ZAMFIRESCU, O. II.ocr._pypdf2

DUILIU ZAMFIRESCU 


O P E R E 

Ediţie îngrijită, 

prefatțd, note, 
glosar de 


MIHAI GAFIŢA 


la 
ROMANUL  COMĂNKŞTENILOR 


SCRIITORI ROMÂNI 


EDITURA MINRRVA 
BicBrîfii, 7970 


NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI  U-ROMANUL  COMĂNEŞTENII.OR 


Volumul do faţă, al doilea din SfHa Operelor lui Duiliu Zam- 
firescu, adună pentru prima oară laolaltă cele cinci romane ale ciclu- 
lui Comăneştenilor: Viata la iară. Tănase Scatiu, în război, îndrep- 
tări şi Anna; mtrucît, după ce) dinţii război mondial, autorul a inten- 
tional să scrie un nou roman, in continuarea ciclului — Iară însă a 
kbuti să aştearnă pe hîrtie decit un singur capitol — se include şi 
acest Început, pină acum inedit; de asemenea, finind seama că unele 
din edițiile romanelor au fost precedate de prefețe ale autorului, fele 
se reproduc pentru valoarea lor documentară, pentru problemele 
abordate şi, mai ales, pentru că, intr-o hună parte a lor, sînt pagini 
de literatură autentică. 


Soarta editorială a romanelor din ciclul Comăneştenilor a fost 
vitregă ani de-a rîndul. Toate au apărut in volum la mari distanţe 
după publicarea lor în revistă; cea mai mare a fost la Tănase Scatiu — 
nu mai puţin de doisprezece ani; pentru celelalte, spaţiul respectiv 
a fost mai mic: îndreptări — şase ani; în război şi Anna — cîte patru 
ani; Viața la ţiiră -- trei ani. 

Cu excepția primei ediţii di» în război, publicată inlr-o „edi- 
țiuno populară” de Tipografia „Clemenţa” (1902), şi a celei din 
Anna, scoasă de editura C. Sretea in 1911, toate celelalte ediţii ale 
cielului, intre 1898 — cind apare Viața la fară — şi 1922 — cind 
moare scriitorul — au fost de tip „Biblioteca pentru toţi”. Prima 
ediţie de nivel superior acestora, proiectată de Duiliu Zamfirescu 
însuşi şi pregătită întrucîtva de el, a început să se publice Ia „Cul- 
tura naţională”, curînd după moartea sa, dar s-a oprit la al doilea 
roman din ciclu. Abia în 1934, Editura „Scrisul romanesc”, Craiova, 
a întreprins publicarea exhaustivă a operelor scriitorului, sub 'îngri- 
jirea Marianei Zamfirescu-Harincescu, scoțind cu acest prilej şi «fio 
cinci romane, în cinci volume separate, intitulate generic Romanul 
Comăneştenilor, după denumirea dată dc scriitor în unele tfxtf ale 
sale şi menţionată ca atare şi pe coperta interioară a ediției din 
„Cultura naţionala”. 


Capacitatea de difuzare a colecţiei „Biblioteca pentru toţi” 
era relativ mare, comparativ cu [tirajele obişnuite ale romanului in 


epocă, dar înfăţişarea grafică şi acurateţea textului erau de nivel 
scăzut. Din această cauză, numeroasele deosebiri de text din aceste 
ediţii, faţă de manuscrisele originale şi faţă de primele publicări în 
reviste, nu pot fi considerate In mod serios ca fiind datorite interven- 
ţiilor autorului; există numeroase dovezi că ele sint, in mare majori- 
tate, erori tipografice. De altfel, Viața la iară şi în război au apărut 
in primă ediţie în timp ce autorul era la Roma, deci nu supraveghesse 
el însuşi apariţia, nu efectuase corectară şpalturilor, operaţia fiind 
considerată în acea vreme cu prea puţină exigenţă. Cfnd a putut-o 
face, la întoarcerea in ţară, n-a simţit, probabil, atracţie pentru o 
atare întreprindere şi şi-a revăzut cu destulă uşurinţă textele, chiar 
atunci cînd declară că le-a citit in vederea unor intervenţii. „Pentru 
a revizui textul a trebuit să-l recitesc", afirmă el in prefața ediţiei a 
patra din Viața ia fără. Revizuirea promisă nu pare să fi avut loc, 
căci deosebirile faţă de ediția anterioară sînt minime, iar cele mai 
multe erori se perpetuează, sau apar altele. Lucrul s-a petrecut desigur 
Ia fel si cu celelalte romane, şi nu alta va fi fost in esenţă situaţia cu 
Viata'la țară, ediţia 1922, şi Tănase Scatiu, 1923, de la „Cultura 
naţională", considerate drept ultima expresie a dorinţei autorului şi 
despre care s-a afirmat că le-a controlat el insuşi cu atenţie, înainte 
de moarte. A arătat acest lucru Marin Simionescu-Rîmniceanu, în- 
grijitorul colecţiei la această editură şi rudă apropiată cu scriitorul 
(mama sa, Elena S.R., un viitor model al Saşei, era vară cu Duiliu 
Zamfirescu). Ediţiile respective ale acestor două romane au fost luate 
cu consecvență drept texte de bază în toate reeditările de pînă acum. 
Ediţia prezentă porneşte şi ea de la textele din „Cultura naţională", 
realizind pentru prima oară, la Tănase Scatiu, şi confruntarea cu 
manuscrisul original, despre care s-a crezul că trebuie considerat 
pierdut; el se păstrează, cu un mic număr de pagini lipsă (filele 67—89). 


Cu puţin înainte do moartea sa, Marin Simionescu-Rîmniceanu 
ne-a arătat însă că lectura lui Duiliu Zamfirescu, în vederea reedi- 
tării definitive a celor două romane, a fest fugară şi aşa-zisele moderni- 
zări ale expresiei, pe care le-ar fi intenţionat scriitorul, sînt de fapt 
inexistente. Lucrul e explicabil, dacă ne gindim la multiplele ocu- 
paţii ale lui Duiliu Zamfirescu în anul 1922: călătoriile în străină- 
tate, marile supărări pe care le avusese (moartea fiului mai mic, adversi- 
tăţile în viaţa publică etc). Poate exista chiar îndoiala dacă acele 
puţine modificări faţă de ediţia 1914 le-a efectuat scriitorul însuşi 
sau nu cumva editorul său. Oricum ar fi, ediţiile din „Cultura naţio- 
nală" au stat probabil şi sub ochii scriitorului şi trebuie să le socotim 
drept acelea de bază, cu toate că şi ele perpetuează mai multe erori, 
foarte evidente. In ediţia prezentă.'cîteva astfel de erori au fost corec- 
tate, după Convorbiri literare, în cazul Vieţii la fară (versiune, oricum, 
mai apropiată de manuscrisul iniţial) şi după manuscris în cazul lui 
Tănase Scatiu. 


In ce priveşte Insă în război, aici avem mărturia scrisă a autoru- 
lui că, cel puțin îa cazul unui comunicat, el n-a fost de acord cu înlă- 
turarea lui de la publicarea în Convorbiri literare, aşa cum îi ceruse 
Titu Maiorescu. Scrisoarea sa este categorică în această privinţă: 
„Admit cîteva propuneri şi anume: reducerea poexiei, înlocuirea 
cuvîntului reintegrare (nu a frazei întregi), frigurile infectiee şi alte 


cit.iva miji (iîtiliî... Intrucît priveşte ordinele de zi, admit şi aci 
rr'ducfiva celui dinţii, aşa cum ii cereţi. Daţi-mi voie să nu admit pe 
al doil-a” (scrisoare din '30 oct./II nov. 1897). Titu Maiorescu a operat 
el însuşi, cu mina lui (cu creion roşu), unele reduceri: cîteva strofe- 
la poeziile patriotice ale lui Milescu, cîteva enumerări de morţi in 
război sau relatări despre mersul operaţiunilor pe fronturi, caracte- 
rizate de critic pe marginea romanului. cu creion roşu, dreft: „Prea 
mult detai milităresc". Iată cîteva din acestea: „La 29 august se ține 
un alt consiliu de război între domnitorul românilor, marele duce 
Nicolae şi comandanții de corpuri"; — „Căpitanul Carcaliu cade, 
căpitanul Panu cade. Cad iocotenenţii Teleman şi Slăvescu; subloco- 
tenenţii Brnciner.... (nume indescifrabil) Iloria, Ulescu, larca, Mar- 


covici, Paciurea, Merişescu, care ucişi, care răniţi!!; — „Şi scoşi 
din luptă căpitanii Văleanu, Manoiescu, Sişman. Cu dînşii 1200 de 
soldaţi, omoriţi or răniţi”; — „Frigurile infective, caracteristice 


răniților". Dar, cu toată opoziţia autorului, foate argumentată, Titu 
Maiorescu a înlăturai, la publicarea în Conrorbiri literare, nu numai 
cea mai mare parte a primului ordin de zi — a cărui reducere fuses& 
acceptată de scriitor — ci şi pe cel de-al doilea în întregime, pre- 
cum şi un paragraf privind teatrul de operaţiuni. Aceasta a făcut pe 
Duiliu Zamfirescu să noteze următoarele, pe o pagină de manuscris, 
unde se află textul ordinului de zi in cauză, tăiat (cu creion negru dft 
astă dat.ăj: „Pagiriele a:eţtja nu au fost culese: concesiune făcută de 
mine d-lui Maiorescu. Nu împărtăşesc nici astăzi părerea d-lui M., 
deşi am cedat: în acest ordin de zi se cuprind lămuriri naive, de cea 
mai intensă dramaticital.-;, pe care un roman trebuie mai cu seamă să 
le d.'a. Nimic nu-î interesant ca realitatea!... 


Dacă vreodată romanul se va retipări, după moartea mea, doresc 
să se pună şi paginelc acestea. Roma, 1898." Iarpe pagina de gardă a 
manuscrisului, legat cu mare îngrijire, în piele galbenă, se află notată, 
alături de indicarea locului unde a fost scris romanul, următoarea 
precizare: „Micele semne cu cerneală roşie sunt puse de d-l Maiorescu". 
E o formă de a comunica editorilor viitori dezacordul faţă de ampu- 
tarea textului. efectuată de Maiorescu, şi, implicit, sugestia de a lua 
de bază nu vreunui din textele publicate, ci manuscrisul original. 
lată un prim argument pentru care ediţia de faţă porneşte, în căzu! 
romanului în război, de la manuscrisul lui Duiliu Zamfirescu, revăzut 
de el în anul 1898, după publicarea în Convorbiri literare, cu care 
prilej a întărit, el însuşi o parte din tăieturi, acele operale de Maio- 
rescu, sau şi de altcineva la indicaţia acestuia. 


Tocmai de aceea pasajele „reduse", cu aprobarea scriitorului încă 
in scrisoarea lui din :iu oct./Il nov. 1897, nu au putut fi introduse în 
text, în ediţia prezentă, deoarece, peste liniile cu creion roşu ale lui 
-Maiorescu, peste cele cu creion negru ale altcuiva din redacţie — poate 
Mihail Dragomtiescu, dtiiiă cum se deduce dintr-o semnătură pe ma- 
nuscris — însă desigur la indicaţia criticului, scriitorul a şlers apăsat, 
pe manuscris, cu Luş negru, pasajele lipsă din Convorbiri literare. 
Insă, în afara acestora, textul din Convorbiri literare mai prezintă 
un număr de diferenţe față de manuscris — sînt cîteva mici modi- 
ficări şi tăieturi de Lext, făcute la publicare de vreun redactor sau 
corector, însemnate de acesta pe paginile autografe ale lui Duiliu 


Zamfirescu, dar neînsuşite de scriitor la revizia textului din 1898. 
In consecinţă, ele figurează in ediţia de față în forma inițială, dată 
de autonii romanului, nu in c“a ulterioară, din Convorbiri hternr,-, 
care a fost luată drept text de bază în majoritatea edițiilor de pină 
acum. 

Ediţia de faţă ia, deci, drept test de bază pentru romanul Jn 
război, manuscrisul original, cu modificările operate In tuş negru, 
de către Duiliu Zamfirescu, nu şi cu ştersăturile sau adausurile în 
creion negru sau roşu, acestea aparţinînd, cum s-a spus, redacției 
Convorbirilor şi nefiind acceptate de scriitor. 

Pentm îndreptări, de asemenea, textul de bază este manuscrisul 
lui Duiliu Zamfirescu. Cu prilejul apariţiei acestui roman în Litera- 
tură şi artă română, scriitorul recomanda lui N. Petraşcu să urmă- 
rească el însuşi tipărirea, pentru a păstra cîteva pronunțţii specifice 
transilvănene: „Te rog să revezi tu insuţi corecturile ca să nu se tipă- 
rească greşit cuvintele notarului cind zice parale, latin etc." N. Pe- 
traşcu a urmat, în parte, recomandarea autorului şi a păstrat în 
revistă mai toate pronunţiile specifice menţionate. Dar în ediția 
„Biblioteca pentru toţi” şi in cea ulterioară, „Scrisul românesc”, 
vorbirea notarului şi a transilvănenilor şi-a mai pierdut din cele 
citeva particularităţi — cum s-a petrecut, de altfel, cu pronunţiile 
sau grafiile mai deosebite şi in celelalte romane şi, adesea, cu cuvinte 
întregi. Prima ediţie în volum a acestui roman r<pn duce. probabil, 
textul din Literatură şi artă română, dar se vede că ea n-a fost supra- 
vegheată de autor, cu toate că se afla în ţară la apariţia ei, astfel că 
pronunţiile notarului, despre care îi vorbise lui N. Petraşcu. nu s-au 
păstrat cu consecvență. fi încă un argument pentru a conchide că 
Duiliu Zamfirescu iiu'a-a ocupat el însuşi, cum ne-am putea închipui 
astăzi, de apariţia volumelor, de unde obligaţia pentru editor de a 
merge, acolo unde e cu putinţă, la manuscrisele sale, nu la publicaţii 
ulterioare. 


Cum din manuscrisul Anna se păstrează doar primele 63 de pa- 
gini — cele apărute în Convorbiri literare în 1906 — acestea au fost 
adoptate drept text de bază pentru ediţie, iar pentru rest s-a urmat 
textul din revistă, fiind în orice caz mai apropiat dc original decît 
reproducerile ulterioare. (în cap. Note şi variante se menţionează şi 
diferențele din revistă faţă de paginile de manusris existente). 


întrebarea firească pe care şi-o vor punt-, deopotrivă, cititorul 
si cercetătorul, este dacă, adoptind pentru odi(ia de fală drept tex! 
de bază cînd o ediţie din 1922 — 1923, cînd manuscrise din perioada 
1895 şi 1901, cînd un text apărut în revistă, in 1910, nu cumva cri- 
teriile de editare se amestecă, şi se alătură unele de altele forme ale 
lucrărilor despărțite între ele prin spaţii de timp mergînd pînă la un 
sfert de veac. 

In primul rînd nu e vorba de trei criterii diferite în stabilirea 
textului, la cele cinci romane, ci de preocuparea — unică — de a 
respecta cît mai apropiat formulările scriitorului. Se presupune, aşa- 
dar, cu un anumit temei, că primele două romane ale ciclului au fost 
revăsute de scriitor pentru o ediție definitivă, şi această formă a fost 
adoptată drept text de baia; pentru ultimele trei s-a mers direct la 
manuscrisul iniţial sau, in lipsa lui. la prima publicare 


10 


Această procedare nu are drept rezultat o discontinuitate sensi- 
bilă între romanele cu text de bază în ediția 1922—1923 şi între cele 
care pornesc de la manuscrisele din 1895 — 1900, nu reprezintă o 
anacronică r.'inviere a unui stadiu lingvistic depăşit în activitatea 
lui Duiliu Zamfirescu, intrucît„„modernizările" despre care s-a vorhit 
în legătură cu ediţia din „Cultura naţională" sînt minime, ele privind 
doar cîteva forme de grafie şi cîteva expresii, mai fidele pronunțării 
moldoveneşti. Cum s-a amintit mai sus, sînt însă îndreptăţite chiar 
îndoielile, dacă atari diferenţe faţă de ediţiile anterioare îi aparțin 
lui Duiliu Zamfirescu sau editorului său Marin Simionescu-Rîmni- 
ceanu. O comparaţie minuțioasă a manuscriselor scriitorului din pe- 
rioada 1895 — 1900 cu acelea din ultimii săi ani (din care există, deo- 
potrivă, un număr apreciabil) este cil sc poale de concludentă şi pe 
dc-a-ntregul în sprijinul folosirii, drept texte de ba/ă pentru edii'ie, a 
formelor iniţiale ale ultimelor trei romane: expresia literară a scriito- 
rului s-a perfecţionat, mai ales sub raportul topicii, al compoziţiei 
savante a frazei, a distilării elegante şi dozării rafinate a vocabularu- 
lui, dar menţinînd cu consecvență caracteristicile grafici iniţiale, 
ca şi pronunţiile moldoveneşti ale unor cuvinte. 


Dar nici reeditări succesive, nici evoluţia ortografiei, nu alte- 
rează pînă într-atît topica, structura frazei, vocabularul, încît să 
denatureze cu totul un text; şi în scrierile lui Duiliu Zamfirescu 
au fost cel mai puțin afectate. Restabilirea textului priveşte, ca 
atare, mai ales întoarcerea la nuanțele sale originale, de felul celor 
menţionate—pronunţii specifice, moldoveneşti, ardelene —prin apelul 
la manuscrisele scriitorului, acolo unde acest lucru este cu putință. 
Operația devenea o datorie, ele fiind păstrate de Duiliu Zamfirescu 
cu consecvență dc-a lungul întregii sale activitâLi literare. 


VIAŢA LA ŢARĂ 


PREFAȚA* 


Romanul de faţă s-a publicat pentr u intiiaşi dală în revista 
Convorbiri literare din anul 1894; in 95 s-a publicat tot 
acolo Tănase Scatiu; acum se publică, tot in Convorbiri, al 
treilea ţi cel din urmă din această serie: In război. 

Cine a urmărit încercarea mea, în cttetrei romanele, şi-a 
dat seama, probabil, de scopul ce aveam în vedere. 

Cine însă citeşte acum, pentru prima oară, Viaţa la ţară, 
are poate nevoie de o mică lămurire. 

Cel mai însemnat eveniment din veacul al 19-lea, pentru 
români, este războiul din 1877. Toate clasele sociale au con- 
tribuit cu cite ceva la pregătirea şi aducerea la îndeplinire a 
acestui mare fapt. Mai mult însă decit toţi, au contribuit, fie 
cu singele, fie cu averile lor, acei ce erau legaţi de pămint. 

Sub forma sub care i-am văzut eu: buni şi răi; boieri, 
arendaşişi ţărani — am încercat a da o icoană a vremurilor lor. 

De aceea se şi simt unele lipsuri şi cea mai mare din toate, 
pentru un roman, invențiunea. 

Voind a pune in lumină clasa românilor, iubitori de pămînt, 
cum sunt Comărwşienii din Viaţa la ţară, iau a da tipuri de 
arendaşi, ca Tănase Scatiu, sau de ţărani ca baciul Micu; 
voind a personifica în Mileseu şi Mikail Comăneşteanu rasa 
c.itorva familii pămintene, care s-au strecurat prin negura 
fanariotă şi au adus în război toată vigoarea boierimei de pe 
vremea marilor noşri Domni, voind cu alte cuvinte să Insem- 


* La ediţia întiia (n. ed.). 


15 


nez, sufleteşte, punctul de la care începe o nouă epocă în istoria 
țărei — am lăsat la o parte intriga. 

De altfel, mai tîrziu, cînd se va publica în volum si cel 
de-al treilea roman, In război, voi încerca să arăt cum înțeleg 
eu literatura noastră. Deocamdată mă mulțumesc a spune că 
intriga propriu-zisă, adică o țesătură de fapte îndelung 
pregătită de minţi rafinate şi decadente, nici nu e cu putință 
într-o lume ca a noastră. 

Românii, chiar cei ce pretind că sînt foarte adinei în tilai- 
rile lor, sunt şireţi numai la suprafață, ascund, sub o ironie 
de cuvinte şi de formule, adeseori neroade, o naivitate încintă- 
toare, de care se leagă totdeauna speranța. Acesta şi este marele 
semn al viitorului. 

De aci decurg multe. De aci urmează, fireşte, că un 
teatru naţional, cu drame româneşti, alcătuite pe calapodul 
dramelor străine, nu e cu putință în stadiul de astăzi; şi 
dovada e că românii, la teatru de drame, rid, sau nu se duc; 
că tipuri de degeneraţi, precum: egoişti absoluţi, zgirciți abso- 
luți, asasini, sanguinari, cum se întilnese în marile literaturi 
străine, na există la noi. De aceea, d-l Caragiali, unul din 
bunii noştri scriitori, cînd a voit să dea, în Făclia de Paşte, 
un tip de degenerat, a cărui sensibilitate e exacerbată pină 
la nebunie, a fost silit să ia un jidan; tot asemeni, scriitori 
mai vechi, ca Alecsandrişi Millo, cînd adaptau piese străine, 
tipurile de intrigsanţi care în textul original erau francezi 
se transformau la autorii noştri în greci sau evrei, nu dinlr-un 
sentiment de patriotism râu înţeles, ci printr-o firească tre- 
buință psihologică de substiluțiune a raselor. Şi atit de mare 
e trebuința incit — păstrind distanțele — Shakespeare însuşi, 
în tipurile cele mai complete, de geloşi, de zgirciţi, de pesi- 
mişti, de înamoraţi, alege: pe Othello, dintre căpitanii mauri; 
pe Shylock, dintre jidanii cămătari de pe Ponte di Rialto'; 
pe Hamlet, dintr-o casă domnitoare de degeneraţi incestuoşi,; 
pe Romeo şi Julieta din rasa italienilor din Verona Scalingeri- 
hr*, cînd şire tenia, vigoarea, fantazia condottierilorRenaşterii nu 
avea seamăn pe lume. Niciodată un tip psihologic la Shake- 


speare nu e pus în altă lume decit a raselor degenerate sau a 


principilor dărăpănați trupeşte şi sufletește. Pare curios că în 
tot teatrul lui Shakespeare nu e un singur personagiu luat din 
țăranii munteni ai Scoției; şi cu toate astea e foarte natural. 


ia 


De aceea şi cred eu, revenind la d-l Caragiali, că Năpastasae/aZ- 
Să — după cum cred că sunt fundamental falşi unii din eroii lui 
Ibsen. Pînă acum, noi am fost bintiiiţi de o literatură fără- 
nească grozavă, care îşi închipuia că, prin dulcegării senti- 
mentale, prin haiducime şi doine, a dat tot fondul sufletesc 
al acestei foarte interesante clase româneşti. D-l Caragiali, o 
duce în extrema cealaltă, şi vrea să facă din ţăranii noştri 
ceea ce a vroit să facă Tolstoi dm ţăranii ruşi cu lucrarea sa 
La puissance des tenebres. 


Dar atunci, dacă n-avem teatru şi drame, n-avem romane 
cu intrigă, n-avem artă plastică — unde e faimoasa civiliza- 
ție a Belgiei orientului ? 

Mă întreb şi eu. 

A'un?ai, intrebindu-mă, cred că termenii comparaţiunii 
nu pot sta împreună. Din fericire, România nu se aseamănă 
cu Belgia, cum nu se aseamănă cu Franţa şi cu nici o altă 
țară, decit numai în pulberea de idei ce o aruncă internaţio- 
nalismul modern peste toată Europa. 

Nn e nicidecum nevoie de a avea drame franceze, romane 
franceze, artă străină, spre a părea civilizaţi. Desigur, Suedia 
şi Norvegia nu au nimic francez in fondul sufletesc alpoporu- 
lui, după cum nu au in literatură şi în artele plastice — şi, 
cu toate astea, dacă numărul oamenilor din popor care ştiu 
carte însemnează ceva, Suediaepoate ţara cea mai civilizată din 
Europa, deoarece analfabeți aproape nu există acolo. Suedia 
a început a produce talente, dar acelea rămîn în caracterul 
naţional. 

Tot aşa cred că se va întimpla cu România. 

Renaşterea noastră datează de la război. De aci încolo 
începem să socotim ce avem şi ce n-avem. E o fericire pentru 
noi că intrăm în lumea modernă cu capul sus, şi că găsim 
această lume în'fierbere. Fermentul străinătății va pătrunde şi 
la noi şi va determina evoluțiunea României viitoare către 
felul său, după legi noi; dar această evoluțiane se va face cu 
consimțământul nostru, va fi conştientă şi, mai cu seama, va fi 
naţională. 


PREFAŢĂ LA EDIȚIA A PATRA 


Un lucru nou şi absolut extraordinar — <W puţin pentru 
mine — se petrece in literatura românească: s-au tipărit şi 
s-au vîndut 37.000 de exemplare din Viața ia țară, iar feri- 
citul d-l Alcalay vrea să tipărească alte 7 mii. 

Pentru a revizui textul, a trebuit să-l recitesc. 

Mi-am adus aminte de atitea lucruri.'... de oameni dispă- 
ruți, de oraşul in care trăiam cind l-am scris, de ații de multe 
evenimente petrecute în răstimp de 20 de ani.!'... 

Mă întorsesem de la Atena, unde mă trimisese guvernul 
generalului Florescu, ca un fel de pedeapsă pentru că văzusem 
prea de aproape „diurna de la Veneţia?”, atunci cind regina 
Elisabeta, bolnavă, se refugiase pe laguna lui San Marco; 
trăisem în cea mai delicioasă prietenie cu  incintătorul Dimitrie 
OUânescu şi cu soţia sa; rămăsesem singur, în capitala Greciei, 
după plecarea acestuia în concediu, aşleptind din ceas în ceas 
ruperea relaţiunilor cu guvernul elen: cunoscusem şi aprecia- 
sem pe d-l Tricupis, un bărbat de stat. care alca capul carac- 
teristic al d-lui Carp şi mîngiierea acestuia de a fi mai mare 
decit timpul in care trăia; cunoscusem şi păstrasem o sinceră 
afecțiune pentru părintele Gherasim Safirim*, care atunci 
locuia pe muntele Likabet şi învăţa teologia, fără să bănuiască 
că va juca, mai tirziu, ca episcop de Roman, marele rol de 
„depurativ” al bisericii noastre; plecasem din Atena, rechemat 
de ministrul Al. Lahovary, care rupsese relaţiile diplomatice 
cu guvernul grec, iar la întoarcere era să fiu atacat, într-o gară 
de pe golful de Lepanto*, de nişte evzoni din Pcloponcz, beți, 
cari aflaseră cine sînt şi puseseră mina pe cuțite. 


18 


Cind mă gindesc la Bruxelles, oraşul în care am scris 
romanul Viaţa la ţară — cită lume dispărută, ce evenimente 
îngrozitoarei... în timpul meu, regele Leopold' era încă în 
toată puterea, cu tot geniul său politic şi cu toată vigoarea sa 
fizică. 

îmi aduc aminte de o scenă ce se petrecea regulat la recep- 
tiile de la curte. Ministru al Austro-Ungariei era faimosul 
Khewenhuller-Metch, mort ambasador la Paris, care trecea 
drept cel mai frumos om de pe glob. Gurile rele povesteau că 
acesta se bucura de favorurile unei doamne, căreia majestatea-sa 
ii făcea onoarea de a-i acorda pe ale sale. Pentru aceste cuvinte, 
regele detesta pe contele Khewenhuller, pe care insă îl proteja 
regina, arhiducesă austriacă, care, fiind atit de copios înşelată 
de augustul său soț, îşi răzbuna cum putea. La recepțiunile de 
la curte, corpul diplomatic făcea cerc, fiecare misiune diplo- 
matică luînd loc după vechime şi aşteptind să vină regele s-o 
salute. Regele, suferind de ouşoară clodieaţiune, potrivea pasul 
în aşa chip, incit ajungea in fața Iul Khewenliufler pe piciorul 
cel scurf, şi-l sărea ca pe un obstacol. 

Contele de Flandra, fratele regelui, era pe atit de surd pe 
cit era de înalt. Drept aceea, ofițerii săi de ordonanță erau 
foarte greu de recrutat, fiindcă trebuiau să fie nobili şi înalți, 
ca să-i vorbească la ureche, fără a-l sili să se plece. Cînd ieşea 
să se plimbe pe Avenue des Arts. era o groază generală: toate 
femeile fugeau, deoarece prințul vorbea ca într-o moară: 

— Oui est celle dame qui m'a salue? 

Ofițerul îi striga la ureche: 

— Cest la Comtesse du Parc. 

— Quelle viciile horreur! 

El credea că vorbeşte în gînd. 

La palatul său, românii găseau totdeauna sprijin şi bună 
primire, fiindcă acolo stâpinea contesa de Flandra, sora regelui 
nostru adorat, C'arol I, şi mama regelui erou' al Belgiei de 
astăzi. 

Ministrul Afacerilor Străine era un tînăr cu un nume 
mare cit pămîntul, contele de Merode de Westerho”, care pre- 
zenta această particularitate, că, pînă la moartea tatălui său, 
se numea le Prince de Rupanpre*, titlul întilnil în Balzac şi 
prin urmare foarte simpatic. Dar simpatic era omul şi după 
ce-şi schimbase numele. Din întîmplare, cunoscusem cu cîțiva 
ani înainte, la Roma, într-un cerc catolic, pe d-l Rubanpre, 


19 
2* 


şi In momentul cind dădui cu ochii de el, la Bruxelles, ministru 
de Externe al Belgiei şi conte de Merode, mi se părea că visez. 
El zimbişi explică, cu o modestie încintătoare, că împrejurările 
politice ale partidului catolic îl făcuseră ministru, iar moartea 
tatălui său, şef al familiei, prin urmare Merode în loc de 
Bubanpre. Acestea le spunea soţiei sale, o adorabilă creatură, 
chip femeiesc din acele ce par alcătuite din suflet şi linii armo- 
nice, aşa cum visam eu de mult pe Saşa Comăneştcanu. 


Secretarul general era Baronul Lambermont, care de -50 de 
ani conducea Ministerul Afacerilor Străine. Pe acesta îl 
vedeam foarte des, fiindcă era nelipsit dc la toate prinzurile, 
recepțiile, balurile, praznicele, cununiile şi  Inmormintările, 
şi, cu toată virsta sa înaintată, îl găseam adesea la stingă unei 
femei frumoase” spunindu-i in ureche madrigaluri. O regreta- 
bilă asemănare cu răposatul nostru Exarhu”... 

în toate zilele, la club, întilneam aceleaşi figuri, eu ace- 
leaşi ticuri şi aproape aceleaşi cuvinte, încit, la depărtare de 
20 de ani, mi le amintesc, parcă s-ar fi petrecut ieri. Un mexi- 
can, d-l Zenil, om blajin şi prost jucător de whizt, pe care-l 
necinsteau partenerii, fiindcă era totdeauna distrat. Particu- 
laritatea acestuia era că-şi vâpsea mustăţile şi nu putea să ros- 
tească litera B, ca toți spaniolii: 

— Zenil, vous jouez comme un pied. 

— Mon cher Varon... 


— Je ne suiş pas Varon”, je suiş le baron Limbourg-Sti- 
rum- 


Al doilea personaj era un englez, M-r Alix, stabilit la 
Bruxelles de multă vreme, bogat, solemn şi plictisit. Era aşa 
de înalt şi de slab, încît se desfăşura în spațiu în mod vertical, 
iar nu orizontal, ca ceilalți muritori. Seara purta întotdeauna 
frac şi cravată neagră; cravata era răsucită de trei ori, in jurul 
unui guler atit de deşuchiat, încît omul acesta, grav şi plicticos, 
devenea bucuria partenerilor săi. 


Juca prost şi avea răul obicei de a zvirli cartea departe, 
în loc de a o pune în mijlocul mesei. Bătrinul Limbourg-Sti- 
rum se supăra: 


—M-r Alix, vous p... loin; ca n'est plus de votre âge. 
Al treilea personaj, era acest domn, de Limbourg-Slirum, 
un bătrîn voinic, cu părul alb ca varul, care, la fiecare vorbă, 
scutura din cap, parcă ar fi ieşit atunci din fundul oceanului. 


20 


în fine, regele mesei era prințul Charles de Ligne, arbitrul 
jocului, care mîngiia pe partenerii bani cu nişte ţigări de 
havana extraordinare, înfăşate în 14 rinduri de scutece şi 
închise în tuburi de cristal. 

Ei bine. toii aceştia, sau mai toți, au murit. A murit 
regele Belgiei, contele şi contesa de Flandra, Khe^cnhiiller, 
Lambermont, Zenil, Mister Alix, toată lumea, chiar şi tînărul, 
pe atunci, conte de Merode!... A murit amicul meu Ollănescu,, 
an murit şi alte ființe, scumpe mie. Eu tu “am întors In ţară, 
unde am găsit o nouă generaţie, substituită tinereții noastre 
de atunci. Cam nedomirit, cam trist, mă întreb dacă, în adevăr, 
sînt de ajuns 20 de ani ca să se prăpădească o lume întreagă.!'... 


în mijlocul acestei lumi foarte interesante, dar care n-avea 
nimic comun cu sufletul şi literatura românească, am scris 
Viaţa îa țară. Asta ar dovedi că nu e nevoie, cum pretind unii 
critici, să se raporteze opera de artă la viaţa autorului. 

în gindul meu se. statornicise de mult holărirea de a înjgheba 
cr.va trainic, care să fie icoana vieţii noastre româneşti. De la 
războiul din 1870, pînă la cel din 1914, adică în timpul dom- 
niei marelui rege Carol I, am scris rinei romane, şi anume: 
Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, în război, îndreptări şi Anna, 
care se pot ceti fiecare aparte, dar cari coboară, unele din altele, 
ca rudele aceluiaşi neam. 

Firul conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul 
de limpede: voiam să întorc dragostea românilor către pămin- 
tul lor din valea Dunării, şi, cu ei, să iau Ardealul. Cine a 
cetit îndreptări şi Anna a înțeles că pregăteam pe tînărul 
Comăneştcanu pentru acest Sfirşit. Trebuia să scriu al 6-lea 
şi cel din urmă volum... 

Poporul român pare că vrea să scrie el însuşi această pagina. 
Ca patriot, mie nu-mi râmine decit să mă închin lui şi să-i 
dăruiesc cei doi băieți ce mi i-a dat Dumnezeu. 

Ca moralist, aş mai avea cite ceva de spus. Dar oamenii 
sfătoşi sunt ostenitori,şi în literatură, mai cuseamă, plictiseala 
este vina cea mai mare a unui autor. 


Ilucunşti, 1914 d ren/vrie 


PREFAŢĂ LA EDIȚIA A CINCEA 


Cel ce scrie aceste rînduri este un om căruia Dumnezeu 
i-a dat dureri şi bucurii personale ca la toți muritorii, dar 
care a avut marele noroc de a fi trăit o viaţă întreagă hrănind 
un dor, şi de a se apropia de sfirşilul vieții cu dorul împlinit. 

Timp de 40 de ani am suspinat după Transilvania; timp 
de 15 ani am trăit la Roma, adorind pe Traian; timp de doi 
ani am făcut parte din parlamentul României Mari, în care 
am lucrat alături de fraţii noştri din Ardeal şi Banali...], la 
consolidarea frumosului nostru stat, „Dacia Traianâ”. 

F'ie ca tinerii scriitori să priceapă cit de mare este farmecul 
ce stă ascuns în Simțimintul „patriei” şi cite emoțiuni artis- 
tice, de o rară puritate, pot încolți în sufletele 'celor ce îşi 
iubesc ţara. 

De la ultima prefaţă, adică din decemvrie 1914, pînă 
astăzi, au trecut 7 ani. Ce desfăşurare de groaznice evenimente... 
cite dureril... ce  neînchipuită plăzmuire de  atrocităţi!... cit 
singe vărsat]... cită umilință şi cîtă disperarel... Şi, deodală, 
soarele biruinței! 

Se poate epopee mai vrednică de a fi transmisă urmaşilor?! 

Pentru aceasta însă, trebuie să înceteze literatura subloco- 
tenenţilor de pe front*, iar din marele suflet anonim al neamu- 
lui nostru întregit, să se nască talentul creator a timpurilor 
noi. 

Fără să mă întind prea mult, aş vrea să spun citeva cuvinte 
asupra necesităţii unei literaturi naţionale — subiectiv si 
obiectiv naţională. 


22 


Spencer, în lucrarea sa Introducere la ştiinţele sociale 
pune patriotismul printre prejudecăţi. Este o greşeală. Patrio- 
tismul nu este nici judecată” nici „prejudecată”, ci pur şi 
simplu „,sentiment". 

Este imposibil şi este absurd a voi să formezi oameni cari 
să se dezgărdineze din complexul acțiunilor şi simţirilor lor, 
spre a deveni maşini ginditoare. 

De altminteri, este şi zadarnic. 

„Științele sociale” nu sunt ,„ ştiinţă” decit numai pe o lăture*. 
Toţi oamenii se nasc, cresc, se reproduc şi mor. Asta este ştiinţă. 
Dar ce se întimplă de la naştere pînă la moarte, cu fiecare om? 
Se întîmplă o infinitate de lucruri, datorite individualităţii 
fiecăruia, sau  datorite seriilor de  individualităţi. 

Un om se naşte în palat sau în bordei; dacă e creştin, e 
botezat prin aspersiune sau prin imersiune; dacă nu e creştin, e 
supus la alte operaţiuni; de îndată ce începe să gungureze, ros- 
teşte primele cuvinte în limba părinţilor săi, sejoacă la umbra 
unui copac din grădina lor, care grădină este aşezată pe margi- 
nea unei ape, sau pe o colină, unde iama ninge şi vara cresc 
trandafiri, şi aşa mai departe. Cînd, dar, ajunge la virsta in 
care individualitatea se accentuează, cînd începe să aibă o 
înriurire asupra lumei dinafară, el este deja „fasonat, a 
luat deprinderile palatului sau ale bordeiului, a fost la bise- 
rica în care s-a botezat, vorbeşte „fără trudă” limba părinților 
săi, îi este dragă umbra copacului, floarea trandafirului etc, 
ele. lată, dar, deprinderile de castă, de religie, de limbă, venite 
în mod firesc şi necesar, care, toate, se topesc într-o simtire 
generică, cu caracter topic: iubirea de pămîntul naşterii. 
Aşadar, patriotismul este un raport afectiv între om şi natura 
împrejmuitoare, pe care nimic, în lume nu-l poate înlocui. 


Prin urmare, a gîndi şi a simţi româneşte este, pentru un 
român, o disciplină estetică, şi orice năzuință contrară este 
nefirească şi, deci, antiestetică. 


Cea dinţii podoabă, pentru un scriitor, este limba, iar 
limba e o necesitate „subiectiv şi obiectiv naţională”. Este 
subiectiv națională prin aceea că ea pune pecetea sa pe obiec- 
tul gîndirei în acest înţeles că o bună traducere a Iliadei este 
o operă esenţial românească, deşi este ieşită din capul lui Omer, 
şi cîntă furia lui Achile contra lui Agamemnon *; şi este obiec- 
tiv națională prin aceea că, oricum ar lucra mintea unui scriitor 


23 


roman, ea i se impune, cu locuţiunile sale, cu farmecul său 
cu structura sa aparte, care se raportează la grupul de limbi 


neolatine, - ceea ce constituie o dovadă mai mult de naţiona- 
litate. 


Toate ST oaie simboliste şi futuriste alcătuiesc un fel de 


cancer al limbei, de care Bălcescu şi Odobescu n-aveau nici o 
idee. 


Bucurrşti, 2921 dec.mwvrie 


10 


15 


20 


25 


Cum ridici priponii Ciulniţei', in pragul dealului, 
dai de casele boierului Dinu Murguleţ, case Mtrineati şi 
sănătoase, cum nu se mai înlîlnesc astăzi pe la moşiile 
boiereşti. De sus, de pe culme, ele văd roată Imprejur 
pînă cine ştie unde, la dreapta, spre valea lalomiţei, 
la stînga, pe desişul p'ădurii de Aramă, iar in față pe 
cotiturile uliţelor strimbe ale satului. 

Toată curtea boierească trăieşte liniştită şi bogată, 
cu cirduri întregi de gîste, de curci şi de claponi; cu 
bibilici ţiuitoari>; cu căruțe dejugate; cu argaţii ce 
umblă a treabă de colo pînă colo — şi seara, cind vine 
cireada de la cinip, cumpăna puţului, scirțiind neunsă 
Intre furci, ţine isonul berzelor de pe coşare, ale căror 
ciocuri, răsturnate pe spate, toacă de-ţi iau auzul. 
Fără a fi risipă şi zarvă, curtea boierească pare populată 
şi bogată. 

într-o zi de vară, pe la vremea odihnei, conu Dinu 
fu sculat din somn de sunetul clopotelor unor poşta- 
lioni ce intrau in curte cu strigăte şi saltanat. Atît 
el cit şi nevastă-sa Sofița săriră din paturile lor de cit, 
şi se uitară pe fereastră. 

— lii!... e greu de noi! Tănase Scatiu cu mă-sa !... 
exclamă boier Dinu. 

— Da' nu-i mai zice aşa, omule, că te-a auzi a 
fată... Ia-ți mai bine surtucul şi ieşi-le înainte. 

Coana Sofiţa trecu repede într-o odaie de alături 
să se mai diretice la cap, iar boier Dinu îşi trase din 


25 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


fugă cizmele (stringind din ochi şi blestemind), îşi 
lua haina in spinare şi ieşi să-şi intimpinc musafirii. 

— Salutare, nene Dinule, zise noul venit, scutu- 
ritul pe bătrin do mînă. Tacâtă, am venit cu mama. 

— Sărut mina, coană Prohiro; bre, anul ăsta lac 
griu mult, zise Murguleţ, sărutindu-i mina cam din 
fugă. 

— Sărut ochii, mamă; da' cc se potriveşte, eşti 
lodu], coane Dinule! Uite, zău, maică, zise ea lui 

fiu-său, parcă văd pe căminarul Tasacho Murgu; 
uite, Icit-poleit cum e eonii Dinu: nalt, uscăţiv la 
chip, aşa smead ca dumnealui şi fodul... Lasăj zău, 
coane Dinule, că sunteţi fodui...' Auzi, de atiţia mari 
de ani vecini cu moşiile şi să nu loveşti dumneata o 
dată pe la mine!... 

— Uite, zău, coană Prohiro, ai dreptate; da' nu 
ştiu cum s-a făcut... 

Vorbind astfel, bătrlna  îngălbenea, începea să 
înghită iu sec, se foia fără rost, pînă ce căzu pe o bancă 
din cerdac. 

— Aoleo, coane Dinule, zise ea repede, fâcindu-şi 
vînt cu mîna, îmi vine rău... 

— Puțin „coneac", strigă fiu-său, ori apă de Vals*, 
repede să ne dea ceva... 

Murguleţ se repezi fuga la cămară şi se întoarse 
numaidecît cu o sticlă de cogneac, pe care o vărsă 
mai toată în capul coanei Profira, pe cind fiu-său o 
muncea pe la timple să-şi vie în fire. 

în vremea asta se arătă şi Sofiţa Mureguleţ. 

Ea dete pe bărbaţi la o parte, sărută mina bătrinei, 
o mai strînse de un deget, o mai meremetisi, ce-i făcu, 
că Îşi veni baba în simţiri. 

— Doamne, coană Profiriţo, cum stai dumneata 
afară, soro!... Ia să intrăm înăuntru, că pe năbuşala 
asta te bolnăveşti chiar din senin, zău. 

Şi, ţinlnd pc babă de subsuori, trecură într-o odaie 
răcoroasă, mare, în care bătrina păru a se inzdreveni 
ca prin farmec. 

Sofia Murguleţ se îngrijea de babă cu un interes 
nespus. O puse să-şi istorisească patima de la descăli- 
cătoare, îi dete cafea cu lămiie, pică oţet pe un căr- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


bune sub nasul ei — iar pe de altă parte porunci să 
aducă tinărului dulceaţă, cafea, tutun, cu tot dichisul 
cuvenit. 

— la spune-ne, coană Profiriţo, cum îți vine?... 

Aci, începu bătrina o lungă şiretenie de vorbă: 

— Uite, maică, îmi vine aţa un ,.imis" pe la sto- 
niah, şi parcă nurna ia aşa mă zgilţiie dc chiept, şi să 
te ţii numa goană la cap, şi apoi parră-ini bate două 
zbanluri in tîmple, de mă prăpădesc, maică!... 

— Si nu iai nimic dumneata pentru asta? 

— Da' cîte n-am făcut! N-a cheltuit ghetu băiat 
o grămadă de bani!... Ba palianuri, ba consulturi, ba 
doftoru Draci', ba acu cică să iau apă de Vacs... 

— De Vals, mamă, o îndreptă fiu-său. 

Pe cînd ei vorbeau astfel, uşa se deschise de la un 
iatac din fund, şi de sub perdelele albe de ţară se ivi 
un chip rotund de fată, care, dînd de obrazurile nouă 
ale musafirilor, se făcu stacojiu. 

— Mămucă dragă... avu ea aerul de a începe. 

Dar în mijlocul odăii, se opri in Ioc, făcu o plecă- 
ciune după toate regulele ceremonialului de la pen- 
sion, şi dete năvală să iasă pe cealaltă uşă. Goana 
Sofița o opri. 

— Tinco! Da' nu saluţi lumea? Unde te duci? 

Fata se opri din nou, nehotărîtă. Obrazul maine-si 
luase expresia obişnuită de nemulţumire şi descura- 
jare, cind i se întîmplâ cîteodată să se supere, iar conu 
Dinu se ruşinase cu desăvîrşire de stingâcia ei. 

— Sărută mîna coanei Profiriţe, zise mamâ-sa. 

Un moment, cit mai trecu pînă să se hotărască fata, 
coana Profira îşi înfipse privirile în ochii ei, cu toată 
răutatea lor bătrînească. Fata auzise vorbindu-se In 
casă de neamul îmbogăţit al Scatieştilor ca de nişte 
mojici renumiţi, ieşiţi dintr-un vechi vătaf al tatălui 
lui conu Dinu Murguleţ, şi a-i vedea in casa lor i se 
părea o adevărată enormitate. Dar, în cele din urmă, 
se duse să sărute mîna coanei Profire. Bătrina o sărută 
pe obraz, uitindu-Re la ea lung şi sculurindu-şi valu- 
rile de carne de pe trup, de pofta risului. 


— Ptiu, să nu fie de deochi! că frumoasă mai eştil 


10 


15 


28 


25 


30 


35 


Fata se duse după aceea Ia fiul bătrînei şi-i întinse 
mina cu aceeaşi reverență; el răspunse tare şi sigur de 
sine: 

— Salut! 

Apoi, fericită că-şi isprăvise complimentele, se 
retrase în dosul scaunului lui tată-său, şi, după un 
minut, o şterse. 

Coana Profira începu iarăşi a rîde: 

— Cresc, bată-le norocul, ca din apă... Acuma 
numai bărbat îi lipseşte... 

Conu Dinu Murguleţ îşi ciugulea unghiile de la o 
mină, neindrăznind să privească în fața bătrînei. în 
fond îl supăra vorba coanei Profire, fiindcă înţelegea 
unde vrea s-o aducă. Dar nevastă-sa, cu sensul practic 
al femeilor, da din cap cu înţelesuri. 

— Răul e, zise ea, că nu facem grîu destul. 

— la lasă, coană Sofiţo, răspunse bătrina, conu 
Dinu să trăiască! De atiţia mari de ani, de cînd are 
moşia de la Eforie' pe nimic, ben;moşiadumisalepărin- 
tească, mărita pînă acuma şapte fete. 

Pe conu Dinu nimic nu-l supăra mai râu decît să-i 
fi zis că are moşia de la Eforie pe nimic. îşi muşcă 
din unghii mai adine şi tăcu. 

— Aşa e, înglnă coana Sofiţa, dar avem greutăţi: 
fata la pension, nepotu-meu în străinătate... 

— Aracan de mine, maică, da' tot învaţă? Ce-a 
mai ieşit şi moda asta cu învăţătura pînă la adinei 

bătrineţe!... Uite, eu pe Tănase al meu l-am pus la 
treabă de mic copil, şi, slavă lui Dumnezeu, băiatul 
a ieşit bun, treaba treabă, plimbarea plimbare. Acu 
sa-i găsesc nevastă cumsecade şi m-am liniştit. Anu 
ăsta trebuie să-l însor, că mi-e c-oi închide ochii fără 
să apuc să-mi văd nepoţii... Ce zici, coane Dinule?... 

Conu Dinu dete din cap, parcă ar fi zis că aşa e, 
dar că asta nu-i treaba lui. 

După ce-şi isprăviră cafeaua, Tănase Scatiu scoase 
o pană de gîscă din buzunar, mătură o enormă ţiga- 
retă de chihlimbar cu care fuma, puse pana murdară 
pe farfuriuță, iar ţigareta în toc, şi se sculară să plece. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Coana Profira dori să vază pe Tinca Ia plecare, dar 
fata nu se găsi nicăierea. Cam înfiptă, bătrina sărută 
pe conu Dinu.pe frunte, zicîndu-i: 

— Aşa sunt fetele, marfă scumpă. Ce zici vecine, 
ne-ncuscrim ? 

— Drum bun, coană Profiro. la să ridice coşul de 
la trăsură. Vătaşe Tafta, pune mîna, să nu se dea 
vizitiul jos. 

în sfîrşit, plecară. 

în urma lor, coana Sofiţa umbla domol în jurul 
lui bărbatu-său, şi, cu sfioasă supunere, căuta să-i 
ghicească gindurile. Dînsul îşi răsuci o ţigară, fără a 
zice nimic, şi intră s-o aprindă. Fumul din salon SI 
luă de cap. 

— Ah! Zi, te rog, să deschidă geamurile. 

Nevastă-sa stete un moment la îndoială. 

— Au să intre toate muştele, omule. 

Murguleţ se îndreptă spre masă să găseaseă chi- 
briturile, şi! dete cu ochii de pana de gîscă lăsată de 
tînărul Scatiu. 

— Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocanii 
Ia poftim de vezi, zise el, făcînd explozie, cu braţele 
încrucişate înaintea penei, cine-mi cere fata. Eu să-mi 
dau fata la asemenea mojici?... doar dacă mi-o lua 

Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!... 

Coana Sofiţa încerca să fie serioasă, deşi îi venea să 
moară de ris. Bărbatu-său se întoarse din nou către 
dînsa. 

— Am moşie de la Eforie pe nimica, ha? De ce nu 
pofteşte fiu-său să mă urce la mezat, să-l învăţ eu 


minte 1 
— Nu, zise nevastă-sa, zîmbind, fiindcă speră să-i 
dăm fata. 


Ți-am spus: daca mi-o lua Dumnezeu minţile, poate. 

Apoi urmă a face paşi mari prin casă şi a trage 
adine din ţigară, ca şi cum maximul acesta de fum ar 
fi putut reduce firea sa la un minimum de supărare. 
Coana Sofiţa trecu pe nesimţite într-o odaie vecină, 
lăsîndu-l să-şi potolească singur furia. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


30 


Conu Dinu, rămas singur, prinse a înnoda firul 
vremilor de azi cu lungul şir al celor trecute, şi a se 
întreba, cu disperarea oamenilor bătrini, cum era cu 
putinţă ca nepotul vătafului Scatiu (pe care vălaf 
îl văzuse el însuşi în spinarea unui ţigan şi bătut de 
un alt ţigan cu opritorile de la cai. după porunca 
lui tată-său, căminarul) să ajungă a cere mina fetei 
lui? Şi imaginile trecute ii reveneau în minte, slăbite, 
cu cîte o răsăritură de observaţie copilărească curo le 
făcuse: bunăoară că pe atunci ploua mai des şi mai la 
vreme. Şezu jos şi fumă mai departe din ţigara stinsă, 
sărind ru mintea la nepotu-său Damian, care nu mai 
venea din străinătate, la soră-sa Diamandula, mama 
lui Damian, care trăia numai prin puterea imaginei 
fiului său, la una şi la alia, pină ce un pisic, care se 
strecurase sub scaun, îi atrase luarea-aminte prin 
îndemînarea cu care se juca cu pana ţigaretei lui 
Tănase  Scatiu. 


II 


Era tocmai să se supere din nou, pe pisic şi pe 
Tănase, cînd bătu cineva la uşe. 

— Poftim! zise el cu glasul trăgănat al boierilor 
bătrini. 

Uşa se deschise şi o femeie tînăra intră, înehi- 
zînd-o repede, ca să nu [ase muştele înăuntru. 

— Sărut mina, coane Dinule, zise ea, sărutindu-i 
mina cu adevărat. 

— Bună ziua, tetiţo, ii răspunse el, dindu-i mina 
să 1-0 sărute. Vino-ncoa să te pup pe obraz. 

Şi după ce o sărută, se uită la dînsa de aproape, ca 
şi cum o cerceta să o cumpere. 

— Ce păcat că nu eşti băiat, Saşo. 

Ea începu a rîde, mirată. 

— De ce, coane Dinule? 

— Ţi-aş da pe Tincuţa. 

— Şi eu as lua-o numaidecît. Numai aş fi cam copt 
pentru  dînsa. 


15 


20 


25 


30 


40 


Bătrinul se uită la ea lung, ţinindu-i mina în- 
tr-ale lui. 

— Uite, Saşo, poţi să te superi, dar eu lot n-o să 
te las in pace: de ce nu vrei să te măriţi, fato? 

— Coane  Dinule 1... 

— Bine, bine, nu mai zic nimic, dar să-ți spun 
drept, nu te pricep. 

— Şi cu toate astea e aşa de uşor! Ti-am apus de 
atitea ori: eu am o familie, fără să mă mărit; dacă 
m-aş mărita, as avea două, şi aş fi, desigur, mamă 
rea, ori pentru unii, ori pentru alții. Dar, coane 
Dinule, mi-ai făgăduit să nu mai vorbim despre asta... 
Acuma am şi îmbătrînit, adăugă, parcă nu i-ar fi 
displăcut, pe cit zicea, sâ vorbească despTe „asta. 
Eu am venit să-ți spun că te pofteşte coana Diaman- 
dula. 

Bătrinul se sculă greoi dc pe scaun şi porni să iasă, 
cu aceea pe care voia cu orice preţ s-o mărite, cind, 
ajuns la uşe, o opri din nou. 

— A, Saşo, nu ştii o comedie?... Ghiceşte... Nici 
nu-ţi trăsneşte prin cap: avem un ginere pentru Tin- 
cuţa. 

— Serios? 

— Da... un ginere fain: pe amicul meu, domnul 
Tănase Scatiu. 

— Ce?! zise cealaltă încremenită locului. 

— Da, junele Scatiu, alegător la colegiul întii, 
mare proprietar, miine poimîine deputat... 

— Biata Tincuţă! 

— Da, şi coana Sofiţa sv fi gata să io dea. Dar 
pină n-oi închide eu ochii, Scatiu nu ia pp fata mea, 
adause, bătîndu-se cu mîna în piept. 

Apoi, ducînd un deget la gurii. în seirn de tăcere, 
intrară la coana Diamandula. 

în fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, 
şedea ghemuită o umbră de femeie, iar pe scaune, 
Imprejurul ei, rude şi prieteni. Legată la cap cu o 
bocceluţă de mătase neagră, după moda veche, coana 
Diamandula îşi trăgea din cind în cînd ochelarii de 
pe frunte, legaţi la spate cu aţă, ca să privească pentru 
a o suta oară o scrisoare a fiului său. Bâtrînă, bolnavă, 


31 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


32 


surdă, ea trăia, spre minunea tuturor, numai prin 
puterea unei dorinţe: aceea de a mai vedea, înainte 
de a muri, pe unicul ei copil. Tot ce vorbea, tot ce 
dorea era pentru el, se ducea către el. Cu trupul istovit 
de puteri, părea a-şi hrăni viața din dor. Cîte o rară 
scrisoare ce venea de la el era citită, recitită, învățată 
pe dinafară de o mie de ori; plicul descusut şi pe o 
parte şi pe alta; marca de pe plic studiată pînă in 
firele mustăţilor regelui Humbert — căci scrisorile 
veneau din Italia. Cînd bătrina era singură cu cîte 
cineva al casei, întreba cu glasul stins: 

— Şi unde e Neapoli ăsta? 

Răspunsul nu-l auzea niciodată, dar înţelegea că 
trebuie să fie departe, după mişcarea minei şi a ochi- 
lor celui ce-i vorbea. 

Cind intră conu Dinu, ea părea aţipită, cu capul 
rezemat pe piept. El se apropie de dînsa cu sfială şi 
respect, pe cind ceilalți se sculară în picioare. 

— Ce doreşti, lelţă? zise conu Dinu, care-i era 
frate mai mic. 

— Matei nu mai vine... Eu mă duc, Dinule. 

— Doamne, cura vorbeşti dumneata!... 

— Mă duc... Dacă mai intîrziază două zile, nu mă 
mai vede. I-ai telegrafisit? întrebă ea, uitindu-se în 
ochii lui. 

— l-am  telegrafisit. 

— l-ai spus să nu întîrzieze? 

— l-am spus. 

— *Şi ce crezi, c-o să vie? 

— Cum, Doamne, să nu vie? 

Bătrtna începu a plînge, încet, cu suspine înecate. 
Lui conu Dinu îi deteră lacrămile,. 

— Mă rog la Dumnezeu să mă mai ţie cu zile, 
pînă l-oi vedea... zise ea cu greu şi gifiind, dar să nu 
întîrzieze, Dinule. 

După aceea aţipi iarăşi. Saşa şi cu Tincuţa ii ridi- 
cară pernele la spate, şi ea păru că doarme. Atunci, 
unul cîte unul, ieşiră binişor şi trecură in odaia de 
alături, unde subprefectul, Mihai, fratele Saşei — un 
băiețandru de vro 20 de ani — coana Sofiţa, soră-sa 


fi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Elena, de la o moşie vecină, cu copiii ei, stau grămă- 
diţi deasupra unui atlas, căutînd care este drumul cel 
mâi scurt de la Neapoli la Ciulniţa. 

—Zău, nenea Matei ăla, zise Tincuţa supărată, 
parcă nu-mi mai e drag. 

Subprefectul, un vechi prieten al cosei, se uită la 
ea rizînd:* 

— Lasă, c-am să te spui cind o veni. 

— Da' poţi să mă spui, zise fata roşindu-se: pentru 
ce nu mai vine? 

— Ba vine. N-a telegrafiat că pleacă? 

— Sunt trei zile de cînd a telegrafiat; pînă acuma 
venea şi de la Han Tătar. 

— Aşa faci? 

— Aşa, răspunse Tincuţa răstit; dumneata nu vezi 
că tuşa nu mai poate? 

Mihai desprinse o oglindă din cui, fără a fi băgat 
de seamă, şi o aduse înaintea Tincuţei. Aceasta, roşie 
deja, se făcu stacojie, pe cînd toţi cei de faţă rideau. 
Fata se-neercă să rida şi ea, dar o podidi plinsul, şi, 
repede, ieşi şi se ascunse la dînsa în odaie. Saşa se 
uită lung la frate-său, nemulțumită de gluma lui. 

— Mihai, astea sunt glume nesărate. Te rog să nu 
mai faci asemenea lucruri. 

— Da' ce-am făcut, marnan dragă? Am glumit, 
zise el, nenorocit că fusese pricina unei asemenea scene. 

Saşa ieşi şi se duse după Tincuţa. Cind se-ntoarse, 
îi găsi pe toţi tăcînd, parcă cine ştie ce se-ntîmplase: 
atîta inrîurire au lacrămile asupra oamenilor. Numai 
subprefectul, holtei bătrîn, călit în ale istericalelor 
femeieşti, cum zicea el, încerca să mai glumească. 
Saşa luă pe băiat şi-l duse, cam vrînd-nevrînd, Ia 
Tincuţa, să-i ceară iertare. 

— Bine, maman, ce-am făcut, ca să cer iertare? 
zicea băiatul, mergînd cam cu sila. 

El ţi cu toţi frații chemau pe Saşa „maman". 

— Aî supărat pe Tincuţa. Eu nu vreau să am copii 
rău crescuţi. 


* Această precizare nu figurează în nici una din ediţii. Textul se 


restabileşte după Convorbiri literare (n. cd.l. 


33 


3 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. II 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Băiatul se uită lung la soră-sa şi se opri in loc. 

— Maman, nu mă umili. Viu eu singur să cer 
iertare. 

Soră-sa se gîndi o clipă şi, parcă mişcată de vorba 
băiatului, îi îndreptă legătura la git şi porni singură 
înainte. După cîteva minute, el intră în urma ei la 
Tincuţa, şi, foarte firesc, ii luă mina şi o rugă să-l 
ierte. Fata se uita in jos, fără a zice o vorbă. 

— U ierţi, Tincuţo dragă, nu-i aşa? o întrebă 
Saşa. 

Tincuţa îşi ridică ochii spre el, bufnind încet, de 
rîs sau de pline, nu se ştia bine. 

Astfel se împăcară lucrurile. 

Către seară veni o depeşe de la Predeal. în sfîrşit, 
Matei sosea... 

Mare gălăgie şi bucurie pe toţi. Mihai şi Tincuţa 
şi copiii Elenei voiau să meargă a doua zi la gară. Care 
mai de care sărea mai sus, țipa mai tare, după eum i] 
iertau puterile. Vestea fu împărtăşită coanei Diaman- 
dule de către frate-său. Bătrina, cu lacrămile înno- 
date în barbă, se puse să descoase telegrama, literă 
cu literă, parcă ar fi fost cine ştie ce document. Se 
hotări ca a doua zi toată suflarea să se reverse la gară. 
Se făcu socoteala trăsurilor şi se văzu că nu era loc 
pentru toți. Mihai voia să se ducă pe jos; Tincuţa 
călare. Subprefectul le puse trăsura la dispoziţie. 
Saşa pe a sa; dar tot era prea multă lume. Elena se gîndi 
să-şi lase copiii acasă, dar o protestaţie universală se 
ridică din piepturile gălăgioase ale „ţincăriei”, care 
nu vrea s-audă de o asemenea poznă. Conu Dinu ii 
împacă pe toţi, făgăduindu-le să puie caii Ia o cloşcârie 
de braşoveanca, în care intra toată corabia lui Noe- 

Era vorba acum să se ştie cine rămine cu coana 
Diamandula. Elena, fire veselă, se lepădă, rîzind pe 
sub ascuns ca să n-o vadă cumnatu-sâu; coana Sofiţa 
trebuia să meargă; Tincuţa ţinea să meargă; conu 
Dinu se cuvenea să meargă. Subprefectul propuse 
Elenei să rămină el, şi făcură mare haz amindoi, spre 
părerea de rău a celorlalţi, cari voiau să ştie de ce rid, 
ca să rîdă şi ei. i 

— De ce rideți? Intrebă ceana Sofița. 


io 


S5 


20 


25 


30 


35 


3* 


Subprefectul o luă la o parte cu mare taină şi-i 
zise la ureche în gura mare: „arde laşul", ceea ce pro- 
vocă o ilaritate generală şi făcu pe coana Sofița să 
cărăbănească subprefectului o însemnată cantitate de 
pumni. 

Toată lumea adormi în seara aceea fericită. Pentru 
cei bătrini revenea un om iubit; pentru tineri, nenea 
Matei, pe care-l aşteptau tot aşa de vesel şi caraghios 
precum pleease; pentru copii, un necunoscut, care însă 
nu mai puțin era nenea Matei, vorbă plină de farmec 
şi noutate. 


Tii 


Se legăna ciocîrlia în răcoarea dimineței, însoțind 
de-a lungul Ialomiței trăsurile ce mergeau la gară. 
Copiii, grămădiți cîte trei pe capră, se bucurau, tăcuți, 
de priveliştea cailor. Mihai mina poştalionul de la 
trăsura lor, curată, lustruită, în care trebuia să se 
întoarcă Matei. Pe chipurile tuturor se zugrăvea sănă- 
tatea şi fericirea. 

întinderea cîmpului se desfăşura într-o nespusă 
linişte de vară. De o parte, un lan de porumb îşi mişca 
virful foilor nervoase, dind văzduhului un reflex de 
culoare verde, ce părea că îngraşe aerul; de partea 
cealaltă, Ialomița curgea domoală intre două maluri 
joase, lăsind să se vadă o margine de Bărăgan, cu pîr- 
loagele sale nestrăbătute, cu suhaturi roase de vite, 
cu o turmă de oi ce se zărea în fund ca o pată albă, şi, 
mai presus de toate, cu orizontul său înşelător, a 
cărui dungă închipuită juca in arşița soarelui ca oglinda 
unei ape. Din prundul gîrlei, cireada se urca pe un 
vad şi se îndruma cu greu la păşune. Cîte un bou sin- 
guratec sta înfipt în marginea apei, eu capul întins 
înainte, neclintit, întrupînd în nemişcarea lui pustie- 
tatea locului.’ 

Cînd trăsurile ajunseră la capătul porumbului, 
trebuiră să se oprească. Jitarul sări din colibă, cu 
căciula in mină, şi deschise poarta de nuiele ce tăia 


10 


15 


20 


15 


30 


35 


40 


drumul. Un ciine slăbănog se repezi la picioarele cai- 
lor, lătrînd din toal e puterile şi gata parcă să-t înghită. 

Toţi trecură dincolo, iar jitarul închise poarta şi 
rămase singur ca mai-nainte, în mijlocul cimpuhii. 

După un sfert de ceas ajungeau la gara. 

Tot norodul acesta se revărsă în unica săliță de 
aşteptare ce se găsea, rîzind şi sărind, spre marea 
mirare a țăranilor cărăuşi. Mihai cu surorile lui mai 
mici şi cu Tincuţa; Elena cu patru copii împrejur; 
coana Sofiţa, conu Dinu şi subprefectul; Berlâ. jida- 
nul de la han; Tănase Scatiii, care venise calare. 
Numai Saşa lipsea: ea rămăsese la Ciulniţei, să ţie de 
urit coanei Diamandule. Toată lumea se uita la cea- 
sornic cu neastîmpăr: mai sunt zece minute, mai sunt 
şapte minute. Copiii, neavind voie să iasă pe peron, 
pînă la sosirea trenului, ţipau în sala de aşteptare ca 
într-o menajerie. Mai sunt trei minute. Clopotul sună. 
In fundul zării se vede locomotiva devenind din ce în 
ce mai mare, pînă se arată întreagă. „Daţi-vă la o 
parte, domnilor!" strigă lampistul gării. 

Trenul soseşte cu repeziciune şi se opreşte deodată 
locului, ca un cal dresat. Toate inimile bat cu putere. 
Copiii, cu mina dusă la gură, se retrag cu vin pas, spe- 
riați de zgomot. Toţi întreabă: „Unde-i, unde-i?“ 

La o fereastră a trenului un chip nerăbdăt or cheamă 
pe conductor din toate puterile. Pînă să vie acesta, cei 
de pe peron au recunoscut pe Matei al lor şi s-au 
grămădit la uşa vagonului. 

— Matei ! nene! conductor! vin de deschide, dom- 
nule! Ioane, ia bagajele... 

în încurcătura şi-n larma asta, călătorul sare din 
tren în braţele celor ce-l aşteptau, sărutind şi îmbră- 
țişînd în dreapta şi în stingă; „Nene, Matei, dragă", 
s-aude din toate părţile. Mihai se repede in vagon şi 
apucă geamantanele altor domni, cari protestează. 
Tafta, vătaful, ridică el singur două cufere, pe care le 
aşează cu îngrijire într-o căruţă cu boi. Matei urmează 
a îmbrăţişa pojidicul, oprindu-se la fiecare şi între- 
bînd „dar tn cine eşti, bre?" în hohotele de rîs ale res- 
pectivelor marne. In cele din urmă se duce cu braţele 
întinse către un biet creştin, avind aerul de a voi să-l 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


sărute, spre marea mirare a acestuia şi spre desăvir- 
şita topenie de rîs a celorlalţi. 

— Mai sunt, frate? întrebă el, gata să îmbrăţişeze 
toată suflarea. 

în cele din urmă, conu Dinu, şterg'mdu-şi lacră- 
mile de rîs, îl luă de braţ: 

— Hai, băiete, hai să mergem. 

Pe acelaşi drum porniră trăsurile din nou, inşi- 
rindu-se in goană, unele după altele. De îndată ce 
Damian rămase singur cu conu Dinu, veselia de pină 
aci dispăru. 

— Ce face mama? întrebă el cu nerăbdare. 

— E mai binişor, răspunse bătrinul dînd din cap. 
Acuma, că ai venit, are să se însuflețească din nou. 

Tăcură amîndoi. 

— Bre, zise conu Dinu, credeam că nu mai viii 
De şapte ani să nu te mai întorci tu pe acasă!... 

— Aşa e, nene Dinule, dar vream să sfîrşesc odată... 
Acuma sper să nu mă mai mişc. Sunt sătul de străină- 
tate. Vreau să trăiesc cu mama, liniştit. 

— O să ai puţin de trăit cu dînsa. 

Damian se uită la unchiu-său. Bătrînului îi dedeau 
lacrămile şi nu mai zise nimic. El, de asemeni, îşi 
simţi pieptul umplîndu-i-se de durere şi lacrămile 
ureîndu-i-se în ochi. Tăcură din nou amîndoi. 

— Noi ne ducem, zise tot bătrinul după cîteva 
minute, bătindu-l cu mîna pe genunchi; e rîndul 
vostru să trăiţi. Ca buruienile astea uscate, noi am 
crescut şi ne-am făcut datoria: acu veniţi voi. Să fiţi 
sănătoşi!... 

Un avint puternic de simpatie făcu pe tinăr să 
apuce mina lui unchiu-său şi să i-o sărute. Bătrinul, 
mai mişcat decît dînsul, bufnea uşor pe nări, privind 
spre cimp. 

— Uite pămîntul ăsta: m a făcut să asud; am mun- 
cit toată viaţa pentru el, de cele mai multe ori fără 
să mă răsplătească; m-am supărat şi l-am blestemat, 
— dar nu m-aş duce de pe el pentru nimic in lume. 
Nădăjduiesc că tot aşa o să faci şi tu şi că n-o să mai 
pleci. Aci suntem născuți şi eu şi maică-ta şi părinţii 
noştri şi părinţii părinților noştri... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


O tăcere de cîteva minute înlesni bătrinului să-şi 
înghită nodul de emoţiunc, ce-l îneca, şi să urmeze: 

— Tu eşti singurul băiat din familia noastră. Să 
rămiîi aici, pe pămîntul ăsta, să nu te mişti şi să nu-l 
dai nimănui să ţi-l îngrijească, să nu-l arendezi, că 
arendaşii sunt molii — m-ai înţeles? 

— Da, nene. 

— Şi ai să fii fericit, pe răspunderea mea. N-o să 
ai cafenelele voastre de Ia Paris şi ,„.mazagranurile" 
lor, nici neramzi ca la „bella Italia", dar o să fii om 
întreg, n-o să-ţi cînte nimeni cu flaşneta la ureche, 
nici n-o s-ajungi să calci pe tureatcă... M-ai înţeles? 
întrebă din nou zîmbind şi ridicînd glasul. 

— Ei, acum ia uită-te ce frumuseţe de porumb. 

— Da. 

în adevăr, ajungeau la poarta jitarului, în marginea 
de porumb. Soarele se ridicase pe cer, şi zăpuşeala 
Incepea să învăluie cîmpul în adierele sale fierbinți. 
O coloare egală, de un cenuşiu trist, vopsea iarba, 
pămîntul, semănăturile şi numai cîte o garofiță săl- 
batică răsărea, sprințară, din dungile de nisip pe cari 
le lăsaseră inundaţiile Ialomiţei. Damian se simţi 
deodată reîntors cu zece ani în urma. întinderea uni- 
formă a cîmpiei, cu gîrla placidă alături, i se păru de 
un farmec nespus; nimic din ce văzuse pînă aci nu se 
putea asemăna cu ele. Jitarul deschise poarta în tăcere, 
urîndu-i din fugă un „bine-ai venit, cucoane”, şi 
rămase în picioare cu căciula în mină, pînă ce trecură 
toate trăsurile. Damian îşi întoarse capul după el. 

— Mă rog, nu-i Toader Croitoru? 

— Ba-i el, zise conu Dinu mulțumit, ţi-l mai aduci 
aminte? 

— Cum să nu mi-l aduc aminte: nu s-a schimbat 
de loc. Tot jitar e? 

— Da' ce-ai vrea să fie? întrebă unchiu-său zîm- 
bind. 

— Aşa e... Cariera de jitar e cam ingrată: nu se prea 
înaintează repede într-insa. 

Bătrinul rîdea. 

— Fii liniştit, băiete. E mai fericit decît tine. Are 
tot ce-i trebuie şi nici o grije. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Se vede că-i trebuie prea puţin lucru ca să fie 
fericit. 

— Asta-i filozofia cea mare, răspunse bătrinul, 
parcă i-ar fi zis „aicea vream să te-aduc”. 

— Ba zău, ia spune, cit îi plăteşti? 

— Are zece galbeni pe an simbrie; două păpuşi 
de tutun pe săptămînă; o pereche de iţari; o glugă şi 
o căciulă, şi de mîncare. 

— Peşte şi brinză, zise Damian, aducîndu-șşi 
aminte. 

— Da' ce vrei să-i dau? baclavale? 

— Ba nu... 

— La el acasă mănîncă mămăligă goală... cînd o 
are. 

Matei se uită la unchiu-său cu părere de rău. 

— Am uitat să-ţi spun: şi opinci cîte pofteşte. 

— Da' de ce luxul ăsta de opinci? întrebă tînărul 
cu oarecare răutate ironică. _ 

— Fiindcă trebuie s-alerge pe jos. Asta ii este 
meşteşugul. 

Apoi, văzînd că nepotu-său nu prea părea încredin- 
țat de fericirea regimului jitarilor, adause: 

— Fii pe pace, el este adevăratul om fericit, nu 
tu, nici eu. De altfel te vei încredința prin tine însuţi. 
Nu te grăbi să judeci luerurile, că altfel se văd de 
departe şi altfel sunt. Avem fel de fel de vagabonzi, 
care vin să le umple capul cu nerozii; dar pînă acuma, 
la mine, nimeni nu-i ascultă. 

— Socialişti? 

— Păi dar cum. 

Damian începu să rîdă. 

— Ia-nchipuieşte-ţi!...  Dacă-aş prinde pe unul 
odată, ce mai probă de bătaie i-aş da! 

Damian rîdea din ce în ce mai tare, mulțumit de 
a vedea pe bătrîn verde ca mai înainte. 

— Bătaie? ! 

— Bătaie la scară, şi să poftească să reclame. 

Tînărul urma a rîde şi a da din cap cu neîncredere. 

— Pre legea mea: bătaie. Tu rîzi, da' eu îţi spun 
lucrurile cum sunt. Lasă c-o să vezi. Ai partea ta de 


39 


10 


15 


20 


25 


36 


35 


40 


io 


părnînt de la maică-ta: de ţi-o plăcea să te ţii de el, 
o să ai ocazia să lc vezi toate astea. 

Pe cînd vorbeau, un călăreț trecu pe lîngă trăsură, 
ca o săgeată. Era Tănase Scatiu, care făcea curte 
Tincuţei prin talentul calului său, al cărui „umblet” 
era o adevărată minune. Cu bordul pălăriei răsfrînt 
pe ochi, cu o batistă filfiindu-i la git, el se ţinea pe 
cal cu mare îndemînare, călărind pe o rină, în mod 
ştrengăresc. Era cam ridicul, fiindcă era înalt din 
oale-afară şi prea copt pentru berbantlicurile astea. 

— Bravo, Tănase, zise Damian zîmbind. 

— îți mai aduci aminte de mitocanul ăsta? întrebă 
conu Dinu. 

— Da' cum să nu-mi aduc aminte: eram buni prie- 
teni. Nu-i prost. 

— Nu-i prost, dar e un țărănoi îmbogățit, şiret cît 
pofteşti. Ar vrea să-i dau pe Tincuţa. 

Damian se uita la unchiul său nedumerit. Nu vrea 
să rănească pe bătrin şi de aceea se mulțumi a zice: 

— E cam bătrînior pentru Tincuţa; e mai mare 
decît mine. 

— E bătrin şi bădăran, adăugă conu Dinu, uitin- 
du-se cu anevoinţă peste apă. Tu vezi mai bine: zăreşti 
ceva, colo în fund? 

— Da, cred că sunt oi. 

— Nu, zise bătrinul mulţumit: uite-te bine, vezi? 

— Da... colo la stînga... 

— Aşa. Ce sunt? oi? 

— Aşa îmi pare. 

— Nu; sunt dropii. 

Era mulțumit conu Dinu că putea dezvălui como- 
rile moşiei sale. în adevăr, în fund, pe o vîlcică singu- 
ratică, o turmă de dropii sta tâbărită, parcă-ar fi 
fost o turmă de oi. Dragostea de singurătate, atît de 
neţărmurită la mai toţi vinătorii, umplea pieptul tină- 
rului de un nespus sentiment de libertate, de recunoaş- 
tere de sine, sentiment care în lumea populară se pierde 
sau se preface în egoism. El tăcu, rătăcindu-şi mintea 
în dungile străvezii ale orizontului. Unchiu-său de 
asemenea. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Nu se auzea pe tot lungul drumului decît roatele 
trăsuiei tocind şi copitele cailor lovind pămîntul, 
O pace desăvirşită se coborise din înălțimile albastre 
ale cerului. Natura, fecundată de razele soarelui, 
părea că se odihneşte. Frunzele porumbului, vii şi 
tremurătoare ca nişte lame dc oţel, în zori, acum se 
muiau şi începeau să se răsucească. Ialomiţa curgea, 
încropită şi înceată. 

Cind ajunseră în vadul Ciulniţei, pe care nu mai 
era nici un strop de apă, Damian văzu satul aninat 
pe vîrful dealului, pe sub care se scurgea pîrîul şi 
mergea de se vărsa in Ialomiţa, cînd putea, deoarece 
de cele mai multe ori nu se vărsa nicăieri, fiind sec;, 
văzu curtea boierească cum o ştia, aşezată pe deal, 
fără gard dinspre gîrlă, şi toate slugile, toţi argaţii 
ieşiţi să-l vadă venind; in dreapta şi în stînga, curţi 
ţărăneşti, unde mai peste tot doi sau trei cai, legaţi 
de cîte un otgon, se-nvîrtean pe un vraf de grîu, bătînd 
din cap şi din coadă; în vadul girlei, copii în scutece, 
lăsaţi in paza altora ce de-abia umblau în picioare. 

— Suntem pe vremea treierişului, nu-i aşa? întrebă 
Damian. 

— Da. Vii cu belşug. 

— Ai făcut grîu mult? 

— Tot am făcut, dar nu cît trăgeam nădejde. Ţăra- 
nii au făcut mult, orz mai cu seamă: îi vede Dumnezeu 
anul ăsta. 


La urcuşul priporului, toată lumea se cobori din 
trăsuri şi urcă dealul pe jos. 


IV 


Cînd ajunseră acasă, toţi deteră năvală la coana 
Diamandula. Bătrina ii aştepta, stînd greceşte în 
fundul patului, cu ochelarii ridicaţi pe viţele rare de 
păr şi cu o pereche de mătănii în mină. Alături, Saşa 
lucra la o horbotă. 

Cînd trecură prin coridor, pe dinaintea ferestrelor 
bătrînei, statura puternică a lui Damian luă toată 


10 


15 


20 


30 


35 


40 


lumina geamurilor. Saşa zise încet, stringindu-şi 
lucrul: 

— Au sosit. 

Insă bătrîna, pe jumătate oarbă, ghici numaideciît 
că cel ce venea întîi era fiu-său, fiindcă nimeni din ai 
casei nu trecea cu capul mai sus de fereastră. Începu a 
tremura fără putere şi a plinge. Damian se duse drept 
la ea şi-i apucă amindouă mîinile, pe cari i le sărută 
cu toată căldura sufletului, mişcat de a o revedea şi 
mai ales de a o revedea intr-o asemenea stare: î fle 
părea că scăzuse, se redusese la jumătate din ceea ce 
era cînd o lăsase. Lacrămile-i veneau în ochi fără să 
şi le poată opri şi se plecă din nou pe mîinile bătrînei. 
Ea se uită la el, dînd încet din cap şi de-abia vorbind: 

— Bine-ai venit mamă... Eşti ostenit? 

— Nu sunt ostenit. 

— Dacă eşti ostenit, du-te de te culcă. 

— Sărut mîna, mamă, nu sunt ostenit. 

— Acuma, că te ştiu aici, mă simt bine. Poţi să 
te odihneşti dacă vrei... 

— Mai pe urmă. Acum iasă-mă să stau lingă d-ta. 

Ea 11 sărută din nou şi-l lipi de sufletul ei călător, 
parcă ar fi vrut să-şi anine cugetul de corpul puternic 
al fiului său spre a nu se mai despărți niciodată de el. 
Se uita la dinsul lung şi-l mîngîia pe păr şi pe umeri, 
într-o nedumerire de fericire fără înţeles pentru alţii, 
in care regăsea icoana bărbatului ei, mort de demult, 
icoana lui Matei copil şi pe aceea a tinărului plecat 
în străinătate de ani întregi. Nimic nu i se părea 
mai frumos, mai nobil, mai dulce, decît chipul acelui 
om, idealizat prin 7 ani de depărtare. Cind el se scula, 
ochii ei il urmăreau prin casă; cînd îl vedea rtzind, 
ridea şi ea, fără să stie de ce; cind ieşea cîte un moment 
să mai respire, întreba încet şi cu sfială „unde e Matei? 
dacă vrea să fumeze, să fumeze aici, că nu mă supără", 
deşi în realitate fumul de ţigară o îneca. Conu Dinu 
veni la dînsa, vesel, şi o întrebă tare, ca să-l audă: 

— Eşti mulțumită? 

- Tare mulţumită, mamă. 

— Ei, atunci fă-te bine şi scoală-te, să ieşi Ia 

plimbare cu el. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Ea dete din cap: 

— Eu bine nu mă mai fac... dar sunt fericită. Măcar 
cîteva zile dacă aş mai trăi să-l mai văd... 

Matei strînse mîna, în tăcere, Saşei, care se dase 
într-o parte. Vorbind amîndoi incet, el vroi să facă o 
țigară, ca apoi să iasă s-o fumeze; însă, negăsind tutu- 
nul în buzunar, rugă pe unul din copii să il educă 
dîntr-o haină râmară afară. 

— Nu te-ai schimbat de loc, zise el Saşei. 

— Am mai îmbătrînit ceva, răspunse ea, rizînd; 
dar dumneata cu adevăiat nu te-ai schimbat de loc. 

— Am cam albit, dar altfel cred că r.u m-em schim- 
bat. 

— Dacă e vorba de asta, eu ar trebui să em 70 de 
ani. 

El se uilă la dînsa zîmbind, gata să zică o răutate. 
Saşa înţelese şi, roşindu-se, începu a rîde: 

— Ştiu ce vrei să zici, dar 50 de ani încă nu fm. 

Subprefectul se amestecă în vorbă. 

— Da, zise el, foarte serios, mata erai abia născută 
cind conu Costică Comăneşteanu a fugit la Constanli- 
nopole. 

— în 48? întrebă Saşa indignată. 

— Apoi ce: să tot fie 40—50 de ani de aiunci. 

— Tata nici nu se însurase la 48. 

— Nu-i aşa, coane Dinule? întrebă subprefectul 
clipind dintr-un ochi. 

— Ce? zise conu Dinu. 

— Domnul Dumitrestu spune prostii, întrerupse 
Saşa. 

Conu Dinu se apropie de ei. 

— Nu vă legaţi de fata mea, zise el, bătind-o pe 
umeri. Asta e ir ger, nu femeie. 

— Vai de noi!... adaogă subprefectul, clătinind 
din cap. 

Saşa rîdea cu vioşie. 

— Vezi cum eşti, d-le Dumitiescu... Să ştii că 
nu-ți mai fac halva. 

— Vai de mine, cuconiţă, zise el, sărind de unde 
se afla şi venind să sărute mîna Saşei, matale eşti un 
înger, doi, trei îngeri. Vorbă e!... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ea îi dete binişor peste obraz. I 

— Cînd veniți să mincati la mine? întrebă ea pe 
toți. 

— Cînd porunceşti, se grăb ia răspunde subprefectul. 
Saşa, cum sta jos, se uită în ochii lui conu Dinu şi 
a lui Matei. Copilul care se dusese să caute tutunul 
venea cu un vraf de hîrtii in mînă, pe care le găsise la 
un loc cu tabacherea. 

— Zilele astea mincăm cu toții la noi, zise conu 
Dinu. ' 

Matei răsfoia hirtiile aduse de copil să vadă ce erau. 
Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care îl 
deschise şi, cetind, începu a ride. Saşa se uita la dinsul, 
curioasă. 

— Ce vrea să zică străinătatea!... Mă temeam să 
nu mor in vreun colț de pămint, necunoscut de nimeni, 
mai ales la Neapoli şi la Capri, unde se ivise holera 
din nou... 

în acelaşi timp întinse carnetul, pe a cărui primă 
filă sta scris în franţuzeşte: „Mă numesc Matei Damian, 
sunt român, familia mea e în România, districtul t 
Ialomița, gara Ciulniţei”. 

Subprefectul, care, sub aparenţa lui caraghioasă, 
era o fire sentimentală, se uita lung la Matei. 

— l-auzi domnule! Apoi să n-o dai dracului, strai- 
nătatea, zise el, cu glasul strins de emoţiune. 


— Bine, mă băiete, tu n-aveai pe nimeni, vreun 
prieten, vrun franțuz de-ai tăi?... întrebă conu Dinu. A 
— Or vreo franțuzoaică, îi zise subprefectul la j 
ureche. J 
— Ba aveam, dar fiecare îşi vedea de ale sale, şi i 


numai seara ne Intruneam cu toții. De altfel, eu nici 
nu aş fi putut să umblu veşnic cu dinşii, fiindcă ei îşi 
aveau treburile lor: unul era arhitect şi altul numis- 
mat. Se Infundau la Pompei oria Poestum`,şi nu-i 
mai scoteai de acolo. Eu voiam să mă bucur de toate 
cite firea şi oamenii au grămădit în golful Neapoli. 
Rămîneam sdesea singur, şi, de frică să nu mor necu- 
noscut de nimeni, mi-am dat signalmentele. 

El rîse încet, privind înaintea ochilor, preocupat. 
Ceilalţi se uitau la el, fără a zice o vorbă. în cîteva 


minute trecu peste capetele acelor naturi statornice 
vedenia străinătăţii, cu toate grozăviile ei închipuite, 
şi carnetul, adus în vorbă de întimplare, avu darul 
de a cobori pe fiecare in sine. Saşa părea mai cu seamă 
înrjurită de fila din catastif. 

— Cind mă gindesc, zise ea, că trebuie să trimit 
pe Mihai in străinătate, m-apucă groaza. 

— EL., ce exageraţie! Zilele dinţii sunt. grele, 
dar un tînăr Je biruieşte şi pe acelea. în urmă se de- 
prinde atît de bine că nu-i vine să se mai despartă de 
străinătate. 

— Se poate, zise Saşa repede, dar eu nu înţeleg 
lucrurile astfel: Mihai trebuie să vie în toţi anii acasă, 
aci unde s-a născut, unde suntem noi. 

Matei nu mai zise nimic, ci plecă ochii în pămînt. 
Saşa simţi că vorba ei avea un înțeles pentru el, se 
opri deodată, mişeindu-se pe scaun fără voie-i. Ochii 
ei se făcură mititei, blinzi, şi ea adaogă: 

—O să mă ajuţi, nu-i aşa, să caut ceva pentru 
Mihai. Aş vrea să mu-l trimit la Paris... Ce crezi? 

— De ce nu?... Cui nu-i aminte de treabă, găseşte 
mijloace de a petrece oriunde. 

Ea rămase locului, ingrijată parcă chiar de pe 
acum de soarta băiatului, şi, fără să se gindească, 
văzînd că Matei caută chibriturile, i le dete de pe 
masă. El ieşi să fumeze. 

Cînd se întoarse, mai toată lumea se retrăsese din, 
odaie. Numai Saşa rămase lingă patul cocoanei Dia- 
mandule. Bătrina adormise din nou, ghemuită în 
perne, cu capul pe piept. 

Matei se apropie binişor de Saşa şi îi zise încet: 

— Nu eşti ostenită? 


— Nu, de loc. 
— A adormit din nou... 
— Da. 


El se uita la chipul mame-sei, eăutînd bine să-şi 
aducă aminte de dînsa, cum era cînd o lăsase, şi parcă 
nu-i venea să creadă că obrazul acela slab, zbîrcit, 
înfundat in colțurile unui guler de pînză descheiat, 
să fie al ei. 


10 


15 


20 


lo 


30 


2j 


40 


Şi cu toate astea aşa era. Orbitele mari, deasupra 
cărora se-ntindeau acum firele rare ale sprincenelor, 
rămăseseră tot astfel, iar globul ochiului, mai plin 
ca oricînd, părea că se desprinde din forma lui. Vinele, 
umflate peste măsură, brăzdau pielea întunecată, pe 
care, în loc de a hrăni cu singele ce purtau, păreau a 
o arde. Era oarecum o lipsă de interes al organelor 
unele pentru altele, ceea ce aducea o sleire de vita- 
litate aproape completă. Mai vedea cite ceva, cind 
trebuia să vadă; mai scotea cite un sunet, cînd tre- 
buia să vorbească; chiar auzea pe ici pe colo — dar nu 
mai avea vibrarea multiplă şi completă a senzațiilor. 

Saşa ieşise pe nesimţite. El, rămas în fața bătrînei 
adormite, i se păru că-nțelege, în toată adîncimea sa, 
puterea de statornicie a acelor naturi simple, vesele, 
ce trăiau numai din devotament, lipite de pămîntul 
ce le văzuse născindu-se. O suavitate nespusă se răs- 
pîndea în odaie din nişte crăci de sulfinâ, aruncate 
în firida sobei. L'n aer bătrînesc. dar primitor şi prie- 
tenos, se desprindea din mobilele vechi de nuc. Ace- 
leaşi calendare ale lui Nichipercea’, pe cari le apucase 
de cînd lumea, stau teanc pe un colț al scrinului; 
aceiaşi îngeraşi de porțelan, sub sticle; acelaşi papuc 
bătut în perete, cu ceasornicul smălțat; aceleaşi co- 
voare pejos — nimic nu se schimbase. Numai mamă-M 
se ducea. Mişcat pînă la larrămi, luă binişor mina 
bătrînei şi îşi lipi obrazul de dînsa. I se părea că atinge 
un lucru sfînt. O dureroasă şi dulce amintire ii răsări 
în minte, de cind mamă-sa îl mîngîia pe obraz, copil, 
şi o revăzu, ca atunci, plecată pe marginea patului 
lui, privindu-l in tăcere. Bătrina deschise ochii cu 
greutate, se uită la dinsul lung şi iar îi închise. 

— Doreşti ceva, mamă? 

Ea nu răspunse. După mişcarea capului, căzut pe 
piept, se vedea că respiră încă. 

Tincuţa intră pe uşe binişor, cu un şorţ pe dinainte, 
roşie la față ca un măr plrguit. Ea venea veselă să-t 
poftească la masă, dar, văzîndu-l atît de turburat, Be 
opri lingă el, uitîndu-se de aproape la bătrînă. 

—Ce face? întrebă ea încet. 

— îmi pare că doarme. 


5 


18 


15 


20 


25 


30 


35 


— Doarme. Vrei să vii la masă? 

— Cu cine o lăsăm? 

— Vine numaidecît Safta. 

Matei se scula, ştergîndu-şi o lacrimă furişe. După 
aceea luă pe fată de mijloc şi ieşiră. In sală, Tincuţa îi 
aruncă braţele de git, de-abia ajungînd pînă la el, 
iar Matei o strinse la piept, săriutndu-i părul nebuna- 
tec. Se înțelegeau ca doi frați asupra durerii amîr.do- 
rora. 

Cu fondul de seriozitate ce se intilneşte la mai toate 
fetele de seama sa, ea înţelesese într-o clipă cit de 
puternică trebuie să fi fost simţirea ce făcea pe Matei 
să-şi ascundă lacrămile, şi, într-un avînt de genero- 
zitate, ii veni şi ei să plingă. 

El se duse să-şi schimbe îmbrăcămintea, şi £.foi 
şezură la masă. 


v 


Saşa cu Mihai şi cele două surori mai mici, Victoria 
şi Mary, se-ntorceau acasă. 

Moşia lor, Comăneştii, era la o jumătate de ceas 
de Ciulniței. De-abia ajunşi, grija Iui Mihai fu să 
întrebe de dejun. Mama Mands, fosta lui dokă, iar 
acum vătăşița casei, îi pofti numaidecît la masă. 
Dar abia coborită din trăsură, Saşa fu întîmpinetă 
de vătaful de la arman, care venea să întrebe dacă 
noua şiră de grîu trebuia s-o facă tot in stînga 
maşinei sau în dreapta. 

— Ţi-am spus, Ioane, s-o faci în stînga, ca să vie 
bine oamenilor de aruncat snopii. 

— Dară, cuconiță, da' ne temeam de vînt, că duce 
scînteile tot 5n partea aia. 

— N-ai decît să fii cu băgare de seamă... Tot aşa 
aruncă schiţei maşina? 

— Să-l bată Dumnezeu de neamt, că ne-a stricat-o 
de ispravă... De cind am apucat-o, tot bine a mers. 
Acu, păcătosul ăsta i-a venit de hac: tot focu iese pe 
Coş. 

— Ce-i de făcut? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


43 


— Păi eu ştiu... 

El sta lîngă uşe, cu pălăria mototol în mină. Saşa 
rămase şi ea locului, gîndindu-se. 

— N-avem ce face, Ioane: trebuie să răbdăm, că 
suntem în toiul trebei. Dacă-l dăm afară, unde găsim 
altul? 

— Păi chiar aşa... 

— Dumneata fă şira in stînga, şi lasă. că mă 
gîndesc eu. 

Ion ieşi, blestemînd pe nemți şi pe toate liftele 
străine. După părerea lui, era mai bun Stoica fochistm, 
un ţigan din sat, pe care şi-l luase neamţul dc ajutor. 

După ce ieşi Ion, Saşa se gătea să intre la dînsa spre 
a-şi scoate pălăria, cînd un ţăran, care o aşteptase 
rezemat pe vine de peretele casei, intră în sală, cu o 
puică în mină. 

— Bună vremea, cuconiţă. 

Saşa se întoarse spre el. 

— Ce-i povestea, bade Lungule? 

— Ce să fie... 

Saşa îşi scoase acul din pălărie şi pălăria însăşi, 
fără să se mai uite în oglindă. 

— Ei, ce-i? 

— Păi, ce să fie... uite am adus puica asta. 

— Dă-o la Manda şi spune ce-i pricina. 

— Venisem după vorba noastră... 

— Ei... 

— Păi, cum ăi zice şt matale. 

— Eu, ce să zic? Ţi-am dat-o pînă acuma de nu 
mai ştiu cîte ori.'Acu să plăteşti stricăciunile şi ţi-o 
dau; altfel, nu. Eu n-am semănat pentru vitele dumi- 
tale, bade Lungule. 

— Păi, adevărat, cuconiţă. Da' ghită nu-i? N-am 
priponit-o!... n-am legat-o cu cornu de un chicior!... 
se duce după talanul de buhai, şi n-ai ce-i face. 

Saşa se-ndreptă spre sofragerie, de unde venea un 
miros de pîine proaspătă, foarte plăcut. Mihai cu fetele 
erau deja la masă. Saşa se aşeză la locul ei. 

— Maman, ne laşi să mîncăm mămăliguţă? 

— Eu vă las, dar ce zice miss Sharp? 

— Miss Sharp nu-i aici. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Dar cînd o veni... 

— Parcă noi o sâ-i spunem ce-am mîncat. 

Mama Manda n-aştepta altceva. După cîteva minute 
o minunată talie de mămăliguţă, ca aurul, aburea în 
mijlocul mesei. Mary înghiţea cu nespusă plăcere, 
rîzînd de art. 8 din cele „zece porunci" ce le lăsase 
miss Sharp plecînd, şi care suna foarte limpede: „Not 
eat mamligutz". 

In vremea asta, capul lui badea Lungu se prelinse 
pe lîngă uşori şi el se ivi întreg, cu gătna la subţioară. 

— Masă bună. 

Saşa se supără şi-şi plecă ochii In farfurie. Mihai 
şi fetele se uitară unii la alţii, zîmbind, mai ales de 
creasta găinei, care atîrna pe o ureche, ca un fes. 

— Eşti neagă rea, bade Lungule. 

~- Moare de foame la obor, cuconiţă. 

Saşa se sculă de la masă şi se duse să-i dea un bilet 
de liberare de gloabă. Dar pe cînd badea Lungu ieşea, 
intra Hermann maşinistul, murdar şi uns de untdelemn 
pînă şi pe urechi. Era ca de obicei beat. 

— Ce vrei, domnule Hermann? 

— Mă rog de iertare, eu nu poţi să slujeşti pe 
d-voastră. 

— De ce nu poţi să slujeşti? 

— Nu dai să manunci, nu dai se bei, tot sa lucram, 
sa lucram. 

— Du-te, du-te, că are să-ţi dea de toate. 

— Mo rog de iertare, nu poţi sa mai slujeşti. 

— Foarte bine, du-te de te odihneşte şi vino mai 
pe urmă să vorbim. 

Şi astfel îl lăsă bolborosind şi se-ntoarse la masă. 

Neamţul se duse înapoi la arman, unde adormi în 
paie, pe cînd Stoica ţiganul făcea să meargă maşina. 
După ce se trezi, nu se mai gîndi să plece. 

Astfel se petrecea ziua ei, cu preocupările cele mai 
deosebite între ele, ce alcătuiesc viaţa unui proprietar 
de moşie. 

Tată-său murise de vreo trei ani, iar mamă-sa cu 
mult înainte, lăsînd-o cu trei fraţi mai mici. Părinţii 
ei trăiseră la țară, ea era născută acolo, crescută pe 
lingă tată-său în idei statornice de iubire a pămîntului 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


strămoşesc. Comăneştenii jucaseră un rol însemnat im 
toate mişcările naţionale. Conu Costică, tată-său,, 
fusese exilat la 48. Doi frați ai lui mai mari, Iancu şi 
Neculai, trăiseră mult timp în surghiun. Astfel că,. 
printr-o înlănţuire firească a lucrurilor, Saşa, orfană,, 
devenise mama fraţilor ei orfani şi păzitoarea numelui* 
şi averei ce-i rămăseseră de la părinți. Numai cîteo- 
ttată, iarna, se ducea la Bucureşti, unde casa lor se- 
păstra cum fusese pe vremea cind trăiau bătrînii.. 
Starea ei socială de fată mare ar fi fost foarte grew. 
de ţinut, de nu ar fi urmat in mod natural din nenoro- 
cirile ce o loviseră şi devotamentul cu care îşi crescuse- 
frații mai mici. Numai conu Dinu Murguleţ, vechi 
prieten al lui tată-său, îndrăznea cîteodată s-o întrebe- 
de ce nu se mărită. 

După masă, vara, se odihneaţi cîte puţin. Dupăi 
odihnă, Victoria şi Mary cîntau la piano, iar Saşa. 
cînta şi ea sau citea. Miss Sharp, englezoaica ce aveau 
în casă, era dusă pentru citva timp in străinătate, şii 
fetele răsuflau mai liher. 

într-o odaie ţărănească, acoperită toată cu lungi, 
fîşii brodate de pinză de casă, Saşa, singură, se uita 
la un cadru din perele, pe care cu toate astea îl cunoş- 
tea aşa de bine. Ea părea a căuta in perspectiva lui 
un orizont nețărmurit, către care se duceau gindurile- 
nehotărîte. Era mai întotdeauna aşa de ocupată de; 
lucruri reale imediate, incit rar mai avea vreme să" 
viseze. Dar, oricit de rar, o prindea şi pe ea dorul de r> 
lume caldă, senină, in care inima i se revărsa în comori. 
de tinereţe. Nimic nu aştepta, nimic nu cerea de la< 
soartă; setea de ideal, in formele ei cele mai neînţe- 
lese, se da pe față prin trebuinţa de singurătate. Aşa. 
cum sta, singură, uitindu-se în fundul cadrului de pe- 
perete, îi veni Bă cînte, şi, de-abia deschizînd gura,, 


mai mult în gind, zise o strofă. Apoi,,trecind la piano,, 
31 deschise: 


La izvor şedea copilul... 
El cunune împletea 

Şi privea Ia floricele- 
Cum izvorul le ducea- 


as 


35 


"J5 


4* 


Astfel curg a mele zile 
Ca şi apa de uşor. 
Tinereţea mea se stinge 
Ga cununa din izvor". 


Însoţite de muzică, vorbele lui Schiller căpătau un 
farmec adine. înţelesul lor se mărea poetizindu-se. 
„Tinereţea mea se stinge" lua o expresie de durere sfi- 
şietoare, care, pornită din sufletul ei, se răsfringea 
asupra-i, mtşcind-o pînă la lacrămi. 

Pe cind ea cinta, fetele cu Mihai se apropiaseră 
binişor de uşe să asculte. Cind încetă din cîntec, ei 
izbucniră in aplauze, şi, rîzînd, deterâ năvală înăuntru. 
Saşa se uită la ei cu ochi buni. Mihai o rugă să mai 
cînte. Ea mai făcu cîteva acorduri, apoi, aculîndu-se, 
veni să şează pe sofa ca mai înainte cu braţele îaeru- 
cişate pe genunchi”. Copiii nu mai îndrăzniră să zică 
nimic. 


vi 


La Ciulniţei, bătrina mergea din ce în ce mai rău. 
Istoveala puterilor devenea pe fiecare zi mai mare. 

Matei nu se dezlipea de la capul ei. El însuşi era 
într-o stare de plîns; pe de o parte osteneala, pe de 
alta durerea de-a pierde pe mamă-sa îl doborau. Coana 
Diamandula numai cînd şi cînd deschidea ochii spre 
a se uita lung la el, şi iar îi închidea. Citeodată întin- 
dea mina cu anevoință pînă la marginea patului, 
parcă l-ar fi căutat, şi dacă el nu era acolea, s-o întrebe 
ce doreşte, ea îl chema încet: „Matei, Matei!" 

Cîteva zile după sosirea lui, pe cînd el sta cu toţi 
ai casei, cu Saşa, Mihai şi ceilalţi, fumind — mătuşe-3a, 
-coana Sofiţa, care rămăsese să-l înlocuiască lîngă 


bâtrină, veni repede şi cam speriată la el, spunîndu-i 


că-l cheamă mamă-sa. Toţi se sculară în picioare, 
tăcuți. 

Bătrina sta cu anevoință pe un cot, aşteptîndu-l. 
După ce Matei se aşeză lingă pat, ea spuse coanei 
Sofiţa că doreşte să rămlnă singură cu el. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


52 


Cind ceilalţi se retraseră, ea îşi rezemă capul din 
nou pe perne şi luă binişor mîna tînăruhii intr-ale ei. 
Pc cind el credea că doarme, dinsa deschise ochii, se 
uită lung la eJ, apoi în podele, şi oiţă adine. 

— Doreşti ceva, mamă? 

Ea făcu semn că da. Apoi, cu faţa udată de lacrămi, 
se întoarse spre el şi zise: 

— Aş dori să nu mor aşa repede. Nici nu te-am văzut 
bine... 

— Doamne, mamă, ce vorbeşti! Ai să te îndreptezi 
şi-o să trăim amîndoi... 

Ea făcu o uşoară mişcare din cap, iar pe gura ei 
pungită reveni pentru o clipă un zimbet fin de neîncre- 
dere, din care Matei recunoscu pe mamă-sa de demult, 
mai bine decît din tot restul persoanei ei de astăzi. 

— Mă duc, dragii mamei... Deseară, miine, cînd 
mi-o suna ceasul... Voiam să te rog să nu mă uiţi de 
tot, să-ţi aduci aminte de mama-ta, că tare mi-a) fost 
drag... Aş fi vrut să mai trăiesc două-trei zile... Nu 
se poate să mai chemi vreun doctor? 

El era înecat de plins. îi zise, cum putu, că se duce 
să telegrafieze la Bucureşti pentru doctori. Ea insă 
il opri. 

— îmi vine dor de viaţă, aşa, copilăreşte... Aş 
vrea să te mai văd, dar nu se poate... De-acuma, 
numai pe ceea lume... in voia Domnului... 

Păru iar că adoarme. După diva timp, deschise 
ochii din nou şi se uită iar lung la el. 

— Matei!... 

— Ce doreşti, mamă? 

— Aş vrea să te insori după moartea mea. M-am 
gîndit in toate felurile pentru tine, şi socot că tot mai 
bine e să fii însurat. Am cîteva dorinţe, pe care te rog 
să le împlineşti. lacătă cheia asta de la lada de fier, 
de acasă, eare-i dată in seama lui Neculai: tntr-însa 
sunt toate hirtiile şi banii rămaşi de la tată-tău. Eu 
n-am putut să-ţi agonisesc nimic, ba cu boala mea, ba 
cu nevoile, ba cu... multe de toate. 

După ce se odihni puţin, urmă: 

— Ai bonurile de la împroprietărire neatinse, ba 

i 


şi cupoanele lor de vreo doi ani... Tu eşti bărbat... iţi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


rămine moşia de la mine, pe care să dea Dumnezeu s-o 
stăpineşti ani mulţi cu bine. Dinu e cam încurcat, cu 
moşia de la Eforie. A avut ani răi... Trebuie să-ţi 
spun că adesea Dinu ţi-a trimis bani, fiindcă eu de cînd 
sunt bolnavă nu mai pot ţine socoteli. Neculai ştie 
rostul trebii... Te-aş ruga să ajuţi pe Dinu... 

— Da, mamă, tot ce-i dori. 

— Tincuţa se face mare. Am auzit c-o cere Scatiu... 
Ajută pe Dinu s-o mărite. Tincuţa e pentru tine ca o 
soră... Nu-i aşa? 

— Da, mamă. 

Ea se întoarse cu capul spre partea cealaltă, strinse 
din ochi cu o vădită durere şi, tot ţinîndu-i mîna, fără 
a-l vedea, urmă. 

— S-o înzestrezi... cu cît vei vrea şi vei putea. 

Apoi tăcu. El aştepta, cu capul plecat spre dlnsa. 
După cîteva minute o văzu întinzind degetele de la 
mina rămasă liberă, către perna de la perete şi cule- 
gind un mic fulg, pe care il suflă în aer. în mintea 
amîndorora treceau lucruri ciudate, străine de solem- 
nitatea tristă a momentului. Gîndul bătrînei, liberat 
deocamdată de durerea fizică ce o stăpînea, rămînea 
plutitor în aer şi se anina de fulgul de pe pernă; 
gindul lui, încremenit de apropierea morţii, se destin- 
dea prin curiozitate şi urmărea pe acela al mame-sei, 
ocupat de un fulg. 

— Aşa este: nici atît nu facem. 

El o asculta, nedumirit. 

Ce zici, mamă? 

— Nimic. îmi făgăduieşti? 

— Tot, mamă dragă. Te simţi mai bine? 

Ea îşi întoarse chipul din nou către el, cu o nespusă 
expresie de blîndeţe şi de milă. 

— Tare Îmi pare rău cd mor. 

Un val de durere se urca din piept în gîtul lui, si-i 
veni să plîngă cu hohot. Ea il privea lung şi limpede, 
parcă ar fi redobîndit într-o clipă vederea tineieţei. 

— Doresc să râmli aici, pe pămîntul ăsta... să nu 
te duci departe de mine. Ce-ai învăţat să-ţi fie de spri- 
jin sufletesc, iar viaţa să ţi-o petreci pe locurile astea. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


4o 


Apucă-te de moşie. îngroapă-mă lingă tată-tâu... şi; 
apoi  insoară-te. 

El, neputînd vorbi, făcu un semn cu mina, ca şi, 
cum ar fi zis că nu se gîndeşte la asta. Dînsa stărui.. 

— Nu, băiete. Trebuie să te însori. Aşa e şartul, 
vieţii... Cântă împrejurul tău fericirea. Aş dori să mă 
asculți. 

— Da, mamă. 

— Insoară-te cu cine vrei, numai insoară-te. 

Apoi, parcă ar fi vrut să spuie ceva mai de-aproape,. 
se lăsă cu capul jos pe pernă. 

— Aş vrea să le rog să faci o încercare; caută de- 
cunoaşte bine pe Saşa. Ce drag mi-ar fi fost s-o am 
noră!... Nu-ţi zic numaidecit s-o iei. Tu ai poate sim- 
patiile tale... Eşti bărbat şi trebuie să fii liber s-alegi.. 
Dar gindeşte-te la vorba mea. îmi făgăduiesti? 

— Da. 

— Acuma Dumnezeu să te binecuvinteze... 

Şi încet, prelung, ochii i se inchiseră. Pînă seara 
nu mai dete semne de viaţă. Noaptea trecu, lungă cît- 
nn veac pentru toţi. Matei'nu «e putea dezlipi de lingă 
pat, fiindcă bătrina, care nu mai înţelegea nimic, părea 
că avea o vedere sufletească pentru fiul său şi il simţea 
cînd era lîngă dinsa sau cind se depărta. 

Despre zori, o mişcare neobişnuită se produse. Păru 
a se întinde sub aşternut, îşi răsturnă capul pe spate şi 
oftă adine. Matei se sculă de lingă pat şi deşteptă pe 
unchiu-său, care dormea intr-un colt de canapea. 

— Ce-i? 

— Nene Dinule, ia vino... 

Bătrinul se apropie cu grabă de patul surore-sei, şi 
văzînd-o ţeapănă, cu gura pe jumătate deschisă, înţe- 
lese. El se întoarse către Matei, domol, şi Si zise:. 

—A luat-o Dumnezeu. 

Apoi li destinse braţele şi i le aşeză de-a lungul, 
trupului. După aceea se plecă cu greutate pe una din. 
ralinele moartei şi o sărută, gilgîind de înecâciunea. 
plînsului. 

— Surioară, surioară, te-ai dus şi d-ta! 

Şi cu mina la gură, încovoiat de durere, rămase- 
in picioare lingă pat, clătinind din cap. 


T5 


ao 


95 


.20 


:25 


"SD 


"Matei căzuse în genunchi lîngă căpătiiul moartei, 
şi nu se mişcă de acolo plnă ce unchiu-său nu-l ridică 
de jos, ducindu-l intr-o odaie de alături. Bătrinul, in 
vremea aBta, desprinsese o iconiţă din perete şi o 
pusese pe pieptul soră-sei. Lumina candelei se îngina 
cu lumina zorilor. Pe fereastră se vedea cum se ridică 
dîn pămint aburul vioriu al dimineţii. Din dunga ori- 
zontului năvăleau raze roşiatice, ca nişte sulițe de foc, 
umplînd cerul de căldură. Revenea viaţa, se redeştepta 
firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor 
sale. 


VII 


A treia zi un lung şir de lume se ducea tăcută după 
moartă, la groapă. Tot satul era de faţă, fiind „sora 
boierului" un suflet blagoslovit. 

Deşi de dimineaţă, era cald. Cei patru flăcăi ce 
duceau năeîlnia se schimbau cu alţi patru, şi, fiindcă 
urcau la deal, cu alţii şi iar cu alţii. Astfel, mai toţi 
bărbaţii ajutară la urcuş. După ce-şi făceau rîndul, 
treceau în urma convoiului, ştergîndu-se pe frunte de 
năduşeală, cu mîneca albă a cămăşii. Unii tăceau, 
mergind lăturalnic, alţii vorbeau între ei de lucruri 
serioase şi fără nici o legătură cu împrejurarea de faţă. 
Femeile, cu marame albe pe cap, acoperite pînă la 
gură, îşi arătau pe Matei cu degetul. 

— A venit, fă? 

— Dară, a venit. Tu nu-l vezi colo? 

— Care, ăla naltu? 

— Păi cum: ăla de merge lîngă boier. 

— A apucat barem s-o vază pe mâ-sa? 

— A apucat-o. A venit s-o îngroape şi iar îşi ia 
tălpăşiţa. Cică are muiere şi copehii ia ţara lui- 

— Tacă-ţi fleanca, fă Paraschivo, zise un bărbat 
dinaintea ei. 

Păi cum, că mi-o fi frică de dumneata, nea 
Pîrvule. 

— Mitica-jţi-ar coţofenele gura, că numa pămîntul 

o să .ţi-o astupe. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— la vezi-ţi de treabă, mă nea Pîrviile. 

Omul o înjură între dinţi şi-şi căută de drum. 

Matei, cu conu Dinu, coana Sofiţa, Saşa, subpre- 
fectul, Tănase Scatiu şi mai mulți alți vecini de prin- 
prejur, mergeau in urma năsîlnieî, pe jos, cu gulerul 
cămăşii în negru, cu capul gol la soare. Cînd şi cînd 
se auzea glasul popei, ori al diaconului, bombănind. 
Prapurii străluceau la lumină, cu marginile lor aurite. 
Două lumînărele, aprinse in nişte felinare prăfuite, 
tremurau din flăcările lor palide. Colacii umpleau o 
masă întreagă. Coliva, cu zahărul vopsit, iare încerca 
să dea chipul răposatei, se topea. 

Cu greu şi zăpuşalâ se ajunse in culmea dealului, 
unde era ţintirimnl. De cînd legile nu mai iertau să 
se îngroape in curtea bisericei, murise dintre ei numai 
tatăl lui Matei şi mai in urmă Comăneştcanu. Un zăplaz 
înalt înconjura ţintirimnl de toate părţile şi se-ncheia 
într-o poartă acoperită cu şiţe, peste care era o cruce 
de lemn. 

Cînd intrară înăuntru, o instinctivă neliniște 
cuprinse pe cei mai mulţi. Drumul, cu uniformitatea 
lui, lăsase timp minţilor să se desprindă şi să alerge 
după alte lucruri, fără raport cu împrejurarea de faţă. 
Aci insă, mărturia zădărniciei chema pe fiecare întru 
sine. Pe întinderea pămîntului, nenumărate cruci de 
lemn, acoperite de două stinghii, arătau locul de odihnă 
al ţăranilor. Morminte vechi, acoperite de iarbă; mor- 
minte noui, peste care țarina uscată se albise; bălării 
luate din fugă cu coasa şi căzute alături, pe drumuri. 

Peste tot, aer de singurătate şi de sărăcie. Cîteva flori: 
stinjenei. busuioc ori nemţoicuţe, răsădite pe mor- 
minte de copii, se răsuceau neudate, şi cădeau. Mor- 
mîntul lui Comăneşteanu era înconjurat cu zăbrele de 
fier şi acoperit cu o lespede albă; al )ni Damian de 
asemenea. O mină milostivă le acoperise cu trandafiri. 

Groapa bătrînei era alături de a bărbatului său. 
Slujba se urmă domoală. 

Mirosul de tămiie, lacrămile celor de faţă, vorbele 
psalmului „la loc de odihnă, Ia loc de verdeață", căl- 
dura, măreau atît de mult teroarea morţei că Matei 
crezu de mai multe ori că n-o să mai poată sta Sn 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


picioare. Cind puseră mina pe sicriu, ca să-l coboare 
in groapă, chipul mame-spi, acoperii cu ramuri de 
rozmarin pînă peste gură, ji apăru pentru cea din 
urmă oară. Voiră să îl ia de acolo. El însă se rugă să-l 
lase pînă la urmă. Dar cînd văzu coşciugul în fundul 
groapei şi auzi cea dintîi mină de pămînt căzînd peste 
sein duri, îşi acoperi ochii şi izbucni in plins, căci 
atîta mai rămine firei noastre calde şi suferitoare, față 
cu măreaţa cruzime a legilor naturei. 

După ce totul se sfirşi, porniră inapoi la vale, spre 
casă. O ţărancă tinăra, care îşi îngropase copilul de 
cîteva zile, sta in genunchi pe marginea mormintului, 
îndreptind nişte tufe de busuioc şi jelindu-se cu glas 
mare, lung şi tărăgănat. 

Astfel se despărţi el de mamă-sa, pentru totdeauna. 


VIII 


După o săptămină petrecută in linişte la unchiul 
său, Matei se mută în casele părintești. 

Moşia Ciulniţei rămăsese de la bătrini celor doi 
fraţi, conu Dinu şi coana Diamandula. La măritarea 
acesteia, părinţii îi zidiseră o casă in marginea cea- 
laltă a satului şi-s daseră zestre o parte din moşie. 
Aci trăia ea cu bărbatul ei; aci se născuse şi crescuse 
Matei, copil. însă în vremurile din urmă, coana Dia- 
mandula, bătrina şi tot bolnavă, se mutase lafrate-său, 
unde am găsit-o, iar în casa ei venise să locuiască o 
rudă a coanei Sorite, Nae Eftimiu, care era însărcinată 
să îngrijească şi de pămînt. 

Matei găsi casa ținută bine, curată, lustruită, de 
ți-ar fi fost drag să stai in ea, chiar nefiind a ta. Odaia 
mame-sei se păstra neatinsă. El se aşeză într-o alta, 
vecină, fără a strîmtora pe Eftimiu şi pe femeia lui. 
Aceasta era o persoană politicoasă, Ingrijită in îmbră- 
căminte, cochetă chiar, cu unghii lungi, cu pieptă- 
nătura la modă, umblînd toată ziua cu cite un roman 
la subsioara. Era oarecare nepotriveală între starea lor 
de familie scăpătată, ajunsă a îngriji de averea altuia, 
şi pretenţiunile doamnei Eîtimiu; dar lucrul se putea 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


explica prin aceea că nu aveau copii şi că erau rude de 
aproape cu coana Sofiţa. 

Nae Eftimiu părea omul cel mai smerit din lume. 
Nu sta niciodată jos înaintea lui Matei, nu fuma faţă 
cu el, nu-l chemape nume, — dar în schimb ţinea toate 
socotelile moşiei într-un hal de încurcătură de nu Ie 
mai da nimeni de capăt. Cu o frunte mare, pe jumătate 
albă, iar jumătate neagră de soare, cu nişte ochi spă- 
lăciţi, cu o barbă roşcovană, îmbîcsită de praf şi de 
fum de tutun, el era numai cu numele capul familiei, 
fiindcă de fapt nevastă-sa, Aglaia, ducea toată treaba- 

Era insă trist halul in care se găseau celelalte aca- 
returi ale moşiei. Hambarul de la arman, de zid puter- 
nic, se dărăpăna; leşile se povîrniseră intr-o parte; 
finăria era vraişte, aşa că toate vitele din sat se hră- 
neau iarna din clăile lor, cari, roase la rădăcină, rămă- 
seseră ca nişte imense ciuperci; numai lăptăria era 
mai cu îngrijire ținută, fiindcă văcărită Floarea şi 
baciul Micu, amîndoi de pe locurile Făgăraşului, se 
aveau bine împreună. Bărbatul Floarei, Stingă, era 
herghelegiu şi, aşa, petrecea toată viața pe cal, pe 
cind baciul se înfrupta din bunurile lui. Işi aduse 
aminte că baciu era încurcat cu Floarea Incă de cînd 
plecase el în străinătate, şi că răposata coana Dia- 
mandula vrea chiar să-l dea afară, dar că el, Matei, 
se rugase să-l lase în pace, fiindcă îi era drag baciul, 
voinic, frumos, cu plete lungi sub căciulă, şt mai cu 
scamă fiindcă ştia să cînte din caval şi sâ spuie nişte 
minunate de poveşti, de I-ai fî ascultat toată vremea. 
Dar ai aci, leţurile de la ţarcul oilor erau înlocuite cu 
nuiele necojite; casa lăptăriei era lipită cu îngrijire, 
dar nevâruită; stuful de pe coşare înlocuit cu rogoz. 
Părea că un arendaş lacom lăsase totul in pârăginire, 
numai să se îmbogăţească. 

încetul cu încetul, Matei se puse să îndrepteze 
lucrurile. La Inceput vorbi lui unchiu-său, dar înţelese 
repede că din partea ceea nu era nimic de sperat. Conu 
Dinu inâlţă din umeri, ca şi cum ar fi zis „n-am ce 
să-ți fac, din pricina mătuşi-tei”. 

— Am avut tot ani răi, adaugă el cu glas tare, parcă 
s-ar fi temut să nu fi zis prea mult cu umerii. 


io 


t5 


20 


25 


30 


35 


40 


Apoi, după un minut de tăcere, se plecă spre eh 

— Acuma eşti stăpin: fă ce vrei. 

El se gîndi să se ducă la proprietarii vecini să vadă 
cum merg lucrurile. 

In adevăr, după vreo cîteva zile ieşi pe jos să 
meargă la Saşa. Se lasă drumului, aşa cum il ştia odi- 
nioară, şi ajunse pe culmea dealului. Dincolo, pe vâl- 
cea, se vedea satul Comăneştii, a cărui biserica, aco- 
perită cu tinichea, strălucea la soare. 

Cu umbrela in mină, el mergea domol, trecînd cu 
capul plecat pe lingă cimitir, unde mamă-sa odihnea 
pentru vecie. Ce lucru neînțeles mai e şi viaţa asta I 
Pînă ieri dus de virtejul lumei pe ţărmuri depărtate, 
vesel, fericit şi nedorind alta decît a se întoarce la 
vatra părintească. Acum, aci, la casa lui, dar rămas 
singur, cu umbrele sălciilor în cale, cu întinderea 
miriştelor de grîu, pe cari stau la linie clăile de snopi 
necărate, întrebîndu-se ce avea de făcut ca să-şi împli- 
nească rolul pe pămînt şi făgăduinţa dată răposatei 
mamă-sei. Cîmpul ars de soare, locuinţele sărace ale 
țăranilor, starea lucrurilor de pe moşia lui nu-l puteau 
lumina asupra modului cum se poate cineva ÎImbogăţi 
din agricultură şi, mai cu seamă, cum poate trăi o 
viață lIntreagă în asemenea lungă şi tristă uniformi- 
tate. Astfel gîndind, îşi aduse aminte de vorba mame- 
sei de a lua pe Saşa, şi, instinctiv, se opri locului, 
ca şi cum mergerea lui la dînsa ar fi putut fi socotită 
ca un început de punere in lucrare a acestei idei. 
înainte de ce-i zisese bătrina, nici prin minte nu-i 
trecea de însurătoare. Şi chiar acum se simţea foarte 
departe de un asemenea proiect. Dorea să trăiască 
liber, sâ alcătuiască averea la Ioc, să ajute pe țărani 
a ieşi din mizerie, se gîndea să le facă şcoală şi să-i 
vadă inflorind; apoi, iarna, ar fi mers s-o petreacă in 
străinătate. însă Saşa era simpatică, o cunoştea de 
atîta vreme, şi ar fi fost păcat să rupă o relaţie atît 
de plăcută. Merse prin urmare mai departe. 

Un perete întreg de iederă ee înfăţişa ochiului, 
pierzindu-se într-un şir de plopi, cari întindeau linia 
de verdeață pe tot lungul gradinei. O curte imensa, 
înconjurată de garduri vii, se încheia în două porți 


10. 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


de lemn, cu nişte tumurugi de stejar cît buţile. O 
îndoită alee de tei ducea de la poartă la scară.'Aci se 
vedea numaidecit că un stăpîn harnic cheltuise bani 
cu gust. Matei cunoştea casa Comăneştenilor, dar acum 
se părea a avea un aer mai tinăr, mat elegant; găsea 
brazde de flori, iar printre brazde pietriş, toate ţinute 
cu îngrijire şi udate. 

Cînd intră înăuntru, un om îi ieşi înainte zîmbin- 
du-i cu bunătate: 

—Sărut mîna, coane Matei. 

— Mulţumim dumitale, Turică. 

— Tot mă cunoaşte boieru. 

— Cum să nu te cunosc. Eşti în slujbă Ia conița? 

— Dară, conaşule. 

— Da' acasă-i dumneaei? 

— Acasă, poftiți. 

Turică fusese fecior la ei mulţi ani. Matei se opri 
în cerdac ta umbră. 

— Ce-ţi face femeia? Ştii că mi-a fost doică? 

— A murit, sărmana. Da' pînă a închis ochii v-a 
tot pomenit. 

— Sărmana!... Dar copiii? 

— Unul l-am aşezat la Călăraşi, ciubotar, că aşa 
s-a tras el la „maniîactura" asta; Ili'e e vizitiu la domnu 
prefect, iar Paseu l-a luat Ia „lecmtaţie"... Da' să mă 
duc să chem pe duduca. 

^ Pe cînd el vrea să plece, Saşa venea să vadă cu cine 
stă Turică de vorbă.Cînd dete cu ochii de Matei, rămase 
un moment nedumirită, apoi veni către el repede cu 
mîna întinsă. 

— Ce plăcută surpriză ! Nu mă aşteptam de loc... 
Am ieşit să văd cu cine vorbeşte Turică, fiindcă tre- 
buia^ să vie morarul, căruia aveam să-i dau o gură 
bună. Era s-o primeşti dumneata. 

Pe cînd vorbea, îşi strîngea părul la tîmple, rîzînd. 

— Vrei să intrăm iuăuntru? ori stai mai bucuros 
afară? Fetele s-au dus să se scalde, cu Tincuţa, iar 
Mihai e pe moşie. 

— Să stăm mai bine afară, dacă se poate. 

— Cum nu. Viunumaidecit. Vrei să chem pe Turică 
să-ţi mai spuie radicale? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


După cîteva minute se întoaisecu o cutie dc „table" 
la subsioara şi cu un borcănel de tutun. Se vedea că 
trecuse in fugă pe la oglindă, spre a-şi strînge şuvi- 
tele de pe frunte. 

— Joci tablele? 

— îmi pare rău, dar n-am nici idee. 

— Trebuie să le înveţi. Fără table, viaţa la ţară 
duce la suicid. Vrei să-ţi arăt cum se joacă? 

— Cu plăcere. Dar mai întîi trebuie să-ţi spun 
scopul vizitei mele. 

Ea mişcă uşor din cap, parcă ar fi zis „aştept". 
Obrajii ei, cari se coloraseră mai mult ca de obicei, 
reluau încetul cu încetul seninătatea lor obişnuită. 

— Aş vrea să mă înveţi cum să caut de moşie, 
fiindcă de la d-l Nae slabă nădejde... 

— Bietul om ! e cam simplu, dar cucoana dumnea- 
lui e foarte isteaţă. 

— Prea... 

— Şi vrei serios să-ți cauţi de moşie singur? zise 
ea, ridicind spre el ochii ei limpezi. 

— Foarte serios. Vreau să m-aşez Ia ţară, să trăiesc 
în pace... îmi pare c-ar fi mult de făcut. 

—E mult de făcut, în adevăr. însă crezi c-o să ai 
curajul, dumneata, deprins în lume, să te îngropi la 
țară? 


— De ce nu? 
— Eu nu ştiu: întreb numai. Viaţa de agricultor 
are părți frumoase, dar are şi atîtca urîte!... Afară de 


asta, cum o să te ocupi de interesele dumitale de doctor 
în pustietatea asta? 

— O ! doctoria o las la o parte. Dacă voi putea să 
fiu de vreun folos cuiva pe aici, bine; dacă nu, nu-i 
nici o pagubă. Vreau să trăiesc la țară. Am făgăduit 
să nu mă mai duc dc pe locurile astea. 

Saşa se uită in jos, înţelegind cui făgăduise. Ridică 
încet ochii din pămînt: 

— Bine, zise ea. Nu crezi insă că ai promis mai 
mult decit poţi ţine? 

— Nu; şi chiar dacă îmi va veni greu, trebuie să-mi 
împlinesc vorba... Dealtfel, omul se deprinde cu toate. 


si 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


to 


O scurtă tăcere păru a îneca pornirea fiecăruia către 
destăinuire. 

— Bine, zise Saşa din nou; eu nu ştiu multe 
lucruri; din puţinul ce ştiu cu dragă inimă îţi spun. 

Cu ce să începem? 

— Cu ce vrei. 

— Să incepem deocamdată cu dulceaţa. 

Turică îşi pusese o pereche de mănuşi albe şi aducea 
tava cu dulceaţă şi cafea. 

— Foarte bine, pînă aici înţeleg minunat, şi sunt 
cu totul de părerea dumitale. 

Ea, servindu-l, părea a se ghidi la ceea ce vrea să-i 
s.puie. 

— Ar trebui să începi prin a lua socotelile moşiei. 

— Mersi. La aşa muncă nu mă vir. 

— Cu toate astea, aşa ar fi regulat. 

El îşi aprinse o ţigară, uitindu-se la chibritul ce se 
stingea. 

—'Aşa ar fi regulat, dar cred că e mai bine să nu 
cercetez lucrurile prea de aproape. 

— Pentru ce? 

— Aşa. 

— A1... Atunci ce să-ţi spun? 

— Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-adus. Cît a trăit 
mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de ase- 
menea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea.De acum încolo 
ce-i de făcut... 

— Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale in pri- 
vința lui Eftimiu; fiindcă, altfel, ar trebui să începi 
prin a-l da afară. 

— Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne 
oprim — cel puţin deocamdată. 

— Atunci să-i iei administraţia din mină. 

— Da. 

— Ai să vezi insă că o sâ fii silit să te ocupi şi de 
socotelile lui, fiindcă ai să găseşti contracte făcute, 
bani dați pe muncă, datorii Ia ţărani. 

— O să închid ochii. 

— Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe 
oameni într-o duminecă la dumneata, să le spui că 
te-ai hotărît să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi 
toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai flă 
faci contracte noi (şi sâ le faci in regulă, fiindcă azi 
nu mai merge ca in trecut); că oricine ar avea ceva de 
cerut sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le 
dai de băut şi, dacă vrei, sâ le pui şi lăutari... 

— Cam greu, acuma. 

— Şi după toate astea să nu te aştepţi la lucru 
mare. Țăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să 
nu-ţi plătească datoria, şi cind îl vei ehema la munca, 
să nu vie. 

— Pentru ce? 

— Pentru că aşa sunt încă lucrurile la noi. Cauzele 
sunt foarte multe. Mai întii modul cum a fost tratat 
ţăranul pînă acuma: toţi din toate părţile l-au mîn- 
cat şi l-au înşelat cit au putut. Arendaşul, fie grec, 
fie bulgar, Iie român, e acelaşi peste tot: el nu caută 
decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi cael. 
Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui 
firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind 
se coace griul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că 
a primit bani ca sâ vie la seceră la cea dinţii chemare, 
el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol 
şi populaţie: noi n-avem decît 40 de indivizi pe kilo- 
metru pătrat, pe cînd raportul firesc e de 70... 

—A!... zise el, zimbind. 

— De ce rîzi? întrebă ea. 

— Vorbeşti ca o carte. 

Saşa îşi întoarse încet privirile către miinile ei. 
Apoi cu greutate, adăugă: 

—*Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun; dar 
cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuinţezi 
vorba de „kilometru pătrat" şi alte expresii tehnice, 
care ar unge la inimă pe Turică dacă ar putea sâ le 

rostească? Căci, in realitate, aşa e: plugâria se Intinde 
pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa că 
acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit. 

— Dar maşinile? 

— Tocmai asta vream să spui, dacă mi rîzide mine. 
Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva bS 
piarză prea mult si spre a nu jefui pe ţăran, uu-i 


63 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


rămîne decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, 
iar pe de alta să aibe Ia inderuină maşini, şi să ştie să 
lucreze cu ele, Ia vreme de nevoie. Am isprăvit. Iară 
dacă te-ai plictisit, e vina dumitale că m-ai pus să 
vorbesc. 

Ea se sculă de pe scaun, zîmbind, cit bustul drept, 
încheiat in linii armonice, plin la piept şi în umeri, 
iar la briu subţire, legat inlr-o largă panglică de 
mătase. Era aşa de sigură de sine, atît de fireşte vorbea 
şi se mişca, încît inrîurea pe toată lumea dimpre- 
jurul ei. 

— Vrei să-ți mai dau ceva? întrebă ea. 

— Nu, mulţumesc, îmi ajunge. 

— Lasă să-ţi dau ceva... dulce, dulce. 

El se uită Ia ea lung, zîmbind. 

Saşa surise uşor, mişcind din cap ca un copil 
alintat. 

— De la flori şi albine. 

— Miere? 

— Da, miere. Am nişte faguri cum e aurul. 

— Foarte bine. 

Ea se duse înăuntru şi după un minut se întoarse 
cu o farfurie de faguri aşa de frumoşi că păreau zugră- 
viți. La subsioara avea un teanc dejurnale şi de reviste, 
pe care le puse dinaintea lui Matei. 

— Iată, să nu crezi că sunt aşa de spăimoasă in 
învățături de agricultură. Astea toate sunt reviste spe- 
ciale, de cele mai multe ori plicticoase, dar bune de 
trecut vremea la țară. Dacă vrei să le duci Aglaieil... 
zise ea rizind. 

— Taman!... Romanuri, Cimpoiul”, da. E curios 
cite fleacuri se traduc astăzi. Şi creştina asta le citeşte 
pe toate cu sfinţenie. 

— Dar la mine in sat să vezi pe „domnişoara'", pe 
dascăl, pe o soră a lui; toate calendarele, toate come- 
diile do novele şi de romanuri cu ilustraţii teribile sunt 
in mîinile lor. Şi ce e mai rău e faptul că nu sunt tra- 
duceri, ci produceri originale. S-a născut o întreagă 
literatură do biîlciuri. Revizorul şcolar de aici spunea 
că sunt la Bucureşti editori şi tipografi speciali pentru 
asemenea lucruri. 


10 


15 


20 


25 


30 


10 


— Ar fi un semn bun dacă literatura aceea n-ar fi 
primejdioasă; s-ar dezvolta gustul de a ceti. 

— In fine, ia revistele mele şi nu le da Aglaiei dacă 
nu vrei; cu le am de la tata, care era abonat la toate; 
am urmat şi eu abonamentele mai departe, pentru 
Mihai mai mult, care tocmai îmi pare că vine. 

In adevăr, se vedea, dincolo de gardul viu, capul 
băiatului călare. 

— Mă rog, vream să te întreb ceva, zise Matei, mai 
cinţi? 

— Cîteodată. 

— Mi-aduc aminte că aveai un giaB aşa de plăcut. 

— Da? îți aduci aminte?... Cînd mi se urăşte de 
tot, sau sunt prea singură, mai deschid gura, ca să-mi 
treacă de dorul lumei. 

In vremea asta trăsura cu fetele şi Mihai călare 
intrau pe poartă. 

' Soarele se pleca spre apus, într-o limpeziciune de 
aer aşa de transparentă că parcă vedeai lumina cum se 
cerne din înaltul cerului. La umbra caselor, zorelele 
începeau să-şi ridice florile catifelate, ce se aeățau 
ştrengăreşte pînă şi de ulucii streşinelor. Cite o barză 
grăbită zbura pe jos, întoreîndu-se devreme Ia cuib. 

Mihai sări de pe cal, sprinten, si alergă să ajute 
fetelor să se coboare din trăsură. Matei se uita Ia el 
cu plăcere, cit era de indeminatec cu femeile, cum se 
mişeă elegant şi firesc. D-abia îi mijea mustaţa dea- 
supra gurei, mică, ce semăna atit de mult cu a Saşei. 
Ea părea că ghiceşte gîndul lui Matei, fiindcă se uita 

la băiat cu mulțumire. Băiatul dete mina Tincuţei, 
cînd se coborî din trăsură, iar ea i-o întinse pe a ei, 
tremurînd. O uşoară roşeaţă se urcă în obrajii fetei. 
Ele veniră cîteşitrele Ia Matei, rîzîndu-i, vesele ca 
nişte lăstuni, 11 scuturară de mină şi fugiră înăuntru 
să-şi usuce cele din urmă viţe de păr udate de apă. 
Mihai şezu lîngă dinsul. 

— De ce vii aşa de rar, zău, nene? 

— N-am putut, dragă, pină acuma. 

— Aşa e... zise Mihai, cuprins de respect la ideea 
morţii coanei Diamandula. Dar de acuma o. să vii mai 
des, nu-i aşa? Eu ani atît de puţin de stat aici!... 


G5 


5 — Duiliu Zamflre&cu — Opere. voi. H 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Sper, dacă... sora d-tale îmi dă voie... 

— Auzi colo! cum să nu-ţi dau voie. 

El se sculă să plece. 

— Dar, mă rog, adăugă el, ţinind pe Saşa de mină, 
cum să-ți zic eu dumitale? 

Ea îşi retrase mîna binişor dintr-ale lui. 

— Cum îmi ziceai înainte? 

— A! înainte eram doi copii, dumneata mai cu 
seamă.lţi ziceam Saşa, penume. Acum ne-am făcut 
două persoane respectabile... 

— Vrei să zici bătrîne... mulțumesc de compliment. 

— Pentru mine aş putea să zic chiar bătrîne. 

Ea rămaBe locului, nedomirită, părînd a se gîndi. 

— în adevăr, vremea trece; dar cred că tot poţi 
să-mi zici Saşa, ca-nainte. 

— Foarte bine. La revedere. 

— La revedere: tablele!... 


Tx 


Pornind de la Saşa, Matei se gîndi să se ducă acasă, 
drept Ja arie, unde se treiera încă. 

De departe se auzea zgomotul maşinei, care, nehră- 
nită de snopi, se învîrtea cu o repeziciune straşnică, 
huind în gol. El ştia încă de mult că cu chipul acesta şi 
locomotiva şi treierătoarea se strică. Grăbi pasu] şi 
ajunse aproape alergînd. Se duse drept la maşinist şi 
începu a striga la el. Acesta, spoit pe ochi de cărbuni 
şi plictisit de căldură, înţelese că domnul acela trebuie 
să aibă vreun drept, de vreme ce poruncea cu atîta 
autoritate, si, fără vorbă, apucă minerul regulatorului 
şi micşoră puterea locomotivei. Fetele de la paie stau 
rezemate în furcă sau işi scuturau testemelele; oamenii 
erau răzleţiţi, unii punindii-şi cărbuni în lulele, alții 
stînd pe vine la umbra maşinei; trei perechi de boi, 
înjugaţi la tinjele, se uitau liniștiți in amurgul serei; 
numai o „tragă" lucra, ducînd cotoarele snopilor către 
şira de paie, ce parte se-nălţa in amfiteatru, iar parte 
erau împrăştiată pe arie. Nici o regulă, nici o autori- 
tate, fiecareumbla de capul lui, cărucioarele ce duceau 


10 


15 


20 


30 


35 


griul de la treierătoare la hambar erau sparte şi lăsau 
dîră pe urmă. 

Matei, furios, puse mîna in pieptul flăcăului care 
risipea griul. 

— Măi creştine, nu-i păcat de Dumnezeu să arunci 
plinea pe drum? Nu vezi că mă sărăceşti? 

Omul işi întoarse capul domol către dîra de griu: 

— Păi de, cucoane, aşa ni le-a dat de la curte. 

—Da' tu n-ai ochi să vezi? N-ai gură să spui? 

— Ba avem. 

— Atunci pentru ce nu vorbeşti? Unde-t domnul 
Nae? 

Flăcăul înţelese că acesta trebuie să fie „cel cu 
punga" şi alergă să cheme pe Eftimiu, care fuma liniştit 
la umbra hambarului. 

— Bine, domnule, ce este asta? 

Eftimiu venise în fugă şi gifiia. 

— Păi... mai aveau puţin şi isprăveau. Treaba 
merge bine... 

— Ce fel de bine! Nu vezi cum se risipeşte grîul? 
Asta chemi dumneata bine? Paiele astea aşa trebuie 
să stea, împrăştiate pe cîmp? Maşina hiuie goală de 
un ceas, iar oamenii beau tutun? 

Eftimiu se depărta, alergînd, şi se duse Ia flăcăii 
cari aruncau snopii; 

— la dă, măi vere, dă, eă ne-apucă noaptea. 

Vestea se răspîndi numaidecît printre oameni că a 
venit boierul şi fiecare se puse să-şi vadă de treabă. 

Matei păru a-şi aduce aminte de obiceiurile din 
trecut, cind venea în vacanţii acasă. Teoreticeşte i se 
părea că nu ştie nimic, dar cind dete cu ochii de arie, 
recunoscu o mulţime de lucruri. Astfel, puse pe maşi- 
nist să fluiere încetarea şi lăsă doi oameni să scuture 
treierătoarea, iar pe ceilalți ii duse la paie. Ei se aşe- 
zară unul lingă altul, pe toată întinderea şirei, pînă-n 
virt, şi hircile începură a urca firul auriu şi a-l aşeza 
la locul lui. Alţi cîţiva strîngeau cu mătura boabele 
de grîu căzute în urma cărucioarelor, iar alţii, cu 
lopeţile, aruncau gozul de la maşină pe vîrful unui vraf. 
Amurgul se coborise bine cînd se opriră din lucru. 
Neamţul tot ţlfnea pe nările maşinei şi sfirşi prin a 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


fluiera încet şi a mişca roata locomotivei. Treierătoarea 
începu şi ea a dudui, şi un nor de praf se desprinse din 
toate încheieturile ei. Muncitorii işi băteau mîinile 
unele de altele sau se duceau la căruţa in care era 
buriul cu apă şi se spălau; alţii luau apă în gură din 
bote şi, făcind gura ciucinr, se clăteau pe mini. 

La căsoaia de la arie, masa era pusă. 

Pe trei scinduri de lepşe, aşezate cap Ia cap, stau 
- vreo 15 străchini cu fasole, cu linguri de lemn în dreapta 
şi în stînga, aşteptind pe muncitori. Femeia care făcea 
de mîncare se aţinea cu un băț împotriva a doi cotei 
ce dau tircoale mesei. Cu picioarele goale, cu catrinţa 
sumeasă în brîu, iar pe cap un ştergar alb, ale cărui 
colțuri erau aruncate pe spate, ea făcea paşi mărunţei, 

îndoită de mijloc, şi tot bombănea mereu, ocărind pe 
un om ce-şi cocea un ştiulete de porumb in spuză. 

— Arză-te-ar focul de ticălos, e-aşa te-am apucat 
ş-aşa o să te las... To, cotei! dare-ar boala-n voi... Aşa 
o să te las: tot de rlsul lumei. Că de unde pui mina pe 
para, la grec... Băutura o să-ţi ştie de eap, vai de tine. 

Omul răscolea cenuşa cu un gătej, mormăind prin- 
tre dinți: 

Cine bate ia fereastra, 
Nevastă, nevastă... 

Ea părea că turbează la auzul cintecului şi se repe- 
zea la el: 

— Unde-s banii de pe cărat, mă, beţivule? 

— Am plătit ghiru. 

— Bată-ţi Dumnezeu ghiru!... Da' n-a venit să-ţi 
vîndă vaca din bătătură, mă, stricatule. 

— Dacă-i „priciptorul bagabont." 

— Dare-ar Dumnezeu să ţi se usuce gîtul!... 

— Puşchia pe limbă-ţi. 

Oamenii veneau unul cite unul şi se aşezau jos pe 
pămînt. Femeia le aducea bucăţi mari de mămăligă 
rece, pe care ei o îmbucau cu poftă. Nu se auzi, în 
vreme de mai multe minute, nici un alt zgomot decît 
al sorbiturilor. O rădăcină cioturoasă pîlpîia pe foc 
sub ceaun. Noaptea venea de-a binele. 

Matei şi Eftimiu mergeau spre casă tăcuţi. Eftimiu 
credea că Matei era supărat şi aBtfel nu deschise gura. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


X 


Tincuța rămăsese la Comăneşti, ca de obicei, pînă 
după masă. Pe la zece ceasuri, fetele şi Mihai porniră 
s-o însoţească. Ele stau cîteşitrele in fundul trâsurei, 
indesîndu-se una într-alta şi rîzînd. Mihai luase locul 
vizitiului, pe cind acesta sta lingă el pe capră. 

Drumul era scurt, de vro jumătate ceas, dar plin 
de hopuri şi de şanţuri, fiind croit de amindouă fami- 
liile prin marginea arăturei ca să fie mai de-a dreptul. 
De iudată ce.ieşiră din sat, trăsura începu să umble 
ca o corabie. Fetele, aruncate cînd într-un colț, cind 
într-altul, se prăpădeau de rîs, şi numai cîteodată, 
cind hopul era mai nemilostiv, se auzea cîte un glas 
plîngător: 

— Mihai! lasă mai încet. 

— Lăsaţi încet conaşule, că se rup harcurile, zise 
vizitiul. 

Băiatul mai ţinea caii cîte puţin, dar fiindcă atunci 
fetele nu mai țipau, el iar le da limbă. Trăsura parc-ar 
fi fost beată, începea iar să se legene. Aşa merseră cî- 
teva minute, pină ce deteră într-un şanţ, săpat întra- 
dins de oamenii de la plug, ca să nu încalce lumea 
prea mult pe arătură. Arcurile se izbiră de osie şi ples- 
niră. Vizitiul sări numaidecit, scoase un felinar de Ia 
capră şi se puse să lege foile ce mai rămăseseră intregi. 
El declară că nimeni nu se mai putea urca in trăsură. 
Fetele rîdeau, dar numai cu gura pe jumătate. Victoria, 
cea mai blinda, dar şi cea mai fricoasă, se supără. 

— Doamne, Mihai, că zău, numai de prostii de ţii; 
ţi-am zis să te astîmperi. Vezi? acuma ce spunem noi, 
acasă la maman? 

— Eu nu sunt de vină. Drumule rău, trăsura veche. 
Nu vezi ce hlrtoape? 

— Acuma ce ne facem? 

Se sfătuiră cu toţii şi, după părerea vizitiului, ho- 
tărîră să meargă Inainte pe Jos, cu trăsura goală după 
dinşii, iar la Ciulniţei să lase pe cea stricată şi să ia 
alta, bună, pină a doua zi. Aşa şi făcură. Mihai luă 
unul din felinarele trăsurei, spre a lumina drumul şi 
dîndu-şi brațul unul-altuia, lanţ, porniră. După cîţiva 


10 


15 


20 


25 


3e 


35 


4» 


7* 


paşi, Victoria, care era la una din laturi, se desprinse 
şi veni lingă Mihai, zicînd că-i efrica. Tincuța sestrînse 
şi ea mai mult de brațul băiatului. Mary de aseme- 
nea. El le împacă, rugîndu-le să se schimbe, cu deplir.ă 
Incredere că lîngă el toate primejdiile încetau. 

— Intindeţi pasul, fetelor. Mary, nu ţii regula; 
stingu], stlngul. 

Mary sări de cîteva ori in loc, pină prinse pasul 
cumsecade. Merseră astfel, tăcuţi, o bucată bună. Fie- 
care căuta să străbată cu vederea întunericul dar lu- 
mina felinarului descria o roată galbenă, dincolo de 
care nu se putea vedea nimic. Trăsura toca în urma 
lor, împiedicîndu-i de a auzi ce se petrecea impreji r. 
Deodată se ivi în roata de lumină un cap de cal, caie 
îi Încremeni de frică. Nimeni nu zise nimic, deşi inima 
le bătea cu putere la toţi. Era brişcă unui cîrciumar 
de la un sat vecin. | 

— Un biet creştin ce vine de la tîrg, zise Mihai, 
voind să pară nepăsător. 

— Tare mi-a fost frică, zise Tincuţa. 

El Işi tntoarse capul spre ea, cu un zlmbet de milă, 
dar fata nu-l văzu. 

După citva timp ajungeau pe deal, in fața țintiri- 
mului. Un fior prelung trecu prin aer şi-i făcu să vi- 
breze pe toţi ptnă la rădăcina părului. 

— Acuma ne iese-n cale strigoiul, zise Victoria. 

Mihai se făcu că n-aude. 

— Fetelor, hai să cintăm!... Să cintăm Ostile stau 
față-n față. 

Deschiseră gura cîteşipatru şi începură a răcni. 
Ochii însă le erau țintiţi fără voie pe zăplazul cimiti- 
rului, parcă primejdia de acolo trebuia să vie. Un cîine 
trecu de-a curmezişul drumului, cu coada-ntre picioare. 
Mihai se puse să strige la el, ho! ho! dar propriul lui 
glas îl înfiora mai mult decit clinele. 

In sfirşit, intrară in sat la Ciulniţei. Cîteva minute 
nu mai ziseră nimic. Parcă trecuseră peste un mare 
pericol şi aveau acum dreptul să se odihnească. La 
circiuma grecului, taraba era incă întinsă, iar dinăun- 
tru se strecura, printre ciucurii de hîrtie creaţă, lumina 
unei lămpi. Se crezură astfel mai siguri, şi parcă fie- 


10 


15 


20 


25 


39 


35 


«are reveni cu bine în propria sa fire. Mihai simţi din 
nou braţul Tincuţei sub al său; Tincuţa păru a-şi aduce 
aminte că se lipise prea mult de băiat şi se dete puţin in 
lături. El însă se Intoarse spre ea, şi cu glas dulce îi zise: 

— Te-am supărat?... uite că ajungem acasă. Da?... 

Ea făcu semn că nu e supărată şi se apropie din 
nou de el, lăsîndu-şi mina in mtna lui. 

După o jumătate de ceas, Mihai şi fetele se întor- 
ceau la Comăneşti, cu o trăsură de-a lui conu Dinu, 
şi pe alt drum, ceva mai lung, dar mai bun. Băiatul 
se uita spre cer la un luceafăr strălucitor, şi se gîndea 
la Tincuţa. Poate şi dînsa se uita tot la aceeaşi stea... 
Ce dulce i se părea Tincuţa ! Cînd ii ţinea mîna în mina 
lui, ii venea s-o mînglie şi s-o sărute ca pe un lucru 
sfint. Ce fericit ar fi fost să se poată duce cu ea într-o 
lume rătăcită pe ocean, ori undeva In aer, într-o stea, 
unde nu se aude nimic de jos de pe pămînt... 

Victoria şi Mary căscau de somn şi se rugau de vizi- 
tiu să mîne mai iute ca să ajungă mai repede acasă. 

— Ce proaste eram adineaorea, zise Victoria, de 
ne era frică. 

— Mihai, oare să fi existind strigoi? 

— Ce întrebare!... 

— De ce?... Ție nu-ţi era frică pe la cimitir? 

— Mie?... frică!... 

— Da, da, ţie. Nu te mai lăuda. 

— Dacă aşa crezi tu, bine. 

Şi astfel, tăcuţi, ajunseră acasă. 


XI 


Căldura era nesuferită. Nopțile erau mai greu de 
trecut decît zilele, fiindcă nu se putea dormi. Cu toată 
grija ce punea Aglaia în ţinerea casei, zăpuşeala era 
nesuferită. 

Matei, deprins acuma cu mersul trebiîlor, luase mai 
tot din mîna lui Eftimiu. Baciul Micu redobindise 
Increderea de mai-nainte, şi în toate serile venea la 
curte de lua ordinele stăpînului său. Din cauza asta, 
Eftimiu şi mai eu seamă nevastă-sa nu*l puteau suferi. 


H 


El spunea lucrurile cum erau, pe cînd d-l Nae le spunea 
cum îi venea la socoteală. Astfel, ceasurile de muncă, 
la arie, nu Începeau niciodată ca Ja lumea cealaltă. 
Zadarnic istorisea baciul: 

— Soarele era sus, coane, cind s-au luat de treabă. 
D-l Naevine laarietîrziu,neamţuaşijderea, iar lumea 
stă şi bea titiun, că dacă nu umblă damfu... 

Matei hotărî să se culce într-o noapte la arman. 

După ceprinzi, îşi luă opernă şi o manta de drum 
şi se duse de se culcă pe virful şirei de paie, cu fata 
către cer şi cu baciul Micu la picioare. 

— Ce făceau oile, Micule? 

— Ce să facă, coane, dormeau. 

— Dar Floarea? 

— Da! cine-o vede!... Ia, doar cînd îmi spală cîte-o 
cămaşe. 

— Te spală cam des, Micule, după vorba cucoanei 
Aglae. 

— Unde se pomeneşte, coane! Dacă te-i potrivi 
matale la gura coanei Aglae, e vai de noi. 

— Vorbeşte lumea. Ai să-ţi găseşti beleaua cu Stingă. 

— D-apoi nea Stingă, ştie el. 

— Bine... Eu atlta-ţi spui: să-ți cauţi de treabă. 
Cine-a rămas la oi? 

— A rămas Ilon şi cu Panţu. 

— Cine-i Panţu ăsta? 

— E dintr-un sat cu mine, coane. Om bun e el, da' 
cam bea cind are cu ce. 

— Rea treabă. Atunci oilerămîn in plata lui Dum- 
nezeu. 

— Nu coane, că eu sunt acilea. Te servesc pe ma- 
tale de unsprece ani; pînă acum n-am dat greş, şi 
cu voia lui Dumnezeu m-oi purta bine şi de-acu-ncolo. 
Numai cîinii să-mi trăiască, 

— Ce cîini mai ai? 

— Apoi am unu, coane, de plăteşte cît toţi ciobanii. 

— Cum îl cheamă? 


— Corcoduş. 

— Voinic? ei 

— Piil... Voinic nevoie marel Omoară lupu cu 
chieptaru. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Cu ce? 

— Cu chieptaru, coane. I-am bătut nişte cuie într-o- 
curea şi i-am căptuşit-o c-o țir' de lină, şi numai i-am 
prins-o de gît, ca o gură de ham, că de se repede-n lup, 
îl doboară cu cuile. 

— Să mi-l arăţi şi mie. 

— Bine, cucoane. 

— Acuma, noapte bună. 

— Noapte bună. 

Liniştea singurătăţii cuprinsese din temei toate 
oelea. Întunericul se coborise din fundul depărtă- 
rilor, parcă s-ar fi deschis zăgazurile vremilor trecute,, 
şi haosul ar fi inundat lumea. Rar, cite un zgomot, 
din sat venea să turbure paşnica tăcere a eimpului- 
Un ciine lătra în somn, înăbuşit, or un buhai mugea' 
cu glas adînc; cucovele de baltă ţipau cîteodată în 
marginea trestiilor, or rînchezatul vreunui minz. 
venea ascuţit despre pădure. Tirîitul bălăriilor păreai 
a face parte el însuşi din tăcere. 

In farmecul inc'întâtor al ceasului acela, in loc: 
de a adormi, mintea se simţea şi mai înult, şi, ca « 
rază de lumină, năzuia să curgă in spaţiu. Unde? 
In lina întindere a dorurilor propriului suflet, ce atît 
de bine se uneşte cu aceea a cerului. Cine eşti tu, 
călător de o clipă pe pămintul tău, trăitor de o zi, 
cînd atîtea păminturi umplu veşnicia deasupra? 

O blîndă descurajare păru că învăluie sufletul 
lui Matei, care, cu trupul rămas pe paiele uscate,, 
plutea in văzduh cu întreaga sa ființă nematerialâ. 
Ca la toţi oamenii echilibraţi, dar cu fantazia caldă', 
nimicnicia fâpturei noastre faţă cu natura uriaşe,, 
era o cauză statornică de melancolie, iar pe de altă 
parte, seînteia ce arde in noi, facultăţile noastre- 
sufleteşti, un continuu îndemn de a trăi. A-pricepe 
că nu poţi pricepe şi că nu eşti în stare de-a împiedica 
împlinirea legilor firei, este deja interesant; dar a. 
pricepe pentru ce nu poți pricepe, e minunat, fiindcă 
dacă ai putea înlătura pricina pentru care nu poţi 
pricepe şi care e parte în tine, parte afară, din tine _ 
ai pricepe totul! Viaţa e plină de -durere'şi de farmao: 
Ce somn adine doarme spaţiul dintie stele! Intre- 


fiecare stropitură de lumină din Calea Lactee sunt 
milioane de poşte de singurătate. Şi unde ne ducem 
noi, după moarte? noi, partea aceasta ce se desprinde 
din tiparul de acum? Nicăirj. Murim In noi Inşine, 
cum mor făpturile unui vis, în vis'*. Un car trecea 
pe drum, iar căruțaşul cînta din fluier, singur. în- 
chide ochii şi dormi sub straja stelelor. Saşa e-naltă. 
Ca ce? Ca nimic... 

Cind deschise ochii din nou, cerul scinteia din 
luceferii săi ca din diamante. 

— Micule, dormi? 

— Nu, cucoane. 

— Tlrziu să fie oare? 

— Păi... cam pe la miezul nopţii. 

El se glndi întru sine de ce oare nu doarme baciu. 
Cine ştie ce-l munceşte şi pe el. Poate vorba cu Floarea. 

— De unde ştii tu că e miezul nopţii? 

— Da' cum, Doamne, să nu ştiu! că doar am pe- 
trecut o tinereţe întreagă la munte. 

— Ei, după ce cunoşti? 

— După cer, coane. Că ajungi de citeşti in zodie 
mai ghine ca-n carte. 

— Taci bre !... la spune cum citeşti. 

— Păi ce doreşti matale să ştii? 

— In ce zodie suntem acum? 

— Păi suntem în luna lui cuptor — în zodia Leului. 

— Poţi să mi-o arăţi pe cer? 

Baciul işi adinei ochii în stele şi tăcu. 

— O să fie cam greu, coane, că mergem spre sfîr- 
şitul lunei. Luna şi zodia: a trecut una, trece şi alta. 
Eu acum văd zodia Fecioarei, a Cumpenei, a Scorpiei, 
a Arcaşului şi a Capricornului. Toate sunt de faţă. 
Dar a Leului a apus, bat-o vina ei... A ha, ha, uite-o 
coane I 

— Unde-i,  Micule? întrebă Matei, ridicindu-se 
cu grabă pe un cot, parc-ar fi fost vorba de cine ştie 
ce minune trecătoare. 

— Păi cum aă-ţi spun eu matale... Uite colea, 
lamina mea stingă, luceafărul ăla de scapără scintei... 

— Da, il văd, ăla de merge în prelungirea oiştei 
carului. 


10 


13 


20 


25 


30 


35 


40 


—Fă-te mai la stingă, jos spre marginea cerului, 
şi ai sâ dai de altă stea, care străluceşte parcă şi mai şi. 
O vezi, coane? E gata să apuie şi ea. 

— Da. 

— Primăvara e ea minunată. In luna lui mai, 
gindeşti, Doamne, că se sfărîmă in sufletul ei fecio- 
resc de tare ce arde. 

— O văd. 

— Aceea e steaua holdelor cind dau în schic, 
iar cu cele dimprejurul ei alcătuiesc zodia Fecioarei. 
Acu de te laşi matale şi mai Ia vale, dai de patru 
stele de parcă nici nu se mai văd. 

— Aşa este. 

— Acolo e zodia Leului. Cea mai mîndră, pe 
care ciobanii o cheamă „inima Leului”, nu se vede 
de Ioc. Halal de cine se naşte sub steaua aceea! 

— De ce, Micule? 

— Ajunge împărat. 

— Da?... O fi „Regulus"... 

— O fi. Cine se naşte in zodia asta e plin de noroc. 

Matei se gindi, fără voie, la steaua şi la zodia lui 
si-i veni pînă-n gură sâ-ntrebe pe baciu ce ştie. Insă 
o temere ascunsă să nu-l audă vorbind rău de ele, 11 
făcu să tacă. Era cerul de o frumuseţe nespusă; ceasul 
era tîrziu; vorbele baciului aveauo gravitate profe- 
tică. Dar biruind înrîurirea aceasta, se hotărî să întrebe. 

— Cu mine ce-i, Micule? 

— In ce lună eşti născut matale? 

—< h septemvrie. 

— Sărăcan de mine 1 

— Ce este? întrebă Matei mişcat. 

— Părinții matale s-au cununat in postul Cră- 
ciunului ! 

Matei începu a rîde: 

— Fii liniştit, omule, s-au cununat in cîşlegi, 
dar eu m-am grăbit să viu in lume. 

— Păi matale eşti născut in zodia Cumpenei... 
Şi aşa este, coane, cu zodia nu te poți pune: îți este- 
scris să hii om drept. 

— Iar bine, zise Matei rizind. Dar acum să-mi 
spui cum cunoşti ceasul. 


75 


10 


10 


45 


30 


35 


40 


7S 


— Apoi lesne. Uite matale deasupra capului nostru, 
spre crivăț. Vezi un ghiduş de luceafăr, de tremură 
subțiratec şi nu se mişcă niciodată de la locul lui? 

- Da. 

— Acu, pe stingă lui, vine Caru, iar pe dreapta 
Chirostriile. Amlndouă ae învirtesc toată noaptea 
Imprejurul luceafărului din mijloc, din mina stingă 
spre mina dreaptă. Şi dacă am zice, aşa de-o prubâ, 
că bunăoară iarna nu mai este, vară nu mai este, 
cum cică ar hi pentru corăghieri pe ape, tot poate 
omul să ştie dacâ-i postul Crăciunului, or al Sîntei- 
Mârii că de-i in postul Crăciunului, Carul răsare 
dedesubtul luceafărului şi e cu tinjala-n jos, şi apune 
deasupra, cu tlnjala-n sus; iar de-i in postul Sîntei- 
Mării, răsare din stingă cu tînjala tn sus, şi apune la 
dreapta, cu tînjala in jos. Şi Chirostriile tot aşa se 
invirtesc şi ele, pe partea cealaltă. Acu, de vrei matale 
să ştii ceasurile, iar la Car te uiţi, că de-i vară, el 
răsare tot In mîna mea Btînsă, cu tînjala drept in sus; la 
miezul nopţei e.cn tînjala de-a curmezişul, iar despre 
zori se întoaree-n jos. larna ne mai luăm şi după 
Cloşca cu pui. 

Matei.se uită rătăcit pe bolta senină. O adevărată 
ploaie de stele căzind venea din cer. Calea robilor 
sticlea ca o pirtie de zăpadă. Constelaţia Lebedei 
şi a Acvilei păreau a se deschide şi a lăsa ochiului 
drumul liber spre regjuni mai inalte. Aceeaşi taină 
fermecătoare peste tot! Un gind rătăcitor despre mamă- 
sa ii adie prin minte şi parcă îi fu milă de steluţele 
ce alunecau în haos. Despre ziuă, un aer rece îl făcu 
să se ghemuiască în manta şi să-şi strtngă împrejur 
o mină de paie mai mult, ca să nu-l pătrundă umezeala. 
Şi astfel adormi. 


Cind deschise ochii a doua zi, soarele era sus. 
Un senin incintător ae desfăşura privireî, pină in 
slava cerului. Singur, străveziu, un nouraş ca de bum- 
bac plutea prin aer. Oamenii erau deja in arie; maşina 
treiera, iar duba, încărcată prea mult cu snopi, huia 


ca o vijelie. Din cind in cind se auzea vocea lui Nae: 


„încet, măă ! că rupi maşina !" Se făcuse de o hărnicie 


io 


15 


20 


25 


So 


35 


nespusă d. Nae, fiindcă, precum ziceau țăranii, bîja 
era pe vîrful şirei. 

Cam ruşinat câ-l apucase soarele dormind, Matei 
se dete jos si se amestecă printre muncitori, cari, 
foarte firesc, se făceau că nu-1 văd, şi lucrau nevoie mare. 


XII 


Dumineca viitoare se sculă de dimineață şi ee 

duse in deal la cimitir. Nu era nimeni Inăuntru. 
Cîteva vrăbii zglobii se coborau din sălciile singu- 
ratice şi se scăldau in țarina de pe morminte. Liniştea 
verei părea că Înconjură locul acela de odihnă, ca 
respectu datorit morților. Pe mormintele lui Matei 
se vedeau: pe unul, florile vii, sădite de Saşa; pe 
cel proaspăt un mănunchi de nemuritoare de cîmp, 
flori albastre, ce mingăiau pămîntul, aruncate cu 
prisos peste tot. Trebuie să fi fost tot ea, prietena tî- 
nărâ, care nu uita pe cei ce nu mai sunt. El rămase 
în picioare cu mîna dusă la gură, intre tatăl său şi 
mamă-sa, şi, neputînd gindi nici hotărî nimic, îşi 
şterse ochii şi se depărta. 
' Din poarta cimitirului se vedea dincolo, pe vale, 
satul Comăneşti. îi veni dor de Saşa. Porni într-a- 
colo, să-i mulțumească. Dar oaie nu eia prea de 
dimineaţă? Ba da, dar întrebarea lui rămase fără 
răspuns. Mergînd, se gindea la fondul de statornicie 
ce trebuie să fie intr-o fire ca a Saşei. Mamă-sa o 
cunoştea bine, se vede, deoarece atîta îi vorbise de 
ea. Ce păcat că era hotărit sâ nu se insoarel... 

Cind ajunse la Comăneşti, dete de un argat care 
uda florile. 

— Doarme cuconiţa, mâi flăcâule? 

— Da' cum o să doarmă pe vremea asta !.-. 

— Dar cuconaşu Mihai? 

— A ieşit. Dumneaei e la biserică, iară cuconaşu... 
e pe semne la cîmp. 

Omul îi arătă drumul către biserică, unde ajunse 
după cîteva minute. De departe se vedea strălucind 
acoperişul de tinichea, iar în clopotniţe lemnăria 


10 


15 


20 


30 


35 


40 


78 


schelelor şi clopotele înşile. In curte se jucau copii 
tn iminei şi cu cămăşuța albă trasă peste ițari, iar 
la brlu cu bete. La uşe, săraci Incovoiați pe cîte un 
băț; babe ghemuite pe pardoseala de cărămidă; copii 
miei ce se jucau cu GÎte un: măr. Biserica era de zid, 
încăpătoare, zugrăvită cam de mult, dar încă cuviin- 
cioasă. Gatapeteazma, înnegrită de fum, era garni- 
sită, la icoanele mari, cu perdeluțe albe; iconostasul 
era îmbrăcat cu fir; pe măsuța din mijloc se vedeau 
farfurioare cu colivă, străchini cu mere şi prune, 
ce propteau la rădăcină o lumînărică; prescuri, gărăfi 
de vin, mănunchi de gălbioare şi indrişaim. în strana 
din stînga, cînta un dascăl, iar cea din dreapta era 
goală, fiindcă acolo şezuse Gomăneşteanu, tatăl Saşei. 
în dreapta altarului sta în picioare un hagiu, îmbră- 
cat în anteriu, cu lanţul ceasornicului după gît, cu 
un inel straşnic în deget, făcind cruci peste cruci, 
cu mîna roată prin aer, iar capul veşnic în mişcare. 
El izbucnea din cind în cind în rugăciuni: „binecu- 
vintează stăpîne", ori „Doamne miluieşte, 'oamne 
miluieşte,' 'mne miluieşte!...", ori pufnea pe nas, 
spre a ţine isonul, cîte un „imn !.,." ce zbirniia minute 
întregi. El ducea cădelniţa de la o uşe la alta a alta- 
rului; el zicea Tatăl nostru; el era, în sflrşit, stîlpul 
bisericei. Şi toate astea, gratis, doar numai fiindcă 
tată-său fusese la Ierusalim. 

Lumea în biserică sta împărțită In două: femeile, 
singure, deoparte, în coadă, de la uşe pină la jumătate 
locului, iar bărbaţii, singuri, în frunte. Femeile 
măritate, cu pieptănătura cu conei roşu şi peste cap 
cu năframă albă, stau mai toate în genunchi;, fetele 
mari cu flori de tîrg la cap, cu obrajii daţi cu roşu, 
cu fuste de stambă cu pucheţei, ce le veneau pînă la 
glezne, stau mai mult în picioare, cînd veneau. Băr- 
baţii cu căciulele miţoase trintite jos, cei mai mulţi 
cu plete lungi pe spate, unii raşi pe frunte, stau drepţi, 
ascultînd slujba cu smerenie. Ei se dau la o parte cu 
respect din mijlocul bisericei, făcînd roată împre- 
jurul Saşei şi al fetelor. 

Matei rămase lîngă uşe. în primele momente 
mirosul de tămîie ii aduse aminte de înmormîntarea 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


mame-sei şi parcă i se urcă la cap, făcîndu-l să sufere. 
Puțin cîte puţin, însă, se deprinse cu el şi sfîrşi prin 
a asculta cu plăcere toată liturghia. 

După biserică, Saşa se înclină uşorcătre oameni: 

— Bună dimineaţa. 

— Sărutăm minele. 

Apoi se opri să mai intrebe pe una de un copil 
bolnav, pe alta dacă a meliţat cînepa, pe o a treia s-o 
cheme la curte, pînă ce, spre uşe, dete cu ochii de 
Matei: 

— Tiensţ c'est vous? 

— C'est moi. 

Acest fel de a vorbi in gura ei era nefirese, şi se 
vedea bine că ascundea o stîngâcie. Fetele il scuturară 
de mină, cu cotul în sus, după cum scria la pravila 
guvernantei miss Sharp. leşiră cu toţii din curtea 
bisericei, cu lumea după ei, şi se îndreptară spre casă. 
Saşa se făcuse roşie, rîdea, se-ntrerupea în vorbă, 
plecîndu-se spre Matei, care era de partea cealaltă. 

— Stai să dejunezi cu noi, nu-i aşa? 

— Nu se poate. 

— Da! de ce nu se poate? 

— Fiindcă n-am lăsat vorbă acasă. 

— Ce-i mai lesne, trimit eu un om să spuie... 
dulcei Aglaie că nu vii. 

— Nu... azi e duminică, nu şade bine să-i las 
singuri. 

— Vine şi prefectul. 

*— Un cuvînt mai mult ca să nu rămii. 

— De ce? 

— Aşa. Pe mine mă aşteaptă dulcea Aglaie, la 
dumneata vine dulcele prefect... 

Saşa bufni in rîs; 

— Zău aşa, vecine: n-ai nici un haz. 

— Ba nicidecum, zise Matei, pe jumătate glumind 
şi pe jumătate serios. 

— Ba nu, zău, nu vrei să rămîi? 

— Nu pot astăzi. Pofteşte-mă altă dată, şi viu 
cu plăcere. Bineînţeles, fără prefecţi. 

— Nici vorbă, zise Saşa, trecînd in spre partea 
lui şi luîndu-l de braţ. Da' cafeaua stai s-o iei cu noi? 


79 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


80 


— Amluat-odeja,Ilnsăstau.Osăm-apucesoarele... 

— Nu-i nimic: te trimitem cu trăsura. 

In cerdac, la umbră, Turică aduse cafeaua, zîm- 
bind bucuros lui Matei, 

— Poftiţi cafea, cuconaşule? 

— Nu, mulțumesc. 

— Că doar e făcută de cuconiţa noastră „în pri- 
soană". 

— Ştie cuconaşu, zise Saşa iritată; lasă tava pe 
masă şi du-te de-ţi caută de treabă. 

Turică zimbi cu supunere şi se retrase. 

— E supărător cu prostiile lui; toată ziua îndrugă 
la radicale. Alaltăieri era furios pe bucătăreasă că 
nu ştie să facă „ardevruri" tocate. De unde i-o fi 


. intrat In cap că pătlăgelile tocate sunt hors-d'oeuvre. 


Apoi întorcîndu-se spre Matei, cu graţia, ei se- 
nină: 

— Zău, nu vrei să iei nimic? 

— Bine, să iau ceva, ca să-ți fac plăcere, dar ce? 

— „Orice. vrei. 

— Dar poate miere, zise el. 

Rldeau amîndoi aducîndu-şi aminte de data tre- 
cută. Matei,se uită la ea incîntat de îndemlnarea cu 
care se mişca. Ea purta o rochie de fular alb cu o 
cingătoare de panglică, ce-i cădea pe o parte, în două 
lungi capete. Cînd trecea pe lîngă dinsul, stofa il 
atingea peste genunchi, cu mlădieri parfumate. I 
se părea că nu văzuse nici o rochie mai bine croită 
şi mai simpatică. Ar fi vrut să puie mîna pe căpătui 
panglicei şi s-o mingiie. Saşa se aşeză jos in faţa lui. 

— Mary, adu tablele, te rog. 

Fetele se repeziră amindouă' s-aducă cutia cu 
tablele. 

— Nu ştii cît semeni cu o floare!.., zise Matei 
deodată. 

— Vai, vecine, ce compliment! 

-- Adevărat; ar fi fost mai bine să tac, însă mi-a 
venit aşa de firesc! Semeni în adevăr cu o floare. 
Hainele par astăzi că au crescut pe dumneata, cum 
cresc foile crinului din el însuşi. 


10 


15 


20. 


25 


30 


35 


40 


Ea se făcuse roşie de plăcere şi se opri din pregă- 
tirea cafelei, împingînd uşor ceaşca departe, de dînsa. 
Apoi se plecă în jos şi se uită la rochie. 

— Iţi place? E simplă, nu aşa?.., 

— Minunată! 

Fetele se întoarseră cu cutia cu table şi se puseră 

să-şi bea cafeaua în linişte. 

Saşa întinse tablele pe masă şi-i arătă cum se 
aşează pietrele, cum se aruncă zarul, cum umblă 
jocul, cu înlesnirea unui adevărat stllp de cafenea. 
Dar ochii ei adînci aveau o privire atît de preocupată, 
Incît se vedea, din genele lor, ce se mişcau gînditoare, 
că mintea e în altă parte. Gura zîmbea, umedă de 
fericire. Mîna stingă, cu care arunca zarul, tremura. 
Cuburile săltau afară din cutie, iar Matei se pleca 
să le adune. Ea le trecea în mîna dreaptă, dar nici 
cu aceasta nu izbutea mai mult. 

— Pardon!..., Nu ştiu să mai arunc... 

După un minut iar sări zarul, căzînd pe scînduri. 

„— Da' ce. faci, maman? zise Mary, uitîndu.-se la 
ea cu mirare. SI N 

Ea, disperată, îşi duse mîinele la ochi, roşie şi 
respirind cu greutate. Părea că rîde, Insă batista-i 
se udase de lacrămi. Fetele se. uitau una la alta, neli- 
niştite, iar Matei zîmbea, fără să priceapă ce e. Saşa 
se sculă de pe scaun şi, grăbită, intră înăuntru. Su- 
rorile ei se luară după dînsa. Ea intră în odaia ei, 
unde căzu pe o sofa, eu batista tot la ochij plîngînd. 

— Maman dragă, oe ai? VictQrio, adu flaconul 
de.pe masa mea. Maman, ţi-epoate prea cald?...ceai?... 
' . Binişor, ea îşi luă mîinele de la ochi şi respiră 
din plin. 

— N-am nimic, dragă... Am ameţit. Poate că-mi e 
prea cald. Du-te, te rog, de stai cu Matei. Victoria 


o să mă ajute să mă schimb. se 
— Să chem pe Manda? 
— Nu, fetiţo. 


Mary ieşi, nesigură, şi veni în cerdac, la Matei. 
In urma ei, Victoria intră repede la Saşa, gîfiind şi 
gata să plîngă şi ea. Saşa sta tot jos, uitîndu-se drept 
înaintea ochilor. $ 


81 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— i-a trecut, maman dragă? 

Glasul fetei era atît de mişcat, încît soră-sa păru 
a reveni la cele dimprejur. 

— Mi-a trecut fetiţo. Vino-ncoace. 

Victoria se aşeză în genunchi lîngă sofa, iar Saşa 
îi luă capul în mîni şi i-l sărută cu c- adevărată fre- 
nezie. 0 putere nețărmurită de simpatie, de iubire 
de lumea întreagă îi răsări Sn suflet, şi parcă, stringînd 
în braţe capul fetei, mulțumea o nevoie fizică de a 
mîngiia pe cineva. După cîteva momente se sculă 
veselă rîzind: 

— Mi-a trecut, haidem. 

In fugă, işi netezi părul la timple, muie o batistă 
în apă şi-şi răcori obrazul, apoi ieşi. Se duse, zîmbind, 
drept la locul ei de mai-nainte. Matei se uită la ea, 
mirat şi oarecum nedomirit de ceea ce se intîmplase. 
Ea nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre el. 

— Sper că nu eu sunt cauza... 

— Nu, nu, nu: mi-a venit un fel de ameţeală... 
de care nici eu nu-mi dau seamă. Poate fumul din 
biserică... căldura... In sfirşit, a trecut. 

Pe cind ea vorbea, un docar cu doi cai frumoşi 
intră pe poartă. 

— Haiti! Prefectul, zise Damian, sculîndu-se şi 
voind să fugă. 

Saşa se întoarse cu privirea către poartă. 

— Nu te speria, nu-i prefectul, zise ea rîzînd. 
Fetelor, ştergeţi-o!... cît mai e vreme. 

Fetele înţeleseră şi se făcură nevăzute. 

— Tănase Scatiu, cu caii luaţi de la Otopeanu. 

Trăsura se opri inaintea Bcării şi, în adevăr, Tănase 
Scatiu se cobori, dînd hăţurile în mîna vizitiului. 
Caii erau minunaţi: cu picioarele dinainte Infipte 
departe in nisip; cu capul sus, muşcînd din zăbale; 
cu hamurile de argint, ÎInhămaţi la o trăsură elegantă: 
erau de un stil desăvîrşit. în coada trăsurii insă, sta 
un țţărănoi, încălțat cu ciubote, in spinare cu un palton 
de-a stăpinu-său, ros şi ieşit de soare, iar in cap cu o 
pălărie înaltă, ce-i venea pină peste urechi, soioasă 
şi zdruncinată ca o veche braşoveancă. Aceasta da de 
gol totul: se vedea că trăsura şi caii trebuiau să fie 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


6» 


cumpăraţi la mezat, or luaţi amanet, de la vreun om 
cumsecade — altfel n-ar fi fost aşa de corecţi la un 
stăpin care avea o asemenea prubă de vizitiu. 

Scatiu era îmbrăcat cu un soi de halat de dril, 
care, in gîndul lui, era făcut ca să-l apere de praf şi 
totodată să răpuie lumea de ghiduşie. Matei înțelese 
dintr-o aruncătură de ochi pentru ee unchiu-săuil 
găsea mitocan. 

Tănase se aşeză pe un scaun, picior peste picior, 
şi începu a se freca pe frunte cu batista. 

— Ptiu!... da' cald e, nenişorule!... Că i-am zis 
lui lorgulescu: nuteduce, Gută... ce să ne ostenim noi 
caii pentru o rablă ca Panaitopulo 1 Dar e deun antet- 
man, domnule!... 

— Ei, l-aţi ales? întrebă Saşa. 

— L-am alesără. 

— Bine-aţi făcut. 

— Eu unul nu eram de idee. Panaitopulo, dipotat! 
Un prost, un ăla ! Să mai lase locul şi Ia alţii, că acuma 
e vremea tinerilor. Uite, d-nul Matei, bunăoară; eu, 
un altul ca mine... 

—O să-ţi vie vremea şi dumitale, zise Saşa, 
zîmbind. Da' frumoşi cai ai. 

— Vă place? 

— îmi plac mult. 

—O mie cinci sute de franci. Numai hamurile 
fac mai mult, zise el, ingimfat de mulțumire. 

— Adevărat. 

— Ei, aşa-i cu boierimea noastră: ia bani cu 
dobindă ca să petreacă la străinătate, şi cind la plată, 
tufă. Noi stăm colea şi ne roadem (lin unghii, ca să 
le plătim arenzile, iar creditorii dumnealor le vînd 
averile la mezat. 

— la lasă, d-le Tănase, că tot dumneavoastră 
sunteţi creditorii. 

— Coană Saşo, să mă bată Dumnezeu dacă aveam 
să iau un ban. Cit am ţinut moşia lui, da... nu mă 
dau la o parte. Aveam un samsar la Bucureşti, care, 
numa ce-mi da o depeşă: „Tănase Sotirescu, Vlădeni. 
în curînd apa la moară". Emediat mă porneam la 
gară, şi numai aşa, ca din întîmplare, treceam pe la 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


FiaJcowsky, unde Costică Otopeanu şopâia prin toate 
colţurile cu cămătarii. Cum mă vedea, Imi sărea de 
git. „Ce noroci cită plăcere 1" Eu mă făceam niznai. 
Numa ce mă scotea afară, mă urca în muscal şi haide! 
N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. 
Şi numa începea vorba: „că, nene Tănase, să-mi dai 
cinci mii de franci”. „N-am, coane Costică î",„,De, găseşti 
dumneata la un bancher, şi săţi-i opreşti din cîşt..." 
„Doar aşa". Şi numa rămînea la Bolivard'" iar eu, 
nentule, vira prin Lipscani cu trăsura boierului, 
cumpăram mamei cele de trebuinţă, şi peste o jumat' 


de ceas mă-ntorceam. „Ei, ai găsit?' — „Chipurile 
am găsit, dar mi-e şi ruşine să vă spun cu cît". — 
„Cu cit o fi". — „Un afurisit de jidan din Hanul 


cu Tei: cere 17 la sută şi zice că la un boier ca d-voastră 
nu dă mai puţin de zece mii de lei..." în sfîrşit, ce 
să mai incurc vorba, cînd ii eram arendaş, îl ciupeam; 
dar de astă dată, nimic. 

După aceea tăcu şi păru a se gîndi. Matei şi Saşa 
se uitau la el. 

— îmi pare rău. 

— De ce? il intrebă Saşa. 

— Trebuia să-l lucrez mai bine.* 

— Nu eşti mulțumit? 

— Bine, coană Saşo, nu vezi că l-au mîncat alţii... 
Nu era mai bine să-l pui eu în pungă, că mi-am trecut 
o viaţă intreagă muncind pe pămîntul lui? 

— Tocmai de 3ceea, eu credeam că ar trebui să ai 
milă de el, tocmai fiindcă ai făcut stare pe moşia lui. 

Tănase Scatiu plesni din degete şi şuieră ca un 
şarpe: 

— Boierii, boierii, cum se apără 1... E he! B-au dus 
vremurile alea. Acuma chimiru I Ai bani? eşti boier; 
n-ai bani? poţi să fii coborit cu hîrzobul din cer, 
tot degeaba. Este? 

Matei, căruia era adresată întrebarea, dete din 
cap, parc-ar fi zis „mai încape vorbă”. 

— Eu, neaca să-mi trăiască, urmă Scatiu, că de 


* Dinlr-o vădită greşeala de tipar replica lipseşte din ediția 1922. 


Deoarece ea există în Conv. Ut. şi ed. 1897, 1914, textul a fost resta- 
bilit (n.e.). 


64 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


lume puțin îmi pasă. Moşia mea, caii mei. Cînd îmi 
vine gust de lume, pune, Costeo, caii la trăsură şi la 
gară, băiete. Este? 

— Este. 

— Ba Brăila vrei? iote-o Brăila; ba Drăgaica 
Buzăului vrei? iacât-o colea; ba Bucureşti aă zicem 
că vrei? du-te, băiete, la Bucureşti. Parale să ai, că 
destracţii se găsesc ele. Este? 

Matei pufni de rîs, dar se încercă să pară firesc, 
neascunzîndu-se de Scatiu. 

— Eu nu-i spui dumneaei tot aşa? 

Saşa se uită la el cu mirare, gata s-o umfle riaui 
si pe ea. 

— îmi spuneai mie?!.. 

— Se-nţelege. Brăila vrei? uite Brăila; Bucureştii 
sâ zicem că vrei? poftim la Bucureşti. Ce atîta jale 
fiindcă Otopeanu şi-a vîndut trăsura la mezat! Cel 
puțin acuma a intrat în mîna unui om care ştie ce 
vrea să zică trăsură şi cai. 

— Este? intrebă Tănase mulţumit. 

Saşa rîdea, cu mîna la gură, parcă se temea să nu 
supere pe Scatiu. Acesta, încintat de succesul ce avea, 
vroi să urmez*: 

— Ba poate o să mă-ntrebi de ce i-am cumpărat. 

— Da' nu te-ntreb, irate, zise Matei foarte serios. 

Scatiu rămase un moment cam nedumerit. Apoi, 
ințelegînd că celălalt vrea să rida de dînsul, se făcu roşu. 

— Adică cum vine vorba asta? mirii el. 

— Ei, hai aă zicem că te-ntreb. 

— Am înţeles. Adică dumneata vrei să m-aduci 
peripizon... parcă eu sunt prost şi nu-nţeleg. 

Matei se prăpădea de ris. 

— Să te-aduc... ce? 

— Lasă că ştiu eu. 

Apoi vroi s-o întoarcă şi el pe glumă: 

— Poftim de vezi ce-nvaţă dumnealor in străină- 
tate. Diploma, domnule, să-ţi văd diploma!... Ce-mi 
umbli dumneata cu fanfleuri de astea. 

Matei rîdea din ce in ce mai tare, iar Scatiu de 
asemeni, părînd că are şi el drept Ia ris. Saşa îşi muşcă 
buzele, ca să nu aibă aerul că ţine parte lui Matei. 


— Domnule Tănase, vrei să iei ceva? 

— O dulceaţă, cuconiţă, cu plăcere. 

Işi luă dulceaţa şi voi să plece. Matei îl rugă să-J 
ducă şi pe el acasă, ceea ce Scatiu primi bucuros, 
fiindcă putea astfel să-i arate caii. 

Cind îşi luă adio de la Saşa, aceasta îi zise încet: 

— Mihai nici nu te-a văzut... Puteam să te trimi- 
tem cu trăsura noastră... 

—E prea cald, şi-ţi ostenesc caii degeaba. 

— Cind mai vii pe la noi? 

— Cind vrei; dacă nu e prea curînd, şi diseară 
pot veni. 

— Foarte bine, te aşteptăm diseară. 


XIII 


Cînd Tănase Scatiu ajunse acasă, trase cu trăsura 
drept la grajd şi propti caii în fața unui morman de 
gunoi.El însuşi stete față ladeshămarea „harmăearjlor". 

într-o curte mare, se intindeau şireaguri de case 
de nuiele lipite cu lut; şandramale de scinduri; co- 
tineţe de găini; hambare; două puțuri cu furcile 
strîmbe şi cu jgheaburile sparte, aşa că noroiul era 
de-a pururi în fiinţă; o bucătărie povîrnită pe o rină; 
grajdul cailor, de nuiele nelipite, acoperit cu stuf; 
o porumbărie într-un picior — în fine, tot felul de 
acarete, făcute in pripă şi pe ieftin. 

în mijlocul curţii, două perechi de boi stau cap 
la cap; la umbra hambarului un buhai bătrin rumega; 
pe vîrful gunoiului rîciia o turmă de găini, cu un 
cocoş moțat; în noroiul de la puțuri se tăvăleau trei 
porci; la uşa bucătăriei, o ţărancă da de mincare la 
curci. Argaţii umblau a lene, de-abia trăgîndu-şi 
ciubotele după ei. Căldura şi un ciocan, două de rachiu 
mai mult îi moleşea cu desăviîrşire. 

Tănase intră în casă. Un miros de crişmă il luă de 
la uşă. In adevăr, într-o cămăruţă lipită cu lut pe jos, 
mamă-sa „boteza" rachiul. Un argat scotea spirt 
dinlr-un poloboc şi-l vărBa într-o curatoare, ameste- 
cindu-l cu doua părţi apă. Coana Prohira, cu un tis- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


timel dezbrobodit pe creştetul capului, cu o rochie 
de stambă murdară, sta pe un scăunel de lemn, ca nu 
cumva argatul să guste vreo picătură de băutură, 
Dumneaei insă se credea obligată „a-şi face o idee. 
de fiecare hirdâu de rachiu. La fiecare gustăreală" 
strîmba din nas şi scutura din umeri. 

— Măă !... cătare mai ecătrănit, bată-l Dumnezeu | 

— Să mai punem oleacă de apă, coană. 

— Păi vorbă-i: pune apă; că le face rău dacă o fi 
prea tare. 

Țăranul mustăcea şi vărsa mereu la apă. 

— Eu zic, coană, să le dăm mai ghine apă proas- 
pătă, că-i mai sănătoasă. 

Coana Prohira rîdea: 

— Bată-te Dumnezeu de beţiv, că tot catran ai 
vrea să bei... 

— Păi cine-i ăla să lase lucru bun. Măcar şi matale, 
cind te apucă beteşugul, tot la lucru tare te tragi. 
— Ba vezi că m-oi lăsa să mă doboare boala. 

— D-apoi boala matale aş vrea s-o am eu... 

— Pedepsi-te-ar Dumnezeu, dacă-i aşa... 

— Ba că chiar aşa, numa leacurile să mi le dea. 

— Da' ce, mă, vrei să beau drăcoveniile ce aduce 
procopsitu de fii-meu?... Apă de vacs, apă de Buda, 
apă de naiba, tot apă şi iar apă. 

— Ba ca să zici! 

— Eu imi ştiu leacul: buruienile mele... Să nu-ţi 
uiţi vorba, ia du-te de mi le adu... Ştii unde sunt: 
sub pat, Ia perete. Sunt două sticluşoare,una mai mare 
şi una mai mică. Pe'cea mai mică s-o aduci. 

Argatul ieşi. 

— Mă, mă! 

Omul Îşi întoarse capul spre ea. 

— Să nu te Împingă aghiuță să-ți vîri pliscul 
in sticlă. 

— Păzească sfîntu! 

— Eu atita îți spui. 

Dinsul se duse drept la clondir, şi, cum şedea în 
genunchi lingă pat, cu fața spre perete, puse sticla 
la gură şi supae cit ce putu. Apoi işi şterse mustățile 


«7 


10 


15 


30 


25 


30 


35 


40 


cu dosul miinei, puse dopul de cocean- de porumb 
la loc şi se întoarse. 

Goana Profira se uită In zare la sticlă şi apoi la 
argat. 

— O să te fure sfinţii, Eremio, 

El se făcea că n-aude. Dînsa duse sticla la gură şi 
dete ochii peBte cap. 

— Parcă-mi. merge la inimă, maică. 

—O bi pelin, coană? 

— Ce pelin! Rachiu de drojdii curat, cu o leacă 
de izmă, de-ţi ia durerea de la linguricâ cu mina. 

Omul nu mai zise nimic, deoarece opinia lui era 
deja formată, ci aşteptă să ducă Btiela la loc, cu nă- 
dejde de a se Intări şi mai mult in opinia de mai sus. 

Aceasta era starea lucrurilor in cămară, cind intră 
Scatiu. El se rezemă cu miinile de uşorii chilerului 
şi se uită înăuntru. 

— Da' ce faci, mamă, azi, duminica? de ce nu te 
odihneşti? 

— Apoi da, să mă odihnesc... Da' de m-oi odihni 
eu, cine o să muncească? bagabonţii ăştia? că dumneata 
acuma de politică te ţii, pentru Btricatul de Panaio- 
topulo... 

—E, e, destul. Vezi mai bine că te dă de gol 
sticla aia. 

— Care sticlă, ce sticlă?... Bticla cu doctoriile? 

— la mai slăbeşte-o cu doctoriile, că te-ai buhăvit. 

— M-am buhăvit eu?... Nu ţi-e ruşine obrazului, 
potca lumei, să-mi vorbeşti mie aşa 1 Da' de aia te-arc 
făcut şi te-am crescut eu, mă? 

— Da' eu iţi zic pentru binele d-tale. 

— Să te ia dracu, că mai bine te făceam mort, pă- 
cătosule. 

O ploaie de ocări triviale se prăbuşi din gura ei 
asupra lui. El Inălţă din umeri şi intră la el în odaie. 

— lar s-a îmbătat, 

Dînsa ieşi in curte şi începu ea strige-împotriva 
lui, că a pue mina pe averea de la dumnealui-, că o ţine 
ca pe o Blugă, că ca se duce în lume, şi. eitd de toate. 
Cîţiva băieţi Be uitau la ea de la poartă,.şi rîdean. Ea 
scuipa” spre ei.. . . E pi ni : 


e D u p ă ce batjocori pe toată lumea, intră în casă, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


mătăhăind, şi se culcă. 

Scatiu se dezbrăcase şi el şi se aruncase pe pat. 

In odaia lui, cu ferestre mititele şi cu perdeluţe 
de stambă roşie, atirnau de cuie: firtie, căpestre şi bi- 
ciuri de tot felul, o jiletcă cu mineci, aninată de un 
colţ, vreo două pistoale, o puşcă şi o geantă; pe joso 
pereche de cizme de vinătoare, nişte pantofi cusuţi 
in canava — şi-ncolo, lutul udat, ce ţinea răcoare. 

întins pe pat, Scatiu se gîndea Ia Tincuţa. Tinere- 
țea şi frăgezimea fetei aprindea mintea flăcăului bă- 
trin. Ce n-ar fi dat s-o poată lua de nevastă l Conu 
Dinu Murguleţ ii datora 30 de mii de lei şi părea a nu 
se grăbi să-i înapoieze. La ideea banului, entuziasmul 
lui pentru fată părea a mai scădea. Lucrul de căpetenie 
era: Bă pună mîna pe bani şi pe fată. O tuse seacă îl 
făcu să se ridice pe un cot şi să înjure. Răsuci o ţigare, 
vorbind singur, şi luă o pană după sfeşnic şi-şi frecă 
țigareta; apoi se răsturnă din nou în pat, sorbind fu- 
mul cu lăcomie. f 

Afară, pe prispă, se auzeau glasurile mai multor 
țărani, ce vorbeau tărăgănat. 

— Că nu-i, măi, bine Petreo; de la hotărnicia ve- 
chie, a lui Mavru. El se scoală cu pritențiele după ho- 
tărnicia cea nouă. 

— A'nginerului județului, naş Gheorghe? 

— Păi cum. 

— Da' ăla nici nu ştie să măsoare. 

— Pfii cică aia-i măsurătoare dreaptă. 

— O hi, mă, că dracu-i meşter. 

Tănase Scatiu li auzea din pat şi turba de mînie. 
l-ar fi Impuşcat ca pe nişte clini, dacă nu i-ar fi fost 
frică de juraţi. Se sculă binişor şi se duse să se uite la 
ei de pe fereastră. Erau cei mai dîrji din sat. El îşi 

îmbrăcă laibărul de dril şi ieşi la ei. Clocotea de mî- 
nie, dar se stăptnea. 


Ţăranii se sculară cu toţi in picioare, cu căcinla 
în mină, 

— Bună vremea, oameni buni. 

— Sărutăm miinile, boierule. 


to 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— D-apoi, ce doriţi de v-aţi sculat pe vremea asta 
să veniţi la mine? 

— Apoi ce să dorim, coane? sănătate dorim. 

— Sănătate să dea Dumnezeu. Alta? 

— Păi ia, hirtia asta... 

Unul din ei scoase din sinul cămăşii un mototol 
de basma, şi, desfăşurindu-l cu miinile lui crâpăcioase, 
dete de o citaţie. 

Tănase se făcu roşu. 

— E o „cetaţie” zise el. Nu ştiţi dumneavoastră 
că aşa am vorbit: să ne căutăm fiecare dreptatea la 
judecată. 

—Păighine, coane, aşa ne-a fost vorba?... zise cel 
mai bătrin dintre ţărani. Noi ţi-am spus că la judecată 
nu mergem. Mai ghine-ţi facem vo povară... 

— Păi ce povară să-mi faceţi, oameni buni?... că 
dumneavoastră nu le împliniţi nici pe cele vechi. 

— He! păcatele noastre, d-apoî cine-ţi munceşte 
pămîntul, coane?... 

— Banii mei, bade. 

— f-auzi, mă, zise unul, eu pină azi n-am pomenit 
ban de la el. 

— Tacă-ţi gura, mă, Leftere, ziseră cu toţii. 

Scatiu se uita la el pe sub sprinceană. îndoi hirtia 
şi vru s-o dea înapoi ţăranului de la eare o luase. 

— In sfîrşit, luaţi-vă „cetaţia”, şi mai bine aşa: 
la judecată nici eu nu vă-nşel, nici dumneavoastră 
nu mă Înşelaţi. 

Țăranul nu vru să-şi ia citaţia înapoi. 

— D-apoi parcă n-o să ne judece tot boierii. 

— Corb la corb nu-şi scoate ochii, adaugă Lefter. 

— Ci tacă-ţi gura, mă nea Leftere. 

—A băut un păhăruţ la grec. 

— Ba n-am băut nici de fel, da' ce umblă să ne ia 
pâmintul!... 

— Aşa este, ziseră mai multe glasuri. 

Cei din frunte, mai bătrini, căutau s-o ia mai pe 
domol. 

— Noi, de la hotărnicia vechie n-am fost supăraţi 
de nimeni, strigă Lefter, in mijlocul ţăranilor; ce vine 
el acuma să ne ia pămîntul! 


10 


15 


20 


.25 


30 


35 


40 


— Mă, da' iute te-ai lăcut, bade Leftere, zise Sca- 
tiu, roşu de mînie, dar tot căutind să se stăplnească. 

— iute m-am făcut, că umbli că ne furi pămîntul, 
tilharule! 

Vreo ciţiva ţărani îl luară de spate şi-ldeteră la 
o parte. 

— Să nu-ţi calce chiciorul pe ogorul meu, că te 
zburâtuiesc! strigă Lefter. 

— E băut, coane, să nu-ţi fie cu supărare. 

— Lasă c-o să-l învăţ eu minte!... Ei, ce mai vreţi 
de la mine? 

— Apoi să nu ne iai păminturile, sărac de maica 
noastră, că ne laşi coprbiii pe drumuri, coane. 

— Ce-o să vă fac eu, moş Stoico! Pe planurile 
mele de hotărnieie aşa stă, că grindul de la Cucuieţi 
pînă la beleşteu este al statului; eu sunt dator să apăr 
averea statului, că altfel o plătesc din buzunarul meu. 

— D-apoi statul de ce nu s-a mai sculat pină acu- 
şica?... el nu ia de la noi, el ne dă, că de aia-i stat. 

__ O fi... Cine v-a mai băgat în cap si asta? 

— Apoi cică o să vie poruncă de la guvern să ne îm- 
partă toate alea. 

— S-o aştepţi, moş Stoico. 

— Păi noi nu ştim, coane: omul fără carte e ca vai 
de el; da' aşa s-a zvonit, a venit cică de la Bosia po- 
runcă să ne împartă pâmînturi. 

— Să vă împartă pămlnturi!... Grele vremuri am 
ajuns, să-ţi spui drept! Da' dumneata ai primi, moş 
Stoico, să-ți împartă pămîntul? ai primi să-ţi ia fata 
şi muierea; să-ți împartă aşternutul; să-ţi ia oala 
de la foc; să-ți împartă boii de la jug, că dumneata 
ai patru iar beţivul ăla care mă-njură n-are nici unul, 
fiindcă i-a băut. 

— Da, or am băut banii tăi, mă caliciile, zise Lef- 
ier de Ia o parte. Ă 

— Să-ţi tacă gura, hoţule, că te Impuşc ! răcni Tă- 
nase la el. 

— la mai ţine-ţi gura, mă Leftere, ziseră mai mulţi. 

Lefter tăcu. Scatiu, simțindu-se ascultat, urmă: 

_ Ţi-ai împărţi boii cu el, ha?... Dă-i şi lui doi 
boi, că el n-are şi „mneata" ai patru, ha? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


4q 


Scatiu se uita la el şi cu coada ochiului la cei de 
primprejur, mulțumit de efectul ce făcea. Stoica işi 
trecea cu dosul palmei pe cotoarele de mustăți: 

— Păi dacă e să-i dăm doi lui Lefter, coane, eu nu 
am decît patru, iar matale ai o cireada întreagă: dă-i 
şi lui, săracul. 

Bătrinul Stoica mustăci, pe cînd ceilalți se foiau 
între ei, neîndrâznind să rîdâ. 

— Eu, lui Lefter, boi?... şoricioaică, zise Tănase, 
avind aerul de a glumi. Mergeţi eu Dumnezeu, oa- 
meni buni, şi la ziua înfâțişârei veniţi la judecată, 
că-i numai de formă, ca să nu ni-apuce statul. 

— Mai rămîneţi sănătoşi, coane, da' noi la jude- 
cată nu venim, şi nici judecata aă nu calce pe la noi, 
că nu e bine. 

Tănase intră înăuntru, cu citația înmînă, iar ei 
se depărtară, vorbind şi dind din miini. 

— Ai dracului, mi-au lăsat,,cetaţia"... Bre la ajuns 
țăranul mai şiret ca boierul, zise el, ca morală. 

Şezu pe marginea patului şi se gindi fumînd. După 
cltva timp intră mamă-sa, spăsită şi necăjită, şi merse 
de se aşeză pe un colț de scaun, fără a zice nimic. EI 
se uită la ea mişcat. Cît putea bădărănia lui să îngă- 
duie sentimente înalte, ele erau pentru babă. Ii ierta 
toate celea, pînă şi beţia, fiindcă, de, „o mamă are 
omul". 

— Ei, ce ai de te-ai supărat aşa? 

Ea da din cap şi-şi frlngea miinile, zblrcind din 
gură ca un copil ce stă să pllngâ. 

— L-am auzit... pe Lefter... nu l-ar mai răbda pă- 
mîntul... 


— E1!... şi de asta te-ai necăjit atita? 

— Cum să nu mă necăjesc, maică!... Auzi dum- 
neata, țăran obraznic! 

— Era beat. 

— Beat, ha? 


— Apoi beţia o să puie capăt la multă lume, zise 
el cu Înţelesuri. 

— Aşa zău, beţia. Beau, bată-i mama lui Dum- 
aezeu, de sting pămîntul. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


După aceea se sculă in picioare şi se apropie de el 
cu mare taină. 

— Tănase!... 

— Ei, ce-i? 

— Oare să nu-şi vire coada şi „„fodulul"? 

Aceasta era porecla lui conu Dinu. 

— la tacă-ţi gura, maică. 

— [Iaca tac, zise ea repede, ducîndu-se din nou pe 
colțul scaunului. 

— „Fodulu" dacă ar putea şi-ar plăti datoria. 

— La sfîntu aşteaptă. Te-a găsit pe dumneata 
prost şi-şi joaca calul cum îi place. 

— Ce face? 

— Chiar aşa. Te ţine cu vorba eă-ţi dea fata. Parcă 
cine ştie ce mai sculă. Fete pentru dumneata cîte pof- 
teşti... 

-- Oleo !... Să nu mă facă, că-i vind şi cenuşa din 
vatră. 

— Să 1-0 vinzi, procopsitului,că-i cu coada in sus 
ca o capră rîioasă... Acu a mai venit şi lingoarea de 
nepotu-său şi nu mai Încapi de ei. 

— Doftorul cel mare! 

— Doftor, ăla?... Nici pe Cotei din curte nu i 
l-aş da în seamă. Eu zic Bă-i pui „sifestm". 

— Ba vezi că nu. 

— Să-i pui „sifestru", şi să-l văd eu venind colea, 
la mine. şi tiparindu-mi miinile şi pe o parte şi pealla, 
şi eu să-i spui: „Nu putem, nu putem". Cioclovina 
draculuiCă d-aia mi-ara ros eu palmele, muncind 
cu răposatu tatâ-tâu, ca Bă strîngem bani, sâ le dăm 
lor, şi ei să ne facă mutre... Acuşi să te duci şi să-i 
pui „ezecuţie." 

— Ei, încet, încet. 

— Ba nici un încet. 

— Zi să-mi dea de Bpălat. 

— Bate-i-ar Dumnezeu de calici înfumuraţi. 

După cîteva minute, intră jupineasa Liţa, o du- 
dană de muiere cît un munte. Ea aducea un lighean 
de aramă, cu ibricu de apă in mijloc, o cutie de tini- 


93 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


chea ca o coajă de săpun, şi, pe umăr, un ştergar de 
țară. După ce aşeză totul pe un scaun, li aduse dinain- 
tea lui Scatiu şi-i turnă să se spele. 


XIV 


Matei se ducea la Comăneşti mai in toate zilele. 
Se obişnuise aşa de mult cu drumul acesta, incit, cind 
işi mai aducea aminte de vorbele mame-sei şi încerca 
să mai puie friu plăcereî de a vedea pe Saşa, i se părea 
că-i lipseşte ceva. Dar atunci îşi zicea că e dator să 
se ducă, tocmai ca s-o cunoască mai bine. 

Intr-uaa din aceste zile de euminţenie, pe cind 
rătăcea singur, călare, pe marginea moşiei, se opri la 
bostănăria unui lipovean. 

Aşezată în mijlocul cîrnpului, pe malul unui iaz 
de moară, coliba străjuia un drum mare, întinzindu-şi 
umbrarul deasupra grămezilor de pepeni. Lipoveanul 
cu femeia şi cu două îete incârcau un car cu fin. în- 
dată ce-l văzură, veniră la el. Omul, cu capul gol şi 
cu cămaşa roşie peste pantaloni, se apropie de el şi-i 
sărută mîna; femeile de asemenea. Apoi una din ele 
alergă înăuntrul colibei şi veni cu un fund curat şi 
un ştergar, pe cind lipoveanul scotea dintr-o groapă 
un pepene enorm, pe care-l tăie pe fund. Pepenele 
era minunat. Cu custura înfiptă în miez, lipoveanul 
i-l aşeză dinainte, şi apoi se dete la o parte. 

El râmase singur, uitindu-se pe cîmp. Soarele a- 
punea in dosul colibei, luminînd pieziş miriştele roase. 
Cit vedea cu ochii, nu inttlnea decit pete gălbui de 
oarze secerate, ori sunaturi bătăturite, pe care ici şi 
colo rămăseseră in picioare ournuţi zgribuliţi'şi tufe 
de tirtoni. Departe, pe drum, un vălătuc de praf pă- 
rea că vine spre colibă, cu cine ştie ce cărăuşi in 
mijloc. 

Un sentiment de pace nețărmurită, de oarbă su- 
punere vremei ce trece st îngălbeneşte pustiurile, da 
priveliştea locului. Parcă aşa trebuia să fie. Deprins 
acum cu firea ţăranilor, înţelegea mai lesne natura 
după oameni, decît pe oameni după natură. Fluierul 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


drumețului ce noaptea tîrziu se întoarce acasă, şi în 
citeva note chinuite spune înduioşarea omului, era 
harfa pustietate! aceleia; chipurile liniştite ale cosa- 
şilor răsfringeau lumina oarecum tlrzie a soarelui a- 
punînd. Şi se simţi el însuşi cuprins de descurajare, 
uitîndu-se înainte. „O fi", această vorba atît de româ- 
nească îi veni in minte. Şi de la vorbă îl prinse gîndul 
soartei ţăranilor; ce buni erau că o primeau aşa cum 
era 1... îşi aduse aminte de hotărirea dea le face şcoală, 
pe care era departe de a o aduce la îndeplinire. înfipse 
cuțitul într-o felie de pepene şi se puse a scoate semin- 
tele din alveolele lor imbruroate de zahăr; ia, aşa te 
ia viața, cum ia o apă adîncă un pai şi-l poartă domol 
de la un cot al malului la un alt cot; apa curge, în- 
ceată, şi tu curgi cu ea, fără să poţi face ceva. 

Vălătucul de praf se apropia, iar el se uita liniştit 
la drum. Era o trăsură cu doi cai. Cînd ajunse In drep- 
tul colibei, i se păru că recunoaşte trăsura Saşei, şi, 
fără să se mai gindească, Bări de unde se afla şi făcu 
semn vizitiului să oprească. Sn acelaşi timp, de sub 
coşul trâsurei se ivi capu) Saşei, care nu-J vedea şi, 
mirată, părea că vrea să cunoască cauza pentru care 
se oprea. Cînd însă recunoscu pe Matei, se dete jos 
repede şi veni la el cu mîna întinsă. 

— Ce te faci pe aicea, omule? 

El dete din cap, neştiind ce să răspundă. 

— Uite, mîncam un pepene. 

— Ce hună idee! Mi-e aşa de sete... 

Şi fără să mai aşteptealtă pcftire, se aşeză pe bancă, 
îşi ridică ptnă pe virfu) nasului vălul des cu care era 
acoperită, şi se puse să taie bucăţi mici de pepene 
şi să mănînce. Era încintătoare. Ochii, privind spre 
el, rideau de fericire. Mîna, ftrinsă in mănuşe, apăsa 
uşor şi elegant pe minerul bictei cuRlure. 

— Cum ai ajuns pe locurile astea? 

— Uite aşa. Da' vezi ce bun pepene? nu mai mă- 
nînci? 

— Mulţumesc, am luat numai ca să-mi tieacă de 
sete... Da, ia spune, cum te găseşti pe aici? 

— Apoi, cum sâ mă găsesc... imi era urit şi am ie- 
şit să mă mai plimb. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Aşa?... Va să zică la noi nu vii, fiindcă eşti ocu- 
pat, şi pe altă parte umbli singur pe clmp, să-ți treacă 
de urît. 

— Umblu să-mi treacă de urît şi să-mi cunosc bine 
moşia. 

— Da? 

— Da. Apoi, „să-mi treacă de urit" e o vorbă. Eu, 
ca mulți oameni, fug de urît, dar in aeelaşi timp am 
nevoie cîteodată de singurătate. 

Ea se uită la el, clipind des şi părlnd că vrea să 
pătrundă Înţelesul vorbei. 

— Asta e adevărat, zise ea, după un moment de 
tăcere. 

— Nu-i aşa? 

— Da. Dar tot ar trebui să vii la noi mai des. 

— O să-vio. Iţi spun drept că aş veni şi mai des, 
însă mă tem să nu fiu supărător cu vizitele mele. 

— Matei | 

El ridică repede ochii spre dînsa, surprins de a o 
auzi chemindu-l pe nume. Saşa se-nroşise şi se uita in 
pămînt. 

— Mihai o să plece in curlnd, şi doreşte mult să 
te vadă, adăugă ea cu anevoinţă. 

— Pleacă?... O să-l însoţeşti şi dumneata? 

— Păi ce să'iac?... 

El rămase cu mîinile încrucişate pe genunchi, gîn- 
dindu-se. Saşa pleca!... Era pentru el o vorbă nouă 
şi aproape fără înţeles. Se uita la dînsa lung. Ea, cu 
vîrful umbreluţei, mişca un pai, jos, pe pămînt. 

— Nu iei nişte pepeni să-i duci acasă? tot eşti cu 
trăsura. 

— Ba da. 

Lipoveanul alese ce avea mai bun in groapă. Ma- 
tei £i aşeză cu grije la picioarele trăsurei, apoi se duse 
să-şi dezlege calul. 

— Vin după dumneata. 

— Cum! vii cu mine, sper. 

El stete un moment la îndoială. 

— Vin, dacă vrei, dar aş fi aprins o ţigară. 

—Aprinde; mie-mi face plăcere. Leagă-ţi calul 
lîngă ai mei şi hai să mergem, că apune soarele. 


10 


15 


20 


25 


30 


Matei voia să urmeze poveţele ei, dar nu izbutea 
cu nici un preţ să dezlege căpăstrul de la gîtul calului. 
Saşa se uita la el cum făcea lucruri pe care nu le Invă- 
tase şi o bufni risul. 

— De ce rîzi? 

— Tare mai eşti stîngaci!.-. 

Lipoveanul se repezi de unde era, şi într-o clipă 
desfăcu căpăstrul şi legă calul lingă ceilalți. 

El, cu mîinile in vînt, a treabă, se urcă in trăsură 
rîzind. 

— Dacă n-am făcut niciodată meşteşugul ăsta!... 

— Ştiu... de aia ra-ara mirat si mă mir de hotări- 
rea dumitale de a rămine Ia ţară... Dar, in sfirsit, 
bine faci, zise ea, aşezîndu-se comod în colţul trăsurei. 

De la o bucată de vreme drumul mare fu lăsat, şi 
roatele tocară mai departe pe pămintul ţelinos al 
cimpului. îmbrăcase umbra toată zarea, pregătind 
calea amurgului. Departe, în marginea orizontului, 
soarele dispăruse, aruncindu-se într-un ocean de pur- 
pură. Raze ca de opal se ridicau pe fundul liliachiu 
al cerului, părind nişte slropituri enorme. Se simţea 
cum vine noaptea. Ogeanăvînătăde lumină se închidea 
prelung spre apua. Dunga dealului, pe care era satul, 
se ineca încetul cu încetul in clarul obscur al amurgu- 
lui. 

— Ce moment încîntâtor!... zise el. Vezi? te miri 
de ce am rămas la țară... lată de ce. 

Ea tăcea, pierdută cu ochii în plnza orizontului. 

— Ce frumos el... Nu-i aşa? 

— Da, răspunse ea cu glasul tremurător. 

— E aşa de frumos că te răsplăteşte de toate oste- 
nelile zilei. Nimeni nu poate prinde ceasul trecător. 
Numai soarele, in răsărit şi-n apus, pare a-i însemna 
pe cer. 

—Mai cu seamă în apus. 

El tăcu un moment. După aceea, inţelegînd ce 
gindea ea, o întrebă: 

— De ce? 

— Aşa. în răsărit e veselie, se amestecă o idee vagă 
de speranţă. Şi în fericire nu se numără ceasurile. Pe 
cită vreme în apus, sufletul întrevede un sfîrşit, cli- 


97 


7 — Dmii, zamflreeeu — Opere, voi. II 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


pelc cele din urmă ale unui Coc ce se stinge... Nu-i 
aşa? 

— Da... în sfîrşit, astăzi mi se intimplâ un luciu 
ce rar se împlineşte în viaţă. 

— Care? 

— Acela de a vedea schimbindu-se o dorinţă pu- 
ternică, în realitate, şi de a Ei lot aşa de încîntat de 
realitate cît eram de dorinţă. 

— Adică, vorbind In proză? 

— Nu-i destul de limpede? 

— Ba da... dar ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că, în general, nimic nu trece din 
lumea ideală în cea fenomenală fără să nu piardă din 
farmec. Astăzi mi se-ntîmplă contrariul, pentru in- 
tiiaşi dată. 

Ea începu să rîdă. 

— Din ce în ce mai limpede. închipuieşte-ţi că 
sunt foarte proastă... De ce nu vrei să spui lucrurile 
în bună şi curată limbă romanească? 

— Ba le spui. Vream să zic că de multă vreme vi- 
sam la scena asta la ţară, la cîmpul întins; de mult 
vream să mă întorc aici, să trăiesc în pămîntul nos- 
tru, să răsuflu din plin şi să mă arză soarele... Mi s-a 
împlinit dorinţa, şi sunt tot aşa de fericit acum, pre- 
cum eram înainte de împlinirea ei. 

— îmi pare că e natural să fie aşa. 

— E o părere. Noi nu suntem deplin fericiți decît 
numai In iluzia fericirei noastre. 

Ea tăcu un moment. După aceea adause timid şi 
încet: 

— Cu toate astea mie îmi pare că sunt fericită în 
realitate. 

— Da, se poate. Dar mă prind că dumneata eşti 
persoana cea mai visătoare... 

—Eu?!... 

— Da, dumneata. Nu visătoare in înţelesul vul- 
gar, ci meditativă, răsfrintă înlâuntru, trăind prin 
propriile forţe ale sufletului dumitale şi cerînd foarte 
puţin de la lumea din afară. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Eu nu ştiu; ştiu atîta, că viaţa îmi pare intere- 
santă, lumea în general bună şi, cu un ideal in suflet, 
aş trăi un veac fără să mă pling. 

—A!... va să zică ai un ideal? 

— Negreşit... Cine nu are un ideal? 

— Cine nu are... Foarte multă lume. 

Ea dete din cap şi nu mai răspunse. 

începea sâ se cam întunece. Se auzea ropăitul cai- 
lor pe întinderea cimpului, şi nu se vedea decît linia 
dealului ce se apropia. 

— Aş putea oare să te întreb ce ideal ai? 

Ea mişcă uşor din virful unui picior, zimbind. 

— Mă aşteptam să mă întrebi. 

— De ce? 

— Aşa. 

— Atunci râspunde-mi. 

— Nu pot să-ți răspund.- 

Acum îi veni rîndul lui să tacă. 

— Ai dreptate, adaugă după un moment, nu aş 
fi îndrăznit să te întreb, dacă te-aş vedea bine. 

Ea începu să rîdă. 

— De ce rizi?... îmi pare rău că rizi. 

Dar ea rîdea şi mai tare. El tăcu cu totul. După 
cîtva timp tăcu şi ea, şi iarăşi nu se mai auzi decît 
mersul trăsurei. 

— lartă-mâ, zise dînsa, atingindu-l uşor cu mîna. 

— De ce să te iert? Nu mi-ai făcut nimic. 

— Da, dar am rîs prosteşte... Mă ierţi? 

— Cum să nu te iert. 

El îi luă binişor mîna într-ale lui şi nu mai zise 
nimic. Erau atît de fericiți amîndoi, în amurgul vre- 
mii, încît ar fi dorit să se ducă trăsura mai departe 
şi tot mai departe fără ţel. 

— Eram pe drumul arzător al confidenţelor, zise 
el încet şi parcă s-ar fi gîndit Ia lumea din mintea lui. 
Alături de dorul meu de ţară, sta dorul de cineva, iu- 
bit, dar necunoscut. îmi părea că trebuie să te întîl- 
nesc. M-ai însoţit întotdeauna şi peste tot şi, ou toate 
astea, nu ştiam cine eşti. 

Ea se lip7se de umărul lui, tăcută şi tremurătoare. 


99 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


100 


— Şi acum, cunoscindu-te, imi pare că eşti aceea 
pe care o doream, întocmai, aievea, mai dulce şi mai 
bună decît cum o visam... 

O lungă tăcere urmă vorbelor acestora. Pînă acasă 
nu mai ziseră nimic. Plecată cu capul pe umărul jui, 
Saşa închidea ochii pe jumătate şi vedea linia dealu- 
lui, întunecată, pierdută, parcă ar fi fost o dungă pe 
cer. In ultima tremurare a luminei apuse înota o stea. 
Ea părea că iese din adîncul timpului şi vine, vine 
spre orizonturile noastre, purtătoare de veşti bune. 

Trăsura se opri la poarta lui Matei. El se dete jos, 
încet. 

— Ce rău îmi pare!... 

Saşa îl strînse uşor de mînă. 

— Vii mîine? 

— Da. 

— Vrei să-mi spui, cînd vei veni, ce stea e aceea?... 

Ea îi arătă cu mîna spre cer. 

— Ea speranţei şi a fericirei. 

— Ştiu... pentru noi. 

— Pentru noi. 

— Da, pentru noi. Dar pentru lumea cealaltă? 

— în apusul soarelui, în august, îmi pare că se 
iveşte constelația Fecioarei. îți spun mîine cum se 

cheamă... Noapte bună. 

— Noapte bună. 


XV 


El intră acasă, senin, fericit, cu o puternică notă 
de idealitate, ce răsuna pină in straturile cele mai de- 
părtate ale sufletului. 

Saşa se dete jos din trăsură ca o păsărică. Fetele şi 
Mihai, care o aşteptau, stau în balcon cam plouați, 
fiindcă era tîrziu şi le era foame. 

— Da! ce ţi s-a întîmplat, maman? o întrebă Mihai. 

— Nu mai puteţi de foame, nu-i aşa? Am plecat 

tîrziu de la Vlădeni, şi pe drum am intilnit pe Damian, 
la coliba unui lipovean, de unde v-aduc şi pepeni. 
Hai sâ mincăm. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ei se duseră la masă şi Saşa intră un moment Ia 
ea să se scuture, şi după cinci minute veni în sofrage- 
rie cintind. 

— Maman, nu ştii un lucru?... mîine ne vine sfînta 
de la Agapia. 

— Da? 

— A trecut subprefectul pe aici şi ne-a spus că 
mîine, la zece, să-i ieşim înainte cu tot satul. 

Turică, feciorul, cu obicinuita lui înlesnire de a se 
amesteca in vorbă, zise: 

— D-apoi că „premarele" este chiar afară cu popa 
Buză-tăiată, 

— Aşa?... Zi-i să vină înăuntru, 

Nu trecu mult şi un ţăran voinic intră pe uşă bi- 
nişor, călcînd pe vîrful degetelor. Era un om zdravăn, 
care, după îmbrăcăminte, se vedea a fi chiabur. 

— Sărut miinile, cuconiţă. 

— Mulţumim dumitale, primarule. Ce aud, că 
ne vine sfînta? 

— Apoi, cică vine... Că încă a trecut d-l subpre- 
fect pe la primărie şi a lăsat poruncă să scoatem lu- 
mea înaintea sfintei, cu mic cu mare, doar s-o îndura 
Dumnezeu cu nițică ploaie, că s-a răsucit porumbul 
de toată isprava. 


Saşa păru că se gindeşte un moment. 

— Ia ascultă, Vilsane, da' oare trebuie ploaie cu 
adevărat? 

— Trebuie, cuconiţă, la porumb. 

— Ştiu. Da' ce face lumea care a rămas cu vrafurile 
în arie? 

— Păi, ce să facă? Că şi Dumnezeu nu ne poate 
mulțumi pe toţi. 

— Cei ce n-au cai au rămas în urmă. 

— Cei ce n-au cai or mai treiera cu chicioarele, 
ziae primarul. 

— Da' dacă vine ploaia? 

— Păi măcar de-ar da Dumnezeu... Da' ştii; pînă 
se mai pregăteşte, pînă una alta, şi-a sfîrşit rumânul 
tira de orz. 


— Bine, Vilsane. O să trebuiască vreo masă... 


BTA CIBLIOTLCA “fj 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


102 


— Păi chiar de aia venisem, să mă rog să ne dai 
cele de trebuinţă. 

Pe cînd el vorbea, se ivi in spatele lui potcapiul 
popei. 

Popa Vasile Buză-tăiată era cunoscut la o poştă 
împrejur. Cu pulpana antereului prinsă în briu, cu 
ciobotele scilciate şi cu burta înainte, era tipul preo- 
tului de moda veche. Glumeţ, lacom la mîncare, scurt 
la slujbă, se ţinea de popie prin obicei şi fiindcă „dacă 
nu curge, tot pică", dar altfel era arendaş şi el: lua o 
sfoară de pămînt de Ia unul, cumpăra lina de la altul, 
mai da cite un ban, doi, cu camătă, şi astfel îşi ridica 
spuza dc copii ce avea. Saşa nu-l putea suferi, şi-l în- 
găduia numai fiindcă rămăsese moştenire de la tată- 
său; dar adusese un al doilea preot, om cumsecade, 
care ducea tot greul bisericei. 

— Masă bună, taică. 

— Mulţumim, părinte. D-apoi, ne vine sfînta, hai? 

Popa nu răspunse nimic deocamdată, ci, unindu-şi 
degetele de îa mîna dreaptă, boscorodi citeva cuvinte 
deasupra mesei, aruncînd ochii lacomi la nişte pătlă- 
gele împănate; după aceea luă un scaun şi şezu, cu 
ochii țintă la pătlăgele. 

— Hm!... zise el, astea pe turceşte se cheamă 
„Imam  baildî"... Ştii, coană Alexandrino?... cică un 
preot de âta de-ai lor a mincat intr-o zi pină a crăpat... 
si de aia s-a chemat aşa: „Imam baildi”, adicătelea „a 
crăpat Imamul”. 

Mihai şi fetele rîdeau să se lopească. 

— Nn pofteşti, părinte? zise băiatul, întinzîndu-i 
o farfurie. 

Saşa se uită la el, încruntînd din sprîncene. 

— Maman, je t'en prie. 

Pină să răspundă ea, popa îşi trăsese pe taler două 
pătlăgele, şi se uita curmeziş spre fecior, parcă ar fi 
vrut să-i ceară ceva. 

— Ce doreşti, părinte? îl întrebă Saşa. 

— M-aş ruga de un păhărel de rachiu... să le fac o 
leacă de drum, că, precum zice sfinta scriptură: „frunză 
verde de dai n-ai, iar mielu blind suge la două oi". 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Turică ii aduse un păhăruţ de rachiu, pe care popa 
îl azvirli pe gît, de era cît p-aci să-l înghită cu pahar 
cu tot. Primarul se uita la el şi zîmbea. 

— Dumneata nu vrei ceva, Vilsane? 

— Sărutăm mîinile, cuconiţă. 

Turică ii dete numaidecit rachiu, dar omul, foarte 
cuviincios, nu vru sa primească. Saşa se uita Ia el cit 
era de întreg şi de cuminte, şi vru să-şi urmeze cu dînsul 
vorba mai departe. 

— Va să zică ce crezi că trebuie? 

— Apoi să vedem ce zice părintele. 

Popa înghiţea dumicaturile cît pumnul, şi n-avea 
vreme să vorbească. 

— Ce zici, părinte? îl întrebă Saşa. 

— O masă, o faţă de masă, luminări şi tămiie. 

— Bine. Alta nu mai trebuie? 

Popa ridică din sprîncene că nu. 

— Să dăm gazdă la preot şi la maici, zise Vîlsan, 
şi să vedem de cai, că poate vine sfînta cu droşca. 

— Bine, taică, să-i daţi, mormăi popa, că cine dă 
cu miinile, aleargă cu picioarele, iar cel ce plînge pe 
sărae să-i poarte traista. 

Primarul rîdea, dar văzînd pe popă că-şi dezleagă 
sacul cu proverbele, îi făcu semn să se scoale. 

— Hai părinte, că te aşteaptă coana preoteasă. 

— Să mergem, taică. 

Mai dete duşcă un pahar cu vin şi se sculă. 

După ce plecară, Mihai se puse să facă şi el ca popa 
Vasile, zicînd proverbele pe virful degetelor: „Frun- 
ză verde de dai n-ai”. 

— Maman, îmi dai voi să-mi rup un dinte, ca să 
seamăn mai bine cu el? 

—la nu mai vorbi prostii, zise Saşa rizînd. 

—Zău aşa, maman. 

— Rupeţi-l, dacă vrei. 

Ei urmară hazul mai departe, după masă, pe cind 
Saşa se duse la ca să scrie. 

Cînd se aşeză jos şi luă condeiul, singură, scena din 
trăsură îi reveni In minte cu atita putere, incit se re- 
zimă de spatele fotoliului şi privi drept înainte. Oare 


103 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


104 


era adevărat? Ea fusese? sau o dulce închipuire de sine 
o făcea să urmeze, deşteaptă, un vis fericit? 

Scrise două rînduri lui Matei, rugîndu-l să vină 
a doua zi şi să vestească şi pe conu Dinu de sosirea 
sfintei. 

Pe la nouă ceasuri dimineaţa tot satul era la cîmp, 
pe marginea drumului mare. Tăbăriţi pe şanţul şo- 
selei, ţăranii vorbeau liniştiţi, ştergindu-şi sudoarea 
cu dosul palmei, iar nevestele şi fetele, cu rochiile de 
stămbi întinse roată împrejur ca să nu le păteze, îşi 
istoriseau păsurile lor zilnice, parcă nici vorbă n-ar 
fi fost de venirea sfintei. 

La Comăneşti, Mihai şi fetele aşteptau nerăbdători 
pe Şaşa, care nu se mai isprăvea de gătit. Victoria îi 
bătu în geam. 

— Maman, se-ntîrziază prea mult. 

— Dacă sunteţi aşa de nerăbdători, luaţi trăsura 
şi duceţți-vă. 

— Să ţi-o trimetem înapoi? 

— Negreşit. 

Ei plecară. în urma lor, Saşa se găti repede şi ieşi 
în balcon, aşteptînd pe conu Dinu şi Matei. La ideea 
de a-l revedea, simţea inima bătindu-i-se cu putere 
şi un val de căldură urcîndu-i-se în obraji. Intră înă- 
untru cu neastîmpăr; îşi aşeză pălăria mai pe frunte; 
îşi scoase o mănuşă, ca iar s-o puie după un minut. 

Un zgomot de trăsură, în curte, o făcu să se repeadă 
la fereastră. Dar era numai subprefectul. Cu toate eă-i 
era simpatic, de astă dată Saşa îl găsi venit lanevreme, 
şi nu ieşi. Un argat, care văzuse trăsura ei plecind, 
spuse subprefectului că toată lumea era la cîmp, şi-l 
făcu astfel să se ducă. După puţin timp veni şi Matei. 
Saşa îl văzu de pe fereastră, şi se repezi la uşă să-i 
iasă înainte, însă inima ii bătea aşa de tare, încît fu 
silită să se oprească un moment pe scaun. Argatul care 
vorbise cu subprefectul era gata să-l trimeată şi pe el 
după ceilalţi, cind Saşa ieşi repede, tocmai pe cînd 
trăsura lui Matei întorcea, şi-l strigă. 


Cu capul plecat în pămînt, din pricina soarelui, 
el urcă treptele, şi cînd dete cu ochii de dînsa, rămase 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


locului. Ea se făcuse şi mai roşie de cît era, şi, rîzînd, 
il întrebă pe jumătate supărată: 

— Ce-i? 

— Nu te supăra, zise el. Eşti astăzi o minune în- 
cîntătoare! 

— Da?... Sunt bine?... 

— Grozav de bine. 

Ea făcu un pas înapoi, simțind parcă nevoie de a se 
depărta de complimente. 

Apoi se invîrti împrejurul ei însăşi. 

— îţi zic bună dimineața după ce mi-oi scoate 


mănuşa. 

Rămăseseră astfel locului, uitîndu-se unul la altul 
zîmbind. 

— Acuma, bună dimineaţa. 

— Bonjour. 


— Mergem? e tîrziu, ştii? 

—A cui e vina? 

— A mea, fiindcă n-am venit la vreme, şi a dumi- 
tale fiindcă te-ai gătit prea mult. 

Ea îşi punea mănuşa la loc, uitlndu-sepe sub gene. 

— Vream să te aştept, zise ea incet. Sâ mergem. 

Se urcară amîndoi în trăsură şi porniră la cîmp. 

O dată cu ei ajunse şi sfînta. 

într-o birjă cu patru cai osteniţi, veneau, în mij- 
locul unui vălătuc de praf, patru persoane: doi popi 
în fund, care ţineau icoana, şi două călugăriţe dinainte. 
Popii se deteră jos, sprijinind icoana cu o mînă de- 
desubt şi cu alta de deasupra, şi începură a rosti rugă- 
ciuni. Poporul îngenunchease, pe cînd călugărițele 
ştergeau chipul sfintei de praf. Preoţii voiau să treacă 
şanţul şoselei, ca să intre pe cîmp, dar tocmai in 
partea aceea el era curăţit de curînd şi deci cam adine. 

— Pe unde trecem, părinte Opreo? zise unul din 
ei, încet. 

— Da' eu ştiu, părinte Ioane? 

— Dă-i sfinţia ta din Ohtroik, că eu nu mai am glas 
nici cît un pui de curcă. 

Se duseră astfel în sus, se lăsară în jos şi iar se în- 
toarseră în sus, nădăjduind să găsească un loc mai les- 
ne de trecut. în cele din urmă se coborîrâ în şanţ, cum 


105 


10 


13 


20 


25 


30 


3g 


40 


106 


dete Dumnezeu, dar cînd fu la ridicat, pace... Unul se 
încurcă în anteriu, altul in patrafir, şi dacă nu venea 
lumea să-i ajute, ar fi rămas acolo, fiindcă, după re- 
gulile lor, nu puteau să lase icoana pe mîini străine. 

In vremea asta, popa Buză-tăiată îşi pusese 
odăjdiile şi venea înaintea icoanei, legănindu-se ca 
o corabie. Preoţii cari însoțeau sfînta încruntară din 
sprîncene, cînd văzură că aveau de împărțit plata cu 
alţi doi confraţi. De aceea, primiră destul de rău pe 
fratele lor. 

— Aşteaptă, aşteaptă părinte, să punem sfînta pe 
masă. 

—- Iaca taică, aştept. 

— Nu-i treaba sfinţiei-tale să te amesteci aici. 

— Păi vorbă-i! 

— Ba chiar aşa. Dă-te la o parte. 

Popa Buză-tăiată se dete la o parte, mormăind: 

— Mă !... moldovenii dracului. 

Apoi îşi ceru iertăciune de la Dumnezeu că pomeni 
pe dracul: 

— Ptiu, Doamne iartă-mă... 

Celalt preot de la Comăneşti, care nu îndrăznise 
pină aci să se amestece, văzînd icoana pe masă, îşi 
puse şi el patrafirul, dar fu primit cu aceeaşi lipsă de 
ceremonie de cei doi popi străini. Atunci, conu Dinu, 
care îi privea de un sfert de ceas cum îşi dau arama 
pe față, pofti pe citeşipatru preoţi să înceapă slujba, că 
şade ruşine, fiecăruia fiindu-i păstrată plata ce i se 
cuvine. Hagiul era deja înfiinţat, cu cădelniţa gata 
şi isonul la îndemînă, aşteptînd fericitul moment cînd 
să-i dea drumul. 

Cîmpul se întindea crăpăcios şi ros de vite,pînă 
departe in pînza orizontului. Deşi acum era pe la sfir- 
şitul lui august, zăpuşeala părea mai nesuferită ca în 
iulie. 

Cu capetele goale in soare, citeşipatru la linie, 
preoţii se rugau, îngenunchindu-se şi sculîndu-se 
necontenit. Țăranii făceau cruci mari, zicînd din cînd 
în cînd „dă Doamne ploaie"; femeile stau plecate la 
pămint. Lăcustele subţiratece săltau în pulpanele răs- 
frîntealepopilor.pecîndrîndunelele întîrziate treceau 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


ca săgeata printrerîndurileoamenilor. Era semn de vre- 
mebună şisenină.Osaca deapă de la curte era înconju- 
rată de flăcăi şi băieţi, care işi treceau cofa de la 
gură la gură. 

Saşa, fetele, conu Dinu şi toţi ceilalți stau în ge- 
nunchi; Matei, cu capul gol, sta'şi el respectuos, dar 
in picioare. Saşa îi făcu semn să' îngenunche. El se 
supuse şi şezu lîngă dînsa. 

— Trebuie să dai exemple bune, zise ea zîmbind. 

Pe Ia sfîrşitul slujbei, cind apa fu sfințită, preotul 
stropi, cu mănunchiul său de busuioc, în patru părți, 
rugind pe Dumnezeu să păzească locurile acelea de 
cutremure, de glndaci, de secetă etc. Stropitma ajunse 
pină la Saşa, muindu-i rochia pe umeri. Apa făcu 
să i se lipească stofa subțire de piele. Ea încercă 
să se şteargă, dar nu se putea ajunge singură. Matei 
îi luă batista din mîna şi căută picătura s-o usuce. 

— Ce loc bun şi-a ales, zise el încet, rîzînd. 

Ea sta cu capul in pămînt şi părea cufundată în sme- 
renie, dar ii răspunse, fără a se uita la el şi rîzînd: 

— Nu mai spune prostii şi stai binişor. 

—Zău aşa... 

După ce se isprăvi slujba, Saşa se apropie de preoți 
şi de călugăriţe, să-i poftească la masă. Intrară în vorbă 
mai lungă: „Cind aţi plecat de Ia Agapia", „Cine-i 
dumnealui, dar dumneaei”, pînă veni rindul lui Matei. 

— Dumnealui e boierul matale? intrebă unul din 
preoţi pe Saşa, arătînd pe Matei. 

Ea nu pricepu deocamdată. Conu Dinu rîdea de 
înţelesul moldovenesc al frazei şi spuse preotului cine 
era unul şi cine era altul. Saşa se făcuse roşie şi se uita 
la vîrful mănuşelor, pe cînd preotul, încurcat, zîmbea 
cu bunătate, înțelegînd parcă ce se petrecea în min- 
țile tuturor. 


XVI 


Preoţii şi călugărițele se duseră la Comăneşti, iar 
ceilalţi pe la casele lor. Conu Dinu spusese în treacăt 
lui Matei că avea ceva de vorbit cu el, şi-l rugă să-l 
aştepte spre seară. 


10 


15 


20 


25 


30 


108 


Ajuns acasă, Damian prinse a se glndi la cele pe- 
trecute la cirap. întrebarea preotului, pe care el o 
Inţelesese foarte bine, da pe faţă o stare de lucruri 
firească dar nelămurită. Saşa nu mai era o copilă, 
pe .are un tinăr o poate „compromite", cum se zice, 
dar era totuşi o fată tînără. Starea lui sufletească faţă 
dedinsa nu avea limpezicunea pasiunilor mari. Nici 
vîrsta lui, nici vîrsta ei,precum nici temperamentul 
omului nu erau de natură a înflăcăra dulcea admirare 
ce avea pentru Saşa, pînă la mărimea unei hotărîtoare 
pasiuni. Cînd îi zicea că e „îneîntătoare", spunea 
un adevăr față de ea şi mai cu seamă față de el însuşi. 
Firea liniştită, cumpănită întru toate, cu trebuinţa 
vădită de a se devota, a Saşei, răspundea minunat la 
aspirațiunea ideală, ce se găseşte la mai toți oamenii 
meditativi, către o asemenea femeie. Dacă la această 
stare, pornită din cauzepersonale, se mai adăuga 
dorința răposatei, se poate lesne ajunge la botărîrea 
calmă la care ajunsese Matei, de a vorbi lui unchiu- 
său, conu Dinu, despre gindurile Iui de a lua pe Saşa. 
Insă lipsa de entuziasm făcea să nu fie hotărirca cu 
totul desfăcută de orice părere de rău. Cînd un oma 
trăit atita vreme singur, cu greu îşi schimbă viaţa. 
Trecuse aşa de puţin timp dc cînd se întorsese acasă 


şi, cu toate astea,atitea întimplări însemnate se des- 
făşuraseră! Dar tocmai inele se găsea urmarea logică 
a noii lui vieţi. Trebuia să se lege o dată mai mult de 
pămînt, şi să sc lege pentru totdeauna. 


Conu Dinu veni, precum zisese, către scară. Matei 
îl aştepta, cu o vagă nelinişte în suflet. Simţea că se 
petrece ceva neobişnuit, că unchiu-său avea nemul- 
țumiri. Această nelinişte a lui, pe care conu Dinu o 
băgă de seamă, făcu pe bătrin să înceapă stingaci: 

— Ce mai faci, băiete? Cum îţi merge casa şi 
Aglaia?... 

— Bine, nene — mai cu seamă Aglaia. 

— Lucru subţire, bre!... Bietu Nae, îl legi la gard. 
Tot cu Caramzulea trăieşte? 

— Cine? 


10 


15 


-0 


30 


40 


— Iote frate; ştiu căn-o să trăiască Nae cu Caram- 
zulea; îți vorbesc de dnsa. E o frişca de muiere de 
n-are peicche. Sâ te păeşti... 

— Nu-i nici o primejdie. 

— Mai bine. 

După aceea îşi scoase o tabachere în care intia o 
boccea de tutun, şi-şi făcu o țigară. Matei îi dete chi- 
briturile. Bătrinul îşi aprinse ţigara, şi se duse la 
geam. 

— N-are gînd de ploaie. 

— Nu prea. 

— Şi sfînta ce-o să-ți facă? Trebuie s-o chemi la 
vreme, zise el, uitindu-se cu înțeles la nepotu-său. 

Matei rîdea făcimlu-şi şi el o țigară. 

— Anume cînd barometrul se coboară? 

—Ei! 

— Aş vrea să ştiu de ce n-a venit Scatiu, întrebă 
Matei. 

— E o halima înteregă. N-a venit din mai multe 
cuvinte: întîi, fiindcă e mitocan; apoi, fiindcă zice 
că pe el nu l-a întrebat nimeni cînd s-a hotăiît aduce- 
rea sfintei, fiindcă s-ar fiopus: are toată piinea pe cîmp. 

— De ce? 

— Trăieşte rău cu ţăranii, li jupoaie cu dobinzile 
şi procesele. înţelegi tu că dacă ar începe ploile, îi 
putrezeşte griul pe cîmp. 

— In fond, nici eu nu ştiu cine a adussfînla. 

— A adus-o lumea dmprejur, şi ţăranii de la Comă- 
neşti au cerut Saşei sâ otreacă şi pe Ia dinşii. 

— Atunci ce încape supărare? 

— Se înţelege. Da' ce-i faci prostului? Apoi i-a 
intrat în cap că, de cînd ai venit tu, toată lumea rîde 
de el, fiindcă-l iei pestepicior fată de Sasa. 

— Eu? 

— Da, a venit la mine să se jeluiască. 

— Ce e drept, eu am rîs într-o zi cu Saşa —- dar el 
era de față. E bun băiat, dar cam rîdicul. 

— E ridicul, dar nu e bun. Are gură rea şi să te 
păzeşti, şi tu şi Saşa, că e om primejdios. 

Matei se uită ingrijat la bătrîn, parc-ar fi vrut să-l 
întrebe lămurit despre ce e vorba. 


109 


10 


10 


20 


25 


30 


35 


40 


llfi 


— A venit ieri pe Ia mine, urmă conu Dinu; a fost 
de o îndrăzneală rară, şi eu, Dinu Murguleţ, care am 
văzut pe tată-său slugă la noi, bătut cu opriiorile 
la scară, n-am putut nici cel puțin să-l dau afară! 

Matei il ascultă posomorit. 

— Trebuia să-l dai I 

— Trebuia !... Cui o spui? Eu ştiu bine ce trebuie să 
fac, dar cind te strîng curelele, o laşi mai domol. 

Tînărul se uita la unchiu-său nedumerit. 

— Tu poate nu mă-nţelegi. 

Matei mişcă din umeri. Bătrinul păru a se gîndi un 
moment. 

— E mai bine să-ţi spui. Eu sunt bătrin şi poate 
mline mor. Tu rămîi părintele fetei mele. Eu am 
luat bani cu dobîndă de la Scatiu, li sunt dator trei 
mii de galbeni, pe care nu i-am putut plăti la timp. 
Te miri, si ai dreptul să te miri... 

— Nu... 

— Ba da. E de mirare, cum un om ca mine să nu 
poată plăti treizeci de mii de franci la termen. Dar 
cînd vei cunoaşte mai bine lucrurile, cînd vei vedea 
ce produce o moşie unui proprietar, ce se cheltuieşte 
in casă la mine, cum se trăieşte la Bucureşti — poate 
vei înţelege mai uşor. Nu zic că nu aş fi putut să găsesc 
bani numaidecit;, dar nu i-am căutat, fiindcă ţiu 
să las moşia fetei fără ipoteci. în sfîrşit, ca să nu mai 
lungesc vorba, sunt dator lui Scatiu bani şi mojicul 
crede că pentru asta îmi poate porunci. Asta e una. 
A doua: ţi-am spus, îmi pare, că tot acest bădăran 
şi-a pus în gînd să ia pe Tincuţa. Mătuşă-ta ar fi gata 
să i-o dea. Dar e cap de femeie, care nu vede dincolo 
de vîrful nasului. EI vrea să ia fata ca să pună mîna pe 
moşie. Tot pentru asta nu primeşte niciodată dobîndă 
la bani, ci o adaugă Ia capete, şi-mi face nişte socoteli 
cu dobîndă la dobîndă, de te sperii. Unde şi-a virît 
coada, nici praful de pe tobă nu s-a ales, şi dacă nu 
m-oi scăpa de el, îmi mănîncă moşia. 

Bătrinul se sculase în picioare şi se plimba neli- 
niştit prin casă. Nepotu-sâu se uita la el, părind el 
însuşi preocupat. 

— Nene Dinule, cît eşti dator în tot? 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Da' cine mai ştie! 

Matei zîmbi fără voie. 

— Cu chipul ăsta ajungi departe. 

— Ştiu, dar aşa e: mi-am ţinut totdeauna rău soco- 
telile; însă, cum am făcut, cum am dres, nu eram dator 
nimănui un ban. A venit un şir de ani răi, şi m-am 
încurcat. Trebuie să fie peste patruzeci de mii de lei. 

— în cîţi ani? 

— într-un an şi jumătate. 

— Atunci îți ia mai mult de zece la sută. 


— Se-nţelege. 
— E un mişel; trehuie să ne scăpăm de dînsul. 
— Ştiu, — dar cum? 


— Eu am nişte bani rămaşi de la mama şi ţi-i 
dau, zise el, zîmbindu-i cu bunătate. 

Bătrinul se oprise în faţa lui şi se uita la el ţintă. 
Apoi, încet, zise: 

— Eu ştiu, băiete, că ai bani şi ce bani ai, fiindcă 
soră-mea îi ţinea la mine. Dar nu pentru asta îţi vor- 
besc de nevoile mele. Aceia sunt bani rămaşi de la lată- 
tău, în bonuri, şi nu poţi să-i atingi. 

— Da' de ce nu pot să-i ating? 

— Fiindcă asemenea hîrtii sunt mai bune ca o 
moşie. 

— Le depun undeva şi iau bani. 

— Poţi s-o faci, dar nu pentru mine. 

— De ce, nene? 

— îmi parc rău că ţi-am vorbit, zise bătrinul trist. 
Dacă m-aş fi gindit la una ca asta, puteam să iau bani 
de la biata mamă-ta, fără să mai umblu prin străini; 
insă aceea e averea rămasă de Ia tată-tău. 

— Bine, dar astăzi e averea mea. 

— Aşa e... 

— Nene Dinule, zise Matei domol, te rog să pri- 
meşti. Eu ştiu ce ai făcut pentru mine. Aceşti bani 
erau meniți să meargă în zestrea Tincuţei. Asta a fost 
dorința mamei înainte de a muri. 

Bătrinul se rezemase cu un cot de masă şi se uita 
trist înaintea ochilor. 

— Nu ainiciun drept să primeşti sau sâ nu primeşti. 
Aşa a vrut mama, şi eu voi face aşa. 


mm 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


12 


— Sărmana soră-mea!.-. zise bătrinul încet, cu 
lacrămile în ochi. 

Matei îl privea, mişcat, simțind toată curăţenia de 
suflet cu care nu voia să primească banii, şi fiindcă 
unchiu-său părea descurajat şi fără nici o voinţă, el 
il atinse binişor peste mină, încercînd să glumească, 
dar în realitate foarte emoţionat: 

— Şi fiindcă vorbim de voinţele din urmă ale 
mamei, mai am să-ți împărtăşesc una, mai veselă. 

Conu Dinu Be ştergea la ochi, aşteptlnd. 

— Dumneaei mi-a zis, înainte de a muri, să mă 
însor. Vreau să-i împlinesc dorința şi o să te rog să 
m-ajuţi. 

Conu Dinu se uită la el serios, dar cam mirat. 

— Te-aş ruga să vorbeşti Saşei despre asta. 

— Da' pe cine vrei să iei? 

— Pe Saşa. 

Bătrinul urmă al privi din ce în ce mai mirat. 

— Va să zică era adevărat?... 

— Da, Intări Matei. Apoi se grăbi să adauge: Eu 
iți răspund „da" fără să ştiu re mă întrebi. 

— Scatiu a scos de mult vorba prin lume că vrei 
s-o iei: înnimereşte şi prostul citeodată. 

Tinărul se uita in pămînt, jenat. 

— Mă mir cum a putut să vorbească de un aseme- 
nea lucru. Eu nu am făcut nimic care sâ îndreptăţească 
pe Scatiu să vorbească astfel, şi nici el, nici nimeni 
nu ştia ce s-a petrecut între mine şi mama. 

— Ba eu ştiam, căasta era de mult dorinţa bietei 
maică-ta. Şi faci bine: Saşa e un înger. Pentru mine 
nu e nici o deosebire între Tincuţa şi Saşa... 

Conu Dinu se uita lung la Matei, părind că vrea să 
pătrundă in sufletul lui. 

— Eşti bine încredinţat că nu urmezi numai do- 
rințarăposatei, şi inima ta te îndeamnă să faci pasul 
acesta?... Fiindcă trebuie să-ţi spun cum sunt lucrurile 
şi cum de altminteri le vezi si tu: Saşa şi-a legat viaţa 
de creşterea fraților ei. Ştiu că pină acum nu vrea să 
se mărite; dacă şi-o fi schimbat părerea pentru tine, 
eu o să fiu incîntat, dar tu o să devii deodată cum- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


natul, tatăl a trei copii, dintre care două fete de 
măritat. 


— Ştiu. 
— încă o dată, Saşa o cea mai bună, cea mai dulce 
făptură — atît do hună, încît, dacă ar fi fost un băr- 


bat, i-aş fi dat pe Tincuţa. Asta însă nu împiedică 
adevărul celorlalte lucruri. Viaţa ta se schimbă cu 
totul. Ai fost deprins să trăieşti singur în lume multă; 
aici viaţa noastră c restrinsa. Ai pentru tine avere 
destulă şi poţi face ce vrei... După aceea, trebuie să 
nu uiţi că Saşa e aproape de vlrsLa ta, ceea ce pentru 
un tînărj merge, dar pentru o fată... nu prea. 

Tăcură un minut amîndoi. Conu Dinu se sculă 
şi-i intinse mina: 

—Ţi-am spus toate părțile îndoioase, mai negre 
decît sunt. Acuma închei, zicîndu-ţi, cădacăeşlihotâ- 
rit s-o iei şi dacă dînsa te ia, ai să fii un om fericit. 
Numai să cauţi să fie şi ea fericită...Vino să te sărut. 

Bătrinul 11 îmbrăţişe si ieşi. Pe pragul uşei se 
opri: 

— Bagă de seamă, eu mîine mă duc să-i vorbesc... 
Eşti bine hotărît? 

— Da, da. 

— Foarte bine. Adio. 


XVII 


Preocupat şi nerăbdător, conu Dinu nu lăsă lucru- 
rile pentru a doua zi, ci se duse drept la Comăneşti. 
Saşa era la dînsa în odaie, şi-l făcu să aştepte. Bătri- 
nul se plimba în lung şi-n larg prin casă, deschizind din 
cind în cînd uşa şi întreblnd dacă vine. Se puse să-şi 
răsucească o ţigare, dind din cap şi zîmbind. 

Saşa intră ca o vijelie, strîngînd în mînâ o batistă 
ce o scosese în fugă din cutie: 

— Ce e, coane Dinule? ce s-a întîmplat? întrebă 
ea cu temere. 

El, cam teatral, făcu un pas spre dînsa şi o luă de 
mină, dueînd-o spre fereastră. Aci se vîri în sufletul 


113 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


ei, privind-o cu nişte ochi teribili, de o comicitate 
nespusă. 

— Da' ce-ţi este, coane Dinule? întrebă ea, din ce 
in ce mai mirată şi începînd să se roşească. 

— Vino încoace, vinovate Şezi ici lîngă mine. 

— lacă şed. 

Ea se aşeză lîngă dînsul, pe o canapea. Bătrinul se 
uită din nou în ochii ei, dind din cap. 

— Aşa te porţi? 

— Da'zău,nu mă mai chinui şi spune-mi ce este?... 

— Este... Este... Să-ţi spui? 

— Te rog. 

— Nu-i nimic, 

— Ei asta-i! 

— Dă-mi întîi o dulceaţă, tratează-mă bine, că 
viu împețit. 

Saşa, care se sculase să poruncească dulceaţa, se 
opri. 

— Dacă vii pentru asta, nu-ţi dau nimic. 

Conu Dinu urma a se uita la dînsa: 

— Ce şireată eşti!... 

— Eu, şireată? zise ea tare, dar roşindu-se. 

— Ei, de ce te roşeşti? Ia şezi, lasă dulceaţa. 

Ea veni din nou lingă dînsul. 

—Ascultă, Saşo: viu de-a binele împeţit. 

-— Se poate, coane Dinule, dar o să te duci cum ai 
venit. îmi pare că ne înţelesesem asupra peţiturilor, 
zise ea, redobîndindu-şi tot singele rece. 

Bătrinul urma a o privi, zîmbind cu bunătate. 

— De ce mă priveşti? întrebă ea. 

— Fiindcă aş vrea să pătrund bine în inima ta, şi 
să ştiu tot ce se petrece acolo. 

— Ei, vrei cam mult, zise Saşa, rîzînd. 

El tăcu un moment, uitîndu-se în jos şi gîndindu-se. 
Saşa îl privea, la rîndul ei, vroind parcă să înţeleagă 
jocul ascuns al bătrînului.El îşi ridică ochii din nou 
către dînsa. 

— Ascultă, Saşo: mă gîndesc cum e mai bine să-ţi 
vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi țiu sa nu 
te supăr cu vorbele mele, fiindcă te iubesc ca pe copi- 
lul meu, ca pe Tincuţa; pe de altă parte, persoana 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


8* 


care mă trimete îmi este tot aşa de dragă ca şi tine. 
Socot prin urmare că e mai bine să-ți spun lucrurile 
cum sunt. Tînărul care te cere este nepotul meu, Matei, 
zise bătrinul, ridieîndu-şi încet ochii spre dînsa. 

în timpul cît rosti el cuvintele acestea, obrajii 
Saşei se înroşiră ca purpura şi lacrămile i se urca- 
seră în ochi. Printr-o puternică încordare a voinţei, 
ea căută să rămînă liniştită, cel puţin în aparenţă, şi 
răspunse: 

— Asta e altă vorbă. 

Conu Dinu sări in sus, parcă întinerise cu patruzeci 
de ani, şi strigă pocnind din degete. 

— A, ştrengăriţo 1 de-asteami-ai fost dumneata! 

Apoi îi luă capul în mîini şi i-î sărută cu o adevă- 
rată dragoste părintească. 

— Ah, cîtă bucurie îmi faci, Saşo! 

Dînsa rîdea printre lacrămi, sărutind mîna bâtri- 
nului. El se uita la ea, neştiind ce să admire mai 
mult: ochii adinei cu genele scăldate de lacrămi,sau 
puterea de caracter cu care ştiuse să tacă o viaţă în- 
treagă. 

— Ei, cum te-ai hotărît tu, aşa, deodată?... 

— Deodată?... 

— Va să zică e afacere veche... 

— Nu-i nici veche, nici nouă: e de totdeauna. 

— Cum aşa?... Ia spune-mi, zău. 

Şi fiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte 
şi se uita în pămînt, cum avea de obicei să facă ori 
de cite ori era încurcată dc ceva, dînsul o mingîie pe 
umeri: 

— Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine: vreau 
să te văd fericită. 

— Ce să-ţi spun, coane Dinule? întrebă ea cu voce 
dulce. 

— Spune-mi, de unde înţelegerea asta aşa de desă- 
vîrşită între voi? 

— Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche 
şi copilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii 
noştri să... ne luăm. Cel puţin asta era dorința cea 
mare a bietei răposate. 

— A soră-mi? 


115 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


HG 


— Da. 

— De unde ştii? ţi-a spus-o? 

— Nu mi-a spus-o niciodată, dar om înţeles-o aşa 
de bine... 

— Ai dreptate: asta se vedea cît de colo... Şi prin 
urmare tu ai aşteptat pe Matei, cu credinţă şi stator- 
nicie, totdeauna? Erai sigură de el? 

— Eu?... Niciodată nu am vorbit serios de aseme- 
nea lucruri. De altminteri sunt şapte ani de cind mi-ar 
fi fost cu neputinţă să-i vorbesc. 

— Dar înainte? 

— Nici înainte. Cît eram copii, ne jucam: cind 
ne-am mai mărit, ne certam, şi astfel ne-am despărţit. 

— Şi pe asta te întemeiai tu? 

Dînsa îşi ridică ochii spre bătrîn, ca cineva care nu 
ştie cum să spună un lucru tainic. 

— Eu nu mă întemeiam pe nimic, zise rar, eu îl 
iubeam. 

Bătrinul se uita la dînsa, întinerit parcă el însuşi 
de suavitatea acelor vorbe şi, ţinîndu-i o mînă, da din 
cap, gînditor: 

— Dar dacă el teuita?... Ştii: străinătatea şi depăr- 
tarea sunt duşmanii jurămintelor de dragoste. 

Saşa înălţă din umeri şi închise din ochi, cu su- 
punere către soartă: 

— Nu sta în puterile mele să fie altfel. Fiecare îşi 
are steaua sa, şi ce-i e scris i se împlineşte. 

— Dar el? 

— E1?... văd că dumneata ştii mai mult decît mine. 

— Aşa este... Adică eu ştiu atît, că m-a însărcinat 
să viu să-ţi cer mîna. Mai mult, nimic. Mi-a zis că 
împlineşte o dorință a răposatei maică-si... 

Bătrinul se opri parcă într-adins, căutînd să prindă 
efectul acestorc uvinte pe chipul fetei. Ea îşi privea 
vîrful degetelor în tăcere. 

— Ce-i răspund?... că primeşti, da? 

Dînsa zîmbea cu frică. 

— Da, zise ea sfioasă. Dar dacă face pasul ăsta 
numai din pieate către coana Diamandula? 

— Şi eu m-am gîndit Ia asta, şi i-am zis. El m-a 
încredinţat că nu. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Dumneata ce crezi, coane Dinule? 

— îmi faci o întrebare grea, fetiţo. Eu cred că şi 
da şi nu. Ce ciudat lucru! de unde mă temeam că tu 
n-o să primeşti, iată-ne acum temîndu-ne de el. 

Se opri bătrinul şi se gîndi. Saşa se uita la el cu 
frică, parcă soarta i-ar fi atirnat de vorbele lui. 

— Eu cred că ei este sincer, că te iubeşte, dar că 
vorba răposatei îl înrîureşte de asemenea foarte mult. 

— Atunci ce-i de făcut? întrebă ea, descurajată. 

— Un lucru foarte simplu: să vă luaţi. Dar nu 
îndată. Tu trebuia să te duci cu Mihai la Paris, nu-i 
asa? 

— Da. 

— Eu socot că e bine să pleci numaidecit şi să spun 
lui Matei că răspunsul i-l vei da cînd te vei întoarce. 

— Da?... Dar dacă se supără? 

— O să se supere şi-o să-i treacă. Cu mijlocul ăsta 
însă o să poată vedea mai limpede şi mai adînc în 
inima lui. înţeleg foarte bine îndoiala ta şi împartă- 
şese sentimentul de Ia care porneşti. îmi făgăduieşti 
că ai să urmezi astfel şi că n-ai să dai semn de viaţă 
pînă la întoarcere? 

— îți făgăduiesc. 

— Da? 

— Da. 

— Atunci să pleci cit mai curînd. Cu restul mă 
însărcinez eu. 

Bătrinul porni de la dlnsa grozav de mulţumit. 
I se părea că a pus la cale fericirea a doi inşi, care erau 
amîndoi neştiutori de sentimentele lor unul pentru 
altul. 

A doua zi dimineaţa se duse la nepotu-său. Fre- 
cîndu-şi mîinile, îi istorisi cum stau lucrurile; că 
Saşa primeşte, dar setemesănu fie mai tîrziu o sarcină 
pentru el; că e bine să nu se grăbească; că poate el e 
înrîurit numai de vorbele mame-sei; că o despărţire de 
cîtăva vreme le va fi folositoare la amîndoi; în sfîrşit, 
că Sasa, trebuind să Insoţească pe Mihai în străinătate, 
erahotărltă să plece cît de curînd, şi, dacă la întoarcere 

dînsul ar fi stăruit în ideile de astăzi, să se facă lucrul. 
Matei îl asculta liniştit. 


— Asta e dorinţa Saşei? intrebă el. 

— Da. Ba ceva mai mult: le roagă ca pînă îo ple- 
care să nu mai încerci a o vedea. 

Matei se uită lung la unchiu-său, părîndu-i greu a-l 
înţelege. Se făcuse palid. 

— Nene Dinule, să-mi dai voie să nu te cred. 

— Faci rău că nu mă crezi; e aşa, cu toate astea. 

— Cum! zise el cu putere. Saşa doreşte să n-o mai 
văd pînă la plecare 1... Atunci viaţa şi'sentimentele 
nu mai au logică. 

— Nu ştiu ce vrei să zici, — ştiu atlta numai, că 
asta e dorinţa fetei. 

— Vreau să zic că astea sunt lucruri de pus în ro- 
mane, în viaţa reală, cînd cineva iţi este drag, te duci 
să-l vezi, dacă poţi. Şi mie Saşa mi-e dragă. 

— Dar dacă nu poţi? 

— Atunci răatorni pămîntul, te baţi cu lumea, 
cumperi. Vinzi, faci tot ce-ţi stă prin putinţă ca s-ajungi 
pină la ea. 

Bătrinul il privea cu o uşoară nuenţă de ironie. 

— Ce aprindere! parc-ai fi de 20 de ani. 

— Nu sunt de 20 de ani, dar nu sunt nici de o sută. 

Tonul acru cu care fură zise vorbele din urmă îi 
miră pe amîndoi, pe conu Dinu mai cu seamă, care nu 
avea în gînd decit fericirea lor. Dar egoismul omenesc 
e aşa de orb în toate apucăturile lui, încît bătrinul. 
care în realitate lucra spre împlinirea mai sigură, 
după cum credea el, a dorințelor lui Matei, nu viu 
să priceapă că, din momentul ce sentimentele lui se 
dau pe faţă cu atîta putere, nu mai era nevoie a-l supune 
la probe. Planul lui, de a-idespărți pentru cîtăva vreme, 
i se părea tot cel mai bun. 

— Bine, fătul meu, zise el zîmbind, încearcă şi 
du-te de-o vezi. 

Zise vorbele acestea ieşind. Matei rămase singur, 
lovit parcă de o desăvîrşită paralizie a voinţei. Conu 
Dinu se ducea spre casă, trist şi el şi mirat de întorsă- 
tura ce o luau lucrurile. îi părea rău că se arătase aşa 
de crud faţă de nepotu-său, care fusese aşa de bun 
cu el. dar, cu toate astea. nu se putea împiedica de a 
găsi că el avea dreptate. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


îndoiala bătrinului se strecurase In sufletul Vina- 
rului. Râmase pe scaun cu o nehotărită idee de a se 
supune dorinţei lui unchiu-său. De pe fereastră se 
vedea un şir de caretrecînd pe drum încărcate din greu. 
O impresie fugară de urît îi răsări în suflet. Dar uitin- 
du-se lung spre care şi gîndindu-se, imaginea lor ti 
dispăru din conştiinţă, unghiul vizual sescurtăşi, în 
loc de a străbate prin geamuri, se opri in ele, şi, ca 
într-o oglindă, el se privi pe sine şi lucrurile din casă. 
Atunci ii răsări in minte Saşa, punîndu-şi o mânuse. 
Chipul ei, chemat astfel de împrejurări, avu darul 
de a-l reînsufleţi. Era oare cu putinţă ca dînsa să plece 
fără să vrea sâ-l vadă? Pentru ce această încercare la 
care voiau să-l supună? Oare nu era el o firedestul de 
statornică? 

îmbărbătindu-se astfel singur, ajunselahotărirea 
firească de a da ochi cu dînsa şi zise să-i puie caii. 

Cînd fu la Comăneşti, Turică feciorul ii spuse că 
toţi ai casei erau la Ciulniţei. 

— Cuconaşul nostru pleacă in străinătate, zise 
Turică. 

— Da? 

— Cu cuconiţa. 

— Cînd pleacă? 

— Apoi cit de curînd. 

Matei rămase locului gindindu-se. 

— Ia ascultă, Turică: aş vrea sâ scriu două rinduri 
cuconiţei, pentru o afacere — poţi să-mi dai un 
petec de hlrtie? 

— Vai de mine, cuconaşule, cum să nu se poată! 
poftiți sus în „berău”. 

Matei se puse să scrie Saşei, ai'ătîndu-i mirarea sa 
de cele ce se petreceau şi rugind-o sâ nu plece înainte 
de a-l vedea. Era atît de adincit in cele ce ii spunea, 
incit făcea mişcări cu mîinile prin aer, întorcea pagina 
neuscată, exclama singur cite un cuvînt incoherent, 
parcă cine ştie ce luptă uriaşe se petrecea în fantazia 
lui. Pe cind scria, o uşe din spatele lui se deschise 
binişor şi Saşa înainta în vîrful degetelor, încetinel, 
pînă! ce se apropie la un pas. Dînsul nu simțea nimic, 
absorbit în scrisoare. Ea mai făcu un pas şi-l atinse 


119 


10 


SJ 


20 


25 


30 


35 


uşor peste umăr. El se întoarse repede, şi, văzind-o, 
nu putu zice decît un „Aaa Apoi se sculă de la 
biurou şi veni la ea, luîndu-i mîinile şi uitîndu-se 
lung la dînsa. 

— Va să zică nu te-ai dus la Ciulniţei cu ceilalți? 

Ea ridică ochii spre el, zîmbind: 

— Vezi bine că nu, deoarece sunt aici. 

— Aşa este, dar mă aşteptam atît de puţin să te 
văd, încît nu sunt încă sigur de eşti dumneata sau 
altcineva. 

Saşa rîdea: 

— Da, da, sunt eu. 

— Ce fericit mă simt de a te vedea aici, aproape, 
lingă minei 

— Da?... zise ea, ridicînd capul spre el, cu ochii 
luminaţi de bucurie. 

— Da, sunt fericit, sunt omul cel mai fericit, nu 
simţi că sunt fericit? 

— Ba da, zise ea. 

Şi purtată ca de o forță străină, îşi retrase mîinile 
din ale lui şi-i aruncă braţele de gît, lipindu-se cu 
capul de pieptul Iui. Dînsul o strînse în braţe, săru- 
tîndu-i părul şi respirind lung parfumul şuviţelor moi 
şi bogate, ce sfirşeau, împletindu-se, într-o cunună de 
bucle. 

Nici el, nici ea nu se gîndeau cum de ajunseseră 
aşa de repede unul în braţele altuia: saturaţia sufle- 
tească era atît de desăvirşită, incit simplu! fapt de a 
se găsi faţă în faţă trebuia să-i aducă aici. 

— Tare  mi-eşti dragă!... dragă, ca sufletul!... 
Stil... 

— Da... 

— Cît se poate de mult şi de tare!... 

— Da... 

— Şi eşti de acum a mea... toată, întreagă, cu 
păr, cu ochi, cu suflet şi cu tot. 

— Cutot. 

— Şi nu mai pleci. 

Ea îşi ridică privirile spre el: 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Dacă vrei, nu mai plec“. 

Dar era ceva in ochii ei, atît de adine, atîta mîn- 
giiere se revărsase pe chipul ei întreg, incit ideea ple- 
cărei era cu neputinţă să încolțească într-un suflet 
aşa de fericit. 

— Acuma că eşti Saşa mea pentru totdeauna, şezi 
colo, să vorbim. Dâ-mi mîna şi spune-mi pentru ce 
voiai să pleci? şi mai cu seamă fără ca eu să te mai 
văd?... 

Ea şezu lingă dinsul şi tăcu, uitîndu-se în pămînt. 

— Iţi făcusem ceva?... 

— Nu mi-ai făcut niciodată nimic... decit bine. 

— Pot zice numai atit, că nu ţi-am făcut rău, 
— atunci de ce voiai să pleci? 

Ea tăcu din nou. 

— Ai ceva care te supără? 

— N-am nimic... Voiam să plec, ea să duc pe Mihai 
la Paris. 

— Nenea Dinu a fost pe la dumneata? 

—Da... 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Numai lucruri bune şi drepte. 

— Da?... Şi nu se poate să le ştiu şi eu? 

Ea zîmbea, neindrăznind parcă să ridice ochii spre 
el. 

— Eu mă prind că ideea de a pleca, fără să mă mai 
vezi, vine de la dumnealui... 

— Da, răspunse ea, rizind şi arătindu-şi dinţii 
albi, ideea vine de la dumnealui... 

—Vezi!... şi găseşti că ţi-a spus numai lucruri 
bune şi drepte? 

— Nu în înțelesul ăsta, zise ea cam jenată. Conu 
Dinu ştia că eu trebuie să plec, fiindcă Mihai nu poate 
să meargă pentru intîiaşi dată singur în străinătate; 
dumnealui m-a povăţuit numai să plec cît mai curînd 
şi... fără să te mai văd. 

— Pentru ce? 


“Replica lipseşte din ed.1922. Testul se restabileşte după Con- 


vorbiri literare şi ediţiile anterioare (n. ed.) 


121 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Ea tăcu. Dinsul se uită la o rază de soare ce se oglin- 
dea în luciul părului ei, şi-i veni s-o mîngîie pe cap, cu 


un sentiment aproape părintesc — atîta sfială era in 
ținuta ei. 

— Si ai fi plecat? 

— Da. 


— Fără să te mai văd? 

— Fără... dacă nu veneai. 

— Da' de unde ştiai că am să viu? 

— Eram sigură... şi ca dovadă 
aşteptat. 

El urma a se uita la dînsa in tăcere şi parcă pentru 
intîiaşi dată pătrunse în conştiinţa lui convingerea 
adincă de statornicia şi toată frumuseţea sufletului 
acelei femei. A o întreba şi a o descoase mai mult i 
se păru crud, şi, emoţionat de însăşi simţirile sale, 
îi iuă o mînă şi i-o sărută cu lacrămile in'ochi. 

După un moment de tăcere, tot el reîncepu: 

— Cind pleci? 

— Cit de curjnd... poimiine poate. 

— Şi ai să-mi scrii? 

— Da, în toate zilele... dar fără să ştie conu Dinu, 
adăugă ea zîmbind. 

— înțeleg. 

— Nu-i aşa? dăm satisfacere politicei sale (fiindcă 
asta era politica cu care conu Dinu vrea să ajungă 
acolo unde noi am ajuns singuri) şi totodată ne 
şi scrim, da? 

— Foarte bine. 

Ea se sculase in picioare, veselă, şi se uita la el, 
plecată in jos şi parcă aşteptind ceva. El îi întinse 
miinile, şi, sculindu-se el însuşi de unde şedea, îi 
trecu un braţ sub braţul ei, şi făcură astfel ciţiva paşi 
prin odaie, vorbind de viitor, fericiţi, înclinați unul 
spre altul, ca doi copaci deasupra unui izvor. 


iată că te-am 


XVII] 


La Ciulniţei, de cînd plecarea lui Mihai era hotă- 
rîtă, lumea de primprejur se aduna regulat în toate 


n. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


zilele. Victoria şi Mary îşi aduceau, unul cîte unul, 
toate lucrurile de dormit, fiindcă, pe cît timp Saşa 
avea să lipsească, ele trebuiau să stea în casă la conu 
Dinu. 

Cu cît vremea plecării se apropia mai mult, cu atît 
Mihai devenea mai tăcut. Dc dimineaţa pină seara 
umbla la vînat, pe lac, mincind în luntre sau pe iarba 
imbrumată a pămintului. 

Primele zile ale lui septemvrie erau minunate. 
După ce soarele risipea cele dinţii negure ale dimi- 
neţei, valea lacului se ivea in limpeziciunea cerului 
de toamnă, singură, locuită numai de păsări de apă, 
cu căpiţe de fin pe margini si cu cîte un bou rătăcit, 
ce păştea pe mirişte. De la Comăneşti pină la Giul- 
niţei „balta" (cum o numeau sătenii) ţinea o poştă. 
Heleşteul de la Comăneşti, plin de peşte, se înfunda 
într-o perdea de verdeață, unde apa părea că încetează. 
In realitate insă, ea urma mai departe, ascunsă de 
stuf, de foi de nufăr şi de trestii. Aici se pierdea Mihai, 
care, de mic copil, învățase toate cotiturile, toate 
cărările, şi acum se strecura cu luntrea lui peste tot, 
bătînd coturile, oprindu-se la limpezişuri, de unde 
zburau, speriate, cîrduri de rațe sălbatice, lişiţ-e şirete, 
găinuşi de baltă, cuoove, gîşte şi citeodată chiar lebede, 
ce veneau de prin bălțile Dunării. 

De-abia împrâştiase soarele negura, cînd Mihai 
îşi aşeza în ziua aceea puşca şi geanta în fundul lun- 
trei. Apuclnd lopeţile cu putere, se îndepărtă de la 
mal într-o clipă şi trase cu siguranţă drept la cărăruia 
din stuf, in care intră, pierzîndu-se. Dar, în loc de 
a înainta cu grijă, ca totdeauna, oprindu-se în margi- 
nea limpezişurilor sau făcind ocolul ochiurilor, de 
astă dată merse tot mai departe, fără a se preocupa 
de trestiile ce se rupeau cu zgomot sub luntre, ori de 
lopeţile ce loveau apa. Cîrduri întregi de păsări se 
sculau în drumul lui, umplînd văzduhul cu răpăiala 
aripelorşifulgii albicecădeau domol în aer.El nicimi 
se uita la ele. Dus de o putere nouă, mîna tot înainte, 
lăsind citeodată lopata, spre a se şterge pe frunte. 

După două ceasuri de muncă, ajunse într-un 
limpeziş, unde nu mai creşteau trestii. Lacul păreaa 


123 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


se înfunda aci, fiindcă împrejurul lui valea se închidea 
de toate părţile, ca un amfiteatru. Ieşise de mult din 
pămînturile lui şi intrase pe moşia lui conu Dinu. 

Oprit în marginea stufului, băiatul se sculase în 
picioare şi se uita pe maluri, parcă ar fi aşteptat pe 
cineva. în adtvăr, o batistă albă filfiia in aer, chemin- 
du-l. Apucă lopeţile în grabă şi visli cu putere în 
partea aceea. 

Cînd ajunse la izvor, Tincuţa (fiindcă ea era) sta 
în picioare cu mîinile întinse. 

— Vino mai curînd ea nu mai pot de frică. Ce 
singurătate e pe valea astai 

Mihai o ajută să se urce în luntre, şi, apucînd din 
noii Iopeţile, îşi făcu vint inapoi, spre stuf. Fata se 
uita in apă, roşie, mulțumită că se găseşte alături de 
o altă fiinţă vie, Imbătată de viaţa soarelui, de viaţa 
ei, de legănatul luntrei. Ajunseră astfel în stufiş, 
unde Mihai intră de astă dată cu mare băgare de 
seamă. Tincuţa se uita la trestiile inalte cu frică, 


tupilindu-se pe lîngă cele ce se mişcau prea tare, sau 
apărindu-se cu cotul ridicat in dreptul ochilor. Tre- 
cură repede prin două ghioluri şi se opriră în cel de 
al treilea. 

— Ştii că am văzut un iepure? zise Tincuţa. 

— Siit!... şezi jos, dacă vrei... am pus o scoarță 
într-adins pentru dumneata. 

. Fata se aşeză in fundul luntrei, ascultătoare ca 
un copil, cu ochii sticlind de frică şi de emoţiune. 
Mihai luă puşca şi rămase cu privirile aţintite spre 
limpeaiş. Cîteva rînduri de trestii ii ascundea de mi- 
nune. Se făcu o tăcere adîneă. Fata îi trase de pulpana 
hainei, arâtîndu-i cu degetul în aer: un bîtlan trecea 
pe deasupra, cu zborul lui greoi, mişcindu-şi ciocul 
ca o cirmă de corabie, in acelaşi timp, un roi de 
grauri tăbări pe vîrful înspicat al trestiilor, făcîndu-le 
să se legene în toate părţile. Iar tăcere. Tincuţa văzu 
un peşte sărind din apă, şi făcu o mişcare către el. 
Tot într-un timp se ivi dinlăuntrul stufişului un cird 
de rățuşte, inişcînd din cap, parc-ar fi fost trase de 
o sfoară, urmate de o lişiţâ vlnătă. Fala îşi duse un 
deget la gură, căutind să întindă mina cealaltă către 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Mihai, dar rămînînd cu ea in aer. Băiatul le văzuse 
şi-i făcu semn că nu trage în ele. 

— Sunt lişiţe, zise el, plecîndu-se spre dinsa, mi-s 
bune la mîncare. 

Un sunet uşor, ca de aripă ce-ţi trece pe la ureche, 
se auzi în aer, şi lot atunci apa din ghiolul dm față 
fu bătută de piepturile mai multor păsări. Tincuţa 
văzu pe Mihai ridiclnd puşca. încremenită, ea se tupi- 
lase cu totul in fundul luntrei. O nespusă mulțumire 
se putea citi pe chipul băiatului: plăcerea de a o simţi 
alături de el, dorința de a-i arăta iudeu)iînarea lui de 
vinător, emoţiunea ei, toate erau de natură a-l îmbăr- 
băta şi mai mult. Vroi aă întinză puşca, dar o trestie 
ruptă ii sta de-a curmezişul. Nerăbdător, el vru să 
frîngă cu totul trestia, şi, in mişcarea lui, făcu zgo- 
mot. Cele trei rațe ridicară capul în sus. Mihai încre- 
menise in poziţia în care se afla, fără măcar să îndrăz- 
nească a-şi strînge braţul. Speriate, rațele bătură apa 
cu aripele şi o porniră în zbor. Tincuţa, cu ochii mari, 
palidă, cu sufletul la gură, se ridicase pe un genunchi, 
parcă ar fi vrut să zboare şi ea după păsări — cînd o 
detunătură de puşcă o făcu să tresară- Pentru un mo- 
ment nu se văzu nimic, din cauza fumului, dar, după 
o clipă, Mihai o auzi strigînd: 

—A căzut, a căzut, uite-o colo!... 

în adevăr o rață căzuse. Băiatul scoase luntrea 
dintre trestii şi se duseră să ia rața. El o aruncă cu 
nepăsare într-un colț al luntrii şi căută să se întoarcă 
cît mai curînd in ascunzătoarea de trestii. Tincuţa 
mingii* penele păsării, nelndrâznind parcă să-şi arate 
mai pe față toată dragostea şi mila ei pentru biata 
rață, de teamă să nu pară prea copilăroasă unui vinător 
aşa de extraordinar. Mihai se aşeză şi el în fundul 
luntrei, cu puşca pe brațul sting, şi se puse din nou 
să aştepte, uitîndu-se în sus, spre cer. 

Nu se mai auzea nici o mişcare. Un sunet răguşit 
de talangă răsuna a spart la gîtul unui bou, pe care-l 
gonea departe, pe deal, un văcar, stngind cit ce putea: 
„Nea, haram, mînca-te-ar lupehii!" O  îneîntătoare 
tăcere se întindea peste întreaga vale. Aerulera străve- 
ziu. Cerul se vedea pînă în straturile sale albastre 


125 


iu 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


cele mai depărtate. Fire albe pluteau prin cer .şi cădeau 
pe virfurile roşite ale trestiilor. 

— Cine ştie cînd mai văd eu toate astea, zise băia- 
tul, uitindu-se fără scop înainte. 

Tincuţa plecase ochii in jos, răsucind intre degete 
un fir de papură. 

— Poate chiar te găsesc măritată cînd moi în- 
toarce... 

Ea dete din cap că nu. 

După cîteva minute de noua tăcere, el oftă din 
adine. 

— Aşa e viaţa ! zise cu ud accent de nespusă durere, 
parcă ar îi trăit o sulă de ani şi ar Ii cunoscut toate 
amărăciunile ei. în acelaşi timp ochii lui înotau în 
lacrimi, pe cind de pe obrajii fetei cădeau picături 
mari pe firul de papură. 

El tuşi într-aiuri, adueîndu-şi aminte de demni- 
tatea lui de vinător şi căutind să-şi stăpineascâ nodul 
de emoţiune ce i se urca in piept. 

— Uite un fir alb ţi se lasă pe frunte. 

Fata ridică mina domol, netezindu-şi părul. Capă- 
tul firului se opri de pălăria lui. 

— A ajuns şi la dumneata, zise ea încet. 

Mihai îşi luă pălăria şi se uită la firul ce se aninase 
de ea. 

— Ce subţire şi inoale e: parcă-i de mătase. 

Apoi, desprinzindn-l cu mîna de pe pălărie, şi-l 
lipi de frunte, zîmbind şi uitîndu-se la Tincuţa. 

Ea prinse a suride, uitindu-se la el pe sub genele 
plînse. 

După aceea căută să înnoade firul ce se rupsese 
şi se apropie de el aşa de mult încît barca era gata să 
se răstoarne. El se mişcă de unde era şi rezemat de 
bancă, in lungul luntrei, se lăsă să-i acarmene tot 
părul, ca sâ înnoade firul. 

— Şezi ici lîngă mine, zise el, cuprinzind-o cu 
braţul de mijloc. 

Ea şezu Ungă dînsul, lipindu-şi capul de umărul 
lui. 

— De ce nu vii şi dumneata la Paris, zău aşa? 

— Ba viu, dacă m-o lăsa de acasă. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Ce bine am petrece!.-. Ne-am vedea în toate 
duminicile. 

— Da' Victoria şi Mary vin? 

— La anul viitor... Eu aş fi corespondentul d-tale... 
Am ieşi împreună să ne plimbăm. 

Ea găsi foarte firesc ca un om care ia pasărea din 
zbor să-i fie corespondent. Se uita înainte fără scop, 
şi parcă se vedea !a plimbare in mijlocul Parisului, 
rezemată de braful lui, cum sta acuma. Și cum se 
uita, pierdută pe gînduri, văzu ieşind dintre trestii 
o găinuşă de baltă, neagră la pene, cu nişte picioare 
arămii, subţiri, raişcindu-se aşa de elegant că părea 
o femeie cochetă. în partea aceea nămolul se ridica 
pină în fața apei. Tincuţa îl atinse uşor pe mină, ca 
să-i atragă luarea-aminte. Ei o văzuse, dar părea că 
nu vrea să tragă in biata pasăre. Se apropie de ure- 
chea fetei şi-i zise încet e 

—E păcat s-o omor... mat bine sâ ne uităm la 
dînsa. 

Apoi rămase cu obrazul lipit de obrazul ei, şi, 
şiret din instinct, urmă a-i vorbi de găinuşă, ca sănu 
prindă de veste că o sărutase: 

— Vezi ce frumos se mişcă?... Parcă eştidumneata 
citeodată... 

Fata începu a rîde cu hohot. El ii astupă gura cu 
mina, rizînd si el: 

— S»t!... Na.' ai gonit găinuşa cu rîsul d-tale. 

— Cum să nu rid dacă zici că seamănă cu mine. 

în acelaşi timp se desfăcu uşor din braţul lui şi 
vru să se dea mai la o parte: dar soarele ajungea toc- 
mai acolo. El întinse umbreluţa ei şi o rugă să vină 
din nou lîngă dînsul. 

— Vino lîngă mine, că cine ştie cind te mai văd. 

Ea il privi lung, şi după aceea veni iar. 

— Dacă n-o sâ mă uiţi, îi zise, mîngtindu-l pe 
mina ce ţinea umbrela, eu am să-ţi dau ceva. 

— Da? 

— Ceva de la mine... Da' să nu te desparți de el... 

Şi pe cind vorbea astfel, scoase dir. sin o bucăţică 
de hirtie indoită, în care era o şuviţă de pâr, legat 
cu o panglicuță roşie. 

127 


— Vai, ce bună eşti!... zise el, sărutînd părul cu 
înduioşare. 

— Vezi?... Da' n-o să te desparţi de el, nu-i aşa?... 
întrebă ea treniurind. 

— Niciodată'.... am sâ-l port cu mine cit oi trăi, 
oriunde oi fi şi n-am sâ mă despart de el niciodată!... 

Şi astfel vorbind, o stringea la piept mîngund-o 
cu mîna pe obraz şi tlnguindu-se că pleacă. 

— Ce trist am să fiu, Tincuţol... N-ara să mă 
împrietenesc cu nimeni. Am să trăiesc cu gîndul 
numai la dumneata... şi am sâ mâ silesc să învăţ, 
ca să sfirşesc mai curînd... şi cînd oi fi sfîrşit, o să ne 
luăm... Da' o să m-aştepţi?... 

Ea da din cap că „da”. 

— N-ai să te măriţi, pină m-oi întoarce eu? 

Fata răspunse incet: 

— Nu. 

— îmi juri? 

— Da... 

— Şi eu îţi jur... 

Umbreluta îi căzuse din mină şi soarele de toamnă 
ardea puternic deasupra lor. El ii făgădui să-i trimeatâ 
cărţi şi jurnale, ca să stie si ea ce face şi cum trăieşte 
el. 

— Şi să-mi scrii, zise fata, ridicînd ochii spre el. 

— O să-ţi scriu... dar cum? 

— în vacanța Crăciunului să-mi scrii de-a binele, 
acasă la noi, că tata irai dă scrisorile... 

—Da' pînă atunci?... 

— Nu ştiu: o să-ți scriu numai eu, şi dumneata 
să-mi răspunzi prin Victoria că ai primit şi eşti sănă- 
tos... Are să-mi pară vremea aşa de lungă! De ce 
nu se poate să fac aripi şi să zbor către locurile depăr- 
tate unde te duci? 

. După aceea, uitîndu-se la puşcă, adause zîmbind 
tristă: 

— Ai trage în mine?... 

El dete din cap supărat: 

— Ce idee ciudată îţi trece prin minte! 

— Nu, nu, snune-mi, ai trage in mine? 

— Cum vrei să-ți spui? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Să-mi spui curat, dacă ai avea curajul să tragi 
în mine... 

Băiatul înţelese, cu intuițiunea lui bărbătească, 
că era o ciudăţenie de femeie, la eare îi trebuia găsit 
un răspuns. 

— Depinde. 

— Ce fel: depinde... 

— Da... dacă ai fi o rață sau... o gîscă sălbatecă, 
aş trage. 

— Merci, răspunse ea, supărată, desfăcîndu-se de 
el: adineaorea eram găinuşă; acum sunt rață... ba 
gîscă!... 

Mihai se uita la ea, serios, cu o uşoară mişcare a 
sprîncenei, care arăta sentimentul lui de părere de 
rău, faţă cu o copilărie aşa de nepotrivită. în substra- 
tul firei ei, fata suferea: o trebuinţă de a plînge, sau 
de a-l face pe el să sufere, sau de a-l săruta se încheiase 
în această ciudată întrebare. 

— Eu mă duc, zise ea, strîngindu-şi pălăria şi 
umbrela.* 

El se uita mereu la dînsa, trist şi nedumerit: 

— Şi de astă dată trebuie să ne despărțim aşa? 

— Te rog să mă duci la mal... 

El nu mai zise nimic, ci îşi puse puşca binişor jos 
şi luă lopeţile. Merseră in tăcere pînă ce ajunseră în 
dreptul izvorului. 

— Te rog să-mi dai şuviţa de păr înalfi... 

— Ți-o dau, răspunse el, scoţindu-şi batista şi 
ştergîndu-se pe frunte: cu de-a sila nu se poate păstra 
un aşa frumos lucru. 

— Dacă nu ţii s-o păstrezi, mai bine să mi-o dai 
inapoi. 

— Eu nu ţiu s-o păstrez!... 

— Se vede. 

Băiatul înălță din umeri şi rămase pe bancă, lingă 
lopeţi, cu batista pe genunchi. Ea se uita cu coada 
ochiului la el. Se vedea că era ostenit şi supărat. 


* Replica lipseşte din toate ediţiile. Textul se restabileşte după 


Convorbiri literare, deoarece cuprinde ideea despărțirii din testul 


ce 


urmează (n. ed.). 


9 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. II 


— Eşti ostenit? 

— Cam ostenit. Dar n-ar fi nimic dacă n-aş avea 
încă două ceasuri de-aeum încolo. 

— Da? E aşa departe? 

— Da. 

Tincuţa înduioşată de vorbele lui şi gîndindu-se la 
drumul ce făcuse ca să vie s-o vadă, se apropie din nou 
de el. 

— Eşti supărat pe mine? 

— Eu? Nu. Văd că dumneata eşti supărată. Dacă 
ţi-am greşit cu ceva, te rog să mă ierți... 

Ea se uită la dînsul, zîmbind, şi, intr-un avînt de 
generozitate, îl luă de git şi-l sărută. 

— Nu mai eşti supărat pe mine, nu-i aşa?... 

— N-ara fost niciodată. 

— Acum mă duc. 

— Mai stai puţin. 

— Nu, câ-i tîrziu. Adio. 

— Dacă nu vrei sâ mai &(ai, adio. 

Ea îi întinse mîna, pe care el o slrinse într-ale lui. 
După aceea, dînsa sări pe uscat, şi, după ce-i trimise 
o sărutare pe virful degetelor, porni Ia deal. El apucă 
lopeţile şi se depărta de mal, ca s-o vadă mai bine. 
Se uită după dînsa lung, pină cepieri dincolo de culme, 
făcindu-i semne cu batista. 

Rămas singur, în mijlocul Lacului, băiatul se simţi 
cuprinpdin ce în ce mai mult de ideea unei atotputer- 
nice deşertăciuni, ce înfăşură deopotrivă lucrurile 
materiale ca şi pe cele nematcriale, lacul, cimpia, 
amorul, şi, cu o nespusă jale în suflet, li veni să plingă. 
Işi rezemă miinile pe genunchi şi se uită lung pe culmea 
dealului, iar de acolo mai sus, pe cer... Nu era nici 
o nădejde, nicăieri. Atunci îşi reluă Iopeţile şi se în- 
toarse înapoi, în stuf, unde se opri din nou, la pîndâ. 
Se întinse în luntre, ostenit, şi ^e p.ise să privească 
virful trestiilor. Păsâruici mititele sfiriiau din aripi, 
gonind cîte un giiidae zburător, ori albine răzlețe işi 
indoiau trupul pe spicul de papură. Un clrd de rațe ii 
trecu peste cap şi se lăsă in lirapezişul de alături 
inspumînd apa cu aripile. El se sculă repede şi-şi 
pregăti puşca. Le vedea foarte bine, dar nu putea trage, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


fiindcă se coborlseră pieziş într-un colţ. Aştepta să se 
mişte şi să vină în bătaia pustei. Privindu-le, se gîndi 
la vorba ciudată a Tincuţei... Socotind bine, erau mai 
fericite rațele. Dar ele tocmai veneau spre el. întinse 
puşca, cu eterna emoţiune a vinătorului; dar pe cind 
ochea îi trecu prin gind ideea că şi rațele se pot socoti 
nenorocite, de vreme ce omul le aținea drumul să le 
omoare. Pentru un moment îşi dezlipi capul de patul 
puştii şi se uită la ele, să vadă ce mină fac în faţa morţei. 
Ele se mişcau liniştite,venind mereu spre el. Atunci 
îşi alese un grup, în mijlocul căruia boierea un răţoi 
smălţat cu albastru, şi trase... Luă răţoiul din apă şi 
după aceea se puse să gonească o rață ce era numai 
rănită, şi s-o lovească cu lopata, ca s-o poată prinde. 
Apoi, mulțumit, îşi scoase din geantă strugurii şi 
caşcavalul ce avea cu el, şi se aşeză să mănînce. Tin- 
cuţa era departe... Toată melancolia lui dispăruse. 
Tinereţea şi natura dimprejur dărîraau necazurile clă- 
dite de iubirea lor copilărească. 


XIX 


După plecarea Saşei, Matei îşi întoarse privirile din 
nou către treburile moşiei, pe care le părăsise de cltva 
timp. Pe de o parte culesul porumbului, pe de alta 
arăturile de toamnă, apoi pregătirile la baltă pentru 
pescuit, în vederea ereşterei apelor, erau lucruri aproape 
noi pentru el. 

Baciu4 Micu era tot mîna dreaptă, cu toate că Aglaia 
îl ura mai mult ca oricînd. Gîndindu-se la duşmănia 
ei contra baciului, îşi zicea adesea că era ciudat ca el, 
stăplnul, să sufere o asemenea stare de lucruri. Cu toate 
astea nu se putea hotărî să se despartă de Eftimiu şi de 
nevastă-sa. 

Raporturile lui cu ţăranii erau bune, deşi începuse 
să se zvonească prin sat de jelburi către guvern, spre 
a li se da pămînt, şi de răscoale. Unchiu-său, conu 

Dinu, era mai furios ca oricînd contra socialiştilor, şi, 
in aceasta, se înţelegea de minune cu Tănase Scatiu; 
dar numai în aceasta. încolo, nu putea să-l vadă. 


131 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


132 


Mulțumită lui Matei, bătrinul se liberă de datoria ce o 
avea către vecinul lui, şi de atunci se uita la el de sus. 
Tocmai pentru asta Scatiu ţinea mai mult să ia pe 
Tincuţa. Goana Sofiţa il ajuta pe sub mină, din socote- 
Ile ei femeieşti: fiindcă era bogat şi pentru că, luîn- 
du-l, Tincuţa ar fi rămas lîngă dînsa: 

— Ei, nu-l iubeşte; da' parcă ce, numai din iubire 
se iau oamenii! zicea ea lui Matei, pe care voia sâ-l 
atragă de partea ei. 

Matei, e drept, nu s-ar fi opus din răsputeri, dacă 
ar fi fost întrebat. Scatiu era incult şi cam bădăran, 
dar era harnic, deştept la treabă, şi, mai cu seamă, 
pentru el, avea o mare calitate, de a nu fi om de oraş. 
Ca toţi tinerii cari au trăit mult în mijlocul lumii 
de studenţi sterpi, de funcţionari, de lume neproducă- 
toare, fără aspirații, Matei prefera un om de ţară, 
simplu, celui mai şiret avocat. 

Mai nedorairitâ era coana Sofiţa de opoziţia ce o 
făcea Aglaia. Ea n-o mai slăbea cu „familia”: 

— Auzi dumneata, să intre în familia noastră 
feciorul unui vătaf!... Să dai dumneata, tacă, bună- 
tate de fată, avută, cu educaţie, unui asemenea om 

Coana Sofiţa nu mai putea de ciudă. 

— Ei, păi să nu-ţi vie să mori: ei n-au după ce 
bea apă, şi tot cu nasul pe sus. 

Luarea-aminte a lui Matei fu mai cu seamă atrasă 
asupra Aglaîei, din zîua in care dînsa ii vorbi cu pon- 
turi despre Tincuţa şi Mihai. 

— Aşa partidă zic şi eu. 

— Ce partidă? intrebă Matei. 

— Mihai. 

— Dumneata glumeşti, Mihai este un copil. 

— Ei, copil, dar nu prea... 

— Cura: nu prea? 

— Se înțelege... Dacă-i pe aia, Tincuţa nu-i o 
copilă? Da' aşa copii cum sunt, ei se aveau bine. 

— Ce Bpui, cucoană AgJaio? 

—Zău, domnule. înainte de a pleca, s-au întîlnit 
la lac, s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat ca doi porumbei. 
întrebaţi şi pe baciu Micu, dacă vreţi, că ia văzut 
un văcar din sat... 


10 


15 


20 


'25 


30 


35 


io 


Mate' se uita la dînsa, ca încremenit. Apoi se porni 
pe un rîs straşnic. 

— Dumneavoastră rîdeţi, zise Aglaia, roşindu-se, 
dar e aşa. 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, ce-ţi pasă dumitale? 

— Mie? ce să-mi pese?... Facă despre mine borş 
dacă-or vrea. 

Şi astfel zicîcd, ieşi, închizînd uşa cu zgomot. 
Matei se uită in urma ei, din ce in ce mai mirat de 
îndrăzneala Aglaiei. Dar îşi zise că trebuie să fie ceva 
la mijloc, ca să ajungă ea, atît de şireată de regulă, 
să facă ceea ce se numeşte o scenă. Hotări să vorbească 
baciului. 

Trimise chiar în seara aceea să-l cheme. Matei era 
in odaia pe care ţăranii o numesc canţălaria boierului. 
Micu intră, lâsîndu-şi căciula în sală şi rămase în 
picioare lîngă uşă. 

— Am trimis să te cheme, fiindcă am de vorbit cu 
tine. 

— Porunciţi, coane. 

— a vezi cine riciie la uşă. 

Baciul deschise de-abia uşa, vrînd să se strecoare 
afară, dar în acelaşi timp un dulău de cîine, cît un 
urs, dete năvală înăuntru. După pieptarul cu cuie, 
Matei recunoscu pe Corcoduş. 

— Ăsta e ciinele despre care îmi vorbeai? 

— Ăsta. Se ţine de mine ca scaiul, bată-l vina lui. 

— Frumos e, baciule!... 

— Ar hi el cura ar hi, dacă nu i-ar hi aruncat apă 
hiartă în cap. 

— Cine? 

— D-apol... cine, coane? ia, aici la curte... 

Matei se uită lung la el, fără a-i răspunde. Se putea 
lesne pricepe că era treabă de-a lui Eftimiu. 

— Baciule, ce-ai auzit vorbindu-se despre cuconiţa 
Tincuţa? 

Micu se uită la el cam mirat. 

— N-am auzit nimic, coane. 

— Nimic, nimic? 

— Nimic, zău aşa. D-apoi ce s-auzi, că e numai o 

copchilă. S-a zvonit cică ar hi vrind s-o ia alde Scatiu; 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


da' dor nu şi-o face vreun păcat boierii ăl bătrin să i-o 
dea... 

— Da' altceva n-ai mai auzit, cu Mihai? 

— Nu, coane. 

— Gă s-ar fi primblat pe lac amîndoi... 

— Ba despre asta am auzit. Da' ce minune e că 
s-au primblat amîndoi?... Conu Mihai toată ziua era 
pe baltă. 

După aceea el tăcu şi se uită şiret pe sub sprîncene 
la Matei. Parcă amîndoi simț?au că voiau să vorbească 
despre altceva. 

— Măi... a dracului muieruşeă!... zise baciul, 
parcă ar fi fost singur. Da' cine ţi-a spus matale de 
coana Tincuţa, coane? 

— Goana Aglaia. 

Baciul dete din cap, mişclndu-şi pletele voini- 
ceşte. 

— le frică să nu scape chilip'ru din mină. 

— Ce chilipir? 

— Da' parcă matale nu ştii, coane? 

— Nu ştiu. 

— Atunci să punem că a fost o vorbă degeaba. 

— Ba nicidecum: să faci bunătate să-mi spui tot: 
ce chilipir? 

— Scatiu, coane. 

— Ce e cu Scatiu? 

— Apoi nu ae are ghine coana Aglaia cu el?..- 

Matei sc uită ţintă la el. Ii venea să rîză, dar se 
stăpîni şi-şi luă un aer grozav. 

— Baciule, bagă de seamă la ce spui... Ştii, că şi 
de tine zicea lumea că te ţii cu Floarea lui Stînga. 

Foarte stîngaci şi cu ochit în pămînt el tăcu un 
moment. Apoi ridică fruntea senină iu sus. 

— Gura lumii cine o poate înţeleni, coane?... 
Fu de-oi hi fost vinovat, ra-am pocăit; da'eu n-am 
birfit pe nimeni... Dumneaei vine acuma să se lege 
de-o copchiliță-.. E păcat de Dumnezeu. 

Matei tăcea; îşi scoase tabacherea să-şi facă o ți- 
gară, dar nu mai avea tutun. Se sculă să se ducă în 
odaie la el, spre a-şi lua tutun din cutie. 


10 


15 


30 


35 


40 


— Da' parcă auîisoia că trăia cu Caramzulea... 

— Păi dar cum: trăia cu amîndoi. 

— De unde ştii tu? 

— Da' cum, Doamne iartă-mă, să nu ştiu. Cit 
ai fost matale dus, ei veneau cu schimbu, ca Ia „concin- 

traţie." 

— Da' prostul ăla de Nae ce făcea? 

— Domnul Nae tot pe la Brăila... Ii făcea cucoana 
vint. 

Matei nu mai zise nimic. Aprinse o luminare şi 
rămase cu ea în mînă, gîndindu-se. 

— Aşteaptâ-mâ: mă duc să iau nişte tutun. 

Pe cind el intra, uşa de Ia odaia Iui, ce da in sală, 
se închidea cu grabă. Dar oricît de cu grabă se închise, 
Matei recunoscu pe Aglaia. Nu mai încăpea îndoială 
că ascultase la uşă... 

Fără a rosti un cuvînt, el se întoarse înapoi şi se 
puse să-şi facă o ţigară. O aprinse şi se uită în ochii 
baciului. 

— Şi cine crezi că a aruncat cu apă fiartă in ciine? 

— Bucătăriţa, coane. 

— De ce? 

— Cine ştie?... Ca să-mi facă rău: eu fără clinele 
ăsta nu sunt om. 

Simpatia lui pentru baciu îşi avea izvorul în vechile 
lor raporturi de băiețandri, dar mai cu seamă în fon- 
dul de poezie ce cuprindea în sine natura caldă a cio- 
banului. Cîinele era în adevăr pentru el ca un frate. 

Matei se uită la baciu, parcă ar fi vrut să-i spună 
vorbe bune, ca să-l mîngiie de nenorocirea întîmplată 
lui Corcoduş. 

— Şi va să zică te-ai lăsat de Floarea. 

Micu dete cu mina în vint, parcă ar ti zis: „Cine 
se mai gîndeşte la ea!" 

— Dacă te vei lăsa de Floarea, am să te căpătu- 
iesc. Să-ţi găseşti o fată bună şi să te însori. îți port 
eu grija: te cunun, Iţi dau loc de casă şi toate înlesni- 
rile putincioase. 

— Sărut miinile, coane... Gă ro-am săturat de 
burlăcie. 135 


10 


15 


10 


25 


30 


35 


40 


136 


— Atunci e lucru Înţeles. Mergi cu Dumnezeu, şi 
să vii mîine seară- loniță a plecat la baltă? 

— Dară. 

— Omul de la Călăraşi s-a întors, ori nu? 

— Trebuie să sosească acu, că-i dus de azi dimi- 
neața... 

Rămas singur, Matei se plimbă în lung şi in larg 
prin odaie, gîndindu-se la cele ce avea de făcut. Aglaia 
trebuia cu orice preț înlăturată din casa lui. Dar în 
ce chip? Sa vorbească lui unchiu-său nu se putea, fiindcă 
ar fi trebuit să-i istorisească dragostea lui Scatiu cu 
dinsa şi astfel să indlrjească pe bătrin şi mai mult 
împotriva lui Tănase. Pe de altă parte coana Sofița 
era rudă cu ea... Dar îşi aduse aminte de necazul mâ- 
tuşei în contra Aglaiei, cind aceasta se împotrivea la 
căsătoria lui Scatiu cu Tincuţa, în numele „familiei", 
şi-şi zise că poate să găsească un prieten de luptă 
împotriva Aglaiei tocmai in protectoarea ei firească. 
Dar cu cîinele ciobanului ce avea?... Nimic alta decît 
că era clinele baciului, omul lui de Incredere. 

Astfel gîndindu-se, se revolta din ce în ce mai mult 
împotriva ei, şi într-un moment de supărare, sună şi 
zise unei femei să cheme pe Aglaia. Femeia aduse răs- 
puns că vine numaidecit. în adevăr, peste vreo zece 
minute, se auzi bătînd la uşă. El îi zise să intre, dar 
cu vocea pe jumătate, şi simțindu-se mişcat, parcă 
ar fi fost el vinovatul. Aglaia intră foarte încet. Era 
galbenă de emoţiune şi aproape nu putea să vorbească, 
în sfîrşit, izbuti să articuleze trei cuvinte: 

— M-aţi chemat? 

El se găsi foarte încurcat, faţă mai cu seamă cu 
umilinţa cu care se prezenta ea. 

— Da... aş fi vrut să mai vorbim cite ceva — da' 
ia, te rog, şezi. Vreau să sun să ne dea cite un ceai. 

— Mă duc eu sâ vi-l fac. 

— Nu, nu, nu primesc. 

— Ba, vă rog, să mă lăsați să vi-l fac eu. 

— Nu se poate. 

Şi, cum se primbla prin casă, se aşeză în dreptul 
uşii. Ea voia să iasă; el o Împiedică. In această luptă 
de amabilitate falsă, Aglaia vru să apuce ivorul de la 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


uşă, pe care îl apucase mai dinainte Matei, şi astfel 11 
luă de m[nâ rugîndu-se s-o lase să iasă. 

— Va rog, zise ea încet, nimeni nu ştie cit ceai 
trebuie, ce rom să vă dea... Viu numaidecit. 

Trebui să o lase. Cînd rămase singur, îşi simţi pe 
mina pe care i-o atinsese ea, o impresie aşa de ciudată, 
plăcută şi neliniştitoare, parcă o suflare caldă ii tre- 
cuse pe deasupra. Mai făcu cîţiva paşi şi se opri în 
fața lămpii, gtudindu-se: iată cum se explicau izbin- 
zile ei, care nu era nici frumoasă şi nici nu mai era 
destul de tînără, ca să întoarcă mințile la flăcăi tomna- 
tici ca Scatiu şi alții. 

Peste cîteva minute Aglaia reveni Însoţită de fe- 
meia cu ceaiul. Matei băgă de seamă că dinsa simţise 
impresia ce o produsese asupra lui, şi se întorcea altfel 
de cum ieşise. Obrajii ei, albi de emoţiune cînd intrase 
la început, acuma se coloraseră de singe, şi un zlmbet 
provocator îi rătăcea pe gură-Servi ceaiul cu îndemîna- 
rc, raişcindu-se in aus şi in jos,cao fată mare. Sinurile 

pline păreau că vor să facă explozie, atît erau de strînse 

în rochie- După ce ii dete ceaiul, se opri in mijlocul 

odăii şi duse la ochi şorţul de mătase cu care era întot- 

deauna încinsă. Matei se uita la dînsa nedumerit. 
— Ce ai? 

Ea îşi luă mîinile binişor de la ochi, se uită la el 
lung, cu capul plecat pe umăr, şi zise încet: 

— Nu ştiu nici eu... 

îa aceste patru vorbe era atît-a alinlătuiă şireată, 
iar in modul cum îşi muşca buzele atîta senzualitate 
falsă, încît Matei, care trecuse o clipă printr-o ispită 
primejdioasă, işi reveni în sine. 

— la sezî, ii zise el, zîmbind. Ce se mai face d-l 
Nae? 

— Tot după treabă, răspunse ea, spăsită. 

— Pină la ceasul ăsta?... 

— Da' unde se pomeneşte să intre el vreodată îna- 
inte de seeel... 

Matei dete din cap plin de admirare, deşi ştia că 
Eftimiu îşi trecea vremea jucînd table cu învățătorul. 

— Şi cînd mănincă? 

— Cînd poate. 137 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Ce fel de vorbă!.-, nu-l aştepţi cu masa? 

Ea ae întoarse cu capul intr-o parte, părind foarte 
scandalizată de o asemenea bănuială. 

— Eu să-l aştept cu masa Da' se poate să fac eu 
o asemenea risipă!... Să ţiu focul şi slugile pină !a 
ceasul ăsta!... 

Vorba de slugă ii păru de minune şi seacăţă de dinsa. 

—A propos de slugi, coană Aglaio; sunt foarte 
nemulțumit de ele — mai cu seamă de bucătăreasă: 

are bunul obicei de a asculta pe la uşi... 

Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat sâ-i 
dea lacrămile. Dar avu puterea să se stăpînească şi să 
zică: 

— Auzi  dumneata!... 

— Da, te rog să-i dai drumul chiar mîine;uu vreau 
să am In casă persoane cari mă spionează. Eu sunt 
«tăpin la mine şi ţiu sâ facă cum vreau eu, nu cum 
voiesc alţii. 

— Aşa e şi drept. 

— Aşa. 

El sorbi din ceai şi făcu o mişcare din cap plină de 
convingere, parcă ar fi vrut să întărească şi mai mult 
hotarîrea luată. 

După citeva minute de tăcere, ea ae sculă. 

— Nu mai aveţi nimic cu mine? 

— Nu... Dar ia-ţi ceaiul. 

— Vă mulţumesc, eu seara nu iau nimic. 

Astfel ieşi. După foarte puţin timp, Matei o auzi 
bătînd din nou la uşă. Aducea un pachet de jurnale şi 
scrisori, pe cari i le dase vătâşelul ce se-ntorcea de la 
Călăraşi. Avea un aer cu totul natural, parcă nimic nu 
se intîmplase. 


— Vă rog să-mi dați voie să mă duc mîine la oraş, 
ca să caut altă bucătăreasă. 

El se uita la scrisori preocupat, căutînd pe cea de 
la Saşa. 0 auzi cam tîrziu. La ghidul Saşei, toate 
nimicurile astea se retrăseserâ departe, la conştiinţă, 
şi-i răspunse fără nici un interes, parcă scena de mai 
sus s-ar fi petrecut cu un an Înainte: 

— Mai încape vorbă... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


După aceea Aglaia ieşi, iar el rămase să-şi citească 
corespondența. 
XX 


Trecuseră mai multe săpiâmini de cind plecase 
Saşa şi mai multe zile de cînd Matei primise scrisoarea 
din urmă. Lucrurile luau o întorsătură ciudată, care il 
împiedica să urmeze mai departe planul de a se scăpa 
de Aglaia. 

în adevăr, ultima scrisoare a Saşei cuprindea o 
destăinuire din cele mai mişcătoare; ea surprinse 
amorul băiatului pentru Tincuţa, şi, In loc de a-l privi 
ca pe un sentiment copilăresc şi trecător, dînsa, cu 
firea ei caldă, îl socotea trainic şi primejdios. Zicea 
scrisoarea: 

„AID DJuns la Paris, după o călătorie destul de osle- 
nitoare- Mihai era tot Irisi. -S luptacîtputea sâ biruie 
jalea ce-l cuprinsese chiar de laplecare, dar nu izbutea. 
Eu îl observam pe tăcute şi îmi venea sâ plîng de mila 
lui: n-a închis ochii un minut. Credeam că despărţirea 
de ţară şi de surori il enervase prea mult, dar speram 
că, o dată ajuns in mijlocul lumei dintr-un oraş mare, 
o să-şi redoblndească veselia naturală a vîrstei lui. 
Ne-am oprit la Viena două zile. Părea că se interesează 
de toate, dar mai mult decit orice se interesa do mine. 
A-ţi spune îngrijirea fină şi delicată cu care mă in- 
conjura, expresia cu care ruă privea, iubirea cu care 
îmi lua mîinile într-ale lui şi mă chema «maman 
dragă», îmi e cu neputinţă. începusem să cred că ştie 
ceva despre proiectele noastre... şi-mi era ruşine. Se 
uita la mine cu atita înțelegere, încît mă făcea să ro- 
şese. Vedeam că are pe buze o întrebare, că se luptă s-o 
rostească şi că nu Indrăzneşte. De multe ori aducea 
vorba despre d-ta, dar totdeauna cu temere, parcă i-ar 
fi fost frică să nu mă supere. în sfîrşit, mă întrebă... 
Am crezut că se cufundă pămîntul cu mioe. îmi bătea 

inima de nu mai puteam să icspir. Ori de cîte ori niâ 
gîndesc la momentul acela, simt că mă roşesc... Dar 
să-ţi spun cum ra-a întrebat. Treceam prinț r-o dropie 
lungă, între Coîonia şi Straauburg; el se uita pe yeam, 
preocupat. — «Maman, îmi zise din nou, înainte de a 


139 


ajunge la Paris, aş vrea sâ te întreb ceva». — «tntrea- 
bă-mâ», ii răspunsei eu, cu glasul jumătate. Simţeam 
că mor. — «Aş vrea să te Intreb ceva, dacă mi-ai făgă- 
dui mai întli că nu te superi». — «Nu mă supăr»... 
El mişcă din cap cu nehotărire. — «Maman, adevărat 
că nenea Matei are pentru dumneatao admiraţie 
aşa de mare?... că te iubeşte?» — «Ce prostii spui, 
Mihai!» îi răspunsei, incercînd să zirabesc. El nu rîdea 
de loc. — (dartă-mă, maman dragă, că îndrăznesc să 
te întreb un asemenea lucru ; dar, dacă ar fi adevărat, 
cu aş fi aşa de fericit!... Mi s-ar părea ca te las mai 
puţin singură...» Ce era de răspuns lao întrebare care 
arăta atîta bunătate sufletească? Nu ştiu ce i-am răs- 
puns. Cred că îmi venea să-l sărut ca pe copilul meu. 
De multe ori m-am gîndit la soarta ce aşteaptă pe 
Mihai: tremur de frică să nu fie nenorocit... 


De-abia ajunşi la Paris, l-am rugat să se culce. 
El nu prea vrea, zicind că ţine să m-ajute să deschid 
cuferele. Dar osteneala il biruia. Şi, cum eram Sn ca- 
meră la mine, îl vădcă se întinde pe pat, de-a curme- 
zişul, şi răroine rezemat pe un cot, fără a mai zice un 
ouvlnt... După cîteva minute îl aud vorbind: «Tare 


îmi eşti draga». — «Ştiu că îţi sunt dragă, fiindcă eşti 
un copil bun». — Atunci il văd că se ridică: «Ce-am 
zis, maman?» — «Ai zis că-ţi sunt dragă...» Era aprins 
ta față cum e focul. — «Maman, sunt foarte ostenit»; 


şi, fără ca eu să-l mairog, trecu in camera lui şi se culcă. 
Din acel minut a început sâ aiureze- Două zile şi două 
nopţi eu n-am închis ochii. Am chemat numaidecit 
un. doctor care a stat lingă dinsul o jumătate de oră 
fără să se rostească. Temperatura era la 40 de grade; 
delirul nu se mai oprea. După ojumătate de oră doctorul 
îmi zise că nu poate diagnostica cu siguranţă; era sau 
tifos, sau friguri efemere, ce se nasc de prea multă 
osteneală şi în care temperatura seridică foarte repede. 
Dacă delirul continua era semn rău, dacă, dimpotrivă, 
Inceta, era speranță că bolnavul sâ adoarmă, şi după 
o bună odihnă să se scoate sănătos. Din fericire, delirul 
încetă, somnul veni, iar Mihai al meu dormi 30 de 
ceasuri fără întrerupere. Doctorul era incintat, eu 
fericită. Se părea că cel mai nenorocit dintre noi era 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


tocmai Mihai. Şi, aici vine explicarea acestei lungi 
scrisori, precum şi a cauzei pentru care mă ocup atîta 
de fratele meu: în delir venea adesea un nume pe care 
la început nu puteam să-l înţeleg, dar pe care apoi îl 
ghicii: numele Tincuţei. Mihai o iubeşte. Eu, proasta, 
nu m-am gîndit niciodată la putinţa unui sentiment 
intre Mihai şi Tincuţa. Ei erau pentru mine doi copii, 
deşi Tincuţa are astăzi peţitori. E o nenorocire că 
sunt prea apropiaţi cu vîrsta şi Mihai e prea tînăr. Tin- 
cuţa are să se mărite, iar el are să sufere. Are să sufere, 
fiindcă noi suntem o familie atinsă de o infirmi- 
tate ciudată, aceea a statorniciei sentimentale: 
ceea ce o dată a intrat în sufletele noastre, răraîne 
acolo. Dar unde şi cum a început iubirea lor?... Nu 
ştiu. Probabil peste tot şi nicăieri. Ochii mei egoişti 
vedeau numai pentru mine. întîmplările din zilele 
din urmă îmi umpleau Inchipuirea de un singur lucru: 
fericirea mea. Eram atlt de fericită, sunt încă atît de 
fericită, incit imi pare c$, dacă aş putea vorbi lui 
Mihai, i-aş încălzi şi inima lui... 

Acum e bine. începe să se intereseze de noua lut via- 
tă. l-am găsit o familie unde să-l aşez deocamdată, un 
librar, la a căreimamă şezuse şi tată-meu in pensiune. 
Cred că are să fie îngrijit bine. lubirea lui o să-i râm Sie 
in suflet neştearsă. Are să fie pentru dînsul o cauză de 
tristeţă zilnică, dar poate şi un refugiu de partea urîtă 
a accăiui oraş. El a Inţeles foarte bine că en am surprins 
secretul lui, dar nu tni-a zis niciodată nimic. Ba, dim- 
potrivă, aducînd eu vorba de Tincuţa, dîndu-i o foaie 
ce căzuse din portofelul lui, şi pe care era o poezie, el a 
plecat ochii in pămint si a luat foaia, zicind încet: 
«prostii, maman». Eu însă l-am rugat să-mi dea foaia, 
şi ţi-o trimit aci: 


S-aud piraiele cum curg 

In pacea palidei lumine; 

Se umple valea de amurg, 

Iar ni mă duc, gîndind la tine. 


S-aude clopotul la schit, 

Merg pustnicii să se închine; 
Luceafirui a răsărit, 

Iar eu mS duc, gtndind la tine. 


141 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


142 


S-aude buciumul in munți 

Infiorlnd cu lungi suspine 

Tăcerea codrilor cărunți: 

Eu mă lot duc, gîndind la tine...""* 


Astfel urma mai departe aerisoarea. 

Mişcat şi singur, fără să poată cere poveţe de la 
nimeni, Matei rămase pe ginduri. Mihai, care Întot- 
deauna ii fusese simpatic, ii deveni deodată drag, atit 
pentru amorul lui, cit şi mai cu seamă pentru vorbele 
bune ce zisese Saşei. 

Dar starea lucrurilor cu Aglaia se complica. El nu 
mai putea vorbi mătuşe-sei despre relațiunile Aglaiei 
cu Scatiu, fără să dea naştere la tot felul de explicaţii 
şi mai cu seamă fără să amestece pe Tincuţa în intri- 
gile lor. Se hotărî să aştepte. 

Era intr-o duminecă de octomvrie. Timpul se 
schimbase: ploua şi noroiul umplea drumurile de la 
un capăt la altul. Matei avea la dînsul pe Scatiu,cu 
care era în vorbă să-i cumpere caii şi cabrioleta de la 
Otopeanu — cînd, uitîndu-se pe fereastră, i se păru 
că vede pe Micu, legânindu-se beat mort. Nu zise 
nimic către Scatiu, care şedea în fotoliul Iui de la biu- 
rou, luindu-şi cafeaua, ci se uită la omul de pe drum ca 
să se încredințeze de era in adevăr baciul ori nu. El 
era. Matei îşi muşcă buzele de ciudă şi aşteptă să 
plece Scatiu ca să poată da ochii cu Micu: ii venea 
să-l bată. Auzi! sâ se îmbete, el, omul In care îşi pusese 
toată încrederea!... 

De îndată ce Scatiu plecă, îşi trase operechede 
cizme lungi, îşi luă căciulită şi desprinse din cui un 
haramnic, cu care tată-său, în tinereţe, bătea caii 

nărăviţi. Astfel, se duse la arman, drept la lăptărie. 
Aci, nimeni: uşa era închisă cu licăt. Trecu alături, 
la casa văcăriţei. Şi aci părea că nu-i nimeni, dar uşa 
nu era închisă. Se uită pe fereastră şi văzu pe Floarea, 
care se pieptăna. Ea, îndată ce-l văzu, se acoperi pe 
cap cu un ştergar şi-i ieşi înainte. 

— Da' nu-i nimeni la lăptărie? 

— Sărutăm mîinile,  cuconaşule, nu-i nimeni, că 
flăcăii sunt la oi. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Unde-i baciul? 

— Da' cine-l vede, vai de minei 

Matei era încredințat că Micu era înăuntru. 

— Cine-l vede! L-am văzut eu, beat mort. Am să-l 
dau afară, şi pe el şi pe tine, să sparg gaşca asia de 
țiitori şi de țiitoare Z 

— Sâ nu-ţi faci păcatul ăsta, cuconaşule, că dacă 
o hi băut o ţiră mai mult e din supărare, că i-au otră- 
vit clinele, nu i-ar răbda Dumnezeu ! 

— Care cîine? 

— Gîinele ăl mare, cuconaşule. 

— Pe Corcoduş? 

— Păi dar cum. 

Şi Floarea îşi duse mîna la gură, dînd din cap şi 
căinindu-se. 

Matei, care venise furios împotriva baciului, se 
întoarse acasă tăcut, întreblndu-se de nu cumva era şi 
aci mîna Aglaiei. Acasă îl aştepta alte isprăvi de-ale 
baciului. Rezemaţi de stîlpul porţii, doi ţigani riciiau 
cu băţul în noroi. Dumitrache Brabovete, fierarul, şi 
cu fiul său Stoica, ieşit proaspăt din armată, venea 
sâ se plingă că-i bătuse Micu Ia circiumă. Țiganii indru- 
gau o istorie fără de sfîrşit, dîndu-se la o parte unul 
pe altul şi zicîndu-şi: „taci tu, să spui eu". Matei îi 
trimise acasă, făgăduindu le că are să le iacă dreptate. 
Era nerăbdător să afle cum se petrecuseră lucrurile, 
şi chemă numaidecit pe grecul de la han. 

Grecu istorisi că Micu venise de dimineaţă la cir- 
ciumă, văitîndu-se că i-au omorit cîinele hoţii. Era 
bun teafăr, dar plîngea ca o muiere şi striga în gura 
mare că de-acuma moare ji el. După aceea se puse să 
bea rachiu, şi bău pină se îmbată turtă. In vremea 
asta se afla la circiumă şi Dumitrache ţiganul. Cum şi 
ce fel, nu se ştie, Micu dete o palmă ţiganului de-l 
ameţi. 

-e Aşa faci, mă, nea Micule?... zise țiganul ieşind. 
Lumea rîdea de bietul ţigan, care, furios, se duse la 
fiu-său, să se tinguiască. Fiu-său, Stoica, se întorsese 
numai de puţină vreme de la oaste, şi era fodul de 
nu-l mai încăpea pămîntul. Cînd auzi el că s-a găsit un 
„rumân" care să îndrăznească să dea in tatăl lui, allui, 


143 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


144 


soldat întors tocmai atunci de la regiment, se făcu foc. 
Luă pe bătrin de mînecâ şi-l aduse din nou cu el la 
circiumă. 

— Care-i ăla, mă, care a dat in lata? 

^ Oamenii rideau şi făcură eu ochii la baci. Stoica 
veni la el. 

— Mă nea... ăsta, tu ai dat în tata, mă? 

— Păi 

— la mai dă una, mă ! zise elrinjind, ca şi cum ar fi 
vrut să vadă dacă îndrăzneşte uh aşa lucru în faţa lui. 

Micu se sculă în picioare cît era de lung, şi cînd 
aduse din nou o palmă lui Dumitrache, văzu ţiganul 
stele verzi. Stoica se dase la o parte, încruntat. 

— la mai dă una, mă! 

Micu era gata: cîrpi din nou pe Dumitrache. Atunci 
Stoica, supărat, luă pe tată-său de mînică şi-l scoase 
afară, zicîndu-i: 

— Haide, tată, acasă; nu vezi câ-i beat mort? 

In urma lor era un hohot în tothanul. Huiduielile 
şi cîrtieturile însoţiră pe bieţii țigani pînă pieriră din 
ochii lumii. 

„Şi-aşaa muneatu trei scatolţi in locu de una", zise 
grecul, ca morală. 

Matei făcu haz de istorisirea grecului, pe care o 
auzise de prin snoave”. Dar asta nu explica pentru ce 
baciul, care nu bea niciodată, se îmbâtase, şi, mai cu 
seamă, cine-i omorîse clinele. Aşteptă cu nerăbdare 
pină a doua zi, să dea ochii cu el. 

In adevăr, a doua zi, prima persoană pe care o 
văzu, ridicînd perdeaua, fu Micu. El aştepta în curte, 
rezemat de scară. Matei ii bătu în geam şi-l chemă sus 
la el. După citeva minute, uşa se deschise şi baciul 
intră înăuntru. 

— Cu multă plecăciune, bade Mieule. Te-ai trezit? 

El plecă ochii in pămînt, lipit dc uşă, şi nu răspunse 
nimic. 

— Frumoase lucruri faci dumneata 1 te imbeţi ca 
cel din urmă ticălos, şi te pui să baţi oamenii, ha!? 

Micu tăcea. 

— Bine mi-am ales eu în cine să-mi pui încre- 
derea!... Da' n-ai gură să răspunzi? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


ai 


— Ce să răspund, coane? 

— Să răspunzi pentru ce te-ai îmbătat. 

El tăcu din nou. Matei, supărat, il dete afară: 

— Hai, lipseşti din ochii mei. 

Baciu se întoarse încet şi puse mîna pe ivor să 
iasă. Dar, pe cînd ieşea, zise încet, parcă-i era frică: 

— M-aş hi rugat la matale de o vorbă. 

— De ce vorbă? intrebă Matei răstit. 

— Păi, eu m-aş hi rugat să-mi dai drumul, coane. 

— Te-ai supărat dumneata? 

— Dară! sâ mă supăr, zise baciul domol: eu ştiu 
că sunt vinovat. 

— Atunci ce vrei de la mine? 

— Nu mai pot sluji, mi-au omorlt cîinele, s-a is- 
prăvit şi cu mine. 

Era un accent de aşa adîncă descurajare in vorbele 
acele, încît Matei se uită lung la el. 

— tnehide uşa, îi zise. Cine ţi-a omorit cîinele? 

— Nu pot sâ ştiu. 

— Pe cine bănuieşti? 

— Nu bănuiesc pe nimeni: nu pot să-mi vir sufletul 
în păcate. 

— Unde l-au omorit? 

— L-am găsit mort la uşă, coane. A venit de la 
tîrlâ pînă la lăptărie, ca să mă eaute, săracu de el şi a 
murit la uşa mea... 

Aici Micu îşi înghiţi nodul de supărare ce i se urca 
în gît şi-şi trecu mineca sumanului peste ochi. Matei 
se uita la el, mişcat. 

— Şi unde-i cîinele? Aş vrea să-l văd şi eu. 

— D-apoi l-am îngropat, coane... L-am îngropat 
la capătul tirlei, că măcar că nu-i suflet de creştin, 
da-i făptura lui Dumnezeu şi el. 

— Era împuşcat ori lovit cu ceva? 

— Nu, coane, eu zic că era otrăvit, că se umflase 
săracu cît nişte foaie... 

Şi tot chipul lui, de om cu mintea întreagă, era 
parcă întors pe dos, demită şi durere. Matei se îmblînzi 
de tot. 


145 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


146 


— E foarte cu putinţă să fi fost otrăvit: o să cer- 
cetăm cine a putut să-l omoare şi-ţi făgăduiesc să 
răzbun pe bietul Corcoduş. 

Micu da din cap, tăcut. Părea sceptic, cum sunt 
toţi ţăranii, cind e vorba de dreptatea boierului. 

— Ce fel, n-ai încredere in vorba mea? 

— Ba am, coane — da' de-acumapentru mine tot- 
una este. 

— De ce? 

— Aşa; mi-a murit cîinele, mor şi eu. 

Matei Be uită lung în ochii lui: era treaz şi tocmai 
de aceea expresia de durere şi descurajare ce se citea 
în ei îl atinse mai mult. 

— Micule, vino-ţi în simţiri. Ce are a face moartea 
unui cline cu viața ta? 

— Coane, are a face, că eu îl crescusem de mititel. 
Mi-l adusese bietul boier, Dumnezeu să-l ierte, de la 
nişte mocani din Bărăgan, de cînd n-avea nici ochi... 
Şi eu m-am trudit cu el, l-am hrănit cu lingura ca 
pe un copil, l-am tămăduit de cîte alea toate, şi-l 
făcusem hiară sălbatecă, nu ciine. Cind l-am dat la 
lup, alergam cu ol in urma balticului, casă-l deprind, 
pină cine ştie unde, de era să ne măninee intr-o iarnă, 
şi pe mine şi pe el. Apoi, cînd i-am pus cheptarul, piii... 
omora lupul din fugă, coane; cade se izgheacu cheptarul 
in el, îl da la pămînt şi ilumplea de singe cu cuiele... 
Mare lucru am cherdut, coane, mare lucru!-.. încal- 
că despre mine, ce să mai zic?... Că eu mă duceam 
cu el şi-n gură de şearpe, şi cînd era Corcoduş la oi, nu 
mai aveam grije de nimic. Că de m-aş hi culcat în 
mijlocul pădurii, ori cu uşa vraişte, eu habar n-aveam, 
că el, crişu, făcea de patraulă. 

îşi ridicase fruntea în sus, ca un om care istori- 
seşte izbinzile unui erou.Cînd se opri, giflia de oste- 
neală şi de inimă rea: 

— Acu, tar' de ciine, ce mă fac eu?... 

— Creşti un altul. 

— Dară!... să mai găsesc eu un ciine ca el!... 

Şi vorba „ca el" părea că se raportă la un căpitan 
mare sau la un frate iubit. 


15 


20 


25 


so 


40 


10* 


— Da' cum să nu găseşti! îți port eu de grijă: o 
să mă duc la Irimia Mocanu, la Şindrilita; şi ți-aduc 
unul, c-am auzit că are o prăsilă de clini, de s-a dus 
vestea. 

Baciu da din cap, nemîngîiat. 

— Grede-mă, Micule. Să vii cu mine să ţi-l alegi 
tu singur. 

— S-a sfîrşit cu mine, coane: mi-a omorit clinele, 
mă duc şi eu. 

Ideea asta fixă nu i-o scotea nimeni din cap. El 
părea că se supune unei fatalități oarbe, care legase 
soarta lui de viața cîinelui. 

— Bine, baciule, da' începi să fii copil: glndeşte-te 
că chiar de ar fi îmbătrinit la uşa ta, tot el era să 
moară înainte şi tu peurmă,căaşa e lăsat de Dumnezeu, 
ca omul să trăiască mai mult şi cîinele mai puţin. 

Micu nu mai zise nimic, ci rămase tăcut lîngă uşă, 
ca mai-nainte. Matei se gîndea în ce chip să-i vorbească 
mai bine ca să-l convingă că nu are dreptate. Se uită 
la el mai lung, dar trebui să se încredințeze că nu era 
de scos la cale cu baciul. 

— Şi ce vrei de la mine, Micule? 

~ Apoi m-aş ruga de matale să-mi dai drumul, 
coane. 

— De ce, măi băiete? 

El işi mototolea o pulpană a sucmanului, parcă i-ar 
fi venit mai greu decît orice să se despartă de stăpînul 
lui. 

— Eu ştiu c-o să mor în curînd, coane, şi aş vrea 
să-nchid ochii la bîrlogul nostru. 

Matei se foi pe scaun, nemulţumit, şi după aceea 
se sculă in picioare şi Începu să se primhle prin casă. 
Apoi s-apropie de el şi-l atinse cu degetul de braţ. 

— Ia ascultă, Micule: eu poate m-oi fi iuţit vreo- 
dată la vorbă şi te-am supărat fără să vreau. Dar socot 
că tu mă cunoşti bine, şi de acum şi de altă dată. Sun- 
tem tovarăşi vechi, bre, şi mi-ar veni greu samă despart 
de tine... Mai gîndeşte-te pină mîine. De ţi-o Ii de 
ducă cu holărîre, vino de mă vezi şi-om pune lucrurile 
la cale cum e bine. 


147 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


XXI* 


După ce baciul ieşi, Matei se gîndi să se ducă Ia 
Irimia Mocanul şi să aducă un căţel lui Micu, ca să-l 
îmbuneze. Aşa şi făcu. Zise să-i puie caii şi, cu tot 
noroiul ce era, porni la Şindrilita. Pe drum se gîndea 
la vorbele baciului; ce înrîurire aveau chiar asupra 
lui!... Oare ce să fi fost Ia mijloc? O simplă rătăcire 
a unui suflet plin de credințe greşite, sau intuițiunea 
unui fapt posibil, a cărui împlinire se lega de oarecare- 
împrejurări din viaţa reală?... Oare să nu fi fost vreo 
temere ascunsă de Stingă, bărbatul Floarei, sau de 
niscaiva ciobani, sau de Eftimiu?... Atîtea Intrebări 
ce rămîneau fără răspuns. Poate din toate era cite ceva 
adevărat. Moartea cîinelui părea că apropie împli- 
nirea unei nenorociri inevitabile. 

Dar timpul trecea fără ca bănuielile baciului să se 
împlinească. Tăcut şi tot cu inima rea, Micu se îndu- 
plecase să rămîie la Matei; dar parcă nu mai era omul 
de mai-nainte: petrecea serile de iarnă in tinda lăptă- 
riei, la un foc de vreascuri şi tizic, rezemat de perete 
şi cîntînd alene din fluier. Căţelul adus de Matei, pe 
care negreşit că-l chema tot Corcoduş, dormea pe o- 
mină de fin, lîngă el. începea să-i fie drag, ce-i drept, 
dar nici nu se încerca să-l apropie în minte de celălalt: 
„departe-i griva de iepure", zicea molcom, celui ce l-ar 
fi întrebat. Copilăria lui Corcoduş, răposatul, era plină 
de legende extraordinare: Corcoduş nr. 1 muşcase de 
deget pe un cioban incă de cind navea dinţi; Corcoduş 
nr. 2 era un căţel liniştit, cam tontolog, cu labe late, 
care nu se zdruncina cu firea decît cînd vedea stra- 
china cu lapte. în toate zilele îi deschidea botul, ca să 
vadă dacă are negru sub cerul gurei; avea negru, dar- 
ce folos, că nu era rău de loc... 

Cu Floarea, lucrurile mergeau mai greu: i se făcuse- 
silă de ea, şi nu-i mai vorbea decît cind avea cîte ceva 
de cusut ori de dres. Ea ofta, cind mai avea vreme şi 


* [n ediţia 1922 numerotarea capitolului a fost omisă, dintr-o. 


eroare tipografică; capitolele următoare sînt Insă numerotate corect 
(n.ed.). 


148 


10 


15 


20 


25 


30 


40 


smîntînea putineele cîntind eu viersul ei pițigăiat: 
„las! să vie, domnul ştie, calea-n trandafiri să-i fie", 
şi oprindu-se in mijlocul vorbei ca să dea intr-un ciine: 
„to, cotei, 'ză-te focu!" 

în împrejurările astea trimise Matei pe baciu la 
Călăraşi să eumpere nişte leţuri, ca să facă din nou 
perdeaua oilor. 

Baciul plecase cu carul cu patru boi, de cu noaptea, 
ca să aibă vreme să se întoarcă chiar în seara aceea. 
Matei, ca să nu-l trimită singur, poruncise ca unul din 
argații din curte să-l însoțească. 

Pînă a doua zi dimineaţa, carjl nu se întorsese. 
Neliniştit, Matei întrebă de numele argatului care era 
la drum cu Micu, dar nu-l putu afla. 

Tocmai atunci îi aduseră o scrisoare de la Saşa, 
prin care dinsa se ruga de el să nu se supere că întirziază 
atita: Mihai se deprindea greu. cu Parisul şi ea nu putea 
să-l lase singur aşa de repede. Şi în această scrisoare, 
ca în toate, ii vorbea de fericirea ei, deplină, desâvlr- 
sită, de planurile ei, cum avea să schimbe casa; 11 
întreba, glumind, de dulcea Aglaia, de conu Dinu, 
de surori, şi, mai cu seamă, de Tincuţa; ce zicea Tin- 
cuţa? cum trăia Tincuţa? era tristă?... Matei îşi 
mărturisi că nu prea seglndisela asta, şi îşi făgădui 
să observe pe fată mai de aproape. Se puse să răspun- 
dă Saşei, şi astfel veni vremea namiezului, fără să 
se mai ocupe de baciu şi de carul cu leţuri. Dar, cu 
toate că mintea lui era prinsă de imaginea Saşei şi 
de viaţa lor viitoare, pe al doilea plan al conştiinţei 
trenura grija de ceea ce se putuse Intimpla lui 
Micu. Cînd se uită la ceasornic şi văzu că era aproape 
unu, sări de pe scaun şi se duse singur să întrebe 
de sosise baciul. Aglaia părea şi ea foarte mirată de 
această intîrziere, pe care nu şi-o putea explica. 


— Să fi băut undeva, la vreo circiumă... parcă 
nu-mi vine să cred, zise dinsa. 

-— Da' de unde baciul nu bea, răspunse Matei 
preocupat. 

Dînsa il privi pe sub sprincene, zîmbind ironic. 
El pricepu înţelesul rîsului ei, dar îi fu silă să mai 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


150 


lungească vorba. Chemă pe un vătaf şi ii zise să înca- 
lece numaidecit şi să plece spre Călăraşi, înaintea 
baciului. Omul plecă pe loc, iar el, neliniştit, ieşi pe 
jos şi se duse la arman. 

Printr-o pornire firească se gîndi la Floarea. O 
găsi trebăluind prin casă, îmbrăcată cu un cojoc fără 
mîneci, sprintenă şi parcă chiar cam înghimpată. 
De îndată ce-l văzu se spăşi şi-i ieşi înainte. 

— Floareo, s-a întors baciul? 

— Da' gîndesc că s-a întors, coane, că-i plecat de 
ieri de dimineaţă. Nu-i la curte? 

— Nu-i. 

— D-apoi o veni el. 

— Trebuia să se-ntoarcă de aseară. 

— l-auzi, bată-l crucea; i-a abătut de dîrdora 
însurătorii... 

Vorbele astea fură zise într-un chip aşa de ciudat, 
încît dezvăluiră în mintea lui Matei o întreagă stare 
de lucruri: cura baciul prinsese vorba lui de al 
însura în nume de bine, cum, sătul de Floarea, îi 
zisese se vede să-l lase in pace, cum femeia îl cicălisc 
şi ii spusese că boierul vrea să-l însoare, şi aşa mai 
departe, o mulţime de secrete sufleteşti se dau pe față 
printr-o vorbă. Matei se uită la dînsa. cum se rezemase 
de un stî.lp al prispei şi privea într-aiuri pe cîmp. 

— Ei, şi dacă s-o-nsura, ce-ţi pasă ţie...? 

— Da' însoară-se, dare-ar dracu-n el, că doar nu 
i-oi mai coase zdrenţele... 

— Vezi bine, tu ai bărbatul tău si nu se cade să 
coşi zdrenţele la alţii. 

— Da' gîndeam să-i fac un pustiu de bine. 

— Prea mult bine nici lui Dumnezeu nu-i place, 
Floareo. 

— Păi, adevărat, coane. 

Tocmai atunci trecea pe drum un cioban străin, 
călare pe un măgăruş atît de mic, încît omul lovea cu 
picioarele de pămînt. El se opri în dreptul porţii şi 
făcu seron cu bita să vie cineva spre dînsul. Floarea 
alergă la poartă. Matei, nerăbdător, se luă după 
dinsa. Ciobanul istorisea că a întilnit pe drumul 
Călăraşilor o căruță cu leţuri, dejugată, ce sta acolo 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


din zori de ziuă, cînd trecuse el de la stăpinu-său, şi 
pină acum, cind se întorcea. Il lIntrebară dacă n-a 
văzut şi pe baciu Micu, pe care trebuia să-l cunoască. 
Ciobanul răspunse că n-a văzut pe nimeni. Şi îşi căuta 
de drum. 

Matei se duse în grabă acasă şi zise să-i puie caii. 
Sări în trăsură chiar de la grajd şi porni pe drumul 
Călăraşilor. Deşi caii se duceau în goană, lui i se părea 
că nu se mişcă.Felde fel de ginduri îi veneau în minte: 
ba că l-au omorît hoţii; ba că s-a întilnit cu Stingă, 
bărbatul Floarei, care-i purta de mult sîmbetele; ba 
că prepusurile lui asupra Aglaiei şi a lui Nae se împli- 
neau tocmai acum... In sfîrşit, după vreo trei sferturi 
deceas, ajunse lacăruţă. Aci toate lucrurileerau în şar- 
tul lor; Jeţurile legate cu două Irînghii, aduse pînă la 
inima carului, erau la loc, fără să lipsească unul; boii, 
dejugaţi, avuseseră cîte o mină de fin; nu lipsea nimic, 
nu se vedea nici o urmă de luptă... Atunci, ce se întirn- 
plase? Toţi înălţau din umeri. Vătaful, care venise 
călare, căina bieţii boi, că nu fuseseră adăpaţi de o zi 
si jumătate, şi îi înjugă să pornească înainte: de om 
nici un interes. 

— A fugit, bată-l Dumnezeu... 

Părerea asta o împărtăşi şi vizitiul şi în curînd 
toată luraea din curte nu mai vorbea decît de asta. 
Unii istoriseau că a furat bani de la boier, alţii că se 
apucase de beţie, iar alţii că înnebunise: 

— Vezi dumneata, ceasul rău: de nu-i murea cîi- 
nele, el nu-si lua lumea in cap, zicea o ţărancă din 
bucătărie. 

Matei era cel mai impresionat dintre toţi. El ştia 
bine că nici bani nu-i furase baciul, nici nebun nu era, 
ci că sufletul lui, Inzestrat de natură cu o putere de 
simţire ce trecea peste starea lui umilă de slugă, fusese 
zdruncinat din temelii prin moartea cîinelui. Firea lui 
meditativă, fatalistă, ca a tuturor ciobanilor ce au 
copilărit cu oile pe virful munţilor, văzuse, în moartea 
celui mai bun al lui prieten, un semn rău, şi, ca să 
scape de urmărirea gîndurilor triste, plecase în lume. 


El era sigur că, dacă nu murea undeva, erasă se întoarcă. 


151 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


După cîteva zile de aşteptare ţi de căutare, fără 
vreun spor, se puse să scrie toate acestea Saşei, istori- 
sindu-i de demult, cum venise baciul Ia dinşii; cura 
trăiseră ei, băieţandri, împreună; cite amintiri îi 
legau; cît era de cinstit; ce suflet de mare poet pusese 
natura în forma aceea umilă. Şi, scriind, ii curgeau 
lacrămile şiroaie, şi trebuia să-şi ţie batista deasupra 
scrisorii ca sâ nu o umple de picături. După moartea 
mame-sei, aceasta era a doua mare durere a lui. Chipul 
cum plecase Micu, fără o vorbă, fără un semn de părere 
de rău, îl indigna ca pe un copil; dar tot el singur se 
îmbuna, zicindu-şi că poate nu avusese curaj să-i vor- 
bească despre asta. Şi cu cît se gindeamai mult, cu 
atît mai dragă ii era firea baciului, modestă, blinda, 
cu aplecare către tot ce era tainic şi depărtat în natură. 
Işi aduse aminte de noaptea ce petrecuse cu dînsul, pe 
virful şirei de paie, precum şi de vorbele lor rostite cu 
faţa Ia cerul stelat, şi râmase cu condeiul în mină, prins 
de iluzia depărtării luceafărului, pe care baciul i-l 
arăta înecat în fundul spaţiului. Apoi işi aminti de 
mustrarea ce i-o făcuse din pricina legăturii lui cu 
Floarea, şi ii veni un dor ciudat de a vedea pe văcărită, 
încheie scrisoarea rugind pe Saşa să se intoarcă mai 
curînd, fiindcă el se simţea singur, din cale afară trist. 
După aceea ieşi şi se duse să vadă pe Floarea. 

Cind ajunse la arman, ea tocmai punea lacătul la 
lăptărie. 

— Ce faci, Floareo? 

— Sărutăm mîinile, coane, ia, cu treabă. 

— Ai zor mare? 

— Ba n-am nici un zor. 

— Ia deschide, te rog. 

Ea deschise din nou şi intră cu el înăuntru. Matei 
ştia foarte bine ce rămăsese pe urma baciului, dar, ca 
să mai vorbească de el, şi ca să vorbească cu ea, se 
uită cu de-amânuntul la toate. în tinda îr.căp&tceie 
stau de-a lungul pereţilorpulinicicu brînză şi teancuri 
de caşcavaluri, peste care erau aruncate scurgători, 
şervete de pînză groasă, un căuş, nişte teascuri... 

—Floareo, da' asta nu îngheaţă iarna aici? 

— Ba or îngheţa, coane... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Unde le ţinea Micu? 

— Apoi, ştii matale, cind ii om viu in casă, mai 
dezgheață pereţii; dar într-o casă pustie, ce-i faci?... 
El le mai ţinea şi in gîrliciul beciului. 

— Să le punem şi noi tot acolo. 

— Cum îi porunci matale. 

Matei se mai invîrti prin tindă şi.apoi rămase lo- 
cului, încrucişîndu-şi braţele, dind din cap: 

— Cura m-a lăsat el pe mine! 

Floarea işi găsise de treabă şi se puse să răsucească 
o putină, ca s-o ducă Ia loc. 

— Tu n-ai auzit nimic de el? 

Ea, cu ochii in fundul putinei, răspunse: 

—Sâ-l ia dracu !... 

Dînsul, mirat de vorbele ei, o întrebă din nou: 

— Da' parcă voi erați dintr-un sat — de ce vorbeşti 
aşa de el? 

— Dintr-un sat suntem noi, d-apăi... 

— D-apăi, ce? 

— la, îi abătuse de însurătoare, coane, se îmbui- 
base de ghine, şi s-a dus să-şi vire capul la stăpîn. 
Las! c-o vedea el pe dracul... 

— Şi-a luat lucrurile ce le avea la mine? 

— D-apăi parcă ce avea! Două, trei zdrenţe şi 
iţarii de pe el. 

— Da' ce făcea cu banii? 

— Banii, mult puţin ce avea, li trimetea la alde 
niaică-sa, să-i plătească dările pămintului şi să trăiască 
şi ea. 

— Are pămînt? 

— Avea o corhană stearpă şi vreo cinci iede, d-apăi 
cine ştie ce s-o hi ales de ele. 

Toate acestea erau zise cu căutătura în pămint 
şi cu un aer serios şi trist. Matei ar fi vrut s-o vază 
mai sentimentală, mai aprinsă, cum citise el In căr- 
tile ce se ocupă de țăranii noştri. 

— Bine, ţie nu-ţi pare rău c-a plecat? 

— Şi de-mi pare şi de nu-mi pare, tot atîta-i. 

Şi mai mult nu fu cu putinţă să scoată de Ia dinsa. 


153 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


14 


„Ce ființe ciudate şi totuşi interesantei gîndi el, 
şi cît sunt de departe de felul cum le-au zugrăvit 
nuveliştii noştri i"'*... 

Se întoarse de la Floarea înapoi cu un sentiment 
de descurajare sufletească, de gol, pe care vremea 
de-afară, cu pomii desfrunziţi şi cerul împodobit de 
nori, il mărea şi mai mult. Intră acasă. în odaia lui, 
focul se stinsese. Se aşeză într-un fotoliu, şi rămase 
astfel cu miinile duse la gură. Frigul îi şerpuia 
prin vine, dar parcă nu se simţea în stare să se scoale 
şi să cheme. îşi aduse aminte de o cameră rece din- 
tr-un otel de la Pisaşi ise părucă vedeapaturburată 
a Arnului curgîndu-i pe dinainte. Cum trece timpul!... 
Ce-o fi făcînd Saşa!... începea să se întunece... O 
muscă blzîi greoaie prin aer şi se izbi cu capul de 
oglindă. El văzu, ca prin vis, un punct negru căzind, 
dar dincolo de fața oglinzii, şi tot acolo, spaţiul din 
odaie, reprodus în slaba lumină a zilei. Ce departe 
i se părea un cadru de perete văzut în oglindă! Albul 
şi negru] din el alcătuiau un cap de călugăriţă. Dacă 
închidea ochii mai mult, călugăriţa se prefăcea într-o 
biserică gotică; cînd îi deschidea, biserica redevenea 
călugăriţă. Şi aşa, un freamăt de memorie li cînta în 
minte rugăciunea celor patru popi, în mijlocul cimpului, 
cind cu venirea sfintei. Dar picătura de aghiazmă 
de pe gltul Saşei!,.. Ce Incintătoare era Saşa în ziua 
aceea, aşteptîndu-l. în clarulobscur al odăii, i se 
păru că o vede, gingaşe şi surizătoare cum era atunci; 
vedenia aceea lua forme hotărîte, venea spre dînsul, 
i se aşeza pe braţe şi îşi lipea capul pe umărul lui. 
Ce fericit se simţeai... 

O femeie intră cuo lampă aprinsă şi cu o depeşă. 
Saşa se întorcea. 


XXII 


De la plecarea ţăranilor din bătătura lui Tănase 
Scatiu, cind eu citaţia, se urmaseră mai multe înfățişări 
la tribunal, în care obştea sătenilor se apăra cu dispe- 
rare împotriva pretențiilor arendaşului. Dar judecata 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


procesului se amina mereu. Tribunalul hotărîse „o 
descindere la faţa locului" ; ea fusese fixată, la-nceput, 
mai pe vară, dar fusese aminată din cauza morţii 
unui judecător. Acum, în fine, venise vremea să se 
împlinească „descinderea"!. 

Tănase Scatiu trecuse prin multe judecăţi: el ştia 
rostul proceselor pe dinafară. Nu-i dase Dumnezeu 
„gură", zicea el, că altfel nu-i mai trebuia lui advocaţi. 
Dar, ca oamenii cari nu au încredere in doclori cînd 
sunt sănătoşi, iar cînd îi doare un deget cheamă patru, 
Scatiu aştepta pe judecători cu advocatul lirgă el. 

— Nu doar că el ştie mai mult decit mine, da' ia 
aşa, de-o parigorie. 

Advocatul Iui venise de cu seară şi trăsese in gazdă 
la el, adueîndu-i in acelaşi timp şi o trăsură încărcată 
cu mezeluri, icre negre, salamuri, şunci, limbi, ţuică, 
făină, un vin... mă rog, un vin de Golul Drincei, şi 
s-a isprăvit. Advocatul, cam mirat, aduse toată băcă- 
nia asta, dar îi spunea că nu crede că judecătorii să 
tragă în gazdă la e] şi mai cu seamă să întindă masă 
mare, în Imprejurările în care veneau. Tănase îl 
privi spanchiu, ca cineva care ar zice: „Cîţi am păscut 
eu ca d-ta!", apoi trimise de chemă pe primar. 

Advocatul iu foarte mirat cînd văzu hurii:d un 
fel de omuşor păros, scund, piţigăiat, cu o barbă 
neagră tăiată roată împrejur, îmbrăcat nemţeşte, cu 
tocuri duble la încălțăminte, ca să pară mai inalt, 
şi vorbăreţ, şi istet... 

— Bună seara, d-le Aronovici. 

— Bună seara, d-le Tănase. 

— Ce mai e nou? 

—Apăi... tot alea şi iar alea: noroi, ploaie, — 
mizerie goală. 

— Ce se mai petrece prin Europa?... 

Scatiu, care trata pe Aronovici cam peste picior, 
făcu din ochi către advocat. 

— Ce sâ se petreacă?... Burghezimea se ingraşe pe 
spinarea săracilor. Am citit că irlandezii vor să Inzes- 
treze pe Parnell” al lor; aşa martir m-aş face şi eu. 

— Vrei o dulceaţă? 

— Vă mulţumesc, cu plăcere. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


156 


— Ştii că d-l primar este socialist, zise Scatiu 
către advocat, cînd nu se poate duce la Brăila să-şi 
facă chefurile. Ia şezi. Mă duc să zic să-ți aducă o 
dulceaţă. 
^ El îşi puse pălăria în virful unui baston strimb 
şi o rezemă de un scaun. Apoi scoase tabacherea de 
tinichea şi făcu o ţigară. 

— Aşa mă supără d-l Tănase. D-nulesteun „aucat" 
în procesul cu obştea? 

- Da. 

— îmi pare bine... A ajuns ţăranul să ţi se urce 
în cap. Mă rog, acu eu, că trăiesc cu ei de atîta 
vreme, pot să-ți spun, că ți se urcă în cap. Ţi se urcă 
în cap, d-le!... 

Scatiu intră repede, strîngînd din umeri. 

— la ascultă, primarule, ştii că mîine te calcă 
judecata? 

— Apoi atîta „ni" mai lipseşte... „Ni-"aspus,„vătau"! 

D-l Aronovici nu prea se avea bine cu unele 
cuvinte româneşti; mai cu seamă trăia rău cu litera „v" 
între două vocale. 

Domnia-sa se sculă de unde se afla şi veni spre 
Scatiu înălțînd din umeri. 

— N-am sfanţ!... 

— Asta n-ar fi nimic, că ţi-aş da eu: dar socotesc 
eă e prea mare „deranj" să întinzi masă mare pentru 
cheful tribunalului. 

—Ba de ce? Numai să am ce le da, că altfel... 

El auzise pe Scatiu că i-ar da el parale, şi nu ştia 
cum s-o dreagă, ca să ciupească ceva. 

— Ia ascultă, zise Scatiu, pareă era vorba să te 
duci la Brăila. 

— Cu ce dracu să te duci?... 

— Ce-ţi pasă, numai să pleci mîine în zori. 

— Plec chiar acu. 

Şi se sculă, cu un gest comic, parcă ar fi fost gata 
sase urce în vapor chiar atunci. Scatiu îl chemă într-o 
odaie alături să-i dea ceva parale, şi pe drum îi zise: 

— Spune şi ajutorului dumitale să nu găzduiască 
pe tribunal, că nu-i dator... Tribunalul să-şi aducă 
merinde, dacă ii trebuie. 


20 


25 


30 


35 


40 


După ce Aronovici plecă, Scatiu se întoarse in 
odaie la advocat, se apropie de el, închizind din ochiul 
sting şi zicîndu-i: 

— înţelegi dumneata!... Ăsta-i primarul ales de 
mine. Ce-a băut şi ce-a mîncat!... 

Apoi începu să istorisească toată pâtărania lui 
Aronovici: cum fusese sergent în armată, cum se 
încurcase c-o femeie măritată şi o despărţise de bărbat, 
cum venise la un peticei de moşie cel avea acolo, 
cum era veşnic fără lescaie etc. 

— Mi l-am ales primar... Mă ţine vreo mie de 
franci pe an, dar halal!... Ehei Dumneavoastră gln- 
diți că numai aşa se face agricultura I... Trebuie 
muncă domnule ! Să ştii să chibzuieşti toate, că ţăranul 
în ziua de azi e mai şiret decit boierul... 

Advocatul păru a zice întru sine că e greu, mai 
ales cu asemenea prubă de boier — dar se mulţumi 
a zîmbi şi a nu răspunde. 

După cîteva minute intră şi cîrciumarul, un japlan 
de om pină la podele. 

— Bună seara, Chirule. 

— Sărutăm mîinile,  nasule. 

— Te chemasem la socoteli, dar văd că astă-seară 
n-avem vreme. Mai ai din ale băcăniei?... ori s-a dus 
tot?... că parcă primiseşi puţin lucru. 

Tănase Si vorbea întors spre el cu spatele, dar 
finu-său, Chiru, care fusese hoţ de cai (şi se bănuia 
că şi acum se mai ocupă cu astfel de afaceri), îl plănuia 
după întrebări şi pricepu unde vrea s-o aducă „alde 
naşu-său”. 

— Apăi, ce să mai am nasule, că o litră două de 
pastrama, cît am adus, s-a mlncat în casă. 

Tănase începu a ride şi a clipi din ochi advocatului. 

— Ad-o mai domol, Chirule, că nu te-ai fi făcut 
papistaş să mănînci carne în postul Crăciunului. 

Chiru mustăci şi se foi în zăbun. 

— Da'bate-i-ar Dumnezeu de băcani, că dacă ai 
căuta ghine, niei nu dai de carne în pastrama lor, 
aşa-i de uscată şi de slabă. 

Scatiu se prăpădea de ris. 


137 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Zi: paBtramă de post? 

— Apăi, ce mi-e caraeateța, ce mi-e pastrama lor... 

— Zi, ru mai ai... 

— Nici o crestătură. 

— Da* de-ale mîncării, altminterea? 

— N-am fir de nimic. 

— Zi, de-o veni tribunalul, tufă? 

Chiru înălță din umeri a gol. Tănase păru a-şi lua 
aerul grav şi a se gîndi: 

— Apoi bine, Chirule. Rămînem înţeleşi aşa: 
dumneata n-ai nici de unele... Tribunalul să-şi caute 
de mlncare in altă parte. 

Pe cînd deschidea uşa să iasă, Chiru zise: 

— Aş avea o vorbă cu matale. 

Scatiu se sculă numaidecit şi se luă după el în sală. 

— Cum te duci matale mîine la cîmp? il intrebă 
încet şi misterios circiumarul. 

— Da' de ce? 

— Apă... eu aş zice: matale să nu te dai jos de pe 
cal. 

— Da! ce este? 

— Nu-i nimic... da-i mai bine aşa. 

Scatiu, care ştia ce vrea să zică o vorbă de-a Iui 
Chiru, îi făgădui să nu se dea jos. 

— Şi mai mă rugam de nişte belerturi, zise Chiru. 

— Da' ce-i? intrebă Scatiu, a mai căzut ceva? 

Chiru se scarpină în cap. 

— Apăi tot mai chică cite o gloabă. Au venit nişte 
flăcăi despre Rlmnic cu juncani. 

— Du-te la primar, pină nu pleacă, şi spune-i că 
vii de la mine, să-ţi dea trei bilete. Haide !... 

Circiumarul ieşi, iar Tănase se întoarse în casă. 

Şiretenia biletelor era următoarea: de cind Chiru 
se lăsase de a mai fura vite, în urma unei straşnice 
bătăi ce mîncase de la țărani, se îndeletnicea cu vîn- 
zarea vitelor furate de alţii, de prin alte judeţe. Pentru 
aceasta însă îi trebuia bilete de Ia primărie, cu care 
să poată duce pe la „bîlciuri" caii furaţi. Aronovici îşi 
avea partea lui de zeciuială, iar Scatiu, care multă 
vreme luase şi el de-a dreptul parte la cîştig, se mulţu- 
mea acuma numai cu cîte un cal ori un bou, pe care îl 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


plătea un galben ori doi, îl Iniiera cu fierul lui şi-l 
trimitea la suhat ori la heighelie. 

Astfel se puseră lucrurile la cale pentru a doua 
zi. 

Pe Ia vreo 11 ceasuri dimineața, sosi, în adevăr, 
a doua zi, o birjă cu patru cai, In care preşedintele 
şi supleantul tribunalului, însoțiți de ajutorul de 
grefier, se transportau la fața locului. Birja se opri 
în fața primăriei, unde erau deja adunați mulți locui- 
lori, cari, cu căciulile în mină, stau pe prispă în picioare. 

Magistraţii se deteră jos, zgribuliți de frig, plicti- 
siți de drum şi morți de foame. Ajutorul de primar 
veni în fugă să deschidă „canțelaria", dar oamenilor 
legei nu le ardea de formalități. Ei întrebară de 
„ceva de mîncare". De mincare, tnfă.  Preşe- 
dintele era bărbat în vîrsta, însurat, cu tabieturi, fiu 
de oameni de rînd, ajuns prin munca lui.. Supleantul 
era tînăr, fost prin străinătate, de familie bună, dar 
îmbrăcat cam pirpiriu. Pe cînd d-l preşedinte de-abia 
se foia intr-o şubă de-a lui socru-său, moşier din Călă- 
raşi — junele supleant strîngea din spete în paltonaşul 
său de bonjurist, si tot întindea o tabachere de argint 
ajutorului de grefă, care apuca ţigara cu vîrful unghi- 
ilor sale de copist de carieră, sprijinindu-şi manşetele 
în degetele resfirate. După o scurtă chihzuire, preşe- 
dintele spuse ţăranilor să plece la cîmp, iar el se sui 
în trăsură, împreună cu supleantul şi ajutorul, şi se 
duseră la circiumă să îmbuce ceva. Caii birjarului 
de-abia mai mişcau trăsura prin noroiul din sat. 
Birjarul spera să tragă la arendaş, ca de obicei, unde 
găsea orz degeaba pentru cai, mincare şi vin bun 
pentru el; de aceea bombănea pe capră, înjurînd. 
La circiumă, Chiru primi pe domnii magistrați foarte 
cu supunere, dar fără fir de mîncare, „căştii matale, 


în post, noi trăim cu fasole, cu una, cu alta, cum dă 
Dumnezeu", dar pofti pe boieri să tragă la curte. 
Magistraţii iar se chibzuiră. Preşedintele, cu mai 
multă experienţă, n-ar fi vrut să se ducă la arendaş, 
deoarece era „parte interesată", dar supleantul, mort 
de foame, se îndreptă repede spre trăsură: 


10 


+15 


20 


25 


30 


40 


160 


— Ia lasă, mon crier; ce, o să-mi vind eu conştiinţa 
pentru un dejun? Hai să mîncăm la el, şi dacă n-o 
avea dreptate, îl radem. 

Această argumentare a unei conştiinţi curate 
(şi a unui stomac gol) birui frageda rezistenţă a pre- 
şedintelui. Birjarul se Indreptă spre curtea arendaşului 
(şi de astă dată caii dau mai bine in ham) şi astfel 
mezelurile aduse de advocatul lui Scatiu Işi găsiră 
fireasca lor întrebuințare. 

Magistraţii mîncară eu măsură şi destul de repede, 
dar mîncară la Tănase, parte împricinată; ieşiră la 
clmp fără el, dar în trăsura lui şî cu advocatul lui. 
Cît despre Scatiu, el venea in urma trăsurii, călare 
pe bidiviul cu care făcea curte Tincuţei, încălțat cu 
nişte botfori ce-i treceau de genunchi, şi pe cap cu o 
căciulită de pielicică de oaie, foarte tîlhărească. Era 
radios şi din cind în cînd făcea eu ochiul advocatului. 
Acesta, om de omenie, întorcea capul, fiindcă simţea 
că judecătorii erau jenaţi. 

Pe drum întilnirâ mai multe pilcuri de ţărani, 
care nu se prea dau la o parte. Vizitiul lui Scatiu 
mina bine, dar era noroi şi zgomotul trăsurei nu împie- 
deca glasurile ţăranilor de-a ajunge pînă la preşedinte. 
Ei, după cum spuseseră de eu vară, nu voiau să calce 
judecata pe păminturile lor. Astfel, între grupuri 
de săteni nemulțumiți, trăsura ajunse la o viroagă, 
plină de apă, peste care era un podeţ. Aci, la capătul 
podului, vreo zece oameni stau înaintea cailor. Vizi- 
tiul strigă la ei să se dea la o parte. 

— Nu se poate, domnilor!... ziceau ei. N-are ce 
căuta judecata pe locurile noastre. 

Preşedintele se sculase în picioare şi căuta să le 
vorbească; dar, pe cind parlamenta din trăsură, Scatiu 
trecu ca fulgerul pe lingă ei, repezind calul asupra 
țăranilor cu atîta furie, încît rupse rîndurileşi trecu, 
iar vizitiul dete bici cailor. în urma lor, locuitorii 
strigau şi amenințau, alergînd cit ce puteau. Gluma 
se ingroşea. 

Cînd ajunseră la movilă, unde era locul în contes- 
taţie, îi aştepta jumătate satul. Cei ce alergaseră In 
urma trăsurei soseau şi ei gifiind. Preşedintele se dete 


"eeft 


10 


15 


20 


30 


35 


jos şi se duse in mijlocul țăranilor cu pasul sigur şi cu 
capul sus. 

— Bună vreme, oameni buni. 

Lumea se dete la o parte, dar nimeni nu răspunse. 
Preşedintele se Invîrti împrejur, ca un actor, şi se 
uita spre cei sosiți. 

— Ce estef întrebă el; ori credeţi că am venit cu 
execuţie la dumneavoastră?... Liniştiţi-vă: noi venim 
numai ca să vedem de partea cui este dreptatea. 

— Dreptatea o să hie de partea ciocoilor, zise 
Lefter, cel cu ura împotriva lui Scatiu. 

— Păi aia-i ştiută, adăugară mai multe glasuri 
deodată. 

—Să nu-i calce chiciorul pe 
strigă Lefter. 

— Să plece de-aici hoţul! întăriră alţii. 

Preşedintele voi să mai vorbească, insă fu repede 
înconjurat de toate părţile. 

— Domnule judecător, să poftiţi in trăsură. 

In acelaşi timp, mai multe braţe il luară pe sus. 

— Să nu puneţi mîna pe mine, strigă preşedintele. 
Atunci Scatiu, care sta la o parte, repezi din nou 
calul în ţărani, dar Lefter dete cu bățul în eapul 
calului, de-l făcu să sară în două picioare. Lumea se 
dete la o parte, iar preşedintele putu să se urce in 
trăsură singur. Scatiu răspunse la lovitura lui Lefter 
pocnindu-l cu sfîrcul biciului peste ochi, de-i luă 
văzul. Lefter aruncă cu ciomagul în el, înjurind, dar 
Scatiu se tupilă şi băţul ii trecu peste cap. Calul se 
mişca cu o nespusă indemlnare: se retrăgea cu ciţiva 
paşi, sărea într-o parte şi intr-alta, se învirtea printre 
oameni aşa de repede încît nimeni nu putea să puie 
mîna pe el. lar biciul plesnea în dreapta şi în stînga 
şi pe cine-l ajungea îi crăpa pielea. Scatiu sta ghemuit, 
cu căciula îndesată pe ochi, cu dîrlogii strînşi in mîna 
stingă, înfipt in şea ca un drac. Lefter, cu mina la 
cap, se ţinea după el şi, cind îi veni bine, îl lovi o 
dată cu bîta peste ţirloi de-l secă la inimă. 

Toate astea se petrecură într-o clipă. Cearta devenea 
revoltă pe faţă. Preşedintele striga din răsputeri 
lui Scatiu să s-astîmpere. Cind lumea se mai dezme- 


locurile noastre! 


161 


II — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. li 


10 


'10 


30 


35 


40 


162 


teci, puse mina pe pietre, pe bulgări Înghețați, si 
începu să arunce în Tănase. O piatră il ajunse în obraz 
şi-l umplu de sînge. Numai atunci se hotărî s-o rupă 
la fugă. întoarse calul împrejur şi-i dete drumul pe 
cîmp... Săreau bulgării de pămînt din copile de parcă 
la fiecare pas cădeau bombe ca din senin. Un „huideo" 
prelung il urmări pină se făcu nevăzut. 

în vremea asta domnii din trăsură o vîrîseră pe 
mînecâ. Vizitiul voise să dea bici cailor şi s-o şteargă 
şi el, dar preşedintele se împotrivise. Atunci, vizitiul, 
profitînd de un moment de învălmăşeală, sări de pe 
capră şi o rupse la fugă. Cînd se deşteptară ceilalţi, 
el se făcuse nevăzut. 

După ce Scatiu dispăru, lumea se întoarse către 
judecători, amenințătoare. 

— Acuma, domnule judecător, să vă mai judecăm 
şi noi o dată! zise unul dintre țărani; ați mîncat şi 
aţi băut la ciocoi, ha !... 

Preşedintele Incercă să le mai vorbească: 

— Fraţilor 1... Oameni buni!... noi nu suntem 
vinovaţi... 

— Jos! Ia-l, mă! 

Un ţăran se ridică pc la spatele trăsurei şi puse 
mina in părul advocatului. Acesta începu a plînge 
şi a se tingui că are nevastă şi copii, să le fie milă... 

De pe movilă se auzi un glas: 

— Staţi, măi creştini, ce faceţi? 

Era bătrinul Stoica, cel ce venise pe vară cu citaţia 
la Scatiu. 

— Ce vă legaţi de oameni!... Ce v-a făcut dum- 
nealor? 

— Nu, că de ce au mîncat la hoţu! 

— Fraţilor, zise preşedintele, ce era să facem? 
n-am găsit de mîncare nicăieri... 

— Dă-te jos, tilhamle, care vrei să ne sărăceşti, 
zise Lefter avocatului. 

— Mă, Leftere, pesemne ți s-a iăcut de puşcărie, 
mai zise Stoica. 

Gălăgia se ridica pînă in slava cerului. Nimeni nu 
băgă de seamă că pe drum vinea un şir de vreo trei 
trăsuri, ce mergeau spre gară, care era la vreo jumătate 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


11' 


de oră depărtare. Cum era firesc, cea dinții trăsură 
se opri, iar celelalte se opriră după dinsa. Era Matei 
cu fetele, Tincuța şi coana Sofița. Ei mergeau înaintea 
Saşei, care tocmai venea din străinătate. Matei, care 
era în trăsura de la Otopeanu, cumpărată de la Scatiu, 
lăsă hățurile vizitiului şi se dete jos. Lumea se mai 
liniştise. Cîțiva țărani 11 cunoşteau, fiindcă, de cînd 
trăiau rău cu Scatiu, munceau adesea pe moşia lui. 

— Da' ce este, oameni buni? întrebă el, mirat. 

Unii îşi scoaseră căciulile, alțiisedeteră la o parte. 

Matei îşi aruncă ochii către nenorociții din trăsură. 

— Cine sunt dumnealor? 

— Ia, judecătorii sunt, de au venit să ne despoaie, 
zise unul mai hărțăgos. 

Matei nu ştia ce să creadă. Toţi erau încremeniți 
— ţăranii cam ruşinaţi, judecătorii moleşiţi de frică. 

Avocatul îşi îndrepta părul în cap şi-şi ştergea 
ochii. Lui Matei i se făcu milă. 

— Oameni buni, dacă înţeleg bine, dumnealor 
au venit la vreo constatare. 

— Au venit cu „izicuţie”, îl întrerupse unul din 
cei mai răi. 

— Nu este adevărat, am venit în „descindere la 
faţa locului”, zise preşedintele. 

— Ei, şi cu ce drept vă legaţi dumneavoastră de 
nişte judecători, cari vin să-şi împlinească o datorie?... 

— Păi aşa spui şi eu, coane, zise bătrinul Stoica, 
ce-s vinovaţi dumnealor. Boierul nostru e ciinos. 
da' dumnealor... 

— Cine-i boierul dumneavoastră? 

— Alde Scatiu. 

La numele lui Tănase, Matei rămase un moment 
pe gînduri, fiindcă i se păru că trebuie să fie vreo 
pehlivănie la mijloc. 

— Căutaţi-vă de treabă, oameni buni, şi lăsați 
pe dumnealor să meargă cu Dumnezeu. 

— Parcă ăsta nu-i tot ciocoi, zise unul care nu 
cunoştea pe Matei. 

El se întoarse încet, şi se uită la ţărani liniştit. 


163 


10 


15 


20 


2 5 


30 


35 


4o 


164 


— Eu nu sunt ciocoi, bade, dar văd că dumneata 
eşti obraznic. Nu ţi-e ruşine să te legi de oameni 
nevinovaţi... 

— Haidem, mă, zise Stoica. 

Cei mai mulţi se luară după bătrin, şi se-ndrumară 
spre sat. Dar Lefter şi cu alţii mai colţaţi stau pe Joc. 

— la ascultă, bade, zise Matei către Lefter, eu te 
povăţuiesc prieteneşte să-ţ' cauţi de treaba că altfel 
ai să putrezeşti în puşcărie. Dumnealor sunt judecă- 
lori, şi fiindcă dumneata te-ai sculat cu putere in 
contra judecății, ai să vezi mine cum o să te lege 
călăraşii cot Ja cot... 

— Apoi, tot atita e de mine. 

Românul era încăpăţînat. Atunci Matei se duse 
drept ia el. Era cu un cap mai inait decii Lefter. 

— Şi ce pofteşti? 

Țăranul se muie. 

— Apoi să se ducă de pe locurile noastre. 

— Aicea aveţi dreptate: sâ se ducă... dar lăsaţi-J 
să plece. 

— Nouă nu ne trebuie judecată, că la judecăţi 
tot ciocoii ciştigă. 

— Aşa este: duceţi-vă la treaba dumneavoastră, 
iar dumnealor să se întoarcă de unde au venit. 

— Păi aşa, cucoane. lacă, noi ne ducem, da' să 
nu le mai calce chiciorul pe pămînturile noastre, 
că se Intimplă lucru mare... 

Şi astfel, şi aceşti din urmă porniră după ceilalți. 

Fetele din trăsură se uitau mirate spre grupul 
în care era Matei, fără să priceapă ce se petrecea acolo. 
Judecătorii plecau capetele unul pe după altul, să 
vadă cumse sfîrşea„revolta"”. începuseră să mai prindă 
curaj, de cînd văzuseră trăsurile pe drum. Ajutorul 
de grefă ţinea hăţurile. Cit despre avocat, mina ţăra- 


nului ce i se plimbase prin păr îi paralizase orice 
voinţă: singura luiaspiraţie, pentru moment, era de a 
rămîne pe loc, viu. 

Situaţia, din primejdioasă, devenea comică. Jude- 
cătorii nu voiau să se întoarcă acasă la Scatiu, ca să 
nu mai treacă prin mijlocul sătenilor. Şi cu toate 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


astea trebuiau sâ se întoarcă, fiindcă birja lor era acolo. 
Avocatul se ruga de Matei să nu-i lase. 

Nehotăr-ît, Matei stete un moment la gînduri: 
ii părea rău să nu se ducă înaintea Saşei, dar pe de 
altă parte nu putea să părăsească în voia întîmplărilor 
pe nişte nenorociţi. Se duse la mătuşi-sa şi îi spuse 
cum stau lucrurile, rugînd-o să meargă cu fetele la 
gară, că el trebuia sâ se întoarcă înapoi. Puse pe 
preşedinte şi pe supleant în trăsura lui, iar el se urcă 
pe capră, in trăsura lui Scatiu, in care era avocatul 
şi ajutorul de grefă, şi astfel porniră înapoi, dar nu 
la Scatiu, ci acasă la Matei. 

Pe cînd aceştia veneau laCiulniţei, Tanase ajungea la 
tactul subprefecturei,unde starea lui producea cea mai 
mare impresie. Fără a sta mult la îndoială, subprefec- 
tul telegrafie la prefectură că ţăranii din comuna 
Balta se puseseră in revoltă în contra autorităţii 
judecătoreşti; el făgăduia că se duce Ia faţa locului. 

Ştirea provocă în capitala judeţului o vie indig- 
nare. La tribunal, mai cu seamă, era fierbere mare, 
fiindcă se ştia că preşedintele era dus în cercetare, 
în persoană. Depeşi peste depeşi se urmară, între 
prefect şi procuror pe de o parte şi subprefect pe de 
alta, asupra soartei magistraţilor. La început, sub- 
prefectul răspundea că nu ştia ce s-au făcut. Toate 
inimile erau pline de groază. Procurorul şi judecătorul 
de instrucţie hotărîră să plece numaidecit la fața 
locului, însoţiţi de poliţai şi de vreo 30 de călăraşi. 

In vremea asta, judecătorii şi advocatul se încăl- 
zeau la Matei, stînd tăcuţi la gura sobei. Supleantul 
încerca să mai istorisească cîte un caraghioslic, dar 
nimenea nu-i răspundea. Advocatul mai cu seamă 
era plouat de tot. El se uita melancolic la cărbunii 
aprinşi, urmărind crimpeie de gînduri. Cînd femeia 
ii dete dulceaţă, bău paharul de apă rece cu onespusă 
voluptate, parcă s-ar fi simţit fericit de a fi încă viu, 
de a putea gusta un lucru bun, de a putea înghiţi. 
Fusese aşa de aproape de moarte, sau cel puţin i se 
părea că fusese aproape, încît cele mai neînsemnate 

lucruri din viaţă căpătau importanţă. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ei prinziră şi trecură noaptea la Matei, iar a doua 
zi porniră la Călăraşi cu aceeaşi birje cu care veniseră, 
chemată la Ciulniţei de un vătaf. 

In urma Jor, Matei aştepta cu nerăbdare că se 
poată duce la Saşa. în vremea asta văzu trăsura lui 
unchiu-său intrînd în curte. Conu Dinu ieşi din şubă 
cu oarecare anevoinţă, ajutat de Aglaia, şi urcă scările 
în grabă. 

— Ce s-a întîmplat, frate? Ce-i? întrebă el, pe 
eînd Matei îi ieşea înainte. 

— Nu-i nimic... 

— Cum nu-i nimic? Unde-s judecătorii? 

— Au plecat pe la casele lor. 

— Ştii bine? 

— Cum aă nu ştiu !... dacă i-am pus eu in trăsură... 

— Atunci nu-i adevărat că i-au bătut ţăranii de 
i-au omorit. 

Matei explică bătrînului cum se petrecuseră lucru- 
rile cu o zi înainte. Conu Dinu îl ascultă pe gînduri, 
dînd din cap cu înţelesuri. Cînd nepotu-său isprăvi 
de istorisit, el rămase cu mîna la gură, neştiind parcă 
ce să facă. 

— Tot tilharu ăla de Scatiu e pricina răutăţilor! 
La mine de ce nu se mai răscoală nimeni, măi fră- 
țioare? 

Matei îl rugă să intre înăuntru să se mai încăl- 
zească. El nu primi. 

~ Ia ascultă-mă, hai cu mine Ia Balta. 

Tînărul stele un moment la îndoială. 

— Aş fi vrut să văd pe Saşa... 

— Ai dreptate... şieu vreau să mă duc s-o văd... 

Rămaseră față în faţă, uitîndu-se amindoi în pă- 
mînt. 

— Ştii ce? tu du-te la Comăneşti, că viu şi eu, 
zise conu Dinu. Deocamdată vreau să dau o raită pe 
la Balta, c-am auzit că se petrec grozăvii mari. 

— Da? Atunci merg şi eu. 

— Haide. 

Şi săriră amîndoi în trăsura lui conu Dinu. Pe 
drum, bătrinul îi explică ceea ce auzise vorbindu-se 
printre ţăranii din sat, că veniseră nişte zbiri din 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Călăraşi, cari puseseră lumea la chinuri. Drumul 
deshmdat de ploi le păru fără sîîrsn. 

Cind ajunseră la Bolta traseră de-a dreptul la 
primărie. Aici nimeni. Un bătrin care cunoştea pe 
Dinu, îi ieşi înainte şi-l rugă să le vie în ajutor, că 
tot satul era pus la muncă silnică, la Scatiu acasă. 
Conu Dinu porunci vizitiului să meaigă la Scatiu. 

Porţile de la ogradă erau închise, cînd ajunseră 
ei la curtea boierească, şi păzite de un călăraş. Conu 
Dinu şi Matei se deteră jos dintrăsură şi voiră să intre, 
însă călăraşul îi opri. O slugă, care tocmai ieşea, îi 
recunoscu şi zise soldatului sâ le dea drumul înăuntru. 

Pe prispa caselor lui Scatiu stau grămădiţi vreo 
20 de ţărani, unii puşi în fiare, alţii liberi, păziţi 
de vreo ciţiva călăraşi. Din fundul curţii, unde era 
o finârie ascunsă între grajdul de nuiele şi hambar, 
se auzeau gemete, pocnete, parcă cine ştie ce s-ar 
fi petrecut acolo. 

Conu Dinu se apropie de țărani; ei se sculară în 
picioare şi-şi scoaseră căciulile. 

— Bună vreme, oameni buni. Da' ce-i cu dumnea- 
voastră? 

Deocamdată nimeni nu 
recunoscu pe un bătrîn. 

— Ce-i cu tine, Stoico? 

— la, rău, cocoane. 

— Ce-aţi făcut? 

— Păi ce să facem... ia, pustia aia de judecată. 

— V-aţi pus împotriva stăpinirii. Rău, iătul meu. 

Cu toate că ştia de ce fel de judecată era vorba, 
boierul bătrîn nu putea admite această răzvrătire 
în contra ordinei. 

Matei, nerăbdător, plecase înainte către fînăria 
din care veneau gemetele. Unchiu-său se luă după el. 

Aci, priveliştea era şi mai tristă. De trei girneţe 
desfrunzite, erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura 
„vlrtejului", ca să spuie: pe de o porte unde erau 
judecătorii, iar pe de alta cine fusese capul revoltei. 
Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatele de 
trunchiul copacului. Un domn numai în cămaşe, 
cu nişte mustăţi teribile, cu un chip buhav de beţie, 


răspunse. Conu Dinu 


167 


10 


15 


20 


35 


It!8 


trecea un restei de corn intre iunie şi copac, şi începea 
să învirteaseă. Pieptul şi braţul nenorocitului chinuit 
pocneau. El urla de durere, pe cind călău] său înjura 
ca un surugiu, cerindu-i să mărturisească adevărul, 
în acelaşi timp doi călăraşi întinseseră la pămint pe 
un alt țăran şi-l băteau pe pielea gală cu două opri- 
tori. 


Era o scenă dezgustătoare. Soldaţii, cari n-aveau 
nici o ură personală fmpotriva ţăranilor — din contiă — 
păreau nişte călăi, atît erau de aprinşi de băutură 
şi excitaţi de propria lor răutale. Cînd, osteniţi, 
isprăveau de a-l bate, ii mai dau una cu tocul cizmei 
in coaste ca să-l ajute să se scoale. 

Matei rămase înmărmurit. Un sughiț de indignare 
i se urcă in gît. Se rezemă de un stilp şi-şi duse ruina 
la ochi. 

Unul dintre țăranii legdţi recunoscu pe conu Dinu 
si începu a striga: 

— Săi, cucoane, că ne-au omorit tîlharii!... Fic-li 
milă de zilele noastre şi nu ne lăsa. 

Ivirea celor două r.bmzc necunoscute păru că inti- 
midează pe chinuitorul oamenilor; der irnpresiunea 
aceasta nu fu de lurga durată; el văzu în cei doi străini 
doi arendaşi, prin urmare doi buni prieteni, şi răspunse 
la strigătul de desperare al ţăranului, dindn-i un ghiont 
In fălci. Acesta, tinăr şi voinic, încercă să dea cu 
piciorul in el, dar nu-l ajunse. Atunci bătăuşul, furios, 
se repezi la un gîrbaci. Conu Dinu încercă să-l apuce 
de o mînecâ: 


— Domnule, domnule, ia ascultă... 

înainte de-a găsi vreme să-l asculte, el lovi pe 
țăran peste obraz de mai multe ori. J-Tăcâul gemea, 
Indesindu-şi capul în piept. Conu Dinu îl apucă de 
braţ. şi-l scutură bine: 

— N-auzi ce-ţi spui eu?... Nu mai chinui lumea 
degeaba, că judecătorii sunt vii, nevătămaţi la Călă- 
raşi, ori eşti surd?... 

Subcomisarul (fiindcă zbirul acesta era subcomisar) 
se uită mit la conu Dinu: 

— Da' cine eşti dumneata? 


10 


15 


20 


26 


30 


35 


40 


— Cine sunt, cine nu sunt, nu e treaba dumitale. 
Atita îți spun, să nu mai chinuieşti lumea, că ai să 
infunzi puşcăria. Uite, dumnealui de colo a scăpat pe 
d-nii judecători. 

Matei se mişcă încet de unde era şi veni pînă lîngă 
subcomisar: 

— în iidevăr, aşa este, zise el domol. Dă drumul 
oamenilor de unde i-ai legat. 

Glasul luistrînsde emoţiune, figurapalidă, statura 
înaltă, avură oarecare înriurire asupra subcomisarului. 
Dar, făcîndu-şi curaj singur, bețmil se indirji.- 

— la Mlăbeşte-mă, domnule. Eu sunt agent auxi- 
liar al parchetului. 

Fără cea mai mică pauză, o palma uriaşe căzu 
pe obrazul agentului auxiliar al parchetului. încreme- 
nit, ridietnd mîna să şi-o ducă la cap, subcomisarul 
păru co se dezmeticeşte din buimăceala furioasă în 
care se găsea. 

— Dă drumul oamenilor şi bai cu mine la procuror. 

Nimeni nu îndrăzni sâ zică ceva, nici subcomisarul 
cel puternic, nici soldaţii Înarmaţi, — ci cu toţii se 
supuseră: atîta se potrivea de bine actul acesta de 
autoritate cu propria răspundere din conştiinţa lor 
amorțită de vin. 

Dezlegară pe ţărani de la trumbhiuri. Braţele lor 
erau ca moarte. La unii degetele înțepeniseră. Cel bătut 
in biciul peste obraz avea pielea crăpată şi plină de 
sînge. Cel bătut la spete, sta grămadă pe un colț de 
gunoi ud, fără să se poată mişca. 

în culmea indignării, Matei, urmat de unchiu-său 
şi de subcomisar, intră In casă la Scatiu. 

Aci, în odaia lui Tănase, sta la o masă poliţaiul 
din Călăraşi, cu o coală de hirtie şi o sticlă de vin 
dinainte. El lua interogatoriul la trei nenorociţi, care 
trecuseră prin mîinile subcomisarului si acum gemeau 
rezemaţi de ziduri. Scatiu, cu capul imboboiojit în 
basma, făcea pe victima şi totdeodată ajuta pe poliţai 
in anchetă. Cind văzu pe Matei, şi mai cu seamă pe 
conu Dinu,rămase foartenedumerit.Sesculă stîngaci de 
undesealla, încureîndu-se în scaune şi voi să poftească 
pe noii veniţi in odaia de alături: 


169 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


170 


— Poftiţi, vă rog, dincoace, să fumăm cîte o 
țigară, că aici se face ancheta. 

— Unde-i domnul procuror? întrebă Matei, fără 
să-l asculte. Dumneavoastră sunteţi d-l poliţai? 
zise el adreslndu-se domnului de Ia masă. 

— Da, răspunse acesta. 

— Unde-i domnul procuror? 

— Dumnealui e la tactul subprefecturii cu domnul 
jude-instructor. 

— Şi dumnealor v-au dat ordin să chinuiţi lumea 
aşa? 

— Ba nu... Da' cine chinuieşte lumea? 

— Cum: cine chinuieşte lumea; da' ăştia ce sunt? 
zise el arătând pe oamenii dinăuntru; da'ăsta ce e? 
da' ăsta? da' ăsta? 

Şi pe măsură ce întreba, apuca pe oamenii ce-l 
urmaseră pînă in sală şi-i vîra înăuntru. 

— Ăştia sunt capii revoltei. 

— Capii revoltei?! Da' ăştia ce sunt? dar cei 
de-afară? dar satul întreg? Judecind după torturi, 
toată lumea e cap. 

— Păi se Înţelege: toţi sunt deopotrivă vinovaţi, 
pină ne-or declara pe adevărații instigatori... Da', 
mă rog, d-voastrâ cine sunteţi? ! 

Matei se uită ţintă în ochii lui. Era palid şi 
deabia Îşi putea stăplni furia. 

— Eu cine sunt?... Ai dreptate, domnule, să mă 
întrebi. Sunt un nesocotit care am lăsat lumea 
civilizată şi m-am întors in țara mea, ca să văd aseme- 
nea sălbatecii... Asta sunt. Şi spre deplina d-tale 
satisfacere, află că mai sunt un martor care am să 
strig pină la cer împotriva zbirilor ce chinuiesc lumea, 
şi că n-o să m-astimpăr, pînă nu vă voi vedea, pe dum- 
neata şi pe beţivul acela de colo, cu lanţurile de git, 
în locul lor... 

Poliţaiul muiase nasul în pămînt. Matei urma a 
se uita Ia el cu scîrbă. 

— Asta sunt! 

— la du-te de-ţi vezi de treabă, domnule, zise 
el în cele din urmă. Călăraş, pentru ce ai lăsat să intre 
lume străină aici? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Porunciţi, d-le poliţai. 

— Să nu mai laşi pe nimeni să intre in curte. Ai 
înțeles? 

— Am înțeles, să trăiţi... 

Şi pe cînd Matei şi cu unchiu-său se urcau în trăsură, 
ca sâ caute pe procuror la tactul subprefecturii, poli- 
țaiul se aşeza placid la masă; aprindea din nou o 
țigară şi-şi mai vărsa o picătură de vin, părind a-şi 
urma procesul-verbal mai departe. După ce Scatiu 
însoţi pină Io trăsură pe conu Dinu, se întoarse înapoi la 
poliţai şi începu să înjure pe Matei şi pe toţi coconaşii, 
ca un surugiu. Poliţaiul îl asculta cam pieziş, lăsîndu-l 
să-şi verse focul în pace. Cind isprăvi de înjurat, 
poliţaiul îl luă de braţ şi trecură intr-0 odaie vecină. 

— la ascultă, nene Tănase, m-ai virît în belea... 


— Ce belea, „domle"!... Te sperii mneata de 
vorba unui nebun? Păi ăsta-i nebun; nu-l vezi? 

— Ei... nebun, nebun; dacă m-o da la jurnale, 
aşa-i c-am păţit-o?... 

—Ce „jornale, domle"!... Parcă eu nu cunosc 


„jJornalişti"” citi pofteşti! Ia să vezi, cînd mă duc 
la Bucureşti, cîţi stau împrejurul meu... Dacă-i vorba 
pe aia, să-l dăm noi pe el. 

— Ba, mă rog, să-ţi cauţi de treabă. 

— Atunci ce-ţi pasă? 

— îmi pasă, că mă dă afară din slujbă, şi mă dă 
şi-n judecată. 

— Răspund eu, „domle", pentru mneata. 

Poliţaiul rămase pe gînduri. După aceea ridică 
ochii domo) spre el. 

— Dacă e aşa, sâ-roi dai înscris eă dumneata ai 
poruncit să puie lumea la vîrtej. 

— îţi dau şi înscris şi poliţă dacă pofteşti... Nu 
fi copil, omule, şi vino-ţi in lirei 

Şi Scatiu voi să-l ia de braţ şi sâ-l întoarcă la 
lucru. Poliţaiul se desfăcu de el şi luă un scaun. 

— Ei, neică Tănase, nu merge aşa. Ce mi-ai făgă- 
duit?... 

— Gata... 

— Scoate. 

— Păi n-am asupra mea. 


171 


10 


20 


25 


30 


35 


172, 


— Du-te la casă... 

— Cum o să umblu la casă cu oamenii dc față? 

— D-apoi pe oameni Si dăm noi afară. 

Tănase dete din cap: 

— N-ai 'mneata încredere in minei... 

— Ba am, da' văd că umbli cu momeli. 

— Zău, nene Ghiţă, îţi dau; pre legea mea... 

— Vorbe, Tănase băiete... Eu ţi-am dovedii dumi- 
tale că-ţi sunt prieten; iacătă lumea pusă la regulă. 
Pe mine poate să mă dea în judecată, poate sâ mă 
spinzure, — ce-ţi pasă; la dumneata oamenii au să 
fie de-acum ca mieii. Dovedeşte-mi acuma că-mi eşti 
prieten... 

Scatiu se scărpina în cap. 

— Ei, al dracului!... 

în acelaşi timp scoase din buzunar o punga de 
mătase cu inele şi, răsturnind partea în care era aurul, 
începu să numere in gînd. 

— N-am de ajuns. 

— Cit ai? 

— Ia, vreo doisprezece poli. 

— Dar în partea cealaltă? 

— Acolo-i argint. 

Poliţaiul păru că stă Ia gînduri... 

— Dă punga-ncoace, şi restul mi l-ăi da altă dată. 

— Apoi cu argint cu tot? 

— Ei, acuma să mai stai să numeri argintul... 

— Ba nu, da* ştii că mărunțelele trebuiesc la 
moşie. Să-ţi dau nişte bumăşti in locul lor. 

— Bine, neică, numa scoate mai multişoare. 
Parcă adineaorea n-aveai?... 

Scatiu răsturnă argintul in palmă şi numără, 
dupcă cu dupcă, pînă la cel din urmă ban. Se făceau 
în tot 68 de lei şi nişte gologani. Scoase din buzunarul 
unei jiletce cu mîneci, un plic soios, iar din plic trase 
binişor trei bilete de cîte 20 de lei şi le dete polițaiului. 

— Mi-ai mîncat şi aici opt lei, neică Tănase. 

— Dumneata să fii sănătos, nene Ghiţă, că auru 
are baş. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


XXIII 


leşind de la Scatiu, conu Dinu şi Matei luară 
drumul  subprefecturii, tăcuţi, amâriţi, parcă s-ar 
fi întors de la o înmormîntare. începuse sâ plouă cu 
zăpadă. Vizitiul opri caii să ridice coşul trăsurii. 
Un moment, Matei avu percepţiunea limpede a sin- 
gurătăţii şi pustiului fără capăt, ce se desprindea 
din întinderea cîmpului. Bulgări negri pe arătură; 
bălării plouate; ţelina sunaturilor pe care putrezeau 
tîrtani răsuciţi de vînt. El îşi îndesă pălăria pe ochi 
şi se vîrî şi mai adine In fundul trăsurii. 

Bătrinul simţi ce se petrece într-insul, şi-l atinse 
cu mina pe umăr. 

— Cam uşurică pălăria ta. 

Matei se uită la unchiu-stu, p cc<ipat de gir.LLii. 
Conu Dinu adăugă: 

— Ar fi bine să-ţi iei o căciulă. 

Matei dete din cap, zîmbind. 

— Da, da. Trebuie să te faci ca noi, om al nevoii. 
Să te îmbraci de ploaie, să te îmbraci de soare şi 
să-ţi oţeleşti sufletul tn necazuri, ca să ştii pune preţ 
pe bunurile vieţii. Sus inima!... că eşti tînăr şi te 
aşteaptă norocul... Ei!... dă-mi anii tăi, şi-ţi dau tot... 

Drumul trecea pe lingă casele lui Matei. 

Conu Dinu, în loc s-o ia spre subprefeitmă, zise 
vizitiului să intre in curte. 

— Lasă pe mine, că ştiu eu cum să le vorbesc. 
Dumneata să mi te găteşti ca de ginere — precum şi 
eşti — şi s-o porneşti la Saşa, că nu se cuvine s-o 
faci să aştepte mai mult. 

Şi fiindcă Matei vroia să protesteze, bâliînul se 
făcu serios. 

— Aibi încredere în mine. Sunt pînă in suflet 
scîrbit de ceea ce am văzut. Inttă, băiete, în curte 
la conu Matei, zise vizitiului. 

După ce trăsura se opri la scară, băttimil adause: 

— Eşti cam iute din fire. Palma aceea năstruş- 
nică de pe obrazul beţivanului, ce e drept, mi-a răcorit 
sufletul, dar putea să aibă urmări displăcute... Da, 
da. Trebuie să te gindeşti, că toată mulţimea asta de 


173 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


174 


puşlaraale e aşa crescută. Tu nu vezi, bre, că toată 
lumea face politică şi toţi ăştia de la noi, care ţin 
politica In mină, fac gheşelturi?... O palmă!... Ce-ai 
îndreptat cu o palmă?... Dar du-te că te plouă. Şi 
spune Saşei că viu şi eu... întreab-o ce mi-a adus de la 
Paris... Haide, băiete... 

Matei urcă scările zîmbind. Ce idealist ciudat 
mai era şi unchiu-său în felul lui!... Cu încetul, 
oroarea celor văzute îi reveni în minte, şi se simţea 
nefericit, mic la suflet, că nu făcuse mai mult pentru 
bieţii nenorociţi. Dezhrăcîndu-sc de blană, se uita 
în oglindă şi vedea mişcarea ciudată ce o face 
braţul cînd iese din mînecă; dar percepţiunea fap- 
tului nu ajungea pină la conştiinţă. Oare la ce lucru 
plăcut se gindea cind era in trăsură? Și, fiindcă nu 
şi-l putea aduce aminte, repetă întru Bine toate cele 
ce vorbise cu unchiu-său, sperînd să poată da peste 
faptul ce-l interesa. 

Intră astfel în odaie la dînsul. Aici il aştepta o 
surprindere plăcută: pe o masă din faţa uşii, un por- 
Lret mare al Saşei, rezemat de două sfeşnice, părea 
că vrea să-i vorbească. El se apropie de masă, se plecă 
binişor spre portret şi se uită lung la dînsul... Ce 
transparență sufletească în ovalul obrazului acela!... 
Luă portretul în mină şi veni la fereastră. I se părea 
că niciodată nu văzuse aşa de aproape pe Saşa. Pentru 
întiiaşi dată băgă dc seamă ce păr minunat avea. 
Fotografia reproducea toate cutele bogate curn se 
împleteau unele după altele, ca o coroană, împodobin- 
du-i capul cu o găteală naturală. 

Aglaia, care de la un cîrd de vreme se hotărîse 
sâ pară foarte fericită de căsătoria lui Matei, intră 
în virful picioarelor- şi-i spuse că Saşa venise s-o vadă 
de dimineaţă, că-i adusese un dar prea frumos, un 
„nşcessaire" de argint, şi că tot ea, cu mina ei, aşezase 
portretul pc masă, pentru el. 

Matei zise să-i puie caii, şi porni la Comăneşti. 

Deşi ploua cind intră în curte, Victoria şi Mary 
începură a striga în gura maro că vine nenea Matei, 
şi ieşiră înaintea lui in cerdac. Saşa se luase după ele, 
fără să-şi dea seama de ce face. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Matei se cobori din trăsură, şi urcă scările repede, 
dueîndu-se drept la dînsa, cu braţele întinse. Saşa 
îşi ridicase miinile pînă în dreptul gurii şi parca 
şi le ţinea strînFe una într-alta, ca sâ le împiedice 
de a se duce către el cu prea mare grabă: fetele erau 
de față. Roşie, rîzînd într-aiuri, îl scutură de mînă 
cu o nespusă emoţiune, pe cînd Mary sărea voioasă 
înainte, iar Victoria venro zimbitoare în urmă. 

— Să  desham caii,  cucoane? întrebă vizitiul. 

— Ba nu, să aştepţi. 

— Ba nu, să-i deshame, zise Victoria: nu dejunezi 
la noi? 

— N-am lăsat vorbă acasă, dragii. 

—Zi-i să-i deshame, întări Saşa, dind din cap 
cu autoritate. 

El incepu a ride: 

— Deja?.... 

— Da, deja. 

Apoi cu un aer comic de supărare: 

— Je voudrais bien voir ca... Sunt aici de ieri, 
şi dumneata vii de-abia după 24 de ore, şi chiar atunci 
ai vrea s-o ştergi numaidecit... 

El începu a ride. Ea părea foarte necăjită. 

— De te riîzi! ii zise. bâtînd din picior. 

Victoria tocmai se întorcea. 

— Fetiîţo, fii bună, şi spune din capătul cerdacului, 
vizitiului meu, să nu deshame caii, ci să sẹ întoarcă 
acasă, că eu viu cu nenea Dinu. 

Fata ieşi, sărind de bucurie că venea lo masă şi 
conu Dinu. Mary se luă după dînsa în vederea gravu- 
lui eveniment al dejunului. 

Ei rămaseră amîndoi, unul în fata altuia. Saşa 
plecase ochii în pămînt. 

— Deja?... zise el din nou, zîmbind. 

Ea ridică ochii către cl, dînd din cap. 

— îmi scriai să viu mai <urind... ca sS nu loveşti 
pe la mine decit. din an in Paşte? 

— N-am putut, zău aşa. 

— Ştiu, am auzit că s-a întîmplat o revoltă cu 
țăranii — dar. de ţineai la mine cit de puţin, ai fi 
găsit un minut să vii să mă vezi... Dacă în locul meu 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


176 


soseai dumneata, iar in locul dumitale aşteptam eu, 
desigur că n-ar fi fost putere in lume care să mă 
împiedice de a veni la gară... 

El rămase uitîndu-se la dînsa nedumerit; îi trecu 
prin minte, ca un fulger, că toate femeile, chiar şi 
cele mai alese, sunt mici la suflet, cînd amorul lor 
propriu este in joc. Dar forma şi accentul cu care 
spusese cum ar fi făcut totul ca să-i iasă intru intim- 
pinare, dacă or fi venit el, i se părură atît de sincere 
şi de duioase, încît îi luă o mină într-ale Ini şi i-o 
mîngiîie, mişcat pînă la suflet. 

Saşa părea că aude tot ce se petrece în conştiinţa 
lui. Ridică privirile către dînsul şi zise zimbitoare: 

— Nu-i aşa? 

— Ba-i aşa, 

— Atuncea zi-mi pardon şi te iert. 

în acelaşi timp ridică mîna pînă-n dreptul gurii 
lui. Matei ii dete mîna uşor la o parte. 

— Cum !... nu te simţi fericit de o aşa mare cinste? 

Vorba ei purta intențiunea unei mirări comice, dar 
nu ascundea destul de bine umbra unei păreri de rău 
adevărate. 

— la să ne înţelegem, mă rog: au oare eu n-am 
venit cîndva din străinătate, şi era toată lumea la 
gară, numai... cineva nu? zise el. 

Această aducere aminte plăcu Saşei mai mult decît 
oricare răspuns. Ea rămase în picioare uitîndu-se drept 
înainte. 

— într-adevăr, zise ea. Dar eu nu puteam veni. 

— Ca să nu râmlie biata mamă singură? 

— Ca să nu rămiie singură, da, şi ca să nu afli 
dumneata prea curînd ceea ce vroiam să ascund şi 
ceea ce totuşi ai aflat foarte repede. 

Zise vorbele acestea în fugă, ca cineva care vrea 
să se descarce deodată de tot ce are pe suflet. 

El se uita la ea lung... Fără a mai rosti un cuvînt, 
ii luă capul în mîini şi o mingiie pe păr. lip-nd-o 
de pieptul lui. Ea se desfăcu încet de el: 

— Cum ai găsit portretul? 

— Minunat... Nici nu ţi-am mulțumit... Fr.de 
l-ai făcut? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


12 


— La Nadar”, iți place? 

— Foarte mult. 

— Da?... 

— Da. 

— Atunci stai să-ți mai arăt unul. 

leşi repede si se întoarse numaidecît, cu o cutiuță 
in mină. 

—Ți-am adus ceva... 

în acelaşi timp scoase din cutie un lant dc ceasor- 
nic cu două capete. De o parte atirna un creion şi o 
boabă de cristal. 

Matei se uită la el cu mare interes, il admiră cît 
putu de mult şi făgădui să-l poarte toată viaţa. 

— Va să zică iți place? întrebă ea. 

— Foarte mult...Da' boaba asta de cristal ce e? 

Saşa  rîdea. 

Dacă ajungeai să fixezi într-un anumit mod glo- 
buşorul de sticlă, se vedea portretul Saşei. De ase- 
menea creionul avea o ferestruie, pe unde se vedea 
iarăşi portretul ei. 

—A trebuit să mă duc de trei ori la fotograf, 
ra să-ţi pot aduce lucrurile astea. E cea din urmă 
modă... pentru  logodnici. 

El se uita la ferestruia creionului, închizînd un 
ochi şi privind cu celălalt chipul ţneîntător al Saşei, 
talia'ei elegantă. Fără să-şi dea seama, ii era mai 
dragă acolo, in depărtarea iluzorie a unei sticle, decît 
in realitatea de alături, deşi chiar în realitate ii 
era foarte dragă; aşa cum era acolo, sâmSna parcă 
mai mult cu acea din mintea lui, senină şi nespus 
de dulce; pe cîtă vreme cum era aici, era în partea 
ei omenească şi reală”. 


Saşa pierdu răbdarea şi-l atinse binişor peste braţ. 

— Ce-ai găsit acolo aşa de interesant? 

— Tare mai eşti frumoasă! zise el fără a o privi. 

— Da?... Şi seamăn?... 

— Foarte mult... Eşti incîntâfoare!... îmi paie t5 
ai sâ te mişti acuma şî ai să vii către mine, ca intr-o 
feerie... cu o frază din Gliic-k” şi două versuri din 
Homer as crede eă te Văd sosind din pămîntul fericit 


177 


10 


15 


20 


25 


30 


40 


178 


al câmpiilor Elysee”, tinde primăvara eternă încinge 
trunchiul copacilor cu iederă verde şi... 

— Vin fetele I... 

El îsi lăsă mina in jos ou încetul: 

- Ei şi?... 

— Nu-i nimic, dar... nu mai aiura. 

Se tăcuse roşie dc fericire, îl luă de braţ şi se lipi 
cu capul de umărul lui, uitîndu-se pc fereastră: 

— O să ningă. 

— Da, q să ningă. 

— Ce fericit) o sâ fim după... cînd... mă vei lua. 
N-o să ne ducem nicăirea, nu-i aşa? Am să-ţi cînt 
cite ceva, seara, aici în casa noastră, singuri la foc... 

— Da... 

— N-are sâ fie tocmai ca în cimpiile Elysee, dar 
0 să Jim fericiţi, nu-i aşa? 

— Da... 

— Acum sa mergem dincolo. Pune lanţul fa ceasor- 
nic, şi nu uita că rnă ai în boaba de cristal, în creion 
si în... realitate. 

Cînd veni conu Dinu, ii găsi jucînd tablele, foarte 
liniştiţi. Bătrinul imbrăţ îşe pe Saşa din toată inima; 
dete minile fetelor să i ie sărute, ca un mitropoljl: 
bătu pe Matei pe spate şi se aşeză jos. Se vedea bine 
că era preocupat de cele ce auzise de la judecători. 
1 se spusese că tiranii se răsculau sistematic în dife- 
rite părți a ţârii, îndemnați de agenţi străini, «e 
cutreierau satele”. El zicea că nu crede in asemenea 
poveşti, dar totuşi nu era liniştit, 

La masă, cu ajutorul lui Dumnezeu şi a unui 
vinisor de Odobeşli, începu a i sc dewrcțî fruntea. 
Miss Sharp (care se întorsese de demnii) plăti <u 
amorul său propriu buna dispoziţie a lui conu Dinu: 
ea făcea chestiune persoitală din toate sosurile şi cmi- 
servele englezeşti ce o înconjurau şi de care ridea bă- 
trinul. 

Pc la sfîrşitul mesei veni coana Sofița cu Tincuţa, 
si mai in acelaşi timp cu ele sosi şi Tănase Scatiu, 
oblojit I» cap. Tincuţa intră in îugă, riz.înd să sc 1o- 
pească de mutra lui Scatiu. Acesta ofta şi ridica ochii 


lti 


15 


25 


JO 


15 


12* 


în podele, parcă ar fi fost victima cea mai nevinovată 


a nedreptăței omeneşti. 


— Ce mai faci, domnule Tănase? il întrebă Saşa. 


— El... ştie Dumnezeu!... 
— Da' ce ai la cap? ce ți s-a intîmplat? 
— Suferim... suferim mult... 


Privirile fulgerătoare ale englezoaicei se plimbau 
de la Mary la Virtoria şi înapoi, fiindcă erau umflate 
de rîs la vederea caraghiosului cap al lui Scatiu. 
Guvernanta avea un dispreț ascuns pentru Tincuţa, 
fiindcă aceasta nu era pregătită la lupta vieței după 
principiile din „Vanity Fair". 

După rnasă, conu Dinu chemă pe Matei şi pe Saşa 
Într-o odaie vecină, unde-i spovedi ca un duhovnic 
asupra planurilor )nr de căsătorie, şi, fiindcă amîndoi 
erau nestrămutați in hotărîrile lor, se întoarce cu ei 
unde erau ceilalți şi, serios, zisfe către cei de față: 

—Ascultaţi la mine: ştiţi că Saşa este fata mea, 
fiindcă tată-său, Dumnezeu să-l ierte, m-a lăsat cu 
limbă de moarte părintele ei sufletesc. Acuma vine 
dumnealui, Matei Damian, nepotu-meu, şi mi-o cere 
de legiuită soţie, — iar eu i-c dau. 

Saşa se făcuse roşie ca un măr. Conu Dinu sc apro- 
pie de ca şi, luîndu-i o mină, o puse într-a lui Matei. 
Toţi se sculară in picioare. 

A-caslă solemnitate improvizată făcu pe roiiu Dinu 
sâ nu-şi mai găsească cuvintele ce pregătise. îi veni 
în minte un psalm al lui David, din psaltirea pe care 
de atitea ori o cetise la biserică, şi se puse sâ ros- 
teasca tinerilor, ţintndn-le mîinile unite: 

„Luat) aminle norodul meu la legea mea, plecaţi 
urechea voastră spre graiurile gurei melc. 

Deschide-voi în pilde gura mea; spune-voi vor- 
bele cele din început. 

Şi s-au ridicat mărturii întru lacov, si lege an pus 
întru  fsrail. 

Cite au poruncit părinţilor noştri, ca să le arate 
pe ele fiilor săi. 


179 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Ca să cunoască alt neam: fiii cei ce se vor naşte, 
şi se vor scula, şi le vor spune fiilor săi. 

Ca să-şi puie intru Dumnezeu nădejdea lor, şi să 
nu uite lucrurile lui Dumnezeu şi poruncile lui să 
le caute." 

— Asta este: să umblaţi în poruncile Domnului 
şi să fiți norociţi, voi şi copiii voştrizise bătrinul 
ca încheiere la cuvînlarea sa. 

El sărută pe Saşa şi pe nepolu-său, foarte mişcat, 
şi bătindu-l pe umăr îi mai zise: 

— lar dumneata, logofete, sâ nu te mai mişti de 
pe pămînturile astea... m-ai înțeles? că aici ai găsit 
fericirea cea adevărată!... 

îmbrăţişările şi sărutările împiedicară pe Matei 
de a răspunde... 


După cîteva luni, o sanie mergea în fuga cailor, 
de la Comăneşti la Ciulniţei, pe piîrtia sclipitoare de 
zăpadă. Matei şi Saşa, de cînd fetele plecaseră cu 
conu Dinu Ia Bucureşti, ieşeau în toate zilele, singuri, 
bătind cîmpiile întinse, pe luciul cărora orizontul se 
făcuse parcă mai larg. Amîndoi se uitau departe, in 
zarea albă, câutlnd un înţeles personal firii aceleia 
măreţe, şi amîndoi se întorceau unul către altul, 
găsindu-l in sufletele lor. Saşa, roşie de frig, cu r> 
dantelă răsucită deasupra căcinliţei, zîmbea din ochii 
ei de femeie fericită, iar el, serios, îi stringea mina 
intr-ale sale. Totul părea aşezat pentru o lungă viaţă, 
calmă, limpede, căreia naturiie lor puţin expansive 
ii dau o uşoară umbră de ideal. 

Cind trecură pe lîngă armanul de la moşia lui, 
Matei zise vizitiului să oprească şi se dete jos să aprindă 
o ţigară la Floarea. Ea veni să sărute mîna Saşei. 

— N-ai mai aflat nimic de Micu, Floareo? o întrebă 
Matei. 

— Dară... Ce sâ afli boierule... că s-a dus în lume. 

— Păcat de el. 

—Apăi... cum e scris omului, coane. 


TANASE SCATIU 


PREFAŢĂ LA EDIȚIA ÎNTÎI 


După nouă ani de la publicarea In volum a romanului 
Viața ia țară, apare, iarăşi in volum, urmarea sa, Tănase 
Scatiu'. Aceasta lungă curgere de vreme ar trebui să zdruncine 
credința mea in puterea de viaţă a literaturii noastre, în ceti- 
torii români şi înmulțirea lor, in desfăşurarea spre mai bine 
a întregii noastre activități naţionale, aşa cum o vedeam în 
prefața romanului Viaţa ia ţară. Fiindcă însă nu-mi este 
iertat a măsura mersul lumii cusuec.esele mele personale, trebuie 
să cred că deocamdată publicului român nu-i place roma- 
nele mele, sau că n-are cine să se ocupe de tipărirea şi răspîn- 
dire.a lor. Sper însă că va veni o vreme în care românii vor 
înțelege cu cită sinceritate, cu cită dragoste şi înălțare sufle- 
fească a fost scrisă istoria Comăneştenilor, Lyrîda şi cele- 
lalte lucrări ale maturității; vor înţelege cit e de greu să plăs- 
muieşti ființe vii, simple şi adevărate, cînd trăieşti departe 
de ele; vor înțelege, în fine, năzuința către creațiuni fundamen- 
tal româneşti, care însă sâ împrumute din «specia eternității» 
adevărul sufletesc şi  simplicitatea clasică. 

Dar, oricare ar fi judecata viitorului asupra unui singur 
om, el, viitorul, se prezintă într-o scară de creştere ce nu se 
poale tăgădui. 

In anul jubilar al domniei regelui Carol, s-a întîmplat 
jubileul caracteristic al revistei Convorbiri literare". A trăi 
40 de ani spre a publica literatură este virtute, chiar pentru 
țări cu totul civilizate: pentru noi este o glorie, o dovadă covir- 
şitoare de energie. Convorbirile literare au trecut din rnînă 


183 


in mină, dar n-au căzui; iar astăzi, sub direcțiunea unui 
om de talent* vor merge mai departe. 

O altă înliîmplare fericită şi caracteristică este injghebarea 
unei societăți de editură ca ,Minerva" sau ca „-Biblioteca 
pentru toți”, cari publică, in exemplare ieftine, literatură 
românească*. Poale că alegerile lor nu sînt totdeauna bune, 
iar gustul artei grafice lasă citeodată de dorit. Cu toate astea, 
ele răspund unei adevărate nevoi a vieții noastre intelectuale: 
trebuința de a ceti. 

O a treia împrejurare, doveditoare de progres, ar fi tocului, 
înmulțirea peste măsură a revistelor şi ziarelor literare, uncie 
hune, altele rele, reviste şi ziare uneori indiscrete, ce se viră 
in sufletul omului, cu o lipsă de cuviință ce atinge animalitatea. 

Toate acestea pornesc din aceeaşi energie virulentă, din 
aceeaşi tinerele sălbatecă, ce umple arăturile dc holde, viile 
de struguri, gardurile de nebuna vegetaţie a pădurilor. Ro- 
mânii sînt risipitori şi fanfaroni; mai toți surit bogați; cei. 
ce nu sînt bogaţi işi inchipuiesc că suni; nimeni nu se însoară 
definitiv; nimeni nu urăşte sau iubeşte eu putere, ţăranii 
invirtesc. carul cu patru boi prin curte şi cer pămînt; tirgo- 
velii nu ştiu să iscălească, dar cer drepturi; femeile nu ştiu 
să coasă, dar ştiu să stenografieze; un an, guvernul e gata să 
dea faliment, iar anul al doilea are ex-adente extravagante. 
O învălmăşeală şi un zgomot, o lipsă de rinduială, parcă 
lumea noastră ar trăi pururea într-un hipodrom roman, aş- 
teptind să încununeze pe Ncron'”. 

Şi, cu toate astea, dacă un sens de orientare se desfăşură 
Sus, în lumea chemată sâ guverneze ţara şi poporul actsta, 
toate relele se tâmăduiesc de la sine, pentru acelaşi cuvint 
pentru care merge înainte tot ce este organic: condiționarea 
prielnică a mediului. 

Ceea ce condiționează existența oricărei literaturi este fru- 
mosul. Acesta este mediul ei prielnic. A spera vreodată că 
alte cauze pot să înriurească durabil literatura şi artele este 
o eroare grosolană. Laude, subvenții, critici interesate, nimic 
nu poate salva o epocă antiestetica sau pr un om lipsit de 
talent. 

Aşadar, revistele ce trăiesc sunt bune, prin chiar aceea 
că sunt. 

Frumosul în artă este iluzionarea realității. Orice colț 
de natură, orice scenă din viaţa trăită, orice sentiment, dacă 


184 


este trecut din realitate în suflet şi de acolo redat in realitate, 
devine artă. Pare un lucru foarte simplu. Totuşi numai oamenii 
de talent au puterea de a da în fiinţă ceea ce era numai în 
gind. Obştea se. emoționează în mod pasiv, primeşte în suflet 
ceea ce. vine dinafară, dar nu mai are mijloc de a sensibiliza 
din nou. emoţianea. Cei ce nu au talent şi totuşi încearcă a 
iluziona realitatea, aceia fac monştri, oameni de lemn, sim- 
tiri falşe — şi aceia trec. O amabilă zeflemea învăluie încă 
total, în această ţară tînără şi iertătoare. 


10 


15 


20 


25 


Pe drumul desfundat de ploi, înainta trăsura eu 
greu.Cîmpul era totuna de apă. Se lăsa noaptea, şi 
frigul începea să amorţească crestele bulgărilor de 
noroi, iar bălțile prindeau o pojghiță subţire de gheaţă 
— ceea ce făcea drumul şi mai anevoios. Caii, asu- 
daţi, mergeau prin şleau, sunînd din telencele lor 
monotone: erau patru înaintaşi, toţi tineri, deprinşi 
cu vremea rea şi cu noroaiele, fiindcă erau născuţi 
in herghelie, la ţară. Văzuseră ei multe, de cînd erau 
la grajd: pripoare, zăpezi, ape mari, şi mai cu seamă 
țăpoiul lui Stoica vizitiul; aşa că greutăţile de acum 
nu i-ar fi oprit din mers, dacă nu-i opreau hăţurile. 

In adevăr, Stoica, beat mort, ca să-şi ţină cumpăna 
pe capră, se rezema în hăţuri. Atunci trăsura se oprea. 

La fiecare popas, se auzea stăpinul înjurînd: 

— Mă, beţivule, mă, nu te-ai mai treziţi?... Mă! 

Şi la fiecare „mă", răsuna cîte un ghiont în spinarea 
vizitiului, dar fără nici un cîştig: pe dinafară cojocul 
gros, pe dinăuntru rachiul tare, îl puneau mai presus 
de pumnii „boierului”. 

în cele din urmă, Tănase Scatiu pierdu răbdarea. 
Cînd se mai opriră caii încă o dată lîngă crîşma din 
drum, el ieşi de sub coşul trăsurii. Scăpărau înjură- 
turile de mînios ce era. 

— Dă-te jos, boule, dă-te jos. Trebuie să mă urc 


eu pe capră, că de-aia am vizitiu... 


10 


Io 


20 


25 


30 


35 


40 


isa 


Stoica se foia să se dea jos, bolborosind printre 
dinți: 

— D-apoi să-mi dai simbria, că eu mă duc... 

— Bată-te Dumnezeu, nevoiaşule, că de douăzeci 
de ani te duci şi tot nu mai pleci. Măcar de te-ai duce 
dracului!... 

— Parcă-s eu de vină, dacă-s caii stătuţi de drum... 

In acelaşi timp voi să sară în noroi. Stăpînu-său îl 
apucă de ceafă: 

— Ce faci, măi... Vrei să sari în noroi şi apoi sa 
te urci în trăsură, ca un porc? 

— Poi ce să îac? 

— Să te ia dracu, asta să faci. Nu poţi să te 
cobori de pe capră in trăsură? 

Stoica sc uită cam urît la priponii ce fie Întindea 
din virful caprei. Se simţea în ce hal era şi nu-i A enea 
de loc la indemînă să încerce. Pe cînd el se lupta să 
între sub coş, caii mişcară trăsura. Vălătuc, Stoica 
BC rostogoli in noroi. 

—Na!... avu el vreme să rostească. 

Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. Crucile, 
dumnezeii şi toţi sfinţii părinţi îi trecură prin gură, 
ca la un surugiu. Fără a mai sta mult la gînduri, 
dete bici cailor şi plecă, lăsîndu-şi vizitiul în noroi. 

Cind ajunse in oraş, se înnopta de-a binele. 

Casele lui erau aşezate în mijlocul unei curți mari. 
Le cumpărase, ca pe tot ce cumpăra, de ocazie, de 
la un boier scăpătat, Costache Mcerişescu, şi le schim- 
base, le meremetişise, astfel că erau acum cele mai 
frumoase din tîrg. 

De îndată ce se auziră clopctele cailor, slugile 
ieşiră toate, ca de obicei, întru întimpmarta boierului. 

Cînd 11 văzură singur, fără vizitiu, cu fața Innorată, 
nu îndrăzniră să-i zică nici pis, ci se apucară să des- 
hame caii in tăcere şi să ia lucrurile din trăsură. 

El, cu o şubă pînă în pămînt, peste care era încins 
cu cureaua de la revolver, urcă scările, intră in sală, 
unde îl aştepta fetiţa cu bona, pe care se făcu că nici 
nu le vede, apoi trecu în seră, unde răsturnă vreo două- 
trei glastre cu flori, după aoeea în sofragerie, apoi iar 
înapoi, pînă ce dete cu ochii de nevastă-sa: 


iu 


15 


20 


25 


30 


35 


— Da' ce, nu-i nimeni in casa asia? 

Tincuţa se grăbise să-i iasă înainte, dar nu ajunsese 
la timp. 

— Ba cum sâ nu fie. Uite, suntem toți in păr. Da' 
ce ţi s-a întSmplat?... 

— la nu mă mai descoase. Unde-i Costea? 

Feciorul se ţinuse după el de la scară. 

— Da' cc-aştepţi, măi băiete? Te-ai făcut şi tu 
boier, ha? Numai boieri in casa asta. Toată lumea-i 
boier, numai eu am rămas mojic. Mojicu sâ care, că 
de aia-i făcut el. Cum o să te dau afară, păcătosule!.. 

Feciorul sta înaintea lui smirna. 

—-* Trage de ici, boule, ce te uiţi la mine, parcă nu 
m-aî mai văzut. 

Costea îl desfăcu de catarama revolverului, îl ajută 
să-şi scoată şuba şi după aceea îl intrebă: 

— Poftiţi dulceaţă? 

— Adu-mi pantofii intli, prostule: tot nu te-ai 
mai învăţat ru slujba? 

Nevastă-sa se apropie de el binişor: 

— Tănase, treci la tine că ţi-am pregătit tot ce-ţi 
trebuie, nu te descălța aici. 

—la slăbeşte-mă dumneata cu învăţăturile. Să 
inveţi pe cine ai mai învăţat, nu pe mine. 

Feciorul aştepta. 

— Adu-mi, băiete, pantofii. 

Tincuţa se uită la dînsul, de sus in jos, fără să zică 
nimic; apoi luă fata de mină şi voi să treacă într-allă 
odaie. El chemă fata înapoi: 

— Zoiţico, să stai aici. 

Fata nu prea vrea- Mamă-sa o rugă binişor să ră- 
minâ. Ea rămase, dar fără voie. 

— Nu vrei să stai cu tata? încercă el să zică, eu gtas 
blajin. 

— Nu, răspunse fata, gata să plîngă. 

— Atunci, hai, marş! 

Fetița se întoarse spre uşă, cu mîna la gură, neîn- 
drăznind să iasă, dar in acelaşi timp nevoind să rămînâ. 

— Marş! Să nu te mai văd în ochii mei, uriîto. 


1B9 


10 


20 


25, 


3i 


[a 


190 


— 


Fata izbucni in plins. Mamă-sa, care o aştepta la 
uşă, o luă în braţe şi trecură dincolo. Bona dispăruse 
deja. 

— Neam al dracului! zise Scatiu. 

Dar lacrămile fetei părură ca răcoresc aerul, ca o 
ploaie binefăcătoare. Tănase se mai lumină la chip, 
întrebă pe fecior dacă a venit cineva în lipsa lui, apoi, 
sub cuvint că acolo nu era destul loc, ca să nu pară că 
ascultă de vorba nevestei, se duse la el In odaie să se 
schimbe. In acelaşi timp, Tincuţa, mingiind fata, îşi 
revărsă trebuința de a îmbrăţişa pe cineva, de a auzi 
o vorbă bună, ea, care avea atîta nevoie de mîngiiere. 

Steteau amindouâ, una lîngă alta, de vreun ceas, 
cind intră Scatiu. 

—Mă rog, mîncăm astăzi? 

Tincuţa urma a apune fetei o istorioară. Se între- 
rupse un moment şi-i zise: 

— Sună, te rog. 

Apoi continuă mai departe vorba cu fata. 

El sta rezemat de sobă, căutînd un mijloc de a se 
amesteca in vorbă. îşi răsuci o ţigară şi zise fetei să-i 
dea chibriturile. Fetiţa îi duse chibritelniţa şi veni 
repede Ia loc. 

— Bree!... zise el lung. 

Tincuţa se uită la dînsul, ca cineva care înţelege 
ce i se cere, dar stă la Indoială dacă trebuie să dea sau 
nu. în cele din urmă se hotărî să-l întrebe. 

— Dar ce ţi s-a intirnplat? 

— Ce să mi se-ntîmple: ia, vizitiul cel procopsit 
de la d-voastrs. 

— De la noi!... Te aud că-l ai de vreo20 de ani. 

— II am. Dar cine mi l-a colăcit: tatăl dumitale. 

— Se înţelege: tot tatăl meu e de vină... 

lia se sculă să iasă, vrind sâ înlăture o noua furtună 
ce se pregătea, cind tocmai intră feciorul şi-i pofti la 
masă. 

Era în postul Crăciunului şi din intiinplare se po- 
trivise să fin tocmai într-o miercuri. Aburul de la supă 
se ridica pînă în lumina lămpii, umplînd camera de 
miros de bucate. Fiecare se aşează la locul său. mada- 
ma, fetiţa, Tincuţa, Tănase in capul mese) ş> la un 


10 


15 


20 


25 


30 


35. 


colțd-INae, care acuma devenise îngrijitorul Ciulni- 
ţeilor, numai un loc rămase gol. 

— Ai chemat pe cocoana mare? întrebă Tincuţa pe 
fecior. 

— Am chemat-o, cuconiţă. 

Tănase dete duscă pe gît o sticluță pintecoasâ de 
ţuică, din care ar fi băut trei inşi, şi după aceea o puse 
pe masă cu zgomot, pocnind din limbă. Apoi luă cu 
degetele două măsline, pe care ie aruncă în gură, una 
dnpâ alta. 

—Da' nu vine mama, Costeo? 

— Vine, boierule. Chiar acuşica am poftit-o. 

Tănase se sculă do ia masă şi vru să iasă, dar toc- 
mai atunci intra coana Profira. 

— Haide, bătrîno, haide, că cei tineri nu aşteaptă. 

Groasă, buhavă, murdară, coana Profira se mişca 
din greu, cu un teslemel înnodat sub barbă, cu buzele 
treniurînd, cu ochii suri de bătrineţe. Ea '?'< incet 
la loc şi căzu pe scaun ca o ruomiie. 

— M-aţi hi aşteptat, maică... Dacă nu m-a chemat 
nimeni. 

Feciorul nu îndrăzni să zică nimic, ci numai dete 
din cap cu înţelesuri. 

Scena aceasta se repeta in toate serile, arnărînd su- 
fletul Tincuţei, prin aceea că Tănase se scula de cite 
două şi trei ori ca s-o aducă la masă. Cind se scula Tin- 
cuța s-o cheme, era şi mai rău. fiindcă bărbatul său 
devenea ironic, aşa curn ştia el. 

— Nu vă aeraujarisili, vă rog... 
pofta de mîncare. 

Cind toți fură la masă, Tănase se uită prin talerele 
tuturor, să vadă cine mănincă de post şi cine de dulce. 
După aceea sorbocăi de cîteva ori din supa lui de linte 
şi apoi întinse talerul feciorului. 

— Na, mă!... Să spui bucătăresei că o să i-o torn 
pe gît. Asta ciorbă de linte e? 

Şi,  întoreîndu-se către bătrina: 

— Dumneata ce măninei, mamă? 

Baba nu înţelegea si se uita cu ochi stupizi Ia toţi. 

— Ce mănînci? Ai ce minca? întrebă el mai tare. 

Ea îşi clătină umerii şi zbîrei gura ca de ns. 


să nu vă piară 


191 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Cum, Doamne iartă-mă, să n-am!... Că doar 
toate sunt din belşug. 

— Şi de post şi de dulce, ca la otel, zise el. Că de 
aia nu mai plouă la vreme. 

Tincuţa tuşea din cind în cind, o tuse seacă, urită. 
La fiecare observaţie a bărbatu-său, îşi pleca ochii in 
farfurie: se ţinea cît putea să nu răspundă, ca să nu 
provoace scene, de faţă cu lumea, şi mai cu seamă cu 
slugile. Dar toate erau în zadar. 

— Băiete, dă-mi nişte oloi de in, să pot mînca ma- 
zărea asta bătută, că-i făcută de-o săptămina... 

— Tănase, nu mai minca oloi de in, că iar te îmbol- 
năveşti, zise Tincuţa. 

El se uită ţintă la dînsa, cu o privire rea, gata parcă 

să-i sară în cap. Ea adăugă liniştită: 

— Degeaba te uiţi la mine aşa: mazărea e făcută 
de astăzi intr-adins pentru dumneata. 

— Eu nu sunt păgîn, să mănînc carne miercurea 
in post. Aşa am trăit toată viaţa şi mi-a mers bine. N-o 

să mă înveţi d-ta ce să fac. 

— Nu te învăţ nimica, te rog numai să nu măninci 
lucruri care-ţi fac râu. 

— Adu-mi oloi, băiete. 

Nu mai zise nimeni nimica. Se auzeau furculiţele 
in farfurii, glasul fetiţei care vorbea încet cu bona în 
nemţeşte, tuşea Tincuţei şi lingura lui Tănase care 
bătea mazărea. 

La al doilea fel de bucale, Tănase băgă de seamă 
că si cucoana Profira mînca de dulce. 

— Da' ce faci, bătrino, zise el zimbind. 

Baba scăpă furculița din mină, speriată. 

— A, bată-te potca, mai mare spaima îmi fu... 

— Mănînc) carne, ha? 

— Poi de, măiculiță, adăugă ea miorlăindu-se din 
nou, ce să fac, dacă aşa vrea Tincuţa. 

— De ce nu laşi lumea în pace, omule, zise Tincuţa. 
Aşa este, am rugat-o să mănince carne, fiindcă mi-a 
zis doctorul. 

Luciul păru că face plăcere lui Tănase. Baba era. 
ca şi mai înainte, rea, beţiva, nevoiaşe, dar fiindcă 
tot „o mamă are omul", ii împlinea toate poftele şi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


orice atențiune către dînsa era bine primită. Tincuţa 
suferise mult din pricina bătrînei, mai ales in primii 
ani după căsătorie, dar, de la un cîrd de vreme, i se 
făcuse milă de ea, fiindcă era bolnavă, 

Cu această lumină adusă în convorbire de împreju- 
rări, frunțile se mai descreţiră. Tănase istorisi, in fine, 
ce i se Intîmplase pe drum, cum lăsase pe vizitiu în 
noroi, ce nenorocire mai sunt şi slugile astea pe capul 
stăpinilor, şi astfel, fără să bage de seamă, o dete şi el 
prin carne. Nimeni mi zise nimic, fiind toți deprinşi 
cu firea lui sucită. Tot ce spusese pină atunci era numai 
Ia adresa Tincuţei, şi cu religia, şi cu economia. Zgircit 
şi fanfaron în acelaşi timp, fi plăcea să vadă casa bine 
ținută, ca să se ştie că era bogat, iar pe de altă parte 

11 durea inima de banii risipiţi. 


Fusese deja deputat în două legislaturi, cu guvernul 
căzut, şi acum era ales pentru a treia oară, cu noul 
guvern. De-a pururi in majoritate, vorbea de miniştri 
parcă ar fi fost cel mai de aproape prieten al lor; tutuia 
pe toată lumea în convorbirea lui imaginară cu oame- 
nii de la putere; istorisea cum a îndemnat pe „fleacu" 
ăla de general să mute regimentul l-iu de la Slobozia, 
şi fleacul l-a satisfăcut; întrebuința cuvinte pe care nu 
le putea rosti; încurca „bugetul țării" cu „politica va- 
mală" şi „milioanele de la fortificaţii” şi „socialism de 
stat", într-o frazeologie imposibilă, din care nu se pu- 
tea Înţelege decît un singur lueru: că in ţara româneas- 
că nu mai era de trăit de cind mizerabilii de ţărani se 
ridicau cu pritenții împotriva „boierilor”. 

tn cercul lui de provincie era tiran în politică, cum 
era tiran încasă, in ale vieţii zilnice. Cînd vorbea lui 
Nae Eftimiu, ori vreunui alt Ingrijitor de la moşie, sau 
vreunui biet datornic, ori postulant, nu se uita nici- 
odată in faţa omului, ci tot pieziş, sau se plimba prin 

casă cu mîinile în buzunar, repetind vorba „mă înţe- 
legi" de mii de ori şi nespunlnd nimic. 

De astă dată era treaba pe greu: in vacanţa Cră- 
ciunului venea ministrul de interne în inspecţie şi tre- 
buia primit in gazdă la cineva. Toţi deputaţii şi sena- 
torii districtului fuseseră unanimi să lase o asemenea 
cinste pe seama lui Scatiu: cu acest chip, fiecare se 


1% 


13 — Duiliu Zamtlrescu — oper*. voi. n 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


194 


scăpa de răspundere şi de cheltuială, şi in acelaşi timp 
erau siguri că ministrul era bine primit. 

Scatiu se lăsase cam greu la început, dar în cele 
din urmă înţelese şi el că „nimeni nu era în stare să-l 
primească în mod convenabil”. Se tînguia la toată 
lumea de beleaua ce-i venea pe cap, iar acum, la masă, 
era rindul lui Nae să-l asculte. 

— Astea sunt isprăvile domnilor dipotați şi senatori 
ai noştri. Le-am zis, mă-nţelegi, să contribuim fiecare 
cu partea noastră, şi să-i oprim odăi la hotel. Nu, eă 
nu se poate la hotel. Ei, atunci să-l primească d-l Ale- 
xandriu. Ea nu, că nu se poate. Mă-nţelegi?... 

Nae Eftimiu da din cap, zîmbind. 

— O să primiţi o decorație... 

—Taman! zise Scatiu, rîzînd. Da' prost eşti, 
Nae!... Apoi eu, daeă vream, mă-nțelegi, decoraţii cit 
pofteşti pentru mine... Da' eu umblu pentru alegători, 
dacă-i vorba. 

— Mai vine cineva cu ministrul? întrebă Tincuţa; 
fiindcă ştii bine că loc mult nu avem. 

— Poate să vie cu flecusorul nostru de Mihai. 

— Da?... 

— Da' ce-i domnu Mihai? intrebă Nae. 

— L-am numitără noi la ministrul de interne şef 
de cabinet... Un fel de scriitoraş... 

Tincuţa Începu a ride; 

— Ce mai vorbeşti degeaba, Tănase: tu nici nu 
te-ai mişcat pentru Mihai. 

— Da, nu m-am mişcat! Pentru rudele dumitale 
niciodată nu mă mişc destul... 

— Rudele mele!... Slavă ţie, Doamne, că n-am 
nici o rudă, că altfel mi le-ai scoate pe nas de cîte o 
sută de ori pe zi. 

— Adevărat. Puţine ai, da' bune. 

— Se-nţelege. Sper că pe nenea Matei nu-l pui în 
slujbă, pe tata de asemeni nu. Astea sunt singurele 
mele rude adevărate. 

— Da!... Nenea Matei al dumitale e cu stea în 
frunte. N-ai chip, domnule, să te mişti în casa ta de 
neni-su Matei. Parc-ar fi Poriu împărat, mă-nţelegi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


13% 


dumneata. Ia, un zevzec, şi nimic mai mult, cum sunt 
toți ai dumitale... 

Tincuţa se uită la el lung. Tot slngele i se suise în 
obraz de raînie. Stete un moment cu gura întredeschisă, 
gata să-i spuie că e un modoran fără pereche, dar se 
Btăptni şi de astă dată. ti dăduseră lacrimile şi, încet, 
îşi scoase batista şi se şterse la ochi. 


II 


Intr-0 odaie mare, pierdut într-un jilt hjitrînesc, 
sta conu Dinu Murguleţ, cu picioarele acoperite într-o 
şubă. Albise de tot, se micşorase, îi crescuse barba în 
neregulă, fiindcă nu se mai putea rade singur şi nu 
suferea să-l radă alţii. Bolnav de reumatism, petrecea 
ceasuri întregi singur, în nemişcare, cu capul rezemat 
de spatele fotoliului, cu ochii pe jumătate închişi, 
mistuit de durere, de necazuri şi de ură. 

După ce măritaseră pe Tincuţa, coana Sofița mu- 
rise, lăsindu-l numai pe el să se bucure de fericirea fe- 
tei. Stătuse o bucată de vreme la Ciulniţei. Vara o pe- 
trecea mai toată la Saşa; dar iarna, cind nepoată-sa 
se muta la Bucureşti, înnebunea de urlt. Cu vremea 
se bolnăvi şi, vrmd-nevrînd, trebui să vină la gineri- 
său. 

Scatiu pîndea de mult ocazia să pună mîna pe mo- 
şie. 

De la aşezarea lui In oraş, conu Dinu nu mai avu 
zi albă: pe de o parte boala, pe de alta suferinţele Tin- 
cuţei, care în zadar căuta să-i ascundă adevărul, îl 
doboriseră. Erau aproape doi ani de cînd nu vrea să 
mai dea ochi cu ginere-său. Şi cu toate astea, simţea 
trebuinţa să-l batjocorească, să-l insulte, să-i spuie că 
e mojic şi bădăran, oricît ar fi de deputat. La ideea 
că Scatiu se făcuse stăpîn pe moşia lui, li venea să 
strige, să dea cu puşca. Dar nici nu striga, nicinu Îm- 
puşca pe nimeni, ci Îşi rodea zăbalele singur, mulţu- 

mindu-se a-şi vărsa focul către Tincuţa. 


195 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


19% 


— A venit nebunul?... Trebuie să fi venit, că ara 
auzit trintind uşile... Ce ţi-a mai făcut?... Iar ţi-a mai 
zis ceva, iar ne-a ocărit... Spune adevărul, nu te-as- 
cunde de mine, că eu văd toate, văd toate, parcă aş fi 
de faţă... 

Tincuţa se uita la dînsul cum se rezemase cu capul 
de scaun si închisese ochii, ca şi cum ar fi voit să-i 
dovedească ceea ce afirma, li era milă şicîteodată chiar 
silă de neputinţa in cave se zbătea... 

— Ei, şi?... Ce-am clştigat dacă ţi-oi spune? 

Bătrinul deschidea ochii mari, se muncea să se 
scoale. 

— Il împuşc!... îl impuse!... Hotu !... care mi-a 
mincat averea!... m-a adus în halul ăsta... Aoleu, 
aoleu!... Il împuşc... 

Şi iar cădea in fundul fotoliului. 

Tincuţa căuta să-l liniştească, incredințindu-l că 
bărbatu-său nu-i zisese nimic. El Be uita lung la dînsa, 
cu privirea blajină, aproape rugătoare. 

— Doctorul nu mai vine... m-a părăsit şi el... 

— Doamne, tată, cum poţi să zici una ca asta... 
Doctorul a fost şi ieri; mîine vine iar... 

— De ce ţi-s ochii roşii? 

— De nimic, 

— Iar ai plins. 

— N-am plina. Poate de fum... Am vrut s-aprind 
focul la Zoiţica... 

Privirea lui se fixă din nou pe obrazul ei palid—lung, 
îndelung, — ca şi cum ar fi căutat urmele Tincuţei 
de altădată, şi, pleeîndu-şi capul pe o parte, întinse 
miinile spre ea, o lipi cu fruntea de umărul lui şi îi 
sărută părul. Pieptul i se umplea de un nod de durere, 
ce-l îneca. EI ofta şi se tînguia: 

— Ce-am făcut!... ce-am făcut!... Cui te-am dat, 
sărăcuţo de tine!... Atît copil am avut, şi ăsta e neno- 
rocit... 

După aceea îşi ridică mîna sus pe frunte şi urmă: 

—la-mă,  Doamne!... Strînge-mă, Doamne!... 
Cheamă-mă la tine, să nu mai văd)... 

Tincuţa râmase un moment cu capul rezemat de 
umărul lui, parcă s-ar fi simţit bine acolo, ca sub o 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


aripă caldă. Un moment se lăsă şi ea pradă descura- 
Jării şi o podidiră lacrămile. Işi lipi mîna lui tată-său 
de obraz şi tăcură amîndoi. 

Pe cînd ei se aflau astfel, uşa se deschise încet. Zoi- 
tica întrebă cu sfială: 

— Se poate? Pot să intru, tată mare?... 

Tincuţa îşi şterse repede ochii, iar conu Dinu se 
aşeză hi scaun ca de obicei. Fata rămase în mijlocnl 
odăii, nedomirită, uitîndu-se cînd la unul, cînd la 
altul: simţea că se petrece ceva, dar nu înțelegea ce. 

— Unde-ai fost? o întrebă Tincuţa. 

— La madama... 

— Şi ce-ai făcut? 

— Nimic. 

— Cum nimic? Ai învăţat lecţia pe mîine? 

— Ba nu, că era acolo şi Marița... 

—Ei, şi dacă era? 

— Săraca, plingea că nu mai vine Stoica... 

Tincuţa lInţelese că fata era gata să istorisească 
pătărania vizitiului, şi astfel să înfurie din nou pc conu 
Dinu împotriva lui bărbatu-său. 

— Foarte râu face madama că stă la vorbă cu slu- 
gile, şi d-ta faci şi mai rău că asculţi... Stoica e un nă- 
răvaş, şi aşa i se cuvine, z 

— Da' ce-i? ce s-a întîmplat?... se grăbi să Intreb 
conu Dinu. 

— Nişte prostii... la mai bine spune lui lata-mare 
povestea  Cotoiului  încălțat. 

Fata se sui pe braţele bătrînului şi începu să istori- 
sească minunile ce cetise de curînd. Tincuţa îi lăsă îm- 
preună şi ieşi. 

Atîta bucurie avea conu Dinu în iernile cele lungi 
petrecute in singurătate. Zoiţa făcea din el ce vrea. 
—A!... tată-mare, că tare eşti zbirlit astăzi ! 

— Dacă sunt zbirlit, piaptănâ-mă. 

— Vrei?... Zău aşa... Eu am învăţat în părul lui 
Muţili. 

— Cine-i Muţili? 

— Aşa, că parcă matale nu ştii... 

— Nu, zău-.- Uite pieptenii colo. 

Fata se dete jos să ia pieptenii. 


197 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


198 


— Păpuşa mea este Muţili. 

— Taci, frate! Şi o smulgi bine?... 

Zoițica se uită la el, indignată. 

— 0 pieptăn, nu o smulg. Am învățat să-i fac părul 
în hirtie; ştiu să-i fac eonei ea la eucoane; ştiu să-i cos 
rochii... 

— Da?... 

— O grămadă de lucruri... 

— Atunci foarte bine. Vino colea şi piaptănă-mă. 

Fata se sui din nou pe genunchii lui. 

— Dacă vrei, fă-mi şi mie păru-n hîrtie. 

— I... tată-mare!... matale eşti domn, doar nu 
eşti cucoană! Stai mai bine să-ţi aleg cărarea. Să nu 
te mişti!... 

—'Nu mă mişc. 

Ea Începu să dărăcească prin părul lui conu Dinu, 
parc-ar fi tras dintr-un caier. 


— Vezi tată-mare!... ai zis că nu te mişti. 
— Bine, fetiţo, da' mă cam doare... 
— Ei!... Cum se poate? că eu dau încet... Măcar 


de-ar da madama aşa in cap la mine! 

Conu Dinu rîdea pe îndesatele, cu părul tras pe 
ochi, aproape înăbuşit de greutatea corpului fetei, 
care acuma se ridiease în picioare, ca să potrivească 
şi mai bine cărarea. 

— Dar ce s-a întîmplat, fetiţo, cu Stoica?... 

Zoiţica se lăsă pe genunchii bătrînuhii. Era gata 
să-i spună ce se întîmplase vizitiului, cînd, deodată, 
cu priceperea precoce a copiilor crescuţi între părinţi 
ce nu se Înţeleg, fata schimbă vorba. 

— Ai mătreaţă, tată-mare. 

— Am. Da' parcă tu nu ai!... 

— N-am, zău. Ia uite-te. 

Şi Zoiţica se plecă cu capul sub nasul lui conu Dinu, 
care se făcu că-i resfiră părul. Bătrinul Insă se gindea 
cum să descoase pe fată, ca să afle adevărul. El simţea 
fondul de imoralitate ce se ascundea in fapta lui, dar, 
cu cruzimea bătrinilor bolnavi, voia să-şi ajungă la 
scop. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Zoiţico, ia caută colo pe fereastră, sub hîrtil. 

Fata se dete jos de pe braţele lui şi se duse sâ caute 
pe fereastră. 

— Aicea, tată-mare? 

— Da. Ai găsit o cutie? 

— Da, am găsit o culie de rahat. 

— Ad-o încoace. 

Zoiţica o aduse, conu Dinu o deschise cu greutate, 
făclnd sâ izbucnească o pulbere fină de zahăr şi un 
miros plăcut de vanilie. După aceea scoase o bucată 
de rahat şi o rupse în două întinzînd aluatul ca o 
beltea legată. 

— Cască gura. 

Zoiţica căscă o gură cit o şură. Ochii ei se aprinseră 
de pofta lucrului dulce. Conu Dinu se opri. 

— îmi spui ce s-a întîmplat cu Stoica? 

Fetiţa se uită o clipă în ochii bătrlnului, apoi în- 
chise gura încet, muie capul în pămînt şi se înroşi. 
Dar bucăţica de rahat, ce atîrna în aer, birui instinctul 
moral al fetei. Ea ridică din nou ochii către bătrîn şi 
zise încet: 

— îţi spui. 

însă, in clipa aceasta, conu Dinu işi reveni în fire. 
El lăsă rahatul în gura fetei, o sărută pe păr şi ii zise 
să bea apă din paharul de pe masă. 

— Şterge-te la gură frumos, să nu te vadă maică-ta, 
şi du-te de te joacă. Mi-i spune altă dată ce s-a întîm- 
plat cu Stoica. L-a bătut tată-tău... 

Fata se şterse binişor la gură, şi, fericită că nu mai 
era silită să primească schimbul ruşinos de dulciuri 
şi de destăinuiri, închise din ochi cu taină şi dete din 
cap: 

— Nu l-a bătut... L-a lăsat în noroi, Ia circiumă. 
Era beat mort, şi se rezema de hăţuri, cind înainte, 
cind înapoi, cînd înainte, cînd înapoi. 

Şi, maimuţărind astfel pe Stoica beat, cum se le- 
găna pe capră, se duse să se joace. 

în urma ei, conu Dinu se adinei din nou în gînduri. 
Stoica era cam beţțiv, dar lui ii răsărea în minte cum 
fusese cu 20 de ani înainte: flăcău voinic, supus la 
vorba stăpinului, harnic la treabă. I se părea câ-l vede, 


199 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


pe el şi pe vătaful Tafta, alergînd de colo pînă colo, în 
curtea de la Ciulniţei, gata să sară la cel mai mic ordin 
al lui, al lui, al lui conu Dinu, adevăratul şi singurul 
proprietar al moşiei. Cu lipsa de însemnătate cu care 
se înfăţişează prezentul pentru bătrini, lui Dinu Mur- 
guleţ toate actele din urmă ale vieţii i se păreau vre- 
melnice şi neserioase: măritişul Tincuţei, importanţa 
ce o luase Tănase în lume, venirea sa la oraş, prefa- 
cerea caracterului fie-sei, trecerea moşiei in stăpînirea 


lui Scatiu, toate acestea il nelinişteau şi-l supărau. 
Mai cu seamă moşia. Era cu putinţă să-l fi înşelat toată 
lumea, cînd cu facerea foii de zestre? El dăduse Tin- 
cuţei o parte din venit, păstrîndu-şi pentru el, în mod 
expres şi solemn, proprietatea şi administrarea moşiei. 

Şi, ca să se încredințeze o dată mai mult ca aşa 
grăiau actele, voi să recitească copia contractului do- 
tai, ce era sub perna de la căpătii, cu alte hirtii vechi. 
Dete să se scoale şi puse un picior In pămînt, fără să 
se gîndească, că iarna picioarele îi erau umflate şi nu 
se putea mişea. Durerea il ţintui pe fotoliu. Atunci 
uită deodată hirtiile şi-şi aduse aminte de boală. Ni- 
meni nu se îngrijea de el. TraBe un scaun de paie ce era 
alături, îşi întinse piciorul cel bolnav pe el şi, cu mare 
greutate, îşi scoase pantoful. După aceea încercă să-şi 
scoată ciorapul, lucru aproape cu neputinţă pentru 
dînsul. Gemînd, blestemînd, Întinse mina pe o măsuţă, 
luă o pereche de foarfeci şi-l tăie pe de-a-ntregul. Apoi 
aşeză o luminare pe scaun şi începu să se pipăie. Car- 
nea, albă şi moale, părea dospită. El apăsa cu degetul 
peste tot, ca să găsească locul unde-l durea. Dar nu-l 
durea nicăirea. Atunci de ce era umflat? Poate ca-l 
stringea ciorapul. încercă astfel să puie piciorul în 
pămint, şi i se păru căumblă mai uşor. îşi aduse amin- 
te de hirtii şi întinse mîna sub pernă să le ia. Pe cind 
înBă le lua, se gîndea mereu la ciorapi: desigur, erau 
prea strimţi. Asta era adevărata cauză a durerii. Nici 
nu putea fi altfel: încălțămintea lui de acum, cînd 
avea picioarele umflate, era făcută pe măsura de tot- 
deauna. Negreşit. Fiică-sa nu Be mai ocupa de el; ni- 
meni nu se mai gindea la dineul, şi el le dăduse tot pe 
mină, averea lui întreagă!... 


10 


t5 


20 


25 


30 


a5 


*0 


în momentul acela, conu Dinu ura pe toată lumea, 
pe Tincuţa deopotrivă cu ceilalți. Furios, se sprijini 
de pat, de masă, şi ajunse pînă la scrinul cu rufe, pe 
care il deschise, îl răscoli, pină ce dete de teancul de 
ciorapi, aşezaţi cu îngrijire şi legaţi cu o panglică de 
mătase. El nu văzu şi nu pricepu nimic din dragostea 
cu care erau toate aşezate la locul lor, ci smuci teancul 
de ciorapi şi se puse să-i taie cu foarfecele. 

După ce stîrpi toată încălțămintea din scrin, rev ni 
la loc cum putu, îşi întinse cu mare greutate piciorul 
din nou pe scaun, işi căută ochelarii, ce-i aliniau tot- 
deauna peste halat în sin şi se puse să răsfoiască ac- 
tele... 

Cînd intră Tincuţa să-şi ia noapte bună de Ia el, îl 
găsi cu capul ciutură, căzut de pe rezemătoarea foto- 
liului, cu ochelarii intraţi în obraz, răsuflînd cu greu- 
tate şi horcăind cu zgomot, de părea că se îneacă la 
fiecare înghiţitură di aer. De Ia piciorul gol, la ciorapul 
căzut jos şi tăiat, de la actele răsfoite pe scinduri, la 
scrinul întredeschis, ea înţelese ce se petrecuse cu bă- 
trinul. O milă nespusă o cuprinse față cu trupul acela 
doboriît de suferință şi cu sufletul lui necăjit. îl acoperi 
pe picior cu un tartan şi neîndrăznind să-l deştepte, 
luă şi ea un scaun şi şezu Ungă el. însă gemetele, hor- 
căitul, greutatea cu care dormea, îi făceau rău. Se 
hotărî să-i ridice capul mai sus şi să-i ia ochelarii de 
la nas. Conu Dinu se deşteptă. 

— Ce este? zise el sperios, uitîndu-se roată împre- 
jur şi neînțelegînd nimic. 

— Nu-i nimic, tată: ai dormit pe scaun cu piciorul 
gol. Mă tem să nu răceşti. 

— Am adormit. Dorm rău noaptea. 

— Culca-te de-o binele, la să-ţi strîng hirtiile astea 
şi să-ţi ajut să te dezbraci. Miine dimineaţă vine doc- 
torul... 

— Vine?... 

— Da. Ți-am cumpătat şi o duzină de ciorapi noi, 
de lină moale, largi, cum îţi plac dumitale. 

La vorba asta, hătiinu) îşi aduse aminte de vanda- 
lismul din scrin, şi, şezînd pe marginea patului, începu 
să plingă. Tincuţa se făcu că nu-l vede. El se uită după 


201 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


dînsa cura se mişcă prin odaie, punind cu îndemînare 
Ja loc tot ce el răsturnase In drumul lui. 

— Va să zică ţie tot ţi-e milă de mine! 

— Doamne, tată, ce vorbă! 

— la vino-ncoa. 

Ea se apropie de el şi şezu din nou pe scaun. 

— Ştii ce-am făcut?... 

— Ce? 

— Am tăiat toţi ciorapii din scrin. 

— Bine-ai făcut: iţi erau strimţi. 

— Va să zică nu mă ocăreşti? 

— Eu, să te ocăresc?!... Da' cu ce drept?... 

El se uită in ochii ei şi deocamdată nu zise nimic. 
Apoi intră cu greutate sub plapomă şi se întoarse cu 
faţa spre perete. Fiică-sa îl înveli bine peste tot şi se 
aşeză pe scaun lîngă patul lui. După cîteva minute 
se întoarse către dinsa. 

— Am căzut in copilărie, nu-i aşa? 

Ea se uită la dînsul, zîmbindu-i cu bunătate. 

— De ce vorbeşti aşa, tată? 

— Eu înţeleg toate, toate le înțeleg, parcă aş fi în 
glndul tău... In Joc să mă ţii de râu, că am făcut o 
faptă rea, tu găseşti că am făcut bine... 

— Ei, Doamne! Apoi nu ştiu încotro s-o mai dau 
cu matale. 

— Vezi, vezi | Asta-i: am căzut In copilărie. 

— Nu, tată dragă; ai făcut cu lucrul dumitale ce 
ţi-a plăcut. 

— Aşa?... De ce nu spui drept ceea ce glndeşti?... 
Nu era mai bine să dăruieşti ciorapii la un om sărman? 

Tincuţei i se muiară mîinile, şi, neputind să facă 
altceva, începu să rîză: 

— Ei, Doamne!... Bine era şi aşa. 

— Vezi? 

Măgulit că i-a ghicit gindurile şi mai ales văzînd-o 
că ride, se îmbuna ŞL el, fără măcar sâ-i treacă prin 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


minte că risul ei era semn de adincâ descurajare. în- 
chise ochii, mulțumit, pe cind Tincuţa se uita la el, 
cu obrajii aprinşi, ostenită şi singură. 


III 


De Ia patru ceasuri, dimineaţa, Tănase sc deştepta 
şi începea sâ tuşească. Răsuna odaia la glasul Iui de 
trîmbiţa răguşită, şi toate vietăţile de primpiejur se 
mişcau. Il auzea pină şi conu Dinu din partea cealaltă 
a caselor, şi-i stiiga prin zid: „Jaba!... TignafeMi 1..." 

După ce bocăia un ceas, două In pat, se siula sâ 
se îmbrace, fără nici o grijă de nevastă-sa, care dormea 
în palul de alături. Printre picături se şi închina: făcea 
o cruce, tuşea, înjura şi ier se ruga, cu „Doamne, iar- 
tă-mă" la fiecare vorbă urîtă cu care cinstea pe Dum- 
nezeu. Citeodată. opintirile lui seci erau aşa de supă- 

rătoare că Tincuţa sărea din pat să nu-l mai audă. 

— Frate, ia ceva, pentru numele cerului, că-ţi pră- 
pădeşti pieptul. 

— Te turbur din somn!... Castelana!... A cetit 
toată noaptea Ia romane, şi dimineaţa ar vrea să doar- 
mă... Să te culci ca mine la 9 ceasuri, şi să te scoli la 
4, după treabă. Aşa am fost eu deprins la mama mea, 
şi mi-a mers bine. 

Tincuţa îşi pierdea răbdarea: 

— Se poate, dar eu n-am fost deprinsă aşa, la a 
mea. 

— De aia sînteţi plini de brînză. 

— Eşti un mojic, ii zicea Tincuţa între dinţi, 
şi se ducea în odaia îetiţei să-şi urmeze somnul în pace. 

El trecea in cancelarie, unde şi focul şi lampa erau 
aprinse de iu noapte, şi începea să se plimbe de colo 
pînă colo, pînă ce feciorul li aducea ceaiul. Atunci, cu 
un mănunchi de chei ce atîrna o oca, deschidea casa 
de fier şi scotea o sticlă cu rom, o cutie de tutun şi un 
pămătuf de pene. Din sticla cu rom vărsa în paharul 
eu ceai cit putea să Încapă, şi apoi o ducea la gură, 
gilgîind din fugă, cum făcea şi coana Profira cînd gus- 
tarea rachiul oamenilor. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Apoi, pocnind din limbă şi scrîşnind din dinţi, işi 
alegea o pană să-şi curețe țigareta, mişcind din cînd 
in cind linguriţa din pahar. în cele din urmă începea 
să soarbă cu zgomot din ceai şi-şi aprindea ţigara, din 
care trăgea fumul cu o poftă nespusă. 

De cum se făcea ziuă, primea lume. 

Cel dintîi ce se înfățişa fu domnul Bănică, sau mai 
scurt, „don Nică", îngrijitorul de la vie, care nu îndrăz- 
nea să intre, şi se plimba pe la uşa cu geamuri de la 
biuroul „boierului”. Tănase chemă pe fecior. 

— Cine-i afară, Costeo? 

— Don Nică, de la vie, boierule. 

— Să intre. 

Toți îngrijitorii săi de pe la moşii erau aleşi pe 
sprinceană: unul mai pehlivan decît altul. Bănică, în 
oraş, purta căciulită pe ochi, ştrengar nevoie mare, 
cu o fişcă vîrîtă în carimbul cizmei din dreapta, cu 
guler de astrahan la scurtătura; aci, în fața lui Tănase, 
părea umilit şi bleg, stind în picioare lîngă uşă şi aş- 
teptînd să-l întrebe, ca să deschidă gura. Scatiu îl 
ştia că nu era cel mai din urmă cu talente de admini- 
strație; de aceea ciuli urechile. îi dete bună dimineața 
fără a-l privi, întors pe o parte şi îăcîndu-se că ceteşte 
Monitorul Oficial. După cîteva minute îşi ridică oche- 
larii de pe nas şi se uită la el. 

— Ce-i, Bănică? 

— Bine,  boierule. 

— Ce te-aduce? 

— Păi, ce să m-aducâ; ia. mai venisem după nişte 
parale... 

Tănase se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe, 
ca de obicei, grav şi încruntat, ori de cîte ori era vorba 
de bani. 

— Parale ! iar parale !... Ai primit cam mult anul 
ăsta, Bănică. 

— Am primit, da' ce-am primit e scris. Doar nu le 
cer pentru mine, că eu, cum dă Dumnezeu. 

— Ştiu, da' n-am. 

Bănică tăcu şi se uită in pămînt. 

— Cit mă costă pîrnojia asta de vie, numai să fie 
in sufletul lui socru-meu, că el m-a procopsit cu dînsa. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


De la anul o dau dracului, o arer.dez, !i fac ce-i fac... 

— Arendaţi-mio mie, domnule Tănaso, 

— Taman ! Te-am şi găsit bun de plată i 

Bănică rîdea incet, fără să se supcie, sceptic în fond, 
ca unul care ştia toate cotiturile vorbei lui Scatiu. 
După cîteva minute adause: 

— Veniseră nişte oameni de la Gurgueţi să ia bani 
pe muncă. 

— Mulţi? 

— Păi, gîndesc că tot aş face vro 200 de zile. Măcar 
de-aş găsi cui să dau, să îmbrac toată via. 

— Ce le dai pe zi? 

— De pomană, boierule; unu, unu şi zece, unu şi 
douăzeci, cînd in primăvară se urcă la trei şi la patru. 

Scatiu păru că se gîndeşte. După un minut scoase 
pumnul de chei şi deschise casa de bani. 

— Doar să-ți dau din altă parte. 

Şi, zicind astfel, luă cinci fişicuri de aigint din- 
tr-un coş de sîrmă, şi le puse pe masă. Apoi desiăcu o 
condică lungă şi însemnă cu scriitura lui chinezească: 
„daţi lui Bănică, itidentul de la vie". 

Bănică luă fişicurile, se uită la ele socotind în gînd, 
şi apoi rămase privind spre Scatiu. 

— Cît îmi daţi, boierule? 

— Tu nu vezi: 500. 

— Ba văd, da' sint cam mulți. Să tot dau pentru 
200 de zile, că românul simte el că-si vinde munca pe 
nimic, dar n-arc ce-şi face capului de sărăcie. 

— Da' ştii tu cum să-i aduci: vin săibâtorile Cră- 
ciunului şi oamenii au trebuinţă de bani. 

Bănică mustăcea, uitîndu-se furiş la stăpînn-său. 

— Şi matale rămîi făr' de parale... 

Tănase începu să rîdă. 

—Zău, mă Bănică: am luat banii din altă parte. 
Aştept pe Nichitachi să i-i dau. Iacătă-l că vine. 

în adevăr, o birje, cu două mîrţoage de cai şi cu 
un jidan vizitiu, intra din noroiul de pe stradă 
în curtea pavată cu pietroaie a lui Scatiu. Bănită tot 
sta la îndoială. Stăpînu-său îi făcu vint: 

— Hai, cară-te. 

— Mă rugem să-mi dai şi mie nişte paiale... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— N-am, mă. 

— Gă vine Crăciunul, 

— Ei, al dracului!... 

— Zău, boierule. 

-Măăă!... 

Şi jumătate rîzînd, jumătate supărat, Tănase des- 
chise din nou casa de bani şi scoase un pumn de argint, 
din care numără 50 de lei, însemnînd in catastif „daţi 
lui Bănică itidentul în leafa lui”. 

— Gară-te. 

— Cam puţini, boierule. 

— Gară-te odată! 

Bănică, ieşind, se întîlni cu Nichitachi. Acesta îl 
cunoştea, de Ia alegeri, unde, beat de dimineaţă pînă 
seară, Bănică era în elementul lui. 

— Ce mai faci, Bănică? 

— Sărut mina, coane lorgule. 

— Acasă-i Tănase? 

— Poftiţi că-i acasă. 

Pe cînd Nichitaehi intra, Tănase, fără a se uita la 
el, sări de pe scaun în urma îngrijitorului: 

— Mă 1 să dai banii la oameni din mîna primarului, 
cu contract, m-ai Inţeles? 

— Da' lasă, boierule, că doar n-am îmbătrînit de 
drumul bisericii... 

— Că altfel nu mai vezi nici banii, nici munca, 
zise Tănase, întorcelndu-se către Nichitachi. 

— Păi, dar cum ! zise acesta, rîzînd: ia oaia pielea 
de pe lup. 

Tănase rîdea cu hohot, în faţa celuilalt, care şi el 
rîdea. Se priviră un moment ca doi buhai. 

— Lesne ţi-e ție: ai cumpărat case, ţi-ai pus banii 
Ia dobîndă, şi chef, neneaco, cu banii băbachiil... Ia 
şezi. lei un ceai? 

— Păi să iau, dacă-mi dai. 

Iorgu Nichitachi era ca şi Scatiu, deputat, însă de 
opoziţie. în parlament părea că merge cu liberalii, 
dar bine nu se ştia cum vota. în judeţul lui îşi păstrase 
oarecare popularitate, prin neoboseala cu care alerga 
după trebile alegătorilor. între el şi Scatiu se încheiase 
un soi de înțelegere tăcută, de a se ajuta unul pe altul 


şi n-am nici de unele... 


fi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


spre a se alege sub toate guvernele. Scatiu fiind mai 
incult, mai bogat şi mai fălos, nu se sfia a se declara 
pe faţă liberal, conservator sau junimist, după cum 
bătea vîntul. Celalt era mai strîns: îi jucau ochii în 
cap după toate combinaţiile, după toate afacerile, 
după toate gheşefturile, dar avea pudoarea de a nu le 
da pe faţă. 

De astă dată venea la Scatiu pentru a-i recomanda 
pe un jidan- care voia să ia antrepriza zidirii unui spi- 
tai. 

Nervos, spînatec, şiret ca o vulpe, căuta prilejul 
să intre în vorbă cu îndemînare, fără ca celalt să ghi- 
cească interesul ce-l aducea. Se învîrtea prin casă de 
colo pină colo, inspectînd mobilele, punind mîna pe 
hirtia de pe ziduri, privind tavanul. 

— Mă Tănase, bună treabă ai făcut tu cu casele 
astea! Om cu noroc. 

Pe cind el vorbea, intră femeia cu o cutie cu lemne, 
din care aşeză binişor cîteva pe foc. Nichitachi se în- 
trerupse din vorbă, uitîndu-se lung la dînsa, fiindcă 
era curăţică şi frumuşică. Pe la spatele ei, făcea semne 
de admirare lui Scatiu, învîrtind mîna prin aer. 

— la mai pune lemne, fetică... Pune lemne, că 
nu-i cald la toată lumea ca la stăpinul dumitale. Lui 
văd că are cine să-i ție de cald. 

— Ci tacă-ţi fleoanca, mă lorgule, zise Tănase 
podidit de rîs, dar vrînd să facă pe demnill. 

Femeia ieşi cu mîna la gură, ruşinată de tot. în 
urmă, cei doi boieri făceau un haz nespus, uitindu-se 
unul la altul, urîţi şi libidinoşi ca doi satiri. 

— Bată-te Dumnezeu de caraghios!... zicea Scatiu 
măgulit de o asemenea bănuială, nici la bătrîneţe nu 
te mai astîmperi, mă?... 

— Mare şiret mai eşti, mă Tănase! Să-ţi spun drept, 
bine le alegi. Ce zice cucoana de aşa marfă? - 

— Taci, bre, din gură, că te-o auzi cineva. 

— Lasă că te lucrez eu in ochii d-ei... Da' îmi dai 
ceaiul ăla, ori ba? 

Scatiu sună ce sună, apoi se sculă el însuşi să vadă 
de ceai. 

Cind se întoarse, Nichitachi îl luă de la uşă. 


10 


15 


25 


30 


35 


— la ascultă, Tănase, am venit la tine cu două 
trebi: una măpriveştepe mine, alta te priveşte petine. 

— S-auzim. 

— Am, bre, pe afurisitul ăla de jidan cu spitalu, 
care mi-a pus in spinare toate neamurile... 

Scatiu se uita în jos. El ştia că evreul era bogat şi 
că Nichitachi nu umbla degeaba pentru el. 

— Iese ceva, Ilorgule? 

— Ce să iasă, bre?... Alergătura şi alta nimic. 

— Să fii tu a] dracului? 

— Zău aşa, Tănasel Fă-mi treaba asta, şi am şi 
eu pentru tine... 

— Să vedem. 

— îmi făgăduieşti?... N-ai declt să scrii băiatului, 
lui Comaneşteanu, s-aprobe licitaţia... 

— Bine, să vedem. 

— Ba nicidecum: trebuie să-mi făgăduieşti. 

— Bine, frate... 

— Cînd scrii? 

— Nu scriu, vorbesc eu, cînd m-oi duce la Bucu- 
reşti. 

—Aşa, vezi. Acuma pentru tine. Asta-i locmâ 
mare; tînărul Comaneşteanu s-a pus pe trai şi are ne- 
voie de bani. 

— Mihai? întrebă Tănase, neputindu-şi ascunde 
mirarea şi bucuria. 

— Nu ştiu bine de se cheamă Mihai... Cumnatul 
lui Damian. 

— Da, da. 

— El. A venit ieri la mine Isidor zaraful; are tn 
mină o poliţă iscălită în alb. 

— Taci, fratel 

— Zău aşa. Caută vreo 15* mii de lei cu dobîndă 
după om. 

Bufniră amîndoi de rîs, uitîndu-se unul Ia altul. 

— Eu i-aş fi dat numaidecit: vindeam nişte hirtii 
şi făceam suma. Da' m-am gîndit la tine, zise Nichi- 


* în ediţiile 1907, 1916, 1923 - este vorba de 12 mii de lei. 


Textul se restabileşte după manuscris şiConv. Ut., deoarece chiar 
în ediţia de bază (1923), mai departe (p. 27, 30, 37), se vorbeşte de 


208 


mu (n. ed.). 


10 


15 


25 


30 


35 


40 


14 


tachi, clipind din ochii lui şireţi; tu ai mult interes 
prin partea locului: ai moşia ta, ai luat şi pe-a lui so- 
cro-tău, şi poate intri şi-n a Comăneştenilor. 

Tănase se gîndea, fără a mai asculta pe celălalt. 
El vedea deodată ce cîmp larg de exploatare pentru el 
şi de umilinţă pentru nevastă-sa i se deschidea, dacă 
ar fi avut in mină poliţa lui Mihai. Cu toate astea insă, 
un rest de inexplicabilă ruşine il împiedică de a primi 
numaidecit tîrgul. Chipul senin al Saşei, care întot- 
deauna ii insuflase respect şi admirare, îi răsărea în 
minte. Dn moment avu pornirea de a spune că nu pri- 
meşte, dar, samsarul biruind în el licărirea de omenie 
ce-i insuflase amintirea Saşei, zise: 

— Spune jidanului să vie la mine. 

In clipa cît el se gîndi, Nichitachi il străbătea din 
ochi, neputind să-şi explice înţelesul acestei tăceri. 

— Credeam că ai înnebunit, zise el tare. 

— De ce? 

— Să stai tu la-ndoială cind îţi cade aşa locmâ în 
minăl 

Tănase se sculă in picioare, pocnind mîinile una 
intr-alta şi în vîrtindu-se de colo pină colo. 

— Cum se poate, domnule!... Nu-i ajunge cît are, 
păcătosu ! Auzi dumneata, poliţă la jidani, cu iscăli- 
tura in alb, un om cu aşa avere 1... Ptiu, ruşinea dra- 
culuil 

— Are avere frumoasă? 

— Cum să n-aibă, domnule! Au Comănegştii, care-i 
cît o ţară-ntreagă, au case in Bucureşti, au o moşie la 
Teleorman, are Suliţa. la munte, care-i numai a lui, 
rămasă de la unchiul său, colonelul. 

— Cu atît mai bine, zise Nichitachi: poţi să-i dai 
15 şi să pui in poliţă 30. 

Dar Scatiu nu se liniştea. Pe lingă instinctele lui 
negustoreşti şi ura omului care a muncit şi a adunat 
împotriva celui ce risipeşte, un sentiment ciudat de 
demnitate, ce-şi avea obiîrşia în fala lui, îl făcea să-i 
pară rău de-a binele de împrumutul lui Mihai. Legă- 
tura de rudenie cu conu Dinu şi indirecteu Comăneşte- 
nii, pe care, ca toţi parveniţii, o despreţuia față de 
nevastă-sa, îl măgulea în fundul inimii şi o trîmbiţa 


209 


pe toate drumurile: o familie mare, cu nume istoric, 
fără pată, impunea fiului de vătaf, şi la umbra ei i se- 


pârea că creşte propria lui umbră. 

— Cum risipeşte, domnule, banii? 

— Ei, asta-i! Tinerețe nu-i? Aud că are o franțu- 
zoaica de la Paris care-l toacă. 

— Asa... 

— Dâ. 

Scatiu se mai Snvirti prin odaie, neliniștit, şi sfîrşi 
prin a spune lui Nichitachi sâ-i trimită a doua zi pe 
Isidor zaraful. 

Nichitachi se sculă să plece. 

— Nu mă uiţi, Tănase, cu spitalul?... 

— Bine, frate; o vorbă are omul. 


IV 


De îndată ce ieşi deputatul din opoziție, Tănase 
chemă pe fecior şi-l întrebă de Bănică; 

— A plecat ori e aici? 

— Ba e aici, boierule; îmbucă ceva. 

—Zi-i să vie [a mine. 

După citeva minute, îngrijitorul era din nou Îna- 
intea stăpînului său. 

— Ia ascultă, Bănică, cunoşti pe Haim, jidanul, 
din strada mare? 

— Ăla de la Cavalerul de modă? 

— Ce cavaler de modă, mă prostule! 

— Ala de umblă după spital, boierule. 

— Ăla. Ce are a face cu Cavalerul de modă? 

— Păi nu ține lot el şi prăvălia de galanterii!.., 

— Aşa?... 

— Păi dar cum: şi prăvălia de galanterii, şi acsi- 
zele şi jugăritu... 

— Să te duci numaidecit la el şi să-i spui să vie 
la mine, astăzi, neapărat, m-ai Ințeles? 

— Prea bine. 

— Să-i vorbeşti laoparte, mă. 

— Da' lasă, boierule... 

— Haide, pleacă. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Bănică ieşi. în u ma lui, Tănase prinse a gindi din 
nou la Mihai. Bucuria de a împărtăşi Tincuţei, el cel 
dinții, Intîmplări extraordinare, pe care le istorisea 
în felul lui, cu „mă-nțelegi? aud?", de astă dată era 
fără margini: avea, în sfîrşit, cu ce so umilească şi 
despre partea lui „neni-su Matei”. Sări de pe scaun şi 
se duse la nevaBtă-sa. 

Tincuţa se imbrăca cu uşa încuiată. El dete buzna 
să intre, dar, găsind uşa închisă, se opri. Ori de cite 
ori se lovea de cîte un fapt, foarte firesc pentru lumea 
cealaltă, dar cu care el nu era deprins, devenea bănui- 
tor. Ce putea sâ facă Tincuţa, cu uşa Încuiată? Să lăcă- 
tuiască uşa numai ca să se îmbrace, nu-i părea lucru 
curat; el se îmbrăca parcă ar fi fost în mijlocul cimpu- 
lui, cu toate odăile vraişte, puntndu-şi pantalonii in 
anticameră, surtucul în salon, după cum i se potrivea. 

Bătu la uşă tare. Tincuţa se pieptăna. 

— Cine-i? întrebă ea, supărată de modul cum bătea. 

— Eu sunt. Nu te supăra, domniţo. 

Dînsa, fără a mai răspunde, se duse să-i deschidă. 

El intră incet, deschizlnd uşa mare, solemn şi prost 
ca un car gol. 

— Vă faceţi frezurile? 

— Nu mai vorbi prostii. Ce vrei? 

Cind erau în patru ochi, Tincuţa i le tăia scurt. El, 
văzînd că nu i se prinde ironia şi nefiind nimeni de față 
să-i asculte spiritul, se domoli. 

— Ia ascultă, nevastă: nu ştii una, lată de tot... 

— Ce este? 

—E lată... 

Dînsa nu mai zise nimica, cunoscîndu-i firea sucită, 
ci-l lăsă să spuie de bun placul lui. 

— A fost Nichitachi pe la mine... şi mi-a spus una 
de n-o s-o crezi... 

Dinsa tăcea. 

— Asculţi, ori ba? 

— De cu noapte a luat-o. 

El se trlnti pe un scaun, supărat: 

— Tai cheful omului, cînd li e lumea mai dragă... 

— Şi ce ţi-a spus Nichitachi? 


211 


iţi 


% e 


20 


25 


30 


35 


212 


— închipuieşte-ți, dragă, că Mihai c plin dc da- 
toril... 

La numele lui Mihai, Tincuţa se uită prin oglindă 
Ut bărbatu-său. Fără voia ei, simți că i se bate inima, 
ca unuia ce aşteaptă o nenorocire şi vede venind împăr- 
țitorul cu depeşa. Căută sâ se stăpînească şi se întoarse 
spre el cu mirare: 

— Mihai!... 

— Da, Mihai al dumitale. 

Ea încearcă să zlmbcască dînd din cap. 

— Al meu !... 

—- Da, Mihai. £ pliu de datorii: a luat bani de la 
toţi jidanii din Bucureşti, pe ipotetă, pe amanet, cu 
gir, fără gir, cum a putut. Acum umblă pe la ovrelBşii 
oV la noi: Isidor zaraful aie o poliţă a lui, iscălită in 
alb. Caută 15 mii de lei şi e gata să se oblige pentru 
40, ca să-şi ţie madama de la Paris. 

Tincuţa, ascultîndu-l, se făcuse albă ca hirtia. 

Din nenorocire, se isprăvise de pieptănat. Luă 
cutia cu pudră şi *e albi şi mai tare. 

— Zor, zor, dă-i cu făină pe obraz!... 

Ea se întoarse spre el, binişor, scoase batista şi Be 
şterse pe ochi. 

— Cc vrea să ziuă „o poliţă iscălită în alb"? 

— O poliţă iscălită în alb? Nu stii atîta lucru? 

— Nu. 

— O poliţă ştii ce însemnează? 

— Da, cam vag. 

— Mâăă! proastă femeie am. Dacă s-ar întîmplâ 
să mor eu, dragă, pe tine te mănîncă toţi din toate 

părţile. Vino încoace... 

Şi, fericit că-i putea arăta superioritatea lui în ceva, 
n luă de mină si o trecu prin mai multe camere pină 
în biurou, unde deschise casa de fier, scoase un porto- 
foliu lung şi îngust, cu o mulțime de despărțituri, şi-i 
întinse pe masă mai multe foi de poliţe, unele iscălite 
şi umplute, altele neiscălite. 


— Asta se cheamă o poliţă. Cel ce ia bani cu Împru- 
mut se obligă prin foaia asta a-i plăti la cutare dată, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


şi scrie aici suma primită si aici data sau scadenţa, iar 
dedesubt iscăleşte, precum vezi în astelalte. 

Tincuţa descoperi, spre marea ei uimire, că mai 
toată lumea din oraş datora bani fui bărbatu-său. El 
urmă: 

— O poliţă iscălită in alb vrea să zică o foaie de 
astea, în care un găgăuţă ca d-l Mihai îşi iscăleşte nu- 
mele tară să puie suma ce a primit. Cine iscăleşte ase- 
menea poliţe, mai bine să-şi lege o piatră de gît şi să 
se dea pe girlă. Ai priceput? 

— Da. 

El închise Ia loc casa de fier şi trecură din nou la 
Tincuţa. Tănase se aşeză pe un scaun, gindindu-se. Ea 
il observa cu coada ochiului. 

— Nu ştiu ce dracu să tac. zise el neholărit. 

— Cu ce? 

— Cu poliţa fleacului ăsta de Mihai. 

Ea se întoarse repede către dînsul: 

— Cu ce? 

— Cu polița lui Mihai. 

—E in mînile tale? 

— Ba nn, dar n-am decît să zic jidanului să mi-o 
aducă. Tot stau şi mă gîndesc ce să fac: wo las, intră 
pe mina vreunui cămătar, care ii dă 15 mii de lei si 
pune in poliţă 40. Da'tot mai bine s-o iau: il scap de 

camătă... şi-l am la mînă. 

Tincuţa, în vreme cit el vorbea, se iută la dînsul 
cu ochii pe jumătate Închişi, cu gura pornită pe un 
surîs amar şi batjocoritor, cu o infinită expresie de 
dispreţ, gata să-i zică un cuvint teribil. El nu vedea 
nimic. 

— Tu ce zici? 

Ea se stăpîni cit ce putu. 

— Eu zic să n-o îai. 

— Vezi bine: dumitale nu-ţi convine să ştii că am 
la mină pe unul de-ai lui „neni-tu Matei”. 

— De ce vorbeşti aşa, Tănase?... Tu singur zici 
că n-ai vrea să superi pe Saşa... 

— Am zis aşa, ca să îie vorbă... 

— Foarte rău dacă ai zis numai aşa. 
213 


jedci parcă am uecat rufele pe o frlnghie cu dum- 


— Ce urît vorbeşti!.. 

— Se poate; aşa A eu 6ă vorbesc, şi-mi merge 
bine. D-voastrâ, care vorbiţi frumos, vă mîncaţi ave- 
rile ca păcătoşii. 

— Te rog, Tănase: gîndeşte-te eă şade ruşine să 
afle lumea că faci camătă. 

— Da' ce se potriveşte!... Obrazul cel subțire al 


An se roşeşte... la mai dă-i cu făină, că-ţi trece... 
in adevăr, se făcuse roşie şi se uita la dînsul 

cu Daţi aprinşi. 
— la asculta, Tănase, nu mai vorbi aşa, că mă faci 
să te urăfec... Glndeşte-te ce lucru dezgustător e pentru 
mine să afle Saşa că noi am dai bani fratelui ei, bani 


cu camătă 1 
iasă AM înţeles... zise el, vrind să se scoale şi să 
Tincuţa sări la uşe şi o încuie. Rîdea şi tremura. 
Nu te las, pină ce nu-mi vei făgădui... 
El se scutură o dată şi o azvirli cît colo de la uşă. 
— la fu i, femeie, şi nu te amesteca unde nu-ţi 
fierbe oala)... 


Apoi ieşi repede şi trînti uşa cu zgomot. Ea se 
lovi e scaun şi rămase alături, grămadă. 
erabi]!..., Miz ze-ra-bil! strigă ea, scrjşnind 


Ramact acolo cîteva minute, ţjnîndu-şi dtgetul 
la care se lovise, cu mina cealaltă. După aceea se 
sculă, luă o batistă de pe maf-ă şi-şi şteise orbii. 
Apoi rămase în mijlocul odăii, gîndindu-se. Ceeia de 
făcut? Numele bancherului evreu îi răsări în minte: 
Isidor ! I se părea un mume groaznic, de jidan ui mîi- 
nile lungi şi hrăpitoare. Il vedea în fața lui bărba- 
tu-său, lirguind polița lui Mihai. Şi ea ştia toate 
astea, şi nu eia în stare să facă nimic. Nimic? 
Se putea să nu facă nimic?... ce să facă? 


îi veni în minte să-i scrie Saşei. Şi ncmaidecit 
se îndreptă spic salonaşul ei, să caute hirtie şi cerneală. 
Insă, după ciţiva paşi, se opri, gIndindu-se la scan- 
dalul ce ar fi produs scrisoarea ei. Cum ar fi judecat-o 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Mihai? Se întoarse înapoi şi se văzu în oglindă, cu ochii 
roşii, cu pudra mototolită pe obraz: era urîtă. Urîtă !... 
îmbătrînea Inainte de vreme, işi rodea sufletul alături 
de mizerabilul ce o chinuia făr' de milă, pe dînsa 
şi pe tată-său. îi veni să plingă din nou, şi şezu pe 
acelaşi scaun pe care o aruncase cu un minut mai 
înainte, ducindu-şi batista la ochi, fără nici o putere... 


După cltva timp se sculă. îşi aduse aminte că 
era urîtă cu pudra pe obraz, pe care nu o pusese decît 
ca să-şi ascundă paliditatea, şi se spălă, işi muie chipul 
în apă şi se răcori. După aceea deschise o fereastră, 
ce da spre grădina tristă, şi se uită pe gînduri in fundul 
zării: nimic. 

Cu toate astea, aerul rece păru a-i da oarecare ener- 
gie. O idee Indrăzneaţă ii trecu prin minte: să se ducă 
in persoană la jidan, înainte ca acesta să dea poliţa 
lui Tănase. Dar cine era Isidor zaraful? unde şedea? 
Nu se gindea la nimic. Zise sâ-i puie caii, se îmbrăcă 
repede şi peste un sfert de ceas era In trăsură. Spuse 
vizitului s-o ducă Za magazinul obicinuit „sâ cumpere 
nişte ciorapi pentru boierul cel bătrîn"; simţea astfel 
nevoie să explice pentru ce se ducea în tîrg. 

în poartă se întllni cu Bănică, care aducea pe Haim 
evreul, ca un jandarm. Mulţumi pentru închinăciunea 
lor, fără a-i vedea. însă, după un moment, barba evre- 
ului îi răsări în minte fără nici o cauză. începu să 
bănuiască: dar dacă o fi Isidor zaraful? Şi, cu cît se 
gindea, cu atîta se întărea mai mult In ideea că era 
el. Ba chiar i se păru că mîna cu care Haim îşi scosese 
pălăria era lungă şi hrăpitoare ca mîna închipuită a 
bancherului. Se mişcă să oprească pe vizitiu, dar se 
simţi jenată ca şi cum acesta ar fi înţeles ce se petrecea 
Într-Insa. Totuşi, îl opri: 

— întoarce, am uitat ceva. 

Alături de biuroul lui Scatiu era o cameră goală, 
plină cu dulapuri. Tincuţa îşi lăsă pălăria ce avea 
in cap şi, sub cuvînt de a-şi scoate căciulită de iarnă 
dintr-o cutie, intră singură in odaia de garderobă. 


în dreptul uşii ce da în biurou, sta un dulap. Ea 
işi lipi urechea de uşe şi ascultă. 


10 


20 


30 


35 


21G 


Haim de-abia intrase. Vorbeau de lucruri fără in- 
teres, de comerț, de daraveri, pe care Tincuţa le pri- 
cepea numai pe jumătate. In cele din urmă auzi pe 
Tănase zicînd evreului: 

— Te-am rhemat, domnule Haim, ca să te întreb 
dacă ţii mult la antrepriza spitalului... fiindcă 
au venit mai multe persoane să mă roage să stărui la 
Bucureştipentrupublicareauneinoilicitații. 

— Mai multe pursoanel... Ha?... 

— Da, mai multe persoane. 

Jidanul bolborosea o limbă ca vai de ea, cu „iu t 
vei! pursoanel"; Scatiu urmă, indiferent: 

— Țineam să ştiu dacă ai vreun interes... 

— Iu am interes, mă rog, cum să n-am... 

— Ce sumă se cheltuieşte cu clădirce?... 

— O sută zece mii, mă rog. 

— Şi dumneata ce ofertă ai făcut? 

— lu?... 

— Da; cit ai lăsat sub deviz? 

— lu ai lăsat 3 la sută sub duviz. 

— Trei la sută? Minunată afacere!... Nu mai erau 
alți concurenţi? 

— Mai erau, mă rog, da iu am mulţumit pe dum- 
nealor cu dispighibeala. 

—Aşa?... Apoi uite că vin alţii si cer să nu se 
aprobe oferta dumitale. 

— Oferta!... 

— Da, oferta. 

Evreul părea a se gîndi, fiincă Timuţa nu-l mai 
auzea. Apoi ier o luă: 

— Şi iu vii să icg pe dumneavoasliă să faceți 
atita bunătate de stăruiţi să se aprobe. 

— O să-mi vie cam greu: trebuie alergătură, pier- 
dere de vreme. 

— Eu înţeleg, mă rog: unu la sulă pentru cine 
aduce contractu iscălit... şi încă unu pentru cine stă- 
ruieşte să se primească zidirea cînd este gata. 

— la ascultă, domnule Haim, dai două mii de lei 
să-ţi aduc contractul Ia mînă?... 

—Zău, domnu Sotirescu, este mult... Aşa să n-am 


parte eu de cuptii a meu, dacă nu este prea mult... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Şi astfel îi ascultă cîteva minute încă, ciorovăin- 
du-seca ţiganii, unul mai dînd o sută, altul mai lăsînd 
una, pină ce căzură la  învoială. 

Dezgustată de bărbatu-său şi mai mult, de era 
cu putinţă, dar fericită că evreul acesta se chema 
Haim iar nu Isidor, Tincuţa ieşi din nou în trăsură. 

în magazinul în care intră să cumpere ciorapi lui 
conu Dinu se ţinu bine, vorbi liniştit şi, la ieşire, în- 
trebă foarte firesc de adresa lui Jsidor. Se mira 
ea însăşi de atîta îndrăzneală. Băiet ii din prăvălie săriră 
s-o însoțească pînă la bancher, fiindcă era la doi paşi- 
Ea mulţumi şi se duse singură. 

Compluarul d-lui Isidor era instalat într-o boltă 
veche, despărțit cu zăbrele de lemn intreipârți: într-una, 
un jidănaş cu pistrui, cu părul roşcat, cu urechile 
blegi, murdar, aduna la coloane de cifre; intr-alta 
un bătrîn cu barba albă, cu un crimpei de ţigară de 
foi, care-i ardea mustăţile, număra nişte gologanişi-i 
punea in fişicuri; in a treia despărţitură nu era nimeni. 
Pe jos noroi ca in stradă; in aer miros rău. 

Tincuţa întrebă de d.Isidor. Jidanul cel mititel 
chemă pe cel bătrin. 

— Ce poftiţi, mă rog ? 

— Aş vrea să vorbesc cu d-l Isidor bancherul: eu 
sunt doamna Sotirescu. 

Evreul se dete numaidecit la o parte, deschizîndu-i 
portiţa de lemn, şi o rugă să intre într-o cameră din 
fund: 

— Poftiţi, mă rog, aista este fiul meu, eu sunt pă- 
rintele lui. 

Tincuţa se găsi în faţa unui om tînăr, care, ca şi 
ceilalţi, făcea la socoteli. El o rugă să şadă, şi ieşi să 
vorbească cu tatăl său. După cîteva minute se întoarse 
foarte respectuos. Nu semăna de loc cu cel închipuit, 
nu avea miinile lungi, nici aerul hrăpitor, ci părea 
serios, era miop şi stîngaci. 

— Cu ce vă pot servi, mă rog? 

Tincuţa se simţea cu sufletul la gură, ca la pension, 
cînd venea profesorul de la stat să pună întrebări. 
Zîmbea şi se uita la bancher fără să-l vază. 


21* 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


218 


— Aş vrea să vă far o rugăminte... Eu suntdoam- 
na SotireBcu, rudă cu d-l Comaneşteanu... 

— Da? I 

— Aveţi o poliţă a sa neiscălitâ... 

— Neiscâlită?... 

— Nu. Vream sâ zic iscălită in alb... 

Greşeala aceasta o făcu să se roşească si roaiî tare. 

— Mă Întrebaţi un lucru îa care meseria noastră 
ne împiedică de a răspunde. Cu toate astea, fiindcă 
sunteţi rudă cu d-l Comaneşteanu, socot că pot să vă 
spun că aşa este: avem o poliţă a d-sale, iscălită în 
alb, şi suntem autorizaţi de corespondentul nostru 
din Bucureşti s-o negociem pentru 15 mii de lei. Noi 
n-am voit s-o luăm pe socoteala noastră, fiindcă nu 


avansăm bani decît numai la comercianţi şi pe termen 
scurt. 


El păru a se gîndi. Apoi adause: 

— Mă mir insă oă d-l Comaneşteanu caută bani in 
oraşul nostru, mic şi fără capitaluri, cînd ar putea să 
găsească aşa de uşor la Bucureşti. 

Tăcu şt păru a se gîndi din nou. Tincuţa, încetul 
cu încetul, se liniştea. El iar urmă: 

— Afară numai dacă n-n ti vrut să nu-l afle fa- 
milia... 

— Da, dar iată că noi tot am aflat. 

Bancherul înălță din umeri, ca şi cum ar fi avut 
nevoie să se dezvinovăţească: 

— Ce sâ fac !... Eu bani n-am: trebuia să-i caut Ia 
cineva. Aici in oraş, afară de boierul d-voastre şi alți 
doi-trei, toţi sunt datori... 

— Da? 

— Da. Averi sunt, dar lumea s-a învăţat rău: un 
an face bucate bune, le vinde şi le mănîncâ; la anul 

nu se face nimic, sau griul n-are căutare şi intră 
in datorii... Sunt puţini boieri la noi cuminţi, cum 
este al d-voaatrâ... Aşa că eu, neputind să merg la 
dumnealui după băni, am mers la d-l Nichitachi. 

— Şi Ia altcineva n-aţi mai fost?... 

— La nimeni, pe cinste. 


)) 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Atunci vă 
Se poate? 

Dînsul se gindea, uitindu-se în pămînt: 

— Se poate... dar pierdem comisionul. 

— Eu nu înţeleg mult din asemenea afaceri, zise 
Tincuţa Insufleţită, dar vă rog, dacă se poate să res- 
tituiţi poliţa, restituiti-o, şi mă veţi îndatora foarte 
mult... La orice nevoie, voi fi gata Eă vă servesc pe 
lingă  bărbatu-meu... 

Evreul cel tinăr ieşi să se înțeleagă eu cei bătrin, 
şi Tincuţa îi auzi în cealaltă odaie. După cîteva mi- 
nute intrară amindoi. Bătrinul, cu un aer mai de 
cămătar şi mai umilit, se înduioşa in fața Tincuţei 
şi-i făgădui să trimită poliţa înapoi, dar o rugă numai- 
decit să stăruie pe lingă bărbatu-său ta să facă tolu] 
să nu se aprobe licitaţia spitalului. Intră în detaliuri 
de preţuri, invocă interesul oraşului, pleda ca un avo- 
cat, acuztnd pe Haim că era un „jidan impisibil”. 
Tincuţa se uita la el, gîndindu-se in ce straniu mod 
ee încurcă iţele intereselor, cum intră cineva din bun 
senin în intrigi, cum începe să mintă şi să se prefacă, 
fără nici un gînd. îi rugă s-o ierte (aduetndu-şi aminle 
de cele ce auzise din colțul dulapului) că de astă sin- 
gură dată nu putea să le fie de nici un folos, deoarece 
apucase şi făgăduise altora... si astfel avu aerul In 
fața lor că se amestecă în treburile bărbatului său, ea, 
care niciodată nu se gîndise la astfel de lucruri. 


rog să trimeteţi poliţa înapoi... 


Bătrimil se uită lung la celălalt, şi după areea fă- 
gădui Tincuţei că înapoiază poliţa. Ea surprinse cu 
mirare o expresie de nespusă tinerețe in ochii evreului 
bătrin cind privea spre fiu-său. 

— Aista nu cuptiul de jidan, zise el, bătîndu-l 
peumăr. Dacă nu ar semăna la mine, aş zice că nu este 
al meu... Dar are inima de la mamă-sa, Dumnezeu 
s-o ierte. 

Şi bătrinul luă, cu miinile lui, galbene de ţigară, 
mina Tincuţei, şi-i istorisi pînă la uşă cît era de 
bunS răposata „soţie a meu"; cum trimisese pe tinăr 
să facă şcoala de comerţ din Bucureşti, ca să devie 
bun „rumun", şi aşa mai departe. 


219 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


320 


Tincuţa ieşi, mişcată de vorbele evreului şi se 
urcă In trăsură, uşoară, fericită, deplin încredin- 
tată că scăpase pe Mihai de la mare pericol. 


Tincuţa iubea pe Mihai de mult. După ce «l plecase 
in străinătate, ea ii scrisese la Inceput, cum se jnvoi- 
seră la cea din urmă plimbare in luntre, fără teamă si 
fără Inconjur. Dar după prima venire a lui Mihai In 
vacanțe, cei doi copii, ce se despărțiseră jumătate plîn- 
gînd, jumătate rîzînd, se regăsiră schimbaţi. Fiecare 
se miră de prefacerea ce luase celălalt: lui începuse să-i 
crească mustăţile, să i se accentueze liniile, să i se 
îngroaşe vocea; ei i semicşorase talia, i se umpluse 
pieptul, îşi schimbase pieptănătura. Tincuţa găsea 
că Mihai îşi păstrase prea mult din graţia de adoles- 
cent crescut intre femei, ce o avea la plecare; el, de 
asemenea, că Tincuţa devenise de o sensibilitate su- 
părătoare, era distrată, plină de amor propriu. 


In adevăr, fata trecuse prin criza prin care trec 
toate semenele sale, cind, intre 16 şi 20 de ani, încep 
a fi luate in băgare de seamă, mai cu seamă dacă sunt 
frumoase şi au zestre. I se implineau toate dorinţele, 
i se deschideau uşile, i se arăta lumea pe latura petre- 
cerilor. Fusese la Bucureşti, cu Saşa, mersese la tea- 
tru, la donă-trei baluri; plăcuse tinerilor; jucase pină 
noaptea tîrziu, îmbătată de farmecul valsurilor; 
gustase, in fine, din arnăgitoarea fericire a tuturor 
fetelor tinere, şi adusese In liniştea ei de acasă umbra 
nehotărîtă a unei vieţi nouă. 

lar acasă intilnea aceleaşi chipuri: pe subprefect, 
doi-trei prieteni bătrini, pe Tănase Sotirescu, poreclit 
Scatiu, şi atita tot. Astfel că, negăsind în nici unul 
asemănare cu ceea ce începuse sâ viseze, îşi făurea o 
lume primejdioasă de iluzii; citea cu nesațiu romane 
fantastice, din care sărea pagini întregi de descrieri, 
fiindcă numai amorul o interesa. O închipuire de sine 
nesănătoasă lua locul naivităţii de pînă aici, ceea ce 
făcea să găsească pe ai săi şi casa lor plicticoasă. Era 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


viaţa, care-şi cerea drepturile sale. Coana Sofiţa, la 
fiecare nemulţumire a fetei, revenea cu aceeaşi vorbă: 

— Mărită-te. Du-te la casa ta, şi fă cum îţi place. 

Ea ţinea mai mult ca oricînd sâ dea pe fiicâ-sa 
lui Scatiu. Vechea ei teamă de moarte o îndemna să 
Inchidă ochii asupra cusururilor ginerului: „e cam bâ- 
trîior; da' e om de ispravă, harnic, bogat, — ce mai 
vrei?" Conu Dinu înălța din umeri, dar mărturisirea 
ce i-o făcuse nevastă-sa, că-i era frică de moarte, că 
nu se simţea bine, il impresionase. Scatiu, scos mereu 
înainte de coana Sofița, azi cu daruri, mîine cu o 
nouă cumpărătură de moşie, începuse să fie tolerat. 


In sufletul fetei, dorința de a trăi de sine, de a fi 
slăplnă în casa sa, de a vedea şi primi lume, se anies- 
teca în mod nehotărît cu chipuri noi din Bucureşti, 
iii chipul lui Scatiu, cu viaţa la oraş. Calitățile solide 
ale firii sale păreau deocamdată că sunt puse deoparte, 
şi numai frivolitatea vîrstei plutea la suprafaţă. Ima- 
gina lui Mihai îi turbura citeodată planurile, însă 
era imagina unui copil, pe cînd ea era acum fată de 
măritat. 

Cînd auzi că băiatul se întoarse din străinătate, 
avu cîteva bătăi de inimă şi mai cu seamă o nespusă 
curiozitate de a vedea cum era acum Mihai. lar cînd 
il văzu, devenit aproape om, cu vocea puternică, cu 
mustaţa înfiripată de-a binele, şi totuşi zicînd Saşei 
ca mai-nainte „maman", cu graţie si mânură in toate, 
dinsa se simţi oarecum umilită. El de asemeni o găsi 
schimbată, cam pretențioasă, gaia Bă se supere la fie- 
care glumă, şi, numai după ce Saşa îi spuse despre 
planurile de măritiş ce SP făceau pe socoteala Tincuţei, 
înțelese, in parte, noua ei fire şi tăcu. 

Astfel iama, după întîîa venire a lui Mihai, fata 
se mărita după Scatiu. 

De la cea dinţii zi pină in momentul cind o intil- 
nim ieşind de la zaraf, viața Tincuţei fu o luptă 
neîntreruptă cu necazurile. 

La un an după căsătorie i se născu fata, la doi ani 
muri mamă-sa, mai pe urmă conu Dinu căzu la pat, 

— iar în tot lungul vremii acesteia, lupta zilnică cu 
mojiciile lui bărbatu-său şi cu răutatea soacră-sei, 


21 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


4u 


22 


Negreşit toate iluziile lunatece din Înaintea căsătoriei 
86 Imprăstiară ca norii la vint. Le luă locul o viaţă 
de provincie, placidă, monotonă, cu scene dezgustă- 
toare de-ale coanei Profire, cu satisfacţii de amor pro- 
priu râu alese, precum rochii bogate ca sâ n-o mai 
întreacă alta, chefuri şi chiolhanuri cînd venea vremea 
alegerilor, iar restul timpului economii supărătoare. 
Fală in toate, casă mare, două pianuri, reviste stră- 
ine, seră cu flori etc, dar interdicţie pe toată linia de 
a se folosi cineva de ele. Mai cu seamă a cinta la piano 
şi a ceti, 3au a învăţa limbi străine şi a le vorbi erau 
pentru  Scatiu lucruri nesuferite. 


Astfel, de la început chiar, calităţile statornice 
ale Tincuţei, cari fuseseră întunecate un moment de 
nebunia trecătoare a vîrstei, ti fură de mare folos, ca 
să poată răbda viaţa mai departe. 

După alţi doi ani, revăzu pe Mihai, jenată, tremu- 
rătoare, vorbind puţin, de teamă să nu-i pară pro- 
vincială. El era sufleteşte acelaşi. Soră-sa li spusese 
de traiul Tincuţei, şi el căuta s-o mingiie, tihnit, lim- 
pede la minte, fără nici o amintire de altădată, dînd 
lui Scatiu o importanță serioasă. Trecură astfel la 
țară două luni, cari părură Tincuţei fermecătoare. 
Mihai plecă din nou, pentru a-şi termina învăţăturile. 

După a doua lui plecare, Tincuţa rămase singură, 
atît de singură şi de nefericită cum nu se simţise nici- 
odată. Viaţa ei cu bărbatu-său li părea o monstruozi- 
tate. Il privea dusă pe gînduri, Incremenită, cum ai 
privi o prăpastie adlncă in care a căzut cineva. Din 
norocire, Scatiu se alese deputat şi se duse la Bucureşti, 
de unde nu venea decît la o săptămlnă ori două. în 
lipsa lui, dînsa trecea nopţile albe, cetind tot ce-i că- 
dea în mină, rămînînd ceasuri Intregi cu cartea căzută 
pe pat şi cu ochii ţintă pe un punct din aer. Cel mai 
mic lucru o făcea să pllngă. Cînd adormea, somnul li 
era plin de visuri. Visa totdeauna pe Mihai, In fel de 
fel de împrejurări, că zbura, că murea, că se plimba 
cu dinsa la Paris, cum vorbiseră în luntre, că-l rănea 
cineva — şi se deştepta tremurlnd, Înfiorată toată ca 
de friguri. După ce se liniştea, Intorcea perna pe par- 
tea cealaltă, işi ridica părul moale de pe frunte şi se 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


gindea la dînsul. Il iubea? Acesta eia amorul? Ea nu 
ştia. Simţea numai că ochii ei Jl caută prin întuneric, 
prin lumină, aproape sau departe, peste tot, şi că o 
neînfrîntă dorința de a-l strînge la piept ca pe un copil, 
de a-l încălzi, de a-i face bine, ca o rîndunică unuipui, 
îi frămînta toată firea. Saşa, care îi fusese totdeauna 
simpatică, ji era acum dragă. Se uita la dînsa lung, 
fiindcă In privirea ei adincă găsea aduceri aminte de 
dînsul; o oprea citeodată din rîs si-i zicea Incet: „ia 
mai rîzi, e aşa de frumos!"... ceea ce făcea pe Saşa să 
rîză şi mai tare. 

Dar Saşa se ducea la Bucureşti, iar ea trebuia să 
vină acasă. Petrecu o iarnă pustie, fără o mîngliere 
de la nimeni. Tănase începea să dea în pîrtia politi- 
cei, şi înnebunea cu gogomănii prinse ici şi colo prin 
coridoarele Camerii. Soacrâ-sa o revolta prin simpla 
ei ființă, buhavă şi trivială. Nimeni n-o Înţelegea. 

Şi era un noroc că n-o înțelegea nimeni, fiindcă 
numaidecit ar fi ghicit secretul re iu atîta diegoste 
ascundea în suflet. 

După cîteva luni de Ia a doua plecare a lui Mihai, 
se deprinse cu această nouă formă de trai. Nu mai dor- 
mea şi slăbea, dar era mulțumită: viața ei avea un ţel, 
inima ei bătea fiindcă bătea inima lui. 

Cînd în toamna anului viitor se întoarse Mihai 
definitiv, ea îl aşteptă la ţară, cu toți ceilalți, liniş- 
tită, dusă pe gînduri in zarea în care călătoreau cocorii. 
Numai Matei părea a bănui ceva, dar cu firea lui bună 
nu îndrăznea sâ ridice capătul vălului ce acoperea 
toate. Odată, pe cind şedeau amîndoi in cerdacul de 
la Comăneşti,'Tincuţa, dusă cu ochii in gînduri, — Ma- 
tei se uită lung la dînsa, îi mişcă binişor o viţa 
de păr de pe timple şi, atingindu-i fjtmtea cu degetul, 
îi zise: 

—Ce se petrece aici? 

Ea îl privi zîmbind: 

— Cine ştie!... 

In sfîrşit, Mihai sosi. 

Erau din nou cu toţii la gară, ca la întoarcerea din 
străinătate a lui Matei. Dar, desigur, nici atunci şi 
nici acum nu prlpilase o inimă mai nerăbdătoare în 


223 


la 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


224 


pieptul cuiva cum palpita inima Tincuţei. Cînd îl 
văzu coborîndu-se din vagon, se strînse de braţul Vic- 
toriei cu putere, iar elnd fata se repezi să îmbrăţişeze 
pe frate-său, ca se retrase cu un pas înapoi. Intinse 
mîna lui Mibai zîmbind, dar cu ochii înotlnd în lacrămi, 
pe cari insă într-o clipă bucuria şi căldura lăuntrică 
le absorbi. 

Petrecură toamna văzîndu-se aproape în toate 
zilele. Tincuţa era fericită; îl ştia aproape de dînsa 
şi nu dorea mai mult. Nimeni nu ghicea starea sufle- 
tului ei. Saşa cunoştea nevoile Tincuţei, în viața cu Sca- 
tiu, şi-i respecta tăcerea. O vedea de cltva timp mai 
slabă, dar i se părea şi mai senină. Se deprinde omul cu 
toate in lume cind are voinţă şi demnitate, gindea Saşa. 

O singură dată se simţi Tincuţa în primejdie. Venise 
spre seară la Comăneşti şi nu găsise pe nimeni: Saşa 
şi fetele erau la plimbare pe jos. Ea sta în cerdac, sin- 
gură, îşi scoase pălăria şi se uita in apusul soarelui, 
cînd văzu pe Mihai intrind pe poartă, călare. El veni 
drept la dînsa, mirat de tăcerea ei, şi o rugă să se ducă 
împreună după fete. Ea nu prea vrea. Găsea că era 
cam tîrziu. Se uită la el, zîmbind. Mihai li luă pălăria 
de pe masă şi i-o puse în cap, cu grije şi temere să nu-i 
strice pieptănătura. Ea se sculă încet, coborî scările 
şi porni alături de el, tăcută. Dinsul vorbea repede, 
istorisea glume, căuta s-o înveselească şi să îndepăr- 
teze jena ce o stăpînea. Turică le sări în drum să le 
spună încotro apucase fetele. Vreo cîteva radicale 
de-ale lui fură binevenite. Mihai făcu haz: 

— Toate se schimbă în lumea asta, numai Tu- 
rică nu. 

După aceea tăcu şi el, mergînd domol lîngă Tin- 
cuța. Se păru că vremea din urmă 11 prinde şi pe dîn- 
sul, cu melancolia celor ce au fost şi nu mai sunt. Dar 
îşi reveni în sine numaidecit. Se întoarse către dînsa 
rîzînd: 

— Ce teribili suntem!... la să grăbim pasul... 

Şi luă mîna Tincuţei, o trecu sub braţul lui şi în- 
cepu să meargă mai repede. 

—Minunată vreme! Dacă ar ţine aşa mai mult, 
să nu fim siliţi să plecăm curînd Ia Bucureşti 1 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


15 


Ea tăcea. leşiseră din sat şi se îndreptau spre hele- 
şteu. Mihai se opri deodată. 

— D-ta nu zici nici o vorbă. Poate că nu voiai să 
vii la plimbare... Să ne întoarcem. 

— Să ne întoarcem, zise ea, ridicînd ochii spre el. 
Aş fi dorit sâ mergem spre malurile heleşteului, însă 
cred că e tîrziu. 

Şi, însufleţindu-se, îl sili să se întoarcă, dar se 
rezemă cu încredere de el. Soarele apusese de tot. Amur- 
gul punea un fond de argint liniilor satului, ce se 
tăiau cu putere în fața clarului obscur. 

— Cum trec toate, nu-i aşa?... zise ea tremurînd. 
Mă gîndesc la drumul dumitale pe lac... de-acum 
cinci ani. 

El îi luă mîna şi se plecă binişor spre dinsa, cău- 
tînd parcă să nu-i deştepte amintiri triste. Ea ii făgă- 
duise. In plimbarea de care vorbea, sâ nu se mărite. 

— Şi eu m-am gindit adeseori, zise Mihai, şi mă 
gîndesc încă... Ce a fost frumos in viața noastră trebuie 
să ne rămină în suflet. Mai mult nu putem cere de la 
firea omenească, ale cărei meniri sunt aşa de nesupuse 
nouă. 

Tincuţa simţi un val de căldură că i se urcă de la 
inimă spre tîmplă. îşi rezemă capul de umărul lui şi se 
opri. 

— Te rog... Nu pot să mai umblu... Lasă-mă pe 
prispa unui ţăran şi" du-te de-mi adu trăsura. 

El voi să trimeatâ pe eineva în locul lui şi el să 
stea lîngă dînsa, insă ea nu primi. îi stringea amindouă 
mîinile în miinile ei zicîndu-i mereu: 

— Du-te!... Te rog!... Te rog să te duci, să nu 
asculți miîinilor mele'.... 

Şi el se duse, îi aduse trăsura, o aşeză binişor Într-un 
colţ şi se despărți de dînsa. Astfel trecu acest val 

primejdios. Şi trecură încă doi ani. 

Dar fiecare an săpa o dungă mai adincă in inima 
ei. Vara, cînd putea trăi aproape de dînsul, înviora. 
Bestul timpului se necăjea cu bărbatu-său, pirotea 
de frig în pustiul luxos de acasă, fără nici o speranţă. 


225 


- Duiliu Ziniflreseu - Opere, val. II 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


226 


VI 


Veneau sărbătorile Crăciunului, şi cu ele se apropia 
sosirea ministrului şi prin urmare a lui Mihai. Tincuţa 
alerga de colo pină colo, ca toate să fie la locul lor, 
îngrijite şi curate. Prefăcu o parte din casă, găti 
odăile musafirilor, puse cu mîna ei cîteva lucruri 
neînsemnate in camera lui Mihai, intre cari un por- 
tret al mamei lui, şi aşteptă. 

Cind se gindea la ce făcuse, ducindu-se la evreul 
cu poliţa, sc ruşina singură. Dar pe de altă parte era 
îneîntată; scăpase pe Mihai din ghearele lui bărbatu- 
său. Scatiu aşteptase pe Isidor a doua zi, însă în 
locul lui venise Nichitachi să-i spuie că „au pierdut 
locmaua", deoarece junele găsise bani la Bucureşti. 

Tănase nu mai pomeni nimic Tincuţei. însă din 
vorba lui cu nevastă-sa, rămăsese în mintea ei expre- 
sia brutală „să-şi ţie madama de la Paris". Va să 
zică Mihai avea o amantă. Era oare cu putință? Era 
cu putinţă ca el, omul cel mai delicat, cel mai fin, 
in jurul căruia mintea ei vedea numai senin, sâ sc 
asemene cu Nichitachi sau cu bărbatu-său, cari la 
Bucureşti făceau tot felul de necuviinţe?... Se tot 
gindea mereu. O durea capul gîndindu-se. Ar fi voit 
să întrebe pe Tănase, însă se temea să nu deştepte 
bănuieli. 

într-o dimineaţă, impârțitorul aduse o scrisoare, 
Lare amări inima Tincuţei. 

După ce ea ieşise de la Isidor zaraful, tînărul 
bancher se ţinuse de cuvint şi înapoiase numaidecit 
poliţa, insoţind-o cu o explicaţie confidențială către 
corespondentul lui din Bucureşti, în care îi povestea 
eum venise d-na Sotirescu, ce-i zisese si pentru ce o 
ascultase. Corespondentul arătase lui Mihai cele cu- 
prinse in răspunsul zarafului din provincie. 

Deocamdată Mihai rămase foarte mihniît: era 
încredințat că lucrul pornea de la Saşa. Negreşit, el 
se ascunsese de dînsa, şi ea, la rîndul ei, se ascundea 
de el. Atunci firea lui dreaptă îl duse în faţa sorâ-si, 
căreia ii spusese pentru ce îi trebuiau banii, lăsindu-i 
să înţeleagă, cu glume şi vorbe bune, că îşi da bine 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


15% 


seama de ce făcea, şi că, deşi poliţa era în alb, instrucţi- 
unile bancherului erau limpezi, dobîndă fixată şi 
celelalte. Saşa rîse de dînsul, îl încredința că nu pri- 
cepea o iotă din toată încurcătura asta şi îl ajută să ia 
banii de la bancă. 

Mihai nu mai înţelegea nimic nici el. Atunci scrise 
Tincuţei o Becrisoare, jumătate glumeaţă, jumătate 
ironică, care ar fi trecut cum ar fi trecut dacă n-ar fi 
cuprins sfirşitul, în care zicea că, pentru cauze nepre- 
văzute, e silit să nu mai însoţească pe ministru. 

Tincuţa, care era deprinsă de mult cu toate, cu 
asta nu se putu deprinde. Băspunse lui Mihai cu 
violență, spunîndu-i adevărul, scurt, şi rugîndu-l 
să nu mai adauge la cupa de amărăciuni cea din urmă 
picătură. în aceeaşi zi se îmbolnăvi. 

El, primindu-i răspunsul, rămase încremenit. Cît 
rău li făcuse fără voie!... Ce prăpastie era în sufletul 
eil... ît era necaz şi ruşine de cele Intimplate, mai 
ales de ironia din scrisoare. Umblă cîteva zile fără 
căpătfi, trist, căutînd să uite. 

In vremea asta Scatiu se da de ceasul morţii. 
Se întrunea in toate zilele cu deputaţii şi senatorii 
din majoritate, la el acasă, unde venea şi preiectul, 
citeodată şi unul sau doi subprefecţi mai isteţi, spre 
a pune Ia cale primirea ministrului. Primarul oraşului 
umbla din prăvălie în prăvălie, ca pe vremea alege- 
rilor, rugind lumea să iasă la gară cu mic cu mare. 
Negustorii erau invitaţi să curețe stradele, fiecare 
pînă la jumătate, ca apoi „serviciul munieipalităţei” 
să ridice noroiul. Unii zîmbeau la auzul acestei pom- 
poase calificări, deoarece „serviciul" în chestiune 
se compunea din două cărucioare desfundate, cari 
mai mult murdăreau decît curățau ulițele. Se luară 
măsuri aă se umple cu pietriş toate gropile şi hîrtoapele 
din drumul ministrului; se hotărî trăsura care va avea 
să-l aducă de la gară, şi neapărat se alese „carîta 
d-lui Sotirescu”, o cloşcărie de cînd lumea, cumpă- 
rată la mezat şi dată acum, in vederea evenimentului, 
pe mîinile lui Ferenz caretaşul; se ordonă subprefec- 
ților să aducă de primprejur ţărani chiaburi, şi altele. 
Mare neînțelegere asupra persoanei care trebuia să 


227 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


se urce in trăsură cu ministru: prefectul ori primarul? 
Unii ziceau prefectul, alţii primarul. 

— Mă rog, pardon, ia să ne înţelegem, zicea d-l 
Alexandriu, partizanul prefectului: cine reprezintă 
pe onoratul guvern? 

— la slăbeşte-mâ, nene, cu onoratul guvern! 
D-l ministru vine aici în casa noastră; or mandatarul 
este d-l primare. 

— Ba pardon, să mă iertaţi: d-l ministru vine el 
oare în oraş sau în județ?... Aud? Vine în judeţ. 
Atunci cine reprezintă interesele județului faţă cu 
onoratul guvern? 

— Consiliu] judeţean, zise unul: să se urce în 
trăsură cu toţi consilierii. 

Un rîs general însoţi propunerea. Alexandriu se 
înfurie: 

— Ia, mă rog, sănu facem comicării. Eu nu sunt 
de ieri, de alaltăieri scos la lume ca dumnealui; 
că am văzut cind a primit Napoleon, al III-lea pe 
împăratul Busiei, şi pe Vodă cind a primit pe marele 
duce Nicolae, şi cînd a strigat Gambetta* „Vive la 
Turquie, monsieur!" 

— Floquet, Floquet’, coane Tudosie: a strigat 
„Vive la Pologne", nu „Vive la Turquie", zise prefectul. 

— Floquet, Gambetta, tot un drac. 

Scatiu rîdea mai tare decit toţi ceilalţi de bofo- 
natele bătrînului Alexandriu, aşteptînd, roşu şi ener- 
vat, să vadă lui ce rol îi dau. 

In sfîrşit, hotărîră să-l însoţească prefectul, pînă 
la palatul prefecturii, iar primarul să-i ţie un speech 
la gară; cînd o fi să meargă acasă, să-l însoţească 
Scatiu. Acesta se apăra cu gura jumătate, incureînd 
fraze fără rost... „că mi s-a îmbolnăvit nevasta tocmai 
acu, mă-nţelegi dumneata, cînd îmi ard câlcîile de 
treabă, cu afurisita asta de en/luență”. 

In adevăr, de cînd se îmbolnăvise Tincuţa, el 
umbla forfota de colo pînă colo, trintind uşile, în- 
jurind slugile, dînd dracului pe toată lumea. Alerga 
de la grajd, unde vizitiii frecau alămurile, pînă la 
sofragerie, unde Costea freca argintăria, făclnd din 
treacăt observaţiuni caraghioase, cu privire la putinele 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


de la streşini sau la curcanii ce umblau prin curte. 
I se auzea vocea pină in vecini, strigind argatul: 

— Ioane 1 loanel da' n-auzi, mă  afurisitule! 

Omul sărea din bucătărie, cu căciula în mînă: 

— Porunciţi,  coane. 

— Nu vezi curcanii ăia cura se plimbă prin curte? 

— Păi ce să le fac? 

— Să te ia dracu şi pe tine şi pe ei.'... Cotineaţă 
n-ai mă, să-i închizi?... 

— Ba este, boierule... lacă mă duc să-i închid. 

— Da' putinile alea de ploaie?... Le-aţi întins 
pe toate acuşi, cînd vine ministru I... 

— Păi ce să le fac, coane?... doar să le închid şi 
pe ele cu curcanii. 

— Nu, boule, să le pui în şură, la locul lor... 

„Acuşi, cind vine ministru" era lozinca cu care 
lovea în cap pe cine întllnea. De se întîmplâ să-i 
ceară cineva ceva, răspundea totdeauna cu aceleaşi 
cuvinte: 

—Acuşi ţi-ai găsit şi tu, cînd vine ministru? 

Se chibzuise el eă un fecior singur nu ajunge, şi 
chemase pe teleliță să-i aducă încă unul, vremelnic. 
Costea se simţea insultat de această lipsă de încredere, 
şi, de la cea dinţii întllnire, se ciocni cu adversarul 
său, dindu-i o sflntă de bătaie de-l umplu de slnge. 
Tănase se înfurie ca un balaur, bătu pe Costea şi-l 
dete afară, iar în locul lui aduse pe celalt. Feciorul 
cel nou n-avea haine. Atunci Tănase porunci madamei 
să scoată o veche giubea de frac ce-o avea el de cînd 
pămîntul, şi-l îmbrăcă. Cînd dete Tincuţa cu ochii 
de el, virît in fracul lui bărbatu-său, ca un cline cu 
valtrap, sări din pat, bolnavă cum era, chemă pe 
Tănase şi-l rugă să aducă pe Costea înapoi, că altfel 
se făceau de ocară. Dînsul strigă, Injură, blestemă, 
dr trebui să se supună, fiindcă n-avea încotro. Po- 
runci din nou madamei să ridice fracul din spinarea 
feciorului, îi dete 2 franci şi-l trimise sâ se plimbe, 
aducînd iarăşi pe Costea. 


Cînd venea seara, cădea de osteneală şi se culca 
de la 8. Intre o Injurătură şi o glumă, istorisea Tincuţei 


229 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


230 


cele petrecute în adunarea de cu ziua, Incercind să 
repete vorbele lui Alexandriu, pe cari nu le brodea 
deloc. Incurca pe Gambetta cu împăratul Busiei; 
pc Floquet i! chema „ăla, de, care era la Paris cînd 
cu trecerea ruşilor”. Auzise ceva, dar nu putuse ghici 
înțelesul cuvintelor franțuzeşti: 


— Ala, cum dracu-i zice... 

— Cine, omule? 

— Ei, aeta-il... Dacă nu-ţi aduci aminte nici 
atîta lucru, la ce-ai mai învăţat franțuzeşte!... 

Tincuţa, prinsă de friguri, se uita la el cu ochii 
mari, eăutînd să pătrundă încurcătura din mintea 
lui sucită. 

— Dar cu spiciull... Auzi spicil... Să-i dai o 
palmă grecoteiului boierit, sâ se ducă de-a vîndălaeu ! 

Bănuia el că speech însemna discurs sau aşa ceva, 
dar vorba i se părea atît de caraghioasă, încît chiar 
a doua zi, cînd se îmbrăca, o mîrîia mereu printre 
dinţi: 

— Spicil... Auzi dumneata, spicil... 

între două accese de tuse, mai făcea cîte o cruce, 
mai trăgea o cizmă, si iar se lega de Alexandriu şi 
de Floquet: „cum dracu-i zice, frate!" 


In sfîrşit, ziua cea mult dorită sosi. 

Sratiu ee sculă de dimineaţă, dete o raită pe la 
grajd să cerceteze starea sufletească a cailor celor 
mari, din cari unul era cam nărăvaş; sculă pe vizitiul 
de oraş, precum şi pe Stoica, care se puseră numaidecit 
sa se radă unul pe altul; inspecta „carîta" mişcindu-i 
roatele; inspecta cerul. Toate păreau în bună stare, 
afară de acesta din urmă, care ameninţa cu ploaie. 

Se duse sus şi Be »«»c să se îmbrace. Ministrul 
sosea la 1 după 12. Scatiu Incercă redingota cea nouă, 
aşteptind ora cuvenită spre a îmbrăca fracul. Dejuna 
la 10 jumătate, ca să rămină vreme pentru slugi a se 
găti. La 12, se urcă în „carltă" cu Costea pe capră. 
Vizitiul era îmbrăcat In haine negre, cu legătură 
albă, de vară, ale cărei capete filfiiau pe umeri, cu 
un joben de a lui Tănase In cap, ce-i cădea pe urechi. 
Frigul Il cam strîngea Intre umeri, dar trebuia să rabde. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Cind s-o ia de la scară, Forgaş, harmăsaru) din 
stînga, începu să sară în două picioare. Gură, bici, 
nimic nu se prinse. Tănase se dete jos, Incepu să 
injure, lovi cu piciorul in burta calului, dar totul fu 
zadarnic. Atunci veni Stoica, care, cu o fluierătură, 
îl făcu să o ia din loc. Stăpinu-său se aruncă din fugă 
în trăsură, iar vizitiul de oraş, gătit pentru ministru, 
rămase să vină cu „droşca”. 

La gară erau toţi In păr: Alexandriu, Panaitopolu, 
Vasilică Sobor, Iancu Mînzu, Boteşteanu, precum şi 
senatorii Vispescu, Cralea, şi polcovnicul Stamate," 
apoi directorul prefecturii cu toţi subprefecţii, pri- 
marul, consilierii judeţului şi ai comunei, poliţaiul 
in mare ţinută, comisarii şi subcomisarii, directorul 
arestului, şeful garnizoanei; apoi cetăţenii alegători, 
devotaţii partidului, negustori de toată mîna, cu 
decoraţiile atlrnate pe piept; protopopul, chemat 
de cind cu reforma bisericească, „domnul protoereu"; 
directorul liceului, profesori, institutori, ţărani — 
in fine, tot aparatul administrativ. Judecători nu 
prea erau mulţi, ceea ce făcea pe unii să creadă că a 
intrat „ceva bizbiu" între ministrul de interne şi 
ministrul de justiţie. Afară din gară, ipocomisarii 
călări stau pe la răsplntii, aţinînd drumul oamenilor 
ce veneau cu carele la încărcat; călătorii de la tren 
erau duşi la hambarul de mărfuri, în mijlocul protes- 
taţiilor celor mai țanţoşi; cîţiva gură-cască priveau 
la măturătorii primăriei, cari pregăteau o manifes- 
taţie impunătoare, dar pînă una-alta se inglindiseau 
la circiuma de la colț. 

La ceasul hotărit, trenul intră In gară, domol, 
solemn, parcă ar îi ştiut ce înaltă chemare avea el 
pe lume. La o fereastră sta prefectul, care se dusese 
intru întîmpinarea ministrului, rotind nişte ochi te- 

ribili şi făcind semn deputaţilor să se urce în"vagon. 
Aceştia se urcară, surizători, îmbulzindu-se care 
să ajungă mai Sntii. 

Cind se cobori ministrul din tren, toţi cei de fală 
se aliniară de-a lungul zidului, strinşi de comisari, iar 
prefectul făcu semn ministrului să se oprească. Atunci 


231 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


232 


primarul se apropie de el, scoase dintr-un buzunar o 
foaie de hîrtie şi începu: „Domnule ministru!”, apoi 
se opri căutîndu-şi ochelarii, pe cari şi-i aşeză in aşa 
chip, încît 11 strlngeau de nări, tăcîndu-l sa vorbească 
pe nas. Şi iar începu: „Domnule ministru T Vintul în- 
doia foile pe care era scris discursul; ochelarii alune- 
cau; citeva picături de ploaie întindeau cerneala, spă- 
lînd vorbele; afară din gară era un chiloman de nu se 
mai auzea nici in cer. nici in pămînt. Cu chiu, cu vai, 
logosul se sfîrşi. Prefectul prezentă In fugă clţiva ce- 
tățeni marcanți şi trecu înainte, pe covorul ce era Întins 
de la clasa l-a pină la ieşire. Aci, zarva era Ia culme. 
Pietrişul aruncat de curînd făcea să hîrşie roatele tră- 
surilor, ipocomisarii călări pe bidivii plini de noroi 
strigau la birjari să ţie rindul, feciorii chemau pe vi- 
zitii, călăraşii dau cu pumnul în capul cailor. 

Cind se iviră prefectul şi ministrul,trăsuia lui Sca- 
tiu era la scară, cu caii neastlmpăraţi, ce o smunceau 
din loc la fiecare moment. Costea ţinea uşa cupeului 
deschisă, dar ministrul nu brodea clipa cind să intre 
fără a se lovi. După oarecare chibzuială, marele demni- 
tar al Hiatului se aruncă deodată la voia Sntimplării 
şi căzu pe perne. Prefeetul făcu şi el tot astfel, iar Cos- 
tea se urcă pe capră. Cînd însă s-o ia din loc, pace. For- 
gaş sărea in două picioare ca la circ, sforăia, muşca 
zăbalele,'pină ce prefectul, pierzlnd răbdarea, se dete 
Jos. Scatiu turba de minie; ar fi dat cu cuțitul in cal, de 
nu i-ar fi fost ruşine. Atunci, furios, strigă la Stoica să 
vie numaidecit. Vizitiul de oraş trebui să renunţe la 

gloria de a purta pe ministru, iar cravata lui de mătase 
trecu din nou în slujba droşcei de toate zilele. Stoica, 
liniştit, eu vorba lui lătâreaţă, pofti pe prefect Bă se 
urce fără teamă, că „aşa se joacă băiatu: mă rog, cal 
tinăr nu-i?" 

Şi astfel se Înşirară trăsurile una după alta, tn 
goana cea mare, către palatul prefecturii. La aripa din 
dreapta a trăsurii ministrului, venea polițaiul oraşu- 
lui, călare, de-abia ţinîndu-se pe cal, zguduit şi fră- 
mîntal ca vai de el, căci, deşi era aprig la chip, Sn fond 
era un biet creştin, care nu avea alte aptitudini spre a 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


deveni „prefect de poliție", cum îşi zicea el, decît ne- 
voia de slujbă. 

Pe drum, Tănase, în trăsură cu Panaitopolu, îşi 
vărsa focul pe socru-său, care-l pricopsise cu Stoica: 

— Mi-a învăţat caii cu nărav, domnule!... Cine crezi 
că mi l-a colăcit? Tot socru-meu. 

Apoi se miră că nu văzuse pe Mihai. 

— Nu înţeleg de ce n-a venit văru-meu... 

Panaitopolu se uita la el cu coada ochiului, gata 
să-l umfle rîsul de rudenia cu Comaneşteanu, dar Sca- 
tiu sări iar la Stoica: 

— Al dracului ţigan, domnule: vezi dumneata cum 
a învăţat el calul să sară in două picioare cind il mînă 
altul, şi să fie blînd ca un miel cînd ia el hăţurile! 

— Pui de hoţ de pe Bărăgan, măi Tănase!... Ştii 
tu ce alegi. 

Panaitopolu era un grecotei, îmbogăţit ca şi Sca- 
tiu, şi mofturile la el nu se treceau. Bîdeau amîndoi, 
uitîndu-se unul la altul. 

De la prefectură, ministrul trecu la primărie; de la 
primărie, la spital; de la spital ta areBt. In vremea 
asta, regula hotărită mai dinainte, cu Insoţitorii, râ- 
mase baltă, de vreme ce ministrul ceruse Bă-l urmeze 
prefectul peste tot. Tănase venise acasă şi aştepta. 

Tincuţa, rămasă singură, după plecarea bărbatului 
său la gară, se sculase binişor din pat, se gătise cum pu- 
tuse, uitindu-se triAtă, la umerii transparenţi de slă- 
biciune şi se aşezase pe o canapea. Ea spera să vadă în 
curînd pe Mihai. Cînd dete cu ochii de bărbatu-său, 
încruntat şi solemn, înţelese numaidecit ce se petre- 
cuse. Dtnsul povesti isprăvile cailor, fringîndu-şi mîi- 
nile că l-au făcut de rîs: înjură pe Stoica şi pe cine i 
l-a dăruit; bătu din picior la dînsa că şi-a găsit să fie 
bolnavă tocmai in aşa momente grele; batjocori pe 
Mihai că nu venise. Ea il privea lung, cu lacrămile în 
ochi; i se părea un nebun, scăpat de la balamuc. Nu 
zise nimic, ca de obicei, lăsîndu-l să se potolească sin- 
gur. 

Din nenorocire, tocmai atunci intră pe poartă 

cupeaua, fără ministru. Acesta se săturase de săriturile 
karmătarilor, şi rugase să i se dea o birjă. 


233 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


234 


Cind văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pri- 
cepu dintr-o clipă ceea ce se întîmplase. Atunci, în ade- 
văr, păru că înnebuneşte. Galben ca un mort, fără a 
rostiun cuvînt, se repezi la revolver, ieşi afară şi împu- 
şcă pe Forgaş, înhămat cum aeafla, descărcind cîte şase 
focuri in el. 

— Na, na, na, să te înveţi să mai sări altă dată 1 

După aceea aruncă revolverul şi se năpusti asupra 
lui Stoica. Acesta crezuse că-l omoară şi pe el, şi de 
frică o luase la goană spre fundul curţii, sperind să 
poată Incăleca peste zid şi să fugă. Dar Scatiu îl ajunse 
din urmă, îl înhaţă de chică şi-l duse tirtş pfnă în curte, 
unde il bătu hoţeşte. După ce răsuflă bine, îi lăsă pe 
toți grămadă şi se urcă sus. 

Stoica se sculă din noroi, fără a zice un cuvînt; işi 
îndreptă părul In cap, din care scotea vițe întregi 
smulse de stăplnu-său, şi se apropie de cal. Acesta 
căzuse din ham într-un lac de singe, îşi întinsese capul 
pe pămînt şi trăgea de moarte. Ochii lui limpezi, se 
uitau la Stoica, fără viaţă. Gemea citeodată din fundul 
plămînilor, ca un om. Carnea tremura pe el, ca înfio- 
rată de durere. 

La vederea calului murind, Stoica se aruncă la 
pămînt, lingă botul Iui, şi începu să se bocească ţigă- 
neşte: 

— Calule, sărmanule, te-a mîncat fript stăpînu-tu' 
dar-ar Dumnezeu să i se usuce mlnuşiţa cu care te-a 
împuşcat!.. 

Săriră slugile celelalte să ridice leşul, să deshame 
calul rămas şi să pună trăBura la loc, dar nu fu cu pu- 
tinţă să scoale pe Stoica de pe botul lui Forgaş. Atunci 
Bănică şi cu argaţii îl luară pe sus; aduseră o droagă 
in care puseră calul împuşcat, 11 acoperiră cu paie şi-l 
duseră la clmp; spălară petele de singe de pe jos — şi 
astfel totul păru reintrat în ordinea de mai-nainte. 

De la o fereastră, Tincuţa văzuse Începutul scenei 
cu revolverul, şi leşinase. Şezuse căzută jos mai bine 
de un sfert de ceas, şi se deşteptase singură, fiindcă nu 
venise nimeni. Se sculă binişor de pe covor şi se apro- 
pie de canapea. O durea capul grozav. Ceea ce văzuse 
era oribil. Bărbatu-său nu-i mai apărea, ca pînă acum, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


numai mojic, ci nebun furios. Pentru înlîiaşi dată li 
fu frică de dînsul. Dar, încetul cu încetul, se linişti: 
înțelegea că amorul propriu al omului ridicol din năs- 
care, care pricepe citeodată că e ridicol, e mai teribil 
decît al altuia. Tot gîndindu-se, Îşi aduse aminte de 
tată-său: o fi auzit focurile de revolver sau nu? Poate 
că nu, fiindcă odaia lui era de cealaltă parte a caselor. 
Se sculă cum putu şi se duse pînă la uşa lui, pe care o 
deschise cu grije; conu Dinu dormea in fotoliu. Se 
retrase încet, aproape fericită: el cel puţin nu ştia ni- 
mic din mizeriile ce dinsa îndura. 

în vremea asta, Scatiu sta singur in biurou, aprin- 
zînd ţigară după ţigară; acţiunea lui de nebun îi des- 
cărcase sufletul de neliniştea pe care o grămădise cu 
încetul toate faptele neobişnuite din urmă şi din ziua 
aceea. Acum se simţea bine, parcă şi-ar fi dezbrăcat o 
haină eare-l strîngea. îşi aruncă ochii pe fereastră, 
tocmai cind ridicau ealul să-l ducă la clmp, şi, instinc- 
tiv, voi să se repeadă la uşă spre a porunci argaţilor 
să-i ia pielea. Dar un sentiment grosolan de ruşine il 
opri pe loc. Se aşeză din nou pe scaun şi se puse să se 
gindească: pierduse o mie de franci, prețul calului I 
Dacă In loc să-l Impuşte l-ar fi vîndut, se scăpa de el 
şi nu păgubea nimic. Făcuse o prostie. Şi cu cit se gin- 
dea mai mult, cu atît îi părea mai rău; o mie de 
franci 1... Auzi, de aia e bine să nu se pripească omul. Şi 
cel puţin dacă l-ar fi împuşcat dintr-o dată, numai 
cu un glonț! Dar nu, îl ciuruise cu şase gloanţe. Cu 
toate astea, după un sfert de ceas, chemă pe Bănică 
şi li zise Bă trimită pe cineva la cîmp numaidecit să 
ia pielea de pe cal. 

Pe cind acestea se petreceau Ia Seatiu,ministrul 
îşi isprăvise inspecţiile şi venea spre casă cu prefectul. 

înaintea trăsurii lui alerga un gardist călare, iar pe 
capră era un dorobanț. Cînd să iasă trăsura pe ulița 
armenească, gardistul fu oprit de un pile de oameni şi 
în urma lui trebui să se oprească şi birja ministrului. 
Se munceau agenții puterii publice să facă drum tră- 
surei printre mulțime, dar fără folos: erau vreo sută 
de țărani ce se grămădeau spre ministru, cu o hirtie 
în mină. Acesta făcu semn birjarului să se oprească, 


235 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


236 


întrebînd pe oameni ce voiau; ei, cu căciulile In mină, 
vorbeau toţi deodată, aşa că nu se înţelegea nimic. 
Prefectul le luă hîrtia şi le făgădui să le dea dreptate 
— dar căută să pună jalba în buzunar. Ministrul insă" 
care nu pricepea nimic, voi s-o cetească... 

Era o reelamaţie a țăranilor de la Giulniţei. Sătui de 
angarale, de nelegiuiri, de dobinzi, oamenii veniseră, 
disperaţi, să se plîngă ministrului. Nu mai cereau ni- 
mic deeît să le dea înapoi pe boier, pe conu Dinu, care 
din moşi-strămoşi stăpînise pe la vetrele lor. Se for- 
mase cu încetul legenda că ginerele secfestrase pe 
socru. 

Ministrul se simţi pentru moment umilit că trebuie 
să meargă tocmai în casa lui Scatiu, şi, cu toate lămu- 
ririle prefectului că ţăranii erau puşi la cale de un 
advocatei din opoziţie, se glndi să telegrafieze numai- 
decît lui Comăneşteanu, care, fiind rudă cu Dinu Mur- 
guleţ, putea să-l lumineze. Ceea ce şi făcu. 


VII 


La Scatiu aeasă erau pregătite două mese: una 
pentru ministru şi lumea aleasă în sofrageria cea mare; 
alta pentru „ciurucuri", într-o odaie de jos. Planurile 
lui Tănase erau măreţe de tot: el voia să dea ministru- 
lui un banchet de 50 de persoane, cu vinuri rame, trase 
şi gustărite de Bănică în persoană, dar se lovise de Tin- 
cuța, care, din camera ei, ţinea toate din scurt. Ea 
ştia că cea mai mică petrecere in casa lor se sflrşea cu 
beţie, cu lăutari şi chiloman, şi socotea că ar fi mai 
cuminte să nu dea ministrului priveliştea acestor scene. 
El urlă, blestemă, se tîngui că dinsa nu se gîndeşte 
decît la ale ei, fără a ţine seama de alegători, de popu- 
laritatea lui. Simţea că ea avea dreptate, dar, ca să nu 
aibă aerul că se conduce de un cap de femeie el, dipo- 
fatul enfluent, hotărî să împartă invitaţii în două ta- 
bere. Ideea era necuviincioasă pentru cei ce intrau între 
ciurucuri, dar era practică. De altfel, subcomisarii, 
agenţii electorali, unii negustoraşi chiar erau mulţu- 
miți să mănînce departe, în tihnă, cu „sfinta agheasmă" 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


la-ndemînă, decit să se pitigăiască la masa ministru- 
lui. 

O baratcă de sclnduri lega sufrageria de sus cu cea 
de jos, iar muzica militară era aşezată tocmai la mij- 
loc ca să se poată auzi din toate părţile. 

Ministrul intră în sala de mîncare cam înnorat. 
Scatiu nu ştia nimic de ce i se întîmplase pe drum, şi 
socotea că aşa se cade să fie un om mare. 

Prînzul merse bine, — ce-i drept, cu diferite soiuri 
de înjurături la adresa luiCostea, mîrîite printre dinţi. 
Muziea militară cinta corect, cu d-l capelmaistru în 
mare ţinută, întors cu spatele spre muzicanți şi cu faţa 
spre banchet, uitîndu-se ţintă în ochii colonelului. 
Cind veni vremea toasturilor, se mai încurcă treaba — 
însă toţi se țineau la locul lor. Unii rîvneau la masa de 
dincolo, unde limbile se amestecaseră chiar de la al 
doilea fel de bucate. 

De-ndată ce se sflrşi prînzul ministrului, unii din- 
tre cei mai nerăbdători se repeziră la ceilalți. Colonelul, 
care nu prea bătea cu apa făcu stînga-mprejur şi se re- 
zemă lîngă un şip cu nişte „pustiu de profir" (cum zicea 
domnul protoereu) de s-arunci culionul în cîini şi mai 
multe nu. 

Mai intru tirziu deteră soldaţilor să mănînce, în- 
chiseră uşile bărăteii ce dau spre casele de sus, şi astfel 
zgomotul păru a se linişti. Pe la miezul nopţii, minis- 
trul, ostenit de drum, se rt^rase. Toţi răsuflară. 

Cind însă s-adoarmă, muzica militară începu din 
nou. Chip era ea ascunsă într-o odaie de jos, dar te joci 
cu tromboanele şi cu piculina I... Mai ales era un afu- 
risit de solist cu cornul, care pusese mîna pe o doină; 
şi ţi-o freca, şi ţi-o învîrtea, de gîndeai că-şi dă duhul 
în trîmbiţă. O lua de jos, lung, tărăgănat, şi se urca la 
deal ca un hain, şi iar o mai ţinea, şi iar se urca, pînă 
prindea două note ascuţite, pe care le sfrichidea un ceas. 

Bietul ministru se foia în pat, îşi trăgea plapoma 
pe ochi, îşi înfunda capul în perne, nădăjduind că doar 
l-o ierta Dumnezeu să adoarmă. Cînd însă să-l fure 
somnul, cornistul se întorcea cu trîmbiță tocmai în 
partea aceea, iar cele două note de sus străbăteau văz- 
duhul ca două săgeți nevăzute, şi se înfigeau In urechi- 


237 


10 


15 


.20 


25 


30 


35 


40 


le ministrului. El se scula pe marginea patului, uitin- 
du-se in jos fără nici o nădejde: 

— Ei, bată-te de om I... zicea el. 

In vremea asta, boierii de sus se duseră la cei de jos 
şi beţia se întinsese in toată strălucirea ei. încredințat i 
că nimic nu ajungea pînă la miniBtru, urlau şi schelă- 
lăiau ca intr-o menajerie. Fiecare dăduse drumul firii 
sale. Revizorul şcolar se dezbrăcase de haină, şi, bot 
în bot cu protopopul, cîntau bisericeşte, dînd cu pum- 
nul In masă ca să ţie măsura. 

— Pe glasul al 7-lea, popo !... 

Răguşit de atîta zbierat, protopopul de-abia mai 
cirlia, scoţînd cite o notă de cocoş cu ţifnă, cu capul 
plecat spre revizor si cu degetul lingă nas, bătînd tac- 
tul. 

— N-auzi, popo: pe glasul al 7-lea!... 

— Am răguşit de tot, măi frate. 

— Bea agheasmă, afurisitule!... 

Popa mai turna în el cite un pahar, şi iar se vira in 
sufletul celuilalt, cu degetul la nas. 

Fiecare îşi avea ticul său. Lingă popa cu degetul, 
venea colonelul. Descheiat Ia tunică pînă jos, el se 
uita posomorit la muzicanți, cu ochii impăinjeniţi, cu 
mîinile amîndouă întinse în văzduh, parcă să se apere 
de un duşman nevăzut. La fiecare întorsătură a doinei, 
scrîşnea din dinţi şi gemea de ţi s-ar fi părut că i se 
rupe inima de jale; în fond insă era numai beat, dar 
beat criţă. 

Cînd venea treaba la schimbat clntecul, era vai de 
lume; nu se potriveau doi la gust. Primarul, care rîdea 
mereu, călare pe un scaun, Incerca sâ fie dulce la vorbă: 

— Mă rog matale, puiule, domle capelmaistru, sâ 
ne clnţi „frunză verde, bir, oiţă”. 

Alexandriu vrea Mascota. Se ducea In fața şefu- 
lui muzicii, mătăhăind: 

— Mon cher, te rog, partea aia din Mascota, ştii, 
unde clntă curcanii, golu, golu, golu... 

Panaitopolu îi făcea vint din drum: 

— fa slăbeşte-mă cu golu-ul dumitale, amice. Mă, 
dora'le capelmaistru, să-mi zici valsul lui Ivanovici* 
ti-ra-ra-rî... : 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Şi, ca să spuie ce vals voia, da drumul unui glas 
argăsit de spirturi, care hămăia fără nici un rost. 
Capelmaistru nu pricepea. Atunci Panaitopolu chema 
pe polițai, care în tinereţele dumisale cîntase din 
flaut: 

— Nică! Nică!... 

Şi fiindcă celalt n-auzea, Începea să-l poreclească: 

— Mă ţopirlanel Mă şurupelniță! Mă bocciule, 
da' n-auzi!... 

Poliţaiul, ciupit de vărsat, cu nişte favorite ser- 
bezi, slab şi costeliv ca vai de el, era nebiruit la chef: 
ar fi fost în stare să bea o vie întreagă fără să se cu- 
noască. Sări de unde se afla şi veni lîngă Panaitopolu. 

— Porunciţi, mă rog. 

— la un flaut, şi zi valsul Iui Ivanovici. 

El puse mina pe un flaut de la un soldat, îşi titiri 
gura pe îmbucătură şi Incepu să țifnească, chisc, chisc, 
pînă o prinse din loc. Atunci dete drumul la nişte te- 
reremuri straşnice, pe cari Panaitopolu le iDBOţea cu 
glasul lui spart, ti-ra-ra-ri, învîrtind mina prin aer 
şi lăsindu-se pe spate. 

Dar în mijlocul lor sări deodată Tănase Scatiu. El 
pină atunci stase deoparte, fluierîndochindiepecare 
vrea să şi-o aducă aminte. Puse mina pe şeful muzicii 
şi-i zise: 

— Asta!... 

Apoi Işi întinse buzele să spuie ce voia, dar nu ln- 
nemeri. 

— Ptiu, bat-o Dumnezeu, că pină acuma o clntai!... 

Capelmaistrul, ca să-i facă plăcere, puse pe soldaţi 
să ÎIncerce toate chindiile pe cari le ştiau. Era o tică- 
loşie, o zăpăceală, de nu se mai auzea nici In cer, nici 
In pămint. 

— Nu-i asta, nici asta. 

In sfîrşit, la a patra, părură că-i dau în piîrtie: 

— A ha, ha, zise Scatiu, asta! 

Atunci se dezbrăcă de frac, scoase cizmele, îşi puse 
miinile în şolduri, şi începu... Ceilalţi se făcură roată 
in jurul lui, privindu-l cum pisăgea pămîntul in virful 
picioarelor, dlnd cu călciiul în scînduri, strimblndu-şi 
gleznele, cind afară, cind înăuntru, lăsîndu-se pe ge- 


239 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


nunchi, sărind în BUS, de parcă intrase aghiuţă in el. 
După ce se munci aşa vreun sfert de ceas, căzu pe un 
scaun: 

— Vezi, domnule!... Astea sunt ale noastie, nu 
valțuri şi dănănăi de-alea de-ale d-iui Alexandriu... 
Auzi „golu, golu", parcă ia hapuri!... 

în vremea asta, polcovnicul Stamate, care sta întins 
pe jos ca un tumurug, puse mîna pe pantofii lui Tănase, 
şi, foarte liniştit, ii umplu cu mezeluri de pe masă. 

Alţii jucau prin colţuri, fiecare pe seama lui. TJnii dor- 
meau pe sub scaune. Doi-treî negustoraşi, simțind că 
se apropie vremea de ducă, puneau cîte o mandarină 
în buzunar. 

Spre zori, începură să-i care trăsurile pe îa casele 
lor, ca pe nişte saci, şi astfel sărbătorea se sfiişi, spre 
deplina mulţumire a lui Scatiu, care socotea că eo 
necinste să iasă lumea trează din casa lui. 

Cit despre ministru, zgomotul roatelor pe caldarîmul 
colțuros 11 făcu să sară din somn, buimac, întrehîn- 
du-se In gînd dese cutremura pămtntul ori sosise sfîr- 
aitul lumii... 


VIII 


A doua zi, pe cînd Scatiu, informat de Bănică, ple- 
case la Ciulniţei să reguleze pe ţărani, Mihai sosea de 
la Ricnreşti. 

Tincuţa, care toată noaptea nu închisese ochii, dor- 
mea cind veni el. 

Mihai fu introdus numaidecît la ministru. Acesta 
ii istorisi întîmplarea cu jalba oamenilor, rugindu-l sâ-i 
spuie ce se petrecea intre Scatiu şi socru-său. El nu 
ştia nimic. Auzise ceva despre neînțelegerile dintre 
socru şi ginere, dar nu le dase importanţă. Făgădui să 
cerceteze lucrurile mai de aproape şi să-l informeze. 
Ministrul plecă din nou cu prefectul în inspecţie. 

Mihai ceru să vadă pe Tincuţa, dar ea dormea. 
Atunci se glndi să se ducă de-a dreptul Ia conu Dinu. 

Bătrinul, aşezat ca de obicei în fotoliul lui, cetea. 
Cind intră Mihai, el se uită lung la dînsul, peste 


10 


-15 


25 


30 


35 


40 


ochelari, Il recunoscu, dar parcă fără grabă, şi plecă 
ochii în jos. 

— Sărut mina, nene Dinule. Ce mai faci? 

— Bine... 

— Cum o mai duci cu sănătatea? 

— Bine... 

Mihai, crezînd că nu prea aude, ridică glasul: 

— Uite, am venit să te văd... Eşti sănătos? 

— Mă bucur că-ţi mai aduci aminte de mine. Eu 
sunt sănătos... Tincuţa nu prea e bine. 

— Da' ce are? 

El ridică miinile in sus şi înălţă din umeri: 

— Cine poate să ştie !... 

După aceea se uită la dinsul lung. 

— Semeni cu tată-tău... Să-i semeni că era om de 
ispravă. 

— Iţi mai aduci aminte, nene Dinule? îţi aduci 
aminte cînd am mers la gară cu toţii, să primim pe 
nenea Matei?... 

El plecă ochii in pămlnt şi nu răspunse... Mihai se 
uita la el, mirat de adînca schimbare ce o luase. Căută 
să-l însufleţească cu ceva, şi işi aduse aminte că Saşa 
li dase o pereche de pantofi pentru dlnsul. 

— Nene Dinule, maman iţi trimite nişte pantofi... 
Mă duc să ţi-i aduc. 

Si ieşi să-şi caute valiza. Cînd să ajungă in capătul 
coridorului, cam întunecos, i se păru că o uşă de lao 
odaie lăturalnică era întredeschisă. Voi să treacă mai 
departe, dar cineva 11 chema. Se opri să asculte. 

— Mihai, bună dimineaţa. 

El nu pricepea bine cine-i vorbea. 

— Bonjour... Cine mă cheamă... 

Prin crăpătura uşii se strecură mina Tincuţei. El 
o  recunoscu şi se apropie de dînsa, sărutlnd-o. 

— Ce va să zică asta? cind ai venit? 

— Acuma. Ce faci?... Am auzit că nu prea eşti 
bine... 

— N-am prea fost bine... Dar cind ai venit? 

— E un ceas de cind am venit... Am fost la nenea 

Dinu... Mă duceam să-i caut nişte pantofi, de la 
maman... 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


— Ce ciudat lucru ).. Eu ştiam că ai venii, fără să 
ştiu... Ce face Saşa? 

— E bine. 

— Dar fetele? 

— Bine, toată lumea. Da' de ce nu ieşi la lumină? 

Ea rîdea, ascunsă după uşă. 

— Nu se poate... Tot ce pot eă fac este să-ți dau 
mîna din nou, dacă te mulțumeșşti.... 

Şi-i întinse iarăşi mîna, prin deschizătura uşii, cu 
brațul pină la cot. El îşi lipi gura de pielea netedă, 
sărutînd-o pe tot lungul, de jos pină sus. 

— Eşti supărată pe mine, Tincuţo, şi ai cuvînt să 
fii supărată... 

— Destul... fii cuminte.,, nu sunt supărată. 

Se zărea, în întunericul odăii, obrazul cu ochii stră- 
lucitori. 

— încbipuieşte-ţ] că ştiam că ai venit, şi nu-mi 
spusese nimeni... Du-te la tata... destul. Am să trimit 
să te cheme... 

Işi retrase binişor mîna şi strinse uşa: 

— Sâ vii numaidecit. 

— Viu. 

Fericit că o vedea veselă şi că nu era supărată pe el, 
Mihai alergă în odaia lui, scoase pachetul din geaman- 
tan şi se Întoarse la conu Dinu. 

— Uite, nene Dinule, maman iţi trimite pantofii 
ăştia de iarnă... Doreşte să te vadă... Nu vii la Bucu- 
reşti?... 


— Nu pot sâ viu... Spune Saşii că o doresc mult. 
N-am văzut-o de doi ani. 

— Nu te mai duci la moşie? 

El învîrtea pantofii în mtnă. întoarse ochii lung şi 
se uită la Mihai. 

— La care moşie? 

— La Ciulniţei. 

Bătrinul ridică din umeri. 

— Ce copil eşti!... Tu nu ştii că eu nu mai am 
moşie... 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


je* 


Conu Dinu se plecă spre el, cu privirea încruntată, 11 
apucă de braț şi-l zgudui cu putere. 

— Eu nu mai am moşie!... Moşia mi-a luat-o 111- 
harul... Tllharul, banditul care imi omoară fatal... 
Şi Cel-de-sus )i cunoaşte nelegiuirile, Ii Înţelege gln- 
durile, şi nu-l trăsneşte!... şi nici nu mă cheamă pe 
mine la dînsul, ca sănumaivădl... 

După aceea, muie vocea, şi cu mare tristeţe zise: 

— îmi pare rău că o să mor blestemlnd: nu mai 
eBte dreptate omenească, iar Dumnezeu şi-a Întors 
faţa de la mine... 

I se strlmbaseră toate liniile obrazului, vorbind 
astfel. O descurajare adincă se întipărise pe chipul lui, 
descurajarea omului revoltat, care nu speră in nimic. 
Lui Mihai i se făcu milă. 

— Nene Dinule, nu te turbura aşa, că tot mai e 
dreptate in lume; uite,ţăranii dumitale vor să te aibă 
din nou. 

El dete din cap. 

— Ce să-ţi facă ţăranii, împotriva cîinelui ăstuia !... 

— Cine ştie I... poate să-ţi facă ceva: au reclamat 
prefectului. 

Conu Dinu se ridică pe braţele fotoliului. 

— Au reclamat prefectului!... Se vede că i-a schin- 
giuit de tot...- 

— Mă rog, dumneata ai dat toată moşia de zestre? 

— N-am dat nimic ! Ela luat... A pus mina pe tot, 
fără să ma întrebe: zice că eu sunt bătrîn şi neputin- 
cios, că mă fură toţi din toate părţile... Vezi bine: aşa, 

mă fură numai el, mă fură şi mă vlră în pămînt, şi pe 
mine şi pe Tincuţa... Şi ce vor ţăranii? 

— Vor să te întorci dumneata la ei. 

Conu Dinu se uită la Mihai lung. 

— Sărmanii oameni! Dar creîi că-i lasă el să facă 
ce vor? Mă prind că acuma, cind noi vorbim despre 
asta, nebunul e la moşie. la sună, numai a minune 
să vezi... 

Mihai sună. După cîteva minute veni o slugă cu 
ochii umflaţi, cu părul vllvoi. Conu Dinu o întrebă 
binişor: 

— Acasă-i domnul? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Nu-i acasă, cucoane: a plecat la moşie... 

Bătrinul dete din cap către Mihai, iar sluga iesi. 

— Vezi? s-a dus, a lăsat pe minÎBtru şi tot, numai 
ca să-şi răzbune pe lume... Auzi, el, om să primească 
un ministru!... Cine şi-a făcut păcat să-l trimeată în 
casa asta? Mă crezi cind ţi-oi spune că toată noaptea 
au băut ca nişte năuci? Ai văzut în ce hal sunt slugile... 
Asta e viața noastră: cînd e treaz, e biciul lui Dumne- 
zeu ; cind e beat, 11 legi... Un asemenea om duce inte- 
resele judeţului şi ale ţării, — vai de ea, de ţară!... 

Dupăaceeatăcu, clătinîndtrist din cap. Apoi rugă 
pe Mihai să-i dea hîrtiile de sub pernă, ca să-i arate 
foaia de zestre. începu citania din fir în păr a tuturor 
actelor. Bătrinul se oprea la fiecare frază, la fiecare 
vorbă, cerînd explicarea cuvintelor noi, intrebindu-l 
de nu era dreptatea de partea lui. 

Ar fi urmat astfel toată ziua, de nu venea femeia din 
casă să spună lui Mihai că îl cheamă Tincuţa. 

Mihai ieşi, iar conu Dinu rămase cu hîrtiile în braţe. 
Tot interesul documentelor dispăru deodată, şi 'în 
mintea lui se ivi o idee nouă, întoarcerea la ţară.'Cum 
avea să se ducă, cine era să-l îngrijească puțin îi păsa. 
Să plece cu trăsura lui Scatiu nu se mai putea, fiindcă 
singura slugă credincioasă, Stoica vizitiul, se dusese 
în lume. Atunci îi veni în gind altceva: să fugă... 


Pe cînd planurile acestea munceau pe conu Dinu, 
Mihai intra la Tincuţa. 

întinsă pe canapea, cu o rochie de casă pe dinsa, 
ale cărei cute, de mătase aurie, cădeau bogate pe covor, 
cu o blană albă pe picioare, Tincuţa mişca uşor dege- 
tele pe o carte. în faţa ei era un fotoliu, alături de o 
măsuţa, cu un vas subţiratec, elegant, din care se lăsa 
spre dînsa o roză Inflorită în grabă şi sfioasă; în atmos- 
fera salonaşului, o căldură binefăcătoare în care su- 
rîdea o minunată fotografie a d-nei Vigee Le Brun’, 
ce-i semăna. 

Cind intră Mihai, ea zîmbea. Părea că simte toate- 
mişcările lui, chiar cînd nu-l vede, că ştie cind vine,, 
ce doreşte, ce are să zică. 

—A!... domnule Mihai, iată-ne, în sfîrşit! 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


El dădu din cap, mulțumit şi cam stîngaci, luin- 
du-i mîna. 

— Aş fi venit de ieri, dar mi-era ruşine... după o 
scrisoare aşa de proastă... 

— Şezi. Uite, vezi? asta este... 

Şi zicind astfel, scoase din carte scrisoarea lui. 

— Dă-mi-o, te rog, s-o arunc in foc... 

— Ţi-o dau, însă cu condiţie: să nu mai scrii ase- 
menea lucruri. 

— Nu mai scriu niciodată. 

— Şi să aibi Incredere in mine, fiindcă îți vreau 
binele. 

— Da. 

Ea ii dete scrisoarea, pe care el o aruncă In sobă. 
Amindoi se uitau la hirtia ce ardea, Indoindu-se şi 
lăsind să se vadă literile negre pe fondul cenuşiu. Tin- 
cuța dete din cap. 

— Ăsta-i drumul pe care-l iau toate cele omeneşti. 

El nu zise nimic, ci numai se uită la dînsa lung. Era 
albă ca hîrtia pe care o ţinuse in mină, diafană, de o 

tinereţe candidă. Numai ochii păreau că ard, cu o 
viață proprie, ca diamantele. 

Mihai se simți mişcat ca de o poezie, în care durerea 
porneşte din straturile cele mai adinei ale sufletului 
rănit, dar cuvintele râmin simple. Ea de asemenea il 
privea şi părea că Înţelege ce se petrece într-insul. Plecă 
ochii în jos şi nu zise nimic. După aceea, uitîndu-se 
iarăşi la cenuşa scrisorii, îl întrebă: 

— S-a stins? 

— Da. 

— Apropie-ţi scaunul de mine şi şezi. 

El mişcă fotoliul spre dînsa. 

— Te rog, întîi închide uşa că vine frig. 

El o închise. Umbla încet, ca într-o odaie in care 
s-ar ruga cineva. Veni iar lîngă dinsa, privind-o cu 
sfială. 

— Şezi, te rog... Ştii că azi-dimineaţă m-am deş- 
teptat din somn, cu credința nestrămutată că ai ve- 
nit. De ce ai venit? 

— Fiindcă m-a chemat ministrul. 

— Altfel nu  veneai? 


245 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Ba aş fi venit, dar mai tlrzhi. 

Ea îl privi in tăcere, după aceea încercă să zîm- 
bească. 

— De cîtăva vreme a început să-mi fie frică de ceva 
necunoscut; mă tem să nu mor. E drept că nu prea am 
cuvînt eă mă Ingrozesc de moarte, fiindcă nu sunt fe- 
ricită, însă de cîţiva ani mă lega de viaţă o simţire 
nouă şi puternică. Să ţi-o spun?... 

El se apropiase şi mai mult, şi-i luase mîna în- 
tr-ale lui. 

— Dacă nu e prea greu, spune-mi-o. 

Tincuţa se rezemase cu obrazul de spatele inalt al 
canapelei şi-l privea cu ochii ginditori: 

— îmi era drag cineva, atît de drag, atît de scump, 
încît credeam că o să pot trăi şi să mă pot bucura de 
simţirea mea nouă. Dar se vede că nu se poate... 

Mihai, mişcat pînă la lacrămi, încercă s-o oprească. 

— Te rog, Tincuţo, de ce vorbeşti aşa?... 

— Vino mai aproape. Ţi-aduci aminte de copilăria 
de pe lac? Copilărie, ce dulce copilărie!... Ascultă-mă: 
aş vrea să-ţi dau ceva. M-am gîndit să-ți dau un inel. 

Vrei să-l primeşti? De ce să nu-l primeşti? Sau dacă vrei 
să-ţi dau altceva... 

Se uită Ia el zîmbind si-i atinse fruntea cu degetul. 

— Mă înţelegi? 

— Te înţeleg de mult... 

Ea îi acoperi gura cu mina. 

— Ştiu... 

— Şi dacă vrei să-mi dai ceva, primesc; însă nu 
poate să fie nimic mai frumos declt asta. 

Şi, vorbind astfel, scoase ceasornicul din buzunar. 
Tincuţa se uita la el nedomirită. 

— De la cine îl ai? întrebă eu temere. 

— De la soră-mea. Ia deschide-l. 

Ea deschise un capac, dar nu găsi nimic extraor- 
dinar. 


— Deschide şi dincolo, sau să ţi-l deschid eu... 

Pe sticla albă era o viță de păr, legată cu o pangli- 
cuţă roşie. 

— O cunoşti? întrebă Mihai. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Obrazul ei se coloră de sînge, un val de căldură li 
umplu ochii de lacrămi şi fără ştire îşi aruncă braţele 
de gîtul lui. I se umplea pieptul de aer, de prea mult 
aer; se îneca de emoţiune. încet,pe nesimţite, i se lă- 
sară braţele grele, capul îi căzu pe spate, şi rămase gal- 
benă, ca moartă. El voi să se scoale de pe covor, spe- 
riat de paliditatea ei, dar o uşoară mişcare a braţelor, 
ce se rezemau încă de dinsul îl făcu să seoprească.Ea 
îşi duse mina binişor la frunte, mişcă braţele în sus şi 
deschise ochii. 


— Mi-a trecut. Nu te speiia. Nu sunt mai urîtă... 
K o impresie fugară, pe care nu ştiu de o înţelegi: viţa 
asta de păr a păstrat un parfum, pe care-l regăsesc în 
toate lucrurile mele vechi. Cind îl simt, îmi pare că 
vremea n-a trecut, sau că a trecut atlta vreme, încît 
eu, cea de atunci, am murit, iar eu, cea de acum, sunt 
alta. Şi îmi pare aşa de rău că nu mai sunt cea de 
atunci! Poate, poate ar fi altfel... 

După aceea întinse mina în aer, cu o mişcare atît 
de uşoară, dar atît de fără speranţă, încît spuse o lume 
de durere. Se uită un moment înainte-i, apoi se ridică 
ceva mai sus pe canapea, şi iar zîmbi. 

— Şezi pe scaun.... Te visez aproape în toate nop- 
tile. Te văd aievea cum te mişti, cum priveşti citeo- 
dată cu ochii în gînduri, şi puterea visului e aşa de 
mare, că a doua zi îmi aduc aminte că priveam şi eu 
tot acolo. Ştiu tot ce faci, unde te duci, la ce te gîn- 
deşti. Ştiu cînd eşti trist, cînd îți aduci aminte de 
mine. E o nebunie care mă încălzeşte, îmi odihneşte 
spiritul. Doctorii socot că sunt bolnavă de nervi. La 
început le spuneam că visez toată noaptea. Mi-au dat 
fel de fel de doctorii, care mă făceau să dorm ca o pia- 
tră. Le-am lăsat la o parte şi m-am întors la visurile 
mele. 

îşi plecă fruntea pe o lăture şi se uită la ei. 

— Dacă nu te-aş mai visa, aş muri. 

Mihai o asculta, cu inima sfişiată. îi era frică să 
se mai apropie de dînsa, ca nu care cumva suflarea lui 
s-o înece. Părea că nu mai ţine de pămînt prin nici o 
legătură. Se întinse pe covorşi-şirezemă capul de blana 
albă de pe picioarele ei, pe care o sărută în ascuns. 


247 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Ea păru că se gîndeşte... 

— Ce stranii lucruri iți spun!... Şezi bine. Rează- 
mâ-ţi capul de picioarele mele. Vino mai aproape dacă 
vrei. 

El veni Ungă dinsa, aproape de tot. Tincuţa li 
puse mîna pe frunte, mlngîindu-l. Voi să urmeze, dar 
sîngele i se urcă din nou în obraz. 

— Eşti prea aproape, zise ea, încurcată, rîzînd, cu 
o tremurare a glasului ce o Împiedica să vorbească. 

El nu zicea nimic, ci se uita la dinsa, rătăcit ca 
într-un vis. 

— As vrea să te ţiu aproape de mine, dar mi-e 
frică... îmi bate inima aşa de tare! Şezi colo. 

Mihai se supuse. 

— îți spun lucruri ciudate. Dar e adevărat. Trăiesc 
numai fiindcă trăieşti dumneata... Aş vrea să te în- 
treb ceva: dacă s-ar întlmpla să-ţi fie dragă o altă fe- 
meie, cit aş mai fi eu In lumea asta, mi-ai spune-0?... 
Nu, nu, nu vreau protestări zadarnice. 

— ŢȚi-aş spune. 

— Crezi că s-ar putea? 

— Nu cred. 

Ea zimbi, trist. îl privi cu ochii pe jumătate în- 
chişi, cerlndu-i parcă socoteala în tăcere de ce spune. 
Dar se îmblinzi repede. 

După aceea, ceru lui Mihai să-i istorisească despre 
viaţa lui de toate zilele, ce lucra, ce planuri avea pen- 
tru viitor, de-l interesa politica. îi făgădui să vină la 
Bucureşti, la Saşa, ca să fie aproape de el. Voia să-i 
vadă camera de studiu, să-i atingă lucrurile de pe masă. 
închidea ochii cu o plăcere copilărească, gindindu-se 
la cele ce spunea. 

Petrecură astfel mai toată ziua Împreună. Cînd se 
întoarse ministrul acasă, Tincuţa dori să-l vadă. îl 
primi cu o graţie atît de măsurată, cu attttact îi vorbi, 
incit omul, copleşit de preocupări prozaice, se simţi 
ridicat deodată intr-o atmosferă senină, simpatică. 
leşind de la dinsa, se miră cu Mihai de nepotriveala 
dintre bărbat si femeie. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


—* Cum se poate să se piardă o asemenea fiinţă in 
mijlocul lumii acesteia, plină de zizanii şi de meschi- 
nării?... Sunteţi rudă, da? 

- Da. Ș 

— Ar trebui s-o Îngrijiţi. E păcat: îmi pare bol- 
navă. 

Mihai se opri, uitîndu-se la şeful lui cum se plimba 
preocupat. Vederea Tincuţei lăsase in spiritul omului 
rece, melancolia faptelor nobile, uitate sau neştiute. 
Părea cu dinadinsul zdruncinat de vedenia călătoare ce-i 
trecuse pe dinaintea ochilor. Surprinsese într-o clipă 
adîncul lucrurilor şi părea că le leagă cu cine ştie ce 
umbră din propria lui viaţă. Se opri în faţa lui Mihai, 
vorbind Încet, cu vocea gravă: 

— Natura e citeodată de o nedreptate revoltătoare. 
Faţă cu noţiunile noaslre morale, e imorală, oarbă.Cu 
drept cuvînt au făcut grecii, din deBtinul lor, un fiu 
al Chaosului şi al Nopţii. 

Graiul lui străbătu departe în sufletul tînârului. 
El râmase pe loc, uitîndu-se în pămînt. 

Nici nu mai avură nevoie să vorbească despre conu 
Dinu şi despre ginere-său. Ministrul pricepuse, din tot 
ce-l înconjura, drama ce se petrecea sub aparenţe ri- 
dicule. îi fusese destul să vadă cîteva minute pe Tin- 
cuța, ca să i se lumineze şi mai bine țesătura ascunsă 
a aparenţelor. 


IX 


Dar Tincuța era fericită. Seara, după ce toți se du- 
seră sâ se culce, ea rămase singură. 

în odaia ei ardea focul. Puse luminarea pe scrin şi 
făcu doi paşi spre oglinda cea mare- în lumina Incru- 
cişată a focului şi a luminării se văzu în mijlocul came- 
rei, cu haina de mătase lungindu-se in penumbră, ca o 
fantezie uşoară. Mînicile ii cădeau bogate de pe umeri, 
cu capete negre de dantelă. Se mişca in dreapta. Ne- 
vinovata închipuire de sine o făeea să se creadă de par- 
tea aceea înaltă. Cine ştie de ce. Era ostenită. Pianul 
era deschis. Şezu pe scaunul lui şi-şi aruncă ochii pe 


249 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


250 


note. Erau nişte Utere mari, albe, cu un pervaz negru. 
Luă caietul in mină şi-l întoarse spre lumină: Sonate, 
Op. 27, nr. 2, Der Grăfin Jalie Guicciarăi gewidmel. 
I se păru că aude pentru întîiaşi dată numele acesta. 
Jalie suna aşa de frumos! Cine o fi fost?... Se sculă din 
nou şi se apropie de oglindă; apoi se depărta cît putu 
şi se uită numai la rochie. Era alta, într-o altă lume, 
într-o lume caldă de poeţi şi de muzicanți, în azurul 
căreia se vedeau departe ramuri înflorite. îşi aduse 
aminte de lucruri vechi, de un brocart rămas de la 
maică-sa, cu flori de crin. Se plecă pe covor şi ridică 


O batistă. Apoi veni lingă scrin. Se rezemă cu coatele 
de marmoră şi se uită la portretul lui Mihai. Era un 
portret vechi. Il privi lung, atît de lung, că i se părea 
citeodată că nu-l mai cunoaşte. Ii trecu prin minte 
începutul unui vals de Chopin’ şi mişcă degetele pe 
piatra rece, ca pe piano. 

Se dezbrăcă incet, rămlnind mititică. Intră în pat 
binişor, îşi rezemă capul pe pernă şi se uită la flacăra 
ce de-abia mai pllpiia pe virful cărbunilor. Glndurile 
ei se prindeau in mreaja somnului. Din cind în cînd 
l se părea că pune mina pe momentul precis in care 
adormea 1 „Acuma, acuma", şi dormi, in adevăr, cu 
conştiinţa limpede despre trecerea de la o stare la alta. 

întru tîrziu se deşteptă. Focul se stinsese cu desăviîr- 
şire. In odaie era frig, dar ea asuda. Scoase batista de 
sub pernă şi şi-o trecu pe frunte. Simţi că-i tremură 
mina şi că tremură toată. Visase, ca Intotdeauna, pe 
Mihai, — il visase că pleca fără s-o vadă, pe ascuns, ca 
să n-o turbure. Işi lăsă mîna In jos şi ascultă. Nimic. 
Un huruit de trăsură ce se pierdea pe uliţă o făcu să 
ridice capul de pe pernă şi să asculte. I se părea acum 
că-şi aduce aminte exact de momentul cînd ieşise birja 
din curte — momentul cind ea se deşteptase. Tocmai 
de aceea se deşteptase, de zgomotul roatelor. Atunci 
se sculă pe un cot ca să asculte mai bine: nici o mişcare. 
Plecase. 

Palidă, cu inima bătind să-i rupă vinele, sări jos 
din pat, aprinse luminarea, îşi îmbrăcă in fugă roehia, 
încheind-o ici şi colo şi ieşi. Trecu prin coridorul cel 
lung şi prin salonaş, şi se duse drept la camera lui Mi- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


hai, pe care o deschise, trintind uşa de perete. Era cu- 
prinsă de o dorinţă netnfrintâ de a şti adevărul, de a-l 
constata în partea lui materială, dind de patul nedes- 
făcut şi de camera goală. 

Cînd colo, Mihai dormea la locul lui, somnul omu- 
lui tinăr, care a trecut o noapte in drumul de fier — iar 
odaia era plină de lucruri aruncate peste tot. 

Tincuţa rămase încremenită, şi tocmai atunci i se 
păru că se deşteaptă din halucinaţia ce o stăpînise cu 
atîta putere. Era să scape sfeşnicul din mină. Dete 
înapoi, retrăgîndu-se cu grijă, fericită că nu o simţise 
nimeni, nimeni, şi intră la ea, se dezbrăcă repede şi se 
eulcă din nou. 

Cind işi regăsi căpătiiul cald şi închise ochii, i Be 
păru că o cerească mînă se coboară din aer şi ii ridică 
de pe frunte pîcla visurilor rele, limpezindu-i glndu- 
rile. Mihai era acolo, sub acelaşi acoperămlnt eu dînsa. 
Ce mai putea dori? 

A doua zi, dimineaţa, pe cind ea se îmbrăca, femeia 
din casă îi spuse ca Mihai vrea s-o vadă. 

Se găti numaidecit şi se duse drept la el. Bătu la 
uşe. 

— Intră ! îi răspunse vocea lui dinăuntru. 

Ea intră, încet, rîzînd, pe cind el o privea cum 
înainta cu paşi măsuraţi, ca într-un menuet. Mihai 
îşi strinsese lucrurile şi sta într-un colț pe canapea, 
cetind. Felul vioi cum se înfăţişă Tincuţa îi păru atît. 
de Imbucurător, încît nu se sculă şi nu o întrerupse. 
Dînsa veni pînă lingă el, şezu şi, lulndu-i mîna, li 
zise lung, cu ochii în ochii lui. 

— Bună dimineaţa. Cum ai dormit astă-noapte? 

— Am dormit foarte bine, răspunse el, sărutindu-i 
mîna. 

— Cu visuri, fără visuri? 

— Fără. De ce? 

— N-ai simţit nimic? n-a venit nimeni la dumneata? 

— Nu. 

— Da' bine dormi! Vrei să-ţi arăt cum dormi? Uite 
aşa. 
Şi-şi strimbft capul pe o pernă, rezemîndu-şi capul 
In piept, ca cineva care cade de somn. Mihai rîdea: 


251 


to 


15 


20 


25 


30 


35 


è 


— Da, da; aşa dorm. De unde ştii? 

— Asta-i treaba mea. 

Apoi se uită împrejur. 

— Dar prin casă, ce neorlnduială păglnească 1... 
Una aruncată intr-o parte, alta într-alta, de ți se părea 
că-s hainele a patru persoane, nu ale uneia singure. 

El era din ce tn ce mai mirat: 

— De unde ştii toate astea? 

Ea se sculase şi se uita la lucrurile lui de pe masă, 
seoțîndu-le de prin tocuri, duclnd sticluțele pe la 
nas, învirtind foarfecele in mină. 

— Ce-i asta? 

— Ăsta este un cuțit şi o furculiță, care se îmbucă 
una într-alta, ca să nu ruginească. 

— Dar asta? A !...unpuf! Dai cu pudră? 

— Nu dau. După cum vezi, este o colecţie de tot 
felul de instrumente de ras, între care şi puful pentru 
cine pune pudră. 

— Ce fel de ras. Cuţit şi furculiță... 

— Nu... Astea sunt aruncate in valiză de slugi, din 
altă parte. Dar spune-mi, zău, cum de cunoşti modul 
meu de a dormi! 

Ea se uită la el lung, cu privirea bună. 

— Să-ţi spun: astă-noapte am visat că plecai, fără 
să-ţi iei rămas bun de la mine. M-am deşteptat. Toc- 
mai atunci trecea o trăsură pe stradă. Văzusem lu- 
crurile cu atîta luciditate, incit nimeni din lume n-ar 
fj putut să mă încredinţeze că nu era aşa. M-am 
sculat, m-am îmbrăcat în grabă şi am venit să văd ca- 
mera goală. Iţi spun: eram atît de sigură că ai plecat, 
incitam intrat de-a dreptul fără să mai bat la uşă. Cind 
colo... nu plecaseşi. 


— Se putea să plec fără să te văd! 

— Ştiu, — dar e aşa. 

Povestind cele întimplate, se sculase in picioare. 

Obrajii, de regulă palizi, erau colorați; ochii, care 
totdeauna ardeau, de astă dată aveau privirea senină. 
Mihai o luă de mină şi o apropie de fereastră. 

— Ce este? întrebă ea mirată. 

— Nimic: te găsesc astăzi foarte bine. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ea plecă ochii în jos, apoi ii ridică spre el, zicind 
încet: 

— Eşti aici. Sunt fericită... Nu pleci incă. 

— Mă duc cu ministrul la Slobozia şi ne întoarcem 
deseară. Tocmai de asta voiam eă te văd. Trăsura e 
gata. 

Ea îl privi ţintă în ochi: 

— Da? 

Apoiil luă de mină şi-l trecu repede in salonaşul ei. 

— Aşteaptă-mă aici. 

După cîteva minute Mihai văzu uşa deschizîndu-se, 
iar Tincuţa venind la brațul ministrului. Ea se mişca 
încet, legănîndu-se, venind ca o umbră în urma lui. 
Se uita la Mihai rîzînd. Ministrul părea ceva cam In- 
curcat, dar se reculese repede. 

— Uite, Mihai, doamna doreşte sâ rămîi aici; eu 
doresc să vii cu mine... Ce alegi? 

Tincuţa se întoarse repede spre el: 

— Dacă doriţi dumneavoastră, eu nu mai doresc 
nimic. 

— Veţi vedea: nu-i aşa că alegi să rămîi? iar pe 
mine mă laşi să mă duc singur? 

Mihai se uita la amîndoi, nedumerit. Ministru il 
bătu pe umeri, prieteneşte: 

— Rămli, rămîi. Noi ne vedem la Bucureşti în 
toate zilele. 

Apoi ieşi, însoţit de Mihai pină la trăsură. 

Cînd se Intoarse înăuntru, Tincuţa îl aştepta in 
mijlocul Balonului, veselă. îi făcu o reverență adlncă, 
trimițindu-i o sărutare pe virful degetelor. 

— Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se ne- 
mereşte. 

— îţi sunt foarte recunoscător; dar... ce a zis mi- 
nistru? 

— Recunoscător... ştii, cam aşa. 

— Te mai poli Îndoi? 

— Da? 

— Desigur că da. Numai sâ nu i se pară ciudat... 

— De ce? Eu te văd aşa de rar... El te vede întoate 
zilele, cum prea bine a zis. Ajută-mă să şed. Dă-mi 
blana. Pune-mî-o pe picioare şi stai lîngă mine. 


23 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Mihai se supuse, o ajută să se rezeme bine de braţele 
canapelei şi se întinse şi el pe covor. 

Dar n-apucase să s-aşeze bine, cind văzu pe Tincuţa 
privind cu luare-aminte in aer, parca ar îi ascultat 

ceva. în adevăr, se auzeau clopotele unui poştalion: 
Tănase Scatiu se întorcea. 

Ea ridică ochii şi mlinile Bpre cer, ca o mută pro- 
testare împotriva soartei. Mihai pricepu ce se petrece 
Intr-însa, cu atit mai mult că trăsura intra In curte. 
Se sculă şi făcu semn Tincuţei că se duce în odaia lui. 
Ea tşi strînse lucrurile împrejur şi aşteptă. 

După puţin timp, uşa se deschise, lovindu-se de 
perete, şi Tănase intră, îmbrăcat în euhă, cu revolverul 
la brtu, ca de obicei. 

— A ! v-aţi sculatără !... Mă bucur. 

Apoi ae cotrobăi prin şubă, rupee un nasture, inju- 
rind, şi scoase o hlrtie din buzunar, pe care o aruncă 
Tincuţei: 

— Să dai asta lui tat-tu s-o iscălească. 

Tincuţa, mai nerăbdătoare declt altă dată, se uită 
la el pieziş: 
>. — Dacă intri plin de noroi în casă, închide cel pu- 
țin uşa. 

— la slăbeşte-mă, că n-am poftă de vorbă. 

Şi ieşi. 

Dtnsa deschise foaia de hîrtie şi prinse să cetească. 
Era slova lui Nae de la Ciulniţei. Părea un fel de decla- 
raţie din partea Iui conu Dinu, către mini6tT\i, că nu 
vrea şi nu poate să se ducă Ia moşie, că nu încuviinţează 

cererile țăranilor, că are toată încrederea tn ginere-său, 
etc. Tincuţa se trudea să prindă înţelesul acestui act, 
dar nu izbutea. ÎI ceti şi-l receti fără să-l priceapă. 
Atunci sună şi zise feciorului să poftească pe boier. 
După eîteva minute, Tănase se ivi în uşă, numai în 
pantaloni şi-n jiletcă. 

— Ce este? 

— Vino-ncoace. De ce umbli numai în vestă: te-o 
întîlni cineva. Ştii că-i Mihai aici. 

— Ei, şi!... Sînt In casa mea. 

— Tocmai de aia... Ce este hlrtia aata? 

— Dă-o s-o iscălească şi nu mă mai descoase. 


10 


15 


30 


35 


40 


— O dau, dar explică-mi, să ştiu ce spun... 

El se lepşi pe un acaun si lovi cu pumnul In masă. 

— Bine, nenorocito, nu simţi cum mă string duş- 
manii din toate părţile 1 N-ai auzit cum mă reclamă ță- 

ranii dumneavoastră, de la scofala de moşie ce am luat 
de zestre!... 

Tincuţa se mişcă pe canapea şi ridică glasul. 

— Nu ştiu nimic. 

— Nu ştii nimic, ha? Da' pe ce lume trăieşti? Bătu- 
o-ar Dumnezeu de zestre s-o bată, că mai bine îmi ru- 
peam gîtul decit mă insuram! 

Ea se uită la dinsul, lovind nervos cu vîrful dege- 
telor pe hirtie. 

— Vorbeşte încet, că e lume alături. 

El se smuci furios către dinsa: 

— Vrei, se vede, să zic ceva lumii de alături... 

Dînsa, inţetegtitd că nu-i de scos la cale cu el, 
făgădui să vorbească lui conu Dinu. 

— Să te duci numaidecît la el, m-ai înţeles? 

Ea dete să se scoale. 

—lacă mă duc. 

Scatiu ieşi. înurmalui, Tincuţa rămasepemarginea 
canapelei, gîndindu-se. Ce era de făcut? Să se ducă 
la tată-său, ştia mai dinainte ce ură groaznică 
avea batrlnui împotriva lui Scatiu, din pricina moşiei. 
Să nu se ducă, ar fi înnebunit-o bărbatu-său. între 
ei doi, nu găsea nici o scăpare. Se uita în pămlnt, 
clătinînd din cap. 

—De ce nu mă ia Dumnezeu?... 

Se simţi părăsită de toată lumea, fără putere, fără 
speranţă, cind, deodată, ii răsări in minte imaginea 
lui Mihai. Da, asta îi era singura mingiîere. Avu 
pornirea de a se duce spre el, însă, ca oprită de volup- 
tatea de a spera, rămase locului; apoi se îndreptă către 

tată-său. 

Spre marea ei mirare, conu Dinu făcea exerciţii de 
mers in picioare, se ținea copăcel, trecea de la pat 
Ia masă, ca un copil. 

— Da' ce faci, tată? 

El se uita la dînsa, placid, cu o sprinceană ridi- 
cată în sus, de parcă era pusă in cui, şi urmă să-şi 

255 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


256 


caute echilibru. După cîteva momente de tăcere, ae 
întoarse spre dînsa: 

— Merge, merge. Trebuie sâ mă mai mişc, că 
altfel îmi amorțesc picioarele. 

Multă vreme el fusese de altă părere; nu atinsese 
pămîntul luni întregi, ca să nu se ostenească. Acum 
era de părere contrarie. 

Se uită iar la Tincuţa. 

— Tu eşti mai bine? Ce ai acolo? 

— Am o hirtie... pe care te rog s-o ceteşti şi 
s-o  iscăleşti. 

Conu Dinu se rezemă de masă, işi puse ochelarii 
şi ceti în fugă cuprinsul actului lui Scatiu. Apoi plecă 
ochii în jos, pieziş, si se uită la fiică-sa peste ochelari: 

— Ce face!? 

Tincuţa luase un scaun şi şedea, cu mîinile pe 
genunchi. £1 urmă a o privi. 

— Şi tu ai vrea să mă vezi iscălind un asemenea act? 

— Eu nu vreau nimic. 

— Atunci pentru ce mi l-ai adus? 

— Fiindcă mi l-a dat să ţi-l aduc. 

—A!... ţi l-a dat să mi-l aduci!... De ce nu 
vine dumnealui?... Să poftească aici la mine, să il 
arunc în obraz, neruşinatu! Vrea să-l iscălesc?... 
Poftim  iscălitură. 

Şi zicind astfel, rupse hîrtia cu furie în bucăţi. 

Tincuţa sări de pe scaun. 

— Tată, ce Iaci \ 

Bătrinul bolocănea ochii furios, vorbind îndesat 
cu degetul în aer. 

— Sâ poftească aici la mine!... Să vie la mine, 
nebunu, sâ-i dau eu iscălitură de act!... Vrea act, 
ha? ca aă mă pună sub epitropie de toată isprava?... 
Şi tu îndrăzneşti să-mi ieşi cu asemenea păcătoşii, tu, 
fata mea, pe care te-am crescut ca pe o floare, să nu 
te bată vîntu, să nu te arză soarele, ha?... 

Tincuţa se uită la el înlemnită. 

— Ce să fac? 

— Să nn primeşti asemenea lucruri pentru mine, 
pentru tatăl tău... Şi sâ mă aperi, nu să mă pui că 
iscălesc pentru el! 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Bine, tată, ce să fac? Dumneata îmi eşti părinte, 
cl îmi este bărbat... 

— Vezi bine. Şi dumneata te duci după bărbat... 

—Da' ce să fac? 

Conu Dinu se uita la ea si da din cap. Tincuţa urmă, 
încet: 

— Au venit sătenii noştri să-l reclame la prefect. 

— La ministru, nu la prefect. Să-l reclame la minis- 
tru, şi la vodă, şi la Dumnezeu, că i-a jupuit ca un 
tîlhar. Pe mine de ce nu m-au reclamat la nimeni? 

— Dumneata erai din cale afară bun cu dînşii... 

— Aşa?! 

— Cum a venit un om cu voinţă s-au supărat. 

—Va sâ zică, eu n-aveam voinţă? Frumos. 

Tincuţa se duse la el să-l mingiie. 

—Nu, tată, nu te supăra. 

El o "îndepărtă de la dînsul. 

— Fugi, fugi, că mă  mihneşti. 

— Te rog, tată... Ce să fac?... El mă goneşte, 
dumneata mă goneşti... Sunt aşa de nenorocită! 

— EI t« goneşte!?... Te goneşte!... 

Şi zicind astfel, voi să se repeazâ spre uşă, cu 
ochii injectați de sînge, dar se încurcă, se împletici 
şi căzu. Tincuţa sări să-l ajute, insă de-abia se ținea 
ea însăşi pe picioare. Chemă slugile, îl ridicară de jos 
şi voiră să-l pună in pat. Se zbătea să se scoale şi să 
plece. Cu mare greutate il liniştiră şi-l făcu să-şi ia 
locul in fotoliu. 

Tincuţa, ieşind de la el, era cu desăvirşire nimi- 
cită. Stete un moment in coridor şi se gîndi. Ce să 
facă? Nu mai avea nici cel puţin hirtia neiseălită. 

Atunci, prinsă de un fel de curaj, păru că-şi regă- 
seşte calmul obişnuit: intîmple-se ce s-o întîmplâ. 
Astfel, reintră în salonaş şi aşteptă. 

După puţin timp, veni Scatiu. El aflase de la 
slugi despre starea lui socru-său, şi clocotea de niînie. 
Se plimba de colo pînă colo, ca o hienă, fără a zice 
o vorbă. Deodată se opri in fața Tincuţei. 

— N-a vrut sâ iscălească, aşa-t? 

Tincuţa înălța din umeri. 

— N-a vrut. Lasă că-i arăt eul... 


17 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. n 


10 


15 


25 


30 


35 


Apoi se invirti prin casă, şi iar veni in fața ei. 

— Să ştii că mîine cer de la tribunal să-l puie sub 
epitropie. Dacă e nebun, nebun să fie... 

— De ce vorbeşti aşa? E tată-meu. 

— N-ai mai fi avut parte de el!... 

Şi zicind astfel, se apropie de dinsa şi începu să 
strige-. 

— Nu-l vezi că-i nebun!... E nebun de legat!... 
Sunteţi cu toţii o casă de nebuni, şi el, şi tu, şi tot. 
neamul vostru! 

Tincuţa se sculă binişor şi voi să iasă. El îi tăie 
drumul. 

— Unde pleci? Ai să stai aici să m-asculți. 

Ea se opri în loc şi se uită la dînsul: 

— Vrei să-mi scurtezi viaţa de tot. 

— Da' lasă că eşti neam al dracului, nu pieri 
cu una cu două. Am să mă duc la tribunal... 

Pe cînd el începea din nou, se deschise o uşe, şi 
Mihai intră. Tănase, care uitase cele ce-i spusese 
Tincuţa, rămase cu gura căscată. 

— Bună ziua, domnule Tănase. 

El işi muie glasul de tot: 

— Da' de unde ieşişi, măi nenisorule? 

— Eram aici. Te rog să mă ierți c-am auzit fără 
voia mea cele cespuneaiTincuţei... Ministrul mi-a vor- 
bit de întîmplarea asta, însă fără să-i dea imiortaiţă 
Dacă vrei, vino la mine să-ţi explic... 

Şi trecură amîndoi in cemeia lui Mihai. 


X 


După ce Tănase ieşi, Tincuța răsuflă. Se duse în 
odaia ei, şi rămase la geam, uitîndu-se in grădina 
desfrunzită. 

O asemenea viaţă era cu neputinţă de suportat, 

încotro se întorcea cu mintea, vedea numai pră- 
pastie: bărbatu-său îi era odios, se revolta împotriva 
societăţii care-l tolera, împotriva lui Dumnezeu care-l 
ținea pe picioare; tată-său devenise egoist, copilăros, 
stăplnit numai de gîndul moşiei. Ii trecuse prin cap 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


17* 


ideea despărţeniei, însă groaza de scandal o făcuse să 
dea înapoi înfricoşată. Ce era de făcut? 

O lega de lume fata şi, cu un simțimînt mai per- 
sonal, Mihai. Insă amîndoi stau oarecum în partea 
nestatornică a vieții. Acolea, lingă dinsa, nu era dectt 
necaz şi chin. 

Ideea morții îi încolțise in minte de mult. Se 
simțea bolnavă şi nădăjduia că poate să moară curînd. 
Dar, tinerețea lupta, şi moartea venea încet. 

Scena din urmă eu bărbatu-său o revolta, o exas- 
pera. Mihai auzise cum era tratată în casa ei, şi, în loc 
să-i fie recunoscătoare că pusese capăt injuriilor, se 
simțea umilită, înjosită; cît putuse să sufere ea singură, 
fără ca alții să ştie, suferise; dar să fie batjocorită 
aproape în fața lui Mihai, în auzul lui, i se părea cu 
neputinţă de răbdat. 

Deschise geamurileşirespirăcu putere. Ii era cald. 
Se desfăcu Ia gît şi-şi puse coatele pe marginea ferestrei, 
gîndindu-se. Ce fără de şart mai era şi lumea asta! 
Cine e fericit intr-însa? Violenţii şi apoplecticii. Cei 
blînzi şi fără voinţă sunt victime. Dar, fiindcă înţele- 
gea că e aşa, de ce nu-şi schimba şi ea firea? Insă poţi 
să-ți schimbi firea? 

Ce-ar fi fost oare, dacă s-ar fi despărţit de bârbatu- 
său? Scandal. Ei, şi? Se cuvine să pui in cumpănă fe- 
ricirea ta cu opinia lumei? Şi prinse a gîndi cum s-ar 
fi dus la Saşa, cum ar fi trăit aproape de Mihai, cît i-ar 
fi fost de devotată. Dar conu Dinu? cui să-l lase? Era 
hărțăgos, crud, copilăros, dar ii era tată. De cite ori 
lua lucrurile mai aproape, i se făcea milă de el. Şi 
pe dînsul tot Împrejurările îl aduseseră in halul în care 
era, împrejurările şi lipsa de voinţă. Lipsa de voinţă. 
Ce vorbă şi asta! Cine era vinovat de lipsa lui de voinţă? 
Natura, Dumnezeu. Dar un Dumnezeu care face 
asemenea lucruri nedrepte e o ființă imorală. Atunci 
la cine să-ţi mai întorci ochii? La nimeni. La pămînt. 
La neființă. 

Logic, aşa părea. însă li era drag Mihai. Ce drag ii 
era 1 

Se simţi cuprinsă de frig, dar urmă cu incăpâţi- 
nare să se gindească la Mihai. Pe al doilea plan al 


259 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


260 


conştiinţei se ivea umbra morţii. O dedublare a perso- 
nalităţii sale morale o făcea să aspire cu o parte către 
fericire, iar cu alta către moarte. Pe cînd se gîndea la 
Mihai, ideea că ar putea să răcească desfăcu rinduriJe 
planului iutii al conştiinţei şi răsări luminoasă înain- 
tea tuturor. Ce bine ar fi fost! Să moară de moarte 
bună, dar repede; să ÎInceteze de a mai suferi. 

Uşa se deschise încet şi Zoiţica întră. Ea rămase 
în mijlocul odăii, strîngînd din umeri. Tincuţa închise 
geamurile cu grabă şi chemă pe fată la dînsa. Se uită 
la ea lung, gîndindu-se într-o clipă la o infinitate de 
lucruri. Cu cine semăna? Ar fi putut să semene cu tată- 
său. O mişcare nervoasă o făcu să dea pe Zoiţica la o 
parte şi, repede, iar a-o apropie de dînsa. Fata simți 
obrazul mame-sei rece, mîinilereci. 

— Eşti îngheţată de frig, mamă. Ai fost afară? 

— Nu, dragă; am deschis fereastra să mai schimb 
aerul. 

Fetiţa se duse Ia sobă, luă cu mîiniie ei micuţe un 
lemn şi-l puse pe foc, mai puse unul şi încă unul; apoi 
strinse portiţa şi se strecură pe vîrful degetelor, cu 
gravitai e. 

Tincuţa o privea, dusă pe gînduri. Ochii ei păreau 
a zice copilei: „care va fi şi soarta ta ! pe ce mîini vei 
încăpea!" Atunci ideea morţii o înfiora. Chemă fata, 
o luă în braţe şi o sărută, strîngînd-o la piept cu o 
nespusă milă. 

Cînd reintilni pe Mihai, se simţi stîngace, încurcată. 
Nu îndrăznea să-l privească ca să nu vadă ochii lui 
compătimitori. Ideea umilinţei se împletea in mintea 
ei, ca o maşinărie complicată, cu atîtea roate şi roti- 
cele sufleteşti, ee o făceau 3â sufere. Ceea ce părea amor 
propriu rănit era numai o blinda închipuire de sine: 
voia să se păstreze, în imaginile lui, curată, desfăcută 
de orice legătură trivială. Şi cuvintele lui bărbatu-său, 
zise în auzul lui Mihai, o pătaseră. 

A doua zi, ministrul şi Mihai plecară. 

Tincuţa, de la geam, se uită lung |n urma lor. 

Cînd ei pieriră în zare, ea râmase in colţul ferestrei, 
privind departe în văzduhul fumuriu, fără nici o legă- 
tură intre ea şi lume. [i răsări în minte o imagine 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


bizară: Julie Gtticciardi, şi o cută misterioasă de rochie: 
rochia ei din oglindă... 


XI 


La o lună după cele întîmplate pînă aci, Mihai cu 
sorâ-sa şicumnatti-său călătoreau din nou spre Tincuţa, 
de astă dată insă ca s-o ducă Ia groapă. 

O depeşă a lui Scatiu, cu două zile înainte, ii chema 
şi-i ruga să aducă doi doctori, cei mai mari din Bucu- 
reşti, „fără a se uita la preţ"; o altă depeşă, iscălită 
„cel mai nenorocit om", îi vestea că „totul s-a sfirsit". 

Era prin luna lui ianuarie. Gerul înlemnise toată 
calea. Uliţele pustii scirțliau sub picioarele rarilor 
trecători. Cite o sanie goală, cu doi bouleni piperniciţi, 
mergea spre barieră. 

Niciodată nu văzuse Mihai firea tristă a lucrurilor 
într-o lumină mai potrivită. Grămădiţi citetrei în 
sania lui Scatiu, tăceau. Fiecare se simţea apăsat de 
apropiata înfăţişare a morţii. 

In adevăr, se vedea de departe poarta lui Scatiu 
îmbrăcată într-o  invelitoare neagră monumentală 
Citeva b.irji intrau şi ieşeau fără rost, goale sau cu 
lume necunoscută. 

Cea dintîi persoană de care deterâ fu coana Profira. 
La sunetul clopoţeilor, ea ieşi din odaia ei de jos şi 
începu să se bocească, ii sărută pe cîtetreipeamlndoi 
obrajii,cintînd aceeaşi  melopee cadenţată: „Tincuţo, 
mamă ! — Tincuţo, mamă!" 

Cînd dinşii se duseră sus, ea chemă pe Costea la 
dînsa, puse mîiniie în şolduri şi începu să-l judece; 

— Da' ăştia ce mai caută? 

— Or fi venit pentru moartea cuconiţei. 

— Pentru moartea cuconiţei, ha? Da' locantă nu e 
in tirg, — ducă-se la locantă I Ce caută pc urechile 
Iui fii-meu? Tot el, sireacii! 

Slugile fiind ocupate, iar Tincuţa moartă, coana 
Profira pusese mina pe chei; astfel, toată ziua era 
beată. 


261 


10 


15 


20 


30 


35 


40 


262 


Pe cind Mihai şi Saşa se urcau sus, Scatiu le ieşi 
înainte. Roşu, cu genele umflate, cu gulerul cămăşii 
în negru, părea mai hidos decît de obicei. Se aruncă de 
gîtul Iui Matei, şi, cit era de lung şi de bleg, incepu să 
se bocească şi el, ca mamă-sa, cu glas mare şi cu ra- 
d icale: 

— Am pierdut-o, vere Matei, am pierdut-o! S-a 
dus de la noi, verişoară Saşo ! M-a lăsat singur, m-a 
abandonat, nenorocitul de mine! 

Şi cu ochii închişi, cu pumnul Ia frunte, scrîşnind 
din dinţi, merse înaintea lor, ducindu-i spre salonul 
în care era moarta. 

La vederea chipului Tincuţei, ridicat suspepernă, 
alb, senin, cu majestatea morţii întipărită în toate 
liniile, Mihai simţi un val de durere că i se urcă 
în piept şi că-l podideşte plînsul, cu hohot. Rămase 
lingă uşă, cu ochii în batistă, plingînd fără să se mai 
poată stăpîni. Saşa luase un scaun şi se aşezase în faţa 
răposatei, pe cînd Matei se uita la dînsa. 

Intrată în stăpinirea liniştei de veci, s-ar fi zis că 
Tincuţa nu murise, ci numai trecuse în lumea ei cea 
dreaptă. Cu mîinile strînse pe piept şi cu flori în jurul 
capului, părea că adormise gătindu-se. Făcliile ce 
ardeau şi vîrful pantofilor noi, ce ieşeau de sub rochie; 
mirosul de tămîie; batiste înmuiate în apă de colonia; 
aerul de groază al celor dimprejur, înjosorau oarecum 
recea frumuseţe a morţii. Viaţa ei chinuită se stinsese 
încet, prelung, fără să lase în formele de acum decît 
intipărirea celui din urmă moment al conştiinţei, că 
încetează de a suferi. Dînsa murise cu noţiunea clară 
a fericirei de a nu mai fi. 

Şi cînd acestea se ceteau pe chipul ei, Tănase se 
credea dator s-o căineze că a murit. După ce mai da 
o raită pe la cumpărături, unde număra luminările 
aduse din tirg, intra în salon şi începea să geBmă: 


— Ah, nevastă, de ce m-ai lăsat tu pe mine! 

Apoi, văzînd pe Zoiţica cu ochii plini de lacrămi 
alături de Saşa, o îndemnă să plîngâ: 

— Plîngi, plingi, nenorocită orfană! Mamă ca a 
ta, puţini au avut in lumea asta... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Şi acolea pe loc, se întorcea către femeia de la capul 
moartei şi-i zicea, lung şi tărăgănat: 

— Mărio, rupe feştila de la făclia aia, că pătează 
covoru. 

Cei doi-trei oameni cu sufletul la locul Iui, ce erau 
de față, se simțeau dezgustați de atîta nesimţire şi 
prefăcătorie. El ieşea liniştit, se ducea în biurou, unde 
deschidea casa de bani, scotea sticla cu rom şi bea din 
plin, ca sâ-i treacă de inimă rea. 

In mijlocul celei mai mari tăceri, se auzi deodată 
glasul lui Scatiu strigînd: 

— Fugi! Să nu te văd înaintea ochilor, cobe! 
Luaţi-l! daţi-l afară! 

Matei ieşi în vîrful degetelor să vadă ce se petrecea. 

In faţa lui Scatiu, care urla furios, un om bătrîn, 
căzut în genunchi, se ruga de el să-l lase să intre. 
Matei recunoscu pe Stoica ţiganul, fostul vizitiu al 
lui conu Dinu. Se duse la Scatiu şi-l luă de braţ, tre- 
clnd cu el într-o odaie vecină. 

Stoica intră plin de zăpadă, îşi lăsă căciula la uşă, se 
apropie de moartă sughiţînd, şi-i sărută mîna. Apoi se 
uită la dînsa, clătinind din cap. I se înnodau lacrimile 
în barbă. El nu putea rosti decît un singur cuvînt: 
„Stăpînică, stăpînică". Se retrase şi sc făcu nevăzut. 

Cit despre conu Dinu, nimeni nu se îngrijea de el. 
Părăsit în voia slugilor, singur, neputincios, pirotea 
în scaunul lui, străin parcă de cele ce se petreceau îm- 
prejur. Numai cînd văzu pe Saşa, ieşi din nesimţirea 
lui aparentă şi începu să plîngă ca un copil. Se încleş- 
tase de mîinile ei, rugind-o să-l ia dînsa: 

— Să nu mă laşi, fetiţo, să nu mă laşi, că mă 
omoară şi pe mine. 

O adevărată teroare îl cuprinsese, din ceasul cînd 
văzuse pe Tănase intrînd la dînsul cu vestea că Tincuţa 
murise. Gemetele, urletele, blestemele lui înfricoşa- 
seră pe conu Dinu mai mult decît ştirea ce-i aducea. 


Saşa căuta să-l liniştească, făgăduindu-i că se va 
întoarce peste puţine zile şi-l va lua cu dînsa la Bucu- 
reşti. Bătrînul o privi disperat: 


— Va să zică mă laşi... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Ea încercă să-i dovedească că nu era cu putinţă să-l 
ridice numaidecit din casa lui Scatiu, fără să-i dea 
bănuieli. Conu Dinu nu mai răspunse nimic, ci rămase 
cu ochii în pămînt. 

Nepoata-sa IJ privea in tăcere, gîndindu-se ce era 
de făcut. Se vedea bine că bătrinul invirtea ceva prin 
minte. Ea se temea să nu-şi pună şi el capăt zilelor. 
Căută din nou să-l încredinţeze că nu se duce la Bucu- 
reşti decit ca să-i pregătească odaia. El tăcu. 

Inmormîntarea Tincuţei se petrecu în aceleaşi 
condițiuni de solemnitate şi declamare. Totul era bogat, 
dar totul ţinea de reclamă şi de fală. In urma carului 
funebru mergea Tănase, între Matei şi Mihai. La fiecare 
răspîntie, Scatiu se credea dator să sperie lumea cu 
gemetele. îşi pusese în minte, fiindcă aşa ii convenea, 
să facă răspunzător de moartea Tincuţei pe un biet 
doctor jidan. îşi cînta vorbele pe nas, ca un ţircovnie: 

— Unde o duceţi!... Să nu o treceţi pe sub ferestrele 
mişelului!... Bănică! Nae! Vasile! 

Numele îngrijitorilor de pe la moşii erau astfel 
invocate la fiecare colţ de uliţă, ca mărturie a durerii 
ce-l copleşea, în fond insă pentru ca să se vadă puterea 
şi bogăția lui. 

La coborîrea sicriului in mormînt. Scatiu păru că 
înnebuneşte. în fantazia lui, excitată de alcool şi de- 
plînsetele sincere ale celorlalți, acest act al punerei 
în pămînt, în adevăr cel mai mişcător din toate, i se 
înfățişa într-un mod atît de ciudat, incit nu-şi mai 
putea stăpîni urletele. Era conştiinţa soartei noastre 
comune, eare revolta viaţa vînjoasă şi violentă din el. 

Matei enervat îl strînse de braţ: 

— Nu mai striga aşa! 

Glasul lui poruncitor păru că sugestionează pe 
Scatiu. El tăcu deodată: luă o mînă de pămînt Ingheţat 
şi o aruncă in groapă. Cind totul se sfirşi, plecă repede 
spre sanie, încovoiat şi tăcut. Se Inveli cu tartanul pe 
picioare, dind din cap: 

— S-o ia dracu de viață 

Apoi, adresindu-se vizitiului: 

— Haide, băiete. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


XII 


De la vestea ce i-o adusese Mihai, că țăranii lui 
reclamaseră ministrului, conu Dinu nu mai avea pace. 
Era pe jumătate olog, astfel că nu putea să iasă în 
lîrg şi sa plece de acolo drept Ia moşie. 

In luna din urmă, pe cînd Tincuţa era bolnavă, 
conu Dinu trimisese într-o zi să-i cheme un birjar. 
Il tocmise cu 30 de lei să-l ducă la Ciulniţei. 

Făcu această Încercare pe faţă, sperind că Scatiu 
nu va îndrăzni să-l oprească. Dar se ințelă: Scatiu 
îndrăzni, ba dete şi o pereche de palme birjarului. 

De atunci bătrinul se concentra în sine şi deveni 
mai blind. 

După moartea Tincuţei, ceru să vadă pe ginere- 
său. îl rugă binişor să-i trimită un ooitor ca să-şi 
facă haine negre. După cîteva zile, iar voi să-l vadă. 
îi vorbi despre fetiţă, rugîndu-l s-o trimită la Bucureşti, 
la Saşa. Scatiu îi împlini toate gusturile, sau ii făgădui 
să i le împlinească, dar totdeauna cu aceeaşi condiţie: 
să nu mai încerce să plece. 

într-o dimineaţă, conu Dinu ii ceru sania să se 
ducă la baie. 

— Bucuros. Vrei să-ţi dau şi pe Costea să te ajute? 

— Cum vrei. 

— Ba nu: cum vrei dumneata. 

Bătrînul se gîndi. N-avea nici o nevoie de Costea, 
dar ţinea să nu deştepte bănuieli. 

— Doar să mă ajute să mă urc în sanie. La baie 
m-o da jos un om. 

— Va să zică nu-ţi trebuie. 

— Nu. 

Tănase porunci să înhame caii. Conu Dinu îşi 
puse o pereche de pantofi groși, îşi luă şuba şi căciula, 
dete femeii să-i aşeze în sanie peria de cap şi prosoa- 
pele, şi astfel, ajutat de fecior, plecă. 

De multă vreme nu ieşise din casă. Aerul rece il 
Însufleți. Vorbi vizitiului cu interes de tot ce întîlnea 
in cale, dar vizitiul răspundea numai cu gura jumă- 
tate: era dăscălit de Scatiu. 


205 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


La poarta băilor stau cîteva birji. Sania lui conu 
Dinu intră in ogradă, el se dete jos cu mare grijă, şi 
intră înăuntru. Sania întoarse şi se puse să-l aştepte. 

Dar după puţin timp bătrînu'l deschise uşa şi chemă 
pe vizitiu. 

— la ascultă, fă bunătate, te rog, dă o fugă pînă 
acasă şi adu-mi briciurile: cere-le la Măria şi, aici, 
dă-le îngrijitorului, pentru mine. 

Vizitiul porni numaidecît. El 11 pîndi pînă ce se 

- depărta; apoi spuse băiaşului că are puţină treabă în 
tîrg, îl rugă să-l urce într-o sanie de birje şi să pri- 
mească briciurile în numele lui, că se Intoarce. 

De îndată ce fu singur cu birjarul, Si zise: 

— Măi băiete, tu eşti stăplnul saniti? 

— Eu, cucoane. 

— Ai cai buni? 

— Buni de tot. 

— Poţi să inhami numaidecît şi pe ceilalți doi şi 
să mă duci la Ciulniţei? 

— Numai cit te-i şterge la ochi, cucoane. 

— Cîte parale vrei? 

Birjarul se gîndi. 

— E cam departe... sint două posti bune... vreme 
de iarnă.,. 

— Scurt, scurt, cit vrei? 

— Să-mi dai doi poli, boierule. 

— Bine. Mişcă-te. 

Bidiviii o rupseră la fugă. După cinci minute intrau 
într-o curte jidovească, plină de zăpadă bătătorită. 
Birjarul scoase alţi doi căluşei, îi înhamă Inaintea 
celorlalți şi porniră. 

Conu Dinu îşi ridicase gulerul de la blană peste 
cap, ascunzindu-se de teamă să nu-l cunoască cineva. 

Cînd fură afară din oraş şi dete cu ochii de întin- 
derea lucie a clmpului, i se păru că întinereşte. De doi 
ani îl țineau închis! De doi ani nu mai răsuflase la 
lumina largă a şesului! Drumul pe unde mergeau îl 
cunoştea din copilărie; ştia numele tuturor satelor, al 
tuturor popasurilor; copacii erau desfrunziţi şi trişti— 
şi totuşi lui îi părură toate noi, toate frumoase. 

— Ia ascultă, birjar: ştii să mii? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Ştiu, cucoane. 

— Dacă ştii, aă te văd. Am zis 40 de lei: Sti dau 
50. 

La aşa vorbă duioasă, biciul învăluia dintr-o dată 
pe rotaşi şi pe Înaintaşi, iar snnî6 zbura pe pîrtia dru- 

mului. 

Cu cit mergeau mai repede, eu atît emoţiunea lui 
conu Dina creştea. I se părea că-l ajunge Scatiu de pe 
urmă. La fiecare minut se uita îndărăt. 

Şi avea dreptate să se teamă. 

Vizitiul, venind să ceară bricile, dăduse caieceii 
bănuieli lui Scatiu, fiindcă el ştia că sociu-s;.u ru te 
mai rădea de mult şi îşi tăia baita cu foarfecele; tu 
toate astea nu zise nimic. Se mulțumi să întrebe j.c 
vizitiu dacă în adevăr îl lăsase la baie. 

Acesta, sigur de sine, se întoarse după vorba lui 
conu Dinu şi dase pachetul în mîra îrgiijitoiuhii; apoi 
se pusese să aştepte. însă, după vreun cers, rezbit de 
frig, se coborîse din sanie şi se preumbla de colo piră 

colo izbindu-şi mîiniie de umeri. Oteodată îşi aiurfa 
ochii Înăuntru, doar l-o vedea cir.^va. Şi în adevăr, 
intendentul băilor, ştiind că nu e nimeni înăuntru, 
ieşi la el şi-J] întrebă pe cine aştepta. 

' Cind înţelese el că conu Dir.u fugise, stri pe capră 
şi plecă în goana cailor. 

— Tiii! e rău de mine! 

Intră pe poartă ca un năuc, lăsă hăţurile şi se duse 
la stăpîmi-sâu într-un suflet: 

— Cucoane, boierul cel bătrin a fugit!... 

Scatiu sări în sus. 

— Unde a fugit? Cum a fugit? 

— Nu ştiu, vai de maica mea ! L-?ra lăsst la baie... 
şi am venit după brice. Cird m-iin întors Snsjoi, eu 
tineam că-i înăuntru... De urde să ştiu eu?... 

' Scatiu îl privi o clipă chioriş, apoi se repezi la el 
şi-l luă la bătaie: 

— Te-ai vîndut lui, mişelulel... Stai că te învăţ 
eu mir*.e. 

Stăplr.ul da ca un orb, iar sluga se apăia cu amîn- 
două mîiniie duse la cap. 

— lartă-mă, boierule, c-sm greşit... nu-s vinovat. 


27 


10 


15 


20 


25 


30 


40 


— Să inhami caii numaidecit, ticăloşiile! Pe cîte- 
patru, m-ai înţeles? 

Vizitiul se repezi la grajd, iar Scatiu se duse să-şi 
ia blana, parcă nimic nu se întîmplase între ei. 

După zece minute ieşeau pe poartă ca o vijelie. In 
goana lor nebună peste clmp, treceau văi, dealuri, 
gîrle îngheţate, alergînd după sania lui conu Dinu. 
La fiecare cinci minute, Scatiu se ridica în picioare sau 
îşi întindea gîtul în vînt, ca un copoi, să prindă urma 
fugarilor. Lumea de pe la circiumi, care văzuse tre- 
cînd cele două sănii, ca două vlrtejuri. se uita mirată 
după ele. 

înainte de a ajunge la Ciulniţei, conu Dinu se opri 
o clipă în satul Balta, cu ai cărui locuitori avusese 
Tănase altădată proces şi cu care nici acum nu trăia 
bine, şi le spuse în fugă să vie Ia curte. Prin satul lui 
de asemenea se opri la două-trei case şi chemă pe oa- 
meni. 

în vreme de iarnă, ţăranii robotesc primprejurul 
casei, mai dreg cîte ceva, mai stau la circiumă. după 
cum selntimplă. Vestea scrăspîndiprin sat ca fulgerul. 

Nae Eftimiu şi Aglaia rămaseră încremeniţi cînd 
deteră cu ochii de conu Dinu. Alergară să-l coboare din 
sanie, uitîndu-seunulla altul. 

— Da! ce-i asta, unchiule? 

Bătrinul le aruncă o privire încruntată. 

— Ce să fie, nepoate: ia, am venit la mine acasă, 

îl urcară sus, îl duseră in vechea lui odaie, care 
acum devenise odaia lui Scatiu, îi aprinseră foc. Aglaia 
li dete dulceaţă, ca şi cum ar fi fost cei mai supuşi ai 
lui slujitori. 

Conu Dinu zări pantofii lui Scatiu, de marginea 
patului. Fără a zice o vorbă, îi ridică de JOB cu bastonul 
şi-i aruncă în foc. Aglaia 11 privea cu ochii holbaţi: 

— Da! ce faci, unchiule? 

— Asta-i treaba mea. Fă bunătate şi schimbă patul, 
scoate plapăma, şi salteaua,. şi mindirul, să iasă mirosul 
de mitocan, m-ai înţeles? 

Aglaia înţelese că n-avea încotro. Se supuse, dar 
cu mînie. Aglaia era stăpină pe curte. Vechea prietenie 
cu Tănase se urma şi acum sub ochiul binevoitor al 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


d-lui Eftimiu, şi în virtutea acestei prietenii dînsa 
făcea ce vrea. 

Bătrinul ceru să-i aducă un fotoliu, se dezbrăcă 
de şubă şi şezu la o masă, gîndindu-se. 

—Aşa!... zise el cu mulţumire. 

Odată ajuns la moşie, i sepăru că a intrat în împă- 
răţia lui: aici nu se mai temea de Scatiu. 

în vremea asta, toată lumea din curte era in miş- 
care. Nimeni nu înţelegea ce se petrecea, dar fiecare se 
simţea in nelinişte. Vătafii vechi fuseseiă înlocuiţi cu 
alţii, oameni de încredere de-ai lui Tănase, cari aduse- 
seră pe săteni la dispeiaie. Leşile erau prefăcute, după 
ideile noului stăpîn; hambarele mutate din loc; pină 
şi argaţii nu mai erau aceiaşi. 

Pe cînd slugile lui Tănase se adunau să vadă ce se 
petrece, ţăranii intreu pilcuri, pilcuri în curte, voi- 
bind între dînşii: 

— A venit boierul, mă? 

— A venit, mă. 

-- Mare scofală !... 

— Da' nu Scatiu. mă. 

— D-apoi cine? 

— Boierul nostru. 

— Conu Dinu? 

— Păi cum. Vezi răclămaţia noastră? 

— Da! de unde ştii tu, măi Tudosi? 

— D-apăi că l-am văzut, măi băiete. 

Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă ştiau că-l 
ține zălog Scatiu la oraş. 

Pe cînd ei vorbeau astfel între dlnşii, se auziră 
clopoţeii de la o sanie de pe drum: ajungea Tănase 
în goana cailor. 


De îndată ce intră în curte, el Înţelese cum stau 
lucrurile. Era galben-verde de mînie. Se ridică In pi- 
cioare şi se uită la săteni. 

— Ce vreţi dumneavoastră, oameni buni? 

Ei işi scoaseră căciulele şi se apropiară domol de 
dinsul. 

— Bună vremea, coane. 

— Ei, ce-i? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


*270 


— Păi ce sa hie... Ia, mai veniserâra pe la curte 
şi noi... cam auzit c-a sosit boierul cel bătrin. 

— A sosit, da-i cam bolnav. Veniţi mai spre seară. 

Şi sări din sanie ducîndu-se sus. 

Cum intră in casă, îşi dezbrăcă blana şi dete năvală 
la socru-său. 

— Cu multă plecăciune, boierule. 

Conu Dinu sta tot la masă. Cum il văzu îşi întoarse 
privirea in altă parte şi răspunse pe acelaşi ton: 

— Mulţumim dumitale. 

Tănase Încuia ușa. Bătrinul începu să strige: 

— Nu-ncuia uşa! nu-ncuia uşa ! 

— Nu urla aşa, c-avem de furcă amîndoi. 

— Nu-ncuia uşa! 

— Mi-ai fugit de-acasă, hr? 

— Nu-ncuia uşa ! 

Ochii bătrinului slau să-i iasă din cap. El striga 
cit îl lua gura, repetînd aceleaşi cuvinte: „Nu-ncuia 
uşa". Scatiu fu silit să descuie uşa. 

— Pentru ce mi-ai plecat de-acasă, boierule? 

Conu Dinu păru că se linişteşte. 

— Pentru că aşa am vrut. 

— Asa ai vri:t? 

— Da. 

— Aşa? Stai că te-nvăţ eu minte. 

Şi zicind astfel, se sculă şi chemă pe Nae. 

— Spune lui Chiru să vie-ncoace cu Ilie — şi sâ 
schimbe caii. 

Nae îl luă la o parte şi-i şopti ceva la ureche. Tănase 
se repezi afară, la oameni, furios. 

— Măi fraţilor, vreţi, se vede, să  m-aduceţi la 
disperare. Ce căutaţi în curtea mea!... Duceţi-vâ la 
ministru! 

Unii dintre săteni plecară; alţii nu. 

— Pe noi ne-a chemat boierul nostru. 

Scatiu începu să zbiere. 

— Boierul vostru!... Chivule, Hie, daţi-i afară! 
afară ! 

Vătăşeii luară lumea mai cu bine, mai ru rău și o 
scoaseră afară din curte, închizînd porţile. Scatiu se 
întoarse la socru-său, urmat de cei doi inşi. 


10 


15 


20 


25 


30 


30 


35 


— Acuma, tată socrule, să ne iăfuim amîndoi. 
Puneţi mina pe el, mă. 

Bătrinul văzuse de pe feices>tră ci.ni îl pârtsite 
țăranii, şi, neavind nici o putere, işi plecese capul pe 
masă şi plîngea. Cei doi vătafi puseră mina pe el. 
Seat iu poruncea: 

— Daţi-i şuba şi aduceţi un curmei. 

Vătafii aduseră blana şi fringhiuţa. 

— Legaţi-l! 

Chiru îl înfăşură în blană şi-l legă cu frînghia pe 
dasupra. Apoi îl luară pe sus să-l puie in sanie. Caii 
însă nu erau gata. Aşteptînd, ei putură vedea, cu toţii, 
peste gard, că sătenii nu se risipiseră, ci aşteptau. 
Atunci Tănase porunci celor două slugi să-şi aducă 
puştile. 

Cind sania fu gata, aşezară pe bătrin, ca pe un 
sac, într-un colţ. Scatiu se sui alături, Chiru pe capră, 
lîngă vizitiu, iar Ilie în coadă. Astfel, porniră. 

Insă in loc să iasă pe poarta cea mare, sania trecu 
pe sub leşi, in fuga cailor, şi se îndreptă spre poarta 
de la arman. Sătenii, care ațineau drumul, înţeleseră 
gIndul lui Scatiu şi o porniră in goană în partea aceea. 
Cei mai sprinteni ajunseră la timp şi deteră să apuce 
caii Înaintaşi de dirlogi, dar caii, tineri, se feriră, 
speriaţi, şi se strecurară printre lume. Oamenii bleste- 
mau şi mai alergau inurma săniii, doar ca să-şi verse 
focul — cînd, de departe, văzură , venind înain- 
tea fugarilor alți oameni, din alt sat: erau ţăranii din 
Balta. 

Scatiu, care înţelese primejdia, zise lui Chiru să 
tragă un foc în vint, iar vizitiului să dea gură cailor, 
însă sperietura puştii, în loc să le fie de-a bună, mai 
rău le strică. Băltenii aţinură drumul cailor, strigînd. 
Scatiu apucă hăţurile din mina vizitiului şi voi s-o 
ia peste cîmp — dar unul din înaintaşi, dînd In şan- 
tul şoselei, căzu. Atita fu destul ca să pună mina oa- 
menii pe el. Calul se sculă, tirî pe un flăcău prin ză- 
padă, însă fără spor. Bepede, sania fu Inconjurată din 
toate părţile. Scatiu sări jos, luă puşca din mîna lui 
Chiru şi dete să se apere. O lovitură de ciomag peste 
braţ, venită ca din cer, îl făcu să scape puşca şi s-o 


271 


10 


15 


20 


rupă !a fugă. Lumea după el. Fu ajuns şi culcat la 
pămînt, fără să se ştie de căzu singur sau lI răsturnară 
ceilalți. 

Ce se petrecu atunci nimeni nu-şi putea da seama. 

într-o clipă, îl făcură fărîmele, fără zgomot, fără va- 
iete. 

Ancheta judecătorească găsi în creierii lui turtiţi, 
pietre, cuie, o basma ruptă, pe care furia poporului 
le adusese ca o apă mare. 

Pe cînd oamenii se întorceau să judece pe vătăşei, 
doi dintre dinşii reveneau la cadavrul lui Scatiu, 
aprinşi de ură, şi-i dau cu tocul cizmei in cap. Unul 
era Lefter, din procesul băltenilor; altul Stoica, ți- 
ganul din Ciulniţei. Unul avea de răzbunat bicele 
de pe obraz; altul moartea lui Forgaş. 

lar conu Dinu rămase să trăiască mai departe, 
olog şi singur, însă stăpîn ca mai înainte pe pămînt, 
pe pămîntul care-i fusese atît de drag, in care se năs- 
cuse, pe care trăise şi in care avea să se odihnească 
pe veci, cu credinţă că acolo îi va fi bine, că in această 
YA-li-A-tvjp*” va găsi, ca cei vechi, nemurire, răsplată şi 
pedeapsă. 


* Ghz—meter  (gr.) — pămint-mamă. Aici sens de pămînt 


strămoşesc. 


PREFAŢĂ LA EDIŢIA DI| 1902* 


Romanul dc fald, publicat pentru prima oara î/t revista 
Convorbiri literare din anii 1897—9%, a fost tradus în limba 
franceză şi în limba italiana. 

Deşi ambele traduceri sunt bune, textul original rămîne 
cu ființa sa aparte, citeodată poate chiar superior traducerilor, 
acolo unde limba reproduce gîndiri şi imagini specific romă- 
neşti. 

Această constatare de fapt, care nici într-un caz nu trebuie 
luată ca o vană închipuire de sine, este omagiul pe care gene- 
rațiunea mea îl aduce generaţiunelor trecute, acelora ce au 
pregătit graiul nostru de astăzi, în care viitorul va pune înce- 
putul clasicismului. 

E o mare mingiiere sufletească, pentru cine işi petrece viaţa 
căutind sâ prindă în vorbe icoana fugară a imagwei, a şti că 
are la îndemină o limbă atit de perfectă cum e limba noastră 
din sfirşitu! secolului al XIX-lea. 

Cine îşi simte eu tărie ființa sa românească poate trece as- 
tăzi prin cultura oceid'ntală şi deci prin g' ridurile puternice 
ale altor i, fără temere de a pierde calitățile specifice ale rasei. 
Importantul este de a simţi aiînc româneşte, de a avea încre- 
dere în poporul care s-a strecurat în timp şi spațiu neatins, 
şi a răsărit in războiul din 1877 cu toate calitățile lui strămo- 
şeşti, ascultător, simplu şi eroic. 

Bine că avem fapte de cintat şi o limbă sigură: cintătorii 
se vor najte. 

* Titlul prefeței fis-irwză n-urni in “editi-t „B.P.T' 1907. 


IS* 


PREFAŢĂ LA EDIȚIA DE ASTĂZI 


O a doua ediţie a unui reman, în țara noastră, e lucru îm- 
bucurător, dar nou — cel puţin pentru mine. Sie cu atit mai 
îmbucurător, ca cit lucrarea de faţă, pornită dintr-o simţire 
curată, e lipsită de farmecul decadent al romanelor moderne, 
în cari aberațiunea simţirilor se uneşte cu perversitatea gîn- 
durilor, pentru a necinsti sufletul omenesc. 

Publicul a început să rMeasră. 

Prin gimnazii şi licee, profesori tineri lucrează serios la 
formarea gustului elevilor, cari, cu încetul, ajung a-şi da seamă 
de înțelesul cuvîntului artă şi, în marea lor majoritate, nu se 
mai iau după reclame. 

Cu alte cuvinte, începe să se formeze şi la nai o clasă d« 
oameni a cărei intui fiune artistică o apără de exagerațiuni 
şi o ţine la o egală depărtare de extravaganțele decadenţilor 
ca şi de meatiele naţionaliştilor,  indrumind-o astfel către 
pămîntul liber al clasicismului. 


1907 D.Z. 


10 


15 


20 


25 


Ziua de 11/23 apriliu a anului 1877 era o zi fa Loate 
celelalte, cu nouri Pe o parte a cerului, cu soaro pe 
alta, şi n-ar fi avut darul să scoată pe ulițe atita lume, 
dacă liniştiţii cetățeni ai capitalei nu ar fi fost turbu- 
rați de zgomotul asurzitor al vinzătorilor de jurnale, 
cari, alergînd ca nişte scăpați din balamuc, strigau cit 
le lua gura: „România liberă^ de miine, cu trecerea ru- 
şilor I" 

Din cele mai depărtate răspintii, de pe Podul Ca- 
licilor’ şi din Dealul Spirei, din Calea Moşilor şi de la 
Obor, de prin Schitu Măgureanu, de prin Olari, de pe 
la Tei, se îndrepta lumea ca in zilele de paradă, spre 
Podul Mogoşoaiei. Jidani de prin Sfînta Vinere; bra- 
şoveni, săpunari şi lumînărari de pe la Bărăţie; ca- 
vafi din gura pieții; chiristegii de prin Dudescu şi 
Antim; olteni cu coşurile bănănâind; sacagii aruncaţi 
ea de vint pe hulube, — toţi minau înspre centrul ora- 
şului. La imbucăturile stradelor mici cu Podul Mo- 
goşoaiei, stau băieţii de prăvălii, veniţi de departe, 
cu pestelcile suniecale sub jiletcă; mitocanii crețulii, 
cu tocuri de o şchioapă; casapii ambulanți, cu micii 
atirnafiî de cobiliţe; fete de cusătorese, ieşite de la 
lucru fără rost; funcţionari nedomiriți, scăpaţi de 
prin ministere înainte de vreme. Toţi se uitau pe Po- 
dul Mogoşoaiei cu nerăbdare, aşteptînd parcă trecerea 
vreunui saltanat neobicinuit, fiindcă — lucru curios | — 


271 


15 


20 


25 


30 


35 


278 


trăsurile, foarte numeroase la ceasul acela, se ră- 
reau ca înaintea sosirei Iui vodă. Lumea foia pe jos, 
fără treabă, şi totuşi preocupată; grupuri de bărbați 
se formau pe tot lungul trotuarului, de la palat pînă 
in bulevard; birjarii muscali, neastîmpărați, ieşeau 
din rindurile lor de pe piața teatrului şi dau raite ne- 
buneşti pe dinaintea publicului, fflfiind din mineci 
şi din biciuri, ca rațele la venirea ploii. 


Şi acelaşi strigăt asurzitor, al vrozătoriior de jur- 
nale, se repeta din ce in ce mai des: „România liberă 
de mijne, cu trecerea ruşilor!" 

Dacă ochii acestor cască-gura, veniţi de prin fundul 
mahalalelor, nu erau mulțumiți de priveliştea stra- 
delor, totuşi pe chipurile lor se citea nedomirirca şi 
neliniştea: „Vin ruşii!" 

In mişcarea naivă a căciulei ridicată pe frunte, în 
bleojdirea capului pe o parte, în răspunsurile silnice 
ce-şi dau unii altora, pleclnd înapoi spre mahalale, 
mulţimea avea înțelegerea dreaptă a unei împreju- 
rări mari, pe care nu putea să o cintăreasră bine, dar 
de care se simţea neliniştită: „Vin ruşii!" 


Trecînd prin lumea aceasta posacă, Mihai Comă- 
neşteanu umbla repede, căutînd să iasă mai la larg, 
ca să se urce intr-o trăsură şi să ajungă la soră-sa mai 
curind- în graba lui, la cotitura unei strade, se Iovi 
piept in piept cu un domn, căruia ii căzură ochelarii 
de pe nas. 


— Vacs! zise acesta, dîndu-se cu un pas înapoi 
şi uitindu-se urît la Comăneşteanu. 

Un minut se priviră amîndoi, cu fondul de răutate 
ce pare a ieşi cîteodată în firea omenească tocmai din 
depărtarea sălbatică a strămoşilor, şi numai in urmă 
îşi aduseră aminte să-şi ceară iertare. 

Erau tocmai sa se despartă, cînd părură a se recu- 
noaste. 

— Mihai, tu eşti? 

— Milescule!... 

— O, mii de tunete şi de vacsuri! tu eşti, mă bă- 
iatule? Vino să te sărut... 


10 


15 


20 


25 


30 


33 


40 


Şi fără să mai aştepte multă poftă, Milescu, roşu, 
vesel, bufnind pe nări do mulțumire, strluae in bra- 
tele lui puternice pe vechiul prieten de şcoală. 

— Ce mai faci, urîtule? Cînd ai venit din fundul 
codrilor?... Am întrebat de tine pe toată lumea... Mii 
de tunete ! astă-seară mănînci la mine... Nu se poate... 
Ai auzit, domnule? Vin ruşii. Vacs !... 

Comăneşteanu se uita la el, mirat de a-l regăsi în- 
tocmai cum îl lăsase cu zece ani in urmă, vorbăreţ, 
sănătos, cu ticurile lui, cu mii de tunete şi de vacsuri, 
cari se amestecau fără rost în convorbire. 1 se păru că 
se întoarce deodată cu atîţia ani inapoi şi se simţi 
prins de înduioşare, pentru... pentru nimeni, aşa, de- 
geaba, pentru vremea trecătoare. 

— Bine, Milescule, viu cu plăcere, altă dată. Astă- 
seară mă aşteaptă soiă-mca. 

— Vacs! nu se poate: astă-seara. Te aştept şi ina 
duc. Vin ruşii. La revedere. 

Milescu se repezi din nou prin lume, gata să se 
mai izbească de alţi trecători. Comăneşteanu se urcă 
într-o trăsură şi era să plece, cind prietenul său il 
ajunse de pe urmă. 

— Mii de vaviloane şi de tunete! ne despărțeam, 
fără să-ţi fi spus unde şed. Să nu-mi umbli dumneata 

cu vacsuri şi cu fracuri, m-ai înțeles?... Aşa cum te 
afli. La 7 şi jumătate, m-ai înţeles?... 

Şi făciiul un semn din mină, iar voi să plece. 

— Milescule, da' spune unde şezi, strigă Mihai 
după ol. 

EI sări din nou spre trăsură. 

— Vacs! şi iar vacs! că mă prostesc. Strada Ba- 
tiştea, dragă. La revedere. 

Mergînd spre Saşa, Mihai se gindea la amicul lui. 
de care atita risese la Paris. Deşi îi venea să zimbească 
şi acum de felul spiritului lui Milescu, totuşi se simţea 
fericit că-l întilnise, şi mai cu seamă că-l întîlnise aşa 
precum ii ştia, naiv, plin dc ticuri, totdeauna grăbit 
şi mai presus de toate încurcă-treabă. Ceea ce, in prima 
tinereţe, i se părea numai caraghios în caracterul prie- 
tenului său, acuma, în pragul maturității, cînd înţe- 
lepciunea coboară tot mai afund in oameni nota lor 


279 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


personală, î se părea încintător, prin desăvlrşita sin- 
ceritate cu care se desfăşura firea lui Milescu. 

Ajunse la Saşa, vesel, cum nu i se Intîmplase de 
mult; urcă scările fluierînd şi cind intră în salon nu 
se putu opri de a nu zice şi el „vacs!", ca Milescu. Is- 
torisi surori-si intîlnirea cu vechiul lui camarad de 
şcoală; plăcerea neaşteptată ee-i pricinuia revederea 
cu Milescu ; miele de bombe şi de vacsuri ale acestuia ; 
în fine, invitarea la masă. 

Saşa, a cărei nețărmurită iubire pentru fratele ei 
crescuse cu vîrsta, se uita la el cu privirea caldă, feri- 
cită de a-l vedea rîzînd, deşi ea părea tristă. 

Seninătatea gravă a Saşei se întunecase în umbra 
unei melancolii dureroase, ce părea că înrîureşte deo- 

potrivă pe toţi dimprejur. Un moment, Mihai rămase 
în mijlocul camerii, uitîndu-se la cei de faţă: într-o 
clipă i se limpeziră lucrurile. Vestea războiului apro- 
piat, îngrijea pe toţi. Pentru întîiaşi dată îşi dete el 
seama că în caz de acţiune, toți bărbaţii din familia 
lor ar fi trebuit să ia parte la luptă. îşi aruncă ochii 
spre Victoria şi spre cumnatul său, colonelul Amza; 
spre Mary şi spre bărbatu-său, căpitanul Dudescu; 
spre Matei, medic şi deci probabil chemat la vreme 
de nevoie. Se gîndi şi la el, locotenent în rezervă. Toţi 
trebuiau să meargă. 

Colonelul Amza, care îi lăsase totdeauna o impre- 
sie de enigmă, cu părul aproape alb, cu pieliţa arămie 
de creol, cu mustaţța răsucită in vint, se uita intr-un 

jurnal ilustrat, tihnit, grav, cu botforii de lac elegant 
încheiaţi într-un pinten de bronz, ce suna a voinicie, 
cu tunica strînsâ pe el ca de paradă. Victoria, deşi 
mai tînără cu 20 de ani decît bărbatu-său, părea ab- 
sorbită cu desăvîrşire în personalitatea lui. 

Căpitanul Dudescu era tocmai opusul colonelului 
Amza: spălăcit şi şters la chip, slab şi neîngrijit, pur- 
tînd uniforma de vinător cu o vădită silă, vorbea re- 

pede şi nervos, fără a se gîndi la efectul ce producea. 
O notă antiestetică caracteriza toată ființa saaparentă. 
Se vedea bine că Mary suferea de finuta bărbatului ei. 

Şi cu toate astea, cine putea spune cu hotărîre 
care din amîndoi era un om? Poate războiul. Pină 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


atunci Insă, Mihai vedea în însăşi familia sa legea 
stăpinirii bărbaţilor frumoși ȘI Voinic! asupra ici” 
lor. li părea rău, deși era el insuşi frumos şi voinic. 


1; kana văm fiindră simtea ră era oarecare imorali- 


XI puica isu, ....... 
tate in această lege firească, şi mai cu seamă fiindcă 
credea că familia lui trebuia să fie in toate perfectă, 
fără slăbiciuni, fără asemănări vulgare cu celelalte 
familii. De aci, o instinctivă pornire contra lui Amza 
şi o nejustificată simpatie pentru Dudescu. 

De-ar fi putut insa să fie cu totul sincer în cerce- 
tarea sufletelor celor ce-l înconjurau şi mai cu seamă 
în cercetarea sufletului său, ar fi trebuit să-şi mărtu- 
risească că mai erau şi alte pricini pentru cari colo- 
nelul Amza părea mai puţirt simpatic decît căpita- 
nul Dudescu. 

în acelaşi jurnal ilustrat in care se uita colonelul, 
privea dc aproape şi o persoană străină familiei lor, 
Natalia Cântă, amică de copilărie a Saşei, măritată in 
Moldova şi statornicită la moşia lor din Vrancea, 
Sârba, lîngă moşia lui Mihai. 

Plecată pe jurnalul ilustrat, ochii ei se îndreptau 
spre uşe la fiecare mişcare, părînd că aşteaptă peci- 
neva. Cînd intră Mihai, vesel, fața ei se lumină de 
bucurie. Apoi, încet, işi trase scaunul la o parte şi 
ascultăpovestireacuMilescu, inmodulcel mai natural. 

—- Zău, Nataliţo, rărnîi la masă, zise Saşa. Ce faci 


la otel singură? 

— Trebuie să mă-mbrac, dragă. 

— Pînă la 11 ai toată vremea să te îmbraci. Tu vii 
la bal, Mihai? 

— Ştiu eu... Milescu mi-a zis să nu mă duc In frac, 
aşa că ar trebui să trec şi eu pe la otel, ca să mă-m- 
brac. Sâ vedem... 

— Ce urlt lucru, cu otelul ăsta, zise Saşa Nataliei. 
Aş fi vrut să te am la mine. Dar cind suntem la Bucu- 
reşti cu toţii, nici Mihai n-are loc. 

` — Nu-i nimic, dragă. Vezi că stau la voi toată 
ziua... 

Saşa schimbă deodată tonul: 

— Ce-ai mai auzit despre război, Mihai? Şezi lingă 
mine. 281 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Ce s-aud, maman... Ruşii au trecut graniţa. 

Natalia Începu să rîdă, cu o notă simpatică în voce, 
uitindu-se cînd la soră, cînd la frate. 

— Tu rizi, fiindcă pe tine nu te ameninţă să-ţi 
lase casa pustie... 


„Natalia se uită lung şi mingiietor pe sub gene la 
Mihai: 


— la mai zi o dată. 


Mihai zîmbea cam în silă, neînţelegind de ce rîdea 
Natalia. j 

— Ce-am zis? că ruşii au trecut frontiera. Aşa este. 

— Zi încă o dată maman... A 

Cu nota această intimă, convorbirea merse Inainte 
cum putu, fără însă să ajungă la limpeziciunea de 

toate zilele. Matei veni şi el acasă, liniştit ca Intot- 
deauna, în aparență, dar în fond preocupat. 

— Ei, colonelule, îmi pare că de astă dată o să scot 
şi eu briciurilc de prin cutii. Or la deal, or la vale, o 
să ne batem cu cineva. 

— Să ne batem, dacă trebuie. Eu, ca militar, nu 
pot vorbi altfel. Cred însă că e o greşeală să ieşim din 
neutralitate. 

Dudescu, nervos, sări în sus. 

— Ce neutralitate, domnule? Cine-ți garantează 
neutralitatea? La ce rezultat a ajuns conferința dela 
Constantinopole? Zero bani, zero centime. Noi am 
trimis acolo pe Dimitrie Brătianu’, ca să convingem 
pe turci eă e mai cu seamă în folosul lor să ne declare 
neutri. Cine ne-a ascultat?... 

— Avem tractatul de la Paris*. Noi trebuie să fim 
un adevărat bulevard intre cele două imperii. 

— Bulevard. Moft!... O să fim bulevard de prim- 
blare pentru ostile ruseşti... cum am fost întotdeauna 
de cind au pus fanarioții mîna pe noi. Ah, Doamne, 
cum aş vrea să mai vie o dată Drăculeştii, să ne curețe 
țara de lifte!... Eu cel dintâi aş pregăti ţeapă unui 

nou Vlad. 


__— Tocmai asta zic şi eu: să nu vie străinii pe pă- 
mîntul nostru. 


—- Atunci sâ ne batem. Or cu unii, or cu alţii. 
Victoria, enervată de felul ţanțoş cu care vorbea 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Dudescu, voi sâ schimbe îndrumarea convorbirei. 

— Hai să ne-mbrâcăm. La revedere, Mihai, dacă 
te duci la Milescul tău. 

Se sculară cu toții- în mica încurcătură a momen- 
tului, Natalia zise lui Comaneşteanu încet: 

— Vrei să mă duc la bal? 

El răspunse cu ochii în pămînt, jenat: 

— Cum doreşti... 

— Vii? 

— Poate să viu... 


N 


Mergînd la Milescu, Comaneşteanu se simţi de- 
odată prins de aceeaşi idee: războiul. Ordinul de con- 
centrare îl primise de cîteva zile, cu data de 6/18 apri- 
liu. Regimentul al 10-lea de dorobanţi, carp făcea 
parte din al II-lea corp de armată, era pe drum spre 
Dunăre, între Giurgiu şi Olteniţa. El trebuia să-l 
ajungă laFrăţeşti. Afară ploua. O geană vinătă de lu- 
mină tivea nourii spre apus. Fantastică şi indiferentă 
în sine, natura era amestecată de închipuirea oame- 
nilor cu întimplările de pe pămînt: un cer nesigur, 
piclă, ploaie — după cum nesigure şi mohoriîte erau 
evenimentele de mîine. 


Trecînd prin faţa Palatului, Comaneşteanu scoase 
capul de sub coşul trăsurii şi se uită la ferestrele In- 
minate. Niciodată nu-i păruseră atit de interesante 
geamurile acelea multicolore, dincolo de care răspun- 
derea şi grijile erau aşa de mari. O mişcare instinctivă 
de respect şi simpatie il făcu să se plece mai jos. spre 
a zări o umbră ce trecea pe la ferestre, mărită probabil 
de apropierea vreunei lămpi. îi răsări în suflet pen- 
tru întiiaşi dată dorința puternică de a se bate, cu 
orcine şi orunde; de a da năvală în mulțimea duşma- 
nilor; de a răni, de a ucide fără milă, el, omul paeinic 
al gîndurilor. închipuirea cam donchişotescă a tutu- 
lor eroilor improvizaţi, făcea din el, acolea în trăsură, 
un crunt cavaler de pe vremea marilor noştri domni 
pămînteni, un Buzesc, un Mihalcea, a cărui paloş 


283 


10 


15 


2u 


25 


30 


35 


40 


orb zdrelea sute de capete. Toţi Basarabii din istoria 
Ţării Româneşti, Drăculeştii şi Dăneştii; marii bani 
ai Craiovei, mindri şi bogaţi; hărțăgosul Vlad Ţepeş; 
genialul Mihai al It-lea Bravul; apoi Bogdăneştii din 
Moldova; crudul şi eroicul Ştefan al VI-lea cel Mare; 
hatmanii din poetica ţară a Bucovinii; Asanaehy 
vrânceni, din cari se cobora el despre mamă; toate fi- 
gurile legendare, toate numele ce-l emoţionau, bătă- 
lia de la Rovine, lupta de laCălugăreni, toate se gră- 
mădeau in mintea lui, cu puterea evocativă ce o au 
pentru români figurile şi faptele măreţe ale timpuri- 
lor lor eroice, peste cari vremurile grele de mai pe 
urmă au aruncat melancolia neputinței. 

A wnit vremea să ne deşteptăm! în vinele tale, 
Mihai, părea a-i zice glasul închipuirii lui aprinse, 
curge s'mgele Comăneştenilor de la şes. al Asanachi- 
lor de la munte, singele latinilor biruitori, al dacilor 
biruiți, care, în preajma codrilor, împrejurul izvoare- 
lor, a prins ființă nouă in poporul tău de astăzi, în 
munteni, în baciul Micu, în tine! Du-le cu regimen- 
tul tău de vrânceni pe drumul Călugărenilor, că nu 
s-a stins virtutea sulilarilor, a roşiorilor, a călăraşi- 
lor şi a vinătorilor lui Mihoea !... 

Şi ce ciudat i se păru cind birja se opri in fața unor 
case curate din strada Batistei, cînd el se dete jos, 
aiurit de gindurile eroice, şi sună prozaic la uşa lui 
Milescu... 

Un fecior, gata de a servi la masă, ii ieşi înainte, 
spunindu-i Dar 
domnul" nu se-ntorsese încă. Mihai, 
cam încurcat, ceru să-l aştepte. 

Grăbit, feciorul deschise uşa de la cabinetul de 
lucru, trase un chibrit pe pantaloni şi aprinse gazul. 

— Poftiți, vă rog. 

Mihai se văzu deodată într-o camera spațioasă, 
plină de cărți, cu lucruri curate aşezate la locul lor, 
fără praful de un deget pe mobile, cum era in bunele 
deprinderi ale amicului său. Tablouci cuviincioase 
pe păreți, flori prin vase, un aer de intimitate demnă 
peste toi... „Nu se poate, îşi zise el, am intrat într-o 
casă străină". Şi fără a se gindi mai mult, căută clo- 
potul în zid şi sună. 


10 


15 


20 


25 


30 


40 


Feciorul veni din nov. 

— Mă rog, sunt aici la d-nul Milescu? 

—Da, cuconaşule. poftiți de şedeți, câ trebuie să 
vie numaidecît la masă. 

Va să zică tot era ceva schimbai in prietenul său. 

Se puse să aştepte şi prinse din nou a se gindi la război. 
Regimentul 10 de dorobanț' făcea parte din I-a bri- 
gadă de infanterie, a diviziunei a Ill-a, a corpului 
al II-lea de armată. Un corp de armată !... Ce solemn 
cuvmt! în fața lui, o litografie colorată înfăţişa o fe- 
meie minunat de frumoasă, uitind«-.s" pe ginduri in 
depărtare. îşi aduse aminte de Natalia şi de munţii 
de la Andreiaşi!. I se păru c-o vede )a izvoarele Mi!* 
covului, sărind uşoară din piatră in piatră, cu vîrful 
piciorului încondeiat ca in poveste, cu chipul senin, 
cu ochii privind parcă tot dincolo de ce se vede, ca 
femeia din cadru... Se uită la ceasornic: era 8. Alături 
se auzeau pregătiri de masă, furculiţe şi cuțite ce su- 
nau, ba parcă chiar glasuri vorbind. Mai tre<u un sfert 
de ceas. Milescu nicăieri. Aşa ceva se potrivea cu el 
de minune. Acuma era sigur că n-a intrat in casă stră- 
ină. 

Se auzi deodată sunînd la intrare cu furie. Fecio- 
rul se repezi să deschidă, 

—A venit un domn? L-ai poftit să m-aştepte? 

— Da, cuconaşule, e in biurou. 

— Plăteşte trăsura şi să dai Ja masă. 

Apoi sări treptele în goană, deschise uşa şi se nă- 
pusti spre Mihai: 

— Mii de bombe!... te-am făcut să m-aştepţi. Vino, 
dragă, să mincăm. Dumitrache, dă fuga după birjar, 
c-am lăsat nişte Camembert in trăsură... 

— L-am luat, cuconaşule, zise omul, zîmbmăd. 

— Spune cuconiţelor să se coboare şi do-ne la masă. 

—Poftiţi, că dumnealor sunt la masă de mult. 


Feciorul înalță din umeri, iar Milescu, furios, lăsă 
pe Mihai în anticameră şi se repezi in sala de mîncare. 
— Bine, dragă, nu se putea să mai aşteptaţi cîteva 
minute... Ştiai că am invitat un prieten la masă... 1) 
laşi singur, ea pe un caraghios, nici nu-i pui tacîm... 


285 


co? 
rîdă, supărată. 
iu-mi mai zici aşa |... 
to, cu doi n şi doi t; să-ți zic An- 
inetto, Anninatto... Nu-i vorbă, 
anini tu uşor. 

să-rai zici Anna, curat. 
„ dacă vrei să placi cumnati-meiî, 
ocat... şi să nu-i ceri mina. 

sunt. 
a el: 
ci mina nu i-o ceri? 
nna se făcuse roşie. 
i nu i-o ceri, fiindcă atunci, cine 
i... Asta-i logica femeilor. 
se într-adins: 


1 palme. 

>a pretendent. 

de a doua oară, merse Înainte, 
iscu mînca în fugă, vorbea cu gura 
inii], îndemnînd pe Mihai să mai 
e fel: 

e vacs de ăsta... Mănlncă, Mihai, 


;ule, zise nevastă-sa, că n-or fi la 


arcîndu-se către Mihai, îi zise cu 
:a şi Saşa: 
imnule Comaneşteanu, că au trecut 


chii din farfurie. înviorat, 
ine c-au trecut. Să se sfirşească 
stea !... Ba mergem, ba nu mergem. 
ite,ca băjenarii. Vacs! Să mergem, 
erg eu, ai să mergi dumneta, au 
)r, că nu suntem mortăciuni, 
gem? intrebă Anna iionică. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Vorba vine. 0 sâ mergem noi. Dumnevoastră, 
cari vă trageţi din fanarioți, aveţi dreptul să staţi 
acasă. 

Elena se uita trist spre bărbatu-său: 

— De ce vorbeşti aşa, Nicule? Nu e vina noastră că 
ne coborîm din unii şi nu din alţii, deşi tu ştii bine că 
mama e Golească"... 

Pentru intiiaşidată, de cînd il întîlnise, văzu Mihai 
pe Milescu, devenind serios şi vorbind cu cumpăt: 

— lartă-mă, dragă: mi-a scăpat o vorbă de om rău. 
Nu vreau să ating pe nimeni, iar pe voi personal, ştiţi 
că vă iubesc şi nu pot să vă rănesc fără cuvînt. Insă 
aci e o chestiune cu mult, dar cu mult mai gravă decit 
se pare. După atîta timp de nevoi, în care clasa stă- 
pînitoare a poporului nostru a fost de o mişelie revol- 
tătoare, supunindu-se rînd pe rind la toţi veneticii, 
alergind cu pungi de bani şi cu capul plecat de la un 
paşe la un consul, de la un fanariot la un muscal, de 
la un hospodar la un altul; a venit vremea ca ea, ciasa 
stăpînitoare, care pretinde că işi dă seama de rolul ei, 
să dovedească că nu mai e cea din trecut. Cine nu e 
pătruns de evidenţa lucrului acestuia, acela e atins de 
o infirmitate atavică, este victima unei nefericite 
încrucişeri de rasă, în care minciuna, lenea şi poltro- 

ncria fanariotă biruiesc nu numai glasul patriotismului, 
dar chiar glasul inţelepciunei. 

Pe cînd el vorbea, incălzindu-se din ce în ce mai 
mult, Anna da semne de nerăbdare: 

— Dumneta  contestezi boierilor influența lor 
fericită... 

Milescu ridică vocea: 

— Nu mă Întrerupe, că nu contestez nimic. Au fost 
şi boieri patrioți pe vremea fanarioţilor, şi acelora 
halal să le fie. Dar aceia erau puţini. Restul era 
copleşit de venetici... 

— Pe aceia i-a absorbit maBa românilor, zise 
Anna enervată. 

— Nu mă întrerupe. Tocmai asta e nenorocirea: 
i-a absorbit, cum absoarbe o vadră de apă ctteva pi- 
caturi de anilină. Ştiu ce sunt oameni astăzi cari susțin 
că fanarioţii ne-au făcut mult bine, fiineă ne-au 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


adus cultură. Ne-au adus singe viţiat: poltronerie,fanfa- 
ronadă şi făţărnicie, asta ne au adus. Du-te intr-un 
salon, priveşte astă-seară bărbaţii de la bal: te vei 
crede la Constantinopoli sau la Athena. Ia o ramură 
de administraţie publică, ia alegerile:  stricăciune 
peste tot. Noi strigăm atîta împotriva jidanilor, fi- 
indeă nu se asimilează. E o fericire că nu se asimilează 
şi din punct de vedere etnic, tocmai de aceea nu sunt 
primejdioşi. 

— Stricăciune de asta a mai fost şi altădată, zise 
Anna. Pe vremea lui Vlad Ţepeş nu erau fanarioţii, şi 
cu toate astea țeapă a fost inventată de acest bun ro- 
mân tocmai ca să stîrpească hoţiele şi corupţiunea. 

Mihai se uită la fată. Răspunsul ei inteligent şi 
ironic îl făcu să se mire. Negreşit, ţinînd seamă de 
numele ei de familie, teoriele lui Milescu nu prea erau 
cu tact. Dar tactul la Milescu, mai cu seamă cind se 
aprindea la vorbă, era lucru necunoscut. De aceea răs- 
punse şi mai violent, trîntind furculița pe taler: 

— Nu e adevărat!... Dacă se fura şi pe vremea lui 
Vlad Ţepeş, asta nu dovedeşte nimic. în toate timpu- 
rile şi la toate popoarele au fost momente de decă- 
dere administrativă. Dar chiar faptul că a venit un 
Vlad Ţepeş, care a stîrpit răul din rădăcină, probează 
că rămăsese virtute în clasele boierilor, fiindcă Ţepeş 
era boier pămîntean, Basarab Drăculesc. Arată-mi 
dumneata care este domnul care s-a ridicat, dintre stră- 
ini, sau chiar dintre boieri, pe vremea fanarioţilor, 
împotriva acestora? Nici unul. De aceea, e ruşine să 
vorbim astăzi de fugă la munţi, de neutralitate şi de 
fleacuri. Astea sunt lucruri demne de muieri sau 
de fanarioți. Eu sunt Milesc. Eu am să mă duc să mă 
bat, cu turcii, cu ruşii, eu tătarii, şi cu dracu dacă 
o trebui!... 

Dumitrache rămăsese cu farfuria In mină, uitîn- 
du-se la stăpînu-său. Acesta, cînd tăcu, cum nu-l 
mai întrerupea nimeni, se simţi se vede cam ridicul 
de atîta cheltuială de patriotism, deoarece o dete iar 
prin bombele lui: 


— Mii de cataclisme 1 ca elocvent am mai fost! 


289 


19 — Duiliu Zamfirescu — opere» voi. II 


10 


15 


20 


25 


So 


35 


40 


Anrja se uita ia taler, nemişcată ; Elena mînca încet, 
gindindu-se; Mihai tăcea, jenat de piela aceea de ne- 
înțelegere ce-i învăluia, dar in fond mulțumit de ami- 
cul Iui. Milescu privi lung spre cumnată-sa. Cu glasul 
blînd, aproape rugător, ii întinse mina şi o chemă: 

— Annicuţo !... Ştii că tu ai fost foarte de spirit cu 
Vlad Ţepeş... 

Fata îşi întoarse ochii spre ei, plini de lacrămi. 

— Mii de bombe şi de baionete! plîngi?... Să ştii 
ca te măriţi!... 

Ea, ştergîndu-şi ochii, începu a ride: ciudă, sim- 
patie, ruşine se topeau într-un sentiment de fericită 
conştiinţă de sine. O privire piezişe către Mihai în- 
tilni privirea acestuia, admirativă, fără voia lui. Fata 
îşi ridică bustul mai sus, mişcă uşor din cap dîndu-şi 
părul la o parte de pe frunte, ca şi cum o secretă do- 
rință ar fi îndemnat-o să se arate în toată curăţenia 
ei. El se simţi surprins în gindul lui bun şi, îndemnat 
parcă de o pornire sufletească cinstită, voi să rupă 
farmecul ce se întindea de Ia unul la altul, şi se întoarse 
către Elena: 

— M-ati întrebat, doamnă, dacă e adevărat că au 
trecut rusii peste hotare... 

— Da. 

— E foarte adevărat... 

— Cu voia noastră? 

— îmi inchipuiesc, deoarece noi suntem concen- 
trați pe Dunăre, iar nu pe Prut. 

— Sunteţi chemat şi d-voastră? 

— Da, doamnă. 

Anna întrebă repede: 

— Da? 

— Da. Regimentul meu trebuie să fie deja spre 
Giurgiu. 

Milescu sări in sus. 

— Bravo, Mihai... Mergem împreună. Tu eşti aici 
in permisie? 

— Da. Cumnaţii mei fiind militari, doi în armata 
permanentă şi unul doctor in rezervă, ne-am strîns cu 
toții Înainte de a ne despărți. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


19* 


— Tu eşti în regimentul de Putna? Eu sunt în al 
8-lea de linie. 

— Da, suntem In aceeaşi divizie. 

— Bravo !... Dumitrache, dă-ne o sticlă de şampanie. 

— După cîte ştiu de la curanatu-meu, ruşii trec 
spre Dunăre în patru coloane: una prin Copăcenii de 
pe Argeş, alta prin preajma Bucureştilor, o a treia pe 
Ialomiţa spre Călăraşi, iar a patra spre Bolgrad, pen- 
tru a ocupa Dunărea de jos şi a apăra astfel mersul ce- 
lorlalte. 

— Dar armata noastră? 

— Armata noastră are şi ea drept obiectiv tot Du- 
nărea, spre a Împiedica deocamdată pe turci să facă 
din ţara noastră cîmpul războiului. Noi nu putem 
apăra tot malul sting al Dunării, cu două corpuri de 
armată, dar putem ocupa punctele cele mai primejduite, 
acelea din faţa Vidinului... 

— Vă rog, numai o clipă, zise Anna, sculindu-se. 

leşi repede pe uşe, uşoară ca o păsărică, şi dispăru. 
După un moment, se lIntoarse cu o hartă a ţârei, pe 
care o întinse pe masă. 

— Inchipuiţi-vă că noi suntem de-a dreptul ame- 
nințaţi, fiindcă avem proprietăţi pe malul Dunării... 
Să vedem unde e Vidinul. 

— lată Vidinul. In faţă avem Calafatul, Cetatea 
şi Bechetul. Mai la vale, turcii au Nicopoli, Ruseiu- 
cul şi Silistra. Pe aici capitala este de-a dreptul ame- 
nințată. Spre Vidin va merge probabil I-iul eorp de 
armată. De la Nicopoli spre Silistra, corpul al 11-lea. 

— Al nostru? întrebă Milescu. 

— Da. Aşa că noi vom lua poziţie cam prin preajma 
Giurgiului. 

— Bravo!... zise Anna, bătînd din palme. Mergem 
şi noi la moşie... 

Milescu ridică ochii de pe hartă şi privi lung la 
fată, cu o seriozitate comică. 

Ce te uiţi aşa la mine? zise ea cu mirare prefă- 
cută. Parcă nu ştiu eu că Elena o să meargă după tine... 

El da din cap, mulţumit, dar vrînd să facă pe scep- 
ticul. Urmă a privi la fată cu insistenţă. Ea se înroşi 
din nou şi se prefăcu supărată. 


291 


— Ce te uiţi aşa la mine, frate? 

— Haide, haide... 

— Ba nici un haide, haide. Mergem la Stăneşti, 
sa ştii. 

Milescu luă binişor mina nevesti-si şi ii zise rîzînd. 

— Elencuţo, îmi pare că nu mai trecem peste al 
7-lea pretendent. De ne-om întoarce de la război, ju- 
căm la nuntă. 

Fata se supără: 

— Nu mai vorbi prostii, Nicule. 

— îmi pare rău pentru tine, Annicuţo, că ţi se po- 
trivesc tocmai junii cărora tu nu le placi. Mihai mi-a 
spus, înainte de a călca pragul casei noastre, că nu se 
însoară. Ăsta e un mod delicat de a mă preveni că 
nu te vrea... 

— Nu e adevărat, protestă Mihai rîzînd: nici nu 
ştiam că eşti însurat. 

— la lasă, mon cher, că mă cunoaşte o lume în- 
treagă; cariera mea de astăzi este de a prezenta juni 
de Insurat cumnată-mi... Fug băieţii de mine ca de 
răposata Tiţa Gişmegiu, peţitoare de profesie. 

Elena rîdea, pleeîndu-şi capul pe-o parte; Mihai 
rldea şi el, uitindu-se la Anna, care, aprinsă la obraz, 
bătea nervos cu degetele pe masă. 

După cîteva minute, Milescu se uită la ceasornic: 

— Mii de bombe, fetelor, da' nu vă duceți să vă 
îmbrăcaţi? La cite vreţi să mergeţi la bal?... 


Tii 


A doua zi, cind Comaneşteanu ridică perdelele, 
piața teatrului era plină de apă. Cițiva birjari rătăciți 
strîngeau burdufurile de la trăsuri, cu colțurile livre- 
lei lor muscăleşti prinse în brîu. El băgă de seamă, cu 
atenția aiurită a omului ce de-abia s-a deşteptat din 
somn, că, deşi îmbrăcați muscăleşte, birjarii aceia 
erau români. „Neapărat, gîndi el, or de cîte ori e vorba 
de trudă, de muncă iobăgească, de alergat prin ploaie 
şi noroi, străinul se ascunde şi tot românul se trudeşte. 
El şi cu gloabele lui. Uite-l colo. Şi-a pus şleapcă 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


leşească in cap, rochia pe trup, dar il dau de gol mus- 
tățile." Soarele străbătea cu greu printre nouri şi, 
rar, cîte o rază palidă venea să mai lumineze nevino- 
văţia melancolică a bietului V din THEATRV NAŢI- 
ONAL. Un pilc de soldaţi trecu pe sub ferestre, mer- 
gînd drept prin băltoacele de apă. 

Mihai se îmbrăcă încet, gîndindu-se la întîraplă- 
rile ce aveau să se desfăşure în curînd. Peste două zile 
trebuia să plece la regiment. 

în liniştea dimineţii, cind închipuirea slăbeşte, 
şi cu dînsa slăbesc trecătoarele avînturi de voinţă, 
oamenii imaginativi, mai mult decît ceilalţi, au ne- 
voie de soare şi lumină, spre a-şi redobîndi energia 
cheltuită la alcătuiri himerice. Altfel, viaţa le apare 
săracă, o înlănţuire fragmentară de fapte nelogice. 
Pentru ce război? De ee să nu se dezvolte ţara în pace? 
Atîtea schimbări erau de făcut din cele păcătoase a'e 
trecutului, atîtea lucruri nouă de introdus!... Şi-apoi 
n-avea oare dreptate cumnatu-său, cînd zicea că ne 
lipsesc comandanții, generalii? Soldatul era vînjos, 
dar cine să-l ducă la biruinţă?... 

Deodată se auzi în stradă glasul răguşit al vînză- 
torilor de jurnale strigind: „Supliment la Orientul" 
de astăzi cu trecerea turcilor pe la Giurgiu !"... 

Trecerea turcilor!... 

„Nu se poate!" işi zise Comaneşteanu. Gum să 
treacă turcii pe la Giurgiu, cînd noi suntem concen- 
trați tocmai prin părţile acelea? Or poate regimentele 
n-au ajuns încă pe malul Dunării. Şi noi — cine noi? 

El sta liniştit la otel’, aşteptînd să meargă soldaţii 
pe jos ia Giurgiu, ea el, cuconaşul, să-i ajungă mai tîr- 
ziu cu trenul sau cu trăsura... I se păru odios un ase- 
menea lucru. 

Se sculă să sune, ca să-i aducă jurnalul franțuzesc, 
care vorbea de trecerea turcilor, cind bătu cineva la 
uşe. 

— Intră!... zise el tare, gata să ceară jurnalul. 

Uşa se deschise numai de-abia şi cineva de afară 
păru că se uită înăuntru; după aceea, se deschise 
toată, şi o doamnă, acoperită pe ochi cu un văl des, 
întră repede şi căzu pe un scaun lîngă uşe. 


293 


10 


15 


20 


30 


35 


40 


Comăneşteanu rămase cu brațul Întins şi cu gra- 
iul pe buze: recunoscuse pe Natalia. 

Toate gîndurile lui, ce fluturau împrejurul unor 
imagini atît de diverse, se adunară deodată tmpre- 
jurul uneia singure: a femeii ce era acolea, lingă dlnsul. 

— Dumneta, aici I... 

Ea ridică uşor vălul de pe obraz şi se uită lung la 
d insul. 

— Da, eu. Te supăr?... 

Enervat de a vedea într-Insa atîta hotărire, trist 
că nu găsea în sufletul lui nici o pornire generoasă 
prin care să-şi explice şi să ierte venirea ei, luă şi el 
un scaun şi şezu, uitîndu-se în pămînt. 

Ea îl privi Încă alte cîteva minute, aşteptînd o 
vorbă bună. Vrea să zică ceva şi nu îndrăznea, sim- 
tind că oree cuvînt ar fi rostit ar fi părut fals. Sta cu 
braţele pe genunchi, privindu-şi batista. 

El ridică ochii din pămînt şi se uită la ea. 

— Te-am rugat să nu vii la Bucureşti. De ce-ai 
venit? 

— Fiindcă n-am putut face altfel. 

Comăneşteanu se sculă, se duse pînă la fereastră, 
se întoarse şi rămase cu mîna pe răzâmâtoarea unui 
scaun, gîndindu-se. 

— Te rog, şezi. 

Ea veni, încet, si şezu. 

— Adevărat e că to-usori? zise ea deodată- 

El se uită drept la dînsa: 

— Ce înţeles are întrebarea asta? 

—Acela pe care-l au euvintele ce-ai auzit: dacă 
este adevărat că te-nsori... 

El înălță din umeri, trist că era bănuit pe nedrept. 
Nu mai puţin însă era mirat, aducîndu-şi aminte de 
prînzul de la Milescu şi de Anna, de sensibilitatea 
cu care Natalia părea ca străbate în toate gîndurile 
iui- 

— Dacă nu este adevărat, de ce fugi de mine? 

— Fiindcă nu pot face altfel. Văd cu mirare că in- 
sişti asupra unor lucruri atît de fine, pe caro am în- 
cercat să ți le explic pe cit am putut... Eu am un rol 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


*0 


odios faţa de dumneta... Şi cu toate astea nu pot face 
altfel, zise Comăneşteanu. 

— De ce nu poţi face altfel? 

— Fiindcă nu pot. Dumneta de ce nu poţi face 
altfel, cînd eu te rog să stai la moşie?... Vezicit e de 
greu să ne înţelegem cu pot şi nu pot?... 

Natalia se uită la el, mirată şi tristă şi ea că nu era 
înțeleasă: 

— Bine, Mihai, eşti om inteligent. Ar trebui să 
pricepi că la mine e un sentiment puternic, care mă 
leagă de dumneta: eu nu pot face altfel, fiindcă asta 
este pornirea inimei rnele. La dumneta, nu sentimen- 
tul, ci judecata te face să fii aşa de schimbat cu mine. 

— Se poate. Creare ar fi cauza, ea e atît de puter- 
nică, incit nimic nu mă va Întoarce din cale. Bărba- 
tul dumiiale este adevăraiă victimă înîre noi doi. 

Natalia sări de pe scaun. 

— Ah, te rog!-.. 

El o luă de braţ şi o sili să şeadă. 

— Linişteşte-te. Ştiu. E lucru vechi si întîmplat 
şi altora- Nu-l iubeşti şi nu l-ai iubit niciodată. Mai 
mult: dumneta eşti persoana cea mai simpatică... 

— Nu sunt simpatică! Sunt, dimpotrivă, antipatică, 
fiindcă sunt crudă. Nu protesta. In sufletul tău chiar, 
Mihai, asta este adevărata cauză pentru care nu mă 
mai poţi iubi... 

El ridică ochii către dînsa mirat. 

— Nu-i aşa? 

— Poate că ai dreptate: e ceva aşa... 

La mărturisirea aceasta, smulsă prin surprindere, 
care părea o explicare mai mult curioasă decît adevă- 
rată a stării lor sufleteşti, ea rămase încremenită. 

— Va să zică e adevărat, Mihai, că nu mă mai poţi 
iubi?... 

El, încurcat, se uita la dînsa: 

— E mai mult surprinzător decît adevărat... 

Ea zîmbea, aiurită, cu un sentiment de nefericire 
acută, care părea că o pătrunde pînă in ramificaţiunile 
nervilor pipăitului. Şi cu toate astea, farmecul inte- 
lectual de a intra departe în sufletul lui, îi ţinea aten- 


295 


io 


15 


20 


20 


30 


35 


40 


țiunea Încordată in subtilități de 
cu starea ei. 

— în care parte a creierului stă puterea asta de a 
iubi atît de intens, atît de dureros şi cu toate astea 
atit de dulce?... 

Vorbind astfel, liniştită in aparență, singele i se 
urca in obraz. îşi duse niînile la cap şi se uită la el 
zîmbind: 

— Atit de dulce... Tu nu mai înţelegi. Te pricep 
atît de bine!... şi tocmai de asta mă simt rătăcită, 
parcă aş trăi înir-un vis. Citeodată, Mihai, aşa rle 
pierdută sunt in gînduri despre tine, încît Imi pare 
că nu te mai iubesc, ci că trăiesc din chiar viața ta, 
şi atunci bărbatu-meu îmi e simpatic, cum iți este ție... 

— Şi cum e îo adevăr... 


spirit, fără raport 


— Ah I... Dacă ai şti cu toate astea cura il urăsc!... 
De ce? Nu pot spune de ce, — dar îl urăsc in detaliu, 
în linia aceea de moralitate grosolană cu care apasă 
pe sufletul meu, in violențele do nebun cu care stă- 
pineşte tot, în glas, in coloarea ochilor, în glume, în 
chiar iubirea ce are pentru mine. A!-.. 

Un fior păru câ-i trece prin tot corpul. 

— Eu credeam că tu o să-nțelegi toate lucrurile 
astea triste... 

— Le înțeleg. Dar înțeleg că este şi o parte bărbă- 
tească foarte frumoasă într-un asemenea om, cam... 
de pe vremea de demult, dar frumoasă. în toate ca- 
zurile, el te iubeşte. Mi-a părut aşa de înțelept, era 
atît de duios cînd vorbea de d-ta, incit m-a mişcat... 

„Natalia se uita Ia el, zîmbind cu milă. EI urmă, 
serios: 

— Trebuie să admiți cu toate astea că este şi o 
parte morală în viață, peste care nu se poate trece fără 
pedeapsă. Un om violent, voluntar, cum zici că e băr- 
batul dumitale, nu se umileşte pînă a se ruga de un 
alt om, aproape cu lacrămile în ochi, să plece, fără a 
avea o cauză sufletească puternică; iar eu, acela de 
care s-a rugat bărbatul dumitale, nu pot să nu fac sa- 
crificiul ce mi se cere, fără a mă simți mizerabil. 


— Mihai, nu fi copil I... zise ea tare. 


10 


15 


20 


25 


30 


40 


Apoi, mai încet, vorbind repede, parcă ar fi gin- 
dit, adaose: 

— Sau mai bine nu, rămii aşa cum eşti, mlădios, 
nehotărlt In multe, dar cu puterea de a te sacrifica 
peutru o idee generoasă. Uite, Mihai, şliu că in lumea 
noastră modernă, oamenii hotărîți, cu voință puter- 
nică, sunt foarte căutați, fiindcă sunt rari. Dar, cre- 
de-mă, a trăi zilnic cu asemenea oameni e un chin, 
fiindcă sunt egoişti şi brutali. Sufletul nostru de as- 
tăzi e complicat, plin de finețe, plin de cotituri, In 
cari nu intră decît cei ce-l cunosc. în amorul nostru 
modern s-ar putea statornici cu siguranță o estetică a 
iubirei, De ce zimbeşti? 

— Nu zîmbesc... 

— Ba da, zimbeşti. Pot chiar să-ți spun de ce zim- 
beşti. Tot ceea ce înşir eu acum, îți este şi ţie cunos- 
cut; cu toate astea iu nu rai l-ai spus niciodată, fi- 
indcă in tine, ca şi in Saşa, e înnăscut simţul acela 
atit de pătrunzător al esteticei de a fi... Nu rîde, Mi- 
hai. Laaă-mă să-ţi spun de ce îmi eşti atit de drag. 
îuţelege că asta e iertarea mea către mine... 

— Nu rid de loc. 

— Vezi, eu sunt sigură că atunci cind ai înceta 
cu totul de a mă iubi, ai găsi un mijloc de a mă face 
să nu sufăr. Nu-i aşa? 

— Incotînd de a te iubi, după co dumneta ai fi 
încetat de mult de a mă iubi pe mine. 

Ea, nelămurită in înţelesul ce vrea să pună el, 
în vorbe, îl privea cu aceeaşi enigmatică întrebare a 
ochilor. 

— Da' s-ar putea, Mihai, să nu mă mai iubeşti de 
loc?... 

După aceea, mişeîndu-se pe scaun cu indemînare 
si fără a aştepta răspunsul, adaogă rîzînd şi arătin- 
du-şi dinţii: 

— Ştii că ţi-am făcut un neajuns... Mi s-a părut 
că Elena Milescu se interesa cam mult de dumneata. 
Are o soră de măritat, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

—Cum, crezi? Parcă aseară ai prînzit acolo... 


29» 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Ani prinzit, dar actele stării civile nu ni le-am 
dat pe faţă. 

— Foarte bine. Iţi spun eu că are soră de măritai. 

Comaneşteanu privea la rainile ei delicate, fără 

insă a le vedea. Ea băgă de seamă şi le ridică în sus, 
cu instinctul copilăresc al vanităţii adormite, ce se 
deşteaptă deodată. 

— Şi ce neajuns mi-ai făcut? întrebă el, îndemnat 
de curiozitate. 

Ea înehise ochii şi dete din cap. 

— Unul foarte mic. Am spus Elenii Milescu că ai 
o veche legătură la Paris şi că nu cred că te vei însura 
vreodată. 

El sări în sus, fără sâ-si dea seama de ce face. 

— AI... 

— Am fost rea, nu-i aşa? 

— Dumneata ştii bine că n-am nici o legătură. 

Natalia se sculă şi ea, văzindu-l supărat, şi veni 
pină aproape de el, privindu-l. Apoi zise încet şi lung- 

— Dar eu? 

— Dumneata esti femeie măritată... 

— Da?... 

Ea se întoarse binişor la Ioc; el se duse la fereas- 
tră. O tăcere de cîteva minute păru lungă amîndurora. 
Comaneşteanu lovi uşor cu degetul în geam; apoi veni 
spre ea. 

— De altfel n-are nici o însemnătate. Eu plec la 
regiment şi astfel totul se sfirşeşte. 

Natalia îl privea cu capul rezemat de fotoliu. 

— N-are nici o însemnătate!... Eu găsesc că are 
o însemnătate foarte marc. Şezi. 

El veni şi şezu în faţa ci. 

— Fii liniştit, că n-am spus nimic. Mă mir că n-ai 
priceput că-ţi întindeam o cursă--. Acuma ştiu ceea ce 
voiam să ştiu. Iţi place Anna Villară. 

Comaneşteanu, nemulţumit de întorsătura ce o 
luau lucrurile, răspunse aspru: 

— Şi dacă mi-ar plăcea? 

— N-ar fi nici o mirare. Place la alîţia alţii!... 

El, revoltat, se uită ţintă in ochii ei scînteietori, 
intrebîndu-se, în fuga gindurilor, cum se putea să fie 


15 


20 


25 


30 


35 


o femeie atit de fină şi atit de rea in acelaşi timp. 
Ea păru că străbate in mintea lui, căci adause numai- 
decit: 

— Zic că place la multă lume, fără nici o ironie. 
Place, fiindcă e veselă, frumoasă, tlnără... Eu însămi 
am admirat-o aseară... Eşti mulțumit? 

Rostind cuvintele din urmă, Natalia se sculă, Îşi 
cobori vălul pe ochi şi voi să plece. Ii întinse mina, 
privindu-l cu o nespusă tristeţe, parcă ar fi înțeles 
toată depărtarea ce se aşeza cu încetul intre dinşii.! 
Ei insuşi se simți învăluit ca de un nour de nesiguran- 
tă şi de zădărnicie- Mîna delicată a Nataliei îl îndu- 
ioşe mai mult decit toate cuvintele, şi o duse incet la 
gură, cu temerea ascunsă a oamenilor ce se jertfesc, 
ca lumea nu merită sacrificii. 

— Mihai, Mihai... credeam că ne înţelegem atît 
de adine unul pe altul!... şi totuşi văd că râmlnem 
necunoscuţi unul altuia cu părţile cele mai bune ale 
sufletului nostru... Pleci mîine, cu adevărat?... 

— Plec. 

— Va să zică Anna Villară nu te interesează? 

— Ce curioasă eşti cu Anna Villară!... 

Ea rămase lingă uşă, gîndindu-se. După aceea dete 
din cap nedomirită: 

— Cine ştie!.-- Adio, Mihai. 

După ce ieşi Natalia, el rămase în mijlocul odăii. 
Se simţi cam siogur, dar parcă îi era ruşine aă-şi măr- 
turisească că se simţea totodată uşurat ca de o 
mare grije. Ce fire complicată, Natalia!... Cît ii ți- 
nuse mîna in tăcere, Comaneşteanu crezuse că rein- 
viază deodată tot farmecul iubirii lor trecute... De ce 
vorbise?... De ce mania aceea de a spune,prin cuvinte, 
lucruri infinit de delicate, pe care tăcerea le exprimă cu 
mult mai bine?...Era oare in adevăr lipsită de înțelege- 
rea estetică a simţirilor (cum zicea ea), sau era foarte in- 
teligentă şi pătrundea mai departe decît el in sufletul 
omenesc? 

La ideea că inteligenţa ei era mai ascuţită decit a 
lui, se simţi umilit. Dar umilit de ce?.-. Ea <l iubea, 

şi el n-o mai iubea, sau cel puţin voia să n-o mai iu- 


299 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


beaseă. 1 3e păru că şi ÎD aceasta ea era mai presus de 
el. Un bărbat, erou de roman, e aşa de antipatic !... 

Şi, cu toate astea, ce era de făcut? 

In cercetarea proprielor sale slăbiciuni, îi apăru 
deodată obrazul rotund al Annei Villarâ, chipul lim- 
pede al Elenei Milescu, harta de pe masă, turcii, ruşii, 
invălmăşala războiului, şi din nou i se aprinse min- 
tea de fapte eroice. 

Se sculă repede şi sună, spre a cere suplimentul la 
Orientul. 


IV 


La vestea că turcii au trecut Dunărea şi amenin- 
tă de-a dreptul capitala, care nu era decît la 60 de 
kilometre de Giurgiu, panica deveni generală. Ruşii 
trecuseră Prutul; turcii treceau Dunărea — prin ur- 
mare ţara devenea din nou cîmpul deschis al luptelor 
dintre cei doi duşmani- 

în cei mai culți şi mai echilibraţi îşi făcea drum cu 
încetul credința că, de astă dată, lucrurile nu avea 
să se mai petreacă ca pe vremea hospodarilor fana- 
rioţi, şi că armata română va fi dusă la foc şi se va 
bate. Cei mai mulți însă dau din cap, nehotăriţi. Ru- 
şinea de propria lor frică; speranţa că soldatul e vîn- 
jos; lipsa de încredere în armament şi în experienţa 
Ofiţerilor, — toate acestea îi făcea să trăiască într-o 
a'armă continuă. La fiecare nouă ştire, se supărau: 

— Da' armata noastră ce face, domnule? Văd ea 
n-ai cap să ieşi pe stradă de săbii!... 

Erau şi de cei cari plecau tiptil la Braşov sau şi 
mai departe, sub cuviut că se duc la băi... Era ceva 
cam devreme pentru băi. 

lar masa poporului, care nu ştia să meargă la băi 
şi nici nu avea cu ce, sta acasă, ducînd şartul vieţii 
ca întotdeauna, cu o încordare de voință seacă, aştep- 
tînd ca ziua de mîine să aducă prăpastia. Aci nici 
mare entuziasm, nici mare frica. O supunere ticnită 
soartei, oarecare scepticism rămas din generatiele 
vechi, o clătinare de cap la trecerea pilcurilor de sol- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


dați, şi, departe, în fundul conştiinţei, încredințarea 
că au să se mai mărească dăjdiele şi nevoile. Noţiu- 
nea patriotismului, ca orce abstracţiune coprinză- 
toare de prea multe lucruri, nu avu înţeles in popor, 
decît cînd ruşii, tăbăriţi prin preajma oraşelor şi sa- 
telor, începură a da raita prin tejghelele şi cotineţele 
oamenilor. 

Un sentiment de groază străbătuse cu încetul pin» 
în straturile poporane la vorba başibuzuc. Gruzimele 
acestor borde, cunoscute de pe vremea răscoalei din 
Ilerţțogovina şi a războiului sîrbilor'”, ajunsese le- 
gendară. 

De fapt, pe tot lungul țărmului bulgăresc, bande 
de başibuzuci şi de cerchezi prădau ca în codru, aştep- 
tînd începerea acţiunei. 

La Vidin, turcii aveau 40 de mii de oameni, puşi 
sub comanda lui Osman Paşa, ofiţer înţelept şi hotă- 
rît, a cărui purtare în războiul cu sîrbii făcea pe cunos- 
cători să-l judece favorabil. La Rusciue erau 18 mii 
de oameni, puşi sub comanda lui Ahmed-Ejub paşa, 
venit de la Şumla; la Şumla, 40 de mii, puşi sub co- 
manda lui Abdul-Kerim, numit de curind Berdar 
ekrem. 

Prin urmare numai între Şumla şi Rusciue, pe dru- 
mul de la Varna la Dunăre, erau aproape 60 de mii de 
turci, ameninţînd capitala, fără a mai socoti că, de 
la Vidin, Osman paşa amenința Graiova şi toată Ol- 
tenia. 

în faţa armatei turceşti de peste Dunăre, românii 
puneau două corpuri de armată, cu un efectiv de 
50.000 de oameni şi 180 de tunuri. 

Intiiul corp de armată, sub comanda generalului 
de brigadă Lupu George, avea să ocupe Oltenia, cu 
obiectiv principal Calafatul; al doilea corp, sub co- 
manda generalului de brigadă Radovici Alexandru, 
era chemat să acopere capitala, observînd drumurile 
dintre Giurgiu şi Olteniţa. 


Ştirea din jurnalul francez nu era aşa de gravă cum 
o făceau vinzătorii de ziare. Turcii treceau Dunărea, 
dar în bande mici, mai mult pentru a prăda. Puneau 


301 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


302 


foc pichetelor, ucideau soldaţi singurateci, pescari, 
ciobani, spre a le lua vitele; merseseră pină a ridica 
de pe malul românesc şlepuri cu grlne. însă nu făcu- 
seră nici o încercare serioasă de a cobori trupe. 

Cu toate astea, Comaneşteanu hotărî să plece chiar 
în ziua aceea. Prin ordinul de concentrare de la 
6 aprilie era chemat numaidecit la regiment. în urma 
stăruinţelor, i se dase un răgaz de zece zile, cu condiţi- 
une ca la termen să se afle pe malul Dunării. 

Se cobori din otel şi se duse la soră-sa. O găsi in 
tr-o odaie goală, cu nişte mănuşi vechi in mină, asc- 
zind Intr-un cufăr. La fereastră, un soldat curățea 
instrumente de chirurgie, aşezIlndu-le cu mare grije 
în cutii. Comaneşteanu avu o mişcare de oroare față de 
tăişul lucios al foarfecelor şi al cuţitelor. Saşa era slabă 
şi nedormită. Cum II văzu, rămase cu ochii ţintă la el. 

— Ce este, Mihai? 

— Nimic, maman. Am venit să le văd. 

Ea îşi duse mînile la tîmple. 

— Am ajuns de-mi sare inima la toate nimicu- 
rile... Adevărat e că au trecut turcii Dunărea? 

— Nu-i adevărat. Trec noaptea cerchezi singura- 
teci după prădâciune... Dar chiar dacă ar fi trecut 
armată regulată, tot n-ar trebui să fii aşa de neliniş- 
tită, dragă maman. Acuma ştii ca nu se mai poate face 
altfel; mergem cu toţii să ne împlinim datoria şi 
Dumnezeu cu noi. 

— Ştiu, dar ce să fac?... Toată noaptea mă muncesc 
gîndurile... Baciule, adu două scaune. 

Soldatul ieşi in virful degetelor. Mihai se uită Ia 
el lung. Parcă-l cunoştea de undeva. 

— Cine-i omul ăsta, maman? 

Saşa se însenină puţin. 

— Nu-ţi mai aduci aminte de el?... Baciul Micu, 
de la Ciulniţei... cel cu cîinele omorît... 

— Cel care a fugit de la nenea Matei?-.. 

— Da. S-a întors tocmai acum, fiindcă a auzit el, 
prin satul lui, că Matei se duce la război... Zice că vrea 
să meargă după dînsul... 


— Foarte bine... E rară o aşa fire de om. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Saşa rămase un moment cu privirea înecată in 
depărtarea spaţiului. Frate-său o atinse binişor pe 
umăr. Baciul aduse scaunele. 

— Maman, unde e Alexandru? 

— Au ieşit amîndoi... De ct? 

Mihai şezu lingă dînsa. 

— Dacă vrei să te linişteşti şi să m-asculţi, aş 
avea două-trei lucruri să-ţi spun. 

Ea se uită la el, aiurită, dar zimbir.d: 

— Spune, dragă. 

— Eu plec astăzi la regiment... 

— Chiar astăzi!?... 

— Te rog, marnan, nu te mira şi nu mă întrerupe. 
Dă-mi voie să fiu şi eu o dată autoritarcu dumneta... 
Plec chiar astăzi. Ce s-o întîmplâ cu noi Dumnezeu 
ştie. Eu sunt Incredinţat că am să mă întorc viu, ne- 
vătămat... 

Ea făcu o mişcare, ca şi cum ar fi voit Bă vorbească, 
dar o înecau lacrămile şi nu putu rosti nici o vorbă. 
El, hotărit să spună ce avea de spus, întoarse privirile 
în altă parte şi urmă: 

— Nici un om cu mintea sănătoasă nu se poate 
gîndi serios la moarte şi mai cu seamă nu pricepe posi- 
bilitatea morţii sale, — pricep (nd în acelaşi timp foarte 
bine pe a altora. Noţiunea individualităţii noastre 
abstracte ne face să ne socotim eterni. Dar eterni nu 
suntem... Maman, mă asculţi? 

Ea făcu semn din cap că da. 

El urmă mai departe, rar, de-abia vorbind, cu res- 
pirația scurtă: 

— Şi fiindcă nu suntem eterni, dacă s-ar intîmpla 
să nu mă mai întorc, te rog să dai numele nostru unuia 
din băieţi... lui Alexandru bunăoară... fiindcă alți 
Comăneşteni nu mai sunt... 

Nu mai putu nici el urma. îşi duse mîna stingă la 
vinele gltului şi apăsă pe ele cu putere. Apoi se sculă 
repede. 

— Te rog, maman, nu mai plinge. Avem nevoie de 
înălțare sufletească şi de voinţă. Ştii ce ne vorbeaicind 
eram copii... Sărută-mă şi să ne vedem sănătoşi. 


303 


40 


45 


20 


25 


30 


35 


40 


304 


Saşa se sculă, îşi şterse lacrămile, căutînd să se 
stăpînească cit mai mult. îl sărută lung pe ochi, ca în 
vremea cea bună, şi zise apoi încet: 

— Pleci pe la Giurgiu? 

— Da. Astăzi la 5. Mă duc pînă la Comana eu tre- 
nul şi de acolo eu căruţa. Trec acum pe la Milescu, să 
văd dacă merge şi el. La din contra o să-i cer să scrie 
îngrijitorului de la moşia lor să mă primească în gazdă. 
Poate chiar să mă duc pînă la Giurgiu, unde e divizia 
mea, ca să aflu cu siguranţă unde-mi este regimentul. 
Linia noastră era Frăţeşti-Turbatu-Stăneşti. Dar cine 
ştie ce schimbări s-or fi urmat. 

— Mă duc numaidecît la otel să-ți văd de lucruri. 
Lasă-mi cheile. Vii la dejun? 

— Da. însă te rog, maman, să nu se mai vorbească 
asupra plecării mele. 

După ce ieşi, din josul'scării, întrebă pe soră-sa: 

— Cine mai e la dejun? 

— Nu mai e nimeni, decit noi şi Natalia. 

De la Saşa, Comăneşteanu se duse drept la Milescu. 
Fu primit de acelaşi fecior, în acelaşi biurou, cu ace- 
leaşi vacsuri şi bombe din partea prietenului său. 

Milescu, cu părul hătâciugă, cu cămaşa desfăcută 
pe pieptul lui puternic, aufla în ochelari ca să vadă 
mai bine pe Mihai. 

— De ce nu mai stai cîteva zile, omule, să mergem 
împreună. 

— Nu mă mai întreba, Milescule, fiindcă nu pot 
să-ți răspund nimic. Ne înțelegem de minune: două 
zile mai mult sau două zile mai puţin nu schimbă 
lucrurile. Şi cu toate astea eu plec. Acesta e senti- 
mentul meu. Am de împlinit pentru întîiaşi dată în 
viaţă o adevărată datorie bărbătească; voi s-o împli- 
nesc bine. îmi pare rău că n-am plecat de-a dreptul 
cu regimentul. 


Celălalt se uita la el lung, ascultînd cu băgare de 
seamă. 

— Mii de bombei... ştii că ai dreptate, dragă? 

Şi sărind de pe scaun, sună şi sună şi iar sună, pînă 
ce feciorul, speriat, intră pe uşe ca o vijelie. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


4p 


20 


— Du-te de vezi dacă cuconiţa e îmbrăcată şi 
spune-i să vie numaidecît aici. 

Apoi, intrind eu înlesnirea firei lui nehotărite, 
dar entuziaste, în părerea amicului său, începu a 
striga: 

— Ba bine că nu ! Ba vezi că o să stăm să batem 
balurile şi cluburile la Bucureşti, pe cînd turcii trec 
Dunărea!... Ai de o mie de ori dreptate, mon cher. 
Merg şi eu cu tine. Auzi, două-trei zile!... Parcâsun- 
tem şcolari leneşi, cari caută să mai lungească vacanţa... 

Elena întrerupse monologul lui vinturatec. Cum o 
văzu, Milescu sări la dînsa. 

— Elencuţo, astă-seară plec la regiment. 

Elena Be uită şi la unul şi la altul, aiurită. 

— Nu se poate, Nicule, n-ai nimic gata. 

— Se poate, nu se poate, eu plec, asta-i! La 5 
plecăm, Mihai? 

— Trenul pleacă la 5. 

Tocmai atunci Elena băgă de seamă că era şi Comă- 
neşteanu de față". Făcu un pas către el, cu mîna 
întinsă şi ii zise zlmbind: 

— Dumneata eşti de vină. 

Milescu se înfundase într-un potop de vaviloane, 
de vacsuri şi de bombe, de nu-l mai seotea nici corabia 
lui Noe. 

— Miile millions de tonnerres!... Auzi dumneata 
că nu se poate !... Vacs nu se poate [...Pofteştidumnea- 
ta să mă ţiu de baluri şi de fleacuri, cînd toți camarazii 
mei se duc să se bată?.. Vacs!... Pune slugile să-mi 
facă valiza, că eu plec: Asta-i!... Auzi, domnule, parcă 
sunt la epitropie... Toată lumea se duce să-şi facă 
datoria, numai Milescu sade acasă. Vacs şi iar vacs! 
asta nu se poate, dragă... 

Elena se uita la el, cu mînile moleşite, şi cu capul 
pe o parte. 

— Bine, creştinul lui Dumnezeu, n-ai hotarît tu 
singur, că plecăm cu toţii în ziua de 16?-.- 

Milescu aprinse o ţigară şi aruncă furios chibritul 
pe covor. 

_ Plecaţi dumnevoastră la 16. Eu plec astă-seară. 


305 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Cu simțul realităţii practice imediate al femeilor, 
Elena luă chibritul de jos şi calcă pe covorul care 
începuse să fumege. Apoi veni către Mihai, înălțînd 
din umere. 

— Ce să fac? N-are nimic gata. 

Comaneşteanu, care ațîțase fără voia lui pe Miles- 
cu, se duse binișor către el!... 

— Ia ascultă, Nicule... Şezi să vorbim. De ce ţii 
cu orce preț să pleci astăzi? 

Milescu se răsti la el: 

— Cum!... O-ntorci acuma? 

— Şezi. N-o întorc de loc. Eu, dacă plec, am alte 
cuvinte, personale ale melc, pc care tu nu le ai. 

— Nu-mi umbla cu mofturi!... 

— Nu umblu cu nimic. Şezi, să vorbim liniştit. 

Milescu se mai îmblînzi şi şezu. Comaneşteanu 
urmă: 

— Eu plec, pentru că... aşa trebuie să fac. Dacă aş 
avea o familie ca tine, care să-mi ceară să rămîn încă 
două zile, aş rămînea. 

— Pe onoarea ta? 

Comaneşteanu dete din cap rîzînd. Milescu iar sări 
de pe scaun. 

— Vezi? vezi? 

— Stăi la loc binişor. Mai întîi nu-i adevărat că 
turen au trecut Dunărea. Dacă te crezi neapărat tre- 
buincios oastei române pentru a birui pe duşmani, 
linişteşte-te: pînă acuma n-avem cu cine ne bate... 

Nuanţa de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l 
atinge mai mult decît toate argumentele, fiindcă începu 

a ride. Comaneşteanu urmă: 

— Fă-ţi toate pregătirile în pace, ascute-ţi sabia, 
unge-ți revolverul, mai fă un pocher, două, şi, cînd 
vei fi gata, porneşte-o. 

— Tu ai totul gata? 

— Negreşit că am. Eu am plecat de opt zile dc la 
țară, cu toate pregătirile făcute. 

— Va sâ zică eu trebuie să rămîn... 

Nu se-mpăea de loc cu ideea asta. 


lo 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Trebuie să rămîi pînă vei avea totul gata. Deo- 
camdată să fii bun să-mi dai un cuvînt pentru îngri- 
jitorul tău de la moşie. 

Milescu păru încîntat: 

— Cu cea mai mare plăcere... Bra-vo !... Elencuţo, 
dă-mi nişte hîrtie. 

Nevastă-sa se uită prin pupitrul lui, rîzînd. 

— Alaltăieri i-am pus toate la loc... 

Ea vru să iasă, ca să-i aducă hîrtie. Milescu o chemă 
îndărăt: 

— Elencuţo, Elencuţo, stăi, nu merge aşa. Spune 
Annicuţei să vie. 

Elena rămase pe prag, fără să priceapă ce avea a 
face Annicuţa cu scrisoarea. 

— Nu cred să fie gata. 

— Fără vorbă, femeie! Să vie aici, că dumneaei 
este proprietara... 

Annicuţa se şi ivi la uşe, parcă ar fi ieşit din 
pămînt. 

Mi'escu se uită la nevastă-sa închizind dintr-un 
ochi: 

— Inţelegi dumneta!... 

Anna, veselă, cam încurcată de privirea ironică 
a lui cumnatu-său, se duse la Comaneşteanu cu mina 

întinsă. Apoi se întoarse către Milescu. 

— Ce vrei, Nicule? 

Milescu o privea de sus pînă jos, cercetlnd-o parcă 
ar fi vrut s-o cumpere. 

— Da' repede te-ai îmbrăcat dumneata astăzi!... 

— Trebuia să ies. Mă duceam să-ți cumpăr nişte 
cravate milităreşti. Ia stai. 

Şi Anna se înălță în vîrful picioarelor, cu o pangli- 
că subțire în mină," ca să-i ia măsura gîtului. Milescu, 
ca o bleandă se dete cu capul către dînsa: 

— Echipaţi-mă, fetelor, că plec la bătălie... 

După aceea, işi netezi părul scărmănat de Anna 
şi îi zise: 

— Acuma şezi aici şi scrie: „Domnule Ioane 

Anna luă condeiul şi scrise „Domnule Ioane". El 


dictă mai departe: 


10 


15 


2v 


25 


30 


35 


40 


„îţi Iar cunoscut că amicul nostru, d-I Mihai 
Comaneşteanu, june încîntător ş) brav militar, vine 
să se bată cu lurcii..." 

Annicuţa lăsă condeiul şi se sculă supărată. Milcs- 
cu ridea: 

— Nu vrei să scrii? 

— Dacă nu eşti serios, nu scriu. 

— Ba foarte serios. Tu eşti proprietara, tu trebuie 
să scrii. 

Anna se făcuse roşie şi râmase rezemată de biurou. 
Apoi se Intoarse din nou pe scaun ai luind o altă foaie 
de hîrtie se puse să scrie. 

— Dictează, zise ea, încereînd să pară supărată. 

Milescu iar începu. 

— Zi pe slovă: „Iubite domnule Ioane". 

Fata dete din cap, cu silnicie prefăcută, pecînd Elena 
şi Comaneşteanu rideau. 

— Acuma nu te mai ascult. Am să scriu eu. 

Şi !n adevăr, se aşeză să serie pe socoteala ei. După 
ce sfirşi puse scrisoarea într-un plic şi o întinse lui 
Comaneşteanu, mulțumită cit nu se mai poate. 

Milescu, repede, luă el scrisoarea. 

— Mă rog, să mă ierţi, domnişoară; eu sunt tu- 
torul dumitale. Cred că nu pot sâ te las să corespondezi 
cu tineri, aşa sub ochii mei... 

Anna ridea liniştită: 

—Zău, Nicule. Ce piîcală eşti! Cileşte-o, dacă 
vrei. Spun lui Ion să pună casa la dispoziţia d-lui 
Comaneşteanu... 

Milescu sări în sus strigînd: 

—Aşa?... Stai că te-am prins: de unde ştiai dum- 
neata ce trebuie să scrii?... 

Anna rămase uimită. în adevăr, ar fi trebuit să 
nu ştie. Văzîndu-i pe toţi rîzînd. se înroşi şi mai tare. 
Elena veni spre dinsa, umflată de rls, şi zise şi ca: 

— Ba zău, Annicuţo, prin ce minune ştiai tu ce 
să spui în scrisoare? 

Milescu sărea prin odaie ca un clovn, bâtînd din 
palme şi cintind: 

—Am prins-o, am prins-o0!... Ascultă la uşe!... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Anna vrea să se apere, da sâ zică o vorbă lui Mi- 
lescu — acesta sărea şi mai sus; da să se adreseze 
Elenei, soră-sa nu-i putea răspunde de rîs. In cele 
din urmă, nemaiştiind cum s-o scoată la capăt, începu 
să plîngă. 

Milescu, care niciodată nu ducea glumele prea 
departe, se opri din tumbe şi veni lîngă dinsa. 

— Nu fii copilă, Annicuţo... Eşti fată mare... 
Dacă plingi. nu-ţi mai aduc peţitori... 

Ea nu răspundea. Toţi tăceau acum. Situaţia 
devenea curioasă. Milescu mai încercă o glumă, care 
se prinse: 

— Asa-i ea, fată simţitoare... 

Anna ridică ochii către el, plini de o indignare aşa 
de comică, încît Elena începu din nou a ride: 

— Parole d'honneur, Nicule, dacă vei mai vedea 
tu cravate de la mine... 

— Bine, dragă, m-oi duce şi eu la regiment fără 
cravată, ca regele Kalakaua... 

Apoi, scoţîndu-şi ochelarii, cili adresa de pe Scri- 
soarea Annei: „Domnului Ion Paraipan" aşa zis şi 
„Reacţionarul dropicos”. 

— Uite, dumneaei l-a poreclit. 

După aceea dete scrisoarea lui Mihai. 

Anna ridea de porecla iui Ion şi, pe furiş, işi 
duse batista la ochi... 


Gara de la Filaret, ca şi Gara de Nord, ca şi toate 
gările din ţară, erau pline de trupe, de material de 
război, de lume venită să-şi ia rămas bun de la soldaţii 


ce plecau. Ș 

Comaneşteanu se primbla Incet pe peron, urmărind 
mişcarea mulțimei. Rugase pe ai săi de acasă să nu 
vină la gară, şi astfel, singur, se simţea deja prins 
de puterea absorbantă a vieţii militâreşti. 

Trenurile plecau unul după altul, cu soldaţi sau 
cu material de război. Dorinţa guvernului era de a 
termina concentrarea armatei române pe Dunărea 


309 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


310 


de sus, înainte ca armatele ruseşti să ajungă la răţeaua 
drumurilor noastre de fier din Valaclua mică” şi 
la cea dintre Bucureşti-Giurgiu. După convenţia 
încheiată la 4/16 apriliu intre Mihail Kogalniceanu 
din partea guvernului român şi baronul Stuart, agen- 
tul diplomatic al Rusiei in Bucureşti, ruşii trebuiau 
să fie tratați ca amici, cu condiţiune de a respecta 
drepturile politice ale statului român. Aşadar, ei 
puteau să se folosească de trenurile noastre ca şi noi, 
plătind după o tarifă specială transporturile lor'*. 


Trenul de la 5 era în întîrziere din cauza unui 
regiment dc artilerie, ce se încărca cu greu, pe linie. 
Ploua. Tunurile şi chesoanele, puse în vagoane joase 
de pietriş, străluceau sub picăturile de ploaie, cu aerul 
de solemnitate aproape vie ce-l au in general gurile de 
foc. Soldaţii alergau de colo pină colo, unii aruncînd 
muşamale peste muniții, alţii trăgind de lanţuri caii, 
ce nu voiau să se urce în vagoanele pe caii sta scris: 
S cai sau 40 de oameni — cuvinte de o tragică ironie, 
în vremuri ca acestea, cînd, în adevăr, viaţa cailor 
devenea mai prețioasă decît a oamenilor. Zarva şi 
strigătele erau la culme. Ofițerii, cu glugă neagră pe 
cap, chemau pe sergenţii-inajori spre a le da cele din 
urmă ordine; un caporal, care trăgea cu 4 soldaţi un 
vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul 
morţii că nu-l putea mişca; un călăreț rotaş împingea 
de crupa calului său, vărsindu-şi veninul in înjurături 
colosale şi dlnd cu piciorul In burta lui, disperat că 
gloaba nu vrea' să intre în vagon. O infinitate de mici 
sentimente de cazarmă, grosolane şi naive, se frîngeau 
de puterea covirşitoare a realităţii; caporalul care 
trăgea de vagon, fără să-l mişte, era socotit ca cel mai 
voinic din regiment; călărețul, al cărui cal nu vrea 
să-l asculte, trecea drept cel mai bun rotaş... Şi peste 
toţi curgea din văzduhul posomorit o ploaie învier- 
şunată, duşmană, care desfunda drumurile, rupea 
podurile, inunda dropiile... Din cînd in cind, soldații 
mai bătrîni, cazarmagii învechiţi, îşi ridicau fruntea 
plină de sudoare către cer şi invocau pe zeul tunetelor, 
cu figuri retorice pline de sudalme: 


ue 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Aoleo!... Sfinte Ilie !... mai contineşte-o cu 
ploile, că le spurc 

In sfirşit, dete Dumnezeu şi se urni trenul mili- 
tăresc. 

De îndată se auzi glasul conductorului strigînd: 

— Poftiți domnilor: trenul pleacă pentru etc, etc. 

Comăneşteanu îşi aprinse in fuga o țigară si se 
sui în vagon. Dar, pe cînd punea piciorul pe scară, 
văzu pe Milescu venind in goană spre el. Conductorii 
grăbiţi, închideau uşile. Milescu apucă pe unul de 
ceafă, îl dete la o parte, şi se urcă după Mihai: 

— Mii de bombe ! că era să tescapl... Inchipuieş- 
te-țică viu în goana cailor tocmai de la garaTîrgoviştei... 

— Ce faci, omule? dă-te jos, că pleacă trenul I... 

— Las' să plece; merg şi eu cu tine. 

— Nu face prostii, Milescule!... 

— Sâ-ți tacă gura dumitale... 

— Nu vezi că eşti îmbrăcat civil! 

Locomotiva fluiera. Milescu se uită repede Ia 
Mihai şi apoi la sine însuşi. Un moment păru zdrun- 
cinat în hotârirea lui. 

— Ai dreptate. Ce-i de făcut? 

— Dă-te jos, că nu-i nimic de făcut. Vino să te 
sărut şi să-ți mulțumesc... 

Şi, fără să maiaştepterăspunsul celuilalt, îl îmbrăţi- 
şe şi-l imp nise binişor pe scara. Trenul se mişca domol. 

— Să ştii că viu şi eu miine, zise Milescu. 

— Nn miine. La 16, cum ne-a fost vorba... 

— Ba viu mîine... 

Comăneşteanu scosesecapulpefereastră fi striga )a el: 

— Aşteaptă să-ţi telegrafiez de la Giurgiu. 

Dc îndată ce se despărți de Milescu şi rămase singur 
în vagon, Comăneşteanu se simţi liberat de o mare 
greutate. Ca toţi oamenii cu rude multe, trecuse şi el 
prin toate momentele de nesiguranţă, de nehotâ- 
rire, de frică chiar, pe care compătimirea neraţio- 
nafă a persoanelor iubite, le strecoară în sufletele celor 
ce merg să-şi pună viața in primejdie. 

Acum însă, singur, rămas stăpîn absolut pe hotă- 

rîrile saîce, voi să deiedrumul ginduriior in libertate. 
Dar, pe neaşteptate, se simţi înrîurit de ploaia de 


311 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


312 


afară. Dorea să treacă pe la Câlugăreni; dorea să vadă 
locurile măreţe, de unde stingă lui Mihai Bravul pu- 
sese pe goană hordiele turceşti; dorea să calce pe pă- 
mîntul sacru, in care plugul, răsturnind brazda, scoate 
la iveală osemintele eroilor noştri I... 

Vorbe mari!... Dar vorbe. 

Afară ploua. Prin geamurile rău îmbinate se stre- 
cura vîntul subțiratec de primăvară. Cîmpul se întindea 
înviorat, cu pete negre de arătură, lingă pete verzi de 
griu de toamnă. Nici o vietate pe pustiul înnorat. 
Rar, cite o căruţă trasă la adăpostul unui copac, dar 
aşa de singură şi părăsită, încît parcă mărea pustie- 
tatea locului. 

O vorbă curioasă de-ale lui Milescu răsări în min- 
tea lui Comaneşteanu, fără nici o legătură cu momen- 
tul: Anninatto, cu doi n şi cu doi £. Şi numaidecit îi 
apăru imaginea Annicuţei, uşoară ca o rindunică. In 
adevăr că părea aninată în vint. îşi aduse aminte de 
scrisoarea fetei şi numaidecit o scoase din buzunar. 
Literele se înşirau una după alta, cam plecate înainte, 
fără tereremuri, ci numai cu nişte cozi enorme pe la 
1 şi f. Ce caracter avea icoana? Multă voinţă... Cine 
ştie?... Numele lui era scris drept, fără şovăire, cu 
nişte aduceri de condei în cari parcă treceau mîngiieri 
de mină. Ce prostii I... Comaneşteanu zîmbi. Evident, 
Anna Villară îl interesa. De ce-l interesa mai mult 
decît Natalia? îşi aduse aminte de farmecul nespus 
cu care începuse a iubi pe Natalia; de viaţa lor împre- 
ună; de puterea sentimentelor de atuncij coie părea 
eternă. Ce se făcuseră toate acestea? O iubea parcă şi 
acum, dar cu totul în altfel: îi era dragă pielea ei netedă, 
părul moale şi ascultător; îi era drag spiritul ei, 

repeziciunea cu care gindea şi simţea; melancolia 
umilă cu care părea citeodată că se desparte de lume şi 
rămîne singură. Dar toate acestea nu se mai reinte- 
grau în unitatea morală a femeii iubite. 

Şi dacă se gindea mai departe, in urmă, găsea şi 
alte sentimente ca acesta, înecate în uitare. Va să zică 
trececu adevărattotul? Putemiubişiuitadeatîtea ori"? 
Este schimbarea singurul lucru care cu adevărat nu 
se schimbă, singura lege?... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Ca o mîngiîiere discretă, în mijlocul acestei întris- 
tări nevinovate, păru a se desface, din pîcla depăr- 
tată a uitării, chipul Tincuţei... Aceea rămăsese în- 
treagă în sufletul lui, fără nici o ştirbire, fără nici o 
durere în aducere aminte. De ce Tincuţa rămăsese, şi 
altele nu? Fiindcă murise? 

Da, fiindcă murise. 

Cine pleacă din lume e bun plecat, şi niciodată, 
niciodată soarele nu va mai luci în ochii lui. 

Şi se simți incălzit de milă; pieptul i se umflă 
cu putere; deschise geamul de la vagon şi lăsa ploaia 
să-i bată obrazul. 

Trenul trecea în fuga pe lîngă sate învăluite în 
ceaţă. Cireşi sălbateci luminau fundul trist al zării 
cu mânunche de flori albe. 

El reveni Ia loc, îşi şterse picăturile de pe obraz şi 
rămase cu batista în mină. O nespusă melancolie îi 
coprinse sufletul. Gîndurile se frîngeau neisprăvite. 
Imagini fragmentare treceau una după alta, ca nişte 
umbre de păsări răzlețe. îşi aduse aminte de soră-sa. 
Chipul blînd al Saşei II linişti, ajutîndu-l parcă 
să-şi explice firea lui prin firea ei. Lui, viaţa ii era 
dragă ; şi, cu toate astea, adeseaori se simţea aprins de 
doruri de o lume nouă; adeseaorineliniştea sufletească 
îl făcea să ae creadă nefericit. Se lupta cu el însuşi, 
căutînd să prindă firul judecății drepte: pentru ce 
nefericit? Citeodată i se părea că singura explicare a 
stării luisufleteşti, era explicareastăriisufleteşti a în- 
treguluipopor român din doineai poezii: o lungă, lungă 
şi duioasă aşteptare de copil rămas fără părinţi, căruia 
babele îi spun că se coboară dintr-un tată frumos, 
venit de departe, şi dintr-o mamă rămasă vădană şi 
plecată în lume. Cea mai mare mîngiîiere a lui, cînd 
nostalgia aceasta supărătoare i se prindea de suflet, 
era cîmpul, holdele întinse, vara, sau zăpada lucie, 
iarna. în desfăşurarea dealurilor şi a văilor de la 
Comăneşti, de cîte ori nu simţise el, copil, cînd mer- 
gea tăcut alături de Saşa, cum se destindea sufletul 
surorii sale]... Mai tîrziu, prin lumea largă, cînd se 
gîndea la Saşa, rămasă credincioasă pămîntului şi 
singurătăţii, găsea că aşa trebuia să fie, fiindcă asta 


313 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


314 


era firea ei esenţial românească. Iar acum, el însuşi, 
ajuns în pragul maturității, înţelegea că-l prinde de 
pe urmă fondul de îngăduitoare tristeţe, râmas de Ia 
strămoşi, contra căruia în zadar încerca să lupte. 

Şi cum trenul mergea tot mai departe, se apropia 
tot mai mult de țelul călătoriei, în frâmîntarea lui 
sufletească intra elementul nou al războiului: acţiu- 
nea. Un moment de grije supremă îl făcu să deschidă 
ochii mari, privind în gol, şi să se întrebe: ce va face 
soldatul?... 


Trenul ajunse la Giurgiu în amurg. Ploaia mai 
încetase. 

Şi aici, ca şi Ia Bucureşti, lumea umbla forfota 
prin gară. Parte din public venea să vadă sosind 
regimentele ce aduceau cu dînsele pitorescul vieţii 
militare în campanie şi mai cu seamă elementul sigu- 
ranţei generale: forţa; o altă parte venea după interese 
mai înguste, să expedieze cufere, să îngrijească de 
plecarea familiei spre locuri sigure... 

In acest bazar curios de lume de tot felul; de 
îmbrăcăminte de oraş, alături de îmbrăcămintea de 
țară; de fesuri roşii, de tichii şi şalvari bulgăreşti — 
uniformele dominau şi erau simpatice tutulora. Rezer- 
viştii, cu sacurile de gît,soseaudepe lastaţieleinter- 
mediare, aducînd un aer de seninătate cîmpenească, 
ce şedea aşa de bine maturității lor. Pe lingă unii, 
cîte o mamă bătrina sau femeia cu copilul în brațe, 
uitînd de jalea dispârţeniei şi privind, aiurite, la 
mulţimea ce foia prin gară. 

De cind cu vestea că turcii au început să treacă 
noaptea Dunărea, privirile păreau a merge dincolo 
de ceea ce vedeau, căutind parcă să descopere necunos- 
cutul. 

Comaneşteanu se duse in oraş să mănînce. Cele °> 
două oteluri mai de seamă erau pline. Un birjar soios îl 
colindă tottirgul, pinăce,la aşa zisul koteldu commerce, 
găsi o cameră liberă. 

Din mijlocul curţii, plină de murdării şi băltoage, 
o scară de lemn, alunecoasă şi dreaptă ca o scară de 
pod, ducea la etajul I. O unguroaică, roşie la faţă, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


cu tistimelul aninat pe creştetul capului, îl invîrti 
prin nişte ganguri de scînduri, pline de noroi, şi-l 
duse la nr.7. înăuntru, un pat de lemn mizerabil; 
două scaune de paie, din care unul transformat în 
lavoir, cu un lighean de aramă şi un ibric turcesc, 
elegant şi neînțeles. Un aer de goliciune şi sărăcie 
învăluia toate cele... 

De acuma începea farmecul vieţii de campanice!... 

Prinzi in oraş cu camarazi şi află că ordinele erau 
în parte schimbate; că în loc de Frăţeşti, regimentul 
al 10-lea de dorobanţi trebuia să se întindă mai departe; 
că un corp, format din batalionul al 3-lea de vînători, 
regimentul al 8-lea de linie, regimentul al 10-lea de 
dorobanţi şi regimentul al 5-lea de călăraşi, trebuia 
să ia poziţie pe linia Frăţeşti-Turbatu-Stăneşti. 

Pe cînd ceilalţi vorbeau în fuga de Stăneşti, el 
asculta cu cel mai mare interes, descrierile locurilor... 
O nepăsare zgomotoasă caracteriza convorbirea colegi- 
lor săi: preocupări puerile, o oarecare trivialitate 
intimă, cu aduceri aminte de cafe-chantant, cu expresii 
de şcoală: „ma'mă-si de răcan!", „ce, domle, vrei 
să zici că Fanny cîntă mai bine decît Martens'?" 
„hei, garcon, or îmi dai o frigăruie cumsecade, or 
îți dau o pereche de palme". Un chelner jidan se fur- 
landisea de colo pină colo, răspunzînd la toţi: „pronto, 
don căpitan, soseşte 1" şiturnînd cu amîndouă mînile, 
dintr-o sticlă, borviz, iar din alta vin. Nici o preocu- 
pare de război, la ei, care erau chemaţi să facă războiul, 
pe cînd toată lumea ceelaltă nu vorbea decît de asta. 
Parcă o conspirație tăcută îi unea pe toţi într-un 
singur gînd: să se bucure de ora prezentă. Cine ştie 
ce va aduce ziua de mîine !... 

Comaneşteanu ieşi să tocmească un birjar pentru 
a doua zi, spre a-l duce la Stăneşti; apoi se duse să 
telegrafieze lui Milescu. 


VI 


In lumina limpede a uneidimineţe de primăvară, 
trăsura Înainta de-a lungul Dunării. Zilei de ploaie 


315 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


316 


urma o zi senină. Pomii din zăvoaie înălțau ramuri 
încărcate de flori. Lemnul-ciineac părea Invăluit In 
spumă de lapte; cătina înfiripa frunzele sale ascuţite 
Intr-un liliachiu spălăcit. Prin cohalmurile Dunării, 
iarba,  neagrâ-verde, era presărată de flori albastre. 
Iei şi colo cite un piersic sălbatec înveselea priveliştea 
cu crângile sale de sorcovă roşie. 

Din toată firea se ridica un imn de viaţă puternică 
spre soare. 

De pe înălţimi se vedea întreaga panoramă a 
malului sting: mici parcuri de artilerie adăpostite 
pe după dealuri; corturi albe, fugind in perspectiva 
unei Imii nesfîrşite; sate grămădite sub copaci fumurii. 

De-a lungul drumului, trăsura întiln ea soldaţi de toa- 
tearmele; cainărăviţi de-a curmezişul şoselei; săpători 
din secţia geniului lucrînd la apărări: peste tot aceeaşi 
luptă a omului cu nevoile, ca şi in gara de la Filaret. 

De la o vreme, trăsura lăsă şoseaua şi apucă pe o 
cărare ce şerpuia printre arături. Drumul, desfundat 
de ploi, era greu de tot. La fiecare pas, birjarul era 
ameninţat să-şi rupă arcurile, din cauza gropilor 
săpate în marginea lanurilor. 

După vreo două ceasuri de muncă, ajunseră în 
preajma Stăneştilor. 

De departe se vedea satul, aşezat pe povirnişul 
unei coline. Soarele bătea în acoperişul de tinichea 
al bisericii, făcîndu-l să strălucească, parcă ar fi fost 
de cristal. 

Deodată birja se întilni cu un şir de care, ce pină 
atunci erau ascunse in vale, urcînd din greu la deal, 
care şi căruţe bulgăreşti, de grădinari şi agricultori, 
pline de bulendre, cu femei şi copii deasupra. Nemai- 
incăpind pe drumul îngust, se revărsaseră peste cîmp, 
prin arătură, spre marea disperare a unui domn, ce 
venea călare după dinşii. 

Comaneşteanu făcu semn unui bulgar să oprească, 
dar acesta trecu înainte, împungînd in bivoli şi mul- 
țumindu-se a zice, „sosiescu turcili"; al doilea bulgar 
voi să treacă şi el, dar Comaneşteanu sări in noroi 
şi-l apucă de piept. 

— Stăi, bade. Unde-aţi pornit-o? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Acesta, încăpăţinat, trăgea Înainte fără să răs- 
pundă. 

— N-auzi, mă, bleotule! Unde vă duceţi? 

— Sosiescu turcili. Sim la Bichetu. 

— Nu-i adevărat! 

— Sim la Bichetu'”, zice acesta, cu accentul lui 
bulgăresc, vrlnd să treacă mai departe. 

Tocmai atunci ajunse şi domnul călare. 

—Mă rog, domnule căpitan, opriţi pe infamii 
aceştia, că mă lasă în mizerie: tot grînl e călcat in 
picioare... Le-a intrat in cap că vin turcii... şi toate 
acestea sunt numai imaginaţii de-ale lor... Lasă gră- 
dinăriele pustii... înapoi, bleotule! 

Cuvintele domnului de pe cal, cam radicale pentru 
grădinari, fură înţelese pe dos. într-o clipă, cei de Ia 
carele din urmă înconjurară trăsura şi dcteră năvală 
spre călăreț, fă( înd o guiă pînă in slava cerului. Dom- 
nul de pe cal o rupse la fugă. O ploaie de noroi şi de 
pietre îl petrecu, pină ce nu se mai văzu. Apoi bulgarii 
se împrăştiată, fiecare pe la căruţa sa, şi o porniră 
din nou. 

Comaneşteanu rămase nedomirit, uitîndu-se Ja 
birjarul jidan, căruia li ţlțiia inima de frică. 

Scena se petrecuse cu o repeziciune extraordinară. 
Birjarul dete un „io" la cai şi cloşcăria o porni din 
nou prin hîrlnape. 

Mulțimea asta speriată se ducea nebună încotro 
vedea cu ochii, de frica başibuzucilor. Ar fi trebuit 
un regiment întreg ca s-o poală opri. 

Cînd scăpată din şirul carelor bulgăreşti şi dete 
Ia dealul Stăneştilor, trăsura ajunse de pe urmă pe 
domnul călare, care de astă dată era pe jos, cu calul 
de căpăstru, şchiop. 

Comaneşteanu se opri din nou să vorbească cu el. 

— Ce este, mă rog, cu oamenii ăştia? 

— Hei, domnule căpitan, grele vremuri am ajuns !,.. 
Bine, zău, c-au venit ai noştri la guvern”, că ne pră- 
pădeam... Uite, noi suntem fără ambiţie, dar luptăm 
pentru o opinie... Mi-au şchiopat calul, mizerabilii... 


aşa de-o idee... că cică vin turcii... 


317 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


318 


Cura vorbea el, amesteclnd alandala cal şi guvern 
şi turei, Comăneşteanu 11 măsura dincapplnă-n picioare. 
Scurt şi gros, cu pulpele strinse în nişte carlmbi 
creţi, cu o căciulită pe ureche, roşu şi apoplectic la 
faţă, semăna grozav cu „reacţionarul dropicos" al 
Annicuţei Villarâ. Oare să nu fi fost el? 

Mihai opritrăsura să-şiaprindă o ţigară. Vîntul ii 
stingea mereu chibritul. Domnul cu calul scoase din 
buzunarul vestei o bucăţică de iască şi i-o întinse. 

— Poftiţi, mă rog, că-i mai inflamabila. 

Mihai se uită l&dînsul: semăna din ce Sn eemai 
mult cu persoana imaginară a reacționarului dropicos. 

— Suntem pe drumul Stăneştilor, nu-i aşa? 

— Intrăm chiar în sat. 

— Eşti bun să-mi spui pe care parte sunt casele 
d-liii Milescu... fiindcă am o scrisoare de la d-lui 
oâtre d-l Paraipan. 

Era să zică „către îngrijitor”. 

— S-avem onoare, domnu căpitan; noi suntem 
domnul Paraipan... 

El era! 

— Cu ce vă putem servi? 

Mihai 11 rugă să se urce cu el in trăsură, şi îi dete 
scrisoarea. 

D-1 Paraipan se uită la adresă, nedomirit. 

— E de la d-ra Villarâ, zise Comăneşteanu. 

— A, vezi aşa ! îmitrăsnea mie prin gind, da', zic, 
poate, cine ştie... Va să zică e de la cuconiţa. Lume 
bună, d-le căpitan... Că ştii dumneta, moşia este a 
fetei... Eu unul pentru stăpîni trăiesc. Pentru coana 
Annicuţa şi-n gaură de şarpe intru... Dumneaei mă 
iubeşte ca o soră... Ştii, eu cu politica!... Apăi dum- 
neaei unde mă încurajează să îmbrăţoşez cariera de 
deputat. Da' ştii, mă simt eu fără carte, că cine n-are 
carte n-are parte... Este, d-le căpitan? 

— Da' cum să nu fie, d-le Paraipan. Eu sunt 
locotenent. 

— Că noi suntem liberali de la răposata Golească. 
Că fata este Villaroaică despretată, da' despre mamă 
e Golească cuTată. 

— Aşa?... 


ue 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Păi, mă rog, logofeteasa Ţinea Golească, de la 
cutremur, s-a măritat după un Golesc de la Piteşti. 
Şi numa după ce a murit Golescu de la Piteşti şi a 
rămas vădană, cu o fată, s-a dus în țara nemţească... 
Am fost şi eu la Carlusbad, da' n-am înjurat ca atunci 
de cind sunt. Mă rog, domnu căpitan, să mă ţie numai 
cu şuncă de aia otrăvită 1... Aşa că mama coanei Anni- 
cuţeeste Golească, şi despre tată şi despre mamă. Cum 
găsiți pozițiunea noastră? 

Comăneşteanu nu Înţelegea. 

— Cum, mă rog?... 

— Poziţiunea satului. 

—A |... O găsesc frumoasă, 

— Frumoasă. Ce e drept, nu e păcat. Avem apă 
prin curte. Am făcut de trece iazul morii jurîmprejur, 
ca la Tuşnad... Da', mă rog, să mă iertaţi, cu cine 
avem onoare? 

Tocmai intra trăsura In curte. Mihai îşi spuse 
numele şi rugă pe Paraipan să citească scrisoarea. 

Pe cînd acesta citea, o droaie de cîini i se gudurau 
primprejur, sârindu-i pe haine. El da cu picioarele 
lui boante în văzduh, ca să se apere. L'n băietan ca de 
vreo 15 ani, îmbrăcat cu pantaloni scurţi, dar murdar 
şi neţesălat ca un ţigan, i se anină de spate, la un loc 
cu cîinii, seotocindu-i prin buzunare. 

— Tătieă, dă-mi tabachera... 

— Fugi, că te plesnesc ! 

— Pentru mama, doar nu pentru mine. 

El, cufundat în cititul scrisorii, pe care se vede 
că o descurca anevoie, întinse tabachera unui eîine. 
Băiatul se topea de rîs. 

— Copil fără educaţiei... 

Băiatul îşi muta fălcile din loc rizînd. 

— Costică, eşti un copil pervers... Dezleagă calul 
şi du-l la grajd... Spune lui Ivan să vină-ncoace. 

Ivan era argat în curte şi bulgar în suflet. începea 
şi sfirşea toate cuvintele cu „ni", ceea ce ii da un aer 

foarte bleot. 

— Mi-am fost ni grldinitî nî Cuştindin. 

Paraipan vra să s-arate teribil cu toată lumea. 


310 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


320 


— Ce-ai făcut la grădină la Constantin?... Mergi 
de cere cheile la cucoană. 

Ivan aduse cheile, şi astfel putură intra în casele 
proprietăţii. 

Pentru Comaneşteanu, deprins cu instalaţia de la 
Comăneşti, cu acareturile şi gradinele moldoveneşti 
de la Sârba, in cari proprietarii puneau toată Îngriji- 
rea şi adesea şi averea, ruinindu-se, curtea boierească 
de la Stăneşti părea singuratecă şi părăsită. Casele, 
joase, se întindeau în toate părţile, fără nici o linie 
de arhitectură-, curtea, plină de tot felul de lighioane, 
era neîngrijită; în jurul puţurilor bălăceau porcii prin 
noroi. Se vedea bine că'd-l Paraipan făcea mai 
multă politică decît administraţie. 

Şi cu toate astea, aşezarea locului era minunată. 
Pe o parte curgea iazul morii, strîns intre două perdele 
uriaşe de plopi; pe alta, grădina înconjura curtea cu 
pomi înfloriţi. Un aer de simplicitate tînără părea 
că învăluieşte toate cele. Natura suridea in pragul 
primăverei, cam tristă, cu o notă de melancolie bine- 
voitoare, atît de scumpă sufletelor cu adevărat româ- 
neşti. 

înăuntru impresia era ceva mai bună. Mobile de 
lemn şi de viţă împletită, acoperite cu cretonne; mese 
vechi, aduse pe vremuri cu cheltuială mare din străină- 
tate; canapele şi sofale tot aşa. Peste tot, mirosul de 
casă închisă de ţară, in care scindurile spălate, sulfina, 
pîinea din sofragerie, dau atîta caracter. 

Aci se instala Comaneşteanu, singur, fericit de 
a-şi putea aduna gindurile, fără a fi supărat de nimeni. 


încetul cu încetul, armata ocupa poziţiele ce-i 
erau date deStatulmajor. BatalionulluiComăneşteanu 
se întindea împrejurul Stăneştilor. între sat şi 
Dunăre depărtarea era destul de mare, iar locurile 
adăpostite de dealuri şi vâlcele. Prin gura torentelor 
şi pe albia Vijiitoarei erau împrăştiate pichete de 
soldaţi.  Sentinelele pe de malul Dunării fuseseră 
retrase în interior, spre a nu mai rămlnea pradă atacu- 
rilor Îndrăzneţe ale turcilor. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


De Îndată ce sosi, Comaneşteanu se prezentă maio- 
rului Şonţu'', comandantul batalionului. Ca şidinsul, 
maiorul locuia in Stăneşti, la primar, deşi, de fapt, 
işi petrecea şi ziua şi noaptea pe cimp. 

Cel dinţii lucru ce-l impresiona fu prefacerea carac- 
terului maiorului. Il cunoscuse vesel, harnic, iubitor 
de lume şi petreceri, iubitor de femei şi de intlmplări 
galante, — iar acum îl găsea senin, răbdător şi, mai 
presus de toate, cumpătat şi bun. Ziua călare, noaptea 
pe jos, părea cel mai vînjos dintre oamenii batalionu- 
lui. Vorbea bllnd şi hotărît, privind parcă tot mai 
departe de clipa prezentă, senin şi frumos ca un voinic 
din vremuri de demult. 

Mihai era surprins, încîntat şi fără voie stăpînit 
de comandantul lui. Cind intra seara la Milescu să se 
odihnească, adormea de cele mai multe ori gîndindu-se 
la dinsul. îi lăsa impresia unui cal arab pe care nu-l 
văzuse pină acum decît la părăzi, gătit şi mîndru, 
dar care acum il încremenea prin Înţelepciunea, prin 
puterea şi prin focul cu care biruia şi stâpînea pe toţi. 
Se destinsese parcă in el nervul unei vieţe nouă, de 
muncă neadormită şi de generozitate. 

în drumul ce-l făceau adesea printre pichete, 
maiorul ţinea de regulă malul deschis. Comaneşteanu 
încerca sâ-l ducă pe la adăposturi. 

— la să ne coborîm mai jos, d-le maior, că trag 
turcii in noi ca în ţintă. 

El da din mină. 

— Da' nu trag nimic. Şi ei stau ca şi noi ascunşi 
după metereze. 

—Ba uite că trag. 

Tocmai fluierau gloanţele peste capetele lor. 

Maiorul se opri în loe şi se uită la locotenent 
zîmbind. 


— Asta-i războiul, Mihai. 

— Ba sâ mă iertaţi, d-le maior. De ce să mori de 
un glonț orb? 

El Înălţa din umeri şi merse mai departe, coborindu- 
se pe o cărare adăpostită. Aci se opri, scoase din buzu- 
narul tunicei o tabacheră şi aprinse Încet o ţigare. 


321 


21 _ r>uliiu Zwnflrtacu — opere. vot. II 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


322 


— Toate gloanţele sunt oarbe, Mihai. 

— Daţi-mi voie, d-le maior: sunt oarbe fiindcă 
rar te ia Ja ochi inimicul; dar cind mergi în contra 
lui, şi cazi de un asemenea glonţ, te-ai dus să-l cauţi 
şi mori cu spor; pe cită vreme aşa, mori parcă te-ai 
fi Impuşcat singur, din greşeală. 

Maiorul iar dete din umeri şi mai făcu cîţiva paşi; 

apoi iar se opri. 
___— Crede-mă, Comăneştene, ăsta-i războiul. De Ia 
Inceput pînă la sfîrşit, ţi-ai pus viaţa ipotecă, şi orce 
glonţ, orb sau neorb, ţi-o scoate în vînzare. Puțin 
fatalism nu strică... Si nu numai fatalismul te povă- 
țuieşte să fii aşa, ci şi datoria de bun soldat. Ai venit 
să te baţi, sau să te strecori printre gloanţe?... 

— La drept vorbind, d-le maior, am venit fiindcă 
m-aţi chemat... şi cred că aşa sunt cei mai mulți. 
M-oi bate şi eu, cind o sosi momentul, dar vă mărturi- 
sesc că nu am nici o ură personală contra nimănui... 
Patriotismul meu se deşteaptă citeodată sub formă 
de dor de trecut. Mi-e dor de strămoşii noştri, de Vlad 
Ţepeş, de Ştefan-cel-Mare, de paloşe şi de flamure... 

— Asta-i literatură, Comăneştene. 

— Ba zău nu. Aşa simt eu. Aceia se băteau fiindcă 
urau pe duşmanii lor; se băteau că să-şi apere viața 
şi averea. Da' noi ce-avem cu turcii? sau turcii cu noi? 
Dacă e vorba pe ură şi iubire, în altă parte m-oş în- 
toarce. 

— la ascultă-mă, Comăneştene. Eu îţi vorbesc ca 
soldat. Astăzi, mai mult ca orclrid, valoarea oamenilor, 
a ofițerilor şi a soldaţilor, hotărăşte de soarta războaie- 
lor. Fiindcă cine pune în linie de bătaie 100.000 de 
oameni e sigur că va găsi în față cel puţin tot atîţi 
inimici, înarmaţi tot aşa de bine, cu aceleaşi sisteme, 
cu aceleaşi secrete. Prin urmare, unde fiecare unitate 
este superioară (şi mai cu seamă superioară prin foiţe 
morale) unităţii din faţă, acolo e victoria. Ceea ce-mi 
spui d-ta despre strămoşi sunt visuri de oameni fără 
voinţă. Toţi visătorii se-ntorc spre trecut, din lipsă de 
energie. Şi eu citesc bătălia de la Rovine, dar în loc 
să pun mîna pe condei, Imi vine să pun mîna pe sabie. 
Ştefan-cel-Mare?... Are să se nască I... Ochii înainte, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


in viitor! pieptul deschis la gloanțe!... Am să cad, 
dacă mi-o fi scris sâ cad; dacă nu, am să ajung unde 
vreau să ajung ! Şi de voi cădea eu, au să ajungă alții. 

Şi punînd mîna pe umărul locotenentului, urmă 
înflăcărat: 

— Nu ştii ce bine îmi pare e-am intrat in război 1... 
Mi se risipea viața tn moliciune, intre fuste şi cărți 
de joc, intr-un colț de provincie sau tn altul. Uite, 
simțeam in mine putere cît în doi oameni, şi nu mă 
pricepeam cum s-o Întrebuințez. Cit eram mai tinăr, 
făceam pe fiecare lună cîte o trăsnaie... Ce spui dum- 
neta!... Războiul este sfînt. Cine n-are pentru ce se 
bate trebuie să-şi găsească cauze. Numai popoarele 
puternice se bat, şi numai a celor ce ştiu să se bată 
este viitorul!... Tot umanitarismul modern e histerie 
curată”. 

Tocmai atunci ieşi de după un cot de mal, un 
caporal, care rămase smirna înaintea lor. 

— Să trăiţi, dom' maiur ! 

— Ce estej băiete? 

— Au sosit de la Giurgiu nişte /orce... 

— Să poftească. 

Caporalul făcu sttnga-npre, şi dispăru. Maiorul 
urmă mai departe. 

— Ştii nemţeşte?... 

— Puțin. 

— Vream să-ți spun că dacă e vorba de teorii 
umanitare, singura sectă de idealişti pentru care am 
respect este aceea a nihiliştilor şi a anarhiştilor. Sunt 
nebuni cit pofteşti, şi aş fi gata să-i împuşc pe toți 
cînd mi-ar cădea în mină, însă nu din ură personală, 
ci din reacțiune, spre a opune o forţă unei alte forţe. 
Dar raă-nctun lor. Aceia se ridică împotriva unei 
tiranii absolute, sau împotriva tiraniei şi mai absolute 


şi mai mişelească a majorităţilor electorale; se ridică 
împotriva inerţiei morale a claselor stăplnitoare. Ei 
aduc cu dînşii voință, care este secretul orcărei con- 
ştiinţi individuale, a libertăţii lăuntrice, cea mai rară, 
cea mai grea de dobindit din toate libertăţile... 


— Aceea de a ucide fără remuşcare... 


323 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


324 


Maiorul se opri un moment şi se uită lung Ia loco- 
tenent. 

-— Bine... te ştiam, Comăneştene, om cult şi cu 
mintea deschisă... 

— Cred că aşa şi sunt, sau cel puţin doresc să fiu. 

— Atunci cum de nu Ințelegi că eu nu fac apologia 
nihilismului şi a anarhismului, cia voinţei admirabile 
ce se găseşte In aceşti oameni. Trebuie să înţelegi că 
dacă ei ucid fără remuşcare, cum zici dumneta, au 
siguranța absolută ca vor fi ucişi şi martirizaţi;, că 
nu ucid ca să fure; că sunt idealişti, că spiritul care 
neagă este o necesitate logică, într-o lume stricată 
plnă la măduvă, cum este o necesitate logică cuțitul 
intr-o cangrenă. Ce-au fost toate revoluţiele, dacă nu 
spirit negativ? 

— Eu sunt conservator şi nu aprob revoluţiele. 

— Asta e o formulă goală. Le aprobi sau nu le 
aprobi, ele se fac. Rousseau a încercat o revoluție 
pacinică, destructivă şi constructivă. S-a aruncat 
In mijlocul soeietăţii franceze din veacul trecut, ca 
într-o odaie în care se sinucide cu cărbuni un disperat; 
a spart ferestre, a dărîmat uşi, a distrus cit a putut. 
Cînd a vrut să construiască, cu. Contractul social" ,n-a 
făcut nimic Dar privilegiele, prejudecățile, furturile, 
cruzimea lumei franceze din veacul al XVIIMea au 
fost pentru totdeauna distruse. Voința este ce este, 
Comăneştene, crede-mă. 

— Mă iertaţi, d-le maior, zise un sublocotenent 
ce sta de cîteva minute laoparte, aş avea un cuvînt 
să vă spun. 

— Crede-mă, Comăneştene, voinţa este totul. Nu 
te teme de gloanţe şi de moarte, nu urî războaiele, că 
prin ele şinumaiprin ele trăiesc popoarele... Ce doreşti, 
domnule? 

— Au sosit nişte /orci de Ia Giurgiu. Caporalul 
care a venit să vă ia ordinele cred că n-a înţeles 
bine lucrurile: sunt nişte bărci.... 

— Şi ce ordine am dat? 

— Ca să poftească... 

Maiorul începu să rîză. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


— Foarte bine: să poftească sănătoase. Să le coboare 
pe albia Vijiitorii, Iordănescule, şi pentru la noapte 
sâ fiți gata. 

— Am înţeles, domnule maior. 

— Du-te şi dumneata, Comăneştene, de mănlncă 
şi te odihneşte, iar pe la un amurg să te afli aici, că 
astă-seară ne botezăm. 


VII 


Comăneşteanu, mergirid acasă să se odihnească, 
se gîndea la Milescu. Ce se făcuse? Vrea să plece cu el 
din Bucureşti, în furia entuziasmului; vrea să vină 
a doua zi; trebuia să vină la 16; şi nu venise nici 
pînă acum. 

Acelaşi om, Milescu. Cît îl ţinea cineva In mină făcea 
din el ce vrea; cum îl scăpa din mină, nu mai era de 
nici un temei. 

Pecindtocmai trecea podeţul de pe iaz, gîndindu-se 
astfel, zări printre plopi două birji in curte, pline 
de cufere, iar in pridvor pe Milescu in uniformă, cu 
chipiul în mînă, strigind la Paraipan şi la birjari: 

— Mii de universuri şi de tunete!... ia cufărul de 
ureche, d-le Ioane. Nu aşa!... nom dune pipe!... 

Cum văzu pe Comăneşteanu, începu să-i facă semne 
cu amîndouă miîiniie, uitînd de cufere. 

— Fetelor 1... Elencuţo, Annicuţo, vine Comăneş- 
teanu! 

Elena şi Annicuţa ieşiră şi ele în pridvor, îmbrăcate 
de drum, cum se aflau. 

Comăneşteanu descălică încet, prins parcă deodată 
de un sentiment curios de nelinişte. Se deprinsese a 
trăi singur, acolo, in casa Annicuţei, gîndindu-se la 
dinsa. Acum, cînd o vedea în realitate, i se părea că 
icoana ideală fuge... 

Milescu puse nota lui zgomotoasă in totul, imbră- 
țişind pe Mihai, bufnind pe nări, pocnind din palme, 
— aşa că reintilnirea tinerelor femei cu noul amic, 
cunoscut de prea puţin timp şi totuşi intrat aşa de 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


io 


326 


repede în intimitatea vieții lor, se petrecu fără prea 
multă jenă. 

Acoperită pe ochi cu un văl des, Annicuţa venise 
încet in urma sorâ-sei. Era palidă, ridea fără pricină, 
se mişca In sus şi în jos fără rost. Milescu o urmărea 
cu privirea peste tot, şi din cînd in cînd se oprea din 
vorbă spre a-i zice: 

— Ei, Annicuţo?... 

— Ce este? 

— Nu-ti ridici voalul de pe ochi? 

— Ea da. 

însă nu şi-l ridica. 

De fapt, Milescu, care observa pe cumnatâ-sa, era 
el însuşi fără echilibm stabil. 

Abia ajuns, ar fi vrut să intre numaidecit în luptă 
cu turcii. Simţea ce impresie ciudată producea asupra 
lui Comaneşteanu, prin nehotărîrea spiritului său, 
ai ar fi voit parcă să răscumpere, cu preţul chiar al 
celor mai mari jertfe, greşeala de a fi venit aşa de tîrziu 
la regiment. 

— Ce facem, Mihai? Turcii au bombardat Calafatul 
şi Giurgiul ;ba ieri îmi păreau tras şi asupra Olteniţei... 

— Am auzit. 

— Ei, noi?... 

— O să le răspundem. Astă-seară trecem Dunărea. 

— Bra-vo |... Fetelor, så deschidă cuierele şi să-mi 
puneţi la o parte lucrurile mele. 

Elena rămase încremenită. 

— Trecem deja Dunărea?... întrebă ea, cu un 
accent de nespusă tristeţe. 

Annicuţa, care îşi scosese pălăria din cap şi asculta 
cu luare aminte, se făcuseşimaipalidădecît cum era. 
Comaneşteanu se simţi, ca şi în Bucureşti, cu soră-sa, 
mişcat de acelaşi simțimînt de milă şi de descurajare, 
față cu înduioşarea femeiască. Femeile la război sunt 
o pacoste, gîndi el, incercînd să frîngă cu voinţa lui 

bărbătească valul de emoţiune ce i se revărsa pesle 
suflet. 


— Trecem: cine? zise el ironic, 
Elena se uită la el blind. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Aşa este, noi nu putem trece, răspunse dinsa, 
ginditoare. Ce e de făcut?... 

Era atîta umilință în aceste cuvinte, incit Mihai 
se simți vinovat cu ironia lui, față de sinceritatea 
tristă a Elenii. De aceea, neştiind cum să dreagă 
lucrurile, se apropie de dînsa binişor şi îi spuse că 
treceau Dunărea numai in recunoaştere, ca sfi mai 
sperie pe turci; că la Rusciuc, comandantul Aehmed- 
K.aiserli-paşa era prea îndrăzneț şi avea nevoie de 
dovezi hotărîtoare, că nici nouă nu ne lipseşte îndrăz- 
neala, la trebuință. 

Numele lui Aehmed-Kaiserli-paşa răsună în auzul 
Elencuţii ca o descărcătură de tun. Annicuţa se apro- 
piase de dînsa şi asculta cu luare-aminte. 

— Va să zică, cum trecem?... pardon: cum treceți?.., 
întrebă Elena. 

— Trecem la noapte, cu bărcile. 

— Şi după aceea vă întoarceți, zise Annicuța. 

— Negreşit. 

Comaneşteanu se uită la fată. Ea privea liniştit 
înaintea ochilor, ca şi cum întrebarea ar fi fost o 
urmare firească a gîndurilor. Elencuța zlmbi. 

— Treceţi cu toții, sau numai cine vrea? urmă 
Annicuţa. 

— Trecem cu o mină de soldaţi aleşi. 

Fata se uită la el, clipind din gene. Se vedea bine 
că mai avea ceva de întrebat, dar că nu îndrăznea. 
Elencuţa îi veni in ajutor: 

— Treci şi dumneata? 

— Da. Am un maior cu care m-aş duce şi in iad, 
dacă ar fi turci şi pe-acolo. 

— Ba bine că nu, zise Annicuţa, cu o uşoară into- 
nație copilărească: toţi ar trebui să fie în fundul 
iadului. 

Mihai şi Elencuţa rlseră cu plăcere de gluma fetei. 
Milescu, care se Intorsese din nou să se lupte cu cufe- 
rele şi cu Paraipan, voia să ştie şi el de ce rîd. Numai 
Anna răminea serioasă. 

Pină la vremea mesei, se primblară prin curte şi 
prin grădină. Anna cunoştea toate colţurile, toţi 
pomii. Mergea uşoară de la o brazdă la alta; întindea 


327 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


braţele spre crăngile Înflorite ale meri]or;puneavirful 
piciorului pe cărămizi ce abia ieşeau din apă, făcînd 
totul cu îndemlnare. 

Tinereţea, care se necunoaşte pe sine întotdeauna, 
era la Anna parcă mai inconştientă decît la alţii, 
poate tocmai fiindcă era mai deplină. Toată persoana 
ei se desfăta intr-o lumină de primăvară intenția. 
Din  coloarea străvezie a pielii, din ochii limpezi, 
din gura veselă, viața serevărsa in valuri, ca un imn 
de mulțumire către atotputernica natură, ce o făcuse 
din plin. Toţi cei dimprejurul ei simțeau inrîurirea 
acestei firi bogate; unii o admirau, alţii se temeau 
de dînsa, dar nici unul nu trecea fără să n-o vadă. 

Comaneşteanu înţelesese de la început, cu preves- 
tirea ce o dau de departe, în unii oameni sănătoşi, 
Intimplările vieţii lor viitoare, că Anna avea să prindă 
un loc în drumul lui. Acum, cind o revedea din nou, 
parcă şi mai bogată de tinereţe şi mai hotărită în 
căutarea unei fericiri apropiate, era încredințat mai 
mult ca orcind că Anna intra în sufletul lui, pe nesim- 
tite, dar sigur, cum intră un obicei hun, ce răspunde 
unei năzuinţi a lirei noastre. Căci acolo era Becretul 
de care nu-şi da el seama: el credea că nu mai trebuie 
şi nu mai poate să iubească. 

Şi, desigur, se înşela. 

Fiindcă In singurătatea de la Stăneşti, atit de 
plină de lumea reală a lucrurilor Annei, se înfiripase 
cu încetul un chip nereal, mîngliat de izvorul nesecat al 
iubirei, ce curge In toate sufletele omeneşti. Cind Anna 
Veni să prinză, pe conturul sau real,  liniele figuiei 
Inchipuite, portretele de-abia mai semănau. Dar, 
ca şi cum imagina adumbrită in singurătate ar fi 
fost mişcătoare şi nelnchegată, se potrivi încetul tu 
încetul pe fața limpede a Annei, pînă ce ună şi alta 
deveniră una: Anna. 

Iar fata simţea şi se bucura, şi, cum zice poetul, 
chema ca o flntlnă clară către liniştea verdelui fund: 


e sptendon freddi e chiamaM a i silenzi 
dil verde fonda * *«. 


* Şi strălucesc reci ţi cheamă către tăcerile vt-rdelui fund fitaJ.). 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


La masă, Milescu ceru lui Mihai. să-l prezinte 
chiar în seara aceea maiorului Şonțu.Voiacu orce 
preț să treacă şi el Dunărea, 

— Crezi că o să primească? 

— De ce nu? 

—- Cum am stat eu, domnule, pină acuma la Bucu- 
reşti, ca un dobitoc 1... 

— Ai avut şi afaceri, zise nevastă-sa, ca să-l Îm- 
buneze. 

—Afaceri, vacs!... Am Btat pentni partida de 
ecarte. Am avut, domnule, nişte passe, de m-am spe- 
riat. Cum intram la rind, zvintam şuetele. Toate 
ciurucurile s-au umplut de bani. Îmi era milă de ban- 
cheri şi vream să plec. Da'crezi că mă lăsau băieţii?,.. 

Comaneşteanu rămase uimit şi nu se putu opri de 
a nu-i zice: 

— Bine, Milescule, pentru asta ai inlirziat pină 
acuma? 

Elena şi Annicuţa se uitau in jos. 

— Ce să fac, mon chei?... S-au pus toţi pe spinarea 
mea, au umblat pe la minister să-mi prelungească 
congediu]. O comedie inlreegă. 

Apoi atinse pe nevastă-sa peste mină. 

—Făr' de Elencuţa nici acum nu veneam... Sunt 
păcătos: nu pot spune omului veide în ochi: nu. 

După aceea ee sculă, cam sttngaci, şi prinse a 
fluiera primbllndu-se de colo pînă colo. 

—Annicuţo, erm e motivul din sonsta noastrt ? 

— Care sonatî? 

— Sonata noastră, de. 

— Asta-i frumoşi Pentiu tine toate sunt sonatele 
noastre. 

— Sonata variată, tina singură e. Am găsit, am 
gătit... 

Şi trecu la piano, II deschise sflşiind câptuşala 
cu care era acoperit, şi prinse cîteva acorduri. 

In lumina crepusculară a zilei ce murea, Be ridică 
de pe clapele candide ale pianului o armonie îndurerată, 
ce umplea casa de vibrații, creştea, creştea parcă să 
îndoaie zidurile. în acordurile efişietoare ale unui 
marş funebru, vocea lui Milescu arunca tema despre 

320 


10 


15 


20 


25 


35 


40 


care întreba pe Annicuţa, clteva note simple, cîntate 
cu glas limpede de tenor, Ce păreau ca nişte petale 
de flori pe un mormint'. 

Efectul fu imediat. 

Cei trei, rămaşi la masă, plecară ochii în pămînt. 

Muzica se opri. Milescu nu se mai auzea. 

„Ce curios om!" gîndea Comăneşteanu, cind fu 
din nou stăpin desăvîrşit pe sine. 

Elencuţei îi daseră lăcrămile. îşi duse încet batista 
la ochi şi rămase cu capul plecat pe mină. 

— Du-te la el, zise ea Annicuţei. 

Apoi adresindu-se lui Comăneşteanu: 

— E nenorocit... Simte că a greşit, întirziind prea 
mult. Nu e vreo vină mare. Dar dumnevoastră, 
bărbaţii, sunteţi aşa de neînțeleşi în unele feluri de 
a suferi, încît nouă ne trebuie o practică specială 
pentru a vă pricepe. Amorul-propriu la dumnevoastră 
e fără margini... 

încerea să zimbească şi nu izbutea. 

— E atît de bun !... Aş fi voit să te rog... Mă tem 
să nu facă vreo copilărie. Sunt două săptămini de cînd 
e aşa cum î) vezi, nemulțumit de el, dar fără putere 
de a lua o hotărire. îmi muşcam degetele e.& nu l-am 
lăsat să plece cu dumneta... Voiam să terog sănu-l 
pierzi din vedere astă-seară, dacă treceţi Dunărea. 
Nu de alta, dar înoată bine, şi, cum sunt sigură că va 
căuta să-şi îndrepteze greşeala cu cine ştie ce... nebunie 
eroică de-a dumnevoastră, te rog să nu-l laşi singur... 

Ea tăcu. Comăneşteanu se uita la dînsa. O uşoară 
roşață i se urca in obraz. Se juca pe faţa de masă 
cu virful unghiei. 

— Oare de ce nu vine?... Nicule! 

Din camera de alături vocea lui Milescu răspunse: 

— Gu-cu. 

Parcă toată invocaţia funebră a lui Beethoven se 
petrecuse cu un veac înainte. Milescu fluiera ca 
mierloii, cotcodăcea ca găinele, ţipa, urla în toate 
felurile. 

Elena se însenină. 

— Copil! zise ea rîzind. 

— Artişti zise Comăneşteanu. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Elencuţa, care vrea să se scoale, se opri. 

— Adevărat, zise ea încet. Pe ce pune mina 
iese frumos. L-ai auzit la piano. Să-l auzi chitind djn 
chitară, din flaut, din armonică. 

— Da' nu-l ştiu eu! 

Ea se sculă. 

— Ce faci acolo, Nicule? 

— Mă-mbrac de bătălie, dragă. Comăneştene, eşti 
gats? Am zis să puie caii. 

— Sunt gata. 

— Unde e Annicuţt? întrebă Elena. 

— Visează la stele, la vino, dtegă, de m-ajută, 
că nu găsesc nici cravată, nici chipiu, nimic. Boul de 
Dumitrache ! O să-l mătur curîrd-curîr.d. în valiza 
mea parcă au dat turcii!... 

Nevastă-sa rîdea pe îndesatele, făcînd semne din 
ochi lui Mihai. Milescu mormăia singur: 

— Bre!... zavera să fi trecut pe-aici şi tot nu eia 
învălmăşeala asta. N-auzi, Elencuţo? 

— Ce vrei, frate? 

— Vacs!... Vreau să răspunzi la apelul nominal 
cînd iți poruncesc. Mă!... şi femeile astea!... Nu te 
însura, Comăneştene... 

Elencuţa se duse repede la dînsul. 

Mihai îşi aprinse o ţigară şi ieşi în balcon. 

Anna se primbla liniştita prin faţa caselor, cu 
un şal pe umeri. Cum îl văzu, veni şi se rezemă cu 
braţele de parmaclic. 

— Cam întuneric astă-seară. Cum o să treceţi 
Dunărea?... 

Comăneşteanu se coborî lingă dînsa. 

— Cred că dacă n-ar fi întuneric n-am trece. 

Ea tăcu. Cea din urmă linie de lumină se lăsa pe 
după plopi, departe, ca într-un vis. 

— Luna răsare tîrziu... 

— în curînd o s-avem lună nouă. 

Anna se uita la el, luminată de fanalul ce era 
aprins in balcon. Avea un aer preocupat; ar fi voit 
parcă că-ntrebe ceva şi nu ştia cum sc-nceapă. Făcu 
clțiva paşi, urmată de Mihai. 


331 


10 


i5 


20 


25 


30 


35 


40 


392 


— Am avut plăcerea Bă cunoaştem pe sora dumita- 
le... prin d-na Cântă... 

Comaneşteanu se opri locului. 

Dinsa se Întoarse spre dînsul, zîmbind, pe cit se 
putea vedea. 

— De ce?... Întrebă ea, curioasă. 

— De nimic. 

Anna 11 luă binişor de braţ. 

— îmi dai voie... Da, am avut plăcerea s-o cunoaş- 

tem. O adevărată plăcere, fără banalitatea ce Însoţeşte 
asemenea vorbe. Se cheamă Saşa, da?... 

— Da... 

— Pină acum niciodată n-am dorit să fiu altcine- 
va... De ce rlzi? 

— Eu?! 

— Poţi să rlzi, insă e aşa: pentru intîiaşi dată 
aş dori să fiu alta. Aş dori să fiu sora dumitale. 

Comaneşteanu se Înclină foarte ceremonios, deşi 
nu-l vedea nimeni. Braţul fetii tremura şi el Însuşi 
se simţea mişcat. 

Anna se opri. 

— Mă rog... nu cum înţelegi dumneta, zise ea. 

— Eu nu înțeleg nimic râu... 

— Vream să zic că aş vrea să fiu cum e sora dumi- 
tale... Ştii că poate să vie să ne vadă — ou d-na Cân- 
tă... Să ne dăm la o parte, că soseşte trăsura. 

Sedeteră la o parte. Trăsura se opri in fața scării, In 
lumină. Paraipan era pe capră, lingă vizitiu. Făcea zel. 

— Uite ce prost e, zise Anna rizind. 

— Reacţionar... 

— «+ dropicos, adaogă fata repede. 

Apoi, încet: 

— La revedere. 

Comaneşteanu, fără să ştie cum, îi luă mina. Ea 
părea că simte mişcarea ce se făcea prin întuneric, 
şi cu indemilnare, dete virful degetelor să i le sărute. 

— La revedere, zise ea Încet. O să vă întoarceţi 
cu bine... Noi o să vă aşteptăm... 

Apoi, ca şi cum a-ar fi temut sâ nu fi zis prea mult, 
adaose: 

— Sunt sigură că Elencuţa aşteaptă pe Nicu... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Vili 


Mai multe nopţi de-a rindu] lucraseră Eoldtţii 
în albia Vîjiitorii, ca s-o edincesscă şi Bă ajute astiel 
apele Dunării de a se urca la deal, pină la un cot. 
Plouase de curînd şi torentul aducea cu dînsul mlliturâ. 
Ceea ce munceau noaptea se astupa ziua. Goi pină la 
brîu, plini de noroi, c&menii trăgeeu ta la praşilă, 
maicîntind, mai Injurîrd, după fire. într-un zăvoi 
de cătină ardea locul de vreascuri, mititel şi piperni- 
cit, ca să nu Ee vadă de pe malul turcesc. Soldaţii 
se plrpăleau la flăcăii». Unul, rezemat într-un cct, 
mormăia din fluier; altul, pe vine, răsucea o tigaia; 
un al treilea îşi încălzea palmele. Un biet ţig*n, 
printre dirsii. se văita de-un dinte. 

— Scoate-l, mâi Sticlele, ca-ți creşte altul, 

— Păi, l-aş scoate, nea Petrte, dar pînă să-ţi iasă 
dintele, ţi-a ieşit, şi sufletul!... 

— O fi de lapte, mai. 

— Pune-i nişte praf de puşcă, ţigane, şi dă-i foc, 
zise capcialul, care-şi răsucea ţigara. 

Țiganul se uita cu jind la el: 

— Haoleu, domnu căprar, ca tare-aş mai trage 
şi eu un fum. 

— Dacă ai tutun, Iţi dau eu foiţă. 

— Doar să vlnd pe taica la drăgaică. 

Glumele cădeau in piioteala nopţii. Mur.ca r.-avea 
spor, oamenii Îşi Bieiau puterile degeaba. 

Comandantul batalionului inspectEse lueiciile şi 
Înţelesese că ideea adîncirei albiei era curată pierdere 
de vreme. De aceea, poruncise c&menilor să părpecescă 
lucrul. 

în seara de 28 apriliu, luntrele lipoveneşti fură 
scoase pînă în gura Vîjiitorii. Un pilc de vreo 60 de 
soldaţi, aleşiprintrecei ce ştiau sa înoate, fu ccborît in 
prundul glrlei, numai cu puştile şi patrontaşele. 

Luntrile negre, cu fundul ascuţit şi vîrfurile În- 
toarse in sus, erau greu de Încărcat. La cea mai mică 
atingere ee plecau pe o parte. 


933 


*0 


15 


20 


25 


30 


35 


Ofițerii deteră ordine să le tragă jumătate pe uscat; 
cei mai greoi se urcară astfel; cei mai sprinteni le 
Impinseră in apă şi săriră In ele din fuga. 

Totul se făcea In tăcere. Nimeni nu vorbea decît cu 
grije, şi prin şoapte. 

La a treia barcă, o palmă solemnă răsună in liniş- 
tea nopţii. Maiorul se apropie de grupul de unde 
pleca zgomotul. 

— Ce este? intrebă el supărat. 

—Să trăiţi, domnu maiur, soldatul Ion Savu nu 
vrea să intre în luntre. 

— Unde eşti, măi băiete? 

— Să trăiţi, aici suntem. 

— De ce nu vrei să mergi? 

_ Ba vrem, să trăiţi, da' nu putem. 

— De ce nu poţi? 

Soldatul o dete prin singular: 

— îmi vine amiţeală, să trăiţi, că taica a murit 
înecat în Siretiu. 

Milescu, care era cu Comaneşteanu la spatele 
maiorului, zise încet lui Mihai: 

— Grozav i-aş da două palme sergentului care 
l-a bătuţi... 

Maiorul se gindea. 

— Unde-i sublocotenetul Iordânescu? 

— Aici, domnule maior. 

— Aprinde felinarul. 

Sublocotenentul se cam foia. 

— Să nu ne vadă, d-le maior. 

—Aprinde, domnule, şi nu răspunde 1.. Ți-e 
frică să nu Le rnănlnce turcii?... 

Sublo.;oteaentul aprinse felinarul, ţinîndu-l tot 
cam pe după dînsul. Maiorul porunci din nou: 

— Să vie patru oameni. Sergent, ia-l! 

Soldaţii puseră mîna pe lon Savu şi-l ridicară pe 
sus, aruncîndu-l în luntre ea pe un sac. Maiorul zise 
încet către Comaneşteanu: 

— Altfel, ar trebui să-l împuşc. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


Milescu încremenise. Toată simpatia ce simțea 
pentru maior dispăru deodată. Se urcă in barcă, 
moleşit ca o bleandă. 

De îndată ce fu lîngă Comaneşteanu, se plecă 
spre el şi îi zise la ureche: 

— Mon cher, votre commandant me degoăte. 

Comaneşteanu îl atinse pe umăr. 

— Allons, allons... 

— Mi-ai spuB că e bun, că e iertător... Asta iți 
este bunătater? 

— Nu putem vorbi acum, dar fii încredințat 
că aşa trebuia să facă. Războiul nu se poartă cu milă 
şi cu dulcegării sentimentale. închipuieşte-ţi că, din 
cei 60 de soldaţi, la 30 le-ar fi venit emeţeală... 

Milescu dete din cap... 

— Eşti terre â terre astă-seară. 

Comaneşteanu zimbi şi nu mai răspunse. 

Luntrele, înşirate una după alta, merseră o bucată 
bună pe lîngă malul românesc, în susul apei, ca să 
nu le ia curentul şi să le ducă prea jos, unde Dunărea 
se desfăcea în mai multe braţe. 

La un semn al maiorului, vîslaşii repeziră luntrile 
în  şioiul apei. La început, Iopeţile făceau zgomot, 
pliscăind degeaba, ca şi cum ar fi fost mînuite de 
copii. Soldaţi născuţi şi crescuţi pc balta, se simțeau 
neîndemănateci. 

— Ce dracu, mă, Bercule, zise unul încet, parcă 
trag in nisip... 

— la-o domol, Stanică. Zi-i ici cu mine: una, 
două... 

Un „sîîlt!" poruncitor se auzi de la luntrea din cap, 
unde era maiorul, şi nimeni nu mai suflă. 

Soldaţii simţeaualicneală la inimă, parcă n-ar fi 
mîncat de două zile. Tăcerea, Întunericul nopţii, gîlgli- 

tul şopotitor al ochiurilor, neliniştea pe cei mai mulți. 
Apa curgea pe nesimţite. Ici şi colo străluciri neînţelese 
se răsfrîngeau în rotocoaleleuntdelemniiale Dunării. 
Sclipiri depărtate de stele se încreţeau pe unda mişcă- 
toare. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


336 


Tăcerea devenea absolută; dar cu cit ea creştea 
mai mult, cu atîta lumea părea că fuge mai departe 
de cei din luntre. Un caporal întrebă încet pe Comă- 
neşteanu : 


— Să fie oare zece, domnu locotenent? 

Un zgomot surd, venit ca din funduri de pămînt, 
începea să învăluie tăcerea nopţii. Se auzi glasul 
maiorului: 

— Să se schimbe oamenii de la lopeti: unul cîte 
unul. 

Ordinul trecu din luntre in luntre. 

— Să se schimbe oamenii de la lopeţi. 

După cîteva minute, acelaşi glas poruncea: 

— Mînăl... 

Braţele odihnite dau putere nouă bărcilor. Zgo- 
motul surd creştea: ajunseseră in mijlocul Dunării, unde 
apa venea furioasă, clocotind şi ro3togolindu-se. Ni- 
meni nu se mişca. 

Milescu se îmbunase. Cerul, limpede, îl furase de 
pe pămînt. Alunecase în fundul bărcii, între doi sol- 
daţi, urmărind cu ochii şi însemnînd în gind conste- 
lat iele. 


Comăneşteanu se simți deodată atins pe genunchi: 
— Uite, Mihai, ce frumos răsare Antares din ape... 
Soldaţii ridicară capul. în adevăr, o minunată stea 

roşie  scapără din lurnine. 

— S-a aprins de tot, bat-o vina ei!... zise unul 
din oameni. 

Toţi ceilalți se uitară spre cer, înfiorați ca de spai- 
mă. Un ehiot lung răsună în văzduh. Ce putea fi? 

— O baghiţă, zise un soldat. 

Clocotul apei scădea pe nesimţite. Tăcerea neţăr- 
murită ii lua locul. Se apropiau de malul celălalt, şi 
fiecare om simţea că pămintul nu mai e departe. 
Fără ordin, vîslaşii trăgeau mai încet din lopeţi. 

Luntrea maiorului se oprise. A doua veni lingă 
cea dintîi, a treia lingă cea de a doua, şi astfel toate, 
la linie, înaintau cu băgare de seamă. 

Deodată una din bărci se izbi de ceva tare, iar 
oamenii fură zguduiți cu putere. Se auzi un lătrat 
de ciine. 


5 


10 


15 


20 


30 


3g 


22 


— Am ajuns la ma), zise maiorul. 

Se sculaseră toți în picioare. 

— Să se coboare unul în apă binişor. 

Ordinul nu fu executat destul de repede. Un mo- 
ment de nedomirire păru că stăplneşte pe toți. în 
fine, cineva sări. 

— Suntem aproape pe uscat, domnule maior, zise 
o voce prin întuneric. Văd un foc la deal... 

— Cine-i ăla?... 

— Milescu, răspunse Comăneşteanu maiorului. 

— Să se coboare oamenii binişor, şi după mine!... 

Se auziră cîteva pliscăituri de apa, cum săreau 
unii soldați. 

— Iordănescule! 

Mai multe glasuri repetară încet: „d-l subloco- 
tenent Iordănescu". Ofiţerul veni spre maior. 

— Dă-mi felinarul. Dumneta să răraîi cu luntrile. 
Vîslaşii să nu se mişte de la lopeţi. 

— Am înteles. 

Maiorul aprinse felinarul, care fusese acoperit, cu 
nelndăminare, pe toate laturile, cu postav negru. 

Cele din urmă ramificații ale munților Dobrogiei, 
la Dunăre, se urcau pe nesimţite, aşa că focul pe 
care-l vedeau acum la deal păruse soldaţilor români 
o stea. 

Oamenii mergeau în tăcere, cu băgare de seamă. 
Lumina focului, care împrăştia, departe, o roşeaţă de 
jeratic; streaşină unui bordei ce se vedea în apropiere; 
văile şi dealurile; fantasmagorica licărire a fanalului, 
— făceau pe soldaţi să se ereadă pe lumea ceelaltă. 
La unii li se părea că visează; la alţii le venea să 
chioie. Toţi stringeau puşca cu nădejde. 

La o dspărtare de vreo sută de paşi, clinele care 
lătrase se repezi furios spre oameni. O descărcătură 
de puşcă hui pe văi, iar clinele, străbătut de un glonţ, 
sări in sus şi căzu jos mort. La moment, o altă descăr- 
cătură răspunse de la turci. 

Atunci, fără ordin, fără regulă, soldaţii se aruncară 
asupra bordeiului. în faţă, erau două gherete descîn- 


337 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


kO 


336 


duri: amîndouă fură făcute fărime, iar sentinela ucisă, 
călcată în picioare. într-o clipă, fotul fu aninat de 
streşinele colibei. Rogozul se aprinse, pîrîind. 

La lumina flăcărilor, un Btrigăt asurzii or se înălță pe 
malul ticnit al bătrînului fluviu. Parcă o trebuință 
sufletească de a zbiera coprinsese pe toţi oamenii aceia, 
ce tăcuseră atita timp. 

însă, uşa bordeiului nu se deschidea. Un sergent îi 
dete o formidabilă lovitură cu patul puştii, iar uşa sări 
din țițîni. Dar pe loc, el fu trintit Ia pămînt, şi în acelaşi 
timp trei oameni, ca trei tigri, ţişnirâ din gioapa bor- 
deiului, trăgînd focuri într-aiuri şi fugind. Doi fură 
ucişi în mers, iar unul, prins viu, tu ridicat pe sus 
şi dus către acoperitul ce ardea, spre a ti aiv»>f&t 
in flăcări. 

Totul se petrecuse cu o repeziciune extieordirară. 

Maiorul puse mîna in pieptul unuia din soldaţii 
ce voiau să arunce pe turc In foc: 

— înapoi 1... 

în fuga impresielor băgă de seamă că era tecmai 
cel cu ameţeala de pe mal. 

— înapoi!... striga maiorul din nou; Ia bărci!... 
Locotenent Comaneşteanu! să se foiroeze coloana 
de marş!... 

Turcul fu legat cobză şi luat Ia vale. 

— Să n-aud vorbă! repetă maiorul. Locotenent 
Milescu! treci in capul coloanei. Comăneştene, sunt 
toți oamenii? 

— Cred că da, domnule maior. 

— Marş!... 

Soldaţii se aşezară Ia rind, şi coloana porni in 
urma felinarului- Supunerea şi disciplina îi lua din 
nou în stăpînire: trecuse momentul de nebunie furioasă, 
cu care se aruncaseră asupra sentinelei turteşti. 

Tocmai cînd intrară din nou în barei şi porniră 
înapoi, Milescu păru a-şi reveni în fire. Cit ţinuse 
invălmăşala, el parcă visase sau murise. Nu-şi da seama 
de nimic, nici ce făcuse, nici ce gîndise. Cite o pată 
de imagine li revenea în minte, ca dintr-un trecut 
depărtat: focul, reflectat de apele Dunării, sau capul 
stilcit a) turcului din gheretă. Asta eia războiul?.-. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


22* 


IX 


A doua zi şi zilele următoare, Milescu continuă a 
fi ca şi mai nainte, vesel, zgomotos, dar parcă nu 

destul de natural pentru cine-l cunoştea bine. Elena 
îl urmărea cu privirea peste tot. îl rodea ceva. Să fi 
fost părerea de rău de a fi părăsit deprinderile Iui din 
Bucureşti? sau nepotrivirea celor ce gindea el despre 
viața de campanie cu ceea ce era ea în realitate? 
Poate din toate să fi fost cite ceva. 

Nevastă-sa Îşi aducea aminte că Milescu revenea 
de la toate concentrările cu aceeaşi nelinişte sufle- 
tească. Parcă activitatea oamenilor cu voință şi hotă- 
rlre deştepta o părere de rău ironică In natura lui ne- 
hotărită; parcă disciplina grosolană a armatei, cu 
supunerea ei oarbă, cu diferențiarea indivizilor după 
gradele de la tunică îl umplea de milă pentru cei 
de rind. Orcare ar fi fost pricina, Milescu, in ase- 
menea împrejurări, seinchidea în odaia lui de lucru si 
trăgea din armonică pină s-o rupă; umplea văzduhul 
de fum şi scuturătorile de capete de țigară; se primbla 
dintr-un colt intr-altul, fluierind. Desigur, lumea, 
atunci, i se părea alcătuită rău. 

Dar zilele treceau înainte; evenimentele se alungau 
unele pe altele, grave sau glumețe, după Îmbinarea 
cauzelor. Comîneşteanu iubea pe Annicuța, aştep- 

tind venirea Nataliei ca un aiurit; ruşii se apropiau 
de Dunăre pe toate liniele; maiorul Şonțu plăcea la 
toți, chiar şi lui Milescu; Paraipan era mai reacționar 
ca orcind. Numai natura plutea nepăsătoare pe deasu- 
pratutulor, legind trecutul de viitor, nimicul de nimic, 
printr-un singur punct al conştiinţelor omeneşti, acela 
pe care cu toate astea oamenii pun aşa de puțin preț 
şi pe care numai cei ce iubesc il înțeleg: momentul 
actual. 

Luna lunei de mai se urca in limpeziciunea nopții, 
ca un vis frunns în satrtiml unui suflet tinăr; plopii 
dormeau pe iaz; apa curgea la vale, desiâtîndu-se in 
luminişul ce-i mlngiia faţa. 


339 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Comaneşteanu şi Annicuţa se primblau prin curte, 
prinşi de braţ. Eităceau. Ochii lor seridi<au spre lună, 
involuntar, atraşi de taina discului ceresc. Fiecare 
simţea în sine atîtea porniri frumoase către celălalt, 
şi cu toate astea nu Îndrăznea să le spună, jenat parcă 
de mărturia luminei. 

— Ce curioasă e luna I zise Comăneţtear.u. Mă far- 
mecă şi mă hipnotizează. Aş avea parcă atitea lucruri 
să-ţi spun, şi nu îndrăznesc. 

— Nu-i aşa? adaogă Anna repede, ca şi cum vorbele 
lui ar fi răspuns, întocmai, gir.durilor ei. 

— Şi, cu toate astea, trebuie să-ți spun. Trebuie 
să-ţi spun că viaţa îmi pare di» nou atrggălcare, că 
mă simt înviorat; că fac totul din plin. Dumneata 
eşti cu mult mai tînără decît mir.e, şi poate nu înţelegi 
toată frumuseţea ce mi-a revărset-o în suflet iubirea 
mea de astăzi, fără umbră de părere de rău sau de 
tristeţe... 

— De ce tristeţe?... întrebă Anna, nedomirită. 

El zîmbi, uitîndu-se la dînsa şi strîngîndu-i mira 
la piept. 

— Cum să-ţi explic?... Numai cine iubeşte drept 
şi cinstit simte deplinătatea ui.ei asemerea bucurii. 

Anna Be plecă sub obrazul lui şi, jumătate glumind, 
jumătate serioasă, îl întrebă: 

— Da' se poate iubi şi nedrept? şi necinstit?... 

— Nu se poate. Cine iubeşle aşa, nu iubeşte. 

— Atunci?... 

Zicind acept „atunci?", ochii ei străluceau, de viață 
şi hotărîre, gata parcă să scapere seîntei de ură. 
Comaneşteanu se opri in fața ei, îi ridică paiul de 
pe frunte şi o privi lung. 

— Ce minunată eşti!... Ai un portret care să-ţi 
semene? 

— Da. 

— Poţi sâ mi-l dai? 

^- Da, însă la ce o sâ-ţi servească portretul? N-o 
să mă ai pe mine întotdeauna?... 

El o privi din nou în rotunjimea senină a chipului, 
şi nu răspunse. Era Intr-Inse. ca în toate femeile sănă- 
toase, ajunse la deplină dezvoltare sufletească şi tru- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


pească, o instinctivă pornire Împotriva a tot ce e nesi- 
gur, a tot ce e vag şi fuge. Pentru ce umbra unui por- 
tret? 

In privirea lui şi-n privirea ei, se încrucişau două 
dorinţi: a lui, treclnd peste capul fetei şi pierzIlndu-se 
în lumea nematerială; a ei, oprindu-se in el. 

Anna ii luă mînile şi i le strinse cu putere: 

—0O să mâ ai întotdeauna, Întotdeauna... 

Apoi, dusă ca de o forţă căreia nu-i putea sta împo- 
trivă, se aruncă la pieptul lui, tremurjnd: 

— Nu-i aşa?..- 

Din cerdac, glasul lui Milescu bătea toba ca la 
mezat: 

— Birr ram, birr ram... Areci o dată ! areci de două 
ori! şi de... trei! 

Anna se depărta de Mihai, cu o repeziciunede fulger 
şi fu numaidecit stăpină pe sine: 

— Iaca şi Plcalâ. 

Milescu se puse să alerge prin curte, strigind: 

— La o parte, domnilor, că trece trenul. 

Apoi, se duse buzna ta Anna şi Mihai, îi luă pe 
amîndoi de cite o mină şi dete cu ei o fugă pină la 
podeţ. Elena şi maiorul veneau în urmă. 

Ajuns la pod, Milescu se opri deodată. Apa curgea 
în bătaia lunei, plină de luciri misterioase. 

— Piiţ... ce frumos eţ... Annicuţo, cheamă pe 
Elencuţa şi pe maior. 

Se aşezară toţi cinci sprijiniți de râzămătoarea pode- 
tului. Milescu tăcea. 

— Ce miros de răcoare şi de primăvară ! zise Elen- 
cuța. Nu mi-ai spus nimic, Nicule, de impresielc tale 
de pe Dunăre. 

— Ce să-ți spun, dragă?... 

Elencuța se uită la el. Părea plecat. 

~ Nicule, adio. 

— Salutare, Nicule, zise Anna rîzînd. 

El se uita la ele şi zîmbea. Glumele nu se prindeau. 
Puterea farmecului naturei îi înriurea pe toți. 

— Ce mare artist ar fi cel ce ar putea să facă 
un asemenea tablou! zise maiorul. 


341 


Anna se uită la soră-sa, sperînd să întîlneaseă o Doamna din balcon îi vede... 
privire ironică. Elencuţa însă, părea cufundată tntr-o Ea se-ndoaie... cade parca... 
dulce melancolie, fără să vadă $J fără să audă. Şi adio! ...Doamna crede 


Milescu vorbea singur, probabil zicea vreun vers. Că e dinsa cea din barcă”. 
Elencuţa veni lingă el: 5 cil Îl ia stai 
— Zi tare, Nicule. E A a 3 
EI se uita la dinga: — Cum? cum? la mai zi o dată. 
— Ce să zic? Maiorul asculta, plecat de tot pe răzămătoarea 
` — Ce spuneai adineoare?... Ştiu că nu vei fi vorbind podului. i 
10 singur. Milescu suflă în ochelari, cum făcea întotdeauna la 
El Îşi trecu brațul sub braţul ei şi îi rosti încet; io vremuri grele, şi zise din nou poezia. 
Un castei pe malul mării” Chipul maiorului se luminase de tot. Pe fruntea 


lui înaltă se juca lumina, dîndu-i sclipiri de fildeş. 


Annicuţa asculta. — Ce minunate sunt unele vorbe din graiul ome- 


— Tare, tare, zise ea. nesc!... zise el domol lui Comăneşteanu. 
15 Ua seat pe all aii 15 — Mă temcă sunt numai vorbe, răspunse Annicuța. 
D A i — Nu ştiu. Ar trebui s-o mai aud o dată sau s-o 
Preajma codrilor o ține, citesc. Dar chiar aşa dacă ar fi, vorbele astea sunt 
Domn -Pe legile uitării atit de evocative, încît eu văd castelul, văd pe dom- 
Amintirilor dh sine. nița nebună, văd pe înamoraţi ... Preajma codrilor 
CrS i i 
Stă domniţa de-o vecie Ze peri Mun aţi _ A E 
20 In castelul din pădure, — Da, da. însă pe urmă?... Cum vine pe urmă, 
Aşteţitind mereu sa vie Nicule? 
Ffit-Frumosul ei so fure. El repetă incet: 
„Domn pe legile uitării 
Vin, coboară din poveste, 25 Amintirilor din sine"... 
25 Făt-Frumos, pe-un corn do iun.'i; — PoftLinl... Ce-nsemnoază asta?... „domn pe legile 
Fii ce eşti, şi ce nu este: uitării amintirilor din sine”... Dar la sflrsit: cade 
Trup iubirei de nebuna. parcă, şi adio, salutare, donmiţo, că-i trebuie omului 
rimă la barcă. 
30 Maiorul se încălzea. 
Trec castelului prin față, „Domn pe legile uitării amintirilor din sine e 
Plutitori pe drum de spume, foarte frumos; numai, trebuie înţeles. Poate că rima 
Doi lunateci prinzi în braţfl. de la barca cu parcă să fie cam îndrăzneață, deşi e 
s Doi nebuni ce fug de lume. perfectă, la schimb insă ce adevărat trec ei in barcă, 
35 unul în brațele altuia... „Cind lopeţile ridică..." Cum 
Bl vtsleşte; ea, de frică, zice? 
Stă la pieptul lui, tăcută; Milescu repetă strofa. Comăneşteanu se plecă Ia 
Cind lopeţile ridica, urechea maiorului. 
El se pleacă şi-o sărută. — Vrea numai aă-l supere. 
40 Annicuţa urmă: 
342 


343 


10 


20 


25 


30 


35 


40 


— Dar junele Făt-Frumos, ce-i cu el? S-a coborit 
călare pe-un corn de lună... ca să fie ce nu este... 
Nicule, nu ţi-e bine?... 

Milescu zîmbea, fără putere de o răspunde, ştia 
că Annicuţa glumeşte, dar totuşi îi venea cam peste 
mină s-o audă bătîndu-şi joc de sufletul lui. Eleiui:^ 
suferea de-a binele. Ea vibra la tot ce era vers hau 
muzică, fără să înţeleagă adesea tcate coliliiri)e. 
Cu un obraz necăjit, se uită la soră-sa ca la un duşman - 

— Va să zică nu vă place. încheie Milescu. 

— Mie îmi place foarte mult, zise maiorul. 

— îmi pare rău. Voiam să vi-l şi cînt... 

— Te rog, Nicule. Haidem la piano, adaogă ne.??- 
tâ-sa. 

— Daca nu place la toţi, nu. 

Milescu se uita la Anna şi la Comaneşteanu, ce un 
copil fricos la părinţi. Mihai se duse la el, îl luc de 
braţ şi-l Indruma spre casă. 

— Să-mi spui Încă o dată poezia. 

Anna se ținea după dînşii: 

— Vai denoiîncă o dată 
comic. 

Milescu se opri. îşi pierduse răbdarea. 

— Aşa faci, urîto? Lasă că-mi mai cazi dumneU 
in mînă-.. eurlnd-curînd. Ca mîine vii să-mi ieri 
consimţimîntul; şi nu ţi-l dau. 

Annicuţa sărea şi cinta. 

— Nu-mi pasă: sunt majoră. 

— Da, da, majoră!... Ai să fii minoră toată viaţf 
ta... Şi ce vorbesc eu de consimțimînt ]... Parcă le 
vrea cineva?... Comaneşteanu mi-a spus verde, în ochi, 
că nu te ia... Alţii idem... 

— Eu n-am spus nimic, zise Comaneşteanu. 

Annicuţa bătu din palme. 

__ — Şi chiar aşa dacă ar fi, dumnela nu poţi s5 te 
însori. 

— De ce? întrebă Mihai rizir.d. 

— Fiindcă mai eşti însurat o dată. N-ai o case de 
copii la Paris?... 

Comaneşteanu izbucni într-un hohot de rîs. Anni- 
cuța se oprise şi se uita Ia el. 


zise ea cu un ;er 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Maiorul veni repede înaintea lui Comaneşteanu şi-l 
opri un moment pe loc; 

— lată o lecţie de strategie. 

Annicuţa care, cu firea ei vioaie şi ironică, era 
gata să zîmbeaecă de teoriele maiorului, ramase şi ea 
nedumerită de înțelesul vorbelor lui. Pană, in adevăr, 
toată siguranța cu care ataea dinsa pe Milescu nu 
mai avea nici un efect, de cînd se mărginea numai 
să se apere; iar Milescu, care fusese aşa de slab in 
apărarea poezie», devenea primejdios ai&cină. Consta- 
tarea acestui adevăr, în loc să îndemne pe Annicuţa 
a deveni din nou agresivă o făcu, printr-o instinctivă 
pornirea sufletului femeiesc împotriva a tot ce e acţiu- 
ne violentă, să dea înapoi. Milescu, dimpotrivă, dete 
năvală înainte: 

— Lasă, jupînițo, că ne răfuim noi... Ţi-ai mai 
comandat, rochii vătuite?... 

Elencuţa r5dea din toată inima. Annicuţa se întoarse 
către  soră-sa: 

— Rîzi! că tare e de spirit. 

— Da' ce crezi, Mihar?... urmă Milescu: tot ce e 
pe dinsa e fals--. Şi nu-ţi mai spui că e şi şchioapă. 

Annicuța venise în faţa lui, cu mînile in şolduri, 
parcă ar fi vrut să se arate cît era de bine făcută, 
şi da din cap. 

— Nu crezi? zise Milescu lui Mihai. Vino-ncoace, 
domnişoară. 

Apoi, cu tocul de la cizmă, trase o linie lungă pe 
pămînt: 

— Te rog. Dacă nu e adevărat, umblă pe linia asta. 

Annicuţa, sigură de sine, se aşeză în capul liniei. 
Ceilalţi priveau. 

— Să nu ieşi de pe linie !... strigă Milescu. Avant... 

Fata făcu cîţiva paşi repezi. Cumnatn-său o opri. 

— Nu aşa, puiule. încetinel. Şi ia-o de-a capo. 

Annicuţa veni din nou in capul liniei şi porni încet, 
parcă ar fi umblat pe fringhie. După patru paşi, puse 
piciorul alături. 

Milescu bătu din palme. 
— Am înţeles. 
Apoi se întoarse ţanţoş către Comaneşteanu. 


345 


10 


15 


2i) 


25 


30 


35 


348 


— Adevărat e, domnule, că-i şchioapă? 

Annicuţa, nervoasă, rîdea, şi revenea cu tncăpă- 
țînare pe linie. Cu cit devenea mai nervoasă, cu attta 
umbla mai rău. Ceilalţi rideau. Milescu se uita la 
ea serios: 

— Are haz. Pare şchioapă de-a binele. 

Apoi se duse la dtnsa şi o luă de mină. 

— Acuma destul. 

Fata se smuci din mina lui şi încercă din nou să 
umble pe linie. Dar acum era atlt de aprinsă, încît 
nu putea face nici un pas drept. 

Milescu o apucă de braţ cu putere şi o duse spre 
casă. Annicuţa se lăsă în voia lui. Era gata să plingă. 

— Sus, copii, la muzică! strigă Milescu. 

Fata, înainte de a pune piciorul pe scară, se opri. 

—E adevărat că sunt şchioapă? întrebă foarte 
serios. 

Lui Milescu ii venea să se topească de ris, însă se 
stăpîni cit putu şi îi zise: 

—Ce copilăroasă eşti tu, Annicuţo... 

— Atunci de ce n-am putut să merg pe linie? 

— Cine ştie.,. Fiindcă seuitau toţi la tine... Aprinde 
repede luminările la piano, că viu numaideciît. 


Înseninat astfel, Milescu îşi primbla mînile pe clape 
de cîteva ori, Incheind gamele cu putere în acordurile 
lor finale- 

Ceilalţi se aşezaseră in scaune,mulţumiţi de-a regăsi 
căldura camerii, după răcoarea umedă a nopţii. 

Milescu Incepu o melodie uşoară, ce părea că vine 
din depărtările adînci ale notelor de jos şi se urcă 
spre notele de sus ale violinei, cu o suavitate fer- 
mecătoare: 


„Un castel pe malul mirii 
Preajma codrilor o tim». 
Domn pe legile uitării 
Amintirilor din Rine." 


Pe cuvîntul „codrilor” sunau două note atît de 
curios, Incît parcă fiori din singurătatea munţilor 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


treceau prin aer. Vocea lui Milescu se mlădia pe acor- 
duri; vorbele se umpleau de înţelesuri. 

Maiorul îşi rezemase capul de jelţ şi plecase in 
vremuri bune; Comăneşteanu privea înaintea ochilor; 
Elencuţa sta dreaptă pe scaun, cu sufletul plutitor 
in adieri calde. 

Cind muzit-a ridică sus vorba „amintirilor! glasul 
lui Milescu se pierdu inlr-o notă aproape fără ființă. 

El tăcu. Ceilalţi veniră încet lingă piano, coboriîţi 
din unghiuri depărtate, neindrăznind parcă'să vor- 
bească. 

Milescu se sculase în picioare şi se uita şi el fără 
scop, cînd dete cu ochii de Annicuţa. 

— Da' ce faci, dragă? o întrebă el mirat. 

Fata işi ridicase rochia atît cit să-şi vadă virful 
piciorului, şi, cu capul plecat, cu coatele in aer, încerca 
să umble pe o sclndură. Pentru dinea muzira parcă 
nici nu fusese. Ideea că putea în adevăr să fie 
şchioapă o muncea. 

Un ria general Intîmpinâ pe biata fată, iar ea, 
ruşinată, căzu pe un scaun, ascunzindu-şt obrazul in 
mini. 


De cînd Annicuţa spusese, în treacăt, că Natalia 
Canlă era hotărîtă să vie la Stăneşti, cu Saşa, Comă- 
neşteanu nu mai avea linişte. îşi aducea aminte de 
întrebarea ciudată ce i-o făcuse fata; „de ce?" şi nu 
putea aâ-i limpezească bine Înţelesul: ştia Annicuţa 
ceva? nu ştia? 

Pe de altă parte, viaţa lor împreună la Stăneşti se 
prelungea prea mult; intimitatea lui cu fata, sub ochii 
îngăduitori ai lui Milescu, incepea să nu mai aibă 
noimă. 

Hotărîrile cele mai extravagante se urmau in spi- 
ritul lui: să ceară a trece intr-un alt regiment, sau să 
se instaleze pe cîmp, în corturi, ca ceilalți ofiţeri, — 
ar fi trebuit să se destăinuiascâ maiorului; să spuie 
drept fetei — era lucru greu şi delicat; să aştepte pe 


347 


10 


15 


20 


25 


35 


Natalia şi aă-i vorbească — ar fi fost natural. Dar 
sufletul nerăbdător se anină adesea de o Inttmplare, 
care 11 dure Ia dezlegare pe câi neaşteptate. 

Intr-o zi, intrlnd la Milescu, Comaneşteanu 11 găsi 
făcînd socoteli cu Paraipan. Voi să sa retragă. Milescu 
însă stărui să răroină, 

— Am sfîrşit, Mihai; şezi. 

Era cumpătat şi serios, cu o pornire către intimi- 
tate. 

— Vream să văd socotelile creştinului ăstuia... Cine 
ştie de-acuma cind mă mai pot ocupa de afaceri. 

Glasul lui era tremurător, parcă alte gînduri se 
legau de cuvintele rostite. Comaneşteanu se simţi 
atras către el, şi deodată îi veni să vorbească. 

— Nicule, putom rămînea singuri un moment? 
Aş avea să-ți spun ceva... 

— Cum nu, dragă. 

Milescu Îşi dete scaunul la o parte, gata să asculte, 

— Suntem prietini vechi. Tu vezi că mă ia apa 
Ia vale... 

Milescu se uita la el, zîmbind cubunătate; dar nu 
inţel egea. 

— Şederea mea la voi nu se mai poate prelungi 
fără o explicare. 

— Am priceput... 

— Te rog. N-ai prieeput nimic. 

Comaneşteanu aprinse o ţigară, parcă mai mult 
ca să facă ceva, decît ca să fumeze. 

— Ai vrea sâ mă ai de cumnat? zise el deodată. 

Milescu nu putu răspunde nimic, ri numai se sculă 
şi deschise braţele. 

— Strînge-ţi  cleştele, omule, şi 

— Vino să te sărut... Nu se poate. 

Se îmbrăţişară prieteneşte, şi după aceea Milescu 
căzu din nou în scaunul lui. 

— Bra-vol... Va să zică îmi ceri mina Annicuţei. 
Mă duc să chem pe Elencuţa... 

— Ba să stai unde te afli. 


ascultâ-mă. 


35 


— Atunci, domnul meu, fii bun şi te Îmbracă în 
mare ţinută... Da',mă rog, ia sâ ne Înţelegem, fata 
te vrea? 

— De, ştiu eu... 

Milescu se uita pieziş la el: 

— Nu-mi umbla cu mofturi 1 Ai furat inima fetei 
şi acum faci pe ştrengarul. 

Comaneşteanu îl privi trist: 

— Nicule, fii serios. N-am furat nici o inimă. 
Ba, dacă vorba n-ar fi prea romantică, aşzice că mie 
mi-a furat inima... 

— Auzi dumneta!... Te-au călcat hoţii. 

Comaneşteanu se sculă supă)al: 

— Eşli un om imposibil. 

Milescu se duse după dînsul şi-l imbrăţişe din nou. 

— Am înţeles, ştiu şi ţi-o dau din toată inima, zise 
el mişcat. Nu le uita la glumele mele: ca să nu par 
prea sentimental, deviu prost. Şezi lîngă mine... că 
de-acuma eşti aici în casa ta: tu eşti stăpinul şi eu 
sunt mosafirul. 

— Domoi, zise Comaneşteanu. Sunt oarecare greu- 
tăţi... 

— Nu văd nici o greutate. 

— Cu toate astea sunt... O simpatie veche... 

— Ai copii la Paris? Am innemerit fără să vreau? 

— Omule, lasă glumele! N-am copii nicăierea. Am 
iubit o femeie... 

li venea aşa de greu sâ spuie, incit lui Milescu 
i se făcu milă. II luă de mina: 

— Ştiu, Mihai. Nu e nevoie să mergi mai departe- 

— De unde ştii? 

Milescu făcu o mişcare, ca şi cum ar fi zis: „ast- 
fel de lucruri se ştiu totdeauna”. Comaneşteanu se 
uita )a el aiurit. 

— Aş fi vrut să te-ntreb, urmă el încet, de nu sunt 
dator să mărturisesc adevăiul către d-ra Anna? 

MileBcu dete din cap serios: 

— Asemenea mărturisiri sunt primejdioase, pină 
ce nu te simţi legat cu putere de o viaţă nouă. Anna 
e o fire Bemeaţă... Poate să primească bine şi să înţe- 
leagă sinceritatea cu care îţi deschizi inima, dar poate 


10 


15 


20 


30 


350 


să se şi supere... Ştiu eu?... Sunt atîtea colţuri in su- 
fletele omeneşti!... 

Comaneşteanu se uita la el fix. 

— Da', mă rog, eşti bine încredinţat că nu mai 
iubeşti pe ccelaltă? întrebă Milescu, rar. 

Mihai plecă ochii în jos: 

— Vezi, asta e greutatea cea mare, răspunse el cu 
anevoie. 

— Atunci? Trebuie s-alegi: or una, or alta. 

Era oarecare asprime in vorbele lui Milescu. Fără 
voie, omul al cărui spirit se deschidea cu înlesnire 
tutulor pornirilor sufleteşti, pe cit timp rămtneau ab- 
stracte, devenea strimt şi egoist de îndată ce intra în 
joc o rudă. 

Comaneşteanu işi ridică privirile către el, lung: 

— Eu căutam in tine pe vechiul prieten, Milescule, 
şi dau de tutor. Ştiu că aşa e bine să fie: or la deal, 
or la vale. Dar dacă lucrurile s-ar petrece în realitate 
cum se petrec in cărţi, viaţa ar fi un model de aforisme 
zilnic aplicate, în care, ici şi colo, cîte o pasiune 
unică ar veni să întrerupă monotonia lor cinstită... 
Vezi bine insă că încă nu e aşa. 

— Ba cu cred că e aşa... 

— Lisă-raă să vorbesc... Şi eu am simţit ca tine, 
greutatea de a fi judecător drept, cînd e vorba de 
înclinările unei persoane din familia ta, şi am înţeles 
cîte de greu să fii larg în vederi. Egoismul ne orbeşte. 
Ni se pare că se răsfrînge asupra noastră o parte din 
reaua opinie ce şi-ar iace-o lumea asupra rudei noastre. 

— Aşa şi este. 

— Ba nu este aşa. Nu afirma cu atîta încredere, că 
foarte puţine lucruri se pot afirma în mod absolut. 
Dacă vrei să judeci, trebuie să aibi puterea de a te 
desface de nenumăratele prejudecăţi ce-ţi întunecă 
vederea. 


— Vacs! zise Milescu, vrind sâ se scoale. 
Comaneşteanu se uită la el atît de curios, incit 


Milescu se simţi jenat de vulgaritatea vacsului său 
şi se Înroşi: 
— Pardon... 


10 


15 


20 


25 


35 


— Eu căutam în tine un prieten căruia să-i deschid 
inima întreagă... 

Milescu, ca întotdeauna, lupta cu propria lui slă- 
biciune: 

— Bine dragă: spune. 

— Vream să spun că sunt neliniștit. M-am lăsat far- 
mecului de a iubi pe cumnata ta, fără sâ ştiu de mai 
iubese sau nu pe... eeelaltă. 

Milescu se uita lung la el, ca la o raritate omenească, 
şi sfirşi prin a bate din palme, Încremenit: 

— Bine, Mihai, e cu putință un asemenea lucru? 

Comaneşteanu înălță din umeri. 

— Şi ...ştii că se poate să vie, zise Milescu. 

— Ştiu... Tocmai de aceea ţineam să-ţi vorbesc... 

Nehotărîţi, tăcură amîndoi. Milescu răsuci o țigară, 
lung. Comaneşteanu aştepta. 


— Curios.!... zise Milescu, gîndindu-se. Suntem 
două firi diametral opuse... 
— Adică?... 


— Aşa. Tu ai, probabil, o facultate giczav de dez- 
voltată, pe care eu n-o am de loc. 

— Mai limpede? 

— Tu poţi iubi deodată două femei, pe cind eu 
nu pot iubi nici una. 

Comaneşteanu zîmbea. Milescu, care bănuia Înţe- 
lesul zîmbelului, adaose încet: 

— Elencuţa e pentru mine o mînă de suflet îneîn- 
tător, fără de care n-aş putea trăi... Eu nu pot iubi, 
zise el, sculîndu-se; cel puţin nu pot iubi cu răzvrătiri 
de astea sufleteşti... Şi, dacă-mi dai voie... cred că 
nici nu se poate iubi în lume, cu înţelesulcel dau eu 
iubirii... 

Comaneşteanu se uita Ia el: 

— Da' unde se poate iubi, dacă nu în lume? 

Milescu începu să rîză: 

— Ne-am încurcat de tot. Şi cu toate astea, tot 
aş vrea să-ţi spui... în lume, desigur. Dar în lumea 
mea. De îndată ce o femeie Începe să mâ intereseze, 
şi cu cit mă interesează mai mult, cu atît se transpune 


351 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


352 


mai lesne intr-o imagine. Acolo, ea stă de sine şi parcă 
tot mai depărtată de cea reală... 

— Cu alte cuvinte, tu, cu cît iubeşti mai mult, cu 
atîta iubeşti mai puţin... 

Milescu izbucni într-un hohot de rîs, surprins de 
nelogica lui explicare. 

— Asta e curat povestea beţivului, căruia îi tre- 
mura mina şi vărsa vinul; astfel că, cu cît bea mat 
mult, cu atîta bea mai puţin... 

După aceea, gindindu-se, adaose: 

— Şi totuşi, Mihai, nu e atit de nelogic ceea ce-ţi 
spun... Nu pot iubi in luroe, adică in afară, tocmai 
pentru că aeolo nu se poate face înfiriparea din nou a 
oreaţiunii mele sufleteşti. Motivul porneşte din lume, 
dar numai motivul; creațiunea se face in mine; iar 
cind ea încearcă sa se aşeze alături de motiv, e atît 
de superioară lui, incit il zdrobeşte... Ha? ce zici? 

— Zic că eşti poet. 

— Nu sunt poet; sunt aşa. Iar tu eşti altfel. Tu 
eşti ceea ce secheamă unkomme âfemmes; eşti din aceia 
pe cari femeile îi simt, cum simt gîştile ploaia... Crezi 
că n-am înţeles chiar de la început, din prima seară 
cind ai venit la mine, că pe Annicuţa o lua apa, cum 
spui tu? Acuma ia să cercetăm pe bolnav mai deaproape: 
va sa zică eşti bîntuit de două patimi... 

Iar începea cu ironia. Era, fireşte, un fond de anti- 
patie ascunsă a omului fără noroc pe lingă femei, 
care biruia puterea prieteniei şi seurcala suprafaţă. 
Fiecare părea a-l înţelege şi a-l ierta, soeotindu-se pe 
sine mai presus de celălalt, unul prin superioritatea 
teorielor, altul prin a faptelor. 

— Crezi, Mihai, că o mai iubeşti? întrebă Milescu. 

— Cred că nu, deoarece simt că Anna i-a luat Jocul. 

— Atunci de ce te temi? 

—Mă tem de una din acele ciudate contraziceri, ale 
sufletului, care te face deodată să-ţi pară rău că nu 
mai eşti ceea ce doreai să nu mai fii. 

— înţeleg. Atunci eu socotesc că e mai bine să nu 
vorbim Incă Annei. Cu o fire ca a ta, dacă vei vedea pe 

Natalia, pe cind însă nu eşti destul de legat de Anna 
ca să simți trebuință de-a o ocroti, dar destul de legat 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


ca să-ţi pară rău de libertatea pierdută, — mai leBne 
te poţi Întoarce către Natalia. Dacă ai fi deja bărbatul 
Annei, nu m-aş teme de nimic... 

— De ce? întrebă Comaneşteanu, simțind că sunt 
unele lucruri ce scapă observării luideom nelnsurat. 

— Fiindcă din momentul ce ţi-ai împărţit numele 
şi viaţa cu o femeie, chiar dacă am presupune că n-o 
iubeşti, ea exercită oarecum o parte din egoismul 
comun şi dobîndeşte dreptul de a nu suferi prin tine, 
dacă nu pentru altceva, aâ nu te facă să suferi la rtndul 
tău printr-însa. lar dacă o şi iubeşti, femeia ta ţi se 
pare un lucru sfint,..”. 

— Atunci ee e de făcut? Nu s-ar putea să grăbim 
lucrurile? 

Milescu se uită la dînsul liniştit. 

— Crezi? 

Comaneşteanu îşi aduse aminte de război. 

— Ai dreptate, zise. 

Convorbirea părea astfel că a ajuns la marginea 
ei firească. Se despărţțiră oarecum nemulţumiţi unul 
de altul. Comaneşteanu, cu părerea de rău ce urmează 
totdeauna după o destăinuire personală, Milescu, cu 
teama de a fi fost naiv şi ridicul cu explicările lui 
sufleteşti. 

Trecură Încă două zile liniştite. Anna se interesa 
de război mai mult ca orcînd, urmărind mişcarea tru- 
pelor. 

Cu o hartă întinsă pe masă, cerea explicarea tuturor 
ştirilor. Plecată pe biurou, părul ei atingea fruntea 
lui Comaneşteanu. El se lăsa mai mult ea orcind plăcerii 
primejdioase de a respira parfumul de tinereţe ce 
înconjura toată fiinţa ei. De cind vorbise cu Milescu, 
un văl de nesiguranţă i se lăsase pe gînduri: nici in- 
tr-un fel nu era bine, sau era bine în toate felurile, cu 
condiție numai de a trăi lingă Anna. De ce se destăi- 
nuiBe? Ce nevoie sufletească 11 îndemnase sâ mărească, 
In explicarea lui cu Milescu, temerea de a iubi din nou 
pe Natalia, cînd simţea limpede că nu o mai iubeşte? 
Au oare Elencuţa avea dreptate cînd zicea că bărbaţii 
sunt atît de neinţeleşi in unele feluri de a suferi? 


33 


23 — Duiliu Zamfirescu — opere, voi. n 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


354 


De îndată ce Anna nu mai era lingă el, nehotărîrea 
il muncea într-atît, încît începuse să dorească tocmai 
lucrul de care pînă aci se temea: venirea Nataliei. 

Şi nici cel puțin războiul nu se mişca!... Un ordin 
de a trece Dunărea sau de a înainta în Oltenia ar fi 
fost un mijloc disperat de a ieşidinnesiguranță, dar 
ar fi fost un mijloc. 

Dorințele i se împliniră mai curind decit ar fi 
crezut. 

Intr-o seară, pe cînd veneau de la clmp cu Milescu 
şi maiorul, găsiră pe Saşa si Natalia, sosite de cu ziua. 

Milescu, văzlnd de la poartă toată casa luminată, 
zise lui Comăneşteanu, atingîndu-l pe umăr: 

— Mihai, avem mosafii-i. 

— îmi închipuiesc. 

într-o lovitură puternică, inima păru a i se opri. 
Apoi, rar, îşi urmă bătăile mai departe. 

Niciodată nu simţise el, ceea ce simţea în clipa 
aceea, cu atîta luciditate: o invederată desfacere a 
unei părți din ființa lui sufletească, ce sta de sine, liniş- 
tită şi hotărttâ, faţă de o altă parte, ce palpita cu 
bătăile inimei. 

Cînd intrară în salon, găBiră pe cele patru femei, 
ostenite de a se privi şi a căuta subiecte de vorbă. 
Venirea bărbaţilor păru eă le redă libertatea de spirit. 
Elencuţa prezentă pe Milescu şi pe maior; Comăneşteanu 
sărută mina Nataliei foarte natural; Annicuţa ae aşeză 
lingă Saşa — şi astfel grupurile se formară. 

Milescu, cu minunata însuşire a firii lui de miop, 
intră in sufletul Nataliei. în gîndurile lui parcă s-ar fi 
ascuns ideea de a încerca să-i placă: de ce? 

Ea răspundea cu bunăvoință, rîdea, glumea, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi petrecut. însă ochii cercetători 
ai miopului vedeau toate micele nimicuri ce plutesc 
pe deasupra voinţii. Anna vorbea cu Saşa, fără a-şi 
întoarce privirile; dar era palidă. Natalia avea în 
obraz două pete roşii. Nu se uita cu interes la nimeni, 
decît poate la maior. Milescu avu ideea ciudată de a-l 
chema lingă dinşii; şi acesta părea a fi din speța celor 
ce plac femeilor. „Mii de bombe!” zise el în gind, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


23% 


jumătate ironic şi jumătate melancolic. Privirile lui 
se opriră în treacăt asupra nevesti-se': liniştită, Elen- 
cuța vorbea cu Comăneşteanu, limpede la chip, cu o 
palidă notă de suavitate în Intreaga ei ființă. Milescu 
zîmbi, mulţumit în morala atît de hotărîtoare a 
egoismului bărbătesc. 

Fură poftiți la masă. 

în acelaşi timp intra în curte un locotenent de călă- 
raşi, urmat de un soldat. 

— Domnu maior Şonţu! striga el, descălicînd in 
grabă. 

Toată lumea se opri în sală. Maiorul îi ieşi înainte. 
Locotenentul, dind de lumină şi de lume, îşi îndreptă 
creasta, işi trase tunica de la spate şi , făcind doi paşi, 
se opri: 

— Ordine urgente, domnule maior, zise el, întin- 
zîndu-i un plic. 

Apoi, apropiindu-se mai mult, adaogă: 

— Aş avea şi ceva verbal... 

Maiorul ceru voie să intre în biuroul lui Milescu. 

Ceilalţi se duseră la masă. 

După cîteva minute veni şi maiorul zîmbind: 

— îmi pare rău că trebuie să vă părăsesc. 

— înainte de a mînca? Nu se poate! zise Milescu. 
Mă rog, să poftim şi pe locotenent. îmi daţi voie, 
d-le maior? 

— Locotenentul a plecat... Miine plecăm şi noi... 

— Bra-vo! strigă Milescu, trîntind furculiţa. Da' 
ia şedeţi, d-le maior, că prinzim repede şi mergem 
împreună. 

— Negreşit. Comăneşteanu trebuie să meargă cu 
mine. Pentru dumneta e ordin să pleci imediat la 
companie. 

— Plec numaidecît. Să ne dea repede la masă. 
Şedeţi, d-le maior. 

— Pot să trimit pe cineva la cimp? întrebă maiorul. 

— Te rog, dragă, zise Mileseu Elencuţei, să ne dea 
repede să mîncăm şi spune lui Paraipan să vină încoace. 

Paraipan se înființa. Maiorul scrise două rinduri 


şi i le dete să Ie ducă la cimp. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


356 


— De-acuina începe ! zise el. 

— Ce este? întrebară toţi cu nerăbdare. 

— Multe şi înveselitoare ştiri. Mai intîi proclamarea 
independenţei României... 

Milescu sări de pe scaun, roşu: 

— Bra-vo! Ura! Ural... 

Maiorul scoase un plic din buzunar: 

— Generalul rus Skobeleff a sosit Ia Giurgiu şi a 
luat în primire poziţiunea noastră. Noi trebuie să ne 
îndreptăm spre Valahia-Mică. Măria-sa domnitorul 
va veni în curînd în mijlocul nostru să ia comanda 
trupelor. S-au înființat două decorații: Virtutea 
Militară şi Steaua României... Colonelul Anghelescu 
îmi trimite următorul ordin de zi... 

Glasul maiorului se încălzise încetul cu încetul şi 
acuma vibra ca în comandă Ia citirea rîndurilor urmă- 
toare: 


„Drapelul sub care luptați este in mijlocul vostru 
însăți imaginea Patriei. Urmatți-l dar vitejeşte, şi 
cînd odată laurii păcii vor reînverzi pe munții si 
cîmpiele României, Patria, cu recunoştinţă, va 
înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul 
edificiului independenței române." 


Toți păreau ridicați într-o atmosferă aprinsă. 
Numai Anna rămînea rece. Incăpăţinată împotriva 
războiului, lupta cu propriul său entuziasm, ca să nu 
aibă aerul că dă dreptate lui Milescu. 

— Frontispiciul edificiului independenței românei... 
zise ea, înălțînd din umeri. 

Milescu, gata să-i sară în cap, striga: 

— Da, da: frontispiciul edificiului independenţei]... 
Pe acela se va înscrie numele celor ce cred în viitorul 
ţărei aceştia !... Da'cum vrei să vorbească un act solemn 
ca acesta?... Daţi-mi voie, domnule maior... 

Şi luă bucata de hîrtie din mîna maiorului, îşi 
ridică ochelarii şi ceti din nou ordinul de zi. Glasul lui 
tremura, cuvintele prindeau înţelesuri profetice. Cînd 
rosti „drapelul sub care luptaţi este în mijlocul vostru 
însăşi imaginea Patriei", i se înnecară ochii de lacrămi. 
Se opri un moment... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Saşa plîngea. Elencuţa răsucea colțul şervetului, 
tremur înd. 

Milescu urmă mai departe, cetind pînă la sfîrşit 
eu aceeaşi înflăcărare: „cu noi dar va fi Dumnezeu, cu 
noi victoria 1" 

— Mii de.... 

Era s-o dea prin tunete. Annicuţa bufni de rîs. 
Elencuţa se învioră. 

— Şi, altă ştire, mai interesantă, urmă maiorul, 
este că marele'-duce Nicolae a cerut domnitorului 
nostru să intre în Bucureşti cu primele trupe şi cu 
drapelul comandamentului, iar vodă i-a răspuns să 
poftească oreînd, că va fi bine primit, dar fără trupe. 

— Serios? 

— Foarte serios. 

— Bravo 1 de o mie de ori bravo !... Asta însemnează 
a avea demnitate! strigă Milescu. S-au dus vremurile 
cind Zaltukin bătea din picior în pragul palatului!... 

O privire aruncata, in fuga impresiilor, către Na- 
talia, o surprinse cu ochii ţintiţi asupra lui Comaneş- 
teanu. In repeziciunea gîndurilor, Milescu avu o 
pornire respingătoare împotriva femeii,care, in mijlocul 
celor mai sfinte emoţiuni, nu trăia decît pentru patima 
ei. Atît Comaneşteanu cît şi Annicuţa erau prinşi de 
virtejul războiului. 

După prînz, trecură în salon să ia cafeaua. Bărbaţii 
trebuiau să plece numaidecit. 

Pe cînd Comaneşteanu vorbea cu Saşa, Natalia îi 
făcu semn să vie lîngă dînsa. El se sculă binişor, cu 
ceaşca in mînă şi veni lîngă ea. 

— Plecaţi imediat? 

— Da. 

— Va să zică nu te mai văd. 

— Ba eu sper că da, mîine. 

— Noi plecăm în zori de ziuă... Aşa este că aveam 
dreptate sa te întreb de te însori?... 

— Te rog...Nu ne putem explica aici... Şi nici 
n-avem ce explica, zise el, scullndu-se. 

Ea îl apucă de mînă şi-l opri: 

— Să nu te însori, fiindcă ai să fii nefericit. 


357 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


358 


El se uită la dinsa, semeţ, şi se duse să puie ceaşca 
pe masă, hotărit să se Intoarcă şi să-i spuie că e liber 
şi că va face ce va voi cu libertatea sa. Pînă Insă să se 
întoarcă, Natalia alunecase ca o mlădiţă între Elen- 
cuța şi maior. 

Comăneşteanu ramase un moment pe gînduri. 

Annicuţa îi luase locul lîngă Saşa. 

Văzîndu-le pe amîndouă, un flux generos de slnge 
i se urcă în creier şi se apropie de ele, aşezindu-se de 
partea ceelaftă a soră-si. 

— Maman, ştii că domnişoara Anna mi-a spus că 
iiplaci foarte mult... 

Saşa zlmbea de mulțumire, uitîndu-se la fată. Ea 
îi luă mina binişor şi i-o netezi; după aceea luă mina 
lui frate-său şi o apropie dea fetii. 

O  nesfîrşită mulţumire sufletească coprinse pe 
Comăneşteanu: i se părea că prin această tăcută bine- 
cuvîntare a soră-si se înlătura primejdia unui blestem. 

Pînă într-atît sunt oamenii nesiguri de fericire 1 


Băteau ceasurile 12. în liniştea unei nopţi de ţară, 
dormeau vietăţile din plin. Prin ferestrele fără obloane, 
străbătea lumina slabă a lunei. 

Natalia, ostenită, se dusese să se culce devreme. 
Muncită de gInduri, nemulțumită de vorbele ce zisese 
lui Mihai, spera să adoarmă şi să găsească astfel in 
somn odihna binefăcătoare sufletului. Şi, în adevăr, 
adormise. Dar, ca şi cum spiritul ar fi vrut s-o înşele, 
peste puţin timp se deşteptă: adormise cu o idee fixă 
şi se deştepta cu aceeaşi idee. 

Ca să ajungă in odaia ei, trebuise să treacă prin 
odaia Annicuţei. O privire aruncată în treacăt asupra 
patului fetei, a lucrurilor de găteală şi de îmbrăcă- 
minte, aprinsese într-insa dorinţa neînfrînată de a ve- 
dea pe Annicuţa de aproape. 

De cînd se încredințase că Mihai o iubea, sentimen- 
tele ei despre fată deveniseră foarte ciudate. La început 
o ura din toată inima, o vorbea de rău pe cit o iertau 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


creşterea şi împrejurările, sperînd că poate războiul şi 
intimplările să depărteze pe unul de altul. Cind insă 
află de la Saşa că Mihai era instalat la Stăneşti şi că 
Milescu se ducea la țară cu nevastă-sa şi cumnată-sa, 
neliniştea ei se prefăcu în chin. Iar cînd Saşa îi spuse 
că frate-său era hotărît să ia pe Annicuţa, dînsa rămase 
ca de piatră. 

între cele două femei, intre Saşa şi Natalia, se 
schimbaseră două priviri: una serioasă, a surorii care 
vede şi trăieşte cinstit; alta rătăcită, a femeii iubitoare. 
Dar, din această singură privire, Natalia înţelese, mai 
mult decît din toate explicările, cit de nedreaptă era 
orbirea ei, şi din acel minut păru a se supune soartei. 

Astfel, o ultimă transformare a sentimentelor ei, 
aceea cu care veni la Stăneşti, era cea de acum, cind 
veghea: o nehotărîtă amestecătură de ură şi de curio- 
zitate ; o dorinţă dea se apropia de fată, de a o cunoaşte 
şi a opovăţui; o antipatie fizică pentru Comăneşteanu, 
din care ieşi, ca dintr-un fruct înveninat, amărăciunea 
vorbelor ce i le zisese. 

Acum sta rezemată pe un cot, ascultind. Liniştea 
nopții era desăvîrşită. O slabă rază de lună pătrundea 
în odaie, pe deasupra capului ei, albind peretele. Ea 
ridică o mină: umbra degetelor se întinse în pata de 
lumină. Se auzi, departe, un chiot. Alături Anna dor- 
mea. 

Natalia se sculă să asculte mai bine. Respirarea 
fetii, lungă şi regulată, se auzea limpede. 

Binişor, Natalia se cobori din pat. Aprinse lumi- 
narea, o ridică încet pe de masă şi rămase cu ea in 
mină, nehotărîtă. Tremura toată. Avu, un moment, 
noţiunea lucidă a nebuniei sale, dar se simţea minată 
înainte, ca de o putere străină. Deschise uşa cu băgare 
de seamă şi se opri. 

Anna dormea somnul temeinic al tinereţii. 

Atunci ea înainta spre pat. Se gîndi să lase luminarea 
jos, dar gindul nu fu urmat de acţiune, ca şi cum cla- 
pele voinţei n-ar mai fi prins notele. Auzi, o clipă, 
mecanismul ceasornicului de pe măsuţă, şi apoi nu-l 
mai auzi. întinse minaşi ridică, tremurînd, colțul inve- 
litoarei de pe pieptul fetei. Observă în fuga arcul Bprin- 


359 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


cenii şi mărimea curioasă a pleoapelor. Mai ridică 
încă puţin... 

Bustul Annei apăru întreg. 

Cum iese citeodată din mintea unui gînditor fericit 
o poezie desâvirşită, aşa parcă ieşise, din puterea crea- 
toare anaturei, umerii şi chipul acela — marmură cu 
suflet, fildeş cioplit, prin alecăruirămurelealbede vine 
curgea fluidul misterios al vieţii tinere. In Buverana 
nepăsare a somnului, liniele erau de o frumuseţe, de 
sine stătătoare, trăgîndu-şi valoarea din îmbinarea 
armonică a curbelor. Pe umerii legaţi astfel din legi 
eterne şi deci impersonale se ridica gîtul, cu grații 
de muză, şi capul, cu imaginea personalităţii. 

Natalia era uimită. în loc de gelozie şi ură, ea se 
simţi rătăcită ca într-un vis neclarificat. Făcu o 
mişcare falsă şi o picătură de ceară căzu pe braţul 
fetei. Ea sări în sus, pe cind Natalia, scăpind sfeşnicul 
din mtnă, cădea jos. 

Anna aprinse in grabă luminarea. Cea dinţii a ei 
pornire fu de a se repezi la uşe şi a striga. Insă, dîndu-se 
jos din pat, poziţiunea verticală păru că-i aşează 
lumea in realitatea ei. O privire aruncată asupra Na- 
taliei o făcu să se oprească. 

Natalia îşi reveni numaidecit în simţiri. Se sculă 
pe un genunchi şi se uită lung la Anna. Ruşinată, 
umilită, ea nu mai avu altă putere decît să plîngă. 
Căzută grămadă într-un colţ, îşi ascunse ochii în mini. 

Anna nu ştia ce să facă. Pe brațul Nataliei se vedea 
o dîrâ de singe. Se lovise eăzînd. 

Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale 
sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment 
de mila, de compătimire omenească, fără ţel şi fără 
precugetare. Se lăsă în genunchi lîngă dinsa, o mîngtie 
pe umeri şi o rugă să se scoale. Natalia tremura. Anna 
se ridică, luă un şal şi o acoperi: apoi muie colţul 
unei batiste în apă şi şterse urma de sînge de pe braţ. 
La atingerea rece a batistei, Natalia păru că-şi dă 
seama de cele întimplate. Se uită lung Ia propriul ei 
braţ şi apoi la Anna. Făcu o sforţare şi se sculă. 

— Te rog... Ajută-mi să merg pină la mine. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Anna işi aruncă repede o haină pe umeri, duse pe 
Natalia în camera ei, o ajută să se culce şi ramase pe 
un scaun lîngă pat. 

Cu ochii închişi, cu obrazul în flăcări, Natalia 
tăcea. Ea ţinea mîna fetei într-a ei. Annicuţa o privea: 

— Doreşti ceva?... Vrei să dormi?... intrebă ea cu 
glas dulce. 

Natalia deschise ochii. Ochii ardeau de friguri, 
negri, cu un cerc vînăt împrejurul orbitelor. Păru că 
vrea să zică ceva. Annicuţa aştepta: 

— Ce doreşti?... întrebă ea din nou. 

— Apă. 

Annicuţa îi dete paharul. Natalia bău cîteva pică- 
turi. Fata băgă de seamă eleganța degetelor pe cristal. 

îi luă paharul din mînă. 

— Te reg... zise Natalia. Aş vrea să-ţi spun ceva... 

— Cum nu... Numai să stai acoperită. 

Natalia zîmbi. 

— Poţi să fii generoasă pînă la sfîrşit? întrebă ea. 

— Generoasă n-am pentru ce fi. Dar poţi avea în- 
credere in mine. 

Natalia o privea fix. Işi întoarse ochii de la fată 
şi se uită înainte, fără scop. 

—Fericirea!... Nebun cine o caută şi mai nebun 
cine crede că a găsit-o. 

— De ce? întrebă fata, mişcată. 

Natalia făcu un semn în aer cu mîna, imitînd o roată 
de fum. După aceea se întoarse din nou către Annicuţa: 

— Şi cu toate astea, îţi urez din toată inima să fii 
fericită... Am fost geloasă de dumneta... Cred că nu 
mai sunt... Eşti atîta, atîta de frumoasă!... Nu pot 
lupta. Dacă mi-ai da voie să te iubesc, să trăiesc în 
umbra vieţii dumitale... 

Anna se uita la mina Nataliei, fără să răspundă. 

—Cer cam mult, nu-i aşa? zise Natalia. 

Fata lăsă capul pe o parte. 

— Parcă aş dori citeodată să moară !... strigă Nata- 
lia cu glasul surd. 

Anna işi ridică privirile spre dinsa, zîmbind demilă. 
Natalia închisese ochii şi lăsase brațul să cază de-a 
lungul corpului. 


361 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


362 


— Ge-ai cîştiga?... intrebă fata încet. 

Natalia se ridică pe un cot şi se uită la dînsa: 

— Eşti sigură ca te iubeşte?... 

Anna plecă din nou capul pe o parte şi iarăşi nu 
răspunse. Natalia îi lua mina şi i-o sărută în tăcere. 
Fetei îi dăduseră lacrămile. 

— Ar trebui să te culci... E tîrziu, zise Natalia. Să 
nu-ţi mai aduci aminte de s?ena asta... Atîta cer de 
la generozitatea dumitale... Ce nebune suntem! Fuge, 
fuge tot... O umbră. întinzi mina s-o apuci şi apuci 
golul... 

Se uita ţintă înaintea ochilor. Annei i se păru că 
aiurează. O ruga binişor să se liniştească. Ea îşi lăsă 
capul pe pernă, — dar iar se ridică: 

— Şi cu toate astea, cum nu te poţi dispărţi de 
umbră, aşa nu te poţi dispărți de el... 

Anna nu pricepea bine. 

— De cine? întrebă ea. 

Natalia căzu din nou pe pernă. Fata o privea. 
începuse să-i bată inima de emoţiune. Nu ştia ce 3a 
facă: să chiuie pe cineva sau să aştepte. 

Liniştea era desâvirşită. Nu se auzea decît tictacul 
unui ceasornic de pe masă. O muscă aiurită zblrftii 
prin flacără şi căzu jos. 

Natalia părea că adoarme. 

Anna îşi plecase fruntea pe mină, ca să nu mai vadă 
ochii aceia închişi, cu cercul ca de doliu împrejur. Se 
gîndi să stingă luminarea şi o stinse. Stete încă lingă 
dînsa pînă ce i se păru că doarme şi atunci, binişor, 
trecu în odaia ei. 


A doua zi, dimineaţă, cind se deşteptă, soarele 
era sus. Se uită In tavan, nedomirită. Ce seîntîmplase?... 
Cea dinţii idee limpede ce-i trecu prin minte fu 
de a se duce la Natalia, să vadă cum îi mai este. Uşa 
era întredeschisă. Intră Incetinel şi se uită spre pat. 
Nimeni. Atunci se Întoarse la ea, deschise ferestrele 
şi rămase pe gînduri. 
Ce lucruri ciudate!... 


10 


15 


20 


25 


30 


36 


40 


Se culcă din nou, fiindcă 1 se părea că e ostenită. 
Cu încetul îşi aduse aminte de toate cele petrecute. 

Ce era de făcut? 

Un sentiment nedesluşit de silă, de părere de rău, 
de nestatornicie, îi coprinse sufletul şi se simţi parcă 
singură — ea, care nu se lăsa uşora fi biruită de melan- 
colie. Imagina lui Mihai Si răsări ca dintr-un fund de- 
părtat, ştearsă, depoetizată. Ce trist!... Era oare cu 
putinţă?... Printr-un curios joc al memoriei, îşi aminti 
de ochii lui, cînd o ruga să-i dea portretul. Ce sinceri 


erau!... Dar aceiaşi ochi priviseră poate tot asa la 
Natalia. 
Ah! Natalia!... 


Natalia era geloasă, iar ea nu, 

La vorba geloasă, fata se ridică pe un cot. Oare?... 
Oare nu era şi ea geloasă?... îi veni sâ zirnbească. Ar fi 
fost mai bine să fie aşa. Se gîndi iar la Mihai şi îl 
revăzu ceva mai limpede. lar ii veni Bă zîmbească. Ar 
fi voit să-i facă rău, să-l facă să sufere. Dar ce vorbă 
zisese Natalia: „parcă aş dori cîteodată să moară!” 
Era nebună. 

Sub streaşină casei, ce se vedea prin fereastra des- 
chisă, o rîndunică aluneca în cuibul ei. Cerul limpede 
se pleca spre orizont. Cumpăna de la puț se mişca. Anna 
se ridică din pat. 


Cînd ieşi ea, Milescu şi Elencuţa erau în pridvor, 
la cafea. Cum o văzu, Milescu începu: 

— Ehe !... ne scularăm şi noi cu voia lui Dumnezeu !... 
Ţi-au plecat prietenii şi prietenile, şi dumneta dormi! 

Annicuţa înălță din umeri, dar vorba prieteni o 
miră. îşi pregăti cafeaua în tăcere şi o bău. Milescu 
urma: 

— Ei, cum te simţi?... 

— Bine mă simt. 

Ea răspundea scurt, iar Milescu nu avea spor la 
glume. Annicuţa băgă de seamă. Elencuţa sta de-o 
parte. 

— Pleci? întrebă fata. 

— Chiar acum. Vino, că am de vorbit cu tine. O 
duse în biurou şi o puse să şeadă in scau nul lui. Annicuţa 


303 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


364 


Bimțea inima bătlndu-i-se; se aştepta Bă fie întrebată 
asupra celor petrecute noaptea, cu Natalia. Era hotă- 
rită să nu răspundă. 

— Şezi, zise Milescu, si fii serioasă. 

El făcu cîţiva paşi prin odaie: 

— Mă rog, este adevărat că dumneta te numeşti 
Anna Villară, de naţionalitate română, de religie or- 
todoxă, şi că eu, Nicolae Milescu, aproprietar, sunt 
tutorele dumitale? 

— Este, zise ea; cu o rezervă: ai fost tutor... 

— Nu-ntrerupe!... 

— Nu Întrerup — răspund. 

— Prea bine. Este adevărat că ţi-am adus pină 
acuma 6 pretendenți la una din mini şi la amlndouă 
moşiele dumitale? 

~ Este. 

— Mai este adevărat că i-ai refuzat pe toți? 

— Este. 

— Foarte bine. Dacă toate astea sunt adevărate, 
am cinstea să-ți spun că vin din nou cu împeţit la 
dumneta, pentru a 7-a şi ultima oară. 

Annicuţa începuse să simtă lucrurile şi se înroşise. 

—... şi ultima oară? Dar... cine... mă cere? zise 
ea cu greu. Ă 

Milescu veni In faţa ei, cu mintie Încrucişate dînd 
din cap: 

— Cine-mi eşti dumneta!... Vrei sâ mă Invlrteşti 
mazurca, hi? Parcă nu ştii cine te cere... 

Fata lupta să-şi stăplnească emoţiunea: 

— Ba, parcă aş bănui. Numai, mă tem... că... n-o 
să fie pentru a 7-a şi ultima oară. 

— Ei,vacs1 

— Ba nici un vacs. 

— Vacs am zis!... Nu mă prosti. 

Annicuța deveni serioasă. 

— Nicule, de ce mă bănuieşti?... Eu nu mă mărit. 

— Taci, frate!... Şi de cînd asta? 

— De acum, de ieri... N-are nici o importanţă să se 
ştie de cind. 

Milescu pricepînd că fata nu glumeşte, se apropie 
de dinsa: 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Annicuţo, e vorba de Comaneşteanu... 

— Am înţeles. 

— Şi nu-l vrei? 

Ea avu un moment de nehotărire. 

- Nu. 

—Aşa?... zise el lung. 

Milescu simţi în fundul sufletului o revărsare de 
fericire intimă, o satisfacție dată secretei lui gelozii, 
precum şi repulsiunei ce avea împotriva încurcăturilor 
sentimentale ale lui Mihai. Dar această pornire sufle- 
tească dură foarte puţin. Firea lui dreaptă se ridică 
deasupra micimei momentului. 

Annicuţa, la rîndul ei, rămăsese uimită de acel 
„nu" pe care-l rostise cu atîta uşurinţă, şi mai cu seamă 
de tăcerea lui cumnatu-său: ea se aştepta sa-l vadă in 
„bombe şi vaviloane" pînă-n glt — şi cînd colo, nimic. 

Erau amîndoi ca doi copii supăraţi, aşteptind unul 
de la altul încă o rugăminte ca să cedeze, şi totuşi siguri 
de mai nainte că nu vor ceda. Amor-propriu rănit, 
duşman al înțelepciunei şi al fericirii! 

Spre onoarea naturei bărbăteşti, Milescu se ridică 
drept în sus. Miopul îşi adună risipiturile Jumei lui 
lăuntrice, In care nici o pată nu mînjise individualitatea 
morală şi zise: 

— Eu nu am dreptul să vă judec. Am însă o datorie 
către mine: de a râminea cinstit, şi o alta către tine: 
de a-ţi deschide ochii. 

Luă un scaun şi şezu. Annicuţei îi venea să-l săiute. 

— ComăneşteBnu a plecat astăzi in zori cu regi- 
meniul... Aseară, înainte dea ne despărți, m-a însăr- 
cinat să-ţi vorbesc. Era si soră-sa de fată. 

— Da? 

— Da. Te rog să te gîndeşti bine înainte dc a zice 
„nu". îmi închipuiesc că trebuie să ai vreo cauză 
personală, pentru care te-ai schimbat. Altfel nu-mi pot 
explica intimitatea dinainte... 

Anna se făcuse roşie ca focul. 

— Eşti destul de grand garcon ca să înţelegi că 
unele lucruri se pot face, iar altele nu, dacă nu sunt 
urmate de o situaţiune limpede. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


366 


Anna sări de pe scaun, bătind cu pumnul in masă, 
şi zise, cu lacrămi in ochi; 

— Da' ee-am făcut? 

Milescu simţea o bucurie ascunsă de a o chinui. 

— Eu nu ştiu. 

Aceeaşi reacțiune a sufletului cinstit il opri de a 
urma astfel. 

— Sunt încredinţat că n-ai făcut nimic care să nu 
fie permis. Insă nu e mai puţin adevărat că felul tău 
de a te purta cu Mihai ar fi autorizat pe orcine să 
creadă eă-ți place... Şezi. 

Anna şezu. 

— Nu-ţi pot ascunde că eu Însumi mă gîndeam cu 
plăcere la o mai strinsă legătură cu Comăneştenii. Sunt 
o familie de oameni de treabă. Români neaoşi, in 
care nici o stricăciune de liftă străină n-a intrat” ceea 
ce e mult intr-o lume ca a noastră. 

lar marota lui. 

— Poate eă Mihai , personal, să fi fost cam... cam 
uşurel, zise el, simțindu-se luat de acelaş alunecuş al 
ironiei. Dar ia glndeşte-te ce frumos e să prinzi un 
asemenea fluture in plasă şi să-l ţii lingă tine. 

— Foarte-ţi mulţumesc: nu fac colecţii zoologice. 

Era parcă mai mult răspuns la românii neaoşi. 
Milescu îi întinse mina peste masă, rîzînd. 

— Bine, dragă, tu poţi glumi... 

— Eu nu glumesc. Tu glumeşti, şi-mi pare rău. 

El înţelese că fata avea dreptate. 

— Nu, dragă. Am făcut o figură poetică nenorocită. 
Vream să-ţi spun că sunt încredinţat că Mihai te iu- 
beşte şi că tu ai fi fericită cu el. Un om ca dînsul, care 
a trăit viaţa din plin nu se hotărăşte să se însoare decît 
atunei cind maturitatea sentimentelor îl leagă pentru 
totdeauna de o femeie. Din asemenea oameni, cînd 
sunt bine alcătuiți de natură, sefac adevărații capi de 
familie, aceia eari cunosc viaţa în toate cotiturile; 
cari nu sunt histerici; bărbaţi şi cetăţeni, la căminul 
cărora nevasta este... un lucru sfînt... 

Annicuţa, mulțumită, zlmbea. Milescu, sufocat 
de atitea fraze, izbucni: 


10 


15 


20 


25 


30 


— Mii de bombe ! Era să zic că nevasla este palla- 
diu*... 

Annicuţa îşi muşcă buzele ca să nu rîză. 

— Ei, va să zică îl iei... 

Ea făcu semn din cap că nu. 

— Bine, dragă, ia s-o întoarcem şi pe fcaia ceelaltă. 
Ți-am adus pînă acuma 6 peţitori: unul era aşa, altul 
altminteri! ba ăsta n-are nimic, ba ăla e din părinţi 
de rînd. lată unul care are tot... Ce-mi umbli cu 
fleacuri? Sunt eu tutorul dumitale, or nu?... Te dau 
lui Mihai, şi s-a isprăvit. 

Anna se uita la el pe sub gene, lung şi cu înţelesuri. 
El se sculă: 

— AHfel,lumeapoatecredecăam eu vreun interes... 

Annicuţa veni lingă el, Si luă mînile şi îşi rezemă 
capul de pieptul lui puternic: 

— Vrei să mă goneşti?... 

El bufnea pe nări: 

— Vreau să te gonesc... Vacs! 

— Atunci de ce vrei să mă mărit cu orce preț? Nu 
zic da, dar... nici nu. Să mai vedem. 

— Asta-i frumos! M-aş mărita, fiindcă-mi place; 
dar nu-mi place, fiindeă nu mă mărit... Ce pocinog de 
judecată este asta?Ai să-lviri din ncu în jă^ate- îmi 
pare rău de suileiul lui... 

— Eu nu sunt doctor de suflete, zise Arnicuţa 
ieşind. 


XII 


Marele dure Nicolae, generalisimul armatelor ru- 
seşti, hotărîse să meargă drept la Constantiropole. în 
planurile sale, care nu se mai potriveau cu ale celorlalţi 
generali ruşi din trecut, de Ia Suvaroff pînă la Diebici 
Zabalkanski şi Paskievici, intra ideea ciudată dea trage 
din masivul armatei o coloană lungă şi uşoară, care, 
ca un cui, să fie bătută în corpul turcesc, pînă la inimă. 


* palladiurn — sens  Tigurat: garanția vieții, de la numele zeiţei 
Fallas, apărătoarea Troiei 


367 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ce să se mai întîrzieze la Dunăre, cînd apărătorul ei 
turc, serdar-ekremul Abdul Kerim, era om de înțe- 
les ! Ce să se mai oprească la clasicul quadrilater Rus- 
ciuc-Silistra-Varna-Şumla, cînd mijloacele de eomu- 

nicație moderne îi dau aripi să zboare către țintă 1 

E adevărat că, la Dunăre, Vidinul nu intra in so- 
coteala de mai sus, şi că la Vidin, comanda un om ea 
Osman-paşa; mai e adevărat că, întrucît priveşte înles- 
nirea mijloacelor de comunicație, vagoanele ruseşti nu 

intrau pe şinele drumurilor noastre de fier. Dar în faţa 
Vidinului stau românii; în locul vagoanelor erau pa- 
honţii. 

Generalul Gurko aştepta cu nerăbdare trecerea co- 
loanei sale, care, compusă în cea mai mare parte de ca- 
valerie (43 escadroane călărime, 10 batalioane de in- 
fanterie şi 38 de tunuri), bătea pămîntul pe malul 
sting. 

Ruşii trecuseră Dunărea, cu corpul al 14-lea de ar- 
mată, între Galaţi şi Brăila, fără mare greutate. Cinci 
zile mai tîrziu, la 15 iunie, o a doua trecere forțată are 
loc, la vale de Zlmnicea, spre Siştov, şi îndată Incep 
pregătirile pentru aruncarea unui pod statornic, pe care 
să se strecoare grosul armatei de operaţiunein Bulgaria. 

Pentru aceasta însă, plutele şi pontoanele trebuiau 
aduse pe Olt şi coborite pe Dunăre pînă la Zlmnicea. 

Armata română se întindea acum pe tot lungul Du- 
nării, din preajma Zîmnicei pină dincolo de Cetate, pe 
OH şi Jiu. Marele cartier-general era la Poiana, pe 
malul drept al Dănăţeului, avînd în spate divizia a 3-a. 
Cartierul general al aceştii divizii era la Băileşti, 
unde, între altele, se afla şi regimentul al 8-lea 
delinie. 

Aci prin urmare trăia Milescu. 

Regimentul al 10-lea de dorobanţi era la Moţăţei, 
mai la deal de Băileşti. 

Aci trăia Comaneşteanu. 

Pentru a înlesni coborîrea lemnăriei ruseşti din 
gara Oltului pînă la Zlmnicea, trei zile tună artileria 
română, trei zile de-a rîndul se încrucişară deasupra 
bătrinului fluviu ucigătoarele ghiulele, de'şteptînd ecoul 
altor timpuri. De la Islaz, de la Corabia, de la Bechet, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


de la Calafat, gemeau tunurile, huiau văile; ardea Sis- 
tovul, ardea Rahova, ardea Vidinul; umblau monitoa- 
rele turceşti, aiurite, căutlnd adăpost sub zidurile ce- 
tăţilor. Părea o mînie cerească, lăsată din văzduh pe 
malurile singuratece. 

In vremea asta ruşii îşi înjghebau podul. 

Dar, cu trecerea lor pe malul drept, flancul sting 
al armatei românerămînea descoperit. 

Trimis din Marele cartier-general român, Milescu 
ducea un ordin generalului de brigadă Mânu George, 
comandantul diviziunei a4-a, şio comunicaţie genera- 
lului rus Dragomiroff. El spera să se poată repezi de la 
Zimnicea la Stăneşti, unde Elencuţa şi Anna stau 
singure, aşteptilnd să meargă la Băileşti. 

Căldura începuse de-a binele. Milescu, mort de 
foame, căuta un birt. îşi făcuse datoria câtre alții, se 
cuvenea să şi-o facă şi către sine. Fu îndrumat către o 
barateă de scînduri, ridicată în pripă de unul din miile 
de indivizi ce se ţineau după armate, corcituri fără pa- 
trie şi fără meserie cunoscută: evrei, români, armeni, 
ruşi: birtaşi, cămătari, ciocli. 

Pe un arc de scînduri deasupra porţii, sta scris cu- 
vintul Restaurant, în ruseşte şi româneşte. înăuntru 
cînta o muzică militară. 

Cum intră, Milescu fu surprins de banchetul ce se 
ținea. O masă de vreo 30 de persoane era exclusiv ocu- 
pată de ofiţeri ruşi. Luxul rufărici şi al paharelor, îm- 
brăcămintea militarilor, tonul de nobleţe poruncitoare 
al generalului din capul mesei, fineţea unora dintre 
ofiţeri — toate dovedeau că lumea aceea ieşea din vul- 
garitatea obicinuită a trupelor de rind. 

Milescu se instala la o măsuţă alături. Proprietarul 
birtului, care de astă dată era un grecuşor de pe la 
Brăila, se grăbi să-i spună că ruşii de la masă erau 

ofițerii regimentului Preobrajenski din gardă. 

De la generalul care pontifica în fruntea mesei, 
uscat şi nervos, pînă la capelmaistrul german, cu barba 
blondă, care bătea văzduhul cu un bastonaş, şi de Ia 
acesta pînă la ultimul soldat ce sufla într-un trombon 
imens — întreaga Rusie era reprezentată. Tipuri can- 
dide de finlandezi blonzi, alături de chipuri brune din 


369 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


370 


miazăzi; ovalul caucazian, lingă pomeţii mongoli; ochii 
lungi şi codați din Mingrelia”, lingă ochii de ciur ai 
cazacilor. 

Şampania curgea girlă. La fiecare cinci minute, 

generalul închina in sănătatea cuiva. Toţi ofiţerii tre- 
buiau să se scoale în picioare, deşi la unii nu le venea 
tocmai la îndemină. Fanfara repeta aceleaşi note stri- 
dente ce însoțesc toasturile, însoţite de „ura" şi mai 
stridente. Era, în fond, o beţie de oameni cumsecade, 
dar beţie. Ochii împaenjiniţi, mişcări rătăcite de mină, 
rîsuri idioate, pahare sparte. 

La un moment dat, generalul sări in sus, ridică pa- 
harul şi zise cu voce puternică: 

— Au vaillant prince de Roumanie et son armeel... 

Milescu se sculă în picioare. 

—- Approckez, capitaine, approckez... 

El se apropie, se înclină, pe cind un soldat ce ser- 
vea îi da o cupă de şampanie. Generalul goli paharul 
dintr-o sorbitură; după aceea 11 trmti la pămînt,spăr- 
gîndu-l. Apoi se aşeză la loc, fără a se mai uita la Mi- 
lescu, scoțînd din fundul gitului un fel de bcrîşnitura 
de mulțumire: „Ahhh!" 

Milescu nu se pricepea de trebuie să spargă şi elpa- 
harul sau nu; cum însă ceilalți ofiţeri nu-l spărgeau, 
făcu şi el tot asemeni; se Înclină din nou şi veni la loc. 

Grecul cu restaurantul se uita la el, dindu-şi nişte 
aere de protector, parcă ar fi zis: „vezi ce onoare îti 
fac?" 

Cind toţi fură înlemniţi de şampanie, se sculară. 

Era un adevărat merit, pentru o ființă înzestrată 
numai cu două picioare, să stea pe ele drept, după ce 
înghiţise mlnia aceea de spirturi. Generalul, proptit 
între cei doi colonei comandanţi de batalioane, se ți- 
nea copăcel, înaintînd cu mişcări de paralitic. Ceilalţi 
veneau după el cum da Dumnezeu. 

Pe cînd insă toţi plecau, un tînăr blond, cu un chip 
delicat de fată mare, nu se mişca. Părea aşa de pă- 
truns de halul lui de beţie, încît nici nu încerca să se 
clatine. 

O şuierătură zăpăcită îi ieşi din gîtlej, către chelner, 
pe cind mina dreaptă se răsucea în vint cu intenţii dea 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


24* 


chema. însă nu-l vedea nimeni. Grecul şi chelnerii se 
uitau la muzicanți, cum se pregăteau de plecare. Mi- 


lescu, care privea la ofiţer cu compătimire, făcu semn 
unui băiat să se ducă la el. Acesta se duse. 

— Ce poftiţi, mă rog? 

Rusul ridică din sprincene, îşi lăsă capul pe o parte 
si izbuti să zică: 

— Pşit! 

Chelnerul nu înţelegea: 

— Cum, mă rog? 

— Vous... he... pşit! 

Omul se uita la e( zimbind. Rusut de asemenea 
se uita la om. 

Chelnerul se duse să-şi cheme stăpînul, deoarece 

aşa fel de băutură nu cunoştea: 

— Poftiţi, mă rog, că nu ştiu ce lichior cere. 

Grecul veni ţanţoş: 

— Ze vous prie, Excellence... 

Rusul îsi ridieă cu greu ochii către el: 

— Pşit!!... 

— Tout de suite. 

Apoi se întoarse către chelner: 

— Nu înţeledzi că vrea mis-masu?... 

Dar rusul dete din cap la vorba miş-maş: 

— Hei... pşiti... du Bellini, reuşi să zică. 

— Tout de suite. 

Grecul, supărat, se întoarse către chelner: 

— Nu fii prostu, fraţiore, si li aduţi un piperment 
ca pentru gutlez la dimnealui este totuna. 

Chelnerul aduse pipermenlul şi-1 turnă in păhăruţ. 
Rusul dete din cap că nu. Atunci ii aduseră alte bău- 
turi. La fiecare, el tot da din cap. în sflrşit, văzînd 
că nimeni nu-i înnemereşte gustul, ridică teacasăbiei 
si curăța paharele de pe masă, aruncîndu-le cît colo. 
Intr-o sforţare supremă, Btrigă către grec: 

— Bellini." 

Grecul, încurcat de tot, veni la Milescu. 

— Ma rogu, domnu locotenent, nu priţep te vreai 
blestemaţii asta... Ma tere mereu belligni, belligni... 

Milescu urmărise toată scena: 


37 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


372 


— Oare n-o fi vrînd pelin?... 

Grecul rămase pe gînduri; 

— Adu, frate, şi pelin la dimnealui I... 

li aduseră pelin, +1 turnară cu sfială în pahar, aş- 
teptind toți sâ-l vadă arunctndu-1. Insă nu-l aruncă. 
Bău un pahar cu mulțumire, pocnind din limbă; apoi 
luă clondirul de pe masă, se opinti de vreo două ori 
şi se sculă. 

Un asemenea om nu mai putea sta în picioare! 

Milescu îl văzu că se îndreaptă spre masa lui. 

Fără a rosti un cuvînt, fără cel puțin al privi, ru- 
sul veni lingă el, căzu pe un scaun şi întinse mîna să 
toarne pelin lui Milescu. Cum insă "îl vărsa pe de lă- 
turi, Milescu voi să-l ajute. Incăpățînat, rusul nu 
primi. 

Era tinăr de tot, blond, fin ca o femeie, cu nişte 
sprincene de o frumusețe clasică. Nimic in el nu se po- 
trivea cu halul în care se găsea acum. Miopul tl privea 
cu bunătate. Nu ştia cum să facă să-l ridice din ex- 
ploatarea grecului şi din degradarea moralâfin care 
căzuse. Mai stătu cu el citeva minute şi voi să se scoale. 
Rusul însă il apucă de minecă. 

— He... pşit I... 

Milescu trebui să şadă la loc. 

După fiecare pahar ce golea, rusul rostea aceleaşi 
cuvinte, cu accent muscălesc: 

— Dieu vous begnisse..." 

Gluma începea să fie displăcută. Milescu băuse 
deja mai mult decît îi trebuia şi simțea că locul se 
învîrteşte cu el, avea încă toată luciditatea conştiin- 

tei, dar nu-şi mai guverna destul mişcările. 

O idee curioasă îi trecu prin minte: că el primise 
şampanie de la ruşi şi nu le oferise nimic în schimb. 
Ceru o sticlă. Ofițerul dete din cap că nu primeşte. 
Un zîmhet gentil străbătu, ca din alte vremuri, prin 
picla beției lui de acum. Milescu, în loc să Ințeleagă 
că asta răspundea bunelor sale intenții de a scoate pe 
rus din starea aceea, se încăpățină şi porunci să le dea 
şampanie. Cu o parte a personalității sale morale pri- 


* Corect; benisse. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


cepea cită lipsă de logică era in fapta lui, şi parcă se 
mira el singur de o asemenea întorsătură a lucrurilor; 
şi cu toate astea nu putea face altfel. 

Husul o adete ain nou prin şampanie, cu dieu vous 
begnisse după fiecare înghițitură, Și sar piperment, 
şi iar bellini, şi iar şampanie — pină ce Milescu căzu 
sub masă. 


Cind deschise el ochii, începea să se-ntunece. Prin 
fereastra spartă veneau sunete de farfurii. El nu pri- 
cepea nimic. I se păru deocamdată că e la Bucureşti. 
Dar geamurile acelea soioase nu se potriveau cu ale 
lui. Işi aduse aminte că e pornit la război: era la Băi- 
leşti. Ba nu, fiindcă plecase de la Băileşti. 

Atunci unde era? 

îşi aruncă ochii prin odaie: o mizerie nespusă. 
Lumina unui felinar cădea pe un perete coşcovit, de 
care atirna o icoană de lemn. Deodată ii răsări în 
minte un dieu vous b,egnisse, iar de acolo, rusul, şam- 
pania şi tot restul. 

Ce nebunie! 

Pe unul din geamurile nesparte, nişte pete de praf 
se îmbinau astfel Incît alcătuiau un cap de trubadur, 
cu o pană mare la pălărie, cîntînd. Ce bine se vedea! 
îi veni şi lui să cinte. îşi auzea notele din Castelul lui: 
„Un castel pe malul mării, preajma codrilor o ţine." 

Dar  Elencuţa? 

A]... Elencuţa îl aştepta. 

Sări din pat şi rămase cu coatele pe genunchi gîn- 
dindu-se. 

Elencuţa il aştepta, da. Pe fiecare zi îi scria, adăo- 
gind cite o pagină la un mic jurnal, pe care i-l tri- 
misese în două rînduri prin Paraipan, Împreună cu 
tot felul de obiecte de îmbrăcăminte şi de hrană. Nu 
era mare lucru în scrisorile ei: aceeaşi şi iar aceeaşi 
afecţiune fără margini, ce-i umplea tot sufletul, spusă 
fără şiretenie, cu aceleaşi cuvinte-, dar asta era lucru 
mare. 

Necăjit, Milescu se întinse din nou pe pat; era cu 
neputinţă să se mii ducă la Stăneşti. îi venea să-şi 
dea cu pumnii în cap. O nespusă dragoste pentru Elen- 


373 


10 


15 


20 


25 


35 


374 


cuța hii i se revărsă în suflet; i se urcau lacrămile în 
ochi, fără să le poată stăpfni. Se Intoarse spre pere- 
le şi plînse copilăreşte... 

într-un tîrziu, iar se sculă. Viu s-aprir,dă lumîna- 
rea; chibrituri, nicăieri! 

— Măăă 1 da' bou mai sunt 

După accesul de sentimentalism, urma sccesul de 
dezgust şi de furie. Chemă dc vreo două ori: „chelner, 
chelner". Nu-i răspunse nimeni. Voi si caute uşa, 
dar trebuia mai întii să-şi găsească cchelaiii. Exas- 
perat, se duse la fereastră şi mai sparse un geem, strj- 
gînd „chelner". 

în sfîrşit, dete Dumnezeu şi-l auziră, 

Cînd se văzu unde era, i se păru că visează: o ma- 
gazie de grîu, împărțită în odăi prin nişte scîrduri de 
lepşe, ce n-ajungeau pină sus; cu nişte feiest) e mizera- 
bile, alipite in zid ca într-o casă de hirtip. înăuntru 
două paturi groaznice. La vederea paturilor, işi aminti 
de rue. Ce se făcuse?... 

O adiere de aducere aminte şi nimic mai mult. 
Voi să se uite la ceasornic. Lingă patul lui era un scaun 
de lemn fără răzămătcaie; pe siauu o carte de vizită: 
„Nicolas Boulgakov-Galilzuie”. Milescu rămase cu car- 
tea de vizită în mînă: Galitzine! Nu ştia pentru ce, 
dar parcă s-ar fi aşteptat să-l cheme aşa, pe tinSiul 
acela cu chip de femeie. Iar numele lui debotezera 
Nicolae, ca şi numele lui Milescu... 

Cine ştie?... 


XIII 


Intr-o căruță de rechiziție, prinsă ca de pe gîrlă, 
Milescu se Intorceade la cartierul-genera), de la Po- 
iana la Băileşti. Calul lui căzuse şi rămăsese pe drum. 

Pe cînd intra in curte, da intr-amurg. Ferestrele 
erau luminate ca de sărbătoare. 

Casa lui Milescu din Băileşti, închiriată de Parai- 
pan, era printre cele mai chipeşe: patru cdăi, geamuri 
la ferestre, scînduri pe jos, tinichea pc acoperiş — nici 
nu se putea ceva mai fain- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Poziţia lui Milescu, ca a tutulor volontarilor şi re- 
zerviştilor cu dare de mină, era printre camarazii săi 
dintre cele mai curioase. Unii îl luau in serios, alţii 
rîdeau de slingănile lui milităreşti, alţii îl luau peste 
picior de-a binele, ieşind de la e! cu tabachera plină 
de tutun sau cerîndu-i Imprumut tot felul de lucruri, 
fără să se mai gindeascâ a i le da înapoi; dar la toţi le 
era simpatic, cu uşoara nuanţă de ironic cg te ascun- 
de in soldatul de meserie pentru soldatul de ocazie. 
Ziceau „haidem la Milescu", parcă ar fi zis „haidem 
la club", sau „haidem la cafenea." 


Cind intră Milescu în casă, cele două odăi mai mă- 
ritoare erau ocupate de jucători de cărţi. Nişte planşe 
de-ale statului major, tăiate In două şi rezemate pe 
căpriori, serveau de mese de joc. 

într-nna din odăi se juca prefă în trei: doi colonei 
şi un maior stau tăcuţi, pînă ce se sfirşeaii cărțile din 
mină, iar la urmă izbucneau în rîs sau înjurături, după 
cum intrau platcă sau nu. Alţi ciţiva vorbeau, tolo- 
niți pe un pat de cimp, or călări pe scaune, or rezemaţi 
de ferestre — cu tunicele discheiate, cu batistele pe 
după glt, Mestemînd căldura, cerind lui „deşcă" vin 
cu  borviz. 

In ecelaltă odaie era o masă de poker, joc nou, pe 
care nu-l cunoşteau toţi. Un maior de linie, un căpi- 
tan de intendenţă, un doctor militar şi al patrulea, 
un civil, român din Basarabia venit după provianturi, 
stau cu cite cinci cărți în mină, desfăcindu-le numai 
pe la colţuri, cu mare taină. împrejurul lor, grămă- 
diţi ciotcă, priveau alţii. 

— Zugrăvescule, eşti  bleandă. 

Zugrăvescu era doctorul, un pipernicit de om nu- 
mai cît un baston, cu o bărbuţă rară, cu un glas piţi- 
găiat, care mai vorbea şi bflbiîit: 

— Ble-bleandă ăi fi dumneta. Eu sunt ble-blend. 

— Fii ce-i fi, numai pune miza, zise căpitanul de 
intendenţă. 

— Am pu-u-u-us doi franci. 

Pe vorba pus Duieră bietul doctor un minut întreg, 
fără s-o scoată la capăt. 


35 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


370 


— Ci dă-i drumul o dată, nene, şi nu ne mai înne- 
buni. Dumneata mergi, domnule maior? 

— Da. 

Doctorul se făcuse roşu. li venea să raspurdă cu o 
vorbă mai înţepătoare, dar se temea să nu se încurce 
din nou. Cu toate astea tot bîlbîi ceva: 

— Da' gro-o-o-zav mai eşti dumneta, domnule 
mi-mizilic. 

Ceilalţi zîmbiră, iar căpitanul de intendenţă dete 

din cap. 

— Cine deschide? 

— Deschid eu cu o carboanţă, zise maiorul, 
aruncind un ban rusesc de argint. 

— Se pote să-mi daţi şi mie două ruble? întrebă 
civilul cu graiul lui din Basarabia. 

Cei trei se uitară la el pe furiş. 

— Ne tragi ca-a-a, încercă să zică doctorul. 

— Cacealma! strigă intendentul. Să nu te-ncurci 
pe vorba asta, Zugrăvescule, că şade rău. 

— Ia, o să ţi le dăm, că n-avem ce face. Cartea 
trebuie plătită. Ce aveţi? 

— Eu n-am decît un full. 

Doctorul sări in sus de mînie: 

— Auzi c-un be-berlan de aşi să pierd eu, domnule !... 

— Lasă-l dracului de beberlan şi zi-i brelan, nene 
doctore, 11 consolă maiorul. 

Doctorul, furios, se întoarse să vadă cine-i sta în 
spinare. Dete cu ochii de un tînăr sublocotenent: 

— Nu se poate, ju-u-u-nele meu amic, să mă BÎă- 
beşti cu dra-dragostea?... 

Sublocotenentul se dete la o parte. O dată cu el ee 
deteră la o parte mai toţi privitorii, de teamă să nu 
primească aceleaşi observaţii ca sublocotenentul. Ma- 
iorul, care cîştiga, se întoarse către căpitanul de la 

spatele Iui, un chip şters, blajin, simpatic: 

— Mărăcinene, nu te depărta, că de cîrd si venit 
tu, îmi merge bine. 

Căpitanul se apropie din nou, zîmbind. 

— la mai vi-i-i-no şi lingă mine, ne-ne Mărăcinene, 
să mă scapi de hu-hu-hu... 

— Hursuzlic I strigă intendentul. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Pe cînd ei se foiau intre dînşii, se auzi deodată un 
ropot de cai venind din depărtare. Zgomotul se apro- 
pia din ce in ce, pînă ce trecu pe lingă casa lor, ca o 
vijelie. 

Toţi se sculară în picioare. Coloneii din camera de 
alături veniră în camera de la drum... 

— Ce este, [rate? ce s-a-ntîmplat? 

— Nebunul de Frincu !... 

— Da'ce s-a-ntîmplat? 

— Nu s-a-ntimplat nimic, d-le colonel; da, ia aşa, 
ca să nu fie drumul fără călători. 

— Ce trupe erau? 

— Escadronul din regimentul al 5-lea de călă- 
raşi. 

— Parcă de-abia a venit alaltăieri de la Rast... 

— Da. Cu toate astea, uite aşa îi freacă în toate 
nopţile. 

Colonelul înălță din umeri şi se duse la loc. însă 
jocul nu mai urmă liniştit ca mai nainte. Fiecare co- 
mandant era preocupat de ideea de a fece şi el tot aşa, 
deoarece ordinele erau de a ţine trupele într-o alarmă 
continuă, pentru a le deprinde cu viața primejdiilor 
viitoare. 


De la trecerea Dunării cu atlta înlesnire, geneia- 
Iul Nepokoiciski, şeful marelui stat-major rusesc, nu 
mai visa decît Constantinopoli. 

Armata romană, rămasă pe malul sting, nu mai 
era băgată în scamă: ea îşi împlinise Toiul, CU bombar- 
dările cetăților turceşti, cînd eu formarea podului de 

la Zîmnicca şi cu destrugerea siropului de la Rabova. 
Ruşii se socoteau destul de puterniei, ca să meargă 
înainte singuri, de aceea, cînd guvernul român, 
preocupat de soarta ţărei şi a oştirei, întrebase pe gu- 
vernul rus despre gîndurile sale viitoare, primise de 
la prinţul Gorciaeoif, prin «1 de Nelidoff, răspunsul 
semeț că armata împărătească se simte în stare de a 
birui ea singură pe duşman; că, dacă oastea română 
vrea să treacă şi ea Dunărea, s-o facă pe propria sa 
răspundere şi eu condițiune de a se supune comanda- 


377 


10 


15 


30 


meritului rus, pierzîndu-şi astfel unitatea de comandă 
şi ființa sa morală aparte. 

Faţă cu un asemenea răspuns, țara şi domnitorul 
trecură printr-un moment de mare grije: ce drum să 
apuce? 

— Ce-ai mai aflat, Mileseule? 

— Ce să mai aflu, domnule colonel... Am auzit că 
vodă vine în curînd la Marele cartier-general. 

— Va să zică trecem Dunărea pe socoteala noas- 
tră. 

— Da'de ce să n-o trecem? răspunse Milescu, ui- 
tîndu-se în jos. 

— Fiindcă n-ai cu ce. Unde-ţi sunt bărcile? unde 
sunt pontoanele? îmi plac domnişorii ăştia de rezer- 
vişti: pentru dumnealor toate sunt uşoare, zise zîm- 
bind unul din colonei. 

Milescu, jenat, era să tacă. Dar parcă îl muşca de 
inimă trebuinţa de a spune verde adevărul: 

— Se poate, domnule colonel. Războiul însă nu 
se face numai cu pontoane şi bărci, ci şi cu suflet şi 
credință în viitor. 


—Zău!? Auzi dumneta, frate!... Ce uşor îi vine 
amicului să facă patriotism pe spinarea altora, 
instalat ca un Bimbaşa Sava”... Da' du-te, domnule, 


de stai în noroi pînă la genunchi, să te ploaie de 
dimineața pînă seara, să mănînci pastrama ca talpa 
cismei —şi atunci să-mi faci pe grozavul. Auzi dum- 
neta I... 

Milescu plecase capul de tot. Negreşit, era vinovat 
că închinase o casă pe socoteala lui. El credea că poate 
tovarăşii să-i ierte greşeala, prin faptul că o locuiau 
mai mult ei decît el. Dar se vede că aşa sunt făcuți 
oamenii: să profite de bunurile altuia şi totuşi să-l 
învinuiaseă că le are. 

Celălalt colonel, mai fin, căută să dea o altă întor- 
sătură  convorbirei: 

— Uite, dragă Mileseule, unde stă greutatea: 
toată herestreaua din ţară a fost trasă de ruşi la 
Brăila şi la Zîmnicea. Pontonierii noştri nu sunt 
pregătiți pentru o lucrare aşa de întinsă şi de 


10 


15 


35 


costisitoare. Dacă trebuie să trecem Dunărea, s-o 


trecem, — numai să ne găsim întji lemnăria. 
— Pădurile sunt pline de lemne. 
—La munte. 


— La munte şi la şes. 

— Dar le păzesc pădurarii, zise primul colonel. 

— Negreşit, răspunse Milescu. Să le ceară guver- 
nul, şi toată lumea le va do. 

—Le dai dumneta!... 

— Se înţelege că le dau. Dau pădure, dau moşie, vînd 
tot ce am, şi pe mine mă vînd, numai să nu rămînem 
de rîs... Mii de bombe! că doar n-am să trăiesc cît 
e lumea 1 

Milescu se întoarse către un căpitan, care se apro- 
piase de el: 

— Aşa este? 

Căpitanul era tocmai şeful lui de companie, care 
totodată comanda şi batalionul: Valter-MărăcmeEnu. 
Ochii lui străluceau de viaţă. Dacă ar fi îndrăznit, 
l-ar fi luat de gît să-l sărute. 

Fire răsfrîntă înăuntru, timidă, melancolică, că- 
reia soarta îi lăsase partea grea a luptelor cu nevoia, 
Mărăcineanu părea că trage din îndoita sa origine ger- 
mano-română o uşoară înclinare către idealism, unită 
cu o evidentă trebuință de acţiune, — două calităţi 
atît de greu de găsit împreună. leşit din părinți sim- 
pli, el era unul din acele rare făpturi ce fac onoare 
mulţimei anonime ce se numeşte popor, se înalţă peste 
el şi devin fala unui neam întreg. Nobil în cel mai în- 
treg înţeles al cuvîntului, cu grije duioasă de bătrina 
lui mamă, blînd cu soldații căzniţi, hotărît, serios, 
— n-avea nimic din avîntul cavaleresc al eroilor legen- 
dari, dar poate tocmai de aceea era mai simpatic, mai 
Înţeles de timpurile noastre şi mai aproape de noi. 

O astfel de natură, strînsă de coarda voinţei în- 
tr-un arc modest, era firesc să se simtă atrasă către en- 
tuziasmul eruptiv al unui om ca Milescu. Pătrunderea 
minței sale 11 făcuse să Înţeleagă toate calităţile 
sufleteşti ce se ascundeau sub zgomotul şi nehotărî- 
rea celuilalt, şi să-l iubească. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


380 


Milescu ieşi să se schimbe de haine. în săliță îl 
ajunse de pe urmă Mărăcineanu: 

— Mileseule, Mileseule! 

— Ce este? 

Celălalt îl luă repede de mină şi-l strînse cu pu- 
tere: 

— Ia ascultă... 

— Ce-i, dragă Mărăcinene? 

— Bravo !... 

— Pentru ce? 

— Bravol... 

Şi urma a-l scutura de mină, fără să mai poată 
adăoga ceva. 

Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua im- 
presie ce i-o lăsase vorbele colonelului cu privire la 
casă. 

Cînd aprinse chibritul dete cu ochii de Comaneş- 
teanu, care adormise întins pe patul Iui. Milescu se 
uită Ia el un moment. Nu-l mai văzuse de la plecare. 

Un sentiment curios de milă se deşteptă în sufle- 
tul lui, pentru voinicul ce dormea alături, tinăr, să- 
nătos, năseut pentru fericire şi cu toate astea nefiind 
fericit. Parcă somnul lui Comaneşteanu mişca pe Mi- 
lescu mai mult decît tot restul. Se apropie de el bini- 
şor, 11 privi de aproape şi râmase pe gînduri: omul 
adormit parcă nu mai semăna cu celdeştept. O cortină 
căzuse de undeva pe acţiunea vieţii, şi corpul acela 
devenise anonim. 

încă puţin şi totul ar fi Încetat. Ce imensă zădăr- 
nicie!... 

Făcînd încă un pas, se împiedecă de o cergă ce 
căzuse pe jos. 

— Vacs! zise el, în mijlocul filozofiei. 

Comaneşteanu se  deşteptă. Milescu veni lingă 
el şi-l atinse cu mîna pe umăr: 

— Ce mai faci, Mihai? De cind aici? 

— De astăzi. Tîrziu e? 

— Cam vreo zece. 

— O să trebuiască să plec. 

— Stai, că nici nu te-am văzut bine. Ce mai faci? 

— Ce să fac, dragă... Aceiaşi şi iar aceiaşi. Dar tu? 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Eu, cum mă ştii: mă înec întotdeauna la mal. 

Avusesem norocul să mă trimită de la cartieiul- 
general cu nişte ordine la Zlmnicea, sperînd să mă pot 
repezi pînă la Stăneşli, şi cind colo, nimic. 

— De ce? intrebă Comaneşteanu cu grabă. 

— Ce să-ţi mai spui!... O prostie de care mi-e 
ruşine numai cit mă gindesc... Nu mă sili să ţi-o isto- 
risesc pe de lung. în două cuvinte: am LSut şampanie 
cu un rus. 

— Ce rus? 

Milescu înălță din umeri: 

— Da' parcă eu ştiu?... Un Galilzine. 

Comaneşteanu se uita la el aiurit, pină cc-l umflă 
rîsul. 

— Ciudată făptură omenească mai eşti, Nicule. 

— De, dragă... Schimbâ-mă tu dacă poţi, şi-mi 
faci un mare serviciu. Aşa gogomănie!... Şi biata ne- 
vastă mă aşteaptă. 

Apoi se uită la Comaneşteanu lur.g şi dete din cep: 

— Cu toate astea, pentru tine tot am ceva. 

Şi zicind astfel, fnceptt a răsfoi nişte caiete de pe 
masă, ce stau încurcate cu numere din Figaro”, cu 
Şcoala soldatului”, cu un roman de Ouida? — pînă 
ce găsi o scrisoare-volum de-a Elencuţei. 

— Vino-ncoace. Cunoşti slova asta... 

Mihai se uită la scriitură. 

— Nu o cunosc. 

— Cum: nu? Dar scrisoarea către Peraipan |... 

— Aceea era a domnişoarei Anna. 

— Şi asta tota ei este... Citeşte. 

în jurnalul Elencuţei erau intercalate două rin- 
duri: „O sărutare si de la mine, Nicule dregă. Ce mai 
faceți?” 

— înţelegi ce vrea să zică acest „ce mai faceţi" la 
plural şi subliniat... 

Comaneşteanu se uita la el cu un aer întrebător. 

— Cum 1... Nu-nţelegi?... 

— Ba Înţeleg... Adică Îmi place să înţeleg ceea ce 
poate nu stă acolo. 

— Ce anume? întrebă Milescu. 

Comaneşteanu se făcu roşu şi nu voi să râspur.da. 


381 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Spune tu intii, zise el. 

Milescu începu a rîde. 

— Bravo, Mihai; eşti prins bine de nas. Am să 
scriu numaidecît Eiencuţei... 

—- Ba te rog să te astlmperi. 

Milescu ridea, pocnind din palme: 

— Don Juan cu furca-n brîu!... Brava Annicuţa!... 
Să te-nveţi minte dumneta, să nu mai mănînci c'lte o 
porție de inimă femeiască la fiecare masă... Acuma 
să-ţi explic: acest „ce mai faceți" ar însemna, dragă 
doamne, ce mai fac eu, Milescu; dar însemnează Jn 
fond cemaifacitu, Comăneşteanu... 

— Crezi? 

— Sigur. Trebuie să fii lulea ca tine, ca să nu pri- 
cepi. Ă 

Apoi Incepu să strige: 

— Viuţă ! Iliuţă I 

Soldatul venea în fuga: 

— Porunciţi, don'locotenent. 

— Ibitfoi cozoroc!... da'de ce nu vii mai repede? 
Unde sunt pantofii? 

— Aici trebuie să fio, don' locotenent. Să-ntreb pe 
lelea Uţa. 

Lelea Uţa era gazda. Soldatul părea a se înfrupta din 
toate bunurile pămînteşti ale stâpînei de casă, iar in 
schimb el Si lăsa onoarea de a munci pentru el. 

— Uite, mon cher, zise Milescu, cu o cizmă In 
mînă, redevenit filozof: de sus şi pînă jos acelaşi vacs: 
c'estă vous degouter des hommes"... et des femmes. Parcă 
viața n-ar avea alt scop mai înalt. 

Comăneşteanu îl ascultă în tăcere. Era iar fără 
tact. Dar aşa îl croise firea. Castitatea lui sufletească 
îl făcea nedrept. 

Soldatul intră cu pantofii: 

— li luase lelea Uţa să-i bată. 

Arză-te focul de erou ! Mă, Iliuţă al Uţei, d-a- 
poi gazda trebuie să Ingrijească de pantofi?..! 

— Ba nu. don' locotenent. 

— Atunci? 

— Eu am buşonat calul lui don locotenent Comă- 
neşteanu. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Milescu bufni de rîs. 

— Ce-ai făcut?! 

Soldatul, care auzise vorba de pe la alți vistavoi 
de cavalerie, se ruşina: 

— Am şters calul lui don' locotenent Comăneş- 
teanu... că era asudat de curgea apa după el. 

Comăneşteanu părea plictisit de explicaţia solda- 
tului. 

— Trebuie să fie ostenit... Am fost pînă aproape 
de Craiova, ca să-ţi ies înainte, zise el lui Milescu. 
Credeam că vii cu trenul. 

Milescu rămăsese în mijlocul odăii, ca un pui fript, 
cu pantalonii de călărie strînşi de gleznă, cu mînile 
în buzunar, numai în papuci. 

— Va să zică, Mihai, nu-i glumă 1.. Eşti prins 
bine. 

Cumnatul, obicinuit cu şotiele şi ironia Annicuţei, 
nu se putea deprinde cu ideea că un alt om s-o iubească 
serios. 

— Atunci ce-i de făcut? zise tot el, gîndindu-se. 
Să le scriu să vie... 

— Ba nu. Adică de!... cum vrei, răspunse Comă- 
neşteanu. Eu nu mi-aş aduce familia aici. 

— Ai dreptate. Cu toate astea, Elencuţa ţine să 
vie... Mai cu seamă dacă trecem in Bulgaria. 

Comăneşteanu începea să fie deja gelos, ca toţi 
bărbaţii in viaţa cărora femeile joacă un rol. Milescu 
nu pricepea o astfel de tiranic. Zisese „ai dreptate”, 
fiindcă înţelegea şi el că un lagăr nu e un salon. Dar 
altfel... 

— Ştii, Nicule, că mă hotărîseru de vreo două ori 
să plec, zise Comăneşteanu deodată. 

— Unde? 

— Mă hotărîsem să fug... să ajung pină la Stă- 
neşti... să văd pe Anna şi să mă-ntoic... Maiorul m-ar 
fi lăsat, insă pe răspunderea mea. 

— Ce, eşti copil?... 

— Zău, aşa. 

— Eşti copil de tot... Eu te credeam maistru, şi 
văd că nu eşti decît un cîrpaci... 

După aceea se gîndi serios: 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Sau poate tocmai ăsta e secretul... 

Comaneşteanu nu pricepea ce voia să zică. Milescu 
Insă intra, cu puterea lui de intuiţie, în explicarea 
unei cauze: secretul oamenilor cu noroc pe lîngă fe- 
mei era tocmai sinceritatea cu care iubeau pe fiecare 
In parte şi una după alta: un foc de paie, într-o fînă- 
rie, ce trece din căpiţă în căpiţă. 

Lui Milescu îi veni să rîză la imagina asta. 

— De ce rlzi? îl întrebă Comaneşteanu. 

— De nimic... Cu toate astea, cît eşti tu de profe- 
sor în ale dragostei, tot o să-ți dau o lecţie: de ce vrei 
să te duci la Stăneşti, către Anna, şi nu o laşi să vie 
ea către tine? Fata e singură. Elencuţa e de aceeaşi 
părere cu mine: voim amîndoi să ţi-o dăm. Prin ur- 
mare un asediu în regulă: are să capituleze. 

— Crezi?... Deşi ceea ce spui tu cam miroase a te- 
orie, totuşi ai poate dreptate şi în fapt, şi aş vrea să 
te ascult, dacă aş putea. Dar nu ştii cît doresc s-o 
văd 1... Nu mai dorm, nu mai am linişte... 

— Calma mi dio* ! zise Milescu, venind spre el şi 
apueîndu-l de mină. 

Nu era chip de vorbit serios cu el: 

— Bine, omule, tu n-ai iubit niciodată? 

— Ba da: am iubit pe Elencuţa şi am luat-o. 

— Dar înainte? dar pe urmă? 

Milescu Inălţă din ochi: 

— Nimic! 

Comaneşteanu se uită la el. Evident, un asemenea 
subiect de vorbă turbura pe Milescu: el fusese adesea 
luat în rls de prietini şi-şi ascunsese totdeauna stlngâ- 
cia sub glume zgomotoase. Acum, cînd trebuia să vor- 
bească liniştit, se simţea jenat. 

Dar sinceritatea şi curăţenia lui sufletească pa- 
rură a inriuri pe Comaneşteanu mai mult decît toate 
teoriele... 

— Adio, Nicule. Vino să te sărut, că cine ştie cînd 
ne mai vedem. 

*— Pleci noaptea? 

— Trebuie să plec. 


Ţine-mă, Doamne! (ital.). 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Se Imbrăţişară amîndoi şi se despărțiră. 
Comaneşteanu se pierdu în linia fumurie a dru- 
mului. 


XIV 


Se ridicau zorii zilei de 21 iuliu. Pe seninul stră- 
veziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzlndu-se 
departe, în slava albăstrie a văzduhului,eaniştespiţe 
nesfîrşite, şi minglind cîmpiile Olteniei cu lumina 
voioasă a dimineţii. Pe valea Dănăţeului se mişca 
un furnicar de gloate omeneşti, linii lungi de călărime, 
pedestrime, tunuri, ambulanţe, provianturi, în mij- 
locul muzicelor militare, al sunetelor de cornişti, al 
ordinelor şi comendei. Străluceau în tonuri calde ală- 
murile de la instrumente; scapără lumini reci oţelul 
de la tunuri; filfiiau în vint drapelele; plutea peste 
tot un suflu de viaţă tînără, purtînd înainte vulturii 
de aur ai stindardelor, coborîtori ai acvilelor din alte 
timpuri, semn al bărbăţiei. 

Cu trei sute de ani în urmă, Basarabii Drăculeşti 
duseseră pe aceleaşi locuri pilcurile de poteraşi, de 
suliţari, de roşiori, în urma flamurilor, intru apărarea 
pămîntului strămoşesc. 

Iar cu 1770 ani înainte, luminatul şi marele îm- 
părat dusese mai la deal, pe kastatal velit, către pă- 
durile Sarmisegetuzei, şi acolo închegase, din sînge 
dac şi roman, ființa unui nou popor. 

Şi se ducea poporul cel nou, se duceau regimentele 
cu voioasă hotărîre a sufletului desfăcut de alte gîn- 
duri, se duceau să se bată. 

Că venise ordin de la domnitor să treacă Dunărea. 

Se legăna ciocîrlia în aerul limpede al dimineţei, 
pe deasupra lanurilor de porumb. Umblau mocanii 
din regimentul al 10-lea de dorobanţi pe un drum, 
iar soldaţii din al 8-lea de linie pe altul, liberi la 
minte şi la inimă, ca omul pornit pe hotărtte să nu 
dea înapoi. Se sflrşise nesiguranța de pînă aci. „îna- 
inte" era vorba cea de vraje, care-i făcea să umble cu 
capul sus; înainte, spre Jiu, la Corabia! 


25 — DulUu Zamfirescu — opere, voi. II 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


366 


întreaga divizie a 3-a se întinsese în marş spre 
podul Jiului de la Gîndgiova. Cîntau soldaţii cu voie- 
bună,  învioraţi de priveliştea sănătoasă a porum- 
bului. Ofițerii mergeau înaintea frontului sau în ca- 
pul liniei, sprinteni la picior, cu ochii vii. Nedomiri- 
rea de pină acum, gîndurile „de acasă”, făcuseră loc 
bucuriei de lucruri nouă. Cu cît mergeau, cu atît se 
simțeau mai uşuraţi. 

Comaneşteanu, in mijlocul batalionului, în frun- 
tea companiei, se ducea oblu pe drumul prăfuit, gîn- 
dindu-se la atîtea şi atîtea lucruri, ce răsăreau din adu- 
eere-aminte fără legătură aparentă intre ele. Cind la 
Sârba, cînd la Comăneşti, ctnd în văzduh sau nicăieri, 
gîndurile țineau hangul drumului, a cărui privelişte, 
veselă sau tristă, deştepta în sufletul Iui acelaş fond 
de melancolie. Cu toate astea, el însuşi găsea mîngi- 
iere în mers. Parcă facultatea de a trăi, atît de com- 
plicată îndeobşte, se uşura prin ritmul îndelungat al 
marşului. Prins în mijlocul regimentului, el simţea 
că maşina încîlcită a vieţii lui nu mai era decît o ro- 
ticică simplă a unei maşine mai mari. Annicuţa zîm- 
bea într-un unghi depărtat al conştiinţei, ca un pas- 
tel, iar departe de tot, ca un portret şters, se ivea chi- 
pul Nataliei. O blajină nepăsare de sine şi de restul 
lumei îi umplea golul sufletesc. 


Iar pe drumul celălalt, Milescu, în fruntea com- 
paniei, umbla harnic, fără trudă sufletească. Statura 
lui puternică părea că se Inălţase cu o şchioapă. Trăia 
o viaţă intensă, se bucura de bucuria soldaţilor, cinta 
cu ei marşul ostaşului, plin de un sentiment nou de 
nețărmurită mulţumire de a fi. Ceruse unui sergent 
din flanc să-i dea mătasa de la un porumb, şi la pipăi- 
tul ei moale avusese impresia că atinge obrazul fraged 
al unui copil... Ii venise să zimbească, gîndindu-se 
la sine cît era de puternic şi de sănătos. Işi mişca bra- 
tele din plin, simţindu-le parcă voinice, făcute într-a- 
dins ca să zburătuiască ţeste de duşmani. Imagina 
unei lupte cu turcii fu atit de vie, Incit, tn umbletul 
Iui, se dete cu umărul înainte, parcă să doboare pe 
cineva. Soldaţii clntau,cu nota caracteristică a vese- 
liei lor duioase. Ce erau în fond oamenii ăştia? Daci 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


25% 


sau romani? Sau şi una şi alta? Sau poate altă corcitură 
latino-illyrică?... Nu se puteai El ținea la daci, parcă 
chiar mai mult decît la romani. Chipul leului de la 
Sarmisegetuza, care-şi apăra pădurile împotriva nfi- 
vălitorilor, li era drag. O nespusă înduioşare pentru 
Decebal se revărsă în stihuri: 


O, tu, ce din cetini auzi-le cintul, 

Stăpîne, stăpine cu brațul de fer, 

O, Decebal, scoală, răstoarnă-ți mormintul, 
Şi umple tot golul din munţi pîn' Ia cer*. 


Tocmai atunci băgă de seamă că un soldat din com- 
pania dinainte nu călca de loc a erou, umblînd bleg, 
trăgîndu-şi picioarele după el ca nişte butuce. li păru 
rău şi strigă la el: 

— Măi leat, mă !... Mă, tu, ăla din flancul sting I... 
Uite ce vacs el... 

Sergentul-major din compania lui sări la soldat: 

— Mă buduşcă, n-auzi? ! 

Soldatul n-auzea. Atunci sergentul-major îi dete 
un ghiont în spate. 

— N-auzi mă, blegule!..- Ce umbli ca un nerod?... 

Soldatul era să dea in nas. îşi întoarse capul spre 
sergent, ca unul ce, se vede, era deprins cu asemenea 
cinste şi încercă să se ţie drept. 

Milescu se uită la el cu milă. li părea rău că stir- 
nise vorba şi fusese cauza ghiontului bietului soldat. 
Sărmanul de el 1 Era necăjit de tot, trudit, nemlngiiat 
de nimeni; n-auzea decît ocări; nu trăia declt pentru 
pedepse. Şi doar n-avea altă vină deelt că era prost. 

Dar înduioşarea lui Milescu fu de scurtă durată, 
în vremuri grele, omul caută tot binele. In flancul 
drept umblau vreo patru soldaţi ca la paradă: aşa dal 

Milescu se întoarse să-şi vadă compania lui: oa- 
menii se simțeau. Drepţi, sănătoşi, mergeau clntind 

cu voie bună. 

„Mare popor! gîndi Milescu în sine, mare şi răb- 
dător poporl... Că dacă fiecare om în parte e mai bun 
or mai rău, după vremuri şi nevoi, toţi laolaltă redo- 
bîndesc calitatea supremă a popoarelor de viitor: nai- 
vitatea melancolică. Toate temperamentele indivi- 


387 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


duale se contopesc in acest temperament colectiv, sin- 
gurul care, în ceasurile grele ale vieţii, scoate la li- 
man". 

Şi astfel, prinse el mai departe a le Inchina gîndu- 
rile sale în versuri: 


Sună coarnele pe dealuri, sună buciumul prin văi, 
De Ia coasă, de la tîrtâ, tot romanul se adună; 
Duce vintul pînă-n peşteri chiotele de flăcăi; 
Codrul tremură din ramuri; cornul 


XV 


In ziua de 12 august, regimentul al 10-lea şi al 
12 lea de dorobanţi, regimentul al 8-lea de linie, 
o baterie din regimentul al 3-lea de artilerie şi un es- 
cadron din regimentul al 2-lea de roişori treceau Du- 
nărea, care cum putea, pe plute, pe pontoane, prin 

bărci, ajutați de şalupele cu vapor Bucur şi Rîndunica. 

întreaga diviziune a 4-a era deja peste Dunăre, 
pe malul drept al Vidului. 

Lucrurile in Bulgaria se schimbaseră de tot. Ruşii 
fuseseră bătuți în două rinduri, înaintea Plevnei, la 

8 iuliu, sub generalul Schilder-Schuldner, şi la 18 
iuliu, sub generalul Kriidener. Ei ceruseră ajutorul 
armatei române de la Nicopole, dar generalul Mânu 
avea ordin să nu se mişte. 

Această armată, disprețuită cu puțin timp înainte, 
devenea deodată limanul de mmtuire al oastelor îm- 
părăteşti. Făcuseră oamenii socoteală şi găsiseră 230.000 
de turci; iar cînd se numâraseră pe dînşii, nu erau 
decît 170.000. Pentru o armată năvălitoare erau cam 
puțini. 

Atunci, in locul d-lui de Nelidoff, luă condeiul 
marele duce Nicolae, generalisimul armatelor ruseşti, 
şi scrise domnitorului acea faimoasă depeşe, pe care 
mai pe urmă generozitatea poporului, spre cinstea 
neamului omenesc, a îngropat-o în uitare. în acea 


depeşe se zicea între altele: „treci Dunărea 


35 


unde vei voi; ne zdrobesc turcii”. 


10 


15 


20 


25 


30 


»5 


40 


Şi domnitorul românilor hotărî să treacă Dunărea, 
fără altă condiţiune declt aceea de a păstra armatei 
sale fiinţa ei de sine-stâtătoare. 

La 15 august porni în persoană la cartierul impe- 
rial de la Gorni-Studen, unde se afla ţarul Ale- 
xandru al II-lea. împăratul oferi domnitorului co- 
mandamentul trupelor unite româno-rnse, ce aveau 
să opereze înaintea Plevnei sub numele de Armata de 
Vest. 


In ziua de 20 august, podul de la Siliştoara, intre 
Corabia şi Măgura, era terminat; diviziunea de re- 
zervă putea trece. 

In zilele următoare, armata română înainta dc pe 
valea Iskerului pe valea Vidului, spre Plevna. 

în seara de 25 august, diviziunea a 4-a era la 
Verbiţa, în faţa Griviței, iar divizia a 3-a la Ka- 
lişovaţ, în spatele celeilalte; divizia de rezervă ră- 
m'înea la Brislan. Domnitorul îşi luase cartierul ge- 
neral la Poradim. 

îndată după aşezarea trupelor Sn bivuacuri se 
zvonise printre ofiţeri că, chiar în ziua aceea de 25 
august, un mare consiliu de război se ţinuse la Rade- 
nița, între domnitorul românilor, marele duce Nico- 
lae, şi şefii stateior-majore, şi că in acel consiliu vodă 
fusese contra atacului imediat al Plevnei, deoarece 
armata aliată ruso-română n-avea decît 65.000 de oa- 
meni, faţă cu un număr egal de trupe ale lui Osman 
paşa, întărite în Plevna; că domnitorul propusese 
sporirea ostirelor aliate'şi  înconjurarea pozițhmilor 
turceşti; că, în fața stăruinţelor marelui duce, care 
punea Înainte  consideraţiuni politice, vodă primise 
ideea asaltului cu părere de rău şi fără a răspunde de 
succes. 

Se mai vorbea printre ofiţeri că de multă vreme 
nu fusese văzut domnitorul atît de pătruns de marea 
chemare şi marea răspundere ce avea in faţa lui Dum- 
nezeu şi a ţărei. Cu capul sus, cu ochii privind departe, 
vodă ieşise din consiliul de la Radeniţa ca un drept- 
gînditor pe care semenii săi nu l-au Ințeles; ieşise din 
consiliul de la Rriîniţi ea un părinte hotărlt să-şi 


389 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


jertfească fiii numai ca să nu se zică despre ei că nu 
Be ştiu jertii. 

— Vezi, Comăneştene, zicea maiorul Şonţu prie- 
tenului său, dacă n-ar apăsa pe noi trecutul a 150 de 
ani de moliciune fanariotă; dacă am putea să legăm 
firul de azi cu cel de la 1600; dacă am fi ştiut să mu- 
rim undeva, acum, mai de curînd, — domnul nostru 
ar fi putut să impună vederile sale, sau cel puțin să nu 
primească răspunderea unei jertfe zadarnice. Dar 
aşa... ruşii pe drept cuvînt ne pot bănui că nu vrem 
să mergem în foc. 

— O sâ mergem, zise Comaneşteanu. 

— Trebuie să mergeml... De altfel o jertfa nu e 
niciodată zadarnică. 

Tocmai atunci Yi se aduse un ordin al generalului 
Cernat, prin care se poruncea diviziei a 4-a să înainteze 
de la Verbiţa Ia Griviţa, spre a lua poziţii pentru arti- 
lerie; divizia a 3-a trebuia să-şi păstreze locurile ce 
ocupa, pînă la nouă ordine. O bombardare de trei zile 
avea să urmeze împotriva întăririlor de la Plevna, 
Inainte de atac. 

Inimele începeau să bată: se apropia vremea holâ- 
rlrilor bărbătești. 

Diviziunea a 4-a trebuia să-şi stringă bivuacurile 
şi să Be pună in marş spre Griviţa. 

Noaptea era Întunecoasă. Şuiera un vint subţire 
dinspre lagărul turcesc, aduclnd zgomotele surde ale 
mişcărilor diviziei a 4-a pină la divizia a 3-a. Ofițerii 
din corturi trăgeau cu urechea- Somnul nu se prindea 
de mulți: ţara rămasă In urmă cu Bimpatii şi interese 
omeneşti; duşmanul împlîntat Inainte, cu chemările 
gloriei sau cu vecinicia morţii... 


A doua zi, in zori, cele 48 de tunuri româneşti, 
puse In baterii împreună cu 120 de tunuri ruseşti, 
începură a hui. Turcii deocamdată părură a sta la 
Indoială; apoi, ca dezmeticiţi, dezlânţuiră şi ei cele 
100 tunuri ce aveau in Întăritori. Astfel, 268 de guri 
defoc gemeau pevăile Incremenite, asurzind văzduhul, 
aruncînd bombe şi pieire. 

în ziua de 26 veni ordin şi diviziunei a 3-a să 
intre în linia bombardării, Inaintînd de la Kolişovaţ. 


io 


15 


20 


30 


35 


40 


spre Bucova. în ziua de 27, la 3 ore dimineața, por- 
niră bateriele şi regimentele, iar Ia 8 ore colonelul An- 
gelescu George aşeza 30 de tunuri pe înălţimelede pe 
valea Bucovei, sub bătaia obuzelor turceşti. 

O dată cu divizia a 3-a română, se apropiase de 
linia bombardării un nou corp rusesc, aşa că acum, 
din ostile aliate, trăgeau 250 de tunuri, iar din cele 
turceşti răspundeau 100 — în total 350 — un iad de 
fum, de foc, de schije aprinsă, de huiet şi de cutremur, 
Infanteria era aşezată dincolo de dealul Bucovei, la 
adăpost de ghiulelele turcilor, gata în orce moment 
de a intra în foc, dacă inimicul ar fi încercat să facă 
vreo ieşire. Stau oamenii în preajma piramidelor de 
puşti, pe povîraişul văilor, care fumind, care vorbind. 
Întorşi cu îaţa spre Dunăre, deunde veniseră.Citeodată 
ochii se ÎInălțau in văzduh, după bombele turceşti, 
ce băteau pînă la Verbiţa sau se spărgeau în aer, vîji- 
ind şi trosnind. 


— Primeşte-o, Ghiţă, ca ţi-e surată. 

Ghiţă se uita în sus, ca un pui de curcă la uliu: 

— De, boală, că nu te prinzi tu de mine. 

Se zăreau de pe deal călăraşii brigadei Roznovanu, 
cum se întindeau spre satul Bivolari, către Vid. 
Ghiulelele turceşti începură să curgă către dînşii. 
Soldaţii de infanterie le vedeau din adăposturi, mai 
cu seamă cei ce săpau la Intărituri, şi râmîneau cu 
sufletul Ia gură, ridieind mina instinctiv, parcă să 
apere pe călăraşi: 

— Aoleu, mamă, ţine-mâ !... 

Comaneşteanu, In mijlocul lor, tăcut, urmărea tu 
ocheanul mişcarea călăraşilor. Inima Si bătea aşa de 
tare, incit îşi auzea sîngele în vine. Vorbele oameni- 
lor ajungeau pină la el, ca de pe lumea eeelaltă. I se 
părea că brigada de pe platoul Bucovei nu ştie ce face. 
Escadroanele se mişcau la deal şi la vale, fără rost. 
Grupuri de călăreţi se duceau în sus, se întorceau in 
jos, totdeauna expuşi focului turcilor. Comaneşteanu 
ar fi vrut să împărtăşească temerile lui cu un ofiţer 
de alături — dar părea hipnotizat de priveliştea din 
faţă. In cele din urmă, regimentele părură că se aşează 
la adăposturi, în spatele diviziei a 3-a. 


Desigur, oamenii işi făceau mişcările lor fireşti, spre 
a ocupa locurile ce le erau date de comandă; dar, 
văzuţi astfel de departe, parcă stau intr-adins Bă aştepte 
bombele. 

Spre seară ven i ştirea că o parte din trupele brigadei 
Cantili luaseră cu asalt un redan turcesc din faţa Gri- 
viței. Locotenent-colonelul Sergiu Voinescu, în frun- 
tea dorobanţilor de Iaşi şi Vaslui, dusese trupele la 
atac cu un avint eroic. Curcănarii regimentului al 
13-lea şi infanteriştii batalionului I din regimentul 
al 5-lea de linie, susținuți admirabil deo baterie din 
regimentul al 3-lea de artilerie, sub comanda locote- 
nentului Harţei, se aruncaseră asupia ţuicilor, la 
baionetă, îi grămădiseră val-vîrtej în redan şi-i arun- 
caseră spre redută dinapoi. 

La vestea asta, Milescu ridea ca un copil. Ar fi 
vrut să alerge spre colonelul Voinescu şi sa-l sărute. îi 
era vechi prieten, ofiţerul învăţat şi destoinic, căutat 
în saloane pentru spiritul său vioi, respectat şi temut 
printre colegi, pentru caracterul său neşovăitor. Dar 
mai cu seamă îi era drag lui Milescu pentiucă, el, 
Voinescu, român neaoş, fiu de boier pămîntean, 
deschisese cel dinţii focul infanteriei şi dusese pe sol- 
daţi la biruinţă. Tot vechea lui nebunie. 

La 28 august, bombardarea urmă ca şi în zilele de 
mai înainte, fără alte întimplări decît aceea că mâria-sa 
atîrnă pe pieptul colonelului Voinescu decorația 
„Steaua României", lăudîndu-l în faţa trupelor. ' 

Atacul fixat pentru ziua de 29 fu aminat pe a doua 
zi, după cererea comandanților ruşi. 

Fură luate toate măsurile potrivite, pentru regula- 
rea atacului; ordinele de luptă fură scrise sub ochii 
domnitorului; ceasornicele fură îndreptate. 

Acum puteau să se şi oprească ceasornicele, că în 
locul lor băteau inimele, băteau toate laolaltă, multe 
din ele ceasurile din urmă; băteau inimele în piep- 
turile a 35.000 de români, hrănind parcă o singură 
conştiinţă, aceea a datoriei de împlinit. Nu se gîndeau 
oamenii nici că-i priveşte Europa, nici că sunt ruşii 
alături, — ci curat numai că le-a rămas la birlog ne- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


vasta şi copiii, că aşa a poruncit vodă şi că, lao adică, 
cine-i român nescş nu dă înapoi. 

Către seară, comtr dfr.ţii piimiiâtn «din algene- 
ralului Cernat, care zicea: 

ORDIN DE ZI. nr. 54%. 

„Miine, 30 august, corpul de armată remân va da 
asalt redutei celei mari, ce se află în faţa poziţiunilor 
sale. Divizia a 4-a va da pentru atac o coloană de 4 
batalioane, sub ordinele unui cemandent special; 
această coloană va fi Edir.etă in vUcetre ce se află în 
spatele aripei drepte a peziţiunci sale înaintate, la 
ora 5 dimineaţă. 

Divizia a 3-a va da asemenea o coloană de 4 bata- 
lioane care trebuie să fie adunată în aceeaşi vâlcea, 
la dreapta diviziei a 4-a, la ora 12 din zi; batalioanele 
acestei coloane vor fi aduse pe poziţiune, pe rînd, lao 
oră şi jumătate unul după altul, astfel ca la oia 12 din 
zi să fie toate adunate în zisa vălcea. Această coloană 
va avea un comandant special. 

Formaţiunea coloanelor de atac va fi ceaurmătoare: 

Cel diiitîi batalion in tiraliori, avînd printre ei 
plutoane cari vor duce scările, fascine, gt-bioanele, 
sacii de pămînt; aceste plutcane vor avea justa in 
bandolieră şi nu vor tifge. 

Cel de-al doilea batalion se va urca Ja asalt, format 
în coloane de companie. Batalioanele al 3-lea şi al 
4-lea vor urma în coloană de atac, sub cemer.de ime- 
diată a comandantului coloanei. 

Coloanele formate din cele din urmă două batalioane 
trebuie sâ urmeze la distanţă cit ms i aprepieto şi sâ dea 
asalt cu orce preţ, dacă rele din linie înlîi nu reuşeec. 

Trebuie să sefacă cunoscut tuiulor cemcenilor ce 
compun coloanele de atac, câ pierderile vor fi neîn- 
semnate dacă ajurg la redută îfră a se cpri şi fără a 
trage, dar că vor fi mari dacă oemenii se opresc in 
drum, şi mai cu seamă dacă se retifg. 

Tiraliorii trebuie să Înainteze fără a trrge; ei nu 
vor începe focul decît cînd vor fi ajunşi re drumul 
acoperit la marginea şanţului, şivortrege numai asu- 


* T.C. YS(5rfrSiji: Lwpiile românilor (nota D.Z,) 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


394 


pra inamicului care se află pe parapete; în acest timp 
plutoanele de lucrători se pogor în şanţuri şi pregătesc 
urcarea eu uneltele ce le au; se va întrebuința pentru 
aceasta, afară de fascine, gabioane şi celeMte, toate 
uneltele de cari vor putea dispune corpurile. 

Coloanele de companie destinate a da asaltul Be 
pogor imediat in şanţuri şi urcă parapetul. 

îndată ce focul inamicului devine tare, toţi ofi- 
terii trebuie să strige „înainte !" şi să alerge pe drumul 
acoperit plnă la marginea şanţului. 

Tiraliorii trebuie să rămlnă tot pe drumul acoperit, 
să ochească bine pe inamic, care se apără pe parapet. 

Direcţiunea coloanelor este cunoscută şefilor de 
coloane. Coloana diviziei a 3-a va avea nr. I; coloana 
diviziei a 4-a va avea nr. II. 

In acelaşi timp o coloană rusească de 2 batalioane 
se va urca la asalt despre partea satului Griviţa. 

Pentru a protege flancul drept al asaltului şi a 
bate ajutoarele inamice care ar sosi la redută, divizia a 
3-a va da iacă o coloană de 3 batalioane, sub un şef 
special, care va primi instrucţii pentru punctul de 
plecare şi direcţiunea marşului său. Această coloană 
seva aduna la punctul de plecare, la ora care se 
va fixa miine. 

Toţi oamenii trebuie să fie bine hrăniţi şi să aibă 
cu dînşii pline şi brînză pe 2 zile, şi apă în bidoane. 
Vor avea toate cartuşile cu dînşii, vor fi în tunici, fără 
răniți şi fără mantale, chipiuri albe; dorobanţii vor 
fi in mantale. 

Diviziunea a 4-a va trimite supa coloanei sale la 
locul unde s-a ordonat a se aduna. 


Mă voi afla înaintea rezervei de infanterie, între 


divizia a 3-a şi a 4-a, de la orele 12 - înainte. Reduta 
2 

fiind luată, şefii de coloane nu vor lăsa înăuntru decît 
numărul necesar de oameni pentru a ocupa linia 
de foc a redutei, se vor aduna rezervele pe flancu- 
rile sale, Intărindu-se imediat. 

Divizia a 4-a va da artileria trebuincioasă sprea arma 
Îndată reduta după luarea ei; restul artilerie'acestei 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


diviziuni va căuta poziționi pe flancurile redutei, de 
unde se poate mai bine bate terenul înainte. 
Trupa şi trăsurile baterielor vor fi reaprovizionate; 
coloanele de muniții se vor conforma ordinului nr. 50. 
Momentul atacului se va da miine. 
Dat la Veibiţa,la29 august (10 septembrie) 1877. 
GENE PAL CERNAT" 


Comandantul corpului român chemase lîngă sine 
pe cei doi comandanţi ai diviziunilor a 3-a şi a 4-a, 
coloneii Angelescu Gheoighe şi Argelescu Alexandru, 
precum şi pe comandanții brigsdelor l-a şi a 2-a din 
diviziunea a 3-a şi a 2-a din diviziunea a 4-a, coltfieii 
Ipătescu, Gramont şi Borănescu, şi le dase din viu 
grai toate dispoziţiunile ce nu erau copnnse în ordinul 
de zi nr. 54. 
Coloanele de atac aveau să se alcătuiască precum 
urmează: 


DIVIZIUNEA 3-a 


Coloana de. atac nr. 1. 
Comandant, colonel Ipătescu, şeful brigedei l-a. 
Regimentul al 8-lea de linie, comandat de loco- 
tenent-colonel Poenaiu. 
Batalionul l-iu, comandat de căpitanul Valter 
Mărăcineanu. 
Batalionul 2, comandat de maiorul Macca. 
Regimentul al 10-lea de dorobanţi, comandat 
de  locot.-colonel Măldărescu. 
Batalionul l-iu, comandat de maiorul Şonţu. 
Batalion 2, comandat de maiorul Lipan. 


Coloana de flanc 
Comandant, colonel Gramont A ., şeful brigadeia2-a. 
Batalionul al 2-lea din regimentul 2 de linie, 
comandat de maiorul Paladi. 
Regimentul al 9-lea de dorobanţi, comandat de 
Jocot.-colonel Holban. 
Batalionul l-iu, comandat de maior Stroia. 
Batalionul al 2-lea, comandat de maior 
Handoca. 


395 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


398 


DIVIZIUNEA 4a 
Coloana de atac nr. H. 


Comandant, colonel Borănescu, şefulbrigadeia 2-a. 

Batalionul 2 de vînători, comandat de maiorul 
Candiano-Popescu. 

Batalionul l-iu din regim. 5 de linie, comandat 
de maiorul larca. 

Batalionul l-iu din regim. 14 de dorobanţi, 
comandat de maiorul Arabu. 

Batalionul l-iu din regim. 16 de dorobanţi, coman- 
dat de maiorul Jipa. 


XVI 


Noaptea de 29 spre 30 august 1877 cădea domol 
pe vietățile din jurul Plevnei, umedă, întunecoasă, 
ajutlnd parcă gîndurile triste In roata lor. începuse a 
ploua. 

în bivuacurile regimentului al 10-lea de dorobanţi, 
soldaţii stau strmşi împrejurul tăciunilor. Nişte gropi 
săpate în rlpa dealului, ca nişte  cuptioare, apărau 
cărbunii de picături. Oamenii frigeau cile o bucăţică 
de brînză, or prăjau fălii de pline, vorbind rar. 

— Ca la culeB de porumb, nea Toadere, zicea un 
recrut de la Câiteni unui tovarăş mai de vtrstă, 

— Păil... 

Toader fuma din lulea şi tot trăgea din umeri 
mantaua ce scăpata după el. 

— Oare ce-o mai fi şi ziua de mtine, nea Toadere? 

— Ia, o zi ca toate zilele... 

Soldatul mai tinăr nu Indrăznea să mai întrebe. 
Dar 11 muncea ceva: 

— Nu de alta, da'ara nişte junei neplâtiţi, de la 
alde socru-meu... şi-mi este c-o răminea muierea cu 
datoria în spinare. 

— Păi dacă-s de la socru-tău ce-ţi pasă? 

— Vezi, că e om al dracului. 

Toader iar tăcu. întinse mîna la un cărbune, il 
săltă de vreo două ori în palmă şi-l aiuncă in lulea, 
bătîndu-l cu  urghia. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Peste dînşii veni un alt soldat mai vorbăreţ. 

— Plouă, măi veie. ca la Sfîntul Hie. A făcut 
Dumnezeu pc voia domnitorului i.cstiu, că cică aşa-î 
place să se bată. 

— Ai auzit tu... 

— Ba eu n-am auzit, da', ştii, mai spun oamenii. 

— Păi vorbă-i 1... 

Soldatul cel tinăr iar o dete prin „ziua de raiine”. 

— Ce-o mai fi. mâi vere, si cu noii... Că nu de 
alta, da' am nişte boi neplăliţi. 

— Ci tacă-ţi floanca, măi Gorciuie, cu boii tăi!... 

Gorciu tăcu. Cel de-al treilea soldat iar începu: 

— Aţi auzit, măi, oameni buni, porunca domnului 
maiui?...că cică sâ nu tipgi, pină n-ăi ajunge la, 
redută. 

— Păi aşa şi vine. zise Toadei”. 

Se auzi un tropot de cal prin înturti)* ; eia un 
ofiţer de ordorfrță, ae *e opri Ilrgă cei tiei soldaţi: 

— Unde-i domnul colonel Ipătescu, mâi băieţi? 

Oamenii se uitară unul la altul: 

— Nu putem şti... noi suntem din regimentul al 
10-lea de dorobanţi. 

Ofiţerul trecu înainte. După el venea un iuigon cu 
munițiuni. Caii trîgesu la deal din toate puterile. 
Se auzea gîrbaciul rotatului pocnind, iar glasul lui 
etrigind la înainUş: 

— Ţine, mâ, hăisa, că dSm de mal... Ptiu! batâ-te 
crucea, că păcătos mai eşti! 

Caii nu mai puteau. Harabsua se oprise pe un 
povirniş. Căprarul şi artileristul sărîiă de pe capră. 

— la puneţi mîna, măi soldaţi. 

Cei trei oameni de la foc săriră In ajutorul îurgo- 
nului. Toader işi chibzui umărul în stinghie si apucă 
roata de spiţe: 

— Minaţi, măi! 

Călăreţii opintiră caii şi fuigonul o luă de loc. 

Ploaia se întindea. Apa străbătea pe sub corturi, 
udînd pe cei ce erau întinşi pe pămîntul gol. Soldaţii 
se mai sculau să sape cîte un şențuleț. Alţii se strln- 
geau In manta. 


J97 


10 


15 


De dormit, prea puţini dormeau. Gindul de a doua 
zi ii ţinea deştepţi. Unii erau tocmai de prin virfol 
Vrăncii, alţii de pe Şiret, alţii iar de prin podgorii 
or de la cîmp, şi minţile se împrăştiau pe departe, 
pline de imaginea vie a munţilor, a tirlei, a holdelor. 
Scirţiiau pentru unii cotigele, încărcate cu doage; 
suna pentru podgoreni mustuitorul în hirdău; venea 
Şiretul mare pentru Gorciu şi Toader”. Din cînd in 
cind bubuitul tunului întorcea drumul gîndurilor spre 
viitor. Unii se vedeau cu scările in braţe alergînd la 
asalt; alţii parcă zăreau înălțătorul de la puşcă şi 
ocheau tot în cealmaua imamilor de pe parapet; Gorciu, 
cam păcătos, simțea iataganul turcului că i-a intrat în 
coaste şî, deodată, se scula, ieşea din cort şi descărca 
puşca în vint- Toader îşi ridica fruntea spre el: 

— Ce faci, mă, zăpăcitule!? 

— Am să dau in ei, nea Toadere... 

Celălalt se întorcea cu spatele la el şi bombănea 
dezgustat: 

— Şterge-ţi puşca, mă, şi culcâ-te. 

Comaneşteanu se aruncase, îmbrăcat, pe patul lui 
de cîmp. Un orimpei de luminare ardea in sfeşnicul 
ee era înfipt într-o măsuţă de campanie. Cu ochii 
țintiţi în pinza cortului, el îşi recapitula ordinele 
ce avea de indeplinit pe a doua zi: nimic extraordi- 

nar, decît poate vorba: „înainte", ce avea sâ ros- 
tească oamenilor. Se mai gindea la chipul cum trebuia 
să se urce p9 s:ări, la 3 or 4 metri înălțime, după 
cum spuneau schiţele Stutului-major rusesc; la şanţul 
dimşrejurul redutei; la alunecuşul drumului. Dar 
nici raa din aaeste întîmplări viitoarenu avea puterea 
de aiemsnire a vorbei „înainte". Tot gindindu-se 
cum s-o rostească mai bine, spre a fî auzit de 
întreaga companie, începuse s-o şi rostească, la 
început iricet, apoi mai tare, pînă ce se ridică pe 
un cot şi se puse să strige: „înainte! înainte, băieţi!” 
Pe cînd comanda astfel în pustiu, se auzea pe sine şi 
isa părea curios, dar nu avaa putere să se oprească. în- 
tinzind braţul a comandă, lovi luminarea, care căzu 
jos şi se stinse. Si sculă s-o aprindă, Pe măsuţa de 
alături sta portofoliul lui, cu cifra numelui. I se 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


păru ciudat să aibă cineva un nume. De ce un 
nume? Grăi în gînd „Mihai Comaneşteanu", şi văzu 
că aceste două cuvinte nu mai erau sunete goale, 
ci coprindeau oarecum înțelesul fiinţei lui fizice şi 
morale. îşi aduse aminte că portofoliu) 11 cumpâ- 
rase de la Viena, şi atunci alte întimplări îi răsăriră 
în memorie: lucruri băieţeşti, nimicuri. Şi ce era 
toată viaţa lui dacă nu un nimic? Legă de departe 
firul existenţii, de cînd începuse a învăţa, şi-l 
duse pînă acum: nimic. Fusese un adolescent gentil, 
un tinăr cumsecade; iubise în dreapta şi-n stînga; 
chinuise pe alţii şi pe sine, fără sa rămîie nici o urmă 
în economia lui sufletească. Un egoist desăvîrşit. 
Şi, cu toate astea, soarta îi fusese memă bună: avea 
tot ce trebuie unui cm spre a însemna cevp. Şi nu 
însemna nimic. 

Aceleaşi gînduri ca la otelul din Bucureşti, cind 
cugeta la soldaţii ce se duceau peşte intregi pe jos, 
pe cind el venea cu trenul sau cu trăsura. Cine se 
interesează de soldaţi? Ei nu au fărâmături de astea 
de gînduri, nu au fineţea criticei de sine; dar au şi 
ei suflet, au doruri, EU nevoi, pe care r.u le spun, 
printr-o pornire de ruşine, de bărbătească stăplnire. 

Şi cel puţin dacă ar fi fost ireredinţat că-l iubeşte 
Anna |... 

Ah, Annal... 

Se uită drept intr-un colț al gîndurilor, ca s-o 
regăsească. Nu voise să-i dea portretul. Mai bine. 
Ar îi fost o dulcegărie mai mult. 

Şi cu toate astea!... Ce temeinic sprijin, într-o 
afecţiune cinstită, cu kgături pe vieţă!... 

O alunecătură a gîndurilor in gol, îl făcu să tiesară: 
era să adoarmă. Se sculă, răsuci o ţigfiă şi rămase pe 
marginea patului, privind înainte. 

Va să zică poate sâ adoarmă omul şi-n asemenea 
împrejurări? 

Desigur. Chiar aşa şi trebuia să fie: să adoarmă. 

Atunci se întinse din nou pe pat. Acuma Be lâmu- 
reau lucrurile: trebuia sâ Bdoarmă, ca a doua zi Bă 
fie calm, hotărît, să-şi Implinească datoria, cea dinţii 
ce i se Infățişa ca bărbat; cea dinţii şi cea mai Înaltă, 


W 


10 


20 


25 


30 


35 


40 


400 


dats-riadea mergeînainte, de a muri dacă va finevoie. 
Vorba înainte aduse din nou imaginea companiei por- 
nind la atac. Se văzu iarăşi tn fruntea oamenilor, 
atrigindu-le „înainte!" Şi iar prinse a o rosti, sculîn- 
du-sedinnou şi comandind: „înainte ! înainte, băieţi I" 

Se făcuse roşu şi se turburase de tot. Se simți. 
Autoeritica îl făcu să zlmbească o clipă. Se Intinse 
pentru a treia oară pe pat, cu gîndul de a dormi. 

Dar era aşa de aprins că nu se lipea somnul de el. 

Spune ceva vorba asta: datorie şi fară? or nu spune 
nimic? Cea dinţii e mai logică decît cea de a doua; 
dar cea de a doua spune mai mult decît cea dinţii. 
Că un om poate să fie mai fericit in ţară străină declt 
in țara lui, — lucrul e foarte cu putință, dar vremel- 
nîceşte. Căci ce Fel de om trebuie să fie acela care 
să nu viseze la munţii, la apele şi la clmpiele în 
preajma cărora s-a născut şi a crescut? cum trebuie 
să fie alcătuit sufletul acelora ce nu se simt strim- 
toraţi intre necunoscuţi, Intre obrazuri altfel făcute, 
cu alt grai, cu alte mişcări? 

în Vrancea, la izvoarele Milcovului, curge apa 
limpede; rid codrii în apusul soarelui; mugesc buhaii 
in prund; cîntă în amurg cavalul, adormind vietă- 
tile de pe corhane, sub sclipirea depărtată a stelelor. 

Şi e vorba să le aperil 

— He!  Comăneştene! 

Era glasul maiorului Şonţu. 

— Porunciţi, domnule maior, 

— Nu dormi? 


C— Nu. 
— Pot să intru? 
— Poftiţi. 


Deodată se ridica intre ei o solemnitate curioasă. 

Maiorul intră, cu gluga în cap, plouat pînă la 
oase. 

— Am mai dat o raită pe la oameni, zise el, gln- 
dindu-se. Nu prea dorm, bieţii soldaţi... 

Comăneşteanu rămăsese în picioare. 

— la şezi, te rog. Ce mai faci? 

— Mă gîndeam la Spencer”. 

Maiorul nu înțelegea. Comăneşteanu urmă: 


10 


15 


20 


25 


30 


40 


26 


— Să fie dumnealui sănătos. Că dacă pentru un 
Spencer patriotismul este prejudecată, pentru între- 
gul popor englez este o calitate, şi Impotriva teoriei 
lui se ridică estetica tutulor popoarelor. A fi cel mai 
complect om din vremea şi ţara ta este a fi omul cel 
mai complect, — deoarece un fond comun ne leagă 
şi în acelaşi timp ne deosebeşte pe toți... 

Maiorul se dase cu scăunaşul mai înapoi şi se 
uita lung la Comăneşteanu. Acesta prinse de veste 
că celălalt nu înțelegea nimic. în alte împrejurări 
ar fi rîs. 

— Mă iertaţi, domnule maior: vă pare că vorbesc 
într-aiuri... Căutam să-mi explic unele lucruri. 

Maiorul se gîndea întru sine: „oare nu-i e frică?” 
Apoi zise tare, Inţelegind şirul ideilor: 

— Ei, bată-te, Comăneştene, te-ai molipsit de la 
Milescu. 

Comăneşteanu dete din cap şi tăcu. 

— Ia a'scultă-mă, Mihai. Venisem să te rog ceva... 

— Orce, domnule maior. 

Maiorul se desfăcu la manta, se desfăcu la tunică 
şi scoase portofoliul. Apoi, încet, gîndindu-se, îi întinse 
un mic pachet, legat cu o panglicuţă roşie, dicoloratâ 
de vreme. 

— Uite, te-aş ruga să dai asta surorii mele din 
Focşani, dacă s-ar intîmpla... cine ştie... 

Comăneşteanu rămase uimit, de-abia îndrăznind 
să întindă mina. 

— Bine... poate să... cad eu... 

Maiorul privea în pămînt. Ridică domol fruntea 
lui senină şi se uită lung la Comăneşteanu: 

— Iţi urez să nu cazi... Ar fi păcat... Eşti tînăr şi 
totul te leagă de viaţă. Pe mine, la drept vorbind, ce 
mă costă să mor? Sunt singur. Am trăit destul... 

îşi trecu mîna pe frunte, cu un uşor tremur în 
degete.! 

— Afară de asta, împrejurările sunt aşa că, chiar 
dacă aş dori să trăiesc, am foarte puţine şanse. 
Şi eu şi Lipan şi Valter, — toți comandanții de bata- 
lioane. Eu trebuie să merg Înaintea trupei. Oamenii 


401 


10 


15 


2<J 


25 


30 


35 


40 


402 


sunt oameni... 
derea e mare. 

Tăcu din nou. Se uita înaintea ochilor, departe, 
îşi rezemă capul de scaun. 

— Să-ţi spui, frate Comăneştene: parcă nu ştiu 
cum, am presimţirea cea mai luminoasă a morții mele 
de mîine. îţi pare ciudat, nu-i aşa? fiindcă e nenatu- 
ral să presimţi ceea ce nu doreşti. Dar tocmai in asta 
şi stă explicarea siguranţei cu care iţi vorbesc, în 
dorința ce am avut-o pururea de a muri pe cîmpul de 
bătaie. Acum, cind sunt aşa de aproape de ziua de 
mîine, poate că ființa mea pămintească mă minjeşte 
cu pofta de a mai trăi. însă, din fericire, am o streaje 
in mine: judecata. Trebuie să moară cineva pentru 
țara astal... 

Se ridicase în picioare. Umbra ce i-o da luminarea 
joasă se frîngea pe unghiul cortului cu pămîntul şi se 
întindea pînă la uşe. 

— Adio, Comăneştene. Să ne vedem sănătoşi mîine. 

îl sărută frăţeşte şi ieşi. 

— Pe Milescu l-ai văzut astăzi? 

— Da, domnule maior. 

— Bine. Adio. 

în urma lui, Comaneşteanu rămase ca de lemn. 
Se putea să fie sincer un om cu astfel de gînduri?... 
Şi nici o lăcrăma, nici o părere de rău!... Ba, parcă, 
o temere ascunsă de a nu se înduioşa, de a nu se 
moleşi. 

Se uită la pacheţțelul ce il lăsase maiorul”, şi 
rămase pe ginduri. îşi aduse aminte de Saşa. La drept, 
şi el, ca şi maiorul, n-avea pe nimeni, decît surorile. 
Se mai uită la pachet: părea un lucru de demult. 
Imaginea Saşei îl turbură de tot. Duse pachetul la 
gură şi îl sărută ca pe o icoană. Un parfum depărtat 
ii adie prin amintire. 


Nu că mă tem de soldaţi, dar răspun- 


De la cine-o fi fost?... 

Strinse pachețelul într-o hîrtie, scrise numele 
doamnei cărgia ii era menit şi dedesuht: „din partea 
maiorului Şonțu"; apoi îl puse in valiză şi încuie. 

După aceea se culcă. 


ti. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


28* 


în regimentul al 8-lea de linie, cortul lui Mi- 
lescu se pierdea In linia fumurie a celorlalte corturi. 
Nici un zgomot nu venea din partea aceea, nici un 
semn de viață. Numai ploaia cădea otova, IntriBtJnd 
sufletele. 

Milescu se culcase liniştit, după ce chinuise foalele 
bietei sale armonice pînă s-o rupă. li venise în minte 
imnul lui Haydn”, şi îşi răzbunase pe ploaie, întin- 
zînd capul pe o parte şi cîntînd, cu note duble, me- 
lodia poetului de la Rohrau. 

Era o particularitate a naturei lui darul acesta de a 
înfiripa în muzică toate pornirile triste. Prin ce filtru 
sufletesc străbăteau ele şi ajungeau la robinet sub forma 
limpede a unor picături de cristal?... 

In seara aceea ploioasă se gîndise la Elena. Neîn- 
semnata ei persoană se legase de notele lui Haydn 
poate prin adierea misterioasă a suavităţii. 

Cît despre atacul de a doua zi, acela era pus lao 
parte, ca un lucru in sine, ce nu poate să ia altă formă 
şi altă reprezentare. Atacul de a doua zi era războiul. 

lar pentru război, Milescu n-avea alta măsură decît 
a corpului său, înalt şi voinic, pe care era hotărit să-l 
scoată înainte ca pe o redută mişcătoare. 

De aceea se culcase şi adormise în pace. 


XVII 


Nu se ridicaseră încă zorii zilei de 30 august, cînd 
batalioanele diviziei a 3-a se puseră în marş către 
vâlceaua ce se afla la aripa dreaptă a diviziei a 4-a. 

Venea în frunte batalionul I al regimentului 
al 10-lea de dorobanţi, care trebuia să formeze capul 
coloanei la dreapta; după el, la răstimp de un ceas 
şi jumătate, urma batalionul I-iu din regimentul al 
8-lea de linie; apoi iar batalionul al 2-lea din regimentul 
al 10-lea de dorobanţi — şi aşa mai departe. 

Ploaia încetase aproape de tot. Cele dinţii lumini 
ale zilei băteau în aburul alb ce se tnălța de pe văi, 
acoperind muchia dealurilor. Oamenii tuşeau in 


403 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


404 


răcoarea dimineței. Mînile simțeau metalul rece al 
puştilor şi se zgirceau sub mîneca mantalei. 

Umezeala pătrundea pînă la oase. Clte un buratec, 
rătăcit prin ceață, pîriia a ploaie. Nourii, jos de tot, 
se mişcau In palii lungi, încălecîndu-se unii peste alții. 

Drumul, desfundat,  şerpuia pe valea Bucovei. 
Nu se vedea nici înainte, nici înapoi. Soldații alunecau, 
dar mergeau liniştiți. 

Flancul drept al coloanei nr. 1, era aşezat în ordine 
de bătaie. Oamenii aşteptau. 

Ce glnduri îi munceau în momentele acelea de 
lungă aşteptare, nimeni n-ar fi putut spune. Ideea 
măreață a Țării şerpuia prin suflete sub forma unor 
fiori, ce se aninau de nimicurile trecătoare ale ceasului 
de acum. Soseau ofiţeri călări pe cai învăluiţi în abur, 
aducînd cele din urmă ordine; cîte o secţie de artilerie 
veneaîngoană, cu roatele sărind prin văgăuni; tunurile 
huiau cu o năprasnică învierşunare, ca şi cum, în 
adevăr, se apropia sfîrşitul lumei. 

Pe la 9 ceasuri, o mişcare neobicinuită trecu prin 
rinduri. Doi călăraşi veneau în trapul cel mare. în 
urma lor, răsunau comandele, lungi, repercutate 
departe, pe văi: „drecepţi"! Liniele se formau repede, 
trupurile, ostenite de aşteptare şi nesomn, se ridicau 
ca de paradă. O vorbă trecea din gură în gură: „vodă, 
vodă”. 

In adevăr, din fundul de ceaţă ieşi un grup de cava- 
leri, in lungi mantale de ploaie, ce se Intindeau pînă 
pe crupa cailor, cu pieptul deschis plin de aur, — iar 
in urma lor alţi cavaleri, şi in urma acestora alţii. 
Ei se opreau la fiecare batalion, spuneau cîte un 
cuvînt comandantului şi treceau înainte. 

lată-i. Soldaţii recunoscură în cel dinţii cavaler 
pe domnitorul lor. 

Vodă! 

Ce adine răsuna acum vorba asta in toate gîndurile] 
De cind intrase în campanie, oştirea română simţise, 
de jla cel mai ager ofițer pină la cel mai de jos sol- 
dat, că In fruntea ei stă un dace, un stăpînitor, năs- 
cut spre a fi ascultat şi spre a împlini fapte mari. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


Ca toți oamenii adinei şi prevăzători, domnitorul îşi 
câștigase renumele de norocos. încetul cu încetul, de la 
răspunsul ce dase căpeteniei ruşilor, cînd voise să intre 
cu armată căzăcească în Bucureşti, pînă la infringerea 
lor peste Dunăre şi chemarea românilor in ajutor, — tot 
cevoise şi proorocise domnitorul se împlinise. Şi era 
temere să nu se împlinească şi acum vorba măriei- 
sale, cu asalturile Plevnei... Dar, fiindcă domnul 
țării vrea să arate ce-i pot oamenii, gata era fiecare 
să-şi facă datoria. 

Iată vodă, ajuns înaintea maiorului Şonţu. 

Unul călare, rece, solemn, înfipt pe murgul său 
ca în poveste, vorbind cu glas răsunător de argint; 
altul pe jos, drept ca o făclie, uitîndu-se în ochii 
albaştri ai domnitorului, cu respectul şi iubirea ce le 
dă libertatea lăuntrică a marilor hotărîri. 

Vodă duse două degete la chipiu şi întoarse calul. 

Totul se urmă în linişte, aproape ca în vis. 

După domnitor veneau doi ruşi: marele duce 
Nicolae-fiul şi principele Alexandru Battenberg, care 
erau de ordonanţă; apoi comandantul diviziei, colonelul 
Angelescu G.; apoi ofiţeri de stat-major ruşi şi români; 
in fine, garda personală a comandantului Armatei 
de Vest. 


Domnitorul se ducea să primească pe împărat, 
la Te-Deum, ce avea să se slujească înaintea liniei a 
doua a trupelor, pentru sfîntul Alexandru. 

Şi oamenii aşteptau. Era şi bine că aşteptau. 

Cu încetul, prima impresie de aiurirece o avuseră, 
văzindu-se desfăşuraţi în tiraliori, cu soldaţi printre 
dînşii ce duceaii tot felul de năzdrăvănii, scări, 
fascine, saci, — această primă impresie, a omului 
înaintea primejdiei, se împrăştiase. Acuma se uitau 
pe creasta dealului fără nici o sfială. 

Linia Întreagă a atacului se completa cu noi trupe. 
Pe la o vreme se auziră salve de puşti înspre partea 
ruşilor. Ce era? Unde? Nu se putea şti. 

Veni şi vremea merindei. Un furgon cu căldări 
acoperite le aduse cîte puţină zeamă caldă. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


La vederea acestor mucenici, ce din zori de zi stau 
pe picioare,  nedormiţi, plouaţi, aşteptlnd ceasul de 
a păşi către moarte, şj hrăniţi )n aşa fel, Milescu şi 
Comaneşteanu şi toţi cei ce aveau inimă se simţiră 
strimbaţi in gîndurile lor despre glorie- 

Dar lucrul trecu repede. 

Deodată, tunurile tăcură. O ciudată mişcare in 
toată lumea; se deprinseseră cu bubuitul lor cum te-ai 
deprinde cu un ceasornic de perete. 

Va să zică era 1. Mai aveau două ore. 

O nouă împuşcătură pe partea ruşilor. De astă 
dată soldaţii întoarseră ochii într-acolo. Ce mai era? 
Iar nu ae putea şti. 

O uşoară enervare începea sâ coprindă trupa de 
atîta lungă aşteptare. 

Un răsunet de comandă veni de departe. Şefii de 
batalioane nu pricepeau ce putea fi. „Dreeeepți!" se 
auzea Bpre stînga coloanei. Oamenii îşi luau deja 
locul. Valter Mărăcineanu alerga înaintea frontului; 
„Dreeepţi!" Şonţu comandă şi el drepți, fără să ştie 
pentru ce. 

— Ce este, frate? nu Bunt încă 3... 

In sfîrşit putură afla că turcii făcuseră o ieşire 
spre poziţiunile ruseşti ale generalului Skobeleff şi 
că generalul Krylof atacase Intr-aiuri reduta de la 
Radişevo, şi fusese respins. 

Atunci, in aceşti oameni, osteniți de aşteptare, 
noțiunea războiului deveni deodată concretă: turcii! 
La toţi le părea rău că nu alocaseră mai devreme. 
Dar, ca şi cum sufletele lor ar fi avut nevoie de mişcare, 
de acţiune şi reacțiune, în urma părereide rău veni 
spiritul de disciplină şi-i făcu să aibă răbdare. 

Ploaia începuse din nou. Burniţa din negură, 
ca dintr-un burete, o pacoste de apă brobonată, ce se 
lipea de haine, de puşti, de obrazuri, cu o adevărată 
Incâpăţinare.Soldaţiiacopereaupatrontaşelecu mineca 
de la manta, ca să nu le ude cartuşele. 

— Măil... că nu vrea Dumnezeu să mai închidă 
zăgazurile! 

Un bubuit de tun din batenele române păiu a da 
semnalul unei năpraznice bombardări. Gîlgîia focul 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


de pe toate movilele dimprejur; huiau văile; se ames- 
teca fumul cu nourii. Nu semaivedea nici in cer, nici 
în pămînt. 

Comandanții se uitau la ceasornice. Era 2 şi jumâ- 
tate. 

Din fundul linielor se văzu colonelul Ipătescu 
venind călare. Se apropie pînă in capul coloanei şi 
zise în fuga: 

— Mă duc să schimb calul. 

Apoi porni înapoi şi dispăru. 

Maiorul Şonţu scoase din nou ceasornicul şi se 
uită la el lung, ca şi cum ar fi numărat secundele. 
După aceea tl şterse de ploaie, 11 puse binişor în buzu- 
nar şi se întoarse cu faţa către front. Făcu cițiva paşi 
Inapoi şi se opri. Căută cu ochii pe şefii de companii 
şi le făcu un semn din cap. Puse mîna pe garda săbiei. 
Rămase un moment astfel uitindu-se la oameni. 

— Marş 1 

Soldații porniră după el la deal. 

Erau ceasurile 3. 

Suişul, cam alunecos, ae urmă în bună regulă. 
Oamenii mergeau Întins la deal, fără şovăire, aproape 
bucuroşi că se sfirşise truda aşteptării pe loc. Unii 
se încurcau cu scările de tufişuri, alții ocoleau cîte o 
groapă; toți tăceau. Cind se apropiară de creasta 
dealului, se repeziră cu toții înainte, fără ordin, ca 
şi cum un sentiment comun i-ar fi îndemnat sâ se 
arunce asupra apărărilor turceşti. 

Amtndouă batalioanele din flancul drept ajunseră 
aproape în acelaşi timp pe muchie. Soldaţii Iui Şonțu 
vedeau cu bucurie cum se iveau de după movilele din 
stînga infanteriştii lui Valter; Comaneşteanu zări 
departe statura lui Milescu, ce despica ceața, cu 
sabia în mînă, întors spre compania lui, îndemnind-o 
din grai şi din mişcări. P 

Cînd ajunseră pe deal, gata Bă se azvîrle pe Intări- 
rile inimicului, o dureroasă surprindere aştepta pe 
soldații români: între ei şi tabia AbduhRerim, pe care 
trebuia s-o ia, se întindea o nouă vale, adlncâ şi 
alunecoasă, iar dincolo un nou deal, pe care se ridica 
masivul redutei, cu tranşee înainte şi cu şanţuri. 


407 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Pentru batalionul lui Valter, surprinderea fu Îndoit 
de tristă, căci, In loc de o singură redută, cum era 
notat pe hărţile ruseşti, românii se găsiră in fața a 
două redute, ascunse una după alta. 

Fu un moment de groaznică nehotărire. Tunurile 
se opriseră ca să nu lovească în propriii lor soldaţi. 
De la turci, nici un semn. 

Maiorul Şonţu ridică sabia, cît putea el de sus 
si strigă: „înainte!" 

Colonelul Ipătescu, ieşit din clipa de nehotăriîre, 
comandă şi el „înainte, flăcăi!" 

Batalioanele se aruncară pe coborlşul alunecos. 
Avîntul lor se mărea, ajutat de repeziciunea văii. 
Ajunseră în fund, se repeziră la deal, încălziţi de tot. 
Muşchii se destinseseră, voinţa se încordase. Comaneş- 
teanu simți prin urechi o vljiitură ca de nebunie. 
Alerga în suiş, după Şonţu, întorcînd capul spre trupă, 
oamenii dau năvală, aprijinindu-se de-o tufă, dc baio- 
neta puştii. 

Atunci, dtn tranşee şi de pe parapetele turceşti, 
porni o grindină de gloanţe. Salve de infanterie tră- 
geau în carne vie. Deodată se umplu dealul de trupuri 
răsturnate. „înainte, băieţi!" striga Şonţu, iar după 
el, Comaneşteanu, ca ieşit din minţi, răcnea cit 11 
lua gura: „înainte! Companie înainte!" 

Intraseră în retranşamentul din fața redutei, 
gonind pe turci. Un caporal de lingă Comaneşteanu 
întorsese puşca eu patul spre duşman şi urla ca un 
nebun: „înainte, don' locotenent!" 

Dar năpraznicele Peabody şi Winchester* din redută 
secerau rîndurile năvălitorilor. Sculaţi in picioare 
pe parapete, turcii vârsau valuri de foc şi de plumb 
peste dorobanţi. 


Deodată maiorul Şonţu cade. Comaneşteanu, care 
nu-şi lua ochii de Ia el, sări spre dînsul: 

— Domnule maior! 

— înainte, Comăneştene!... Nu lăsa oamenii!... 

— Mă rog, domnule maior!... 


* Peabody şi Winchester - tipuri do arino dc for ciifile lt 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


El căzuse pe spate, galben ca ceara. Gura i se 
umpluse de singe. Cuvintele îi gflgîiau în gît fără 
sunete: 

— înainte! Du-te! Du... 

Pe partea eeelaltă, Valter mîna spre duşman în 
fruntea batalionului, către drumul acoperit ce lega 
reduta cu tabăra turcească de la Bucova. „După mine, 
copii!" striga el; şi oamenii mergeau spre şanţuri, 
sărind peste găuri, peste trupurile tovarăşilor. 

Valter cade, străbătut de gloanţe. 

Atunci Milescu ridică braţul sus: „înainte! Nu 
vă lăsaţi, băieți!" 

Milescu se rostogoleşte în şant. 

Alte glasuri strigă în locul lui: „înainte!" dar şi 
acestea se stingpentru totdeauna. Colonelul Ipătescu 
are calul  omorit sub el.  Locotenenţii-colonei 
Măldărescu şi Poenaru bagă in foc şi celelalte 
două batalioane ale coloanei nr. 1. în zadar. Cad 
unii după alţii. 

Maiorul Lipan, tovarăşul lui Şonţu, e rănit; Bunt 
răniţi şi scoşi din luptă mulţime de soldaţi, omorlţi 
ori răniți. 

Şi reduta nu cădea. 

Coloana diviziei a 4-a nu fusese mai norocită. Ea 
îşi Începuse asaltul pe partea opusă şi întilnise reduta 
Griviţa nr.2. Aşa că nu ştia nimic de ce se petrece cu 
divizia a 3-a, pe care în zadar o aştepta. 

Şi aci, acelaşi eroism supraomenesc. Locot.-colo- 
nelul Voinescu, maiorul Candiano-Popescu, căpita- 
nul Groza luptă cu tnvierşunare. Vinători, dorobanţi, 
infanterişti de linie, aleargă în pas gimnastic spre 
Intărituri. Cad, se scoală, iar cad, iar se ridică; trec 
peste cadavre, strigind ura; merg Înainte, pină ce 
ajung la zidul drept al redutei, de care voinicia lor 
se sfarmă ca de o stincă. Şi atunci cad, ca să nu se 


mai scoale. 

Atacul era respins. 

Trupele Be adunară pe după o ridicătură de 
teren. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


410 


Comaneşteanu, înlemnit, se oprise pe loc, cu pumnul 
sting ridicat în vint. Ce era de făcut? 

— Păzea, don' locotenent 1 strigă un sergent, 
aruncîndu-se la pămînt. 

O bombă se sparse deasupra lor... 


XVIII 


Cînd se deşteptă Comaneşteanu, două figuri ne- 
cunoscute stau aplecate către dînsul, cu ochii ţintă 
pe ochii lui: una, cu părul alb, cu mustăţile rase, 
gravă şi gînditoare; alta tînără, cu privirea puternică, 
ce păruse a străbate prin ploapele lui şi a-l face să 
se deştepte. Cine erau aceşti oameni. 

Comaneşteanu închise ochii din nou. Simţea că e 
deplin conştient, dar vedea cu limpeziciune cele două 
figuri: desigur, o halucinaţiune. Deschise iar ochii 
şi iar întîlni figurile plecate spre el. Atunci voi să 
întindă mîna, ca să le dea la o parte. O durere stră- 
pungătoare li ţintui braţul la loc. 

— Se deşteaptă, zise cel mai bătrin. 

— Se deşteaptă, adaogă celălalt. 

— Te doare, căpitane? 

— Grozav mă doare, răspunse Comaneşteanu. 

— Foarte bine, întări cel dinţii, ieşind. Te las, 
doctore. 

— La revedere, domnule general. 

Ce fel: foarte bine? îşi zise Comaneşteanu în gînd. 
Dar, in lumina uşei păru a recunoaşte chipul simpatic 
al doctorului Davila“. Va să zică era in ambulanţă. 
Atunci încercă să-şi adune ideile: cum in ambulanţă? 
pentru ce? Se uită în plafon: un cort. Ridică binişor 
capul şi privi împrejur: alte paturi, cu alţi bolnavi. 
Se gîndi să cheme pe domnul care se uitase aşa de 
lung la el: 

— Mă rog... 

— Numaidecit... 

Prin uşa cortului, deschisă, intra o lumină de 
toamnă palidă, încropită. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Domnul pe care-l chemase veni lîngă el, cu un 
scaun, şi prinse al privi din nou,cu ochii lui inteligenţi: 

— Ei, cum merge? 

— Rău. Unde sunt eu? 

Doctorul răspunse zîmbind: 

— Eşti între prieteni, între oameni care te iubesc 
şi te admiră. 

„Oameni care te admiră!..." Pentru ce? părea a 
zice privirea rănitului. Doctorul se uita la el lung. 

~- Nu-ţi aduci aminte? 

Comaneşteanu se gindea. Doctorul insistă: 

— Ia vezi. Ştii că suntem în război... 

— Da. 

— Ştii că ai luat parte la asaltul Griviței... 

Bolnavul căuta cu mintea. 

— Cum să nu ştii?... Nu eşti dumneata locotenen- 
tul Comaneşteanu? 

Deodată răsări în mintea rănitului, la numele lui, 
portofoliul de pe masă cu inițialele, şi după aceea 
şirul de evenimente: noaptea de aşteptare, scena cu 
pachetul maiorului Şonţu, atacul, lupta... Ahl in 
fine !... Işi aducea aminte !... I se ridică de pe memorie 
ca un văl de ceaţă. 

Medicul păru a pricepe: 

— Nu-i aşa că-ţi aduci aminte? 

Comaneşteanu dete trist din cap. 

— Nu eşti mulțumit? 

Celălalt iar mişcă din cap. 

— Nu eşti mulțumit că aţi luat Griviţa? Că v-aţi 
bătut cu toţii ca eroii? Că ai scăpat numai cu o rană... 
uşoară? 

Ochii bolnavului se umpluseră de lacrămi. Doctorul 
se plecă spre el: 

— Ceai? 

El nu răspundea. Vru să facă o mişcare eu braţul, 
dar un strigăt de durere il pironi pe loc. 

— Nu te mişca şi nu te nelinişti. Ce vrei? 

— O batistă. 

Doctorul ii dete batista: 

— la-o cu mîna stingă. 

O luă cu mîna stingă şi-şi şterse ochii. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


412 


— în ce hal sunt!... zise el. 

— Nici într-un hal. Eşti rănit, zise doctorul cu 
convingere, dar te vei vindeca, şi vei fi ca mai nainte. 

— Unde sunt rănit? 

— La umărul drept... Nu-inimic Ceea ce era mai 
serios a trecut. îți aduci aminte de tot? Ia gindcşte-te. 

Comăneşteanu făcu semn că da. 

— Asta e importantul. Dacă n-avem comoțiune 
cerebrală, totul merge bine. Ar trebui să iai ceva. 

Doctorul se duse sâ-i pregătească o supă. 

El rămase singur. 

Ce gol, ce jale şi ce pustiul... Război. Moarte. 
Viaţă. De ce? Unde erau ceilalți? îşi simţi o vină in 
umărul drept, şi-i veni in minte că poate se desfăcuse 
bandajul şi curgea singele. Vru să cheme pe doctor. 
Dar parcă ii fu silă. Mizerabila de viaţă !... închise ochii. 
Unde erau ceilalți? 

Un gemăt surd de alături il făcu să privească din 
nou în jurul lui. Doctorul veni la rănitul care se văita: 

— Ce este, căpitane? 

— Mor, doctore. 

— Da' nu fi copil... 

— Nu mă lăsa să mor, că-i păcat de viaţa mea... 

— Nu mori, pe răspunderea mea. 

Vocea rănitului se muia: parcă vorba hotărîtă a 
medicului îi făcea bine. Comăneşteanu se uita pe 
furiş la el: un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legă- 
tură la cap ca o cealma. Era urlt pînă a fi dezgustător. 

Ce mister mai lega şi pe cadavrul acesta sîngerat 
de viață? 

—Fă-mă bine, domnule doctor, şi te-oi pomeni!... 
Mă! afurisiţii de turci!... Nu s-ar putea să-mi dai o 
zeamă mai acrişoară, dragă doctore? 

— Pentru astăzi, nu, răspunse doctorul, zimbind. 

—Aoleo!... gemea rănitul.  Aoleo, doctore... 
Tocmai bine mi se împlineşte termenul de pensie... 
Aoleu!... Cine-mi culege mie via?... Parcă aş fuma 
o țigară şi parcă nu... 

Apoi, sculat pe un cot, glfiia, căsca şi gemea. Era 
respingător de urlciune. 

Comăneşteanu închise ochii, ca să nu-l mai vadă. 


10 


15 


20 


25 


30 


3 


71] 


40 


Ce formă de erou mai era si ăsta! Un cal de rasă 
simte mai mult. Intrase in foc ca un inconştient, 
gîndindu-se la pensie şi la culesul viei. Se bătuse, şi 
probabil se bătuse bine. Dar cîtă deosebire I... Nici 
o pregătire sufletească, nici o înălțare de entuziasm: 
pensie şi preţul vinului — asta era fara pentru el. 
Ah, Milescule! Milescule şi Şonţule! şi voi, toţi idea- 
liştii, morţi cu icoana luminoasă a Patriei în suflet, 
cit de sus erați!... 


Dar, oare, să fi murit?... 
___ Se gîndi un moment să cheme pe doctor ca să-l 
Intrebe. însă li fu silă, parcă orce act de voinţă, orce 
act l-ar fi ostenit. Numai gîndurile curgeau. Unde 
erau ceilalți? Unde era Milescu şi muzica lui?... Il 
văzu la piano, ca în seara cind rîsese Anna de poezia 
lui. O! Anna... Ce curios ! O uitase. lar acum, cînd îşi 
aducea aminte de dînsa, îi era silă, ca de tot. Muzica 
lui Milescu: Preajma codrilor. Ce farmec de vorbă! 

Vorbele şi imaginele, asta ne hrăneşte sufletul. 

Restul — căpitanul de alături. 

Simţi un aer cald ce-i cădea pe obraz, ca respirația 
cuiva. Deschise ochii: era doctorul. Il privi aiurit. 

— Nu vrei să iai ceva? 

El răspunse în silă: 

— Ba da, daca trebuie. Suntem legaţi... 

Doctorul se uită la el: 

— Mă cunoşti? 

— Da. 

— De ce suntem legaţi? 

— De viaţă, zise Comăneşteanu, zimbind. 

Doctorul se însenină: 

— Bravo.  Negreşit că suntem legaţi de viaţă. 
Un om tînăr ca dumneta... 


Comăneşteanu avu pornirea de a-l întreba de soarta 
celorlalţi; dar un ciudat sentiment de jenă îl opri. 
Se uită la doctor lung. Acesta băgă de seamă. 

— Doreşti ceva? 

— Nu... Aş vrea să ştiu... despre ceilalţi. 

— Ce anume? 

— Cîţi au căzut şi cine. 


41S 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


44 


_— îmi pare rău că nu-ţi pot Împlini dorința, nu 
ştiu. 

Apoi, dindu-i supa, îl intrebă în treacăt: 

— Aveai pe cineva de aproape? 

— De aproape nu. Despre doctorul Damian se 
ştie ceva? 

— Cred că e la Mecica, la ambulanțele de evacuare. 
Fii liniştit, că totul merge bine. Am să caut să mă 
informez de lista căzuților, şi, cum vei fi ceva mai 
bine, te trimitem spre țară... Eşti mulțumit? 

— Da. 


Aşezat intr-un furgon de ambulanță, pe un pat 
ca un leagăn, Comaneşteanu se apropia de Turnu- 
Măgurele. Venea de vreo trei zile pe drum. Se făcuse 
ceva mai bine, sub îngrijirile lui cumnatu-său, Matei, 
care-l însoțea. în acelaşi furgon erau şi alți răniți. 

Acum ştia tot. Ştia că murise Şonțu şi Valter 'şi 
Milescu şi alții, cunoscuți şi necunoscuți. O lume 
întreagă pierise cu ei. 

Iar el se ÎIntorcea spre țară. 

Sufletul lui plutea între vis şi realitate, nehotă- 
rît, zdrobit de imensa putere a totului. Pe cine să 
judeei? Pe nimeni. Totul se lega, se încurca şi se 
rostogolea mai departe. 

Caii trăgeau din putere; soldații se legănau pe 
şea, intr-o parte şi intr-alta; toamna desfăşura vremea 
senină pe malurile Oltului. 

Şi ce farmec avea din nou, chiar în mijlocul zdro- 
bire! lui sufleteşti, numele riuluil O adiere caldă 
trecea prin aer. Ah, Oltule, Olteţulel... 

Doamne, sărmanul Milescu ! 

Era cu putinţă ca Milescu să nu mai fi fost!? 
Milescu, omul în toată fericita strălucire a perfecțiunei 
sufleteşti, făcut de natură ca să precumpănească 
miele de mizerii egoiste, ce, ca şi el, seziceau oameni?.,. 
în ce să mai crezi? 

De la bariera oraşului, lumea ieşea înaintea răni- 
ților, cu aerul inspăimîntat al mulţimei îndurerate. 
Priviri mîhnite, clătinări de cap, lacrămi, seascundeau 
în stăplnirea demnă a suferinței obşteşti. Parcă o 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


rectificare a conştiinţelor urmase după atacul de la 
Griviţa. 

Cind furgoanele ajunseră în curtea spitalului, 
jalea umplea toate inimele. 

Grămădite pe scară, o mulțime de doamne aşteptau. 

Cu grije, sanitarii coborîră pe răniţi, unul cite 
unul. Doctorul Damian aduse pe Saşa înaintea fur- 
gonului unde era Comaneşteanu. Galbenă, dreaptă, 
mută, surora privea cu o intensitate de durere eroică 
spre patul lui frate-său. Victoria plîngea. Mary, 
văduvă, sta singură, rezemată de o scară, cu ochii 
uscați, fără să vadă şi fără să audă. 

Mai in fund, o scenă sfişietoare se petrecea. Elena 
Milescu trecuse pe lîngă furgoane, întrebase pe toată 
lumea de bărbatu-său şi, cind se Incredinţase că nu 
era printre răniţi, plecase pe poartă. Anna şi alte 
doamne se repeziseră după dînsa s-o întoarcă Inapoi, 
dar ea căzuse în drum, leşinată. Acum o duceau pe 
sus Intr-o cameră a spitalului. 


Comaneşteanu dormea. Frigurile, care mai înceta- 
seră in ambulanţa de la Griviţa, reveniseră. Osteneala 
drumului li făcuse mult rău. 

Nedezlipită de la capul lui, Saşa veghea. 

Cîte şi cite se petrecuseră de atunci!... Ea îl reve- 
dea, adolescent plin de viaţă, întinzind mîna Tincuţei 
Murguleţ, cînd venea de la scăldat, cu Victoria şi 
cu Mary: patru copii, patru vlăstari ce creşteau din plin. 
Iar acum — Tincuţa, moartă; Mary, văduva; Mihai, 
întins pe pat, între zidurile unui spital. 

Credinţa femeii statornice părea zdruncinată. E 
vreun temei In viaţă? sau nu e nici unul? 

Mihai deschidea ochii şi se uita lung la soră-sa. 
Ea 11 întreba: 

— Vrei ceva, dragă? 

— Elena Milescu. 

— Mă duc s-o chem numaidecit. 

Natalia Cântă venea dintr-o secţie vecină şi lua 
locul Saşei. Bolnavul o văzuse fără nici un interes, 
după cum vedea pe toată lumea, cu suprema indiferenţă 
a minţelor delirante: numai Elena Milescu tl interesa. 


4» 


îmbrăcată în negru, palidă, Elena veni binişor 
lîngă dînsul. El o privi lung. 
— Ce mai faci? îi zise încet. 
— Bine. 
5 — Nu vrei să te duci acasă? 
Ea plecă ochii în jos. Comaneşteanu întinse mîna 
Iui slabă către dînsa; 
— înţeleg... Dar nu mai vine... 
Elena dete din cap, cu duioasa ei supunere către 
io soartă. El o privea cu o intensitate de putere în ochi, 
ce da fiori. 
— Unde e Anna? 
— Aici. Doreşti s-o vezi? 
El făcu un semn din mină că nu. 
15 — Aş vrea... 
Şi închise ochii. Elena se plecă spre el: 
— Ce-ai vrea? 
— Aş vrea să trăiesc... ca să nu vă las singure. 
Vorbea cu ochii închişi. Elena făcu semn Saşei să 
20 cheme pe Anna. Natalia se duse ea s-o cheme. Anna 
veni repede şi se aşeză în locul Elenei. Dar bolnavul 
nu mai deschidea ochii. 
Cei dimprejur se retraseră, de teamă să nu-l supere. 
Anna, îmbrăcată şi ea în negru, cu un şorţ alb pe 
25 dinainte, făcea pe sora de caritate din toată' inima. 
Ea se plecă spre el, întinse cearceaful şi-l aşeză la loc; 
apoi îl atinse binişor pe mînă. Mihai întrebă din 
nou: 
— Unde e Elena Milescu? 
30 — Aici. Vrei s-o chem? 
La glasul ei, bolnavul deschise ochii. O privi în 
tăcere cîteva minute; apoi îi zise, lung, nehotărit: 
— Tot mai ai ideile acelea asupra războiului?... 
Ea îi acoperi mîna cu colțul cerceafului, şi duse 
35 un deget la gură, făcîndu-i semn să tacă. 
Graţia ei păru a-l înviora. Un zîmbet tîrziu i se 
ivi pe buze: 
— Aş vrea... 
Anna se apropie şi mai mult: 
40 — Ce? 


4W 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Aş vrea să ştii ce ai pierdut... cu Milescu. 

— Ştiu, zise fata încet. 

— Ai plina? 

Ea nu răspunse, fiindcă îi dădeau lacrămile. 

— N-ai plins îndestul. Plîngi. Trebuie să plîngeţi, 
şi trebuie să vă renaşteţi... Unde e soră-mea? 

— Aici. Vrei s-o chem? 

El se uită la dînsa încruntat: 

— Nu Saşa, soră-mea Mary. l-a murit şi ei băr- 
batul... 

Anna dete din cap. 

— A plins? Să plîngă, şi să nu-l uite. Şi acela era 
un om. 

— Linişteste-te, te rog, zise Anna, cu glasul blînd. 

— Să vă regeneraţi prin lacrăm cum ne-am rege- 
nerat noi prin sînge. 

— Te rog, Mihai... 

— Să nu mă rogi... să pllngi. 

— Mihail... 

El tăcu, uitîndu-se mereu la dînsa, aspru. Apoi 
închise ochii. începea să tremure. 

— Unde e Elena? Aş vrea să-i vorbesc de Milescu... 
dacă nu mi-ar fi aşa de frig. înveleşte-mă. 

Tremura tot. Frigurile reveneau cu furie. Accesele 
se repetau de cîte 7—8 ori pe zi. Saşa plîngea din 
adîncul sufletului. I se părea că i se deschid izvoarele 
vieţii şi se desface toată în pulbere. 

După fiecare acces de frig, venea căldura şi delirul, 

în cele din urmă, femeile fură despărțite de bolnav. 
Matei şi cu baciul Micu rămaseră singuri la capul lui. 

Către ziuă, starea rănitului era disperată: nu mai 
ieşea din delir. Doi oameni se luptau să-l ţie şi nu 
era cu putinţă. Se scula de pe perne, întindea braţul 
şi rupea bandajele, strigînd: „înainte!" Cuvîntul 
acesta se repeta neîncetat, amestecat cu vorbele fără 
şir: „Maiorul, domnule maior, înainte!”. 

Cînd cădea pe perne, rămînea ca mort.  Ploapele 
parcă nu mai ajungeau să acopere lumina sticloasă a 
ochiului. 

în fine, dimineaţa, cind soarele de toamnă biruia 
ceața şi venea să încălzească geamurile tristului locaş, 


417 


27 — DulUu Zamflregeu — opere, voi. Il 


10 


15 


20 


rănitul se stinse. O tlrzie mlngiiere aduse el sufletului 
călător, umpltnd văzduhul cu melancolia iertătoare 
a vremei ce trece. 

Baciul Micu, care-l văzuse de copil, Închise ochii 
mortului, ochii ce se stinseseră cu imagina războiului 
tntr-înşii; îi strinse mînile pe piept şi i le sărută, 
privind nedomirit la nimicnicia omului. 


lar după mulţi ani, tîrziu, cînd cele trecute se 
uitaseră, Saşa îşi ducea băiatul la școala militară din 
laşi. El se numea acum Alexandru  Comăneşteanu, 
cum dorise mortul. 

împotriva voinţii lui tată-său, copilul stăruise 
cu orce preţ să se facă soldat. Poate că în mintea 
lui necoaptă, străluceau pintenii şi sabia; dar, desigur, 
In sufletul lui curat se ivea imagina mortului în 
război, de la care moştenea numele şi dragostea de 
pămlntul ţării. 

Elena rămăsese singură de tot. 

Anna se mărilase. Viaţa îşi redobîndise împărăţia 
ei. Cîteodată, vara, la Stăneşti, se primbla prin curte 
in amurg, cîntînd încet: „un castel pe malul mării 
preajma codrilor o ţine”. 

Inţelegea acum aşa de bine ce vrea să zică „domn 
pe legile uitării amintirilor din sine”. 


10 


15 


20 


25 


1 


Sub lumina discretă a lămpii, generalul Villară 
era gata să adoarmă, cu jurnalul în mînă. Strîns tn 
uniforma sa de cavalerie, croită după reglemente, 
de-abia putea îndoi picioarele de la genunchi; de aceea 
le ţinea mai totdeauna Întinse, iar acum mai întinse 
declt orctnd,  intrînd cu virfurile cizmelor sub ca- 
napea. 

— Iorgule, ce faci! 

El tresări, adunîndu-şi ochelarii de pe jos: 

— Nu mai e chip să găseşti un om cumsecade. 
Toţi şi-au schimonosit numele: fiindcă s-a potrivit 
la unul de talent, patruzeci alţii vin să ne ambeteze 
cu moftologiele lor: „Delaurlaţi, Delaiurceni, Dela- 
hingberi”. Şi-s toţi poeţi pesimiţtri, domnule, şi cu 
lamentaţii primprejur! D-apoi şi cind ţi-i prind la 
volontariat! Umflă-l, Mitreo!... că-i de ăi cu „dela- 
iurceni"!' Scurt comanda !... 

Apoi se sculă, se scutură de somn şi de îmbicseală, 
işi Încheie tunica şi ieşi zicind: 

— Mergem, fată, hai? îmbracă-te, că viu. 

întrebarea asta haită era adresată unei fete tinere, 
fiică a unui preot din Transilvania, a cărei mamă 
fusese in şcoală, la Viena, cu Anna Villară, nevasta 
generalului. Porţia  Hulduleac, întoarsă acasă, se 
măritase modest cu părintele Moise Lupu, aduclnd 


42i 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


422 


intensitatea voinţei sale, de obirşie daco-romană, pi- 
nă In vremile noastre şipină In treburile patriotice 
ale bărbatului BSU, pe cind Anna Villară, după scurta 
şi fugara iubire pentru Mihai Comaneşteanu, se mări- 
tase cu o rudă a sa şi era astăzi nevastă de general. Chip 
interesant, suflet muncit şi bănuitor, Anna Villară 
păstra, in firea sa necumpănită, o amintire neştearsă 
prietenei din şcoală, fetei sănătoase şi rumene, ce 
lupta, alături de bărbat, Impotriva asupririlor, iar 
acum ocrotea pe fiica acesteia, elevă într-un azil din 
Bucureşti. Fata se chema ca mamă-sa, Porţia, nume 
pretenţios şi naiv, care ascundea în familia ei, ca în 
toate familiele romaneşti de peste munți, trebuința 
sufletească de o zilnică amintire a origin'ei lor*. Fata 
era In virsta nehotărtrei formelor, tăiată din greu, 
îmbrăcată din puţin, dar Incintâtoare prin tinereţea 
vajnică ce-i sta Intipărită in obraz, prin deplina 
nevinovăție a gîndurilor şi mai cu seamă prin limba 
fermecătoare pe care o vorbea. Toţi in casa generalului 
zîmbeau de grijea cu care învirlea ea frazele, ca nu 
care cumva să pătrunză vreo vorbă străină in grai, 
dar toţi erau Inrîuriţi de sinceritatea felului ei de a Fi. 


Pe cînd generalul ieşea, fata juca şah cu Alexandru 
Comaneşteanu, fiul Saşei, acum locotenent in arti- 
lerie. Fata făcuse o mişcare greşită, primejduind unul 
din turnuri. Locotenentul stăruia sâ anuleze mişcarea. 

— Nu se poate, domnule: am greşit, urmează 
să fiu pedepsită. 

Se făcuse roşie şi zîmbea, ridicîndu-şi părul de pe 
fruntea netedă. 

— Ei, Mio, tare mai eşti pedantă, dragă, zise Anna. 

Locotenentul se uita la ele amindouă, neînţelegind 
către cine se Îndreaptă numele acela nou. 

— Alexandru nu ştie. Am descoperit că domnişoara 
se cheamă Mia. 

—Aşa îmi zice tata, explică Porţia. Mia, adică 
sua; amintiri italieneşti de la Propaganda* adăcgă 
ea, dînd din cap cu şiretenie. Apoi urmă cu necazul 
turnului: 

— Aşa eram prinsă in gînduri despre doamna asta de 
regină, eă n-am păzit turla. Vă rog s-o luaţi, domnule. 


ap er 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Toemai se întorcea generalul, Impintenat, parfumat, 
cu felul de tinereţe străină, pe care-l dă uniforma băr- 
baţilor ce se îngrijesc: 

— Hai, fată, hai! 

— Aşteaptă un moment, 
zise Anna. 

— Nu pot, dragă, că şi eu am partida mea, care 
mă aşteaptă. S-o ducă Alecu. Vrei, căpitane? 

— Bucuros. 

—Bucuros, ha?... Bravo, ai noştri! 

Apoi il bătu pe umeri scrişnind din dinţi. 

— Aşa te vreau, voinic şi bărbat. Hai cu mine 
la club. 

— Bucuros, d-le general. 

Anna se uită la bărbatu-său lung. El se răzgîndi: 

— Nu se poate, că rămîne nevasta singură. Hai, 
Porţio dragă. 

Apoi o bătu şi pe dinsa pe spate, rlzlnd: 

— Ce Porţiei... Două porţii!... 

Fata se îmbrăcă, sărută mina Annei, işi luă rămas 
bun de la locotenent, care trebuia să plece, şi voi 
să iasă. Anna o opri. 

— Mio dragă, nu vrei să vii şi tu cu noi la ţară de 
sărbătorile Crăciunului? 

— De, doamnă, ştiu eu... să scriu acasă. 

— Lasă că scriu eu Porţiei... Bonsoir dragă. 

După ce generalul şi Porţia ieşiră, Anna se scula 
de unde şedea şi veni lîngă tinăr. Ii puse amîndouă 
mînile pe umeri şi se plecă binişor spre dînsul. 

Cum însă şi el o luase de mijloc, ea îi desfăcu braţele 
de după talie, i le aşeză pe masă şi se uită lung în 
ochii lui, tremurînd: 

— Unde-ai fost aseară de n-ai venit? 

— Ne-am primblat. 

— Nu spui adevărul! 

— Ba tot adevărul. 

— Şi după ce v-aţi primblat, unde ai fost? 

— Asta-i altă întrebare... lar ne-am primblat. 

Anna se uita la dînsul, cu ochii aprinşi de răutate: 

— Nu ştii nici cel puţin să minţi bine. 

— Nu. Şi nici nu ţiu. 


să sfirşească partida, 


423 


10 


15 


20 


25 


80 


35 


40 


Ea se aşezase din nou jos şi urma a se uita la dinsul 
țintă, mişcind nervos din virful piciorului. 

— Dacă glumeşti, gluma e de rău gust. De ce nu 
spui că ai fost acasă? 

— Fiindcă n-am foBt acasă. 

— Atunci unde-ai fost? 

— M-am primblat. 


— Pe unde? 
— A venit generalul la mine şi am ieşit amindoi 
să umblăm pejos, — ceea ce mi-a făcut mult bine, 


fiindcă stătusem toată ziua închis in casă. 

— Pentru ce-a venit Iorgu la dumneta? 

El se sculă, pierztndu-şi răbdarea: 

— De unde ştiu eu? Fiindcă aşa a vrut. 

Ea tăcu un moment, gîndindu-se; apoi sună şi 
zise feciorului să le dea dulceaţă. 

— lar ai fost la prințesa Smasmi. 

— Da, am fost. 

Atunci de ce nu spui drept? 

— Fiindcă nici nu mă glndeam că te poate interesa. 

— Ce era? lar Liga'?... sau literatură romanească'?... 

— Şi una şi alta. 

— Va să zică In calitatea dumitale de june român 
boier vrei să joci rolul de protector al literilor şi al 
fraților ghe ghincoloh- - Prinţesa Smasmi înţelege grozav 
literatura românească, iar dumneta Înţelegi pe prin- 
țesă, — de unde, deci, Înţelegi literatura... Dacă n-ar 
fi umoristic, ar fi de pllns. 

Tinărul !şi luă chipiul şi foarte politicos se Închină 
Înaintea ei: 

— Astă-seară nu se poate vorbi cu dumneta... 
Mă tem aâ nu te supăr mai mult şi de aceea mă duc. 

— Cum  pofteşti. 

El îi luă o mină să i-o sărute. 

— lar ai vreun congres patriotic urgent?,.. 

— Nu am nici un congres... şi mă mîhnesti că 
rîzi de aBemenea lucruri. Eu nu ştiu ce fel de fire 
eşti: îţi trebuie totdeauna ceva pentru care să suferi 
sau prin care să faci pe alţii să sufere. 

Anna rămase deodată locului, încremenită de cu- 
vintele foarte simple, dar foarte drepte ale tînărului. 


10 


15 


20 


30 


3J 


Aşa era. îşi duse încet mîna la gură, gîndindu-se: 

— Ce să lac? Văd şi eu câ-i aşa, şi invidiez pe cei 
ce pot fi altfel. Dar dacă mă înţelegi trebuie să mă 
compătimeşti. lartă-mă şi şezi. 

îi luă chipiul din mînS şi i-l aruncă pe canapea. 

— Şezi. 

El înălţă din umeri şi şezu: 

— Mă mir citeodată cum ai putut prinde dragoste 
de mama copilei ăştia... Aceea, desigur,nu-ţi seamănă. 

— Aceea Beamănâ cu dumnevoastră, patrioţii... 

Comăneşteanu se uită în ochii ei. 

— Să mă duc or să stau? 

— Cum pofteşti. 

— Uite, Anna, stau, ca să nu te las cu părerea de 
rău de-a fi comis o impoliteţe. 

Ea tăcu, privindu-şi minile. Intră feciorul şi le 
aduse dulceaţă. 

— La urma urmei, zise ea, părînd a se hotărî 
şi servind pe tînăr, sunt ceea ce sunt şi nu mă 
mai pot schimba'... închide ochii. 

— De ce? întrebă el mirat. 

— Atîtea lucruri îmi aduci aminte!... Semeni cu 
mama dumitale cum n-am mai văzut! Aşteaptă-mă un 
moment: viu numaidecît. 

Curioasă era, curioasă şi parcă în adevăr nefericită. 
Bănuitoare şi deci adesea nedreaptă cu cei pe care-i 
iubea, mîndră pînă la exces cu ceelalți, complicată 
cu sine, îşi trecea viaţa chibzuind, iar nu trăind. 
Măritată cu un bărbat a căiui fire era tocmai contrariul 
de ceea ce era firea ei, fără copii, preocupată de a-şr. 
păstra averea şi a o apăra împotriva generalului, deve- 
nise pe nesimţite mică la suflet şi cicălitoare, deşi 
avea un fond de adevărată nobleţe de gîndire. în viața 
ei casnică fusese cinstită fără merit, căci mîndria o 
scutea de greşeli şi îndepărta pe bărbaţi de dînsa, — 
ceea ce n-o Împiedica de a suferi de multele şi nenumă- 
ratele înfruptări ale generalului din binele aproapelui. 

De cițiva ani, de cind ofiţerul din şcoala de apli- 
cație se făcea din ce în ce mai nalt şi semăna tot mai 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


mult cu visurile ei din prima tinerele, Anna se simțea 
luată de apă. Ceea ce la început era un sentiment 
aproape matern, devenise cu vremea o stare sufletească 
complicată: li era drag ca un copil pe care aproape îl 
crescuse, incercînd să-l facă după chipul şi asemănarea 
ei, şi îi mai era drag ca bărbat care creştea cu persona- 
litatea lui, după legile însuşirilor sale fireşti, cu totul 
deosebite de ale ei- In vremile din urmă se hotărîse 
ca tînărul să plece la Fontainebleau, pe vara viitoare. 
La ideea de a nu-l mai vedea, Înţelesese că-l iubea cu 
adevărat. De atuncilncepuaea se chinui şi mai mult, şi 
a-l chinui şi pe dînsul. îl ţinea de scurt; vrea să ştie 
tot ce face şi unde se duce. Smaranda Dudescu, care 
pretindea că se coboară din neamul Basarabilor Drăcu- 
leşti, era obiectul  sarcasmului Annei. Prințesa 
Smasmi, cum o chema toată lumea, putea fi luată catip 
al unei stări sufleteşti, ce, pe nesimţite, se deşteaptă în 
clasele de sus ale societății noastre. Născută In străi- 
nătate, crescută In străinătate, vorbind limbele stră- 
ine mai bine decît propria sa limbă, prinţesa îşi adu- 
sese deodată aminte că esteromăncă şi româncă neaoşe, 
de neam mare, şi se pusese a vorbi numai româneşte, 
a se ocupa de Ligă, a da serate literare, In cari o în- 
treagă clasă a societăţii făcea cunoştinţă pentru tn- 
tîiaşi dată cu scriitorii şi poeţii români. Curios efect 
al bătăliei de la Griviţa şi al luptelor de la Plevna, 
unde sîngele generos al dorobanţilor, vărsat pentru 
apărarea ţârei, avea aă deştepte atîtea conştiinţe amor- 
tite... 

în fine, Anna veni, cu o carte in mină. 

— Am să mă sprijin pe autori, zise rîzînd. 

Apoi, aşezindu-Be lîngă tinăr, deschise un ceaslov 
plin de icoane şi de sfinți bizantini: 

— Fiindcă te miri adesea de firea mea şi chiar pari 
citeodată a mă privi de sus, din înaltul nobleții d-tale... 
şi al prințesei Smasmi, o să-ți citesc o pagină din 
cartea asta. Eu sunt astăzi româncă, fiindcă asta 
vreau să fiu. Dar tot sufletul meu e de greacă, greacă 
din Imperiul roman de Orient*, coborîtoare din 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


Porphyrogeniți, nepoată or strănepoată a Iui Vasile 
Il-a cel Mare”... Degeaba zimbeşti. 

— Hai să zicem că le cobori din Paleologi or Canta- 
cuzineşti', că din aceştia tot mai sunt... 

— Vezi că nu ştii istoria. Porphyrogeniţi Be che- 
mau toți prinții imperiali, adică născuţi în purpură. 

Comaneşteanu se sculă şi se inchină Înaintea ei, 
parcă în adevăr ar fi fost născută în purpură. 

— Te rog să fii serios. Ascultă: 

„Atîta era de mare  inriurirea ideii greceşti, 
incit împăratul merse în pelerinegiu la Acropolea 
Athenei. Parthenonu), opeia de cincisprezece ori secu- 
lară a lui lIctinos şi CallicrateB'*, trebuia să strălu- 
cească atunci din candida splendoare a marmutelor 
sale, a sculpturilor neatinse încă din inze şi metope, 
a triumfalei sărbători a  Panatheneelor. Venețienii, 
turcii şi englejii”' nu trecuseră încă pe acolo. Tinereţea 
eternă a templului Athenei, după vreme de cincispre- 
zece veacuri, rămăsese tot aşa de încintătoare ca la 
început. Singura schimbare ce se adusese monumentului 
era transformarea lui, încă din veacul al V-lea'*, in 
biserică creştină. Cultul fecioarei Măria urmase firesc 
cultului fecioarei Pallas. îndoita sfinţenie a locului atră- 
gea la sine pe eliniea şi pe barbarii apusului. în acest 
sanctuar etern al rasei greceşti, se ingenunche Împăratul 
victorios, Vasile II, armean de origină, elin prin limbă 
şi inimă. în limba greacă răsunară cinturile bisericeşti. 
Cu giuvaerurile şi vasele sacre hrâpite tezaurului din 
Ochrida” fu Îmbogăţit altarul Panaghiei”, al acelei 
„Notre-Dame d'Athenes", cum o numiră mai pe urmă 
cruciații apusului şi baronii francezi ai Achaiei'". 

Anna râmase un moment Încurcată. Bucata aceea 
de literatură i se părea mai puţin frumoasă, acum 
cînd o cetea cu glas mare, stlnd de sine, fără legătură 
cu ee fusese înainte şi cu ce venea pe urmă. 

—Poate că dumneta nu mă înţelegi, zise ea încurcată. 


— Ba te înţeleg prea bine. 
— Nu vreau să mă mlndresc. Vreau să explic. 
Ceea ce era împăratul acesta erau toate familiele de 


427 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


-428 


atunci, şi sunt astăzi toți urmaşii lor, rătăciți prin 
lume: care greci, care armeni, care bulgari, prinşi în 
adlncimea ideii eline şi deveniți elini cu sufletul şi 
aspirațiele lor. Cei ce au moştenit, prin sînge şi prin 
tradiţii, năzuinţele strămoşilor acestora, nu se pot 
asemăna cu dumnevoastră: unii pot fi stricaţi, alţii 
decăzuţi şi şireți, alții nobili cu adevărat — dar toţi 
sunt mlndri şi mai cu seamă toţi sunt complicaţi. 
Mă înţelegi? 

— Te înţeleg foarte bine. Numai aş avea de adăo- 
gat că, dacă e un merit să te cobori din părinţi iluştri, 
şi noi avem acest merit. 

— Vezi? Zici că mă înţelegi... Nu e nici un merit, 
nici un nemerit. E un fapt. Dumnevoastră vă puteţi 
coborî, dacă voiţi, cu toţii din Traian. Nu aţi avut insă 
totdeauna conştiinţa originei dumnevoastră. A fost 
chiar un timp, şi poate cel mai interesant, în care n-aţi 
avut-o de loc: acela al formaţiunei poporului româ- 
nesc aşa cum s-a transmis el pină în zilele noastre. Şi 


în asta constă diferenţiarea... Rîzi, fiindcă vorbesc ca 
o carte. Cu toate astea aşa e: propriu-zis rase noi nu 
există. Poate, cel mult, să existe încrucişeri noi de 
rase. Ceea ce constituie bătrlneţea sau tinereţea popoa- 
relor este memoria lor, cu alte cuvinte, conştiinţa vieţii. 
Eu am conştiinţa că trăiesc de inii de ani, din generaţii 
în gîneraţii; aş putea zice chiar că o simt această con- 
ştiinţă, în neliniştea maa sufletească, în contrazicerile 
dorințelor mele, în autocritica din fieee minută a vie- 
ţii m3le, în fine, lo. lipsa totală de ceea ce se numeşte 

naivitate".,. 

Vorbind astfel, se uita la dînsul cu felul de mulțu- 
mire al oamenilor ce se cred nepricepuţi de semenii lor 
şi cărora li se pare că au găsit o explicaţie. 

— Mă înţelegi acuma? 

— Te Înţeleg. 

— Şi pe cînd eu sunt aşa, dumneta eşti altfel — 
dumneta şi amica mea Porţia şi fiica ei Mia: dumne- 
voastră, aceştia, vă mergeţi drumul în pace, fără nedo- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


miriri, fără îndoieli... Ce te uiţi aşa la mine? zise ea, 
atingîndu-l cu mina peste obraz. 

El, in adevăr, se uita la dînsa, gata parcă s-o în- 
trebe dacă nu care cumva şi vîrsta fiecăruia putea fi 
pricina acestor deosebiri; dar n-o întrebă şi tăcu. Ea 
părea a-l înţelege. 

— Spune I Ce te uiţi la mine atit de curios? 

—Mă uit, zise el încet, fiir.dtă edesca mi se fete 
milă de dumneta. îţi trăieşti viaţa 3n gird, în loc de 
a o trăi In trai. Dă-mi o mină şi lasâ-mă să ţi-o servi. 
Ar fi o îndreptare... 

Anna, la atingerea mînei lui, păiu a avea decedată 
revelațiunea zădărniciei teorielor ei. îi lăsă mira in 
voie şi Îşi rezemă fruntea pe cartea in care cetise. Parcă 
o pace binefăcătoaie se lăsa în gîrduiile ei. 

— Scoală-te, zise ea tinărului, care-i sta acum ală- 
turi, în genunchi. Şi mila e ceva, — cam puţin, dar 
în fine, e... Ce amintire dureroasă îmi trece prin minte 1 
Sărmana Natalia Cântai... 

Dar nu apucă să sfirşească bine numele ce rostea 
şi uşa se deschise cu zgomot, iar unul din soldaţii de 
ordonanţă intră ca o vijelie: 

— Cuconiţă, vine domnul general! 

Anna sărise In picioare şi se uita la dinsul cu ochii 
aprinşi de mînie. Era atît de furioasă că părea Încre- 
menită. In sfiişit işi regăsi glasul, şr privir.du-l li>rg, 
rosti silabă cu silabă. 

— leşi afară, dobitocule! 

Soldatul, ruşinat şi umilit, se Întoarse de unde ve. 
nise, pe cînd Anna se ducea înaintea lui bărbatu-său, 
fără măcar a arunca o privire către ttnăr. El îşireluase 
locul pe scaun şi răsfoia cartea Annei intr-aiuri. Tre- 
cură cîteva clipe lungi, minute teribile, in cari im 
dividualitatea ameninţată nu poate Înjgheba nici o 
idee limpede. 

In cele din urmă se auzi glasul generalului rîzînd 
ca în vremea cea bună. L'şa se deschise şi ei amîndoi, 
Anna şi bârbatu-s&u, ir-Duâ la bisţ. Gereielu] ridea 
să se topească. 


429 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


— Bravo, Aleculel strigă el, bătînd din palme. 
Bravo, neică! Intri şi tu In tagma noastră, a proşti- 
lor!... Că Domnul a zis: „creşteți şi vă înmulțiți, nă- 
tărăilor", iar Porţia este o porţie şi jumătate!... 

Şi iar ridea plecîndu-se pe genunchi, şi pocnind din 
palme. Anna îl lăsase de braţ, rămasă cu un pas înapoi, 
şi se uita la Comăneşteanu, ţintă. Acesta, încurcat, pri- 
vea la ei ca la nişte comedianţi. Ce voiau să zică? 

— Da' bine, frate, că m-am întors acasă!... Ei, 
scrim numaidecît părintelui Lupu... 

— DeBpre ce? întrebă tlnărul începînd să-nţeleagă? 

— Cum despre ce? Ştiu că n-o să-ţi dau eu consim- 
țimintul, că fata nu-i a mea, neiculiţă. 

Apoi iar se porni pe rls, bătîndu-l pe umeri: 

— Bravo ai noştri! Aşa mi te voi: june însurăţel 
cu zgarda de git. 

— Da' nici n-am gîndit, domnule general! 

— Nu-mi umbla cu fleacuri, că mi-a spus mie 
Anna... Scurt comanda! 

Comăneşteanu se uită un moment la dinsul, zi- 
cindu-şi, parcă fără voia lui: uite ce prost e 1 Anna veni 
binişor spre el şi-l atinse pe braţ, vorbind încet şi 
rătăcit: 

— Ți-am spus să te gindeşti bine. Nu  tăgădui, 

fiindcă am martori că mă rugai în genunchi să-ți dau 
pe Mia... Parcă Mia ar fi a mea! 

Tlnărul, încremenit de atîta îndrăzneală, rămă- 
sese mut. 

— Hai, Alecule, că măi vorbim... Mă duc să-mi iau 
port-tabacul. Nu te nelinişti, oă scriu chiar astă-seară 
părintelui Lupu. 

Intr-o clipă, Anna fu lingă dinsul, strîngindu-i mî- 
nile In mînile ei: 

— Scapă-mă ! Te rog, te implor, nu mă lăsa in bat- 
jocura slugilor!... Am să-l vir în puşcărie pe mizera- 
bilul acela. 

Tremura, se făcuse galbenă şi parcă chiar urltâ... 
Vanitatea rănită strîmbase armonia linielor figurei. 

— Du-te, te rog... 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


Şi fiindcă el nu se putea urni din loc, Înmărmurit de 
enormitatea sacrificiului ce i se cerea, pentru a înlă- 
tura bănuiala unei slugi, — se duse ea. 

Rămas singur, indignat de purtarea ei, se răsculă 
intrînsul sentimentul de dreptate şi, fără a se gindi ce 
face, lovi în masă cu latul palmei şi zise tare: 

— Nu e adevărat! 

Atunci Anna, din odaia ei, veni din nou către 
dinsul: 

— Să ştii că nu mă mai vezi. Dacă nu te poți ridica 
peste un moment de slăbiciune, nu ai sufletul unui 
adevărat bărbat! 

— Bine, îmi ceri prea mult I... 

— Aşa îţi pare acum. Vei vedea mai tirziu că nu-ți 
cer aşa de mult... 

Se auzea vocea generalului prin anticameră. Tlnă- 
rul plecă, iar Anna ieşi după dînşii, petrecîndu-i,parcă 
nu s-ar fi întîmplat nimic cu ei. 


II 


Se ridica luna pe dealurile de la Ciulniţei, luminind 
cimpurile întinse. Zăpada rotunjea colnicele, umplea 
afundăturile, parcă un vis ar fi învăluit toată firea în 
nerealitate. 
Sania mergea pe pirtia bătăturită, alunecind şi ea 
ca o închipuire. Muchia grindurilor da la iveală cîte o 
colibă fumurie, căpițe de fîn, şire de paie, cari, în 
singurătatea dimineţii, păreau namile din poveşti. 
Locotenentul se uita pe gînduri în slava cerului. 
Dacă n-ar fi fost clopoţeii de la cai, mersul lui pe 
întinderea cimpului i s-ar fi părut ridicat in vremuri 
depărtate. Scoase capul din gulerul blănii şi se uită 
spre răsărit: o dungă de lumină, parcă mai mult bă- 
nuită declt adevărată, năzuia să lupte cu luna- în tre- 
cerea neclarificată a imaginelor, i se păru că vede pe 
culmea unui grind un şir de umbre, ce se scoborau din- 
colo pe vale. 


431 


10 


15 


2u 


25 


30 


35 


432 


— Semn de iarnă grea: ies lupii în hăitieuri. 

— Pe ce drum suntem, baciule? 

— Pe drumul nostru, coane. 

Baeiul îmbătrînise. De cînd se întorsese a doua oară 
in curtea lui Matei Damian, nu Be mai dusese de la el. 
Cam trist, cam singuratec, se ținea încă drept bătrinul. 
Fusese ridicat la rangul de morar, apoi de îngrijitor 
de moşie, iar acum, de cind curtea de ia Comăneşti ră- 
raînea tot mai singură, la acela de puşcaş. 

E drept că văzuse multe, multe petrecuse şi de mul- 
te suferise baeiul. După război, cind sămînța de viață 
nouă încolţea în toate inimele, la Comăneşti se ofilea 
floarea locului, stăpina văilor, doamna lor a tutulor. 
Moartea lui Mihai Comaneşteanu zdruncinase din te- 

melii alcătuirea sufletească a surorii sale. Saşa trăise 

cițiva ani ca o închipuire de poveste, plecată spre 
şoaptele unei lumi nevăzute, bună, blinda ca Întot- 
deauna, pină ce se stinsese. Bărbatu-său părea pornit 
şi el pe acelaşi drum. înconjurat de tot ce fusese drag 
neveste-si, trăia singur la Comăneşti, luminîndu-şi 
viața prezentă cu icoanele trecutului. 

Cei doi băieţi, Alexandru şi Mitică, crescuseră şi 
se făcuseră oameni. Cel mai mare intrase în şcoala mi- 
litară, contra voinţii părinţilor, cu incăpăţinarea bla- 
jinâ a naturelor timide; ieşise sublocotenent în artile- 
rie; făcuse şcoala de aplicaţie, — iaracum, locotenent, 
ales pentru a fi trimis la Fontainebleau, venea să 
treacă sărbătorile cu tată-său. Cel mai mic era deja 
în străinătate, unde sfîrşea Dreptul, vioi, harnic, plin 


de gînduri bune pentru viitor. 

Dar de chipul celui mai mare se legau amintiri 
scumpe tutulor. El moştenise figura mă-si, moştenise 
numele ei şi, mai mult decît toate, moştenise de la 
unchiu-său, mortul In război, aureola de speranţe ce 


pun unele familii pe fruntea unui copil. Tată-său 11 
privea lung, se pierdea citeodată in ginduri nesfirşite 
despre taina de simpatie cu care înconjură natura 
unele chipuri omeneşti şi niciodată nu-i trecuse prin 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


minte să-t pară rău că fiu-său lăsase numele părintesc 
spre a adopta pe acela de Comaneşteanu. 

Cind dar locotenentul se dete jos din sanie, în 
bruma dimineţii de iarnă, tatăl său îi ieşi înainte şi-l 
strînse la piept, tremurînd. Baciul se rotea prin cer- 
dac, pe la geamuri, pe cînd feciorul ridica blana din 
spatele tînărului. Atunci apăru militarul voinic, nalt 
şi mlădios, zîmbind de bucurie. Tatăl său bufnea în- 
tr-aiuri, înecat de emoţiune. în chipul tînărului, blond 
cu ochii negri, trăia imagina mă-si cu atît de vie ase- 
mănare, incit parcă o glumă a naturei ar fi ridicat 
capul de pe umeri de femeie şi l-ar fi pus pe umerii 
puternici ai bărbatului. Tată-său nu mai putea rosti 
nici un cuvint. Deschise uşa de geamuri pe lacarese-n- 
vlrtea baciul şi-i făcu semn să intre. Bătrinul puşcaş 
rămăsese in picioare, uitîndu-se lung la tinăr. 

— Ă, Doamne, boierule, că mult îi mai seamănă ră- 
posatei  cucoane 1.. Adevărat Sulfină! 

Numele rămăsese tînărului de la maicâ-sa- Pe cînd 
era copil, Saşa il chema Su/finiță, din cine ştie ce 
apropiere tainică între băiat şi floare. Iar acum, cînd 
vremea trecuse, baciul găsea şi el că floarea înflorea: 


— Sulfină, coane, încheie baciul: floare curată! 

Ca să facă plăcere lui tată-său, tînărul intră la din- 
sul în odaie să se culce. înăuntru era cald. Se dezbrăcă 
pe jumătate şi, prins pe ginduri, se rezemă de sobă. In 
casa aceea In care crescuse, în mijlocul lucrurilor ce-l 
Întovărăşiseră de cind deschisese ochii, domnea pacea 
unui trecut plin de tinereţe şi de durere. Acolo murise 
mamă-sa, acolo văzuse ca prin vis pe unchiu-său, acolo 
se născuse el: tot ce era acum împrejuiul lui fusese şi 
altădată: statornicia lucrurilor, în care sufletul cel 
mai turburat îşi găseşte liniştea. 

I se păru că-i e frig şi-şi puse pe dînsul o haină. în 
fuga mişcărilor işi ridică brațul, aşa cum făcea citeo- 
dată Mia... Pentru intîiaşi dată se gindea Ia dinsa, de 
cînd se despărţise de Anna. Mia !... Anna !..- Ce de im- 
presii venetice, in mijlocul acelor nevinovate şi tăcute 
mărturii ale vieţii lui lăuntricei Tot ce era acolo ii 


433 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


434 


vorbea limba iubirii părinteşti, graiul simţirilor adevă- 
rate, pe cari numai moartea le curmă. Parcă acolo, şi 
Anna şi Mia şi prieteni şi tot ce era fierberea vieţii de 
acum, devenea străin, devenea mincinos... 

Anna!... Cartea cu icoane greceşti!... Ei, şi!?... 

Era muncit de nedreapta hotărîre a Annei. 

Nu e iertat nimănui să robească pe aproapele său, 
pentru a hrăni o zadarnică închipuire de sine. Vanita- 
tea Annei şi libertatea lui! Da' negreşit că libertatea 


lui era mai scumpă decît tot. Ce i se putea intîmpla? 
Să se bată cu generalul sau să-l despreţuiască Anna... 
La urma urmei putea să-l şi despreţuiască, că doar nu 
putem împiedeca pe oameni să cugete or să simtă cum 
vor. Făcu un pas către masă, spre a răsuci cheia de la 
lampă, a cărei flacără se micşora. O rază de lumină că- 
dea pe geamul unui portret. Lăsă lampa şi se apropie de 
portret. Erau două: unul infățişea chipul senin al 
mă-sei; celălalt pe al lui unchiu-său. 

între lumina crepusculară a dimineţei de iarnă, ce 
de-abia se cernea prin ferestre, şi lumina slabă a lăm- 
pii, se înfiripa o lumenouă, în care cele două icoane de 
pe părete păreau a se însufleți. Din fruntea bărbă- 
tească a unchiului se desprindea seninătatea, înrîurirea 
unei vieţe ce se jertfise de bunăvoie pentru împlinirea 
datoriei, liniştea clasică a figurilor intrate în pacea 
eternității; pe cînd din obrazul oval al mame-si pornea 
raza caldă a gîndurilor materne, surîsul vag şi binevoi- 
tor al mlngîierii. între cele două imagini iubite, el, 
realitatea şi tinereţea, se simțea învăluit de puterea 
lor de umbre, ridicat de pe pămînt şi aşezat între ele 
amîndouă, şi, de acolo, privind înapoi, spre el, omul 
cel adevărat. Atunci, fără un moment de îndoială, per- 
sonalitatea lui i se înfățişe minjită şi degradată. între 
cei doi Gomăneşteni, unul mort pentru iubirea de 
țară, celălalt refugiat parcă în nerealitate, se forma o 
atmosferă de idealitate binefăcătoare, în care viaţa lui 
reală se purifica. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


28% 


Se aşeză pe un scaun, ca şi cum s-ar fi coborit pe 
pămînt, şi urmă a se gindi. Trebuia să se sacrifice pen- 
tru Anna... 

Dar problema, scoasă din generalităţi şiredusă ast- 
fel la valoarea ei proprie, îi păru ca nu stă în picioare 
faţă cu judecata sănătoasă. Să-şi jertfească el liberta- 
tea pentru vanitatea nejustificată a unei femei!... Nu 
era logic. 

Nu era. Dar adevărata frumuseţe a sufletului stă 
tocmai în împlinirea unor datorii ce mai întotdeauna 
par nelogice. Nu e logic să sufere el, ca să nu sufere ea; 
dar e foarte frumos. 

Şi atunci păru hotărit, — cînd deodată îi veni in 
minte altă întrebare: dar Mia, fata nevinovată?... 

Aci era întuneric complect. 

Se arunca pe pat, ostenit, simțind că-i huie capul, 

în încurcătura gîndurilor, i se păru că umblă cineva 
pe la uşe. Atunci strigă pe fecior; dar în locul lui se 
ivi figura lui tatu-său. 

— Nu dormi? 

— Intră tată. Nu dorm... 

Doctorul Damian intră lung, purtînd într-o mină 
un pahar cu ceai după moda românească. 

— Mi s-a părut că nu dormi, băiete, şi ţi-am adus 
ceaiul, dacă mai eşti deprins cu el. Ţi l-am făcut eu, 
aşa cum ştiu că îți plăcea... 

Deadată toate gîndurile părură a se potoli față de 
blajina figură a lui tată-său. 

— Da' nu te-ai culcat. 

— Nu. 

— De ce? Te simţi poate prea obosit. 

— Nu. Mă simt, dimpotrivă, odihnit, cu trupul şi 
cu sufletul, ca întotdeauna cînd viu aici. 

Doctorul dete din cap. Se uita în ochii lui fiu-său, 
gata parcă să-i facă o întrebare ce nu lua formă. în 
fine, se hotărî a-i zice: 

— Cind pleci? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Ar trebui să plec din vreme, pentru ca să mă 
pot deprinde cu viaţa de acolo şi să mă pregătesc de 
şcoala politehnică. 

— Bine. 

— Aşa ar trebui. însă cine ştie cum s-o întîmplâ. 

— Pentru ce? 

— Pentru că e mult mai greu a face decît a zice. 
Nu mă pot despărţi de ţară, cu toate cusururile ce i 
le recunose”. Dumneta ce crezi? 

— Eu, ce să cred... Bine ar fi şi aşa. Dar trebuie 
să-nveţi şi să vezi lume. Pentru oamenii moderni, că- 
lătoriele sunt neapărat trebuitoare. Pentru oamenii de 
caracter, mai puţin. 

Tînărul se uita lung la el: 

— Dumneta rămîi singur. 

— Cam singur. Dar nu trebuie să te îngrijeşti de 
mine. Eu sunt trecutul, — tu eşti viitorul. Eu te ur- 
măresc peste tot cu gîndul şi sunt prea fericit cînd te 
ştiu sănătos. 

Comaneşteanu luase mîna lui tată-său: 

— Dar dacă nu m-aş mai duce?... 

Mîna doctorului tremura... 

— Dacă nu te-ai mai duce!... zise el lung. 

— Da, repetă tînărul, dacă nu m-aş mai duce!... 
dacă aş rămlneaaici.... şimaimult: dacă m-aş însura... 
ce-ai zice? 

— Ce să zic? 

— Nu ai fi mulțumit? 

—Ba da, — pentru mine. 

— Şi pentru mine? 

— Da... 

Comaneşteanu începu a ride, fericit de-a simţi bu- 
curia lăuntrică a lui tată-său, care lupta cu gîndul 
datoriei părinteşti. Amîndoi se socoteau obligaţi să-şi 
ascundă năzuinţele personale, părintele voind a în- 
demna pe fiu să meargă în străinătate, deşi dorea toc- 
mai contrariul; fiul părind hotărît să rămînă în tară 
şi să se însoare, deşi poate că dorea altceva. 

Tînărul deveni deodată serios. 

— Ascultă-mă, tată. Eu văd şi înţeleg foarte multe 
lucruri; nu am însă destulă voință spre a îndrepta 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


greşelile noastre ale tutulor. De ee ai zis că pentru 
oamenii de caracter călătoriile nu sunt neapărat tre- 
buincioase? 

— Am zis aşa o vorbă în vînt. 

— Ba nu, fiindcă pare un nonsens, dacă nu mi-l 
explici, — caracterul fiind tocmai singurul bine cu 
care ne naştem şi pe care Împrejurările dinafară nu 
ni-l pot lua nici nu ni-l pot preface. 

— Se poate... E ceva cam aforistic. La tinereţe 
aforismele sunt încîntătoare. Mai tirziu Insă contra- 
zicerile vieţii pulverizează adevărurile sufleteşti gă- 
site de alţii, şi atunci aforismele nu mai fac două pa- 
rale... Caracterul se preface şi el, ca tot în lumea 
asta, şi, pentru a-l păstra într-o desfăşurare logică, e 
bine a nu schimba condiţiunile de viaţă în care tră- 
ieşte. Lumea cea mare se freacă şi se rostogoleşte ca 
valurile oceanului, cari sunt toate rotunde, iar omul 
are, la temelia vieţii lui sufleteşti, darul nepreţuit 
al imitaţiunei... Cine a călătorit mult, a cetit mult şi 
a gindit mult poate doblndi o originalitate literară, 
dar rareori o originalitate de caracter. Numai cine se 
naşte cu o putere de viață neţărmurită, cu patimi mari, 
cu pofte violente, are şanse să străbată in lume ne- 
schimbat; pe toţi ceilalți îi nivelează viaţa — din fe- 
ricire. 

— De ce, din fericire? 

— Fiindcă altfel numai oamenii lui Nietzsche ar 
rămînea In picioare, trăind ca într-un balamuc. 

— Atunci, tată, cum rămîne cu caracterele? 

— Rărnine aşa: cine vrea să-şi păstreze nota per- 
sonală a poporului sau a familiei din care se coboară e 
bine să stea acasă; comparaţia trage după sine imita- 
ţia, iar imitaţia omoară originalitatea... 

— Aforism, tată. 

— Se poate. 

— Atunci ne-am înțeles: nu mă mai duc în stră- 
inătate şi poate... mă şi însor. 

Doctorul aştepta ca fiu-său să-i spună mai mult; 
cum însă acesta se opri din povestit, tăcu şi el. Se uita 
numai, se uita lung la tinăr, rostogolind în minte cine 
ştie ce imagini din trecut, scumpe lui, căci ochii i se 


437 


10 


15 


£0 


25 


30 


35 


40 


umplură de lacrămi, iar mîna i se rezemă încet de 
braţul tînărului. 

— Cine ar putea zice că tu eşti copilul cu care mă 
jucam eu acum 20 de ani?... 

Comaneşteanu rise cu plăcere: 

—Atîta am devenit de hursuz? 

— Nu. Ai devenit bărbat, şi acuma îmi eşti drag 
altfel... Dar tu, acela de atunci, şi eu, acela de atunci, 
unde suntem?... Vorbeam adesea cu maicâ-ta despre 

voi, cînd eraţi mici... îţi mai aduci tu aminte de dînsa? 

— Cum să nu-mi aduc aminte!... 

Vorbele Ii se înecau în piept, pe cînd gîndurile lor 
pluteau în aceeaşi lume trecută. Şi stau acolo amîndoi, 
fără a hotărî nimic, ca doi vlăstari rămaşi dintr-o 
pădure veche. 

Doctorul se sculă tot el, şi făcînd clţiva paşi prin 
cameră se opri din nou In laţa tînărului: 

— Aş fi dorit să-ţi vorbesc şi de afaceri, dacă erai 
hotărît să pleci... Datoriele noastre cresc... 

— Adică ale mele, tată. 

— Cum însă zici că nu mai pleci, vom vorbi altă 
dată. Te las, că poate vrei să te odihneşti. 

— Nu. 

După ce doctorul ieşi, fiu-său, rămas singur, se 
simţi coprins dc-o nespusă dragoste pentru bătrfn, 
dragoste şi milă. Il înţelegea aşa de bine, fiindcă erau 
amîndoi din acelaşi aluat: frica de realitate,temerea 
de a răni pe alții, delicateţea adevărată, ii făcea pe 
amindoi să fie pururi victimele semenilor lor cind ae 
ocupau de afaceri. El se Incurcase în datorii, fără sâ 
ştie cum: comitetele patriotice, Liga, prietenii, şi 

mai presus de toate lipsa de socoteală şi de control 11 
siliseră să se imprumute in dreapta şi în stingă şi să 
se înfăşure în itele dobinzilor ca o muscă în pînza unui 
painjen. Aştepta pc frate-său ca pe Mesia, să-l scoată 
din greutăţi, căci acela avea altă fire. 


Şi gîndind astfel, îşi bău ceaiul şi se îmbrăcă. Ziua 
se vestea bună. Soarele se înălța peste lumea sclipi- 
toare de zăpadă. Se vedeau pe drum vite rătăcite, cu 
părul miţos, cu nările fumeginde. Pe sub streşinele 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


ţărăneşti sfirîiau vrăbioi, zgribuliți de frig. Prin co- 
pacii din curte clămpăneau ciorile. 

Prins deodată de dorul de a trăi din viaţa aceasta 
plină de sevă lăuntrică, Alexandru Comaneşteanu trecu 
repede in odaia de alături, unde ţinea armele, luă o 
puşcă, puse cartuşe In amindouâ ţevile şi ieşi afară 
sub pomi, unde le descarcă in gloata ciorilor. Un nour 
negru se ridică din ramurile pline de cuiburi şi un zgo- 
mot infernal umplu aerul de croncăneala sălbatecă 

Pe cînd el scotea cartuşele goale din ţevi, se ivi 
baciul Micu, înconjurat de ogari, parcă mirosul de 
praf de puşcă l-ar fi deşteptat din toropeală. 

— Ale dracului cioci!... Am vrut eu să le dărîm 
cuiburile, da' unde mă lasă boierul... 

— Ce mai faci, baciule? il întrebă Alexandru cu 
glas voios. 

— Ce să facem, coane! Cu pustiele astea de bătri- 
neţi... 

— Tot voinic, tot harnic! 

Baciul zîmbea, dind din cap: 

— Ia, de azi pină mîine. 

— Ce-ţi fac ogarii? Văd că i-ai înmulţii. 

— Se înmulţesc ei, bată-i vina lor... 

Apoi fluieră într-aiuri ca un şarpe, şi deodată ie- 
şiră de prin toate găurile o puzderie de ogărime, lungi 
in picioare, cocirjați de mijloc, pe care săreau căţeii, 
cu labele groase. Nici o manifestare de bucurie pe ei, 
nici o gudureală: serioşi, cu coada covrig, stau lîngă 
baciu, aşteptlnd parcă un semn. 

— Mulţi ai, baciule? 

— Tot sunt, coane. 

— Hai sâ eşim la cîmp. 

— Cum ăi porunci. 

— Striga la grajd să ne puie caii. 

Baciul păru întinerit. îşi trase ciubotele după el 
mai din plin, şuicrind la ogari şi se duse spre grajd sâ 
ajute vizitiului la pusul cailor. 

Vîntul aruncase zăpada prin ulițele satului atit 
de neregulat, încît unele case erau tntroienite pină la 
streaşină, pe cînd «Hule. pe linia din față, erau cu 
totul libere. Sania trecea prin nămeţi adinei sau se 


430 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


hîrşea pe pămintul Îngheţat. Caii tineri, nescoşi din 
grajd de mult, umblau cu nările in vînt, orbiţi de lu- 
mină, gata să se sperie de toate nimicurile. 

Trecură prin sat fără greutate, dar cind ajunseră 
Ia barieră, un ciine, sărit ca din pămînt. dete vint 
cailor. La cimp, zăpada era deopotrivă de înaltă peBte 
tot, iar pirtia bună. Aci, goana nu mai era împiede- 
cată de nimic. Fugeau caii tineri pe albul pămîntu- 
lui, spintecînd văzduhul ca păsările cerului. Sania 

aluneca pe linia drumului ca o glumă. 

Vizitiul se răsturnase pe spate, trăgind de hăţuri 
fără nici un folos. 

— Ține, mă! 

— Nu mai pot, coane, că mi-au tăiat mînile- 

Comăneşteanu se sculă in picioare şi luă el hăţu- 
rile, pe care le lăsă libere. Caii, mai mult declt fugeau, 
nu puteau să fugă. Atunci ee puse cu biciul pe ei. De 
unde găsiră putere să fugă şi mai mult, nu Be putea bine 
pricepe, — dar fugeau şi mai mult. Aerul rece tăia 
obrazul şi oprea respiraţia. Comăneşteanu, după cîtva 
timp, Încercă să stringă hățurile, sperînd că acum 
voința lui va stăpini avlntul lor nebunesc. Nimic. 
Atunci, la un limpeziş de drum, li cîrmi la dreapta, 
pe cimp, lâstndu-i că alerge către o muche de deal 1... 

Cînd, în fine, părură că nu mai pot, inceică iar 
să-i oprească, şi, in adevăr, ti opri. Dar, parcă ar fi 
fost Înnebuniţi de propria lor fugă, caii tremurau, 
Bforăind şi întorelnd ochii roată în ţoale păițilp. Eiau 
minunați. Se mişcau pe ei toate vinele; fumega abu- 
rul dintr-Inşii ca dintr-o apă clocotită; băteau din pi- 
cioare, răscolind zăpada cu copitele. 

Comăneşteanu se dete jos să-i privească. 

— Cucoane, nu te da jos, zise vizitiul cu hotSrire. 

— De ce? 

— Calu miroase a lup... 

N-apucase bine să zică vorba, că deodată, mişcaţi 
parcă de acelaşi resort, ogarii o porniră In goană apre 
muchia dealului, iar caii răsuciră senin Sn Ice şi o rup- 
seră la fugă din nou. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Comăneşteanu, rămas singur, începu a rîde, pe 
cind baciul arunca puşca din sanie, stngînd cît îl lua 
gura: 

— Cucoane, puşca 1 Ă 

El luă puşca din zăpadă, o şterse bine, apoi Işi 
cercetă plumbul din cartuşiera cu care era SncinF şi 
puse in ţevi postii. După aceea îşi ridică botforii răs- 
frinţi şi se întoarse spre ciini. 

Scena ce i se infăţişe îi păru nouă şi interesantă, 

Parte din ogari, cei mai bătrini, se repeziscră spre 
lupi, pe cînd cei mai tineri păreau a-l aştepta să le vie 
în ajutor. Lupii, în loc de a fugi, se Intorseseră spre 
clini. 

Prins deodată de un fior cald, Comăneşteanu cări 
In lături, cum făcuBeră caii, şi se repezi spre deal, 
strigind ca un nebun. 

— Uite lupul, mă I... 

Clinii toţi ţişniră prin zăpadă către muchia dea- 
lului. In repeziciunea imaginelor, tînărul işi vedea 
umbra pe luciul stelat, cum alerga alături de dinsul. 

Pe deal însă gluma se îngroşa. Doi ogari erau sfi- 
şiați în bucăţi. Cu părul zbirlit, cu ochii sticlind de 
hămeseală, lupii tăbărîseră pe hoiturile clinilor, tră- 
gind cu dinţii in lături hartanurile de piele şi de oase. 

Comăneşteanu descarcă amîndouă ţevile în hâitic, 
dar fără nici un folos. Atunci, hipnotizat parcă de 
priveliştea ce avea în față, se opri. Cimpul Intins se 
vedea plnâ cine ştie unde, fără o pată, Jără un semn 
de viaţă, decît Bănia cu caii, ce fugeau nebuni spre 
casă. 

Desfăcu repede ţevile, aruncă cartoanele arse şi 
puse la loc două cartuşe cu glonț; apoi se apropie, 
deschise pasul spre a se rezema bine şi ochi: cu un foc, 
culcă la pămînt un lup; cu al doilea un altul. Iar în- 
rărcă puşca. 

Toată învălmăşeala de lupi şi de clini se cobora 
acum pe valea ceelaltâ. Cind ajunse pe muchia dea- 
lului, scena ce i se înfățişă i se păru dezgustătoare: 
doi dintre ogarii cei mai bătrini stau tolăniţi la pă- 
mint, trăgind din coşul tovarăşului lor omorît. Cei- 
lalți goneau lupii, cari fugeau pe vale. 


4i 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


442 


Comaneşteanu parcă se simți el însuşi sălbătăcit 
şi crud. Se apropie de clinii ce mincau şi-i lovi cu pi- 
ciorul în coaste, strigînd: „ţine lupul, mă!". Unul 
din ogari se sculă, chelălăind; celălalt Insă clămpăni 
cu gura către piciorul ce-l lovea. Atunci, el, fără să-şi 
dea seama de ce face, întinse puşca spre cîine şi-l omori 
pe loc. Apoi, tot mai aprins, se luă după lupi, asmu- 
tind ogarii şi chiuind ca un nebun: 

— Uite lupul, mă!... 

Goneau cu toţii pe povîrnişul dealului, ogarii să- 
rind, el alunecînd, însufleţiţi de acelaşi instinct de 
fiare sălbatice. In goana lor, un cîine îi tot tăia dru- 
mul, jumătate jucîndu-se, jumătate mîrîind. El se 
opri un moment şi se uită la dînsul: îi sticleau ochii 
în cap şi i se încrețeau mustăţile deasupra dinţilor 
cîineşti. Atunci plecă puşca cu ţevile în jos şi chemă 
pe ogar la sine, mîngîindu-l pe cap. Cîinele se linişti 
ca prin farmec, parcă acest act de blîndeţe l-ar fi scos 
din sălbătăcie şi l-ar fi întors la starea lui domestică. 
Impresionat, Comaneşteanu se opri de tot, se ridică 
iar pe muchie şi fluieră spre ogari, ehemîndu-i spre 
dînsul. 

Acum, cînd începea să se domolească avîntul vî- 
nătoresc, revenea conştiinţa stării in care se găsea: 
încotro să-şi îndrepte paşii? 

Deocamdată rămase cu ochii ţintă pe orizont: se 
juca lumina în palii strălucitoare, parcă o mînă nevă- 
zută ar fi ţesut o pînză de argint ridicînd şi coborînd 
itele. Cerul părea de sticlă. Nici o vietate, nici un semn 
de urma omului. întinderea albă, nesfîrşită, ce ee 
pierdea In jocul luminei din marginea orizontului, 
umplea sufletul de pace şi oarecum de nepăsare, parcă 
fiinţa îngustă a trecătorului s-ar fi simţit mai aproape 
de neființa imensă a totului. Ce voia Anna? Ce vo- 
iau toţi cei dimprejurul lui, rauncindu-se după himera 
fericirei? Parcă niciodată nu se simţise el, cu lipsa 
lui de voinţă, mai Inţelept decît în minutul acela fu- 
gar, tn care zădărnicia pacinică a naturei îl învăluia 
din toate părţile. 


„Fie voia lor" era gîndul lui cel din urmă. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


Şi se întoarse iar spre elini, chiuind şi fluierin- 
du-i, — cind o descărcătură de puşcă îl făcu să-şi în- 
drepte ochii pe valea de pe care venise. Era baciul 
Micu. Alerga bătrinul cît îl iertau puterile, plin de 
zăpadă pe spate, ingrijurat. De îndată ce putu vorbi, 
Işi dete drumul necazului. 

— Sărac de maica mea, cucoanei că glndeam că 
nu mai văd zi albăl... 

— De ce, baciule? 

— Păi se poate sâ te las eu Intre lupi? 

Tînărul rîdea de plăcere şi de dragoste pentru 
bătrîn: 

-— Ai sărit din sanie ! 

— Da! bate-o-ar Dumnezeu de tîrlie, că nu ştiam 
cum să mă arunc jos... 

— Şi cum te-ai aruncat? 

— Da' parcă eu ştiu !... 

Comaneşteanu rîdea cu plăcere: 

— Ei, acuma ce ne facem? 

— De asta nu mă tem eu, coane, că om merge spre 
al de Ieremia Mocanu... Mă gîndesc numai ce-o să 
zică boierul, cînd o vedea sania goală. 

— N-o să zică nimic, că doar ştie că nu sunt sin- 
gur. Cu baciul Micu unde nu mă duc eu !... 

Bătrinul păru mulțumit. îşi adună cîinii de pe 
dealuri, clți mai erau, şi o porniră pe creasta muchii, 
înspre Ieremia Mocanul. 


III 


De la tîrla lui Ieremia fură trimişi oameni în toate 
părțile, cu cîte un bilet din partea tînărului, spre a 
înştiința pe tată-său că nu i se întîmplase nimic şi 
că se ducea spre Făurei, moşia Annei Villară, care era 
mai aproape de tlrlă decît a lor. 

Cînd ajunse, către seară, la Făurei, găsi pe toată 
lumea adunată la ceai: doctorul Damian, generalul, 
nevastă-sa Anna; apoi Mia, părintele Moise Lupu 
şi soţia sa, Porţia. Aceştia din urmă veniseră în țară, 
chemaţi de Anna, să petreacă sărbătorile cu fiica lor. 


443 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


La intrarea lui Comaneşteanu, se produse mişcarea 
de jenă şi de curiozitate Ia care dă loc sosirea unui 
oaspete. Generalul Villară era în mare discuţie eu 
părintele Lupu şi cu Anna, asupra literaturei româ- 
neşti. Pentru un moment, discuţia fu lăsată la o parte. 
Urmă foiala în dreapta şi in stînga a grupurilor. Ge- 
neralul prezentă pe Comaneşteanu preotului şi soţiei 
sale, după bunele lui deprinderi umoristico-sentimen- 
tale. 

— Iată, părinte, junele nostru soţial-democrat”, 
vinător de fiare sălbatice şi mincător de inimi. Cu 
botforii ăştia parea se cobori din Mihnea-cel-Rău, 
pe cind în realitate el este Alexandru-cel-Bun. 
Maică presbitero, ţi-l recomand: dacă vrei să fondezi 
pentru a doua oară Sarmisegetuza, ăsta ţi-e omul. 

Porţia zîmbi frumos, intinzîndu-i mîna, pe cind 
preotul se uita lung la el. Tînărul vedea pentru întî- 
iaşi dată pe părintele Moise Lupu: nalt, voinic, cu 
o frunte netedă, cu ochii senini, plini de hotărire băr- 
bătească; cu obrazul ras, lăsind să se vadă gura fină; 
îmbrăcat curat, cu reverenda aninată elegant pe spate, 
nu semăna întru nimic cu preoţii de toate zilele. 

îşi strinseră mîna unul altuia cu evidentă plăcere 
şi prinseră a şedea şi a asculta convorbirea celorlalți. 

Anna şi cu generalul erau cufundaţi într-o critică 
nesăbuită, cum de cele mai multe ori se întîmplă ro- 
mânilor, despre tot ce aveau în ţara lor, oameni poli- 
tici, literați, actori, muzicanți, pictori. Totul era nul, 
după dinşii; totul era străin”: 

— Fleacuri, părinte, zicea Anna. Tot ce vezi d-ta 
la noi e minciună. Sub masca înşelătoare a patriotis- 
mului, sau a interesului pentru literatură, sau a iubi- 
rei de aproape, se ascund două cauze: căpătuiala şi 
vanitatea. Dumnevoastră, cei de peste munţi, sun- 
teţi iluzionări. Vă închipuiţi că la noi e pămîntul fă- 
găduinţii... 

Preotul se uita trist în fundul paharului cu ceai. 
Anna simţi că vorbele ei strîmbau linia sufletească a 
părintelui Lupu; de aceea, cu o mişcare plină de gra- 
ție, ae apropie de el, îi turnă ceai din nou in pahar, 
zicîndu-i încet: 


o. e 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Nu-i aşa? 

— De, doamnă 1.. Parcă n-ar fi aşa. Noi suntem 
iluzionări 1... Dar ce alta putem să fim? Dacă n-om privi 
către domnia-voastră, către cine sâ privim?... 

—Către dumnevoastră înşivă. 

— Sărmanii de noi! Sâ privim la mizeriele noas- 
tre ! Pe acelea Ie suferim, şi privim către domniele- 
voastre, că aşa e în firea omenească: să treacă viața 
în necazuri şi să tot spere. 

Apoi preotul zîmbi şi se uită ţintă la Anna, hotă- 
rit parcă să spună ce avea pe suflet: 

— M-aş ruga de iertare, doamnă, numai eu soco- 
tesc că domnia-voastră judecaţi rău ţara şi oamenii ei. 
Noi, care trăim la o parte, vedem poate mai limpede 
decît domniele-voastre cum stau lucrurile. De ce vă 
tînguiți? că n-aveţi oameni? Ii aveţi, numai nu ştiţisâ-i 
preţuiţi şi să-i respectaţi. 

— Cum o să-i respectăm noi, dacă nu se respec- 
tează ei | Şi care sunt aceşti oameni grozavi? A murit 
Brătianu, a murit Catargiu, au murit bătrînii din ge- 
neraţia cea mare. Cei ce au rămas sunt pigmei. „Aţi 
rămas voi, epigonii”", cum zice Eminescu. 

Preotul dete din cap, trist. 

— Nu este aşa, doamnă. Aş putea să vă prind cu 
vorba şi să vă dovedesc că prin chiar citaţia domniei- 
voastre recunoaşteţi marea înrîurire a unui poet. Dar 
nu o fac, pentru anume cuvinte. 

— Spune, părinte, cuvintele, zise generalul cu 
glas de comandă. 

— Cuvintele sunt că, pentru fiecare epocă, pesi- 
miştii găsesc epigoni. Dar nu despre asta e vorba. Mie 
îmi vine foarte cu greu să citez nume proprii. Numai 
dacă mă siliţi, o să ies din rezerva mea. 

Apoi preotul se aşeză bine in scaun şi începu: 

_ Domnia-voastră aveţi oameni politici, şi lite- 
rați, şi artişti, ca toate țările depotriva noastră,ca Bel- 
gia, ca Olanda, ca Portugalia, ba unii poate mai mari 
decît timpurile lor. 

— Bravo, ai noştri, părintele! strigă generalul. 

— Da... Aveţi oameni ca d-nii Sturdza, Carp, Ma- 
iorescu; aveți alții mai tineri, ca d-nii Take lonescu, 


M5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Marghiloman, Filipescu, Haret, fraţii Brătieni, a] 
căror patriotism, a căror înțelepciune sunt mai presuB 
de orce Indoială. Numai, ei luptă, ei In lupta lor pot 
fi violenţi, cruzi, adesea chiar nedrepţi unii cu alţii. 
Nu vă este însă iertat domnielor-voastre să confun- 
daţi lupta lor cu viaţa lor. D-nii Sturdza şi Carp sunt 
două adevărate caractere, cel dinţii prin patriotismul 
aău ridicat la cea mai Înaltă expresie, prin munca sa 
fără preget, prin puritatea vieţii sale; tel de al doilea 
prin claritatea şi înălțimea ideilor, prin farmecul per- 
soanei şi al graiului său, prin aceeaşi viață exemplară 
ca şi cel dinţii. Şi amîndoi sunt Inzestraţi de natură 
cu marea calitate care face din oameni şefi: voinţa'*. 

— Aşa este, întări generalul. 

— Cît despre cel de-a 1 treilea om politic al domnie- 
lor voastre, care este oarecum şi al nostru, nu vă veţi 
mira dacă vă voi spune că el este cel mai frumos pro- 
dus al renaşterii vieţii noastre româneşti. 

— Ba eu mă mir, ziee Anna, cu evidenta intenţi- 
une de a-l sili să urmeze mai departe. 

— Mai intîi, dacă eu vorbesc astăzi româneşte ca 
domniele-voastre, lui i-o datorez. 

— Cum asta? 

— Vă spun numaidecit. De Ia începutul veacului 
pină astăzi, România nu a avut un bărbat care să reu- 
nească toate calitățile fondamentale ale rasei la un 
mai înalt grad: conservator în esenţa firei sale, cum 
este poporul individual; entuziast, cu o notă de linişte 
intensă In căldura sufletului, aşa cum e poporul co- 
lectiv; optimist vajnic, cum sunt toate firele sănă- 
toase, prin care natura noastră omenească îşi trece 
caracterele sale esenţiale din valvulâ in valvulă; bun 
şi generos din aplecare firească; cumpănit, rece şi 
chiar crud, acolo unde convingerile sale puternice 
11 silesc să-şi stăptneascâ pornirile optimiste; de cea 
mai incintătoare sinceritate în toate actele vieţii, 
acesta este omul cum l-am întrevăzut eu. Dacă 
la aceste calități fondamentale se adaogă o cultură 
clasică de cea mai bună alegere, o fericită înclinare 
către idealism, către tot ce este mare şi frumos, o por- 

nire instinctivă, ca la pasările migratorii, de a călători 


10 


15 


20 


25 


90 


35 


40 


şi a-şi Împrospăta necontenit capitalul de impresii, 
uşor Be va înţelege la ce grad de armonie au ajuns fa- 
cultăţile sufleteşti ale unui asemenea om în dezvolta- 
rea lor. Wundt” zice că bărbatul trebuie să fie san- 
guin în fața micelor suferinţe şi a micelor bucuriii ale 
vieţii zilnice; melancolic în momentele hotăritoare; 
coleric împotriva impresiwnilor ce încătuşează inte- 
resele sale cele mai grave; flegmatic in executarea 
hotărirelor ce-a luat. Aşa este domnul Maiorescu'*. 

Astfel alcătuit de fire, cînd, la 186P, România a 
intrat, prin alegerea dinastiei actuale”, fn evoluţi- 
unea ei normală, d-l Maiorescu, tinăr de tot, s-a arun- 
cat cu trup şi suflet in lupta de regenerare. 

Oamenii cari lucraseră la ridicarea statului nostru 
actual, ca entitate politică, întrebuinţaseră toate 
mijloacele pentru atingerea scopului lor; entuziasm, 
jertfe băneşti, surghiunuri; latinizare la unii, franțu- 
zire la alţii; tradiții muscăleşti sau fanariote, care 
alcătuiau fondul de rezistenţă; lipsă de scrupul in 
alegerea mijloacelor; o năzuinţă de falaâ erudiţiune 
şi deci de renume pe nedrept întemeiate; o firească 
înclinare către cîştiguri mari şi muncă puţină. Toate 
acestea alcătuiau plcla groasă, prin care trebuia să 
străbată lumina viitoare. 

In asemenea împrejurări, era firesc ca cea dinţii 
preocupare a unei minţi organice să fie dezgărdinarea 
vieţii naţionale din cadrul acesta putred. 

D-l Maiorescu trebuia fatal să înceapă prin critice. 

Ca un arhitect, pus In faţa unui oraş ciudat, cu 
case strîmbe, cu strade liiride, cu palate de scînduri, 
cu turnuri smintite, dar cu o aşezare pitorească, in- 
tr-un aer sănătos şi dătător de viaţă, — cea dinţii grije 
a sa a fost de „assanare". Trebuia mai întîi dărimat 
tot; apoi, luind de la ţăran forma colibei sale, strea- 
şina şi prispa sa, trebuia reconstruit tot”. 

Şi, în adevăr, lupta Incepu. Pe de o parte dărăpă- 
narea şandramalelor noasiie latino-blesione”, în care 
pielea era „mantellulu universale allu corpului ani- 
male"; bombardarea redutelor de la Revisia contem- 

porană', unde fugiseră franţuziţii; în fine, luarea cu 
asalt a Intregii lumi româneşti”. Pe de altă parte, or- 


447 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


ganizarea „Juniraei""; cercetarea limbei şi a folclo- 
rului*'; trimiterea in străinătate a tinerilor celor mai 
de talent, ca EmineBCU, Xenopol, Panu şi alţii”; în- 
fiinţarea de cursuri serioase la Universitate, unde pro- 
fesorii veneau regulat şi făcea" lecţii ascultate. 

în starea actuală a limbei noastre romaneşti, cind 
un părinte de la Cimpulung primeşte scrisoarea fiu- 
lui său, student în Bucureşti, şi o citeşte, şi o pricepe, 
habar nu are de recunoştinţa ce datoreşte d-lui Maio- 
rescu şi şcoalei de la Iaşi. E aşa de natural să scriem 
cum vorbim ! — astăzi”. 

In mijlocul acestei lupte d-l Maiorescu sta în frun- 
tea tutulor. 

Din cel mai bun critic şi cel mai ascultat profe- 
sor, o dată intrat în Cameră, devine cel dinţii orator”. 
Acelaşi sistem de critică împotriva goliciunei buhave 
a frazeologilor, aceeaşi pregătire in expunerea cbes- 
tiunelor, aceeaşi cumpătare şi frumuseţe in elocuţiu- 
nea parlamentară, ca şi în critica literară, ca şi pe ca- 
tedră. Devenit ministru al învățămîntului Public, 
este şi rămine, cu alți doi urmaşi”, cel mai bun mi- 
nistru, îmbrăţişînd cariera de avocat, îşi face in for 
cel mai mare nume... 

în repedea această ochire asupra unui trecut atit 
de aproape de noi, şi cu toate astea atit de depărtat, 
prin grabnica schimbare a planurilor, cu anevoie se 
pot expune greutăţile de tot felul ce a avut de învins 
omul ce ne ocupă. îmi aduc aminte, cum ne istorisea 
odată, intim, de necazurile sale, la ieşirea din pri- 
mul minister”, cari însă, oreît de mari erau, nu-i ri- 
dicaseră nimic din seninătatea sufletească”. Cită 
energie! Ce putere inițială a trebuit să aibă, ca, tre- 
clnd prin atîtea greutăţi, străbătînd prin calomnii, 
intrigi şi injurii, să ajungă totdeauna şi peste tot la 
locul întîi! 

Şi astăzi cînd, ajuns pe dealul liniştei, priveşte cu 
seninătate către valea in care noi ne mişcăm in 
libertate, e bine ca imnul recunoştinţei noastre să se 
urce către acela ce ne-a dat tot, precum în vechime 
panatheneele se urcau către Minerva. 

— Ei bravo, părintel 


— Trebuie ca domnia-voastră să vă deprindeţi, 
zise preotul mai departe, cu respectarea şi iubirea 
oamenilor mari ai ţării, să părăsiţi felul de scepticism 
fals, pe care l-aţi botezat zeflemea, sub care ascundeţi 
şi năbuşiţi atîtea simţiri naive şi frumoase. Domnia- 
voastră doamnă, aveţi instituțiuni culturale foarte 
interes, .ite, aveţi o literatură şi mai interesantă; le 
cunoaş ,eţi? 

“ii  — Caift sunt acestea? 

— Sunt atîtea... Numai nu voiţi să le cunoaşteţi: 

demia, Teatrul Național, Atheneul. 


“un Maimuţării! Lucruri luate de la alţii cu top- 
ta.. cari nu decurg din natura şi raţiunea de a fi a 
poporului”. 


—- O, Doamne! zise preotul, dînd din cep. Dacă e 
să judecăm lucrurile astfel, ce decurge din natura şi 
raţiunea de-a fi a poporului, sărmanul? Au domnia- 
voastră, doamnă, vă Imbrăcaţi, gîndiţi, trăiţi după 
natura şi rațiunea de-a fi a poporului? Vorba asta, pe 
care toată lurr o întrebuinţează, în toate împre- 
jurările, ar trebi sată la o parte, fiindcă ee ru spune 
nimic, sau spune, ea mult. Nu spune nimic, deoarece 
toate popoarele tinere, cari vor să se pună în curent 
cu civilizațiunea m iernă, trebuie să treacă printr-o 
epocă de salturi. Gredi ți domnia-voastră că era cu putin- 
tă să aveţi drumuri-de fier, maşine de treierat, Parla- 
ment, oratori, comediarţi, critici ca domnia-voastră, 
concerte şi altele, dacă aţi fi urmat legea strict evo- 
lutivă? După această lege, ar fi trebuit să fiţi astăzi 
la diligenta cu patru cai Inaintaşi, Ia bătutul porum- 
bului cu ralăciucele, la adunare de notabili, la călu- 
şari, la doinele cîntate din fluier, — şi nu sunteţi 
acolo. Nu numai că nu sunteţi acolo, dar încă voiţi să 
fiți dincolo de statele bătrîne, cari, în adevăr, au urmat 
calea evolutivă în dezvoltarea lor. Şi, dimpotrivă, 
vorba asta, „natura şi raţiunea de a fi a unui popor", 
spune mult atunci cînd o minte adîncă o aplică lao 
Întreagă epocă şi caută legătura ascunsă a evenimen- 
telor mari cu firea poporului. Şi chiar atunci, ea tot 
nu poate fi absolută". 


449 
Duiliu Zamfir eseu — opere. voi. tt 


10 


15 


30 


25 


30 


35 


40 


460 


Aşa că, revenind la ce Bpuneam adineaori, dom- 
niele-voaBtre aveţi o Academie, pe care mulți o cri- 
tică, dar puţini o cunosc. Această instituţiune cultu- 
rală face trei mari lucruri pentru poporul românesc: 
a) adună fără preget toate documentele după cari se 
va alcătui istoria noastră naţională; b) Intruneşte o 
dată pe an pe bărbaţii poporului din toate unghiurile 
româneşti; c) dă avint învățăturilor ştiinţei prin ne- 
număratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. 
Fost-aţi  domnia-voastră vreodată la Academie, 
doamnă? 


— Ce să caut la Academie, cînd cei mai buni scri- 
itori ai noştri nu sunt acolo? 

— Vedeţi ce fel de judecată aveţi?... Mai inlii nu e 
exact că cei mai buni scriitori români nu sunt acolo. 
Unii sunt, alţii nu. Membrii Academiei sunt şi ei oa- 
meni, şi ca atari nu le putem pretinde să primească 
Intre dînşii pe aceia dintre scriitori eari întli li aco- 
păr de insulte şi apoi le cer votul“. Dar nu despre asta 
e vorba. Vă rog să mergeţi o datăla Academie, să ve- 
deți localul, să vedeţi cărțile, să cereți să vi se arate 
documentele originale ce se păstrează acolo... Luaţi 
cel puţin dezbaterile Academiei, vedeţi partea ad- 
ministrativă, spre a vă încredința de marele foloase 
culturale ce le trage țara. Ştiu că sunt şi mulţi nemul- 
tumiți, — că doar nu degeaba firea noastră omenească 
e alcătuită din pulbere şi vanitate. 

Aveţi apoi Teatrul Naţional... 

Anna îl întrerupse clntind fals. 

— „La noi e putred mărul, a zis de mult poetul"". 

— Se poate să aibă dreptate poetul, că altminteri 
n-ar fi cu putinţă ca fiecare destrăbălată deactoriîţă, 
care vă Boseşte din Paris cu un haitic de comedianţi 
hămesiţi, să vă ridice In 2—3 zile sume enorme, — 
pe cind nu găsiţi 10 zloți să mergeţi la teatrul româ- 
nesc 

— Bravo, aşa este. 

— Rogu-mă, doamnă, să nu-mi luaţi în nume de 
rău cuvintele ce am rostit — numai nouă, celor ce rar 
venim pe la domniele-voastre să ne luminăm sufletul 
în graiul românesc, ne vine foarte cu durere clndvâ 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


vedem că despreţuiţi tot ce aveţi mare, şi năzuiţi nu- 
mai spre ce au alţii caraghios or nemoral... 

Uite, eu îmi aduc aminte, sunt acum mulţi ani 
in urmă, de un actor al domnielor-voastre care juca 
pe Hamlet. 

— Manolescu. 

— Aşa, Manolescu. Artă mai mare ca la omul acela 
n-am văzut“. E drept să spun că eu sunt fără multe 
cunoştinţe în ramura aceasta, că nu ne este iertat să 
mergem la teatru. Dar, orcit sunt de mărginit, totuşi 
ințeleg şi eu lucrurile. şi mi s-a părut că omul acela 
era un mare artisl. Mai era apoi un altul, răposat şi 
acela, anume lulian**. Şi tot aşa îmi închipuiesc că 
aveţi astăzi alţii. Şi ştiu că sunt actori şi cintăreţi 
români, pe la teatrurile străine, cari fac cinste neamu- 
lui lor”. Ceea ce ar dovedi, doamnă, că românul are 
toate aptitudinile artistice şi literare ale celorlalte 
popoare, dar că aceste aptitudini nu se pot dezvolta 
în țară la dinsul, din pricina indiferenţei domnielor- 
voastre, a celor din clasa înaltă, cari despreţuiţi tot 
ce este românesc. 

— Despre literatură să nu mai vorbim, zise Anna. 

— Ba tocmai, să vorbim de literatură, fiindcă pe 
aceea o cunosc. 

— Cînd poftiţi. 

— Voiam să mai zic un cuvint despre Atheneu. 
Aud că printre domniele-voastre mulţi au batjocorit 
instituția asta pentru anume cuvinte*!. Eu nu pot 
să judec lucrurile în amănunte. Pot numai să vă spun 
că anul trecut am fost de față la un concert dat de 
acel minunat copil al ţărei noastre, care a încreme- 
nit pe străini: Enescu'*. Ei bine, doamnă, concerte 
am auzit multe, şi la Roma, pe cînd eram la Propa- 
ganda, şi la Viena, şi în alte părţi. Cu toate astea, 
nu-mi aduc aminte să fi avut o impresie mai mare decît 
de la concertul din Bucureşti. Sală, public, muzicanți, 
lumina de aprilie ce străbătea prin ferestrele înalte şi 
cădea, ca o aureolă, pe părul alb al ilustrei doamne 
ce vă stă pe tron” — totul era elegant, nou şi incîn- 
tător pentru sufletul meu de român. Dar se intimplă 


451 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


452 


că la acelaşi Atheneu un conferenţiar slab face o con- 
ferinţă profiBtă. Domniele-voastre uitaţi deodată tot, 
prin felul de judecată pesimistă ce vi s-a infiltrat 
tn creier, şi va blestemaţi soarta, vă batjocoriţi ţara, 
parcă tn adevăr aţi fi foarte  nenorociţi. Eu 
mi-aş permite să cred, in felul meu optimist, că 
însăşi violența aceasta de judecată, lipsa de măsură 
cu care cumpăniţi lucrurile e semn de tinereţe, prin 
urmare semn bun. 

Anna începu fia rîdă, pe cind toţi ceilalţi ascultau 
cu plăcere. Generalul prins de sioiul vorbelor preotu- 
lui, se supără, in felul lui comic: 

— De ce rîzi, madamo? 

— Cum să nu rid! Cu părintele toate ies pe placul 
său şi spre gloria neamului. Ascultfndu-l, ar crede 
cineva că vorbeşte despre poporul ales de Domnul — 
unicul, marele,  neasemănatul popor al viitorului... 

— Da'vezi bine! zise preotul, foarte serios. 

— Las-o mai domol, părinte, că dacă ai şti cite 
mizerii se petrec Ia noi, cîte potlogării ordinare, ce 
lipsă de pudoare şi de sinceritate peste tot, ţi-ai schimba 
părerile. 

— Nicidecit, doamnă. 

— Atunci nu vrei să vezi. 

— Ba da, văd. Numai, eu văd peste tot, iar nu 
numai în România noastră. Tutto il monde i paese, cu 
alte cuvinte, ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda. Unde 
voiți să văd? In Belgia?... In Francia?... Spuneţi-mi 
domnia-voastră. Poate la noi în Ungaria? Spune- 

ți-mi... şi pentru o întimplare păcătoasă de la noi vă 
dau zece acolo. 

— Asta nu-i un cuvînt. 


— Negreşit că nu, pentru lucrul In sine. Dar dacă 
voiţi sâ faceţi dintr-un fapt singuratec un fapt simpto- 
matic, spre a vă despreţui neamul domniei-voastre şi a 
da ca pildă neamurile Btrăine, atuncea da, este un 
cuvînt. 


— Bine, părinte, zise Auna, iritată, ai mai văzut 
domnia-ta ţară în care să-țivie la vizită o pereche de 
oameni, domnul şi cu doamna, legitim Insuraţi, iar 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


peste cinci minute să-ți vină alta pereche, de aseme- 
nea legitim căsătoriţi, dintre cari domnul din pere- 
chea dinţii era acum un an bărbatul doamnei din pe- 
rechea a doua, iar domnul din perechea a doua băr- 
batul doamnei din perechea dinţii? 

Apoi, vorbind la urechea preotului: 

— lar peste alte zece minute să-ți sosească alte 
două perechi de mosafiri, dintre cari domnii sunt 
amanţții doamnelor din perechile de mai-nainte, iar 
doamnele de acum amantele domnilor de suB?... 

—E ceva cam complicat pentru mine, răspunse 
preotul, zîmbind. 

— Complicat!... Dacă ar fi numai atît... 

—E şi urît. Numai cam aşa se petrec lucrurile 
în toate ţările care au divorţul. 

— Şi chiar in cele ce nu-l au, adaose generalul, ca 
morală. 

Nevastă-sa 11 fulgeră cu o privire teribilă. 

— Căsătoria este un contract, şi ca toate contrac- 
tele e reziliabil, încheia generalul. Dar, in fine, ne 
depărtăm de chestiune. Parcă vă mai răminea de răfuit 
literatura, tată popo. Nu te lăsa, Annicuţol şi zi să 
ne mai dea cite un ceai. Bravo, ai noştri f... 

Apoi işi freca minile, se sculă de unde şedea şi 
se duse spre Comaneşteanu, pe care îl bătu pe spate, 
scrlşnind din dinţi; apoi către Mia; şi pe amîndoi li 
aduse Înaintea doctorului Damian, ţintndu-icu braţele 
de după mijloc. 

— Doctore, ţi-i dau în primire. Lucru fain!... Bravo 
ai noştri! 

Mama fetei se uita după ei lung, pe cind genera- 
lul ae apropia de dînsa şi o lua cu mina de bărbie. Pină 
nu pipăia lucrul, nu se ţinea că l-a văzut: 

— Drept să-ţi spui, preoteşică dragă, numai co- 
lonel dacă aş fi, şi ți-aş face o ţir de curte. 

Porţia Lupu deveni deodată roşie şi rîse într-aiuri, 
nedeprinsă cu glume de felul acesta. Il ştia de mult pe 
bărbatul prietenei sale, dar totuşi nu se putea obîcinui 
cu firea lui de flăcău bătrin şi mai ales cu aceste cer- 
cetări la faţa locului. 


453 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


454 


IV 


Generalul se plictisea. 

Venit la țară spre a face plăcere mosafirilor şi 
nevesti-si, umbla toată ziua prin curte, cu fişca In 
botfori, legînd lucruri nelegate Intre ele, glumind 
sau injurînd, trecînd de la grajd la cotineață, de la 
boi la porumbei, zeflemisind în dreapta şi In stînga, 
dar rămînind în fond plictisit. 

Plecînd din Bucureşti, alcătuise lucrurile astfel, 
încît, peste două zile, să primească o telegramă, prin 
care să fie chemat de urgență şi tn interes de serviciu. 
Dar telegrama nu sosea. 

Generalul rîdea singur. 

— Ai dracului băieți!... 

Băieții erau camarazii lui de la minister, cari, în 
adevăr, făceau un chef nespus, gîndindu-se la mutra 
generalului, înfundat la țară pe vreme de iarnă, între 
nevastă-sa, părintele Moisi Lupu, doamna presbitera 
(cum chema el pe Porţia), Mia şi Comaneşteanu, — pe 
cînd la Bucureşti o trupă nemțească juca operete la 
teatrul liric, la Capsa cădea ministeriul in toate zilele, 
iar la club, ghiordumul înflorea. 

In sfîrşit, a treia zi dete Dumnezeu şi sosi tele- 
grama. 

Era tocmai cu vreun ceas înainte de trecerea tre- 
nului... 

Generalul se grăbea să se îmbrace, pe cînd Anna se 
ținea după el. 

— Nu înţeleg ce afaceri urgente poţi avea acum 
in sărbători... 

— Bine, dragă, se adună comisiunea cavaleriei... 

— Ciudată comisiune! care se întruneşte regulat 
cînd tu pleci la ţară!... 

—Aşa-i slujba guvernului! Omul trebuie să fie 
sclavul datoriei. Cu atît mai mult militarul. 

Anna se uita la dînsul ironic: 

— Cel puţin mai schimbă comisiunile. 

— Ei, asta-i! Parcă eu sunt de capul meu. 

— Am să scriu Matildei... 

Matilda era nevasta ministrului de război. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Scrie, dragă, că numai asta îmi mai lipsea; să 
ştie lumea că sunt pus la epitropie de nevastă. 
Anna începu să rîdă, fals. El de asemenea rîse, dar 
de-a binele, bătlnd-o pe umeri. 
— Ce va să zică să ai a face cu femeie deşteaptă !... 
— Foarte-ţi mulţumesc. 
— Zău, Annicuţo. Nu te dau pe şapte prințese 
Smasmi. 
— la te rog... Ai face bine să fii mai demn. 
— Eu? Păi draga, demnitatea este religia ofițeri- 
lor, — mai cu seamă cînd sunt superiori. 
— Te rog să mă scuteşti de glume. Eu iţi vorbesc 
serios. 
— Foarte serios. Ce-am zis: „că demnitatea este re- 
ligia ofiţerilor”. Aşa este. 
— Atunci te rog să nu mai faci ce-ai făcut aseară. 
El rămase cu o perie în mînă, nedomirit. 
— Ce-am făcut? 
— Atîta îți spun. 
— Da' ce-am făcut, soro? 
Ea îl privea cu răutate. 
— Ce, atît eşti de inconştient, că nici nu-ți dai 
seama de ce faci? 
—E 1... Annicuţo, mă superi, iți spun pe cinstea 
mea că nu mă ştiu vinovat cu nimic. 
Se vedea, în' adevăr, că era foarte sincer. Nevas- 
tă-sa da din cap, mirată: 
— Eşti un adevărat inconştient! 
— Da' nu mă mai înnebuni, soro, şi spune. 
— Bine, Iorgule, nu înţelegi că mie îmi vine greu 
să te văd luînd de bărbie pe o femeie în fața mea?... _ 
El trînti peria pe masă şi începu să rîdă cu o poftă 
nespusă. Nevastă-sa se făcuse roşie. 
— Crezi că te prinde grozav! 
—Bravo ai noştri, Annicuţo!... Va să zică eşti 
geloasă, neică!... 
Ea îl privea cu ochii sticlind de răutate: 
— lartă-mă, Iorgule, dar tare mai eşti prost. 
— Bine, dragă, se poate. Dar tu cum eşti, cînd ai 
astfel de idei în cap?... 
Apoi iar bufni dc rîs: 


455 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


456 


— Auzi geloasă de doamna presbitera I!... LasS-mă, 
dragă, că pierd trenul. Ai ceva pentru Bucureşti? 

— Să dai afară pe Stanciu | 

— 0 să-l dau afară. Alta? 

— Să nu te duci la prințesa Smasmi. 

— Da' de ce să nu mă duc? 

— Aşa. 

El, cu sacul în mină, se uita la dînsa. 

— Bine, dragă. Alt, la cine să nu mă mai duc? 

— In multe locuri ar trebui să nu te mai duci... 

— Vrei să nu mă mai duc la divizie, să nu mă mai 
duc la club, să nu mă mai duc la Capsa?... 

— N-ar fi nici un rău. 

— Bre, anâsini siotimini, mare lucru e că fii om 
fericit şi să te iubească nevasta I 

Apoi, ieşind de la dînsul şi trecînd in camera în 
care erau ceilalţi, se duse drept la Porţia Lupu, o lua 
din nou de guşe, ii sărută mina şi, rîzind din ochi cu 
ghiduşie, li zise tare: 

— Să nu ne vadă nevasta. La revedere, părinte. 
De îndată ce voi putea, mă întorc cu cea mai mare 
plăcere. La din contra, să ne intilnim sănătoşi la Bu- 
cureşti. Adio, Mio draga. Caută să fii cuminte şi să 
semeni cu nevastă-mea. 

Anna sta lingă uşe, cu braţele încrucişate, cu capul 
pe un umăr, umflată de ris, şi totuşi tristă. Aşa 
cum umbla el acum, iritat de convorbirea cu dînsa, 
părea vioi şi încă tînăr. 

— Adio, tiranule, ii zise el, sârutînd-o. 

— Eşti un infam. 

El înălță din umeri şi plecă. 

O dată rămas singur în sanie, i se păru că iese de la 
închisoare. Ah, ce minunată e libertatea! îşi aprinse 
o ţigară. Era atît de plin de citaniele nevestei, încît 
zise vizitiului să mîie mai repede, ca nu care cumva 
să-l ajungă de pe urmă privirea ironică a Annei... 

— Măi frate, proşti sunt oamenii!... De la Adam 
pînă în zilele noastre, toţi sunt păcăliți şi totuşi toți 
se păcălesc mai departe!... 

Dete cu tifla în vint la adresa bărbaţilor: apoi 
strigă la vizitiu: 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Mină, mă! 

Vizitiul era un țigan, încotoşmănat într-un suc- 
man cu găitanuri negre, şi pe cap cu o căciulă cit o 
pomană. Țiganul era beat, şi cum trebuia să mîie de-a-n 
picioarele, se rezema în hățuri/ Generalul il pru- 
tului numaidecît. Ii ridică nişte cruci şi nişte dumne- 
zei cît el de mari; apoi îl pofti să şeadă jos: 

— Şezi, afurisitule, că tocmai azi ţi-ai găsit să 
te-mbeţi!... 

Țiganul şezu. 

— Şi nu te mai rezema în hăţuri, boule I 

Bietul ţigan tocmai alunei mătăhăi pe o lăture. Un 
pumn năstruşnic îl puse în poziţiune verticală. 

— N-auzi, mă, beţivule? Batâ-te Dumnezeu de bara- 
gladina dracului I Tocmai azi ţi-ai găsit să te-mbeţi, mă? 

— Să trăieşti, măria-ta, că mai mult de inimă 
rea... 
—Ți s-au înecat corăbiile!... 

— Ba m-a bătut muierea, măria-ta. 

— Bine ţi-a făcut! 

Vorba din urmă fu rostită numai aşa, fiindcă era 
hărțagos; în fond însă, generalul simţi că in vizitiul 
bătut de nevastă avea un coleg: 

— Bre, mare comedie! gîndi el. 

Apoi se întoarse iar către ţigan: 

— Şi de ce te-a bătut, păcătosule? 

— Să trăieşti, cucoane, cică nu-s vrednic de dînsa... 

— Apoi, aşa o fi, mă. 

— Muierea dracului, boierule ! Dai la deal, hacana; 
dai la vale, hacana... 

Generalul începu să rîdă; se vede că asta e soarta 
iutulor, gîndea el. De la mic şi pîn' la mare, asta 
este: „dai la deal, hacana; dai la vale, hacana". Apoi 
luă hăţurile din mina vizitiului, şi dete vint cailor, 
ca să nu scape trenul. 

Cînd ajunse la Bucureşti, seara, începea să visco- 


lească. 

De la gară se duse drept la bărbier, se ferchezui 
bine, îşi ridică virful mustăţii In vint; apoi trecu pe 
la Teatrul liric, unde îşi luă un bilet; de acolo se abătu 

45? 


pe la Capsa, sâ mai audă ceva politică; în fine, plecă 
şi de aci, luind cu sine un carton plin cu dulciuri. 

Cind se urcă din nou in sanie, ningea din temei. 
Generalul îşi ridică gluga peste chipiu şi o porni. 
Merse sania, râsucindu-se din stradă tn stradă, pină 
ce ajunse pe sub dealul Mitropoliei. Aci, în fața unei 
căsuțe joase, se opri. Generalul se dete jos, cu sacul 
de bomboane pe sub manta, sună la uşe, iar cind sâ 
intre, se lovi piept în piept cu un domn, care, cerin- 
du-şi iertare in nemţeşte, se duse puşcă spre poartă. 

Fu intimpinat de la uşe de două femei, una în 
vîrsta, alta ttnără de tot şi mai cu seamă foarte fru- 
moasă. 

Bătrina era văduva unui capel-maistru german, 
care condusese ani intregi muzica regimentului coman- 
dat de Villară, pe cînd era colonel. După moartea 
lui bărbatu-său, văduva Îşi adusese aminte de fostul 
lor colonel şi-l rugase s-o ajute. Generalul stăruise să 
facă pensie văduvei şi pusese pe fată in Conservator, 
Indemnat la început de un sentiment fireBC de pro- 
tecție şi chiar de mila. Cu vremea insă, ochii fetei 
începuseră a-i zîmbi într-un colț al amintîrei. Gene- 
ralul, cu bun-simţ, luptase în contra unei aiurări sufle- 
teşti atît de nepotrivită, dar fata era şireată, iar el 
slab de Inger, aşa că treburile se cam încurcaseră. 

Berta făcea progrese mari la piano, dar nu călca 
drept. Generalul luase lucrurile omeneşte. Egoismul 
bărbătesc suferea într-insul, dar el lIncerca să ridă: 

— PiBică, domnule, muierea! Zi-i pisică şi las-o. 

De astă dată însă, neamţul blond, care ieşea puşcă 
de la Berta, 11 plictisea grozav. Stete la dinsa puţin, 
vorbi posomorit şi plecă cu durere de cap. 

Se duse să prînzeaBcă la Bulevard, unde. printre 
diplomaţi străini şi senatori naţionali, era sigur să 
găsească doi-trei prieteni de pe vremea lui Cuza, flăcăi 
bătrini, cu care să mai rîdă şi apoi sâ meargă la teatru. 

Aşa se şi intlmplă: li găsi, risc şi se duse cu dinşii 
la teatru. 

Trupa nemţească de la teatrul liric era bunicică. 
Fiindcă se dezbrăcau cu gust şi se Imbrăcau fără gust, 
se poate zice câ toate actrițele erau bine îmbrăcate. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Nişte dumnezei de pe vremea lui Omer, cu fulgere de 
tinichea în mînă; zeițe goale ce veneau cu jelburi la 
Zeua, pliiigîndu-se împotriva lui Achille sau a lui 
Priam: eroi rebegiţi; o Minervă hîdă; un balamuc de 
Olimp, — peste tot nota este forţată, gluma siluită, 
dar toate stirneau risu). 

Generalul făcu un chef nespus, uitind cu desâvir- 
şire legăturile lui cu lumea. îl bufnea risul într-aiuri, 
silind pe vecini să se întoarcă spre el, miraţi; repeta 
cuvintele nemţeşti ce i se păreau mai caraghioase; 
tuşea, scrîşnea din dinţi, bătea din mini şi pe toate 
le încheia cu „bravo ai noştri”. 

Cînd însă fu pe la sfîrşit, muzica săltăreaţă a ope- 
retei prinse acordurile unui vals incintător, plin de 
adieri melancolice, a căror suavă melodie străbătea 
în suflet ca un suspin. Coardele viorilor vibrau cu 
intonaţiuni de glas omenesc, iar notele se mlădiau 
pe măsura valsului ca undele pe valuri. 

Cind se sfîrşi actul, toată lumea fluiera sau ciuta 
in gind, gata sâ joace. Numai generalul ieşea pe tăcutele. 
Ochii albaştri ai Bertei ii răsăriseră în minte ca două 
viorele, iar cit colea pălăria neamțului. 

Se duse omul la club, încercă sâ-şi facă partida 
obicinuită, dar fără chef şi fără noroc. Un valet de 
pică avea o şleapcă pe ochi, Intocmai ca neamţul. 

Ostpnit şi plictisit, o porni acasă. 

Pe cind se dezbrăca, se simţi umilit şi prostit, şi 
fără voie se intrebă de nu care cumva era gelos. 

— Ei, aş!... zise el tare. 

Nu era gelos, dar avea ceva. Şi cum se gindea aiurit, 
ochii lui căzură pe portretul neveste-si. Atunci scena 
de la moşie îi reveni in minte, şi deodată o mulțime 
de lucruri se legară şi se explicară intre dînsele: nici 
Anna, probabil, nu era geloasă de dînsul, după cum 

nici a) nu era gelos de Berta. Numai, atît Anna, atunci, 
cît şi el, acum, erau răniți in amorul lor propriu. Amo- 
rul propriu! Egoismul! Adevăratele izvoare ale nefe- 
ricirii omeneşti! 

Şi cum in fond generalul era numai stricat de impre- 
jurâri, zeflemist şi caraghios, fără a fi râu la suflet, 
se culca, hotărît să nu mai supere pe nevastă cu nimicuri. 


459, 


15 


20 


25 


30 


35 


Cu această îndreptare, scoasă din propria Iui expe- 
riență sufletească, păru a redobîndi buna dispoziție de 
toate zilele, libertatea lăuntrică, cea dinţii condiţiune 
a liniştei gîndurilor şi a fericirei. 

în lipea lui de la ţară, Anna duse lucrurile cu atîta 
tact şi atita stăruinţă, încît toată lumea i se supuse. 
Căsătoria lui Comaneşteanu cu Mia, hotărltă de dînsa, 
fu primită de toţi, şi după cîfrva timp se şi făcu. 


îndată după nuntă, tinerii plecară in Italia. 

Drumul se urmă liniştit pînă la Roma. Mia se 
bucura în tăcere de priveliştea locurilor, uitîndu-se 
ceasuri întregi pe geamul vagonului şi întorcîndu-şi 
ochii din cînd in cind spre bărbatu-său, cu sfiala 
virstei şi împrejurărilor in care se găsea. O imagine 
nouă despre dinsa ii umplea mintea: era acum doamnă, 
lucru aşa de respectabil 1 Doamna Comaneşteanu !... Pă- 
rinții ii spuseseră şi ea simţțise că făcuse o căsătorie 
neaşteptată, luînd pe un om cu nume mare in Ţara 
Românească şi cu avere. Era ceva turbure in atmosferă. 
Fata înţelegea, poate că chiar ştia de ce se făcuseră 
lucrurile cu atita grabă. Totuşi, nu mai puţin era gata 
să se devoteze lui bărbatu-său, cu toată căldura gene- 
roasă a tinereţii. Dînsul părea preocupat, dar ii purta 
de grije. O lăsa în gîndurile ei, întrebind-o din cînd 
in cind dacă nu-i era frig, dacă dorea ceva. Restul tim- 
pului, cetea. 

Ajunseră la Roma intr-o dimineaţă de martie. Mia 
privea pe fereastra vagonului in Campania romană ca 
într-un tablou biblic. Cît auzise ea vorbindu-se in 
casa părintească de Roma, de patria străbunilor noş- 
tri, de monumente, de antichităţi, de mindria de a 
se cobori din aşa mare neam ar fi fost destul ca s-o 
facă să vibreze acum la vederea aqueducurilor, a cîm- 
pului pustiu, înflorit ca luncile şi presărat cu turme 
de oi. Dar şi fără amintirile părinteşti, Mia ar fi 
putut pătrunde in caracterul emoţionant al lumei de 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


care se apropia, fiind în însuşirile firei ei de a pricepe 
tot «ce era frumos şi bun. 

Bărbatu-său simţea şi el înriurirea Romei de care 
se apropia, dar cu o notă personală ce-l făcea să sufere, 
încordind parcă icoana tragică a locului şi a timpului. 
De patru zile de cind plecaseră, el încerca să pătrundă 
in legătura împrejurărilor şi să-şi scoată o linie de 
purtare. Cînd primise să se jertfească însurătorii impusă 
de Anna, era bine hotărît să se despartă. Insă, ca la 
toţi oamenii fără voinţă, pe cari îndoiala binelui şi 
a răului îi ţine între gîndire şi faptă, realitatea unei 
noi ființe intrată în viața lui îl nedumerea de tot. 
Cu instinctul lui de om blajin şi drept, înţelegea că 
Mia, nevastă-sa era acum cineva. Nevastă-sa 1... De 
vreo două ori, puterea legitimă a cuvtntului acesta 
avusese farmecul de a evoca imaginea mame-si, şi 
atunci se uitase pe furiş la Mia, şi avusese impresia 
că fata, îmbrăcată acum altfel, părea alta. în suavi- 
tatea chipului ei, o nuanţă rătăcită de temere şi de 
tristeţe ii da un aer de victimă. 


El mişcă încet din cap, gîndindu-se că victime 
suntem cu toţii, care mai mult, care mai puţin; că 
Anna era mai mult decît toţi, ea, ajunsă aproape de 
capătul vieţii”, fără nici o mîngiiere, nici unal... 
Şi atunci îi reveni în minte icoana adorată a unchiului 
său, mortul în război, cel ce, ca şi dînsul, iubise poate 
pe Anna, tînără de tot atunci, cum era acum nevasta 
lui. Fugeau liniele munţilor albani'* spre orizontul 
clasic al Sabiniei. Un sentiment de nedomirire şi de 
zădărnicie îi ridică un oftat din adtncul sufletului. 
Mia se întoarse deodată către el cu ochii mari: 

— Ce ai? 

— Nimic... 

Ea ti privi lung şi nu mai răspunse. 

Ajunseră astfel in'cetatea eternă. Fata se bucura 
de tot, de plantele verzi, de ruinele termelor lui Diocle- 
țian, pe lingă care trecură, iar el se bucura de bucu- 
ria ei. La hotel, Mia îşi alese o camera din care putea 
vedea panorama Romei, iar bărbatu-său o alta alături. 

Acum începea viața statornică între dînşii, de 
bărbat şi femeie. Nici unul nu ştia ce să zică şi cum să 


461 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


462 


se poarte. Le era foame Ia amîndoi, şi tn această po- 
vaţă a natorei se întîlniră de minune. 

Mia se îmbrăcă repede şi se cobori jos, nerăbdătoare 
de a vedea oraşul. Bărbatu-său o ajunse de pe urmă, 
cu citeva foi de hîrtie în mină. Luară cafeaua în grabă 
şi ieşiră. Pe cind el da portarului foile de hîrtie, dînsa 
voi să întindă mina ca să le citească, dar numaidecît 
se răzgîndi. 

— Sunt trei telegrame, zise el. 

— Da? 

— Să dăm de ştire aeasă că am ajuns bine. Una 
către părinţii dumitale... 

— Mulţumesc, domnule... 

El se uită la dînsa, zîmbind: 

— Ce fel, domnule? 

Fata plecă din umeri cu nehotărîre: 

— Nu pot zice altfel, mă rog... Poate mai pe urmă. 
Şi alta către tatăl... domniei-tale? 

— Da. 

Mai rămînea a treia. Mia nu întrebă, iar el nu 
răspunse, deşi pe amîndoi ii preocupa această de a 
treia telegramă. Trăsura mergea spre Coliseu, cel 
dinții monument pe care voia să-l vadă fata, după 
citirile ei şi după vorba lui tată-său. Se uitau pe vîrful 
zidirilor colosale, pe cari le aurea soarele; pe gradinele 
de la villaAldobrandini“; pe turla lui Nerone“. Cînd 
trăsura coti pe Via Nazionale, se zări, pe coborişul 
unei strade, în vale, vîrful unei coloane. Mia tresări 
şi fără voie se lipi cu umărul de bărbatu-său. Apoi îi 
zise incet şi ca încremenită-. 

— Pare-mi-se, domnule, că am văzut Columna noas- 
tră... 

Apoi întrebă pe vizitiu în italieneşte de era aşa. 
Aşa era. 

— Este Columna noastră... repetă ea, cu ochii sti- 
clind. O să mergem şi la dînsa, nu-i aşa? 

— Da' cum să nu mergem, draga mea, că de asta 
suntem aici. O să mergem peste tot pe unde vrei. 
Du-mă dumneta. Dar, mă rog, ştii italieneşte? Văd 
că vorbeşti prea frumos. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Ştiu puțin. Am învățat ca să fac plăcere lui 
tata. 

Trăsura se învirtea prin strade înguste, trecea pe 
sub sîrme de lumină electrică, pe lingă ruine, pe sub 
balcoane pline de flori, pe sub ferestre pline de rufe, 
cu alte cuvinte, printr-o lume nouă şi curioasă, deşi, 
de fapt, foarte veche. In cele din urmă, intră într-o 
uliţă cotită, ce urca la deal, şi deodată apăru ochilor 
fermecaţi ai călătorilor, Coliseul, puternica zidire ce a 
înfruntat 18 veacuri de viaţă şi mina sacrilege a omului, 
fără să se clintească. Cînd trăsura se cobori din nou în 
vale şi trecu pe lingă arcadele măreţe, Mia se făcuse 
mititică, plecînd capul pe o parte ca să vadă coroana 
de ferestre ce luminează fruntea Coliseului. Se deteră 
jos amîndoi, uimiţi de splendoarea acestor ruine, peste 
cari soarele ploua o pulbere de picături de aur. Intrară 
încet, de-abia călcînd, fără să auză glasul vînzătorilor 
de mozaice de sub arcade. înăuntru nimeni. O pace 
străină şi ameţitoare, ca de pe alte tărîmuri, părea a 
învălui "realitatea într-un parfum de poveste“. 

Alexandru tăcea, zdruncinat pînă întemeliele gîndu- 
rilor lui de viitor erou”. Cine şi ce se poate asemăna cu 
poporul care a clădit asemenea măriri şi cu măririle aces- 
tea!...Nevastă-sa se apropiasepenesimţite de el, îl luase 
de braţ şi îl stringea cu putere, ca şi cum ar fi voit să 
deştepte  într-insul ecoul  simţirilor ei. 

* Doamne, că mîndru mai el... zise ea, cu glasul 
rătăcit în imensa tăcere a monumentului. 

— Incomparabil! zise el, mişcat. 

Mia, înţelegînd parcă ce aproape era el cu sufletul 
de al ei, în minutul acela, rosti încet, rezemîndu-şi 
fruntea de umărul lui: 

— Acuma aş îndrăzni să te chem pe nume. 

El îi strînse brațul subt al lui, fără însă să se uite 
la dînsa, pierdut departe, în întinderea infinită 
a timpului, regretînd că în asemenea momente mai 
sunt oameni şi mai cu seamă femei, cari apoi mai şi 
vorbesc, şi vorbesc de sentimentele lor. 

Nepotul mortului în război era legat prin legile 

mostenirei de idealismul familiei lor, şi nici nu bănuia 
că unchiul lui gindise altădată despre Anna, întocmai 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


cum gindea el acum despre nevastă-sa, care, cu toate 
astea, avea dreptate, fiindcă nu făcea decît să caute 
portiţa prin care Bă se strecoare în sufletul lui. 

Tocmai după ce ieşiră din Goliseu şi mersul tră- 
surei prin strade moderne îl Intoarse in conştiinţa 
vremii de acum, bărbatul înţelese pe femeie. O atinse 
cu mîna pe mînă: 

— Va să zică, Mia, de azi înainte mă chemi pe 
nume. 

Ea Zîmbi trist: 

— Nu Încă... 

Pină seara umblară prin vile şi pe la primblări, 
spre a se orienta in oraş. 

Cînd veni vremea de odihnă pentru toată suflarea, 
tinerii se despărțiră ceva mai apropiaţi. EI îi sărută 
mîna, pentru Întiiaşi dată, iar dinsa, încurcată de 
tot, rămase locului. După un moment, trecu In odaia 
ei şi închise uşa cu cheia. 

— De ce încui uşa, Mia? Te temi de mine? 

Ea descuie uşa şi răspunse din odaia ei: 

—Nu mă tem... dar nu ştiu cum să fac, ca sâ 
nu te supăr. 

Nici el nu ştia ce să facă şi cum să se poarte. 
Rămas in fine singur, după patru zile de căsătorie, 
respiră. Cea dinţii gîndire fu pentru Anna. Voi să-i 
scrie numaidecit. Biata Anna! Rămasă departe, sin- 
gură, muncită de gînduri şi crezîndu-l poate fericit. 
Deschise sacul de drum şi scoase hîrtie... Cu toate astea 
li venea peste mină să scrie unei alte femei, acolea, 
alături de odaia tn care era nevastă-sa. Nevastă-sa!... 
Ce lucru nou şi ciudat!... 

Gîndi să se culce. Se dezbrăcă încet şi ae culcă. 

Deocamdată, nestatornicia întîmplărilor din vremile 
din urmă 11 copleşi, biruindu-i puterile, şi adormi... 

Cind se deşteptă, i se păru că numai aţipise. Se 
uită la ceasornic: era 4 de dimineaţă. Dormise aproape 
6 ceasuri, fără să facă o mişcare. Se ridică pe un cot şi 
ascultă. Alături nu se auzea nimic. Atunci se sculă 
şi se puse să scrie Annei. Scrise pînă ce-l apucă ziua şi, 
cind isprăvi, rupse scrisoarea. Era absurd şi necinstit 
a scrie Annei, acolea, cu nevastă-sa alături. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


39 


Atunci se aruncă iar pe pat. Se gindea la Mia: 
de nu l-ar fi auzit!... Şi iar adormi. 

Cind deschise ochii a doua oară, erau 10. Sări din 
pat şi se duse să bată la uşa nevesti-si. 

— Bună-dimineaţa, Mia! 

— Bună-dimineaţa, domnule... 

— Alexandre! 

— Domnule Alexandre. 

— Cum ai dormit, Mia? 

— Nu tocmai bine. Dar nici domnia-ta... M-aş ruga 
să-mi dai voie să ies pentru vreun ceas. 

— Vrei să ieşi singură? Nu vrei să m-aştepţi? 

— Ba, cu dragă inimă. Numai aş fi dorit să nu-ţi 
schimbi deprinderile pentru mine. Afară de asta, eu 
mă duc în pelerinagiu, să văd colegiul unde a învăţat 
tata... 

— Bine, dragă. 

— Şi altă dată nu mai ies fără domniacta. 

Dînsa ieşi, fiindeă simţea absolută nevoie de aer. 
Nu închisese ochii toată noaptea. îl auzise scriind, 
ştia şi cui scrisese, şi cu toate astea se simțea fericită de 
ase găsi acolo... Se sui intr-otrăsură şi se duse in Piazza 
di Spania. Zidurile enorme ale Colegiului de Propa- 
ganda i se părură că închid toată înţelepciunea lumei, 
fiindcă acolo învățase tată-său, omul sfînt, pe care 
ea îl iubea ca pe ochii din cap. După ce făcu ocolul 
colegiului, intră intr-o biserică şi se ascunse după 
un stîlp, în fața unui altar, unde nu slujea nimeni, 
şi acolo prinse a se gîndi la Dumnezeul înalt şi iertător, 
la ființa bună şi dreaptă ce duce rînduiala lumei, şi-l 
chemă intru ajutorul mai întii al lui tată-său şi a 
poporului de acasă ce suferă, apoi In ajutorul şi spre 
liniştea sufletului celui ce-i era drag. Apoi ieşi şi umblă 
spre Pincio", ca să treacă vremea. Simţea că bărbatu-său 
are nevoie de linişte şi nu voia sâ-l apese cu prezența 
ei continuă. 

în sfîrşit, pe la vremea dejunului, veni acasă. 
Alexandru ieşise şi-i lăsase vorhă să-l aştepte. Ea-l 
aşteptă jos, în sala de lectură. Ceti un ziar, două, 
trei, fără sâ vie nimeni. Atunci se duse sus, întrebînd pe 
toată lumea de „suo marito". lar se cobori, iar se urcă 


469 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


sus. Se simţi deodată părăsită în pustiu, şi-i veni 
să plingă. 

Pe cînd umbla, alergînd prin coridor şi reclamind 
la toate slugile ce zimbeau, pe „suo marile-", acesta 
ieşi din odaia ei, unde o aştepta, şi o chemă la dînsul. 
Mia dete năvală în odaie şi se aruncă la pieptul lui, 
fără să ştie ce face, tremurînd. 

— Ce este, dragă? 

Ea nu putea vorbi. Dînsul o lipi de el, simțind 
pentru întiiaşi dată parfumul de sănătate ce-lrăspîndea 
părul ei. 

— Ce este, Mia dragă? 

— Nimic... numai să nu mă mai laşi... Am fost... 
ştiu... 

— Ce ştii, dragă? 

— Nimic... Să mă ierți c-am ieşit... 

— Te iert... *i mai la urmă nici n-am de ce să te 
iert. Tu să mă ierţi pe mine, c-am umblat într-aiuri, 
făcîndu-te să m-aştepţi. 

Se deteră jos să dejuneze. In mijlocul unei nenumă- 
rate mulțimi de străini, fata se simţea citeodată la 
capătul lumei şi încerca să se apropie mai mult de 
bărbatu-său. Dar nu ştia cum. lar el, care poate ar 
fi ştiut cum, era paralizat in toate avînturile generoase 
către nevastă, de amintirea Annei. 

Seara a doua iar se despărţiră, sărutindu-i el mîna, 
sărutindu-i-o şi dinsa lui, ceea ce păru a-l mişca şi 
aproape a-l supăra. Se dezbrăcă şi se culcă, ascultind. 
în camera nevesti-sei nu se auzea nici o mişcare. 
Ce putea face? Ii veni în gînd că poate nici nu se 
culca, de frică. Atunci se sculă, se îmbrăcă din nou 
şi deschise uşa binişor. 

— Se poate? 

Fata şedea într-un fotoliu, în fața a două vreascuri 
ce ardeau în cămin, pe jumătate dezbrăcată, cu un 
şal peste umerii goi, cu o haină scurtă, ce lăsa sâ i 
se vadă piciorul strîns în botină pînă sus. Părea 
singură, în adevăr, uitată de oameni şi de Dumnezeu. 
Lui i se făcu milă, simţi un val de generozitate că-i 
inundă inima. 

— Ce faci dragă, nu te culci? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


4o 


80* 


Ea ridică ochii către dînsul: 

— Nu mi-i somn, nu pot dormi. 

— Bine, dar aşa nu se poate. Te bolnăveşti. 

— Ce să fac? 

— Să te culci. 

Ea îl privea mereu. El se apropie de dînsa şi-i puse 
mina pe frunte silind-o aă se uite drept în oehii lui: 

— Nu care cumva te temi de mine!... 

Ea zîmbea, rătăcită ca In vis. 

— Mă tem, eu vorba pe care am jurat-o înaintea 
Domnului, fiindcă eşti bărbatul meu. Dar mai mult 
nu. 

—Să nu te temi de mine, şi să aibi încredere, cel 
puțin In vorba mea şi In dorința de a te apăra de toate 
relele. 

— Am toată încrederea, o încredere oarbă, din 
ceasul în care am zis da. A fost cam greu pină să-1 
Zic... 

Ea încercă să-şi tragă haina mai jos şi să-şi ascundă 
bine umerii. Bărbatu-său, mirat de vorba ei, luă un 
scaun şi voi să şeadă lîngă dînsa. Dar şedea rău. 
Atunci dete scaunul la o parte şi şezu jos pe covor. 

— Da?... 

— Ei, Doamne, mă crezi oarbă sau aşa de proastă 
încît să nu pricep nimic?... 

— Atunci?... 

— Cum de m-am hotărit să zic dai... Asta-i taina 
mea. 

El işi întoarse privirile de la foc şi se uită la dinsa. 
Flacăra căminului se reflecta in ochii ei ca intr-o 
noapte depărtată. Parcă nu văzuse de cînd era ceva 
aşa de mişcător. Fără să ştie de ce şi cum, îşi rezemă 
fruntea de coapsa ei. Era caldă şi binefăcătoare ca 
lumina. Stete astfel cîteva minute, ascultind cum ii 
bate slngele în vine, apoi se sculă In genunchi, îi 
luă o mînă cu care stringea şalul la piept şi i-o sărută. 

— Prin cite neînţelegeri cu noi înşine treceml... 
Eu ştiu că sunt vinovat de ceea ce fac acum, dar în 
ce chip sate apăr de mine?... Eşti aşa de străbătătoare 
In Biţflet, încît mă tem citeodată sâ nu te iubesc... 

Ei ii căzură minile pe braţele fotoliului. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Şi te temi de asta! 

— încă da, zise el, apropiindu-şi obrazul de sinul 
ce acum rămînea gol şi sărutîndu-l. Ah, Mia dragă, 
îmi pierd mințele 1 Aş voi să fii mai puţin înctntă- 
toare... Eşti femeia mea, nu-i aşa? Spune-mi că eşti 
a mea... 

— Cit de mult! zise ea, trecîndu-şi un braț după 
gltul lui. Atît cît poate să fie un om al altui om, cu 
înţelesul de sclav supus şi ascultător. 

_ El în adevăr ca-şi pierdea minţele: la urma urmei, 
o iubea sau n-o iubea, Mia era nevasta lui. Şi voi sâ 
se apropie de dînsa şi mai mult. Fata, cu capul re- 
zemat de fotoliu, părea că se topeşte ca o ceară la 
căldura focului. îi treceau prin ochi'adieri de voinţă, 
cari mureau pe drum, înecate în voluptate. Dar cu 
o încordare disperată, sări drept în picioare. El de 
asemeni era acum in picioare, în faţa ei, crud 
si amenințător. în fuga gîndurilor i se păru fetei că 
niciodată nu-l văzuse atit de nalt şi de voinic, atit 
de poruncitor şi de bărbat. Cu creşterea ei, în care 
cultul pentru om era aproape superstiţios, ea se domoli 
deodată şi, neştiind ce să zică şi cum să se apere, 
întinse minile tot către el, strîngîndu-le una într-alta 
şi căzu la pămînt. 

— Nu mă batjocori!... 

Vorba răsună attt de brutal, încit bărbatu-său făcu 
stînga-mprejur şi trecu in odaie la dînsul, trîntind 
uşa. însă de-abia ajuns la el, simţi că el era brutal, 
brutal şi mizerabil, iar că dînsa avea dreptate. Fără 
să stea un moment la indoială, se Intoarse înapoi. 
__ Mia, căzută jos pe covor, eu umerii goi, cu braţele 
Intinse pe genunchi, se uita in pămînt. El o rugă să-l 
ierte şi să se scoale de jos, unde putea răci. Apoi 
li aşeză pernele patului, îi puse lampa pe măsuţa 
de noapte şi o rugă să se culce. Fata îl ascultă. 

— Şi dacă mîine ai un moment liber, scrie un 
cuvînt Annei. 

Mia se uita la el nedomirită: 

— J-ai Beris domnia-ta. 

El treeu în camera lui şi se întoarse cu bucăţile de 
scrisoare în mînă, pe care le rupse din nou tn fața 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


nevesti-sei. Apoi, foile de hîrtie şi plicul fură aruncate 
pe cărbunii ce piîlpiiau din ultimele flacăre murind. 


VI 


A doua zi dimineaţa, cind se revăzură, Mia părea 
ceva cam ostenită, dar atît de stranie, cu o căutătură 
nouă, cu ochii umezi de o fericire ce părea a-i face 
aureolă împrejurul  frunţei. 

— lar n-ai dormit!... 


—Nu prea. 

— De ce? 

—Fiindcă n-am putut. Şi chiar dacă-aş fi putut, 
n-aş fi vrut... lată scrisoarea. 


Apoi trecu din nou în camera ei, şi de acolo chemă 
pe bărbatu-său: 

— Alexandre!... 

El se duse repede la dinsa. 

— Ce este? 

— Nimic. Am zis bine?... 

Ridea, cu capul plecat pe un umăr, cu atita farmec 
şi atîta grație, că părea in adevăr o ființă nouă, ce, 
pe fiecare zi, şi pe fiecare minut se revela bărbatului 
său. El ii luă braţul sub al lui, îi mingile mîna şi i-o 
sărută, apoi amîndoi trecură in salonaş, unde el o 
puse ca pe un mosafir să şeadă şi-i aduse cafeaua dina- 
inte. Ea zîmbea. 

— Unde-i tata, să mă vadă... O domnişoară pe 
care o serveşte un domni... 

— Adică o domnişoară măritată. 

Mia se-nroşi, dar se făcu a nu-nțelege şi urmă: 

— Ar fi cea mai mare neruşinare femeiască. Dar 
despre toate eu îi scriu şi-i spun că fac tot ce pot ca 
să înţeleg pe domnul şi stâpinul meu. Sunt destul de 
supusă pină acum, nu-i aşa? 

El dete din cap: 

— Aşa şi-aşa. Dacă-ar fi să scriu eu lui socru-meu... 

Fata se făcu şi mai roşie, dar urmă liniştită: 

— l-ai spune eă ai o soţie cam prostuţă, dar care 

te iubeşte din tot sufletul. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


410 


Se descărca deodată de cuvintele din urmă, parcă 
speriată de ce îndrăznise să zică. El o privea nedomi- 
rit, 

— De cînd asta? 

— De acum si de mult. 

— Mio! 

Ea ridică ochii spre el înecaţi în lacrămi. 

— Gine-ar crede că joeul de şah poate avea asemenea 
urmări!... zise ea, încercînd să zîmbească. 

Bărbatu-său veni lingă ea, privind-o de-aproape, 
nehotărît, parcă chiar trist. Lupta cu slăbiciunea lui, 
cu gîndurile de dreptate şi cu imaginea Annei. Daca 
Anna ar fi fost cu dînşii, la Roma, ar fi uitat-o mai 
lesne şi mai lesne s-ar fi lăsat farmecului de a trăi în 
pace cu nevasta lui şi a o iubi. A o iubi!... începea 
să încolţească ceva, delicat şi infinit de dulce, pentru 
firea nouă a femeii lui. Dar Anna era departe, şi 
depărtarea măreşte tot în lumea  iluzionărilor. 

Mia se uitătot ea la el, parcă mţelegîndu-l şi voind 
să-l ajute a ieşi din gîndurile în care se muncea. El 
îi trecu mina pe ochi, şi reveni Ia Ioc. 

— Eu am scris părintelui domniei-tale, zise ea, 

— Cînd? 

— Astă-noapte. 

—Va să zică n-ai dormit de loc. 

— Am dormit puţin. 

El se sculă din nou şi iar veni lingă dînsa, hiîn- 
du-i o mină: 

— Lucrurile nu pot urma astfel. Trebuie să-mi 
făgăduieşti că vei dormi. Altfel mă mîhneşti. 

— Iți făgăduiesc. Fac ce pot şi mai cu seamă 
ceea ce doreşti, 

Cînd ieşiră, vremea era a ploaie. Se urcară Intr-o 
trăsură şi o porniră către Forul lui Traian”. Ga doi 
camarazi, umblau acum la braţ, prinşi de înrîurirea 
lumei in care intrau. 

— Ce păcat că nu e vremea ca la Coliseu, zise Mia 
încet. Parcă lumina e în noi astăzi... 

— Aşa e, dragă. 

Coloanele frînte şi întinse la pămint dau o solemni- 
tate nespusă locului. Ei mergeau uşurel, apropiindu-se 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


de temelia spiralei. Cind fură destul de aproape, ca să 
vadă bine trofeele de pe cubul coloanei, Alexandru 
simţi brațul neveste-sei tremurînd. Ea le ştia pe dina- 
fară toate desemnurile acele clasice; le avusese înain- 
tea ochilor toată copilăria ei, şi parca nu-i venea să 
creadă că le vede aievea. 

— Şi încă lipsesc vulturii, zise fata. Unul trebuie 
să fie pe aici pe aproape, intr-o biserică ce se cheamă 
Sfinții Apostoli”. 

— Da?... De unde ştii? 

— Cum să nu ştiu! Că doar asta este cel dintîi 
lucru pe care l-am învăţat. lată şi o rază de soare... 
Va veni poate o vreme şi pentru noi!... Cit îți sunt de 
recunoscătoare că m-ai adus aici!... La asta visam 
noi toată vremea acasă, domnule. 

— Da' nu mă cheamă aşa, dragă. 

— ..„.„domnule Alexandre... 

— Alexandre, scurt. 

— Da... Alexandre, zise ea, ridicînd ochii spre el. 

— AI... împăratul nostru a făcut şi minunea asta!... 

Ei nu-i părea rău că el amesteca pe împăratul divin 
cu lucrurile lor sufleteşti, fiindcă la dinsa tot ce era nobil 
şi curat se ridica spre imaginea patriei ei latine, ca un 
prinos. Complicaţiele abstracte, ce nu mergeau în 
calea asta, nu le înţelegea şi n-o interesau. 

Cu un binoclu la ochi, urmărind scenele de pe 
coloană, ea vorbea întrerupt, transportată în lumea 
depărtării. 

— lată-i acolo cum trec Istrul către noi... Şi unii 
pe cai... lată şi badea nostru... 

— Care bade? 

— Dacul nostru îmbrăcat aidoma ca la Hureşti... 

— Ei, bată-te de fată 1 socoteam c-ai văzut pe 
cineva cu adevărat. 

Ea îşi lăsă binoclul de la ochi şi începu a rîde. 

leşiră deasupra Forului, ca să vadă mai bine sce- 
nele spiralei, şi cînd în fine porniră pe Jos către altele 
de văzut, el se uită la dînsa lung, parcă o revelaţiune 
lăuntrică se făcuse în el despre dînsa. 

— M-aş ruga să-mi cumperi nişte fotografii, să le 
trimit acasă! 


47 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


472 


EI o auzea şi n-o auzea. 

— Alexandre... 

— Dragă... 

— Vrei, mă rog, să-mi cumperi nişte fotografii?.. 

— Cum nu! o prăvălie întreagă. Haidem... 

Birjarul, care venea după dînşii, îi duse In Via 
Condotti, strada clasică a vinzâtorilor de asemenea 
lucruri“. El luă tot ce găsi despre Coloana şi Forul lui 
Traian, fotografii colosale de statuiele împăratului, 
de custurile lui... 

— Prea multe. Nu risipi banii, zise ea domol. 

Puseră lucrurile în trăsură şi ieşiră din nou pe jos, 
să vadă magazinurile şi lumea. La un colţ de stradă, 
ea îl opri înaintea unui geam, plin de giuvaericale 
minunate. 

— Uite ce minuni!... 

Bărbatu-său o răsuci pe loc şi o sili să intre la giu- 
vaergiu . 

Negustorul desfăcu înaintea lor tot felul de colane, 
de inele, de diademe. Fata făcuse ochii mari şi privea 
cu jenă. El o silea să aleagă ceva. 

— Mă rog, iartă-mă, nu sunt pentru mine. 

— Ba tocmai... 

Şi fiindcă ea nu voia să aleagă nimic, alese el un 
lanţ de mărgean, cu mici diamante printre perlele 
roşii, cel din urmă model, lung pînă la genunchi. 

Fata se uită la dînsul cum plătea o mulțime de 
bani, tristă, neştiind să-şi prefacă gîndurile. 

— Eu sunt proastă, îi zise ieşind... Sunt o biată 
fată căreia nu i se cuvine aşa lucru scump. II voi purta 
pe acesta, fiindcă mi l-ai luat domnia-ta, dar mai mult 
nu... Am toate sculele de la mama domniei-tale, ca 
reginele. De ce arunei banii?... adaogă ea, cu glasul 
tremurind. 

El era mirat şi atins de acest nou efect pe care-l 
producea un dar. 

— Ii arunc, fiindeă îi am şi fiindcă îmi face plă- 
cere să dau... Asemenea mici lucruri pot să-mi permit, 
şi poate şi mai mult. E bine s-o ştii, fiindcă eşti neva- 
sta mea... Dacă m-aş scăpa de datorii, aş putea mult. 
mai mult. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ea se retrase în fundul trăsurii, ducîndu-şi mina 
la ochi. 

— Ai datorii? 

— Ca orce bun român. 

— Iartă-mă, dar vorba asta mă cutremură. 

— De ce? 

— Fiindcă am auzit-o aşa de des în casa noastră !... 
Dar la noi nu se putea face altfel, fiindcă adesea ne 
lipsea plinea, cînd era tata închis. Ah, domnule, ce 
vinovată e lumea care risipeşte!... 

El tăcea, mirat şi nemulțumit de stîngăcia ei. 
Fata parcă înțelegea ce se petrecea într-Insul. 

— lartă-mă... aş vrea să-ţi zic pe nume... 

— Alexandre, răspunse el, zîmbind de atita naivi- 
tate. 

— Da, Alexandre. Cînd voi îndrăzni mai mult, îţi 
voi spune cît suferim noi, peste munţi; cită lipsă 
ducem, cîte angarale şi nevoi — pe cînd dincoace, la 
dumnevoastră, se risipesc averile... Acuma nu indrăz- 
nesc... 

Apoi, îl atinse pe braţ, încetinel: 

— Ai datorii? 

— Da. 

— Dacă ai avea încredere în mine, le-am plăti. 

— Negreşit că o să le plătim. Chiar mîine, dacă aş 
voi: n-am decît să vînd ceva, or partea de la mama, or 
de la unchiu... 

— Doamne păzeşte !... Cît voi trăi eu, nu vei vinde. 

— Ei, bravo! Cum o să plăteşti altfel? 

— Vrei să oprim trăsura? Nu te aud. Să mergem 
pe jos. 

Se deteră jos. Fata scoase din buzunar portofelul, 
se tocmi cu birjarul şi, cu toate că acesta bombănea, 
îi plăti cursa lui, fără un ban mai mult. Bărbatu-său 
rîdea. 

— Va să zică începem economiele? 

Ea nu-l auzea. Se prinse din temei de braţul lui, 
îşi potrivi pasul pe al lui bărbatu-său şi începu: 

— Cit voi trăi eu şi cît voi purta numele domniei- 
tale, nu vei vinde. Ce ai de la părinți trebuie să ră- 
ni Înă. 


48 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 
474 


— Cm? zise el, oprindu-se in loc şi rizind. 

Ea zimbi şi se uita în jos: 

— Nu ştm... domniei-tale. Dacă ai încredere în 
mine, nu trebuie să-ţi arendezi starea. Eu sunt femeie 
de muncă. Să mă laşi să muncesc. Domnia-ta să faci 
ce vrei, să faci politică. Eu te-ajut. Merg la ţară şi 
stau acolo- Părintele domniei-tale va fi şi al meu... 
Şi vei vedea că plăteşti datoriele — iţi spun pe cuvîntul 
meu, de adevărată fecioară de român. 

— Bine, zise el, Inriurit de puterea cu care vor- 
bea fata. In Bchimb ce-mi ceri? 

— Nimic, răspunse fata, plecind capul. Ceea ce 
ți-aş cere nu-mi poţi da... Poate cu vremea, cînd vor 
trece anii şi dorurile... 

EI tresări. li bătea inima, auzind-o vorbind. în 
Înţelepciunea ei străbătea un accent de descurajare, 
pe care voinţa nu-l putea ascunde. Trecu un moment 
de tăcere peste amîndoi. El încercă să glumească: 

— Dacă n-am fi in stradă, te-aş săruta. 

— Vremea poate multe... Pentru mine nu-i nici o 
greutate de a aştepta. 

— Cum aşa? 

— Ți-am spus... 

— Ce? 

— E taina mea. 

Ajunseră la otel şi dejunară amîndoi, bucuroşi de 
a se găsi față în faţă. După dejun, el o rugă să se odih- 
nească. Ea nu voi cu nici un preţ. îşi scoase pălăria, 
să-şi îndrepteze părul, pe care dintr-o aruncătură de 
cap îl lăsă să cadă pe spate. El o vedea din odaia lui, 
şi veni la dinsa, luîndu-o de mijloc şi sărutînd-o pe 
undele de păr. 

— Nu te supări... 

Ea se întoarse spre el. 

— De oe mă Întrebi?... Ştii bine că nu mă supăr. 
Aici nu mai suntem In stradă, — parcă aşa ziceai. Şezi. 
Vrei să-mi pui pălăria asta?... sau pe astălaltă? Mi 
le-a ales doamna Anna peamindouă, adaogă ea privin- 
du-l fix. 


— Pune pe care vrei: cu amindouă i|i şade bine. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


El Începea sâ se găsească in echilibru nestabil faţă 
cu nevastă-sa, dar totodată într-o aşteptare continuă 
de ceva nou. Simţea că voinţa ei binefăcătoare pătrun- 
dea in el pe fiecare zi şi pe fiecare ceas, insinuln- 
du-se ca o rază de lumină. 

Umblară după prînz prin biserici. Aci, pentru fată, 
toate îi aminteau pe tată-său. La fiecare preot ce Intîl- 
neau — şi erau mulți — ea găsea prilej sâ apună cîte o 
particularitate a firei bătrînului luptător, pentru care 
avea un adevărat cult. 

Seara prînziră din nou la masa lor şi după prtnz 
se urcară la ei. 

— Astă-searâ ne culcăm devreme, zise el cu hotă- 
rlre, şi dumneta îmi vei face plăcere să adormi numai- 

decît. Altfel, scriu lui socru-meu că nu mă asculți. 

Ea rise cu plăcere, apropiindu-se de el şi punîndu-i 
miinile pe umeri: 

— Te ascult in toate şi mă culc. 

— Nu numai te culci, ci şi dormi. 

— Si asta, dacă porunceşti. 

— Poruncesc. 

Ea se uita la el lung, ţinindu-şi mtnile pe umerii 
lui. 

— Poate... cu vremea n-o să-ţi mai fiu aşa de stră- 
ină... 

— Nu-mi eşti străină nici acuma... 

Ea-l întrerupse, dlnd din cap eu neîncredere. 

— Noapte bună, zise fata, depărtîndu-se. îţi făgă- 
duiesc că voi dormi. 

Rămaşi fiecare pe seama lui, gîndurile îi luară pe 
amîndoi. El se dezbrăcă şi se culcă, păzindu-se de a 
mai intra în camera nevesti-sei, dar părindu-i râu că 
răminea singur, făr' de dînsa. Un sentiment obscur 
de temere venea o dată cu imaginea Annei. Se simţea 
umilit de atitea necazuri pe care le îndura el şi pe 
care Ic îndura şi fata, nevinovată. 

Treceau ceasurile, şi e], care rugase pe Mia să doarmă, 
nu putea dormi. O vedenie nouă sta acum în 
mintea lui: umerii albi ai fetei. 

Auzi bătînd la uşe. 

— Tu eşti, Mia? 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


416 


Fata deschise încet «şa. 

— Eu. Se poate?... 

— Cura să nu se poată ! 

Ea veni spre el, Îmbrăcată frumos, cu o haină de 
casă albă, acoperită de horbote, şi cu lanțul cel nou 
pe după glt. 

— Am venit să îndreptez stitigăcia de astăzi, dacă 
se mai poate şi nu eşti supărat. 

— Nicidecum, dragă. Ia un scaun şi şezi Ungă mine. 
Mă ierți că nu ţi-l ofer eu, dar n-aş putea, adaogă el 
rlzlnd. 

Ea şezu lingă marginea patului. îi erau ochii adinei 
şi plini de flacăra nobilă a gîndurilor. Drept şi hotărlt, 
îi luă o mină şi i-o sărută, 

— Trebuie să-ți fi părut îngustă la minte, astăzi. 
Se cade să mă ierți şi să mă compătimeşti, că doar nu o 
fac din rea-voinţâ, ci din nedeprindere. Eu am fost 
crescută în casă de oameni sărmani... Noi nu ştim să 
ne prefacem şi nici să trăim ca domniele-voastre. 

— Da' nicidecum, fetiţo. 

— Aşa mă prinde cîteodată gîndul şi dorul de a 
face şi eu ceva pentru binele domniei-tale şi de aceea 
am grăit prostiele mele de astăzi... Numai să mă ierţi... 

— N-am de ce, dragă. 

— Cum o să ştiu eu îndrepta, eu, o biată femeie 
proaBtă, ceea ce n-au ÎIndreptat alţii. Domnia-ta eşti 
stăpinul a toate, şi al meu. 

— Bine, dragă, de ce te gindeşti tu la atîtea lucruri? 
Nu numai că nu m-ai supărat, dar chiar mi-ai făcut 
mare plăcere, şi aşa vom urma. 

— Atunci sunt mulţumită. Nu te-am supărat? 

— De loc. 

Ea păru a se gindi un moment. 

— Bine. Mă duc să mâ culc liniştită. 

Se sculă, dar apoi iar şezu. Căuta ceva: 

— Mă rog, îmi ierţi o altă întrebare? 

— Orce, dragă. 

— Nu ai scris doamnei Anna? 

El se uita la dînsa, nedomirit: 

— Nu. Ți-am arătat scrisoarea pe care am ars-o. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Fata voi să mai zică ceva, dar glasul i se îneca 
in piept. îşi lăsă capul pe mini şi tăcu. El o apropie 
de dinsul şi o sărută. 

— Draga mea ! Şi pe tine te munceşte gindul ăsta... 
Mai bine aşa: să vorbim. Ce doreşti să ştii? 

— De ce nu i-ai scris? 

— Fiindcă nu se putea. Ceea ce facem fără gînduri 
rele şi fără a atinge pe alţii, suntem in drept s-o facem. 
Cit am fost liber puteam să scriu. Acum, că tu eşti 
alături de mine, nu mai pot Berie. 

Fata se uita lung la el. 

— Uite, Mia. închipuieşte-ţi că tu ai iubi miine 
pe un om. 

— Asta nu se poate! strigă fata, 

— Mă rog, să ne închipuim... 

— Nu se poate. Din ceasul în care am jurat înaintea 
Domnului că sunt femeia domniei-tale, pot muri, dar 
mai mult nu se Intîmplă cu mine. 

— Bine, dragă. O simplă presupunere. Dacă tu ai 
iubi pe un altul, poate că eu aş fi rănit in amorul pro- 
priu. Cu toate astea îţi jur că nu aş face nimic împo- 
trivă — ba poate chiar te-aş ajuta să devii soţia omului 
aceluia. Respectul libertăţii sufleteşti, Mial 

Fata, încremenită, se uita la el, parcă neînţelegînd 
ce spunea. Două lacrămi mari se înnodau în coada ochi- 
lor. Şi el se simţea străin de vorbele ce zisese, drepte 
in sine, dar aşa de crude pentru cei ce iuhesc. El luă 
mina fetei şi îşi rezemă capul de dînsa. 

— Lasă-mi-o mie, dacă te duci. Nu sunt nici eu 
fericit, dragă. r 

Era o nespusă întindere de Ințelesuri în cuvintele 
lui, pe care fata păru a o prinde. Se apropie mai mult 
de dlnsul, cu nevoia de mingîiere ce umple inimile 
femeieşti, şi ii trecu brațul celălalt pe după gît. El se 
uita la dînsa, rătăcit ca într-un vis fermecător, sim- 
țindu-i sinul cald cum palpita alături. Desfăcu o 
panglică de la gît şi sărută haina moale. Iar îşi ieşea din 
minți. încercă uşor s-o îndepărteze: 

— Du-te, dragă, incep să te iubesc şi mă tem 
de vorba de aseară. A fost crudă!... 


477 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


478 


Ea il coprinsese cu amindouă brațele de git, şi 
încet, la ureche, rosti ca in vis: 
— N-o mai zic. 


VII 


A doua zi dimineața, natura părea a se fi gătit de 
sărbătoare. O zi de martie, plină de lumină — lucru 
rar chiar Ia Roma — curgea din înaltul cerului pe 
lumea şi plantele încărcate de umezeală, deschizînd 
bobocii rozelor şi sufletele muritorilor către viață. 

Ei stau la fereastră, amîndoi, privind departe, 
spre linia colinelor, brazii uriaşi ce mărgineau orizon- 
tul. 

— Mă temeam de vreme rea, zise Mia. Luna asta 
e urîtă pe aici. 

— Găseşti? 

— Nu pentru mine. Dar ştiu că e aşa. 

— Parcă ai mai fi fost odată pe focurile astea... 

— Nu. Ştiu de la tata. De ce ne vorbeşte el alta, 
decît despre Roma. Ştiu chiar că se zice: „Marzo pazzo". 

Apoi atingîndu-1 uşor cu mîna peste obraz: 


— Pazzo! 
— Ce-nsemnează? 
— Nu ştiu... închipuieşte-ţi că m-am visat astă- 


noapte acasă... şi cu aşa grele lucruri de spusl 

— De ce grele? 

— Fiindcă eram cu doamna Anna... Umblam la 
scăldat amindouă, intre nişte sălcii, şi se făcea că 
mă înec, eu care doar ştiu înota... îmi venea apa pînă 
la gură, pînă la ochi, pînă peste cap, şi nu puteam mişca 
mînile, parcă mi le-ar fi ţinut cineva legate — iar 
doamna Anna vrea să-mi vină în ajutor şi nu putea, 
că apa o ducea şi pe dînsa la vale. Şi numai ai venit 
domnia-ta de m-ai scăpat... 

— Da?... Bine că era în vis, Mia, că altfel eu dea- 
bia ştiu înota. 

— Se poate. Dar nu este cum este, ci cum umblă 
gîndul în doruri... Pe apa Mureşului... Era aidoma, 
ca în lumea adevărată... Cite zile de copilărie am pe- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


trecut pe acolo!... Locuri triste şitotuşi foarte scumpe, 
domnule... 

— lar domnule?! 

Ea prinse a zîmbi: 

— Aşa-i deprinderea mea, că n-am putut să mă 
dezbar încă de tot de felul nostru de a vorbi... Dar 
altminteri îţi pot zice acuma şi pe nume, şi mai mult, 
că doar te port în gînduri şi în inimă, pururea, ca un 
lucru ce este din însuşirile mele. 

Şi cum stau alături, ea ridică lanţul ce-l purta la 
piept, şi i-l trecu şi lui pe după gît: 

— Ga să nu te desparți niciodată de mine. 

— Niciodată, întări el. 

— Ştii ce? Dacă vrei să-mi faci plăcere, dintr-o 
boabă de astea să-ţi faci un inel, or un ac de legătură, 
ca să-l porţi întotdeauna. 

— Bucuros, zise el. Dar nici inel, nici ac de legă- 
tură. Dacă primeşti aş face altceva... Bunăoară ceva 
care să aibă înţeles numai pentru noi amîndoi. 

—Ce?... întrebă ea cu ochii fericiţi... 

— Aş putea închide boaba de mărgean într-o capsulă 
de aur, în care ar rămînea nevăzută de nimeni şi 
totuşi ar fi... cum sunt cele lăuntrice ale noastre. 

Nevastă-sa clipea din gene, privindu-l încîntată, 
ca cineva care începe a descoperi o lume nouă, delicată 
şi fermecătoare. Apoi se întrista deodată. 

— Ce ai. dragă? 

— Mă simt aşa proastă!... înţeleg şi văd cit ştiu 
cu de puţin să trăiesc, şi ce frumos ridici domnia-ta viaţa 
de toate zilele!... Dar mă umilesc cu cea mai mare 
plăcere şi te ascult. 

— Nu, dragă. Eu ştiu poate oarecari nimicuri 
dinafară; pe cînd tu ai pentru tine adevărul sufletesc 
— lucru atît de simplu şi cu toate astea atît de rar. 

Tocmai atunci se deschise uşa de la camera ei şi 
fata din casă intră cu două braţe de roze, pe cînd un 
om venea după dînsa cu o azalee înflorită. 

Mia zîmbea. După ce ieşiră slugile, ea se duse spre 
bărbatu-său, roşie de plăcere: 

— Pentru mine sunt toate astea? 

— Da, dragă, pentru tine. 


419 


— Vezi?... Asta nu ştiu eu. Nu ştiu împodobi viața 
cu toate comorile de bunuri ce le poartă ea în sine. 
Simt şi eu multe lucruri şi mă gîndesc cum ar fi ele 
frumoase, numai nu ştiu să le aduc la îndeplinire. 

Apoi se uită lung la roze şi, roşie ca şi dinsele, se 
întoarse spre bărbatu-său: 

— Pentru minş sunt, în adevăr? 

— Pentru tine, dragă. 

Mia îşi duse mînile Ia ochi, parcă ar fi voit să în- 
chidă acolo icoana fugară a momentului. 

— Eu am visat, pe cînd eram acasă, zineşi feciori 
de împărați, — dar parcă aşa lucruri frumoase nici 
acolo nu erau. Numai mă rog, dacă domnia-ta ţii Ia 
mine cituşi de puţin, să nu mai risipeşti banii pe da- 
ruri de astea scumpe — că doară nici nu mi se cuvin 
şi nici nu-mi trebuie... 

— De ce nu-ţi trebuie? 

— Fiindcă sunt mulţumită şi aşa. Ele, florile, sunt 
frumoase, fiindcă sunt. Dar fie ale mele, fie ale altora, 
mulţumirea mea adevărată stă în mine, şi podoaba 
dinafară a vieţii, care mă incintă ca o poveste, pare 
cîteodată a mă mustra. 

— De ce, Mio? 

— Nu ştiu. Se vede că sunt proastă. Risipa mă 
nelinişteşte şi mă întristează. Aşa aş dori cîteodată 
să mergi domnia-ta pe la noi, ca să vezi cum trăim şi 
din ce trăim!... 

— Bucuros. 

— Nu doară că suntem de plina, — că viaţa şi-o 
agoniseşte omul cum poate, care muncind pe loc, care 
ducîndu-se prin ţări străine după cîştig. Numai, avem 
greutăţi, mai cu seamă cind românul are drag de neam. 
Apoi prin părţile noastre, pe acolo, e foc şi ptrjol cînd 
încerci să-ți aperi drepturile. 

Ridică ochii către el: 

— Cum să îndrăznesc eu a primi aşa lucruri scumpe, 
cînd chiar si domnia-ta ai datorii? 

— Ei, sil... 

Ea se uită la el lung. 

—Zău nu se poate. De cînd mi-ai spus că avem da- 
torii, cu nu mai dorm. 


OTW 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— E! ce exagerație! 

— Crede-mă, Alexandre! 

Dinsul se primbla acum prin odaie, zîmbind deatita 
naivitate. Patru flori!... oricît ar fi costat de scump, 
tot nu se ruina cineva, cumpârindu-le. Numai plăce- 
rea de a da făcea atit. 

Mia tăcea, temtndu-se să nu-l fi rănit cu vorbele 
ei de fată săracă. 

El se învîrtea în sus şi in jos, privind florile şi gin- 
dindu-se. Convorbirea cu nevastă-sa îi amintise unele 
scene cu samsarii de prin Bucureşti, cînd, strîns de 
nevoie, trebuia să iscălească poliţe ruşinoase. Ce şir 
de copilării vinovate! Unde se duseseră banii? El nu-şi 
da seamă. Un singur lucru era astăzi limpede: că tre- 
buia să vîndă ceva, sau partea de launchiu-său, sau 
partea de la mamă-sa. La ideea asta simți slngele 
urcîndu-i-se în obraz. Făcu o mişcare în aer cu mina, 
parcă ar îi voit să spună că un asemenea lucru nu era 
cu putinţă. Apoi se surprinse singur şi se înroşi. 

— Ce lucruri!... 

— Ce?... Întrebă Mia. 

— Nimic. 

Se mai învîrti prin casă într-aiuri, pînă ce se opri 
In faţa neveste-si. 

— Şi cum crezi că ne-am putea scăpa de datorii? 

— Eu nu ştiu, răspunse fata, gîndindu-se. Prin eco- 
nomii şi prin înţelepciune. Să ne întoarcem acasă... 

— Dar să trecem întii prin Transilvania. 

— Bine... Adică zic bine, fără cuvînt. 

— Ba nicidecum. Eu doresc de mult să merg pe 
acolo. 

Mia se uita la el cu temere şi nedomirire: oare dorea 
In adevăr să meargă în Transilvania? sau firea şi 
creşterea îl făceau să se lepede de dorinţele lui perso- 
nale, pentru a primi şi a satisface pe ale ei? Această 
întrebare, la care nimeni nu putea răspunde, o neliniş- 
tea. Ca la toate fiinţele hotărite, tot aşa şi la dînsa, 
firea mlădioasă a lui bărbatu-său o umplea de temere, 
dar şi de admiraţie: cine are voință puternică, suferă 
cînd cedează — şi totuşi e aşa de frumos a ceda in lu- 
crurile zilnice! 


481 


31 — Dulllu Zamflrescu — apere, voi. n 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


462 


— Dacă vrei în adevăr să mergem pe acasă, am 
putea scurta călătoria în Italia. 

— E păcat, zise el, pe gînduri. 

Dînsa se făcuse mititică şi se apropiase de el: 

— Cind ne vom plăti datoriele, ne vom întoarce 
iar. Dacă ai încredere în mine, să mergem acasă, să 
mă lasi la tară, silpeste cîtiva ani răspund eu de Ita- 
lia. 

— O să fie cam tîrziu. 

Ea se plecă sub ochii lui, mirată şi surizăloare: 

— Vous dites!?... 

EI rîdea, fermecat de grația stîngaee a fetei. Dînsa 
repetă, silabă cu silabă, cuvintele lui: 

— O să fie cam tîrziu!... 

— O să mai îmbătrînim. 

— Cu atît mai bine. 

— De ce? 

— Aşa... O să ne cunoaştem mai demult, cum se 
cunoaşte tata cu mama. 

— Foarte bine, zise el rîzînd. Aşa dar vrei să lăsăm 
Florența şi Veneţia? 

— Pe altă dată. Dacă nu cer prea mult, m-aş ruga 
de domnia-ta să mai stăm cîteva zile la Roma, pînă 
se îndreptează vremea de tot, şi apoi săne întoarcem 
acasă prin Ancona. 

— Ții la Ancona? 

— Ba nu. Ştiu numai că drumul e mai ieftin pe 
acolo. 

— Va să zică începem să ne plătim datoriele? 

Ea dete din cap, rizind. 


VIII 


Lăsînd Florenţa şi Veneţia pentru vremuri mai 
bune, tinerii o porniseră către țară. Mia venea la nişte 
rude ale sale din Ardeal, dorind astfel să arate lui 
bărbatu-său Comitatul Sibiului, în care românii sunt 
mai numeroşi şi vorbesc mai bine. 

Ajungînd în Sibiu'', Comaneşteanu avu impresia 
că intră într-o ţară românească nouă. Prima lui nedo- 


1 '2 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


31% 


mirire începu în vagonul drumului-de-fier, în care 
ceti anunţuri oficiale, scrise în limba maghiară, în 
limba germană şi în limba slavonă, deşi aci marea 
majoritate a poporului nu era nici maghiară, nici ger- 
mană, nici slavonă. Această nedomirire se urmă mai 
departe cînd ajunse la hotel. Proprietarul, botezîndu-şi 
hotelul Zum Rbmiscken Kaiser, simţise, se vede, nevoia 
de a aminti despre împăratul romanilor, care călcase 
pe aceste tărîmuri şi le cucerise, dar îşi amintise nu- 
mai în limba germană. 

Mia era veselă. Ea, care cunoştea lucrurile cum erau 
în adîncul lor, simţea preocupările lui bărbatu-său, 
dar nu le înţelegea. De aceea se culcară în tăcere. 

Cînd deschiseră ochii a doua-zi, soarele străbătea 
prin perdele cu vioiciune, dintr-un cer încîntător. Ca 
întotdeauna, natura senină îndreaptă gîndurile omu- 
lui. Comaneşteanu se îmbrăcă voios, cîntînd ca în 
vremuri bune. îi trecu prin minte imagina Annei, cam 
ştearsă. El rămaseunmomenllocului,miratdenestator- 
nicia lui însuşi. însă aci lucrurile nu erau pe melan- 
colie, în faţa lui , pe zid, o ordonanţă de poliţie, scrisă 
în ungureşte şi nemţeşte, avea şi traducerea româ- 
nească, în sfirşit!... 

Chemă pe nevastă-sa şi-i arătă descoperirea făcută. 
Ea rîdea de grija lui. 

— Da' fireşte că trebuie să fie şi în limba noastră! 
Aici toată lumea o vorbeşte, şi chiar străinii între 
dînşii se înţeleg în româneşte. Hai să ieşim pe strade, 
să mergem prin magazinuri, şi vei vedea. 

Se îmbrăcară şi ieşiră. 

în adevăr, mai toţi negustorii ştiau româneşte. 
Unii însă vorbeau limba numai de nevoie. îi înţelegeai 
că legau fraze compuse din noţiuni substantivale fără 
fluiditatea vorbelor. Dar, în fine, vorbeau. Pe stradă, 
la restaurant, la gară, la hotel, peste tot, Comaneşteanu 
avu impresia că se găseşte în țara românească, într-o 
țară românească bizară, in care se părea că oamenii 
au visat o limbă încîntătoare, iar deşteptîndu-se nu 
şi-au mai amintit-o întreagă, cum era în vis, ci au recom- 
pus-o fragmentar. Şi astfel se urgitează Incă şi astăzi 
aprobarea statutelor; se exoperează consimţimîntul 


483 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


AHA 


ministerelor; se purisează exemplarul pentru subşternere 
la majestatea-sa, iar plenipotențiații pot ast mod a 
complecta studiul lor in acest obiect, parte în praxă, 
parte în teorie“. 

Mia voia să arate lui barbatu-său puterea poporului 
românesc şi de aceea ținea să-l ducă pe la toate institu- 
țiunile culturale şi economice, la Mitropolie, la casele 
de credit, la bibliotecă. Dînsul, cam jenat, o urma peste 
tot, neputînd să se împotrivească naivei mîndrii cu 
care fata umbla prin ţara ei. 

Vizita la Mitropolie fu discutată la colţul unei 
strade. Comaneşteanu, vesel şi inrîurit de hotărlrea ne- 
veste-si, încerca să-i arate că nu se merge la şeful spiri- 
tual al poporului ca la moară. Dînsa se necăjea şi 
stăruia să meargă. 

— La noi, mă rog, nu e ca la domnia-voastră. Cine 
are nevoie de preasfinţitul îl găseşte, cade aia excelența 
sa a fost numită in capul poporului. 

Apoi, lulud pe bărbatu-său de braţ, îl îndemnă să 
meargă, zicînd: 

— Eu despre mama sunt greco-orientală, şi aşa 
am rămas. Numai fraţii mei au urmat pe tata şi sunt 
uniţi. De altminteri, asta este buba noastră a româ- 
nilor de peste munţi“; deosebirea in biserică. Poate, 
cîndva să vorbim mai îndelung... Acuma să mergem. 

Şi aşa, porni înainte, voinică şi sănătoasă, silind 
pe bărbatu-său s-o urmeze. 

Ajunseră la mitropolie, pe cind tocmai înaltul 
prelat ieşea din comisiunea cu care lucrase toată 
dimineața. Fură primiţi numaidecit. 

Mitropolitul românilor greco-orientali era un băr- 
bat încă voinic, de statură mijlocie, alb ca zăpada, 
cu părul lung aruncat pe spate, cu fruntea înaltă, cu 
un aer original de vioiciune şi tinereţe pe care i-l da 
nasul, aşezat in mijlocul figurei ca o pălărie pe-o ure- 
che. Tichiuţa de pe vîrful capului şi brîul de la mij- 
loc, amindouă roşii, rupeau monotonia hainelor negre 
si îi dau aerul modern şi civilizat. 

De îndată ce se apropie de dînsul, Mia îi căzu în 
genunchi, sărutindu-i mina şi rugîndu-l să binecuvin” 
teze căsătoria ei cu domnul ce era de față. Comăne- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


şteanu, fără să ştie cum, îngenunche şi el. In fuga 
impresielor băgă de seamă că nevastă-sa tremura, 
coprinsă de un respect şi o smerenie nemărginită. 

Bătrinul prelat îi ridică de jos, îi sărută pe frunte 
şi-i puse să şează lîngă dînsul, vorbindu-le cu blîndeţe. 

Tînărul părea hipnotizat de întreaga înfăţişare a 
prelatului şi mai cu seamă de modul său de a vorbi. 
El le povesti multe lucruri interesante din trecutul 
nostru, dar mai cu seamă le vorbi despre țăran, insis- 
tind asupra modului cum s-a făcut împroprietărirea 
la noi şi cum s-a făcut in Transilvania. înainte de-a fi 
fost ales mitropolit, p.s.s. fusese episcop al Aradului, 
li pofti deci să meargă prin locurile acelea, spre a 
vedea gospodăriele (sau, cum zicea el, „economia") 
românilor, bogăţia, traiul, cîmpii şi vitele lor. 

Cind ieşiră de la mitropolie, Mia părea transfigu- 
rată. Merse în tăcere lîngă bărbatu-său, privind drept 
înainte lumina ce se cobora din înaltul cerului. întru 
tîrziu, ea zise încet: 

— La noi aşa sunt lucrurile: viaţa noastră naţi- 
onală ne este lipită de biserică“; în jurul ei ne strîngem 
aspiraţiele,  dorurile şi nevoile; printr-însa păşim 
înainte. Nu vorbim frumos; dar venim ia domniele- 
voastre să vă cerem înapoi Imprumutul de acum un 
veac. 

Comaneşteanu se uita la dinsa, nedomirit: 

— Care împrumut? 

Fata zîmbea: 

— împrumutul de acum un veac, cînd domniele- 
voastre vorbeaţi greceşte şi noi v-am ajutat să vorbiţi 
româneşte“. Cu o destoinicie minunată, domniele- 
voastre ne-aţi întrecut. Poate, ce e drept, în graba 
juvenilă cu care v-aţi alcătuit limba cultă de astăzi, 
aţi luat cam multe franţuzisme, dar noi trebuie să vă 
urmăm pe calea asta, că doar domniele-voastre sunteți 
speranţa şi lumina pentru noi. 

Apoi, potrivindu-şi pasul pe al lui bărbatu-său, 
11 luă de braţ. 

— Vrei să mergem la o societate românească de 
credit? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Bucuros. Dar, mă rog, avem deja economii de 
depus?... 

Mia zîmbi plecind capul. Apoi se uită la el, lini- 
ştită. 

— Nu avem încă, dar o să avem. 

— Foarte bine. 

El se lăsa a fi cilăuztt de nevastă-sa peste tot, şi 
peste tot avea aceeaşi impresie de viaţă românească 
vie, ce curgea ca o pînză de apă puternică sub un strat 

de nisip. La suprafață erau străinii, saşii, ungurii şi 
evreii, iar la temelie era poporul băştinaş, românul, 
care, cu hotărîre şi pe tăcutele, se întindea şi-şi recuce- 
rea pămîntul. 

Tinerii, grăbiţi să meargă la țară, plecară chiar 
in ziua aceea. Mia ar fi dorit să arate lui bărbatu-său 
tot comitatul Sibiului, sau cel puţin satele mari româ- 
neşti: Răşinarii, Orăştia şi Seliştea. Dorul insă de-a 
merge la rudele sale o hotărî pentru cel din urmă. 

Drumul de la Sibiu la Selişte îl făcură cu un medic 
român, anume d.dr. Tac. Acesta păru lui Comaneşteanu 
inteligent şi interesant, dar mai presus de toate vorbă- 
reţ. Numele său ar fi trecut mai lesne ca o ironie, căci 
d. doctor era foarte puţin Tac şi foarte mult Vorbesc. 
Pe cînd Comaneşteanu căuta să arunce cîte o privire 
furişe pe fereastră, d. doctor Tac îl atingea pe braţ: 

— No, d-apoi, mă rog, domnule, pentru ce? 

Comaneşteanu înălța din umeri, parcă ar fi zis: 
„de. dragă domnule, ştiu şi eu !". 

Nu-şi poate Inchipui cineva cit e în stare să vor- 
bească un doctor in medicină pe locurile astea 1... 
Ce o fi, Doamne, cu doctorii în drepturi, cum se zice 
pe aici?! 

Dar iarăşi d. dr. Tac era interesant. D-sa cetea 
toate revistele, toate cărțile, toate broşurile, toate 


ziarele ce se publicau la Bucureşti; cunoştea toate ches- 
tiele literare la ordinea zilei; vorbea de oamenii mari 
ai României cu un fel de iubire religioasă. „E, in 
adevăr, atingător, se gindea Comaneşteanu, să vezi 
pe oamenii aceştia luptind cu nevoile vieţii lor, cu 


prigonirile şi nedreptăţile ce li se fac, şi totuşi năzuind 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


spre noi, interesindu-se de toi ce se petrece şi mai ales 
de ce se scrie în România”. 

Sărind cu vioiciune de la una la alta, d. dr. Tac 
sări şi din tren. Pină să-i prindă tinerii de vesle, d-sa 
dispăruse într-o gară. 

Pe la 4 după prînz ajungeau la Selişte. 

De îndată ce rămăseseră singuri, Comaneşteanu 
se simțise învăluit de plnza trandafirie a gîndurilor 
bune. Era în Transilvania | In inima Daciei strămo- 
şeşti, a acelei Dacii pururea tlnără, de la care ne venise 
simțimlntul renaşterei şi către care zburau toate aspi- 
raţiele noastre! 

îneîntător loc, încintătoare zi, îneîntători oameni! 
Familii întregi de muncitori de pămînt strîngeau mal- 
dărui de pe cîmp. Fetele, cu pălăria peste broboadă, 
apăreau deja voinice şi frumoase. Finul cosit umplea 
aerul de miresme*!. 

Se opriră în gară aproape un ceas, aşteptind o tră- 
sură din Selişte, care trebuia să fie a unui oarecare 
Gheorghe, dar care, bineînţeles, nu venea. După ce 
plecă trenul, dispărură şi mutrele oficiale, hamalii şi 
fluierătorii, şi rămaseră numai cîteva chipuri senine 
de ţărani, cîțiva băieţi ce se jucau prin iarbă, şi o 
fetică rumenă şi albă, ce adusese poşta. 

Comaneşteanu porni singur către sat. Era cald. O 
manta de ploaie, cu un revolver în buzunar, atîrna 
cam greu; o anină pe umărul unui băieţaş, ce bătea 
praful alergînd pc şosea ca un minz. Din cind in cînd 
se mai dau în vorbă: 

— Cum te cheamă pe tine, măi băiete? 

— Pe mine? 

— Pe tine. 

— Ionică. 

— Şi mai cum? 

— Si mai cum mă cheamă? 

— Da. 

— Ionică Blăstematu. 

— Da' cine te-a botezat aşa, măi?... 

— Cine m-a botezat? 

— Da. 
— D-nu notar. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


108 


Ce nume curioase!... Pentru noi, românii din 
regat, deprinşi cu banalitatea lui eseu şi lui eanu, 
numele acestea de obiecte, de verbe şi de calificaţii, 
date oamenilor, ne par nişte adevărate porecle. E 
drept însă că unele sunt poznaşe de tot: Moisi Bizgilea, 
Iancu Puiţă, Troilă Legănatu, Patru  Umblădulce. 

— Mai avem mult, mă Ionică? 

— Pîn'la sat? 

— Da. ! 

— Ba n-avem mult. 

In adevăr, satul se vedea pe coasta ceelaltă a dea- 
lului. Ţi se părea c-aî ajuns şi totuşi erai departe. 
Soarele ardea bine. Pe o muchie, stringeau cosaşii finul 
încă verde, adunîndu-l în vîrful furcei şi-n vîrful limbei, 
cu munca şi cu cîntecul. Minunaţi erau ! în nepăsarea 
lor harnică, păreau deplin fericiţi, cum de altminteri 
par totdeauna cei ce muncese şi cintă celor ce gindesc. 

— Mai avem mult, măi Ionică? 

— Dacă mai avem mult? 

— Ei. 

—Pin' la sat? 

— D-apoi pină unde, măi!?... 

Il stenahorisea cu răspunsurile lui, care nu erau 
decît întrebările celuilalt, întoarse pe dos. 

— Ba nu mai avem mult. 

După citva timp, dete Dumnezeu şi intrară în sat. 

— lacă şi nea Gheorghe, zise băiatul. 

Comăneşteanu avu plăcerea să vadă pe birjar tre- 
cindu-i pe dinainte cu un domn şi o doamnă. 

— Domnul medic, cu doamna institutoare. 

— Dar noi, lonică?... 

Ionică se uită Ia el. 

— Păi, să mergem la casină. 

— Da' sunt trăsuri acolo, măi? 

— Trăsuri la  casină?l... 

— Dacă nu sunt trăsuri, ce să căutăm acolo? 

— La  casină?... 

—Ei. 

— Pe d-nu notar. 

In sfirşit o porniră în căutarea d-lui notar. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Pe o piaţă pavată, la încrucişarea a două strade, 
era aşezată o casă curată, unde inteligența locului 
venea să citească jurnale. Comăneşteanu fu întîmpinat 
de un domn, foarte cumsecade, care, de îndată ce auzi 
păsurile tînarului, trimise oameni în toate părţile, 
unii după trăsură, alții după d&l notar. Intrară în 
vorbă. Domnul acesta era stăpînul casinei — prin 
urmare un simplu negustor. Vorba lui însă era cu- 
minte şi rezervată. Căuta în ochii lui Comăneşteanu 
cu o pătrundere rară. Tînărul îu mirat de a-l auzi şi 
pe acesta vorbind cu aceeaşi pricepere despre lucrurile 
din ţară, ca şi pe doctorul din tren. O fetică ii aduse un 
pahar cu apă. Fata era de o frumuseţe uimitoare, cum 
în general părea a fi toată populaţia femeiască a sa- 
tului. 


— lată domnul notar! zise cineva. Haide, domnule 
notar, că te aşteaptă un domn. 

La aceste cuvinte o voce înfiorătoare răspunse de pe 
uliţa ceelaltă, gemind: 

— Că cine mă aşteaptă? 

„Haiti! socoti Comăneşteanu; 
fost!" 

Şi, făcîndu-se mititel, cu mina pe revolverul din 
manta, aşteptă o clipă să vadă ivindu-se pajura, 
care trebuia să-l ia în nouri. Dînsa apăru sub forma 
unui domn cu barbă şi mustăţi: 

— No, că cine-i ăla de mă caută? 

„Valeu I..." zise intru sine tînărul, tiemurînd. 

Apoi, scolînd capul dintre umeri, îndrăzni să biigu- 
iască un cuvint: 

— Eu... 

— Da' că ce doriţi? 

— Aş dori, mă rog, dacă nu vă supăr, domnule 
notar, să ştiu mai întij de este adevărat că în ceasul 
de față sunt destul de norocit să vorbesc cu domnul 
Zgurea... 

— Cu dinsul. 

— Atunci, mă rog, eu viu din partea d-lui Dobro- 
vici, cumnatul d-voastre, tare mi-a spus că dacă voi 
avea noroc să vă găsesc acasă, am să văd lucruri inte- 
resante cu d-stră. 


plnă aici mi-a 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


490 


— Că bată-l blta de noroc, domnule. Doară ce 
vrea el, cumnatul, de mă pîrăşte aşa la lume?... 

Se vedea Insă că-i făcea plăcere pîra cumnatului. 

Pe cind el vorbea, tînărul 11 privea pe furiş. Om 
voinic, cu ochiul viu, cu mersul de eătană, domnul 
notar putea să aibă între 40 şi 60 de ani. 

— Da', mă rog, cine sunteţi domnia-voastră? 

— Alexandru Damian  Comaneşteanu. 

— Comaneşteanu, Comăneşteatm... Poate fiu de-al 
eroului?... 

— Nu fiu, darrudă. Eu sunt ginerele părintelui Lupu. 

— Ginerele părintelui Lupu din Huresti? 

— Da. 

— N-o, d-apoi că aşa spune, fîrtatule. Că poate ăi 
fi şi cu doamna, zise el, ridicînd ochii a vitejie. 

— Nevastă-mea a rămas la gară, fiindcă nu erau 
trăsuri. 

— lii!... Gheorghe tată, mi-o făcuşi! 

Tocmai atunci sosea trăsura după care umblau. 
Domnul notar ridică mina în slava cerului şi se aruncă 
in birije ca un flăcău de 20 de ani. 

— Mă duc s-aduc pe nepoata. D-l protopop ştie 
c-aţi venit? 

— Ba nu. 

— Că doar, domnule, a crescut pe genunchile mele. 

Comaneşteanu nu înţelegea bine dacă d-l protopop 
sau nevastă-sa crescuse pe genunchile d-lui notar. 
Pricepu mai pe urmă că toate fetele din sat li erau 
nepoate, după cum ii erau nepoți toţi flăcăii, şi mai 
mult sau mai puțin toţi cei şapte mii de locuitori ai 
satului. D-I notar le era unchi, avocat, povăţuitor; 
îi boteza, îi însura, îi îngropa; vindea, cumpăra, 
zidea şi dărlma pentru dinşii. Primarii se schimbau, 
pretorii şi judecătorii de asemeni. Unii mai mureau, 
alțiiîmbătrlneau, numaidomnulnotar rămînea neclin- 
tit.Domnia-sa părea a se fi alcătuit aşa cum era astăzi, 
intr-o epocă preistorică, şi de atunci ieşise din legea 
schimbătoare a  firei, păstrîndu-şiaceeaşi binevoitoare 
tinereţe, aceeaşi putere şi aceeaşi jachetă. Numai părul 
i se mai rărise şi huna i se pătase, dovadă, aceasta 
din urmă, a unei stări sufleteşti ce nu împiedeca 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


niciodată pofta de mîncare, şi dovadă, poate, şi a 
unei rînduieli casnice ce lăsa de dorit. Căci, lucru 
ciudat, un om cu atîtea rude trăia singur cuc. 

într-o casă încăpătoare, cu lucruri curate, cu o 
curte singuratecă, în care creşteau cîteva floricele şi 
cîntau grierii, locuia omul acesta, cel mai burlac dintre 
oameni. Cind intra seara să se culce, vira o cheie cit 
un buzdugan în broasca porţii, îşi ştergea cizmele de 
răzătoarea de lîngă scară, urca treptele şi se dezbrăca, 
pe cînd luna lumina ceardacul. Nici o vietate nu 
turbura tăcerea locului. Rar, cîte un măr cădea din 
ramuri, pe care lelea Măria avea să-l adune a doua zi, 
cînd domnul ieşea. Căci aşa erau potrivite lucrurile, 
încît niciodată stăpînul şi sluga nu se întîlneau. 
Bâtrîna trăia la casa ei. 

Aşadar unchiul se ducea la gară să-şi aducă nepoata, 

în vremea asta, în jurul lui Comaneşteanu se adu- 
naseră vreo zece persoane, preoţi sau învăţători. De la 
primele cuvinte, tînărul băgă de seamă că mai toți 
erau oameni culți. 

Prinseră a bea cite un pahar. întrebări discrete, 
vorbă cumpănită, cîte un cit nemţesc In onoarea lui 
Bacchus, — iar încolo, rezervă. Parcă o lungă deprin- 
dere de încătuşare a gîndului liber îi dresase pe toți. 
Cine era noul venit? Un domn de peste munţi. Vorba 
asta de peste munţi coprîndea înţelesuri întinse, ori- 
zonturi luminoase, farmecul  şesului sclipitor, ce 
curge dc pe plaiuri către apa unui hătrîn fluviu. Dar, 
în fine, cine era şi ce voia noul venit? 

Cînd auziră cine şi ce era, cercul se închise de tot 
împrejurul tînărului, iar vorba umblă liberă. 

Deodată, domnii mai tineri ce erau împrejurul 
meselor se sculară, făcînd loc unui alt domn, care 
venise pe nesimţite. 

— Mă rog, d-le protopop, iată aci o rudă a domniei- 
voastre din România. 

— O rudă a mea? 


Mirat, dar zîmbind cu bunătate, d-nul protopop 
aştepta să afle despre cine era vorba. Cînd i se spuse 
cine era noul venit, dînsul deschise braţele: 


491' 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


493 


—A!... Nepoate dragă, vino frățioare să te văd... 
Da' unde-i Mia? 

Şi, într-o invălmăşală comică, plină de duioşie, 
bătrinul strinse in braţe pe Comaneşteanu şi apoi' se 
învlrti împrejurul lui, cercetîndu-l ca pe un obiect 
de lux. Mulţumit, clipi din ochi către ceilalţi, parcă 
ar fi zis: „săminţă bună". Apoi grăi către el:' 

— Aşa este. Da' unde ţie nevasta, tinere? Să mă 
duc la baba mea, frate, că sose*şti aşa ca o ploaie 
de vară. Să fi ştiut, mă  îmbrăcam, vă  ieşeam 
înainte, că doară ne bucurăm... Mă rog, da' unde-i 
Mia? 

D-l protopop Marcu Stamate era de-a binele 
unchiul fetei. De statură mijlocie, cu barba albă, îm- 
brăcat curat şi mai cu. seamă vorbind limba fără nici 
un accent, — d-l protopop plăcu deodată lui Comane- 
şteanu, prin aerul său deschis şi hotărît. 

După ce mai schimbară citeva cuvinte cu cei de 
faţă, unchiul luă pe nepot de braţ şi porniră spre casă. 

O seară limpede se cobora pe dealuri. Apa girlei 
se fărîma de pietre gîlgîind a primăvară. 


IX 


Comaneşteanu deschise a doua zi obloanele de Ia 
ferestre, pe o curte mică, închisă de toate părţile de zid 
şi plină de flori. Casa in care se afla el cu nevastă-sa sta 
aşezată la o parte, în fundul curţii, pe cind Ia drum erau 
altele, mai mari. 

Mirarea tînărului creştea din ce în ce. Odaia in care 
dormise i se păru cea mai originală împerechere de stiluri 
şi lucruri, parcă o bătrînă olandeză ar fi aşezat la locul 
lor unelte româneşti. Tavan de scînduri, podele de 
scînduri; o talpă peste care stau teancuri de scoarţe şi 
de bucăţi de pănură; sus, un jgheab, ce făcea ocolul 
carnerii, plin de străchini şi ulcele; sub jgheab, fel de 
fel de şervete, aşa zisele culinare sau chindele, ale câror 
culori şterse desfătau privirea; pe sub dînsele, clădării 
de porumb rar, cinquantin tărcat, atit de vechi, incit, 
la cea mai mica atingere, b>abele cădeau; apoi, ici şi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


colo, cîte o tivgă, elegantă ca un vas giec; la un colţ, 
sub un clopotpătrat de sticlă, icoane bătrîne. cu busuioc 
uscat şi cîteva figuri nemţeşti de vicleim. în mijlocul 
atitor lucruri uitate de vreme, un pat de fier, foarte 
modern dar şi foarte cemod. 

După ce Comaneşteanu se îmbrăcă, se duse să bată 
la uşa neveste-si. Dinăuntru venea zgomot de voci, rî- 
scte şi țipete. 

— Nu se poate ! 

El mai aşteptă puţin, şi iar bătu. 

— Nu se poate, domnule! strigă mătuşe-sa. E!... 
zorit mai eşti!... 

Se auzea glasul neveste-si, care se ruga sâ deschidă. 
—Zău, leliţo, lasâ-l să intre. 

— Nu se poate, soro. la mai aşteaptă, nepoate, că 
nu ţi-o fi pus ulcica. Ei, Doamne!... 

Noua mătuşe a lui Comaneşteanu, lelţa Lena, cum 
o chemau toţi, era o persoană grăsulie şi durdulie, cu 
ochi rotunzi, cu obraz rotund, cu piept şi braţe ro- 
tunde, — o minge săltăreaţă, plină de haz, a cărei vorbă 
peltică da graiului său o continuă notă umoristică. 
Comaneşteanu rîdea singur de modul cum  rostise 
cuvîntul „ulțică". 

După citeva minute, pe cînd tînărul, întors la dinsul, 
se uita la scoarţe, se deschise uşa binişor şi nevastă-sa 
întrebă încet: 

— Esti singur? 

— Da. 

Dînsa veni repede la el, îl luă de gît si-i rosti în 
ureche: 

— Mă îmbrac cu portul nostru naţional.,. 

Apoi, plecînd capul pe o parte: 

— Sunt aşa de fericită!... 

Era mai cu seamă ineîntătoare. cu părul împletit 
in eoade şi prins sus. ca o cunună; cu iia brodată; cu 
catrința albastră închisă; cu briul tricolor ascuns sub 
bundă. 

— Lelţa s-a dus să-mi aducă broboada de cap. Sa te 
faci că mi m-ai văzut... Colorile noastre naţionale le 
purtăm pe noi, ca să nu se întimple rău... Nu mai ştiu 

cum Îmi stă. îţi plac? 


da 


4» 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


494 


— Foarte mult. 

— Mă duc. 

Apoi, de la uşe, se întoarse Înapoi: 

— Cum ai dormit? 

— Minunat. Dar tu? 

— Aşa şi-aşa... Eram cam departe... Mă duc, că 
vine lelța. 

Şi se repezi pe uşe, rizînd, dar cînd să iasă se lovi 
piept în piept cu mătuşe-sa şi unchni-său. 

— Brava, frumos îţi şade să mă trădezi! Vezi, 
Stamate? S-a dus fuga la bărbatu-său... Se înţelege! 
Că far' de dumnealor noi nu putem trăi. Lasă, că o să 
boceşti acasă, singură, pînă n-ăi mai putea. Dumnea- 
lui o să se ducă la consistor, iar tu o să-ţi uzi plinea cu 
lacrămi. 

Bătrînul făcea un haz nespus: 

— Schimbă consistorul, Leno, că doar nepotul nu-i 
popă. 

— Zău, Stamate. 

Şi citeşitrei intrară înapoi la Comăneşteanu, rizînd. 

— Bună dimineața, domnule nepoate... Da' mi-ai 
învăţat-o bine la buiestru... 

Comăneşteanu ii sărută mina. 

—Zău, uite ce „buzor"” de fată. 

— Bujor, Leno, zise protopopul. 

— Lasă, dragă, că ţi-am fost bună, măcar că sunt 
peltică. Ia adu-mi, mă rog, Stamate, nişte ace, să prind 
fetei broboada pe cap. 

Bătrînul protopop se duse foarte serios să caute 
acele, pe cînd Lena şi Comăneşteanu se învirteau împre- 
jurul Miei. 

— Uite, Alexandre dragă, asta este iia mea de la 
cununie. Mă rog să te uiţi la o mînecă. Vezi? Aici se 
desparte in lung printr-o făşie, cu găurele, zisă cheiță, 
pe lîngă care vin altele, tot in lung. Astea se cheamă 
şirele, astea podobele şi aicea vine ciocănelul. lar dacă 
eşti om de gust, admirează, mă rog, gulerul sau ciupa- 
gul, cum îl chemăm noi... 


— Să admiri, Alexandre! zise Mia, rîzînd. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Da' să ştii tu, urito, care te-ai instrăinat de neam 
şi te-ai făcut bucureşteancă, că-i tot lucrat cu mătase 
neagră şi cu aur, ca o filigrană. 

Apoi, lăsînd mîoeca, rămase pe ginduri: 

— Zău, că tare-i frumos la dumnevoastră la Bucu- 
reşti. M-a dus Stamate acum doi ani şi, drept să-ţi spun, 
mi-a plăcut foarte mult. 

Veni în sfîrşit şi protopopul, aducind o perniţă de 
mătase, in formă de inimă, înfiptă cu ace. 

— lată-ţi inima, Leno. 

— Ba, dragă, o fi a ta, că a mea numai o dată a sîn- 
gerat, şi atunci mi-ai vindecat-o tu. Săracu Stamate, a 
îmbătrtnit şi el, am îmbătrînit şi eu... Ei, nişte pen- 
sionari!... Da' lasă, dragă, dacă ăi fi tu cuminte, iți 
dă Lenuţa bănuţi să te mai repezi pin' la Vicna... 

Şi ziclnd astfel, clipi din ochi către Comăneşteanu; 
apoi oftă în pilde: 

— Hee!... că mult îi dulce pustia de Vienă!... 

Protopopul rîdea să se topească. Nevastă-sa isprăvi 
de gătit pe Mia. 

— Haidem sus. copii, să ne luăm cafeaua. 

Pe cind se duceau la cafea, tocmai intra 4l notar. 
Deşi ceasurile erau de-abia opt, d-sa ieşea deja de la 
slujbă, pe care o Incepuse din zori de ziuă cum se şi cu- 
vine la ţară. 

— Cu bună dimineaţa la cocoane şi la domni. 

Comăneşteanu băgă de seamă că aerul înspăimîn- 
tător al d-lui notar se îndulcise, parcă devenise chiar 
duios. Cînd vorbea cu Lena şi cu Mia, glasul său lua 
intonaţiuni molcome. 

— Cine-i acum mai mîndru ca doamna Stamate!... 

Lena dete din cap, mulțumită. 

— Vino cu noi, d-le notar. Tot numai o dată pe zi 
măninci? 

— Tot. 

— Da' azi o să mănînci de două. 

— Nu cred. 

— Ba eu cred, că doară nu te împărtăşeşti in toate 
zilele. Afară de asta, apoi, ce să zică Manda mea, cind 
o şti că d-nul notar nu i-a gustat aluatul?... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


*0 


496 


— 1)... doamnă Stamate!... că la mare ispită mă 
puil... 

Apoi rotind ochii a vitejie: 

— Fie măcar ce !... am aă mănînc, — dare-ar turcu-n 
ea de burtă ! 

Şi, luind pe Comaneşteanu de braţ: 

— Rogu-te, domnule, n-ai auzit domnia-ta vor- 
bindu-se pe la curţile străine de o gospodină a noas- 
tră?... şi de un oarecare „pici de rață pe craută?". 

Lena rîdea, mulțumită. El urmă cu înțelesuri: 

— Gă doară ştie el mitropolitul roman, in Uimea 
drepţilor unde se află, despre bunurile noastre!... 

Slăbiciunea mătuşe-si pentru arta culinară devenea 
astfel evidentă, şi Comaneşteanu ridică laude în cins- 
tea cozonacilor şi a zaharatelor de la cafea. 

După ce mîncară, trecură in salon — sau mai bine 
în saloane, căci erau trei, curate şi îngrijite. 

De la uşa celui dinţii se vedea, în fundul celui de al 
treilea, un bust de marmură, de gîtul căruia sta, ca o 
lentă, tricolorul românesc. Comaneşteanu recunoscu 
pe Brătianu”. 

Pe mese şi pe etajere erau numai cărţi româneşti, tot 
ce editase şi tot ce vînduse Socec de Ia înființarea li- 
brăriei sale pină în zilele noastre, — căci cetirea era a 
doua slăbiciune a Lenei. De la cele mai depărtate ca- 
lendare apărute în Transilvania, pină la Nichipercea 
şi pînă la ale lui N. D. Popescu; de la primii poeți, 
Văcărescu, Conachi şi ceilalți, pină la Eminescu şi 
urmaşii săi; de la boierii şi ciocoii lui Filimon*', pină 
la „Biblioteca pentru toți" a lui Muller — toate erau 
de faţă. 

— Foarte interesante lucruri, zise Comaneşteanu, 
cu o carte in mină. 

Mătuşe-sa venise lîngă dînsul şi se plecă subt carte, 
ca să poată ceti titlul. 

— „Blondă, cu ochi negri şi albă ca o fee", zise ea, 
arătînd către Mia. E 

— „Un cap frumos de Inger pe umeri de femeie*", 
întări bărbatu-său. 

—Cum, cum?... Săracu Stamate, tot îi mai plac 
capetele de înger. Ai îmbâtrînit, omule. 


ia 


15 


20 


25 


30 


35 


40, 


32 


— Aşa zice Nicoleanu, creştino. 

— Ba aă mă ierţi. Nicoleanu zice: „un cap blondin 
de înger". 

— Se poate. Dar atunci trebuie să înceapă altfel: 
„pală, cu ochi negri", sau aşa ceva, ca să nu se repete. 

Comaneşteanu, ascultindu-i, pusese mîna pe altă 
cărticică. 

— „Locuinţa mea de vară e la țară", zise Lena. 

— „Acolo aş vrea să mor, ca un fluture pe floare"... 
adaogă bărbatu-său, încet şi rîzînd. 

— „Beatde soare, de parfum şi de amor!M". No, că 
e prea frumos pentru un popă. 

— Da' că tacă-ţi gura, femeie, că doară zice Depără- 
teanu, nu zic eu. 

— Lasă, dragă, că le ştii pe de rost... Pîn' te-ai făcut 
preot, cine cînta mai frumos pe sub ferestrele de la Ră- 
şinari |... 

Mia ridea cu o poftă nespusă. In copilăria ei, de cite 
ori venea să petreacă vacanţele la Selişte, tot aceleaşi 
glume nevinovate se repetau între soţi, ca şi astăzi, fără 
nici o umbră de adevărată mihnire. Ei trăiseră şi im- 
bătriniseră singuri, el cu slujba bisericii şi cu căutarea 
unor vii, din care agonisise stare — ea cu grijea gospo- 
dăriei. 

Acasă la dinsa, fata văzuse aceeaşi deplină înţe- 
legere intre tată-său şi maică-sa, aceeaşi identificare 
de interese, de gînduri şi de aspiraţiuni. Ce departe erau 
aceştia de familiele pe care le cunoscuse în Bucureşti, de 
directoarea institutului in care Invăţase, pururea în 
ceartă cu bărbatu-său; de Anna şi degenerai; de ner- 
vozitatea fetelor din pension, cari plecau de-acasă 
fericite ca să nu mai audă infamiele dintre părinţi! 

Cînd făcuse cunoştinţă, la Comăneşti, cu socru-său, 
şi, mai mult, cu cele ce-l înconjurau, cu lucrurile de 
acolo, Mia avusese simțimîntul exact că peste toate 
plutea sufletul binefăcător al unei femei, care întru 
nimic nu se asemăna cu celelalte multe. Cind bărbatu- 
său zicea cite o dată „mama"”, — cu accentul cald şi 
pasionat al copiilor rămaşi orfani, — In gîndurile fetei 


. ae înfiripa imaginea unei fee, ceva nepămintesc, senin 


497 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


498 


şi binevoitor, către cari se raporta pe sine, ou speranță, 
să-i fiemene. 

Aşa, că, deşi era fericită de-a umbla cu bărbatu-său 
prin străinătate şi mai ales prin ţara ci, aspirațiunile 
fetei zburau către casă, unde se credea chemată să 
umple golul pe care-l lăsase Saşa murind. 

Steteră cîteva zile pe loc, făcînd cunoştinţă cu toată 
inteligența satului, cu oamenii chiaburi (şi erau unii 
cari aveau cîte 50 şi 100 de mii de'florini), cercetară 

şcolile si breslele de meseriaşi; admirară indeminarea 

femeilor, care ţeseau minunatele marame cu care-şi 
înveleau capul, lucrau pănura şi toată pinza de îmbră- 
căminte. 

Protopopul si doamnă-sa ţineau ca după Selişte, 
„satul cu neveste frumoase", Comaneşteanu să vadă 
alte sate româneşti de primprejur, cum bunăoară Po- 
iana, „satul cu bărbaţi frumoşi”. 

Negreşit, pe d-l notar căzu sarcina dea însoți pe 
tineri sus la Poiană. D-sa se declară gata să meargă* 
dacă mai cu seamă „alde Manda va pregăti de-ale mîn- 


X 


într-o duminecă dimineața trăsura ducea pe Coma- 
neşteanu, pe Mia şi pe d-l notar sus la satul Poiana. 
De-abia ieşiţi din Selişte, călătorii intrară în alt sat 

românesc, Galeşul, şi din acesta în altul. Tilişca. 

Peste tot aceeaşi naivă manifestare a simțimîntului 
de patrie, prin zugrăvirea luiMihai-Viţeaznl pe tablele 
de la prăvălioare, cu inscripția „a Mihai Eroul". 

Popularitatea victimei de la Turda nu era datorită 
numai faptului că se bătuse şi murise in Transilvania 
— ci mai cu seamă faptului că el este oarecum sinteza 
calităților sufleteşti ale fraților noştri de peste munți. 
Voinic la trup, chibzuit la minte, mare general, dar şi 
mai mare bărbat de stat, el trăise şi murise pentru în- 
deplinirea unei idei politice: unirea tuturor românilor. 
Neamul nostru a avut poate generali mai mari, a avut 
pe Ştefan-vodă al Moldovei, admirabil geniu militar. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


32* 


îneîntătoare fire de idealist, care însă părea a nu pri- 
cepe nimic in politică, deoarece el socotea că e mai bine 
să se unească Moldova cu orcine, cu turcii, cu tătarii, 
numai cu polonii şi cu muntenii nu”. 

— Vezi, mă rog, domnule, rezultatul acestei politice 
a fost că unirea celor două țări surori s-a făcut numai cu 
350 de ani mai tîrziu, iar domniele-voastre ați încăput 
sub jugul turcilor, pe cînd era în firea lucrurilor ca 
stăpînirea turcească să se oprească la Dunăre, frontiera 
ei naturală. D-apoi vezi, domnule, rogu-mă, Ştefan cel 
Mare era Bogdănesc, cu scaunul domniei la Suceava,in 
eeelaltă extremitate a  românismului. 

D-l notar avea o teorie a sa, care zicea că adevărații 
şi singurii moştenitori ai romanilor pe pămînt erau 
oltenii si transilvănenii”. 

— Că doară, domnule, cînd te întîlneşti astăzi cu 
oltenii mehedinţeni şi gorjeni, cînd vezi femeile de la 
noi din Selişte, cînd dai de ciobanii din Poiană, pare 
că faci cunoştinţa unui popor latin nou, admirabil prin 
frumuseţea tipului, brun, voinic, in care foarte puţine 
urme dc daci au mai rămas. Aştia sunt latini si nu sunt 
altceva, sunt romani de la Roma, crescuţi in munții 
Carpaţi. Pe cînd moldoveanul [...] domniei voastre e 
mai mult blond, e Ia înfăţişare mai modest, parcă ar 
avea conştiinţă că în vinele lui nu curge singe de-al 
cuceritorilor. 

Mia părea oarecum jenată de opiniele d-lui notar, 
pe cînd bărbatu-său, dimpotrivă, era îneîntat de ele. 

— Mă rog, domnule notar, zise el, zîmbind, ştii că, 
după o teorie nouă, oamenii bruni trec drept inferiori, 
— in toate cazurile sunt socotiți că neavînd nici un fel 
de putere inventivă, ca antiartişti şi nepoeţi. 

— D-apoi că nu-i nici o pagubă dacă n-om avea 
poeți. Cu poeții dăm de mal. Nouă, domnule, ne tre- 
buiesc bărbaţi care să stea la noi şi să lupte cu noi 1 
Că doară poeții fug peste munţi la domniele-voastre, 
că acolo e trai mai bun şi muncă mai puțină”. 

Comaneşteanu rîdea. 

— Bine, bine, dar totuşi vă trebuiesc poeții, să vă 
cînte faptele mari ale trecutului şi să vă ţie în prezent 
sufletul deştept. 


499 


— Vai de vii! I D-apoi, domnule, gindul îl avem no» 
neadormit şi far' de dînşii; iar cît despre faptele mari, 
ne-ar trebui mai întîi bărbaţi care să le facă şi apoi cim- 
poeri care să le cînte. 


5 Trăsura se urca drept la deal, printre munţi sin- 
gurateci. Ici şi colo se iveau pe corhane pete imbru- 
inate. 


— Iată acolo, domnule, molifții noştri. Fiecare 
comună e datoare să-i semene şi să-i îngrijească, pentru 

10 împădurirea locurilor. La domniele-voastre se face aşa 
ceva? 

— La noi setaie. 

— Legea forestală nu vă pune îndatorire să replan- 
taţi? 

15 — Nu ştiu — imi închipuiesc că da. 

D-1 notar se uită lung la acest proprietar de pămînt, 
care cunoştea teoria oamenilor bruni, dar nu cunoştea 
legea forestieră a ţărei sale. 

— Mă rog, şi de ce teoria că oamenii bruni sunt in- 

20 feriori? 

Ideea asta îl plictisea. 

— Probabil fiindcă a fost făcută de un om blond. 

— No, că aşa se poate. Da' că ce are el cu noi? 

— Nu are nimic cu dumnevoastră personal. Cel mult 

25 dacă o avea ceva cu romanii. 

D-1 notar dete din mînă, sceptic: 

—Bată-l blendele de sas, că de nu poate să fie el 
roman, vrea să dea cu proasca in noi. Şi ce zice, rogu-te, 
domnule? 

30 —Zice că poporul latin, in epoca lui Traian, cind 
a venit la noi, era compus din elemente italice, din 
cari băştinaşii blonzi ai Laţiului dispăruseră cu totul. 
Caracteristica fizică a acestui popor era deci caracte- 
ristica omului pe care antropologia îl numeşte homo- 

35 alpinus şi komo-rnediterraneus, — cu alte cuvinte, brac- 
hycefalia sau dolichocefalia occipitală, unită cu faţa 
pielei brună'*. 

— Ei, ş-apoi dacă era brună? I 

— Nu-i nimic. Bracki/s însemnează scurt, iar dalie- 

40 hos însemnează lung. Se pretinde că oamenii cu capul 
scurt şi cu faţa pielei brună, cu alte cuvinte brachyce- 


sW 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


talii, sunt inferiori oamenilor cu capul lung şi fața pielei 
blondă, adică dolichocefalilor. Orcit de puţin dovedită 
să fie inferioritatea creatoare a oamenilor eu capul 
scurt şi orcit de greu să fie de-a se proba astăzi că roma- 
nii ar fi avut un asemenea cap, un lucru rămîne totuşi 
ştiut, anume, că marele popor de la Tibru, care cucerise 
lumea, fusese incapabil de-a da un geniu creator in 
artele plastice, iar în poezie, deşi mai înaintat, rămă- 
sese imitator al grecilor. Atit merge de departe incapa- 
citatea lor artistică, încît chiar mai tîrziu, cînd adică 
invaziunele germane sădiseră Insuşirea idealităţii in 
alcătuirea sufletească a latinului, latinii de la Roma 
râmîn refractari artelor şi nu iau nici o parte la Renaş- 
terea italiană. 

— Vorbe, dragă domnule. Cine, mama-pădurei s-a 
ținut de măsurat capetele romanilor? 

— S-au găsit şi nebuni de ăştia. 

— Eu ştiu una şi bună, domnule: că strămoşii noş- 
tri au cucerit lumea şi v-au cucerit şi pe domniele-voas- 
tre, dacii. Da'că or fi acuma occipitali, or alte dihănii 
nu mă bate dorul să aflu. 

— Foarte bine, zise Comăneşteanu rizînd. 

— Rogu-mă de-un cuvînţel: ce vrea să zică geniu 
creator? Unul care să facă idoli de ceară, or să cinte 
doine şi poezele?... Nu. Omul de geniu este acela care 
stăpineşte pe alţii prin puterea armelor şi prin bogă- 
ție, căci, la urma urmelor, orcine concepe un plan, fie 
de bătaie, fie de îmbogăţire, şi-l aduce cu succes la în- 
deplinire, creează, căci lucrează cu entităţi, prin ur- 
mare, cu esenţa însăşi a fiinţelor. Şi asta făceau romanii. 

— Asta fac şi englejii cei blonzi, zise Mia. 

— Ei, nepoată, ai trecut la duşman!... 

— Mă rog, domnule notar, m-ai atins la daci. 

— Păi că chiar. la mă rog, domnule, întoarce-ţi 
privirile înapoi, că ajungem în Dealul dorului. 

In adevăr, de pe culmea înaltă pe care erau, se ve- 
deau văile şi dealurile Garpaţilor transilvăneni, se 
vedea pămîntul sacru în care dormeau osemintele bi- 
ruitorilor şi ale biruiţilor, se vedea podoaba verde a 
munţilor, ce părea a surlde de speranţă. Aci era Dealul 
dorului; dincolo, spre Grădiştea, era Sarmisegetuza,; 


su 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


jur-împrejur erau sate româneşti: Apoldul-de-jos, Mier- 
curea, Ludoşul, Singătinul, Gutui, Rodul şi Poiana; 
in fund, răsărea ca din legenda vremei, virful codrilor 
îndepărtați, strejuind văzduhul cu puterea stejarului 
uriaş, ale cărui rădăcini işi luau ființă din inima pă- 
mîntului Daciei. Aci apa curgătoare şi ciocirlia dimi- 
neţii, vintul şi pădurea, Btelele de siis şi dorurile de 
jos, spuneau românului că tot ce este aci e al lui. 

Comaneşteanu, uitînd că d-l notar era de faţă, zise 
neveste-si mişcat: 

— Cit de fericit sunt eu de a vedea locurile astea!... 
cum erai tu fericită de-a vedea Roma. 

Apoi  adresindu-se notarului: 

— Domnule notar, noi trăim prea depărtaţi unii 
de alții, ne cunoaştem puţin şi ne judecăm rău. Ar tre- 
bui să ne vedem mai des şi să ne iubim mai mult. 

— ilei, dragă domnule, parcă noi n-o dorim!... 
Numai, nouă nu ne prea dă mina să umblăm. Dar dom- 
niele-voastre, care, după cum spune cumnatul, mergeţi 

in toți anii la scalde prin ţări străine, aţi putea să vă 
abateţi şi pe la noi, că doară vă suntem în drum şi vă 
suntem fraţi. 

— Aşa s-ar cuveni. 

— Acum suntem chiar în Dealul dorului. 

— De unde numele ăsta aşa de poetic? 

— De acolo, că aci se despart muierile de bărbaţi 
cînd aceştia pleacă în România după comerţ, şi tot aci 
le iesă in cale cînd se reîntorc. Că lumea pe aicea, dom- 
nule, e săracă din partea pămîntului: ce năpastea să 
ari pe corhanele astea?... Dar trăiesc oamenii din oierit; 
se duc prin România, prin Dobrogea, prin Rusia, pe 
la dracu şi pe la mîne-sa, şi se întorc acasă cu parale. 

— Nu se întîmplâ unora să răinînă pe acolo? 

— Domnul ferit-a ! Măcar de-o şti el românul că-şi 
vinde pita din gură şi de venit acasă tot vine !.!. 
D-apoi cînd e vorba de Poenăreşti, ştie-l tat-su de mo- 
can, că nici luda cel spurcat nu-l înşeală. 

După ce ieşiră din Rod, trecură printr-o pădurice de 
cătină, scundă şi degenerată, pe unde se iveau ici şi 
colo pete de arătură. Cite un cal singuratec păştea in 
dîmbul corhanelor. Pace peste tot. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Comaneşteanu opri birja şi se dete jos, dorind să 
calce cu piciorul pămîntul acela. 

— Aş vrea să aprind o ţigară, zise el neveste-si; 
rămîi in trăsură, 

Pe locurile acestea despădurate se întindeau altă- 
dată codrii întunecaţi ai băştinaşilor, goronii, paltinii 
şi stejarii, din umbra cărora ieşeau triburile vînjoase 
ale costobocilor, ale carpilor şi teuriştilor”, mergînd 
să moară, sub ochii taraboştilor lor, pentru apărarea 
pămîntului Daciei; pe locurile acestea se isbiseră ei de 
frontul de granit al legioanei romane, asurzind văz- 
duhul de urlete, de zingănitul lăncei, de rînchezatul 
cailor: pe aci buciumase cornul din S"rmisegetuza, 
deşteptind ecourile Streiului, văile Oltului, umpimd 
de fiori de ură inimele dacilor şi roşind dc singe apele. 

Au trecut anii şi veacurile, s-au stirpit stejarii, au 
amuţit cornurile. Dar, din plămada sîngelui strămoşi- 
lor, a crescut o rasă nouă, tăcută şi răbdătoare, al că- 
rei suflet se înalță sus, in restrişte, şi se pregăteşte pen- 
tru victorie. Salve ţie, viţă puternică de pe malurile 
Tibrului, ce-ai răsărit în huma neagră a Carpaţilor, şi 
ție, pămînt credincios al Daciei, ce-ai păstrat virtu- 
țile avute, salve! 

O mişcare cu mîna în vint făcu pe Comaneşteanu să 
se deştepte. Visa cu ochii deschişi, nepotul eroului de la 
Griviţa. Se încărcase de gînduri războinice şi i se părea 
că are de răfuit socoteli cu vlăstarii de primprejur, pe 
care îi tăia cu virful bastonului. 

Cind se uită înapoi, trăsura se oprise, iar de aripa 
ei sta rezemată o femeie, care vorbea d-lui notar. Co- 
maneşteanu se apropie şi dînsul. 

Femeia era româncă dintr-un sat unguresc. Ea po- 
vestea d-lui notar greutăţile vieţii, în fugă şi cu un aer 
eroic, parcă ar fi zis: „sunt nevoi, domnule, dar nu mă 
tem eu de ele". Alta o muncea pe femeie: 

— Rogu-mă frumos, domnule notar, a născut noră 
mea un prunc, şi aide bunicâ-su ar vroa.să-l boteze de 
Mihai, dar ne e frică de unguri că ni I scrie in cărți pe 
numele de Mihaly. 

— No, că bine, leleo, lată aici o listă de nume ce nu 
se pot schimonosi pe ungureşte: Pompeiu, Drusu, Ci- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


48 


504 


cerone, Agrippa, Cincinatu, Tiberiu, etc, etc. şi pentru 
fete de asemenea: Lepida, Rubria, PJautia, Marţiană” 
Plotina şi celelalte. 

Femeia zîmbea nedomirită: 

— Bine, ro-gu-mă, domnule notar, dar apoi noi am 
vrea să-l chemăm Mihai pe băiat. 

— Cheamă-! tu, leleo, cum ăi vrea acasă, numai iu 
condica ungurului nu. Acolo să-i zici Pompeiu... 

— Păi, aşa să facem. 

După ce plecară, d-l notar explică tinerilor cum, 
printre celelalte angarale, statul maghiar inventase 
şi laicizarea registrelor stării civile, al cărui scop nu era 
altul decit de a maghiariza numele românilor şi a ce- 
lorlalți supuşi nemagbhiari, pentru ca în a doua şi a 
treia generație să li se piardă numele patronimic o 
dată cu numele de botez. 

— Se poate una ca asta? intrebă Comaneşteanu. 

—Da' cum să nu se poată!... Domniele-voastre 
credeţi că e glumă. Apoi, dragă domnule, trebuie să 
ştiţi şi sâ o spuneți şi pe acasă, că aici la noi totul este 
organizat pentru a ne maghiariza sau a ne ucide; totului 
tot: politică, justiţie, administraţie, tot, mă rog... Dar 
nu-i succede lui, ungurului! 

Trăsura intra in satul Poiana. Călătorii traseră 
drept la biserică. 

Parcă, pentru a întări cuvintele d-lui notar, lumea, 
gătită de sărbătoare, se grămădea la uşa templului. 

Era acesta un adevărat locaş de rugăciune, plin de 
lumină — o catedrală albă, zidită din banul românului, 
adunat cu răbdare şi încredere. 

Cînd intrară înăuntru, Comaneşteanu deschise ochii 
mari, văzînd dar necrtzînd parcă ochilor. Era oare eu 
putinţă? 

Gătiţi de sărbătoare, 700 de poporani umpleau bi- 
serica: bărbații in faţă, femeile in fund, ier fetele sus 
in balconul corului. 

^ De cind era el, Comaneşteanu nu văzuse ceva mai 
măreț. Ciobanii aceştia, adunaţi la un loc, păreaH se- 
natul roman de pe vremea lui Appius Claudius Cae- 
cus", gata a respinge propunerile lui Cineas”. Voinici, 
curaţi, cu braţele rezemate în bîtă, cu pletele albe, 


10 


So 


25 


30 


35 


40 


stau oamenii drepți, ascultind sfînta Icturghie. Dc la 
cojoacele Înflorate, ce le atirnau pe umeri, pînă la 
opinca puternică, ce se înălța la vîrf ca un vas plutitor, 
totul era nou, alb ca zăpada. De sub mîneca răsfrlntă 
a cămăşii, ieşeau brațe vînjoase, rotindu-se prin aer cu 
o mişcare largă şi fâcînd semnul crucei. Se indoiau tru- 
purile puternice înaintea preoţilor, care slujeau cu glas 
mare, iar gîndurile se ridicau către Domnul, într-un 
singur dor, dorul renaşterii in pairia comună. Parcă, 
in adevăr, pe fețele acelea bărbăteşti sta zugrăvită 
aşteptarea senină a uşurării de jugul străinului, spe- 
rarea hotarită într o vreme bună, cind ciobanii de pe 
Tibru se vor redeştepta pe văile Carpaţilor în nepoţii 
lor, în adevărații şi singurii lor nepoți pe pămînt. 

Comaneşteanu, mişcat de notele corului şi de pro- 
prieiO lui ginduri, îşi simţi pieptul umillodu-i-se de 
emoţiune. Dînsul, cu nevastă-sa si d-l notar, stau în 
stranele de sus, lingă cîntăreţii bisericii. El se întoarse 
către Mia, intrebtnd-o din ochi ce era steagul românesc 
ce atirna lingă o icoană. Mia răspunse încet: 

— Acolo nu-l poate atinge nimeni, 

în adevăr, în mijlocul unui părete alb, deasupra 
unei icoane de aur, sta înfiptă o birnă enormă, de care 
atirna, ca o pinză de catarg, tricolorul românesc. Ce 
lucru ciudat!... Drapelul ţârei i se păru pentru prima 
oară frumos, frumos şi emoţionant, simbolizînd oare- 
cum patria nevăzută. 

Lumina cădea piezişe prin ferestre: fumul de tă- 
mîie se înălța în valuri către bolta templului; glasurile 
corului răsunau pline de armonie, repetînd rugăciunea 
românului: „Doamne, fie-ți milă, ajută-ne şi ne mîn- 
tuieşte." 

Era cu adevărat un strigăt al sufletului ce pornea 
din toate piepturile: „Ajută-ne, Doamne!" în gîndurile 
tuturor sta imagina ideală a urm-patrii comune, ce-i 
ținea drepți, luminîndu-lc viaţa chinuită, ca o stea 
purtătoare de veşti bune. 

Cînd fu pe la sfîrşitul leturghici, bărbații veniră Ia 
iconostas să se Închine. Cnul ieşea din mulţimea din 
dreapta, altul din mulţimea din stingă, şi, aşezîndu-se 
unul lîngă altul, se dau cu un pas înapoi, roteau bra- 


505 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


tele prin aer, cu mişcarea largă a omului voinic, apoi 
sărutau icoana, aproape tremurînd. 

Cit ținu prefirarea închinării la iconostas, Comăneş- 
teanu stătu înfipt locului, cu sufletul turburat, cu 
ochii plini de lacrămi, căutind să prindă fiecare miş- 
care, expresia chipului, gîndurile şi dorurile acestor 
păstori, a acestui admirabil popor, în care parcă trăia 
din nou timpul eroic al omenirei. Cei dintâi tovarăşi 
ce veniră să se închine, erau bătrânii chiaburi, nişte 
bărbați de oameni, rămaşi parcă din expediția argo- 
nauților, coloşi cu umerii de bronz, cu pletele albe, cu 
fruntea netedă, ce făceau să tremure pămintul cind 
opinca se aşeza pe el. Apoi trecură oamenii maturi, 
oacheşi la față, frumoşi toți, voinici şi liniştiţi, cu chi- 
mirul ca o cetate împrejurul trupului. Apoi, puținii 
tineri rămaşi în sat, deoarece mulțimea celorlalți ră- 
tăcea cu oile prin Rusia de miazăzi şi prin Dobrogea. 


După ce serviciul divin se sflrşi, unul din preoți 
se urcă în amvon şi începu să vorbească. 

Pornind de la un cuvint din evanghelie, preotul 
învinui pe oameni că nu mai iubesc biserica, că nu vin 
in număr destul de mare, sau, cind vin, nu sunt ascul- 
tători şi supuşi, cu frica lui Dumnezeu în inimă, (jt&stil 
lui, cam dogit, se înălța din ce in ce; vorba devenea 
băţoasă şi iritantă; accentul, displăcut, împungea ca 
o suliță. Comăneşteanu, încremenit, se uita la bărbaţi: 
toţi plecaseră capetele, parcă în adevăr ar fi fost vi- 
novaţi de năpăstiele pe care le înşira preotul. 

Tinărul  buoureştcan, deprins cu nepăsarea publi- 
cului românesc pentru biserică, se aştepta să audă 
laude aduse norodului, ce venea in aşa mare număr să 
asculte sfinta leturghie. Şi, cînd colo, mustrări! EI nu 
ştia că în asta sta tăria neamului nostru de peste munţi: 
în disciplina cu care îl ţineau conducătorii şcoalei şi 
ai bisericei. 

După terminarea slujbei, cel mai in vlrstă dintre 
preoţi se opri in mijlocul pieţii şi făcu semn oamenilor 
că vrea să le vorbească. Erau de faţă două mii de per- 
soane, bărbaţi, femei şi copii. Deodată tăcură cu toţii. 
Preotul le spoic că a doua zi Banca rămlnea închisă, 
deoarece domnul catar era chemat la Sibiu; apoi, 


10 


15 


20 


25 


30 


în puţine cuvinte, ceru poporului să-şi dea ofranda sa 
pentru un scop naţional (pe care nu-l numi, dar care 
era o amendă de plătit statului maghiar), şi toţi cio- 
banii se scotociră in chimir, dînd creițarul de la chiotoa- 
re; în fine, le mai spuse că peste puţin timp se vindea 
la mezat o corhană de loc a unei bâtrine: cei cu dare de 
mină erau poftiți să cumpere locul, ca nu care cumva 
să treacă pămîntul în mîna saşilor sau a ungurilor”. 


XI* 


Pe la ceasurile 2, călătorii se urcau in trăsură, gata 
să ia drumul înapoi spre Selişte. Cînd însă trecură prin 
piața satului, Ie ieşi'inainte unul din preoți, rugindu-i 
să se oprească la horă. 

într-un han mare, aşezat la răscrucea drumurilor, 
era C<isina, cum s-ar zice clubul satului, in care, ca şi 
la Selişte, inteligența locului venea să citească ziare. 

Camera era mică, ba chiar sărăcăcioasă, cu o masă 
in mijloc, cu citeva scaune primprejur, — dai' avea un 
aer auster, parcă aici s-ar fi exercitat cultul unui popor 
eroic pentru zeul războiului. Pe un perete, trei por- 
lreteBlrîmbe: Horia, Cloşca şi Crişan; pe celălalt, unul 
singur: Mihai Eroul. Acesta şi iar acesta. 

Cu căciula curcâneaseă pe ochi, cu barda în mîna 
stingă, cu pulpele strînse de coapsa calului, voia parcă 
să sară din zid şi să-şi libereze munţii de străini. în- 
cruntat şi voinic, aşa cum l-a întrupat închipuirea 
poporană, marele nostru domn, ucis de bathoreşti”, 
simboliza aceeaşi idee ca şi iobagii de pc zidul din față, 
rupţi pe roată. De o parte, prinţul, singele Basarabilor, 
al lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos", — de alta, 
poporul, singele credincios al legionarilor. 

Parcă toate adierile fugare ale sufletului naţional 
se limpezeau şi ac fixau in odăiţa aceea săracă: ca 
dinsa, fiecare român de aci are o tainiţa a inirnei, In 


* In volum, probabil dintr-o eroare de tipar, capitolul nu e 


ndicat. Testul se restabileşte după manuscris (n.e.). 


507 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


care păstrează imagina patriei, simbolizată în icoana 
eroului. 

Şi vai de rine trec* prin lume sceptic, gol la suflet, 
şi străin in ginduri 1... 

— De ce te uiţi, mă rog, domnule, aşa de lung la 
cadra asta? Intrebă d-l notar. Doară îl aveţi pe Mihai 
Eroul in tuci, înconjurat de tunurile ce aţi luat tur- 
cilor şi pe care le-aţi închinat [ui, sireacul, cel ce ştia 
aşa de bine să-i bată!... ! 

— Ciudat lucru! răspunse Comaneşteanu, preocu- 
pat: parcă niciodată Mihai Viteazul nu mi s-a părut 
mai adevărat decît aici. 

D-l notar dete din cap: 

— D-apoi 11 aveţi domniele-voastre şi mai adevărat, 
că doară vi l-au făcut pictorii aşa cum a fost el, nalt 
şi voinic, cu fruntea lui domnească ca o catapeteasmă, 
cu ochiul plin de gînduri, îmbrăcat in zale... Mă rog, 
domnule, sa am iertare de vorbă, aveţi domniele-voas- 
tre şi mai multe de la Mihai: mănăstirile pe care le-a 
zidit, locurile pc care le-a călcat, oraşul în carea trăit, 
— numai nu le cunoaşteţi, că, din cîte îmi spune 
mie cumnatul, domniele-voastre mai bucuros vă du- 
ceți prin ţări străine decit prin ţara românească... 
înţeleg prea bine de ce. Numai, totuşi, e nefiresc sâ 
nu-şi cunoască omul mai intii ce are frumos acasă la 
dînsul şi apoi re au alţii. 

— Noi venim acuma din Italia, zise Comaneşteanu 
rîzînd. 

— E bine că veniţi din Italia, că acolo este obîrşia 
noastră. Dar la Monăstirea Dealului ați fost? La Mo- 
năstirea Putna aţi fost? Fost-aţi prin munţii domnielor- 
voastre?... 

Apoi începu să rîdă: 

— No, că parcă a intrat nebuneala in mine de mă 
fac eu jude. Haidem sus, nepoata, să privim la horă, 
că de unchiaşul sfătos fug şi babele. 

Se urcară sus, intr-un balconaş de scînduri, din care 
se vedea cum umblau jocurile. 

Sub un şopron deschis, se grămădea o mulțime de 
lume tlnără, agitată de ritmul strident al unui trom- 
bon şi al unei clarinete. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Se juca un joc naţional, învirUta. 

Grupuri de cite trei, două fete şi-un flăcău, prinşi 
cu mînile pe după mijloc, se răsuceau pe loc, ca un 
inel, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără alt farmec 
decît al repeziciunei. Trebuie insă să fi fost o nespusă 
voluptate în iuţeala cu care se invîrteau, deoarece fe- 
tele, eu rochiele umflate de vint, cu spetele aruncate 
înapoi, cu ochii închişi, se lăsau pc braţele flăcăilor 
ca pe răzemăloarea moale a unui leagăn. 

Mai cu seamă era interesant grupul din margine: 
fetele, mititele amindouă, păreau aninate de flăcău, 
ca ramurile unui salcîm înflorit, de trunchi. Dînsul, 
cu pârul rotunjit mocâneşte, cu umerii laţi, cu braţele 
voinice, părea in fiecare moment că stă să le arunce 
peste acoperiş. 

Pe sub fustele fetelor nu prea erau alte multe mo- 
liile, şi, în invirtirea tor nebunească, fiecare apărea 
aşa cum o făcuse natura. 

Mia zîmbea. Bărbaţii cu toate astea nu păreau nici 
scandalizaţi, nici mişcaţi. Un sens de patriarhală pu- 
doare sta în esenţa însăşi a lucrurilor, fără nevoie de 
şiretlicuri. 

— Vezi, nepoată, ăsta e burlac, zise d-l notar. 

— De ce rărnine burlac, întrebă Comaneşteanu: 
îmi parc încă tinăr şi foarte voinic. 

— D-apoi tinăr şi este. Numai, pe aici, înțelesul 
vorbei burlac, e altul: se cheamă burlac flăcăul care 
nu s-a mai dus anul ăsta după oi. E un fel de candidat 
de însurătoare, cum s-ar zice la d-voastrâ —' de aceea 
îi şi caută fetele în coarne. 

Mia se întoarse, zimbind, către dînsul: 

— Da' d-ta de ce nu te însori, d-le notar? 

—Da', bate-m-ar blendele, nepoată, cine mama 
cucului o să mo mai ia?... Cum ii ici şi ici, zise el ară- 
tindu-şi palma minei şi creştetul capului. Dar apoi cit 
o fi Zgurea om, de viaţă nu se lasă: hai nepoată să ju- 
căm. 

Şi, fără a aştepta răspunsul Miei, o luă de mină şi 
deteră să coboare scările. 

Tocmai atunci se urcau de jos doi jandarmi unguri. 

D-l notar îi salută pe limba lor şi trecu inainte, 


509 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


510 


însă, ajuns jos, sc opri, uitîndu-se către cerdacul in 
care se suiau jandarmii. Poporul se adunase cu în- 
cetul sub balcon şi privea. Muzica tăcuse. 

Jandarmii puseră mîna pe preotul mai mare, spre 
a-l aresta. Acesta se smucea din mînile lor, protestind 
şi cerînd să i se arate ordinul de arestare: cu ce greşise? 
de ce era vinovat? 

Jos, poporul se făcuse zid. 

Comaneşteanu, încremenit, se uita lacei doi jan- 
darmi, scurţi, umflaţi în pene, cu ochii mici, cu nasul 
turtit, cari, cu toate astea, păreau a nu se teme de ni- 
meni. Un adevărat sentiment de ură clocotea in sufle- 
tul lui, o ură hărțăgoasă, iritată de pana de la pălăria 
ungurilor şi de mustăţile lor răsucite. 

Cum erau grămădiţi la un loc, în cerdacul strimt, 
întîmplarea voi ca unul din cei doi soldaţi să-l calce 
pe picior. Atunci, instinctiv, tînărul ridică mina... 

De jos, ochii d-lui notar stau aţintiţi asupra lui Co- 
maneşteanu. Acesta, în fuga impresie'lor, păru că în- 
ţelege privirea lor inteligentă şi rugătoare şi rămase cu 
mîna în vint. Dar, nepuţind să se stăptnească cu totul, 
o lăsă să cadă pe umărul jandarmului: 

— Bagă de seamă, dobitocule, că mă calci pe pi- 
cior |... 

Jandarmul, ocupat să scoată din tunică ordinul de 
arestare al preotului, păru că n-aude şi că nu simte. 

După ee preotul ceti ordinul, rămase un moment 
cu hirtia în mină, gîndindu-se: ce făcuse? Căuta omul 
să-şi găsească vina, şi n-o găsea, că doar toată viaţa 
şi-o petrecuse învăţind cum să se poarte mai bine ca să 
nu încalce legele ungureşti şi totuşi să rămîie român 
bun. Ce să fie? 

Deodată ii veni în minte strînsul creiţarilor la ie- 
şirea din biserică... Negreşit, dacă românul punea ban 
de la ban, ca să plătească amenzile la care erau osîn- 
diţi ziariştii lor, aceştia nu mai puteau fi închişi, şi 
deci, ziarele apăreau mai departe. Prin urmare, tre- 
buiau loviți cei ce-i ajutau întru aceasta. 

Un sentiment de milă şi de dispreţ se ivi pe fața 
bărbătească a preotului. El se uită la chipurile roşco- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


vane şi triviale ale celor ce reprezentau forța şi legali- 
tatea; apoi se întoarse către popor şi zise liniştit: 

— Găutaţi-vâ, fraților, de petrecere, că azi e ziua 
Domnului... Eu mă întorc. 

Şi plecă între cei doi jandarmi. 

Oamenii, ascultători, rămaseră locului, uitîndu-se 
lung după preotul lor. 

Cînd acesta se făcu nevăzut pe sub gang, tînărul 
voinic, ce răsucise felele Ia horă, rămas palid în mij- 
locul curţii, îşi luă căciula din cap şi o aruncă în 
pămînt: 

— I!... măi vere!... scoate-mi-ar corbii ochii!... 
Că decernai am braţele astea dacă nu-s de nici o treabă. 

Apoi se aşeză lîngă un perete pe vine şi scuipă in 
lături. 

în dezgustul flăcăului, în nepriceperea femeilor ce 
clătinau trist din cap, în seriozitatea copiilor ce se 
opriseră din jocuri, se citea disperarea mută a unui 
popor ajuns la marginea răbdării. In tot ţinutul vechiu- 
lui pămînt al Daciei, acolo unde românul se simţea 
băştinaş, crescut parcă din inima solului, ca goronii, 
n-avea cap să trăiască, el, stâpînul cel adevărat, al 
cărui singe ingrăşase brazda, ai cărui strămoşi, de mii 
de ani, umpluseră gropniţele!... 

— Bine, frate, zise Comaneşteanu, sufocat de indig- 
nare, e cu putinţă să fim atît de laşi, noi, cei de dincolo, 
ce ne pierdem vremea in certuri păcătoase, în petreceri 
stupide, în ironie şi scandaluri — pe cînd aici frații 
noştri se zbuciumă sub apăsarea celei mai infame ti- 
ranii |... 

— E, he, bădiţă, da' încă n-ai văzut nimic! Să 
trăieşti mai mult cu noi şi apoi sâ vorbim, zise d-l 
notar, impingînd pe Comaneşteanu spre trăsură. Hai 
să mergem, şi mînă Gheorghe. câ cine ştie ce se mai 
poate întîmplâ. 

— Ce se poate întîmplâ? 

— Rogu-mă, ai hiîrtiele de drum in regulă? 

— Ba n-am nici o hirtie. 

-e Rău. Atunci eu sunt de părere să mergeţi cu 
nepoata drept la staţiune şi s-o porniţi spre ţară. 

— Pentru ce?! intrebă Comaneşteanu mirat. 


SII 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


512 


Pentru că paza bună păzeşte primejdia rea... Dacă 
ungurul şi-o aduce aminte că l-ai atins pe umăr, vine 
după domnia-ta. 

— L-am atinşi... îl mingiiam eu altfel, dacă nu 
erai dumneta, d-le notar. 

— He, dragă domnule, parcă cine nu ştie de-alde 
astea'. Greutatea pentru noi stă m aceea că omul să fie 
stăpîn pe sine, să nu dea drumul necazului şi urei, că 
n-a făcut nimic cu ele. Ai văzut ddmnia-ta'pe bieții 
oameni aceia din curte, cum îşi rodeau ficatul? Ei, 
vezi, asta e greu să faci. Că poate o da el, bunul Dum- 
nezeu, şi ne-o veni şi nouă apa la moara vreodată!... 

Trăsura mergea la vale pe drumul dealurilor, în- 
tr-o lumină tînără de primăvară. Se vedeau, departe, 
liniele munţilor, încălecînd unele peste altele şi pier- 
zîndu-se în fundul liliachiu al spațiului. 

Călătorii tăceau cîteşitrei, apăsați de plcla lor su- 
fletească. Se auzeau roatele trăsurei tocînd şi din cînd 
în cînd limba lui Gheorghe oprind caii la vale. Na- 
tura, indiferentă, desfăşura priveliştea minunată a 
codrilor, pină în linia orizontului. 

Comaneşteanu se simțea mişcat, parcă munții i-ar 
fi vorbit de nevoile şi durerea lor. Pe de o parte se ri- 
dicau piscurile despre Turnu-Roşu, Vîrfu-Mare, pînă 
dincolo de valea Oltului, spre ţinuturile Făgăraşului; 
pe de alta, Piatra-Albă şi Clăbucetul. Tot ce sta în co- 
prinsul acela era românesc neaoş, şi românesc era totul 
mai departe, pînă în fund de miazănoapte, către munții 
Rodnei si ai Bucovinei. 

— Este drept aşa, cum ne spun cînturile, d-le no- 
tar, că [...] totul e al nostru. 

D-l notar se uită la dînsul mirat. Glasul lui tre- 
mura. 

— D-apoi aşa zic şi eu, mări domnule. 

— Aşa. Nu e numai vorbă, ci realitate. 

— Păi cum să nu fie realitate!... Că doar ce vezi 
domnia-ta aici, unde suntem mai aproape de domniele- 
voastre, poţi s-o vezi şi prin ținuturi depărtate, [...] 
dragă domnule, unde bietul ţăran trage jugul nevoii, 
părăsit de boieri, bătut de cnut, fără claBă inteligentă 
ca la noi, dar unde totuşi rămîne român!... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Apoi, d-l notar se foi pe scăunaşul pe care şedea şi 
zise: 

— Adică, domnule dragă, să am iertare de vorbă, 
vinovaţi sunteți domniele-voastre, cei din ţară, cind 
pingăriţi toate cele mai sfinte speranţe cu blestemata 
de politică!... Aţi batjocorit şi aţi omorit Liga'; 
ne-ați zmomit şi ne-aţi Impărţit bărbaţii noştri de peste 
munți”; v-aţi virît coada in Macedonia şi ați împărţit 
lumea în tabere"... E o risipă de copii. Ce-ar fi mai 
frumos, decît să se ştie in toată suflarea românească 
că Liga din Bucureşti este o adevăratăcasă apoporului 
daco-român, unde se lucrează pe tăcutele, unde bles- 
tematele domnielor-voastre de partide nu se amestecă; 
unde orce aspirație, orce nevoie, din orce colț al Da- 
ciei lui Decebal, găseşte răsunet şi mingiiere!... 

Comaneşteanu se uita la el lung. D-l notar se opri. 

— Poate că te superi, domnule. 

— Nicidecum, d-le notar; eşti român şi d-ta, sunt 
român şi eu, şi e bine să ne spunem ce avempe inimă. E 
curios insă că socru-meu vorbeşte altfel. 

— Mie unuia, domnule dragă, mi-e şi ruşine cind 
citesc cum fug casării de pe la instituţiele domnielor- 
voastre de binefacere; cum boierii se necinstesc, pentru 
a trăi o viaţă de desfrîu şi de trindăvie; cum muierele se 
despart de bărbaţi... Asemenea lucruri, pe aici pe la 
noi, orcit suntem de nevoiaşi, nu se Inthnplâ. 

Lui Comaneşteanu i se părea că aude vorbind pe 
Anna Villară ! 

— Aşa este, d-le notar. Numai, dacă vă daţi seamă 
de toate păcatele noastre, cum de ne iubiţi şi cău- 
taţi către noi? 

— Ei, Doamnei Pentru că noi suntem firul, iar 
domniele-voastre sunteţi ghemul. Noi am vrea să ne 
strîngem pe el, ca să-l facem tot mai mare, cum a fost 
pe vremea eînd 11 ţinea în mină Decebal şi Mihai Eroul. 
Ce zici, nepoată?... 

Mia se uita la el şi tăcea. De cind devenise doamnă, 
viața ei, plutitoare In văzduhul întins al nehotărîrei, 
se adunase într-un singur sentiment: al iubirei de bâr- 
batu-său. Puţinul ce trăise pină atunci, risipit frag- 


513 


33 — Duiliu Zamfirescu — opere, voi. II 


10 


20 


25 


30 


35 


514 


mentar într-o superstițioasă venerațiune pentru tată- 
său, în frica de neavere, în gînduri triste pentru poporul 
de acasă, — se limpezise deodată în lumina amoru- 
lui. Atitera de covirşitor sentimentul acesta, incit per- 
sonalitatea ei reflexivă părea a nu mai funcţiona: ea 
nu mai gîndea ca mai înainte, apăsată de firul adesea 
nelogic al existenţei; nu mai avea sensul critic al vie- 
ţii, cu amărăciunea criticei de sine: nu mai visa şi deci 
nu se mai izbea de realitate. Ea trăia, absorbită sufle- 
teşte în personalitatea lui bărbatu-său, desfătlndu-se 
in liniştea intensă a plăcerei de a fi acum şi miine şi 
mai departe, in care parcă natura pregătea taina deve- 
nirei. Din cînd in cînd o lenevire încîntătoare li în- 
druma imaginele către pacea de acasă de la Comăneşti, 
unde idealitatea stăpînea toate. 

De aceea, dinsa se temea de vorbele d-lui notar, 
sincere dar cam băţoase. Tăcea, uitînduse Ia bărbatu- 
său şi căutînd să pătrundă In gîndurile lui: oare nu era 
rănit de cele ce i se spunea? nu-i găsea cam stingaci şi. 
cam copilăroşi? 

Drumul se urmă mai departe, în linişte, pînă ce 
ajunseră acasă. 

Aci, ca şi la Poiana, lumea era adunată la joc. Dar 
cei din Selişie fiind bogaţi, petrecerile lor se făceau 
sub un pavilion construit într-adins pe malul pîriului. 
Comăneşteanu băgă de seamă ca apa era canalizată, 
ulițele satului pavate... 


Sub acoperămtntul de pe malul girlei se adunase 
cel mai elegant popor ce se poate vedea la ţară. îm- 
brăcate în portul lor naţional, fetele păreau alese din- 
tr-o împărăție întreagă, toate frumoase, cu ochii mari,, 
imbrumaţi de gene răsfrînte, cu mine mici şi albe, 
cu mijlocul strins voiniceşte în cingâtoarea tricoloră. 
Ceea ce mai cu seamă era încă nevăzut la sat, erau în- 
călțămintei?: în mlădierea trupului, pe ritmul cîn- 
tecelor, ieşeau la iveală picioruşe delicate, strînse în 
pantofi de lac, ca în lumea cea mai civilizată. 

De îndată ce se coborise din trăsură, d-l notar se 
aşezase în fruntea perechilor şi acum conducea jocuiile 


10 


15 


«20 


25 


30 


35 


33% 


însufleţind pe lăutari, sărind ca o minge şi recitind 
versuri pe tactul cîntecului: 

Dintru si ptnă-ntr-o zi 

Badea telei se trezi. 


Se ştergea pe ochi de praf, îşi ridica pantalonii ce-i 

cădeau de sub curea şi iar rostea versuri: 
Pase boii ia trăsură 
Şi-i suci prin bătătură. 

Lumea rîdea, animată de glasul lui de cătană. Unii 
îi răspundeau din urmă, cu alte strofe, alţii băteau pă- 
mintul, prinşi deodată de dorul nebunesc de a sfredeli 
podelele. 

EI sărea tot mai sus, pocnea din degete, pîrîia din 
buze şi iar scotea cîte un vers: 

Zi din strună, oaragață 
Că te-oî meliţa la faţă. 


Fata care juca de mînă cu dinsul părea cam stîn- 
gace. Lena-«xplică lui Comăneşteanu că aceea venise de 
curînd din Viena şi deci nu se prea suferea cu îmbrăcă- 
mintea de ţară!. 

— A stat vreo şapte ani prin pensioane şi, fireşte, 
s-a făcut coconită. Da' lasă că o dezbăra ea mă-sa de 
corset şi de mode nemţeşti. 

Pe cînd Comăneşteanu vorbea cu mătuşe-sa, 11 
atinse cineva pe umăr. Era un domn necunoscut. Ace- 
sta îl lua la o parte şi-i spuse că-l pofteşte d-I pretor. 
Nimeni nu băgă de seamă decît numai ochiul neador- 
mit al d-lui notar. 

Pe cind Mia se desfăta, privind la jocuri, el se rupse 
din rînduri şi se făcu nevăzut. 

Ceea ce prezisese dînsul se întîmpla: jandarmii de la 
Poiană sosiseră în goana cailor să aresteze pe necunos- 
cutul din balcon. Comăneşteanu fu ridicat pe sus, dus la 
gară, iar de acolo îndreptat către Alvinţ.” Atita ştia 
d-l notar. 


515 


XII 


Erau ceasurile trei de dimineaţă. 

întinsă pe o canapea, Mia ee uita înaintea ochilor, 
rătăcită în ginduri. Se sculase din pat hotărltă a se 
Imbrăca şi a porni la gară pe jos, spre a se duce după 
bărbatu-său. Luase hotărirea asta de mai multe ori, 
dar se lovise de aceeaşi greutate de care se lovea şi 
acum: Incotro s-o apuce? 

Sufletul fetei era răscolit pînă in âdlncurile lui. 
Tremura, îi curgeau lacrămile pe obraz în neştire, 
o dureau timplele tot ridicîndu-şi părul Intr-aiuri, 
serăsuceapecapătli, mototolindu-şi batista. Imaginea 
lui bărbatu-său li răsărea citeodată în minte atit 
de evidentă, incit ti venea să întindă braţele către 
ea, şi atunci braţele îi cădeau în gol, iar fata, dis- 
perată, 11 mustra: 

— Ah, Alexandre !... 

în aprinderea sufletului, toate nebuniele i se păreau 
cu putință, toate himerile luau forme: il vedea 
chinuit, umplut de Blnge, mort, şi atunci plîngea cu 
hohot, o dureau vinele gîtului, se scula şi umbla prin 
odaie sau deschidea ferestrele. 

In tihna dimineții de primăvară se auzea ctntecul 
cucoşilor. O geană de lumină, deasupra munților, 
Infiripa forme nehotărite. Apa gîrlei suna în prund. 

Zorile zileil Cită mihnire nu s-a ridicat de pe 
pămîntul nostru către voi! Clţi n-au prins a spera 
şi clți n-au încetat a suferi, în strălucirea ta, Auroră ! 

Mia se uita adine inlăuntrul dimineţii ce năştea, 
îi răsări în minte vorba planetă. De unde venea? Ce 
era puterea divină şi dureroasă ce ardea in inima ei 
de femeie? 

Glob, aprins de flacăra mistuitoare a universului, 
tu goneşti în spaţiu himera existenţii, şi din focul 
tău ai Infiripat suflete, necazuri, moartea şi amorul. 
Tu te rostogoleşti in pustiurile neantului, şi, început 
din urmare, mergi spre devenire. Dar licărirea vieţii 
noastre, către ce sfiriie in clipa ei? 

O caldă gîlgiire de Binge către inimă o făcu să 
tresară: oare ar fi cu putinţă? Ar fi oare cu putinţă?... 


SEEE DEDE m nr aaa e 


mn O mA 


e 
= 


= 


19 


13 


20 


25 


30 


35 


40 


I se păru, în ceasul dimineţei ce năştea, că iubirea 
ei ideala se Infiripa Intr-o fiinţă nouă. Din adincurile 
cele mai depărtate ale sufletului se desprindea năzuinţa 
misterioasă a vieții. 

Mia tremură. Dunga de lumină de la răsărit se 
aprindea din ce in ce. Brazii de pe culmea dealu- 
lui, ieşiţi din nedomirirea întunericului, luau forme 
hotărlte. Ă 

Pe ulița Ingustă a satului treceau doi ţărani, cu 
coasele de-a spinare, strinşi în spete, îndoiţi de mijloc, 
tuşind In răcoarea dimineţii. 

Ce de felurite Îmbinări ale existenţii!... 

Mia se retrase de la fereastră, tristă, mişeîndu-se 
încet cu un braţ ridicat tn sus, ca şi cum n-ar fi găsit 
nimic din ceea ce căuta. Ă 

Se culcă din nou. De îndată InBă ce Închidea ochii, 
imaginea lui bărbatu-său apărea Bub pleoapele ostenite 
cu aceeaşi putere ca mai-nainte, şi atunci o podidea 
iarplînsul. Parcă tot In lacrămi găsea mai multă 
mlngîiere. 

In cele din urmă o birui osteneala şi adormi. 

Era acum soarele BUS. Cei din casă umblau pe la 
uşe cu temere. Se apropia ceasul trenului cu care 
trebuia să sosească preotul Moisi Lupu, şiMia dormea !... 

D-l protopop şi nevastă-sa Incercau să facă zgomot 
în odaia de alături, Inchideau şi deschideau ferestre, 
vorbeau tare, dar tot le era milă să deştepte de-a 
dreptul pe fată: o simțeau că sufere şi că probabil 
nu doarme noaptea. 

în fine, o trăsură se opri la poartă şi preotul Moisi 
Lupu se cobori. El se duse drept la fiică^sa. 

Mia fu deşteptată din somn de o bătaie puternică 

în uşe. 

Cînd intră tată-său, dinsa se uită lung la el, apoi 
îşi lIntoarse privirile către lumină, ca cineva care 
vrea să se asigure că nu visează. 


— Bună dimineaţa, fată, zise 
Da' ce ai tu de pllngi? 
Ea li sărută mina In tăcere şi rămase cu ochii In 


preotul mlhnit. 


pămînt. 


517 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


aia 


Bătrînul o privea încruntat. Simţea cum se petre- 
ceau lucrurile şi de aceea suferea in amorul lui propriu: 
fata lui, a lui, bărbatul care dispreţuise totdeauna 
jalea şi lacrămile, să se bocească!... 

— la mă rog, fată, şterge-ţi obrazul şi imbracă-te. 

— Mă tmbrac, tată. 

— Şi stringe-ţi boclucurile ce ai pe-aici, că trebuie 
să pleci în țară. 

Mia se uită la el cu ochii mari. Orcit era ea de 
supusă, un asemenea ordin i se păru monstruos. Atunci, 
ridicindu-se parcă din aşezarea ei adlncă, voința 
fetei Işi făcu drum la suprafaţă. 

— Eu, tată, de aicea nu mă mişc. 

Preotul, Încremenit, o pătrundea cu privirea: 

— Aşa? Nu te mişti?! Şi de cînd asta?... 

— De cînd l-au închis pe bărbatu-meu. 

îndrăzneala fiică-sei îl uimea. El o crescuse în 
deprinderi de demnitate şi tărie sufletească faţă cu 
loviturile soartei, iar nu de împotrivire la voinţele 
lui de cap al familiei, — iardinsa acum se arăta slabă 
cu împrejurărileşitarenumaicuel. Oprivi lung, incer- 
cind încă să se stăplnească: 

— Stringe-ţi lucrurile şi pleacă in ţară la socru-tâu. 

— Nu pot. 

— Pentru ce nu poţi? 

Dinsa, cu hotărîre, se sculă de unde şedea şi se 
apropie de tată-său. 

— Domnia-ta ştii, mă rog, că pe Alexandru l-au 
luat pe sus, de aici, de Ungă mine, şi l-au dus la închi- 
soare?... 

Bătrinumi i sefăcu negru înaintea ochilor. Seridică. 
in picioare şi o apucă de un braţ: 

— Ştiu că l-au luat pe sus, şi mai ştiu că tu eşti 
muiere nevrednică, şopîrlă stricătoare şi ticăloasă!... 

Şi, zicînd astfel, îi făcu vint. Fata căzu grămadă. 

— Ți-au închis bărbatul, ha? Şi tu trebuie să stai 
aici să-l boceşti I... Că asta ai văzutla casamaică-tei 1... 
Aşa te-a crescut ea, să ridici glasul in faţa părinţilor 
şi să plingi ca o nevrednică şi neputincioasă, că ţi-au 
luat odorul!... Au să ţi-l ia, că de aia e bărbat! Are 
să se ducă să se bată şi să moară, cum a murit unchiu- 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


său şi alții, din vremea cea mare, iar nu să-l ţii între 
fuste, ca pe un trîntor!... Că de aceştia prea destui 
sunt printre coconaşii din ţară!... 

Fata, căzută lingă un scaun, clătina din cap, 
plînglnd. întinse mîna cu care îşi acoperea obrazul, 
vrind să nege: mîna îi era tnaingerată. 

— Scoal' de jos!... strigă tată-său. 

Cind o văzu insă că era plină de singe, îşi simţi un 
fior rece în inimă. Se apropie de ea: 

— Ge-ai făcut? Te-ai lovit? 

Dînsa dete din cap: 

— Nu-i nimic. 

— Dacă nu-i nimic, scoală şi să mergem. Socru- 
tâu e singur acasă. Du-te la el: acolo e nevoie detine, 
să mai pui stavilă la risipă. 

Mia se indignă: 

— Cum să mă duc singură, cînd am plecat de la 
el cu fiu-său !... 

Preotul se încruntă iar, cu atît mai mult cu cit 
înţelegea că fata simte drept. 

— Ascultă-mă... Du-te acasă. Bărbatul tău va fi 
liber fără doar şi poate, că n-a făcut nimic. Nu-i 
frumos să boceşti ea muierile proaste, că doar nu asta 
ai învăţat la casa mea. Du-te înapoi la socru-tău. 
Pune-te pe muncă. înseninează-ți mintea in împlinirea 
datoriei, in indreptarea relelor, in chiverniseală şi 
economie — că multe mai sunt de făcut pe acolo !... 
Scoal', că peste un ceas avem un tren care merge spre 
țară. 

Mia se ridică de jos, se uită lung la tată-său şi 
şezu lingă masă: 

— Cum să fac, Doamne, cum să fac?... 

— Să asculţi 1 zise tată-său, poruncitor. 

Ea, fără a mai rosti un cuvînt, se puse să-şi strîngâ 
Mucrurile. Bătrînul ieşi... 

Peste un ceas erau amîndoi la gară. Aşteptind trenul 
de la Sibiu, preotul Bcoase un jurnal şi şezu pe o bancă. 
Mia se primbla singură de-a lungul şinelor. Statura 
ei voinică păru bătrînului de o nespusă frumuseţe, 
plină de energie şi nobleţe. El o privea pe deasupra 
ochelarilor. 


519 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


520 


— la vino Încoace, fată. 

Ea veni lîngă el. 

— Tu mergi acasă fără voie bună. 

— Am zis că merg. 

— Şezi. 

Mia şezu. 

— Să te duci acasă cu voie bună. Cind umblai prin 
faţa mea, m-am bucurat că te văd sănătoasă şi aşa 
cuminte cum eşti. Nu te jeli, că singele femeilor noas- 
tre n-are apă într-însul, ca să stoarcă lacrămi. Mă 
gIndeam că te-ai făcut voinică de cind nu te-am văzut, 
şi parcă mi s-a părut că reînviază în tine un chip 
strămoşesc de-al nostru. Eşti bine, nu-i aşa? 

Fata se înseninase la auzul cuvintelor lui: 

— Sunt bine. 

— Un chip strămoşesc de al nostru: mama or 
sora lui Decebal. 

— Dacă o fi avut soră, zise Mia, rîzînd. 

EI o privi pieziş: 

— Să nu rlzi de lucruri de aBtea. 

— Nu rid. 

— Dacă n-o fi avut soră, a avut mamă, sfînta 
fie-i țarinal 

— Amin î zise fata. 

Preotul se uită la dînsa. li venea să zimbească, 
însă nu vrea să-l vadă fie-sa. 

— Uite colo I... Va să «icfi te-au stricat şi pe tine 
Bucureştii. 

— De ce? 

— Ai prins carsghioslicurile lor. 

— Ba nu. Dar mă gtndese că dacă voi avea copii, 
nu ştiu cu cine trebuie să semene: cu Traian or cu 
Decebal. 

— Ba cu părintele lor. 

Se uitau acuma în jos, rîzînd amîndoi cam în 
silă. Mia fusese biruită de voința lui tată-său şi fără 
să-şi dea seama suferea în intimitatea personalităţii 
ei hotărîte; el fusese biruitorul şi era nemulțumit 
de a fi biruit prea mult. 

Işi ridică privirile către dinsa, parcă învins de 
puterea împrejurărilor: 


10 


15 


20 


— Ce să-ţi fac, fata mea?... Trebuie să mai glu- 
mesc şi eu citeodată, că altfel înnebunesc. Tu poate 
nu ştii că acuma sunt dat in judecată pentru a opta 
Oară... 

— Nu ştiu. Pentru ce? întrebă Mia, tremurind. 

— lată trenul. Mergi cu Domnul în pace. 

— Ah, tată, cînd să ne mîntuim o dată de prigo- 
niri 19... 

— Cînd vom fi oameni. Numai, tu fată, nu te 
mihni că doară nici o jertfă nu rămîne zadarnică. 
Mergi sănătoasă in țara cea liberă, învaţă a o iubi,, 
fii cinstită şi econcamă, că doar asta trebuie acolo. 

Şi cum fata ii săruta mina, înecată de durere, el 
o sărută pe frunte, înviorat, luptînd cu propria lui 
neliniște: 

— Sus inima!... Scrie-mi şi fii liniştită, că atita 
are omul: propria lui libertate sufletească. 

Trenul plecă şi într-o clipă se făcu nevăzut in 
painjinişul drumului, pe cînd preotul se uita in urma 
lui, rămas singur pe şine, ca un şarampoi, pe care 
nimeni n-ar fi putut să-l clintească din pămîntul 
Daciei. 


ANNA 


[PREFAŢĂ DE LA EDIȚIA Iaj 


Romanul de față na e scris pentru criticii din țara 
românească, cari, ignoranți şi de rea-credință cum sînt 
în mare parte, vor găsi că searnănăcu Anna Karenine', 
nu e scris nici pentru~^dqme le .c_u_jnoraîintcT~pTn^^ 
båârbaji^ahnn{^iS'i. Ele scris pentru sufletele nenumă- 
rate ce suferă; pentru tinerimea cultă, care, în artă, 
vibrează la tot ce e sincer, tresare la adierea frumuseții; 
pentru cititorii cari pricep ce însemnează a crea oameni 
vii şi-i deosebesc de oamenii de carton. El mai este scris 
pentru femeile delicate, care vor înțelege pe Anna, vor 
ierta pe Tirania şi poate ehiar pe Berta pentrusinceritatea 
simțirilor lor. Ceea ce este mai cu seamă păgubitor tn 
viața noastră socială şi trivial în căsniciile româneşti e 
puerilitatea sufletească a femeilor,  făţărnicia şi 
minciunile bărbaților. 

în fine, el este scris pentru Elena Milescu, pe care 
nu o cunosc, dar care trebuie să existe undeva, în 
sufletul colectiv al femeilor superioare, în cari simţimîn_ţul 
patriei — cel mai înălţător dințoațe — va regenera ceea 
ce este bolnav în turpitudinea momentului. Cu acest 
Simțimint vom pregăti viitorul poporului nostru, care 
nu şi-a isprăvit luptele de consltiuire^unitară, şi deci 
napoateşi'nu se'cuvine să se ocupe de utopii, de soțial- 
democrație, de votul analfabeților, de coleclivismşi alte 
minciuni, cu cari declasații exploatează masa inculților. 


525 


Aceste minciuni sociale sunt lot atit de păgubitoare \ 

pe cit sunt minciunile individuale în familii, şi 

constituiesc semnul evident al decadentei; ceea ce'nu 
poate să fie. 


începea să se întunece. Focul pîlpiia In sobă 
liniştit. De pe fața cărbunilor se desprindeau palii de 
flăcări, ce mureau în neființă. 

Anna Villarâ cetise pînă atunci. Gîndurile altora, 

5 cind puteau s-o intereseze, îi uşurau sufletul de povara 
îndoielii: cum e bine şi ce e bine In lumea aBta? 
întunericul o silise să lase cartea, şi ea, acum, 
strînsă în fotoliu, se uita la lemnele ce se topeau ID 
puterea mistuitoare a focului. Cîteva licăriri de fla- 

10 cără, puţin fum şi puţină cernise. 

în crîmpeiele ei de gînduri se ivea chipul lumino» 
al omului iubit. Aşa de bine-l cunoştea, in nestator- 
nica lui Infățişare, încît 11 recempunea din Jiniele 
cărbunilor ce se prefăceau mereu. Tot alte linii şi 

15 alte linii. 

Dacă s-ar fi putut să fie lumea altfel de cum era, 
ea ar fi plecat pe jos, umblînd după umbra visurilor, 
alergînd pururi pe căile rătăcirei, fără popas şi fărâ 
odihnă, numai să scape de ea Însăşi. 

20 Dar lumea era ca şi dînsa. Fiecare îşi purta rana, 
slngerîndă sau tămăduită, şi fiecare umbla mai departe 
şi spera. 

____ Şi deodată, îi răsărea în minte fruntea lui, neteda 
Infățişare a personalităţii bărbăteşti, in care farmecul 

25 voinței părea boltit din vecia veacurilor. De unde 
ştia ea ce se petrecea acolo? Vorbea cîteodată cu Elena 
Milescu: 


07 


10 


15 


20 


30 


35 


528 


— Ce ae petrece acolo, Eleno? Tu ai iubit, ai 
trăit adtnc din viaţa bărbatului tău. Ce se petrece 
sub fruntea unui om, cînd tace şi se uită latine, apoi 
se întoarce şi se uită la mine, sau la Smaranda Du- 
descu?.., 

— Sau la Urania vucoB... 

Anna deschidea ochii mari; 

— Crezi?! 

Elena zîmbea: 

e— Eşti geloasă, dragă. 

O strîngeau de glt cu vorba asta. Era geloasă!... 

Vezi bine că era geloasă ! Cine iubeşte şi nu e gelos? 
Dar nerozia omenească desparte sufletul în saltare, 
ca un scrin: în cel de sus se păstrează amorul, in al 
doilea închipuirea de sine, în cel de jos gelozia, pe 
cind in toate stă de-a valma zădărnicia sufletului nos- 
tru chinuit. 

Şi cum se uita lung la cărbuni, i se păru că vede 
limpede cum gelozia stă tocmai în saltarul de jos, în 
cel mai de jos. Inima i se strînse ca de frică, şi mişcă 
vîrful piciorului, parc-ar fi împuns-o cineva în coapsă. 

Margina rochiei i se ridicase pînă deasupra gleznei. 
Pulpa se  desina, delicată, pe fundul auriu al luminei ce 
murea în sohă. In loc să se placă, ea se umili şi se în- 
trista. Frumuseţea liniei piciorului li Intoarse gîndu- 
rile asupra ei însăşi. Trăise in valurile lumei, eu ho- 
tărire, şi totuşi într-o singurătate sufletească în care 
nu străbătuse nimeni. Acum iubea. Dorul fecioarei 
de ideal şi poezie se aninase de umerii unui om ne- 
statornic. lubea pe un om însurat, pe care, probabil, 
11 iubeau şi alte femei. Era oare cu putinţă? 

Li ideea că şi alte femei puteau să-l iubească, işi 
duse minile la ochi, să nu se mai lege Intr-Inşii vede- 
nia acelor alte femei. Cu toate astea, era sigur că una, 
cel puţin, îl mai iubea: nevastă-sa. Dar, cu laşitatea 
binevoitoare a trebuinţei de fericire, ea îngăduia pe 
nevastă. Nu avea şi ea un bărbat? Imagina generalu- 
lui o făcu să bufnească într-aiuri. Generalul şi Bsrta !... 
Işi aduse aminte că bărbatu-său o ducea la concertele 
amantei lui, şi că ea, Anna Villară, vedea pe Bsrta 
ca pe orce fiinţă nevoiaşe. 


iza 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


34 


Ceea ce o muncea era pîngărirea sufletească a o- 
mului care o iubea pe ea şi iubea şi pe altele. Un ase- 
menea om minţea pururea. 

Cu toate astea, Anna simţea cît de netemeinice li 
erau gîndurile, din însăşi dorința ei de-a se înşela. 
Elena îi spunea, cu blajina ei îngăduire, că aşa sunt 
bărbaţii, că adică pot să iubească deodată mai multe 
femei, şi că, totuşi, nu sunt mai fericiți decît femeia 
care iubeşte un singur bărbat; că, dimpotrivă, la cei 
ce au inimă, asta este izvorul nefericirei lor. Cu alte 
cuvinte, trudă şi nedomirire. 

Feciorul bătu la uşe: 

-- D-l căpitan Comaneşteanu ! 

Anna se sculă: 

— Pofteşte-l în salon. 

Gîndurile ei se limpeziră deodată, o căldură bine- 
făcătoare i se revărsă In tot corpul, Îşi duse minile la 
Umple, In care răsunau bătăile inimei. 

Era el, care avusese, poate, gîndul bun de a o vedea 
înainte de ceasul mesei, cînd urmau să se întilnească 
la dînsa cu toţii. 

Anna deschise uşa binişor. Căpitanul se uita la o 
fotografie. Ea 11 privi un moment. 

Cu mina pe garda săbiei şi bustul uşor aplecat ina- 
inte, era aşa de tinăr şi de voinic, respira atita sănă- 
tate, Incit părea că dă viaţă şi înfrumuseţează toate 
cele dimprejur. 

Anna tremura. Ochii ei, umezi de fericire, beau 
cu nesaţiu lumină propriei ei iluzii. Ea il chemă rî- 
zînd. 

— Cinel-Cinel!... 

Şi fără să mai aştepte răspuns, 11 ademeni in 
umbra uşei, îi înconjură mijlocul cu braţele şi se lipi 
cu obrazul de pieptul lui, de şnururi şi alămuri, de 
postavul tunicei, al căror miros, de vreme rece de-a- 
farS, se amesteca rătăcit cu parfumul fiinţei lui vii. 

— Ce bine-ai făcut că ai venit 1... O sâ te rog să-mi 
faci un dar de anul nou... 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— O tunică veche. 

— De ce nu o manta?... 


10 


15 


10 


25 


30 


35 


40 


— Fiindcă mantaua e mai aproape de alţii decît 
de dumneta. 

— O manta de vreme rea. 

Anna se uită lung la dinsul: 

— Manta de vreme rea 1.. De ce-mi strici plăcerea 
de a te simți Ungă mine? Ai avut ideea delicată de a 
veni să mă vezi, acum, singură, iar nu cum ne vom 
vedea peste două ceasuri, şi ar trebui să mă laşi să 
mă bucur In tihnă de minutul ăsta, care este al meu 
şi numai al meu... Nu-i aşa? 

Căpitanul se gîndea că, la drept vorbind, venise 
pentru a spune Armei să-l ierte de o mică întîrziere 
la prinz din cauza unei comisiuni. Insă, față cu ilu- 
ziele ei, TUI mai zise nimic. 

Anna mîngiia cu degetele postavul tunicei: 

— Auzi, manta de vreme rea!... Eu, să am nevoie 
de manta de vreme rea, iar dumneata să fii mantaua |... 
Lumea pe dos. Eu am nevoie de un gind bun, de un 
zlmbet sincer, de o rază de simpatie; de-a te simţi ci- 
teddată lingă mine cu suflet curat, iar nu pururi ie- 
şind din braţele altei femei. 

Făcu un pas către fotoliu: 

— De unde vii? 

—De acasă. 

Anna şezu, rnişcind din cap, parc-ar fi zis: „tot 
din braţe'e unei femei”. 

— Ce face Mia? 

— Nu ştiu, n-am vâzut-o. 

Ea tăcu un moment. Răspunsul i se păru discret 
şi delicat. 

— la un scaun şi şezi Ungă mine. 

El şezu jos, pe covor, şi se lipi cu fruntea de si- 
nul ei. Anna se rezemă de spatele fotoliului şi închise 
ochii. îşi simțea inima In piept bâtînd să se rupă. 
Fruntea i) ardea, lacrâmile o podideau şi cu toate as- 
tea gîndurile ei Be întindeau pe orizonturi- infinite,, 
intr-o fericire nematerială, aproape desăvîrşită. 

Făcu o sforţare, se ridică mai sus si se uită lung la 
el: 

—Ce vrei? Ce-a mai rămas in sufletul meu care 
să nu fie plin de dumneta? Nici un colț, nici o cută. 


15 


25 


30 


35 


34% 


a gindului, nici o ascunzătoare a inimei nu mai e în 
puterea mea, ci toate sunt ale dumitale... Te-am ru- 
gat să-mi aduci băiatul mai des. Dacă rugămintea mea 
a putut să ţi se pară lipsită de măsura cuviinţei ome- 
neati, Îţi cer iertare şi te rog sănuuiţi,căeu sunt o 
fiinţă pierdută numai întru atit, întru cît am devenit 
lucrul şi proprietatea dumitale, dar altfel nu sunt ne- 
bună şi nici lipsită de pudoarea adevăratelor senti- 
mente omeneşti. Insă atit de mult mă eîmt absorbită 


în ființa dumitale, îneit tot ce te interesează mă in- 
teresează; tot ce-ţi este drag îmi este drag şi mie. A- 
jung plnă a crede că nu maisunt geloasă de Mia. Ce 
vrei mai mult?... Adu-mi din cînd în cînd băiatul. 
Te regăsesc în el, aşa cum aş fi dorit să fii: nevinovat... 

Comăneşteanu ridică din umeri: 

— Eu nu mă ştiu vinovat Intru nimic. 

— Inocent... 

— Sunt inocent... 

Anna îi dete binişor cu mina peste obraz: 

— Nu te lasă femeile... 

— Ce să le fac eu? 1... 

Dînsa sări drept în picioare: 

— Va să zică este adevărat? 

— Dumneta zici. 

— Este adevărat 1.. Şi ai îndrăzneala să mi-o 
spui mie!... 

— Eu nu spun nimic. 

Ea se primbla de colo pînă acolo, frîngindu-şi mîaile. 

— Spune-mi  Incalea tot. Fă-mă confidentul du- 
mitale. Deschide-ţi inima. Pllngi pe umărul meu. 
Te iubeşte Smaranda Dudescu? sau Urania Vucos? 
sau acea oribilă nevastă a colonelului... 

— Nu-i oribilă de loc. 

Anna rămase Încremenită. El trecuse in salon să-şi 
caute mănuşile. Ea se ţinea după el: 

— Nu-i oribilă?! 

— De loc. 

— Şi ai obraz să mi-o spui mie. 

El iarăşi Inălţă din umeri: 

— Nici nu mă gindeam. Ţi-o spun, fiindcă vine 
vorba şi printr un fel de reacțiune. Nevasta colone- 


531 


lului îmi este indiferentă, ca şi Smaranda Dudescu, 
ca şi Urania Vucos. La revedere. 

Era un ton sec, de om bănuit pe nedrept, in cuvin- 
tele acelea, care făcu un bine nespus Annei. 

— De ceai venit şi de ce te duci? 

El Îşi ţinea chipiul In mină, uitîndu-se la ea: 

— Am venit ca să te văd, şi mă duc fiindcă am 
treabă. 

Ea îi luă chipiul din mină, işi ascunse obrazul 
într-Insul şi aspiră adine, ca dintr-o floare: 

— Aşa de mult te regăsesc in parfumul lucrurilor 
ce le porţii... şi atîtea Bimţiri deştepţi in tainele ini- 
mei mele, încît, cu tot răul ce-mi faci, îți sunt încă 
recunoscătoare... Du-te, dragă. Eu, citeodată, deşi 
umilită şi fără putere, mă simt atît de BUS CU sufletul, 
uşoară ca o pasăre, încît nu te mai văd, jos. La reve- 
dere. 

După ce tînărul ieşi, Anna se aşeză din nou în 
fotoliul de la sobă. Cărbunii mureau, Invăluiţi în aco- 
perişul străveziu al celei dinţii cenuşi. Gîndurile ei 
erau mai pline ca orcind de imagina omului iubit. 
Nu mai vedea acum nimic, decît pe el. Sinul, de care 
el îşi lipise fruntea, tresărea, oarecum cu fiinţa lui 
aparte, păstrînd căldura atingerei, binefăcătoare ca 
o rază. 


Işi aduse aminte de cele din urmă cuvinte ee i le 
zisese şi i se părură nedrepte. Atunci ceru lampa şi 
se puse să-i scrie: 

„Ai plecat de la mine sub înrîurirea unor vorbe 
nesocotite. E adevărat că eu mă simt citeodată cu 
sufletul sus, dar înălțarea mea e datorită iubirei fără 
margini, ce-mi umple toată ființa, cum umple infi- 
nitul finitul. Cînd vei putea oare să Înţelegi — şi 
vei putea vreodată? — farmecul poetic al suferinţei 
de a iubi, izvorul dătător de viaţă, tinereţea ce naşte 
din iubire? Cum a putut geniul bărbătesc să creeze pe 
Fau3t, cu alte cuvinte năzuinţa către eterna tinereţe, 
cînd ea stă în noi, în mine, Sn alcătuirea sufletului 
meu. care, în sine, este amor? 

Ah, dragă, tu semeni cu cineva din trecut şi cu 
cineva din viilor; imi inchipuiesc că semeni cu nes- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


tatornica înfăptuire a dorului tuturor femeilor, cu 
acel ştrengar şi infam de Cupido, căruia, cind sunt ge- 
loasă, aş vrea să-i ciumpăvesc aripele şi să-l bat, ca 
apoi să-t mingii şi să-l rog să mă ierte. 

Vezi? deviu aproape... cum să zic? Annadyomenă, 
in înţelesul atic al cuvintului, de Afrodită curată ca 
spuma mării. 

Şi unde mai pui că scriu aşa de limpede româneşte! 
Nu se poate să măgulească cineva mai mult gusturile 
unui tinăr boier, căpitan de cavalerie, naţionalist! şi... 
infam, cînd ii fug ochii după alte femei. 

Nu intîrzia." 

Anna trimise numaidecit scrisoarea cerînd înapo- 
ierea plicului iscălit. 

Pe cind ea scria, Comaneşteanu se ducea la întru- 
nirea comisiunei. 

Ieşind de la Anna, se simţi şi de astă dată, ca în- 
totdeauna, nemulțumit şi nesigur. De ce viaţa noa- 
stră e atit de incîlcită in legăturile ei cu alte vieţe? 
Nu se poate trăi simplu? Nu se poate iubi, fără a 
răstălmăci iuhîrea? 

I se făcuse foame. Opri trăsura la cofetărie şi intră 
înăuntru posac. 

De la uşe, toate privirile se îndreptară către el, cu 
Înţelesurile atît de variate ale mulţimei cind se gă- 
seşte in faţa unui bărbat zdravăn sau a unei femei cu 
adevărat frumoasă. 

La o masă era colonelul cu nevasta. Anna vedea 
dincolo de marginele văzutului. 

Colonelul zîmbea lui Comaneşteanu, pacinic şi 
deplin mulţumit de bunurile pămîntului. Nevastă-sa 
Închidea ochii, ca şi cum ar fi fost mioapă, ridicind 
in dreptul obrazului două sticle legate în aur. Strinsă 
la mijloc ca o viespe, cu pieptul acoperit de flori, avea 
graţia necuviincioasă a femeilor răsfăţate. Ofițerii 
regimentului o Înconjurau cu admiraţia lor respec- 
tuoasă. Ea li lua peste picior, fiindcă erau care mai 
de care mai însurați. 

— Şezi, căpitane, zise colonelul, sculîndu-se, şi 
fă-ţi datoria către patroana. Viu numaidecit... 


Comaneşteanu şezu, înviorat deodată de prezența 
acelei femei, îi vorbi încet, devenind mlădios şi cald 
la gînduri: 

— Ce de lume cumsecade şi fericită!... 

— Asta nu se poate. 

— De ce? 

— Fiindcă lumea cumsecade nu-i fericită, iar lu- 
mea fericită nu-i cumsecade. 

— Cam paradoxal. 

Ea ridică din umeri: 

— Dumneta eşti fericit, dar şi foarte cum nu se cade. 

El rosti încet: 

— Eu sunt fericit şi cumsecade. 

— Atunci eşti prost. 

— Dacă aş fi prost, patroană, ţi-aşfi făcut curte de 
mult... 

Ea pufni de rîs: 

— Atunci eşti obraznic. 

— Nu sunt nici obraznic. Sunt curat om fericit 
şi cumsecade. Şi dumneta eşti tot ca mine, cu deose- 
bire numai că-ţi plac paradoxele. 

— Adevărat că-mi plac. 

„— Atunci înțeleg de ce nu-ţi plac oamenii însu- 
rați- 

— Parcă ar fi paradoxal să te-nsori! 

— Tocmai de aceea. Toată lumea se însoară. Prin 
urmare e un lucru obicinuit, şi deci nu-ţi place.A- 
cum, intre noi fie vorba, dumneta în calitate de fe- 
meie, ar trebui să fii recunoscătoare bărbaţilor că se 
însoară. Căsătoria, ca magazinele de mode şi corsetele, 
este o instituție pentru feme... 

— Mai cu seamă într-o țară ca a noastră, in care 
mai este şi divorţul. 

— Nu. Divorțul este o instituţiune bărbătească. 

— Cum'.... El dă adevărata libertate femeii. 

— O libertate cu care nu are ce face, patroană. 
Daca patronul s-ar despărți de dumneata, cine ţi-ar 

mai gira poliţele? 

Ea rise cu poltă, arătîndu-şi dinţii: 

— Vezi, acum eşti cu adevărat obraznic. 

Rise şi el, mulțumit, muşcînd dintr-o prăjitură. 


10 


15 


20 


25 


ai 


35 


Colonelul răfuise socotelile cu doamna de la corop- 
toir şi ciupise o fărima de curte unei fete ce servea vi- 
nuri. Acum se întorcea radioB: 

— Haidem, Comăneştene, că ne-aşteaptă comisia. 

El îşi uitase de comisie, după cum îşi uitase de 
Anna şi de nevastă şi de casă. 

Ajunse la cazarmă tîrziu. Găsi scrisoarea Annei, 
pe care o ceti în fugă, prinzlnd de-abia farmecul ei. 
După aceea se cufundă m treburi midtâreşti şi rămase 
acolo pină la vremea mesei. 


II 


Omul care trebuia să aducă plicui iscălit se în- 
toarse cu mina goală. Anna se muncea cu gîndurile. 
îi spusese că ee duce la regiment şi nu era adevărat. 

Ea se îmbrăca, uitîndu-se in oglindă, fără să se 
vadă. Cum pot trăi oamenii făţarnici în lume? ŞI, 
mai mult: cum se putea să fie un bărbat atit de în- 
treg şi totodată atit de mincinos? 

Era dovedit că nu se duseBe la regiment. Atunci 
unde se dusese? 

în orbirea ei, rana personală o durea ea o plagă 
socială. E atît de greu de trăit pe pâmint, chiar cind 
suntem sinceri, Incit nu mai e nevoie să ne mai împo- 
vărăm viaţa şi cu minciuni. Săracă lume trudită!... 

Minciunile o dezgustau. Generalul o minţea de di- 
mineață pină seara, în afaceri, in afecţiuni, in lucruri 
indiferente, innodînd neadevăr de neadevăr, pînă ce 
nu mai ştia cum să iasă din încurcături; prietenele ei 
o minţeau; îngrijitorii de la moşii de asemeni; chiar 
şi cărțile o minţeau, romanele şi poeziele, iritaţie sen- 
timentală pe poruncă, spre a se vinde mult şi acump. 

Ea îşi drămuia viaţa şi se găsea curată. De cînd 
era tinără de tot, pînă acum, nu spusese niciodată de- 
cît ceea ce gîndise. I se păruse, atunci, că iubeşte pe 
celălalt Comaneşteanu, pe mortul in război, si se cer- 
eetase îndelung, aşteptase ca vremea să pună în lu- 
mină simţirea ei, — pină ce vremea o puse in chenar 


535 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


negru. Luase pe bărbatu-său prin bună înţelegere şi 
numai ca să scape numele părintesc de înjosire. 

La amintirea mortului în război i ae păru că se 
vede la ambulanţă, netezind cearşaful de la patul 
rănitului, pe cînd razele soarelui de toamnă luminau 
fruntea bolnavului. Ab, fruntea 1... Fruntea aceea ad- 
mirabilă, pe care o moştenise nepotul; ochii adinei 
şi trişti ce o priviseră ca din depărtarea unei patrii 
ideale pentru care se stingeau; glasul ce o întreba 
dacă a plina; vremea şi tinereţea dusă; atîtea şi atîtea 
amintiri ce gtlgîiau in sufletul ei şi Be legau, toate, 
In imagina omului iubit de astăzi. Un nod de amără- 
ciune i se sui în gît, iar lacrămile ii umplură ochii: 

— Cum se poate!... Cum se poate... 

Uitase că trebuia să se îmbrace şi rămase astfel 
căzută pe scaun — cind intră Elena. 

— Ce faci, dragă? 

—Ce să fac, pltng. 

— De ce? 

— De mila lumei. 


Elena se uită lung la dinsa, mirată. După aceea 
zlmbi. 


— Imbracâ-te. Are să-ţi treacă. 

Anna se răsti la ea: 

— Sunt geloasă, nu-i aşa? 

— Vorbeşte ma) incet că te-aude lumea. Porţia 
e dincolo. 

— Da? Singură? 

— Singură. 

— Vezi, dragă? Ne Înşeală pe amindouă. 

— Vrei să 2ici că o înşeală pe ea de două ori. 

Anna rămase locului, încurcata. Apoi luă încet 
mina soră-Bi: 

— E aşa de greu de trăit, Eleno!... 

Elena înălță din umeri, tristă: 

— Trece tot. 

Anna dete din cap, cu un zîmbet amar. 


— Ce începe devreme, trece. Ce începe tîrziu, nu 
mai are cînd să treacă. 


—Totuşi trece... Imbracâ-te. 
Ea se sflrşi de îmbrăcat şi veni în salon. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Sosise deja toată lumea, Porţia Comaneşteanu, 
Smaranda Dudescu, Urania Vucos şi la urmă veniseră 
şi domnii de la club, generalul şi Timoleon Vucos. 
Acesta era un grec bogat şi lăudăros, avind casă de 
comerț la Odesa şi la Marsilia, instalaţie la Paris, 
tren şi lux, ca puţini alţii. Totdeuna corect, purtînd 
monoclu, nerlzlnd niciodată, părea că vrea să fie demn 
de gloria unui străbun al său din care zicea că se co- 
boară amiralul-Miaoculis-Vocos”, biruitorul lui Ibra- 
him-paşa'. Grecii adevărat nobili, familiele fanariote 
se uitau la el de sus şi pretindeau că erao simplă 
potriveală de nume, dar nici o legătură de rudenie 
între eroul grec şi bancherul de astăzi. Şi, In adevăr, cu 
tot monoclul lui, un aer de plebeu îi sta întipărit pe 
figură, de corcitură de ehefalonit* şi de slav di basso- 
parto, pe care bogăţia şi furlandiseala nu-l putUBe 
schimba. 


Nevastă-aa, rudă de departe cu generalul Villară, 
era, dimpotrivă, fină, cu acel mod de a se îmbrăca al 
femeilor cu adevărat elegante, care face ca fiecare 
lucru ee poartă pare la locul lui. 

Smaranda Dudescu era Domniță în toată puterea 
cuvîntului, uşurică, darnică, bună româncă, ţinlnd 
casă deschisă, masă întinsă, slugi prea multe, cai prea 
mulți, o binecuvintare cerească pentru boierii scăpă- 
taţi, cari işi găseau totdeauna tacimul pus. Ii era 
dragă literatura şi băieţii tineri, mai cu seamă dacă 
erau militari. 

Porţia Comaneşteanu, fiica preotului din Tran- 
silvania şi nevasta căpitanului, era produsul unei alte 
lumi, voinică şi sănătoasă, totdeauna străină de in- 
trigile celorlalți, dar acum, mai mult ca oreînd, 
prinsă de dragostea şi creşterea copilului. Porţia, sau 
Mia, cum o numeau toți, trăia mai mult la ţară, ocu- 
pindu-se bărbăteşte de treburile moşiilor, de socru- 
său, de ţărani şi de toată lumea. 

Elena Milescu era văduva eroului de la Griviţa, 
poetica şi blajina făptura, ce rămăsese in lume stin- 
gheră, trăind înconjurată de amintirile războiului, 
vara la Stăneşti, In malul Dunării, unde i se părea 
că e mai aproape de cimpiele Bulgariei, în pămîntul 


537 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


cărora dormeau osemintele celor morţi; iarna in casa 
din strada Batistei, In mijlocul lucrurilor rămase de 
la Milescu. Cu părul aproape alb, cu sufletul iertător, 
ea era pentru Comăneşteanu imagina frumuseţei ideale, 
ceva care ar fi semănat cu mâ-sa, dacă cineva putea 
să semene cu Saşa. EI o chema T7onţi, cine ştie de ce. 

Toată lumea asta, strînsă la un loc, părea că nu 
pricepe bine ce vreau unii de la alţii. La cei mai mulţi 
le era foame. Timoleon Vucos avea slăbiciune de Anna 
şi-i vorbea aproape in păr, uşor Inclinat către dinsa, 
pe cind cozile fracului i se ridicau de la spate; gene- 
ralul, ca să mai însufleţească convorbirea, istorisea 
Domniței şi XJraniei Vucos, amorurile unui vacmis- 
tru care voia să-şi taie beregata or de cîte ori îl trădau 
amantele. Elena şi Porţia rîdeau de departe. 

Anna, cu ochii ţintă la uşe, răspundea intr-aiuri 
vorbelor lui Timoleon Vucos, bătînd uşor covorul cu 
vîrful piciorului. 

— Ara fost la deschiderea Camerei, zicea acesta. 

— Ca orşicine. 

Timoleon Vucos se uita lung Ia dînsa; 

— De ce, ca orşicine? 

Anna se încurca: 

— Vreau să zic: cu cine? 

lar in gîndul ei: „unde o fi, de nu mai vine!?' 

— Singur. 

— Da? 

Celălalt o privea nedorairit: 

— Nu-i iertat să meargă cineva singur la deschi- 
derea Camerei? 

Pe Anna o apucă un ris nervos: 


— Se Înţelege că nu, cînd acel cineva c însurat. 

In sfirşit, uşa se deschise şi căpitanul intră... 

Fără a părea de loc grăbit şi fără a-şi cere iertare 
de întirziere, el sărută mîna Annei în cea mai desă- 
virşită linişte, şi numai cînd nevastă-sa îi spuse că 
erau aproape 8 şi jumătate, se uită la ceasornic şi 
explică Annei că lucrase pînă atunci. Dinsa il fixă cu 
ochii galeşi: 

— Eşti sigur? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Cum să nu fiu siguri... 

Generalul care prinse in fuga vorbele lor, glumea 
cu Înţelesuri: 

— Asigur-o, neiculiță, c-ai fost la regiment, sau 
dacă ai fost în altă parte, că n-ai fost cu mine. 

— Am fost la regiment. 

— In sfîrşit, bine c-ai venit! Poate de-acuma să 
se mai descreţească fruntea cucoanelor. 

Apoi, scurt cum era şi cu picioarele sucite, luă pe 
Comăneşteanu de mijloc şi-l duse înaintea lui Timo- 
leon. 

œ Iacă, aşa armată avem noi, onorabile. îți place? 

Timoleon Vucos se înclină, ironic. Generalul urmă. 

— Şi dacă nu-ţi place dumitale, las' că-i place 
cucoanei. 

Anna vrea să facă pe supărata: 

— Ilorgule, spui prostii!... 

— Lasă, dragă, că doar toate sunteţi amorezate 
Julea. Şi dumneta şi nevastă-sa, şi domniţa Smaran- 
da, şi nepoata... Pînă şi cumnata Elena 1.. Pînă şi eu, 
bre I... 


— Halal de noi! 

— E o molimă. Parcă toţi am fi despicaţi din el, 
vorba lui AriBtofan. 

Feciorul pofti la masă. 

Minunata eleganţă a sălii de mîncare părea că Sn- 
dreptează glodurile, le ascute şi le rafinează. După 
prima sorbitură de vin, sîngele se urca uşor în 
obrazul doamnelor. Generalul mucalit, spunea lucruri 
pipărate, mlnca din fugă, săruta mîna vecinelor, tu- 
şea, ridea, punînd Însufleţire în toată lumea. Dom- 
nița Smaranda vrea să ştie ce era cu despicătura lui 
Aristofan. 

— Sa ţi-o spuie nevasta, domniţo, că ea mă învaţă 
drăcii de-astea. 

— Eul? Nici n-am visat! 

— Apoi da, că eu mi-am petrecut tinereţea cu 
Platon. 

— Spune-o dumneta, mon general. 


— Prea bine, o spun eu. Ce este amorul, domniţo? 
539 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


A Domnița Smaranda umbla cu ochii fugari pe masă, 
zîmbind. 


— înțeleg. Vrei sâ zici că ai oarecum cunoştinţa 
sa personală, dar că nu te înlesneşti la definiţii. Aşa 
este. Ei bine, doamnele mele, iată ce este amorul... 

Ridică din sprîncene, uitindu-se înaintea ochilor 
şi zimbi: 

— ... cel puţin după Aristofan: In vremea de de- 
mult, pe cind oamenii erau puternici ca zeii, persoana 
lor era un trunchi rotund, pe care sta un cap cu două 
feţe, iar trunchiul sta pe patru picioare şi avea patru 
braţe. Umblau drept ca şi astăzi, in partea în care vo- 
iau, iar dacă se puneau să alerge, se duceau de-a roata, 
sprijiniți pe cele patru perechi de mini şi de picioare. 
Pe atunci sexurile erau trei: bărbatul, fiu al soarelui', 
femeia, fiică a pămîntului şi bărbatul-fjmeie, produs 
al lunei, care ea Insăşi uste produs al soarelui şi al pă- 
mîntului. De aceea şi erau oamenii pe atunci rotunzi 
şi alergau de-a roata, pentru că aşa le erau părinţii. Şi 
fiind ei voinici şi diştepţi se răzvrătiră in contra zei- 
lor şi deteră să ia cerul cu asalt, Atunci Joe' se adună 
la sfat cu ceilalți zei, şi după matură chibzuire hotărî 
el aşa: „ca să-i Învăţ minte o sâ-i tai în două 1 astfel, 
au să fie mai slabi, dar mai numeroşi — prin urmare, o 
să avem mai mulți adoratori. O să-i las să umble în 
picioare, ca şi astăzi, dar numai pe două picioare. 
lar dacă şi aşa vor fi obraznici şi mă vor supăra, o aă-i 
mai despic Incă o dată, aşa ca sâ râminâ fiecare om 
numai pe cite un picior, şi să umble sărind". Şi grăind 
astfel, luă barda şi se puse să deBpice pe oameni In 
două. Pe care cum 11 despica il da pe mîna lui Apollo, 
poruncindu-i să-i sucească obrazul pe partea tăieturei 
ca să se vadă în ce hal este, si să se poarte pe viitor 
mai bine. Apollo sucea obrazul înăuntru, trăgea pie- 
ile de pe corp şi acoperea rana, şi astfel dichisiţi, le 
dedea drumul... Ei bine, doamnele mele, fiecare ju- 
mătate, astfel chibzuită, de îndată ce ieşea din mîna 
lui Apollo, n-avea alt gind decît de a alerga după 
jumătatea eeelaltă şi a se reintegra intr-un singur trup 
cura zice şi la Evanghelie. Şi iată prin urmare ce este 
amorul. 


10 


15 


20 


25 


30 


85 


Prințesa Smaranda făcea un chef nespus, rfzind 
din toate cărnurile persoanei dumisale, pe cind Ti- 
moleon se îngimfa de geniul grecesc, vorbind proBt 
româneşte. 

— Este u cumbinacie, frate, demna di Aristofanis. 

în vremea asta, Anna zicea lui Comaneşteanu 
printre dinți: 

— N-ai fost la cazarmă. 

El nu prea o auzea, prins de povestea generalului. 

— Ai zis ceva? 

— Am zis că eşti un infam. 

Căpitanul ridea: 

— Ce bine trebuie să fi fost pe vremea aceea, mai 
cu seamă pentru fiii lunei. 

— Unde ai fost? 

—La cazarmă. 

— Nu-i adevărat. 

El se uita la dinsa. 

— Dacă am trăi pe vremea cind oamenii nu erau 
încă despicaţi în două, ai fi putut să dai o roată pină 
la mine, ca să te asiguri... 

— Faci şi descoperiri etimologice. 

— Nu-nţeleg. 

— „A da o roată" sau „a da o raită", totuna. 

— Foarte bine. 

Anna se mira ea singură de libertatea ei sufletească. 
Ardea de nerăbdarea de a şti unde fusese, şi totuşi 
făcea joc de cuvinte. 

—Ai primit scrisoarea? 

— Negreşit. 

Ar fi voit să nu-l întrebe de-a dreptul de scrisoare, 
dar frica de a-şi prelungi neliniştea o făcea să nu mai 
înconjure. 

Prinţesa Smaranda, hipnotizată de Aristofan, se 
uita înaintea ochilor şi bufnea de rîs. Era grasă şi ro- 
tundă ca un sturz, cu părul roşcovan, cu gitul fără cute, 
strins intr-o colonâ de peruzele ce aduceau cu ochii 
ei; mînca bine, gustînd din lucrurile bune cu un fel de 
conştiinţă depravată a plăcerii. 

Al 


10 


-15 


20 


25 


30 


35 


542 


— Ei, mon general, şi va să zică cum explici dum- 
neta că noi suntem toate Inamorate de Comaneştea- 
nu?... 

— Cum să explic?... Se vede că pe el Joe ]-a des- 
picat in 14 bucăţi. 

— Şi-au mai sărit şi aşchii. 

Generalul ridea cu chef: 

— Ba bine că nu. Şi încă multe, prinţeso. 

— Noroc că Porţia nu crede nimic din toate astea, 
zise tot Smaranda Dudescu, cu glas blajin. 

— Porţia e fată cuminte: două porții de înțelep- 
ciune şi una de femeie. 

Porţia se uita la dinşii, zîmbind. Deşi trăia in lu- 
mea asta de mai mult timp, nu ajungea să se deprindă 
cu viața lor: fiinţe pline de contraziceri, mai viiioase 
în vorbe declt în fapte, elegante, uşurele, pasionate, 
însufleţite de un singur gînd statornic, acela de a nu se 
plictisi. Plictiseala şi stenahoria erau adevărații duş- 
mani ai societăţii aceştia. De aceea Porţia simţea 
mila pe care o insuflă oamenilor sănătoşi vederea bol- 
navilor, mila şi citeodată temerea de a-i vedea făcînd 
nebunii, ca să se scape de hoala de care nu se puteau 
vindeca. 

Anna şi Elena i se păreau rătăcite ca şi dînsa în 
lumea asta însetată de nimicuri. Anna mai cu seamă 
o neliniştea. Învăţată a avea pentru ea respect şi ad- 
mirare Porţia nu pricepea ce ae petrece cu firea aceea 
semeaţă şi hotârltă. Şi, cum se întimplă de multe ori 
sufletelor cinstite, ea se întreba dacă nu care cumva 
era dînsa cauza răului. 

Cînd insă, plecînd, închidea uşa trăsurei şi se sim- 
tea alături de bărbatu-său, atrins lipită de el, nimic 
nu o mai turbura. Tinereţea işi lua stâpinirea sa, iar 
Porţia credea că toată lumea trebuie să fie fericită. 
Ea se uita lung, pe geamul trăsurei, fără a înţelege 
rostul celor de pe strade, ce păreau că se luptă eu frigul şi 
cu nevoile. Un colţ de cer, albit de lumina lunei, des- 
chidea portița depărtării... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


III 


Generalul ieşea de la club furios în contra lui Ti- 
moleon Vucos, care la bridge, într-un sons atout jucate 
singleton. Nu-i intra in cap cum se poate să facă cineva 
asemenea gogomănie şi apoi să vrea să o şi susţie. 
Oprea pe Comaneşteanu: 

— Nu, că cică aşa se joacă Ia Paris. Da' hai, marş 
cu Parisul tău, grecule! Una şi cu una două: la sans 
atout, să ieşi de la coloarea cea mai lungă. 

— Dar dacă n-ai nici o coloare lungă? 

—, Atunci să te duci să te-neci. 

Şi tot el rîdea pe Indesatele, oprind iar pe Comaneş- 
teanu: 

— Vrei să mă crezi pe mine?... R.omânu-i al dra- 
cului, domnule. A înţeles el că la sans atout nu merge 

cu mofturi: or ai coloare lungă or te dai pe glrlă. 

Şi iar ridea, ascultindu-şi cuvîntul, ce i se părea 
de spirit. Această uşoară ramolisire ascundea un ter- 
tip: Berta dedea în curînd un concert şi deci genera- 
lul avea nevoie de public şi de reclamă. El se gindea 
că dacă ar pune pe Comaneşteanu de partea Bertei, 
ar astupa mai întii gura Annei şi i-ar cîştiga un spri- 
jin puternic: 

~ Ce faci tu, Atecule? 

— Vizite, domnule general. 

— lar vizite, neiculiţă 1... Bine că nu ţi se aereste. 

— Trebuie să mă duc Ia prinţesă. 

— Să te duci, că-i fată bună. Numai, ştii dumne- 
ta, cu mâBură... 

— Şi la Urania Vucos. 

Generalul se opri locului, uitindu-se la el, pe sub 
sprincene: 

— Mă, lasă nepoata-n pace!... 

Comaneşteanu începu a ride. Generalul 11 apucă 
de braţ foarte serios: 

— Lucru subțire. Toţi dinţii sunt ai ei, iar dacă 

o li şi o fi, mustăcioara aia ce-i pîrpăleşte guriţa, s-o 
săruţi o dată şi pentru mine... Rude, mon cher... 

43 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Da' cine se gîndeşte la aşa ceva, domnule gene- 
ral!... 

— Hai marş, mă!... 

—Zău, domnule general. 

—Marş am zis |... 

Comăneşteanu ridică din umeri, rîzind. Celălalt 
iar 11 opri. 

— Ia ascultă, vrei să-mi Faci o plăcere? 

— Bucuros. 

— Să mergi cu mine. 

— Merg. Numai să-mi lăsaţi zece minute să trec 
pe la doamna Vucos, ci se supără nevasta. 

Generalul, de astă dată, se opri de tot locului, 
pocnindu-se cu palmele peste genunchi şi rîzind îndoit 
de mijloc. 


— Se supără... nevastă-ta... dară nu te-i duce... la 


Urania... Ei, asta-mi place!... 
Comăneşteanu rîdea şi el de rlsul celuilalt: 
— Desigur. 


Generalul se lovea şi mai tare peste genunchi şi ri- 
dea şi mai mult. 

— Ei, nu, Alecule, eşti clasic tratei... 

Şi iar icnea de rîs: 

— Se supără... Porţia... 

— Desigur. Porţia mi-a zis să trec pe-acolo s5 las 
cărți. 

— Mare pehlivan eşti, mă Alecule. 

— De ce, domnule general? 

— Dar, in sflrşit, te iau eu pe răspundere. 

— Foarte bine. 

Se urcară intr-o trăsură şi porniră amîndoi către 
dealul Mitropoliei. 

— Am să te fac s-asculţi muzică cerească. 

— Cu plăcere. 

— Da' nu aşa, giambarale de-ale noastre naţiona- 
le. Muzică, bre. Ba tu Chopin, ba tu studii tot clasice, 
ba mazurca aia grozavă, de Djaburov, ăla, cum ÎI 
cheamă... Şi nu-ți mai spun, cind cîntă din gurăl... 

Birja se opri in fața unei case curățele de sub dea- 
Iul Mitropoliei. încă de afară se auzea pianul şi vioara. 
Berta cinta cu profesorul ei, care făcuse zile amare 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


generalului, la început, iar acum devenise un fel de 
membru al familiei. Profesorul şi generalul se îngădu- 
iau pe tăcutele, se ajutau unul pe altul in paza Ber- 
tei, „că doar femeia, domnule, e ca lumina ochiului: 
ti-e scumpă, dar fuge după toate alea", zicea genera- 
lul colegului său neamţ, care deşi nu prindea bine în- 
ţelesul cuvintelor, pricepea din instinct glndu) gene- 
ralului. 

Berta era aşezată la piano. pe un scăunel fără ră- 
zămătoare, prin urmare cu mijlocul şi cu umerii li- 
beri. La intrarea celor doi bărbaţi, dinsa nu se opri 
— ci numai le' zîmbi, inviorindu-şi cîntecul şi obra- 
jii, pînă într-atlt, încît neamţul, ostenit şi scandali- 
zat, se opri în mijlocul bucății, işi luă pălăria si plecă. 

Berta nici nu se uită la el, iar după ce violonistul 
ieşi, dînsa răsuflă din greu, se înviîrti într-un picior, 
şuieră şi pocni din palme, parcă ar fi scăpat de o mare 
pedeapsă. 

Generalul ii prezentă pe Comăneşteanu, rizînd şi 
căutind s-o liniştească: 

— Ei, ce i s-a năzărit,?! 

— Neamţ prost!... zise Berta rizînd şi stringlnd 
pe Comăneşteanu de mină. Şi eu sunt germană de ori- 
gină, dar nu trăiesc aşa. parcă ar fi înghiţit un bas- 
ton... 

— O trestie... zise generalul galant. 

Berta se poticni într-un compliment: 

— Sunt cam voluminoasă pentru o trestie... 

— De zahăr... 

Ea se uită o clipă în ochii lui şi cu o lumină iro- 
nică îi zise în fugă: 

— De sare... 

Generalul părea fericit că o întîmplare neaştep- 
tata punea pp Berta înlr-o stare sufletească isteaţă. 

In fond însă era plictisit de fuga violonistului. De 
aceea luă pe Berta la o parte şi li şopti, o bătu pe umeri 
şi o convinse că trebuiau să se împace şi că el urma să 
se ducă după neamţț să-l aducă înapoi: 

— Mă întorc numaidecît. Cîntă hii Comăneşteanu 
mazurca lui Djaburov, că-i place grozav. 

leşi, bătlnd din pinteni si rîzind. 


545 


35 — Dulllu Zamflrescu — Opere voi. H 


Berta se uita dupâ el, zimbind, cu capul plecat pe 
o parte. Apoi se întoarse către Comaneşteanu, se mlă- 
die pe partea ecelaltă şi ii zise, iarăşi rîzînd: 

— Vă plac asemenea lucruri?... 

Şi, fără să aştepte răspuns, se aşeză din nou la 
piano, cu bustul drept şi coapsele pline, cu braţele 
strînse la loc ca două aripi. 

— Doriţi să vă cint din piano sau din gură? 

— Cum voiţi. Mi se pare că în. toate felurile e fru- 
mos. 

Ea se înclină iar pe o parte şi prinse a cinta din 
gură. 

Zburară citeva acorduri. Fugeau minile pe clapele 
albe, ca două paseri ce se gonesc. Glasul, tinăr, avea 
farmecul misterios al emoţiunei adevărate, ce deş- 
teaptă în toate sufletele înţelegerea durerei omeneşti. 

Berta părea că intră în gindurile celor doi poeţi 
ce-şi uniseră versurile şi muzica pentru a suferi îm- 
preună. Ea, cîntînd, se îndemna să sufere şi dînsa, se 
înălța în avîntul generos al frazelor muzicale, se aprin- 
dea, vibra cu pianul, tremura cu propria ei voce, iar 
înţelesul obicinuit al cuvintelor părea a se transpune 
într-o înțelegere nouă, largă şi dureroasă. Era vorba 
de luna mai, ce topeşte zăpada din munţi, descoperind 
frunțile ghioceilor, chemînd înapoi cîntâreţii codru- 
lui, paserile duse —— şi mai era vorba de tinereţea omu- 
lui, pe care nimeni n-o mai întoarce Înapoi, o dată ce 
s-a dus. Cînd glasul rostea: 


„Şi pasărea dusă se-ntoarce-tnapoi, 
Dar omul cind pleacă, 
Orcît timp să treacă, 

El nu mai revine în lume la noi” 


era jale curată, iar Comaneşteanu, care asculta la în- 
ceput cu temerea binevoitoare a publicului cinstit, se 
simţea acum luat de apă, dus departe, pe-o gură de rai, 
unde tinereţea n-are nevoie să se mai întoarcă fiindcă 
nu pleacă niciodată. Berta repeta: „orcit timp Bă treacă, 
orcît timp să treacă el nu mai revine în lume la noi", 
cu o sfişiere ce turbura simţirea şi aducea lacrămile 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


85% 


în ochi. Şi, in adevăr, cînd se opri, era ea Însăşi 
atît de mişcată, încît plîngea. 

Comaneşteanu sări de la locul lui, ii apucă minile 
şi i le sărută, respectuos, ca in cel mai autentic salon 
în care ar fi cintat o doamnă din societate. 

Berta rîdea printre lacrămi, lâsîndu-şi mîna in 
ale lui, cu osteneala plină de voluptate a femeii ce a 
suferit şi se simte înţeleasă şi compătimită. 

Tocmai atunci uşa se deschise. Violonistul, palid, 
cu părul vilvoi, intră prelung, se opri locului, ca la 
teatru, şi cu mîna întinsă către Berta: 

— lar comedia lacrămilor?... li zise- Iar histeris- 
mul muieresc, transpus in muzică?!... 

Apoi, intoreîndu-se către Comaneşteanu: 

— Să mă iertaţi, domnule căpitan — nu ştiţi ce 
femeie e asta !... Are să vâ-nşele şi pe d-voastră, cum 
m-a Înşelat pe mine şi pe general, şi pe tată-său, şi 
muzica şi lumina ce o luminează... Poate că aveți 
mamă sau familie, şi e păcat! 

Berta se făcuse albă ca hirtia. Mînia şi indigna- 
rea ii încordaseră muşchii obrazului, ca la o mască 
de teatru antic: 

— leşi afară, mizerabile! rosti ea îndesat, făcînd 
un pas către dînsul. 

Violonistul sta să se avinte către ea, cînd Coma- 
neşteanu îl apucă de braţ, il zgudui bine, apoi îl aduse 
pînă la uşe şi-i făcu vînt afară: 

— Ieşil..!. 

Rămaşi amîndoi, se uitară unul la altul. Berta nu 
mai semăna cu femeia dinainte. Un simțimînt rănit, de 
demnitate, de ciudă şi de ură, o înălța. Ea întinse mîna 
lui  Comaneşteanu: 

— îmi pare râu, domnule căpitan, că fără voia 
mea aţi luat parte la o scenă penibilă. Vă sunt foarte 
recunoscătoare... Mai mult: vă datorez un moment de 
ridicare sufletească In sfera curată a artei. Dacă aş putea 
cînta aşa la concert!... In toate cazurile, la revedere... 

Cu alte cuvinte îl poftea să se ducă. Comaneşteanu 
ieşi, înţelegind că asta era singura dezlegare cuviin- 

cioasă a încurcăturei, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


48 


Dar se părea eă lucrurile trebuiau să meargă mai 
departe... 

A doua zi Comaneşteanu primi vizita a doi necu- 
noscuţi care veneau in numele domnului Hermann 
să-i ceară socoteală de insulta adusă braţului clien- 
tului lor. încurcătura începea să devie umoristică. 
Să se bată cu domnul Hermann Buffni, profesor de 
vioară 1.. Cehw, cra să mai facă generalul! 

Cu toate astea, generalul nu trebuia pus în curent 
cu Intorsătura pe care o luau lucrurile, pentru multe 
cuvinte, dintre tari, cel dinţii, ca să nu afle Anna. 
De aceea sc duse numaidecit la regiment, îşi alese doi 
martori, cărora le dete însărcinarea de a primi duelul, 
cu orce condițiuni, numai să se hotărască repede intil- 
nirea şi să nu se vorbească degeaba. 

A treia zi se găsea pe teren, față în faţă cu profe- 
sorul Bertei. 

Uitindu-se in fuga la neamţ, Comaneşteanu se 
gindea că psihologia cea mai grea este aceea a faptelor 
nelogice. Dar oare este ceva nelogic în lumea faptelor? 

Şi fiindcă se băteau cu pistolul, trase neapărat, în 
sus. Glonţul violonistului îi fluieră pe la ureche. In- 
stinctiv a doua oară trase de-a binele. Glonţul atinse, 
pieziş, pulpa violonistului. 

Comaneşteanu, mihnit, se duse la adversarul său 
cu mîna întinsă şi ii ceru iertare. 

Violonistul zimbea: 

— Vă sunt recunoscător că nu m-aţi lovit în mînă... 

— Aveţi dureri? 

— De loc. 

— Îmi daţi voie să viu să vă văd...? 

— Cu cea mai vie recunoştinţă. 

După ce se despărţiră, Comaneşteanu se duse acasă 
trist. Ii părea rău că nu trăsese şi a doua oară în vint. 
De ce rănise pe bietul neamţ, pe care nu-l cunoscuse 
pînă atunci? Nu sunt nerozi oamenii şi alcătuirea vie- 
ţii lor? 

Ca totdeauna cînd se simţea vinovat, nedrept, lip- 
sit de generozitate, îi venea să se ducă la Comăneşti, 
să se apropie de maică-sa, care murise cu acelaşi cu- 
vînt pe buze: „sâ nu atingi pe nimeni, să fii drept şi 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


generos". Dar nu putea pleca. Nu numai nu putea ple- 
ca, dar încă trebuia să pară acelaşi, să facă vizite, să 
fie fericit, fiindcă era „copilul răsfăţat al soartei." 

Afară începuse să ningă. Se duse la grajd să vadă 
caii. Puse să scoată sania; se supără pe slugi; se um- 
plu de zăpadă. De sus de la o fereastră, băiatul îi 
făcea semne să vie la dînsul. 

Se sui din nou sus, sărută copilul, glumi cu Mia, 
se mai învîrti fără rost pină ce se îmbrăcă şi iarăşi ieşi. 

Unde se ducea? 

Işi aduse aminte de vizita pe care trebuia s-o facă 
Uraniei Vucos. > 

Deşi era încă devreme, ea il primi. 

într-un salonaş, plin de flori, de cutii de argint, 
de  perniţe  împomponate,  Comaneşteanu aşteptă 
cîteva minute, cu fruntea lipită de geam, uitindu-se 
lung înainte. 

Urania veni, sunind din brațele şi foşnind din ro- 
chii: 

— Căpitane, am auzit că te cheamă Cinel-Cinel. 

— Cine mă cheamă Cinel-Cinel plăteşte amendă. 

— La cutia milelor? 

— La cutia milei... de mine. 

— Gata. Cît trebuie să vărs? 

— O sărutare. 

Urania făcu o comică strimbătură din nas, parcă 
i-ar fi mirosit a amoniac: 

— Dată sau primită? 

— Ca să fie întreagă, urmează să fie şi dată şi 
primită. 

— Atunci nu mai întrebuințez cuvîntul. 

— Pentru viitor. Dar pentru trecut?..- 

Ea se uită la dinsul cu o uşoară umbră de melan- 
colie. 

— Vrei să o socotesc ca o adevărată amendă? 

— Orcum o fi. 

Ea se uită din nou la el, nedomirită şi tristă. Apoi 
se plecă uşor spre dînsul, dîndu-i părul să i-I sărute: 

— lată, — fără consimţimîntul meu. 


549 


Tînărul se opri. Era atît de enervat, încît actul 
acesta de supunere gentilă 11 făcu să-i dea lacrămile. 
Ii luă mîna şi i-o sărută: 

— Nici cu consimtimînt, nici fără consimţimînt. 
Şi iartă-rnâ că nu ştiu ce fac. 

Urania li arătă un fotoliu: 

— Şezi, te rog, şi spune-mi ce ai. Eşti nenorocit. 

—Nu. Sunt enervat. 

Ea dete din cap necrezătoare. 

— Aprinde o ţigară. Fum... de multe feluri. In 
toate cazurile, eşti interesant. Pentru că ai tot ca să 
fii fericit, şi nu eşti fericit. Sau, cel puţin nu pari... 

— Nimeni nu este totdeauna fericit. 

Ea se gîndi un moment: 

— Aşa este. 

După aceea, urmă, zimbind: 

— Cu toate astea, ai ceva. îmi dai voie, mie, care, 
după cum spune unchiul, sunt o aşchie din dumneata, să 
mă interesez de starea d-tale sufletească... 

Apoi se apropie cu scaunul de el. 

— Spune-mi ce ai? 

— N-am nimic. 

— Nu cred. 

— Sau ce am nu se poate tămădui. 

— De ce? 

— Fiindcă mai întii nu se poate cunoaşte bine. 
Dumneta nu eşti niciodată nedreaptă? nu te simți, 
fără să vrei, cauza suferinții altora? nu te mîhneşte 
sufletul d-tale însuți, care, cîteodată este lacom şi 
foarte adesea nelogic?... 

— Al meu, nu. 

— Atunci eşti fericită. 

— Asta e altceva. 

— In toate cazurile, eşti liniştită. In mine e con- 
trazicerea ciudată, că sunt în mod pozitiv şi real fe- 
ricit, şi sunt idealmente nenorocit. 

Urania se apropiase atît de mult de tinăr, încît 
acesta mirosea parfumul părului ei, care aducea a 

mărgăritărel, cu o adiere de personalitate omenească 
vie, ce pare cîteodată înfăptuirea cea mai deplină a 
poeziei. 


10 


15 


20 


25 


30 ' 


35 


El se dete uşor la o parte şi se uită in ochii ei: 

— lată, bunăoară, şi acum: doream cinstit să nu-ţi 
ies din voie, şi n-am putut. 

— Cum? 

— Mi-am luat amenda pe cale de furtişag. 

Ea dete din eap: 

— Faptul nu-i bine caracterizat. 

El o prinse de git şi o sărută cu putere. 

Dînsa sări în picioare: 

—Asta e furt cu efracţiune! 

După aceea, privindu-l cu seriozitate: 

— Nu mai eşti cuminte. Du-te, ca să putem ră- 
mînea prieteni. ' 

—Mă duc. 

îi luă mîna şi i-o sărută: 

— E o infinită delicateţe într-o sărutare. Eu ţi-am 
displăcut. Am fost violent, şi-mi pare rău... 

— Dacă te duci, uit şi te iert... 

Ochii ei păreau înecaţi in visuri. Umbrele genelor 
lungeau marginea expresivă a personalităţii îndure- 
rate. Mîna îi tremura. 

Comăneşteanu se plecă spre dînsa. 

— Eşti o aşa de curată expresie a poeziei, încît mă 
tem să mai insist, ca să nu turbur lumina lăuntrică. 
Dar acum înţelegi ce vrea să zică a fi fericit şi ideal- 
mente nenorocit!... 

— Da, rosti ea încet. Asta ai vrut sa dovedeşti? 

— N-am vrut să dovedesc nimic. Ce se poate do- 
vedi în mişcările ascunse ale sufletului?... 

— Aşa este. 

Urania zîmbi, recăpătîndu-şi libertatea cugetului: 

— Prin urmare pot să-ţi zic Cinel-Cinel... 

— Poţi. Dar de ce „prin urmare"? 

— Fiindcă am plătit amenda. 

— A fost o execuţie silită. 

Ea dete din cap cu înţelesuri, îndrumîndu-l spre 
uşă: 

— La revedere. Nu uita, cînd eşti nenorocit, că 
poţi veni să plingi la mine... La revedere. 


551 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


IV 


Pe masa lui de Ia regiment erau două scrisori ale 
Annei, una urgentă, alta ff urgentă- 

„Mi se spune că te-ai bătut în duel. Doresc să te 
văd numaidecit. Am fost la d-ta acasă. Nimeni nu 

ştia nimic. Dacă nu poţi veni, scrie-mi un cuvînt, 
spune-mi că nu eşti rănit." 

A doua scrisoare: 

„Aflu că eşti eroul unei drame mişcătoare. Singele 
nobil nu minte. Ai luat apărarea unei femei insultate, 
şi prin urmare ţi-ai făcut datoria de cavaler. 

Inima mea nu poate decît să se bucure, iar stră- 
moşii d-tale tresar in morminte de mindrie. 

Ai rănit pe un nefericit, care işi cîştiga piinea cu 
braţele; l-ai rănit după ce I-ai batjocorit. Eu mă în- 
treb cîte o dată ce trebuie să fie lumea ecelaltă, dacă 
d-ta eşti aşa de jos!... în cine să mai cred? Cum să te 
mai văd, dacă te-ai coborit pînă la treapta cea mai din 
urmă? 

Orcît de mizerabilă e viaţa, ea are totuşi o licărire 
de ideal, către care tind cei ce nu sunt cu desăvirşire 
stricaţi. De ce uiţi cine eşti? Ţi-am deschis inima în- 
treagă, ţi-am spus că mă faci să sufăr nu numai cu 
iubirea mea de femeie, dar in toate visurile şi aspira- 
tiile mele omeneşti, in onoarea şi demnitatea vieţii. 

Altceva nu pot să-ți spun." 

Comaneşteanu aprinse un chibrit, iar la flacăra lui 
anină colţul scrisorilor Annei, cari arseră pină sus, 
răsucindu-se ca de durere. 

Era nedreaptă şi violentă. 

El îşi căută de treabă. Zbuciumările sentimentale 
fac pe oameni să se întoarcă eu plăcere la ocupațiile 
lor zilnice şi să găsească in ele pace. Un miros de măr- 
găritărel ii adie prin minte şi cu dînsul parfumul pă- 

rului ce sărutase. în adevăr, firea omenească e in- 
fanvă!... 

leşi de la cazarmă şi se duse să vadă pe rănit. 

Aci, spre marea lui mirare găsi pe general şi pe 
Berta. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Violonistul locuia in două odăiţe joase, in fundul 
unei curţi, unde putea curta toată ziua, din piano sau 
din vioară, fără a deştepta protestările nimănui. Acum 
avea puţine friguri. Generalul şi Berta umblau în 
vîrful picioarelor, serioşi şi preocupaţi, parcă un frate 
sau un copii al lor ar fi fost bolnav. 

Cînd intră Comaneşteanu la violonist, figura aces- 
tuia sc lumină ca de o bucurie lăuntrică. El se ridică 
pe un cot, zîmbi şi întinse mîna tînărului, rugind pe 
ceilalți să-i lase singuri. 

— A trecut şi asta, d-le căpitan. 

— Şi va trece şi rana, iubite d-le Hermann. 

Violonistul îi luase mîna şi i-o ţinea într-ale lui. 

— Vă sunt recunoscător că aţi primita vă bate cu 
mine. 

— Ce fel de vorbă!... 

— Mă rog, eu ştiu. Nu era caz de duel. Dar eu 
sufeream atit de mult, mă simţeam atit de ridicol 
şi de nefericit, incit dacă n-aţi fi primit a vă bate, 
m-aş fi împuşcat. 

Comaneşteanu dete din cap, in semn de protestare. 
Violonistul urmă: 

— Aşa este. Femeia asta nu e atit de vinovată 
cit pare, eu nu sunt atît de prost cît m-arăt, şi cu toate 
astea ne chinuim amîndoi. 

După aceea adaogă, dînd trist din cap: 

— Eu o iubesc, fiindcă are temperament, e iute 
şi nedreaptă, dar pentru muzică e ca lemnul de la o 
vioară veche: vibrează. lar dînsa nu mă poate iubi, 
fiindcă eu sunt un biet neamţ, ce e drept cu oarecare 
bun-simţ şi cu suflet, dar fără talent, urît şi nesuferit. 
Ah, domnule căpitan!... Ce bine e să fii tînăr şi fru- 
mos !... 

— Dumneata eşti tinăr... 

— Tinăr nu mai sînt, iar frumos n-am fost nicior 
dată. 

Apoi se uită în podele, lung: 

— Femeile iubesc pe oamenii tineri, fiindcă iubesc 
puterea creatoare. lar eu nu am nici asta. Am scris 
vrafuri întregi de muzică. Nu-i nimic de ele. Şi cu 
toate astea, domnule căpitan, simt frumosul in toate 


553 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


554 


lăraurirele lui, ştiu cum ar trebui să fie bine ceea ce e 
rău, înțeleg lumea şi aspirațiele ei, mi-e milă de ea că 
sufere, — şi totuşi nu pot îndrepta nimic din ceea ce e 
urît sau nedrept, fiindcă nu e în mine nici o scinteie 
creatoare. Sunt spirit critic, domnule căpitan, cu alte 
cuvinte nenorocit! Vedeți pe Berta. E o biată ființă 
banală. Cînd carnea albă de pe dînsa se va zbîrci, va 
rămtnea oase şi noroi, cum zice Leopardi’. Şi cu toate 
astea, în sufletul acesta mărginit vibrează cîteodată 
ceva atit de personal şi de nou, încît eu rămin uimit: 
e scînteia creatoare! 

Comăneşteanu se uita la el mirat: 

— Cunoşti pe Leopardi? 

— Cine din gloata noastră nu cunoaşte pe Leopardi? 
Nici acesta mi era creator”, dar era aşa de adine 
nenorocit, încît din nefericirea lui a izbucnit, ca din- 
tr-un vulcan, lava, lava durerei... Pietre prețioase, 
domnule căpitan. 

tşi trecu mîna pe fruntea caldă: 

— De cîte ori nu mă gindesc eu la Leopardi si As- 
paBia lui, şi apoi la mine cu Berta mea... 

Comăneşteanu, intrat în sufletul acesta necăjit, 
se simţea mic şi vinovat. Violonistul interpreta, oa- 
recum, pe Anna... De la Anna, gîndul lui sări la gene- 
ral. Cu nedomirire şi părere de rău se uită în ochii vio- 
lonistului, parcă ar fi dorit să afle cum stau lucrurile 
despre partea asta. Nimic. Tocmai în momentul ple- 
cării, rănitul păru mai neliniştit, chemă pe Comăneş- 
teanu mai aproape şi îi zise: 

— Am să vă fac o mărturisire şi să vă cer iertare 
de o greşeală... Alaltăieri am pus pe cineva de a scris 
o scrisoare anonimă d-lui general... E o infamie!... 

Apoi căzu pe perne, ţinînd mîna lui Comăneşteanu 
cu amîndouă minilelui: 

— E o infamie, domnule căpitan. Vă urez insă să 
nu fiți niciodată gelos. Sentimentul cel mai dezgustă- 
tor, care înjoseşte pe om... 

— Linişteşte-te, d-le Hermann, generalul nu crede, 
fiindcă nu e adevărat. 

— De altminteri, am să indreptez tot eu lucrurile, 
am să spun d-lui general adevărul. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Cînd ieşi de la violonist, nu mai găsi declt pe gene- 
ral, care aştepta cu nerăbdare impresiele lui Comă- 
neşteanu. Berta plecase. 

Generalul Villarâ părea a înţelege lumea mai în- 
țelepţeşte decît toţi, nejudecînd pe nimeni, rîzind de 
mulţi, fiindu-i milă de mai mulţi încă. El Işi înşela 
nevasta, pe el îl înşela Berta, pe Berta o înşelau pro- 
babil alţii; goana oamenilor după fericire, cu o vorbă, 
ce-i rămăsese lui din citania unui crimpei din Faust: 
„nimeni nu zice momentului trecător: opreşte-te, eşti 
frumos". 

întrebă pe Comăneşteanu de starea violonistului, 
nerăbdător de a auzi o vorbă buViă. îi era milă de 
neamţ şi totodată ii părea rău că risipeşte, sub formă 
de milă, o părticică de energie sufletească pentru o 
prostie. 

Cu toate astea nu se depărta de la căpătiiul răni- 
tului declt numai cînd se întorcea Berta. Dar Berta 
trebuia să se întoarcă neapărat la ora clubului, fiindcă 
altfel, cu tot altruismul lui, pleca. 

Cînd ieşi Comăneşteanu, ningea din temei. Fulgi 
enormi de zăpadă se vînturau prin aer, vîrîndu-se prin 
toate ungherele. Din fundul curţii unde locuia violo- 
nistul, pină in stradă, nu se vedea decît o pinză miş- 
cătoare de fire albe. Cind să pună piciorul in scara 
trăsurei, Comăneşteanu dete cu ochii de Berta, care 
bătea zăpada pe loc. Ea îi trecu pe dinainte, zimbind, 
şi sări în trăsură. 

— Nu-i pentru cine se găteşte, ci pentru cine se 
nemereşte. 

El se uita la dînsa nedomerit. Berta rîdea. 

— Poftiţi, poftiţi. Vă ofer un loc. 

După ce Comăneşteanu se urcă în trăsură, dînsa 
deveni serioasă: 

— Doream să vă văd, ca să vă arăt o scrisoare ano- 
nimă pe care a primit-o generalul. Dacă nu sunt in- 
discretă, vă rog să mă conduceţi acasă. 

— Cu cea mai mare plăcere. 

Berta să înfăşură în blană pină peste ochi şi nu 
mai zise nimic. Tremura. Căpitanul o acoperi peste 
picioare, supunînd învelitoarea prin toate colţurile 


555 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


pe unde putea pătrunde frigul, cu felul de preocupare 
şi de îngrijire caracteristic unor bărbaţi bine crescuţi, 
ce atit de nmlt place femeilor şi explică suceesele oa- 
menilor mediocri”. 

în frigul din trăsură, ei îşi simțeau corpurile calde 


şi parcă o vinovată apropiere sufletească se statornicea 
între  dînşii. 

De îndată ce ajunseră acasă, Berta se făcu nevăzută 
citeva minute. Cînd veni, părea serioasă şi gravă. Dete 
scrisoarea lui Comaneşteanu şi aşteptă. Diînsul i-o 
inapoie fără a o ceti. 

—E de prisos s-o citesc; toate scrisorile anonime 
sunt la fel. 

— Bine, dar ştiţi ce spune într-însa? 

— îmi închipuiesc, de vreme ce mi-o arătați. 

—Că sunteţi amantul meu. 

— îmi pare rău că nu e adevărat. 

Ea privea înaintea ochilor, pe ginduri: 

— Lucrul cel mai uşor, domnule căpitan. Nu vreau 
să mă dau drept ceea ce nu sunt. 

El o apucă de mînă şi o sili să şeadă Ungă el, pe 
canapea. Berta şezu, de-a dreptul pe braţele lui, luîn- 
du-l de gît: 

—A fi amantul meu, e lucrul cel mai uşor din 
lume... Eşti tinăr şi frumos. îmi placi. Si cu toate 
astea... 

Tremura şi se stringea de el: 

— Speram să te pot iubi. Am simţit zilele trecute, 
cînd ai venit la mine, ceva nou, atît de dulce, încît 
poezia şi muzica din cintec se coloraseră de poezia 
sufletului meu. 

Răsuflă adine, dind din cap cu disperare: 

— Ah, domnule căpitan, ee greu e a iubi!... 

El o sărută voiniceşte: 

— Nu găsesc. 

Berta Încercă să rîdă, simțind că el nu răspundea 
vibrărilor ei sufleteşti şi că n-o înțelegea. Sari de pe 
braţele lui, şi rămase în pieioare, dînd din cap lung. 
După aceea, încet, se aşeză pe scaunul de la piano. 

Comaneşteanu pricepea că în minutul acela Berta 
era în puterea unei simţiri înălţătoare. Pornirile lui, 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


de tînără voluptate, păreau a aluneca pe faţa lucie a 
unui suflet străin. Pianul şi muzica să înfăţişau pen- 
tru amîndoi ca o punte de scăpare. El se apropie de 
dînsa: 

— îți mai aduci aminte de bucata de zilele tre- 
cute? 

Ea dete din cap, pe cind minile alergau pe clavir. 
Cîntă, oarecum pe socoteala ei, parcă ar fi fost singură: 
„îţi aduci aminte, îţi aduci aminte. 

Cmd veneai la mine, vara, pe-nserat, 
Şi în umbra porţii, schimb de jurăminte 
Se urinau pe zborul unui sărutat?" 


Comaneşteanu şi de astă dată se simți prins de 
farmecul cu care elnta Berta. în cele trei cuvinte „îţi 
aduci aminte" pornea parcă de departe toată părerea 
de râu a celor ce nu mai trăiesc declt din amintiri, 
„îţi aduci aminte cind veneai la rnine, vara pe-nse- 
rat?" Deodată idila lua forme. Parcă, în adevăr, se 
vedea un tinăr coborînd la vale către portiţa cu strea- 
şină, în umbra căreia aştepta fata, singurică. 

Comaneşteanu întinse braţele in jurul coapselor 
Bertei şi se lipi cu capul de umărul ei. Ea cînta, repe- 
tînd aceleaşi vorbe, pleelndu-se către el, tremurînd 
de emoţiune: „iţi aduci aminte cînd veneai la mine, 
vara, pe-nserat, şi în umbra porţii schimb de jurăminte 
se urinau pe zborul unui sărutat?" Ea sc lipea cu obra- 
zul de obrazul lui, se intrerupea, uitîndu-se lung în 
ochii lui, cum te-ai uita pe o fereastră, departe, în 
fundul orizontului. 

Cînd se opri, se întoarse către el, îi puse amindouă 
braţele pe umăr, Îşi rezemă fruntea de propriele ei 
braţe şi rămase astfel nemişcată. După cîteva minute 
se scuiă, puse pe Comaneşteanu să şeadă ca mai îna- 
inte pe canapea şi se aruncă în braţele lui, făclndu-se 
mititică, luindu-î de gît, vorbindu-i într-aiuri: 

— înţelegi ceva?... simţi cit e de dulce a iubi?... 
cită poezie se ascunde în sufletele noastre?... Nu-i 
aşa că parcă îţi aduci aminte că veneai la mine, vara, 
pe-nserat? Eu parcă sunt sigură că te-am aşteptat lao 


portiţă... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Pe vreme de iarnă. 

Berta pufni de rîs, îl sărută lung si apoi se uită 
la el. 

— Ce păcat că eşti om real. 

— De ce?! 

— Dacă ai fi un vis sau o poezie, te-aş putea ctnta... 

Comaneşteanu o privea acum ca pe o revelaţie ex- 
traordinară. Vorbele ei delicate îl mirau şi-l ferme- 
cau. Se uita la dinsa nedomirit, pe cînd Berta închi- 

dea ochii, fericită, căutind parcă să prindă acolo, ca 
într-o raclă de aur, frumuseţea trecătoare a momen- 
tului. 

— Cine poate crede!... zise Berta. 

— Cită frumuseţe în sufletele oamenilor... Asta 
voiai să zici? 

— Tocmai asta. Cu adăogare că aş fi dorit ca aceea 
ce a fost in realitate să fi fost un vis. Cu alte cuvinte, 
rosti ea încet, aş fi dorit ca existenţa d-tale să fie un 
lucru nematerial. 

El zimbi. Berta ti puse două degete pe gură: 

— Un lucru nematerial. Degeaba zimbeşti. 

— Iubirea poate deveni orce lucru nematerial: 
muzică, poezie, eroism. 

— Da, zise ea, dar nu mă inţelegi. 

După aceea, dinduse la o parte: 

— Nu mă-nţelegi. Dacă ai fi un vis sau o poezie, 
te-aş putea cînta... eu singură. 

— Atunci o poezie inedită. Cam greu. 

— Nu-i nimic greu. Cind cineva iubeşte, viața 
toată se luminează. Ceea ce e greu e tocmai de a putea 
iubi. 

— Şi de îndată ce incepi a iubi cu adevărat, în- 
colţeşte în suflet îndoiala şi nefericirea. 

Ea se uita la dînsul, înduioşată: 

— Nu zice aşa vorbă!... 

— Nefericirea ideală:.sau eşti gelos, sau simţi că 
alții sunt geloşi. San suferi tu, sau suferă ceilalți. Şi 
chiar cînd nu eşti gelos şi nu suferi, e un colţ ascuns 
al sufletului, în care parcă s-ar adăposti scinteia di- 
vină a conştiinţei: acolo suferim cu toţii. Ce să-ţi 
fac!... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Berta se uita pe gînduri la mina lui; apoi, dispe- 
rată, îl intrebă: 

— Eşti cu adevărat pătruns de ceea ce zici? 

El înălță din umeri. 

— Ce să-ţi fac!... 

Ea dete din cap, zîmbind, cu ochii adinei şi trişti: 

— La cine iubeşte, nu mai rămîne nici un colț al 
sufletului care să nu fie în puterea amorului. 

— Cu alte cuvinte, nu mai e loc pentru conştiinţă. 

Ea ti luă mîna şi i-o lipi de sinul sting, sub care 
bătea inima eroic: 

— Nu mai e loc pentru nimic! 


v 


De la podul Dîmboviţei, Comaneşteanu dete dru- 
mul trăsurei şi porni pe jos către casă. 

Ce uşor curge vremea citeodată ! 

Nu mai ningea. Pe la magazinele din strada Carol 
incepeau să se aprindă lum inele. Lumea umbla for- 
fota pe Btrade, parcă fericită; desigur voioasă. De «e 
n-ar fi fost voioasă? La urma urmei, omul Irăieşte 
numai o dată, iar dacă ai căuta bine, traiul acesta e 
îneîntător. îşi simți parcă in căldura mînei, sinul 
Bertei;văzu aievea ochii ei adinei, străbătîndu-i su- 
fletul; era puterea fericirii lui individuale care înfru- 
museța lumea. 

Cum mergea pe trotuar, voios, văzu o trăsură că 
i se opreşte drept in coaBte. Un geam se coborî repede, 
iar în cadrul lui se ivi capul rotund al prințesei Sma- 
randa Dudescu. 

— Unde mergi, Alexandre? 

— Unde vrei, prințeso. 

— Urcâ-te. 

El se urcă lingă dînsa, bine dispus, gata a-i spune 
vorbe galante. Sabia nu prea intra în cupeu. El o 
zmuci punînd un picior peste dînsa. 

— Nu necinsti sabia, dragă. Multe din succesele 
tale i le datoreşti ei. Nu te mihni. Eşti nostim şi fără 
dinsa, dar cu dînsa la briu, vai de bărbaţii însuraţi!... 


669 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


El se uită in ochii ei, parcă i-ar fi zis: „răposatul 
e liniştit acolo unde se află acum". Ea îl privea zim- 
bind: 

— Desigur, dragă. îmi eşti foarte simpatic, dar 
atît şi nimic mai mult. 

— Niciodată n-am îndrăznit să sper altceva. 

— Prea bine ai făcut. Asta dovedeşte că eşti bine 
crescut, şi adaogă un farmec mai mult la acela al să- 
biei. 

El li luă o mină şi i-o sărută. Prinţesa adaose: 

— Negreşit. De aceea eşti primejdios cu adevărat: in- 
spiri încredere deopotrivă femeilor ca şi bărbaţilor. Din 
fericire, sau din nenorocire! — zise prinţesa rîzind— 
majoritatea tinerilor de la noi sunt vano-glorioşi, 
batjocoritori şi îndrăzneţi fără vreme... Şi îţi vorbesc 
de cei din lumea hună. Ceilalţi sunt un dezastru; 
prost-crescuţi, vulgari, plebei în toată puterea cuvîn- 
tului, la fiecare vorbă şi la fiecare mişcare rănesc pe 
femeia care are nenorocirea să ție la ei... 

Căpitanul se gîndea, fără voia lui, la un oarecare 
locotenent, voinic şi mitocan, ale cărui mustăţi teri- 
bile comandau în casa prinţesei. 

— De unde vii? îl Intrebă ea deodată. 

— De la o vizită. 

— Miroşi a femeie nostimă. 

— Da. 

Prințesa pufni de ris. 

— Da? Ia spune-mi, zău, cum s-a petrecut. 

— Cum se petrece totdeauna. 


— Eşti nesuferit!... Parcă totdeauna se petrece 
iot la un fel. 
— Cu mici variante, — da. 


— Vreau să cunosc variantele. 

— Variantele sunt îneintătoare, fiindcă femeia 
are suflet. 

— Da? Va să zică sentiment... german. 

Comăneşteanu se simţi turburat. Prinţesa înţelese. 
şi il chinui mai departe, pricepînd că a atins o rană, 
dar neştiind care. Ii privea lăturiş, cu felul de dispreţ 
al femeilor semeţe şi vanitoase, care nu îngăduiesc 
unui bărbat să iubească alte femei decît pe ele. 


10 


+20 


25 


+30 


35 


.36 


— Brună? blondă? 

— Şi una şi alta. 

— Brune aux yeux bleus? 

— Da. 

— Atunci ca mine. 

El zîmbi, fiindcă prințesa uitase că-şi văpsise 
părul. 

— Acum patru ani, adaogă ea repede, încerclnd 
să suridă,dar roşindu-se. 

Lui îi fu milă de dînsa, şi îi zise încet: 

— Un petit air de doute et de melancolie, vous le 
savez, Ninon, vous rend bien plus jolie”. 

Ea se uita pe fereastră. Apoi se întoarse prelung şi 
se gindi: 

— De clte ori am auzit versurile astea!... cînd 
eram brună. Generalul Cindescu mi le spune şi acum. 

— Are haz bietul general. 

—E ramolit complect. Cu toate astea, dacă nu 
vine într-o zi la masă, îmi lipseşte ceva. 

— Displâcerea asta nu ţi-o pricinuieşte des. 

— O dată pe lună, regulat; cînd îşi ia pensia. Se 
duce de prinzeşte la Herăstrău cu mai multe onorabile 
persoane de sex femeiesc. Pauvre vieux satyre!... 

Apoi, rîzind. cu ochii ştrengăreşti fixați pe Comă- 
neşteanu. 

— Aşa sunteţi cu toţii: asanarea moravurilor, în 
vorbe, iar în fapt, harem. 

Căpitanul se înclină. 

— Un om care iubeşte mai inulto femei aduce 
omagiu speciei. 

— Vă foarte mulțumim, în individ. De altminteri, 
dumneta te-ai cam deprins ca pisica la oala cu smîn- 
tînă. 

El ridea de amestecul umoristic pe care-l făcea 
prinţesa, de vorbe româneşti neaoşe, cu pocituri fran- 
țuzeşti. Se plecă spre dînsa: 

— Se vede pe mustăţi? 

Ea îl lovi uşor peste gură, cu ochii vii şi poftitori: 

— Haide, hai, craiule!... Are să meargă aşa pînă 
te-o prinde lăptăriţa. 

— Mă păzesc. Dar care? 


S61 


10 


15 


20 


25 


35 


40 


M2 


Prinţesa ridea cu o poftă nespusă, fiindcă ea se gin- 
dea la Mia, pe cind lăptâriţa cea adevărată părea a 
fi Anna. 

— Prea ai multe încurcături, dragă... Dar, in fine, 
spune-mi cum s-au petrecut lucrurile cu femeia... cea 
cu suflet. 

Pe cînd ei vorbeau astfel, trăsura mergea la pas, 
prin neregula celorlalte trăsuri de pe Calea Victoriei. 
Comaneşteanu sări într-un magazin pe  nevastă-sa 
şi, fără a se gîndi, făcu semn să oprească. 

— Mă ierţi, prințese. 

— Cum nu, dragă. Cînd vii la mine? 

— Cît de curînd. Cînd mi s-o face dor de ceai bun. 

— Nu de mine? 

— De d-ta mi-e totdeauna dor. 


Prințesa închise dintr-un ochi, ştrengăreşte: 
— Mazette! 
El zîmbi, intr-aiuri, cum se întîmplă oamenilor 


preocupaţi, şi se dete jos. 

Nevastă-sa era intr-un magazin, unde cumpăra 
ceva. Sta pe un scaun, serioasă, aşteptînd să i se dea 
lucrurile cerute. 

Felul cum se ţinea pe scaun, dreaptă, cu minile 
pe genunchi, era atît de cinstit, încît da un aer cum- 
secade întregului magazin. Cu pălăria elegantă, aşe- 
zată cuminte pe buclele fireşti ale părului, Mia nu 
mai era fata greoaie de altădată, ci parcă personifica- 
rea estetică a cuviinței femeiești. 

Căpitanul se uită la dinsa, şi avu un moment de 
sălbatecă bucurie văzlnd-o atît de departe de nebunia 
erotică a celorlalte femei: era satisfacerea deplină a 
egoismului bărbătesc. 

Se depărta de la geamul magazinului şi se duse la 
deal pe Calea Victoriei. 

O pornire de afecțiune către nevastă-sa il făcu să 
se întoarcă înapoi, cu gîndul de a intra in prăvălie şi 
a lua pe Mia cu dînsul. Pe drum însă se răzgîndi: era 
o copilărie sentimentală. Ca toţi bărbaţii, făcea şi el 
greşala de a socoti pe nevastă-sa ca o persoană pe de- 
plin fericită cu proza zilnică a vieţii, faţă de care mi 
era nevoie de nici o înălțare poetică. 


. © E 
a RWE Sa 


=> 
=> 
v 


T 


mii Mici 


-az Ag 


— 
© 


15 


20 


-25 


30 


35 


Contrazicerea sufletească îl ținea în loc, nehotărit. 
îi veni în minte să se ducă la Anna; dar cuviința lui 
intimă îl depărta de ideea asta. Atunci se gîndi Bă se 
ducă la Elena Milescu. 

Elena locuia în aceeaşi casă din strada Batistei, 
in care trăise fericită cu bărbatu-său. De la cea 
dinții treaptă a scării pînă în unghiurile cele mai in- 
depărtate, plutea în aer stăpinirea unui lucru nema- 
terial, ceva ce s-ar fi putut chema în nenumărate fe- 

luri, eroism, glorie, patrie, fără să lege bine Înţelesul 
acelui ceva, care mai era amor şi poezie, durere şi şu- 
punere, ideal tangibil al unui suflet ce trăia numai 
din trecut. Aici locuia Elena, dar aici stăpînea Milescu. 
Arme, tablouri, cărți, mobile, vitrine Întregi cu 
amintiri de-ale campaniei din 77; totul fusese adunat 
cu iubire în acel altar al războiului. 

Cînd intră Comaneşteanu, un fecior servea ceaiul. 

Elena îi sărută pe frunte şi-l prezentă unei doamne 
ce era de față, elegantă, fină, cu părul aproape alb. 
Cind Comaneşteanu se întoarse către dinsa, doamna 
încercase să se scoale, şi era gata să cadă. Cu o mină 
dusă la ochi, iar cu ecelaltă câutind sprijin, ea se re- 
zemă de Elena şi rămase un moment în mijlocul sa- 
Ionului. Apoi, cu încetul, păru a-şi reveni în sine, în- 
tinse mina lui Comaneşteanu şi se uită lung Ia el, cu o 
infinită poezie în privire: 

— Alexandru Comaneşteanu? 

Căpitanul se înclină. 

-Fiul Saşei?... 

Ea nu-si credea ochilor. 

- Al Saşei? 


Da 


— Ce bine am făcut că am venit astăzi la tine, 
Eleno 1... Darn-o sătesuperi dacă mă duc... Domnule 
Comaneşteanu, vrei să vii să mă vezi?... 

Căpitanul se înclină din nou. 

După ee doamna ieşi, Elena veni la el, il luă de 
braţ, cu un aer tînăr de viclenie: 

— Ami, tu ressemble â ton oncle. 

El se uita la ea, nedomerit: 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Voyons, Tantzi, ce comedie e asta. 

— Şezi, că-ţi spui. Dar ce te-aduce la mine? 

— Ceea ce m-aduce întotdeauna. 

Ea ridică ochii: 

— Ceaiul? 

— Nu, Tanti dragă. Poezia. 

Elena făcu o mişcare din ochi şi din gură, parca ar 
fi zis: „cine-mi eşti!..." 

— Vezi, Tanti, cînd te văd făcînd la mofturi ca 
celelalte femei, îmi vine eă mă supăr pe dumneata. 

— De ce? 

— Fiindcă cu viu pe aici cum se vine la altarul 
Patriei, al Frumosului şi al Poeziei. 

Ea se uită lung la el: 

— Al Patriei, poate. Al Frumosului şi al Poeziei,, 
îmi pare că sunt zălogite la tine. 

— Lasă, Tanti dragă, că nu sunt fericit. 

— Cred. 

— Atunci? 

— Ia ceaiul. Doamna care s-a dus este Natalia. 
Ganta. 

— Da? 

— Da. Cînd te plingi că eşti nefericit tu, tinăr,. 
Inimos şi bogat... 

- Domol, Tanti. 

— Nici un domol, aşa este, — atunci ce să zică Na- 
talia?... şi altele ca dînsa?... 

— Ai dreptate, floare, floricica mea, Tanti dragă... 

Şi zicind astfel, veni lingă dinsa, şczu jos pe covor, 
ii luă o mînă şi îşi lipi obrazul de ea. 

— Cine te-a făcut aşa de minunată, Tanti dragă!... 
nici prea bătrînă nici prea tinără; nici prea caldă, 
nici prea rece... 

— Gomme les bons diners. 

— Nu, Tanti dragă, ci ca armonia, ca suavitatea,, 
aşa ca să te pot iubi fără gînduri ascunse. 

— Foarte-ţi mulțumesc. 

— Vrei să te iubesc cu gînduri ascunse? 

— Vreau să mă iubeşti ca un copil cuminte. Şezi 
şi Jasâ-mi mîna... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Tanti... Vrei să-mi iai mina?!... Apoi nu ştii 
că pe Întreg bietul pămînt nu e o mină ca asta? Uite, 
mi se pare că mîngîi sinul unei muze... 

Elena ridea, căutînd să-şi retragă mîna. 

— Lasă-mi mîna, dragă, şi nu mai spune prostii, 
că te-ai deprins cam râu cu mîngiiatul sinurilor. 

— Tanti, Îmi eşti dragă, îmi eşti dragă, Tanti, ca 
o zi caldă de toamnă, cind s-aud cucorii pe sus; ca o 
batistă ce miroase a sulfină, ca im parfum de persică... 

Elena zimbea cu capul pleat pe o parte şi uitin- 
du-se la el lung: 

— Alex, tu spui prostii. 

— Nu, Tanti dragă. 

— Sau mai bine umbli cu focul prin paie. 

— Nu. 

— Ei, cum nu? Ce, mă crezi de petică? 

— Nu. Te cred făcută din armonie şi suavitate, şi 
te iubesc deja, şi sunt fericit că pot să ţi-o spun... 
Tanti, inima noastră e ca îluturul, o biată omidă cu 
aripi. Aşa de puţină lume ştie să umble cu fluturii, fără 
să rămină cu polenul pe degete !... Dumneata Iaci parte 
din acea puţină lume. 

— Bine. Dar lasă-mi mîna să-mi torn şi mie ceai. 

El ii lăsă mina şi se invirti un moment, prin salon; 
apoi veni din nou lingă dînsa: 

— Tanti, doamna asta era şi dinsa la Calafat cind a 
murit unehhi? 

— Nu la Calafat; la Măgurele. 

— Da la Măgurele. 


— Era. 
— Şi l-a văzut pe unchiu in ceasurile din urmă? 
— Cum să nu-l vadă, dragă!... Doar Natalia a iu- 


bit pe Mihai, cum te iubeşte... nevastă-ta pe tine. 

Era să zică „cum te iubeşte Anna”, dar i se păru aşa 
de ciudat sâ amestece numele sacru al mortului in răz- 
boi, cu Anna de acum, Încît o înlătură fără voie. 

— Se cheamă Natalia Cânta, Tanti? 

— Da, dragă. 

— Şi ce face? 

__Ce să facă... Trăieşte. Vara stă la moşie, acolo 
unde cred că a cunoscut-o Mihai; iarna în străinătate. 


563 


5 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— O fi avlnd ceva de la uncbiu, Tanti? 

— îmi închipuiesc că da. 

— N-o fi oare de la dinsa?... 

— Nu... T/i-am apus, dragă, că portofelul ii fusese 
dat de maiorul Şonţu. 

— Dă-mi cheia. 

Elena îi dete o cheiţă mică. Tînărul se duse la una 
din vitrine, luă o cutie de marochin negru, o aduse 
pe masă si o deschise. într-insa era o altă cutie de lemn 
de trandafir, iar în aceasta, pe un fond de atlas, un por- 
tofel. Comăneşteanu îl luă uşor, tremurlnd, şi-l des- 
făcu. Atunci se văzu un mic pachet de hîrtie, legat cu o 
panglică roşie decolorată de vreme. Căpitanul se făcuse 
palid. Şezu pe un scaun, lingă cutii, şi se uită lung in 
pămînt. 

— Şi, cînd ţi I-a dat, Tanti dragă, ţi-a spus că nu 
era al lui? 

— Mi-a spus că i-l dase maiorul Şonţu... cred că 
în noaptea ce a precedat atacul de la Griviţa. Dar 
cine mai înţelegea atunci ceva? Noitoate îl vedeam că 
se stinge, şi căutam să-l liniştim, fiindcă rupea banda- 
jele, întindea braţele, strigînd „înainte!" 

Elena îşi ridicase părul de pe frunte, privind ţintă 
un punct din aer, parcă ar fi văzut şi atunci scena din 
ambulanţa de la Măgurele. 

Comăneşteanu se apropiase de ea, se lăsase pe un 
scăunaş de la picioarele ei, o înconjurase aproape toată 
in braţele lui puternice, şi asculta cu nesaţiu, îi bea 
cuvintele: 

— Da, Tanti, striga mereu „înainte”. 

— Striga „înainte", fiindcă din toate părțile cădeau 
soldaţii... şi fiindcă unchiu-tău avea suflet de erou. 
Tu ce fel de suflet ai? 

Şi grăind astfel, îndemnată de propria ei aprin- 
dere, Elena puse amSndouă mînile pe umerii tinărului, 
il sili să se uite la dînsa, şi 11 sărută lung pe ochi, parcă 
ar fi fost sora lui. 

— Ce fel de suflet ai? 

Comăneşteanu privea un nasture de la haina Elenii 
fără să-l vadă. 

— Nimica toată, Tanti dragă. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Suflet de ştrengar. 

— Mare lucru!... 

— Nu zic că-i vreun lucru mare... Dar ştrengarii 
au unele părţi bune, sunt în genera) dezinteresaţi, se 
înflăcărează repede, — le şi trece repede — dar, în 
fine, sunt în stare să moară pentru ceva, pentru o idee 
mare sau pentru o nebunie... 

Vorbindu-i astfel, îi mîngîia obrazul parcă ar fi 
fost un copil, il săruta pe frunte, zîmbea lung şi in- 
tr-aiuri. 

— Sunt sigură, Alex, că tu ai fi in stare să-ţi dai 
viaţa, dacă miine s-ar întîmpla ceva... , 

Tînărul o strinse în brațe şi săruta haina de pe 
dînsa. 

— Ah, da. Tanti!... Mi-aş da viaţa miine, astăzi, 
acum... 

— încet, dragă. Tocmai asta ziceam: sunt sigură 
că ţi-ai da-o, si nu trebuie să ţi-o dai. Tu eşti o minu- 
nală operă a naturei: suflet cald, gind bun, ochii şi 
fruntea asta... Nume mare, avere mare, tinereţe, voi- 
nicie — ce vrei mai mult? Tu nu trebuie să-ţi dai viața 
pentru nimic. 

— Cum pentru nimic?! 

— Nu te lurbura. Unchiu-tău a murit ea un adevărat 
erou. Tot aşa a murit şi Milescu! Tu nu trebuie să 
mori aşa. 

— Pentru ce?! 

— Aceia au murit aşa, pentru că era datoria lor de 
boieri să moară cei dinţii. Tu nu mai aî de dovedit ceea 
ce trebuiau să dovedească ei. Tu trebuie să trăieşti 
— şi, la nevoie, să şi mori — pentru o altă idee. 

— Care, Tanti? 

Ea se plecă binişor la urechea lui şi îi spuse ceva. 

El ridică fruntea. Eiena se uita in ochii lui palpi- 
tind, aşteptînd un răspuns, o vorbă. 

— Nu înţelegi?... zise ea lung. 

— Ba înţeleg, dar mărturisesc că nu m-am gindit 
la asta. 

— Foarte rău ai făcut. La asta să te gindeşti, fi- 

indcă toţi suferă, şi sunt fraţii noştri, şi în Transilva- 


567 


io 


15 


20 


25 


35 


nia ai in Bucovina. [...] Ne trebuie «n om. Omul 
acesta să fii tu... 

Şi fiindcă tînărul tăcea, Elena tăcu şi dînsa un 
moment. Dar după aceea urmă mai departe, hipnoti- 
zată parcă de icoanele ce-i răsăreau in minte. 

— Ce chemare măreaţă!... Dacia lui Traian!... 
Ai fost tu prin Dacia lui Traian?... Te-ai gîndit vreo- 
dată cum s-a format poporul nostru de astăzi, la începu- 
tul vieţii lui româneşti, trăind pe corhane, luptindu-se 
cu jivinele, reepingind năvălirile barbare şi propa- 
gîndu-se în timp, curat şi frumos ca o legendă?... Lu- 
mea întreagă ar trebui să se intereseze de soarta româ- 
nilor din munţi, fiindcă acesta este cel mai frumos popor 
de pe glob... Tu ai fost parcă pe la dînşii... 

— Da, Tanti. 

— Eî, atunci?!... 

— E foarte complicat. 

— în ce stă complicaţia? 

— Nu e destul să găseşti un om... Idealul trebuie 
să fie tangibil în toţi şi să aibă puterea de a deveni 
realitate. Trebuiesc mijloace multe, bani şi iar bani. 

Elena sări de jos. 

— Bani! I Trebuiesc bani!! Să ne dăm tot ce avem, 
fiindcă avem cu mult mai mult decît ne trebuie. Să ne 
dăm moşiele, să ne vindem giuvaerurile, caii, nimicu- 
rile care nc îmbată şi ne strîng de gît. 

Comaneşteanu se sculase şi el în picioare,cam stîn- 
gaci şi cam nedomirif de forma declamatorie sub care 
vedea pe Elena. Sta cu mîna la gură uitîndu-se în pă- 
mînt. 

Elena se oprise şi se uita la el lung. Făcu un pas 
către el, se înălță în vîrful picioarelor şi-i puse amin- 
două minile pe umeri. 

— Mă crezi poate cam sărită... Cind stau prea mult 
singură, mă apucă visuri de astea eroice. Sunt aiurări... 
Ceea ce însă e pozitiv şi foarte serios, e voința mea dc a 
dispune chiar de acum de toată averea în favorul unui 
om care să încerce realizarea visului acestuia. 

Apoi p^ru a se îneca. 

— Si omul acesta esti tu... 

— O, Tanti!... 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Tu, sau fiul tău... Lasă mă. Mi-e aşa de bine 
aici)... 

Şi se lipi cu fruntea de pieptul lui voinic. El o 
strinse in braţe, ca pe o soră nenorocită, care caută 
scăpare 9ub aripa fratelui mai mare. Dinsa se făcuse 
mititică, vorbea şi rîdea într-aiuri şi parcă ar fi voit să 
rămînă acolo cit de mult. 

— A personifica dorurile unui neam Întreg... a fi 
tinăr şi iubit... a muri pentru reîntocmirea unei patrii 
ideale... o, tu, care nu înţelegi nimic !... 

Dînsul se dete cu un pas înapoi şi se uită la ea, mi- 
rat, într-o clipă, Elena îşi revenise in sine, zîmbea, cu 
aerul ei dulce de enigmă: 

— Acum refă ceea ce ai desfăcut, zise ea, arătind 
către cutii. 

— Numai să pot. 

— Sărută, adaogă, ridieîndu-i către gură hiîrtia 
subţire a pachetului. 

Comaneşteanu se plecă, smerit, şi sărută panglica 
roşie. îi flutură pe margina depărtată a gîndului o 
icoană ştearsă şi un parfum nehotărît de păr blond... 


VI 


După ce tînărul plecă, Elena rămasă singură, se 
duse în odaia ei de culcare. Aprinse luminările şi se 
uită lung în oglindă. Era pieptănată ca totdeauna, eu 
părul in bucle liniştite, ce-i făceau coroană In jurul 
capului. Se pieptăna aşa de o grămadă de vreme. Era 
ostenită de a fi aceeaşi şi iar aceeaşi. Luă pieptenele 
şi încercă să-şi facă o cărare la dreapta. Dar părul era 
legat tare. Atunci scoase panglicuţa din păr şi-l lăsă 
să cadă pe spate; apoi îl aduse pe un umăr. Era alb 
mai tot. 

Mai tot era alb!... 

Dînsa căzu pe un scaun, cu braţele pe genunchi. 

Luă o oglindă mică de pe masă, se uită din nou la 
păr, îl trase de pe frunte în sus, îl dete înapoi pe frunte. 
Vedea bine că era încă frumos. Dar avea ceva inexpli- 


569 


cabi] de lucru cinstit, care, In loc de a o mulţumi, o 
rănea. 

întinse mină către o policioară pe care erau cîteva 
volume mici. Se înnemeri să ia poeziile lui Musset. 

5 Se uită Ia volum, lung, fără a-l deschide. 

In ce sta farmecul tinereţii, se Întreba Elena, cînd 
ea îmbătrînea şi totuşi se simțea aşa de caldă la gîn- 
duri, cumpănită, fără nici un fel de durere, fericită cum 
nu fusese niciodată!... 

10 Şi cu toate astea, o deznădejde surdă, o frică super- 
stițioasă de viitor, o poftă sălbatecă de carne tînără, de 
depravare ideală îi răsăreau citeodată în suflet, ei, 
Elenei Milescu, căreia, cu toate astea i se urca sîngele 
in obraz numai cît gindea la ele. 

15 Puse volumul lui Musset la loc şi luă un altul, care 
se deschise din întîmplare la versurile: 


Tonta dinanzi al mio pensier talora 
II tuo sembiante, Aspasia“. 


Aşa parcă îşi aducea ea aminte de dînsa, tînără. 


VII 


20 Pe scările otelului umbla lumea forfota. Un miros 
greu, de sală de mîncare amestecat cu fum de tutun, 
se urca pînă la etaje. Sunetul unui piano, cam dogit, 
da casei aerul pretențios dar nestatornic pe care-l au 
în general toate otelurile şi în particular cele româneşti. 

25 La o masă din vestibul vorbeau trei samsari; stăpînul 
otelului striga la slugi; uşele se izbeau, clămpănind ca 
o limbă de clopot ce nu atinge arama; o doamnă, sule- 
menită, se cobora pe scări, foşnind din rochii cu neo- 
nestitatea mătăsurilor false. Peste tot, aerul indiscret 

30 al lumei semicivilizate. 

Pc cind căpitanul se urca la doamna Cânta, Elena 
Milescu tocmai ieşea. Suavitatea ei îmblinzi gîndurile 
tînărului, pe care le zbiîrlise doamna ce foşnea din 
rochii. Elena îi zîmbea din capul scării: 


* întoarce citeodată înaintea gîndului mew Imaginea ta, Aspasia 
(Leopaldi, Aspasia). 


570 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Foarte bine că vii. 

— De ce? 

— Ca sa linişteşti o criză de nervi. 

Comaneşteanu o privi lung. 

— Eram sigură că ai să vii. 

— Fireşte că trebuia să viu. 

Elena se uita la tunica lui. 

— Dacă îi vei plăcea o punem şi pe dînsa pe listă: 
şi ea caută un erou... 

In fuga impresiilor, Comaneşteanu simțea o trudă 
ascunsă în Elena lui, dar nu pricepea ce. 

— Ia ascultă, Tanti dragă, de cîtva timp te depra- 
vezi. Şi îţi şade aşa de rău!... îi 

Ea'înălţă din umeri, ca o persoană stăpînă pe sine; 
se înroşise însă pînă în firele părului. 

— Mi s-a urît cu drumul drept. Aş vrea ceva nou. 

— Fă-ţi pe moşie un drum strîmb... 

— Am să-mi văpsesc părul. 

— Dacă vei face una ca asta, nu-ţi mai calc prin 
casă. 

Dînsa mişcă din ochi în neştire. El o luă de braț. 
Avea ceva, o durere ascunsă. 

— Tanti dragă, eu pe doamna asta de-abia o cu- 
nosc. N-ai vrea să te-ntorci cu mine, ca să mă mai pre- 
zinţi o dată? 

Ea stete un moment la îndoială. 

— Da, pentru un minut. 

Apoi intră din nou la Natalia. 

Doamna Cânta era dintre acele femei părtinite de 
fire, ce rămîn cu inima caldă pînă la bătrîneţe, şi 
păstrează un rătăcit parfum de tinereţe, chiar în viața 
lor fizică. De cind trăia singură la moşie, se apucase 
de afaceri, plantase pomi roditori, adusese cuptoare 
sistematice, înființase şcoli de meşteşuguri, de ţesut, 
de împletit, de crescut glndaci de mătasă. Averea sa, 
foarte mare, devenise enormă. Ceea ce o deosebea de 
semenele sale, cari, cînd se apucă de afaceri, devin bă- 
țoase şi agresive, era o neîndemînare firească în soco- 
teli, o sfială poate mai mult aparentă decît reală in 
planuri şi hotărîri, ceva ce nu se prinde şi nu se no- 
tează în cifre, acea imponderabilă copărtăşie a oame- 


571 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


573 


nilor fericiți şi bogați, la nenorocirea şi greutățile celor 
nevoiaşi. Venise Ja Bucureşti să ceară Ministerului de 
Finanțe anumite înlesniri pentru atelierele ei de la 
țară, iar Ministerul refuza. Asta era criza de nervi. 

Elena îi prezentă din nou pe Comaneşteanu. 

— Ţi-a trecut, Natalio?... Iată pe d-l Comaneşteanu, 
pe care ți l-am mai prezentat Ia mine. Dacă vrei, să 
teplingi şi Jui... M-a intîlnit pe scară şi a ținut cu 
orice preț să-l însoțesc pină la tine. E un tinăr foarte 
sfios. 

Natalia rîdea, Elena urmă: 

— Deşi seamănă cu unchiu-său, eroul, acesta bate 
mai mult a călugăr. Nu-l iubeşte nimeni, nu se intere- 
sează nimeni de el... N-ai vrea tu să-I adoptezi?... că 
poate ți s-a urît cu binele. 

Căpitanul se plecase pe mîna Nataliei. 

— Toate, infame calomnii, doamnă. 

— Ar fi foarte urît dacă ar fi aşa. 

El stărui a nega din cap. 

— încearcă, zise Elena. La revedere. 

După ce Elena ieşi, doamna Cântă işi pus^ un 
ochelar subțire, căută soneria în zid şi sună; apoi se 
întoarse către tinăr şi se uită la el lung. 

—E adevărat. 

Apoi îşi ridică ochelarii, şezu jos şi păru a se gîndi. 

— Am lost bună prietenă cu mama d-tale, d-le că- 
pitan, şi imi aduc foarte bine aminte de dumneata, 
copil. Ce bizară este viaţa! D-ta te-ai schimbat cu de- 
săvirşire, iar eu am rămas întocmai cum eram acum 20 
de ani, — cel puţin aşa cred, zise ea, rîzînd. 

La zîmbetul acela, tîrziu, Comaneşteanu înţelese că 
şi el işi aducea aminte de dinsa, de suriîsul ei, de fugara 
umbră a trecutului, ce se depărta tot mai mult în 
uitare. Zîmbetul ci părea a veni, în amintirea lui, 
din farmecul ce-l simt copiii precoci pentru femeile 
frumoase. 

Intră un fecior şi aduse apă pentru ceai. 

Natalia se uită la Comaneşteanu, dusă pe gînduri. 

— Cunoşti, poate, pe ministrul Finanţelor. 

El răspunse Într-aiuri, mirat si nedomerit: 

— Puțin. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Aş avea nevoie de cineva care să-l cunoască bine. 
— Poate oamenii politici din judeţul d-voastre. 
— Sunt toţi guvernamentali. 

— Tocmai de aceea. 

Natalia servea ceaiul. Se opri un moment şi se uită 
la el fix. 

— Obţii mai mult prin oamenii însemnați din opo- 
ziţie. 

1 - Da? 

— Noi avem toate cochetăriile țărilor civilizate. 
Eşti liberal sau conservator? 

— Nici una, nici alta. 

— Vrei lapte sau lămîie? 

— Nici una, nici alta. 

Ea se uită la el, domoală. 

— Faci parte din vreo societate de temperanță? 

— Nu. Sunt dispeptic. 

— îmi pare bine. Poate mergi la Vichy. 

— Nu mai e la modă. Un om modern, bolnav de 
stomah, merge la Polul Nord. 

— Sau la BiarriU. 

— Dacă este cap încoronat. 

— Aceia merg pe lumea cealaltă. 

— Nihilistă? 

— Nu. Ceva mai rău. 

— Vegetariană? 

— Şi mai rău. 

— Milionară? 

— Mai rău. 

— Mai rău nu se poate. 

Natalia începu a rîde. 

— De ce nu se poate? 

— Fiindcă, in fond, milionarii sunt ființele cele 
mai îngrozite din lume. Toți fac parte din societăți 
de săraci. 

Natalia rise mai departe: 

— Esti plin de contradicții. 

— Eu!? 

Tocmai asta gindea el de dinsa, că era bizară, mi- 
lionară şi socialistă, cheltuind cu drumullaBucureşti 
mai mult decît făceau taxele la Finante. 


573 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


S71 


Ea îl privea cu stăruință: 

— Am auzit că eşti un om plin de succese... 

Comăneşteanu vru să protesteze. Ea îl opri cu o 
mişcare a minii, parcă ar fi zis: „atita lucru pricep şi 
eu". Apoi, Încet, liniştit: 

— Nu ai voi să faci o dată curte, pentru o operă de 
binefacere? 

— Cu plăcere. Cui? 

Graba şi siguranța cu care răspunse tînărul, părură 
a întrista pe Natalia. Deşi erau zise în glumă, cuvintele 
acelea dovedeau o închipuire de sine nesănătoasă. Ea 
se gIndea. 

— Poţi face curte oricui? 

— Pot face curte oriclnd, dar nu oricui. 

— Şi asta e prea mult. 

El începu a ride. 

— Bine, doamnă, îmi ceri un serviciu... Sa-l fac 
sau să nu-l fac? 

— Ai dreptate. Să-l faci. E vorba să străbaţi pînă 
la o doamnă de la Finanţe şi să obţii o reducere de 
taxe. 

El ridea cu hohot. Natalia ridea şi ea, dar cam stîn- 
gace. 

— Şi e mare taxa? 

— Cîteva sute de lei. 

— Foarte bine. Am s-o obţin. 

Se sculă şi se închină înaintea ei, voind să plece. Ea 
îl tinu. 

— Domnule Comăneşteanu, am înţeles toată filo- 
zofia d-tale. Să-mi dai voie sa-ţi spun că e cam sim- 
plistă. E vorba săplăteşti d-ta acele taxe şi să zicică ai 
făcut o faptă bună. Ba chiar te miri că nu le plătesc 
eu... 

Comăneşteanu voi să protesteze. Ea il întrerupse. 

— Te rog. Cunosc pe români: orientalismul a rămas 
în sîngele lor. Ei admiră pe un pehlivan care din nimic 
face avere şi îşi bat joc de un om cumsecade care se 
ruinează. 

— Noi nu suntem nici Într-un caz, nici într-altul. 


jati 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Noi. Adică vrei să zici eu. Şi mai cu seamă vrei 
să zici că nu mă ruinez de loc. 

Comăneşteanu Încercă iarăşi să protesteze. 

— Te rog. Dacă nu abuzez de timpul d-tale, mai 
stai un moment. Eu nu mă ruinez, este adevărat. 
Şi nici nu vreau să mă ruinez. Dar tot venitul meu se 
duce, iar mie personal îmi trebuie foarte puțin. E 
atîta lume care suferă, domnule Comăneşteanu 1... 

— Suferim cu toții, cari mai mult, cari mai puțin. 

— Fireşte. Dar complicațiile dumitale sufleteşti 
nu mă interesează. 

— Cu toate astea sunt suferințe. 

— Sunt amor-propriu rănit. Eu vorbesc de sufe- 
rințele fundamentale ale vieții: foame neîndestulată, 
boală necurarisită. tinerețe înşelată şi pierdută. 

— Legendă. Nu moare nimeni de foame in țara ro- 
manească. 

Natalia se dete cu un pas înapoi şi se uită la el 
semeață. 

— Se vede că nu ai suferit cu adevărat! 

— Ce-are a face? 

— Foarte mult. Cine are ireparabilul în inimă, des- 
coperă seria nesfirşită a durerilor omeneşti. 

Părea a se ineca. 

— Sunt ncsfîrşite, d-le Comăneşteanu ! 

Era atît de Incredințată de ceea ce spunea, încît 
tînărul nu îndrăzni a o mai contrazice. 

Ea se simți cam declamatorie şi prinse a vorbi 
încet. 

— Oamenii se trudesc in nenumărate feluri, şi de 
aceea e greu de umblat cu sufletul lor. Eu am făcut tot 
ce am putut la mine la țară. Dar nu e destul să dai, ci 
trebuie să şi ştii să dai. Atelierele mele merg cu pro- 
pria lor putere. Acolo sunt oameni, cu înțelegere şi cu 


demnitate, cărora nu poți să le dai de pomană". 
Ei cred că au dreptul la o scutire de taxă. Prin urmare, 
asta îmi trebuie, iar nu 300 de lei. 


Ciudată era !... ciudată şi plină de contraziceri. Dar 
atît părea de convinsă, încît tînărul se sculă hotărit 


s-o ajute. 


575 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


570 


— Am sâ Încerc... fără a face curte nimănui. 

Ea 11 opri un moment, ținîndu-l de mină. Părea 
că voieşte să zică ceva. I se umplură deodată ochii de 
lacrămi. 

— Atit de mult semeni cu mama dumitale!... Ai 
zis „am sâ încerc" întocmai ca Saşa. 


VIU 


Căpitanul cobora scările gîndindu-se la Timoleon 
Vucos, mare financiar şi destul de parvenit, ca să aibă 
dreptul a cere un serviciu ministrului de Finanţe. Se 
hotărî sâ se ducă numaidecit la biroul lui. 

Cind să iasă pe poarta otelului, il apucă cineva de 
braţ. Era Elena Milescu. 

— De unde răsări, Tanti? 

— Te-am aşteptat, ca pe o domnişoară de la pen- 
sion, să te duc acasă. Ei, te-a adoptat? 

— Nu încă, dar dacă ii voi obţine o reducere de 
taxe de 300 de lei, l'affaire est dans le sac. 

— Să trăieşti! 

încercă să-şi potrivească pasul pe al lui. 

— Umblă mai domol, ca să mă pot ţine de tine. 

El îşi micşoră pasul. Ea sări într-aiuri fără să gă- 
sească măsura. 

— Ah, Tanti, aşa eşti de stîngace şi de nostimă, 
că-mi vine sâ te sărut în mijlocul drumului. 

Ea păru a nu-i auzi. 

— Va să zică treaba e gata. Prinţesa Smaranda, 
una; eu, două; Anna, fireşte, trei... 

_ La numele Annei ridică ochii către el, atît de co- 
mici, incit li bufni rîsul pe amîndoi. Lumea se uita 
după dînsii, zîmbind. Ea urmă: 

Anna, trei, Natalia Cânta, patru; Borta Villară, 
cinci... Acesta este fondul de război sigur. Fără a mai 
număra  cazualul. 

— Bunăoară? 

— Bunăoară... Urania Vucos. 

— Foarte bine. Şi cit faceţi toate la un loc? 

— Asta ştii tu mai bine decît mine. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Tinăvui se opri. 

— Tanti! 

Ea ridică ochii către el, rîzînd: 

— Ce este? 

— Te-ai făcut o vicleană şi jumătate. Asta te în- 
treb eu?! 

— Mă întrebi cit facem toate la un loc. Să numă- 
răm: prințesa face multe parale... Ha? Ce zici? 

— Pe dinafară, da. Vreo zece milioane ca nimic. 

— Dar pe dinăuntru? 

— Face mai mult decît tine, pentru că ea nu ar pune 
asemenea întrebări. 

Elena Milescu se iacu a nu-nțelcge. 

— Pe Anna cu cit s-o punem? 

— Ştiu eu! 

— S-o punem în raport invers cu Berta. 

— Adică? 

— Cu cit punem pe Anna mai mult, cu atit o să pu- 
nem pe Berta mai puţin. Dar e mai sigur să facem con- 
trariul, potrivit socotelilor lui cumnată-meu. 

Rîdeau amîndoi. Ea urmă: 

— Cît să punem pe Anna? Vreo cinci milioane glo- 
bal. 

— Ce vrea să zică global? 

— Adică ea şi cu gloaba ei. 

Căpitanul se opri din nou. Era umflat de rîs, dar îşi 
muşca buzele. Elena rîdea cu o poftă nespusă, 

îl strinse uşor de braţ: 

— Te rog să mă ierţi. 

Apoi, sărind lingă el, ca să prindă pasul: 

— Este adevărat că eşti şi amantul Bertei? 

— Dacă urmezi aşa, te las. 

— Nu fi copil, că glumim. 

— Glumeşti, dar îmi strici gîndurile. 

____— Trebuie să fie foarte curios să aibi şapte amante. 
Înţeleg că e pentru scopuri superioare... Fondul răz- 
boiului... 

îl strinse de braţ, cu amindouă minile, fără a-l 
lăsa sâ răspundă: 

— Alexandre, mais tu es â moi aussi! Cela fait huit. 

— Şi cu reverenţa nouă. 


577 


37 — DuUu Zamfirescu — opere, voi- II 


Îşi scoase chipiul: 

— Te las, Tanti! Mâ scandalizezi şi mă indignezi! 

— Pentru ce? 

— Pentru că n-ai măsură la vorbă. 

Ea se uită la dtnsu): 

— Am la fapte. De aceea mă şi iubeşti. Egoismul 
bărbătesc este nemărginit ca văzduhul. Tu ai vrea ca 
fiecare femeie care îți vorbeşte să fie un înger. 

— Fireşte. 

— De ce fireşte? 

— Fiindcă un inger e mai frumos decît o cocotă. 

— Ai văzut îngeri vreodată? 

— Te-am văzut pe tine pînă acum. 

— Ca c'est gentil. Dar să ne urmăm socoteala. Va 
să zică: prințesa Smaranda, 10; Anna, 5. Pe mine cit 
mă taxezi? 

— Ştiu eu'.... 

— Să zicem tot 5. 

— Se vede că ai şi tu vreo gloabă. 

Elena rise cu poftă: 

— INJCJ una. 

— Atunci să zicem 6. 

— Să zicem 6. Fac pînă acum 21. Pe Natalia cit 
s-o punem? 

— Să n-o punem nimic. Ştii că mi s-a părut foarte 
curioasă... 

— în ce fel? 

— Preocupată de fericirea universală, adică de 
himera eea mai absurdă. 

— De ce himeră ? 

— Pentru că fericirea este totdeauna himeră. 

— Nu e adevărat! 

El se U'tâ la dinsa. 

— Protestez din toate puterile, zise Elena cu con- 
vingere. 

Curios lucru!... Căpitanul işi aducea aminte de 
Berta, de amorul ei absolut şi de fericirea desâvirşită. 
Se vede că femeile au facultatea fericirii durabile. 


— Fericirea este o himeră, Tanti. 
— Protestez I 


io 


15 


20 


25 


35 


40 


S7* 


— Protestează, dar socoteşte-te. Tot ce este nu mai 
e. Şi e un noroc că nu mai e aşa, fiindcă altfel sufletul 
nu ar mai avea avinturi. A dori pururea e facultatea 
cea mai nobilă a omului. 

— Nu şi a femeii. 

—Nu se poate. Femeia este fiica omului. 

— Esle fiica omului, dar e fiică iar nu fin, şi din 
feminitatea ei, trage statornicia simţurilor... 

— Noroc sâ dea Dumnezeu, 

Elena bătu din picior. 

— Aşa să ştii. Natalia Cânta trăieşte de 20 de ani 
cu imagina unchiului tău în suflet!... lar cua ta 
irâii'Ste atita lume! 

— Tanti! 

— Ce este? 

—Ţi-e frig, că tremuri. 

— Tremur dar nu mi-e frig. Natalia Cânta a iubit 
pe unchiul tău, a suferit, dar a rămas nestrămutată in 
simţirea ei adîncă. A ars ca o flacără curată, iar acum 

mai pîlpiie din ultimele adieri ale sufletului... întreabă 
pe Anna, să-ți spună. S-a petrecut între ele drama cea 
mai mişcătoare. 

— Cind, Tanti? 

— Pe vremea războiului. 

El se opri locului. 

— Cp râu îmi pare că nu suntem la tine, Tanti 
dragă! Vezi, acuma te-am regăsit, dulce ca o mamă 
tînără, iar nu cucoană cu nervi. 

— Se intîmplă şi aşa. Mi se urăște să par mamă, 
cind... n-am fost niciodată. Dar să Inveţi să respectezi 
pe Natalia Cânta. E un suflet înalt, care ar voi să facă 
bine omenirii întregi, pentru purificarea imaginei lui 
unchîu-tău. 

— Purificarea lui unchiu meu!?... Acela s-a puri- 
ficat singur, fiindcă a ştiut sâ moară. 

— Am zis a imaginei lui. Cine n-a avut in viață o 
durere mare nu pricepe cite lucruri sunt legate de o 
imagine, şi cum ea poate conduce pc vii in toate no- 
tăririle lor. 

— începi să semeni la vorbă cu Natalia Cânta. 


— Fireşte. 
379 


10 


13 


20 


25 


30 


35 


— Atunci te las, fiindcă mă tem să nu ai şi tu vreo 
taxă pentru care să fac curte. 

Elena se uită la el, cu capul pe o parte. 

— Te-ai învăţat rău, băiţaş... Sărută-mi mîna şi 
mai las-o cu făcut curte. Cînd vii la mine? 

— Cînd mi-o fi dor. 

— Şi chiar cînd nu ţi-o fi. 

Despărţindu-se de dînsa, i se păru că sc desparte de 
prinţesa Smaranda. Se vede că aceleaşi persoane, în 
aceleaşi împrejurări, fac totdeauna acelaşi lucru. 

Elena Milescu era pentru el o creatură aparte, plină 
de poezie, care nu avea dreptul să semene cu prinţesa 
Smaranda. 

Se gîndi îa maică-sa, şi-i veni deodată în minte 
imagina Saşei, cu tîmplele negre şi ochii albaştri. Avea 
dreptate Elena, vedea şi el o imagină. Şi, ce e mai cu- 
rios, ii era milă de ea, ar îi voit să-i facă bine, s-o 
imblînzească, s-o purifice, s-o găsească în lumea vi- 
itoare, surîzlnd, aşa cum plecase din lumea prezentă. 


IX 


Timoleon Vucos nu era la biurou. Comăneşteanu 
voi să se ducă la el acasă. I se spuse că nu era nici acasă 
şi nici în țară. Era plecat la Berlin, ca orce bancher 
serios". 

Asta îl încurca. Se gîndi să se ducă la Urania. 

îi răsări deodată în minte numele femeii tinere, 
extravagant şi nepotrivit cu fiinţa ei rotundă şi dimi- 
nutivă, Urania!... 

Sări într-o trăsură, ca să ajungă mai repede. 

Ajuns la dînsa, i se spuse că doamna plecase la 
țară. 


- De mult? 
— Uite, chiar acum, nu sunt cinci minute. Dacă 
vrea cuconaşii, o găseşte la gară — zise feciorul. 


Sări din nou în trăsură. 

— La gară, şi mină! 

Birjarul se repezi pe străzile îngheţate, izbind roa- 
tele de marginele trotuarelor. Ningea uşor. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Comăneşteanu intră în gară din fuga, lovindu-se de 
călători, trîntind uşile, sunînd sabia. Un tren pe linia 
a doua, părea nerăbdător să plece, bufnea pe nări, gîl- 
gîia fum, iar roatele, la cea mai mică mişcare, scrîşneau 
pe şinele îngheţate. 

Tlnărul trecu repede prin dreptul vagoanelor, cer- 
cetă cu ochii lumea, se uită de mai multe ori la ceasor- 
nic, şi tocmai la urmă îi veni în minte să întrebe de ora 
plecării. Mai era vreme. Atunci se linişti, parcă tur- 
burarea lui sufletească ar fi atirnat de un lucru din- 
afară, 

Pe cind mergea către fundul peronului, văzu pe 
Urania care ieşea de la biuroul telegrafic. Ea îl văzuse 
de departe şi venea acum către el, cu pasul pripit al 
oamenilor ce nu se simt stăpîni pe sine. 

— Unde mergi? întrebă ea, veselă, scuturindu-l de 
mină. 

— Nu ştiu unde merg. Ştiu de unde viu. 

— De unde? 

— De la d-ta. 

— Şi unde mergi? 

— La Crivina. 

— Serios? 

— Foarte serios. 

— Atunci mergi cu mine. 

— Iţi mulțumesc de invitaţie. Primesc. 

Ea incepu să rîdă. 

— Mergi să inspectezi garnizoana? 

Tînărul bufni de rîs: 

— Da. 

Ea tremura de frig. Il luă de braţ: 

— Nu ştiu de ce tremurăm aici. Haidem in v;igon. 

El o luă voiniceşte sub braţ şi porniră către compar- 
timentul ei. O simţi deodată că-l opreşte locului: 

— Ba zău, serios, unde mergi? 

— La Crivina, 

— La cine? 

— La d-ta. 

Ea se plecă sub obrazul lui, rizînd cu ghiduşie: 

— Mai intii de unde ştii că eu merg la Crivina? 

— Mi-ai spus-o d-ta; m-ai şi invitat. 


581 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Arn glumit. 

— Atunci mergem la Hălăueeşti. 

— Ai garnizoane peste tot... 

Apoi, pe cind se suia in vagon, se întoarse către el: 

— Asta nu se poate, 

El o simțise calda, rezemîndu-se de el, şi parcă un 
val de poezie îi inundă sufletul. 

— Guvintul „nu se poate" nu există în limba noas- 
tră. 

— Ba există, de vreme ce-l rostim. Ajută-mă. 

Căpitanul pusese deja mîna pe blana ei şi o ajuta să 
se dezbrace. 

— Parcă asemenea lucruri n-am mai mirosit pe 
lume. 

— Ce fel de lucruri? 

— Nu ştiu. îmi dai voie?... 

Şi fără a aştepta voie, o răsuci pe loc, cum făcuse 
cînd o ajutase să se dezbrace şi aspiră din părul ei eu 
putere. Ea se întoarse repede, uitîndu-se Ia el: 

—Ei?! 

— A sîn de mamă şi a miros de floare. 

— Frumos lucru!... 

— Nu ştiu cum să spun. 

Ea se aşezase într-un colț, iar el in față, cu blana ei 
in brațe. 

— Ce bine ar fi dacă n-ar mai veni nimeni, zise ea. 

EI tăcea, liniştit, cu obrazul ascuns în gulerul blă- 
nei ei. 

— Ai mai găsit ceva? 

— Văd o mulțime de lucruri incintătoare... Nu gă- 
sesc care e anume mirosul, 

— Eol. 

— Nu spune nimic. 

— Vîntul aduce miros de grădini. 

El dete din cap cu obrazul în blana ei. 

— Da, ar fi ceva... Dar aici e parfum de ființă vie. 

— Ştii că e frumos ce ai zis: „sin de mamă şi miros, 
de floare". Aş putea scrie unui fabricant la Paris, să 
inventeze ceva cu numele ăsta. 


10 


15 


20 


30 


35 


40 


— Da. Ar trebui însă ca fabricantul să aspire din 
farmecul persoanei dumitale, — ceea ce este material- 
mente imposibil. 

— Pentru ce? 

— Pentru că i-aş tăia nasul din rădăcină. 

Ea rîdea cu poftă, îndreptîndu-şi căciulită pe cap. 

El veni lîngă dînsa preocupat, îi luă o mînă, dete 
minuşa la o parte şi încercă să miroase. 

— Păcat. E ceva; dar mirosul de minuşe omoară 
parfumul braţului. 

— Oare, cum s-ar zice pe franțuzeşte „sin de mamă 
şi miros dc floare". 

El sc apropiase de dinsa, îi ridicase vălul de pe ochi 
şi părea a căuta parfumul fugar de pe fiinţa ei. 

Trenul plecase. 

După cîteva minute, Urania se înclină uşor către 
tinăr: 

— Ştii că nu se poate. 

— Ştiu. 

Ea se dete Ia o parte. 

— De unde ştii? 

— îmi închipuiesc. 

— Ce anume? 

— Atit: că nu se poate, 

Ea zimbi şi îi apucă mîna; apoi se întoarse către 
el: 

— Eşti bizar. Vii ca o vijelie, pleci ca ea, nu ştii 
nici unde mergi, nici pentru ce mergi... 

— Cel rnai îneîntător lucru ! 


— Dar mergi fără preget — sigur, cu toate astea, 
că la capătul drumului eu iii voi spune: nu se poate. 
— Da. 


Ea îl privea cu toată încordarea şi pe cît putea să 
pătrundă în ochii lui prin lumina slabă a vagonului. 
În zgomotul trenului, voi să ridice vocea, dar se sfii 
de a vorbi tare; de aceea se lipi cu totul de el: 

— Nu te pot înțelege. Ce vrei de la mine şi de la 
noi toate? Vrei să fim toate ale dumitale? Probabil că 
da. Cu toate astea s-ar zice că nu eşti îndestulat, fiindcă 
pari a căuta un lucru pe care nu-l găseşti niciodată. Dar 
a căuta, în amor, altceva decît amor, mi se pare o ne- 


583 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


bunic. Amorul este poezie, este farmec, este muzică. 
Eu, dacă te-aş iubi, m-aş teme că toată lumea ar pri- 
cepe. 

— De ce? 

— Pentru că s-ar ceti pe obrazul meu bucuria 
imensă a sufletului. 

— Şi ce-ar fi? 

— Ar ride lumea de mine. Dar puţin mi-ar păsa. 
Dacă nu aş vrea să ştie lumea ar fi pentru că bătăile 
inimei mele sunt secretul meu. Fiecare din noi are un 
colț al sufletului în care nu admite să pătrundă ni- 
meni: acolo se ascunde personalitatea rănită. 

Trenul intra într-o staţie. Urania işi cobori vălul 
pe obraz, jenată oarecum de lumina puternică a felina- 
relor şi de linişte. De Îndată ce trenul se puse din nou 
in mişcare, el se apropie iarăşi de dinsa, îi ridică vălul 
de pe ochi şi rămase lîngă ea. 

— Ai un nume de muză”. Aşa se şi cuvine. Dar ar 
fi fost mai potrivit să te numeşti Clio sau Erato. Mi 
se pare că între aceste două cuvinte stă şi numele par- 
fumului d-tale. 

Ea rise cu plăcere. 

— Eşti foarte curios. Ce găseşti atît de interesant 
în parfumul meu? 

— Nu ştiu. Poate poezia personalităţii. îmi dai 
voie? 

Şi, fără a aştepta răspunsul, ii lăsă vălul pe ochi, 
la loc, şi se dete la o parte. Peste o secundă intră con- 
ductorul, pentru controlul biletelor. După ce ieşi, dînsa 
il intrebă rîzînd: 

— Acum pot să-l ridic? 

— Acuma şi oricînd. 

— Oare ai fi gelos... 

— Nu cred. 

—Unde mergi? 

— La Crivina, 

— Nu se poate. 

— De ce? 

— Pentru că nu se poate. N-ai nici unde să dormi, 
nici unde să măninci. 


to 


15 


20 


25 


30 


35 


— La d-ta. 

— Ştii bine că nu sc poate. Şezi lingă mine. 

Tînărul veni lingă dinsa. 

— Spune-mi drept, pe cine căutai la gară? 

— Iţi spun foarte drept: pe d-ta. 

— Nu se poate. 

— Acest continuu „nu se poate” dovedeşte că eşti 
Înşelată şi nenorocită. 

Urania râmase încremenită. El se uita la dînsă, 
mirat şi trist de a fi forțat o mărturisire. îi fu milă de 
ea. 

— Te rog să mă crezi. Am fost la d-ta acasă pentru 
a-ţi face o rugăminte. Cînd mi-a spus feciorul că ai 
plecat, mi s-a părut că a plecat tot oraşul, şi am alergat) 
la gară fără să ştiu ce fac. Sunt însă gata să te ascult: 
vrei să mă întorc înapoi sau să mă duc înainte? 

Tînără femeie se retrăsese în colțul cel mai întune- 
cos al compartimentului. 

— Nu ai nimic cu d-ta, zise ea încet. 

— Nu. 

— Trenul acesta merge în Moldova. El se opreşte 
la Ploieşti, iar peste două ore vine trenul la Predeal. 

— Care trece pe la Sinaia. 

Ea zîmbea în manşon. 

— Unde sper să viu mîine, tot la ora asta, pentru a 
schimba aerul, după cum mi-a prescris medicul. Dacă 
mă lăsai să vorbesc de la început şi nu-mi răscoleai 
sufletul cu parfumul, ru Clio şi Erato, era să-ți spun 
că ţi-e frig şi să-ţi oier tartanul meu, pe care te rog să-l 
iai fără vorbă. 

— E cam puţintel la întindere. 

— E mai mult decît nimic. Acum te rog să dormi în 
colțul dumitale, fiindcă eu am ajuns. Visuri plăcute. 

Apoi, Intoreîndu-se repede: 

— Cu ce trăsură ai venit la gară? 

— Cu o birjă. 

— I-ai dat drumul? 

Căpitanul se atinse cu mîna de frunte. 

— Ai dreptatel 


t5" 


20 


85 


30 


35 


Ea zimbi, uitîndu-se la dinsul, cu ochii pejumătate 
închişi, îngrijorată, dar cu sufletul plin de lumină. 
Intr-o clipă înțelese avintul puternic ce-l mina pe 
tînăr către dinsa, şi-i fu recunoscătoare. 


X 


Anna Villarâ nu se-nțelegea cu generalul. Ea aren- 
dase o moşie pe care el voia s-o caute singur, şi, după 
spusa tuturora, o arendase prea ieftin. Generalul citea 
Independenţa" şi printre rinduri Işi vărsa focul pe ne- 
vastă. 

— Vai de românul pe care-l duce femeia de naa! 

— Aşa gîndesc! 

El citea încet. 

— S-a făcut şi ăsta om mare..... 

Ea, care se simţea vinovată, vrea să aibă dreptate: 

— In ce te duc de nas? 

— In toate... O interpelare în Camera poate s-o 
tacă orice caraghios. Asta e băiatul unui sergent-ma- 
jor de la mine. 

— Ei şi? Fiul unui sergent-major nu poate să devie 
un om cumsecade? 

Generalul zbîrci din nas, parcă i-ar fi mirosit rău: 

— In prima generaţie sunt toţi nişte pehlivani”. 

— Vorbă să fie. 

— Aşa cum îţi spun eu. Onorabilul său părinte da 
bani cu camătă la băieţi, iar ilustrul său fiu interpe- 
lează pe ministru asupra furniturii ovăzului in armată. 

— Poate să aibă dreptate... 

— Ţară de arivişti, in care puţinii oameni cumse- 
cade stau la o parte, iar îndrăzneţii, ignoranţii şi peh- 
livanii sunt în frunte. 

— Eşti exagerat. Aşa-i peste tot. Dar să nu schim- 
băm vorba: in ce te duc de nas? 

El părea cufundat în citirea ziarului. Deodată se 
puse să cînte, fals şi fără a-şi ridica ochii din gazetă. 

— Connais-tu le pays ou fleurit la crapule..." 

Anna Îşi muşcă buzele, ca să nu rîză. El tăcu un 
moment; apoi, cufundat în cetire, o întrebă: 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— In ce mă duci de nas? în toate, soro. La moşii, la 
vizite, în politică, în lume. Dumneata crezi că eşti 
Stana lui Ion. Ei, nu-i adevărat! Eu sunt Ion al Stanei. 

Vorbea aşa de firesc şi de simplu şi părea a nu voi 
să mai repete greşeala cu arendarea moşiei, încît ei i 
se făcu milă. Rămase cu capul pe mină, uitlndu-se 
lung la fața de masă şi din cînd în cind aruncindu-şi 
ochii la el. I se păru cam îmbătrinit. Cine ştie! Oricit era 
de uşurel, poate că nici el nu era fericit... îşi aduse 
aminte de Berta, care-l înşela, desigur, şi apoi deComă- 
neşteanu. Deodată inima i se bătu aşa de tare, încît îşi 
duse mîna la piept. 

Tocmai intra feciorul cu cafeaua şi cu o scrisoare 
de la Porţia. 

— Aşteaptă răspuns? 

— Da. 

Anna deschise scrisoarea repede, o ceti şi rămase pe 
gînduri. Generalul nu văzuse nimic. Ea se uită Ia 
dinsul, cu o expresie atît de încordată, încît îl sili 
parcă să vorbească: 

— Ce este? 

— Porţia scrie. 

— Ce spune? 

— întreabă de bărbatu-său, care n-a venit la masă 
pînă acum. 

Ochii Annei scinteiau. Era încredinţată că în mo- 
mentul acela, Comăneşteanu petrecea la Berta. Băr- 
batu-său i se păru acum mărginit. 

Generalul dete din mînă fără grije: 

— Ge-are a face !... O fi rămas omul la vreo partidă 
mai serioasă, la club. 

Pe cind Anna se pusese să scrie, intră feciorul din 
nou, cu altă scrisoare, tot de la Porţia, prin care spunea 
că în ultimul moment primise o telegramă de la bâr- 
batu-său, din Ploieşti, unde se găsea în interes de ser- 
viciu. 

Anna dete din cap: 

— în interes de serviciul... Trebuie să fie cineva 
prost ca luna ştirba, ca să creadă asemenea născocii L 
Auzi, interes de serviciu!... 

Feciorul aştepta. 


10 


t5 


20 


25 


30 


35 


40 


— Nu eBte răspuns! strigă Anna. 

Se primbla de colo pînă colo, frîngîndu-şi minile, 
scoţîndu-şi inelele şi puntndu-le la loc, mototolind 
batista. 

— Porţia asta e o nesimţitoare! Cum se poate să 
nu înțeleagă ea că o înşeală; că acum, In momentul 
ăsta, el e la masă cu Berta, la Ploieşti!... 

Căzu pe un fotoliu şi urmă să privească ţintă înain- 
tea ochilor, parcă, în adevăr, ar fi văzut pe căpitan 
față în față cu Berta, zîmbindu-şi unul altuia. Se auzea 
generalul tuşind din sala de mîncare. Ea făcu o 
mişcare, parcă să se ducă spre el, să-l Intrebe, să-i 
ceară socoteală de modul cum îşi chivernisea amanta. 
Un surls amar îi flutură pe buze. Rămase unde se afla, 
mută de durere. Işi răsturnă capul pe spatele fotoliu- 
lui şi se zări, ca în vis, într-o oglindă. Mişcarea ei pro- 
prie îi aminti de gîtul Bertei, alb şi moale, pe care, 
probabil căpitanul îl cunoştea in toate mlădierile lui. 
La ideea asta nu mai putu răbda. Sări de pe scaun, ho- 
tărîtă să se ducă la Berta şi, de va fi fost nevoie, chiar 
la Ploieşti. Trecind pe lîngă oglindă, se opri. îşi 
răsturnă capul din nou, ca să-şi vadă giîtul, şi deodată, 
ii sări în minte noaptea fantastică de la Stăneşti, cind 
Natalia Cântă, geloasă ca şi dinsa acum, o picase cu 
ceară şi o deşteptase din somn. Rămase cu mîna la glt. 
Geloasă! Va să zică era geloasă!... Se uită in oglindă şi 
se recunoscu. îi fu parcă ruşine de liniile severe ale 
propriei sale imagini. Este ceva mai degradator decît 
gelozia?! 

Un simțimâînt de demnitate rănită îi dete o putere 
extraordinară, f se păru deodată că nu se mai intere- 
sează de căpitan, că Berta îi este indiferentă, că viaţa 
nu o doare. Pierdută în contemplaţia spaţiului din 
oglindă alunecă pe el pînă departe, la Stăneşti, unde 
vedea linia plopilor de pe apă. Era acolo linişte, 
primăvară, marginele lucrurilor de o suavitate încîn- 
tâtoare, iar ea, in mijlocul farmecului naturii, fată 
tînără. Se înţelegea atit de bine! li era mila de ea, aşa 
cum era acum, cu sufletul plin de necazuri. 

Se întoarse, şi ochii ii căzură pe un portret. Se uită 
la el de departe, apoi făcu un pas către masă: era por- 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


tretul căpitanului. Anna păru că se gîndeşte la ceva. 
Privea lung, dincolo de carton. îl vedea într-o lume 
ideală, corectat, după fantezia ei, de toate năzuinţele 
către alte femei, şi oarecum întărit în singura năzuinţă 
către ea. îi veni un moment să zîmbească. O nemăr- 
ginită libertate sufletească îngăduia făurirea a tot fe- 
lul de hipoteze: cum ar fi fost oare căpitanul, dacă 
n-ar fi alergat după prea multe femei? Cine ştie?!... 
îi răsări deodată în minte ascensorul cu care se lăsase, 
acum In urmă, într-o salină; groaza şi farmecul pră- 
pastiei, bolta imensă în care plutea, fantasmagoria 
Iluminelor. Sufletele noastre sunt insondabile. Berta 
era salina, prăpastia; era aproape o necesitate ideală, 
care nu devenea suferință decît în expresia ei fizică, 
In adevăr, cînd i se înfiripau in minte braţele, gâtul, 
sinul Bertei, dînsa, Anna, îşi pierdea liniştea. Va să 
zică gelozia era, in esenţa ei, animalitate. Dar amo- 
rul?... Anna se gindea cu o tresărire fermecătoare la 
iubirea ei. Nu era animalitate. Era ceva unic, prolund 
şi personal; o vibrare armonică a individualităţii, care 
ajunge citeodată să stea de sine, fără legătură cu lumea 
din afară şi deci cu omul iubit. 

Astfel, bătută de vînturi, plină de contraziceri, ho- 
tări să se ducă la Berta. Desigur, ea era la Ploieşti, ca 
dinsul... 

Se îmbrăcă în pripă, mulţumită că luase o hotărlre. 

Cînd ajunse la Berta, găsi casa luminată. Nimic 
neobişnuit nu apăru ochilor Annei. O slugă discretă ti 
deschise uşa, iar Anna se găsi deodată faţă în față cu 
Berta, care citea liniştită, întinsă într-un fotoliu. 

Cum văzu pe Anna, Berta sări de pe scaun, îi ieşi 
inainte, li sărută mina, cu o reverență grămădită în 
fuste, plină de graţie şi de smerenie. 

— Vă rog, doamnă, îmi faceţi prea mare onoare... 

O duse la o canapea, o aşeză în colţ, punindu-i 
perne la spate, scăunaş sub picioare. 

— Trebuia să mă chemaţi. Aş fi fost fericită si 
alerg la ordinul d-voastre. 

Anna pornită de-acasă cu glnd bun, se îndîrjise de 
indată ce dăduse cu ochii de Berta. 

—Vă temeţi să nu vină bărbatu-meu?... 


sn 


10 


J5 


20 


25 


85 


B00 


Berta rămase locului. O clipă se uită In ochii Annei, 
înfricoşată. Ea ii luase şi bărbatul şi amantul, dar îi 
era dragă Anna, cu simţimintu) mizeriei noastre ome- 
neşti, cînd facem rău fără a fi răi. 

— In adevăr, d-l general vine citeodată la mine, — 
dar nu seara... Un gînd bun, de protecţie şi de milă 
pentru fiica fostului său şef de muzică... 

Berta se făcuse mică. Glasul ei tremura. O clipă se 
simţi, faţă cu Anna, cea din urmă dintre femei, şi ii 
veni să-i cadă in genunchi şi să-i ceară iertare. 

Anna părea că înțelege ceva, simţea că fiinţa aceea 
suferă, şi nu ştia cum să-şi ia vorba înapoi. 

Se sculă, o luă de mînă şi o puse să şeadă lîngă dtnsa, 
pe canapea. 

— Vă rog... Am venit pentru biletele de concert. 
Vreau să avem o lume nebună... Am să pun in picioare 
lot oraşul... Vă rog... 

Berta sta pe marginea canapelei, cu mîinele adunate 
în poală. Picături mari de lacrimi i se inundau In 
coada ochilor. 

Anna îi luă o mînă: 

— Te rog... Nu am voit să te rănesc. Şi nu aş avea 
nici un drept... 

Berta da din cap, cu înțeles că nu a rănit-o. 

Anna îi ținea mîna în minile ei. O jenă nespusă 
plutea peste întreaga situaţie. 

— Te rog, domnişoară... 

— Vă cer iertare, doamnă, de scena asta. Vă asigur, 
însă, că e peste puterile mele de a trăi mai departe 
o asemenea viaţă... 

— Ce are viaţa? 

Berta îşi şterse ochii. 

— Viaţa cred că nu are nimic rău, dacă este trăită 
cum se cuvine. Dar viața mea este insuportabilă. M-am 
gîndit de-atitea ori să vin la d-voastră, sâ vă cad 
în genunchi, sâ vă cer iertare de răul ce vi-l fac 
şi să vă rog să mă ajutaţi să ies din infamie... Mi-a 
fost frică de ridicol. Acuma, insă, nu mai pot!... 

Berta izbucni în plîns. Tot corpul i se cutremura 
de violenţă şi durere. Căzu grămadă la picioarele 
Annei, sărutîndu-i genunchii. 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


— Nu merit să veniţi la mine... Aici e casa infa- 
miei... V-am înşelat: d-l general este amantul meu. 
Nu mai pot! 

Anna se lupta s-o ridice de jos, mişcată ea însăşi, 
nedomirită şi tristă. Berta ii luase o mînă pe care i-o 
săruta cu pasiune: 

— Vă rog să-mi lăsați mina asta, care e curată, 
să mi-o lăsaţi s-o sărut, că poate să mă purifice. 

Anna se uita la ea, lung, dînd din cap: 

— Crezi că e aşa dc curată?... 

— Vă rog, doamnă, eu ştiu ce spun. Mîna asta <« 
curată. Sufletul, care o face citeodată să tremure, 
e limpede. Poate că nici el nu e totdeauna fericit, 
fiindcă sunt în lume ființe ca mine... 

Anna dete din cap, cu exasperarea eelei mai adinei 
convingeri: dacă nu va fi fost Berta, erau alte femei. 
Amindouă se gîndeau la Comaneşteanu, fără să-i ros- 
tească numele. 

Berta ridică ochii către Anna: 

— D-voastră nu cunoaşteţi setea de onoare, dorința 
aprigă de a simţi respectul altora!... Nu pricepeţi 
poate dorul de naivitate, aspiraţia către idilele vieţii, 
către acele stări sufleteşti pasive, ale femeilor ce 
muncesc!... Acele minunate lucruri, la cari eu nu pot 
să ajung niciodată!... 

Tăcură un moment amindouă. Anna se simțea 
mişcată, nedomirită, căutînd parcă o explicaţie accep- 
tabilă acelei situaţii. Ea zise încet, ca pentru sine: 

— Ciudate lucruri. 

Berta dete trist din cap: 

— Adevărat, doamnă. Vă par poate şi acum come- 
diantă... 

Anna încercă să protesteze. 

— Vă rog!... Ar fi fost firesc să mă supăr cind aţi 
pomenit de d-l general: sunt în casă la mine... Cu 
toate astea, sunt atît de  sătulă de a minţi, incit pre- 
fer să mă umilesc. Am înşelat pururea şi nu vreau 
să mai înşel 1 

Anna se uită in ochii ei, adine: 

— Dumneata iubeşti pe cineva, zise ea cu « vooe 
stinsă. 


SM 


10 


20 


25 


30 


85 


40 


Berta îşi pleca fruntea pe genunchii Annei. 

— Credeam ca a fost numai un capriciu trecător... 

Glasul Annei, rostind acele cuvinte, era atît de 
straniu, corpul întreg i se mişcă de un fior aşa de per- 
ceptibil, încît Berta o strînse în braţe, dorind, parcă, 
s-o apere de nefericire, care, pentru toată lumea, plu- 
teşte în aer. Berta ridică ochii, cu încetul, către Anna. 
I se luminase chipul. 

—A fost un  capriciu... A fost o greşeală... Dacă 
cel puţin l-aş fi iubiţi... Dar n-am avut nici scuza 
asta... 

Pe cînd Berta vorbea, Anna se uita la un tablou de pe 
perete. Un zîmbet flutura pe buzele sale, enigmatic. 

— Şi ce aş putea să fac eu?... 

Berta zîmbi şi înălță din umeri: 

— Nimic. Ceea ce rni-ar trebui, nu puteţi 
să-mi daţi... 

— Va să zică n-a fost numai un capriciu?!... 
rosti Anna repede. 

— Nu vreau să zic asta, doamnă. Ceea ce mi-ar 
trebui mie, ar fi să reîncep viaţa de la început. 

— Scoală-te, te rog, şi să vorbim. 

Berta se aşeză lingă dînsa: 

— Aveţi oare darul acesta? 

Anna înclină capul: 

— Dacă l-aş avea, l-aş începe cu mine. 

— Nu văd pentru ce. Viaţa d-voastră e curată ca 
o floare. A mea ar trebui reîncepută... Şi m-am glndit 
serios s-o reîncep: m-am gîndit să plec în America. 
Dar ce ştiu eu să fac, decît să dau concerte... mediocre? 

Anna voi să protesteze. 

— Vă rog, doamnă. Ştiu foarte bine cîte parale 
îmi face aiLa. Am oarecare putere emoţională în tim- 
bru, dar vocea e puţină. în toate cazurile, a trăi din con - 
certe, însemneazăa duce mai departe viaţa de astăzi... 


— Foarte interesantă. 

Berta se uită la dînsa lung: 

— Găsiţi? 

Anna pricepu, în fugă, că vrea s-o trimeată in 
America. Se înroşi şi zise repede: 


10 


15 


20 


30 


35 


—Ca artă, * e interesantă; altfel, fireşte, nu e 
toemai de invidiat. 

— Eu aş vrea, doamnă, să mă ajutaţi a ieşi din 
picla în care trăiesc astăzi. M-am gîndit să mă duc 
la o mînăstire. 

Anna zîmbi uşor. Berta adaogă: 

— Vreţi să ziceţi „motanul călugărit”. 

Zimbiră amîndouă, cu nevoia de a se înşela a 
oamenilor ce văd primejdia. 

— De aceea m-am şi oprit, adaogă Berta, cu toate 
că viaţa monacală nu m-ar speria... Şi atunci m-am 
gîndit la o jumătate de măsură, care să-mi permită 
a răminea în lume şi totodată să mă ajute a mă puri- 
fica: sororă de caritate. 

—Ne-ar trebui un război. 

— în timp de pace. 

Anna se uita la dînsa, zimbind. 

— Va să zică biletele de concert... 

— Aşa este: sunt unele vindute. 

Părură a se gîndi amîndouă. Berta era fără voinţă, 
cam tristă, ca oricine şi-a destăinuit sufletul poate 
degeaba. 

Anna se sculă. Părea preocupată. 

— Fireşte, zise ea. Nu se poate trece atit de repede 
de la o stare la alta... Să renunțăm la concert. După 
aceea vom examina situația din nou. îmi dai voie 
să mai viu? 

— Cu cea mai vie recunoştinţă. Dacă mi-aţi per- 
mite să vă iubesc puţin, aş crede că încep să fiu mai 
bună. 

Anna rîdea. 

— Prietena generalului... 

— Să rămîn? 

— Nu zic asta: prietena generalului este şi prietena 
mea. 

Berta îi sărută mîna şi o duse pînă la trăsură. 
Apoi se întoarse în casă zimbind. 

I se păru Anna încintătoare, fină, caldă, cu un 
farmec fizic, pe care, ea, ca femeie, îl înţelegea cum 


593 


poate nu-l înțelegea Comaneşteanu. La gîndul acestuia, 
se oprji locului, se uită înaintea ochilor şi ise încet: 
— II iubeşte, săraca, şi , geloasă. 


XI 


leşind de la Berta, Anna merse la Elena. Pe drum 
se simți cuprinsă de frig şi oarecum slăbită în resortu- 
rile ei sufleteşti: Berta o dezarmase cu totul. 

Elena se pregătea să se culce. Primi numaidecit. 
pe soră-sa, care o sărută din fuge, fără s-o vadă, aşezin- 
du-se apoi într-un fotoliu, în fața sobei. 

— De unde vii, dragă, aşa de tîrziu? 

— De la rivala mea. 

— Ai fost la Urania? 

— Am fost la Berta. 

Elena îşi desfăcea părul, încet, domol, cu acel 
simţimînt bizar, de înjosire şi deznădejde, ce-l dau 
semnele aparente ale bătrîneţii. Soră-sa o interesa 
foarte mult, dar gîndurile ei alergau pe departe, după 
lucruri nelegate IrArp ele, cari, totuşi, se adunau 
într-un punct ascuns al conştiinţei, unde se adăpostea 
personalitatea. Fusese totdeauna copărtaşe Ia simţirile 
altora pe calea destăinuirilor. Avea o haină largă pe 
care o oferea prietenelor sale: 

— Viens pleurer dans mon gilet. 

Şi, cum femeile sunt în general trudite de gîndul 
suferinței şi al tainelor, mai toate se destăinuiau ei, 
eu speranța înșelătoare de a găsi mingiiere şi cu încre- 
dințarea sigură de a se mări pe sine, povestind întîm- 
plările vreunui biet amor. Căci aşa e de vafit egoismul 
omenesc, incit toate neajunsurile noastre personale 
devin calamități publice. 


Anna zări pe soră-sa tntr-o oglindă, cum îşi învîrtea 
buclele albe, in mină. Zădărnicia întipărită pe chipul 
surorii sale o izbi atît de puternic, încît fu mişcată 
ca de o descoperire dureroasă. Se sculă uşor din fotoliu 
şi veni lîngă dinsa. O sărută pe umeri, cu insinuarea 
caldă a unei mame. 


10 


lo 


20 


25 


30 


35 


40 


Elena tresări, surprinsă parcă într-o pornire sufle- 
tească criminală. 

— Imbătrinesc, zise ea, dînd din cap. 

— tmbătrinim toate, dragă. Tu mai puțin decît 
noi. 

— Crezi? 

— Sunt sigură. 

— Am albit de tot. 

— Nu face nimic; un farmec mai mult. 

Elena zîmbi. Anna ii mîngiia părul căutind mij- 
locul de a risipi tristețea adtncă ce-i sta pe chip. 

— Cu atit mai mult pari tînără, dragă Eleno, cu 

cit te preocupi mai puțin de tinerețe. 

— Ceea ce însemnează? 

— Că dacă n-ai nici un cuvînt de a voi să rămîi 
tînără, nu pari niciodată bătrînă. 

— Eu am o mie de cuvinte pentru a voi să rămîn 
Iinărâ,. 

— Fireşte, ca toată lumea. 

— Mai mult decît toată lumea. 

—* Da. Insă nu te compară nimeni cu femei rrtai 
tinere. 

— De unde ştii? 

— Ştiu eu. Tu eşti Elena noastră, suavitatea, 
blindeţea şi iertarea. Gine zice „Tanti”, zice tinereţea 
veci nică. 

— Aşa îmi zice Comaneşteanu. Apropoa: ce încurcă- 
turi mai aveţi? 

Anna dete din cap. 

— Viu de la Berta. 

Se opri şi, dusă pe gînduri: 

— M-ai întrebat parcă dacă viu de la Urania... 
De ce? 

—Ca să zic ceva. 

— Viu de la Berta. Trudă şi la dinsa. 

— De ee? 

— Ai crede că femeile uşoare au mai puţine neca- 
zuri ca femeile cinstite. 

— Şi nu e aşa? 
— Femeile uşoare doresc sâ devină femei cinstite. 
— Şi vice-versa, zise Elena Încet. 595 


38* 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


596 


— Serios?! 

— La ce serveşte cinstea?... Să-ţi scoată păr alb, 
crețuri pe obraz şi nume bun. 

Anna se uita la ea. Elena se grăbi să adaoge: 

— Şi ce căntai la Berta? 


ea dus să constat dacă e plecată la Ploieşti 
cu... el. 


— Cu generalul? 

Anna înalță din umeri enervată: 
— Mult mă interesează generalul 1 
— Cu Alexandru? 

— Se înţelege. 

— Si nu era plecată? 


— Nu. 

— Era acasă, singură? 

— Da. 

—- Săraca!... ŒE prinsă şi ea. 


— De unde ştii? - 

— Sta acasă singură; vrea să devie cinstită... E 
grav. Femeile astea nu prea stau singure... Şi el unde-i? 

— La Ploieşti. 

— De unde ştii? 

— Mi-a scris Porţia că i-a telegrafist de acolo. 
Să-ţi spun drept: bună fată, dar proastă! 

Elena se uita la dînsa cum îşi frîtigea minile, 
umblînd de colo pină colo, ca o fiară in cuşcă. 

— Tot ce-i spune e sfint. Dacă vrea să vină la masă, 
vine. Dacă pleacă la Ploieşti, e bun plecat. Da* de re? 
Cu cine? Cind? Nimic. 

„_— Telegrama e din Ploieşti, dar omul e numai la 
Crivina. 

— La Urania! strigă Anna. 

— Desigur. Avea o însărcinare. 

— De la cine? 

— De la Natalia Cânta. 

Anna se uita cu ochi mari la soră-sa parcă n-ar 
fi priceput-o bine. Tot sîngele ii fugise din obraz, arcul 
sprincenii i se încordase. Apucă pe Elena de mină. 

— Ce-i de făcut? 

Soră-sa o privea cu milă. Parcă o uşoară nuanţă 
de dispreț se amesteca cu simţimintul ei pentru 


10 


15 


20 


25 


30 


35, 


40 


Anna, care, într-o clipă, uitase tot, coprinsa de nebunia 
ei personală: gelozia. 
— Ce-i de făcut, Eleno? 
— Ştiu eu I... 
Anna Îşi dusese un pumn la gură şi işi ridicase 
umerii, gata să se arunce pe cineva. 
— La Crivina!... exclamă ea. 
Staţia drumului de fier, pacinică, devenea o groză- 
vie. 
—-Auzi, să se ducă la Crivina! 
— Da, e foarte primejdios să se ducă un om singur 
la Crivina. 
înțelesul ironic al cuvintelor 
pe Anna. 
—Omul nu e singur, zise ea, apăsat. lar omul 
acesta e un infam, şi femeia o curcă murată. 
Elena işi muşcă buzele. 
— Comparaţia nu e fericită- Urania seamănă mai 
mult cu o presură- 
— Un porumb guțan, dacă vrei cu orce preţ să 
rămii în ornitologie. 
— Eu nu vreau nimic. Tu vrei ceva şi nu ştii ce. 
Anna se gindea; gîndurile îi umblau in acelaşi 
drum, iar imaginele, clarificate de pasiune, deveneau 
puternice şi evidente. 
— Sigur. Sunt amîndoi la dinsa. 
— Dar dacă or fi la moşia ecelaltă? 
— E prea departe. 
Elena se uita fix la Anna, 
— Pune pe Porţia să-i telegrafieze. 
— Ai dreptate. 
— Sau  telegrafiază-i tu. 
— Mai bine. 
Nehotărite amindouă, se gindeau. 
— Dar dacă or fi rămas la Ploieşti?... 
preocupată de problema celor doi fugari. 
— Se poate foarte bine. 
— Or poate la Sinaia?... 
— Şi asta se poate. 
— Dacă totul se poate, nu-i nimic sigur. 
— Atunci de unde ştii c-au plecat? 581 


Elenei exaspera 


zise Elena, 


— îmi  închipuiesc. Țimoleon Vucos e amicul! 
ministrului de Finanțe, iar Urania este soția lui 
Timoleon. S-a dus s-o roage pe dinsa, pentru iertarea 
amenzilor. Ea tocmai plecase la gară, singură”. Intr-o 
săritura, el a fost după dînsa la gară. Iți închipuieşti 
ce foc ardea In el, în ochii aceia ca diamantele albastre- 

— E o nenorocire! zise Anna, deznădăjduită. 

— Sau o fericire. 

— O nenorocire! O mizerie înjositoare! Ajungi 
să urăşti iot, şi chiar pe el. 

Tăcu un moment, disperată. Apoi păru a găsi firul 
logice» lucrurilor. 

— Despre ce amenzi e vorba? 

— Nu ţi-am spus? F, vorba de nişte amenii ile la 
Ministerul de Finanţe, pe care Natalia Cântă ar vrea. 
să le reducă in folosul unor lucrători ai săi. 

— Natalia Cântă!... 


— Da. 

Anna se uita înaintea ochilor: ce surprinzătoare 
e viața citeodată ! Natalia Cântă!... îi trecu pe fundul 
sufletului, ca într-o apă adîncă, urma unui nour 


de amintire tristă: trudise pe Natalia Cânta cu mulţi 
ani în urmă, atunci cînd Mihai Comaneşteanu părăsea 
pe Natalia, pentru dînsa; iar acum, ea, Anna, era 
părăsită rle nepotul eroului, pentru alta!... Şi cum, 
în nenorocire, oamenii doresc să se găsească pe sine 
țuvaţi, pentru a putea să strige împotriva sositei, 
Anna se simţi umilita. De aceea, spre marea ei mirare, 
Elena o văzu că pleacă fruntea cu smerenie t-âiie 
pămînt. 


— Cîteodată nu mai înţelegi nimic din rostul 
vieţii, zise Anna. Dacă trăieşti cuminte, ți se pare 
ca trăieşti degeaba; dacă nu trăieşti cuminte, suferi. 
Aşa că, e mai bine să nu trăieşti. 

— Peste de la philosophiel... 

Anna şezuse pe un scaun, cu braţele pe genunchi, cu 
capul plecai jos şi ascuns în mîni. Soră-sa o atinse pe 
umăr: 


— Poate tot e mai bine sâ trăieşti cuminte. 
Ea sări ca o panteră. 


10 


f5 


20 


25 


30 


35 


40 


— Da' ce! eu nu trăiesc cuminte!?... 
Elena mişcă uşor din cap. Anna izbucni: 
— Eu nu trăiesc cuminte? 

— Ba da... 

— Fiindcă iubesc pe un om care nu e bărbatul 
meu? 

Elena, iritată, răspunse neted: 

— Fireşte. 

Anna se uita lung la dînsa: 

— Presupune că ar fi bărbatul meu legitim. Aş 
suferi oare mai puțin, cînd m-ar înşela, ca acum? 

— Ai suferi poate mai mult, fiindcă ai fi rănită 
şi în amorul propriu. 

— Atunci? 

—Da. Dar el te-ar înşela mai puțin, sau poate 
nu te-ar înşela de loc. 

Anna bufni de ris, într-aiuri. 

— Aşa gîndeşti!... Priveşte la Porţia. 

Elena se uita la dînsa, cu o expresie acută de ironie 
şi de milă. Dete din cap şi tăcu. 

— Nu-i aşa? 

— Nu. 

Anna ridică ochii, mirată: 

— Găseşti că nu-i aşa? 

— Găsesc că nu-i aşa. Numai, e foarte greu de 
vorbit cu tine, fiindcă dacă ţi-aş dovedi că el iubeşte 
pe nevastă-sa, deşi o Inşeală, tu ai suferi şi mai mult... 

Anna plecă ochii din nou. Tăcură amindouă. 
După citeva minute, sora mai mică îşi întoarse privi- 
rile către sora mai mare, cu atita expresie de durere, 
incit păru a o birui: 

— Spune, Eleno: crezi, în adevăr, că iubeşte pe 
nevastă-sa?... 

— Nu ştiu, dragă... 

— Atunci cum de o înşeală? 

— Poate că nu o înşeală. 

— Nu o înşeală !? 

în ochii Annei străluci o rază vicleană şi trecătoare 
ca un fulger de secetă. Ea zise inect, convinsă, dar 

disperată: 

— O Inşală. 599 


10 


15 


20 


25 


35 


40 


— Se poate. 

— Atunci? 

— Ar trebui să hotilrim rare este Înţelesul vorbei 

a înşela in amor. 

— A nu se ţine de euvini; a spune una şi a face 
alta ; a jura şi a fi sperjur; a minli.; a umbla cu încurcă- 
turi; a face pe toată lumea să sufere... 

— Amesteci multe la un loc. Să le luăm pe rind: 
cînd nu s-a ținut de cuvînt? 

— în toate zilele, în toate ceasurile şi in toate 
minutele vieţii lui. 


— Cam mult, zise Elena domol. Dar să vedem mai 
de aproape. 

— N-ai ce să vezi. Iese de la mine şi se duce 1H 
nevasta colonelului; iese de la omida aceea şi se dine 
la amica mea Berta; pleacă de la Berta şi aleargă 
după muza astronomiei, se întoarce de la Urania ia 
Natalia Cântă... Toate stările sociale, toate virstele... 
E o plăcere I... 


— Uiţi pe nevastă-sa, zise Elena rizind. 

— Pe ea si pe altele. 

— Da? Şi' pe altele? 

Anna înălță din umeri. Elena urmă: 

— Foarte bine. 

— Adică foarte rău. 

— Rău. Cu toate astea m-aş mira să-ți fi făgăduit 
vreodată „credinţă pînă la mormint”. Sau şi dacă 
ti-ar li făgăduit, în amor şi in vis nu se ţine seamă. 

— Frumoasă morală ! 

Elena se uită la sorâ-sa cu coada ochilor: 

„— De, dragă, moralamea este îngăduitoare. A ta e 
mai severă. 

— Eu sunt o biată ființă trudită, Eleno. Nu mai 
am odihnă, nu mai am demnitate. 

Se opri un moment, dusă pe gînduri. 

— Dar dacă o fi iubind pe nevastă-sa!... 

— Ar fi o nenorocire... firească. 

— Firească!? 

— Neapărat. Acolo şi-a dat cuvintul şi acolo ar 
fi vinovat dacă şi l-ar călca. 

— Dar dacă o fi iubind şi pe Urania? 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Nu se poate. 

— Eşti sigură? 

— Sau se poate, i-un, te poate si muşte cineva 
dintr-o pară şi dintr-o pieiskă în acelaşi timp. 

— Dintr-o pară mălâiaţâ şi dintr-o scoruşe. 

Elena zîmbi. 

— Omul este mincător de fructe. Tu ce-ai fi? 

— O castană, care rnâ frig pe cărbuni singură... 
şi care mă duc la Porţia să aflu ceva. Xu mai pot trăi 
în nesiguranța asta: o fi la Ploieşti, o fi la Sinaia?... 

Şi, înălțînd din umeri, ieşi. 


XII 


Anna lăBă pe Elena nedomirită, şi se urcă în trăsura 

fără a simţi frigul. 1 SP aşezase acum in suflet credința 
că fugarii sunt ascunşi la Ploieşti. Capitala Prahovei 
devenea Sodoma zilelor noastre, iar Urania o prăpas- 
tie. Zgîrie cu unghia pe geamul trâsurei. îi veni deodată 
în minte să se ducă la Ploieşti. Ultimul tren era la 
10 şi 10 — prin urmare prea tîrziu !... 

Se supără pe Direcţia generală a drumurilor-de-fier; 

cu toate astea, strigă la vizitiu să meargă la gară. 

Ajunse in fuga cailor, sări pe peron, dete năvală 
in gară, şi numai cind i se spuse că ultimul tren era 
la 11 şi 20, păru a se dezmetici. Mirosul de bucate 
din restaurant, trivialitatea oamenilor nevoiaşi, pla- 
titudinea generală din aer o întoarseră la realitate. 
Ce bine e cîteodată tă există şi realitatea 1 

Anna se zări din luga intr-o oglindă şi i se păru 
bătrînă. Făcu un pas înapoi. Nu era adevărat. Se găsi 
numai ceva cam semeaţă, portul sever, ochii cruzi. 

Oare aşa era ea? Se urcă în trăsură, de astă data încet, 
şi se strinse într-un colț. Nu era de loc aşa. Ea îşi 
simţea in inimă o comoară de afecţiuni, din care să 
reverse asupra lumei dragoste şi iertare. Cum sta 
ghemuită in frigul din trăsură, i se păru că este o 
biată fiinţă mititică, fără putere. O nevoie dea se lipi de 
cineva îi alerga prin oase. Şerpuia, prin nervii femeii 
părăsite, durerea universală a existenţei, acel răbdător 


) 


GOL 


vinovat, care răspunde de toate greşelile şi pasiunile 
noastre. 

îi veni in minte Berta. Cu o luciditate rară, înţe- 
lese că şi ea iubea pe căpitan. Era oare cu putinţă? 
O asemenea femeie, ridicată prin sinceritatea simțuri- 
lor, la cultul adevărului, iubea desigur. 

Se strinse şi mai mult in colţul cupeului şi se gîndi 
la el. De cite ori nu se gîndea la el! Ce avea omul acela, 
pentru a prinde atîtea suflete? Anna nu ştia anume ce 
avea. 

Trăsura se încurcă intre două birji şi un tramvai, 
aşa ră rămase citeva minute pe loc. Anna nici nu băgă 
de seamă. Preocuparea ei de a şti ce avea acel om, 
pentru a fi iubit de toate femeile, o ţinea cu mintea 
rătăcită în depărtarea gîndurilor. 

Deodată i se păru că a găsit o explicare: femeile 
toate iubeau in el amorul, iar nu omul. Poezia sufle- 
tului femeiesc este infinită; este hlamida de aur cu 
care invelesc umerii bărbaţilor sau ai copiilor. Iar 
amorul este cea mai deplină formă a poeziei. 

Ea îşi aduse aminte că unii filozofi plicticoşi 
pretind că natura este atit de şireată. incit învăluieşte 
propagarea speciei in cele mai înşelătoare farmece; 
că amorul naşte poezia, iar nu poezia amorul. Vorbe I 

Poezia este frumosul şi adevărul; poezia este 
necesară şi este incîntâtoare; poezia este cea mai 
înaltă aspiraţiunea sufletelor şi este adăpostul celor 
răniți şi a celor sfioşi. 

îşi aminti de Faust, bătrîn, care, înainte de a 
muri, înțelege că rațiunea şi mlngiierea vieţii este 

poezia. 

Mai cu seamă, credea Anna, este in însuşirile femeii 
a pricepe lucrul acesta. Femeia caută amorul, fiindcă 
aspiră către ideal", şi natura şi-a pus propagarea spe 
cielor in amor, tocmai pentru aceea, adică pentru 
că amorul stă în poezie, după cum poezia stă în femeie. 

Dar deodată i se iscă in spirit o îndoială: pentru 
ce toate femeile năzuiesc către acelaşi om? 

îi răsăriră în minte ochii albaştri ai căpitanului, 
fruntea cam semeaţă, zimbetui, pieptănătura, tunica 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


lui; tunica aceea care părea vie, plină de parfumul 
personalității celui ce o purta. Un simțimînt brutal, 
ca de ură si ameţeală, o ° oprinse deodată. îi venea 
să muşte, să strige, să rupă ceva. Ori de cîte ori se 
gîndea că o altă femeie poate să se apropie de omul 
iubit de dinsa, să-l îmbrățişeze, să-i mîngiie hainele, 
să-l vadă şi să-l priceapă aşa cum îl vedea şi îl pricepea 
ea — i se făcea negru înaintea ochilor. 

— Porţia aceea este cu adevărat o nesimţitoare.! 
îşi 2ise ca tare. 

Şi, fără a sc gîndi mai mult, deschise uşa tr-Sturei 
şi porunci vizitiului să meargă la Porţia. 


XIII 


Deşi era tîrziu, Porţia nu se culcase. 

Sub o lampă, cu abat-jour mare, stau întinse cărți 
de comptabilitate şi vrafuri de hirtii, pline de socoteli. 

Tînără leraeie scria. 

După un paravan copilul dormea in patul său cu 
gratii. 

O tăcere adincâ umplea odaia. Căldura sobei părea 
că revarsă pace in toate cele, iar portretele de pc zi- 
duri, aşezate sus, în penumbră, se plecau sfioase către 
lumea reală. 

Anna intră iară a se anunța. La vederea ei, Porţia 
se sculă repede, îşi ridică ochelarii şi sc duse întru 

intimpinarea amicii sale, îneereînd s-o oprească la 
uşe, spre a o trece în salonaşul de alături. Anna se 
opuse. De lo prima ochire, înțRlesese deosebirea fun- 
damentală ce era intre aerul acelei camere şi sufletul 
ei. Dar, poate tocmai de aceea, se simţea atrasă către 
el. Sărută in fugă pe Porţia, şi cu felul ei autoritar, 
ridică abat-jour-ul de pe lampă şi se apropie de patul 
copilului. 

Băiatul dormea liniştit, purtind pe chipul său fru- 
museţea nevinovăţiei. Era incmtător, prin toate in- 
țelesutilc somnului copilăriei, cufundat în perne fără 
sfială, MI tnotă greutatea rotundă a corpului, cu pacpa 
iugentor întipărită pe frunte. 


Anna se simţi pătrunsă de un fior cald, de o do- 
rinţă neinfrinată de a săruta carnea albă a brațelor 
copilului. Ceva străin şi dulce îi încolţi în inimă, 
simţimintul că era al ti. într-o clipă i se desfăşură in 
mmte o viață nouă. nemărginită de fericire, tn care 
ar fi trăit, slringind la piept candida înfiripare a 
acestei vieţe de copil blond. Un val de ceaţă i se sui in 
ochi, pe cind pieptul i se umplea de gilgiitul lacră- 
milor. 


Porţia, care era la spate, urmărea slările ei sufle- 
teşti şi înţelegea tot ce se petrecea într-insa. Cînd o 
simţi că e gata s-o înece plînsul, i se făcu milă de ea, 
se plecă pe umărul ei şi se lipi de dînsa. 

Anna îşi şterse ochii şi veni încet către masă. Fără 
înconjur şi fără vorbe de prisos, întrebă pe Porţia: 

— Unde-ii" 

Porţia se aşezase pe im scaun. Se uită la Anna lung, 
îşi strinse mînile una intr-alta, apoi plecă ochii în jos, 
fără a răspunde. 

— Te inşală, zise Anna. 

Porţia se uită în pămînt. Se făcuse galbenă şi bătea 
uşer din gene. 

— Fiindcă nu te interesează, să nu mai vorbim. 

Porţia se sculă: 

— Nn mă interesează. 

— Nu te interesează faptele bărbatului tău?! 

Porţia înălţă din umeri şi, cu un suris de o infinită 
tristeţe: 

— Fiindcă ştii că mă inşală, de ce nu-i spui sâ 
nu mă mai înşele? E păcat să ne trudim unii pe alţii, 
cind suntem cu inima curată. 

Anna se uita la dinsa, lung, dusă pe gînduri. 

— 11 iubeşti, nu-i aşa? îi zise, luînd-o de mînă. 

— Foarte mult, răspunse tînără femeie. 

In cele două cuvinte ale ei, era mai mult o rugă- 
minte decît o afirmaţiune. Inima Annei se strlngea 
de durere şi de milă. Va să zică suntem făcuţi pentru 
a ne chinui? Ne temem unii de alţii, suntem geloşi de 
cei mai buni ori mai frumoşi, rldem sau umilim, şi 
totuşi ne e milă... Contradicţie eternă a inimei noas- 
tre!! 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Şi, totuşi, truda Annei era covîrşitoare. Porţia işi 
iubert bărbatul. Fireşte. Cu toate astea, o femeie care 
Îşi iubeşte bărbatul cu o altt de oarbă supunere soar- 
tei, ascunde o taină mai mare decît amorul conjugal, 
acel liniştit şi pedestru obicei de a fi fericit pe de-a-n- 
tregul. Porţia părea a iubi ca dinsa, cu alte cuvinte a 
cunoaşte fugara năzuinţă către tipui ideal, erou, poet 
şi stăpln, acel generos produs al foiţei creatoare, ne- 
statornic prin legea firei sale. Şi ea şi Porţia iubeau, 
şi amindouă sperau că eeelaltă se Inşală. Nici una nu 
se credea mai bună, dar fiecare rştepta mai mult de 
la soartă. Ceea ce nu se poale. 


Faţă cu tăcuta supunere a Porţiei, Anna se revoltă: 

— Nu te mai înțeleg, Mio. 

Porţia ridică ochii întrebători. 

— Nu înţeleg cum poţi răbda atîtea lucruri. Asta 
nu mai e amor, — e umilinţă. 

— Eu nu ştiu nimic, zise Porţia. 

— Fiindcă nu vreai să ştii. 

— Nici nu vreau, şi nici nu e nimic, 

— Am înţeles!... Ia întreabă pe soţia colonelului. 

— Nu cred. 

— Fiindcă nu vrei să crezi. 

— Fiindcă nu e nimic. 

— Chiar acum, cind noi vorbim şi ne zbuciumăm 
aici, dînsul e la Ploieşti. 

— Foarte firesc. 

— Cu amanta sa?! 

Porţia făcu o mişcare in lături: 

—Ce cuvint urît!... 

— Urît sau frumos, e adevărat. 

Ceelaltă păru a se gîndi un moment; apoi, un 
dezgust râu ascuns, întrebă: 

— Şi cine ar fi... amanta? 

—Urania Vucos. 

Porţia dete din cap lung. 

— Nu pot să cred o asemenea faptă din partea sa. 
Aceea este doamnă adevărată şi nu poate săvirşi ne- 
cinstirea casei altora. 

Arma ridică din umeri: 

— Eşti o naivă, care te imbeți de cuvinte. 


10 


15 


20 


30 


35 


40 


—Nu mă îmbăt de nimic, ci numai nu cred în 
gura luraei. 

— Râu faci. 

— Socot că nu. Lumea zice acelaşi lucru şi de 
d-voastră. Pot eu crede o asemenea poveste? 

Anna îşi simţi obrazul în flăcări. Fără să-şi dea 
seama, ridică glasul într-aiuri: 

— Cine spune astfel de infamii? 

— Lumea cea proastă. Fu nu cred, fiindcă nu tre- 
buie să cred, zise Porţia, cu o uşoară tremurare în 
voce. Ar fi cu putinţă ca doamna care m-a luat sub 
ocrotirea sa, care m-a Ingrijit în vremuri grele, care 
m-a dat după Alexandru, să fi făcut toate astea ca 
să-mi ia bărbatul? Nu se poate. Ar fi ruşinos şi nele- 
giuit. Nu se poate, nu se poate!... strigă Porţia iz- 
bucnind în plins. 

Anna, încremenită, încercă să zică o vorbă de pace: 

— Lmişteşte-te, dragă. 

Vocea inEă îi sună fals. O muscă greoaie de iarnă i 
se încurcă in vălul de pe frunte. 

— Ai dreptate să nu crezi in ceea ce se zice despre 
mine, fiindcă pe mine mă cunoşti... 

— Este drept. 

— Cunoşti însă pe toată lumea? 

— Cunosc pe Alexandru. 

Anna dete din cap. Acum nu mai era nici scanda- 
lizată, nii:i încremenită. Atita vînjoasă credinţă, atita 
naivitate, răsturnau orce plan de apărare sau de atac. 

— Ascultă, Mio dragă: tu eşti îneîntătoare, dar 
lumea rpelaltă nu e ca tine. Bărbaţii sunt mizerabili, 
toți bărbaţii. 

Porţia ridică ochii umezi către dînsa. 

— Nu pot crede. Tatăl meu este bărbat... şi (iul 
meu de asemeni. 

— Fireşte. Dar părinţii şi fiii noştri sunt altceva. 

— Nu sunt altceva. 

— Şi cine ştie ce a suferit şi mama ta! 

— N-a suferit nimic. Tata a poruncit şi noi am as- 
cultai. In romanuri, bărbaţii zic acelaş lucru despre 
femei: că sunt nişte mizerabile toate. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


— Şi adesea au dreptate şi ei, zise Anna, dînd trist 
din cap. 

— Nu au dreptate. Femeile ca şi bărbaţii cari au 
sufletul curat sunt lăsaţi in pace de scriitorii de ro- 
manuri, şi deci pe aceia nu-i cunoaştem. 

— îi cunoaştem din viaţă: sunt puţini. 

Porţia plecă din cap, fără a mai răspunde. îşi 
şterse ochii, puse abat-jour-ul la locul lui, pe lampă, 
şi aşteptă. 

Anna simţea că trebuie să plece. Se ridică de pe 
scaun, şi, ca sa facă un lucru natural, se duse către pa- 
tul copilului. 

Porţia tresări. O mişcare instinctivă, de apărare, 
o îndreptă spre copil. Anna ghici mai mult decîl văzu 
mişcarea. îşi stăplni revolta lăuntrică, se uită la co- 
pil, fără a se apropia prea mult, apoi se întoarse către 
Porţia ţi o pnv», din înaltul trufiei sale, uiatita mus- 
trare, Încît tinăra femeie o îndemnă către patul fiu- 
lui său, parcă ar fi rugat-o s-o ierte. Atît e de sfioasă 
virtutea adevărată! 

Anna ieşi de la Porţia. 

Frigul de afară o dezmetici. Se simți umilită şi 
necăjită. Pentru întîiaş data se gîndi serios să-şi scoată 
din inimă acel amor vinovat, care o eliinuia pe ea 
şi chinuia şi pe alţii. 

Dar era oare cu putință? 

înlăuntrul trăsurei i se păru că recunoaşte fumul 
țigării căpitanului, şi allta ajunse ca să-l revadă deo- 
dată ca aievea, cu chipiul drept pe frunte, nalt şi mă- 
reţ ca o legendă universală. 


XIV 


Era la Sinaia un după-prînz de zi de iarnă. 

Vremea era doinoalâ. Ninsese de eurînd, aşa că 
toate drumurile, toate pirtiile şi toate cărările păreau 
acoperite de un strat de puf. Brazii uriaş: de-abia ți- 
neau pe ramuri greutatea zăpezii, pe dedesubt verzui 
ca fundul apelor, pe deasupra albi ca spuma lor, cu 
trunchiul pe o lăture tencuit de chiciură, peste care 


10 


20 


25 


30 


35 


40 


se lipeau fulgii căzuţi atunci, iar pe laturea cealaltă 
scrijiliți de frig. Castelul Peleş răsărea pe colină, ca 
o sentinelă trufaşe, ce se uită în jos. Deasupra, mun- 
ţii, ce se uneau cu cerul. 

— Viaţa noastră e o greşală continuă, cum e si 
natura, zicea Urania, umblînd domol. 

— Viaţa noastră e muzică şi lumină. 

— Natura cere vieţei noastre jertfirea celor mai 
nobile hotărîri. A nu înşela pe nimeni este elementar; 
dar a nu înşela pe aproapele tău este fundamental. Şi 
cu toate astea, iată-mâ!... 

Treceau pe un pod. Pe marginele lui de fier, ză- 
pada, candidă, sta grămădită ca un raft de flori de 
crin. Urania îşi îndesă trântea în stratul moale, lă- 
sîndu-şi imagina în el: 

— Iată chipul cel mai mizerabil. 

Căpitanul zîmbi, uitîndu-se la dînsa. Ea ridică 
ochii spre el: 

— E o întîmplare banală: o femeie cumsecade care 
greşeşte şi care nu-şi mai găseşte liniştea dinainte. Dar 
nu de asta mă tem... 

Ea se opri, aşteptînd parcă să fie întrebată de ce 
se temea. El urma s-o privească. 

— Nu mă Intrebi de ce mă tem? 

—Nu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ştiu. 

— Ce ştii? 

— De ce te temi. 

Se uită ea acuma la dinsul, lung: 

— Dacă ştii, explică-rni, de ce e atît de aproape 
amorul de suferință? 

— Pentru că eşti făcută greşit. 

Ea il privi pieziş, cu un surîs plin de spirit; apoi, 
scandîndu-şi cuvintele: 

— Eu sunt făcută greşit!? 

El se plecă spre dînsa;: 

— Eşti iăcută încintător. La greci ai fi fost muză, 
iar la romani, vestală. 

Urania strîmbă uşor din nas: 

— Mai bine la greci. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


îi bufni risul pe amîndoi. 

—E o infamie, zise tot ea, după o mică pauză. 
Spiritul şi sufletul sunt două noţiuni fundamental 
deosebite, — cel puţin în înţelesul de toate zilele. Dar 
amindouă sunt eu. Cum poate, atunci, spiritul să 
rîdă, iar sufletul să plîngă? 

— Fiindcă Iţi plac antitezele. 

Ea dete din cap. 

— Sunt rănită... crede-mă. Nu-mi plac antitezele, 
ci am nevoie să înțeleg. în amorul cel mai mare, tre- 
buie să fi rămas din fundul vremilor, necesitatea 
moleculei de a se distruge, după ce s-a reprodus. 

Tînărul se uita la ea cu stăruinţă. Urania plecă ochii. 

— Ştiu ce vrei să zici. E altceva. Eu îţi vorbesc 
de amor, nu de funcțiunea lui brutală. Bărbatul meu... 
sau soţia d-tale... sunt necesităţi fiziologice. 

Cuvintele de „bărbat" şi de „soţie” îi încremeniră 
pe amîndoi. Ei simțeau că înțelesurile acelea nu re- 
prezentau numai „necesităţi fiziologice”, ci entităţi 
morale, care îi nelinişteau şi îi împiedicau de a fi fe- 
rieiți. 

Dar femeia, doritoare de necunoscut, lupta să iasă 
din pîcla noțiunilor elementare de „bine" şi de „rău", 
şi căuta explicări filozoficeşti unei stări a sufletului 
ce o neliniştea. Un gust bizar de moarte, o poftă de 
distrugere o făceau să tremure. 

— Să mergeam la deal, zise ea. 

Şi porniră la deal. Osteneala drumului îi Împie- 
dica de a vorbi. Gîndurile, insă, gllgliau în scocul vie- 
tii, mai evidente ca oricînd. Ea dorea să plece, să se 
ducă undeva, departe. îşi simțea In inimă o comoară 
calda, şi vrea să fugă cu dînsa. 

Merseră mereu la deal, pînă ce ieşiră din drumul 
bătut. Cărarea ce ducea mai departe, pe Caraiman, era 
cu desăvlrşire acoperită cu zăpadă. Copacii se răreau, 

în urma lor, se vedea pădurea, sub haina albă a 
iernii, cu pete cenuşii ici şi colo. Cite o roată de fum, 
din valea Prahovei, se ridica pînă în pinza depărtării, 
ca o încrustare de marmură într-o stîncă de sare. 


«09 


89 — Uuiliu Zamfifcicu - Opere, voi. Il 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


610 


Pe cind ei stau tăcuţi, se ivi din deal un grănicer, 
Deşi soldatul era o a treia fiinţă vie, în pădure, 
părea aşa de singur, că oarecum mărea singurătatea 
locului. El trecu, salutînd. 

Urania se uita către zidul de munte ce li se ridica 
în cale. 

— Aş dori să mergem mai departe. 

- Să mergem. 

— Crezi că nu e pericel''? 

— Nu ştiu. Cînd vom da de pericol ne vom opri. 

— Cunoşti drumul? 

— Nu-l cunosc. 

— Atunci cum vrei sa mergem? 

El se uită la dînsa. 

— Eu nu vreau; d-ta vrei. 

—Atît de mult aş dori să mergem mai departe, 
să mă urc mai sus, tot mai sus!... Te temi? 

— Mă tem să nu ne rătăcim. 

— Rătăciţi suntem deja. 

— Să ne întoarcem la calea dreaptă. 

Dînsa făcu o mişcare din mină: 

— Tirziu. 

— Atunci să mergem înainte. 

în ochii ei străluciră două adieri de lumină meta- 

Hcă: 

— Să mergem înainte. 

Căpitanul se gîndi un moment să cheme pe soldat 

înapoi, dar se opri: ar fi fost un martor nefolo- 

sitor, care le-ar fi uşurat drumul, iar nu sufletul. 

Ea porni înainte, pe marginea unei văi, merg'nd 

pe de-a-ntregul. 

— Te rog, ţine urma soldatului, zise Comăneşteanu. 

Ea făcu un pas la dreapta, intră în zăpadă pină la 
genunchi, se sculă şi căzu. Apoi luă urma soldatului 
şi merse înainte tăcută. Drumul se furişa prin crăpă- 
turile muntelui, pe după stînci şi copaci, ridicîndu-se 
cîteodată drept în sus, cu scări nesigure, pe cari se 
vedea cum lunecase soldatul. Tînâra femeie înainta 
cu greu. Din cind în cind se oprea, privea la deal, apoi 
se întorcea şi privea Ia el pe furiş. 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Ajunseră pe un tăpşan, de unde începeau să se vadă 
culmile altor munţi. O desfăşurare de coline şi de văi, 
ce se pierdeau în estompa cenuşie a zilei de iarnă, da 
o uniformitate tristă priveliştei. Zidul in fața lor era 
enorm. 

Urania se aşeză jos, în zăpadă. 

— Eşti ostenită, ii zise tînărul. 

— Da. 

— Atunci odihneşte-te uu moment şi să ne intoar- 
cem. 

— Da. 

Nu mai avea voinţă şi părea a nu rnai avea nici 
noţiunea sigură a lucrurilor. De sub rochia scurtă ie- 
şia piciorul, strîns în ghetre de postav, ce desinau pulpa 
cu o rară inţelegare de eleganţă. Cizmele groase o 
țineau încătuşată. De talpa lor, bătută In cuie, se li- 
pise zăpada Îngheţată. 

Urania, palidă, privea în întinderea depărtării. 

— Eşti cu adevărat ostenită. 

— Da. Sunt ostenită şi nefericită. 

— Cum se poatet?... Nu ziceai in tren că dacă ai 
putea iubi, te-ai simţi fiinţa cea mai fericită, atit 
de fericită, incit te-ai teme să nu priceapă lumea 
întreagă?... 

— Da, ziceam... 

— lar acum? 

— Nu ştiu... 

El o simţi, in adevăr, nenorocită, lipsită de nă- 
dejde, părăsită şi singură, şi i se făcu milă de ea. Parcă 
era o lege comună, pentru toţi aceşti oameni de treaba, 
sa alerge după himere şi să se trudească. 

Mila căpitanului se prefăcu într-o nevoie de pro- 
tecție şi de mîngiiere. Se aşeză lingă dinsa in zăpadă; 
prinse piciorul subţire, de sub pulpă, şi-l aşeză pe ge- 
nunchi; apoi, eu garda săbiei, se puse să eureţe gheaţa 
de pe tălpile cizmelor ei. 


— Trebuie să ne pregătim de întoarcere: coboriîşul 
va fi mai greu decit suişul... Afară numai dacă nu vrei 
să ne statornicim într-o peşteră... Domnul şi doamna... 


„Schimnici”, cum ai zice, bunăoară,  „pianişti”. 


811 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


t2 


El vorbea singur, lucrînd. Glumele uşurau parcă 
povara Imprejurărilor. După citeva minute, căldura 
binefăcătoare a vieții trecu prin toate stofele, filtrin- 
du-se, din coapsa ei In inima lui. Căpitanul se in- 
toarse către dînsa. 
~ Urania se răsturnase cu capul pe spate, cu brațele 
Intinse, albă ca zăpada pe care sta, cu liniile obrazu- 
lui fixate într-o nemişcare de piatră. Arcul sprîncenii 
părea a se repeta mai departe, în unda grațioasă a 
părului, ce cădea de pe timple spre umeri. 

El se aplecă şi o sărută. Un fior trecu prin ramurile 
nervilor, colorind uşor obrajii. Ea deschise ochii, se 
uită la el lung; apoi se uită în slava cerului. 

— Vrei să mergem? ii zise el încet. 

Ea dete din cap. 

— Vrei să stăm? 

— Da. Vreau să stăm. în marginea cea mai de sus 
a muntelui creşte un molift: sub el, prăpastie; deasu- 
pra, neant. Ce pasăre se va urca pină la dînsul să-i mîn- 
gîie ramurile? Din ce nor vor bea rădăcinele lui? Cu 
toate astea, el ţine de inima pietrii şi năzuieşte către 
lumină: palid şi singur, tremură de vint. 

— Ceea ce însemnează pe româneşte? 

— Că nu eşti poet. 

El ii ridică timplele de pe frunte, cu violenţă; îi 
sărută ochii şi sprîncenele; o acoperi de nebunia ti- 
nereţii, pină s-o Inăbuşe. Urania făcu o sforțare şi se 
ridică pe un cot. Zîmbea luminată de bucurie: 

—Mă strîngi de git!... 

— Fireşte că te string de gît. 

— Şi eu ce să fac? 

— Să închizi ochii. 

— Pentru ce? 

— Ca să-i pot săruta. 

Ea închise ochii, domol, şi urmă a zîmbi ca în vis. 
Vrea să spună, cu parabola moliftului, că aşa era viaţa 
ei acum; atîrnată de prăpastie şi totuşi năzuind către 
lumină. I se păruse că dinsul n-a înțe'es-o. Descuraja- 
rea blajină a neînţelegerii părea că măreşte starea de 
beatitudine în care plutea sufletul ei. Sărutările plo- 
uau. Era o infinită bucurie peste toată Întinderea cu- 


io 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


getului, peste tot cuprinsul vieței ei nemateriale, o 
bucurie ce o Invăluia de toate părțile, o ridica din forma 
ei pămlntească. I se păru deodată că are să leşine, 
şi, în adevăr, simți momentul cînd pierea. Leşină. 

Fu numai o clipă. Cînd deschise ochii, căpitanul 
o privea. Ea se sperie de focul ce ardea în ochii lui. 
Luă o mînă de zăpadă şi se frecă pe frunte. Apoi se 
ridică pe un cot. 

— Mi se pare că ţi-a fost frică... 

— Da. 

— Ce-ai fi făcut dacă leşinam de-a binele? 

— Te-aş fi dus la otel. 

— Şi altceva nimic? 

— Poate ți-aş fi tăiat hainele strimte. 


— Haine strimte?!... N-am nimic strîns, nimic 
fals, nimic  făţarnic. 
— Ştiu. 


— Nu ştii îndestul. Ca orice om politicos, taci. 
Ţi-i frică să vorbeşti ca sâ nu pari fals. Cu toate astea, 
trebuie să vorbeşti. Eu acasă nu mă mai pot întoarce... 

— înţeleg. 

Ea se gîndea. 

— Şi totuşi, n-am nici un cuvînt să nu mă mai în- 
torc. 

— Fireşte. 

— Cum  „fireşte"? 

— Adică firesc este şi aşa şi altminteri. 

— D-ta ce ai face In locul meu? 

— Nu ştiu. 

— Eu ştiu. 

— Foarte bine. 

— lată ce aş face. 

Stringindu-şi rochia imprejur, ca sări de jos, şi 
într-o clipă, lu pe marginea prăpăstiei. Adincimea 
spăimîntătoare o opri un moment. Un strigăt de groază 
răsună şi o mînă puternică o ridică pe sus şi o aruncă 
la cinei paşi în urmă. 

Totul se petrecu cu repeziciunea lulgerului. 

Urania sta căzută grămadă, ca o pasăre împuş- 
cată. El se uita la dînsa în tăcere, nedumirit şi trist 
de a nu pricepe nimic din biata viaţă omenească. Cu 


613 


un minut mai înainte o văzuse pierind de fericire, iar 
acum alergînd Ia moarte. Se uita la ea încruntat. I 
se părea un lucru mititel, delicat, spiritual, din care 
lipsea sufletul robust al doritorilor de a trăi. Şi cu 
toate astea, avusese energia de a voi să moară!... 

La ideea morţii, se înduioşe. Se apropie iarăşi 
de dînsa, îi luă miinile să i le încălzească, şi, fiindcă 
i se părea că e rece toată, se dezbrăcă de manta, o 
întinse jos şi înfăşură într-însa corpul, acum ascultă- 
tor, al tinerei femei. 

Cu încetul, Urania îşi reveni in simţțiri. Cu vocea 
slabă, il rugă s-o ierte. El ridică din umeri: 

— Fireşte că te iert; dar să nu mai faci asemenea 
lucruri. 

— Nu mai fac. Nu ţi-e frig? 

El dete din mîini că nu se gîndea acum la frig. Ea 
insistă să ceară iertare: 

— Ar trebui să mă ierţi, chiar dacă mă dispreţu- 
ieşti puţin. 

— Nu te dispreţuiesc şi te iert. Doresc insă să 
ştiu din ce amestec de contraziceri eşti făcută? 

— Din slăbiciune şi neştiinţă. E adevărat că iu- 
beşti pe Anna? 

El tresări. Atîta îndrăzneală il scandaliza. 

— Nu răspund la o asemenea întrebare. Poţi Ră 
umbli? 

Ea dete din cap, umilă: 

— Nu pot. 

— S-apropie noaptea şi trebuie să plecăm. 

— Lasa-mă aici. 

Cuvintele acelea erau zise cu atîta putere de ade- 
văr, încît tînărul se înfiora. Şi atunci, fără vorbă, o 
ridică de jos, o strînse bine in manta, o luă în braţe 
şi porni cu ea. 

Drumul la întoarcere, fu mai greu decît la ducere 
Cu toată povara ce purta cu sine, tinărul cobora încet 
dar sigur. O putere uriaşe părea a se fi înfăptuit in 
el; braţele, piciorul, vederea, căpătaseră siguranţă 
desâvirşită. Nici un pas greşit, nici o mişcare necum- 
pănită. 


10 


ii 


"þh 


30 


35 


40 


Cînd ajunseră jos, Urania apucă din nou drumul 
prin zăpadă. Mergea tăcută Înaintea lui; din cînd în 
cînd se întorcea să-l vadă. 

De îndată ce cărarea se lărgi, ea 11 luă de braț. O 
dorință neînfrînată de a-l încălzi, de a-l apăra, de 
a-i face bine, ti umplea sufletul. Nu-şi Închipuise ni- 
ciodată că un om poate ascunde în muşchii săi ele- 
ganți atîta putere şi mai cu seamă în firea Ba, oarecum 
efeminată, atita bărbăție. Vorbe calde ii veneau pe 
buze, dar nu îndrăznea a le spune. Acesta era tipul 
bărbătesc curat, în care trăia noblețea unei rase supe- 
rioare, rasă in care mai cu seamă puterea trupească, 
îndrăzneala şi hotărîrea stăpineau totul. Era şi cam 
ştrengar... Urania işi aduse aminte de Anna, şi o urn- 
bră de tristețe întunecă lumina ei sufletească. Dar îşi 
aduse aminte şi de Berta şi de nevasta colonelului, de 
cîte se ştiau şi nu se ştiau, şi atunci păru a găsi o ex- 
plicare firească acestui nărav bărbătesc, care, intr-o 
oarecare măsură, devenea o sarcină publică, o nece- 
sitate şi o bucurie naţională. 


li veni să zîmbească. Ridică ochii pe furiş către el, 
şi-l simţi mai mult decît îl văzu, îl simţi frumos şi 
tinăr, vinovat dar generos, gata la orice sacrificiu; şi 
atunci, fără să ştie ce face, se lipi de braţul lui şi să- 
rută tunica. I se părea că postavul acela nu era la fel 
cu al celorlalte haine omeneşti. La urma urmei nici 
nu era la fel. li veni în minte fracul lui bărbatu-său, 
şi nu numai că nu regretă nimic din ceea ce se întîm- 
nlase acum în urmă, dar încă sc simţi jenată şi umi- 
litâ de a fi legată, prin cele mai tainice legături ale 
vieţii, de un om vulgar în toată puterea cuvintului, 
plebeu, pretenţios şi egoist. 

Şi iarăşi ridică ochii către eî: 

— Îmi dai voie să-ţi turbur gîndurile cu o intre- 
liare? 

El zîmbi: 

— De ce solemnitatea asta? 

— Fiindcă văd că eşti preocupat. 

— Sunt ostenit. 

Ea îi strînse brațul sub al ei: 

— Pot să vorbesc? 


10 


15 


20 


25 


30 


30 


oia 


— Te rog. 

— Aş vrea să mă inscriu şi eu in societatea doamne- 
lor care vor să te adopteze. 

Căpitanul se opri pe loc: 


Urania îl sili să înainteze. 

— Nu te încrunta. Elena Milescu mi-a vorbit... 

— Elena Milescu a glumit. 

— Mi-a vorbit cu atîta foc, incit credeam că suntem 
in preziua unui război... 

— Ne apropiem de oţel. 

— Cine este prezidentâ? 

— Mama pădurii. 

— Eşti crud pentru prinţesa Smaranda. 

— Nu zic asta. 

— Membre suntem noi toate... fiicile pădurii. 

Tăcură cu desăviîrşire. Noaptea cădea cu încetul, 
într-un amurg de fevruarie molcom. Brazii mişcau bolta 
ramurilor tinere, ale căror vilrfuri, înfiorate ca de re- 
înviere, se scuturau pe vint. Venind către oraş, amîndoi 
tinerii se simțeau stîngaci şi nereali, parcă s-ar fi 
coborit dintr-un vis. 

Cum ajunseră la otel, portarul le spuse că îi căutau 
două doamne. Urania încremeni. Cine puteau să fie 
acele două doamne? 

A Cît stătu un moment să se gindească, toate prăpăs- 
tiile li trecură prin minte. 

— Cum se numesc acele doamne? întrebă ea. 

— Nu ştiu. Erau foarte grăbite. Voiau cu orice 
preţ să tntîlneascâ pe d-l căpitan... Atunci, fireşte, 
le-am spus că d-l căpitan a plecat la Buşteni... 

Cuvintul „fireşte” îl făcu să zîtnbeaecă. Apoi urmă: 

— Le-am oferit o trăBură, cu care au plecat şi d-lor 
la Buşteni. 

— Dar altă trăsură ai? Întrebă căpitanul. 

— Am chiar două. 

— Pentru ce două? 

— Una pentru gară şi alta pentru Comarnic. 

Urania, îngrozită de apropierea primejdiei, se uita 
la portar lung, căutind parcă sase bucure şi să profite 
de şiretenia lui. Acesta li făcu să Înţeleagă că nu 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


aveau vreme de pierdut. Căpitanul porni spre Comar- 
nic, iar Urania se urcă să-şi ia lucrurile şi porni la 
gară. 


XV 


leşind de la Porţia, Anna veni acasă. Slugile dor- 
meau. Odăile păreau Incremenite în atmosfera caldă 
a sobelor, în care lămpile, pe jumătate stinse, răspin- 
deau o pîclă gălbuie. Singurătatea umplea saloanele şi 
coridoarele. 

Anna îşi scoase blana, ridică lumina de la lampă şi 
chemă o slugă. 

In odaia ei de îmbrăcăminte, femeia din casă. 
lucra. Un vraf de albituri se ridica lingă lampa stră- 
lucitoare, mirosind a sulfină. Cum văzu pe stăpină-sc, 
femeia lăsă lucrul, îi scoase şoşonii, îi luă hainele, o 
deschie, umblînd cu îndemânare. 

— Nu-i nimic pentru mine, Mărio? 

— Nimic, cuconiță. 

Anna se dezbrăcă încet. Dusă pe ginduri, vedea in 
oglin dă cum cădeau lucrurile de pe dînsa şi cum ea, 
Anna, ieşea ca un fruct copt, din bumbacul unei cutii 
exotice. 

— N-a venit nimeni în lipsa mea? 

— Nimeni, cuconiţă. 

Femeia ştia bine cine era acel „nimeni", şi, dacă 
ar fi fost in puterile ei, i l-ar fi adus pe aus. Dar nu 
putea. 

— Du-te de te culcă, Mărio. Ţi-ai clntat cîntecul? 

Femeia zîmbi cu supunere. Cintecul ei era cam ca şi 
al stăplnei sale. Se măritase, coptuţă, după un băiat 
tinăr, pe care-l luaseră la armată, şi acum, scara, cindi 
lucra, repeta aceleaşi versuri, cu glas molcom: 


„Un orologiu au-u-nă 
Noaptea jumăta-a-te 
La castel In poa-a-artă 
Oare cine bate?...*" 


617 


10 


15 


20 


z5 


30 


40 


616 


Şi nu bătea nimeni in poartă, iar ea ofta. 

Sărută mîna stăpinii sale şi se duse să se culce. 

Anna se giodea la femeia ei, cum s-ar gîndi un doc- 
tor bolnav la bolnavul lui. Se isprăvi de dezbrăcat, se 
culcă, ridicindu-şi capul sus pe perne, ca să poată ceti; 
luă o carte, încercă să citească, dar peste tot intilnea 
cuvintele Porţiei: „nu se poate, nu se poate!". Porţia 
zisese şi mai mult. Oare cum zisese?... „Doamna care 
m-a luat sub ocrotirea sa, care m-a îngrijit în vremuri 
grele, care m-a dat după Alexandru, să fi făcut toate 
astea ca să-mi ia bărbatul?" I se suia tot singele in 
obraz. Porţia îndrăznise să-i spună astfel de cuvinte? !... 
Indrăznise. Dar ce era mai rău era lucrul în sine, era 
faptul că-i luase bărbatul, că o înşelase şi o înşela pe 
fiecare zi şi pe fiecare ceas; că Porţia avea dreptate să-i 
spună ca „era ruşinos şi nelegiuit” ceea ce făcea ea, 
Anna. 

Şi aşa era. Era ruşinos şi nelegiuit. 

Anna se ridică pe un cot şi se uită ţintă înaintea 
ochilor; trebuia neapărat să-şi smulgă din suflet amorul 
vinovat, care o trudea pe ea şi trudea şi pe alţii. O 
umilise şi o degradase acest amor; o umilea faptul pă- 
răsirei şi o degrada gelozia. 

Se gîndi să plece; şi, în dorinţa ei de a fugi de sine, 
se văzu strîngîndu-şi lucrurile şi pleclnd. Se ducea la 
gară, ieşea pe poartă... Dar, la ideea de a se despărţi 
de locurile unde trăia el, i se strînse inima cu atita 
putere, încît se înecă. Aruncă învelitoarea de pe piept, 
răsuflă adînc; apoi se lăsa iar pe perne şi prinse a-şi 
asculta bătăile inimei. Săraca inimă!,.. 

îşi plecă ochii eătre pieliţa albă a sinului, sub care 
zvîcnea eroic singele. Se simţea curată! Singele acela 
ardea de patimă, dar era generos. Ea ştia că nu făcuse 
niciodată rău nimănui, că nu înşelase pe nimeni, că 
nu se murdărise, nu avusese amanți, nu minţise. lubea 
pe un om. Ea il iubea înainte de al fi iubit Porţia. 
Dar, apoi, ea, Porţia, îl iubea oare cu adevărat?... îşi 
aduse aminte de felul cum îi vorbise Porţia: 11 iubea! ' 

Se sculă din pat, se duse la o măsuţă, deschise un 
sertar şi se întoarse înapoi cu o cutie plină de scrisori. 
Erau tot felul de biletele de la Comăneşteanu, răspun- 


= ma 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


suri la invitaţii, mulțumiri pentru concerte, glume, 
dar mai cu seamă scuze că nu putea veni. Adevărat: el 
niciodată nu venea destul de des şi niciodată nu răs- 
pundea la scrisorile ei pasionate. 

Invîrti din nou biletele lui în mină, se uită lung la 
literile lor, citi pe unele şi sfîrşi prin a lua creionul de 
pe masă şi a se pune să-i scrie. în trebuinţa ei absolută 
de a-i vorbi, pretextul era acum nou: îi spunea că vrea 
să-l uite. 

„Sunt hotărîtă să fug, să mă duc undeva, prin stepe 
sau prin ghețari, de unde să nu mă mai pot întoarce, 
cînd slăbiciunea mea sufletească m-ar îndemna să mă 
întorc. Ştiu bine că din două fiinţe care se iubesc, nu- 
mai una iubeşte cu adevărat, şi primesc să fiu cu această 

una. Dsr cu o condiţie: să nu mă umilesc şi să nu mă 
degradez". 

Ii aducea aminte de cîte ori avusese ocazie să-l ierte, 
şi-]  iertase; cum sperase că, o dată însurat, se va 
linişti; cum avea pe conştiinţă pe Porţia; cum desco- 
perise pe Berta şi o tolerase. Din toate, amorul ei pro- 
priu ieşise rănit. lar acum, ultima lui nebunie cu Ura- 
nia era dovada hotărîtoare, nu numai a unei absenţe 
complete a simțului moral, dar încă a unei lipse de 
cavalerism elementar, ce se găseşte le toate clasele de 

oameni, la boieri, la ţărani, la turci şi lakafri. 

Lipsă de cavalerism elementar i se păru cam tare. 
Cu toate astea era adevărat! Lăsă creionul din mină 

şi se plecă pe pernă închizind ochii. 

Fireşte că era adevărat! Ce scuză pot avea oamenii 
care înşală în amor? Nu numai că n-au nici o scuză, 
dar încă sunt mai vinovaţi decît cei ce Înşeală in afa- 
ceri, fiindcă la cei dinţii răul nu are Îndreptare. Pentru 
ceilalți, plaie d'argent n'esf pas mortelle. 

I se păru ciudată zicătoarea plaie d'argent, „rană 
de hani"... Mintea i se fixă pe cuvîntul rană. Lumea 
întreagă este o rană enormă. O rană... 

Simţi că adoarme. 

Cînd deschise ochii, Urania îi sta înainte, ca aievea. 
Un simţimînt de nelinişte cuprinse pe Anna, față de un 


10 


15 


20 


25 


35 


«20 


alt simţimînt tot al ei, despre Urania, că era plăcută, 
elegantă şi sinceră. Cum să lupţi cu propriile tale con- 
vingeri? 

tn liniştea nopţii, firea ei semeaţă era biruită de 
judecata nepărtinitoare ce i-o impunea fondul nobil al 
inimei. Urania era nevinovată, ca şi dinsa; poate că 
suferea şi ca. 

Amorul ei era o povară prea mare pentru un suflet cu- 
rat. De ani Întregi, trăia neliniştită, micşorată, turbure. 
Nu se putea merge mai departe. Adormi din nou. 
De Îndată însă ce adormi, o luară visurile. îi visă pe 
amîndoi, pe Comaneşteanu şi pe Urania, fugiţi în 
lume, rătăcind pe malul mării. Vedea apa cum le să- 
rută urmele pe nisip, iar ea se visa pe sine nenorocită 
că nu putuse să guste niciodată dintr-un asemenea fel 
poetic de a trăi. Sau îi regăsea la Crivina, lipiţi umăr 
la umăr, în fuga săniei. Sau la Sinaia. La Sinaia îi 
vedea, parcă ar fi fost lîngă dînşii. îl vedea pe Coma- 
neşteanu intrînd semeţ la Urania, apoi lăsînd deodată 
orice forme la o parte şi ridieind In braţe corpul delicat 
al tinerei femei. Atunci, ea, Anna, se visa că ţipă. Şi 
tipa. In adevăr, dar cum se ţipă In vis, strinsă de gît, 
pătrunsă de fiori. 

Se deştepta tremurînd. 

împrejurul ei, noaptea adincă. în gerul de afară se 
auzea scîrțlind pasul vreunui trecător întlrziat. Un 
gol imens, ca prin văzduhul fără de ţărmuri, i se aşeza 
In suflet, şi atunci nu mai înțelegea nimic: de ce trăia? 
unde era amorul? ce simţea ea? 

li era frică... 

Se învelea pină peste ochi, Încerca să se gindească 
la altceva, pînă ce-o fura somnul din nou. Atunci iar 
începeau visurile, iar revedea pe Comaneşteanu cu Ura- 
nia, iar se deştepta tremurînd. 

In fine, cu prima lumină a dimineţii adormi de-a 
binele; in depărtarea voinţii sale ostenite se aşeza ho- 
tărirea că trebuie să uite pe Comaneşteanu. Cu ultima 
licărire a înțelegerii gusta din plăcerea de a adormi, de 
a dormi adine, de a uita şi a nu mai suferi. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


Cind se deşteptă, a doua zi, o hotărlre nouă se sta- 
tornicise in gîndul ei: plecarea la Sinaia- Trebuia 
să plece la Sinaia cu orice preţ. Ura pe Comaneşteanu. 
detesta pe Urania. Somnul binefăcător ii dăduse vio- 
lenta dorințelor reale. Vrea să-i întîlnească pe amîndoi. 
Vrea numai atit: să-i Întîlnească... 

Înainte de a pleca la gară, o idee ciudată ii Încolţi 
in minte, care isepărucu totul strălucită: de alua 
pe Berta cu sine. în unghiurile ascunse ale sufletului,. 

bunul-simţ protesta împotriva călătoriei Ia Sinaia. De' 
aceea, trebuința unui tovarăş. Berta o garanta tn con- 
tra dojenelor lui bărbatu-său; apoi Berta era prinsă 
şi ca, zicea Elena. 

La ideea că Berta era prinsă şi ea, Annarămtnea 
locului, cu nesiguranţă tn suflet şi ură Împotriva Ber- 
tei. Ură, dezgust şi nesiguranţă! La atîta ajunsese. 

Cu toate astea,o putere mai presus de puterile sale,, 
o mina la Sinaia. Şi la Sinaia nu se putea duce singură, 
nu Îndrăznea, nu ştia cum să umble, ce să facă. 

La primele cuvinte ale Annei, Berta Înţelese tot. 
Se hotărî numaidecit să plece, făgăduindu-şi să ajute- 
pe toată lumea a ieşi din încurcătură. 

Drumul fu o pedeapsă pentru amindouă- Anna se 
deştepta din cind in cînd din nebunia ei, şi atunci se 
întreba ce caută lingă ea, in public, amanta bărbatului 

său; Berta, care spera să liniştească lucrurile, se sim- 
tea luată de apă, gîndindu-se necontenit la Urania. 

Trenul ajunse în gara Sinaia cam sub seară. Anna se' 
dete jos din vagon, dirză, dar atît de mişcată, încît 
de-abia respira. Berta venea după dinsa. 

Se urcară amindouă într-o trăsură, cu vălurile groase- 
trase peste obraz şi porniră către otel. Cu cît Înain- 
tau, cu atît Anna Îşi pierdea cumpătul; Berta o simţea, 
o Înţelegea, şi se substituia, cu voinţa ei, voinţei ce-' 

leilalte. Anna tremura. S-ar fi (ntors înapoi, dacăi 
nu i-ar fi fost frică de a părea ridiculă Bertei. Cu atît 
mai mult s-ar fi întors înapoi, cu cît (şi da seama că, 
acum, Berta lucra oarecum pe socoteala ei personală» 
era geloasă pentru sine... 


10 


15 


25 


35 


622 


— Aş dori, dacă se poate, să nu mergem de-a drep- 
tul la otel. 

Berta clipi din ochi. înţelese că era surprinsă în 
propria ei pornire, şi îi fu milă de Anna. 

— Să mergem la otel, liniştite. Vă încredinţez că 
nu vă recunoaşte nimeni... 

Anna nu mai zise nimic. Ajunseră la otel. Berta 
umbla cu îndemînare, alese două camere, dete un nume 
închipuit: „domnişoarele Keller", apoi se cobori, ceti 
lista călătorilor, care se reducea la cîțiva lunateci de 
iarnă, printre cari numele Un Comaneşteanu; întrebă 
foarte firesc despre el şi despre doamna ce-l însoțea, 
şi, află că plecaseră amîndoi la Buşteni. 

Va să zică ştia tot. 

La un moment dat, gîndul ei bun era să încurce 
itele, căci, spre a nu întîlni pe Comaneşteanu cu Ura- 
nia, voia să schimbe adresa dată de portar şi să meargă 
tocmai pe urmele lor. Ispita însă fu mai puternică 
decît gîndul bun. Astfel se suiră amindouă într-o tră- 
sură şi porniră către Buşteni. 

Pe pîrtia albă, ochiul lor cerceta drumul de departe. 
La fiecare sanie, Anna tresărea, şi numai după ce se 
încredința că nu erau ei, răsufla. O trăsură ce venea 
dinspre Buşteni, cu coşul ridicat, o făcu să tremure 
cîteva mari minute, iar cind ajunseră în dreptul ei, 
să închidă ochii: 

— Ei erau? intrebă ea, galbenă ca ceara. 

Berta, care nici ea nu trăia mai bine, dete din cap 
că nu erau ei. 

în fine, ajunseră la Buşteni. Lume puţină, oameni 
ce munceau ; nimeni care să semene cu cei doi călători. 

Trebuiau să se întoarcă. 

Preocupate amindouă, tăceau,  neştiind ce să 
creadă. De unde pînă aci, Anna dorea să nu-i întîlnească, 
— acum, cind ştia că nu-i mai poate întîlni, voia să 
alerge după ei. 

Stau in mijlocul drumului: 

— Dar dacă vor fi mers pină la Predeal, ca să li se 
piardă urma !... 

— Se poate, răspunse Berta. 

— Sau poate chiar pînă la Braşov. 


10 


15 


20 


25 


35 


— Nu cred. D-l căpitan era în uniformă... * 

— Ce e de făcut? 

— Să ne întoarcem. 

Trebuiau să se întoarcă!... 

Tăcute, singure, aproape urîndu-se, umblau pe va- 
lea Prahovei in lumina îndoielnică a serii, mirate de 
întinderea nesfirşită a drumului, care, cu puţin înainte, 
le păruse atît de scurt. Roatele scrişneau pe zăpada 
bătătorită, înfiorînd nervii cei mai sănătoşi. Caii erau 
osteniţi. Birjarul se oprea la fiecare cinci minute. 

Cînd ajunseră la otel, exasperarea lor era la culme. 

Trecînd pe lingă loja portarului, Anna luă numărul 
camerii lui Comaneşteanu, şi se duse drept la el. Berta 
se ținea după ea. 

Prin coridorul întunecos, se vedea pe geamul de sus 
al uşei, pîlpîind o lumină uşoară. Anna bătu la uşă. 
Era galbenă ca făclia de ceara. Inima ei zvîcnea ca în 
pieptul unei turturele prinse. 

Aşteptă cîteva secunde.Dacă s-ar fi deschis uşaatunci, 
ea simțea că s-ar fi prăbuşit ca o zidire fără temelii. 
Dar uşa nu se deschise. Aşteptă încă puţin. Apoiiarbătu. 

Auzea înăuntru — sau i se părea că aude — zgo- 
mot surd, şoapte. Işi lipi urechea de lemn: desigur. 
Făcu un semn mut Bertei să asculte şi ea. Berta răs- 
punse din cap că auzea zgomot. 

Atunci se statornici în mintea Annei ideea că erau 
acolo amîndoi, Comaneşteanu şi Urania, şi fără a mai 
ține socoteală de nimic, bătu violent în uşe. | se părea 
că aude şoapte şi rise te. Se retrase cu un pas, ca să vadă 
dacă odaia era In adevăr luminată. Incredinţindu-se 
că era luminată, reveni şi bătu cu pumnul. Bătu şi 
zgudui uşa atît de tare, încît chemă luarea-aminte a 
oamenilor din otel. Veni o chelnăriță, mirată, cu un aer 
batjocoritor: 


Anna era cu sufletul la gură: 

— Să deschidăl 

— Cine să deschidă? 

Zicind astfel, femeia luă o cheie de la briu, descuie 
si trinti uşa de perete: 

— Poftiţi. 


623 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


«24 


Inăuntru nu era nimeni. Soba ardea duduind, iar pe 
portiţa de jos lumina un colț al camerei. Berta, rămasă 
la o parte, zîmbea încremenită. 


x va 


Pe o dimineață limpede de fevruarie, Anna, sin- 
gură In odaia ei, se uita din pat la munţii din față, aco- 
periţi de zăpadă, cum se luminau de fişii de aur, pe 
cînd alții, in fund, ieşeau din umbra violetă a depăr- 
tării. Era singură, tristă şi bolnavă. Dar, de cîteva 
minute, de cind plecase Berta, parcă se liberase de o 
greutate. Se ridicase pe un eot să audă cum pornea tre- 
nul din Sinaia către Bucureşti. Plecase!... 

De la scena de pe coridor, cind chelnăriţa îşi bătuse 
joc de sufletul ei, iar Berta găsise mijloc să zîmbească, 
Anna nu mai putea s-o mai vadă. Ca să se scape de 
dinsa, o trimisese cu un bilet către Elena. 

în mizeria ei, cea dinţii ființă la care se gîndi, fu 
soră-sa. Tanti era delicata, blinda, iertătoarea Tanti. 
Ceru hîrtie şi se puse să-i telegrafieze. După ce expe- 
die telegrama, îi veni în minte să-şi facă testamentul, 
pentru Tanti. Ce copilărie! Parcă Tanti nu era moşte- 
nitoarea ei firească! Da. însă Tanti avea nişte idei 
extravagante, vrea să-şi lase averea pentru 'scopuri 
războinice, [...] iar, în fond, Comăneşteanu. 

De cîteva ceasuri nu se mai gîndise la el, preocupată 
de a se desface de Berta. Acum Ii răsărea in minte, 
deodată, infam şi măreț cum era. O trebuinţă absolută 
de a-l vedea, prinse ființă în sufletul ei, o trebuinţă 
de-al vedea şi de-ai spune liniştit că „s-a sfîrşit”, că pu- 
tea să se întoarcă acasă la soție, fără ca ea, Anna, să 
mai roşească. îşi aminti de Porţia şi de scena de la ea. 
Tot singele i se sui în obraz. "Vorbele Porţiei o răniseră 
adînc şi o răneau şi acum. Era aproape o fericire ceea 
ce se întîmplase acum la Sinaia: umilinţa ei definitivă. 
Se sfirşise tot. Se sfîrşiae sau trebuia să se sflrşească. 

Dar Urania? 

La urma urmei, ce dovadă avea că Urania fusese la 
Sinaia? Nici una. Nu-l mai bănuise şi altă dată de- 


10 


20 


25 


30 


35 


40 


4* 


geaba, cînd cu femeia colonelului? Intr-o clipă de îm- 
bunare, îşi zise că adevărata cauză a nefericirei sale era 
ea însăşi; că el era un om ca toți oamenii. 

Zîmbi. Se judeca singură şi se găsea fără caracter. 
Dacă ar îi venit atunci el, şi i-ar Ei cerut iertare, măr- 
turîsindu-i adevărul, ea l-ar fi iertat. Atîta era de 
slabă!... 

Anna ridică fruntea. 

Nu ! Nu mai era slabă! Nu trebuia să mai fie slabă! 

Cind işi aducea aminte de camera goală In care du- 
duia focul din sobă; de vorbele femeii de serviciu „ce 
scuturi uşa aşa?"; de zîmbetul Bertei; de popasul din 
Buşteni — se simțea acoperită de ridicul, acoperită, 
copleşită, îngropată în ironia şuierătoare a soartei şi a 
oamenilor. 

O durea capul şi cădea pe pernă. Dar se scula, in- 
dignată. 

Nu mai era slabă! 

Suna şi cerea jurnalele toate, româneşti, străine, 
de mode, de sport. Apoi işi comanda masa. 

Orce s-ar fi intîmplat cu ea, vrea să iasă din robia 
în care trăia. Şi nici nu era nevoie de atîta zbucium. 
Trebuia să se hotărască, şi nimic mai mult. 

îşi aruncă ochii pe zidurile odăii. Erau cenuşii. 
Nişte biete întorsături de linii, ce s-ar fi chemat pro- 
babil Ziberzy, dar cărora le era frig, făceau un chenar să- 
răcăcios pe la colțurile bagdadiei. 

Băgă de seamă că geamurile nu se lipeau. Sări din 
pat şi strînse bine ivorul. El... dacă ar fi putut ea să 
mai înceapă încă o dată a trăi, ce bine ar fi ştiut să 
trăiască !... Mai intii de toate nu ar mai fi iubit. Sau, 
în toate cazurile, ar fi iubit pe un om care să nu fie 
iubit de toate femeile, li veni să surîdă de eazuistica 
asta: „In toate cazurile". Nu. Era mai sigur să nu iu- 
bească de loc. 

Pe la 12 primi răspuns la telegrama sa urgentă. 
Elena venea cu cel dinţii tren. 

Ştirea asta o nelinişti. Elena era sora ei, singura ei 
rudă de sînge; era Tanti; curata şi suava Tanti, pe 
umărul căreia plingea, cînd nu mai putea să lupte; care 
o mînglia sau o dojenea, — dar care mai cu seamă o 


C25 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


626 


ierta. Insă viaţa surorei ei, netedă ca o apă, era o 
protestare veşnică împotriva vieţii ei turburate. 

Către seară sosi trenul de la Bucureşti. Anna il 
pîndea de sus, nerăbdătoare de a vedea pe soră-sa cit 
mai curînd. 

în fine, se auzi bătînd la uşe; şi Elena intră. Era 
palidă, nedomirită şi nerăbdătoare, neștiind nimic 
de plecarea Annei. Se aruncă de gîtul soră-si, o mîn- 
giie, ii strînse minile într-ale sale întrebind-o necon- 
tenit: 

— Ce este? Ce s-a întîmplat? 

Anna plîngea, încet, prelung, cu deznădejdea oa- 
menilor pierduţi fără speranţă. 

— Ce s-a întîmplat, dragă? întreba Elena. 

— N-ai văzut pe Berta? 

Elena se opri, serioasă, şi se uită la Anna. 

— Care Berta? 

Anna, ca atinsă de sfircul biciului, ridică ochii. 

— M-am rătăcit de tot, nu-i aşa? 

— Nu zic că te-ai rătăcit, ci numai intreb. 

— Berta, amica mea Berta... soţia nelegitimă a so- 
tului meu. 

—A |... Amanta lui Iorgu. 

— Dai Amanta lui Iorgu. 

Elena începu să priceapă. 

— Şi doamna asta trebuia să vină la mine? 

— Doamna asta trebuia să vină la inălțimea-voas- 
tră, da. 

— Ca să-mi spună? 

— Că ai o soră pierdută. 

— Ştiam. 

Anna, biruită, se lăsă pe perne şi închise ochii. Elena 
se uita la dînsa, țintă, aşteptînd. După o clipă Anna 
întinse minile. 

— Eleno, nu mai am pe nimeni decît pe tine. Fie-ţi 
milă. 

Elena îşi aruncă manşonul şi pălăria şi veni lîngă 
sorâ-sa, îi luă mînile şi i le sărută: 

— Spune, dragă, spune. x 

Anna dete din cap: 

— Tu nu-nţelegi. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40* 


— Totuşi spune; poate să înțeleg. 

— Mă înşală. 

— Ştiu. 

— Acum de curînd, nou de tot, aici. 

— Ştiu. 

— Cum ştii? Va să zică e sigur. 

— Ştiu că ai bănuiala asta! 

Anna se uită la soră-sa. 

— Ah, Eleno, te joci cu mine. Cum se vede că n-ai 
iubit niciodată! 

Elena se înroşi: 

— Cel puţin o dată, zise ea, încercînd să glumească. 

— Pe Milescu. E cam de mult. 

— Şi de unde ştii că n-am mai iubit de-atunci?... 

Anna dete din cap: 

— Dacă ai fi iubit, m-ai Înţelege. Nu se poate să 
iubeşti, fără să fii geloasă. 

— Şi de unde ştii că n-am iubit şi n-am fost geloasă? 

— Fiindcă nu se poate să Iii geloasă in gind. 

— Trebuie numaidecit să faci scandal prin oteluri? 

Anna se încruntă: 

— De unde ştii că am făcut scandal? 

— îmi închipuiesc. 

— De unde-ţi inchipuieşti? 

Elena înălţă din umeri. Anna urmă. 

— N-am făcut nici un scandal, ci numai am suferit. 
Am suferit toate chinurile geloziei, toată mizeria ini- 
mei sfărîmate, toată umilința femeii părăsite. Şi nu 
mai pot. Nu mai pot. Vreau să uit, vreau să fug. 

Apoi cu glas stins, Anna urmă: 

— Dacă tu ai fi iubit, m-ai înţelege, m-ai ierta şi 
m-ai ajuta. 

Elena se uita la dinsa, ca în vis, roşie la chip, cu 
mînile tremurînd. Apoi, încet, plecîndu-se pe ge- 
nuchii Annei: 

— Linişteste-te. Eu am iubit si iubesc şi acum. 

— Tu!! 

— Da, eu. 

— Nu se poate! 

_ Se poate atît de mult, încît, dacă n-as fi curată 
la suflet, aş fi in drept să te urăsc. 


627 


10 


15 


20 


— Iubeşti pe Alexandru?! 

— Da. 

Elena căzu cu capul pe braţele Annei. Anna, încrun- 
tată, sălbatecă, se ridică pe perne: 

— Nu se poate! Nu e omeneşte cu putinţă!... Şi de 
cînd asta?... 

Elena nu mai răspunse. 

— El ştie ceva? 

Elena se cutremură cu tot trupul, parcă ar fi răs- 
puns cu un nu formidabil. 

Atunci Anna, uitindu-se la soră-sa, căzută pe bra- 
tele ei, la bietul ei păr, Împrăştiat în bucle timide, pe 
învelitoarea neagră, la corpul delicat, in care inima 
bătea să rupă pieptul, — îi Înconjură capul cu braţele 
şi o sărută îndelung. înţelese că pot fi taine şi dureri 
mai mari decît ale sale, cu atît mai mari, cu cit sunt 
mai ascunse. 

Dar Anna nu pricepu niciodată că poate fi o plă- 
cere, pentru unele suflete rari, de a nu mai ascunde 
taina vieţii lor, pentru a Inlesni pe a altora. 


Iii 


15 


20 


25 


Pe poarta deschisă, conu Ghiță Dedulescu intră 
ca la el acasă, cu minile la spate, fluierind încet şi ui- 
tîndu-se în dreapta şi în stînga, la butucii plini de 
struguri. Pe aleea împietruită, copacii plini de fructe 
se urcau la deal, acoperind drumul, ca o boltă, cu 
ramurile lor încărcate de mere şi de pere. Conu Ghiţă 
Dedule&cu sc oprea în capul linieloT, se uita la vița 
răstienită, la pămînLul zdrumieat, pe care nu se zărea 
nici o buruiană, la sîrma întinsă deopotrivă, cu cheile 
la rind şî tumumgii traşi la sfoară. Ei da din cap, ca 
un om cuminte ce era, şi mergea la deal, uimit de re- 
gula, de Îngrijirea şi de florile ce creşteau pe marginea 
haturilor. Plantaţia se urma pe coasta răsturnată în 
soare, pînă sus, în preajma pădurei. Nu mai era o vie, 
ci o moşie plantată cu viţă americană. 

Pentru conu Ghiţă Dedulescu, care nu numai nu 
se lăcomise să cumpere viile filoxerate ale vecinilor, 
dar nu-şi replantase nici partea de pămînt rămasă de 
la părinţi, ideea fratelui său, Lascar Dedulcscu, de a 
pune o avere întreagă în vie americană, era nebunie 
curată. El băgă de seamă cîteva rînduri de butuci, 
cu frunza tămîioasă, dar cu strugurii roşi. Se opri să 
guste. Atunci, ca din pămînt, ieşi un turc, cu puşca 
in spate şi hamgerul la brîu. 

— Puftiţi, buiarule: asta busuioaca roşcovana. 
Scrie la tablă. 

Conu Ghiţă Dedulescu ceti pe o tinichea văpsită: 


B31 


10 


15 


25 


30 


35 


40 


„muscat de Frontignan". Gustă din strugure şi-l găsi 
minunat. Dete iar din cap, ca un om cuminte, la ne- 
buniele femeilor. 

— Bun, turcule, dar scump. 

— Scump, buiarule, a ma face. 

Conu Ghiţă se uită la turc. Era tinăr şi părea de 
treabă. Iți aduse aminte că-l cunoscuse şi că-l chema 
Mustafâ. 

— lar ai venit în serviciu la frate-meu? 

— Ai venit. 

— De la Turtucaia? 

— Turtucaia. 

— Ce-ţi face cadina? 

— MulBiumeste. Si cocona boiarului? 

— l,a Bucureşti, Mustafâ. 

Acest fel prietenesc de a Be întreba unul pe altul de 
cadînele lor, făcu pe Ghiţă Dedulescu săsurîdă. A 
lui era rămasă la Bucureşti, şi, la drept vorbind, ni- 
meni nu se plingea'. Mergînd înainte, cu turcul după 
el, conu Ghiţă dete de altă tăblie văpsită: „cabernet 
sauvignon"; mai la deal, alta: „chasselas rose"; mai 
sus, alta: „merîot"; in fine, altele: „semillon, clai- 
rete, foile blanche". Toate pe franţuzeşte. 

— Oaie ce scrie aici, Mustafâ? 

Turcul se uită înapoi, la fiecare tarla, şi încercă 
să explice: 

— Asta, boiarule, cărblner; asta, ciauş-aţă; asta 
mierloi; asta sisa cttpri; asta crăcănată, boiarule. 

— Crăcăna,  Mustaiâ? 

— Crăcăna, boiarule. 

Conu Ghiţă rîdea şi gusta din struguri cu poftă, 
uitînd că erau străini şi mai cu seamă „franţuji”. Dete 
peste o tăblie cu nume nemțesc: „Rhein Riesling”; 
apoi altele cu nume româneşti, necunoscute prin pod- 
goria lor: „gordan, crîmpoşie". 

„Fleacuri", gîndi el, şi merse mai departe. 

Aleea se urca în linie dreaptă, pină la un cot, de 
unde se ivea casa boierească, aşezată pe culmea dea- 
lului, în răscrucea vederilor, înainte de-a coti la stînga, 
conu Ghiţă Dedulescu auzi pasul unui cal şi se 


10 


15 


30 


35 


pomeni cu un cîine în spate, care era să-l dea 
jos. Turcul strigă la cîine: 

-Torni!  GeanabetM 

Dar cîinele se juca. Era un brac irlandez enorm, 
cu pete negre-violete, cu un piept voinic, cu nările 
tremurind în vint. El se uita la conu Ghiţă, parcă 
aşteptind o vorbă prietenească, pentru a-î sări din nou 
în spate. Tot atunci ieşi de după cotul aleii, calul care 
suna din copite, umbllnd la pas şi legănlndu-şi cava- 
lerul pe şoldurile lui puternice. Era o frumuseţe. Ne- 
gru-rotat, cu pete luminoase in păr, cu ochiul viu şi 
nările aprinse, îşi purta stăplnul cu un fel de mîndrie 
voinicească, parcă s-ar fi coborit amîndoi de la curțile 
domneşti ale lui Paloş-vodă. Cavalerul, un tînâr mo- 
dern, cu pantaloni englezeşti strînşi de genunchi, cu 
fişca sub braţ, era atît de bine aşezat In şea, încît fă- 
ceau un tot unic, ca un singur ins pornit să cuce- 
rească fericirea de veci. 

Conu Ghiţă işi recunoscu nepotul şi deodată i se 
umplură ochii de lacrămi. Băiatul, dc îndată ce văzu 
pe unchiu-său, sări jos şi veni la el: 

— Bonjour, oncle. 

— Bravo, Alecule!... Eşti de două zile la Fara- 
oane şi nu te-am văzut încă!... 

— Tocmai la dumneta veneam. 

— Vorbe !... 

— Uite caietul... 

— Bravo. 

Cuvintele se ÎInecau în sărutări şi imbrăţişeri. Bă- 
trinul se da la o parte şi se uita la băiat, de sus şipînă 
jos: 

— Te-ai făcut mai frumos!... 


— Merci pour le „mai”. Tm 


— Nasul cam strîmb... Cyă 


Bâiatul se uită, rîzînd, la unchiu-său, fiindcă se 
zicea câ-i semăna in toate, dar mai cu seamă la nas. 

— A cui e vina? 

Bătrinul rîdea cu poftă, şi se pleca spre băiat să-l 
sărute, turburat de plăcere şi de emoția artistică a 
lucrurilor frumoase ce sunt ale noastre. Calul, ţinut 


633 


10 


15 


2u 


25 


30 


35 


40 


634 


de turc, se fărîma pe loc, muscîndu-si zăbalele şi che- 
mind dintr-un picior, ca-n poveste. 

— încalecă, Alecule. 

— Mergem pe jos, unchiule. 

— Nu se poate. 

— Ba se poate foarte bine. Trimit calul la grajd 
cu Mustafâ şi noi mergem pe jos. 

— încalecă, îţi spun... Du-te de-ţi fă primblarea 
şi apoi vino. 

Băiatul nu mai zise nimic. Apucă friul, puse pi- 
ciorul in scară şi încăleca, cu o atit de elegantă inde- 
minare, încît unchiul rămase încremenit de frumuse- 
tea mişcării. Se luă după el, pe jos, rnîngîind gîtul 
calului şi vorbind: 

— Ai intrat la minister? 

— Da. 

— Unde-i  frate-tău? 

— In Dobrogea. Se pregăteşte de scoală militară. 

-Da?! 

— Trebuie să-şi facă serviciul militar... Sans comp- 
ter, mo» oncle, qu'il faut battre Ies boches... 

Rostind aceste cuvinte, tînărul dete pinteni ca- 
lului, care sări ca o panteră. Bătrînul, jumătate supă- 
rat, jumătate rîzînd, il chemă înapoi: 

— Sunteţi nişte nebuni!... 

— La  Alha-lulia, unchiule! 

Conu Ghiţă dete din cap: 

— Te-ai molipsit de la nevastă-mea. 

Apoi, rupînd din cărare două crisanteme, se apro- 
pie de capul calului şi i le înfipse la ureche, sub ca- 
tarame. 

— Mergi sănătos... la Alba-lulia. Dir nu intirzia. 

Şi cum tînărul se pregătea să plece, unchiul îl mai 
chemă o dată: 

—Alecule, toate sunt în regulă. Am dres clapele 
şi am ridicat pedala. 

— Singur? 

— De ce nu? 

— Foarte frumos. Viu numaideciît. 

— Vino. Lasă-mi caietul de note. 


10 


15 


id 


25 


30 


35 


II 


Fraţii Deduleşti, Ghiţă, Take şi Lascăr, învăța- 
seră carte în străinătate. Cei doi dinţii fuseseră tri- 
mişi de tatăl lor, Iordake Dedulescu, in Germania; 
cel din urmă mersese singur in Franţa, după moartea 
tatălui său’. 

Conu Ghiţă învățase dreptul şi ajungese la cele 
mai înalte trepte judecătoreşti; iar acum. retras de 
la Curtea de Casaţie, trăia la ţară, în insăşi casa în 
care se născuse, el, şi tatăl său, şi tatăl latălui său, toţi 
boierii Deduleşti de dreaptă pomenire. 

Conu Take, fratele de-al doilea, învățase medicina. 
Dar să vede că n-o învățase toată, or că nu bătea cu 
doftoriele, — fapt este că se ţinea de vinat şi numai 
de vinat. Aşezat la altă curte boierească, pregătită 
de tată-său, în preajma aşezămîntului de baştină, du- 
cea o viaţă de burlac, neînsurat, nedăscălit, liber ca 
ciuta din munți. 

Conu Lascăr, cel de-al treilea Dedulcse, învățase 
tot dreptul, dar la Paris, — prin urmare puţine Part- 
decte şi multă procedură, care, unită cu ceva politică, 
îl dusese în Parlament. Se însurase bine, cu avere 
mare, şi avusese doi copii, pe tînărul ce-l întîlnim că- 
lare la începutul povestirei şi pe fratele lui, ce sta să 
intre în şcoala militară. Şi acest de-al treilea Bedu- 
lese trăia tot în preajma aşezămîntului de baştină din 
Faraoane, unde îşi zidise curțile lui şi-şi plantase o 
moşie întreagă cu viță americană, după povaţa fran- 
cezilor. 

Conu Ghiţă şi conu Take nu replantaseră nimic, 
mai intii fiindcă nu aveau nevoie, apoi ca să nu să 
zică că s-au luat după fratele mai mic şi după maimu- 
țăriele lui franţuzeşti. 

Aceşti trei vlăstari ai unui neam mare nu se înţe- 
legeau intre ei. Conu Ghiţă ridea de conu Take, de 
caii, de cîinii şi de prepeliţele Iui; conu Take ridea de 
conu Ghiţă, de cucoana, de Casaţia şi de justiţia lui: 
amîndoi rîdeau de conu Lascăr, de politica lui, dar 
mai cu seamă de via americană plantată de franțuji, 
păzită de turci şi culeasă de jidani. 


635 


F) 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


636 


Singurul punct asupra căruia se înțelegeau pe tă- 
cutele, era dragostea de cei doi băieţi, fiii lui conu 
Lascăr şi nepoţii lui conu Ghiţă şi conu Take. Pentru 
aceştia, fiecare, pe faţă sau pe ascuns, se întrecea să-i 
alinte, să-i atragă la sine, conu Ghiţă cu muzica, cu 
astronomia şi cu Pandectele, conu Take cu vînătoarea 
şi cu caii. S-ar fi zis că natura omenească era cu hotâ- 
rîre păcătoasă, deoarece conu Take avea mai multă tre- 
ceredecîtconu Ghiţă.Cu vremea insă, băiatul cel mare 

începu să priceapă firea unchiului muzicant. Se apro- 
pia de el pe fiecare zi mai mult, atras de marea căl- 
dură sufletească a bătrînului, de îndemînarea lui la 
toate încercările de artă, de naivitatea cu care credea 
că Pandectele sunt izvorul întregei înţelepciuni ome- 
neşti, iar astronomia muza singurătăţii. 

Pe casele bătrîneşti de Ia Faraoane, cu zidurile 
de mănăstire, conu Ghiţă ridicase o turlă cu patru rai- 
duri, de se vedea din malul Rimnei pînă-n malul Şi- 
retului, iar din cimpie, tocmai de la Hanul lui Conaki'. 

Cînd privea din balconul de sus, podgoria toată, 
Odobeştii şi Panciul la stingă, pe malurile Milcovului, 
ale Şuşiţei şi ale Putnei; cînd vedea, în faţă, oraşul 
Focşani, gările de pe calea ferată, podurile de pe ape, 
munţii de peste Dunăre; cînd se întorcea spe apus şi 
coprindea cu ochii codrul, pină la Malul Caprei, plin 
de văi întunecoase, de corhane rupte, de taină şi de 
turturele conu Ghiţă ştia cu siguranță că acesta 
era locul cel mai frumos de pe pămînt, iar omul fără 
nevastă un împărat. 

Cum se topea zăpada şi începeau piersicii să în- 
florească, conu Ghiţă îşi lăsa cucoana la Bucureşti şi 
venca la Faraoane. Mai întotdeauna venea cu el o fată 
a neveste-si din prima căsătorie', care trecea drept lu- 
natecă. Ea, săraca, era numai ostenită de  suceala 
mă-si, de goana ei după mode şi de minciunile lumei. 
Cum venea la ţară, se ducea la schit, unde maicile o 
chemau Evlampia, deşi ea se numea Eliza. 

Rămas singur, eonu Ghiţă deschidea ferestrele, 
să iasă mirosul de femeie, care mâzgăleşte văzduhul. 
Apoi prindea să citească sau să cînte, or se uita în lun- 
gul vremei călătoare. 


10 


15 


20 


25 


30 


35 


40 


Turla avea trei odăi, una peste alta: jos era biblio- 
teca, la mijloc muzica, iar sus, odaia de culcare, cu 
un balcon în răsărit şi miazăzi, sub arcuri şi stîlpi, ca 
la Cozia. Toată vara, boierul dormea aci, răsfățat In 
boarea pădurilor. De cu primăvară, îl adormeau pri- 
vighitorile şi-l deştepta cucul, iar prin iunie, cînd în- 
florea via, aproape nu mai închidea ochii. Atunci se 
urca în pod unde-şi avea astronomia şi se cufunda în 
lumea stelelor. Cîteva cunoştinţe căpătate din cărți po- 
porane îl ajutau să găsească partaluri de cer cunoscute, 
constelaţiuni prietene, pe Jupiter strălucitul'. Cind 
se lumina de ziuă, se cobora, ostenit, pe treptele de 
piatră şi, înainte de a se culca din nou, se uita, încre- 
menit, la redeşteptarea măreață a naturei. Cum se 
poate să imbâtrînească, el, omul, care citeşte în stele 
şi are suflet pentru tot restul universului?! Citeodată, 
Venere, in chip de luceafăr al dimineţei, sclipea din 
focul făpturei sale neprihănite, inotînd prin nemăr- 
ginire către Soare. 

Către Soare! 

Şi fiindcă în fiecare om arde propria lui năzuinţă 
către lumina unui ideal, bătrinul îşi legase cugetul 
său curat de adolescentul ce părea că întruchipează 
arta şi tinereţea, tinereţea In sine şi tinereţea In nea- 
mul lui, al Iui, de boier Dedulesc, cu nasul cam strlmb, 
dar cu sufletul drept. 

Cînd, dar, se auzi tropotul calului în curte, conu 
Ghiţă se repezi pe scări, dar, pină sâ se foiască el, pin- 
tenii sunau pe treptele de piatră, iar glasul tînărului 

ridea, răspunztnd la mîngiierea bătrînului fecior po- 
lonez, care, cu mina la gură, rostea încet: „nu s-a mai 
puminit aşa ceva". Conu Ghiţă strigă la el: 

— Heinrich, dă drumul băiatului... şi trimite sus- 
dulceaţă. 

„Trimite" InBemna să nu se urce el, care, din dra- 
goste de băutură, suferea de şale. 

Bătrinul şi nepotul intrară într-o cameră boltită,, 
cu pereţii albi, aproape fără mobile, în care domnea 
un piano, în mijlocul a tot lelul de instrumente cu 


coarde, violoncele, vioare, viole, mandoline de toate 


63 r 


10 


638 


mărimile, o balalaică, o ţitera, si teancuri de note pe 
stranele de lemn dintre ferestre“. 

Conu Ghiţă puse minile amindouă pe umerii bă- 
iatului, se uită la el cu nespusă dragoste şi zise: 

— Ei, bre omule !?... 

— Pînă acuma, pace, unchiule. 

— lar bine. Credeam că aţi înnebunit cu toţii. 

— Incă nu. Dar sper că în curînd o să luăm cîmpil. 

Unchiul da trist din cap. Tînărul se uita cu plă- 
cere la instrumentele ce umpleau casa şi glumi mai 
departe: 

— Mergem drept la Budapesta* I 

— Mergeţi la Golia. 

Tînărul se uită la el zîmbind: 

— Ce oraş din Transilvania e acesta? 

Unchiul rîdea cu poftă: 

— Turnul nebunilor de la Iaşi”. 

— Numai la laşi sunt asemenea clădiri? 

Bătrinul se făcu că se repede la el. Tînărul îl primi 
în braţe, rîzînd: 

— Ți-am comandat luneta la Paris: 108 milime- 
tri, aceea cu care se servea Napoleon in 1804. 

— Chiar aceea? 

— Ga focar. 

— Ce lungime? 

— Un metru şi 60. Picior de fontă, greu. Va trt- 
bui să mai zideşti ceva, ca s-o aşezi bine. Umbli cu 
dînsa prin cer, ca prin Odobeşti. Ce-i cu mandolina 
asta in trei colţuri, unchiule? 

— O balalaică. 

— Aceea despre care vorbeşte Tolstoi? 

— Aceea. 

— Cînţi  dintr-insa? 

— Zdrăngănesc. 

— la cîntă din ţiterâ, te rog. 

— Nu mai cint. 

— Te rog. 

— Nu mai vor degetele. 

— închipuieşte-ţi c-ai fi la Miinchen, cu Hilda. 

Bătrinul făcea un haz nespus, fiindcă povestea cu 
Hilda era o comicărie sentimentală, pentru care pă- 


10 


răsise Pandectele, iar conu lordake Dedulescu era cit 
pe-aici să pornească de la Faraoane în Bavaria. 

— Era blondă,  unchiule? 

Bătrinul deschiscsecutiațiterei şi umbla cu minerul 
pe cheile coardelor, vorbind încet: 

— Era cum era. Ce-a fost s-a dus. 

Deodată coardele începură a tremura, cu o vibrare 
argintie atît de transparentă, incit tot Tirolul răsărea 
din visuri. 0 dulce îngîimare de sunete duble înfiripa 
pe Hilda, „blondă cu ochii negri şi albă ca o fee", de 
s-ar fi zis că amindoi, unchiul şi nepotul, o vedeau 
aidoma. 

— Parcă o văd, unchiule. 

Bătrinul dete din cap. Tînărul urmă: 

— „Un cap frumos de înger, pe umeri de femeie 

— Versuri de Nicoleanu. 

— De la Domenii? 

— Nu. De la Băzboi. Asta se face în armata noas- 
tră: poezie. 

— Ce bine! 

— Poezie în armată? 

— Da. Mai cu seamă". 

Bătrînul se opri din cintat: 

— O Bă vă bată ungurii ca pe voi. 

— Te duc în triumf la Alba-Longa carpatină, te 
duc pe malurile Streiului, unchiule, să cînți din ți- 
tera la Sarmizegetuza. 

Apoi, apropiindu-se de el şi atingîndu-l de braţ: 

— Unchiule, oare ce-ar fi făcut tanti Florica, dacă 
ar fi cunoscut pe Hilda? 

Bătrînul se scutura tot, de ris, punînd ţitera in 
cutie: 

— Nu mai spune prostii, Alecule, şi treci la piano. 

— Cum edumneacibunălasuflet, i-ar fidat stricnina. 

— Treci la piano. 

— Ai dres pedala? 

— în regulă. 

Tînărul se aşeză la piano şi trecu cu mînile pe clape, 
deşteptînd parcă sufletul adormit în el. Instrumentul 
răspunse cu supunere, înşirîndu-şi sunetele ca mărgă- 
ritarele din mătăniele unui mag. 


INI) 


NOTE ŞI VARIANTE 


Duiliu ZamHrescu — opere, voi. II 


ROMANUL COMĂNEŞTBNILOR 


Ideea unui ciclu de romane s-a precizat în conştiinţa lui Duiliu 
Zamfirescu mai tlrziu, după ce primul dintre ele, Viața la fară, era 
aproape de sfirşit. Chiar atunci, el nu intenţiona propriu-zis un ciclu, 
ci o continuare a romanului aflat în lucru, pentru care biografiile 
eroilor şi întlmplările se dovedeau prea abundente. Abia cind scrierea 
lai Tănase Scatiu n-a izbutit să rezolve decît «na singură dintre liniile 
acţiunii rămase in suspensie în romanul anterior, ciclul s-a conturat, 
deocamdată cu trei romane, care se opreau o dată cu moartea eroului 
central, Mihai Comăneşteanu. In acest moment, ciclul purta, în 
mintea autorului, titlul generic: storia Comăneştenilor, menţionat 
ca atare în prefața primei ediţii a romanului Viața la fară — 1898 — 
moment în care şi cel de-al treilea roman al ciciului era scris şi pu- 
blicat în Convorbiri literare. La această data autorul nu mai inten- 
ționa, deci, să continue ciclul, lucru care rezultă clar şi din scrisorile 
sale către Titu Maiorescu. Lucrarea rămînea acum ceea ce el Însuşi 
definea: un document social şi uman al vieţii contemporane, al partici- 
pării categoriilor fundamentale, considerate de scriitor ca alcătui- 
toare ale poporului român, la războiul din 1877, cel mai mare act din 
istoria Ilomânici moderne, după revoluţia de ia 1848. 


Trecerea anilor de o parte, iar de alta faptul că lăsase totuşi 
neclaritate destinele cltorva din personajele feminine din romane, 
fiecare dintre ele cu caractere interesante şi cu drame intime dis- 
tincte, l-au determinat să reia ciclul, mai întîi din perspectiva evolu- 
ţiei acestora; curind insă faptele au impus desfăşurări epice mai mari, 
şi In primul rînd axarea intîmplărilor pe o problematică de primă 
importanţă, de felul celeia din primele trei romane. Social-naţional 
în acestea, sensul ciclului întreg devine predominant naţional în 
următoarele două romane şi cu atît mai mult în cel de-al treilea (oprit 
la primul capitol], astfel încît scriitorul avea dreptate să formu- 
leze în aceste cuvinte obiectivele ciclului său, în prefața ediţiei din 
1914 a Vieţii la fară : „în gindul meu se statornicise de mult hotă- 
rîrea de a înjgheba ceva trainic, care să fie icoana vieţii noastre ro- 
mâneşti [..] Am scriscinci romane, şi anume: Viața la fară, Tănase 


643 
41* 


Scatiu, In război, Indreptări şi Anna, care se pot ceti fiecare aparte, 
dar cari coboară, unele din altele, ca rudele aceluiaşi neam. Firul 
conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul de limpede: 
voiam să întorc dragostea românilor către pâmintul lor din valea 
Dunării şi, cu ei, să iau Ardealul”. 

încă de atunci, romanul readucerii Transilvaniei în hotarele 
fireşti ale ţării ii apărea problematic scriitorului, pentru că imagi- 
naţia realistului nu făcea ciare căile concrete ale desăvirşirii proiectu- 
lui. Nici o buni bucată de vreme după ce evenimentul s-a petrecut în 
realitate, planul romanului nu s-a închegat. Scriitorul vorbea in. con- 
tinuare despre ciclul său ca despre o serie de romane, „care trebuiau 
să sfîreească, în cel din urmă, cu luarea Transilvaniei”, dar nu 
mărturisea intenţia de a mai da viaţă vechiului proiect: „Pe acesta 
ou l-am scris, căci l-a scris poporul român" (/ndrrptami, din 16 
iunie 3919). 


Există temeiuri să presupunem că noul roman era început la 
această dată, dar el se închega încă greu, de aceea scriitorul nu soco- 
tea potrivit sal anunţe şi, în acelaşi timp, nu nega cu totul posibili- 
tatea de a-l realiza: nwl scrisese încă, dar nu însemna că nu avea 
de gind să-l scrie — acesta trebuie să fie sensul citatului de mai sus. 


Cu toată schimbarea numelor — care, după cum rezultă din 
fragmentul existent, nu mai aparţin familiei Comăneştenilor, deci 
în chip normal exclud romanul din ciclul consacrat ei — am Încadrat 
aici cele cîteva pagini existente, pentru că descoperim o Înrudire 
clară în conceperea personajelor (între Matei Damian şi bătrînul 
Dedulescu există aproape identitate caracterologică, precum şi între 
Mihai Comaneşteanu sau nepotul său Alexandru Comaneşteanu şi 
tînărul Alexandru Dedulescu din fragment), şi întrucît continuitatea 
de problematică situează nou] roman în succesiunea celorlalte cinci: 
el trebuia să fie, după toate cîte le anunţă, acela al readucerii Transil- 
vaniei în hotarele fireşti ale ţării. 


De la prima ştire despre intenţia romanului Viața la fară, din 
mai 1892, şi pînă la moartea scriitorului — care va fi purtat ani lungi 
in inimă ideea noului roman — pe parcursul a trei decenii întregi, 
s-a închegat arest ciclu de romane, cel mai amplu din cîte s-au scris 
în literatura noastră pînă atunci, elaborat pe cea mai mare durată de 
timp şi cuprinztnd o epocă de jumătate de secol, între 1868 şi 1918. 

Fiecare dintre ele are însă o istorie proprie, urmărită, tn liniile 
ei esenţiale, in notele care urmează. 

Titlul Romanul Comăneştenilor figurează în mai multe din scrierile 

ublicistice ale lui Duiliu Zamfirescu, în ultimii ani ai vieţii sale, şi a 
ost înscris pe contrapagina copertei interioare a ediţiei din 19-2 aro- 
mânului Viața ta ţară, unde sînt transcrise Sn ordine — ca şi pe o 
pagină interioară a ediției 1911 a romanului Ánna — toate cele 
cinci componente ale ciclului, numerotate, fiecare de la I la V. Deose- 
birea este că, în 1922, titlul romanului /ndreptări nu figurează între 
ghilimele ca tn edițiile apărute anterior, iar pentru Anna nu se mai 
păstrează explicativul: Ceea ce nu sepoale, Înscris între paranteze pe 
copertele edițiilor din 1911 şi 1916. Ediţia prezentă păstrează, ca, 
atare, formele din 1922 ale titlului fiecăruia din romane. 


VIAȚA LA ȚARĂ 


Convorbiri literare, XXVIII, 3 — 8, iulie-decemhrie 1804 şi XXIX, 
i—5 , ianuarie-mai 1895. 

In aceeaşi perioadă, în revistă au mai fost publicate două poezii 
ale autorului: ărmanul vultur (decembrie 189iţ, cu prilejul apariţiei 
volumului Alte orizonturi, şi Pe mare (aprilie 1895). 

Apariţii in volum în timpul vieţii autorului: Ed. I — col. „Bi- 
blioteca pentru toţi”, nr. 162—165, Ed. Carol Muller, 1898, cu o 
Prefaţă a autorului; Ed. II - Idem [f.a.]; Ed. III - Idem, 1907; 
Ed. IV — Idem, 1914, cu O nouă Prefaţă a autorului; ed, V — col. 
„Scriitori români", Editura „Cultura naţională", 1922, cu o a treia 
Prefaţă a autorului şi cu reproducerea Prefefei Ia ed. IV. 


PREFAŢĂ LAEDIŢrA 1 (1898) 


Este prima oară cind Duiliu Zamfirescu îşi anunţă public ideile 
viitoarelor articole din ¿Voua revistă română şi Revista idealistă şi, 
îndoosebi, a discursului de recepţie la Academie, Poporanismul tn 
literaturi. Ele figurau la această dată — 1898 — şi în articolul rămas 
oeterminat şi ncpublicat, după cit ştim — Romanul şi limba ronidnă, 
manifest antimaiorescian, intenționat poate, la origine, sâ devină chiar 
prefață a Vieții la fară. Analizate cu atenție, tezele prefeţei publicate 
descind totuşi din cele maioresciene, întîlnite in stadiile intitulate 
Direcţii nouă, din 1872; dar, venind cu un sfert de secol după acestea 
şi ia cu totul alte condiţii, au deşteptat, cum era şi firesc, împotri- 
virea lui Maiorescu. Polemica scriitorului viza o literatură consti- 
tuită în cadrele trasate de Maiorescu (Slavici, Caragiale), ceoa ce nu 
putea să nu atragă dezaprobarea criticului, vizibilă tn toată corespon- 
dența sa cu Duiliu Zamfirescu şi ajunsă la punctul suprem, final, tn 
1909, cu prilejul discursului academic, Poporanismul tn literatură. 
Dar tocmai prin această polemică, Duiliu Zamfirescu îşi detaşează 
Intr-o bună măsură literatura proprie, îneeplnd cu ciclul Comăneşte- 


645 


nilor, de principiile maioresciene, !n interiorul cărora se mişease 
gîndirea sa estetică. Distincția se va accentua mereu de aici încolo. 
Reluarea IQ presă şi în prefețe a argumentaţiei epistolare către Ma- 
iorescu, faţă de care criticul îşi comunicase neaderenţa, no poate fi 
interpretată altfel deeJt ca o manifestare de emancipare hotărîtă 
a scriitorului de tutela teoretică a acestuia, adept al formulelor 
clasicismului şi tolerant, din motive de morală, cu literatura pito- 
rescului rustic, premergătoare semănătorismului (Coşbuc, Slavici). 
Duiliu Zamfirescu era acum partizanul realismului, al tablourilor 
sociale vaste — de aici apelul Ia frescă — dar accepta şi tipul litera- 
turii clasicismului, ceea ce explică adversitatea sa faţă de naturalismul 
lui Zola. Totuşi, consecvenţa ideaţiei scriitorului e cel puţin discuta- 
bilă, in diferite momente şi componente ale ei, fără a mai vorbi de 
punctele de vedere înseşi privind pe scriitorii menţionaţi, nu mai 
puţin controversabile, iar uneori direct nedrepte. 


Ceea ce va fi de reţinut, însă, c revenirea sesizantă asupra apre- 
cierii date la apariţie Făcliei de Paşte, adică opt ani mai înainte, in 
scrisorile către Maiorescu. Atunci o găsea „slabă, cu o invenţiune 
absurdă şi cu o totală lipsă de estetica" (scrisoare din 11 septembrie 
1889). Trecerea timpului mai netezise din asperităţi şi limpezise 
judecata obiectivă, astfei că acum eroul caragealean din nuvelă era 
socotit de lip shakespearean; dar pentru Năpasta aprecierile râmîn 
aceleaşi şi, cu o necesară lipsă de părtinire, trebuie subliniat că Duiliu 
Zamfirescu numeşte unele caracteristici reale ale dramei. Dar tot 
aici devine vizibilă teza scriitorului despre lipsa de complexitate 
psihologică a ţăranului — reluată mai tîrziu de Lovinescu, Camii 
Petrescu, Corneliu Moldovanu etc, favorizind, pentru mediul rural, 
pictura unei psihologii colective a personajelor-sinleză, fără o in- 
dividualitate pronunţată, fără psihologie distinctă. Proza de analiză, 
atunci cînd şi-o îngăduie, scriitorul o vede posibilă numai pentru 
mediul citadin, punct de vedere cu importanţi aderenţi în veacul 
următor. 


Distanţarea de poziţiile maioresciene este deei tot niai clară şi, 
probabil, mai ales acest rost îl are publicarea unei prefețe la prima 
ediţie a romanului Viața la fară, cu delimitările atît de precise pe 
care şi le stabileşte autorul. Direcţia principală a demonstraţiei salc- 
rămîne aceea a promovării spiritului naţional, in cadrul unei litera- 
turi realiste, departe deopotrivă de naturalism (socotit de scriitor ca 
funciar străin eticii româneşti), ca şi de artificiozităţile frecvente la 
semănătoristi, încă nenumiţi ca atare, dar genul exista în epocă şi era 
intuit cu exactitate de scriitor. 


1 — R intrucltva neclar ce înţelege Duiliu Zamfirescu prin 
lipsa  „invențiunii" — numită mai jos lipsa „intrigii"”, considerată 
drept „o țesătură de fapte îndelungate, pregătită de minţi rafinate şi 
decadente", aşa cum spune în prefaţă, cîteva rtnduri mai departe. 
Formulele au probabil tn vedere romanul romantic, cu epică declan- 
şată do o problemă concretă a unui personaj, de un sentiment, de un 
conflict intim, şi încheiata, rezolvată o dată cu finalul cărţii. De 
pildă, în genul nuvelei Amintiri din vremuri, care e un astfel de mic 


646 


roman cu „intrigă" şi cu „invenţiune", acum depăşit de scriitor. Ter- 
menii săi indică, deci, pentru primele trei romane din ciclul Comâ- 
neştenilor, intenţia sa de a realiza frescă realistă. 


2 — Duiliu Zamtirescu n-a mai scris, la apariţia în volum a 
romanului In război, articolul sau articolele promise aici, despre 
întreaga literatură română; insă unul despre utilizarea limbii In scrierile 
de proză, a realizat: Romanul şi limba română, rămas neterminat, 
luare netă do poziţie tn problema literaturii transilvănenilor, deschi- 
zind dezbaterea ce va fi continuată în Literatura romană şi scriitorii 
transilvăneni (Revista idealistă) şi în  Poporanismul în literatură. 


3 — Ponte di Rialto, ce] mai mare din podurile Veneţiei, avînd 
pe mijloc, de-a lungul, galerii de mici magazine, în primul rlnd giu- 
vaergerii. Eroul shakespearean al dramei Negustorul din Veneția 
face parte dintre locatarii acestor prăvălioare, unde se adăposteau 
bogății imense. 


4 — Verona  Scaliserilor este renumitul centru arhitectonic 
şi cultural dia Italia de nord, reşedinţă a familiei della Scala (Scali- 
ger), care a dat numeroşi seniori şi primii magistrați ai cetăţii, în 
secolele X-XIV. 


5 — Nicu Gane, I. Slavici sînt cei mai vizaţi în literatura de 
„dulcegării sentimentale”, „haiducisme"” şi „doine". E de la sine 
Inţeles că, din acelaşi unghi, Duiliu Zamfirescu nu va putea să apre- 
cieze multe din nuvelele viitorului Sadoveanu, pline cu haiduci şî 
doine, şi nici întreaga literatură semănătoristă. Darliteratura fol- 
clorică şi muzica populară le va prețui din plin. Scriitorul era îm- 
potriva lirismului acut în proză. Teza o vom reintîlni în scrisorile 
către Maiorescu, de mai tîrziu, cînd, la auzul unor doine româneşti, 
în Transilvania, rămînea ta continuare nereceptiv la proza lui Sla- 
vici şi I. Popovici-Bănăţeanul, însă înţelegea tentaţia lor de a deduce 
sufletul ţăranului din inflexiunile şi timbrul cîntecului popular: 
„Atita erau do frumoase şi de nouă doinele acestea, atita străină 
(stranie?, n.n.) melancolie tremura în sfiosul lor grai, încît parcă un 
vis norocit ar fi venitsă-mi mlngiîie în zori auzul" (scrisoare din 29 
aprilie/12 mai 1902). 


PREFAŢĂ LA EDIȚIA A PATRA 


In volum poartă semnătura: D.Z. 


1 — Revizuirea anunţată este de mică însemnătate, putem spune 
«eesenţială, aşa cum rezultă din examinarea variantelor. 


2 — „Drama dc la Veneția" este formula utilizată tntrucîtva în 
epocă, dar aparţinlnd mai mult lui Duiliu Zamfirescu, pentru a 
denumi urmarea episodului politic foarte întortocheat, căruia scrii- 
torul i-a fost martor, într-un fel chiar participant, şi care a avut eco- 
<uri şi consecințe dintre cele mai neaşteptate în viaţa sa. 


647 


Iată cum caracterizează el însuşi „drama de la Veneția" într-o 
însemnare, purtînd acest titlu, rămasă neterminata, de prin 1914— 
1915, deci contemporană cu prefața fn cauză: 

„Intr-o bună dimineaţă se zvoni că principele moştenitor, Fer- 
dinand, era înamorat de d-ra Văcărescu şi că vrea s-o ia de soţie, cu 
consimțămîntul şi sub îndemnul reginei şi, ceea ce era mai grav, cu 
consimțămîntul regelui/! 

Lucrurile se petreceau in 1891, la sfirşitul primăverii şi în vară; 
Ferdinand de Hohenzollern, ales de Carol drept succesor al său îa 
tron, venise în țară in 1889 şi o cunoscuse pe Elena Văcărescu (1866— 
1947], viitoarea pocta, din 1888 domnişoară de onoare a reginei. 
Duiliu Zamfirescu era foarte la curent cu toate acestea, între altele 
şi fiindcă tatăl Elenei Văcărescu, fostul ofiţer şi aghiotant domnesc 
Ion Văcărescu, fusese numit recent şeful legaţiei din Roma, unde se 
afla scriitorul. 


„O campanie violentă începu în presă. Mu erau invective, tri- 
vialităţi şi minciuni de care să nu lie acoperită această familie. Este 
adevărat că reprezentatiun ea sa actuală nu era atrăgătoare. Viitoarea 
regină ar fi alut de unchi pe ilustrul Claymoor, cronicarul lumesc de 
Ia ziarul francez L'Indipendance roumaine, un personaj incredibil, 
care purta braţelete ca femeile, unghii roze, un smoc de păr menit 
să-i astupe chelia de pe vîrful capului, şi despre care unchi se spunea 
că se gîdilă. Un alt unchi al viitoarei regine era căpitanul Văcărescu, 
un scandalagiu Înfumurat, chemat de Domnul la sine. Nu mai vor- 
besc despre rudele colaterale de sex frumos." 


Claymoor (Mişu Văcărescu) era deţinătorul  Carnetului Higk- 
Life din L'Independance roumaine, de multe ori ţintă a lui Caragiale 
(tipul cronicilor sale a fost unul din modelele rubricii Palabras a Iui 
Duiliu Zamfirescu). 


„Dar, în fine, aceştia erau români — continuă scriitorul — aveau 
adică marea calitate de a fi produsul pămîntului nostru. In copiii 
Elencuţei Văcărescu ar fi putut să reînvieze calităţile strămoşeşti, 
iar familia noastră domnitoare ar fi devenit, cu timpul, Hohenzollern- 
români." 

Scriitorul ironizează, dar proiectul regal chiar acesta era: să mai 
atenueze asperităţile Intre dinastie şi ţară, prin căsătoria cu o localnici 
(pentru „a strecura sînge românesc fn vinele unei dinastii străine, 
destul de mediocră prin propriile sale însuşiri”, cum apreciază tot 
Duiliu Zamfirescu in aceeaşi însemnare), ceea ce a stîrnit o triplă 
dihonie: una la ideea „împămîntenirii"” familiei regale, ţinută prin 
însuşi actul aducerii ei în ţară să rămină străină, adică imparţială 
in principiu faţă de toate grupările interne; a doua în rlndurile bur- 
gheziei, care vedea tronul alunecînd spre boierime (de o înrudire- 
regală cu o familie burgheză nu putea fi vorba, desigur, ci doar cu 
una din boierime), din rîndurile căreia se recrutaseră, pină la 1856, 
foştii domnitori ai țarii; a treia Sa rindurile boierimii Însăşi, toate 
familiile acesteia coalizfndu-se din invidie împotriva aceleia asupra 
căreia căzuse alegerea regală. 


„Oricum ar fi, rezumă Duiliu Zamfirescu situaţia, la Bucureşti 
toată lumea era de acord pentru a striga împotriva Văeăreştilor. 
Regele, care la Început fusese «pentru s, de îndată ce prinse de veste 


648 


curentul ostil ce se forma în clasele dominante — cu intuiţia simțu- 
lui lui practic, schimbă hotârîrea şi se declară cu holărîre «contra»." 
Ceea ce însă n-a potolit lucrurile, deoarece fiecare şef de grupare 
politică vroia cu acest prilej să dea o lecţie regelui — care încercase 
să-şi creeze de unul singur alianţe interne — şi totdeodată să dimi- 
nueze influenţa lui în viaţa politică, influenţă in creştere de la pro- 
clamarea regalului şi de la dotalia cu domenii în deplină proprielale. 
„Toate partidele se rosteau in contra căsătoriei româneşti (cu o ro- 
mâncă, n.n.) prin şefii lor Carp, Cantacuzino, Sturdza, Floresgu etc; 
(Florescu — generalul Icn Elf)., 1819—1893 — era atunci chia» 
prim-ministru al unui guvern In esenţă conservator; la el se referă 
Duiliu Zamfirescu în primele rfnduri ale Prefefei la ediţia a patra, 
n.n.); toate ziarele tălmăceau <u răutate gîndurile reginei; toţi folku- 
larii şi toţi oratorii de cafenea invoc au, ta nişte inconştienţi, divanul 
ad-hoc (în divamirile ad-hoc se preconizase aducerea prinţuluistrăin, 
n.n ), soarta Poloniei şi alte asemenea inepţii .. In aceste împrejurări.i 
regina, părăsită de toate lumea, piei ă din țară. Nervii săi zdruncinaţi: 
îi pricinuiau o bizară paralizie infantilă, împiedicind-o de a umbla ; 
de aceea ceru Bă meargă la Veneţia, unde gondola permite tuturor 
şchiopilor să creadă că nimeni nu se serveşte de picioarele sale". 


Scriitorul îndulceşte aici lucrurile întrucîtva, dar de fapt situa- 
ţia ajunsese la o asemenea tensiune, încît nu era cu neputinţâun divorţ. 
Sub presiunea grupărilor politice, Carol era gata să devină neîndu- 
plecat cu regina, întrucît aceasta stăruise în ideea ei cu căsătoria 
proiectată, ceea ce crea aproape necesitatea unei separaţii răsună- 
toare ; Elisaheta însăşi, jignită de zarva declanşată şi de cedarea rege- 
lui, nu s-ar fi dat nici ea in lături, la un moment dat, de la o separație 
definitivă. 

fn însemnările sale silnice din 1891, Titu Maiorescu rezuma în 
acest fel situaţia: „Vineri 14/26 iunie: Preocupări politice contra 
maritajului nebuneşte împins de regina între moştenitorul Coroanei. 
Ferdinand şi Elena Văcărescu. Mitică Sturdza scris regelui în privinţa 
aceasta. Regina ameninţă divorțul, dacă nu primeşte regele; Fer- 
dinand cu sinucidere." 


„Luni 17/ '*»'*1**'- Aceeaşi căldură. Ieri S'/a-"/j audi- 
enţa lui Carp Ia rege, trimisdenoi în chestia Ferdinand-Văcărească. 
Regele a declarat că nu se va face căsătoria şi că Ferdinand va pleca 
marţi în străinătate." 


Divorțul n-a avut loc, nici sinuciderea. S-a ales soluţia cea mai 
calmă: un exil al reginei, parte voluntar, parte silit, era salvator ţi 
utea atenua lucrurile. La mijlocul lui iulie 1891, Elisabeta ajunsese 
Veneţia, sub pretextul îngrijirii sănătăţii, in realitate pentru a 
lăsa timpul să tempereze toate patimile. „Noi, cei de la legația de la 
Roma, primirăm ordin să ne punem la dispoziţia majestăţii-sale" — 
notează scriitorul. Aparent era un serviciu diplomatic, impus de pre- 
zenţa în Italia a suveranei; in realitate erau trimişi oameni socotiți 
„de încredere" pentru a supraveghea mişcările exilatei şi lumea cu 
care venea In contact. Duiliu Zamfirescu a aflat aici un bun prilej 
de a cutreiera zilnic minunatul oraş, reținlnd scene cu totul sugestive, 
pe care însă trebuie să regretăm că nu ni le-a lăsat consemnate deeft, 
cu totul fugar, şi ducînd o viaţă de farniente, scăpat pentru prima. 


649 


dată pentru o perioadă mai lungă da atmosfera căminului, socotit de 
el, oricum, o constrîngere. 

In ce priveşte „drama" reginei la Veneţia, ea s-a rezolvat cum se 
rezolvă de obicei astfel de conflicte în familiile monarhice: mama 
Elisabetei vine în oraşul lagunelor să medieze împăcarea, Carol vine 
de asemenea aici, după ce in țari chestiunea se aranjase convenabil şi 
se făcuseră promisiunile de rigoare, iar în septembrie acelaşi an pere- 
chea regală era prin oraşele Italiei într-o vizită neoficială, împăcată 
după „drama de Ia Veneţia”. Un an mai tîrziu se hotărî căsătoria 
principelui moştenitor, care avu loc la sfîrşitul anului 1892 cu Măria 
de Maraa Britanie şi Irlanda, nepoata reginei Victoria a Angliei. 


Pentru scriitor, însă, intimplarea capătă cu lotul alte proporţii 
şi are consecinţe dintre cele mai neprevăzute; adevărata „dramă de 
la Veneţia" este a sal 

Mai întîi, încă de Ia Roma, o suspiciune planează asupra tînă- 
rului diplomat; aceea de insubordonare faţă de cerinţele ministrului. 
Duiliu Zamfirescu refuză rolul de informator în slujba oficialilor din 
ţară, cu privire la activităţile familiei Văcărescu, aflată la Roma, 
rol pe caro i-l impuneau serii săi ierarhici. Ciorna unui raport confi- 
denţial din această perioadă (datată 29 noiembrie 1891) ne arată 
ci diplomatul înțelegea sa rămîn3 in limitele atribuţiunilor lui pro- 
priu-zise şi respingea orice misiune subsidiară, îndeosebi aceea de 
agent însărcinat cu urmărirea familiei Văcărescu: „Negreşit, întîl- 
njndu-se cineva în toate zilele cu aceleaşi persoane — spune Duiliu 
Zamfirescu, apelînd la logica simplă a lucrurilor — nu se putea să 
nu se vorbească si de chestiunea ce le interesa mai presus de toate 
(logodna lui Ferdinand cu Elena Văcărescu, supărarea regelui cu regina 
etc, n.n.); dar convorbirea aceasta era o luptă continuă de ambele 
părţi, Intre dorinţa de a afla şi la rindul său de a nu spune decît genera- 
lităţi — aşa încît, în fond, era o paralizare reciprocă a oricărui fel 
de confidenţă... Afară do aceasta, d-le ministru, chiar presupunind 
că s-ar fi putut afla ceva, aceste lucruri se puteau ele scrie? Şi dacă, 
mai mult, am admite că se puteau, nefiind menite arhivei (deci 
Duiliu Zamfirescu presupunea că raportul secret va fi imediat distrus 
de adresant, n.n.) — nu mai puţin rămâînea faptul moral de a raporta 
confidenţele unei terţe persoane, pentru care trebuie să aibă cineva 
aptitudini speciale ca să-l poată face. Eu nu le am, şi chiar dacă 
le-aş avea, ar fi inutile, fiindcă nu ştiu nimic important.” 


Este de înţeles că Văcăreşti! n-ar fi trecut la destăinuiri intime 
în faţa tinărului de abia 30 de ani, necunoscut lor, decit dacă şi l-ar 
fi ştiut prieten — ceea ce Duiliu Zamfirescu nu era. Mai sigur e deci 
eă scriitorul nu ştia „nimic important”, cum spune el însuşi, dar 
numai atitudinea rebelă faţă de ordinele ministrului (C. Esarcu) era 
un argument serios In defavoarea sa. 


Dacă trebuia să aibă o opinie proprie — între punctul de vedere 
al regelui şi cel al reginei, cu privire Ia căsătoria lui Ferdinand — 
scriitorul era de partea Elisabetei, şi această poziţie o subliniază 
şi In însemnările menţionate, din epoca 1914—1915, iar raportul din 
septembrie 1891 nu face un secret din ea. Căci, în continuare, el apără 
pe Văcăreşti de suspiciunea unor manopere şi-i prezintă ca pe nişte 
oameni loviți nedrept de o întîmplare în care ei nu au vreo vină. 


650 


Insubordonarea faţă de poruncile ministruluise adaugă la fapte 
mai vechi ale diplomatului, anume de pe cînd era ziarist la Romă- 
nia liberă şi, de exemplu, îl ataca pe rege în chestiunea dotaţiei. 
Faţă de Carol şi D.A. Sturdza, Duiliu Zamfirescu se afla încă o dată 
de cealaltă parte a baricadei. Plecarea Ia Veneţia — din ordin şi cu 
aceeaşi misiune de urmărire poliţienească a comportărilor reginei 


— l-a pus în alt conflict cu oficialii, căci şi aici trimisul guvernului se 
dovedeşte neguvernamental. Totuşi, şi aceasta s-ar fi trecut cu vederea, 
dacă n-ar fi început să apară în ziarul Constituţionalul un şir de cores- 
pondente veneţicne, despre regină, semnate Loredano — In care 
oficialii şi o mare parte a presei cred a ghici mîna lui Duiliu Zamfi- 
rescu. Duiliu Zamfirescu semnalează lui F.sarcu că nu e cl autorul 
şi-i cere voie să dezmintă public, ceea ce ministrul nu îngăduie, ea 
ulterior bănuiala să se întărească şi tînărul diplomat să fie sancționat. 
„Nimeni mai bine decît cei de la Constiruționalul nu poate şti cît e 
de falsă şi de absurdă această acuzare, prin urmare să răspundă cu 
seriozitate că nu şade frumos să se lege cineva din senin de capul unui 
om" (scrisoare către Titu Maiorescu din 26 septembrie 1891), se plînge 
Duiliu Zamfirescu de afirmaţiile că el ar fi una cu „ticălosul de Lore- 
dan — cum ar fi zice Caragiali."” 


Constituţionalul dezminte el însuşi ştirea, prin note scrise chiar 
de mîna lui Maiorescu — ziarul era organul grupării junimiştilor, 
apărut în urma fuzionării României libere cu Epoca (1889) — în 
termenii următori: „Faţă cu ştirile neexacte care tot se mai râspîn- 
desc prin unele ziare, declarăm din nou şi pentru a treia oară că d-l 
Duiliu Zamfirescu, secretarul legațiunii de la Roma, nu este şi nu 
a fost niciodată corespondentul ziarului Constituționalul, că nici 
un rînd nu ne-a venit vreodată de la d-sa, nici direct, nici indirect, că 


in urmare şi îndeosebi  corespondenţele noastre din Venezzia şi 
allanza, semnate Loredano, nu sînt nici scrise, nici inspirate de 
d-l Zamfirescu" (Constituţionalul, III, 1G sept. 1891). 


Chestiunea, trebuie recunoscut, rămîne întrucîtva încurcată — şi 
nu e exclus ca, totuşi, Loredano să nu fie cu desâvirşire străin de 
Duiliu Zamfirescu, cu toate dezminţirile din ziare. Cum ziarul era 
junimist, o înţelegere a scriitorului cu Maiorescu nu este exclusă — 
deşi documente scrise nu avem. Adresările aluzive şi cu ton de impu- 
tare ale lui Duiliu Zamfirescu către Maiorescu, dezminţirile atît de 
categorice ale acestuia In ziar, pot fi şi adevărate, dar tot atît de bine 
şi indiciile unei convenţii excelent păstrate de ambii. Fapt e că acea- 
stă nouă indisciplină aparentă sau reală — nu mai este atît de 
lesne trecută cu vederea, şi diplomatul, încă o dată aflat in direct 
conflict cu regele, este, la prima mişcare tn corpul diplomatic, mutat 
mai întli la Atena (iunie-decembric 1892), ceea ce era echivalent cu o 
retrogradare şi în orice caz cu o sanrliune, apoi, — cu toată explicaţia 
pe care o dă chiar regelui (în cursul unei audienţe, în noiembrie 1892) 


— Ia Bruxelles,adică tot departe de familia rămasă la Roma şi spori- 
tă, în martie acel an, cu încă un copil. 

De aci înainte, tăierea consecventă de la avansări, respingerea 
la Academie, represiuni care vor continua, mai făţiş sau mai pe oco- 
lite, încă mai bine de un deceniu, sînt ultimele consecinţe ale „dra- 
mei de la Veneţia", datorite nu faptului că scriitorul o văzuse „prea 


651 


de aproape”, cum însuşi spune, ci pentru că în această chestiune luase 
atitudine într-o direcţie care nu coincidea cu a regeluişi a fruntaşilor 
guvernului. 


3 — Tricupis, Gharileos, om politic grec (1832 — 1896), ministru 
de externe, şef al guvernului, bun organizator, Insă şi-a atras nemul- 
țumirea naţionaliştilor pentru politica sa de apropiere faţă de turci. 


4 — Gherasim Safirim (Saftirinu) zis Craioveanul (1849—1922), 
figură bisericească în țara noastră, a cărui carieră a făcut vilvă la 
Inceputul secolului XX. Originar din Oltenia, a fost mai întii pro- 
fesor Ia Tg. Jiu, apoi, intrînd în viața monahală (1873), urcă toate 
treptele ei, iar după ce face studii teologice la Atena, se întoarce în 
țară (1894) şi e numit episcop de Roman (1900); se remarcă prin 
viaţa sa corectă şi prin reformele încercate dar neizbutite, în urma 
cărora intră în conflict cu sinodul bisericesc din România. Anatemi- 
zîndu-l şi fiind anatemizat de acesta (1911) se retrage la schitul 
Frăsinet. Chestiunea în litigiu se referea la raporturile între biserică 
şi stat. Ierarhia clericală înaltă constituise un „consistoriu superior” 
al episcopilor, organ bisericesc de control, care urmărea să devină 
for autonom, detaşat de stat, ceea ce-i dădea o mare autoritate în 
interiorul tagmei, dar îi scădea capacitatea de influențare în viața 
publică. Safirim a sesizat aici un prim pas către separarea între stat 
. 4 1 biserică, pas real dacă se constituia „Consistorial”. 


5 — Lepanu, localitate situată in sudul părţii continentale a 
Greciei, nu departe de Missolonghi, port la strimtoarea dintre golful 
Patras şi golful Corint, locul unei excepţionale victorii a flotei spa- 
niole, condusă de Don Juari de Austria, asupra celei turceşti, în 1571. 
Aici s-a acoperit do glorie şi a fost rănit Cervantes, „ciungul de la 
Lepanto". 


6 — „Regele Lsopold" este Leopold al III-lea, aflat pe tronul 
Belgiei între 1865 şi 1909, organizator iscusit şi apărător al indepen- 
denței ţării. 


' 7 — „Regele erou" al Belgiei a fost Albertl (1875—1934), remarcat 
. prin opoziția față de cererile prusace. In 1914. S-a împotrivit cu armele 
trupelor invadatoare. Duiliu Zamfirescu îşi scria prefața chiar în zilele 
cind sa duaeau luptele pe teritoriul Belgiei. 


8 — Numele ministrului belgian era „mare cît pămîntul", în 
sensul că familia Merode era una dintre cele mai vestite ale țării, 
veche de peste opt secole şi remarcată prin răsunătoare fapte de arme 
în trecut. Henri comle Merode, marquis de Rubempre (1856 — 1908), 
de care e.vorba aici, a fost una din figurile centrale ale politicii bel- 
giene In epocă, îndeosebi în urma retragerii sale din funcția de mini- 
jstru de externe, ca urmare a neînțelegerilor cu regele în privința ati- 
tudinii față de Congo. 


652 


9 — Dupahpre, ortografiat mai departe: Rubanpre (sau prima 
dată e greşeala de tipar?) se potriveşte cu al eroului balzacian Lucien 
Chardon /Les llîusionsperduegşi Splendcurs et miseret des courttsanes),- 
care-şi ia numele Lucie// de Rubempre, cel veclii fiind banal şi lipsit' 
de rezonanță: chardon = ciulin. . 


10 — Bxarku (Esarcu), Constantin, om politic, animator cui-, 
tura] şi publicist (1836 — 1898), a fest diplomat, ministru, preşedinte' 
a numeroase societăți înfiinţate de el — intre acestea „Ateneul Ro-^' 
mân", în care a activat şi Duiliu Zamfirescu; el era ministru de kx-°< 
terne în perioada cind scriitorul a fost învinuit de a fi autor de cores- 
pondențe nesemnate in ziarul Constituționalul. De atunci datează 
animozitatea. 


11 — „Je ne suiş pas Varon" — pronunția greşită (V în loc.b) 
a personajului il făcea să numească un baron cu numele consulului 
roman Varron, înfrinl de Hanibal la Cannae (216 î.e.n.), sau al poe* 
tului Varon (116 — 27 i.e.n.), cunoscutul enciclopedist al antichității 
romane. 


12 — D.C. Ollănescu murise în 1908; Duiliu Zamfirescu il succe- 
dase în fotoliul Academiei. 


PREFAŢĂ LA EDIȚIA A OINCEA 


1 — In realitate au fost peste 16, nu 15 ani de stagiu roman; 
scriitorul se referă numai Ia aceştia, din perioada diplomatică de peste 
18 ani, petrecută în străinătate, întrucît numai ei — nu şi cei doi 
ani de la Atena şi Bruxelles — repreiintă legătura cu solul de unde 
au pornit cuceritorii Daciei traiane, adică „sursa"” idealului naţional 
al Unirii. 


2 — „Literatura sublocotenenţilor de pe front". Ostilitatea scrii- 
torului e împotriva unei pseudo-literaturi, jumătate senzațional-exal- 
tală, jumătate de lamentaţii sentimentale, în întregime lipsită de 
idei şi de patriotism, care făcuse epocă, dar din care nimic n-a înfrun- 
tat trecerea timpului. El nu are eituşi de puţin în vedere scrierile cu 
caracter militant, exprimînd spiritul revendicativ al soldaţilor din 
tranşee — ci se referă la o categorie intermediară, cu o poziţie socială 
şi politică nedecisă. La data cînd se scria prefața prezentă, nici unul 
din romanele importante de război nu apăruse: Pădurea spinzuraţilor, 
Intunecare. Ultima noapte de dragoste, intiia noapte de război etc. 


3 — Polemica deschisă cu punctul de vedere ai lui Spencer asu- 
pra patriotismului o făcuse Duiliu Zamfirettu în<â din romanul Zn 
risboi, în convorbirea dintre Mihai Comăneşteanu şi maiorul Şonţu, 
in ajunul atacului de la Griviţa. 


4 — Scriitorul nu era de acord iu ştiinţele sociale cu preocuparea 
de a descoperi caracterul legic al unor fenomene ale dezvoltării sociale, 
de a formula legile economice etc. Se observă numaidecit că el lasă 
intenţionat la o parte numai această latură a ştiinţelor sociale, adică 
cea esenţială şi care conferă ciclului respectiv de preocupări şi activi- 
tăţi rangul de ştiinţă. Reducerea ştiinţelor sociale la biologie, religie, 
geografie, psihologie, etică, lingvistica etc. este nu o simplă îngustare 
a sferei noţiunii, ci o înțelegere a ei într-un sens care nu are nimic 
de-a face cu realităţile domeniului. Totuşi, deiiniţia dedusă aici 
pentru patriotismul privit în funcţie de entităţile şi condiţiile mediu- 
lui concret de viaţă, de tradiţie, istorie, geografie, limbă etc. este 
logică, realistă. 


5 — fJiaiaesteconsiderală, desigur, epopeea întregului război tro- 
ian, dar Duiliu Zamfirescu caracterizează opera homerică prin Intliele 
ei versuri, din invocaţia către muză, şi prin titlul primului cint: Furia 
lui Ahile. 


Cintă, zeiță, milnia ce-aprinse pe-Ahil Peleanul, 
Patima trudă ce-aheilor mii de amaruri aduse. 
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă. 
Trupul făclndu-le hrană la dini şi la feluri de paseri 
Și împlinită fu voia lui Zeu*, de cînd Agamemnon, 
Craiul născut din Atreu, şi dumnezeescul Akile 

-| S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dinşii iscată. 


(Trad- Qeorge Hurnul 


Furia lui Akile, următoare acestei dispute, este cea care inaugurea- 
ză lunga serie de opisoade ale 1 ?gendarei şi eroicei tragedii consumate 
în ultimul din cei zece ani ai asediului Troiei. 


VIAŢA LA ȚARĂ 


Procesul de elaborare a romanului Viața la fară — primul din 
ciclul Comăneştenilor — a fost mai îndelungat decît s-ar bănui şi 
mai complex. Cea dinţii mențiune concretă, care nu lasă nici o Îndo- 
ială că este vorba despre acest roman şi nu despre vagi proiecte, o 
găsim In scrisoarea trimisă Ia 12 mai 1892 din Roma, lui Maiorescu; 
„Citesc jurnale, foiletoane, mai cîte un eapitol din Gregorovius, 
fără şir şi fără vlagă. O veşnică nelinişte mă stăpîneşte. întrevăd 
nişte crîmpeie de roman, cu lungi şesuri de ţară, dar toate învăluite 
într-o piclă ca de Bărăgan". Starea sufletească din acel moment tre- 
buie să fi fost destul de apăsătoare, de vreme ce el întrerupe chiar 
aici scrisoarea către Maiorescu ca să n-o reia decît la 29 mai (s-ar 
putea ca prima din cele două date să [ie stil vechi, astfel că diferența 
n-ar fi, în acest caz, decît de 5 zile), iar primele cuvinte care urmează 
atestă continuarea aceleiaşi stări; „Reiau firul întrerupt. Ceasurile 
trec, pline do huietul vieţii, şi nimic statornic nu se împînzuieşte. 


654 


M-am hotărlt să le las să treacă fiindcă altfel ajung la «cînd n-avem 
ce face», fel de literatură la care îmi pare că s-au oprit Caragiale şi 
Alecu Vlahuţă". Literatura de felul „cînd n-avem ce face", adică fără 
profunzime, de care îi învinuieşte pe cei doi scriitori, vizează îndeo- 
sebi conferința de orientare antijunimistă Gâşte şi gîşte literare a 


imului şi mai multe poezii ale lui Vlahuţă. Trebuie să apreciem că 

iliu Zamfirescu e nedrept cu ambii confraţi atribuindu-le califi- 
carea de mai sus, dar ceea ce merită reţinute că, în ce-l privea, dorea 
să realizeze o literatură de profunzime. Hotărirea sa e cu atit mai meri- 
torie, cu cit în cei aproape patru ani de cînd era la Roma nu dăduse 
o lucrare mai substanţială despre ţară. Romanul Lume nouă şi lume 
veche... era apreciat de el însuşi ca fiind slab, iar în poezie îl ispi- 
teau tot mai mult priveliştile şi legendele Italiei. 


Dacă trebuie căutat un fapt din viaţă care l-a zguduit, cristali- 
zindu-i frămîntarea şi neliniştile amintite, acesta trebuie să fi fost 
constituit de urmările călătoriei în ţară, din ianuarie-februarie J892, 
prima după plecarea în misiunea diplomatică. Revederea țarii i-a 
deşteptat senzaţii foarte contradictorii, dar ele s-au compus într-o 
viziune în care lucrurile ceţoase, chiar negre, constatate in ţară, sau 
împrospătate în memorie din ceea ce ştia dinainte, se amestecau cu 
privelişti dragi, prilejuitoare de amintiri plăcute, cufundate într-o 
atmosferă de cald lirism. Peste toate acestea se suprapuneau peisajele 
admirabile ale Italiei şi o iarnă splendidă, văzută la Graz, In drumul 
spre sau dinspre ţară. „Cu ce nespusă dorință de ţaiă pornisem! îi 
scria el criticului, la cîteva zile după sosirea la R'cma, Ia 2 martie 
1892. După ce dărîmasem o parte din iluziile asupra Italiei, veneam 
cu imaginea ţării idealizată poate prea mult, vâzind In minte zăpadă, 
sănii alunecătoare, virfiiri de nasuri femeieşti ieşind anonime din 
gulere de blană, şi, mai restrins, prietene, prieteni, slrade, case, 
lume, birjari, pecari-i cunoşteam şi pe care acum ori nu-i mai găseam, 
ori Si găseam schimbaţi. Şi astfel, o nouă operaţie de distrugere: noroiul 
dărima imaginea zăpezii, trăsurile şi caldarîmul prost pe aceea a 
săniilor, nasurile întregi iluzia vîrfurilor anonime". 


Prima concluzie este, deci, nefavorabilă peisajului social şi 
uman natal şi aceasta îl face să prefere mai întîi peisajul roman, 
apoi iarna văzută la Graz, ambele străine. Nesiguranţa temeiniciei 
acestei concluzii îl face totuşi să şovăie a se aşeza la scris — rezul- 
tatul trebuind să fie în acest caz q carte de acută critică socială — 
în schimb îi creează o detaşare de multe lucruri scrise pină atunci, 
îndeosebi de romanul Lume nouă si lume vefke... şi de studiul despre 
Tolsloi, rămas de altfel neterminat. „Tot aştept să se aşeze drojdiile 
drumului, ca să reîncep a lucra, notează în scrisoarea amintita, din 
2 martie 1892. Pină acum nu numai că nu mi se limpezeşte nimic în 
minte, dar încă Lumea cecAeetc. îmi face silă şi Tolstoi mă descura- 
jează”. 


Aşteptarea unui a) doilea copil îl pasionează şi-i prelungeşte 
neliniştea, iar sosirea lui pe lume (e vorba de viitorul scriitor, Al.D. 
Zamfirescu, n. 6/18 martie 1892), în loc să-l lege şi mai mult de 
pămtntul Italiei, cum ar fi fost de aşteptat, îi sporeşte nostalgia pa- 
triei. Iar aceasta îlfacesă adopte oatitv.dinedezarmată, de intelectual 
sceptic, o filozofie țărănească, după cum însuşi spune într-o altă scri- 


655 


soare către critic (20 martie 1892), şi să se aplice intens asupra activi- 
tăţii curente. 

Frămintarea prin care trece îi aduce aşadar in minte mediul 
rural idealizat, sublimat In figuri pure. Evenimentele sînt interpretate 
din această perspectivă. Prezenţa la Roma a lui Iacob Negruzzi şi a 

e soţiei sale, In această perioadă, ii reînvie în amintire nu doar cadrul 

cultural, cunoscut de la Bucureşti — ci icoana ţării. „D-lor purtau 
spre mine nu numai persoanele proprii, ci un mediu local incîntător”, 
„parfumul ţării... venise cu d-lor” (scrisoare către Titu Maiorescu 
din 12 mai 1892). 


Viaţa la ţară şi celelalte două romane următoare, cu sensul lor 
deosebit de al prozei anterioare a scriitorului, sîntprin urmare şirezul- 
tatul unei vii intensificări pe care au cunoscut-o tn primii ani ai sta- 
giului italic sentimentul tragic al depărtării scriitorului de patria sa 
şi senzaţia unei singurătăţi de un chip anumit, o înstrăinare pe care, 
pe: căi diferite, scriitorul voia să o compenseze. Lucrul se va petrece 
mai întîi în ceea ce priveşte necesitatea utilizării limbii româneşti, în 
Mormele ei socotite cele mai pure: vorbirea ţăranilor sau acelor din 
“imediata lor apropiere — moşierii legaţi de pămînt. „Vorbesc româ- 
neşte ou oamenii pe cari îi înfiripează fantazia în romanul de care vă 

rscriam" — se confesa cu căldură scriitorul iui Maiorescu (scrisoare 
din 2/14 august 1893); compensarea amintită se petrece însă, cu atît 
; mai mult, în latura ei majoră, prin idealizarea acestor moşieri legaţi 
de pămînt (Dinu Murguleţ, Saşa Comaneşteanu), a ţăranului care-si 
iubeşte instinctual, inconştient, locurile natale şi pămîntul pc carel 
lucrează (baciul Micu, alţi ţărani din Ciulniţei si Balta), a intelectua- 
lului fin din speța lui Matei Damian, care se stabileşte in satul părin- 
tesc şi se leagăde „viaţa la țară". 


O altă menţiune, deasemeneaconcretă,despre noul roman, apare 
UV toamna lui 1892, cînd pare că proiectul se închegase, deoarece 
il comunică din Atena lui Maiorescu în aceşti termeni: „Viaţa actuală, 
apropiere de lume, puțină. In schimb, multă seninătate sufletească, 
fel de fel de visuri şi de planuri â dormâîr debout, projecte de romanuri 
a căror pinză se desfăşură întreagă, aşacă, dacă aş avea un mijloc de 
„a le scrie deodată, aş împăna lumea cu comedii pe perete" (scrisoare 
din 28 septembrie /10 octombrie 1892). Romane „â dormir debout" 
se poate înţelege: plicticoase — dar va trebui să admitem mai de- 
grabă: lungi, deci e potrivit să credem că e vorba tocmai de ciclul în 
cauză. 


Ceva mai tîrziu îi comunica lui Iacob Negruzzi dorinţa şi satis- 
facţia de a lucra la „un crlmpei de roman, început demult" 
(scrisoare din 14/26 decembrie 1892). De mult — să însemne oare 
numai intervalul mai-decombrie? Faptele arată că e vorba de o durată 
cu mult mai mare. 


Că proiectarea, în linii mari, a romanului este mai veche decît 
anul 1892 o dovedeşte şi următoarea menţiune dintr-o scrisoare către 
Titu Maiorescu, care arată că primele coordonate, scheme ale romanu- 
lui Viața la fară, datează cel puţin din vara 1891, adică sînt vechi 
cu încă un an faţă de mai 1892: „Vă făgăduiesc un roman (pe care nici 
nu l-am început), foarte frumos pentru capul meu, care îl cuprinde 
vag, întreg, cum noaptea cuprinde toate constelaţiunile cereşti. Sunt 


658 


Ia Bwana cs 


me 


de o lipsă de modestie infamă, dar vă spui ceea ce este; eu Il văd 
foarte interesant, şi asta şi e, în fond, fericireadea împînzui nevoi 
omeneşti pe firul fantaziei noastre" (scrisoare din 31 august 1891). 
Ideea de bază i-a încolţit însă chiar mai înainte, căci iată cum se 
“sugerează ivirea în mintea sa a unei problematici sociale complexe, 
edin care se concretizează ochilor noştri măcar unele din personajele 
“ciclului întreg şi în orice caz intenția, nemărturisită încă, de a scrie 
un fel de cronică a momentului: 


„Eu socotesc că niciodată societatea românească nu a înfățișat 
un mai mare interes din punct de vedere literar. Pe temeliile unei 
idei politico-sociale a răposatului Brătianu, s-a ridicat o lume aproape 
nouă: lumea arendaşilor. La început discuiţi, şi prin urmare liberali, 
deveneau treptat conservatori, cu cît îşi măreau averile" (scrisoare 
din 21 mai 1891). Urmărind în continuare, nu fără întemeiere, con- 
„secințele fenomenului, el descoperea că, pe plan social. a fost „reac- 
țiunea ţărănimii care în 88 şi 89 s-a manifestat printr-o răscoală 
agrară", pe plan politic a doblndit avînt aripa junimistă a partidului 
conservator, iar în plan literar s-a ivit o bogată sursă de inspiraţie, 
în viaţa categoriilor mijlocii, nu cu totul rupte de psihologia satului, 
dar şi'fără să mai aibă legăturile puternice cu satul, care să le dea 
“echilibru şi perspectivă — şi în acelaşi timp, nici îndestul de pătrunse 
de cultură şi civilizaţie. „A studia lumea asta ar fi interesant", adaugă 
scriitorul, trecînd apoi la o idee pe care o crede a lui Titu Maiorescu, 
scrisă sau rostită undeva, că „povestuci poporane, novelele... nu mai 
răspund lumii cetitoare de la noi", deci e nevoie de „o lucrare temeinică 
j-şi absolut personală", de natura să umple acest gol. Cu abilitate, 
Duiliu Zamfirescu formulează că această lucrare el o vede realizată nu 
în domeniul eseisticii, al sociologiei. şi nici de un om ca Maiorescu, 
„«âruia îi era rezervat domeniul „criticei senine, pătrunzătoare"; tre- 
buie să înţelegem că înfăptuirea operei respective viza literatura 
si ea stătea, în acest caz, în sarcina altcuiva. Iar cum într-un paragraf 
anterior arăta, cam nebulos, că nuveliştii epocii — Odobescu, Cara- 
giale, Delavrancea — sau poetul Coşbuc nu puteau fi ceipresupuşia 
da oglinda perioadei, ne rămîne să deducem că el însuşi, Duiliu Zamfi- 
rescu, ar fi putut nutri acest gînd. Ceea ce se concretizează în scriso- 


rile menţionate din august 1891 şi martie-mai 1892, cînd notează, 
atit de frămîntat, neliniştile care-l stăpineau. 

Cum Lume nouăsi lume veche... era terminat încă din primăvara 
1891, cînd şi începe să apară în Convorbiri literare (aprilie-decembrie 
1891), înseamnă că scriitorul era acum cu totul disponibil pentru 
a trece la noul roman, a cărui elaborare va dura doi ani: prima parte, 
in formă socotită definitivă, era expediată Convorbirilor literare în 
ultimele zile ale lui 1893. „Eu, de Anul nou, am trimes Convorbirilor 
întîia jumătate a romanului, pe care mi-o ceruse d-l Negruzzi; în 
-curînd voi trimite şi restul. E probabil că voi fiace. cu protagoniştii 
din romanul de acum, Viața la fară, un al doilea, Viaţa la oraş, sau 
«eva asemenea. Co s-o alege din munca mea nu ştiu. Dar nimic n-o să 
mă răsplătească de vremea pierdutăşideenergia cheltuită, mai mult 
decît însăşi această cheltuială. Am trăit un an şi jumătate cu lumea mea 
Închipuită, în aşa bună prietenie încît acum îmi pare rău că mă despart 
de dînsa" (scrisoare către Titu Maiorescu din 2/14 ianuarie 1894). 


: 07 


Este tn afara oricărei îndoieli că închegarea Vieții la fară şi chiar a 
tuturor primelor trei părți ale Romanului Coniăneţit.nilor s-a petrecu! 
paralel cu pregătirea şi cu scrierea studiului intitulat Leon ToUioi, 
(Convorbiri literare din august-octombrie 1892]. Întrerupt şi nemai- 
continual, probabil şi din cauza muncii Ia roman, care-l absorbea 
pe de-a-ntregul. 


Prima intenţie de titlu a fost Viața la fară, dar eurînd apare o 
alta. Pe arătură (scrisoare către Titu Maiorescu din 20 iunie 18921, 
desigur ca să sublinieze şi mai viu legătura cu pămintul şi accentul 
pus de scriitor pe raporturile boier-ţăran, socotite drept esenţiale 
pentru atmosfera mediului rustic al epocii. Aceasta atmosferă deve- 
nea Ia el tot mai mult idilică, privită şi ca un refugiu din lumea 
în care trăia, de care era legat şi unde avea destule neplăceri: 
era exclus mereu de pe lista înaintărilor, alţii inferiori trecîndu-i 
înainte, era persecutat stăruitor de minister (mutarea intempestivi 
la Atena fn vara 1892 şi de aici la Bruxelles, după şase luni, 
apoi manevrele lui D.A. Sturdza la Academie, pentru a-i Împiedica 
alegerea ca membru corespondent, unele neînţelegeri cu prietenii 
intimi D.C. OHănescu, N. Petraşcu) etc. Prin contrast cu astlel 
de neplăceri, romanul îi prilejuia retragerea într-o zonă socotită pură: 
„Acum trăiesc cufundat In atmosfera romanului pe care-l scriu, o 
atmosferă limpede, de tară, în care găsesc scăpare de toate mizeriile 
vieții" (scrisoare din 5/17 iunie 1893), Lucrul avea să-l confirme 
şi un an mai ttrziu, tot către critic, cînd «imanul era gala ţi Începea 
să apară in Convorbiri literare: „Veţi cel» Viaţa ta fară şi veţi vede» 
cSmi are nimic a face cu preocupările in care am trăit cînd am scris-o, 
după cum va fi, sper, cu noul roman pe care voi sâ-l încep: Viața la 
oraş” (scrisoare din 20 mai / 1 iunie 1894). 


Pe parcursul lucrului la roman, scrisorile lui Duiliu Zamfirescu 
ne ţin mereu la curent cu ritmul scrisului şi cu problemele ivite. 
„Pentru iarna viitoare, veste bună: romanul gata [va fi gala) şi s& 
vedeţi că are să meargă poate mai bine ca celelalte" (scrisoare către 
lacob Negruzzi din 7/19 iul. 1893); „Eu scriu romanul cel neis- 
prăvit, care, dacă n-o fi nimic tot are să fie ceva: o icoană adevărată 
a cîmpului, sau poate şi mai puţin decît atît: o iluzie a mea despre 
asta" (scrisoare către Titu Maiorescu din 6 aug. 1S93). I se releva, 
pentru autenticitatea cărţii, necesitatea de a stabili felul cum vorbesc 
țăranii, elimin lud pe / final la substantivele articulate (scrisoare din 
2/14 aug. 1693). Stă la Îndoială dacă să căsătorească pe Saşa cu Matei, 
sau să-i despartă (scrisoare din 3 oct. 1893] — deci nu înaintase prea 
mult dincolo de jumătatea cărții, situație care se menține şi în noiem- 
brie („Romanul e la pagina 135 şi încet, încet, merge înainte... Sper 
pină la finele anului 6ă-l sfîrşesc"; — scrisoare către Titu Maiorescu 
din 13/25 nov. 1893). Şi tot fişa. in continuare, pînă Urziu în 1894. 


Dintre toate chestiunile pe care romanul i Ie ridica prin acea 
inerentă, continuă modificare a profilurilor eroilor şi a desfăşurării 
scenelor, care se petrece totdeauna pe parcursul elaborării unei scrieri 
de proporţii, este cu deosebire semnificativă, sub raportul teoretic 
şi sub acela al definirii unei tonalități generale în literatura lui Duiliu 
Zamfirescu, corespondenţa cu criticul privitoare la relaţiile Saşei cu 
Matei Daiaian. Ajuns la momentul cînd aceştia îşi dau seama că se 


658 


iubesc, scriitorul a avutezitări în a hotărî cursul destinului lor viitor 
în roman. Ela stat ta Îndoială dacă să dezvolte mai departe tn chip 
fericit povestea celor doi, dîndu-i o coloratură optimistă, adică făcîn- 
du-i soţ şi soţie — sau să-i despartă, lăsînd prin aceasta şi eroilor şi 
cititorilor insatisfacţia lucrurilor pozitive posibile dar ratate, din 
voinţa oamenilor sau din felul cum viaţa răstoarnă intenţiile lor cele 
mai bune. Problemei el îi acordă o importanţă estetică hotărîtoare, 
implicînd sensuri adinei ale romanului şi ale mediului abordat. I se 
adresează deci lui Maiorescu specifîcînd că-i cere „poveţe în materie 
de estetică'*: „Am ajuns cu romanul la o răscruce dedrumuri, de unde 
nu ştiu bine încotro să apuc. Sunt două căi deschise' una verde, senină, 
pe care ajungi la limanul fericirii; alta tristă, uscată, pe care nu ajungi 
nicăierea. In cîteva cuvinte, e vorba de o femeie care a iubit întot- 
deauna pe un om. pe tăcute, de departe — şi de un om, care, spTe a 
implini dorinţa mame-sei moartă, vrea să ia pe această femeie. Un 
unțhi al omului, care era prieten şi tutor moral al femeii (orfane) pune 
lucrurile bine la cale, dar caută să intln.ieze căsătoria, spre a-i lăsa 
lui limp să se încredinţeze că. Insurindn-se, nu implintşle numai 
dorinţa mă-sei, ci şi pe a lui proprie. E vorba de a şti dacă ii însor sau 
nu. împrejurările'sunt astfel încît amîndouă soluţiile pot deveni 
logice. Caracterele sunt rezervate, suflete întoarse spre ele însele, 
aşa incit o lipsă de explicare completă, Ie plus petit froLisement, 
poate împiedica apropierea lor — deşi ea il iubeşte şi el nu e departe 
de a o iubi. 


Astfel se prezint.î problema. După tonalitatea generală a rom.tnu- 
lui, ar trebui să-i fac sa apuce drumul cel verde, fiindcă pînă aci totul 
e limpede şi lipsit de histerism. Scena se petrece la ţară. Sentimentul 
dominant este pietatea filială, dorința de a intra adine în firea noas- 
tră romanească, atit ca natură cit şi ca psihologie. Femeia care e pe 
drum de a deveni femeia iubită stă şi ea la ţară, e lipită de pămînt 
prin tradiţii de familie, prin creştere şi prin legături de rudenie. Astfel 
cî, insurîndu- -i, nota de pînă aci se păstrează, lucrurile se sftrşese cu 
bine intr-o fericire temeinică, serioasă. Dacă nu-i Însor, nota se cer- 
neşte, firea dă în iarnă şi se îmbrumcază, sufletele se ascut în durere 
şi priod mai cu înlesnire farmecul trist aJ vieţii noastre romaneşti." 


Argumentaţia autorului pare să nu aibă deocamdată in vedere 
“o direcție, să nu atîrne mai greu In nici o parle, cu toate că el singur 
recunoaşte că ar Ji mai în nota atmosferei de pînă aici a romanului 
ca Saşa şi Matei să se căsătorească. Tentaţia modului cum a rezolvat 
piuă acum astfel de împrejurări, In nuvelele anterioare, Blaue Donau. 
Amintiri din vremuri. Spre mare. Un trandafir etc, îl purta către a-i 
-despărţi, aşa cum avea să facă, di altfel, cu Tincuţa şi Mihai ..Natura 
mea, scrie el în continuare, mă poartă către a doua soluţie. Dar eu 
foarte adesea mă păzesc de natura mea, în estetica. Eu nu trebuie să 
intru acolo decît uumai în proporţia in care iulrâ căldura in dinamică, 
să fiu adică tot, dar să n« par nimic" (scrisoare din 3 oct. IS'.U). 


Definirea în acest chip a sensului şi limitelor prezenței concrete 
a scriitorului în opera literară indică din plin o concepție realistă, 
pe artistul realist. Scriitorul s> ferea, prin urmare, în această perioadă, 
„si creeze eroilor centrali deznodăminte către care Înclina firea sa — 
in adevăr întreapa sa nuvelistică de inceput e un lung şir de astfel 


659 


42* 


d« iubiri nedeclarate, neîmpărtâşite, nefericite (ca a scriitorului însuşi, 
in tinereţe, pentru Eliza loanid). Episodul Mihai-Tincula rămîne 
o tîrzie prelungire a unor finaluri tragice, preferate mai înainte de- 
scriitor, în rezolvarea raporturilor între îndrăgostiţi. Că la aceacnti- 
tinuâ tristeţe, la „a doua soluţie" decare vorbeşte, recurgea mai frec- 
vent scriitorul, o dovedeşte şi marea majoritate a poeziilor sale. 
întrebarea pusa criticului nu era aşadar o cochetărie, ci era una din. 
probei? importante ale scopului urmărit de scriitor cu romanul său — 
un scop educativ, am spune chiar transformator: aducerea în faţa 
cititorului a unui exemplu de „fericire temeinică, serioasă", reali- 
zată prin ceea ce Duiliu Zamfirescu socotea drept soluţia pentru o 
întreagă categorie socială: legarea de pămîntul strămoşesc, de tradiţii“ 
de mediul considerat a fi cel mai nepervertit în contactul cu capitalis- 
mul, cu burghezia — deci do mediul rustic. Este exact ideologi* 
populară care începe de ta 1848, In forme felurite, prin Alecsandru 
Eminescu, Creangă, Caragiale, desigur şi prin Slavici, Coşbuc, Dela- 
vrancea — contestaţi de Duiliu Zamfirescu sub acest raport— ideo- 
logie în succesiunea căreia autorul Vieții la ţară îşi are un lot impor- 
tant. 


Maiorescu, dîndu-şi părerea in problemă, va confirma intențU 
— nedectarată dar subîftțeleasă — a lui Duiliu Zamfirescu, d a da 
un sfîrşit favorabil dragostei dintre Matei şi Saşa. „Cum sâ slfrşească 
romanul? — întreabă criticul. Din cele scrise impresia mea o foarte 
hotărită: eu bine!” Demonstrația sa, orice s-ar spune, susțin? un sens. 
educativ al romanului — ideea necesităţii unei soluţii exemplare, 
deci, în termeni mai direcţi, militarea într-o direcţie precisă, socotită 
mai apropiată de firea românească, ai cărei specific şi ale cărei 
împrejurări sufleteşti nu sini tragice, spune Maiorescu, confirmînd 
de fapt o aserţiune a scriitorului însuşi, din scrisoarea menţionata. 
„Cel mult o blinda melancolie", adaugă el în final (scrisoare din 26 
sept. / 8 oct. 1893). Duiliu Zamlirescu va rezolva în acest chifi episo- 
dul Maiei-Saşa, dar va copleşi de tragism cealaltă iubire înmugurii“ 
în roman, intre Mihai şi Tincuţa. 


larăţi demn dc relevat: Maiorescu dă nume şi unei alte idei sub- 
înţelese de scriitor, aceea a opoziţiei faţă de şcoala naturalistă, în- 
deosebi faţă de zolism. criticat acerb de Duiliu Zamfirescu In arti- 
cole şi scrisori — finalul nescris al studiului despre Toistoi trebuia 
să conţină răfuiala suprema cu zolismul, calificat şi de criticul Con- 
vorbirilor literare drept „pretins realism”, „unilateral, prin urmare 
fals". Ezitarea scriitorului de a alege una sau alta din cele două căi 
nu e, deci, oscilareŞn in faţa alternativei idilic-tragic, ci expresia 
unei căutări estetice derivată din conştiinţa unui mare rol social- 
educativ al literaturii — înţelegere venind nu o dată în contradicţie 
cu teze teoretice ale sale despre arta în genere. Scriitorul intersecta 
în mod evident teritoriile lui Gherca despre arta tendenţioasă, pro- 
gramatică. 


Argumentele lui Maiorescu par să fi fost cele hotSriîtoare pentru 
alegerea de către autor a căii care ducea chiar direct, fără amînârile 
plănuite de Dinu Murguleţ, la căsătoria celor doi eroi. 

începutul anului 1894 (2/14 ianuarie) il găseşte cu prima jumă- 
tate a romanului trimisă la Convorbiri luerare (fără să o mal fi tran- 


660 


srris, aţa cum obişnuia adesea chiar cu corespondenţa, nu numai 
cu nuvelele şi poeziile). Avea gata şi alte treizeci de pagini, dar în- 
demnul de a scrie mai departe îi slăbeşte In urma duşului rece admini- 
strat de Iacob Negruzzi care-i restituie manuscrisul şi-i critică „din 
zbor" lungimile din partea trimisă. „.Cît despre romanul meu din 
«rină — i se plinge criticului — începe să-mi pară rău că l-am scris, 
după cum îmi pare rău de alte multe lucruri acrise şi publicate. Dacă 
cel puţin vi-l trimiteam întreg, ca sâ-i înţelegeţi structura!... Pare că 
a ieşit cu totul altceva decît coca ce voiam cu. Si ce stranii sunt impre- 
siile scriitorului! atît tuă Incălzisem de mult, încît mi se părea că 
nota sentimentală ŞI a (emiuilităţii umple toate rîndurile. lar acum, 
in urma aprecierilor din zbor ale d-lui Negruzzi, Sini pare dimpo- 
trivă că aceea prună jumătate pe care o aveţi c plină de lungimi şi de 
descrieri zadarnice. Şi totuşi. n-aş fi în stare schimb nimic, numai 
cu de la mine putere. Eu văzusem lucrurile foarte limpezi, cu un ochi 
înamorat de întinsa pace a cîmpurilor, cu silueta îneîntătoare a Saşei, 
cu capul fierbinte al lui Micu ciobanu (a cărui adevărată fire se vede 
bine în partea a doua), şi cu alte făp'uri, de mînaa doua, ce-mi 
păreau aşa do naturale !... Închipuire de sine..." (scrisoare din 22 febr./S 
mart. 1894). 


Ce-i obiectase Iacob Negruzzi? Scrisoarea nu o cunoaştem, dar 
din răspunsul scriitorului deducem obiecțiile, care nu erau, probabil, 
numai ale redactorului perpetuu al Convorbirilor literare, ci şi ale 
unora dintre junimişti — nu însă şi ate lui Maiorescu. .,Cît despre ob- 
servaţiunile ce binevoiţi a fac«, eu am vorbit (aluzia e Ia practica 
junimislă, care interzicea autorului să mai dea explicaţii In legătură 
cu lucrarea proprie: „autorul a vorbit” prin lucrare !,n.n. şi orice tălmă- 
cire pe cale do scrisori e de prisos. E drept că discursul meu e numai 
Ja jumătate. Dar dacă aşteptaţi dramaturghie şi psihologie (aceasta 
din urmă vorbită de autor), socot că lucrarea mea are să vă displacă, 
fiindcă psihologia, aşa cum se face astăzi, am lăsat-o sistematic la 
<% parte. 


Dacă persoanele din roman sunt vii iar acţiunile lor fireşti, 
„psihologia e satisfăcută. Pot iarăşi sâ v-asigur că limba şi viața ţăra- 
nilor mei este limba şi viaţa lor cea adevărată, acolo unde sunt puşi. 
“Dacă, după cum îmi spuneţi, am reuşit sâ dau o puternică şi sănătoasă 
notă a pămîntului nostru românesc, țelul meu este atins. Două lucruri 
ro-au îndemnat să aleg subiectul acesta:l-a) iredinţaces-a întemeiat 
in mine că romanii din straturile de sus devin, pe zi ce merge, mai 
vagabonzi iar spiritul lor mai internaţional (în sens cosmopolit, 
n.n.): idealul orcărui boiernaş este să-şi arendeze moşioara cît s-o 
nutea mai scump... şi si sa statornicească in străinătate sau cel puţin 
la Bucureşti; 2-a] dorinţa de a da notă exactă a naturei noastre ro- 
mâneşti, atit în ţăran cît şi in lucrurilo dimprejurul lui. Poate să 
greşesc, dar siruţimâînlul meu este că atît novelele lui Slavici, cu dul- 
“cegiriele feţilor şi flăcăilor tui, cît şî ale lui B, Ştetânescu (Delavran- 
“cea, n.n., cu mahalagii bucureşleni daţi drept plugari şi cu sultăni- 
cele de carnaval, au falsificat noţiunile ce aveam noi despre populaţia 
noastră rurală". In continuare aduco drept garanţie a autenticităţii 
«“omanului amintirile copilăriei proprii, trăite mult lu ţară, şi cunoaş- 

terea exactă a limbii vorbite de eroi. 


«1 


„Cit despre Matei, socoteam că el şi cei dimprejurul lui explică 
îndeajuns pentru ce se lasă de medicină, Tăcută alene şi numai ca să 
facă ceva, spre a sc statornici la ţară. 


In mintea mea, el însuşi era unui din nenumăraţii români, în- 
străinaţi de ţară. pe care o împrejurare aşa de puternică cum e moartea 
maică-sei şi amorul lui pentru Saşa, il hotărăsc să rămîie acolo şî 
sâ deschidă ochii cu interes la priveliştea naturei şi a lumei de la țară" 
(scrisoare din 13/'5 ian. 1894). 


Scriitorul atacă prin urinare idilismul de ţip sămănătorist, acum 
încă in faşă, în ce priveşte înfăţişarea ţăranului fi a modului său de 
viaţă — fără să bage de seamă că el însuşi cădea într-un idilism de 
altă natură. în problema raportului boier-ţâran. Punctul de plecare 
al acestui idilism era însă, cum vedem, unul cu multe dreptăţi. 

în aceeaşi lună, ianuarie 1894, cind îşi explica atît de interesat 
şi pasionat romanele, mai avea dc scris toarte puţin („Romanul meu 
e aproape gata. Cred că mai am vreo 20 de pagine şi-t sfîrşesc"; — scri- 
soare către Iacob Negruzzi din 29 ian. / 10 îebr. 1894), dar era aproape 
şi de isprăvitul transcrierii parţiale a primei jumătăţi, cu care prilej 
adusese textului numeroas-t transformări: „Vă rog sânii lăsaţi citeva 
zile ca să recopiez paginele de la început, scrise foarte de mult şi in. 
mare parte schimbate". In martie 1894 trimite continuarea pînă la 
pag. 181 şi anunță încă 30 pagini, care tot nu însemnau încheierea, 
şi abia la 24 iun. / 6 iul. 1894 îl anunţă pe Maiorescu că romanul e 
gata şi poate să-l trimită spre publicare. ToUii) încă nu-l trimite, 
lucrul i] face abia In toamnă, din cauza unui accident neprevăzut: 
redactorul perpetuu al Convorbirilor literare era în neputinţă de a citi 
lucrarea, şi de el depindea, în ultimă instanță, publicarea ei, în 
lipsa lui Maiorescu- Iacob Negruzzi era Insă la Sinaia, apoi prin 
străinătăţi — bolnav: îşi înfipsese „un tuteur" (un țăruş) „tn singurul 
ochi cu care vede" (scrisoare a lui Titu Maiorescu din 4/16 iul. 18941. 
In faţa acestei situaţii, scriitorul amină trimiterea romanului pină 
la întoarcerea lui Iacob Negruzzi de pe unde sc dusese să se caute. 
„Socotesc că v-aţi întors din Italia — îl vestea el Ia 12 oct. 1394 — 

şi de aceea vă scriu, spre a vă trimite sfirşitul romanului Viața la 
fară... Nu vă mai cer părerea asupra acestei noi încercări, pe cit timp 
n-o fi publicată in întregul ei”. Păţit cu opiniile redactorului de la 
Convorbiri literare, care-i criticase începutul romanului, scriitorul îi 
comunica delicat, dar neted, că nu e dispus să maidiseute despre even- 
tuale modificări, că deci lucrarea trebuia publicată aşacum se găsea. 


Spre deosebire de cazul altor scrieri de amploare ale lui Duiliu 
Zamfirescu, oferite Convorbirilor literare, publicarea Vieţii la țară 
nu începe decît după ce întregul manuscris se află în mîinile redacţiei 
— pe de o parte pentru a se evita repetarea nedoritei situaţii din cazul 
articolului despre Tolstoi rămas nelerminat, lucru care i se notifică 
explicit autorului— „ca cel păţit”, îi zice Iacob Negruzzi in scri- 
soarea din 30 apr. 1894 — drept răspuns la îngrijorările, oarecum 
ultimative ale autorului, că apariţia în revistă Încă nu începea, deşi 
o bună parte din manuscris era trimisă; pe de altă parte avusese 
loc, chiar la începutul anului 1894, prima dezerţie a convorbiristului 
către citadela vrăjmaşă: Duiliu Zamiîirescu acceptase să colaboreze 
la Ateneul român, revista lui Esarcu şi Trandafir O. Djuvara, ceea 


«62 


ce junimiştii n-au putut privi cu ochi buni şi nu au întîrziat de ai-o 
spune tăios, numind revista drept o „colecţie de maculatură” (scri- 
soare a lui Titu Maiorescu din 13/25 mai 1894). Probabil şi din 
această cauză, Maiorescu nu citeşte romanul in manuscris, ci numai 
după ce apare prima parte — deci prin iulio-august 1894 — şi se 
pare că lectura lui a mers un timp cam fn paralei cu publicarea tn 
revistă. Observațiile sale o arată — ele privesc doar primele capitole 
şi au un caracter de amănunt; o frază care i-a plăcut, expresii sau 
cuvinte care nu i-au plăcut, o scenă care putea fi uşor corectata, o 
pronunție etc. (scrisoare din 18/30 septembrie 1894); abia mai tîr- 
ziu el va cerceta in adiacinie lucrarea şi-şi va comunica opiniile, 
fireşte tot favorabile (scrisoare din 20 mai 1895). 

Dacă tn prima din cele două scrisori menţionate aprecierile cri- 
ticului erau loartesubiectivaşi mai mult rezervate, in orice casfârS jude- 
căţi de valoare cu implicaţii mai generale — „Mie îmi place. Impre- 
sia «la ţară», şi anumo la noi la ţară, ă la campagne, o primeşte 
cetitorul pe deplin şi frumos" — în cea de-a doua el se referă mai con- 
cret la plasarea romanului tntr-un anumit context literar, dar, nu 
lipsit de semnificaţie, prin lormulări mai mult evazive, in cc-l pri- 
vea, şi prin reproducerea opiniilor altora. „Am recitit cu nevasta-mea 
Sn întreg şi fără întrerupere romanul d-tale Viața tațară, acum că a 
apărut tot în Convorb. Am făcut multn însemnări de amănunte, cu 
creionul, şî aştept revederea noastră ticnită pentru discutarea (or. 
Vreai s-ă nu-l publici in. volum, pînă nu vom fi vorbit împreună asu- 
pra lui? 

După părerea lui Dragomirescu, Rădulescu, Evolceanu (cei trei 
tineri critici ai revistei, n.n.) e cel mai bun roman cel avem pină 
acum în româneşte. 

E evident că are părţi de o căldură delicată, de o tensiune a in- 
teresului, de o frumuseţe a desirierilor, care îl fac — în aceste părți — 
*gai cu bunele romanuri occidentale. 

Dar în privința conducerii unitare a evenimentelor sunt ohiecţii 
de făcut. Cum râmîne cu istoria țăranilor? Cum rămîne cu Tincuţa 
.şi tînărul de la Paris? 

Aceste şi mai multe, cînd ne vom revedea." 

începută cu anunţarea a „multe însemnări de amănunte" şi ter- 
minată cu obiecţii da construcţie, de structură a subiectului, acestea 
fiind şi ele „mai multe", iar intra unele şi celelalte găsind că. stnt de 
valoare doar „părţi! — putem conchide 'că aprecierea lui Maiorescu 
despre roman e destul de rezervată. „Revederea ticnită" pe care o 
aştepta criticul a avut loc ceva mai tirziu. Scrisoarea do Mal Sus a 
lui Maiorescu venea la aproximativ două săptămîni după ce se despăr- 
tisa de Duiliu Zamfirescu, care-l însoţiâ? 0 vreme in Italia, unde 
criticul işi făcea voiajul de Paşti. Prnbahil că şi drept urmare a gen- 

tileților de tot felul, pe care diplomatul le avusese acolo, Maiorescu 
se socotise obligat să-i citească romanul în întregime, ceea ce făcuse 
îndată după întoarcerea la Bucureşti, cu concluziile care s-au văzut. 
Insă discuţia rezervată pentru „revederea ticnită"” n-a avut loc decît 
abia în ianuarie-aprilie 1897, cînd Duiliu Zamfirescu a venit în ţară 
pentru trei luni şi mai bine şi s-a văzut de multe ori cu criticul. Rezul- 
tatele discuţiei despre amănuntele şi problemele dd ansamblu ale 


663 


romanului trebui*- să le socotim totuşi minime, judecind dună faptul 
că diferenţele stilistice dintre forma romanului apărută in Convorbiri 
literare şi cea a primei editări in volum sint neînsemnate. Dc altlel 
intre timp sc petrecuseră destule evenimente care vor fi împuţinat 
dorinţa de discuţie a ambilor: se publicase şt Tănase Scatiu, Duiliu 
Zamfirescu apărase în scris cîteva principii urmărite de el în construc- 
ţia romanului, făcuse cîteva aprecieri foarte apăsate cu privire la 
nivelul Convorbirilor literare în anii respectivi, şi, mai ales,, începuse 
să apară Liferatură j: artă română, rivali revistei junimiste, şi la care 
scriitorul era un asiduu colaborator. Astfel, sau criticul a comunicat 
mai puţine din observaţiile sale, sau scriitorul n-a ţinut scama de 
ele — de cele referitoare la lingvistică, intrucit pe cele de construcție 
le respinsese fncâ prin scrisorile din 1895—9G — [apt e că romanul 
a rămas, la editarea din 1898, aproximativ acelaşi din Convorbiri 
literare. 


Sînl, însă, elocvente argumentele de mult bun-simţ şi cu bogat» 
implicaţii teoretice, pe care autorul Ie opune obiecţiilor lui Maiorescu, 
privitoare la probleme de ansamblu. Nemulțumirea acestuia vizase 
in primul rina ..conducerea unitară a evenimentelor", adică suspensia 
în ce priveşte ridicarea ţăranilor împotriva lui Scatiu (din Viața la 
ore 3 APS OVAL VA aui DINA, pIECAL să SIUI IN Franţa. „Negreșit că 
nu voi publica Viaţa la fară decit după împreună citire — ii scrie 
el criticului, drept răspuns la observaţii ca acestea. Deie Domnul să 


na vadam cît mai cumind oi sK ma m mii 1 
cz: » ni-, JIUu IV 


It ca ae Pe aa 1u id. vreme noera, ca despre 
tăiare, cit poftiţi I" (nu s-a tăiat aproape nimic, n.n.). „îmi pare bine 
că place V. la fară domnilor de Ia Convorbiri, (Părerea acestora o 
aflase Duiliu Zamfirescu parte din opiniile lui Maiorescu — arătate 
mai sus — şi lacob Negruzzi, parte din comunicarea amabilă a soţiei 
acestuia, Măria Neferuzzi, că romanul place, totuşi, junimiştilor, deş_ 
aceştia sînt supăraţi pentru «trădarea» scriitorului de a fi colaborat" 
Ia Ateneul roman.) Rezervele d-voastre, cu privire la desfăşurarea 
lăturalnică a caracterelor secundare, le împărtăşesc şi eu, ba incă 
atît de mult le împărtăşesc, încît am început sâ lucrez la ridicarea 
lor: d-l Negruzzi ştie de mult de planurile mele machiavelice <U a, 
scrie o urmare la V. la (...” (scrisoare din !*⁄21 iunie 1895). Şi da in 
continuare schița celorlalte două romane ale ciclului, Tănase Scatiu 
şi In război (vezi notele la acestea). Totuşi, problema nu poate fti 
lăsată de scriitor în afara preocupărilor teoretice, deci o reia chiar în 
aceeaşi scrisoare: „Insă, revenind la V. la fară: credeţi că toate eveni- 
mentele incidentale dintr-un roman trebuiesc duse la o soluţiune? 
E vorba de viaţa Ia ţară, prin urmare de o mulțime de nimicuri, care 
rămîn pe planul al 2-a şi al 3-a şi care stau acolo numai ca să între- 
gească tabloul. Printre acestea trebuie socotită revolta ţăranilor. 
(De fapt, ea va avea o urmare In Tănase Scatiu, însă nu fiindcă nu 
poate rămine astfel, ci pentru că merge treptat eu desfăşurarea 
firii lui Scatiu.) 


Dar asta se cheamă vorbă de clacă. Vom schimba tot ce veți 
vrea." Problema îl frămîntă pe scriitor tn continuare şi, trei luni 
mai Urziu, în urma unei alte lecturi a obiecţiilor lui Maiorescu („reci- 
tind scrisoarea d-voastrâ din mai"), nu se poate abţine de a nu releva 
din nou răceala criticului în aprecierea romanului şi de a nu insista 


664 


asupra laturii teoretice a problemei: „Văd că d-voastre vă place 
V. laţ. ci măsură. Aţa e şi drept, şi tot aţa îmi place şi mie. Cu dragă 
inimă voi tăia şi voi schimba orice... Cred insă ca. !n ceea ce priveşte 
conducerea unitară a eveniwn-ntelor, bine e sâ aşteptăm urmarea” 
(scrisoare din 13/25 septembrie 1895). 


Ceea ce — din punctul de vedere al celor urmărite aici — e mai 
important chiar decît apărarea teoretică de către scriitor a proce- 
deelor proprii, este sublinierea continuă a ideii că Viața la fari for- 
mează un tot unitar cu ceiciajle două \oJume, Tăiase Scatiu şt In 
război; ele au fost concepute odată şi considerate mereu de autor ca o 
singură „impînzuire". Mai Urziu, de asemenea, scriitorul va accentua 
asupra acestui lucru Inglobînd în ciclu, de la un anumit moment, 
romanele îndreptări şi Anna, dar cu atit mai mult icsistînd asupra 
primelor trtî. 


In cîte o scrisoare, apoi, el reia in treacăt unele din obiecțiile 
criticului, exprimîndu-şi opoziţia faţă de ele, mai mult indirect. La 
13/25 septembrie se ocupă de problema înfățişării ţăranilor ca masă 
şi mai puţin \n individualităţi concreta, distincte („ţăranii se mişcă 
numai ca mase colective, fiindcă aşa ii cred eu interesanţi, aşa sunt ei 
o putere şi numai aşa psihologia lor poate da nota caracteristică a 
unui ţăran. Altfel, individual, ei nu pot forma subiectul unui roman") 
— teză Intîlnită In secolul următor şi la E. Lovinesc.u şi Ia Camil 
Petrescu (Caragiale, Slavici aplicau în practică o teză opusă, asemă- 
nătoare cu cea a lui Sadoveanu şi Rebreanu de mai Urziu.) La 6yi8 
octombrie se referă la caracterul patriarhal al raporturilor boier- 
țăran şi la atmosfera prea „sentimental-dulccagă" din unele pagini 
ale lui Tănase Scatiu; o luna şi jumătate mai tirziu compară limbajul 
din cele două romane, acum fiind încheiat şi Tănase Scatiu (scrisoare 
din 23 noiembrie 189S) etc. Constatăm în toate aceste scrisori un pro- 
ces creator continuu, de ia 1891 pînă Ia 1897 — cînd se sfîrşeşte In 
război — proces dominat de personajele Matei şi Saşa, Mihai, Tincuţa, 
Dinu Murguleţ, baciul Micu şi Tănase Scatiu, protagoniştii primelor 
trei romane ale ciclului Comâneştenilor. In realitate, ei sînt persona- 
jele unui roman unic, care începe la cîţiva ani după căderea lui Cuza 
şi se încheie o dată cu războiul din 1877. Acesta este, fără discuţie, 
cel mai mare roman al literaturii române înainte de 1900 şi, împreună 
cu Ciocoii vechi si noi al lui Nicolae Filimon, apărut cu trei decenii 
mai înainte, reprezintă cele mai bune piese ale speciei în proza seco- 
lului XIX ta România. 


Elaborarea propriu-zisă a romanului Viața la fară a avut însă 
cea mai lungă durată dintre primele trei ale ciclului. Ce a determinat 
acest ritm — căci, se ştie, Duiliu Zamfirescu scria relaliv repede? 
Faptul că în intervalul de doi ani — şi, după o afirmaţie a scriitoru- 
lui, chiar trei ani — cit a durat munca la 1 iafa Za fară. ela publicat 
numeroase poezii, unele compuse chiar atunci, nu explică declt par- 
tial lucrurile. Tot parţial explică lucrurile şi necazurile, neliniştile 
de altă natură decît cea strict literară, anume preocupările materiale — 
avea, de exemplu, doi copii şi incă unul at soţiei, în grija sa (scTlsoare 
din 20 mai / 1 iunie 1894 către Maiorescu), apoi mutările la Atena şi 
Bruxelles, teama dc viitor. In faţa schimbărilor de guvern din ţară, 
care-i puteau aduce pe nepregătite chiar punerea in disponibilitate, 


665 


apoi menţinerea in grad, respingerea de la Academie etc. Este 
drept că lungimea Vieții ta ţară ar putea (i «na din explicaţii — dar/n 
război are o întindere (măsurata în n-rul de pagini) egală, şi elabora- 
rea acestuia n-a depăşit proprlu-zis cîteva luni. 

Principala cauză a duratei lucrului trebuie deci căutată în altă 
parte. Mai întîi în responsabilitatea de un fel diferit pe care şi-o luase 


«oncepînd acest roman; apoi, romanul întreg — din structura căruia 
făcea parte, la început, şi ceea ce avea să fie lăsat pentru celelalte 
două, ulterioare, Tănase Scatiu şi In război — se constituie o dată cu 


elaborarea Vieţii la fară. Tema, pe de o parte, 11 obligase ia o muncă 
de altă natură decît romanele anterioare (în fața vieții. Lume nouă 
şi lume veche...).- exigenţa proprie faţă de obiectivul propus îl deter- 
mina, de altă parte, la un efort incomparabil mai mare, pe care nu-l 
destaşurase cu prilejul romanelor de mai înainte. Apoi chiar subiectul, 
mult mai complex, acţiunea cu mai multe planuri, cu contbiuarea in 
alto romane, cu un număr relativ mare de personaje centrale, cele mai 
multe circulind dintr-un roman in următorul — toate acestea i-au 
dat motive de meditaţie. Munca literară, clarificarea deplină a eroi- 
lor, relevarea liniilor lor esenţiale, ca şi a unora mai concrete, pentru 
3 crea impresia de autenticitate, au avut de asemenea un rol anumit 
tn determinarea ritmului lent de înaintare Ia primul roman al ciclu- 
lui. 


(n legătură cu unele aspecte concrete ale romanului Viața la 
fură, merită In primul rind semnalatăgeografia proprie construită de 
Duiliu Zamfirescu pentru necesităţile acţiunii, aşa cum vor face 
ulterior mai mulţi prozatori. Teatrul întîmpiărilor din Viața la fară 
şi apoi parte din Tănase Scaziu este undeva în cîmpia Bărăganului, 
iu latura ei mat dinspre nord, prin fostul judeţ Ialomiţa. dar cu deta- 
lii care situează satele respective incâ mai sus — în fostul județ Brăila 
şi în Rimnkul Sărat. 


Satul Ciulniţei, unde se află moşia lui Dinu Murguleţ şi cea a 
lui Matei Damian. e la cîţiva kilometri mai la nord de apa Ialomiţei, 
pe al cărei mal sting merge o linie ferată. Ciulniţeii, care au şi staţie 
de cale ferată, nu trebuie confundați cu gara Giulniţa, cunoscută, 
rață de care se situează mai spre răsărit. Din apa Ialomiței, urmînd 
sprt nord albia pirîului Ciulniţa, foarte sărăcăcios, un fel de gîrlă 
umilă, mai mult .veacă in timpul verii, se ajunge In sat, la al cărui 
capăt vestic se află conacul lui Dinu Murguleţ, pe care ni-l închipuim 
cu laţa spre răsărit, adică spre PunăTC. Prin laturra conacului trece 
deci Ciulniţa, pe lingă care se desfăşoară satul, avînd în celălalt capăt, 
spre soare-răsare, conacul coanei Diamandula, sora lui Dinu Murgu- 
leţ şi mama lui Matei. De aici mai departe, în aceeaşi direcţie, este 
moşia acestuia, învechiindu-se cu moşia Comăneşti, a Saşei Comaneş- 
teanu. Un lac, lung de cîțiva kilometri, se întinde pc ambele moşii, 
jumătate şi jumătate. De la Ciulniţei la Comăneşti se ajunge treclnd 
un deal, cale de 4—5 kilometri. 


La o anumită wistanţă, pe aproape de Dunăre, deci la 15—20 
kilometri spre răsărit, se află Balta, orăşelul unde-şi are casa Tănase 
Scatiu. Aici este tactul subprefecturii. O plasă Balta era în ființă, 


„666 


In perioada tinereţii scriitorului, amintind desigur vecinătatea băl- 
ților Dunării. De altfel, din Balta, calea cea mai la îndemînă spre 
Brăila e tocmai Dunărea. Reşedinţa administrativă a judeţului unde 
se află cele trei comune ale romanului, este oraşul Călăraşi — cel 
mai important centru comercial al regiunii, datorită plasării sale pe 
malu) fluviului — dar nici acesta nu este totuna iu Călăraşii reali, 
care sînt mai la sud decît cei din roman. In aceşti Călăraşi imaginari 
va locui şi Scatiu însuşi în al doilea roman al ciclului, fără să fie foarte 
clar că s-a mutat acolo, că şi-a schimbat casa din Balta cu una din 
capitala judeţului — adică şi aici poate ti vorba de una din acelescă- 
pâri, frecvente la Duiliu Zamfirescu, cind cronologiile, geografia 
locurilor nu au rigoarea necesară şi se suprapun iau se contrazic cu 
dezinvoltură. întreaga dispoziţie a acestei geografii nu respectă declt 
cu totul aproximativ datele realităţii, astCfl că incercările de a te 
face identificări de locuri precise sini de prisos. 

Scriitorul a pornit, totuşi, de la unele modele reale. în descrierea 
topografiei Ciulniţeilor s-a călăuzit după anumite detalii ale satului 
Băleşti, din Rimnicul-Sărat, unde-şi avea moşia Dumitru Simio- 
nescu-Rîmniceanu, rudă prin alianţă cu familia scriitorului: Elena, 
soţia lui Dumitru S.-R., era nepoată de soră a Sultanei Zamfirescu, 
mama lui Duiliu. 

Pe cuid era elev şi apoi student, viitorul scriitor a petrecut la 
Băleşti mai multe iile, în vacante. Cea mai veche scrisoare cunoscută, 
care ni s-a păstrat de 1a ẹ1, AIN aQoltscen pa țaurtoata Lvicguzui uuy xy 
și etanolul Duiliu Ioanin) e trimisă din Băiești: „ nţelegi că-ți 
scriu de la Băleşti — unde portretu] Mariii, înconjurat de foi de stejar 
cari deja s-au uscat... e pus pe piano, de draga ei Lina — și unde am 
venit, sătul de zgomotul orașului, să-mi petrec citva timp; dacă ai 
veni şi tu aicea, poate ți-ar trece mai ugor orele cu toţii i (scrisoare din 
19 anancet ARIARI Tenmatul orasului“ e al capitalei, și mai puțin al 
Focşanilor - scriitorul îsi luase recent bacalaureatul la Bucureşti. 
Lina este tocmai stăpîna Bălestilor. Bâleştii mai revin în scrisorile 
lui La 3 august 1880 îl înştiința din Focşani pe acelaşi Ioamn: „JB-am 
dus la Băleşti cu scop de a seri mai în tihnă; am terminat actul întîi - 
(E vorba de traducerea dramei lui Hugo, Hernam, începută mai de- 


mult. E i : 
AR se aţiă la nord-est de Rimnicul-Sărat, la aproximativ 10 


i lo i sila aceeaşi distantă spre sud-est de Plăineşti, comuna — azi 
Fi i la Sa näsent arrlitorul. Dar imprejurimile Baleştilor mu 
se potrivesc decît parțial cu ale Ciulniţeilor. Se pare că, pentru ace- 
stea, Duiliu Zamfirescu a pornit de ia priveliştile altei moşii ținute 
de acelaşi Dumitru S.-R., anume Drăgeşti, din apropierea Şiretului, 
ta nord de Tecuci. (Poezia Curgea Şiretul liniştit ar putea avea punc- 
tul de plecare în reminiscențele de aici.) Lacul care se întinde pe mo- 
şiile Ciulniţei şi Comăneşti, deopotrivă, ar ti deci mai curînd unul 
de ia Drăgeşti sau din apropiere, nu cel de la BălefU — afirma cri- 
ticul de artă Marin Simionescu-Rîmnjeeanu, fiul stăpinilor Băleşti- 
lor şi Drăgeştilor, rudă deci cu scriitorul. Modele pentru astfel de 
lacuri se aflau însă şi în Rîmnicul-Sărat, spre Dunăre, astfel că iden- 
tificarea precisă nu poate fi făcută — şi de altfel Duiliu Zamfirescu 


667 


însuşi nu a acordat niciodată atenţie esactitaţii detaliilor, respectării 
aidoma a realităţii. 

Geografia imaginaţi de scriitor drept cadru rustic al romanelor 
sale rămîne deci una construită, fără corespondențe precise, cu toate 
sursele aproximative care se pot stabili. 


Este firesc să no întrebim.-. în ce rnoment din istoria social-po- 
lilică a României se situează primele trei romane din ciclul Comă- 
neştenilor. Răspunsul pare uşor de dat la prima vedere: cu cîțiva ani 
înainte de 1877 — de vreme ee intîmplările din al treilea roman, 
In război, se petrec în 1877. O cercetare mai amănunţită ne arată că 
problema e ceva mai complexă şi merită atenţie sub mai multe rapor- 
turi. 


O precizare din manuscrisul romanului Tănase Scatiu, păstrată 
şi la publicarea în Convorbiri, şi la prima apariţie în volum, dar 
lipsind din ediţia 1914, deci şi din cea finală (1322), ne ajută să cal- 
culăm cu destulă exactitate în timp cronologia propusă de autor, 
rezultată din datele declarate ale romanelor — mai exact, ale celor 
dintti două romane, intvucît al treilea, în răxboi, este foarte precis 
plasat chiar dintru începutul întîmplărilor. In cuprinsul tiradei sale 
politice, incultul avocat Alexandriu afirma. în manuscrisul romanu- 
lui Tănase Scatiu, că el i-a văzut „pe vodă cind a venit acum 8 ani”. 
De ce a înlăturat Duiliu Zamfirescu această precizare e greu de ştiut, 
dar ceea ce e neîndoielnic e că socoteala n-are de ce nu fi exactă: 
cum venirea lui Cacol avusese loc în 1866, acţiunea din al doilea 
roman al ciclului Comăneştenilor are loc, prin urmare, în iarna 1873— 
1874, adică, mai exact, începînd din noiembrie 1673pmă în ianuarie- 
februarie 1874. 


De aici, fâcind calculul după anii petrecuţi de Mihai Comane- 
şteanu la Paris şi după cei de la întoarcerea în țară, sau după vîrsta 
fetei Tincuţii, putem data aproape exact şi primul roman: 
` In Tănase Scatiu se precizeasă la un moment dat că Mihai s-a 
Intors de Ia Paris după cinci ani („Mă gîndesc la plimbarea dumitale 
pe lac... acum cinci ani" — îi zice Tincuța}; întîmplârile din acest 
roman au loc după alți doi ani de la întoarcerea personajului în țară; 
acest lucru e iarăşi spus foarte răspicat: deci cele două romane sint 
despărțite între «le de 7 ani. Cifra se potriveşte şi cu legislaturile, 
două la număr, ia care se alesese Scatiu deputat (alegerile aveau loc 
între 3 şi 4 ani), precum şi cu vîrsta Zoițicăi, fetița Tincuţei — cam 
5 ani, şi se născuse la doi ani după plecarea Iui Mihai. Aşadar, întîm- 
plările din Viața la țară încep în iunie-iulie 1867 şi se termină în oc- 
tombrie acelaşi an. 


Dacă e aşa — şi altfel nu are cum fi, după cum spun datele în- 
scrise în romane — se ivesc tot felul de întrebări. Mai întîi vîrsta 
Saşei: în Viața la fară, se precizează că părinții fetei nu erau cită- 
loriți ta 1848. In acest caz, âaşa nu putea veni pe lume mai devreme 
de începutul Iui 1850, astfel că, în 1867, ea dacă împlinise 17 ani. 
De ce atunci ea se jîilînge că e fată bâtrlnă, lucru pe care ar avea drep- 
tate sâ-1 declare cineva ajuns la 27—28 ani — ceea ce din calcul nu 
rezultă. (O astfel de vîrsta ar avea abia Ia 1877, cînd însă are un copil 


668 


mărişor, lucru de asia dată oarecum plauzibil, căci intre 1867, cînd 
se căsătoreşte cu Matei, şi 1&7? sini 10 ani» 

Deci, în legătură cu vîrsta eroilor raportată la datarea acțiunii, 
trebuie sa presupunem o scăpare din vedere a scriitorului — departe 
de a fi singura, tn fond, cîți ani are Matei Damian în vremearăzboiutui 
de la 1877? Logic nu poate avea mai mult de 36 ani: în 1867 — dată 
pe rare o socotim începutul acțiunii — se întorcea de la studii, unde 
stătuse 6—7 ani; la plecare nu putea avea mai mult de 18—19 eni, 
care, adunați cu anii de studii şi cu cei zece dintre 1867 şi 1877, fac 
chiar mai puțin de 36. Sâ spunem, totuşi, 401 Cum se potriveşte acea- 
sta virată, cu portretul pe care i-l [ace autorul în romanul în război, 
unde amănuntele ne lac să-i dăm eroului vreo 50 de ani? 

O afirmație din acest roman Încurcă şi mai mull lucrurile. In- 
tîlnindu-se — in 1877, căci atunci se petrec faptele — cu prietenul 
său Nicolae Milescu, Mihai Comaneşteanu afirmă că acesta arată 
aidoma cum „il lăsase" cu 10 ani în urmă. îl lăsase, adică el,Mihai, 
plecase, iar Milescu rămăsese. Vndc? — fără îndoială ia Paris, unde 
se cunoscuseră şi se împrieteniseră. înseamnă că eroul se întorsese 
de la Paris în 1867 — dar, după celelalte socoteli, atunci abia pleca t 
Altfel ar însemna că plecarea la studii avusese ioc fn 1862 — cu 
cinci ani înainte de întoarcere — deci în timpul lui Cuza, ceea ce nu 
se verifică In nici un fel din atmosfera romanului, acțiunea acestuia 
fiind situată, clar, cu cei puțin cîțiva ani după reforma din 1864, 
care a dat pămînt țăranilor bărăgăneni —altminteri toate raporturile- 
dintre Scatiu şi țărani n-ar putea avea loc. 

Situarea exactă în timp a primelor două romane relevă anumite 
inadvertențe şi sub raportul acestei problematici sociale. Conflictul 
fundamental din carte, între Scatiu şi ţărani, este de fapt unul de 
după 1S77 şi nu dinainte. Ca lucrurile să ajungă la stadiul din cele 
două romane, adică la tensiunea care se descarcă periodic în răscoale, 
au trebuit să treacămăcar 10—15 ani după împroprietărirea lui Cuza, 
ba chiar in Viaţa la țară st vorbrț-lc de două betârnicirj — una veche, 
desigur, cea a lui Cuza, din 1864, şi a doua nouă, iarăşi sigur, cea 
din 1887, care a şi creat nemulțumirea țăranilor din Balta. Acestea 
puteau avea loc după 1,577 — vom vedea că modelul reni al colei din 
roman s-a desfăşurat In 18831 — dar Dinu Murguleț află cu îngrijo- 
rare de la judecători, tot în Via\a ia fară, că elr- se repetau în diferite 
puncte din țară. Fenomenul nu putea să se petreacă plauzibil decît 
ulterior cronologiei stabilite de scriitor in roman, pentru că şi con- 
dițiile lui sînt ulterioare — dar Duiliu Zamfirescu îi plasează abso- 
lut arbitrar, pentru necesități estetice, în perioada 1867 — 1874. Prin 
urmare, in mod paradoxal, in ce priveşte problematica social-poliiică 
şi numeroase elemente de cadru istoric, primele două romane ale 
ciclului sînt de fapt ulterioare cronologic celui rle-al treilea, deşi 
sînt plasate anterior. Mutaţia s-a petrecut datorită faptului că scrii- 
torul a urmărit tn principal, drept axă a construcției sale epice, o 
problematică umtnă şi nu una socială sau politică. Iar exactitatea 
istorică strictă era ultimul considerent de care ținea seamă realismul 

său în primele două romane ale ciclului şi chiar deşi în măsură mai 
mică — în al treilea şi următoarele. 


669 


Consecința practică a acestei demonstraţii este că trebuie să con- 
siderăm, intr-o privinţă, detaşate intre ele, de sine stâlăloare sub 
raportul cronologiei, romanele în chestiune şi să nu le căutăm o pla- 
sare prea exactă intr-un moment istoric Toarte exact determinat, 
ci să le situăm in cadrul unei perioade cu mult mai largi. 


Dacă aşa stau lucrurile cu cronologia — încercarea de a afla 
-care au putut fi sursei-; reale, modelele din viaţă ale personajelor ciclu- 
lui e şi mai complicată. Ne interesează, desigur, cele principale, tn 
speţă: Matei, Saşa, Tincuţa şi Mihaj, Tănase Scatiu. 

Iu familia scriitorului s-a aflat un unchi al său, Dumitru, frate 
-cu Lascăr 'Aamlirescu, care, ca si Matei Damian, şi-a luat uri doctorat, 
la Lipsea, după care s-a stabilit la o moşie, o vie din nordul județului 
Rim nicul-Sărat, Coteşli, şi nu a mai plecat de acolo (este modelul 
lui Dumitrache Teodnrescu din nuvela Spre Coterti). Uii alt unchi, 
de astă dată din ramura maternă, Neculai Mincu, frate cu mama scrii- 
torului şi cu arhitectul Ion Mincu, a împrumutat şi el, se pare, multe 
trăsături lui Matei. 


Despre Saşa Comăneşteanu, tradiţia familiei are de asemenea 
unele presupuneri. Tot Marin Simionescu-Rimniceanu crede a şti că 
modelul Saşei a fost mama sa Elena — numită Lina în cea mai veche 
scrisoare păstrată a lui Duiliu Zamfirescu (rea către Duiliu loaninl — 
Jiinlâ cu vederj largi, cultă, modernă, iubitoare de lecturi şi de 
muzică, prietenă cu scriitori şi artişti din epocă, parte prieteni ai 
scriitorului, parte ar fraţilor artişti Mincu — loan, arhitectul şi 
Steîan, pietonii, unchii ei, insă cam de-o vîrslă cu ea, cum era şi 
Duiliu Zamfirescu. Delavrancea ar fi notat într-un album al ei parte 
din reflecţiile Trubadurului. Ca şi Saşa, Elena S.-R. era şi ea abonata 
Ia ziare şi reviste, vorbei franţuzeşte ctc., ceea co dovedeşte o atmos- 
fera prielnică artei, astfel că e explicabil de ce Duiliu Zamfirescu 
venea la Băleşti pentru „a seri in tihnă" mai mult decît acasă la Foc- 
saiii, unde mai *rau şi mulţi cupii mici. Elena S.-R a murit relativ 
iinără, la Bucureşti, după o operație, nu ru mulţi ani inainle de 
perioada cînd se scria Viaţa la fară. 


Toate acestea pot fi adevărate. Autorul insă îndreaptă atenția 
cercetătorului in alte părți. Odată către o belgiană frumoasă şi spi- 
rituală, soţia contelui de Merode de Westerloo, prinţ de Rupanpre. 
(sau Rubampre), ministrul de externe al Belgiei in timpul stagiului 
său diplomatic la Bruxelles: „O adorabilă creatură, spune el în pre- 
lata ediţiei a IV-a a romanului Viața la fară (lyl4) — chip femeiesc 
din acele ce par alcătuite din suflet şi linii armonice, aşa cum visam 
eu de mult pe Saşa Comăneşteanu". Pe de altă parte, scriitorul însuşi 
îi spune lui Maiorescu iti plini muncă de elaborate a romanului! 
.O sâ faceţi cunoştinţă cu o pereoană de acolo, Saşa. Eu am trăit cu 
dinsa în foarte bune raporturi, aşa de bune încît mai de nu mă îna- 
morasem de ea. ‚Şi, ciudat: toate celelalte figuri din încercările mele 
precedente, se legau, ca umbrele, de cîte o fiinţă reală, văzută sau 
întrevăzută; aceasta nu are nici un raport cu nimeni. Ea s-a înfiripat 
pe paginile albe, cu de la sine putere" (scrisoare din 2/14 ianuarie 
1 Silii. Saşa ar fi deei-curată imaginaţie, lucru iarăşi greu de presupus. 
Mai probabil, ea e un amestec din mai multe filoane, reminiscenţele 


«70 


adolescenţei şi cniar ale copilăriei alcătuinduse cu efluvii ale vlrsteî 
mature, intr-o figură diferită substanţial de modele reale posibile. 
Anumite elemente din biografia Elenei S.-R. au trecut fărâ îndoială 
şi în portretul Tincuţei: diferenţa de vîrstă dintre Elena şi soțul ei, 
Dumitru, era cam aceea dintre Tincuţa şi Scatiu — şi e sigur că Sca- 
tiu a avut una din sursele incontestabile chiar în soţul Elenei, adică, 
pe Dumitru Simionescu-Rimniceanu. 

Prin Elena, modelul posibil al Saşei, în orice caz nici unic model 
şi nici numai al Saşei, ajungem îa Tincuţa, personaj care străbate 
In chip tragic situaţii rezolvate fericit de stâptna Comăneştilor. Per- 
sonajul Tincuţa ar putea Ci şi el un omagiu adus de Duiliu Zamfirescu 
mai multor fiinţe reale, care au avwt parte de o căsătorie nepotrivită 
şi au sfîrşit tragic, înainte de vreme (Elena Simionescu-Rimniceanu» 
Eliza loanid-Dănescu). 

Recent a fost propus un alt model pentru această eroină, in 
articolul Corespondenţă inedită a lui Duiliu Zamfirescu de Ion Ciucbi. 
(laşul literar, XII, iunie 1961, p. 85—87!. Este vorba de o anume 
Ecaterina Munteanu, născută, sc pare, Mincu, deci înrudită probabil 
cu familia mamei scriitorului, care era fjica (ui Pavel Mincu. Faptul 
că Duiliu Zamfirescu i se adresează cu apelativul Tincuţa, aduce in 
minte direct personajul din Viața la fară. Biografia acestei Tincuţe 
din realitate — rare la 18?&. anul Începerii corespondenței, av«a 
20 ani — se potriveşte cu a Tincuţei din roman poate numai in acea 
continuă nemulțumire față cu condiţiile in cale trăia. Tragismul 
eroinei din Viața la fară rezultă insă din răsturnarea totală produsă 
în viaţa ei: dragostea pentru Mihai ultragiată prin măritişul silit 
cu Scatiu, convieţuirea cu acesta ajunsă un chin din cauza apucătu- 
rilor lui de bădăran, apoi boala ei, boala tatălui ei, a lui Dinu Mur- 
giileţ — toate sfirşesc prin a o distruge. Frămîntarea Tincuţei Mun- 
teanu — presupusul mode! al eroinei din roman — este de altă natură, 
aceasta era sau o tînără ce afişa o simplă poză, sau o veritabilă bo- 
varică. „Spune-mi pentru ce treci prin lume atît de sătulă de dînsa, 
cînd nici n-ai cunoscut-o?" o întreabă scriitorul Ia 18 martie 1881. 
„Viaţa, să mă crezi, draga mea, îşi are partea ei frumoasă, deliciul, 
poezia, cerul său. De ce nu vrej să le cunoşti?" „Tu eşti dezgustată de 
lume, fiindcă, !n două cuvinte, nu ai iubit încă. Pentru ce nu iubeşti?" 
o întreabă în continuare (intr-o perioadă cind el însuşi e nefericit 
din cauza pierderii Elizei]. Intre cele două Tincuţe — din realitate 
şidin Viaţa la ţară — deosebirea de biografie p radicală şi ne îndeamnă 
mai degrabă să căutăm modelul personajului literar in altă parte. 
Apropierea de nume II va ti făcut desigur pe Duiliu Zamfirescu să se 
gindească la corespondenta lui din tinereţe, dar potrivirea e un mo- 

tiv să credem mai mult că nu există apropiere tntre cele două Tincuţe 
decit că există — întrucît scriitorul sc ferea de reluarea aidoma a 
unui model din viaţă. „J'ai horreur des personnages ă clef" — obiş- 
nuia el să spună, şi acesta a fost unul din principiile construcţiei 
personajelor în opera sa. „Groaza de personajele cu cheie", neputinţa 
copierii aidoma a modelelor reale, J-a urmărit şi în ce priveşte „situa- 
tiile cu cheie", adică transcrierea prea fidelă a unor împrejurări cunos- 
cute. De aici şi lipsa de grijă pentru exactitatea detaliilor. Scrierile 
sale sînt realiste în substanţa îor, pleacă dc la o problematică reală.. 


671 


concretă, realizează un cadru social şi uman veridic, dar rămîn opere 
de imaginaţie, constituite după necesităţi lăuntrice ale subiectelor, 
ale logicii eroilor, ale ideilor urmărite. 

Pentru Mihai. de asemenea, nu se pot face identificări cu per- 
soane reale, sau, dacă astfel de elemente vor fi existat, ele nu ne mai 
slnt cunoscute. Trebuie sâ presupunem aici, însă, numaidecit şi 
un uşor aer autobiografici Spulberarea primei iubiri, fata iubită 
(Tincuţa) căsătorîndu-se cu altul, risipa erotică în care-şi îneacă 
dezamăgirea, firea sa independentă, nobilă, înzestrarea spirituală 
doosebjtă, simbolica legare a personajului do răzeşii din Vrane ea (Dui- 
liu Zamfirescu era el însuşi coborîtor din aceştia), toate acestea şi 
alte gesturi mărunte (ii plăcea să locuiască la hotel, era cheltuitor 
etc.) ne duc la Încheierea că. elementele de bază ale structurii lui Mihai 
Comaneşteanu aparțin lui Duiliu Zamfirescu însuşi. Sugerarea că 
Alexandru, fratele scriitorului, ofiţer, ar fi dat unele din trăsăturile 
sale tînărului Comaneşteanu, merită numai a fi notată; Alexandru 
Zamfirescu, puţin potrivit pentru armată, deşi a fost un militar cu 
bogată activitate în materie, avea, după cîte şi-au amintit contem- 
poranii, mai degrabă o fire de artist, era poet şi interpret fin al mu- 
zicii lui Beethoven — el va fi maicurind modelul lui Nicolaie Milescu 
din în război 


Problema lui Tunase Scatiu poate fi socotită şi ea mai complexă 
decît s-a păstrat în tradiţia orală şi in oarecare documente scrise, 
încă din epoca în care romaiiul apărea în Convorbiri., unii din apro- 
piaţii scriitorului, cunoscători ai familiei sale şi ai celor înrudite, au 
descoperit cu destulă uşurinţă în stăpinul moşiei Balta pe Dumitru 
Simionescu-Rimniceanu. Scatiu, scria Ollănescu-Ascanio, „seamănă 
cu c.c. Dumitru ca două picături de apă. Am ghicit, ori nu? De 
ar ti da, eu t^ aprob grozav, fiindcă ai un lip ce nu trebuie lă “at în 
voia lui, şi pus in relief să-l aiînceascu lumea de viitor, precum şi 
dinsul pc multă lume... a dus la adine" (scrisoare către Duiliu Zamfi- 
rescu, nedatată, dar putînd fi plasată cu siguranţă la 24 decembrie 
1895). Cum Ollănescu era el însuşi focşăneau şi deci bun cunoscător 
al împrejurărilor unora din localnici, <° de presupus că nu sc înşela 
Si identificări Ui' altfel, fiul iui Ţinuse Sc'Jliu cel din realitate, 
criticul de artă Marin Simionescu-Rimniceami, recunoştea el însuşi, 
în eroul romanului, pc tatăl său. Asemănările trebuie privite totuşi, 
şi aici, ea şi în celelalte cazuri, ca fiind relative, cu putinţă de făcut 
ori do cite ori apare un tip de o mare frecvenţă în viaţa reală. Maio- 
rescu, de exemplu, considera pe unii din contemporani drept veri- 
tabili Scatii. „Ce tipic pentru telul unor oameni din ţara noastră e 
Scatiu! — exclama ci, citindu-t apoi pescriitor; «Zgircitşi fanfaron în 
acelaşi timp» — asta e, şi nu numai )tamojiciTot aşa e d.e. ţi Iorgu 
Filipescu, fostul mareşal (al palatului regal, — e vorba de Gh.C. Fiii- 
pescu, 18'tO—1902], n.n., şi alţii din cunoştinţele noastre comune" 
(scrisoare din 0/18 nov. ]895). Ceea ce trebuie reţinut din aceste 
încercări de a găsi modelele iniţiale ale personajului, sau asemănări 
cu oamenii reali, este că Tănase Scatiu îşi trage rădăcinile din mai 
multe soluri. Cel mai important rămîne, probabil, acela identificat 
încă din epocă şi păstrat in tradiţia cercului de cunoscuţi. Dumitru 
Simionescu-RimiiWymu. Faptul nu trebuie privit ca o nerecuno- 


672 


ştinţă faţă de acela în a cărui casă scriitorul a găsit adesea inimi pri 
mitoare şi atmosferă prielnică lucrului, ci ca o procedare literară! 
cu atit mai mult cu cît el n-a copiat biografia şi portretul unui anume 
om. 

însemnările de mai tîrziu ale scriitorului ne arată clar acest 
lucru — anume că personajul Scatiu e o confluență de mai multe 
surse, nu copia unui singur om. Figura lui Iancu Marghiloman, tatăl 
cunoscutului om de stat, pare să fi avut nu puţină contribuţie în con- 
turarea personajului. Intr-un portret (pînă acum inedit), pe care-l 
face tîrziu, în perioada de la sfirşitul primului război mondial. lui 
Alexandru Marghiloman, pe atunci şef al partidului conservator, 
Duiliu Zamfirescu îl caracterizează pe tatăl «cestuia inir-un chip 
care aduce aminte direct deTănase Scatiu: „Părintele d-lui Marghilo- 
man, «Conu lancu*, era un fel do californian, arendaş, antreprenor, 
vinător de Bărăgan, jucător de cărţi, prefect — in cele mai bune 
relaţii cu lumea din Bucureşti, miniştri, deputaţi şi senatori, şi cu 
lumea din provincie, alegători, suhprelecţi, hoţi de cai". Tipul „vînă- 
torului de Bărăgan", cu aer de „colon californian", era mai răspîndit 
în epocă, atunci cînd marea cîmpie românească din sud încă nu se 
afla întru totul cuprinsă do capacitatea decontrol a administraţieide- 
stat. Jaful şi fărădelegea puteau fi pe atunci practicate „ca in codru" 
şi „ca pe Bărăgan", deopotrivă. Ceea ce Scatiu şi face, de altfel. 


Ceea ce e mai interesant e că dincolo de aceste considerații şi 
speculaţii pur literare, şi personajul şi întîmplârile pe care le stră- 
bate el au avut un cu totul alt model, aproape aidoma, în viaţa reală. 
Pentru toate acestea avem nu ipoteze, ci mărturii autentice, de cea 
mai mare însemnătate, a căror cercetare dă bogate sugestii şi cu 
privire la realismul scriitorului. Duiliu Zamfirescu a cunoscut el 
însuşi, direct, un şir de intîmplări care au constituit substanţa epi- 
sodului lui Scatiu, atit din primul cît şi din al doilea roman al ciclu- 
lui Comăneştenilor. Imaginaţia scriitorului s-a exercitat pc un ma- 
terial autentic şi putem afirma că, în liniile esenţiale, el nici n-a 
fabulat prea mult. Biografia concretă a lui Scatiu, amănuntele strict 
particulare, individuale, şi mai ales plasarea episodului în contextul 
cunoscut, acestea sint plăsmuite dc autor; însă procesul ţăranilor cu 
Scatiu, încercările acestuia de a-i intimida, de ai înşela, aducerea 
judecătorilor pentru a-l pune în stăpînirea pămtnturilor jefuite ţăra- 
nilor, apoi revolta acestora, chinuirea lor de către jandarmi şi în fine 
uciderea arendaşului, toate s-au petrecut aidoma, în august 1883, 
au fost cunoscute de Duiliu Zamfirescu, chiar anchetate de c), în cali- 
tate do corespondent de presă, şi relatate într-un document elaborat 
împreună cu alţi ziarişti, apoi comentat în note şi articole, unele 
nesemnate — pe care cu destulă îndreptăţire i le putem atribui, dacă 
nu reproducîndu-le In ediţie, cel puţin tn cadrul explicaţiilor de faţă. 


Faptele au fost următoarele: 

Ţăranii din satul Bordeni-Prahova erau de mai mult timp în 
proces cn proprietarul moşiei, Scorţpanu, stăpînitnr şi al moşiei înve- 
cinate, Scorţeni (ambele localităţi sint în apropiere de Cîropina).. 

Ridicat dintre moşneni, Scorţeanu a ajuns mai întîi arendaş, 
apoi a cumpărat terenuri mai mari şi mai mici de la moşierii din jur 


43 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. 11 


încropindu-şi o moşioară, pentru ca apoi, pe diferite căi, să inceree 
a pune mîna şi pe păm luturi ale moşnenilor. Apărindu-şi petecele de 
ogor, aceştia au deschis judecată, ceea ce a adus la Scorţeni, unde 
se aflau şi primăria şi conacul proprietarului, un magistrat pentru 
anchetă, în vederea procesului şi a punerii lui Scorţeanu în posesia 
pămînturilor, adică aproape la fel cu situația din Viața la fară. 
Nemaiaşteptînd pe avocatul ţăranilor, magistratul, om al proprieta- 
rului, a început cercetările, bazîndu-se pe mărturiile — false — ale 
cîtorva greci, ailnşi in arest scop de proprietar de Ia Ploieşti. 


Răzmeriţa a pornit dc aici, ajungîndu-se Ia o primă încăierare 
in momentul cînd fiul mai mare al lui Scorţeanu a tras un foc de 
pistol, ca să intimideze pe ţăranii adunaţi în fața primăriei. Departe 
de a se speria, aceştia au vrut să năvălească în primărie, j.ă se ră- 
fuiască după cuviinţă cu cei dinăuntru, eind sosirea avocatului aştep- 
tat a calmat spiritele. Incercînd să valorifice in folosul său răgazul 
croat prin domolirea ţăranilor agitaţi şi să asigure punerea sa în stă- 
pînirea pămâînturilor, Scorţeanu şi judecătorul au trimis după jan- 
darmi şi armată. A fost seînteia care a făcut ca incendiul să izbucnească 
brusc şi, cînd proprietarul a ieşit din primărie, ţăranii s-au năpustit 
asupra lui şi l-au făcut una cu ţărîna — ca pe Scatiu în al doilea roman 
al ciclului. 


Venirea călăraşilor, 120 la număr, a creat panică în sat. Oa- 
menii erau arestaţi cu zecile, participanți şi neparticipanţi la sînge- 
rosul episod de la primărie, bachiar şi martorii care depuseseră favo- 
rabil ţăranilor în procesul cu Scorţeanu — şi erau chinuiţi îngrozitor, 
nu atit pentru a Ie smulge mărturisiri, cît pentru a reprima începutul 
de răscoală. Torturile sînt în majoritate cele din capitolul respec- 
tiv al romanului Viața la fară: legarea cu ochii în soare, răstignirea 
cu capul în jos, strîngerea cu vîrtejul, bătaia sălbatică, pînă la leşi- 
nul  învinuitului. 


Intimplarea a creat, cum era de aşteptat, vilvă, s-au iscat pro- 
teste, care au ajuns pînă la guvern. Ministrul de finanțe, George Lecca, 
a luat în guvern poziţie contra țăranilor, deşi opinia generală era 
alături de ei. Monitorul oficial dezminte mai întîi atrocitățile şi 
jafurile săvîrşite de călăraşi, care în realitate au trăit cîteva sâptă- 
mâîni, ei şi caii lor, din ceea ce au smuls cu forţa de Ia săteni. O co- 
misie — avînd în componenţă pe magistratul Ciru Oeconomu, scriitor 
şi junimist, atunci procuror general — sc mărgineşte la a face afir- 
maţii vagi şi, practic, contestă, pe baza unor informaţii culese în 
cîteva ceasuri, samavolniciile autorităţilor şi călăraşilor — care între 
timp izolaseră cele două sate şi arestau în continuare cu nemiluita; 
în schimb relevă, părtinitoare, numai uciderea lui Scorţeanu de către 
țărani. Atunci presa cu poziţie mai liberă faţă de guvern — era în 
timpul guvernării de 11 ani a lui I.C. Brătianu'— ia iniţiativa consti- 
tuirii unei comisii de ziarişti, alcătuită de reprezentanții a cinci gazete 
bucureştene — Românul ilibera), rosettist, deci guvernamental!), 
L'Independance roumaine (conservator moderat, aici va publica Dui- 
liu Zamfirescu, un an mai tîrziu, articolele sale anlidinastice şi anti- 
monarhice, în problema dotaţiei regale), România liberă (organul de 
fapt al grupării junimiste), Națiunea (independent, cu simpatii 
totuşi liberale) şi Telegraful (independent de nuanţă liberală radicală, 


674 


apropiat de rosettişti) — şi două ploieştene: Democrarul (guverna- 
mental) şi Vocea Prahovei (independent). 

Din această comisie, ca reprezentant al României libere, făcea 
parte şi Duiliu Zamfirescu, atunci redactor cu atribuţii nu doar lite- 
rare, ci chiar predominant politice. 

Comisia se deplasează Ia Bordeni şi Scorţeni între 3 şi 5 septem- 
brie 1883, ia contact cu autoritățile, dar mai ales cu ţăranii, notează 
exact spwsete acestora şi cere să [ie dusă, pentru a sta de vorbă cu are- 
staţii. Puternicii locali promit iniţial şt fixează intilnirea cu deţi- 
nuții pentru a doua zi, dar peste noapte, în urma dispoziţiunilor de la 
guvern, nu mai îngăduie confruntarea. Orice demersuri şi insistenţe 
în acest sens rămîn zadarnice, astfel încit comisia încheie un proces- 
verbal despre cele constatate pină atunci, care e publicat în ziarele 
centrale, împreună cu un certificat medical atestînd schingiuirile. 


România liberă dă faptului o amploare ce nu trebuie detaşată de 
rolul avut do Duiliu Zamfirescu în chestiune. Concomitent cu procesul- 
verbal al afacerii Scorţeni-Bordeni, ziarul publică o lungă relatare — 
fără semnătură, putînd aparține chiar lui Huiliu Zamfirescu, care acum 
pare a fi redactorul de resort cu mişcările ţărăneşti — o lungă rela- 
tare a unor atrocități asemănătoare, care avuseseră loc recent în co- 
muna Arţari-lalomiţa; săptămîni la rînd, apoi, ştiri — de asemenea 
nesemnate — din diferite puncte ale ţării, apar in coloanele ziarului, 
găzduite cu generozitate, ceea ce denotă o atmosferă cu totul favora- 
bilă ţăranilor loviți de proprietari şi arendaşi. 


Putem deci afirma că acum se încheagă în mintea scriitorului 
conflictul de bază al romanului, acela dintre ţăranii aduşi la sapă 
de lemn şi stăpînitorii samavolnici de moşii — şi, prin opoziție, ger- 
minează în imaginaţia sa „soluţia” boierilor legați de pămînt. 

Pentru o şi mai precisă paralelă între faptele autentice şi cele din 
romanul scriitorului, cităm citeva pasaje din documentele apărute în 
România liberă, deci elaborate de Duiliu Zamfirescu sau cu partici- 
parea lui. 

Mai întîi un mic reportaj despre Ploieşti, numit ironic „patria 
libertăţii”!, în contrast cu drama care avea să fie relatată curînd, 
şi care e prevestită prin numeroase elemente exterioare. „După masă, 
spune scriitorul, plecarăm să facem o mică excursiune prin oraş. 
Luna trecea prin văzduh, albă şi melancolică ca o Ofelie cerească, 
uitîndu-se la noi cu mila unei surori care-şi priveşte fratele în nenoro- 
cire. Ea avea aerul a ne zice: 


«Nebunii... Voi căutaţi pe pămînt un lucru despre care a ajuns 
sâ se-ndoiască însuşi cerul: dreptatea... Nu-l găsiţi pe aceste locuri»" 
(Don Padil, Corespondenţă particulară a „României libere”, Români 
liberă din 7 septembrio 1883). 

Acest preambul fatidic de pe pagina întîia este urmat de largul 
reportaj anchetă din pagina a '^-a, ZoriureU de la Bordeni, consemnat 
sub formă de proces-verbal de cei şapte corespondenţi de presă. Prima 
discuţie se poartă cu „Petre loniţă, raoşnean locuitor în Bordenii 
de sus, care ne-a spus că marți, la 23 august, au sosit în sat: d.d.pre- 
fect, poliţai, jude instr., prim-procuror etc, însoţiţi de un escadron 
de călăraşi, sub comanda unui căpitan. îndată după sosire, au fost date 
ordine să se stringâ toţi locuitorii la casa mortului (a lui Scorţeanu, 


673 
43* 


n.n.). Ordinele s-au esecutat. Pe dînsul, narează el, la luat îndată 
d. căpitan de piept şi I-a privit drept in (aţă, lung. Apoi l-a dat la 
călăraşi de l-au dus într-o bucătărie, unde l-a luat la cercetat. De aci, 
după ce domnul care-l întreba a rupt hîrtia — zicindu-i că spune 
minciuni — a fost dus in casele de sus, unde nu l-a mai cercetat ni- 
meni. Puțin mai tîrziu a fost coborît în curtea vacilor, unde sergenții 
şi călăraşii l-au legat peste piept cu frînghii şi l-au înţepenit cu mîi- 
nile la spate de un copac, de care, cu un virtej, îl stringeau cît puteau". 
Este cliiar scena din roman, unde se spune, aproape cu aceleaşi cu- 
vinte: „Matei, nerăbdător, plecase înainte, către fînâria din care 
veneau gemetele... Aci, priveliştea era şi mai tristă... De trei gîrneţe 
desfrunzite erau legaţi trei ţărani, supuşi la tortura «vîrtejului»... 
Fiecare om era legat de braţe şi lipit cu spatele de trunchiul copacu- 
lui...” 


„Am  constatai — continuă reportajul-anchelfi — pe trupul său 
urmele de răni şi rănile următoare (urmează relatarea exactă, în 
termeni voiţi de specialitate, în realitate sugestiv literari, n.n.). 
L-au ţinut legat, adaogă, de dimineaţa pînă seara, cu ochii în soare, 
fără să-i dea apă. Cu el erau legaţi dp acelaşi copac: Badea Enache 
Niţu şi Florea State din Telega. Spre seară a venit căpitanul şi a spus 
călăraşilor că pînă a doua zi sâ găsească il) inşi morţi. După ce i-a dat 
drumul de la copac, l-a pălmuit şi l-a legat cot la cot cu alţi 20 de 
inşi. şi în această stare au petrecut toată noaptea în genunchi, în 
oborul vacilor, fără să aibă dreptul a se scula în picioare. Legaţi 
împreună cu el Ia coardă, erau..." şi urmează o lungă listă de nume. 
Spicuim în continuare mici fragmente din acelaşi reportaj-anchetă, 
din care s-a alimentat vizibil scena din roman: „Lixandru Vasile, 
moşnean din Bordeni, spune că îndată ce l-a dus în curtea caselor 
boiereşti, a venit d. căpitan Gongopolu, zicînd; «luaţi-l şi duceţi-l 
la coardă del botezați»... Spre scară adaogă că l-a dus în oborul vaci- 
lor, unde l-a legal Ia coardă cu ceilalţi douăzeci." 


„Grigore Ion Dragomir, moşnean din Bordeni, ... spune că l-a 
luat d. Ioniță Constantinescu şi l-a dat pe mîna d-lui căpitan. Acesta 
a zis călăraşilor: «Duceţi-l, băieţi, la botez». în adevăr, l-au dus în 
oborul vacilor, unde călăraşii au luat un par in patru muchi, t l-a 
trecut pe sub subţiori, după ce i-a întins minele în SUB, şi i l-a rezemat 
de ceafă. Astfel răstignit, l-a îndoit cu gîtul în jos. El a căzut Ia pă- 
mâînt. Atunci a sărit pe dînsu Ştefănache Const. Bolocan, care e nepo- 
tul Iui Scorţeanu. Călăraşii l-au apucat de gură şi de nas ca să nu ţipe. 
In momentul acela a venit d. Roinanescu, rudă cu mortu, şi l-a strins 
de gît. Apoi a urmat a-l slrînge cu vîrteju la copac, ca să spuie ade- 
vărul. Pe la ziua jumătate a venit căpitanul Gongopolu şi i-a dat un 
ghiont în falcă ca să-şi îndropteze capu. Tot atunci s-a pomenit cu 
un soldat, căruia ii ziceau Corlătescu, că-l frige cu luminarea sub 
barbă ca să stea drept." 


Pe Toma Stan, moşnean din Bordeni, „d. subprefect I-a luat sin- 
gur la palme, apoi a poruncit şefului garnizoanei, Gh. Ioniță Petre, 
de l-a bătut. După aceea l-a dat călăraşului sâ-l lege şi să-l ducă 
în beci...” 

Const. Tăbiîrcă a fost lovit cu ciomagul în cap, pe Mihail Ştefan 
l-au bătut şi chinuit cu lemne după cap şi l-au legat de o furcă în 


676 


şopron. L-au strîns cu un „presucel"” (vîrtej) şi apoi sergentul l-a lovit 
peste piept cu un baston „cu măciuliţâ”. Pîrvu Marin se plînge 
că l-a bătut „d. căpitan în persoană", iar pe Const. Ioniță „l-a prins 
după aceea şi I-a bătut hoţeşfe". „Mihalache Antonescu, notarul satu- 
lui, spune că i-a pus printre degete un instrument, pe care-l descrie 
foarte bine, ca fiind compus din patru bucăţi de lemn de fag, legate 
împreună la un căpâtii, iar la cellalt putîndu-se strînge sau lărgi 
după voie — care i-a zdrelit mina... îndată ce i-am arătat un astfel de 
instrument, pe care putusem a nil procura, şi-l avem în posesiunea 
noastră (a ziariştilor, n.n.) îl recunoscu numaidecit, declarînd că 
întocmai astfel era acela cu care fusese torturat”. 


Toate acestea s-au petrecut între 23 august şi 1 septembrie 1883. 
Notăm aici şi alte nume reale ale conducătorilor represiunii de la 
Bordeni: poliţaiul Dumacof şi prim-procurorul EJculerescu, ei înşişi 
figurlnd in roman, cu sau fără nume, în orice caz prezenţi prin fap- 
tele lor şi prin ceea ce au prilejuit scriitorului ca material documentar 
şi puncte de pornire pentru geneza romanului. 

Procesul întîmplârilor de la Bordeni-Scorţeni s-a deschis în 
Ploieşti la 20 septembrie 1883, cu un complet de judecată adus de la 
Bucureşti, pentru a asigura obiectivitatea judecății (preşedinte 
C. Cîmpineanu, procuror fiind procurorul general Ciru Oeconoinu, cel 
ce participase şi la prima — ineficace şi părtinitoare — anchetă, 
ordonată de autorităţile centrale, în urma căreia s-acreatapoi comisia 
de ziarişti). Duiliu Zamfirescu este din nou corespondent de presă, 
semn că întîmplarea devenea pentru el o preocupare constantă, expli- 
eînd în bună parte locul pe care i l-a rezervat în opera sa. Reportajul 
său de la prima şedinţă a procesului apare în ziar două zile mai tîrziu 
[România liberă din 22 septembrie 1883) cu accente de ascuţită ironie 
la adresa tribunalului, a familiei Scorţeanu şi apărătorilor ei etc. 


Iată cîteva crimpeie din reportajul, semnat iarăşi Don Padii: 
„Intră (in sala de judecată, n.n.) d-na Scorţeanu, în doliu, însoţită 
de d-na Gogu Rădulescu şi de fiul său. Sunt asistați de d-nu Stanian. 
Venerabilul pair al Ploieştilor intră cu un aer de ştrengar, şi face pre- 
şedintelui curţii o rugăminte numai în vîrful ljmbe'i; «Vă rog să fasesi a 
ni se pune la dispozisie o masă». Curtea 11 ascultă cu respect şi îndată 
o masă este întoarsă cu picioarele în sus, şi adusă val vîrtejiu peste 
capetele publicului, pînă la bară, unde idealul bărbat se aşazâ cu 
toată gravitatea reclamată de situaţie... 

.„„Se face apelul nominal al martorilor. Aşteptîndu-i să vie, fără 
voie ochi-ţi fug pe diferite ornamente, ce se găsesc in sala liceului, 
unde Curtea-şi ţine şedinţa sa — precum şi pe figurile publicului... 

„Pe ziduri se citesc inscripţii în stihuri, de natura acesteia: 


Junime, te sileşte, ştiinţa-aprofundează, 
Viitor ferice ţării să croieşti 

Căci Ploeşlul falnic cu dor privegăza 

Ale lipsei chinuri tu să nu simţeşti. 


Cine să fie autorul acestui delict, cu Ploeştul falnic şi privegăza 
scris ungureşte?... O justiţie conştiincioasă îl poate lua la cercetări, 
lucru care ar avea avantagiul de a procura d-lui Cîmpineanu plăcerea 
unei noi vizite in patria libertăţii.” 


677 


Procesul, încă la prima şedinţă, se amină din cauza neprezenitfirii 
martorilor apărării — ai ţăranilor: veniseră 9 din 66, spre deosebire 
de cei ai familiei Scorţeami, prezenţi 23 din 39, şi de acuzatori, aproape 
toți In sală. Păţiţi o dală cu călăraşii, pedepsiți şi pentru faptul de 
a fi fost de faţă cind avusese loc încăierarea unde Scatiul de la Bordeni 
Sşi pierduse viaţa, ţăranii erau lipsă de la judecată, dacă nu cumva 
vor fi fost pur şi simplu Împiedicaţi să vină. 


Cind Maiorescu il întreba prin urmare pe scriitor dacă are de 
gînd să lase suspendat firul epic privind soarta ţăranilor din Balta, 
care în Viaţa la ţară izgoniseră de pe pămîntul lor pe Scatiu şi pe 
judecători — nu intervenţia criticului determină continuarea ciclului 
cu un nou roman ci, in chip evident, realitatea cunoscută direct de 
scriitor săvirşea acest lucru. 


Singura transformare importantă operată de scriitor in povestirea 
faptelor, faţă de adevărul celor petrecute la Bordeni, este plasarea 
uciderii lui Scatiu drept un final, o consecinţă a schingiuirilor dezlăn- 
tuite de autorităţi şi armată; iu rest, episodul respectiv din Viața la 
țară şi Tănase Scatiu este un dramatic „tablou după natură”. 


Elementele prime ale romanului au, prin urmare, in mintea au- 
torului o vechime încă mai mare decit anul 1891, cînd descoperim pri- 
mele atestări despre conflictul din Viața la fară şi chiar indicaţia 
unuiadintipurilefundamentale — Tănase Scatiu. Că e aşa o dovedeşte 
şi drama Prea tlrziu, scrisă în colaborare cu Ştefan Vellescu, şi repre- 
zentată o singură dată, la l'J ianuarie 1884. Apare aici un personaj, 
Sotir Micronoff, primă versiune a lui Scatiu din roman. Ostilitatea 
scriitorului lată de el este totală şi în piesă, ra şi în viitorul roman. 
Grec de origine, personajul aminteşte prin numele mic pe Scatiu — 
al cărui nume e Tănase Sotirescu — in timp ce numele de familie e 
derivat bulgăreşte după grecesrul original (de la micro = mic), pentru 
a sugera fără echivoc proveniența lui străină. Aciuat pe lingă moşierul 
Luchianu, „fanfaronul bogat", cum e caracterizat in piesă — Scatiu 
va fi „zgîrcit şi fanfaron", îi va zice aşa chiar scriitorul — Micronoff 
îl jefuieşte pe protectorul său de avere, prin manopere de tipul celor 
pe care le va folosi copia lui din Viața la fară, ajungind din ve.mil şi 
arendaş — proprietar şi deputat. El l-ar ruina de tot pemoşierdacă 
un salvator ideal n-ar interveni oportun să îndrepte lucrurile, punînd 
cu devotament ordine în afacerile încurcate ale lui Luchianu; dacă 
însuşirea averii acestuia nu-i reuşeşte prin necinste, cl încearcă să i-o 
capete prin căsătoria fiului său, Luca cel prost şi neajutorat, cu fru- 
moasa Măria, întîia ipostază a viitoarei Tincuţa. Raporturile acestui 
Mieronoff cu Luchianu, mezalianţa pusă de el la cale - şi acceptată 
de moşier, — atitudinea ţăranilor faţade dinsul şi a lui lată de ţărani, 
toate acestea pot fi considerate, in măsuri diferite, drept elaborări 
prime ale unui material, care in roman se va organiza in alt chip, dar 
care e vădit acelaşi. 


Trilogia iniţială din Romanul Comăneştenilor are în Mihai eroul 
central pozitiv, iar în Scatiu principala figură negativă, dar şi cea cu 
rolul principal în legarea ciclului de realitatea epocii, cea care pola- 
rizează prin opoziţie — şicoaguleazăenergiile potrivnice, idealizate 
de scriitor in Dinu' Murguleţ, Saşa Comăneşteanu, Mihai, Matei 


67B 


Damian. Aceştia din urmă aparţin unei perioade totuşi incerte si 
In orice caz mai Întinse, pe cită vreme Scatiu este omul unei cate- 
gorii sociale care cunoştea, In momentul apariţiei romanului punctul 
maximei sale dezvoltări şi a cărei existență nu avea să dureze mai 
mult decît citeva decenii. Duiliu Zamfirescu işi ţinuse deci promi- 
siunea făcută faţă de Maiorescu în scrisoarea din 21 mai 1891, de a 
se ocupa cu deosebire de acea „lume aproape nouă- lumea arenda- 
şilor”. 


Variante 


-P 32,r. 2 - puj^a dorului de fiu-său 7C.7., 1898); puterea fiului 
p. 34,r. 3 să cer pardon. Soră-sa. (Ci.), 

p- 34, r. 32 toată urca lui (C.I). 

p. 36, T.33 Matei, tțață, s-aude /CI.J. 

p. 36, r. 36 protestează. Ion, vătaful /C7./. 

p. 38, r. 16 marginea pogoanelor de porumb (Ci., 1898) 

p. 40,r. 7 batistă de mătase fiîlfiindu-i (CL, 1898). 

p- 4l,r. 2e trăsurei trecînd şi copitele (Ci.), 

p. 42,r. 9 sufletului său mişcat (C L) 

p. 42, r. 21 lingă matale. Ea (CI). 

p. 42, r. 23 să şi-l anine de corpul (Ci.); anine sufletul de coruul 


(ed. 1898, 1914). 


p. 42, r. 27 - în care ea regăsea (CL, ed. 18981; în care se regăsea 
(ed. 1914). 

P- 46,r. 8 aducea o eclipsă de vitalitate (CL, ed 1898 joi-l). 

p- 46, r. 36 şorț alb pe dinainte (CL, ed. 1898) 

p- 48,r.20 fie. bine. Saşa (CL, ed. 1898). 

p- 50,r.25 27 gîndurile sale nehotărîte... ocupată, si ocupată 
de lucruri reale şi imediate (CL, ed. 1898). 

p. 50, r. 36 — Apoi, luă chitara din cui şi, dîndu-i ei parcă sufletul 
vorbelor sale, o făcu să răsune de o vibrare lungă. 
Coardele argintii tremurau una după alta sau cîte 
două împreună,  imhinind sunete suave şi atît de 
mişcătoare, încît Saşa ridică glasul şi prinzînd terza 
pe care i-o da una din coarde, zise întregul cîntec; 
La izvor... (CL). 

p. 51, r. 13 - Saşa, sta pe sofa cu picioarele sub dînsa, «ilindu-se 
la ei (CL). 

pe Size A 15 — ... apoi, scoţîndu si panglica chitarei de după 

p. 52,r. 2 PRSA > P 


-ei. Apoi rămase astfel mai multe minute. Pe cînd 
(CL. ed. 1898). 
p- 52, r. 19  trăiese măcar două-trei (CL, ed. 1898). 
p. 52, r. 38 e toate. Nu zise nimic de banii cheltuiţi de el în străi- 
nătate. După (Ci.). 
6. 53,r. 7 e dori matale. Tincuţa (Ci.). 
p- Sl,r. 1 - [ngroap.l-mă lingă părinţi şi lingă... (Ci.). 


94,r\17 
94,r^36 
95, r. 6 


carp dormita într-un ¿/CI-, ed. 1898, 1914). 

vino, te rog, de vezi ce are mama. Bătrinul (C.L). 
pînă peste gură (C.7., ed. 1898, 1914). 

frică de mneata, mă nea /C.L); frică de mueata, nea 
(ed. 1898, 1914). 

bombănind întrerupt rugăciunea morților. Prapurii 
(Ci.). 

mamă pe care n-o văzuse şapte ani; şi se despărți 
pentru (Ci.). 

casele mame-sei... Moşia (CÊ). 

vesel, aproape fericit /C.L). 

sălciilor întinzindu-i-se in cale (Ci., ed. 1898). 
socotită de cineva ca un (Ci.). 

trecea un asemenea lucru. Şi (C.7., ed. 1898). 

astea, decît doar pentru o scurtă călătorie. Saşa /CI.). 
8 — acuma. 

Nu la dumneata acasă, la bora. 

Da, foarte bine. Şi după 7C.7.). 

de sine, cu atîta natural vorbea 7C.7.). 

16 — zîmbind: 

De la cine? Saşa... (C.L). 

alintat. Zise pe acelaşi ton: De la flori... (Ci.). 
29 — Saşei. Capul lui aducea aminte tipurile frumoase 
ale adolescenței, atît de iubită de statuaria antică. 
Saşa părea (Ci.). 

arâturei, pe pămîntul lor ca să fie (Ci., ed. 1898). 
4 — şi se trase puțin înapoi. El (Ci.). 

j5 _ 'sărute ca pe o icoană. Ce fericit (Ci.). 

Da. Vrei să zici steaua polară? Acu (Ci.). 

biserică cu duducele, iară /C.7.). 

npri la femei să mai (Ci., ed. 1898). 

Matei. Matale nu pofteşti cafea (Ci.). 

el rîzînd : 

A 1... Ştii eă e adunată de albine. Ridean (Ci.). 
atingea uşor peste (G.7., ed. 1898). 

Maman, te strînge poate rocliia?... ce ai? (Ci.). 

34 — Poate, mă cam strînge rochia. Du-te (Ci.). 
amanet, ori furaţi de ia /C.L). 

n-ar fi putut fi aşa (Ci.). 

gindi un moment. Matei (Ci., ed. 1898). 

curci cu urzici bătute cu făină de mei. Argaţii (Ci., 
ed. 1898, 1914). 

muncească? cine-o să-ţi vadă de interese? bagabonțn 
(Ci., ed. 1898). 

duci la el şi să-i (Ci., ed. 1898). 

pepeni. Matei îşi legă calul de un par şi se aşeză pe 
o laviţă. Lipoveanul (Ci.). 

Omul cu pălăria în mină şi cu (Ci., ed. 1898, 1914). 
îngălbeneşte pustiirile, da (C.7.). 

înainte, tot înainte. „O fi" (C.L, ed. 1898). 


PPP 


129, r. 12 
130, r. 21 
131, r. 2fi 


. 132, r. 3 
. 133, r. 35 
. 134, r. 14 


136, r. 18 


* Da. Şi mecaniceşte, percepțiunea gradelor de creştere 
a unei lumini puternice e mai mică decît a gradelor 
de scădere. In sfîrşit (C.L). 
ştii matale; pînă (Ci.), 
trebuiască poate vreo (Ci., ed. 1898) 

Ştii, ducă Alexandrino? (Ci.) 
uitindu-sc Ia el pe sub (Ci., ed. 1898] 
aşteptind numai fericitul (Ci., ed 1898) 
apă adusă de la (Ci.). 
gol, sub umbrela dc soare sta... el foarte resnectuos 
(Ci., ed. 1898). i 
orice urmă de părere (Ci., ed. 1898) 
lege poate pentru (C.L). 
are mai toată (Ci., ed. 1898). 
numaidecit. N-aveam decît sâ mă duc la Credit Nu 
rn-am dus insă fiindcă (Ci.) 
că tot el (C.L, ed. 1898, 1914). 

“să-l mai vadă? /C.L, ed. 1898), 

şi fără multă gîndire zise (C.L, ed. 1898). 

un adverb incoherent (C.L). 

aici, aici aproape (Ci., ed. 1898, 1914) 

ş^zi cof^a să (Ci., ed. 1898). 

glşte sălbatece, şi (CD). 

adevăr, de la gura unui izvor o batistă (Ci. ed 
1898). ' 

opriră în stufişul de lîngă cel (Ci., ed. If 


- iar lîngă el. Dacâf Ci.). 


30 — atunci... — Pină atunci,nu (Ci., ed. 1898); cd. 

1914 contaminează din două replici una: — Da' 

Hr atunci? ...nu ştiu, o să-ti scriu numai eu 
chiar gîscă! (Ci., ed. 1898). 

trimise incă o sărutare (Ci., ed. 1898) 

mîna lui dreaplă (C.L, ed. 1898). 

ținea şi mai /C.L, ed. 1898. 1914). 

despre duduca Tincuţa (C.L). 

de duduca Tincuţa (Ci.). 


firească. La ideea că se petrecuseră in casa lui lu- 
cruri necuviincioase, tot sîngele i se sui in obraz. 
Dar oare adevărat să fi fost?... Trebuie să fi fost 
adevărat: baciu era un om drept şi Aglaia avea un 
aer aşa de ...puţin cucernici Dar'(Ci.), 

păru venită de (Ci., ed. 1898, 1914). 

scrisoarea ei din (Ci., ed. 1898). 

veselia naturii şi a vîrstei (Ci., ed. 1898). 
preocupat. „Maman, îmi zise, cred că nu mai avem 
mult pină la Paris”. „Ba tot mai avem". El îşi plecă 
ochii in jos, roşindu-se şi apoi ii ridică iarăşi către 
mine, plini de vioiciune. „Maman (C.L). 


6 —unui asemenea sentiment |Ci., ed. 1898). 
. 141, r. 8 — nenorocire... E o nenorocire fiindcă sunt (C.L). 
. 141, r. 27 —uriîtă a vieţii din acest oraş (C.L, ed. 1898). 


. l'il, r. 29 — dimpotrivă, încercînd să aduc eu /C.L, ed. 1898). 

. 142, r. 23 - uită bine la (C.L, ed. 1898). 

142, r. 35 — fereastră şi zări înăuntru pe /C.L, ed. 1898). 

144, r. 24 —25 — grecului. Dar asta (Ci.). 

145, r. 14 — sluji, coane, mi-au (Ci., ed. 1898). 

148, r. 26 — extraordinare: după cum Napoleon cel mare comanda 
tovarăşilor săi de şcoală de cînd era mic, tot aşa 
Corcoduş  (Ci.). 

155, r. 14 — fiind şi al statului, era îndoit interesat săciştige pro- 


PTPPPPF 


cesul. De aceea venise (Ci,), 
. 155, r. 38 - Citit în Universul că (Ci.), 
156, r, 19 — vătau! Ca loti oamenii d-l Aronovici (Ci.) 
158, r. 29 — cu doi juncani (Ci., ed. 1898). 
160, r. 35 — trecu împrăştiindu-i şi făcînd loc trăsurei. Trăsura 


trecu iar (Ci.). 

. 162, r. 18 — ha!... Daţi-vă jos. Preşedintele (C.L, ed. 1898). 

162, r 18 — 19 — ha!... Supleantul era alb ca hirtia. Preşedin- 
tele (C.L, ed. 1898). 

163 r 10 — 11 — Ce sâ hie, coane, ia, cu boierul ăsta al nostru, 
zise Stoica. Matei (C.L, ed. 1898). 

164, r. 6 — alți cîțiva mai colțati (Ci., ed. 1898). 

. 165, r. 18 — duce imediat la fața '(Ci., ed. 1898). 

166 r 15 — 16 — trăsură... Bătrinul rămase cam nedumerit. 
Atunci /C.L, ed. 1898). 

. 167, r. 28 — ce trebuie să 7C.Z, ed. 1898). 

172, r. 12 — Dovedeşte-mi şi dumneata acuma (Ci., ed. 1898). 


P 999 o op Pppp P 


3 174, r. 2 — toți neruşinații ăştia (Ci.). 

p. 17i, r. 12 — bieții oameni chinuiți.  Dezbrăcîndu-se (Ci., ed. 
1898). 

p. 176, r. 2 — eu, te asigur că (Ci.). 

p. 177, r. 11 - boabă albă de (C.L, 1898, 1914). 

p 17 r 16 — 17 — rîdea: Ia uită-te bine la dînsa. Dacă (Ci., 
ed. 1898, 1914). 

p. 177, r. 30 — lui cu partea ei obiectivă, aceea din reprezentare, 
senină (Ci.). 

p 177, r. 32 — ei subiectivă în voință. Saşa (Ci.); ei subiectivă în 


rsalitate. Saşa (ed. 1898, 1914). 


1 — Ciulniței este un nominativ, şi nu un genitiv, cum s-ar putea 
crede din construcția frazei. încă din 1893, pe cînd titlul cărții nu era 
stabilit şi romanul figura în corespondența scriitorului sub numele 
Pe arătură, satul unde avea să se afle teatrul principal al acțiunii se 
chema clar Ciulniței: „La Ciulniţei, unde se mişcă lumea mea închi- 
puită..." (scrisoare către Titu Maiorescu din 5/17 iunie 1893). 

Titu Maiorescu întreba, un an mai tîrziu, la apariția primelor 
capitole ale romanului în Convorbiri literare, dacă în scrierea numelui 
satului nu s-a strecurat o greşeală tipografică: „Cum se cheamă moşia 
aia: Ciulni'n sau Ciuhmei? pag. 193 în rîndul dintîi al romanului 
pare Ciulnifa, asemenea pag. 311. Dar 316 e Ciulnifci, şi 392 idem. 
Erori de tipar?" (scrisoare din 8/20 sept. 1894. Paginile Ia care se 
referă criticul sînt cele din Convorbiri literare). Scriitorul însuşi clari. 


982 


fica această chestiune ccmunicîndu-i Iui Iaccb Ncgiuzzi răspunsul 
la întrebarea lui Maioresiu, în aceste cuvinte: „O U murire; In Viața 
laț., Ciulniţa se checmăpîrîul care trece pe n.b sat, CiulniţtiLe thesmâ 
satul şi moşia" (scrisoare din 12 oct. 1894). 


2 — Apă de vals (bătrîna va zice: de Vacs!) o apă minerală 
gazoasă, alcalină, provenind din staţiunea balneară Vals-les-bains 
(Franţa). „Răul"” de care suferea mama Scatiului eta prin ut mare pri- 
cinuit de un număr prea mare de mîncăiuri, nu de oboseala drumului 
şi nici de prea mare arşiţă a soarelui, aşa cum delicat sugerează Sofia 
Murguleţ, cunoscătoare, desigur, a suferințelor Profirei Sotirescu. . 
Ridiculizarea Scatiilor e urmărită de scriitor în toate direcţiile, de la 
felul cum pocesc numele proprii, pînă la bolile care-i lovesc. 


3 — „Doftotu Draci", Aloisius Drasch, austriac dc origine, 
stabilit pe la 1860 în Muntenia, unde a întemeiat tratamentul bolilor 
interne prin hidroterapie. A murit la Bucureşti în 1891, odiiă exact 
pe cînd apărea în Convorbiri literare remsnul Viața la ţară. 


4 — Eforia, cu numele intrig Eforia spitalelor cwilc, erafundaţia 
pentru administrarea şi dotarea instituţiilor sanitare mari, creată'în 
vremea Regulamentului oigj-nîc, pe h" 1831. Legiuirile lui Cuza o 
recunosc drept regie autenonă (1864), ceea ce o fsec să devină una din 
uriaşele întreprinderi dătătoare de beneficii membrilor consiliului ei 
(aleşi aproape numai dintre descendenţii fondatorilor), în special da- 
torită întinselor ei domenii. Eforia era, de fapt, un consorțiu care, 
în domeniul agricol, aduna jămînturi ptntiu a le da in arendă. 

Staţiunea Eforie de pe litoral aparținuse acestui consorțiu, cu 
toate instalaţiile -- nu numai spitaliceşti — ea avea de asemenea 
restaurante, gali de spectacole, giădini de vară etc. în toată ţara. 


5 — Una din inadvertenţele atît de frecvente la Duiliu Zamfi- 
rescu ; normal, întregul episod al plecării la gară, cu aşteptarea trenu- 
lui, sosirea lui Matei etc. nu avea cum să se petreacă astfel, de vreme 
ce înainte de 1877 — şi cu atit mai mult in 1867-68, cind sc plasează 
concret acţiunea din Viofa la ţară - nu exista linia de tnn Bucu- 
reşti-Feteşfi, construită abia în 1885. Dc altfel, în me meniul rezultat 
din calcule ca dată a situării acţiunii romanului, nu funcţicna nici 
linia Bucureşti-Giurgiu, prima din Muntenia, proiectată incă în 
timpul lui Cuza, dar inaugurată abia în 1869. 


6 — Tabloul acesta este socotit drept una din < ele mai expresive 
pagini despre cîmpia Rărăganului. Prezenţa lui aici trebuie măcar 
în parte pusă în legătură cu priveliştile admirate de scriitor în Italia, 
în „Campania romana", cîmpia din apropierea Remcei. O astfel de 
privelişte întilnim în sonetul Boul, apărut la doi ani dură plecarea 
scriitorului în misiune diplomatică: 

De-a paruri trist, în mijlocul cîmpiei, 
WVoinicul bou priveşte înainte. 

Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, 
Ca un simbol antic al poeziei. 

Etc. 


Bănuit de inspiraţie prea apropiată după Carducci, Duiliu Zam- 
firescu a remarcat, într-o scrisoare către Maiorescu (din 26 oct. 1890), 
asemănarea dintre peisajul Bărăganului şi acela din „Campania ro- 
mana". Că sursa iniţială a tabloului o constituie cele două imagini 
suprapuse, cea italiană peste cea românească, nu rămine îndoială. 
O dovadă insă că icoana cimpiei româneşti este cea mai veche şi mai 
statornică, generînd deopotrivă elementele descriptive şi din sonet 
şi din roman — şi excluzînd ideea inspiraţiei directe din Carducci — 
o avem in acest început de poezie, anterior cu cîțiva ani sonetului — 
deci şi cunoaşterii „Campaniei romane" şi poeziei lut Carducci — 
după cum arată caracteristicile scrisului: 


Prin aburul cald al zilei ce moare 
Mirosul de fin se urcă spre soare 
Flăcăii cosesc şi fetele cîntă: 
Amurgul s-a-ntors cu pocea lui Sfintă I 


Buhaiul voinic, cu stemă in frunte 
Işi poartă domol privirile-i crunte 
Spre roții aprins din soare-apune. 


Ce dragă mi-ai fost, viaţă lienită 
A şesului trist cu vadul de girlă. 
Cu turma de oi trecind ostenită. 


Poezia trebuia să se intituleze: Imn către tinerețe. înrudirea eu 
tablourile din ciclul Lunile, şi cu alte privelişti din Viața la țară este 
evidentă; Duiliu Zamfirescu se afirma, încă înainte de scrierea roma- 
nului, ca un cintăreţ al „Campaniei române” — Bărăganul. 


7 — în epoca 1860, săpăturile specialiştilor au căpătat o mare 
intensitate la Pompei, practic abia acum se dezgroapă de sub lavă 
oraşul, de aceea prietenii lui Matei Damian, arheologii, stăteau Lot 
timpul între resturile, foarte bine conservate, ale construcţiilor de 
odinioară. 


8 — Pacstum (sau Pozstum, cum s-a ortografiat în toate edițiile 
romanului, inclusiv în Convorbiri literare), localitate in Italia centrală, 
la 100 km sud de Napolt, celebră colonie sibarită, vechea Poseidonia, 
sec. VI i.i'.n., după un frumos templu al lui Neptun — Poseidon. 
Matei Damian ÎI consideră drept un centru de atracţie pentru numis- 
mați, dar aici fusese în antichitate centrul fabricării obiectelor din 
pămînt ars şi faianţelor decorate. 


9 — Calendarele lui Nickipercea, almanahuri editate ani la rind 
de revista satirică şi umoristică Nichipertea, apărută în 1859 şi con- 
tinuată sub diferite nume: Coarnele lui Nichipercea, Coada lui Nichi- 
percea, Oohial dracului, Ghmrele lui Nickipercea. După un scurt stagiu 
sub numele Sarsailă, revista apare, prima dată sub un titlu nediavo- 
lesc, Ghimpele, la 29 mai 1856. Aici avea să debuteze unsprezece ani 
mai tirziu Duiliu Zamfirescu. Intre redactorii foii, ineâ de la apariţia 
ei, s, afla cunoscutul pamfletar N.T. Orăsanu. Calendarele lui Niclii- 
percea constituiau o lectură de calitate cu totul îndoielnică, din 
aceeaşi categorie cu revista Cimpoiul, a lui Frederic Dame. 


684 


10 — Versurile recitate de Saşa sînt din poezia Der Jungling 
am Bache (Copilul la pîriu) de Schiller. Lui Duiliu Zamfirescu îi 
rămăsese în minte din Convorbiri literare (martie 1869),unde le citise 
in traducerea lui N. Schelitti (1837 — 1872): Copilul la izvor. Pe cînd 
lucra la roman Ii scria următoarele lui lacob Negruzzi: „Vă mai rog 
să aveţi bunăvoința de a căuta în colecția Convorbirilor de la laşi 
şi a-mi trimite copia unei poezii ce începe astfel: 


La izvor şedea copilul 

El cunune  împletea 

Și privea la floricele 

Cum izvorul le ducea. 

lini pare că originalul este de Goothe iar traducţia publicată 
în Convorbiri de Scheletti" ("scrisoare d n 26 mai „7 iunie 1893J. 
lacob Negruzzi, el însuşi autor al unei versiuni a aceleiaşi poezii, 

intercalată în articolul Primblări (Convorbiri literare, ianuarie 1869), 
anterior cu numai două numere traducerii lui Schelitti, îi răspunde 
făeind precizarea necesarădesnre autor. Cum însă intre timp prima 
parte a romanului fusese trimisă Ia Convorbiri, Duiliu Zamfirescu Il 
roagă pe lacob Negruzzi să facă cl cuvenita schimbare a autorului, din 
Goelhe în Schiller. „Nu ştiam că ați tradus-o şi d-voastră, adaugă eî 
scuzindu-se — neîndeminatec insă, de vreme ce menţiunea despre tra- 
ducerea lui Negruzzi figura chiar in subsolul paginii unde se publica 
versiunea lui Sciiclitti. Ea a ajuns pină la mine pe calea unui cintec 
şi nici chiar de versuri nu sunt sigur de sunt întocmai aşa" (scrisoare 
din 13/25 ian. 1894). In adevăr, ultimele patru versuri sint întrucîtva 
modificate în versiunea din Viața la fară, după cum traducătorul în- 
suşi transformase strofa de 8 versuri a originalului în două de cîte 4 
versuri (totuşi in roman se spune că Saşa „deschizînd gura, mai mult 
în gînd, zise o strofă”). 


Merită notată aici o probabilă valorificare proprie a acestei 
poezii. Intre manuscrisele rămase din epoca 1880, aflate la Eliza 
Zamfirescu, cumnata scriitorului, sc află următorul început de poezie, 
consemnînd un tablou foarte apropiat aceluia din amintitele versuri 
ale lui Schiller in versiunile Sehclitti-Negruzzi şi scrise cam o dată 
cu ele: 

Pe-ale Ialomiței maluri 
Spuma albă de pe valuri 
Scaldă iarba mătăsoasă tremurind-o fir cu fir 
Jar pe punte visătorii 
Ascult glasurile horii 
Aruncind In cursul apei foi de rumân trandafir. 


Se aud sunînd pe dealuri 
Mult duioasele cavaluri 
Cari-n umbra dulce-a serii chem la dulce adormit. 
Poezia trebuia să se cheme Idilă; nu ştim să fi fost dusă pină 
la capăt. 


11— După cum se observi din frazele care figurau tn Convorbiri 
literare, dar au fost eliminate la tipărirea in volum, scena fusese con- 
cepută inițial şi realizată în alt chip. Ea păstra aerul cam vechi al 


685 


salonului boieresc de tradiţie fanariotă sau turcească, in care mai ales 
statul pe sofa eu picioarele Incrucişate şi subpuse fsau neîncrucişate, 
cum pry»tnbil sta eroini) era nslipsit. Modificată, scena sugeraază o 
atmosferă mii niiiernă, contemporană cu epoca, ghitara a fost în- 
locuită ci piinul, iir poziţia Sijei nu mn « precizată, râminind ca 
cititorii si idţil'.i;! o alitidin; roîdiUtivâ, de contemplare a por- 
tretului din perele. Dir „modernizarea" scenei păstrează totuşi din 
vechea formă un element, gr^u de sesizat pentru citiLoriil edițiilor 
tipărite, insă vizibil pentru cina aro in faţă şi frazele din Convorbiri. 
După ce acum se scoală de la pian, Saşa „veni sâ şează pe sofa ca mai 
Înainte, cu braţele încrucişate pe genunchi", poziţie de femeie hâlrînă, 
aplecată ds spate, destul de nefirească pentru temperamentul şi vîrsta 
eroinei, dar explicabilă dică. ea ar fi stat turceşte „ca mai înainte” 
— adică aşa cum se petrecuseră lucrurile In textul din Convorbiri 
literare. Se pntî presupune că Djiliu Zamfirescu n-a urmărit să-i dea 
Saşei un aer cam bătrînesc — aşa cum are coana Diamandula, 
care îşi ajtepta feciorul, pe Matei, „stînd greceşte în fundul patului" — 
ci că la modificarea ulterioară a foststfăpat un amănunt, care era 
firesc numai primei înfăţişări a scenei. 


Critîeul de artă Mirin  Si.Tiione32u-Rimnbeana, pornind de la 
convingerea că modelul Sişei fusese chiar mama sa, Elena, considera 
scena n ;potrivită în forma din Convorbiri. „Mama rnea nu era o orien- 
tală", spunsa el, b'eiînd să se înţeleagă că ideea modificării scenei a 
pornit şi de la modelele eroilor, oameni din familia scriitorului însuşi. 
Eliminările sînt sugerate însă de mult de Maiorescu, care, la lectura 
primei părți a romanului, apărută în revistă, îl sfătuia pe scriitor 
astfel: „Acum puține observări critice, spre a le cumpăni d-ta pentru 
o ediţie a romanului în volum, adecă spre eventuală schimbare. Iţi 
dau iute şi fără înconjur părerea mea: 


1} Pag. 315. Propun ca rlndurile de la «Apoi luă guițară din 
cui...s pină dincolo la pag. 316 «mişeînd-o pînă la lacrimi“ să so su- 
prime. O sentimentalitate fadă, guiţțară — bună in Italia-Spania — 
ridiculă la noi, tot Sciiiller demodat astâzi în Occident şi prea străin 
în cîmpia noastră, cacofonia Ica cununi din izvor»" (scrisoare din 8/20 
septembrie 1894). 

Pasajul propus spre tăiere cuprinde şi cele două strofe din poezia 
lui Schiller şi în general tot episodul liric al Saşei, agrementat de 
autor cu poezie şi cu muzică de ghitară, pentru a-i da un aer întrucîtva 
desuet şi curios. Prin sentimentalismul cam prăfuit al eroinei erau însă 
marcate oarecum legăturile, existente dar fragile, ale personajului 
cu capitala, unde locuia mai multe luni pe an. Duiliu Zamfirescu n-a 
acceptat decît să înlocuiască ghitara — în adevăr cam vencţianâ, 
napolitană sau andaluză — cu pianul, dar a păstrat şi pe Schiller în 
Bărăgan, şi versurile cîntate recitativ. 


12 — Cimpoiul. Cu acest nume au apărut mai multe publicaţii; 
cea li cire se referă scriitorul aici este Cimpoiul lui Fr. Dame, revistă 
pjntra ui public a-nHor de ramans ujurele, oferind o lectură cap- 
tivantă, senzaţională, însă fără adîncime. Părerea scriitorului despre 
Cimpoiul era destul de critică, mii mult chiar, el ar fi fost de părere 
să s* piră=ească formula traducţiîlor de literatură ieftină — care 


680 


alcătuiau cea mai mare parte a sumarului — în favoarea unei structuri 
mai viu axată pe literatura română de calitate. Socotind că aceasta e 
şi dorinţa redactorului, ii trimitea acestuia următoarea scrisoare, 
păstrată într-o ciornă, de prin 1882 (revista apare cu primul număr 
în martie 1882): 

„Nu nc cunoaştem personal. Fiindcă însă mă adresez d-lui Dame, 
redactorul, cred că ceremonialul prezenfaţiunei peate fi lăsat la o 
parte (poetul se socoate deci îndestul de cunoscut ca să-şi închipuie 
că simpla menționare a numelui său va lămuri pe Dame). Am văzut 
de citeva zile un nou jurnal literar botezaL Cimpoiul. Se zice că este 
finul d-voastră. Aş dori să ştiu în ce condițiuni tralali cu autorii 
lucrărilor originale. Nici vorbă că romanurele cu care aţi început nu 
sunt decît o introducere la o literatură mai aleasă şi mai naţională. 
Poeziele d-lor Serbănescu şi Pleşoianu (c vorba dc poeții Th. Şerbă- 
nescu şi Const. C. Pleşoianu, ambii convorbirişti) sunt o dovadă a 
țelului ce urmăriți." 


O colaborare a lui Duiliu Zamfirescu la Cimpoiul nu ştim să 
fi avut loc; sau va fi fost sub pseudonim, deci greu de identificat. 
In 1883 apare aici doar libretul — tradus dc sriitorul nostru — al 
operei Haiducul (30 ian. — 20 febr.) dar aceasta se datoreşte faptului 
că originalul, în (ranțuzeşfe, îi aparţinea lui Dame. 

Revista a rămas în forma iniţială — un fel de magazin literar 
fără pretenţii, dar eu cititori mulţi din categoriile cu gust artistic 
îndoielnic, cum e Aglaia — şi nu s-a orientat spre „o literatură mai 
aleasă şi mai naţională", cum atît de imperios îi recomanda scriitorul, 
sub forma unei suhtile propuneri. 

El avea să-şi verse năduful asupra acestui ziar nu numai în roman, 
ci şi într-o scrisoare eătre Maiorescu, trimisă la două-trei luni după 
ce terminase Viaţa ta fară. „Literatura noastră trebuie — declara el— 
să tămăduiască pe cetitori de gustul romanelor pornografe franceze, 
traduse de Cimpoiul” (scrisoare din 6/18 iulie 1894). Dar, ca şi în alte 
locuri ale romanului — şi aici e o inadvertenţă istorică: prin 1868— 
1869, cind sc plasează logic acţiunea din Viața la Iară, Cimpoiul lui 
Dam6, de care e vorba, încă nu-şi începuse apariţia. 


13 — De fapt, meditaţia cu aer filozofic de aici ii aparţine în 
întregime scriitorului însuşi, nu lui Matei Damian. Poezii ca Palino- 
die sau Că poate-atunci, publicate ulterior romanului, conțin versuri 
ce ne trimit direct la cugetările noptatice ale eroului din Viața la 
țară. Sursa lor sc află, desigur, în acest tablou. 

Rădăcinile cele mai îndepărtate ale unor formulări ca „a pricepe 
pentru ce nu poţi pricepe" ajung la Socrate — Duiliu Zamfirescu se 
îndeletnicea cu studiul lui Platon, din al cărui Simpozion a şi tradus 
fragmente; mai multe astfel de meditații aflăm în Lydda şi in ciclul 
de cugetări consemnate, după plecarea la Roma, în caietul intitulat 
Măsura dreaptă a vieții. 

Componentele peisajului admirat de Matei Damian le regăsim 
aproape aidoma şi în versurile din La lună („E noaptea caldă" ...), scrise 
cam o dată cu peisajul ţi cu meditaţiile la care ne referim (au şi 
fost publicate in vara lui 1894). 


14 — Bolivard, pronunție greşită, ca a personajelor caragialeşti. 
E vorba de „Grand Hotel Boulevard" — ţinut de italianul Bertola 
şi situat la întretăierea actualului bulevard Gheorghe Gheorghiu-Dej 
cu Calea Victoriei. Clădirea există şi astăzi, la parterul ei se află 
Librăria Academiei. In epocă era cel mai mare şi mai modern hotel 
al Bucureştilor; scriitorul stătea aici de cîte ori venea din Italia, iar 
după 1909 tot aici locuia, — i se rezervase un apartament — deoarece 
nu avea casă In capitală. Multe din scrisorile sale poartă adresa aces- 
tui botei, ca loc de expediţie; unele sînt aşternute chiar pe hîrtie cu 
efigia respectivă. 


însă, dacă plasăm acțiunea romanului în 1867 —1868, nici această 
construcţie nu exista. Ea e ulterioară cu cîţiva anii 


15 — Apă de Buda este o apă gazoasă (cu gaz carbonie) de pro- 
venienţă budapestană, astfel de izvoare aflîndu-se în insulele din 
cursul Dunării, în perimetrul capitalei ungare. 


16 — Poezia, atribuită aici lui M hai Comaneşteanu, a fost inclusă, 
sub titlul S-aud, ia Alte orizonturi, primjl volum de poezii al scri- 
itorului după plecarea în Italia, apărut chiar în vremea cind se publica 
în Convorbiri literare romanul Viata la țară, adică în 1894. 


17 — Precizarea: „pe care o auzise de prin snoave”, daci îi aparţine 
în adevăr lui Duiliu Zamfirescu şi nu vreunui adaus străin, face ca 
întreaga scenă a bătăii ţiganului la'han, de către baciul Micu, sâ devină 
inutilă in roman. Grecul povesteşte că întîmplarea s-a petrecut sub 
ochii lui — deci specificarea că ea e luată din snoave nu-şi are nici 
un rost. Să se fi petrecut episodul într-altfel iar grecul să-l'fi adus pe 
albia snoavei româneşti — deşi grecul nu are cum fi atit de familiari- 
zat cu folclorul româo — iar nu pare verosimil, căci Matei Damian, 
căruia îi este povestit, îl ia cu totul in serios şi-l mustră pe Micu ca 
pentru o faptă reală, iar acesta nu ripostează — deci bătaia s-a pe 
trecut chiar în acest fel. 


Mai degrabă adaosul cu trimiterea la snoavă a fost făcut cam pripit 
— ca şi alte modificări ulterioare — fără casaseia în consideraţie 
toate consecinţele literare ale intervențiilor, asupra textului iniţial. 


18 — Aluzia e ironică şi-i vizează în primul rind pe I. Slavici 
şi pe Ciragiale. Scriitorul nu adera la modul lor de a zugrăvi persona- 
jele țară ieşti; obiecţia sa implică însă şi eroine de felul Saşei. Duiliu 
Zamfirescu considera ţăranii lui I. Slavici şi Caragiale (din Năpasza) 
drept nişte „ţărani de carnaval sau fiinţeh isterice şi neromâneşti... cari 
vorbesc şi se agită ca la ţară, dar ale căror resorturi sunt false" (scri- 
soare către Titu Mliorescu din 13/25 septembrie 1895). 


In fond, ce inouta aici scriitorul celor doi confraţi' Un singur 
lucru: complicațiile sufleteşti — astrel că îi atribuie silui Matei 
Damian, persiflindu-l uşor, dorința de a găsi la viitoarea lui soţie 
complicaţii asemănătoare, „cum citise el In cărţile ce se ocupă de 
ţăranii noştri". Dar scriitorul, evident, n-are dreptate, problema ne- 
fiind de repartiție a complexităţii psihologice după ranguri, stare 
sau clasă socială, ci de reuşită sau nereuşită literară. Inimiciţia faţă 


688 


“a 


de cei doi venea din alte direcții, mai ales personale şi dacă, în cel 
priveşte pe Caragiale, pornirea lui Duiliu Zamfirescu se atenua pînă 
la dispariţie spre 1900 — faţă de 1. Slavici ea va spori pînă la forme 
agresive, pe cît de pătimaşă pe atît de nedreaptă. 


19 — Parnell, Charles Stewart, patriot şi luptător social irlandez 
ţ184tj —1891), conducător al unei acțiuni revendicative şi de rezistenţă 
împotriva exceselor şi spiritului acaparator al proprietarilor de moşii 
englezi cu posesiuni în Irlanda. 

Ca şi în alte împrejurări, scriitorul nu respectă nici aici crono- 
logia, întimplările la caro se referă personajul Aronovici — primarul 
zh socialist din oraşul unde locuieşte Scatiu — adică iniţiativa de a-l 
înzestra pe vajnicul luptător irlandez cu o moşie,  creîndu-i deci 
cale nstedă spre foştii lui adversari — s-au petrecut la mai mulţi ani 
după momentul cind au loc intîmplările romanului Viața la fară, 
prin 1890, deci cam atunci cînd romanul se scria. Scriitorul dă o 
replică, obişnuită la el. unor probleme care-l preocupau în acel mo- 
ment, dar plasîndu-le la intimplare, într-un timp istoric arbitrar. 


în Convorbiri literare, personajul afla ştirea despre patriotul irlan- 
dez din ziarul Universal — care însă avea să apară abia la 20 august 
1884, deci la peste un deceniu şi jumătate după momentul cind a 
putut avea loc discuţia dintre Scatiu, avocatul său şi primarul Aro- 
novici. 

20 — N'tttr. nunele sub dr.' era cunoscut celebrul fotograf, 


pictor, desenator, caricaturist, scriitor francez şi constructor de ba- 
loane (Œ) Feiix Tournaehon (1820—1910). Era fără îndoială cel mai 
celebru fotograf parizian, un veritabil artist în domeniu, creatorul, 
între altele, al unei colecţii de portrete ale contemporanilor iluştri, 
denumită Panteonul Nadar. 


21 — Uşoară — şi probabil ironică — cochetare a lui Duiliu 
Zamfirescu cu schemele lui Sehopenhauer (mai precizată încă în,forma 
din Cynvjrhiri literare): faptul cj Saşa îi plăcea lui Matei mai mult ca 
reprezentare decit ca voință, e o aluzie chiar la titlul fundamentalei 
lucrări a filozofului idealist german — Die Wett als il'itle tind Vârstei- 
lung (Lwn?a ca voință şi reprezentare). Din voia autorului, imaginea 
inchipuit"i îi apărea eroului drept cea obiectivă, dreptadevărata exis- 
tență a Saşei, iar voinţa ei concretiza subiectivul 1 Maiorescu publica 
în aceeaşi vreme traducerea celebrei lucrări a lui Sehopenhauer, deci 
s-ar putea ca aluzia să-l privească delicat şi pe dînsul. 


22 — filu:k,  ortografiere greşită — dar foarte frecventă — a 
nuaiîlui <-.ornpozitorului g;rman Christoph Willibald von Gluck 
(1714-17871. FWerirca la muzica acestuia subliniază eu o trăsătură 
în plus intenţia lui Matei de a o asemui pe Saşa eu un personaj mitolo- 
gic zeiesil„ea într-o feeric'', cum zice el — dc unde şi menţionarea lui 
Homer şi a Clmpiilor Elizee. Gluck este autorul operelor Orfeu, Al- 
«este, Ifigenia în Aalida, Ifigenia In  Taurida etc., cu subiecte din 
mitologie. Muzica sa era apreciată în epocă pentru reforma înfăptuită 


689 
41 


în direcţia simplităţii şi naturaleţii, trăsături pe care eroul din Viata 
la țară le descoperă adesea la viitoarea sa soţie. 


23 - Cimpiite Elizee, in mitologia greacă: refugiul subpămîntean 
al sufletelor pure, pline de toate virtuțile, pajişti Incintătoare, locuri 
de neînchipuite frumuseți, <e linişte şi împăcare, eu primăvară veş- 
nică. Paradisul vechilor greci şi romani. 


24 — Informaţia primită de Dinu Murguleţ de la judecători că 
„agenţi străini" ar fi cutreierat satele, îndemnînd pe ţărani la revoltă 
impo.iiva  L.îpînitorilor de pămînturi, este una din temele preferat» 
ale propagandei  antisocialiste, mai ales după 1888, cînd porneşte, 
de fapt, lanţul de răscoale ce va culmina cu cea din 1907. Socialiştii, 
în genere, erau dați drept „agenţi străini", ceea ce era un neadevăr, 
dar că in epoca respectivă ei începuseră să pătrundă şi la sate, aceasla 
se verifică. Manifestul Partidei Muncitorilor din 1888, cînd cercurile 
socialiste şi muncitoreşti participă întîia oară în alegeri cu liste pro- 
prii, spune direct că, referindu-so la reprezentanții socialişti „poliţia 
şi subprefecţii îngrozesc norodul" fexact cum se petrece în Viata la 
țară). „Partida muncitorilor stăruie să-şi întemeieze bresic atit în 
oraşe cit şi in sate. Aceste bresle, în înţelegere unele cu altele, v.r 
lupta pe calea politică pentru a pune stăp'înire pc consiliile comunale, 
judeţene şi pe cameră şi folosindu-se de această putere politică vor 
desfiinţa robia şi vor lărgi drepturile lor" (Dmviiwntt din miscaiea 
muncitorească, 1872 — 1916, Ed. C.O0.M., 1947, p. 92 — 97). 


Faptele relatate de judecători lui Dinu Murguleţ sînt deci într-o 
privinţă exacte, dar Duiliu Zamfirescu săvîrşeşte iarăşi una din 
încălcările cronologiei, atît de frecvente la el:'acţiunea romanului 
Viaţa la țară se desfăşoară prin 1868, deci cu două decenii înainte de 
momentul în care cercurile socialiste şi muncitoreşti işi încep acţiunea 
lor in mediul sătesc. Problema era însă foarte la ordinea zilei în peri- 
oada cînd se scria Viața la (orii (partidul socialist luase fiinţă chiar 
in 1893), perioadă plină de răscoale, fie de unele cu caracter local, ca 
aceea de la Scorţeni-Bordoni (1883), unde scriitorul fusese martor şi 
descoperitor al ororilor săvîrşite de autorităţi, fle pe plan mai larg, 
ca acelea din 1888 şi 1894. 


TĂNASE SCATIU 


Convorbiri literare, XXIX, 11— 12, noiembrie-decembrie 1895, 
şi XXX, I—, ianuarie-februarie 1896. 

In aceeaşi perioadă au mai fost publicate în rovistă două poezii 
ale autorului: Preludiu şi Către Diana (ianuarie 18961. 

Apariţii In volum in timpu! vieţii autorului: Ed. I — „Biblio- 
teca pentru toți", nr. 259—2130, Ed. Alcalay, 1907, cu o Prefață a 
autorului; Ed. II — Idem, 1916; Ed. III — col. „Scriitori români”, 
Editura „Cultura naţională", 1923 (o notăm aici, de;i postumă, ca 
dată strictă a a-nriţiei, pentru că a fost pregătită de autir însuşi). 


PREFAŢĂ LA E UIȚIA ÎNHI 
în volum poartă semnătura: D.Z. 


1 — Romanul si-a găsit cu greu editor, în primul rind din cama 
finalului atit de semnificativ, cu nimicirea lui Scatiu de către ţărani. 
Scriitorul omite să spună că, Intre timp, îi apăruse Zn război (1902), 
Ceea ce arată nu că publicului român îi displăceau romanele sale, aşa 
cum avea să noteze ceva mai jos în prefaţă, ci că anumiţi editori 
fuseseră rezervaţi cu Tănase Scatiu. La ei, desigur, face el aluzie 
cînd spune: „Trebuie sâ cred că deocamdată publicului român nu-i 
plac romanele mele. sau că n-are cine sâ se ocupe de tipărirea şi ris- 
plndirea lor". Duiliu Zamfirescu se stabileşte in anul anterior, 1906, 
In Bucureşti, ea sscretar general al Ministerului de Externe şi împre- 
jirarea, ca şi situaţia sa nouă — postul era şi politic — îi creau 
unele posibilităţi sporite de a-şi vedea lucrările mai repede scoase în 
librării. Ceea ce şi valorifică numaidecît şi îşi pune de urgenţă sub 
tipar noi ediţii din toate trei romanele ciclului Comăneştenilor. 


2 — Lucrurile au fost întrucîtva forţate de convorhirişti, care au 
sărbătorit jubileul de 40 de ani cit un an mai inninte, ca să fie o dată 
CU aniversarea regală (Convorbiri literare ieşise cu primul său număr 
la 1 martie 186?. nu 1866) şi l-au şi numit într-un chip deosebit de cel 
practicat d.; obicei. Numărul festiv al revistei (3—5, martie-mai) 


601 
44% 


a apărut în mai şi s-a intitulat Număr jubiliar pentru intrarea în 
anul al XL, ceea ce, evident, e o potrivire silită cu cei 40 de ani ai 
domniei regelui. Anterior. în cazuri asemănătoare, ca de exemplu 
Ia împliniri.» unui sfert de veac ol revistei, s-a procedat corect: Ia 
1 martie 1892 a apărut numărul dublu 11 — ]j (revista isi continua 
atunci numerotaţia nu după ordinea firească a lunilor, ci'socotea pe 
martie drept luna intîia, fiindcă în martie apăruse primul număr al 
Convorbirilor literare], cu specificarea: Număr jubiliar pentru  împli- 
nirea a 2-5 ani — adică la încheierea exactă a ciclului, nu la intrarea 
în ultimul an al perioadei sărbătorile, cum avea să se facă in 1906. 


Totodată, omagiul adus de scriitor Convorbirilor literare — neo- 
bişnuit într-o prefaţă de volum, cu tot jubileul care avea loc — tre- 
buie să aibă altă semnificaţie: Duiliu Zamfirescu acceptase să deţină 
în continuare un post politic — secretariatul general al Ministerului 
de Externe - într-un guvern liberal nou venit la putere, în martie 
1907, in timp cc conservatorii trecuseră în opoziţie. Surprinzătoarea 
dezerţie va fi nemulţumit pe toţi junimiştii, acum fruntaşi conserva- 
tori, şi în primul rind pe Maiorescu, Carp şi I. Negruzzi, de unde nevoia 
la scriitor a unei declaraţii publice, întrucîtva solemne, de credinţă 
statornică faţă de vechea revistă (acum concurată serios si de Viata 
romanească). Dar o criticase amestecă aici, ca in mulie scrieri alo 
sale: cind spune despre Convorbiri literare că „au trecut din mînă în 
mînă (adică au avut conduceri diferite, n.n.) dar n-au căzut; iar astăzi 
sub direcţiunea unui om de talent vor merge mai departe", scriitorul 
îşi exprimă do fapt chiar aici dezaprobarea pentru orientarea „îstoristă” 
dobîndită de revistă, prin I. Bianu. I. Bogdan, ambii istorici. 
De altfel si colaborarea sa fusese în ultimii doi ani slabă: o schiţă 
(Petrică) şi o poezie (Crinul) în 1905 şi o jumătate din romanul Anna 
(Ceea ce nu se poate), împreună cu un articol (nesemnat) în 1906. 
Puțin, dacă ne gîndim la frecvența sa anterioară în paginile „bătrînei 


reviste a «Junimii"". 


3 — „Omul de trlenl" vizat, care avea însuşirea să ducă revista 
„mai departe", era Simion Mehedinţi, proaspăt numit la direcţia 
Convorbirilor literare. Succesul lui n-a fost însă superior în raport cu 
al înaintaşilor imediaţi, deşi revista şi-a mai accentuat profilul lite- 
rar faţă de perioada anterioară. 


4 — In „Biblioteca pent!M toți" aveau să-i apară scriitoiului 
în acest an toate trei primele romane din storia Comăneştenilor — 
aşa numea el acum întregul ciclu (spre deosebire de Romanul Comă- 
neştenilor, in 1922). Dar colecţia nu-şi începe aj ariția în 1907, aşa 
cum ar rezulta din formularea lui Duiliu Zamfirescu — de vreme ce, 
în 1898, Viața la țară apărea tot în „Biblioteca pentru toti", iar Nuvele 
romane fusese publicată tot aici, in 1894, puțin după fundarea colec- 
ției. „Minerva" era si ea mai veche decît 1907, 


5 — Tabloul succint al societăţii româneşti din epocă, în acest 
paragraf de cîteva rînduri, este desigur fals. El este însă explicabil 
prin aceea că Duiliu Zamfirescu lua abia acum şi pentru prima oară 
un contact direct şi îndelungat cu realităţile ţării, după cei 18 ani do 


1692 


stagiu in diplomaţie, cînd scurtele călătorii la Bucureşti sau la Foc- 
şani nu i-au lăsat răgazul sâ cuprindă în profunzime toate laturile 
vieţii sociale româneşti. Ameţeala primă, ireală de uimirea şi iritarea 
in faţa a ceea ce era impostură autentică şi agresivă, l-a făcut sâ gene- 
ralizeze pripit şi să vadă greşit alllea lucruri, ca de exemplu că ro- 
mânii sînt „risipitori şi fanfaroni" şi că „mai toţi sunt bogați" sau 
„îşi închipuiesc că sunt" — ceea ce se potriveşte resturilor aristocra- 
ţiei, burgheziei şi cel mult faunei de Mitici, Lachi şi Machi, nu majori- 
tăţii populaţiei; la lei de eronată este şi viziunea despre o țărănime 
care strigă după pâmint, dar are car cu patru boi în ogradă — semn 
de avuţie — şi de asemenea este insolită ironia la adresa „tîrgoveţilor”, 
care „n'u ştiu să iscălească, darcerdrepturi", sau a femeilor care „nu 
ştiu să coasă, dar ştiu să stenografieze". între demagogie şi revendicări 
juste, între fanfaronadă şi lipsuri materiale, scriitorul încă nu ştia — 
sau nu mai şlia — să distingă cu obiectivitate, el careîuscese de partea 
baciului Micu, a vizitiului Stoica şi se declara încă alături dc categoria 
lor. 


6 — Duiliu Zamfirescu nu ora singurul utopic care să creadă că 
soluţia relelor sociale ar putea veni prin însănătoşirea morală a clase- 
lor de sus. Caragiale în 7997 din primăvară pînă în toamnă va gîndi 
destul de asemănător. Totuşi, utopia aceasta, cu toată lipsa ei de efi- 
cienţă, izvorăşte în ultimă instanţă dintr-o poziţie criticăfaţăde cla- 
sele diriguitoare, a căror carenţă este constatată permanent dc scriitor. 


TĂNASE SCATIU 


Despre eea de-a doua carte a ciclului Comăneştenilor menţiunea 
cea mai veche o avem în amintita scrisoare di» 21 mai 189! către 
Maiorescu, acolo unde se r-eferea la „lumea arendaşilor”, ridicată 
„pe temeliile unei idei politico-sociale a răposatului Brătianu”. 
Aceştia, „la început discuiţi, şi prin urmare liberali, deveneau treptat 
conservatori, cu cît işi măreau averile”. Tănase Scatiu se alege ca 
deputat cu liberalii, dar îşi schimbă poziția „după cum bătea vîntul" 
— se spune în roman, trecînd cu uşurinţă de partea altor formaţii 
politice. 


Dacă tipul exista acum în mintea scriitorului, proiectul romanu- 
lui autonom, care să-l aibă în centru, a venit cu aproape doi ani mai 
tîrziu. La 2/14 ianuarie 1894 îl anunţa pe critic că „e probabil că voi 
face, cu protagoniştii din romanul de acum, Viața la fară, un &l doilea, 
Viaţa la oraş, sau ceva asemenea". In vară insă nu trecuse la scrie- 
rea lui: — „nou! roman pe care voi sâ-l încep: Viaţa la oraş” — îi 
scria tot criticului (scrisoare din 20 mai / 1 iunie 1894). 


Planul acestui nou roman, continuare a primului, dar gîndit do 
sine stătător, era însă clar acum, cind se pregătea să trimită la Con- 
vorbiri finalul Vieţii la ţară: „Cu o parte din persoanele de aci — ti 
scrie Duiliu Zamfirescu lui Iacob Negruzzi - sper să scriu clndva 


GIB 


volumul al 2-a: Viața la oraş. (Dc vă aduceţi aminte, Tincuţa, Scatiii 

şi Mihai protagonişti. Scatiu, arendaşul îmbogăţit şi mitocan izbuteşte 
să ia de nevastă pe Tincuţa; ae alege senator; se'mulă la Bucureşti; 
continuă a fi mitocan mai mult ca oricînd; işi chinuieşte nevasta- 
votează cu guvernul; dă sindrofii etc, etc.) Cu alte cuvinte, de studiat 
pătura nouă a arendaşilor îmbogăţiţi de agricultură şi de răposatul 
Brătianu, care vrea să facă din ei clasa mezină asocietăţei româ- 
neşti şi sprijinul partidului liberal. Ar putea i-â fie interesant, nu e 
aşa? (scrisoare din 4/16 iulie 1894). Adică aceleaşi idei şi aproape 
aceleaşi formulări din scrisoarea anterioară cu peşti.- trei ani, trimisă 
lui Maiorescu la 21 mai 18091. Pe parcursul elaborării, şi romanul 
şi personajul au dobîndit individualizări întrucîtva deosebite — în 
amănunte — de programul anunţat mai sus. Viata la fară fixase 
momente esenţiale numai din parvenirea lui Scatiu; romanul care-i 
poartă numele în titlu trebuia să înfăţişeze scene nle periosdci cînd 
personajul se şi afla ajuns aproape de vîrful piramidei. 


Părea că nimic nu va împiedica pe scriitor să treaiă nc inlîrziat 
Ia realizarea proiectului. T n interstițţiu a existat insă. Pricina de 
întîrziere a fosl lot literară şi de loc de ordin secundar, însă din păcate 
rezultatul nu ne este cunoscut decît cu totul farți&l. între Viaţa la 
fară şi Tănase Scatiu, Duiliu Zamfirescu a lucrat o piesă de teatru, 
Thargelia din Milet, dedicată unei frumoase curtezane miîesicne din 
antichitate, despre care va fi aflat din lecturile romane, sau la fața 
locului, cit se afla diplomat la Atena, in vara anului 1892 (nota ia 
Cîntul Thargeliei, ed. prezentă, voi. i). Remuşi ările scriitorului de a 
se fi lăsat sedus de apriga milesiană — în loc să fi urmărit în continuare 
destinele eroilor din Viața la fară - dacă vor fi fost, au apărut mai 
tîrziu, abia după ce Maiorescu i-a comunicat opiniile sale despre 
piesă, cu totul negative; cînd o terminase reetnt, dar se afla încâ sub 
farmecele Thargeliei şi ale timpurilor ei, Duiliu Zamfirescu 'şi măr- 
turisea un entuziasm deplin: „Şi, spre a sf'rşi, o bună noufiite: vă 
voi trimite în curînd un act in versuri Thargelia din Milet. Ce-o ieşi 
cu dînsul nu ştiu. Dar, povestea veche: nu c pentru voi, ci e pentru 
mine. Thargelia mi-a ţinut de urît o vară întreabă... evviva Thar- 
gelia!...'' (scrisoare din 2/14 septembrie 1894). 


Deci, în vara anului 189'i, nu scrisese la noul rtman; dc el se va 
apuca insă curînd, după ce trimite piesa — cu oarecare fast fi cu 
anumite explicații — la Convorbiri literare (la 14/26 septembrie 1894). 
O dată „eliberat" de sub vraja de-o vară a milesienei, prozatorul 
îşi reia cu hot.'irire uneltele: „Thargelia a fost, Thargelia a Irecut. 
Acum reiau de pe o parte limba engleză, iar pe de alta urmarea la 
Viaţa la țară într-un alt roman, Viața la oraş” (scrisoare din 14/26 
septembrie 1894). Titlul noului roman nu este definitivat nici acum, 
dar putem deduce, din paralelismul titlurilor, intenția unei desfă- 
şurări epice oarecum echivalente, o acțiune, aspecte, problr-me mai 
ample decît sint. elr, în forma finală, deci lot un fel de frescă, nu un 
simplu episod. consaerat personajului central, cum e romanul Tănase 
Scatiu. Că e aşa o dovedeşte evoluţia proiectului romanului, care se 
schimbă dc la lună la lună, iniţial el trebuind să înglobeze şi acţiunea 
romanului fn război. Cu persoanele din acest roman (cele tinere) — 

e vorba de Viața la fa/â, n.n. — încep un al doilea, care se va petrece. 


694 


= 


me e P pu pl jaj pă = 


parte în provincie, parte în război (77 — 78)" (scrisoare către Iacob 
Negruzzi din 12 octombrie 1894) — deci acum începeau sâ se înfiripe 
chiar concret primele capitole din Tănase Scatiu, relulnd şi ducînd 
mai departe fire ale acțiunii rămase suspendate în romanul anterior. 

„In privința conducerii unitare a evenimentelor sunt pbjecţii 
de făcut. Cum rămine cu istoria țeranilor? Cum rămlne cu Tincuța şi 
tînărul de la Paris:""' întreba Maiorescu la lectura întregului text al 
Vieţii la ţară (scrisoare din 20 mai 1895). „Rezervele d-voastre, cu 
privire la desfăşurarea lăturalnica a caracterelor secundare, le îm- 
părtăşesc şi eu — îi răspunde scriitorul numaidecit — ba încă atît de 
mult le împărtăşesc, încît am început să lucrez la ridicarea lor: d-l 
Negruzzi ştie de mult de planurile mele machiavelice de a scrie o 
urmare la V. la r. care, atunci, trebuia să se cheme Viața la oraş, 
iar acuti cheamă Tănase Srartu (scrisoare, din 921 iunie 1895). 
(Referirea la Iacob Negruzzi esLe o delicateţe din partea scriitorului 
faţă de neatenţia lui Maiorescu, căruia el îi menționase de cîteva ori 
pe parcursul corespondenţei că scrie Viața la oraş, dar criticul se vede 
treaba că uitase!) 


In acest loc, in scrisoarea către Maiorescu, apare prima oară 
titlul romanului aşa cum el va rămine definitiv. Tot aici scriitorul 
discută in principiu şi chestiunea episoadelor colaterale într-un roman, 
întrebîndu-se cu naivitate simulată dacă Maiorescu este convins de 
obligativitatea romancierului de a duce pînă la ultima încheiere 
toate lirele acţiunii, inclusiv episoadele secundare, incidentale, „care 
rămîn pe planul al 2-a şi al X-a şi care stau acolo numai ca să între- 
gească tabloul”. Concepţia scriitorului asupra structurii romanului 
este, cum se vede, mai modernă decît a criticului, care prefera formele 
închise, clasice, perfect rotunde, în care se dă răspuns la toate între- 
bările esenţiale sau neesenţiale, puse în lucrarea literară. 


Scrisoarea din 921 iunie 1895 este interesantă şi pentru că arată 
că nu numai curtezana milesiană aminase începutul lucrului la noul 
roman, dar, în toiul elaborării lui 'Tănase Scatiu, Duiliu Zamfirescu 
a fost ispitit de o tragedie, din care a şi scris pe loc prima parte: „In 
mijlocul vieţii de provincie a junelui Tănase, a căzut din văzduh 
Doctorul Ver'a, un lei de nebun loarte interesant, care m-a chinuit 
vreo zece nopţi, de mă durea şira spinării stind pe scaun cîte 18 ceasuri 
din 24. Acest doctor ar năzui să iasă la iveală într-o tragedie în 4 
acte, din care unui şi jumătate sunt deja scrise (va fi drama intitulată 
iniţial Il/ypnoticii, iar mai tirziu Lumină nouă, 1912, n.n.}. Dar şi 
tragidia închipuită a fost întreruptă de o alta reală, petrecuta la 
Napoli..." (E vorba de un înec). 


In iunie 1895 Tănase Scatiu era „împînzuit deja". Era acum clar 
delimitat episodulprivitorîa arendaş, care avei să constituie substanţa 
romanului aflat în lucru, de cele ale viitorului roman, In război. 
Deocamdată, in romanul la care lucra, „e vorba... de Tincuţa.de Mihai 
(în parte) şi de mitocanul Scatiu, devenit om grozav. Am să judec 
pe pîrlijii de arendâşei, ajunşi bogaţi, deveniți factori politici, falşi 
în întîia şi a 2-a generaţie". In adevăr, cartea aşa se defineşte, dar 
planul anunţat în scrisoarea către Iacob Negruzzi în iulie 1894 se 
modifică acum destul de mult, căci personajul nu se mai mută la Bucu- 
reşti, ci avansează numai pînâ în oraşul de reşedinţă a județului, nu 


695 


se ridică Ia treapta de senator, ci rămine deputat, adică nu depăşeşte, 
totuşi, nivelul provincial. Mentalitatea lui va Ii aceea a clientelei 
politice, a trepăduşilor cu ifose, nu a ministeriabilului, acesta avind 
In concepţia scriitorului o stabilitate economică şi morală mai mare. 

In continuare, elaborarea lui Tănase Scatiu decurge fără prea 
multe greutăţi. Acest roman reprezintă în compoziţia ciclului numai 
o treaptă intermediară intre ampla frescă socială din Viața la fară 


şi intre evenimentul — capital pentru existenţa personajelor de pînă 
atum — care va fi cuprins în al treilea roman, In război. lentru 
existența źfuturor personajelor — ,» excepția lui Scaliu. căruia ii e 


consacrat un roman, dar nu şi cinstea de a fi confruntat cu marea 
piatră de încercare a conştiințelor; războiul de independentă din 
1877-78! încît, cu toată autonomia sa in structura ciclului, cu toată, 
importanța sa ideologică, romanul Tănase Scatiu arc mai ales rolul 
de a răspunde, pc planuri multiple, întrebării: re s-a Intimplat ţi 
cum s-a rezolvat răscoala ţăranilor din Halta, deci clarificarea desti- 
nului arendăfesc. Acest lucru îl şi anunța scriitorul- „7-inase Scatiu 
e tocmai viata Tiniuţei cu arendaşul îmbogăţit şi, in a) doilea plan, 
cu Mihai... Conflictul dintre ţărani şi arendaşi se rezolvă, pe ailă 
lăture, iu romanul de, acum" (scrisoare rălre Titu MaiorrMU din 
septembrie 1895). La această dată era „pe drum departe în al 2-a 
roman dîn cele trei al căror Început este Viaţa la țară”; mai exact, 
avea gata 80 dc pagini, iar o lună mai tîrziu il trimite in Intregime 
Convorbirilor literare — fiind şi mai puţin întins ca număr de pagini: 
jumătate faţă de Viața la fară. 


„Tot astăzi, îl scria lui Maiorescu, trimit d-nei Mărie Negruzzi 
noul roman Tănase Scatiu, pentru Convorbiri. Va fi mult de zis şi în 
privința aerstuia, ca m privinţa tuturor lucrurilor ce pornesc din lari- 
lazia omenească. Sunt t-iteva pagini de sentimentalism dulceag, caie, 
probabil, n-au să vă placă. Dar ce poţi să taci cu firea cinului? Restul 
cred că merge" (scrisoare din 6/18 octombrie 1895). Paginile de „sen- 
timentalism dulceag” trebuie să fie cele relative Ia ultimele întîlniri 
dintre Mihai şi Tincuţa. 


O lună mai tirziu, Mărie Negruzzi, pe cale neoficială şi oarecum 
familiară, îi comunica — ea şi nu Negruzzi însuşi! — părerea juni- 
miştilor, anunic că Zunase Scatiu era apreciat ca superior Vieţii la 
fară, cu singura observaţie că e „prea scurtat" (scrisoare din 15 noiem- 
brie 1895) — ceea ce ar însemna, ţinind seama de limbajul neteoretic 
al corespondenlei, sau „schtmatk” sau de „construcţie clasică”. 
Punctul de vedere cficial al Junimii î) transmitea Maiorescu însuşi 
cam în aceiaşi timp, dar numai privitul"” la prima parte, publicată In 
Convorbiri: „Foarte bun începutul lui Tănase Scatiu, cit a apărut 
în Conv. de la 1 noiemirie. Am numai cîteva observări de cuvinte, 
dar situaţia şi caracterele suntelareşi interesante. Ce tipic penlru felul 
oamenilor din ţara noastră e Scatiu!" (scrisoare din 6/18 noiembrie 
18951. După care Tace cîteva considecaţ-ii şt apropieri intre personajul 
central al romanului şi unele persoane, cunoştinţe comune, conside- 
raţii care dovedesc o dată mai mult autenticitatea tipului, dar şi 
faptul că sursa reală a lui Scatiu nu poale fi redusă la un singur model < 


Observațiile de text ale lui Maiorescu privesc exclusiv un număr 
de expresii, puse In gura lui Scatiu, sau formulări ale scriitorului in- 


r 
696 


suşi despre acest personaj, socotite de critic drept prea triviale, vul- 
gare. „Realism, realism, notează el, dar artistic! Deja limba noastră 
devine uşor bădărană, cînd vrea să fie familiară..." „Olisseret nepas- 
appuyer" — îi sugerează Maiorescu, ceea ce este desigur just în prin- 
cipiu, fără să însemne însă ci dreptatea s-ar afla de partea sa fn 
cazurile concrete menționate în observații— de altfel acceptate numai 
parțial de autor, după cum ne încredințează confruntarea între textul 
din Convorbiri şi acela apărut la prima publicare în volum. Căci cri- 
ticul avea şi alte obiecții de text, de loc puține, „Am multe însemnări 
cu creionul. E o lucrare impvrtuntă fi mrritâ să fie cu toată luarea- 
aminte revăzută" (scrisoare din 8/20 martie 1896). 


„Sunt mulțumit că vă place începutul lui Tănase Scatiu, îi răs- 
punsese scriitorul. Primesc foaie observările şi le-am notat deja în 
numărul Convorbirilor, spre a Ie avea sa vedere la publicare-a in volum. 
E adevărat că limba lui Scatiu e cam bădărană, dar cu socotesc că 
asta e vina lui Scatiu, nu a limbei. îmi parc că în Viața la fară graiul 
intim e cu totul altul declt in Scaziu. Ce credeţi! Au ceste, glisser et 
ne pas appuyc-r: parfaitemenl vrai" (scrisoare din 2; nov. 1895). 


Variante 


40 — vreo două glastre (Ms., CZ, ed. 1907). 

p. 192, r. 19 Aşa am fost crescut de cind sunt şi mi-a (Ms. 
CL, ed. 1907]. 

p. 192, r. 30 bătrîno, strigă el (Ms., CZ, "d. 19071. 

p. 193, r. 29 era tot bolnavă (Ms., Ci., ed. 190”). 

p. 193, r. 15 risipiţi. După ce-şi bău sticla intreagă de vin şi se 
încălzi bine, începu să povestească din alepoliticei 
Fusese (Ms, C-l., ed. 1907). 

p. 194, r. 39 I-ai cap, domnule (Ms., C.I., ed. 1907, 191G). 

p. 196, r. 29 căutat acolo urmele (Ms.) 

p- 198, r. 27 _ genunchi şi se uită țintă în ochii bătrînului (Ms). 


Pp- asi i - părul spre a căuta mâtreațu. Bătrînul (Ms., CL). 

orr 17 noaptea la romanțe, şi (Ms.' CZ, ed. 1907). 

P- SS pocnind din buze şi scrişnind (Ms.j; pocnind din gură 
z r şi scrişnind (CI , ed. 1907). 

P- r. 


pană din grămadă şi se punea sâ-si curele (Ms., CI.» 


p- 206, r. 31 ed. 1907, 1916). 
p. 209, r. 11 -doi auguri. Lesne (Ms., CL, ed. 1907). 
- minte cu o putere dc reprezentatiu neextraordinară. 
Un moment. ..... spune lui Njcliitachi că nu (Ms., 
CI., ed. 1907). 
p. 210, r. 17 or e încă aici? (Ms., CL, ed. 1907). 
s - marea ei mirare că (Ms., C-L, ed, l'Jo"). 
- fac: so iau, îmi e că se supăra soră-sa eîndoalla; 


p. 215, r. 40 S® las /CL, ed. 1907). 
p- 217, r. G -Yrechea de uşori şi ascultă (CI., ed. 1907). 
p. 219, r. 11 -trăsură şi plecă. în magazinul /CL)- 


- auzi şopăind în cealaltă ICI.). 
69T 


p- 220, r, 25 __îmbătată de farmecul înmii elegante, de farmecul 
{Ci ed. 1907). 

p. 221,r. 6 __e cam aşa, cam bălrior (CL, ed. 1907). 

P- 225, r. 6 — că e cam tirziu. -Și (Ms.). 


„ 225, r, 10 — Amurgul scurt punea (Ms.). 
225, r. 11 — putere în pînza clarului |Ms.). 
223, r. 20 — Vodă cind a venit acum 8 ani si cînd a primit (Ms., 
„ ed. 1907). 
229, r. 1 curte umflați .şi graşi ca id vremea cea bună.,. I se 
IMs., C.L, ed. 1907). 


235, r. 15 _— neobicinuite din zilele din urmă (Ms., C.L). 

235, r. 26 — franci'... Vezi, de aia (Ms.. C.L, ed. 1907). 

ec r. ȘI — rind sâ ia trăsura (Ms., C.L, ed. 1907). 

236 să 36 —erau la început mărețe (Ms., C.L, ed. 1907). 
a, — erau mai mulțumiți (Ms., C.L, ed. 1907, 1916). 


TPPPPPPP P Pppp 


238.57; — lui loanovici, ti-ra-ra (Ms.). 
240, t 14 ani 
243, r. 1 — la domiciliul lor (Ms.). 
— Cum, nu mai ai moşie. Conu Dinu (Ms., C.L, 


ed. 1907). 


245, r. 15 __ indoindu-se ca u bucal-, de sticlă şi lâslnd (Ms.). 

246, r. 16 — pòl lupta cu tot restul vieţii, numai să pot trăi (Ms., 
C.L). 

246. r. 20 __ copilărie... Şi cu toate astea cit de dulceecea de 


acum!,.. Ascultă-mă (Ms.). 

247, r. 9 — mişcă buclele în sus (Ms.) 

248, r. 25 __26 — repede. De altfel n-aj putea să-mi ascunzi 
nimic, fiindcă ştiu tot ce faci. Te rog de-acumasă 
nu mă mai părăseşti ca în trecut, luni şi ani întregi. 
Ţi-am spus tot ce am putut să-ti spui. După (Ms. 
C-L, ed. 1907). 


PP P Py 


p- 248, r. 30 _ studiu, să-i deschidă cărţile, să-i atingă (Ms.). 

p- 249, r, 35 — dantelă, prin ochiurile cărora se zărea inoglindăfla- 
căra din sobă. Se mişca (Ms.). 

p. 249, r. 7 — aceea mai înaltă (Ms.). 

p. 250, r. 4 __că vede pentru (Ms., C-L, ed. 1907). 

p- 250, r. 32 -Ao adevărat, plecase. Ise părea (Ms., C.L, 
cd. ; 

p- 251, r. 40 __ pe o parte, rezemîndu-şi barba în piept (Ms.). 

p- 256, v. 34 __ ivşi înainte cu asemenea (Ms , <", ed. 1907, 1916). 

p- 257, r. 22 _—uşă, roşu, cu ochii (Ms., Ci., ed. 1907, 1916). 

p- 257, r, 26 — pat. El gemea şi bolborosea că nu are nevoie de pat. 
Se zbătea (Ms., C.L, ed. 1907). 

p. 257, r. 32 - curaj pe care-l dâ stările sufleteşti disperate, păru 
(Ms., CL, eH. 1907). 

p. 258, r. 30 — odaia ei fără scop şi rămase (Ms.). 

p.259,r. 5 _— partea reprezentativă a vieţii (Ms., C.L). 

p. 259, r. la umilită, înjosoratâ; cit (Ms., G L, ed. 1907]. 

Pp- ER r: “i — mai de departe i se (Ms,, C-L, ed. 1907). 

P- pis repede; să înceteze de a mai vedea; să înceteze (Ms., 
CM. 

p. 261, r. 10 — 11 — toate celea. Uliţele (Ms.). 


633 


P 261, r. 11 — celea. Prin gară umbla lumea nepăsăloare Ulițele 
(Ms., C.L, ed. 1907). 

p. 263, r. 22 — uita lung la dinsa (Ms.). 

p. 265, r. 3 —4 — pace. Se gindea în toate felurile cum să fugă. 
Era (Ms., C.L, ed. 1907, 1916), 

p. 268, r. 37 — scoate afară plapăma IMs., C.L, ed. 1907). 

p- 268, r. 40 — mînie. Dacă Scatiu era stăpîn pe veniturile moşiei, 


Aglaia (C.L, ed, 1907, 1916). 


1 — încă unul din exemplele lipsei de preocupare a scriitorului 
pentru exactitatea riguroasă a datelor istorice şi a celor geografice: 
Tănase Scatiu putea fi conservator sau liberal, „după cum bătea vîn- 
tul" — în momentul cind se petrece acțiunea romanului -- nu însă 
şi junimist, întrucît junimismul se constituie ca grupare politică 
după 1881! 


2 — Gambetta, Ueon (1838 — 1882), una din cilc mai cunoscute 
personalități politice ale Franței in perioada 1870, avocat ilustru, 
orator cu reputație în toată Europa epocii cînd a trăit. Legenda ora- 
toriei sale a avut cea mai mare circulație, lui Gambetta atribuindu-i-se 
adesea lucruri pe care nu le spusese, pentru a li se da mai marc greu- 
tate. Cațavencu va pune pe seama „nemuritorului Gamhetta", in Scri- 
soarea pierduta, cunoscuta expresie machiavelică „scopul scuză mijloa- 
cele"; pe aceleaşi urme, un Cațavencu al lui Duiliu Zamfirescu, din 
orăşelul bărăgănean, îi atribuie lui Gambetta o expresie a lui Flo- 


quet. 


3 — Floquet, Charles (1828-1896), figură interesantă a politicii 
franceze la sfîrşitul secolului trecut, a fost şi şef al guvernului în 
1888. S-a remarcat prin opoziţia “ f'ţ' ^e tendințele naționaliste ale 
cercurilor conducătoare. Strigătul „Vive la Pologne", invocat de eroul 
din roman, se referă probabil la atitudinea lui Floquet în 1863, favo- 
rabilă răscoalei cu caracter național a „secerătorilor" polonezi. înăbu- 
şită in singe după un an. Simpatia pentru Polonia i-a rămas aceeaşi 


şi mai tîrziu. 


4 — Reforma bisericească a avut loc ca urmare a proclamării, 
în 1885, a „autocefaliei" bisericii ortodoxe române, adică a neatîrnării 
ei față de patriarhia din Constantinopol, de care ținuse pină atunci 
ecole la rînd. Dar şi aici scriitorul încalcă, în maniera sa cunoscută, 
cronologia: întimplăriîe din roman au loc cu un deceniu mai înainte 
dc a se fi petrecut „reforma" în chestiune, pe care-o ironizează. 


5 — Mascota, operetă în trei acte de Edmond Audran (1842 — 
1901), lucrare frivolă, dar cu o muzică ce s-a bucurat de mare popula- 
ritate — a avut peste 500 reprezentații succesive. A doua zi după 
premieră, cum se spunea, Parisul întreg fredona pe străzi ariile prin- 
cipale, între care duetul Curcanii, la care se referă personajul lui 
Duiliu Zamfirescu, Alexandriu, re! care încurcase pe Gambetta cu 
Floquet. Numai că această premieră a avut loc la Paris la 15 decem- 
brie 1880, adică la 6 sau 7 ani după momentul cînd se petrece acțiunea 


699 


din Tănase Scatiu! Opereta o cunoscuse scriitorul încă de la Bucureşti, 
unde cîteva arii din faimoasa operetă au fost cînlate încă în februarie 
1832, de către o trupă franțuzească, în sala „Dacia”. 


6 — „Valsul Tui  Ivanoviei” este Valurile Dunării, datorit lui 
loan Ioanovici — sau Ivanovici — şef de muzică militară la Galaţi 
şi compozitor (1844—1902), rămas în amintire îndeosebi prin această 
piesă de succes, realizată de el la 1880 (deci şi aceasta Ia cîţiva ani 
după momentul cind se petrece acțiunea romanului!) şi pus în circu- 
laţie după doi ani, în 1882, de către editorul Gebauer (prieten cu scrii- 
torul) — soţiei acestuia, Emma, liindu-i chiar dedicat. Versurile 
aparţin poetului ofiţer Carol Scrob. 


7 —  Ehsahetk  Vigee Lebrun (1755—1842), pictoriţă de portrete, 
pariziană, populară în epocă prin reproduceri fotografice şi litografii 
după lucrările ei. 


8 — „Der GGrăfin  Juiie  Guicciardi gewidmet" („închinată contesei 
Julia Guicciardi") — o dedicația lui Beethoven pe Sonata la lumina 
lunii (opus 27 No. 2) în do diez minor. 

9 — Muzica lui Chopin sc remarcă adesea prin tonalitatea oi 


melancolică, atît de potrivită stării sufleteşti a Tincuței în acest mo- 
ment. In casa scriitorului, la Focşani, pe cînd era tînă'r, se cin ta mult 
Chopin, începînd de la piesele liii de virtuozitate. „Vei observa că 
pentru exerciţiile lui Chopin există o ediţie mică, format in octavo, 
ca cele pe cari le-am luat noi fetelor acum doi ani..." — îi scria prie- 
tenului său Duiliu loanin, prin 1882. Tot pe atunci, în altă scrisoare, 
îi comanda cu insistenţă aceluiaşi prieten „Etudes de Chopin, Im- 
promptu şi celelalte". 


10 — Cuvîntul, transcris direct în greceşte, are o semnificație 
deosebită pentru autor, decurgind din ideea de bază a romanului. Ge 
(Gea, Gliea) a fost prima zeitate a pămîntului, soția lui Uranos-cerul 
şi mama lui Cronos-limpul; ulterior, Gea-mater a devenit Demoter, 
personificarea şi zeiţa pămîntului. Transcrierea directă în ortografia 
greacă a noțiunii pămînt, împreună cu gîndurile lui Dinu Murguleț 
relative la legăturile lui cu locurile de baştină, sugerează vechimea 
memorialâ a acestor legături, cu neputinţă să fie rupte de exilul, 
Ia care personajul fusese obligat de trecătorul Scatiu. 


IM RĂZBOI 


Convorbiri literar, XX.X 1, 10—12. octombriedecembrie 1897 
şi 1—4, lanuaric-aprilie 1898. 

Apariții în volum în timpul vieții autorului: Ed. I — Ed. tip. 
Clemența, J902 (Ediltune popuîârăf, t-u o Prefață a autorului; Ed. Il — 
„Biblioteca pentru toți", nr. 326—327, Ed. Alcalay, 1907, cu o nouă 
prefață la ediția df fală; o probabilă ediție a treia a apărut în 191G, 
ără specificarea anului de apariție. 

In limba franceză: Teinpsde gaerre, Ed. Ollendorf, Paris, 1900. 
Trad. Dem. 1. Ghici.. 


P UE FA ȚA LA EDIȚIA 1302 


Opinia lui Duiliu Zamiire.ţcu despre traducerea in franțuzeşte a 
romanului Zn război este destul de moderată, chiar negativă, aşa 
cum rezultă şi de aici. dar mai ales dintr-o scrisoare către Maiorescu, 
anterioară publicării romanului Ia Paris. 


»fmpresiunea mea (despre traducere, n.n.) e mai mult rea decît 
bună; dar nu face parale, deoarece autorul e alipii de gîndurile sale 
româneşti, pe care nici un grai altul nu le poate exprima cu valoarea 


public" (scrisoare din j leoruane iau-/;, sati: == yy y ms 
traducătorul, e, cum spune Duiliu Zamfirescu in aceeaşi scrisoare, 
„Dem- J. Ghika, secretar Il-a la legațiune, cunoscător al limbii fran- 
ceze mai mult deții al limbii române": editorul este OJlenftdorf. 
Este semnificativ de semnalat că apariția în limba franceză 
a romanului In răzbai precede cu doi ani tipărirea volumului in ro- 
mâneşte — şi ea ar fi apărut mai repede chiar, la Paris, dacă nu s-ar 
fi petrecut un fel de sabotaj din partea traducătorului prim, Ao 
Bachelin. Om cu studii serioase in Occident, elveţian de origine, 
Bachelin, de 45 de ani la 1900, a fo&t din 188U profesor Ja licee bucu- 
reştene şi bibliotecarul Iui Carol I. A fost autor al unui mare număr 
de tradueţii din literatura romană in franţuzeşte (e primul traducător 


ai teatrului lui Caragiale) şi al multor prezentări de opere româneşti 
pentru publicul francez. Se pare că renunţarea lui la traducerea roma 
nului în război e datorită presiunilor palatului şi lui D.A. Stnrdza 
in special, romanul fiind socotit dc rege ca potrivnic lui, iar de libe- 
rali ostil şi lor. „Dacă aţi şti ce stranie purtare a avut domnul acesta cu 
mine, v-aţi cruci. Trebuie să v-o spun odată, cînd s-o prezenta oca- 
ziunea, deşi nu intră In firea mea să vorbesc de rău oamenii. Am im- 
presiunea că e la mijlor Sturdza, Nerodul de Bachelin trebuie să fie 
intrat In coteria dc la palat ce are in frunte pe D-na les, care doamnă 
lucrează pentru introducerea aceluia la putere (a lui D.A. Sturdza, 
n.n.|. Bach est> traducătorul chestiunii Dunării şi al ultimului vo- 
lum al lui St. asupra regelui (e vorba de lucrarea Charles I, roi de 
Rotimanie, tom. I, 1899, n.n.). Prin urmare, neapărat, tot ce vine de 
Ia junimişti, bun sau rău, este rău şi nu se cuvine să fie tradus. Dar 
dacă va îndrăzni vreodată să sufle, acest trivial şoacăţ, îl iau de urechi. 


Şi cînd mă gîndese că vi l-am prezentat ca pe un om cumsecade 1 
„„„Se vede că tot mai sunt naiv in aprecierea oamenilor” (scrisoare 
către Titu Maiorescu din 20 februarie 1903. 

O primă parte a traducerii romanului, sub titlul Zempsde guirre, 
apare in Literatură şi artă română (IV, 5— 7, martie-mai 1900), numă- 
rul festiv inctitoAt expoziţiei române de la Paris, concomitent cu 
ieşirea volumului in librării, în luna aprilie. 


ÎX RĂZBOI 


în jurul locului unde trebuia să apară aest roman a fost o oare- 
care dispută surdă, intre Convorbiri literare şi recent apăruta Litera- 
turăşi artă română a lui D.C Ollănescu şi N! Petraşcu; Duiliu Zam- 
firescu «ra prieten apropiat al acestora şi făcea parte, oricum, din 
gruparea revistei lor, ceea ce ar fi însemnat pentru ei ca de la sine 
înțeleasă încetarea colaborării lui la organul Junimii şi trecerea cu 
arme şi bagaje de partea cealaltă, — îndeosebi in ce priveşte operele 
esenţiale, cum era rumânul Jn război. Un articol plin de aluzii, apărut 
în Convorbiri literare (Direcţii literare, Studii de critică generală, 
de M. Dragomirescu, XXXI, 2, februarie 1897), cu privire la Lite- 
feratură şi artă raindnă, qvind cîteva referiri injurioase la Duiliu 
Zamfirescu însuşi — fără a i sc pomeni numele, insă uşor deductibil 
în context — părea să vină în sprijinul lui N. Petraşcu, netezind dru- 
mul noului roman al scriitorului spre revista sa. N. Petraşcu n-a în- 
tîrziat să-i releve scriitorului că a fost umilit, că trebuie să o rupă 
definitiv cu revista Junimii etc, lucru pe care il repetă şi D.C- 
O.lăncscu (scrisoare nedata lă, dar cert din 14 şi oct. 1897). Inciden- 
tul, început cu fulgere şi cu amenin(ări de duel, s-a închis însă cu 
scuze din partea lui M. Dragomirescu, cerute în scris, la intervenția 
personală a lui Maiorescu, pi-ntru a aplana tensiunea ivită şi a evita 


702 


o nouă dizidentă in tabăra junimistă. Totuşi, chiar dacă intlmplarca 
ar fi avut ecouri de presă mai largi, este puțin probabil că Duiliu Zam- 
firescu ar fi părăsit Cvnvorbirit' Inerare. intre altele şi pentru că n-avea 
încredere în existența de durată a revistei celor doi prieteni (care, 
contrar prezicerilor sale, a durat peste zece ani!). 

Apariția romanului in Cvnvorbiri literare trebuie însă legală în 
primul rînd de o anumită obligativitate, impusă de structura inte- 
rioară a ciclului — el e legat organic de celelalte dmiă anterioare — 
apoi de statornica prietenie a autorului pentru revista Junimii 
şi abia în al treilea rînd de indoială față de durabilitatea celeilalte 
publicații, la Care colaDora, 1OLUȘI. „irumncăLta CIGA} UR Lia Cutia 
Maiorescu inapoi la Convcarbiri, îi scria lui Petrașcu la 10/22 act, 
ARQ? Te înspli: nu m-a chemat nimeni. Cind am plecal din Burureşti, 
Negruzzi, care ştia că scriu un nou roman, in-a rugat să-l dau acolo 
unde s-au publicat şi celelalte doua, din cari ceî de acum nu este 
decît o parte. 


Ăsta e s'inlul adevăr." 

„Sfintul adevăr" era insă îiitrucifva mai complex. Anul 1897, 
început sub zodia furtunii declanşate de arlieolul lui Mihail Drago- 
mirescu, continuase rece după plecarea scriitorului din Bucureşti 
(aprilie) pînă la începutul toamnei, cînd cel care rupe gheaţa i' tot 
mai tinărul diplomat roman, car”, intre timp. măsuras“ vinile şt şi-o 
găsise pe a sa oarecum mai mare. „Se pare că o umbră de nor s-a lăsat 
peste noi în vremurile din urmă. nor de neînțelegere, de amor pro- 
priu — poale exagerat — din partea mea" (scrisoare din fi/78 septem- 
brie 1897). Fără a mai sta să drămuiască pricini şi răspunderi, gata 
să-şi recunoască irascibilita tea şi să ierte cu generozitate, însă apâ- 
rindu-şi în continuare amorul propriu, el arată cu claritate că vre;i sâ 
trimită noul roman tel la Comvrbiri. Iniţiativa fidelității fală de 
revista Junimii îi aparţine, prin urmare. Dar şi criticul înțelege 
prompt ce era de înţeles şi, apreciind cum se cuvine reîntoarcerea 
fiului risipitor („Foarte gentilă scrisoare de la Duiliu Zamfirescu, din 
Roma", îşi nota la 9/21 septembrie 1897 în însemnările zilnice), 
depeşează neintîrzial: „Trimite urgent primele capitole pentru numă- 
rul octombrie" — şi semnează cu apelativul utilizat numai între 
intimi: Juvenil, ceea ce însemna restabilirea completă a relaţiilor. 


Urmarea scrisorii către Petraşcu e, pe dreptate, o admirabilă 
lecţie de elirfi scriitoricească dală prietenului, cam nestatornic în 
materie de relaţii literare. „La 'i0 d^ ani, declară Duiliu Zamfirescu, 
oamenii încetează de a mai bătători locul “a să-şi găsească de şezut. 
Eu m-am statornicit cu casa, cu familia, şi vreu să mă statornicesc 
şi cu prietenii. Pe Maiorescu, pe Ullănescu, pe dumneala ȘI aip} aor 
trei, nimeni nn mi-i scoate din suflet. Că parcă m-aș jena şi mi-ar fi 
ruşine. (Şi aici, proorocirea seriitorului a fost infirmată — relaţiile 
an napi troi a-an rănit nînă cînd si i-a scos din suflet“ el însuşi, n.n.). 


lar cît despre întoarcere la unii sau la alții — continuă el - nu 
mă voi Întoarce, ci voi rămmea, dacă mă veți primi. Insă de intrat 
l.tr-o gaşcă (cum zici), mai degrabă decit in alta, nu intru — cel 


puţin pe cît timp voi sta în străinătate. 
In aceste condițiuni, vom rămînea prieteni nu numai personali, 
ci şi de literatură. Zic asta, fiindcă prietenia personală nu se schimbă 


703 


după articolele de gazetă, orcît ai crede dumneta că amorul pro- 
priu este una din însuşirele mele sufleteşti fondamentale. Nu se 
schimbă, chiar cînd sc amestecă alte slăbiciuni omeneşti, mai grave. 
Credeam că asta o ştii de mult." 

Deci, ca să prevină orice zvonuri contrarii, provenind dinspre 
Literatură şi artă română, cu privire la locul unde va apare romanul, 
îi scrie criticului foarte clar acest lucru: „Romanul merge înainte. El 
va trebui să se publice tot în Convorbiri, unde au văzut lumină şi cele- 
lalte două, cărora cel de acum le e urmare şi Încheiere. Deşi nu e incă 
terminat, aş dori ca publicarea lui să înceapă numaidecît"(scrisoare 
din 6/18 sept. 1897). Tonul atît de imperativ e datorit, desigur, nece- 
sităţii de a dezminţi eventualele ştiri iansate de N. Petraşcu, pe care 
nu-l mai numeşte, dar amîndoi ştiau la ce se referă! Tot de aici şi 
graba de a se începe publicarea înainte de a se fi terminat romanul-— 
lucru iarăşi acceptat la Convorbiri — deşi în cazul Vieţii la ţară Iacob 
Negruzzi ceruse imperios întîi tot manuscrisul, fiind „„păţit” de la 
studiul despre Tolstoi. Motivarea grabei scriitorului prin'mulţimea 
„de alte proiecte, alte tipuri, alte gînduri [care] bat la uşa fabricii”, 
rămine astfel o amabilă convenţie — In fond asistăm la un act de fide- 
litate din partea vechiului colaborator al bătrînei reviste a Junimii, 
în momente cînd alţii dăduseră bir cu fugiţii şi acum o loveau, deşi 
ea îi adăpostise şi-i lansase cu generozitate. 


Patru ani după apariţia în revistă, romanul se publică intr-o 
„ediţie populară" în editura — destul de improvizată — a tipogra- 
fiei „Clemenţa", la aproape doi ani după ce ieşise mai întîi în franțu- 
zeşte. Proiectul iniţial, de a scoate cartea la Soceo sau la Miiller, 
a fost părăsit din motive ce nu ne sînt cunoscute-, dintre ele nu vor 
fi lipsit cu totul acele considerente care duceau, patru ani mai tîr- 
ziu, la respingerea de la premiul Academiei. 


t 


O declarație autografă a autorului, înscrisă pe manuscrisul ro- 
manului numaidecit după apariția în Convorbiri literare, deci în 1898, 
specifică locurile unde a avut loc elaborarea propriu-zisâ a textului: 
»Scris, parte la Tivoli, villa Gregoriană, parte la Roma, Via Con- 
dotti 61, în anul 1897. Micele semne cu cerneală roşie sunt puse de 
d-l Maiorescu". Urmărind mai departe mersul lucrului la roman, vor 
putea fi văzute mai concret fazele elaborării; în ce priveşte „micele 
semne", acestea privesc paragrafele indicate de critic spre a fi înlă- 
turate la publicarea în revistă. 


Ideea de a scrie romanul /n război a apărut, se pare, o dată cu 
planul inițial al ciclului, dar ea s-a precizat pe parcursul elaborării, 
mai exact, la terminarea Vieții la fară. 

O ştire precisă despre cea mai veche intenție de a redacta romanul, 
o avem dintr-o perioadă mai tîrzie, cînd acesta era încheiat şi trimis 
în întregime la Convorbiri. La 30 octombrie / 11 noiembrie 1897 îi 
scria criticului: „Sunt aproape patru ani de cînd citesc şi recitesc isto- 
ria războiului (de Ia 1877, n.n.). Dacă vă aduceţi aminte, v-am scris 
în 93 din Bruxelles (pe cînd pregăteam Viața la fară), ruglndu-vă 
să-mi spuneţi ce lucruri însemnate avea literatura noastră milităreaseâ 


704 


asupra campaniei din 77." Scrisoarea respectivă către Maiorescu 
s-a pierdut—sau poate Duiliu Zamfirescu face o confuzie? — căci în 
corespondența către critic nu aflăm o astfel de cerere sau întrebare, 
decît la 5/17 septembrie 1896, şi nu de la Bruxelles ci de la Roma: 
»Vă rog să-mi spuneți ce valoare istorică are cartea d-lui Th. Văcăre- 
scu, pe care ați premiat-o la Academie: Luptele românilor. De valoarea 
ei literară imî cam dau eu seama. Graeve (este editorul, n.n.) mi-a 
trimis acum trei ani, la Bruxelles, ediția din 87. Puteți să-mi recoman- 
dați şi altă scriere?" (Maiorescu scria el însuşi atunci la Zstoria contem- 
porană a României şi nu putea să nu aibă pe masa de lucru, după 
părerea lui Duiliu Zamfirescu, toată bibliografia evenimentului). 
Dacă, deci. corespondența către critic nu atestă preocuparea pentru 
roman în 1893, in schimb la 12 octombrie 169* îi cerea lui Iacob Ne- 
gruzzi părerea „despre Luptele românilor de Th. Văcărescu", întru cit 
cu personajele din Viața la fară, trimis atunci la Convorbiri literare, 
„încep un al doilea (roman, n.n.) care se va petrece, parte în provincie, 
parte în război (77 —78)". La această dată, deci, Tănase Scatiu şi 
în război constituiau — încă — un roman unic. Lucrul rezultă şi 
mai clar dintr-o scrisoare anterioară către critic, în care nu-i vorbeşte 
decît despre „noul roman pe care voi să-l încep: Viața la oroş"(scri- 
soare din 20 mai / 1 iunie 1894). Imprecizia intențiilor cu privire la 
„nou! roman" continuă să lie aceeaşi (scrisoare către Titu Maiorescu 
din 14/26 septembrie 1894), pină cînd il anunţă pe Tănase Scatiu, 
separat, precizîndu-se clar planul unui alt roman, distinct do acesta. 
„Apoi, cu Baciul Micu vreau să scriu un al 3-a roman; Poetul" (scri- 
soare către Titu Maiorescu din 921 iunie 1895). 


Nu trebuie să se înţeleagă, totuşi, că baciul avea să fie poet— 
rolul acestuia şi locul principal in roman fiind rezervate lui Coma- 
neşteanu, revelat ca atare încă din Viața la fară. „Un poet va fi viaţa 
lui Mihai, în fund cu umbra lui Micu, baciul"” (scrisoare din 13/25 
septembrie 1895). Schimbarea titlului (Poetul — Un poet) arată 
tocmai nesiguranța desfăşurării întîmplărîlor. Cum însă Tănase 
Scatiu era gata la'mijlocul lui octombrie acel an, nimic nu-l mai 
împiedica pe autor să treacă numaidecit la continuarea ciclului — 
care trebuia să însemne şi încheierea lui— adică la romanul în război. 


Referindu-se. mai tîrziu la perioada cînd se clarificau liniile 
romanului, Duiliu Zamfirescu avea să-i explice lui Maiorescu, la 
sfirşitul anului 1897 — cînd cartea era gata încheiată — că In 1895 
îi pregătise acestuia o scrisoare, expunîndu-i subiectul: „Acum în 
urmă am regăsit printre hîrtiile mele o altă lungă scrisoare către 
d-voastră, din 95, pe caro nu v-am trimis-o (cum mi se intîmplă cîteo- 
dată|şi în care vă expuneam planul romanului" (scrisoaredin 30 octom- 
brie / 11 noiembrie 1897). Tot din această scrisoare rezultă că subiectul 
suferise o transformare substanţială: din viaţa unui erou, a lui Mihai 
Comaneşteanu, cartea devenise romanul războiului, cu părţi de cro- 
nică de campanie, ceea ce explică prezenţa unor ordine de zi reproduse 
In întregime şi apărate apoi cu atita insistenţă in faţa opoziţiei lui 
Maiorescu. „In planul de la început (deci cel din scrisoarea neirimisă 
în 1895, n.n.) romanul de astăzi trebuia sa se cheme Divizia a 3-a. 
Am părăsit titlul acesta, părîndu-mi-se că nu e destul de elastic. Prin 
urmare, datele istorice, acţiunea propriu-zis milităreaseâ fac parte 


705 


45 — Duiliu Zamfirescu — opere. voi. II « 


dintr-un lot, la care nu pol renunţa decit in mici lucruri." De renun- 
tat, scriitorul avea să renunţe, totuşi, cu multă neplăcere însă, la 
reproducerea a două ordine de zi. 

Intîmplarea a lăcut ca scrisoarea netrimisă din 1895 — datată; 
noiembrie 1895 — să se păstreze între manuscrisele scriitorului, e- 
drept că numai sub forma unei ciorne, cam telegrafic exprimată, dar 
suficient de explicită, pentru a avea, declarate direct, de către însuşi 
autorul, obiectivele sale din roman şi desfăşurarea acestuia: 


„Doresc să scriu al 3-a roman din seria Viața la fară şi Tănase 
Scatiu. Se va chema, probabil. In război (nu Divizia a 3-a, cum avea 
să spună mai tîriiu, n.n.). 

îmi propun două lucruri: 

a) Să arăt inriurirea binefăcătoare ce a avut războiul asupra 
claselor conducătoare de Ia noi, prin aceea că a oprit pentru cîtva 
timp dezvoltarea caracterului sceptic şi zeflemist al acestei clase, 
moştenit m origine de la latini şi agravat de fanarioți, punînd-o faţă 
cu primejdia şi mai cu seamă cu firea puternică a ţăranilor; 

bl Sâ încerc a dovedi cî( este de nefirească şi neumană instruc- 
țiunea curat mecanică, re se dă soldaților noştri, şi cît ar fi de folosi- 
tor, pentru apărarea ţârii, să se scoată din popor întreagă energia 
naţională pe calea educativă." („Să seseoată din popor" — în sensul: 
să se valorifice, să se obţină de la — in nici un caz: să se înlăture, 
să se elimine!, n.n.). 

Citea cu atenţie în acest moment lucrarea lui Th. Văcărescu, 
fost ministru la Bruxelles —unde avea sâ ajungă si Duiliu Zamfirescu— 
şi autorul studiului Luptele romanilor tn resbelul din 1877-78 
(voi. I — 1886, voi. II — 1887); citea de asemeni pe Caesar: Debello 
gallico, cu mare admiraţie pentru marele general roman. „Ijn lucru 
mă  nelinişteşte -- continua scriitorul — să nu fiu bănuit că 
imitez pe Tolstoi in La guerre el la paix. Ce să fac? Nu mă pot despărți 
de o idee ce mă încălzeşte, numai pentru a nu da loc la o bănuială " 


In această privinţă, încă mai demult îsi făcuse o părere pe care 
şi-o consemnase in studiul despre Tolstoi (Convorbiri literare, XXVI, 
4-6, august-oclornbrie 1892), u comunicase lui Maiorescu In acea 
perioadă (scrisoare din 22 februarie 1893, pe cînd lucra la acest stu- 
diu), fixindu-şi punctul de vedere cu privire la deosebirile dintre latini 
şi slavi. Este probabil că tocmai acum a apărut, în linii foarte mari, 
ideea romanului /n război, de vreme ce scrisoarea respectivă se referă 
la Pe arătură.primul titlu al Vieţii la tară. Teama de a nu fi bânuit de 
pastişă după Război și pace avea să fie îndepărtată de scriitor, căci 
iată ce-i scrie lui Maiorescu doi ani mai tîrziu, o dată cu trimiterea 
primelor pagini din manuscrisul romanului: ..Fiindcă e treaba pe 
grabă („„graba" era datorită, se vede. insistentei revistei de a trimite 
romanul - criticul i-l ceruse telegrafic, ca să împiedice trimiterea 
lui la Literatură şi artă română), renunţ de a explica mai pe larg cau- 
zele cari mau făcut să scriu romanul de'fată. Tiu numai să vă spun că 
înainte de a începe, mi-am dat seama că se vor găsi oameni cari 
să zică - cum sunt oamenii - iă am imitat pe Tolstoi Dar gura 
lumei cine o astupă?"” (Referirea la proiectul dc serisoaredin 1895 e 
clară şi, de altfel, exprimările utilizează formulele de acolo, dar scrii- 
torul nu mai înşiră şi argumentele iniţiale, obiectivele sale, de altfe) 


706 


= po pm me —— 


foarte interesante.) „Ceea ce a încolţit de mult în sufletul meu şi a 
prins rădăcini puternice, nu se poate da Ia opartepeosimplăbănuială. 
Cine va ceti romanul meu, din cei ce au cetit pe, al lui Tolstoi, va vedea 
deosebirea esenţială dintre amindouă: creaţiunea mea e latină, pe etnd 
a sa e slavă. De vor fi asemănări, acelea vor fi datorite faptului că, 
la urma urmei, sufletul omenesc este acelaşi peste tot. Dar nu vor fi" 
(scrisoare din 10/22 septembrie 1897). 


Anumite paralelisme — şi încă mari — există, fără îndoială, 
şi scriitorul e destul de conştient de ele, căci e în afara oricărei discu- 
ţii că Intre modelele autorului a stat romanul tolstoian — dar nu 


numai el. Ideea unei cronici a războiului, a poziţiei principalelor 
categorii umane şi sociale față cu un astfel de eveniment naţional 
plutea in aer în epocă şi, aşa cum Alecsandri dăduse cu ciclul Ostaşii 
noştri cronica poetică a momentului, cum alţi scriitori o Tăcuseră cu 
lucrări reuşite sau numai cu improvizații, era firesc ca şi Duiliu Zam- 
firescu să se apropie de această temă esenţială a momentului, rămasă 
încă mult timp între cele atracţioase /Q. Coşhuc va da C/nzeee de vite- 
jie şi Războiul nostru pentru neatirnare; M, Sadoveanu va da Pove- 
stiri din război etc.); nu e deci obligatoriu să presupunem un modei 
străin la izvorul iniţial al romanului. De altfel, între primele sale 
ttuvele, cînd probabil încă nu citise romanul lui Tolstoi, scriitorul 
publicase in Convorbiri o nuvelă pe care el însuşi o dă drept prima 
sursă a viitorului roman. Este vorba de Locotenentul Sterie (Convor- 
biri literare, XX, 1, aprilie 1886). Există şi alte antecedente în lite- 
ratura scriitorului. Nuvela Răvaşe (scrisă in colaborare cu A.Vlahuţă, 
România liberă, VII, 1905,6 noiembrie 1883) e o asttelde anticipare. 
Reproducerea corespondenţei ostaşului Ion Dumitru Nr. 1 cu logodnica 
lui, promisiunile pe care şi le fac, ştirile din sat pe care le comentează 
amîndoi, sînt un prim material pentru discuţiile soldaţilor pe front, 
în cadrul romanului. O altă nuvelă epistolară, intitulată tot Răvse, 
dar semnată de astă dată numai de Duiliu Zamfirescu (România li- 
beră, VIII, 2034, apr. 18841 apropie conflictul şi mai mult de unele 
episoade ale romanului. în Ion Roneanu, ofiţerul care moare pc front 
ducînd cu el drama unei dragoste trădate, avem o variantă intelec- 
tuală a ostaşului din nuvela anterioară, dar şi schiţa unui germene 
posibil al aventurilor erotice ale lui Mihai Comaneşteanu din /n 
război. Locotenentul Sterie din nuvela cu acest nume va avea şi mai 
pregnante asemănări cu eroul romanului, începind de la felul lui de 
viată si mergind pînă la moartea eroică în război. 


'Dar prima dată cînd intîlnim atmosfera războiului şi scene 
de front în opera scriitorului e în nuvela Natalia Anissimova (Răz- 
boiul, III, 6-9, 30 martie — 2 aprilie 1899; nu se păstrează decît 
patru foiletoane din finalul nuvelei), unde un alt intelectual, numit 
Filip Niculeanu — continuat în ipostaze felurite în Răvaşe, Loco- 
tenentul Sterie — va prinde contur in Mihai Comaneşteanu. Aşadar, 
putem afirma că literatura războiului reprezintă o idee continuă în 
scrisul lui Duiliu Zamfirescu şi nu lectura scriitorului rus a declan- 
şat-o, ci realităţile în care el însuşi s-a dezvoltat. O va spune de altfel 
foarte explicit în corespondenta sa. 


Totuşi paralelismele — fiindcă ele există, îndeosebi între Mifiai 
şi AndreiBolkonski — atestă o anumită apropiere, sub raportul pro- 
707 


45: 


blematicii uniane. Dar, cum s-a spus, e lot atit de sigur că scriitorul 
a avut şi unele modele reale pentru eroii săi, deci şi aici echivalenţele 
trebuie privite cu măsură. Deosebirea menţionată de Duiliu Zamfirescu 
drept esențială intre Război şi pace şi In război ar fi, după părerea sa, 
că primul e slav, iar celălalt latin, ceea ce. raportat la natura carac- 
terelor,e tradus de scriitor in următoarea formulă: ..Echilibrul inte- 
lectual este complect la români (ca latini, n.n.) şi incomplect Ia slavi” 
— de unde concluzia că drame ea a lui Raskolnikov (Dostoievski — 
Crimă şi pedeapsă) sînt „cu neputinţă la noi" (scrisoare către Titu 
Maiorescu din 22 februarie 1893), unde fiul de ţăran „ajuns" ia aere 
de parvenit (vezi Tănase Scatiu!), pe cîtâ vreme un tip identic slav 
eşuează In mustrări de conştiinţă, săvtrşeşte fapte cumplite etc. Pe 
baia acestei demonstraţii, cam încurcată în subtilităţi, Duiliu Zam- 
firescu afirmă că tipurile din Năpasta lui Caragiale sînt angajate 
intr-o dramă falsă din punct de vedere al specificului românesc (carac- 
terizare neadevârată, dar care anticipează, într-o privinţă, cu un de- 
ceniu, acuzările pe care Ie va aduce Caion piesei, învinuind-o depastişă 
după Puterea întunericului de Tolstoi). 


O caracterizare, mai interesantă chiar, a felului cum şi-a conceput 
scriitorul lucrarea în raport cu romanul lui Tolstoi, şi concepţia sa 
despre originalitatea literară, despre realismul lucrării şi specificul 
ei naţional, Ie avem în scrisoarea citea."..Petraşcu din 3/75 iunie 
1897, în timp ce elaborarea romanului se afla în plină desfăşurare. 

DS'îndată ce m-am întors (scriitorul revenise recent dintr-o călătorie 
în ţară, prilej de a cugeta foarte realist asupra peisajului patriei, 
asupra ţăranilor oropsiţi, care „numai in fuga trenului apar pito- 
reşti") — m-am adincit în scrierea romanului al 3-a din Viața la fară. 
Fericirea nețărmurită de a crea compensează de tot în lume. In răz- 
boi (cum se cheamă romanul de faţă) e o Incercare de psihologie esen- 
tial românească. Ca fiecărui scriitor, tot aşa şi mie, lucrarea cea din 
urmă îmi pare totdeauna cea mai bună. Vei vedea tipuri îneîntâtoare. 


Un caz de conştiinţă, pe care ţi-l supun şi dumitale, ca amic 
şi critic, este următorul: m-am întrebat de o mie de ori de se cuvine 
să încerc o asemenea lucrare, după ce Tolstoi a făcut La guerre et la 
paix, şi mi-am răspuns că lotul depinde de valoarea şi originalitatea 
lucrării mele. Dacă nu va semăna în nimic cu a autorului rus, lucrul 
se rezolvă de la sine. In toate cazurile, nu se poate părăsi, pentru un 
astfel de cuvint, o idee care te stăpîneşte cu putere. Nimeni pînă astăzi 
n-a încercat sâ dea suflu) entuziasmului acestei epopei trăite; să prindă 
personalitatea românească, în toate clasele, manifestată Intr-un mo- 
ment de aşa intensă viaţă. Intraţi în război încet, fără pregătire in 
opinia publică, fără ură împotriva turcilor (ba poate chiar cu oarecare 
îndărătnicie contra ruşilor), prin urmare fără ca ideea războiului să 
fie populară — românii au dat măsura puterii lor de rezistență şi 
mai cu seamă nota exactă a sufletului tor. Pînă la Griviţa, totul a 
mers liniştit, serios, cu gîndul ridicat de apropierea primejdiei, cu o 
oarecare ţintă de naivitate ironică (atît de româneascăl). După asal- 
lurile de la 30 august, deodată s-au inălţat sufletele, s-au limpezii 
sunetele confuze, ca şi cum o coardă patetică ar fi vibrat pe pieptul 
afon al ţării. îmi aduc aminte de parastasul de la biserica Sf, loan 
din Focşani, cind sora maiorului Şonţu intra nebună în templu; cînd 


768 


rnama locotenentului Botescu plîngea ghemuită într-o strană; cînd - 
tărance văduve se boceau la uşe. Mintea mea de tînăr de 19 ani rătăcea ' 
consternată prin văzduhul străveziu de toamnă, aninîndu-se de firele ' 
albe ce curgeau prin aer, şi o vagă dorință de entuziasm îndurerat 
mă coprindea încă de atunci, de a ajungă să scriu frumos, ca să imor- 
talizez pe eroii putncni căzuți la Grivița. O tentativă de natura asta 
e novela mea Locotenentul Sterie, strinsă în volumul din 88. însă e 
numai o tentativă, scrisă prin 83: o goană a unui mînz zburdalnic, 
a cărui plâmini nu-l ajută să ducă cursa pînă la capăt. Romanulde 
faţă va'fi apoteoza Regimentului al 10-a de dorobanţi.” i 
Deci, în afară de rezolvarea în principiu a dilemei ce i se ivise, 
datorită asemănării unor elemente din romanul său cu cele din ro- 
manul lui Tolstoi, reținem din scrisoarea aceasta alte citeva aspecte 
islorico-literare importante: mai  intîi caracteristicile războiului 
(două perioade, una mai de suprafaţă, chiar oarecum nepopulara, 
alta profundă, tragică etc.) nu au fost in realitate ceie indicate de 
scriitor, dar viziunea sa era, în scrisoarea către Petraşcu, pur artistică 
şi trebuie reţinută mai mult ca plan general al psihologiei eroilor săi, 
decît ca document istoric; apoi viziunea războiului ca epopee şi a 
unora din erai ca apariţii specifice tragediei: soia lui Şonţu (ea va fi 
prin urmare modelul prim al Elenei Milescu din roman) „intra nebună 
in templu" |nu în biserică!), masa femeilor din popor bocind în jur 
ca un veritabil cor de Eumenide, autorul însuşi, în postură de martor 
şi erou, jurtnd simbolic eternizarea memoriei celor căzuţi (la acea 


dată, Duiliu Zamfirescu abia publicase în Ghimpele primele sale ver- 
suri) . 


Spre deosebire de scrisorile către Maiorescu, care accentuau asu- 
pra obiectivelor mai mult documentare şi general-educative urmă- 
rite de autor, aceasta către N. Petraşcu relevă preocuparea..jestetici 
de mare înăljmie, tensiunea care l-a stăpînit permanent pe scriitor 
îrFprocesuT "'scrieriî'româniilui'Şi chiar mai laaint*. Ceea ce explică 
dintr-un nou punct de vedere idealizarea acelora dintre personaje 
caro aveau să reprezinte pozițiile avansate şi cele populare în roman: 
Mihai Comaneşteanu, Matei Damian, baciu) Micu, Saşa, apoi Milescu, 
Elena, soţia lui, Şonţu etc. Puritatea şi elevația acestora, tn raport 
cu epopeea naţională, trebuia să-şi aibă originea într-o viaţă pură şi 
elevată sufleteşte a înaintaşilor lor — de aici idealizarea vieţii pa- 
triarhale duse de Dinu Murguleţ, idealizarea Tincuţei şi, prin con- 
trast, zdrobirea. din punctul de vedere al umanităţii, a lui Scatiu, 
icoană a perversiunii, egoismului, trivialităţii etc. Tipologia specifică 
clasicismului şi atmosfera corespunzătoare deveneau rele mai indicate 


în întregul roman care, in plin realism, reînvia procedeele clasicismu- 
lui. 


Tot lui N. Petraşcu ii expunea Duiliu Zamfirescu şi ceva mai 
tîrziu (scrisoare din 4/16 mai 1898) semnificaţiile romanului, insis- 
tînd asupra laturii de etici socială şi umană. „...Aş dori să-ţi dai 
seamă de unitatea complexa a lucrării, spre a înţelege ideea fondamen- 
tală: un amestec, voii, de date istorice şi de înflăcărare patriotică, 
pentru a pune cel mai mare eveniment al vieţii noastre româneşti din 
veacul acesta în lumină vie faţă cu generaţiunile viitoare. Morala lui 
se poate rezuma în trei fraze, pe care le zice Comaneşteanu murind; 


709 


«regeneraţi-vă in lacrămi, precum ne-am regenerat noi în singe», 
«o rectificare a conştiinţelor părea că urmase primului asalta. Despre 
valoarea etică a lucrării mele sunt absolut sigur. Cum insă nu despre 
asta e vorba într-un roman, ci despre valoarea sa estetică, rămîne ca 
d-voastra, criticii, s-o hotăriţi. Eu am încercat. în cele două romane 
precedente, să pregătesc elementele (bune şi rele) din care se compunea 
generaţia care nc-a dat războiul. Am reuşit? Nu? Alit.ea întrebări 
cărora eu nu le pot da răspuns. Or cum arfi, asia este prima încercare 
serioasă şi persistentă de a da imagina timpurilor noastre. Sunt lip- 
suri multe şi in ari defecte. Dacă sunt şi oarecare calităţi, iar bine." 


Rămîne clar că cele două ţraze pronunţate de eri u in chiar clipa 
morţii — nu trei, ci două, o a treia aparţinînd autorului însuşi — 
reprezintă, aşa cum declară scriitorul, tema centrală a romanului, 
ele il slăpînesc pe tot parcursul scrierii cărţii. 


Conceptul scrisorii către Maiorescu — nelrimisă — din 1895, 
este important şi sub alte raporturi. Acolo scriitorul face o interesantă 
definire a obiectivelor literaturii în genere, cu formulări careîlsituează 
incă o dată între apărătorii unui sens social-educativ al artei, cu atit 
mai semnificativ, cu cît încă dăinuiau vii ecourile disputei între „artă 
pentru artă" şi „arta cu tendinţă", declanşată de A. Vlahuţă în 1893, 
tn ziarul său. Viata, împotriva lui Anton Bacalbaşa şi a presei socia- 
liste, promotoare a tendenţionismului in artă. Vlahuţă, detaşat ia 
aceasta epocă de Convorbiri literare şi de teoreticianul ei, Maiorescu, 
se situa insă pe poziţiile acestora cind se războia cu socialiştii, ai 
căror crez artistic îl practica insă cu dezinvoltură. Duiliu Zamfirescu 
este şi el departe de junimişti şi de Maiorescu însuşi.,.Cît despre teme- 
rea de a fi acuzat că scriu romane cu tendințe sau cu teme (e termenul 
său pentru formula gheristă „artă tezistă"”, n.n.], nu mă preocup. 
Fiecare scrie ce crede si cum poate. De altfel, aş vrea să ştiu cine s-a 
încercat să facă ceva serios în proză (iniţial, în loc de „proză", figura 
In ciorna scrisorii „literatură", care Jărgea cu totul sfera generali- 
zării, n.n.), fără un scop determinat. Desfăşurarea chiar a orcărui 
roman, a oricărei piese de teatru este o demonstraţiune". Precizarea 
e, desigur, pentru Maiorescu, care negase deopotrivă şi tendința şi 
tema (teza), în opoziţie cu Gherea. Ideea nu mai apare atit de precis 
formulată în scrisorile lui Duiliu Zamfirescu, dar sensul ei va ficu- 
prinş în mai multe lucrări ale sale, pină după 1900. 


O altă idee foarte importantă, cuprinsă în proiectul de scrisoare 
amintit, este aceea privind necesitățile evoluției limbii In raport cu 
perspectivele dezvoltării romanului citadin. într-un articol publicat 
in 1895, criticul lăudase în Convorbiri literare limba „plină de miez" 
a lui Ioan Popovici-Bănăţeanul, prozator mult apreciat de el, intre 
altele autor al unor prime nuvele din viaţa meseriaşilor. Duiliu Zam- 
firescu împărtăşeşte aprecierile pozitive ale lui Maiorescu privind 
literatura bănăţeanului — nu Insă şi afirmaţiile lui cu privire la 
căile de dezvoltare a limbii literare. Foarte semnificativ, scriitorul 
exprimă aici dezideratul romanului din mediul urban, gen căruia avea 
să-i fie el însuşi un reprezentant, incepînd cu Tănase Scatiu. Pentru 
dezvoltarea romanului realist, care „încearcă... să dea viaţă unor fiinţe 


710 


luate din lumea reală", spune el. limba cu prea mult izfolcloricnu 
mai e capabilă să exprime in dialog vorbirea tuturor categoriilor 
sociale, în special a celor urbane. Cerinţa esenţială a literaturii rea- 
liste este să scrie despre „lumea noastră bucureşteană cu limba ei 
pestriță. Nu numai că se cuvine, dar trebuie să ne interesăm de ea. 
E curios cum s-a adunat într-un făgaş neiiresc credinţa celor mai 
mulți dintre noi că societatea românească n-are caracter (el însuşi 
afirmase aceasta în unele scrisori şi avea s-o mai afirme, n.n.). Cre- 
dinţa e falsă; după cum e falsă credința că noi nu avem o arhitectură, 
un stil al nostru. Negreşit că trăsăturile distinctive ale acestei socie- 
tăți nu sunt aşa de evidente ca cele englezeşti bunăoară; negreşit 
că zidirele din trecut lasă foarte puţine semne de ceea co-au putut fi. 
Dar totuşi sunt. Nu se poate să nu fie. Căci ce alta este caracterul în 
psihologie (Duiliu Zamfirescu vrea să înţeleagă aici psihologia în 
concretizările ei literare, n.n.) sau în arhitectură, dacă nu dezvolta- 
rea într-o direcţie constantă şi consecventă? Dacă luăm in liniamente 
mari dezvoltarea poporului nostru şi a societăţii noastre, trebuie să 
recunoaştem că obîrşia, întîmplările politice, nevoile de apărare, 
natura pâmîntu.ui, clima, au imprimat ceva constant şi consecvent 
sufletelor româneşti—caselor sau cocioabelor în care au locuitromânii. 
Nu se poate să nu fie aşa." Lectura proaspătă a lui Taine este vizibilă 
aici, dar e interesantă aplicarea la fenomenul românesc în general 
şi la cel urban românesc In special. Şi, totodată, străbate printre 
rinduri o hotăritâ, deşi delicată, opoziţie față de teza atît de scumpă 
junimiştilor, a formelor fără fond, Impărtăşită într-o măsură de Cara- 
giale şi de Gherea. 


Pregătirea ideaţiei romanului /n război are loc aşadar pe un fond 
mult mai amplu declt al unei simple continuări a ciclului inaugurat 
cu Viaţa la ţară. Intervin complexe meditații privind destinele socie- 
tăţii româneşti, specificul ei, căile de dezvoltare a romanului, esența 
socia l-u mana a literaturii. raportul Intre caractere şi compoiiţia lite- 
rară, semnificaţia şi proporția laturii documentare in roman etc. 


în această din urmă privinţă, a existat un interesant schimb 
de scrisori între scriitor şi critic. Cerîndu-i părerea asupra lucrării lui 
Th. Văcărescu şi valorii ei istorice (scrisoare din 5/17 sept. 1896), 
Duiliu Zamfires u primeşte de la critic o opinie în doi peri, care nu 
semăna a apreciere: „Altă carte declt Văcărescu asupra războiului 
1877 nu cunosc” (scrisoare din 19 sept./l oct. 18961. 

Călăuzindu-se de datele de aici, scriitorul pune într-un anumit 
fel — diferit de cel al lui Maiorescu, insă recunoscut de acesta de a 
nu fi totuşi opus cu totul realităţii — problema intrării armatei 
române în luptele propriu-zise, pe cîmpurile de operații militare, şi 
in primul rînd celebra telegramă trimisă de marele duce Nicolae, 
in numele comandantului suprem al armatei ruse din Bulgaria, către 
domnitorul Carol 1 (vezi mai jos, nota 35 pag 731). O dispută 
are loc cu privire la prezenţa în roman a unor amănunte cu caracter 
militar. Argumentele criticului au figurat în scrisorile sale, pierdute 
pentru totdeauna, probabil; ale lui Duiliu Zamlirescu ni s-au păstrat 
insă. Preocuparea pentru autenticitatea atmosferei momentului, 
realizată pe calea reproducerii unor documente de epocă, îl determină 
pe scriitor sâ introducă in roman două ordine de zi, caracteristice 


711 


pentru nivelul de pregătire şi pentru strategia armatei romane in 
epocă. „IntrncH priveşte ordinile de zi, admit şi aci reducerea celui 
dinţii, aşa cum il cereţi. Daţi-mi voie insă să nu admit pe cel deal 
doiiea. Ordinul de zi dat de generalul Cernat în preziua lui 30 august 
nu e pusde mine ca detaliu ostăşesc,ci ca documentul cel mai sugges- 
tiv — artistic suggestîv — din toată campania. El e scris prost, redac- 
tat in pripă; dar proza lui copilărească dă detaliile cele mai emoţio- 
nante ale organizării atacului." Si, după reamintirea antecedentelor 
elaborăriiromanului, citate mai siis, conchide; „Prin urmare datele 
istorice, acţiunea propriu-zis milităreaseâ fac parte dintr-un tot, la care 
nu pot renunţa decit in mici lucruri" (scrisoare din 30 oct./II nov.] 897]. 


Totuşi, romanul a fost privat şi de al doilea ordin de zi, care 
însă, conform dorinţei exprese a scriitorului, notate pe manuscri- 
sul romanului, a fost integrat, în ediţii postume, în textul lucrării, 
la locul respectiv. Ordinul anterior, prezent in roman printr-un sin- 
gur fragment al lut, a fost şters cu tuş negru pe manuscris de scriitor 
însuşi, astfel că el nu mai poate Ti intercalat în această ediţie. 


Observațiile criticului priveau şi eroinele, femeile din roman — 
Anna, Natalia, poate şi Elena Milescu — a căror soartărămînea din 
nou (ca a Tincuţei în Viața la fara) suspendată. 

Este curios cum de Maiorescu n-a înţeles, încă de Ia prima aver- 
tizare pe care i-a dat-o scriitorul, că el nu afla justificări artistice ca 
să rezolve, in acelaşi roman cu războiul, şi problemele celor trei femei: 
„Credeam că (romanul, n.n.) o să iasă mai lung. în planul meu, Anna 
şi Natalia trebuiau să ducă Războiul mai departe, pe o altă lăture. 
Insă temperatura la care s-au ridicat sufletele, in acţiunea propriu- 
zisă a luptelor milităreşti, nu îngăduie o mai departe dezvoltare, fără 
scoborîre a căldurei” (scrisoare din 11/23 oct. 1897). Astfel că, la obser- 
vațiile criticului care insistă tocmai in acest sens, Duiliu Zamfirescu 
nu face decît să reia mai apăsat cele spuse in scrisoarea anterioară, 
„înţelegeţi cît de jos rămăseseră femeile, cît de banale îmi păreau de 
duplicitatea instinctivă a sufletelor lor. Singura care poate m-ar fi 
interesat ar fi fost Elencuţa (Elena Milescu, n.n.) nebună. Dar atunci 
ne îndrumam spre melodramă. Nu mai rămlnea nimic din gravitatea 
solemnă a morții eroului, diluată, illară, cum s-ar zice italieneşte, 
prin toate filtrurile mai binelui” (scrisoare din 30 oct./1l nov. 1897). 
In continuare, scriitorul îşi mărturiseşte indiferenta fată de opiniile 
publicului şi criticilor cu privire la sfîrşîtul romanului său. Spunînd: 
„publicul"” şi „criticii” el avea mai curînd In vedere doar pe critic 
însuşi, pe Maiorescu, care nu se dovedise receptiv Ia semnificaţia 
supremă a momentului sacrificiului eroic, cu care se termină cartea, 
ci sugerase o ducere mai departe a destinului unor personaje secun- 
dare. „„Daţi-mi voie să vă spun acum— replică scriitorul— în oarecare 
aprindere sufletească, că foarte puţin mă interesează ce o crede publi- 
cul şi cum s-o mulțumi el de sfirşitul romanului; după cum foarte 
puţin mă importă ce vor zice criticii (se vede că Maiorescu îi invocase 
în scrisoarea sa, căreia scriitorul îi da riposta, n.n.)... Această cam 
neroadă închipuire de mine, mi-o dă nu conştiinţa valorii lucrărilor 
produse, ci conştiinţa valorii mele sufleteşti. Că multe din aceste 
lucrări nu corespund icoanei dinlăuntru, o ştiu; că pentru cel ce cite- 
şte numai icoana dinafară există, iar o ştiu. Dar mai ştiu că, pentru 


712 


m 


æ m 


mine. numai lumea mea lăuntrică are valoare. Acolo stăp'mesc eu şi 
acolo mă simt destul de sus ca sâ nu ajungă pină (amine glasurile de 
pe pârnînt." 

Teza aceasta o aflăm in repetate rînduri in corespondența scriito- 
rului; satisfacția unică a literaturii create el o află în însuşi procesul 
şi elortul de a o elabora, şi aceasta ram ine predominantă asupra rezul- 
tatului însuşi şi cu atît mai mult asupra obiecţiilor eventuale pri- 
mite dinafară. Justificarea actului creatorprin el Însuşi nu râmîne însă 
unica îndreptăţire a scrisului la Duiliu Zamfirescu — ea se asocia, aşa 
cum o declara in conceptul de scrisoare din 1895, şi cu un ţel educativ, 
deci avînd în vedere un public cititor receptiv: „Aş vrea sâ ştiu cine 
s-a încercat sâ facă ceva serios în proză, fără un scop determinat". 


t 


Pe măsura elaborării textului, acesta a fost trimis la Convorbiri 
literare, prima dată 47 pagini, la 10/22 septembrie 1897, apoi alle 62 
la 4/16 octombrie acelaşi an şi, în sfîrşit, restul la 11/23 octombrie, 
cu care prilej îi scria lui Maiorescu că, încheindu-1, n-a fost „niciodată 
mai sus cu sufletul". 

Nu numai curiozitatea literară, dar şi necesitatea de a verifica 
ce agonisise pentru revistă, cind ceruse telegrafic romanul, l-a făcut 
pe Maiorescu să-1 citească numaidecit după primire. Şi l-a luat deci 
la Iaşi, unde însoțea pe rege şiguvernul, la inaugurarea noului local 
al universității şi a citit în întregime „romanul războinic al lui Duiliu 
Zamfirescu" '(însemnări zilnice din 26/27 octombrie stil vechi, 1897). 
E probabil că entuziasmul său pentru roman a fost cu atit mai mare — 
şi l-a transmis pe loc autorului — cu cît a avut prilejul să compare 
chiar în acel moment demnitatea eroilor lui Duiliu Zamfirescu, patrio- 
tismul lor, ţinuta lor morală— ca rezultate ale dragostei şi respectului 
autorului penlru ţară şi popor — cu maniîeslarea incredibilă a şelului 
guvernului faţă de rege: „Ţările noastre nu erau ţâri înaintea domniei 
lui Carol", a declarat D . A ' . Sturdza în toastul său şi i-a sărutat rege- 


lui mîna! „Toast... bun, dar prea înjosit" notează Maiorescu, subli- 
niind ostentativ cuvintul sărutat (însemnări zilnice din 21 octombrie/2 
noiembrie 1897). 

Deosebirea de atitudine nu mai are nevoie de comentarii şi cri- 
ticul a apreciat, desigur, lucrurile cum se cuvenea. 

Starea de puternică înălţare sufletească din momentul elaborării, 
l-a stăpînit pe autor multe zile, căci, cu o zi înainte dc scrisoarea către 
Maiorescu, îi mărturisea lui N. Petraşcu o tensiune interioară ase- 
mănătoare, pricinuită de finalul romanului: „Scrisoarea dumitale 
m-a găsit într-un moment de rară înălţare sufletească, cînd, sfîrşind 
romanul războiului, vibram încă de emoţiune" (scrisoare din 10/22 
octombrie 1897). Ea avea să reînvie patru luni mai tîrziu, cînd citeşte 


în Convorbiri literare pasajele respective — nu numai cel al morții 
lui Mihai în spital, ci şi altele anterioare — şi rămîne tot atît de emo- 
ționat, cu toată detaşarea pe care timpul nu putea să n-o aducă. 
„Astăzi am primit în fine numărul Convorbirilor pe ianuariu. Daţi-mi 
voie să vă spun numaidecit impresiunca ce mi-a fărut-o Războiul. 
Uitasem cu desâvirşire ceea ce scrisesem, ca un somnambul, aşa încît 
am cetit partea publicată acum, cu temerea de autor dar şi cu im- 
presia de noutate a unui străin. FA bine, cinstit, lucrarea e bună. 


13 


Ceea ce mi s-a părut exagerat lti scrisoarea d-voastre, cind ziceţi că 
romanul de astăzi c cea mai de seamă înjghebare din ultimii zece ani, 
acum mi se pare natural. Mai ales scena dintre Natali» şi Anna, noap- 
tea, e bună de tot" (scrisoare -:ătre Titu Maiorescu din 7/19 febr. 1898). 

Chiar opt ani mai tîniu,  evocindu-şi momentele cind scria la 
roman, le retrăia cu aceeaşi intensitate: „Mărturisesc că nicişeful 
arvernilor închis în Alesia (referirea e Ia Vercingetorix, conducătorul 
galilor în războaiele cu Caesar, n.n.). nici Anfigana, nici Alle fonti 
di Clitumno nu mă răscoleau sufleteşte cum mă răscolea descrierea 
poziţiilor noastre de la Griviţa, apoi asaltul, apoi moartea lui Şonţu 
şi a mocanilor săi din Vrancea, eroi necunoscuţi...” (Luceafărul, 
IV, 15-16, aug. 1905). 


Teama că nu va mai putea da ceva pe măsură il stăpineste („inii 
pare că s-a sfirşit cu mine, că n-am să fac ceva mai bun") intrucît, 
încă dinainte de încheierea romanului, mai exact cînd ajunsese pe la 
pagina 100, in mintea sa începeau să apară elementele continuării 
ciclului: „O nouă pacoste se iveşte pe orizont: romanul viitor..." (scri- 
soare către Titu Maiorescu din 2/14 oct. 1897). Continuarea aceasta 
este, probabil, romanul îndreptări, nu sugerat de suspensia soartei 
eroilor de pină acum, nici de observaţiile criticului, ci de sensurile 
majore ce i se relevă pe parcursul elaborării romanului — în primul 
rînd necesitatea urmăririi in timp a idealului pentru care cădeau 
Mihai Comăneşteanu şi Milescu. Aşadar, tentaţia ducerii mai departe 
a ciclului, care fusese socotit chiar de autor, inițial, ca încheindu-se 
cu In război: „De acuma mă aştern pe romanul cel demult mlngiiat 
în gînd (se atestă şi aici vechimea proiectului prim. n.n.). Acesta va 
fi al 3-a şi ultimul din lumea Vieţii la fară, şi cine ştie dacă nu şi 
ultimul din încercările mele" (scrisoare din 2/14 mai 1897). 


In ce priveşte soarta romanului fn război, ecoul său in presă a 
fost mai mic decît profetiza Maiorescu şi decît socotea autorul însuşi, 
între altele şi pentru accentul pus de el asupra eroismului şi contri- 
buţiei unor oameni reprezeatînd diferite categorii fundamentale ale 
maselor; se situa într-o evidentă contradicţie cu versiunea oficială 
asupra războiului, care acredita rolul regelui şi scotea în primul rlnd 
în evidenţă persoana lui, cum tăcuse şi D.A. Sturdza la Iaşi, in cere 
restrins. Goşbuc, în Povestea unei coroane de otel, naraţiune cu intenții 
documentare, apărută in 1899, căzuse in aceeaşi eroare şi cartea sa, 
susţinută discret de oficialități, avea parte de aprecieri mai bune decît 
romanul lui Duiliu Zamfirescu. „Nu va voi ascunde — îi scria el cu 
amărăciune criticului, la 13/25 nov. 1899— că mă simt vexat de 
entuziasmul pe cari-l dezvăluie gazetăria noastră față de Zszoria unei 
coroane de oțel, carte convenţională, scrisă într-o limbă moartă, 
jumătate de cronicari şi jumătate de provincialisme. TS'ftiil mm 
Război a trecut nebăgat în^seamă, deji parcă aci oamenii sunt_viî_şj 
'trrttTnpJăirj&'^«d«^ nu era apărut în volum — 


avea să se publice abia peste trei ani, in 1902 — şi aceasta poate 
explica parţial tăcerea „gazetăriei"; însă chiar atunci zodiile n-aveau 
să tic mai bune şi, in 1903. este respins de la premiul Academiei, 
unde se preferă povestirea istorică a lui Slavici, Din bătrini, apărută 
o dală cu mm război. 


714 


împrejurare,] meriiâ iarăşi a ii notată, întrurit se leagă direct 
de poziţia scriitorului în legătură cu versiunea oficială a războiului, 
favorabilă regelui în special. dar şi partidului liberal. 

In septembrie şi octombrie 1902, scriitorul a vizitat, localitatea 
Saint-Moritz din Elveţia pentru a se intilni cu Maiorescu, prilej tu 
care a discutat cu acesta despre eventualitatea prezentării romanului 
în război la premiul Eliado Radulescu al Academiei. Dintr-o scrisoare 
ulterioară a scriitorului rezultă că răspunsul criticului n-a fost destul 
de clar negativ, de vreme ce el a înţeles că are chiar un acord de a se 
număra printre candidaţi. „Scrisoarea d-voastre cere un răspuns 
imediat, din cauza nedomiririi în care mă pune nedomirirca d-voastre 
— avea să-i scrie criticului la 18/31 dec. 1902. Nu v-am înştiinţat că 
prezint Războiul la un premiu al Academiei?;... Apoi doar am făcut 
drumul la St. Moritz în mare parte pentru asta, şi am vorbit, şi ne-am 
înţeles, ba încă eram foarte fericit de a fi găsit in spiritul d-nei Maio- 
rescu ecoul exact al situaţiunii mele... Nu aş fi făcut pasul de azi 
dacă mi-aţi fi zis nu. Atita este de adevărat, incit, chiar acum, sunt 
gala să retrag cartea de la premiu, fără părere de rău." Incă o dată, 
însă, răspunsul lui Maiorescu n-a fost clar, ceea ce Duiliu Zamfirescu 
declară răspicat. „Am primit răspunsul d-voastre. îmi pare rău că 
este sibilin, nn pentru ceea ce am eu de lăcut de acum încolo, ci pen- 
tru corectitudinea purtării mele faţă de d-voastrâ" (scrisoare din ii 
ian. 1903) — formulă care implică regretul pentru şovăiala criticu- 
lui în problema respectivă. Căci, după cît rezultă din scrisoarea an- 
terioară a lui Duiliu Zamfirescu (din 18/31 dec. 1902), criticul 
formulase un fel de aforism: „Dacă te prezinți la un premiu, trebuie să 
reuşeşti!! — ceea ce poate fi interpretat cel puţin în două feluri: (1) 
cind prezinţi ceva la premiu, faci totul ca să reuşeşti, adică tți asiguri 
condiţii, bunăvoinţe ete. — sau (2) prezinţi ceva la premiu numai cînd, 
sub raportul valorii literare, sau din alte considerente, eşti sigur că reu- 
şeşti. Ori, Duiliu Zamfirescu era convins că în război va avea o reuşită 
neîndoielnică prin însăşi valoarea sa literară, prin conţinutul său. 
Şi tocmai aici el s-a dovedit din nou slab cunoscător a) unui anumit 
spirit şi al unor împrejurări precise din acel moment — pe care însă 
le cunoştea bine criticul. Acesta a ştiut câ lucrarea nu va putea fi 
premiată in respectivele condiții, nu sub raportul valorii, ci pentru 
că în competiţie se mai aflau alte două cărţi, faţă de care romanul 
In război se afla în dezavantaj. Una era un fel de reportaj exaltai, 
consacrat regelui şi rolului său în războiul de la 1877 — rol socotit 
a fi fundamental! — şi a doua era povestirea istorică a lui toan Sla- 
vici. Din bătrini. Prima din ele este desiimtală literalmente de'VuHiT- 
"Zamfirescu într-o scrisoare către critic, de mare frumuseţe, vibrantă 
mărturie a patriotismului scriitorului şi, indirect, o confirmare a 
intenţiei sale din romanul în război de a sublinia ca esenţială parti- 
ciparea populară în istoricul moment 1877, în contrast cu versiunea 
oficială, despre rolul regelui. „Este un domn maior, Negreanu la nume, 
care a comis o biografie a regelui. Cartea e proastă la sufletul ei, dar 
e impusă de St. la premiul Academiei (e vorba despre D.A, Sturdza, 
atunci din nou prim-ministm şi, in continuare, secretarul general ai 
Academiei, n.n.) ca una ce cuprinde adulaţiuni de lacheu. Noi am 
primit la iegaţiune notă formală din partea ministeriului prin care 


715 


suntem invitaţi a cumpăra opul d-lui maior. lar opul in sine o plin 
de inexactităţi, comic şi mitocănesc. La slîrşil el cuprinde (p. 259) 
următoarea neruşinare: «Şi am insistat aşa de mult asupra proprietă- 
ților şi tuturor bogățiilor familiei princiare, pentru ca poporul român 
sâ preţuiască şi mai! bine sacrificiul cel mare făcut de MS. Regele, 
cind de bunăvoie a părăsit toate aceste bunuri păminleşti, pentru a 
veni să lucreze fără preget pentru binefe şi fer ivire-a unui popor aproape 
istovit de suferințele unui trecut plin de nenorociri-” (sublinierea în scri- 
soare este a iui Duiliu Zamfirescu, n.n.). 


Domnul care vorbeşte, astfel este militar, este român şi cere apro- 
barea semenilor săi... Citeodată ţi se pare în lume că visezi, atîta de 
nelogică şi stupidă se înfăţişează viața. 

Parcă' Războiul cîntat de toţi cei ce au cald sufletul lor românesc 
nu l-ar fi făcut poporul acesta, pe care un ignobil lacheu il crede isto- 
vit!... Parcă trecutul poporalul român nu are pagini de o nespusă 
frumuseţe, cînd, singur, neajutat de nimeni, ţinea frunte uraganului 
de invazii, cum numai peste cîteva veacuri sărmanii buri au ţinut 
frunte invaziei engleze. 


Eu înţeleg să respectăm şi sâ iubim pe rege, dar nu cu prețul 
de a ne mâînji trecutul şi poporul nostru" (scrisoare din 14/27 nov. 
.902). 

Cînd critica atît de întemeiat pe acest „cavaler de anticameră”, 
scriitorul îşi amintea, desigur, şi de vechea sa campanie antimonar- 
hică din 1884, în problema „dotaţiei” regale, dar mai ales îi erau 
permanente scopurile urmărite în romanul său, în care prezența 
unor scurte episoade, cind regele apare pe cîmpul de luptă de la Gri- 
vița, nu pun în umbră cîtuşi de puțin superioritatea maselor de ostaşi 
şi ofițeri, participanţi la lupte. 

Cartea lui Negreanu n-a fost premiată de Academie, dar nici 
în război (raportor a fost D.C. Ollănescu), ri liii-rarpa ^mințită, q lui 
Slavici, ceea ce provoacă la Duiliu Zamlirescu o reacţie do altă na- 
tură, oarecum în suită în ce priveşte raporturile şi aprecierile sate 
pentru autorul Marei, totuşi nepotrivită cu situaţia. Subiectivitatea 
sa, alimentată pe de o parte de poziţia lui D.C. Ollănescu şi a lui 
Maiorescu însuşi, favorabila romanului Zn război, în şedinţa Aca- 
demiei, pe de altă parte de argumentele lui D.A. Slurdza, veşnic 
opozant cînd era vorba de Duiliu Zamfirescu, îi dau acestuia imboldul 
unei apărări publice a cărţii sale. Este articolul Literatura româ- 
nească şi scriitorii transilvăneni (Revista idealistă, 1.7.1 sept. 1903), 
una dintre cele mai nedrepte scrieri ale lui Duiliu Zamfirescu sub 
raportul obiectivului polemic, cu toate că numeroase observații pe 
care le conţine sînt judicioase. Nu ne vom referi decît la chestiunea 
care priveşte romanul în război, acuzat de D.A. Sturdza — şi respins 
de la premiu — pentru... inexactităţi de ordin istoric! Ţinta atacului 
declanşat de scriitor era deci, In speţă, Sturdza; insă demonstraţia se 
face prin disec area lucrării lui Slavici, care e pur şi simplu desfiinţată, 
prin manevrarea unor criterii şi aprecieri lipsite de valabilitate, dar 
de aceeaşi speţă ca şi ale lui 3tu raza faţă de Jn război. Duiliu Zamfi- 
rescu o şi spune: „Să aplicăm deci romanului d-lui Slavici acelaşi 
sistem critic ce a fost aplicat romanului meu". Operația este însă 
greşită de Ia bază şi scriitorul n-ar fi avut cuvînt să aplice altuia 


713 


un tratament pe care-l socotea nedrept cind ii era aplicat lui însuşi; 
dar, pentru a dovedi eşecul logicii lui D.A. Sturdza, el îl putea folosi — 
cu condiţia sâ nu cadă, la rindu-i, în eroarea aceluia, ci să denunțe 
numai procedeul, nu şi piesa asupra căreia el se exercita. InsS, deşi 
convins că „sistemul critic” al adversarului era fals.şî-l însuşeşte totuşi 
in propria apreciere făcută lucrării lui Slavici, fără să observe că, pe 
această cale, confirma practic şi-şi însuşea concluzia lui D.A. Sturdza 
în privința propriului roman. Contradicţia n-a scăpat insă contem- 
poranilor şi in primul rind lui Maiorescu, care, intr-o discuţie cu D.C 
Ollănescu, i-a comunicat acestuia Întreaga sa dezaprobare pentru 
articolul din Revisza idealistă. Episodul este unul dintre cele cu mai 
mare greutate în viitorul conflict dintre scriitor şi critic, dreptatea 
fiind aproape în întregime de partea celui de-al doilea. In acest arti- 
col, îndreptat împotriva transilvănenilor, pentru a lovi in D.A. 
Sturdza (!), stă sursa principală şi schema argumentaţiei viitorului 
discurs de recepţie la Academie, Poporanismul tn literatură (1909), 
atît de categoric executat de Maiorescu şi de numeroşi alţi scriitori 
ai epocii, intre care de întreg grupul Vieții romaneşti. Deocamdată, în 
1903, D.C. Ollănescu îi relatase lui Duiliu Zamfirescu nemulţumirea 
criticului, probabil cu toată severitatea expresiilor şi aprecierilor 
acestuia, căci înverşunatul polemist tine să mai aplaneze ce putea fi 
aplanat — nu fără o iritare şi un aer de totală independentă, sub 
recunoaşterea străvezie a pripelii care-i fusese prost sfătuitor — şi-i 
trimite lui Maiorescu următoarele rînduri, final al episodului cu res- 
pingerea de la premiere a romanului: 
„Iubite domnule Maiorescu, 


Primesc din pârlea lui Ollănescu o scrisoare prin rare îmi refe- 
rează convorbirea ce aţi avut cu privire la articolul meu din urmă. 

Intîmpinarea mea este următoarea: lucrarea lui Slavici e atit de 
nevrednică, încît eu consider hotârîrea Academiei ca o insultă — ?,i 
la insulte răspund eu vîrful biciului. 

Subiectiv sunt gala să recunosc vanitatea întregei mele acţiuni 
şi regret că de la început m-am vîrît între lupii hămesiţi; obiectiv, 
însă, cred că am făcut hine: hotărîrile au să se pondereze pe viitor mai 
cu Inare-aminte. Oamenii sunt proşti, vicleni şi laşi. De prostie nu-î 
poţi lecui; dar îi poli tămădui de viclenie prin frică. 

Pe d-voastră, personal, vă rog să nu mă judecaţi rău: am fost 
rănit în fundul sufletului de parțialitatea scandaloasă cu eare lucrarea 
mea a fost primită in Academie şi moi cu seamă de persecutarea lui 
St., care devine monomanie. 

Vă mulțumesc de interesul ce rni-l purtaţi şi vă făgăduiesc să 
m-astîmpâr, deşi, drept vă spun, sunt scandalizat de incoherenţa, 
de inconştienţa şi de inepţiile pe care St. le-a debitai in Academie 
şi pe care Analele le reproduc acum... St. n-a cetit romanul meu, ei 
s-a suggerat de cei interesaţi cum să prezinte lucrurile. Asta se cheamă 
pehlivănic; iar pentru pehlivani trebuie bici, nu condei" (scrisoare 
din 25 oct./7 nov. 19031. 

In rest, scrisoarea mai conţine cîleva cuvinte despre necesitatea 
„spargerii' unui grup — dc transilvăneni — pe care se baza mereu 
D.A. Sturdza în Academie şi în presă împotriva junimiştilor — si, 
ciudat, o promisiune care sună ca o ameninţare: „Am incă doi ani. 


717 


pînă ce afacerile mele se vor pune la cale, aşa ca să pot părăsi cariera 
In orce moment. De acolo înainte n-o să vă mai ascult în toate, dar 
o să vă iubesc poate şi mai mult". Nu peste doi, dar peste trei ani, 
scriitorul se întorcea în ţară, iar după alți trei ani avea loc acea defi- 
nitivă, formală şi de data aceasta publică detaşare de punctele de 
vedere maioresciene, conținută în discursul de recepţie la Academie, 
In care, din nou, dreptatea nu se afla întreagă de partea scriitorului, 
cu toate observaţiile întemeiate semănate de-a lungul discursului. 


Disputa cu criticul se mută, încă din 1903, In planul politicii 
de stat, esenţa poziţiei lui Duiliu Zamfirescu răminînd aceeaşi din 
în război, in ce privea raporturile intre factorii conducători şi proble- 
mele diverse ale specificului românesc. Analiza pe care el o face chiar 
în scrisoarea următoare adresată lui Maiorescu (6/19 dec. 1903), 
este o continuare directă a spiritului polemic antimonarhic implicat 
In roman şi atît de clar formulat în scrisoarea din 14/27 nov. 1902, 
privitoare la lucrarea lui Negreanu. Procesul făcut lui Carol de 
Hohenzollern este de o violenţă şi profunzime in care răzbate şi spi- 
ritul polemic al tînărului din 1884, care discuta constituţționalitatea 
monarniei şi a actelor ei, cu prilejul instituirii „domeniilor coroanei”. 
Există in această privinţă o consecvență a scriitorului, căreia 
In război li este cea mai elocventă expresie literară, in timp ce 
articolele din Z 'Indipendance roumaine îi fuseseră cea mai directă 
expresie publicistică. 


Acuzind, în menţionata scrisoare din 6/19 dec. 1903, direct pe 
rege de „dispreţ faţă de trecutul nostru", ii imputa „o mulţime de fapte 
de o importanţă capitală", din care menţionăm numai cîteva din 
acelea relevante pentru gindirea politică a scriitorului (există, fireşte, 
in scrisoare şi numeroase confuzii, erori de apreciere a situaţiei etc.): 
încercarea regelui de a determina „decăderea caracterului românesc”; 
preocuparea lui pentru o „formaţiune artificială economică-politică"; 
aprecierile făcute dc rege în 1866 despre domnia lui Cuza sînt declarate 
de scriitor drept „imbecile şi criminale” şi cu atit mai „imbecile" 
şi infame, cînd sînt reluate de Sturdza in 1903; regele e declarat vino- 
vat de „o atingere gravă a instituţiunii strămoşeşti a poporului''ete. 


Aceste aprecieri, care nu pot aparţine numai momentului 1903, 
ci decurg desigur dintr-o concepţie mai veche, cristalizată în perioada 
1896—1897, cînd scria romanul Jn război — par să contrazică afir- 
maţiile făcute chiar în perioada elaborării romanului, cind II anunţa 
pe critic că, trebuind să alcătuiască planul de desfăşurare a romanului 
a fost nevoit sâ lupte împotriva tentaţiei unei prezentări prea favora- 
bile a regelui, „spre a nu fi bănuit de adulaţiune” (scrisoare din 4/16 
oct. 1897). Să fie chiar aceasta părerea scriitorului despre rege, sau 
e o explicaţie ad-hoc pentru a justifica prezența slabă a monarhului 
în roman? Cursul ulterior al faptelor confirmă această din urmă alter- 
nativă. 

Ele atestă că romanul, cu întreaga lui demonstraţie literară, 
avea caracterul unui document neconvenabil pentru oficialitate, ceea 
ce explică atmosfera îngheţată care i s-a creat la apariţie şi respin- 
gerea de la premiere; autorul însuşi îşi atrăgea cu aceasta un nou motiv 
de opoziţie deschisă a liberalilor şi, în măsura tn care partidul juni- 
mist se orienta in acra vreme încă spre liberali — Dui- 


718 


liu Zamfirescu şi reproşează in scrisoarea din 6/19 dec. 1903: „Cred... 
că ceea ce face d-sa IP.P. Carp, şeful partidului junimist, n.n.) astăzi 
este o eroare... Dl. Carp... se simte mai aproape de Slurdza decit de 
conservatori" — în aceeaşi măsură îşi atrăgea şi ostilitatea, deocam- 
dată nedeclarată dar reală, a cel puţin unora din junimişti. Poziţia 
antiliberală, antiburgheză a lui Duiliu Zamfirescu — vizibilă şi în 
Tănase Scatiu şi, acum, şi în noul roman, In război — rămine astfel 
una din direcţiile principale ale literaturii scriitorului; participarea 
la dezbaterile fundamentale în epocă este incontestabilă, ea e desfă- 
şurată şi dintr-un unghi conservator, patriarhaiist, dar se petrece per- 
manent şi dintr-o perspectivă populară, democratică. 


O ultimă observare, referitoare la roman, e în legătură cu rolul 
important acordat femeilor, atunci prea rar prezente in literatura 
noastră, în probleme depăşind sfera eroticului. (Vidra lui B.P, Haş- 
deu, Doamna Chiajna a lui Odobescn fac parte dintre excepţii, dar şi 
ele sînt proiectate in trecutul istoric.) Duiliu Zamfirescu creează 
un tip de femeie cu capacităţi cetăţeneşti (Saşa, Anna), mişcată de 
resorturi ce întrec simplul rol de soție sau mamă; criticul înţelegea 
mai strimt problema, astfel că, între obiecțiile lui, e şi aceea a nece- 
sităţii de a se lămuri ce fac femeile rămase rară bărbaţi in uim 
boiului. Scriitorul răspunde cam in doi peri şi ironic (scrisoare din 30 
oct./Îl nov. 1897), totuşi dă explicaţia amintită, că, faţade tensiunea 
scenelor cu asaltul şi cu agonia principalului erou al romanului, 
soarta ulterioară a femeilor rămine o chestiune secundară. Problema 
însă avea să capete un răspuns în următoarele două romane ale ciclu- 
lui, unde, in special în Anna, sînt urmărite eroinele din romanul 
In război. Totuşi, imboldul scriitorului de a continua acţiunea in 
această direcţie nu poale fi legat de- necesitatea completării unor per- 
sonaje, fie ele şi feminine, punctul său de vedere în această direcţie 
fiind clar încă de la Viaţa la fară, cînd criticul îl întreba, între altele, 
„cum râmîne cu Tincuţa şi cu tînawl de la Paris" (scrisoare din 20 mai 
1895). Scriitorul nu socotea, pentru romanul realist, drept o obli- 
gaţie rezolvarea tuturor lirelor de plan secund ale subiectului „care 
stau acolo numai ca să întregească tabloul" (scrisoare din 921 iun. 
1895). In scrisoarea către N. Petraşcu din 4/16 mai 1898, aflăm chiar 


o subliniere a preocupării de a tempera sfera eroticului şi de a inten- 
sifica rolul şi prezenţa persoanelor feminine in cîmpul ideilor — cel 
puţin tn cazul unora din ele. „Dacă vei binevoi să reciteşti în război, 
vei vedea ce linişte intensă sufletească se resfrînge asupra lumei de 
acolo, din acest punct de vedere. Dc unde toate încercările noastre 
de romane şi novele urmează încă mai departe cu exploatarea notei 
erotice, în război (de altminteri ca şi în Viața la fară) se răspîndeşte 
o suavitate infinita din blîndele chipuri ale Elenei, Saşei etc.” De 
aici, disputa Natalia-Anna în jurul dragostei amhelor pentru Mihai 
Comaneşteanu nu mai are caracterul unei rivalități între două femei 
pentru un bărbat, ci a unui conflict între două moduri de a înţelege 
viaţa şi iubirea. La fel, poziţia Saşei în Viața la tară dobîndeşte semni- 
ficaţii simbolice, personajul' proiectîmîu-se amplu în afara domeniu- 
lui casnic, la care l-ar restrînge eroticul pur. 


Romanul în război aducea şi în această direcţie o notă originală, 
proprie. 


719 


O chestiune care merită măcar menționată este în legătură cu 
mulțimea numelor proprii — de localităţi şi persoane — prezente în 
roman. Cele referitoare la geografie şi istorie sînt reale — toate sau 
aproape toate avindu-şi sursa în lucrarea lui Th. Văcărescu, care a 
constituit sursa principală de documentare pentru scrierea romanului, 
în consecinţă, notele explicative ale prezentei ediţii nu mai aduc alte 
referinţe despre oraşele şi satele pomenite de autor, nici despre coman- 
danţii de unităţi militare — români, ruşi şi turci — informaţiile cu- 
prinse în textul lucrării fiind edificatoare. Excepţie se face pentru 
cîteva figuri de eroi de mare circulaţie: Şonţu, Valter Mărăcineanu, 
pentru care se fac şi altfel de precizări. 

în acest cadru, cu topografie, onomastică şi fapte autentice, 
se mişcă eroii centrali ai cărții, fictivi după cum declară autorul, 
deşi cu modele identificabile. „In Războiul despre care vorbeşti — 
îi scria prietenului N. Petraşcu — am trăit prin anticipație o viaţă 
intensă de prietenie şi de patriotism arzător, punînd încrederea mea 
reală în fiinţe fictive..." (scrisoare din 4/16 mai 1898). 

Pentru majoritatea acestora s-au sugerat anumite corespondențe 
cu sursele concrete, în paragrafele anterioare, de prezentare a celor- 


lalte două romane. Singurul personaj fictiv — cu un loc important 
Sn roman şi pentru care nu s-au dat anterior sugestii suficiente pri- 
vind eventualul său model din viaţă — Nicolae Milescu, s-a bucurat 


de multă atenţie din partea autorului. Ceva mai tîrziu, tipul uman 
respectiv avea să fie reluat, într-o viziune diferită. în lucrarea urmă- 
toare a scriitorului Lydda. Scrisoari romane, un fel de roman original, 
amestec- de eseistică şi epică, realizate pe cale epistolară. „Ceea ce 
"era Miiescu'"'sub învelitoarea Iai'BTioFŢoasT'ii'e bârbat" "este Lydda, în 
haina delicată a adevărului feminităţii”, îi explica, la 2 apr. 1905, 
lui Simicn Mehedinţi, pe atunci redactor al Convorbirilor, trimiţîn- 
du-i o parte a lucrării respective (1. E. Torouţiu—sSrudii si document? 
literare, X1, p. 104). 

Milescu n'i e, totuşi, un „scorţos"” ci un om cu multă energie, 
prea risipit şi contradictoriu, un pătimaş, boem, plin însă de virtuţi 
un patriot, un erou, chiar şi un artist, poet şi compozitor în acelaşi 
timp. EI e declarat autorul poemului atît de interesant, Preajma co- 
drilor, din roman şi al melodiei respective; tot el, mergînd în fruntea 
«inităţii pe care-o comandă, compune în minte strofe patriotice. 


După toate probabilitățile, modelul acestui personaj a fost fra- 
_ţeje__mai mare. al scriitorului, colonelul Alexandru Zamfirescu, om" 
cu vocație total depărtată de îndeletnicirea" militară, dar care "a făcut 
şi aici o splendidă carieră. EI era, după cît se spune, un veritabil” 
"talent muzical, uimindu-şi contemporanii cu prodigioasa-i memorie 
şi cu cunoştinţele în materie, ca şi cu proverbiala capacitate de a uita, 
de a sări cu pasiune egală de la una la alta, zgomotos în vorbire, ex- 
ploziv în comportări, generos pînă la dăruirea de sine. (Sâ fie ale lui 
cele două poezii, Amoroso... şi Cîntec, semnate Alexandru Zamfirescu, 
în Literatură şi artă română, III, 6, mai 1899?) 


Lydda, ca şi Milescu, are o uriaşă putere de a trăi cu intensitate, 
de a arde cu egală combustie în diferite împrejurări ale vieţii. 


720 


Curînd dupâ apariția în Convorbiri, aşa cum s-a arătat, romanul 
a apărut în limba franceză, sub titlul Temps de guerre, în traducerea 
lui Dem. I. Ghica. 

Trebuie să regretăm un lucru important cu acest prilej: că Maio- 
rescu, întrebat de scriitor dacă să publice în ediția franceză „citeva 
vorbe de introducere — desigur proprii, n.n. — prin care sâ explic 
geneza lucrării" (scrisoare din 7 febr. 1900), l-a sfătuit negativ, astfel 
că sîntem lipsiți de cîteva considerații şi informaţii, care ar fi fost, 
desigur, de mare importanță istoric-literară. 


Variante 
p. 280, r. 23-24 - chemat. Se gîndi (C.L, ed. 1902, 1907). 


p. 286, r. 2— 5 — Ce prietin? 
- Mii de bombe (CI. şi ed. 1902, 1907). 


p. 289, r. 38 — atîta patriotism (C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 295, r. 22 — eşti între noi persoana (ed. 1902, 1907). 

p. 305, r. 21 —întinsă zîmbind (ed. 1902, 1907). 

p. 307, r. 38 - scrie. — Zi pe slovă (C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 309, r. 22-24 — dropicos". După aceea /C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 313, r. 6 - nu? Poale fiindcă (ed. 1902, 1907). 

p-313,r. 7 -lipseşte în ed. 1902, 1907. 

p. 314, r. 23 — simpatice.  Rezerviştii (1902, 1907). 

p 316,r 23 — lanurilor. Ajunseră, în fine, în preajma (ed. 1902, 
1907). 

p. 319, r. 2 —Golesc. Şi numai (ed. 1907). 

p. 319, r. 40 - Custîndin - Ce-ai făcut (C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 323, r. 34—35 — tiraniei şi mai miselească (C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 325, r. 13 — cineva de aproape făcea (ed. 1902, 1907); cineva 
de mînă făcea (C.L). 

p. 326, r. 15 - între în luptă (C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 342, r. 14—15 — ea. Milescu zise ceva mai tare: Un castel 


(ed. 1902, 1907). 
p. 343, r. 6-8-0 dată. Milescu sullă (C.L, ed. 1902, 1907). 
p. 345, r. 38-39 — alături. Am înțeles (C.L, ed. 1902, 1907). 
p. 351, r. 30 — p. 352, r 5 do la „voie" pînă la „Milescu izbucni" 


textul lipseşte în întregime (1907). 


p. 352, r. 13 -se face (ed. 1907). 

p. 353, r. 5 — sunt lucruri (ed. 1907). 

p. 353, r. 10 — altceva, cel puțin pentru ca să nu (C.L, ed. 1902, 
1907). 

p. 353, r. 26 -război, urmărind (ed. 1902, 1907). 

p. 360, r. 6 — chipul celei ce dormea, — marmură (C.L, ed. 1902, 


1907). (Adaosul „celei ce dormea” este_ făcut cu 
creionul chiar din manuscris de o mînă străină.) 


p. 360, r. 16 — picătură de stearină căzu (ed. 1902, 1907), 

p. 362, r. 27 - stete lîngă (C.L); stete lîngă Natalia pînă (ed. 
1902,1907). 

p. 364, r. 22 - Anicuta se înroşise (C.L, ed. 1902, 1907). 

p. 369, r. 20 -evrei, armeni (ed. 1902, 1907). 


Dl 


p. 369, r. 33 — era un grecotei de la /C.7.. ed. 1902, 1907). 


E seu, i 2 — ofițerii unui regiment din (ed. 1902, 1907). 
P. 377, îi 39 — lipseşte (CL, ed. 1902. 1907). 
p 370. É 35-36 — supune comandantului rus /C.L, ed. 1902, 1907). 
” da cl Ga —are moderat, era 7/CI/.|; naturi modestă era 
(ed. 1902, 1907). 
ES — la el mirat, pînă (C.I., ed. 1502, 1907). 


E A00 T35L p- 391, r. 5 - de la „hui” pină ia „O dată cu”, testul 
lipseşte /C-L., ed. 1902,190''). 
P- 391, r.5 E X 
= oi la 27 august, o dată cu /C.I., ed. 1902, 
1 : 


P. 393, r. 3 _ p. 396, r. 11 — testul lipsesle în întregime /CI 
ed. 1902, 1907). (CL, 
P- 400, T za -glasuri In locul /C.7., 1902. 1907). 
Dasr 2 —uită în tavan: un ICL, ed. 1902. 1907). 
P. 415, r. 29- — făcuse rău (ed. 1902, 1907). 
5 32 - spital. Mihai (CL, ed. 1902, 1907). 


P- 418, r. 

P- 418, T. 18 — războiului şi a patriei intr-inşii [ed. 1902, 1907). 
— Elena rămăsese singură de tot. {Avi se încheie 
ed.1907.) 

1 — România liberă nu apărea încă la data menţionată aici — 11/ 

23 apr. 1877 — primul ei număr va ieşi cu o lună mai Urziu. Dacă e 


totuşi menţionată, faptul trebuie pus pe seama frecventei încălcări, 
din partea scriitorului, a exactităţii stricte a faptelor. E şi un omagiu 
adus ziarului, la care fusese redactor cu 15 ani înainte. 


2 — Podul calicilor, vechiul nume al uneia din principalele artere 
ale Bucureştilor do altădată, azi Calea Rahovri, in amintirea luptei 


de la Rahova (Bulgaria), la '21 nov. 1877. 


3 — Podul Mogosoaiei, arteră principală a vechiului Bucureşti 
de la 1878: Calea Victoriei. 


4 — Piaţa Teatrului era locul principal de adunare al birjarilor, 
fiind cel mat întins loc deschis din centrul capitalei, in apropierea 
marilor hoteluri şi restaurante. 


5 - Dumitru C. Brătianu (1818 — 1890), frate mai mare al lui 
T.C. Brătianu, şeful partidului liberal. Dimi.rie C, Brălianu a fost 
el însuşi prim-ministru liberal, în locul fratelui său. pe care la părăsit, 

rovocînd căderea lui, in 1888, cind a şi reluat cunoscuta formulă 
magogică: „hoţii la puşcărie"; orator îndrăzneț dar fără controlul 
vorbei, a rămas de pomină prin absurditatea formulărilor sale. 

6 — „Tractatul de la Paris” (Convenţia de la Parisi, s-a semnat 
în 1858, în urma războiului Crimeii (1853—1656) şi privea situaţia 
Ţărilor române. Speculind prevederile acestui „tractat" s-a realizat 
Unirea (1859). Prinlr-o serie de acte succesive de guvernămînt. Con- 
venţia a fost practic scoasă din ui şi înlocuită, dar prevederile ei, 
care stipulau şi garantau neutralitatea României, erau considerate în 
vigoare; ele fundamentau o anumită independenţă a ţării. înainte de 
proclamarea neatirnării, la 9 mai 1877. 


72 


7 — Este neclar la care Mihnea se referă scriitorul, deoarece nici 
unul din cei patru domnitori cu acest nume nu s-au ridicat la nivelul 
marilor personalități menționate mai înainte, in luptele pentru inde- 
pendența țării, îndeosebi [aţă de turci — cu excepția, fireşte, a ima- 
ginarilor „Asanachi Vrinceni", înaintaşii familiei Comăneşteanu! 


8 — Andretasi, de data aceasta nomenclatura utilizată de scriitor 
pare să se refere la geografia reală: Andrieşu de jos şi Andrieşu de sus 
sînt două sate în apropierea izvorului Milcovului, aşa cum se spune 
în roman. Natalia Cântă, originară din aceste locuri, unde se află şi 
una din moşiile Comăneştenilor, ar putea aparţine de asemenea fami- 
liei reale, Cânta, de bogată tradiţie moldoveana. 


9— Necesitatea retragerii lui Comăneşteanu în munți se va lămuri 
ceva mai tîrziu, atunci cind va apare în toată amploarea dragostea 
Nataliei Cântă pentru el. Soţul acesteia îl şi roagă pe erou să plece 
din Bucureşti, pentru a curma o legătură cam de scandal. „Cauzele 
de ordine publică" ar fi deci intenţia de a ieri O căsnicie de primejdia 
destrămării. Mihai Comăneşteanu e şi el de acord cu solicitările ce i se 
adresează şi pleacă, mai întii ta moşie, apoi la regiment. 


10 — Cu privire la ascendenţii Annei Villarâ se impun cîteva 
precizări. Oarecum scăzută în ochii proprii pentru faptul că e gre- 
coaică — în romanele următoare ea va afla chiar un prilej de mîndrie 


în origina sa — fata îşi declară meritul ei dc a fi, după mamă, des- 
cendentă din familia Goleştilor. Anna avea deci de ce somindri cu 
strămoşii după mamă — dar este evident că scriitorul îi alesese cu 
grijă şi ascendența după lată: un Villară, Alexandru, grec de origine, 
făcuse parte din Societatea Filarmonică (1827) şi era destul de legat 
de mişcarea de la 1840, cînd a avut şi rol politic în Adunarea Obştească. 
„Au fost şi boieri patrioţi pe vremea fanarioţilor", spune cu dreptate 
Milescu, în cursul exploziei sale retorice, care, cu toate confuziile 
şi exagerările vorbitorului. are un punct de plecare curat patriotic. 


11 — Cu numele Orientul au apărut mai multe ziare tn Bucureşti, 
dar scriitorul se referă la L'Onenz, care apărea in limba franceză, 
începînd din 1877 şi care, peste doi ani, se va transforma in Vindi- 
pendance roumaine, unde va publica şi scriitorul celebrele articole 
împotriva „dotaţiei"” regale. Astfel de amănunte explică de ce Mihai 
Comăneşteanu e pus de autor să citească tocmai V Orient — dar, ca 
şi în alte împrejurări, şi aici apare una din nepotrivirile atît de frec- 
vente la scriitor: scena din roman se petrece precis la 12/24 aprilie 
1877, pe cînd primul numâr din L'Orient apărea o lună şi jumătate 
mai tirziu — la 2 iunie 18771 


12 — Deşi avea trei surori in Bucureşti, Mihai Comăneşteanu, 
în trecerile sale scurte prin capitală, „sta liniştit la hotel" — aşa cum 
va face mereu şi Duiliu Zamfirescu. Hotelul in car. locuia tînărul 
Comăneşteanu se numea „Broîf si era în fața fostei clădiri a Teatru- 
lui Naţional. Este „Continentalul" de mai tirziu. 


46% 


13 — „Răscoala din Herţegovina şi războiul sirbilor", expresia nu 
are tn vedere marea răscoală populară din 1804 sub conducerea lui 
Gheorghe  Karagheorghevici, continuată ani la rind şi ajunsă la apo- 
geu prin cea condusă de Milan Obrenovici (1815), în urma căreia s-a 
dobinAif autonomia Serbiei. Cruzimile turceşti îngroziseră şi atunci 
iumea; ca şi în tulburările cele mai recente, din 1876, care zguduiseră 
Bosnia şi Herţegovina, sîrbii interveniseră, fără succes însă, in favoa- 
rea răsculaților. Duiliu Zamfirescu se referă la acestea. 


14 — Una din scăpările de altă natură, mai puţin întîlnite la 
Duiliu Zamfirescu: dece,„tocmai atunci Elena băgă de seamă'* prezenţa 
lui Comaneşteanu în cameră, dacă, doar patru rinduri maisus, ea pri- 
vea „şi la unul şi la altul aiurită"? Lucrul nu se explică altfel decît 
prin ceea ce Însuşi scriitorul spune: că n-a mai citit nici manuscrisul 
cărţii — ci l-a trimis direct la Convorbiri — nici ediţiile ei ulterioare. 


15 — Vaiahia mică, nume sub care era cunoscută, uneori, pină 
tn secolul trecut. Oltenia, spre deosebire de Muntenia, care era Vaia- 
hia mare. 


16 — Condiţiile erau acestea, intruclt România nu era atunci 
un stat beligerant, ci îşi păstra neutralitatea față de Rusia. Dar, prin 
însuşi faptul Că permisese trecerea trupelor ruseşti peste teritoriul 
ei, şi chiar în condiţiile schiţate de scriitor, România işi declara din 
capul locului n atitudine ostilă faţă de turci, ceea ce explica schim- 
burile de focuri, uneori chiar canonade, şi incursiunile unor mici uni- 
tăţi otomane, sau simple bande, pe malul sting al Dunării — de unde 
teama unor bucureşteni de invazia armatei regulate. Tocmai pentru a 
preveni astfel de acţiuni, cele două corpuri de armată menţionate 


luau poziţie pe malul Dunării, iar aceasta echivala, în anumite limite, 
cu o stare de război. 


17 — „Putem iubi şi uita de atîtea ori?''', se întreabă Mihai Coma- 
neşteanu, cu gîndul la numeroasele sale amoruri trecute. Ceva mai 
departe el Sşi aduce aminte cu melancolie de Tincuţa, acum moartă, 
care „rămăsese întreagă in sufletul lai", „fără nici o ştirbire” dar şi 
„fără nici o durere in aducere aminte". Ceea ce poate însemna că cu 
lusese proprru-zis o dragoste profundă? 


In legătură cu întrebarea dacă „putem iubi şi uita de atîtea ori”, 
Duiliu Zamfirescu a fost în mai multe rînduri — ultima oară la 
60 de ani — in împrejurarea de a-i da răspuns. într-o perioadă de 
început, însă, nu mai tîrziu de 1883, el avea să noteze: „Musset a spus 
că omul poate muri de mai multe ori, fiindcă poate iubi şi uita de muî 
multe ori. In această privinţă, eu cred că omul nu poale muri decît 
o dată”. 

Problematica erotică a eroului izvorăşle, Inlr-o bună măsură, 
din experien(a proprie a scriitorului, foarle bogată la acest capitol. 


18 — Fannyşi tftr.rteits, din formula de aci, nu sini două persoane 
diferite, ci una singură, cintăreața de muzică uşoară Fanny Marleni, 
de origine franceză. Stabilită de o vreme in ţara noastră. împreună 


72* 


cu sora şi cu (atât său, tirolez de origine, a dat recitaluri nu numai in 
Bucureşti, ci şi in alte oraşe. Cînd Duiliu Zamfirescu avea 23 de ani, 
adică în 1881, ea a fost chiar la Focşani, unde a rămas mai mult timp. 
La ca se referă pe l-irg corespondența scriitorului de atunci. 


19 — Bichei (Bechet), localitate de peste Olt, deci la destulă de- 
părtare de locurile unde se întîlneşte Mihai Comaneşteanu cu ceata 
de fugari speriați. Lucrurile sînt cam amestecate în roman, in legă- 
tură cu Bechetul; aici, în adevăr, o unitate turcească mai mare a trecut 
Dunărea şi a prădat satul, dîndu-i foc — dar aceasta se petrecea la 
11 mai, deci la cîteva săptâmini după sosirea lui Mihai la Giurgiu; 
Sn roman, insă, acţiunea cade, daci ţinem scama de datele romanu- 
lui, exact la 14/26 apr. 1877 şi nu în miii. 


20 — „Bine, zău, e-au venit ai noştri la guvern...!!, aceste cuvinte 
ale lui Ion Paraipan sînt cam fără obiect, sau cu o bază neclară pa 
fondul evenimentelor. „La guvern" se afla I.C. Brăliaau, încă din 
24 iulie 1876, iar în acel moment — mai exact; la 3 aprilie — nu se 
făcuse decît o singură schimbare în componenţa cabinetului — la 
externe venise Kogălniceanu, în locul lui Nicolae lonescu. 


21 — Gheorghe Şonţu, maior (n. 1851), originar din jud. Putna, 
chiar din Focşani, de unde era şi scriitorul. La 25 ani este avansat 
maior şi moare, în fruntea batalionului pe carp-! comanda, acoperit 
de glorie. Personajul e construit insă cu destule elemente imaginare, 
în orice caz urmînd numai aproximativ datele exacte ale realității. 
Ia discuţiile cu Mihai Comaneşteanu, şi ca urmare a faptului că acesta 
e doar locotenent, iar celălalt maior, se inţelege că Şonţu emaivîrst- 
nic bine decit Comaneşteanu — de altfel, in roman”, are şi mai 
multă experienţă, li şi spune lui Mihai: „Eşti tinăr, totul te leagă 
de viaţă. Pe mine, la drept vorbind, ce mă costă să mor? Sunt singur. 
Am trăit destul...” însă, Şonţu nu avea atunci decit 26 de ani, pe cită 
vreme, calculînd datele oferite de roman, Mihai ar trebui săaibă cel 
puţin tot aceeaşi vîrsta, de vreme ce în Viața, la fară era prezentat 
drept „un tinăr ca de 20 de ani!" 


22 — Este unul din discursurile cele mai semnificative din carte, 
în ce priveşte viziunea lui Duiliu Zamfirescu asupra războiului, 
diferită de cea oficială. Scriitorul întemeia dobîndirea succesului 
nu pe contribuţia regală sau guvernamentală, ci pe „valoarea oameni- 
lor, a ofiţerilor şi a soldaţilor", aceasta fiind singura care „hotărăşte 
de soarta războaielor" (în speţă, a celui de ta 1877-78). Superioritatea 
„prin lorie morale" a ostaşilor ii apare scriitorului hotâritoare. „Şte- 


fan cel Mare? întreabă retoric Şonţu. Are să se nască!...'" -- ceea ce, 
tradus, înseamnă curat că un mare comandant nu exisza la 1877, el 
abia trebuia să apară! — deci în nici un caz nu era regele. 


23 — Ideea rousseau-istă despre pervertirea omului în contactul 
cu societatea este acceptată parțial, după cum se vede, de Şonţu, 
adept straniu al unei teorii despre necesitatea de a distruge prin forţă, 
dar care nu e totuşi anarhismul clasic, confundat dezinvolt de erou 
cu nihilismul. 


T25 


24 — Versurile citate sînt din poezia La izvoarele Ctitumno de 
Carducei (strofa 22, vers. 3— 4). Duiliu Zamfirescu a tradus aceasfă 
poezie, care l-a impresionat nespus, şi a publicat-o, cu tn-i ani înainte 
de srriurea romanului 772 război, în revista Ateneul român. 


25 — Este vorba de Sonata la lumina lunii (opus 27 no. 3) in 
do die: minor de Beethoven, dedicată Julietei Guicciardi icea la care 
sc pîndeşte şi Tincuja in Tănase Scatiu). Despre un allegro al acestei 
Sonate, Liszt spusese că seamănă ru „o floare între două abisuri'”, 
ceea ce se apropie de comparaţia scriitorului: „cîteva note... păreau 
ca nişte petale de flori pe un mormfnt". Sonata este, deci, una din 
bucăţile muzicale cele m.ii apreciate de scriitor. 


26 — Cum s-a văzut şi în Viaţa la fară, şi in nuvele, Duiliu Zam- 
firescu obişnuia adesea să introducă poezii proprii în lucrările sale tn 
proză, dar mai pe toate le-a introdus şi în volumele de versuri. De 


data aceasta,poezia.numită maitiniu de MihaiComăneşleanu Preajma 


codrilor, a rămas numai in paginile romanului şi n-a fost cuprinsă 
în sumarul volumului Poezii nouă, scos Ia doi ani după apariţia roma- 
nului. Explicaţia poate fi căutată în faptul că, în liniile ei mari, 
poezia pare un fel de replică la balada Zorelei a lui Heine, 


In legftlurâ cu această poezie, li. Petraşcu istoriseşte următoarea 
scenă: „In vara anului următor (1896), Duiliu, invitat de mine, 
îmi întoarse vizita ce-i făcusem la Roma, venind cu d-na Zamfirescu 
la Bellagio, pe lacul de Como... Într-o seară, pe lună, ne plimbam cu 
barca pe lac; într-un moment, ne ajunse şi trecu pe lîngă noi o altă 
barcă cu doi inşi, femeie şi bărbat, italieni din popor cari cîntau în 
duo romanţa: Vieni sul mar... 


t pcn pălăria pe genuehi, cu fața emoționată, Duiliu mă în- 
rebă: 


— Cum poți traduce In cuvinte astfel de momente, atît de simple şi 
atît de puternice în acelaşi timp?Totcevei încerca să siringi în vorbe, 
în vorbe reci, uscate, strimte, nu va da nici pe departe o idee de pu- 
terea de fascinație a momentului... Cînd ar şti lumea ce chinuiți sunt 
bieţii poeţi. 

Şi deodată, fără nicio tranziţie, prin o asociaţie de idei lăuntrice, 
Duiliu începu a recita rar şi cadenţat: 


Un castel pe malul mării 
Preajma codrilor o ţine etc... 


(Urmează tmoacrierea ir.irtpli Poezii, n.n. | 


Cînd termină şi tăcu, el era cu ceva de copil nevinovat In figură. 

Retraşi într-un boschet, într-o dimineaţă, Duiliu îmi vorbi dO 
noul său roman Jn război, in care intrau versurile de mai sus" (N. Pe- 
traşcu ; Duiliu Zamfirescu, „Cultura naţională", 1929, p. 126 şi 133— 
135). 


Dacă amintirea lui N. Petraşcu este exactă, înseamnă că poezia 
este cu cel puțin un an anterioară scrierii romanului. 


TI 


27 — Această declarație a lui Milescu e o destăinuire, dar mai 
curind obetărire, un program de viaţă, aparţinind mai mult autorului 
decît eroului său. în epoca respectivă scriitorul fusese bintuit, după 
cît se înţelege din corespondenţa sa, deo pasiune cxtraconjugală, 
dar în nici un caz de natură să-i pericliteze căsnicia. Scrisorile călre 
Elena Miller-Vorghi o spun aproape clar; cele către Maiorescu de 
asemenea (scrisoare diu 9/21 şi 12j24 martie 1895). dar veselia („Bate 
vintul a tinereţe, cît o mai bate") se amestecă repede cu melancolia, 
vîrsta — scriitorul era lotuşi tinăr, avea 38 de ani — işi spune cuvîn- 
tul şi episodul se închide repede, şi datorită tactului soţiei, care şi-a 
meritat astfel din plin, ea însăşi, elogiul adus de scriitor prin cuvintele 
profunde ale atit de nestatornicului Milescu. (Vezi nota la poezia 
Phenix, în voi. 1 al prezentei ediţii.) 


28 — Mingrelia, nume vechi al regiunii din nordul Caucazului, 
îu Oeorgia, unde se afla astăzi teritoriul Republicii Autonome Abha- 
zia, regiunea Kutaisi etc. 


29 — Bimbaşa Sava, şef al gărzii de arnăuți, în timpul mai mul- 
tor domnitori fanarioți, la incepulul sec. al XIX-lea, a rămas vestit 
prin luxul dar şi prin îndrăzneala sa. A murit tăiat de turci ia 182t. 
„Bimbaşa" era un rang militar superior la turci. 


30 — Figaro, cunoscut periodic francez, numit astfel după per- 
sonajul principal al pieselor lui Beaumarchais. Inițial sâptămînal 
satiric — ceea ce justifica titlul — ulterior cotidian de informaţii, 


Figaro a apărut din 1854 pină azi (cu excepția anilor 1942 — 1944). 


31 — Şcoala soldatului, titlu) unui „reglement interior", pentru 
instrucția militară în cazarmă. In conceptul scrisorii din nov. 1895 
către Maiorescu. netrimisă în cele din urmă, Duiliu Zamfirescu cerea 
un „tractat de şinotru"” pentru soldați, intitulai tocmai: Şcoala sol- 
datului — pentru toate armele, chiar şi administrație. Aceasta pentru 
a dovedi, după cum îşi fixa în acelaşi concept de scrisoare, „cît este 
de nefirească şi neumană instrucțiunea, curat mecanică, ce se dă sol- 
daţilor noştri..." Latura aceasta este cu mult mai palidă in roman, 
semn că autorul a mai temperat primele impulsuri, loarte crilice. 


32 — OjujdăApseudonimul scriitoarei Mărie Louise de la Ramce“ 
(1830——1908)7 de origine franceză după tată, engleză după mamă,;; 
stabilită In (talia la maturitate (1868); romancieră, s-a bucurat în! 
epocă de popularitate, datorită literaturii sale de orientare realistă,; 
insemnînd o rupere cu tradiţia literaturii „feministe” a epocii, Duiliu' 
Zamfirescu i-a consacrat una din scrisorile sale către N. Petraşcu, 
cea din 18 septembrie 1888, adică nu mult după sosirea la Roma, cînd 
tşi propusese sâ realizeze o literatură epistolară. A 


33 — Cit'te izolai, versurile par să fie Un fragment de marţ, în 
realitate ele fac parte dintr-o poezie neterminată şi nepublîcatâ. care 
nu are comun cu marşul decît două strofe — a 3-a şi a 4-a — restul 
fiind un admirabil tablou montan, unul din puținele de acest fel din 


737 


liltratura lui Duiliu Zamfirescu, recunoscut ca scriitor a! peisajului 
cimpenesc. 
lata textul integral, păstrat între manuscrisele poetului şi din 


care, în Convorbiri literare şi in toate ediţiile succesive, n-a apărut 
decît o stroifi, a treia: 


La umbra pădurii, in limpede aer. 

Se văd de departe ciobănit la tirlă. 

Pe vale se mişcă un nor ca un caier; 

în cimp se zăreşte un prund alb de girlă- 


Şi ochiul coprinde priveliştea toată, 
Jar tu, grănicere, vezi toate şi taci. 

Cît ţine pămintul, in jurul tău, roată, 
£ fara ta, fara străbunilor daci. 


O, tu, ce din cetini auzi-le clntul, 

Stăptne, stăpine, cu brațul de fier, 

O, Decebal, scoală, răetoariiă-ţi mormîntul, 
Şi umple tot golul din munți pln'ia ter. 


Jar tu, strălucite şi dulce părinte, 
Traiane, eroul atltor eroi, 
Indreaptă-ne braţul şi adu-ne-amin te 
De urma de singe ce curge tn noi. 


Din codri sihastri un vultur S-aetntă 
Şi falnic pluteşte spre granița fârei, 
îl vede din tirlă ciobanul ce cîntă 

Și, palid, Işi uită de focul cintărei- 


Şi cornul de bivol desprinde din ţintă 
Isi ia gluga-n spate cu ftra de hrană, 
$in coardă ridică rugina de flintă 

Şi merge să sune pe-un dimb de corhană. 
Şi huie Ceahlăul şi Bistriţa kuie. 


Notăm şi aici cîteva forme intermediare ale unor versuri, carac- 
teristice fie pentru tonalitatea mai personală a poeziei, fie pentru 
legătura ei mai slrinsă cu momentul cînd se zămisleşte în mintea 


personajului — acela al războiului — fie, în sfîrşit, pentru accen- 
tuarea mai deschisă a latinităţii noastre: 
V. 9 : O, lu, ce din vremuri străbați pîn'la mine. 


V. 14 : Traiane, infoarce-ţi privirea spre noi. 
V, 15 e Armează-ne brațul şi adu-ne-aminte. 
V. 16 : a. De nobilul singe ce curge în noi; 

b. De urma romană rămasă în noi. 


V. 17 «In manuscrisul poeziei, cuvîntul sihastri lipseşte; textul 
se restabileşte după transcrierea strofei in manuscrisul 
romanului In război. 


După caligrafie, manuscrisul poeziei e anterior romanului, deci 
aceasta a fost concepută separat, ca şi S-atid, şi aceasta dedicata 


78 


tot peisajului montan, dar atribu.tă lui Mihai Comăneşteanu (Viata 
la fară). 

în forma inițială a romanului, trimisă la Coni'i.rbin literare, după 
ce se reproducea strofa existentă, figurau următoarele rînduri; „Dar 
Trăiau parcă nu merită şi el patru versuri.!... Copilăros şi sentimen- 
tal, se gindi la chipul bărbătesc şi trist al marelui nostru imparat. 
(Urma strofa a patra a poeziei — cu o singură modificare: V. 2 : tul- 
pină In loc de eroul — după care continuau gîndurile lui Milescu, n.n.) 
Nu prea era mulțumit de strofa închinată lui Traian. Ce-ar fi zis 
Annicuţa de tulpina care Îndreaptă brațul?... Eh! Annicuţa n-avea 
entuziasm de două parale..." Spiritul critic al Annei este invocat 
pentru că, puţin mai înainte, ea analizase amănunţit, deşi cam fără 
o bună receptivitate, metaforele cumnatului său din poezia Preajma 
codrilor. 

Din scrisoarea lui Duiliu Zamfirescu către Maiorescu [30 oct./II 
nov. 1897) deducem că acesta i-a cerut reducerea textului improvizat 
de personaj in timpul marşului, ceea ce scriitorul a acceptat, desigur 
nu destul de convins. „Admit cîteva propuneri şi anume: reducerea 
poeziei..." etc. Criticul a operat reducţia corespunzătoare şi aici, îm- 
preună cu textul de proză aferent, dar şi ceva mai departe, unde 
conlinuau alte două strofe din poezia pe care o reproducem mai sus, 
anume a 5-a şi a 6-a. La primirea romanului, după apariţia acestuia 
în Convorbiri literare, Duiliu Zamfirescu a şters el însuşi, apăsat, tex- 
tele respective, cu tuş negru, interzicîndu-le deci pentru totdeauna 
dreptul la acces in versiunea publicată a cărţii sale. 


Ansamblul tabloului cu grănicerul din virful muntelui — poate 
un grănicer real, pe creasta Carpaţilor trecind atunci vechea frontieră 
cu Austro-Ungaria, poate numai ciobanul comparat cu un grănicer— 
apropie poezia de Sentinela romană a IUl AICCSĂNUTI, ȘI auvaoia sn 
imn al latinităţii noastre. Intercalată în contextul întregii construcţii, 
ctenta din roman nu ne mai apare ca una de marş, ti ca 0 invocație 
patetică, promițătoare de ample desfăşurări. Simbolistica poeziei ne 
duce cu gîndul la sensurile celorlalte două volume ale ciclului, în- 
dreptar işi Anna, orientale spre ideea unităţii românilor, a cărei viziune 
o are de pe acum grănicerul. 


34 — Strofa aceasta avea sa fie reluată, după un deceniu, in 
poemul Miriţă, unde va inaugura cinlul XVI, invocarea maselor la 
luptă pentru apărarea hotarelor. 

Şi in acest punct at romaaului fuseseră intercalate mai multe 
strofe, care au fost apoi înlăturate de ia publicare, La cererea lui Titu 
Maiorescu, iar apoi şterse de scriitor in manuscris cu tuş negru. 

înaintea strofei apărute in Convorbiri literare figurau deci strofele 
4 şi 5 din poezia cu Decebal şi Traian, reprodusă de noi integrai In 
cadrul notei anterioare; după strofa cu sunetul coarnelor— care se 
lega numai aproximativ cu celelalte — urmau alte 13 versuri, care 
multiplicau sunetul de alarmă al coarnelor şi buciumelor, reproduclnd 
chemarea poporului la luptă; 


„Măi pescar, ce dai cu plasa la ostreţ. cind api creste 
Şi prinzi felele la horă mai uşor decit prinzi peşte; 


729 


Pdțonzr, ce prin podgorii cit ii ziui nu mii taci. 

Că doar dragostea de viță mişt'nit-ai de la daci; 

Tu ce ptiyti buhau noaptea, la intiiul sfert de lună. 
Şi-ţi s/rîngi pletele pr creştet ca o falnică cunună; 

Măi plugir, ra spete late şi chimirul lat la briu, 

Ce dt-abia te călare prin mânosut lan de griu; 

Măi, lăsaţi-vă de glume, şi de muncă şi de horă. 

Că vă cheamă peste graniţi glas de tinără suroră. 
Ridieatu-s-au dat *stupă hoardels de căpcăuni 

Și călări pe decelate vin (cuvînt indescifrabili că i 
Şi-mpreună să reteze osiile măriei-sale." tre huni 


Şi de mersul înainte 

Al atitor ginte arii. 

De prin funduri de morminte 

Se ridic tegionarii. 

Se ohsen-fl numaidecit că succesiunea celor cinci fragmente, din 

care pe buna dreptal" numai una a rezistat foarfecelui exigent al 
criticului, era o improvizație a scriilorului, care urmărea să sugereze 
că lui Milescu îi trec prin minte versuri in tot felul de cadenţe, fără 
a realiza cel puţin o unitate de conţinui cu sensul momentului din 
roman. Alăturarea hunilor cu ridicarea legionarilor, „gintele arii” 
şi glasul de „tînără suroră" (care uu poate fi Bulgaria, ci ne duce mai 
degrabă cu gîndul la Transilvania!), creează i> confuzie care arată 
concret un singur lucru; că începuturile respective existau In mintea 
poetului, dar încă nu se încadrau într-o construcţie de ansamblu. 
Ulterior, invocaţiadin cele 13 versuri („.Mâi pescar, ce dai cu plasa” 
etc.) va fi introdusă in cap. XVI, amintit, al poemului Miri7â, capi- 
tol care începe chiar cu strofa reprodusă în roman: „Sună coarnele 
pe dealuri" etc. Finalul invocaţiei avea să fie modificat şi extins In 
M irită. 


la ce priveşte ultima strofă, la care scriitorul a renunțat după 
sfatul criticului, aceasta va deschide si ea cîntul XVTf al poemului 
Miriţă, cel în care se adună oastea chemată la arme in invocaţia in- 
terioară. 


Poeniul Miriţă st zămislea, prin urmare, in perioada cînd erau 
aşternute pe hîrtie piesele de bază din ciclul Comăneştenilor. 


35 — Privitor la aceasta depeşă au circulat in epocă mai multe 
versiuni, din care două sint mai importante. Scriitorul a vrut să treacă 
repede peste această chestiune, astfel că n-a dat în roman textul 
întreg al telegramei, în forma găsită la Th. Văcărescu. Un fapt, insă, l-a 
determinat să analizele mai în amănunt problema, anume publicarea, 
aproape concomitent cu romanul, a Discursurilor parlamentare ale 
lui Maiorescu, cărora criticul ie-a alcătuit o introducere, intitulată 
Scurtă privire istorică asupra ultimilor 30 de ani din istoria politică a 
României. In acest compendiu, textul „faimoasei depeşe"” era diferit 
de cel din /n război. lată ce-i scria în această privinţă criticului: 
„Rezultă din studiul d-voastre istoric asupra războiului că telegrama 
marelui duce Nicolae, aşa cum era cunoscută pînă acum, e apocrifă 
Vă mărturisesc că şi eu am avut impresia asta, şi, cu toate că, în scurta. 


730 


mea trama istorică, aveam nevoie să o reproduc întreagă, m-am măr- 
ginii a da numai o parte dintr-însa ; dar partea asta r esenţială: «Treci 
Dunărea, unde v«i voi, cum vei vot şi sub orice uondiliu'ni vei voi! 
In urma textului aulciuic pe care-l tinti în studiul de acum, aceste 
grele cuvinte ar trebui înlocuite cu următoarele: "Turcii ne zdrobesc. 
Te rog să te uneşti cu noi, să faci demonslraţiuni e(c.» 

ÎDaînte insă de a stabili textul pe care ar trebui să-l admitem, 
îmi pare că se pune pentru mine o altă chesliune: 

Pini asiăzi nimeni nu poseda versiunea oarecum oficială a de- 
puşii. D-voastră o daţi cel dinţii. Siudiul d-voastre şi romanul meu 
apar In acelaşi timp, in aceeaşi revista. D-voastră spuneţi lui St. 
[eternul D.A. Slurdzfi, n.n.) adevăruri crude: eu, fără să mi fi gîndit 
la dinsul, am pus in aceeaşi bolgie a /nfernului lui Dante pe tOţi cei 
ce erau potrivnici războiului. Dacă şi in încercarea mea s-ar insera 
textul rectificat al depeşii marelui duce, am avea aerul că am fost în 
înțelegere. E bine să avem aerul că am fost de arerd, cind nu am fost.’ 
sau mai bine: ayons l'air de ne pas aiair Vair? Ştiţi cum stau cu Stz. 

Îmi pare mai înţelept să se scoată cu lotul din roman rlndurile 
cu depeşa. Dacă în>i adui; aminte bine, alineatul LU textul telegramei 
începe aşa: «Atunci, in locul d-lui de Nelidof, luă condeiul marele 
duce N. şi scrise domnitorului nostru acea faimoasă depeşe etc.» 
Să râmiîie aşa, fără să se mai pună intre ghilmete textul zreci Dunărea 
etc." (scrisoare din 27 oct. / 2 nov. 189:). 

Care a fost răspunsul la această scrisoare nu ştim. Fapte că şi 
puținele cuvinte din telegramă, notate de scriitor în roman — aşa 
„apocrife” cum erau — au fost păstrate de crilic. 

Problema în litigiu era aceea a păstrării bazei proprii de atac 
a armatei romane, după declararea războiului, şi a comandamentului 
propriu; neadmiţînd trecerea armatei române sub comandament rus 
şi împărțirea unităţilor ei printre cele ruseşti, s-a ajuns la situația 
neparlicipării noastre Ja prima fază a operaţiunilor militare. Dar 
condiţiile războiului au fost curind altele, devenind indispensabilă 
participarea românească. De aceea era necesară precizarea, fn tele- 
gramă, a felului cum înţelegea comandamentul rus să aibă loc intrarea 
în loc a armatei române. Aceasta primea satisfacţie integrală- 

lată textul telegramei, reprodus de Maiorescu în lucrarea sa 

(Convorbiri literare, XXX1, 10, oct. 1897), acela în jurul căruia scrii- 
torul a purtat discuţia epistolară cu criticul: „Les tures avânt amasse 
Ies plus grandes masses a Plevna, nous abîmenl. Prie de faire fusion, 
demoDstration et, si possible, passage du Danube que tu dSsires faire. 
Entre le Jiul et Corabia celte demonstration est indispensable 
pour faciliter nies mouvements Nicolas". 


Meritul acestei politici a guvernului roman revine In primul 
rind lui Kogălniceanu, chemat la Ministerul de Externe chiar la Înce- 
putul stării de război, la 3 aprilie 1877. Istoriografia oficială relevase, 
mai cu seamă în acest moment, rolul regelui. 


Romanul lui Duiliu Zamfirescu este una din primele cărţi care 
se apropie de realitatea propriu-zisă, exaitînd rulul şi patriotismul 
maselor de ostaşi şi ofiţeri, sugerind simțul politic al unora din gu- 


731 


vernanţi. cum era Kogâlniceanu. Este de înțeles, încă o dată, de ce 
lui Sturdza şi palatului nu putea să le convină orientarea generală a 
romanului în această privinţă. 


36 — Atmosfera întreagă a acestei scen>:, cu soldaţii care slau de 
vorbă despre ale lor — munci de toamnă, datorii rămase neplătite 
etc. — este cea care va domina mai tirzhi in balada de război a lui 


G. Coşbuc, şi în Povestiri din război ale lui Sadoveanu, ulterioare 
romanului. Scriitorul inaugura o nouă tradiţie în evocarea războiului, 
cu soldaţi plini de autenticitate, ţărani purtaţi pe front, dar rămaşi 
ancoraţi la viaţa lor — imagine diferită de a lui Alecsandri, cu ţărani 
eroici, patetici, ca Feneş Curcanul. 


37 — „Venii Şiretul mare pantru Gir;iu şi Toader”, iarăşi oscă- 
pare a scriitorului — de ordin literar, nu istoric. Gorciu, cel cu boii 
neplătiţi, era din Călieni, după cum s-a spus cu o pagină mai înainte- 
— iar Călieni p un sat în fostul judeţ Mehedinţi, spre nerd-est de Turnul 
Severin. Şiretul putea veni mare cel mult pentru Toader, despre care 
nu ni se spune de unde este — deşi, după cum se alcătuiau pe atunci 
regimentele, cam pe regiuni. nici el nu era, probabil, de pe Şiret. 


38 — „Seriile evoluționiste" ale lui Herbert Spencer (1820 — 
1903), contemporan cu scriitorul, au atras intelectualitatea epocii, 
cea cu elemente materialiste în gîndire. Duiliu Zamfirescu îl admira pe 
filozoful englez, il cetise şi în traduceri franceze dar şi în traducerea 
românească a lui Maiorescu, care îl aprecia în chip deosebit. „Foarte 
interesantă, foarte limpede traducerea din Spencer”, îi spune scrii- 
torul, mirîndu-se, „ce cap minunat are creştinul ăsta" şi apreciindu-i 
„valoarea, curat ştiinţifică, a observărilor sale, sinceritatea cu care 
recunoaşte lipsurile actuale” (scrisoare din 11/23 oct. 1893). Dar, 
numai după patru ani, Mihai Comaneşteanu va critica pe celebrul 
englez, pentru deprecierea patriotismului şi excluderea acestuia din 
noţiunea „omului complet". 


39 — Scena poate avea şi o bază reală. Şonţu va fi lăsat cuiva 
să transmită surorii sale din Focşani documentele, unele lucruri perso- 
nale etc. Legînd-o de eroul său, scriitorul a introdus în acest fel în 
roman şi pe sora maiorului, pe care, în timp ce lucra la roman, şî-o 
amintea zguduit, intrînd „nebună in templu" — în biserica Sf. loan 
din Focşani, la parastasul pentru cei căzuţi la Griviţa (scrisoare către 
N. Petraşcu din 3/15 iun. 1897. 


40 — Imnul la care se referă scriitorul este una din compoziţiile 
cele mai populare ale lui Haydn (t772—1809); a fost închinat patriei 
sale (pe care o identifica cu imperiul habsburgic). faptul că Milescu 
cîntă tocmai acest imn e semnificativ. Citeva rînduri mai jos, se face 
referire la „melodia poetului de la Rohrau" — este tot acest imn, 
poetul de la Rohrau fiind Haydn, care se născuse in mica localitate 
austriacă. 


732 


4, - Strălucită figură a medicine.roma, ^.Jf^ 
domeniul 
a venit Riniat «M, ^^Se şi a învățămîntului medical, 


ajutefr răniților în războiul de la 1*;,/,8. 


ÎNDREPTĂRI 


, _ „Literaturii şi artă română, V, 11 — 12, septembrie-octombrie 1901 
şi VI, 1—6, ianuarie-iunie 190-. 
ţii autorului; . — „Biblio- 


Apariţii in volum în timpul vieţii Ed. 
Aîcalay, 1908; Ed. II - idem, 


i 
teca pentru toţi”, nr. 424-425; Ed. 
1916. 


Este singura lucrare deproporţiialui Duiliu Zamfirescu publicata 
in alt loc decît in Convorbiri literare, de la începutul colaborării sale 
la revista Junimii. N. Petraşcu şi D.C. Ollănescu speraseră şi chiar 
ceruseră ca în război sâ apară tot în revista (or, pentru care scriitorul 
avusese cuvinte bune, trimiţîndu-i cu destulă regularitate lucrări lite- 
rare. Pentru cei d-.n conducători ai publicaţiei şi amici intimi ai scrii- 
torului, părăsirea Convorbirilor literare de către acesta şi publicarea 
noului roman din ciclul Oomăneştenilor în revista lor păreau mai 
mult decît o datorie. 


Duiliu Zamfirescu a judecat insă altfel şi a dat foarte decis Jn 
război la Cunvorbiri literare, rezervînd abia pe următorul pentru Lite’ 
ratură şi artă romană, spre supărarea tăcută a lui Maiorescu. Motivarea 
scriitorului se baza mai mult pe faptul că, în primele pagini ale ro- 
manului, se tac aprecieri atii, de elogioase despre Maiorescu, încît ar fi 
fost nefiresc — spunea Duiliu Zamfirescu — să se publice în revista 
la care, oricum, criticul era socotit tn continuare du toată lumea drept 
mentorul necontestat — deşi, practic, el se ocupa mai puţin de ea. 


Vom aprecia, cu acest prilej, cu atit mai mult devotamentul lui 
Duiliu Zamfirescu faţă de „bătrîna revistă a Junimii”, cu cit „de- 
zerția" Ja publicaţia adversară are loc silind-o pe aceasta, în calitatea 
ei de citadelă antimaioresciană, să publice romanul care conţinea, 
chiar de la primele capitole, unul din cele mai entuziaste elogii din 
cîte se aduseseră criticului in acei ani. 

„Tot nu te-ai convins că avem dreptate în ceea ce gindim şi in 
ceea ce năzuim!?! insista N. Petraşcu in chemările la revista proiec- 
tată. Bine, omule, crede-mă, e cu totul altceva în aer, nu mai e ce a 
învăţat X şi Y la Terc-sianum, acum 40 de ani. X şi Y au o poetică 
veche, cu dogme răsuflate, au păreri adeverite pină in capăt. Tre- 
huieşte altceva, ceva nou" [scrisoare din 2 aprilie 1896). O astfel de 


părere despre „X" şi„ Y", adică despre Maiorescu — el e cel care în- 
văţase la Teresianum cu 40 de ani înainte! — şi discursul părintelui 


Lupu din roman, puse faţă în faţă, măsoară o admirabilă consecvență 
a lui Duiliu Zamfirescu. 

Promisiunea de a da şi revistei lui Petraşcu un roman, o făcuse 
prima dată în 1897, cînd îi scrie acestuia următoarele: „Iţi făgăduiesc 
că cea dinţii lucrare a mea serioasă, ce va veni după aceasta, o închin 
revistei d-tale" [scrisoare din 2/14 octombrie 1897). Serioasă — adică 
de proporţii, lungă. Deci, să fi considerat scriitorul că Lydda Scrisori 
romane era mai puţin „serioasă" de vreme ce o dă tot. la Convorbiri, 
deşi o termină înainte de îndreptări? Mai sigur e că nu-i întrevedea 
o continuitate certă, număr de număr, cum de altfel nici n-a avut, şi 
astfel a dat-o tot revistei junimiste. 


Pe o pagină dc gardă a manuscrisului scriitorul a consemnat, 
desigur după apariţia romanului în revistă —poate chiar cu cîţiva 
ani mai tirziu — următoarele: „Notă. Romanul acesta a fost scris 
la Roma, via Condotti 61, in anul (900. După dînsul vor urma alte 
două, cu acelaşi erou. Am nevoie de a statornici un caracter, care 
să poată la nevoie să ridice Transilvania”. însemnarea lasă a se în- 
ţelege un proces neted, deplin clar de ia început, fn realitate, ela- 
borarea acestui al patrulea volum din ciclul Comăneştenilor a fost cu 
mult mai complicată şi îndelungată, asemănătoare întrucîtva cu a 
Vieţii la țară. 

Prima menţiune concretă despre noul roman, chiar cu titlu, 
datează din 31 octombrie /13 noiembrie 1900: „Două cuvinte de litera- 
tură. Sper în curind să vă pot trimite prima jumătate a noului roman 
îndreptări. Vom vorbi atunci de multe lucruri, unele chiar personale”. 
Romanul era destinat, la această dată, tot Convorbirilor, căci scri- 
soarea cu ştirea de mai sus e trimisă lui Maiorescu. Sugerări anterioare 
par să ducă, şi in acelaşi timp să nu ducă, Ia concluzia că romanul 
nou se contura. încă pe cind scria la în război, îi spunea lui Maio- 
rescu: „Mărturisesc că încep a avea oarecare grabă. O mulţime de 
alte proiecte, alte tipuri, alto gînduri bat Ia uşa fabricii. Cu cît merg 
mai înainte în viaţă, cu atît ea îmi pare mai bogată în subiecte intere- 
sante, in oameni şi lucruri demne de studiat" (scrisoare din 6/18 sept. 
1897). Ceea ce nu exclude primele însăilări din noua narațiune, 
dar nici nu le implică. „O nouă pacoste se iveşte la orizont: romanul 
viitor" — exclama cu veselă înfrigurare o lună mai lîrziu [scrisoare 
către Titu Maiorescu din 2/14 octombrie 1897). „Noua pacoste" poate 


fi tot atit de bine Lydda, insă nici presupunerea că apar eicinenteie 
Îndreptărilor nu trebuie indepăriată de tot, de vreme ce, o dală cu 
sfirsitul romanului În război, mărluriscşte clar; „Credeam că o.să 
iasă mai lung. În planui meu, Anna şi Natalia trebuiau să ducă 
Războiul mai departe, pe o altă lăture. îns.ţ temperatura la care s-au 
ridicat sufletele, în acţiunea propriu-zisă a luptelor mililăreşti,nu 
îngăduie o niai departe dezvoltare, fără scoborire a căldurei” (seri- 
soare către Titu Maiorescu din 11 /23 oi-t. 189:1. Este adevărat că reca 
ce autorul nu dusese mai departe in romanul terminat nu se ieagă 
decît foarte aproximativ cu acţiunea din îndreptări sau din Anna, 
intrucit, dincolo de moartea eroică a luptătorilor de la Griviţa, nu 
părea să-l fi preocupat în continuare, in acea „altă lăture" a romanului, 
derit cel mult „duplicitatea instinctivă a sufletelor" feminine şi, 


735 


poate, „Elencuţa, nebună" (scrisoare către Titu Maiorescu din 30 
oct. / 11 nov. 1897) — deci motive destui de diferite de substanţa 
celor două romane ulterioare. Totuşi, insăşi ideea urmăririi mai de- 
parte a ce s-a întîmplat cu femeile' de pînă atunci — Anna, Elena, 
Natalia, despre care il întrebase insidios şi criticul — e o dovadă că 
intre proiectele care băteau „la uşa fabricii" se aflau pctenţial /n- 
dreptări şi Anna. 


Toate acestea sînt presupuneri ce trebuie făcute, fără teamă de a 
contrazice ceea ce declarase scriitorul cînd începea sâ elaboreze roma- 
nul Jn război: „Acuma mă aştern pe romanul cel de mult miogiiat 
în gînd. Acesta va fi al 3-a şi ultimul din lumea Vieții la fară şi cine 
ştie dacă nu şi ultimul din încercările mele" (scrisoare din 2/14 mai 
1897). Nu e o contrazicere, pentru că fn război fusese conceput ini- 
țial, pare-se, cu un subiect care să cuprindă si destinul ulterior al 
femeilor, după moartea eroului central. 


Acțiunea concrelă şi eroii îndreptărilor s-au conturat deci mai 
tîrziu, constîtuindu-se ca substanță a unui nou roman. Avem însă 
cuvînt să afirmăm că motivul central al cârtii este cu mult mai vechi, 
şi datează cam din primii ani ai stagiului roman. Atunci însemna, In 
ciclul de meditații Măsura dreaptă a vieții, în nota cu nr. X: „Unul 
dintre puținele idealuri ale românilor este Dacia viitoare. Ou toate 
astea, nici un român pinâ astăzi nu-l încarnează într-m>ul. Asta dove- 
deşte că ideea nu are încă puterea fenomenalității—ceea ce e gro- 
zav de trist." Dacia viitoare este tocmai idealul eroilor centrali dia 
îndreptări; pe de altă parte, însăşi problema unui tip specific de lite- 
ratură morală — în sensul clasic al cuvîntului — îl urmărea de 
mult pe scriitor, lucru vizibil chiar în titlul ciclului amintit de medi- 
taţii: Măsura dreaptă a vieții In general, ideea unui îndreptar în 
viață îl preocupă, în jurul lui 1900, mai mult ca oricînd pe scriitor, 
care îşi făureşte un cod propriu de etică socială şi umană. „Este ade- 
vărat că întreaga mea viață actuală este guvernată de ideile expuse 
in prima parte a Scrisorilor romane, si că acest fel de îndreptar m-a 
liniştit şi m-a aşezat în scaunul de a trăi pentru tot restul zilelor. Asa 
cred cel puțin" (scrisoare către Titu Maiorescu din 21 iul. /2 aug. 
1899). Lydda conţine elementele concrete ale unui atare comportament 
In planul vieţii individuale; îndreptări este expresia lui în raport cu 
problemele fundamentale ale poporului întreg, cu conştiinţa colec- 
tivă, cu istoria etc. De unde, concluzia la el a necesităţii lucrului 
permanent pentru o redresare, pentru o regenerare în ordinea eticii 
sociale şi individuale, deopotrivă. Mihai Comaneşteanu, In finalul 
romanului fn război, recomandă şi el o „regenerare" a societăţii post- 
belice — altă dovadă că ideea îl stăpînea mai demult pe scriitor. 


Dorita regenerare trebuia sâ se raporteze, în noul roman, nu 
doar la valori umane eterne, ei ia obiective concrete naţionale şi 
sociale, ca şi in cele trei romane anterioare. Care putea fi, la sfîrşitul 
sec. al XIX-lea, cel mai important obiectiv de acest fel? Răspunsul 
e uşor de dat: unirea tuturor românilor. Romanul închipuit de scriitor 
trebuia să-şi dezvolte deci rapte şi eroi în această direcţie. Totuşi, 
dacă ideea centrală era clară, acțiunea nu se închega atit de uşor. 
In mulţimea de „alte proiecte", declarate cu doi ani înainte, se pare 
că nu figura destul de clar şi scheletul noului roman, căci, Ia mijlocul 


736 


lui 1899, spunea cu mihnire: „Citeodată mai bate vlntul a poezie, 
apoi a roman, apoi a nimic şi trece vremea" (scrisoare către Titu Ma- 
iorescu din 27 mai / 8 iunie 1899). Romanul amintit e Insă Lydda 
şi nn îndreptări; abia la sfîrşitul lui 1899 avem mărturia unei clari- 
ficări adînci a acestuia, cînd, o dată cu trimiterea poeziei Bucovina 
la Convorbiri literare, anunță în următorii termeni poziţia sa mai 
generală în problema politică fundamentală a epocii: „Cred că prima 
poezie, Bucovina, e bună, sau, mai exact, răspunde unei stări sufle- 
teşti a tuturor românilor. La mine cel puţin a ieşit dintr-o adîncă 
indignare şi face parte din visul vieţii mele mature, din aprinderea 
închipuirii bărbatului Întreg, care nu vede alt ideal în viilor decît al 
unir'ei. Nu ştiu dacă ne despărţim sau nu în simțimâîntul acesta. El 
este, însă, pentru mine, un izvor de limpede veghere a sufletului, şi 
cred că in partea asta are să se îndrumeze adevărata literatură a ro- 
mânilor. Eu mingii de multă vreme un roman prin Bucovina sau Tran- 
silvania. Din nenorocire nu le cunosc decît foarte puţin, şi dorul meu 
cel mai mare, cînd voi ajunge cap de misiune este de a puteapleca 
vara in congediu si a lua în şir munții noştri, din Bucovina pînă la 
Severin" (scrisoare călreTitu Maiorescu dinl3/25 noiembrie 1899). Ce 
înseamnă că „mîngiîie de mult” noul roman? Il scria, sau numai îl 
elabora mintal' E clar că abia şi-l alcătuia, în linii mari, în gînd, căci 


altfel ar fi fost clară prezența personajelor transilvănene. Trebuie 
chiar să presupunem că partea finală — cu drumul printr-una din 
provinciile aflate în imperiul habsburgic — a fost imaginată înaintea 
începutului, dar pentru ea îi trebuia o „documentare" la faţa locului, 
unde nu fusese încă niciodată, decît cel mult în trecere cu trenul; 
penlru a începe romanul era necesară Insă o întreagă motivare, 
care s-a ivit cu o anumită întîrziere, după cumo constatăm, de aproape 
un an. La 23 sept. / 5 oct. 1900 îi scria astfel criticului — tot lui şi 
nu lui N. Petraşcu, căruia îi promisese romanul mai demult; „Şi 
deocamdată trebuie sâ vă spun că din mulțumirea mea se înliripează 
un nou roman. Sunt vreo 3 săplămini de cind s-a legat gîndul lui de 
mine şi paginile curg una după alta: o adevărată anghina galo- 
pantă! Nu ştiu de ce, cred că o să vă placă. Sunt în el 4 persoane: 
Anna Villară, generalul bărbatu-său, Alex. Comaneşteanu (fiul Saşei) 
şi fiica unui preot din Transilvania, aflată la învățătură in Bucureşti. 
Firul moral al romanului este coeficientul de rectitudine sufletească 
pe care-l aduce fiica unor oameni săraci în intrigile şi complicațiile 
celorlalţi, care-i deşteaptă pe toţi ca dintr-un vis rău. Parcă subiec- 
tul ar fi bun" 


Închegat în acest tel, romanul nu pare să aibă mai limpede decit 
cu un an înainte partea a doua, adică un drum al eroului printr-o 
provincie aflată sub dominaţia străină, provincie acum precizată: 
Transilvania. 

Totuşi ideea aceasta alimentase de mult imaginaţia scriitorului, 
nu numai în cadrul ciclului de romane, căci între încercările tinereţii 
găsim această patetică adresare, în cadrul poeziei Glasul unui bătrin 
(Literatorul, II, 12, dec. 1881): 


Români, cu Simt prin aer c-adir. vint de munte 
C» ne-ale fale aripi ne-aduce din Carpaţi 


737 
47 — Duiliu Zamfirescu — opere, voi. II 


Scrisoare că acolo mor înfieraţi pe frunte 
Romanii, frații voţiri... mor robi nevinovaţii 


Copii, aud cavalul clnttnd pe-an virf de stincă 
Un clntee de jelire, de dor de libertate. 
Ciobanul care-şi cîntă durerea sa adincă 
Copii, vă este frate. 
Români, vestiți prin munte, prin VErttut de la baltă, 
Că-n patria romană Sunt inimi care saltă 
La glasul înfrăţirii etc... 


însufleţirea poeziei (,„Români, eu simt prin aer miros de praf 
Je puşcă", „Români, săriţi în lături", „Am o veche şuşanea / Şi-ag 
vrea... să dau proaşcă cu ea" etc.) se consumă In cele din urmă în 
violente apeluri agresive, de ordinul pamfletului politic, dar 
trebuie remarcata vechimea preocupării de locinexplicabilă in epocii. 
ținfnd seamă că problema transilvăneană era mereu acută, de un secol, 
şi avea să mai fie încă patru decenii după publicarea poeziei. Romanu I 
îndreptări polariza prin urmare tendinţe latente sau făţişe foarte 
ample; este perfect explicabil de ee el nu putea lipsi din opera unui 
scriitor ca Duiliu Zamfirescu. 

La 31 oct.y 13 nov. 1900 spera să poată trimite Convorbirilor 
literare „prima jumătate a noului roman îndreptări”, care, cinci luni 
mai tîrziu, rămăsese tot „la jumătate" din cauza ameţelilor pricinuite, 
de fumatul excesiv — spune scriitorul (scrisoare către Titu Maiorescu 
din 23 apr. /6 mai 1901) - în realitate, probabil, mai ales pentru 
că scriitorul nu făcuse încă proiectata călătorie prin Transilvania, 
pentru a putea cunoaşte direct cadrul necesar, înfăţişarea locurilor 
şi oamenilor etc. Este de înţeles că figurile unor personaje locale abia 
acum trebuiau să i se configureze. Deşi oprit la jumătate, romanul 
li apărea superior celor anterioare; „Unde mai pui că românului nerod 
i se pare că ceea ce face acum e mai bun decît tot cea făcut Înainte...” ; 
aprecierea este reluată si şase luni mai tîrziu, cînd scria la a doua 
jumătate a romanului, şi cînd spune, iarăşi lui Maiorescu:,,Acumscriu 
romane, negreşit foarte gheniale" (scrisoare din 9 / 22 nov. 1901). 

Care e momentul din roman cînd se produce întreruperea de un 
an în elaborare? Se poate deduce, chiar fără alte argumente, că e 
acolo unde necunoaşterea directă a Transilvaniei nu putea fisuplinită 
cu inspiraţia, pentru realizarea unei atmosfere adecvate — deci la 
sfîrşitul cap. VII. Cîteva elemente noi întăresc această afirmaţie, 
în cap. VI se spune clar că sosirea la Roma a tinerilor căsătoriţi 
avusese loc „într-o dimineaţă de martie"; la plecarea lor e tot „o zi 
de martie plină de lumină”. Drumul pînă la Sibiu nu putea dura 
mai mult de două zile, pentru că ei nu se mai opreau nicăieri, deci 
ajung tot în martie sau cel mai tîrziu în primele două zile din aprilie. 
Totuşi, în jurul Sibiului, „familii întregi de muncitori stringcau mal- 
dărul de pe cîmp", „fînul cosit umplea aerul de miresme”, adică un 
peisaj de luna iulie, nepotrivit cu cronologia dedusă din detaliile an- 
terioare. Autorul le putea uita, datorită faptului că, timp de un an, 
nu mai scrisese la roman, iar cind condeiul i se dezlegase, in toamna 


738 


anului 1901, el înlăţişase exact anotimpul cunoscut în cursul călă- 
toriei din Transilvania, care avusese loc, în adevăr, în luna iulie acel an. 

» Trecerea unui an a făcut ca şi tonalitatea, ritmul naraţiunii să 
se deosebească de la cap. VII la cap. VIII. Atmosfera e mai vie acum, 
mai veselă, proaspătul însurat a biruit mîhnirea apăsătoare ce stăruia 
îri capitolele anterioare (V—VII), mîhnîre pricinuită de căsătoria 
impusă de Anna; Mia s-a apropiat şi ea de soţul ei; raporturile dintre 
dînşii nu mai au răceala celor dinainte, ei slnt ca doi tineri căsătoriţi 
din dragoste reală. Două zile, cîte despart In epica romanului cap. Vil 
de următorul, nu puteau justifica o asemenea profundă schimbare, 
care implică o oarecare convieţuire mai lungă — însă un interval de 
un an între elaborarea unui moment şi a celuilalt, realiza în memoria 
scriitorului ştergerea distanțelor de felul celor menţionate. Mai mult, 
în capitolele celei de-a doua jumătăţi, apar scene de-a dreptul destinse, 
pline de umor sau dc şarjă veselă, cum sînt intîlnirea lui Alexandru 
Comaneşteanu cu băiețaşul pe cîmp, sau simularea fricii de către 
personajul central in scena sosirii notarului. 


Duiliu Zamfirescu n-a mai recitit textul primei jumătăţi, din 
care trimite la Liferatură şi artă română 29 de pagini la 4/17 oct. 1901, 
în urma unei probabile discuţii avute cu N. Petraşcu în august-sep- 
tembrie acel an, cînd venise în ţară; un nou transport de alte citeva 
zeci de pagini urmează la 3/16 nov., cînd romanul se afla scris pînă 
Ia pag. 100. Acum aflăm din scrisoarea către N. Petraşcu că intenția 
sa era să publice cartea direct în volum, ceea ce nu se potriveşte cu 
ştirile pe care i le-a dat mereu criticului, deci trebuie acceptată con- 
cluzia că dorinţa sa intimă fusese de a da romanul tot la Convorbiri 
şi numai vechea făgăduinţă din 1897, reînnoită mai mult de nevoie 
în 1901, i-a schimbat adresa. La începutul anului 1902, cînd romanul 
începuse să apară in revista lui N. Petraşcu, îi trimite acestuia alte 
22 pagini, pînă la 73, împreună cu o semnificativă recomandare: 
„Cit despre îndreptări sper că va Ti bine primit de public. Nu e un 
roma'» scris cu toptanul, ci a ieşit din maturitatea cugetului şi a sufle- 
tului, cu absolută sinceritate de emoţiune" (scrisoare din 23 ian. / 15 
febr. 1902). Patru luni mai tirziu, adresîndu-se aceluiaşi N. Petraşcu, 
scriitorul avea să expliciteze mai bine titlu) şi sensul lucrării: „Dată 
d-ta recunoşti o valoare romanului meu — care nu uita că se cheamă 
îndreptări — eu mă socotesc fericit că între alte schimbări ce aş dori 
să aduc curiosului nostru suflet românesc, ar ti şi aceea dea nu mai ca- 
lomnia, de a nu mai desprețul tot ce răsare şi se distinge în viața pu- 
blică a ţării " (scrisoare din 8/21 iun. 1902). 


La 15/22 febr., apoi la 25 apr. / 18 mai, pleacă spre revistă alte 
pagini. dar la această din urmă dată manuscrisul pare să nu fi fost 
încă terminat, căci autorul il vestea pe N. Petraşcu că „zilele astea 
mă pun pe lucru şi sper să te ajung cu manuscrisul". Deci, cum ulti- 
mele pagini ale romanului se publică în iunie 1902, înseamnă că ele 
au fost scrise în luna mai, probabil pe la jumătate. Dar cu aceasta 
romanul nu se încheie, căci în nr. 7 (iun. 1902) capitolul linal purta 
mențiunea: Sfîrşitul volumului I, specificaţie de două ori importantă, 
o dată pentru că, La această dată, Indreptări era socotit un roman 
autonom îață de cele trei anterioare, a doua oară pentru că se vestea 
continuarea unui ciclu. In ultima din scrisorile menţionate, trimise 


739 
17% 


Iui N. Petraşcu, rezultă că, de [apt, romanul nu e terminat. „In min- 
tea mea el se continuă tncă mult — prea mult pentru un singur volum 
— deci urmează să fie tăiat în două, iar din partea a 2-a nu am 
nici o linie gata" (scrisoare din 8/21 iunie 1902). „Partea a 2-a" e 
romanul Anna, care, prin urmare, trebuia să facă iniţial corp comun 
cu îndreptări. 

La apariţia în volum, în „Biblioteca pentru toți" spre sfîrşilul 
anului 1908, titlul romanului este pus între ghilimele, pentru subli- 
nierea mai accentuată a sensului social urmărit, şi se va menţine ca 
atare pînă la transcrierea lui pe pagina interioară a romanului' Viața 
la țară, ed. 1922, din „Cultura națională", cînd ghilimelele se pierd. 
Ca subtitlu figurează, încă din 1908, menţiunea: „Al 4a din seria 
Comăneştenilor”, prin care romanul e situat direct în succesiunea pri- 
melor trei, renunţîndu-se definitiv la ideea unui ciclu deosebii. 


Prin urmare, Îndreptări a fost conceput iniţial ca un roman unic 
şi abia apoi ca piesa de pornire a unui nou ciclu, avtnd la bază un 
eveniment diferit de al celuilalt anterior, dar o problematică echiva- 
lentă: pregătirea cugetelor şi atmosferei pentru idealul unirii tuturor 
romanilor. 


Dacă am încerca să datăm momentul întimplărilor, acesta se 
situează în primăvara şi vara unui an distanțat cu aproximativ două 
decenii de virsta copilărieilui Alexandru Comăneşteanu, aşa cum reiese 
dintr-o replică a lui Matei Damian, care-i spune într-un episod de la 
început al cărţii: „cind mâ jucam cu tine acum 20 de ani". Cum pă- 
rinţii săi se căsătoriseră prin 1868—1869, iar în 1877 el era destul de 
mărişor ca să poată ieşi în oraş cu tatăl său, la plimbare, înseamnă că 
putem bine plasa acţiunea /ndreptărilor după 1895, dar desigur 
înainte de 1900, eroul urmînd decisă aibă aproximativ 23—24 ani. 


Geografia noului ciclu este, într-o parte a ei, cea cunoscută, de 
la Comăneşti; decorul se schimbă repede, Eucureştiul apare cu lotul 
trecător, faptele plaslndu-se în continuare la Roma, apoi la Sibiu, 
Selişte şi Poiana. Spre deosebire de Viața la fară şi Tănase sScatiu, 
topografia este acum reală în întregime, cu excepția Comăneştilor. 
Modelele eroilor centrali sint însă mai greu de reconstituit şi e mai 
probabil ca menajul Alexandru Comăneşteanu— Mia sâfiepc de-a-ntre- 
gul imaginar. Peroraţia părintelui Lupu şi apoi tezele despre speci- 
ficul populaţiei din diferitele provincii româneşti aparţin, în sensul 
direct sau ă rebours. tot lui Duiliu Zamfirescu. tn genere, în acest 
roman autorul a imaginat mult. însă la construirea personajelor Zgu- 
rea, protopopul, episcopul, a contribuit substanţial cunoştinţa cu un 
grup de intelectuali arădeni şi sibieni, în popasul transilvănean al 
scriitorului, din vara anului 1901. „încălătoriaceam făcut astă vară 
în Transilvania (prin urmare şi la Arad), s-a întimplat să mă găsesc 
la o masă cu mai mulți români din partea locului: directorul socieiăţii 
de credit «Victorias, pare-mi-se d-rul Oncu; locţiitorul de episcop 
Mangra; secretarul Consistoriului, Goldiş, şi alţi popi şi protopopi” 
(scrisoare către Titu Maiorescu din 29 apr. / 12 mai 1902). Preocu- 
pările lor sînt asemănătoare cu ale personajelor transilvănene din 
roman („Oamenii aceştia cetesc tot ce se publică la noi") şi, la fel, 
iau cu pasiune apărarea a tot ce poale reprezenta contribuţie spiri- 


740 


tuală românească — in discuția de la Arad, după cum rezultă din 
scrisoarea menționată, era sprijinit Slavici împotriva unui articol 
al lui Duiliu Zamfirescu însuşi (probabil, cel din Noua revistă română). 

Un model generic pentru părintele Lupu trebuie să admitem că 
a existat în memoranaiştii condamnați şi apoi eliberați cu puțin 
înainte de momentul cînd se plasează aproximativ acțiunea'romanului. 
Cunoscutul document Memorandul românilor din Transilvania şi 
Ungaria — fusese hotărît în conferințele din 1887 şi 1890 şi predat, 
după mai multe amînări, de o delegație compusă din 300 persoane 
împăratului de la Viena. împăratul n-a primit delegația, iar cance- 
laria sa a trimis Memorandul la Budapesta, unde nu s-a luat niciodată 
în mod oficial act de conținutul lui — dar cum comitetul românesc 
l-a dat publicității, membrii acestuia au fost dați fn judecată şi con- 
damnați în 1894 la pedepse între 2 luni şi 5 ani. Grațiați de împărat 
in urmaintervențiilor şi protestelor din mase şi ale unor oficialități — 
între care şi Carol I — memorandiştii au devenit eroi naţionali. Nu e 
exclus ca figura preotului din roman, cu patriotismul ei dur, inflexi- 
bil, să sintetizeze în ea mai multe modele reale dintre luptătorii 
amintiţi; pe de altă parte, intelectuali transilvăneni persecutați, 
arestaţi, erau numeroşi în epocă, deci modelul poate fi de provenienţă 
mult mai largă. însă evenimentele legate de Memorandum, atit de 
apropiate, nu se poate să nu fi germinat în roman, în prima sa parte. 
Aceasta explică viziunea personajului total idilică, atunci cînd e vorba 
de oamenii din capitală — viziune neconcordantă cu realitatea din 
Bucureşti — scriitorul îşi închipuia insă că în acest mod privesc şi 
apreciază transilvănenii capitala ţării. Critica preotului ținteşte 
foarte puţin faptele negative şi pe oamenii negativi şi foarte mult pe 
cei care îi critică pe Aceştia, deci pledoaria lui este pentru o înțelegere 
prin „îndreptări”, fiecare om contribuind în acest chip la idealul 
naţional. Admiraţia scriitorului pentru părintele Moise Lupu pare 
totală, insă opiniile acestuia diferă adesea substanţial de ale lui 
Duiliu Zamfirescu şi anume în probleme de esenţă: aprecierea unora 
din oamenii politici (D.A. Sturdza, P.P. Carp etc.]., a unor instituţii 
(Ateneul român, Academia, Liga pentru unitatea culturală), a dife- 
ritelor publicaţii etc. Pe de altă parte, o serie de idei cu caracter 
declarat teoretic, din partea finală a cărţii — discuţiile lui Alexandru 
Comăneşteanu cu Zgurea, cu episcopul sau protopopul — vor figura 
în articolul lui Literatura românească şi scriitorii transilvăneni (Revista 
idealistă, 1, tom. iif, 7, 1 sept. 1903), deci avem de-a lace cu o mai 
directă identificare intre autor şi personaje. Unghiul dc vedere al 
acestora asupra evenimentelor şi oamenilor este intr-o bună măsură 
diferit do al transilvănenilor iniţiali — Moise Lupu şi fiica lui — 
aceştia erau gata să absolve de vină pe bucureşteni, In favoarea unei 
solidarităţi generale pentru unire; lucru pe care nu-l mai acceptă 
nofarul, el dezvoltă împotriva corupției, politicianismului, o diatribă 
de o violenţă egală celor din scrisorile autorului. Trecerea de la o 
atitudine la alta s-a petrecut tot In cursul pauzei de un an tn elabo- 
rarea romanului şi fundamentală pentru această schimbare a fost 
călătoria lui Duiliu Zamfirescu prin Transilvania. „Ce bine ar fi — 
îi scrie lui Maiorescu la 10 dec. 1901, deci in plină reluare a lucrului Ia 
roman — dacă dumnealor (e vorba de mai multe cucoane ale convor- 


741 


bjriştilor, n.n.) ar avea simţimintul românesc mai puternic şi lar 
aplica în mai multe direcţii. în privința asta, călătoria mea prin 
Transilvania şi Ungaria m-a pus pe gînduri despre atîtea şi atîtea 
lucruri, ce, reunite, alcătuiesc caracterul nostru național." Probabil 
că în legătură şi cu aceasta sînt în îndreprări atîtea critici la adresa 
femeilor şi vor fi şi mai multe In celălalt roman. 


Prilejurile de meditaţie ivite in cursul călătoriei amintite au 
devenit materie propriu-zisă a cărții, contribuind şi ele la diferenţa 
de tonalitate între primele şapte capitole şi următoarele cinci. Spiritul 
polemic al scriitorului era mult mai viu la sfîrşitul romanului decît 
la începutul lui, şi anume în privința coordonatelor esenţiale din viață 
şi societate; „îndreptările” rîvnite de el întlrziau, ceea ce explică 
virulența şi directă şi subterană a criticii din noul roman. Dar mai 
tîrziu, în perioada cea mai grea a războiului, după pacea de la Buftea, 
cind perspectiva împlinirii idealului se îndepărtase din nou pentru o 
vreme, Duiliu Zamfirescu, întors de curînd la Iaşi, cu disperarea 
infrîngerii speranţelor, propune drept nume pentru ziarul grupării 
politice a guvernului Averescu, titlul vechiului său program de în- 
tregire a hotarelor ţării şi de prefacere a conştiinţelor; îndreptarea 
(aprilie 1918). 


Suplimentul literar săptâmînal al acestui ziar, scos cîteva lun 
mai tîrziu, avea să fie, de asemenea, îndreptarea literară. 

Rațiunea acestui gest o explică patetic in articolul Academia 
română şi sentimentul naţional, unde afirmă, între altele: „(îndrep- 
tarea» nu este numai un nume de ziar, ci un cuvînt cu înțeles profe- 
tic." „De treizeci de ani de cind scriu, adaugă el mai departe, pre- 
ocuparea mea a fost de a întoarce sufletele românilor către iubirea 
de propria lor ţară şi către înfăptuirea idealului naţional." „îndrep- 
tările" preconizate rămîn, prin urmare, subsumate unui ideal pofitic: 
„Visez o Românie Mare de cînd eram tinăr", încheie el vibranta rn irtu- 
risire (îndreptarea, 1, 150, 16 oct. 1918). 


Variante 


p, 427, r. 6 — născuţi în apartamentul de porfir. Comaneşteanu 
(ed, 1908, 1916). 

p- 437, r. 3 — nu sunt trebuincioase (ed. 1908 1916). 
p.447,r. 4 - lor. Bărbatul (ed. 1908, 1916). 

p. 456, r. 14 — Bre, mare (ed. 1908, 1916). 

. 469, r. 4 — atit de străină, cu o căutătură (ed. 1908, 1916). 
. 473, r. 11 — mirat şi mulţumit de stîngăcia (ed. 1908, 1916]. 
. 475, r. 3 — că viaţa ei (ed. 1908, 1916). 

476, r. 40 — care am scris-o. Fata (ed. 1908, 1916). 
r. 37 — venea cu o azalee... (ed. 1908, 1916). 

486, r. 7 — nevastă-sa şi peste tot (ed. 1908, 1916). 

, 192, r. 30 — tavan de scînduri, o talpă... (ed. 1908, 1916). 

. 496, r. 5—6 — burtă! — Rogu-le (ed. 1908, 1916). 

. 507, r. 24 — sară peste zid (ed. 1908, 1916). 
p. 515, r. 8 — Şi-o suci (ed. 1908, 1916). 


DA, 
> 
9 
$ 


p. 518, r. 19 — împotrivire la dorințele lui (ed. 1908, 1916). 
p. 519, r. 25 — muncă. Insemnează-ți mintea (Lit. şi artă rom.). 


1 — Scriitorul avea dreptate: rubrica pseudonimelor formate cu 
ajutorul lut de la... este efectiv uriaşă. între cei care semnau în acest 
fel, în epoca sa, mai cunoscut totuşi era Cincinal Pavelescu — Dela 
Mileov — aparţinindşcoaleilui Al. Macedonaki, ceea ce ar explica as- 
primea sulițelor lui Duiliu Zamfirescu. G. Ranetti semna şi el adesea 
cronicile sale satirice cu Ghiță deut cooperativă (adică de la „Berăria 
cooperativă", vestită bodegă din centrul Bucureştilor, peste drum de 
Teatrul Naţional, pe strada Cîmpineanu ; deasupra ei s-a aflat redac- 
ţia ultimei serii a Moftului romdn) sau Ghiță Delagambrinus (berăria 
<lambrinus era apropiată de cea de mai sus). Desigur nu cu Victor 
Vlad dela Marina se răfuia scriitorul în roman, acesta murise Ia 1896, 
iar pentru el Maiorescu avusese cuvinte de laudă. Acel „umil de ta- 
lent" la care pseudonimul „s-a potrivit" este desigur B. Delavrancea. 


2 — Motivul pentru care transilvănenii işi botezau copiii cu 
nume romane era dublu: unul era acesta, declarat aici de scriitor, 
adică „trebuința sufletească de o zilnică amintire a originii lor"; al doi- 
lea, menționat mai departe în roman, era folosirea acelor nume care 
nu aveau echivalent în nomenclatura maghiară, deci nu puteau fi 
menționate în acte, în mod oficial, după „traducerea" în această 
limbă, aşa cum devenise obligatoriu de la un moment dat. Şi unul şi 
celălalt dintre motive aveau deci un substrat național. 


3 — Bunăvoința amuzată a familiei Villară pentru grija cu eare 
Porţia „învirtea frazele ca nu cumva să pătrundă vreo vorbă străină 
în grai" capătă rolul confirmării unei particularităţi stilistice: scrii- 
torul a urmărit să sugereze prin grupul personajelor din Transilvania 
(părintele Lupu, fiica lui. iar mai tîrziu notarul Zgurea, protopopul 
din Sălişte şi ceilalţi), tipul vorbirii locale, cam artificializată prin 
efectele cuvintului latinizat. Totuşi, elementele prin care el sugerează 
aceste caracteristici lingvistice sînt foarte reduse: un număr de ex- 
presii cu caracter mai specific (dragă domnule, mă rog, d-apoi. par- 
ticula că introducînd replici noi), cîteva cuvinte cu iz mai popular, 
local şi un număr de pronunţii — din care, la tipărire, cele mai multe 
n-au fost respectate de editori — cum s-a văzut in scrisoarea către 
N. Petraşcu dn 25 apr. / 8 mai 1902. (Veii noU asupra volumului 
de față.) f 

Vorbirea prea dialectală, acel conglomerat de reziduuri latini- 
zante, cu traducții sau adaptări forțate din maghiară şi germană, 
este dezaprobată de scriitor, care, în partea a doua a romanului, o va 
ironiza şi direct şi indirect, iar în articolele din presă o va condamna 
cu vehemenţă. In orice caz, în roman el n-o introduce decit o singură 
dată, şi atunci sub forma unei mostre de deformare a limbii. 


4 — Propaganda (colegiul De propaganda ţide), numele strălu- 
citei şcoli confesionale din Roma, fondată în 1622 de papa Grigore 
al XV-lea, pentru pregătirea misionarilor catolici trimişi în toată 
lumea cu scopul propagării credinței (de unde şi numele). Aici indeo- 


743 


sebi au rost admişi şi tineri români, după înfăptuirea „unirii tu Roma 
a unei părţi din biserica ortodoxă din Transilvania (1698 şi 1700]. 
Micu-Clain, Şincai, Petru Maior şi alţii au studiat la Propaganda” 
devenind, ca şi personajul lui Duiliu Zamfirescu mai tîrziu, nu fanai 
tici misionari catolici, ci militanţi activi ai spiritualităţii naţionale 
româneşti. 


5 — Termenul Ligă indică asociaţia culturală creată la Bucureşti, 
în 1801, sub numele „Liga pentru unitatea culturală a românilor” 
(sau „tuturorromânilor"), cu un comitet foarte larg, dar avînd printre 
sprijinitori mulţi factori guvernamentali şi chiar pe rege, care nu putea 
să nu dorească lărgirea hotarelor ţării pe al cărei tron se afla. 


Constituirea „Ligii" în acel an nu e independentă de formarea 
comitetului transilvănean pentru „„Memorandul românilor din 
Transilvania şi Ungaria" (1887 şi 1890), care, depus după tergiversări 
curţii de la Viena, în mai 1893, a constituit obiectul vestitului proces 
de trei săptămîni, din mai 1894. 

„Liga" activa îndeosebi prin conferințeşi articole de presă, insă 
da şi asistenţă organelor de publicitate din Transilvania, aparent 
numai în probleme culturale, practic în cele politice, fn scurt timp 
ea a avut secţiuni în toate judeţele țării; în 1896 şi-a înființat un organ 
propriu de presă, săplăminal, Liga romană. Perioada celei mai vii 
activităţi a asociaţiei este tocmai aceasta, cînd se petrec şi faptele 
din romanul îndreptări. „Liga" avea să continue decenii la rînd, da- 
torită lui N. lorga, care a preluat conducerea ei curînd după 1900, 
schimbîndu-i numele în „Liga culturală”. 


înainte de 1900, însă, ea era un domeniu dc activitate nu numai 
pentru patrioţi-şi oameni serioşi, dar şi punctul de atracţie al unor 
doamne dornice de popularitate ieftină, care găseau aici un, teren 
fertil şi un prilej de trecere a timpului. Maica Smara (poetă, atunci 
în vîrsta de 40 de ani) era una din protagonistele acţiunii pentru 
Transilvania, călătoria ei în Italia — făcută cam în perioada cînd 
îşi plaseaiâ Duiliu Zamlireseu acţiunea romanului — cu discur- 
surile prin gări despre latinitatea românilor etc, au banalizat îndestul 
scopurile — totuşi înalte — ale asociaţiei, astfel încît scriitorul 
ironizează „Liga" şi pe cei ce participă la ea. 


Nu e exclus ca numele dat în roman prinţesei Smaranda Dudescu 
şi pronunţarea lui uşor ridicolă, Smasmi, să fie prilejuite chiar de. 
Maica Smara (Smaranda Gheorghiu). 


6 — De data aceasta se pare că e vizată chiar asociaţia care sco- 
sese revista Literatură şi artă română — unde avea să se publice 
îndreptări — asociaţie constituită în 1895, sub denumirea „Cercul 


amicilor literaturii şi artei române", din care făcea parte şi scriitorul. 

Perioada a cunoscut un mare număr de societăţi de acest fel, 
care îşi propuneau patronarea literaturii şi artelor, şi — cu toată 
ineficienta practică in acest domeniu, unde se încerca atragerea ini- 
țiativei private in locul celei de stat, absente — nu puţine publicaţii 
literare au putut fi scoase numai în acest chip. Al. Maeedonslti u 
apelat adesea Ia astfel de mijloace pentru a şi putea tipări revistele. 
Duiliu Zamfirescu ironizează însă cu dreptate parada guralivă care. 


74 


înlocuia faptele concrete. Dc altfel, nici Caragiale nu cruțase demago- 
gia care prindea aici tot mai mult teren şi pamfletul său O conferință 
(1909) este o dovadă. La celebra sa S.P.M.D.R. (Societatea pentru 
protecția muzelor daco-romane) viceprezidentă este madam Pari- 
goridi, o făptură care aduce mult cu prințesa Smasmi. 


7 — „Sunt ce sunt şi nu mă pot schimba", aceste cuvinte aleAnnei 
se referă, ca o scuză, la dialogul anterior, in cursul căruia ea, ca gre- 
coaică, ironizase patriotismul tînărului Comaneşteanu, spiritul său 
de solidaritate cu transilvănenii. Această pornire cam zeflemistă a 
Annei fusese violent combătută încă de vijeliosul Milescu (Jn război), 
dar trecerea anilor, vreo douăzeci, nu atenuaseră înstrăinarea ei de 
poporul român, de care era totuşi legată prin mama ei, Golească.. 

Va fi unul din motivele îndepărtării tot mai accentuate de dînsa 
a tînărului patriot, căruia ea îi va lace, ceva mai departe în roman, 
o excesivă demonstrație despre originea ei nobilă greacă, uitînd-o cu 
totul pe cea românească. 


8 — Ironia rea a Annei ela adresa lui Alexandru Comaneşteanu, 
coborîtor din răzeşi ridicaţi mai de curînd la boierie, pe cîtă vreme 
familia ei, va pretinde ea, avea înaintaşi între împărații bizantini 
şi era veche deaproape un mileniu. Săgeata Annei va viza şi pe prin- 
tesa Smaranda Dudescu, care, deşi cu o obîrşie mai veche decît a 
tînărului, nici ea nu se compara, totuşi, cu spița foştilor împărați de 
la Bizanţ. 


9 — Imperiul roman de orient avea capitala la Constantinopol, 
spre deosebire de cel de „occident"” cu reşedinţa Ia Roma. Separaţia 
se făcuse la 395, Ia moartea lui Teodoric cel Mare (379—395), între 
cei doi fii ai săi, Honorius şi Arcadius. 


10 — Vasile al II-lea cel mare a fost unul din cei mai importanți 
împărați ai Imperiului roman de răsărit (957—1025); el a încheiat 
acţiunea de cucerire a Peninsulei balcanice, supunînd pe bulgari. 
Ascendenţa bizantină a Annei trebuie privită cu rezervă, dar în pe- 
rioada respectivă Duiliu Ztmfirescu însuşi era preocupat de propria 
genealogie, pe care o cobora din Lascarizi, familie cu reprezentanţi pe 
tronul imperiului bizantin cu capitala la Niceia în sec. XIII. 
O polemică în acest sens va avea loc In 1909, cu prilejul discursului 
Poporanismul in literatură. 


11 — Paleologii şi Cantacuzineslii dăduseră şi ei împărați im- 
periului roman de răsărit; ultimul dintre ei, mort chiar în lupta caro 
a dus la căderea Constantinopolulul (1453), era un Paleolog (Constan- 
tin al XI-lea, zis Dragassos), de unde marea faimă a acestei familii, 
socotită apoi secole de-arindui drept moştenitoarea de drept a tro- 
nului Bizanțului. 

Răspunsul Iui Alexandru Comaneşteanu e însă tot ironic, căci 
Paleologii şi Cantacuzineslii sînt ulteriori cu cîteva secole lui Vasile 
al II ba. 


745 


12 — letiom şi Callieraies — arhitecţi greci, sec. V i.e.n., au 
construit Împreună Parthenonul, templul zeiţei Pallas-Athena, de 
pe Acropolea Atenei. 


13 — In ocupațiile succesive care au trecut peste Atena — vene- 
țianâ, turcă, engleză — au fost răpite numeroase comori de artă 
antică şi duse in toată lumea, iar altele distruse, împuţinmd astfel 
mărturiile gloriei de odinioară a cetăţii. 


14 - încă la 313, împăratul Constantin cel Mare (274-337) a 
acordat creştinilor din întregul imperiu roman libertatea cultului 
prin „edictul de la Milan". Transformarea templelor pâgîne în biserici 
creştine a fost una din cele mai mari acţiuni care au urmat. 


15 — Ohrida fusese centrul politic şi, desigur, religios al Bulga- 
riei In timpul țarului Samuil (977—1014); cetatea avea o fortăreață 
puternică — unde se puteau bine adăposti legendarele averi atribuite 
curții împărăteşti — ultima Înainte de căderea statului bulgar sub 
turci, care au jefuit cu sălbăticie frumosul oraş (1014). 


16 — Panagkia, supranumele grecesc al fecioarei Haria, In tra - 
ducere liberă: preasfinta-, cuvîntul a devenit cu timpul un adevărat 
nume propriu. 


17 — Achaia, regiunea Greciei de la nordul Peloponezului (patria 
legendarului Achile) a devenit o provincie a imperiului latin de răsărit 
în sec. XIII. 


(8— Expunerea Annei este, in fond, nu o explozie de şovinism, 
ci o lecţie de sentiment naţional, dincolo de vicisitudinile istoriei. 
Un paralelism cu situaţia românilor, aflaţi şi ei in acel timp, dacă 
nu „rătăciţi prin lume", ca elinii din demonstraţia Annei, în orice cai 
separați fliii de alţii, datorită împrejurărilor politice. Eroina lui 
Duijiu Zamfirescu rosteşte deci o seamă de adevăruri, pe care scrii- 
torul le doreşte Însuşite de tînărul ofiţer şi, fireşte, de cititori. Alexan- 
dru Comăneşteanu simte trezindu-se In el mindria ongii.ii şi rasei 
lui, conştiinţa vechimii acestora şi, dacă nu-i replică Annei cu bru- 
talitatea de care e clar ispitit, aceasta e numai din delicateţe supe- 
rioară faţă cu o femeie. I-o şi sugerează direct, cind îi spune: „Adesea 
mi se face milă de dumneata. Iţi trăieşti viaţa In gînd, în loc de a o 
trăi In trai". El, Alexandru Comăneşteanu, e pregătitdescriitor pentru 
« misiune mare: „Am nevoie (de el, n.n.) mai tirziu, cînd va merge sâ 
Tăscoale Transilvania" (scrisoare către Titu Maiorescu din 15/23 
dec. 1905) şi atitudinile sale, cum e cea de mai sus, sugerează întrucîtva 
acest rol viitor. 


19 — E în fond o atitudine patriotică la tinărul Comăneşteanu 
«ie a-şi simţi legături adinei cu ţara, şi In sfere diferite de aceea 
ea superficialitaţilor şi adversităţilor constatate în societatea 
«ontemporană. Este exact poziţia lui Duiliu Zamfirescu din scri- 
soarea către Maiorescu (23 apr. / 6 mai 1901), chiar pe cînd scria 


?4a 


la roman: „Eu insă sunt ahlial de pămintul noslru românesc, de căldura 
lui, de chipurile oamenilor săi, pină chiar şi de mitocănia acestora 
cînd se pretind subţiri”. 


20 — Participarea lui Alexandru Comăneşteanu în „Ligă" şi îa 
Comitetele patriotice îi solicitau deci nu numai timp, ci şi bani, care 
se cheltuiau pentru asistenţa celor veniţi din Transilvania la Bucu- 
reşti, dar şi pentru ajutorarea într-ascuns a tipăriturilor, mişcărilor 
de' pe teritoriul Transilvaniei, a celor arestaţi — pentru a putea plăti 
avocaţii — sau a articolelor de protest în presa occidentală etc. Se 
explică astJel mai bine o afirmație a Annei: „In calitatea d-tale de 
june boier român vrei să joci rolul de protector al literelor şi fraţilor 
ghe ghincolo?...' De asemenea „congresele patriotice urgente", cu 
care Jl tachinează Anna, cereau ele insele contribuţii băneşti. E in- 
teresant numai cum Duiliu Zamfirescu sugerează că ar fi existat o 
categorie de boieri, patrioţi dar nepricepuţi în afaceri, care puteau 
sărăci datorită acestor contribuţii; ciudăţeniei acestei judecăţi trebuie 
să-i adăugăm insă admiraţia scriitorului pentru categoria respectivă. 


21 — Nu este de loc clar la ce se referă generalul Viliară cînd II 
numeşte pe Alexandru Comăneşteanu,..junele noslru soţia l-democrat"; 
activitatea lui nu părea să se lege de mişcarea socialistă, ea era patrio- 
tică în genere şi cel mult se încadra în diferitele comitete culturale 
de sprijinire a mişcării naţionale din Transilvania, aşa cum va rezulta 

numaidecît, din aluzia la reintemeierea Sarmisegetuzei. Să tip numai 


o exagerare glumeață a vorbăreţului general, sau scriitorul avusese 
o clipă intenţia să-şi apropie eroul de orientările de stingă? 


22 — Duiliu Zamfirescu caracterizase de mult, într-o scrisoare 
către Titu Maiorescu, o anumită tendință zeflemistă, pe care o con- 
statase la români, „un scepticism curios, spune el, cu o ironic cam tri- 
vială, bon enfant şi fără rezistență, spanac (cum îl numesc d-lor) 
in toată puterea cuvîntului”. Acest scepticism, continuă el, este 
„împrumutat de la rasele străine”, intrucît românului îi este specific 
„un fond de naivitate”, o candoare care dă frumuseţe şi puritate, a vînt 
şi sinceritate tuturor pornirilor şi întreprinderilor, chiar atunci cînd 
nu sint, prin ele însele, pure şi candide. 

Ideea acestui,.fond de naivitate" trebuie să fi încolţit de mult 
in sufletul scriitorului, de vreme ce-o aflăm încă între primele însem- 
nări din ciclul Măsura dreaptă a vieţii, notate îndată după sosirea de 
la Roma şi necunoscute pînă acum. „O caracteristică în straiele de 
sus ale societății româneşti este lipsa totală de naivitate sufletească, 
scrie Zamîirescu, in cea de-a XIV-a însemnare — după caligrafie 
dalînd de prin 1889—1890. Lucru comun tuturor popoarelor de viță 
latină, şi mai comun încă colonielor greceşti. Această mare calitate 
se întîlneşte numai la popoarele noi, în special la germani şi la ruşi 
şi, din fericire, şi la poporul nostru. Ceea ce face că societatea româ- 
nească e foarte banală, iar poporul foarte original". O lectură atentă 
a paragrafului descoperă cel puţin citeva contradicții, sau numai 
confuzii: cum poate fi calitate pentru un popor ceea ce dă banalitate 
unei societăţi? Scriitorul considera oare „stratele de sus ale societăţii 


74? 


româneşU" drept alcătuite numai din străini? Cîtuşi de puţin, căci 
Milescu si Mihai Comaneşteanu din romanul anterior le aparţineau şi 
ei dovedeau un asemenea „fond de naivitate”, care a'stat la baza erois- 
mului lor, cu toate rătăcirile lor anterioare, cu toată fanfaronada 
unuia şi uşurătatea celuilalt în viaţa intimă. Matei Damian, mama 
sa, unchiul său, Saşa făceau parte din aceeaşi categorie. în noul roman, 
părintele Lupu, Porţia, Alexandru Comaneşteanu fixează alte imagini 
„naive" in sensul numit de scriitor, adică pure. „Fondul de naivitate — 
continuă el — e exploatat de şarlatani cu mult succes, şi pe el se rea- 
iămâ reputaţiile lalse, in politică, in literatură, in tot. Scepticismul 
şi ironia, dimpotrivă, par a voi sâ dărlme tot ce e serios" (scrisoare 
din 2 /14 mai 1897]. Din aceşti sceptici şi ironici fac parte gene- 
ralul Villară şi soţia sa, lor le opun o Duiliu Zamfirescu candoarea, puri, 
tatea celorlalte trei personaje, iar, în acest început al romanului, în, 
deosebi pe aceea a părintelui Lupu. Ceea ce e important de subliniat" 
e că, deşi contrazişi atit de absolut de către preotul ardelean, deşi 
oarecum dezavuaţi in roman, generalul şi Anna au parte de un credit 
special, deşi aici nedeclarat, din partea autorului, care oscilează, după 
cum rezultă din corespondenţa sa şi din cîteva articole, între „scepti- 
cism" şi „naivitate” (în sensurile date de el însuşi). 


încă o dată e de reţinut că scriitorul e numai paiţial exprimat 
do aceia din eroii săi, care par a-i comunica punctele de vedere intime; 
în acelaşi timp; chiar cei ironizaţi în roman reprezintă, măcar în 
parte, propriile sale convingeri. Duiliu Zamfirescu experimenta acea- 
stă curioasă dedublare încă în Lydda. Scrisori romane şi o făcea în con- 
tinuare în acest nou roman îndreptări. 


23 — Memoria o trădează adesea pe Anna, cit priveşte literatura 

— începutul versului eminescian e într-altfel: 
„„Jară noi? Noi, epizonii? 

Părintele Lupu nu va fi, desigur, de acord cu sensul acestui vers, 
deci cu al întregii poezii, în virtutea aceleiaşi poziţii fundamentale: 
oricît de rău ar fi politicianismul romanesc, oricît'ă pervertire ar fi 
în viaţa publică de dincoace de munţi — dincolo, zice el, totul e înze- 


cit. „Pentru o întîmplare păcătoasă de Ia noi — spune el—vă dau 
zece de acolo", adică din Transilvania, aflată sub dominație străină. 


Am văzut însă că opinia reală a scriitorului despre fapte şi oameni 
«ste exact opusă eroului său şi, dimpotrivă, aidoma celei a lui Emi- 
nescu din Epigonii. Părintele Lupii e admirat de Duiliu Zamfirescu 
pentru idealismul său în materie politică, ceea cenu implică şi acordul 
faţă de convingerile personajului, aşa cum se va vedea numaidecit, 
In discursul său următor. 


24 — Prima parte a discursului părintelui Moise, Lupu este o 
surprinzătoare pledoarie în favoarea unor teze, în care scriitorul insuşi 
nu credea, dar caro apar in roman drept crezul său profund. Per- 
sonajul fiind eminamente pozitiv, spusele sale dobîndesc aparenţa 
opiniilor scriitorului însuşi. In realitate, Duiliu Zamfirescu [ace în- 
tr-O'mare măsură şi polemică vie cu el însuşi, dar aceasta rezultă numai 
dacă punem faţă în faţă textul romanului cu scrisorile proprii trimise 
Jui Maiorescu şi lui N. Petraşcu, sau cu cîteva pagini publicistice 


748 


ale sale, cum sînt Romanul şi limba romană sau Literatura romanească 
şi scriitorii transilvăneni (Revista idealistă), scrise într-o perioadă 
destul de apropiată de romanul îndreprări. Cu toată ironia cu care 
înconjoară autorul spusele Annei şi ale generalului Villară, acestea 
reproduc mai exact propriile puncte de vedere ale lui Duiliu Zamfi- 
rescu decit înflăcăratul discurs al preotului ardelean. O declară.scrii- 
torul însuşi lui N. Petraşcu: „lată însă că d-ta hotărăşti că prin gura 
popii nu vorbeşte popa, ci vorbesc eu. De fapt, te înşeli: omul pus 
acolo există în realitate, şi nu în pielea unui singur individ, ci in 
foarte mulțiromâni transilvăneni... Dacă d-la recunoşti o valoare 
romanului meu — care nu uita că.se cheamă îndreptări — eu mă 
socotesc fericit că intre alte schimbări ceas dori să aduc curiosului 
nostru suflet românesc, ar fi şi aceea dea nu mai calomnia, dea nu 
mai despreţui tot cc răsare şi se distinge în viața publică a, ţârii” 
(scrisoare din 8/21 iun. 1902). Moralistul dovedea brusc in roman 
conştiinţa unei înalte meniri a literaturii. în slujba căreia îşi călca 
eroic pe inimă, călăuzit de idealul mare al unirii tuturor româjiilor — 
dar în scrisori particulare îşi declara neadeziunea faţă de oamenii 
slăviţi în literatura sa. Astfel, iu scrisoarea menţionată, către N, Pe- 
traşcu, se spune ritos: „.Cît au trăit Catargiu şi AL Lahovary.toată 
lumea i-a tratat de hoţi, i-a calomniat, ia injuriat surugieşte; cît 
a trăit Brătianu asemenea. Acuma, că sînt morţi, au devenit martir» 
şi oameni de geniu. In realitate n-au fost nici una nici alta — afară 
poate de Brătianu care, în momentul războiului, a avut o inspiraţie 
genială." 


Mai explicit in aprecierea intimă a oamenilor politici priviţi 
cu exaltare de părintele Moise Lupu în roman, e Duiliu Zamlireseu 
în scrisorile către T. Maiorescu: „Despre politica făcută de alţii sunt 
dezgustat", declara el la 10 dec. 1901. Tot atunci caracteriza astfel 
situaţia în domeniul literaturii: „Cine se scoală mai de dimineaţa, 
are dreptul, în ţara lui vodă, să hotărască despre meritul şi soarta 
scriitorilor, impunînd acestora tăcere, sub cuvînt că ei au vorbit. 
Simţiminlul de dreptate se răscoală cind vezi neputincioşii poniifî- 
cînd, orbii vorbind de lumină şi surzii de armonic." Dar, spre deose- 
bire de aceste cuvinte sincere, indignate, in roman părintele Moise- 
se entuziasmează în faţa aceloraşi fenomene şi manifestări, declarînd 
ferm: „Aveţi instituţii culturale foarte interesante, aveţi o literatură 
şi mai interesantă; le cunoaşteţi?!” — o întreabă el patetic pe Anna. 
Pentru acelaşi părinte Moise, „d-nii Sturdza şi Carp sunt două ade- 
vărate caractere, cel dinţii prin patriotismul său ridicat la cea mai. 
înaltă expresie, prin munca sa fără preget, prin puritatea vieţii sale; 
cel de al doilea prin claritatea şi înălţimea ideilor, prin farmecul 
persoanei şi al graiului său, prin aceeaşi viaţă exemplară ca şi cel 
dinții." lar în scrisoarea către Maiorescu din 6/19 dec. 1903, deci 
cîteva luni după apariţia romanului în revistă, iată un alt portret 
al lui D.A. Sturdza: „Deasupra tutulor planează personalitatea cea 
mai extravagantă ce s-a văzut vreodată; un reman născut boier, cu 
instincte de țîrcovnic, făţarnic, inzestrat d" natură cu o încăpățînare 
de măgar, neavînd nimic din calităţile şi cusururile rasei, fărâ nici un 
fel de talent, orator prost, scriitor infam, dambialîu inainte de vreme, 
rezistind numai cu o jumătatea sistemului nervos, vindicativ, crud şi 


749 


mai presus de orice antiestetic în toate actele morale şi materiale ale 
vieţii." Iar despre Carp, înşirînd In aceeaşi scrisoare o serie de sama- 
volnicii ale lui D.A. Sturdza, spune următoarele: „Dacă dl. Carp 
vede toate acestea şi totuşi se simte mai aproape de Sturdza decit 
de conservatori e o nenorocire." Cu variante de ton şi de expresie, şi 
alţi bărbaţi pomeniţi admirativ în roman de patriotul transilvănean 
sint evaluaţi cu un ochi acid atunci cînd scriitorul îşi spune deschis 
propriile impresii, dar sînt idolatrizaţi cind vorbeşte părintele Lupu. 
Chiar faţă de Maiorescu, cel mai admirat în roman de către preotul 
ardelean, publicistica scriitorului şi scrisorile sale intime sînt cu mult 
mai severe, adesea necruțătoare. Articolul din Noua revistă română, 
apărut in 1901, e o mostră; dar, mai apropiat şi mai elocvent, prin 
adresa directă, ostentativă, este exemplul conținut chiar în scrisoarea 
din 10 dec. 1901. Cînd Duiliu Zamfirescu se referă Iacei care au dreptul 
„în țara lui vodă sâ hotărască despre meritul şi soarta scriitorilor, 
impunîndacestora tăcere, sub cuvînt că ei au vorbit”, e lesne de văzut 
direcţia atacului: la Junimea era lege ca autorul sâ nu aibă dreptul 
de a-şi explica sau apăra lucrarea, de vreme ce el o vorbit anume prin 
opera sa. In totul, aşadar, părintele Lupu este purtătorul de cuvînt 
al unor puncte de vedere care nu coincideau, ba chiar erau opuse opi- 
niilor scriitorului despre persoanele si fenomenele social-culturale 
abordate. 

Este aceasta o falsificare? E romanul dovada unei disimulări? 
Ci tuşi do puţin! Consecvent programului enunțat In prefaţaşi in para- 
grafele anterioare, scriitorul propune prin gura eroului său exemple 
de comportament civic, patriotic, de simţ naţional, construind o 
imagine ideală a unor oameni şi a unor fapte, un deziderat — nu o 
realitate — cu nădejdea că cei vizaţi vor trage concluzii pozitive şi 
vor străbate drumul „îndreptărilor”! enunțate în titlul romanului. 
Acesta devine deci expresia unui crez de reforme sociale şi politice 
obţinute prin convicţie şi dojana, de fapt expresia unei desăvîrşite, 
surprinzătoare autoiluzionări. Scriitorul dădea încă una din dovezile 
totalei sale lipso de spirit practic în materie politică si, de la distanţă, 
construia încă unul din tablourile idiliee, nerealiste,'dar reprezentînd 
nu mai puţin credinţa sa fermă că înnoiri şi îmbunătăţiri trebuie ob- 
ținute, întrucit „niciodată ţara românească n-a trecut printr-o criză 
morală mai curioasă, in care toate acţiunile ce formează etica unui 
popor să fie nesocotite sau răsturnate ca acum." 

Retorul transilvănean nu face distincţie între liberali şi con- 
servatori, acordîndu-le tuturor deopotrivă aureola unui patriotism 
şi a unei înțelepciuni „mai presus de orice îndoială". Dar, dacă des- 
pre Marghiloman, Take lonescu, Nicolae Kilipescu şi alţi conservatori 
părerile scriitorului sînt, în general, favorabile şi in scrisori — faţă 
de liberali, cu toată recunoaşterea meritelor lor personale, opinia sa 
«ste necruțătoare: „Ds la 1876 încoace partidul liberal începe a se 
constitui în partid burghez şi. sub farmecul personal al lui Brătiann, 
se formează sindicatul economico-polîtic, care are drept scop îmbogă- 
țirea discuiţilor prin toate mijloacele, conruperea şi dezagregarea par- 
tidului conservator, decăderea adevărată a caracterelor. De atunci 
încoace apar institute financiare care sunt coterii politice, milionari 


750 


- ve 


mitocani, muieri ți fete de parveniți ce-şi schimbă religia ca să pară 
civilizate; de atunci ies la iveală nulități pomădate, avocați fără 
scrupul şi fără talent, cari umplu provinciile şi de acolo vin la centru 
să umple parlamentul, tripourile şi saloanele." 

Taiiloul construit de scriitor este vrednic de bolgiile infernului, 
explicind alarma sa sinceră şi dorința de a întreprinde o operă de puri- 
ficare — „îndreptări"! — deocamdată pe calea literaturii, urmîud 
ca el însuşi să încerce curînd să pună umărul la o redresare morală, 
cum va spune, cît în glumă cît în serios: „Cred însă că nu e departe 
ziua tn care să pot trimite stăpînirei expresia dezgustului meu de 
mutrele ce o reprezintă, şi atunci o să viu in țară să îndreptez lumea 


cu umărul" (scrisoare din 15/28 dec. 1905). Pentru o astfel de activi- 
tate voia să-şi pregătească pe fiul său mai mare — „îl pregătesc pentru 
politică de pe acum (avea 10 anii, n.n.) şi, dacă voi trăi, voi să-l 
arunc inlumecuoputere inițială mai mare decîtaceeapecaream avut-o 
eu la început" (scrisoare către Titu Maiorescu din 6/19 dec. 1903) — 
ca să devină un „om politic... care... să Înţeleagă rarmecul ţării şi 
demnitatea de a fi român" (scrisoare către Titu Maiorescu din 5/18 
apr. 1904) — adică un program identic cu al părintelui Lupu, dar 
obţinut nu prin exemple frumoase, ca în cuvintarea personajului 
din roman, ci prin educarea spiritului în luptă. 

Alexandru Comaneşteanu era deocamdată numai schiţa incertă 
a ceea ce ar fi trebuit să fie, în concepţia scriitorului, omul activ visat 
de părintele Lupu. 


26 — Portretul acesta făcut lui Maiorescu este o reluare foarte 
apropiată a unuia din scrisoarea către Mihail Dragomirescu, trimisă 
cu vreun an mai înainte, cu prilejul alcătuirii volumului aniversar 
în cinstea criticului, la împlinirea a 60 de ani, unde Duiliu Zamfirescu 
participa cu poemul-elogiu intitulat Fragment (vezi nota la această 


poezie, în volumul prim al acestei ediţii). 


27 — Ca şi în alte chestiuni abordate în discursul său, părintele 
Lupu nu exprimă aici punctele de vedere ale autorului. sau în orice 
eaz nu in întregime. Un an şi ceva după apariţia romanului, Dailiu 
Zamfirescu îşi comunica foarte mari rezerve cu privire la raportul 
între dinastia Hohenzollern, respectiv Carol 1, şi poporul român. 
Apreciind in termeni moderați, într-o scrisoare către Maiorescu, „în- 
treaga noastră dezvoltare politică de la 66 încoace" şi „evoluţiunea 
personalităţii regelui", el se oprea pe larg asupra celor „două defecte- 
(ale regeluij n.n.| care au trebuitsărănească peorice român cu sufletul" 
la locul lui: a) disprețul pentru trecutul nostru; b) catolicismul” 
(scrisoare din 6/19 dec. 1903). Analiza consecinţelor acestor „două 
defecte" îi prilejuieşte cîteva aprecieri remarcabile din care rezultă 
rezerva sa faţă de rolul dinastiei în trecut şi In anii respectivi. 


28 — încă mai vizibilă depărtare a părintelui Lupu de punctele 
de vedere proprii ale lui Duiliu Zamfirescu; a afirma că, după 1866, 
„trebuia mai intii dărîmat tot", iar apoi „trebuia reconstruit tot", 
fie şi „luind de la ţăran forma colibei sale", înseamnă a ataca pozi- 
tiile conservatoare în însăşi baza lor, în re priveşte accentul pus pe 


restructurarea integrală social-politică, şi pe ţăran — nu şi pe boie- 
rime! Insă pentru Duiliu Zamfirescu era clar că Maiorescu. nu 
reprezenta o astfel de poziţie şi nici el însuşi nu socotea că evoluţia 
societăţii româneşti a decurs astfel. 


29 — „Şandramilele latino-blasiane" e o formulă mult prea dură 
din-partea scriitorului, pentru a denumi exagerările latinizante ale 
succesorilor şcoalei ardelene, in ce priveşte limba. E îndoielnic, de 
altfel, ea un transilvănean autentic să fi fost un atît de înverşunat 
adversar al bătrînilorluptătoridc la Blaj. Excesulscriitorului decurge 
din marea admirație proprie pentru Maiorescu, ne care i-o atribuie 
eroului său. Nu e mai puțin adevărat că articolul criticului, pe care 
îl are în vedere personajul — Limba română în jurnalele din Austria 
(1868) — are exact violența expresiei utilizate şi în roman şi, cu.toată 
justeţea lui de principiu, el nu s-a bucurat de adeziunea egală a tuturor 
oamenilor de cultură, chiar apropiaţi de poziţiile junimiste. Emi- 
nescu, de exemplu, a fost rezervat şi, chiar mai mult, în opoziţie cu 
limbajul dur al criticului, într-o problemă unde se cerea un tact 
deosebit, date fiind condiţiile luptei naţionale duse detransilvăneni. 
Nici Maiorescu, nici eroul lui Duiliu Zamfirescu nu ţin seama tocmai 
de acest lucru. „Şandramalele" în chestiune erau mai multe gazete de 
peste munți, între care Gazeta Transilvaniei, Albina... Telegraful 
român,  Federaţiunea, Transilvania, Concordia, Familia, Foaia pentru 
minte, inimă şi literatură — dar in cea mai mare parte ele nu apăreau 
la Blaj, deci erau socotite drept partisane sau reprezentante ale curen- 
tului'„„latinist-blâjan" („blasian" spune personajul, ironizîndi). 


30 — Formula denumeşte o altă direcţie critică a lui Maiorescu, 
reprezentată de cele două articole alo sale din'1873 : Beţia de cuvinte 
in Revista contimporană (cu subtitlul: Studiu de patologie literară) 
şi Răspunsurile Revistei contimporane (subintitulat: Al doilea studiu 
de patologie literară) — în care erau denunțaţi însă nu numai „fran- 
țuziţii”, cum afirmă personajul, ci şi toţi adepţii stilului pletoric, 
diluţiei verbale, excesului de erudiție, cilărilor nccontrolale, referin- 
ţelor arbitrare ele. 


31 — Ar fi exagerat să sc atribuie lui Maiorescu „luarea <u asalt 
a întregii lumi româneşti”, aşa cum spune părintele Lupu, la care nu- 
mai focul peroraţiei explică exagerările şiamplificările. Opinia lui 
Duiliu Zamfirescu în aceste chestiuni este tot plină de admiraţie, dar 
Întemeiată pe realităţi, fără locvacitatea de tribună a personajului 
din roman. In orice caz, însă, definirea în acest chip, metodic, a fron- 
turilor de luptă maioresciene, este una din contribuţiile valoroase ale 
scriitoruluilaconturarea personalităţii criticului. Ea aredestule surse 
în scrierile apărute cu puţin înainte, cu prilejul aniversării acestuia, 
la împlinirea a 60 de ani, dar nu puţine opinii sînt datorite observa- 
ţiilor personale ale scriitorului. Şi totuşi, chiar acum, începe marele 
asalt antimaiorescian al lui Duiliu Zamfirescu, continuat metodic 
pînă în 1911! 


32 — In organizarea Junimii rolul lui Maiorescu este, desigur, 
esențial, dar nu trebuie diminuați ceilalți fondatori, în special I\P. 


752 


Carp^-Vasile Pogor, Th. Rosetti, I. Negruzzi. Purtat însă de oratoria 
sa — In care, de astă dată, îl simțim din plin pe Duiliu Zamfirescu 
însuşi — părintele Lupu exagerează, reducînd totul din Junimea 
şi din cultura română la Maiorescu. Pentru necesitățile literare ale 
romanului lucrul poate fi explicabil; ca adevăr istoric el este suscep- 
tibil'de corectări, care, departe de a umbri figura lui Maiorescu, dim- 
potrivă, o detaşează pe un fond de personalități marcante, nu într-un 
mare gol intelectual, cum lasă oratorul să se înțeleagă, în patetica sa 
alocuțiune. 


33 — Referirea e la studiul lui Maiorescu Asupra, poeziei populare 
(1867). 


34 —Eminescu, istoricul A.D. Xenopol (1874-1920) şi gazeta- 
rul Oeorge Panu (1848—1910) au fost în adevăr beneficiarii unoc 
liurse de studii. Ultimii doi au valorificat la maximum stipendiile 
acordate de junimişti — Xenopol luînd două doctorate, în drept şi 
in filozofie, la Berlin, Panu de asemenea luîndu-şi doctoratul în drept 
la Bruxelles. Ambii, în perioada apariţiei romanului, erau depărtaţi 
de junimişti, deci rememorarea vechilor burse are din nou rolul unei 
delicate dojane — în vederea unei „îndreptări"! 


35 — încă in prima perioadă a Junimii s-a pus problema orto- 
grafiei, poziţiile fundamentale adoptate de publicaţie fiind în acest 
domeniu ale „fonetiştilor" şi nu ale „etimologiştilor” (in majoritate 
latinizanţi). Junimea şi Maiorescu s-au situat de partea fonetişti- 
lor — „să scriem cum vorbim" — determinînd activ curentul de opinie 
în această direcţie. întregul volum al doilea al Crizicelor este consa- 
crat acestei probleme şi conține, în primele sale patru mari capitole, 
lucrarea lui Maiorescu din 1866, Despre scrierea limbei române. Apli- 
cate în principala revistă literară românească a timpului, care se 
bucura de colaborarea celor mai importante figuri virslnice şi tinere 
ale literaturii din epocă, încep lud cu Negruzzi şi Alecsandri, şi con- 
tinuind cu Erninescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc, principiile 
lingvistice ale Junimii au devenit preponderente asupra latiniştilor 
şi tuturor etimologiştilor. 


36 — Maiorescu nu era un orator in sensul obişnuit al cuvintului, 
adică elocinţa sa nu era de tribună, cum va fi a lui Delavrancea.de 
exemplu, sau a lui Take Ionescu (.„gură-de-aur'). Maiorescu impre- 
siona auditoriul printr-o excepţională capacitate de argumentaţie, 
prin tr-o arhitectură desâvîrşită, cuvin ţările sale erau adevărate cursuri, 
pledoariile erau lecţii de nivel înalt, el nu subjuga publicul şi nu-l 
captiva ci îl convingea. Patos, gesticulaţie, punere înscena — nimic 
din toate acestea la el, ci putere de convingere adevărată. 

Nu e mai puţin adevărat că, ulterior, direcţiile activității sale 
oratorice, semnalate dc preotul transilvănean — universitatea, tri- 
buna parlamentului, incinta tribunalului — au sprijinit fiecare 
şi au alimentat faima celorlalte. Oratoria primă a criticului 
s-a dezvoltat în cadrul cursurilor universitare şi ca avocat pledant; 
de păstrat s-au păstrat însă Discursurile parlamentare! 


753 
48 


37 — Care să fie tei doi urmaşi ai lui Maiorescu la Ministerul 
Invăţămâîntului Public (pe atunci: al cultelor) la fel de buni ca el? 
Unul e probabil Vasile Conta; celalalt trebuie ales dintre Gh. Chiţii, 
V. Alexandrescu-Urechiâ şi P.S. Aurelian, to(i trei cu un stagiu mai 
îndelungat In guvern. Cum primul era mort la scrierea romanelor, c 
de presupus că „îndreptările" sperate nu se refereau la el, ci la ceilalţi 
doi şi mai ales la ultimul, căci V. Alexandrescu-Urechiă era in acel 
moment ca si în afara vieţii publice. Avea să si moară în noiembrie 
1901. 


38 — La 9 ian. 1874, cind avea 34 de ani, Maiorescu a devenit 
prima oară ministru, în cabinetul Lascăr Catargiu, ocupînd departa- 
mentul cultelor. La remanierea din 30 ian. 1876 în locul său a venit 
P.P. Carp, lot junimist, Inlocuit şi el după numai două luni şi citeva 
zile. 


Intre „necazurile" acestei perioade, la care face aluzie părintele 
Lupu, a fost şi procesul din 1876, în urma căruia criticul a fost scos 
din învățămint, pentru o lungă perioadă, dar mai ales un vot de 
blam în senat pentru „călcarea legii instrucţiunii” care a atras 
demisia lui Maiorescu şi a întregului cabinet ministerial. O serie de 
atacuri au urmat în parlament, toate acestea contribuind enorm la 
formarea grupării junimiste, distincte de partidul conservator. 


39 — Părintele Lupu nu ştia, şi probabil câ lui Duiliu Zamfirescu 
însuşi îi era necunoscut faptul că „seninătatea sufletească" aeritteului 
era grav tulburată in acel timp de necazurile politice şi de cele fami- 
liale, care-l duceau pînă la a nota în jurnalul său următoarele la 
1/13 martie 1876, o lună după ieşirea din minister: „Sînt aşa de iritat 
încît am dureri de inimă de această rănire sufletească (neînțelegeri 
cu soţia, n.n.) şi probabil din cauza supraîncordării politice, nu mai 
pot păstra vechea răbdare." Ii treceau prin minte „tot felul de 
gînduri", între care şi „uneori chiar să-mi iau viața". 


40 — Replica, in formularea ei succintă şi dură, mai mult excla- 
mativă, defineşte însă exact leza junimistă a „formelor fără fond". 
Pusă In gura generalului, nu a soţiei sale, ea apare drept o flecăreală, 
un rezultat al zeflemelei, al „scepticismului Tals", de care acuză preo- 
tul pe bucureşteni. 


41 — Noua peroraţie a preotului, in apărarea instituţiilor, prac- 
ticilor, relaţiilor atit de criticate de Junimea şi Maiorescu, in lupta 
lor contra „formelor fără fond'"”, lungul discurs care combate teza evo- 
luţiei lente în favoarea trecerii printr-o „epocă de salturi", indispen- 
sabilă — spune părintele Lupu — la popoarele tinere, vine In con- 
flict cu întreaga ideologie junimistă. Oncît n-ar vorbi aici scriitorul 
prin gura eroilor săi, totuşi replicile celorlalți sînt atît de firave, de 
mâîntuială, mai mult şicanâri care provoacă torentele de argumentaţie 
ale transilvăneanului, încît acestea apar drept propria concepţie a 
lui Duiliu Zamfirescu. Este, de altfel, incă o dată explicabil ae ce 
romanul nu a fost dat la Convorbiri literare — pentru a nu sili „bătrina 
revistă a «Junimii»" sâ adăpostească în paginile ei opinii atit de ico- 


754 


noclastc față de teoria care-i adusese nu puțină faimă cu ani în urmă. 


42 — Oricum, şi Duiliu Zamfirescu însuşi se numără printre 
aceştia, căci nici el nu şi-a cruțat săgețile împ'otrivaAcademiei. Dar 
referirea e mai ales la A. Vlahuță, Caragiale, Macedonski. recunoscuți 
ca adversari declarați ai Academiei— din care nu făceau parte — şi a 
căror polemică îndîrjise un număr de membri, iar aceştia se opuneau 
sistematic primirii lor acolo. O „îndreptare" în ambele tabere e suge- 
rată şi aici de scriitor. 


43 — Este versul inaugural al celei do-a doua satire antijunimiste 
u lui Hasdeu, La nai, trimisă Convorbirilor literare sub semnătura 
P.A. Calescu (Păcălescu!) şi publicata de redacție, care n-a observat 
la timp farsa. „Unde e putred mărul?" — trebuiau sâ întrebe cititorii, 
o dată cu ultimul vers al păcălelii („E putred, putred mărul din sîm- 
bure la noi!”); Hasdeu ii avertiza numaidecit In Revista literară si 
ştiinţifică, îndrumindu-i să citească acrostihul, care dădea răspunsul: 
La Comwrbiri literare! 


44 — Foarte semnificativă replica vorbitorului aici: Duiliu 
Zamfirescu condamna şi el reprezentațiile teatrale străine, date în 
dauna celor româneşti, chestiune care va lua proporţii ample în 1906, 
cînd aşa-numita „mişcare de la 13 martie", avînd pe N. lorga în frunte, 
va scoate studențimea bucureşteană în stradă pentru a împiedica socie- 
tatea „Obolul", formata de doamne din protipendadă, să joace nişte 
piese în limba franceză la Teatrul Naţional. După cum se vede, nu e 
o simplă manifestare naționalistă, cum s-a spus adesea, ci o problemă 
de spirit patriotic, de apărare a patrimoniuluişi valorilor naţionale 
in faţa ofensivei snobismului şi cosmopolitismului. Părintele Lupu o 
va declara ritos mai departe în cuvîntarea sa. 


45 — Este vorba dc artistul Grigore Manolerscu (1857—1892), 
primul interpret român de scamă al lui Hamlet, rol realizat după 
zece ani de studiu şi pregătire asiduă. Scriitorul l-a elogiat adesea în 
articolele sale anterioare. 


46 — Ștefan Iulian, artisteomie, stins şi el destul de tinăr (1853— 
-1892). 


47 — De o mare faimă se bucurau in acei ani actriţa Agatha 
Dirseseu, — care juca pe scenele din Austria şi Germania, dar era invi- 
tată în toată Europa şi in America — şi cintăreaţa de operă Darelee 
(Hariclia Hartulari), primită cu un excepţional entuziasm în Italia; 
desigur, mai ales la aceasta din urmă se referă părintele Lupu, care, 
ca transilvănean, era cu ochii aţintiţi spre Roma. Asupra împrejură- 
rilor de aici era mai informat scriitorul însuşi, aflat în continuare in 
capitala peninsulei. începea de asemenea să-şi cîştige faimă Stan 
Golestan, tot cîntăreţ de operă. 


48 _ Duiliu Zamlireseu însuşi lus-sse inlre criticii societăţii 
. Ueneul român", cu ţoale că ţinuse mai demult citeva conferinţe în 
cadrul ei şi fusese prieten şi colaborator alredactorilor revistei scoase 


755 
48% 


de respectiva societate. Animozitatea sa decurgea din rezervele faţă 
de preşedintele ateneiştilor, G. Esarcu, fost o vreme ministru de ex- 
terne şi apoi şelul său de legaţie la Roma, intr-un moment greu, acela 
al presiunilor făcute asupra scriitorului, de a-l transforma în agent 
guvernamental, mai întîi pe lîngă familia Văcăreştilor şi apoi pe lîngă 
regina Elisabeta, la Veneţia, cu prilejul căsătoriei ratate între prin- 
cipele moştenitor Ferdinand şî Elena Văcărescu (1891); Esarcu e 
pictat foarte acid de scriitor In scrisorile Către Maiorescu. In satira 
Către Cleobul, la „Ateneul român" se referă versurile: 


Sub ciuperca răsărită pe ruina unui circ 
Bion şi cu logografii să-mi dezvolte astfel gustul 


Rion puţind fi Esarcu. iar „logografii"” numind pe ateneişti şi pe con- 
ferențiarii „Ateneului”, 


49 — Faţă de Enescu, scriitorul a avut o preţuire excepţională, 
remarcînd talentul lui şi asistînd cii entuziasm, ori de cîte ori a avut 
prilejul. la concertele lui. In 1906—1908, ca secretar la externe, l-a 
sprijinit in multe manifestări peste hotare. 


50 — Pentru regina Elisabeta avea preţuire şi preotul dar şi Dui- 
liu Zamfirescu se aflase în cîteva rînduri de partea ei, de pildă în 
chestiunile legate de „drama de la Veneţia", exilul ei venețian, pentru 
oă sprijinise, în 1891, proiectul de căsătorie între Ferdinand şi Elena 
Văcărescu. 


5l— E cel puţin ciudată formularea scriitorului! Anna nu putea 
fi „aproape de capătul vieții", de vreme ce, la începutul romanului 
In război, ea abia trecuse de douăzeci de ani, iar de atunci pînă în 
momentul cînd au loc intîmplările noului roman au trecut, cum spune 
scriitorul însuşi, doar alţi douăzeci — deci avea in jurul a palruzeti 
de ani. Departe de a considera această virstă drept „capătul vieţii”, 
ea îi apărea scriitorului însuşi drept o maturitate deplină, plină de 
un farmec nou, în locul celui de pînă atunci; în cel mai râu caz, el 
măsura faptul că, la patruzeci de ani, „mai mult de jumătatea vieţii 
s-a dus" (scrisoare către Titu Maiorescu 'lin 30 oct./11 nov. 1893) — 
dar atit. adică în nici un caz nu împărtăşea funebra formulă din roman. 


O explicaţie în sensul celor puse de scriitor în gura eroinei există 
totuşi: el nu stabilea o cronologic exactă între un roman şi celălalt, 
astfel că orice socoteală a trecerii timpului trebuie făcută pentru fie- 
care roman in parte, nu raportată exact la ciclul întreg. 


52 — Munţii Albani sînt în Laţiu, în apropierea Romei. Duiliu 
Zamfirescu a păstrat priveliştii montane a acestei regiuni o amin- 
tire mereu vie. O găsim adesea în opera sa: palatele împărăteşti, acum 
ruinate, ale Romei i se părea că privesc cu ferestrele lor oarbe spre 
munţii Albani (scrisoare către Titu Maiorescu din 27 apr. 18M1; 
„partea Inimoasa a Romei, contururile munţilor Albani, priveliştea 
de la Pincio sau de la San PîetroinMontoriose încălzeau înfanlazie..-" 
(idem din 2 martie 1892) ; schiţa O scenă antică dă o patetică descriere 
a aceleiaşi privelişti. Sînt elementele care vor popula şi tablourile 
oferite de p?isaj celor doi eroi ai romanului. 


756 


53 — Vilta Aldobrandini il impresionase de mult şi pe scriitor 
care i-a dedicat, cu zece ani înainte de roman, un frumos sonet. 


54 - Turla lui Nerone este numele popular al unei frumoase 
construcții în apropiere de piața Magnanapoli şi de Via Nazzionale, 
adică in plin centrul Romei, clădită la începutul sec. al XIII-lea, 
reconstituindu-se un edificiu vechi. Legenda afirmă câ, din vîrful 
acestui turn, împăratul Neron (54—698) a privit incendiul Romei — 
dezlănțuit, se spune, chiar de el — cîntînd cîteva versuri proprii 
despre arderea Troiei. 


55 — Coliseul era un uriaş amfiteatru roman, în plin centrul 
Romei, început de împăratul Vespasian, în 72, şi terminal de urmaşul 
său, Titus, în anul 80. Se mai numea amfiteatrul Flavio, cei doi îm- 
paraţi făcînd parte din familia Flavia. Putea adăposti 80.000 spec- 
tatorî. Avea formă de elipsă, cu diametrul mare de 187, iar cel mic de 
152 metri. Emoţia celor doi eroi care-l vizitează e datorată nu numai 
dimensiunilor şi singurătăţii, ci mai ales conştiinţei scriitorului că 
de acest măreț edificiu se leagă cele mai multe evenimente din isto- 
ria Romei, ulterioară construcţiei lui, amfiteatrul fiind considerat 
apoi, secole de-a rîndul, drept simbolul cetăţii şi al existenței ei. 
In secolul VIII, un bard popular (II venerabile Beda] cînta astfel: 
„Finche starâ il Golosseo, stara Roma; quando cadra il Colosseo, 
cadra anche Roma, ma quando cadra Roma, cadra anche il mondo” 
(„Cît timp va dura Coloseul va dura Roma ; cînd se va prăbuşi Colo- 
seul, se va prăbuşi Roma, dar cînd se va prăbuşi Roma, se va prăbuşi 
şi lumea”). 

De aceea şi călătoria celor doi vizitatori prin Roma începe de la 
celebrul amfiteatru „cel dinţii monument pe care voia să-l vadă fata." 


56 — Comaneşteanu nu putea avea conştiinţa de „viitor erou", 
cum fi numeşte romanul — de altfel, nimic din ce gîndeşte şi face el 
acum nu îndreptăţeşte o atare denumire; formula îi aparţine deci 

scriitorului, care-i rezerva un asemenea rol în viitoarele sale lucrări. 
Intr-oscrisoare de pesle cîțiva ani către- Maiorescu (4 iul. 1906) îl 
desemnează cu cuvintele: „un erou, care, în romanul viitor sâ ia 
Transilvania”. 


57 — Pineio, cea mai frumoasă şi mai elegantă grădină a Romei, 
construită de Valadier, la începutul sec. al XIX-lea, de pe a cărei 
terasă se deschide una din cele mai cuprinzătoare privelişti, spre cate- 
drala Sf. Petru şi spre Vatican. 


58 — Itinerariul prinRomaal lui Alexandru Comaneşteanu şi al 
Miei urmează, probabil, pe cel al lui Du iliu Zamfirescu — din 1888 
care insă, atunci cind ajunsese în cetatea eternă, ştia că avea in fața 
sa un răgaz de luni şi ani întregi ca s-o viziteze, pe cită vreme tei doi 
nu puteau să rămînă mai mult de cîteva săplămini. Cum la Coliseu 
n-au rămas decît un ceas sau două, ar fi fost firesc să meargă în aceeaşi 
zi şi Ia forul lui Traian, aflat foarte aproape de marele amfiteatru. 
Dacă n-au făcut-o e pentru că ei voiau sâ dea vizitei la vechea coloană 


757 


semnificaţia pelerinajului suprem, de aceea romanul nu maiprezintă, 
practic, şi alte locuri văzute la Roma de tinerii căsătoriţi. Ceea ce mai 
urmează, inainte de plecarea lor spre ţară, e numai clarificarea sub- 
tilă a relaţiilor dintre ei. 

Piazza di Spania, menţionată şi ea în acest itinerar, e situată 
in centrul Romei, era în apropiere de punctul unde locuia în acea 
vreme scriitorul; plimbarea celor doi tineri se. desfăşoară deci nu 
numai în locurile celebre ale Romei — de altfel ei vizitează prea 
puţine din vechile monumente şi ruine — ci şi pe ruta străbătută 
zilnic de Duiliu Zamfirescu însuşi, în drumurilesale deacasă la legaţie. 


De Ia Coliseu la Forul Imperial — cum mai era numit Forul lui 
Traian — duce Via dei Fori Imperiali, pe unde au venit cu trăsura 
eroii romanului. Construit în amintirea victoriei asupra lui Decebal 
şi a cuceririi Daciei, de către arhitectul Apollodor din Damasc (crea- 
torul podului peste Dunăre de la Severin, forul fusese conceput 
in aşa fel, încît să Întreacă în frumuseţe şi măreție toate celelalte 
pieţe asemănătoare, şi a şi devenit cel mai important .sistem monu- 
mental al Romei antice. Ansamblul era alcătuit din două biblioteci, 
o bazilică, un templu, o uriaşă statuie ecvestră a împăratului, unarc 
de triumf şi celebra Columnă, singura păstrată pînă azi întreagă. 
„Coloanele frinte şi întinse la pămînt", pe care Je văd vizitatorii, sînt 
resturile vechilor construcţii; astăzi ele sînt ridicate Ia verticală, dar 
pe peluza din jur se află semănate numeroase pietre, păstrate din 
monumentele de altădată ale forului, care — după cum spune le- 
genda — I-a făcut pe împăratul Constantin cel Marc să exclame: 
» Mi-ar fi cu neputinţă să fac unul la fel: singurul lucru pe care m-aş 
încumeta să-l încerc oarecum asemănător ar fi calul." 


Coloana — „columna noastră", cum îi zice Mia — e clădită din 
19 blocuri de marmoră albă, sculptate într-o lungă spirală, cu scene 
din luptele romanilor cu dacii, monografie sintetică, în imagini, a 
unei pagini de istorie, document unic al vieţii şi înfăţişării concrete 
a dacilor. Baza coloanei — în roman: „cubul" — era de asemenea d.- 
marmoră, iar in vîrful ei arhiteetul aşezase statuia lui Trăiau. 


59 — Biserica Sfinţii Apostoli, reconstruită în 1702 de arhitec- 
tul C. Fontana, pe locul uneia din sec. al VI-lea, are in porticul ei, 
în stînga, stela funerară a lui Giovanni Volpato, iar în dreapta o 
acvilă imperială (despre care vorbeşte Mia), aflată iniţial, împreună 
cu oa doua, totin Forul lui Traian. 


60 — Pe Via Condotti, la nr. 61, se afla şilocuinţa romană a 
poetului, în Palazzo Caffarelli. 


61 — Duiliu Zamfirescu vizitase Transilvania în iulie 1902, oprin- 
du-se însă abia la sfîrşitul călătoriei tn Comitatul Sibiului, pe unde 
au loc înlimplările romanului de aci încolo, dar inițial în ținutul 
Aradului „anume prin podgoriile dela Cuvin şi Ghioroc, pe Ia Panliş 
şi Măghirat" (scrisoare către Titu Maiorescu din 29 apr. /12 mai 
19021. Această călătorie avusese loc după ce scrisese jumătatea Intîia 
din /ndreptări — lucrurile care se petrec aici nu slnt în totul ima- 
ginate de scriitor. Locurile acestea le văiuse insă mai inainte, ade- 
sea, din goana trenului, în drumurile din sau spre Italia. 


758 


62 — Mică demonstraţie amabil-ironică la adresa vorbirii cu 
prea multe ardelenisme, formaţii hibride, neologisme de provenienţă 
franceză, latinizate artificial (a exopera, subşternere) şi etimologisme 
puro tpraxăl. lată cum ar suna fraza In românească, netedă: „Şi astfel 
se grăbeşte încă şi astăzi aprobarea hozăririlor,- te obține acordul mini- 
sterelor, se corectează exemplarul pentru înfăţişare la majestatea sa; 
iar împuterniciţii pot astfel întregi cercetarea lor în această privință, 
parte in praciivă, parte In teoria " Transilvănenii Moise Lupu şi Mia 
nu vorbeau aşa, ci ocoleau un astfel de vocabular; rudele lor sibiene, 
socotite de autor ca aparţinînd poporului, vor tace la fel, pe cîtă vreme 
diformările sînt atribuite de el funcţionărimii sau intelectualității lip- 
site de spirit critic. 


Duiliu Zamfirescu Işi pusese Incă de mai inainte problema aces- 
tui grai şi, lutr-o scrisoare către Maiorescu, din 13/25 iun. 1898, 
pe cind terminase romanul în război, Işi expunea sumar punctul de 
vedere In problema unor excese „ardeloniste”, asupra cărora avea sâ 
revină explicit în articolul Romanul şi limba română şi mai ales în 
Literatura românească şi scriitorii transilvăneni. Deocamdată, în mm- 
tio na ta scrisoare, el era cu totul rezervat faţă de părerea favorabilă a 
criticului, privind capacitatea dialectului bănăţean de a putea ex- 
prima literar o acţiune întinsă, mai cu seamă a tune i cînd se urmăreşte 
să se obţină „rezultatul colectiv al românismului", adică o limbă 
românească unitară, pe tot teritoriul locuit de români. „Noi trebuie 
să lăsăm urmaşilor o limbă în care sâ se mişte liberi, limba vie a gra- 
iului nostru, fără expresiuni moarte, împrumutate din cronicari, 
fără curiozităţi dialectale" — spune scriitorul, cu o dreptaterelativă, 
căci prezenţa echilibrată a unei vorbiri cu elemente cronicâreşti — 
nu neapărat moarte — sau dialectale, nu dăunează limbii operelor 
literare, ci îi sporeşte capacitatea de sugestie. Creangă o dovedise, 
la fel va faceSadoveanu, ofăcea Slavici, cu care Duiliu Zamfirescu 
nu era insă de acord, şi din păcate toată teoria sa, nu lipsită deo 


anmnită justeţe de principiu, e dominată de un subtext polemic pa- 
timaş, împotriva autorului Morii cu noroc, ceea ce-l duce la exclu- 
sivism si aparentă lipsă de nuanțare. „Negeeşit că noi suntem mal 
banali decll fraţii de dincolo in graiul nostru — adaugă scriitorul. 
Bar tocmai banalitatea aceasta este dovadă de o absolută comună 
înţelegere Intre toţi românii din regat şi din ea va ieşi, printr-un pro- 
cedeu de eliminare, limba clasică a românilor." Chestiunea aceasta 
va face obiectul unor interesante observaţii şi analize In articolele 
amintite — prea pătimaşe, din păcate, sub aerul lor de generalitate 
— şi, într-o măsură. In Lydda. Scrisori romane, la care scriitorul 
lucra în perioada cînd scria rlndurile de mai sus. 


63 — „Buba românilor de peste munţi”, cum spune Mia despre 
biserica unită, consta In faptul că amestecul de ortodoxism şi catoli- 
cism al acestui grup r.pnfeiiona) făcea mailesnicioasăinfluenţa oficia- 
lităţii maghiare (catolică] decît in rindurile celor râmaşi ta ortodoxie. 
Existenţa unor deosebiri de religie în rindurile românilor făcea ca şi 
anlivităţile culturale, şi cu atit mai mult întreţinerea unei acţiuni 
politice naţionale, să fie intr-o măsură sttnjenile- 


759 


64 — Legătura „vieţii naţionale" cu biserica era mai puternică 
ia ortodocşii transilvăneni, întrucit constituia unul din factorii uni- 
ficatori cu românii din Muntenia şi Moldova. Biserica unită, repre- 
zenta şi ea un astfel de factor cu substrat politic naţional, cu toată 
apropierea ei depoziţiilecatolicismuluioficial. Incit, întărind biserica 
ortodoxa şi cea unită în Transilvania, însemna implicit adoptarea 
unei atitudini politice, integrarea în mişcarea naţională de eliberare 
de sub dominaţia străină şi pentru revenirea la'România. 


65 — Mia se referă la rolul cărturarilor transilvăneni de felul lu t 
Gheorghe Lazâr, Simion Bârnuţiu, Aug. Treboniu Laurian, loan 
Maiorescu, veniţi la Bucureşti şi laşi şi participind aici la mişcarea 
culturală. Dar afirmaţia eroinei este desigur exagerată cind susține 
că numai datorită transilvănenilor s-a înlăturat 1 imba grecească din 
Muntenia şi Moldova şi s-a introdus cea românească, intrucit mişcarea 
națională din aceste provincii era — încă de secole — în plin avfnt, 
iar limba comună dobîndea teren încă de mult în domeniul culturii. 
Mia porneşte mai ales de la extinderea pe care a luat ii în princ ipateie 
române unite curentul latinist, datorită unora din corifeii Şcolii 
ardelene refugiaţi dincoace de munți, în faţa valului de persecuții la 
care erau supuşi. Cuvintele ei trebuie deci privite în latura lor sim- 
bolică, nu ca un adevăr istoric integral, 


66 — Nepotrivire evidentă: aici oamenii „strîngeai: maldărul de 
pe cimp”, adică recolta, dar uu poate fi mai tîrziu de 1 sau 2 apnlie, 
de vreme ce eroii plecau din Italia spre Sibiu in martie. Inadver- 
tența este datorată, desigur, pauzei de un an in scrierea romanului, 
ajuns la jumătate (vezi şi nota generală asupra romanului îndreptări). 


6" — Prezenţa bustului lui I.C. Brătianu avea în casa protopo- 
pului român din Sălişte o semnificaţie naţională şi cituşi de puţin 
sensul unei aderenţe politice. Brătianu fusese şi el unul din promotorii 
politicii de sprijinire a mişcării naţionale din Transilvania. 


68 — Ciocoii vechi şi noi — nu Boieri şi ciocoi, aceasta e â lui 
Alecsandri. 
69 — Primele versuri din poezia lui N. Nicoleanu O victimă, 


invocate de scriitor şi în poezia omagială închinată lui Maiorescu în 
febr. 1900. Dar personajele modifică puţin textul original, dovadă 
că scriitorul il reproducea din memorie. Nicoleanu spune: 


Albă ca ochii negri şi dulce ca o fee, 
Un cap blondin de inger pe umeri de femeie. 


Repetarea, de care se va vorbi numaidecît, a cuvîntului blond, 
e deci numai în conştiinţa autorului, căci Nicoleanu spune în primul 
vers albă, nu blondă, rezervlndu-şi epitetul pentru al doilea. 


70 — Prima strofă din poezia Vara la [ară a lui Al. Depărăţeanu. 


71 — Mihai Viteazul n-a avut clară conştiinţa, atribuită de scrii- 
tor, a unităţii naţionale a românilor, deşi practic a înfăptuit unirea. 


72 — „Teoria" care urmează, declarată de autor ca apărtinind 
notaruluiZgurea e, dedata aceasta, In întregimea sa proprie. O îulil- 


760 


_. 


=> 


nim tale-quale în articolul din Revista idealistă, la UD an după apa- 
riția romanului în Literatură şi artă română; formulările sînt uneori 
atît de apropiate intre ele, încît este clar că un text II parafrazează 
pe celălalt, nu numai în ce priveşte ideația, dar şi in expresie. Cum 
nu e de crezut că un articol şi-ar fi luat paragrafe întregi din roman, 
ba încă din dialoguri, rămâne să admitem că, măcar în parte, arti- 
colul fusese scris sau înaintea romanului, sau in spatiul anilor 1900— 
1901, cînd are loc lunga întrerupere în scris, mărturisită lui Maiorescu 
la 23 apr. / 6 mai acel an, în aceşti termeni: „Eu am rămascu romanul 
meu la jumătate. E un an de cînd sufăr de amețeli şi doctorii mi-au 
interzis orice fel de lucrare mailungă" — decişicontinuarea romanului.' 


Ideea eă oltenii şi transilvănenii reprezintă direct descendența 
latină, şi anume venită chiar de Ia Roma, o găsim în articolul amin- 
tit, la Inceputul cap. II; acolo e explicată mult mai clar ideea deo- 
sebirii între lipul „brun" şi cel „blond", pe care o sugerează in roman 
Alexandru Comăneşteanu drept „teorie nouă". „Oamenii bruni trec 
drept inferiori", şi de aici, spune el, consecinţa lipsei de „putere in- 
ventivă"', incapacitatea de a da artişti şi poeţi. Duiliu Zamfirescu sc 
consideră pe sine moldovean, ca şi eroul său, aşa încît, ţinînd seama 
de subiectivitatea sa cunoscută, nu putem erede că s-ar fi impăcaf 
cu ideea apartenenţei sale la o grupare „inferioară”; precizarea din 
articol rezolvă lucrurile: transilvănenii şi oltenii, spune el aici, „sunt 
şi unii şi alţii superiori moldovenilor în organizarea vieţii practice, 
dar le sunt inferiori in atributele vieţii ideale." Scriitorul îşi declarase 
el însuşi, de atîtea ori, o dezarmantă nepricepere în „organizarea 
vieţii practice”, incit din tot jocul de superiorităţi şi inferiorităţi, 
expus in roman şi articol. înțelegem că el se înscrie cu satisfacţie pe 
sine intre cei caracterizați de „atributele vieţii ideale", pe cită vreme 
Slavici, Coşbuc, oricît de latini — „romani de la Roma, crescuţi în 
munții Carpați" — rămineau  destinaţi superiorității in treburile 
practice, într-ale politicii, nu într-ale artei şi poezieil 


E <el puțin ciudată această naivitate a scriitorului, teza sa este 
evident artificială, ea avea să-i aducă in curînd mari adversităţi, 
la apariţia romanului, apoi a articolului din Revista idealistă şi, in 
sfîrşit. în 1909, cu prilejul discursului Poporanismul în literatură. 
impregnat de toate ideile amintite, duse de data aceasta la limita 
lor extremă şi afirmate cu o încredințare vrednică numai de un artist. 


Un paralelism de teze şi formulări intre articol şi roman, in replici 
aparţinînd cînd notarului Zgurea, cind lui Alexandru Comăneşteanu. 
iar uneori prezente chiar in relatări ale autorului însuşi, poate fi 
urmărit, întărind de fiecare dată presupunerea că romanul le preia 
dintr-o primă elaborare a articolului. Astfel e deosebirea făcută d> 
Zgurea Intre Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, de asemenea ampla 
expunere a lui Comăneşteanu despre tipurile „brachicefale" şi „doli- 
cocefale", sau cea a notarului despre geniul creator, apoi constatările 
şi descrierile patetice făcute de scriitor ciobanilor în satul Poiana“ 
afirmaţiile lui Comăneşteanu despre lipsa artiştilor plastici la romani 
şi spiritul lor dc imitație în poezie faţă de greci ele. E interesant însă 
că, în articol ca şi în roman, nu se conchide cu fermitate despre doli- 
cocefalia dacilor şi a slavilor, dar scriitorul e mîndni „că mocanii 
dîn Vrancea şi de pe Ceahlău, moldovenii de prin văi şi de pe şesuri 


sunt in parte blonti („in parte"!, n.n.); că nu au spiritul întreprin- 
derilor comereiale...; că în Vraneea şi pe Ceahlău e leagănul poeţiei 
poporane româneşti..." etc. etc. 

Mai interesant e că, într-o scrisoare către Maiorescu, din perioada 
cind ultimele capitole ale romanului apăreau tn Literatură şi artă 
romană, este răsturnată întreaga teorie despre contemplativitatea 
şi fineţea moldovenilor, în schimb are loc o anumită apropiere de spi- 
ritul „practic" al transilvănenilor — in care scriitorul viza mai ales 
pe Slavici. Deducţiile stabilite din perspectiva polemicii cu Slavici 
sufăr în scrisoarea aceasta o dezminţire categorică şi dau teoriei lui 
Duiliu Zamfirescu un aer de totală aproximaţie, care, de fapt, sal- 
vează şi articolul şi părţile respective ale romanului de la caducitate, 
tocmai înscriindu-le între metaforele poetice, nu intre lucrările ştiin- 
țifice propriu-zise. Va fi, într-un fel, cazul unora din tezele etno- 
grafiei teoretice a Iui Blaga de mai tîrziu. 


„Curios e articolul lui Slavici din numărul din urmă al con- 
vorbirilor — îşi începe el scrisoarea — curios şi nelogic în tălmăcirile 
firei lui Eminescu — dar attt de interesant, încît parcă de mult nu 
amcetit o proză românească maiemoţionantă. E un accent de since; 


ritate ce străbate şi deşteaptă în conştiinţă răsunetul unor adevăruri 
pierdute. 


Slavici e pentru mine, de mai mult timp, o enigmă, în toată 
complexitatea lui sufletească, dar mai ales în felul lui literar dea fi” 
[; crisoare din 29 apr. / 12 mai 1902). 

Ceea ce-i reproşează scriitorul lui Slavici, în construirea tipurilor 
sale de ţărani, este „nota molcomă, aiurită"”, adică poetică, notă care 
n-ar sta „In moravurile poporului românesc, cind el, poporul, e pus 
în ac)june”, adică atunci cind devine eroul literaturii. 

Pornind de la premisa că esența sufletului românesc este „forma 
vagă a dorului”, scriitorul e mîhnit că prozatorii noştri — între care 
se situează şi pe sine — „am creat pînă acum tipuri de români derivate 
din aceasta notă colectivă aprioristică", şi nu reprezentări ale unei 
ipostaze active a românului, părerea programatică fiind câ „a venit, 
vremea să lăsăm dulcegăriile artificiale ale ţăranilor amorezațţi şi 
blegi, şi să facem oameni vii în literatură, dacă se poate români voi- 
nici şi cinstiţi, dacă nu viţioşi sau sceptici, dar vii, cu voinţă şi 
muşchi." 


Luat în înţeles absolut, dezideratul îngustează sfera de investi- 
gaţie a literaturii şi scoate dincolo de graniţele acesteia, de pildă, 
aproape toată populaţia rurală a povestirilor lui Sadoveanu. Privit 
Insă din perspectiva scopului avut în vedere de scriitor, acela al rea- 
lizării idealului naţional, căruia ii o închinat romanul, cerința e legi- 
timă şi justifică tipul sau tipurile cu care Duiliu Zamfirescu voia 
„să ia Transilvania", pe care Ie pregătea pentru mari acte eroice. 
Exttnzînd, putem deduce că „îndreptările" urmărite în această direc- 
ție ţinteau la transformarea întregii societăţi româneşti In sensul unor 
voințe active, gata pentru lupta In slujba unui ideal înalt. 


73 — E vizat mai ales Coşbuc, trecut în adevăr din Ardeal la 
Bucureşti; St.O. losif făcuse la fel, ca şi Harie Chendi şi, desigur, 
ca şi Slavici. Pe Goga nu-l avea in vedere Duiliu Zamfireicu. acesta 


762 


abia acum îşi începea cariera poetică. In Revista idealistă va fi mult 
mai dur şi mai precis la adresa lui Chendi şi Coşbuc. Pe acesta din 
urmă îl va numi „poetul eroic în timp de pace al cronicarilor", iar 
pe primul îl va acuza că a părăsit Ardealul pentru a veni la Bucureşti 
„să se înscrie într-o bisericuță literară, de unde primeşte inspirații". 
Scriitorul îşi exprima dezacordul cu cei care, abandonînd — cum 
spunea el — lupta dusă Ia fața locului pentru idealul național şi 
trecînd peste munți, i se înfățişau „sub forma atît de antipatică şi de 
falsă a profesoraşilor de gimnaziu, a poeţilor de gazele, a criticilor 
de gaşcă." Scriitorul e, desigur, în bună măsură nedrept, fiindcă cei 
vizaţi do el nu-şi părăsiseră şi idealul o dată cu plecarea din ținuturile 
natale, dimpotrivă, ei au dat o operă literară ce slujea — ca şi a lui 
Duiliu Zamfirescu — acelaşi scop naţional şi social. 


Dar în roman el pune în gura fruntaşilor săteşti din Seliştea 
cuvinte, ca acestea-, „Gindul il avem noi neadormit, şi lâră dînşii (e 
vorba de idealul naţional şi de rolul poeţilor, n.n.); iar cît despre 
faptele mari, ne-ar trebui mai întîi bărbaţi care să le facă şi apoi 
cimpoieri care sa le cînte." Din astfel de afirmaţii vor rezulta peste 
un an şi mai bine tezele din RevUza idealistă. 


74 — Deosebirile între cele două tipuri umane, le găsim aidoma 
in Revista idealistă, însoţite chiar de precizarea: „am mai expus ace- 


leaşi păreri fundamentale" — ceea ce o o trimitere clară la romanul 
îndreptări. 


75 — Iată aceeaşi teză în formularea din Revista idealistă; „Ceea 
ee mai e frapant în poporul român de peste munţi este îndemănarea 
în ale comerţului, priceperea trebilor, învîrtirea a tot felul de afaceri, 
alergînd lumea, prin ţara noastră, prin Rusia, şi mai departe, şi reve- 
nind pururea la obîrşie (cum fac şi oltenii].” 


IM — Costobocii locuiau în nordul Moldovei şi în partea ei răsări- 
teană, dar autorul îi plasează chiar către centrul Daciei ca şi pe carpi 
(carpodacii., carpienii]şi feurişti, cu toate că şi aceştia erau situați 
mai spre nord şi răsărit. 


77 — Appius Claudiits Ceacus, patrician roman cu o strălucită 
carieră politică, in sec. IV—III i.e.n. (consul, tribun, censor, dicta- 
tor]. Mare organizator al vieţii interne a cetăţii, a construit celebra 
Via Appia (351—310 î.e.n.j. La bătrîneţe a'orbit — de-aci porecla 
Ceacus (lat.; caecus = orb). 


78 — Gineas (mort prin 277 i.e.n.]., sfetnic apropia! şi demnitar 
al regelui Pîrrus al II-lea al Epirului, a fost trimisul acestuia la Roma 
pentru a propune pacea, în urma victoriei obţinute de el la Heraclea 
(280 î.e.n.) dar dezastruoasă pentru el. Pledoaria solului, strălucită, 


ținută în senat, a rămas zadarnică, romanii dîndu-şi seama de sensul 
si cauzele intervenţiei. 


79 — „Un al treilea semn caracteristic al poporului român de/ 
peste munţi este puterea cu care se înmulțește şi se întinde în paguba 


703 


saşilor şi chiar a ungurilor" - scria Duiliu Zamfirescu in Revisia 
idealistă. Extensiunea aceasta era înţeleasa nu numai în sensul creş- 
terii demografice, dar şi a capacităţii economice, prin cumpărarea 
pămâînturilor nobililor ce se ruinau, prin achiziţionarea unor întreprin- 
deri industriale şi comerciale etc. „Astra"” (Asociaţiunoa transilvană 
pentru literatura şi cultura poporului român), fondată în 1861, avea 
între scopurile ei, nemărturisite, şi pe acela al sprijinirii iniţiativelor 
de felul celor notate de scriitor în acest punct al romanului: obţinerea 
de contribuţii populare pentru plata nenumăratelor amenzi aplicate 
ziariştilor români sau altor oameni de cultură, cumpărarea de către 
youi a unur LEFENUȚI Scoase 10 vinzare de- proprietarii străini etc. 

n aceste direcții participarea „Ligii“, amintită în roman, era netă- 
găduită și explică necesitatea contribuţiilor băneşti ale unor oameni 
ca Alexandru Comaneşteanu. 


80 — Formulare pripită, ducind la o eroare de informaţie isto- 
rică : Mihai Viteazul n-a fost „ucis de bathoreşti" ci de imperialii aflaţi 
in slujba curţii do la Viena şi trimişi de aceasta împotriva „batho- 
reşlilor”, recte a lui Bathory Zsigmond, care a fost înfrint de ostile 
unite ale Iui Mihai şi ale generalului Basta la Gorâsiău 

„PUMDULUI WUrIL AE Scrutor prin tabloul voievodului-boier şi cele 
ale iobagilor țărani e astfel întrucitva zdruncinat, de vreme ce numai 
uitimii sint victimele grofilor, nu și primul. Totuşi, şi unul şi ceilalți 
au murit în luptele pentru libertatea natională si snnială a areloiaei 
Transilvanii, către care ţinteşte sensul romanului /ndreptări. 


81 - Altă eroare de informaţie, datorită conTuziei pe care o face 
scriitorul intre Radu al III-lea cel Frumos — frate cu viteazul Vlad 
Ţepeş şi domnitor în Muntenia între 1462 şi 1474, dar reprezentînd 
politica turcească, deci duşman al politicii naţionale a lui Ştefan 
cel Mare, izgonit chiar de pe tron de acesta - şi alţi voievozi cu numele 
Radu: fie paşnicul Radu al IV-lea cel Mare (1495-1508), fie Radu 
al VI-lea de la AFutmţi (1522-1529). Mai curînd el se referă la acesta 
din urmă, om (Jirte ambițios, bătăios, ca şi Vlad Ţepes si Mihai 
Viteazul, ducind nu mai puţin de 2J de lupte în scurta sa domnie de 
vreo şapte ori întreruptă. 


82 — „Liga" nu era omorîtă, cum afirmă vajnicul luptător din 
selişte, însă, datorită sforăriei politice şi mai ales invadării ei de către 
patriotarzi, doamne Iară altă ocupaţie etc, prestigiul ei primise lovi- 
turi serioase; diferite grupări politice căutau să o folosească pentru 
a-şi spori clientela, abătînd în felul acesta „Liga” de la obiectivele 
iniţiale, care urmăreau unitatea tuturor românilor. In această fază 
--Liga" a început să constituie un obiect de satiră pentru Caragiale. 
şi pentru un public mai larg, aşa cum vedem că se Sntîmpiîă cu gene- 
ralul şi cu Anna la începutul romanului, cînd rîd de agitația prin- 
ţesei Smaranda Dudescu, care descoperise brusc ~ în străinătate 
unde se născuse, crescuseşi prin urmare vorbea „limbile străine mai 
bine decit propria sa limbă" — „că este româncă şi româncă neaoşă, 
de neam mare, şi se puse a vorbi numai româneşte, a se ocupa de Ligă, 


764 


a da serate literare..." In măsura In care o ironizează, în aceeaşi mă- 
sură o şi aprobă, apreciind „îndreptarea" ei — Urzic, totuşi o „îndrept 
tare" — ceea ce însă nu admite şi intransigentul Zgurea, care ar dori 
acțiuni solide, răsunătoare, cu rezultate vizibile şi fără compromisuri. 


83 — Supărarea notarului în privinţa multora din cei ce traver- 
saseră munţii e cît se poate dejustificată — nu rare au fost cazurile 
cînd refugiaţi transilvăneni, o dată ajunşi la Bucureşti, părăseau im- 
pulsurile prime de luptă pentru eliberarea provinciei lor, dăruindu-se 
cu totul luptei politice între partide. Firesc, potenţialul lor de luptă 
pentru idealul naţional scădea sau dispărea, spre supărarea celor 
râmaşi în posturile de onoare din Transilvania. 


84 — Opiniile notarului despre activitatea politică de la Bucu- 
reşti, despre partide şi atitudinea lor în problema Transilvaniei sînt, 
după cum se vede, mult diferite de ale părintelui Lupu, expuse la 
începutul romanului. Alexandru Comaneşteanu va remarca acest 
lucru o jumătate de pagină mai departe. „E curios însă că socru-meu 
vorbeşte altfel", va spune el. Zgurea exprimă deci mai direct şi mai 
fidel opiniile scriitorului, foarte critic în această vreme în ce priveşte 
politica naţională şi cea externă a diferitelor guverne. Mai multe 
scrisori către Maiorescu o mărturisesc deschis, „Impresiunea mea 
cetind jurnalele româneşti, este că noi nu mai avem mintea în scaunul 
ei" (scrisoare din 18/31 aug. 1900). „Noi” — adică guvernul din acel 
moment, condus de un junimist: P.F-. Carp, cu Al. Marghiloman la 
externe, şi Maiorescu la justiţie (de aceeaşi libertatea dea condamna 
cu atîta asprime „rodomontadele noastre şi toată tralalaua asta de 
acţiune diplomatică" în chestiunea bulgaro-macedoneană (o lună mai 
tîrziu, cînd criticul va lua şi interimatul Externelor, tonul scriitoru- 
lui va fi mai potolit, cu explicaţii şi propuneri). Ştefan Mihâileanu, 
profetorşi publicist macedonean (1859-1900), conducător al reviste- 


+ Pa da, ei L) md A „A EEA fica „athintif JkLin. A EVE FC 


bulgar, ceea ce a provocat încordare între Bulgaria și România. turcii 
in.stigauşi pe macedoneni împotriva bulgarilor, si pe aceştia împotriva 
românilor, spermd in posibilitatea unei intervenţii militare romaneşti 
din care ei să aibă do cîştigat. Scriitorul este categoric împotriva în- 
tregii agitaţii, condamnînd asasinarea patriotului macedonean, dar 
declarind ferm că inc:dentul tace parte din rinqul acteiur berurere 
„triste şi reprobabile”“, însă de loc de natură a „răni adine simțim ia- 
tn? naţional." El preconizase constitnirea nunni comitet. de iniţiativă 
in Macedonia (scrisoare către Titu Maiorescu din 18/31 aug. 1900), 
ceea ce de fapt s-a si făcut şi ceea ce condamnă notarul Zgurea înroman. 
Lucrurile s-au mal potolit o dată cu venirea lui Maiorescu interimar 
la externe, Al. Marghiloman plecînd diplomatic în concediu, pentru a 
lâsacoleguluisăumaivîrstnicşimai înţelept să potolească asperităţile, 
care merseserăpînă la rechemarea reprezentantului diplomatic român 
de la Sofia. Ceea ce a urmat au fost acţiuni de propagandăculturală 
intre aromâni, care nu au dus decît la înfiinţarea unor şcoli, la oare- 
care drepturi obţinute de biserică, dar şi la crearea unor grupări, 
reprezentînd partidele politice de la Bucureşti. La aceasta sereferă 


765 


degsebi urea cînd peuz pe cei ce „v-aţi viril coada in Macedonia, 

părţin mea în fab 

Notăm aici o identificare a personajelor centrale din această 
parte a romanului Indreptări, tocmai pornind de la ideea reprodu- 
cerii, mai mult sau mai puțin exacte, a opiniilor lui Zgurea, care 
a avut un model real, urmat probabil destul de aproape de autor 
In realitate el se numea Nicolae Henţ (sau Hențiu) şi in sati s-a 
ridicat ulterior o statuie. Protopopul Stamate se numea Droc, iar 
episcopul era Ion Mețianu, la 1900 5n virstă de 70 ani. Precizările 
sînt făcute de presa sibiană Ia 1909-li, îti cursul polemicilor cu 
scriitorul, după discursul de recepție Ia Academie- 


în 
îm 


85 — Alwinţ, numele unguresc al oraşului Vinţul de jos (Alvincz), 
atunci cu o vestită închisoare, adăpostită în corpurile încă neruinate 
ale urnii veclii castel feudal. 


ANNA 


Convorbiri literare, XL, 3—9, martie-septembrie 1906 şi XLIV, 
5—10, iulie-decembrie 1910. 

In revistă titlul este: Ceea ce nu se poale. 

Apariţii în volum în timpul vieții autorului: Ed.l — Alca- 
ay, 1911;'Ed. II— „Biblioteca pentru toți", nr. 1010—1011, Ed. 
Alcalay f.a. (dar probabil 1919, întrucît numărul 1000 al colecției 
apare în 1918,la sfîrşitul anului sau la începutul celui următor}. 


PREFAȚA LA EDIȚIA INTIIA 


In volum poartă semnătura: D.Z. 


1 — Criticii „ignoranţi şi de rea-credinţă", la care se referă aici 
scriitorul, sînt întruchipaţi desigur de cei de la Viața românească, 
protagoniştii polemicii din 1909, in chestiunea discursului Popora- 
nismul în literatură. Ilarie Chendi, în acea perioadă la Luceafărul din 
Sibiu, e vizat de asemenea. Apropierea „obligatorie" pe care o vor 
face aceşti critici cu Anna Karenina, nu lasă nici o îndoială cu privire 
la adresa săgeții, fiind ştiută admiraţia lui G.Ibrăileanu pentru eroina 
tolsloiană. Dar nu autorul adelei avusese rolul principal în violenta 
dispută ci H. Sanielevici.!' deci se sâvîrşeşte întrucîtva o nedreptate, 
nu prima-p'etrecută Tn aprigul schimb de focuri de atunci. 

Articolul lui Ibrăileanu, Anna Karenina, care începe cu fraza: 
„Fără îndoială că nici un roman din literatura universală nu întru- 
neşte atît de multe şi variate însuşiri ca Anna Karenina”, apărea în 
numărul 4/1911 al revistei Viața romanească, adică aproximativ în 
momentul cînd Duiliu Zamfirescu îşi scria prefața romanului său 


Anna. 


767 


ANNA 


Ca şi Tănase Scatiu, carp era mai mull un capitol de trecere 
intri; Viaţa la fară şi Ia război — romanele socotite de scriitor fun- 
damentale în ciclul respectiv — Anna sau Ceea ee na se poate este un 
interstiţiu erotic intre primul roman al noului ciclu proiectat, In- 
drept&ri şi intre ceea CC trebuia să fie romanul iiilregini fării, nemai- 
scris de autor, dar purtat în minte ani de-a rîndul, pină la moarte. 
Mihai Comaneşteanu în primul ciclu, Alexandru Comăneşteau în al 
doilea, străbat în chip asemănător un spaţiu populat numai cu nesta- 
tornicie în dragoste, înaintedea afla drumul unor fapte mari, pildui- 
toare. Pentru Mihai Comaneşteanu, eroul dela 1877, acestea au de- 
venit cunoscute cititorului, astfel că Intîmplările intime anterioare 

— in Tănase Statiu numai sugerate, dar consumate amplu în primele 
capitole din In război — deveneau un element frivol, de-al doilea 
plan, potenţind chiar mai bine, prin contrast, linia principală a per- 
sonajului; pentru Alexandru Comaneşteanu, întreruperea destinului 
său literar chiar în pragul înfăptuirilor pentru care scriitorul îl 
pregătea, il lipseşte de aureola dobindită de înaintaşul său. Insă 
rolul acestui al doilea erou central din ciclul Comăneştenilor nu era 
eîhrji de puţin mai mic In concepţia lui Duiliu Zamfirescu, după cum 
o va spune «l însuşi, intre altele, în prelata ediţiei a patra din Viața 
la țară (1914): „Firul conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi 
destul do limpede: voiam să întorc dragostea românilor către pămîn- 
tul lor din valea Dunării, şi, cu ei, să iau Ardealul. Cine a cetit In- 
dreptări şi Anna a înţeles că pregăteam pe tînărul Comaneşteanu pen- 
tru acest stirşit. Trebuia să^eriuaî 6-lea şi cel din urma volum...” 
Inc.l din /ndreptări, personajul era numit de scriitor „erou", deşi 
faptele lui, încurcate între iţele amorului, nu-i dădeau de locdreptul 
la astfel de titlu, dar Duiliu Zamfirescu mingiia cu stăruinţă propriul 
proiect final şi fui denumirea îi apărea fireasră — astfel că i-o dădea 
cu anticipație. 


Dar totul rjmîne o promisiune şi romanul proiectat nu seîncheagă, 
intre altele şi pentru că, în momentul terminării Annei, scriitorul 
nu avea cum să vadă concret cum putea fi „luat Ardealul" cu tineri 
permanent inamoraţi ca Alexandru Comaneşteanu, şi cu femei per- 
manent înamorate de el, ca Urania, Berta, Anna Villară, Natalia 
Cântă, Elena Milescu. Istoria însăşi nu adusese în faţa scriitorului 
încheierile rîvnite, deci, dincolo de intervenția spontană, mai mult 
temperamentală decit raţională, în conflictul permanent dintre tran- 
silvănenii asupriţi şi oficialităţile imperiului austro-ungar, soldafă 
eu o arestare - cea din linalul romanului îndreptări — eroul nu are 
şi nu promite nimic din lumina pe care scriitorul o proiectează asu- 
pra-i Ba chiar şi acest episod, care nu putea să nu devină pentru per- 
sonaj prilejul unei zguduiri interioare, a unui proces de conştiinţă, 
nu *» încă speculat artistic, in Anna; îl întllnim aici pe Alexandru 
Comaneşteanu, eliberat din închisorile imperiului, fără o singură re 
ferire măcar la inlimplarea străbătută — nici Ia el, nici la personajele 
din jur. Poate menţiunile fugare despre participarea lui la „Ligă" 
şi la unele nedefinite comitete să închipuie consecinţele episodului 
respectiv. Ceea ce pare a fi neîndoios, din această cauză. ** că romanul 


768 


Anna s-a. alcătuit după alte coordonate şi proporții detil cele proiec- 
tate inițial, e>capadele erotice orupind un loc mult, mai marc decll li 
se rezervase şi devenind prin amploare ele insele un roman, altul decît 
cel întrevăzut, dar, în orice caz, un roman în continuarea celorlalte, 
cu eroi comuni. 

Corespondența scriitorului ne dă oarecari informații asupra 
acestei ajustări ulterioare a proiectelor; mult mai elocvent este chiar 
prugramul inițial fixat de scriitor pentru acest al doilea roman din 
noul ciclu, început cu /ndreptări, program aflat în sihița de plan, 
păstrată, din fericire, alfitiui de primele 64 pagini ale manuscrisului, 
cele apărute în Convorbiri literare in 1906. 


Publicîud Îndreptării/: în Litratară şi ană română, Duiliu Zam- 
firescu le Întrerupea cam brusc, lâsînd finalul suspendat, nccenclu- 
dent pentru ceea ce, desigur, îl anunţase şi pe N. Petraşcu, nu doar 
p" Titu Maiorescu, că va fi romanul (adieâ despre Transilvania).. 
N. Petraşcu şîa şi manifestat, se vede, sv-ipriza i« fata im.i final prea 
timpuriu, care-i şi sosise cu mori întirzieii, iu doze înn.i, astfel că, 
deşi cam deproporţiile lui 'Tănase Scatiu, publicat la timpul său numai 
în patru numere în Convorbiri, Îndreptări se lungise pe nu mai 
puţin de şapte numere. Oprirea romanului putea fi in tei pretai S deci 
ea un folde..refuz diplomatic" ti /<olaboiării in contine.ar.; ia Literatură. 
ş; artă română, urmarea lui fiind rezervată Convorbirilor. Cel puţin. 


apa acacoe uns saPunsul scriitorului: „A dona scrisoare (a iui N. Pe- 
traşcu, n.n.) m-a făcut să zimbesc cu întrebarea: «E vreo diplomaţie 
la miilae?a Nu dramă nu c nici o diplomatie, si nu mă mai bănui, 
Gii nici nu r- drept şi ni.i nu sade frumos Ajunşi la vîrsta noastră,, 
fipcare din noi are, dacă nu o onestitate fiurnală, pudoarea cel puţin, 
a onestităţii. Ţi-ani dat romanul /Indreptări, n.n.) să-l publici, fiindcâs 
am socotit C.'L sforţările d-tale de a duce revista înainte merită să fie 
susţinute. Pentru ce l-aş Întrerupe astăzi, dacă nu pentru o cauză 
coi“lKutha a lui? 


In mintea mea el se continuă încă mull — prea mult pentru unt 
singur volum — deci urmează sâ fie tăiat în două, iar din partea a 
2-a nu am nici o linie gata” (scrisoare dîn 821 iunie 19021. 

Aceasta e şi cea mai veche menţiune concretă. maiprecisă, despre 
un roman rare să conlîsiuc îndreptările, im-heiate in revistă — nui 
şi la apariţia în volum! — cu menţiunea; „Sfîrşitul voi. I." Spusele 
lui Duiliu Zamfirescu Îndreptăţesc presupunerea că proiectata „r. arte 
a 2-a" a romanului publicat încă nu trebi.ie identificată tu acttalul 
Ann<r, ci că trebuia să fie ridicarea la un potiiiţial superior, „de idea- 


jitate“ cum ar fi spus scriitorul, a indreptani™ prin care urote ciyus 
său, ajuns în închisorile habsburgice — adică ceea ce îl veslise lui 
Titu Maiorescu în scrisoarea din 13/25 nov. 1899: „Pu micgii de multă, 
vreme un roman prin Bucovina sau Transilvania . 

Un roman eum o Anna, caic să urmărească soaila ftmeilor dini 
primul ciclu, modul cum s-a desfişuiat viala loi d\ j £ IS';7 ,s-a ivit 
deci ca o pauză necesară, ca un corelativ u> afectivitate intima, Intre 
expunerea problemei idealului național, din îndreptări, şi rezolvarea 
lui dorită de scriitor: întregirea hotarelor. Aceasta i-o spunea lui 
Maiorescu la sfîrşitul Iui 1905: „Dacă este mare lips-i de manuscris, 


76» 
49 — Duiliu Zamfirescu — Opere, voi. II 


pot trimite chiar acum începutul romanului; la din contra sunt mul- 
tumit să înceapă publicarea cu numărul de la 1 martie. 

Ce este el? E, direct, urmarea la romanul îndreptări (şi, indirect, 
la celelalte: Viața la fară, Tănase Scatiu şi în război) şi veriga ce va! 
lega pr toate acestea cu cei din urmă, care cel din urmă, va fi ce va fi, 
adică lupta pentru scoaterea Transilvaniei de sub jugul unguresc" 
scrisoare am 15/28 nov. 1905). Deci, la această dată, planul romanu- 
lui era definitiv fixat şi el nu cuprindea încă partea esenţială a noului 
ciclu, ce va fi anunțată în termenii următori, in aceeaşi scrisoare: 
„Eroulmcu de astăzi (un Comăneșştean, nepot alcelui mort în Răzhor) 
îşi desfăşură facultăţile sufleteşti in văsfirarea dragostei, impră- 
ştiind ìn jurul lui, ca un generator de Inmină rMdnra cimnatini hui 
personale (de care am nevoie mai tirziu, cînd va merge să răscoale 

ransilvania}." 

Scriitorul însuşi avea anumite îndoieli în privința extensiei date 
amorurilor lui Alexandru Comăneşteanu, căci iată cc-i scrie lui Titu 
Maiorescu, chiar în timp ce romanul se publica în revistă: „Dar eu 
romanul din Convorbiri!... Caspita! Devine o r-upăială universală 
îmi trebui ' " ' " + E i 


romanul se afla abia în proiect, şi aceasta, cînd -l era la jumătate 
sc petrecuse o modificare substanțială a structurii lui; pe parcursul 
elaborării acțiunii, o serie de fapte referitoare la evoluția eroului in 
direcția idealului național se diminuaseră amenințător sau chiar 
ieşiseră din atenția scriitorului, tn aceeaşi scrisoare către Titu Maio- 
rescu, din 15/28 dec. 1905, este transcris un scurt pasaj din roman, 
considerat de scriitor drept fundamental pentru sensul întîmplărilor — 
relatarea unei formulări a Annei, în primul capitol, cu privire la 
hărbaţii cure „pot Sj iubească d^idatil mai multe f^mei", fără a fi, 
totuşi, prin aceasta .„moi fericiți declt femeia caic iubeşte un singur 
bărbat". 


In continuare este citat ultimul paragraf din planul inițial, 
«uprinzînd şi un grup de elemente care, in forma finită a romanului, 
nu mai figurează sau apar cu nuan |o şi cu intensități diferite. Intrucît 
vvupara ya mire primă 1xare concreta a Hniilor romanului şi rezul- 
tatul final este rovelatoare, nu numai pentru cartea de față, ci in ge- 
neral pentru maniera de a scrie a lui Dmilin Zamfirescu, transcrie 
în întregime, şi cu toal* prescurtările autorului, acest plan, redactat, 
după cum arată manuscrisul, nu dintr-o dată în toate componentele lui: 


Parg. I. Masă la gener. Elena Milescu, Anna, Smaranda Dudesiu 
şi nepoata generalului, Uranie Voukos, greci bnşaţi de la Odessa 
şi Paris. Soseşte cipit. Ale», Comăneşteanu. D^scrier^a eroului. 
Emoţiuno In femei Soseşte gl. Villarâ şi Timoleon Voukos. 

G&neraiul Villarâ zeflemiseşle pe Anna şi pe Mia că sunt 
înamorate de Comăneşteanu; ride şi de sine că şi ele în aceeaşi 
stare sufletească. 

Scrisoarea Annoi la regiment. Geloasă, 

Parg. II, leşind de la Club, generalul duce pe Comăneşteanu la Ber- 
llia. Acolo găsesc pe neamţul, flautist la o orchestră, amant 7! 


770 


Berthei, care admite pe general dar e gelos pe Comăneşteanu. 
Muzica aceştia. Farmecul lucrurilor şi puterea lor asupra oame- 
nilor. Neamţul găseşte peCom. la Bertha şi vrea să facă scandal. 
lu''4s--ază nişte picioare In spate. Se plînge generalului şi pro- 
voacă pe Corn. la duel. Explicaţie ciudată intre general şi Corn. 
Duelul cu neamțul, rănirea acestuia şi părerea de rău a lui Co- 
măneşteanu. Simpatia neamțului p. Comăneşteanu. 

Parg. III. Disperările Annei- Scrisorile ei. Intre Alina şi Mia. Ne- 


domirirea Annei de calmul nevestei. 

Parg IV. Mia. Viața ei. Copilul. H'*tărîr>-a dc a ple a la țară. 

Parg. V. Elena Milescu. Contemplativitate şi viață id»ală. Corn. Ja 
Elena. Liniştea acestuia îu amintirile Elenei. Trecutul- Comă- 
neşt. şi Milescu. Fericirea Elenei de H-1 vedea p* tînăr. (Acest 
„paragraf" e adăugat ulterior. Cel ce urmează p'artă tot nr. V 
şi e vizibil din prima formulare a planului, n.n,) 

Parg, V. Un bal la l'rania Voukos. Corn. şi Smaranda Dudescu. 
Aprinderea poetic» a aceştia şi fericirea ci. 


Destăinuirea extravagantă cu Urania Voukos şi destăinuirea 
aceştia cu Anna VilJară. Furiele Annei. 

Parg, VI. Comăneşt. pleacă la ţară, [ntîlneşte !a gara pe Urania V. 
Urania pledează cauza Annei şi zeflemiseşte pe Corn. Nu pot 
vorbi liher din cauza persoanelor din vagon. Urania s* aprinde. 
Se dau jos la Ploieşti, unde, vorbind, pierd treimi. Pină la aştep- 
tarea altui tren se primbla prin oraş. l'rania, luat.'i cu asalt, 
rezistă si ride. In trenul de persoane în caru se urcă nu-i nimeni. 
Catastrofă. 

Parg.VII. La ţară. D-rul Damian. Fericirea şi viaţa acestuia cu copi- 
lul, între tată şi fiu. 

Parg. VIII. Mia, rezistenta ei. Cedarea. Scrisorile disperate ale 
Annei, c'irn a aflat petrecerea (a Ploieşti cu Urania . Suferințele 
Annei. Pleearea lui Corn. la Buc. Secii;* cu Anna. 

Parg* IX. La ţară (la Comăneşti). Intre Mia si Dr. Damian. Destâi. 
Miei. Mia vrea să plece în Transilvania dar se teme de talu-său. 
Doct. o îndeamnă să plece şi scrie părintelui Lupu că el tri- 
mite pe Mia, Disperarea Dr. dea se despărţi de copil- Din nou 
intre tată şi fiu 

Parg. X. Tar Elena Milescu. Corn. la Elena. Discuţi;i şi disperarea 
lui Comăneşt. dea voi să fie un om cumsecade şi depa, PAPYE 

re deplină nu se 

orocit. Elona se 


emrițiofie^ză şi <ade pe pieptul lui Comâm-şt. Nedomirirea aces- 
tuia şi revenii ea îrt sine a Elenei. Cuvintele ei. Nevoia de poezie 
şi de id^al In omenire. Bărbaţii ce reprezintă poeria şi idealul. 
Melancolia şi nefericirea lor, cînd au inin>a. Ultim») îndemn 
al Elenei către Comăneşteanu de a se duce să aducă pe Mia 
îiapoi şi a-şi închina viaţa '.mei rauze nobile, bunăoară dezro- 
birei românilor. 
Deosebirile cele mai importante intre proiect şi roman stau 1» 
raporturile iui Alexandru Comăneşteanu cu sii'ia sa. Tot ce priveşte; 


771 


49* 


acest capitol al acţiunii a fost lâsat la o parte sau amtnat pentru vii- 
torul roman. Poate tocmai plecînci după Mia, personajul, zguduit in 
urma întîlnirii cu Elena, ajungea „sa răscoale Transilvania", cum se 
anunţa !n scrisoarea din 15/28 dec. 1905 către Titu Maiorescu. Au fost 
Inlăturate — sau aminate — confruntările dintre tată şi fiu şi în- 
treaga simbolică revenire periodicăla Comăneşti, locul care sinteti- 
zează pentru Duiliu Zimfirescu permanenţele populare din romanele 
sale. Alexandru Comaneşteanu trebuia sâ trăiască o dramă intimă 
intansa, ramltată din slăbiciunea lui in fața tentaţiilor omeneşti, 
dramă multiplicată prin plecarea soţiei, prin lecţia pe care i-o dă 
Elena, întorcindu-l spre sensuri înalte ale vieţii. înlocui acestei 
drame şi în locul pilduitoarei conduite a Elenei, din finalul planului, 
rom inul aminunțeşte şi extinde amorurile tînărului — „ceea ce este 
bolnav în tîrpitudinca prezentului", cum spune scriilorul în prefața 
cărţii. Scansle de încheiere de la Sinaia, cu Alexandru Comaneşteanu 
şi Urania Vuko3, plecarea Annei şi a Bertei în urmărirea lor, fără 
teama ridicolului, amindouă orbite numai de dragoste, şi intîlnirea 
celor două surori, Eterni şi Anna, şi una şi cealaltă unite acum îutr-o 
singură dramă, a iubirii fără speranţă pentru acelaşi bărbat, mai 
tinăr docît amindouă eu cincisprezece ani — măsoară în adevăr o 
coborîre generală către turpitudine, cum spune Duiliu Zamfirescu 
in prefața rom inului. Un s^ns critic ete den implicat în această ţesă- 
tură d; poteaţe siiltefeşti irosite fără folos. El rezultă mai ales dm 
r“ilruntarea romanului cu proieclul iniţial mai puţin din formula 
lui finită. în loc să fie efectiv oglinda critică a unei lumi lipsite de 
idaal, romanul se prezintă cititorului, la o lectură curentă, mai mult 
ca o construcţie uşoară, cronica lipsită de ideal a unei lumi mondene, 
comune. 


Şi totuşi, un sens mii adînc, o filozofie a virstelor urnane cu carac- 
teristicile lor, verificate şi pe lumea din jur dar şi pe propria-i per- 
soană, a intenţionat scriitorul chiar aici, aşa cum rezultă din cores- 
pondenţa sa. Disponibilitatea erotică a scriitorului însuşi, crescută 
li p2rioada 1896 — 1S'J7, cînd se închegau romanele Tănase i'aiiiu şi 
Ii război, iieepe a oscila tot mai mult. îndată după împlinirea a 
pilruzaci de ani, cind către o sublimare ce idealiza dragostea, inu- 
tind-o în zonale cele mai pure, cînd către o coborîre la realităţile cele 
mii terestre. „Trebuie să vă fac aici o mărturisire, îi scria lui Titu 
Maiorescu la 2.' aug. / 4 sept. 1904; parcă de la un cîrd de vreme 
încep să mă simt uşurat de povara nevoii de a iubi... Să fie acesta 
scm'iul pozitiv al declinului, sau aurora unei libceraliuni sufleteşti 
definitive?"; dar aproape un an mai tîrziu, constatînd că „deşi pyrul 
alb inii scoate sufletul, tot se mai ţin blestemăţiile de capul meu" 
(scrisuarc către Titu Maureseu din 2'15 mai 1S05K aven as-tfel de 
«futii, care prevesteau furtunile amoroase ale eroului şi eroinelor dm 
Ceea ce nu se poiU: „Trrce vremea, sc ridică nourii, se întunecă. Ce 
admo omenesc este Gosthe cînd întinde braţele după tinereţe (refenrta 
o la dragostele tîrzii ale lui Gaethe, cel de după 50 de ani, pentru lini- 
rnie Ctiristine Vulpius, Minna Ilcrzlieb, Maiianne von Willomer Şi 
JJirique von L'vetzow, n.n.f. Cred că noi nu plîngempe cea trecui'i, 
dar pe cea ideal viitoare, fiindcă, în adevăr, sufletul întrevede putinţa 
unei renaşteri, cu de la sine putere, ca la acele focuri de artificii, care 


772 


A 


>. 


~ 


fiecare se aprind de mai multe ori în spațiu, pînă se sfîrşesc inlr-o 
stea fugară pe cer. 

Ați băgat, de scamă rit de simplu lumea colectivă râmîne tînără, 
cit de multe femei frumoase umblă pe drumuri, ce veeinică reînnoire 
de dorințe se propagă în spațiu. 

Ei bine, pot cu zice că toate astea nu mai sunt pentru minei'l" 
(scrisoare către Titu Maiorescu din 24 iul. 190.il- Brațele unui poet 
întinse „după tineret e", nu una trecută, ci cea viitoare, ..veşnica reîn- 
noîre de dorințe", multiplicată ca „focurile de artificii" repetate pină 
cind se sublimează intr-uti ideal suprem, superior, fie el şi trecător - 
„o sti^a (ugară pe cer" — iată exprimat, inlr-o cascada de metafore, 
un sens i;oinplex al eternității iubirii, indiferent de virste şi de cate- 
gorii sociale, ci în Ir o dezlănțuită şi continuă tinerețe a simțurilor. 
Primele romane ale ciclului relevaseră la Saşa şi Elena Milescu o 
dragoste de altă natură, o dragoste a căminului, a familiei — ca la 
Mia din noiie rom mie — polemizind cu literatura erotismului vio- 


lent: „Dc unde toate- încercările noastre de romane şi novele urmează 

încă mai departe cu exploatarea notei erotice, in Război (de altmin- 
teriea şi în Viața la lard] se răsplndeşte o suavitate infinită din blîu- 
dele chipuri ale Elenei, Saşii clc." (scrisoare către N. Petraşcu din 
4/16 mai 1398). 

Insă chiar In război trebuia să facă Inc şi pasiunilor arzătoare, 
de exemplu in rivaliia tea Natalia-Anna; astfel de iubiri vor continua 
şi in îndreptări, iar in Ceea ce nu.se poale vor ocupa aproape exclu- 
sivitatea planurilor cărții. Şi totuşi, deşi pătimaşe, aceste iubiri 
sînl pure, nu din familia celor romwliee din prima fază a scriitoru- 
lui, ci oarecum cavalerești, cu o discretă interpretare modernă a 
atmosferei legendelor donjuaneşti. Numai prin patima devorantă, 
posesivă, egoistă, răzbunătoare a Annei, ele se mută în seria clasicis- 
mului, racinian sau shakespearean. 

Iubirile concentrate, ca de un focar, de Alexandru Comaneşteanu 
sint .li cviştiința scriitorului t.jt atîtea argumente ale encr,'i"i lui 
latente, m-nîtc sâ s« convertească într-o mugură mare pasiune vii- 
toare. — ac.iea a luptei pentru dezrobirea fraților săi. 


Cînd au loc întîmplârile din Anna sau Ceea ce nu se poate? Ju- 
decind după vîrîta copilului Miei, încă mic, le putem situa la apro- 
ximativ doi-trei ani după cele din îndreptări, acestea plasate de noi 
după 18J5, dar înainte de 1900. Cum Elena Milescu ii vorbeşte Tui 
Alexandru Comaneşteanu despre trecerea a 20 de ani de la moartea 
setului ei, iaseamnâ că faptele noului roimiu s-ar situa prin 1897 sau 
CMva mai tîrziu dar, probabil, lot nu după 190U. O situare mai pre- 
cisă in timp trebuii, s/t o socotim după cele două mențiuni din roman, 
prima ref;ritoare la trecerea unui an de Iu un concert al tînărului 
Eoescu, a duna privind o trupi. nemțească opbrr-tă care dădea spec- 
tacole la teatrul liric (şi relatarea unuia din eh-, văzut de generalul 
Vi Ilară). Pe această cale ajungem la anul 18'Js. 


Gio^rafia romanului nu mâi are nevoie de alte precizări în afara 


celor date de autor. 
Problematica gmerată siniplifieîndu-sc față de cea proiectată 
inițial, elaborarea ar fi trebuii să nu cunoas'-a dificultăți deosebite, 


173 


astfel ci, o data început lucrul, ar fi fost normal ca scenele să se fi 
înşiruit cu relativă repeziciune, de care se şi bucura faţă de Titu 
Maiorescu: „Am început a scrie cu o căldură, în care sc topesc mize- 
riile vieții" (scrisoare din 15/28 dec. 1905). Acum avea gata începutul, 
care se publica în numărul jubiliar, triplu, scos cu prilejul intrării 
[n al 40-lea an al Convorbirilor literare, în martie 1906 — apariţie 
festivă a revistei la împlinirea a 4 decenii de demnie a lui Caro] 1 — şi 
va continua pină în septembrie acelaşi an, cu primele şase capitole. 
Este însă cu toiul inexplicabilă ini reruperea de sproape patru ani, pînă 
la reluarea publicării (mai 1910). Normal, trebuie să presupunem, ela- 
borarea cărţii nu era terminală, poate tocmai din cauza modificărilor 
faţă cu planul iniţial. Lucrul e atestat de faplul că, din manuscrisul 
romanului se păstrează numai primele 63 pagini, adică exact cele 
şase capitole apărute în 1906, deci cele care au constituit un loti ni- 
tar — nu şi cele ulterioare cu patru ani, care se vor fi rătăcii fdesi 
scriitorul se alia el însuşi în ţară). Alaiuri de aceste prime 63 pagini 
existente, figurează şî o a 6'i-a, inceputul din 1906 al capitolului 
şapte, care avea să fie continuat in alt chip ia reluarea din 1910. 
lată primele rînduri, părăsite, care arată cum ar fi trebuit să continue 
romanul în 190G. „Cap. Vii. De cîteva zile Comăncşteansi nu mai 
fusese pe la Anna. Fără nici un gînd rău, ci numai prins de treburi, 
o uitase. Regimentul, afacerile lui personale, mai clubul, mai aghiuţă 
— Anna sc odihnea în umbra celor fără fiinţă. 


Ea simţea, ca toţi cei cc iubesc..." — şi manuscrisul se opreşte. 
în versiunea dusă la capăt a capitolului — în 1910 — încep să ca- 
pete extensie tocmai „afacerile personale" — amoroase — ale eroului, 


adică se petrece abandonarea definitivă a laturii politice, naţionale, 
din proiect, aminarea ei pentru un roman ulterior, întrevăzut desigur 
încă de pe acum, de vreme ce aflăm atît de ferm înscrisă pe manu- 
scrisul  îndreptărilor intenţia a două romane următoare acestuia. 


Revenind la cauzele Întreruperii de patru ani, vom observa că 
numai Lydda va cunoaşte o situaţie oarecum apropiată, dar aici era 
vorba mai puţin de un roman şi'mai mult de un ciclu epistolar, la 
care continuitatea număr de număr nu e pină înlr-atit obligatorie, 
iar pentru Lydda avem mărturia certă că textul nu se afla scris. Nimic 
asemănător în cazul romanului de fată, nici o deosebire de ritm.de tona- 
dta iure vapuureit aparute (i Tuub ȘI cele gis Iyi, Ca în r? 
Îndreptărilor, Modilicările de substanţă, prin raport cu planul inliţial, 
începuseră să fic operate chiar din primeie şase capitole. deci ar fi 
natural să presupunem că nu ele explică intervalul celor patru ani 
în publicarea romanului. Şi totuşi altceva decît „o cauză constitutivă 
a lui" — cum se exprimase scriitorul către N. Petraşcu — nu pare a 
fi fost la mijloc (vreo stricare a relaţiilor cu Titu Maiorescu sau cu 
revista| de vreme ce, in tot acest timp, numele său apare frecvent 
in Convorbiri literare. 


Rămîne să constatăm totodală şi spațiul apreciabil care separă 
romanul Anna de Îndreptările anterioare, mai marc decit între roma- 
nele de pînă acum. Acest spaţiu creşte şi mai mult dacă-) raportam la 
în război, din a cărui substanţă romanul Anna se trage mai direct, 
decît din îndreptări. Acolo, moartea lui Mihai Comăn-işteanu făcea 
să rămînă suspendată situaţia femeilor, aşa cum constatase cu umor 


T4 


Titu Maiorescu şi cum replicase, cu nu mai puțin umor, Duiliu Zam- 
firescu însuşi. Atunci, personajele feminine din roman, cu excepția 
Elenei Milcit'ii, ii apăreau scriitorului „banale... de duplicitatea in- 
stinctivă a sufletelor lor" (scrisoare către Titu Maiorescu, din 30 
oct. / 11 nov. 1897). După un deceniu, el relua, într-o formă desigur 
schimbată față de cea care ar fi putut cont înua totuşi alunei, tocmai 
această „duplicitate instinctivă", in romanul Anna. 

Dar, cum s-a arătat, totul nu era decît „veriga ce va lega pe toate 
acestea cu cel din urmă" — din care însă Duiliu Zamfirescu n-a mai 
apucai si scrie decit primul capitol, şi ai'ola profund modificat față 
de proiectul iniţial. 


Variante 


p. 526, r. 37 — nevastă-sa. Nu avea si ca un bărbat? (ed. 1911]. 
p.531,r. 4— 5 — cuviinței adevărate, iţi... (ed. 1911). 
p. 555,r. 9 — citania unei cărţi: „nimeni (ed. 1911). 
p. 561, r. 29 — femei deodată aduce (ed, 1911). 
p.565,r. 17 — ic cred din jirmonic (CL. ed. 1911). 
p. 574, r. 35—36 — români. Ei admiră (ed. 1911]. 
p. 586, r, 15 — mută. Işi răsturnă (ed. 1911). 
p. 58lt, r. 13 — Certa ora prăpastia (ed. 1911). 
p. 589, r. 38-41 — ordinul d-voastre. — Vă temeți (ed. 1911). 
p. 597, r. 2 —nebunia ei: gelozia (ed. 1911). 
jj. 597, r. 35 — preocupată. 
— 8c poate (ed. 1911). 

p. 59j, r. 15 — mai puțin, SJ U nu te-ar înşela (ed. 1911 |]. 
p. 600, r. y — amesteci prea multe (ed. J911). 
p.60*,r.51 —iubind şi pe (ed. 1911), 
p. 6î)2, r. 28—32 — sfioşi. Mai cu seamă (ed. 1911), 
p. 639, r, 19 —ci adevăruri morale (ed. 1911). 
p.620,r. 19 — intrind la Urania (ed. 1911). 

1 — Aici Alexandru Comăneşteanu este numit mai firesc, de 
„către Anna, naţionalist — cu sens de luptător pentru idealul naţional 


— dar în romanul anterior generalul îl prezentase drept... social- 
democrat! Duiliu Zamfirescu nu puteasânu ştie sensul exact al no- 
țiunii utiîizaLe acolo, cind exista chi3r un partid sotial-demoecral. 
Ceea ce e clar e că soţii Villarâ nu luau în serios participarea tinărului 
la acţiunile patriotice, socotindu-le pe acestea, deopotrivă cu cele 
revoluţionare ale muncitorilor, drept un fel de părăsire a traiului 
comod în favoarea unui spirit aventurier. Atitudinea lor fn discuţia 
cu preotul Moise Lupu este concludentă tn această privinţă (Îndrep- 
tări). 

Dar în cuvintele Annei poate răzbate o maliţie de altă natură: 
activitatea lui Alexandru Comăneşteanu in direcţia națională însemna 
participarea la „Ligă”, unde Smsranda Dudescu se agita fără conte- 


773 


niro. Deci aluzie la un posibil amor! Cuvintele poate sună deci in 
gura Annei ca o simplă manifestare a geloziei sale. 


2 — MiaoullLs-Vocos, Andrea, amiral grec (1768—1835], coman- 
dant între 1822—1827 al forţelor navale ale patrioţilor luptători 
pentru independenţa Eladei, ajuns spaima turcilor pe mare, a incen- 
diat flota lui Ibrahim Paşa la Modon, in Peloponez. Proclamat erou 
naţional, a fost înmormîntat la Pireu, lingă Temistocie, eroul celei 
mai mari victorii navale greceşti din antichitate, Ja Salomina. 


3 — Ibrahim Paşa, general turc (1879—1849), fiu al viceregelui 
Egiptului, a comandat între 1825—1828 armatele de uscat şi de pe 
mare ale turcilor, trimise împotriva greoilor. Referirea e la lupta de 
la Monod (1827), unde a fost înfrînt de Miaoulis-Vocos. 


4 — Cuvîntul ck'falonit — indică originea din Chcefalonia (Ce- 
falonia), cea mai marc insulă a arhipelagului grecesc; dar amiralul 
Vocos se născuse în insula Negroponte (Eubca); Duiliu Zamfirescu 
dă însă termenului un sens mai general, utilizat în toponimia greacă: 
chefalonit, adică grec din arhipelag, insular, spre deosebire de cel 
născut în Grecia continenlală. 


5 — Istorisirea generalului va fi o reluare destul de exactă a 
versiunii date de Aristofan sensului iubirii în Simpozionul lui Plafon 
(cap. 14—15). Personajul lui Duiliu Zamfirescu işi opreşte insă ex- 
punerea tocmai acolo unde celebrul autor de come'dii al antichităţii 
greceşti explică amănunțit şi concret aspectele libertine ale amorului, 
mult mai elocvente pentru situaţia din roman. Duiliu Zamfirescu 
a tradus el însuşi din Simpozion fragmentul reprezentînd povestirea 
Dîotimei, intercalindu-l în Lydda. Scrisori ivmane. 


6 — Introducerea numelui latin al lui Zeus (.lupiter-Joe) apar- 
ține desigur lui Duiliu Zamfirescu şi nu Annei, grecoaică după tată 
şi care deci putea citi în limba greacă textele clasicilor elini — acolo 
denumirile zeilor sepăstrau după original! Scriitorul nostru amesleea 
adesea nomenclatura, 


7 — Imvocarea evangheliei alături de Simpozionul lui Platon se 
referă la legenda biblică — de unde s-a transmis şi în evanghelia creş- 
tină — după care femeia e făcută din coasta bărbatului, ceea ce nu 


e departe de versiunea lui Aristofan, relatată de Platon, a existentei 
iniţiale într-un corp comun a color două principii genetice — masculin 
şi feminin. 


8 — Ciudată şi semnificativă rememorare a unui mement din 
prima tinereţe a autorului. In 1881, la 30 octombrie, îi scria urmă- 
toarele, din Focşani, prietenului Duiliu Ioanin rămas la Bucureşti: 

„Aş voi să ştiu scrie cu mult mai bine decît ştiu, pentru a-ţî spune 
ce senzaţiuni curioase îmi tulbur pacea vieţii de provincie; ce stranii 
mişcări de cugetare şi de sînge mă stăpînesc; ce tristeţți si ce veselii 
mă apucă citeodată! Aseară Fanny Martens, care e la Focşani de cîtăva 
vreme, cînta, cu glasul ei simpatic, o romanță a cărui început e cam 
acesta: 


716 


Cu mai se ridică 
Zăpada din munţi 
Şi-apar ghioceii 
Cu vesele frunțţi. 


Fanny Martens, cintăreaţa şi curtizana, m-a făcut să pling”. 

Strofa apare puţin parafrazată, chiar în relatarea autorului, 
precedînd versurile cîntate în roman. Sînt, prin urmare, din aceeaşi 
poezie şi, după formularea din scrisoarea către Duiliu loanin j„a 
cărei început e cam acesta"), nu este exclus ca traducerea să-i aparţină 
lui Duiliu Zamfirescu. 

Paralelismul celor două scene — din tinerețea scriitorului şi 
din roman — permite o ipoteză: că modelul, desigur îndepărtat, al 
Bertei este „cintăreaţa şi curtizana"” Fanny Martens. 


9 — Leopardi spune acestea în Cintul XXXIV subintitulat La 
portretul unei femei frumoase. Duiliu Zamfirescu a tradus începutul 
cîntului, utilizîndu-l, cu puţin înaintea romanului, în Lydda. Scri- 
sori romane. lată începutul poemului leopardîan, în expresia men- 
ționată de scriitor: 


Astfel fuşi; acuma,  înmormtntată, 
Schelet şi pulbere eşti. Pe oase şi noroi 
în  nemişcare zadarnic aşezat... 


Iar în continuare versurile au acelaşi sens: 


Toate au fost etndva, acuma 
Pămînt şi pulbere eşti: priveliştea 
Tristă şi dezgustătoare o piatră ascunde. 


10 — Este oarecum ciudată această caracterizare a poetului 
italian, chiar dacă ea aparţine Bertei; cu un deceniu Înainte, într-o 
poezie (Sonet) închinată „către Aspazia lui Leopardi", Duiliu Zam- 
firescu îl numea pe acesta „geniulcel mai înalt", implicînd deci tocmai 
nuanţa de creator, contestată aici. 


11 — Formula este cea pe care se întemeiază jurămîntul iniţial 
al lui Faust faţă de Mefisto. Cînd Faust va spune unui moment trecă- 
tor: „Verweile doch! Du bist so schonl" („Opreşte-tel Eşti atît de 
frumoşi"), diavolul avea dreptul sâ-i ia sufletul. 


12 — Totuşi, Duiliu Zamfirescu nu-l considera pe Alexandru 
Comaneşteanu un om mediocru. Dimpotrivă. Eroul era socotit de 
autor drept un om deosebit, bunele sale purtări erau rezultatul ori- 
ginii, fini, educaţiei, tradiţiei în familie etc. Deci, referirea cu 
oamenii mediocri vizează pe altcineva. 


13 - Sînt versurile 13-14 din poemul  finon de Alfred de 
Musset. Dar toată scena conţine un duel cu explicaţii şi aluzii referi- 
toare la istoria acestui poem. Cînd, mai înainte, Smaranda Dudescu 
îl întreabă pe Alexandru Comaneşteanu dacă iubeşte o brună sau o 
blondă, iar acesta răspunde că „şi una şi alta" — replica prinţesei e o 


50 _ Duliu Zamfirescu — opere. voi. II 777 


nouă Întrebare, formulată cu ajutorul unui vers — al doilea — din 
acelaşi poem al lui Musset: „Brune aux yeux bleus". 

Insă, cbiar acum, cei doi nu fac decît sâ reproducă o scenă legată 
In continuare de poemul mussetian. Numele Ninon ascundea pe cel 
real al destinatarei, Madame Jaubert, care mai întîi cochetase cu 
poetul în chip asemănător cu al Smarandei Dudescu faţă de eroul lui 
Duiliu Zamfirescu. Jocul părului vopsit al prinţesei din roman e o 
traducere exactă a împrejurării câ Madame Jaubert era în realitate 
nu „brună cu ochi albaştri”, ca în poem, ci blondă cu ochi negri, aşa 
cum, de altfel, într-un nou poem A Ninon, avea să-l şi spună mai 
Uraiu Musset. „Un bel ange aux yeux noirs". 


In Amintirile pe care şi le-a scris eroina lui Musset, este relatat 
un episod întreg cu ochii albaştri sau negri şi cu versurile reproduse 
de Duiliu Zamfirescu în romanul său: aflîndu-se la castelul d'Anger- 
ville, gazda, Pierre Nkolas Berryer i-a recitat distihul, la care fru- 
moasa franţuzoaica 11 acuză de poltronerie, pentru că inima lui era 
totdeauna ocupată deo dragoste— întocmai caa eroului din romanul 
Anna. La care Berryer îi dă această replică: „M-ai privi oare cu atita 
asprime, draga mea, dacă aş introduce drept variantă: «blondă cu 
ochi negri»?"” „Ti-aş răspunde aşa — se alintă Madame Jaubert — 
«Ceea ce dă farmec acestei delicioase declarații a lui Musset, este 
supleţea dedicaţiei. Vedeţi toate variantele Ia care se pretează: — 
Roşcată cu ochi verzi, blondă cu ochi albaştri, brună cu ochi negri...»" 
(Pierre Nicolas Jaubert, Souvenirs, 18391. 


Practic, eroii lui Duiliu Zamfirescu interpretează la rlndul lor, 
în împrejurări destul de apropiate de ale modelelor mussetiene, 
scena amintită, dînd sens de adevăr şi metaforei poetului francez, 
care inversase in poem culoarea părului şi ochilor adoratei sale: prin- 
tesa Smaranda Dudescu este ea însăşi, pe rînd, şi blondă şi brună, 
numai ochii ii rămîn neschimbaţi, de unde şi sensul satiric al scenei 
la Duiliu Zamfirescu. 


Scriitorul cunoştea, desigur, poemele Iui Musset în original, 
însă e probabil că scona din roman şi-a construit-o după Amintirile 
menţionate, deci reluîud de aici şi semnificaţia utilizării versurilor. 


14 — Natalia se dovedeşte adepta unui socialism utopic, din 
seria fourrieristă. La moşie ea a înfiinţat, după cum se vede, un fel de 
ateliere de tip falansterian. Disponibilitatea ei erotică agresivă din 
In război s-a revărsat într-o preocupare de reformă socială, In acelaşi 
timp purcaritabilă şi teoretică, de vreme ce luptă pentru recunoaşterea 
unui drept de principiu: scutirea de taxe a ciudatelor ei întreprinderi. 
Ea în domeniul reformelor sociale, Elena Milescu în acela al idealu- 
lui naţional, amindouă şi-au sublimat durerile, străbătute în trecut, 
în fapte eroice, pure, manifestîndu-şi astfel superioritatea faţă de 
Anna, care a rămas ancorată în iubirea ei vinovată. 


15 — E mai mult decît o aluzie — e o constatare amară, cu di- 
' recţie critică precisă. Din 1883, de cind făcea parte din „tripla alianța", 
alături de Garmania şi Austro-Ungaria, România se înfeuda tot mai 
mult faţă de capitalul german, cel mai insistent la noi la sfîrşitul 
secolului al XIX-lea. de aceea Vucos, „ca orice bancher serios", avea 


778 


legături strînse de afaceri cu aceste ţâri. Abia după IW& I ncepe gă fie 
gtras serios şi capitalul olandei, francez, belgian, iar după 1920 şi 
cel american. Berlinul era însă mai mult decît atit — era în acel 
moment centrul politic de influenţă în Europa, dominînd Viena 
Habsburgilor, mai ales în ce priveşte ţara noastră, iar Duiliu Zamfirescu 
„nu vedea cîtuşi de puţin cu ochi buni acest lucru. Este încă una din 
explicațiile ascunse ale îndepărtării sale de conservatori, a căror poli- 
tică, prin Marghiloman, Carp, Maiorescu, era tot mai pronunţat ger- 
mantzantă şi avea să se adlncească şi mai mult cu cit timpul înainta 


spre cel dinţii război mondial, 


16 — Urania era muza astronomiei, invocată însă nu atît de 
oamenii de ştiinţă, cit de poeţi, cărora ea le dezvăluia tainele spaţiilor 
astrale, oarecum abstracte pentru galantul şi veşnic înamoratul 
Alexandru Comaneşteanu. Elar fi dorit-opeUrania Vucossâ fie muza 
istoriei, Clio, pentru că aceasta inspira pe poeţi să cînte isprăvile 
eroice ale oamenilor do altădată, deci să-i recheme in minte, lui în- 
suşi, chipul şi faptele unchiului său, viteazul de la Griviţa; sau Erato, 
muza clntecelor pasionate (a poeziei lirice), care slăveau „dulceaţa 
căsniciei şi fericirea de a iubi." 


17 — Independenţa, Adică. L'Independance roumaine, era, în mo- 
mentul probabil al acţiunii romanului, adică puţin înainte de 1900, 
un ziar cu aparenţe de independenţă, dar care se apropia serios de 
junimişti, ajunşi aoum foarte aproape de şefia partidului conservator 
(Carp, Ftosetti, Maiorescu etc.). Duiliu Zamfirescu a mijlocit el în- 
suşi, intr-o privinţă, integrarea in noul context junimisto-conserva- 
tor a ziarului, care ceva mai inainte manifestase profesie de credinţă 
liberală, iar înaintea acesteia conservatoare. „Inactualele împrejurări 
politice L'Indipendance a rămas fără orientare... Eu am impresia că 
un semn din partea junimismului ar fi destul spre a atrage la sine 
foaia franceză" (scrisoare către Titu Maiorescu din 16/28 apr. 1899). 


Ziarul avea să fie apoi oglinda „conservatorizării" junimismu- 
lui, motiv pentru care îl şi citeşte generalul Villară. 


18 — Exact aşa spusese Duiliu Zamfirescu cu aproape un deceniu 
înainte, cînd lucra la Tănase Scatiu (a cărui categorie o înfierează 
atit de violent generalul): „Am să judec pe pîrliţii de arendăşei, 
ajunşi bogaţi, deveniți factori politici, falşi în întîia şi a 2-a genera- 
ție" (scrisoare către Titu Maiorescu din 9 21 iun. 1895). Cînd, 7—8 
rînduri mai departe în roman, personal se referă la „puţinii oameni 
cumsecade" care însă „stau la o parte" şi lasă pe pehlivani în frunte, 
scriitorul se avea tn vedere şi pe sine însuşi. Nu e singurul loc unde 
generalul expune din unghiul autorului aprecieri despre împrejurării9 
politice. O făcuse curent în romanul anterior. 


19 — Generalul, destul de sumar informat în ce priveşte litera- 
tura, de vreme ce despre Simpozionul lui Platon li povestise soţia sa, 
iar despre Faust nu avea idee, decît că era „o carte" — dovedeşte 
brusc subtilităţi nefireşti, explicabile însă încontext, Intrucît, prin 
gura lui, Duiliu Zamfirescu însuşi îşi manifestă o dată mai mult 


77» 


nemulțumirea faţă de tagma parveniţilor. întrebarea lui pe franţu- 
zeşte este o adaptare ad-hoc în franţuzeşte a celebrului vers german; 
„Kennst du das Land wo dieZitronnen bliih'n?" al lui Goethe. 


20 — O neatenţie a lui Duiliu Zamfirescu: informaţiile pe care 
Elena i le da Annei cu privire la plecarea lui Comaneşteanu la Crivina 
cu Urania „singură", sînt nefireşti, intrucit ea nu avusese de unde 
cunoaşte faptele: Alexandru Comaneşteanu îl căutase pe Vucos la 
birou şi, noaflîndu-l, se dusese la Urania acasă, ca să i se spună că 
aceasta tocmai a plecat la Crivina — astfel că, fără vorbă, el a luat 
o birjă şi s-a dus direct Ia gară. Toate acestea cititorul le ştie, nu insă 
şi cele două surori, cărora pînă acum nu le-a spus nimeni cum se 
desfăşurase întlmplarea. 


21 — Gu un deceniu mai înainte, in Fiica haosului poetul spusese 
cam la fel despre dragoste: 


... Ta, cgti forma ideală 
A suferinței de mai bine! 


Căutarea dragostei ideale a fost una din permanențele interioare 
ale lui Duiliu Zamfirescu însuşi, sursă a unei bogate poezii erotice. 


22 — Pericolul ce putea surveni s-ar fi datorat interpretării de 
către grăniceri că cei doi îndrăgostiţi caută să treacă fraudulos fron- 
tiera. Aceasta era aproape de Sinaia, la Predeal — vechea frontieră 
cu imperiul Austro-Ungar, 


20 7,0, o "Pteînsăfaţă deforma originală, înjumătăţite 
- sînt din balada lui D. Bolintineanu, Muma lui Ştefan cel Mare. 


24 - In uniformă militară, Comaneşteanu ar fi fost desigur 
arestat de grănicerii austro-ungari; civil ar fi putut eventual trece 
spre Braşov, chiar fără paşaportul corespunzător. 


[ROMANUL DE DULEȘŞTILOR] 


Ce ar fi trebuit să cuprindă acest roman, pe care-l putem con- 
sidera drept al şaselea din ciclul început cu Viața la fară, nu avem 
ştiri precise. O scrisoare câtie Maiorescu, din vremea cind lucra la 
romanul Anna indica intenţia unui erou central agitator Jerneraj, , 
care cutreieră Transilvania deşEepj In Opwiteie,/polarizîh3 energiile 
şrrăsculînorm"'cheT3îllTlrmâ”Eerîtoriile româneşti din imperiul habs- 
burgic, pentru dobîndirea libertăţii naţionale şi alipirea la România. 
„Mai tîrziu, spunea scriitorul despre acest erou al său, va merge 
Să răscoale Transilvania" (scrisoare din 15/28 dec. 1905); „Îmi tre- 
buie un erou — arăta el după un an — care în romanul viilor, să ia 
Transilvania" (scrisoare din 4 iulie 1906). 


Rolul acesta îl rezervase lui Alexandru^ojnAnej^anu, precizare 
pe care o face prima oară într-o notă pe manuscfisuT îndreptărilor, 
prin 1302, cind se referea la noul ciclu inaugurat: acesta trebuia să 
aibă trei romane (îndreptări, Anna şi un al treilea); a doua oară 
se referă la oi concret in prefața ediției a I V-a din Viața la (ară (1914). 
Ce avea să realizeze eroul în mod concret aceasta era, probabil, o 
taină chiar pentru scriitor, ceea ce explică de ce al şaselea roman a 
inlîrziat atit şi, în cele din urmă, n-a mai fost scris. In Anna există 
unele sugestii, în cadrul discuţiei dintre Elena şi tînărul, etern în- 
drăgostit, Alexandru Comaneşteanu, în finalul capitolului V. Patosul 
eroinei o poartă pe aceaBta către viziuni care-l ridică pe Comaneşteanu 
la proporțiile unui Horia sau Avram Iancu. Nu e exclus ca un sîmbure 
al acestei Înflăcărate închipuiri a autorului să se fi zămislit la lectura 
Geniului pustiu eminescian, publicat în 1904. Chiar dacă nu e nici o 
legatară de acest Iei, Toma Nour şi ceea ce trebuia să fie Alexandru 
Comaneşteanu aparţin aceleiaşi simbolice do provenienţă romantică. 


Romanul era conceput, aşadar, ca o proiecţie simbolică; in 
jocul dintre ficţiune şi realitate urma să stea şi funcţia național- 


educativă a cărții. „Voiam — declara scriitorul, in prefața oHiţioL. 
din 1914 3 'Vf'"' W* — să întorc dragostea românilor către pă- 


Tnînlul lor din valea Dunării şi, cu ei, să iau Ardealul. Cine a citit 
îndreptări şi Anna a înţeles eă pregăteam pc tînărul Comaneşteanu 


781 


pentru acest sfirşit. Trebuia sâ scriu al 6-lea ţi cel din urma volum..." 
Proiectul era deciîerm Încă de după apariția Îndreptărilor, după 
cum rezultă si din însemnarea autografă pe manuscrisul romanului. 
Concordanţa lui cu desfăşurarea istorică nu preocupa probabil 
prea mult pe scriitor, e vreme ce întîmplârile trebuiau să reziste 
priu semnificaţii, nu prin stricteţea documentară. Totuşi, era o difi- 
cultate greu de depăşitin a şlicum pulea Tirăsculata Transilvania 
şi readusă în hotarele ţării. Dacă proiectul n-a mai căpătat viaţă, 
aceasta se datoreşte şi izbucnirii primului război mondial. „Poporul 
român, spunea scriitorul în aceeaşi prefață, pare că vrea să scrie el 
însuşi această pagină. Ca patriot, mie nu-mi rămîne decîts mă 
Inchin lui şi sS-i dăruiesc cei doi băieţi ce mii-a dat Dumnezeu”. 
Ceea ce, din punct de vedere al romanului, suna, în acel moment — 
cînd România se menținea în neutralitate — ca o directă amînare a 
elaborării lui, pînă cînd istoria va fi rezolvat ea însăşi, concret, 
idealul scriitorului patriot. Sfîrşitul războiului, cu împlinirea visului 
încăliit ani de-a rîndul: revenirea Transilvaniei în hotarele ţării — 
nu aduce însă nădăjduiteleîndemnurila scris, ba ctiiar parea pecetlui 
hotârirea de a lăsa ciclul neterminat: „Pe cînd trăiam la Roma, eram 
mai de aproape preocupat de a deştepta în conştiinţa românilor ideea 
reintegrării lor în Dacia traianS — ceea ce mi-a dat curajul să nu mă 
depărtez de la planul unei lucrări unitare, aceea a unei serii dejro- 
mane, care trebuia să sîlrşeascfi, k> cele din urmă, cu luarea Transil- 
vaniei. Pe acesta nu l-am scris, căci l-a scris poporul românesc, cu sin- 
gele lui" (articolul Domnul Orlando şi domnul Brătianu, Îndreptarea, 
II, 145, 16 iunie 1919). „Căci l-a scris poporul" — e o formulă destul 
de clară pentru a numi renunțarea la continuarea proiectului inițial. 


Astfel, ideea unui al şaselea roman din ciclul Comâneştenilor se 
opreşte aici — nu însă Şi intenția unui roman al întregirii ţârii. 
Acesta îl urmăreşte pe Duiliu Zamfirescu — mărturie stă caietul cu 
cele 20 pagini de început (şi în care se vor afla transcrise, către sfirşit, 
cele mai multe din poeziile episodului Mahina). 


Faptele par să se grupeze, de data aceasta, pe şirul deevenimente 
care însoțiseră pe scriitor însuşi în anii războiului, dar mai ales pe 
cei doi fii ai săi, Alexandru şi Lascăr, „dăruiți" tncă din 1914, de 
părintele Iui Mihai Comăneşteanu, cu generozitate de consul roman, 
pentru a contribui astfel la înfăptuirea marelui act. O poezie neter- 
minală, tot de prin perioada sfîrşîtului războiului, vorbea despre 
armatele române care intrau biruitoare în Transilvania, avind în frun- 
tea lor „un general cu doi băieți" — fiii sSi, cărora încercatul coman- 
dant Ie vorbeşte cu patos despre idealul național. E o discretă sugerare 
a însăşi prezentei scriitorului în evenimente, prin cei doi fii ai săi, 
ambiij>frțeri în armata operativă, cel mare. Alexandru — Duiliu. co- 
"maudant {j. "f9Î6 al grupului de ştafete al Sîvizîei din ariergarda 
retragerii spre Moldova, iar celălalt, Lascăr, rănit în luptele de 
Dragoslavele, la 1$ noiembrie 1916.,„Tu asfait ton devoiren brave, et 
je ne puîs ne'pas etre fier de toi", !i scria acestuia, cu înduioşare, pă- 
rintele patriot, la 2/15 dec. 1916, trimițtndu-i schija de obuz extra- 
să din picior „L'4xtraciion n'a pas eu Jieu sans douîeur. ni sans 
jurons, mais le patienl a ete brave", îi comunicase scriitorului pri- 
etena sa, doamna Rey, soția reprezentantului francez în Comisia 


7BJ 


Europeană a Dunării, rămasă ca soră de caritate la spitalul mili- 
tar din Galați (scrisoare din 5 dec. 1916). Pe hirtia respectivă, 
Duiliu Zamfirescu a făcut următoarea patetică însemnare: „Aceasta 
scrisoare fiiad istorică, peatru a dovedi eroismul fiilor noştri, a acelo- 


ra mai cu seamă care credeau câ nu suntem destul de pregătiți ca sfi 
intrăm în război, BB va păstra în familie, împreună cu schija de obuz, 
ca pildă generaţiilor viitoare din neamul meu." 

Dar între scepticii respectivi se număra şi scriitorul însuşi, 
deci Îngrijorările străbătute la rănirea unuia din fii şi la gindul ca 
celălalt se alia in primele linii acţionaseră asupra sa, nu depriroin- 
du-l, ci tocmai Intărindu-l, cu toate infrîngerile armatei pe fronturi. 
Moralul său era ridicat fn faţa vitejiei soldaţilor, probă neîndoielnică 

pentru el a unei iminente redresări a situaţiei militaro-politice. Tre- 
cătoarele exclamaţii de descurajare — „J'en ai jusque par-dessus la 
tete de la guerre et de SPS miseres" (scrisoare către fiul său AI. D. 
Zamfirescu din 18aug. 1918), — sînt inerente, ca şi manifestul disperat 
din martie 1918, explicind pentru ce fusese contra războiului, dar 
ele visează războiul, lipsurile, suferinţele, nu şi idealul final, Căci 
iată cum caracterizează el împrejurările ceva mai tirziu, in toiul 
unor succese militare din primăvara anului 1919: „Acum se explică 
substratul romanelor mele, care era scos din această virtute generoasă 
a poporului nostru, admirabilă ramură a trunchiului neolatin" (scri- 
soare către Al.R. Zamfirescu din 23 apr,/6mai 19)9). Este locmaie- 
poca apariţiei informaţiei despre intenţia unui roman al întregirii ţării. 
Pe masa de lucru, sau numai în mintea scriitorului, revenise, desigur 
în această stare de exaltare patriotică, proiectul vechi, din 1900— 
1905, al unui roman Inchinat revenirii Transilvaniei In hotarele fireşti 
ale ţării. Renunţînd la continuarea ciclului cu Com&neştenii, dar au- 
torul încălzind, totuşi, ideea unui roman al războiului şi al alipirii 
Transilvaniei, eroii trebuiau să fie de data aceasta nu Comăneştenii, 
ci alţii, nnplicind insă tot faptele oamenilor din propria familie a 
scriitorului. Ei trebuiau să fie numiţi acum Deduleştii, aşa cum rezultă 
din începutul de roman rămas la primul capitol. O intreagă serie de 
amănunte alecadruluiuman şi geografic nu lasă nici o îndoială în pri- 
vinţa sursei memorialistice a romanului. 


Descrierea în roman a unei yjj Ja-EaxaoJUie.&i a iiLorifiLE!, de la 
cumpărâ're'pînăTa plantarea cii viţă americană, corespunde în linii 
mari cu detaliile privind via scriitorului din aceeaşi localitate; Ia 
fel înfăţişarea casei de aici, mai puțin turla ei, reprezentind un proiect 
de viitor al lui Duiliu Zamfirescu, nu o realitate concretă a locuinţei 
de la Faraoane. Bracul irlandgz, „enorm, cu pete negre-violeta"!, e 
chiar cîinele scriitorului, păstrat cu numele real în fragmentul de 
fT>mafrrTă^eT7^uT^^ cu pete luminoase in păr" a existat 


In realitate şla aparținut modelului lui Alecu din roman. Paznicul 
viei, turcul Mustafa şi polonezul Heinrich, omul de credință din casă, 
au fost şi ei reali. „Nasul cam strîmb" al Deduleştilor, caracterizează 
chiar familia Zamfireştilor; raporturile celor trei fraţi din roman, 
toţiadunaţilabătrlueţe In locurile na tale dela Faraoane, sînt deduse 
şi din situaţia propriilor fraţi, colonelul Alexandru Zamfirescu şi in- 
ginerul Constantin Zamfirescu, dar şi din a Înaintaşilor scriitorului, 
tatăl său şi frații acestuia — in orice caz din familie. Evident, exista 


783 


multe adaosuri şi multe schimbări In biografia eroilor fată de modelele 
raale, scriitorul neavînd ia proiect a monografie a familiei, aşa cum 
nici la Viaţa l-i {vâ şi Tii %s$ Soatiu au reprodusese aidoma izvoarele, 
da provenienţă tot apropiată madiului său de viată. Dar pasiunea luî 
Liscăr Dedulescu, bătrinul, pentru vie, a lui Ghiţă Dedulescu pentru 
astronomia şi pantru nuzică, sînt pasiuni ale lui Duiliu Zamfirescu 
însuşi. Nerăbdarea celor doi tineri de a ajunge la Alba Iulia — locul 
unda Mihai Viteazul devenise voievod al teritoriului românesc visat de 
scriitor — răspunde unai situaţii asemănătoare din realitate: Duiliu 
Zamfirescu îşi chemase fiii de la Paris, unde se aflau Ia studii, pentrs 
ca ei să-şi facă tn ţară datoria, In cadrele armatei. Gel mai mic dintre 
ei avea sâ fie ofiţer aviator, şi. în proajma războiului, se afla în adevăr 
in Dobrogea la rude, înainte de a intra în şcoala militară, întocmai ca 
în romin. Acţiunea fragmentului se petrece evident în vara anului 
1914, puţin după declanşarea primului război mondial, dar inainte de 
ase fi decis definitiv nsu traii ta tea României, deci sfîrşitul lui august— 
ceea ce explică aluziile la necesitatea intrării armatelor în Transil- 
vania (Alba Iulia) şi hotărîraa color doi tineri Deduleşti „qu'il faut 
battra les boches"! 


Deplasarea caa mii importanta da fapte In fragmentul de roman, 
faţă de cursul lor raal e;te, deocamiată, cea privind pe fraţii Lascăr 
şi G'iiţă Dadulascu, bătrinii. Eroii cei tineri sînt fiii primului, care 
păstrează multe asemănări biografice cu Duiliu Zamfirescu însuşi, 
dar tot ale scriitorului slnt şi întreg scepticismul în legătură cu răz- 
boiul, firea poaticâ, rătăcirile dese printre imagini şi viziuni ideale, 
atribuite de data aceasta lui Ghiţă Dedulescu. Amănuntele propriei 
viaţi a scriitorului urmau deci să se împartă între doi eroi, caro însă 
trebuiau, probabil, să dobîndeascâ şi alte trăsături şi detalii biogra- 
fice, reale şi imiginare, de natură să îndepărteze posibilităţile de iden- 
tificire. Important ejte însă că procedarea sugerează metoda de lucru 
a scriitorului, chipul dea afla şi utiliza datele necesare construcției 
persoanelor şi acţiunii romanelor şi nuvelelor. Acestea erau de obicei 
din imediata sa apropiere., văzute sau trăite de el. Realismul lui Duiliu 
Zwntiraicu se hrănea, prin urm*re, din experienţe directe, cu toate 
afirmaţiile sale despre rolul hotărîtor al ficţiunii. Singura excepţie 
marcantă în tot ciclul de romane despre Gomâneşteni, pare să fie în 
cazul Iui Alexandru Gomănoşteanu, începînd cu căsătoria şi cu iubirile 
şi tarminînd cu întîmplârile lui din Transilvania. Ceea ce şi explică 
mai intii greutatea, încetineala, în elaborarea celor două romane 
cara-l au drept erou central, apoi, desigur, nivelul literar scăzut 
al acestora, artiflciozitatea epicii, cu tot interesul problemei şi sensu- 
rilor intenţionate de scriitor; se explică, tot pa această cale, şi pără- 
sirea, în cele din urmă, a proiectului celui de al şaselea volum con- 
sacrat Comăneştenilor şi inlocuiroa acestora cu o altă grupă de eroi. 


Este limpede că, deşi cartea nou începută era diferită de ciclul 
iniu garat cu Viața la fară, Duiliu Zamfirescu ar fi construit în noul 
roman eroi cu psihologii şi temperamente in mare măsură echivalente 
acelora din ciclul Comăneştenilor. Alecu din noul roman ar fi dus mai 
departe pa Alexandru Comaneşteanu, păstrîndu-i vîrsta şi entuziasmul 
din ceea ce nu se poate; conu Ghiţă Dedulescu, mai presus de elemen- 
tele biografice, comune cu ale scriitorului, e un Matei Damian, transpus 


784 


din s:colul său, în 1914, cu anii pe care-i avea în ultimele romane ale 
ciclului. Atmosfera Faraoanelor din romanul râmas numai la început 
e;te cea pa care ne-o putem închipui vara la Comăneşti; raporturile 
dintre unchi şi napot nu diferă de loc de cele dintre tată şi fiu din 
îndreptări. 

Ută tot atîtea argumente să plasăm acest început de roman ală- 
turi de cele cinci piese ale ciclului Comăneştenilor, faţă de care, dacă 
nu este o continuare propriu-zisă, este în orice caz o prelungire directă. 


1 — „Nebunia curată" a lui Lascăr Dedulescu, de a replanta cu 
viță amîrioanS o vie întreagă, o sâvirşeşte Duiliu Zamfirescu insuşi. 
încă în anul 1901 el îşi anunţa proiectul in astfel de termeni: „Pînă 
una alta, mi-am făcut o căsuţă la ţară, pe socoteala mea, şi sunt pe 
cale să cumpăr nişte vii mîncate de molii, pe care vreau să le replan- 
tas. Ge-o mii ieşi si de-acolo vom vedea" (scrisoare către Titu Maîo- 
rascu din 9/22 nov! 1901). îndoiala de mai sus, cu privire la perspec- 
tivele întreprinderii, era transmisă scriitorului, după cum rezultă din 
fragmentul de roman, de către membri apropiaţi ai familiei, cum se 
întîmplâ In cazul fraţilor Dedulescu. 


Via de la faraoane, care aparținuse unui anume Tănase GoEeta- 
rul, din Focşani, avea cam 40 de hectare, deci scriitorul avea dreptate 
să spună în textul său că „nu mai era o vie, ci o moşie plantată cu 
viţă americană". Ea se afla pe malul sting al Milcovului, în Moldova, 
şi se termina chiar „In preajma pădurii" — ca în roman — pădurea 
Nereju, cu care Începeau codrii Vrancei. 

Această situaţie, de viticultor cu anvergură, l-a determinat pe 
scriitor sâ participe activ la ciudatul „sindicat" ai podgorenilor din 
Putna, înființat în 1906, sub preşedinţia lui Duiliu Zamfirescu. La 
întoarcerea sa' de la Roma, „sindicatul” a organizat chiar un congres, 
a scos un ziar, Trebuinţa, cu durată de cîteva numere, dar lotul s-a 
destrămat ca urmare a dezinteresului manifestat de Duiliu Zamfirescu 
pentrv întreprindere — se păstrează cîteva scrisori în această privinţă, 
concludente pentru întreaga situaţie. 


Calitatea de mare viticultor i-a atras şi destule atacuri din parLea 
adversarilor literari, îndeosebi in 1909, cu prilejul polemicii iu jurul 
discursului de recepţie la Academie. 


2 — Aici săgeata ţintea pe soţia lui Alexandru,JSamfirescu._ 
colonelul. fratele scriitorului. Acoastă"Horeroaică de viţă, avea 
reputaţia de fiinţă foarte capricioasă, foarte certăreaţă şi violentă 
la mînie — „sucită”, cum se va spune în roman, ceva mai departe. 


3 — De data aceasta nu mai e identitate de situaţii biografice; 
studii în Germania făcuseră unchii scriitorului, nu fraţii săi. Duiliu 
Zimrirescu însuşi nu studiase în străinătate; prima sa ieşire peste 
graniţă e cea din 1888, cînd pleacă la Roma. Dar tradiţia plecării la 
universităţile apusene era vie în familia Zamfirescu, ca şi in atîtea 
alte familii'. Matei Damian învaţă în italia, MihaiComăneşteami în 
Franţa, Alexandru Comaneşteanu se pregăteşte tot pentru Franţa. 


4 — Hanul lui Conaki era tn comuna Ţigăneşti, situată la 
nord-est de Faraoane, dincolo de Şiret — deci formula „in eîropie 
785 


se referă nu la cicopia din sud, a Bărăganului, ei la cea mai nordică, 
a Moldovei de jos. 


5 — Este chiar priveliştea pe care o! avea scriitorul din terasa 
casei sale — nu turlă cu patru etaje, cum se spune mai sus:.cele „4 
rînduri" erau numai în proiect. 


6 — Iarăşi o situaţie din familia scriitorului: Henriette Alievi 
avea, la căsătoria cu Duiliu Zamfirescu, o fată, Ida, dintr-o căsătorie 
anterioară. 


7 — Pasiunea pentru astronomie era a lui Duiliu Zamfirescu 
însuşi. Poezia In ruine, romanul Viaţa la ţară etc. vor avea numeroase 
referiri la corpurile cereşti. 


8 — Pasiunea pentru muzică era în primul rind a colonelului 
Alexandru Zamfirescu, fratele scriitorului; dar Duiliu Zamfirescu 
însuşi era şi el un fin cunoscător în acest domeniu şi cînta bine la 
ghitară. 


9 — Replica tînărului e fără obiect în roman, deoarece, oriclt 
de exaltată era propaganda favorabilă intrării României In război, 
ea nu avea In program un marş spre Budapesta ; dar precizarea perso- 
najului devine prețioasă pentru istoria literară: ea fixează destul de 

robabil momentul după care Duiliu Zamfirescu a început scrierea 
ragmentului de roman neterminat — anume, la puţin timp după 
august 1919. Este neîndoios că, dacă scriitorul n-ar fi ştiut că lucrul 
a avut loc în realitate, el nu l-ar fi menţionat in roman în termeni 
atît de precişi. 


10 — La mtnăstirea Golia din laşi era o casă de sănătate pentru 
alienaţii mintali (in Scrisoarea 111 şi Eminescu se referă la oamenii 
„vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii'”). 


11 — Versurile, citate de scriitor şi In alte locuri în opera sa 
(in poezia Fragment, închinată lui Maiorescu în 1900, şi în îndrep- 
tări, cap. IX) sînt din poezia O victimă de N. Nicoleanu. 

12 — Schimbul dc replici între conul Ghiţă Dedulescu şi nepotul 
său, Alecu, are în vedere nu poesia propriu-zisâ, ci lipsa de realism 
a comandanților militari, care nu Înzestraseră şi nu pregătiseră armata 
pentru o acţiune ca aceea ce avea să înceapă peste doi ani. Duiliu 
Zamfirescu susţinuse tot timpul necesitatea neutralității, tocmai con- 
vins de nivelul scăzut în ce priveşte dotarea şi instrucţia armatei, 
adică tocmai ce sugerează sau declară direct cuvintele personajelor 
din fragmentul de roman. In toamna lui 1920, Intre alte imputări 
pe care i le vor aduce liberalii, va fi şi cea de defetism faţă de război. 
I se reproşa dea ti pronunţat alocuţiuni publice în acest sens — ceea 
ce era adevărat, anume comunicarea academica Sufletul războaielor 
în trecui şi tn prezent, ţinută la 7 noiembrie 1914, şi în care apar tocmai 
tezele enunțate de eroul fragmentului de roman. 


786 


GLOSAR 
A intra platcă (în expr.) — a pierde o partidă la jocul de cărţi. 
Acciz, pl. accize, s.f. — impozit care se plătea odinioară pentru 


unele obiecte de consum la intrarea lor într-o localitate, 
Baghiţă, babiţă, s.f. — pelican. 
Baş, s. — dilerenţa în plus dintre valoarea unei monede de aur 
faţă de echivalentul ei hîrtie — monedă. 
Başibuzuc, başbuzuc, s.n. — nume purtat de voluntarii turci 
aparţinînd trupelor neregulate (vestiți prin cruzimea lor). 
Carboanţâ, s.f. — monedă veche de argint, egală în valoare cu 
o rublă, avînd odinioară circulaţie şi în Ţările Româneşti. 
Cealma, s.f. — turban. 


Cit., s.n. stamba. 

Clşlegi, s.f., pl. — interval de timp întle două posturi, In care 
Creştinii mănincă de dulce. 

Cîşt, clşti, s.n. — sumă de bani platibilă Ia date fixe şi reprezen- 
tînd o parte din arenda unei moşii. 

Crişu, criş, adj. — norocos, fericit. 

Damf, s.n. — Dampf (germană) — abur. Prin analogie, maşină. 

Drăgaică, s.f. — numele popular al ttrgului sau al iarmarocului 
ce se ţine Ia 24 junie. 

Dupcă, s.f. — pe vremuri, monedă de argint în valoare de 50 
de bani. 

Fanfleuri. s.n. — probabil de la fr. fanfriluches — podoabe fără 
valoare, nimicuri. 

Ghiordum, s.n. — joc de cărți. 

Hursuzlîc, ursuzlic, s.n. — nenoroc, ghinion, piazirea. 

Imam, iman, s.m. — preot musulman, 

Indrîşaim, tndnisaim, s.m. — plantă agăţătoare decorativă din 
familia leguminoaselor. 

Joglindişi, eglindisi, vb. refl. — a petrece, a se distra. 

Jugfirit, s.n. — taxa care se plătea pentru un car de lemne la 
ieşirea din pădure. 

Locmâ, s.f. — chilipir,  ciştig. 


Palian, s.m. - probabil paliativ, calmant. m 


eA p'tžerton"L im «P'-) ~* ride de cineva. "jU. 
Pojdic, poşidie, s.n.-gloată de copii, droaie 
Foştie, s.f. - glonte mijlociu pentru vinat 
Kavac, s.n. - vin limpede, separat de drojdie. 
Serdar-ecrem. s.m. (in expr.) - şeful cavaleriei la turci. 
Şarampoi, s. m. - par lung şi gros. 
Tact, taht, s.n. - reşedinţă a unei subprefecturi. 


TABLA ILUSTRAȚIILOR 


Cea mai veche mențiune a liniilor directoare ale 

ciclului Comăneştenilor — scrisoare către Titu 
Maiorescu din 21 mai 1801.................. 96-95 
Mărturie de laborator: scrisoare către lacob Ne- 

gruzzi privind cintecul Saşei din începutul ro- 
manului Viața la țară... aaa 96-97 
Precizare pentru junimişti: deosebire între pirîul 
Ciulnița şi gatul Ciulniţii (scrisoare către lacob 
Negruzzi din 12 octombrie 1894). ............. 96-97 
Ştiri despre încheierea Vieții la țară şi trecerea 

Ia continuarea ciclului, deocamdată avînd în vede- 

re un singur roman care să cuprindă deopotrivă 
substanța din Tănase Scatiu şi In război ..... 96-97 
Prima pagină din manuscrisul romanului Tănase 

SCOLII: eee E Aa tit a e ga le pa 288-289 
Ciorna unei scrisori către Maiorescu, netrjmisă, 

cu proiectul romanului în război ............. 288-289 
Texte eliminate din romanul în război: versuri 
patriotice, din cele compuse de Milescu, în timp 

ce mărşăluia, pe cîmpiile Bulgariei. ......... 288-289 
Pagină din manuscrisul în război, cu ordinul de 

ii al gen. Gernat, eliminat la publicarea în 
Convorbiri, şi menţiunea marginală a lui Duiliu 
Zamfirescu i coaie ua o a E e i 020 ua 288-289 
Manuscrisul marşului războinic al lui Milescu — 

pe o pagină separată— din care în roman s-a păstrat 

o singură stroffi ........ ce 448-449 


789 


Legind In piele manuscrisul romanului, Duiliu 
Zamfirescu i-a desenat o frumoasa copertă in 
culori de auriu şi albastru, notind în josul paginii; 
I.S. fecit — Ipse solus fecit — după modelul 
maeştrilor din Renaştere. ............ anaa 44£-449 
Planul prim al romanului Anna... 448-449 
Din corespondența către Maiorescu privind sensurile 
romanului Anna (scrisoare din 15/28 decembrie 


începutul romanului Anna, cu titlul prim: Ceea ce 
nu se poate. Nota din capul paginii e a lui M. Dra- 


SONITrESCUL: yo a 0 2 ae a De a i da a ORR a RS 608-609 
Prima pagină a noului roman, despre Transilvania, 
început Ia sfîrşitul războiului ............... 608-609 
Coperta ultimei ediţii a romanului Viața la fară 
(1922) apărut in timpul vieții autorului ...... 4 608-60!* 
Coperta ultimei ediții a romanului Tănase Scaziu 
(1923) , supravegheată de autor însuşi. .......... 608-609 


SUMAR 


Notă asupra volumului li 


VIAȚA LA ȚARA............... i 

TANASE SCATIU...n n i E aug 

IN RĂZBOI Eta dap, canti acte la incita 

INDREPTARI.................. 

ANNA ea alea a bube a a e anana 

[ROMANLL DEIR'L.EŞTILCR] 

Noti- si Variante Gal 
Viaţa la ţară ....... Sia aa ee a se 
Tănase Scatiu.......... cc... o 
In: EăZDOL: ie nene i oE A a nu 
Îndreptări. eee T34 
ADDA aeo pia a U E E E i ea ata 707 
[Romanul Deduleştilor]. .............. 15y 

ee „TB< 

Glosar sis a tag it de a fiat tea cap Sa 789 


Redactor . MARGARETA FERARU 
Tehnoredactor : MINA CANTEMIR 


Apărut 1970. Htrlie scris tip I A de 63 glm'. Format 
«0X840(16. Coli ed. ;B.1s. Colt tipar «,S. Planse ttpo a. 
A. Nr. 20 659113S*., CZ. pentru, bibliotecile mari şi mici 


Tiparul executat sub comanda nr. 90 ssi la I 

Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii". piața I 

Scînteii nr. |. Bucureşti — Republicii So- . 
cial Istă România