cu sfârşeala deznă-dăjduită din el... 

— S-au făcut schimbări grozave! reluă portarul recrut, 
netezindu-şi galoanele mânecii şi potrivindu-şi pe trup 
cutele hainei prea largi. Este dans dă la douăsp'ce înainte. 
Zazz-band şi numere!... Dacă n-aveţi timp acuma, vă 
sfătuiesc să veniţi mai târziu, numaidecât. Pă garanţia 
mea!... Aţi lipsit, se vede, din Bucureşti, de n-aţi mai dat pă 
la noi... 

Sergiu Miclăuş nu-şi putea descleşta tălpile din asfalt. Ce 
căuta el aici? Ce putere vicleană îl împiedica să se mişte 
locului? Poate că Leon Dobrotescu, Tatileon, e încă acasă. 
Acum are sufletul să-l înţeleagă deplin; sunt amândoi cu 
toate antenele deschise; acum ar fi mai apropiaţi decât au 
fost oricând, deşi el n-a îngropat nici o moartă. Gina era mai 
pierdută pentru dânsul decât dacă ar fi murit. Un oarecare 
domn Mircea... Mirclăuş... aşa ceva... 

— Se afă aci şi alde domnu Dragomir!... anunţă 
confidenţial fostul picolo înaintat în grad. Adineauri a intrat. 
Dar acum vine rar şi stă puţin. Nu mai sunt vremurile 
dumneavoastră!... După cum se vede d-o poştă, o duce cam 
prost. Ştiţi, dânsul e cu foiţele... (arcuind degetele, filă un 
pachet de cărţi invizibile). Alea curăţă omul!... Sunt mai ale 
dracului decât vinul! Vinul numai te veseleşte: râzi, 
vorbeşti, cânţi, spargi un pahar, o oglindă... A doua zi bei 
apă. Te-ai liniştit pă câteva zile şi-ţi cauţi dă treburi. Alea nu 
iartă: noapte cu noapte... Uite-l că vine! 


Valeriu Dragomir, prietenul şi colegul de clasă al lui 
Sergiu, camaradul de mai târziu al vieţii de pierzanie, 
venea încet, cu pălăria trasă pe ochi, purtând un pacheţel 
învelit în hârtie albă, cu sfoara petrecută pe deget. 

Nu arătă surprindere ori bucurie. Îi întinse mâna moale, 
vorbind cleios: 

— Bună seara, Sergiule. Ce vânt pe aici? 

Parcă se despărţiseră de ieri. 

Dar Sergiu Miclăuş constată că pentru prietenul său 
timpul trecuse ca într-o vrajă cruntă şi plină de spaimă. 
Niciodată nu văzuse la un om o asemenea schimbare. Nu 
doi ani, ci zece, doisprezece ruinează aşa un chip şi un trup 
care până mai deunăzi vibrau încă de voioasă tinereţe. 

Valeriu Dragomir se buhăvise. Fălcile şi gura îi atârnau 
invadate de o grăsime gălbuie, bolnavă; grăsimea parazită 
a mizeriei şi a nopţilor pierdute. Pleoapele erau nă-pârlite 
de gene; umflate şi purulente, păreau înţepate de albine. 
Hainele cafenii cu dungi, decolorate şi prăfuite, căpătaseră 
lustru la piept şi la mâneci. Lustrul special al meselor de 
joc, al meselor de cârciumi şi de cafenele. „Aşa aş fi fost şi 
eu acum dacă nu plecam”, gândi cutremurându-se Sergiu 
Miclăuş. 

Şi, cuprins de o înduioşată milă pentru prietenul de 
altădată, în care intră o ciudată şi superstiţioasă milă 
pentru cel ce ar fi putut şi el să ajungă, se acăţă de 
providenţiala întâlnire: 

— Nu m-aduce nici un vânt, Dragomire! Poate presim-ţirea 
că aveam să te întâlnesc. Sunt liber... Vrei să rămâi cu 
mine? 

Valeriu Dragomir privi în lături, răsucind sfoara 
pacheţelului pe deget: 

— Ce să facem dacă rămânem împreună? Tu ai scăpat. Ie- 
ai eliberat... Mă tem că o să avem amândoi o decepţie... 

— Tu vorbeşti aşa? îl mustră Sergiu cu o izbucnire 
prietenească. Lasă prostiile şi hai să mergem undeva, să 
stăm de vorbă, să ne amintim... Ai luat masa? 


Prietenul cedă flasc: 

— N-am luat... Să mergem, fiindcă ţii tu... Arătă pachetul, 
punând o condiţie: Dar mai întâi să duc acestea acasă... Am 
aci nişte ouă proaspete, pâine, nişte brânză... Trebuie să le 
duc neapărat acasă... 

Sergiu Miclăuş bănui că prietenul are vreo legătură: o 
femeie, o tovarăşă de mizerie. Şi-o închipui într-o odaie cu 
chirie ieftină, aşteptând proviziile acestea sărace: ouă, 
brânză, pâine - cina dezmoşteniţilor pe un colţ de masă, pe 
o foaie de ziar. 

Cu delicateţe, îşi stăpâni întrebarea indiscretă. Rosti: 

— Bun. Admis! Să cumpărăm mai întâi ţigări... 

— Tocmai! Şi eu voiam să mă aprovizionez cu niţică otravă. 

Au intrat amândoi în cabina dreptunghiulară a debitului 
de tutun. Sergiu i-a lăsat rândul la tejghea, în aşteptare 
citind afişele ziarelor înfipte în perete: „Săptămâna cărţii. 
Cum se remaniază guvernul Hitler. Ungaria se plânge Ligii 
Naţiunilor. S-au cerut dosarele în afacerea Skoda. Ex- 
împărăteasa Zitta vine în Austria. Festivităţile în cinstea d- 
lui Tewfik Rustu-Bey. Moartea lui Lazăr Şeineanu la Paris”... 

Când întoarse ochii, observă că prietenul punea într-o 
cutioară goală de carton cinci ţigări Carpaţi. Atât îi îngăduia 
bugetul să cumpere: cinci ţigări, cinci lei! Toată mizeria 
exprimată într-un singur amănunt. 

Sergiu ceru două pachete; două pachete de ţigări scumpe. 
Le va aşeza deschise pe masă. Îl va sili să fumeze din ale 
sale. Atunci îşi aminti întâia oară că avea în buzunar o 
adevărată avere. Pe lângă economiile de salariat chibzuit şi 
fără pasiuni, un teanc de bancnote: o sută de mii. Îşi pipăi 
buzunarul de la spatele pantalonilor. Hârtiile îndoite făceau 
țoaşcă. La ce-i mai foloseau acum? N-au trecut nici câteva 
ore de când cu preţul acesta plănuia să-şi înjghebe un cuib 
pentru Gina şi el, pentru amândoi. Gând nebunesc. Exaltare 
fără nici o le-gătură cu realitatea. El fusese pentru Gina 
numai un oarecare domn Mircea... Mirclăuş... aşa ceva. 


Aprinse ţigara şi trase fumul, cu sete, până în adâncul 
plămânilor. Era delicioasă senzaţia primului fum după o 
întrerupere de aproape doi ani. Ca întâia ţigară după o 
îndelungată convalescenţă. 

Afară şoferul coborâse şi nu-l slăbea din ochi, aşternut pe 
pândă. 

— Urcă-te. Mergem mai departe! hotări Sergiu Miclăuş, 
adresându-se prietenului, punând mâna pe mânerul 
nichelat şi piciorul pe scară. 

— Eşti cu maşina? se miră Valeriu Dragomir. Nu e nevoie. 
Dă-i drumul, stau numai la câţiva paşi. 

Şoferul îşi primi dreptul său cu o uşurare. Încercă mo- 
netete de argint. Una suna mat. 

— E falsă, domnule, dacă nu vă supăraţi. V-a înşelat un 
pehlivan. 

Sergiu Miclăuş căută alta, surâzând cu melancolie 
amintirilor de astă-noapte. 

— E falsă cu adevărat, Tacke! M-a înşelat un pehlivan care 
se numea Cristofor, se recomanda proprietar de maşină şi 
pretindea că nu este o haimana din cei care dau poli falşi la 
rest. El dădea sute false şi mai avea ideea că Platoul Pamir e 
pe prelungirea Dorobanţi, cum faci la stânga! Ţine şi suta 
aceasta falsă bacşiş... Ai să găseşti alt imbecil la noapte, şi 
imbecilul are s-o primească fără să bage de seamă, cu 
gândul aiurea, la Platoul Pamir. Însă să ştii de la mine! 
Platoul Pamir nu există. M-ai înţeles? Platoul Pamir e o fahsă 
sinisthă! 

Filosofic, şoferul îşi strânse banii în punga soioasa, fără să 
se mai minuneze de vorbele şi faptele zănatecului client. Că 
nu era ca toţi oamenii nu mai încăpea nici o îndoială. O 
dovedise încă o dată. Însă ţicneala se arăta inofensivă şi 
darnică. Răspunzând cu generozitate la generozitate, se 
oferi ridicând steguleţul roşu de metal: 

— Puteţi urca... Vă duc tot eu, pă gratis, nu mai pun 
aparatul să marcheze. 


Sergiu Miclăuş îl lăsă vorbind şi gesticulând în vânt. Lărgi 
pasul după prieten. 

Pe la spate, lustrul din coatele şi din pantalonii chibiţului 
de tripou, ai clientului de cafenea şi de cârciumi trăda o mai 
jalnică decădere. Gulerul era slinos la ceafă; slinoasă, 
panglica pălăriei cu pete de năduşeală. Stofa făcea creţuri 
subsuoară şi pocnea la şolduri, ca straiele prea strâmte ale 
unui copil care a crescut şi s-a îngrăşat în vacanţă. Acum îşi 
amintea Sergiu Miclăuş că hainele datau de doi ani 
jumătate. El fusese cel care l-a silit pe Dragomir să meargă 
la croitor şi să le comande, într-o dimineaţă când s-au 
pomenit în stradă după o noapte norocoasă la club. Valeriu 
câştigase cu opt poli peste şase mii lei. Chibiţ la o masă 
memorabilă. A plătit înainte toţi banii croitorului, fiindcă a 
doua zi, dacă nu chiar în aceeaşi seară, soarta lor era 
scrisă. Aşa, s-a ales măcar cu un costum pentru zile de 
sărbătoare. Sărmanul costum duminecal! Ajunsese mai 
mizer decât hainele lui Matei, căpătate de la stăpân, dar 
curate, periate, fără pete şi fără lustru în coate. Sergiu 
Miclăuş se gândi că poate câteva mii de lei ar fi destul 
pentru a descurca bugetul prietenului, l-ar despotmoli 
dintr-un cerc vicios, i-ar da putinţa să-şi pregătească o 
evadare, să-şi organizeze altfel viaţa. Îşi propuse să aducă 
vorba mai târziu, după masă, cu tot tactul, galvanizându-i 
voinţa slăbită, alterată de sofismele perfide ale patimei. Va 
invoca exemplul său. O experienţă în care n-ar fi crezut 
dacă n-ar fi trăit-o. 

— Ascultă, Dragomire; spuse aprinzând a doua ţigară de la 
cealaltă. Poate că sunt indiscret... Poate că n-am ce căuta la 
tine. Poate te deranjez. Aştept mai bine aci, la marginea 
trotuarului. 

Prietenul hohoti în râs surd, ridicând pacheţelul suspendat 
în sfoară: 

— Din pricina aceasta? 

— Poate... Desigur... 


— Fii fără grijă! Nu e ce crezi tu... Femeie, iubită, 
nevastă... Nimic din toate acestea, dragă Sergiule! Am 
pierdut dreptul la ele... Uită-te la figura mea... 

Valeriu Dragomir gâlgâi un hohot oribil în guşa gâtuită de 
guler, expunându-şi înadins la vedere, în lumina violentă a 
becului electric, gura foanfă, obrazul lăbărţat, ochii cu 
genele spuzite. În şcoală era vestit pentru frumuseţea 
atletică şi pentru eleganța înnăscută la diferite jocuri 
sportive. Numai opt ani au trecut de atunci. Prietenul 
începuse să putrezească de viu. 

— M-ai privit bine? întrebă. În acest caz, te-ai convins că 
nu mă poate aştepta nici o femeie. lubită, nevastă, 
prietenă... Nu sunt pentru noi... Pardon! Vreau să spun: 
pentru mine... E altceva, cu totul altceva... 

Oprit în loc, Valeriu Dragomir păru deodată foarte 
stingherit. Privi în pământ, mutând pe trotuar o pietricică 
de colo-colo cu vârful pantofului scâlciat. 

— 'Ţie pot să-ţi spun! mărturisi. N-ai să râzi. Îţi mai 
aminteşti tu de Idiceanu, Ion Idiceanu? cel care era într-a 
opta, când ne aflam noi în clasa a cincea? 

— Se poate să nu-mi amintesc?! exclamă scandalizat 
Sergiu Miclăuş. Gloria liceului nostru! Laureatul tuturor 
concursurilor generale pe ţară... 

— Exact! Gloria liceului nostru, laureatul tuturor 
concursurilor pe ţară... Ei bine! pentru această glorie şi 
pentru acest laureat la concursuri generale duc eu 
pacheţelul de aci. E pe dric... Cinci-şase luni, poate opt, 
poate numai două... Atât i-au dat medicii. Caverne la 
amândoi plămânii. Şi, bineînţeles, nici un mijloc de 
existenţă... L-a ajuns boala în străinătate, când lucra la al 
nu ştiu câtelea doctorat într-o specialitate care te ţine zece 
ani în laborator. L-am întâlnit din întâmplare. Amici n-am 
fost niciodată. Distanţa era prea mare între noi... Pe urmă, 
el fusese laureat, gloria liceului; eu, ca şi tine... Fericita 
mediocritate!... L-am întâlnit, nu mâncase de două zile, 
făcea anticameră la autorităţi ca să capete ospitalitate 


gratuită la un sanatoriu... Aceasta acum trei luni, în 
februarie. Mi-a fost milă... M-a impresionat. înţelegi tu: mie, 
cel de acum, aşa cum mă vezi, mi-a fost milă de gloria 
liceului nostru, de laureatul tuturor concursurilor generale 
pe ţară!... L-am adus la mine în cameră. Acum e în pat. Nu-i 
spun ce fac, nu ştie din ce trăiesc. Îl mint! Am inventat o 
poveste... O slujbă de noapte, la o fabrică. Prost plătită, dar 
destul ca să mă hrănească în aşteptarea unei ocazii mai 
bune... Aşa îl mistific de trei luni. Îi aduc mâncare după cum 
pot, cât pot, când pot. Noaptea tot nu prea vin pe acasă. Se 
odihneşte în linişte. Eu chibiţesc la un tripou, la altul. Acum 
mă cunosc toţi ca pe un cal breaz. I-am cumpărat acestea 
cu treizeci de lei... Băcăniile sunt astăzi închise şi numai de 
atât am putut face rost. De treizeci de lei: ouă, brânză şi 
pâine. De cinci lei, ţigări pentru mine. La noapte, mai 
târziu, trag nădejde să mai ciupesc ceva... 

Sergiu Miclăuş îşi pipăi teancul de bancnote în buzunarul 
de la spate. 

— Aşa încât, te rog, stărui Valeriu Dragomir, să nu faci nici 
o aluzie la... la slujba mea de noapte. De altfel, nu stăm 
decât câteva minute! I-a recomandat doctorul să nu se 
ostenească... Are un tovarăş să-i ţină de urât. Malec... 

— Cum Malec? voi să afle Sergiu Miclăuş. Ce este aceea 
Malec? 

— Malec. Buster Keaton... Ai să vezi... 

Au urcat scările într-o lumină chioară, pipăind peretele cu 
mâna şi treptele cu talpa. Camera era la întâiul etaj, pe un 
coridor îngust, cu uşi de o parte şi de alta, făcându-şi faţă. 

— Intră! răspunse un glas cavernos la bătaia înceată a lui 
Valeriu Dragomir. 

Sergiu rămase mai în urmă, pentru a lăsa timp prietenului 
să prevină bolnavul că n-a venit singur. 

— Hai, intră şi tu... şopti Dragomir, întorcându-se după 
câteva clipe. L-am anunţat... Şi, te rog, nu fuma! Îi faci rău 
şi-i faci poftă. 


Bolnavul zăcea într-un pat de fier, aşezat cu faţa spre 
fereastra deschisă, cu pătura cafenie de cazarmă trasă 
până la bărbie. 

De afară străbătea, în explozii de strune şi alămuri, muzica 
unui local de noapte. Sergiu Miclăuş strânse mâna 
scheletică, fierbinte şi vâscoasă. Ion Idiceanu îl cercetă cu 
privirea încordată, dând în lături aripa de păr căzută pe 
frunte. Se vedea că-şi munceşte memoria să reconstituie 
chipul lui Sergiu Miclăuş aşa cum va fi fost acum 
doisprezece ani, în uniforma de liceu, cu obrazul şi cu ochii 
copilăreşti de atunci. 

Faţa prelungă se lumină. Îşi amintise. Voi să spună ceva, 
dar îl înăbuşi tuşea. Duse batista la gură. Când se potoli, 
ascunse sub pernă cârpa mototolită cu pete late de sânge. 

Se ridică într-un cot şi glăsui rar, întrerupt, economisindu- 
şi respiraţia: 

— Acum mi-aduc aminte de dumneata... Mi-a vorbit 
Dragomir... Locuieşti la munte... într-un orăşel de munte... 
Pădure... brad... ozon... Pădurea de brad coborând până în 
fundul curților... Pariez că nu te simţi fericit... Omul nu ştie 
să preţuiască un bun decât după ce l-a pierdut... Apoi, 
adresându-se către Valeriu Dragomir: Închide, te rog, 
fereastra, dacă eşti bun... Nu se mai poate vorbi cu muzica 
aceasta. 

— Nu se poate vorbi cu muzica aceasta. Să lăsăm pentru 
altă ocazie, mon ami! 

Doamna Aspasia Grult articulase înţepat invitaţia, privind 
la vecinul de masă peste umăr, de la o seniorială altitudine, 
arogantă şi dispreţuitoare, aidoma cu faimoasa poză din 
caricaturile faimoasei actriţe Cecile Sorel. O Ce-cile Sorel 
contemporană cu Ramses al II-lea, din dinastia a XIX-a. 

Vecinul, Lecache Leca, părintele mirelui, îşi ceru 
iertăciune cu umilă intimidare: 

— Vă rog, scuzaţi... N-am vrut să... Credeam că... 

— Nu e nevoie de explicaţie. Am priceput! întrerupse sec 
doamna Aspasia Grult, întorcând capul şi încheind discuţia. 


Lecache Leca întinse mâna spre paharul înalt, cu picior, ca 
să ceară vinului puţin curaj. Paharul se clătină, gata să se 
răstoarne. Printr-un adevărat miracol acrobatic, izbuti să-i 
restabilească echilibrul înainte de a se dezlănţui catastrofa. 
Cu un suspin din adâncul redingotei, renunţă la auxiliarul 
tonic al licoarei irizate din pahar, pe care o aprecia ca 
aromă, coloare şi vârstă, în calitate de vechi cunoscător. 

Era un bătrân vesel din fire, vorbăreţ şi mucalit în lumea 
sa de slujbaşi mărunți, într-un târguşor cu podgorii de pe 
vremea lui Ştefan cel Mare şi cu tabieturi rămase în afară 
de veac. 

Aci îşi pierduse voia bună. 

Se simţea ticălos şi străin. 

Toată vremea a tras cu coada ochiului în dreapta şi în 
stânga, preocupat să nu greşească întrebuinţarea 
tacâmurilor complicate şi a paharelor de diferite mărimi cu 
misterioase destinaţii. Din când în când, se uita pe furiş la 
nevastă-sa - „sireacă băbuşcă-mea”, cum îi spunea cu 
înduioşare în gând - aşezată de cealaltă parte a mesei, tot 
atât de străină şi zăticnită, trimiţându-şi reciproc semne de 
îmbărbătare. 

Amândoi veneau din altă planetă, cu alte apucături: 
simple, modeste, demodate. 

I-a scos dintr-o căsuţă cu cerdac şi cu livadă nunta unicului 
copil. El nu mai călcase în Bucureşti de vreo douăzeci de 
ani; ea acum călca întâia oară. Şi au fost pe de-a-ntregul 
copleşiţi de strălucirea şi de numărul familiei 
Cristodoreanu, cu neisprăvit lanţ de veri, unchi, nepoți, fini 
şi cumetri; de casa arătoasă şi de fastul ceremoniilor, de 
abundența ospăţului şi de vestmintele de mare gală ale 
invitaţilor: fracuri, decolteuri, diademe şi pieptănături 
proaspăt ieşite din laboratorul coaforilor. 

S-au ruşinat de straiele lor sărace şi străvechi, cu toate că 
Barbu o îmbrăţişase pe bătrână prin unghere şi cu toate că 
îi trosnise oasele bătrânului, strângându-l la piept, cu vorbe 
de ale lui deşucheate: 


— Asta ar mai fi trebuit! Să vii şi tu cu frac şi măicuţa în 
mare decolteu... Fiţi liniştiţi, fiindcă voi sunteţi aşa cum vă 
şade bine! Nu vă dau pe jumătate din spilcuiţii şi din 
pănărămile astea care v-au speriat... 

Liniştiţi nu puteau fi sub nici un cuvânt. Se temeau să nu-şi 
facă feciorul de ocară. Înghiţeau cu noduri şi se 
supravegheau la fiecare mişcare şi vorbă. Din instinct 
bătuseră laturile, apropiindu-se de rubedeniile mai 
nevoiaşe din neamul Cristodorenilor, strecurându-se printre 
uşi, pier-zându-se la biserică în mulţimea cea mare. 

La masă, însă, n-a mai fost chip. S-au supus orânduielilor 
scrise pe cărţi de vizită şi au trecut la vedere, spre locurile 
cuvenite, de cinste. 

Lecache Leca socotise de a sa datorie să nu rămână mut 
lângă îmbălsămata bunică a miresei. Cu o mare prudenţă şi 
caznă, reuşise să născocească un subiect de conversaţie 
„distinsă”. 

Doamna Aspasia Grult îi tăiase cuvântul. 

Dezmierdându-şi gânditoare între degete perlele 
colierului de la gâtul uscăţiv (numai tendoane, vine şi 
pergament încreţit), bunica familiei îşi plimba privirea acidă 
de la un comesean la altul, păstrându-şi gândurile şi 
judecăţile pentru sine. Vecinul o exasperase cu neghioabele 
sale reflecţii şi cu precipitata grijă de a-i oferi o solniţă, 
muştar, sosieră, lămâie, ca şi cum acestea nu s-ar fi aflat la 
îndemână pentru fiecare în faţa tacâmurilor, iar chelnerii cu 
mănuşi albe, de la spate, nu şi-ar fi cunoscând îndestul 
datoria. 

Masa era întinsă în formă de potcoavă, în grădina cu tavan 
mobil de sticlă, sub cerul albastru cu stele. Ospăţ de peste o 
sută de persoane, cu mâncările pregătite la o mare casă 
specializată în banchete; cu proviziile completate din 
îmbelşugata gospodărie de la conacul şi via de pe Valea 
Prahovei; cu vinuri înadins rezervate timp de două decenii 
din floarea tuturor recoltelor în vederea acestui eveniment. 


Pereţii dreptunghiulari ai atelierului scos din funcţie şi 
transformat în grădină se îmbrăcaseră în ultimii ani până 
sus cu iederă, viţă-sălbatică şi trandafiri acăţători. Becurile 
colorate, ascunse în verdeață, împrăştiau o lumină să-vant 
calculată de meşterul electrician cu perfecţionări şi 
ingenioase inovaţii introduse de Barbu. Fusese fericită 
inspiraţia lui Nae Cristodoreanu când a cumpărat locul din 
coasta casei şi s-a hotărât să-i dea această folosinţă. Fumul 
țigărilor se risipea fără urme. Răcoarea se păstra plăcută, 
dozată de acoperişul mobil; la florile înşirate pe mese se 
adăuga tapiseria vie şi verde a frunzelor, banda îngustă de 
gazon şi de pansele din jurul pereţilor. 

„Numai în capetele imbecililor clocesc întotdeauna ideile 
cele cuminţi”, gândi Aspasia Grult, care nu avea o părere 
bună despre ginere, nici despre fiica sa, nici despre nimeni 
pe lume. 

Ochii cocliţi au trecut de la ţeasta lucie şi brobonită de 
năduşeală a lui Nae Cristodoreanu la mireasa şi la mirele 
din fruntea mesei, străjuiţi de cele două lumânări enorme, 
cu flacăra legănată de o imperceptibilă adiere. 

Odeta îşi lepădase cununiţa şi vălul. 

Astfel, îşi pierduse jumătate din farmecul tainic şi virginal 
care o transfigurase în biserică. 

„S-a îngrăşat; în cinci ani are să capete proporţiile Mariei. 
Nici o bucurie pentru bărbatu-său”, cugetă Aspasia Grult, 
căutând cu o străpungătoare privire spre locul Nadinei. 

Ea singură între toţi, cu ascuţimea-i demoniacă, presim- 
ţise ceva nedesluşit, turbure, nebănuit de nimeni, poate nici 
de Barbu, poate nici de Nadina. 

Ochii s-au fixat să descopere o umbră pe faţa copilei. 

Nadina râdea. 

Într-un capăt de masă, în ciuda protocolului şi a cărţilor de 
vizită care prescriau altă distribuţie a oaspeţilor, se 
înjghebase în modul cel mai spontan un grup june şi 
gălăgios. Se proclamase „Banda veselă” şi aclamase 
prezidenta de onoare pe Nadina. De acolo porneau chicote 


şi explozii de glasuri, acoperind în răstimpuri murmurul lin 
şi egal al conversaţiilor cu vocea cuviincios scăzută, sunetul 
mat al paharelor şi al tacâmurilor, melodiile orchestrei. 

Fratele Nadinei, Bazil, licean sportiv, cu mâinile 
butucănoase şi roşii de salahor, uitase demnitatea şi 
ambiţioasele hotărâri de debutant în cariera mondenă, 
juruite acum câteva ceasuri, când a îmbrăcat întâiul 
smoching. Vânăt la faţă, se stropşea ca pe terenul de rugbi 
la Dolofanul, care îşi îngăduise ireverenţioase comentarii 
asupra unor anumiţi găligani mai puţin aspectuoşi în ţinută 
de ceremonie decât chelnerii, adevăraţi gentlemeni prin 
comparaţie, în fracurile lor impecabile. Apelase la arbitrajul 
Nadinei. Răspunsul a fost de bună seamă demoralizant 
pentru Bazil, după figura lui consternată de o clipă. 
Demoralizant, dar împăciuitor şi hâtru, fără îndoială, căci 
toată „Banda veselă” a izbucnit într-un uragan de hohote. 
Când râdeau, toţi copiii Cristo-dorenilor îşi încreţeau la fel 
colţul pleoapelor ridicate în sus, mongoloide: de fapt, 
pecetea mamei, a familiei Grult... 

Aspasia Grult nu avea de ce să fie încântată de această 
predominare a sângelui său într-un neam corcit, pentru 
care nu simţea acum nici un ataşament. Îşi strămută 
privirea neostenită spre alt şirag de meseni, mai importanţi 
şi mai vrednici de luare-aminte. Depusese tacâmurile 
transversal pe farfurie. Nu mai voia să se atingă de fripturi. 
Aştepta brânza şi fructele, cafeaua. În existenţa ei de avară 
îşi deprinsese stomacul cu un regim de schimnică. 

Toată fiinţa sa cerea altă hrană. 

Cu voluptate se străduia să descifreze adevăratele gânduri 
şi metehne ascunse ale fiecăruia, sub înfăţişarea lor 
convenţională, studiată de acasă, afectată din fire sau 
devenită după o îndelungă practică şi educaţie masca 
mincinoasă din fiecare zi, încrustată în obraz ca tunica lui 
Nessus pe trup. Îi cercetă pe rând... Acesta şi aceasta... Un 
bărbat, o femeie... Nenumăraţi... Nenumărate... Bărbaţi de 
toate vârstele, în straiul negru, cu piepţii cămăşilor şi cu 


funtele imaculate. Femei cu umerii pudraţi şi cu spatele 
dezgolit până la cingătoare. Nenumărate chipuri, care în 
mare parte au evoluat sub ochii săi, pe care le-a cunoscut în 
frăgezimea din anii copilăriei şi ai tinereţii, le-a văzut 
căpătând o trecătoare plinătate a maturității; le-a urmărit 
apoi alterându-se, zbârcindu-se, ruinându-se. 

Toţi purtau furculiţele cu mişcări cumpănite şi uşoare, 
sorbeau din pahare abia atingând cristalul cu buzele, 
întorceau capetele cu o calmă distincţie spre vecini, să 
împărtăşească o glumă, un ultim zvon maliţios, părerea 
despre o piesă de teatru, o carte, un nou tip de automobil 
sau o schimbare politică în perspectivă. Toţi zâmbeau 
stereotip şi, din când în când, aruncau priviri de cordială 
simpatie mirilor din capul mesei. Femeile se alintau ca 
mâţele. Bărbaţii îşi apiopiau coatele de trup, se ţineau 
ţepeni în scaune, cu o corectitudine britanică, se stăpâneau 
să nu clefâie, să nu se joace cu scăunaşul de argint ori cu 
mânerul cuţitului, să nu frământe cocoloşul de pâine între 
degete. 

Dar Aspasia Grult îi ştia şi sub cealaltă faţă a lor, chiar 
dacă nu le-o văzuse cu ochii vreodată. 

Unul sfârşea de risipit averea nevestei cu o fostă actriţă de 
varieteu; iar nevasta se consola şi se răzbuna punându-i 
coarne cu secretarul. Se află tustrei aci. Trio perfect! Altul 
se judecă de doi ani cu fratele pentru un testament; nu-şi 
dau ziua bună, îşi îndeamnă soțiile să scrie una alteia 
răvaşe anonime cu insulte de mahala. Cealaltă, de alături, 
îşi lasă copiii pe mâinile slugilor, cutreierând dancing-urile 
până la ziuă cu o echipă mereu primenită de amici ai casei. 
Alta e văduvă şi a ajuns la al treilea avort. Cunoaşte din ce 
afacere cu autorizaţii (înăbuşită la Parchet) şi-a înălţat vilă 
la Sinaia cutare şi din ce epitropie a unor minori orfani şi-a 
cumpărat moşie cutare venerabil patriarh cu barba albă în 
evantai. Ştia cu cine a fugit fata unuia şi ce semnături a 
falsificat pe poliţe feciorul altuia. 


Toţi surâd, îşi adresează cuvinte amabile, glume, întrebări 
şi făţarnice complimente; cuvinte care lunecă peste 
realitatea lor ascunsă ca picăturile de ploaie pe fulgii de 
gâscă... Toţi s-au examinat minuţios acasă în oglindă, şi-au 
restaurat stigmatele care se văd, neglijându-le pe cele 
invizibile dar ireparabile; au plecat satisfăcuţi de figura 
provizoriu întinerită cu briciul, cu pudră şi cu sulimanuri; 
bărbaţii încântați de costumele scoase din şifonieră; 
femeile, de toaletele croite nu numai din mătase ori catifea, 
ci şi din multe şi nespuse peripeții groteşti sau meschine; 
toţi şi toate par a nu exista pe lume decât pentru a flecări 
cu nevinovăția de acum, acompaniaţi de muzica aceasta 
lascivă a lăutarului vestit până dincolo de hotarele ţării. 

Pentru fiecare, însă, Aspasia Grult păstra un cazier 
infamant în minte, întorcând repede foile, completând o 
misiune, corectând cu precizii o informaţie vagă, lăsată sub 
semnul întrebării. Cei buni, slabi, dezarmaţi, cei proşti nu 
se bucurau de asemenea onoare. Îi trecea îndelaolaltă într- 
o rubrică lipsită de interes. 

Numai spre un singur colţ de masă nu îndrepta ochii. 
Acolo unde se afla Ioachim, fiul din carnea şi din sângele 
său. 

De privirea şi de judecata aceluia se temea ca de o 
conştiinţă exterioară; neîndurată cu dânsa, cum neîndurată 
era şi ea cu toţi. 

Îi simţea uneori privirea oprindu-se cu o duritate de 
atingere materială, apăsată; iar atunci degetele îi tremurau 
pe boabele argintii ale perlelor. 

Nadina izbutise să-i smulgă făgăduiala unui deplin 
armistițiu de douăsprezece ore. 

Ca o garanţie a pacificelor intenţii, loachim Grult con- 
simţise să se abată prin odaia lui Bazil, să-şi radă barba 
ţepoasă şi sură, să-şi pieptene părul învâlvoiat şi să-şi scu- 
ture praful hainelor. Fără îndoială că hainele acestea 
cenuşii distonau cu ţinuta solemnă a celorlalţi comeseni. 
Dar lumea ştia că loachim Grult a fost întotdeauna un 


original incorigibil şi că în timpul din urmă avusese nevoie 
de căutare într-o casă de sănătate. Nadina îl încredinţase 
Ginei Alimănescu. O rugase să se sacrifice două ore, atât 
cât ţinea masa, numai pentru a nu-i lăsa lui şi altora 
impresia că familia i-a organizat o gardă permanentă. 

Gina acceptase misiunea cu dragă inimă. Nu-i părea o 
corvadă. Încă de când era copilă cu fustele deasupra 
genunchilor îl socotise pe loachim Grult un om pitoresc şi 
captivant, curios, paradoxal anevoie de înţeles în vorbele şi 
faptele lui ciudate; însă nu un monstru cu viperine şi 
scelerate răzbunări, sau un nebun, cum îl zugrăvise Odeta. 

Abia s-a aşezat alături, şi o cutremurase o spaimă. 
Descoperise că mai exista încă un motiv, în afară de 
rugămintea Nadinei, care tot ar fi silit-o să-şi caute un loc 
cât mai de-parte de tacâmul său, acolo unde fusese fixat de 
la început, în altă vecinătate. 

Aşadar, venise şi el! 

Sprijinită în spătarul scaunului, cu inima golită de sânge şi 
cu degetele deodată înfipte în şervetul de olandă moto-tolit, 
Gina îl văzuse înaintând cu paşii elastici dintotdeauna, 
scuturându-şi şuviţele de păr pe fruntea boltită cu gestu-i 
familiar, împărțind viguroase strângeri de mână şi 
răspunzând voioaselor întâmpinări cu surâsul contagios 
care-i dezvelea dinţii albi, puternici, strălucitori; dinţi de 
carnivor deprins să muşte cu un robust nesaţiu din toate 
poftele şi îndestulările vieţii. 

Aşadar, venise şi el! 

Toţi i-au ascuns. 

S-au ferit s-o prevină. În egoismul lor de familie, s-au 
gândit îndată s-o prefacă în santinela lui Ioachim Grult; dar 
de sfâşierea din inima ei nu s-a îndurat nimeni s-o cruţe. 
Nici Odeta, care ştia. Nici Nadina, care bănuia. Amândouă o 
trădaseră într-o complicitate josnică. Dacă ar fi presimţit că 
se poate întâmpla aceasta, fugea de la biserică. Alerga 
acasă. Îl aştepta pe Sergiu. Se amăgea aşteptându-l pe 
Sergiu, pe Gigi, chiar de este scris să nu se mai întoarcă 


niciodată din Platoul lui, Pamir. Există o voluptate şi în 
supliciul unei aşteptări fără nădejde. Orice mai bine decât 
aceasta. 

Aşadar, venise şi el! 

Întovărăşea o femeie înaltă, subţire, cu părul negru-al- 
băstrui şi cu ochii adânciţi în cearcăne viorii, înfăşurată 
într-o rochie de un roşu aprins ca floarea de mac, lipită de 
trup direct pe piele; o actriţă renumită, fiindcă jucase cu 
mare succes câteva roluri de vampă. Întru această 
celebritate de proaspătă dată îşi schimbase numele de 
debut pe afiş din Pisicuţa Mladian în Pandora Mladian. lar 
rolul de femeie fatală îl prelungea ostentativ dincolo de 
scenă, în viaţa regizată cu o impudică publicitate a 
aventurilor şi a dramelor sentimentale. Printre marile sale 
succese, se anunţa sinuciderea unui ofiţer de marină; 
patetic episod, într-o noapte cu lună, pe ţărmul mării, la 
Constanţa. Se despărţiseră după un vijelios amor de două 
săptămâni, îi întorsese spatele, abia a făcut câţiva paşi, şi a 
auzit în urmă pocnetul revolverului. Nu s-a oprit din drum. 
A trimis un gardian public, cu vorbele menţionate mai apoi 
de anchetă şi reproduse de toate ziarele în scandalizate, 
dar glorioase reportaje: „Vezi, te rog. Mi se pare că în 
capătul aleii ai să găseşti un cadavru!” Întâmplarea i-a 
servit în carieră măcar tot atât ca un rol într-o piesă cu o 
sută de reprezentații jucate cu casa închisă. Pandora 
Mladian... O aplaudase şi Gina cu doi ani în urmă. Acum 
veneau împreună. După cum îi sprijinise el cotul o clipă cu 
vârful degetelor, după cum îi prinsese el eşarfa pe umeri, a 
înţeles că nu întâmplarea i-a adus în acelaşi timp. Cunoştea 
gestul; îi cunoştea privirea, care, ea singură, însemna o 
posesiune. 

Gina Alimănescu a tras în faţă o vază de cristal cu garoafe 
roşii şi albe. Când a crezut că nu-i va mai tremura glasul, s- 
a răsucit pe sfert către Ioachim Grult şi a încercat să 
discute banalităţi indiferente cu tot calmul unei vietăţi 
„bhave”. 


Ţinând capul prăvălat pe ceafă, Ioachim Grult filtrase 
privirea oblică prin întredeschiderea îngustă a pleoapelor. 

Nu-i scăpase panica acestui pui de femeie: încremenirea 
de la început, tremurul de mai apoi al mâinii încleştate în 
olanda apretată a şervetului, decizia curajoasă de a se birui. 
Căci el observa şi preştia ceea ce nu au darul să vadă şi să 
presimtă ceilalţi oameni, normali şi opaci subtilelor 
devinaţiuni. Ghici că mica şi fragila persoană pusă să-i facă 
de strajă avea ea acum nevoie de sprijin şi de ocrotire. Îl 
mişcă răsturnarea de situaţii. Cu simpatie şi blândeţe, 
încercă s-o ajute în eroica ei luptă lăuntrică. În loc să 
riposteze muşcător, cum îi stătea în fire, la o întrebare 
lipsită de interes pentru amândoi şi formulată numai din 
silnica obligaţie de a rupe tăcerea, Ioachim Grult rosti 
câteva constatări care răspundeau la tot ce se petrecea în 
sufletul Ginei: 

— Mizeria comediei, ca să-i spunem aşa, mondene, este că 
totul se petrece ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic... Priveşte 
în jurul dumitale, domnişoară!... Toţi vorbesc ceea ce n-ar 
trebui să vorbească şi fac ceea ce n-ar voi să facă. Toţi ar 
avea altceva de spus şi mai ales altcuiva de spus... lar toţi 
găsesc natural să se mistifice reciproc, şi bineînţeles 
înaintea tuturor, să se mistifice pe sine... Mă gândesc că 
măcar două treimi din aceşti vecini ai noştri, dacă n-ar fi 
prizonierii unei stupide convenţii, nici nu s-ar afla aci... Unii 
n-ar fi venit; alţii ar fi plecat. Însă cu toţii rămân... Li se 
pare că rămân; din buna lor voie. Numai când vor ajunge 
acasă şi când îşi vor lepăda, o dată cu hainele, surâsul lor 
poruncit, au să simtă o sinceră desfătare. O destindere. 
Căci atunci vor avea toată liber-tatea, în doi sau în trei, în 
mic sobor, să bârfească pe socoteala celor ce au văzut şi au 
auzit aci... 

— Vedeţi lumea phea în negru, domnule Grult. 

— Nu, domnişoară. Dar n-o văd numai în profil. 

— Cum adică, numai în phofil? 


— În profil, cu o parte ascunsă întotdeauna în umbră. Aşa 
se văd toţi. Aşa se cunosc toţii. Numai pe jumătatea din 
lumină... Eu văd şi partea din umbră. E un trist privilegiu, 
domnişoară!... Îl împart numai cu scumpa mea mamă, 
sinistra mumie din celălalt capăt al mesei. 

Ioachim Grult dădu în lături vasul cu flori, ca să privească 
mai liber spre Aspasia Grult. Cu o mare satisfacţie o văzu 
plecând ochii. 

Dar mai prinse de veste că alţi ochi se opriseră miraţi, 
avizi, învăluitori asupra miniaturalei vecine. 

— A! făcu, împingând la loc mănunchiul de garoafe şi 
oblonindu-şi o clipă privirea sub pleoapele căzute total. 

Îşi verificase o simplă impresie. Acum era pe deplin 
lămurit. Gina se pitulase după scutul florilor. Refuză tava 
ovală de argint prezentată de chelner peste umeri cu 
onctuoase mişcări. Sorbi un pahar până la fund. Vinul era 
rubiniu, plăcut, astringent şi plăcut amărui. Ioachim Grult 
respinse şi el farfuria. Îşi aprinse pipa. Pâcâi de câteva ori 
un nor compact de fum spre indignarea şi tusea cu icnete a 
vecinei din stânga: o doamnă decoltată, cu braţele groase 
cât picioarele, ghintuite în brățări late, orientale, servindu- 
se fără excepţie a doua oară din fiecare fel de bucate şi 
gemând la apariţia fiecărui fel nou. 

— Mititică domnişoară, întrebă Ioachim Grult, nu este aşa 
că ştii prea bine cu ce fel de om vorbeşti?... Un nebun! Un 
om ieşit nu de multă vreme dintr-o casă de nebuni... 

Gina crezu că a venit ceasul să-şi împlinească misiunea, 
întrebuinţând tot tactul cuvenit pentru a preîntâmpina cine 
ştie ce izbucnire. 

Silindu-se să surâdă, rectifică: 

— Un sanatohiu de odihnă poate voiţi să spuneţi, dom-nule 
Grult?... Un sanatohiu de reculegere penthu surme-naţi... 

— Nu, domnişoară Gina!... N-am fost surmenat niciodată. 
Şi cu atât mai puţin în momentul când am fost băgat în casa 
de nebuni. Căci într-o casă de nebuni am stat, nu într-un 
sanatoriu de odihnă. O casă pentru oameni ca mine. 


Povestea nu e prea lungă. Are şi o morală... Ca sănute 
gândeşti unde te gândeşti acum... 

— Nu mă gândesc nicăiehi... 

Ioachim Grult nu luă în seamă protestarea: 

—.ca să nu te gândeşti unde te gândeşti acum, lasă-mă să 
ţi-o istorisesc. Măcar pentru o clipă ai să uiţi. Vom reveni pe 
urmă şi la aceasta... 

— La ce să heveniţi? Nu ştiu la ce faceţi aluzie... Ce vă 
închipuiţi, domnule Grult? 

— Nu-mi închipui nimic. Deocamdată îmi amintesc. Acum 
îmi amintesc bine. Te-am ţinut pe genunchi. Erai o fetiţă 
fantastică şi delicioasă pe vremea când te găseam aci, 
dumineca, la Odeta, şi când Odeta îţi semăna atât de mult. 
Lasă-mi iluzia că n-ai devenit ca dânsa... Îţi aminteşti de 
mine? Eram pe atunci unchiul Ioachim, scumpul şi drăguţul 
unchi loachim, adulat de toţi, aşteptat şi primit în capul 
scărilor cu alai, fiindcă mi se adunau milioanele la bancă şi 
mi se înmulţeau dezgustător întreprinderile prospere... 
Într-o bună zi, prietenia cu unchiul loachim s-a stricat şi a 
dispărut admiraţia pentru mintea lui, care ţinea în frâu 
douăzeci de afaceri, una mai bănoasă decât alta... Ce s-a 
întâmplat?... S-a întâmplat că în acea bună zi am descoperit 
că devenisem prizonierul unor obligaţii la care nu mă 
constrângea nimeni... Întreprinderi, fabrici, ferme, consilii; 
telefoane la fiecare cinci minute; bani şi iarăşi bani; mai 
mulţi decât îmi cereau nevoile mele... Pentru ce, toate? Îmi 
pierdeam viaţa câştigând bani... Ameninţam să ajung un 
mic Ford balcanic, iar eu nu găseam nici o plăcere să fiu un 
mic Ford balcanic... Am scăpat dintr-o dată de această 
primejdie. Am izbutit să fiu liber. Spre consternarea 
familiei, aci de faţă, am donat cea mai mare parte a acestei 
averi pentru a întemeia o fundaţie. Fundaţia Ioachim 
Grult... He-he!... Fundaţia Ioachim Grult, una din cele mai 
macabre glume din ţara românească!... Mi-am amintit 
copilăria mea. Copilăria pe care a putut s-o trăiască odrasla 
unei mame ca doamna Aspasia Grult. Am creat deci o 


fundaţie pentru copii. Pentru orfani, pentru copiii cu 
apucături năzuroase, pentru leneşi, pentru rebeli, pentru 
dezmoşteniţi. M-am gândit că şi fluturii încep prin a fi 
omizi... Am vrut să cresc omizile omeneşti, ca să le 
pregătesc pentru o existenţă de fluturi. Am alcătuit eu 
regulamente, am supravegheat construirea clădirii, am 
numit personal... Pe urmă am plecat din ţară. Africa, Asia, 
Australia... Am plecat să cunosc şi altceva, de vreme ce nu 
mai eram prizonierul obligaţiei de a agonisi milioane care 
nu-mi trebuiau... La întoarcere m-am prezentat să-mi 
vizitez fundaţia. Probabil că ai aflat despre senzaţionala 
petrecanie de atunci!... A făcut epocă!... Am găsit căminul 
meu transformat într-un penitenciar pentru schingiuirea 
copiilor, pentru uciderea copilăriei. Disciplină, carcere, 
uniformă cenuşie. M-au primit trei sute de copii, cu 
călcâiele lipite, făcând front, salutând ca recruţii terorizaţi 
de sergentul-major, tunşi ca recruţii, tâmpiţi de spaimă ca 
recruţii. „Ce spui despre primele rezultate?” m-a întrebat 
cu satisfacţie directorul numit de mine. „Spun că eştiun 
infam şi că meriţi palme!” i-am răspuns, trecând de la vorbă 
la faptă, adică la perechea de palme, acolo, în faţa copiilor, 
a omi-zilor cenuşii... Scandalul a dat de lucru ziarelor 
câteva zile. Mi se pare că nu m-am oprit numai la palme. 
Am spart oarecari geamuri, am răcnit ca un veritabil 
sălbatic recent debarcat din Africa şi din Australia, am 
sfărâmat mese, bănci, uşi de carceră. Am cerut să mi se 
aducă ben-zină pentru a da foc penitenciarului „loachim 
Grult”. Plecasem într-o ureche. Mă întorsesem nebun 
complet!... Era limpede ca lumina zilei!... Familia, veselii 
nuntaşi de astăzi au folosit admirabila ocazie pentru a mă 
pune la adăpost. Şi mai ales pentru a pune la adăpost o 
rămăşiţă de avere primejduită de apucăturile risipelnice ale 
unui iresponsabil dovedit. lresponsabil dovedit m-au 
considerat şi conducătorii fundaţiei care-mi poartă numele 
şi există din a mea danie. Directorul cu palmele şi ceilalţi 
complici întru educaţie şi disciplină... Au dat la coş 


regulamentele mele, ale nebu-nului. Au menţinut ordinea şi 
disciplina lor: carcera, metode de penitenciar... Aud că 
Fundaţia Grult funcţionează în cele mai strălucite condiţii, e 
dată ca model, e vizitată de călătorii străini. Eu nu m- 
apropii pe o zonă de cinci kilometri... Datorită mie există un 
penitenciar mai mult, un loc de tortură mai mult pentru 
copii. S-a dovedit încă o dată cât de adevărat e că oamenii 
buni şi ideile generoase fac omenirii răul cel mai adânc. 
Faţă de rezultatul în derâdere al intenţiilor mele, poate că 
toţi care m-au băgat la balamuc aveau oarecare dreptate. 
Nu pentru ce credeau ei; ci pentru ce ştiam eu... Acum 
câteva ore mă gândeam să răspund unei ticăloşii cu altă 
ticăloşie. O pregăteam de mult!... Mi-am luat seama. A ierta 
e încă o manieră mai teribilă de a te răzbuna. Dacă vor 
înţelege-o şi dacă o vor simţi! Lucru de care mă îndoiesc... 
Când deschizi uşa unui câine, e sigur că în judecata lui 
crede că pentru aceasta ai fost făcut pe lume. Să-i deschizi 
uşa. Când nu i-o deschizi, îşi spune că lipseşte de la datoria 
ta... lot aşa se petrece şi cu judecata multor oameni. Eu nu- 
mi plăteam datoria. Eram un ingrat, un egoist, un nebun. 
Mă gândeam numai la mine, îmi puneam în practică 
fanteziile mele. Uitam că am de deschis atâtea uşi... Că am 
o mamă care numără bucăţile de zahăr, o soră care are 
atâtea fete de măritat, cu zestrile onorabile, dar cu drept la 
atâtea speranţe de la unchiul Ioachim, dacă unchiul 
Ioachim ar fi un om ca toată lumea, serios şi tămăduit de 
nebuniile sale... Poate că încă mai speră. Mâine vor veni să 
recunoască ispăşiţi că au greşit. A recunoaşte o greşeală e 
reţeta cea mai comodă pentru a te dispensa de obligaţia s-o 
mai repari... Cum observi, nu văd lumea în negru. O văd 
cum este. Unii numesc aceasta cinism. Alţii, nebunie. În 
orice caz, fac parte din categoria cea mai nefericită de 
nebuni. A nebunilor numai pe jumătate... Ar fi fost de 
preferat să trec peste această limită ingrată, dincolo, în 
paradisul absolut. Să mă cred şahul Persiei, Napoleon, sau 
Isus Cristos... Din nefericire, am rămas tot Ioachim Grult... 


Ioachim Grult îşi îndopă din nou pipa, spre groaza vecinei 
din stânga, cu braţele indecent de albe şi groase. 

Prin şuviţa de lumină a pleoapelor, supraveghease tot 
timpul obrazul Ginei Alimănescu. Se aştepta la o 
întrerupere, la o întrebare, la un semn de interes pentru 
povestea avatariilor sale, fiindcă o istorisise numai ca s-o 
smulgă din ea însăşi. 

Dar Gina ascultase absentă. 

Tot atât de străină părea de murmurul glasurilor, de 
melodiile pe rând elegiace şi furtunoase ale orchestrei, de 
clinchetul paharelor vibrând muzical. Nu-şi îndreptase ochii 
nici spre capul mesei, unde, între cele două lumânări 
îmbrăcate în flori şi panglici albe, Odeta şi Barbu păreau 
depărtaţi undeva, la capătul lumii, văzuţi prin lentila în- 
toarsă a unui binoclu; nu-şi îndreptase ochii nici spre 
cealaltă extremitate a grădinii, unde „Banda veselă” îşi 
făcea de urât. Se pitise după mănunchiul de flori, ca o tristă 
Cenuşăreasă de toţi părăsită şi uitată. Nadina îi făgăduise 
că vine mai târziu să schimbe locurile. Era, însă, mai 
plăcută compania din „Banda veselă”, unde se strămutaseră 
treptat şi alte rezerve din alte regiuni ale mesei. 

Pentru cine, pentru ce mai îmbrăcase Gina rochia care-i 
fermecase pe toţi acum un ceas jumătate, când a apărut 
după întoarcerea de la biserică? Rochia stil, strânsă pe 
jumătate de trup şi înfoiată de la mijloc în jos în pliuri 
pufoase. O lună de zile o meditase în singurătatea ei de la 
Oradea-Mare. Totul fusese chibzuit în ciuda prejudecăţilor 
apărate cu fanatism de croitoreasă. Susţinuse croitoreasa 
că e prea mică pentru o rochie stil; că la coloarea ei 
bronzată nu merge verdele; că, în orice caz, nu poate 
comite sacrilegiul de a îngemăna verdele cu roşul. Şi toate 
s-au dovedit erezii!... Rochia de tul, în culoarea aripelor de 
efemeridă verde-pal, cu o subţire şuviţă roşie pe marginea 
volanelor, ca o linie tremurată de sânge, desăvârşea 
înfăţişarea aeriană a Ginei. Îşi dezvelise lobul urechiuşelor 
şi tâmplele într-o pieptănătură ciudată, nouă, ca a nici unei 


alte femei; îşi atâmase cerceii grei şi colierul celebru pe 
timpuri al Catrionei Catriowina - „cerceii şi colierul care 
restabileau dreptul legilor de gravitație şi o împiedicau să 
se volatilizeze”, cum spusese Barbu Leca, tachinând-o cu 
întrebările stăruitoare să afle pentru cine anume s-a făcut 
ea atât de frumoasă. Într-adevăr, pentru cine? Pentru ce? 
Se ascunsese după pavăza de flori, ca o mică, şi tristă, şi 
părăsită Cenuşăreasă. 

Ioachim Grult pufăi prin colţul buzelor o spirală de fum în 
ochii vecinei din stânga (îl dezgustase capacitatea ei de 
îngurgitare) şi încercă o terapeutică directă, mai brutală, 
dar poate cu mai norocos efect. Înlăturând cu o mişcare 
autoritară vaza cu garoafe din faţa Ginei, spuse neaşteptat: 

— Te rog, priveşte înainte, nu pleca ochii. Ascultă povaţa 
unui nebun! Priveşte drept înainte şi zâmbeşte! Nu aşa, ca 
la fotograf... Cu surâsul pe care îl aveai când erai o copiliţă 
şi te ţineam pe genunchi... Aşa! Deocamdată, pasabil... Apoi 
întrebă: Ai înţeles de ce aceasta? 

— N-am priceput, dah m-am supus. 

— Aha!... le-ai supus ca să nu contrariezi un nebun! 
Aceasta a fost cuvântul de ordine? 

— Nu, dah... 

— Nu, dah aşa ai crezut c-ah fi trebuit să sune cuvântul de 
ordine?... Să renunţăm la explicaţii care nu explică nimic! 
Să-ţi spun mai bine de ce ţi-am cerut să priveşti înainte şi să 
nu te mai pitulezi ca un pui de potârniche în lucernă. Dă-i 
voie unui prieten vechi să-ţi dicteze câteva observaţii de ale 
sale, cu pretenţii de aforisme, pentru album. 

— Eu n-am nici un album... declară Gina Alimănescu, 
arătând în lături palmele mânuşiţelor, ca şi cum ar fi putut 
să dovedească aşa cât de săracă şi de despoiată se simţea, 
Cenuşăreasă părăsită de toţi şi uitată de toţi. 

— Chiar dacă n-ai album, nu schimbă nimic aceasta!... Ai 
să ţi le aminteşti şi fără să le scrii în album. Ai să ţi le 
aminteşti mâine, altădată, poate chiar în astă noapte, şi îmi 
place să cred că vei medita la ele... Eşti la vârsta când ţi se 


pare că iubirea e o fericire sau o nefericire excepţională, 
absolută, unică, destinată să umple o viaţă întreagă. Dar 
cum puţine femei sunt destul de înțelepte pentru a fi 
fericite, faci parte din categoria celor care sufăr... 

— Nu sufâh de loc... 

— Perfect! mârâi Ioachim Grult un hohot de râs, muşcând 
coada de os a pipei. Nu suferi de loc? Spusele mele nu-şi 
pierd nici în acest caz utilitatea. Îţi vor servi atunci când va 
veni rândul să suferi... Ştiu bine că toate peripeţiile 
sentimentale prin care trecem în viaţă par stupide şi banale 
pentru toată lumea, în afară de cei direct părtaşi. Eu n-am 
avut cruzimea în tinereţe să le cred stupide şi banale... Şi, 
în consecinţă, încă de atunci când umblam şi trăiam printre 
oameni am observat multe ciudăţenii, care se repetă 
mecanic, cu puterea de lege, fără să văd că femeia... femeia 
în genere... ştie să ia învăţătură din ele. Bunăocară, nu pot 
să-mi explic de ce orice femeie, fără excepţie, se simte 
micşorată şi umilită când se întâlneşte cu un bărbat care i-a 
fost necredincios şi a părăsit-o după ce s-au iubit şi şi-au 
făcut jurăminte de fidelitate eternă. În primul rând, e 
discutabil dacă există iubire. Dacă a existat. E discutabilă 
orice iubire când o recapitulezi, o dată ce a devenit un 
trecut. Fost-a iubire cu adevărat? Puţine rezistă la 
întrebare... Descoperi că de ceea ce ai numit iubire te legau 
amănunte exterioare, elemente străine de fiinţa iubită... 
Parfumul trandafirilor pe lângă care ai trecut, o muzică, o 
dimineaţă ori o seară cu o anumită langoare, o stare 
sufletească pregătită de o lectură... Singurătatea... O 
atmosferă perfid conspirativă... loate au rămas indisolubil 
legate de iubire; au rămas chiar după ce iubirea a trecut. 
Deci persoana: iubita, iubitul au fost un pretext, 
accidentul... Nimic n-ar fi împiedicat să se întâmple totul cu 
alţi figuranţi interşanjabili. Numai trandafirii 
supraviețuiesc, au rămas la locul lor, fără să-şi fi pierdut 
parfumul. Privighetorile cântă tot aşa... Toate sunt cum au 
mai fost. Iluzie e numai convingerea absurdă că acestea au 


existat de hatârul unei iubiri şi că o dată cu ea au murit... 
Dar să presupunem că e vorba de o iubire, cum ţi se pare 
dragostea la vârsta dumitale: o fericire ori o nefericire 
excepţională, absolută, unică!... N-a durat, cu toate acestea, 
o viaţă întreagă... 

Bărbatul a minţit, a plecat, e nestatornic sau e o brută... 
De ce nu ştiu oare femeile că deţin o singură răzbunare 
pentru suferinţa şi umilinţa din acel ceas, al înşelăciunii? 
Una singură, dar teribilă! Zâmbesc cu milă când deschid 
ziarul şi citesc că o femeie şi-a împuşcat soţul ori iubitul 
fiindcă fusese abandonată. Nenorocita! Pentru ce să 
meargă înaintea curţii cu juri când avea la îndemână o 
răzbunare mai cruntă decât moartea şi glonţul?... Este 
destul să dovedească bărbatului care i-a fost infidel şi a 
părăsit-o că nu-i reproşează nimic, că nu mai există în inima 
ei nici o urmă: a uitat tot, şi-a refăcut viaţa, e fericită... 
Aceasta un bărbat nu poate s-o înţeleagă şi să o suporte. 
Vrea să ştie cu cine l-ai uitat, cum l-ai uitat, cât de repede l- 
ai uitat... E rândul lui să fie umilit şi să sufere. Nu-şi iartă că 
ţi-a mai lăsat încă dreptul acesta la viaţă, că nu te-a zdrobit 
cu desăvârşire, ca să-ţi petreci restul zilelor cu ochii în 
pumni, plângându-l, aşteptându.-l... 

„Ce-ar fi să apară acum Gigi! imploră Gina un destin în 
aceeaşi vreme blând şi răzbunător. 'Tot mai este timp. Să 
vină cât de târziu. Cât de târziu!” 

Ioachim Grult observă slaba pâlpâire de lumină în ochii 
genaţi. De data asta nu-şi pierduse vorbele în deşert. 
Insistă: 

— Bag de seamă că se arată oarecari indivizi cu 
instrumente barbare de muzică. Înseamnă că ne apropiem 
de ridicarea ospăţului şi că va începe dansul în saloanele 
doamnei şi domnului gheneral-director!... Te rog să-mi 
promiţi că n-ai să fugi... 

— Phomit... 

— Şi că n-ai să mai stai nici cu tatăl mirelui, lângă sinistra 
mumie a bunei mele mame. Îl vezi? N-a fost mare deosebire 


în tot timpul mesei între el şi dumneata... Aceasta nu 
trebuie să mai fie! Promite-mi că ai să dansezi, că ai să fii 
veselă... Că ai să asculţi povaţa nebunului, pe care în loc să- 
| păzeşti, el te păzeşte... Promiţi? 

— Phomit. 

— În aşteptare, n-ar strica să mi-o trimiţi pe Nadina aci şi 
să-i iei locul la acea bandă veselă unde ar fi fost bine să te 
afli de la început... Vreau să-i vorbesc. 

Ioachim Grult rămase singur, cu pipa stinsă între dinţi, cu 
mâna rezemată de spătarul scaunului gol, întorcând spatele 
doamnei decoltate, care lupta cu o dublă felie de tort. 

Masa era pe sfârşite. Un cuvântător înălţă cupa de 
şampanie, închinând pe rând în sănătatea şi fericirea 
mirilor, a socrilor, a neamului Grult şi Cristodoreanu. O 
clipă, ochii lui Ioachim Grult s-au încrucişat cu privirea 
bătrânei din celălalt capăt. „De ce e aşa şi-l simt atât de 
străin de mine?” se întrebă ea „de ce e aşa şi o simt atât de 
străină de mine?” se întrebă el. 

Scutură scrumul pipei, ciocănind în speteaza scaunului. 
„Poate e nefericită numai fiindcă e singură şi avară. Toţi 
suntem singuri.” 

— Am sosit, unchiule Ioachim! anunţă Nadina, punându-i 
mâna caldă pe braţ şi aducând cu dânsa, în ochi, sclipirea 
veseliei de care se despărţise. Te rog să mă ierţi. A fost o 
nebunie întreagă cu noi... Ştii că am descoperit şi un 
Malec? Vărul lui Barbu. E de un comic irezistibil când îl 
imită pe Malec. Ai spune că e Malec în carne şi-n oase! 

— Acesta e Malec. Amicul acesta îmi ţine de urât zile şi 
nopţi când nu se prinde somnul de mine... 

Sprijinit într-un cot, lon Idiceanu se întinse peste mar- 
ginea patului pentru a privi mai de aproape, cu drag, la 
tovarăşul său de singurătate. 

Pieptul descărnat se dezvelise din cămaşa ţărănească de 
noapte, cusută cu arnici roşu şi negru la gât, vânătă şi sleită 
de atâtea sudori uscate pe trup. Sub piele se reliefau 
gratiile curbe ale coastelor. 


„Cred că l-aş putea ridica într-o singură mână. L-aş duce 
subsuoară ca pe un copil”! îşi spuse Sergiu Miclăuş cu milă, 
amintindu-şi emoția şi respectul liceanului dintr-a cincea 
când se lipea de perete la trecerea elevului din ultima clasă, 
gloria şcolii, laureatul tuturor concursurilor generale pe 
ţară. Acum gloria şcolii era pe jumătate cadavru, duhorea a 
năduşeală iuţită, îşi scuipa plămânii în batistă şi căpătase un 
pat să zacă şi să moară din mila unei epave ca Valeriu 
Dragomir. 

Dar bolnavul zâmbea. Uitase pentru o clipă neînduplecatul 
soroc al morţii, care se scurtase cu încă o foaie din 
calendar. 

— Bună seara, Malec! Prezintă-te şi fă frumos la domnul. 

Pe măsuţă, în borcanul prea strâmt, Malec, peştele roşu, 
se răsuci anevoie, cu mişcări istovite de coadă şi aripi 
membranoase. Când izbuti să ajungă în poziţia cea mai 
puţin chinuită, rămase imobil, privind la Ion Idiceanu cu 
ochi rotunzi şi ficşi, de o inexpresivitate lugubră. 

Bolnavul atinse o dată cu unghia în peretele de sticlă. 
Malec nu se clinti. Atinse de trei ori, la intervale distanţate, 
după metoda alfabetului Morse. Malec dădu semne de 
înţelegere şi de neastâmpăr, deşi ochii păstrau aceeaşi 
stupidă inerție. 

— Precum se constată, amicul meu nu e atât de imbecil pe 
cât pare după fizionomie... îl apără Ion Idiceanu de un 
defavorabil şi pripit verdict. 

— Da! Are aptitudini de telegrafist... recunoscu Valeriu 
Dragomir. Când e vorba de anumite semnale de masă, 
bineînţeles... Încolo, e un leneş fără pereche. 

Ion Idiceanu îşi clătină capul pe vrejul subţire al gâtului: 

— Hai-hai, Dragomire! Iar îl persecuţi?! Eşti gelos pe el 
fiindcă îşi câştigă existenţa mai uşor decât tine... Pe urmă, 
adresându-se din nou lui Sergiu Miclăuş: Ai văzut cum 
cunoaşte semnalul de masă? Acesta e gongul!... Trei lovituri 
după alfabetul nostru. Când îl înşel, se supără şi-mi întoarce 
spatele. Atunci nu se mai împacă toată ziua... Mă budează şi 


nu vrea să mănânce, ca să-mi provoace un caz de 
conştiinţă. E teribil de susceptibil!... Dragomire, dă-mi, te 
rog, tainul lui. Doresc să nu ne culcăm ca aseară, certaţi. 

Valeriu Dragomir scotoci în sertarul măsuţei, printre 
piepteni, cutii goale de ţigări şi lame ruginite de ras. 
Descoperi o cojiţă de pâine. 

— Nu aşa. te rog. Pâine proaspătă. Miez... Doar a fost 
duminecă astăzi; merită să se înfrupte şi el dintr-un menu 
mai acătării. 

Prietenul lui Sergiu Miclăuş desfăcu pachetul legat cu 
sfoară. Frânse o bucată de franzelă. Desprinse miezul din 
coajă şi îl trecu bolnavului. Ion Idiceanu ţinea să-şi 
hrănească tovarăşul de singurătate cu mâna sa. Fărâmiţând 
porţiuni mărunte, le presăra una câte una în apă. Malec 
căsca gura inelată şi hăpăia cu o voracitate care dezminţea 
întru totul calmul imperturbabil al ochilor. 

— Acum, gata... Ajunge! Să-ţi fie de bine! rosti bolnavul, 
transmițând cu lovituri uşoare în sticlă semnalul lor 
cunoscut. 

Malec clătină de două ori din coadă în chip de mulţumită. 
Apoi rămase iarăşi imobil în apa gălbuie şi fila-mentoasă, cu 
botul lipit de geamul curb, cu ochii tâmp zgâiţi la stăpânul 
şi protectorul său. 

— Nu-l îndop prea mult, ca să nu se-ngraşe... lămuri lon 
Idiceanu, ferindu-şi cu mâna aripa neagră de păr căzută pe 
frunte şi zâmbind cu o înfiorătoare uitare a morţii, pe care 
Sergiu Miclăuş o vedea ca în gravurile cărţilor, aşteptând la 
căpătâiul patului cu dinţii rânjiţi şi coasa ridicată. Nu 
trebuie să se îngraşe. Spaţiul nu i-ar permite să urmeze un 
program de gimnastică suedeză... 

Probabil că sub aceste glumeţe cuvinte se ascundea o mai 
veche şi indirectă doleanţă adresată la loc ştiut, căci Valeriu 
Dragomir simţi nevoie să-şi ceară scuze: 

— Nu ştiu cum se face de nu mă pot ţine de cuvânt! Am s- 
aduc eu în una din zile un vas de cristal: Am văzut unul 
splendid, sferic, cu irizaţii, într-o vitrină pe Calea Victoriei... 


— Auzi ce te aşteaptă, iubite Malec? Ne mutăm în casă 
nouă. Apartament spaţios, cu tot confortul. Şi, ridicând 
privirea spre Dragomir: Numai te rog, Dragomire dragă, 
dacă se poate, fă-o aceasta înainte de a mă muta şi eu în 
locuinţa mea cea nouă. 

Pe obrazul livid al bolnavului trecu o întunecare. Scurtă şi 
fugitivă. Înlăturându-şi cu degetele răsfirate franjul pă-rului 
din ochi, tot aşa cum îşi dezvelea fruntea acum doisprezece 
ani, când începea să cuvânteze în numele liceului la 
serbările şcolare, Ion Idiceanu zâmbi din nou, cu ochii la 
peştele roşu: 

— Îl observi, domnule Miclăuş? E în stare să privească 
astfel nemişcat la mine, ceasuri şi ceasuri... Nu mă mai simt 
singur când bietul Dragomir pleacă la mizerabila lui datorie 
ca să-şi câştige pâinea. S-o câştige acum, pentru doi... 
Pentru trei, dacă-l numărăm şi pe Malec în buget. Stă 
suspendat în lichid şi priveşte... Am câteodată impresia că 
asistă la toată existenţa noastră cu o curiozitate ironică şi 
conținută. Se preface nepăsător. De fapt, nu s-a recules din 
stupoarea pe care i-au pricinuit-o absurditatea actelor 
noastre... Şi-o maschează sub aspectul acesta flegmatic. 
Cultivă umorul gen Buster Keaton. Nu e aşa că-ţi aminteşte 
mutra lui Malec? Îşi lăsă capul pe perna şiclită, albăstruie, 
de prea multă vreme neprimenită. Îşi acoperi pieptul cu 
pătura de cazarmă, şi continuă, uitându-se în tavan: Dacă 
ar putea să râdă cu hohot, ar avea într-adevăr de ce râde. 
Ce vede, în definitiv, aci?... Un muribund, care de la vârsta 
de şapte ani n-a mai trăit viaţa cu prostiile ei divine. A 
buchisit litera cărţilor doisprezece ani, ca să se închidă mai 
apoi alţi zece într-un laborator, cum stă el în borcanul de 
sticlă... Şi alt nenorocit, acest prieten al dumitale, care 
după ce şi-a pierdut o parte din viaţă învățând, îşi pierde 
cealaltă parte într-o slujbă ignobilă de noapte, sperând ceva 
mai bun. Dumnezeu ştie ce poate să spere mai bun!... lar 
amândoi ne considerăm creaturi superioare, libere şi 
independente faţă de el, de acest Malec, vertebrat inferior 


şi captiv într-un borcan... Cum să nu-i pară umoristică 
asemenea pretenţie? 

Valeriu Dragomir se depărtase la fereastră când l-a auzit 
pomenind despre slujba sa de noapte. Se prefăcu a privi 
afară cu mare interes cerul învăpăiat de lumina firmelor 
roşii, albastre şi verzi, în tuburi subţiri de neon. 

Muzica de jos, de peste drum, din grădina de noapte 
străbătea înăbuşit prin geamul închis. Sunetele îşi pierdeau 
violenţa vulgară de taraf lăutăresc. Ajungeau în surdină, 
idealizate şi moi. 

În patul de fier, cu mâinile puse pe piept, Ion Idiceanu 
părea că-şi deprinde de pe acum scheletul de sub pătura 
aspră, cu odihna cea veşnică din sicriu. 

— Ah! Muzica aceasta!... rosti, fără să-şi mute ochii din 
tavan. Obrazul se scofâlci dureros, lăsând să apară mai 
vizibil găvanele craniului în care se va preface peste câteva 
luni. Ah! Muzica aceasta... repetă. Nu-ţi poţi dumneata 
închipui ce deşteaptă asemenea muzică într-un bolnav 
condamnat fără drept la nici o iluzie de vindecare... 

— Ai să te vindeci! exclamă cu tărie Sergiu Miclăuş, 
ridicându-se de pe scaun şi pipăindu-şi involuntar teancul 
de bancnote prin stofa buzunarului. Ai să te vindeci, de ce 
să vorbeşti aşa?... Te rog să-mi dai voie să mă ocup şi eu de 
aceasta... Am o cunoştinţă... Un prieten medic la un 
sanatoriu din Predeal. Medic-şef. I-am făcut o dată un foarte 
mare serviciu şi de atunci se simte îndatorat: mă întreabă 
mereu cu ce s-ar putea plăti. S-ar ivi o ocazie să se achite... 

Nu spunea adevărul, fiindcă nici nu erau de mărturisit 
gândurile câte-i treceau tumultuos prin minte. În stradă, se 
întrebase dacă n-ar fi de datoria sa să-şi ajute prietenul 
pentru a-i înlesni să înceapă altfel de viaţă. Adineaori se 
hotărâse să trimită el mâine dis-de-dimineaţă vasul de 
cristal pentru Malec, ochit de Valeriu Dragomir în vitrina de 
pe Calea Victoriei. Acum îşi dădea seama că deţine putinţa 
de a prelungi zilele unui muribund. De câte ori n-a pierdut 
el la masa de cărţi, în trei ceasuri, sume care ar fi acoperit 


de trei ori întreţinerea şi căutarea unui bolnav într-un 
sanatoriu vreme de trei luni? Acestea nu se spun. Se fac. De 
un sfert de oră îl munceau gândurile, zguduit de înfăţişarea 
fostului superior de şcoală, de hâda mizerie a încăperii cu 
pereţi afumaţi şi scorojiţi până la tencuială, cu lavoarul de 
tablă şi oala de noapte sub patul de fier. Valeriu Dragomir, 
chibiţul de club şi de cafenea cu hainele lucii în coate, se 
învrednicise a se depăşi până la asemenea faptă, culegând 
un bolnav de pe drumuri şi drămăluindu-şi ţigările ca să-i 
poată aduce pacheţelul zilnic de mâncare, dormind pe 
canapeaua dizlocată fără aşternut ca să-i lase patul şi 
minţind din filotimie. Lui îi atârna greu în buzunar teancul 
neatins de bancnote. Lui: un oarecare Mircea... Mirclăuş... 
aşa ceva... „Un oahecahe Mihcea... Mihclăuş... aşa ceva”... 

Cu însufleţire păşi prin cameră de la lavoarul de tablă la 
patul de unde rânjea dedesubt oala albă de noapte. 

Acum binecuvânta slăbiciunea vinovată şi laşă care-l ţinuse 
paralizat aci. De câte ori Valeriu Dragomir i-a făcut semne 
apăsate să-şi amintească înţelegerea de a nu întârzia prea 
mult, el nu s-a ridicat să plece. A cedat la stăruinţele 
bolnavului. Credea că-l ţine frica să nu se trezească iarăşi în 
stradă cu deşertul din el. Mizeria tragică din această 
încăpere, soarta omului încă tânăr din pat, sortit fără 
amânare morţii, operase asupra sa ca un narcotic. Îi 
amorţise propria deznădejde. Tot ce trăise de astă-noapte 
încoace îi părea numai un simulacru de suferinţă pe lângă 
destinul acestor doi nefericiţi adunaţi printr-o macabră 
ironie sub acelaşi acoperiş. Dar altceva fusese. Nu-l 
împietrise locului un instinct egoist: alinarea şi uitarea 
momentană a unei sfâşieri, în prezenţa altor scufundări de 
viaţă mai crâncene. Era nevoie de această întârziere pentru 
un nobil deznodă-mânt. Germinau în el o hotărâre, un gând. 
Turburi încă. Acum au început a se limpezi. 

Se vor limpezi desăvârşit mâine, cu mintea odihnită, când 
Gina, înmormântarea Sandei Dobrotescu, episodul din 
biroul lui Tatileon, scena de la cimitir, şicanările 


insuportabilei creaturi din căsuţa pitică de pe strada 
Cuţitul-de-Argint, toate, toate vor fi un trecut, o zi încheiată, 
amintiri fantasmagorice, cu neputinţă de reconstituit şi de 
încorporat vieţii trăite îndeaievea, cu peripeţiile unui voiaj 
himeric, prin vis, printr-un vis rău, în Platoul Pamir. 

— Ai să te vindeci! repetă energic, oprindu-se înaintea 
patului. Mai sunt oameni de ispravă pe lume. Prietenul 
acesta al meu, Dragomir, ţi-a dovedit-o!... Un asemenea om 
e şi doctorul de la Predeal... Permite-mi să mă ocup eu. Să 
intru în legătură cu el. Chestie de două-trei zile... 

Bolnavul nu-şi mişcă mâinile de pe piept, capul din pernă. 

El îşi urmă monologul său: 

— Ah! Muzica aceasta... Atâtea prostii au fost de făcut în 
viaţă şi eu nu le-am făcut! Au fost primăveri... Eu nu le-am 
cunoscut, nici n-am avut când să le văd... Am văzut viaţa de 
zece ani încoace prin fereastra din subsol a laboratorului. 
Sunteţi tineri, sănătoşi, n-o pierdeţi viaţa; n-o pierdeţi... E 
de-o mie de ori mai bine să ai remuşcări decât să mori cu 
regrete. E primăvară... Noapte de primăvară. Auzi muzica 
aceasta?... Se află vin... Sunt femei. Poate vă aşteaptă o 
iubire. Nu le pierdeţi... Mai bine să aveţi re-muşcări decât 
regrete... 

„Fără îndoială că nu m-a auzit sau că nu dă crezare 
spuselor mele”, gândi decepţionat Sergiu Miclăuş. Apelă la 
sprijinul prietenului: Asculţi, frate Dragomir, ce m-am 
gândit eu? 

Valeriu Dragomir se întoarse de la fereastră. 

— Ei, ce te-ai gândit tu? întrebă cu răceală, mustrându-l 
din ochi că s-a întins la poveşti, ostenind bolnavul, în loc să 
dea el semnal de plecare, după cum le-a fost vorba. 

Îşi ştia prietenul mai delicat şi discret. Doi ani de provincie 
i-au răpit aceste însuşiri subtile. 

Sergiu Miclăuş începu, fără să ţină socoteală de reflecţiile 
prietenului, înscrise pe chipu-i buhăvit de noctambul: 

— M-am gândit să încercăm ceva la un sanatoriu. Am un 
prieten medic-şef la un sanatoriu... 


— Basm! îşi formulă laconic scepticismul Valeriu Dragomir. 

— Nu e basm, frate Dragomir. 

— Atunci iluzie. 

— Nu e nici iluzie... 

Sergiu Miclăuş era să adauge: „Am aci dovada palpabilă 
că nu e vorba de basm şi iluzie”. Dar îl oprea aceeaşi 
pudoare care-l silise pe Valeriu Dragomir să ascundă cu ce 
mijloace săvârşea el pentru bolnav o faptă în afară de orân- 
duielile obişnuite şi egoiste ale actelor omeneşti. 

Bolnavul se ridică într-un cot. Voi să vorbească. Îl înăbuşi 
tuşea. 

Cât timp se zvârcoli cu batista la gură, Valeriu Dragomir îşi 
trase prietenul de mânecă imperios: 

— Să mergem! Ce-s basmele acestea...?! Îl faci să-şi 
creeze iluzii... Se resemnase... 

Sergiu Miclăuş surâse în colţul buzelor cu tristeţe, stăpân 
pe o siguranţă ignorată de Valeriu Dragomir. Cât de greu 
este să convingi oamenii că te-ai hotărât la o faptă rară şi 
dezinteresată! Chiar prietenul care săvârşea acelaşi lucru, 
încă mai eroic, fiindcă o făcea cu preţul mizeriei sale de 
fiecare zi; chiar el, nu putea să creadă în fapta de bine a 
altuia. Cu atât mai vârtos. Îi va ascunde încă două-trei zile, 
până ce totul va fi pregătit, încheiat, plătit. Surpriza va fi 
atunci întreagă. Încuviinţă deci, căutându-şi din ochi 
pălăria: 

— Bine, Dragomire. Să mergem! 

Bolnavul îşi băgă sub pernă batista mototolită cu pete de 
sânge. 

Vorbi, sprijinit în cot, acoperindu-şi cu cealaltă mână pe 
piept cămaşa sleită de năduşeală: 

— Te-am ascultat, domnule Miclăugş... Eu te-am ascultat şi 
îndată am crezut că nu sunt basme, că nu e o iluzie... 
Ofticoşii sunt ori foarte pesimişti, ori foarte optimişti. Pe 
rând, când una, când alta... Cred însă şi în miracole... E o 
predispoziţie care face parte din procesul boalei... Eu mai 
cred în miracole şi fiindcă mi-a dovedit o dată posibilitatea 


lor acest prieten al dumitale, care m-a strâns de pe drumuri 
împins nu ştiu de ce sentiment şi mă hrăneşte nu ştiu cu ce 
abnegaţie, rupându-şi bucata de la gură... Am aşadar 
dreptul, chiar obligaţia, să cred... Poate că amicul dumitale, 
medicul de la Predeal, e gata să se plătească faţă de un 
muribund pentru o datorie contractată faţă de dum-neata... 

— Nu poate! E sigur! stărui Sergiu Miclăuş. 

— Bine. E sigur... Dar cu aceasta ce aţi rezolvat? Mi se vor 
prelungi zilele cu o lună... două... În loc de maximum opt 
luni câte mi-a dat medicul, voi mai trăi zece... 
douăsprezece... Într-un pat de sanatoriu. Nu aceasta aş 
vrea acum. Nu aceasta m-ar mulţumi... Vezi cât de 
pretenţios sunt? Lipsit de orice modestie şi demnitate. 
Găsesc natural să mă culeagă de pe drum un fost elev de la 
aceeaşi şcoală cu mine, deşi n-am schimbat zece cuvinte pe 
vremea când eram laureatul concursurilor... Găsesc foarte 
natural ca dumneata, alt necunoscut, să-mi oferi o 
pomană... 

— Nu e o pomană! protestă Sergiu Miclăuş. De ce să 
întrebuinţăm cuvântul acesta urât? 

— Urât sau frumos, de fapt aşa se numeşte ceea ce vrei 
dumneata să faci. O pomană!... Nici cuvântul, nici fapta însă 
nu mă umilesc. Am pierdut de mult dreptul la orice amor 
propriu... Dar nu aceasta voiam să spun. Să presupunem că 
vei izbuti în proiectele dumitale. Peste două săptămâni mă 
voi afla întins într-un pat de sanatoriu... Fereastră deschisă 
spre pădure de brad... Ozon... Soare şi linişte... Mâncare 
caldă şi trei vizite medicale pe zi. Foaie de temperatură... 
Sticluţele de doctorii la cap... Nu aceasta doresc... Altceva! 
Ceea ce nici dumneata, nici nimeni nu poate să-mi dea... În 
loc de patru, de şase ori de zece luni de agonie, întins pe 
pat şi în chaise-longue, numai două săptămâni de adevărată 
viaţă... Să fac toate prostiile câte nu le-am făcut. Toate 
nebuniile... Acestea nu mi le mai poate da nimeni... Nu mi le 
mai poate da nimeni... 


— Vor veni şi acestea... rosti Sergiu Miclăuş cu mai puţină 
încredere. Vor veni! Întâi sănătatea. Şi după aceea prostiile, 
nebuniile... 

— E prea târziu. Le-am pierdut. Bolnavul îşi lăsă capul pe 
pernă. Adăugă: În orice caz, îţi mulţumesc. Nu atât pentru 
mine, cât pentru prietenul dumitale, acest Dragomir, căruia 
simt că-i apăs povară prea grea... 

— Eşti un ingrat, domnule Idiceanu, dă-mi voie să-ţi spun 
fără să te supere... vorbi Valeriu Dragomir, cu o sin-ceră 
părere de rău în glas. Ce te face să crezi aceasta? De ce o 
povară prea grea?... Te-am îndreptăţit eu vreodată, prin 
vreun cuvânt ori prin vreun fel al meu de a fi, să bănuieşti 
una ca asta? 

Bolnavul articula enigmatic, cu ochii în tavan: 

— Poate că înţeleg mai multe decât spun. Sunt ca acest 
Malec. 

Se răsuci iarăşi într-un cot, zâmbind şi privind la captivul 
din borcanul de sticlă, care plutea imobil între două ape, cu 
ochii holbaţi la stăpânul şi protectorul său: 

— "Ţin de la început să-mi exprim o singură dorinţă. O 
condiţie, dacă vreţi. Îl transport şi pe Malec cu mine... Mă 
asculţi, amice? E foarte posibil să plecăm curând în 
călătorie. Schimbăm aerul... Mergem la ozon... 

Peştele roşu se uită prin geamul curb la bolnav, cu o 
flegmatică ironie, de rău augur. 

— Ele un sceptic! proclamă Ion Idiceanu. Nu-i ofticos. Eu 
sunt mai optimist... Vă mărturisesc că încep să cred şi în 
celălalt miracol... Nu să mă însănătoşesc defintiv. Dar să mă 
pot ridica pe picioare numai două luni... Numai o lună. 
Măcar două săptămâni... Se rugă: Ştiu că aveţi ţigări... Nu 
mă minţiţi... Daţi-mi şi mie una... 

Sergiu Miclăuş îşi consultă din ochi prietenul. Valeriu 
Dragomir strânse din umeri: „Fă ce vrei... Văd că l-ai luat în 
antrepriză. Eu mă descarc de orice răspundere.” Sergiu 
aşeză două ţigări pe măsuţă lângă borcanul lui Malec. 


— Şi vă mai rog ceva... Deschideţi-mi geamul. Stingeţi 
lumina... Am să mănânc mai târziu... Acum aprind o ţigară 
şi fac planuri... Am să ascult muzica şi am să urzesc 
proiecte. 

I-au îndeplinit dorinţa. În camera cu becul stins bolnavul 
rămase singur. Aruncase chibritul într-o coajă de ou. În 
această candelă grotescă de la căpătâi flacăra mai pâlpâi 
câteva clipe. Malec privea la omul din pat cu ochii holbaţi în 
sinistră fixitate, fără să arate nici o mirare de noul zâmbet, 
visător şi plin de nădejde, pe care până atunci nui l-a 
cunoscut. 

— Ce-ţi veni să scorneşti basmul cu sanatoriul? întrebă 
Valeriu Dragomir când au ajuns în stradă. 

— Nu e basm. Ai să vezi... îl asigură misterios Sergiu 
Miclăuş. Îţi cer răbdare numai două-trei zile... Până atunci, 
să nu mai pomenim despre aceasta. 

Prietenul renunţă uşor la celelalte întrebări câte îi stăteau 
pe buze. Cariera de chibiţ îl învățase să aştepte şi să asiste 
la actele altora fără drept la o prea indiscretă curiozitate. 
Pasiv, lăsa viaţa să curgă şi să-l târâie, ca un stârv plutind 
pe o apă mâloasă. Mai ştia şi cât preţuiesc hotărârile dintr- 
un ceas exaltat, când toate par simple şi pe jumătate 
îndeplinite numai fiindcă au fost spuse. Era sigur că nu 
rămân nici doi sorţi dintr-o sută, să mai fie vorba despre 
sanatoriul şi proiectele de acum, peste douătrei zile, dacă 
până atunci Sergiu Miclăuş nu pleacă în orăşelul lui din 
Ardeal şi dacă se vor mai întâlni cumva. Amândoi au făcut 
atâtea planuri împreună şi au luat atâtea hotărâri de care 
se ruşinau a doua zi! 

Îşi aprinse ţigara Carpaţi şi se uită la ceas: 

— Unde vrei tu să mergem? Să ştii că nu stau mult. Nu pot 
să întârzii. 

Sergiu Miclăuş răspunse: 

— Mergem undeva, pe aproape. Acum îmi amintesc că nici 
n-am mâncat astăzi. Cât despre întârzierea ta, fă-mi astă- 
seară hatârul să renunţi... 


— Uşor a spune... 

— Uşor! Şi iată de ce uşor, frate Dragomire... 

Pipăind în buzunarul de la spate în teancul de hârtii, 
numără pe nevăzute cinci bancnote, le smulse afară cu o 
mişcare care îi era obişnuită din nopţile tripourilor, le mai 
numără o dată şi după ce le-a împăturit le întinse 
prietenului: 

— Iată de ce îmi e uşor a spune, frate Dragomire... Fiindcă 
de un ceas şi mai bine, de când ne-am întâlnit, mi-am pus în 
gând aceasta. Între noi nu încap mofturile... Te împrumut 
cu cinci mii de lei. Cu rugămintea, însă, în astă seară să 
renunţi la „slujba” ta de noapte... Şi dacă se poate să faci 
tot aşa şi mâine, poimâine, mai târziu. 

Valeriu Dragomir primi banii fără codeală. Era învăţat cu 
asemenea situaţii, deşi de mult nu-i mai trecuse prin mână 
o sumă atât de impresionantă. Nu găsi nevoie să 
mulţumească, nici să pomenească despre vreo vagă 
restituire. Astfel de formalităţi deşarte, dintr-o altă lume, nu 
aveau nici un sens la un chibiţ osândit să stârcească o 
noapte întreagă în spatele jucătorilor, aşteptând până ce un 
bancher norocos zvârlea mărunţişul de fise „pentru hrana 
animalelor”. 

— Văd că eşti în fonduri! 

Aceasta fusese singura concluzie. 

Sergiu Miclăuş înţelesese încă o dată cât de spăimoasă era 
surparea din sufletul prietenului. Se simţea bucuros că a 
trecut cu bine peste întâiul prag al hotărârilor din această 
seară. Altfel, ar fi fost preocupat tot timpul mesei căutând o 
introducere stânjenită, pândind un moment prielnic, 
temându-se de o împotrivire. Se dovedea că toate acestea 
au fost exagerate. Valeriu Dragomir băgă banii în buzunarul 
de la piept, într-un carnet cu scoarţele de muşama flexibilă 
şi cadrilată. 

— Ai rămas un tip şic! recunoscu dezvelindu-şi dinţii fonfi 
şi cariaţi într-un surâs mizerabil. Aceasta, de altfel, o spun 


şi acum, toţi, pe la toate cluburile, măcar că în ultima 
vreme, înainte de a pleca, erai curăţat... 

— Nu-mi vorbi despre timpuri pe care vreau să le uit, frate 
Dragomire. 

— Se pare că le-ai uitat. 

— Aproape. 

— Aş dori şi eu s-o pot spune aceasta... Dar cum să fac? De 
unde s-o încep? 

— Vom vorbi la masă, Dragomire. Ştii că este posibil să vin 
îndărăt în Bucureşti? Încă nu m-am decis... Acum cinci-şase 
ore credeam că e sigur... 

Se opri. l se părea absurdă descoperirea că au trecut 
numai cinci-şase ore de când cu nerăbdare privea la ceas în 
biroul lui Tatileon. Îl despărţea parcă o viaţă întreagă de 
atunci. Acum devenise „un oahecahe Mihcea... Mih-clăuş... 
aşa ceva”. 

Reluă: 

—.credeam că e sigur. În cinci-şase ore s-au schimbat 
unele lucruri. E inimaginabil câte se pot schimba pentru 
viaţa noastră în câteva ore...! 

— Mie îmi spui?! rosti chibiţul de tripou cu gândul la 
partidele care decid soarta unui sinucigaş. 

— Dar dacă rămân la hotărârea mea să-mi dau dimisia din 
magistratură şi să mă apuc de avocatură serioasă, mi-ar 
plăcea să lucrăm împreună. Ar fi o idee! 

— Da... ar fi o idee... aprobă fără prea multă convingere 
Valeriu Dragomir. 

Sergiu îşi spuse că prietenul nu mai citeşte ziarele, n-a 
văzut anunţurile în chenar negru, nu bănuia că el vine de la 
o înmormântare. I le va împărtăşi treptat, mai târziu, când 
se vor regăsi aşa cum au fost. 

— Intrăm tot aci? întrebă. 

În locul lui Valeriu Dragomir răspunse portarul june şi 
cârn, cu şapcă de amiral încărcat de fireturi: 

— Poftiţi, domnule Sergiu... Puteţi trece pe terasă dacă vă 
temeţi de ploaie. 


— Unde vezi tu semne de ploaie, Tacke? glăsui Sergiu 
Miclăuş ridicând ochii la cerul înstelat. 

Şi îndată o gheară de fier îi strânse inima. Îşi aminti cerul 
înstelat de astă-noapte, la aceleaşi ceasuri, când trenul s-a 
oprit în câmp şi el a rămas cu braţele rezemate de fereastra 
vagonului. Concertul de broaşte, cântecul păsării din 
salcâm. Presimţirea mincinoasă că n-are să aştepte mult 
până ce va întâlni o vietate pe lume cu aceleaşi gânduri şi 
cu aceeaşi sete de un nu ştiu ce şi nu ştiu cum nou şi încă 
nespus. „Ai stat şi dumneata acolo, cu coatele pe geam? Ce 
cuhios!” E cu putinţă să fi trecut de atunci numai o singură 
zi? El e acum un oahecahe Mihcea... Mihclăuş... aşa ceva... 

— Stăm afară! propuse. Sub stele. Sub stelele mii... 

S-au aşezat la o masă sub un tei, cu bolta de frunze între 
dânşii şi stelele mii. 

Chelnerul se repezi cu paşi răşchiraţi, recunoscând un 
client vechi şi darnic la bacşişuri. 

— Să trăiţi! Bine-aţi venit pe la noi, domnule Sergiu! 

Pentru Valeriu Dragomir n-arătă nici o consideraţie, omi- 
ţându-l din salamalecurile sale. 

— Aţi lipsit şi v-a mers bine pe unde aţi lipsit! Mă băiatule, 
strigă la picolo, două ţuici duble şi o baterie cu capsă 
albastră! Multă gheaţă şi să ai ochii pe masa d-acilea! 

Sergiu Miclăuş nu găsi tăria nici unei împotriviri. 

Rămase faţă în faţă cu prietenul buhăvit, care îşi pipăia 
buzunarul de la piept în fiecare minut, păzindu-şi comoara. 

O frunză galbenă, pretimpuriu moartă, cobori legănându- 
se pe şervetul alb. O împinse cu un gest amintind nopţile lor 
din adolescenţă, când discutau până târziu. 

— Frunza aceasta ca mine... Ca bietul Indiceanu! Încă nici 
n-a trecut primăvara şi s-a sfârşit cu dânsa... vorbi Valeriu 
Dragomir. 

Sergiu îl privi cu o mirare blândă şi înduioşată. Aşadar, se 
mai deştepta ceva în el! Încă nu era totul pierdut. 

— Poate ca Idiceanu, da. Tu însă n-ai dreptul să spui 
aceasta, frate Dragomir. 


Valeriu Dragomir dădu ţuica peste cap. Sergiu făcu la fel. 

— E tare! spuse oţărându-se. Prea tare. 

— Ştie el Tacke ce vă serveşte! se făli chelnerul sosind cu o 
farfurie cu trufandale. Ţuică specială, rezervată pentru 
clienţi ca dumneavoastră, domnule Sergiu. Şi tocmai fiindcă 
vă cunoşteam gusturile, am pus să mai aducă un rând. 

— Într-adevăr, e o ţuică minunată... 

Vorbise Valeriu Dragomir. Chelnerul nu păru sensibil la 
aprecierea unui client jerpelit, care de mult îşi pierduse 
dreptul la stima tuturor chelnerilor de pe lume. 

— Acum braziliana e în toi! declară Valeriu Dragomir 
privind la ceas. 

Îşi tipări carnetul din buzunar cu latul palmei. 

— E duminecă seara. Joc mare... 

A treia oară revenea la aceeaşi obsesie, ca viespea la 
farfuria cu faguri. 

Sergiu Miclăuş strânse din umeri cu o mare compătimire. 

Sorbi îndelung paharul. Micşorase ochii cât a ţinut 
cristalul lipit de buze. Fiecare strop de vin îi transmitea în 
artere o fierbinţeală plăcută. 

Ceru foc chelnerului. Cu ţigara în colţul gurii şi cu bărbia 
sprijinită în pumn, trecu în revistă mesele vecine. 
Întrezărea realitatea într-un păinjeniş jucăuş. Femei cu 
vulpi argintii pe umeri, bărbaţi rozând din osul fripturilor 
de pui sau înfulecând mititei cu miros sfârâit. 

Sub celălalt tei, din faţă, recunoscu domnul gros şi 
apoplectic, gigantul de astă-noapte, de pe culoarul 
vagonului. 

Prezida o masă numeroasă, de amici sau de familie. Nu 
mai era muribund şi nu mai părea de fel antipatic. După 
numărul sticlelor goale aglomerate la picioarele bateriei, 
Sergiu Miclăuş deduse că s-au instalat în grădină de la 
începutul serii. 'Tovarăşii lungeau gâturile cu o respectuoasă 
şi administrativă promptitudine de câte ori rostea un 
cuvânt. El dădea semnalul hohotelor de râs, săl-tându-şi 
burta enormă şi răsturnându-se pe spetează cu zvârcoliri 


gâdilate. Îşi oprise în două rânduri ochii asupra lui Sergiu 
Miclăuş. Poate că îşi amintea figura tânărului agitat din 
tren. Dar privirea nu mai avea nimic ostil. Dimpotrivă, îl 
înfăşură într-o universală simpatie de chefliu bine dispus. 

Detună o dată cu vocea grasă către femeia din celălalt 
capăt al mesei: 

— la povesteşte tu, Gina... Lăsaţi să vă istorisească Gina. 

Sergiu Miclăuş retezase ţigara încleştând dinţii. Gina... 
„Theger, theizeci şi thei!... De ah fi numai pantoful! Dah mi- 
a sthivit degetele, bhuta...” 

Gina aceasta, din capul mesei, era o doamnă sfrijită şi 
năsoasă, cu pălărie şi mantou de coloare cafeniu, spălăcite, 
ca straiele lui Valeriu Dragomir... Oare mai există Gina cea 
adevărată? A existat?... „Gigi, vezi de nu întâhzia phea mult 
în Platoul Pamih...” 

— Ce spuneai tu de braziliană? întrebă Sergiu Miclăuş. 

Prietenul se îndreptă deodată pe scaun, înviat din 
letargica somnolenţă a digestiei... 

— Acuma e în toi... 

— Explică-mi mai întâi ce este această braziliană. Nu 
cunosc jocul. 

Valeriu Dragomir se minună: 

— Cum poţi spune că nu cunoşti jocul? Îşi făcu socoteală: 
Adică ai dreptate. Acum doi ani, când ai plecat tu, abia 
începuse... Astăzi se joacă în toate cluburile. 

— Zi: în toate tripourile! 

— Zic: în toate tripourile... E un joc ca pentru tine, 
Sergiule. Îţi aduci aminte de câte ori la chemin-de-fer ţineai 
o mână până ce clacai şi nu-ţi vedea ponta nici pe sfert? 
Braziliana e un chemin-de-fer cu bancul deschis. Acopere 
casa fie că eşti pontă, fie că eşti bancher... Săptămâna 
trecută Todiraşcu a ridicat... Îl ştii pe Todiraşcu? 

— Cunosc. Treci! 

— A ridicat Todiraşcu în mai puţin de jumătate de oră două 
sute de mii. A început cu atât cât avea în buzunar: trei mii. 
Trei, şase, douăsprezece, douăzeci şi patru... A dat peste o 


pasă de pontă. Tot câte şase, câte opt puncte... S-a ridicat 
cu jetoanele în coşuleţ: Au revoir et merci! 50 Îl ştii cât de 
nebuneşte joacă. Aproape ca tine... 

— Aproape cum jucam eu, poate vrei să spui! rectifică 
Sergiu Miclăuş. E o mică nuanţă. E trecut, nu prezent... 

— Da... Un trecut mai mult sau mai puţin imperfect... se 
hlizi Valeriu Dragomir cu dinţii cariaţi şi fonfi. Plimbând 
piciorul paharului în dreapta şi în stânga, pe faţa de masă, 
adăugă fără să ridice ochii: Ştii ce spunea chiar în seara 
aceea 'Todiraşcu?... Spunea că n-a mai văzut aşa pasă de pe 
vremea când era tânăr şi juca în cluburi ade-vărate, nu 
tripouri, cu tatăl tău, cu Anton Miclăuş. Se pare că au fost 
prieteni!... Era înainte de a se decava Todiraşcu. În 
timpurile lui cele bune. Membru la Jockey-Club. La Select... 
Spunea că atunci a asistat el o dată la un chemin-de-fer 
infernal când a ridicat tatăl aproape o jumătate de milion... 
Bineînţeles că într-o săptămână i-a făcut praf... Cică era un 
jucător grozav! Tremura mâna bancherului pe carte când 
se instala el la masă... 

Sergiu Miclăuş sorbi paharul încet, privind peste umerii 
prietenului la doamna sfrijită pe care o chema Gina şi care 
povestea ceva foarte aprins, gesticulând cu ţigara între 
degete. 

— Şi zici că această braziliană... 

— Acum e în toi. Până la douăsprezece jumătate, unu. Pe 
urmă continuă chemin-de-fer obişnuit. 

Valeriu Dragomir îşi apăsă prin piepţii hainei carnetul 
cadrilat. Îşi muncea mintea să inventeze un pretext pentru 
a scăpa de tutela prietenului ca să alerge şi să ia loc la masa 
de joc, vis rar îngăduit unui etern chibiţ. 

— Plata! Să mergem! hotărî Sergiu Miclăuş, golind un 
ultim pahar. 

Valeriu Dragomir răsuflă cu uşurare. Va spune că se duce 
acasă: e ostenit, nu vrea să-l lase pe Idiceanu singur. Dacă 
prietenul îl petrece cumva până la uşă, intră în coridor, se 


ascunde pe scări şi îl aşteaptă să se depărteze. Staţia de 
automobile e alături. 

— "Ţine, Tacke... Ţine şi tu, Tăckiţă... 

Chelnerul şi ajutorul făcură temenele, culegând bacşişul 
lăsat pe masă. Aceleaşi temenele le repetă portarul cârn, cu 
şapcă de amiral, primind în palmă atâţia poli câţi nu capătă 
într-o noapte întreagă de la toţi clienţii. 

Sergiu Miclăuş se înfipse în mijlocul trotuarului, sub 
lumina violentă de foc bengal. Toate se învârteau delicios. 
Taxiurile înşirate lângă bordura de granit, puşlamaua cu 
fireturi la şapcă, prietenul în hainele lui cafenii cu luciul 
special al tripourilor în coate. 

— Eu am s-o cam iau spre casă... vorbi Valeriu Dragomir, 
uitându-se în lături. 

— Ce faa-aa-ace?! 

— Mă duc acasă. 

— Şi slujba ta de noapte? 

— 'Ţi-am făgăduit, Sergiule. Câteva zile nu mai calc. Poate 
nu voi mai călca niciodată dacă într-adevăr tu te muţi aci şi 
vrei să lucrăm împreună. 

Sergiu Miclăuş se legănă în tocuri şi în vârful tălpilor, cu 
amândouă mâinile înfundate în buzunări, măsurându-l de-a 
coasta, pe sub borul pălăriei, cu o batjocoritoare in-dignare: 

— Pe cine vrei tu să prosteşti, Dragomire iubitule?... Ne 
cunoaştem doar bine... De-abia aştepţi să dispar la colţul 
străzii... 

— Cum îţi vine să crezi?! protestă îngăimat Valeriu 
Dragomir, potrivindu-şi nodul cravatei slinoase şi silindu-se 
să pară a lua în glumă o ofensă nemeritată. De ce te-aş 
minţi? Mi-ajunge exemplul tău. 

— Ha-ha! Exemplul meu? Dă-mi voie să râd de exemplul 
meu... 

Împingându-şi pălăria pe ceafă, Sergiu Miclăuş izbucni în 
hohot, ridicând ochii la cer. Dincolo de norul învăpăiat al 
luminii artificiale, stelele erau mai mici şi mai îndepărtate, 
palide, palpitând agonic. 


— Nu se poate să fie aceleaşi stele de astă-noapte! 
exclamă după ce-şi potoli râsul. Stelele din câmp... „Cum, ai 
stat şi dumneata phivind acolo, cu coatele rezemate de 
fereasthă? Ce cuhios...!”. Mă înţelegi, Dragomire? Nu sunt 
aceleaşi stele. 

Valeriu Dragomir clătină din cap, dezaprobând asemenea 
manifestări: 

— 'Ţi-am spus eu să nu bei simplu! Dacă amestecai cu 
sifon, ne puteam înţelege omeneşte, Sergiule... 

— Aaa! i se pare că nu ne înţelegem omeneşte? Ne 
înţelegem ca fraţii, mai bine ca fraţii... Niciodată nu s-au 
înţeles doi gemeni cum ne simţim noi acum, Dragomire. 
Urcă-te! 

— De ce să mă urc? Unde să mergem? 

— Urcă-te şi vei vedea! Mergem acolo unde vrei tu să pleci 
de un ceas, de când nu-ţi mai găseşti astâmpăr. Ce 
Dumnezeu! E simplu. 

Valeriu Dragomir se supuse. Sergiu privea pe fereastra 
automobilului rapida perindare a străzilor, a caselor, a 
oamenilor. 

Se întorcea mulţimea în noaptea molatică şi caldă de mai 
de la spectacole şi de la alte grădini de vară. Toţi păşeau 
lânced, poposeau sub felinare la colţuri, despărţindu-se în 
grupuri mai mărunte. Cunoştea Sergiu Miclăuş acest aspect 
al capitalei din alte nopţi, sute şi sute. Toate erau iarăşi cum 
au mai fost. 

Pe Bulevardul Elisabeta firmele cinematografelor aşter- 
neau lumina spectrală dintotdeauna, în care trecătorii 
apăreau straniu fardaţi, defilând ca într-o figuraţie de 
teatru. Nu mai aparţineau lumii reale. Sergiu Miclăuş citea 
titlurile filmelor pe afişele uriaşe şi multicolore: De-aş fi 
liber! cu Irene Dunne şi Clive Brook. Tu eşti adorata mea! 

cu Kăthe de Nagy... Completare. Mâine premieră... Voiaj 
în Platoul Pamir. 

— Ha-ha! Voiaj în Platoul Pamir! Platoul Pamih nu există, 
Dragomire. M-ai înţeles?... Pretinzi tu că există un Platou 


Pamir...? 

Prietenul lui Sergiu Miclăuş îl privea pe furiş, cu neli-nişte. 
Sergiu râdea singur, sinistru. 

Când au intrat în tripou, cerberii cavernei s-au repezit să 
prindă pălăria din zbor şi să deschidă uşile. 

— Bine-aţi venit, domnule Sergiu! 

— N-am prea venit bine, lacke! 

— Atunci o să plecaţi cu bine... îl asigură garderobierul în 
numele norocului. 

— Aceasta şi mai puţin. Dar n-are nici o importanţă! 

Fără să priceapă nimic, uşierii au zâmbit voioşi cuvintelor 
sibiline. Aşa le cerea meseria slugarnică şi complice. 

Prin geamul cabinei de telefon, o clipă, Sergiu întrezări un 
necunoscut atârnat cu gura în pâlnia neagră de ebonită ca 
peştele în cârligul undiţei. El ştia ce înseamnă asemenea 
convorbiri într-o cabină de tripou. O minciună (a câtea?) 
nevestei, care aşteaptă acasă, iubitei, părinţilor, amicilor... 
Necunoscutul vocifera şi se zvârcolea în dosul geamului, 
gesticulând patetic. Era roşu la faţă şi cu ochii bulbucaţi ca 
Malec, dar n-avea nimic din imobilitatea flegmatică a 
peştelui din borcanul cu lichidul filamentos. 

Crupierii nu s-au schimbat. Aproape nici jucătorii. S-a 
petrecut doar o modificare de poziţii. Mulţi din cei cu locul 
rezervat altădată la masă chibiţau acum în picioare, uitând 
să-şi şteargă fruntea de năduşeală, strângând jetoane de 
poli în pumni, înălțându-se să privească peste umeri şi 
primind ghionţi în burtă fără să protesteze. Decăzuseră din 
rang. Aceasta o dovedeau şi hainele mai mototolite, 
gulerele sul, cravatele destrămate; semnalmente comune 
cu ale lui Valeriu Dragomir. Încolo, între cei de pe scaune şi 
cei din picioare, prea puţină deosebire la chipuri. Aceiaşi 
obraji care n-au văzut lumina zilei. Obraji de sugativă, de 
carton mozolit, de gresie mucedă. Duhoarea de tutun, de 
straie şi lenjuri îmbâcsite întreținea o atmosferă de asfixie, 
ca într-un submarin naufragiat. În afară de crupieri, nu 
râdea nimeni, nu surâdea nimeni. Jucători şi chibiţi, 


băieţandri şi moşnegi, foşti (şi poate încă) oameni cu stare 
şi plevuşcă provizoriu scăpată din năvodul raziilor de 
noapte, toţi asudau îndelaolaltă, cot la cot, ră-suflare în 
răsuflare, îndeplinind un grav oficiu, cu fălcile încleştate ca 
să-şi domine tremurul buzelor. 

Sergiu Miclăuş îşi făcu loc brutal, fără să ceară scuze. 
Rosti, silindu-se să pună în glas cea mai desăvârşită lipsă de 
emoție: 

— Mai cad trei mii la pontă. 

Crupierul acoperi cărţile cu paleta, urând cordial din ochi 
bună seara noului-venit, dar repetând cu un tărăgănat 
calcul: 

— Trei mii aţi anunţat, domnule Miclăuş? 

Întrebarea şi paleta aşternută pe cărţi aveau un anume 
tâlc pentru Sergiu Miclăuş. În ultimele luni înainte de a 
pleca, nu arareori ţinuse tovărăşie lui Valeriu Dragomir, 
iţindu-se peste umerii jucătorilor şi zvârlind poli stingheri, 
fiindcă istovise toate resursele onorabile şi neonorabile. 
Aceste simptome au fost la timp notate şi reţinute. 

Coborând deci colţul buzelor într-o schimă dispreţuitoare, 
Sergiu Miclăuş scoase tot teancul de bancnote cu miros 
proaspăt de cerneală şi ceară, numără cu ostentativă 
nepăsare cinci în loc de trei şi le aruncă în evantai pe masă. 

— Au căzut cinci mii! vesti crupierul, încercând să dreagă 
cu exagerată amabilitate o îndoială ce se dovedise fără 
temei. Voiţi loc, domnule Miclăuş?... Un loc pentru domnul 
Sergiu! Abataj la pontă! Şapte la bancă... Doriţi şi jetoane 
mărunte sau numai mii, domnule Sergiu? 

Sergiu Miclăuş clătină din bărbie. Nu voia nimic. Totul 
rămânea pe loc, mai departe, până la sfârşitul sfârşiturilor. 
Câţiva jucători şi chibiţi de o mai recentă dată în tripou 
întrebară în murmur cine e tipul şi de unde a apărut. 
Comisarul de joc admonestă energic asemenea vulgară 
curiozitate: 

— Mai multă linişte, domnilor! Descongestionaţi scau-nele 
jucătorilor, dumneavoastră, din picioare! 


Sergiu Miclăuş nu mai vedea nici un chip omenesc, nu mai 
auzea nici un glas. Cu obrazul sprijinit în palmă, privea 
pierdut la postavul verde, care se învârtea, depăr-tându-se 
şi revenind, într-o ameţeală plăcută şi atroce. 

Nu mai vedea nici un chip omenesc. Nu mai auzea nici un 
glas. 

Pierdut, privea la pantofii de mătase verde care lunecau 
elastic pe vârfuri, depărtându-se şi revenind într-o verde 
fâlfâire de rochie învoită, mereu în aceeaşi tovărăşie a 
aceloraşi pantofi bărbăteşti, negri, de lac. 

De două ori tumultul modulat al instrumentelor se 
curmase brusc, şi de două ori dansatorii au protestat cu 
vehemente aplauze. Pe urmă, când rândurile s-au rărit 
extenuate, a rămas numai o pereche. 

Pantofii de mătase verde şi pantofii negri de lac. 

Fără să ridice ochii, simţea că toţi ceilalţi au făcut cerc 
admirând spectacolul grațios şi unic. De pe scaunul unde se 
oprise, adus de o chemare năzuroasă a Pandorei Mladian, el 
vedea numai patinarea pe rând, sprintenă şi lascivă, a 
micilor triunghiuri verzi, învolburarea rochiei de nuanţa 
străvezie a aripilor de efemeridă tivite cu o tremurată 
şuviţă de sânge. 

A asemuit pantofii cu două delicate bomboniere din vea- 
cul marchizelor; când cu fermecaţii conduri de smaragd ai 
Cenuşăresei; când cu două agile şi fantastice păsări 
tropicale alungându-se şi căutându-se într-un alintat joc 
amoros. 

Dar ştia că aceste asemuiri erau numai nişte mizere 
sofisme ale spiritului, pentru a justifica fără nici o 
convingere fascinația care îl irita şi îl micşora. Nu o plăcere 
pură şi nobil estetică îi hipnotizase privirea şi nu dorinţa de 
a găsi, în sfârşit, comparaţia precisă, singura, mai plastică 
decât o zugrăveală cu penelul. 

Picioruţele acelea le-a încălzit altădată în pumnii lui mari şi 
puternici, atunci când veneau îngheţate de tot frigul iernii. 
Acum îi fugeau pe dinaintea ochilor în volute ameţitoare, 


străine de el, departe de el, urmând cu o intolerabilă 
supunere în ritm pantofii de lac cu talpa subţire ca foiţa şi 
cu tocurile destul de vizibil uzate. 

— Dansează ca o profesionistă! pufni cu intenţie de 
descalificare Pandora Mladian, care nu mai admitea 
exercitarea altor profesii pe lume în afară de cea 
monopolizată de dânsa. De altfel, e şi ridicol de mică! Nu 
ştiu ce-or fi aflat de admirat cu gura căscată toţi filistinii 
aceştia...! 

Aşteptă o aprobare. Fiindcă întârzia, o provocă: 

— Spune dacă nu i-ar sta bine într-o trupă de liliputani! 
Prinţesa Micromilda cu trupa sa de pitici! 

Bărbatul rămase mut, cu ochii la arabescurile volubile ale 
pantofilor verzi pe parchetul oglindă. 

— Ce-i cu tine? stărui Pandora Mladian fără urmă de 
bănuială. 'le plictiseşti aci? 

EI îi respinse întrebările cu mâna, apărându-se ca de 
bâzâitul unui roi de țânțari. 

Pandora Mladian nu era deprinsă cu asemenea tratament 
din partea bărbaţilor. Îşi muşcă buzele, meditând o lecţie 
drastică, un cuvânt epocal. Însă alături de dânsul devenea 
întotdeauna inofensiva Pisicuţă de la începutul carierei, 
când nu se specializase în misiunea satanică de vampă, 
când juca rolul modest al fetei din casă, a doua sau a treia 
doamnă de curte, o călugăriţă, fiica hangiului, o trecătoare 
- toate ciurucurile afişelor. 

Resemnată acestei inferiorităţi, înghiţi cuvântul epocal. Îşi 
abandonă amantul pe scaun. Traversă salonul în diagonală, 
cu paşi balansaţi, înaltă, felină şi fatală în rochia de flacără, 
ignorând cu superbie perechea înverşunată să bată un 
record de rezistenţă. 

Nici o clipă nu făcu vreo legătură între tăcerea ostil 
încleştată a bărbatului şi prezenţa fetişcanei cu rochiţă 
verde-pal care dansa ca o profesionistă. Avea prea 
strălucită opinie despre ea, prea strălucită despre el, 
pentru a lăsa s-o atingă astfel de presupuneri degradante. 


Amândoi depăşeau mediocritatea gloatei. Erau două 
exemplare de altă substanţă, cu alte drepturi şi legi, altă 
morală. lubirea lor făcea parte din istoria unei epoci; va da 
de lucru memorialiştilor ca atâtea alte amoruri celebre: 
George Sand şi Musset, Rachel, Eleonora Duse şi 
D'Annunzio. 

— Dacă mai duhează aceasta încă thei minute, ameţesc şi 
cad... şopti Gina Alimănescu. N-am mai dansat de un an 
jumătate. 

— Nu se prea cunoaşte niciuna, nici alta! o asigură Lucki 
Leca, vărul lui Barbu, sprijinind-o mai strâns cu braţul 
arcuit. Eu mă tem de altceva. Dacă mai durează aceasta 
încă zece minute, mi s-au dus pe copcă tălpile... Păcat că nu 
există cizmar de noapte, cum sunt farmacii de serviciu... 

Gina zâmbi. Lucki Leca, vărul lui Barbu, mucalitul care îl 
imita atât de bine pe Malec, îşi confesase din vreme micile 
şi jalnicile sale tragedii de politehnician în ajun de absolvire. 

Îi plăcea dansul, îi plăceau muzica, viaţa, farsele, excursiile 
în grupuri numeroase şi nomade, prin munţi, când nu ştii 
unde ai să dormi şi nici ce ai să mănânci. Dar era băiat 
sărac, şi vărul Barbu l-a executat cu o tiranie protectoare 
să-i calce pe urme. Ell-a ajutat să intre în şcoala politehnică 
şi el i-a purtat de grijă. Fără nici o jenă, Lucki mărturisise că 
a împrumutat smochingul de la un camarad şi că pantofii de 
lac i-a căpătat de la Barbu, când acesta s-a văzut silit să-şi 
renoveze un grandios echipament de mire. Toate îi păreau 
extraordinar de comice şi vrednic să fie ştiute. Aşa a mai 
dansat o singură dată, la un concurs... A luat premiul al 
doilea; cu o tovarăşă ca Gina, fără îndoială că ar fi luat 
premiul întâi. Cu banii premiului, cinci mii de lei, s-a dus 
atunci direct la un magazin de sport şi de acolo la gară, 
transformat în perfect alpinist: bocanci ţintuiţi în talpă, 
rucsac, pălăriuţă de coloarea spanacului cu pămătuf de 
bărbierit la ceafă. După ce a luat biletul de tren, i-au mai 
rămas douăzeci şi trei de lei în buzunar. Aceasta nu l-a 
împiedicat să hoinărească o săptămână în Bucegi, mâncând 


şi dormind la stâni, alăturându-se la grupuri de 
excursionişti necunoscuţi, cu care a devenit de îndată amic 
la cataramă, mai ales că plecaseră aprovizionaţi ca pentru o 
expediţie polară. Cu acest prilej a mâncat el întâia oară icre 
negre până ce s-a săturat. Icre negre cu lopăţica. Ela 
fabricat lopăţele de brad; ei au pus la bătaie cutiile cu icre. 
Fiecare cu respectiva contribuţie. 

— Viaţa e plină de surprize simpatice, domnişoară Gina... 

— Suhprize, da! Simpatice? O! Nu... 

— Ba da, ba da! De exemplu în astă seară. Mă simţeam 
stingherit de tot. Adică atât cât pot să fiu stingherit! 
Gândeşte şi mata... Numai personagii marcante, din cele cu 
automobilul la scară. Iar eu cu smoching împrumutat în 
ultimul moment şi cu pantofi de căprioară! Pe deasupra, un 
mic curs de morală al lui Barbu: „Ascultă, nebunule! Vezi să 
nu mă faci de ocară în familia Odetei, că-ţi tai banii de 
țigări...!”. Am intrat suspect ca unul care se pregăteşte să 
fure tacâmuri. În zece minute m-am tutuit cu Nadina. 
Adorabilă fată Nadina, nu? 

— Încântătoahe... 

— În zece minute m-am tutuit cu Nadina, şi acum, de alte 
cinci minute, dansăm singuri; toţi se uită la noi; îmi 
examinează tocurile cu profilul cam deteriorat, dar n-am să 
mă sinucid pentru atât!... Vrei să ne oprim? 

Gina se împotrivi, deşi spusese mai adineauri că ameţeşte 
şi cade. 

— Îmi pare bine... murmură Lucki Leca. Să nu-i dăm 
Nadinei satisfacția că am capitulat noi. 

Într-adevăr, Nadina conspirase cu ultimele perechi de 
dansatori să abandoneze terenul treptat şi să-i lase singuri. 
Tot ea stătea acum lângă jazz-band, înteţind muzica să 
accelereze ritmul. O începuse aceasta în glumă. Fără 
premeditare, le pregătise un triumf. Gina şi Lucki executau 
un tournoi de dans la care nici nu visaseră. Amândoi aveau 
euritmia în sânge. S-au simţit de la primii paşi. 


Dar pe când Lucki dansa cu plăcerea simplă şi robustă a 
unui animal tânăr care-şi cheltuieşte în joacă un prisos de 
vitalitate, Gina dansa cu o disperare agresivă, cu o nevoie 
bolnavă de a se ameţi, de a uita, de a urma sfatul lui 
Ioachim Grult. Mijeau şi se risipeau începuturi neisprăvite 
de gând, întrebări fără răspuns: „Oare Gigi dansează? Cu el 
aş fi dansat tot aşa?... Are să se mai întoarcă vreodată din 
Platoul lui, Pamir? Nu, Gina! Fii bravă! Ai făgăduit să fii 
bravă. Totu-i sfârşit!” 

Susţinută de arcul braţului subţire şi musculos care o 
împresura prea încăpător pentru dânsa, înclinată de la 
mijloc pe spate, cu bărbia în sus, purtând paşii mărunți şi 
rotunjind rochia de stil ca fustele de balerină cu o sută de 
falduri, Gina întrezărea printre genele adumbrite aspectul 
mereu schimbător al salonului, femeile înşirate pe scaune, 
bărbaţii în picioare între uşi, Nadina animând gesticulat 
muzica, oglinzile late şi oblice, un general lărgindu-şi mereu 
gulerul cu arătătorul încârligat sub barbişonul alb, la o uşă 
mascată şi întredeschisă iţindu-se capul servitoarei de la 
ţară, Lenţa-Toanta, surâsul amar al lui Ioachim Grult; toate 
învârtindu-se ameţitor, spasmodic, ireal... De ce a plecat 
oare Pandora Mladian? Spre colţul acela unde a stat nu-şi 
îndreaptă ochii niciodată. Dar simte o privire încâlcindu-i 
picioarele ca o panglică de serpentină dezrăsucită dintr-un 
disc fără sfârşit. Ce mai vrea oare de la mica vietate pe care 
a lăsat-o singură, lângă un felinar, într-o seară când cădeau 
cei dintâi fulgi ai iernii? Atunci paşii s-au acoperit cu 
zăpadă, s-au şters, până ce n-a mai rămas nimic, nimic... De 
ce se întoarce acum şi de ce nu are delicateţea s-o cruţe? 
Oare Ioachim Grult ştie ceva? Sau numai şi-a închipuit?... În 
sfârşit, generalul s-a decis. Şi-a desfăcut sponca de la guler. 
Respiră uşurat, ca după o definitivă victorie. Lenţa-Toanta a 
închis uşa. Desigur, a surprins-o cineva dinăuntru privind şi 
a certat-o... Mai este puţin, şi s-a făcut miezul nopţii. Mâine 
se urcă în tren. În cel dintâi tren. S-a terminat!... Se 
întoarce în exilul ei de la celălalt capăt al ţării, din nou în 


camera de la pensiunea „Unio”, unde totul este strict, alb, 
ripolinat, higienic şi aerisit ca într-o severă sală de 
sanatoriu... S-ar fi putut altfel întâmpla toate. Noaptea 
trecută, când trenul s-a oprit în câmp şi ea a rămas cu 
braţele rezemate de bara metalică a ferestrei, presimţea că 
altceva o aşteaptă..."Pe urmă ţi s-a părut că asişti la o vrajă 
misterioasă, când a început să cânte pasărea în salcâm, nu 
e aşa? Şi te-ai simţit singură, şi noaptea era foarte frumoasă 
şi înstelată, nu e aşa...?”. S-a simţit singură, iar acum a 
rămas încă mai singură. Acum totu-i sfârşit... „Nu mai am 
ce căuta în Platoul Pamir, nu mai plec în Platoul Pamir.” 
Atunci unde-ai plecat, Gigi? Unde eşti? Unde mai eşti? 

— Eu cred că ilustrul zugrav de la spatele nostru şi-a pus 
în gând să-mi treacă tocurile la nemurire... se dădu cu 
părerea Lucki Leca, privind peste umăr. De când am 
început să dansăm nu-l preocupă altceva... Dacă nu m-aş 
teme de Barbu, i-aş face una nostimă... M-aş descălţa şi i-aş 
oferi papucii cu un gest delicat, ţinându-i cu două degete: 
„Maestre, văd că vă interesează naturile moarte... Ocazie 
unică! Preţ foarte modest. Vi-i ofer contra una pereche 
nouă. Contra perechea din ilustrele voastre două 
picioare...!”. 

Până în acea clipă, Gina găsise că tovarăşul ei de dans era 
un tânăr destul de simpatic, cu toate glumele băieţoase de 
cămin studenţesc şi cu toată sinceritatea pitoresc 
exagerată. Acum îi păru deodată vulgar şi nesuferit. O 
paiaţă! Cum de a dansat atâta vreme în ochii tuturor cu 
asemenea muşteriu al balurilor populare de periferie? Un 
individ cu smochingul împrumutat - poate închiriat de la o 
pră-vălie de vechituri - şi cu pantofii de căpătuială. Ce 
poate să gândească el despre dânsa? „Acolo ai ajuns? 
Aceasta ai ajuns?” 

— Mă simt obosită, spuse. Să ne ophim. 

— Păcat! Încă un minut dacă mai rezistai, domnişoară... 

S-a întâmplat că n-au mai rezistat Nadina, muzica, 
saxofonistul cu ochii bulbucaţi, pianistul cu degetele 


dezarticulate. Într-o ultimă explozie, instrumentele au 
muţit. Au rămas amândoi în mijlocul sălii. De pretutindeni s- 
a înălţat o clamoare de exclamaţii elogioase şi de aplauze. 
Gina Alimănescu s-a simţit ridicolă la braţ cu bufonul care 
răspundea în dreapta şi stânga, parodiind gesturile 
înlemnite ale lui Malec. 

— Dă-mi voie, te hog. Pahdon...! 

Smulse braţul şi fugi, absurd înciudată pe ea însăşi, pe 
spectatorii care o aplaudaseră, pe Nadina, care îi aţinea 
calea în uşă. Trecu prin antretul unde doamna Aspasia 
Grult examina minuţios, cu toată patima de avară, cadourile 
de nuntă înşirate pe o masă lungă în etaje. „Ce exhibiţie 
vanitoasă şi de gust îndoielnic! gândi pornită împotriva 
întregului univers. Toţi sunt vulgari, toate sunt vulgare. M- 
am molipsit şi eu!” Ajunse în sufrageria unde se afla bufetul. 
Barmanul pregătea un cocktail pentru Pandora Mladian, 
zgâlţâind mixtura de alcooluri în capsula nichelată. Actriţa, 
cu cotul rezemat de masa înaltă, îşi întrerupse conversaţia 
cu un bătrân sclivisit (desigur, fost ofiţer de cavalerie sau 
diplomat la pensie), o măsură din vârful pantofilor verzi 
până în creştet şi rosti tare: 

— Aşadar, s-a terminat reprezentaţia? În fine, putem 
dansa şi noi... 

Ce insolenţă şi ce ruşine! Gina ceru un pahar de oranjadă 
cu gheaţă, cu multă gheaţă. Când voi să ducă paharul la 
buze, o mână osoasă i-l smulse cu autoritate: 

— Nu aceasta, domnişoară Alimănescu. Nu oranjadă şi nu 
gheaţă... 

Ioachim Grult restitui paharul barmanului. Ceru o cupă de 
şampanie. Îşi explică intervenţia: 

— Bănuiesc că nu doreşti numaidecât să cazi mâine la 
pat... 

— Eşti mulţumit de mine, domnule Grult? 'Ţi-am ascultat 
sfaturile? ciripi Gina, reconfortată de prezenţa ocro-titoare 
şi de şampania care îi înghimpa nările cu vârfuri de ac. 

Ioachim Grult zâmbi cu blândeţe: 


— Pot spune chiar că mi-ai depăşit intenţiile. 

— Am făcut hău, atunci? 

— Bine sau rău nu există, până la o concluzie finală. Numai 
la sfârşit se va şti dacă ai făcut bine sau rău. 

Pandora Mladian îşi isprăvise paharul de cocktail. Întrebă: 

— Nu mă mai recunoşti, domnule Grult? 

Ioachim Grult îşi lăsă mai jos obloanele pleoapelor, pu- 
nându-şi mâinile în buzunări şi contemplând-o din toate 
laturile ca pe un monument istoric care-i evoca o ilustrație 
din ghid. După o laborioasă sforţare de memorie, răspunse 
cu glas puternic, ca s-audă şi cei dimprejur: 

— Cum să nu vă recunosc, doamnă? De aâtea ori v-am 
aplaudat! 

Pandora Mladian se răsuci pe şolduri şi întinse mâna înalt, 
cu degetele atârnate, oferindu-le pentru sărut. Ioachim 
Grult privi inelele cu piatră roşie ca un miop examinând 
vitrina unui giuvaiergiu, fără să priceapă invitaţia gestului. 
Urmă senin: 

— S-ar putea oare să n-o recunosc pe doamna Constanţa 
Mârza, pe marea noastră Constanţa Mârza? 

Constanţa Mârza era o actriţă cu vreo cincisprezece ani 
mai tomnatică decât Pandora Mladian şi rivala sa cea mai 
anevoie de biruit în rolurile de femeie fatală. Femeie fatală 
numai pe scenă, căci acasă era o gospodină foarte 
burgheză şi mamă a patru copii legitimi, de la unul şi 
acelaşi tată. 

— Confundaţi, domnule Grult!... exclamă ofensată vic-tima 
acestei regretabile erori. Se poate? Şi tocmai cu cine să mă 
confundați?! Cu o mamă de patru copii!... Eu sunt Pandora 
Mladian... Am luat masa împreună de câteva ori, pe 
vremuri, când nu eraţi atât de mizantrop şi când schimbaţi 
două automobile în trei ani... 

— O! Sunteţi atunei Pisicuţa Mladian de pe vremuri? Într- 
adevăr, cum a fost posibil să fac o asemenea confuzie? Nu- 
mi rămâne decât să-mi cer scuze... 

— S-au primit. 


Ioachim Grult împroşcă un nor de fum în nasul femeii 
fatale: 

— S-au primit? Acum mi se pare că faci dumneata o 
confuzie, domnişoară Pisicuţă. Marei noastre Constanţa 
Mârza înţelegeam eu să-i cer scuze. Mă tem că mă va ierta 
ceva mai greu, iar obiectiv vorbind, îi şi dau dreptate. 

Pandora Mladian fierbea de mânie şi de umilinţă, dar 
privirea rece a fostului client de ospiciu o povăţuia să 
oprească discuţia la atât. Ştia că povestea va trece în astă 
seară din om în om şi că a doua zi îşi va găsi loc cu 
maliţioase comentarii într-un ziar teatral care nu pierdea 
nici un prilej să sublinieze superioritatea rivalei sale. Un 
binevoitor se află întotdeauna pentru a colporta astfel de 
ecouri mizerabile, menite să ulcereze un amor propriu de 
actriţă mai adânc decât nedreptatea unei cronici drama- 
tice. Pandora Mladian îşi culese poşeta roşie de pe masa 
înaltă a barului şi înainte de a pleca încercă o revanşă: 

— În orice caz, la revedere domnule Grult. Sper că vă 
simţiţi acum mai bine. 

— Mai bine decât dumneata? Desigur...! 

— Nu, mai bine decât anul trecut. Mi se pare că aţi fost 
cam bolnav. 

Ioachim Grult rânji cu dinţii încleştaţi în pipă: 

— Ce progrese de sensibilitate aţi făcut, domnişoară 
Pisicuţă! Altădată nu vă interesa soarta cadavrelor, acum vă 
înduioşază soarta unui bolnav. Mâine o să vă văd pa-tronând 
societatea pisicilor pocăite... 

Pandora Mladian bătu în retragere, însoţită de domnul în 
vârstă cu înfăţişare de fost cavalerist sau de diplomat în 
disponibilitate. 


— Cum aţi putut confunda? întrebă cu nevinovăție Gina 
Alimănescu. 

— Poate că am voit să confund. Eşti prea mică pentru ca să 
le înţelegi toate... De altfel, locul dumitale nu e lângă un 
mizantrop ca mine. Barbule, te rog să-mi dansezi această 
microscopică domnişoară... Presupun că nu e ge-loasă 
Odeta, ca de Nadina. 

Întors cu spatele, Barbu ţinea un pahar de şampanie cu 
mâna depărtată în lături şi întindea gâtul Nadinei ca să-i 
potrivească ea funta albă, rebelă şi răsucită ca elicea de 
avion. Făcu o piruetă în călcâi, întrebând cu mirare: 

— E geloasă Odeta din pricina Nadinei? 

— Nu e? Cu atât mai bine pentru dânsa! Şi pentru voi încă 
mai bine... 

Nadina îşi zgândărea cordonul rochiei albe, privindu-şi 
vârful pantofilor. O cută mică îi tăia fruntea între sprincene. 
Poate atunci se făcea întâia oară o lumină în ea. 

Ridică obrazul îmbujorat: 

— Unchiule Ioachim, ce te-a făcut să rosteşti o asemenea 
monstruozitate? 

Ioachim Grult declară: 

— Nebunii au drept să vorbească orice, oricând, despre 
oricine. E un drept recunoscut şi inalienabil. Voi nu ţineţi 
socoteală de aceasta... Haide! Locul vostru nu e aci. Faceţi 
stânga împrejur. 

Îi răsuci pe tustrei de umeri, îndreptându-i cu faţa spre 
uşă. Barbu Leca plecă la un braţ cu Gina, la celălalt cu 
Nadina, îndreptându-se spre salon, unde muzica vibra din 
nou timpanul geamurilor. 

Masca de sarcasm căzu ostenită de pe obrazul lui loachim 
Grult. Îl plictiseau toate şi îl plictiseau toţi. Adineauri se 
gândise să se apropie de Aspasia Grult, să-i cuprindă mâna 
pergamentală, s-o apropie de buze şi să încheie pace. 
Numai ei doi ştiau să vadă dincolo de aspectul superficial al 
realităţii, o lume ascunsă şi hâdă, ca o colcăire de larve sub 
faţa amăgitor imobilă a apelor stătute. Poate de aceea 


numai ei doi erau atât de nefericiţi, deşi nefericirea 
fiecăruia e atât de deosebită. Plecase s-o caute. Dar a găsit- 
o pipăind obiectele din expoziţia darurilor de nuntă cu o 
aviditate atât de respingătoare, încât toată pornirea bună s- 
a stins, s-a învelit în cenuşă. A trecut în-torcând ochii în altă 
parte. Barmanul îşi alinie sticlele cu băuturi pestriţe, răsuci 
alte sticle şi alte băuturi în frapierele cu gheaţă pisată. 

Din dosul baricadei, întrebă: 

— Nu doriţi nimic, domnule Grult? 

— Apă... Un pahar de apă. 

— Şi dumneavoastră tot cu apă? Să vă servesc atunci un 
Apollinaris. E apă, dar e mai vie, pişcă. 

Ioachim Grult se uită mai atent la figura barmanului, îi 
părea de undeva cunoscută. Omul îi ghici nedumerirea. 

Vorbi, râzând încetişor şi oarecum complice: 

— Nu vă-nşală ochii. Tot Simeon sunt şi tot la ordinele 
dumneavoastră am rămas!... E drept că atunci eram tuns 
cu maşina şi că acum am căpătat din nou o mutră mai 
omenească... 

Simeon purta părul negru despărţit de o cărare foarte 
corectă la mijloc, guler tare, un veston alb, impecabil, de 
olandă; dar Ioachim Grult îl văzu îndată cu adevărata lui 
faţă din casa de nebuni. Atunci Simeon se credea împăratul 
exilat al Chinei, umbla cu un coif de ziar, cum îşi fabrică 
zidarii şi copiii când se joacă de-a soldaţii, îşi atârna în 
fiecare dimineaţă pe piept altă serie de medalii 
comemorative şi decoraţii improvizate din monete învelite 
în hârtie poleită. Fiindcă era un nebun inofensiv şi docil, 
primit într-un sanatoriu de lux din caritatea medicului, îşi 
plătea pâinea şi căutarea făcând servicii domestice 
celorlalţi bolnavi. 

Astfel, un an de zile, împăratul exilat al Chinei lustruise 
ghetele şi periase hainele lui Ioachim Grult, primise bacşi- 
şul săptămânal, din care îşi renova colecţia de decoraţii şi 
panglici, coalele de hârtie pe care trimitea proclamaţii se- 
crete poporului său, rămas fără tiran. 


— Aşadar, tu eşti, Simeoane! se minună Ioachim Grult 
întinzându-i mâna cu o mare simpatie peste parapetul înalt. 
Când ai scăpat şi cum? 

Simeon se sfia să apuce mâna întinsă. Trase cu ochii 
împrejur şi răspunse la această neaşteptată cinste numai 
când socoti că nu-l observă nimeni. Apoi răspunse şi la 
întrebare: 

— Acum două luni am scăpat, domnule Grult. De o 
jumătate de an mi se luminase câte niţel mintea la loc, dar 
nu mă dădeam dus... Zic, dacă mă apucă a doua oară, nu 
mai dau eu peste căutarea de care m-am bucurat... Pe 
urmă, dacă a văzut că nu plec de voie bună, m-a dat domnul 
doctor afară. Aştepta altul să-mi ia locul. Acela se credea 
tren... 

— Ce se credea, Simeoane? 

— Tren! repetă fostul împărat al Chinei cu o evidentă 
compătimire pentru o atât de absurdă pretenţie. Tren, 
locomotivă! Aşa că am făcut loc trenului şi m-am întors la 
meseria mea veche... Numai de un singur lucru ama mă 
păzi. Să nu pun picătură de spirt în gură, fiindcă mie din 
alcool mi s-a tras... De două luni numai apă şi apă! Vădcă şi 
dumneavoastră sunteţi pus la regim de apă. Asta-i cam 
greu!... Să fabrici băuturi pentru alţii şi să bei apă, canon 
mai mare nici că se poate...! 

— Şi cum te împaci, aşa, în lumea cuminţilor, Simeoane? 

— Slavă Domnului, bine!... Să nu cârtesc: bine. 

— Eu mă împac mai puţin, Simeoane. Era mai bine acolo, 
la noi! 

Simeon îşi făcu o cruce măruntă deasupra pieptului, dar 
se abţinu să contrarieze părerile ciudate ale lui Ioachim 
Grult. Pregăti două pahare pentru doi mosafiri proaspăt 
sosiți. Unul dintre dânşii, sferic şi cu ochelarii foarte 
bombaţi, redactor-şef de ziar şi om cu multe uşi deschise la 
multe ministere, după ce dădu bună seara cu Ioachim Grult, 
îşi aminti: 


— Dacă nu mă înşel, neică, eşti sau ai fost prieten cu 
Grigori Costacopol... 

— Să zicem... 

— N-ai aflat ultima noutate, neică? 

— Nu, neică... 

Gazetarul Neică se dădu un pas îndărăt, privindu-l cu o 
scandalizată uimire prin ochelarii cu lentile enorme: 

— Se poate una ca aceasta, neică? Păi eşti de-o ignoranță 
teribilă... Te sfătuiesc să iei mâine dimineaţă telefonul, 
neică, şi să-l feliciţi. A scăpat de o mare nenorocire. Nu el, 
dar doamna!... Doamna Costacopol a scăpat uşor dintr-un 
accident grav de automobil. Maşina sfărâmată, ea cu o 
fractură fără importanţă, trei săptămâni de ghips. 
Însoţitorul, mort. 

— Adică şoferul? 

— Stai, neică! Nu te grăbi, neică! Aci e partea curioasă. 
Anunţat telefonic de poliţie acum o oră, Costacopol susţinea 
morţiş că nu poate să fie vorba de automobilul şi de nevasta 
lui. Madam Costacopol a plecat astăzi după amiaza singură 
cu şoferul, pe şoseaua BucuregştiPloieşti-Sinaia. Accidentul a 
avut loc acum două ore pe şoseaua Târgovişte, la douăzeci 
kilometri de Bucureşti, iar şofer nu exista la maşină. 
Conducea victima, un oarecare tânăr Sandy Vlahide după 
legitimaţiile găsite asupra cadavrului. Un tânăr de condiţie 
bună, cum se spune, un d-ăia de localuri de noapte... 
Înţelegi cum devine cazul, neică? Maşina poartă numărul 
lui Costacopol, persoana rănită e madam Costacopol; dar 
Grigori Costacopol răcnea la telefon că e o confuzie, fiindcă 
el nu cunoaşte nici un Sandy Vlahide şi fiindcă el îşi aştepta 
nevasta de la Ploieşti, nu de la Târgovişte... 

Ioachim Grult, în loc să arate semne de mâhnire pentru 
accidentul doamnei Semiramis Costacopol, izbucni într-un 
râs cu totul deplasat. 

Simeon, fostul împărat în exil al Chinei, îşi făcu a doua 
cruce măruntă în dosul baricadei de lemn. Nu toţi cei care 
scapă de la balamuc înseamnă că s-au înzdrăvenit la minte. 


Primul-redactor Neică îşi şterse ochelarii aburiţi şi se 
pregăti să stoarcă de la tovarăşul său, focos debater 
parlamentar al majorităţii, oarecare ştiri inedite asupra 
remanierii. După dejun adulmecase un zvon senzaţional, 
dacă se va dovedi adevărat. Leon Dobrotescu ar fi renunţat 
la toate drepturile de vechime şi la statele de serviciu în 
partid, ar fi scris şefului un soi de abdicare în acest sens, 
anunțând că e silit să plece în străinătate pentru căutarea 
sănătăţii. Debaterul părea incredul. 

— Nu-l văd pe Dobrotescu făcând asemenea neghiobie!... 
De zece ani la aceasta ronţăie ca o termită, şi acum să 
renunţe? E o lucrătură!... larăşi un machiavelism de al 
şefului, ca să mai amâne remanierea... 

— Ascultă-mă, neică! se supără gazetarul. Eu nu vorbesc 
din vis. Scrisoarea există. Pot să-ţi mai spun şi că 
Dobrotescu a vizat paşaportul pentru străinătate... 

Apoi, fiindcă inexplicabilul tot are nevoie de o explicaţie, 
primul-redactor Neică dibui una, care-i părea mai aproape 
de adevăr: 

— 'Te mai asigur că Dobrotescu n-a minţit când a invocat 
căutarea sănătăţii. Pleacă, neică, nu la plimbare. Merge să- 
şi facă operaţie. E canceros... 

— Întâia oară aud... 

— Întâia oară auzi, neică, fiindcă până acum a ascuns. Nu-l 
lăsa nevastă-sa să dea sfoară-n ţară. Înţelegi bine că pentru 
un ministeriabil cancerul nu-i un bilet de recoman-daţie. Ce 
garanţie de activitate şi de energie îţi poate da un 
canceros? Te-ntreb, neică?... Nevastă-sa s-a opus la 
operaţie, s-a opus la publicitatea boalei... Acum se duce 
omul să-ncerce... Dacă scapă, vă cade plocon! Dacă nu, 
unul mai puţin... 

Debaterul majorităţii rămase pe gânduri, mişcând agitat 
buza de sus, ca iepurii de mosc când foarfecă frunza de 
salată. În acest caz se schimba toată strategia şi 
configuraţia remanierii. Creşteau şansele sale, deşi era cu 
vreo cincisprezece ani mai tânăr decât Leon Dobrotescu şi 


proaspăt intrat în partid. El câştigase, însă, gradele numai 
la excepţional; era dispensat de vechime şi state de 
serviciu. 

— Atunci să-ţi dau eu o idee pe mâine... propuse, oferind 
cu o excesivă gentileţe portţigaretul deschis. Mi se pare că 
o să ne putem servi reciproc. 

— Dă, neică! Zi, neică! Să ne servim, neică... 

Ioachim Grult, ca unul pe care nu-l interesau măsluielile 
politice, se depărtă spre alte încăperi, zumzăind de lume, 
de glasuri, de foşnetul rochiilor şi de sonore chicote 
tinereşti, În straiele lui cenuşii, peregrina printre fracuri, 
smochinguri, redingote şi toalete decoltate; privind la 
oameni şi la pereţi, ca un turist blazat şi devorat de spleen, 
cu totul indiferent la moravurile şi pricinile de înveselire ale 
indigenilor. 

Îndată ce se apropia de un grup, instinctiv vorbitorii 
scădeau glasul. 

El semăna un cuvânt aci, dincolo altul; râdea de întâmplări 
triste şi se întrista de cele vesele. Pe bătrânul Lecachi Leca 
îl aflase într-un ungher, discutând cu o rudă mai scăpătată a 
Cristodorenilor despre trecerea lui Nae la ministerul unde 
titularii şi secretarii generali nu se puteau lipsi de concursul 
său. 

— Toată puterea e în mâna lui Nae. Nimic nu se mişcă în 
minister fără contrasemnătura lui Nae... 

— Vorbiţi despre amfitrionul nostru? pufni Ioachim Grult. 
Uite, pe Nae aşa îl văd, acolo îl văd! 

Spunând, ridicase degetul spre raftul cel mai de sus al 
dulapului cu cărţi de la spatele lor. 

Amândoi priviră la raft; pe urmă, unul la altul; apoi, 
împreună, la Ioachim Grult. Nu pricepeau nimic. 

Ioachim Grult îşi tălmăci spusele: 

— Nae şi oricare funcţionar superior. Cu cât e mai inutil, 
cu atât e mai sus pus... Cum stau cărţile în bibliotecă... 

Le întoarse spatele. 


Ruda scăpătată a miresei îşi îndeplini datoria penibilă de a 
informa confidenţial părintele mirelui că Ioachim Grult nu 
se prea bucura de deplinătatea facultăţilor mintale. Lecachi 
Leca, funcţionar vechi, necăjit şi obscur, recunoscu însă că 
vorba n-a fost atât de smintită cum i s-a părut la început. 
Ducea şi el de treizeci de ani greul unui serviciu unde şefii 
soseau şi plecau, mosafiri de două-trei ceasuri pe zi. 

Ioachim Grult se oprise în uşa salonului mare de dans, cu 
degetele înfipte în buzunările de sus ale vestei, descheiat la 
haină, privind peste capete. Descoperise ceva nou. 

Pandora Mladian se afla singură lângă un scaun gol şi 
dădea semne de impacienţă. lar pictorul dansa acum cu 
Gina Alimănescu. Aceasta nu intrase în prevederile sale. 

— Animalul! rânji, muşcând din coada pipei cu focul stins. 
Animalul! 

— Pardon? întrebă bătrânul sclivist, cu înfăţişare de fost 
cavalerist ori de diplomat în disponibilitate. 

— Nu e vorba despre dumneata. Alt animal! 

Domnul îşi încrustă monoclul în arcada sprincenei, în- 
cercă să se cocoşeaseă ofensat, întâlni privirea cenuşie şi 
gheţoasă abia filtrată printre obloanele înguste ale 
pleoapelor, strânse din umeri şi se strecură pe lângă pereţi 
şi scaune s-o invite pe Pandora Mladian la dans. Femeia 
fatală îi rezerva alte ultragii. Avea nervi. lar când avea 
nervi, şi-i descărca foarte democrat şi fără stil, lăsând să 
străbată la suprafaţă din adâncuri atavice expresii şi epitete 
care au făcut epocă pe maidanele copilăriei. 

Şuieră printre dinţi: 

— De asta-mi arde mie acum, să dansez c-un boşorog? 
Cară-ţi ciolanele...! 

Bătrânul fost cavalerist sau diplomat în disponibilitate 
scăpă monoclul din orbită şi înălţă ochii spre tavan, aştep- 
tând poate să crape catapeteasma cerului. Dar nici o 
catastrofă nu se dezlănţui. Jazz-band-ul continua cu acelaşi 
brio. Perechile se învârteau în acelaşi ritm de sabat african. 


Nimeni din toată sala nu-şi imagina că femeia în roşu, cu 
atât de demonice şi memorabile replici în momente fatale, 
ar fi putut profera asemenea cuvinte de ţaţă mânioasă. Mai 
ales că Pandora Mladian se silea acum să zâm-bească 
nepăsătoare, după ce-şi descărcase o primă baterie de 
nervi. 

Se silea să zâmbească şi să nu-şi arunce ochii spre 
fetişcana cu rochia de coloarea aripilor de efemeridă, mică, 
fragilă şi neînsemnată, ea însăşi ca o efemeridă, pe lângă o 
vampă cu reputaţia consacrată de o sinucidere, două 
divorţuri, un bancher ruinat şi alte ravagii ciclonice. 

Cu pieptul strivit în strânsoarea puternică, Gina încerca un 
apel deznădăjduit: „Sergiu... Gigi... Întoahce-te din Platoul 
Pamih... Vino şi mă scoate de aci”... Dar amintirea lui 
Sergiu pălise, se ştergea, murea. Nu mai ştia cum a fost 
chipul lui. Cum suna glasul lui. 

Nimic. 

Un fum care s-a risipit... 

Puternic şi viu era braţul încins după mijlocul ei, ţinând-o 
din nou capturată. 

A fost atât de simplu! „Gâză mică!” atât i-a spus. Gâză 
mică!... Aşa cum o alinta altădată. Cum o numea atunci. Şi 
gâza mică s-a ridicat de pe scaun, s-a supus, s-a lăsat 
înlănţuită de mâna pietroasă, târâtă în spirala ameţitoare a 
dansului. 

Din păr şi din haine o înfăşură efluviul aceluiaşi parfum: 
amestec de tutun şi lavandă. Face şi aceasta parte din el, 
din magnetismul său. 

Odeta le surâde când perechea lor se apropie o clipă 
printre alte perechi. Un surâs fotogenic, vid, lipsit de orice 
semnificaţie. S-a dovedit că sfaturile prieteneşti n-au nici o 
putere. Gina rămâne ce este. Magistratul ei nu s-a arătat. 
Deci n-a fost nimic serios. Încă o phostie. Iar acum 
dansează cu singurul om cu care n-ar fi trebuit să danseze. 

Peste trei zile, o săptămână ori o lună, va căuta iarăşi o 
canapea să plângă cu ochii înfundaţi în pernă, căci dezno- 


V 


dământul va fi acelaşi. Data trecută a lăsat-o într-un colţ de 
stradă, în ninsoare, fiindcă deodată îi venise capriciul să 
plece în Orient, la Constantinopol, în Siria, în Palestina, în 
Egipt, de unde s-a întors cu cinci duzini de pânze pentru o 
expoziţie - un nou şi mare succes. Peste trei zile, o 
săptămână ori o lună, va pleca aiurea, în Italia, Tirol sau 
Carpaţi, unde-l va mâna alt capriciu şi de unde se va 
întoarce cu alte duzini de pânze pentru altă expoziţie - alt 
nou şi trâmbiţat succes. Nu e om să-l reţină o femeie. Şi nici 
n-ar permite unei femei asemenea iluzie. Îndată ce simte o 
cât de slabă cătuşă, se scutură. El are egoismul artei. 
Aceasta le-o spune tuturor cu un candid cinism. Pandora 
Mladian ştie ceva: ea, care în faţa lui a redevenit o biată 
Pisicuţă domestică şi smiorcâită. 

Cu satisfacția virtuţii asistând la scârbavnicele zvârcoliri 
ale pasiunii, Odeta urmărea peste umărul dansatorului său 
când ochii Pandorei Mladian, când ochii Ginei Alimănescu. 

Se petrecuse un schimb într-adevăr ciudat. 

Acum trei ore actriţa intrase în casa drapată în mătase 
roşie, păşind cu o superbie arogantă şi abia miluind muri- 
torii de rând cu privirea-i fatală. Gina Alimănescu se făcuse 
mică în dosul mănunchiului de garoafe. După trei ore 
Pandora Mladian îşi sângera buzele şi trăda o agitare 
nedemnă de ea. În schimb, Gina avea o faţă necunoscută, o 
sclipire sălbatică şi rea în ochi, provocătoare, posedată de 
un duh al sfruntării şi al pierzării. Tot dânsa fusese cea care 
a plâns astăzi-dimineaţă? Cum pot arăta aceeaşi ochi atât 
de altfel într-o singură zi? 

În rochia albă şi virginală, Odeta se simţea egoist fericită, 
pusă la adăpost, apărată de astfel de rătăciri nebuneşti cu 
neîntârziate şi crunte ispaşe. Privirea ei îl căuta pe Barbu. 
Şi-au surâs. Barbu dansa cu Nadina. Din nou i s-a răsucit 
funta ca o elice de avion. Din nou i s-a zburlit o şuviţă de 
păr roşu în creştet, ca smocul rebel al lui Poil de Carotte. 
Dar ce însemnătate au aceste insuficiențe, co-mic 
înduioşătoare, în portul unui bărbat? Ea n-a cerut vieţii o 


iubire fatală, nici un tovarăş preocupat de dunga 
pantalonilor şi de problema cravatelor savant asortate la 
coloarea hainelor şi a cerului. Barbu e un soţ ideal, sigur, 
fără surprize. Peste patru ore se vor urca în tren. Peste 
două zile vor fi în Italia, voiajul clasic de nuntă pe care l-au 
întreprins acum mai bine de un sfert de veac şi Maria cu 
Nae Cristodoreanu. Veneţia, Florenţa, Lacurile... Pe urmă 
viaţa lor va curge tot aşa, molcomă, chibzuită, păs-trându- 
se pe pământ. Se va feri să prelungească prietenia cu Gina, 
fiindcă soarta ei e scrisă. O pândeşte declasarea. Pare a nu 
înţelege că tot ce este permis unei actriţe scutite de tipicul 
moralei burgheze ca Pandora Mladian nu este tolerat unei 
fete care n-a trecut pe la ofiţerul stării civile. Gina e lipsită 
de cel mai elementar instinct de conservare. Lumea nu 
iartă, viaţa nu iartă. Ea nu-şi va complica existenţa cu o 
amiciţie compromiţătoare... 

Odeta zâmbi astfel camaradei de şcoală şi de copilărie 
chiar în clipa când o ştergea de pe lista viitoarelor invitate 
la masă şi la ceaiuri. Nu-i părea că săvârşeşte act crud, de 
trădare. Fiecare îşi apără liniştea confortabilă a vieţii cum îl 
ajută priceperea şi inima. Ea nu împărtăşeşte judecăţile 
extravagante ale unchiului Ioachim. 

Şi, într-adevăr, judecăţile lui Ioachim Grult sunau acum 
mai extravagante decât şi le-ar fi închipuit Odeta. 

Trecuse în grădina cu tavan mobil de sticlă. Aci, masa cea 
mare în formă de potcoavă făcuse loc altora mai mici, 
discret şi artistic grupate în unghere. La câteva s-au aglu- 
tinat după afinități nuntaşii în război cu jazz-band-ul, dansul 
şi băuturile fabricate în eprubetele lui Simeon. Erau cheflii 
cu slăbiciune pentru vin vechi şi taraf lăutăresc. Amfitrionii 
nu-i uitaseră. Le-au rezervat acest teritoriu cu uşile închise 
spre saloanele desfătărilor eretice, i-au izolat sub cerul cu 
stele şi le-au lăsat scripcarul vestit să le sufle la ureche 
anumite cântece pe drumul cel mic. 

Lecache Leca se socotise, în sfârşit, dezlegat de obligaţiile 
sale de părinte, socru şi cuscru. Venise vremea să-şi caute 


puţin şi de suflet. Se strecurase în cotlonul cel mai dosnic 
cu ruda scăpătată a Cristodorenilor; amândoi cinsteau la o 
măsuţă rotundă, încântați foarte de un vin ruginit pe care îl 
deşertau din sticlă în pahare şi din pahare pe gât cu o 
evlavie impresionantă. Tihna le-a turburat-o Ioachim Grult, 
înfigându-şi un scaun alături. Băutorii de vin au tăcut. 
Părintele mirelui şi-a încheiat nasturii redingotei, instinctiv, 
ca în faţa unui inspector general, năzuros şi sever. 

Ioachim Grult mârâi: 

— Eşti un bătrânel de ispravă! De ispravă îmi pare şi 
Barbu. De ce nu l-ai oprit să facă prostia de astăzi...? 

Bătrânul încercă să surâdă ca de o glumă care la el nu 
prindea. 

— 'Tot prostii de acestea să facă Bărbucul meu! 

— Îi ajunge una singură. De altele nu mai are nevoie. 

— Vrei să spui dumneata că n-are să fie o căsătorie 
fericită? întrebă Lecache Leca, neliniştit de asemenea 
cobiri. 

— Tocmai! Are să fie o căsătorie fericită, prea fericită. 
Barbu avea însă drept la altceva mai bun decât la o 
căsătorie fericită... Mi-a vorbit acum câteva luni despre o 
in-venţie a lui, despre nişte cercetări... Foarte interesante... 
Am câştigat şi eu bani odinioară, mulţi bani, folosind 
invențiile şi cercetările câtorva oameni ca băiatul dumitale. 
Vorbesc deci în cunoştinţă de cauză... Unor astfel de oa- 
meni nu le priesc căsătoriile fericite... Sunt fericiri care 
atârnă ca ghiulele de plumb: trag la fund... Lui Barbu îi 
trebuia o tovarăşă capabilă să rabde şi să sufere. Să 
locuiască într-o mansardă şi să le fie chiria o problemă. 
Nepoată-mea, Odeta, îl va apăra de aşa ceva... Barbu se va 
simţi un soţ fericit ca porcul din coteţ pus la îngrăşat. 

Părintele mirelui fu cuprins de o mare mâhnire. Nu fiindcă 
acorda cumva vreo încredere celor rostite de Ioa-chim 
Grult, ci fiindcă se aflau pe lume oameni atât de înveninaţi. 
În bunăvoia tuturor, aceste două stafii, doamna Aspasia 
Grult şi feciorul său Ioachim, cutreierau sălile, îngheţând 


veselia pe buze cu vorbele lor şi cu privirile lor. Ce plăcere 
vor fi găsind? Vinul îşi pierduse aroma şi gustul. Lecache 
Leca puse paharul pe masă, pă-zindu-se să nu facă pată pe 
faţa de olandă. Mulţumi cerului că „băbuşcă-sa” nu s-a aflat 
aci pentru a auzi ase-menea prăpăstii. Ar mai fi avut de ce 
să se răsucească în pat câteva nopţi, fără somn, oftând, 
muncită de o nouă îndoială şi grijă. 

Ioachim Grult se întoarse spre ruda săracă a Cristodore- 
nilor, întrebând cu brutalitate: 

— Şi fata ce-ţi face...? 

Nevoiaşul clătină din cap cu obidă. Întrebarea îi învenina 
şi lui o rană mai veche: 

— Ce să facă? Tot aşa cum o ştii, cucoane Ioachime. Când 
nu mai poate răbda, vine acasă o săptămână, două. Atunci 
credem că am hotărât-o să pornească formele de 
despărţenie. 'Tace, ne ascultă şi ne aprobă. Mă bucur şi eu; 
se bucură şi nevastă-mea că am înduplecat-o. Pe urmă, în 
ajun de a tocmi avocat, tot la el se întoarce, măcar că o 
schingiuieşte. Nu pricep ce putere are asupra ei 
hoţomanul!... 

Ioachim Grult rânji, scociorându-şi pipa şi presărând 
scrumul pe banda îngustă de pansele: 

— Dacă ai să te gândeşti mai bine la cele ce te învaţă 
meseria ta, ai să pricepi. 

Omul înălţă ochii nedumerit. El era administrator la o 
moşie cu herghelii de cai. Nu vedea nici o legătură. 

— Ce are a face păcătoasa mea de meserie cu necazurile 
fetei, cucoane Ioachime? 

— Ţi-am spus să te gândeşti la învăţăturile meseriei de 
herghelegiu, nu la meserie... De prisos să pierdem timpul 
dacă nu te-ai lămurit dintr-un cuvânt! spuse Ioachim Grult, 
strâmbând dezgustat buzele şi ridicându-se de pe scaun. 

Cei doi au rămas posomorâţi înaintea paharelor. Se nă- 
ruise tihnita lor voie bună, sfătoasă şi simplă, care până 
adineauri se mulţumise cu o sticlă de vin ruginit şi cu un 
ungher unde nu-i turbura nimeni. 


— Uite aşa ne freacă! gemu rubedenia scăpătată a 
Cristodorenilor. E un om teribil...! 

Ioachim Grult păşea din nou printre fracuri şi toalete în 
mare decolteu cu gura încă mai amară, cu privirea încă mai 
gheţoasă. 

EI se lămurise. 

Tot ce-a săvârşit astăzi, tot ce-a spus şi-a gândit a fost o 
pidosnică parodie. A turburat bucurii, a zădărnicit plăce-rile 
vinovate şi nevinovate ale altora, îndelaolaltă, fără 
deosebire; a picurat pretutindeni un strop de venin. Ele 
feciorul Aspasiei Grult; poartă blestemul ei în sânge. lar 
când s-a înduioşat de soarta unei făpturi fragile ca Gina 
Alimănescu, a împins-o în braţele omului de care se cu- 
venea s-o apere. L-a scandalizat greoaia lipsă de pricepere 
a herghelegiului. Dar el n-a uitat oare aceeaşi învăţătură 
din cartea bunului crescător de cai, tot atât de crud 
potrivită la oameni ca şi la dobitoace? E o lege biologică 
fără abatere. Aceeaşi pentru cai, câini, fata 
administratorului de moşie, Gina Alimănescu, oricine, 
oricare. O femelă păstrează pentru totdeauna pecetea 
primului mascul care i-a dat primul fior. Dezgolită de 
poezie, realitatea brută la aceasta se reduce. Şi el s-a făcut 
complicele unei hidoase capitulări a cărnii, injustă şi 
umilitoare. 

Se dădu în lături, cum făceau toţi. 

Deschideau cale Pandorei Mladian. 

Actriţa trecu valvârtej spre ieşire, cu buzele strânse, îm- 
brăcându-şi din mers mantoul de catifea roşie peste rochia 
de mătase roşie, uitând să-şi ia noapte bună. Fâlfâiau în 
jurul ei aripi de flăcări. Niciodată pe scenă nu izbutise o 
ieşire mai furtunoasă şi mai încărcată de ameninţări. 

— Ce-a fost, frate dragă? De ce s-a supărat? întrebă Nae 
Cristodoreanu, ştergându-şi năduşeala de pe fruntea pleaşă 
şi de pe obrazul cu ţepi de arici. 

Pricepea tot atât de greu ca rubedenia scăpătată, 
herghelegiul. 


— N-a fost nimic, Nae... îl linişti cu blândeţe Ioachim Grult. 
Vezi-ţi de treburile tale... A fost o ieşire teatrală, şi nimic 
altceva. 

Nae Cristodoreanu se opri, surprins de blândeţea 
neobişnuită din glasul cumnatului. 

— Ioachime... îngăimă,. apucându-i amândouă mâinile. 
Bine că te văd, în sfârşit, altfel...! 

Ioachim Grult îşi trase încet mâinile şi le înfundă în 
adâncul buzunărilor. Rosti cu o ironie indulgentă: 

— Fii serios, Nae! Nu-ţi stă bine sentimental cu asemenea 
barbă. Du-te şi te ferchezuieşte. 

— E o idee! exclamă celălalt cu entuziasm, pipăindu-şi 
ghimpii negri-albăstrii. 

De bucuria împăcării, ar fi fost gata să îndeplinească orice 
capriciu al lui Ioachim Grult. 

Dar Ioachim Grult îi întorsese spatele. El privea o nouă 
ieşire, mai puţin teatrală. Gina Alimănescu scobora treptele 
cu fruntea în jos, cu umerii căzuţi, cu braţele atârnate de-a 
lungul trupului, ca o mică sclavă, împleticindu-se spre locul 
de sacrificiu. Palma bărbatului îi cuprinse un umăr în 
cleştele tare, cu un gest scurt şi neînduplecat de posesiune. 

— Animalul! mormăi loachim Grult. 

— Pardon? întrebă întorcându-se domnul bătrân cu 
înfăţişare de fost cavalerist sau diplomat în disponibilitate. 
Când dădu ochii tot cu Ioachim Grult, scăpă monoclul în 
juvăţul negru, apucă spre cealaltă uşă şi se pierdu înghiţit 

în mişcarea giratorie a dansului. Omul în haine cenuşii 
ajunse iarăşi la bar. 

— Apă? Apollinaris, domnule Grult? se repezi Simeon să-l 
servească. 

— Nu, amice. Un coniac mare. Dublu, triplu... 

— Vă servim şi coniac... 

Simeon se execută cu vizibilă dezaprobare. Ioachim Grult 
încălzi balonul de cristal în palme. Savură mirosul 
coniacului, sorbi cu înghiţituri mici. Ţinând cotul rezemat 
de masa înaltă, vorbi: 


— Îţi mai aminteşti tu, Simeoane, despre evanghelistul 
nostru? 

— Evanghelistul Marcu... Cum să nu mi-l amintesc, 
sărmanul de el?! 

Simeon simţea o generoasă compătimire pentru nebunii 
oare se socoteau locomotivă, evanghelistul Marcu, 
Napoleon sau Turnul de la Pisa... El admitea o singură 
nebunie onorabilă: a fi ori a fi fost împăratul în exil al 
Chinei. 

— Aşadar, ţi-l aminteşti, Simeoane? Cred că a rămas tot 
acolo. Nu mai are vindecare! Astăzi s-a împlinit un an de 
când ne-a adunat să-i ascultăm evanghelia pentru 
Dumineca orbului... „Şi au pus mâinile pe el şi l-au întrebat: 
„Vezi ceva?” El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, 
dar mi se par ca nişte copaci”... Apoi Isus au zis lor: „Eu am 
venit în lumea aceasta pentru o judecată anume: acei ce nu 
văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi”... Simeoane, 
evanghelistul nostru avea mare dreptate... În lumea 
aceasta în care ne-am întors toţi sunt orbi. Orb sunt şi eu, 
mai jalnic încă decât ceilalţi... 

— Hait! îşi spuse Simeon cu milă. Se crede orb, săr-manul! 
Îmi pare mie că în scurtă vreme am să aud că iarăşi l-au dus 
unde-a mai fost... 

— Sunt orb. Am fost şi sunt orb, Simeoane. Nu te 
minunează că toţi orbecăim?... Pretinzi că eu sunt aşa cum 
mă vezi tu? Pot eu pretinde că tu eşti aşa cum te văd eu? 
Nu, Simeoane! Nimeni nu poate să vadă şi să înţeleagă pe 
nimeni... Nici în oglindă nu te vezi tu, pe tine, cel 
adevărat... Recunoşti? 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, numai că aşa este... 
recunoscu Simeon, care ştia din proprie experienţă că 
nebunii nu trebuie contrariaţi. 

Ioachim Grult îl cercetă cu ochii pătrunzători. 

— Şi tu pretinzi că te simţi fericit? 

— Fericit nu-i nimeni, domnule Grult. Nu există fericire 
deplină pe lume... 


— Ba există, Simeoane. Acei de acolo, de la noi, erau 
fericiţi. Tu, când erai împăratul Chinei. Evanghelistul 
Marcu, atunci când se căznea să ne deschidă ochii... Îmi 
pare că am să mă întorc. Sigur că am să mă întorc... Mâine 
dimineaţă îmi strâng bagajele şi mă prezint. Mi s-a luat o 
ceaţă de pe ochi în această Duminecă a orbului... „Apoi Isus 
au zis lor: „Eu am venit pentru o judecată anume: acei ce 
nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi”... Rămâi cu 
bine, Simeoane, te aştept! Voi avea nevoie de cineva să-mi 
curăţe hainele. Am să-ţi procur decoraţii noi. Un asortiment 
complet. Pot să-ţi dau dintr-ale mele. Am destule tinichele! 

Simeon îşi făcu trei cruci mărunte în dosul baricadei 
înalte. 

Ioachim Grult surâdea cu o desăvârşită împăcare: 

— Acum înţeleg ce m-a făcut să mă opresc astăzi-dimi- 
neaţă la orbul de la Grădina Tâncăbeascăi. Se pregătea 
ceva în mine. Orbul stătea cu palmele pe genunchi şi 
aştepta o minune ca pentru dumineca lui. 

Orbul stătea neclintit pe marginea patului, cu palmele pe 
genunchi, cu bulbii albi înălţaţi spre tavan; dar el n-aştepta 
nici o minune şi nici nu se mai ruga pentru vreuna. 

Dumineca lui trecuse. 

A ascultat orologiul din turla bisericii bătând miez de 
noapte, pe urmă sferturile de ceas până la trei; mai auzise 
şi cocoşul din vecini dând un semnal răguşit, la care a 
răspuns îndată altul şi altul, din ce în ce mai slab şi din ce în 
ce mai departe, până la capătul mahalalei, până la capătul 
lumii. 

Acum se lăsase tăcere. 

Ca niciodată, o tăcere cutreierată de duhuri vrăjmaşe, de 
duhuri spăimoase. 

Încă de când se afla la locul său pe lespedea de piatră, în 
colţ, la Grădina Tâncăbeascăi, simţise împresurându-l 
deodată ameninţarea aceasta vicleană, necunoscută, 
crescând, strângându-l de aproape. Era înainte de amiază. 
Trecuse omul ciudat cu vorbe nebune şi râs nechezat, îi 


lepădase în pălărie hârtia gheomotoc şi îşi culesese singur 
mărunţişul ca orice rest la o ticăloasă tejghea de prăvălie. 
Ar fi vrut să-i spună un cuvânt greu fiindcă îi blasfemase cu 
rânjet datoria lui de orb sărman încărcată de cutremurate 
răspunderi. A ridicat mâna cu gând de vorbire. A fost prea 
târziu. Omul plecase. Paşii s-au depărtat, s-au amestecat, s- 
au topit în vuietul surd al altor o sută şi o mie de paşi, câţi 
se ţeseau vânturându-se spre inima târgului. S-a pierdut. Şi 
atunci, în cele o sută şi o mie de alte sunete, urechea 
orbului a desluşit deodată un mers ca niciunul altul pe 
lume. 

Un mers prelins pe tălpi de pâslă. 

A tresărit din neclintirea de piatră, pe scaunul său de 
piatră, când paşii aceia s-au ales dintre alţii o sută şi o mie 
venind către el. Auzul i-a surprins mai întâi oprindu-se la 
colţul de stradă, din stânga. I-a urmărit, strămutându-se în 
celălalt colţ. Mai apoi paşii s-au întors. L-au ocolit. Nu l-au 
mai părăsit o clipită. Au strâns în juru-i sforile şi nodurile 
unui laţ nevăzut. Cei miluiţi de Atotputernicul cu lumina 
deplină a ochilor n-ar fi avut cum să zărească laţul, căci 
firele nu erau de sfoară, verigile nu erau de plumbi. Orbii, 
ca şi vietăţile crescute în bezna adâncă a codrilor şi în afun- 
duri de vizuine, adulmecă însă apropierea primejdiei cu alte 
tainice şi neînşelate simţiri. El a cunoscut că paşii erau 
pentru dânsul, a ştiut că îl căutau, l-au găsit, îl aşteaptă. 

Când a pornit, într-amurg, spre bordeiul din mahala, 
pipăind zidurile aspre cu mâna şi marginea trotuarului cu 
băţul lucios, paşii s-au înşirat după el. Fără grabă. Cu o 
răbdare încordată, dar plină de linişte, stăpână pe 
siguranţa neclătinată a sfârşitului. Tot aşa, fiara din codru 
îşi pândeşte prada aleasă, încet, cu viclene ocoluri, pas 
după pas, în râpi şi hugeaguri, până la adăpătoarea ori la 
culcuşul unde-i va sugruma beregata cu dinţii. 

Orbul a poposit înadins, să încerce ceea ce nu mai era o 
părere. Au poposit şi paşii. Orbul a străbătut de-a curme- 
zişul o piaţă, printre tramvaie, trăsuri şi căruţe, fiindcă 


vânătoarea şi pânda se desfăşurau în altfel de codru, fără 
frunzare, hăţişuri, poteci şi izvoare; într-un codru de ziduri 
şi piatră, stâlpi de schijă şi plase de sârme; un codru tot atât 
de pustiu şi sălbatic. Paşii l-au lăsat să treacă, i-au luat-o 
înainte, s-au furişat arcuind un înconjur, şi din nou, pe uliţe 
din ce în ce mai deşarte şi mărginaşe, s-au păstrat la 
aceeaşi distanţă în soarele blând şi molatic de seară. 

Omul din urma orbului nu mergea singur. ÎI însoțea un 
tovarăş. Dar paşii aceluia sunau ca oricare alţii. Orbul ştia 
că pentru dânsul veneau numai paşii prelinşi pe tălpi de 
pâslă. 

În faţa portiţei s-a oprit şi a oftat. Fără durere şi 
deznădejde. Ar fi putut să treacă de-a dreptul la încăperile 
din fund, unde găzduiau muncitori mai nevoiaşi decât el, să 
le ceară pază şi ajutor. De ce să se împotrivească însă unei 
voințe hotărâte de sus? A oftat pentru păcatul care va apăsa 
pe un cuget de om. „Iară Isus zicea: „Părinte, iartă-le lor că 
nu ştiu ce fac”. Orbul a deschis portiţa de lemn. Balamalele 
uscate au scârţăit. Atunci s-a întors şi a lipit portiţa în lături. 
De ce să mai scârţâie? Toate vor fi precum au fost undeva 
scrise. „Părinte, iartă-le lor!” 

Orbul lui Dumnezeu a răsucit cheia uşii, a intrat în odaia 
scundă şi albă, a rezemat băţul lustruit de palmă la locul 
său, în ungher, măcar că n-avea să-i mai folosească vre- 
odată. A aprins lampa, a suflat în chibrit, a pus beţigaşul 
stins în cutioara de pe prichiciul sobei. Era un obicei rămas 
din copilărie, neaşteptat şi neînțeles la un orb din născare. 
Pe atunci îl creşteau străini cu văzul întreg, îl trimiteau să 
cerşească şi îi numărau în fiecare seară agoniseala. 
Aprindeau gazorniţa, îşi vedeau de treburile lor, se căinau 
de necazurile lor şi îşi urzeau pentru a doua zi plănuirile 
lor. Erau oameni săraci, de ispravă, cu teamă şi credinţă în 
puterile cerului; nu i-au spus niciodată de unde a venit şi 
cum l-au strâns de pe drumuri, copil lepădat şi milos; iar 
dacă îl mânau să ceară de pomană, o făceau ca să-şi plă- 
tească singur mâncarea, fiindcă ei nu i-o puteau da. Tot ce 


întrecea i-au pus la o parte. Era un drept neatins. El se 
aşeza pe marginea laviţei, cu palmele pe genunchi, cum stă 
şi acum, ascultând. Simţea lumina caldă şi bună; duhoarea 
fumegoasă a gazorniţei se lega de tihna adăpostului primi- 
tor, de orânduielile vieților despărțite de noapte şi zi după 
mersul soarelui pe cer, în lumea celor pentru care există 
noapte şi zi, soare şi stele. Când milostivele gazde s-au 
risipit în morminte şi el a rămas singur, a respectat cu 
sfinţenie orânduiala. 

S-a învrednicit el, cel mai nevolnic, să intre în stăpânirea 
bojdeucii cumpărate din mila norodului. A cruțat toate aşa 
cum au fost. În fiecare seară aprindea lampa, măcar că 
lumina nu-i pentru nimeni. Se aşeza în acelaşi loc, cu 
palmele pe genunchi, drept şi neclintit ca pe lespedea de 
piatră din colţ de la Grădina Tâncăbeascăi. Îşi îndeplinea 
datoria. Înălţa smerite rugăciuni pentru alţii, precum i-au 
fost cerute de neveste cu necazuri casnice; de babe 
bisericoase cu feciori plecaţi în lume; de mahalagii cu 
procese şi de trecători care au pierdut bani la cărţi şi 
nădăjduiau să-i câştige înapoi. 

În redingota verzuie a răposatului profesor universitar cu 
prelegeri celebre, orbul lui Dumnezeu a încercat să se 
roage şi în această seară. Venise cu un pomelnic lung, 
târâse pe umeri povara bântuitelor suflete câte şi-au pus 
nădejdea din urmă într-o închinăciune de orb. 

Dar gândul mereu căuta afară, la paşii de pâslă dând casei 
târcol, la duhul din beznă împresurându-l tot mai de 
aproape. Astfel, întâia oară îşi călca datoria. lar pentru 
asemenea slăbiciune netrebnică se osândea cu scârbă de el 
şi cu jale de el. Minune nu mai aştepta. În minune nu mai 
credea. Se desăvârşise minune urâtă şi rea. S-a ştiut orbul 
lui Dumnezeu, ales întru o anumită chibzuială a lumii peste 
puterile lui de a înţelege. A aflat că-l stăpâneau şi pe dânsul 
păcătoasele temeri legate de carne. În loc să se roage cu 
sufletul slobod, cugetul căuta la oamenii de afară, auzul 
ciulit pândea furişarea paşilor cu talpa moale, de pâslă. I-a 


înşelat pe toţi cei ce aşteptau în această duminecă a lui, a 
orbului, rugăciunile de ajutor şi de izbăvire primite la 
ceruri. l-a minciunit. El era un păcă-tos ca oricare altul, rob 
netrebnic al trupului, cum într-altfel a fost şi dascălul cu 
rostiri vestite, stăpânul dintâi al redingotei cu rozeta 
decoraţiei prinsă în butonieră. Acela se tăvălea în paturi 
străine. El se cutremura la o presimţire a morţii. Într-un fel 
ori în altul, era tot o lepădare a su-fletului la poruncile 
păcătoase ale trupului. 

Orbul a oftat aşteptând. 

Omul de afară se apropiase de fereastră pe tălpile moi a 
privit înăuntru pe geam, s-a întors la tovarăşul său. Zvârlind 
mucul de ţigară, a sâsâit printre dinţi şi a vorbit cu mânie în 
întuneric: 

— Dracul să-l ia de orb al lui Dumnezeu!... Nu se mai 
culcă... N-ai să-mi scoţi mie din cap părerile mele. 

— Anume? întrebă celălalt, rezemat de zaplaz, cu mâinile 
înfipte în bata pantalonilor. 

— Anume? Mai întâi că nu-i orb. E un ticălos. Se preface. 
Altfel, de ce-ar fi aprins lampa? Una. Şi-al doilea, mă tem că 
ne-a simţit, ne aşteaptă şi ne pregăteşte ceva. Altfel, de ce 
nu se culcă? Toţi s-au culcat. El ce păzeşte? 

— Poate suferă de boală boierească. Nu poate dormi. 

— Eu m-aş lăsa păgubaş... 

Celălalt se dezlipi de zaplaz. Culese o frunză păroasă de 
gutui, o mestecă între dinţi, scuipă sucul astringent. Se 
întoarse legănat şi îşi apucă tovarăşul de piepţii hainei, 
zguduindu-l şi privindu-l în ochi de aproape, prin întunerec. 

Îşi trimiteau unul altuia în nări duhneala de tutun muced şi 
acru. 

— Ascultă, nenişorule! Ţi-a mers rău cu mine vreodată? 
Am ieşit rău la vreo socoteală până acum? 

— Nu zic... 

— Nu zici, dar spui... Mai adineaori spuneai altfel, când a 
deschis lada şi a deşertat banii... I-ai văzut ori nu cu ochii 
tăi? 


— Văzut. O faţă de pernă pe sfert. 

— Ţi-ajunge? Ne-ajung? Omul cu tălpile de pâslă râse 
înăbuşit cu mâna la gură: Chiar dacă îi numai mărunţiş, ne- 
ajunge pe toată vara şi pe toată iarna... Asta nu zic. 

— Atunci, nu zice. S-aşteptăm! 

Au trecut amândoi de cealaltă parte a uliţei. Au aprins 
chioştecurile adunate de pe trotuare. O duceau amarnic de 
două săptămâni. La aceasta ajunseseră: să strângă capete 
de ţigări de pe stradă. Când le-a încolţit dis-de-dimineaţă 
gândul să sugrume şi să prade orbul din colţ de la Grădina 
Tâncăbeascăi, le ghiorăiau maţele după două zile de post 
negru. Altă scăpare nu se arăta. 

— A stins! răsuflă cel cu tălpile moi. 

— Ce-ţi spuneam?! Răbdare... Mai aşteptam, să-l 
răzbească somnul dintâi... 

Trase cu sete din chioştecul jilav. Un cocoş cântă undeva 
aproape de tot, bătând din aripi. Răspunse altul şi altul, din 
ce în ce mai depărtat şi mai slab, până la capătul mahalalei, 
până la capătul lumii. Adierea de vânt aduse un miros 
dulceag de liliac înflorit. A duruit o birjă în afund de 
pământ. S-a oprit tot la capătul lumii. Tăcerea s-a întins mai 
spăimoasă. Amândoi au scuipat ţigările lipite de buze, le-au 
călcat cu piciorul şi au trecut uliţa îndărăt. 

— Intri. Ştii unde-i căpătâiul patului. Dacă se poate: fără 
cuţit, fără ciocan!... Numai cu mâinile... Nu lasă urme, nu 
curge sânge. 

— Cum?! Tot eu? întrebă cel cu tălpile de pâslă. 

În loc de răspuns, tovarăşul îşi ridică gheata şi ciocăni cu 
unghia tare în talpa scorojită de piele. 

— Nu-i fi vrând să-l deştept cu scârţul meu!... Semnalul îl 
ştii. Un fluierat: rămâi pe loc şi nu mişti orice se.-...ntâmplă. 
Două: apucăm fiecare unde vedem cu ochii. Primejdie 
mare... Cloncanii...! 

Cel cu paşii de pâslă îşi înghiţi adânc răsuflarea. Turbure 
îşi făcuse socoteala că e sortit să ucidă un om, să mai ucidă 
un om, numai fiindcă purta încălțări fără de scârţ. Îşi şterse 


sudoarea rece de pe frunte cu dosul palmei. Intră cu paşii 
elastici de fiară. Uşa era deschisă. Orbul îl aştepta în 
întuneric, culcat cu faţa în sus, îmbrăcat în straiul de 
sărbătoare, cu ochii bulboşi şi goi, căscaţi spre tavan. Când 
a simţit degetele ciolănoase şi mari căutându-i gâtul, l-a po- 
trivit singur în cleştele viu. Gândul a fost pentru alţii, nu 
pentru el: „Părinte, în mâinile cui dau duhul meu?” 

Dar răspunsul nu l-a ştiut. Fără zvârcolire şi gemăt, a 
trecut dintr-un întunerec în altul mai mare, gheţos şi veşnic. 
Se biruise. 

Sineala nopţii s-a topit. Deasupra caselor sure şi ferecate, 
cerul a fost pe rând violet, albastru-verzui, cenuşiu, pe 
urmă roz ca puful mătăsos de pe guşa flamandului, pe urmă 
pai ca o poleială de veche icoană, pe urmă iarăşi albastru, 
alt albastru, transparent şi mediteranic. Stelele au căzut 
una câte una. A mai tremurat luceafărul de dimineaţă, viu şi 
fosforic. L-a şters cu buretele o fulguire de nor. 

Şi deodată a izbucnit vânzătorul de gazete cu răcnet: 

— Univers! Dimineaţa! Ziarul! 

S-a deschis o fereastră. Dincolo, o poartă de fier. Au 
scrâşnit roţile celui dintâi tramvai. Un automobil a trecut 
învârtejind în golul de aer din spate afişul de ieri, rupt de 
chioşcar. Hârtia s-a lăţit pe asfalt cu literele albe şi roşii în 
sus. Era acum o hârtie fără folos, moartă, bilanţul unei zile 
pentru totdeauna sfârşite, absorbită de un neant fără 
întoarcere: „Săptămâna cărţii. Cum se remaniază guvernul 
Hitler. Ungaria se plânge Ligii Naţiunilor. S-au cerut 
dosarele în afacerea Skoda. Ex-îm-părăteasa Zitta vine în 
Austria. Festivităţile în cinstea d-lui Tewfik Rustu-Bey. 
Moartea lui Lazăr Şeineanu la Paris.” 

Acum chioşcarul bătea în ţinte alt afiş, proaspăt, cu alt 
bilanţ al altei zile, din care mâine nu va mai rămâne nici o 
urmă într-o amintire de om: „Groaznicul accident de 
automobil de pe şoseaua Bucureşti-Târgovişte. Instalarea 
episcopului Dionisie Erhan. Înmormântarea doamnei Sanda 
Dobrotescu. D-l Tewfik Rustu-Bey vorbeşte presei. Se 


amână remanierea? Seceta a încetat. Situaţia semănături- 
lor după ploile din Ardeal şi Moldova. Insull eliberat din 
închisoare.” 

Undeva, în câmp, rapidul de dimineaţă pentru străinătate 
trece vertiginos, vânzolind frunzele mărunte ale salcâmilor 
de pe taluz. Acolo, în cealaltă noapte, a deraiat o garnitură 
de marfă. Mai este un vagon prăvălat. Dar nu mai cântă nici 
o privighetoare în salcâmi şi nici un broscoi cu glasul de 
bas, un Şaliapin al neamului batracian. Cu coatele rezemate 
de bara ferestrei, priveşte spre răsărit Leon Dobrotescu 
din-tr-un vagon; din vagonul de alături priveşte o pereche 
tânără, cu ochi nedormiţi: Odeta şi Barbu, plecaţi în drum 
către ţara Italiei: Veneţia, Florenţa, albastrele lacuri. E 
curios, abia au plecat, şi nu-şi mai au nimica de spus. Barbu, 
cu părul roşcat răsfirat de vânt, îşi păstrează gându-rile 
pentru el; Odeta îşi deschide cutioara de pudră 
comprimată. Şi tac amândoi. Taluzul cu salcâmi a rămas în 
urmă. Frunzele mărunte şi ovale s-au potolit neclintite. Cine 
ar spune, oare, că în cealaltă noapte doi necunoscuţi au 
contemplat de acolo cerul şi stelele, simțindu-se singuri, 
căutân-du-se, lăsându-se furaţi de amăgirea că se 
pregăteşte ceva nou şi încă nespus, că-i aşteaptă? Totu-i 
sfârşit şi deşert. 

La masa verde a tripoului mai moţăiesc câţiva 
supraviețuitori, cu obrajii de sugativă decolorată, cu ochii 
spuziţi de fum şi de veghe. Sergiu Miclăuş mai are două 
hârtii de o mie înainte. Atât i-a rămas, ca în orice dimineaţă 
de altădată. 

Pontează numai chibiţii, cu fişe asudate de un pol. Sergiu 
şi-a văzut prietenul strecurând pe sub mâna altora câte o 
sută, jucând cu banii săi contra sa... A surâs cu milă. Milă de 
el? Milă de Valeriu Dragomir? Prietenul a terminat banii... A 
pierdut tot. S-a lungit pe un scaun lângă perete, cu 
picioarele întinse pe alt scaun. Sforăie cu gura căscată. 
Cărnurile îi cad moi, putrede, dospite. Din când în când, 
Sergiu îşi aruncă ochii. Se vede pe el cum va fi. Acesta-i 


Platoul Pamir... „Nu întârzia, te hog, phea mult în Platoul 
tău Pamih”. Acesta-i Platoul Pamir! 'Totu-i sfârşit şi deşert. 

Florile albe s-au vestejit pe un mormânt nou şi prea 
încărcat de coroane. Mai este nevoie de timp până ce se va 
încorpora cimitirului. O vrabie zburlită s-a oprit să soarbă 
roua dintr-o cupă de crin. Paznicul a lepădat grebla şi 
măturoiul de pe umeri. S-a plecat într-un genunchi şi a scos 
briceagul. Retează panglicele late, pe care le adună pentru 
nepoate. Sunt multe panglici. A fost o moartă de neam ales, 
cu multe regrete eterne în urmă. Nepoatele se vor bucura 
şi vor bate din palme. 

La uşă a mieunat Papanaş, cu coada bârzoi, cerându-se 
afară. I-a deschis madam Anica Stoian, zuruind cheile în 
veriga de la cingătoare. Matei aşteaptă pe scări, ţinând 
toarta coşului de piaţă pe braţ. A mai trecut o duminecă a 
orbului, fără semn să afle de urma babei pierdute în lume. 

Pe alte scări, cu alt coş de papură trecut pe mână, Reveica, 
baba cea surdă, îşi înnoadă tulpanul sub bărbia osoasă. A 
mai trecut o duminecă a orbului fără semn să afle de urma 
bărbatului plecat în lume după o ţigancă şuie. 

Perdeaua de la fereastra Catrionei Catriowina e dată în 
lături. În pătucul scurt şi îngust, cu polog de mătase, fosta 
primă-balerină de operă imperială s-a ridicat într-un cot. 
Pândeşte vuietul roţilor de automobil. Nu se opreşte 
niciunul. Plicurile lipite aşteaptă pe marginea mesuţei de la 
căpătâi. 

Sunt două: unul cu un anunţ de înmormântare, altul cu o 
invitaţie de nuntă. Catriona suspină uşor, cercetând 
ceasornicul cu bătaia măruntă. Nu poate pricepe ce s-a 
întâmplat. Suspină, iar faţa i-a îmbătrânit brusc şi urât, ca 
un obraz de vrăjitoare pitică. În celălalt capăt al oraşului 
mai este o femeie cu obrazul urât şi deodată bătrân. 
Pandora Mladian doarme unsă cu alifii sub masca de 
bandaje elas-tice. E răvăşit aşternutul, răvăşite sunt 
pernele, aruncată în mijlocul camerei e rochia de flacără 
roşie. Se află batista şi fulare crâmpoţite de unghii, un vas 


de cristal sfărâmat, borcane zvârlite în ţăndări. Toate 
vestigiile unei crize de nervi. 

În atelierul pictorului cu scoarţe vechi, icoane şi panoplii 
de arme, a străbătut cea dintâi însuliţare de soare. Joacă în 
oglindă. Şi în oglindă se vede bărbatul îmbrăcat în halatul 
de catifea neagră, apropiindu-se şi depărtându-se de 
şevalet, cu beţele de cărbune în mână. Schiţează din trăsuri 
rapide un desen. Un obraz chinuit prin somn de o durere 
ascunsă. Un obraz de femeie, un obraz de copilă, îngust, 
arămiu. Umbra genelor e prea lungă, nu mai pare naturală. 
O şterge, scurtând-o, cu o atingere de deget. A scâncit 
copila, femeia prin vis: „Pamih”... Pictorul o examinează cu 
răceală, confruntându-şi desenul cu liniile vii, dureroase. E 
satisfăcut. Se apropie de fereastră. Scoate din buzunar şi 
despătureşte un prospect al unei agenţii de voiaj. Mâine va 
fi în vagon. Peste douăzeci şi patru de ore în cabina 
vaporului. Nimic nu-i schimbat. El nu-şi turbură viaţa 
pentru o femeie, pentru o copilă. 

Desenul va supravieţui printre tot ce a făcut elmai bun. E 
tot ce-i rămâne într-adevăr preţios, după o femeie, după o 
copilă. 

Priveşte pe geam dimineaţa scăldată în soare, vibrația, 
intensă a luminii. 

Pe geam priveşte la cerul înalt şi Ion Idiceanu, în cămaşa 
lui sleită de sudori. N-a închis ochii. Toată noaptea a durat 
planuri. Pădure, ozon, terasă de sanatoriu... Aprinde un 
capăt de ţigare din găoacea golită de ou. Malec, peştele 
TOşu, îl cercetează cu ochii holbaţi şi tâmpi, imobil în apa 
filamentoasă din borcanul cilindric. 

Şi alte şi alte ferestre se deschid. începe viaţa să curgă ca 
ieri şi ca mâine. Nimic nu-i schimbat şi nimica nu-i nou. În 
fiecare casă au fost şi vor fi un mort, o amăgire, o nădejde, 
o înşelare. Nimica nu-i nou. 

Totul a mai fost. 

Un loc gol pe lespedea de piatră de la Grădina Tâncă- 
beascăi, unde a stat un orb adâncind, rotunjind şi lustruind 


scaunul vreme de treizeci, de patruzeci de ani. Nu va mai 
sta. Îl vor căuta trecătorii o zi, o săptămână, o lună. Va 
răsări în locu-i alt orb. 

Totul va fi cum a mai fost. 

Viaţa curge ca ieri, ca alaltăieri, de o veşnicie. Vânzătorul 
de gazete răcneşte în văzduhul sonor al dimineţii: 

— Univers! Dimineaţa! Ziarul! 

Faptele diverse nu durează mai mult de o zi. 

În cămara albă, curată şi scundă, orbul lui Dumnezeu a 
înţepenit în straiul negru-verzui, cu rozeta de decorație la 
butonieră, cu ochii de marmoră căscaţi spre tavan. S-a 
răcit. O muscă se plimbă pe fruntea lucie, îşi şterge 
picioarele, se întoarce: e o muscă albastră de cadavru. Pe 
uşa trântită de perete adie o suflare de vânt. Iar adierea 
mişcă părul mătăsos şi alb, învălurându-l cum înfioară 
departe în câmpuri firul viu şi verde al lanurilor. 

Acolo, o ciocârlie se mai înalţă la cer cu tril cristalin, cu 
aripi încă jilăvite de rouă. 

Aci, un glas răguşit din stradă în stradă: 

— Universul! Dimineaţa! Ziarul...! 


SFÂRŞIT 


1 Plecat fără adresă, Cuvânt înainte, Ed. Naţionala, Buc. 
1932, pag. XIII. 

2 Idem, pag. XIX. 

3 Adevărul literar şi artistic, 11 aug. 1929. 

4 Plecat fără adresă, Cuvânt înainte, pag. XIV. 

5 Ochii strigoiului, Cugetarea, Bucureşti, 1943, vol. I, pag. 
341. 

6 Plecat fără adresă, pag. XIII. 

7 Plecat fără adresă, pag. XI; idem, pag. VIII. 

8 Am dat totul pentru nimic (fr.). 


9 Sunt de părere că trebuie să fie distrusă Cartagina! 
(lat.). 

10 Lent (fr.). 

11 Scumpul meu prieten! (fr.). 

12 Veşnic acelaşi! (fr.). 

13 Prinţul meu (fr.). 

14 Dar de o prostie! (fr.). 

15 E nemaipomenit! (fr.). 

16 Tip murdar! (fr.). 

17 Sărmana Zoe! (fr.). 

18 Cu o sută treizeci pe oră (fr.) 

19 Să mergem! (fr.). 

20 Un necaz (fr.). 

21 Frumoasa Aurora (fr.). 

22 Revista marilor procese contemporane. Volumul XVI. 
Anul. 1898. 

23 Domnul Emile Zola şi afacerea Dreyfus. Curtea cu juri a 
Senei, februarie 1898. 

24 Romanul şi Realitatea. 

25 Toate evenimentele sunt înlănţuite în cea mai bună 
dintre lumile posibile (fr.). 

26 O figură rece, nepăsătoare, nemiloasă, întoarsă de la 
cei mizerabili! (fr ). 

27 Despre furturi; Decretele (papale); Despre regulile 
juridice (lat ). 

28 Bărbaţii care privesc femeile nu văd viaţa (fr.). 

29 Infirmieră (fr.). 

30 'Tot Bucureştiul (fr.). 

31 Astăzi muzica aparţine negrilor şi dragostea lui Freud 
(fr.). 

32 Toată crema. (fr.). 

33 Ce poveşti lungi pentru un lucru atât de neînsemnat! 
(fr.). 

34 „Am făcut pipi în grădină, Ca să se înmulțească 
maăriuţele”. (fr.). 


35 Închisoare; provine de la germ. zu Hause - acasă. 
Sensul de închisoare există numai în limba română. 

36 Şi-a găsit pungaşu naşu! (fr). 

37 Peştele cel mare înghite pe cel mic! (fr.). 

38 O iluzie optică (fr.). 

39 Vreau să fiu fericit! (engl.) 

40 „Două cortegii s-au întâlnit la biserică. 

Unul e posomorât”. (fr.). 

41 Vai! Cum se scurge. [timpul] (lat.). 

42 Domnişoara (germ.). 

43 „Jenny numea acest gen de persoane piersici de 
cincisprezece bani. Aceste piersici păreau excelente. Numai 
că, aproape de tot de ele, se zăreşte un alt coşuleţ de 
piersici care costă treizeci de bani. Ele păreau de aceeaşi 
calitate ca primele. De ce există piersici de un preţ de două 
ori mai ridicat decât altul? Da. dar iată, piersicile de 
cincisprezece bani nu sunt perfecte decât în aparenţă: 
fiecare posedă o tară uşoară. un mic loc stricat. o pată 
aproape imperceptibilă. o strivitură. Trebuie să le întorci cu 
precauţie, în toate sensurile, pentru a vedea pata. Dar 
totuşi aceasta există. Ei bine, conchide Jenny, eu sunt exact 
ca.” (fr.). 

44 „Prin trudă spre mai bine” (lat. - traducere liberă). 

45 Invers (fr.). 

46 Capricii (de la fr. lubie). 

47 Da domnule! Repede, cât mai repede, domnule! 
Mulţumesc, domnule! (ît.) 

48 E o femeie micuță foarte cuminte. Teribil de cuminte! 
(fr.). 

49 Timpul nu respectă ceea ce se face fără el (fr.). 

50 La revedere şi mersi! (fr.).