Cezar Petrescu — Romanul lui Eminescu — V3 Carmen saeculare

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


ROMANUL LUI EMINESCU 


Vol. 3 


CARTEA ÎNTÂIA. 

Î, 

Veştede foi foşneau în lucet stâns, de vechi odăjdii. 

Prohodeau toamna. 

Înaintea lor, printre ramuri, o veveriţă s-a făcut nevăzută, 
fum risipit dintr-o nevăzută căţuie. Şi cu adevărat, în toată 
pădurea pluteau adieri de tămâie, de ceară, de candeli, de 
cuvi-oase slujiri liturghice. Sfârşite erau miresmele tari, 
umede, vii, ale codrului; mireasma muşchiului mustind 
reavăn sub talpă; mirosul de fereagă şi de brei rourat, 
minta izvoarelor. Sfârşite erau toate. Putregăite odăjdii 
fâlfâiau acum pe negre schelete de crengi; vinete fumuri se 
răsfirau acum în cădelniţări de prohod. 

Pe urmă s-a pornit un vânt subţire de octomvrie şi de 
amurg, scuturând pe poteci alt noian de frunze-nprăştiate. 

— Mai avem puţin şi s-a isprăvit codrul de aramă. Simţi 
suflarea gheţoasă a zgripţuroaicei în spate, frate Ienciule? 
„„. Zvârle oglinda să se întindă lacul de argint, cum ai 
învăţat din basmul bunicelor... 

Mihai Eminescu se oprise aşteptându-şi prietenul. El urca 
pripoarele cu piciorul sprinten al rătăcitorului de altădată. 

În urmă-i, loan Slavici trepăda mărunt cu pălăria în mână. 
Lui mai puţin îi priau aceste lungi pelerinagii de seară. 
Când ajungeau acasă, la Trei-Sfetitele, la „balamucul” lor, 
din melancolica şi vechea cetate de scaun a Moldovei - 
sfârşită şi ea - pe dată cădea răpus şi dormea somnul 
drepţilor. Eminescu abia atunci îşi simţea răcoros primenite 
luminile cugetului. Punea ibricul de cafea la fiert şi se aşeza 


sub lampa gălbuie, la masa de scândură albă, cu foile 
migălitelor slove mărunte, până în zori. 

Acum îi luase înainte, într-un neastâmpăr voios, cum nu i-l 
ştiuse vreodată, prietenul de la Viena. Nu-l copleşea 
nemărginita melancolie a toamnei. Nici melancolia vechiului 
târg unde l-au zvârlit vânturile pribegiilor să încheie cu ele. 
Îşi aflase o lume a lui, mergea către zările lui. 

— Greu la deal, lenciule? Greu? 

— No că tot mere... Am pierdut capacitatea picioarelor la 
spital şi la cancelarii de notari publici. 

— Dar n-ai pierdut şirieneasca ta, duce-o-n zmăi! îl necăji 
poetul, pocindu-şi vorba după dialectul bănăţean, în 
amintirea anilor de la Viena. Băga-n cap, frace, aişe, la leşi, 
s-a gătat cu dânsa! Are să te ia în primire toată „caracuda” 
cea icleană şi dată-n râle de la Junimea... Îţi prezic zile 
fripte şi şedinţe amare la conclavurile din măreaţa casă a 
baş-boierului Vasile Pogor! Şi nu ştiu, zău, cum ai să le ţii 
piept? 

— Nu-i baş aşa nevoie! După câte-am îndurat şi am suferit 
eu de când ni s-au despărţit drumurile, n-am să mă 
becegesc păntru atâta lucru. Pişcătura caracudei e 
dezmierdare, dzău, nu durere. 

Aştepta un cuvânt, o întrebare, o iscodeală măcar în 
treacăt, despre aceste pătimiri ale sale ca să-şi uşureze 
sufletul. 

De-o săptămână, de când coborâse din tren la Iaşi, păşind 
întâia oară în ţara mai mult sau mai puţin liberă, îl frigărea 
nevoia unei spovedanii. S-a bucurat când a aflat vechiul 
tovarăş de la Viena şi de la Putna, descălecat înaintea lui 
doar cu vreo lună şi câteva zile, în aceeaşi hotărâre să-şi 
întocmească viaţa la adăpostul Junimii. S-a bucurat de 
îmbrăţişarea-i frăţească şi veche, când l-a ridicat pe dată de 
la hotel, să-l ducă în odaia de la Trei-Sfetitele, la poreclitul 
balamuc, unde Samson Bodnărescu, director de şcoală şi 
poetul cel mai statornic colaborator al Convorbirilor 


deschisese rateş fără plată pentru burlacii necăpătuiţi din 
tagma Junimii. 

Dar bucuria s-a curmat acolo şi numai cu atâta: rateş fără 
plată. Pas într-acel balamuc să mai afle şi vorba lui ticăită, 
sfătoasă, bătrâncioasă, vreo ascultare. Nu nimerea, nici un 
prilej să se destăinuie. 

Într-un singur an pierduse mamă, tată, iubită, reazăm de 
trai. Pornise în asemenea pribegie cu o ultimă nădejde, în 
necunoscutul care-i descumpănea firea de chibzuit fecior al 
Lenii Savului lui Mihail Bojin din podgoriile Şiriei, crescut în 
tacticoasa orânduială a zilei de azi şi în grijulie teamă a zilei 
de mâne. 

Găsise un Eminescu împăcat cu toate câte îi rămâneau lui 
neîmpăcate în suflet. S-ar fi spus că de aici era din 
totdeauna şi că aici se întorsese pentru totdeauna; că spre 
acest liman năzuise cât l-au purtat vânturile aiurea şi că 
nimic nu mai avea acum de dorit. 

Tovarăşii de la balamuc, Bodnărescu şi Miron Pompiliu, |- 
au pus în cunoştinţă cu prea ciudata-i purtare. Îi pregătise 
Junimea prin Titu Maiorescu o catedră de filosofie la 
Universitate, îi înlesnise oarecare mijloace să se înfăţişeze 
de sârg în ţară cu o diplomă academică - el a întors spatele 
norocului a intrat în laşi pe furiş fără diplomă, s-a dus de-a 
dreptul la un năuc ca Pogor şi s-a arătat mulţămit foarte cu 
o slujbă nevolnică, măruntă, de bibliotecar. Anevoie de 
priceput, fire! De osândit nepăsare faţă de sine, în judecata 
unui om deprins cu drămăluirea faptelor de zece ori 
chizbuite şi ticluite, cu moşnegeasca lui cuminţenie, cu 
teamă şi de umbra sa. Căci departe de Eminescu şi de 
îmboldirile acestui prietin mistuit de atâtea arşiţe lăuntrice, 
îşi pierduse încumetatele avântări de la prăznuirea lui 
Ştefan-vodă la Putna. Prudent şi pe nesimţite îşi intrase 
iarăşi în firea sa, ca o pasăre de ogradă, pe care-o 
ademenise o clipă zborul înalt al cocorilor şi căzuse îndărăt 
să scurme şi să ciugulească în movila de gunoaie de lângă 
grajduri. 


lenciu al Lenii Savului îşi puse pălăria pe cap - putea să 
răcească - şi se cugetă să aducă vorba la întrebările, la 
jelaniile şi nedumeririle sale. Mihai Eminescu însă nu-i lăsă 
răgaz. 

— No, hai! Încă o bătaie de săgeată şi am ajuns... 

Se deschidea un luminiş pe piscul cel mai înalt. Acolo ţinea 
să ajungă Eminescu, pentru a arăta prietenului de la Viena, 
o privelişte fără de seamăn şi lui fără de seamă de dragă. 

Călcau pe sunătorul aşternut de frunze moarte. 

Erau numai ei doi, în codrul deşert, în marea, în melanco- 
lica amurgire de toamnă. 

— Am ajuns... lată laşii mei, loane! ... 

Se înălţase pe-o piatră. Vântul înfiora mantaua subţire, 
neagră, ca mantia în creţuri de pe umerii unui rece 
Ieronim, pe care lenciu al Lenii Savului nu-l ştia încă, 
fiindcă povestirea neisprăvită zăcea încă printre 
manuscrisele închise în sertarul mesei de lucru. 

Băgase atât de samă prietenul de la Viena: în mai puţin de 
două luni, oraşul din vale, din pâcla albastră, devenise al lui 
Eminescu. „laşii săi...” Dulce, nevinovată, dar îngrijorătoare 
iluzie pentru un bibliotecar cu leafă de două sute lei noi! 

Mihai Eminescu ridicase braţul, arătând colinele cu pod- 
gorii, cu ziduri de cetăţi şi de mânăstiri; valea cu 
acoperişurile pitulate în livezi; linia străzilor, turlele de 
biserici, palate, grădini şi pieţe. 

Cu o rotire largă, înceată, le arăta, numindu-le. 

Colinele cu albe zidiri, Cetăţuia, Frumoasa, Galata, dealul 
Ciricului şi Copou... Palatul cel vechi, domnesc, fără 
împrejmuirile năruite de focuri, nimicite de oameni, fără 
poarta boltită de altădată a voievozilor, fără celelalte porţi 
ale darabani-lor şi seimenilor. Nu mai existau, dar el le 
pomenea şi pe acelea, căutându-le locul, fiindcă aşa le 
vedea... Mitropolia rămasă în ruină, cu înalta cupolă 
spintecată în două. Sfântul Neculai domnesc; Trei-Sfetitele 
lui Vasile Lupu-vodă care au uimit ochii arhidiaconului 
călător Paul de Alep; mânăstirea Golia cu negre metereze şi 


turnul pojărniciei; Sfântul Spiridon cu şiragul de galbene 
clădiri ale spitalului; Beilicul; Uliţa mare, grădinile Socolei... 
Străvechi aşezări din străluce vremi, mărunte adăposturi 
ale unui norod împuţinat şi sărăcit, ruini, multe ruini, vii 
ruginite de brumă, bătrâne parcuri cu plopi subţiri la, porţi 
de piatră; cetate văzută printr-un ochean cu sâmburul 
lentilei întors, cetate scufundată într-un adânc de lac... Şi 
mai vie, mai dragă decât această cetate în lumina violetă a 
apusului de toamnă, îi era cealaltă, din hronici, din scriptele 
călătorilor: Trifon Corobeinicov, episcopul Baudius, 
patriarhul Macarie, iezuitul Filip d'Avril poposind în drumul 
spre China, lordul Baltimore, exilatul revoluţiei Carra, 
Anatol de Demidov, nenumărați alţii şi alţii. 

Pentru cercetătorul de colbăite ceaslove şi pentru 
pătimaşul îndrăgostit al veacurilor de mult sfârşite, 
priveliştile se contopeau şi se întregeau; în tremurătoarea 
pâclă erau deopotrivă reale şi ireale. Poate că aştepta să 
audă o buciumare de străjări pe culmi. Poate că aştepta să 
zărească pe şesul Bahluiului desfăşurându-se un pâlc de 
călăreţi, un alai domnesc, furnicarea gloatei izvorâte din 
veac... 

Vorbea cu vocea învăluită, adâncă, pe piatra înaită, cu 
fruntea în fiorul vântului de sară care îi clătina o şuviţă 
neagră la tâmplă, ca o mică aripă neagră. 

În vale era oraşul lui. Într-adevăr al lui. 

Pe acesta îl căutase, mereu pribegind, mereu nemulţămit 
de faţa târgurilor şi a oamenilor; într-o amăgire de scurtă 
du-rată crezând c-a aflat; dezmeticindu-se în aspre dimineţi 
cu neastâmpărul să pornească aiurea, mereu aiurea, fiindcă 
mereu îl ardea pământul sub tălpi. 

Acum se istovise neogoita zbatere lăuntrică. Poposise la 
țărmul alinărilor. 

Era pentru dânsul o cetate ca niciuna pe harta lumii. Cu 
mai multe umbre, cu mai multe fantome decât oameni de 
aievea. Oare nu pentru această cetate ca niciuna de pe 
harta lumii, îl pregătiseră pe vremuri lecturile copilăriei, 


când sora mai mică, Harieta, îi aducea pe furiş, din dulapul 
cu cărţi al căminarului, cele trei volume din Letopiseţele 
Ţării Moldovei tipărite de Kogălniceanu? 

Din grădini, dintr-o boltă de curte, dintr-un pridvor de 
biserică, se desfăcea o vedenie de fum; pe uliţi vechi, în 
miez de noapte, îl însoțea trecând o caleaşca de fum cu roţi 
de fum, şi clopotele sunau atât de încet, atât de încet, încât 
tânguirea lor molcomă făcea parte din tăcere, din somn, 
făcea parte din vis. 

Soarele îngropat în cenuşa apusului scânteiase un singur 
snop de raze. Şi razele au căzut oblic, pe un singur ungher 
de oraş, pe-o singură casă. E atât de departe casa! O mică 
şi nedesluşită căsuţă de zână, văzută printr-un capăt întors 
de ochean. Dar ar jura, el ştie, că e o anume casă, una 
singură în tot oraşul cu măruntele mii de sălaşuri omeneşti 
în livezi. A luminat-o snopul de raze înadins. E soarele oprit 
să destrame din neguri un liman după furtuni şi urgii, să 
lumineze un alb porumbel cu ramura de finic a păcii venind 
în zbor alb către el. 

— Acesta e târgul meu, Ioane! ... Bănuiesc că acum îmi dai 
dreptul să-l îndrăgesc? 

Ioan Slavici şi-a acoperit capul cuminte. A îmbumbiat 
nasturul pardesiului şi a spus: 

— E cam frig. Am putea să ne întoarcem. 

lar după un timp: 

— Oare să vină domnul Maiorescu sâmbăta asta? Mă 
apasă viaţa în neştirea zilei de mâne... Necondiţionat 
trebuie să-mi găsesc un serviciu. 

— Necondiţionat, frate Ieni! Toţi ungurenii îşi găsesc 
serviciu în ţara noastră... surâse Eminescu. Priveşte 
cerdacul lui Ferenţ la poalele Nicolinei, unde Mihai 
Racoviţă-vodă a trecut în nemiluită moarte prin sabie 
catanele lui Frânt căpitan Vetroşanu... 

Slavici tuşi, îşi scoase batista, îşi suflă nasul. Erau 
presărate împrejurimile Iaşilor cu cerdacuri şi cruci, cu 
vestite locuri de bătălii. Le împărtăşea uneori măreţia, dar 


ca un om cumpătat ce se afla, fără evlavia exagerată şi 
romantică a prietenului din Viena. Acum îndeosebi îl rodeau 
alte gânduri. 

Stărui: 

— Ne-apucă noaptea... Are să se supere Bodnărescu. lar 
ne-aşteaptă cu masa. 

— Eu cred că nu se supără... S-a învăţat, lenciule! ... 

— Nu m-am învăţat însă eu... 

— Asta-i adevărat. 

— Pentru mine punctualitatea e una din condiţiile... 

— Ştiu! îl întrerupse Eminescu, râzând. Punctualitatea, 
perseverenţa, ordinea, curăţenia; cunosc toate virtuțile 
care au să-ţi deschidă porţile cerului... Numai că toate nu 
se cam potrivesc cu balamucul nostru... Nici cu această 
minune de aici... 

Frunzele au foşnit uşor. Încuviinţau şi ele spusa poetului. 

O foaie de arin, ca o inimă sângerată s-a desprins plutind 
lin, a căzut la picioarele lor. 

Ioan Slavici a călcat fără s-o vadă. Îşi ridică gulerul hainei 
de toamnă. Atât mai trebuia! Să răcească, să zacă iarăşi 
printre străini, om fără rost şi aşezare în târgul străin. A 
pornit înainte. Mihai Eminescu a întârziat să privească încă 
o dată la oraşul învăluit în lumina din ce în ce mai 
încenuşată a amurgului, la turlele bisericilor voievodale, la 
cetatea vechilor pârcălabi şi armaşi, robi şi arcaşi, 
negustori şi mazili, aşa cum o ştia el cu viaţa îndepărtată, 
vitează şi simplă, urzită din file de hronici. 

Când şi-a ajuns prietenul din urmă, îi era stăpânit cugetu- 
ntreg de priveliştea şi de chemarea acelor părelnice lumi. 
Voievozi, armaşi şi mari vornici cu gugiuman de sobol, 
domniţe în straiul zugrăvelilor de ctitorese, oşteni sprijiniți 
în sâneaţă pe-un înalt şi sur meterez. 

loan Slavici, socotind potrivit ceasul mărturiilor sale, se 
alătură în mers şi vorbi: 

— Nu ştiu dacă ţi-a spus domnul lacob Negruzzi? ... l-am 
trimis anul acesta o scrisoare, la zi întâi de februarie. Şi îi 


arătam că niciodată nu te-am înţeles eu mai bine... 

— Aflu o noutate, frate lenciule! M-ai aprobat tu pe mine? 
Multe minuni se mai întâmplă pe lume. 

— Arătam că altădată te-am combătut. N-am fost ca tine, 
nici amicul, nici admiratorul lui Schopenhauer... Nici nu 
pricepeam cum poate fi cineva, până anul trecut. După ce- 
am pier-dut mamă, tată, după ce-am pierdut pe Luiza şi am 
zăcut un an fără o lună în spital, mâncat de o scârnavă 
boală, mi-am pus şi eu întrebarea dacă o viaţă, precum este 
a mea, merită să fie susţinută. Şi am conclus pesimist. Ca 
tine. A fi ori a nu fi! ... Atuncea eram într-o stare de laşitate. 
Scriam din spital... 

— Nădăjduiec c-a trecut starea de... laşitate? 

— A trecut. M-am vindecat. Am prins puteri şi drag de 
viaţă, a fost un vis râu... 

— Şi deci, iar mă condamni? 

— Nu te condamn, fiindcă nici tu nu mai eşti pesimist. Te- 
am găsit voios şi ferice... Acum, pentru această neaşteptată 
schimbare te-aş condamna, la drept vorbind... Nu te-nţeleg! 

Mihai Eminescu se întoarse pe jumătate să privească 
chipul prietenului de la Viena. Socotea că glumeşte. 

Dar în lumina viorie de înserare, obrazul lui loan Slavici 
era, grav, fără umbră de zâmbet. Un Ioan Slavici cu trei ani 
mai copt încă decât cel lăsat la Viena, curăţat de funinginea 
bărbii, ras, tuns, pieptănat, bine îmbumbiat în strai, chibzuit 
şi vrednic fecior al Lenii Savului din Şiria. Cumpătat tânăr, 
pentru care viaţa nu-i nebunie şi tristă şi goală, nici vis 
sarbăd, nici glumă. El îşi rânduia gândurile despre viaţă, 
părerile despre oameni, ca ulcelele şi talerele smălţuite 
într-un blidar de casă gospodărească. Cele ciocnite treceau 
la gunoi; cele tefere intrau la rând, frumos scuturate de 
colb, potrivite după mărime şi preţ. 

— Aşadar socoteala ta e aceasta, lenciule? 'Te dor bătătu- 
rile, eşti pesimist... Ai cumpărat un leac de la spiţărie şi te- 
ai tămăduit - ai scăpat şi de pesimism. Ar fi prea ieftină 
treabă! ... 


— Nu asemui durerile mele, cu durerea de bătături... 
protestă Slavici. Am suferit mult. M-a doborât atunci 
durerea şi nimicnicia mea... 

— Înţeleg... Numai că nu durerea şi nimicnicia ta, Ioane, 
pot fi singurele pricini ale pesimismului. Nici izolarea în 
care te simţi şi care nu mă cruţă nici pe mine, poate încă 
mai mult. Îmi pare că te duce la asta, dacă te duce, o 
pricină în afară de trecătoarele tale necazuri... Durerea şi 
nimicnicia lumii, a vieţii în strâmbele ei alcătuiri de azi. 
Ceva peste capul tău. Ceva mai general omenesc. Mai puţin 
egoist şi personal. Sunt gheboşi foarte puţin pesimişti. 
Ghebogşi, orbi, mişăii din mahalaua calicilor, ciobanul fără 
cămeşă din povestea fericitului... 

— Atunci, fiindcă ai adus vorba, pot spune că te-am găsit şi 
eu de o săptămână, fericit ca acest cioban din poveste, fără 
cămaşă... 

— Te poftesc! se supără poetul, îngroşând vocea teatral. 
Cum îţi permiţi să-mi bârfeşti zestrea? Au n-am eu atâtea 
cămeşi de le-am pierdut numărul? 

— Ba ai, ai! Eu le-am numărat şi mult m-am mirat. Le-am 
numărat şi le-am dat la spălătoreasă. Ai şese, cu asta de pe 
tine şepte... 

— Precum vezi, nu-mi rămâne nici privilegiul ciobanului. 
Mă încurc în prea multe cămeşi. Noroc c-ai venit tu să pui 
rânduială! ... Mi-ai izvodit zestrea, pentru care ispravă îţi 
mulţumesc... Dar te-ai smintit o ţâră cu logica... Sunt 
ciobanul cel fericit fără cămeşă din poveste, am cu toate 
acestea şapte cămeşi... Cum vine vorba? 

— Vorbesc în imagini... Aşa, o comparaţie, un fel de formă 
mai literară... 

— Aha! Un fel de formă mai literară? Păstrează forma mai 
literară pentru paginile Convorbirilor şi pentru prelegerile 
Junimei, frate Ilenciule, fiindcă are mare preţăluire acolo. Şi 
mie spune-mi gândul neted. 

— Dacă ţii neapărat, să-l spun! ... le-am găsit voios şi 
ferice, în loc să fii mâhnit, acum când aveai mai mult drept 


la pesimism ca oricând. La Viena, la Berlin, îţi stătea viitorul 
deschis înainte. Ţi-a mijlocit Maiorescu subsidii să-ţi 
asigurezi o catedră de filosofie, Universitate, nume, onoruri 
- le-ai dat cu piciorul! Te-ai îndestulat cu o slujbă prea 
neînsemnată pentru tine... Şi nu văd nici o urmă de căinţă 
şi de întristare... Te-ai schimbat. Le-ai dat toate pe nimic... 
Nu crezi? 

Eminescu se opri să aprindă ţigara. În lumina chibritului 
din cupa mânei dusă la gură, se zări un zâmbet fluturând 
pe buze. 

lar zâmbetul stărui şi în glas când a zvârlit lemnuşul stins 
şi au pornit mai departe în noapte: 

— Le-am dat toate pe nimic? ... Apoi, frate Ioane, m-ai 
găsit voios şi ferice atât cât pot fi eu voios şi ferice, tocmai 
fiindcă am aflat un loc unde să le dau toate pe nimic. Unde 
să-mi viețuiesc în tihnă nimicnicia. Dureri am avut, mai am, 
n-au să treacă... Adesea durerile ţi le pregăteşti singur. Ca 
osândiţii la moarte, care îşi sapă singuri groapa, înainte de 
a fi legaţi la stâlp. Aşadar nu aceste dureri, ale mele, nu ele 
înrâuresc judecăţile despre lume... Ţi se pare că sunt voios 
şi ferice, poate că sunt chiar dintr-un anume punct de 
vedere voios şi ferice, fiindcă aicea m-am împăcat cu mine, 
lăsând durerile la o parte... Aicea-i o lume sfârşită... Ca 
pentru mine! Se risipeşte în nimic... Te laşi cuprins de 
dânsa, să te risipeşti o dată cu dânsa în nimic. 

— Şi lucrul? Caietele tale? Se împacă şi ele cu nimicnicia? 

— Mi-au pus şi alţii întrebarea, Ioane! Îmi pare că au şi 
aflat singuri răspunsul, chiar dacă nu mi l-au spus aşa de 
neted, cum îţi place ţie... 

— Hm... Mult aş vrea să cunosc cine-i nebunul ori prea 
înțeleptul care a fost în stare să găsească răspuns, unde 
mintea mea nu găseşte niciunul... 

— Cine-i nebunul acela, n-are însemnătate... vorbi 
îngândurat Eminescu, întorcându-se cu amintirea la criticul 
vienez cu răsucite ciufuri de păr. Cum au aflat ei răspunsul, 
care a fost acel răspuns, e însă altceva... Lucrul, caietele 


mele? Acestea sunt într-un fel o izbăvire... Sunt rostul vieţii 
celei adevărate pentru unul ca mine. Pentru ele am venit pe 
pământ. Spui lumii în care trăieşti durerea şi nimicniciile ei, 
de care adesea nici nu-şi dă seama. Eşti robit de legământul 
faţă de tine, s-o spui cât mai desăvârşit. Scormoneşti în ele 
şi în tine, ca să le dai la iveală zădărnicia din tine şi din ele... 
Plângi tu pentru lume, te cutremuri tu pentru lume... Eşti 
ca zugravii şi sculptorii călugări dinaintea Renaşterii, 
smeriţi şi plini de evlavie, care îşi adunau toată credinţa din 
ei pentru a zugrăvi o cât mai zguduitoare coborâre de pe 
cruce, o punere cât mai jalnică în mormânt... învățau 
meşteşugul zugrăvelii; dar meşteşugul îl preţuiau numai 
fiindcă le ajuta să slujească o credinţă... Pe urmă, era greu 
să mai desluşească ei singuri, cât au slujit credinţa şi cât 
meşteşugul lor de fauri; cui se cuvenea partea cea 
dreaptă... 

— Cam nelămurit, Eminescule! 

— Da, cam! ... Să ne lăsăm păgubaşi de o discuţie unde 
orbecăim amândoi prin întuneric. 

Era o încheiere scurt retezată, nemulțumită. 

Ioan Slavici o trecu pe socoteala întunericului prin care 
păşeau acum. Luă aminte grijuliu, la drumul strâmt, şerpuit 
în făgaşuri negre, presărat de cioate şi gropi. Mihai 
Eminescu înţelesese însă a mai pomeni şi despre altceva 
încă. Mai ales acel altceva. El se gândise îndeosebi la 
întunericul din ei; la acele firide ale cugetului, despărțite şi 
răzleţite de vor fi fost vecine vreodată, unde fiecare îşi 
pipăie calea spre altă ieşire, la altă lumină. Îl încerca o rece 
mâhnire. 

Prietenul de la Viena şi de la Putna, tovarăşul de la 
România Jună şi din atâtea plimbări de noapte când 
aşteptau trâmbiţa să sune Tagwache în crepetul zorilor la 
cazarmă; acest tovarăş îi era în multe, din ce în ce mai 
îndepărtat. Nemăsurat mai aproape de inimă, i-au sunat 
tânguirile cu suspin de cimpoi ale lui Martin Groth, uşierul 
Agenţiei Române din Berlin. Izvorau din necazurile unui om 


simplu şi obidit, fără altă zare înainte. Dar nu se potriveau 
nicidecum unui tânăr miruit cu harul scrisului, ca Ioan 
Slavici. Poate de aceea, în trei ani de despărţire, de câte ori 
a avut şi el o bucurie ori o suferinţă de împărtăşit, nu 
adresa lui i-a venit sub condei pe plicul răvaşului. L-a căutat 
pe Chibici din Revna, şăgalnicul Pepelea, măcar că nu-i 
unea vreo geamănă soartă scriitoricească. Şi nici pe 
departe în dezbaterile cu Ilenciu a Lenii Savului nu simte 
plăcerea discuţiei cu temutul, cu ciudatul critic vienez, care 
îl hărţuia numărându-i contrazicerile, se bucura să-i 
răstoarne cu o drăcească voluptate credinţele tinereşti; dar 
îi ajuta să citească în el, îi întărea mângâietoarea conştiinţă 
că nu se află singur pe lume, că aiurea şi aiurea, alţi fraţi de 
destin, pătimesc, nădăjduiesc, cad şi se ridică la fel cu el. ÎL 
prenumărase în cugetul său şi pe Ioan Slavici printre 
aceştia. Cum au dat ochi, din cea dintâi zi, s-a des-trămat o 
perdea. Se prenumără fără îndoială şi el. Însă nu printre cei 
cu suflu răscolitor, mistuiţi de-o dogoare lăuntrică, meniţi să 
lase urme adânci într-un veac. Mereu grijile sale mărunte. 
Mereu măruntele sale chibzuieli şi socoteli. 

Acum îi piaptănă slova istorioarei sfătoase Popa Tanda 
pentru Convorbiri, acum împarte cu el odaia la balamucul 
Trei-Sfetitelor; dar mai nestânjenită e prietenia cu Vasile 
Po-gor, cu Miron Pompiliu, Bodnărescu sau Lambrior. Poate 
că prea mult ori prea puţin cere el de la un om şi îndeosebi 
de la un prietin. Poate că-i o meteahnă din născare, să se 
strângă în capace de scoică, faţă de cei care înainte de 
toate îşi chivernisesc cu prea multă chibzuinţă viaţa 
pământească. Păşeau alături într-un întuneric şi nu-şi mai 
aveau nimica de spus. Pâlpâiau slabele lumini ale târgului 
înaintea lor şi nu-i chemau spre aceeaşi lume. Oare vine 
domnul Maiorescu, sâmbătă? 

Sâmbăta-i mâne. Cel mai apropiat mâne. 

EI ar fi vrut să vină domnul Maiorescu, ministrul, cât mai 
târziu şi mai rar, ca să-i simtă cât mai puţin privirea de rece 
mustrare. Se ştia vinovat şi nu-i ispăşire mai cruntă pentru 


o vină decât tăcerea care te cruţă. Mâna întinsă ca şi cum 
nimic n-ar fi fost. O iertare înaltă, gheţoasă, zâmbetul de 
atotştiutor mandarin. 

Aşa îl primise domnul ministru Titu Maiorescu, fără să-i 
pomenească nici un cuvânt despre scrisorile, despre 
telegramele, făgăduielile şi subsidiile trimise la Berlin. Îl 
„ierta”, măcar că-i înşelase aşteptările. Dar cu ce olimpică 
răceală îl cruţase de orice explicaţie! Primirea lui Vasile 
Pogor mai puţin solemnă şi oficioasă, mult mai prietenească 
şi mai spontană, altfel l-a încălzit. Omuleţul cu umerii 
strâmţi şi cu ochii de păcură a zvâcnit în prag, a bătut din 
palme pentru dulceţi şi cafele, a poruncit slugilor să-i 
descarce lada cu hârţoage şi să-i pregătească odaia de 
mosafiri, s-a întors apoi să se tolănească pe divanul cu 
multe cultuce şi perne sub şale, a răşchirat picioarele 
cocoţate pe măsuţa de trandafir şi de zece ori s-a sucit şi s-a 
învârtit, zvârcolindu-se de râs. Aferim! Afla nemaipomenit 
de plăcută ispravă. Doctorat, diplomă acade-mică şi 
catedră? Dar numai în mintea lui Titu Maiorescu, doctul 
docţilor, pedantul pedanţilor şi belferul belferilor, putea să 
clocească asemenea năpăstuiri pentru un poet. Nu mişună 
caracuda Junimii de belferi cu diplomă academică? Nu se 
mârâie unul pe altul ca să-şi smulgă osul unei catedre 
universitare? Care va să zică poetul Epigonilor, al Venerii şi 
Madonei, poetul Florii albastre, s-a ţinut tare? N-a gândit ca 
doctul docţilor şi pedantul pedanţilor? A venit să-şi trăiască 
viaţa de poet, fără mofturi şi diplome, fără râvniri la onoruri 
- aferim lui! Numai mutra lui Maiorescu voia să i-o vadă, 
neapărat, Vasile Pogor. Se zvârcolea răsucindu-se între 
perne, amarnic de înveselit la închipuirea acestei mutre. 

Şi fiindcă unui îndrăgostit de cărţi vechi şi hrisoave îi 
stătea bine între cărţi şi hrisoave, Vasile Pogor, fecior de 
fost mare vornic, fruntaş cu mare trecere în protipendada 
Iaşilor şi în lumea politică, în trei zile i-a adus mosafirului 
numirea de bibliotecar. 


Domnul Maiorescu a tăcut şi s-a supus. Mai tace şi acum, 
după aproape două luni, netezindu-şi barbişonul de 
mandarin cu o superioară îngăduinţă pentru dezmoşteniţii 
vieţii şi pentru năucii de tagma lui Vasile Pogor, care le ţin 
hangul. L-a judecat. I-a lipit o etichetă. Poetul face cinste 
Junimii. Omul e de mai puţin folos Junimii. Nu-i înarmat 
pentru bunurile şi onorurile pământeşti. Nu-i pregătit 
dregătoriilor politice şi universitare, ca un Iacob Negruzzi, 
ca un Xenopol şi Ganea, chiar ca puzderia caracudei 
mărunte. 

— Oare vine mâine domnul Maiorescu? - a întrebat încă o 
dată Ioan Slavici. 

— N-avea grijă. Dacă a însemnat în calendar ziua de mâne 
pentru Junimea, vine neapărat, lenciule! ... Nici cutremurul 
de pământ, nici potopul, nu l-ar face să-şi strămute o 
hotărâre. Nici chiar schimbarea guvernului... 

— E un om care ştie ce vrea! ... Îl admir. 

— Da. Te-nţeleg, încuviinţă scurt, Eminescu. Te înţelege şi 
el pe tine. Sunt sigur. 

Se apropiau acum de marginea oraşului, printre colibe de 
mahala, cu negre umbre în întunericul negru. La stânga, pe 
dealul Cetăţuiei, se zărea un foc, cu mari vâlvătăi de pară. 
Ochii erau chemaţi fără voie într-acolo. 

— Hai să vedem cum arde... vorbi Eminescu. 

Ioan Slavici se împotrivi: 

— Întârziem! 

— Ai dreptate! Întârziem. 

Era o părere de rău în glasul poetului. 

Ar fi dorit un altfel de tovarăş, cu mai puţină grijă de 
întârzieri şi cu un program mai puţin neclintit. 

Colibele, magherniţele şi cocioabele măhălălii se înteţeau. 
Mârâia un câne. Mugea o vacă. Se auzea un strigăt răguşit: 
„Die, boală! Care-i acolo? ...” Tremurau singuratece şi 
fumegoase lumini de felinare. 

Mihai Eminescu îşi aminti altă întoarcere, în alt oraş, în 
altă tovărăşie, într-o noapte de iarnă cu neguri după o zi cu 


soare sclipitor în nămeţi. Grăbi pasul. Pe urmă gâiidi că-i o 
zădarnică nerăbdare, fără nici un rost. 

N-avea pentru cine grăbi mersul; nimica nu-l aştepta. 

— Să iau un pachet de tutun, lenciule. 

— Bine... Eu merg mai încet. Dar nu întârzia... 

Era o crâşmă scundă, cu fânar în faţă, cu flacără gălbuie 
de lampă înlăuntru. În geam, pe-o hârtie străvezie, se citea 
cu litere strâmbe: Must dulce. Tulburel de Pâhneşti. 

Mihai Eminescu intră, aşteptă restul rezemat de tejghea, 
sub cununa de covrigi uscați. 

La uşă, i-au făcut loc să iasă, doi oameni. Unul mai gros şi 
înalt, în strai de şiac şi eu pălărie lată, grăi: 

— Ila-n treci tu înainte Zahei şi vezi ce-i cu odăiţa noastră! 
... Dacă nu-i goală, ne-om lăsa păgubaşi... Întreabă dacă o 
adus jupânul ori nu pastramă, cum ne-a fost vorba? 

Celălalt, slab şi deşirat, cu o cuşmă brumărie pe ochi, a 
păşit pragul să cerceteze. Zdrahonul în strai de şiac se uită 
la trecătorul străin. 

Numai o clipă întrezărise, în bătaia felinarului, chipul lui 
Eminescu, palid, îngândurat, visător. Un drumeţ ca toţi 
ceilalţi, nici mai înalt, nici mai mărunt; nici mai umil, nici 
mai sumeţ. Nimic nu-l deosebea de alţi oameni care veneau 
din întuneric şi se întorceau în întuneric: gloata de noapte a 
uliţei mărginaşe. 

Dar fără o lămurită pricină, îi plăcuse faţa, ochii, privirea 
necunoscutului. Se întoarse şi Eminescu din vârful 
privalului, să mai cate o dată la omul voinic, din uşa de 
crâşmă pogorâtă în josul uliţei, ca o uşă de zămnic 
subpământean. 

— Haide, bădiţă Ioane, că nu-i ţipenie! ... Şi-o adus jupânul 
cumplita pastramă! ... strigă glasul dinlăuntru. 

— Iaca viu, Zaheiu, feşteleu, pân” ce nu-i striga valeu! 
mugi cel numit bădiţa loan. 

Eminescu se simţi încă şi mai singur lângă prietenul 
Slavici, când l-a ajuns din urmă. Tânjea după hanurile şi 
olacurile pribegiilor din juneţea dintâi, după oamenii acelor 


locuri şi timpuri, după ulcelele de lut, după pastrama 
sfârâită pe cărbune şi după cobzarii bătrânelor cântece. 
Ioan Slavici călca mărunt, din piatră în piatră, ca mâţele 
care-şi feresc blana de colbul drumului. 

Se schimbase treptat şi faţa măhălălii. Treceau pe-o uliţă 
ovreiască, în tristeţea ei tainică şi sfâşietoare de vineri sară. 
În dosul obloanelor pe sfert lăsate, se zăreau sfeşnice de 
alamă cu şapte braţe, paturi pregătite cu uriaşe perne de 

puf, mese sărăcăcioase, o mamă cu pruncul la sân. Lângă 
uşi, scăunelele bătrânelor cu peruci negre şi cu mânele în 
poală. Bătrâni cu sfredelul părului răsucit de-a lungul 
urechilor; şaluri vărgate, cornul de rugăciune prins în 
frunte... Se încrucişau cu fete pomădate şi spoite, ţinându- 
se la braţ cu juni gătiţi, rostindu-şi dragostea poate, în 
graiul lor. Suflau mi-rosuri de peşte şi de murături, de 
băcănie şi haine vechi, de chiclazuri ieftine şi de mere 
putrede. Se hârjoneau copiii despoiaţi pe sub bolți. Mieuna 
un pui de mâţă a foame; scâncea un pui de om. Se 
prelingeau umbre în rantii largi pe lângă ziduri umede, 
strâmbe, gălbii. 

Era o altă faţă, o altă lume a Iaşilor; o altă mizerie tristă şi 
apăsătoare. 

Mihai Eminescu la dânsa gândea, pentru a-i face loc în 
paginile caietelor din sertare. loan Slavici rosti: 

— Mâne-sară, am să-i spun... Domnule Maiorescu... Adică 
mai bine: excelenţă... 

II 

— Aaa! a făcut ofiţerul cu breton pe frunte şi cu musteţi de 
palicar. 

— Aaa! a făcut scoborâtorul scăpătat de familie 
boierească, răsucindu-se-n jâlţ. 

— Aaa! a făcut cucoana ciupită de vărsat, agitând 
mânuşele de dantelă fără degete, sub pelerinuţa neagră cu 
mărgele de sticlă. 

A fost un „aaa!” pe trei glasuri, îndată amuţit şi îndată 
schimbat pe trei priviri de adânc înţeles. 


Locotenentul bas s-a uitat la urmaşul de viţă nobilă, bari- 
ton; amândoi la văduva de profesor, ciupită de vărsat şi 
soprană. 

Şi au zâmbit acru-amar-oţărât. 

Niciodată stăpâna casei nu ieşise atât de sprinten voioasă 
în întâmpinarea cuiva. Niciodată nu i se înecase vorba aşa, 
înfăţişându-le un nou oaspe. 

Mihai Eminescu a ales scaunul cel mai dosit, între clavir şi 
etajere de cărţi. loan Slavici, Miron Pompiliu şi Samson 
Bodnărescu s-au aciuat cu genunchii la gură, pe margine de 
divan şubred în teluri şi pe jilţuri prea scunde. 

Doamna Veronica Micle a rămas în mijlocul salonului, în 
rochia verde, frământând nervos o lată panglică de 
cingătoare. Cerca să-şi potolească tremurul buzelor. 
Întreba oglinda dacă i-a pierit năvala fierbinte din obraz. 

De-un ceas îi aştepta; îl aştepta. Era pregătită. Şi într-o 
clipă s-a năruit stăpânirea mult cugetată, învățată în 
aceeaşi oglindă. 

Stătea ca o şcolăriţă sfioasă - cum n-a fost ea nici când 
purta fustă scurtă şi coadele împletite pe spate - stătea 
învăpăiată la faţă, pierdută, şovăind sub privirile ascuţite 
ale obicinuiţilor invitaţi de la sindrofiile sale literare. 
Deodată salonul i-a părut mic, întunecos, meschin; mobila 
tărcată; mosafirii ceilalţi vulgari şi ridicoli ca personajele 
unei netrebnice comedii; fotografia soţului strâmbă în 
perete. Ce căuta bărbatul acesta cu barba câlţoasă şi guler 
larg de-mprumut, fotografia aceasta mărită, în locul cel mai 
arătos din perete? 

S-a biruit însă. Nu în van eleva de odinioară jucase cu 
succes dramă şi vodevil pe scenă, la serbările Şcolii 
centrale. S-a biruit mişcându-se în foşnet plutitor spre 
taburetul său. Cu o uşoară rotire din vârful nevăzut al 
pantofului, a înfoiat coada rochiei lungi s-o cuprindă ca o 
floare involtă când se aşeză jos. A înclinat gâtul pe-un umăr 
şi a privit răsfăţat pe sub gene, lămurind oarecum o tainică 
nelinişte şi amenințând cu degetul ridicat: 


— Eram supărată că aţi întârziat, domnii mei. Şi mă 
gândeam ce pedeapsă aş putea inventa... 

Piatra verde a inelului din deget scânteia ca ochiul de 
libelulă. 

Slavici se uită mustrător la Samson Bodnărescu. Din 
pricina lui au întârziat. 

Mai întâi Bodnărache, intendentul balamucului lor, nu-şi 
găsea butonul de la guler; mai apoi s-a întors de la uşă să 
transcrie a treia oară o poezie de trei ori prefăcută şi 
pitrocită, fiindcă îi părea din cale afară de limpede, prea ca 
un stih de abecedar. Cum să nu întârzie cu asemenea 
oameni suciţi? 

Doamna Micle nu-i lăsă însă timp să dezvăluie asupra cui 
apăsa vina. Clătinându-şi buclele aurii de-a lungul gâtului 
gol, alb şi rotund, clincheti uşor: 

— Dar nu mai este nevoie de nici o pedeapsă. A venit de la 
sine. Ascultam o traducere din Victor Hugo: o admirabilă 
traducere... 

— Exageraţi, doamnă! ... protestă basul în uniformă de 
dorobanţ cu breton şi musteaţă de palicar, fâptaşul care 
mai ţinea încă în mână foile măreț caligrafiate de furierul 
companiei. 

— Nu exagerez de loc. Repet, domnule locotenent: o 
admirabilă traducere! ... lar dumneavoastră, domnii mei, 
întârziind, aţi rămas lipsiţi de această plăcere. 

— Adică noi v-am întrerupt, după cât înţeleg? ... Apoi nu, 
doamnă! Apoi nu, domnule locotenent! ... Vă rog să amânaţi 
pedeapsa pe altă dată şi să urmeze lectura... 

Luase cuvântul, în numele tuturor, Miron Pompiliu, 
încreţindu-şi fruntea şi ridicând sprincenile într-o aşteptare 
atât de încordată, încât nu mai încăpea îndoială pentru 
nimeni că singură această dorinţă l-a purtat prin vânt şi 
prin ploaia de afară: să asculte traducerea din Victor Hugo, 
recitată de locotenentul cu musteţi de palicar. 

Militarul împăturea foile, exagerând la rândul său o 
prefăcută modestie: 


— Nu fiţi ironici, domnilor! Era o simplă încercare de 
diletant... Nu merită cinstea să fie auzită de 
dumneavoastră, scriitori cu vază din cercul Convorbirilor. 

— Hm! strâmbă acru din buze cucoana ciupită de vărsat. 

— Hm! exclamă din nou, cu amar înţeles, urmaşul scăpătat 
al neamului boieresc, răsucindu-şi de la unul la altul obrazul 
îngust, strâns cu uşa, lipsit de bărbie şi terminat într-un ciuf 
rar ca o scamă roasă de molii. Hm! Asta se cheamă: faire 
bon coeur contre mauvaise fortune, mon pauvre ami! 

Miron Pompiliu, străin de asemenea subtilităţi, stărui 
hotărât: 

— Ba nicidecum, domnule ofiţer! De unde mă scoţi 
dumneata scriitor cu vază? Eu trec mai mult drept o ţâră de 
comandir al caracudelor la Junimea. N-ai deci a te teme. Nu 
spargeţi bunătate de lectură pentru noi... 

EI vorbea ca despre spartul horei, la dânsul acasă, în 
Şteiul Bihorului, când dau năvală flăcăii din alt sat cu 
gânduri vrăjmaşe. 

Se întoarse către Veronica Micle şi adăogi galant: 

— Onorată doamnă, apelez la autoritatea matale. 
Ordonaţi, dacă eu n-am trecere. 

Stăpâna casei, aşezată pe taburet, cu degetele împreunate 
pe genunchiul piciorului adus peste picior în rochia largă, 
se execută cu gingaşă graţie: 

— Mă fac ecoul dorinţei generale, domnule locotenent. Nu 
ne puteţi refuza! ... 

Ea binecuvântă împrejurarea. Lectura îi lăsa timp să se 
reculeagă deplin. Risipea stinghereala dintre cele două 
tabere de invitaţi. 

— Atunci să urmez... se resemnă locotenentul, înclinându- 
se cu mâna la inimă, ca un sclav gladiator gata să coboare 
în arena leilor şi să meargă la moarte, fiindcă aşa e porunca 
neînduplecatei tirane. Strofa a treia... 

Urmaşul de neam nobil şi scăpătat, socotind că tabăra sa 
se află pe cale de a recuceri terenul primejduit de 


uzurpatori, izbucni scoțând din gulerul scorţos bărbia fără 
profil: 

— O! Mais non! Mais non, mon cher ami! Il faut 
recommencer... Nu-i aşa domnilor? Nu-i aşa, doamnă? De 
la început... Ori tot, ori nimic! 

— Fără îndoială... Desigur., aprobă doamna Micle, cu 
gândul în altă parte. 

Locotenentul se ridică în picioare. Îşi netezi bretonul cu 
latul palmei, mustaţa de palicar cu degetele gălbejite de 
tutun. Tuşi, îşi drese glasul profund, făcu un pas şi 
depărtând foile pe măsura unei foarte înaintate faze de 
presbit, purcese a declama: 

O! câţi marinari, o! câţi căpitani, Care-au pornit voioşi spre 
depărtaţi limani... 

Veronica Micle asculta cu ochii micşoraţi, privind în gol, 
legănând genunchiul mic în palmele mici împreunate pe 
mătasea foşnitoare de peruzea. Apoi, nesimţit, înălţă 
pleoapele la ungherul unde Mihai Eminescu nu mai dădea 
nici un semn de viaţă. 

Rezemat într-un cot de marginea etajerii, poetul părea 
străin de tot ce se petrece în juru-i. Fără îndoială că nimic 
n-auzea. Fără îndoială că nici nu-i simţea acum privirea 
dezmierdându-i fruntea boltită cu duioşie, ca uşor materiale 
degete risipind şuviţele de păr la o parte, risipind norii 
posomorâţi din ochi; aşa cum se văzuse ea făcând în 
închipuire; aşa cum se împlinise în sfârşit ceasul să-l aibă 
aproape. El nu simţea. El nu surâdea dezmierdării trimisă 
pe sub gene. Era o visare? Era un dispreţ în împietrirea 
aceasta? 

Poate că a săvârşit neiertată greşală când i-a trimis 
invitaţia. Poate că s-a bucurat înainte de vreme când 
primind alaltăieri răspunsul, de zece ori l-a citit, l-a învăţat 
pe de rost şi l-a strâns la piept, de-l are viu în ochi până la 
fiecare virgulă şi arcuire armonioasă de literă. L-a chemat. 
- ce nesocotinţă! - l-a chemat s-o cunoască în adevărata ei 
viaţă, lipsită de poezie şi împotmolită în searbăda sa 


deşertăciune provincială. Ce înseamnă pentru dânsul 
această mizeră adunare? Odată, la Viena, îi pomenise 
despre ceaiurile de la Frederica Bognar. Actori de la 
Hofburgtheater şi Operă, pictori şi critici, cei mai străluciți 
poeţi ai Vienei, cele mai frumoase femei, cele mai vestite 
nume. Aici, ce găsea? Un bătrân scăpătat care cutreieră 
casele invitându-se la ceaiuri, dacă nimeni nu-i invită la 
mese, pe măsură ce i se închid alte uşi mai simandicoase. O 
văduvă de profesor umblând cu iscoada de colo-colo. Un 
locotenent de dorobanţi chinuind versurile lui Victor Hugo. 
Încă doi bărbaţi şterşi, între două vârste, muţi şi surzi când 
ajunge vorba la literatură. Şi îndeosebi casa, salonul acesta 
cu mobile corcite de bazar oriental şi ieftine imitații de stil 
occidental; covoare roase până la urzeală; un Beethoven de 
ipsos; tablouri de bărbierie; oglinda împâclită. Cum de nu 
şi-a dat seama până astăzi cât de împâclită e oglinda cu 
rama ei banală de lemn poleit? 

În apa înceţoşată toate se văd tulburi, vechi şi spectrale, 
înecate, cenuşii, ca viaţa ei de doi ani jumătate, ca viaţa ei 
de totdeauna. 

Oare acestea le-a pătruns, le-a judecat şi le-a osândit el, 
de-i atât de întunecat şi străin? 

Acum trei sări, la teatru, când a zărit-o întâia oară în lojă 
după atâta vreme, nu şi-a mai desprins ochii. Se ridicase 
cortina, se făcuse întunerec în sală, dar privirea lui 
arzătoare n-o părăsea. Îi zvâcneau bătăile inimei. Venise. N- 
o uitase. Nimic încă nu era pierdut. Îi ascultase chemarea 
de atunci. „La laşi ai să vii, nu-i aşa? ...” Ela clătinat din cap 
cu neîncredere. 

Era la micul restaurant din Viena cu zugrăveala viorie, cu 
pendulul lenevos din perete şi cu pisica gri dormind pe 
scaunul de lângă sobă... A clătinat din cap, n-a făgăduit, şi 
totuşi venise; iar privirea îi spunea stăruitor că pentru 
dânsa venise. Ce s-a întâmplat nou şi rău, de trei seri 
încoace? Adineaori, în prag, s-a înclinat ceremonios, i-a 
sărutat mâna cu buze reci, s-a răzleţit în locul cel mai 


ascuns şi o singură, o singură dată n-a mai cău-tat-o cu 
ochii. I s-au adâncit cearcăne sub pleoape. 1 s-a ivit o cută 
necunoscută între sprincene. Nici glasul nu i l-a auzit. 
Pentru o astfel de întâlnire se aşteptau ei din noaptea cu 
vedenii în ceaţă, din seara cea din urmă a lor la Viena? 

O podideau lacrimi. Mulţămea cerului că lectura durează 
şi că nimic încă n-o sileşte să vorbească, nici să treacă la 
datoriile de doamnă a casei. Ar observa toţi cum îi tremură 
glasul, cum îi tremură mâna. 

Locotenentului cu musteaţa de palicar îi tremura şi lui 
glasul, îi tremura şi lui mâna care ţinea la depărtare de-un 
stânjen, albele foi pătrate. Dar el era cutremurat de-o 
nevinovată şi nobilă emoție; de sacral fior al artei! 

În mâna stângă se clătinau hârtiile ca o batistă fluturată 
pe țărm la plecarea corăbiilor; cu arătătorul mânei drepte 
arăta pe covorul din mijloc o nevăzută privelişte pe care elo 
trăia dureros. 

Poate că ochii altora, prozaici, desluşeau acolo numai 
florile decolorate, arse de scrum şi destrămate pe alocuri, 
dintr-un caramaniu mai mult ori mai puţin autentic. Lia 
picioarele sale, pentru el, altceva însă se desfăşura în 
cadenţa silabelor din strofele lui Victor Hugo: 

Maint joyeux cercle, assis sur des anercs rouillees, Mele 
encor quelque temps vos noms, d'ombre couverts, Aux 
rires, aux refrains, aux recits d'aventures, Aux baisers 
qu'on derobe Fr vos belles futures. 

Tandis que vous dormez dans les goemons verts! 

Acolo deci, se aflau adunaţi roată aceşti tovarăşi ai „o! 
marinarilor, ai o! căpitanilor!” aşezaţi pe ancore ruginite să 
evoce numele celor înecaţi în ocean, să îndevălmăşească 
profanând asemenea nume cu refrenele cântecelor, cu 
peripeții de aventuri uitate, cu sărutul furat logodnicelor, în 
vreme ce „o! mateloţii, în vreme ce o! căpitanii!”, dorm 
legănaţi de talazuri pe patul lianelor verzi, în fund de 
ocean, în fund de ocean! ... Înduioşat de propriul său glas, 
locotenentul de dorobanţi părea şi el gata să se prăvale pe 


scaun ca pe-o ancoră ruginită şi să izbucnească în suspine, 
spre aprobarea doamnei ciupită de vărsat şi a urmaşului de 
neam boieresc, ferindu-se să înfrunte privirea proaspeţilor 
auditori. 

Îşi închipuie această privire aspră şi critică, numai asupra 
sa aţintită, în batjocoritoarea neîndurare de judecată a 
îngâmfaţilor maieştri cu brevet de la domnul Titu 
Maiorescu, faţă de un amator necunoscut, lipsit de 
protecţie şi de încurajare, fără un singur vers tipărit, fără 
nici o speranţă de înaintare în grad. 

Neîntemeiată bănuială! Şi vanitoasă iluzie! Vanitoasă, 
chiar în deznădăjduitul ei pesimism. Dintre mosafirii cei 
proaspeţi, numai Miron Pompiliu nu-l slăbea din ochi. Dar 
nu cu gând de a rosti cine ştie ce crud şi usturător verdict, 
pe care l-ar şterge doar o războire cu armele şi cu martori, 
pe terenul duelurilor de la Copou. Ci, dimpotrivă, cu 
bunăvoința unui om de ispravă, deprins să afle totul 
minunat şi vrednic de laudă. 

loan Slavici, inventaria amănunţit pereţii cu prea multe 
tablouri, etajerele prea încărcate de nimicuri, petele 
zugrăvelii neprimenite. Îşi chibzuia o părere despre 
stăpâna casei, după aceste semne de delăsare 
gospodărească şi de pospăite podoabe: panglicuţe, scoici- 
scrumiere, perne pictate, balerine de porțelan, miniaturi în 
rame subţiri, cutioare de lac chinezesc. Aici e treabă de-o 
jumătate de zi pentru scuturătură bucată cu bucată. Şi nu 
afla dovezi că se întâmplă minunea prea des. A plimbat furiş 
degetul pe masa de palisandru cu încrustări de sidef şi s-a 
uitat în zare. Putea să se iscălească. Se lămurise. Nu s-ar 
însura niciodată cu o poetă. 

Samson Bodnărescu îşi ceroeta unghiile abătut, cinchit în 
jâlţul prea jos pentru el. Lui nu-i plăceau versurile pe acest 
calapod. Nu însă din vina tălmăcitorului. Era o răfuială mai 
veche, peste capul cu breton retezat pe frunte, al unui 
locotenent de dorobanţi. 


Lui nu-i plăcea Hugo, Lamartine şi Musset, fiindcă nici 
Victor Hugo, nici Lamartine, nici Musset, nu descoperiseră 
taina adevăratei poezii. Prea spuneau pe şleau tot ce aveau 
de spus. Poezii limpezi ca paharul de apă, fără apă. Vezi 
prin ele. Vezi golul prin ele. 

Bălan, ogârijit şi înalt, adus de spate, cu gâtul firav de vrej, 
arăta ca un pui golaş ieşit prea devreme din ou, cu ţeasta 
atât de subţire încât ameninţa să plesnească la cea mai 
uşoară atingere. Totuşi sub această gingaşă coajă, dospeau 
fumegoase şi sumbre inspiraţii: sabaturi de vrăjitoare şi 
surpări de lumi în trosnet de catapitesme; gnomii 
legendelor nordice ţupăind în peşteri macabre; Ofelii 
plutind pe putrede lacuri şi cavaleri fără cap călărind spre 
blestemate castele unde-i aşteaptă o iubită stafie. Astfel, 
soarta banală a o! mateloţilor, a o! căpitanilor, pierduţi cu 
bastimentele în naufragii de rând, nu-l mişcau de fel. 

Aşa ceva se poate citi şi în gazetă după furtunile pe 
Atlantic. Nu-i poezie. 

Mişcând picioarele lungi şi amorţite, îşi strămută privirea 
sleioasă de la unghiile degetelor, la Eminescu, să-i găsească 
o aprobare în ochi. 

Dar Eminescu se uita în nimic, cu pleoapele pe jumătate 
lăsate, sprijinite în etajera cu albumuri şi cărţi. El îi adusese 
aici. El primise invitaţia doamnei Micle şi el aşteptase joia 
aceasta cu nerăbdare, pentru ca acum el să rămână mai 
absent decât toţi din salonul unde se află. Are dreptate 
Slavici! - recunoscu Samson Bodnărescu, marele intendent 
al balamucului de la Trei-Sfetitele. Acest Mihai Eminescu e 
un om oare nu ştie ce vrea. Tulburător poet; neînțeles om. 
Păcat! Secretul e să scrii poezii neînţelese şi să fii om uşor 
de înţeles ca toţi oamenii. 

Locotenentul de dorobanţi sfârşi poezia cu un muget surd 
de valuri în amurg, aşa cum suna ultimul vers al lui Victor 
Hugo. Lăsă mâna să-i cadă desciolănată din cot şi roti 
privirea răpusă la auditor. 


— Fain ai întors-o, cucul lui de Hugo! se bucură cu toată 
inima burlacul Miron Pompiliu din Şteiu, păşind de la locul 
său şi scuturând mâna dorobanţului să i-o smulgă definitiv 
din tunică. 

— N-am avut dreptate? Nu-i admirabilă traducerea, 
domnilor? ... întrebă Veronica Micle, întoarsă pe pământ din 
visări şi din întrebări, la datoriile sale de doamnă a casei. 

Se adresase îndeosebi lui Slavici şi lui Bodnărescu, 
implorându-le din ochi o mărinimoasă încuviinţare. Aproape 
un îndemn la complicitate. Pleoapele băteau uşor pe 
luminile albastre cu o jucăuşă şi vicleană ispitire, spunând: 
„Faceţi aceasta, domnilor, pentru mine, pentru un nevinovat 
amator! Fiţi milostivi, domnilor, faţă de cei săraci cu duhul!” 

Într-asemenea chip, voia poate să cruţe de umilinţa 
causticilor comentarii o nobilă pasiune poetică încolţită sub 
mundirul unui oştean; dar mai ales voia să înlăture o pricină 
de dezbin în modestul său salon literar. Amândoi 
convorbiriştii au înţeles. Şi fiindcă nu se aflau la Vasile 
Pogor, unde o astfel de lectură ar fi fost de mult curmată de 
strigăte şi bombardamente cu perne, amândoi s-au întrecut 
în laude de porunceală. Samson Bodnărescu a încercat 
chiar să aducă exemplul în sprijinul teoriilor sale poetice. 
Traducerea depăşea originalul. Aducea ceva nou. Mister! 
Aceasta cerea el poeziei. Mister! 

Doamna Micle surâdea recunoscătoare, furată o clipă de 
femeiasca-i nestatornicie. Nu începeau rău ceaiurile sale, în 
cercul lărgit cu adevăraţi scriitori! Tinerii de la Convorbiri 
se vesteau de ispravă, fără mofturi şi ifose. Regreta că nu-i 
cunoaşte îndestul de aproape, pentru a-şi îngădui să le 
susure în ureche gândul ascuns şi şăgalnic: 

— Are dreptate domnul Bodnărescu! ... Tălmăcirea e atât 
de încâlcită, încât îndeplineşte cu prisosinţă condiţia de 
mister... Un mister, o cimilitură, i-ar părea acum chiar şi lui 
Victor Hugo. 

Tabăra mai veche s-a mişcat îmblânzită în jilţuri şi scaune. 
Aşadar nu intrau domnii aceştia ca nişte uzurpatori? Ştiau 


să preţuiască o frumuseţe; ştiau să admire. 

Scoborâtorul din neam scăpătat îşi ciugulea puful mucigăit 
din bărbia care nu se putea numi o bărbie, plimbând faţa 
îngustă şi strânsă între uşi, de la unul la altul, pentru a lua 
cuvântul în numele tuturor: 

— Hein? V-aţi aşteptat la aşa ceva, mes amis? ... Limbă, 
suflet, talent! ... Victor Hugo, leit... Şi unde mai puneţi că 
nu-i singura la părinţi... Anul trecut ne-a citit şapte-opt tot 
una şi una! ... Mai ales Vigny, acolo se simte dorobanţul 
nostru la el acasă... Ostaş Vigny, ostaş traducătorul. Fraţi de 
arme, cimotii! Duceţi-l la Convorbiri, domnilor! Prezentaţi-l 
la Junimea, domnilor! C'est une trouvaille! ... C'est un 
tresor! 

Cucoana ciupită de vărsat întindea degetele cu jumătăţi de 
mânuşă, să capete foile pentru a-şi întipări mai adânc slova 
în minte. 

Chiţcăia subţire: 

— M-ai făcut să lăcrămez, locotenente! ... 

Locotenentul îşi ştergea fruntea de năduşală, dând 
dracului alinierea bretonului pomădat. Cu modestia 
victorioşilor se despoia de lauri: 

— Nu eu, madam Lateş, nu eu v-am făcut să lăcrimaţi! ... 
Victor Hugo! Al lui e meritul... 

Chiar cei doi obişnuiţi surdo-muţi ai sindrofiilor 
literaroartistice, deprinşi să tacă şi să aştepte în stoică 
neclintire de stane sosirea ceaiului şi a feliilor de cozonac, 
erau cuprinşi acum de un nemaipomenit neastâmpăr. 
Articulau sunete scurte (acestea mai greu de tălmăcit în 
vreo limbă); ridicându-se şi aşezându-se la loc; dând din 
mâni să împingă îndărăt manşetele zvâcnite afară; 
scuturând din picioare să sloboadă burlanele creţe ale 
pantalonilor peste botinele cu gumă şi urechi, peste ciorapii 
albi de lână. Luau parte la o vuietoasă şi generală 
destindere. Când au intrat cei patru juni în salonul unde îşi 
aveau fotoliile lor, tabieturile lor şi dreptul lor de a piroti în 
tihnă la o căldură molcuţă, s-au temut că-i aşteaptă soarta 


sobolilor din fabulă, izgoniți de arici. N-a fost nimic. 
Scăpaseră de ameninţare. 

Numai Mihai Eminescu nu se mişcase din scaunul ghemuit 
în cel mai întunecos ungher. 

Urmaşul scăpătat de neam nobil, în aţâţarea 
entuziasmului voi să afle neapărat pricina acestei tăceri. Îşi 
scoase tabacherea din buzunarul redingotei verzui şi bătu 
cu degetul uscat în capac, ca într-o uşă, vestindu-şi 
intrarea: 

— Mă duc să-l întreb, madam Micle... Ce nu i-a plăcut? De 
ce ne dispreţuieşte, le beau tenebreux? 

Doamna Veronica Micle, exclamă: 

— Vai, ce minunată tabachere! Îmi daţi voie? 

Era o tabachere pe care de zeci de ori o mai văzuse în doi 
ani de când inaugurase ceaiurile sale literare, şi în doi ani 
niciodată nu i s-a părut mai deosebită decât orice alte 
tabacheri. Dar aşa, cu puţin tact, îl ţinea pe loc. 

Scoborâtorul de nobilă viţă se îngâmfă în guler ca la o 
bruscă răsucire de resort. Trecu uşurel cu batista peste 
capacul lucrat în filigran, cum fac anticvarii când scot din 
vitrină o nepreţuită raritate. Suflă un fir nevăzut de colb şi 
prezintă odorul delicat, cu două degete: 

— O adevărată piesă de arta, madam Micle. Argint rusesc 
coană Veranică; aur şi platină rusească. 

— Suvenir de familie? 

— Bien entendu! Un cadou primit de tata de la generalul 
prinţ Evghenie Nicolaievici Urusov, pe vremea lui Kisselev. 

— Ştiu... Prietenul... 

— Da-da! Prietenul cel mai bun al tatei. 

— Şi aceasta vrea să fie o şarjă de cazaci, dacă nu mă 
înşel? 

— Ai ghicit, coană Veronică. O şarjă de cazaci de Don, 
lucrată artistic în filigran de aur şi platină... Prinţul Urusov 
era comandantul unei divizii de cazaci de Don. Divizia 
morţii! ... Ce vremuri, madam Micle! Ce oameni! Îmi aduc 
aminte când venea la noi cu Pavel Dimitrievici Kisselev, 


contele, guvernatorul! ... Ce partide de stos până la ziuă! 
Ce şampanie, ce cruşoane, ce castroane de icre negre! ... 
Eram de şaptesprezece ani, îmi mijea mustaţa, abia 
căpătasem în-voire să intru în salon... Striga prinţul 
Evghenie Nicolaievici Urusov din uşă, la mine: „Lăscăruş, 
vino alături de batiuşca, să înveţi, copile, cum poţi face să-ţi 
surâdă în viaţă dama de pică! ...” Şi zburau rublele! Cinci 
sute, o mie! Cinci sute, o mie! ... 

Veronica Micle întinse îndărăt tabacherea filigranată de 
argint rusesc. Zâmbea şi ea. Nu mai avea teamă că 
scoborâtorul fostului prieten al lui Urusov şi Kisselev va 
merge să pună necugetate întrebări poetului cufundat în 
stele. 

Îi dăduse subiect de povestit pe toată sara, ca resortul 
unui mecanism, care, odată pornit, nu se mai opreşte până 
ce nu s-a desrăsucit tot arcul. 

De la acele lecţii de stos, din timpul ocupaţiei ruseşti, se 
trăgea scăpătarea de mai târziu, moşiile părăduite, casele 
scoase la mezat de zarafi, napoleonii şi galbenii aruncaţi pe 
postavul verde al mesei - cinci sute! o mie! cinci sute! o 
mie! - până ce-a ajuns să dea târcoale ceaiurilor şi 
sindrofiilor de unde pleca aprovizionat pe două zile cu felii 
de cozonac. Nu-i surâsese de fel în viaţă dama de pică, 
sărmanului Lăscăruş! 

Uşurată de-o grijă, doamna Micle îl lăsă să-şi urmeze 
istorisirile şi amintirile din epoca sa de glorie, pentru alţii. 
Ea se întoarse la datoriile de gazdă. Chemă servitoarea să 
aprindă lampa spânzurată în mijlocul tavanului şi să aducă 
samovarul Aprinse singură lumânările din sfeşnice; cele de 
la clavir. 

Şi întârziind cu mica flacără între degete, când a ajuns la 
ultimul sfeşnic de lângă Mihai Eminescu, întrebă într-o 
învăluire a glasului care-i despărţi de restul lumii: 

— Trist? Supărat? ... Regreţi că ai venit? 

Poetul înălţă ochii neguroşi: 

— Ce vorbă, doamnă! 


Îi spunea „doamnă”, după ce de atâtea şi atâtea ori o 
numise în gând şi pe foile de hârtie, numai: Verona, Vreona, 
Vanover... 

— Atunci ce se întâmplă? Ce este? 

Era aproape, prea aproape de el. Cu sânii rotunzi în 
cupele verzi de mătase, plecaţi asupra lui. Poetul purtă 
mâna lânced la frunte şi la ochi. Acolo se cuibărise tot răul: 
fruntea cu gândurile; ochii cu vedeniile înstrăinate. 

Veronica Micle crezu că se plânge de migrenă, suferinţă 
aristocratică şi nume de aristocratică suferinţă de curând 
intrate în diagnosticul doctorilor ieşeni, deci foarte la modă. 
Şopti, cu dulcea blândeţe a prietenei de la Viena: 

— Pauvre chcre tete! 

Apoi scăpă un țipăt uşor, zvârlind ca pe-o viespe rămăşiţa 
chibritului aprins şi călcând-o repede cu piciorul. Cât a fost 
cu ochii şi cu gândul numai la el, flacăra îi ajunsese perfid la 
degete. Suflă în unghii, copilăreşte, râzând să-şi ascundă 
durerea. 

— Hm! a făcut doamna ciupită de vărsat. 

Dar n-a mai găsit glasuri s-o însoţească în cor. Locotenen- 
tul de dorobanţi corecta de zor pe genunchi cu plumbul, 
tălmăcirea unui vers după o subită inspiraţie. Urmaşul 
boierului scăpătat arăta acum lui Slavici, lui Bodnărescu şi 
Miron Pompiliu, ceasornicul de aur, mare şi dolofan ca o 
pătlăgică roşie, altă moştenire părintească salvată din 
gheara zarafilor. Pri-ponit în lanţ gros, ca ancorele 
corăbiilor pe a căror punte au plecat o! marinarii, o! 
căpitanii, ceasul căptuşit de uriaşe monograme în relief, era 
altă piesă de muzeu, cum încă nu mai văzuseră vreodată în 
viaţă cei trei convorbirişti. 

Astfel, episodul de lângă clavir a trecut numai la răbojul 
văduvei cu îndeletnicire de ştafetă. Destul pentru o mai 
amănunţită cercetare şi folosire, când se va ivi timpul 
potrivit. 

Servitoarea intră tăbârcind samovarul de torţi. Stăpâna 
casei încă o dată avu a-şi îndeplini misiunea de gazdă, 


împărțind ceştile şi farfurioarele de porțelan, prăjituralele 
cu nucă şi feliile de cozonac; poftindu-şi mosafirii să 
servească singuri zahăr, lămâie şi rom. Ciripi o glumă, o 
scuză şi o întrebare plină de o cuceritoare atenţie pentru 
fiecare. Pe urmă se linişti, zâmbind, pe taburetul pitic; toate 
decurgeau în cea mai bună orinduială! Suspină ca după un 
greu examen trecut cu izbândă. 

Putea, în sfârşit, să-şi toarne şi ei apa clocotită peste ceaiul 
parfumat, din robinetul samovarului de alamă. 

Iar fiindcă avea ochiul ager şi mintea ager înclinată spre 
ironice observaţii, îşi întregea părerile asupra oaspeţilor 
întâia oară intraţi în casă, după chipul cum sorbeau fiecare 
băutura cu aburi fierbinţi. Slavici, tacticos, cu grijă să nu 
picure şi să nu zdrăngănească linguriţa, ciugulind 
fărâmăturile şi tipărindu-şi mereu mustăţile cu şervetul mic. 
Samson Bodnărescu muindu-şi tuleile galbene de pui golaş 
ca într-o vrăjită licoare, pregătită înadins de hârcile iadului 
pentru a-i vâlvori văzul să prefacă nevinovata şi cam 
plicticoasa, stânjenita sindrofie literară într-un lugubru 
banchet de strigoi şi schelete, precum se şade unui poet de 
negre, de fantastice şi fioroase inspiraţii. Miron Pompiliu 
trăgând ceaiul duşcă, până la fund, ca din ulcica de must, la 
dânsul acasă, la şezătoare, în Şteiul Bihorului. 

Ceilalţi, mosafiri vechi şi lihniţi, tăbărâseră pe feliile de 
cozonac îmbucând hulpav şi alegând dinainte cu ochii alt 
tain. Îmbucau şi înhăţau alte felii cu o prozaică strategie a 
foamei spre deplina scârbire a locotenentului de dorobanţi, 
care îi abandona acum cu ingratitudine, simțindu-se mai 
legat prin destin de tabăra cea nouă, a scriitorilor cu pitac 
de la Junimea, adevărații săi fraţi de arme. 

De două ori îşi strămutase scaunul tot mai aproape de 
Eminescu. Tuşise, îşi netezise musteaţa de palicar, căuta un 
sâmbur de vorbă. Tăcerea poetului îl neliniştea şi îl durea, 
înţepat de un ghimpe neştiut până atunci, ca un fiu al 
muzelor recunoscut şi adoptat în sfârşit, căpătase pe dată 
slăbiciunea obştească a breslei. 


Toată laudele câte îl copleşiseră cu atâta dărnicie erau 
înveninate de-o singură şi nepăsătoare abţinere. Le-ar fi dat 
pe toate, tocmai pentru cea care n-a fost rostită, deşi n-ar 
izbuti să spună de ce anume o preţuia el îndeosebi. 

Tuşea, îşi apropia scaunul, era gata să ia locul gazdei şi să 
ofere cu ghiotura cozonaci, pesmeţi, rom, toate cuburile de 
zahăr, toate rotiţele de lămâie, pentru un singur cuvânt de 
balsam la rana cea nouă de sub stofa mundirului. 

Mihai Eminescu însă tăcea. Tăcea, cum numai el ştia să 
tacă. Poate uitase că are o ceaşcă în mână. Poate nici nu-şi 
închipuia cum i-a venit şi de unde. Privea dincolo de 
porţelanul translucid, de ziduri şi de lume. Cerceta într-o 
nepătrunsă genună din el. Şi nimic nu-i ajuta să citească în 
semne ce nici nu sunt de citit. 

De-o săptămână încheiată săvârşea mereu fapte în afară 
de orice sănătos cuget. 

Acum abia le măsura în monstruoasa lor înlănţuire, se 
trudea să se scuture de ele. Tot aşa, în vis tulbure şi somn 
greu, vrei să te deştepţi şi să alungi vedeniile: prin somn îţi 
spui că nu-i viaţă de-adevărată, că e destul să deschizi ochii 
pentru a risipi arătările bezmetice, iar ochii nu se deschid; 
e destul să strigi pentru a rostogoli bolovanii înăbuşitori de 
pe piept, iar glasul nu se supune. 

Într-adevăr, da, de-o săptămână încheiată săvârşea fapte 
în afară de orice sănătos cuget; trăia un vis hâd, purtat de 
rebele orcane. 

În ziua de patru ale lunei, secretarul cel nou al Agenţiei 
din Berlin îl vestise că Şerban e pe moarte, cu mintea pe 
de-a întregul rătăcită. A scris căminarului acasă, rugându-l 
să tăinuiască ştirea celei ce se cuvine s-o afle cât mai târziu. 
În aceeaşi zi de patru ale lunei, după ce-a pus scrisoarea la 
poştă, o telegramă l-a anunţat că agonia sfârşise. Se mai 
închidea încă un mormânt peste încă un frate; cu o ultimă 
horcăială Şerban a trecut în lumea lui Ilie şi Iorgu. A trimis 
şi această veste la Ipoteşti. 


A rămas apoi singur, în uliţă, în ploaie, cum s-a mai aflat 
tot aşa în toamna trecută pe străzile Berlinului, strângând 
altă telegramă în mână. Acum nu mai avea spre cine s- 
alerge. După Iorgu Em ft; Serban Em [... Creştea 
pomelnicul morţilor! lar durere nu mai simţea. Niciuna. 
Numai o mare răceală. Un gol. 

Zadarnic căuta să-şi aducă în amintire chipul fratelui mai 
mare, grijuliu şi ocrotitor, venit de la învăţătura lui de 
departe, într-o dimineaţă eu mult soare şi zăpezi, să-l 
scoată din temniţa isprăvniciei de Botăşăni. Drumul lor din 
acea dimineaţă, văiugile ninse, dârele albastre de sănii, 
mâna de frate pusă uşor şi cald pe umăr; - în zădar le 
chema toate. 

Pentru toate acele amintiri era mort de mult acel Şerban, 
al acelor zile de atunci, care mai mijiseră o singură şi 
fugară clipă la Berlin, în cabinetul lui medical, înainte de 
despărţirea lor ultimă şi atât de sinistră. 

În ochi se ivea numai un cap străin, descărnat, cu orbitele 
afunde, cu un spiriduş zvârcolindu-se în cartilajul gâtului, 
sub barba năpârlită şi slută. Un Şerban străin de el, 
strigându-i: „Să nu te văd... să nu te văd... sănutevăd!... 

Fost-a oare aceasta pricina răcelii din el? ... 

A mers înainte pe uliţă, în ploaie. A cetit un afiş de teatru. 
A păşit ca prin somn şi a cumpărat bilet. A tăinuit tuturor 
că-i murise un frate. 

În seara de şapte noiemvrie era la teatru, cu ochii lunateci 
la loja unde se afla doamna Micle... Verona, Vreona, 
Vanover... În ziua de opt, ea îi scria un răvaş unde pomenea 
despre invitaţia la ceai literar, despre poemul vechi de 
atunci, Epigonii, despre poeziile lui tot aşa de vechi, făurite 
la Viena. Şi acum, după alte două zile, e aici. S-a împlinit o 
săptămână încheiată de când i-a murit un frate. lar el în 
acest timp n-a lipsit de la teatru. Iar el în acest timp s-a 
grăbit să răspundă la invitaţia unei sindrofii literare, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu s-ar fi adăogat 
încă un nume la pomelnicul morţilor săi... Şerban Em, ţ... 


LI 


Şerban Em. t... Şerban Em. ţ... Nu se întâmplă ceea ce-ar 
crede poate moşneagul vienez cu părul adus în ciufuri 
demonice de ţap. Nu înseamnă că i-a ascultat cumva 
povaţa, că se adevereşte cumva profeția lui. S-a lepădat de 
un frate mort, dar nu pentru caietele din sertar... Ci pentru 
o femele dintr-o lojă de teatru. Pentru ceaiul acesta... 
Pentru Verona, Vreona, Vanover... 

O clipă, nici măcar o clipă în acest răstimp nu i s-a mai 
întors gândul la Berlin, la Şerban, sânge din sângele lui, 
viaţă din viaţa lui; încă o groapă închisă peste un frate... A 
râs, a vorbit, a fumat, a discutat şi a cutreieratcu Slavici 
dealurile Socolei şi Ciricului. S-a pregătit în după amiaza 
aceasta pentru un ceai literar, şi-a periat straiele, şi-a 
acăţat cravata în buton şi în cataramă cu înfrigurare de 
îndrăgostit, a transcris citeţ o poezie ca să nu vină cu mâna 
goală - poet aşteptat la un ceai literar. A târât încă trei 
oameni cu dânsul: balamucul întreg. E adevărat că toată 
vremea, vorbind, fu-mând, umblând, potrivindu-şi cravata, 
avea simţimântul nelămurit că a uitat ceva, că mai este 
ceva; ca o grijă pentru o lumânare pe care ai lăsat-o aprinsă 
acasă să-ţi dea foc hârtiilor; ca un neplăcut gând la o 
întâlnire hotărâtoare pe care ai pierdut-o, fiindcă ţi-a 
zburat din amintire ziua, ceasul, locul, omul - nu mai ştii 
despre ce era vorba. Peste aceasta cugetul îi luneca repede. 
Poate tocmai din această pricină, ca să alunge simţimântul 
nelămurit şi mustrător, a discutat mai mult, a fumat mai 
mult, a bătut mai neogoit străzile şi dealurile cu Slavici, 
fugind de-o confruntare cu el însuşi numai între patru 
pereţi, în singurătate. Şi abia când a păşit pragul acesta, de 
aici, abia atunci, printr-o neînţeleasă răsucitură a minţii a 
intrat în el conştiinţa spăimoasă că toate le-a săvârşit în 
vreme ce-i murise un frate; că nu s-a zbicit încă ţărâna pe- 
un mormânt şi că el se pregătise pentru un ceai literar, că a 
mers cu trei seri în urmă să se desfăteze la teatru, numai şi 
numai fiindcă nădăjduia s-o vadă; în sfârşit, într-o lojă pe 
Verona, Vreona, Vanover... 


S-a cutremurat singur de această săptămână astfel trăită. 
Iar răsucitura de minte a răspuns mai absurd acuma în el. Îl 
înfiorase nerăbdarea s-o vadă mai grabnic. Pe scări chiar. 
Urcând scările chiar. Şi când stăpâna casei i-a ieşit înainte 
să-l întâmpine zâmbitoare şi emoţionată în uşă, i s-a părut 
deodată atât de îndepărtată şi atât de străină! ... Ceva rece 
şi mort. Acum ea, Verona, Vreona, Vanover, era ceva rece şi 
mort. 

Senzaţia aceasta a mai avut-o o singură dată la Viena. În 
cea dintâi primăvară de la Viena. Era o eclipsă de soare şi 
un copil se uita la cer printr-o sticlă afumată. I-a cerut şi el 
sticla. Copilul i-a întins-o râzând: „Vrei să vezi? E o curată 
blestemăţie. A căzut o felie din soare. Priveşte şi tu!” A dus 
sticla la ochi şi a privit. Un soare straniu, putred, palid şi 
mort. Un soare mâncat de vârcolaci. A îndreptat sticla 
afumată şi spre trecătorii din stradă. Oameni, copaci, case, 
primăvară dintr-o altă planetă, unde totul era straniu, 
putred, palid şi mort... Tot aşa îi apăruse şi ea în prag! Ca 
printr-o sticlă afumată, într-o rochie afumată, venind către 
el dintr-o lume unde totul e putred şi mort... l-a sărutat 
mâna ori nu? 

I-a spus oare un cuvânt sau nu? Până ce-a ajuns în prag o 
vedea luminoasă, Verona lui din ultima zi cu sclipet de soare 
în dumbrăvile Wienerwaldului, când se scutura ninsoarea 
diamantină din ramuri pe umeri, pe gene, pe obraz. 

Acum venise câtre el dintr-o lume despărțită de el cu un 
geam, opac, afumat, care transformă totul în arătări 
lugubre de altă planetă. 

Aşa îi par toţi de-aici: salonul acesta, prietenii lui, 
necunoscuţii pe care întâia oară îi vede... Arătări lugubre 
printr-un geam afumat. Parcă aude râsul lui Şerban, dogit, 
zvârcolindu-se în cartilagiul beregatei. E mai tare hohotul 
acesta, decât râsul moşneagului cu îngheţatele lui povăţuiri. 
El e număr din gloată, biet număr din gloată şi alt nimic... 
Se află în casa femeii pe care o iubeşte şi deodată, şi de- 
abia acum şi abia aici l-a cuprins jalea pentru un frate mort. 


Ce caută ceaşca aceasta în mână? A, da! E ceaşca de ceai în 
mâna unui invitat la ceai literar. A cetit, îi pare că a cetit 
cineva o poezie nesfârşit de lungă. Şi totuşi a sfârşit-o. Acuşi 
îi vine şi lui rândul să bage mâna în buzunarul hainei, să 
despăturească o foaie şi să declame stihuri. „Ha-ha - îi sună 
îa urechi râsul lui Şerban. Ai nevoie de un mort, de un 
strigoi, pentru bâlbâielile tale în versuri, cu morţi şi 
strigoi!” E chiar o poezie cu morţi şi strigoi... „Arald pe un 
cal negru”... Ha-ha! suna râsul lui Şerban Em. t E o poezie 
pe placul lui Samson Bodnărescu: „Priveliştea se stinge. În 
negrul zid s-arată venind ca-n somn lunatec, în păsuri line 
ea...” Scrşşş-scrşşş! crâşcâie râsul moşneagului cu 
zădarnicile lui învățături îngheţate... Ha-ha! ... Scrşşş- 
scrşşş! Se întrec, vor să se răpună între ele două râsuri 
deopotrivă lugubre. Scrşşş-Scrşşş! Ha-ha! N-are să scape 
de râsetele acestea nebune? ... Ce fac oamenii aceştia de- 
aici? Ce caută el printre dânşii? ... Povesteşte cineva. Tot un 
moşneag. Altul, cu faţa îngustă, ca strânsă între uşi, cu un 
puf mucigăit în bărbia teşită care nu s-ar putea numi o 
bărbie... Să asculte. E datoria lui să asculte. A fost până 
acum un necuviincios mosafir de ceai literar. N-a schimbat o 
singură vorbă cu nimeni. Parcă nu-i tot el acelaşi tânăr din 
saloanele doamnei Frederica Bognar; acelaşi din salonul 
Elizei cu părul de luminoasă beteală. A pierdut sufletul lui 
de atunci. Acum stă posac, uitat pe-un scaun, cu o ceaşcă 
uitată în mână. E datoria lui să asculte. E datoria lui să se 
întoarcă pe pământ... 

Bătrânul în redingotă verzuie, istoriseşte în picioare, 
rezemat de-o consolă. 

Puţin la trup, arcuit de genunchi ca foştii călăreţi, cu un 
deget acăţat în lanţul cel gros de ancoră al ceasului, îşi 
alege mereu o ţinută falnică, de falnic personaj la fotograf. 
Se cunoaşte ca acela e locul său când îi vine rândul să 
povestească. Şi se cunoaşte că e dreptul său, sfertul său de 
oră la sindrofia literaro-artistică, pe care îndeobşte nu i le 
uzurpa nimeni. 


Purtând obrazul îngust şi scama mucigăită a bărbiţei de la 
unul la altul, în mişcări sacadate de cap-întortură, urmează 
oraţiunea mai de mult începută: 

— Şi acu, ca să vedeţi în ce barbarie am rămas, am să vă 
spun, mes amis, întâmplarea doctorului Davila. Am auzit-o 
de la el, anul trecut; la Cozadini, când a fost aici cu 
procesul. C'est inoud! ... Plecase de la Găeşti, o localitate a 
lor, în Muntenia, în ţinutul Dâmboviţei... Plecase cu trenul 
expres... Locomotivă, vagon de marfă şi un vagon clasa 
întâia... Trenul gonea nebuneşte. Treizeci şi cinci dacă nu 
patruzeci de kilometri pe oră! ... Deodată, la fereastră, îi 
trece pe dinaintea ochilor o umbră şi tout de suite, 
fluierături, strigăte, locomotiva se poticneşte... Doctorul 
deschide uşa, sare jos... Ce se întâmplase? căzuse 
mecanicul de pe locomotivă, dacă mai este posibil una ca 
asta în altă ţară din lume! ... Scosese capul să se uite la un 
tamazlâc de boi care treceau linia şi se pălise de-un stâlp de 
telegraf bătut prea aproape... Bum! Omul se afla lungit la 
pământ, leşinat - noroc de doctor! ... Îl scutură, îl freacă, îl 
duc la o fântână şi îl scaldă cu vreo zece ciuturi de apă... 
Enfin, după două ceasuri on le ressuscite. Mais vous 
comprenez, nu mai era bun de nimic pe-o săptămână, le 
pauvre diable... Atunci, l/autre diable, le docteur, se cocoaţă 
el pe maşină, îşi pune mânuşile, dă drumul la aburi, 
învârteşte şuruburi şi manivele, haida-hai, în mai puţin de 
un ceas ajung la Titu... Et voila! Ce-i toată comedia asta cu 
trenuri exprese şi cu viteză nebunească de patruzeci de 
kilometri pe ceas, într-o ţară unde mecanicii cad de pe 
maşină şi unde doctorii sunt siliţi să facă ei pe maşiniştii ca 
să ajungă la destinaţie? ... Momiţărim apusul! Mai avem... 
helas! ... are să treacă multă, multă, apă pe Bahlui, până ce- 
om scăpa de carul cu boi... 

În vreme ce povestitorul adunase toată atenţia auditoriului 
asupra sa, se ivise alt bătrân închizând uşa încetişor şi 
lipindu-se cu spatele de zid, în aşteptarea sfârşitului. Era 
coşcovit de spinare, ciolănos, bărbos, cu o redingotă încă şi 


mai verzuie şi cu mânecele atât de scurte, încât lăsau să 
spânzure afară trei sferturi din tuburile manşetelor. 

Mihai Eminescu purtă privirea de la el, la portretul din 
perete, apoi la Veronica. 

Ce stranii şi ireale fantome înecate în neguri, văzute 
printr-un geam afumat! 

Toate se petrec ca în fantasticele povestiri ale lui Teodor 
Amadeus Hoffmann. 'Toate poate nici nu aparţin vieţii de 
aievea. 

Când bătrânul cu scamă de mucigai în bărbie a sfârşit 
istorisirea întâmplării, celălalt bătrân din uşă s-a mişcat 
bălăbănindu-şi mânele lungi, spre altă uşă închisă, din 
fundul salonului. Făcea din cap în dreapta şi în stânga, 
salutând mut mosafirii, fără să se oprească, păşind în vârful 
degetelor. 

— Ştefan, mon ami, să-ţi prezint lume nouă! vorbi doamna 
Micle cu un zâmbet silit, săltând de pe taburetul pitic. 

Profesorul Ştefan Micle se opri supus la comandă, ca un 
vinovat neîndemânatec prins asupra faptei. Născoci o 
explicaţie naivă, arătând degetele pătate cu verde, cu 
galben, cu roşu: 

— Voiam mai întâi să-mi spăl mânele, Veronică, în odaia 
mea. lertaţi, domnilor! Scuză madam Lateş... Vin de la 
laborator. 

Mosafirii cei vechi nu păreau întru nimic miraţi de 
asemenea purtare, nici de scuzele cusute cu aţă albă. Ei îşi 
cunoşteau de mult omul. Întotdeauna profesorul Ştefan 
Micle se strecura în odaia lui, spunând că se va întoarce 
după ce şi-o spăla mânele, şi întotdeauna rămânea închis 
până ce se isprăvea sindrofia nevestei. Nu se împotrivea 
acestor inocente ceaiuri literaro-artistice, intrate în tradiţia 
Iaşilor. Nu împingea însă abnegaţia mai departe. 

În tinereţe, feciorul de văduvă din Feleacul Transilvaniei 
îşi curmase stadiile din pricina sărăciei şi o vreme fusese 
ucenic de lăcătuş; mai târziu, la 46, trecuse prin temniţile 
împărăției; aici, îşi cucerise catedra universitară până la 


rangul de rector cu grea muncă şi biruind multe vrăjmăşii - 
îl călise astfel prea îndestul viaţa. Nimic nu-l mira. Nimic 
nu-l indigna. Nimic nu-l înfricoşa să dea îndărăt. 

Dar să ia parte la o sindrofie literară, să asculte poezii şi 
muzică de clavir, de vioară şi flaut, cum se înjghebau în casa 
lui lecturi sau concerte în fiecare joi, era un eroism peste 
puterile sale. 

— Domnul loan Slavici... Soţul meu. 

Veronica flutura braţul cu mâneca bufantă, făcând să 
scânteie piatra verde a inelului ca ochii de libelulă. Zâmbea 
numai cu buzele, fără ca zâmbetul să-i dureze şi în ochi, 
dintr-o datorie de gazdă obligată să fie voioasă, oricât de 
puţin plăcute s-ar ivi împrejurările. Zâmbea deci numai cu 
buzele, târându-l de braţ mai departe. 

— Pe domnul Bodnărescu îl cunoşti... Domnul Miron 
Pompiliu, cunoşti... Cunoştinţe care în sfârşit au căpătat 
bilet de voie de la domnul Maiorescu şi de la domnul 
Negruzzi, să ne onoreze modestul nostru salon. 

— Doamnă... Madam Micle, se poate să credeţi una ca 
asta? cercă Miron Pompiliu să înlăture asemenea prepus, 
râzând mucalit şi cu voie bună, ca la şezătoare. Ş-apoi ce? 
am intrat la stăpâni? Domnul Maiorescu şi domnul Negruzzi 
ne comandă ce să facem şi ce să dregem? Păi îndată ne-am 
răscula ca voinicii lui Horia, Cloşca şi Crişan! Credeţi-ne pe 
cuvânt, doamnă... 

— Nu-nu! greu să vă cred! ameninţa degetul cu piatra 
verde. Ştiu eu ce ştiu... 

Dădăcit de soţie, Ştefan Micle păşea împiedecat în 
covoare, apuca mânele întinse în palmele mari, pătate de 
acizi, le strângea în minghinea vârtoasă de fost ucenic 
lăcătuş. 

— Domnul Mihai Eminescu. 

Îl lăsase dinadins la urmă. 

Privea cu bărbia puţin ridicată, cu pleoapele îngustate, 
fericită că nu i-a tremurat glasul. Era acum în privirea, în 
surâsul ei, era ceva turbure şi provocator, de-o voluptate 


răutăcioasă. O chinuise tot timpul cu tăcerea lui 
posomorâtă; îi venea rândul să sufere şi el. 

Mihai Eminescu a strâns însă mâna soţului fără nici un 
semn de suferinţă ori de stânjenire. Cu aceeaşi nevinovăție 
a răspuns la strânsoare şi palma încleştată a profesorului 
Ştefan Micle. 

Ba ieşind din muţenia obicinuită, soţul a rostit cu o vădită 
simpatie: 

— Va să zică, dumneata eşti domnul Mihail Eminescu? Îmi 
pare bine! Îmi pare bine că te văd în casa mea... Pot spune 
că te aşteptam... Mi-a vorbit din toată inima... 

Doamna Veronica Micle plecase ochii spăşiţi în pământ. 
Văduva de profesor ciupită de vărsat, ciulise urechile să afle 
cu ce viclene tertipuri femeieşti, amfitrioana pregătise 
intrarea în casă a acestui poet cu plete unduioase şi cu ochi 
tânjitori de ibovnic. 

Dar spre dezamăgirea amândorura, Ştefan Micle urmă: 

— Mi-a vorbit din toată inima despre dumneta, prietinul 
meu Nicolae Teclu, chimistul de la Viena. 

— Sunteţi prietin cu Teclu? se bucură Eminescu. 

— Prietin şi ceva mai mult. 'Tovarăş de pătimiri în ceasuri 
grele! De la dânsul am aflat că arătaţi mare interes pentru 
experienţele lui de fizică şi de chimie. Şi se minuna că un 
poet găsea aplecări către ştiinţa noastră aşa de puţin 
poetică... Despre aceasta mi-a scris chiar şi în ultima lui 
epistolă. A aflat că eşti pe cale să te faci ieşan. Iar, printre 
rânduri, mă în-deamnă să-mi fac la rândul meu, din 
dumneata, un prietin. Dacă eşti bun să mă însoţeşti în 
chilioară, cu plăcere ţi-aş împărtăşi răvașşul... 

Mihai Eminescu se ridică pe dată, îmbumbindu-şi straiul. 
Se acăţă cu uşurare de acest prilej ca să scape de osânda 
unei lecturi. 

Numele lui Nicolae Teclu îi aducea aminte de o altă Vienă, 
într-altfel dragă, cu pregătirile serbărilor de la Putna şi cu 
râvna cărturărească din ceasurile când căuta prietinul mai 
vârstnic şi cu rosturi aşezate în învăţământul din capitala 


împărăției, pentru a dobândi cunoaşterea cercetărilor de 
laborator, tot aşa cum în răstimpuri îl cuprindea patima 
pentru lecţiile de anatomie în sala de disecţie. Viena 
cealaltă, a micului restaurant cu zugrăveala viorie, cu 
pendulul de lemn şi cu pisica adormită pe scaunul de la 
sobă, era acum foarte departe de el. Poate în acea clipă, 
chiar şi uitase că va fi existat cândva. 

Veronica Micle bătea mărunt din picior şi îşi muşca buza 
până la sânge. Poetul păşi pe lângă dânsa, fără s-o vadă. 

— Nu ştiam că domnul Eminescu e şi chimiţt! chiţcăi 
văduva de dascăl, zuruindu-şi mărgelele de sticlă neagră 
ale pelerinei cu murmur de zale şi zgâlţâindu-şi capela într- 
o dinadins exagerată mirare. 

În poala rochiei, ca într-un cuibar de vipere, degetele 
subţiri cu jumătăţi de mănuşă, se înodau, se deznodau, se 
zvârcoleau, chinuite de-un cumplit neastâmpăr. 

Niciodată madam Lateş nu întimpinase mai încâlcite 
dezminţiri, prevederilor sale. Când socotea că a pus mâna 
pe-un fir, îi luneca tot ghemul. Împungând văzduhul cu 
nasul ascuţit, stărui în minunarea-i cu tâlc: 

— Hm! ... Nu m-ajută nimeni să mă dumiresc? 

— Un poet trebuie să cunoască toate misterele 
universului. Chimie! Astronomie! Istorie! Filosofie! Câte şi 
mai câte! o dumiri locotenentul de dorobanţi, pornit cu 
avânt să-şi slăvească noua sa corporație. 

Vădana îşi ceru iertare, înţepat: 

— Pardon! Credeam că treaba poetului e să cunoască tai- 
nele femeieşti. Şi să le cânte, tainele... Dacă poate. Dacă-i 
dă mâna. Dacă.-l ţine curaua... Nu eşti de părere, 
Veronicuţă dragă? 

Doamna Veronica Micle făcu un semn mut de încuviinţare, 
cu amândouă mânuşiţele în lături. Era de aceeaşi părere, 
fireşte, numai că într-altfel exprimată. Dar ce putea face? 

Se aşeză pe taburetul pitic şi stăpânindu-şi amestecatul 
simţământ de durere, de umilinţă şi de necaz, rosti cu un 
zâmbet nepăsător: 


— Domnilor, să continuăm! ... Domnule Bodnărescu: 
domnule Miron Pompiliu... 

Samson Bodnărescu scufundă o mână prelungă şi descăr- 
nată în caverna cu stihuri de la piept. Apoi se deşiră, 
înălțându-se în picioare şi dregându-şi glasul. Unul din cei 
doi surdo-muţi ai sindrofiilor literare, înhăţă de pe farfurie 
ultima felioară de cozonac ca să aibă ce molfăi pe îndelete 
în timpul lecturii. Doamna Veronica Micle se răsuci pe 
taburetul rotund, cu spatele spre uşa unde se mistuise soţul 
şi poetul mult aşteptat. Îşi dovedea aşa, desăvârşita biruinţă 
de sine. Dar treptat, umerii se încovoiau, fruntea se înclina 
în jos, trăsăturile îşi pierdeau vioiciunea voită într-o 
delăsare amară. Părea şi ea o sărmană naufragiată zvârlită 
de talazuri din furtunosul ocean al o! căpitanilor, al o! 
mateloţilor, pe un liman străin şi vrăjmaş, capturată de 
barbari, târâtă cu silnicie în târgul de sclave. Ce voiau toţi 
aceştia? Ce căuta ea, aici? Îşi umfla sânul într-un 
deznădăjduit suspin, rotunjind cupele rochiei verzi sub 
arcurile elastice ale corsetului. Şi pe neştiute, ochii şi trupul 
se suceau îndărăt, spre uşa închisă. N-au să isprăvească 
oare mai repede? Şi ce-şi găsesc oare atâtea de spus? 

Dincolo de uşa închisă, Eminescu se simţise de îndată la 
locul său, ca într-o cămăruie de student nevoiaş cum 
cutreierase el prea îndestule. 

Odaia era într-adevăr mică, albă, sărăcăcioasă, cu un pat 
de fier, cu o masă pătrată şi rafturi de cărţi. Nu se afla nici o 
înrudire între asemenea încăpere schivnicească şi între 
salonul încărcat cu mărunţişuri pestriţe, cordele şi scoici. 
Lumânarea înfiptă în sfeşnic de alamă, pâlpâia o flacără 
împuţinată, fumegoasă, tristă. Se putea citi o întreagă viaţă, 
oglinda unui destin omenesc, în acest sfeşnic cu pete de 
cocleală, pe un colţ de masă aşternut cu foaie gălbejită de 
ziar. Aşadar acesta era gâdele împăroşat şi zuliar, plăsmuit 
de închipuirea lui la Viena şi acesta îi era traiul? Mihai 
Eminescu fu cuprins de-o înduioşată dragoste pentru soţul 
femeii iubite. 


Ştefan Micle arăta a doua oară degetele pătate de licorile 
laboratorului chimic: 

— Ai să mă ierţi dacă mai întâi fac o ţâră de scaldă 
mânelor? ... Până atunci, mă rog frumos, şezi... 

Apoi deschise altă uşă, spre un coridor îngust şi întunecos, 
strigând: 

— Valerico! ... Virginico! ... 

Într-o clipă au tropăit paşi copilăreşti şi s-au ivit în prag 
două fetiţe. Se cunoştea că aşteptaseră chemarea, la pândă. 
Când au dat ochi cu un străin, s-au oprit sfielnic. Purtau 
rochiţe fumurii, nu prea arătoase; numai fioncurile roşii şi 
late din păr, dovedeau că o mână de mamă îşi amintea cu 
un pospai de podoabă să nu le lase înfăţişare deplină de 
cenuşărese. 

— De ce v-aţi speriat? Nu vă mănâncă, domnul! le dojeni 
cu blândeţe, Ştefan Micle. Hai, daţi bună-seara şi după 
aceea, la serviciu, corcoduşelor! ... Dar ssst! încet, să nu ne- 
audă mamaia că i-am călcat porunca... 

A dus degetul la buze, într-un semn tainic de părtaş la o 
neîngăduită făptuire. 

Corcoduşele au zâmbit cu inima la loc. Au înaintat, plecând 
ceremonios un genunchi în reveranţă de pension, au dat 
bună-sara şi au trecut de-o parte şi de alta a ligheanului de 
tablă, aşezat pe-un scaun vechi, ca în odaia celui mai 
oropsit student. 

— Copilele noastre... Cred că ţi-a vorbit Veronica! lămuri 
Ştefan Micle, suflecându-şi manşetele rotunde şi tari. 

Eminescu simţi că roşeşte. Veronica, Vreona, Vanover, nu-i 
pomenise niciodată despre existenţa acestor copile. Dar le- 
ar fi recunoscut de îndată. Aveau ochii, părul, zâmbetul ei. 

Clăbucindu-şi mânele cu spuma soponului, dascălul de 
fizică şi chimie, adăogi încă o lămurire glumeaţă: 

— Ale noastre, copilele noastre, e mai bine zis decât îţi 
închipui, domnule Eminescu! Fiindcă ni le aruncăm unul 
altuia, ori ni le smulgem unul altuia, după împrejurări... 
Când una face o poznă mai boacănă, atunci Veronica mă 


vesteşte: „Poftim! Fata dumitale! ...” Când una din ele ne 
aduce vreo mulţumire - se mai întâmplă şi minuni! - atunci 
e „fata ei”... Nu-i aşa, Valerico? Nu-i aşa, Virginico? 

Copilele râdeau arătându-şi dinţişorii. Una turna apă din 
cană; cealaltă ţinea pregătit prosopul pe braţ. Mihai 
Eminescu se gândea la alte asemenea dezbateri, pentru 
odoarele când ale mamei, când ale tatei, într-o gospodărie 
de ţară, din ţinutul Botăşănilor. E adevărat că acolo, mai 
mult ai mamei se simțeau toţi. 

Pe urmă, gândul îl duse la altă asemenea privelişte, 
păstrată în amintire din anii copilăriei când în amurguri de 
vară căminarul Gheorghieş se întorcea de la câmp, 
descăleca în faţa pridvorului şi nu intra în casă până ce 
Harieta nu îndeplinea aceeaşi nestrămutată orânduială. 

— Acum, gata, fetele tatei! Luaţi-vă tălpăşiţa... 

Spunând, le-a dezmierdat părul, cum nu-şi trecuse 
niciodată asprul căminar degetele pe creştetul vreunui 
plod. Copilele zâmbeau răsfăţate, au repetat reverenţa şi au 
plecat tropăind în coridorul îngust. 

Profesorul Ştefan Micle vorbi, trăgându-şi manşetele 
îndărăt, peste mânele spălate cu sopon vânăt de rufe: 

— Asta e plăcerea lor şi slăbiciunea mea. Să-mi toarne apă 
şi să-mi ţină şervetul, când mă întorc de la spiţărie, că nume 
de laborator nu merită pivniţa de Faust ieşan, unde mă 
canonesc să lucrez... Bineînţeles toate acestea fără ştirea 
nevestei... Pe ascuns! Nu-i plac ei aceste apucături 
ţărăneşti... Cică de ce avem slujnică? Eu sunt mai de la 
pământ... Aş vrea să le cresc în teama zilei de mâine, gata 
să îndure toate neajunsurile, aşa cum m-am învrednicit să le 
birui eu... 

Aştepta o vorbă ori un semn de încuviinţare. 

Pe marginea patului cu pănură sură, Eminescu părea însă 
foarte adâncit în numărătoarea cărţilor dintr-un raft. După 
pornirea prietenească şi necugetată de la început, acum îi 
pă-rea că săvârşeşte o mişelnică trădare, lăsând acest om 
bun, simplu şi drept, să-i dezvăluie tocmai lui tainele vieţii 


casnice. L-ar fi voit mai degrabă aşa cum şi-l închipuise la 
Viena: un călău zuliar şi ursuz, vrednic de ură şi scârbă. l-ar 
fi mai uşor. S-ar simţi mai puţin vinovat. Ştefan Micle trecu 
tăcerea pe socoteala altor, mai uşor de înlăturat, pricini. 

Netezindu-şi barba căruntă, făcu peste umăr, cu degetul 
mare al stângei, spre uşa închisă: 

— Ca o moşnegărie ce sunt, te ţin aci cu poveştile mele; uit 
că dumneata ai venit pentru sindrofia de dincolo... Dai din 
cap? Te-ai cam tămăduit? ... Poate! Dar nu uita că nu-i pe 
voia noastră. Şi nu pierde din vedere că ne-aşteaptă pe 
amân-doi ştraf de la Veronica! ... Nici mie n-are să mi-o 
ierte că te-am furat de-acolo; nici dumitale că ai fost aşa de 
slab cu firea! Să căutăm scrisoarea lui leclu, s-o cetim - şi 
apoi înfăţişează-te la datorie. Altfel e chiu şi vai cu noi! ... 

Surâzând în barbă celor rostite şi altora încă, numai 
gândite, desfăcu tacticos tocul ochelarilor, aburi sticlele şi 
le-a şters cu basmaua, a trecut cârligele de fier după 
ureche şi a început să scotocească în sertarul mesei, printre 
hârtii, fiţuici cu formule, programe de curs şi broşuri. 
Eminescu se ridicase de pe marginea patului, nerăbdător şi 
bucuros acum să se întoarcă la sindrofia de unde fugise. 
Atâtea semne de prieteşug şi de voie bună erau mai greu de 
îndurat decât mocneala bănuielnică a celui mai zuliar şi mai 
ursuz dintre toţi soţii zuliari şi ursuzi de pe lume. 

— Iaca, minune! se înveseli dascălul, scuturând plicul atât 
de voios, încât flacăra lumânării pâlpâi gata să-şi dea 
sufletul. Pot spune că se întâmplă curată minune, să găsesc 
o hârtie fără s-o caut măcar zece minute. Gândindu-mă mai 
bine, propun să iei scrisoarea cu dumneata, s-o citeşti acasă 
în linişte şi s-o dai Veronicăi, joia viitoare... Ai să vezi că te 
interesează. Nu numai pentru că-mi pomeneşte despre 
dumneata şi pentru chipul cum îmi pomeneşte. Ai să afli 
ştiri şi despre nişte experienţe la care ai luat parte, au dat 
greş atunci şi, în sfârşit, i-au izbândit... 

Poetul a pus scrisoarea în buzunar. Apoi, cercând un 
zâmbet firesc şi hâtru, care îi izbutea mai puţin decât 


experienţele lui Nicolae Teclu, a îndemnat gazda să-l 
însoţească: 

— Măcar ca să mă aperi de ştraf ori să împărţim ştraful pe 
din două! 

— Lasă, că de asta nu mă prea îngrijorez! ... îl încredinţă 
soţul, scoţându-şi ochelarii şi ticluindu-i în tocul negru de 
carton. Un poet ştie el să născocească destule iznoave, 
pentru a scăpa de o mânie femeiască. Eu mai rămân aci cu 
hârţoagele mele... Nu-i mare plăcere să ascult a treia oară, 
aceeaşi pătăranie pe care mi-a povestit-o mie doctorul 
Davila, am istorisit-o boierului Lăscăruş şi acuma mi-o vinde 
tot mie... Nici mare plăcere să mă înţepe cu ac de viespe, 
coana Amalia Lateş... Pe dumneata văd că te primesc cu 
muzică... 

Într-adevăr, dincolo de uşă, izbucnise alaiul unei mici 
orchestre. Sindrofia păşise la partea a doua, muzicală, a 
programului. 

Ştefan Micle l-a petrecut, împingândud prietenos cu latul 
palmei pe umăr şi îndemnându-l, complice: 

— Curaj, tinereţe! Are să treacă şi acest pahar... 

Eminescu s-a strecurat în vârful degetelor. 

Înfăţişarea încăperii se schimbase cu totul, fiindcă 
schimbat era acum locul şi rolul personajelor. Doamna 
Micle se afla la clavir, pe alt taburet, mai înalt; urmaşul 
scăpătat de neam boieresc sprijinea acum o vioară sub 
bărbie ce nu se putea numi o bărbie şi trăgea înfiorat 
arcuşul pe strune; locotenentul de dorobanţi sufla într-un 
flaut cu nenumărate şi complicate găuri, căpăcele şi clape. 
În lumina plăpândă a sfeşnicelor, a lămpii din tavan care 
arunca umbre bizare, era un grup demodat şi fantastic, 
încă mai de-aidoma cu o povestire de Teodor Amadeus 
Hoffmann. 

Cei trei convorbirişti îşi strămutaseră şi dânşii locurile. 
Ascultau cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi, aliniaţi 
în front pe margine de divan. Numai nedespărţiţii 


surdomuţi nu se clintiseră, lipiţi de scaune, în faţa farfuriilor 
unde nu se mai zărea urmă de fărâmitură. 

Sunetele se înălţau şi se risipeau într-un ritm avântat, 
voios, ce nu îndrituia întru nimic răpunerea somnoroasă a 
ascultătorilor. Mihai Eminescu a trecut căloând pe vârfuri 
de ac. Când Slavici a vrut să-i lărgească loc alături, a 
scuturat din cap, ducând mâna la frunte. Apoi, cu mişcări 
de pantomimă, l-a rugat să ceară iertare în numele său, 
după sfârşitul concertului: nu mai putea sta, îl durea capul, 
îl usturau ochii, avea nevoie de aerul rece şi de ploaia de 
afară. Minţea fără să ştie de ce. Cu o clipă înainte nici nu se 
gândise să dezerteze. Acum îi părea că în zloata din stradă 
îl aşteaptă toate fericirile lumii. Ioan Slavici a strâns din 
umeri. Bine. Îşi va îndeplini misiunea. Dar ce pidosnic om! 

În prag, cu mâna pe clampă, Mihai Eminescu s-a întors să 
mai privească o dată grupul de la clavir. 

Locotenentul de dorobanţi şi urmaşul scăpătat de neam 
boieresc, se acompaniau bătând măsura cu talpa pe covor: 
un, doi; un, doi! ... Verona, Vreona, Vanover era cu spatele 
spre uşă. Se vedeau numai umerii goi, rotunzi, sidefii; părul 
învolburat în bucle auroase; pieptenele de fildeş, lat şi oval, 
înfipt la ceafă; mânecele bufante; degetele lunecând 
sprinten pe clapele albe, pe clapele negre; inelul cu 
scânteieri verzui ca ochiul de libelulă, săltând pe clapele 
albe, pe clapele negre. Ce-l alunga? Locul său nu era aici, 
lângă dânsa, în umbra ei, cum visase ceasul acesta de doi 
ani jumătate, cum îl căutase şi îl pregătise cu nerăbdare de 
aproape o săptămână? Altă mână însă, alta decât a sa, a 
apăsat mânerul de fier. Şi astfel s-a pomenit în săliţa cu 
mantăli ude de ploaie în cuier şi cu galoşi rânduiţi lângă 
perete. 

Bâjbâi prin întunerec, căznindu-se să-şi descopere 
paltonul după pipăit. Îl ispiti un gând şăgalnic, cum i se 
întâmpla adesea în încordările crâşcate de nervi. O glumă, 
ca în vremea vieţii de ausserordentlicher Horer, de la Viena. 
Se pregăti să frece un chibrit de zid, să lumineze, să caute 


galoşii şi cortelul lui loan Slavici şi să plece la balamucul de 
la 'Trei-Sfetitele cu aceste trofeie, numai pentru a afla mai 
târziu cum s-a descurcat cu obidă şi amar ticăitul fecior al 
Lenii Savului lui Mihail Bojin din Şiria, prin bălțile şi 
ostroavele de pe ulițele Iaşilor. Dar nu dădu ascultare 
ispitei. Urgia şi zloata de afară, însemnau o binemeritată 
ispăşire pentru o fire sucită ca a lui. 

Şi zâmbind, pe scări înălţă fruntea să primească ploaia 
răcoritoare în faţă. 

III. 

A trecut o birjă hodorogită icnind în hârtoape, împroşcând 
talazuri de stropi. 

Rătăcitor nocturn şi pedestru, Mihai Eminescu s-a lipit cu 
umerii de zaplaz. Prea târziu! Alicele de glod i-au răpăit în 
obraz, repezi şi grele, ca plumbii. Şi dintr-un afund de 
uitată viaţă, în loc de mânie, fostul sufleur a răspuns 
catastrofei cu un mucalit blestem castilan din repertoriul lui 
Iorgu Caragiale: 

— Caramba! 

Pe urmă, dând cuvânt altor glasuri, din spiţa gintei de la 
Ipoteşti, a adăugat o tălmăcire mai neaoşă: 

— Neamul nevoii! 

Tot atât de puţin mânioasă însă şi-aceasta. Paguba nu era 
mare. În întunericul zbătut de vânturi şi de ploaie, împuns 
numai pe-alocuri de răzlețe fânare cu lumini vătuite, nu se 
arăta primejdie să-l zărească vreun cunoscut în ce hal se 
întoarce el de la o sindrofie poetico-muzicală. 

De altfel, la drept vorbind, nici nu se întorcea. 

Plecase cu gând s-ajungă într-un suflet la Trei-Sfetitele; 
paşii l-au dus în neştire pe-o uliţă şi pe alta, prin măhălăli 
înmormântate în beznă, de-a curmezişul medeanelor cu 
gropi, sub teii de la Copou, înapoi. Rătăcea fără ţintă, în 
zloata gheţoasă şi nu simţea frigul, nici ploaia. În ciuda 
urgiilor dezlănţuite a potopului pătruns până în măduva 
oaselor prin straie şi a împroşcărilor de sub roţi, călca într-o 
dulce, într-o feerică visare. 


A fost pe rând, Sărmanul Dionis, umbră neguroasă pe 
străzi nepavate într-o noapte la fel cu aceasta (trăită ori 
numai scrisă?); a fost călugărul Dan, într-un târg din veacul 
lui Alexandru cel Bun; a întâlnit la un colţ de casă hâită, cu 
bolți, un neguţător cu laibăr, care poate era meşterul 
Ruben, poate Riven, bătrânul, poate numai un frate de-al 
lor. 

Însemnătate nu are de-au fost năluciri sau făpturi în de- 
aievea. Înadins nu lăsa gândul şi ochiul să tragă hotar rece 
între lumea din juru-i şi luneooasele-i plăsmuiri. 

Încă o dată descoperea că mai drag îi era Iaşul văzut de 
sus, de pe colinele Socolei şi Răpedea, decât acesta de- 
aproape, cu smârcuri şi zidiri măcinate de lepră. Mai drag 
târgul lui Alexandru cel Bun, durat de închipuire, oricât s-ar 
trudi cei trei români de la Convorbiri, sârguincioşii cetitori 
de zapise şi urice, Tasu, Lambrior şi Panu, să-l încredinţeze 
cu documente în mână, că un asemenea Iaşi n-a fiinţat 
niciodată. Are nevoie de-o depărtare în timp sau în spaţiu, 
pentru ca tot ce-a îndrăgit să-i fie scump pe deplin. 
Adineaori, nu-l mai oprise nimic să rămână în salonul 
ceaiului cu muzică, lectură şi cozonac. Dimpotrivă, toate îl 
alungau. Acum, înaintea ochilor îi tremura într-un nimb 
cald-auriu priveliştea cea din urmă când a întors ochii din 
uşă: umerii goi, rotunzi, sidefii, părul învolburat cu un 
singur pieptene lat şi oval la ceafă, mânecele bufante, inelul 
cu scânteieri verzui ca ochii de libelulă: Verona, Vreona, 
Vanover... Atunci, acolo, era a tuturor. O doamnă a casei, 
cântând la clavir, într-un salon cu oaspeţi pestriţi, care o 
împuţinau, o pângăreau, o coborau la pământeasca lor 
nimicnicie: „Încă o felie de cozonac, coane Lăscăruş? ... Nu 
serveşti puţin rom, madam Lateş? ...” Aici, cu el, pe uliţile 
bătute de ploaie şi de vânt, o purta pură şi luminoasă, într- 
un păinjeniş molatec de raze. 

De după o poartă, un câne l-a lătrat scurt, aspru, 
ciobăneşte. 


N-a tresărit cu spaimă de târgovăţ. Îi erau cunoscute 
aceste glasuri de câmp. 

L-a botezat cu un nume la întâmplare, în amintirea altui 
câne, tovarăş al altor ani: 

— Ce-i, măi Şoltuz? ... la-n spune tu de ce te-ai supărat? 
Ce ai tu de împărţit cu mine?... 

Dulăul a contenit larma. S-a strecurat pe-un cotlon şi-a 
venit să se gudure, dovedindu-i că nici nu are nimic de 
împărţit cu dânsul. Mirosea a ploaie, a grajd, a stână, a 
curte de ţară. 

Tot aşa îi ieşeau înainte, împrăştiind aceeaşi abureală de 
blană udă, cânii baciului Trofim, zăvozii lui Pătru Toader 
Gânj, la o căsulie albă dintr-o poiană. Ciudat câtă poezie 
nostalgică poate fi într-un miros de câne plouat! 

— Cum înţeleg, chiar Şoltuz te cheamă, prietine? 

Îl bucura nimereala, ca un semn bun. Se bucura şi numitul 
Şoltuz, sărindu-i cu labele pe piept, aşternându-i alte sigilii 
de glod, pe lângă cele culese de-a lungul ostroavelor. Un 
timp îl însoţi păşind cuminte, alături, în întuneric. Apoi s-a 
oprit, luându-şi noapte bună - bau! Bau! - şi s-a întors la 
datoria-i de paznic. 

— Bau-bau! 

— Noapte bună, prietine Şoltuz. 

Mihai Eminescu a rămas singur, iarăşi singur, într-o 
margine de medean negru. 

În fund, de cealaltă parte, se desluşea o casă luminată, cu 
două caturi, cu multe ferestre. A mers într-acolo. Îi era tot 
una. Grilajuri înalte de fier, poartă cu stâlpii de piatră, 
trăsuri şi cupele... O altă sindrofie, într-o altfel de lume, la 
vreun Mavrocordat, Cozadini, Moruzi ori Balş. 

După pânza mişcătoare, sură, oblică, a ploii înspicată cu 
fulgi, în dreptul ferestrelor, înlăuntru, treceau siluete de 
bărbaţi şi femei, sub candelabre, ofiţeri cu fireturi, albe 
rochii de logodnice, foşneau evantalii din pană de struţ, 
luceau argintoase oglinzi. Îl încânta priveliştea. O întregea 
cu ale lui plăsmuiri. 


Se afla afară, în zloată, cu un picior sprijinit de grilaj, 
răsucindu-şi ţigara la adăpostul pulpanei de palton şi se afla 
tot el înăuntru. Poate o căuta pe Maria, fiica spătarului 
Tudor Mesteacăn, mlădie ca un mlădiu crin de ceară, 
înviată din veacuri de cartea lui Zoroastru. 

Dar l-a deşteptat la realitatea prezentă noroiul împroşcat 
de alte roţi. De astă dată, roţi de cupea. Cine ştie ce 
întârziat mosafir. Când valetul a înălţat în uşă sfeşnicul cu 
trei braţe să lumineze calea, i s-a părut că pe treptele late, 
urcă lacob Negruzzi, fecior de spătar şi nepot de mare-agă, 
alintată odraslă a protipendadei din a doua cetate de scaun 
a ţării. Cu adevărat el, privilegiatul mare dregător şi 
regizor al Convorbirilor, el era cel întârziat, la o altfel de 
recepţie, într-o altfel de lume. 

Priveliştea scenei şi gândul lucrară înlăuntru-i. lar de 
îndată l-a cuprins o poruncitoare, o duioasă şi pocăită 
nevoie să se întoarcă la mai modeştii invitaţi şi tovarăşi, la 
mai modesta sindrofie de unde fugise. Se simţea vinovat 
faţă de toţi, măcar că pe cei mai mulţi în acea sară îi 
cunoscuse: faţă de bătrânul din neam scăpătat, cu a lui 
tabachere şi vioară; faţă de locotenentul de dorobanţi, 
mustecios, care suspina cu atâta alean în versuri şchioape 
pentru soarta o! marinarilor, o! căpitanilor, legănaţi pe pat 
de liane, în fund de ocean, în fund de ocean... Se simţea mai 
ales vinovat faţă de ea, de Verona, Vreona, Vanover... Abia 
în această clipă l-a pătruns privirea atât de dureros 
nemângâiată, când îi şoptise cu dulcea blândeţe a prietenei 
de la Viena: „Pauvre chere tete!” 

A grăbit paşii pe străzi povârnite. Îi flutura vântul mantaua 
dezbumbiată. Îl izbea ploaia-n obraz. El surâdea 
pregătindu-şi intrarea în chipul cel mai firesc de pe hune: 
„Vedeţi că nu sunt aşa de posac şi de nesuferit cum v-am 
părut? Am fugit să-mi răcoresc tâmplele, tocmai ca să nu fiu 
aşa de nesuferit şi de posac. Acum a trecut. Să vă citesc o 
poezie. Să vă povestesc întâmplări de la Viena... Doamnă 
Micle... Doamnă Veronica Micle...” Un ceas de biserică a 


sunat tânguios în noapte. A numărat bătăile rare... Să fie 
oare atât de târziu? 

Ferestrele salonaşului erau întunecate. Se sfârşise tot; 
plecaseră toţi. 

Poate de mult s-a sfârşit tot şi au plecat toţi. El orbecăise 
în neştire pe uliţi pustii. Acum singurele lumini de 
adevărată căldură pentru dânsud s-au stins. Ferestrele 
negre îl privesc cu găvane de craniu. 

Numai la chilioara profesorului Ştefan Micle e lumină; 
perdeaua trasă în lături. S-a înălţat să privească. Feştila-i 
pe isprăvite în sfeşnicul de alamă; la masă, cu fruntea în 
palmă omul citeşte adâncit. Se vedea tubul manşetei lung şi 
rotund, licărea flacăra lumânării în ochelarii cu ramă de 
fier. Ce neclintire împietrită! Şi ce cuvioasă simplitate e 
într-un om care citeşte în ceas târziu de noapte, în 
cămăruia săracă de pustnic! Barba câlţoasă, gulerul larg, 
straiul verzui, tot ce dă înfăţişare stângace şi lipsită de 
orişice farmec în lume, a căpătat o sfinţenie la fumegarea 
unui căpeţel de feştilă ca într-o gravură de Rembrandt. 
Jocul de lumini şi de umbre adânci au transfigurat un om, o 
masă de scândură, un perete, un sfeşnic coclit, încât aparţin 
artei de-a dreptul, nu unei sărmane privelişti întrezărită pe- 
un geam. 

Mihai Eminescu se depărtă în mers uşor şi furiş, ca şi cum 
se temea ca vuietul paşilor să nu năruiască o frumuseţe, să 
nu curme o vrajă. N-a întors ochii spre altă fereastră 
întune-cată, pe care o cunoştea, sub care trecuse din 
noaptea cea dintâi a sosirii în laşi. A străbătut Uliţa mare, 
pe lângă hanu lui Petrea Bacalu şi hanu Păârlitei, prefăcute 
în hoteluri pasă-mi-te evropeneşti, s-a oprit să-şi 
încălzească palmele la cazanele cu smoală ale primarului 
Nicu Gane. Blajinul povestitor şi preşedintele „celor nouă” 
de la Junimea, care nu pricepeau niciodată nimic; 
sentimentalul vel-pisăr literar din paginile Convorbirilor şi 
omul cum nici nu se poate altul mai pe pământ în viaţa cea 
de toate zilele, încât a fost poreclit pe drept cuvânt băcan 


Drăgănescul, odată ajuns la înaltă diregătorie se pricepuse 
la vrednică treabă gospodărească. 

Adusese meşteri englezi să evropenească şi ulițele cu 
asfalt neted, spre minunata desfătare a mulţimei de gură 
cască, strânsă roată din zori în jurul lucrătorilor ca să 
urmărească toate operaţiile cu o neslăbită luare-aminte de 
orientali şi să le comenteze cu o gălăgioasă atotştiinţă de 
experţi. Neistovit prilej de haz la adunările Junimei: 
pasionant subiect pentru un colecţionar de nerozii vorbite 
şi scrise, ca Vasile Pogor. În acest ceas însă, nu se afla 
nimeni în preajma cazanelor, negre dihănii adormite în 
ploaie. Un singur paznic sub un şopru de scânduri, lângă 
saci cu nisip şi movili de prundiş. Şi focul mocnind în spuza 
câtorva vetre. Rătăcitorul de pe uliţi răzbit de frig şi de 
ploaie a apropiat palmele deschise de focul mocnit să le 
încălzească. Paznicul de noapte s-a mişcat din şopru, l-a 
iscodit bănuitor, a săltat sumanul pe umeri şi s-a cinchit să 
răscolească tăciunii de sub cenuşă, fiindcă găsise drumeţul 
de noapte pe al său plac. A zvârlit lemne cruciş şi l-a poftit 
să se dezmorţească. 

— De-amu-i gata! ... a mormăit. 

— Anume ce-i gata? 

— Gata cu cazanele şi cu drăcăriile aieste nemţăşti, ale 
inglejilor de la Soţietatea noastră. Dacă s-o aşezat pe 
vremuit de nădejde, nu-i chip de lucru pân'la primăvară... 
Or mai sta şi boierii fără osfalt... 

Flacăra începea să pâlpâie cu tainica poezie a popasurilor 
de seară. Se desluşea acum obrazul vorbitorului. Slăbânog 
şi bărbos, cu ochii mărunți foarte apropiaţi de rădăcina 
nasului; cu gingiile ştirbe în care se ţinea ca într-un fir de 
păr un singur dinte, galben şi lung, gata să sară în văzduh 
la cel dintâi spasm de tuşă. 

Ca să răspundă prietenos, prietenoasei primiri, Eminescu 
a scos pachetul de tutun: 

— O ţigară nu strică? Ce zici? 


— D-apu' cine zice că strică? ... Numa că eu îi trag cu 
liuleaua... 

— Înfundă pipa, atunci... 

Omul a îndesat tutunul cu unghia, a pus un cărbunaş şi a 
pâcâit de câteva ori. A înălţat ochii mărunți şi apropiaţi de 
nas, ca ochii de cimpanzeu, mormăind a nespusă 
mulţumire: 

— Mai rar aşa pleaşcă de tiutiun! Se cunoaşte că-i 
boieresc... Iaca, eu pân-amu trii ani, n-am ştiut ce-i iarba 
asta afurisită... Pe urmă, de când am rămas fără nevastă, 
pot zâce c-on şfert din sâmbrie pi mahorcă să duce... 

Mihai Eminescu a clătinat din cap a compătimire, cum se 
cuvine să-şi arate oricine înţelegerea faţă de jalea unui om 
care şi-a îngropat nevasta. 

Paznicul râse în dintele şubred şi lung: 

— Hi-hi! Văd... Te dai cu gândul că am prăpădit nevasta, că 
mi-o pierit? ... Nu-i asta, coane... Am prăpădit-o eu ş-o gă- 
sit-o altu... Adică întâi a găsit-o altu şi pe urmă am prăpădit- 
o eu... Unu mai chipeş şi tânăr. Zi-i muiere şi pace! ... Eu 
trăgeam ca boul la jug, s-aduc cele de trebuinţă acasă... 
Muierea făcea zâmbre după băietani... Până când într-o 
noapte, când vin acasă, uşile vraişte, odaia goală... Dusu-s-a 
şi s-a tot dus! ... Ea în putere, eu hodorog... Asta, mintea o 
pricepe - că de asta-i minte; dară inima n-o rabdă, că de 
asta-i inimă, bat-o pârdalnicul... Zâc să pun mâna pe dânsa, 
tot aş băga-o ici, la un cazan cu smoală de-a nemților istora 
de ingleji să-i trag un foc zdravăn şi să-i fierb ciolanele, cum 
m-o fiert pe mine muierea la inimă... 

Bătrânul scociori focul c-un vreasc, molfăindu-şi râsul 
amar în gingiile cu un singur dinte. Mihai Eminescu nu se 
simţea pregătit să asculte cu sufletul prea împăcat, 
spovedania unui moşneag pe care îl părăsise nevasta 
fiindcă se îndrăgise de alt bărbat tânăr. 

A încercat să schimbe vorba: 

— Şi stai de priveghi toată noaptea? 

— Stau, că alminteri nu-i chip... 


Apoi, după un timp, se întoarse din nou la amarul său: 

— Mai an mi s-o părut c-o zăresc... Mi-o sărit inima din 
lac... Era zi de târg. Dau buzna pe uşa crâşmei, împing 
lumea la o parte... Ia-o de unde nu-i! ... Cată acul în caru cu 
fân! ... Intrase în pământ, parcă era farmacată. Da' tot am 
să pun eu mâna pe dânsa... Mata nu ştii ce-nsamnă să te 
lese o nevastă pe care-ai cules-o orfană, de pe drumuri... O 
hrăneşti, o înţoleşti, robeşti pentru dânsa... pe urmă când s- 
o înfiripat, sfârrr! o zburat ca puiul de vrabie să ciripească 
plisc în plisc cu alt vrăbioi... Iară tu ai rămas neom... Una ca 
asta nu se iartă. Nu văd eu pe nimeni s-o ierte. 

— Noapte bună! a rostit Eminescu, depărtându-se repede 
în ploaie. 

Moşneagul a rămas cinchit lângă foc, trăgând din lulea şi 
răscolind jarul. Mai vorbea singur, rânjind în dintele galben 
şi lung. 

— Hi-hi! Dacă se află unu să ierte, fie la el acolo, viermele, 
că nu-s eu acela... 

Mihai Eminescu a încetinit paşii numai aproape de 
balamucul lor, la Trei-Sfetitele, sub fânarul unde legenda 
spunea că într-o noapte de februarie, în anul 1863, Vasile 
Pogor şi Titu Maiorescu, pe atunci directorul şcolii normale, 
au pus temelia Junimei. A deschis lin portiţa. Toate 
ferestrele întunecate şi aici. Dormeau într-al treilea somn, 
burlacii oaspeţi de ceai poetico-muzical. 

Tovarăşul de odaie, Slavici, nu s-a clintit când a aprins 
lampa. Era înfăşurat în pătură ca o mumie. Aşa se culca, aşa 
se deştepta, fără să turbure un singur colţ al aşternutului. 
Straiele aşteptau frumos împăturite pe scaun, ghetele 
geamăn alăturate lângă pat: totul orânduit, periat, curăţat. 

El a zvârlit mantaua într-un ungher, pălăria udă deasupra. 

A dat foc spirtului la ibricul de cafea, iar la masa de 
scândură geluită, a început să scrie cu slova sa cea mai 
caligrafică, lista bucoavnelor vechi şi a manuscriselor de 
neapărată trebuinţă într-o bibliotecă de oraş cărturăresc: 

I. VÂRNAV: Karte ce se numeşte zăbava fandosiei. 1802. 


II. UDRIŞTE NĂSTUREL: Varlaam şi loasaf. 1814. 

III. THOMA: A lui Iliodor istorie etiopicească. 1813. 

IV. Vedenie ce au văzut un schimnic Varlaam de la 
mânăstirea Secului din Moldova la anii de la zidirea lumei 
7329, iar de la întruparea mântuitorului nostru Isus Hristos 
1821... 

Pana de fier ronţăia mărunt în noapte, ca harnicii cari în 
grindă. Din când în când se oprea, cercetându-şi amintirile, 
anul şi titlul fără greş al unui sinopis. 

Atunci cu fruntea sprijinită în palmă, cu ochi visători, în 
chilia săracă şi scundă, la lumină gălbuie de lampă, arăta şi 
el ca o imagine pictoricească, străină de sluţeniile acestui 
pământ. Dar el nu o ştia. Nici nu se afla nimeni s-o vadă 
prin geamul pătrat, de afară, din ploaie şi noapte. S-o vadă 
şi s-o simtă. 

La spatele său, în patul lipit de părete, Ioan Slavici îngâna 
prin somn o lecţie încă nu îndestul de bine învățată: 

— ... xcelenţă! ... 

IV. 

Doamna Micle, îl zări călcând agale, îngândurat, în 
ninsoarea molatecă. 

Se răsuci pe spata săniei aşteptând un semn de bucuroasă 
surpriză, măcar obştescul salut de cuviincios trecător. El se 
depărta însă cu ochii în pământ, cu mânele afundate în 
buzunările paltonului larg. N-o văzuse. Poate nici nu-i 
pătrunsese în auz sprintena melodie de argint a zurgălăilor. 

— Întoarce, Grişa! 

— Coniţ nu merge acasă, cum poruncit? 

— Grişa, ţi-am spus: întoarce! 

— Torc, mo roc, coniţ... lorc... 

Birjarul a întors şi socotind că e vorba de vreo 
cumpărătură scăpată din pomelnic, a dat sfârc de cravaşă 
telegarului. Era atât de grăbită mai adineaori coniţa să nu 
întârzie cumva la prânz! Sania a săgetat pe lângă trotuar. 
Zburau bulgării afânaţi de omăt. Mihai Eminescu tot n-a 
ridicat ochii. Doamna Micle a zvâcnit mânuşiţa din cuibul 


manşonului şi a apăsat în spatele de catifea albastră, 
semnal de oprire. Toate mai repede decât cugetul, 
nevămuite de cuget. 

— Stai, Grişa! Pentru Dumnezeu, stai! 

— Pierdut ceva, coniţ? întrebă îngrijorat scapetul, sucind 
faţa spână, tatuată c-o sută de creţuri mărunte. 

— Nu întreba... Opreşte! 

— Mo roc, coniţ... Oprim... 

Grişa nu mai încerca să înţeleagă. Era şi dânsul acum ca 
unul din „cei nouă” de la Junimea care nu pricep niciodată 
nimic, de sub comanda lui Nicu Gane Drăgănescu; deşi 
ochii săi de mongol multe taine ale Iaşilor înmormântau sub 
pleoapele părelnic adormite. S-a supus poruncii. A strâns 
hăţurile din răsputeri. Calul pornit pe trap întins, a frânat 
însă sănioara jucărie abia la colţul străzii. 

— Dăm napoi, coniţ? 

— Azi nu mai ai nici un haz, Grişa. Prea multe întrebi... 
Aştepţi! Înveleşte pachetele să nu le ningă... 

Doamna Veronica Micle a sărit jos. Se pregătea să aţină 
calea îngânduratului cu un zâmbet ştrengăresc, fericit, 
după voaleta subţire în care se acăţau fulgii. 

EI venea cu acelaşi mers, lânced. Când în cercul privirii 
plecate s-a ivit în zăpadă o pereche de şoşoni mici, 
femeieşti, n-a înălţat nici atunci ochii. A ocolit. Veronica 
pufni în râs uşor, zvârlindu-i în faţă ca un şăgalnic pumn de 
omăt: 

— Te rod remuşcările, domnule dezertor? În acest caz, 
sunt răzbunată! 

Mihai Eminescu n-o recunoscu la început. Şi doar pe 
dânsa o purta în privire de-a lungul străzilor ninse. Şi doar 
ca să n-o piardă pe dânsa, nu-şi ridica ochii din pământul 
aşternut cu nea. Coborând scările bibliotecii, legănarea 
domoală a fulgilor, copacii albi, casele albe, i-au adus-o 
deodată cu închipuirea alături, de pe căile înzăpezite de la 
Viena, de pe potecile din Wienerwald în ultima lor zi cu mult 
soare, când se scutura ninsoarea crengilor peste amândoi. 


Dar o purta în ochi pe Verona, Vreona, Vanover de-atunci, 
cu blana-i lucioasă de lutru şi cuşmuliţa-i neagră de atunci. 
Aceasta dinaintea lui îi răsărise în alt port străin: jachetă de 
postav tivită cu astrahan brumăriu şi îmbumbiată în 
cheotori de găietan ca dolmanele de roşiori, cască din 
acelaşi astrahan fumuriu strânsă pe tâmple. Şi voalul acesta 
nou, necunoscut, ascunzându-i chipul într-un misterios 
păinjeniş. Nu-i mai zărea culoarea ochilor albaştri, albaştri, 
albaştri... Era alta. Avea nevoie de timp, ca una s-o 
înlocuiască pe cealaltă, să se suprapună celeilalte, 
contopindu-se. 

Ea nu contenea râsul. Mai puţin voioasă, e drept. Cu o 
presimţire poate. 

Îşi înălţă voaleta pe frunte, dezvelind bărbia rotundă, bu- 
zele, năsucul obraznic şi ochii. Aşa, da! Ochii albaştri - erau 
iarăşi cei din totdeauna, ochii de atunci, albaştri, albaştri, 
albaştri. 

A surâs şi el în sfârşit, sărutând mâna şi cerându-şi iertare. 

— Voalu-i de vină... costumul acesta... 

Ea a lungit buzele a supărare mirată: 

— Cum? Nu-ţi place costumul meu? ... Şi eu care l-am 
îmbrăcat azi întâia oară şi mă simţeam atât de mândră că 
dau gata trei sferturi din laşi. Toată lumea l-a admirat, 
numai dumneata... Ce anume nu-ţi place la el? 

Cu manşonul în şold se răsuci pe călcâie, venind la loc şi 
aşteptând. Înclinase capul pe-un umăr, micşorase privirea 
printre gene. Mişcările-i dintotdeauna; înfăţişarea-i de- 
atunci. 

Mihai Eminescu, mărturisi: 

— Îmi place tot... Nu ştiu. A fost o ciudăţenie de-a mea. O 
prostie. M-am deprins cu portul şi cu chipul dumitale de la 
Viena. Aşa te vedeam. Aşa te port cu mine, în mine, de- 
atunci... 

Ea a râs, arătându-şi dinţişorii mărunți: 

— Adevărat, ciudăţenie! ... Cum îţi imaginezi adică 
dumneata că noi suntem condamnate să nu ne despărţim la 


ne-murire de aceleaşi haine? Moda se schimbă... Ne 
supunem unei dulci tirane. 

A clătinat degetul ridicat, într-o copilăroasă şi alintată 
ameninţare: 

— Spune drept! ... Am schimbat portul, dar chipul nu mi-i 
oare tot acelaşi? ... Să fi îmbătrânit atât de mult în trei ani? 


EI se împotrivi cu tărie. N-o privea însă în ochi. Urmărea în 
potopirea de fulgi, o umbră diafană care se depărta de el, 
de dânşii: o aeriană făptură, Verona, Vreona, Vanover de- 
atunci, din ultima zi a lor, la Viena. Şi fiindcă o pierdea pe 
aceea, un val de mâhnire îi înnegură văzul. 

Rosti încet: 

— Mă crezi? ... La dumneata mă gândeam... La Viena... 

Veronica Micle îşi apăsă cu manşonul zvâcnirile inimei: 

— Adevărat? 

Apoi, cu simţul femeiesc al realităţii: 

— Deoarece însă, dragă domnule dezertor, nu ne mai 
aflăm la Viena, e bine să ne mişcăm din loc. Se uită lumea la 
n0i... Să mergem câţiva paşi... Am a te judeca pentru 
dezertarea la inamic... 

Făcu semn lui Grişa să întoarcă sania după dânşii şi să-i 
urmeze la pas. Ea îşi pregăti glas de judecător foarte sever: 

— Mai întâi ai fugit de la nenorocitul meu ceai literar, fără 
să-ţi iei sara bună şi fără nici o explicaţie. Cum se nu-meşte 
aceasta? Dezertare de pe câmpul de luptă, îmi pare... 

EI încuviinţă, zâmbind: 

— Dezertare de pe câmpul de luptă... Dar... 

— Nici un dar! ... se prefăcu foarte indignată doamna 
Micle. Dă-mi voie să isprăvesc eu mai întâi... Pe urmă, am s- 
ascult şi apărarea... Trec la al doilea punct de acuzaţie... De 
atunci au trecut două joi... Am aşteptat să vii. Prietenii 
dumi-tale au venit. Dumneata nu te-ai îndurat să-mi scrii 
măcar un singur rând ori să-mi trimiţi o singură vorbă de 
scuză... Nu-i drept? 

— Drept... 


— Şi în sfârşit, pentru încheiere, ce aflu abia ieri? ... Nu 
numai că ai dezertat, dar ai găsit de cuviinţă să treci şi la 
inamic. Mi s-a spus că pentru ceaiul de la Matilda Cugler, 
madam Burlă, ai fi găsit timp şi chiar o poezie nouă de cetit. 
Nu mai departe de acum trei zile... Sper să-mi dovedeşti cu 
măcar acest punct de acuzare din urmă e o pură calomnie. 

Mihai Eminescu rosti fără înconjur: 

— E pur şi simplu adevărul. Sunt un ticălos! Renunţ să mă 
apăr. Aştept pedeapsa... 

Râdea. Se împăca acum cu Veronica aceasta de alături. O 
recunoştea deplin. O sorbea din ochi, şi o găsea 
încântătoare în jacheta de postav cu tiv de astrahan 
brumăriu şi cu găietane negre; îi plăcea nespus casca 
fumurie, îngustă, strânsă la tâmple. 

În ninsoarea lină mergeau acum ca şi altădată. Era gata să 
primească orice pedeapsă. 

Dar a lămuri în cuvinte banale, de toată ziua, pe o uliţă de 
târg, ce l-a făcut pe el, să fugă de la un ceai literar, să 
lipsească în celelalte joi şi să se ducă aiurea, aceasta îi 
părea mult mai greu. Cu neputinţă. A bănuit, a ghicit şi ea. 
S-a prefăcut a uita că-i ceruse o explicaţie şi că-l 
ameninţase cu o nemilostivă ispaşă. 

A spus, deodată: 

— Ştiam că am să te întâlnesc azi... După cum ştiam prin 
somn că ninge... Îţi mai aduci aminte? ... Am avut un vis alb, 
cum îţi povesteam la Viena... M-am deşteptat într-o mare 
fericire... Am tras perdeaua: ningea cu adevărat... Şi am 
spus: „Bună dimineaţa, fulgilor! Bună dimineaţa, iarnă! 
Bună dimineaţa, copacilor albi! ...” Aşa am eu obiceiul în 
zilele când mă trezesc cu presimţiri de fericire. Dau bună 
dimineaţa florilor, pomilor, cerului, păsărilor... Şi îndată m- 
am gândit la Viena, la dumneata... Îţi mai aminteşti ziua 
când am rătăcit prin Wienerwald? ... 

— Dacă-mi mai amintesc! ... Dar n-am uitat niciodată, 
dulcea mea prietenă. 

Ea s-a răsucit să-l privească în ochi: 


— Nu-ţi râzi de mine? E adevărat? 

O ştia. Nu se mai îndoia. Voia însă s-o audă de pe buzele 
lui. 

Iar el a început să-i povestească întru dovadă, peripeţiile şi 
priveliştile de atunci: crenguţa încărcată de nea care a 
lovit-o în obraz şi bătrânica întâlnită cu un toiegel lustruit 
ca al Sfintei Vineri şi piticul grav, păşind voinicos, acel 
Statu-Palmă-Barba-Cot, amarnic de mâhnit că nu cunoaşte 
limba în care-i vorbeşte o străină frumoasă ca ozână a 
codrilor. Ea asculta cu buzele întredeschise. Când se temea 
că termină, îi venea să-l roage: „Mai spune! Încă... Mai 
spune... Încă! Încă!” Tot aşa, în copilărie, cerea s-o adoarmă 
un basm fără de sfârşit. Încă, încă, încă... 

Mergea acum printr-un oraş, altul, mai puţin trist ca de 
obicei. Râdea trecătorilor fără pricină. Înălţa mâna să 
scuture crengile merilor întinse peste zaplaz şi o bucurau 
florile reci de zăpadă desfoiate asupra lor. Totul era alb, 
ireal, în laşii unui basm de iarnă. „Mai spune, încă, încă...” 

Au ajuns pe străzi mărginaşe, dincolo de Podu-Verde, spre 
Copou. În urma lor sania înainta la pas, cu arare, stinse, 
argintii chemări de zurgălăi de vis. Nu se mai desluşeau sub 
pănura albă şi moale, nici viroagele negre, nici locurile 
virane cu spini, nimic din sărăcia caselor cu mucede 
acoperişuri. Alb, pretutindeni alb, ca în visul ei alb. 

Până şi stolurile de corbi, care de la începutul toamnei 
cutreierau cerul de plumb zburând din plop desfrunzit în 
clopotniţa surpată; până şi stolurile de corbi sfâşiind 
văzduhul cu al lor vaier de croncăneli nedespărţit de 
pustiirea Iaşilor, au fugit să cobească aiurea. 

Într-o singură noapte a nins atât de orbitoare lumină o 
dată cu fulgii, peste târgul ei totdeauna mâhnit! Într-o 
singură noapte l-a strămutat în altă constelație, unde totul e 
nepătat şi proaspăt atingerii; unde totul se petrece fără 
făţărnicie, şi teamă, şi grijă, şi ispăşire, în simplitatea altor 
legi de viaţă, blânde şi veşnice. 


Un cărăuş de ţară, a ferit sania cu tălpi de lemn să le lase 
pârtia slobodă şi să le ureze bună ziua. Din nările boulenilor 
plăvani se înălţau spirale albăstrii de fum. O aţă de fum 
albastru se dezrăsucea dintr-un hogeag de casă pitulată 
între două stoguri de fân rotunde şi ninse. Departe, dincolo 
de perdeluirea fulgilor, mijeau alte case, podgorii şi livezi, 
mijeau dealuri albe. Ar fi mers aşa până la capătul ţării, la 
capătul lumii. 

EI a fost cel care a făcut pasul îndărăt, poate fără s-o ştie. 
Din nou oraşul cu uliţi şi trecători. Sănii lunecând în 
avântarea întâielor plimbări de iarnă. Copiii zburătăcindu- 
se cu cei dintâi bulgări, hârjonindu-se în sănătoasa 
desfătare a puilor de sălbătăciune. Acum ea îl asculta mai 
puţin încordat, cu atenţia împărţită. Răspundea la saluturi. 
Răspundea şi el, mai târziu, în necunoscut. 

O arătare cocârjată sub pelerină păroasă, s-a oprit să-i 
privească. A venit de pe celălalt trotuar, retezându-le 
drumul pieziş. 

Veronica l-a atins nesimţit cu manşonul pe braţ. L-a şoptit: 

— Salută, te rog... Cât mai respectuos... 

EI s-a supus. 

După câţiva paşi, când arătarea încotroşmată a rămas în 
urmă, ea nu şi-a stăpânit admiraţia: 

— Complimentele mele! Se cunoaşte că nu ţi-a fost străină 
viaţa de teatru... Ai fost minunat. Un salut adânc, pentru o 
mare ducesă... Dar nici nu te-ai uitat să vezi cine-i... Nici 
nu-ntrebi? 

Mihai Eminescu a strâns din umeri: Ce-i pasă? 

Ea a surâs amar: 

— Era doamna Amalia Lateş... Ştafeta Iaşilor! O poştă mai 
amarnică şi mai de temut decât cea a redacţiei de la 
Convorbiri literare. Singura persoană pe care aş fi dorit să 
n-o-ntâlnesc astăzi... Dacă ai binevoi să te întorci, sunt 
sigură că ai zări-o pironită locului, aşteptând să vadă 
încotro ne-ndreptăm. 

Ela strâns a doua oară din umeri: Ce-i pasă? 


Au mers în tăcere. Nu-i pasă, dar îl neliniştea umbra 
pogorâtă pe obrazul dulcei prietene, dunga verticală dintre 
sprincene. Se retrăsese tot azuru-i din ochi. Părea că voalul 
subţire s-a lăsat singur de pe frunte, i-a împâăclit lumina 
chipului în păinjenişul fumuriu care i-o înstrăina iarăşi. 

A întrebat vinovat, cu sfială: 

— Te-am supărat cu ceva? 

— Nu m-ai supărat nici dumneata, nici nimeni. M-a mâhnit 
deodată numai un gând, o amintire. O amintire a noastră, 
comună. 

— O amintire a noastră, a amândorura, care-a putut să te 
mâhnească? s-a mirat el. 

Femeia a ocolit răspunsul. S-a oprit. 

— E târziu. Foarte târziu. Nu mai am nici o scuză şi nu 
merit nici o iertare. De-un ceas jumătate trebuia să mă aflu 
acasă... căci am şi eu o casă, datorii şi răspunderi... 

Întindea mâna de despărţire. A tras-o însă singură îndărăt, 
a înfipt-o în cuibul manşonului, rostind cu o eroică hotărâre: 

— Nu! Mai mergem puţin... Trebuie să-ţi vorbesc. Vreau 
să fiu cu inima împăcată. Amintirea care a putut să mă 
mâhnească, e de la Viena. Din sara cu pâclă, când ne-am 
întors din Wienerwald... Ţii minte? Tot întunericul şi ceața 
păreau că au conspirat împotriva noastră. Şi le-am asemuit 
atunci cu un avertisment: „Luaţi seama, zilele care încep 
frumos, nu sfârşesc tot aşa! ...” Vedeniile, umbrele întâlnite 
în cale, le simţeam ca nişte întrupări ale răutăţii şi urâţeniei 
omeneşti, venind către noi, să ne tragă cu ghearele spre 
întunericul şi urâţenia lor... 

— Era o ceaţă nemaipomenită! a recunoscut el. Dar eu n- 
am păstrat o amintire aşa de înfricoşată. Mergeam lângă 
dumneata. Destul ca să se risipească toate vedeniile şi 
hâzăniile... 

— Nu-i vorba de cele de-acolo, de-atunci. E vorba de 
acestea de-aici. Asemenea întrupări ale urâţeniei şi răutăţii, 
ne aşteaptă la tot pasul. Madam Lateş e una din ele. Mai 
sunt altele... Trăim într-un târg mic, unde toţi se cunosc, se 


urmăresc, se spionează, se bârfesc... Cea mai curată 
prietenie e atinsă cu labe murdare. Aceasta ne-aşteaptă... 
Ai s-auzi multe despre mine. Mai bine să ţi le spun eu... Ai s- 
auzi că elevă de şcoală, am făcut mărturii stupide într-un 
proces al domnului Maiorescu... Eram o copilă. Ce ştiam? 
Am fost unealtă incoştientă într-o înscenare... Aceasta, 
lumea nu mi-o iartă; şi n-are să mi-o ierte niciodată domnul 
Maiorescu şi prietenii săi de la Junimea... 

— Nimicuri. 

— Nimicuri care iau proporţii. Nu uita că trăim într-un 
oraş, unde în lipsă de alte îndeletniciri mai nobile, cei fără 
altceva mai bun de făcut privesc peste gard în ograda 
vecinului. De acolo se alimentează subiectul discuţiilor. lar 
noi vom fi un asemenea subiect. 

Ela strâns a treia oară din umeri: Ce-i pasă? ... 

Ea a stăruit, cu buzele uscate, cu privirea cenuşie: 

— Ai împlinit abia trei luni de când te afli aici. Poţi strânge 
din umeri... Când ai trăit însă o viaţă aici şi mai ai de trăit 
până la sfârşitul vieţii, se schimbă puţin înfăţişarea 
lucrurilor... Te-am văzut că răspunzi la saluturile adresate 
mie, fără să priveşti cine salută şi cum salută... Nu e nevoie 
de cine ştie ce spirit de observaţie, pentru a lua aminte că- 
mi dau ziua bună mai ales domni singuri... Când sunt cu 
nevestele, privesc în altă parte... Aceasta e situaţia mea... 
De ce? Ar fi greu s-o explic. N-o merit, în orice caz. Dar 
aceasta e! Fată de văduvă nevoiaşă - tata meşteşugar; 
mama a ajuns o vulgară moaşă după moartea tatei - fată 
care n-a mai isprăvit şcoala pentru a se mărita cu unul din 
profesori, cu un om care avea atunci de două ori jumătate 
vârsta mea; femeie care citeşte şi comite versuri, care îşi 
pierde vremea cântând la clavir, care iubeşte viaţa, care se 
îmbracă după cel din urmă jurnal de modă... Aceasta sunt 
eu din păcate, cu toate păcatele mele... Se pare că lumea 
nu mi-o poate ierta prea uşor... Mai ales femeile, n-o iartă 
altei femei... 


Scutură fulgii ninşi pe genele lungi. O enerveau acum. 
Urmă: 

— Ai observat cine intră în casă la noi? ... În afară de 
prietenii şi colegii lui Ştefan, care nu au ce căuta la un ceai 
literar, şi în afară de prietenii dumitale, cine ne onorează? 
„„„ O văduvă cu patima iscoadelor. Un bătrân scăpătat, de 
viţă, acela, dar de mult pus la index de protipendada 
ieşană... Un locotenent burlac... Alţi doi bătrâni, care vin să 
se încălzească, să bea ceai şi să aţipească în jilţurile lor... Le 
văd acestea câte o dată cu toată cruzimea, le ştiu şi totuşi 
nu pot schimba nimic... Ştefan e bun cu mine. Prea bun. 
Nu-mi spune nici-odată nimic. Nu este însă nevoie să-mi 
spună că viaţa mea nu-i cum ar trebui să fie, ca soaţă şi ca 
mamă. Căci acum ai aflat că sunt şi mamă... Aceasta e 
dulcea dumitale prietenă! ... O mai poţi numi aşa? Mai pot 
eu rămâne aceeaşi? 

— Mai mult decât oricând, dulcea mea prietenă... Aş 
vrea... 

— Nu-nu! Nu-mi spune acuma nimic. Te las cu gândurile şi 
cu judecăţile dumitale... Am dorit atât de mult să vii în Iaşi! 
Şi acuma mă tem atât de mult că ai venit să omorâm ceva 
ce-a fost frumos în viaţa noastră! ... Poate era mai bine şi 
pentru dumneata, şi pentru mine, să fi rămas numai cea de 
la Viena... Ne despărţim... Dacă... Dacă după toate acestea 
n-ai să mă ocoleşti... cunoaşte că... aproape întotdeauna 
sunt după amiază acasă... Spuneai că-ţi place Schumann. 
Se pare că nu cânt chiar atât de rău din Schumann... La 
revedere? ... Adio? ... 

El n-a avut când să ducă mânuşiţa rece la buze. Ea şi-o 
smulsese prea repede. Prea repede alergase la sania lui 
Grişa. 

— Mână! ... Acasă. Dă bici, Grişa! 

Sania a pornit săgeată, luând-o cu dânsa, în feerica 
fluturare de fulgi. 

De lângă un stâlp de fânar, o arătare încotroşmată în 
pelerină păroasă, a purces să se mişte la rândul ei cu un 


mers mult mai încet, de gânganie. 

Văzuse tot ce avea de văzut. 

V, 

Casa lui Vasile Pogor se afla pe stradă boierească, tihnită, 
departe de vadurile neguţătoreşti cu a lor zarvă şi forfotă a 
gloatei. 

O cuprinsă aşezare, adumbrită de arbori rotaţi şi 
împresurată cu straturi de flori, din vremea părintelui său, 
marele vornic; dintr-un Iaşi plin de belşug şi neatins încă de 
aripa morţii, aşa cum vechiul scaun domnesc al Moldovei 
ştiuse înaintea unirii să împace bătrâneştile tabieturi 
orientale, cu mai proaspetele gusturi subţiri, evropeneşti, 
aduse de feciorii purtaţi la şcolile apusului. 

Era deci, casă de târg şi curte de ţară. 

Spre stradă, faţada arăta sumeţ: trepte de piatră, uşi cu 
geamlăc şi ferestrele saloanelor croite din larg, să încapă 
toată armia Junimei, îndelaolaltă fruntaşi, pontifi şi 
caracude, cu subdespărţimântul „celor trei români” şi al 
celor nelipsiţi nouă, „care nu pricep niciodată nimic”. Spre 
fundul ogrăzii se înghesuiau acarete cu o mai puţin nobilă 
destinaţie: droşcării, grajduri, coteţe de păsări, spălătorii şi 
pătule de fân, hulubării, hambare, odăi pentru slugi şi 
gârliciuri de pivnițe. Noaptea hămăiau zăvozii ca la stână. 
Din întunerec răzbea un glas răstit de argat: „Care-i acolo 
măi?” 

Într-o singură seară pe săptămână, vinerea, dulăii 
rămâneau să se frământe în legătoare, pe loc. Seara de 
datină a adună-rilor, îndeosebi de când Titu Maiorescu, mai 
numit cândva şi „tata nebunilor” se strămutase la Bucureşti 
şi a ajuns ex-celenţă. 

În acel asfinţit de april, chiar caracudele întârziau. Bătea 
vânt de primăvară asupra leşilor, purtând pe uliţi miresme 
de liliac. Paşii se leneveau fără voie. În dulceaţa amurgului 
plutea o nelămurită tristeţă, s-ar fi spus tomnatecă, nu 
dintr-o lună cu pajişti jilav înverzite şi cu grădini în fragedă 
floare. Sus, la Copou, la cazarmă, o goarnă suna melancolic 


stingerea cu note prelungi. Fâlfâiau păsări de seară în 
foşnete moi, catifelate, de aripi. Suspina undeva o melodie 
de flaut. Pe urmă, într-o turlă neagră, a tânguit un clopot de 
denii. 

Asemenea învăluiri de tristeţă, din fină urzeală de sunete, 
de umbre şi de adieri, mergeau la sufletul oricărui ieşan. 
Nici o mirare că-şi căutau calea cea mai ocolită, ca să 
soarbă din văzduh până la istovire acest toropitor şi totuşi 
plăcut venin, cu nesaţiul fumătorilor de opiu. 

Nici vestea că a sosit Titu Maiorescu, ministrul, n-a întețit 
nimănui pasul. 

S-ar fi aflat un singur om, să se înfăţişeze fără greş şi 
întârziere, băgând ceasornicul în buzunar când a intrat pe 
poartă, cu mulţumirea şcolarului sârguincios pe care nu-l 
tulbură nici o ispită. Dar acel om, loan Slavici, era acum la 
Bucureşti, numit de excelenţa-sa să poarte grija 
documentelor hurmuzăcheşti; scăpase de balamucul Trei- 
Sfetitelor şi de neliniştele lui câte nu-l slăbeau nici prin 
somn. 

Casa lui Vasile Pogor în van aştepta de-un ceas cu toate 
ferestrele luminate şi cu uşile date în lături. 

Când au răsunat cei dintâi paşi, pe scări, mai apoi în 
pragul salonului, Vasile Pogor n-a ridicat ochii şi n-a întors 
capul. Cu spatele întors spre uşă, tolănit pe sofa, cu 
picioarele cocoţate pe-o mescioară şi cu nenumărate 
cultuce zidite sub şolduri citea grozav de încordat o carte 
cu scoarţele galbene. 

A întrebat pe nevăzute: 

— Care-i gogomanul? 

Mihai Eminescu zâmbea, ţinând pachetul de tutun între 
degete şi pregătindu-şi foiţa. 

A răspuns pentru el, tot Pogor şi tot fără să-şi despartă 
privirea din carte: 

— Dacă te-a răbdat inima să nu spui până acum nici o 
prostie, atunci tu nu eşti Paicu şi nu ţi-s tată eu! 


O nimerise mai bine de cum credea. El botezase cu hâtre 
porecle măcar trei sferturi din „gogomanii” Junimei. 
Eminescu scăpase. Pe dânsul îl cruța, fiindcă îl presimţise 
plămădit din altă humă omenească, deşi nu se dădea în 
lături să-i parodieze felul „cantabil” de a citi stihurile sale şi 
ale altora. 

Eminescu zâmbea mai departe, răsucind ţigara şi căutând 
din ochi o cutie de chibrituri pe mesele risipite în unghere. 

— Măă-ăi! se miră tot pe nevăzute Vasile Pogor. Tare de 
fire-mi mai eşti! ... Greu să te dibuiese, anevoie să te 
identific... 

Şi în sfârşit se suci într-un cot, privind răsturnat, peste 
cap, către uşă. Îndată lepădă cartea deschisă alături şi rosti 
cu glasul schimbat, bucuros şi plin de prietenie: 

— Tu erai, Eminescule? ... la-n aşează-te lângă mine. Te 
anunţ că am dat peste ceva extraordinar... 

Poetul şi-a făcut loc. Trăgea din ţigară cu ochii micşoraţi 
într-un surâs lăuntric acum. Înadins nu întreba şi nu arăta 
nerăbdare să ridice cartea dintre pernele şi cultucele 
sofalei. Ştia cam ce putea fi acel ceva extraordinar. 

Vasile Pogor se însufleţea mereu pentru ultima carte citită; 
o săptămână dezlănţuia pe temeiul ei cu îndrăcită vervă o 
sumedenie de teorii şi de sisteme; până când mereu alt 
entuziasm îi lua locul. Aşa fusese pe rând fondatorul 
„Societăţii celor 13” după romanul lui Balzae; născocitorul 
altei „Societăţi pentru combaterea religiunei creştine”, 
rămasă în stare de proiect, fiindcă nu după multă vreme 
înverşunatul duşman al creştinismului a trecut ta cultul lui 
Chateaubriand, pe urmă al lui Bossuet, pe urmă al lui 
Renan... Mai presus de toate, şi mai statornic, se socotea 
însă budist. Ceea ce nu-l împiedeca să se convertească la 
filosofia lui Auguste Comte şi să ia în derâdere cărţile lui 
Schopenhauer: să descopere într-o dimi-neaţa că un tratat 
de creştere a gândacilor de mătase e mai pasionant decât 
Critica raţiunii pure a lui Kant, şi într-o săptămână să 


părăsească gândacii de mătase, pentru Orientalele lui 
Victor Hugo. 

Mărunt la stat, cu umerii strâmţi, cu foarte frumoşi ochi 
negri, mari şi scăpărând de viaţă, nu-şi găsea astâmpăr de 
cum se dezmorţea dintre pernele şi pufurile canapelelor de 
cetanie. Astfel sări şi acum, fluturând cartea în mână: 

— După ce o termin eu, ţi-o dau s-o citeşti neapărat, 
Eminescule! ... E o carte extraordinară! ... Mi-a deschis 
ochii asupra multor mistere care ne înconjoară şi despre 
care habar n-avem, ca nişte gogomani ce suntem... 
Ascultă... Aşteaptă! ... 

Se întrerupse să bată din palme, chemând slugile după un 
vechi obicei pământean. 

— O gingirlie pentru doninul Eminescu! porunci 
camerdinerului. Ceaşcă mare, nu? 

— Mare, cât mai mare! încuviinţă Eminescu, preţăluind 
cinstea aceasta deosebită care călca orânduiala Junimii, 
unde toţi aveau drept într-o desăvârşită egalitate, la un 
singur ceai comun şi numai la o anumită oră, după 
încheierea lecturilor. Măcar din partea gazdei cu atât da 
nestatornice opinii şi sentimente. El se bucura aici de-o mai 
statornică preţuire: „oaspe de-o cafea mare, cât mai mare!” 

Vasile Pogor aşeză cartea pe mescioară şi îşi frecă palmele 
ca un scamator gata să scoală un iepure de urechi, dintr-o 
pălărie tare şi până mai adineaori, goală: 

— Ştii ce am eu aici, infame pesimist schopenhauerian? 

— O carte cum nu s-a mai pomenit! ... rosti poetul, 
surâzând cu scepticismul bibliotecarului sătul de cărţi şi de 
ceasloave. 

— Ceva mai mult de data asta! Secretul, cheia fericirii 
omeneşti! 

— Atunci nu mă interesează... E o carte mincinoasă! 

Pogor se indignă: 

— Ce-ai zis? 

— Nu poate fi decât o carte mincinoasă... Cum îl cheamă 
pe onoratul profesor de fericire? ... A trăit în huzur? ... A 


sfârşit el fericit, fiindcă nu-l mai încăpea lumea de bine? ... 
Aceasta să ne întrebăm... Mă îndoiesc, din parte-mi, că a 
trăit şi că a sfârşit fericit. N-ar fi simţit nevoia s-o strige în 
patru zări... Asemenea oameni care ne dau reţeta fericirii, 
sunt ca vânzătorii de bilete pentru loterie. Îţi recomandă 
numărul câştigător, jură cu mâna pe inimă că numai la 
dânşii găseşti lozul cel mare... Şi ei mor de foame! ... Ştii ce, 
bădiţă Vasile? Bate încă o dată din palme să vie o slugă. Dă-i 
cartea s-o arunce în foc! 

— Ba nicidecum! se frământă Pogor pe loc, punând latul 
palmei pe carte să şi-o apere de rug. Pe foc să zvârli 
Paralipomenele şi Parergile voastre! Aicea nu-i vorba de 
filosofie şi de bătut câmpii. Carte de ştiinţă, de observaţie, 
Eminescule, băiete! ... Nu zâmbi... Ai răbdare şi-mi vei da 
dreptate. Să te lămuresc în câteva cuvinte, înainte de a 
tăbări gogomanii... Mă rog, este ori nu adevărat că în unele 
case te simţi mai bine decât în altele? 

— Este! recunoscu Eminescu, sorbind cu poftă cafeaua 
parfumată din felegean. De-o pildă mă sunt întotdeauna mai 
bine aici, la dumneata, decât la şedinţele de la Iacob 
Negruzzi... 

— Hai-hai! Nu mă depărta de la subiect şi nu băga intrigi. 
Doar nu te cheamă Panu! ... Va să zică recunoşti? lot aşa, te 
simţi mai bine în anumite oraşe decât în altele; sau mai bine 
în anumite cartiere din acel oraş! ... De unele fugi, altele te 
atrag. Asta-i lege! Instinctiv a simţit-o şi omul, înainte de a- 
şi ticăloşi instinctul de conservare prin civilizaţie... Cunoşti 
proverbul oriental? „Când se ţine nenorocirea de tine într- 
un loc, schimbă de loc; altfel acolo ţi-i mormântul”... Un 
proverb arab sau persan... Auzit-ai de el? 

— N-am auzit. Dar pot spune că l-am experimentat fără să 
am habar de el, lăsând la o parte deocamdată capitolul 
ultim cu mormântul. L-am experimentat, ca unul care din 
copilărie tot schimb de loc... 

— Tocmai! Vii la vorba mea. La vorba „mincinosului” cu 
cartea de ici... Toţi au observat aşadar aceasta şi nimeni n-a 


încercat să şi-o explice. Mai mult. Bagi de seamă că într-o 
odaie din aceeaşi casă, adormi îndată ce-ai pus capul pe 
pernă şi te trezeşti odihnit, cu poftă de lucru şi cu spor la 
lucru? ... În odaia de alături, în aceeaşi casă, te zvârcoleşti 
muncit de insomnie. Te deştepţi mai ostenit de cum te-ai 
culcat; nu eşti bun de nimic toată ziua... Pân-aici nimic de 
obiectat? 

— N-am... Mărturisesc că şi eu, din instinctul cel netică- 
loşit de civilizaţie despre care pomeneai adineaorea, caut 
anumite părţi dintr-un oraş şi anumite case unde să-mi car 
calabalăcul... Nu le aleg după frumuseţe sau după cât par 
de îndemânatece. Ba dimpotrivă! ... Nimeresc la cele mai 
părăginite, care aduc mai degrabă a hanuri de olac şi a 
chilii mânăstireşti... Ceva mai puţin acătării, decât odăile 
slugilor dumitale... Ce-mi pasă? Destul că din prima noapte 
mă simt la mine. Aiurea parcă-s străin. Abia aştept sfârşitul 
lunei să mă mut. 

— Şi nu te-ai întrebat, de ce? 

— Atmosfera, pur şi simplu... O fereastră care dă într-o 
grădină, liniştea, lipsa unei vecine care să zdrăngăne la 
pian... 

Vasile Pogor rosti cu dispreţ: 

— Gogomănii! Cele mai gogomane gogomănii! ... Mă miră 
la un poet ca tine, să n-ai această subtilitate. E altceva, cu 
totul altceva, băiete. Când ai spus atmosferă, am crezut că 
te-ai apropiat... Pe urmă ai dat-o la acelaşi cântec: 
fereastră, grădină, linişte. Argumente de poet! ... 
Gogomănii! ... Secretul e aici, Eminescule, în cartea 
mincinosului... Acest individ a studiat straturile de pământ, 
compoziţia solului. Şi a făcut legătură între această 
structură geologică a terenului pe care e aşezată o casă şi 
între sănătatea trupească şi sufletească a celor ce trăiesc în 
acea casă. Peste cinci sute de observaţii pe teren... lar 
concluzia? ... Nu atmosfera din afară, ci razele nevăzute 
care străbat din pământ, magnetismul, dracul să ştie cum 
să le numim, ele influienţează asupra noastră... Eşti sănătos 


sau bolnav, dispus ori morocănos, cu spor la muncă ori nu, 
după cum vieţuieşti ori nu pe un strat de pământ prielnic... 
Mâni schimb patul la peretele de la miazăzi, dacă n-oi 
schimba cumva chiar odaia de dormit, în celălalt capăt al 
casei... Fac proba! ... Gândeşte-te, ce-ar însemna pentru 
omenire să ţină seamă pe viitor de asemenea nimicuri în 
aparenţă... Înainte de a zidi o casă, să verifici terenul din 
acest punct de vedere magnetic... Oraşe întregi ar trebui 
strămutate, străzi întregi părăsite. Poate de aceea unele 
oraşe au prosperat şi prosperează, pe când altele au căzut 
în ruină, de le ştie nisipul de ştire... Să luăm leşii noştri, pe 
despărţiri... De ce nu, adică? ... 

N-a mai sfârşit cuvântul. Au răsunat alţi paşi pe scări şi în 
antret. Poetul înţelesese că n-are să mai afle niciodată pe ce 
temei se cuvine reconstruit planul leşilor, fiindcă până la 
şedinţa viitoare erau destui sorţi ca Vasile Pogor să cadă 
peste altă carte vrednică de înfocatul său entuziasm. 

Iaca şi carul cu minciunile! izbucni propovăduitorul noului 
cult magnetic. 

I se schimbase toată înfăţişarea cu o fantasmagorică 
mobilitate. Tropăia de nerăbdare; ochii îi sclipeau de 
maliţie. 

„Carul cu minciunile” era Iacob Negruzzi. În urma lui 
intrase frate-său, Leon, uriaş, negricios, cu mişcări încete şi 
greoaie, poreclit din această pricină Tony, în amintirea unui 
elefant celebru de la un circ rătăcit odinioară prin laşi. Şi 
după dânsul, Paicu, slab şi jigărit în redingota prea largă, 
făptură osoasă, prelungă, cu capul cât o tărtăcuţă şi cu 
mărul lui Adam ieşit din guler ca o gâlcă - tinzând parcă să 
devină al doilea cap suplimentar, o sucursală a celui de 
deasupra recunoscut de anatomie, după cum pretindea 
Vasile Pogor. 

— Dă-i drumul! Deşartă carul cu minciunile, să isprăvim şi 
să ne apucăm de chestii serioase! stăruia gazda, făcând 
semn camerdinerului să apropie scaunele. 


Iacob Negruzzi îşi netezea musteaţa, ciugulea musca de 
păr de sub buza de jos. Îşi pregătea astfel efectul, întârziind 
răsturnarea carului cu palavre. 

EI ştia tot ce se întâmplă în leşi, tot ce se întâmplă în 
Bucureşti, în ţară, în Europa; în măhălăli şi în lumea 
politică, în saloane şi la universitate. Dar aştepta să se 
completeze auditoriul, cu altă ceată rămasă în urmă, în 
stradă. 

Într-adevăr, pe dată s-a ivit în uşă Ştefan Vârgolici, zis 
„negustorul de porci” pentru înfăţişarea-i dolofană, lucie şi 
prosperă, atribuită îndeosebi numai acestei bresle prozaice; 
mai zis „om şi om”, în memoria unei poezii de pomină, unde 
cătase a dovedi cât de amăgitoare e gloria unui rege. 
Deoarece: 

„„„ a lui putere, fală şi mărire, Ţine numai ziua, el deştept 
fiind. 

Dar vremea cât doarme nu-i deosebire Între el ca rege şi 
un om de rând. 

Poezia stârnise urletele caracudei. Depăşea în banalitate 
chiar stihurile zvârlite de la prima strofă la coş de 
secretarul Convorbirilor. lar ca să-i pună capac, duhliul 
Caraiani se ridicase cerând ascultarea: 

— Fraţilor, vreţi să auziţi o cimilitură care spune acelaşi 
lucru ca poezeaua lui Vârgolici. Doar ceva mai scurt şi mai 
cu haz? 

— S-auzim! 

— Iaca, fraţilor! Cinel, Cinel, ce nevoie îl face pe împărat 
să se coboare de pe cal ca orişice om? 

— Nevoie de om şi om! a răspuns gloata şi chiar „cei 
nouă”, care nu pricep niciodată nimic. 

După această strălucită izbândă literară, Ştefan Vârgolici a 
rămas pe veci cu porecla „om şi om”. S-a lepădat cu 
scârbire de orice tentativă literară pe socoteala inspiraţiei 
proprii, îndeletnicindu-se numai cu tălmăcirile poeţilor din 
vreo şase limbi, fiind întru aceasta iscusit meşter; precum 
meşter era şi la şlefuirea stihurilor trimise de începători, 


atunci când Junimea hotăra că se cuvin trecute sub gealăul 
lui „lo Spaco stoler cl. 1.” 

O dată cu Vârgolici, s-a strecurat pe lângă perete cu paşi 
mărunți şi pudicul Naum. Irandafiriu la obraz şi alb colilie 
la păr, dichisit şi corect în straiul negru, cu piepţii cămăşii 
crohmoliţi şi eu fione alb de cravată, ca un distins 
reprezintant al corpului diplomatic. Apoi Samsune 
Bodnărescu şi Melic Mirmilic, alegându-şi toţi locurile 
ştiute, în salonul larg, tapiţat cu scoarţe, încărcat de 
portrete cu rame aurite. Din aceste cadre, în lumina 
uriaşului candelabru şi altor mai mărunte sfeşnice 
presărate pe mese şi pe console, străbunii amfitrionului 
priveau cu oarecare nedumerire la ciudata adunare, în 
ciudatul ei amestec de chipuri, straie şi firi. Erau venerabili 
boieri zugrăviți de iconarii altor timpuri: în anterie de atlas 
vişiniu, în giubele de pambriu şi cu brâuri de taclit, cu 
giumane de samur şi hamgere cu mânerul de aur. Erau 
doamne cu umerii rotunzi şi cu ochii migdalaţi purtând în 
urechi cercei cât aluna. Spre nedumerirea lor melancolică, 
nimeni însă nu mai ridica ochii. Făceau parte acum din 
mobilele neînsufleţite. Oaspeţii lui Vasile Pogor aveau griji 
pe-o altă măsură, de vremuri schimbate şi de-o aprigă 
concurenţă pentru catedre, inspectorate, posturi politice, 
burse de studii; stăpânul casei, prin acea excepţie, care 
confirmă regula, având să rămână poate singurul român ce- 
a refuzat vreodată înalta diregătorie de ministru când i s-a 
oferit şi a fost somat să primească. 

Lipsit de asemenea ambiţii şi mai ahtiat de glume, de 
porecle, de cancanuri şi de minciuni, strigă amenințând cu 
o pernă: 

— Hai, dă drumul carului cu minciuni, lacobache! 

— Mai întâi... începu lacob Negruzzi, mai întâi vă pot 
anunţa că luna viitoare soseşte în ţară Lecomte de Nouy, 
elevul lui Viollet le Duc. Domnitorul a hotărât restaurarea 
mânăstirii Curtea de Argeş. Încep lucrările... 

Ştirea a căzut ca o piatră în glod moale. 


Nimeni nu arăta nici un fel de interes sau mirare. Era 
firesc ca totul să meargă acum spre Muntenia. Restaurări 
de catedrale, castelul plănuit de vodă la Sinaia... Moldova 
rămâne cu ruinele. Iaşul cu livezile în paragină şi cu 
podgoriile consolărilor. 

Iacob Negruzzi urmă: 

— S-ar cuveni să-şi ceară şi laşii dreptul lor. După ce s-o 
isprăvit cu Argeşul, să-l aducem şi la laşi pentru a restaura 
Trei-lerarhii lui Vasile Lupu. Să vorbim cu Titu. Un arhitect 
ca Lecomte de Nouy, nu-l prindem a doua oară în ţară... 

Pavel Paicu se răsuci pe scaun. Mormăia, scărpinându-şi 
cu vârful unghiei mărul lui Adam. 

— Ce-i, Paicule? Ai ceva împotriva lui Lecomte de Nouy? 

— Am! De ce numaidecât el şi nu Lebaron ori Lemarquis? 

— Ce vrei să spui cu asta? N-am auzit despre nici un 
arhitect faimos, Lebaron sau Lemarquis... 

— Chiar dacă n-aţi auzit, există. Trebuie să existe! Cum 
vreţi să-i cheme altfel pe elevii lui Leduc? ... Dovadă, 
Lecomte de Nouy... 

Nimeni n-a râs. Întotdeauna glumele şi calambururile lui 
Paicu erau jalnic trase de păr şi mai încâlcite decât 
cimiliturile Pitiei. În schimb, toţi, în afară de pudicul Naum, 
au cârâit strigătele de cuviinţă, pe un singur glas: 

— Prost îi Paicu! Prost îi Paicu! 

Din cotlonul sofalei unde se cuibărise, Vasile Pogor a 
svârlit perna-obuz de mult pregătită, în nenorocosul 
calamburist: 

— Afară cu Paicu! 

Pavel Paicu a prins perna din zbor, venind să o aşeze 
liniştit la loc şi anunțând fără nici o urmă de supărare: 

— Las' c-am să vă arăt eu alta, mai bună! ... 

— Minuni în ziua noastră nu cred să se întâmple! pufni 
Pogor. Când ni-i arăta tu una bună, are să se cutremure 
catapiteasma mitropoliei şi are să se despice a doua oară... 

— Bine, bine! Aşteptaţi! 


Era o ameninţare sigură de sine, întâmpinată cu acelaşi 
gălăgios cor: 

— Afară cu Paicu! Afară cu Paicu! 

Iacob Negruzzi aşteptă să se facă linişte, răsucindu-şi 
inelul pe deget, cu o prefăcută modestie de primadonă 
înainte de a da drumul la glas. 

— Aţi isprăvit? Lăsaţi-l pe Paicu să trăiască şi el. Şi el îi 
om... 

— Om şi om! întări fratele lui Negruzzi, Leon, cătând spre 
Ştefan Vârgolici. 

„Negustorul de porci”, guiţă ofensat: 

— Socoteala! 

— Ş-un coniac! a detunat corul genejral, la care se 
adăogară glasurile proaspeţilor veniţi, în frunte cu Miron 
Pompiliu, Keşkement, comandirul caracudelor. 

Socoteala şi coniacul îşi aveau ca toate aici, povestea lor 
cu tâlc. 

La un memorabil banchet al Junimei, la care luase parte 
Alecsandri, Carp şi Todiriţă Rosetti, închinările s-au 
prelungit până la ziuă. Iar vinovatul principal fusese Leon 
Negruzzi, fiindcă de îndată ce îndrăznea să strige cineva 
după socoteală, el mai cerea şi-un coniac. Astfel, din 
socoteală în socoteală şi din coniac în coniac, zorile l-au 
prins pe uriaşul Tony, învârtindu-se prin sala devastată a 
banchetului cu un pahar gol în mână, în căutarea uşei, care 
se învârtea şi ea miraculos, cu perete cu tot, în sens invers. 
„Socoteala! ... ş-un coniac!” De această pacoste era greu să 
mai scape sărmanul Tony, până la judecata de apoi. 

Deocamdată, potolindu-se larma, Iacob Negruzzi îşi 
deşertă cu metodă carul minciunilor. Erau ştiri mai de- 
aproape şi mai calde, din lumea Iaşilor: uneltirile 
fracţioniste, peripeții din bătălia electorală în vederea 
alegerilor generale de la 3 mai, o nouă intrigă pusă la cale 
de vrăjmaşul cel mai înverşunat al Junimei, profesorul 
Nicolae Ionescu şi câţiva bărnuţieni, de Andrei Vizanti şi A. 
D. Holban; o logodnă în protipendadă şi o despărţenie cu 


bucluc în corporaţia dăscălicească. Sferturile de oră 
treceau repede. Nimeni nu se întreba de ce întârzia atâta 
Titu Maiorescu. Se afla în orânduiala adunărilor această 
discreţie, faţă de omul cu oarecare slăbiciuni şi pentru alte 
saloane, unde foşnea o rochie femenină. 

Mihai Eminescu se trăsese ca de obicei pe-un scaun la o 
parte. Răsfoia dosarul Junimei. Nu înţelegea asemenea 
ahtiere pentru clevetirile din politica măruntă a vânătorilor 
de slujbe, de catedre şi de deputăţii; nici patima pentru 
bârfelile din lumea mai de sus şi mai de jos a târgului. 
Neasemuit mai vesel era faimosul dosar, unde toate 
harnicile furnici ale Junimei îşi aduceau agoniseala de-o 
săptămână, adică năzdrăvăniile tiparului, culese şi tăiate cu 
foarfeca, lipite cu gumă şi păstrate cu sfinţenie în arhiva 
pentru desfătarea generaţiilor ce vor să vină. Întorcând 
foaie cu foaie citi: 

Din Imparţialul No. 2, 17 mai 1873. 

Din cauză de maladie, jurnalul nostru n-a putut să apară 
până în momentul de faţă. 

Din Perseverenţa, No. 42. 

„.. Titlul scrierii D-lui Victor Cousin: Adevăr, Frumos şi Bine 
trebuie să fie triada oricărui artist care înţelege înalta 
misiune a artelor. Este o scăpare din vedere a lui Kant pe 
care nu i-o putem ierta. 

Gr. H. Graudea. 

Din Muza Românească de Cavalerul Constantin Stamati. 

Câteva cuvinte antice însuşite în lingua română ce se para 
fi fi dacice: 

Adulmic: Urmărirea câinelui. 

Bântuire: Asediul unei cetăţi. 

Târţa-pârţa: Nihilist, om tâner, fanfaron, căruia îi lipseşte o 
doagă. Al. Lat. lerţia parte, o a treia parte din om. 

Din discursul Senatorului doctor Vârnav: 

Domnilor Senatori, scoateţi ghimpele discordiei din Mil- 
cov, turnaţi aheasma frăţiei din el, daţi Milcovul în Dâmbo- 
viţa, Dâmboviţa în Olt şi atunci veţi avea o Românie. 


Din Curierul de Galaţi: 

La revizia ce-am făcut azi la tăietoare, am dovedit că s-au 
tăiat 40 boi, împreună cu subcomisarul respectiv. 

Din Românul. Proclamaţia D-lui D. Brătianu, primarul 
comunei Bucureşti, la alegerea lui vodă Carol. 

Români, În mai puţin de două luni aţi trăit mai mult de doi 
secoli. Voi, născuţi de ieri la viaţa libertăţii, aţi devenit 
învățătorii lumii civilizate... Frumoasa noastră revoluţiune a 
sforţat admiraţiunea lumii. Europa, uimită de înţelepciunea 
patriotismului nostru a suspens cursul lucrărilor sale şi 
aşteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul Mesia 
al întregei omeniri gemânde de durere şi palpitânde de 
speranţă... Români, voi mai cu samă, bucureşteni, arătaţi-vă 
ceea ce sunteţi, înainte mergători ai poporului, iniţiatorul 
popoarelor! voi care prin a voastră unanimitate aţi uimit 
Europa, voi care prin credinţa voastră aţi deschis bolțile 
cerului, nu îngăduiţi ca soarele să apuie înainte de a fi 
săvârşit opera voastră, devansaţi astăzi păsurile sale şi 
soarele nu va mai apune în veci pe pământnl României. 

D. Brătianu. 

Mulţumiri: 

Subsemnata Maria Vasiliu, suferind de boală de facere 
timp de 5 ani, şi căutându-mă cu toţi medicii din laşi şi 
Vaslui, nu mi-a putut folosi nimic. În fine domnu medic 
american Ruseli în timp de şase săptămâni m-a curarisit. 
Aduc aceasta la cunoştinţa On. Public spre a cunoaşte acest 
medic american. 

Maria Vasiliu. 

Necrolog din Curierul de laşi: 

Săftica Vrânceanu născută Pleşescu, socie iubită nu numai 
de sociul ei. 

Vasile Vrânceanu. 

Dosarul era gros de trei degete, legat în scoarţe tari, cu o 
înfăţişare severă, administrativă, de opis judecătoresc. 

Mihai Eminescu, vechi mânuitor de condici încă din 
vremea uceniciei de cinovnic la isprăvnicia de Botoşani, 


întorcea foile cu o încântare pe care nu i-o dăduse - şi pe 
drept cuvânt - nici un registru vreodată, nici acolo, la 
cancelaria unde a lăsat un moşnegel de ispravă şi 
neîntrecut în pregătitul cafelelor; nici la Agenţia Română 
din Berlin şi nici acum, la Biblioteca Centrală. Îl cunoştea 
amănunţit, filă cu filă, dar de fietece dată tot nu-i venea a 
crede că tiparul a răbdat atâta râs şi ocară. Şi se gândea 
cât de mult ar fi pe placul prietenului său de la Bucureşti, 
Iancu Caragiale, neogoit pescuitor de asemenea perle. 

Apoi a închis scoarţele şi a rămas în visare, rezemat de 
spata scaunului, cu bărbia în pumn. 

Prăfira privirea îngustată printre gene asupra adunării. 
Oricât de larg era salonul, nu mai rămăsese decât un singur 
loc gol, al lui Titu Maiorescu. În răstimp se glotiseră şi cei 
din urmă întârziaţi: Xenopol, tovarăşul de la Putna; binenu- 
tritul Caraiani, rotund şi balaoacheş ca un lăutar scăpat din 
taraful de la Pester; Papa Culianu cu fuiorul bărbii de 
vlădică; cei „trei români”, Lambrior, Panu şi Tasu, în straiele 
lor de şiac; Burlă şi mai tânărul Phillippide, Hurul; Nicolae 
Gane, căpitanul „celor nouă” care nu pricep niciodată 
nimic, şi Grigore Buicliu, Buiuc, cea mai ageră iscoadă a 
năzbâtiilor vrednice de consemnat la dosar. Nu lipsea nici 
Neculai Gheorghiu, „junimistul fără voie”, care se pomenise 
invitat la un banchet de aniversare printr-o greşală de 
adresă, într-un târg cu prea mulţi Gheorghii. Şi de atunci 
simțindu-se el mult onorat de această neaşteptată atenţie, 
nu scăpa o sin-gură vineri. Se aşeza cuminte într-un colţ, 
tăcea, asudat şi iarăşi tăcea. Tăcea şi iarăşi asuda. Îşi luase 
şi acum locul său, în-creţea fruntea într-o cumplită 
încordare să înţeleagă tot, zâmbea când râdeau alţii şi 
roşea mai cumplit decât pudicul Naum, când o privire se 
oprea mai îndelung asupră-i. „Asta-i mascota noastră, 
gogomanilor! - spusese odată Vasile Pogor. Cât va trăi el, n- 
am Nici o grijă de soarta Junimei”. Cu adevărat, de va fi să 
se năruiască laşii şi să se risipească toţi în cele patru 
vânturi, câtă vreme Neculai Gheorghiu, junimistul fără voie, 


se va înfăţişa salutând ceremonios şi luându-şi în primire 
scaunul, şedinţele puteau să înceapă. Chiar într-o casă 
pustie, în faţa scaunelor goale, în chiotul vântului prin 
geamuri sparte. 

Mihai Eminescu lăsase pleoapele să astupe deplin lumina 
ochilor. 

Ca sărmanul Dionis călătorea în timp. 

Plăsmuirea lui dura o privelişte plină de jale şi în aceeaşi 
vreme de-un comic macabru... Priveliştea unui laşi, de 
peste o sută sau două de ani... Poate un laşi pentru 
totdeauna şters de pe hartă, cum cad cele mai strălucite 
capitale ale lumii să le îngroape nisipul deşerturilor; cum s- 
au dus în pulbere cetăţile din Diorama lui; cum poate are 
dreptate Pogor să profeţească soarta aşezărilor omeneşti 
pe-un pământ viclean, cu germenul pieirii în el... În 
închipuirea sa, acum, din Iaşul Junimei şi caracudelor de 
faţă, n-a mai rămas aproape nimic. Câteva ruini, iarba 
crescută pe uliţi, o turmă de mioare păscând sub copaci 
bătrâni, din alt veac... Un moşneag sprijinit în toiag. Nu ştie 
carte, nu cunoaşte nimic... E surd şi pliurd. Dacă un drumeţ 
străin îl întreabă ce-nseamnă aceste ruini strânge din 
umeri: „Ha? ... Mai zi o dată, că nu pricep... Întrebi ce-s 
zidăriile ieste? ... De, domnule! ... Trebuie să scrie prin 
cărţi... Cic-ar fi fost odată un târg... Eu nu l-am apucat... Da 
noaptea, mă tem că umblă strigoii...” Drumeţul s-a dus în 
calea lui... A pogorât întunericul. Turma s-a aciuiat undeva 
la adăpost. Suflă un vânt umed din gurile surpate de 
hrube... Pe unde a fost cândva o uliţă, trece o umbră 
neagră, cu o pălărie tare pe cap. A întârziat... A intrat într-o 
ruină unde a fost cândva o casă, salută ceremonios în 
dreapta şi în stânga, se miră că nu-i nimeni să-i răspundă la 
salut, nici să-l întrebe: „Ce mai faci, domnule Gheorghiu?” 
Nu-i nimic. Pentru atâta, nu se turbură el. Se aşează pe-o 
lespede unde a fost cândva un scaun. Scaunul lui. Tace şi 
ascultă nimicul... Se încordează pentru a se dumiri ce 
înseamnă întunerecul acesta, pustiul acesta, de ce nu s- 


aude râsul lui Vasile Pogor? glasul lui Iacob Negruzzi? de ce 
nu întrerupe Nicu Gane, punând o întrebare în numele 
„celor nouă” care nu înţeleg nimic? unde e caracuda 
gălăgioasă, şi „cei trei români”, şi Eminescu să recite stihuri 
cu isonul lui cantabil? Unde sunt toţi? Ce va să zică tăcerea 
şi pustiul acesta şi noaptea aceasta? ... Dar fiindcă nu-i 
nimeni să-i răspundă, Neculai Gheorghiu, strigoiul, tace cu 
pălăria tare sprijinită pe genunchi şi aşteaptă cuminte, cum 
i-a fost firea în viaţa sa şi rostul său în viaţa Junimei... 
Aşteaptă până ce un clopot fantomă bate miezul nopţii. Se 
ridică... Salută ceremonios în dreapta şi în stânga, unde au 
fost cândva scaunele lui Maiorescu, Gane, Negruzzi, lacob 
şi Leon, Paicu, Naum şi atâţia alţii de nimeni atuncea ştiuţi; 
unde a fost sofaua năucului Pogor şi celelalte sofale ale lui 
Teodor Rosetti şi Carp. A plecat păşind grăbit pe 
înţelenitele găvane de pământ unde au fost cândva uliţi, 
printre năruitele ziduri căptuşite cu muşchi, unde au fost 
cândva case... Pe urmă nimic... Chiuie vântul în guri negre 
de hrube... Va fi oare alta, soarta lor, a Junimei, peste o sută 
sau două de ani? ... Nimeni nu va pomeni nimic despre 
nimeni, fiindcă nimic nu va supravieţui după nimeni. Cel 
puţin Neculai Gheorghiu. Junimist fără voie, din întâmplare 
şi din politeţe, nu-i cuprins de nici o amăgitoare 
deşertăciune. N-a scris niciodată un rând n-a luat cuvântul 
să-şi apere păreri şi să judece părerile altora; ascultă, tace, 
asudă, salută şi pleacă la culcare, pentru ca a doua zi să-şi 
vadă în tihnă de treburile sale ce n-au câtuşi de puţin a face 
cu Junimea şi Convorbirile, până la cealaltă vineri sara... 
Ce-o fi spunând în lumea unde trăieşte: prietenilor, 
nevestei, copiilor? Ce crede despre dânşii? Şi cum se 
răstoarnă în cugetul unui asemenea om simplu şi fără 
smintite năzuiri. Peripeţiile acestor şedinţe cu gălăgioase 
dezbateri, noaptea, când ajunge acasă şi rămâne pe 
marginea palului, cu picioarele spânzurate în papuci? ... 
Poate că nici nu-şi frământă însă mintea cu astlel de 
întrebări. Suflă în lumânare, îşi trage oghealul peste cap şi 


în cinci minute începe a sforăi. Mai cuminte el decât toţi. 
Singurul înţelept dintre toţi... 

O tăcere nefirească s-a lăţit după un scurt freamăt, ca la K. 
K. Ober-Gymnasium, când intra profesorul în clasă. 
Eminescu a deschis pleoapele din somnie, deşi ar fi ştiu ce 
se întâmplă şi fără să mai îndrepte ochii spre uşă. 

Apăruse Titu Maiorescu. 

Se oprise o clipă în prag, netezindu-şi barbişonul şi 
cuprinzând încăperea cu o privire rotită. Bine legat, strâns 
în redingota neagră cu o sângerie garoafă de decorație la 
cheotoare, părea înalt şi era scund, voia să zâmbească 
prietenos şi zâmbea numai protector. Se întorcea între ai 
lui, la Junimea prin strădaniile sale cu deosebire înfăptuită, 
însă fără voia lui se în-făţişa ca la tribunal ori la catedră. 
Poate credea din toată inima că şi-a lepădat solemnitatea o 
dată cu pardesiul şi cu pălăria înaltă, în antret. Dar era 
numai o închipuire zadarnică, aceasta. Nu-i stătea în putere 
să-şi schimbe firea înnăscută, rece, măsurată, aulică. 

Ca întotdeauna, s-a îndreptat mai întâi spre scaunul celui 
mai neînsemnat din întreaga Junime, dovedind că aici nu 
înţelege să dea întâietate ierarhiilor: 

— Bună seara, domnule Gheorghiu... Ce mai faci? ... 

Neculai Gheorghiu, roş cu para focului, a sărit de pe loc, 
lipind călcâiele şi îndoindu-se de mijloc, în unghi drept ca 
un echer: 

— Am onoare să vă salut, domnule ministru... Ce să fac? 
Bine, mersi! ... 

Pogor şi lacob Negruzzi îşi făceau semne ghiduşe 
înăbuşindu-şi gâlgâirile de râs. 

Aşadar încă un pidosnic rezultat al celor mai mărinimoase 
intenţii, care nu mai puteau schimba nimic. Pretutindeni şi 
întotdeauna, nu putea fi decât domnide ministru! domnule 
director! domnule profesor! domnule prezident! domnule 
doctor! domnule rector! ... O funcţie, un grad. Neculai 
Gheorghiu nu se încumeta să se aşeze jos; îşi ştergea 
sudoarea de pe frunte cu basmaua şi păstra zâmbetul de 


circumstanţă cuvenit unei binevoitoare excelenţe, deşi 
excelența era acum întoarsă cu spatele. 

Neclintit în ungherul său, Mihai Eminescu îşi spunea că 
nici un astfel de om stăpân pe sine şi teoretician logic al 
fericirii, nu-i sortit să cunoască o adevărată fericire. 
Fericirea nu se îmbracă în strai de gheaţă! Gândea la 
aforismul întrebător, tipărit în Convorbiri, unde Titu 
Maiorescu se zugrăvise sin-gur: „Oare pârâul de la munte 
ar fi aşa de limpede dacă n-ar fi rece?” Maiorescu 
adăugase: „şi voios”. Rece şi voios! Rece era şi când nu voia 
să fie. Voios nu izbutea a fi, nici când îşi clădea toate 
silinţele. O statuie chiar când coboară de pe soclu, nu-i 
voioasă. 

— Aici erai, Eminescule? 

— La datorie, domnule mini... domnule Maiorescu... 

Se ridicase moale de pe scaun, cum se ridica în silă din 
bancă şcolarul de altădată, chemat la aspru judeţ de D. 
Director Ştefan Wolf. Totuşi, domnul ministru ţinea să-i 
arate şi acum o consideraţie prietenoasă, care să 
îmbărbăteze poetul atât de nepregătit pentru viaţă, atât de 
neînțeles şi de osândă cu toate ciudăţeniile Iui. Îi ierta 
dezamăgirile, întoarcerea pe furiş de la Berlin, catedra pe 
care i-o rezervase şi o pierduse. Simţea obligaţia să-l 
îmboldească. Iar această îmboldire o voia lipsită de orice 
pedantlâc, voioasă, prietenoasă. Punându-i mâna pe umăr, 
gest rar la el ca o descumpănire în mersul aştrilor, rosti: 

— La datorie? Prezent la datorie? ... Cititorilor nu li se 
pare că eşti la datorie, cum ţi se pare dumitale... Te cer! Te 
aşteaptă! Suspină adoratoarele! ... Suspină şi Negruzzi 
după o altă Veneră şi Madonă, după alţi Epigoni, după alt 
Înger şi demon, altă Floare albastră... Să-l întrebăm pe 
Jacques, ce spune? Convorbirile, ce spun? ... În doi ani, cam 
câte două poezii pe an... Cam puţin... 

— Dacă nu-s ca lo Spaco, stoleriul, să scot în fiecare 
săptămână un dulap de bucătărie la gealău! 


— Asta nici n-o cer... N-o cere nimeni... Ar fi o crimă! Dar 
bănuiesc că e şi puţină boemie la mijloc... Fireşte că toate 
pe lume au o cauză. Dar a explica, a invoca acea cauză, nu 
înseamnă întru nimic a o justifica... 

Îşi ridică palma de pe umărul poetului încet, cu nemulţu- 
mire de sine. Nu aceasta ar fi voit s-o spună şi nu aşa s-ar fi 
cuvenit spusă. Îi lipsea însă căldura şi voioşia 
neprecugetată a unui Vasile Pogor, care altfel ar fi ştiut să 
aştearnă de-a dreptul, în faţă, cele mai supărătoare 
adevăruri fără să supere, între o glumă, între o pernă 
aruncată şi un hohot de râs. Purta şi el prin viaţă o osândă. 
Şi nici pe aceea n-o scăpase din vedere. O pomenise tot în 
aforismele tipărite de Convorbiri: „Fulgii de zăpadă cad 
leneşi pe pământ, sloiul de gheaţă izbeşte”. 

Iacob Negruzzi ţinea să-i împărtăşească ultimele minciuni 
din carul său încă nu pe deplin descărcat. Maiorescu a 
privit la ceas şi a ridicat barbişonul răsucindu-l puţin spre 
un umăr, într-o statuară atitudine de severă şi dojenitoare 
mirare: 

— Domnilor, e neiertat de târziu! ... Înainte de toate 
lectura... Respectaţi tradiţia... 

— „... căpitanii mei!” a completat Vasile Pogor, tologindu- 
se între perne şi pregătindu-şi la îndemână câteva 
proiectile, în vederea viitoarelor bombardamente. 

Titu Maiorescu nu şi-ar fi îngăduit în ruptul capului o 
asemenea destindere lenevoasă de serai. Ţapăn şi îndesat, 
s-a înfipt în scaunul tare, cu ceafa bine lipită de spătar, a 
dus batista păturită la gură să-şi netezească musteţile şi a 
pronunţat rituala poftire: 

— Cine are ceva de scos, să scoată! 

Bodnărescu, Naum şi Ştefan Vârgolici aveau întotdeauna 
ceva de scos, spre deosebire de Eminescu atât de sever cu 
scrisul său. Dar se codeau să ducă mâna la buzunar, 
cercetându-se din ochi şi trecându-şi unul altuia întâietatea. 

— Arici o dată! a strigat Pogor, vânzolindu-se în cuibar. 

— ...de două ori! a adăugat lacob Negruzzi. 


— ...Şi de trei ori! încheiase Caraiani, făcând semne spre 
pudicul Naum, veşnica sa victimă, păzită cu doi gealaţi din 
caracudă, ca să nu fugă, când începea a istorisi o snoavă 
fără pereche. Şi de trei ori, Naum! Scoate-o! Te-am prins cu 
mâna la ea... 

Anton Naum plecase în duşumele ochi ruşinoşi de fată 
mare. Caracuda însă nu-l slăbea. 

— Scoate-o! Scoate-o la vedere! 

Gealaţii îl şi strâmtoraseră, de o parte şi de alta: 

— Să i-o scoatem noi? 

Înfricoşat de vrăjmăşia alaiului, pudicul Naum trase de la 
piept foile împăturite, parcă şi-ar fi scos inima s-o ofere 
plăpândă pradă unor păroşi şi varvari călăi. 

Lectorul Junimei era îndeobşte Mihai Eminescu, de când 
Maiorescu se depărtase de Iaşi. Lui Pogor i se îneca glasul 
de emoție după întâia strofă. Negruzzi citea îngăimat şi fără 
suflu; Bodnărescu mieuna slab ca un pui de mâţă lepădat 
pe-un medean. Astfel, de multe ori soarta poeziilor se afla 
mai puţin legată de harul divin al autorilor, decât de 
măiestria ori de stropşala lectorilor. 

Titu Maiorescu îşi luă cu voie bună vechiul său drept 
cerând foile cu o mică, abia vizibilă clătinare încovoiată de 
deget. Măsură din ochi, metodic, lungimea poeziei şi 
lungimea versului, pentru a-şi potrivi glasul. 

Tăcerea era desăvârşită. 

Pe fereastra deschisă, atunci află cu cale să intre un 
fluture negru şi mare, de noapte, atras de lumină, zburând 
ameţit în jurul candelabrului, dănţuind o horă a morţii 
printre flăcările lungi şi săltate. Titu Maiorescu aşeză calm, 
pe genunchi manuscrisul, aşteptând cu palma deasupra. Îl 
aştepta să se aşeze în tavan, să-şi ardă aripile ori să plece 
îndărăt, în noaptea de afară. Eminescu admiră cu un fel de 
spaimă această desăvârşită şi rece împietrire. Se vedea că 
în acea clipă, pentru Maiorescu era tot una, dacă aeriana 
vietate se va scrumi în para lumânărilor ori dacă se va 
întoarce la adierile primăverii de unde venise, să-şi încheie 


destinul aiurea... Important era să isprăvească mai repede 
zborul nălucit de sinucigaş, pentru ca după aceasta 
ascultătorii să-şi poată aduna atenţia risipită. Vasile Pogor 
zvârli cu o pernă, fără s-atingă ţinta. Era singura dată când 
îşi cheltuia muniţiile, neînsoţite de răcnet şi de hohote. Pe el 
îl înduioşa până şi moartea unei gâze. Îi părea monstruos că 
atâţia oameni care frământă legile universului în cuget, 
pasionându-se pentru ideile unor filosofi zevzeci îngropaţi 
de-acum două mii de ani şi jălind moartea eroilor imaginari 
ucişi de Homer sub zidurile Troiei, găsesc foarte firesc să 
privească fără nici o vibraţie de înduioşare cum o făptură 
de gingaşe ţesuturi vii, de pulbere catifelată, cu aripi şi cu 
delicate antene depăşind tot ce-a făurit vreodată un pictor, 
un sculptor ori un poet, ameninţă să se prefacă într-un 
hidos cocoloş de mucozităţi pârjolite. „Nu se poate!” rosti 
gata să-şi acopere ochii ca să nu vadă zvârcolirile găzei, 
când se va rostogoli cu aripa muşcată de flăcări. „Nu se 
poate!” a repetat. Şi nimeni în afară de Eminescu, n-a 
înţeles ce nu se poate. Dar dorinţa i-a fost ascultată. După o 
ultimă zvâcnire printre flăcări, ca şi cum deodată şi-ar fi 
luat seamă că neînsemnata-i viaţă tot se mai cuvine încă 
trăită, fluturele şi-a potolit zborul agitat şi a plutit lin pe 
fereastră, afară, aflând iarăşi noaptea şi primăvara umedă 
cu şuvoirea miresmelor de liliac. 

Vasile Pogor a răsuflat uşurat. 

Titu Maiorescu a ridicat foile de pe genunchi şi a început 
să citească: 

Taliarh, iubite oaspe, de când nu mai vii la mine, sub 
povara întristării chipul meu s-a ofilit. 

Unde-s zilele frumoase...? unde-s nopţile senine? 

Parcă-n doliu toată lumea de atunci s-a învelit! 

Vai nu-ţi mai aduci aminte de trecuta fericire! 

Taliarhe! Taliarhe! cât de grabnic te-ai schimbat! 

Tu-mi jurai că o să fie vecinică a ta iubire... 

Erau minunate stihurile cu parfum antic, ale pudicului 
Naum. Mai minunat sunau încă, ritmate de vocea limpede a 


omului care trecea prin lume apărat cu zalele sale de 
gheaţă. Se săvârşea încă o dată miracolul prin care dăinuia 
Junimea de odinioară a foştilor juni. Acum nu mai şopotea 
nimeni. Vasile Pogor se înălţase într-un cot, gata parcă să 
lăcrămeze. Lungise gâtul şi îşi încreţise fruntea, până şi 
Neculai Gheor-ghiu. Panu uitase că avea de pus un fitil între 
doi prieteni, după un mai vechi al său nărav. Ioată caracuda 
şi „cei nouă” care nu pricep niciodată nimic, înțelegeau, 
presimţeau, ştiau că astfel de scurte lunecări într-un alt 
univers diafan, răscumpăra poreclele, bătăile cu perne, 
snoavele şi cârtelile de vineri seara. Eminescu nu băgă de 
seamă că i se stinsese ţigara. Acum erau aproape de 
sufletul lui, şi Anton Naum, omul singuratec şi de o discreţie 
care îndepărta prieteniile; şi Titu Maiorescu, în pofida 
ţinutei statuare şi auguste atât de străină de dânsul. Anton 
Naum privea în jos, vinovat. Glasul lectorului se lărgea, 
pregătind sfârşitul: 

Vino, liliacul tânăr a scos floarea lui frumoasă, turturelele 
la soare toată ziua gânguresc hohotesc prin peşteri fauni 
cu-a lor nimfe pofticioase, păstoriţele, păstorii în perechi se 
răsleţesc! 

Vino! mi-am luat de noapte o tunică prevezie cu mirt verde 
şi cu laur patul l-am împodobit; iar Lycisca ţine gata lângă 
cupa aurie, amfora cu două toarte, cu vin vechi pecetluit. 

Titu Maiorescu a mai păstrat un timp foile la înălţimea 
ochilor, privind peste ele într-un punct nevăzut. Apoi le-a 
îndoit încet în două, şi tot încet a vrut să le treacă autorului. 

Era fără îndoială şi o reală emoție în aceste mişcări 
dinadins prelungite; era şi o nevoie de efect oratoricese, 
după cum cereau celelalte îndeletniciri ale sale, de tribună. 

— Dă-le! a întins gheara de hrăpăreţ zaraf, Iacob 
Negruzzi, cu lăcomia lui de totdeauna, când se ivea un 
manuscris mai preţios pentru Convorbiri. 

Maiorescu a făcut un semn de răbdare cu latul palmei: 

— Să aşteptăm... Credem că n-are nimeni, nimic, de spus? 


— Asta aş mai vrea s-o aud! bombâni Caraiani, 
binehrănitul, căutând să facă uitate toate caznele la care 
supunea urechea pudicului Naum. Parcă-i altceva, cu totul 
altceva, decât „om şi om”! 

Anton Naum fu el, cel ce-a îngăimat sfios: 

— Aş avea eu ceva de spus... La cetirea cu glas tare, s-au 
luminat oarecare modificări la penultima strofă... Am să 
revăd manuscrisul... 

— La corectură, la corectură! îl invită Iacob Negruzzi, 
înşfăcând foile împăturite dintre degetele lui Maiorescu. Nu 
dau manuscrisul din mână pentru cioara din par... Ne 
cunoaştem omul... Când începi a modifica, faci ca nepotu- 
meu, când îi cade un creion în mână şi începe să-l ascută... 
Ascute, ascute, pân” n-a mai rămas nimic... 

— Totuşi! ... încercă o protestare, Naum. 

— Faul! Faul! au strigat caracudele şi „cei nouă”, că- 
pătând glas. 

Autorul n-avea încotro. Aşa hotăra gloata, în vreme ce 
Caraiani, treeând din nou în cealaltă tabără, ameninţă: 

— Şezi binişor, Naume, că acuma încep! Am eu o snoavă 
cu o ţigancă şi cu naşu-său!.... 

În faţa acestui suprem argument, Naum a şezut binişor. 

Bătând cu podul palmei în braţul scaunului tare, de lemn, 
Maiorescu încă o dată ceru linişte. Şopotelile rândurilor din 
fund s-au curmat. 

— Cine mai are ceva de scos, să scoată! 

Samson Bodnărescu prinsese curaj. După izbânda lui 
Anton Naum, de a sa nu se mai îndoia. A scos la iveală un 
sul întreg. 

— N-o fi o piesă? se înspăimântă Pogor. 

— Nici un ciclu de cimilituri? a vrut să afle Caraiani. 

— Piesă nu-i, cimilituri nu-s... Dar un ciclu este... vesti 
Samsune, strămutându-şi făptura coşcovă pe-un scaun mai 
apropiat de Maiorescu. 

Şi simțind curajul în scădere, crezu de cuviinţă să-şi 
asigure blândeţea judecătorilor, înainte de a preda caietul 


sul, la cetire: 

— Vedeţi că... Adică nu! ... Vreau să spun că e continuarea 
ciclului din Convorbiri, luna trecută... ba nu... acum cinci 
numere... dacă vă amintiţi... 

— Am înţeles! vorbi fără entuziasm, lacob Negruzzi... E un 
ciclu, deci vrei să nu ştirbim ciclul... Bune-rele, să treacă... 

— Îl vedeţi! ţâşni Ştefan Vârgolici în picioare, sfredelit de 
viermele unei prefăcute invidii şi arătându-l teatral cu 
degetul. Dumnealui cu asemenea tertipuri şi marafeturi ne 
umblă! ... Ba că e un ciclu şi că treacă meargă... Ba că sunt 
nişte poezii private, pe care nu se gândeşte să le publice şi 
vrea să fie citite numai ca să ne ridice moralul şi să ne 
dezmierde urechea. Priviţi, cât şiretlic zace într-un panteist 
ca dânsul, care e gatagata să se spulbere în mama natură 
ca puful de păpădie... 

— Da” ce ţi-am făcut eu, omule? se tângui Samson 
Bodnărescu. 

— Mie, nimic... Nouă tuturor, ne-ai făcut! Ne asasinezi! ... 
Nu-i sară, să nu vii cu un ciclu. Întrebuinţezi toate vicleniile, 
ca să ne prinzi în capacnă... 

— Şiretlicul e arma slăbănogilor! proclamă Leon Negruzzi, 
cu toată autoritatea uriaşei sale zidiri. 

Caraiani aflând prilej să-şi puie în aplicare o scumpă teorie 
filologică, luă cuvântul: 

— Domnilor, Leon Negruzzi are dreptate. Şiretlicul e arma 
slabilor şi a decadenţilor. Mai sfrijit la trup şi mai putred la 
inspiraţie ca Samsune nu-i nimeni printre noi. Şi având în 
vedere că la toate popoarele intrate în decadenţă, vocalele 
a, o şi e, după teoria mea, au tendinţa să se prefacă în i, 
propun să-l numim pe viitor Simsin Bidniriscu. Aşa să-şi 
iscălească toate ciclurile cu care ne terorizează, ne 
asfixiază, ne asasinează... 

— Şi Pogor unde rămâne? Şi Xenopol cum rămâne? glăsui 
caracuda. 

— Foarte bine! Să se numească şi ei, ca o ultimă expresie a 
degenerării, Pighir şi Xinipili! 


— S-au botezat robii lui Dumnezeu, Pighir, Simsin şi 
Xinipili! binecuvântă pe nas Vasile Pogor, oficiindu-şi singur 
slujba botezului. 

Maiorescu aştepta neclintit în scaun, zâmbind înalt acestor 
copilăreşti zburdăciuni ale unor oameni în toată firea. 
Îngăduitoarea tăcere îşi avea însă o socoteală. Pentru el 
Samson Bodnărescu însemna o mare dezamăgire şi un poet 
sfârşit. De unde doi ani ezitase între el şi Eminescu, acum 
se lepăda cu desăvârşire de acest fost stâlp al revistei, 
mirându-se singur cum a crezut să descopere un dram de 
talent în toate elucubraţiile sale private şi ciclice, 
kilometrice, somnifere! Nu-l ispitea lectura caietului 
ameninţător de voluminos; dar nici n-ar fi vrut s-o arate de- 
a dreptul, dându-şi oarecum un vot de blam pentru lipsa lui 
de discernământ cu care îl proclamase o speranţă a poeziei 
române, imediat după Alecsandri. Mult mai uşor, de la sine, 
căpăta dezlegarea din partea întregii adunări. Lăsa 
caracuda şi „cei nouă”” să-şi împlinească menirea. Când 
zarva s-a mai potolit, a întrebat, uitându-se peste capete, 
spre un anume jâlţ;: 

— N-ai nimic de scos? 

Eminescu se lepădă ca de satana. O mustrătoare înălţare 
de sprinceană i-a amintit că a mai căpătat o crestătură la 
ră-bojul negru. 

— Nici tu, Gane? 

— Nici. 

Neculai Gane avea măcar o temeinică scuză. Pava târgul 
cu asfalt englezesc. 

— Nici dumneta, Xenopol? 

— Anume ce voiţi? 

Alexandru Xenopol. Poreclit „bonne 7 tout faire”, avea un 
ghiozdan plin. Studii istorice, sociologice, filosofice, 
economice, recenzii, mostre din toate specialităţile, învelite 
şi etichetate ca în lădiţa unui voiajor comercial. A ales după 
o scurtă chibzuială; iar lectura a urmat cu toate cuvenitele 
întreruperi şi dezbateri, întrucât pe aceste tărâmuri 


pregătirea Junimii era mai întreagă şi deosebită, cu două 
şcoli şi tradiţii în vecinic război: deoparte elevii Parisului, de 
alta doctorii Germaniei şi ai Vienei mult mai numeroşi. Titu 
Maiorescu păstra calea de mijloc, cu o uşoară aplecare 
către Berlin. Îşi oprea drept să rostească el ultimul cuvânt. 
Şi acel cuvânt cumpănea greu, nu numai fiindcă era rostit 
aforistic, definitiv, fără îngăduinţa unor vane întâmpinări; ci 
fiindcă într-adevăr, sub fruntea pătrată, masivă, lucra o 
minte ageră, cu toate cunoştinţele alcătuite în neclătinate 
sisteme, reci ca gheaţa, dar limpezi ea gheaţa. Mihai 
Eminescu îşi apropiase jâlţul pe rotile şi din nou asculta cu 
o desăvârşită atenţie. Nu-şi însuşea concluziile. Dar îi făcea 
o deosebită plăcere precizia cu care erau formulate. Din 
când în când, înainte de a condensa o asemenea 
interpretare în care se întretăiau mai multe sisteme străine 
în unul propriu, timpul cât îşi alegea cuvintele cele mai 
cristalice, ochii lui Titu Maiorsecu se opreau asupra 
fugarului de la Berlin. Îi trecea o repede, o neapăsată 
dojană în privire. Dintre toţi, era singurul care ar fi putut 
să-i stea alături, să-i preia rosturile dăscăliceşti, dacă i-ar fi 
urmat sfaturile. Se dovedise însă un boem şi-un recalcitrant 
fără leac. Se cârmuia numai după capul său. Nu se 
învrednicise a lua nici măcar un doctorat. Se mulțumea cu o 
slujbă măruntă de bibliotecar, ameninţată şi aceea de alţii. 
Încă o dezamăgire. Şi totuşi, fără voie, ochii spre el 
stăruiau, pentru a aştepta înţelegerea şi încuviințarea, la o 
invocare a lui Schopenhaur, a lui Hegel Fichte sau Kant. 

La despărţire, după alte lecturi şi ceaiul de datină, i-a 
pomenit, îmbrăcându-şi pardesiul pe mâneci: 

— Uitam ceva... Mi se pare că ai un duşman foarte tenace, 
aici, Petrino... 

— Baronul? 

Eminescu a pufnit de râs. 

— Da-da, baronul! În locul dumitale n-aş găsi nimic de 
râs... 


— Ce poate să-mi facă un duşman? ... Mai ales unul, ca 
acest baron de trei-sarmale? ... 

Titu Maiorescu n-a strâns din umeri cu aceeaşi nepăsare. 
A vorbit, ca un păţit ce era: 

— Orice duşman îţi poate face un rău, oricât ai fi sau 
numai te-ai crede de sus, oricât ar fi el sau numai l-ai crede 
de jos. 

Apoi a coborât treptele late de piatră, urmat de glăsuitorul 
alai al Junimii. 

Din capul scărilor, Vasile Pogor a strigat la argaţi: 

— Ioane, Costache! ... Daţi drumul la potăile celelalte, că 
aiestea s-au cărăbănit. 

IV 

— Ce-aud, Mihai? ... E adevărat că umblă să te capaciteze 
o smârdă ca Petrino? 

— Pare-mi-se şi mie... a răspuns Eminescu fără vlagă, într- 
un fel de lehamete, turtind cu încetineală ţigara neisprăvită 
pe marginea ceştei de cafea. 

Îi era scârbă de tutun, scârbă de muştele lipicioase şi 
bâzâind în jurul meselor, scârbă de întrebările altora şi de 
datoria lui să răspundă la asemenea înveninate întrebări. 

Celălalt nu-l slăbea: 

— Şi tu stai? 

— Precum vezi... Ce să fac? Ce pot să fac? ... 

— Mişcă-te, omule al lui Dumnezeu! Scrie-i lui Maiorescu! 
Cere să-ţi spună neted ce are de gând... Mergi la Negruzzi 
şi la Gane să-i pui pe crupe! ... N-ai strica să treci şi pe la 
Vârgolici... Maiorescu are o slăbiciune pentru „om şi om”... 
Acuma, la clipeală mi-a turnat una mai oarzănă-n cap, bată-l 
drac de cap, că tot îi bun la ceva după masă şi mai ales 
după vinul jupânului Gherşin... De ce la o adică nu te-ai 
abate ca din întâmplare pe la coana Emilia, la doamna 
Humpel? ... O întrebi de sănătate, de una, alta, o aduci 
meşteşugit cu arta retoricească şi-i istoriseşti cum stau 
lucrurile. Dacă-i trimite ea o vorbuliţă lui frate-său, ai 
scăpat de hibă; poţi să te culci pe cea ureche fără grijă... In 


orice caz nu sta, că-ţi stă norocul. Dă din mâini! Ce mama 
dracului, doar nu eşti o caracudă oarecare ca mine... O ţâră 
de te gândeşti, vezi câte ai de făcut, măi dragule, măi! 

Miron Pompiliu, „Keşkemet”, vorbea din picioare, crăcă- 
nat, cu mânele în adâncul buzunărilor de la pantalonii 
vărgaţi, zornăind în acel străfund oarecare chei şi o 
rămăşiţă de gologani de aramă. Îşi lăsase haina de doc 
descheiată la piept, să-l sufle vântul. Pălăria de pai împinsă 
pe ceafă, stătea maimai să se prăvale din claia de păr. 
Printre cuvinte, mesteca o scobitoare, mutând-o cu limba 
dintr-un colţ al gurii în celălalt, precum amesteca graiul 
moldovenesc cu răzlețe ardelenisme din Şteiul Bihorului. 

Era după masă şi era aprins la faţă, poate şi de dogoarea 
cumplită a soarelui, poate mai mult încă de o dogoare 
lăuntrică a unui oarecare prea cumplit vin de Uricani, de la 
prea ades pomenitul Lupu Gherşin. 

Cu vreo două ceasuri mai înainte, străbătea piaţa din faţa 
fostului han al lui Bacalu, către casă, unde îşi făgăduia un 
somn de după amiază să se ducă pomina, cu storul tras şi- 
un ulcior de apă şuroit în opturi pe duşamele pentru a 
păstra o răcoare reavănă pân'la asfinţit. Atunci l-a văzut pe 
Eminescu, singur, la un fel de ospătărie-cafenea, cu trei 
mese calicoase trase la umbră de salcâmi, lângă un dos de 
perete zgrumţuros. L-a înduioşat singurătatea pierdută a 
prietenului. 

Nu mai stăteau împreună. Se isprăvise cu viaţa lor de la 
balamucul Trei-Sfetitelor. Şi cunoscând el prea bine zvonul 
despre uneltirile poetului baron, Dimitrie Petrino, care 
râvnea să-i uzurpe locul de la bibliotecă, venise cu tot 
sufletul să-i dea îmbărbătări şi poveţe. 

— Asta-i, măi frate! încheiase, scuipând scobitoarea dintre 
dinţi. Nu sta, fiindcă Petrino nu stă! 

Eminescu îl aşteptase să sfârşească, muşcându-şi 
musteaţa moale şi scurtă. A ridicat ochi mustrători să-l 
privească în ochi: 


— Aşa mă cunoşti tu, dragă Mirune? ... Mă vezi bătând pe 
la uşile oamenilor, mă vezi rozând pragurile, trăgând sfori, 
milogindu-mă? Mai bine mort de foame, decât asta! ... Dacă 
nu găsesc dânşii de cuviinţă să facă de la sine ce este de 
făcut, n-am să le-o cer eu. 

— Petrino le-o cere! 

— Să fie sănătos! Mulţumesc lui Dumnezeu; eu nu-s 
Petrino. 

Miron Pompiliu îşi smuci pălăria pe frunte. Adineaori era 
prea pe ceafă, acum prea pe ochi. 

De sub această îngustă straşină, se uită la prietenul său de 
pe scaunul cafenelei-ospătărie, cu o milă nu străină de 
aburii vinului. 

N-o mărturisea. Dar fără să i-o spună şi fără s-aştepte 
cuvenita învoire, din frăţească solidaritate cercase să 
îndeplinească el o parte din aceste plănuiri de apărare. 
Strecurase un cuvânt la Iacob Negruzzi: o întrebare lui 
Nicu Gane; o prefăcută mirare lui Leon Negruzzi, fratele lui 
Iacob. Toţi au dat lăturile... Nu se amestecau! Toţi au 
pomenit stânjeniţi despre obligaţii electorale. Abia trecuse 
o lună de când s-au isprăvăit alegerile pentru Cameră. 
Guvernul biruise din plin. Se prelungea cârmuirea lui 
Lascar Catargiu. Venise deci acuma sorocul multor 
făgăduieli şi legăminte. 

lar Dimitrie Petrino se prenumăra printre cei din fruntea 
pomelnicului de slujbe, de cereri, de răfuieli. 

Aceasta o ştia Miron Pompiliu şi mai ştia cu deosebire 
altele, care-i scăpau unui om deprins să trăiască în stele, ca 
Eminescu. Mai ştia că baronul cu proaspătă diplomă de 
nobleţe a împărăției se înrudea cu Hurmuzăcheştii din 
Bucovina şi că, în ziua când a descălecat în ţară fugărit de 
creditori, îndată i s-au deschis larg saloanele Iaşilor. 
Risipise o avere la Viena şi aiurea, îşi pierduse nevasta şi 
copilul; plângea aceste bântuiri ale sorții în poezii de-o 
disperare menită să-l înfăţişeze ca pe-un Byron ori un 


Alfred de Musset, întârziat în veac şi exilat pe malurile 
Bahluiului. 

Alte strofe, de-o altfel de deznădejde, nu contenise a 
dedica de sârg doamnelor sus puse. Cutreiera localurile de 
petreceri în tovărăşia junilor din protipendada ieşană, dând 
patimei pentru vin şi desfrâu o aureolă romantică. Oricine 
putea să priceapă că nefericitul baron şi poet, sătul de 
prigoana destinului, îşi căuta singur moartea, distrugându- 
se cu premeditare. Cucoanele sus puse, după ce lăcrimau 
pe închinările atât de frumos caligrafiate în albumul din 
salon, simțeau de a lor datorinţă să-l scape de la pieire. L-au 
cercetat pe departe, cam ce anume ar putea să-l mai ţină în 
viaţă şi în Iaşi. Şi n-a fost prea greu să afle... Petrino, dând 
ochii peste cap într-un resemnat suspin, consimţea de 
dragul gingaşelor ocrotitoare să încerce a mai întârzia în 
această tristă Vale a plângerilor. Rostise o vorbă... 
Biblioteca! Aşa, la întâmplare s-ar fi spus, deşi romanticul 
baron îşi amintise că astfel i-a venit şi lui sorocul să 
plătească o poliţă, măcar o singură dată şi măcar faţă de un 
singur creditor; îndrăzneţul student de la Viena, care-l 
luase atât de zdravăn la rost în ziarul Albina din Pesta, prin 
1870, apărând memoria lui Aron Pumnul, ponegrit în 
broşura Pucine cuvinte despre coruperea limbei române în 
Bucovina! Rostise aşadar numai o vorbă... lar vorba şi-a 
făcut drum din salon în salon, până ce-a luat o cale netedă, 
sub chip de bileţele şi de focoase recomandaţii îndreptate 
spre Bucureşti, la domnul Titu Maiorescu. Şi oricât de 
limpede descâlcise firul acestor uneltiri Titu Maiorescu, 
scormonind dedesubt pricinile nemărturisite ale unei 
asemenea înverşunări pe-o slujbă unde-şi câştiga pâinea 
amară de toate zilele cel mai modest în pretenţii stâlp al 
Junimii, nu se învrednicise a ţine piept asalturilor. Nu-i 
scriau şi nu-i cereau acest hatâr numai doamnele sus puse, 
cu a lor poruncitoare graţie, care nu îngăduia un refuz. Se 
mai adăogeau răvaşele soţilor, ale cumnaţilor şi socrilor, 
punând în cumpănă obligaţiile politice, doar de-or căpăta 


linişte în casă. De altminteri Eminescu o cam merita! De ce 
nu i-a ascultat îndemnul să-şi ia doctoratul în filosofie la 
Berlin sau la lena, ca să se asigure pentru toată viaţa cu o 
catedră universitară? 

Miron Pompiliu le aflase toate acestea amănunţit, de-o 
săptămână, de când bătuse un drum să încerce altă 
prietenească faptă. Auzise că doamna Matilda Cugler, poeta 
Convorbirilor şi gazda unor plăcute ceaiuri, ar fi pe cale să 
se despartă de bărbat, prietenul şi colegul lor Burlă. N-a 
izbutit să potolească dezbinul dintre soţi. Matilda Cugler 
nici n-a voit să-l asculte. În schimb, i-a adus la cunoştinţă 
cele puse la cale cu soarta lui Eminescu în saloanele Iaşilor. 
Încât acum, din picioare, crăcănat, privindu-şi prietenul 
căzut moale pe scaunul unei ticăloase ospătării-cafenea, 
măsura ce uşor cântăresc ei în încrucişarea de iţe politice 
ale Junimii. 

— De-ar fi Pogor aici! ... 

— Da... De-ar fi Pogor aici, recunoscu Eminescu, nu mă 
îndoiesc că nici n-ar fi aşteptat să-i bat eu în uşă... Parcă-i 
făcut! De câte ori mă aflu într-un impas în viaţă, prietenii 
lipsesc... Te părăsesc fără s-o băânuiască şi fără s-o vrea... 

— Şi unde-i, mă rog? Nu poţi să-i dai de ştire? .... 

Eminescu a strâns din umeri: 

— Nici de urmă, nici de ştire nu-i pot da. Miroane... E 
plecat din ţară... Călătoreşte. Elveţia, Tirol, Rin... Dar chiar 
să-i aflu de urmă, încă tot m-aş feri să-i scriu. 

Miron Pompiliu a căscat. Îl dobora somnul de după amiază 
şi căldura: 

— Tu mai stai? 

— Stau... Aştept să-mi vie ceasul de slujbă, cât m-o mai 
ține slujba! 

— Atunci ne vedem diseară. 

— Poate... 

Prietenul a plecat spre odaia cu perdelele trase şi 
răcoarea jilavă a opturilor de apă şi troițe pe podea. 
Eminescu a rămas în bonzăiala muştelor lipicioase, la masa 


de ospătărie, lângă zidul urât şi zgrumţos, De sus, din 
salcâmii firavi, a căzut legănându-se o frunză galbenă, 
ovală, moartă înainte de vreme. Era îmbăcsită de colb, 
chircită, străpunsă de acul v-unei înveninate insecte. 
Eminescu a scurs pe gâtlej drojdia de cafea. I s-a părut 
amară sau poate numai gura i-a fost amară. 

În piaţa încinsă de arşiţă se ogoise obicinuita forfotă. Arar 
o birjă târându-se fără ţintă; arar un trecător cu mers 
istovit. Într-o trăsură de ţară cu patru cai înhămaţi buziş şi 
clopote de drum lung, l-a zărit pe Leon Negruzzi, îmbrăcat 
în manta de doc. Uriaşul îşi scosese panamaua din cap, îşi 
ştergea fruntea cu o basma albă. Pe urmă, ca la un semnal 
s-a înşirat un lanţ de echipaje spre gară. Droşti boiereşti, de 
casă, lucios lăcuite, încărcate cu geamandane şi panere. 
Copii cu berete şi pantaloni scurţi pe scăunaşul din faţă, în 
fund femei în strai de voiaj, cu voalete subţiri înnodate sub 
bărbie ori fluturând voios, în urmă, peste poclit. Şi iarăşi ca 
la un alt semnal, piaţa a rămas din nou goală, şi parcă mai 
pustiită. Un câne flenduros şi şchiop, căuta umbră lângă un 
zid: şotânc-şotânc. 

Numai atâta suflare rămânea locului în toată întinderea 
învâlvătată de nămiaza sfârşitului de cireşar. El şi un câne 
olog, al nimănui. 

Plecau toţi la moşii, la băi, la mânăstiri, într-o altă lume, în 
altă ţară, unde sunt peşteri răcoroase de întunerec în codri 
de brad, izvoare săltând spumegoase în stânci, miros de 
feregă şi de fân cosit. Pe el îl mâncau muştele lipicioase de 
viu. 

Se apără în silă de stolul bâzâitor. În silă s-a desprins de 
pe scaunul fierbinte, de fier, să meargă la slujba pe care şi 
aceea i-o ameninţa bunătatea oamenilor. 

S-a abătut pe sub anume ferestre. Perdelele trase. 
Ţipenie... S-a întors pe celălalt trotuar. S-a oprit o clipă să-şi 
răsucească o ţigară din tutunul pe sfârşite, uscat şi colbos. 
Ochii tot mai nădăjduiau, Dumnezeu ştie ce, aţintiţi spre 
geamul iatacului. Dar nu s-a clătinat alba perdea. Numai 


soarele lucea arzător, ca într-o oglindă cu argintul în clocot. 
Peste trei zile pleca şi ea: Verona, Vreona, Vanover... Casă 
mânăstirească, spirale de bună-dimineaţa zăbrelind pe 
sfoară cerdacul umbros, grădiniţă cu flori de nalbă, 
micşunele şi gura leului. Clopote de vecerne... Zbor 
noptatec de lilieci... Nu i-a zugrăvit oare ea singură toată 
frumuseţea şi pacea de la Văratec, înainte de a-şi lua rămas 
bun? Nu l-a îndemnat oare să-şi ceară concediu şi să vină? 

Acelaşi îndemn l-a rostit şi bărbatul, bătrânul Micle, cu 
blânda lui nevinovăție. Încă tot nu-şi închipuiau deplin, cât 
de sărmană şi nesigură îi este viaţa în acest Iaşi, pe care îl 
căutase ca un liman al alinărilor. Ţigara nu trăgea fum. A 
zvârlit-o scârbit şi a pornit repede spre datorie; el singur 
grăbit în târgul acela răpus de zăpuşală. 

De la o cişmea, i-a ieşit înainte o slujnică în catrinţă şi 
cămaşă de in, cu pulpele goale. A lăsat doniţele jos şi i-a 
urat, în glumă, cu voie bună, râzând şi ştergându-şi 
sudoarea de pe obraz cu mâneca: 

— Are să-ţi meargă bine, conaşule! ... i-am ieşit cu 
plinul... 

EI a clătinat din cap. Ştie prea bine ce bine îl mai poate 
aştepta! 

La bibliotecă, ajutorul i-a dat târcoale: 

— E adevărat ce s-aude, domnule director? 

— Ei, ce s-aude?.... 

— Că plecaţi şi că vine în locul dumneavoastră domnul 
baron Petrino? 

— O fi... 

Târcoale i-a dat şi uşierul, un moşneag ca atâţia alţii 
întâlniți în viaţa lui de rătăcitor. L-a întrebat dacă nu 
pofteşte un pahar de apă. Dacă nu porunceşte o cafea... 
Apoi şi-a luat inima în dinţi făcându-se a zâmbi singur, ca 
de-un zvon nărod pe care-l vinde aşa cum l-a cumpărat: 

— Cică aveţi de gând să ne lăsaţi, coane Mihai... Apoi 
aiasta, n-o mai credem noi! ... 

N-o crezuse nici el, conu Mihai. Dar acum o credea. 


Singurul cetitor statornic, chiar pe o asemenea vreme de 
năduf, un bătrân maniac de hârţoage vechi şi de 
documente, şi-a părăsit cotlonul. A venit lângă el, la birou. I- 
a pus mâna slăbănoagă pe mână, vorbindu-i: 

— Am auzit... Ţin să-ţi spun că-mi pare rău. Locul dumitale 
era aicea... Se vede că ne întoarcem iar la ticăloşia şi la 
hatârul din vremea fanarioţilor. 

Mihai Eminescu a zâmbit, lăsându-se pe spata scaunului: 

— Eu cred că nici n-avem de unde să ne întoarcem, 
domnule Cheşcu. Stăm pe loc! Am stat pe loc. Aşa că toate-s 
în cea mai bună rânduială. 

— Asta-i adevărat... Am socotit un timp că s-a schimbat 
ceva. Atâta am schimbat: straile ieste nemţăşti de pe noi, în 
locul giubelelor şi cealmalelor ţărigrădene... Încolo? ... 
Moravuri, intrigi, sfeteriseli, încă mai vârtos! Ca în romanul 
lui Filimon: Ciocoi vechi şi ciocoi noi... Orice se întâmplă, ţin 
a doua oară s-o spun: îmi pare rău pentru dumneata din 
toată inima. Eu acelui domn n-am să-i dau nici ziua bună. S- 
o ştie dumnealui! 

Peste câteva zile, dumnealui, poetul baron Petrino s-a 
încrucişat dimineaţa, în stradă, cu Eminescu. El era tolănit 
în trăsură, între doi juni sclivisiţi, veseli din cale afara. Se 
întorceau de la vreo grădină din preajma Iaşilor, de la 
Pester, de la Chirilă ori „Leagănul fluturilor”. Eminescu 
venea pe jos cu pălăria pe ochi. 

Tustrei, s-au răsucit să-l privească peste poclitul lăsat, 
râzând. lar când a ajuns la slujbă, Eminescu abia atunci a 
înţeles rostul acestei neînfrânate veselii. O adresă cu număr 
şi cu semnătura domnului ministru Titu Maiorescu, îl punea 
în cunoştinţă că e desărcinat din funcţia de bibliotecar şi îl 
invita să predea serviciul pe ziua de întâi iulie, urmaşului 
său, Dimitrie Petrino. 

Baronul îşi sărbătorise toată noaptea cu chef şi lăutari cea 
dintâi poliţă plătită vreodată, vrunui creditor. 

Dar acasă, îl aştepta pe Eminescu altă hârtie, cu alt număr 
oficial şi cu aceeaşi semnătură a domnului ministru Titu 


Maiorescu. În stilul uscat şi prea bine cunoscut lui din 
atâtea şi atâtea cancelarii câte cutreierase, i se punea în 
vedere că e numit revizor şcolar al ținutului laşi şi Vaslui pc 
ziua de iulie, una, când era invitat să-şi ia serviciul în 
primire. De predat n-a predat nimic; n-avea cui. De primit 
n-a primit nimic; n-avea ce. Baronul Dimitrie Petrino, odată 
ştiindu-se cu decretul la buzunar, a plecat în concediu: o 
lună la băi, o lună la deosebite conace de ţară undei 
pregăteau, bucuroase primire, şi odaie de ales mosafir, 
cucoanele atât de simţitoare la dedicaţiile din albumul 
saloanelor. 

Eminescu a rămas mai departe, să custodească dulapurile 
de cărţi. Şi fiindcă în aşa numita cancelarie a revizoratului, 
nici pomeneală nu era de asemeni dulapuri, a cărat acolo 
pe cele deocamdată deşarte de la Bibliotecă, aşternându-se 
pe orânduială. 

— Eu, să am iertare, cucoane Mihai, d' zic că nu-i cuminte 
ce faci mata... se dăduse cu părerea moşneagul uşier de la 
Bibliotecă. Să nu spun vorbă proastă şi-ntr-un ceas râu, nu 
mi-o plăcut nici de fel cum se uita la mata, de-a coasta, 
domnu ista nou, de-i zice baron. O vinit cu pălăria pe ceafă, 
o iscălit, o luat lefuşoara şi s-o dus, dusu-s-a! Când i-ai 
pomenit de dulapuri, numa ce i-o tresăltat ochii sub stecla 
ochelarilor... Şi prea o ţânea înainte să faci mata cum vrei şi 
cum crezi mai bine... Mata amesteci avutul slujbelor... 

— Dacă slujbele-s amestecate, moşule! Încerc s-o scot la 
capăt cum pot, din sărăcia pe care ne-o dă statul. 

Moşneagul a tăcut, clătinând din cap şi păstrându-şi 
judecăţile pentru sine. Domnul revizor s-a simţit înviind din 
sfârşeala acelor zile de iunie, care-au trecut ca un vis rău. 

Luând la cercetare legi, dosare şi ordine lăsate în părăsire, 
fără urmă de trecere în fapt, a băgat samă de îndată că şi 
slujba aceasta la care nu râvnise, se vestea totuşi pe placul 
şi pe priceperile sale. Îl aşteptau drumuri de ţară, prilej să 
pună la încercare învățături care pentru cei dinaintea lui se 
arătaseră moarte. Venea vremea să lege firul rupt, de la 


Putna. Să fie de-un ajutor la primenirea stărilor şi a 
năravurilor, cu o trudă vie, la faţa locului, nu numai cu 
vorba şi cu scrisul. Slujbă cu bună dobândă şi pentru 
cărturar, şi pentru poet. Numai să-l ţină barem câţiva ani... 

Nu se încheiase vacanţa, nu s-au deschis şcolile, iar 
prietenii îi şi aflaseră această nouă patimă, cum o socotiră. 
Îl înghimpau în discuţii la mesele de sară, cu hâtre 
întrebări. Când şi cum are să reformeze el învăţământul? Ia 
zi-i, Eminescule! Când şi cum are să-i pregătească 
viitorimea o statuie după chipul lui Pestalozzi şi asemănarea 
lui Comenius? Ia zi-i, Eminache! 

El zâmbea înseninat la chip, în de laolaltă cu vesela 
caracudă. 

Îl însenina mai ales o împăcare cu oamenii, care tot au 
purtat grijă să nu se lepede cu desăvârşire de dânsul 
înainte de al treilea cânt al cocoşilor: escelenţa-sa domnul 
Titu Maiorescu, lacob Negruzzi, Gane şi ceilalţi fruntaşi ai 
Junimii, cu rosturi în dregătoriile de la centru şi din Iaşi. I- 
au schimbat o slujbă măruntă pe alta. Ba i-au mijlocit chiar 
un mai mare bine decât credeau. De la o slujbă adormită, 
de pensionar, l-au împins la îndatorinţi de pietroasă 
făptuire. L-au dezmorţit dintr-o dată. EI, atât de moale şi de 
nepăsător cu sine, răspundea întotdeauna cu înzecit suflu la 
chemările din afară. Îşi simţea în vine sângele tânăr de la 
Viena, din anul când pregătea pomenirea la mormântul lui 
Ştefan Vodă; sângele tânăr de la Putna. 

Iar nu după mult, în toamnă, s-a ivit ceasul s-o dovedească, 
încă o dată, Bucovinei lui. 

Se pregătea la Cernăuţi, altă pomenire. A împărăției, 
aceasta. Un veac de când Austria a răşluit inima Moldovei, 
cu mânăstirile, cu scaunele domneşti şi mormintele 
voievozilor. Beamterii au dat cuvenitele porunci pentru 
scoaterea steagurilor, au înşirat parăzi şi au slobozit glas 
fanfarelor militare. Ca să pecetluiască pe veşnicie pierzania 
acestui trup de ţară, serbările erau închinate şi Universităţii 
austriace din Cernăuţi, care atunci îşi căsca uşile pentru 


deplina astrucare a feciorilor moldoveni din plaiurile nante, 
din munţii în lumină, din văile în flori. La Iaşi, se desfăşura o 
altfel de mai cucernica aniversare. Norodul îngenunchea în 
piaţa Beilicului, acolo unde călăul sultanului i-a fost tăiat 
capul lui Grigore Ghica vodă. Din gândul şi prin grija lui 
Vasile Pogor, în aceeaşi zi când sunau fanfarele la Cernăuţi, 
se dezvelea chipul domnitorului ce cutezase, în timpi de 
răstrişte şi de vânzări, să arate cu nesăbuită cutezanţă 
semn de împotrivire. Monumentul alb se înălța pe stâlp 
subţire, de marmoră, vrej alb, ridicat către cer, ca fumul 
jertfelor fără prihană primite. 

Despre asemenea pregătiri, citea ştiri într-o gazetă din 
ţară leodor Stefaniuc, ascultant la tribunalul din Cernăuţi, 
în odăiţa sa de holtei de pe strada Lumea Nouă. Se lăsa 
sara. Se împuţinase lumina. Se pregătea să aprindă lampa, 
când a auzit duruit de birjă la poartă. 

— Hm! şi-a grăit singur. N-au mai sfârşit de venit oaspeţii, 
la jupân Sulzer. Unde naiba îi mai găzduieşte pe toţi? ... 

Îndreptăţită mirare. De două zile, la vecin, Herr 
Anastasius Sulzer, curgeau neamuri şi cunoştinţi din 
târguşoarele bucovinene, cu rocuri şi rochii de gală în 
geamandane, pentru a lua parte cu cinste la strălucitele 
festivități. 

A aprins lampa şi a despăturit din nou ziarul. I-a scăpat 
însă îndată dintre degete. Un glas cunoscut şi de atât de 
departe şi atât de drag, îi sunase ca o amăgire a auzului: 

— Bucuros de oaspeţi, Todiriţă? 

A sărit în prag. S-a lovit în piept cu prietenul de pe 
Dianagasse. 

— Trăiască naţia, frate! 

— Sus cu dânsa! 

Dar amândoi s-au oprit. Amândoi au prins de veste că 
obştescul lor salut de la Viena, nu mai avea sumeţirea fără 
de grijilor de-atunci. S-au îmbrăţişat şi s-au privit. Au 
zâmbit şi pe urmă şi-au ocolit ochii. Se simțeau stânjeniţi de 
lacrimile care le împâcleau văzul. 


— Al dracului fum la trenurile voastre! - a spus Eminescu. 

Ştefaniuc a primit explicarea aşa. Însă el nu putea da vina 
pe nici un fum, de la nici un tren. 

— Doar n-ai venit la serbare? a întrebat îngrijorat deodată. 

— Da şi ba, Iodiriţă! 

— Nu-nţeleg, ce vrei să spui? 

— Ai să pricepi acuşi. Nu-i fi fiind şi tu candidat să intri în 
tagma „celor nouă” de la Junimea care nu pricep niciodată 
nimic? ... Deocamdată, hai cu mine afară şi ajută-mă să 
descarc din birjă oarecare plocoane aduse împărăției, 
tocmai pentru aceste sfinte serbări... 

Ştefaniuc înţelegea şi mai puţin. Dar s-a ferit să se înscrie 
printre cei nouă grăbiţi să ceară pe dată lămuriri, fiindcă 
numai aşa înțelegeau despre ce-a fost vorba, abia după ce 
au tăcut toţi. A tăcut şi el. A coborât în stradă. S-a minunat 
de mărimea şi de greutatea lădoiului de lemn; a pus umăr 
cu umăr şi l-au tăbârcit amândoi în casă. 

Mihai Eminescu a descuiat lacătul, a ridicat capacul şi a 
privit la prieten cu mânele în şolduri, zâmbind. 

— Nu cumva ai de gând să te muţi aici? a întrebat cu 
bucuroasă mirare, Ştefaniuc, pierzându-şi lăudabila 
stăpânire de până acum. 

Dintr-o ochire, cuprinsese câteva titluri şi scoarţe de cărţi. 
Psaltiri, ceasloave, biblii, hronici şi câte şi mai câte alte 
hârţoage vechi, frumos orânduite până la gura lădoiului. De 
vreme ce venea cu asemenea zestre, însemna că l-au adus 
hotărâri de statornicire. Îşi cunoştea omul! S-ar fi mirat să-l 
vadă că scoate la iveală straie şi ghete, ca oricare obicinuit 
alt drumeţ. Dar cărţi şi ceasloave? Acestea sunt bagajele lui 
de drumeţ de când îl ştie, de când sosea de la Ipoteşti, la 
Cernăuţi; elev în clasa doua, la K. K. Ober-Gymnasium. 

— Ţi-am spus, puţină, răbdare, Todiriţă! îl dojeni 
Eminescu, aşezându-se într-un genunchi şi începând să 
deşarte lădoiul. Das beste kommit zuletzt! ... 

Sub straturile de vechituri, s-au arătat adevăratele 
plocoane aduse împărăției. Câteva sute de broşuri noi- 


nouţe. A întins una: 

— Să vezi titlul şi ai să pricepi acuma fără să mai întrebi, 
prietene! 

Era o cărţulie intitulată. Răpirea Bucovinei, fără nume de 
autor şi fără locul tiparniţei. Înlăuntru, se răsfăţau în 
reproducere, unele documente tăinuite din arhivele Vienei. 

— Să le punem undeva la adăpost şi mâne le facem vânt... 
Să nu mai rămână niciuna... lată ploconul meu! ... 

— Tu ai scris-o? a întrebat Ştefaniuc. 

— Asta, nu! ... Ce-ţi pasă... Ţie pot adică să-ţi spun, fiindcă 
ai să înţelegi că numele autorului nu se mai cuvine pomenit 
nimănui. Documentele sunt adunate şi rânduite de 
Kogălniceanu; el a scris cartea. Ca atare, nu te mai îndoieşti 
cu ce pricepere şi cu ce suflet e scrisă... Na! Acuma s-a 
isprăvit cu întrebările tale; a venit rândul meu să întreb... 
Mai întâi închide geamul. Să nu mai aud muzica aceasta... 

Se auzea, departe, într-o piaţă, o muzică militară cântând 
din toate alămurile Marşul Radetzky. 

Teodor Ştefaniuc a închis fereastra. A tras fuga să aducă 
un clondir de vin şi cele cuvenite ospătarii. S-au întins apoi 
la taifas lung. Au răscolit din cenuşa răcită, să le 
încălzească, dulcile lor ceasuri de la Viena, cu întrebări 
despre prietenii risipiţi ca fulgii de păpădie în vânt, cu 
amintirile întâmplărilor şi isprăvilor care-i porneau pe râs 
până la lacrimi 

— Şi Pamfil Dan, ce face? Şi Moraru, unde-i? ... Şi bădiţa 
Grigoroviţa, veteranul, ajuns-a la întâiul doctorat? ... 

Şi câţi alţii, încă! ... Până şi cei doi Bumbăci! ... 

— Îţi mai aduci aminte Todiriţă, de praznicul împărătesc 
pe care vi l-am plătit eu, cu pantalonii tăi? ... Şi de istoria de 
la Tata Muriţ, cartea scrisă într-o limbă orientală? „Mă rog, 
vreau să ştiu mai întâi ce-i aceea o limbă orientală? ...” 

Şi câte altele, încă? ... Eliz... Unde-o fi Eliz? Mai trăieşte, 
Eliz? 

Când Teodor Ştefaniuc a pus pe masă ibricul de alamă 
pentru cafea, Eminescu l-a recunoscut îndată. 


— E cel de la Viena... 

Îl dezmierda cu latul palmei ca pe-o fiinţă vie şi dragă. 

— Cafelele noastre de la Viena! ... Nopțile noastre de la 
Viena! ... 

Din nou li se împâcleau ochii şi din nou se întorceau eu 
întrebările la alţi oameni şi la alte peripeții dintr-o altă viaţă 
pentru totdeauna sfârşită, pentru totdeauna pierdută. 

Târziu, pe la ceasurile două după miezul nopţii, afară, în 
stradă, a trecut murmur de alt cântec. Au ridicat amândoi 
privirile, au ciulit auzul. Trecea un cor bărbătesc, departe, 
de pe-o stradă pe altă stradă, cântând marşul lui Mureşanu, 
Deşteaptă-te, române. Şi amândoi s-au repezit să deschidă 
geamul, până când vocile s-au stins îndepărtate. 

Mihai Eminescu şi-a ferit cu degetele un fir nevăzut de 
păr, de pe frunte. Înlătura ceva care-i împiedicase o lumină. 

Vorbi încet: 

— Niciodată nu m-a pătruns cântecul acesta ca acum. 

lar după un timp: 

— Simt o mustrare... Era o vreme când mă îmboldeam cu 
ardelenii de la Blaj. Cătând să le demonstrez că Mureşanu 
n-a fost un poet chiar atât de mare cum îl socoteau ei; că 
Deşteaptă-te, române nu e o poezie chiar atât de 
desăvârşită cum o slăveau ei... Ce însemnătate aveau însă 
toate acestea? ... Poezia trăieşte prin răsunetul pe care îl 
află în noi... Pentru neamul nostru crâmpoţit între atâtea 
hotare, marşul lui Mureşanu face cât treizeci de righimente 
cu marşurile lui Radetzky cântate de toate fanfarele 
împărăției... Ca Marsilieza lui Rouget de Lisle, pentru 
francezi şi soldaţii revoluţiei. De asta nu mă-ndoiesc... Am 
simţit-o acum... 

— Iar la Iaşi? ... la laşi ce se întâmplă? a întrebat într-un 
târziu Todiriţă Ştefaniuc. Când ai sosit tu cu birja, tocmai 
citeam în ziar... Cine vorbeşte din partea noastră, a 
Bucovinei? 

Eminescu a privit în tavan, rărind cuvintele răspunsului: 


— Cine alt? ... decât martirul vostru... al neamului... 
Dimitrie Petrino! Neamul nevoii! ... 

— Va să zică tu aici, Petrino acolo! ... Bun schimb! ... s-a 
minunat leodor Ştefaniuc. 

— Aşa ni-i scris! ... Ne schimbăm unul cu altul. Nu suntem 
la primul schimb. 

Eminescu a zâmbit acum fără nici o urmă a vreunei păreri 
de rău. Îi veneau la socoteală amândouă schimburile... 
Prietenul n-a priceput nici tâlcul vorbelor, nici al 
zâmbetului. Dar n-a întrebat. Nu i-a lăsat răgaz, Eminescu: 

— Să vorbim despre altceva... Ştii că e vorba să-l am pe 
Chibici vecin? L-a numit Maiorescu şi pe el revizor la Fălciu, 
megieş cu laşii şi cu Vasluiul meu... Nu l-am văzut... Cum 
ajung la Iaşi, îi dau de ştire... Mi-e dor de pasărea 
turcească... Mi-era dor de tine, de Dan, de Vasile... Poate că 
de cercetez bine, mi-e dor de Viena noastră... Altfel vedeam 
noi înainte viaţa atunci şi altfel este, prietene Ştefaniuc! ... 
Altfel s-arată a fi... 

A doua zi, cărţuliile şi-au luat drumul. Eminescu a avut 
grijă să le trimită în plic şi la căpeteniile serbării, pentru a 
lor bună ştiinţă. 

Iar sara, s-au aflat mai mulţi prieteni, la birt. La Pajura 
Neagră. S-a întins masă lungă, regăsindu-se oameni cu 
mustăţi şi cu barbă, cei care se despărţiseră copii ori 
băietani. Vecinul lui Mihai Eminescu, părintele Alexandru 
Pleaşcă, fusese pe vremuri tovarăş de gazdă la Arune 
Pumnul. Era atunci un diavol împieliţat, după care nu o dată 
zvârlise Pumnă cu mătura şi cociorva. Acum faţa ghiduşă se 
ascunsese într-o uriaşă badana de barbă neagră. Glasul 
gros, de cântăreţ sobornicesc nu mai păstra nimic din 
piţigăierea hârjoanelor de la toloacă. Şi totuşi ceva mai 
rămăsese încă nestins din acea neastâmpărată fire, precum 
a fost dat să se vadă. 

Românii erau îmbrăcaţi în straie de toate zilele, dinadins 
pentru a se deosebi de cei care aveau ceva de sărbătorit. La 
celelalte mese străluceau fracuri şi piepţi albi de cămaşă, 


uniforme de mare ţinută. În frac erau şi chelnerii. În frac se 
afla şi un june avocat Komardiner. Care-şi găsise loc de 
vorbă la spatele lui Eminescu şi al părintelui Pleaşcă. Vorba 
era nemţească, fireşte. Austriacă suna şi mirarea, că 
românii păcătuiesc abţinându-se cu o barbară 
încăpățânare, de la o sărbătoare a civilizării. Teodor 
Ştefaniuc privea la Eminescu şi după cum îl vedea rozându- 
şi musteaţa, pricepea că pregăteşte una de-a lui, din 
timpurile de la Viena. 

Ridicând paharul peste umăr, la spate, sub nasul 
avocatului, Eminescu a comandat pe nevăzute: 

— Chelner! un pahar de bere. 

Părintele Alexandru Pleaşcă, nu s-a lăsat mai prejos: 

— Şi mie o bere, chelner! 

Omul în frac, se uita mirat de la un pahar la altul. 

— Chelner, nu sta de poveşti! O bere ţi-am spus! a ridicat 
glasul Eminescu. 

— O bere, băiete, trap! i-a ţinut isonul popa Pleaşcă. 
Chelnerul a schimbat paharele cu altele pline. Dar abia a 
început a vorbi din nou cu avocatul în frac, că Eminescu din 

nou înălţă peste umăr paharul gol. 

— Un pahar de bere, chelner! 

Preotul bărbos, strigă şi el cuprins de-o nepotolită sete: 

— O bere, băiete, galop! Ce te-ai întins la conversaţie? Nu 
se poate bea o bere în localul acesta? 

Iar alt ison de râs a izbucnit la întreaga masă a românilor, 
până ce domnul avocat Komardiner a plecat la tovarăşii săi 
cu coada fracului între picioare. 

— Parcă m-am văzut la Viena! a mărturisit mai târziu, a 
doua zi, Eminescu. Am pierdut în Iaşii mei, pofta glumelor... 
A trecut vremea lor, Todiriţă... Îmi tresaltă câte una prin 
cap. Dar mă opresc. Îmi pare fără nici un haz şi se mistuie 
în mine. Mâni-poimâni cel dintâi fir alb... Mă mir încă de ce 
nu mi-a ieşit niciunul până acum... 

Mergeau amândoi spre străzi lăturalnice, ferindu-se de 
pieţile cu sărbătoarea în toi. Treceau să-şi caute urmele 


copiilor care-au fost şi n-au să mai fie niciodată. Casa lui 
Pumnu, cu viţă sălbatică împletită în stâlpii pridvorului... 
Cealaltă aşezare mai scundă, unde a fost Biblioteca 
Gimnaziştilor Români... 

Eminescu s-a oprit locului. S-a înălţat să privească peste 
zăplazul cu gratii de lemn. A vrut să pună mâna pe mânerul 
portiţei, să intre, să caute poate cine ştie ce nelămurită 
amintire, poate să se caute pe sine cel de atunci. Un câne 
zburlit l-a lătrat duşmănos. Şi o babă străină, cu broboadă 
neagră pe ochi, a ieşit în capul scărilor să-l privească 
bănuitor. Aşa cum îl primiseră alţi ochi străini, alţi câni 
vrăjmaşi, la o căsulie albă, undeva într-o poiană, când l-a 
străbătut cel dintâi fior al sfârşiturilor. 

VII. 

Drumul se înfunda în viroage hlisoase, prefăcute în 
smârcuri după o săptămână de burniţă fără istov. Suia 
dealuri strâmbe, pe surpături de lut galben. Cotea în 
margini de codri şi se înşiruia nesfârşit, peste câmpuri 
pustii, printre porumbişti mucede şi mirişti negre în lumina 
vânătă, tulbure, tristă, de ploaie şi de toamnă. 

De două ceasuri brişca pătrunsese în ţinuturi 
necunoscute. 

Mihai Eminescu, revizorul de şcoli plecat în inspecţie, ştia 
că acele părţi ale Vasluiului sunt mai sărace şi mai sălbatice 
ca oricare. Nu-şi închipuise niciodată însă, că se mai află 
undeva ponoare atât de uitate de Dumnezeu şi de 
biuecuvântata stăpânire, în anul mântuirii 1875 şi în ţara 
asupra căreia, încă de acum zece ani, Europa privise cu o 
„sforţată admiraţie de uimire” ca spre o mesianică 
„învăţătoare a lumei civilizate” precum suna proclamația de 
pomină a domnului Dimitrie Brătianu consemnată la loc de 
cinste în dosarul Junimei. 

Îşi cunoştea el prea bine acum această ţară. O străbătuse 
în lung şi în lat, în pribegiile de băieţandru şi de adolescent. 
Dar îşi spusese mereu că de-atunci, tot se va fi primenit 
ceva în înfăţişările din afară, de vreme ce nu trecea vară 


fără o nouă inaugurare de linie ferată, de gări şi de poduri. 
Minunile se întâmplau însă fără îndoială aiurea. Aici, căluţii 
mărunți se opinteau din greu în tihăraiele glodoase şi nu o 
dată birjarul cu mantaua udă coborâse de pe capră 
blestemând în limba lui plângăreaţă, ca să înnoade 
ştreangurile rupte şi să meşteruiască orcicurile smulse din 
cârlige. 

Ploaia ţâriia monoton pe coverca de piele. În legănarea 
smuncită a arcurilor, domnul revizor cerca să amăgească 
timpul treeându-şi prin cuget strofele caietelor din sertar, 
plănuiri de piese în care să zugrăvească această lume a 
pustietăţilor, rapoarte şi memorii pentru îndreptarea 
stărilor. Dar glasul răguşit al birjarului nu-i dădea răgaz să- 
şi pironească prea îndelung gândul. Acum îi trecea prin 
minte o frază întoarsă după tipicul cel mai oficial cu putinţă, 
dintr-un raport unde va arăta că aflase sate cu şcoală, cu 
învăţător şi abia un singur ştiutor de carte; acuma o vorbă 
veche de baştină, a moşneagului Terinte Barbălată, răzăş 
din plasa Funduri; pe urmă un stih din Melancolie, din 
Lacul, din Călin, din Strigoii, poeziile care începeau să-şi 
lămurească dăltuirea desăvârşită: 

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă... 

De treci codrii de aramă, de departe vezi albind... 

Şi toate se risipeau, când jupân Hascal striga răguşit, 
plescăâind biciul pe spinarea udă a căluţilor: 

— Die, mă haram, măi, c-agiungim la ovăz şi la fân! ... Die! 


Ochii zadarnic căutau atunci să afle o privelişte mai 
luminoasă. Au rămas şi codrii de aramă în urmă. Nu se 
deschidea nici o poartă de lumină înainte. Dealurile se 
perindau sure, sterpe şi deznădăjduit de asemănătoare 
unul cu altul, fără conacuri şi fără aşezări de sate, mohorâte 
namile pleşuve în fuioarele ploii. Pe alocuri, în văgăuni, se 
zăreau iazuri năpădite de papură şi de stuf. Cu apele 
plumburii, moarte, fără luciri şi iară zboruri de păsări. 


Gândul rătăcea irosit la văiugile din ţinutul Botăşanilor, cu 
ale lor salbe de lacuri, la Ipoteşti, la cei de-acasă. N-a mai 
scris un singur răvaş; nu s-a mai abătut pe acolo nici măcar 
pentru o singură zi dintr-un an. Îl sfredelea gheara 
mustrării. 

Închidea ochii să cheme amintirea unui pridvor... 
Cămăruia cu crivaturi unde se înghesuiau feciorii 
căminarului, întorşi de la şcoală, în vacanţă... O mână 
aşezându-se cald pe frunte şi o şoaptă tristă şi lină: „Mihai, 
ce este cu tine, copile? ... De ce vreitu să mă vâri în 
pământ? ...” Atâtea crivaturi în cămăruia lor, care nu mai 
sunt acum ale nimănui, nu mai aşteaptă pe nimeni! ... Ilie 
Em. f... lorgu Em. ft. Şerban Em. ț... Pe o asemenea ploaie 
cu neguri, a plecat el odată la Cernăuţi, în cel dintâi an de 
la K. K. Ober-Gymnasium. I-a lăsat în cerdac pe toţi: Ilie şi 
Iorgu şi Şerban... Ar crede cineva că numai cincisprezece 
ani au trecut de atunci, când era o mogâldeaţă înfăşurată în 
straie prea multe şi groase, alături de încruntatul căminar? 
„„„ Se sucea să privească în urmă. Satul, casa cu pridvor, teii 
de lângă mica bisericuţă neagră... Căminăreasa stătea 
neclintită, cu mâna rezemată de vechiul stâlp de lemn... 
Harieta îi făcea un semn fluturat de drum bun... „Mâne îi 
scriu neapărat Harietei!” - a hotărât. Dar şirele acestei 
închipuite scrisori au fost alungate pe dată de slovele unui 
memoriu-raport, ce se cerea de urgenţă întocmit şi trimis 
stăpânirii. În van le îndepărta. Stăruiau! ... Se întorceau 
tiranice, fiindcă întotdeauna când îl stăpânea o îngrijorare 
pentru îndatorinţe ce nu-l priveau de aproape în traiul lui 
cel de toate zilele, alt om îi lua locul... Nepăsător cu sine, nu 
şi-ar fi iertat nicicând nepăsarea celor ce-au cutreierat 
aceleaşi drumuri, mărginindu-se doar să semneze într-o 
condică de inspecţie. 

Unde a rămas? ... Da! ... „Deşi nu este dea mea datorie în 
sens strict să descriu aceste stări de lucruri, a trebuit să mă 
opresc la ele, pentru a dovedi că toate cheltuielile pe care le 
face statul cu şcoalele rurale sunt pe departe de a cumpăni 


măcar foloasele minime şi că în acest strat social, 
obligativitatea învăţământului primar e curată iluzie... 
Avertismentele rămân în hârtii, amendele o ficţiune, 
frecventarea şcoalelor peste putinţă... Constrânşi de 
dorobanţi să vină la şcoală, copiii vin desculți, cu capul gol 
şi în aşa hal îmbrăcaţi, încât frecventarea regulată i-ar 
costa viaţa... De aceea... Prin urmare...” Cuvintele se 
înşiruiau după tipicul cancelariilor. Având în vedere... 
Deci... Prin urmare... Dar gândul era pe altă măsură, 
cuprinzător, tulburând datina cancelariilor. Îi venea vremea 
să se plătească faţă de-o lume pe care o cunoştea din anii 
dintâi ai vieţii, din satul aşezat între colnice cu sprincene de 
negre păduri. Domnul ministru Titu Maiorescu nu mai avea 
nimic a se plânge pentru alegerea sa silnicită de 
împrejurări, semnată fără deplină convingere. Îl numise 
într-o slujbă ca oricare alta. Fiindcă preţuindu-l mai mult 
decât pe Dimitrie Petrino, ca poet şi ca minte 
cărturărească, tot s-ar fi cuvenit să-i găsească o aciuire în 
schimbul locului pierdut de la Biblioteca Centrală. O mai 
făcuse doar pentru atâtea şi atâtea caracude. Atât şi nimic 
altceva! De la un om care nu se învrednicise să treacă un 
doctorat, nu se aştepta la mare ispravă pe tărâm practic! 
Nici pe departe nu bănuise ce vajnic scormonitor al stărilor 
pirotea în poetul cu ochii somnoşi. Numai Iacob Negruzzi şi 
Convorbirile se aflau deocamdată în pagubă, fiindcă 
zadarnic îl zoreau cerându-i stihuri pentru revistă... Li se 
apropie şi lor rândul. Deocamdată, pe el îl zoreau alte 
păsuri, ale altora. Nicicând nu s-a aşternut cu un suflet mai 
primenit la masa de brad a scrisului din miez de noapte, ca 
după asemenea drumuri, bătute de vânturi şi de ploi. 
Simbriaşul statului se întorcea cu însemnări amare, pentru 
memorii şi rapoarte. Poetul, cu ochii şi inima de la Ipoteştii 
codrilor şi izvoarelor, eresurilor şi viersurilor din popor. 
Melancolie, Lacul, Strigoii, Călin... Hotărât că nici Iacob 
Negruzzi şi nici Convorbirile nu vor avea în curând a se 
plânge! Feciorul căminarului scăpase clin cetăţuia cărţilor 


brăcuite între patru pereţi, la răsuflul larg al câmpurilor... 
Chiar un drum pe o zi de ploaie mohorâtă ca aceasta şi 
chiar o brişcă hodorogită ca aceasta nu sunt străine de 
poezie... Vers de vers se leagă, în silabisirea picăturilor pe 
coverta de piele: 

Şura-i sora cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda 
mişcarea-i creată între stuf şi iezătură; 

Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rânduri, 
rânduri trece-un freamăt... 


E lacul de la Ipoteşti acesta şi-i pădurea de la Baisa, iar 
coliba luminată cu muc negru într-un hârb de roş opaițe 
bordeiul lui moş Miron. Prisăcarul, unde-a mas de-atâtea 
ori... 

Din depărtările înecate de apă, a străbătut lătrat de câni. 
Undeva, în ploaie, se vesteau în sfârşit sălaşuri omeneşti. 

Birjarul a învârtit mai înverşunat biciuşca: 

— Die! Die, măi haram, c-ai agiuns la ovăz! ... 

A întors apoi faţa cu barba udă. Să împărtăşească numai el 
ştie ce bucuroasă poftire domnului revizor: 

— La crâşmă... odaie bună... Cunosc eu pe crâşmar... 

Vântul şi ploaia îi smulgeau cuvintele din barbă. Domnul 
revizor n-a ţinut să lămurească anume ce vrea... A poruncit: 

— Nici o crâşmă, jupân Hascăl! ... Mai întâi la şcoală... 

— Ce vorbiţi dumneavoastră, domnu revizăr? Cum se 
poate una ca asta? ... Un domn revizăr se încălzeşte mai 
întâi c-un rachiu, două... Pune stomagul la cale... Nu umblu 
întâia oară cu domni revizări şi inspectori. Vine vătăjelul de 
la primărie, aduce condici şi iscăliţi la masă... Gata treaba! 

— Ţi-am spus, direct la şcoală! ... Nu înţelegi româneşte? 

Hascăl a mormăit ceva a mare nemulţumire, pe urmă s-a 
uşurat de alean, cu biciul pe spinarea căluţilor: 

— Die, măi haram! ... Că mergim la şcoală să învăţăm 
carte şi să nu rămânem nişte ţărani proşti. Lasă ovăzul! ... 
Mai întâi carte şi pi urmă ovăz... Aşa vre domnu revizăr! ... 

Domnul revizor asculta cu zâmbet amar căinările ajunse la 
urechea sa numai pe jumătate, suflate de vânt... „Nişte 
ţărani proşti...” lată trei vorbe care spuneau mai mult decât 
toate rapoartele şi memoriile sale! 

Brişca a intrat pe uliţa nămolită a satului. 

Lung sat şi sărac sat! Case învelite cu paie putrede, cu 
geamurile cât latul palmei. Nici o livadă. Garduri de răchită, 
de cătină, şire de paie şi glugi de strujeni. În ogrăzile 
băltoase, cu dejugatele cară părăsite în ploaie, nici o ţipenie 
de om. Sub şoproanele sparte, ici-colo un vițel mugind 
tânguios. Numai cânii lătrau îndârijit la fiecare poartă. 


Domnul revizor a asemuit în gându-i colibele lutoase cu 
sălaşurile unui trib african, pustiit de vreo molimă. 

Pas de mai aplică după circularele ministerului, legea 
învăţământului obligatoriu! ... 

— Iaca şcoala! a vestit Hascăl, proptindu-se în hăţuri. 
Poftim, aveţi şcoala! ... 

Şcoala era o casă încă mai ticăloasă decât toate celelalte, 
hâită, sprijinită în pari, fără împrejmuire. Şi uşa ferecată cu 
un lacăt mare, ruginit, de zămnic. 

Au bătut la megieşi. Un om spăriet şi zbârlit a ieşit din 
tindă, scărpinându-se când în cap, când subsuori. Nu ştia 
nimic. Şcoala nu umblă. Asta era tot ce putea spune. 

— Întoarce la primărie! a poruncit domnul revizor. 

— Ci să facim la primărie? ... s-a minunat Hascăl. Cine 
poate să fie pi o aşa vreme la primărie? ... 

Nu se afla într-adevăr nimeni. Un vătăjel cu sumanul între 
umeri a dat fuguţa să-l cheme pe domnul primar. 

Părintele comunei a sosit morocănos, tulburat de la alte 
îndeletniciri mai plăcute. Duhnea a rachiu. O luase de cu 
dimineaţă. Îşi lăsase tovarăşii în suferinţă. Purta straie 
târgoveţe, de vechil, cu ciobote dintr-o vacă precum cereau 
asemenea gloduri. 

— Apăi şcoala nu umblă, domnule rivizor... Asta-i ştiută... 

— Şi din care pricină? 

— Asta o ştie învăţătoru... Nu-i datoria mea s-o ştiu... 

O pricină deosebită. În afară de pofta învățătorului, nu 
părea a fi. Nici bolişte în sat. Nici altă poprelişte. 

Învățătorul lipsea de două săptămâni, cu treburi în jos, la 
Galaţi. Când şi-o isprăvi treburile va începe şi şcoala „să 
umble”. 

La mânia domnului revizor şi la vestirea asprelor măsuri 
de pedeapsă, primarul a zâmbit a râde în fuiorul musteţilor. 
Îşi ieşea cu încetul din mahmureală. A rostit cu 
neîncredere: 

— Numai să se poată una ca asta! ... Vedeţi, că elîi omu lui 
conu Costică... Conu Costică l-o adus, conu Costică l-o 


cununat şi i-o botizat băâietu... 

— Ce mă interesează, conu Costică? Şi cine-i acest conu 
Costică, la urma urmei? 

Primarul a râs de-al binelea de atâta neştiinţă. 

— Conu Costică-i omu lui conu Petrache Carp de la 
Ţibăneşti... Aşa că domnia-sa taie şi spânzură, în părţile 
locului... Acuma vedeţi, domnule rivizor, că-i cam greu să-l 
strângeţi în chingi pe învăţător, cum spuneaţi mai 
adineaori... Are sfinţi... Fără sfinţi, cine poate trăi? ... Mata 
dai ordin şi pedeapsă, că eşti tânăr şi nou în treburile 
aieste... Conu Costică îi ridică pedeapsa şi spune că numai 
dumnealui poate da ordine în plasa noastră, din ţinutu 
Vasluiului... Precum că şi este... V-aş ruga să am iertare de 
cele ce spun... Mă ie gura pe dinainte, că-s cam făcut... Am 
avut ieri o leaeă de cumătrie, ş-amu ne dregem, cum s-ar 
zice... Dacă vreţi să poftiţi, nevastă-mea îi mare meşteră în 
borşuri... 

Primarul trecuse de la morăcăneală la vorbă deschisă, 
prea deschisă. A rămas deci cu totul nedumerit în uşă, când 
domnul revizor nu s-a grăbit să-i cinstească masa şi casa. 

— Ai avut dreptate, jupâne Hascăle! ... Ce să căutăm la 
şcoală? Ce să căutăm la primărie? 

— Parcă eu n-am ştiut, domnu revizor? ... Eu cât am 
umblat cu toţi domnii revizori dinaintea matale, pot zice că 
pot să fac şi eu inspecţie... Tăti cele cunosc... Numa că nu 
ştiu carte să iscălesc în condică... 

— Lasă poveştile şi hai de ne-om pune la cale. Trage la 
han... Pe urmă pornim mai departe... 

Jupân Hascăl a dat bici voios căluţilor: 

— Hai, măi haram, la fân şi la ovăz, c-am isprăvit cu 
şcoala... Die! ... 

Inspecţiile domnului revizor cam astfel sfârşeau prea 
adesea. Într-un sat şcoala cu lacăt; în altul prefăcută în 
hambar de grâne; aiurea un dascăl inimos căznindu-se s- 
aducă la învăţătură plodurile desculţe, în pofida domnului 
primar care nu se sinchisea de ordinele de sus, ci de 


poruncile şi dorinţele vrunui conu Costică, omul altui conu 
Nicu, conu Vasile ori conu Petrache... 

După trei zile, la Iaşi, domnul revizor Mihai Eminescu se 
întorcea de la cancelaria revizoratului cu un teanc de hârtii 
subsuoară. 

Contenise ploaia. 

Pe cerul limpede lucea un soare tomnatec, fără putere. 

Se oprise la un geam de anticvărie să privească hârţoagele 
neprimenite de astă-vară, neatinse de când le ştie, 
acoperite cu un strat gros de colb şi presărate cu puzderie 
de muşte moarte. Se uita din obicei, măcar că ar fi putut să 
înşire toate titlurile pe de rost. Pe urmă s-a rezemat de 
stâlp să răsucească o ţigară, cu ochii la altă privelişte. 

Trecea mulţimea îmbrăcată în straie de sărbătoare. Era zi 
de duminecă şi de odihnă. Numai el ţinuse să încheie 
neapărat rapoartele săptămânei. 

Într-un cerc de cinci târgoveţi cu asemenea straie de 
bunăstare, vorbea dând din mână un om gros şi spătos, în 
haine de şiac, cu o pălărie cât roata carului pe ceafă. 
Spunea ceva din cale-afară de hazliu, socotind după 
hohotele ascultătorilor. Alături de el, un elev de şcoală 
militară, chipeş şi subţire, cu egretă roşie la chipiu şi grad 
aurit de sergent la mânecă, făcea zâmbre în urma 
fetişcanelor de pe stradă. Apoi cercul s-a desfăcut într-o 
ultimă izbucnire de râsete. 

Omul gros a pornit legănându-se pe tălpile late, bocănind 
cu băţul de cireş în pardoseala trotuarului. Elevul lângă el, 
în pas zvelt, ţanţoş şi ostăşesc. 

— Mai stăm oleacă aicea la vadul trecerii, Costache băiete! 
a spus spătosul astupând cu spinarea întreaga vitrină. 

— Stăm, tataie... 

Din trei ieşeni de pe uliţă, omul bălan cu strai de şiac, 
cunoştea pe puţin unul. Îi saluta de departe, luându-i în 
primire cu glas puternic şi gros, potrivindu-şi închinările 
după chipul şi asemănarea fiecăruia: 


— O mie de ani pace, coane Matei! Las'că nici de război n- 
ai a te teme... Acolo numai voinici ca holteiaşu ista au să 
aibă cătare, nu rable de pe vremea holerii de la 48, ca noi! 

— Blagosloveşte părinte Zaharia, până ce n-o apuca să te 
răspopească şi pe dumneata, preasmeritul Cânilic! ... 

— Sărutăm mânuşiţele, coană Agripinuţă, mândră 
grădinuţă, că-mi iei ochii cu a matale pălăriuţă... 

— Ilacă şi Codârlă! Vii să mă-ntrebi de sanatate? Cu 
sanătatea o duc bine, cu punga mai prost; că aşa sărac ca 
anul ista, ca anu trecut şi ca de când sunt, niciodată n-am 
mai fost... 

— Trăieşti, lonescule, nu ţi-ar mai muri mulţi înainte să-ţi 
moară! ... 

— Piei Lazăre, dac-ai ieşit din mormânt, c-auzisem c-a 
scăpat lumea de tine... Se cunoaşte că porţi numele lui 
Lazăr cel zdremţăros, care tot moare şi iar învie şi iar 
moare, de nu mai ştie nimeni de-i mort ori de-i viu... 

— Robul dumitale, coane asachi... Mi-ai văzut flăcăul? ... 
Pregăteşte cele nepoate cu zăstrea; mâni-poimâni te calc cu 
împeţitu... Auzit-am c-ai împlinit a patra dimirlie cu 
napoleoni... La a cincea, faţă suntem! 

Unii răspundeau râzând mânzeşte, alţii se opreau să 
schimbe o vorbă cu deosebită plăcere, cei mai mulţi treceau 
puşcă, drept înainte, ca oile scăpate prin strungă. 

Elevul saluta oarecum stânjenit, când glasul lat al omului 
în strai de şiac, turna câte-o închinăciune mai desculţă. 
Eminescu se veselea singur. Chipul rotund şi bălan de sub 
pălăria uriaşă, îi părea cunoscut de undeva şi nu ştia anume 
de unde. Luase aminte că omul avea ochi ascuţit şi sigur. 
Potrivea întâmplările cu o fineţe de adevărat ştiutor al 
sufletelor. Pe cei plefturiţi cu închinări de ocară, nu i-ar fi 
avut nici el la inimă, aşa, fără să-i cunoască, numai după 
înfăţişare şi port. Bunăoară domnişorul cu bastonaşul 
răsucit morişcă între degete, pe care l-a întrebat dacă au 
mai rămas cumva frunze de tăiat cânilor la Copou. Sau pe 
bătrânul bâţâit în baston, cu barba cănită şi ţilindru în cap, 


ieşit să adulmece fustele, căruia i-a urat iertarea păcatelor, 
fiindcă de celelalte l-a iertat bunul Dumnezeu. 

Deodată, spătosul a arătat mare semne de bucurie, făcând 
cu băţul de cireş spre o saca: 

— Bârliba, bre! Ia-n dă-te gios din faieton şi fă încoace... 

Aparul a tras sacaua lângă trotuar şi a coborât cu iuşca 
într-o mână, pe cealaltă ştergând-o de fundul iţarilor. 

Elevul de şcoală militară o luase rara, depărtmdu-se spre 
vitrinele de sub bolți. Zdrahonul în vestminte de ciurchian a 
bătut palma cu sacagiul, cercetându-l de sănătate cu o 
prietenoasă dragoste: 

— Ce faci tu, măi Bârliba, măi frate măi! 'Te-o lăsat 
vătămătura, de nu mai dai pe la mine să te vaieţi? Ori te-ai 
boierit de nu-ţi mai ajunge nimeni cu prăjina pe la nas, de 
când te-ai cocoţat în faieton? 

— De, coane Ionică... Parcă omu-i stăpân pe vremea lui? 
Cât am salăhorit, mai aveam barem dumineca zi slobodă... 
Acu s-o schimbat treaba... duminecă, neduminecă, car apă 
de cum răsare soarele pân'ce-apune... Când să mai vin? 

— Cari apă la alţii, ha, dar tu tot îi mai tragi cu ulcica? ... 
Din parte-mi, n-oi fi eu acel care să nu-ţi dau dreptate. 
Marfa ta nu-i bună nici în ciubote, măi Bârliba, măi! ... 

Vorbindu-i, căuta cu ochii împrejur. Se încruntase, şi bătea 
a supărare cu băţul gros în lespezile trotuarului. 

A detunat poruncitor: 

— Costache! Unde-mi eşii? 

Flăcăiandrul în uniformă de viitor ofiţer făcu stânga- 
mprejur, înfăţişându-se roş ca racul: 

— Poftim, tataie... 

— Ce poftim? ... Nu vezi lume străină? ... Asta învaţat-ai tu 
la şcoală? 

Cu mâna la chipiu, elevul s-a prezintăt aparului: 

— Sergentul Creangă 1. Constantin din şcoala militară. 

Aşa, Costache băiete! ... Să nu-mi umbli mie cu 
hucimarginea şi să nu te ruşinezi când întinzi mâna unui om 
sărman şi cinstit, care-şi câştigă pânea muncind... Învață a 


preţui omul după cinstea din obraz, nu după straiele de la 
croitor... 

— Da, tataie... 

— Da cu giumătate de gură... Parcă nu mi-ai cunoaşte 
papara! 

Vorbea acuma mai tare, iar trecătorii întorceau capul 
zâmbind. Holteiaşul ar fi vrut să intre în pământ cu 
galoanele şi egreta de la chipiu cu tot. 

— Haide! ... rosti glasul îmblânzit. Nu-mi face mutra asta 
de mironosiţă, că nu te prinde... Bun mehenghi îmi mai eşti, 
dară şi eu ţi-s tată! Aşa pate cel care-şi dă cinstea pe ruşine 
şi pacea pe gâlceavă... Îl vezi, măi Bârliba, măi? Ai spune tu 
că aista-i mucosu care se giuca în şperlă? ... Mâni-poimâni, 
te chem la nuntă... 

Bârliba, sacagiul, cu biciuşca în mână a plecat să se caţere 
în faietonul său. Cei doi au luat altă cale. Eminescu tot nu-şi 
aducea aminte de unde cunoştea chipul zdrahonului bălan 
şi spătos, care nu făcea nici o alegere între mahalagii, 
negustori, slujbaşi şi domnişori, trecându-i în devălmăşie 
prin pieptănuşii săi de scărmănat strâmbătăţile omeneşti. 

Amintirea i s-a limpezit abia după câteva zile, când se afla 
la cancelaria revizoratului. Era cu nasul în hârtii, cufundat 
în alcătuirea unui raport. 

Sunase o bătaie în uşă şi a lăsat cuvântul întrerupt la 
mijloc, cu încruntată nemulţumire. Numai de oaspeţi nu era 
el bucuros! 

— Intră! a rostit, cu gând să se dezbare repede de 
nepoftitul care-i turbura pacea lucrului. 

A intrat omul în strai de şiac şi îndată l-a cunoscut, dintr-o 
sară, când se întorcea cu Slavici din rătăcirile lor pe la 
Repedea şi Socola, în cele dintâi luni după ce schimbase 
Berlinul cu balamucul de la Trei-Sfetitele. Străinul care i-a 
făcut loc să iasă dintr-o cârciumă de unde îşi cumpărase un 
pachet de tutun şi a rămas să-l privească din urmă, O 
jumătate de ceas l-a ascultat şi l-a avut aproape, sub ochi, la 
colţul de stradă cu vadul trecerilor, fără să-şi poată lămuri 


de unde-i rămăsese în amintire chipul şi glasul. Iar într-o 
clipă se luminase. A pus condeiul jos cu preştiinţa că în acea 
zi n-are să mai ducă raportul la capăt. 

— Bine te-am găsit, domnule revizor, că te căutam ca iarba 
de leac! Eu sunt institutorul loan Creangă, mai zis şi popa, 
adică mai drept zis: răspopa Smântână! 

VIII. 

Bolta rece, preacinstit lăcaş de adunare pentru oameni de 
cin mijlociu dar mari preţuitori ai vinului de Uricani şi 
Cotnar, nu-şi ademenea muşteriii cu cine ştie ce arătoasă 
intrare la uliţă. 

Nici nu se dovedea nevoie. 

Adulmecau calea şi o nimereau cu ochii închişi pe cea mai 
înfricoşată viforniţă, în bezna cea mai nepătrunsă a celor 
mai fără de stele nopţi. Drumul înapoi, acasă, era însă ceva 
mai pe dibuite. Poate fiindcă adesea se împletea pe două 
cărări. 

Încăperile întocmite cu socoteală în zidăriile unui gârlici 
de pivniţă boierească sub dealul Sărăriei, mirau neplăcut 
dintru-ntâi. Scunde şi strâmte, întunecoase, cu pereţi 
afumaţi şi cu iz umed de beci, opreau în prag mosafirul cel 
nou, de curând adus în laşi de slujbe ori de alt vânt al 
soartei. 

Străinul strâmba din nas şi dădea din umeri: 

— Asta-i tot, grecule? 

— 'Tot ce se vede... Mai poftiţi alături... 

Alături o odaie la fel şi dincolo alta aşijderea. 

— Vorba-i că mai aştept nişte prieteni... Aceşti prieteni au 
găsit cu cale să-mi dea întâlnire în mişălia asta fără pereche 
de-aici. Dacă ştiam unde mă ademenesc să-mi intre igrasia 
în măduva oaselor, mă lăsam păgubaş! 

Neguţătorul părea cu totul lipsit de amor propriu şi 
nesimţitor la intenţiile ironice. Glăsuia numai cele de 
cuviinţă: 

— Atunci poftim coane, să-i aşteptaţi în mişălia asta de 
odaie, că alta mai de lux n-avem. Aista-i local care se ţine cu 


marfa din lăuntrul sticlelor, nu cu feţuiala de pe dinafară... 
Poftiţi şi v-aşezaţi în pace, că nu mai dăm drumul să vă 
supere nimeni... 

Un amănunt voia doar să afle: 

— Mă rog, dacă nu vă e cu supărare, anume ce prieteni 
aşteptaţi? 

— Ei! Asta-i acum! Îi fi vrând să-ţi dau socoteală? ... Pe 
domnul Drăghici, domnul Vasiliu, domnul... cum îi spune, 
frate? ... Neagu? ... Negulescu? ... Negulici? ... 

— Am înţeles... Conu Enache, conu lordăchel, conaşu 
Emil! ... Dumnealui trebuie să fie prietenul de care nu v-a- 
duceţi aminte cum îl cheamă... conaşu Emil... Domnul 
Negură... De asta, întrebam... Tustrei îs nedespărţiţi, ca 
Tata, Fiul şi Sfântul Duh! ... Poftim mata dincoace... Aicea-i 
masa dumnealor! ... 

Noul venit trecea dincolo, se aşeza cu îndoială pe scaunul 
tare, la masa necioplită. 

Rotea ochii la zidurile de hrubă, la tavanul boltit, la 
podeaua de scândură neboită. Până una alta, cerea o garafă 
de vin. Mică, bineînţeles. Hotărât, aşa numiții prieteni, 
ieşeni de baştină pe care i-a cunoscut numai de câteva zile, 
nu păcătuiesc din partea mofturilor. Se mulţumesc cu puţin. 
Nici nu va lăsa Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh să-şi agaţe pălăriile 
în piroanele ruginite, bătute de-a dreptul în perete. Pornesc 
aiurea, la o crâşmă mai acătării, cu mai veselă înfăţişare. 

Un băiat tuns chilug, măsliniu la obraz şi sprincenat, cu 
pantalonii în vine şi cu pestelcă albastră, îşi târşia târligii în 
această vreme, întinzând faţa de masă, aducând garafa şi 
păhărelul, oarecare ulcele şi căniţe cu capac, pregătind 
alături pe altă masă, la îndemână, un teanc de talere şi un 
pumn de tacâmuri. 

— Lasă, măi băiete, nu te mai osteni, că n-o să întindem 
praznic de pomenire! Cum îmi vin prietenii, cum ne 
cărăm... 

— Nu-i nimica... Să fie. Tot atâta plătiţi, coane. 

— Ce eşti tu, bre, grec? 


— Cam grec. Tăţi suntem greci aicea. Eu îs nepot de 
cumnată a lu chir Panaite... Costi, mă cheamă... Mai este 
unu, Aristide, acela-i nepotu lui kir lani... 

— Văd că vorbeşti moldoveneşte destul de curâţel... Nu te 
sâsâi şi nu te ţâţâi... 

— Vorbim c-aicea suntem noi născuţi, în Moldova, neam de 
neamul nostru... 

— Oploşiţi, zi, bre! Oploşiţi, nu născuţi. 

— Oploşiţi, dacă vrei mata... 

— Ia toarnă, măi pui de caţaon, să vă văd cu ce poşârcă 
otrăviţi voi lumea! 

Puiul de caţaon turna de sus. Vinul curgea gâlgâind cu 
stropi nalţi. Semn bun. 

Muşteriul cu gând de plecare ducea paharul plimbat la 
nări; ridica din sprincene; îl ducea în dreptul ochilor să-l 
cerceteze în zare; ridica a doua oară din sprincene; îl ducea 
în sfârşit la buze şi sorbea încet, clătindu-şi gura. Atunci 
venea rândul celei de a treia înălţări din sprincene, însoţită 
de nelipsitul plescăit al limbei, după care nici vorbă nu mai 
putea fi despre plecat. 

Într-o săptămână trecea drept mugşteriu statornic, cu odaia 
lui şi cu masa lui, la ceasurile lui; câte o dată cu ulcica şi 
cana lui. Şi abia atunci se pătrundea de buna socoteală a 
încăperilor strâmte, dar multe la număr, unde omul poate 
întârzia în doi, în trei ori în mai mulţi; fără de grija vecinilor 
străini, care vorbesc când el vrea să cânte, dondănesc când 
el vrea să povestească, îi învaţă metehnele de la petrecanie 
pe de rost şi a doua zi merg des-de-dimineaţă să dea sfoară 
în târg cum a jucat el cu paharul pe cap şi cum lăcrămează 
când scripcarii îi cântă la ureche de jale. 

Ioan Creangă, răspopitul, popa Smântână, îşi avea de mult 
o asemenea odaie şi o asemenea masă pentru sine şi 
prietenii săi, într-o nesmintită sară a săptămânii. 

Acum o rărise cu aceşti prieteni mai vechi, popi şi 
institutori. Se îndestula cu tovărăşia revizorului. lar Mihai 
Eminescu simţea amăgirea că l-a cunoscut din totdeauna, 


ca pe unul care într-un singur om contopise toţi ciobanii, 
toţi dascălii, toţi pădurarii, cărăuşii şi plugasrii de la 
Ipoteştii lui şi din pribegiile copilăriei. Din cea dintâi sară, i- 
a fost dat să-i afle adevărata sa faţă. Zdrahonul spătos, oprit 
la vadul trecerii să urzice obrazul târgoveţilar cu hâtre 
întâmpinări de haidău mehenghi, alt suflet ascundea sub 
straiul de şiac roşcat. 

Îl crezuse un mahalagiu mai isteţ, înstărit, colţos cu lumea, 
duhliu fără îndoială, obrăznicit de cine ştie ce temută 
putere în gloata de alegători mărginaşi. Astfel de podoabe 
începeau să se ivească îndestule într-o ţară cu proaspătă 
nărăvire constituţională, cu colegii electorale, cu guverne 
pe ducă şi opoziții pe venitele. N-aveau de ce să-i fie pe 
măsura inimii. Pot să-ţi prilejuiască un ceas de desfătare 
ieftină, ascultându-le iznoavele. Pe urmă, te miră şi te doare 
că o isteţime din născare se iroseşte stricată de vremurile 
care au nevoie de asemeni pişicheri să desfunde măhălălile 
la alegeri. Aşa l-a categorisit, până la întâmplarea cu elevul 
de şcoală militară şi cu sacagiul. L-a scos, fireşte, din 
categorisirea pripită, dovedindu-i că nu-i fizionomist nici de 
două parale şi că a făcut de ocară neamul criticului de la 
Viena. 

Dar nu s-a dumirit mai apoi, cam unde anume l-ar mai 
putea aşeza. 

Când i-a intrat în cancelaria revizoratului, l-a bucurat 
perdeaua desprinsă de pe ochi, fiindcă luminându-se 
deodată îşi amintise o sară cu sfâşietoarea tristeţă a 
toamnelor ieşene şi fiindcă omul întâlnit atunci în întunerec, 
chipul numai întrevăzut, glasul lui în noapte, crâşma săracă, 
lumina fumegoasă a lămpii din dosul geamului, i-au 
deşteptat suspin după hanurile rătăcirilor de altădată. Şi 
abia după ce zdrahonul şi-a rostit numele, întinzându-i 
zdravăn mâna, au început adevăratele încântări. 

Acesta era aşadar dascălul cu manualele de şcoală cele 
mai dibaci întocmite, pe care el le-a pus cu sila sub ochii 
învăţătorilor din satele ținuturilor Iaşi şi Vaslui? Nu s-ar fi 


spus! Un om atât de gros; cu nimic cărturăresc în făptură! 
... Îşi închipuise acel autor, loan Creangă, un tânăr cu 
şcoală apusană, nu de mult întors de la învăţătura 
pedagogilor ieşiţi din tipic. Popa Smântână! Răspopitul loan 
Creangă... laşii îi mai păstrau în rezervă, încă multe şi 
anapoda uimiri. 

Popa Smântână venea la revizorat cu o scrisoare de la 
ministrul Titu Maiorescu, întru a lua înţelegere asupra unui 
Povăţuitor hărăzit dascălilor, de vreme ce învățătorii, cu 
toate certificatele lor, se arătau a avea mare nevoie să mai 
înveţe şi dânşii ceea ce încă nu cunosc, pentru a se 
învrednici să înveţe mai apoi pe alţii. A spus-o aceasta 
răsucind fraza a cimilitură, zâmbind cu o sfiire intru totul 
străină de gălăgioasa veselie a omului de la vadul uliţei, 
unde lua în răspăr pe puţin unul din trei trecători. Şi i-a 
întins scrisoarea cu pricina. Domnul ministru Titu 
Maiorescu îl îndemna cu de la sine pornire să alcătuiască 
Povăţuitorul pe care va să-l editeze în tiparniţa statului; îi 
cerea să pună la cale cursuri practice pentru învăţători, 
unde să le lămurească prin viu grai ceea ce nu şi-au lămurit 
în şcoala normală şi din cărţile de pedagogie. El, ministrul şi 
profesorul atotştiutor, aştepta îndrumare de la un răspopit 
în strai grosolan de şiac, întrebându-l în ce fel crede că s-ar 
putea ieşi din hogaşul cel vechi. Cum şi când? Să-i răspundă 
pe dată! Altă uimire. 

Au stat aşadar, revizorul şi dascălul de şcoală primară, să 
dezbată de-a fir-a-n păr aceste probleme de breaslă. Iar pe 
măsură ce trecea timpul, creştea minunarea domnului 
revizor. Omul în strai de şiac, acolo unde se afla în lipsă cu 
învăţătura şcolilor înalte, punea la mijloc un bun simţ fără 
de greş şi o sănătoasă chibzuială ţărănească. Strecura o 
pilduire din viaţă, ca să răstoarne teoria strâmbă a cutărui 
pedagog cu veche faimă. Amesteca amintiri din traiul de 
elev, caznele unui oarecare Trăsnea, tovarăş de pătimire la 
şcoala catihetică din Fălticenii-vechi, care ameţea şi 
adormea pe-un hat de ogor, dondănind pe de rost 


pronumele de dativ şi acuzativ din gramatica lui 
Măcărescu: Mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-il-e, me-te-il-o, 
ne-ve-i-le, mi-ţi-i, ni-vi-li... Şi de la şcoala catihetică a 
Fălticenilor, luneca la alte amintiri din satul său de naştere, 
Humuleştii de pe apa Ozanei, de sub cetatea Neamţului cea 
îngrădită cu pustiu şi acoperită cu fulgere. Domnul revizor 
asculta cu bărbia sprijinită în podul palmei, cu pleoapele 
întredeschise, zâmbind altor amintiri prea mult 
asemănătoare. Învia o lume din neguri, un alt Ipoteşti cu 
bisericuţa streşinită, cu livezi şi gospodării mişunând de 
plodnri. Cu locuri de scăldătoare, isprăvi cu pupeze şi 
cireşi, ierni albe cu băieţandri rupând pârtie în nămeţi să 
deschidă cale colindelor şi urăturilor de sărbători... De la 
cancelaria colbăitelor dosare s-au strămutat la loc mai 
prielnic unor astfel de tăifăsuiri, la preacinstita Boltă rece, 
unde-au rămas până în ceas târziu după miez de noapte. lar 
de-atunci, acolo a fost să-şi aibă odăiţa, masa şi ulcelele lor 
de vin, în după-amiezile şi sările când domnul revizor se 
întorcea amorţit bocnă de ger de pe drumul inspecțiilor. 

Iarna potopise cu urgie de viscole şi troiene; alte urgii 
bântuiau asupra Junimei. 

Caracuda îşi pierduse glasul: „cei nouă” pricepeau şi 
dânşii, fără a mai cerceta, că de astă dată guvernarea a 
intrat în anul morţii. 

După ospăţurile şi benchetuirile sărbătorilor de iarnă, din 
somnul anevoioasei mistuiri şi din mahmureala damigenelor 
cu Uricani, Pâhneşti şi Cotnar, ca un acru potroc i-a trezit 
într-o dimineaţă demisia lui Maiorescu. E drept că 
moştenirea i-o preluase prietenul său Petre Carp, alt stâlp 
al Junimei din vremuri mai vechi, acum arar mosafir la 
adunările de vineri sara era şi leodor Rosetti, fiindcă mereu 
se aflau trimişi să cutreiere cancelariile Europei cu 
însărcinări diplomatice. Mai era drept de asemeni, că Petre 
Carp, ţibănişteanul, se grăbise cu obicinuita-i sumeţire să 
stropşească Senatul care intrase în război cu Titu 


Maiorescu, vestindu-l că se socoate urmaş al acestuia şi că 
nu va schimba deci o iotă din orânduielile şi legiuirile sale. 

Dar toate însemnau o slabă mângâiere. O amânare de-o 
lună ori două, până la ceasul de-apoi, când partidul liberal 
va înşfăca vrăjmaş cârma ţării să-şi încheie mai întâi 
răfuielile cu cei de sus şi de jos ai Junimei. Samson 
Bodnărescu lăsase la o parte caietele cu cicluri de poezii 
private şi pregătea pentru predare scriptele şcolii vasiliene 
Trei-lerarhi, mai gălbejit la chip şi mai cocârjat la trup ca 
întotdeauna. Miron Pompiliu îşi strângea boarfele în lada de 
Braşov verde cu flori roşii şi galbene, gata s-o rupă de fugă 
în bejănie la Magyarorszâg, şi dând-o de-a dreptul pe 
blesteme şi sudălmi în graiul Şteiului bihorean. Panu se 
preumbla la Copou, în omătul pân'la brâu, frământându-şi 
mintea cum ar suci-o şi-ar învârti-o s-o cotească la vreme 
spre tabăra celorlalţi. Lambrior cădea în melancolie la 
cafeneaua Max, ridicindu-şi ochii din fundul ceştii numai 
când se trântea uşa şi intra un prieten pe care îl întreba de 
îndată ce se mai întâmplă nou. Nicu Gane, Vârgolici, Tasu, 
Buicliu, Naum, Paicu, Caraiani, caracuda mai măruntă; 
belferi, magistrați, simbriaşi aciuiaţi în slujbe nestatornice, 
diregători din fruntea ținutului şi ai urbei, inspectori şi 
nepricopsiţi subşefi de birou la cancelariile drumului de 
fier; toţi fără osebire viermuiau de colo-colo să ciulească 
urechea după zvonurile de la Bucureşti, căpătau dimineaţa 
suflare pentr-o jumătate de zi şi până în seară cădeau iarăşi 
la teamă şi la un negru pesimism, să-l lase de căruţă cu trei 
poşte în urmă pe Schopenhauer. 

Mihai Eminescu îşi vedea în pace de inspecții şi de 
rapoarte. Trecea la dus şi la întors, pe sub ferestrele 
Veronei, Vreonei, Vanover... Purta cu dânsul un tremur de 
perdea pe drumuri viscolite: perdeaua de la ferestrele 
Veronei, Vreonei, Vanover. Îl cufundau într-o senină 
împăcare cu viaţa, dimineţile cu soare în zăpezi şi calea 
netedă, după ce se ogoia viforniţa. Înfăşurat în blana de lup 
împrumutată de Pogor ori de vreo caracudă mai înstărită, 


ghemuit în fundul săniei, cu mirosul de păr al sălbătăciunei 
în nări, asculta în visare sunetul cristalin al zurgălăilor 
risipit în aerul rece. 

Ecoul răspundea departe, ca un glas al altei sănii, pierdută 
undeva şi nevăzută în alba nemărginire. Copitele cailor nu 
făceau vuiet, tălpile săniei lunecau cu un fâşâit abia simţit 
de zbor aerian. Sârmele telegrafului scuturau ghirlănzi de 
promoroacă, iar căderea era uşoară şi mută ca într-un vis 
alb. Ca în visul alb al Veronei, Vreona, Vanover... 

Soarele vărsa lumina pe-o pulbere scânteietoare de 
diamante, şi de sus, din albastrul rece, câte-o steluţă 
singuratecă de fulg se legăna poate pogorând pe pământ, 
poate înălțându-se absorbită de infinit. Totul era uşor, alb, 
dezlegat de legile triste ale gravitaţiei ca în visul Veronei. 
Trecea printr-o pădure de argint. Pe lângă un han, cu boi 
dejugaţi alături de sănii cu fân. Îl aştepta la capătul 
drumului o şcoală pustie, un dascăl buimac de somn; arar o 
minune. În satele răzăşeşti, mai cuprinse, cu rămăşiţe de 
pământuri încă nerăşluite de lăcomia marilor stăpânitori, 
băieţi dezgheţaţi, în străiţe curate, răspundeau isteţ la 
întrebări, privindu-l în ochi fără sălbăticită înfricoşare. Pe 
urmă calea de întoarcere în amurgul cu pete roşii de sânge 
pe cer, cu trandafiria lumină a câmpiilor ninse. Printre 
stihuri, aliniatele de raport şi memorii, mijeau alte depănări 
ale cugetului. Pentru ziua de martie 14, Junimea îl rânduise 
să rostească o prelegere publică, după tradiţia 
nestrămutată de paisprezece ani. lar în această vorbire îşi 
hotărâse să închege tot ce mintea lui desluşise, nu atât în 
file de cărţi moarte, cât din stările văzute proaspăt cu ochii. 
Întâia oară i se înfăţişa prilej să aducă la a tuturor 
cunoştinţă, într-un studiu larg şi temeinic sprijinit pe 
cercetări vii, o judecată asupra legiuirilor strâmbe şi 
reformelor măsluite la iuţeală, în dosul cărora antreprenorii 
progresului făţarnic, îşi făceau în pace şi onor trebuşoarele. 
În locul unei prelegeri de vană strălucire enciclopedică, 
alcătuită în bibliotecă şi pomenind despre canoanele 


esteticei, despre filosofia lui Platon, istoria Egiptului sub 
dinastia a XIII-a, despre lupta omului cu natura în decursul 
veacurilor, origina luntrei ori a armelor de foc, aşa cum se 
mântuiau mulţi vorbitori ai Junimei, chiar când nu se 
prenumărau în caracuda cea de rând; el se pregătea să 
pună o întrebare de viaţă apropiată, de viitor, de îngrijorare 
pentru soarta poporului... Sania ajungea la o gară 
întunecoasă din câmp, trenul îl ducea în duruit monoton de 
roţi spre laşi; se abătea pe sub ferestrele ştiute, apoi, dacă 
se întâmplă să nu fie sară de vineri, îşi găsea prietenul şi 
odaia de la Bolta rece. Altădată, venea loan Creangă să-l 
ridice de la masa cancelariei. Îi cunoştea bătaia de deget în 
uşă, glasul gros îi dezmierda auzul: 

— Acasă-i măria-sa, stăpânul? 

Uşierul din sală grăbea să deschidă. Gâfâind şi suspinând, 
Ioan Creangă îşi făcea loc anevoie trupului să încapă, mai 
spătos şi mai măreț în dulama de suman noaten. Îşi 
desfunda urechile din căciula albă, miţoasă, de oaie. Înainta 
legănat şi-i scutura voiniceşte palma. Îndată îl străbătea ca 
o atingere întăritoare, deşi urările de bun găsit nu erau 
dintre cele mai voioase: 

— Ai mai făcut o inspecţie şi-ai mai scris un raport, bădie 
Mihai? Grăbeşte, că nu-i mult pân'departe... Ca mâni o 
pune şi conu Petrache de mămăligă: vin flămânzii lui 
Brătianu şi-ai lui Neculai Ionescu, să treacă Junimea la 
păscare... 

— Ce-ţi pasă? ... Eu nu fac nici un fel de politică. Îmi văd 
pur şi simplu de datorie... 

— Ei, ei, că mi-a plăcut cum ai spus-o asta! ... gemea loan 
Creangă, aşezându-se binişor pe scaun să nu-l surpe. Apoi 
văzută treabă-i că îndată ce-or veni la putere, de atâta au să 
te întrebe... De sanatate şi de cum ţi-ai făcut datoria! ... Şi 
mult au să se bucure şi-au să te copleşască, sfinte Doamne, 
cu lauda pentru că ţi-ai făcut datoria... Mai culcă-te pe 
urechea ceea, bădie Mihai! ... Cine-o încălecat pe cal străin, 
descalecă în mijlocul drumului când i s-arată lumea mai 


dragă... Aşa şi cu toate inspecţiile şi rapoartele... Aşa mă 
tem că haram are să s-aleagă şi de Povăţuitorul meu... 
Parcă mă văd încărcându-l în cotigă taman când va fi gata 
să-l duc la băcanii din piaţa Sfân'Spiridon ca să aibă şi 
dânşii sărmanii cu ce înveli măslinele... Urma alege turma! 
După semnele câte sunt pe cer, nici de la boierii Junimei nu 
ne-aşteaptă mare scofală... l-am tras un ibrişin pe la nas lui 
conu Petrache, să-i aduc aminte de Povăţuitorul pe care mi 
l-a poruncit domnu Maiorescu... Apoi ce-o mai râs, să-i sară 
gemuşorul din ochi! El n-are nevoie de nici un povăţuitor, că 
se cârmuieşte cum îl taie capul Gogomanii de dascăli nici 
atâta, că tot n-au să priceapă nimic, ba au să-şi mai strice şi 
mintea câtă o mai au... Asta-i înţelegerea din ministerul lui 
conu Lascăr! ... Unu ceală, altu hăisa! Românul are vorbă 
urâtă la miroasnă, dar altfel nu proastă: „Vita după balegă 
se cunoaşte!”... Mie drept să-ţi spun, după miroasnă îmi 
pare că turma o început a trepăda... lar nu mult va trece şi 
alungat va fi păstorul şi risipită va fi turma, amin zic vouă! 

— Eu nu văd lucrurile aşa de negre... încerca Eminescu 
să-şi amăgească îndoielile. Au plecat doi miniştri, au venit 
alţi doi în locul lor... Lascăr Catargiu e om cuminte şi 
cinstea întrupată. Nu scoate pară şi fum pe nări, ca 
scamatorii. Vodă are încredere în el. Numai doi ani să mai 
dureze slujba mea... Nu doresc mai mult... Ajunge atâta, să 
plec împăcat în cuget că las un început de nădejde în 
urmă... Am dat peste învăţători de ispravă, care încep să se 
mişte... Alţii s-or lua după dânşii! 

loan Creangă îşi sălta pântecul într-un râs puternic de se 
scârţâia scaunul în încheieturi: 

— Zi mai bine că după ce ţi-o înhăţa locul altul care să nu 
mai bată drumurile, s-or lua cei buni după cei răi... Brânza 
de capră o strică şi pe cea de oaie, asta-i ştiută! ... Mai bine 
am ieşi din vizuina de-aici, să trecem în cealaltă da la Bolta 
rece şi-om băsmui în tihnă... Aicea mă strâng în spete 
atâtea dosare... 

— Mie mi-s dragi, acuma! ... mărturisea Eminescu. 


— Dragi ţi-or fi, nu zic, dar spun... Găina unde scurmă, 
acolo se hrăneşte... Deşi nici omul nu se lasă mai prejos... 
Unde-i vinul bun, acolo s-adapă... Hai şi ne-om veseli, până 
ce n-a bate ceasul de căinţă şi de amară robie la apa 
Vavilonului. 

La Bolta rece, Eminescu îşi avea şi el acum o căniţă a sa, 
cu un meşteruit capac să păstreze buchetul Cotnarului. 
Încăperile i-au fost de la început pe plac. Se asemănau cu 
odăile hanurilor prea bine ştiute. 

Deci n-a avut pentru ce strâmba din nas. Ba dimpotrivă. 

Parcă acolo s-a aflat de când lumea, sub bolta scundă, la 
masa necioplită, pe-un scaun tare, faţă în faţă cu loan 
Creangă, aşteptându-l să deznoade gura turbincei cu 
iznoave. 

După îndemnul său, prietenul acesta nou şi totuşi parcă 
vechi-străvechi de când lumea se încumetase a aşterne 
unele povestiri pe hârtie. Au fost citite la Junimea şi s-au 
bucurat îndată de mare cinste. Nu mai erau poveştile lui 
Ioan Slavici, care aveau nevoie de gealăul lui Eminescu pân- 
ajungeau la tipar. Altceva, neîngăduind nici o vorbă clintită 
de la locul ei, cum nu poţi schimba dintele din gingie. lacob 
Negruzzi a uitat că popa Smântână îl încolţise cândva la o 
adunare de alegători şi că el cercase să-i veşnicească 
porecla în una din Politicalele tinereţei. Erau nimicuri care 
se cuveneau şterse din amintire, de hatârui unui atât de 
preţios colaborator al Convorbirilor. Prin Eminescu 
întâmplarea aducea Convorbirilor literare încă un talent 
adevărat, din alta urzeală decât a caracudelor multe la 
număr, şi lipsite de harul scrisului. Mai mult încă, s-a simţit 
încântat Titu Maiorescu, descoperind, de la depărtare, în 
paginile revistei istoria caprei cu trei iezi cucuieţi şi dovada 
că alcătuitorul de cărţi şcolăreşti se vestea tot atât de 
iscusit povestaş. Iar Vasile Pogor, din alte pricini îl aştepta 
vineri sara cu neastâmpăr. Ştia că între cei doi binehrăniţi 
hâtri ai adunărilor, mai vechiul Caraiani şi mai proaspătul 
recrut adus cu arcanul de Eminescu, purcedea acum o 


întrecere de măscăroase pătăranii trăite ori numai 
închipuite, care dogoreau obrazul pudicului Naum. 
Îngrijorarea zilei de mâne, zugrăvită pe toate chipurile, se 
ştergea când la mijlocul unei cetanii ascultată foarte pe 
gloduri, Ioan Creangă cerea cuvânt să spună una de-ale lui. 

— Anecdota primează! răcnea corul caracudelor. 

Şi o anecdotă aducea după dânsa altă anecdotă; Caraiani 
nu se lăsa mai prejos, hop! şi Paicu să nu rămână de căruţă. 
Creangă îl asculta cu mânele pe pântec, duhovniceşte, 
aşteptând sfârşitul de care, fireşte, nu râdea nimeni. 

— Prost îi Paicu! Afară cu Paicu! ... Faul! Faul! Asta-i o 
neghiobie care le întrece pe toate! ... 

— Ba nu domnilor, să am iertare! îl apăra Creangă ca funia 
pe spânzurat. Istoria domnului Paicu e plină de haz... 
Numai că se cam pripeşte când o povesteşte. Cum spune 
românul: cel care-şi mănâncă sămânţa de în îşi mănâncă 
cămeşa... Domnul Paicu o sfârşeşte de unde trebuia să 
înceapă... Ronţăie dinainte sămânţa şi nu-i mai rămâne ce 
pune în pământ, să scoată în şi pânză de ghilit pentru 
cămeşă... Eu, cu mintea mea proastă aş istorisi-o altfel... Nu 
de alta, da până nu pui cheag, brânză nu se face... 

— S-auzim! S-auzim! 

loan Creangă lua snoava de unde o isprăvise Paicu, o 
aducea cu schepsis şi aştepia smerit efectul. Se cutremura 
candelabrul din mijlocul tavanului de hohote. 

— Aiasta s-o tipărim în Convorbiri şi s-o trimitem duducăi 
din Vaslui! propunea Vasile Pogor, făcând aluzie la o anume 
duducă bătrâioără din Vaslui, care ceruse printr-un 
memorabil răvaş mai multă decenţă şi pudoare în literatura 
Convorbirilor. Să i-o trimitem în versiunea lui popa 
Smântână, nu a lui Paicu, numai ea să vedem ce mai are de 
zis! Parc-o văd cum i s-ar ridica părul măciucă de oroare! ... 
se zvârcolea între perne Vasile Pogor la această închipuire, 
ştergându-şi lacrimile de râs. 

Creangă nu s-arăta spăimântat însă nici de aşa ceva: 


— Eu zic cu mintea mea proastă că s-ar putea aduce din 
condei mai pe după piersic, să nu se supere nici duduca din 
Vaslui! După câte am auzit eu, acestei duduci nu-i prea 
place golătatea, taman cum n-o poate suferi în ochi domnul 
profesor şi poet Naum... Apoi dacă-i pe aşa, n-avem decât 
să îmbrăcăm toată iznoava cu straie mai subţiri, mai cu 
floricele pe la ureche, mai eu drăgănele pe ici pe colea, şi n- 
are să cunoască duduca din Vaslui că povestirea v-a fost 
înfăţişată dintru-ntăi dumneavoastră ca Eva cea dinaintea 
păcatului, fără de frunză, bat-o norocul, că vede-se aşa era 
moda cucoanelor pe-atunci... Adevărat că bună modă! Îl 
înţăleg eu pe conu Vasile că nu s-ar da în lături de la o 
societate care să învie acele golaşe şi bune timpuri. Şi 
aluncea am vedea-o şi pe duduca din Vaslui cam în ce fel şi 
chip s-ar supune şi domnia-sa la aşa modă; precum mai ales 
în ce fel şi chip ar arăta prea gingaşa sa pudoare la 
vedere... Valeu mamă, valeu tată! Ian priviţi la conu Vasile 
cum s-a oţărât, parc-o văzut un hrib de cel uscat şi cu 
mucigai, întins pe aţă la băcănia lui Drăgan! ... Buclucaşă 
închipuire mai ai mata, coane Vasile! ... 

IX. 

În ziua de 14 martie, Mihai Eminescu s-a supus şi la cea 
mai grea încercare cerută de Convorbirile literare 
colaboratorilor săi. Prelegerea publică la care mulţi dintre 
viitorii mari vorbitori din Camera deputaţilor se poticniseră 
în chipul cel mai jalnic de la cele dintâi cuvinte, în ciuda 
celor mai amănunțite pregătiri şi repetiţii. 

Fostul sufleur de odinioară ar fi simţit şi el acum nevoia 
unui sufleur să-l ajutore în asemenea impas. Subiectul ales 
era arid; dar lui îi stătea de mult la inimă. Ascultătorilor mai 
puţin. Influienţa austriacă asupra românilor din Principate. 
De grija asta nu-şi găseau ieşenii somn? Aveau ei alte 
nădufuri şi preocupări, destule şi mai pe măsura lor. lar el 
avea sentimentul că vorbeşte în pustiu. 

Spre sfârşitul prelegerii, a rărit cuvintele cu ochii la Iacob 
Negruzzi. 


Neştirbita rânduială a Junimei cerea încheierea la o oră 
fără cinci minute de vorbire, punctual, ca sosirea trenului în 
gara laşi. Şi fiindcă sub pedeapsa descalificării 
conferenţiarului nu-i era îngăduit să scoată ceasul din 
buzunar, lacob Negruzzi ţinea loc de orologiu cu cuc. Tuşea 
şi clătina într-un anume chip din picior, pentru a vesti 
semnalul ultimei tirade. 

Acum însă, directorul Convorbirilor nu tuşea şi nu clătina 
din picior. Stătea pe-un scaun tras mai în faţă, înţepenit şi 
cu un cap parcă de lemn, fără nici o expresie. Aşadar mai 
era un gol infinit de timp până la cele 55 minute fatale! 

Mihai Eminescu ar fi dorit să sfârşească mai repede. 
Petrecându-şi privirea asupra capetelor înşiruite, nu zărise 
o singură tresărire. O ascultare cuminte, şcolărească, mai 
mult cuviincioasă, decât încordată. Îşi oprea ochii la Verona, 
Vreona, Vanover... Doamna Micle îi răspundea privirii cu un 
zâmbet şters care nu-i spunea nici acela nimic. 

Alături de profesorul Ştefan Micle, cu ochii adumbriţi de 
pălăria neagră de postav, ţinând capul înclinat pe-un umăr 
ca întotdeauna când aştepta ceva, un răspuns la o întrebare 
alintată ori numai o consimţire mută, n-a părăsit nici o clipă 
această neclintire. Se vedea că aşteptarea i-a fost amăgită. 
Nu vorbea un poet! Glăsuia om de judecăţi, de observaţii şi 
date, spăimoase uneori, dar rostite rece, fără sforăirea 
perioadelor şi fără de mâna zvârlită în gesturi patetice. 

Aceeaşi dezamăgire se citea şi în alţi ochi şi pe alte 
chipuri. 

Se afla întreaga Junime în păr. 

Ca la toate prelegerile; toată lumea cărturărească a 
Iaşilor; o parte din boierimea subţire; multe doamne 
necunoscute; chiar fracţioniştii nu lipseau. Vorbitorul şi-a 
plimbat ochii de la unii la alţii, la prieteni şi la străini, din 
nou la Negruzzi venit dinadins de la Bucureşti unde-şi 
lăsase îndatorinţele de deputat, la Pogor, la Bodnărescu, 
Miron Pompiliu, la Paicu, Vârgolici şi Gane, la „cei trei 
români”, la Neculai Gheorghiu, la Creangă. Şi-a încrucişat 


privirea şi cu privirea lui Petrino dosită după ochelarii de 
şarpe. Pretutindeni aceeaşi răbdurie şi inertă, aceeaşi 
inexpresivă aşteptare. 

A strâns cartea de vizită pe care se aflau aliniate punctele 
de temei ale prelegerii şi a încheiat fără să mai caute cu 
ochii spre ornicul Junimei. 

Aplauzele au răpăit lungi, dar în ritm molcuţ şi egal. Le 
cunoştea prea bine din juneţea de sufleur când, închis în 
cuşcă, pe nevăzute, deosebea după intensitatea lor, nu după 
durată, o sală cuviincioasă de una însufleţită. 

Coborând, a scos ceasul din buzunarul jiletcei şi s-a simţit 
deodată grozav de mulţumit că fără s-o ştie şi fără s-o vrea, 
a respectat ritualul Junimei. Vorbise exact cincizeci şi cinci 
de minute, nici mai mult, nici mai puţin. Se minuna singur 
de această copilăroasă satisfacţie. 

Până ce urcase la tribună, s-a supus rânduielilor de datină 
cu un surâs ironic. Îmbrăcase haina de solemnitate şi 
bineînţeles de împrumut; îşi înţepenise gâtul în guler nalt; 
sosise într-o birjă cu poclitul ridicat şi ţâşnise pe-un coridor 
strâmt, întunecos şi rău mirositor; stătuse cinci minute 
închis singur într-o cameră să-şi fumeze ţigara şi să-şi 
recapituleze punctele principale; apăruse pe uşa deschisă 
vuietos în lături purtând în mână pălăria tare şi aşezând-o 
pe masă cu gura în sus. Adică tot ce prevedea şi cum 
prevedea tradiţia înscăunată de Titu Maiorescu şi 
respectată cu sfinţenie de toţi urmaşii săi. Dar s-a supus 
rânduirilor fără să le dea nici o însemnătate, râzându-şi de 
ele. 

Acum îl încânta o exactitate de cronometru, încă mai 
lipsită de orice sens. „Se vede că atât mi-a rămas drept 
consolare!” - îşi zâmbi îmbrăcând pardesiul şi ridicând 
gulerul. 

Pe sălile lungi îl aştepta Junimea, căpetenii şi caracude, 
pentru îndeplinirea altui ritual. Nelipsitele strângeri de 
mână şi felicitări. 

Iacob Negruzzi a făcut începutul: 


— Foarte bună şi foarte studiată conferinţă! Mai serioasă 
decât mă aşteptam de la un poet... Prea serioasă chiar! ... 
Dar de ce n-ai ţinut samă de regula noastră? Unde-ai lăsat 
comparaţia a doua? ... Ai început-o bine... Cu sfera, cu 
demonul din poveşti, cu chimistul... Toţi se pregăteau să 
asculte o conferinţă de poet... Pe urmă, la încheiere, nimic! 
„„. Ce dumnezeu, Eminescule, nu eşti nici Panu, nici 
caracuda să-ţi sfarmi capul o săptămână pentru a găsi o 
comparaţie! ... Mă aşteptam la o paradă cu artificii... Eşti 
poet... 

— Tocmai! ... Păstrez comparaţiile pentru poezie... 

— Nu te bănuiam aşa de zgârcit! ... În orice caz, ai avut o 
sală foarte bună... Am numărat peste cincizeci de 
cucoane... Şi ce lume! Beldimani, Mavrocordaţi, Şuţuleşti, 
Pălădeşti... L-ai văzut pe beidazeaua Grigore Sturza? ... De 
două ori a luat note... Numai un lucru încă nu l-am mai 
înţeles? Că ai dat în liberali, bine-bine! Chiar foarte bine! 
Merită mai ales acum, când ne sapă şi vor să ne mănânce... 
Dar ce te-a îndemnat să dai şi în noi? Dând în conservatori 
ne-ai făcut şi pe noi cu ou şi cu oţet... Ce să mai aştept 
atunci de la Panu? 

— Am spus ce-am crezut... Am înfăţişat realităţile aşa cum 
le văd eu, cum le cunosc eu, cum le-am pipăit rănile cu 
degetul meu. 

— Măcar de le-ai fi înfăţişat mai pe subţire! ... C-o 
metaforă sau aşa ceva: comparații, imagini, figuri retorice... 
Ce naiba? Prea brutal ai exprimat adevărul, dacă ţi se pare 
că acesta e tot adevărul - ceea ce ar rămâne de discutat... 
N-ai cap politic! ... 

— Nici nu vreau să-l am după calapodul atâtor capete... 

Vasile Pogor i-a turnat-o încă şi mai neted: 

— Bună conferinţă Eminescule, dar mediocru spusă! ... 
Bine, măi omule, tu care citeşti poeziile cantabil de mă 
podidesc lăcrămile şi ne faci să ne înduioşeze cele mai 
tâmpite poezii ale celor mai tâmpite caracude, numai 
fiindcă ne furi mintea cu glasul. Tocmai prelegerea ta s-ooo 


înşiiiri ca un motan care toarce? Mor-mor! mor-mor! ... la 
să i-o fi dat asta lui Maiorescu, să vezi ce scotea Titu din ea! 
„.. Idei, idei şi iar idei! Apoi cu atâtea idei ai dat oamenilor 
durere de cap! Pun mâna-n foc că bietul Gheorghiu se duce 
şfară acasă să se lege cu cartofi la frunte. Şi că multe 
cuconiţe au să deschidă Convorbirile şi să-ţi recitească 
stihurile pentru a se încredința că-i vorba de acelaşi 
Eminescu. Mor-mor! mor-morrr! Bună conferinţă, dar mare 
motan călugărit! Mor-morr; mor-mooor! ... 

Celelalte felicitări n-au depăşit această căldură molcuţă, ca 
a apei de ploaie. 

loan Creangă l-a prins de braţ, trăgându-l spre stradă: 

— Lasă-i în plata lui Dumnezeu şi hai la bolta noastră că 
iară şi iară mă simt robit pântecului... M-o răspopit el 
Cânilic, dară pântecul de popă n-o găsit de cuviinţă să mi-l 
ieie o dată cu darul, vede-l-aş unde se cade să steie 
urâciunea pustiilor! ... S-o luăm de-a dreptul pe calea cea 
mai scurtă, că foamea nu-ncongiură ea felicitările boierilor 
de la Junimea. 

După un timp, nici pe el însă nu l-a răbdat inima să nu-şi 
spună gândul: 

— Dacă mi-ai fi frate şi nu ne-am afla pe uliţă, te-aş săruta 
pe frunte... Te-am ascultat şi mărturisesc că mult şi vârtos 
adevăr ai grăit... Numai că popa Smântână, altfel ar fi adus- 
0... Nu că mă laud, însă hai o dată cu mine printre 
poporănii mei... Să vezi cum fac eu din vânt fuior de bici... 
Mai înalţi glasul şi-l mai cobori, mai faci moară din mâni... 
Mai răsădeşti ici-colo o floricică de câmp... Pe urmă, mai pui 
şi-un fitil! ... Aşa-i meşteşugu ista al vorbirii... Nici toate ale 
doftorului; nici toate ale popii... Ai fost cam prea mult doftor 
şi cam prea puţin popă... Oleacă de predică, ştii ca la 
amvon, n-ar fi stricat... Asta aşteaptă lumea... O spun, 
pentru când a fi treaba de-a doua oară... 

Poetul îşi rodea musteaţa. Rosti: 

— O a doua oară n-are să mai fie niciodată! ... M-am 
tămăduit... Ai dreptate, frate Ioane! ... Nu-s bun să dau din 


mâni şi să înalţ glasul, măcar că nu mi-i străin meşteşugul 
teatrului... Cele ce-am avut eu de spus nu răbdau însă nici o 
mesteşugire... Adevăr curat, spus curat... 

— Atunci mă-ntorc şi zic: pune prelegerea pe hârtie şi dă-o 
la tipar... Să rămână şi pentru alţii... 

— Poate am s-o fac... Poate chiar cu aceasta trebuia să- 
ncep... 

loan Creangă surâdea pe sub musteaţa tuşinată, galbenă- 
ruginie, privind cu ochii lui albaştri la grădinile înmugurite 
pe lângă care treceau. Apoi, oprindu-se, îşi răsucise pe 
jumătate făptura greoaie, cu faţa de lună plină către poet şi 
nepreţuitu-i prieten: 

— Nu de alta, bădiţă Mihai, da' mă gândeam eu aşa în 
viitorime, uitându-mă la casele şi la grădinile aiestea... 
Când n-or mai fi şi când s-or înălța altele în loc, dacă nu s-or 
nărui cumva toate la pământ ca zidurile Ierihonului... Când 
n-or mai fi, şi când toţi boierii de la Junimea şi caracuda cea 
măruntă şi netrebnică or ajunge numai oale şi ulcele... 
Atuncea, bădiţă Mihai să rămină document scris de la 
dumneata, că tot îţi plac şi preţuieşti documentele! ... Să 
rămină document scris că poetul Eminescu, nu profesorii şi 
miniştrii, nici deputaţii, dânsul şi nu alţii, a pus negru pe 
alb, credinţele adevăraţilor şi cinstiţilor români cărturari de 
azi... Dânsul le-a scris Catehismul! ... La asta mă gândeam 
eu, uitându-mă la casele şi la grădinile aceste, care nici ele 
n-or mai fi, nici noi n-om mai fi, ca mâne, poimâne... 

Cu bâta groasă de cireş, arătase roată casele împrejmuite 
de grădini bătrâne, predestinate pieirii ori cine ştie căror 
primeniri greu de prepus. Clătinând din cap, a bătut cu 
băţul în piatra vânătă de la marginea trotuarului, oftând: 

— Viaţă! Viaţă! Atâta are să s-aleagă de noi şi de toate câte 
le vedem cu ochii! ... 

Eminescu începu să râdă, înseninat cu totul: 

— Nu te-am bănuit cu gânduri aşa de jalnice, părinte 
Smântână! ... Când n-or mai fi nici casele acestea, când n- 
om mai fi nici noi, ce-o să ne pese atunci? ... Ce-are să ne 


încălzească? Cât despre „document”, fii fără grijă... Nimeni 
n-are să-şi bată capul şi nici pomenire nu va fi despre el... 
Dacă oamenii de acuma sunt atâta de grăbiţi; ce-or să mai 
fie cei de-atunci? 

— De asta nu mă tem! făcu loan Creangă cu palma în 
lături. În leşii noştri, nimeni, niciodată, n-are să capete 
boală de splină c-o mers la trap prea întins... Aista-i târg de- 
adormire! ... Nu i-ai văzut cum calcă toţi, ca prin somn? ... 
În afară doar de-acuma, de-o lună-două încoace, până ce s- 
or potoli într-un fel podgheazurile câte stau gata-gata să 
năboiască asupra caracudei... Ai băgat sama cum mai 
forfotesc şi cum au căpătat iuţeală? ... Parcă-s tăuni, ştii, 
muscoii cei răi de ac, care înţapă vacile şi mai cu samă 
iepele, într-o anume parte cam bulbucată de sub coadă... 
Când eram noi nişte diavoli neastâmpăraţi la Humuleşti, nu 
odată prindeam câte unul la imaş, pe malul Ozanei... Stai, 
jupâne! Înţăpi şi pui vitele pe goană, de scoţi duhul din ele? 
Să-ţi arătăm noi şi dumitale plăcerea înţăpăciunei! ... Scurt 
ca să nu lungesc vorba, îi înfigeam un pai acolo unde avea 
nărav şi Vlad Ţepeş să tragă turcii la frigare. Şi-apoi 
Doamne, ce mai fugea tăunul bâzâind năuc de durere! ... 
Aşa şi caracuda, simțind că s-apropie ceasul urgisirilor, 
bâzâie şi fuge friptă de nevoile şi de temerile ei, ca tăunul 
cu paiul în locul pe care nu-l pot eu numi, să nu m-audă 
duduca din Vaslui şi prea ruşinosul poet şi profesor Naum... 

Într-adevăr, nu multă vreme a trecut şi podgheazurile au 
prins a năboi avan, nu numai asupra sărmanei caracude, ci 
mai întâi asupra întregului guvern de la Bucureşti. În zi de 
31 martie, a demisionat Teodor Rosetti, ministrul de lucrări 
publice; a doua zi, la 1 aprilie, ziua păcălelilor proaste, a 
demisionat întreg guvernul lui Lascăr Catargiu. Şi în 
aceeaşi lună, ca la moară, s-au răsturnat alte două guverne, 
al unsprezecelea şi al doisprezecelea la număr, de când 
vodă Carol intrase în ţara „spre care îşi ţintise Europa ochii 
înmărmuriţi de admiraţie” - vorba lui Dimitrie Brătianu din 
dosarul Junimei. lar sub cel de al treisprezecelea guvern al 


domnului Ion Brătianu, fratele celui din dosarul 
prăpăstioaselor giumbuşlucuri fără voie; om mult mai serios 
şi grav, pus pe lungă şi vârtoasă ocârmuire, profeția mai 
veche a mai bine cunoscătorului de năravuri politice, loan 
Creangă, s-a îndeplinit aidoma. 

O altă hârtie cu număr oficial şi, cu semnătura ministrului 
Chiţu, încunoştiinţa revizorul Mihai Eminescu despre 
desărcinarea sa din post. De predat avea ce preda. N-avea 
însă cui. Urmaşul nu părea de fel nerăbdător să se scufunde 
până în gât în condici şi să se pună la zi cu rapoartele şi 
memoriile. 

Mihai Eminescu a rămas zvârilit în uliţă, iarăşi la 
cafeneaua-ospătărie, cu zidul, grunzuros şi cu mesele 
scoase afară, la umbra salcâmilor firavi şi colbăiţi. 

Era tot aşa, în toiul verii, ca anul trecut. Amiază de iulie. 
Arşiţă ca atunci... Creangă plecase la Humuleştii săi, la 
surori, la fraţi, la cumnaţi şi fini. Miron Pompiliu o apucase 
aiurea. Samson Bodnărescu a predat condicile Şcolii 
Vasiliene şi nimerise la rubedeniile din Bucovina, să-şi aline 
amarul într-un nou ciclu de poezii pe cât de private, pe atât 
de macabre şi pesimiste. Naum, Vârgolici, caracudele mai 
mărunte, toţi şi toate au zburat în cele patru vânturi dintr-o 
singură rotire de măturoaie. 

Încă o dată, poetul Epigonilor află că prietenii se risipesc 
parcă şi-ar fi dat cuvânt între dânşii, de câte ori îl încearcă 
o cumpănă a vieţii. Vină nu le putea găsi. Nici Creangă, nici 
Miron Pompiliu n-aveau ştiinţă despre hârtia cu ordin 
oficial, care în trei şire îi hotăra soarta. S-au călătorit mai 
din vreme, la începutul vacanței. Îi petrecuse la gară, şi 
acolo, pe peron, îl apucase şi pe dânsul un dor de ducă spre 
Ipoteşti. Atunci se gândise el să-şi rânduiască hârtiile 
cancelariei şi să ceară concediu... O lună în lumea sa veche: 
Harieta, mama, pădurea de la Baisa... Mai trăieşte oare 
moş Miron? Nimeni nu i-a mai scris de un an. Nici elnu le-a 
mai scris de un an. S-au înstrăinat. E o familie osândită 
dislocării. Poate că el va izbuti să înmănuncheze firele care 


se destramă. Cu acest gând se aşternu mai de zor la lucru 
să isprăvească mai repede şi s-o pornească de sârg spre 
Ipoteştii copilăriei şi atâtor visări... 

Iar peste două săptămâni, când toate îndatorinţele de sim- 
briaş se aflau bine încheiate la cancelarie, în loc de 
aprobarea mult aşteptatului concediu a găsit pe masă 
hârtia care îl trimitea în lume, om fără căpătâi, de pripas. 
Acasă nu mai avu suflet să se întoarcă. L-ar fi crezut căzând 
plocon, la douăzeci şi şase de ani, cum se pomeneau cu 
rătăcitorul de pe urma trupelor de măscărici. Toate 
drumurile îi rămâneau închise. Inimile închise. Poate ar fi să 
se înfioare de nelinişte şi de mâhnire o singură inimă, una 
singură, la Varatec, peste o zi sau două, la ştirea tipărită în 
vreo gazetă ieşeană, că d. M. Eminescu, revizorul şcolar al 
districtelor Iaşi şi Vaslui, a fost înlocuit din acest post. Poate 
numai acolo, la Varatec, o inimă se va strânge de teamă că-l 
pierde, că pleacă aiurea să nu-i mai sune pasul pe sub 
ferestrele Veronei, Vreonei, Vanover... 

Fostul revizor şcolar înlocuit din post a împins ceaşca de 
cafea bonzăită de muşte. Unde mai putea el să plece? Unde 
se mai află un loc pentru el, în lumea cea largă şi 
încăpătoare pentru atâţia? A tresărit... Un câne îi atinsese 
piciorul cu botul. Un câne al nimănui. La recunoscut. 
Acelaşi de anul trecut, din piaţa încropită de arşiţă, 
flenduros şi şchiop. Îl privea cu ochii umili, cerând pomana 
unui dărăb de pâne. Eminescu n-avea nevoie să-şi scuture 
buzunarul, ca să descopere că nu i-a rămas nici un gologan 
de cinci parale pentru a cumpăra un sfert de pâne unui 
câne flămând şi olog. 

O ştia prea bine. Cu ultimul ban de aramă îşi plătise 
cafeaua. I-a vorbit deci, cerându-şi iertare: 

— Ai nimerit-o cam prost, prietene! ... Suntem deopotrivă 
de calici amândoi. Opoziţie, prietene, crâncenă opoziţie... 

Cânele a mai aşteptat un timp, cu capul ridicat şi cu 
privirea miloagă, bălăbănind jalnic piciorul ciunt. 


Chelnerul cafenelei-ospătărie, ieşise în uşă cu şervetul 
sleios pe mână să vadă cu cine vorbeşte muşteriul care stă 
singur şi nemişcat de două ceasuri. A schimbat şervetul pe 
cealaltă mână şi s-a întors la răcoarea pustie dinlăuntru. S- 
a depărtat şi cânele olog şi fără noroc. Şotânc-şotânc. A 
străbătut piaţa deşartă de lume, încinsă de soare, 
căutându-şi adăpostul său de la umbră. Şotânc-şotânc... S-a 
culcat şi îşi linge pecinginile râioase. A trecut un an, o iarnă 
cu viscole şi cu geruri fără seamăn; un câne al nimănui, 
şchiop şi cu blana hrenţuită a ştiut în această vreme să-şi 
târâie viaţa, s-o prelungească... El n-a plecat, nu pleacă n- 
are undo pleca... Universul lui e aici... O piaţă. Câteva 
palme de loc. Îl alungă unul; îi aruncă altul o coajă de 
pâne... Se trage într-un ungher de umbră şi îşi linge rănile 
mizeriei, aşteptând resemnat necunoscutul de mâne... 

Pentru a îndepărta nesăbuitele asemuiri mai înverşunate 
decât roiul lipicioaselor muşte, fostul revizor şcolar, înlocuit 
din post a despăturit gazeta din Bucureşti. Frunzăreşte 
titlurile: „Darea în judecată a miniştrilor din fostul guvern 
Lascăr Catargiu, admisă în principiu de Cameră, va fi pusă 
în discuţia Senatului la toamnă... Apariţia unui nou ziar 
independent de luptă şi de orientarea opiniei publice, sub 
conducerea tânărului şi combativului polemist Tilea 
Brăboiu... Situaţia Turciei se agravează; după detronarea 
lui Abdul Azis, se vorbeşte acum despre apropiata 
detronare a sultanului Abdul Murad. Armatele turceşti 
amenințate în Muntenegru. Va fi proclamat Milan rege al 
Serbiei? Rusia se pregăteşte pentru un nou război... 
Moartea unui cunoscut critic vienez...” 

A lăsat ziarul alături, după ce-a recitit telegrama de trei 
rânduri. Criticul din tulpina markgrafilor carintieni, cu ale 
lui ciufuri de păr aduse pe frunte ca două corniţe de ied! ... 
Călătorul care ţinea pentru el şi pentru desfătarea lui 
legătura nevăzută între sufletele gemene risipite în cele 
patru zări ale lumii: Flaubert şi Ibsen, Dostoievski şi 
Spencer, un oarecare mai tânăr Strindberg la Stockholm, 


un Swinburne la Londra, un Anatole France la Paris, un 
Carducci oarecare la Bolonia... De la dânşii se întorcea 
bătrânul cu ochii scăpărând în hruba orbitelor, ca să-i învie 
cu o vărguţă de vraci, să-i aducă sub văzul lui, să-i arate că 
nu e singur într-o lume pustie şi un veac pustiu... Ha-ha! 
Şcrrrşşş! „I-a miruit soarta cu un har, au datoria să rămână 
robi harului... Cu preţul vieţii, al bunurilor pământeşti, al 
iubirilor... O dezbrăcare de tot, ca să rămâi numai cu 
datoria ta de creator...” Mai dezbrăcat decât el, cine mai 
este? Mai dezbrăcat de toate bunurile pământeşti ca acum, 
pe un scaun de ospătărie-cafenea unde nu s-a învrednicit să 
găsească un gologan de aramă pentru a zvârli un sfert de 
pâne unui câne olog şi flămând? He-he! Scrşşş-scrşşş! 
„Priveşte în ochii mei şi spune dacă m-a înşelat instinctul 
meu de fizionomist! ...” Criticul acela îi mai păstra iluzia că 
undeva îl urmăreşte un ochi, că prin el face o nevăzută 
legătură cu tovarăşi necunoscuţi încă, suflete gemene 
legate de acelaşi destin într-o lume a strâmbelor şi 
vrăjmaşelor întocmiri... Acum firul nevăzut s-a rupt... E încă 
mai singur, mai izolat într-o nemărginire pustie... He-he! 
Scrşşş-scrşşş! Un biet fost copist de isprăvnicie, un biet fost 
secretar particular de agent diplomatic, un biet fost 
bibliotecar, un biet fost revizor şcolar, lepădat afară din 
slujbă... Fost! ... Fost! ... Fost! ... La douăzeci şi şase de ani, 
numai fost... 

A împăturit ziarul cu gând să-l procetească acasă şi să 
caute în lăzi foiletoanele vechi tăiate din gazetele vieneze, 
cărţile criticului cu răsucite ciufuri de păr, prietenul 
nefericitului Nicolaus Lenau. 

Se ridică încet. I-a amorţit un picior. Acuma a călcat şi el 
câţiva paşi, şotânc-şotânc, asemeni cânelui olog şi al 
nimănui de sub umbra unui zid din piaţă... A îndreptat 
privirea într-acolo, să-l caute... Cânele dormea în cea mai 
desăvârşită împăcare cu soarta-i. Piciorul s-a dezmorţit. Îl 
poate pune în pământ. Grăbeşte pasul în soarele vertical. S- 
a dat în lături să se ferească de-o birjă. Din trăsură a întors 


capul, să-i ocolească ochii, poetul baron Dimitrie Petrino... 
Ce-o fi căutând în laşi pe asemenea zăduf de iulie? ... E de 
mirare că nu se află undeva, la băi ori invitat la o curte 
boierească a vreunei cucoane suspusă şi amatoare de poezii 
dedicate în album. Pe el nu-l ameninţă nici o hârtie cu ordin 
oficial şi cu semnătura domnului ministru Chițu. E mai la 
adăpost acum, decât sub toate ocârmuirile câte-au trecut. 
Un baron în exil, victimă a patriotismului. Deci cu grijulie 
preţăluire din partea oricărui guvern... 

Aproape de casă, un gardist i-a călcat pe urme, bocănind 
ciubotele grele de lespezile de piatră. A trecut înainte, a 
stat în cumpănă, l-a oprit trăgându-şi suflarea: 

— Nu cumva mata, cucoane, eşti domnul Mihai Eminescu? 

— Pe cât se pare... 

— V-am căutat la domiţil... Mi-o spus o babă că trebuie să 
picaţi acu-acu... Am o citaţie grabnică pentru mata... Zâc: 
„la să-ncerc, te pomeneşti că dumnealui o fi! ... Ş-am 
nimerit-o... Norocul meu să nu mai bat un drum... la poftim, 
pune mata iscălitura de înmânare, cucoane! ... 

Mihai Eminescu a semnat adeverinţa pe-un zaplaz, 
zâmbind. Se gândea la patriarhala procedură din ţara 
măriei-sale vodă Carol... „Poftim matale, cucoane! ... 
Cucoane, nu eşti mata domnul Eminescu? ...” Aceasta îi 
amintea istorisirea cu haz a lui Vasile Pogor. Când s-a întors 
de la Paris şi a fost numit judecător, a izbucnit de râs în 
plină şedinţă, fiindcă un împricinat i se adresase: „Apoi vezi 
mata, coane judecător, nu-i chiar aşa cum spune conu 
avocat Miluţă! ...” Vasile Pogor încheiase povestirea: 
„Atunci am înţeles eu, măi gogomanilor, că ţara în care m- 
am întors de la învăţătura apusului a rămas tot ţară de 
cuconi... Cucoane judecător! cucoane împricinat! cucoane 
avocat! cucoana martor! cucoane hoţ! ...” Această ţară a 
cuconilor nu intra în prevederile temutului critic vienez, 
când îl povăţuia să se lepede de atâtea şi atâtea, să nu ţină 
seamă de atâtea şi atâtea. 


— Iată adeverinţa, omule! 'Ți-aş da şi-un bacşiş, dar nu 
prea am mărunţiş la mine. 

— Nu face nimic, cucoane... Lasă mata, că doar n-oi fi adus 
cine ştie ce veste de bucurie, ca să m-aştept la bacşiş... 

Adevărat! Nici nu-l mânase curiozitatea să cerceteze la ce 
ceai muzicalo-poetic îl invita cucoana citaţie pe cuconul fost 
revizor şcolar, măturat din post, ca un vreasc nefolositor. 

A desfăcut foaia îndoită în două. Şi i-a tremurat mâna. l-au 
jucat literele violete în lumina ochilor. 

Acolo, în uliţă, în soarele vâlvătat de iulie, în urechi cu 
bocăniturile cizmelor grele depărtându-se pe lespezile de 
piatră, a luat cunoştinţă că are a răspunde pentru jaf de 
cărţi şi dulapuri din avutul Bibliotecii Centrale, conform 
raportului înaintat de d. Bibliotecar D. Petrino către onor 
Ministerul cultelor şi instrucţiunei publice. 

X. 

Aici odihneşte RALUCA GH. EMINOVICI 

T 15 august 1876 

Rugaţi-vă pentru dânsa! 

XI. 

A aşezat condeiul jos. 

A rupt hârtia, mărunt, şi a rămas cu ochii neguroşi la 
vânătul cer de toamnă. 

Sunau toate clopotele Iaşilor. 

Iar îngânarea prelungă, înăbugşită în văzduhul umed, mai 
strânsă ca alteori în târgul mohorât de ceaţă şi învăluit în 
molcom freamăt de frunze veştede, îl podidea ca un suspin 
afund nu de pe acest tărâm. Suspin ori chemare? 

Acum nu mai putea asculta glas de clopot, fără să-i 
vâslească gândul în plutire de mari şi ostenite aripi, mereu 
căutând aceeaşi şindrilită bisericuţă de ţară, rotind nalt 
deasupra aceleiaşi cripte, micşorând încet inelul răpuselor 
fâlfâiri ca să pogoare tristă pasăre neagră cu aripi căzute în 
cruce pe acelaşi mormânt. 

Sunau toate clopotele Iaşilor, cu osebitul psalm al fiecărei 
biserici. 


Le cunoştea pe toate acum... Glasuri prietene, 
susținătoare. Patruzeci şi opt de clopotniţe în târgul 
mâhnitelor toamne, ca patruzeci şi opt de tânguiri, 
covârşite în răstimpuri de vaierul cu mai adânc tremur al 
clopotului de la mânăstirea închiriată Sfântei Adormiri de 
Miron vodă Smeritul: „Doamne, strigat-am către tine! Auzi- 
mă, Doamne!” Acesta era psalmul săpat într-un bronz de 
clopot de-un voievod adormit în veac; acesta i-a fost 
singurul ei suspin în viaţă. Un suspin pentru feciorii risipiţi 
în lume, băgaţi în pământ. Ilie Em. t, Iorgu Em. t, Şerban 
Em. î... Suspinul Ralucăi Em. î... Mai erau, câţi? Se 
isprăvea pomelnicul înşirat pe-un petec de hârtie într-o zi la 
Berlin, de către cel care şi dânsul de mult e acum pământ în 
pământ. 

Pentru dânşii a suspinat, s-a rugat, a trudit, cutreierând 
cămările scunde, frângându-şi mâinile când nu mai avea 
veste de la un fecior plecat fără urme; când vestea sosită, în 
sfârşit, era una de moarte. Acum e o mare tăcere într-un 
mare întuneric: poate şi-acolo sub strat de pământ cu 
mâinile descărnate pe piept, încearcă să le împreune, iar 
din afund de mormânt, tot pentru ei să se roage, pentru cei 
câţi au rămas: „Auzi-mă, Doamne! Auzi-mă! ...” 

lubea florile, mireasma de miere bălaie a teilor; iubea 
lumina de var a nopţilor cu lună, tremurul stufului în 
margini de lac; iubea zborul cocorilor pe cer de mătasă, 
eresuri bătrâne; cuvântul vrăjit care să le deştepte acestea 
în amintire chiar atunci când nu mai sunt... Toate i le-a 
trecut lui. 1 le-a trecut lui, fiindcă ea nu mai avea de mult 
drept la nimic, în afară de dânşii. 

Încercă s-o vadă în pridvorul cu stâlpi, în noapte cu lună, 
cu braţele odihnite, privind, tăcând, în visare... Încearcă s-o 
vadă sub teii lor, cei doi de-o parte şi de alta a scărilor de la 
pridvor; s-o vadă pe un țărm de lac; s-o vadă oprindu-se cu 
ochii adumbriţi de palma dusă la frunte, urmărind stolul 
cocorilor pe cerul nalt, în dimineţi de primăvară, cu livezile 
alb înspumate de flori. Nu-şi aminteşte s-o fi zărit o singură 


dată aşa... Va fi fost aşa poate într-o viaţă pe care nu i-o 
cunoaşte şi se făgăduia blândă, din timpul când zugravul 
Zigre a aşternut pe pânză chipul oblong, tânăr şi visător, al 
mlădiţei de stolnic, cu ochii adânci, cu păr luciu de smoală, 
despărţit în nobilă pieptănătură, cu umeri rotunzi, cu rochie 
de catifea neagră şi alesidă de aur. Va fi fost poate aşa, 
odată, cândva, atunci. Despre aceea de-atunci spunea ea 
uneori, în murmur abia îngânat, melancolic, că iubise 
florile, păsările, primăvara, oglinda tremurată a lacurilor cu 
stuf. Dar aceea nu mai era de mult din această lume. Murise 
înainte de a fi murit. Atât îi mai păstra amintirea: un portret 
într-o ramă, dintr-un salon de nevoiaşă gospodărie de ţară 
cu mulţi şi risipiţi copii. Toate i le-a trecut lui. Neguroasa 
lumină a ochilor şi zâmbetul: cuvântul care ştie tainic să- 
nvie susurul adierilor în stufuri de lac, dragostea pentru 
eresuri bătrâne, însetarea de mereu altceva. 

Pentru dânsa nu şi-a oprit decât lacrimile să-şi plângă 
feciorii câţi au intrat în pământ: ceilalţi, purtaţi de-un duh al 
pieirii în zările toate. 

Zădarnic încearcă să şi-o aducă în amintire, într-o singură 
zi a ei de-odihnă lină... Îi răsare numai făptura în strai 
mohorât, robotind fără istov în cămări, în odăi şi săliţe, 
sunând veriga cheilor în cingătoare, coborând şi urcând 
trepte, cercetând zămnicul cu provizii de iarnă, purtând 
grija feciorilor năpădiţi în vacanţă, ascunzându-i de urgia 
asprului căminar... Stăpânul ei; stăpânul lor... Şi veşnic îi 
sună în auz dojana şoptită: „Mi-hai, ce este cu tine, copile? 
„„„ De ce ţii tu să mă duci în mormânt? ...” 

Odată, Vasile Pogor l-a lăsat să intre într-un ietac unde 
totul fusese apărat de atingere, de ani îndelungaţi. Căuta, 
nu-şi mai aminteşte ce vechi albume, să-i arate nu-şi mai 
aminteşte ce strofă scrisă de bătrânul Conachi pentru 
doamna marelui vornic. Omul întotdeauna pornit pe râs şi 
pe năzdrăvane iznoave, călcase deodată în vârful degetelor, 
grăia cu glas văluit: „Odaia mamei...” Parcă l-ar fi rugat: 
„Să n-o trezim! ...” Pentru el, pentru veselul tartor al 


poreclelor, şi năzbâtioaselor născociri, mai trăia încă umbra 
celei ce-a fost, în ietacul cu oglinzile fumurii, cu portretul 
oval în pervazul de aur stins. Nimic nu îngăduise să fie 
clintit de la loc... Patul de mahon negru, pernele brodate, 
un eventail aşteptându-şi stăpâna. Mai erau flori uscate în 
glastră, poate aşezate de mâna moartei, cartea cu semnul 
panglicei de moar pe-un jâlţ lângă fereastră. Micile flacoane 
de parfum şi oglinda cu lung mâner de baga pe-o ciudată 
mobilă de lac chinezesc; fina măsuţă de scris, condeiul de 
sidef şi călimara de cristal. Toate cum au fost pentru o 
făptură cum a trăit, în dulcea fără de grijă a unei vieţi 
cruţată de robia unui aspru şi neînduplecat stăpân. 
Asemenea amintiri sunt multe la Iaşi, în toată Moldova, în 
multe curţi cu bătrâne parcuri şi avuzuri de piatră. 

În ietacul ei de la Ipoteşti, din casa pătrată cu pridvor, au 
rămas numai cheile pe masă, gherghetul şi ingliţele, perniţa 
de ace zburlită ca un neprietenos arici de metal. A rămas 
doar haina mohorâtă a robiei de toate zilele, şi-ntr-un sărac 
sertar de scrin, batistele pentru plânsul furişat în 
unghere... Toate cum au fost, pentru o făptură cum a trăit, 
în mărunta grijă a unei gospodării sărmane de ţară, în 
tresărirea veşnică pentru soarta feciorilor plecaţi cu semnul 
morţii pe frunte. Mai arde doar candela sub icoană, unde 
îngenunchea pentru ei... Dacă s-ar fi deşteptat, acestea o 
aşteptau... Nu o carte deschisă cu semn de panglică între 
flori; nu un jâlţ al visărilor... Plouă şi geme vântul şi se 
scutură salcâmii în freamăt de frunze, pe-un strat de 
pământ; o neagră şi spăimoasă movilă, care-a înghiţit tot. 
Iar suspinul din adânc de pământ nu poate fi altul nici 
acolo: „Auzi-mă, Doamne! ... Auzi-mă!” 

L-a aşteptat până-n ceasul din urmă. „Mihai, de ce nu 
scrie? Mihai, de ce nu vine? ...” În ceasul acela din urmă, 
când pe buze răsar cuvinte pierdute într-o noapte a 
uitărilor, o mustrare duioasă din ani îndepărtați, tot pe elîl 
chema: „Mihai, ce este cu tine, copile? ... De cevreitusă 
mă duci în mormânt? ...” Şi mâna căuta în aer o frunte s-o 


aline, rotunjindu-se în gol! ... A surâs trist când a înţeles că 
sub degete dezmiardă nimicul. A apropiat degetul de buze, 
vorbind Harietei: „Sst! Să n-audă Gheorghieş... Mihai 
trebuie să fie în pădurile şi la iazurile lui... La Baisa, la 
prisacă... Să-i pregăteşti loc de culcare în cămăruia din dos, 
ştii tu! ... Şi ascunde-i merinde, Harieto...” Îl aştepta pe 
Mihai cel de-atunci. Vorbea cu Harieta de-atunci, copila 
sprintenelor furişări printre uşi. Ştersese anii; tot ce-a 
omorât în ei timpul, viaţa, oamenii... Aştepta rătăcitorul din 
poiene şi codri, plecat să doarmă în culcuşul de pe plavia 
florilor de nufăr; primit de veveriţele pădurilor cu şăgalnica 
lor dănţuire pe crengi legănate de alun... Pe urmă, deodată 
a oftat: „Auzi-mă. Doamne!” Poate fiindcă deodată acele 
năluce care nu mai pot fi s-au retras în noaptea lor, a 
uitărilor; iar în cuget i-a apărut Mihai cel de acuma, 
Harieta, oloagă de acum. 

O cutremura frigul în zilele de toamnă, cu ploaie şi vânt, ca 
această înnorare de plumb. Nici şalul încrucişat pe umeri, 
şalul negru de lână, n-o mai încălzea atunci îndestul. E- 
atâta frig într-un mormânt umed, peste care se cerne 
muceda ploaie, cad putrede frunze de salcâm! ... De aceea 
poate gândul lui pogoară, pasăre neagră, peste mormânt, 
şal negru întins cruciş pe mormânt s-aducă puţină căldură. 
E-atâta pustiu într-o casă, unde-a rămas o oloagă să se 
târâie sprijinită în cârje şi un bătrân cu griji de sineţe, cu 
ursuze griji de-o viaţă! ... De urma lui Neculai n-a ştiut 
nimeni. N-a avut cum să-l vestească. Mai trăieşte ori nu? l-a 
venit ori nu şi lui rândul la semnul crucii din negrul 
pomelnic al lui Şerban? ... Neculai Em. țî... Neculai Em. ft... 
E o familie osândită pieirii. Nimeni nu mai ştie nimic despre 
nimeni. Îi adună o înmormântare, şi nici atunci nu-i strânge 
pe toţi câţi au mai rămas. S-a pomenit lângă un străin cu 
uniforma de şcoală militară. Matei Em. N-au avut ce-şi 
spune. S-a pomenit lângă sora din Bucuvina, care i-a fost 
întotdeauna străină. N-au avut ce-şi spune... Căminarul se 
smulgea din tăcerea împietrită, să privegheze orânduielâle 


creştineşti de prohod, de praznice şi pomeni, fiindcă nici în 
durere nu-l părăsea chibzuiala lucrului sfârşit cum se 
cuvine. Rămânea cu fruntea în palmă, îşi înăbuşea geamătul 
de uriaş rănit; pe urmă se ridica să afle ce s-a întâmplat cu 
lumânările de ceară pe care nu le-a zărit la locul lor şi în 
număr, la slujba îngropăciunii... Şi cheile! ... Unde-s cheile? 
..„. Era o durere adevărată; dar a unui om care nu se 
descumpăneşte din fire pentru atât... 

În odaia unde fostul băieţandru rătăcitor de altădată a 
rămas singur, târziu, n-a închis ochii în întuneric, până spre 
zori, zvârcolindu-se torturat de amintiri, de durere, de 
năluciri... Auzea o uşă deschizându-se încet, un slab 
zângănit de chei la o cingătoare şi paşi de pâslă lunecând 
încet la altă uşă, o mână pipăind un mâner... Era acum în 
pământ, iar umbra ei în strai mohorât, tot mai cutreiera 
încăperile încă, aşa cum pentru dânsa începea din toiul 
nopții, înainte de zori, robia zilelor din totdeauna. Atât îi 
mai legase, să-i adune din patru zări. Ea. l-a adunat pentru 
cea din urmă dată... A doua zi, după înmormântare, ela 
fugit. Îl înăbuşeau zidurile, amintirile, durerea, nălucile. A 
fugit. S-a descleştat din degetele Harietei acăţate de braţ 
să-l mai oprească, a întors ochii să nu-i vadă privirea, a 
astupat urechile să nu-i audă scâncetul slab care o urâţea: 
„Pleci şi într-o zi ca aceasta, Mihai? Mă laşi şi-acuma 
singură?” A fugit... A lăsat-o la soarta ei din totdeauna: o 
oloagă păzind ţintirimul de lângă casă, de sub teii şi 
salcâmii bisericuţei negre, păzind morţii, aşteptând alţi 
morţi. Îl aştepta şi pe dânsul judecătorul de instrucţie la 
laşi: aceasta era alinarea oamenilor în ceas de durere... A 
lăsat cu o spaimă în urmă casa unde s-a cuibărit pustiul şi 
moartea; iar de atunci gândul acolo se-ndreaptă cu mari şi 
ostenite fâlfâiri de aripi, să pogoare pe mormântul din 
ţintirim de sat, peste salcâmii foşniţi de vânt. 

Glasul clopotelor s-a stins. Unul câte unul. Unul câte 
unul... Pe urmă, numai învăluirile ploii au rămas şi 
moliciosul freamăt de frunze veştede. Trista pasăre neagră 


şi-a desprins aripile răstignite pentru totdeauna pe acelaşi 

mormânt; s-a întors cu vâsliri încete din zările de plumb, la 
viaţa care nu-ţi îngăduie să întârzii prea îndelung plângând 
morţii. 

Mihail Eminescu a potrivit altă foaie albă de hârtie şi a 
muiat peniţa în cerneală. 

De astă-dată nu stihuri melancolice migălea; nici nu al- 
cătuia liste de vechi documente şi de cărţi pentru Biblioteca 
Centrală; memorii şi rapoarte pentru revizorat. Îi rezervase 
viaţa mult mai plăcute îndeletniciri. Întocmea, din vreme, al 
nu mai ştie câtelea răspuns la interogatoriul judecătorului 
de instrucţie, faţă de care, de trei luni, tot va să dea mereu 
samă pentru jaf de cărţi şi dulapuri din atât de vajnic 
păzitul avut al ţării. Peniţa scârţâia mărunt, tot mai ostenit, 
tot mai ostenit... 

Din când în când, îşi petrecea palma stângă peste obrazul 
ghimpos, neras de câteva zile. Deşert îi era surâsul atunci, 
spăimântător de deşert. 

Se istovise voioasa ironie pentru ale sale nepăsări de 
sihastru, când se închidea în odaia de lucru. În doi ani, 
traiul în acest târg pe care îl socotise un liman al alinărilor a 
frânt o strună lăuntrică. Îşi simte în el ceva pentru 
totdeauna răpus. Aspra vegetaţie a bărbii, haina veche şi 
lucioasă în coate care a luat locul rantiei de lucru de la 
Viena (lux prea mare pentru el, cel de acum); toate îl arată 
ca pe-un adevărat şi vechi muşteriu al judecătorului de 
instrucţie. O ştia... Se vede pre el însuşi, măcar că în odaia 
unde i s-a împuţinat sărmana lui zestre, nu se mai află nici 
un hârb de oglindă. Altădată ar fi zâmbit. Neamul nevoii! ... 
Şi ar fi ridicat degetul pentru o piţulă împrumutată de la un 
prietin: „Hmm? Una singură? ... N-ai? ...” Se petreceau 
toate atunci într-o viaţă studenţească, unde toţi erau 
deopotrivă de săraci: fraţi de mizerie gălăgioasă, cu 
păcălelile şi glumele lor şi divanurile lor domneşti. 

Acum nu-şi mai găseşte însă zâmbetul acela senin, cu care 
întâmpina strâmbătatea oamenilor şi neîndemânarea lui în 


traiul de fieştece zi. 

Tovarăşii de la Viena sunt toţi la rosturi bine ferite: 
catedre, scaune de judecători, cabinete de medici. Mai toţi 
şi-au înjghebat gospodării pentru viaţă cuminte şi lungă... 
El are a se apăra de învinuirea unui jaf de dulapuri şi cărţi, 
plăsmuit de ura şi invidia unui baron şi poetastru de 
contrabandă... Ministrului Titu Maiorescu încă îi mai putea 
vorbi în cealaltă primăvară cu un asemenea zâmbet, 
strângând din umeri: „Ce poate să-mi facă un duşman?” 
Uitase că, oricât de sărac se ştia, îi mai rămânea cinstea 
asupra căreia în lipsă de altceva se năpusteşte un vrăjmaş... 
Avea acum şi Titu Maiorescu a răspunde pentru altfel de jaf 
în avutul public. Îl învinuia Camera şi Senatul de noua 
culoare politică, duşmană, că a ajutat cărturari tineri să 
plece la învăţătura Apusului, că a risipit burse. Era chemat 
să dea socoteală. 

Dar pentru domnul fost ministru, acolo la Cameră şi Senat, 
toate se petreceau într-o lume de luptă, cu încrucişări de 
arme sunătoare, în văzul cel larg a unei tribune pentru 
discursuri, unde învinuitul putea să devină acuzator şi să 
zguduie o sală în ropotiri de aplauze. Pe el, cel mărunt şi 
neînsemnat, simbriaş de a treia mână dat afară din slujbă, 
voiau să-l strivească la un colţ întunecos de uliţă, stârv 
lepădat într-o băltoacă... Astfel, la acest dulce liman al 
alinărilor, învăţa prea târziu că, într-o asemenea lume, viaţa 
e aceeaşi pradă între fiare. 

În amurgurile cele dintâi, de-acum două toamne, îşi 
purtase prietenul Slavici, să-i arate, de pe culmile nalte, 
târgul lui, Iaşii lui... 

Nu-şi putea desprinde ochii de la casele pitite sub streşini 
jucărie, de la plopii de fum şi turlele de biserici; de la 
vechea cetate de scaun a Moldovei, unde vedea izvorând 
din veac alaiuri domneşti ca într-o palidă şi melancolică 
gravură. 

L-a purtat apoi să-i arate bătrânele ctitorii ale voievozilor, 
mânăstiri şi biserici, cu glorioasele cicatrici ale atâtor urgii. 


Icoane de sfinţi prelungi, mai păstrând încă pe mânele lor 
osoase, în ochii zdreliţi, pe picioarele arse de nisipul 
fierbinte al deşerturilor, urma împlântărilor de suliţi 
tătăreşti, de săbii turceşti, fumul pojarurilor; năprazne 
vechi şi acuma uitate. Prietenului născut şi crescut în ţară 
străină i-a urzit el atunci povestea acestor aşezări din file 
de cronici... Întâiele schituri la margine de codru, întâiul 
adăpost domnesc; mai târziile alcătuiri de piatră şi de lemn, 
unde s-au glotit oamenii acelor timpuri: pârcălabi şi armaşi, 
robi şi arcaşi, breslaşi şi mazâli... A chemat din neguri să se 
înşire oştile împăraţilor şi sultanilor, venind să se sfarme în 
bătălii pe şesul cu pâcle albastre. A pus să joace flăcări 
mistuind palatul domnesc şi biserici... 

Pe urmă, a clădit altele în locul celor năruite la pământ... 
Şi l-a încredinţat pe acel prieten pribeag, Ioan Slavici, că la 
umbra acestor vieţi îndepărtate, sub zidurile unde au trăit 
voievozii, vlădicii, armaşii şi pârcălabii altor veacuri, în 
căsuliile norodului din vechile uliţi mărginaşe; aici era 
pentru dânsul în sfârşit limanul alinărilor. Ce naive 
închipuieli! Ce puţin mai cunoaşte lumea! Şi cât de puţin îşi 
cunoaşte ţara cu ai ei stăpânitori! 

În doi ani, răul ascuns a ieşit la iveală. Dincolo de 
înfăţişarea adormită a zidurilor şi a oamenilor, de sub 
pietrele mucede, au început a mişca gângăniile 
viermuitoare. 

Ochii se pândesc tot atât de pieziş ca oriunde; râsul e tot 
atât de duşmănos şi de rău; tot aşa de fără îndurare e 
sfâşiat şi aici omul zvârlit de soartă lângă alt seamăn. Întru 
această lege lipsită de omenie s-a păstrat seminţia 
hatmanilor şi armaşilor, robilor şi arcaşilor, din tată în fiu, 
din nepot în nepot, strecurându-se prin urgiile din timp 
adormit. 

O lume măruntă ca oriunde, trăindu-şi osânda nimicniciilor 
meschine ca oriunde. 

Cum îşi închipuia că s-ar putea să existe o abatere? 


Nu-l mâhneşte mişelnica ticluire, care-l târa pe sălile 
judecății cot la cot cu netrebnicii târgului. Îl învinuia cine? 
Baronul de pripas şi aşa zisul poet încă şi mai de pripas, 
Petrino, eroul orgiilor cu aureolă romantică pentru 
coconeturile care dădeau ochii peste cap de emoție, cu 
evantailul la piept, când recita o poezea leşinată ca siropul 
de trandafiri; îl acuza Andrei Vizanti, impostorul, „membru 
al Academiei madrilene”, duşman înverşunat al Junimei; om 
care adormea în zori cu fruntea pe masa verde a jocului de 
cărţi şi care, deprins să nu-şi plătească datoriile de la stos, 
îşi plătea aşa măcar datoriile de ură şi de răzbunare 
împotriva Junimei, făcând o victimă din el, numai fiindcă-i 
cădea mai la îndemână. Nu acestea îl puteau deci mâhni. 
Dar îl durea limanul din nou depărtându-se. Îşi pierdea Iaşii 
lui. Un gingaş păinjeniş de lumină, ronţăit de molii. Mai 
rămânea oaza Junimei. 

Mai rămâneau câţiva prieteni. Mai rămâneau ferestrele 
sub care-i sună paşii: Verona, Vreona, Vanover... 

Cât pot să-l mai ţină însă aici? Parc-a plecat de mult. 

A închis bârtia în sertar. A plimbat privirea în odaia goală, 
să mai afle ce s-ar mai găsi de vândut în acea zi. Cărţile s-au 
împuţinat în rafturi. I-au rămas cele mai dragi, din lădiţa 
ţinută sub lacăt. 

Scotocind, mâna s-a oprit pe tomul vechi, legat în scoarţe 
de piele, încredinţat de Arune Pumnul pe patul de moarte. 
Slova lui Petru Maior; îndreptările lui Samuel Micu; adao- 
surile lui George Şincai... Ce înseamnă pătimirile lui 
netrebnice, faţă de pătimirile lor? ... Faţă de cei trei fraţi 
pribegi, surghiuniţi de prigoane şi nestrămutaţi în credinţa 
unei chemări? ... Pe aceştia nu-i ştia criticul de la Viena; dar 
n-au fost mai prejos de cei pe care-i căuta el... Ca 
întotdeauna a aşezat cartea la loc, cu o mare linişte intrată 
în suflet. I-a fost dat mereu tot de la morţi să-şi adune 
dânsul tăria înseninărilor pentru viaţă! A ales trei 
ceasloave. A înfăşurat o haină veche de vară într-un ziar. A 
pornit să le vândă, în târgul liman al alinărilor. 


Sub bolta anticvăriei cu stâlpi galbeni, stropiţi de glod, 
negustorul i-a cercetat bănuitor ceasloavele, ca tata Muriţ 
de odinioară. A vrut să i le dea îndărăt: 

— Mata ştii, coane Mihai, că eu nu cumpăr decât biblioteci 
întregi... 

El a zâmbit: 

— Şi pe dumneata, jupân Leon, ce te face să crezi că asta 
nu-i acum toată biblioteca mea? 

A râs jupân Leon, a râs şi el. În vremea cât scormonea în 
sertar gologanii şi micile, tocitele monede de argint, 
anticvarul i-a pus o întrebare fără să-i caute în ochi: 

— Mata înainte tot cumpărai... Acuma văd că tot vinzi... 
Păcat! ... Am aşa o bogăţie de cărţi şi de documente, 
cumpărate pe preţ de nimica de la moşteniri! ... Vând şi 
boierii. Toţi vând şi nimeni nu cumpără. În asemenea hal o 
ajuns Iaşul nostru... Târg de vânzare, fără cumpărători... 

Eminescu privea în lădiţele cu documente răvăşite, la 
pergamentele cu peceţi, la rafturile bibliotecilor legate în 
piele. Privea cu jind, ca un copil sărman la geamul unei 
cofetării cu bomboane sub capac de sticlă. A băgat în 
buzunarul jiletcei cei doi bănuţi de argint, gologanii laţi de 
aramă. A plecat de-a lungul străzii, spre celălalt capăt, în 
Târgul Cucu-lui, cu pachetul înfăşurat în ziar subsuoară. 
Acolo, pe ulițele înguste şi strâmbe, cu firmele ruginite de 
tablă şi cu straie vechi spânzurate afară, negoţul a fost mai 
anevoios, cu tocmeală. 

— Ce pot să fac cu o haină de vară, acum când vine iarna? 
... Doi lei... 

În laibărul lung şi slinos, negustorul ţinea marfa la 
depărtare între două degete, ca o haină de holeric. O 
cercetase pe dos şi pe faţă. Îi numărase bumbii lipsă şi 
descusăturile. 

— Bine... Doi lei, jupâne... 

Dar n-a ieşit din dugheană, după ce negustorul i-a pus doi 
lei în palmă. Îl opreau lucrurile îngrămădite în fantastic 
amestec şi în mirosul greu de mucigai. Jâlţuri şchioape cu 


învelitori de mătase, ghete vechi, ceasornice de porțelan, 
albumuri cu fotografii în scoarţe de pluş, portrete în rame 
late şi îmbâcsite de praf. Toţi vând... Rămăşiţele altor 
moşteniri părăduite, scoase la mezat; relicvele altor 
neamuri sfârşite. A privit îndelung la un tablou cu o 
asemenea ramă... O privelişte din Veneţia, Canal Grande în 
lumină-nălbită de lună. Palate cu vechi portaluri, scări de 
marmură în care izbesc clipotirile apei... Era o dorinţă a lui, 
una din puţinele sale dorinţi, o călătorie până la această 
cetate cu falnica-i viaţă stinsă, fără cântări, şi fără lumini de 
baluri... Acum ştia că dorinţa nu se va-mplini niciodată. Ele 
osândit pe veci la sărăcie; la visări fără drept de trecere în 
viaţa de-aievea. 

— Nu cumpăraţi? Priviţi ce ramă extra! Face mobilă de lux 
în casă... Ieftin! Cincisprezece lei... 

Eminescu a ieşit în burniţa murdară şi rece, râzând cu 
hohot. El vindea o haină cu doi lei, visa la Veneţia cu vechi 
portaluri şi San Marc bătând sinistru miezul nopţii, fiindcă 
era o călătorie care nu-l costa nimic; iar neguţătorul îl îmbia 
să cumpere un tablou cu cincisprezece lei - o avere pentru 
un simbriaş dat afară din slujbă, pentru un prepus jefuitor 
târât pe săli de judecată. 

— Paisprezece, cucoane! Doisprezece, poftim! îl strigă din 
urmă, în uşă, neguţătorul... Zăce lei, de pomană! ... 

A încetinit paşii numai când glasul răguşit şi tânguitor, a 
rămas destul de departe, îndărăt. Dar din alte uşi, alţi 
negustori cu anterie şi ciorapi albi şi cu scufii blănite, îşi 
treceau chemarea din barbă în barbă. 

— Domnuuuu... Domnuuuu... Poftiţi! Avem ocazie... leftin, 
domnuuu... 

Jalnicul cartier al Iaşilor îşi gemea calicia în ploaia vânătă, 
pe ulițele înguste cu prăvălii ticăloase, duhnind a scrumbie, 
a vechituri, a piele răscoaptă, a iuft, a bumbac. Copii 
jerpeliţi se jucau de-a caii izbindu-l în goana lor gălăgioasă. 
Şi iarăşi alte trepte tocite, alte gârliciuri cu putrede 
gunoaie, un croitor cu metrul de muşama în jurul gâtului, 


maşini de călcat scoase pe marginea trotuarului cu un 
burlan negru să tragă fumul, o cărucioară cu mere chircite, 
spălate de ploaie, un patriarh bătrân-bătrân cetind o 
hârţoagă groasă cu amândouă coatele sprijinite pe tejghea. 

La Bolta rece, prietenul Creangă nu l-a lăsat să-şi ia locul 
său, pe scaunul său. 

Cu o hotărâre blajină, dar nestrămutată, i-a spus: 

— Bădie Mihai... M-am tot gândit şi m-am tot sucit şi m-am 
vorbit la urmă şi cu Ilinca... Aşa nu mai merge! ... Prieteşug 
numai de Bolta rece şi de poveşti, eu nu-nţăleg. Fă bine şi 
haidem acasă să încărcăm buclucurile şi să le ducem la 
bojdeuca din Ţicăul meu. Palat nu-i, că vorba ceea, mă uit 
prin straşină la stele ca ţiganul prin bortele cortului, şi, 
slavă Domnului, cresc zdrele pe podele şi bureţi pe păreţi, 
s-avem de hrană pe tot postul Crăciunului... Însă om uni 
două sărăcii să facem una mai mare şi s-o scoatem din 
iarnă, până ce ne-o lumina altfel mila lui Dumnezeu şi 
bunătatea oamenilor... Nu ne lăsăm răpuşi. Cade numai cel 
ce se socoate doborât. N-ai dreptul! Pentru care intrare în 
Templu, te rog a mai cunoaşte că Tinca a pregătit o oală cu 
sarmale înfricoşate şi un cuptior de plăcinte cu poalele-n 
brâu, ca la Humulegştii mei şi ca la Ipoteştii matale... 

XII 

— Acuma tu, Chirilă! 

Motanul cel chior şi cu botul zdrelit de homericele bătălii 
în mahala a înşfăcat ciolanul din zbor şi s-a retras 
mormăind sub pat, să-l roadă cu amândouă labele proptite 
în arşicul sfârcos. 

— Acuma tu, Nevăstuico! 

Mâţa neagră, cu benghi alb sub guşă, s-a apropiat 
codindu-se, şi-a luat delicat osciorul său şi l-a aşezat pe 
podeaua humuită, dându-i târcoale. A început mai întâi să-l 
lingă cu vârful limbii, l-a întors pe cealaltă parte, l-a atins 
scârbită cu laba, iar numai după nenumărate mofturi şi 
marafeturi a catadicsit să-şi înfigă vârful dinţilor în carnea 
dinadins lăsată mai din belşug. 


— Acuma-i rândul tău, măi Ţâfnel, pricăjitule! Şi gata! S-a 
isprăvit praznicul... Spuneţi frumos bogdaproste şi rugaţi- 
vă lui Dumnezeu, când va fi mai rău să nu vă fie mai bine! 

loan Creangă aruncă o privire de adâncă şi părintească 
mulţămire asupra celor douăsprezece mâţe care-au 
împânzit toate cotloanele, ospătând felurit după a lor fire şi 
apucătură; îşi scutură fărămiturile din valurile straiului de 
şiac revărsat pe pântec şi glăsui cu duhovnicească 
mieroşenie: 

— Tinco, mamă, am eu aşa o bănuială că n-ar strica două 
cafeluţe! ... Ştii, cum numai din mâna matale se pot bea în 
târgul Ieşilor. 

Coana Tinca, oprită la mijlocul drumului spre uşa bucă- 
tăriei, s-a întors cu braţul încărcat de talere şi de străchini, 
să-l milostivească pe sub broboadă cu ageră uitătură. 
Privirea căta să fie aspră, de gospodină care ia aminte că se 
sfârşesc toate proviziile părăduite fără nici o cumpătare. Nu 
izbutea însă. Era numai privirea neputincioasă a unei 
făpturi puţină la trup şi slabă de voinţă, sortită să lupte cu 
nesaţiul unui uriaş, pe rând, când Sătilă, când Flămânzilă. 
Sub broboadă clocoteau, ca sub capacul unei oale puse la 
fiert, o sumedenie de aprige gânduri, chibzuieli şi vorbe, 
menite să-l aducă pe Flămânzi-Sătilă la simţul realităţii. 
loan Creangă adăogi cu dulce nevinovăție: 

— Şi la acele cafeluţe care n-au să mai aibă păreche în 
leşi, n-ar strica şi câteva picături de agheazmă. Amin! spun 
ție! 

Coana Tinca a oftat în sine, încuviinţând: 

— Bine, lonică... Două cafele cu rom... Pentru mata, coane 
Mihăiţă, un felegean mare? ... 

— Cât caucul prea-câniei-sale mitropolitul Calinic, Tincă, 
mamă! i-a luat cuvântul din gură loan Creangă, răspunzând 
el în locul oaspelui, întotdeauna modest la cerinţă. 

— Lasă... încercă să protesteze fostul bibliotecar şi revizor 
şcolar, actual client al judelui de instrucţie. 


— Ce lasă, bădiţă Mihai? Ori îi cafe ori nu-i cafe! ... Fiecare 
cu ale lui... Eu bat cu găluştile şi eu cofăieiul de vin, al de 
matale cu felegeanele... Ca şi mâţele aceste, mă uitam... 
Parcă-s oameni, nu alta... Să nu spui că au două, două 
apucături şi gusturi la fel... Huiduma de motan momâie şi se 
burzuluieşte rozând la ciolan, de-ai spune că-i unu de iştia 
scăpat la putere, un fracţionist. Alta se mulţumeşte cu 
mirositul şi cu două trei firişoare de carne desprinse de 
oscior, ca Nevăstuica... Fel şi chip... 

Coana Tinca, simțindu-se de prisos la o asemenea 
dezbatere, a pornit să-şi împlinească datoria. loan Creangă 
a făcut din ochi către prietenul său, săltându-şi pântecul în 
râs cutremurat: 

— 'Ţi-o plăcut cum am luat-o, pe coana Tinca? ... Duhul 
blândeţii, sireacul! ... Până s-apuce a spune că se isprăveşte 
cafeaua, că iaca nu-i zahar, c-o venit un hain de la băcănie 
cu nu ştiu ce cont, i-am tăiet viersul... Asta-i femeia... Nu 
poate trăi ziua de azi de grija zilei de mâne... Apoi eu, ca şi 
mâţele mele... Să mă-ndestulez pe ziua de azi, că pentru 
ziua de mâne în Dumnezeu mi-i nădejdea. 

Eminescu trăgea din capătul de ţigară, răsucindu-l 
şcolăreşte, între degete, să nu-i frigă buzele. Privea 
zâmbind la mâţele care, după ce şi-au isprăvit ospăţul, se 
căţărau acum pe genunchii, pe umerii şi în spinarea 
uriaşului, ca excursioniştii din fotografii pe grumazul 
Sfinxului. Îşi aveau fiecare locul ştiut: iar omul atât de gros 
la croială şi cu atât de ascuţite împunsături când ajungea 
vorba să ia la rost prostia şi răutatea semenilor nu mai 
contenea cu gingaşe alintări şi dezmierdări. 

— Asta-i boală veche! ... se dezvinovâăţi loan Creangă pen- 
tru a suta oară. Cu mâţele-n casă m-am trezit eu de plod. 
Când abia mă aburcam copăcel în picioare şi lega mama o 
şfară cu motocei la capăt de stâlpul hornului. Crăpau 
sărmanele mâţe zghihuindu-se, şi mama n-avea grijă de 
mine, atuncea; putea să-şi tot vadă în linişte de treburile ei 
la gospodărie şi de cele solomonării la care o chemau 


megieşii, ba că unuia i-o stârpit vaca, ba că alteia i-o 
deocheat o slută odorul... 

Uriaşul simţi că a dat greş pomenind întâmplări de la 
umbra unei mame pe care o pierduse şi el; însă de ani 
îndestul de îndepărtați pentru ca amintirea să-i răsară într- 
o duioşie învăluită de amăgelile vremii. 

Rana prietenului era mai proaspătă. Sângera încă. Se 
cunoştea după înnegurarea din ochi; după privirea 
micşorată, şi pierdută între gene. 

Îndată a abătut deci amintirile pe-un vad mai vesel, să-l 
fure de la gândurile posomorâte: 

— Nu ţi-am spus alta, bădiţă Mihai... Mă întâlnesc ieri cu 
conu Vasile Pogor şi mă ia măria-sa, cam aşa, la vale, că 
umblu cu ciubote dintr-o vacă, taman ca tăietorii de 
lemne... Ehei, zic eu, ciubotele acestea-s fleac pe lângă 
ciubotele lui Oşlobanu, un melean de la Humuleşti, cu care 
am făcut eu şcoala de catiheţi de la Fălticenii-vechi până ce- 
o împuns-o el în lume de groaza poştelor! ... Iară conu 
Vasile, îndată: „la spune istoria, popo-răspopo, că la de-al 
de-aiestea nu te mai întrece nimeni! ...” Ce să fac? l-am 
spus-o şi, după cum s-a tăvălit de râs, pare-mi-se că merită 
să ţi-o istorisesc cât ne-om trudi cu ieste felegeane... 

loan Creangă a prins să dea drumul la turbinca 
amintirilor. 

Prietenul asculta, zâmbind la unele peripeții mai domoale. 
Izbucnind în hohot, când l-a văzut în închipuire pe numitul 
Oşlobanu, răsturnându-se în pat cu faţa în sus şi scuturând 
coşcogea ciubotele să deşarte din turetci o dimirlie de 
fasole furluate de la o anume crâşmăriţă cu slăbiciune 
pentru flăcăii vârtoşi, candidaţi la popie. 

— Acestea ar trebui să le scrii neapărat, bădiţă Ioane! 
Păcat să se piardă... 

— Oi încerca odată şi odată... Când le-or veni şi lor 
veleatul... Numai de-or găsi cătare şi n-oi păţi ce trag cu 
Povăţuitorul meu. Văzut-ai cum mi-o băgat capul sănătos 
sub Evanghelie, domnul Titu Maiorescu? ... Scrie, Creangă 


băiete, Povăţuitor, că ţi-l tipăresc pe socoteala statului! ... 
Acuma, după ce l-am scris şi după ce-au căzut dumnealor 
de la putere, zic, stai că-s şi eu bun mehenghi! ... Nu mă 
las... Scot economiile mele din oala cu cenuşă, mai 
împrumut de ici-de-colo, înjgheb patruzeci de galbeni şi la 
tiparniţă cu dânşii! ... lar acum cu ce te alegi, Ioane, 
mehenghiule? ... Onor ministeriu actual mi l-o înapoiat şi-o 
mai dat pe deasupra şi ordin dascălilor să se ferească de el 
ca dracul de tămâie! Nu de alta, dar să nu se spună cumva 
că-i bun un lucru pe care l-a găsit bun domnul Titu 
Maiorescu. Şi sărma-nul Povăţuitor zace în pod la părintele 
lenăchescu, tovarăş la pagubă... Da' pentru un exemplar tot 
am găsit muşteriu... Mă trezesc cu domnul Sigara, avocat, 
care-mi arată domnia-sa că are dorinţa a se ocupa şi cu 
didactica printre procese... Cal bătrân, să înveţe la umblet! 
... Însă m-am luat după vorba care-ţi place... Ce-mi pasă! 
zic. L-am smomit şi mi-am scos un franc şi jumătate din 
pagubă. Decât nimic, tot îi ceva! ... De-acuma poate să se 
povăţuiască domnu avocat Sigara cu dânsul cum ştie şi la ce 
ştie. Că pe mine prost m-o povăţuit! Chiar mă mănâncă 
acum curiozitatea să-l caut şi să-mi povestească acuma ce 
mare ispravă a învăţat din sărmanul meu Povăţuitor. Dacă 
nu cumva cu asta îmi caut singur bucluc şi pe dracul, să-mi 
asvârle cu Povăţuitorul în cap, cum am aruncat eu potcapul 
în urzici, în loc să-l păstrez pentru Tincuţa să pună ouăle în 
el... 

Autorul Povăţuitorului râdea de aceste păguboase 
deznodăminte ale aventurilor sale didactice ca de cele mai 
hâtre întâmplări cu putinţă. lar Eminescu, în bojdeuca 
săracă, în odaia cu paturi ţărăneşti, la masa cu ştergar alb, 
printre velinţe, printre oale smălţuite, ulcioare de lut şi 
scaune tari, printre cofăiele şi cele douăsprezece mâţe, se 
simţea întors la o viaţă simplă, primitivă, întăritoare. 

După ce-a lăsat ochii să rătăcească pe geam, afară, spre 
dealul nins al Ciricului, spre gospodăriile albe din Ţicău, 
spre celălalt deal al Tătăraşului, a rostit îndreptându-şi din 


nou privirea la prietenul zdravăn şi zguduit de gâlgâirile ri- 
sului: 

— Prietene Smântână, acuma m-am domârit eu de cemă 
leagă atâta prietenie de Nică a lui Ştefan a Petrii din Humu- 
leşti. Este o legendă în mitologie... Legenda lui Anteu, fiul 
lui Poseidon şi al zeiţei Terra... De trei ori s-a căznit să-l 
biruie Hercule şi de trei ori n-a izbutit, fiindcă Anteu 
atingea cu piciorul de pământ şi căpăta alte puteri 
proaspete. Până ce-a prins de veste Hercule şi l-a ridicat în 
braţe, să-i rupă legătura cu pământul... Ca acest Anteu aflu 
eu sănătate şi tărie de suflet în bojdeuca asta, fiindcă îmi ţii 
legătura cu pământul de unde m-am rupt... 

loan Creangă şi-a ascuns albăstreala ochilor mărunți sub 
pleoape, să nu i se zărească umezeala care-i păinjenea 
văzul. 

A tuşit, dregându-şi glasul fără nevoie de aşa ceva, şi a 
întors-o pe râsul lui de toată ziua: 

— Eh-eh! Bădiţă Mihai... Dă-i necuratului de greci, că-s 
buni numai la negustoria lor, când se întâmplă să vândă 
marfa pe sprinceană ca jupânii de la Bolta rece... Încolo, 
băznirile lor nu fac nici două parale... Adică acest Anteu, ce- 
i altceva decât Făt-Frumos al nostru? ... Numai că pe elnu 
l-a biruit nici o zgripţuroaică şi nici un zmău, până la sfârşit. 
Tot românul mai voinic! ... Vitejia grecilor o cunosc eu după 
tabloul din părete, de la Bolta rece, deasupra tejghelii. Îl 
întreb pe chir Amira: „Da' ce bătălie grozavă-i asta, de fug 
turcii rupând pământul hăcuiţi de-o mână de palicari cu 
fustanelă? ...” „Cum nu ştii? Asta-i bătălia de la Missolonghi! 
„..” „HM! Zic... Chir Amira, parcă am văzut eu alt tablou, tot 
cu bătălia de la Missolonghi, unde palicarii dumitale fug de 
rup pământul, şi o mână de başibuzuci cu şalvari şi cu 
iatagane nu mai prididesc să-i ajungă din urmă...” Da'el: 
„Dă-l încolo de tablou, că pe-acela îl au turcii! ...” Aşa că nu- 
mi vorbi de Anteul grecilor, bădie Mihai! Nu te lăsa 
desprins de la pământ, ca s-o dai mai mult pe-a noastră, 
decât pe mitologia lui Caraiani... Acum treceţi la cotruţe 


lighioanelor, fiindcă ne-o venit şi nouă rândul să plecăm pe 
la datoriile care ne-aşteaptă. 

S-a scuturat cu băgare de seamă de lighioanele tulburate 
din somn şi din torsul lor molcom, a înşfăcat bâta de cireş şi 
a plecat spre şcoala de unde urgia omenească nu-l putuse 
încă mazâli, cum îl scoseseră din popie căpeteniile clerului 
şi preacânoşia-sa mitropolitul Calinic, fiindcă diaconul 
Creangă îndrăznise să se ducă la teatru, să poarte pălărie 
mireană în loc de potcap şi să împuşte haiduceşte ciorile în 
ograda preasfintei mânăstiri Golia. 

Mihai Eminescu a trecut în odăiţa sa, la alte îndatorinţe. 
Izbutise să-şi căpătuiască un netrebnic rost la Curierul de 
laşi, foaie a vitelor de pripas şi a publicaţiilor de licitaţie, de 
sinete neplătite, de vânzări şi cumpărări. lar la această 
gazetă, în partea neoficioasă, se muncea să dea tâlcuire 
evenimentelor care se pregăteau cu mare şi amenințătoare 
grabă. Împărăţia turcească se clătina din încheieturi. După 
detronarea lui Abdul Azis, un complot de serai îl răsturnase 
în câteva luni şi pe Abdul Murat, ca să pună în scaunul lui 
Baiazid Fulgerul pe Abdul Hamid. Peste Dunăre, sârbii şi 
muntenegrenii luptau cu oştile osmanlâi pentru sfărâmarea 
robiilor. Rusia aştepta încă o dată ceasul potrivit să le sară 
într-ajutor. Dincolo de Prut se dislocau trupe, aşteptând 
primăvara. Voluntari treceau zilnic de la Ungheni, prin laşi, 
spre Serbia. Se iviseră pe ulițele târgurilor moldoveneşti 
ofiţeri răzleţi cu uniforma cazacilor de Don, a gărzilor 
imperiale, a seminţiilor de la marginea Asiei. 

Acestea se cuveneau puse în cercetare sub lumina 
viitorului - iar în lipsă de altă foaie mai primitoare, Mihai 
Eminescu se mulţămea să le tălmăcească într-o asemenea 
gazetă... 

Curierul de Iaşi nu-şi îngăduia boieria unei redacţii. Într-o 
singură chiţimie se afla masa redactorului, dulapurile cu 
numere vechi, o tejghea de lătunoaie unde un băietan, în 
aceeaşi vreme măturător, uşier, curier şi strajă de noapte, 
lega pachetele cu sfoară, lipea adresele cu clei de făină şi 


umplea încăperea cu duhoarea obielelor neprimenite din 
an-vară. 

Poetul îşi scria deci articolele în bojdeuca răspopitului 
Creangă. 

Un scrin de lemn rar, singura avuţie agonistă în timpul 
revizoratului de la un mezat; raftul puţinelor cărţi rămase; 
o lunetă cu care citea stelele pe cer în nopţi senine; 
acestea-i dădeau înşelarea că se afla măcar pe jumătate şi 
la el acasă, nu numai sub acoperişul unui primitor prieten. 

Adăpostul se dovedise mai prielnic decât toate pe unde-a 
trecut. 

În pofida urgiilor din afară şi a rădăcinilor pe veci acum 
smulse din matca Ipoteştilor, niciodată lacob Negruzzi nu s- 
a pomenit cu atâta dărnicie a colaboratorului adulmecat 
într-o cafenea somnoroasă de la Viena: Melancolie, Crăiasa 
din Poveşti, Lacul, Dorinţa, Călin, Strigoii... Toate într-o 
singură toamnă şi un singur început de iarnă... „Numai să 
ţină!” - se minunase bătând în lemn. Şi nu-i ierta 
nesocotinţa cu care în toiul verii, tipărise într-o foaie a 
vitelor de pripas, în foileton, două măiestrite bucăţi de 
proză ce-ar fi stat atât de bine în paginile revistei unde 
toată proza cleioasă a caracudelor dintr-un an nu făcea cât: 
La Aniversară şi Cezara. 

Nu-şi ierta această nesocotinţă nici Eminescu. 

Dar el din alte pricini. Pe vremuri le visase o soartă mai 
milostivă. Acel leronim plăsmuit la Berlin, carne din carnea 
lui, înfăşurată în mantie rece, nu i s-a părut deplin dăltuit. 
S-a lepădat de el într-o nepăsare cu scrisul său care nu-i 
stătea în fire, într-un ceas de descumpăt, când se simţea 
zvârlit în uliţă asemeni cânelui olog şi flămând, cerşitor la o 
cafenea-ospătărie. 

După ce şi-a încheiat tainul de scris pe acea zi, a pornit la 
tiparniţă, înotând în troienele măhălălilor spre miezul 
târgului. Păşea cu gândul la apropiatul banchet pregătit de 
Junimea. 


Nu-l întrezărea un banchet prea voios. Caracuda în 
suferinţă; foştii miniştri ameninţaţi cu judecata; pe alocuri 
semne de lepădare din partea celor mai slabi de înger. 

Din întrebările îngândurate l-a deşteptat un glas pe cât de 
hodorogit, pe atât de vesel: 

— Bonjour, mon cher ami! ... E adevărat ce se spune?... 
Vin ruşii? ... Enfin! Ca y est! 

Conu Lăscăruş, nelipsitul oaspe la ceaiurile literaro- 
muzicale cu cozonac, îşi lungise gât de broască ţestoasă din 
gulerul năpârlit al blănii, aşteptând întărirea unor nădejdi 
care-l umpleau de ciudat neastâmpăr. Mihai Eminescu i-a 
răspuns cu o îndreptăţită mirare: 

— 'Tot ce se poate, coane Lăscăruş... Dar nu ştiu de ce te 
bucură atâta războiul? 

— He-he, mon petit... Se cunoaşte că eşti june şi că n-ai 
apucat vremurile cele bune! ... Apoi ştii dumneata ce 
înseamnă ofiţerii ruşi în ţară? ... Ofiţeri, generali, prinți... 
Ploaie de ruble! ... C'est un grand peuple; des vrais 
boyards. Ce-i pentru dânşii o mie de ruble pe-o carte? ... În 
salonul lui papa, când striga gheneralul: „Lăscăruş, vino să 
te-nvăţ cum să câştigi grațiile damei de pică!” - nu-mi 
dădeam seama ce epocă trăiesc... Mais on ressuscite, 
quand meme! ... Nous recommenqons f vivre... Îmi cunoţti 
tabacherea? Uite, asta vorbeşte, nineaca! 

Bătând tabacherea de argint rusesc cu degetele uscate 
scutură câteva fire de tutun chinuindu-se să adune colbul 
unei nevoiaşe ţigări. Eminescu îi întinse zâmbind pachetul 
său. Bătrânul răsuci un ciubuc groscior să-i ţină de saţ, 
mulţumi politicos, mai ceru şi foc, apoi plecă, vânturând din 
mâini în blana prea lungă şi prea largă, să ducă veste veselă 
în târg că nu peste multă vreme va să înceapă a umbla cânii 
cu birlicul de treflă sau de pică în coadă pe ulițele Iaşilor. 

Nu cu mult deosebită ar fi fost şi impresia unui străin, 
rătăcit din întâmplare în sala de ospăț, unde caracuda în 
păr şi toate căpeteniile Junimei, cu nelipsitul Neculai 
Gheorghiu în frac şi cravată albă, prăznuiau aniversarea de 


datină. Cu o mândră delăsare a celor pământeşti, nimeni nu 
voia să pară prea zdruncinat de podgheazurile năboite 
asupra celor mari şi mici, fără deosebire. S-ar fi crezut că 
totul s-a petrecut numai pentru a da prilej de mucalite 
stihuri, glume şi iznoave. Titu Maiorescu adusese din 
Bucureşti, pe a sa cheltuială, caracudele mai sărăcuţe şi 
răzleţite de ştabul Iaşilor. 

Şedinţa a deschis-o Vasile Pogor, poruncind linişte cu o 
clopoţire de talangă. 

— De unde-ai luat talanga asta, coane Vasile? a vrut să afle 
o caracudă mai jună chicotind de râs, ca o fetişcană 
gâdilată. 

— De unde? De la Herşcu Hună! Intru şi cer: „la să-mi dai 
jupâne Herşcu, o talangă de care am eu neapărat trebuinţă 
în astă-seară.” Hună, de colo: „Mă rog şi ce fel de talangă 
vrei mata să fie? Pentru oi ori pentru boi? ...” „Ba pentru 
boi!” - răspund. Ei, mai întrebaţi şi mai râdeţi, 
gogomanilor! 

Ba bine că nu! Precum râs-au şi s-au veselit, când Iacob 
Negruzzi le-a împărtăşit jalnica lor tragodie stihuită pentru 
celălalt dosar, al Aniversărilor: 

Maiorescu blăstămat Cine dracu te-a-ndemnat Într-o zi 
nefastă nouă Să scorneşti Direcţia Nouă? 

Vai, acest cuvânt pocit Pe noi toţi ne-a prăpădit. 

Bodnărescu bun băâiet Unde-i partea-ţi din buget, Unde-i 
casă, masă bună Şi mandat pe orice lună? 

Unde-s beciurile pline Cu curechi în căpăţâne Cumpărat 
de pe la hală Pe-a cultelor cheltuială? 

Astăzi tot ce ai pe lume Sunt cinci sute de volume Din 
Rienzi, tragedie Tipărită pe-o hârtie Aşa mică, încât chiar 
Nu o vrea nici un brânzar. 

În acest potop te pune Numai Noua Direcţiune! 

Eminescule, poete Umblai în gabriolete Luni întregi din 
sat în sat Şcolile de inspectat Ca nalt revizor şcolar Stai în 
gazdă la primar Şi cu primăriţele Îţi încurcai iţele. 

Acum cu ce te-ai ales? 


Cu un criminal proces Ce la răcoare va pune Noua-ta 
Direcţiune... 

Dar pe bietul Maioresc Din toţi mai mult îl jălesc: 

Ieri încă în minister Multor ordini Cavaler Stând la sfat cu 
împărați La senatori, deputaţi, Poruncind: copii avanti Tăiaţi 
leafa lui Vizanti! ... 

Dar în sfârşit la Senat Gârbovii s-au supărat Şi-ntr-o zi 
netam, nesam, Îţi trântiră-un vot de blam. 

Oleoleo! Atunci căzuşi Aşa jos cum nu mai fuşi De sughiţi 
cu amărâre După vechea fericire Când căsuţa ta din Iaşi 
Pentru măriri n-o lăsaşi, Şi nopţile la Centrală Pe ascuns 
dădeai năvală, În loc să te pregăteşti, Ca acum de 
Văcăreşti! 

Spune Schopenhauriane Ce-s măririle umane? 

Vai Noua-ţi Direcţiune Adună pe noi furtune, Dar şi ţie, în 
sfârşit Pe nas acum ţi-a ieşit! 

XIII 

— Bună dimineaţa, garoafelor! ... 

Garoafele au răspuns cu reverență înfiorată de adierea 
zefirului. 

— Bună dimineaţa, panselelor! 

Panselele s-au tupilat ruşinate sub frunzele creţe, fiindcă 
le-a prins vremea cu picături nezbicite de rouă în obraz. 

— Bună dimineaţa, trandafiri! ... 

Un trandafir a tresărit din somn atât de speriat, încât 
petalele de catifea vişinie s-au năruit desfoiate în legănări 
plutitoare pe iarba măruntă. 

— Bună dimineaţa, ortensie! 

Veronica Micle trecea pe aleia de nisip galben, proaspăt 
stropit, în rochie subţire, văratecă, roză, răsucind 
umbreluţa de mătasă pe umăr şi înclinându-se uşor, 
înaintea fiecărei peluze cu flori. Pălăria de pai cu boruri late 
şi moi se clătina elastic la fiecare pas şi urare: 

— Bună dimineaţa, mică nu-mă-uita! rozetelor! 
bumbişorilor albi! ... Bună dimineaţa, vouă micsandrelor! ... 


Surâdea soarelui de iunie, cerului limpede, florilor, vieţii, 
cu o neţărmurită fericire prelungită din somn. Se trezise 
încă o dată dintr-un vis de-al ei, alb, şi toate au primit-o într- 
o încântare de cum a deschis ochii. 

În oglindă i-a zâmbit un chip tânăr, fără pete cernite sub 
pleoape şi fără mreajă de cute în colţul buzelor. Rochia 
întâia oară îmbrăcată era de-o mai gingaşă nuanţă decât i-a 
părut la încercat; pălăria punea pe obrazul oval o umbră 
străvezie de dulceaţa fină a pastelului; soarele a 
întâmpinat-o în prag cu un snop de lumină aurie; pernele 
trăsurii au cuprins-o ca un cuib de puf moale. 

Cât despre oraşul întreg, el îşi schimbase de mult 
înfăţişarea posomorâtă şi moartă. 

De când au năboit oştile ruseşti în drum spre Dunăre, şi de 
când Principatul României a socotit rupte cele din urmă 
şubrede tractate de supunere, care mai ţineau ţara la 
cheremul slăbănogilor sultani vânturaţi de comploturi în 
tronul lui Baiazed-fulgerul şi al lui Mahomet El-Fatâh- 
cutropitorul; de atunci Iaşii trăiau într-o înfrigurare 
crescândă. Plecau batalioanele de dorobanţi şi de vânători 
spre Oltenia, cântau fanfare în gară şi în pieţe, se scurgeau 
fără istov sotniile de cazaci, bateriile de tunuri muscăleşti 
şi, în urma lor, nesfârşitele coloane de pahonţi cu proviant. 
Mii şi mii de căruţe de cele mai ciudate întocmiri, după 
tradiţia deosebitelor gubernii; telegi de stepă şi cară de 
Caucaz, covăţite furgoane de peşte de la malul Volgăi şi 
sprintene brişti de Ural, treceau mânate de oamenii celor 
mai îndepărtate noroade ale împărăției. Tătari smoliţi şi 
circazieni cu pieliţa albă, mongoli cu pleoapele înguste şi 
oblice, uriaşi bălani din mlaştinile păduroasei Finlande, 
siberieni şi lehi, seminţii de la hotarul Persiei, cu porturile 
lor pestriţe, cu şăpci, căciuli şi turbane, cu lungi anterie şi 
cămăşi lipoveneşti bătătoare la ochi, în tunici şi burnuze, 
toate seminţiile din gravurile atlasurilor în cele mai 
împestriţate şi mai fantasmagorice costume din muzeele 
etnografice; toate şi toţi se revărsau spre Muntenia, 


însoţind scârţâitul roţilor şi necurmatul ţăcănit de copite cu 
îndelungi şi melodice coruri, când duioase şi plângătoare, 
când năvalnice şi săltăreţe, în ritm de dansuri căză-ceşti. 

Se împlineau aşteptările lui conu Lăscăruş. Se împlineau şi 
le depăşeau. 

În saloanele Iaşilor s-au ivit ofiţeri cu strălucite uniforme, 
prinți şi conți cu duiumul, generali cu numeroase suite, oa- 
meni plecaţi la moarte într-un ciudat nesaţiu de risipă ca 
toţi ostaşii de oricând şi de oriunde în asemenea 
împrejurări, pe jumătate desprinşi de viaţă înainte de-a 
ajunge pe câmpurile de bătălie. 

Conu Lăscăruş făcea de strajă la gară. Se grăbea să ofere 
servicii de tâlmaci. Deschidea ca din întâmplare tabacherea 
cu inscripţia şi parafa gloriosului general din vremea 
Regulamentului organic, rămânea mâhnit de nepăsarea 
căpitanilor şi a coloneilor care întorceau fără nici o cuviinţă 
spatele acestui moşnegel ponosit şi plicticos. Neavând 
încotro, se mulțumea atunci şi cu tovărăşia gradelor 
inferioare, sergenţi şi vagmiştri mustecioşi în căutare de 
crâşme cu rachiuri tari, care ard gât-lejul ca lava 
incandescentă a vulcanilor. În zădar s-a îmbulzit în gară la 
trecerea împăratului Alexandru, cu suita sa de şaptezeci de 
ofiţeri şi o mie de cai, cocoţându-se pe-o bancă şi ţinând în 
braţe un stâlp ca să poată vedea mai de-aproape pe marii 
duci Alexandru, Vladimir şi Sergiu, Nicolae Nikolaevici şi 
Konstantin Konstantinovici, prinții Radzivil, Suvarov 
Rimnieski, Galiţin şi alţii al căror nume cu durere nu le-a 
putut afla. 

A salutat fluturând pălăria şi a strigat ura la plecarea şi la 
sosirea trenurilor împărăteşti; nimeni nu l-a băgat în 
seamă. 

Iar la ultimul ceai literaro-muzical de la doamna Veronica 
Micle a lăsat a înţelege cu melancolie că Rusia nu mai pare 
să fie ce-a fost: prinții şi generalii şi-au pierdut politeţea, nu 
mai au cultul trecutului, strâng din umeri când li se 
aminteşte de Pavel Dimitrievici Kisselev, parcă le-ai pomeni 


despre un birjar oarecare din mahalaua Păcurari. Nu băga 
de seamă că nepăsarea era pentru el, cel de-acum, nu 
pentru memoria generalului cu pricina de odinioară. 

Veronica Micle, străbătând aleia grădinii Copou printre 
ronduri de flori şi tufişe de arbuşti, zâmbea sub bolta teilor, 
petrecându-şi în minte mâhnitele nedumeriri ale nelipsitului 
său invitat la ceaiul literaro-muzical cu pezmeciori şi 
cozonac. Ea ştia că această lume risipelnică şi cavalerească 
a Rusiei nu s-a pierdut, n-a dispărut, numai că nu e pentru 
sărmanul conu Lăscăruş, bătrânul scăpătat, cu o scamă de 
bărbiţă mucigăită înfundată într-un guler nalt ca o manşetă 
şi destrămat pe tiv de vechime. 

Popasul în Iaşi era pentru saloanele boierimii de baştină, 
neruinată încă, unde nu mai conteneau seratele şi ceaiurile; 
unde taraful lui Ionică Barbu se lua la întrecere cu 
balalaicele şi armonicile muzicanţilor târâţi după dânsa de 
oştirea călătoare spre câmpiile Bulgariei. În cinstea acestor 
mosafiri, toată protipendada târgului îşi amânase plecarea 
la băi şi la mânăstiri. 

Nu credea încă în războiul României, cu toate că cea dintâi 
ghiulea zvârlită peste Dunăre de tunurile cetăţii Vidinului, 
fusese salutată cu chiot de oştirea moldo-valahă, dorobanţii 
şi căciularii cu opinci. 

Deocamdată, la asfinţit, treceau cupeurile şi landourile 
spre tăpşanul Copoului. 

Doamnele Iaşilor, în mândre toalete de vară, se lăsau 
legănate de arcuri, într-o plimbare mai plăcută decât cele 
din alţi ani, fiindcă alături le ţineau tovărăşie călăreţi aprigi, 
pe bidivii focoşi, strunind zăbale de argint şi făcând să 
scânteieze în văpăile amurgului epoleţii de aur, leduncele şi 
rotiţa zimţată a pintenilor. De acolo, întoarcerea se făcea la 
pas. Ofițerii împărăției priveau la norodul pedestru cu o 
mână în şold din şeaua înaltă; descălecau şi zvârleau frâul 
ordonanţelor, căutau să se supună cu toată graţia la 
obiceiurile locului, care nu îngăduiau unei femei de stirpă 
nobilă să coboare din echipagii şi să se amestece cu gloata. 


Aşteptau în jurul trăsurilor oprite la cofetăria boierească 
până ce doamnele isprăveau îngheţata servită pe tăvi, 
lepădau bacşişuri cu nemiluita băieţilor alun-gaţi la trap să 
primenească apa din pahare, se dedulceau la priviri galeşe 
şi la complimente meşteşugit aduse în graiul lui Voltaire, 
urmărind cu ochi atenţi efectul, după bătăile evantaiului 
clătinat mai agale ori mai nervos pe sâni. 

Nu erau pentru conu Lăscăruş binecuvântările acestui 
război, dar se găsea destulă lume în Iaşi să-i simtă 
neastâmpărul, speranţele, aşteptările. 

Fără o pricină deosebită, dintr-un neastâmpăr plutind în 
văzduh, puţini îşi mai aflau loc în casă. Cutreierau străzi, 
priveau defilarea trupelor, îşi căutau de lucru în calea 
ofiţerilor bălani, zvelţi şi chipeşi, care umblau în neştire în 
oraşul străin după cartiruirea de noapte. Femeile băteau 
mai nerăbdătoare pragul croitoreselor şi modistelor. Tot 
fără o pricină deosebită. Surâsul unui necunoscut, o 
uitătură mai lungă pe sub cozorocul îngust de lac; iluzia că 
undeva, departe, prin rătăcăniile Bulgariei, într-o noapte 
din ajunul unui atac, printre alte imagini perindate în 
amintirea necunoscutului, va stărui o clipă şi umbra diafană 
a unei femei cu care s-a încrucişat altă clipa pe ulițele 
Iaşilor. 

Doamna Veronica Micle s-a întors să străbată încă o dată 
aleia de nisip galben până la capăt. 

Nu mai dădea bună dimineaţa florilor. A ocolit teiul rotat 
unde îl găsea întotdeauna pe el, cetind o carte, sau 
aşteptând-o cu volumul închis alături, pe bancă. 

Păşea mai mărunt şi mai repede. Mai repede se răsucea 
pe umărul mic şi umbrela de mătasă trandafirie. 

Nici nu-i trecuse prin cuget că nu-l va afla acolo, măcar că 
nu-şi hotărau niciodată întâlniri. Ar fi însemnat prea neier- 
tată asmuţare a primejdiilor, într-un târg unde totul se 
petrece sub vămuirea ochilor iscoditori şi a gurilor rele. Elo 
încredinţase că nădăjduieşte în minuni. lar uneori minunea 
se întâmpla. O dată la două săptămâni, de la începutul 


primăverii, o zărea venind către el pe aleie. Îşi punea cartea 
în buzunar şi se ală-tura să străbată împreună de douăzeci 
de ori, în sus şi în jos, calea pe care o bate ea acum singură. 
Un ceas era al lor, până ce începeau să se înteţească 
perechile plimbăreţe, dădăcile cu pruncii în cărucioare, 
guvernantele cu căţei şi domnii bătrâni aduşi de soare să 
citească gazeta pe-o bancă. O aştepta poate în fiecare 
dimineaţă. Nu l-a întrebat. N-au pomenit despre aceasta 
niciodată, printr-un consimţimânt fără vorbe. 

Lăsau întâlnirea pe socoteala unei presupuse întâmplări. 
Menirea lui era să aştepte. 

Acum ea îl căuta. Avea ea nevoie de glasul lui, de privirea 
lui, de tăcerile lui, ca să-i împlinească încântările câte-au 
întâmpinat-o de cum a deschis ochii. 

Dar el lipsea. Banca deşartă. O vină greu să i-o ierte. i 
înnora o dimineaţă care se vestise numai cu senină şi 
neprihănită fericire. 

A schimbat umbreluţa pe celălalt umăr: 

— La revedere panselelor! La revedere garoafelor, 
rămâneţi cu bine bumbişori albi! ... 

Grişa a tras trăsura de la umbră. 

— Nu, Grişa! ... Încă nu... Vreau să mai fac câţiva paşi pe 
jos... Mergi încet, în urmă... 

— Mo roc, coniţ, mergem încet, în urmă. 

Tihnitul Podul Verde al plimbărilor, cât de anevoie e de 
recunoscut în această foială străină toropitului laşi! Se 
vânzolesc troici ruseşti, se încrucişează bihunci şi 
înhămături bizare, călăreţi şi chesoane de tun. Prin 
mulţimea localnică de pe trotuare, neasemuit mai 
numeroasă ca de obicei, soldaţii şi ofiţerii ţarului trec cu 
pas lenevos, glăsuind tărăgănat în limba lor necunoscută şi 
cântătoare. 

Un tinerel bălai, în bluza de mătase gălbuie cu epoleţi de 
aur s-a lipit politicos de zid, deschizându-i loc şi salutând cu 
sunet de pinteni: 

— Pardon, madame. 


Apoi a rostit ceva tovarăşului în graiul străin, din care i-a 
rămas un singur cuvânt: Krasiva... Krasiva înseamnă 
frumos ori ceva pe-aproape, după cum a auzit de la 
slujnică... E curios cât de uşor se înţeleg între ei oamenii 
simpli, soldaţii, copiii! ... A zărit femeia din casă vorbind cu 
un soldat rus. „Ce voia? ...” „Nimic, duduie... Vorbeam aşa, 
despre ale lui, din Rusia lui...” „Cum poţi să vorbeşti despre 
Rusia lui, dacă, nu cunoşti un singur cuvânt rusesc? ...” „Că 
ne-nţelegem şi fără asta, duduie... Mai învăţăm... Spunea că 
are doi copii. Un băiat ş-o fată... Da-i departe, departe, într- 
un loc de-i zice Vologda, hăt la marginea pământului... Dar 
sunt oameni ca şi noi, cu păsuri de-ale noastre... Şi-au lăsat 
acasă nevestele şi pruncii, să scape lumea de păgânătate...” 

— Bonjour, madam Micle! ... Cărei minuni se datoreşte 
plăcerea să ne întâlnim aşa de dimineaţă? a oprit-o un glas. 

— N-ar fi păcat să stau închisă în casă, pe o asemenea 
minune de vreme, domnule Serafim? a ciripit ea. 

Domnul Serafim, avocat tânăr şi fercheş, a scos pălăria şi 
s-a plecat de mijloc să sărute mâna înmănuşată. A cerut 
învoire s-o întovărăşească numai câţiva paşi. 

E o cunoştinţă ca oricare alta din laşi, prezintată chiar de 
Ştefan Micle: un june de viitor şi de altfel logodit. Dar ce 
corect şi distins îmbrăcat; ce maniere de proaspăt doctor în 
Drept al Parisului! Şi ce spiritual când zugrăveşte acest nou 
aspect al Iaşilor! A fost aseară cu logodnica într-un salon cu 
mai mulţi invitaţi ruşi. Acum povesteşte. Alintându-şi 
mustecioara brună şi mânuind cu eleganţă bastonul de 
trestie, din câteva cuvinte a evocat un tip de comandant 
circazian, o scenă comică între o ieşancă ruginită şi un 
ofiţer de gardă imperială care conducea cadrilul... Madam 
Micle zâmbeşte fără să dea drumul hohotirii uşoare de râs, 
fiindcă nu se cade s-o facă în stradă şi în prezenţa unui 
tânăr prea puţin cunoscut, purtând încă pălărie, baston, 
costum, cravată şi mănuşi de la Paris, cu toată graţia 
occidentală a marilor bulevarde. Chiar zâmbetul acela 
discret, stăpânit, fără tresăltări de înveselire deplină, i s-a 


stins însă deodată. Îl zărise pe el, cel pe care-l aşteptase şi-l 
căuta. Venea agale în straiele lui de şiac cu buzunările 
lăbărţate de cărţi, nebărbierit şi netuns, urcând dealul cu 
mers tot aşa de lenevos ca al soldaţilor ruşi. Nesuferite 
haine de şiac, aspre şi grosolane, adoptate de când a legat 
prietenie cu Ioan Creangă, răspopitul! Eminescu îşi rodea 
musteaţa îngândurat, a ridicat ochii, a făcut o mişcare parc- 
ar fi vrut să se abată din drum şi să se apropie. 

Doamna Micle a lunecat privirea aiurea, iar el a coborât 
mâna de la calea jumătate înălţată spre pălăria sură de 
colb. 

— Ce spuneai dumneata, domnule Serafim? ... Mă ierţi că 
n-am fost atentă... Eram îngrijorată să nu-mi fi pierdut 
urma birjarul... 

Fireşte că n-a fost atentă la tot ce-a mai continuat a 
povesti cu atât de spirituală vervă, domnul avocat Serafim, 
doctor în Drept de la Paris. La colţul străzii a privit cu 
alarmă ceasul de aur în formă de inimioară metalică, 
atârnată cu lanţ subţire în jurul gâtului şi prins după cum 
era moda, în dreptu inimii celei adevărate, zvâcnind sub 
corset. A exclamat un melodios: „Aaaa! Ce târziu e! ...” A 
făcut semn lui Grişa să oprească la marginea trotuarului şi 
a urcat, lăsându-l pe domnul avocat Serafim cu povestirea-i 
neisprăvită. 

— Acasă, Grişa! ... 

— Mo roc, coniţ! ... 

Se ghemuise în fundul trăsurii mototolind mănuşile între 
degete să le sfâşie. Simţea o adâncă scârbă de ea însăşi. Ah! 
de ce făcuse aceasta? Ca ultima femeie, care s-ar fi socotit 
umilită să prezinte omul iubit, aşa cu hainele lui grosolane 
şi cu nebărbiereala lui sălbătăcită, unui domnişor pomădat 
de pe stradă... Mai fiinţează aşadar în ea atâtea urâciuni 
neştiute? ... Ce găsea amuzant în povestirea unui fante de 
salon? Întocmai ca fetişcana surprinsă la taifas cu un 
pihotaş rus din toată lumea... „Ne înţelegem şi fără să 
vorbim aceeaşi limbă, duduie!” 


Acasă a intrat trântind uşile. 

Şi-a smuls pălăria înainte de a ajunge la oglinda unde cu 
atâta nerăbdare şi răsfăţ şi-o potrivise acum un ceas cu 
gândul la el, pentru el. A trecut cu discul de pai împanglicat 
în mână până în odaia lui Ştefan Micle, fără să ştie ce vrea 
şi ce caută. Poate fiindcă lângă dânsul îşi afla întotdeauna 
calm în orice descumpăniri. 

Ştefan Micle nu era singur. Încă doi moşnegi bărboşi, doi 
prieteni şi colegi de Universitate, profesorul de Drept Petre 
Suciu şi un dascăl de ştiinţele-naturale. 

Tustrei s-au retras în bărbi şi au tăcut la vijelioasa apariţie. 

— Pardon! 

A trântit uşa din nou. 

Cei trei şi-au ieşit din bărbi, privindu-se stânjeniţi, cu 
mirare. 

— Iarăşi s-a mai întâmplat ceva cu slugile din casă! ...a 
vorbit Ştefan Micle în chip de scuză. E nemaipomenit cum 
şi-au pierdut minţile de când cu pacostea asta de război, 
tunie-l drac! ... 

Petre Suciu l-a sfredelit cu ochii vineţi ca două 
grăuncioare de linte. 

A mârâit pe nas: 

— De şi-ar fi pierdut, mintea numai slugile, dă-le-n neamul 
lor, frate Ştefane, că nu-i grija noastră să le păzim noapte 
de noapte! ... Beleaua-i că le-o pierdut minţile, şi stăpânele, 
doamnele casei, cum ai văzut... 

— Iar începi, dragă Petrule? ... se tângui rugător soţul. 

— Că nici n-am gătat! Ce vorbeam alt? Drept la mijlocul 
vorbirii s-a nimerit s-avem exemplu sub ochi. Ţi-am scris, 
fiindcă lucru gingaş nu-ţi vine să-l spui omului în faţă. Mi-ai 
răspuns să n-am teamă, că-ţi ştii păzi muierea... Apoi 
frumos o mai ştii păzi, de ne-ai silit să punem la conzil 
prietenesc urâtă discuţiune! 

— Frate Petrule... 

— Lasă-mi cuvântul, că doar nu mi-i ţipa afară din casă! 
Am vinit cu dragoste de prietin... Ba că-i ceai, ba că-i 


poezie! Gândit-ai că din ceai şi din poezie s-o-nciocălat eu-n 
neisprăvit la studii, c-un tresăltat, că-i zboară mintea tăt 
pân'nort? ... Aşa o păţit şi Burlă, sărmanul! ... Ceai, poezie, 
pân” l-o lepădat muierea. Ce se plânge dânsa? Că ce să- 
nţeleagă de la un bărbat care două ceasuri găseşte de 
vorbit la şir numai despre orighinea cuvântului rață, ba că-i 
sanscrit, ba că-i Domnul mai ştie ce? ... Văzut-ai minte de 
muiere? ... Lasă casă, masă, li-nişte, pentru câte nebunii îs 
pe lume! ... Apoi m-o luat şmotrii lui Maiorescu Titu pe mine 
la râs şi la ocară, când am ţinut cuvânt de partea 
burlăcăritului, că nu mai conteneşte un râtan ca popa 
Smântână să mă paroghieze la toate bancheturile Junimei! 
„„„ Da” râdă ele loazele; că tot eu am avut dreptate... Pentru 
vârsta noastră ştiinţă ne trebă, nu muiere, să fie măcar 
ruptă din soare... N-ai băgat la minte că trăim într-o vreme 
când s-o dat şi muierea la poligămie? ... Bine s-o cugetat 
strămoşii noştri, romanii, punând lege cu pedeapsă tare 
pentru muierea prinsă-n adulter. Da la soaţă şi muma 
familiei, începe corupţiunea... Ai două copile... Păzeşte 
cinstea lor, că altă zestre nu le poţi da, dacă de cinstea căşii 
tale nu-ţi pasă! ... 

Ştefan Micle asculta cu tâmplele cuprinse între tuburile 
manşetelor, cu palmele împreunate în creştetul pleşuv şi cu 
coatele rezemate pe masa lui tare de lucru. 

Puțin numai dac-ar fi coborât palmele să-şi astupe urechile 
în găvanul lor, n-ar mai fi auzit decât un ăuit de ghioc. 

Dar îi era dat să deşarte până la fund şi acest pahar. Petre 
Suciu, prietin vechi, adevărat frate, ursuz şi atât de răzleţit 
de lume încât prea puţin îşi schimbase şi graiul de acasă 
după o viaţă întreagă trăită în laşi, nu-l cruța de-un an cu 
asemenea poveţe şi predici. Acum îşi mai adusese şi un 
tovarăş de ajutor, să-l susţină, deşi nimeni nu putea să-i 
clatine încrederea în nevastă şi în omenia lui Eminescu, 
prietin mai nou şi mai tânăr, primit cu dragoste în casa lui, 
poftit adesea la masa lui. 


Petic Suciu se frământa pe scaun, hâindu-şi pantalonii 
peste ghetele cu gumă şi dezvelindu-şi băierile albe ale 
izmenelor înnodate peste ciorapi. 

Nu lua aminte la acest desmăţ vestimentar. Îl scoteau din 
fire strângerile din umeri şi tăcerea lui Ştefan Micle. 

Zvârlind ţigara de foi stinsă pe masă, îşi întoarse ochii vi- 
neţi în adâncul orbitelor, către tovarăşul chemat ca oaste da 
sprijin: 

— Mai spune şi tu, că eu toc la o babă surdă! ... 

Dascălul de ştiinţele-naturale îşi netezi tacticos barba şi 
privi în tavan să-şi adune argumentele. După ce a tuşit şi 
după ce şi-a încheiat bumbii la redingotă, a luat-o pe 
departe, metodic şi savant, pornind de la cazurile 
specialităţii sale: 

— Această discuţie, dragă Petre şi scumpe Ştefan, m-a 
convins că, dintr-un punct de vedere foarte regretabil, omul 
se află în inferioritate faţă de specii mult mai coborâte pe 
scara clasificărilor... Observaţii verificate asupra 
cărăbuşilor de apă dulce, Dysticus şi Cybister, cum şi 
asupra fluturelui Panassius Apollo L, dovedesc că natura a 
avut în vedere şi astfel de ca-zuri nenorocite, care 
pricinuiesc atâta nesiguranţă şi suferinţă morală. Masculul 
cărăbuşilor Dysticus şi Cybister, fluturul Panassius Apollo L 
posedă câteva glande foarte dezvoltate ca anexă aparatului 
genital, care glande în momentul împreunării, secretează o 
substanţă ce se solidifică instantaneu în contact cu aerul, 
transformându-se într-o lamă cornoasă, un capac de 
culoare pronunţat neagră... E ceea ce se numeşte Sphragis, 
sigiliul nupţial... Vrând-nevrând, femela e silită astfel să 
rămână credincioasă primului mascul până la moarte. 
Adulterul este exclus! ... Încât trebuie să recunoaşteţi că 
faţă de aceste specii inferioare, omul se află el într-o tristă 
inferioritate... Totuşi, închizând această paranteză, în cazul 
nostru particular, nu găsesc situaţia atât de disperată cum o 
vezi tu, Petre... Porneşti, dragă Petre, de la o ipoteză... 
Cine-ţi garantează că...? 


Uşa s-a trântit din nou. 

Doamna Micle, cu pălăria în cap şi cu umbreluţa roz 
subsuoară, a stat o clipă locului îmbumbindu-şi mănuşile şi 
privind la cei trei moşnegi retraşi iar în bărbile lor. 

O adiere uşoară de parfum a cutreierat odaia 
sărăcăcioasă, cu pat de fier şi cu poliţe de cărţi. 

Petre Suciu a strâmbat din nas, ca la o duhoare de 
cadavru moral. Doamna Micle surâdea ironic, cu scăpărări 
răutăcioase în ochii umbriţi de borurile late. 

A căutat cu privirea o scrumieră pitită sub movila de cărţi, 
a păşit s-o scoată la iveală şi a ciugulit cu vârful degetelor 
înmănuşate chiostecurile de havană punându-le unde se 
cuvine să stea. Apoi, a trecut o băsmăluţă brodată, pe 
fruntea lui Ştefan Micle, ştergându-i broboanele reci şi 
spunând: 

— Mi se pare că iarăşi îţi pregăteşti singur o noapte de 
nesomn şi de friguri... E o coincidenţă pe care-am observat- 
0... De câte ori te antrenezi cu domnul Suciu la discuţiile 
ştiinţifice în care pune atâta pasiune, boala ta se agravează 
pe-o săptămână... Nu mi-o luaţi în nume de rău, domnilor! 
„„. La revedere, Ştefan... La revedere, domnilor profesori! 


S-a răsucit în călcâie şi rochia învoltită a suflat un vânt de 
parfum spre bărbile celor doi încruntaţi sfetnici. 

Plecând, n-a mai închis uşa. S-a ridicat Petre Suciu s-o 
închidă, clătinând din cap şi mârâind: 

— Mare cutezătoare-i, sfinte Doamne! Nu mă mir că te 
joacă, uită-te, pe toate cele zece degete de la cele două 
mâini... 

Cutezătoarea se aruncase în cea dintâi birjă întâlnită în 
cale: 

— La Copou... Repede! ... Cât mai repede! 

— Cât poate să meargă un cal... 

Nu mai era telegarul lui Grişa. Birjarul trăgea de nădejde 
cu codirişca în spinarea ciolănoasă a gloabei. După o scurtă 


avântare, în trap, calul cădea însă iarăşi în clempănitul de 
totdeauna. 

— Mai iute, am spus! ... 

— Cât poate să fugă un cal! ... 

Veronica se sucea frângându-şi mânele, în droşca jerpelită, 
care o hurduca la fiecare hop cobălţiindu-i pălăria cea nouă. 
Şi-a dat samă de înfăţişarea caraghioasă a grupului ce-l 
alcătuiau: ea, birja, gloaba şi birjarul - după privirea uimită 
a ofițerului bălai, cu cazacă de culoarea borangicului şi cu 
epoleţi de fireturi. Vorbea cu Grişa, tocmai cu Grişa, ţinând 
un picior pe scara trăsurii lăcuite, gata să urce. S-a 
întrerupt, deschizând larg ochii ca la o arătare de-un comic 
fantastic. Ce-i pasă ei? Mai dă bici, birjar! 

— Aşa o fugă, parcă mergim la gară să nu scăpăm trinu! ... 

La poarta grădinii, birjarul s-a dat jos să tragă calul istovit 
de urechi. Veronica Micle a spintecat droaia de copii, fără 
să privească la florile ei. Pe banca de sub tei, nimeni. Pe 
băncile din aleile dosite, nimeni. Pretutindeni, nimeni. 
Numai doici şi dădace, vorbind cu soldaţi, numai bătrâni 
sorindu-se cu gazeta în mână, numai copii săpând gropi cu 
lopăţelele şi clădind movili de nisip. 

S-a întors cu paşii moleşiţi, târând pe pământ umbrela 
închisă, făcând popasuri nehotărâte. Să mai aştepte? Să 
mai spere? Florile începeau să-şi încline corolele toropite de 
leşia arşiţei. Atât de puţin durează proaspăta înviorare a 
unei dimineţi! ... Încotro să apuce? ... Din nehotărâre i-a 
fost dat s-o smulgă o întâlnire mai neplăcută decât toate. 
Amalia Lateş, văduva de dascăl ciupită de vărsat, iscoada 
târgului. Înainta grebănoasă în zalele pelerinei de mărgele 
negre, sprijinindu-se în mânerul umbrelei, scurmând cu 
priviri ascuţite toate cotloanele grădinii, băncile şi potecile. 
Venea să-şi inspecteze încă un domeniu, precum le 
strămutase toate după schimbarea anotimpurilor. A treia 
oară doamna Veronica Micle o întâlnea la Copou. Şi de două 
ori n-a fost singură, atunci când i-a simţit ochii împungând-o 
în spate. Era cu el: cu poetul în straiele aspre şi colboase de 


şiac. Cel puţin acum nu mai avea ce iscodi: e singură, 
singură, singură. 

Doamna Veronica Micle a ocolit pe altă potecă. Pe poartă i- 
a făcut loc să iasă ofiţerul bălai, cu epoleţi de firet, alătu- 
rându-se de stâlp şi ducând degetele în mănuşi albe de 
piele la cozorocul îngust. Ea a întors capul, cu buzele 
tremurând da mânie. 

În stradă, alături de birja ei hodorogită, cu birjarul 
zdrenţăros pe capră, poate pentru a satisface o lege a 
contrastelor, strălucea în soare trăsura lui Grişa, cu aripile 
de lac şi cu felinarele nichelate. 

— Eşti liber, Grişa? 

— Nu este liber, mo roc, coniţ... Este cu prinţ Dolgo- 
ruchii... Andrei Alexandrovici Dolgoruchii! ... 

— Uff! D-ar scăpa odată Iaşii de atâţia prinți şi conți, să ne 
întoarcem la viaţa noastră! ... 

Doamna Micle vorbise pentru sine. 

Grişa cu privirea subţiată printre pleoapele fără gene, 
stătea ţapăn la locul său cocoţat, în cea mai desăvârşită 
nepăsare al celui de-al treilea sex: neutru. El avea alte 
păreri. Dar nu-l silea nimeni să le mai împărtăşească şi 
altora. 

— Mână... 

— Iacă mân! a vestit birjarul cel zdrenţăros, trecând de 
îndată la fapt şi pocnind în spinarea gloabei ca într-un sac 
cu fasole. Ce folos că mân, dacă haramu nu vre să fugă? 
Poate vre, şi nu poate. 

Veronica a deschis umbrela, a închis-o din nou. Voia să 
aibă ochiul liber către mulţimea de pe trotuare, unde mai 
nădăjduia să-l descopere, mergând cu pasul lui agale, în 
straiele lui de şiac şi cu pălăria surită de praf, nebărbierit şi 
netuns aşa cum îl caută, cum nu-l vrea altfel dragostea-i 
cutremurată de remuşcare pe-o zi întreagă, pe-o noapte de 
nesomn. Unde poate fi? Unde să-l afle? În plimbarea lor cea 
din urmă de la Viena, în înnoptarea cuprinsă de ceaţă şi 
cutreierată de hâde vedenii, a asemuit acea întoarcere 


tăcută, tristă, de la lumină şi de la curatele zări ale iernii, a 
asemuit-o cu ameninţarea vrăjmaşelor duhuri care-i vor 
pândi din afară. Amenințarea cea mai înfricoşată şi mai 
hâdă se află însă în ei. Duhurile beznei din ei. Aceasta vrea 
să i-o spună, să-şi ceară iertare, să se cerceteze amândoi, să 
se apere de necunoscutul din ei. Chiar astăzi, chiar acum să 
i-o spună de îndată, cu vorbele care-i stau pe buze... Mâini 
se vor pierde. Se răcesc. Unde să-l afle? 

Mihai Eminescu apucase braţul binehrănitului Caraiani: 

— Coane lancule, eşti grăbit? ... Nu? Atunci fă-mi plăcerea 
să mergi câţiva paşi cu mine într-un loc şi să-mi lămureşti 
ceva... 

— Ceva vesel? se bucură Caraiani, destinzându-şi obrazul 
luciu şi măsliniu, de lăutar, într-un râs dinainte nestăpânit. 

Mare vânător de întâmplări şugubeţe, îşi îmbogăţise din 
plin torba eu prospături de când s-au îmbulzit oştile 
împărăteşti. În repertoriul său din acest an se adăugase un 
supliment de anecdote noi-nouţe. Cam la aşa ceva se 
aştepta şi de la prietenul lui Creangă. 

— Nu-mi spui? stărui cu nerăbdare. Surpriză? 

— Nu-ţi spun, mărturisi Eminescu, fiindcă nu ştiu dacă e 
ceva vesel ori mai puţin vesel, coane lancule... O inscripţie 
turcească de la cişmeaua Sfântu-Spiridon... De mult mă 
munceşte, iar în afară de dumneata, macedonean copilărit 
în Turcia, nu văd pe nimeni s-o descifreze... Mă gândesc că 
plec din Iaşi şi că de la depărtare are să mă muncească încă 
mai mult... 

Caraiani, bondoc şi scurt, îşi făcea anevoie loc prin 
tălăzuirea trecătorilor. Scăpase din braţul lui Eminescu şi s- 
a oprit să-l cerceteze: 

— Ce fel de vorbă-i asta? ... Cum pleci? Unde vrei să pleci? 


— Nu ştiu... M-am hotărât aşa deodată. Bineînţeles că fără 
nici o grabă! ... Poate peste o săptămână, poate peste o lună 
ori două... Cu domnul Mircea, directorul analfabet de 
tipografie, patronul meu de la Curierul am s-o isprăvesc. Nu 


pot să-mi calc pe cuget să-i stau la poruncă, pentru a scrie 
şi subscrie aşa cum dictează interesele sale şi cum nu mă 
rabdă inima mea. Altceva ce să mă ţină aici? ... 

Caraiani făcu tâlhăreşte cu ochiul: 

— Nu-mi umbla mie cu şoalda! Cum rămâne atunci cu 
acea „socie iubită nu numai de sociul ei”, despre care mi-a 
strecurat mie vorbă pe la ureche pârâtorul de Guţă Panu, 
îna-inte de a pleca la Paris? ... Nu-i vorba despre răposata 
lui Vasile Vrânceanu din dosarul Junimei. Alta, pe care am 
văzut-o eu şi azi-dimineaţă, spre a mea mirare, într-o birjă 
hârbuită ca Arca lui Noe... Nu spui nimic? 

Eminescu a făcut un semn de lepădare cu mina, mirându- 
se că asemenea întrebări lipsite de delicateţă nu-l mai 
tulburau cum s-ar fi întâmplat altădată. 

— Glumesc! a adăogit Caraiani. 

— Înţeleg... Înţeleg... Iată inscripţia! ... 

Era o săpătură ovală în piatră, cu slovă turcească, sub alte 
inscripţii în litere chirilice şi greceşti. loan Caraiani şi-a 
încălecat ochelarii pe nasul rotund, a desluşit cuvintele 
turceşti mai întâi în minte, silabisindu-le cu mişcări mute de 
buze, apoi a rostit cu plăcere, fiind un cărturar deschis 
frumuseţelor bătrâne, nu numai un binehrănit amator de 
deocheate giumbuşuri. 

— Te-a dus un instinct fără greş. Poetul tot poet... E o 
inscripţie de mare gingăşie, Eminescule! De douăzeci de 
ani trec pe lângă ea şi n-am fost curios să mă opresc din 
drum... Vrei s-o scrii? 

— De bună seamă! a încuviinţat Eminescu, scoțând un 
plumb cât un sâmbure de măslină şi o foaie împăturită din 
buzunarele adânci ale straiului de şiac. 

— Atunci, încep: „Sub domnia lui Ghica Beiul, fiul lui 
Alexandru, binefăcător care a stăpânit cu dreptate, a 
izvorât în Moldova această apă ce curge limpede şi curată. 
Acelora căror le este sete se mulţămesc văzând această 
cişme cu două ţevi, din care curge apă ca şi lăcrămile din 
doi ochi ai îndrăgostiţilor şi care vor pomeni că Grigore 


Beiul a făcut fericit oraşul Iaşi, aducându-i această apă 
dulce ca mierea! ...” Asta-i tot, Eminache... Cealaltă 
inscripţie, grecească, e traducerea celei româneşti... În 
versuri, din nefericire, cam ca ale lui „om şi om”... 

loan Caraiani îl aştepta să pornească din loc. Întrebă: 

— Dar Creangă pe unde-i? Nu-l mai văd pe bărdăhânos! ... 

— La Humuleştii lui, acolo îl cheamă pământul în fiecare 
vară... 

— Apoi când s-o întoarce, îl înfund eu! ... Am pus cabja pe 
câteva, giugiuc! ... Nu vii cu mine la Boltă să-ţi povestesc 
una-două şi să te mai luminezi la chip, că te văd întunecat 
nevoie mare? ... 

— Nu... Mai rămân aici... 

Caraiani s-a depărtat, ameninţându-l cu degetul grăsun şi 
scurt: 

— Poezie... Poezie! ... 

Mihai Eminescu s-a apropiat de ţeava cişmelei. A lăsat apa 
rece să se prăfire printre degete curgând molcom, de 
departe, din adânc de pământ şi din veac... Privirea nu se 
desprindea de la chenarul oval din piatră, cu inscripţie 
încâlcită şi măcinată de vreme: „... din care curge apa ca şi 
lăcrămile din doi ochi ai îndrăgostiţilor”. L-a deşteptat de la 
această uitată stare, o gospodină desculţă cu două doniţe 
deşarte: 

— Dacă nu te superi mata... Poate vrei să bei o ţâră, c-or 
furat plodurile de pe uliţă şi cănile din lanţul cişmelelor, 
bată-i crucea de diavoli! 

Femeia îi înălţă doniţa plină acum, pe colacul avuzului, 
pregătindu-se să-l slujească. 

— Nu-nu! ... Mulţămesc... 

Dacă ar fi fost pe a lui voie, şi-ar fi scufundat obrazul 
întreg în oglinda apei, ar fi lăsat să-i curgă şuviţa rece în 
păr şi pe grumaz, ca în dimineţile rătăcitorului de altădată, 
când se pregătea să purceadă la drum. Dar nu mai era la 
un şipot ca acele din calea codrilor şi încă nu era o 
dimineaţă a plecărilor. Se afla în Iaşi, într-un amurg, fără un 


prietin aproape, din nou fără rost de viaţă, desprins şi de 
cel din urmă fir de păinjeniş care îl mai ţinuse ca o gâzulie 
într-o zbatere pe loc. 

A încercat să-şi mâne paşii pe hudiţele mărginaşe, unde 
cutreiera ades cu loan Creangă, poposind la mese de 
hanuri sub umbrare de nuc. Pretutindeni forfotă de ostaşi, 
popas de coloane, corturi întinse, cântece de armonică, de 
balalaică şi coruri, focuri de cărăuşi. l-a privit, i-a ascultat 
de departe. A stat pe-o lespede de piatră, timp îndelung, cu 
fruntea în palme. S-a întors târziu, când vuietul târgului 
începea să se aline. Când iarăşi se întindea o noapte 
albastră şi adâncă. O noapte de Iaşi. 

A trecut un cazac fluierând şi târându-şi cizmele grele. Pe 
urmă o trăsură foarte departe, pe-o stradă, apoi pe alta şi 
încă pe una, departe de tot, la capătul lumii. 

Tăcerea s-a lăţit atât de adâncă, încât se auzea valsul 
cântat de-o fanfară rusească, sus la Copou, în grădină. Un 
vals melodios, cântat de fanfara unui righiment în treacăt, 
la porunca vreunui general cu pintenii zuruind de-o 
săptămână în saloanele Iaşilor, înainte de a pleca să-i zuruie 
prin zănoagele Bulgariei, peste Dunăre. 

După cel din urmă acord, a stat şi vântul molatec al nopţii. 
O frunză nu mai clinteşte. Teiul a aţipit. A piuit în somn 
undeva, o pasăre într-un cuib, sub straşină. Ca tăcerea să 
pară şi mai nefirească, de spaimă. Un om în strai de şiac s-a 
des-prins de sub tei. Face un pas. S-a oprit. Se întoarce... E 
pironit de lumina caldă şi bună de la o anume fereastră. N-a 
des-lipit ochii de acolo. Aşteaptă de-un ceas. Lumina e dulce 
şi caldă ca mierea. Perdeaua e trasă în lături. Geamul 
deschis. Se vede o femeie, în haină subţire de noapte, 
străvezie pe sâni. Citeşte o carte sprijinită-ntr-un cot. Din 
când în când ridică ochii şi îşi zâmbegşte trist: celor cetite? 
celor gândite? S-a ri-dicat. A venit la fereastră. A privit cu 
acelaşi trist zâmbet întunerecul, noaptea, cerul înstelat... 
Apoi a ridicat mâna... Face un semn de chemare? Nu. A 
închis geamul. A dat drumul stolului. 


Lumina cea aurie şi dulce ca mierea, a rămas înlăuntru. 

Omul cu strai de şiac a rămas afară. 

Pe urmă şi lumina de dincolo de perdea s-a stins. 

Nu mai are ce aştepta. Ce nebunie aşteaptă? A pornit pe 
strada atât de tăcută, încât paşii lui sună să se audă pân'la 
capătul lumii. 

Un om singur în singurătatea pustie a nopţii cu stele, unde 
dorm teii cu frunzele neclintite şi unde-a murit şi melodia 
unui vals cântat de fanfara militară, sus la Copou. 

Dar tristeţea melodiei pluteşte, încă pluteşte. 

E o noapte de Iaşi, ca atâtea şi atâtea altele. 

Omul a ridicat ochii la cerul albastru cu stele. Mai tremură 
ţinta de argint a luceafărului. Dar de ce împâclită; de ce 
împâăclită când toate celelalte stele lucesc umede, limpezi şi 
vii? Mâna a pipăit şiacul aspru, barba aspră, ca pe-un trup 
străin, căutându-se într-un trup străin. De ce mereu 
amintirea aceasta? Amurgirea unui soare cald. Un țărm de 
lac, cu stuf înfiorat de adieri, cu scorburi negre de sălcii. Un 
trup gol. Trup de copilandru cu braţele tari şi puternice; cu 
pielea albă şi netedă. S-a oprit o clipă să-l dezmierde 
vântul. A ridicat braţele şi s-a zvârlit în împroşcarea rece a 
apei. Înoată departe. Ce fior de sănătoasă fericire să simţi 
braţele tari, plămânii lărgiţi, ochii limpezi! Să râzi la 
gâdilarea vicleană a apei, cu dinţii puternici şi albi! De ce 
mereu amintirea aceasta? O noapte pe urmă, pe plavia 
legănată, cu căpătâiul de ierburi mirosind a mintă, a feregă, 
a flori jilave de iezer... Luceafărul sclipind sus, însuliţând o 
strună de argint la celălalt luceafăr din adâncul apei... Şi 
genele lipindu-se încet. Vântul clătinând o şuvită de păr pe 
fruntea rotundă şi tânără, ca un deget alinător. De ce 
mereu amintirea aceasta? 

Un om în strai de şiac aspru, cu obrazul aspra de ghimpii 
nebărbieriţi din cealaltă săptămână, merge pe strada pustie 
în noapte; iar strada e atât de deşartă şi noaptea e atât de 
sonoră, noaptea de Iaşi, încât paşii omului sună să se audă 
până la capătul lumii, ecou depărtat ca paşii împleticiţi şi 


arari, în urma unui convoi de sicrie - sicrie de morţi, sicrie 
de moarte amăgiri, sicrie de sfâşietoare amintiri. 

XIV 

— Ce-nseamnă ticăloşia şi bezna asta, de te calcă toţi 
ciurchenii pe picioare? Hai? Ce-i aici, grajd ori gară? 

— Gară, coane Nicule... 

— Apoi dacă-i gară, să-mi facă bine domnul şef şi să-mi 
pună două-trei fânare! Când m-oi întoarce de la Bucureşti, 
întăi de ele să dau cu ochii! ... Uite!... 

Conu Nicu a făcut câţiva paşi până la marginea peronului, 
ca să aibă o perspectivă mai largă în faţă. Cu bastonul a 
arătat peste capetele gloatei: 

— Holbează ochii unde-ţi arăt! ... Unu aici! ... Altu 
dincoace! ... Al treilea la capăt, la ieşire... Altfel, am să- 
ntorc cojocul pe dos. Mergi şi dă de ştire şefului chiar 
acuma! 

— La porunca matale, coane deputat... 

După cuvenitele ploconeli, slujbaşul mărunt, de noapte, s-a 
depărtat spre cancelaria şefului de gară. 

Lanterna cu ulei legănată în mână, aşternea înaintea lui o 
lumină murdară şi tremurată, prelingându-se pe încălțări în 
mişcare, pe jumătăţi de trup, lungindu-se iarăşi pe întinderi 
goale şi vinete de asfalt. 

Conu Nicu, deputatul, urmat de alţi doi cuconi şi de un 
hamal încărcat de grele geamantane, îşi deschidea pârtie 
cu bastonul spre vagon, răspunzând din treacăt saluturilor 
respectuoase. Era foarte falnic şi pătruns de însemnătatea 
persoanei sale. S-a uitat urit la cei doi oameni în strai de 
şiac, care stă-teau sub un geam gălbui luminat şi nu s-au 
grăbit să scoată pălăriile late din cap, nici să se ferească în 
lături. 

Unul din însoțitori le-a zvârlit o aspră dojană: 

— Ce nu vă mişcaţi, bre românilor? Doar n-aţi prins 
rădăcină aici! ... 

Altădată, Ioan Creangă, l-ar fi împuns cu o vorbă pe 
măsura răspunsurilor sale şugubeţe dar fără cruţare. Acum 


nici n-a luat seamă că mustrarea a fost pentru dânşii. 

Tăceau amândoi, strânşi în ei, în gara întunecoasă, 
lugubră, suflată de vântul toamnei pretimpurii, vânzolită de 
zarva placărilor. Neguţători cu boccele, femei îmbrobodite 
în şaluri, dorobanţi de rezervă, toţi buluceau către 
vagoanele din coadă, înghesuindu-se, întrebând, strigându- 
se pe nume, gâfâind şi oprindu-se să-şi salte poverile de 
drum. Toţi îi izbeau, îi împingeau să-i învălmăşească şi să-i 
târâie în toropirea lor orbecăită, răsucindu-i din loc c-un 
colţ de desagă, prinzându-i în năvodul unei numeroase 
familii, venită să-şi petreacă vreo rudă şi ţinându-se unul de 
altul să nu se rătăcească: bunică, mamă, tată, o droaie de 
ploduri, după mărimi. 

Ei se întorceau la loc, sub geamul de vagon cu lumina 
puţină şi de-o sfâşietoare tristeţă. 

Nu-şi vorbeau decât arare şi neînsemnate crâmpeie de 
frază. La ce ceas şi câte minute se schimba trenul în gara 
Paşcani; la ce ceas şi câte minute va ajunge la Bucureşti. Pe 
urmă, dură o tăcere şi priveau căutând nu la ei, unul la 
altul, ci la vânturarea călătorilor, ca şi cum pentru aceasta 
se aflau împreună, nu pentru o despărţire de cine ştie câtă 
vreme, poate pe totdeauna. Mulțimea de rând, mânată 
mereu de graba să nu piardă trenul, se ogoise în sfârşit. 

Treceau acum numai feţe simandicoase, cruţate de 
neliniştea întârzierilor. Alt atotputernic personagiu, cu 
secretarul în urmă, ţinând pledul pe-o mână şi un ghiozdan 
doldora în cealaltă. Moşieri împresuraţi de samsari şi de 
vechili, împărțind cele din urmă porunci: „Iu Horoviţ, vii cu 
banii la Bucureşti! Vezi de orzoaică! ... Petrache! Luni 
dimineaţa scoţi boroanele pe lanul de la Fântâni...” 

După un senator cu ştiute mari puteri la Ion Brătianu, se 
înşiruia un adevărat alai la distanţă, până la uşa vagonului, 
unde au dat glas cu toţii pe rând: 

— Nu mă uitaţi, coane Alecule! 

— Aşteptăm depeşa... 

— Vă rog întrebaţi la minister... 


— V-ajung din urmă, să-mi daţi ordinu-n mână! ... 

Treceau unul după altul, atotputernicii pieritoarelor zile, 
înconjurați de slujitori, plini de sine şi de însemnătatea 
faptelor către care merg, a poruncilor pe care le rostesc, 
întorcând spatele celor doi oameni în straie de şiac, tăcuţi, 
pe-un peron lugubru de gară. 

Eminescu îşi răsucea o ţigară din pachetul albastru, ieftin, 
de om sărac. A coborât mâna mai jos de firava lumină 
revărsată pe geam, să nu i se zărească tremurai degetelor. 
Ioan Creangă şi-a cules privirea ocolită până atunci aiurea, 
stăruind asupra chipului palid, slab, tainic, învăluit de 
umbră. 

A spus încet: 

— Eu te-am mai văzut odată. Aşa. Era toamna, acu trei ani, 
într-o sară. Ne-am încrucişat într-o uşă c-o lumină la fel... 
Nu ne cunoşteam atunci... 

Eminescu a zâmbit cu buze amare: 

— Ştiu... Îmi aduc aminte... Mă întorceam cu Slavici de pe 
dealurile Iaşilor... Vroiam să-i arăt laşii mei, târgul meu pe 
care-l adoptasem, crezând că mă va adopta şi el. Nu ne 
cunoşteam atunci, dar presimţeam că de un asemenea 
tovarăş aş fi avut nevoie... Presimţirea aceasta nu m-a 
înşelat... Dar Iaşii mei, târgul meu, ce repede m-au lepădat! 
„„„ cât de fără milă s-au lepădat de mine! ... 

Suna clopotul de plecare. loan Creangă i-a cuprins binişor 
grumazul cu palma lui lată: 

— Poate că nu s-au lepădat! ... Au să te păstreze, cu cât ai 
să-i fii mai departe. 

Îl împingea spre scară. Abia acolo, înainte de despărţire, a 
ţinut să-i pomenească despre ceea ce nu şi-au vorbit 
niciodată: 

— Când va fi să se întâmple prin laşii noştri ceva care voi 
crede eu că merită să fie ştiut, am să-ţi scriu... Să nu pleci 
cu îndoială! Şi să nu dai crezământ altora... Gura lumii 
numai pământul o astupă... De aşteptat, te aştept la 
Crăciun... 


— Poate... 

Trenul s-a, urnit din loc. 

Mihai Eminescu nu s-a arătat la fereastră. Omul gros în 
strai de şiac, a rămas în gara lugubră, suflată de vântul 
toamnei pretimpurii, urmărind de sub pălăria lui cu mari 
streşini, cutia neagră ca un dric care ducea în întunerec alt 
om în strai de şiac. 

Spre celelalte ferestre, ale mult mai însemnaţilor călători, 
fluturau pălării şi se înălţau glasuri: 

— La Finanţe, nu uita, coane Alecule, la Finanţe! 

— Vă depeşează mâni Şapşa, coane Nicu... 

— Voiaj bun, coane Jorj! ... Aveţi perna în geamandanul cel 
roşu... Perna... perna... să vă odihniţi... Da-da! Cel roşu. Şi 
pledul, coane Jorj, şi pledul! 

CARTEA A DOUA. 

[. 

Caragiale a făcut chelnerului un semn din sprincene spre 
halbele goale. Adică: încă un rând! 

A arătat cu degetul o potrivită înălţime la gâtul cănilor de 
sticlă. Adică: un rând cu guler. 

Mai ceru - de astă-dată cu glas tare, fără însoţire de 
mimică sau gest - şi un oarecare pachet din cele mai noi 
țigări boiereşti: carton şi inscripţie aurită. Bectemis sadea. 

— Aşa, Eminescule, amice! Dacă-i bal, bal să fie! rosti cu 
mare plăcere ştergându-şi spuma albă de pe musteţi, după 
ce-a sorbit o înghiţitură lungă, pe nerăsuflate. Să mai 
aprindem şi o ţigaretă de lux şi ne amuzăm privind 
prostimea. Vouă cum vă merg daravelele la Timpul? 

— Potrivit... Gazetă politică... 

— Potrivit? Adică prostuţ! Gazetă politică? ... Adică foi de 
plăcintă cu articole de-o poştă pe care nu le citeşte 
nimeni... De ce nu schimbaţi de fason şi de croială? 

— 'Ţinem la lucru serios. 

— Ei aşi? Şi noi nu facem lucru serios cu Dame? 

— Sper că asta n-o crezi nici tu... 


— Ba o cred cu tărie. Războiul să trăiască şi Națiunea 
Română! ... Mă rog, voi cât trageţi? O mie cinci sute, două 
mii cel mult. Noi am ajuns la optsprezece mii şi nu datorăm 
nimic, nimănui. Zero lei, zero parale! Stăpâni absoluţi... 
Dame şi cu mine. Scotocea şi Motocea... Şi toate fără bătaie 
de cap. Fără articole de-o poştă. Idei şi principii. Telegrame, 
telegrame şi iar telegrame... Unele autentice. Altele 
confecţionate în redac-ţie pe marginea celor autentice şi cât 
mai mult pe gustul cetitorilor, cu cât mai mult sos, piper şi 
alte condimente. Lumea e ahtiată de ştiri senzaţionale? Îi 
oferim ştiri senzaţionale şi suprasenzaţionale cu ghiotura, 
cu toptanul şi cu rabat, la desfacerea generală! 

Eminescu zâmbea: 

— Oricum, nu-mi pare că e idealul pentru un ziar. 

— Cine-ţi vorbeşte de ideal? Uită-te în jurul tău, aci, în 
cafenea... Au doi din zece mutră de oameni care nu mai pot 
de dragul idealului? Uită-te pe fereastră, la monşerii şi 
maşerele de pe Podul Mogoşoaiei... Pătimesc de lungoarea 
idealului? ... Nu prea par... Ai crede că există un război? Ai 
crede că undeva, pe câmpiile din Bulgaria mor cu zile ostaşi 
români, care nici nu ştiu să se iscălească? Nu s-ar zice! 
Pentru acest onorat public se tipăreşte o gazetă. Aceştia 
sunt cititorii. Le serveşti, marfa pe care ţi-o cer... 

— Adică te cobori tu la dâuşii, în loc să-i ridici la tine şi 
convingerile tale? 

— Bravos! Care va să zică să fac scripete din condei, ca să 
ridic prostia omenească la înţelegerea nobilelor doctrine? 
Nu, puiule! Publicul vrea gogoşi. Îi dăm gogoşi... Nu ţin să- 
mi pierd cititorii, trimiţându-i la spital, bolnavi de 
meningită. 

— Atunci ne deosebim fundamental în păreri. 

Caragiale s-a lăsat pe spatele scaunului, bătând toba cu 
degetele în masa de marmoră şi izbucnind în râs: 

— Eşti teribil! ... Păi dacă nu ne-am deosebi în păreri, n- 
am mai avea nici un haz şi n-ar mai fi discuţie. Aceasta caut 
şi eu des-de-dimineaţă, cum ies din casă... Umblu ca 


Diogene cu lumânarea, să dau peste un om care nu se 
loveşte în păreri cu mine... De altfel, când se întâmplă să 
nu-l găsesc, schimb eu de păreri, şi tot nu pierd vremea. 

— Cam cinic. 

— Nu cam... Ci foarte! Cinic de tot, dragă Eminescule, 
dacă dezgustul de lumea care te înconjoară se numeşte 
cinism. 

Prin sticla ochelarilor, Caragiale îl privea cu un sclipet de 
veselie, alungând aţele de fum cu dosul palmei, să-l 
cerceteze într-o mai limpede lumină. 

Se întâlneau întâia oară după atâţia ani. Şi oricât voia să-şi 
exagereze cinismul dintr-o fanfaronadă care era şi ea o 
armă a vieţii, îl mâhnea delăsarea din port, chipul neîngrijit, 
o negură lăsată pe obrazul tovarăşului de altădată. Avea şi 
atunci o tristeţă în ochi, o melancolie în zâmbet, dar îi 
stăteau bine ca unui zeu adolescent, frumos şi îngândurat. 
Acum purta pecetea unei nemărginite devastări lăuntrice. 

Totuşi continua să surâdă, zădărându-l cu întrebările: 

— Aşadar, ca să serveşti bucureştenilor asemeni acadele ai 
venit de la Iaşi? Să-i ridici la tine, nu să le cauţi în coarne? 
Proastă afacere! Nu-ţi prevăd zile bune... Mă rog, cât te 
plătesc boierii de la Timpul să le aperi baraca? 

— N-are nici o însemnătate... 

— Ba are. Are grozav, nenişorule! Dumnealor îşi învârt 
politica. Aşteaptă câştiurile de la moşii, îşi vând grânele pe 
ruble bune la intendenţa rusească şi sunt din principiu 
împotriva tovărăşiei cu ruşii. Tot din principiu sunt 
împotriva programelor democratice, a păpuşeriilor 
constituţionale şi aşa mai departe... Iar fiindcă nu pot lega 
două vorbe pe hârtie, te-au găsit pe tine cavaler cruciat. 
Perfect! Până aci, nimic de zis. Admirabilă alegere! Bună 
afacere pentru dânşii! ... Acestea însă se cuvin plătite cu 
punga deschisă, amice, fiindcă bravul cavaler cruciat are 
nevoie de-o haină boierească dacă se poate dispensa de 
platoşă şi zale; are nevoie de o bere cu guler, să prindă 
puteri, şi de-o ţigară boierească atunci când scrie un articol 


de doctrină, care le convine boierilor şi pe care n-ar fi în 
stare să-l scrie zece beizadele, punând mână de la mână, 
tidvă de la tidvă şi blazon de la blazon... Să nu-mi fie 
dumnealor mazete şi să nu ne ia drept ageamii... 

Eminescu răsucea ţigara între degete cu ochii la inscripţia 
aurită. 

După judecata prietenului, el rămăsese şi era osândit să 
rămână pe veci un ageamiu. Nu apăra credinţele altora, ci 
le strecura printre rânduri pe ale sale. Şi nu se gândea la 
altă preţuire decât a cetitorilor. Când Titu Maiorescu i-a 
mijlocit intrarea la Timpul, a primit din toată inima, fiindcă i 
se punea la îndemână o gazetă mai cetită decât aceea de la 
Iaşi, a vitelor de pripas, unde îşi putea apăra crezămintele. 
Că lupta pe care o începea el, mai avea să folosească şi 
altora, unui partid, îl interesa prea puţin. Că se cuvenea 
pusă la preţ şi la tocmeală, nici nu-i trecuse prin minte. 

Acestea le-a rostit fără să înalțe ochii de la ţigara 
boierească, neaprinsă, învârtită între degete. Caragiale la 
rândul său nu-şi ascundea uimirea: 

— Bag samă că te cunoşteai bine, când te-ai zugrăvit 
umblând prin stele, amice Eminescule! Îmi spuneam că 
viaţa te-a mai învăţat ceva de-atunci încoace... Niet! Nicivo! 
cum ar zice aliaţii noştri de la Plevna... Să-ţi dau eu o mică 
lecţie, cum se face şi ce înseamnă un ziar, cum prosperează 
şi cum ne permite să mai comandăm un rând de halbe; să 
mai aprindem o ţigaretă de lux. Dar aprinde, omule, că nu-i 
otrăvită! Nici nu poartă stigmatul păcatului! 

Nu l-a slăbit până ce n-a aprins ţigara, a comandat cafele o 
dată cu rândul cel nou de halbe şi a prins a istorisi cu o 
deosebită satisfacţie, ca o minunată festă jucată 
contemporanilor: 

— Când armatele au trecut Dunărea, mă pomenesc cu un 
bileţel de la Dame. Îmi vestea o afacere foarte importantă, 
care să ne facă norocul la amândoi. Pe Dame îl cunosc ca 
om deştept şi foarte întreprinzător... Cam prea-prea, chiar! 
Nu se dă în lături de la orice învârteli, intrigi, tertipuri. Dar, 


în fine, omul vremurilor şi al ţării, deşi străin oploşit... Am 
dat fuga la el, torcând pe drum fel de fel de prea frumoase 
şi prea cinice închipuiri. În câteva vorbe am înţeles... O 
gazetă cum nu se află alta în ţară! Fără culoare politică: 
informaţii de pe câmpul de război şi o pagină de articole 
care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea 
independenţei... l-am găsit şi numele. Adică l-a găsit tot 
Dame: Națiunea Română. Trăiască deci Națiunea Română! 
„.. l-am întocmit fizionomia lucrând o zi întreagă... Pe seară 
ne-am învoit cu amicul Cucu, tipograful. După trei zile, 
primul număr şi-a luat zborul... Aşa cum îl voiam noi: 
jumătate articole de entuziasm, jumătate depeşi şi 
corespondențe de pe câmpul de război... lar fiindcă după o 
săptămână am constatat că jumătatea cu entuziasmul 
merge greu şi cere prea multă bătaie de cap, am suprimat- 
o frumuşel. Am redus-o la un singur prim articol 
declamator: Tricolor... Străbunii... jugul turcesc... Mircea şi 
Baiazid... Bum-Bum şi alte bombe! ... În schimb restul, 
adică depeşile şi corespondenţele curg ca un izvor, care de 
care mai amănunțite şi mai senzaţionale. De unde? ... 

— Asta voiam şi eu să te întreb... Recunosc că aici nu vă 
întrece nimeni... 

— Şi totuşi nu-i greu să dai de izvor, amice Eminescule! 
Puţină ingeniozitate... De acum înainte începe lecţia! Fii 
atent... Despăturim o gazetă, să zicem din Viena. Ne 
aşezăm în faţa unei hărţi a peninsulei Balcanice, unde 
Dame păstrează situaţia trupelor cu steguleţe de hârtie 
înfipte pe întreg frontul, începem a citi şi a opera... 
Corespondentul de război al gazetei de la Viena, vorbeşte 
despre lucruri petrecute la Poradim, la Rusciuc, la Varna, la 
Vidin. Cu oarecare fantezie, aceste corespondențe datate 
Poradim, Rusciuc, Varna, Vidin, trec pe socoteala trimisului 
nostru special... Un respectabil dicţionar, ne stă la 
îndemână pentru a mai lungi zeama cu notițe istorice şi 
date statistice, cu descripţia localităţii şi alte poveşti... 
Partea întâi a operaţiilor, gata! ... Trecem la partea a 


doua... Redacţia noastră, mizerabila prăvălioară din 
înfundătura Lipscanilor, se preface atunci într-un foarte 
activ Cartier general şi Stat major... Examinăm situaţia 
steguleţelor, punem la cale mişcări strategice... Pot să te 
asigur că infamul Dame ar bate pe toţi generalii de pe front, 
de la faţa locului, fiindcă tuturor nu le-a dat în cap să 
execute mişcările lui Dame decât cu două-trei săptămâni 
întârziere... Şi astfel, operăm! ... O luăm înaintea 
telegramelor. Fabricăm telegrame, cum nu primeşte nici 
presa engleză sau germană, de la corespondenţii de război 
trimişi pe front cu mari spesări şi tămbălău... lată cum se 
face o gazetă cu optsprezece mii de cetitori! O adevărată 
moşioară... Dame e în nori. Eu aci, comandând al patrulea 
rând de bere şi alt pachet de ţigări... [i se mai pare 
complicat? ... Oul lui Columb! ... 

— Complicat, nu. Dar puţin cinstit, da! 

— Eşti nostim! ... la priveşte, te rog, pe geam... Aia din 
muscal, care trăia până mai ieri cu acul şi acuma se plimbă 
pe bulevard, mă-ntreabă de cinste? ... Domnul Ghiţă Calup, 
băcan cu legătură prăzulie la gât şi cu palton de Viena, 
îmbogăţit în cinci luni de când au intrat ruşii în ţară, el are 
să mă-ntrebe pe mine de cinste? ... Monşerul care stătea la 
masa de alături, cu gheroc negru la doi nasturi, jiletcă de 
plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean, pantaloni cu 
lampaz cafeniu şi baston cu măciulia de fildeş; el o să mă 
întrebe pe mine de cinste? ... Până acum şase luni îl 
vedeam, stârcind chibiţ la, carambolaj şi la partidele de 
ghiulbahar, doar-doar de s-o căpătui cu o ţuiculiţă ori cu o 
gingirlie de la câştigător... Acum nu metahariseşte să-mi 
dea ziua bună... E greu de ghicit de unde-i veni procopseala 
şi înţolirea pe vreme de război? Unii trag ponoasele; alţii 
foloasele... Poveste de când lumea, de la bătrânul Homer 
citire! ... lată secretul prosperității! ... Aştia or să mă 
întrebe pe mine de cinste? ... Destul să ne cumpere gazeta. 
Trăiască Națiunea Română! ... Pe urmă o să mă ocup niţel şi 


de dânşii, în Claponul... Am cules câteva tipuri, de toată 
drăgălăşenia... 

— Bine, pentru Claponul tău, foaie umoristică, înţeleg... 
Acolo merg ghiduşiile. Dar voi, tu şi Dame, faceţi o gazetă, 
exact ca doi eroi de revistă umoristică... Te confunzi cu eroii 
tăi... 

Caragiale a slobozit pe nas un şirag de inele albastre de 
fum, pe care le-a urmărit admirându-le, până ce s-au risipit 
în celălalt fum, al cafenelei. 

Apoi, întorcându-şi privirea prin ochelari, la prieten, a 
recunoscut râzând: 

— Ai mai multă dreptate decât îţi imaginezi. Fiecare ne 
confundăm până la un punct cu eroii noştri... Tu îţi 
idealizezi - uff! ce leşinat cuvânt! - dar în fine: tu îţi 
idealizezi anumite sentimente, dându-le pe socoteala eroilor 
tăi... Sărmanul Dionis, leronim ori mai ştiu eu ce vei fi 
având în sertarele tale... Eu mă prind pe mine însumi cu 
anumite slăbiciuni, le exagerez şi le pun în spinarea eroilor 
mei... Râd de ele şi de dânşii, ca să nu mă înduioşez sau să 
nu mă îngreţoşez de mine. Na! că ţi-am spus-o şi p-asta! ... 
Nu mă îndoiesc că odată voi povesti şi origina Naţiunei 
Române, cu toată strategia noastră din prăvălioara lui 
Cucu... Am să fac haz, au să facă haz şi cetitorii... Te asigur 
eu că nimeni n-are să întrebe cât de onestă ori neonestă e 
întreprinderea... Este, la prezent; nu a fost, la trecut! ... 
Fiindcă va dura! 

— Să dea Dumnezeu! ... a zâmbit cu neîncredere, 
Eminescu. 

— Are să dea! ... De altfel, fiindcă acum ne permit 
mijloacele, am trimis de trei zile un corespondent special în 
carne şi oase, la Turnu-Măgurele şi de acolo la Plevna... Un 
om cu nume bine cunoscut în societatea noastră, bine 
crescut, afabil şi inteligent: un boier scăpătat... Prima 
corespondenţă am primit-o prin poştă de la Turnu- 
Măgurele... Clasa întâia! Pentru telegrame am făcut un 
dicţionar cu o oarecare cheie... Om de lume, prieten cu 


ofiţeri şi cu doamne de la Crucea Roşie, în relaţii cu cei mai 
de seamă ofiţeri ruşi, nici nu puteam nimeri mai bine... 
Acum aşteptăm telegrama că a căzut Plevna şi să vezi 
mătăluţă atuncea ce înseamnă succes! ... Nu nenorocitul 
vostru Timp, cu o mie cinci sute de exemplare, abonaţi de 
club care tot nu-l citesc. Citesc gazeta noastră, te asigur... 
Clatini din cap? Atunci dacă eu sunt cinic, tu ai devenit 
teribil de sceptic... Suntem prea aproape cu părerile, ca să 
putem încinge o discuţie la toartă... Mai ales că şi cu berea 
văd că ai cam slăbit-o... 

— Mi-ajunge... Vreau să lucrez în astă-seară... 

— Cu aceasta mi-ai închis gura... Sunt cinic, dragă 
Eminescule, numai în legăturile mele cu oamenii care nici 
nu merită altceva, şi în profesia de scrib la gazetă, unde nu 
mă duce decât nevoia... La celălalt scris, se schimbă 
vorba... Anch'io son'pittore! ... Ţi-ai găsit casă? 

Eminescu zâmbi, ştergându-şi borul pălăriei cu mâneca, 
gata de plecare: 

— Şi încă unde? ... Pe strada Speranţei! ... Adresă 
predestinată... Mai rămâi? 

— Răă-mââân! lungi răspunsul Caragiale... Se poate să-mi 
lăs eu oamenii mei? ... Stau frumugşel în colţul meu, îi 
privesc şi-i ascult... Dacă dă norocul să-mi vină unul la 
masă, nu stau posac, cum ai stat tu la început, de mi-ai 
alungat mazeta... Îl zgândăr. Nici nu-ţi închipui ce filon de 
aur zace într-un prost, mai ales când mai e şi mitocan şi dat 
pe radicale! ... Las'că nici ceilalţi nu sunt de lepădat... 

Caragiale a făcut semn chelnerului să ridice halbele şi să-i 
aducă un coniac. Eminescu a plecat spre casă, lungindu-şi 
drumul pe Podul Mogoşoaiei. 

Nu împlinise o lună de când îşi descărcase lădiţa cu cărţi 
în odaia cu tindă din strada Speranţei. Simţea nevoie să-şi 
pipăie bine oraşul unde îl zvârlea încă o dată soarta. Un alt 
liman al alinărilor, nu-l socotise niciodată. Nu putea fi 
pentru el. Prea străin de firea lui se arăta încă o dată. Dar 
nici nu-l mai putea schimba. 


Când s-a dat jos din trenul de Iaşi, la gară, l-a minunat că 
după zece ani, îl încercase acelaşi fior fără pricină al 
rătăcitorului dinspre Blaj şi Sibiu, intrat cu o desagă de 
pribeag la şold, pe barierea Târgoviştei. Şi i-a tresărit fără 
noimă în cuget, din nou, eresul auzit în copilărie de la baba 
Chitea Lefteroaia: „Haoleo! Coconule mic! ... De te scutură 
frig din senin, atuncea fugi de locul hăla, fiindcă nu-i a 
bine”. Vechile eresuri din copilărie nu mai aveau de mult 
nici o putere asupra lui. Unde să fugă? ... Şi după ce s-a 
îndepărtat de gară, visul de peste noapte! ... Ce straniu se 
păstrează un vis, pe care l-ai uitat, care zăcea undeva într- 
un afund al inconştientului, ca să mai învie încă o dată în alt 
vis! ... Da, încă o dată, în noaptea cea dintâi, din nou se 
făcea că peste pieptul lui, trecea ordia norodului de pe 
Podul Mogoşoaiei. Caleşte şi simigii, domnul cu sticlă 
rotundă în ochi din celălalt vis şi de pe Podul Mogoşoaiei, 
de-atunci, chervanele cu coviltir, rândaşi şi ofiţeri cu 
pinteni, necurmata şi vuietoasa gloată a uliţei. Din nou se 
făcea că toţi îl ştiau cum stă dedesubt şi cum îl înăbuşă 
apăsarea paşilor şi a roţilor şi a pământului greu: şi toţi 
treceau cu nepăsare şi cu larmă înainte, fără nici o milă. 
Fără să întoarcă ochii, fără să aplece urechea. Iarăşi a vrut 
să strige prin somn şi iarăşi n-a-vea glas. Fiecare pas, 
duruitul de roţi, fiecare izbitură a copitelor, răspundeau 
dureros până în măduva fiinţei. Şi răcnetul sacagiului era 
prin somn, alt chin, tot aşa de cumplit ca atunci: Hâăp... 
Haapăăă! S-a frecat la ochi, cu mâinele grele, de plumb. I s- 
a părut că se trezeşte în podul cu fân al grajdului de han, cu 
mireasma şi întunecimea de atunci. Parcă n-ar fi trecut 
atâţia ani: Viena, Berlin, laşi... Efrosis, Eliz, Verona, 
Vanover... Parcă n-ar fi lăsat atâţia morţi în urmă: Iorgu 
Em. î. Şerban Em. ţ. Raluca Em. f... Il s-au părut că acelea 
toate n-au fost decât numai visul unui somn lung şi că se 
trezeşte în podul grajdului de atunci, un pribeag intrat pe 
bariera cetăţii de scaun a ţării, cu desaga câtorva cărţulii şi 


caiete, la şold... Se auzea şi strigătul afară: Hăăp-Hapaaa! 


S-a repezit la fereastră. 

Un apar îşi striga într-adevăr marfa din uliţă. Nu însă în 
ograda unui han. Şi el nu mai era băieţandrul aplecat pe-un 
ochi de bagea să privească de sus, pitorescul amestec de 
slujnice, de babe, de ţigani zlătari şi ucenici de potcovari, 
îmbulzindu-se să capete apă împărţită de sufletul vrunui 
mort. Şi-a pipăit obrazul aspru, musteaţa; a tras perdeaua 
groasă în lături să lumineze odaia lui nouă, din strada 
Speranţei. 

Iar cu o cutremurare şi-a spus că mai puţin chinuitor 
fusese visul cel rău, chiar cu toată ordia uliţei trecându-i 
peste piept în grele izbiri de copite, decât viaţa la care se 
deştepta! Visul cel rău are un sfârşit, o dezlegare. Te-ai 
trezit? Toate s-au dus, au pierit, te scuturi şi te 
dezmeticeşti, zâmbind de atâtea absurdităţi fără noimă. Pe 
când viaţa? Ea continuă să te sugrume cu ghearele-i de fier 
înfipte în gâtlej... 

De atunci îşi pipăie oraşul, oamenii; cercetează 
primenirile. Într-adevăr schimbările au fost multe şi 
grabnice. 

O altă lume, cu alt rost, roieşte acum pe Podul Mogoşoaiei. 
S-au împuţinat chervanele şi poştalioanele cu tălăngi şi 
surugii călări. S-au împuţinat simigiii şi neguţătorii cu 
straiele vechi ale orientului, chiristigiii şi săpunariii, cavafii 
din gura pieţii, mahalagiii cu botfori creţi. S-au înmulţit, în 
schimb, junii cu lampaz cafeniu la pantaloni şi cu pălărie 
tare, domnii cu bărbi rotunzite europeneşte, cupeurile unde 
se zăresc femei spoite după geamul de cristal. Poate că o 
pricină a acestei prea grabnice schimbări la faţă e şi 
războiul. Forfotesc ofiţerii ruşi într-un mai apropiat amestec 
cu localnicii decât la Iaşi; forfotesc clienţii birturilor şi ai 
cafenelelor; forfotesc tinerii din tagma celor despre care 
pomenea veselindu-se vechiul său prieten Caragiale, de pe 


vremea când era un nomad pribegind cu trupele de teatru 
călătoare. 

Atunci toate îi păreau pline de surprize şi de poezie. Acum 
toate îl apasă şi îl înăbuşe. S-au schimbat multe şi mulţi. 

El a rămas tot un nomad, pribegind de colo-colo, fără rost, 
în cea mai înfricoşată singurătate din mijlocul mulțimilor. 

O clipă s-a oprit locului, să privească încă o dată la casa 
măreaţă, unde atunci, cu zece ani în urmă, un italian 
sfârşise de cioplit lespedea unui capitel de marmoră şi se 
îndepărtase cu pălăria pe ceafă, să-i cuprindă cu ochii 
frunzele şi florile dezgropate în fine dăltuiri dintr-un 
bolovan vânăt şi grunzuros. Acuma capitelurile sunt sus, la 
stâlpii intrării cu treptele late. Şi-au pierdut albeaţa 
zaharoasă. Le-a şlefuit vântul, soarele, şi ploile; au o culoare 
caldă, gălbuie, mai dulce ochiului, fiindcă le-a patinat 
vremea. Îi mai sună în auz romanţa melodioasă a 
cioplitorului italian; i-a răsărit viu chipul de-atunci, cu 
pălăria lată pe ceafă, cu bărbiţa şi caierul mustăţilor 
încărunţite de praful alb. Şi dragostea cu care dezmierda 
luciul marmorei, podoabele scoase de el la lumină! Şi 
nemărginita satisfacţie, zugrăvită pe acel chip! Alte chipuri 
prietene, amestecate de-aproape în viaţa lui, s-au şters; nu 
le mai poate chema, îi apar fantomatic, fără contur: 
cioplitorul italian cu pipa în colţul gurii şi cu pantalonii largi 
de catifea, îi stă viu în amintire, ca un cunoscut drag părăsit 
numai de-o zi... Se va fi aflând cine ştie pe unde acum, 
întors în patria sa, a melodioasei romanțe; poate nu se va fi 
aflând nicăieri, trecut în marele întuneric de dincolo. Dar 
capitelurile de marmoră au rămas să-i supravieţuiască. 

Mihai Eminescu a păşit îndărăt să arunce încă o privire 
mai îndelungă şi casei care atunci era rece, cu pereţii jilavi 
de var, cu înfăţişarea neprietenoasă a zidirilor unde încă nu 
s-a născut un copil, unde încă n-a murit un om. Acum 
clădirea părea că a căpătat o viaţă a ei, caldă, pătrunsă de 
suflarea oamenilor. Şi l-a încântat aceasta! Regăsea parcă o 
veche prietenă, pe care vremea o cruţat-o cu blândeţe, 


înfrumuseţând-o, în loc s-o macine şi s-o veştejească, aşa 
cum lasă nu-mai jalnice urme aiurea. 

Pasul i-a fost apoi mai uşor spre casă. A deschis sertarul cu 
drag, răsturnând pe masă vraful hârtiilor unde pe-o parte 
scrisul mărunt aşternuse ciorne de memorii şi rapoarte ale 
revizorului Mihai Eminescu; pe cealaltă parte strofele nu 
deplin dăltuite. 

A aprins flacăra spirtului la ibricul de cafea. S-a pomenit 
cu sufletul nopţilor de la Viena. Şi i-a tresărit pe buze un 
refren de atunci. 

II 

— Manuscript! a strigat băiatul de la zeţărie, ivindu-se în 
pragul sălii principale de la redacţia ziarului Timpul, negru 
şi uns ca un ucenic de hornar, holbând ochii pe rând la cei 
trei prieteni şi domni redactori: Eminescu, Slavici şi 
Caragiale. Manuscris de urgenţă, domnilor! 

— Piei din ochii mei, demone! îl ameninţă Eminescu, 
ridicând un măr domnesc din talerul pus la îndemână pe 
birou. 

Băiatul s-a arătat tare de fire, fără să dea înapoi în faţa 
amenințării: 

— Dom” Take cere manuscript! 

— Are dreptate, a încuviinţat Slavici, aşezându-se pe scaun 
şi apucând condeiul cu hotărâre. Ce Dumnezeu! Ziarul 
trebuie distribuit la patru... 

Caragiale nu invoca numele lui Dumnezeu, în asemenea 
împrejurări. El lucra cu făpturile infernului, aprinzând 
deocamdată o ţigară cătrănită şi rău mirositoare, ce scotea 
un fum negru mai avan decât cazanele de smoală în clocot 
din fundul tartarului. 

— Dă-o dracului de gazetă! declară calm şi cu totul 
impasibil la riscurile judecății de apoi. Nu merită publicul să 
ne stricăm cheful şi o splendoare de controverse geniale, de 
hatârul onoratului public cu o mie de feţe şi fără nici un 
cap. 


— Ai auzit? Nu ne executa, mizerabile, ca un agent fiscal 
de urmărire, fiindcă o dăm dracului de gazetă! Până într-o 
jumătate de ceas să nu te văd în ochi şi să nu te aud cerând 
manuscript... 

Vorbise Eminescu, punând însă şi el mâna pe condei după 
pilda resemnatului Slavici, deşi aparent îşi însuşise 
rezistenţa rebelă a lui Caragiale. 

Băiatul tot se mai codea: 

— Vedeţi că dom” Take... 

— Domnul Take să poftească atunci şi să scrie el articole 
geniale ca noi, dacă îşi închipuieşte că geniul poate fi redus 
la rolul de maşini! Poftească de urgenţă că-i cedez locul! ... 
s-a burzuluit Caragiale, călare pe scaun, cu ţigara între 
degete şi cu cotul rezemat pe spătar. 

El nu era la nici o masă, cu nici o foaie de hârtie înainte 
pentru a scrie cumva vreun articol genial în doi timpi şi trei 
mişcări. Îşi trăsese scaunul aproape de sobă întors cu 
spinarea să-l dogorească jarul. 

Când băiatul a plecat să ducă lui dom” Take invitaţia de a 
se prenumăra printre redactorii Timpului, Caragiale a luat 
discuţia de la capăt. Avea de susţinut neapărat, urgent şi 
definitiv, anumite principii de sintaxă, pentru care ducea 
război cu Eminescu. 

Glorioasa întreprindere pornită împreună cu Frederic 
Dame, se încheiase cu o catastrofă vrednică de paginile foii 
umoristice Claponul. Pe la începutul lui noiemvrie, într-o 
dimineaţă fatală, cuprins de hărnicie se afla la redacţie 
înaintea tovarăşului de operaţii strategice. Abia apucase să- 
şi dezbrace haina şi să privească harta câmpului de operaţii 
cu toate steguleţele pestriţe, dibuind cam care-ar putea fi 
înaintările şi retragerile pe acea zi, când a intrat factorul de 
la telegraf. A is-călit ţiduia cu un tremur de emoție 
neobişnuit la el. Presimţea un eveniment hotărâtor pentru 
destinul său şi al Naţiunei Române, ziarul şi patria. A pus 
depeşa alături. A aprins ţigara de lux a acelor vremuri 
felice, cu carton şi aureală, a fumat-o tacticos, şi numai 


după aceea, fără pripă, a deschis hârtia lipită. Cuprinsul i s- 
a întipărit în cuget pentru totdeauna; „Medoc fini. Votca, 
Tzuica dedans”... 

De zece ori a citit-o, ţinând dicţionarul cu cheie alături: 
Medoc = Plevna; Votca = armata rusă; ţuica = armata 
română... Evrica! Ura! Trăiască! ... 

Într-o clipă a fost la tipografie. Noroc! Zaţul de seară 
neatins. O nouă ediţie cu depeşa! Maşinile au pornit de zor: 
vânzătorii au scăpat nebuni pe străzi, răcnind din adâncul 
rărunchilor: 

— Națiunea Română cu căderea Plevnei! 

Toată lumea în fierbere, drapelele tricolore scoase afară; 
îmbrăţişări şi chiot, entuziasm furtunos. Bravos! Aşa gazetă 
mai rar. Mai rapid informată decât Marele cartier general 
al ţarului! 

— Notre fortune est faite, mon bon! l-a asigurat Dame, 
bătându-l pe umăr. 

Dar n-a apucat să isprăvească vorbele şi să dispună tipări- 
rea ediţiei speciale, cu amănuntele senzaţionale 
confecţionate după reţeta în vigoare, că afară a izbucnit un 
vuiet infernal. Răcnete, geamuri sparte, huiduieli. O 
rumoare şi un tumult ca la asaltul Bastiliei! 

— Fugiţi! a strigat un băieţel de la tipografie, ivindu-se pe 
uşa dosnică. Fugiţi, că vă omoară! ... 

Cei doi strategi s-au uitat unul la altul, galbeni ca galbena 
ceară. Caramba! Mii de tunete! ... Şi n-au aşteptat a doua 
poftire. Medoc nu era fini, Votca şi Tzuica nu erau încă 
dedans. Unicul şi strălucitul corespondent pe câmpul de 
luptă al Naţiunei Române, făcuse un chef straşnic toată 
noaptea cu ofiţerii, şi fiindcă toţi îl asigurau că pe când 
dânşii beau şi ospătează, Osman-Paşa se predă armatelor 
creştine: spre ziuă, înfierbântat de şampanie până la 
paroxismul delirului patriotic, şi-a adus aminte de datoria sa 
şi a expediat telegrama fatală. Națiunea Română şi-a 
încheiat cariera, Medoc fini! ... Dar fatalitatea n-a 
zdruncinat prea mult cumpătul strategului pus în 


disponibilitate. I-a zdruncinat doar bugetul halbelor de bere 
cu guler de general şi al ţigărilor de lux cu cartonul aurit. 
Încolo? După ce-a povestit cu lacrimi în ochi, de râs 
bineînţeles, toate proiectetele năruite într-o clipă, spaima la 
auzul gloatei care venea să le aplice legea lui Linch şi fuga 
puţin eroică prin întunecoasele culoare de din dos; s-a 
dedat la ţigările de mahorcă mai cătrănită decât cerneala 
tipografică şi s-a lăsat convins fără greutate de Eminescu 
şă-şi încerce norocul la Timpul. 

Spre deznădejdea zeţarilor şi a lui dom” Take de la 
tipografie. 

Caragiale, venea ca la cafenea, la Union ori la Fialcowschi, 
să arunce o vorbă şi să ţină pe alţii de vorbă. Iar, arar când 
se aşternea la scris, groaza lui dom” Take era încă şi mai 
cum-plită. De zece ori schimba şi răsucea fraza, cerea 
şpalturi de corectură brăzdându-le cu nenumărate însăilări 
ca harta strategică împunsă cu steguleţe din redacţia 
răposatei Națiunea Română; cobora la tipografie să mai 
adauge ori să mai scoată o virgulă. 

Nu credea în cele scrise la o gazetă politică unde nu se 
simţea legat cu nimic; dar credea în meşteşugul scrisului. 
Pe acela îl supraveghea cu înverşunare de zuliar temându-şi 
nevasta. Şi tot aşa de neîndurat forfeca scrisul altora. 

Întorcându-şi privirea ascuţită spre Slavici, îl luă din scurt: 

— Stai onorabile, fracke! Nu-mi trece mie marfa dumitale 
ca o stambă ieftină de la mezat, vândută pe întunerec, în 
fundul prăvăliei. la mai citeşte o dată! ... 

Ioan Slavici a suspinat cu jale, aruncându-şi ochii la ceasul 
pus pe masă, alături de câlimară. 

Ca un om chibzuit ce se dovedise de când a făcut ochi în 
podgoriile Şiriei, feciorul Lenii Savului mai îndeplinea şi 
slujba de ajutor şi mână dreaptă a boier casierului Petre 
Millo, cumnatul celuilalt boier, Alexandru Lahovary; încât pe 
cugetul său apăsau întârzierile şi pagubele acestor foarte 
instructive discuţii trecute în bugetul şi condicile ziarului 
Timpul. 


Încercă o împotrivire: 

— Spuneai adineaori că nu merită publicul să ne stricăm 
cheful de dragul lui... Că doar n-o sta Murăşu-n drum, dacă 
domnii cetitori or da peste o frază mai puţin corectă... Nici 
măcar nu-i iscălită! ... 

— Aşa să-mi vorbească o mangafa, nu un scriitor! îşi pier- 
du sărita Caragiale. Ce? Eminescu îşi iscăleşte articolele? ... 
Odată ce-ai pus mâna pe condei, scrie fracke toate 
palavrele şi gogoşile de pe lume; dar scrie-mi-le frumos, 
scrie-mi-le corect şi bine aduse din condei să crezi şi tu 
propriile gogoşi şi palavre... Citeşte, că nu te slăbesc! 

Slavici s-a supus. 

Dar la al treilea rând, Caragiale, călare pe scaunul său ca 
un căpitan de sotnie, a ridicat nuna cu ţigara între degete 
în loc de cravaşă, comandând: 

— Nazat! Nu merge! Ce-mi umbli mie când cu „ce”, când 
cu „care”? Şi unde-mi arunci dumneata virgula la noroc, ca 
zarul la cafenea? ... N-am stabilit odată pentru totdeauna 
că pronumele „care” nu poate să fie înlocuit cu „ce”, decât 
când substantivul la care se raportă stă în nominativ? Şi n- 
am sta-bilit că înainte de „care” se pune virgulă; iar înainte 
de „ce”, nu se pune decât când e subordonată dreaptă? ... 
Ai fost de faţa, Eminescule, şi ai căzut de acord! ... 

Eminescu asculta muşcând din măr şi privind cu gândul în 
altă parte, dincolo de perete şi de portretul lui Lascăr 
Catargiu bătut deasupra uşii. A strâns din umeri lepădându- 
se de orice răspundere, nu fără ironie: 

— E o chestiune la care îţi lăs ţie cuvântul. Mie mi-ai dat 
pe seamă etimologia... 

— Bine-bine! Dar nu-l putem tolera pe acest infam să scrie 
ca stimabilul tău concurent întru poezie, State Prodănescu: 

La băi la Mehadia Cine avea parale Mânca macaroane lar 
cine n-avea Şedea şi se uita! 

— Manuscript! dădu iarăşi glas băiatul din uşă. 

— Stai, creatură, că nu mai dau turcii! ... Medoc fini! ... Nu 
vezi că ne-am poticnit în sintaxă, ca oştile aliate la Vidin? 


— Dom” Take spune... 

— Dom” Take să spună colo, şefului, lui boier Lascăr de 
deasupra uşii ce are de spus! ... Să-i spună lui boier Lascăr, 
lui boier Petrache Millo, lui boier Lahovary şi tuturor 
boierilor pentru care ne mâncăm viaţa aci; să le spună că 
vrem aconturi pe martie fiindcă pe cele din februarie le-am 
terminat... 

Arătase cu ţigara peste umăr la portretul blajinului boier 
moldovan, care zâmbea în ramă fără nici o mustrare de 
cuget, fiindcă amestecul său la gazetă se afla mai mult în 
condicile de abonaţi, silindu-şi partizanii să citească 
articolele geniale ale celor trei redactori. Adică a celor doi, 
Eminescu şi Slavici, fiindcă cele ale fostului director şi 
proprietar de la Națiunea Română, apăreau mai rar decât 
vedea el acum halba cu guler de generali şi ţigările cu 
carton aurit. Medoc fini! 

— Apropos! rosti Caragiale descălecând de pe calul de 
lemn. Ce se mai aude cu aconturile, scumpe amice Slavici? 
De mâine seară încep reprezentațiile lui Rossi la Naţional... 
Opereta franceză la Bossel... După reprezentaţie se mai 
duce omul la Union-Suisse, s-o mai asculte pe Fanelli, să 
mai bea un Drăgăşani ori o butelie de şampanie cu 
prietenul Dumitrache Ionescu... Nu trăim cu aer! ... Îţi 
semnez o chitanţă de lei cincizeci şi ai scăpat de „ce” şi de 
„care”, de virgule şi de două puncte... 

De astă-dată Eminescu era eu totul de aceeaşi părere, deşi 
pentru alte pricini: 

— Adevărat, lenciule! Eşti de-o zgârcenie nemaipomenită. 
Avarul lui Molicre e o mână spartă pe lângă tine, numai bun 
de pus sub interdicţie. De trei zile mă milogesc pentru un 
acont şi tu mă amâi ca un zaraf... 

— Pe ce lună? voi să afle numaidecât, Caragiale. 

— Cum pe ce lună? Pe luna viitoare, pe februarie... 

Caragiale a întins amândouă mânele spre portretul lui 
Lascăr Catargiu, invitându-l să privească: 


— Poftim, coane Lascăre! Uite cine vă apără partidul şi 
mai dezvoltă şi teorii economice! Un nenişor, care nu s-a 
învrednicit să sară cu avansurile măcar până la echinopţiul 
de primăvară. Un nenişor, care abia a rămas la aconturi pe 
februarie? Ce să speri de la el? Compromite breasla... 

Apoi, întorcându-se spre Eminescu: 

— Îţi propun o alianţă mai cinstită decât cele măsluite de 
diplomaţia europeană în comptul războiului ruso-româno- 
turc, nenişorule! Nu-l lăsăm pe acest ungurean să mai scrie 
un singur rând, până ce nu se prezintă cu aconturile... 

— Dar n-am, oameni buni! se văietă Slavici, cerând şi el, 
tot ajutorul lui Eminescu. Mihai, tu cunoşti cum stau 
lucrurile... Sunt cassar ca Pamfil Dan la Putna; cassar fără 
bani şi fără cassă de bani... 

— Să ai! Ce mă interesează! pufni Caragiale, plimbându-se 
prin cameră de la o masă la alta şi schimbând călimările de 
la locul lor, mutând vrafurile de gazete, primejduind şi 
talerul cu mere al lui Eminescu. Să ai, că doar nu eşti 
intendenţa lui Warşawscky, să iai foc când vine vremea 
inspecțiilor la depozite! ... Acesta numiţi voi partid? ... Nue 
în stare să întreţină onorabil o gazetă şi pierde toate 
ocaziile, fiindcă unde-s trei, doi din ei fac un sub-partid... 

— Manuscript! 

— Să dea manuscript cine are! Eu, băietele, oi mai da şi-n 
altă zi cu soare... La revedere, Slavici! La revedere, 
Eminescule! Şi cum te văd că ai rămas din tagma naivilor 
care se bat de dragul războiului, por le roi de Prusse, să-ţi 
dau un tuyau de curse... Mâine se pregăteşte şedinţă 
secretă la Senat, cu Camera împreună, pentru cercetarea 
actelor de alianţă cu Rusia... Are să fie zaveră mare. 
Vorbeşte şi Kogălniceanu... Acum, să-mi văd softalele 
voastre, dacă ştiu cum să speculeze chichionul în care a 
intrat Brătianu! ... 

— Ţara! ... observă Eminescu. Ţara! Fiindcă ţara plăteşte 
oalele sparte, nu Brătianu! Ce-mi pasă mie de chichionul în 
care a intrat Brătianu? 


— Pân' la ţară, de Brătianu e vorba! Aşa se-nvârte politica! 
V-am lăsat. Medoc fini! 

A prezentat bastonul în chip de sabie pentru onor şi a luat 
drumul cafenelei Fialcowschi să pună o tzuica fiartă cu 
candel, dedans, înlăuntru. 

Eminescu şi Slavici s-au aşternut la robie, cu băietul de la 
zeţărie în spate, implacabil ca destinul: 

— Manuscript! 

— Vine... Vine! Deocamdată fugi cu asta! a oftat Emi- 
nescu, întinzându-i cu o mână o foaie scrisă mărunt şi cu 
mâna cealaltă trăgând altă foaie albă în faţă, În pauzele 
dintre şire, privea gânditor pe fereastră căutând cuvântul 
potrivit. Afară ningea. Se vedeau fulgii aşternându-se pe-un 
acoperiş de tablă ruginită, pe hornuri negre. Îi mijeau în 
amintire dealurile ninse ale Iaşilor. 

Acum începea să tânjească după ele. 

Când a sfârşit de scris şi a predat ultima foaie băiatului 
care nu-l slăbea cu strigătul din uşă - manuscript! - scoase 
dintr-un plic vechi o scrisoare de nenumărate ori citită şi 
procitită: 

Bădie Mihai, Ai plecat şi mata din laşi, lăsând în sufletul 
meu multă scârbă şi amărală... 

Această epistolie ţi-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori 
am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin de 
minunăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... 
frumoase... 

Dar coşcogemite om ca mine, gândindu-se la acele 
vremuri, a început să plângă... 

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe, când 
hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de gânduri rele, 
dar în dragostea cea mare pentru Iaşul nostru uitat şi 
părăsit de toţi. 

Şi dimineaţa, când ne întorceam la cuibar, blogosloviţi de 
agheasma cea fără prihană şi iertătoare a Tincăi, care ne 
primea cu alai, parcă cine ştie ce nelegiuire am fi făcut şi 
NOI. 


Ţi-aş scrie mai multişor, însă a venit Enăchescu şi trebuie 
să plec cu dânsul la tipografie. 

Cu toată dragostea, Ionică. 

Împăturind scrisoarea cu încetineală a pus-o la locul său în 
plic şi a strâns plicul în buzunarul de la piept. 

Se uita cu pleoapele lăsate la masa lui Slavici. 

Prietenul de la Viena şi tovarăşul de la balamucul 
TreiSfetitelor, cu fruntea încreţită de încordare, scria ca un 
şcolar sârguitor ameninţat de sunetul clopoţelului. Era 
îmbrăcat cu o haină veche, păstrată înadins la redacţie, în 
cuier, să-şi cruţe celelalte straie de luciu în coate. Pusese în 
rânduială tot ce tulburase Caragiale de la obşteasca lor 
aşezare. Se aflau pe masă acum în cea mai perfectă ordine 
şi aliniere, o jumătate duzină de creioane ascuţite migălos, 
un condei de rezervă, guma de ras, sticluţa cu clei. 

Dar cuvintele se legau anevoie şi cu opinteli pe foaia de 
hârtie. 

Mihai Eminescu s-a apropiat zvârlindu-şi ţigara: 

— Ce-i, frate lenciule? Merge greu? ... la să punem umăr 
de la umăr şi s-o scoatem la capăt... 

— Manuscript! 

— Vine! a răspuns Slavici, trecând condeiul în mâna lui 
Eminescu. 

III. 

În după-amiaza zilei de paisprezece august, Teodor 
Ştefaniuc, judecător la Câmpulungul Bucovinei şi Vasile 
Morariu, jude la Cernăuţi, coborau din tren în Gara de 
Nord, buimaci de drumul lung şi anevoios. 

Călătoriseră cu ţugul şi cu diligenţa, trecuseră cu 
primejdie peste poduri smintite de puhoiul apelor, 
scăpaseră cu bine de alt puhoi care le mergea împotrivă. 
Righimentele ruseşti trimise la vatră de pe câmpiile 
Bulgariei după izbândă. 

Îi aducea după cinci ani, o hotărâre romantică din viaţa lor 
studenţească de la Viena. Aflându-se la prăznuirea unui 
prieten şi întristându-se atunci că li se isprăveşte veleatul 


studenţiei şi că se vor răzleţi fără urme în truda pentru 
pâne, s-au juruit la un ceas înaintat de noapte să se 
întâlnească o dată la cinci ani. 

Hotărârea purcedea de la literatură. Anume de la o nuvelă 
a lui Leon Negruzzi, Vântul soartei, cetită în Convorbiri 
literare. Juraţii de atunci fuseseră în număr de nouă. 
Plecaseră deocamdată la drum numai doi. Mai nădăjduiau 
să întâlnească alţii. 

Până atunci şi-au spălat colbul şi funingenea într-o odaie 
de hotel, s-au primenit şi au ieşit în uliţă să se minuneze de 
mândreţele pestriţe ale Bucureştilor. 

Gândul le-a fost să-l iscodească fără întârziere pe Mihai 
Eminescu, prietenul de la Viena şi redactor la Timpul. Nu 
era jurat, fiindcă se afla la Berlin în noaptea legământului, 
despărţit de dânşii cu un an înainte. Dar toţi s-ar fi bucurat 
să-l aducă în mijlocul lor. 

Pe Podul Mogoşoaiei s-au lovit piept în piept cu Alexandru 
Chibici, pasărea turcească, îmbrăcat în strai de oştean. 
Venea din Bulgaria, şi venea mânat de acelaşi legământ. 
După ce s-au îmbrăţişat, au pornit la redacţia Timpului. 

Ghiontiţi şi îmbrânciţi de îmbulzeala trecătorilor, ferindu- 
se de roţile şi de oiştile birjelor, a echipajelor şi docarelor, 
de caii ofiţereşti, înaintau greu ca în forfota unui iarmaroc. 
Totuşi Alexandru Chibici găsi răgaz pentru a strecura 
prietenilor câteva întâmplări din război, unele tragice şi 
altele mucalite, cum şi încredințarea că articolele din 
Timpul unde cetise el atât de fierbinţi accente de revoltă 
pentru mizeria soldaţilor români, desculți, despoiaţi, cu 
arme primitive şi totuşi atât de bravi, n-au putut fi scrise 
decât de Eminescu, deşi nu purtau nici o semnătură. 

— Îi recunosc scrisul. Parcă-i auzeam glasul, la Viena, când 
citea... 

— Şi noi la fel! întări Teodor Stefaniuc. Aici e Redacţia? 

— Aici. 

Tustrei au urcat scările. 


În sala dintâi au dat peste un domn încălecat pe un cal de 
lemn, scriind la o masă înaltă. 

Era întors cu spatele, foarte cufundat în lucrul său şi în loc 
de bun venit, le-a zvârlit o întâmpinare răstită, fără să ridice 
privirea: 

— Piei din ochii mei! lar ceri manuscript? 

Alexandru Chibici a luat cuvântul în numele tuturor, 
scuzându-i într-un chip foarte politicos: 

— Domnule, noi nu cerem nici un manuscript. Îl căutăm pe 
domnul Eminescu! ... 

Călărețul a îndreptat mâna înarmată cu un condei, spre 
cealaltă uşă. Economisea vorbele, precum îşi economisise şi 
privirile. Cei trei au intrat intimidaţi în a doua încăpere. 

La o masă lungă, Eminescu numai în vestă, cu gulerul 
desfăcut şi cravata zvârlită alături, scria de zor, muşcând 
dintr-o pară. 

Nici el n-a ridicat ochii... A întrebat tot aşa de neprietenos: 

— Iar mă omorâţi cu manuscriptul? 

Juraţii s-au uitat unul la altul cu o nespusă minunare de 
profani. Pe semne că toţi pătimesc aici de spaima 
manuscriptului! 

Au strigat şugubăţ tustrei într-un glas: 

— Trăiască Naţia! 

— Sus cu ea! a sărit Eminescu de pe scaun, zvârlind para 
în taler şi condeiul pe masă. Ce-i măi fraţilor, cu voi? ... Nu- 
mi vine să-mi cred ochilor! Daţi-vă încoace să vă strâng la 
piept! 

Juraţii s-au lăsat strânşi la piept; apoi au povestit cu 
gălăgie legământul lor, iar Eminescu s-a bucurat foarte: 

— De minune, fraţilor, de minune! ... Care va să zică tota 
fost bună la ceva literatura lui Tony şi-un coniac? ... 

— Şi tu? l-a întrebat mai târziu, Todiriţă Ştefaniuc. Tu cum 
o duci? 

— Mizerie, băieţi! ... Vecinică mizerie. Cum vedeţi, am 
ajuns jurnalist de profesie, în loc de copist, de secretar, de 


bibliotecar, de revizor, adică am schimbat o sărăcie pe alta 
şi mai lucie... lată! .... 

Cu mâna le-a arătat talerul de pere văratece. Zâmbea ca 
întotdeauna, aşa că prietenii n-au ştiut dacă vorbeşte în 
glumă ori dinadins. Şi fiindcă li s-a părut prozav de 
năzdrăvană întâmplarea să-l găsească tot cum îl cunoşteau 
la Viena, au izbucnit în hohote de râs. 

Printre hohote luau însă aminte că îmbrăcămintea 
prietenului era mai sărăcăcioasă decât a lor şi chiar decât a 
studentului de pe Dianagasse. 

— Am venit să te ridicăm de aici... i-a vestit Stefaniuc. 

— De minune! De minune! încuviinţă el cu voie bună... 
Aşadar aveţi? ... 

Şi a dus arătătorul în sus, după semnul lor tainic şi vechi: 
piţule! 

— Se-nţelege că avem! au răspuns râzând cei trei: 
judecătorul de la Cernăuţi, cel de la Câmpulung şi oşteanul 
întors de pe câmpul de bătălie, minunându-se că prietenul îi 
crede tot aşa de pârliţi ca studenţii de la Viena. 

— Halal de voi! Ce banchet o să mai fie! ... Lăs articolul 
neisprăvit şi merg de sârg... Pe ziua de azi, o mai scrie şi 
viteazul călăreț din cealaltă cameră ce-i va plesni prin 
minte. 

Eminescu şi-a înnodat legătoarea la gât, a îmbrăcat haina 
şi ieşind în urma ciurdei de bucovineni, a vorbit către 
viteazul călăreț: 

— Mai trage şi tu azi la jug... Ne întâlnim la Filippi, ori 
mâni, tot aici... 

În stradă bucovinenii au vrut să afle cine e domnul atât de 
scump la vorbă. 

— Caragiale, băieţi! ... Caragiale îl cheamă şi vă pot spune 
că nu-i scump la vorbă decât când scrie cronici de teatru. 
Vede-se că azi are vreo răfuială cu vreun orândar al 
grădinilor de vară. Altminteri, când începe a vorbi, numai să 
te ţii de dânsul. Scapără! 


Băieţii l-au mustrat că nu le-a mijlocit să cunoască un 
scriitor cu început de faimă şi cu atâta duh. Eminescu i-a 
lămurit: 

— Mai întâi, dacă afla cumva unde mergem, lăsa baltă 
scrisul şi n-avea cine să lupte cu tiranul nostru care cere 
manuscript şi iar manuscript! ... Avem noi un tiran, un 
băieţaş de la tipografie, care atâta ştie să spună: 
„manuscript! manuscript! manuscript!”... ÎL visez şi 
noaptea, mai amarnic decât tiranul nostru de la K. K. Ober- 
Gymnasium, domnul director Ştefan Wolf... Mai apoi, ca să 
vă spun drept nu l-am prezentat, fiindcă mergând cu noi, nu 
ne-ar mai fi tihnit în voia noastră... Cu el nu-i chip... La 
petrecere, ia şi nu dă... De altfel ca şi în viaţă. 

— Cum adică? a întrebat Morariu, tovarăşul de cântări al 
lui Cocinschi, în camera lor de-o iarnă la Viena. Ia şi nu dă? 
Cum vine asta? 

— Nu dă, adică nu se dă pre sine. Priveşte, ascultă, 
zădăreşte... Nu-şi deschide inima: zgândără cu unghii 
ascuţite într-a altora, cu teamă să nu apuce a zgândări alţii 
în inima lui. Fiindcă în ciuda fanfaronadelor sale de 
scepticism, de cinism, de sarcasm, pun gâtul că, în fond, e 
pur şi simplu un sentimental cu o frică teribilă să nu-l prinzi 
asupra faptului în flagrant delict de sentimentalism. Drept 
care, ne-ar fi găsit nişte caraghioşi fără seamăn, pe noi, cu 
amintirile noastre sentimentale de moldoveni... Aista-i 
duşmanul duioşiei, băieţi! ... Şi-o smulge din el, cum 
pliveşte grădinarul buruiana din straturi. 

Băieţii au tăcut, în necunoştinţă de cauză. Au încetinit 
pasul să privească la un bătrân în uniformă de gardă 
imperială, destul de nouţă, strălucind de-atâtea fireturi şi 
galoane, cu un zaimf de decoraţii pe piept. 

Colonelul de gardă imperială era gârbov peste samă, târa 
piciorul şi se sprijinea în teaca săbiei, dar saluta în dreapta 
şi-n stânga, ţanţoş, milităreşte. Părea şi foarte cunoscut. 

— Văd că ofiţerimea ţarului tot se bucură de mare trecere 
în Bucureşti, măcar că s-a isprăvit războiul şi s-a cam dus 


acasă! ... se dădu cu părerea Ştefaniuc. 

Eminescu a zâmbit: 

— Rus îl socoţi? ... E român curat, 'loderiţă, prietene! ... 
Dadu Filipescu, din neamul Filipeştilor... Îndată ce au intrat 
trupele ruse în ţară, şi-a adus aminte de vechile războaie de 
odinioară, de blagoslovirile căzute atunci pe-o parte din 
boierimea noastră şi de rangul pe care l-a avut în armata 
ţarului. S-a pomenit întinerit, a dat fuga la croitor şi precum 
îl vedeţi, îşi poartă mumia pe uliţă... Ha-ha! ... la mai uitaţi- 
vă şi la perechea lui boier Dadu, din carâtă... 

Trecea alt gârbov, într-o largă carâtă căptuşită cu pluş 
roşu: un boier cu anteriu, cu brâu de mătasă şi şapcă 
rusască în loc de işlie. 

Pe capră, un arnăut cu pistoale, îi amintea lui Eminescu alt 
echipaj cu tot tacâmul cuvenit de pe vremea osmanliului 
Pazvantoglu, intrând pe porţile de la Ipoteşti cu o oarecare 
postelniceasă Zenobia din ţinutul Botăşănilor. 

Bucovinenii se uitau minunaţi foarte. Călăuza i-a scos din 
nedumerire: 

— Nu vă spăimântaţi, că nu-i scăpat de la un muzeu de 
antichităţi! Aceştia sunt ultimii supraviețuitori, care aşa vor 
a face dovadă că nu se dau bătuţi. Ca banul Iordache 
Filipescu, tot aşa şi acest Alexandru Ghica, Barbă roşie, în 
asemenea chip înţeleg să protesteze împotriva 
occidentalizărilor care nu-i lasă să doarmă... Păstrând 
caftanul şi işlicul; barba până la brâu! ... Isprava îi costă 
două-trei ceasuri pe zi, cât durează îngrijirea, pieptănarea 
şi îmbălsămarea bărbilor cu diferite mirodenii... lar 
rezultatul e precum vi l-au arătat ochii. Încă un adaus la 
bălţătura Bucureştilor; un pitoresc din Fanarul 
ţărigrădean... De o parte monşerii lui Caragiale cu 
gemuşorul în ochi; de cealaltă parte, softalele, tot ale lui 
Caragiale, de pe vremea lui Mavrogheni... Târgul lui 
Caragiale, şi pace! ... 

— După cum înţelegem, nu-l prea ai la inimă, Mihai, pe 
acest Bucureşti... 


— Vă cred! 

Prietenii au desluşit o cută nouă între sprâncenile lui 
Eminescu şi un zâmbet mai amar de cum i l-au ştiut 
vreodată. 

El privea întunecat la mulţimea vuietoasă, care mergea 
spre desfătările sale de seară, cu nesaţiul norodului după 
un sfârşit de război. Îl nemulţămea priveliştea: dar îl 
nemulţămea îndeosebi descoperirea că ţine şi el într-un fel 
isonul lui Caragiale. Vorbeşte cu răutate şi cu acreală, nu cu 
vârtoasă revoltă. Bucovinenii se îndestulau mai simplu şi 
direct, cu priveliştea întru totul nouă pentru dânşii. 

Ruşii se împuţinaseră la număr... 

În schimb se zăreau acum în tovărăşia prietenoasă a 
localnicilor fesuri de ofiţeri turci, prizonierii liberaţi spre 
casă. Şi cu obişnuita nestatornicie de fire a bucureştenilor, 
de îndată pe aceştia i-au luat ei în deosebită dragoste. 
Oştirea ţa-rului îşi împlinise menirea pe front; pe deasupra 
mai lepădase în capitala Principatului şi un cheag de ruble 
proaspetei burghezii pe care se sprijinea Ion Brătianu... 
Mai bine de-un an a fost raiul birjarilor, al hotelierilor, 
bărbierilor şi birtaşilor. Raiul mai dura şi acum, după forfota 
de trăsuri, după odaliştele spoite care nu ştiau încă să se 
ţină în cupeuri, după junii sclivisiţi şi băcanii în straie noi, 
după belşugul vitrinelor şi firmelor proaspete, de proaspete 
negoţuri. 

Câte-un soldat prizărit pe alocuri, dorobanţ în uniformă 
zdrenţoasă ori oştean de linie fără nasturi la tunică, se 
furişa ca un vinovat să nu tulbure voioşia alaiului. 

Dar dincolo de risipelnica lume plimbăreaţă şi de aceşti 
soldaţi în zdrenţe pe care aveau să-i slăvească doar 
stihurile poeţilor şi părăzile oficiale la timpul lor; erau 
semne c-a venit rândul celor mai chibzuiţi la socoteală, 
hotărâți a nu lăsa să le lunece norocul printre degete. Se 
iveau la tot pasul binale, clădiri în construcţie, caturi înalte 
turnate peste zidăriile vechi. 


— Parcă suntem la Viena, băieţi, în anii când meşterii lui 
Frantz losef ridicau Ringul pe temeliile cetăţii Beciului. Vă 
mai aduceţi aminte? 

— Adevărat! recunoscu Alexandru Chibici. Numai că nu se 
cam potriveşte... Acolo se durau toate după un plan; aici 
văd că fiecare zideşte cum îl taie capul. 

— După chipul şi asemănarea orânduielilor din ţară... Cum 
vreţi să fie altfel? ... 

Vorbise Eminescu, adăogind după un timp: 

— Şi totuşi o asemănare este. Acolo, cum îi spuneam lui 
Slavici, îmi părea că aud atunci gemetele noroadelor din 
împărăție, puse sub piatră; aicea şi acum îmi pare a auzi 
gemătul ostaşilor de la Plevna, de la Griviţa, de la Smârdan, 
de la Opanez... Se vede că este dat sub toate zidirile din 
lume, să zacă suflete îngropate... Dar să lăsăm acestea şi 
să-l scoatem pe lenciu din bârlogul său. Nu-i prea hâtru 
tovarăş de petrecere; fiind el însă grijuliu om, are să ne ţină 
socoteala când noi vom începe s-o pierdem. 

Pe Ioan Slavici l-au găsit într-o gospodărie chivernisită şi 
dichisită, care nu aducea de fel a bârlog, cu fieştece 
lucruşor ticluit la locul său, cum se cuvenea de aşteptat la 
un vrednic fiu al Lenii Savului din Şiria. Au stat până ce şi-a 
chibzuit toate îndatorinţele pe a doua zi, la deosebitele 
slujbe mărunte unde se împărțea cu măsură: Codul lui 
Hurmuzache, redacţia şi administraţia Timpului, o suplinire 
dăscălicească la o catedră de limba română. 

Apoi ciurda întreagă a tăbărât La idee, birt vestit din 
Covaci. 

Acolo îndată s-au veselit bucovinenii de lista întocmită 
după năzdrăvanele denumiri scornite de Nae Orăşanu, 
Nichipercea, înaintaşul şi părintele sufletesc al lui 
Caragiale. 'Ţuica se numea: o idee; cârnaţii mai modeşti la 
făptură: mititei; cei mai arătoşi: patricieni; ocaua de vin cu 
borviz la gheaţă: o baterie; ardeiul roş: o torpilă; sticluţa de 
vin: o pricină; tacâmul: un regulament; turceasca: un taifas; 
socoteala: protocolul... Vasile Morariu a început prin a dosi 


o listă împăturită în buzunar, s-o ducă acasă, la Cernăuţi, ca 
bună mărturie a dubhliilor benchetuiri bucureştene. 

Iar de îndată s-au aşternut pe treabă după tot tabietul, cu 
ţoiurile de idei şi cu bateriile aşezate în coasta mesei, au 
poruncit mititei şi patricieni cu respectivele torpile, 
pregătindu-se pentru noapte lungă. 

Grădina birtului era prea neîncăpătoare pentru atâta 
gloată. Şi era grădină numai cu vorba. 

Câţiva pruni chirciţi şi strâmbi, un zaplaz văruit din gros, 
şăndrămăli susţinute pe stâlpi de lemn şi nelipsitul grătar 
care umplea văzduhul de fum şi duhoare. Dar norodul 
Bucureştilor se simţea foarte la îndemână în această boare 
de carne sfârâită, de usturoi şi de murături acre. 

De la fiecare masă se înălţau strigăte cerând să le vină în 
mare grabă baterii şi idei, taifasuri şi pricini. 

— Un rând, ţi-am spus, dobitocule! 

— Un rând! Vinee-ee! 

— Ce-i cu plachia mea, Naie? 

— Vinn-n-eeee! 

— Şi bateriile noastre, şefule? 

— Vin-n-neee şi bateriile, la galop! 

Chelnerii nu mai pridideau ştergându-şi sudoarea cu 
şervetele de-o îndoielnică albeaţă; muşteriii plecau să-şi 
aleagă singuri ficaţii vineţi şi hartanele de muşchiuleţ, 
trufandalele din galantarul unde roiau muştele. 

Erau oameni de toate soiurile, cu porturi de toate treptele. 
Familii de mahalagii, cu Vetele, cu Siţele şi Chiriacii lor; 
slujbaşi la minister, juni din garda lui C. A. Rosetti, bătrâni 
căniţi şi subcomisari cu chipiul de doc alb pe ceafă şi cu 
gulerul descheiat, ofiţeri întorşi de peste Dunăre cu stele de 
vitejie la piept: toţi îmbucând, ciocnind, gesticulând cu 
jumătatea de mititel în furculiţă, apucând chelnerii de 
pulpana surtucelor să-i întoarcă din drum pentru o nouă 
comandă. 

— Bateria, mă! Schimbă bateria! 

— Îndată, dom” Lache... 


— Vrăbioara, băiete! 

— Vine-eee-ee! 

Taraful de ţambalagii nu mai contenea o clipă, amestecând 
cântece de lume cu altele de război. Fumul grătarului 
răbufnea în valuri de miasme. Era o sară şi un birt şi un 
zaiafet pe măsura Bucureştilor! 

Mihai Eminescu a schimbat scaunul cu spatele la muşteriii 
lui Caragiale şi a început să cheme amintirile de la Viena. 

Pe chipul prietenilor citea urmele întipărite de vreme; dar 
şi cuminţea liniştire a oamenilor ajunşi la mijloc de viaţă, în 
preajma vârstei de treizeci de ani, fără nimicnicia grijilor 
pentru ziua de mâine. Toţi îşi aveau ori îşi pregăteau un 
rost. 

S-a apărat ca de-o muscă supărătoare: 

— Neamul nevoii! ... Chibici, îţi mai aduci tu aminte de 
Mamzel Rezi? 

Alexandru Chibici-Râvneanu şi-a scuturat creasta părului, 
într-un început de râs: 

— Nu numai de dânsa, Mihai... Ci şi de răvaşul pe care mi 
l-ai trimis la Berlin... Îl ştiu pe de rost: 

Prin ferestre uliţernici Noi priveam la Madam Maier Şi 
priveam cum Mamzell Rezi Şi cu Seppi joacă ştaier. 

Prea frumoasa Mamzell Rezi Amândoi cum o văzurăm Într- 
o clipă - foarte tragic Noi de ea ne-amorezarăm. 

Însă tu cu străşnicie Ascultai de regii libici. 

Unde sunt acele vremuri, Te întreb, amice Chibici? 

Cu măsurele ei blânde Cu isonul: harum horum Ne primea 
în a ei braţe Alma mater philistorum. 

Cu evlavie cumplită Înghiţeam toţi regii libici. 

Unde sunt acele vremuri, Te întreb, amice Chibici? 

Eminescu a întins paharul deşert: 

— Toarnă, frate Chibici! ... E tot ce mai putem face. Răs- 
puns la întrebarea de-atunci, nu se mai află pentru noi... 
Adică să precizez: nu se mai află pentru mine. La Berlin mi 
se păreau departe acele vremuri. Acuma-s mai departe 


încă, parcă le-am trăit în altă viaţă... Parc-aş fi mort de 
mult... 

Ienciu al Lenii Savului ţinea socoteala bateriilor, trăgând o 
linie în carnet la fiecare rând nou. Când mugşteriii de la 
mesele vecine s-au rărit, Vasile Morariu, răsucindu-şi 
musteaţa groasă, a cerut încuviinţare prietenilor: 

— Ce-ar fi să chemăm ţambalagiii? Să-ncerc dacă nu mi-a 
pierit glasul cu care te năuceam eu şi Cocinschi, 
Eminescule? 

— Cheamă-i! ... Numai să nu cântaţi: Mai turnaţi-mi în 
pahare, ori: Câte stele sunt pe cer... Nu vreau să m-apuce o 
şi mai amarnică jale. 

Lăutarii s-au înfăţişat, ploconindu-se: 

— Avem un cântec nou, boierilor... 

— Vesel? 

— Vesel, boierilor! ... 

Cântecul era vesel; nu izbutea să şteargă însă dunga 
dintre sprâncenele lui Eminescu. 

Rezemat de speteaza scaunului, cu braţele încrucişate pe 
piept, leodor Ştefaniuc nu-şi desprindea ochii de la fostul 
camarad al anilor de copilărie şi de tinereţe. Îi treceau prin 
minte alte clipe, când altfel îi văzuse chipul... Într-o 
dimineaţă, la Putna, când o porniseră în pădure, până a nu 
începe munca lor pentru pregătirile prăznuirii. Eminescu 
mergea înainte, descoperit, cu fruntea în suflarea vântului, 
cu şuviţele de păr uşor tremurate de adiere... Se oprise pe- 
un ţanc de stâncă, aşteptându-i. Se profila zvelt, tânăr, pe 
cer şi pe-o aripă de cetină care se legăna dincolo de el; iar 
toţi au încetinit pasul dinadins, ca să prelungească pentru 
ei această privelişte... Eminescu se uita înainte, peste 
vârfuri de brazi, spre văile încă pline de neguri. În lumina 
trandafirie a dimineţii, acolo sus, între cer şi aripa cetinei 
clătinându-se lin, în văzduhul răcoros de rouă, li s-a părut şi 
lor ca o divinitate tânără a pădurii şi a zorilor. Au încetinit 
paşii, fără să-şi dea seamă, dinadins pen-tru ca astfel să le 
rămână pentru totdeauna întipărită amintirea lui în cuget. 


Toţi aşteptau ceva de la el; spre dânsul îşi îndreptau ochii; 
de la el porneau gândurile şi hotărârile; pe el îl urmau. 

Iar acum l-au găsit dezbrăcat la vestă, fără guler, muşcând 
dintr-o pară, la o masă cu vrafuri de gazete, cu un foarfece 
şi cu un şip de clei alături. 

Şi mai târziu, în noaptea din clopotniţa mânăstirii Putna, 
unde şi-au înfiripat patul lor de fân! ... Luna îşi mutase 
lumina albă prin obloanele deschise. Se oprise asupra lui 
Eminescu, argintându-i obrazul neclintit, cu bărbia 
sprijinită în pumn. El zâmbea gândurilor privind în lună, cu 
ochii mari şi goi de statuie. Tot aşa l-a zărit şi după întâiul 
somn, când s-a răsucit pe cealaltă parte. Rămăsese în 
aceeaşi îngândurată nemişcare. Luminile lunei fugiseră de 
la el. În întunerec, cu bărbia în pumn, se prefăcuse într-o 
stană de marmură neagră, egipţiană. 

În toate acele trecătoare imagini, crezuse a lămuri taina şi 
prevestirea unui destin. Nu era din lumea lor. Nu era pe 
măsura lor. Îl aşteptau chemări care nu sunt pentru 
dânşii... lar acum l-au găsit despoiat ca un salahor într-o 
hardughie de redacţie, întrebându-i cu degetul ridicat: 
aveţi ceva piţule? Semnele degetelor erau cele de-atunci, 
dar fără zâmbetul jucăuş şi hâtru de atunci. Acela s-a dus 
pentru totdeauna. Fruntea şi-a pierdut boltirea senină, 
ochii s-au adâncit neguroşi, două dungi amare s-au săpat 
acum pentru totdeauna în colţul gurii, unde mijea acel 
zâmbet atât de drag tuturor în acele vremi. Nu mai este cu 
adevărat din lumea lor. Dar într-altfel îşi închipuiau că va fi 
această lume, care nu este a lor. Seamănă acum cu stana 
cea neagră egipţiană, din muzeul pe care-l cutreiera el; 
stana cea neagră egipţiană din stihurile recitate de el într-o 
seară - umbră de întunerec în întunerec. 

Acestea le vedea şi le gândea Teodor Ştefaniuc, prietenul 
de la Cernăuţi şi de la Viena. 

Ar fi dorit să le rostească, şi nu afla cuvintele îndestul de 


gingaşe. 


Era prea diafan painjeniş de gând, de asemuiri, de 
simţăminte, ca să-l poată scoate din plutirea nelămurită, 
lăuntrică, zdrumicându-l în bolovănoasele vorbe de toată 
ziua. Şi îşi spunea că poate tot Eminescu, numai el, ar fi 
ştiut să le dea fiinţa cuvântului. Le bănuia, însă? Le 
presimţea el, însă? 

Fostul lor prieten atât de înstrăinat de dânşii, asculta în 
nemişcare cu ochii întredeschişi, cântecul bătrânesc al lui 
Vasile Morariu, pe care lăutarii cercau să-l prubuluiască 
după ureche. loan Slavici scotea ceasornicul într-ascuns, pe 
sub masă, căsca ridicând palma la gură şi îşi făcea socoteală 
că anevoie îşi va mai pune rânduială în programul de-a 
doua zi. Chibici, în uniforma încă îmbâcsită de praful şi de 
noroiul Bulgariei, clădea o piramidă de scobitori, numite 
după tradiţia localului, baionete. Când piramida era gata, 
baionetele se năruiau. Chibici lua construcţia de la capăt. 

— Să vă zic alt cântec mai nou, boierilor? ... se dădu cu 
ideea scripcarul, petrecându-şi batista între vioară şi 
bărbie. Astea ale lui coconu Bazil le cam încurcarăm... 

Vasile Morariu se întoarse către prieteni: 

— Văzut-aţi, măi, ce răpede şi degrabă am devenit 
bucureştean şi personaj cunoscut la Idee? ... Coconu Bazil! 
„„„ Zi-i, faraonule, s-aud ce mofturi de modă nouă v-au mai 
adus domnişorii de la Paris, cu care se luptă fratele acesta 
al nostru, la gazetă! ... 

— Păi nu-i dă la Paris, boierule! ... Asta-i din război... 

Frunză verde, verde foi Ne-a făcut maica pe doi, Unul 
miercuri, altul joi, Ş-a umplut lumea cu noi, Ca să murim în 
război... 

Cei trei juraţi şi Slavici au privit la Eminescu. Prietenul lor 
stătea cu bărbia în piept. Nu i se vedeau ochii. Dar au ştiut 
că de dânşii şi-i ascunde; de ţiganii lăutari care-au întors-o 
îndată pe-o strună mai veselă. Şi Todiriţă Ştefaniuc a aflat 
încă un prilej de minunare, fiindcă tovarăşul lor de la Viena 
şi de la Putna, avea mai degrabă lacrimi pentru morţii şi 


atât de repede uitaţii războiului, decât pentru starea în 
care l-au găsit. 

— Neamul nevoii! a izbucnit Chibici, marele vornicel al 
veseliilor de altădată. Ce naiba, nu ne-am adunat doar la 
prohod! ... Eminescule, ţi-am luat blestemul din gură, ci nu 
ţi-oi lua şi năravul întristărilor... Să facem stânga-mprejur 
tot la Viena noastră... Cum a fost întâmplarea cu pantalonii 
lui Ştefaniuc? ... la spune, Morariule, adicătelea coane 
Bazil, ia spune ce mutră a făcut când a sărit la dulap să-şi 
caute pantalonii de mare ţinută? ... Că numai tu i-ai văzut 
mutra... 

— Ce să i-o văd? Mai puteam să i-o văd? Mă omoram de 
râs, de eram să dărâm patul la pământ! 

Eminescu s-a mai înseninat la aceste amintiri. 

Mai înseninat a fost a doua zi şi în zilele următoare, 
nedespărţit de prietenii de la Viena. L-a bucurat ştirea că 
Alexandru Chibici rămâne în ţară, precum încercase a se 
statornici şi înainte de război. Iar când 'Todiriţă Ştefaniuc i-a 
mărturisit nădejdea să-şi vadă numele tipărit în Convorbiri 
literare, l-a întrebat zâmbind cu melancolia unor trecute 
dezbateri dintre dânşii: 

— Care nume, Ştefaniuc? Ştefănescu, Ştefaniu, Ştefanelli? 

— Asta mă-ntrebam şi eu... Nu m-am hotărât încă... Să-l 
schimb? Să nu-l schimb? 

— Schimbă-l ori nu-l schimba, însemnătate n-are aceasta, 
prietene Ştefaniuc! Să nu-ţi schimbi însă breasla care te 
ţine la adăpost... Să nu te dai scrisului cu toată fiinţa, căci în 
ţara asta şi în lumea asta a tuturor strâmbătăţilor îţi ia şi 
pâinea de la gură... Dacă-ţi cauţi cuminte de treburile tale 
şi dacă vei scrie numai aşa, printre picături, te-aşteaptă 
toate mulţămirile de la scris. Poate Academia, poate 
altceva... 

— Eu şi Academia! ... Deocamdată colaborez la coşul 
Convorbirilor! Nu mi-i spune că aista-i drumul cel mai scurt 
la Academie... 

— Pentru oamenii cuminţi, da! 


Prietenul şi-a mai amintit altă năzdrăvănie în legătură ca 
viitorul: 

— Aflat-ai că Ioniţă Bumbac a ajuns mare profesor de 
limba şi literatura română, la noi, în Bucovina? ... Ei bine, 
cea dintâi grijă a fost să ne vestească o dată pentru 
totdeauna, că poţi s-ajungi tu cel mai mare poet al 
României, numele tău n-are să-l pomenească în ruptul 
capului. Nu-ţi iartă căciula! ... 

— Iaca, de asta n-am să pot eu dormi la noapte! s-a înve- 
selit şi Eminescu la asemenea înfricoşată ameninţare... 
Nea-mul nevoii! ... Prietene 'Todiriţă, de la Putna şi de la 
Viena încoace, am avut destulă vreme să aflu că lumea-i 
plină de feluriţi şi feluriţi loniţă Bumbaci... Unii nu-ţi iartă o 
poveste cu o căciulă... Alţii că nu le-ai găsit talent ori că nu 
le-ai dat dreptate când n-o aveau... Unde-am păşit, am dat 
de câte unul. El, la Viena. Petrino, la Iaşi. Aici se arată alţii... 
Macedonschi şi unii la care m-aştept. Dar nu vrăjmăşia lor 
lasă urme în mine. Ci neînţelegerea omenească! Uneori 
prietenii cei mai de-aproape nu-ţi pricep sufletul ori ţi-l 
strâmbă după cum ţi l-ar voi dânşii să fie... Acestea te 
mâhnesc mai crunt decât vrăjmăşia duşmanilor. E o mare 
deznădejde câte o dată să te afli singur ca într-o pustie, 
într-un târg cu atâtea mii şi mii de oameni. 

— Te simţi aşa de străin în Bucureşti? Aşa de rău?.... 

Eminescu a răspuns cu zâmbetul care-i adâncea cutele 
amare din colţul buzelor. 

Arm am Beutel, krank am Herzen Schlepp' ich meine 
langen Tage... 

Şi tot cu acelaşi zâmbet, l-a povăţuit: 

— Caută poezioara întreagă şi tălmăceşte-o pentru 
Convorbiri... Am s-o citesc într-o vineri sara, la adunările 
Junimei de la Titu Maiorescu, sucursala Bucureşti, şi are să 
treacă, frunză pe apă... 

La sfârşitul săptămânii, Eminescu şi-a petrecut prietenii la 
gară. 


De la gară, se întoarse tăcut, cu privirea în pământ. 
Alături, Slavici îşi cerceta din mers carnetul cu însemnările 
binechibzuitelor sale îndatorinţe. L-a închis tacticos, 
prinzându-i scoarţele în suşăniţă de gumă; apoi l-a pus în 
buzunar pipă-indu-l încă o dată peste ştofa hainei şi vestind: 

— Mi se pare că amicul Caragiale are de gând să ne lase... 
Zice că vrea să se plătească de avansuri şi să-şi răscumpere 
libertatea. O ţin înainte că partidu-i pe dric şi că mâne, poi- 
mâne, are să ne cadă baraca Timpului în cap. Tu ce crezi, 
Eminescule? 

— Ce-ţi pasă? 

IV. 


Mihai Eminescu a cercetat din nou biletul cu adresa şi a 
început a căuta numărul casei. Un număr mare, spre capul 
Podului. Mai avea o bucată de drum. 

Zâmbind, îşi spunea că domnul Radu Dospinescu, deputat 
în Adunarea Naţională, a rămas în urmă cu primenirile de 
nume ale uliţelor din Bucureşti. Neapărat va să-şi dea la 
tipar alte cărţi de vizită. Cele vechi purtau încă inscripţia: 
Podul Mogoşoaiei. De ieri, de la intrarea trupelor cu 
fanfară, cu drapele şi trofeie de război, se numea Calea 
Victoriei; precum Podul de pământ devenise Calea Plevnei, 
iar drumul Târgoviştei, pe unde a păşit el în Bucureşti, într- 
o mai târzie toamnă, primise botez nou întru pomenirea 
redutei Griviţa. 

Se mai cunoşteau rămăşiţele strălucitei serbări. Cununi de 
cetină spânzurând rupte de-a lungul stâlpilor, steaguri 
uitate afară, flori strivite de tălpi, lătunoaie urâte unde-au 
fost tribune acoperite cu scoarţe şi cu postav vişiniu. 

Toate, sub cerul noros, în lumina vânătă, împrăştiau o 
deşartă tristeţă, ca după orice paradă sfârşită. Trecătorii se 
îndreptau cu nepăsare la treburile lor, călcând în picioare 
crenguţele încă verzi de brad, înjurând când îşi acăţau 
mâneca straiului în piroane, bombănind când se împiedecau 
în sforile ghirlănzilor. Un măturător stătea proptit în coada 
măturoiului neîncumetându-se să se avânte la atât de 
anevoioasă ispravă. Într-un lighean ruginit de tablă, o 
ţigancă bătrână şi smulsă la cap, culegea baliga cailor, care- 
au defilat glorios, întorşi de pe glorioasele câmpuri de 
bătălie. Tot slujea la ceva: la lipitura cu lut a caselor. A 
alungat-o din mijlocul străzii un lanţ de trăsuri. Dar de dus 
nu s-a dat dusă. După ce droştile s-au depărtat, s-a întors să 
scurme cu îndărătnicia ciorilor căzute pe-un stârv. 

Mărinimos, măturătorul i-a arătat cu coada şumuiogului 
de nuiele, o pradă mai abundentă: 

— Vezi mai încolo, babo! 

Baba nu se-ndura: 

— Lasă maică... Trec eu şi la aia... 


Deocamdată se înverşunase pe bunul de sub gheara ei. 

Eminescu o asemui cu mulţi oameni ai după-războiului, 
care tot aşa scurmă acum în gunoaiele victoriei. 
Îndeletnicirea jurnalistică îi mijlocea să cunoască mereu tot 
alte şi alte scârbavnice stări, mereu tot alţi şi alţi vămuitori 
la răspintenea vremurilor şi a schimbărilor, pândind foloase 
acolo unde nici o închipuire nu le-ar fi prepus şi unde încă 
nu se uscaseră şuroaiele de sânge şi de lacrimi; unde încă 
nu se-nţelenise iarba pe morminte. Începeau să-l 
învinuiască până şi platnicii gazetei, că-i prea aspru şi 
necruţător la condei. El se învinuia pe sine că nu află destul 
de usturătoare cuvinte, să ardă ca pleasna de bici. Articolul 
scris pentru sărbătoarea de ieri, împotriva legilor cu de 
ridicata şi a înnoiturilor făţarnice, a arătat oşteanul adus cu 
triumf într-un parodic Sybaris, cetate a îndestulărilor şi a 
dezmăţului, pentru a fi slobozit apoi la bezna şi la foamea 
de acasă. 

I s-a trecut pe la ureche că a depăşit măsura. A slavi 
ţăranul şi a pomeni despre dreptul lui la mai omenoasă 
viaţă e o lipsă de dibăcie în gazeta unui partid de mari 
stăpânitori ai pământului. Aproape să işte iar o vrajbă, după 
cea care nu de mult a stârnit mânia domnului Alexandru 
Lahovary, fiindcă un simbriaş ca el la gazetă, cutezase a 
apăra plugarul oştean trimis la Plevna şi în tunurile 
Vidinului, aşa cum l-a îndemnat inima, nu cum se cereau 
drămăluite cuvintele în balanţa politicei. Şi încă o dată, 
pacea a adus-o numai blajina bunăvoință a bătrânului 
Lascăr Catargiu, om de lume veche şi fără doctorate în 
Drept de la Paris, dar cu mai neştirbit simţ al dreptăţilor. A 
spus încă o dată: „Aiasta nu se poate! Lăsaţi băietu să scrie 
după sufletul lui!” Iar dihonia dintre redacţie şi cârmuirea 
partidului s-a potolit până la o nouă pricină, care nu va 
zăbovi. Aceasta o ştie acum: grumazul lui nu este dintre 
cele care grăbesc să se încovoaie. Iar lumea în care trăieşte 
nu-i dintre cele care pot să i-o ierte aceasta. Îl aşteaptă la 
pândă, să i-o plătească fără îndurare... 


A scos din nou cartea de vizită şi a cercetat numerile 
caselor. 

Trecuse prea departe, luat de întrebări şi de gânduri. S-a 
întors, punându-şi atât de târziu o altă întrebare. Ce putea 
să voiască de la el, Radu Dospinescu, deputat în Adunarea 
Naţională, nepotul postelnicesei Zenobia, fostul mosafir al 
Ipoteştilor pe vremuri? Nu-l mai văzuse de-atunci. Şi dacă 
era deputat, slab glas avea în Dealul Mitropoliei, de nui l-a 
auzit nimeni! 

S-a oprit cu îndoială în dreptul casei pe care prea bine o 
cunoştea. 

Casa de odinioară, unde un italian cu bărbiţa şi caierul 
mustăţilor încărunţite de pulbere albă, stătuse dintr-o 
cântare melodioasă să admire un capitel de marmoră 
dăltuit de a lui mână. Înşelare nu putea fi în potriveala 
numerelor. A intrat deci pe poarta larg deschisă; a urcat 
treptele late, înălţând capul să privească mai de-aproape, 
cu drag, dantela de frunze şi de flori a frontonului. 

La sunetul clopotului l-a întâmpinat un valet cu favorite 
cărunte, aşteptând cartea de vizită. 

N-avea aşa ceva. 

Valetul n-a clipit, măsurându-i doar din tălpi până-n creştet 
straiele ponosite, încălţările vechi, pălăria prăfuită. 

Când a văzut cealaltă carte de vizită, a stăpânului care-l 
invitase, s-a arătat însă a cunoaşte lucrurile fără alte 
lămuriri. 

— Sunteţi domnul Eminescu? ... Chiar eu v-am trimis 
biletul prin omul de serviciu... Intraţi domnul v-aşteaptă 
sus. 

I-a luat pălăria şi pardesiul, să le atârne în cuier. Eminescu 
a zâmbit de ruşinea lor, alături de alte pălării şi pardesie 
mult mai arătoase. A întrebat cu o singură îngrijorare, 
fiindcă avea groază de lume străină şi numeroasă: 

— Domnul Dospinescu e singur? 

Tot fără să clipească, valetul l-a informat scurt: 


— Cu o singură persoană. Poftiţi! Am ordin să vă introduc 
imediat. 

Valetul îl aştepta ţapăn, lângă canatul uşii dat în lături. 
Invitatului cu straiele ponosite, nu-i stătea în fire să-şi 
pregătească întâlnirile nici într-un fel. Le lăsa la a lor 
întâmplă-toare voie. Deci nu şi-a încheiat nasturii, nu şi-a 
scuturat firele de tutun acăţate în creţii hainei, nu şi-a 
preumblat degetele prin păr. 

A păşit pragul, şi îndată a înţeles că n-ar fi avut nevoie de 
nici o pregătire. Pereţii căptuşiţi de cărţi în masive 
biblioteci de stejar, l-au primit ca într-o încăpere de mult 
cunoscută şi prietenă. Dar n-a avut vreme să-şi lămurească 
acest plăcut simţimânt. 

I-a luat înainte un glas neaşteptat acolo, detunat şi de-o 
barbară cordialitate răstită: 

— Haide, prietine Eminescule! De-un ceas ne ţii pe 
ghimpi... 

Îi înşfăcase mâna, i-o scutura, i-a lipit pe obraz o sărutare 
ghimpoasă şi îmbălată, fostul tovarăş de la Hanul Şerban- 
vodă, Tilea Brăboiu, nepotul ceaşului de ogradă. Cu aceleaşi 
smucite apucături, care i l-au înstrăinat din amintirile 
blânde de altădată în ultima lor întâlnire de la Berlin, unde 
venise s-adune „ceva jăratic” de-acolo, să-l ţină sub spuză şi 
s-aştepte ceas potrivit „pentru ca să-şi joace ursul” - după 
ale sale spuse. Tilea Brăboiu nu i-a lăsat răgaz nici acum să 
se dezmeticească din nedumeriri. L-a târât cu braţul adus 
pe după mijloc spre biroul din fundul încăperii. 

Acolo îl aştepta, în picioare, rezemat cu o mână de-un 
teanc de cărţi, umbra lui Radu Dospinescu. Căci umbra 
celui ce-a fost, era. 

Umbra încercă să surâdă: 

— Nu te-aşteptai la asemenea complot? Am stat mult la 
îndoială... 

Tilea Brăboiu nu l-a lăsat să sfârşească: 

— Dă-mi voie mie să expun eu cum stă chestia... Să ne 
aşezăm la un colţ... 


Se vede că era omul colţurilor. 

Radu Dospinescu, slăbit şi adus de spate, a mers până la 
colţul cu jilţuri şi cu mesuţă rotundă, dintre două geamuri. 
Vroia să-l poftească pe Eminescu în fotoliul de alături. Tilea 
Brăboiu a hotărât altfel: 

— Stai aci, dragă Eminescule! Să te am în lumină... 

El se aşeză în umbră. Se vede că era omul umbrelor. 

A sunat ca la el acasă. Nu i-a dat cuvântul amfitrionului, îl 
întrebă pe invitat: 

— Cafele, nu? ... Un lichior? ... Un coniac? ... 

Şi tot el, a poruncit valetului: 

— De toate... Cafele, lichior, coniac! ... 

Radu Dospinescu surâdea obosit, ca la năzdrăvăniile unui 
copil teribil. 

În lumina mai clară, Eminescu îi desluşi trăsăturile chi- 
nuite, paloarea obrazului, părul cărunt, musteaţa colilie. 
Instinctiv, l-a înfăşurat într-o înduioşare de care s-ar fi mirat 
singur. Se adunau amintirile de la Ipoteşti, din salonaşul- 
cancelarie, unde tânărul proaspăt întors din apus ducea 
război sumeţ cu căminarul. 

Copilul de-atunci le pătrundea prea puţin acele războiri. I- 
a rămas doar suvenirul unei apariţiuni neobişnuite în casa 
lor, dezbătând învăţătura cărţilor şi semnele vremii cu o 
aprindere care înfrângea cerbicia părintelui său. Trebuia să 
i-o spună neapărat, drept mărturie că acele vechi şi 
memorabile evenimente nu i s-au şters din cuget. 

Palma lui Tilea Brăboiu plesnită peste genunchi, i-a risipit 
însă melancolicile, dulci îngândurări, ca un pietroi zvârlit 
într-un stol de uşure şi sperioase rândunici. 

— Bine, puiule! Să ai o asemenea stofă de gazetar şi s-o ţii 
ascunsă atâta vreme? ... 'le ştiam poet... Stele, melancolie, 
lacuri, Venere şi Madone... Şi de-un an de zile, din senin, ai 
răsărit din laşii tăi să tuni şi să fulgeri! ... Faci pârjol! ... Dă-i 
înainte, frate-mio! 

A sorbit zgomotos cafeaua, leorbăind buzele şi plescăind 
din limbă. 


În acest timp, nu-l pierdea din ochi. A făcut semn mut cu 
degetul lui Radu Dospinescu să-i întindă tabacherea. 
Amfitrionul s-a supus. 

Tilea Brăboiu i-a confiscat tabacherea, s-o aibă la 
îndemână, după ce l-a invitat şi pe Eminescu: 

— Ia, măi frate-mio! la, că de ăstea nu-ţi servesc rablele 
tale de patroni. 

Apoi, ca o legătură firească de idei, după ce a zvârlit ochii 
ponciş la straiele sărăcuţe: 

— 'Ţi-am spus adineaori: dă-i înainte, frate-mio! Vorba e, îi 
dai cu folos? 

— Ce înţelegi cu asta? 

— Ce poate să înţeleagă toată lumea... Şi-am să-ţi răspund 
tot eu pentru tine... Nu-i dai cu folos! M-am interesat... 
Aminteşte-ţi ce ţi-am spus la Berlin. Cu prietenie ţi-am spus- 
o, măi frate-mio... Strânge-ţi bagajele şi dă fuga în ţară, 
unde se procopsesc toţi discipolii lui Schopenhauer: unii la 
catedre, alţii la ministere! Văd că prost mi-ai urmat sfatul... 
Ai venit după spartul bâlciului, să-i aperi pe ăi care nu ţi-au 
purtat la vreme de grijă... Cum nu ţi-o poartă nici acum. Ai? 

Eminescu a aşezat ceaşca de cafea pe masa rotundă şi l-a 
cercetat în ochi, înălţând sprincenele, cu o zâmbitoare 
mirare: 

— Nu ştiu de ce ţi-aş răspunde? E ceva care mă priveşte 
numai pe mine... lar de când ne-am despărţit e atâta 
vreme, încât nu-mi închipuiam că de la depărtare, urmezi 
să-mi porţi atâta grijă... 

— Cu un rost, frate-mio! Cu un rost! ... Să venim la chestie, 
fiindcă m-ai adus tu indirect la chestia chestiilor, la nervus 
rerum. N-am să te întreb cât primeşti pe lună la Timpul. 
Ştiu! Nici cât de regulat. O ştiu şi p-asta! N-am să te întreb 
nici ce te-aşteaptă ca recompensă pe viitor. Ai o lecţie. 
Trecutul! Îl ştiu şi pe acesta. Biblioteca de la Iaşi, 
revizoratul, proces... De toate m-am informat. Te am aci, în 
buzunar... Arată-mi unul care s-a purtat cu tine după 
meritele tale, să-l mănânc! ... Acestea fiind zise, uite şi 


propunerea noastră... Lasă-ţi rablele să se ducă pe apa 
sâmbetei, încotro au pornit. Vino cu noi să facem un ziar 
mare, modern, independent... Nu râde! 

Eminescu râdea cu voie bună de felul cum îi disloca şi îi 
reîntocmea viaţa, un om pe care nu-l mai văzuse din junia 
lui de rătăcitor. 

— De asta m-aţi chemat? întrebă. 

Privea nu la fostul tovarăş de la Hanul Şerban-vodă; ci la 
Radu Dospinescu, fiindcă din partea lui îl surprindea un 
asemenea gând, în asemenea chip brutal înfăţişat. 

Radu Dospinescu se mişcă în jâlţul de piele, dând să 
vorbească. Însă Tilea Brăboiu, încă o dată nu-i lăsă cuvânt: 

— Dă-mi voie! Eu tratez! 

Cu ţigara în colţul gurii şi cu un ochi micşorat, se ridică în 
picioare să-l domine de la înălţime, strâmbându-se ca 
lonvodă-cel-cumplit dintr-o prea cunoscută stampă; poate 
din pricina fumului, poate din pricina convingerii că faţă de 
anume firi delicate, asemenea sumuţări dezlănţuiesc o 
adevărată panică fizică şi îi chezăşesc neîndoielnic câştig în 
discuţie. 

Repezi ţigara într-un vas de flori, se pipăi la prohabul 
pantalonilor, îşi puse mâinile în şolduri şi glăsui: 

— Da, puiule! Pentru aceasta te-am chemat. A fost ideea 
mea... M-am bazat pe cunoştinţa noastră veche şi pe 
prietenia de când eram nişte băieţi necăpătuiţi, amândoi. 
Eu nu uit. Am cultul prieteniei! ... Am să-ţi spun şi cum a 
devenit cazul. După ce-am fixat cu neica Radu totul pentru 
gazetă: buget, format şi alte alea, am luat la pontaj lista 
redacţiei... Cel dintâi nume pe lista mea ai fost tu, pentru 
motive binecunoscute, din care ţi-am pomenit numai câteva. 
Despre celelalte, mai vorbim noi. Este, şefule? 

Şeful, Radu Dospinescu a încuviinţat cu o dezarmată 
clătinare din cap. Îşi privea unghiile degetelor albe şi lungi, 
de bolnav. 

Refugiat în această contemplare îndeobşte rezervată 
femeilor, nu era silit să înfrunte nici privirea uimit 


mustrătoare a lui Eminescu, nici privirea de pandur a lui 
Tilea Brăboiu. 

— Aşa te vreau! mugi nepotul ceauşului, după ce şi-a suflat 
nasul zgomotos şi a tuşit smârcâindu-se să-şi scoată un dop 
din gât ori din fundul nărilor. Păi cum să nu este, dacă îlam 
în buzunar? Ne-ai căzut pe drum de sară, Eminache, 
poetache... Neica Radu îţi citise poezelele. A rămas din 
juneţe cu slăbiciune pentru literatură, poezele, suspine 
triste şi alte ălea. Ţi-a apreciat talentul. M-a întrebat dacă 
nu eşti cumva din Botoşani, fiul căminarului Gheorghe 
Eminovici, pe care l-a vizitat el pe vremea lui Cuza-vodă... 
Nu fuse aşa, neică Radule? 

Radu Dospinescu îşi apăsa acum cu latul palmei mijlocul 
sub coastă, chinuit de-o durere care-i înverzise obrazul. 
Tilea Brăboiu nu se sinchisea de atâta lucru. 

Trecu mai departe: 

— S-a mirat când ţi-am stabilit identitatea. Şi i-a făcut 
plăcere. Trebuie să ştii că e un sentimental incurabil. Până 
şi-n politică. Dar o să-l vindecăm noi! Închid parenteza... 
Spusei că nu făcuse nici o legătură între semnătura 
Eminescu şi haimanaua căminarului Eminovici pe care o 
cunoştea el... Nu făcuse legătură nici între poetul Eminescu 
de la Convor-biri şi autorul articolelor nesemnate din 
Timpul. Aşa e dom-nia-sa, trăieşte-n sublim şi în turn de 
fildeş de o bucată de vreme. O să-l coborâm noi pe pământ! 
L-am luminat cine eşti, pe la noi ce rătăceşti, de unde vii, de 
la rost de ce-ntâr-zii! ... A primit cu entuziasm să discutăm 
şi să tratăm chestia... S-o discutăm aşadar şi s-o tratăm! 
Limpede şi fără înconjur, frate-mio! Spune care-s pretenţiile 
tale? Aşterne condiţiile, acilea pă masă, pă tipsie... 

Eminescu îşi scoase pachetul albastru de tutun, fără să ia 
aminte la îmbierea tabacherii deschisă pe mesuţa rotundă, 
îşi răsucea ţigara după tot tabietul său de la redacţie şi de 
la truda nopţilor. 

Când a isprăvit-o, a retezat mustăţile de tutun şi le-a pus 
cu băgare de samă îndărăt în pachet; a strâns pachetul în 


buzunar şi a rostit încet, dar apăsat: 

— N-am nimic de discutat şi de tratat... N-am nici o 
pretenţie şi nu pun nici o condiţie, fiindcă nu mă despart de 
Timpul. 

— Prostie! 

— Prostie, dacă vrei... 

Tilea Brăboiu a făcut câţiva paşi, potrivindu-şi mereu 
prohabul pantalonilor, a răsfoit o carte de pe privazul 
bibliotecii, a zvârlit-o cât colo şi s-a întors la fotoliu, 
trântindu-se picior peste picior. Cu toate hainele cafenii de 
nouă şi prea aleasă croială, cu toată bărbiereala proaspătă, 
cu toată cravata de mătasă şi cu toţi anii de la Paris, se 
vădea pe de-a-ntregul, nestrujit fostul băiat oploşit la Hanul 
Şerban-vodă; noul Dinu Păturică al vremilor. Nu izbutea să- 
şi stăpânească nici stropşeala apucăturilor, nici 
nemulţumirea unei socoteli care dă greş. 

A schimbat de tactică, răstignindu-se pe spata jilţului şi 
privind în tavan: 

— Faci cum vrei, în definitiv! Eu ţi-am vrut binele. Binele 
cu de-a sila nu se poate. 

Îndurându-se să pogoare apoi ochii din tavan, l-a 
drămăluit cu privirea într-o compătimire ironică: 

— Permite-mi însă o indiscretă întrebare. Ce te ţine atât de 
legat de Timpul? 

— Nimic deosebit. Un ziar unde am început o luptă şi unde 
vreau s-o duc până la capăt. 

— Şi ce te-ar opri să duci o luptă şi la ziarul meu? ... Adică 
la noi? Libertate, cât vrei! Până la un punct, bineînţeles! 
Mai vorbim noi... Semnezi! Îţi faci un nume! Îţi garantez că- 
ţi faci o situaţie... 

Eminescu zâmbea uitându-se la dulapurile cărţilor, cu o 
desăvârşită desprindere de la discuţia care nu-l interesa. 
Strângând din umeri, a vorbit moale: 

— Nu doresc să-mi fac nici un nume şi nu cer nimănui să- 
mi garanteze nici o situaţie... 

— Capsomani mai sunteţi voi, moldovenii! 


— Da. Cap de bou, după cum ne-arată stema ţării. 

— N-o lua aşa! Ai aerul că te-ai ofensat... Gândeşte-te încă 
o dată ce perspectivă îţi oferim! Ce gazete apar în 
România? Războiul lui Grandea şi Weiss, Telegraful, 
Românul lui C. A. Rosetti, Timpul vostru, Presa lui Vasile 
Boerescu, România liberă a lui Laurian, LOrient, 
Dorobanţul... Spanacuri! ... Şi mai gândeşte-te, ce epocă se 
pregăteşte pentru presă, în România independentă! ... Ce 
frământări, în care un ziar dibaci condus, poate să încurce 
şi să descurce o mie de iţe! ... Brătianu nu pleacă, asta te- 
asigur eu... Dar are de luptat şi cum e neîntrecut în arta de 
a dezorganiza opoziţia, avem să asistăm la peripeții 
homerice... Pe Neculai Ionescu de la Iaşii voştri l-a mâncat 
la 76 cu un minister. Pe Gună Vernescu, idem. Pe Boerescu 
şi pe beizadeaua Mitică Ghica îi mănâncă mâine-poimâine. 
Pe Kogălniceanu îl debarcă definitiv la cea dintâi ocazie... 
fiindcă e prea incomod, prea popular, prea se crede rămas 
tot sfetnicul lui vodă Cuza, mai punând la cale vreo 
secularizare ori vreo împroprietărire a ţăranilor. I-a înădit 
şi s-a înădit... Brătianu nu înghite; nici vodă Carol! Pe cei 
opt de la Iaşi: Mârzescu, fraţii Şendrea, Vasile Conta, alţi 
căţei şi cu Brânză nouă, îi linişteşte cu un minister pe unul, 
cu un ciolănaş pe altul... Îi văd politica lui Brătianu, cum te 
văd... Acum întoarce foaia şi ia pe rând afacerile câte au să 
trăsnească în ţară, de la un ceas pe altul! Ţine-mă, frate- 
mio! În Dobrogea cu o petiție şi cu un timbru de 25 bani, te 
faci stăpân pe pământul celor care-au împuns-o în lume. 
Începe rectificarea şi canalizarea Dâmboviţei! ... Ajungem 
iar la răscumpărarea căilor ferate, care nu s-a is-prăvit şi îşi 
are cântecul ei! ... N-a umblat taica de florile mărului pe la 
Berlin. Unde mai pui chestia evreiască? ... Gazetă să ai, 
băiatule, că încolo găseşti unde să pocneşti şi pe cine să 
scuturi, să-ţi tremure toţi înainte, de la opincă până la 
vlădică! ... Tai şi spânzuri ca în ţara lui Cremene-vodă, 
făcându-l mai întâi pe Cremene-vodă să-ţi ştie de frică... 
Vezi-le acum toate acestea aşa cum se prezintă, cu 


perspectivele lor... Pune la bătaie imaginaţia ta de poet. Şi 
dă-ţi seamă la ce horă te invită prietenul tău de la Hanul lui 
Şerban-vodă... Îţi spun drept, numai prietenia noastră de 
atunci m-a îndemnat să te caut... Eu nu uit! M-a indignat 
cum te speculează rablele voastre din partidul cu şapte 
capete, fără cap... Când are cineva un condei ca al tău, nu-l 
înmormântează în cavoul partidului conservator! ... Lasă 
mofturile de fată mare şi spune care-s pretenţiile tale! ... 

— Ai isprăvit? l-a întrebat Eminescu trăgându-se spre 
marginea fotoliului, ca un om gata de plecare. 

— Deocamdată... 

— Ca să isprăveşti cu totul, nu deocamdată, repet că nimic 
nu mă poate clinti de la Timpul. Că e ziarul partidului 
conservator mă interesează în fond prea puţin. 

— Uite pe cine ceteşte înaintea tuturora C. A. Rosetti des- 
de-dimineaţă, cum deschide ochii! rânji Tilea Brăboiu. Ştii 
asta? 

— Am auzit... 

— El te consideră un gazetar mai cu miez decât toţi 
ceilalţi. Îl înjuri şi trece peste toate. Te ceteşte, nu te 
aprobă, dar te admiră. Şi tu, te simţi mai solidar cu rablele! 
Înţeleagă, cine poate... 

Mihai Eminescu strânse din umeri: 

— Spus-am eu că mă simt solidar cu rablele? Mi se pare că 
am spus dimpotrivă. Însă rablele mai suportă şi ideile mele 
pe ici pe colo. Mai închid ochii. Ori nici n-au ochi să vadă şi 
minte să priceapă! ... Aşa că în coloanele Timpului îmi mai 
îngăduie din când în când să spun şi eu ce am de spus 
despre mizeria ţăranilor, despre mizeria soldaţilor care-au 
luptat la Griviţa, despre eroismul trecutului spurcat de 
profi-torii prezentului. La laşi am scris la un monitor al 
vitelor de pripas şi aceasta nu m-a împiedicat să-mi exprim 
acolo credinţele mele: cronici de politică externă, cronici 
teatrale, cronici sociale. Nu m-a împiedicat să duc campanie 
pentru repausul duminical şi pentru reducerea orelor de 
muncă la femeile şi fetele care lucrează la fabrica de 


tutun... lar când aceasta n-a mai fost posibil, când patronul 
gazetei mi-a cerut să renunţ la independenţa mea o singură 
dată, ca să tămâiez un primar fiindcă aşa îi dictau interesele 
sale - am plecat... Dacă pretinzi că ai urmărit articolele 
mele din Timpul, poţi pretinde că m-am tocmit simbriaş ca 
să ridic în slăvi programul, politica şi interesele partidului 
conservator? Slavă Domnului, am scris şi scriu îndestule 
adevăruri neplăcute pentru conservatori. Şi când nu va mai 
fi cu putinţă de păstrat această puţintică independenţă - nu 
voi întârzia să fac exact cum am făcut cu gazeta vitelor de 
pripas de la Iaşi. Deocamdată, cu toate unele mârâieli ale 
unora şi altora, încă nu e cazul. 

— Deocamdată! Mârâi iarăşi Tilea Brăboiu. Dar mâine? 

— Mâine, va fi mâine! 

— De ce să nu fii prevăzător şi să nu te asiguri de pe acum 
împotriva acelui mâine? 

— Nu-mi purta dumneata de grijă. 

— Va să zică ne refuzi? 

— Te refuz, nu vă refuz... O gazetă aşa de măreaţă ca 
aceea pe care zici că o pregăteşti se va dispensa foarte uşor 
de un redactor atât de incomod şi de recalcitrant ca mine... 
lar acestea fiind spuse, nu mai am nimic de adaos! .... 

Radu Dospinescu a făcut un gest de neputinţă cu mâna lui 
subţire şi lungă. Nu-l lăsa însă să plece: 

— Domnule Eminescu... 

— Îţi pierzi... Ne pierdem vremea! i-a tăiat vorba Tilea 
Brăboiu, pufnind şi necăjindu-şi musteaţa ţepoasă şi 
neagră, ca peria văxuitorilor de ghete. 

— Lasă-mă... Poate eu, tot am ceva de spus... 

— Poftim! 

Nepotul ceauşului de slugi a plecat din scaun să se plimbe 
prin încăperea largă, punând mâna să ridice din loc vasele 
chinezeşti şi persane, statuiele de pe piedestale şi cutiile de 
lemn rar, trecând printre degete şalurile turceşti şi 
venețiene aruncate pe fotolii şi pe divan, cu nevoia 
oamenilor care evaluiază universul în bunuri şi nu se 


liniştesc până ce nu le verifică prin simţul pipăitului, ca un 
început de posesiune. 

Radu Dospinescu respiră dezmorţit. 

Rugă mosafirul să tragă jilţul mai aproape. După cea 
turnat coniac din sticla cu dop de argint, a rămas cu 
paharul său înălţat în dreptul ochilor, privind la scânteierile 
calde ale luminii în piciorul înalt de cristal. Căuta o 
nestânjenită introducere. Era greu însă s-o mai afle. Toată 
atmosfera acestei întâlniri pe care altfel o voise era 
răscolită ca o pajişte pe unde a trecut un rât scormonind 
ghinda. 

A aşezat paharul pe tava acoperită cu dantelă şi a lărgit 
mâinile slabe în lături: 

— Nu te-am lăsat să pleci şi acum nu ştiu ce-aş putea să-ţi 
spun... E un sentiment ciudat. Te rog să mă consideri un om 
bolnav... Aceasta are să explice multe, scutindu-mă pe mine 
de explicaţii... Prietenul meu mai tânăr a avut dreptate... 
Am simţit o rară, o mare plăcere, când am aflat că poeziile 
din Convor-biri, semnate M. Eminescu, îmi întăreau, după 
optsprezece ani, o credinţă pe care i-o arăâtam părintelui 
dumitale... Nu ştiam cine este acest M. Eminescu... 
Prietenul dumitale şi al meu, care ne are pe toţi în buzunar, 
m-a pus în curent cu un raport precis, amănunţit, şi am 
înţeles că nu poţi fi altul decât copilul de atunci, de la 
Ipoteşti... Vrei, te rog, să aprinzi o ţigară? 

Eminescu n-a mai îndepărtat tabacherea de aur, întinsă 
de-o mână slăbănoagă şi tremurătoare. Au aprins amândoi. 

Radu Dospinescu a privit în fum: 

— Ipoteşti! ... Cine şi-ar închipui că unui străin de acele 
locuri ca mine, un nume pe care îl uitase de mult, îi 
deşteaptă atâtea tristeţi? ... Mă întorceam de la Paris... 
Voiam să cunosc ţara, Moldova... Purtam rezbel cu părintele 
dumitale, fiindcă veneam cu idei noi, cu planuri măreţe... 
Din toate, nimic... De tot ce m-am apropiat s-a uscat. Mi s-a 
părut că e o datorie să mă amestec în lupte politice... N-am 
rezistat... M-am pomenit cu povara unei averi mai mari 


decât o puteau duce umerii mei... Am încercat să aplic 
ideile cu care am venit din apus... Am împărţit pământ, am 
făcut o fermă model... S-a prefăcut într-un model de 
gospodărie haotică şi deficitară... Nu ştiu de ce? ... Poate 
fiindcă o lipsă de statornicie nu mi-a îngăduit să duc până la 
sfârşit lucrul început... Poate fiindcă, având cele mai bune 
intenţii, nu erau dedublate şi de pregătirea practică şi 
teoretică necesară. Le-am lăsat pe răspunderea altora. Am 
lucrat prin corespondenţă... Acei alţii, şi-au văzut de 
treburile lor. E în natura omenească să-şi vadă fiecare mai 
întâi de treburile sale într-o societate alcătuită aşa cum e... 
Mi-am înălţat o casă. Aceasta! ... O voiam apuseană. Am 
adunat tablouri, obiecte de artă, îmi închipuiam că voi izbuti 
să adăpostesc aci un sâmbure de prietenii; colegii mei de la 
Paris, alţi fraţi necunoscuţi încă - să ne unim pentru a pune 
la cale, nici eu nu-mi lămuresc ce fapte nădăjduiam... Ceva 
bun şi nou pentru o ţară la o răspântene de vremi... Nu ştiu, 
nu văd, nu cunosc toţi, decât aceeaşi şi aceeaşi politică 
despre care spuneai: măsluieli, făţărnicie, fariseism. Eu am 
rămas credincios lui Kogălniceanu... Pot spune că m-a ales 
deputat fără voia mea... Pen-tru numele şi în amintirea 
tatei, prieten şi tovarăş de luptă cu Kogălniceanu. Îmi 
ziceam că vom duce altă etapă de luptă, mai înaintată, în 
pas cu vremea... Am lipsit mult în străinătate, bolnav: 
medici, sanatorii... Casa aceasta mă apasă de când m-am 
întors... Iar fiindcă anii îmi sunt numărați, m-am gândit să 
las ceva bun în urmă... Un mare ziar, o tribună, unde 
adevărul să fie rostit răspicat, unde faptele oamenilor să nu 
fie judecate după firma partidului din care fac parte... La 
drept vorbind, ideea n-a fost a mea... Poate exista în 
subconştient: o dorinţă vagă de altceva... Nevoia să-mi 
justific trecerea prin viaţă... Sunt singur, n-am copii, familie; 
nimic. Un om singur într-o casă mare şi pustie, pe care n- 
am ştiut s-o încălzesc... Atunci am dat peste prietenul 
dumitale... Mi s-a părut că, sub pitorescul său, descopăr o 
energie, o voinţă. Ceea ce-mi lipseşte: nu le-am avut 


niciodată, ori poate au fost prea slabe şi s-au pierdut... El 
mi-a sugerat gândul unui mare ziar... Are experienţă, a mai 
încercat aşa ceva; a avut un succes apreciabil dar i-au lipsit 
fondurile, rezistenţa... Şi m-a găsit pregătit pen-tru a relua 
experienţa, după cum au tresărit deodată toate nerăbdările 
tinereţii aţipite în mine... E un temperament vulcanic, 
bătăios; trebuie să i le iertăm toate. Orice medalie îşi are 
reversul. Dar aşa cum se arată, dârz, curagios, plin de 
iniţiativă, mi s-a părut că mi-ar completa tot ce-mi lipseşte... 
Pentru a ţine piept lumii şi moravurilor de acum, este 
nevoie de asemenea oameni... Am discutat mult; am făcut 
toate pregătirile de cuviinţă... Când mi-a vorbit de 
dumneata şi când te-am reconstituit din amintirile de la 
Ipoteştii părintelui dumitale, din cele citite în Convorbiri şi 
în Timpul, n-am mai stat nici o clipă la îndoială. Numai 
asupra chipului cum să ne întâlnim şi să ne vedem, stăteam 
în cumpănă. Aş fi vrut altfel, în doi... Nu s-a putut. [inea 
neapărat şi prietenul nostru să fie de faţă... Pe urmă, când 
ai intrat pe uşă, mi-am dat seama câţi ani au trecut de 
atunci... Erai un copil, doar cu câteva clase de şcoală... Se 
plângea părintele dumitale că eşti un veşnic fugar... Dacă- 
mi amintesc bine, mi se pare că i-am şi demonstrat cu o 
teorie ad-hoc, că n-are de ce se alarma. Ai fost unul din 
puţinii oameni asupra căruia nu m-am înşelat... Măcar 
asupra unui copil nu m-am înşelat! ... Înainte de a veni 
prietenul dumitale, ţi-am recitit versurile în colecţia 
Convorbirilor... Am recitit articolele din Timpul... Nu, 
hotărât, nu mă înşelasem! ... Am avut o impresie absurdă... 
Parcă aş fi contribuit şi eu cu ceva; parcă-mi revenea şi mie 
un merit că în ochii părintelui dumitale te apăram atunci 
fără a mă întemeia pe nimic, pe câteva răspunsuri isteţe de 
copil, poate mai mult din spirit de contradicţie, fiindcă eram 
în veşnic război cu arhon-căminarul... Trebuie să ţi le spun 
şi acestea... Trebuia! ... Oamenii au câte o dată o laşitate a 
pudoarei. Tac cele ce gândesc şi cele ce simt. Trecem unii 
pe lângă alţii fără să ne cunoaştem, fiindcă într-un anume 


ceas - unic - am tăcut şi unul şi altul... Pe urmă, totul se 
pierde... Ceasul acela unic nu mai vine... Am vorbit mult 
cum nu mi s-a întâmplat de cinci-şase ani. Ca toţi oamenii 
singurateci... Încolo, nici eu nu mai am a adăogi ceva în 
privinţa povestei pentru care te-am poftit aci... Am înţeles. 
Mi te-ai întregit în mintea mea. Îţi mărturisesc că acum mi- 
ar fi părut rău să răspunzi, aşa, tam-nesam, după două 
cuvinte şi un vag proiect plutind în nori, la chemarea 
noastră... Din această pricină nici nu stăruiesc. Gazeta nu 
va fi aşa cum o exagerează şi o trivializează pitorescul 
limbaj al prietenului nostru... Dar nici pe linia 
intransigenţelor dumitale... Eu mai sper că ideile din 
tinereţe, credinţele mele de-atunci, rămân tot ele ale 
viitorului... Oamenii le-au de-format, s-au slujit de ele, unii 
fără discernământ, alţii fără de scrupul... Pentru a apăra 
acele credinţe de aceşti oameni, ţin să apară ziarul nostru... 
Iată un monolog mai lung decât tot ce-ai auzit dumneata 
din cutia de sufleur... Căci m-a informat tânărul meu 
prieten şi despre aceasta... Eu am bănuit-o de pe atunci... 
Ţii minte? Ai dat părintelui dumitale un răspuns imprudent. 
Un citat din Bărbierul din Sevilla, nu ştiu ce act, nu ştiu ce 
scenă... Le ştiai c-o precizie suspectă pentru un băiat 
hoinar, care se întoarce numai de la stâni şi stupării... 

Mihai Eminescu a recunoscut: 

— Le ştiam de pe urma trupei Fani Tardini... 

— Îmi închipuiesc acum. 

Amândoi au râs. Un hohot prea puţin vesel. Dar râs. 

Tilea Brăboiu a păşit repede spre colţul lor, cu un vas 
persian, verde-translucid, în mână: 

— Ei, s-a făcut? L-ai convins? 

Se bucura, înşelat de râsul ce nu putea decât să 
pecetluiască o înţelegere, un târg, un compromis. 

— Nu vrea sub nici un cuvânt... rosti Radu Dospinescu, 
luându-şi o înfăţişare dezamăgită şi indignată. 

— Pârţ! strâmbă din buze nepotul ceauşului de ogradă. 
Atunci ce mai pierdurăţi vremea de pomană? 


S-a instalat în jâlţ, cu vasul pe genunchi, fără să-l 
slăbească din mână. A făcut un semn spre Radu 
Dospinescu, amintindu-i o făgăduială mai veche. 

Celălalt a înţeles: 

— Bine, să ţi-l trimit acasă... 

— Nu-nu! îliau eu... 

Acum trăgea pieziş cu ochiul şi spre alt vas roşu, 
chinezesc. 

— Nici ăla nu-i urât! Am stat mult la îndoială... 

— Fă-mi plăcerea şi primeşte-l şi pe acela. 

— De! N-oi spune că te refuz... 

S-a ridicat repede, l-a înşfăcat de pe etajeră şi s-a întors 
să-l ţină pe celălalt genunchi, jucându-le ca pe doi prunci 
gemeni. 

— Mi-ai deschis gustul pentru lucruri de artă! Cine-i 
vinovat? 

Radu Dospinescu simţi că nu e momentul să se 
dezvinovăţească. La plecare, Tilea Brăboiu l-a tras la o 
parte să-i mai şoptească anume taine într-un ungher. 
Eminescu privea cărţile din rafturi, prin uşile de sticlă. 

— Hai, logofete, c-am isprăvit! îl smulse de acolo glasul 
stropşit al lui Tilea Brăboiu. Mergem împreună! ... Neică 
Radule, porunceşte să ne tragă trăsura la scară, c-au să 
crape caii de stat în grajd! ... 

— Bănuiesc că trăsura e la scară... zâmbi Radu 
Dospinescu. Are grijă Jean înaintea mea. 

Trăsura îi aştepta într-adevăr. Eminescu a vrut să se des- 
partă de tovarăşul care ţinea sub fiecare subsuoară câte o 
oală: de o parte una chinezească, roşie; de cealaltă parte 
una persiană, verde. 

— Te rog, nu da bir cu fugiţii! s-a împotrivit Tilea Brăboiu. 
Vreau să-ţi mai vorbesc... 

— Eu merg pe jos... 

— Încotro? 

— Spre redacţie. 


— Bun! Te conduc şi eu o bucată de drum pe jos... Numai 
s-aşez ceramica lui neica Radu în coşul trăsurii. 

Valetul ieşit după dânşii în capul scărilor, a vrut să-l ajute. 
Tilea Brăboiu nu i-a îngăduit. Ţinea să-şi pună avutul la 
adăpost cu mâna sa. 

Au pornit pe stradă cu trăsura în urmă, în pasul cailor. 
Tilea Brăboiu a prins braţul tovarăşului de junie: 

— Bine, frate-mio! Acum, că suntem singuri între noi, poţi 
să-mi explici ce-s mofturile ăstea? ... Îţi dai tu seama ce 
pierzi din mână? ... Dospinescu, l-ai văzut! E curăţat... În 
doi, în cel mult trei ani, îi mâncăm din colivă... N-o să s- 
aleagă nici oale persieneşti şi chinezeşti din el. A trecut prin 
viaţă ca un caraghios cu idei generoase. El numeşte aceasta 
utopie. Eu o numesc inepţie! ... Dar cum inepţiile îşi au un 
rost pe lume - să servească deştepţilor - gazeta are să 
rămână a noastră, puiule! Asta nu ţi-o puteam spune de la 
obraz, în faţa lui, ca suprem argument. Ăsta e supremul 
argument! Ce zici? Nu-ţi astupai gura? ... Trai nineacă, cu 
banii babacăi! ... Peste doi ani, cel mult trei. Numai să 
punem în ăst-timp gazeta pe picioare, cât l-o ţine pe el 
punga şi bălămălile... Am mai încercat eu altă lovitură acum 
doi ani... N-a mers... După trei luni am închis prăvălia... Dar 
acum, vezi ce-i la spatele nostru? ... 

S-a întors să privească înalta clădire rămasă în urma lor. 

Eminescu şi-a smuls braţul: 

— Eu mă duc spre Şosea... 

— Spuneai că mergi la redacţie? ... Cu atâta mai bine! Ne 
urcăm în trăsură şi să facem o plimbare... 

— Mă duc pe jos... 

În sfârşit Tilea Brăboiu a înţeles. S-a oprit locului şi a lovit 
cu un bobârnac de mardeiaş, prea frumoasa sa pălărie 
pariziană, zvârlind-o pe ceafă: 

— Ahaa! S-au blesatără nobilele sentimente ale nobilului 
poet? Binee, puică mică! ... lu o să mă cauţi... 

Tilea Brăboiu a salutat ironic şi au plecat amândoi, pe căile 
lor despărțite. 


Mihai Eminescu a rătăcit un ceas pe străzi, fără ţintă, ca 
întotdeauna când lăsa timpul să-i lămurească simţămintele 
după neaşteptatele întâmplări cu ale lor ascunse tâlcuri. 

Asemeni lui Ieronim, din spovedania către o închipuită 
Cezara, purta acum prin lume o inimă şi o minte din ce în ce 
mai ciudate. Un gând îi rămânea îndelungă vreme la 
suprafaţa minţii, fără să-l atingă şi să-l scoată din nepăsare. 
Pe urmă, abia târziu şi neştiut, pătrundea afund, ca să-l afle 
adânc şi înrădăcinat, acolo... Şi nu într-altfel îi erau şi 
simţurile. Un om căzut în stradă nu-l zguduia. Trecea pe 
lângă vălmăşagul mulţimii. După ceasuri îi răsărea însă 
imaginea şi îl podidea o durere; iar numai de atunci încolo 
urma îi rămânea neştearsă din inimă. „Lasă-mi numai 
timp...” se ruga leronim, Cezarei. Cum nu are şi el, ca 
Ieronim, un bătrân Euthanasius, care să-l aline cu 
învăţăturile-i cuminţi de la şcoala albinelor şi să-l ajute a se 
lămuri pe sine! 

S-a abătut la o cafenea nouă, unde ştia că nu va găsi 
aceiaşi şi aceiaşi cunoscuţi, rămaşi credincioşi lui 
Fialcowschi. 

A răsfoit ziare şi reviste de la Paris, de la Viena. A dat 
peste-un nume venit de departe, dintr-o ceaţă a altor ani. 
William Lee. Nepotul criticului din obârşia marckgrafilor 
carintieni, estetul de îndoit sânge englez şi austriac, care 
nu putea desăvârşi nimic, fiindcă era prea armonic, prea 
ocrotit de ursitoare. Revista vieneză publica versuri şi 
reproducea tablouri semnate de fericitul William Lee. O 
notiţă pomenea cu patos de mândrie naţională despre acest 
englez numai pe jumătate, fidel sângelui şi graiului matern, 
scriindu-şi ades poeziile în limba lui Lenau, a nefericitului 
Nicolaus Lenau. lar poeziile nu mai erau doar corecte, 
exasperant de corecte... He-he! Scrşşş-scrşşş! Tablourile nu 
mai purtau stigmatul sterilităţii. În scandaloasa suavă 
seninătate, în perfecţia desăvârşită în vid, străbătuse ceva 
nou. Poate acea mică suferinţă, acea neînsemnată rană, 


care a zgâriat partea sensibilă din sideful carapacei de 
scoică să nască boaba de mărgăritar. 

Eminescu a cetit a doua şi a treia oară cele trei poezii. A 
privit tablourile reproduse pe hârtie lucioasă. I s-a părut că 
aude râsul scrâşnit al criticului vienez: „He-he! Scrşşş- 
scrşşş... Află că scumpul meu nepot William Lee, suavul 
estet, merge bine, cum nu se poate mai bine. Cel puţin aşa 
cred. Aşa sper... S-a întâmplat ceva nou cu el, ceva bun. O 
interiorizare... Scoate accente!” Erau într-adevăr 
neaşteptat şi nespus de pătrunzătoare acum accentele lui 
William Lee! Atunci se temea ca nu cumva deplina-i fericire, 
să nu ridice mânia zeilor şi să nu-l pedepsească, nici el nu 
ştia cu ce ispăşire cumplită. Poate moartea... Poate viaţa... 
Oricum, dacă ispăşirea va fi venit, a fost binecuvântată. I-a 
îngăduit să dea glas suspinelor din adâncuri. 

Închizând foile revistei vieneze, Eminescu a plimbat 
privirea pe pereţii cafenelii proaspăt deschisă vadului 
bucureştean. În realitate nu vedea pereţii, nu vedea 
oglinzile, mugşteriii şi chelnerii, lumea cea nouă în grăbită 
metamorfoză de după război. Stăpânit de gândurile sale, 
strâns în sine şi în ele, se gândea că acum judecă şi el ca 
temutul critic vienez. 

Nu regreta de fel că poate cine ştie ce necunoscută nă- 
praznă a turburat armonioasa făptură şi viaţă a tânărului 
mlădios, cu ochii de culoarea mării albastre în fiorduri, cu 
pieliţa obrazului de albul argintos al ninsorii, cu mişcările 
line şi cu gestul aerian al mâinii culegând parcă tot atâtea 
flori din văzduh să le ofere ascultătorului. Gândea aidoma 
ca bătrânul critic vienez, îngropat acum, ogoit acum în 
marea odihnă, după atâtea drumuri fără astâmpăr în 
căutarea altor şi altor fanatici ai migalei din miez de noapte, 
când toată gloata veacului doarme cu pumnii strânşi, se 
desfată în ospeţe, se înmulţeşte ca iepurii de casă ori 
visează că a mai îngropat un talant. Îi era de mirare că nu 
se află la Goldenes Lamm, tihnita cafenea vieneză; ori la 
strălucitul restaurant berlinez, unde, pentru ultima dată, 


fostul prieten al lui Nicolaus Lenau îi pomenea despre 
caietele din sertarul junelui poet moldav, cu încredere în 
ele, fără să le cunoască. lar mai puţin reală i se părea acum 
cafeneaua aceasta bucureşteană, mirosind a ulei şi a 
zugrăveală proaspătă, cu marmora meselor prea albă încă, 
cu văpseaua scaunelor prea lucioasă, cu chelnerii în fracuri 
prea noi şi casieriţa roşie şi frizată ca un bujor. Şi mai puţin 
aievea i se părea că el se întoarce din casa cu minunatele 
capiteluri de la colonadele intrării; după o atât de hidoasă 
întâlnire şi despărţire de tovarăşul celei dintâi ierni trăită în 
acest târg. 

A golit ceaşca de cafea, a plătit, a plecat; ceva îl mâna spre 
Cişmigiul unde rătăcitorul cu desagă la şold, amar 
îngândurat, îşi târâse paşii într-un amurg, în ochi cu 
imaginea dăltuitorului de marmoră. A stat încă o dată la 
marginea apei. 

Şi n-a prins de veste când s-a lăsat noaptea. 

Vântul toamnei încă o dată legăna spicele stufului în 
foşnet. Se clătina altă luntre în funie. Larma oraşului se 
depărta tot aşa, în murmur surd, contopind chiotul de 
glasuri, necurmatul duruit de roţi şi ţăcănitul de potcoave, 
într-o bătaie adâncă de inimă vie. 

Începeau să se aşeze în el mâhnirile întâlnirii din acea 
dupăamiază. Şi nesaţiul hulpav al nepotului de ceauş peste 
slugi. Şi trista năruire a omului care intra cu o tinerească 
aţâţare, în sărăcuţa lor cancelarie-salonaş de la Ipoteşti, să 
purceadă la înverşunatul rezbel cu arhon căminarul 
Gheorghieş. Şi naivitatea cu care-şi închipuia că poate 
începe o luptă pentru o lume mai puţin odioasă şi mai puţin 
strâmbă, tocmai alături cu o creatură odioasă ca acel Tilică 
Brăboiu, ciocoiul cel nou, din neamul lui Dinu Păturică... 
Pentru dânsul, aşadar, trudeau cu atâta grabă salahorii şi 
zidarii pe punţile de scânduri, ca să mântuie o casă nouă 
înainte de a porni ninsorile? Pentru dânsul, aşadar, 
cioplitorul italian, scotea la lumină din lespedea vânătă, 
florile şi frunzele gingaş înlănţuite? Îşi închipuia atunci casa 


peste ani, încălzită de suflarea oamenilor. Aşa o crezuse 
când a revăzut-o din stradă. „Casa aceasta mă apasă de 
când m-am întors... Un om singur, într-o casă pustie şi 
mare, pe care n-am ştiut s-o încălzesc...” Ce blestem apasă 
pe toţi cei ce altceva vor de la viaţă, nu bunuri de pipăit şi 
de luat în stăpânire, cum a înşfăcat îndată subsuoară, Tilea 
Brăboiu cele două vase ca o arvună asupra îndestulărilor 
viitoare? ... Mutra fostului tovarăş şi prieten de la Hanul 
Şerban-vodă, îmbrăcat în distins strai evropenesc şi 
neslăbind cele două oale din mână, l-a făcut să zâmbească. 
Astfel să-l fi văzut Caragiale! ... Poate însă că nici lumei lui 
Caragiale nu aparţine. E o odrăslire a vremii mai fioroasă, 
depăşind râsul biciuit al unui satiric. Ca făpturile 
monstruoase din bezna adâncă a oceanului, zvârlite la 
lumina apei de-o tulburare seismică a abisurilor, spre 
spaima corăbierilor. Dar astfel de făpturi zidite pentru 
întunerec şi pentru apăsările adâncului, osândite să colcăie 
într-un univers nepătruns de razele calde şi de ochi 
omenesc, îndată ce-ajung la suprafaţă pocnesc cu burta în 
sus. Nu le rabdă lumina şi văzduhul uşor. Tilea Brăboiu 
foarte prosper şi plin de hapsâne plănuiri, aştepta el 
moartea altora, să „le mănânce din colivă”. 

Pentru a alunga fiorul acestor rânjite cuvinte care-i mai 
sunau încă în urechi, Mihai Eminescu a cerut o mai 
alinătoare privelişte de la argintul lacului, de la stelele 
cerului, de la foşnetul sălciilor. 

Se descreţise unda apei. Stelele se aprindeau una câte 
una pe înaltul înseninat, în prelucia oglindă dintre trestii. 
Sclipea iarăşi ţinta luceafărului: spic de raze reci în bolta 
albastră, în adânc de ape. 

Mijea în cugetu-i un început de limpezire, numai ca o 
presimţire slabă încă. Din cutreierările sale de-a lungul 
ținuturilor laşi şi Vaslui, pe dosul conceptelor de rapoarte şi 
de memorii; cercase cu slovă măruntă să dea viaţă basmului 
regăsit în cartea călătorului necunoscut, într-un raft de 


anticar la Berlin, în preziua unei plecări. Nu-l mulţumeau 
stihurile: 

Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume Din a veciei carte... 

Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul, Şi sfarmă-n aşchii 
vecinicia mea! 

Pe-o muritoare eu iubesc... 

Şi muritor voiesc a fi ca ea. 

Nu-l mulţămeau nevrednicile îngăimări, cum nu-l vor fi 
mulţămit nici pe cioplitorul italian cele dintăi grunzuroase 
contururi ieşite de sub daltă, până ce florile şi frunzele 
ascunse în lespede s-au dezvelit în toată puritatea lor 
marmoreană. Poate că nici nu le venise încă adevăratul lor 
ceas. Nu-l ajunsese îndestul acea suferinţă a lumii pe care-o 
cerea criticul vienez cu ale lui corniţe de păr răsucit şi cu 
râsul scrâşnit: „He-he! Scrşşş-scrşşş... O suferinţă fecundă. 
A altora sau, dacă nu, a ta. Firul de nisip care a zgâriat 
sideful scoicii să germineze boaba de mărgăritar...” Dar 
afla alte începuturi de limpezire... Zmeul naivului basm, 
duhul preschimbător în vânt şi-n stea, îşi pierdea fiinţa 
plăsmuită de închipuirea cine ştie căror povestitori, trecută 
din gura unui gârbov unchiaş în a unei gârbove bătrâne, 
până ce-a ajuns la auzul unui drumeţ neamţ prin ţara 
Valahiei. Acum îl sorbea luceafărul în spicul de reci 
scânteieri. Cu a lui ţintă de lumină se contopea. Pe a lui 
rază luneca să ţese o mreajă de văpaie, în ietacul fetei din 
rude mari împărăteşti... 

Pe marginea lacului, pe banca cioplită într-un trunchi de 
lemn, Mihai Eminescu a rămas cu ochii noptatici la ţinta de 
argint a luceafărului. 

Oraşul s-a retras foarte departe cu necurmatul lui vaier şi 
chiot de glasuri, cu duruitul de roţi şi cu zvâcnirile de 
copite. Foarte departe de el era şi Tilea Brăboiu, cu ale sale 
ulcele de smalţ verde şi roşu, pământeşti bunuri arvunite pe 
seama îndestulărilor viitoare. 

V, 


Doamna Mite Kremnitz strămută glastra zveltă de cristal, 
să-i vadă mai bine ochii profunzi şi neguroşi, fruntea înaltă 
şi boltită. 

Floarea albă din glastră şi-a nins petalele pe cartea 
deschisă. 

EI le-a îndepărtat cu dosul palmei fără să ridice privirea, 
continuând să citească fraza până la capăt. Ea se miră 
dezamăgită de această nepăsare la un poet. Cum de n-a 
surprins gingăşia clipei? O floare desfoindu-se pe-o filă de 
carte, între ei doi, despărțiți numai de mesuţa îngustă, într- 
un salon cu atmosferă de dulce intimitate, în lumina palidă 
a amurgului cernută prin păinjenişul perdelelor de 
valansienă. 

Se poate imagina ceva mai poetic? 

Ea vedea totul artificializat şi cam afectat în tablouri, în 
pagini de roman, în poeme şi episoade dramatizate pe 
scenă. 

EI a isprăvit, ridicând pleoapele lenevoase numai pe 
jumătate. Zâmbea nu spre ea; zâmbea unui gând al său. Îşi 
netezea în jos pe buză, firele moi de musteaţă, cu degetele 
purtând încă urma petelor de cerneală, umbra chilimbarie 
a fumului de tutun. Aştepta. Ea mărturisi că n-a scris în 
foaia de notițe nici un cuvânt. N-a fost atentă, ca o elevă de 
pension din coada clasei. 

El părea că nici n-a auzit. Zâmbea mai departe gândului, 
fără să-i caute în ochi. 

Din cealaltă cameră, prin uşa deschisă, străbătea în 
murmur glasul copilului jucându-se cu guvernanta şi 
întrebând: 

— Frăulein, ce înseamnă pe nemţeşte parşiv? Am auzit pe 
bucătăreasă spunând căţeluşului, când l-a dat afară... „leşi, 
că arunc cu linguroiul după tine, parşivule!” 

Doamna Mite Kremnitz, a rostit un „pardon!” grăbit şi s-a 
ridicat să-şi mustre copilul. Ea avea oroare de cuvintele 
grosolane şi se afla într-o veşnică luptă cu vitregile condiţii 
în care putea fi crescută o inocentă mlădiţă, în târgul celor 


V 


mai înfricoşate ocări, apostrofări, înjurături. Un târg unde şi 
dezmierdările de dragoste sunau: „scârbă mică şi scumpă!” 
Din uşă, l-a admonestat deci cu blând glăscior: 

— Bine, Baby, ce-am vorbit noi? Nu te-am rugat să nu mai 
pronunţi cuvinte urâte? ... 

— Maman, n-am ştiut că-i un cuvânt urât. De asta 
întrebam, să ştiu dacă-i urât sau frumos. 

Răspunsul a dezarmat-o cu logica-i desăvârşită. Baby, ca şi 
dânsa, lua încă lecţii de limba românească. 

Fiindcă o mamă însă trebuie să aibă ultimul cuvânt, 
autoritar, a adăogat ameninţarea de cuviinţă: 

— Adu-ţi aminte ce ţi-am spus joi! ... Cine rosteşte cuvinte 
urâcioase păţeşte ca nenorocitul de cerşetor mut, pe care ţi 
l-am arătat. Aşa a făcut şi el când era copil, iar Dumnezeu i- 
a luat glasul. 

Baby a început să râdă, atotştiutor, clătinându-şi buclele 
blonde şi înălțându-se în genunchi, în mijlocul covorului, să- 
şi dea seama cât de serios vorbeşte maman. [inea un 
vagonaş de metal în mână, văpsit albastru, cu geamuri 
văpsite alb, unde se vedeau perdele văpsite cafeniu şi 
minuscule siluete de închipuiţi călători. Trenul era gata, 
şinele întinse pe covor, numai acel vagon se împotrivise 
îndărătnic să intre cu roatele la macaz, mereu deraind şi 
întrerupând mereu circulaţia. Accidentul de trei ori repetat, 
i-a adus în cuget cuvântul auzit de la bucătăreasă. Nu ştia 
ce înseamnă, dar era convins că vagonul e un parşiv, ca şi 
cățelul pe care l-a dat afară Marița, după ce l-a muştruluit 
prin toate ungherele cu mătura. Acum era înveselit de 
seriozitatea lui maman. 

Maman a întrebat bănuitoare: 

— De ce râzi, Baby? ... Nu-mi place râsul acesta. 

— Râd, că nu-i adevărat... 

— Ce nu-i adevărat? Când m-ai auzit pe mine spunând un 
neadevăr? 

— Nu-i adevărat că-ţi pierzi limba, dacă vorbeşti cuvinte 
urâte... Tu crezi, fiindcă n-ai încercat... Eu am spus aseară 


un cuvânt de acestea, urât, românesc, până ce-am 
adormit... Mi-am pus plapoma în cap şi l-am spus o dată şi 
pe urmă încă o dată şi tot mereu... Azi-dimineaţă, când m- 
am sculat din somn, nu eram mut de fel. Să-ncerci şi tu, ca 
să vezi că nu-i adevărat... Te-a înşelat unchiul Titus... Pe el îl 
crezi întotdeauna... Şi numai el spune întotdeauna că nu 
trebuie, că nu se poate, că nu-i voie... 

Doamna Mite Kremnitz asculta cu mânuţele împreunate ca 
o fragilă Tanagra, schiţând gestul celei mai deznădăjduite şi 
mute consternări. Nu l-a întrerupt, dinadins ca să vadă 
până unde poate merge logica unui copil. Acum, după ce 
terminase, nu ştia cum s-ar cuveni să întâmpine acest 
faliment experimental al unei atât de grijulii educaţii. Ea 
aspira la o lume feerică, nepângărită de vulgarităţi, eterată 
şi apărată de realitatea brutală ca sub geamul de sticlă al 
serelor cu orhidee. La fiecare pas valuri de trivialitate se 
năpusteau asupra ei, cum năvăleşte mirosul grosolan de 
varză gătită când se deschid uşile de la camera unde 
mănâncă servitorii. 

A rostit fără convingere: 

— Pedeapsa are să-ţi vie mai târziu, Baby! ... Când nu te- 
aştepţi... lar până la pedeapsă, te rog s-asculţi ce-ţi spune 
maman. Atât ar trebui pentru ca să-ţi fie destul. 

— Atunci e altceva, maman. S-o întrebi pe Frăulein dacă 
am să mai spun vreodată cuvinte urâte. 

Frâulein, bavareză bucălată şi grasă, care arăta o 
deosebită predilecție pentru varza gătită după moda 
valahă, l-a luat pe a sa răspundere. 

Doamna Mite Kremnitz s-a întors de la realitate spre 
feerie, într-un suspin uşor. 

Cu o mână rezemată pe masă şi cu cealaltă pe braţul 
scaunului, Eminescu o privea venind cu pas aerian, abia 
atingând covorul moale, în foşnet mătăsos de rochie. 
Pleoapele erau puţin, puţin mai larg deschise. Îi zâmbea ei? 
Zâmbea tot gândului? 


Doamna Mite Kremnitz s-a aşezat parcă fără să strivească 
învăluitele cute ale rochiei, a împreunat degetele subţiri, 
amândouă arătătoarele, apropiindu-le de buze, sprijinind 
coatele în tăblia mesuţei. Surâdea sub vârful degetelor. Dar 
ea îi surâdea lui; nu unui gând ascuns, lăuntric, ca dânsul: 

— Ai auzit? 

— Mă uitam la mata. 

— Fără s-asculţi? 

— Auzeam glasul, nu şi cuvintele... 

Ea a suspinat: 

— Poate mai bine... Am avut o scenă nostimă, un dialog 
amuzant cu Baby... Amuzant, dar şi alarmant pentru o 
mamă. Însă, prefer aşa... Nu asişti la nimicurile terestre din 
care e alcătuită viaţa unei femei. 

Îşi aminti, ameninţându-l grațios: 

— De altfel şi dumneata eşti de vină. Prea mult îl resfeţi pe 
Baby... 

— Seamănă cu mata... 

Ea a roşit. O suavă unduire trandafirie sub pieliţa albă, cu 
vinişoare albastre la tâmple. Îl necăji: 

— Pe mine, nu pot spune că mă resfeţi. Eşti un profesor 
foarte sever. 

— Nu uita, doamnă, că am fost revizor şcolar şi că am 
căpătat de la experienţă principii foarte intransigente de 
pedagogie, pentru care lucru am şi fost exclus din 
corporație de către domnul ministru Chițu. Pe urmă tot la 
Iaşi, la un pension, eram atât de conştiincios dascăl, încât 
mi-am ridicat o clasă împotrivă... Proteste şi grevă: un 
adevărat teatru... 

— Trebuie să fi fost ceva delicios. Dumneata războindu-te 
cu o mică armată de rebeli! 

El zâmbea, muşcându-şi musteaţa moale: 

— Delicios, nu prea... În viaţă nu se încheie toate ca la 
teatru, cu un cuplet general şi cu o reverență către public. 
Am fost nevoit să plec. Unii foşti elevi, după aceea mă 
priveau în ochi şi nu-mi dădeau ziua bună. Era poate o 


răzbunare mai târzie a existenţei mele de şcolar... N-am 
fost nici eu un elev model. Voi fi scos sufletul la mulţi 
dascăli... Am ispăşit blestemul lor. 

— Tot la Iaşi ai scos sufletul la mulţi dascăli? îl ispiti ea, 
dornică să-i afle ceva din tainele în care-şi învăluia viaţa. 

— A, nu! ... În alte, alte oraşe. Ce importă care? Să ne 
întoarcem la vocabularul nostru. Mata, ce-ai însemnat pe 
hârtie? 

Doamna Mite Kremnitz, arătă foaia albă cu o fluturare de 
surâs în colţul buzelor. 

Mică, gingaşă, cu umerii şi sânii de copilă, cu gâtul subţire 
ieşit din gulerul de dantelă, părea într-adevăr o elevă 
deghizată într-un costum de doamnă, pentru un bal 
travestit de pension; dacă n-ar fi fost pieptănătura înaltă a 
părului blond, o străvezie dungă viorie sub ochi şi în 
cealaltă cameră, copilul, jucându-se cu un tren care deraia 
mereu din pricina unui parşiv de vagon. Acestea toate n-o 
împiedecau să ridice foaia de-o aripă, pentru a dovedi că n- 
a scris nimic, nimic, şi că-şi aştepta o binemeritată dojană 
de care nu se teme, fiindcă nu poate fi decât un fermecător 
madrigal de poet. 

El a tras cartea sub ochi, şi-a sprijinit fruntea în palmă şi ş- 
a pregătit să citească din nou, anunțând: 

— O să luăm o pagină întreagă... Înţeleg. Atenţia nu 
rezistă la frazele duse numai de la un punct până la alt 
punct... Aşa n-o să pierdem nici frumuseţea povestirii. Acest 
Ioan Creangă, doamnă, nu e numai un neîntrecut 
cunoscător al graiului din satele moldoveneşti. E şi un 
mare, un foarte mare scriitor. Un incomparabil povestitor 
popular. Cu vervă, cu naturaleţe, cu o neîntrecută artă. 
Începem, nu? „Harabagia - citi el - îi mai bună, că ai a face 
tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale pe, jos, iar 
la popas în căruţă. Moş Nichifor aveai o biciuşcă de cele...” 

Ea în loc să însemne cuvintele necunoscute, cuminte şi 
sârguincioasă, cum făcea la început, îl privea cu tocul de 
fildeş ridicat la tâmplă, apăsându-şi vinişoarele albastre 


unde răspundeau ritmic, pulsaţiile inimii ca bătăile unui fin 
ceasornic. Nu urmărea înţelesul frazelor, cuvintele 
cunoscute şi necunoscute. 

Îi ajungea că-i ascultă glasul, cum a spus mai adineaori că 
făcuse şi el. Şi ar fi dorit să-l audă citind o poezie de-a sa, 
Melancolie, Lacul sau Floare albastră, nu o istorie 
ţărănească, grosolană, cu iepe, cu jupâni, cu jupâneşice şi 
un harabagiu care rosteşte în cea mai deplină seninătate 
cuvintele de soiul celor interzise lui Baby. Nu-i plăcuse nici 
poemul lui, Călin, prea lung basm cu bordeie sărăcăcioase, 
cuptoare pe care se scarpină motanii, cu icoane afumate şi 
cu un copil desculţ şi atât de rău crescut, încât zugrăvea c- 
un cărbune pe perete purceluşi cu coada sfredel; n-a izbutit 
nici Titus s-o convingă de prepusa frumuseţe a acelei nunţi 
de gângănii, cu greieri vorni-cei şi purici sărind cu potcoave 
de oţel, cu furnici cărând făină pentru plăcinte şi colaci, cu 
pântecoşi bondari glăsuind pe nas ca popii. Acestea-i 
păreau prea comune izvoare de inspiraţie, pentru un poet 
de-o atât de muzicală vrajă a cuvântului în poeziile sale de 
dragoste, pe care a încercat ea să le traducă în mai multe 
variante după manuscris: 

Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei 
dulci evlavii - 

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? 

Din neguri reci plutind te vei desface? 

Lui îi mai plăceau însă şi cântece din popor, snoave din 
popor, zicale din popor; o lume interesantă poate, dar 
numai văzută de la depărtare. Din asemeni spuse ale 
poporului, una o recunoştea şi ea acum în aceeaşi vreme 
poetică şi de-un deplin adevăr: „lute ca gândul”... Atâtea îi 
cuprindeau gândul ei dintr-o clipă în alta! ... Îi priveşte 
fruntea înalt boltită, părul negru ca pana corbului, 
sprâncenile arcuite şi tăietura fină a nasului; îi aude glasul 
care-o încântă cu mlădierile-i grave de violoncel fără să aibă 
nevoie a surprinde sensul cuvintelor - iar gândul mai iute 
ca tot ce-a închipuit pe lume fantezia omenească, străbate 


depărtările în timp şi în zări, viaţa ei întreagă, toată 
înlănţuirea de episoade neînsemnate în aparenţă, 
conlucrând pentru a-i aduce la clipa aceasta, faţă în faţă, 
despărțiți numai de-o îngustă mesuţă cu glastră de cristal, 
de unde o floare şi-a nins petalele albe şi moi. 

Condeiul de fildeş sculptat în chip de pană şi apăsat pe 
tâmplă, are o mică lentilă cât o mărgea, fixată într-un mic 
tunel al osului unde abia ar încape un vârf de chibrit. Acolo, 
dacă te uiţi cu un singur ochi deschis, se zăreşte o feerică 
Veneţie în miniatură: un canal cu gondole, palate de 
culoarea purpurei, un pod de marmură arcuit. Condeiul e 
de la Veneţia, suvenir din cea dintâi călătorie a elevei de 
pension, când părintele său celebrul doctor von Bardeleben 
de la spi-talul Charite din Berlin a plimbat-o ca să-i 
îndeplinească o romantică dorinţă după un examen 
strălucit. N-are nevoie să privească prin micul ochean. 
Gândul cel iute a purtat-o pe aripi ce nu cunosc hotare în 
timp şi-n spaţiu; a purtat-o peste timp şi spaţiu în Veneţia de 
atunci, în piaţa însorită unde o fetiţă în rochie albă de 
olandă, împărțea grăunţe din poală stolurilor de porumbei. 
I se aşezau în ciorchine vii pe umeri, îi gâdilau obrazul cu 
foşnetul mătăsos de aripi, se agăţeau de degetele ei cu 
căngile picioruşelor de mărgean. Gândul cel iute, o duce de- 
acolo în banca ei de pension, după întoarcere. Un profesor 
bătrân şi cu ochelari, explică de pe catedră n-are în-gâdilau 
obrazul cu foşnetul mătăsos de aripi, se agăţeau de de- 
fildeş, o Veneşie feerică; iar nelămurit doreşte ceva... A cetit 
romanul lui George Sand şi Musset, la Veneţia... Ce 
predestinată cetate a apelor, pentru un mare şi poetic 
amor! ... Va în-tâlni ea vreodată un poet care să ştie a iubi şi 
a suferi, a-şi cânta amorul în versuri ce rămân apoi în 
amintirea tuturor, chiar după ce dragostea s-a stins, chiar 
după ce îndrăgostiţii s-au şters de pe faţa lumii? ... lute ca 
gândul! ... Gândul a lăsat eleva de pension în bancă, privind 
prin lentila de cristal cât o mărgică... A stăbătut alt ciclu de 
viaţă... Pe poetul acela încă nu l-a întâlnit. Domnişoara Mite 


von Bardeleben e doamna doctor Wilhelm Kremnitz, 
cumnata doctorului Titus Maiorescu, profesor, avocat, 
ministru, mare personalitate în acea Valahie care în 
atlasurile ei de şcoală, abia se prizărea ca o neînsemnată 
zonă a protectoratelor turceşti... Titus i-a indemnat să vie în 
ţară; pricipele Carol l-a ales pe Willy medicul său 
particular... 'Tot decorul s-a schimbat. Departe a rămas 
Veneţia, departe Berlinul, departe pensionul reveriilor 
fumegoase... Gândul a trecut nălucă peste lumile dintâi, 
peste viaţa din acest oraş de straniu amestec al răsăritului 
şi apu-sului. A tremurat asupra unei singure clipe: când a 
silabisit în limba românească poezia Mortua est. Căuta 
cuvintele în dicţionar; îl întreba pe Titus. Dar înainte de a 
pătrunde vraja armonioasă a unei limbi îaeă vag cunoscută, 
i-a zvâcnit uşor inima. Presimţea un glas de autentic, de rar, 
de nefericit poet, plângându-şi iubita răpită de moarte... O 
invidiase pe această moartă... Ce fericire să mori pentru a fi 
plânsă aşa; trecută aşa în eternitate de suspinul unui poet! 
.„. Gândul cel iute a nălucit peste altă clipă... Aici, în această 
ţară semi-barbară, ca să-şi treacă timpul a revenit la 
îndeletnicirile şcolăriţei de la pension. Mici poezii de 
albume, mici acuarele de albume, mici traduceri de stihuri 
sentimentale, tot pentru albume. Toate dulci, vaporoase, 
distinse, după chipul şi asemănarea ei. Ceva lipseşte din 
toate. Îşi dă seama... Şi iarăşi gândul cel iute! ... Titus abia 
întors de la gară, venind de la Iaşi, intrând în camera lor să 
le citească versurile aceluiaşi poet: Melancolie... Au 
impresionat-o într-atâta, încât Titus nu şi-a stăpânit 
cuvântul: „Ce n-aş da eu să fiu în locul acestui om, pe care îl 
pui aşa de sus deasupra celorlalţi!” Poate înadins a căutat 
să-i mijlocească prilejul de a se domiri cu ochii săi, că poetul 
e departe de făptura plăsmuirilor sale romantice. Un boem 
şi nimic altceva... Iute ca gândul! ... Un om neîndemânatec, 
în strai de şiac, nebărbierit, intră în sofatgerie, aşa cum 
coborâse din laşi între două trenuri,. Titus o priveşte 
netezindu-şi ironic bărbiţa pătrată. Nu răspunde de fel 


idealului său, poetul Mihai Eminescu. lar el nici n-a băgat-o 
în seamă. Discută vioi cu ceilalţi oaspeţi de la masă, râde, 
laudă vinul de Drăgăşani... Numai când vorbeşte cu Livia, 
copila lui Titus, vocea se-ngână uimitor de dulce şi ochii o 
învăluiesc într-o dezmierdare... S-a întors apoi în laşii săi... 
A lăsat-o cu o dezamăgire. Altfel îşi plăsmuise chipul, altfel 
portul, altfel vraja misterioasă a unui artist. O mira că în 
lumea lui Titus se vorbea atât despre acest Eminescu şi că, 
înainte de toţi, Titus îl socotea am mare poet. Aşa arătase 
Goethe în tinereţe, Schiller, Byron, Musset, Victor Hugo? 
Adusese cu el un miros de sărăcie; părea că se simte foarte 
bine într-o plebe unde jignitoarea necioplire şi tristeţea 
mizeriei nu îngăduie nefericiţilor oameni să ridice ochii la 
cer, să contemple aştrii, să aspire la nobile sentimente... 
Gândul cel iute i l-a adus din nou în casă... Aşa cum a intrat, 
după ce-a părăsit laşii. Părăsise şi straiele grosolane de 
şiac, care dacă în Iaşi nu vor fi supărat privirea nimănui, în 
Bucureşti nu-şi mai aflau locul. Le părăsise pentru alte 
haine de postav acestea, dar tot sără-cuţe şi fără nici o 
nobleţe, care nu aduceau nici pe departe cu frumoasele 
costume din gravurile ce-l reprezintau pe Goethe în 
tinereţe, pe Victor Hugo în tinereţe, pe Schiller, Byron, 
Musset, Shelley... Nu aducea nici pe departe cu dânşii şi 
totuşi feeria de atunci începe... Îl are de cealaltă parte a 
mesuţei, cu fruntea lui boltită în palmă, cetind... A învăţat 
să-l cunoască. N-ar fi crezut niciodată că se află atâta ştiinţă 
despre toate cărţile lumii, sub fruntea unui om care nu-şi 
spală degetele de cerneală şi i-a intrat întâia oară în casă, 
nebărbierit, în strai aspru de şiac. Acum straiul e ceva mai 
civilizat; obrazul netezit de brici, acolo unde se cunoaşte 
numai o umbră albăstruie sub pieliţa pală... Dar degetele i- 
au rămas tot pătate de cerneală. Spune zâmbind că sunt 
stigmatele destinului său, ca semnele de blestem ale 
Apocalipsului. Acum îi sunt dragi aceste mâini, mici, 
vânjoase şi neîngrijite. O înduioşează manşetele 
scămoşate... N-ar fi crezut niciodată că atâta delicateţă de 


cuget şi de simţire poate ascunde un om care uită să-şi 
perie hainele, care scoate din buzunar fărămituri şi praf de 
tutun o dată cu un volum de Schopenhauer ori cu 
manuscrisul unei dumnezeieşti poezii. Feeria e lângă ea... O 
învăluie o ciudată amorţire când îl simte alături, când o 
priveşte cu ochii noptoşi; zâmbindu-i ei, ori unui gând? ... 
Acum dânsa e îngrijorată de cele ce poate gândi poetul 
adus de Titus, despre traducerile ei, despre novelele ei, 
despre picturile ei, despre făptura ei... Nu astfel îl 
plăsmuise închipuirea elevei de pension când, prin micul 
ochean al condeiului de fildeş, înfiripa din nostalgia 
lecturilor un poet vrednic de romanul lui Musset şi George 
Sand... Dar poate că e mai feeric aşa! ... E feeria deplină... 
EI vine de la o viaţă de umbre, de îndeletniciri apăsătoare şi 
urâte... Cu atât mai luminoase îi vor fi fiind clipele acestea, 
în salonaşul de-o dulce intimi-tate, în razele amurgului 
filtrate prin perdelele de valensienă... Gândul nu mai are 
unde fugi s-o ducă pe aripi, departe, în timp şi în zări. A 
poposit aici. Aici, unde e feeria... El citeşte. A întors altă 
foaie. E stăpânit cu totul de farmecul povestirii... De patima 
aceasta pentru povestirile şi cânturile din lumea ţărănească 
nu-l poate încă despărţi... Însă numai atâta îi desparte, şi 
numai mesuţa îngustă, unde o floare din glastra zveltă de 
cristal a nins petale albe... De oe-i citeşte oare peripeţiile 
unui harabagiu, cu două iepe şi cu o jupâne-şică, pe-un 
drum de ţară, într-o pădure în care eroii nu văd nici o 
poezie? ... Ar dori atât să audă încă o dată murmurul de 
violoncel înfiorând-o cu melancolia sonetului: 

Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei 
dulci evlavii - 

Atunci te chem... 

Cine e fericita făptură pe care o cheamă? ... O vede ca în 
vis venind... Din ce vis? ... Îşi striveşte buzele cu latul 
condeiului de fildeş sculptat în chip de pană. Nu simte oare 
nimic pentru ea? Nu-şi închipuie oare ce înseamnă pentru 
ea ceasul acesta despărţind-o de lumea vulgară cu 


mediocre griji şi mulţămiri; partea ei de feerie în viaţă? El 
citeşte înainte, zâmbind la aluziile fără delicateţă, dintr-o 
povestire fără poe-zie: „... După aceasta, tot la două 
săptămâni jupâneşica Malca venea la Neamţ, la socri, şi se 
întorcea acasă numai cu moş Nichifor, fără să se mai teamă 
de lup...” Iute ca gândul! ... Gândul cel iute a dus-o din nou 
pe aripile sale, de astă-dată spre un viitor pe care îl ştie nu 
prea îndepărtat... Sub înrâurirea ei are să-şi schimbe 
treptat portul, are să-l dezbare de simpatia aceasta 
exagerată pentru o lume grosolană, pentru o literatură 
aspră ca straiele de şiac cu care i-a intrat întâia oară în 
casă: are să scrie poezii de vrajă duioasă, multe, multe 
poezii, un volum, multe volume, ca toţi poeţii mari ai tuturor 
neamurilor. Prin ea se va desăvârşi minunea! ... În viaţa 
unui poet va împlini o misiune provindenţială, care să 
rămâie însemnată în cartea veacurilor... Într-o singură clipă 
gândul a cutreierat feericul viitor şi s-a întors la mesuţa 
îngustă, sin-gurul hotar despărțitor între ei. 

Mihai Eminescu a sfârşit citind încheierea lui Creangă: 

— Şi poate acuma a fi oale, şi ulcioare, şi tot Nichifor 
Coţcariul i-a rămas bietului om numele şi până în ziulica de 
azi!” 

A îndepărtat cartea zâmbind, fără să ia aminte că la 
uşoara clătinare a mesuţei, floarea din glastră şi-a picurat 
ultimile petale pe paginile deschise. 

EI era stăpânit de frumuseţea povestirii: 

— M-a furat, deşi o recitesc măcar pentru a zecea oară, şi 
în loc de-o pagină, am dus-o înainte dintr-o suflare pân” la 
sfârşit... Dar ce păcat! Cetind, aveam impresia că-l trădez 
pe bunul şi hâtrul meu prietin, Creangă... Pe el să-l fi auzit 
mata, aşa cum mi-a cetit-o întâia oară, în bojdeuca noastră, 
înainte de a pleca să cetească povestirea la Junimea! ... Eu 
psalmodiez prea cantabil pentru o povestire cu atâta miez 
şi duh rustic... 

Ea îl privea cu o uşoară mustrare în ochi, apăsându-şi 
fildeşul lat pe buze. Tot despre Creangă vorbeşte? Tot 


despre savorea rustică a unei povestiri? Despre dânşii 
nimic? Despre ea şi el... Despre feeria lor... 

EI şi-a netezit firele moi ale musteţii, întorcându-se la da- 
toria dăscălicească: 

— Acuma, spune mata ce cuvinte ai însemnat, să le luăm la 
tălmăcit şi la răstălmăcit. 

Ea ridică foaia albă de-o aripă, fluturând-o în aer: 

— Nimic... Am uitat să însemn... le priveam; te-ascultam... 

Spusese ceva rău? Îl nemulţămise cu aceasta atât de ne- 
iertat? 

El nu i-a răspuns cu dojana-madrigal pe care o aştepta. A 
tăcut îndepărtat. O privea cu ochii lui noptoşi, poate fără să 
gândească la ea, parcă fără s-o vadă... Zâmbea străin, 
ciudat, cum zâmbeşte Baby prin somn şi ea se întreabă în 
ce lume tainică pluteşte atunci. A doua zi, când îl 
cercetează, Baby nu mai ştie nimic. A zâmbit unei părelnice 
lumi din somn şi din vis, care s-a destrămat o dată cu 
deşteptarea din somn. Zâmbea şi el tot aşa, ca prin somn? 

— Începe a se întuneca... a spus Mite. 

Şi s-a ridicat să dea perdelele în lături, pentru ca să 
prelungească dulcea lumină de amurg înainte de a aprinde 
lampa. 

El o urmărea mişcându-se uşoară, abia atingând covorul. 
Cu o mână rezemată pe masă şi cu cealaltă pe braţul 
scaunului, părea într-o aşteptare. 

Iar într-o aşteptare cu adevărat se afla. 

Astă-noapte a adormit citind al cincilea cânt din Divina 
Comedie. A închis ochii pe ultimile terţine... Şi prin somn, 
prin vis, a trăit clipa care trebuia să vină... lotul se petrecea 
într-o miraculoasă simplitate, cum numai visul o îngăduie. 
Venea către el vorbind şi zâmbind. I-a cuprins mijlocul şi a 
sărutat-o... Ea şi-a lăsat căpşorul pe pieptul lui. Dincolo, 
prin uşa deschisă, se auzea glasul lui Baby... Pe urmă a 
mers la bibliotecă şi a deschis cartea lui Dante... Totul în 
chipul cel mai firesc... Adineaori, i s-a părut că-şi trăieşte 
visul, când venea dinspre uşă, în foşnetul de mătase... Nu 


era ea încă... Acum e ea, cea din vis. Se apropie de la 
fereastră, cu acelaşi pas aerian al făpturilor din vis... Îi 
spune ceva şi zâmbeşte. Nimic nu-i schimbat. Visul trăit în 
de-aievea... 

EI s-a ridicat de pe scaun şi a aşteptat-o. Ştia că aşa 
trebuie să vină, ca toate să fie cum au mai fost în lumea de 
neaievea. I-a cuprins mijlocul în braţul vânjos şi i-a apăsat 
gura pe buze. Lung, îndelung, strângând-o lângă el, până 
ce o umbră cernită i-a coborât sub ochi, ofilindu-i obrazul 
de floare albă de cireş. I-a apăsat gura pe buze. Dar buzele 
erau moi, dar trupul vaporos, dar toate fără consistenţă - 
poate fiindcă şi el, iute ca gândul, a tânjit în aceeaşi clipă cu 
o mustrare după buzele, după trupul Veronei, Vreona, 
Vanover, dragostea vie-ţii lui. 

Când s-au desprins, ea a dus palmele mici să-şi acopere 
faţa. 

EI a întrebat cu simplitatea lunatecă din vis: 

— Nu e aşa că aiun Dante? ... 

Nu aştepta răspuns. Ştia că trebuie să existe. Ştia şi unde 
trebuie să fie. 

A mers până la bibliotecă, a dat uşa de sticlă în lături, a 
găsit cartea dintr-o dată, fără şovăieli; cartea s-a deschis 
singură la cel de-al cincilea cânt, parcă de mult se aştepta 
desfăcută; a dus-o cu braţul rotit după mijloc, până la 
fereastră, cum trebuia să se întâmple totul, fără nici o 
abatere dintr-o viaţă dinainte trăită. Acolo, cu fruntea 
apropiată de fruntea ei, plecată lângă fruntea ei, i-a citit 
terţinele din vis: 

„„„Soli eravamo e senza alcun sospetto. 

Per piu fiate gli occhi ci sospinse Quella lettura, e 
scolorocci il viso; 

Ma solo un punto fu quel che ci vinse. 

Quando leggemmo il disiato riso Esser baciato da cotauto 
amante, Questi, che mai da me non fia divish, La bocca mi 
bacinh tutto tremante. 

Galeotto fu il libro e chi lo scrisse: 


Quel giorno piu non vi leggemmo avante. 

A doua zi, doamna Mite Kremnitz, în rochie albă, cu umerii 
decoltaţi şi cu sânii mici rotund înălţaţi de corsetul elastic, 
se pregătea pentru dineul de mare gală la palat, unde era 
invitat medicul curţii domneşti. Doctorul Wilhelm Kremnitz, 
în frac şi cu jobenul pe genunchi, o aştepta pe-un taburet 
să-şi arunce ultimile priviri în oglindă, ultimul nor de pudră 
scuturat din puf pe umeri şi pe bărbie. Uriaş, roşcovan şi 
blajin din fire ca toţi băutorii de bere, nu arăta semne de 
nerăbdare. Asista la toaleta unei păpuşi. 

— Gata, Willy! 

Doctorul s-a ridicat cu mănuşile albe într-o mână, cu 
jobenul în cealaltă. 

Era cu un cap mai înalt decât dânsa, de două ori mai 
voluminos decât dânsa. Aceasta îl punea într-o veşnică 
inferioritate. 

Ce putea să ceară un uriaş, de la un pui atât de fragil de 
femeie? Deci nu s-a arătat nerăâbdător, nici după ce totul 
fiind gata, Mite a mai avut totuşi de potrivit egreta cu dia- 
mante în edificiul părului, floarea albă, la sânul alb. 

— Acum cu adevărat gata, Willy! ... 

Mergea înainte spre uşă, când Willy şi-a amintit: 

— Nu ţi-am spus... Dincolo aşteaptă Eminescu... l-a 
anunţat adineaori servitoarea. 

Sub oricâtă pudră, văluirea trandafirie a sângelui tot 
străbătea. Dar doctorul Wilhelm Kremnitz nu era omul 
subtilelor bănuieli zuliare. 

Deschise el uşa nevestei şi a întâmpinat oaspele cu un 
sincer şi jovial regret: 

— Asta mi se pare că se numeşte pe româneşte, a nimeri 
ca nuca-n perete, dragă prietene Eminescule! ... Vino, 
mâine la dejun... La potroc, cum numiţi în România! ... 
Desfundăm o sticlă din Drăgăşanii care-ţi plac dumitale... 

Eminescu stătea neclintit, în picioare, cu bărbia ridicată, 
privind-o printre genele delăsate cum venea în rochia albă, 


pe covorul moale. N-auzea ce-i spune bărbatul; nici ce-i 
spune ea. 

A şoptit numai: 

— Ce frumoasă eşti în astă-seară! ... 

Era o tristeţă nesfârşită în vocea lui, în ochii lui. În ochii 
puiului de femeie luci un scapăr de biruinţă. În sfârşit i se 
îndeplinea dorinţa: fericirea poetului se afla în mânuşiţele 
sale... 

În cealaltă zi, doamna Mite Kremnitz, cuibărită într-un 
fotoliu de catifea ca guşa de lăstun, rămăsese cu două foi de 
hârtie pe genunchi, uitându-se în gol, visătoare. 

Venise. 

Ea i-a mărturisit cât de posacă a fost seara dineului. Cât 
de mult i-a lipsit şi cum nimic nu-i mai pare vrednic de trăit 
fără el. El a ascultat-o, sprijinindu-şi bărbia în mâna lui mică 
şi vânjoasă, pătată de cerneală, privind îndepărtat şi 
noptatic. N-a vrut să întârzie ca altădată. Dar ei i-a rămas 
ceea ce aştepta: ceea ce chema nostalgic din ceţurile 
viitorului eleva de pension privind la feerica Veneţie dintr- 
un ochean mic cât o mărgea de cristal. lute ca gândul. 
Toate visările se îndeplinesc odată şi odată. 

Doamna Mite Kremnitz a suspinat uşor într-un zâmbet şi a 
coborât ochii pentru a nenumărata oară la foile aşternute 
pe genunchi: 

„„„Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Şi de 
la creştet până-n poale Pluteşti ca visul de uşor. 

Din încreţirea lungei rochii Răsai... 

VI. 

Când a plecat din Bucureşti, în ajun de Crăciun, stropea 
din văzduhul vânăt şi jilav o burniţă învălmăşită cu fulgi 
topiţi înainte de a ajunge în noroiul vâscos. 

Era o încâlceală de trăsuri, de săcăli, de faietoane şi 
cupeuri, care întrecea tot ce-i văzuseră ochii până atunci. 
Pe sub botul cailor, printre hulube şi aripi de trăsură, 
mulţimea pedestră, încărcată cu pachetele cadourilor şi 
bunătăţilor de sărbători, se strecura cu o dibăcie cum 


numai gloatele orientului o învaţă în haos de bâlci şi 
bazaruri. 

Iar în gară, ce îmbulzeală, ce goană după hamalul care 
spintecă tălăzuirile de norod cu geamandanul ridicat peste 
capete, ce înverşunată luptă pentru a străbate de pe 
treapta vagonului în culoar! Când în sfârşit trenul încărcat 
cu ciorchine omeneşti căţărate pe scări şi pe tampoane a 
început a se urni dincolo de barierele capitalei, în câmpurile 
înnoptate, a fost în întreg vagonul un suflu de uşurare. Toţi 
au uitat soba stinsă şi lampa cu uleiul fumegos, 
geamandanele turtite, neastâmpărul şi neajunsurile 
plecărilor. 

În sfârşit scăpau! 

Erau în trenul slobozit în noapte, câteva sute de evadați 
care întorceau spatele străzilor cu fânare de gaz aerian şi 
cu colcăiri de gloată în nesaţiul ospeţelor ce vor să vină; 
întor-ceau spatele celor din urmă stele albastre, roşii şi 
verzi, de la încrucişarea macazurilor. Cu bucurie de 
sălbatici redaţi sălbăticiei, sorbeau la fereastră bezna din 
câmpuri unde nu mai viia nici un vestigiu de civilizaţie. 

Pe urmă - ce noapte fără sfârşit! 

Popasuri în gări întunecoase, de la care alte cete se 
îmbulzeau bâjbâind, se agăţau pe ferestre şi pe tampoane, 
luptau cu soldaţii de pe acoperişuri să-şi găsească un loc 
pentru valize, pentru boccele şi damigene, pentru tot alte şi 
alte legături cu daruri. Şi ce ucigaşe dezbateri, intrate în 
năravul pământului o dată cu drumul de fier al lui 
Strussberg! Nu lipsea nici negustorul care se plânge de 
nestatornicia preţurilor de la război încoace; nici slujbaşul 
amărât de scoaterea rublelor din circulaţie care l-a păgubit 
de toate „economiile” dintr-un an; nici doamna cu migrenă, 
nici elevul de şcoală militară trăgând cu ochiul la fetiţa de 
internat, cu uniforma fumurie, căznindu-se să citească 
zgribulită pe geamandanul ei, la lumina chioară a opaiţului, 
paginile unei cărţulii cu tartaşele roze. 


Şi iar popasuri, şi iar ţăcănit de roţi, şi mereu acelaşi 
scârţâit greu de nesfârşite poduri în reparaţii; şi iarăşi 
oftaturi şi gemete, iarăşi aceleaşi întrebări pe geam la o 
haltă pustie şi întunecată din câmp, unde trenul a poposit 
parcă pentru veşnicie. 

Mihai Eminescu n-a închis ochii toată noaptea. Asemenea 
drumuri erau un prilej să cerceteze în el; să rămână mai 
singur cu el decât în odaia unde îl ispitea îndată o carte, 
unde îl chema sertarul caietelor, unde îl zădăra datoria 
articolului de-a doua zi. Cu ochii deschişi, urmărea 
părelnice făpturi suprapunându-se, contopindu-se: Efrosis, 
Baudius, Eliz, Verona, Mite, Vreona, Mite, Vanover, Verona, 
Verona, Verona... Le căuta pe toate în una. Poate că în toate 
o căuta pe una fără fiinţă în lumea aceasta... Şi fugea din 
Bucureşti, să ia încă o dată tăria unei mai sănătoase 
întoarceri pe pământ, aproape de Ioan Creangă, 
mătăhălosul prietin din Humuleşti cu glas mucalit, cu surtuc 
aspru de şiac şi cu mai gingaşă inimă decât toţi, cu toate 
straiele lor subţiri de la Paris, de la Viena, de la Berlin. 

În zori a coborât ca după o noapte de cazne, cu ochi 
sticloşi şi cu mâini tremurătoare. 

Fireşte, n-a mai găsit nici o birjă. I-au luat înainte alţii mai 
răzbătători ca întotdeauna şi ca la toate în viaţă. 

Pelerinaj pe uliţi înecate de gloduri, după ce-a trecut de 
asfaltul lăsat moştenire de fostul primar mazilit la 
schimbarea guvernului, Nicu Gane, pe puţinele străzi şi 
pieţe centrale; drum lung mai apoi de-a curmezişul 
medeanurilor unde în lumina nehotărâtă a dimineţii, câini 
lihniţi rodeau ciolane furate din ogrăzi şi gunoaie, după 
măcelul din ziua sfântului Ignat. 

loan Creangă l-a primit în prag. L-a strâns la pântecul său 
încăpător, strigând îndărăpt, către femeia dinlăuntru: 

— Ce-ţi spuneam eu, Tinco? ... Ştiam că vine, măcar că nu 
ne-a vestit c-o depeşă să-l aştept în gară. 

— Că eu parcă nu ştiam! ... N-am menit cu bobii? ... Nu-mi 
spun mie bobii, mai multe decât depeşile dumneavoastră? 


Ehei, şi încă altele câte, despre care habar n-aveţi! 

Odaia lui. Scrinul lui. Luneta lui. Şi flacăra gătejelor 
trosnind în vatră. Şi cele douăsprezece mâţe, care l-au 
recunoscut... 

— S-au primenit! ... l-a vestit Creangă. Acuma Ţâfnel a luat 
locul lui Nicu Ganea, căpitan de ordie, care nu pricepe 
niciodată nimic... Lui Chirilă, fie-i ţărâna uşoară, i-au venit 
de hac ibovniciile din mahala... Pe musteciosul ista, nu-l 
cunoşti? L-am botezat Iacob, mai mult sau mai puţin 
Negruzzi! ... la poftim încoace coane lacobaki, să te vadă şi 
să te cunoască şi bădiţa Mihai! ... N-aduce de-aidoma cu 
tizul său? ... 

După un timp, cu îndoială: 

— Numai de nu ţi-o lăsa peri din blană pe straiele ieste 
boiereşti, că dă, te-ai lepădat văd de pravoslavnicul şiac 
mânăstiresc... Ce-i cu cafelele, Tinco? 

— Vin, vin! N-avea grijă... 

— Şi-un piculeţ de rom? 

— Şi-un piculeţ de rom... 

După amiază a început să ningă. Fulgi rari. O ninsoare 
seacă şi fără putere. Atât cât să sleiască glodurile. Iar în 
fereastră s-au prins flori argintii de feregă. Eminescu s-a 
apropiat să abureascsă un ochi de lumină, ca să afle 
priveliştea dragă, ninsă şi albă, de altădată. A fost numai o 
amăgire. Fulgii erau puţini şi rari - n-aveau putere s- 
aştearnă strai curat peste tot ce era negru şi trist. 

Creangă a crezut că-i citeşte o dorinţă nespovedită. Cu o 
gingaşă şi mărinimoasă şiretenie, s-a prefăcut a fi cuprins 
de somn: 

— Zic, eu am să mă las oleacă, pe laviţă, fiindcă mă paşte o 
pustie de vătămătură, de n-am închis ochii toată noaptea... 
Poate vrei să cutreieri în tihnă cele uliţi? ... Eu nu te-oi 
împiedica, bădiţă Mihai, nici nu m-oi ţine ca scaiul de oaie. 

Cele uliţi, însemnau: „Pe sub cele ferestre”. 

Nu pentru aceasta venise. Poate nu pentru aceasta. Dar 
Eminescu nu s-a împotrivit. S-a strecurat afară, spre-o lume 


care de atâta vreme îl chema. 

Tristă i-a părut cetatea de scaun a Moldovei, în 
vestmintele ei sărace de sărbătoare, ca o bătrânică 
împodobită cu demodate haine de odinioară, mirosind a 
naftalină şi a levănţică. Nu era o amăgire. Pe negrul 
îngheţat şi pustiu, fulgii rari păreau într-adevăr pulbere de 
naftalină, presărată ca să păstreze mai îndelung tot ce-au 
ros şi-au crâmpoţit moliile vremii. 

Casele îi păreau mai micşorate, după scheletul firav al 
salcâmilor şi după plopii înalţi ca sistemul nervos din planşa 
neagră de anatomie a cărţilor lui Şerban. Şi stolurile 
tânguitoare de corbi, cutreierau iarăşi de pe-o turlă de 
biserică, pe alta. Oamenii îi păreau mai încovoiaţi. Şi atât de 
vechi! Atât de înduioşător de vechi! 

Bărbaţii aici toţi par bătrâni, merg gârbov şi fără de vlagă. 
Râsul femeilor e fără hohotire, sfios ca râsul copiilor care- 
au plâns. 

Străzile par uliţi de obor, toate; doar fiindcă e zi de 
sărbătoare creştină nu se văd boi dejugaţi lângă cară 
ronţăind domol dintr-un braţ de strujeni, ca în faţa 
hanurilor de cale domnească. Numai atât de puţină vreme a 
trecut şi iată că livezile îşi arată prin zaplazuri sparte merii 
uscați. 

Aici a scris el cândva melancolice stihuri? 

Nici nu puteau fi altfel decât melancolice. 

Ce dulce se cernea umbra viorie a asfinţitului peste 
dealurile cu podgorii, peste culmile Cetăţuiei şi ale Galatei, 
peste viile Copoului - ce domoală tristeţe venea să-i 
cerşească târgului de scaun domnesc, pe ulițele 
Tătăraşului, în fundul Socolei, pe dealul rotund şi gol al 
Ciricului, de unde împungeau întâia oară sub nori de 
purpură, razele soarelui, în zori, să bată steme de aur pe 
crucile înaltelor turle! 

Dar aceasta a venit el să caute, în Iaşii care l-au alungat? 

A mers pe toate ulițele în afară de una. 


Pe urmă, când clopotele au început să tânguie pentru o 
slujbă de seară, o liturghie a umbrelor, gândul a pornit să-i 
vâslească în plutire de mari şi ostenite aripi, să cadă răpusă 
pasăre neagră, pe un mormânt vechi acum, poate nins 
acum. 

Întorcându-se la bojdeuca lui Creangă din Ţicău, ar fi vrut 
să tragă zăvorul la uşă, ca să închidă toată mâhnirea Iaşilor 
afară. Dar nu era nevoie. L-a întâmpinat prietenoasa voioşie 
înlăuntru şi pregătiri de ospăț după datina veche: Mirune 
Pompiliu, comandir de caracude şi Zahei, fratele părintelui 
Smântână, alt nesecătuit izvor de hâtre iznoave 
humuleştene. 

Peste noapte a început să ningă de nădejde. Dimineaţa se 
primenise faţa târgului. Ceea ce nu stătea în puterea 
oamenilor să săvârşească într-o cetate vitreg osândită 
surpărilor, au îndeplinit încă o dată slăvile, culcând peste 
mucede acoperişuri şi uliţi strâmte un vătuit aşternut, 
molatec şi alb; pavoazând cu flori de nea crengile întinse 
peste zaplazuri. S-au înviorat şi trecătorii. Se risipeau 
pretutindeni sonore chemări de zurgălăi. 

Pe privalul 'Ţicăului, ieşiseră băieţandrii cu sănioara, abia 
descleştând din omătul afânat ciobotele cu potcoave de 
alamă şi arătând ninsorii numai un sfârc roş de nas, din 
cuşmele miţoase, trase pe ochi. 

loan Creangă şi Eminescu au cutreierat drumurile lor 
vechi, rupând pârte în nămeţii alb-albăstrii. 

În măhălăli i-au întâmpinat cântătorii cu steaua. Creangă 
le făcea semn să adaste. Asculta în ninsoare, amestecându- 
şi glasul lui gros şi puternic cu îngânările lor subţirele. Îi 
îndrepta, unde-i părea că băieţii o cam scurtează. Îşi 
scociora punga pricăjită şi îi arvunea să mai treacă şi a 
doua zi, la bojdeucă, să le pună colaci şi turte în traistă. 

Pe urmă, sub seară, cu sufletul împrospătat de albe şi reci 
privelişti, s-au apropiat de inima Iaşilor. Zdrahonul spătos, 
înfăşurat în dulama căptuşită cu pielicică de miel, lua mai 
arar în răspăr prietenii şi neprietenii aflaţi în cale. Toată 


fiinţa lui mare şi spătoasă era lângă bădiţa Mihai. Însă nu 
le-a fost dat să scape de nepoftite întâlniri. În faţa hotelului 
România, fostul han al lui Petrea Bacalu, i-a oprit un căpitan 
de dorobanţi, cu musteaţă de palicar, sprijinit în băț şi 
purtând la piept stele româneşti şi ruseşti de vitejie. Ţinea 
să-i mulţumească domnului Eminescu, în numele său şi al 
oştirii moldoveneşti, pentru cuvintele fierbinţi scrise în 
gazetă despre virtutea flăcăilor din regimentul laşi şi Vaslui. 

— A scris el şi Vasile Alecsandri, dar vezi că acele sunt 
poezii... Dumneata ai spus cuvânt neted, cum s-au petrecut 
faptele. Ba te-ai şi luat la piept cu muntenii. 

— Asta-i istorie veche, acuma... 

— Ba pentru noi, nu! Am pus-o la inimă, aici sub stele. 

Eminescu surâdea, amintindu-şi vag despre cealaltă 
înfăţişare a căpitanului de dorobanţi. Oşteanul îşi făcuse 
deplin datoria pe câmpul de bătălie, după cum o dovedeau 
rănile şi decoraţiile; el cunoscuse un locotenent milogind o 
vorbă de laudă, pentru oarecare tălmăciri în stihuri 
şchioape, caligrafiate de furierul companiei. 

A rostit necugetată mirare: 

— Pe cât pare, poezia nu se mai bucură de atâta preţăluire 
la dumneata, de vreme ce pui mai presus decât Peneş 
Curcanul şi Sergentul din Vaslui, nişte sărmane însemnări 
la gazetă. Nu eşti drept cu Alecsandri, nici cu o pasiune a 
dumitale mai veche... 

— Ferească-mă, Cel de Sus! se apără căpitanul. Eu de 
patima mea nu mă lepăd! ... Chiar am să te rog să-mi fii o 
ţâră de naş literar. Ţin nişte poezii de-au prins mucigai; 
nişte traduceri... Le-am dus cu mine şi-n război, de le 
citeam camarazilor în bivuac... Poate-or încăpea acuma la 
Convorbiri literare. Una o cunoşti, ai auzit-o şi dumneata: 
„O! câţi marinari! o! câţi căpitani...” 

Eminescu s-a scuturat de fulgi şi de amintire. A încercat 
să-şi ia rămas bun. Căpitanul l-a ţinut prizonier, de bumbul 
paltonului: 


— Spune-mi unde să le trimit? ... Mă încred în dumneata, 
că te-ai milostivi să le mai dai un rând de lustru şi de 
unsoare, unde-s mai ruginite, cum facem noi cu baionetele 
la cazarmă... 

— Bine-bine! ... Din toată inima... Trimite-le, rogu-te, la 
fratele Creangă... 

— La bojdeuca din Ţicău? Ştiu, c-o ştie tot târgul... Mâne 
vă deşteaptă soldatul din somn... Dară tot nu scapi de 
mine... Nu numai pentru asta te-am oprit şi ca să-ţi 
mulţumesc de scrisele la gazetă... Să-ţi dau şi oarecare ştiri 
mai plăcute... Noi nu te-am uitat. Nu trece săptămâna să nu 
vorbim despre dumneata şi multă lume este care te jăleşte 
c-ai plecat din Iaşi... 

— Bine-bine! a spus de astă-dată Creangă, apucându-şi 
prietenul de braţ. Să trăieşti, domnule căpitan...! 

— Şi coana Veronicuţa spune... 

— Sănătate! Cu bine şi noroc! Trimite poeziile la bojdeuca 
mea... 

loan Creangă îl târa pe bădiţa Mihai, ca pe-un copil care 
are neapărată nevoie să fie ocrotit de năvala săniilor. 

Străbătând piaţa, îi vorbea cu mare aprindere despre 
întâmplări foarte vesele: 

— Este una pe care-o tot spune conu Vasilică Pogor, 
cumplit de hâtră... Cică venise la rând, la proces, când era 
jude, un împricinat cam haimana, din cei fără căpătâi. Îl 
întreabă el, conu Vasile, după cum îi regula judecății: 
„Numele? ...” „Costache [urlui!” „Numele părinţilor?” „Că 
n-am părinţi, cocoane giudecător! ...” „Bine, când ai avut, 
cum îi chema? ...” „Că n-am avut, coane giudecător! ...” 
„Bine, măi omule, cum se poate să spui una ca asta? N-ai 
avut mamă; n-ai avut tată? ...” „Nu, să iertaţi, coane 
giudecător, că m-o făcut o mătuşă a me c-on golan! ... 

Ioan Creangă aştepta un semn de înveselire pe faţa 
prietenului. I-a văzut însă chipul împietrit în posomorâte 
amintiri. „Proastă treabă! Hai, la conu Vasâle! Hai! ...” Au 
mers la Vasile Pogor care şi-a lăsat mosafirii din 


LIA 


protipendadă un ceas de dragul lor; au mers la alţi 
cunoscuţi; seara la Bolta rece, unde Eminescu şi-a găsit 
masa cu scaunul de lemn; ba încă şi o anumită căniţă de 
sticlă trandafirie cu meşteruit capac să păstreze aroma 
Cotnarului şi Uricaniului. O strânsese Kir Amira la loc sigur, 
într-un dulap rezervat nenumăratelor relicve câte îşi 
aşteptau stăpânii spulberaţi de vânturi: o! câţi marinari, o! 
câţi căpitani! care-au plecat voioşi spre depărtaţi limani! ... 

— Ştiam eu, coane Mihai, că mata ai să te întorci! l-a 
încredinţat Kir Amira, înfăţişând cana clătită şi turnând de 
sus Cotnarul cu stropi... 

A luat şi Creangă cuvântul, fără prea întunecoase 
presimţiri: 

— Vezi, bădiţă Mihai? ... loate te-aşteaptă... Scrinul lăsat 
la mine, luneta, căniţa de aici... Nu eşti om făcut pentru 
lighioanele Bucureştilor... Acela-i târg de sorcove şi 
vasâlci... Numai după datinile lor de sfintele sărbători, îi 
destul să-i judeci, ca să-i afli cine-mi sunt... Noi, aici, cu 
stele frumoase şi colinde: dânşii cu sorcove de hârtie şi 
căpăţâni de porc la tavă. Apoi, în târgul leşilor, sorcove nu 
s-or vedea decât pe pălăriile cucoanelor, iară căpăţâna de 
porc la masa gospodarului, c-o strachină de curechi murat 
alături... 

Eminescu s-a încălzit cu încetul la blândeţea Cotnarului şi 
la povestirile dintr-o copilărie a Humuleştilor, soră cu cea a 
Ipotegştilor. 

Iar noaptea când au ajuns acasă, a luat luneta de pe scrin 
să-şi caute stelele sale. Se înseninase. Se lăsase ger 
straşnic. Cerul era înalt şi sticlos. Pe fereastra deschisă, 
prin ţeava neagră şi-a adus mai aproape Luceafărul, 
Andromeda, Perseu şi puzderia constelaţiilor, pe care unele 
le uitase şi încerca să şi le amintească. Pe urmă, a lăsat 
luneta pe pervazul geamului şi a vorbit prietenului, ca în 
alte vremi: 

— "Tot aşa poate că dintr-o stea, va fi privind acum, cu o 
unealtă a lor, făpturile acelor tărâmuri spre pământul 


nostru... Îmi închipuiesc un mag bătrân, cu barbă 
mătăsoasă ca sfinţii icoanelor. Şi nu se poate să n-aibă el o 
nepoată, mai frumoasă decât toate femeile de pe lume... Îl 
văd pe bătrân cum potri-veşte luneta, cum răsuceşte 
şuruburi şi cum face să joace oglinzile... Se uită şi nu-i vine 
să creadă. Se şterge la ochi şi după ce-a mai privit o dată, 
îşi cheamă nepoata: „Copilo, vino şi tu. Mă tem că a început 
să mă înşele văzul... Uită-te şi lămureşte-mă! Oare ce s-a 
întâmplat cu steaua întotdeauna neagră, cu pământul acela 
urât din totdeauna? ... E alb şi sclipitor, cum nu l-am mai 
văzut niciodată...” Copila a pus ochiul albastru în capătul 
tubului negru şi a privit şi ea îndelung... Pământul nostru, 
nins şi alb, văzut din altă stea, de pe alt tărâm, poate că-i 
răsare cu adevărat mai strălucitor decât luceferii... O văd 
ridicându-se şi bătând din palmele mici: „Dar bunicule, e 
cea mai frumoasă stea a cerului! Scânteietoare ca 
diamantul şi limpede ca bobul de rouă... De ce spuneai că 
pământul e o stea urâtă şi neagră şi tristă? ...” Magul cu 
barba de borangic alb, clătină acum din cap şi ridică 
mânele spre cer: „Ştiu eu, copila mea? Învățătura nu are 
niciodată dez-legare pentru toate câte sunt pe lume... Câte 
o dată şi pe atlasul cerului cu stele se întâmplă minuni... 
Acestea nu intră în prevederile noastre... Am să 
supraveghez mai de-aproape steaua aceasta veche şi 
ciudată, care a întinerit când îi aşteptam moartea...” Copila 
se mai uită la steaua noastră albă, prin vârful lunetei... Ce- 
ar fi, frate Creangă, ce-ar fi să-i facem un semn cu batista 
de-aici, povăţuind-o: „Nu! Spune bătrânului să nu mai 
privească şi mâne. Mâne totul are să fie negru şi scufundat 
în deznădejde ca întotdeauna. Minunea a fost numai pentru 
o noapte... Nici tu, nu mai privi mâne! ... Rămâi cu 
amintirea acestei stele albe, curate şi scânteietoare...” Ce 
crezi, frate Ioane, are să ne vadă ea oare, batista noastră, 
are să ne-audă? ... 

Creangă a dat din cap, ca un om care ştie ce ştie: 


— Ba n-a mai vedea şi n-a mai auzi nimica dumneaei, ca să 
nu te prindă cu minciuna... Fiindcă macar cât îi mai rămâne 
la noi, la Iaşi, n-a mai fi pământul tot negru şi tot cufundat 
în deznădejde... 

— Să dea Domnul! ... 

Prietenul îi ţinea palma lată şi grea pe umăr. Era să mai 
adaoge ceva. Dar şi-a stăpânit cuvântul. Ocolea mereu o 
gingaşă întrebare. 

Răspunsul l-a aflat a doua zi, fără să-ntrebe. Şi a fost un 
răspuns fără vorbe, tălmăcit numai din rostul unei singure 
întâmplări. 

Mergeau alături pe uliţa mare. Eminescu îl scosese din 
casă, să-l caute impreună pe Conta şi să ia sfat cu el... Prie- 
tenul lor, Vasile Conta, se depărta de Junimea; studiile sale 
de filosofie poate nu se împăcau întotdeauna cu viziunea 
unui discipol al lui Kant şi Schopenhauer; dar îi apropia o 
credinţă. 

— Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Jack Negruzzi, Neculai 
Bla... 

Şi cuvântul deodată i-a rămas retezat la mijloc: mâna i-a 
căzut pe braţul prietenului care şi-a înfipt unghiile în 
mâneca aspră a dulamei. 

loan Creangă a înţeles. 

S-a prefăcut că priveşte cu o nemaipomenită luare-aminte 
într-un geam, unde nu se zărea nimic alt decât florile sleite 
de gheaţă. 

Mihai Eminescu, stană înfiptă locului, în altă parte privea. 

Se oprise o sanie cu armăsar rotat. Din învelitorile multe şi 
grele, nu izbutea să se desfacă o doamnă în blană argin- 
toasă, cu argintoasă cuşmuliţă. Vizitiul s-a răsucit, să dea 
ajutor. 

— Nu, Grişa. Lasă! ... 

A izbutit. A ridicat obrazul rumenit de ger, râzând uşor... 
Printre buzele roşii se zărea aburind răsuflarea caldă... Un 
nouraş străveziu, îndată topit în văzduhul gheţos, limpede, 
de cleştar. A coborât şi s-a depărtat spre-o uşă, cu mersul 


mlădios, şerpuitor, fără să se uite la dânşii, fără să-l vadă: 
Verona, Vreona, Vanover... 

Când strânsoarea înfiptă în mâneca dulamei a slăbit, loan 
Creangă şi-a desprins ochii de la geamul cu florile sleite. A 
căutat basmaua în adâncul buzunarului şi a prins să-şi 
şteargă sudoarea de pe fruntea brobonită de-a mirare pe- 
un ger să crape ouăle corbului. 

Apoi, a oftat din adâncuri, pomenind o pilduire biblică: 

— Cum văd eu, bădiţă Mihai, nu i-a fost dat numai femeii 
lui Loth să se prefacă în sloi de sare, fiindcă n-ascultase po- 
vaţa minţii şi a privit înapoi... Sloi de sare mi te-ai prefăcut 
dintr-o dată! ... Ehei! ... De-acuma, pricep că mai des îi 
călca prin leşii noştri... 

VII. 

Tilea Brăboiu a trecut vijelios spre fundul băcăniei, cu 
pălăria pe ceafă, dând din mâini şi hurducând scaune, 
mese, tihniţi cetăţeni care-şi beau din picioare, la tejghea, 
ţuica de-amiază. 

— Ce-i cu pachetele mele? i se auzi hârâind glasul. Unde-s 
sticlele mele? Trimite un tâmpit să le ducă la trăsura mea! 

Caragiale s-a întors către Eminescu, râzând cu ţigareta 
între dinţi. 

— Măăăă! se minună suflând în trestie s-arunce capătul de 
ţigară şi strângând ţigareta în buzunarul de sus al vestei de 
pichet alb. Auzitu-l-ai? Toate-s ale lui... Trăsura lui, sticlele 
lui, pachetele lui... România independentă a lui... Şi ăsta e 
un tip! 

Recunoscu însă: 

— Dar nu pentru mine. Eu mă ocup deocamdată de canalii 
mai mărunte şi mai simpatice... Asta o să fie o canalie în stil 
mare, pe calibrul eroilor lui Balzac. Promite şi e din stofa 
ălor care se ţin de promisiuni, ba mai întrec şi de la dânşii. 
Mă! Te-ai uitat tu ce suciţi sunt oamenii? Unul într-un fel, 
altul într-altfel, fiecare cu doaga lui... Ăştia-mi plac... 

Înainte de-a apuca să spună care alţii nu-i plac, Tilea 
Brăboiu i-a hâit scaunul din loc. Şi fiindcă l-a sfredelit 


privirea corosivă de sub ochelari, s-a oprit, arătându-se 
încântat foarte că-l întâlneşte: 

— Acilea erai, neică lancule? Noroc! Bună şi ţie, 
Eminescule! Ce-i cu voi? 

Eminescu şi Caragiale păreau că şi-au dat cuvânt să 
numere sticlele din rafturi. 'Tilea Brăboiu îi măsură de la 
înălţime, din picioare, cu mâinile în şolduri: 

— Vă pierdeţi vremea acilea! ... Mai bine-ai face să pofteşti 
la gazeta mea, neică lancule... 

— A dumitale? ... 

Nepotul ceauşului de argaţi sări ca un pârleaz uşor peste 
asemenea subtile nuanţe: 

— Că n-o fi a celor care stau cu mâinile-n sân şi mi-o fac pe 
geniile, aşteptând laurii posterităţii! ... 

El nu stătea cu mânile în sân. Pentru un moment se scobea 
între măsele, să-şi scoată o rămăşiţă de aperitiv. După ce-a 
extras-o, ştergându-şi arătătorul de masa lor, a stăruit cu 
invitaţia: 

— Treci pe la mine, neică Iancule, să tratăm! ... Îmi 
închipui că eşti mai deştept decât domnul d-acilea, 
prietenul Mihai, care mi-o face pe Incoruptibilul! ... Când 
vii? ... 

— Ascultă, stimabile! ... Noi grecii, avem pentru anumiţi 
oameni, un soi de calende ale noastre... Atunci să m-aştepţi. 

— Ştiu eu, unde baţi! o luă Tilea Brăboiu, în glumă 
împăciuitoare. Te-a înţepat unul de la gazetă pe chestia 
grecismului... Cum îl picniră şi pe domnul d-alături, cu 
bulgărismul... Ce să vă fac? Nu-i mai bine în cetate, decât în 
afară de cetate? ... Veniţi, mă fraţilor, să facem ispravă cu 
folos pentru toţi. Tu, îţi lauzi piesele cât pofteşti... Tu 
găseşte-ţi poezelele geniale cât pofteşti... Tilea să trăiască! 


— Adică Radu Dospinescu... rectifică plictisit, Caragiale. 

Tilea Brăboiu pârţâi din buzele groase şi vinete ca două 
lipitori: „Au şi nimerit ei despre cine să vorbească!” Radu 
Dospinescu era trimis de medici la sanatoriu, în străinătate. 


Amestecul lui în ziar se reducea la acoperirea pagubelor, de 
la depărtare. Nepotul ceauşului de argaţi, se uită peste 
umăr şi la Eminescu: 

— Dacă n-ai fi cum te ştiu, ţi-aş propune o întâlnire... 
Campania ta pe chestia revizuirii a fost faină... Talent, 
argumente, temperament! Păcat c-ai înmormântat-o în 
Timpul, frate-mio, şi regretabil că nu iscăleşti... Trebuie să 
iscăleşti în fiecare zi, puică mică, să intre numele în tidva 
cititorilor... Să-ţi faci din nume un capital... Duşmănii ţi-ai 
făcut, helbet! ... Ar fi cazul s-o cam slăbeşti... Secretul e să 
te serveşti de oameni, dându-le iluzia că-i serveşti... Eu nu 
lucrez cu posteritatea... 

Vorbea cu o mână în şold, cu mâna cealaltă aburcându-şi 
mereu prohabul pantalonilor. I-a lăsat, ca pe nişte indivizi 
lipsiţi de interes, îndată ce l-a văzut intrând în băcănie pe 
Alecu 'Teriakiu, despre care se vorbea că aşteaptă 
portofoliul ministerului de interne, la cea mai apropiată 
remaniere. 

— Din parte-mi, staţi şi putreziţi de vii! ... Eu mi-am găsit 
omul. Omul zilei... 

S-a dus să-l strângă de braţ şi să-l cuprindă de ceafă, cu 
semne de mare dragoste, boţindu-i toată solemnitatea. 

Caragiale privea ca la teatru: 

— Văzuşi, Eminescule, cum se face din mardeială sistem! 
Întâi îi turteşte omului fasonul! Îl întoarce şi-l suceşte, să 
rupă distanţele... Pe urmă îl tutuieşte... Şi-l ia apoi pe 
nume: Alecule, Vasile, Jack! ... Nu te-i mira: tu o să-i spui 
până la moarte lui Maiorescu, domnule Maiorescu; iar el o 
să ţi-l joace în două întâlniri de salon şi la trei banchete cu 
Titule încoace şi Titule încolo... Mă, interesantă ţară şi 
interesante vremuri trăim! ... 

— 'Triste adică, vrei să zici? ... Triste vremuri şi nefericită 
ţară... rosti Eminescu, scoţându-şi pacheţelul albastru de 
tutun. 

— O fi şi pe-a ta... Fiecare vedem lucrurile cu ochii noştri. 
Mai luăm un pelinaş? Băiete! 


— Îndată, coane Iancule... Două, nu? 

Caragiale şi-a împins scaunul mai la perete, să facă loc 
viitorului ministru Alecu 'Teriakiu, la braţ cu Tilea Brăboiu. 
Din treacăt se auzi glasul nepotului de ceauş: 

— ... te susţin la gazeta mea, Alecule taică, ş-atunci o să 
vadă şi Brătianu că nu mai merge cu şahăr-mahăr! ... 

Alexandru Teriakiu, îşi neteza barba, aprobând. Privirea a 
alunecat distrată peste chipurile lui Caragiale şi Eminescu: 
doi neînsemnaţi muşterii de băcănie, întru nimic deosebiți 
de slujbaşii mărunți care-şi consumau aperitivele la tejghea. 
Caragiale făcu mucalit: 

— Trecu România independentă pe lângă noi, mă! ... 
Mâine-poimâine, ne-om pomeni şi cu regatul, după câte se 
aude... Tot ăştia or să fie în fruntea bucatelor! ... 

— Ce-ţi pasă? întrebă Eminescu, trăgând senin şi adânc 
din ţigăruia lui necăjită. 

— Îmi pasă, Eminescule! ... Sunt şi eu un cinic, deşi nu din 
stofa monşerului d-adineaori. Am cel puţin o scuză. Îmi 
apăr, dracul să ştie cum s-o numesc? hai să-i zicem: vocaţia! 
„„. Nu m-aş da în lături de la nimic, să-mi asigur un trai mai 
îndestulat, ca să pot scrie în linişte, comediile, dramele, 
cărţile mele: iadul şi viitorul le mai cunoaşte ce-or fi... Mă 
apucă o milă de noi... Parcă ispăşim o crimă, mă, aşa ne 
canonim. Tu robeşti la gazetă... Eu vânez posturi de 
impiegat. Pentru ce, mă? Fiindcă vrem să trecem prin viaţă 
altfel decât Brăboiul tău şi decât un Teriakiu, viitor 
ministru... 

— Ce-ţi pasă? ... 

— Îmi pasă! Îl auzişi? Ţi-ai făcut duşmănii... Au să te pască 
şi n-au să te ierte, fiindcă nu eşti croit din mucavaua lor. De 
aceasta ai tu nevoie? Lasă să-şi sfarme şi alţii capul... 

— Nu mă rabdă inima. De altfel nu sunt singurul. Mai simt 
şi alţii nevoia să scuture această plevuşcă de antreprenori 
ai independenţei azi, ai regatului mâine... Vasile Alecsandri, 
Creangă, Conta... 

— 'Te-ai contaminat şi tu de la Conta, care va să zică! ... 


— N-ar fi fost nevoie. E ceva mai vechi, lancule... 

— În sfârşit, fie! ... Fiecare cu sucitura lui, Până la sucitură 
adevărul e că-ţi faci duşmănii şi că vei plăti... lar cei care au 
să te lovească, în scrisul tău au să tragă... Au să-ţi înăbuşe 
putinţa de lucru... Aia e soarta noastră? ... Dacă aş da ochii 
vreodată cu vodă Carol, i-aş aminti ălea spuse de Heine, lui 
Friederich Wilhelm al IV-lea... Cam ăstea: „Măria-Ia, nu te 
gândi numai la Brăboi şi la Teriakii! Cruţă scriitorii în 
viaţă... Poţi ofensa pe cei morţi, zeii Olimpului, proorocii 
vechiului şi noului Testament... Sunt înfricoşate chinurile 
iadului, dar tot se mai găsesc sfinţi care să te poată scăpa 
de-acolo. Există însă iaduri de unde nu te mai scapă nimeni, 
niciodată. Cunoşti Infernul lui Dante? ... Când poetul a 
închis în acest iad pe cineva, nu se mai află nici un 
Dumnezeu să-l poată scoate! ...” Cam ăstea le-a spus Heine 
regelui Prusiei; ăstea le-aş spune şi eu lui vodă Carol... Să 
ne cruţe! Să ne dea o putinţă de lucru; fără robia ta, fără 
micile mele pezevenclicuri cu care înnod ziua de azi cu ziua 
de mâine, ca să-mi pot meremetisi o piesă după placul 
meu... Priveşte, te rog, la afişul ăla. Îl vezi? ... „Miraculos! 
Nemaivăzut! În fiecare seară la Teatrul Dacia. Fenomenalul 
american Jammes Lwone, mănâncă, bea, scrie şi fumează, 
timp de cinci minute într-un aquarium controlat de public”. 
Ai fost să-l vezi? Eu am fost... Mănâncă, bea, scrie şi 
fumează în apă, dracul să-l ştie cum! N-am izbutit să-i aflu 
secretul fenomenului... Ei, dragă Eminescule, aşa te 
canoneşti să scrii şi tu poeziile tale; aşa şi eu, comediile 
mele... Şi încă nu în apă limpede. Cufundaţi în lăturile 
independenţei... Mă tem că pân” la moarte n-o să 
descoperim trucul americanului! ... 

Caragiale aştepta vorba de protivnică părere, pentru a 
aţâţa o discuţie după năravul său. 

Dar Eminescu se uită în gol, zâmbind îngândurat. Când 
prietenul i-a pomenit despre Infernul lui Dante, i-au răsărit 
în minte terţinele din al cincilea cânt: Soit eravamo e senza 
alcun sospetto... Părelnica imagine a femeii care mijea în 


filigranul poeziilor sale îşi pierduse însă conturul încă o 
dată. Nu-i mai apărea atât de fragedă, ca floarea albă de 
cireş. Se suprapuneau două imagini în tremur: Mite, 
Verona, Mite, Vreona; Mite, Vanover... Verona, Vreona, 
Vanover... 

A vorbit zâmbind cu o voioşie silită: 

— Să-ţi istorisesc o scenă bună pentru comediile tale, 
lancule... Mi-a povestit-o şi mie un prieten la laşi. O 
întâmplare adevărată... Era acest prieten îndrăgostit lulea 
de o fată... O fiinţă nepământeană; numai graţie, delicateţă, 
tot ce poate fi mai aerian. 

— O văd... mărturisi Caragiale, scoţându-şi ţigareta şi 
începând s-o curețe cu o pană, din rezerva purtată în 
buzunarul vestei, ca într-o cartuşieră de cazac. 

Prin ochelari, îl cerceta însă cu ochii pătrunzători. Emi- 
nescu se uita în golul său cu filigranate imagini: 

— Amorul a durat câteva luni... Când prietenul intra în 
casa ei, în odaia unde totul era micuţ, aristocratic, 
parfumat, străbătea ca într-o altă lume... El venea de la 
redacţii îmbâcsite de fum, de la birturi, dintr-o odaie 
gheţoasă ca o peşteră... Păşea pragul! Îi ciripea ea înainte 
şi totul se idealiza. O vrajă... 

— Până aci, idilă, nu comedie, Eminescule! Cea mai banală 
idilă! ... 

— Într-o zi, urmă Eminescu, fără să ia seamă la 
întrerupere, nepământeana fiinţă turna cafeaua cu lapte în 
ceaşcă pentru băiatu-său... Copilul, neastâmpărat, nu ştiu 
ce face? o atinge pe mână? se agaţă de rochie? destul că pe 
neaşteptate ceaşca i-a sărit din farfurioară în obraz, pe 
rochie, pe covor. lată nepământeana fiinţă cu şuroaie de 
cafea cu lapte pe dalba-i faţă! ... Prietenul a început să râdă 
în chipul cel mai prostesc... Şi râzi, şi râzi! Avea patima asta 
din copilărie. La teatru, colegii de şcoală fugeau de lângă el, 
fiindcă hohotea fără nici o stăpânire când se ivea Commo pe 
scenă... În sfârşit, râsul i s-a potolit, cum toate au un sfârşit 
pe lume. Idealul s-a întors din altă odaie cu rochia 


primenită, cu obrazul spălat şi pudrat, şi-a luat locul său în 
jilțul mic ca un delicat soclu de delicată statuie... În darn! 
Prietenul n-o mai vede decât coborâtă de pe soclu, în 
devălmăşie cu toate făpturile de rând... lar mai ciudat e că 
acum tot ce-i părea delicat şi grațios i s-arată ca o 
nesuferită afectare... Îi vine din senin să izbucnească iarăşi 
în râs, de ea şi de el, de amorul lor... 

Operând cu pana în ţigareta de trestie, Caragiale îl 
ascultase fără să-l slăbească din ochi. 

A întrebat: 

— Asta e tot? ... 

— Tot. Ce mai vrei? ... 

— Şi tu crezi că e o scenă de comedie? ... Cea mai banală 
dramă, cu cel mai banal deznodământ, al celei mai banale 
idile. Toţi îndrăgostiţii îşi creează un idol, care se năruie 
când pe nasul idolului s-a ivit un coş ardeiat. Şi pot să-ţi 
adaog că ai fost de data aceasta slab povestitor... Era o fată 
şi ai spus că turna cafea cu lapte, băiatului... Deci fată, care 
avea un copil? Urâtă familie! ... Şi turna cafea cu lapte? 
Familie nemţească... Eu situiez mai degrabă întâmplarea la 
Viena sau la Berlin, în patria cafelei cu lapte... Ce zici? ... 
Apropos, cum mai merg lecţiile tale cu doamna Mite 
Kremnitz? Mi s-a părut în ultima şedinţă a Junimei, la 
Maiorescu acasă, că te examina cam prea insistent ex- 
excelenţa-sa, cavaler al mai multor ordine, doctor al mai 
multor specialităţi, membru al mai multor Academii, 
director al mai multor societăţi, publicaţii şi eţetera, et 
eţetera. Îi place arta şi literatura. Preţuieşte scriitorii şi 
artiştii... Dar nu-mi prea pare că i-ar face plăcere să-i intre 
în intimitatea familiei, boemi de tagma noastră... Noi pe la 
birturi şi pe la cafenele; acolo ne e locul... Adică aci! ... 

— N-ai dreptate... se împotrivi Eminescu. Cel puţin eu n-aş 
avea cuvânt să spun asta. Nu-mi îngăduie firea şi spiritul de 
dreptate. A încercat să mă găzduiască la el când am sosit 
aici, străin de toţi şi de toate. Eu am dat bir cu fugiţii... 


— Te îmbrăţişase prea călduros, ca să te omoare cu 
dragostea? ... 

— Nu... Dar nu mă-mpac eu cu orânduielile de casă mare. 
Să-mi ia servitoarea hainele şi să le scuture? să-mi cotro- 
băiască prin buzunări şi să-mi încurce hârtiile? Dimineaţa 
să-mi găsesc ghetele la uşă, lustruite, dar după ce o ungu- 
reancă le-a numărat bortele pingelelor, să istorisească 
stăpânilor? ... Cu mine n-a ţinut mult povestea... 

— Bănuiesc. Pe Slavici trebuia să şi-l aducă Maiorescu în 
casă. Ala, da! Nici n-ar fi avut servitoarea ce să-i scuture... 
E scuturat, periat şi dereticat, de când deschide până ce- 
nchide ochii. Mi-a plăcut cum i-a categorisit Creangă al tău 
povesti-rile lui ţărăneşti, dichisite şi periate, când l-ai adus 
de la Iaşi. A spus şi el în chip de concluzie o mică poveste 
de-a voastră, moldovenească şi şireată, care făcea mai mult 
decât toate criticile lui Maiorescu... Ţii minte? 

— Nicidecum... Rămăsesem în urmă. 

— Atunci n-ai auzit-o. Păcat să se piardă! ... leşeam de la 
Maiorescu, după cetirile unde-am căscat să-mi desfac 
fălcile. Ce-ţi veni şi ţie să citeşti atunci mizerabila traducere 
a nu ştiu cărui leat, din Victor Hugo? „O! câţi marinari! O! 
câţi căpitani!” În fine am înghiţit-o şi pă aia, cum au înghiţit- 
o şi Convorbirile. Slavici se dă pe lângă Creangă: „Ce 
părere ai despre povestea mea? ...” Răspopitul tău, de colo: 
„De! Mi-a plăcut şi mie. Dar cică era odată un flăcău care 
se-ndrăgostise rău de tot de-o fată. Fata, frumoasă şi cu 
vino-ncoace, şi-a găsit alt îndrăgostit mai procopsit, la târg. 
S-a măritat şi dusă a fost. Bărbatul îi făcea toate voile: fata 
uitase de satul unde-a rămas un flăcău cu inima friptă şi 
plină de amar. Trece o bucată de vreme. Însurăţeii dau într- 
o bună zi prin sat... Flăcăul cu inima friptă, fuga în calea lor, 
măcar să-şi aline ochii. Apoi ce mi s-a oprit locului, buimac, 
scărpinându-se în cap şi stupind cu oţărală: „Ptiu! că de 
mare primejdie şi pacoste-am mai scăpat! Slavă ţie Doamne 
şi fie la dânsa, acolo!” Pasă-mi-te, era dragostea lui şi totuşi 
nu mai era ea. Nevasta se-ntorsese sulemenită şi spilcuită, 


de-şi pierduse tot acel vino-ncoace al Ilenei Cosânzene, pe 
care o ştia el, din luncile şi zăvoaiele lor...” Astfel mi l-a 
operat Creangă, iar vorba lui: astfel a înghiţit Slavici 
găluşca! Mai cheamă-ţi prietenul prin Bucureşti; fiindcă nu 
se găsesc mulţi ca dânsul în salonul domnului Maiorescu... 
Mi-ai vorbit despre şedinţele Junimei la Iaşi... Vor fi fost ele 
vesele şi animate... La Maiorescu aci, parcă suntem la 
şedinţele Academiei. 

— Acolo erau la Pogor... 

— Un tip şi ăla! Aveţi şi voi, moldovenii, ale voastre! ... 
Fiecare cu sucitura lui... S-o pornim la masă, că ne dau 
jupânii afară d-aci... 

S-au dus la Enache, unde Caragiale a pregătit cu mâna lui 
o anume salată după o anume reţetă: „Asta-i secretul, 
Eminescule! Potriveala din oţet şi untdelemn, din sare şi 
piper, răbdare şi iar răbdare, ca la opera de artă... Cum ai 
încurcat măsurile şi te-ai pripit, iahnie s-a făcut salata! ...” 

Apoi Eminescu s-a îndreptat spre casă, purtat de-o 
nelinişte în soarele după-amiezii de vară. A găsit o 
tipăritură în chenar negru cu scrisul adresei cunoscut. Şi 
alt plic, cu slova lui Creangă. Le-a desfăcut, le-a citit. A 
căutat patul să rămână îndelung cu obrajii în palme, până 
ce sara i-a umplut odaia cu umbre. Aşadar se încheiase şi cu 
viaţa profesorului Ştefan Micle, fostul ucenic de lăcătuş, 
ajuns profesor şi rector al Universităţii din laşi! Printre 
umbre, stăruia umbra lui, aşa cum o întrezărise într-un 
miez de noapte pe geam, sub sfeşnicul cu flacăra pală ca un 
tablou sau o gravură de Rembrandt. Îi suna în urechi glasul 
puţin răguşit, bătrânesc, sfătos... Îi auzea râsul complice, 
din aceeaşi odăiţă, când a chemat cele două copile să-i 
toarne apă ca să-şi spele petele de chimicale şi de acizi de 
pe degete. Pe urmă l-au cuprins alte gânduri şi amintiri mai 
vălmăşite, mai stăruitoare, cu amestec de speranţe care îl 
ruşinau, fiindcă roiau deasupra unui mormânt încă 
proaspăt. 


Târziu, după miezul nopţii, la masa de lemn tare ca a 
tuturor încăperilor pe unde-a trecut, a început a aşterne pe 
hârtie: 

Dulcea mea amică, Tu ştii prea bine, că dacă este cineva 
care poate apreţui pierderea pe care ai suferit-o, acela sunt 
eu... 

.„. Astfel, viaţa mea, ciudată şi azi neexplicabilă pentru toţi 
cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine... 

Veronică - e întâia dată că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l 
pune pe hârtie - nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti 
cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult, încât mai lesne 
aş înţelege o lume fără soare, decât pe mine fără să te 
iubesc... Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ: Dumnezeu 
e în inima noastră. Am înţeles că un om poate avea totul - 
neavând nimic, şi nimic având totul. 

Zorile l-au aflat cu ochii astupaţi de palme, privind în 
întunerecul din el, unde se deschidea o geană de lumină. 

Şi prietenii din Bucureşti mult s-au mirat, când după şase 
săptămâni, Eminescu le prezintă o doamnă în văl de doliu: 

— Doamna Veronica Micle, logodnica mea! 

VIII. 

Bobocii de lalele păreau ouă roşii de Paşti. 

Poetul se minună că în sălbătăcia părăginită a ogrăzii, 
unde va fi fost cândva o grădină, florile înăbuşite de bălării 
şi de scaieţi, mai stăruiau îndărătnic să îmbobocească după 
ploile şi soarele primăverii. 

Verona, Vreona, Vanover, le-ar întâmpina cu voiosul ei 
surâs: 

— Bună dimineaţa, lalelelor! 

Iar florile şi-ar desface îndată potirul, scuturând boabele 
diamantine de rouă: 

— Bună dimineaţa, zâna noastră! ... 

Verona, Vreona, Vanover, era însă departe. De-o lună nu-i 
mai dăduse semn că i-a trecut supărarea. Aşa se petrece 
acum viaţa lor. În supărări, împăcări, chemări şi despărţiri. 


La începutul toamnei a căutat cu doamna Slavici o casă ca 
pentru un început de cuminte gospodărie. Nu înţelegea de 
ce toţi se îndurau atât de anevoie să-i stea într-ajutor. 
Slavici îi ascultase plănuirile, clătinând din cap. El îşi 
amintea un deget tras peste o măsuţă unde putea să se 
iscălească în stratul de praf. Maiorescu l-a povăţuit să mai 
lase în grija timpului prea nerăbdătoarele-i proiecte. Toţi 
cei de la Junimea, sub o formă ori alta, unii direct, alţii cu 
viclenie şi înveninate aluzii, uneltesc să împiedice planurile 
lor. A mai auzit şi o justificare a acestor împotriviri: „Lasă 
să-i despartă viaţa, fiindcă aşa nu vor conteni amândoi să 
scrie poezii simţite! E întrucâtva interesul Convorbirilor”. 
De unde a pornit asta? - întrebase el. Chibici a tăcut, 
scărpinându-se în creastă şi vreme de o săptămână s-a 
mistuit la slujba lui de la birourile drumului de fier, lovit de- 
o hărnicie subită. Caragiale i-a dovedit glumind că, după a 
sa părere, cuvântul căsnicie se trage de la casnă, nu de la 
casă cum au născocit filologii săraci cu duhul. L-a mai 
blagoslovit apoi cu pilduiri din autorul său favorit, Cilibi 
Moise: „Mai mult fericesc femeia care ţine furca, decât pe 
cea care ţine condeiul... Mierea e dulce, zahărul e dulce: ce 
folos că zahărul se topeşte şi că femeia ne topeşte? ... O 
femeie de două ori se înveseleşte în viaţă: când îşi îngroapă 
bărbatul, o dată; când îşi găseşte altul, a doua oară”. Şi alte 
zicale, pe acelaşi calapod. I-a ocolit cu încetul pe toţi. A fugit 
de dânşii. A aflat casa aceasta într-un fund părăginit de 
ogradă. Le ajungea atât, pentru cât de puţin cereau ei de la 
viaţă; fiindcă Dumnezeu nu era în cer, nu era pe pământ - 
Dumnezeu era în inima lor... 

Pe urmă? 

Eminescu a întors ochii de la fereastră să privească 
duşmănos patul din fundul încăperii. Acolo a rămas el 
atunci cu privirea lărgită de întunerec. Ea îl întrebase: 
„Dormi, Bebeluş? Dormi, Miţule?” A închis ochii şi s-a 
prefăcut că doarme. Când i-a simţit răsuflarea regulată a 
somnului a des-chis din nou ochii să-i pironească în beznă. 


Fără să-şi dea samă, se depărta de atingerea trupului. 
Aceasta a fost tot? Aceasta a fost tot... Mai târziu, 
dimineaţa, a strâns din nou pleoapele peste lumina ochilor, 
când ea într-un cot, plecată peste pieptul lui, căuta să-i 
citească în cutele de pe faţă... Şi toată ziua vorbele lor au 
fost stânjenite. Izbucnirile ei îi sunau şi acum grotesc în 
auz: „Bebeluşul meu! Miţul meu! ... Miţicule! ...” Ca 
dezmierdările destinate unui căţeluş de salon cu coada 
bârligată. Aceasta a fost tot? Da, aceasta a fost tot! 

S-au despărţit după o săptămână, fără să mai amintească 
niciunul, nici altul, despre hotărârea, despre plănuirile, 
despre ziua de mâine a lor. Când e departe, uneori o 
doreşte. E din nou Verona, Vreona, Vanover... Când e lângă 
el, rămâne cu ochii deschişi în întunerec, după jumătatea 
celei dintâi nopţi. A doua zi îl târâie după dânsa prin oraş, 
se opreşte la vitrine, îi pune întrebări care-l întorc pe 
pământ: „Ce zici tu, Miţicule, de pălăria aceasta? Şi uite ce 
rochie nostimă, Bebeluş! ... Când voi lepăda doliul! ...” El 
era cel care purta acum, un văl cernit în privire. Aceasta a 
fost tot? ... Astă-toamnă, la cea dintâi a lor despărţire, abia 
a ajuns acasă de la gară şi s-a trezit în mână cu volumul lui 
Lenau, al nefericitului Nicolaus Lenau. Cartea cu scoarţe 
negre, dăruită la Viena de criticul cu râsul scrâşnit. A 
deschis-o la poezia cunoscută a cărei deznădejde n-o 
înţelegea altădată, într-o dimineaţă cu mult soare în zăpezi: 

Durch's Fenster kommt ein durres Blatt Vom Wind 
hereingetrieben... 

Tălmăcirea i s-a luminat, parcă numai acel ceas îl 
aşteptase. Iar traducerea a luat calea Convorbirilor: 

Vântu-o foaie vestejită Mi-a adus mişcând fereasta - 

Este moartea ce-mi trimite Fără plic scrisoarea aceasta. 

În filigrana poeziei era ea: Verona, Vreona, Vanover. Îi 
părea pierdută, deşi avea să se mai întoarcă, deşi s-a mai 
întors. 

Acum o doreşte. Poate fiindcă nu-i mai dă nici un semn că 
i-a trecut supărarea. Poate fiindcă i-a cerut şi scrisorile 


înapoi. Ce face la Iaşi, în ceasul acesta, într-o primăvară a 
sărbătorilor cu ouă roşii şi-ntr-un târg al patriarhalelor 
prăznuiri? Pentru el i-au pregătit doar lalelele ouă roşii; iar 
masa lui e la birtul cu sfârâite hălci la grătar. Robia de la 
ziar nu i-a fost niciodată atât de istovitoare. Toţi au plecat. 
S-au rărit înverşunaţii luptători ai partidului. Slavici şi-a 
găsit alte aşezări mai statornice. Acum ela rămas unicul 
redactor, corector, traducător de telegrame, într-o hrubă 
întunecoasă şi umedă unde s-a strămutat ziarul strâmtorat 
la economii şi unde la fiecare jumătate de oră îi răsare în 
prag demonul cu obrajii mânjiţi de negreaţa literelor de 
plumb, ca un hornar: 

— Manuscris! Manuscris, domnu Eminescu! 

Domnu Eminescu a lăsat fereastra, soarele primăverii în 
grădina cu scaieţi şi bălării, unde tot mai răzbeau să înflo- 
rească lalelele. Îl aştepta datoria să răspundă la altă 
scrisoare. 

A tras foaia albă înainte, întristând-o cu mărunta lui slovă: 

20 april 1830 

Dragă Harieta, lartă-mă dacă nu pot veni după chemarea 
ta la Iaşi, dar cum au căzut sărbătorile pe dos, am avut 
atâta de lucru în zilele acestea, încât nu m-am putut urni 
din loc. Ba mi-am legat cărţile în teancuri ca să mă mut, ba 
mi-am căutat casă. Şi pe lângă toate acestea mai sunt 
bolnav trupeşte, dar şi mai mult sufleteşte... 

Observă-i doamnei Veronica Micle că între scrisorile ce i s- 
au trimis din partea unui om, este una în plic care trebuie 
arsă şi pe care acel om n-a îndrăznit s-o puie în foc... 

Te sărut şi te rog fii cuminte şi iartă-mă că nu pot veni. 

Aş fi dorit din tot sufletul să te văd... Poate la toamnă. Dar 
să nu mai vorbesc, nu de toamnă, ci nici de ziua de mâni... 
Lumea-i schimbăcioasă şi toate visurile noastre şi nădejdile 
sunt făcute ca să se spulbere în vânt. loamna anului e una 
pe an, apoi urmează primăvara. loamna vieţii vine fără să 
ştii când, nici de unde... numai vezi că totul a trecut fără a 


se mai întoarce. Ş-apoi se simte omul bătrân, foarte bătrân 
şi ar vrea să moară. 

E mult de atunci, Harietă, de când eram mici de tot şi ne 
spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta. 

Al tău, Mihai. 

Condeiul i-a căzut din mână, ca după o prea istovitoare 
trudă. Tot mai des îi luneca pana dintre degete, răpusă la 
cele mai slabe încordări. Stânga îi apăsa fruntea dureroasă 
şi grea, să răspundă unei apăsări lăuntrice. Tot mai des se 
pomenea încleştându-şi cutia gândurilor, împovărată, 
cătând spre pământ. 

Scrisoarea Harietei îl chemase nu la Iaşi; la Ipoteştii unde 
şi moşnegii bătrânelor poveşti s-au risipit acum, în ţărână. 
Cine-l mai aştepta acolo, în afară de ea? 

Are un frate plecat fără urme: blândul Neculai cel prost. 
Neculai Em. f. Poate? Poate încă nu. 

Are un alt frate, Matei, mezinul. Uscat şi străin de el. 
Astăzi-dimineaţă a primit o invitaţie de nuntă, trimisă prin 
poştă a doua zi după nuntă, fără nici un cuvânt de adaos. 
Străini într-o mare pustietate. 

Suspinul către un mormânt, unde gândul pogoară ca o 
nea-gră şi tristă pasăre cu aripile întinse în cruce, s-a 
prefăcut şi acela în stihuri. Au intrat în paginile 
Convorbirilor din această lună. Poate e cel din urmă tremur 
al duioşiei din el. 

O mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul 
de frunze la tine tu mă chemi... 

Presimte că tiparului nu-i va mai încredința de acum 
înainte decât slovă aspră, tăioasă. Mucezesc în sertar 
caietele purtate cu dânsul în anii de pribegie, la Cernăuţi, la 
Blaj, pe drumuri rătăcitoare, în acest Bucureşti, la Viena, la 
Berlin, la Iaşi, aici înc-odată... Stihuri, poeme, piese de 
teatru, neguroase închipuiri fantastice, limpezi chemări ale 
codrilor şi ale apelor... Toate zac cu migala neîncheiată pe 
galbene foi. De astă-toamnă, o singură poezie Convorbirilor. 
Neisprăvită: gemătul din luna aceasta, numai pe morminte, 


pe zidiri de ţintirim, sicrie şi cripte... S-a întunecat ceva cu 
desăvârşire în el, cel care cerea atâţia şi atâţia ani încă, 
înainte, fiindcă e dintr-un pământ unde şi merele se 
pârguiesc încet, la soarele toamnelor lungi. 

Acum viaţa lui se macină între birturi cu duhori sfârâite şi 
între o masă de redacţie, unde-l aşteaptă un foarfece, un şip 
cu clei, un vraf de ziare şi telegramele Agenţiei Havas. 
lambii suitori, troheii, săltăreţele dactile; unduirea unei 
inişti; lina lunecare a lunii pe mişcătoarea mărilor 
singurătate - toate se răstoarnă-n ţăndări la năvala altor 
îngemânări de cuvinte, pe care le-aşteaptă gazeta: D. Mihail 
Kogălniceanu, demisionând din minister va pleca la Paris 
unde este numit ministru plenipotenţiar în locul d-lui 
Calimachi Catargi, mutat la Londra. Focul din strada 
Batişte. Gladstone ia cu energie partea Greciei contra 
Porţei, cerând aplicarea tractatului din Berlin privitor la 
noua fruntarie turco-greacă. O scrisoare a Contelui 
Andrassy. Chestia Arab-Tabiei... Declaraţiile d-lui Alexandru 
Teriakiu... Arab-Iabia... Gladstone... numire... dimisie... 
scrisoare... declaraţii... Teriakiu... 

Mâna stângă tot mai apăsat încleştă fruntea şi tâmplele, să 
împingă îndărăt o clocotire lăuntrică, gata parcă să 
plesnească o pojghiţă din ce în ce mai şubredă. 

S-a ridicat. Privirea s-a târât silnică la cărţile legate în 
teancuri, la lada de lemn cu lacătul mare şi ruginit, 
spânzurând deschis în toartă... Să se mute încă o dată? Dar 
unde? Ce-l aşteaptă nou în altă încăpere, unde teancurile 
de cărţi au să zacă neatinse cu săptămânile, brăcuite lângă 
pereţi? Nu mai are timp pentru ele; nici limpezire de cuget 
pentru ele. Robia de fieştece zi îi cere să încunoştiinţeze 
cititorii Timpu-lui despre declaraţiile domnului Alexandru 
Teriakiu, articolul d-lui Serurie, părerile domnului 
Costinescu, discursul domnului Fleva, tânărul tribun răsărit 
ca un hrib după ploaie, în politica României independente. 

Când şi-a luat pălăria din pironul bătut de-a dreptul în 
perete, a întors pieziş spatele patului din fundul odăii; şi-a 


ferit privirea de acel grotesc catafalc: mobilă de la hala de 
vechituri cu plăcile de nuc aşchiate şi cu picioarele înădite 
din bucăţi străine de lemn, de un alb dureros - patul unde 
poate va fi murit un necunoscut, unde se va fi născut un 
copil, unde va fi expirat un alt voluptos scâncet de iubită: 
„Bebeluş! Miţicule drag!” 

A trecut pe lângă bobocii de lalele: ouă roşii de Paşti în 
subţiri lujere vegetale. 

În stradă, un oltean păşea înaintea lui, legănând în 
cobiliţă, spânzurați de picioare, miei tăiaţi, jupuiţi, cu tinerii 
lor dinţi rânjind sinistru în soare, cu nările picurând 
rotocoale de sânge. A grăbit mersul să treacă înainte: îl 
grăbea şi olteanul. A încetinit paşii: îi încetinea şi olteanul. 
Dinadins s-ar fi spus, ca să-i păstreze mai viu în ochi, 
singura privelişte pe care o îngăduie scaunul ţării într-o zi 
de primăvară, unui om care scriind un răvaş, cutreierase cu 
gândul la poienele de la Baisa, la turmele de miei ale 
baciului Trofim, pe pajiştile smălţuite cu bănuţi rotunzi de 
păpădie. 

A traversat strada pe celălalt trotuar, să dea drumul 
plicului într-o cutie albastră. S-a abătut la cafenea, la Labes, 
să-şi învioreze cugetul cu o turcească, înainte de a se înjuga 
la robia zilei. 

Caragiale îi făcu loc: 

— Ai venit prea târziu, frăţicule, Eminescule dragă. Până 
acum te-au forfecat la masa de alături geniile lui Macedon- 
ski... 

— Ce-ţi pasă? 

Lui Caragiale îi păsa: 

— Se vede că s-au trezit des-de-dimineaţă amicii, anume 
pentru isprava aceasta... Dar le-am turnat şi eu una, ştii, 
după tactica şi strategia pe care am învăţat-o cu Dame, la 
răposata Națiunea Română! ... Pac! în unul. Pac! în altul! 
Flancul stâng mişcare de învăluire... S-au cărat toţi 
nenişorii şi a rămas pe poziţie numai marele gheneralisim. 


Priveşte, să-i vezi mutra! Parcă-i americanul de astă-vară, 
care fuma şi scria în fundul acvariului de la teatrul Dacia! 

Eminescu n-a vrut să privească. 

Sorbea înghiţituri economicoase de cafea să prelungească 
plăcerea băuturii aromate; trăgea din ţigăruie petrecându- 
şi în minte frazele articolului care se prelucrau mai încet 
decât o cereau teascurile tipografiei. Stăteau alături două 
firi deosebite. El îşi trăgea firul din el, dinlăuntru, ca 
fluturele de mătase. Caragiale prindea viaţa din afară, 
ideile din afară, spectacolele din afară, să le amplifice şi să 
le exagereze hiperbolic în oglinzile sale de-o necruțătoare 
ironie. Pe dânsul îl desfăta grozav înfăţişarea poetului 
Alexandru Macedonski, cu musteţile sfârcuite de evzon, cu 
pletele linse şi cu ochelarii încălecaţi pe nasul enorm, 
subţire şi coroiat, scriind de zor la masa de la fereastră, în 
frenezia unei galopante inspiraţii. Nu-şi arunca privirea nici 
pe stradă, nici în cafeneaua unde începeau să mişune 
misiţii: inelele uriaşe cu steme he raldice de închipuită ori 
poate de adevărată nobleţe şi cu multicolore caboşoane, 
săgetau sclipiri deasupra hârtiei; cu mâna stângă scotea şi 
ducea îndărăt la gură o ţigaretă groasă şi lungă de 
chilimbar pufăind nori de vulcan în erupție; foile zburau 
una după alta, răvăşite pe masă, peste chibritelniţă, peste 
capetele de ţigări. 

Când o foaie slobozită mai focos, ameninţa uneori să cadă 
de pe masă, o prindea din zbor fără să ridice ochii. Alteori, 
în loc să moaie peniţa în călimară, nimerea în drojdia de pe 
fundul ceştii de cafea. 

Scutura mânios condeiul şi nu-şi poticnea Pegasul pentru 
atăt. 

— Mă! rosti Caragiale. Asta nu pot eu să pricep! Că e poet. 
Nici nu se discută. Are talent... Dar cum de n-are el şi stimă 
pentru talentul pe care i l-au dat ursitoarele? Pe proaste 
mâini l-au mai dat! Svâr-svâr! Svâc-svâc! Şi gata! La 
tipografie!! ... Mâine, geniile de la Literatorul lui cad în 
şezut şi-n extaz! ... Geniala poezie a Maestrului! 


Mirobolanta inspiraţie a Maestrului! ... la poezia şi trece-o 
prin ciur. Nu mai rămâne nimic! Şi totuşi ceva a fost... Iar 
dacă-l iei la rost, nu pentru el, ci pentru talentul faţă de 
care nu-şi plăteşte onorabil datoria; te urmăreşte cu 
vindicta până la moarte! ... 

— Ce-ţi pasă? a strâns din umeri Eminescu. 

— Ce-ţi pasă, ce-ţi pasă! M-ai omorât cu ce-ţi pasă, 
Eminescule! ... Se vede că te-ai monşerit şi tu! Cum să nu- 
mi pese mă, când e vorba de talent? Ca şi Brăboiul tău! ... 
Are talent, mă! Necioplit, nestrujit, poate cu premeditare 
colţuros, bolovănos, ghimpos - dar talent. Ce face din el? 
Te-apucă scârba! ... Unul face poezia rasol cu talentul; altul 
face pe alţii rasol cu talentul... Îl mânuieşte ca o flintă d- 
alea lungi, de la voi în Moldova, în pădurea de la Strunga. 
Punga sau viaţa! Pentru aceasta te miruieşte Domnul cu 
talent? 

— Am spus eu asta? se apără Eminescu, fără zâmbetul lui 
de odinioară. 

— N-ai spus-o, dar să presupunem, ca să fie discuţie. Văd 
c-ai ajuns papagal... Ce-ţi pasă? Una şi bună ştii... Ce-ţi 
pasă! - mi-ai spus şi acum câteva zile, când ne-a stropit 
Vasile Alecsandri dintr-un cupeu cu coroana palatului. Cum 
să nu-mi pese mă? Talent? talent! De la el am învăţat să 
scrim româneşte... Tu mai ales, că eu am mai umblat şi pe 
la şcoala lui Anton Pann... Păi de aia ţi-a dat Domnul talent, 
ca să te lepezi de memoria lui Cuza pentru cupeul lui Carol- 
îngăduitorul, cum îl numeşti tu la gazetă? ... Ce e aia? Păziţi 
că dau drumul goarnei: tati-ri-raaa! Pentru onor! ... Înţeleg 
s-o fi făcut eu şi cu Dame, la o gazetă de pârliţi... Mai auzit- 
ai şi ăialaltă? După congresul de la Berlin, ce-i durea pe 
domnul Vasile Alecsandri? Că România a pierdut ceva, deşi 
câştigase două victorii. Una pe câmpul de luptă! Alta, 
victoria lui, la Montpellier! ... Ăsta vi-i bardul de la Mirceşti? 

— Acesta, lancule, şi eu tot susţin că e un poet mare. Toţi 
călcăm pe urmele lui, chiar dacă ni s-au despărţit 
drumurile. 


Cu ochii închişi în afară, Eminescu deştepta înlăuntru două 
privelişti. 

O întâlnire într-o iarnă geroasă, când poetul Vasile 
Alecsandri, coborând în faţa restaurantului Hugues, s-a 
oprit să privească mai îndelung la ochii unui băieţandru 
zgribulit în haine sărace. Altă întâlnire la adunările Junimei, 
unde Alecsandri îl cercetase mai stăruitor, parcă amintindu- 
şi ceva, căutând să-şi aducă în cuget celălalt chip învăluit 
într-o negură a uitării. 

Caragiale râdea, aprinzându-şi o ţigare boierească, fiindcă 
din nou îi mergeau treburile bine şi din nou se putea deda 
la tabieturi subţiri: 

— Uitam că tu vii din târgul lui Clătinos! ... 

— Ce târg al lui Clătinos? 

— Mă rog, este ori nu la laşi un bărbier, Clătinos? 

— Este! recunoscu Eminescu, zâmbind în sfârşit. Neculai 
Clătinos... M-a ferchezuit şi pe mine cu perdaf de câteva 
ori, când mă duceam la anumite ceaiuri literaro-muzicale. 

— Va să zică este! Atunci e-adevărată povestea... Se pare 
că n-o cunoşti? 

— N-am habar, lancule. 

— Stai atunci înc-un moment. Mai lasă redacţia... Păcat să 
n-o cunoşti... O ştiu de la Jack... Dar să ţi-o povestesc cum 
am reconstituit-o eu... Acel Nicolae Clătinos care te-a 
ferchezuit pe tine, ca toţi oamenii din simpatica breaslă 
bărbierească, este sensibil la artă. Mă surprinde că nu ţi-a 
cerut un portret cu semnătura, ca să poată pune firma 
peste zece ani: „Briciul lui Eminescu”... Dar să lăsăm 
viitorul: să ne întoarcem la trecut... În prăvălia sa cu 
diferite colivii de scatii şi canari... 

— N-are nici o colivie de canari şi de scatii, lancule... 

— Ce-ţi pasă! Dă-mi voie să-ţi spun eu acum; ce-ţi pasă! 
Aşa îl văd eu! Zic: Aflându-se în mica sa galerie, înconjurat 
de păsări artiste, de tablouri cu diferite mustre de bărbi şi 
pieptănături artistice, de nelipsitele scene artistic pictate 
din Othello şi Romeo şi Julieta, marele artist capilar Nicolae 


Clătinos citea într-o dimineaţă ziarul, bineînţeles cu foaia 
deschisă la rubrica artistică, în aşteptarea unui muşteriu 
venind să-şi pregătească un cap mai mult sau mai puţin 
artistic pentru o soarea artistică... Deodată, marele artist 
ca-pilar Clătinos, sare de pe scaun fluturând gazeta... lese 
în stradă fără pălărie... Izbeşte trecători, izbeşte femei, 
copii, bărbaţi, soldaţi, preoţi, mateloţi, junimişti, fracţionişti, 
călu-gări, demoazele: toată figuraţia Iaşilor... Calcă 
bătături, răstoarnă slujnice cu găleţile de apă, lunecă pe 
coji de pepene verde. Ce se întâmplase? A câştigat marele 
artist capilar Clătinos lozul cel mare la loteria austriacă? A 
citit că-l caută o moştenire din America, să-şi poată 
îndeplini visul: un salon de ras, tuns şi frezat, american? ... 
Nu! Fire artistică, pasionată pentru artă; moldovan de-al 
vostru, pasionat pentru fala Moldovei, a citit în gazetă că 
bardul de la Mirceşti a fost proclamat poetul ales între aleşi 
la concursul de la Montpellier... Şi iată-l alergând nebun pe 
străzi şi fâlfâind gazeta, strigând ca un brav curier al 
Victoriei: „leşeni! Moldo-veni! Opriţi-vă! Bravo, Alecsandri! 
Bravo, România! Bravo, Moldova! Tu! Fericito, tu l-ai născut 
pe cel mai mare poet al latinităţii, al Europei, al 
Mapamondului! De-acum poţi slobozi, Doamne, pe robul tău 
Clătinos! ...” Când vei mai face drumuri la Iaşi, dragă 
Eminescule, deşi acum văd că-ţi cam vin laşii la tine, 
interesează-te dacă povestea nu-i adevărată... Nu-l cunosc 
pe marele artist capilar Clătinos; dar cum vă cunosc pe voi, 
cei care-aţi rămas ieşeni, chiar dacă n-aţi stat decât trei 
săptămâni în laşi, nu mă îndoiesc că aşa s-a petrecut 
faptul... Pot să ţi-o garantez. Voi moldovenii aveţi idolii 
voştri: Ceahlăul, Alecsandri, Junimea... 

— Junimea? protestă Eminescu. 

— Da, da! Ceahlăul, Alecsandri, Junimea... Aci să nu v- 
atingă nimeni, că scoateţi foc şi pară pe nări... Ce? pleci? Te 
duci la robie? Du-te, Eminescule! Taie şi spânzură, lipeşte 
cu clei, tradu şi perie minciunile Agenţiei Havas, că au să-ţi 
ridice monument junimisto-conservatorii de la Timpul! Nu 


mai spui: „Ce-ţi pasă? ...” Vino diseară să ne-ntâlnim la 
Enache. 

Eminescu a făcut un semn nehotărât cu mâna. A trecut pe 
sub privirea de sumeaţă superbie a lui Macedonski, care îşi 
terminase poemul în doi timpi şi trei mişcări, lăsând acum 
Pegasul să răsufle şi să înfulice alt tain de jăratec. 

În peştera redacţiei se cuibărise iarna, cu tot soarele lui 
april de-afară. Dospea un miros rece şi umed de tutun, 
miazma podelelor nespălate, acreala cleiului de făină. 

Când s-a aşezat la masa lungă învelită cu muşama neagră, 
întâi şi-a cuprins iarăşi fruntea în cleştele palmei. 

Era acum cea dintâi mişcare firească, înainte de a-şi pune 
grumazul în jug. Pe urmă. A început să desfacă sub ochi 
telegramele şi petecele de hârtie cu ştiri: Pregătirile pentru 
alergările de primăvară. Premiul alteţei sale domnitorului. 
Premiul Jockei-clubului. Crima din strada Labirint. 
Reînceperea lucrărilor la castelul Peleş de la Sinaia. Trupa 
de zuluşi Beni-Zug-Zug la teatrul Dacia. Declaraţiile 
domnului 'Teriakiu... Apropiata demisie a generalului Lecca 
de la ministerul războiului. Contele Benamar, ambasadorul 
Spaniei, în drum spre Berlin. O sinucidere impresionată: 
Radu Dospinescu, o cunoscută personalitate din înalta 
societate bucureşteană şi-a pus capăt zilelor, trăgându-şi un 
glonţ de revolver în tâmplă. La răspândirea ştirei în tot 
cursul serii şi al nopţii a fost un adevărat pelerinagiu la 
locuinţa sa din Calea Victoriei... Cadavrul... 

Cadavrul? ... 

Dar vremea nu-i îngăduia să mediteze pe-un cadavru. 
Apăruse demonul cel uns cu funingine în uşă: 

— Manuscript! 

Peniţa, foarfecul şi cleiul au intrat în lucru. Singurele 
pauze; o clipă: cât îşi cuprindea fruntea de plumb în 
cleştele palmei; altă clipă: cât răsucea cu înfrigurare o 
țigăruie din pachetul albastru. 

— Manuscript! Dom” Take mai cere manuscript! ... Două 
coloane goale... 


Peniţa se poticnea în hârtia lucie, fruntea cădea răpusă în 
cleştele palmei, afară ciripeau păsări la geam şi vuia oraşul 
de murmurul primăverii cu şuvoiri de aer; în uşă apărea 
demonul negru: 

— Manuscript! 

Prietenul Alexandru Chibici l-a găsit vlăguit, spre sară, cu 
mâinile spânzurând moi deoparte şi de alta a scaunului, cu 
privirea deşartă în tavan. Nu-l întrebă ce e cu el. Ştia acum. 

La întrebat doar: 

— Ai mâncat azi? 

— Nu... 

— E şase... 

— Ştiu... Văd. 

— Atunci? 

Chibici a ridicat degetul în semnul lor vechi: lipsea la apel 
o piţulă? 

— Nu-i asta... Am. Pentru masă mi-a purtat de grijă 
Dumnezeu să am pe azi... Dar nu mă pot mişca... Nu ştiu ce 
e cu mine... Nu mai am nici voinţa să mă desprind de pe 
scaun... 

— Aaa! Nu merge aşa, Eminescule! l-a luat Chibici pe un 
ton glumeţ de dojană, deşi starea prietenului de la Viena 
nu-i dădea nici o poftă de veselie. Ia! Poftim! Pune ţi 
gulerul, acaţă-ţi gâtlegăul şi hai să mâncăm împreună! Îţi 
mai aduc şi o veste bună... le caută cineva... Am găsit pe 
cineva care te cunoaşte de mult, de mult, când erai un 
prichindel, la Ipoteştii tăi... 

— Cine? a tresărit Eminescu. 

— Un fost pădurar... Un acar de la noi, la drumul de fier. 

— Petru Toader Gânj? 

— În persoană. 

— Unde-i? Cum? ... Să vină! 

— Stai! Ho! ţară! ... Nu-i fi vrut să ţi-l aduc plocon aici? ... 
I-am dat adresa ta să te caute diseară, după opt-nouă... 
Făcut-am rău? 


— Acuma trebuia! ... Poate vrea ceva? Poate are nevoie 
omul de cine ştie ce... 

Chibici îl privea zâmbind, aşezat pe colţul mesei, legă- 
nându-şi picioarele spânzurate în gol. Îl minuna acest 
neastâmpăr deşteptat deodată. A fost destul pentru aceasta 
să-i pomenească numele unui om vechi, de la el, de la 
Ipoteştii săi. 

L-a privit cu mirare şi drag, apoi l-a liniştit: 

— Nu vrea nimic, Mihai... Vrea să te vadă şi atât. A venit 
pe la birou, pe la mine, cu nişte acte, pentru împlinirea unor 
forme. l-am văzut locul de naştere, la Baisa. Mi-am amintit 
de Baisa ta... L-am întrebat. A făcut şi el ca tine, când a aflat 
că eşti în Bucureşti... Unde? Cum? Să mă duc!... 

— Ho, ţară! ... L-am lămurit şi l-am liniştit. Mi-a fost mai 
uşor. Ordinul superiorului! 

— Nu L-ai stropşit cumva? 

— Ei, asta-i? Mă vezi pe mine stropşind oamenii? Am dat 
drumul hârtiilor mai repede decât se aştepta el şi am sărit 
peste oarecare tipicuri în favoarea lui... 

— Minunat... Bravo! ... 

Dar în timpul mesei, neastâmpărul i-a slăbit. Pătrundeau 
în el alte gânduri şi simţăminte. Îl împresurau chemări. 
Scrisoarea Harietei. Pătru Toader Gânj... Sinuciderea lui 
Radu Dospinescu pe care acolo, la Ipoteşti, l-a cunoscut: 
tânărul în straiul de cea mai nouă modă apuseană, intrând 
în salonaşul-cancelarie să ducă dârz rezbel cu arhon 
căminarul. „Ipoteştii... Cine şi-ar închipui că unui străin de 
acele locuri ca mine, un nume pe care-l uitase, îi deşteaptă 
atâtea tristeţi? ...” Cadavru! ... „În doi ani, cel mult trei, îi 
mâncăm din colivă, fratemio. Iar gazeta rămâne a noastră, 
puiule! ...” Radu Dospinescu nu l-a lăsat pe nepotul 
ceauşului de argaţi să aştepte prea mult... S-a grăbit... 
Cadavru! ... 

A împins farfuria. A împins paharul. 

Chibici s-a ferit să-l îndemne, s-a ferit să-l întrebe. L-a 
întovărăşit până aproape de casă şi a născocit o grabnică şi 


uitată întâlnire, ca să-l poată lăsa singur cu omul său de la 
Baisa. 

Când Pătru Toader Gânj a bătut în uşă, Eminescu i-a ieşit 
înainte, să-i deschidă. Dar în ochii fostului pădurar oprit în 
prag, a citit ca într-o holbare de spaimă în ce strigoi al lui 
Mihăiţă cel de altădată se prefăcuse el, acum. Omul, întâi s- 
a tras înapoi. A păşit pe urmă la loc. Dar nu-şi lua privirea şi 
nu-şi afla cuvântul datinei de bun găsit. 

Mihai Eminescu şi-a purtat mâna apăsată pe chip, ca şi 
cum ar fi cercat să smulgă un obrăzar şi să lase liberă faţa 
copilului din poieni, a băieţandrului care venea la o căsulie 
albă cu muşcate în ferestre, unde-l aştepta o fată urcată 
acum pe razele lunii la cer. 

Mâna i-a coborât goală. Obrăzarul i-a rămas pe chip. 

Omul a păşit în casă, în straiele lui urâte şi cârpite de 
târgoveţ nevoiaş, şi-a scos şapca dezvelind o tidvă mare şi 
tunsă, apoi a rostit, netezind mâna întinsă a lui Mihăiţă: 

— Vă salut, domnule Eminescu! 

IX. 

De unde l-a învăluit deodată senzaţia aceasta de soare 
blând, de tinerească fără de grijă, ca o palpitare aeriană de 
aripi de rândunică, lunecându-i pe lângă o frunte fără 
întunecate cute? 

Adineaori strada era cufundată în ceaţă, trecătorii păşeau 
fantomali căznindu-se să-şi păstreze echilibrul pe movili de 
gheaţă sleite peste gunoaie. Flăcările fânarelor cu gaz 
aerian pâlpâiau murind în chinuite spasmuri. Tramcarele 
duruiau negre şi deşarte în noapte, ca sinistre dricuri de 
sinucigaşi. Totul era pustiu, îngheţat şi duşmănos; hâd şi 
fără speranţă. 

Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu revista 
vieneză despăturită înainte; de unde revărsarea aceasta de 
lumină şi de boare îmbălsămată cu răşina rariştilor de 
brazi? 

Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa ceştii, ţinând 
privirea înfiptă într-un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; 


nici uitătura fioroasă a vrăjmaşului întru poezie, 
Macedonski, care l-a măsurat de jos în sus când a trecut pe 
lângă masa lui; nici chelnerul cu eczemă de culoarea 
zmeurei pe obraz şi cu şervetul vânăt pe mână; nici 
duhoarea cafenelei, capetele de ţigări împrăştiate pe 
pardoseală, urmele murdare de halbe, galoşii umezi din 
picioare, nimic din ce e urât afară şi trist, aici, în suflet; 
nimic nu îndreptăţea înseninarea aceasta neaşteptată, 
lumina năvălită în ochi, balsamul răşinii în piept, sonorul 
ciripit al rândunelelor prelungindu-se în auz, ca boa-bele de 
prundiş alb rostogolite de sus printre alintate degete de 
femeie într-o cupă de cleştar. 

A întors pagina să cunoască semnătura de sub versuri: 
William Lee. A citit o dată şi încă o dată, numai jumătatea 
poeziei din întâia foaie. 

Parcă se temea să treacă dincolo. 

Împături revista sub cot şi nimic din cafeneaua aceea n-a 
mai existat şi nimic din ce era afară, trist şi rece, şi umed şi 
hâd n-a mai avut fiinţă. Wienerwald... Dimineţele unui pe 
veci pierdut ausserordentlicher Horer. Miros de brad, de 
feregă, de pajişti înrourate... Glas de păsări şi însuliţări de 
raze printre streşinele de cetină... Şi alt Wienerwald, nins, 
într-o zi cu mult soare sclipind în zăpezi. Vânători cu 
pălăriuţa verde şi genţi roşcate de piele de căprioară la 
şold; o bătrână cu toiegel lustruit ca al Sfintei Vineri, 
mergând spre căsuţa ei albă din codru. Ninsoarea crengilor 
scuturându-se peste ei. Şi urmele de sălbătăciuni pe coala 
albă a nămeţilor. 

De unde le-a ştiut toate, atât de bine, William Lee? Prin ce 
magie le-a deşteptat toate din neființă, în versurile care nu 
mai sunt acum de o desăvârşită şi sterilă corectitudine în 
neant? ... 

În şase strofe, tot codrul din preajma Vienei: scăldat de 
soarele primăverii; sub cerul alburiu de vară; în foşnetul 
tomnatic al frunzelor desprinse de pe ram; în recea lumină 
a iernii... Ca pădurile din poeziile lui... Ca izvoarele din 


poeziile lui... Versuri gemene; strofe gemene; parcă şi le-ar 
fi destăi-nuit unul altuia... Şi de ce teama aceasta să 
întoarcă foaia? ... 

A stat îndelung, înainte de a ridica iarăşi revista vieneză 
de sub cot, s-o despăturească. 

A citit apoi şi celelalte şase strofe. Ştia! Nu se mai îndoise. 

Le-a citit, şi pe urmă a rămas din nou înainte numai cu tot 
ce este de aievea în viaţa de toate zilele lui de acum. Magia 
amintirilor s-a topit ca un fum. În locul celor de departe, de 
acolo, de atunci, din nou cafeneaua cu samsarul moţăind în 
faţa ceştii golite; din nou seamănul său întru poezie, 
privindu-l fioros prin ochelari şi prin fumul ţigaretei groase 
de chilimbar; din nou chelnerul cu eczema de culoarea 
zmeurei - şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi 
frigul de-afară, şi tramcarele duruind în ceaţă, negre şi 
goale, în fumegarea fânarelor de gaz aerian, ca nişte 
sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. 

Aşadar şi poeziile lui William Lee tot astfel sfârşesc, chiar 
dacă se deschid în lumină trandafirie de zori şi în hohotul 
ciripitului de rândunele? Poezii gemene, de suflete gemene; 
poate gemătul unor deznădejdi gemene... Ha-ha! Scrâşşş! 
„..„ Scrâşşş! ... S-a îndeplinit profeția, dorinţa temutului 
critic vienez cu răsucite ciufuri de păr ca două mefistofelice 
corniţe. Însă numai pentru William Lee... Numai tânărul 
acela ameninţat de prea desăvârşită fericire, de prea 
desăvârşita perfecţie în vid, şi-a ţinut cuvântul. Poetul 
moldav, în care criticul cu dar de fizionomist credea atât de 
nestrămutat fără să-i fi cunoscut cuprinsul caietelor din 
sertar; el nu mai poate dăltui o singură strofă. Au rămas 
caietele cu miile şi miile de versuri, cu zecile şi sutele de 
variante, cu poemele de-o vastă viziune în spaţiu şi-n timp; 
toate au rămas să mucezească, să putrezească în sertar. 
Din zori până în noapte, el taie cu foarfecele articole de 
gazetă, lipeşte cu clei, traduce telegrame, ia act de 
declaraţiile domnului Alecu Teriakiu, de opiniile domnului 
Serurie; se războieşte cu C. A. Rosetti, cu Pherikizi şi 


Caradale, Costineşti şi Giani. Chiar stihurile pentru 
Convorbiri, singurele de care s-a învrednicit în doi ani, s-au 
alcătuit în Scrisori, patru Scrisori preludiind în lumini de 
lună pe mişcătoarea mărilor singurătate, în oglindiri de 
singuratece casteluri pe apă, în basmul vrunui Sultan şi în 
ropotul de grindini al săgeţilor pe câmpie, la Rovine; ca să 
sfârşeaseă în muşcătoarea osândă a acestor lumi şi vremi 
de la capiştea spoielii. Sau într-un şi mai jalnic vaier: 

N-o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechi Setea 
liniştii eterne care-mi sună în urechi; 

Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare Vechiul 
cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare. 

P-ici, pe colo mai străbate, câte-o rază mai curată Dintr-un 
Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată. 

Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună Se împing 
tumultuoase şi sălbatece pe strună Şi în gându-mi trece 
vântul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cântul, cel etern 
neisprăvit... 

Unde-s şirurile clare, din viaţa-mi să le spun? 

Ah! organele-s sfărmate... 

Acesta e cântecul lui de acum. Atât poate să mai fie! Caie- 
tele cele nedespărţite, purtate din târg în târg, din 
cămăruie de pustnic al scrisului de miazănoapte în altă 
chilie cu aceleaşi rafturi de cărţi şi aceiaşi jilavi pereţi; 
caietele pentru care cerea o viaţă îndelungă de migală şi 
dăltuire au rămas să le roadă şoarecii... Serurie, Teriakiu, 
Carada, Serurie... Atât ştie să mai lege pana lui pe hârtie! 
„.. Fruntea-i cade de plumb în palmă, gândul pustiit nu se 
mai opreşte la nimic alt: declaraţiile domnului Teriakiu... 
Giani... Serurie... Havas... Iar într-o cafenea cu mucuri de 
ţigări împrăştiate pe pardosea, cu fum şi samsari, singura 
mijire de lumină, o mai caută - unde? 

A dus repede mâna la buzunarul de pe piept şi a pipăit 
cele două scrisori. De ele i se mai acăţa viaţa. De ea... 
Verona, Verona, Verona... S-au împâclit celelalte chipuri ale 
Veronei, filigranate în poezie şi în gingaş mister: Vreona... 


Vanover... E numai ea, Verona, o femeie ca oricare alta, 
scriindu-i răvaşe ca oricare alta, fără ortografie şi 
punctuație, împestriţate de nestatornice nimicuri 
femeieşti... Şi nu se mai poate lipsi de ea, de Verona; de ele, 
de răvaşe. Visul coborât pe pământ, trivializat ca fluturii cu 
aripile rupte din care nu mai rămân să se zvârcolească 
decât nişte sărmane larve vâscoase şi respingătoare. Se 
mulţămeşte cu parodia visului. Se ceartă, se împacă, se 
despărţesc şi se caută... Mototoleşte scrisorile în pumn şi 
iar le deschide ca să le citească cu o tresăltare a inimii, 
dintr-o stocită fântână a amintirilor... Poate că ea a avut 
dreptate, la începutul toamnei, când mergeau alături într-o 
înnoptare cufundată în ceaţă. A asemuit ceața Bucureştilor 
cu alta de la Viena. A spus că aşa le este acum viaţa lor, într- 
o ceaţă fără de capăt, bâjbâind pe un drum fără de capăt... 
Au tăcut amân-doi. Dar amândoi gândeau nu la negura din 
afară. Negura se afla în ei... Îl rod felurite şi josnice 
bănuieli; îşi fac unul altuia scene de gelozie; un fluture 
care-a avut aripi de azur şi a rămas o larvă să se târască în 
gloduri, să se zvârcolească hidos, înverşunându-se să nu 
moară. 

Mihai Eminescu a scos cele două răvaşe din buzunar. Le-a 
pus alături pe masă. A desfăcut un plic şi i-a cerşit un dram 
de amăgire: 

Joi 8 ore seara 1882 

Februarie 18 

laşi. 

Scumpul meu băet, Azi am primit scrisoarea de la tine şi 
am găsit-o atât de dulce şi am citit-o de câteva ori în şir... 

Miţule, copil nebun, e atât de plăcut a trăi când ştii că ai o 
afecţie pe pământ, şi mă mir cum tu, suflet liric, ai putut să 
nesocoteşti şi să dispreţuieşti cea mai însemnată, cea mai 
caldă şi mai rară din toate bunurile acestei vieţi... 

Dar mă rog, ce-nsemnează această viaţă dezordonată care 
o duci? Ce fel, la 5 oare încă nu te-ai culcat? Şi cum vorbeşti 
tu cu mine la o oară în care eu dorm dusă? Ştii mata c- 


asemenea aberăciuni (vorba lui Suciu) nu-ţi permite Mâţa! 


Ştii tu că dacă Miţu nu-i cuminte, apoi şi Mâţa se va 
necuminţi şi m-oi duce şi eu pe la teatru - las' că la 
preumblare merg în toate zilele! - mai cu seamă în 
costumul cel nou; mă admiră bărbaţii şi-mi fac 
complimente... 

Mâna lui Eminescu a tremurat clătinând foaia scrisorii. 
Ochii s-au împainjenit. Acesta a ajuns! Aşa a ajuns! Şi-a 
prins fruntea în cleştele palmei cetind mai departe 
rândurile pe care le ştia pe din afară, dar avea nevoie 
mereu să le vadă aşternute în slova ei: 

Un fapt, sau o întâmplare pot zice fenomenală au avut loc 
în zilele aceste la noi. D-na Maria Aslan, născută Chalet, în 
urma unei pierzanii a murit; soţul ei Dimitrie Aslan - invitat 
fiind să vie la masă au răspuns cum poate el mânca fără 
Marița lui şi a cerut o perină, o ţigară, s-au culcat şi nu s-au 
mai trezit, au murit de durere... Am fost, Mimi, la biserica 
Bunei-Vestiri unde se afla ei, puşi amândoi pe un catafalc: 
nici nu se poate ceva mai trist, mai frumos şi mai poetic 
după mine, ca cele două sicriuri unul lângă altul, cele două 
vieţi stinse deodată, închise în aceeaşi groapă. Eată un 
lucru pe care-l invidiez. şi nous pouvions mourir comme 
cela. Ce ne serait pas la mort - mais une union eternelle! 
Dar nu va fi aşa, noi vom muri departe unul de altul, poate 
fără să ne plângem unul pe altul; ah! ce tristă e viaţa 
aceasta! Dar să fug de idei triste, azi m-am plimbat numai 
în talia rochiei şi să vezi tu ce talie am, cineva mi-a zis: Vous 
etes f croquer! ... 

Bebeluş, băiet zburdalnic, de ce-mi aduci aminte cât de 
repezi erau ceasurile când eram amândoi? Căci acum, 
singură şi făr' de tine, trec ceasurile aşa de greu, trec zilele 
aşa fără urmă şi fără nici un farmec. Şi poezia promisă tot o 
aştept dar ea nu mai vine ah! zgrăbunţule, de ce nu poţi tu 
ţine nici măcar micile promisiuni? ... 


Fruntea îi frângea mâna din cot. Să coboare cât mai jos, 
până la lespedea vânătă de marmură. Dar el s-a îndărătnicit 
şi a desfăcut cealaltă scrisoare, fiindcă drojdia trebuia 
deşertată până la fund. 

23 februarie. 

Băeţelul meu iubit, Îţi scriu azi marţi pe la cinci oare după 
amezi, deşi scrisoarea nu va pleca decât mâni la 4 oare spre 
Bucureşti... 

Miţicule, ştii câ-ncepe a-mi fi tare dor de tine, da, tare, 
tare, ştii aşa cum nu prea poate cineva suferi; aşa mă 
sfârâie la inimă şi mi-i dor, Bebeluş. Să te mângâi, să te 
dezmierd, să nu-ţi dau pace să scrii, să nu te las să dormi, 
să te ciupesc, să te pişc, să te pup pe gură, pe ochi, pe mâni. 

Ţie nici nu-ţi pasă: - mi-ai promis bilet de drum de fer şi... 
pace... nici nu mai pomeneşti măcar. Nu mă lăsa aşa de 
mult departe de tine!!!! Azi am văzut pe Gheorghian, el mi- 
a Zis... 

Pleoapele s-au ridicat să caute recea şi clara lumină a 
potecilor din Wienerwald; sprintena arătare printre crengi 
ninse. Un obraz înălţat aproape de ochii lui, pielea de satin 
netedă şi de-un roz pal ca floarea măcieşului, unde abia se 
desluşea o mică dungă mai albă, lucie; cicatricea fină a unei 
zgârieturi; un semn făcând puritatea obrazului întreg, a 
întregii făpturi, încă mai miraculoasă... Aşa se vedeau 
atunci, unul în ochii celuilalt! Aşa se atrăgeau atunci 
imaginile lor nepământene, fantastic micşorate în lentilele 
albastre şi negre; aşa se chemau unul din ochii celuilalt! Iar 
răsuflările lor în nouraşi transparenţi se amestecau, se 
uneau, şi le sorbeau unul altuia în văzduhul rece, ca o parte 
din fiinţa unuia străbătând în pieptul celuilalt. 

Aceste năluci le căuta privirea în cafeneaua cu fum şi cu 
mucuri de ţigări împrăştiate pe pardosea; şi ochii n-au 
întâlnit decât obrazul chelnerului cu o eczemă de culoarea 
zmeurei; uitătura înfiptă a vrăjmaşului întru poezie, 
Macedonski; un samsar unsuros aşezat în faţa ceştei... Şi 
cugetul nu se bi-zuia să înlocuiască priveliştea cu alte mai 


senine imagini; peste chipurile de aievea, de sub ochi, 
închipuirea atât mai izbutea să plăsmuiască: Veronica de- 
acum, trecând pe străzile Iaşilor în talie şi simțindu-se 
mândră peste poate, că i-a spus cineva: Vous etes r 
croquer! ... Poezie, Nirvana, Kant ţi Schopenhauer, filele 
bătrânelor hronici, toate s-au desfăcut în fum... El bate 
pământul pe loc ca un câne în legătoare, între strachina cu 
apă şi blidul de zilnică hrană: Serurie, Teriakiu, Giani, 
Verona, drojdia de la capiştea spoielii... 

Fruntea răpusă i-a căzut iarăşi în propteaua palmei, cum 
se sprijină un zăgaz în surpare de-un trunchi de salcie, 
scorburos şi acela, să-şi mai prelungească zilele. N-avea 
îndestulă voinţă să se ridice de pe scaun, să plece spre o 
încăpere care nu-l mai chema cu nimic. 

Caragiale l-a scos din întunerecul său, atingându-l cu 
mânerul bastonului pe umăr: 

— Ce-i mă cu tine? Dormi în local public? 

— Gândeam... 

— Bun loc pentru gândit! Nu mergi la Idee? Aştept nişte 
monşeri... 

— Nu pot. 

Din picioare, cu bastonul în buzunarul demipaltonului nou, 
Caragiale îl iscodea pătrunzător prin geamul ochelarilor. 
Nu-i plăcea mâna aceasta mereu încleştând fruntea şi 
tâmplele. Nu-i plăcea nici privirea pe jumătate ascunsă de 
pleoape, dar bănuitoare, dureroasă, rea... 

Eminescu l-a întrebat într-o îngăimare: 

— Ăi fi fost pe la Iaşi? 

— Nu... Adică da... De ce-ntrebi? 

— Ce-ţi pasă! ... 

Fără să mai ocolească, a luat-o el pieptiş înaintea 
interogatorului: 

— Am fost, Eminescule... Am văzut-o şi pe d-na Veronica 
Micle... Elle est f croquer! Complimente de la toată 
caracuda... 


Bănuia poate ce se petrece în cugetul unui om împotmolit 
în prepusuri de ibovnic zuliar. El nu mai socotise legătura 
lui Eminescu decât un trecător şi fără de urme episod, din 
cele ce li se întâmplă şi păsărilor de două ori pe an, precum 
chiar poetul vorbea aşa despre orice dragoste, în ceasuri de 
scârbire. Se purtase deci cu doamna Veronica Micle, după 
chipul şi asemănarea unei femei uşurele, simţitoare la 
complimente şi amatoare de baluri mascate. Când a 
surprins privirea apăsată a lui Eminescu a fost prea târziu... 
La o adică, nu-i el omul să împartă firul de păr în patru! 
Prietenul se va lumina singur, peste o săptămână, o lună, ori 
un an. Deocamdată mai scump decât prietenul îi era 
scriitorul, tovarăşul de destin. Pe acela îl vedea surpat, în 
straiele lui ponosite, nebărbierit şi cu latul palmei mereu la 
frunte. 

Făcând loc chelnerului cu eczema de culoarea zmeurei pe 
obraz, s-a lipit de masa lui Eminescu, rostind: 

— Mă, ce-ţi spuneam eu de regat? Iată se împlineşte un an 
de la proclamarea cu tobe, fanfare, paradă şi toţi irozii! ... 
Pe tine te-a găsit mai nevoiaş ca independenţa... lar ăi din 
fruntea bucatelor s-au împins mai în frunte. Auzişi şi istoria 
nouă care circulă? ... Brăboiul tău a cumpărat casa lui 
Dospinescu... A pus ramă de sticlă glonţului din perete, ca 
să-i fie memento... „Astfel ispăşesc toţi care şovăiesc în 
viaţă şi se lasă duşi de evenimente, în loc să le tragă la 
vadul lor! ...” Ce zici de asta? 

— Ce-ţi pasă! ... 

Caragiale şi-a îmblânzit glasul într-o povaţă de sinceră 
înduioşare, atât de rară la el: 

— Amice, ascultă-mă şi pe mine... Cere-ţi un concediu mai 
lung. Fugi undeva... Odihneşte-te cinci-şase luni. Un an!... 
Ia-o din primăvară... 

Eminescu a răsucit fruntea sprijinită în podul palmei, fără 
s-o poată descleşta; a înălţat-o pe-o parte, atât cât să-şi lase 
liber un singur ochi şi s-a uitat la prietenul micşorat ca 
mâna din monologul sărmanului Dionis: 


— Tu vorbeşti? ... Parcă n-ai şti că nu se poate! ...Eucu 
aceasta trebuie să sfârşesc... Havas! ... Havas! ... Havas! ... 

— Mă! Avea una bună, Cilibi Moise! ... Boul, spunea el, 
dacă ar şti că e bou, s-ar culca la pământ şi ar muri de 
dispe-rare. Fiindcă n-o ştie însă, aşteaptă să moară pe 
brazdă de oboseală ori să-l ducă măcelarul la tăietoare... Ce 
eşti tu, mă, rob pe viaţă? ... La atât se reduce soarta ta pe 
pământ: Havas? Havas P... Mi se pare că mai eşti şi 
altceva... 

— Da! Mai sunt şi altceva. Bebeluş mic! ... Băieţelul cel 
iubit! ... Miţu, Momoţel, Miţicule drag! ... 

— Ce eşti tu? îl mai întrebă încă o dată Caragiale, 
privindu-l îngrijorat. 

— Sgrăbunţ! Sunt un Sgrăbunţ! Aşa a spus Dalila. 

X. 

În ajunul anului nou, 1883, ziarul Timpul nu se putea lipsi 
de cuvenita sa cronică de datină. 

Eminescu a grăbit spre casă, în ninsoarea fluturată 
molatec deasupra becurilor de gaz aerian. Minune! Zăpada 
scârţâia elastic sub paşi. Capitala regatului se înfăşurase în 
albă hermină, glasurile răsunau voioase, clopoţeii săniilor 
cântau melodios de pe o stradă pe alta; iar dincolo de 
vitrinele luminoase ale restaurantelor, unde e cald şi unde 
sclipesc cristalurile pe mese, femeile îşi desfăceau din 
dezmierdarea blănilor mâini gingaşe şi piepturi delicate de 
copile. Cald şi lumină, înlăuntru. Alb şi albastru şi proaspătă 
răceală de omăt afânat, afară. 

Zgribulit, în paltonul său vechi, Eminescu îşi spunea 
mergând, că încă o dată planeta văzută de undeva, din altă 
stea, s-ar ivi ninsă şi albă, de-o miraculoasă puritate, aşa 
cum o închipuise el într-o noapte cu albe zăpezi, în Iaşi, la 
fereastra bojdeucei lui Creangă. Văzută de undeva, din altă 
stea, de pe alt tărâm, de-un mag bătrân cu o nepoată mai 
frumoasă decât toate câte sunt pe lume... O asemenea 
plăsmuire s-ar cuveni să intre într-o cronică de an nou... 
Măcar pentru o zi: puţină lumină, amăgirea unei trecătoare 


nălbiri purificând o mâhnită şi fără de nădejde realitate. 
Dar o mai putea scrie? O mai putea scrie cineva? Prea 
târziu... 

Acasă focul era stins. 

Acasă; adică în altă cămăruie îngustă şi scundă, nu mult 
deosebită de toate pe unde-a trecut, deşi de astă-dată 
găzduia la leni al Lenii Savului, cel cu patima dereticatului 
şi orânduielii. Nici loan Slavici, nici soaţa sa, doamna 
Catinca Slavici, n-au izbutit să strecoare ceva din chibzuiala 
lor, în încăperea noului chiriaş. 

Au încercat şi au renunţat. 

Teancurile de cărţi stau legate eu sfoară, lădoiul de lemn 
cu lacătul ruginit spânzurând în toartă; toate cum au mai 
fost şi aiurea, gata mereu, pentru altă strămutare, în altă 
parte. 

Mihai Eminescu a aprins spirtul ibricului de cafea, şi-a 
sprijinit fruntea în palmă, a închis ochii aşteptând să se 
deschidă înlăuntru o zarişte de lumină pentru o cronică de 
an nou cu mai blânde nădejdi, după anul cel vechi cu zilele 
înveninate de atâtea impasuri, de atâtea cumpene şi 
amărăciuni. Toate, prea târziu. A golit ceaşca de cafea şi 
încă una. În două ore s-a adunat o moviliţă de ţigări 
începute şi zvârlite, ceaşca de două ori golită se răcise, dar 
foaia rămânea tot albă şi a doua zi demonul negru uns cu 
funingine, avea să ceară încă o dată: 

— Manuscript, manuscript, manuscript! ... 

Pleoapele se închideau peste plăsmuiri nehotărâte şi 
muribunde, flacăra lămpii fumega; pereţii, masa, ibricul cu 
spirtul stins, cărţile brăcuite, toate luau o înfăţişare ireală 
ca într-o povestire a lui Teodor Amadeus Hoffmann, ca în 
hruba boltită a lui Faust, ca în lecturile fantastice ale 
băieţandrului de la Cernăuţi, ca în atâtea şi atâtea încăperi 
pe unde a trecut, dându-le pecetea sa. Şi toate erau atât de 
departe! Şi toate-i erau acum atât de străine! Toate atât de 
târziu! 


O cronică de an nou însă nu poate s-aştepte. Iar peniţa a 
început să ronţăiaseă astfel de mâhnite şi sumbre profeţii, 
precum urmează: „Se-ncheie şi după datina noastră cu ziua 
de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi 
răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele 
acestei măsurători. 

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o 
comparăm cu nestatornicia sorții omeneşti, am putea crede 
că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate 
acestea precum o lege eternă mişcă universul deasupra 
capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe 
toate să plutească cu o repejune în haos, tot astfel alte legi, 
mai greu de cunoscut, dar supuse aceleeaşi necesităţi, de la 
care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii 
şi societăţile. 

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în 
univers, a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar 
un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii zile, 
totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt 
timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi 
face viaţa grea şi dureroasă! 

S-ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul 
câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre 
mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este 
izvorul urii şi al dezbinărilor; că încredinţându-se că nu 
numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme 
ce viaţa omenirii întregi este ceva accidental şi trecător pe 
faţa pământului, mintea lui va fi izbită cu atâta adâncime de 
acest mare problem, încât să poată uita patimile mici cari-l 
mişcă, mai puţin însemnătoare decât o picătură în ocean, 
decât o clipă în eternitate. 

Dar nu poate fi astfel...” 

De zece ori mâna stângă a cuprins tâmplele în palmă să 
rupă cereul de fier care-i apăsa dureros cutia gândurilor; 
de zece ori pana secată s-a oprit în pustiul hârtiei albe. 
Cronica însă a mers mai departe în poticniri până la capăt şi 


în fraze ostenite, lipsite de sprinteneală, de lumină şi de 
obişnuita lui cadență; cu oroscopul anului politic intern şi 
extern, căci aşa cerea rostul său de unic rob permanent la 
ziar, petrecând încă o dată pe sub ochii cititorului deşarta 
jucărie constituţională. Demonul negru şi-a primit birul şi 
pe acea zi: 

— Manuscript! 

— la manuscriptul şi fugi! Lasă-mă! ... Lăsaţi-mă, pentru 
numele Domnului! 

— Dom” Take zice că mai e nevoie şi de telegrame. O juma” 
de coloană... 

— Bine. Treci peste un sfert de oră. 

Peste un sfert de oră, iarăşi demonul negru: 

— Manuscript! Repede, manuscript că pierdem ediţia de 
anul nou... 

Undeva patronii gazetei se pregătesc în saloanele lor 
pentru revelion, pentru banchete şi recepții. Partea lui pe 
lume pentru acest început de an nou e fără îndurare 
aceeaşi şi aceeaşi: Manuscript! Manuscript! Manuscript! ... 

Iar de atunci, iată, au trecut luni. E început de vară. Răc- 
nesc oltenii pe uliţi trufandalele lui Cireşar. Oroscopul său 
politic s-a îndeplinit aidoma pe jumătate; până la cealaltă 
jumătate a anului se va încheia deplin. 

Numai oroscopul lui a fost încă şi mai negru. Îl ocolesc 
foştii prieteni, foştii cunoscuţi. Panu nu-i mai dă ziua-bună, 
după ce-a plecat de la Junimea supărat foarte pentru 
stihurile din Scrisoarea a treia. 

Povestea e ceva mai veche; de acum doi ani. Îi mai arunca 
din când în când salutul unui deget la pălărie. Acum 
întoarce capul... Acum mulţi întorc capul. l-au ieşit răni pe 
picioare. Se târâie ca biblicul Iov. A săvârşit oare o crimă 
atât de cumplită? Trece şi Caragiale pe celălalt trotuar cu 
priviri stânjenite. He-he! Scrşşş! Scrşşş! L-a ajuns sorocul 
profeţit de atoateştiutorul critic vienez: „Nimic, nimeni; 
familie, mamă, frate, soră, prieteni, iubită... Te lepezi de tot, 
ca să creezi într-o mare singurătate”... La drept vorbind, nu 


el s-a lepădat însă de toţi şi de toate. S-au lepădat alţii de 
el... S-au dus în pământ ori îi fug de privire. Numai Neculai 
EM. S-a întors; blândul Neculai cel prost. Nu fusese pierdut 
fără urme: s-a întors şi acum îşi poartă mintea lunatecă la 
Ipoteşti... lar Ipo-teştii copilăriei, Ipoteştii luncilor şi 
izvoarelor, cu lacul tremurător în trestia lină, vor intra pe 
mâini străine... A fost bătrânul prin Bucureşti să caute 
împrumuturi; n-a izbândit; a plecat îndărăt să vândă ori să 
se lase vândut. L-a privit şi el cu o milă scârbită, când l-a 
găsit atât de nepricopsit fecior, nevrednic să-şi scape 
pământul părintesc de la înstrăinare. Parcă voia să-i ceară 
înapoi şi ceasul de aur pe care i l-a încredinţat cu mâini de 
tată îmblânzit, când în alt drum mai vechi, îşi aflase băietul 
amestecat în atât de suspusă lume: foşti miniştri, 
academicieni, profesori, sfetnici ai regelui... S-a întors la 
Ipoteştii lui cu morminte, să vândă mormintele cutreierate, 
păzite de spectrul lui Neculai cel cu mintea rătăcită, până 
ce-şi va face şi el o seamă. Neculai Em. ţ. Stă scris... S-a 
şters din viaţa lui şi Verona. S-a dus pe urma altor umbre... 
A rămas numai în filigrana Luceafărului, poemul pe care l-a 
dăltuit, în sfârşit, ca să se lepede şi de el, zvârlindu-l în 
tiparul Almanachului de la România Jună a Vienei. L-a scris, 
l-a înmormântat tiparului, s-a desprins de tot ce-a fost 
soarta lui pământească. Luceafăr blând, alunecând pe o 
rază? Blestemat, ah, nefericit şi blestemat luceafăr! Mai 
poartă la piept, o singură stihuire... Un plânset pe 
mormântul lui Ştefan vodă. Doina şi pe urmă nimic. Simte 
că inima stocită, mintea stocită, nu vor mai da glas la nimic. 
He-he! Scrşşş! Scrşşş! Prea târzii, toate. Aceasta n-a 
prevăzut-o temutul critic vienez cu mult lăudatul său dar de 
fizionomist. Să ştii că-ţi rămâne un sertar întreg, o lădiţă de 
lemn, cu aşchii de dăltuiri la care nu te mai poţi întoarce, 
fiindcă pentru tine sunt moarte... Cine s-ar împăca oare 
uşor cu gân-dul? Lumea lui, universul lui, care i-a mai 
rămas? ... Havas... Serurie... lerakiu... Havas... Giani... 
Acum samănă deplin cu zugrăveala mânjită de Nicolae 


Xenopol, fratele tovarăşului său în prăznuirea tinerească de 
la mânăstirea Putna, fostă odraslă a Junimei, asmuţind din 
tabăra vrăjmaşă, după ce-a cutreierat străinătăţile, cu 
ajutoarele Junimei. Anul trecut, când l-a zugrăvit aşa în 
Telegraful lui Fundescu, încă nu se asemuia modelul cu 
hâda-i oglindă pe care acel Nicolae Xenopol i-o pusese sub 
ochi: „Acest individ poartă pantaloni vineţi, un gheroc 
negru de împrumut şi o pălărie mare neagră, întocmai ca 
aceea a nemților care umblă cu flaşnetele în spate; e puru- 
rea plin de noroi, şi faţa şi mânele sale poartă nenumărate 
urme de negreală violetă. Cizmele le înlocuişte adeseori 
prin papuci, şi în acest hal, i se întâmplă uneori să intre la 
Hugues, spre a căuta vreun stăpân din ai săi, care, nu ştie 
sărmanul, unde să se ascundă mai curând, spre a nu fi 
văzut de fostul grădinar... Aveam până acum pe omul care 
se crede cocoş, pe cel care-şi închipuie că-i umbrelă şi stă 
toată ziua într-un ungher pentru a se usca... dar pe omul 
care se crede român şi vorbeşte de sângele strămoşilor, 
fiindcă şi-a schimbat terminația numelui de ovici în escu, 
aceasta nu s-a văzut. Desigur că doctorul Mandsley, în vreo 
nouă ediţie a cărţii sale Pathology of Mind, va trage toate 
foloasele din exemplul ce-i aducem noi. Ne e teamă însă că 
Mandsley va rândui d-lui Eminovici o cură îndelungată în 
vreun stabiliment, bunăoară la Mărcuţa...” E ciudat cum 
cugetul lui pustiit, atâtea şiruri de slove preţioase şi bine 
ştiute altădată, acuma le pierde, ca să păstreze întipărită 
tocmai asemenea scârbavnică pagină peste care anul trecut 
abia şi-a zvâr-lit ochii, strângând cu nepăsare din umeri, 
fiindcă atunci nu-l impresiona. Acum îi răsar cuvintele 
săpate în minte, poate fiindcă acum îl înfăţişează aşa cum a 
ajuns. De ce s-a uitat domnul acela la el atât de îndelung? ... 
S-a uitat cum l-a privit într-o seară, cu spaimă şi cu oroare, 
doamna Mite Kremnitz urcându-se repede într-un echipaj 
de la palat ca într-un refugiu şi poruncind vizitiului să dea 
bici cailor. Ha-ha! Se speriase şi se temea de poetul său pe 
care-l crezuse îngenuncheat la picioarele ei. Ha-ha! Ce 


epilog de idilă! „Atât de fragedă, te-asemeni cu floarea albă 
de cireş...” Flori de hârtie, flori de hârtie! lubită de mucava 
şi de calea cu lapte... A monologat oare cu glas tare? Alt 
domn, domnul acela cu barbă, solemn şi sever, de ce se uită 
la dânsul aşa de lung şi cu dezaprobare? N-a vorbit doar 
nimic interzis. Flori de hârtie, flori de hârtie! ... Şi chelnerul 
de la ospătărie, de ce i-a vorbit oare ca unui bolnav? 
Bătrânica aceasta de ce s-a ferit oare atât de repede din 
calea lui, lipindu-se de perete? ... Ela fost întotdeauna 
cuviincios cu bătrânele nespoite, care merg cuminţi cu 
toiegelul lor de Sfinte-Vineri, ca atâtea mătuşi ale lui, 
monahe la schitul Agafton. Ca o anume bătrânică, pe-o 
potecă din Wienerwald... Şi-a pipăit pe rând şi febril 
pălăria, gulerul, cravata... Nu lipseşte nimic... Şi totuşi 
băiatul care spală geamul de vitrină cu o găleată de apă 
alături şi cu o zdreanţă şuroind în mână, s-a oprit din lucrul 
său, să-l privească din urmă... Ce-ar fi să se întoarcă şi să-i 
ceară o clipă cârpa udă, s-o înfăşure în jurul frunţii? O clipă, 
numai o clipă... Îl apasă atât de dureros ceva sub frunte; îi 
zvâcnesc atât de fierbinţi tâmplele strânse într-un cleşte 
înroşit! ... Ce-ar fi? Poate că nu e prea târziu... Dar merge 
mai departe. Nu s-a întors. Nu-i faptă cuminte; deşi mai ştie 
cineva oare ce-i faptă cuminte şi ce nu? ... A mers mai 
departe; a privit la ceas... Mai sunt două ore până la 
plecarea trenului... Mâine-dimineaţă va fi în Iaşi, lângă 
Creangă al lui, lângă un răsuflu sănătos al pământului... 
Acolo, îndată toate negurile au să se risipească! E numai 
istoveala prea mare de vină... Căldura aceasta pretimpurie 
de cuptor... Curge aici în latura pieţii o cişmea... Hăp-hăp- 
hapaaa! Unde a mai auzit el într-o dimineaţă strigătul 
acesta al aparilor cu sacaua? Şi când? ... Foarte departe şi 
foarte de mult... Ca într-altă viaţă... Poate a şi trăit altă 
viaţă, pe care a pierdut-o şi a uitat-o... Ce-ar fi să-şi scalde 
obrazul şi fruntea în apa care clipoceşte din cişmea ca într- 
un jgheab de munte? Mai sunt undeva munţi cu izvoare 
reci, cu ochiuri de apă gheţoasă între tufe de feregă şi de 


mintă creaţă? ... A cunoscut el în acea altă viaţă un astfel de 
izvor... Unde? ... Mai poate şti cineva, unde? Atingea cu 
piciorul gol oglinda apei şi tot cerul răsturnat se sfărma în 
tremur mărunt, pe urmă cioburile se uneau la loc neatinse 
şi cerul din nou se limpezea din creţii undei... El atingea 
oare apa cu piciorul gol? ... Parcă nu el. Altcineva parcă... 
Dar ce-ar fi să se descalţe şi să încerce? ... Poate nu-i 
îngăduit... Să-ţi moi fruntea şi obrajii în apa unei cişmele, 
nu te poate însă opri nimeni într-o ţară independentă şi 
acuma regat european... Aşa! ... A băgat obrazul întreg şi 
ochii, părul... Nu l-a văzut nimeni... Ori poate l-a văzut, dar 
nu s-a mirat nimeni... Sunt atâţia oameni cu port ca allui, 
care se spală şi se răcoresc la cişmelele uliţelor! ... Acum e 
ceva mai bine... S-au limpezit ochii. S-a luminat cugetul... 
Ce minune bună e o fântână, o cişmea! ... Aşa făceau 
bătrânii, fântâni şi cişmele, pentru iertarea păcatelor şi 
întru pomenirea sufletelor - întru binele şi uşurarea 
sărmanilor drumeţi răpuşi de-o cale prea grea... cale prea 
grea, în prea uscate pustiuri... Ştie el undeva o altă cişmea 
cu o inscripţie turcească sau sanscrită? ... „Această cişmea 
cu două ţăvi din care curge apă ca şi lacrămile din doi ochi 
ai îndrăgostiţilor...” Unde poate să fie o asemenea cişmea? 
„.„. Poate la Viena, dacă se află pe lume cu adevărat un oraş 
care se cheamă Viena şi dacă a fost el cumva pe acolo în 
rătăcirile sale de pribeag... Dar nu acolo, parcă... 
Altundeva; la laşi. Există oare un oraş pe nume laşi? ... 
Poate şi inscripţia şi oraşele sunt numai în închipuirea lui... 
Acum se amestecă tot ce-a văzut şi tot ce cunoaşte, cu 
nălucile închipuirii, cu visurile, cu răzlețe crâmpeie de 
lecturi... „Ca şi lacrimile din doi ochi ai îndrăgostiţilor...” 
Poate într-o poezie de-a lui, va fi scris aceasta, în vreun 
caiet din sertar... Bună ziua, stimate domn! A crezut că 
salută pe unul dintre patronii gazetei, pe un domn 
Lahovary. Dar ce patron al gazetei se mai află în Bucureşti 
pe asemenea caniculă”? Toţi la moşii, în străinătate, la băi. A 
salutat deci un domn necunoscut. Domnul a răspuns 


politicos; simte însă că s-a întors să-l privească mirat... 
Poate fiindcă nu şi-a uscat încă părul? ... Nu e nimic!... 
Dacă merge cu pălăria în mână, se zbiceşte la soare şi la 
vânt... A mai mers el şi altădată cu fruntea goală în soare şi- 
n vânt... Îşi aminteşte bine... Când se întorcea de la 
Cernăuţi la Ipoteşti, pe jos, într-o primăvară... Fugise de la 
K. K. Ober-Gymnasium şi aruncase chipileauca urâtă, de 
uniformă, ca o cioară moartă în iarbă. Era primăvară 
atunci... Şi erau mălinii înfloriţi... Toate acum i s-au 
limpezit, aici, sub fruntea care dogorea... A fost numai o 
lunecare trecătoare a cugetului... Destul să-şi răcorească 
fruntea şi tâmplele. Ca toate să se şteargă, vis rău... A 
lucrat prea mult, noaptea întreagă, întreaga dimineaţă. 
Patru articole, pentru patru zile de lipsă... Havas... 
Serurie... Giani... Acum s-a sfârşit: pentru patru zile a 
scăpat. La Iaşi îl aşteaptă Creangă; lângă eli se 
înzdrăveneşte sufletul ca la un izvor al tămăduirii. 

A privit încă o dată la ceas. 

S-a îndreptat foarte cuminte şi fără grabă spre casă... E 
nostim! De atâtea ori s-a strămutat în atâtea case, şi atât de 
asemănătoare una cu alta, încât o clipă a stat în cumpănă. I- 
a fost teamă să nu se ducă la o adresă veche... Dar în 
cealaltă clipă şi-a revenit. Acasă la el, la Slavici; nu poate fi 
nici o confuzie! A intrat pe furiş să-şi pieptene întâi părul 
ud, să-şi schimbe alt guler. Numai aşa poate da ochii cu 
Ilenciu, fiindcă s-au răsturnat rolurile. Altfel îl întreabă, îl 
dojeneşte, îi spune noaptea să stingă lampa, să nu mai 
citească tare şi să doarmă... Ca şi cum se poate dormi 
noaptea, când visezi că-ţi trece toată gloata Bucureştilor pe 
piept: că eşti culcat în mijloc de uliţă, sub caldarâmul greu, 
iar deasupra se-nşiruie trăsuri şi săcăli cu izbituri de copite, 
norodul întreg de la capiştea spoielii... A fost cuminte. S-a 
stăpânit. Şi-a luat rămas bun de la lenciu al Lenii Savului, 
de la cucoana Catinca... S-a grăbit însă. Prea s-a grăbit... 
Mai are o jumătate de ceas de aşteptat la gară. Şi-a aşezat 
în plasa vagonului geanta cu schimburi împrumutate de la 


Slavici. A coborât să fumeze o ţigară pe peron... A lăsat şi 
pălăria înlăuntru. Aşa îl apasă mai puţin cleştele tâmplelor, 
cercul de fier țintuit în jurul frunţii... Trage din ţigară şi se 
uită la lumea grăbită, la despărţirile cu îmbrăţişări, la ha- 
malii gonind să ocupe locuri... Pe el nu-l petrece nimeni. E 
cel mai singur şi mai străin călător din această gară... Nici 
nu-l petrece, nici nu-l îmbrăţişează, nici nu-l cunoaşte 
nimeni. Mai necunoscut şi mai străin călător decât un 
emigrant de la antipozi. Nu-i şi acesta un blestem al lui? 
„Ca lacrimile din doi ochi care plâng”... E o înghesuială în 
capătul peronului. S-a întâmplat acolo ceva. Priveşte la 
ornicul gării. Ar putea să se ducă şi să vadă... Are timp... 
Nu-i însă nevoie... Vine mulţimea către el... Doi oameni duc 
ceva, duc pe cineva pe-o targă... S-a înălţat în vârful 
picioarelor să privească peste capete... Pe targă un om plin 
de sânge... Un mort. Un trup cu picioarele retezate de 
roţi... Dar partea de sus a trupului e întreagă... Şi poartă 
uniforma slujbaşilor mărunți de la drumul de fier... A 
cunoscut el parcă undeva, cândva, chipul acela golit acuma 
de sânge. Capul mare şi tuns, musteaţa zburlită pe care-i o 
dâră de sânge... Da, da, îşi aminteşte. Îl ştie prea bine... Cu 
toate aces-tea a privit plin de răceală, ca la un mort străin... 
„Vă salut, domnule Eminescu! ...” Avea mânele butucănoase 
în mâneci prea scurte şi strâmte; capul prea mare în straiul 
adus în ţara lui Carol vodă de societatea lui Strussberg. El 
atât a văzut la început. Atât a văzut fără nici o emoție, cu 
firea lui atât de înstrăinată de acum, în care numai târziu 
străbate un cutre-mur... Abia departe, când trenul a ajuns 
în câmpurile negre, l-a scuturat fiorul... Şi-a lipit fruntea de 
geam... Vroia să-şi aducă în amintire chipul voinicului de la 
Baisa, cu flinta în spate şi cu plete pe umeri, zvârlindu-se în 
şea, după ce le-a strigat: „Rămâi cu bine, moş Miron! Vină 
pe la noi, Mihăiţă! ...” Chipul acela al voinicului de la Baisa, 
nu răspundea însă la chemare. Acela era mort de mult. 
Poate nici nu aparţinea realităţii în de aievea. Poate îi 
mijeşte în amintire, de undeva, din vreo baladă... Prea e 


romantică imaginea; prea dintr-o gravură veche cum sunt 
atâtea în cărţile pe care le-a lăsat acasă, în odaia de la 
Slavici... Oricât se silea să desluşească anume ce-i 
închipuire şi ce-a fost viaţă de aievea, acum îi răsărea 
înaintea ochilor numai capul mare şi tuns; omul în strai slut 
şi plin de funingine: „Vă salut, domnule Eminescu!”; trupul 
retezat legănându-se pe targă, cu o mână butucănoasă 
bălăngănindu-se în ritmul paşilor. De ce nu i-a ridicat mâna 
să i-o pună pe piept? ... Ela rămas locului trăgând din 
ţigăruie, parcă fără să-şi dea samă de înfricoşarea 
priveliştii... Era totuşi un om, un fost om de la dânşii, din 
codrii de la Baisa... L-a văzut cândva înstrăinat ca şi dânsul 
în târgul acela unde noaptea îi trece tot alaiul străzii pe 
piept. Pe urmă, i-a văzut deci acum şi sfârşitul, cum îl 
aşteaptă tot un asemenea sfârşit şi pe dânsul: un cadavru în 
tristele şi slutele lor straie... Ce poate să-l aştepte altceva 
mai rău? Toţi oamenii de-acolo, de la Ipoteşti, de în-dată ce- 
au plecat, spre asemenea sfârşit au mers în această lume 
nedreaptă şi fără de îndurare. Ilie Em. î. lorgu Em. î. 
Şerban Em. t. Mâne: Neculai Em. ț. Astăzi Pătru Toader 
Gânj 1... Toţi într-o moarte urâtă, de chinuri, purtând o 
pecete de nedreaptă osândă. Va mai fi cândva şi o altă lume 
mai dreaptă şi mai blândă? Pentru el prea târziu! Numai 
despre baciul Alexa nu mai ştie nimeni nimic. A plecat spre 
nisipurile deşertului de la ţara Nilului unde călătoresc 
stolurile de păsări toamna: păsări cu guşa verde-argintie. I- 
a lăsat şi el un semn. Mistuirea de dragoste pe care-a trăit-o 
şi acel Mihăiţă de-atunci, după atâţia ani, în de-aievea... Tot 
aşa, pentru o femeie ca dragostea baciului Alexa, cu 
zgărdiţa de mărgele la gât, chicotind pe-o potecă de codru 
cu braţul unui străin rotunjit după mijloc... Nu seamănă 
într-adevăr soarta lui, cu a baciului Alexa? ... Acela îşi 
tânguia jalea în buciumările din amurg; el în versurile 
pentru Verona, Vanover, Vreona... Încolo, ce deosebire? ... 
Trenul s-a oprit într-o gară întunecoasă. Pesemne e un 
iezer, un râu pe-aproape. Se-aude orăcăitul broaştelor la 


stele... Cum de nu şi-a amintit vreodată ce plăcut concert e 
un orăcăit de broaşte; chiar un orăcăit de broaşte într-un 
câmp negru şi umed? ... Ce-ar fi să coboare din tren, să 
plece pe jos, peste câmpuri, departe, până la Ipoteşti, cum 
pleca el de la Cernăuţi? ... O statuie a lui Ştefan cel Mare se 
poate dezveli şi fără Doina lui, a scribului de la Bucureşti: 
„Vă salut, domnule Eminescu!” Se află destui să ţină 
cuvântări, să recite stihuri... Tilea Brăboiu... Petrino... Nu! 
Petrino e mort acum... A murit în sărăcie şi boală... Păcat! 
Avea poate o pâlpâire de talent... A părăduit-o în nimicuri, 
în dedicaţii pentru albume. Mâine cine are să mai 
pomenească despre fostul poet, baron Petrino? ... Cine are 
să pomenească mâine despre Mihai Eminovici, băiatul din 
codrii de la Baisa? Cel care-l ştia, Pătru Toader Gânj, s-a dus 
şi el după Radu Dospinescu, s-a dus salutând cu şapca lui 
urâtă: „Vă salut, domnule Eminescu!” Au să treacă toţi 
treptat aşa într-o mare împăcare a uitării... Trenul s-a urnit 
din câmp. El stă cu fruntea în suflarea vântului umed... 
Încet se desprinde şi cade cercul de fier care-i strânge 
fruntea până la troznet... Dar mâine-dimineaţă? Dar încă 
atâtea dimineaţi câte mai are de trăit? câte mai vin? câte-l 
mai aşteaptă să-l chinuie? Prea târzii toate, prea târzii. 

XI. 

Patronul moţăie. Chelnerul moţăie. Moţăie şi scripcarul cu 
un muc de ţigară stins, lipit de buza de jos şi cu arcuşul 
muiat de gumă. 

E numai şase dimineaţa, iar soarele proaspăt scos de la 
cuptor a început să dogorească ţestele celor din urmă 
supraviețuitori de la Băneasa, în grădina vestită cu fleici şi 
cu mititei, cu burtă de crap la saramură şi cu baterii de la 
gheţărie, din coasta Bucureştilor. 

Prin ce minune, tot zvâcnetul planetei, cu forfota 
vulcanilor clocotind sub scoarță, s-a adunat în picioarele 
fostului actor bătrân, cu haine albe de doc şi cu pălăria de 
pai zvârlită pe ceafă? 


Tovarăşii pirotesc în faţa paharelor care adineaori erau 
brumate, iar acum şi-au prefăcut cuprinsul într-un lichid 
clocit, oţeţit şi tulbure ca mustrele laboratoriilor de analiză 
medicală. Mâinele se întind cleioase după pachetul de tutun 
şi după cutia de chibrituri, cu o ultimă drojdie de vlagă. 

Se întind şi cad îndărăt; renunţă paralizate pe masă. 

Unul piroteşte cu bărbia în piept, sughiţând. Pe obrazul 
asudat şi lucios, se citeşte o mare suferinţă, o tragică 
istoveală de martir. Celălalt, cu palma la frunte, cu ochii 
închişi, bate numai cu degetul mic, abia simţit, tactul unei 
muzici lăuntrice care n-are întru nimic a face eu seârţâitul 
lăutarului. E o melodie desigur foarte jalnică şi foarte 
monotonă: o melopee din orientul fachirilor neclintiţi pe un 
pat de cuie în loc de saltea. 

Mihai Eminescu se simte de o luciditate fără seamăn. 
Niciodată de trei săptămâni încoace, poate de mulţi ani 
încoace, n-a văzut totul atât de limpede, n-a pătruns aşa de 
precis în gândul celui de alături, în începutul unei mişcări 
neisprăvite. E între prietenii lui vechi pe care îi uitase; fraţii 
lui vechi de pribegie... Actorii risipitelor trupe. Toţi bătrâni 
acum. Toţi fără nici o nădejde acum. De dânşii s-a agăţat, 
fiindcă numai ei nu l-au ocolit. Cu luciditatea lui fără de 
seamăn de acum, înţelege perfect de ce sunt atât de 
scârbiţi comedianţii bătrâni de pe scaun. Amândoi ar dori 
să se mute la umbră. O ştiu şi o vor. Dar nu-şi pot încorda 
puterile sleite pentru un act atât de eroic. E ceva 
supraomenesc pentru amândoi. 

Numai actorul cel cu pălăria de pai, e dârz pentru toţi şi 
întinerit pentru toţi şi vesel pentru toţi. 

A fost ziua lui de naştere ieri. Ziua comediantului tovarăş 
de cabină cu hâtrul Comino, la care venea un anume fugar 
de la o cancelarie isprăvnicească, adus de chemaările celei 
dintâi pierzanii. E un om sfârşit în breasla lui; nimeni nu-i 
mai încredinţează roluri; nimeni nu-l mai angajează în 
turnee să cutreiere ţara: de mulţi ani nu şi-a mai schimbat 
chipul şi portul, fiinţa, pentru a intra în fiecare seară în 


făptura şi costumul altui marchiz, altui valet, altui cavaler 
cruciat, altui bancher, altui călugăr, altui păros asasin... 
Încolo, cu aceste costume şi fiinţe ale altora, pe care le-a 
smuls de pe el, din el! Caramba! A rămas numai el, în fiinţa 
lui cea adevărată; de zece ori s-a ridicat de pe scaun să 
joace de unul singur; mai joacă şi acum. Avanti! Zvârle din 
picioare, bate călcâile, se răsuceşte şi se lasă pe vine, îşi 
împreună mâinele după cap, zvâcneşte în sus şi îşi repede 
pălăria pe ceafă cu bobârnace sonore; se îndeamnă şi 
chiuie: 

— Haide, mă! [ine-o, mă! Aşa, mă! Trage-i, mă! Uiteaşa! 
Uite-aşa-uite-aşa! 

De mult, între spasmul danţului şi scârţâitul moleşit al 
scripcii, e despărţenie desăvârşită. 

Comediantul cu pălăria de pai se zvârcoleşte după un tact 
al său, propriu, îndrăcit şi vijelios, pe care nu l-ar putea 
însoţi nici un acrobat al vioarei. 

A spus-o de la început, privind la lăutar, cu dezgust: 

— Mă brunetule, când mă ia pă mine apa la vale, numai 
Paganini îmi vine de hac! Eşti tu Paganini, baragladină? 

— Pe mine mă cheamă Cristache, boierule! a declarat cu 
modestie lăutarul. Aşa mă ştiţi de douăăaş'dă ani, cănu o 
dată v-am cântat eu... 

Iar fiindcă nu e Paganini, scripcarul Cristache a cântat 
cum ştia el; şi cântă cum poate el, într-o asemenea 
dimineaţă a sfârşitului de iulie, cu soarele încins de îndată 
ce s-a înălţat la marginea zării. 

— Aşa, mă! Irage-i, mă! Uiu-iuuu! Rupere de nori, mă! ... 

Pe şosea trec căruțele lăptăreselor. Grăbesc olteni spre 
piaţă cu grele coşuri în cumpănă. Este o viaţă întreagă care 
se deşteaptă odihnită, în straie de lucru. Unii se opresc şi se 
minunează. 

— Trage-i, mă! Tot pe loc, pe loc, pe loc! 

— Al dracului, dom'le! Asta-i actor! se aude un glas... Nu-l 
bat nici flăcăii din sat, dă la noi, dupe Ieleajen. 


Comediantul e măgulit de admiraţia poporului. Ea îi dă 
puteri însutite, ca aplauzele de odinioară în scenă deschisă. 
Îl încurajează să încerce şi prea îndrăzneţe figuri de 
cazacioc, suvenir al războiului pentru neatârnare. Întru 
aceasta a scos o batistă leoarcă de vin şi de sudoare, pe 
care o flutură în jurul unei tovarăşe nevăzute de dans. 

Dansează pe rând: pentru ea şi pentru el. E îndrăzneţ şi 
rugător, avântat şi deznădăiduit; cuprinde femeia de aer cu 
braţul arcuit şi o strânge la piept rotindu-i fustele nevăzute, 
o zvârle şi o ia; tupilat la pământ împroaşcă nori de praf din 
călcâiele demonice; s-a deşirat ca un vârtej în stepele 
Donului cu iarba sfârlogită de secetă şi iar bate mărunt cu 
talpa în creştet un vrăjmaş doborât: Uite-aşa! Uite-aşa! 

— Al dracului, comediantul, mă! 

Comediantul s-a oprit. Scurt. Fără pricină. Priveşte rotund 
o lume pe care n-o recunoaşte. 

Soarele s-a înălţat pe acoperişul de tinichea sclipitoare. De 
acolo îi varsă din plin, în obraz, arşiţa vălvătând în văpăi de 
cuptor. 

O zi întreagă se anunţă cu dogoare încă mai înfricoşată 
decât ieri. 

Comediantul priveşte la soare, la scripcar, la spectatorii 
care se depărtează fiindcă reprezentaţia s-a încheiat, la pa- 
tronul moţăind pe scaun în vesta fără mâneci, la tovarăşii 
toropiţi. N-a aplaudat nimeni. 

Această nepăsare a publicului îl dezgustă peste măsură. 
Izbeşte cu pumnul în masă. Paharele au zângănit atât de 
puternic, încât cei doi se deşteaptă tresărind ca la o alarmă 
de foc: 

— Ce-mi staţi, mă indivizilor? Ciocniţi! V-a clocotit vinul în 
pahare! ... 

Cei doi surâd tâmp şi fricos. 

Aceasta li se întâmplă întotdeauna cu prietenul lor. Îşi fac 
jurăminte să se despartă la două după miezul nopţii, cel mai 
târziu. El îi târâie cu dânsul până la ziuă. Şi acum ştiu ce 
urmează. Îi trimite acasă, fiindcă nu mai au nici un haz. 


— N-aveţi casă? s-a supărat dănţuitorul exact după textul 
vechi din totdeauna, fără sufleur. Aveţi de gând să dormiţi 
acilea? Cărel! Curăţaţi locul! 

E adevărat. O idee. Cei doi s-au ridicat dezlegaţi de 
blestemul care-i ţinea pironiţi pe scaun. Se scociorăsc în 
buzunările vestelor, în pungi subţiate şi vechi: 

— E rândul meu, Sache. Plata, băiatule! 

— Pardon... Dă-mi voie! ... 

— Plata am spus, ostrogotule! 

Chelnerul nici gând să se mişte. Patronul a deschis un ochi 
numai pe jumătate şi l-a închis îndărăt. Surâd ca nişte 
spectatori foarte blazaţi. Ştiu că întotdeauna plăteşte 
comediantul cu pălărie de pai şi straie de doc. E lege mai 
nestrămutată decât cele pe care le votează domnii deputaţi 
în Dealul Mitropoliei. Căci fostul actor şi-a găsit o meserie 
mai bănoasă, nu duce lipsă ca pe vremea lui Comino. E 
inspector la măcelăriile din Obor. Dacă nu curge, pică. 

Fostul comediant îşi eliberează prietenii cu un gest de 
mărinimos monarh, după victorie: 

— Acum, marş! Plecaţi la casele voastre. A fost şi s-a 
isprăvit. Rămân cu Mihăiţă! ... 

Cei doi se depărtează cuminţi, după ce şi-au luat 
bunădimineaţa. Nu privesc îndărăt. Nădăjduiesc într-o 
Providenţă milostivă să le scoată o birje în cale. 

— Ai văzut ce-a rămas din ei, Mihăiţă? întreabă ex- 
comediantul, aşezându-se pe scaun, în faţa lui Eminescu. 
Figuraţia mută! ... Cafele, băiatule! Două, mari, amare, cu 
ochi de şarpe! ... 

Eminescu îl priveşte cu drag. 

E spăimoasă această luciditate cu care într-o singură clipă 
i-a străbătut viaţa, soarta; veselia disperată a călcâiului 
bătând pe loc în creştetul unui vrăjmaş nevăzut şi doborât: 
tot pe loc, pe loc, pe loc! Toate le-a văzut cu ochii lui 
Caragiale. Mai adânc poate decât ochii lui Caragiale. 

În aşteptarea cafelei mari şi amare, comediantul devenit 
inspector al măcelăriilor din Obor a cerut patru coniacuri. 


— Drege-te, Mihăiţă! ... Am cerut patru; câte două de 
om... 

Eminescu a clătinat din cap. N-are după ce se drege. Toată 
noaptea n-a băut nici trei pahare de vin. N-are nevoie de 
nimic, pentru a adăogi acestei miraculoase sticliri a minţii 
care cuprinde tot, pătrunde tot, nu scapă cele mai 
neînsemnate amănunte. Comediantul nu s-a mâhnit de 
refuzul prietenului său, Mihăiţă. A băut tuspatru coniacurile 
pe rând, aşezând paharele goale în pluton. 

Pe urmă, le-a măturat cu palma în prundiş: 

— Marş din ochii mei! 

Nu mai aveau nici un haz, ca şi ceilalţi prieteni plecaţi: 
figuraţia mută. Mihăiţă avea haz, măcar că tăcuse toată 
noaptea. În afară de un sfert de ceas, când a pus pe 
Cristache să-i cânte nişte vechituri de pe vremea lui Cuza 
vodă, ăl cu ocaua... Are haz, fiindcă-i aminteşte o epocă 
glorioasă. Cernăuţi, Braşov... Mai târziu alte turnee, când a 
trecut la Pascaly şi l-a găsit acolo, sufleur. 

— Mihai, îţi mai aduci tu aminte de Comino? Ce vremuri, 
Mihăiţă, ce vremuri! ... 

Comediantul cu pălăria de pai şi cu obrazul zbârcit ca un 
măr de scuturătură a ridicat mâna în spaţiu, teatral, după 
toate regulele meşteşugului: 

— Ce vremuri, Mihăiţă! 

Iar cugetul lui Eminescu în spăimoasa-i luciditate, l-a văzut 
cum era atunci, în strai de catifea neagră cu o spadă scurtă 
la şold; s-a văzut pe el însuşi ghemuit pe-un sipet de 
scânduri într-un ungher al cabinei; l-a văzut pe Comino în 
bluza roşie ca para focului, cu mânecele înfoiate la umăr şi 
cu bumbi rotunzi de metal: îi vede încă bumbii argintaţi şi 
mulţi în şirag alb, ca la o rochie femeiască. S-a văzut pe el, 
i-a văzut pe amândoi comedianţii de atunci, la Braşov; şi în 
ureche i-a sunat glasul lui Comino, de mai târziu, când s-a 
ridicat în capul oaselor după ce-l doborâse o criză de 
durere în procesul intrării pe scenă: „[i-ţi-ţi! Unde-i 
talentul? ... Şi chiar dac-ar fi, la ce foloseşte într-o lume ca a 


noastră? ... De mult, în anii juni ca ai tăi, am râvnit să joc 
roluri mari... Falstaff, Tartuffe, Harpagon, Sganarelle... Ce- 
am ajuns să joc... 'Tuzu Calicu, Scociorescu, Comisul Nicu, 
Lăzărilă, Marin Grădinaru... Şi nici acestea, întotdeauna... 
Actor de comedie, joc rol de dramă şi de tragedie... Fug de 
jurâmprejurul scenei, agăţându-mi barba din goană, ca să 
mă ivesc Bosco cel năzdrăvan, pe cealaltă culisă... Şi ce 
joacă sărmana Fani, bietul Vlădicescu? ... Crezi tu că 
aceasta au visat ei, când i-a împins diavolul să se apuce de 
artă? ... Crezi tu că numai aceasta sunt vrednici să joace? ... 
Mihai Eminovici, Mihai Eminovici, aici suntem un cimitir! ... 
Toţi suntem strigoii celor din tinereţele noastre... Cei 
adevăraţi au murit de mult... Acum trăiesc şi joacă strigoii 
noştri! ...” Îşi aminteşte ciudat de clar fiecare cuvânt, 
glasul, gesturile lui Comino aşe-zat pe marginea sipetului, 
în pantalonii albaştri şi imineii cu botul prelung. Şi hohotul 
de râs al aceluiaşi Comino, când a sunat semnalul de 
începere şi a întors în batjocură proprile sale spuse într-un 
soi de pudoare a lamentaţiilor prea nepotrivite în faţa unui 
copilandru: „Ha-ha! Ce zici? Faină tiradă! Am s-o bag într- 
un rol. Păcat să se prăpădească... Auzi, domnule, ce-mi 
dădu prin cap? ... Toţi suntem strigoii tinereţii noastre! 
Acuma joacă şi trăiesc strigoii noştri! ... Păi dacă-i vorba pe- 
aşa, mi-am descoperit talent de melodramă. Să vă arăt eu 
dramă şi tragedie, puilor! ... Avanti! ...” Îl vede plecând spre 
uşă, cu un gest măreț, cu mantaua de călugăr pe o mână şi 
barba roşcată în cealaltă: suplimentele celuilalt rol, pe care 
îl va juca fugind de la o culisă la cealaltă şi transformându- 
se din goană, ca Bosco cel năzdrăvan... În ce zăcământ 
ascuns al cugetului au rămas clipele, vorbele, costumul lui 
Comino, atmosfera cabinei şi sunetele înăbuşite ale 
celorlalte cabine, ca să se păstreze atât de nevătămate: să-i 
răsară, după atâţia ani în minte, în urechi, în celelalte 
simţuri, căci are acum în nări şi mirosul de tutun unguresc 
şi mirosul lumânării de său din sfeşnicul de alamă coclit? I-a 
dat un sinistru avertisment sub înfăţişări glumeţe. Toţi 


suntem strigoii tinereţii noastre! ... Ca el, acum. Ca atâţia şi 
atâţia câţi sunt siliţi să facă altceva în afară de menirea lor, 
schimbându-se ca Bosco cel năzdrăvan, când în actor de 
dramă, când în actor de comedie; când în poet, când în 
tâlmaciul telegramelor Havas, în jurnalistul care se 
războieşte cu Serurie, leriakiu, Giani, Caradale, 
Pherickizi... I-a dat o învăţătură, o povaţă, pe urmă a întors- 
o în glumă şi s-a gândit să-şi pună propria lui deznădejde 
într-un rol, într-o tiradă; întocmai cum şi-a pus el mai târziu 
femeile iubite în filigrana unei poezii, durerea şi 
deznădejdile în stihuri, revolta în Scrisorile din Convorbiri... 
Ca să nu se prăpădească! ... „Fugi de noi! - i-a mai spus 
atunci idolul său, Comino, cu degetul înălţat. M-auzi? Mihai 
Eminovici, ascultă-mi un sfat... Nu ai ce căuta cu noi... Pe 
lume se află cineva, undeva, care te-aşteaptă... Cu noi le 
pierzi toate acestea, fără să-ţi dea nimic în schimb. Fugi de 
noi, cât mai este vreme”... Atunci mai era cineva să-l 
aştepte... Raluca Em. ț... Ce minune e această rece sclipire 
a minţii, care le-a păstrat toate, cum se conservă speciile 
altor ere în blocul ghețarilor! ... Le credea dispărute... 
Uitate... Pierdute... Le-a regăsit deodată la un singur gest 
teatrul şi la o singură chemare a fostului actor bătrân, cu 
obrazul brăzdat de-o sută de creţuri mărunte. 

Comediantul îi surâde cu drag, protector. 

Pentru el e tot Mihăiţă, fugarul adoptat de-o trupă 
pribeagă. Dar aceeaşi luciditate, nu-l lasă pe Eminescu să 
vadă numai zâmbetul drăgăstos al unui actor bătrân. Mai 
vede şi gingiile ştirbe şi vinete. Mai vede şi o gură fonfă de 
moşneag chirchilit. Are acum ochii lui Caragiale, cu 
neîndurata lor pătrundere, care scormoneşte în realitate ca 
incizia unui scalpel. Comediantul n-o presimte aceasta. Îi 
glăsuieşte, cu deşertăciunea breslei: 

— Bietul Comino! ... Prost a sfârşit-o... l-am spus eu! Nu 
face pentru ca să mai luptăm cu nepăsarea publicului. M- 
am retras la timp... Am o casă la mahala, grădină; seara 
stropesc straturile cu rozete... Am învăţat să altoiesc 


trandafiri... Mai bine aşa! ... Din când în când scap caii la 
vale! ... Atunci nici Paganini nu se ţine de mine... 

Ascuţita luciditate a lui Eminescu, altfel răstălmăceşte 
spusele: „Nu-i adevărat... Nu te-ai retras la timp, fiindcă 
aşa ai vrut... Nu te-au mai vrut alţii: directorii de trupă, 
publicul... Jucai întotdeauna roluri de mâna a doua şia 
treia... Vrei să mă convingi că eşti mai fericit în casa de 
mahala, în grădina unde stropeşti straturile cu rozete? ... 
Dar nu-i adevărat! Îl invidiezi pe Comino; nu-l plângi fiindcă 
s-a în-verşunat să-şi târască destinul lui până la sfârşit... 
Adineaori, aşteptai aplauze ca pe scenă... Şi ce te făcea să 
baţi atât de vrăjmaş cu piciorul în pământ, parcă striveai 
acolo un duşman doborât, un cap de viperă care nu vrea să 
moară: o scorpie care răsare mereu cu alt cap în locul celui 
zdrobit: tot pe loc, pe loc, pe loc? ... Îţi închipuiai că eu îl 
credeam un dans vesel? ... Era o veselie a disperării; un 
dans al disperării...” Cugetul lui Eminescu astfel 
răstălmăcea spusele comedian-tului bătrân; iar el se înfiora 
de iuţeala precisă cu care îi săgeta acum gândul, înfigându- 
se în cele mai nepătrunse ascunzişuri ale unui seamăn, 
Comediantul fără să bănuiască asemenea trist miracol, 
zâmbea cu gura ştirbă altor amintiri: 

— Şi muza ta din trupa lui Pascaly, a călcat cam tot pe 
urmele mele... Frosica! ... S-a măritat, are copii, e groasă 
cât un butoiaş de murături... Din când în când ne vedem... 
Mă invită la ea... E mare meşteră tocmai în murături... 
Bărbatu-său e ceva mare pe la un minister, la Finanţe... Mai 
invită un prieten, mai jucăm maus după masă, mai bem un 
păhărel de vişinată făcută de mâna ei... Cunoşti mausul? ... 

— Cum? 

— Mausul îl cunoşti? 

— Nu. 

— Păcat... l-aş da ideea să te invite... Ar fi ceva din 
caleafară de nostim să vă văd faţă în faţă... După câţi ani? 
Ca în romanul lui Dumas, epilogul muşchetarilor... După 
douăzeci de ani... Câţi ani sunt, frate? ... 


Eminescu l-a lăsat să numere pe degete. Sticlirea minţii a 
pus alte oglinzi în joc... „Groasă cât un butoiaş de 
murături... Mare meşteră în murături... Jucăm maus după 
masă...” Efrosis! Aceasta a devenit, Poesis? ... loate femeile 
pe care le-am iubit, acestea devin? ... Numai copila dintr-o 
căsulie albă a unei poieni, a fost cruţată de asemeni 
sfârşit... S-a înălţat pe-o rază de lună la cer, să se păstreze 
neatinsă şi vecinic feciorelnică, aşa cum era: „Mihai... Am 
făgăduiala ta că n-ai să mă săruţi niciodată... Ei bine... În 
astă-seară... Azi... eu te dezleg de acest legământ...” Se 
ridica mlădie şi argintoasă în bătaia lunii... Ea este cea care 
a tremurat cu vârful piciorului ochiul luciu de apă, 
împresurat de mintă şi umbrit de-o feregă uriaşă cu foi 
zimţate ca o iarbă din alt veac al pământului. Acum ştie. Îşi 
aminteşte. Clipa o vede parcă ar mai trăi-o încă o dată... 
Acolo, în ochiul acela de apă se sfărma luceafărul în ţăndări, 
ca să se ivească clar şi întreg, smoc de raze reci pe faţa 
prelucie... Cu trei săptămâni în urmă, pe stradă, în eclipsa 
de istoveală când un cerc dureros de fier îi strângea fruntea 
şi tâmplele, atunci uitase că a existat un izvor cu o apă 
clipotind din şipot să se lăr-gească lenevoasă pe-un pat de 
nisip. Uitase piatra rostogolită la vale, pe prispa de iarbă, 
unde-a făcut un jâlţ pentru ea... Credea că a fost poate o 
închipuire... Era obosit, îşi ducea mereu palma la frunte, la 
tâmple, să-şi descleşte cercul acela dureros, împlântat cu 
ţinte de foc... Acum a trecut... Nu mai duce mâna la 
frunte... Nu-l mai doare nimic. lar cugetul, de o limpejune 
cristalică, nu mai pune perdea de ceaţă să întunece nimic: 
amintiri, judecăţi, pătrunderi... Toate sticlesc într-o lumină 
rece, polară... Aşa gândeşte acum şi despre co-pila din 
poiană. Şi despre el, Mihai, din acea vară, când nu era „Vă 
salut, domnule Eminescu”, ci un băieţandru, un pui de om 
ca un pui al pădurilor, venind pe poteca pădurii. A fost o 
fericire pentru amândoi; adevărata lor fericire. Fericire şi 
că ea a murit... Numai aşa s-a păstrat intactă... Ce proastă 
poezie: Mortua est! Declamatorie... Cu patos actoricesc! ... 


Şi ce mincinoasă! ... Moartea unei iubite nu-i cea mai 
deznădăjduită durere... Sunt alte morţi mai urâte, încete, 
descompuneri din viaţă: putrezirea din picioare, sluţenia, 
egoismul, trivialitatea, care ies la iveală şi pun stăpânire cu 
încetul pe făptura ce-ţi părea atât de diafană şi 
nepământească. Nu-i o moarte mai crudă şi mai ireparabilă 
decât moartea? 

— Cincisprezece ani, nu douăzeci ca în romanul lui 
Dumas! Numai cincisprezece ani sunt de-atunci, Mihai! ... 

A vorbit comediantul bătrân, foarte mulţămit că a ieşit la 
socoteală cu numărătoarea degetelor. Pe urmă a râs cu 
buzele creţe, cu gingiile ştirbe: 

— După un an, în vara lui şaizeci şi nouă, ne-ai lăsat şi tu la 
Botoşani... Îmi aduc aminte perfect... Veneam de la 
Cernăuţi. Seara, ia-l pe Eminovici de unde nu-i! ... A 
dispărut Mihăiţă ca Mefisto în trapă, şi ne-ai lăsat fără 
sufleur, bată-te norocul! Atunci să-i fi văzut mutra lui 
Pascaly! ... M-a băgat pe mine la cuşcă, tot aveam roluri aşa 
şi aşa... Dar şi mutra Frosicăi! ... „Pepenachi! Nu l-ai văzut 
pe sufleur? ...” Sărmana Pepenachi te-a căutat şi prin oraş, 
ca să scape de gura Frusicăi... Îşi închipuiau că ai dat peste 
vreo idilă mai veche... Atunci Vasileasca era Pepenachi! 
Acum Frosica e Pepenachi, în carne şi oase, în foarte multă 
carne şi slăninuţă... Am să i-o spun! ... 

Comediantul se înveselea cumplit la gândul că peste două- 
trei zile, jucând maus cu Frosica, îi rezervă această 
nemaipomenită surpriză: „Ghici cu cine am stat până 
dimineaţa? ... Cu Mihai al tău, Frosico! ... Şi cu el împreună, 
te-am botezat: Pepenachi! ...” 

Lui Mihai Eminescu, în strania claritate a tuturor amin- 
tirilor, îi sunase propriul său glas, cu învăluirile de atunci: 
„Mama ce face?”... Era pe uliţă, spre hanul Mutului, 
mergând cu Vasile Rusu în urmă, ca o sentinelă pusă cu 
aspra poruncă a căminarului să nu-l piardă de sub pază. 

— De-acum, gata! a spus comediantul. Mai plecăm şi noi 
pe la casele noastre... 


A pus îndărăt în buzunarul vestei de doc, ceasornicul cu 
lanţ de metal şi cu brelocuri atârnate în nasture. Ridicându- 
se de pe scaun, a tras un bobârnac pălăriei de pai: 

— Stai! Am o idee... Mă, băiatule! ... 

Chelnerul s-a mişcat târând şervetul după el: 

— Ordin... 

— la vezi, e deschis la Tăsică bărbierul? ... 

— Deschis... Doar ce muşterii aşteaptă el... De-al de 
dumneavoastră întârziaţi dă pă la noi... 

— Bravo, băiatule! ... 

Apoi întorcându-se spre Eminescu: 

— Mergem să ne spălăm, să ne ferchezuim; pe urmă 
fiecare pe la casele noastre, frumoşi şi berbanţi, parcă n-ar 
fi fost nimic... Ascultă-mă pe mine, lăsică e cel mai mare 
transformist. Fără rival, pe garanţia mea! ... 

Au intrat deci la domnu Tăsică, bărbier improvizat într-o 
baracă de scânduri văruite. 

În timp ce bărbierul îi purta briciul pe obraz, Eminescu îşi 
vedea în oglindă chipul apărând din clăbucii de spumă, 
întinerit şi proaspăt, nu ca după o noapte de nesomn. Bună 
idee! ... Domnul Tăsică e într-adevăr un transformist fără 
rival; i-a făcut şi o fricţiune cu apă de păr; i-a adus frumos 
din pieptene şuviţele la spate: i-a dezvelit tâmplele... El de 
mult nu s-a mai privit într-o oglindă... Acum obrazul lui e 
curat, fruntea din nou boltită senin; iar ochii îi scapără atât 
de vii şi pătrunzători, încât fuge de propria lui privire prin 
oglindă... 

Domnul Tăsică a scuturat şervetul şi i-a întins cu un gest 
de o măiestrie fără rival pălăria periată de praf: 

— Să vă fie de bine şi mai poftiţi! ... 

Comediantul bătrân mai rămâne. 

I-a dat dinadins rândul lui Mihăiţă, fiindcă el are mai multe 
tabieturi: se tunde şi are de gând să-şi supună la operaţie şi 
nişte bătături... Deocamdată îşi răcoreşte picioarele într-un 
lighean cu apă rece, după atâta dănţuire pe un crater de 


vulcan. Cu pantalonii sumeşi până la genunchi, l-a salutat 
strigându-i: 

— Am să vorbesc cu Frosica ta, Mihai! ... Tot face să vă 
vedeţi... A rămas fată bună, parol! ... Pepenachi! Asta-i 
bună! Pepenachi o s-o botezăm! ... Şi când te-o tratarisi cu 
niscai murături din butoiaşul ceva mai micuţ decât dânsa, 
nu-ţi potoleşti arşiţa nici cu trei baterii! ... Adresa la gazetă, 
nu? Să ştii că te calc, să te duc pe sus la dânsa... A rividerci, 
Mihăiţă! Frumos te mai făcu Tăsică! S-o dai gata pe 
Efrosis... 

Mihai Eminescu a plecat pe jos, spre inima capitalei, cu 
pălăria în mână. Merge agale, liniştit, în cea mai bună 
dispoziţie, pe potecile de sub umbra copacilor. Acolo s-a 
adunat puţină răcoare. De altfel nu simte nimic din arşiţa 
cerului de sticlă topită. Totul e acum limpede, răcoros, ca 
într-o dimineaţă de convalescenţă după o boală grea... Nu 
mai duce palma la frunte şi la tâmple. E întâia oară poate 
după doi ani, când trăieşte o asemenea dimineaţă... 

Pe aleea boltită a teilor, dintr-un tunel de întunerec vin 
dimpotrivă călăreţii, care s-au deşteptat înainte de a începe 
să curgă trăsurile la Şosea. Trec în trap legănat femei ca 
amazoane negre; aşezate picior după picior în şeaua înaltă, 
lăsând să se vadă sub poala rochiei negre numai vârful 
cizmuliţelor de lac. Toate au obrazul proaspăt răcorit de 
baia gheţoasă de acasă, ochii luminoşi şi odihniţi. Şi tot 
astfel trec alte femei în pas grăbit şi mlădiu, cu haine subţiri 
jucând în linii unduioase şi rotunde peste pernuţele 
turnurilor. 

Toate trec, râd, îşi vorbesc; frumoase sunt toate şi tinere 
toate şi el nu se gândeşte de fel cu amar că toate sunt ale 
altora. 

Unele au privit mai îndelung la trecătorul cu fruntea 
dezvelită şi înalt boltită, cu faţa netezită de brici, cu şuviţele 
de păr aduse buclat din piepten spre ceafă. Sunt ponosite 
straiele lui, dar nici o privire nu se opreşte acum la acest 


amănunt. N-are răgaz nici o privire s-o vadă aceasta. Sunt 
toate atrase de scăpărul ochilor mari şi noptoşi, luciferici. 

Mihai Eminescu se gândeşte şi el că acum nimic nu l-ar 
mai sili să se ferească din cale şi să se uite în altă parte, 
stânjenit, dacă ar întâlni una din doamnele ori mai tinerele 
domnişoare pe care le-a cunoscut în casa lui Titu 
Maiorescu, a doctorului Kremnitz, la Teodor Rosetti. Nimic 
nu l-ar opri să le salute cu o largă şi nobilă reverență de paj, 
vorbindu-le ca în salonul doamnei Frederica Bognar, despre 
nimicuri plăcute femeilor: despre curse, teatru, romane, 
plecările la băi. 

Sunt de partea dreaptă şi de partea stângă, sunt case 
boiereşti, de granit, cu ferestrele deschise. Se văd înlăuntru 
mobile grele, luciri verticale de oglinzi, biblioteci cu litere 
de aur gravate în scoarţele de piele. Dincolo de grilajuri se 
întind grădini unde se despoaie trandafiri de catifea 
roşieneagră. Oameni cu pălării late de pai împletit, stropesc 
cu piepteni de apă gazonul tuns, straturi de pansele: se 
zăreşte şi o statuie albă de marmură cu un tufiş de iasomie 
înflorită, fundal. Pe porţi de fier date în lături, pornesc 
trăsuri largi, legănate, cu femei şi copii spre pădurile din 
preajma Bucureştilor. 

Altădată Mihai Eminescu grăbea pe lângă toate, lără să le 
vadă, căci toate erau ale altora. 

Acum a încetinit pasul, le priveşte cu alţi ochi. Toate îi par 
alcătuiri dintr-o frumuseţe a lumii pe care-o uitase, o 
pierduse. 

De ce credea că a murit junele cu păr inelat, cu obrazul 
neted, cu buze cărnoase să muşte până la saţiere din toate 
fructele mustoase ale vieţii? De ce credea că a dispărut 
pentru totdeauna de pe faţa pământului un oarecare fost 
ausserordentlicher Horer la Universitatea din Viena, care 
cobora treptele late ale facultăţii într-un alai de prieteni; 
care pregătea prăznuiri la mânăstirea Putna; care intra în 
salonul doamnei Frederica Bognar cu plete de romantic 
poet moldav; care rostea într-un chip şăgalnic aprinse 


declaraţii de amor în alt salon, îngenunchiat pe-un covor, la 
picioarele unei Eliz cu părul moale de aur? De ce îl credea 
mort; pierdut în gloata cenuşie, înghiţit ca înecaţii într-o 
vâltoare? 

El stătea ascuns sub o barbă crescută de câteva zile, urâtă 
şi aspră ca un praf murdar de scrum aşternut pe obraz. 
Numai de câteva zile? De câţiva ani! ... Aţipise acolo şi 
aştepta. Nimic nu-l mai deştepta din torpoare: nu ştia 
nimeni cuvântul care să sfarme o vrajă rea. Doar vechiu-i 
prietin loan Creangă, la laşi a făcut să mai tresară o strună 
amorţită în el. Dar într-altfel. Dar altă strună, când l-a 
strâns la pieptul lui vast şi încăpător, când l-a întețit cu 
iznoavele lui humuleştene. 

Pe urmă, după ce s-a urcat în tren să se întoarcă la robia 
sa fără istov şi izbăvire de aici, toate au rămas acolo, la 
laşi... Şi iată că un bărbier, într-o baracă de scândură 
văruită, a săvârşit el minunea. A purtat în sus şi în jos tăişul 
briciului pe obraz; a îndepărtat în câteva clipe învelişul 
mincinos şi urât. În oglindă s-a ivit atunci un cap tânăr, cu 
fruntea senin boltită, cu obrajii de-o pală albeaţă şi cu ochii 
atât de viu scânteietori, încât nici el nu mai putea privi 
adâncul lor luciferic... 

Paşii bat pământul într-o cadență sprintenă; poate fiindcă 
undeva se aude o trâmbiţă de marş. 

A ajuns la capul Podului. În pavaj flacăra soarelui 
dogoreşte orbitor. 

O birjă traversează piaţa în diagonală cu somnoros 
clempănit de copite. Un oltean a pus coşurile jos şi îşi 
şterge sudoarea cu mâneca. De ce-or fi toţi aşa de toropiţi 
de-o căldură pe care el nici n-o simte? Birjarul a tras 
hăţurile şi îl aşteaptă... Nu! N-are ce căuta încă în oraş. Se 
întoarce din nou sub tei. Îşi aminteşte că a trecut pe lângă o 
grădină de cârciumă pustie, unde era o mare tăcere cum 
caută el la un asemenea ceas. 

A intrat. 

Nici o ţipenie de muşteriu. Jupânul i-a ieşit înainte: 


— Poftiţi acilea, la umbră! 

— Nu-i nevoie... 

— Vă spun eu! ... Poftiţi mai la umbră. Are să fie urgie 
cumplită azi... Scrie şi la gazetă că nu scăpăm, cu una cu 
două, de căldurile astea, dropicale! ... 

Mihai Eminescu zâmbeşte. Cunoaşte el prea bine 
minciunile de la gazetă! Dar alţii se pare că nu le cunosc. 
De-o pildă, patronul acesta de cârciumă pustie, care îşi 
şterge şi el obrazul de năduşală cu poalele şorţului 
albastru, numai fiindcă a aflat din gazetă că-l aşteaptă o zi 
de arşiţă şi pârjol dropical. E bun şi el pentru Caragiale... 

— Cu ce vă servim? 

— Orice... O baterie... 

— Bâiatule! O baterie, să viiină! ... Mişcă... 

Muşteriul s-a aşezat la masa aleasă cu sila de binevoitorul 
jupân, sub umbră de tei. Băiatul a adus paharul, căldăruşa 
cu vin şi cu borviz la gheaţă. I-a turnat în pahar. Mihai 
Eminescu l-a aşteptat să plece şi a deşertat paharul pe furiş 
în găleata cu gheaţă. Nu ca să bea vin venise aici! Ci pentru 
tăcerea şi singurătatea de care are nevoie pentru a-şi pune 
în rânduială gândurile, într-un ceas când cugetul e atât de 
clar. 

Soarele urcă spre creştetul cerului. 

Patronul s-a tras la o parte. A desfăcut pe genunchi gazeta 
unde scrie că nu va conteni să potopească asupra lumei 
urgia arşiţelor dropicale, purcese încă de-acum trei 
săptămâni. Foile i-au lunecat dintre degete. Bărbia i-a căzut 
în piept. A aţipit şi îndată a tăbărât un roi de muşte pe 
chelia lucioasă. Alt roi bâzâie la masa muşteriului matinal, 
în jurul paharului deşert. Circulă în zig-zag pe faţa albă, se 
apropie să-şi comunice cine ştie ce stranii constatări. Poate 
că dezordinea acestei întreţăsări de zboruri e amăgire 
numai pentru o pricepere de om. Poate că în lumea lor, a 
insectelor, forfotirea aceasta se desfăşoară după o metodă 
organizată, cu împărţire de roluri şi răspunderi, urmărind o 
ţintă hotărâtă - poate o riguroasă inventariere în universul 


muştelor, după care un muscoi mizantrop şi pesimist va 
filosofa într-o altă Împătrită rădăcină a raţiunii suficiente, 
altă Lume ca voinţă şi reprezentare, altă Parerga şi 
Paralipomena. 

Eminescu a zâmbit sticlirilor ironice de gând. Le-a 
îndepărtat, cu un gest din mână, alungând în acelaşi timp şi 
roiul de muşte. Altceva a venit să cugete. Într-o lumină rece 
i s-a limpezit toată viaţa; greşala din ultimul timp. Se simţea 
răpus până asară. Se temea de el. A fost ceva trecător; 
istovi-rea! ... Îndată ce a întâlnit pe bătrânul fost actor din 
anii copilăriei şi adolescenţei, prietinul lui Comino; de 
îndată ce l-a văzut jucând bătuta cu atâta frenezie - şi-a dat 
seamă. Prea s-a lăsat doborât de istovire. Prea n-a luptat 
împotriva ei... De-aici se cuvine să înceapă... 


La laşi, când Creangă l-a scuturat cu mâna lui lată şi 
puternică, să-l deştepte dintr-o somnie, să-l oprească pe loc 
dintr-o scufundare pe-un povârniş de abisuri - a răspuns că 
e prea târziu, că i-a venit şi lui sorocul să treacă asemenea 
fumului de pre acest pământ: ca floarea a înflorit cândva, ca 
iarba s-a tăiat, cu pânză se înfăşură, eu pământ se acoperă. 
Şi fruntea care ardea şi-a înfăşurat-o într-un şervet ud, 
acolo, în bojdeuca lui... Era atât de vlăguit, încât nu mai 
avea nici voinţa de a voi... Acum se arată clare şi simple, 
toate dezlegările pe care ochiul înceţoşat nu ştia să le 
întrevadă până ieri; cugetul lui strâns într-un cleşte dureros 
de fier nu ştia să le scoată dintr-o hrubă de întunerec... Se 
miră cum a fost cu putinţă să trăiască această lună de 
spaime şi de chinuri, fără să-şi rătăcească mintea, după ce 
s-a întors înapoi... Dar cercul încleştat în osul frunţii a 
căzut; cleştele înfipt în tâmple s-a desprins... Aşa cad 
desigur cătuşele atinse cu iarba fiarelor. Gândul liberat 
spin-tecă din nou spaţiile şi timpul cu sprintenele aripi de 
altădată... La noapte n-are să-i mai treacă tot oraşul vuietos 
pe piept, cu scrâşnet de roţi, cu duruit de copite, cu ropot 
de paşi... N-are să mai audă strigătul ucigaş: Hăăăp- 
Hapaaa! ... deasupra lui, venind şi depărtându-se, după 
cum trec, se duc şi se-ntorc săcălile cu apă; în vreme ce 
dedesubt geme cu gura uscată de arşiţă... S-a sfârşit visul 
cel rău şi fără sens, de parcă pământul ar fi fost infernul 
unei alte planete, unde oamenii ispăşesc cu suplicii 
desfătările altei vieţi de acolo... Toate erau numai un vis de 
spaimă... Să răsucească o ţigară... Aşa! ... Ce bun prietin 
pacheţelul acesta albastru, de unde-şi răsuceşte el ţigările 
la miez de noapte când se aşterne la lucru! ... Căci acum 
din nou au să înceapă nopţile lui de migală şi de dăltuire... 
Cum a crezut el că-şi poate trăda destinul? ... Că-l poate 
trăda, destinul? ... Îl aşteaptă caietele din sertar: muncă 
pentru o viaţă întreagă de om... Ce repede a găsit cutia de 
chibrituri! ... Ca, niciodată... Mereu o căuta în buzunările 
hai-nei, când cutia era în buzunarul pantalonilor... Toate s- 


au limpezit... Încă un semn că a intrat orânduiala în viaţa lui 
risipită, chiar în măruntele nimicuri care nu ucid, dar 
zădărăsc ca roiul muştelor lipicioase. Întâi aceste muşte, 
aceste nimicuri trebuie să le înlăture... Cum i-a dat jos 
bărbierul funinginea scrumită de pe obraz, să-i scoată la 
iveală un chip proaspăt şi neted, în câteva lunecări de 
brici... La Iaşi n-a găsit în el atâta drojdie de voinţă să se 
ducă la un bărbier; la Nicolae Clătinos, erou bun pentru 
Caragiale... S-a înfăţişat la şedinţa Junimei de la Jack 
Negruzzi cu o barbă de trei zile... Poate de aceea se uitau 
toţi prea stăruitor la el... Le-a cetit stihurile... Vasile Pogor 1- 
a sărutat şi i-a spus pe urmă: „Fugi măi, că eşti prea 
ghimpos! Parcă eşti arici, nu poet! ...” Dar îi luceau 
lacrimile în ochi... Ce l-a lovit atunci pe el să demonstreze 
că Doina nu e numai o poezie? ... Aţinut să le arate că e 
concluzia unei stări de fapt... Le-a vorbit despre drumurile 
vechi, ale negustorilor de pe vremea lui Alexandru cel 
Bun... Cum prin Moldova era calea de scurgere între 
Polonia şi '[arigrad... Şi cum, pe urma acestor vaduri de 
cărăuşie, au luat fiinţă oraşele moldoveneşti de stepă: 
Botăşani, Hârlău, laşi, Vaslui, Bârlad, 'lecuci până la 
Galaţi... A fost o lume şi un belşug, care s-au năruit o dată 
cu drumul de fier... Acuma hanurile încep a se ruina, 
oraşele şi ţinuturile sunt osândite căderilor... Aceasta le-o 
dovedea şi mai avea altele de dovedit; iar toţi se uitau cu 
mirare... Pogor l-a întrerupt: „Slăbeşte-mă cu explicaţiile 
tale economice, Eminescule! Ajunge că ai scris o poezie 
care va dura cât Moldova. Uite, mi-au rămas versuri în 
minte numai după o singură lectură de-a ta, cantabilă: 

Ştefane, Măria-Ia, Tu la Putna nu mai sta, Las' 
arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija sfinţilor În 
sama părinţilor, Clopotele să le tragă, Ziua întreagă, 
noaptea-ntreagă, Doar s-a îndura Dumnezeu Ca să-ţi 
mântui neamul tău! 

Tu te-nalţă din mormânt, Să te-aud din corn sunând...” 


Mai departe n-a mai putut rosti nici un cuvânt Vasile 
Pogor. 1 se-neca glasul... Atunci l-a cuprins şi pe dânsul o 
jale de nefericita-i şi nedreapta-i soartă. În trei luni, cu două 
poezii îşi încheia vacul de poet. Luceafărul - un suspin al lui, 
al poetului. Doina - un plâns al neamului din ţara 
Moldovei... Aşa i se părea, în clipa aceea, că amândouă au 
fost ca un strigăt ultim de moarte al fiinţei sale... 

Acum ştie că a fost o deznădejde fără de noimă şi temei, o 
deprimare bolnăvicioasă din pricina istovelii, din lipsa 
voinţei de a voi. Îl aşteaptă caietele din sertar: poeziile încă 
nedăltuite deplin, abia conturate din blocul grunzuros de 
piatră, de unde se cer scoase la lumină, cum îşi dăltuia 
capitelurile de marmură un anume meşter italian, în anul 
când a sosit el întăia oară în acest oraş... Sunt o sută: mai 
multe sunt... Ca pentru o viaţă întreagă de om... Aşa cum i- 
a spus criticului de la Viena cu dar de fizionomist, că el abia 
se va învrednici să înceapă, de-acolo unde alţii sfârşesc... 
Faur cu mâna în-ceată... Pentru acest faur cu mâna înceată, 
e dator să-şi orânduiască altfel viaţa... | se părea că atât de 
sfârşit e totul în el, încât la Iaşi nici n-a mers la dezvelirea 
statuiei lui Ştefan Vodă... S-au găsit alţii să-i citească Doina 
deşi el n-a vrut-o. N-a avut însă voinţa să vrea până la 
sfârşit. S-a ascuns şi de Creangă, să treacă pe sub un 
anume zid, de pe-o anume ulicioară... Şi când a doua zi 
Creangă l-a petrecut la gară şi l-a strâns din nou la pieptul 
lui vast, mai strecurându-i ultima drojdie din fluidul de 
energie vânjoasă, de râs şi de mucalite zicale humuleştene, 
în vagon, tot drumul, prin cugetul istovit de-atunci i-a mijit 
me-reu nelămurita încredințare că undeva totuşi mai există 
o scăpare pentru el... Ipoteştii! ... Rădăcinile înstrăinate, 
uscate, sfarogite, aduse din nou în pământul lor... El după 
Ipoteşti a tânjit toată viaţa: să moară acolo, lângă morţii lui. 
A coborât din tren cu simţământul că poate încă nu s-a 
sfârşit tot... Dar îndată l-a cuprins toropirea Bucureştilor, 
vuietul uliţilor, dogoarea soarelui, visul cel rău din fiecare 
noapte... Din nou îi era teamă de el... Noaptea, când trecea 


pe lângă fânare, în juru-i juca, umbra lui fără de cap. Se 
oprea; umbra stătea şi ea locului. Pleca. Umbra mergea 
lângă el, i-o lua înainte, îi venea din urmă; umbră fără cap, 
cu un gol pe umeri, retezată de la umeri... Cum să nu-l 
cuprindă teama de el? S-a dus la prie-teni... Nu numai la 
prieteni. Ci şi la cunoscuţi întâmplători, de-un ceas ori de-o 
zi. S-a dus şi le-a spus să aibă grijă de el. Se temea, mereu 
avea teamă de ce-ar putea să se întâmple cu el... Slavici a 
plecat la Viena... El nu-şi putea tulbura un program 
dinainte scris, numai pentru atât! A plecat, şi dânsul a 
rămas singur; iar noaptea citea stihuri cu glas tare 
plimbându-se de la un perete la altul, în odaia lui, de groaza 
patului unde, dacă se culcă şi adoarme, îndată încep să-i 
treacă toate roţile uliţei pe piept, tot ropotul paşilor, toate 
izbiturile copitelor, oraşul întreg... Cum de nu şi-a pierdut 
mintea atunci? ... Mai era însă o putere milostivă să-l 
apere... Să-l ducă la limanul acesta, când deodată cercul de 
fier din osul frunţii a căzut, cleştele înfipt în tâmple s-a 
desprins... Acum cugetul e de-o claritate rece, pe care 
nimic n-o mai poate înnegura... L-a întâlnit pe Tilea 
Brăboiu... Atât de slab şi părăsit şi fără de nădejde se 
simţea, încât şi de el s-a agăţat... L-a întrebat dacă nu 
cunoaşte oameni de afaceri, bancheri. „Pentru ce, frate- 
mMi0? ...” Îl privea măsurindu-l din tălpi în creştet, cu ţigara 
lipită de buză... Atunci nu-şi dădea samă... Acum mintea lui 
ager limpezită reconstituie această uitătură, din tălpile 
dihocate până în pălăria ninsă de colb... Un individ ca el ce 
putea să aştepte de la un om de afaceri, de la un bancher? 
Înţelege rânjetul lui Tilea Brăboiu... „Pentru ce ispravă, 
frate-mio?” a întrebat a doua oară... l-a răspuns: „Am, adică 
avem un pământ, o sfoară de moşioară...” Tilea Brăboiu, în- 
dată: „Unde, mă frate-mio? Cumpăr eu, mă frate-mio...” 
Nu-l lăsase să sfârşească, aşa era de grăbit! ... El şi-a sfârşit 
de povestit păsul până la capăt, cu acea slăbiciune şi lipsă 
de discernământ, pe care o dă istoveala şi deznădejdea, 
când te agăţi şi de un pai, chiar de un Tilea Brăboiu... Un 


pământ, o moşi-oară părintească, pe care vrea s-o scape de 
la înstrăinare... Şi întru aceasta, căuta un om de afaceri, un 
bancher, să încheie o ipotecă... Cam aşa ceva: nu ştia bine! 
... Tilea Brăboiu a scuipat capătul de ţigară şi l-a povăţuit 
prieteneşte, mă frate-mio, să nu mai umble după potcoave 
de cai morţi... Nu-l mai interesa, o dată ce nu era vorba 
despre un pământ pe care să-l cumpere el; să-l aibă el... l-a 
întors spatele şi s-a dus... Da, atât de răpus a fost în aceste 
săptămâni, încât întindea mâna ca oamenii în primejdie de 
înec, să se apuce şi de paiele plutitoare pe apele 
nămoloase... A intrat într-o cafenea şi a căzut cu fruntea în 
podul palmei... Nu ştia nici el ce anume mai nădăjduia... Nu 
ştia nici ce să răspundă chelnerului, când l-a întrebat ce 
doreşte... Se uita la el şi nu găsea cuvintele... I-a fost frică 
să nu răspundă într-o limbă necunoscută, poate sanscrită, 
poate cine ştie ce grai din altă planetă... Surpate erau toate 
în el... Aşa se târâie de trei săptămâni... Şi deodată, de astă- 
noapte, cătuşele gândului prin miracol căzute; claritatea 
aceasta rece, polară... Acum toate sunt simple; cum au fost 
întotdeauna simple şi limpezi, dar el nu le-a ştiut... Destul 
să le ia cu orânduială... După atât de cumintea chibzuială a 
lui leni Lenii Savului... Oriunde se poate găsi cineva să 
împrumute bani pe pământ... Are să-şi scape Ipoteştii de 
înstrăinare... Îşi ia un concediu lung; o jumătate de an, un 
an... Lia Ipoteşti, lângă Harieta, care de vremi şi vremi îl 
aşteaptă şi-l cheamă; acolo are să meargă cu toate caietele 
din sertar, cu lădiţa lui de manuscripte, să lucreze, să-şi afle 
sufletul lui de copilărie, cu pădurea ei cu tot... Acolo e 
limanul lui... Până acum stătea într-o negură, fiindcă în 
neguri îi era cugetul... O minune blândă pe lume tot a mai 
fost cu putinţă... l-a căzut cercul de fier care-i sugruma 
gândul... Ce pătrunzător le vede el acum pe toate, dincolo 
de timp, într-o lumină rece a minţii, stră-vezie, sticloasă: 
lumina gheţurilor polare... Să-şi orânduiască viaţa începând 
chiar de azi, după chibzuiala lui Slavici... Degeaba îşi râdea 
înainte, degeaba îl dispreţuia în vremea din urmă, pentru 


chibzuielile acestea mărunte şi ticăite cu care-şi organiza 
viaţa. lenciu, dispreţuitul lenciu, găsise şi deţinea cheia 
vieţii... Unde să pornească întâi? ... 'loate într-o săptă-mână 
trebuie să fie încheiate; marţea viitoare să se urce în tren... 
S-o ia după un plan cuminte întocmit... Să-şi răsucească 
întâi o ţigară din pachetul lui albastru, tovarăşul cel bun din 
toate nopţile de migală... Să aprindă şi să întocmească 
planul pentru ziua de azi... Aceştia au să-i fie tovarăşii lui în 
nopţile de la Ipoteşti: pachetul de tutun alături şi ibricul de 
cafea... Îşi ia şi ibricul de cafea, de la Viena... Tovarăşii lui, 
prietenii lui de la miez de noapte. 

Mihai Eminescu a aprins ţigăruia şi a privit prin aţa 
subţire de fum, lăsând gândul rece şi de-o tăioasă limpejune 
să-i întocmească planul de viaţă pe ziua de azi. 

Prin aţa de fum, ochii au întâlnit o tăbliță bătută în scoarţa 
teiului din faţă. O reclamă. O reclamă de croitorie - La Şicul 
Parizian - bătută strâmb, într-un cui îndoit care îi supără 
văzul. S-a ridicat s-o îndrepte. Aşa! 

Acum totul e în ordine, cum se cuvine într-un univers unde 
toate se supun la orânduirea unor eterne legi, după scrisele 
dintr-o cronică de început de an. Ce pesimistă cronică! Ce 
întunecos oroscop! La anul va scrie una senină, dintr-o 
planetă pură şi ninsă, fluturând o batistă albă spre nepoata 
magului din altă stea. Nu se mai îndoieşte de asta. 

S-a întors la scaunul său. Şi-a luat locul dinainte, ferind 
paharul deşert în lături, s-a înfipt drept, cu fruntea boltit 
înălţată, cu părul adus în inele spre ceafă; cu obrajii netezi, 
cu ochii de-o luciferică răceală spintecând în nevăzut 
spaţiile viitorului. Ce gândea el? ... Ce-şi spunea şi ce-şi 
hotăra, când s-a întrerupt, ca să restabilească reclama 
strâmbă în cui şi ordinea din univers? ... Am onoareaavă 
ruga să binevoiţi... Nu aceasta gândea el! Aceasta o scria 
conţepistul de la isprăvnicia de Botăşăni. Având în vedere 
cauzele convenției, semnate între guvernul Principatului 
României şi onor. Societatea... Nu aceasta gândea el! ... 
Aceasta o scria secretarul particular al Agenţiei diplomatice 


de la Berlin. Prin adresa mea nr. 210, v-am înştiinţat despre 
revizia întreprinsă în interesul reorganizării şcoalelor din 
judeţul Vaslui... Dar pentru Dumnezeu, ce gândea el? Totul 
adineaori era clar, nespus de simplu, de o miraculoasă 
sclipire a cugetului, ca albe tăiuşuri de oţel, despi-când 
toate perdelele de umbră câte au stat între lume şi dânsul, 
între viaţă şi dânsul. Şi totul s-a răsucit deodată pe axă, 
amestecând toate firele, scoțând din adâncuri moarte şi 
putrede, obsesiile acestea ale slujbelor vremelnice prin care 
a trecut şi pe care le credea uitate. De unde au răsărit? Ce 
gândea el, pentru Dumnezeu? ... Domnule învăţător, prin 
înaltul Decret Domnesc 2037 din 30 decembrie anul 
expirat... Nu poate să fie aceasta! ... Inventarul sumariu, 
precum a fost trimis de onor. Ministeriu cu adresa 
bibliotecii nr. 17 din 2 martie... cifra efectivului de cărți... 
specificarea mobilierului... Ce sunt acestea? De unde se 
ivesc şi unde s-au păstrat? ... Adineaori toate se petreceau 
într-un univers de o limpezime cristalină... Am onoare a vă 
aduce la cunoştinţă... Având în vedere că... 

S-a ridicat să strâmbe tăbliţa reclamei la loc. Aşa cum era. 

Numai ea poate fi de vină. De atunci, de când a clintit-o, îi 
joacă în minte aceste năzdrăvane nimicnicii scoase din 
afundul altor vieţi... Aşa i s-a întâmplat întotdeauna când a 
vrut să îndrepte un lucru strâmb de pe lume... S-a întors 
împotriva lui... 

A îndoit tăbliţa în cuiul ruginit. Aşa era. Exact aşa! ... 
Reclamă de croitorie: La Sicul Parizian... 

Acuma să-şi ia locul pe scaun, cu ţigara în mână, cum 
stătea când toate i se desfăceau simple, într-o pură lumină 
po-lară... Unde-i cutia de chibrituri? Vă rog să binevoiţi a ne 
informa unde... Nu asta. Pentru Dumnezeu! ... lată nervul 
răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea 
independenţei, nici coroana de... Serurie, Teriakiu... 
Havas... Carada... Havas... Ce s-a întâmplat în câteva clipe? 
De ce-i tremură lui mâna şi au început să-i curgă şuroaie de 
năduşeală pe frunte? ... De ce-i rânjeşte acum giovinele 


parizian din reclama de tablă bătută strâmb? ... Era numai 
o zugrăveală pe-o tablă mâncată de rugină ca o anume 
firmă de la intrare de clădire... De unde, Doamne? De 
unde? ce firmă? de la ce clădire? ... Poate Revizoratul şcolar 
al ținutului de laşi. Poate cel de la Vaslui? Poate inscripţia 
pe tablă de la intrarea Bibliotecii din laşi... Cine mai poate 
şti? ... Binevoiţi să... Urmare decretului domnesc nr... Prin 
adresa... Aavas... Sărdariu, haiducul Sărdariu... Havas... 
Era numai o zugrăveală pe o tablă mâncată de rugină; 
acum îi rânjeşte! ... Era un cap de june sclivisit, în costum 
parizian, cu ţilindru înalt. Sub frizura spilcuită în cârlionţi 
acum îi rânjeşte un călugăr cu comanac... Unde-a binevoit 
el, urmare decretului nr. 275, să vadă un sfânt cu comanac? 
... Ce limbă vorbeşte? În ce limbă gândeşte? ... Se putea 
oare să nu conchid că pătura superpusă, va binevoi să... 
având în vedere că... Numai călugărul cu comanac e de 
vină! ... Rânjetul lui... E rânjetul tuturora câţi i-au rânjit în 
viaţă; alintata odraslă de consilier Oscar Breitinger de la K. 
K. Ober-Gymnasium din Cernăuţi şi pletosul stihuitor, 
George Lazu, din cancelaria isprăvniciei de la Botăşăni; 
baronul Petrino şi Verusi, Tilea Brăboiu şi Nicu Xenopol; 
Ioniţă Bumbac de la Viena şi madam Lateş de la ceaiurile 
Veronicăi; Maeedonski şi ciracii lui; toţi câţi şi-au picurat un 
dram de ură, de invidie, de intrigă, de calomnie, de răutate, 
de perfidie, să-i învenineze zilele şi nopţile. S-a ridicat şi s-a 
uitat pe furiş împrejur... Nu-l vede nimeni. Încă nimeni... 
Jupânul doarme cu mâna spânzurată... l-a căzut Împătrita 
rădăcină a raţiunii suficiente dintre degete... Nu... Era 
Lumea ca voinţă şi urmare ordinului D-voastră numărul... 
Să lase aceasta! ... E o chestie pe care va binevoi s-o 
cerceteze mai târziu, când pe baza ordonanţei de 
neurmărire, dosarul fiind închis... Ce limbă vorbeşte el, 
Doamne? În ce limbă gândeşte? Voia ceva... Da! Rânjetul 
celui de pe tăbliță... El e de vină... De rânjetul lui, de ochii 
lui trebuie să scape. E rânjetul tuturora în unul singur, ochii 
tu-turor în doi ochi... Pentru aceasta s-a ridicat şi a privit pe 


furiş împrejur... Nu-l vede nimeni... A smuls tăbliţa şi a 
îngropat-o cu faţa în jos, în prundiş... Dar tăbliţa mişcă. 
Tăbliţa cu junele în costum parizian. Poate că junele e un 
famen, un domnişor de la bal-mabil, din cei pe care i-a 
scuturat el de guleraş şi de cravată în Scrisoarea III şi 
poate că de aceea îl paşte de mult. Vrea să iasă înapoi şi să-i 
ceară socoteală... Ori poate e el şi toţi ceilalţi împreună. 
Cine să ştie? Mai ridică o moviliţă de pământ şi de pietriş 
deasupra... Aşa! Poate e mai bine s-o strivească de tot cu 
călcâiul: uite-aşa! ... Tot pe loc, pe loc, pe loc! ... Nu l-a 
văzut nimeni... repede-repede să-şi şteargă năduşala de pe 
obraz... Ce aspru e obrazul acum! ... Să-şi şteargă năduşala 
şi să vină îndărăt... pe scaunul lui, unde toate erau atât de 
clare adineaori... Clare au fost toată noaptea, clare şi de-o 
fantastică simplitate, cernute şi dirijate de spiritul său lucid, 
ca un geometru care cuprinde cu ochii şi cu mintea dintr-o 
dată toată geometria aştrilor. Cu cine era el astănoapte? ... 
Binevoiţi să... Havas... Giani... Serurie... Sărdariu... 
Havas... Domnule Preşedinte, având dorinţa de a urma 
studiile colegiale la gimnasiul plenariu din Bucovina mă văd 
constrâns a abdica îndatoririlor querute de la personalul... 
Din ce beznă se ridică aceste iazme, aceste stihii ale 
trecutului să-l împresoare tocmai acum, când toate erau 
clare şi simple? Ce se prăvale înlăuntru? ... Ce se surpă sub 
osul troznit într-o încleştare de cerc înroşit? ... Toată 
noaptea... adineaori... Ah! Are el ceva care să-i aducă o 
lumină răcoroasă în ochi, claritate în cuget... Cele şase 
strofe, rupte dintr-o revistă vieneză... Le poartă ca un 
talisman... Ce cuvânt e acesta: talisman? ... Şi în ce limbă? 
„.. E o problemă pe care are s-o dezlege el mai târziu... 
Acum, cele şase strofe... Le avea undeva... Aici? Nu. Aici e 
cutia de chibrituri... Le-a găsit... întotdeauna când le 
citeşte, îi apare o pădure cu reci izvoare şi umbroase 
poteci... Un Bebeluş, un Sgrăbunţ, băiat ştrengar, mergând 
cu paşi sprinteni... Nu asta! Ce Bebeluş? Ce Sgrăbunţ? Ele 
vă salut domnule Eminescu! ... Mai bine să alunge toate 


amintirile acestea străine de el, care se amestecă, şi să 
citească versurile lui William Lee. Dar, Doamne, în ce limbă 
sunt scrise, aceste strofe? ... Binevoiţi să... Socoteala 
pentru suma de 100 I.n., cheltuielile curente ale 
bibliotecii... Aceasta e tot ce am de spus asupra gestiunii 
mele dintre 1 sept. 1874, când am fost numit un Sgrăbunţ, 
Bebeluşul tău iubit... Având în vedere că... Havas, Agenţia 
Havas... Era undeva o pădure... Este undeva o pădure. 
Numai afurisita de tablă ruginită e de vină, de unde i-a 
rânjit Tilea Brăboiu... Parcă nu el... Parcă baronul Petrino... 
Nici el... Un călugăr cu comanac. Toată urâţenia şi răutatea 
şi rânjetul lumii... Mai mişcă şi acum... Scrşşş-scrşşş! Ha- 
ha! Scrşşş-scrşşş! ... Mai vrea câteva călcâie? ... Aşa! Tot pe 
loc-pe loc-pe loc! ... Îi curge năduşala pe obraz; pe obrazul 
cu funingine scrumită... Se şterge şi se aşează la loc... Oare 
l-a văzut cineva? Ce-i pasă! ... E vorba că l-a îngropat acolo, 
cățelul pământului! I-auzi cum latră, sub crucea de piatră, 
din fund de pământ... Unde a citit el aşa ceva? ... În numele 
sfântului, urmare înaltului decret domnesc numărul... Ce 
număr? A uitat ce număr... E foarte important să cunoşti 
numărul... Sunt unele cu soţ şi fără... Numărul fiarei din 
Apocalips înscris pe frunte. Nu-i adevărat... Semnul 
Apocalipsului e înscris pe mâna lui. Cerneala violetă... E 
pururea plin de noroi şi faţa şi mâinile poartă nenumărate 
urme de negreală violetă. A cunoscut şi el un om aşa... 
Atunci, când nu ştia nimeni că pe el îl cheamă Sărdariu. Îi 
spuneau Eminovici, Eminescu, Mihai, Mihăiţă... Eminache, 
Sgrăbunţul! ... Acum poate dezvălui taina... Meto-dic, 
lămurit, cum le vedea el pe toate astă-noapte, azi-dimi- 
neaţă când s-a aşezat la masă cu fruntea boltită senin... Nu- 
] durea capul, ca acum. Îi căzuse cercul de fier înroşit, care 
s-a încleştat iarăşi. Dar are să scape: are să-l scuture... 
Îndată ce va dezvălui taina... Cuminte, metodic, după 
chibzuiala unui prieten al lui... Avea el un prieten care 
credea şi el că-l cheamă Eminescu, Mihai Eminescu... He- 
he! Scrşşş-scrşşş! Se afla şi la Viena un caraghios bătrân cu 


două corniţe de ţap, un pretins critic, care-l credea 
Eminescu, poet moldav... Acuma au să afle toţi cine-i el cu 
adevărat... Vă rog să binevoiţi a cunoaşte că şi onorabila 
justiţie voieşte să mă aibă instrument, iar onor. Tribunal de 
Prahova de cinci ani de zile, de când se luptă cu mine să fiu 
judecat fără să fiu interogat... Ce-ţi pasă, de toate acestea, 
Sărdariule! Numai tu ştii că ai început a haiduci în Moldova 
sub numele de Pătru Toader Gânj în codrii de la Baisa şi în 
baladă, înainte de a ajunge vă salut domnule Eminescu... Vă 
salut domnule Eminescu, de-acum nu mai ai nimic cu mine; 
nu mai am nimic cu tine! Avem altă grijă... Să facem 
dreptate în ţară şi să strivim cu călcâiul toate capetele de 
viperă, toate scorpiile... Vă salut domnule Eminescu! Tot pe 
loc, pe loc-pe loc! ... 

— Ce-i mă, cu individul ăsta? 

Un june călăreț întors de la plimbare în costum de ultimul 
şic parizian, îşi aşteaptă paharul de şpriţ rece, bătând 
botforii cu o cravaşă subţire şi ţinând cealaltă mână în şold. 

Jupânul şi-a şters năduşala de pe chelie cu şorţul albastru, 
apoi a răspuns strângând din umeri: 

— Ştiu eu, dom'le! Un muşteriu care-a făcut-o lată p- 
aiurea şi l-a lovit damblaua jocului acilea! ... 

Călărețul a întins paharul deşert. A plescăit din limbă. Îşi 
şterge mustăţile cu batista, pe urmă obrazul şi fruntea. De 
năduşală se zvântează şi băiatul trăgând cu un ochi la 
dănţuitorul cu faţa întoarsă la perete, iar cu celălalt făcând 
zâmbre după bacşiş; de năduşală se şumuiogeşte şi jupânul 
care-a adus restul. 

— 'Teribilă căldură dropicală, dom'le! 

— Ăla văd că n-o simte! a zâmbit călăreţul, privind cu 
mâna în şold la dănţuitorul cu faţa întoarsă la perete şi 
biciuindu-şi mereu praful de pe botforii roşii, cu vărguţa de 
piele. 

— De, dom'le! Sântără tot felul de damblale... Are el ce 
are, cu moviliţa aia... Zice că ucide viperele şi scorpiile 
dinlăuntru, parcă sămânţa lor ar putea-o stârpi cineva de 


pe lume. Parigorii! ... Noi ne-am deprins să vedem şi s- 
auzim multe. 

Călărețul a încălecat. A dat sfârc de cravaşă bidiviului. 
Zâmbeşte, fiindcă tot se mai aude din urmă: 

— 'Tot pe loc! Tot pe loc, pe loc-pe loc! 

XII. 

Marti, 28 iunie 1883 

Stimate domnule Maiorescu. Eminescu a înnebunit, vă rog 
să faceţi ceva să mă scap de el, căci e foarte rău. 

Ecaterina Slavici născ. Szoke. 

Marţi 28 iunie 1883. Pe la zece Eminescu a venit la noi. 
Mai înainte fusesem la doctorul Soutzo „maison de sante”, 
unde am închiriat pe socoteala mea o odaie pentru 
Eminescu. Am înştiinţat pe Rosetti, iar la zece ore cum am 
spus, veni Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid 
pe nevasta şi pe fiica mea, iar pe mine m-a strâns în braţe 
tremurând în toată firea. Îi arătai statuia lui Hermes şi 
„Venus de Milo”, atunci el spuse cu o privire estatică „Lasă 
că va reînvia arta antică”. Conform celor hotărâte de noi. I- 
am spus că-l aşteaptă Simţion, pentru a vorbi cu el despre 
Societatea Carpaţilor. El îmi ceru 5 franci pentru birjar şi s- 
a dus. De acolo îl vor duce la Şuţo, numai de s-ar putea fără 
mari greutăţi. Veni apoi Caragiale la noi şi, aflând toate 
despre Eminescu începu să plângă. 

Luni 15/27 august 1883. Am fost la Sanatoriul Soutzo să 
văd pe Eminescu. Deliriu necontenit. Nu m-a cunoscut. Trist 
aspect. Venise fratele său la mine - a profitat de ocazie ca 
să ia ceasornicul de aur al sărmanului nebun. Şi tată-său a 
venit la mine. (însemnări zilnice. Titu Maiorescu) 

INFORMAŢII. 

D-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a 
înnebunit. D-l Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar. 

.„. Eu ştiind că rude de ale lui Eminescu nu trăiesc prin 
laşi şi, neavând o idee care din fraţii sau surorile lui sunt în 
viaţă şi unde se găsesc, m-am dus chiar în sara când am 
primit scrisoarea lui Maiorescu, la Veronica Micle, spre a 


cere desluşiri, închipuindu-mi că ea trebuie să-i cunoască 
pe toţi. Am găsit pe Veronica jucând cărţi cu un tânăr ofiţer. 
Eu totuşi căutam s-o pregătesc cu încetul la vestea 
nenorocită despre boala prietenului ei pentru a nu o 
impresiona din cale afara când, spre uimirea mea, văzui că 
Veronica ia lucrul foarte uşor, aproape cu indiferenţă. A 
nebunit Eminescu? Se vedea de mult că merge pe calea 
aceasta. Apoi schimbând vorba, trecu la un subiect de 
conversaţie mai veselă... 

Iacob Negruzzi. 

Dragă prietene, 

În privinţa nenorocirii lui Eminescu, nu ştiu decât că sunt 
slabe speranţe de vindecare. L-am văzut cu o săptămână 
îna-inte de a fi internat la Şutzu şi îmi părea foarte 
deprimat de oboseală. Cum însă aceasta era starea în care 
îl cunoşteam de câţiva ani, n-am dat nici o atenţiune figurii 
sale descompuse. Mi-a vorbit în treacăt despre un proiect, 
să scape de creditori o moşioară părintească din Botoşani, 
unde să se instaleze pentru mai multă vreme şi să-şi revină 
la sănătate. Nu am dat nici la aceasta nici o atenţiune 
fiindcă, aşa cum îl cunoşteam noi, eram deprinşi cu tot soiul 
de proiecte fantastice. După aceea mi-am adus aminte că 
prietenul nostru, Costică, de la Credit, ar fi putut foarte 
uşor să aranjeze această chestiune, însă, ia-l pe Eminescu 
de unde nu-i? 

Pe aci toţi prietenii au rămas impresionați. Circulă versiu- 
nea că în ultimul timp s-ar fi adresat la unii şi la alţii, el care 
era atât de închis în el, rugându-i să aibă grijă de dânsul 
când i se va întâmpla ceva. Sărmanul! În ziua când a 
înnebunit, după ce a alarmat pe doamna Slavici cu 
manifestări foarte violente, s-a dus la Maiorescu şi de acolo 
la baia Mitraşewski. Închizându-se în baie a dat drumul la 
robinete, încât cu mare greu l-au scos; iar când l-au 
transportat la Şutzu îşi rupea hainele de pe el spunând că 
n-are nevoie de haine, fiindcă are o mantie creaţă şi rece pe 
umeri, el e Ieronim. Închipuieşte-ţi! A mai spus că aşa fără 


haine pe dânşii au mai intrat şi alţii în Nirvana, poeţi şi 
miniştri, anume Bolintineanu. A spus că poate dovedicu o 
hârtie de la unul Şerban. Cine ştie ce Şer-ban! Cred că 
zilele acestea am să mă duc să-l văd, înainte de a pleca la 
băi. Voi unde petreceţi vara? ... Pe aici sunt călduri foarte 
mari. Vodă e la Sinaia cum vei fi aflat din ziare. Încolo, 
aceeaşi plictiseală. Bucureştiul e mort. 

Arată cele cuvenite cc. Victoriţei şi ţie îmbrăţişări de la Al. 
Teodoru. 

DIN ŢARA LUI CREMENE IN NIRVANA. 

În această Românie fără stăpâni şi fără suflete, încă un 
poet a luat drumul budicei Nirvana. O veche legătură 
prietenească mă împiedică să vorbesc despre Eminescu, 
omul. Stima pentru firea lui discretă nu mi-ar îngădui s-o 
fac. Mi s-ar părea că-i trădez o taină a noastră, a 
amândurora, când aş evoca toată tinereţea noastră, cu 
plimbările şi discuţiile unor timpuri apuse, în care mai erau 
permise iluziile şi idealismul, deşi România de atunci nu era 
nici independentă, nici regat. România de astăzi, ţară a lui 
Cremene, ţară de căpătuială şi de cinice măsluiri, de lacome 
înfruptări şi de precupeţiri ale celor mai nobile idealuri n-a 
simţit că pe lângă ea trece un mare poet. L-a lăsat să 
robească pentru a apăra doctrina unui partid în 
descompunere, a unei clase predestinate pieirei. În vreme 
ce aceşti domni se lăfăiau în Sibarysul lor, poetul Eminescu 
se mângâia de mizeriile terestre cercetând mersul aştrilor 
pe cer cu luneta sa, pe care n-o întorcea niciodată din 
spaţiile siderale, pentru a privi şi în turpitudinea din 
sufletele omeneşti. Noi care i-am fost prieteni din anii cei 
tineri, cunoaştem însă cât a suferit în taină de această 
nepricepere şi indiferenţă a contemporanilor. Nimeni nu s-a 
oprit din goana după procopseală şi după netrebnicile 
bunuri pământeşti, pen-tru a întreba ce se petrece în inima 
acestui mare şi nefericit poet. 

Dar vor veni timpurile viitoare pentru a ţintui la stâlp 
memoria unei epoci de abject materialism şi pentru a înălța 


poetul Eminescu pe soclul său, unde noi, cei puţini, îl înăl- 
ţasem de mult. 

Tilea Brăboiu. 

Un X... pretins poet - acum S-a dus pe cel mai jalnic 
drum... 

L-aş plânge dacă-n balamuc Destinul său n-ar fi mai bun 
Căci până ieri a fost năuc Şi nu e azi decât nebun. 

Alex. Macedonski. 

Mâine, la 14 octombrie, orele 3 p.m. Conferenţiază la 
Ateneu, marele nostru poet şi dramaturg Vasile Alescsandri 
în scop de binefacere. Venitul întreg va sluji la întreţinerea 
unui alt mare poet mai tânăr şi mai nefericit, bolnav de 
nervi, care are nevoie de un tratament la sanatoriul Ober- 
Dobling de lângă Viena. Generoasa intenţie ne dispensează 
de orice comentariu. De-ar fi şi ceilalţi poeţi ai noştri 
înzestrați cu acelaşi sentiment de solidaritate! Păcat că 
toate se petrec prea târziu. (Câteva ziare din Bucureşti.) 

Joi 20 oct. /l noiembrie 1883. Azi la orele 9 dimineaţă, am 
fost la gară, unde plecau Eminescu cu Chibici şi un păzitor 
la Viena. Bietul om. (însemnările zilnice, Titu Maiorescu) 

EPILOG. 

Birja s-a oprit în faţa zidului cu poarta grea de fier. 
Însoţitorul a coborât să sune. 

S-a dat jos şi Chibici, fiindcă locurile îi păreau de undeva, 
de cândva, cunoscute. 

Era o înserare rece, cutreierată de vânt, cu foşnet de 
crengi uscate şi cu zbor fâlfâit de păsări crepusculare. 

Când a sunat clopotul, vântul deodată a stat. A stat şi 
legănarea ramurilor. lar în această moartă tăcere, un 
strigăt, spăimos, neomenesc, nu țipăt de buhă, nu urlet de 
câine, a spintecat scurt balta liniştită. Pe urmă s-a lăţit mai 
nefirească încremenire. 

Chibici avea scrisoarea în buzunar, el rostise adresa 
birjarului; dar după doisprezece ani, până în acea clipă, 
amintirea nu făcuse nici o legătură între firma de pe plic şi 
inscripţia plăcii de marmoră ţintuită prea sus în stâlpul 


porţii, aşa cum abia o descifrase odinioară un tânăr jurist 
înălțându-se în vârful picioarelor. Îndată ce şi-a amintit, a 
îndreptat ochii de-a lungul zidului înalt şi negru, cu crengi 
de desfrunziţi copaci revărsate asupra străzii. Aştepta să se 
prelingă ca atunci o femeie în rochie roşie, jucând uşoară 
pe trup ca o văpaie. Nu era nimic. Strada pustie, în lumina 
vânătă a amurgului de noiemvrie. A privit şi spre tovarăşul 
lui, căzut pe pernele trăsurii cu bărbia în piept. Nici nu 
ridicase ochii. Nici nu se clintise. Pentru dânsul totul era 
mort şi sfârşit, fără tresăltări de amintire. 

Poarta a scârţăit grea, desfăcându-se în lături. Ronduri de 
flori, iarbă încă neruginită de brumă. Încă n-au îngropat 
trandafirii! - a gândit Chibici. Mergea încet, pe jos, lângă 
trăsura la pas, cu palma sprijinită pe aripa neagră. Portarul 
în urmă, sunând cheile în verigă. 

Clădirea din fund era înaltă, lungă, cu două caturi, cu şase 
stâlpi la faţadă şi cu terasă lată. Numai toate ferestrele 
zăbrelite şi o tainică tăcere de loc părăsit, îndreptăţeau im- 
presia că n-au intrat într-o locuinţă ca oricare alta, din acest 
cartier al Doblingului vienez, cu multe parcuri, cu multe 
grădini şi tihnite refugii. La un asemenea geam zăbrelit s-a 
ivit o pată albă îndată smulsă îndărăt şi iarăşi strigătul 
neomenesc, nu țipăt de buhă. Nu urlet de câine, a spintecat 
scurt, ireala tăcere. 

— Îl dăm jos? a întrebat portarul 

— Nu-i nevoie. Se dă singur... 

Chibici i-a pus mâna pe umăr: 

— Haide, Mihai! ... Am ajuns. 

Celălalt a coborât cuminte şi a stat alături de trăsură cu 
mânele spânzurate. 

— Să urcăm scările... 

S-a supus şi a început a urca scările. 

A intrat cu pălăria în mână şi s-a uitat pe pereţii albi, daţi 
cu văpsea lucioasă. A întins degetul să pipăie. L-a tras 
îndărăt. Şi a stat, aşteptând, cu ochii în jos, ca ţăranii cei 


fără de grabă la rândul socotelilor pentru învoielile de 
muncă. 

— Domnul doctor v-aşteaptă! ... Intraţi întâi sus cu pa- 
cientul, să vedeţi camera... 

Gardianca în şorţ şi bonetă albă, a zvârlit o repede privire 
asupra pacientului, apoi a început să suie treptele înainte, 
plimbând mâna pe pălimarul lucios. 

Profesorul Leidesdorf i-a întâmpinat săltându-şi ochelarii 
pe frunte: 

— Vă aşteptam. Am primit de ieri telegrama de la 
excelența sa doctor profesor Maiorescu... Vă rog... 

A cuprins amical braţul pacientului: 

— Cum îţi place la noi, domnule poet? ... Linişte şi iar 
linişte... Mi-am luat angajamentul în trei luni să te dăm 
lumii nou-nouţ, ca un copil scos din baie... Eu am obiceiul 
să-mi ţin cuvântul... Dacă veneai acum trei săptămâni, era 
liberă camera lui Lenau... Nicolaus Lenau... Cred că-i 
cunoşti poeziile? ... 

— Nicolaus Lenau? ... Nu... N-am auzit... 

Doctorul avea însă experienţa şi metodele sale. Nu-l 
descuraja asemenea apatie. 

Primise înaintea telegramei de la excelenţa-sa 
doetorprofesor Maiorescu Titus, o scrisoare amănunţită 
despre acest pacient socotit un mare poet al românilor. 
Fără să-l cerceteze mai de aproape, el spera în îndestui 
sorţi de tămăduire, faţă de alţi bolnavi cu mai ciudate 
rătăciri ale minţii. Bunăoară vecinul de cameră. 

A deschis uşa: 

— Ai vecin tot un poet... William Lee, dacă ai auzit. 

— William Lee? ... Nu... Nu cunosc... 

William Lee se târa pe pământ. A ridicat ochii storşi fără 
gene, un obraz şi o frunte cu pecingini hidoase... A hârâit 
ceva în nici o limbă din lume şi a început a se căzni să 
înainteze pe burtă, ca focele pe uscat. Avea o farfurie cu 
rămăşiţi de mâncare jos, altă farfurie cu apă. 

Pacientul cel nou l-a privit cu nepăsare. 


Nu mai ştia că a fost o dată pe lume un William Lee, cu 
părul din fir auriu de mătase, cu ochii de culoarea mării 
adânci în fiorduri, cu pieliţa obrazului de albul argintos al 
ninsorii; un William Lee cu mişcări aeriene şi gesturi line 
oferind ascultătorului o dată cu fiecare imagine armonioasă 
a vorbirii, tot atâtea flori culese uşor din văzduh. El vedea 
acum numai un cap cu părul căzut în ochi, cu rotocoale de 
bube, venind târâş către el. Şi s-a ferit. Poate-i părea un 
spectru din lumea de neaievea în care el acum trăia cu 
resemnare. 

Doctorul a închis uşa, trăgând zăvorul pe dinafară şi 
purtându-l de braţ spre camera de alături. 

— Cum vezi, cazul dumitale e mai mult alarmă... 
Surmenaj! ... Linişte-linişte. În trei luni... Iată chilia 
dumitale: albă, pat alb, masă albă, scaune albe... Aisă ai 
numai visuri albe, domnule poet. 

Pacientul stătea în mijlocul camerei, ţinând cu amândouă 
mânele borurile pălăriei şi privind în jos, ca un vinovat adus 
la judecată. Poate că nu vedea nici un alb. 

— Nu vrei să dezbraci paltonul, Mihai? a întrebat Chibici. 

Doctorul i-a făcut semn cu mâna. De-acum e datoria lor să 
poarte aceste griji. 

În tăcerea sălilor lungi, cu covoare care înăbuşă vuietul 
paşilor, a sunat deodată strigătul spăimos, nu țipăt de buhă, 
nu urlet de câine. Chibici şi-a şters sudoarea de pe frunte. 
Doctorul a spus: 

— Acesta e William Lee! ... Nicolaus Lenau era un pacient 
mult mai comod. Atât ştia să zică: „Plângeţi-l pe sărmanul 
Nicolaus Lenau! ...” 

Strigătul neomenesc, nu țipăt de buhă, nu urlet de câine, a 
doua oară a cutreierat coridoarele lungi. Chibici era să 
întrebe dacă aceasta e liniştea, liniştea şi iar liniştea despre 
care vorbea stăpânul sanatoriului. 

Dar s-a oprit, cu răsuflarea tăiată. 

Vedea că vechiul şi dragul său prieten, poetul Melancoliei 
şi al Floarei albastre, se pregătea să răspundă la strigătul 


neomenesc, cu alt strigăt neomenesc, aşa cum se cheamă 
lupii în pustietăţile lunare. Se încordase şi îşi trăgea 
respiraţia. 

Doctorul a spus calm, atingându-l cu două degete pe 
umăr: 

— Nu aceasta... le rog, nu! ... Să fim serioşi. 

Pacientul cel nou s-a supus, luându-şi poziţia în mijlocul 
camerei, cu pălăria spânzurată în amândouă mâinile 
împreunate pe bor. Dar la noapte, la noapte? Ce uşoară 
atingere de deget îl va opri să nu răspundă în beznă, la altă 
chemare a unui frate din beznă? ... 

Gheorghe Em. ț 8 ianuarie 1884. 

Neculai Em. ț 9 martie 1884. 

Strigătul gondolierului răsună lugubru, în ecou prelungit 
din zid umed în zid umed: 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! ... 

Canalele s-au îngustat. Noaptea a înaintat misterioasă, 
într-o Veneţie romantică, redând palatelor vechea 
grandoare, solemnă şi mută. 

Clipotitul vâslelor în apa neagră nu e de pe această lume. 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! ... 

Alături a lunecat încrucişându-se, dreaptă ca o riglă 
neagră şi totuşi suplă ca un ţipar, altă gondolă cu perdelele 
felezei ridicate. În lumina sângerie a fânarului de-o clipă, s- 
au întrevăzut două capete apropiate, două guri muşcându- 
se; două trupuri încleştate. 

Chibici i-a pus mâna pe genunchi: 

— Veneţia ta, Mihai! ... 

— Hai să mergem de-aici. E lugubru... 

— Dar aminteşte-ţi, Mihai. Ai cântat-o când nici n-o 
văzuseşi. 

— Eu am cântat-o? 

Chibici recită: 

— N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri... 

— Tocmai... 

— Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile! 


— "Tocmai. Ce mai căutăm, ce mai aşteptăm aici? ... 

Gondola lunecă printre ziduri negre şi poduri arcate, îm- 
pingând lumina fânarului pe lespezi cu muşchi umed, pe 
scări tocite unde clipoteşte apa, pe fațadele ogivale şi 
maure, pe colonetele subţiri, îndată scufundate în întuneric. 
Între două candele roşcate, a apărut o madonă sub gratii; 
rămâne în urmă. De pe trepte negre, ochii pisicilor 
scânteiază fosforic. 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! ... 

Au ajuns din nou pe Canal Grande, la larg, în bătaia lunii. 

Gondolierul vâsleşte alene, numind palatele şi ridicând un 
braţ parcă le-ar dărui mărinimos, străinilor: 
ContariniFazan, Grimani, Loredan, Balbi, Tizani, Ca d'Oro. 

— Veneţia ta, Mihai... 

— Să tacă! ... Să mergem! ... 

Prin vechi portaluri pătrunde luna, înălbind păreţii. Izbesc 
valurile clipotind în scări de marmoră. S-aude şi clopotul de 
la San-Marco. El nu ridică ochii să vadă: nu-ndreaptă 
urechea s-audă. A cântat cândva o Veneţie închipuită; i-a 
fost destul să privească îndelung un tablou într-o dugheană 
cu mobile vechi dintr-un târg sărac pe-o zi plumburie de 
toamnă; i-a fost destul să-i cânte în auz cadenţa din sonetul 
lui Cerri... Era o Veneţie închipuită - şi poate atunci singura 
lui dorinţă a fost s-ajungă la cealaltă Veneţie de aievea. E 
aici de o zi, adus de prietenul Chibici. Adus fără voia lui, 
fără să fie întrebat, aşa cum toţi acum îi câr-muiese viaţa şi 
voiesc pentru el, de când a păşit pragul sanatoriului de la 
Viena. Şi toate îl sufocă. Ce tot vor mereu de la el? De cel 
au târât aici, în cetatea aceasta umedă şi lugubră? 

— Veneţia ta, Mihai... 

— Hai să mergem... Mi-e frig... 

— Bine, Mihai, plecăm la Florenţa... 

— În ţară, acasă... 

— Să-ncercăm întâi la Florenţa... Mihai, nu vrei să fumezi 
o ţigară? ... Nu te mai impresionează pe tine poezia 


Veneţiei? ... Nu vrei s-aşteptăm miezul nopţii, s-auzi glasul 
sibilelor tale? ... Tu ai scris-o: Nu-nvie morţii... 

— Eu am spus-o? N-am minţit... He-he! Eu am scris-o? 

S-a zgribulit mai adânc în fundul gondolei, cu gulerul 
ridicat şi cu ochii acoperiţi de pălărie, ca un răufăcător. 

Lumina albă din portaluri nu-i pentru el. 

— Mi-e frig... Să oprească... 

— Bine, la cel dintâi Campo oprim... 

— Acel! Sia di lungo! Sia stali! ... 

După două zile la Florenţa: 

— Unde ai fost, Mihai? ... De azi-dimineaţă te-ai mistuit de 
lângă mine şi de azi-dimineaţă te caut... 

Ela arătat cu mâna: 

— Încolo... 

— Unde? În vreo grădină şi la vreun muzeu? La Loggia dei 
Lanzi? La Uffizi? 

— Mai departe... 

— La Boboli? La Pitti? La Fiesole, te pomeneşti... 

— Nu-ţi arăt? Încolo! Mai departe! ... N-ai spus că ţara e 
încolo, la răsărit? ... Am mers, am mers, am mers... 

Ţara aceasta de departe, departe, încolo, a ucis totul în el. 
Şi totuşi spre dânsa trăgea... 

Harieta s-a târât până la fereastră, cu picioarele ei de 
oloagă prinse în maşini de fier, de cinci oca fiecare. A pus 
mâna streaşină ochilor să privească spre capătul uliţei. 

Nu se zăreşte nimic în ninsoare. 

Nu-l mai poate striga în mijlocul unui târg: Mihai... Mihai! 
„„„ să-i răspundă ecoul vâlcelelor ca odinioară: 

— „hai... hai... 

Acestea nu mai sunt cu putinţă. Îl aşteaptă însă şi aşa. 
Acum ştie că trebuie să se întoarcă. Nu i-l mai poate lua 
nimeni. ] l-a trimis viaţa cu trupul mâncat de rănile lui Iov şi 
cu mintea atât de stocită, încât nu i-l mai poate lua nimeni. 

Proptindu-se cu palmele în pereţi, Harieta s-a întors la 
datoriile sale. Sunt nenumărate şi grele, mai cu seamă 
pentru o oloagă cu picioarele moi. Mai întâi focul. I-a spus 


doctorul Isac, să aibă grijă de căldură în odaia lui Mihai; cât 
mai multă căldură. Pe urmă laptele; cât mai mult lapte. Şi 
baia, şi unsorile. Se târâie din odaie în bucătărie, din 
bucătărie la dulapuri. Fiarele sună la fiecare pas în 
cârligele şi-n încheieturile lor scrâşnite, ca în celulele 
condamnaților cu ghiulele de plumb la picioare. 

Că a fost odată o fetiţă cu fustiţă albastră, zbenguindu-se 
în pomi, legănându-se în scrânciobul gol dintre tei şi iţindu- 
se de-a ascunsul într-un pod de fân, unde se trântea 
năvalnic în genunchi s-o salte patul pufos; aceasta nici nu-i 
mai trecea prin amintire. Poartă acum un strai negru şi 
aspru, călugăresc, ca după atâţia morţi câţi a îngropat. 

Şi tot ca după atâţia morţi câţi a îngropat, chipul ei s-a 
uscat, ciolănos şi bărbătesc, de atâta plâns şi de griji 
bărbăteşti. Ea nu mai are cap pentru basme şi închipuiri 
aşa cum se ruga odinioară de Mihăiţă cel de-atunci, să-i 
povestească tot ce citea şi-i plăzmuia mintea. Datoria ei pe 
lume e să socotească, să se tocmească, să lupte aprig cu 
viaţa, să-şi apere ultimul mort. Sclipet jucăuş în ochi oare va 
mai fi avut ea odată? Trăsăturile s-au adunat posomorâte 
spre colţul gurii. S-a urâţit şi a îmbătrânit ca o fetiţă din 
basmele lui Mihai, pe care a întâlnit-o într-o pădure, ca s-o 
prefacă şi pe ea într-o vrăjitoare, să umble cu unsori, cu 
leacuri, să descânte strigoii ca să-i învie. 

A aşteptat, de douăzeci de ani aşteaptă să-i vie Mihai din 
hoinărelile lui şi din pribegiile lui, ca să-i sfârşească un 
basm minunat... l-a venit, în sfârşit. Acesta a fost basmul ei 
cel minunat? ... Dar acum nu se mai întreabă de nimic; nu 
mai ştie nici c-a îmbătrânit şi că s-a urâţit ca o vrăjitoare, 
nici că a aşteptat de atâtea ori să-i vie Mihai, cu un basm 
din hoinărelile lui, pe unde se lupta Făt-Frumos cu 
Zgripţuroaica. I-a venit adus de alţii şi descărcat din 
trăsură, purtat de subsuori. Acela fu-sese basmul cel 
minunat? Şi aşa i-l trimisese viaţa - Zgripţuroaica pădurilor 
cea afurisită şi rea? Îi ajunge însă şi atât! Acuma ea îl 
îmbracă, îl dezbracă, îl culcă şi-i sileşte să se aşeze la masă; 


îi pune furculiţa în mână. I-a venit în pază şi-n grijă, mai 
copil decât atunci când era copil... Dar ea îl aduce cu în- 
cetul la viaţă. Trei săptămâni nu s-a ridicat din pat, atunci 
când i l-au încredinţat de la un spital ca atâtea alte spitale şi 
bolniţe pe unde-o cutreierat. Acuma pleacă singur în oraş, 
se întoarce singur. În cele dintâi zile mergeau împreună. O 
oloagă şi un om cu mintea-n pierzanie. Se sprijineau unul în 
altul... Negustori de ispravă îi scoteau pentru ea un scăunaş 
afară, în faţa dughenii, să se odihnească... El stătea cu o 
gânganie în palmă. Se uita şi tăcea... Alteori au ieşit la 
portiţă, pe banca de lemn. Neclintiţi amândoi, cu mâinele 
pe genunchi. Nu-şi vorbeau... Ce putea să înţeleagă şi să 
ştie el? ... Din cât a umblat şi a cunoscut şi a învăţat în 
lumea pe unde a cutreierat, nu-i aducea nimic. Acolo 
lăsase... În neclintire rămâneau amândoi; o oloagă şi un om 
cu mintea-n pierzanie. Odată, înşelată de împietrirea lor de 
stană, s-a aşezat o pasăre din zbor pe umărul lui. Îi luase 
poate drept cioate scorburoase de răchită lângă un zaplaz. 
E] s-a ferit cu mâna ca de o muscă şi vrabia a zburat aiurea 
la adevăratele sălcii scorburoase... Hm! S-a lăsat furată de 
gânduri şi acum miroase a lapte dat în foc. Iată la ce 
folosesc gândurile şi amintirile! Se zgreapţănă de pereţi şi 
împinge scaunele înainte s-ajungă mai repede la datoriile 
sale... Pe urmă, iar s-a dus la fereastră. A pus palma 
straşină să-l aştepte venind în ninsoare. Nu se arată... Unde 
poate să fie? Că nu-l poate striga ea, ca o fetiţă din pridvor, 
care a pierit pentru totdeauna, mai moartă decât ar fi 
murit: 

— Mihaai! Mihaaai... 

Moş Leonte Hudici a scos ibricul din vatră. Îşi freacă prea 
încântat mânele: 

— Straşnică, Mihăiţă! ... A ieşit o cafeluţă straşnică! ... 

Cu băgare de seamă o toarnă din ibric în ceaşcă, îi duce 
ceaşca pân” la pervazul ferestrei, lângă lădoiul învelit cu 
cergă unde stă Mihai. Se uită pe geam şi fluieră a plăcută 
mirare: 


— Straşnic mai ninge! ... Pot spune că-mi place şi mie, 
măcar că-s ciolan bătrân de mă răzbeşte urgia iernilor... 

Vorbeşte singur, deşi nu-i singur în odaie. Dar ştie că 
răspuns nu poate aştepta. Au trecut atâţia ani peste el. Toţi 
au murit. El a rămas uscat scândură, păşeşte oleacă mai 
grebănos, ciubotele îi sunt tot aşa, dintr-o vacă, părul tot 
aşa sur verzui, lumina ochilor tot aşa de limpede. E din soiul 
oamenilor care-au surit la patruzeci de ani şi aşa o duc 
pân'la nouăzeci... Se uită la Mihăiţă, tovarăşul lui de 
cancelarie isprăvnicească, şi nu poate pricepe. 

Nu rămânea el mai bine în cinul pisărilor de canţelarie? ... 
Era un băieţel oacheş, care amarnic de mândru mai aducea 
slova din condei. Putea s-ajungă departe în cinul 
condeierilor. 

Acuma stă pe marginea lădoiului, se uită în pământ şi 
tace... Cu unghia zgârie o pată de pe pantalonii vărgaţi. Şi 
iar tace... Straşnic mai tace! 

Este-un cârpaci bătrân şi cu mintea slăbită, care bate 
toată ziua pingele şi coase peteci, într-un gârlici cu uşă, 
lâng-o sobiţă de fier. E chel şi cu barba până la brâu. 

S-a pomenit odată cu omul strein că-i stă în prag. A ridicat 
ochii, fără să se mişte din scăunaşul lui scund, cu încălţarea 
întinsă pe calup şi strânsă în cleştele genunchilor. Pe urmă 
a plecat privirea înapoi la lucrul său şi a urmat să bată cu 
ciocanul ţintele albe de lemn în talpă. N-are obicei să- 
ntrebe dacă nu-i vorbeşte nimeni înainte. Străinul tăcea. 
Tăcea şi el. 

Când a isprăvit, omul în haine nevoiaşe, cu paltonul prea 
lung, i-a spus zâmbind: 

— Şi eu cunosc meşteşugul... 

Pe urmă, într-o limbă străină: Anch' io sono pittore... Nu 
ţine minte ce-a spus, n-a înţeles ce-a spus. Dar străinul 
zâmbea. A zâmbit şi el în barba lui mare şi încâlcită. 

Străinul a adăugat: 

— Am fost şi eu un cârpaci... 

El a priceput, în sfârşit: 


— Cauţi de lucru... Cam greu în târgu ista, calic... 

Celălalt a tăcut. Zâmbea înainte. Spusese că a fost şielun 
cârpaci; se uita însă parcă voia acuma să-i înveţe 
meşteşugul. S-a dus apoi cum venise. Nu ştie când a închis 
uşa, după cum nu ştiuse când a deschis-o. 

De atunci mereu tot vine. Vine, priveşte şi tace. Scoate un 
pachet de tutun albastru şi răsuceşte o ţigăruie. Fumează şi 
tace privind. 

Măcar că bătrânul cârpaci n-are obicei să-ntrebe, pe 
străinul acela îl întreabă: 

— Tot n-ai găsit un rost de lucru? 

— Nu... clatină celălalt din cap. 

— Ar trebui să-ncerci alt meşteşug... Eşti încă în putere. 

Străinul zâmbeşte înainte. 

Numai când se-ntoarce în uliţă, i se şterge zâmbetul. Poate 
numai de aceea vine în gârliciul cârpaciului, să tacă şi să 
privească. E singurul loc unde se ascunde ca să zâmbească, 
nici el nu-şi lămureşte în ceața minţii anume de ce. 

Vântul lui april a şuvoit toată noaptea pe lângă geam, 
scuturând o creangă de cireş înflorit. Ela stat eu ochii 
deschişi în întunerecul unde se zărea numai pata albăstrie a 
ferestrei şi mâna albă făcându-i semn. 

Îl muncea un neastâmpăr. Atât mai rămăsese în el. Un 
neastâmpăr vechi de pribeag, ca pasărea din cuşca babei 
Chiva Lefteroaia de la Ipoteşti, când treceau celelalte păsări 
libere în stoluri călătoare pe cer în fieştece toamnă, la 
ducere, în fieştece primăvară, la întoarcere de pe alte 
limanuri. Dimineaţa ştia că trebuie să plece undeva. N-avea 
nici o însemnătate unde. Acum nu se-ntreabă. Au şi 
picioarele un cuget al lor. A stat cuminte. S-a supus la tot ce 
se cuvenea s-arate supunere. S-a lăsat uns cu alifii, 
înfăşurat în prostire. Pe urmă, a intrat în scaldă. Pe urmă, a 
băut lapte călduţ, din ceaşca albă, cu flori... zgâncilea cu 
degetul florile cu văpseaua mai aspră decât luciul alb, şi pe 
sub pleoape, pe furiş, o urmărea pe Harieta în târâşul ei de 
la un dulap la un perete. Câte o dată nu o cunoaşte... Nu 


poate fi Harieta! Poate toţi îl înşeală... L-au închis poate în 
casă cu o vrăjitoare bătrânicioasă şi rea. Altădată, 
vrăjitoarea se duce în nevăzut şi în locul ei vine iarăşi 
Harieta pe care o ştie. Trebuie să aibă undeva o vărguţă cu 
care le învârte şi le preface şi le află ea toate. Are s-o caute 
unde-i ascunsă. Acuma, zgâncilind cu degetul, se uită pieziş 
dacă nu-i citeşte cumva în neastâmpărul care-l îndeamnă să 
plece... N-a ghicit însă. Se vede că n-are vărguţa la dânsa. A 
spus că pleacă. „Bine! ... Numai să te-ntorci peste un ceas. 
Altfel te pârăse la doctorul Isac şi se supără”. A ieşit pe uşă. 
A lăsat paşii să-l ducă... Paşii cunosc mai bine drumul decât 
el... Sunt pretutindeni copaci înfloriţi. A rupt o crenguţă 
albă de peste-un zaplaz şi fiindcă venea un om încruntat 
spre el, a lepădat-o jos, prefăcându-se a se uita la cer cu 
mâinele la spate, aşa, fără grijă, fluierând... Omul încruntat 
a trecut înainte... Nu spre el venea. S-a întors să-şi ia 
crenguţa cu flori... O călcase însă omul cel încruntat în 
picioare... Poate înadins ca să n-o poată lua el. De 
bunăseamă, nu-i voie... Sunt atâtea lucruri pe care nu le 
mai pricepe el! Cine mai ştie ce-i voie şi ce nu? Ce-i bine şi 
ce-i rău? Ce-i drept şi nedrept? Cuminte-i să lase paşii la 
cugetul lor... Aicea-i bariera! ... Este un moşneag care suge 
dintr-o lulea, lângă doi boi dejugaţi. Se face că nu-l vede, 
dar nu-i greu de-nţeles că trage cu ochii pe sub pălărie. Are 
să-l întrebe încotro merge... Poate-i pus acolo de vărguţa 
Harietei? ... Mai cuminte-i să-i dea ziua bună şi să scape de 
grijă: îl opreşte ori nu? ... Moşneagul a răspuns: 
„țămesc'netale! ...” Îşi caută apoi în pace de luleaua lui... A 
scăpat! ... Acuma poate da drumul paşilor în voie. Pe aici a 
înverzit câmpul... Şi alt câmp şi pe urmă altul. Cum să ştie 
când e vremea de întors, ca să nu se supere Harieta, 
vrăjitoarea cu vărguţa vrăjită? ... A avut odată un ceasornic 
de aur... Sau poate numai a visat... Ioate sunt visuri, toate 
se petrec într-un somn... Parcă ştie el de undeva pădurea 
asta... Se des-chide o potecă... Asta-i o poiană... Dar nu-i 
cea pe care o ştia el, cu izvorul care murmură pe prund... 


Sunt nişte oameni care cară lemne... E un dâmb întreg de 
pădure tăiată... Să se ascundă ori nu? ... Ce poate să 
răspundă oamenilor, dacă-l întreabă ce caută? Mai bine să 
treacă aşa cu mânele în buzunar, uitându-se încoace şi 
încolo... Gospodarii i-au dat şi dânşii ziua bună... Unul s-a 
oprit să scapere din amnar şi să aprindă ţigara. Spune: „Vii 
să vezi şi dumneata cum se duce pădurea? ... Aşa-i de când 
a căpătat preţ lemnul... De când cu drumul de fier... Vin 
negustorii! ...” Ela răspuns o prostie: „Şi cum vin cu 
drumul de fier, toate cântecele...” Toate cântecele, ce? ... 
Nu trebuia să spună asta... De unde i-a venit în cap? ... Asta 
a auzit-o de la unul pe care l-a cunoscut odată, unul Vasile 
Prigor... Acum e în copac prigorul... Îi zboară înainte, din 
copac în copac... Aicea l-a adus... În poiana asta... Se văd 
nişte surpături... Poate a fost o casă... În casele dărâmate 
sunt întotdeauna strigoi... Ştie el de când era mic... Când 
era mic cunoştea o sumedenie de poveşti, cunoştea şi 
potecile. Acum, s-a schimbat el, ori potecile? Ori-cum, n-are 
ce căuta aicea... Mai bine pe poteca din dreapta, 
neumblată... Este acolo un izvor şi un pietroi cu muşchi... 
Se poate odihni: nu-i nimeni să-l vadă şi să-l oprească. Pe o 
apă ca asta era scris odată: „Cum curg lacrimile din doi ochi 
ai îndrăgostiţilor...” Scria într-o limbă străină... A fost şi el 
într-o lume, unde stăteau scrise cuvinte într-o limbă străină 
pe apă... Aici nu scrie nimic... S-a aplecat şi stupeşte. 
Stupitul pluteşte alb deasupra... Mai bine să plece! Dacă-l 
prinde cineva şi îl întreabă cine i-a dat voie să stupească în 
apă? Dacă îl spune Harietei? ... Nici nu-i nevoie să spună... 
Află Harieta cu vărguţa ei... Trebuie să scape el şi de 
Harieta şi de vărguţa ei, pe care o ţine ascunsă. Oare cu 
adevărat, Harieta să fie? ... Tot mai degrabă o vrăjitoare 
care i-a luat locul... Umblă cu unsori şi cu leacuri... Avea el 
de mers undeva; dar unde? Cine să mai ştie? ... Aista-i un 
drum mare acum şi se vede un sat... Îl cunoaşte parcă de 
undeva... Se vede şi o casă pe culme, cu o bisericuţă mică şi 
nişte tei... Dacă poarta-i deschisă, înseamnă că poate 


intra... Când a visat el o casă la fel? A visat-o de atâtea ori, 
încât o cunoaşte parcă ar fi cutreierat fiecare încăpere... 
Este şi o cămăruie unde a visat că dormea, când se întorcea 
pe ascuns din hoinăreli, şi când altă Harietă, nu vrăjitoarea 
de acum, îi aducea pe ascuns merinde... O gospodină cu 
bariz pe ochi nu se miră de fel că-l vede. „Vii pentru 
leperaţii?” întrebă. El dă din cap. „Atuncea poftim 'mneata 
şi intră să vezi! ...” El mai stă pe pridvor şi ţine mâna pe 
lemnul pălimarului. Ce cald şi bun e lemnul acesta! ... 
Femeia cu bariz, ţine şi ea o mătură în mână. Zice: „Le uiţi 
şi dumneata? ... Frumos se vede de-aicea... Asta a fost casa 
unuia, Eminovici... Acuma boieru nostru vra s-o lepereze şi 
să se mute cu gospodăria aicea... M-o adus pe mine de la 
Cozancea, unde mai are dumnealui un pământ şi m-o pus să 
desfund podurile de hârburi... Numa te uită dumneata ce- 
am scos de acolo! ... Hârţoage şi vechituri, nişte ruginături 
de-am tugşit toata ziua şi ma ustură ochii parc-am stat la 
fum... Apoi dacă isprăveşti dumneata în două săptămâni, 
cum spune boieru, pe după Paşti se poate muta în casă 
nouă... Mi-o dat în grijă să te-aştept. Aista are parale bune, 
nu ca Eminovici, cel de care-ţi spuneam eu. Pe-acela, 
copchiii l-or mâncat, după cum am auzit de-aicea, din sat... 
Nişte tehui de-or umplut lumea! ... Că n-om sta să ne-apuce 
sara; ia intră dumneata! ...” Ela intrat... A pus mâna să 
pipăie un uşor... Sunt acolo semne... Multe semne, mai 
nalte şi mai joase, crestate în uşor... Le pipăie şi vrea să-şi 
aducă aminte de ceva. Parcă era un căminar şi cresta 
semnele cu briceagul: Şerban, Iorgu, Neculai... Nu poate să 
fie aşa! ... De visuri nu-şi poate aduce aminte nimeni 
lămurit... | se pare lui că a mai văzut casa asta prin somn... 
Dar altfel era... Aicea-i o cămăruie... În casa lui din somn 
era un lădoi mare şi pe podea o cruce neagră pe-o lumină 
de var... De asta îşi aduce bine aminte. A stat el răstignit pe 
crucea aceea... Şi Harieta... Cealaltă; nu vrăjitoarea... Mai 
sunt odăi... Parcă se aud nişte chei sunând... Şi nişte paşi. 
Aşa-i ţiuie lui urechile... Nu-i mai cuminte să plece? ... Ce- 


are să răspundă femeii cu bariz, când are să-l prindă că nu-i 
el un om venit să cerceteze nişte leperaţii? ... Leperaţii se 
spune? ... Poate chiar trebuie să facă nişte repelaţii şi a 
uitat... Tot mai bine să fugă... Acuma, cât nu-l vede femeia... 
În pridvor se uită înc-o dată spre vale... Cum îi mai tiuie 
urechile! ... Îl strigă cineva din vale: hai... hai... Mihai! ... 
hai... hai... Este şi o carte veche, zvârlită din pod... îi 
întoarce vântul foile cu degetele lui care nu se văd... O 
carte cu oase şi capete de mort! În ce limbă poate să fie 
scrisă o carte cu oase şi capete de mort? Poarta-i deschisă... 
Nu-l vede nimeni dacă păşeşte tiptil, ca un hoţ... Aşa!... A 
scăpat... Încolo-i un drum... Parcă pornise el s-ajungă 
undeva... Erau nişte morminte acolo unde mer-gea... 
Întotdeauna uită el unde a pornit, uită ce voia, uită ce 
căuta... Care morminte? ... Îl strigă femeia din urmă... Dacă 
se face că n-a auzit, scapă uşor... Ce repede a ajuns până la 
drumul cel mare! ... E o răspintene de drum. Să apuce la 
dreapta? La stânga? ... E cuminte să întrebe băiatul cu 
vacile de pe marginea şanţului... Băiatul s-a ridicat cu 
pălăriuţa rotundă pe ceafă şi cu o mână înfiptă în chimiraş. 
Îi arată cu mâna cealaltă: încolo îi drumul Cernăuţilor; 
încolo Botăşă-nii! ... Drumul Cernăuţilor? ... A auzit el de-un 
oraş cu aşa nume... Asta tot prin somn, în lumea din somn... 
Acolo era şi un băiat care venea pe drumul Cernăuţilor, 
într-o zi din luna lui april... Nu cumva e chiar băiatul cu 
vacile? ... „Cum te cheamă pe tine?” - îl întreabă... „Mihai, 
cum să mă cheme?” „Atunci tu eşti! Stai aicea... E mai bine 
pentru tine! ...” Băiatul râde... A spus o prostie? ... Să 
plece, ca să nu mai spună altele. Băiatul îi strigă râzând: 
„Hei jupâne! ... Fă-ncolo, c-ai apucat pe drumul 
Cernăuţilor...” Poate că el ştie mai bine... Acuma ce-are să 
spună vrăjitoarei de acasă? ... 

Harieta stă nemişcată pe scaun, cu buzele uscate, cu ochii 
uscați. Ţine palmele pe genunchi, şi priveşte la tot ce se pe- 
trece sub ochii ei, fără nici o putere. 


Doamna Veronica Micle aşează rufele împăturite în 
geamantan, strânge curelele. Potriveşte aşa, ca să fie 
întotdeauna cu spatele la femeia de pe scaun şi să nu-i 
înfrunte strigătul din ochi. E gata! Birja aşteaptă la poartă. 
El stă în prag, cu pălăria în cap. A venit Verona, Vreona, 
Vanover să-l ia. Ştia că trebuia să vină... Nelămurit, ştia că 
trebuie să se întâmple o întoarcere a lumii lui din vis... 
Aceasta e Vanover... Verona, Vreona, Vanover pe care a 
cunoscut-o el, nepoata unui mag dintr-o stea, care se uita 
prin ochean şi-i făcea semne să-l aştepte... Acuma a venit... 
Întocmai aşa cum ştia. A deschis uşa, l-a cuprins cu braţul 
după grumaz şi l-a sărutat... l-a spus: „Mergem! Mergi cu 
mine! ...” El îndată şi-a luat pălăria şi a fost gata... 
Vrăjitoarea nu mai are nici o putere să-l ţină aici cu vărguţa 
ei, pironit locului, să-l chinuie cu alifii şi cu scalde... Aha! A 
crezut că-l poate înşela? ... S-a prefăcut în Harieta? Dar el 
ştia. A tăcut şi a aşteptat. 

Femeia de pe scaun priveşte fără putere, cum lumea iarăşi 
i-l ia. Nu se poate clinti; o ţin pe loc ghiulele de cinci ocale 
de fier; o ţine golul căscat deodată, când l-a văzut cât de 
repede a fost gata să plece... Încă un an să i-l mai lese, încă 
măcar şase luni... Să-l dea lumii întreg, vindecat, cum a 
fost... Acolo sunt unsorile lui şi hapurile, pe dulăpior. 
Niciunul nu se mai uită la ele. 

— Mihai... 

Uşa s-a trântit, închizând ecoul înlăuntru. Ca să nu mai 
ajungă nici o chemare până la el. 

În trăsură, spre gară, Verona, Vreona, Vanover, s-a răsucit 
către el, râzându-i cu toţi dinţii albi şi mărunți: 

— Ai văzut ce repede ştiu să le isprăvesc eu toate? ... Nu 
puteai să mai stai într-un oraş ca acesta, Mimi! ... Aici te 
pierzi... Îmi face impresia că nici nu-ţi dai seama ce s-a 
petrecut în cinci ani... Trei ediţii din poeziile tale! ... Toată 
lumea vorbind numai despre tine! ... Ah! Ţi-am scris şi eu o 
poezie... Vrei s-asculţi? ... De altfel o ştii... Îmi pare bine că 


s-a adeverit credinţa mea, Momoţel! ... Ascultă, de ce nu m- 
asculţi? 

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge... 
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt, Astfel 
tu-n a cărui minte universul se resfrânge, Al tău geniu peste 

veacuri rămânea-va pe pământ... 

— De ce nu m-asculţi? 

EI s-a uitat la ea... A împins-o cu o mână moaie spre fundul 
trăsurii: 

— Tu, nu eştitu!... 

Dar au mers mai departe, împreună, aşa cum au mai mers 
cândva, într-o ceaţă cu stihii. 

Acum, în grădina Cişmigiului, s-a potolit vuietul nopţii. 
Oraşul s-a retras foarte departe. Abia mai răzbate un 
murmur surd... Nu mai e un necurmat vaier şi chiot de 
glasuri, duruit de roţi, ţăcănit de potcoave. Din nou eo 
bătaie adâncă de inimă vie. 

A plouat peste zi. Aerul e limpede, răcoros, cu adieri de 
ierburi ude. Bolta-nstelată. S-a alinat şi răsuflul vântului. Se 
aud păsările ciripind prin somn, undeva, în cuiburi ascunse 
din ram. 

Tânăra subţire ca smiceaua păşea lung, ocolit, să nu calce 
în ochiurile de apă. Tânărul îi ţinea mijlocul cuprins în 
braţul elastic şi tare. 

— E o bancă! a spus ea. Să stăm... 

Era o bancă din trunchi cioplit, fără spătar. S-au aşezat cu 
faţa în oglinda lacului. S-au strâns mai aproape. Părul ei îi 
atinge tâmpla lui cu o înfiorare dulce, nespusă. Privesc 
amândoi în faţa prelucie a apei, unde sclipeşte ţinta 
luceafărului în spic de raze reci. Privesc şi nu-şi pot lua 
ochii, încălziţi fiecare de căldura celuilalt. 

Amândoi n-au prins de veste când s-a aşezat în capătul de 
dincolo al băncii, un om cu straie întunecate şi cu obrazul 
ghimpos. Acela stă cu spatele la lac, la oglinda prelucie cu 
luceafărul scânteind ţintă înspicată de argint. 


— Dacă ai vrea tu... Pe o asemenea seară, aş simţi mai 
bine poemul de-atunci... 

El a strâns-o mai tare, tâmplă lângă tâmplă. Îi murmură 
poemul care e pe buzele tuturor de câţiva ani: 

Cobori în jos, luceafăr blând Alunecând pe-o rază 
Pătrunde-n casă şi în gând Şi viaţa-mi luminează... 

Omul cu straie întunecate, cu obrazul ghimpos a înălţat 
fruntea. Îndreaptă urechea. Parcă înţelege ceva. Parcă 
recunoaşte ceva... 

— Ce vrea vagabondul acesta? a întrebat fata. Nu-mi place 
cum se uită... Hai să plecăm. 

Nu. A plecat el, vagabondul. Calcă în bălțile de pe potecă. 
Iar în ochiurile de apă, la fiecare pas, ca în tot atâtea oglinzi 
plesnite în ţăndări, se sfarmă luceafărul, luceafărul. 


POSTFAŢĂ. 

În „literatura eminesciană” - aceea căreia poetul 
Luceafărului îi este erou şi nu obiect de exegeză critică - 
romanul lui Cezar Petrescu s-a ivit destul de târziu. Aceasta 
s-a petrecut la jumătate de veac după declanşarea dramei 
care a zămislit motivul literar propriu-zis - criza morală de 
la treizeci şi trei de ani, apoi moartea după alţi şase de 
amurg sau noapte a unei minţi ce cutreierase zone 
accesibile doar geniului. 

O jumătate de veac e un spaţiu destul de restrâns, pentru 
ca să se afle încă în viaţă mulţi dintre cei care l-au cunoscut 
pe Eminescu şi i-au stat aproape; ei au putut oferi 
prozatorului mărturii şi documente care nu-şi pierduseră 
prospeţimea, ci păstrau încă autenticitatea faptului trăit. 
Urmele trecerii poetului prin această viaţă nu se şterseseră 
şi, în 1919, când Cezar Petrescu descindea în Cernăuţi 
pentru a face o gazetă, găsea acolo, bătrâni, dar încă în 
putere, pe Teodor V. Ştefaniuc-Ştefanelli, coleg de liceu şi 
de universitate cu Eminescu; la Bucureşti trăiau încă Slavici 
şi Iacob Negruzzi, depănându-şi generoşi amintirile; la 
Ipoteşti, Botoşani, laşi, pe unde studentul şi tânărul gazetar 


Cezar Petrescu îşi purta paşii, pretutindeni îl înconjura 
prezenţa lumii lui Eminescu, evocându-l pe poet. 

Anii de după cel dintâi război mondial aduceau o bruscă 
intensificare a cultului eminescian, şi până atunci dominant 
în cultură asupra amin-tirii celorlalţi scriitori stinşi. 
Omenirea de la noi era parcă înfrigurată să compenseze cu 
remuşcare uitarea ei din 1914, când se împlinise sfertul de 
veac de la stingerea poetului naţional şi apoi pe cea din 
1919, când ar fi trebuit comemorate trei decenii; dar peste 
cele două momente de aducere aminte se suprapusese 
realitatea amenințătoare a unui război care în 1914 abia 
începea şi în 1919 încă nu se sfârşise. Ea umbrea cu totul 
întoarcerile pioase în trecut, sugrumând reculegerea la un 
mormânt - chiar al celui mai mare poet - cu priveliştea 
zecilor, sutelor de mii de morminte noi ale războiului. 

Însă după 1920, când încă puţini au avut răgazul să 
socotească cei şaptezeci de ani pe care i-ar fi avut poetul, 
dacă trăia, dimensiunea naţională a început să se compună 
într-un chip nou cu făptura poetului. Teritoriul străbătut de 
el era acum pământ românesc liber. Putna Doinei 
eminesciene şi a prăznuirii din 1871 la mormântul lui 
Ştefan, era acum între frontierele fireşti ale ţării; Blajul 
salutat de el cu evlavie la şaisprezece ani şi numit „Roma 
mică”, după învăţătura dascălului său, latinistul Aron 
Pumnul de la Cernăuţi, şi Blajul era al ţării întregi, şi 
Braşovul, şi oraşele bănăţene, unde şi Eminescu jucase, pe 
scene modeste, în piesele patriotice, istorice din repertoriul 
trupei lui Mihail Pascaly. 

Curentul puternic de întărire a spiritului naţional, de după 
război, îl includea pe Eminescu între componentele de 
bază. Era firesc, deci, ca tânărul gazetar de la ziarul 
Bucovina, el însuşi abia trecut de două-zeci şi cinci de ani în 
1919, să folosească timpul ca să descopere la Cernăuţi 
urme ale trecerii copilului şi adolescentului Eminescu pe 
acolo. 


Cel mai îndepărtat gând al lui Cezar Petrescu despre o 
lucrare li-terară închinată poetului, poate fi deci situat în 
lunile de gazetărie la Cernăuţi, unde se aflau în fiinţă 
clădirea „înaltului ghimnaziu chezaro-crăiesc”, casa fostă a 
lui Pumnul, cu biblioteca gimnaziştilor români, curtea lui 
Pan 'irţec şi tot peisajul prin care se purtase Eminescu pe 
la 1865. Intervalul de un deceniu şi jumătate, până în 1935, 
când apare primul volum al ciclului, a desăvârşit restul, prin 
bogata cercetare a operei eminesciene şi a vieţii poetului, 
prin acea excepţional de bogată memorialistică alcătuită 
despre el. 

Acest interval, adăugat deceniilor dinainte de război, 
întrunind laolaltă doar jumătate de secol între vremea lui 
Eminescu şi momentul apariţiei romanului, poate fi socotit 
ca unul scurt, în comparaţie cu destinul istoric al artei 
poetului; însă el era îndestul de lung pentru ca în acest timp 
țesătura legendei eminesciene să se adune bogată, 
alcătuindu-se din studii şi exegeze şi mai cu seamă din 
pomenita litera-tură memorialistică, cea care întotdeauna 
întregeşte istoria, dar mai ales o prelungeşte, o modifică, 
îndrumând-o către ficţiune. 

Pentru un roman, niciuna din biografiile scriitorilor români 
ante-riori nu era mai potrivită decât a lui Eminescu - şi 
Cezar Petrescu avea s-o declare deschis în prefața ediţiei 
din 1939 a trilogiei sale, reprodusă şi în ediţia de faţă. 
Esenţial pentru roman era în primul rând deznodământul, 
drama - cea mai emoţionantă dintre toate dramele care au 
însoţit destinul scriitorilor români, priviţi ca posibili eroi de 
roman, unica pe care literatura română o înregistrează la 
treapta cea mai înaltă a patosului tragic caracteristic 
deznodămintelor asemănătoare de acest fel din literatura 
universală a secolului XIX: Byron mort eroic la treizeci şi 
şase de ani într-un asediu, Shelley răpit de ape la treizeci 
de ani în timpul unui naufragiu, Puşkin omorât la treizeci şi 
opt de ani într-un duel, Holderlin fulgerat la treizeci şi şase 
de ani de o întunecare a minţii asemănătoare celeia care l-a 


lovit pe poetul nostru. Şi exemplele nu se opresc, desigur, 
aici. 

Un Eminescu trăind cât Alecsandri şi Alecsandrescu, care 
s-au stins aproape septuagenari, sau cel puţin cât 
Bolintineanu, pe care l-a găsit sfârşitul la cincizeci şi trei de 
ani, nu oferea într-atât substanţa unui roman, cât a făcut-o 
drama petrecută la treizeci şi trei de ani ai poetului şi cei 
încă şase de negură, care i-au urmat. În fond, ar trebui să 
ne gândim că ultima perioadă a vieţii lui Alecsandrescu a 
fost şi ea umbrită de o înceţoşare ca a lui Eminescu, iar 
Bolintineanu s-a aflat cu câţiva ani înainte de moarte într-o 
stare identică. Ei însă nu au devenit eroi de roman. Nici 
Odobescu, care şi-a curmat singur viaţa, nici Haşdeu, retras 
încă din timpul vieţii în cripta stranie de la Câmpina, nu 
sunt şi eroi de literatură, deşi au străbătut drame 
zguduitoare, la capătul cărora un final tragic a pus o 
apoteoză neagră vieţii, în timp ce opera lor îşi continua 
drumul în lumină. 

Vârsta lui Eminescu este argumentul fundamental pentru 
care făp-tura poetului şi nu numai opera lui au trecut 
numaidecât din istorie în legendă adică în literatură. 
Treizeci şi trei de ani înseamnă tinereţea maturității, nu 
maturitatea însăşi. Drama şi-a sporit proporţiile prin 
brutalitatea împrejurării: soarta îl lăsa încă pe poet vieţii, 
dar cu un preţ cumplit: îl smulgea artei! 

Contemporanii ştiau că, în afara operei poetice, Eminescu 
era şi autorul unei întinse opere de gazetărie, aceea de la 
Timpul; ceea ce însă nu cunoştea la început nimeni, şi, 
vreme de peste un deceniu, ştiau numai puţini, era 
amploarea operei rămase în manuscris. Ediţiile de poezii 
pregătite de Maiorescu scoseseră la iveală un număr de 
piese de o rară frumuseţe, lăsate de poet nepublicate în 
timpul cât ela trăit; iar, pe urma lor, I. Scurtu în 1904 şi A. 
C. Cuza în 1914 au pus în circulaţie alte texte necunoscute 
ale dispărutului, arătând că opera sa este mai întinsă decât 
se crezuse. Când s-a dovedit - şi aceasta s-a întâmplat după 


război - că partea ei publicată este numai o mică parte 
dintr-o uriaşă arhitectonică inedită, începută, dusă uneori la 
capăt, alteori aflată în stadii diferite de elaborare, 
proporţiile dramei s-au multiplicat şi publicul a putut afla 
măsura adevărată a pierderii suferite de cultura 
românească prin stingerea atât de timpurie a poetului său 
naţional cel mai mare. Drama unei întregi literaturi a sporit 
nemăsurat dimensiunile dramei lui Eminescu-omul. S-a 
înţeles mai bine zbuciumul lui şi s-a ştiut că acesta fusese 
închinat vastei construcţii din manuscrise, care nu era 
numai a lui ci a poporului întreg, a umanităţii. 

Cezar Petrescu a fost unul dintre primii cunoscători până 
la amănunt ai textelor eminesciene rămase nepublicate. Le- 
a cercetat, aşa cum a parcurs pe cont propriu vasta 
bibliografie eminesciană, îndeosebi memorialistica 
închinată poetului. Cu o râvnă de istoric literar, nu de 
romancier „şi-a realizat copii fotografice după o mare parte 
a manuscriselor, pentru a le avea permanent la îndemână, 
în timpul scrisului. Într-o vreme când biografia eminesciană 
abia se constituia, Cezar Petrescu a fost un pasionat al 
detaliului biografic celui mai neînsemnat. Ar putea părea 
paradoxal, dar truda romancierului a avut nevoie de mai 
numeroase precizări de ordinul documentului exact, decât 
recla-mase până atunci munca exegeţilor critici. Pentru 
literatul care scrie romanul lui Eminescu erau de un preţ 
covârşitor amănunte ca, de exemplu, cum arăta concret 
casa de la Cernăuţi în care s-a aflat în gazdă poetul, numele 
vreunui coleg de clasă, ce-a spus autorul Geniului pustiu 
când a văzut Blajul de pe deal, cum se cheamă strada de la 
Viena pe care ela locuit, cafeneaua pe care a frecventat-o, 
birtul unde mânca, felul cum se îmbrăca şi cum îi arăta 
camera, o întâmplare de felul aceleia cu vânzarea 
pantalonilor unui tovarăş de cameră - toată acea informaţie 
de plan secund pentru un istoric literar, dar indispensabilă 
unei lucrări de proză. În timp ce se alcătuia altă mare operă 
de reconstituire a vieţii şi operei eminesciene, aceasta cu 


instrumentaţia exegezei critice şi istorice - e vorba de Viaţa 
şi Opera lui Eminescu de G. Călinescu, care avea să apară 
între 1934 şi 1936 - Cezar Petrescu şi-a dus, pe căi 
deosebite, de romancier, propria muncă de adunare şi 
sintetizare a izvoarelor, în vederea unei evocări de 
proporţii. 

Cele două lucrări s-au pregătit paralel şi au apărut - într-o 
privinţă - concomitent: decalajul între ele e numai de un an 
- al romanului faţă de cercetarea critică. Se pare chiar, 
după afirmaţia scriitorului dintr-un interviu, publicat în 
1937, în preajma apariţiei celui de-al treilea volum al 
ciclului, că intenţia sa primă fusese de a scrie o biografie a 
lui Eminescu, pentru care adunase documentaţia 
trebuitoare. Ieşirea studiului lui Călinescu, în 1934, a 
schimbat planurile iniţiale ale romancierului biograf, 
aducându-i aminte de adevăratele sale unelte. Ceea ce ar 
explica, în acest caz, bogăţia şi exactitatea laturii informa- 
tive a cărţii, care este o amplă sinteză a detaliilor despre 
viaţa lui Eminescu, exacte atât cât pot fi exacte amintirile. 
Epoca fusese şi era încă a legendei, iar biografia poetului, 
cu atât de numeroase spaţii albe pe întinderea ei, lăsa 
deplin loc şi unor amintiri mai puţin adevărate, în orice caz 
unora în care fantezia să opereze nestânjenită. Închipuirea 
romancierului se dezvoltă, prin urmare, pe un teren 
pregătit bine de vasta memorialistică anterioară, care 
acoperă, în locul documentelor, o mare parte din biografia 
poetului pentru întreaga perioadă până la întoarcerea 
definitivă în ţară, la 1874. Nu e lipsit de importanţă să fie 
subliniat că romanul eminescian, mai ales pentru această 
perioadă se încheagă, de aici îşi trage substanţa şi temeiul 
dramei care se va declanşa. Copilăria şi adolescenţa 
poetului ocupă întâiul volum al ciclului lui Cezar Petrescu, 
iar pentru aceste perioade documentul mai mult creează 
misterul biografic decât îl lămureşte, întrucât lasă prea 
multe intervale deşarte de orice informaţie precisă; al 
doilea volum al romanului e al perioadei vieneze şi 


berlineze, iarăşi săracă în documente şi trebuind să fie în 
multe porţiuni reconstituită numai din mărturii, sugestii, 
presupuneri. 

Al treilea volum, într-o bună parte a lui, cea finală, e 
ocupat cu descrierea crizei nervoase a poetului şi cu 
perioada ceţoasă care i-a uimat; numai ceva mai mult de 
jumătate din volumul al treilea, Carmen Saeculare, e 
consacrat perioadei din viaţă în care se situează opera de 
maturitate a lui Eminescu, deci intervalului de aproape un 
deceniu, între 1874, după venirea la Iaşi, şi 1883 când se 
declară boala. Aici ar fi existat sursele cele mai directe, mai 
exacte pentru documentare, aici s-au desfăşurat seismele 
cele mai importante ale conflictelor poetului cu societatea 
vremii lui, dar tocmai această parte de biografie a 
prezentat interesul cel mai scăzut pentru prozator - e şi cea 
mai slabă a romanului: înşiruire de scene, frescă de 
moravuri compusă din crâmpeie, în genul reconstituirilor 
pentru scenă, în care s-au exersat adesea dramaturgii. 
Unele sunt mai izbutite, altele mediocre, dar romanul 
decurge aici prin însumare, nu prin acea cauzalitate 
intrinsecă a speciei, fără de care secvențele disparate nu 
constituie o operă unitară. Le lipseşte suflul eroului care să 
le sudeze. Eminescu se comportă aici în spectator, nu în 
erou, deşi lucrul se petrece tot după canoane eminesciene, 
ca în Glossă: 

Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui. 

Cezar Petrescu şi-a compus însă cartea biografic, dar mai 
mult din acele elemente, care se învecinau mai strict cu 
legenda şi, în orice caz, cu acele care nu implicau decât cu 
totul tangenţial procesul propriu-zis de creaţie, în laturile 
lui exterioare, acelea care priveau omul şi nu artistul. În 
prefața romanului autorul explică destul de clar acest lucru, 
atunci când afirmă că a evitat chiar, cu bună ştiinţă, să 
urmărească geniul în funcţia lui creatoare. 

Terenul acesta ai fi fost încă mai neconvenabil pentru un 
roman, pentru că e unul pe care nu şi-l controlează nici 


eroul însuşi. Cu atât mai puţin romancierul, nu poate 
îndrăzni să-l exploreze, sau dacă ar face-o el ar ajunge la o 
repetare mediocră a procesului de la o poezie la altă 
poezie, de la un vers la altul, am consemna monoton sau 
arti-ficial schimbat, în orice caz vulgarizat, felul cum s-ar fi 
constituit variantele eminesciene. Criticul poate mai curând 
sugera, prin apel la imaginaţia lectorului, câte ceva din 
complexitatea acestui proces, decât poate reprezenta sau 
reface romancierul. A încerca să întruchipeze în scene 
literare cunoscutele strofe din Criticilor mei, referitoare la 
procesul intim al artistului: 

Dar când, inima-ţi frământă Doruri vii şi patimi multe Ş-a 
lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca şi flori la 
poarta vieţii Bat la porţile gândirii, Toate cer intrare-n lume, 
Cer veşmintele vorbirii. 

Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul: 

Unde vei găsi cuvântul Ce exprimă adevărul? 

Aceasta echivala, evident, cu condamnarea cărţii la 
sterilitate, la convenţie pură, însemna transformarea 
inefabilului în monedă mărunta. 

Romanul a lăsat deci la o parte tot ce a privit cataclismele 
interioare atunci când, cu fiecare vers, poetul „ardea de viu 
chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul înveninat în haina-i”, când 
„de-al său propriu vis, mistuit se văieta, / Pe-al său propriu 
TUug, se topea în flăcări...” (Odă). 

Acestea s-au petrecut, desigur, şi în anii Vienei, ai 
peregrinărilor prin ţară - dar pentru perioada lor există 
misterul biografiei, cunoscute numai parţial şi oferind 
datele pentru un profil ce se alcătuia ca al unui artist 
potenţial; când ele au devenit singura sau aproape singura 
dimensiune a aceluiaşi profil, iar biografia n-a mai suplinit, 
cu atracțiile ei, substanţa unui personaj de operă epică, ci 
dimpotrivă a măsurat prăbuşirea omului ars de combustiile 
gigantice ale artistului, Cezar Petrescu s-a aflat în faţa 
unuia dintre cazurile frecvente ale operei sale, cu eroi care 
cad fulgeraţi în contactul cu societatea - şi a oprit 


desfăşurarea romanului. Prăbuşirea umanului generată de 
social era laitmotivul prozei sale anterioare şi pe aceasta 
ştia să o „facă” literar - de altfel la atât reduce cauzalitatea 
crizei morale eminesciene: la un convoi interminabil de 
obsesii ale biografiei, care se răzbună asupra artistului, 
adunându-se toate într-un interval de câteva zile în 
memorie, copleşitoare, chinuitoare, lipsite de controlul 
raţiunii, făcând să explodeze puterea acesteia de control. 
Prăbuşirea artistului, provocată de tensiunea propriei 
condiţii, depăşind rezistenţa omului, pe aceasta 
romancierul n-a îndrăznit s-o abordeze, şi pe drept cuvânt. 
De aceea romanul se restrânge, pe toată întinderea lui, nu 
la înregistrarea procesului cretor, ci a factorilor exteriori, 
sociali, a acelora biologici, care puteau declanşa procesul, îl 
puteau hrăni, frâna ori accelera. Iar în domeniul faptelor 
exterioare şi chiar al celor biologice, imaginaţia putea avea 
cel mai larg câmp de acţiune, cum şi avusese, înainte de 
ciclul epic al lui Cezar Petrescu, mai întâi în literatura de 
ficţiune care-l situează în centrul ei, drept erou, pe 
Eminescu, apoi în memorialistica, al cărei temei real nu se 
putea verifica - deci putând fi tot literatură şi aceasta, 
uneori chiar în documente socotite dincolo de orice 
controversă. 

G. Călinescu nu e întru totul sigur, de exemplu, de 
autenticitatea unor texte pe care alţi exegeţi le consideră 
absolut neîndoielnice, cum sunt acele privind ostilitatea lui 
Eminescu faţă de Junimea, faţă de Maiorescu şi ceilalţi 
junimişti. „Privind lucrurile în această lumină, unele 
rânduri, adecvate sau apocrife atribuite lui Eminescu...” 
sau: „Dacă Eminescu le-a scris în adevăr...” - cu astfel de 
formule însoţeşte autorul celei mai profunde şi mai exacte 
cercetări despre Eminescu unele referiri la documente 
scoase la iveală de O. Minarl. 

Puţini dintre cei mai tineri ştiu astăzi că, la începuturile 
documentarelor cinematografice, s-a ivit la noi şi un film 
despre casa natală a lui Eminescu, dovedit în urmă a fiun 


fals - sau un omagiu, am putea spune astăzi, dacă privim cu 
oarecare îngăduinţă fantezia pusă cu tot dinadinsul în 
slujba istoriei literare! 

Deci, imaginaţia romancierului se găsea adesea într-o 
probabilă bună tovărăşie cu a contemporanilor lui 
Eminescu, fantazând deopotrivă, cea dintâi în prelungirea 
celei din urmă, şi nu vom şti niciodată cât din amintirile 
acestor contemporani este adevăr şi cât închipuire, de 
aceeaşi natură ca a lui Cezar Petrescu. Unul dintre cele mai 
concludente exemple ni-l oferă biografiile de artişti italieni, 
alcătuite de istoriograful Giorgio Vasari. Este surprinzător 
câte erori de informaţie se pot afla în studiile lui, voite 
cercetări ştiinţifice, nu amintiri literare. Trebuie să 
admitem, deci, că şi devotaţii memorialişti eminescieni îi 
atribuie acestuia, cu cea mai pură convingere că spun 
adevărul şi numai adevărul, fapte, vorbe, atitudini, iniţiative 
a căror paternitate aparţine altcuiva. 

„Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost”, spune 
poetul însuşi, este explicabil să înflorească legenda - 
„eminesciada”, cum a fost numită, cu un termen potrivit, 
întreagă această acţiune imaginativdocumentară, 
desfăşurată în jurul autorului Scrisorilor, controlată numai 
de ceea ce e absolut sigur că-i aparţine: opera. lar aceasta 
este, evident, slujită - în măsuri diferite dar totdeauna 
favorizată, nicidecum denaturată - de tot ce brodează 
legenda sau adaugă documentul, în jurul ei, a operei. Că a 
existat Homer sau nu, că a fost el un bătrân orb sau avea o 
bună vedere, că s-a născut la Chio, că a trăit aici sau nici nu 
a călcat aici, asupra tuturor acestor lucruri pot controversa 
încă secole şi milenii închipuirea şi istoria - ceea ce e sigur, 
e că Iliada şi Odiseea există! Cum a cunoscut Eminescu la 
Viena pe frumoasa Eliz, care au fost împrejurările exacte 
ale dragostei pentru Mite Kremnitz, fugea el de acasă pe la 
stâni şi prisăci întocmai aşa cum arată Cezar Petrescu2, sau 
lucrurile aveau loc în alt chip, mai puţin aventuros, sau încă 
mai dramatic decât în roman - toate acestea sunt de fapt 


secundare, de vreme ce sunt plauzibile în forma dată de 
romancier. 

Eminescu a fugit de la şcoală, pentru a se adăposti la 
trupa de teatru - deci a putut fugi şi de acasă, ca să-şi afle 
prietenii ca un Moş Miron prisăcariul sau ca pădurarul 
Pătru 'Toader Gânj. Dacă pe acesta l-a mai întâlnit apoi, pe 
când poetul era gazetar la Timpul, iar fostul pădurar era 
funcţionar la drumul de fier, aceasta aparţine ficţiunii. Dar 
oare nu e tot ficţiune relatarea despre goana cu caleaşca 
închipuită pe ulițele Cernăuţilor, cu Eminescu în chip de 
vizitiu, şi cu Ionică Şahin şi cu alţi colegi în chip de bidivii, 
apoi răsturnarea faetonului la o cotitură, etc., etc... - 
despre care aflăm în almanahul comemorativ Omagiu lui 
Mihail Eminescu, apărut la Galaţi în 1909? 

Întâmplarea poate fi însă tot atât de bine şi reală, dovadă 
că o foloseşte şi G. Călinescu în cercetarea sa biografică 
despre Eminescu - şi lucrul se petrece aidoma cu 
numeroase alte scene. Ele nu dovedesc altceva decât că, 
într-o latură a sa, viaţa poetului aparţine sferei curente, 
unei umanităţii statistice, fără de care nu se poate explica 
eroul de literatură în genere. Faptele lui Creangă-copil - şi 
el dispus la hoinăreală - nu se deosebesc mult de ale lui 
Eminescu-copil, dar primul n-a dat poeziile celui de-al 
doilea, deci, pentru acesta din urmă, copilăria eternă a tre- 
buit plasată într-un cadru şi în corelaţii care să ateste 
germinaţiile poetice concretizate mai târziu. De aici 
prezenţa decorului din Sara pe deal, Lacul, Freamăt de 
codru, Povestea codrului, Călin (file de poveste), Povestea 
teiului, O rămâi... etc., în jurul lui Eminescu-copil, care-l 
inhalează prin toţi porii, i se integrează total, pentru ca 
smulgerea din el să determine una din dramele 
fundamentale ale poetului, aceea a dezrădăcinării. 

Tot de aceea apar în jurul lui, încă de copil, elementele pe 
care se va bizui țesătura viitoarei sale argumentaţii social- 
economice despre civilizaţia rurală, despre drumul de fier, 
despre liberalism şi conservato-rism, etc; aşadar va exista, 


de pildă, în biografia copilăriei poetului, pădurarul care va 
schimba straiul îndeletnicirii sale silvestre cu acela de 
amploiat al companiei de căi ferate. Afirmaţiei dintr-o 
poezie, despre credinţele naive ale copilăriei („Căci nu mă- 
ncântă azi cum mă mişcară/ Poveşti şi doine, ghicitori, 
eresuri/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară/ Abia-nţelese, 
pline de-nţelesuri” - Trecut-au anii) i se construieşte o 
lungă suită de fapte demonstrative, care să ateste ade-vărul 
imaginii poetice de mai târziu: deci apare o babă ghicitoare 
cu o dramă a ei, cu profeţii sumbre, deduse de romancier 
din destinul real al poetului, dar posibile oricând şi în 
biografia unui copil din epocă; apare şi o scenă fatidică, 
revenită apoi obsesiv în memorie, în care copilul Eminescu 
şi sora sa Harieta calcă umbra unei cruci proiectate pe 
podeaua unei cămări, într-o noapte cu lună. Şi tot aşa la 
Cernăuţi, la Blaj şi Bucureşti, la Viena, Berlin, laşi şi din nou 
la Bucureşti, o avalanşă de scene cu aparenţă de realitate 
(imaginate de autor sau date ca atare de memorialişti) ori 
vise, închipuiri plăsmuite după legile genului, creează un 
cadru verosimil din care în adevăr s-ar fi putut naşte opera 
eminesciană - cel puţin într-o parte mare a ei - dacă 
admitem principiul că orice operă de artă este un reflex al 
reali-tăţii, construit după legi proprii artistului, dar cu 
ajutorul unor componenţe deductibile din percepții şi 
reprezentări. Din acest punct de vedere, romanul în trei 
volume al lui Cezar Petrescu este o continuă demonstraţie 
pentru tezele de bază ale realismului literar. Că arta este 
dedusă din realitate printr-un sistem mult mai complex de 
conexiuni şi determinări; că sâmburul real este sublimat în 
materie estetică pe un drum incomparabil mai întortocheat; 
că adesea se pierde definitiv conştiinţa contactelor cu 
realitatea şi chiar se distrug aceste contacte, pen-tru ca ele 
să fie refăcute în planul realităţii artistice, diferită şi mai 
autentică pentru artist decât însăşi viaţa - toate acestea nu 
numai că nu fac obiectul romanului, ci par să nici nu-l 
preocupe de loc pe autor. Iotuşi, este cu neputinţă ca Cezar 


Petrescu să nu fi ştiut prin câte retorte trece substanţa 
reală până se converteşte în substanţă artistică. Dacă ela 
procedat cum constatăm în roman, nu e pentru că a ignorat 
realitatea artei, ci pentru că nu şi-a propus s-o abordeze pe 
aceasta, ci numai materialul ei primordial, senzațiile şi 
percepțiile, datele memoriei, reacţiile intime ale omului faţă 
cu realitatea, cu viaţa. Afirmația lui din prefaţă că „a 
cunoscut viaţa lui Eminescu ca un roman şi a căutat s-o 
reconstituie într-un roman” trebuie deci acceptată în 
întregime, iar trilogia sa trebuie interpretată din acest 
punct de vedere, care-şi stabileşte destule contacte cu arta, 
chiar dacă nu în miezul ei prometeic. Mai cu seamă pentru 
un public larg, care nu dispune de o amplă informaţie în 
domeniul biografiei eminesciene şi cu atât mai puţin în 
acela al operei poetului, romanul lui Cezar Petrescu 
suplineşte bine studiul istoriografie. Nu şi pe acela de 
exegeză critică, dar un contact biografic apropiat cu o 
operă este inestimabil ca stadiu preliminar în receptarea 
operei însăşi. Rezultatele cunoaşterii unei biografii pe calea 
romanului şi nu a cercetării ştiinţifice este şi mai plastică şi 
mai de durată, căci ea se compune nu doar din date, ci din 
scene, sau, mai exact, din date integrate în materialul 
concret, sensibil al vieţii, dacă nu cel autentic, în orice caz 
unul întru totul plauzibil. 

Trebuie subliniate toate acestea, pentru că romanul lui 
Cezar Petrescu a avut de întâmpinai, numaidecât după 
apariţie, una din cele mai redutabile opoziții din câte putea 
înregistra o carte - pe aceea a lui G. Călinescu. 

Privită în perspectiva timpului, ea îşi scade intensitatea 
prin faptul că autorul magistralei interpretări a vieţii şi 
operei lui Eminescu şi al monumentalei Istorii a literaturii 
române n-a mai insistat în ultimele decenii în contestarea sa 
definitivă a celor trei romane ale ciclului. Este adevărat că 
acestea nici nu s-au mai retipărit după 1945, astfel că 
intervenţia criticului nu era declanşată de faptul concret al 
prezenţei... fizice a cărţii. E posibil ca, în cazul reeditării 


romanului, reacţia sa să se fi produs din nou, poate chiar cu 
o demonstraţie suplimentară celei din Istoria literaturii 
române. Acolo se află însă unele teze care trebuie măcar în 
treacăt menţionate, cu prilejul unei reeditări ca aceasta - 
cu atât mai mult, cu cât prefața lui Cezar Petrescu se 
desfăşoară ca o ripostă polemică şi ca o autoapărare 
împotriva punctului de vedere călinescian; iar demonstraţia 
din Istoria literaturii române este, la rândul său, 
contraargumentaţia criticului la patetica replică a 
prozatorului din prefața romanului. împrejurarea obligă şi 
pe semnatarul rândurilor de faţă la reluarea unor observaţii 
ale sale, conţinute într-o carte despre Cezar Petrescu, de 
acum cinci ani, apărută pe când severul adversar al 
romanelor Luceafărul, Nirvana şi Carmen Saeculare trăia. 

Imputarea principală a lui C. Călinescu adusă trilogiei lui 
Cezar Petrescu constă într-un principiu care aparţine de 
drept teoriei literare. Criticul contestă posibilitatea 
romanului de a înfăţişa viaţa unei mari personalităţi - a 
geniului. Piesele demonstraţiei invocă exemple celebre şi 
fireşte nu se poate de loc nega strălucirea formulelor 
călinesciene care stabilesc drept primordială obligaţia 
romanului de a realiza tipologii, pe câtă vreme „viaţa 
geniului în genere este fără interes tipologic3”. A asimila 
geniul cu un negustor, ofiţer, impiegat, provincial, etc... - 
ceea ce face în serie romanul realist - înseamnă a-l 
transforma în simplu material statistic, în tip, adică a 
desfiinţa tocmai condiţia lui esenţială: genialitatea. - deci 
unicitatea, lipsa lui de repetabilitate. Un roman al familiei 
lui Eminescu - deci al mediului biologic în care apare geniul 
- acesta este cu putinţă, spune criticul: un roman al 
conflictelor care se nasc de aici, da, unul al relaţiilor cu 
societatea în general, de asemenea - nu însă şi unul al 
geniului însuşi! 

Însă viaţa geniului este, în cel puţin o latură a ei, 
asimilabilă tuturor celorlalţi oameni, argumentează 
scriitorul, şi el are dreptate. Genialitatea nu exclude 


umanitatea, ci o implică, deci un roman al acesteia din urmă 
poate lumina un crâmpei din cealaltă, dacă nu o poate 
reconstitui în întregime. Fără îndoială, ripostează criticul, 
însă această latură - umană - a existenţei geniului este 
exploatată de romancier în funcţia şi ipostazele ei identice 
în principiu oricărei alte serii tipologice, dar aceste funcţii şi 
ipostaze sunt brusc învestite cu condiţia genialităţii, pentru 
că sunt atribuite unei fiinţe ca Eminescu. Fapte pu-tând 
defini existenţe din ordinea stării civile balzaciene, sau, să 
spunem noi, din galeria personajelor lui Cezar Petrescu 
însuşi, capătă învestitura de a profila biografia geniului; 
invers, geniul e coborât la treapta biografică a oricărui tip 
din seriile literaturii realiste, cu satisfacția secretă a 
romancierului că faptele inventate sau reconstituite de el se 
luminează astfel în chip deosebit în mintea cititorului, 
obligat să creadă că ele aparţin chiar lui Eminescu! „Nu ar 
fi fost oare mai bine ca scriitorul să compună un roman 
curat în pură invenţie fără Eminescu, sau o biografie curată 
a lui Eminescu? ... Ar îngădui Cezar Petrescu ca în loc de 
Romanul lui Eminescu să zicem Romanul lui Popescu? Nu. 
Fiindcă toată nădejdea e pusă în interesul publicului pentru 
Eminescu însuşi ca existenţă istorică, nu pentru tipul 
reprezentat de Eminescu. Să înlăturăm pe Eminescu de pe 
copertă şi toată lumea ar rămâne de acord că viaţa 
povestită acolo nu e de nici un interes.” 

Fraza criticului rămâne totuşi, discutabilă, mai cu seamă 
în faţa argumentaţiei romancierului care demonstrează că, 
dincolo de funcţiile geniului concret, istoric, model al cărţii 
- substanţa acesteia se con-stituie dintr-un „teribil roman 
trăit” care e viaţa lui Eminescu însuşi. Aici suntem nevoiţi 
să-i dăm, cel puţin în parte, dreptate scriitorului! 

Să admitem, deci, că nu e vorba de Eminescu în cele trei 
romane, că excludem ideea reproducerii în roman a unui 
geniu real, ci, schimbând numele autentice ale oamenilor, 
operele citate şi tot ce se leagă de existenţa concretă a 
poetului Luceafărului, să ne închipuim că citim romanul 


unui artist imaginar, care însă are o biografie ca aceea din 
trilogia lui Cezar Petrescu. Aşadar, urmând succesiunea de 
fapte invocate de romancier în prefața sa şi în însuşi 
romanul, ce putem spune despre o istorie având în centrul 
său un copil înzestrat, iubitor de carte dar refractar 
disciplinei rigide şi programelor şcolare, într-o perioadă 
când diploma nu era decât în mică măsură cheia care să 
deschidă porţile afirmării în viaţă; acelaşi copil hoinăreşte 
cu trupele de teatru dintr-un fel de sfidare a spiritului de 
chivernisire al lumii prin care trece, el care-şi caută 
realizarea în planul ideilor şi al artei; tot el, adolescent, se 
îmbibă de suflu patriotic, de exemplele unui militantism 
sublim în direcţia naţională, anticipând o posibilă vocaţie de 
combatant; înfruntă spaţiile devorat de setea cunoaşterii şi 
de un neastâmpăr fun-ciar, inhalează cultură şi trece prin 
tot soiul de experienţe, circulând însă mereu prin 
vecinătatea artei, căreia e gata să-i jertfească totul, pentru 
a o cunoaşte, pentru a o crea; se îndrăgosteşte cu discreţie, 
cu disperare, cu candoare, cu patimă, îşi tăinuieşte 
mistuirea sau o converteşte în simbolice strigăte 
împrăştiate în cele patru vânturi, încearcă fără succes să se 
disciplineze, să devină una cu alţi semeni, sau se 
împotriveşte cu îndârjire, e lovit şi loveşte la rându-i, urcă şi 
coboară, mereu măcinat de atracţii şi pasiuni sublime - şi, 
tocmai când prinde steaua sa să strălucească, iar vocaţia să 
înfrângă anonimatul şi toată acea condiţie a seriei statistice, 
tocmai atunci biologia sa cedează, sub acţiunea unor factori 
oarecare. Ereditate? morb dobândit de-a lungul 
aventurosului itinerar străbătut? uzură prea mare a 
creierului? Şubre-zirea unui trup prea slab pus la încercări 
disproporţionate? accident? fatalitatea condiţiei 
personajului? etc. Şi aceasta nu după ani de afirmare, de 
triumf, ci în plină izbucnire, în plină luptă cu oamenii, cu 
sine, cu dimensiunile cosmice ale artei sale - pentru ca totul 
să se destrame dintr-o dată şi să se aştearnă liniştea 
nirvanică, preconizată filosofic sau poetic mai înainte şi 


devenită realitatea cutremurătoare a existenţei sale mai pe 
urmă. 

Dacă un asemenea roman ar rezista, cu un erou numit 
Popescu - şi el rezistă! - de ce oare n-ar avea durabilitate 
când faptele care-l compun aparţin biografiei lui Eminescu, 
fie ele şi inventate, nu numai reconstituite? Adăugându-se 
elementele de cronică a momentului istoric concret, de 
frescă socială, romanul îşi sporeşte cei puţin puterea de 
evocare, dacă îşi restrânge în chip voit graniţele între care 
să opereze ficţiunea, limitând-o pe aceasta la faptele oferite 
de biografii lui Eminescu şi de documentele rămase din 
epocă. 

De altfel, speța romanului include astăzi cu mult mai multe 
disponibilităţii şi modalităţi, de la cea care se sprijină pe 
invenţie curată, indiferent dacă pleacă de la cazuri 
autentice, până la romanul biografic sau autobiografic. 
Evadarea romanului în afara teritoriului guvernat de legile 
realismului, e mai de mult timp acceptată de scriitori, de 
critică şi de cititori. Cele trei volume ale lui Cezar Petrescu 
se constituie deci ca un roman şi acesta este Romanul lui 
Eminescu! 

Care este valoarea sa literară propriu-zisă, aceasta este o 
altă chestiune, asupra căreia nu are rost să se insiste prea 
mult în paginile de faţă. Sunt totuşi indispensabile câteva 
menţiuni, care justifică parţial şi nemulţumirea lui G. 
Călinescu. 

Mai întâi, din principala calitate a cărţii decurge şi 
principalul ei defect. Reconstituirile din roman se spriijnă 
pe documente sau mărturii şi prezenţa acestora este mereu 
de natură să identifice coordonatele personalităţii poetului 
- devenit erou literar - şi să sugereze sursele prime ale 
operei sale, materialul din care s-a zămislit aceasta. Dar 
necesitatea unui cadru cât mai „eminescian” - cadru social 
şi cadru natural - l-a dus pe romancier la o insistenţă care, 
poate, infor-mează prin parafraza poeziilor şi articolelor, 
dar şi diformează prin insistenţă, prin inflaţie, prin 


reproducere prea fidelă. Când scriitorul a pretins să nu-şi fi 
propus a pătrunde în tainele procesului creator însuşi, 
trebuie să-l credem cu măsură. Realitatea e că ela 
simplificat acest proces, reducându-l pentru o mare parte a 
lui la transcripţia unui material brut, parcă prezent obiectiv 
în natură în formele din poeziile şi din proza eminesciană. 
Dacă lucrurile s-ar fi prezentat aşa, genialitatea 
eminesciană s-ar fi redus la înregistrări biografice şi la un 
fel de consemnare arhivistică a realităţii înconjurătoare. 
Procesul de creaţie ar fi, în acest caz, doar unul de selecţie, 
nu unul de re-creare a existenţei. În adevăr, poezia pluteşte 
în jurul nostru, dar nu finită, ca poemele, nici ca pietrele 
lustruite de timp, ea trebuie nu doar extrasă, nici doar 
culeasă de pe unde se află, ci efectiv creată, plăsmuită, 
imaginată, etc. 

Aceasta pe de o parte. 

Pe de altă parte, se manifestă pe tot parcursul cărţii acea 
tentaţie către dilatare, care a devenit, după 1934, primejdia 
cea mai mare pentru scrisul lui Cezar Petrescu. Iscusinţa sa 
de a crea roman, de a da în permanenţă iluzia vieţii trăite, 
subliniată copios în epocă, s-a însoţit, mai cu seamă după 
1934, cu ceea ce E. Lovineseu a denumit inflaţie şi care a 
cuprins în mrejele ei toată literatura prozatorului scrisă de 
aci încolo, vreme de aproape trei decenii. Cele trei cărţi ale 
trilogiei despre Eminescu sunt primele care înregistrează 
simptomele acute ale maladiei, până atunci mai mult 
latentă. Fenomenul unei proliferări crescânde a cuvântului, 
a frazei, cuprinde în măsură şi mai mare ciclul 1907 şi apoi 
Ochii strigoiului, apărute în primii cinci ani după Carmen 
Saeculare, adică începând chiar cu 1937. Scriitorul nu mai 
gândeşte acum decât în trilogii, el care-şi programase 
„Cronica românească a veacului XX” în romane cu existenţă 
autonomă. De la trilogii ambiția urcă la ciclul de şapte 
romane al Neamului Vardarilor, ca un intermezzo în acest 
proiect vast vine Carlton care, dacă nu e trilogie, e triplă 
serie de noi „deeameroane”. Sfârşitul războiului a 


zdruncinat proiectele mai mari decât o viaţă de prodigios 
romancier - Cezar Petrescu are poate douăzeci de romane 
anunţate şi nescrise, alături de cele vreo cincizeci de 
volume apărute (nuvele, romane, piese de teatru, articole, 
etc.) - a zdruncinat proiectele, dar a accelerat inflaţia, de la 
Adăpostul Sobolia la Războiul lui lon Săracul şi Iapirul, şi 
de aici la manuscrisul noii trilogii, a lui Vladim, rămasă 
neterminată, dar şi cu neputinţă de publicat integral, 
tocmai din cauza fenomenului amintit, ajuns aici la 
paroxism. 

Luceafărul, Nirvana şi Carmen Saeculare îl înregistrează 
parţial şi, într-o privinţă, cu urmări instructive pentru 
lector, cu toate că refractare literaturii propriu-zise. E 
vorba de un fei de suprademonstrare, supraanticipare a 
artei şi tezelor eminesciene, cu ajutorul unor prea copioase 
parafraze din opera poetului; e vorba, de asemenea, de o 
prea amplă peroraţie atribuită în primul rând lui Eminescu 
- dar şi altor personaje cu existenţă reală (Caragiale, 
Slavici, etc.) - peroraţii în care parafraza de până acum e 
înlocuită cu invenţie curată şi aparţinând în măsură prea 
mare lui Cezar Petrescu. Teoria geniului construită în 
prelungirea însemnării lui Eminescu pe un manuscris al 
Luceafărului şi reprodusă ca motto al romanului („... Dacă 
geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de 
noaptea uitării, pe de altă parte, însă, pe pământ nu e 
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n- 
are moarte, dar n-are nici noroc...) - această teorie este a 
lui Cezar Petrescu. Ea e plauzibilă dacă pornim de la citatul 
de mai sus, dar e oferită cu îndrăzneală exagerată pentru 
vârsta poetului - abia doi ani peste douăzeci - şi creează 
imaginea unui pesimism nici măcar livresc, (aşa cum putea 
fi al lui Eminescu la acel stadiu al creaţiei) a unei constante 
a personalităţii sale în termenii pe care opera sa îi va atesta 
abia mai tirziu. Viziunea mitologică a ge-niului, aparţinând 
ca o metaforă literaturii în genere şi ideologiei lui Cezar 
Petrescu însuşi, după cum rezultă din alte scrieri ale sale, 


este atribuită şi făpturii biologice a lui Eminescu şi 
sistemului său de gân-dire. De unde şi ideea fatalităţii care 
urmăreşte geniul, diferită de formula maioreseiană; aceasta 
se restrângea la a constata că „răul” de care suferea 
Eminescu era „de un fel curat moral”, deci explica poezia 
lui prin componentele structurii psihice specifice a poetului 
(şi prin ereditatea încărcată). 

Dar fatalitatea condiţiei de geniu nu e unica explicaţie a 
dramei eminesciene în roman, deşi cea mai amplă şi cea 
asupra căreia cititorul e avertizat cel mai larg, încă din 
citatul aşezat ca motto. Teza lui Maiorescu, amintită câteva 
rânduri mai sus, e şi ea prezentă şi de loc în plan secund. 
Nici cu ea nu s-au epuizat însă explicaţiile problemei, 
despre care se ştie cât de mult a solicitat pe exegeţi, de la 
istorici literari şi psihiatri, până la astrologi! Romancierul 
realist din Întunecare, Calea Victoriei şi Plecat fără adresă a 
fost evident ispitit să caute explicaţia eşecului unui erou 
generos cum a fost Eminescu, în adversitatea societăţii prin 
care el s-a purtat. Oscilaţia între a-l vedea pe poet un 
damnat prin condiţia genialităţii sale sau prin controversa 
lui continuă cu societatea o întâlnim permanent în roman, 
nedecisă într-o parte sau alta. Eroul de roman Eminescu 
face parte, deci, din seria destinelor curmate tragic de o 
societate care, încă din perioada ei de ascensiune, 
contemporană cu poetul, îşi vădea voracitatea cumplită faţă 
de minţile lucide, de felul lui Radu Comşa, Zaharia Duhu, 
Nicolae Apostol. Lucrau aici în conştiinţa prozatorului 
ecourile Glossei, ale Scrisorilor, ale multor fraze din 
corespondenţa lui Eminescu sau din memorialistica 
închinată lui. 

Şerban Eminoviei, fratele poetului, lansează în roman şi o 
altă explicaţie a dramei - aceea a consecinţelor pe care le-a 
avut pentru copiii căminarului trimiterea lor prea 
ambițioasă la şcoli, în condiţii mizere: lipsă totală de bani 
pentru asigurarea unui minim de confort şi de hrană. 


Spiritul de boemă înnăscută al poetului este ultima dintre 
explicaţiile majore date de scriitor traiectoriei tragice a lui 
Eminescu. Nici acesta însă nu face decât să se intersecteze, 
în nici un caz nu se suprapune cu explicaţia lui Maiorescu 
despre lipsurile în care a trăit poetul (s-a complăcut, le-a 
preferat - sugerează Maiorescu) lipsuri acuzate de Cara- 
giale în articolul său Ironie, scris în totală opoziţie cu 
criticul Junimii. Nu se suprapune, pentru că acestei boeme 
Cezar Petrescu îi adaugă un amănunt, plauzibil şi acesta, 
anume al contractării unei boli, neîndurătoare pentru acea 
vreme, datorită unui fel de disperată ascultare de către 
poet a „tentaţiei către tină”. O alunecare de-o clipă ar fi 
strecurat otrava în sângele poetului! 

Nu vom putea să-i reproşăm, totuşi, romancierului, de a 
nu se fi oprit la una din aceste cinci explicaţii ale dramei, ci 
de a le fi dat pe toate. Preferinţa sa pare să încline către 
prima din ele, a damnării genialităţii, a fatalităţii condiţiei 
de geniu. Interpretările succesive şi corelările cu celelalte 
explicaţii poartă însă problema într-un perimetru realist, 
temperând ideea fatalităţii, pe cea a deciziei divine, cu 
sugestii din domeniul posibilului: ereditate, adversitate 
socială, condiţii mizere de trai, o boală fără vindecare în 
epocă. Surprinzător e însă că cititorul nu are nicăieri, pe 
parcursul romanului, senzaţia contradicţiei, cu toate că 
explicaţiile se intersectează şi numai uneori sunt 
complementare. Aici intervine arta romancierului, care 
creează mereu impresia vieţii trăite (formula aparţine lui G. 
Călinescu, aplicată la alte romane ale scriitorului) şi 
acreditează toate versiunile, autentifică toate episoadele, 
chiar acele în care se resimte la lectură povara diluţiei. 
Dacă, totuşi, una dintre explicaţii apare mai fastidioasă - 
cea dedusă din fatalitatea ce ar însoţi condiţia geniului - 
lucrul se petrece tocmai din cauza supraargumentării. Ea 
invadează, copleşind discuţiile poe-tului cu criticul vienez, 
personaj fantast de strigoi şi de proroc rău, aparţinând unei 
tipologii şi ea scumpă lui Cezar Petrescu: oamenii bolnavi 


de prea multă luciditate, cu prea mare putere de 
divinaţiune, grafologi, fizionomişti, profeţi din intuiţie şi 
stăpiniţi de o vocaţie rea, a denunţării adevărului care 
doare, care loveşte. Comşa devine un astfel de spectru în 
Întunecare; insurgentul Vasile Mogrea de asemenea; la fel e 
personajul misterios Spartacus, anarhistul din Calea 
Victoriei; această condiţie şi-o dobândeşte Zaharia Duhu în 
Aurul negru; o au Ioachim Grult în Duminica Orbului, 
Eleazar în Baletul mecanic şi Greta Garbo, Picu Hartular şi 
Grigore Panţâru în Oraş patriarhal; la treapta ei supremă e 
destinat să ajungă Bogdan Cernegură în Ochii strigoiului. 

Personajul, prezent şi în nuvelele scriitorului, în ciclul 
consacrat lui Eminescu e unul dintre conturele cele mai 
stranii, cu un mai accentuat sadism în profesarea lucidităţii 
sale ostentative, coborâtoare în roman dintr-un fel de 
imagini inversate, caricate, ale lui Schopenhauer, 
Nietzsche, ale filosofilor sceptici ori cinici. Scriitorul îi 
atribuie lui Eminescu nu numai ambiția de a-i semăna 
criticului vienez, dar şi dobândirea treptată a unui profil pe 
măsură. Literar, şi aceasta e o procedare plauzibilă, dar 
lucrul e prea puţin eminescian în spiritul realităţii şi, în 
orice caz, e forma în care scriitorul a văzut concretizându- 
se schopenhauerianismul poetului. Merită însă subliniat şi 
faptul că acest critic vienez, cu înfăţişare şi apucături de 
Mefisto, îl ajută pe Eminescu să-şi şubrezească bazele 
receptării filosofiei lui Schopenhauer, ca şi ale „Nirvanei”, 
chiar să consimtă la ideea falimentului lor în ce priveşte 
posibilitatea de a şi-l acapara. În orice caz, argumentele 
furnizate de Cezar Petrescu în scăpărătoarele discuţii ale 
celor doi constituie un exerciţiu interesant, instructiv, dând 
prilej de meditații justificate cu privire la realitatea şi la 
adâncimea stratului schopenhauerian în opera poetului şi în 
gândirea lui. 

Încă un cuvânt despre galeria de eroi reali, românii care 
populează cartea, de la colegii din timpul şcolii de la Viena, 


până la scriitorii întâlniți la adunările Junimii de la Iaşi şi de 
la Bucureşti. 

Cu excepţia lui Radu Dospinescu şi a lui Tilică Brăboiu, 
ambii aparţinând ficţiunii şi necesari pentru a denumi două 
ipostaze total diferite ale liberalismului din epocă - cea în 
dispariţie, a generoşilor şi dezinteresaţilor paşoptişti şi 
unionişti, şi cea a profitorilor ulteriori, grăbiţi să acapareze, 
să urce prin orice mijloace - toate celelalte personaje au un 
mai mic sau mai mare temei de autenticitate. Scriitorul 
însuşi i-a cunoscut pe unii, în chip direct; i-a reconstituit pe 
ceilalţi din mărturii şi documente. Verosimilitatea lor e în 
afara oricărei în-doieli, deşi figurile sunt reduse la câte-o 
mască, iar psihologiile la câte-o singură trăsătură. Chibici e 
„pasărea turcească”, Ioniţă Bumbac e „râşniţa” - 
demagogul iremediabil, Ştefaniuc e prietenul devotat, 
Pogor e glumeţul generos, pasionat cu regularitate de 
ultima carte citită, Maiorescu e sever şi grav, etc., etc. 

Reducţia conturelor e totuşi acceptabilă în romanul realist, 
la figu-rile de al doilea şi al treilea plan, şi o putem accepta 
şi în ce priveşte prezenţa personajului Caragiale pentru 
care paleta prozatorului îşi descoperea valenţe întrucâtva 
mai bogate. Unde procedeul nedreptăţeşte flagrant e în 
cazul Slavici, foarte prezent în al doilea şi al treilea volum, 
dar în ipostaza unui fel de funcţionar mărunt, grijuliu şi 
dispus la chivernisire mediocră, lipsit de personalitate, încet 
la minte şi la scris. Imaginea e de-a dreptul falsă şi nu are 
decât elemente disparate din adevăratul profil al părintelui 
Marei şi al gazetarului de la Tribuna. Semnatarul acestor 
pagini a solicitat autorului explicaţii, în cursul 
îndelungatelor convorbiri privitoare la cele trei romane, 
care s-au purtat în anii 1958-1960. El crede că poate oferi 
cititorilor un cuvânt lămuritor în această chestiune, singura 
dintre toate încălcările adevărului în roman de natură să 
contrarieze profund. Originea împrejurării stă într-un 
element biografic: tânărul gazetar Cezar Petrescu, 
codirector al revistei Hiena, apărută în 1919, l-a vizitat pe 


bătrânul Slavici, curând după încheierea războiului. Atunci, 
autorul Morii cu noroc nu se putea socoti pe sine câtuşi de 
puţin un norocos! Războiul se sfârsise împotriva 
previziunilor lui. Îi adusese tristeţea unor acuzări grave, 
care i-au întunecat ultimii ani ai vieţii şi i-au creat în jur o 
gheaţă - pentru care contemporanii n-au simţit destule 
îndemnuri s-o sfărâme. Ultimul dintre marii junimişti era 
acum un izolat cu prea puţine punți de comunicare şi chiar 
fără dorinţă de comunicare cu contemporanii. Trăia în 
lumea amintirilor, refuzat de prezent şi refuzându-şi 
prezentul. Septuagenarul i-a apărut în acest chip tânărului 
gazetar, care abia îşi dibuia rosturile scriitoriceşti. Icoana 
fostului prieten al lui Eminescu l-a zguduit şi i s-a imprimat 
în dimensiunile sufleteşti care apoi s-au transmis cărţii 
despre poetul Luceafărului, fără ca romancierul să observe 
că stabilea un profil total nedrept lui Slavici cel din 1870 şi 
1880 după chipul septuagenarului din 1920, surprins într- 
una din clipele lui de derută morală şi fizică. Cezar Petrescu 
a convenit în cursul discuţiilor că a fost poate nedrept, 
literar şi omeneşte nedrept, cu loan Slavici. 

Şi a făgăduit să întreprindă oarecari corectări, atenuări, 
eliminând din leit-motivul prea frecvent al încetinelii, 
metodei şi chiverniselii eroului său, dar neputându-se 
despărţi de imaginea pe care i-a lăsat-o întâia sa întâlnire 
cu modelul din viaţă al eroului de roman. Vârsta şi apoi 
moar-tea nu i-au îngăduit lui Slavici să ofere confratelui său 
mai tânăr - care totuşi călca şi pe urmele autorului Marei în 
drumul său de romancier - o altă icoană a profilului său. 
Nici lui Cezar Petrescu moartea nu i-a mai dat răgazul unor 
intervenţii în textul care-l privea pe Slavici. A lăsat 
neterminate, nerevizuite, nedefinitivate, pe alocuri cu 
adaosuri prea apăsate, alteori cu renunţări pripite la 
viziunile iniţiale din roman - şi unele şi celelalte căutări ale 
formei ultime a acestei cărţi. Însă cititorul trebuie să ştie 
încă o dată că nu numai Slavici e diferit în cartea lui Cezar 
Petrescu de cel din realitate, că Eminescu însuşi, atât de 


autentic ca erou de roman, nu coincide, adesea în laturi 
esenţiale, cu adevăratul Eminescu. Nu l-a înfăţişat ca atare 
nici E. Lovinescu în romanele sale aproximativ 
concomitente cu ale lui Cezar Petrescu, Bălăuca şi Mite, 
intitulate după două din iubirile poetului: Veronica Micle şi 
Mite Kremnitz; nici Mircea Ştefănescu în piesa sa mai nouă, 
numită cu numele poetului. Monografii sunt singurii care au 
circulat prin apropierea adevărului despre poet, atât cât le- 
a îngăduit autenticitatea surselor şi puterea interpretării 
proprii. Pe adevăratul Eminescu, are dreptate G. Călinescu, 
nu-l găsim într-un roman; în romane îi găsim pe adevărații 
Dinu Păturică şi Tănase Scatiu, Vitoria Lipan şi lon, Radu 
Comşa, Demetru-Ladima, Darie sau Moromete! 

Şi totuşi, Luceafărul, Nirvana şi Carmen Saeculare sunt 
cărţi nu numai de un farmec deosebit, dar cu o putere 
incontestabilă de a zgudui conştiinţele şi de a imprima în 
conştiinţe componentele unei biografii exacte sau 
verosimile, din care să crească apoi, o dată cu trecerea 
anilor şi cu sporul de cunoaşteri, judecăţi, emoţii şi 
interpretări, imaginea adevăratului Eminescu. 

MIHAI GAFIŢA 


SFÂRŞIT 


1 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, E. P L., 1964, pp. 
226,221. 

2 A făcut-o pe urme sugerate de poet însuşi, într-o poezie: 

Fiind băiet, păduri cutreieram Şi mă culcam ades lângă 
izvor, lar braţul drept sub cap eu mi-l puneam S-ascult cum 
apa sună-ncetişor; 

Un freamăt lin trecea din ram în ram Şi un miros venia 
adormitor; 


Astfel ades eu nopţi întregi am mas Blând îngânat de-al 
valurilor glas. 

3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până 
în prezent, Ed. Fundațiilor, 1941, pog. 638.