Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1929_045_0015

masa 





“Haile 


d 


NICOLAE BALCESCU 





7 Aprilie 1929 
5 Lei 





Anul XLV Nr. 








226. — UNIVERSUL LITERAR 





îi Ctitorii 





4 


NICOLAE BALCESCU 


Motămit ducnu: fiecare epocă îşi cre- 
iază eroii, selecționându-i (prin ce forţă 
mistarioasă?) din sânul societăţii, im- 
punânilu-le anumite cahtăţi fireşti şi ri- 
dicându-i prin imtermediul unei culturi 
şi educaţiuni ad-hoc. Natural că dome- 
niul, din care aceşti umili emoi — dintre 
cari unii ajung la gradul cel mai înalt 
de sacriticiu pentru cei mulți — sunt 
recrutaţi, este indiferemt: ei pot fi foarte 
hine simpli oameni din popor, profesio- 
niști de frunte, sau artişti, Oricum vor 
fi, ei vor binemenită cu dept cuvânt 
dela socistatea pentru ' care au lucrat, 
adăogând la titlul de element folositor 
acesteia prin activitatea pur profasio- 
nală și pe acela de îndrumător, al mulţi- 
mii. Toate acestea — fireşte — în subor- 
dimea unui: ţel măreț, mântuitor, social 
Adăogați la cele de rai sus faptul sem- 
niticativ că — la unii — eroismul învinge 
aspectul pur profesional, făcând din 
individ un închinător al lui, că-l depă- 
segte şi-l îmtumecă, îl schilodagte, îl eli- 
mină şi-l înlocueaşte —. mi veţi avea în 
față personalitatea omenească a lui Nicu 
Bălcescu despre 2 cănuia five 1. Ghica 
spune doar atât: „era de o modestie 
rară, canetoe îl făceai să-ţi  cetească,... 
din cele ce scria“, 

Iată — din ce cauză — cred că a socoti 
pe Nicu lălcescu în fruntea nedreptă- 
ților sufletului românesc este a afirmă 
cel mini dureros adevăr: a-i recunoaşte 
cu fruntea sus, meritele și a admite — 
implicit -— cât de nedrepţi am fost, am 
putnt fi. cât de orbiţi și de vinovaţi ne-am 
arătat faţă. de acest erou al Românis- 
mului și al libertăţii popoarelor care, cu 
toată admiraţia pentru Mihaiu Viteazul 
despre a cărui domnie zice că reprezintă: 
„anii din îsturia Românilor cei mai avuti 
în farte vitejeşti, în exemple minur.ate 
de jertfire către putrie“ sau: 

„Tipuri de aducere-aminte glorioasă? 
timpuri de credință şi de jertfire! când 
părinţii noştrii, credincioşi sublimi, în- 
qenuchiau pe, câmpul bătăliilor, cerdnd, 
dela Dumnezeul armatelor, laurii biru- 
întei sau cununa martirilor”. 

nu puate uita — un singur moment că, 
acelas glorios voevod „robise pe țăranii 
din Muntoniu si păstrase în robia Un- 
murilor pe cei din Ardeal“. 

E  — fărăindoială — cea mai 
puţin cunoscută lature a sufletului a- 
cestui scriitor şi om poliiic care întru- 
pează fe minune ideia democratic-orme- 
nească si patriotic-românească, 

Natura! că nu s'a putut widică, întocmai 
ca Gr. Alexandrescu, la ideea universal- 
socială din „Anul 184)", nici na avut 
posibilitatea să întrupeze în opere de artă 
poetică acest modestism cald idealism — 
rentru înriptuirea căruia sa mulţumit 
să luute din răsputeri : cu îndârjire. fără 
preget. Deaici și camacteristica pri Băl- 
ceacu primordială, aceea de vajnic lup- 
tătar în domeniul realităţilor politice, 
mai mult: rornâneşti, mai puţin -— uni- 
vevsale, 


(1819-1852) 


Și tot deaici o a Il-a aceia, de edu- 
cator în sensul patriotismului — lucru 
came, pelângă  altale, -a împins spre 
specialitatea aridă a cercetărilor istorice, 
de al cirora îolos practic Bălcescu (caşi 
vechii cronicari) eră atât de convins: 
pnin ea, spuneă Bălcescu, vor avea Ro- 
mânii posibilitatea,„să se întemeeze în 
pulriotism". 

Educuţiunea patriotică a neamului său 
— iată ce a căutat să facă Nicu Bălcescu, 
atât ca militar, cât şi ca om politic, cât 
în fine cu scriitor; atât ca ziarist al 
marilor evenimente ; atât în ţară, cât şi 
în aşezările mai sigure pentru el ale 
Apuzului — totdeauna, peste tot şi în 
toate chipurile, el sa gândit să-şi îndru- 
meze neamul „ale cărui aspiraţiuni le 
concentrare în sine'' spre cele două idei 
mântuitoare . „unitatea și neatârnareu 
naţională” „Ur. Tocilescu). 

Fră tot ceeace putea face, cecace eră 
obligat să facă atunci — la noi: să în- 
sufletească masele, să le pregătească 
pentru zius Neamului. 

Să nu se uite însă un lucru: Bălcescu 
se putea mulţumi să facă toate acestea 
ca simplu om politie sau — cel mult — 
ca luptător, Au făcut-o atâţia alţii și nu 
el eră cel mai puţin înzestrat s'o conti- 
nus, presa şi legăturile de prietenie îi 
stătean la dispoziţie, Şi totuşi nu su 
mulțumit numai cu aceasta: fără să 
dezerteze din arena pur politică, Bălce- 
seu (cași reprezentanţii mișcării se re- 
genere, pornite în Ardeal pela finele 
veacului al XVIII-lea) i-a dat un puter- 
his ajutor, confirmând-o şi pe cule ști- 
inţifică: sa încredinţat, din cea mai 
fragedă vârstă, studiilor istorice,  cău- 
tând să nrate că, întrucât ne privește 
chiar. ideile sale nu erau utopii, că rea- 
lizarea lor este oricând posibilă ca o re- 
pewcutave a trecutului în prezent sau în 
viitor. A făcut, în felul acesta, istorie 
(stiintă îstorică) fără să piardă din ve- 
dere, un sinzur moment, scopul mai mult 
utilitarist al acestei discipline al cărei 
întemenator la noi urmează să devie. 

Deaici aaractemizarea openei lui Băl- 
cescu: opexă, în acelaş timp, de ştiinţă 
vevelatoare şi de luptă  neînfricată — 
determimative care ne fac să distingem 
în ea, minunat îmbinate, indiferența şi 
scrurmuozitatea omului de ştiinţă alturi 
cu căldura şi avântul patriotic al idea. 
tismului incorigibil. Si tot deaici un alt 
arnestec : acela de obiectivism cu subiec- 
tivismul laudă, mustrare) referite, când 
la trecutul glorios sau nealigent, când 
mâiales la prezentul care-l pasionează 
atât de mult, în slujba căruia se pune 
cu tot entuziasmul și cu toată hotăriren. 

Deaioi o primă dovadă de sacrificiu: 
şă veshazi cu credință la căpătâiul celor 
obștești, să-ți faci din aceasta o sfântă 
şi măreaţă misiune pe care să-ți impui, 
nu numai să no  părăseşti niciodată, 
orice ţi sam întâmplă, dar s'o deserveşti 
prin tot ce faci, tot ce simţi și tot ce vrei; 
să-ți brăzdezi adânc în suflet imperati- 





de PAUL 1. PAPADOPOL 















































vul cateșorie al necesităţilor naţional 
şi să activezi, nu dupăcum ai îi fost în 
clinat, dar dupăcum îţi dictează acest 
imperativ, 

Fămăindoială că deaici nu vrem Bă 
deducem că opera lui Bălcescu, un de 
rivaliv al momentului, n'ars corespunde 
si înclinărilor sale fireşti, dar numai că 
lipsită de acest suport retoric care o faca 
să fin aşa si uldtu câtă ne-a parvenit — 
ea puteă să se prezinte mai completă și 
mii ştiinţifică, puin urmare, că împre 
jurările i-au dictat şi el a primit cu toată 
căldura sacrificarea ştiinţei pe altarul 
pohticii naţionale. 

Tată câtevă consideraţiuni care ne fac 
să vedem în Nicu Bălcescu un erou, un 
auto-sacrificrat, Şi adacg: a mers până 
acolo, încât, deşi sa născut abiă, acu 
un veac și ceva, a adoptat un anumit 
fel de a vedea Iuorurile şi de a le prezenti 
specific scriitorilor cari, cu încă un veac 
înainte au trăit, cronicarii. 

Dar eroismul lui Nicolae Bălcescu se 
subliniază şi ustiel: prin viaţa lui shu- 
ciumată, prin sufouinţa lui mai mult de 
cât omenească prin care se înregistrea 
ză, cu drept cuvânt, printre martirii Ro 
mâmnismului. Şi iată câtevă moment 
sfâgziatoare: provocate de lipsă, închj 
soare, exil, boală... 

Dar mai întâi entusiasmul lui Băle: 
scu: 

„Sunt nesățios de o viață activă, Ideia 
da, de u strânye o legiune română, can 
să meargă în italia, e îrealizabilă din 
lipsă de oumeni, Tot ce am pului strâng 
sunt vreo 30 de lineri dintre emigrati, 
curi să voiască u ?nerge să se bată“, 

Aceusta la 4 Ian. 1845 din Relgrad. Din 
nefericire planurile măreţe ale lui Bă 
cescu aveau să se lovească de cel mai 
neertător duşman — boala, în legături 
cu care, la 1801, scrie din Hty&res-ul ca. 
re-l adăpostea: 

„Mă ocup, căutându-mi de boală, sunt 
cu toate acestea mult mai bine... În pri 
măvară... AŞ vrea să însoțesc pe sora-mbu 
peină lu hotarul țării ca sd văd întruce- 
ruș nreme şi p2 mama şi să fuc şi o cl. 
lălorie pe mare care mi-ar  compllu: 
rura. 

Si, în acelaş scop, merge el în Italia: 

„Aceasta ma făcul a mă holări a trece 
lu Pulermo, a cărui climă e dovedită de 
cea mi bună din toată Ilalia pentrus 
boală ca n mea“. (11 Oct, 18521, 

Din nenonocire Bălcescu nu se putei 
ocupă numai de boală, grija cea mama 
patriotului luimnat şi hotărît nu-l lăsa 
să riirmâe innectiv. 

lată co pagină sfâşietoare care zugrk 
veşte aceste momente tragice din viata 
de exilat bolnav şi lipsit de mijloace me 
teriale ale scriitorului: 

„Minutele în care scriu sunt pline de 
amar şi întristare.... 

„Insunni eu, cu o înimă sfâșiată de di 
rore. mă lupi cu o boală crudă şi neim 
bansită, caut a câştiga timp asuprti 
si a u întroca în iufeală ca sa pot lăs 


pi mei aceste pegine din viule pă- 
ințitar noștri, şi cad, steil de puteri, mis- 
bit prin silințele ce fac... 


„ui? mu roiu uteu noroc a vedea u-, 


anti zi (a dreptăţii şi a libertăţii) deşi 
si uszpeni, am muncit şi am, pătimt 
pentu dreptate, şi cel din uvmă cuvânt 
Eat te fi, încă an întn ție, fura mea 
"1 dragă 
Si tragedia continuă : 
„Milţuemit de dorul țării, luptăndu-s» 
tun rpede boută de piept şi, mai adesea 
m ivaterea și izolarea în țară străină, 
ei decise a se porni la Constantinopole 
ris ubțină voiu de a se reîntoarce la 
timtul printesc” (d) In Acest scop ae 
3 ibarcă, socotind că, până la sosireu 
sin țară, îi va veni aprobarea. Din ne- 
tere nimic Du puleă încredința pe 
li ca N. Bălcescu, care-și, trăia ulti- 
ti sipe, nu mai pute fi paniculos. 
„la Brăila. i se comunică  veateu 
nui expatrierii, Se mulțumi să pri- 
plângând, pământul de naștere, 
iu în scurt timp, „cu sufletul în- 
"cu putevite stăbite, singur şi lip- 
st ntaj d» toate, se întoarce, tot pe mare, 
etire Apusene (1). 
Si Udobescu continuă : 
da 3 Uct. ajunse lu Pulermo.... dar, 
uzi 6 săplămări de viață tristă şi îzo- 
ii. tu 46 Noe, el, îşi dete sufletul de- 
n: de orice inimă umică, ndpustit p2 
mi unei ospătării...., având la sine 






































(d franci” şi pe nimeni care să-i 
pere un loc în cimitir. 

i malul: 

ioclii ridicară caduvrul  streinului 


ospătăria „alt Trinacrio” și-l afun- 
i în groapa de obşte « săracilor din 
jistirea Capucinilor dela Palermo”. 
imsta e cruda realitate, aceasta n 
marea suferinţă, neîmblânzita soartă 
sein sfâşietoare al cărei erou a pu: 
î. până n ultima clipă, unul dintro 
mai mari Români. Cunoasterea ei te 
pla de desnădejde, mai ales astăzi 
d se anreolează cu nimbul martirului 
i semănători de discordie socială, 
i vânători de situaţiuni personale. 

3 din ce cauză nu pot decât să mă 
ici astfel de personalități nau pu- 
slicită aențiunea nileiunui amtist, că 
i 3 de ani de vijelioasă trecere pă- 
tască nau putut constitui fondul 
itrazedii sau al unui țoman bio- 
istorie, Să fie la mijloc oare dis- 
ul pentru trecut sau poate numai o 
i puțin vinovată ignorare a acestuia ? 
ral — timpul nu e trecut. Oferim 
lar contemporani și viitori acest su- 
" Serisoarea“ lui [. Ghica, „Amin. 
jr din pribegie“ ale aceluiaș, stadiile 
Dinescu, Tocilescu, cum si cea mai 
ni contribuţiune a d-lui profesor 
lmnitescu, le poate servi ca material 
ki, La priveliștea sufletului lui Băl- 
— Parânii se vor pregăti să-l cu- 
1 să-l admire şi să-l urmeze. 


PAUL 1. PAPADOFOI, 


A. Odobescu : prefața la: Românii 
Mihaiu... Buc. Minerva 1910. 


evesr cafe 
(Din scrisori” de I. Ghica) 
o bătae pe bhâlviţă 


iată, esind dela şcoală, apucaseni 
spre, casă, luinidl. prin scurta uli- 
care începea din colegiul Sf, Sa- 
is sfârșea în uushiaul Bulexardu- 
ji al stradei .: Academiei.. Poaria 


şcoalei era, la câţiva paşi de usa bise- 
ricii, cam la locul unde sa rulicat sta- 
tua lui Lazăr. Acolo se așezau pe vine, 
în sir, unul lângă altul, merari, simigii, 
și bragagii cu tablalele şi panerele lor. 

„Um găligan de şcolar, cât um bivol 
de rare, tăbărise pe un băiat slab şi 
pirpiriu, îl trânitise la pământ şi-i căra 
la punmi, căutând să-i ia din mână o 
bucată de halviţă”. 

Sa înţelege dela sine că băiatul acela 
slab si pinpiriu „care“ desi trântit la 
pământ nu-i lăsa să-i scape Dalviţa, 
dar „o apăra din mâini si dim picioare, 
cu dinţii și cu umghiile” era Nicu Băl- 
cescu. 

+ 


un caet interesant 


„Cea dintâi grije u băiatului, când s'a 
ridicat dela pământ, a fost să-și adume 
dee jos foile cnetmlui său, sdrențuite şi 
risipite îm luptă, operaţie lungă şi mi- 
găloasă, lu care i-am dat şi eu mână de 
ajutor. 

A doua zi Bălcescu îi arălă caetul ale 
cărui foi rupte „erau lipite şi cârpite, 
fiecăre la tocul ei cu o mimuţioasă îngri- 
jire”. Și adaogă I. Ghica cu privire la 
conţimu'uil caetului. 

„Dar ce n'a mirai mai mult a fost să 
văd pe unele pagine scris cu litere ma- 
juscule fraze ca acestea : 


„Petru Maior spune... 

„Fotino zice,.., 

„Dim Constantin Căpitamul : 
„După Iaogof. Rudu Grecianu”. 


„Aceasta... cu atât mai mult”, cu cât 
? 

„Pe atunci nu se pomenia în seoulele 

noastre de istoria naţională. 


+ ; 
Bălcescu in închisoare 
DO ILESUU. 150: ACM ar> 


„In camera în care am îmtrat, un tă- 
năr căruia îi mijia mustaţa pe buza, se- 
«dea pe marginea unui pătucean de scân- 
duri, fără alt astennut decă: v manta 
soldăţească ghemuită căpătâiu şi o lu- 
mâtare de seu întrun sfosnic de pă- 
măânt care lumina un ceaslov — singu- 
ra carte ce-i fusese permisă”, 

+ 
o amintire 


„Mult vegratatul și pireţiosul nostru a- 
mic, Nicoae Bălcescu, răpit așa de tinn- 
ruriu patriei sade, venise la Constaunti- 
nopol cu sufletul în buze, avânil de gând 
să plece mai departe spre a muri în 
patria sa, mângăere pe care guvernul 
de atunci din Țara românească n-a voit 
să i-o acorde și l-a silit să se ducă să 
moară izolat, departe de ai săi, su cer 
străin, fără a avea pe mormânt măcar 
un semm.. Mi-aduc aminte căt îşi iubea 
sărmanul țara și cum i se lumina fa- 
VA. livilă și i se uşura suflarea când 
trăgeam, împreună, pe hana  luropei, 
frumtamiite Romimiei. Visurile tinereţii 
noastre ! 


DEE 3 N E NN 
NOTE BI0-BIBLIOGRAFICE 


„Liu mijlociu al Serdăresei Zinca Pe- 
treasca Bălcescu, cocoana văduvă, foarte 
stimată şi cunoscută în toată ţara pen- 
tru minunata doftorie cu care tămăduiă 
de alheață la ochi” — Nicu Bălcescu s'a. 


= 


UNIVERSUL LITERAR. — 427 


născut în Buc, la 29 lumie 1819. Studiază 
în ţară. între altele la colegiul dela Sf. 
Sava, umde se  împrieteneşte “maâtales 
cu 1. Ghica — sprijinitorul şi biograful 
său. Se dedică din vreme studiilor is- 
torice -— adâncind, încă din copilărie: 
„Vietile oaimenilor vestiți a lui Plutarch, 
Anabasul lui Xenofon, Răsboiul Polopo- 
nesiac al lui Tucidid, ....pe Tacit, Co- 
mentariile lui Cezar, Campaniile lui Na- 
pileon şi ale lui Frederic cel Mare... pe 
Gibbon şi Scnerile generalului Jomieny 
asupra strategiei”, 

J.a. 1835 face parte dintre fruntaşii par- 


tidei naţionale, Ca urmare -- el va îi 
închis — după informaţiunile lui I. Ghi- 
ca — în mănăstire sau închisoare, de- 


unde va fi libevat abiă la urcarea pe tron 
a lui Bibescu. 

Ivcepând dela 18%5 publică — împre- 
ună cu Aug, Treboniu Liunian — „Magu- 
zinul istoric pentru Duchia”, căruia îi 
încredinţează cea mai mare parte din 
cerceltiirile sale istorice, Se îndeletniceşte 
— în felul acesta, cu pregătirea guflete- 
lor — pentru marea mișcare dela 1845, 
printre frumtaşii căreia nu se putea să 
nu se prenumere. 

exilat — își va petrece restul vieţii — 
mai ales în Franţa şi Italia — unde-şi 
va scrie și principala sa operă. Moare 
în vârstă numai de 33 de ani, în cea mai 
mare lipsă — la Palermo, unde se dusese 
să-si recapate vigoarea. 

Gpere principale : 

1. in „Loaia ştiinţifică şi literară“ din 
lazi 41844); Puterea urmultă şi arta mi- 
litară delu întemeerea principatului Va- 
larhiei pănă acum; 

2, In „Magazin istoric pentru Dachia'“: 
la 18îâ: Cuvânt preliminar despre îsvoa- 
vele istorici Romdnilor,; Homânii şi Fu- 
»arioţii; Moan Tăutul, mare logofăt al 
Molntovei : Svălarul Ioan Cantacuzino; 
Postelnicul Constantin Cantacuzino ; 

lu 13466: Puterea armată şi arta mili- 
teară ?a Molduveri, în timpul măririi lor; 
Despre stareu socială a muncitorilor plu- 
gari în principatele române în deosebite 
timpuri ; 

la 1547: Campania Românilor în con- 
tru Turcilor dela anul 1595; Buletin des- 
pre portretele principilor țării româneşti 
și ai "oldazioi ce se află în cubinelul de 
stumpe dela biblioteca regulă din Pavis. 
Aceasta până la 1848. 

După această dată: 

Questiun cconoinique des Principaultes 
danubiennes în Journal des cconomistes 
(1351) din Paris; - 

Marualul lunului Român, dialog între 
un sătean și un comisar de propaganu.: 
(manuscris) : 

Mişcarea Iomânilor din Ardeal din 
1818 („Junimea română“ din Paris 1851). 

Cântarea lhomdniei — după versiunea 
franceză a lui A. Rusao — în „România 
viitare“ 1851. 

Istoria homânilor sub Mihaiu Vodă 
Viteazul — publicată, pentru întâia dată, 
la 1877, de către AL. Odobescu, plănuită 
-— Cupă cum reese dintro însemnare 
a lui Bălcescu -- astfel: 

Tomul 1: Introducerea, Curtea I. Li: 
bertatea Naţională (1593 Aprilie 1595.; 
Curtea a I-a: Călugăreni (Aprilie 1595). 
Cartea a Ilia Robirea ţăranului (De- 
cembrie 1505 — Arrilie 1599) — Acte 
adaose. 

iomul al il-lea: Cartea a IV. Unitatea 
Naţionali. Aprilie 1599  — Iulie 1909: 
Cartea a V-a. Miristădu (Aug. 1600 — Ia- 
nuarie 1601) ; Cartea a V(. Guruslădu (Ia- 
nuarie 1601 — Septembrie 1691). Acte 
adanse. Lista isvoarelor acestei istorii. 

In ireacăt amintim că opera se opre- 
ște la jumătatea cărţii a V-a, 











i 


Vezi corbii sus, pe ramuri despoiate 

Repetă 'n cor a toamnei simfonie, nt: i 
Umbritul cer vestmântul şi'l sfâşie 

Și'n chip de nori pe codru şi-l abate. 


a Dorm luncile subt bruma argintie. 


Ca luptători pe ziduri de cetate 
Stau brazii verzi pe culmi înnegurate 
Să "'ntîmpine a vîntului urgie. 


Moşneag tăcut, amurgu'n văi coboară . 
În ochi tristeţea firei o răsfrânge, | 
Tresare ostenita căprioară a a ti atitea ata 


De glas de vietate care plânge: 
Un lnp flămând, în umed fapt de sură, 
A fost văzut apusul roş de sînge... 


Ii 


Au dus cu ele berzele lumina 

Şi-au stins în rarişti focul de păstori. 
Şi-au dus parfumul fragedelor flori 
„Pe cari le deștepta în zori albina. 


Prin văile "nstelate de colori 2 
Singurătatea 'şi samănă rugina, 
„Ca un eopil ce 'şi recunoaşte vina 
-. Suspină vîntu'n codri iertători. 


VOEVOD BĂTRÂN 


Beteag, piciorul mi-l prăjesc la vatră, 
Putredă, mâna îmi atârnă ?n jos: 

Barba-mi se prinde, lângă tălpi, în piatră, . 
şi văd în ca cum pânzele îşi cos 


păenjenii şi luna de tămâie... R 
Stă, după uşă, ghioaga despicată,. - e a 
şi 'n grajd aşteaptă, orb şi ros de râie, ga ae, dea 
să moară, armăsarul de-altă dată. | 


Şi lacrămi mari, ca stelele. cad rare po zmei tre dt 3 


ma 


şi se opresc în palmele-mi deschise... 


Şi par'că văd în lacrămile-mi clare. mall Ea ma aaa ate 


un tânăr «u luceafărul "n spinare, 
sburând pe căi de:foc, pe punți de vise! -.: i: 


Tr ta m 


e o cete RADUGYR 


ti 





i: “U SORIEU ei aaa e lee ate 


TOAMNA 


Cu limpedele cântec de isvoare 
Al îirei suflet versul şi-a curmat, 
Doar piscurile sure, sfidătoare, 


Hlamida de argint şi-au îmbrăcat n tă 
Şi, dincolo de nori, cu sfântul soare -. . -.: 
Şi cu eternitatea stau la sfat... i 


IN 1 


Eşti tânăr ca şi codrun primăvară, 
Si câte pasări între ramuri cântă 
Sunt visurile tale ce s'avîntă 

A întrupărei haină să şi-o ceară, 


Cuprinde-le pe a lirei coardă sfântă 

Ca rugile în clopotul de sară ă4 
Şi calcă peste gloria uşoară, Ii Ne 
Ce sufletele slabe le irământă. i 


Inalţă-ţi din credință şi iubire 
Măreţul pise ce va 'nirunta urgia, 
Când iarna cade rece peste fire. 


Şi caută în adevăr tăria : 
Ce va "'nirupa visata strălucire Spa 8 
Şi va 'nfrăţi pe om cu veşnicia!,,, 


GÂND PIOS 


Psaltiri străvechi, îngălbenite *n strane. 
Căntară'n străluciri, povestea vieţii, 

Pe mii de vaci, în ritmuri suverane 

Şi "n limpezimea mat'a dimineţii. 


In geana lor, împodobită ?n stihuri 
inchid semeţe piscuri pe tărie, 

Şi'n foi, un pumn de lacrime în picuri 
Vărsate'n Joc de pluguri şi-olărie. 


Căci rând pe rând, străbunii-şi ctitoriră 
Pe mucegaiu, castele de virtute 

Şi n cripta veacurilor, se svoniră 
Bătrâne stavili peste răni trecute. 


Scânteen praf, simbolica lor faptă 
Inghesuită * cronici şi hrisoave 

Arată, biblic, cea din urmă treaptă 

Spre ale 'nțelepciunilor ostroave. 
„„Străvechi psaltiri, icoane vii şi brave 
Să-mi îiți din umbră, călăuză dreaptă! 


NUMA CARI 





UNIVERSUL LITERAR. ude 


DE FOAME 


Nuvela dumneavoastră face o sută 
lei; vo plătesc trei sute şi să mă 
itoleți, fac sacrificii. Am atâtea manu- 
cre în saltar... 


Sunând aceasta, editorul deschise sal- 
inu în fața autorului. E] se uita pe fe- 
estră. 

La vreo douăzeci de metri de fereastră, 
bio curte uitată parcă, un salcâm tâ- 
dir era în floare. Autorul îl privi şi se 
piesei, Flori în pustietate ! Multe flori 
ie trei ziduri de case şi un gard. Un 
jlăm pe un petec de pământ virgin 
hei. Fra de mirare. 

— Viei n'am nevoie de manuscris» 
au, continuă editorul ; am materie pen- 
tu rel puţin șase luni de zile. Şi în 
ul acesta îmi vin altele. Proviziu 
km e nesecată. Fiecare autor îmi cum- 
Nr revista. Asta nar fi nimica. Fie- 

edin cei ce publică cumvără cel pu- 

m douăzeci de numere şi alţi cincizect 
autori nepublicaţi, care  asteapiă, 

upiră câte un număr să vadă dacă 

jeumva e publicat. D-voastră nu îri- 

zeli sau vă faceţi că nu înţelegeţi. 0) 

[stă literară nu se mai face azi cu 

iilori consacraţi sau neconsacraţi. be 
din categoria întâia îi publicăm fimrd- 

liaieni uneori nevoe de dânşii; pe cei 
|eategoria doua după interesul nos- 
iși din prudenţă, să nu-i aducem vreo. 

l la desnădejde. Dacă vă dăm !rei 
ÎN: de lei pe nuvelă, (urcase dintr'odata 
Burariul), asta-i pentru că avem o de- 
4 bu j consideraţie pentru d-stră şi... vrau 

Își consacrăm. 

Îi ul voi să-i svârle în cap călimara 
3 a hiurou, însă văzu imediat că era 
Asii cu lanţ de oţel. Editorul avusese 
Ii prevederile. Autorul înghiţi în soc, 

Bu si esamină fiinţa pe care o avea 
jiaţă. Un om ca oricare altul. Dar de 
(inueşte, de ce-i oferă trei sute de 
feutru sufletul lui, de ce-şi bate ioc 





micului. 

- Si vă fac bonul de casă, 
di o pauză destul de lungă... şi, 
ei pe la noi, adăugă. 

Biorului nu-i mai era foame. Ii tre: 
+ Se simțea. bine, foarte bine chiar. 
| nu-i trebuiau  :pentru nuvela lui, 
nai trebuia nimic. 
BI: fața geamului salcâmul era înflori: 
Nirbrise singur, în pustietatea mărgi- 
cu atât mai mare cu cât nu se 
4 și nu se întindea ca o pustietate. 
Nu pot, răspunse autorul. Vreau 
mi văd manuscrisul ; n'aş vrea să 
fiaji unul din obişnuiţii d-voastră co- 
mători care vă aşteaptă pe aici, chiar 
intivameră, 
: plecă, 
ii firul. rămas singur, izbucni ca de 
Ce prost“. Incă unul cu iluzu, 
ra 
u avu timp să-și spună „un pier- 
E entrucă servitorul care-i păzea ușa 
=nţă că vreo şapte domni doresc să-a 
2aScĂ, 
-Da! răspunse, să intre toţi deodată. 
intrat. Repede a cumpărat dela [ie- 
tite un manuscris. 
lăte de uşor să cumperi manuscrise ! 


| 
4 
| + 
i 
| nase tăcut, Ea în faţa a tot ou 
Ij 
li 


îi spuse 
mal 















dă 
] 
Ni 


Celor 


cari 


mau avut la timp  bucă- 


țica de pâine. 


Cresc ca, ciupercile ; 
trăvitoare ? 


să adauz, cu cele o- 
+ 


Autorul a plecat necăjit şi trist. Era 
nemâncat de două zile. Asta nu-l durea. 
Il era obişnuit. Obişnuise şi pe nevastă- 
sa cu această răbdare. Dar copiii? Şi 
ei trebue să sufere? 

„Merse aiurit, pe urmă deodată răbufni: 
ei nu trebue să sufere? De ce să nu 
sufere ? Să-i însel? Nu pot. Viaţa mea 
e viaţa lor. O ducem împreună, sau n'o 
ducem împreună? Vreţi să mă despart 


de voi fără să o ştiţi? Văd că slăbiţi. 
Ce să fac! Slăbim cu toţii. Pe toţi ne 


ia dracul şi mai bine să ne ia de cât 
să trăim, mai ştiu eu cum. Hai duce- 
ți-vă la culcare, şi lăsaţi-mă singur... 

Autorul tremură. Era la un colț de 
stradă. Nevasta, copiii, erau la perete. 
Cine i-i adusese în minte pe trotuoar? 
Cine i-i chemase ? Cine îi poruncea să li 
ducă acasă ceeace el nu era în stare 
să le aducă. 

Tremură. 

Şi totuşi thebue să se ducă acasă şi 
să ducă ceva în estă seară, ca în atâtea 
alte seri, ca totdeauna, da, ca totdeauna. 
Doamne, de ce trebue să mă duc numai 
decât acasă, se gândi; Doamne, du-mă 
ori unde:vei voi tu, numai să nu-mi în- 
tâlnest copilaşii acolo. Du-mă, dacă ai 
atâta putere, 

Autorul se apropie de casă. Il slăbeau 
puterile. Se gândi atunci la altele, la dră- 
cii. Işi aduse aminte de noaptea din a- 
junul bobotezii. Ce noapte frumoasă! 
După o zi de post, şi după ce privise 
cu poftă toate bunătăţile pregătite pen- 
tru a doua zi şi pentru ziua de sfântu 
Ion, trebuia să se culce, de-l prindea ori 
nu somnul. Trebuia să se scoale de di- 
mineaţă, foarte dimineaţă. Când dormea 
bine, începea să-l tragă cineva de-un pi- 
cior, de-o mână. 

— Ci scoală odată, îi spunea maică-sa. 

Când deschidea ochii, îl izbea lumina 
lumânărilor din două sfeşnice. 

După ce se freca la ochi, vedea că aş- 
ternutul celorlalţi era strâns, candela -lu- 
mina la icoane, evanghelia — o carte 
groasă şi mare sta pe masă, impună- 
toare. Se ruşina şi se scula repede, se 
imbrăca în grabă, se pregătea pentru 
misterul slujbii. 

Până să se îmbrace, patul în care dor- 
mise era strâns, parcă nimeni nar fi 
dormit în el în noaptea aceea. Maică-sa 
mai deretică prin casă, tăie cu mucările 
fitilul lumânărilor, potrivi candela, se 
închină ca totdeauna când se găsea în 
faţa icoanelor, apoi păşind uşor spre uşă, 
o deschise și ascultă. 

Aerul rece pătrundea înăuntru. Pe noi 
ne înfiora. Ce aer era! 

Pe urmă intra în odae dascălul Ion si 
îndată după dânsul tata, „Părintele“. 

Incepea slujba. Intâi în casa lui o fă- 
cea. Împrăştia mister, parcă nu era „tata * 
pe care îl vedeam în fiecare zi și după ce 
isprăvea slujba şi făcea deasupra capu- 
lui nostru semnul crucii pleca, în urma 
lui dascălul Ion, totdeauna nedespărţit 
de Părintele. Se duceau la coana Raluca, 
apoi în odăiţa cât o cutie de chibrituri 
a dascălului unde copiii stăteau ca chi- 
briturile în cutie și pe urmă mergeau în 
popor. Se făcea. ziuă. 


L-i 


de VASILE SAVEL 


— Să-i las? se întrebă chinuit autorul 
trist din visul aducerilor aminte. Dacă 
mă lăsau şi pe mine părinții, aşi mai 
fi avut în mine amintiri în care veghea- 
ză atâtea, suflete vii? 

Işi îndrăgise în clipa -aceia copiii, par- 
că atuncea i-ar fi venit pe lume. Se în- 
drăgise de el însuși. 

Să ia dracu tot ceeace scriu, îşi spuse; 
ce fac eu cu scrisul meu ? Mă chinuesc; 
chinuesc şi pe alţii, vreau să câştig pa- 
rale şi nu-mi dau seama că asta nu-i de 
vânzare. Imi vând sufletul. Il tai în bu- 
căţele și îl vând. De ce fac asta? Ca să 
trăiesc ? Parcă nu pot trăi şi altfel cu 
sufletul meu și nu-i mai bine să-l păs- 
trez întreg ? 

Deodată se cutremură şi se trase îndă- 
răt doi paşi. Pusese mâna pe clanța dela, 
poarta casei lui. Parcă ar fi pus mâna 
pe un munte de ghiaţă. Clanţa era a- 
ceiaşi, totdeauna aceiași, rece sau caldă 
după anotimp, nepăsătoare şi nesiimţi- 
toare. Lui îi vorbea. EI îi împrumuta su- 
fletul lui și de aceea când se întorcea a- 
casă fără nimic, clanţa îl mustra mai în- 
tâi. Si acum îi făcea la fel. Se întoarse 
îndărăt pe drum. Trebuia să găsească 
ceva. La nevoie putea să-și pue amanet 
verigheta — o mai făcuse —, şi să nu 
vie acasă cu mâna gpală, să nu-l mai 
certe -clanţa, o hbiată bucăţică de fier 
pala 

N'aţi simţit niciodată silă sau groază 
deschizând poarta dela casa voastră ? 

La Paşti, îi trecea prin minte, ne scu- 
lam de dimineaţă să prindem ceasul când 
venia dela Inviere căruţa cu ouă roşii 
și pască, şi să-i spunem lui Die: Ilristos 
a înviat! Lui Ilie, argatul nostru. 


+ 


lar aducerile aminte își spuse. Trăesc 
eu în trecut sau trăesc viaţa mea ? Fără 
trecut se vândi, cum ar putea viețui ci- 
neva ? 

Mni bine să-mi vând muncea decât su- 
fletul îsi spuse. Hotăriît grăbi spre „Con- 
strucţia“ societate anonimă, unde este 
director colegul lui de şcoală, Andrei, in- 
piner. Un om care izbutise. 

Servitorul dela uşe se uită la autor de 
sus până jos, înainte de a-l anunţa. Se 
vele că i se făcu milă de el. Autorului 
ii era tot una. Servitorul îl anunţă stă- 
“pânului şi primi ordin să-l introducă. 
De data asta servitorul îl privi cu alţi 
ochi şi ji deschise uşa. 

— Tot urs ai rămas, îl întâmpină in- 
ginerul. 

— Tot, fu răspunsul. 

— Şi? 

— Un post la voi se găseşte? 

— Da, îi răspunse simplu inginerul. 
Ai căzut la timp. Noi vrem să scoatem 
o revistă de specialitate şi avem nevoie 
de un scriitor. Era să viu eu la tine. Mă 
gândisem la tine dar nu-ţi ştiam adresa. 

Vorbă să fie, se gândi autorul. 

-— Revistă de specialitate, fireşte, vă 
trebue, spuse autorul, dacă te-ai gândit 
la. aşa ceva. Dar ce pot face eu la ea? 
Specialitatea mea... nam nici una. Ştiu 
să scriu. Asta nu-i specialitate, pe când 
voi inginerii, voi aveți una, ba şi mai 
multe chiar. 

— Crezi că putem fără voi, fără cineva 
care să cunouscă sintaxa, (iar își bate 


230. — UNIVERSUL LITERAR 


joc de mine, își spuse autorul) aşa după 
cum nici voi nu puteţi fără noi care 
facem altele spre folosul tuturor. 

— Aj dreptate, răspunse autorul. Ni- 
meni nu poate trăi singur. Suntem le- 
gaţi unii de alţii.şi nu vrem să ne dăm 
seama de asta. Şi când începem Să ne 
dăm seama e prea târziu. ducă-se dra- 
eului. Hai să vorbim de altele. 

Despre ce nau vorbit, de câte fleacuri 
din trecut nu și-au amintit, atâtea lu- 
cruri ce dorm în noi pentru ca deodată, 
cine ştie când, să se recheme la viaţă, 
lucruri uitate, moarte, dar vezi nu moa- 
re nimic decât odată cu noi. 

Imginerul se arătă mulțumit că poate 
îi de folos unui fost coleg a cărui me- 
serie nu e de nici un folos imediat. Dacă 
ești inginer sau arhitect, construești. zi- 
deşti, apare munca. In orice alte ocupa- 
țiuni practice munca) se vede. Spărgătorul 
de piatră de pe şosea ca să facă presta- 
ţia, sau tăietorul de lemne, își văd în- 
făptuită mica lor operă care se pulve- 
rizează aşa de repede. Dar scriitorul, ar- 
tistul, ce fac ei? Ce văd alţii din ce 
construesc ei? 

Tăetorul de lemne are o mulţumire 
imediată. Cea din urmă bucată de lemn 
spartă îi încoronează opera și i se plă- 
teşte. Artistului ? Poţi cumpăra suflete *? 
Eşti o inutilitate pentru mulţime. Fără 
un topor nu se poate. Carne roşie şi 
sânge, asia se cere. Senzaţie roşie, vio- 
lentă, impresionantă, acestea au cătare. 
Dă-le. . 

_— Nam nevoie de tine, vorbi răspicat 
autorul inginerului. N'am nevoie de tine, 
de societatea ta, de slujba pe care te-ai 
grăbit să mi-o dai. Eşti un escroc. N'am 
stiut. Am aflat. Banii tăi nu-mi trebuesc. 
Isti, nenovocitule, ce-ai fost de când 
te-am cunoscut. Nu te-ai schimbat. So- 
cietatea ? Grozavă înselătorie! Ai rămas 
ce-ai fost. 

“Inginerul mu scoase o vorbă. Trebuia 
să tacă, a tăcut simțindu-se mic, de tot 
mic, pitic în faţa fostului coleg care ştia 
că a ajuns la înaltaesituaţie speculând 
un dosar, găsit întâmplător într'o casă 
de fer, pe care l-a vândut în schimbul 
situaţiei ce are, celui interesat. O singu- 
ră obligaţie luase: Să tacă. 

+ 


Autorul a plecat vesel. Nu că triumfa= 
se sau ar îi învins, nici el nu ştia de 
ce. Dar îi era sufletul uşurat Și se sim- 
țea ca o pană de uşor. Sorbea clipa a- 
ceasta. Știa că nu se mai întoarce. o 
știa din încercările lui. 

“Ce să fac acuma? Incotro so apuc ? 
Se întrebă. 

Mergea singuratic pe străzi îndepăr- 
tate de casa lui, de copii lui pe care 
poate că acum începea să-i iubească. 1 
se părea că fug de dânsul, că şi el fuge 
de tot ce-i a lui. Se întristă. Să fie de- 
parte de cei doi copilași ai lui, să nu 
li audă gânguritul de dimineaţă, să nu-i 
mângâie, să nu-i simtă lângă pieptul lui, 
nu, asta nu se putea. 

Putea-i să-i ceri să nu mănânce decât 
odată la trei zile, era în stare s'o facă, 
după cum i sa mai întâmplat, dar să 
nu-i ceri să fie departe de sufletele lui 
mici, liniștite şi vesele, care îl 'răsplă- 
teau de toate durerile lui. 

Ce-a căutat la prietenul lui de odi- 
nioară ? se întreba. 

„Ce-a căutat? Hm, râse şi se întrebă 
sincer : „Ce-am căutat?-. 

Işi răspunse: Eu, nevasta, copii, în- 
durăm foamea. Voiam s'o potolim. El nu 
știe ce e foamea. Când a făcut liceul, dar 


care din noi ştiam în liceu ce e viața? 
Pentru unii şcoala era o grea piatră de 
încercare, o luam aproape toţi serios, 
alţii îşi băteau joc de ea, nam văzut-o 
decât târziu, prea târziu în viaţă, în 
lupta aceasta pe care o dăm piept la 
piept. Toţi vrem să ne ucidem, toţi vrem 
să triumfăm. Nimeni nu vrea, să fie bă- 
tut. Şi chiar de te simţi bătut, mu te 
laşi, nu poţi să te lași şi eu îi spun celui 
mai slab dimtre toţi că trebue să mai 
aibă o nădejde în viaţa viitoare. 

De ce să trăești fără nici o speranţă 
în viaţă? De ce să renunțaţi la voi, lă 
personalitatea, voastră, chiar dacă se mă- 
nifestă puternic prin foame? 

+ 

Dacă cineva l-ar fi întâlnit atunci, după 
ce dăduse ochi cu editorul şi inginerul, 
ar fi fost rău de acela. 

Intâmplarea i-a scos -nainte pe o rudă 
îndepărtată, înalt funcţionar ; om cu re- 
laţii, temut, mare proprietar. Voia să-l 
facă om, voia să-l cuminţească. 

— Tot nu te cuminţeşti, l-a întrebat: 
ce ai tu? Vrei să schimbi cursul vieţii? 
Ha, ha, ha! 

Autorul se trezi ca din vis. 

In faţă îi apăru nevasta, cei doi copii, 
ce au pornit ca pe o pânză de cinema- 
tograf, întinsă pe stradă, la toate colţu- 
rile de stradă. Toţi erau în aşteptare. 
li vedea tulburi, lihniţi de foame, ca 
sălbăticiumile rare, închise în cuşti putu- 
roase la iarmaroace unde nimeni nu li 
arunca o bucăţică de pâine iar copii le 
sgândăriau cu beţisoare. 

Am să li trimit un leu în cuşcă, visă 
autorul, să-i sfâşie, să scăpăm odată. De 
nu so sătura, mă bag şi eu în cușcă 
să mă mănânce, să ne întâlnim toţi în 
pântecele lui cald, 


N. ENEA: Portret 





— Ce-i cu tine, nu răspunzi?! 
trebă ruda lui. 

Autorul mu răspunse. Se uită 
parcă atunci l-ar fi văzut întâia 

Era supt la faţă, îi sticleau 
tremurau mânile. Avea o privi 
înfioară ; rudei lui îi păru rău căi 
bise aspru. 

— Am fost la Andrei, vorbi îns 
autorul, stabilind astfel relaţiuni a 
mea reală. 

— Ai fost la inginer, îl întrebă 
lui nesigură de ceeace auzi. 

-— Am fost. De ce-am fost, nici aj 
stiu. Mă mânau nevasta, copiii, îi 
dar am fost. Am plecat însă. L-am 
escroc şi nu mi-a spus nimica. A 
De ce-a tăcut? Spune-mi de ce ati 

Marele om tăcu, tuși de câteva 
ir tăcu, 

— De ce taci? îl întrebă auto 
ce? Pentrucă vrei să cuminţeşti | 
u milioanele tale furate; vrei | 
iţi trebue ordine şi pază, cât mai 
pază ? Ți-e teamă acuma? Vrei gi 
arunci făzrămitura care potoleşte, 
ne ţine de azi pe mâine în ordinea 
tră pe care o urim pentrucă nud 
tem înţelege,  pentrucă e de neinj 
La oparte ; nimeni nu are nevoie di 

Autorul plecă în fugă. 1 se părea 
ia după dânsul puzderie de lume 
suferea cu dânsul şi îndurau împ 
stăpânindu-și foamea din care ză 
zile -moui. 

Și lumea alerga după dânsul săi 
tolească foamea ; lumea alerga, a 
cu miile cădeau istoviţi în drum, 
lora nu li mai era foame, 


ma ti VASILE SA 



























-” 


UNIVENSUI, LITERAR. — 231 


DESPĂRTIRE 


Plutesc sul apăsarea destinului, Par 
împietriţi de mult. Aşezaţi fiecare pe 
câte o bancă, de o parte și de alta a: 
aleei, faţă'n faţă, se privesc ca două 
obsesii. Se plac nespus unul pe altu! şi 
această plăcere pare înrădăcinată în «i, 
de mult, din cine ştie ce Intâlnire ui- 
lată, pe care amintirea se trudeşte so 
reinvieze, dar pe care trecutul o ţine 
inlănţuită în necunoscut. Sau poate-i 
numai o iluzie! Poate nu sau mai vă- 
mut niciodată, dar privirile lor însufle- 
jite cu tot misterul predestinărilor. se 
găsesc înfrățite ca două sclipiri ale ace- 
biaşi fulgerări. Dar mu! Sua siguri că 
se cunosc, Fiecare în sine însuşi se 
miră cum de nau devenit prieteni ne- 
despărțiți, găsind inexplicabilă izolarea 
aceasta în care tânjesc ca doi străini, 
păesc nefiresc să nu-şi vorbească unul 
altuia, să nu se îmbrăţişeze, ca doi re- 
tăsiți după o rătăcire prelungă şi stau 
beului și timpul trece printr ei, ustu- 
rător, ca o biciuire..., 

De odată ea zimbi şi el zimbi... Si a- 
pi ia rise tare, cu hohote, și el făcu 
la fel,. Șin vuetul risului prelungit 
fără voe, n spumegarea veselizi cara-i 
năvălise pe nesimţite, amândoi se ridi- 
cară în aceeași clipă și porniră unul 
tătre altul, nerăbdători de-a se şti ia. 
răși prieteni, ca doi reinviaţi dintro 
altă lume pierdută. 

— Domnisoară, de unde ne cunoaștem 
mi?! 

— La fel vă'ntreb şi eu, d-le! 

zu 1? Se poate? Să nu fim cunos- 
cuţi ?! 

— Probabil! Dacă nici unul nu ştie 
nimic despre celălalt... 

— Atunci..., trebue să aflăm... Imi daţi 
toe?.. Vulcuţ?.. Ca să-mi ştiţi cel pu- 
țin numele... 

Îi întinse 
prăpastie, 

— Folea... Doiniţa Folea... 

— Doiniţe: Folea ?! Ce nume frumos! 

—A!E meritul nașului, în orce caz. 
Eu lam primit nu lam ales. De altfel 
e... A! Se poate?! Fratele meu!!! Dar! 
EI! Trebue să ne despărțim  deocam- 
dată... Mâine la aceeaşi oră, vino aici, 
nă găsiţi sizur... Vorbi repede cu pră- 
“iliri de speimă, 

i. Se despărţi si porni înaintea unui tip 
sters, îmbrăcat demodat cu un mers în- 
trat și cu mişcări ridige ca de cioclu. 
Tipul a luă la braţ și se depărtară 
mpreană pe aleele grădinii publice, îv- 
&! obosiţi, ca doi vagabonzi risipiţi 
W toate drumurile pământului. 

Phil Vulcuţ veni le. întâlnire ca la o 

bbăvire. Zadarnic. Na mai găsit-o. 

Şi în această pustiită grădină publică 

dintrun oraș de provincie, ce toate ora- 

şile de provincie, el simţi cum i nărue 

din viață strălucirea aventurii şi-a vi- 

wlui, pe care io dăruise întâmplător 

femeia pe care no mai întâlni. Din- 
insu păru desprinsă o dragoste înce- 
pă odată cu nașterea, o dragoste în 
tar&-acum nu mei crede, dar care-i mai 
tesare prin adâncul sufletului cu în- 
zul miraj al tainelor nedaslavate. To- 
ti speră. Intre hotarele ţării, două 
lipturi predestinate, c.veau săşi încru- 
tşeze existenţele şi-atunci, poate, între 


mâna ca o punte peste. 


ei o să se înlănţue aşa de strâns iubi- 


rea. în cât neastâmpărul destinului, 
nu-i va maj putea răsfira în necu: 
noscut, 

* 


Emil Vulcuț, plictisit de-atăta drum, 
cu corpul pe jumătate scos în afară, 
pe un geam al vegonului, priveşte îna- 
inte, în staţia posomorită ca toate sta: 
țiile de pretutindeni şi-asteaptă să por- 
neescă mai repede, Stă de multi pe loc. 
Trenul lui așteaptă un accelerat din 
spre Bucureşti, cu care trebue si facă 
cruce şi care probabil, e întârzirnu. Pa 
yeronul stiţiei din faţă, lume destul se 
miscă îniro  învălmăşire zorită... In 
corp simte un fel de înfierbântare du- 
reroasă, din cauza aşteptării prelungi... 

— Oh! Na mai pleacă odată! A în- 
cremenit aici! isbucni revoltet. Apoi, 
gândindu-se puţin : 

— Şi pentru ce atâta grabă?! Nu mă 
aşteaptă nimeni în Capitală ? Şi prinse 
a fluera ușurat. 

Deodată staţia dispare, ştearsă de ac- 
ce'eratul asa de mult aşteptat, care a- 
Junecă pe linia întâi. 

Merge incat, obosit parcă, suflând 
din  răsru'eri ca un împovorat. Anoi 
un fluerat prelung răsare ca un adio. 
Trenul în care se afla Emil Vulcuţ, a- 
lunecă uscr ca. o nlutire de ahuri. Por- 
neste. La geamurile acceleratului  înţe- 
penit în staţie, călătorii indiferenți, pri- 
vesc pierduţi... Dar nu! [n cadrul uz 
nuia din aceste geamuri. apare un 
chip cunoscut, învăluit în auriul ferme- 
cat al părului blond... Chipul blond, ţin- 
tuit fără milă în haosul depărtărilor, 
căscate din ce în ce mai profund cu 
fiecare clipă. măsurete deun clocot lă- 
untric, stăpânit multă vreme, dar pe 
care întâlnirea aceasta i-l răsvrăti din 
NOU... 

— Ah * Doiniţa Folea! Doi-ni-ta Fo- 
leat! 

Vulcuţ ameţi în încolţirea unor sen- 
zaţii tăioase ce. ale unei desrădăcinări 
dintro  îmhrățţişare de mamă. Ea îl 
nrivi lung, îndurerată, ca şi când şi-ar 
fi privit soarta: însăşi, revărsându-se 
peste lume. Un ah, desfăcut de pe su- 
flet ca o exnlozie i se strivi între bu- 
zele tremarânde:; un „ah“ care suh- 
linie toată durerea acestei blestemate 
încrucișări de drumuri, toztă fatalitatea 
acestei  despărţiri pe care iubirea n'o 
poate spulbera. Şi Vulcuţ merse înainte 
şi Doinita lui se pierdu înapoi şi stația 
întâlnirii lor păstrează şi astăzi, poate, 
pecetluită'n văzduhul care-o înconjoară, 
scrâşnirea nhenorocului cera-i pase faţă 
în faţă ca să-i despartă imediat. 


* 


In duminica aceasta de toamnă. în- 
sorită şi prietenoasă, toată populaţia 
ţării pare îngrămădită pe străzile Bu- 
cureştilor, Mzi ales pe Calea Victoriei și 
bulevardul Elisabeta, e un furnicar aşa 
de compact, în cât în mijlocul lui plu- 
tești aproape, dus de valuri. Vialcuţ, 
ducând la braţ pe una din prietenele 
lui, care-l iubește mult dar pentru care 
el nu simte decât dorinţa — cam rară 


de APOSTOL FULGA 
şi aceasta — trece cu luptă mare prin 
această îngrămădire masivă, spre Ciş- 
migiu, ca să mti respire în voe. Tace şi 
priveşte, Ii lipseşte parcă ceva după 
cure dorurile-i vagaboniează nsostenite. 
E ctâta înflorire prietenoasă, pe cerul 
acesta. de toamnă, atâta ireală lumină 
de soare! Şi-a doua zi, poate, avea să 
se aștearnă zăpada. 

Privirile i se înţepeniră brusc, magns- 
tizate într'o cursă vicleană, 

— Ah! Tite-o! Du! Ea e! 

Pe tresăturile chipului, sufletul tot, îi 
tresălta desexat. 

— Cine dragă? Pe cine ai văzut? 

Vulcuţ îşi dădu seama de tovărăşia 
nceasta inoportună și ţinu să fie ds9- 
licet, 

-— Femeia care astă iarnă, mi-a fu: 
rat paltonul... A! Ba nu! Să fiu sin- 


cer! E o înjosire!.. E femeia care 
mia furat sufletul... 

Pe celălalt trotuar, chiar în mar- 
zine, Doiniţa  Folea  pășşeşte leneş în 


srre Culea Victoriei, la braţul aceluiaşi 
fate demodat, care altă dată o luase 
cu el din parcul prpvincial. Vulcuţ 
nu auzi nici suspinele desnădăjduite 
re femeei de lângă el, nici nu-i zări 
lacrimile picurândui fierbinţi pe piept 
— era stăpânit de vraia acelui căpsor 
blond pe care întâmplarea i-o arăta 
rar ca pe-o însufleţire cerească, fără să 
io lase câteva clipe so strangăn braţe 
până la încrustarea definitivă în car- 
nea ei. Mânat de-o stăpânire neînţe: 
leasă se întozrce brusc ca o sfârlează, 
hotărit să traverseze strada, să se ducă 
la dânsa so vadă de-aproape şi să fie 
văzut, să se recunoască și roate. să se 
îrnbrăţişeze.. . Bulevardul Flisabeta e 
incărcat de vehicule, mașinile, în două 
siruri protivnice, se deapănă fără în- 
trerupere şi el caută o spărtură ca să 
treacă dincolo. pe celălzit trotuar, să-şi 
revadă iubita... Şi întârzie... şi  mași- 
m”a irec ua dusă ata... și el no 
mai vede, dar speră, e sigur, că ere so 
regăsească, imediat, cât de carând, 
peste câteva clipe, în mulțimile revăr- 
sate pretutindeni... 

A căutat-o înebunit printre iumca ne 
mai sfârşită de pe trotuar, Era eu, nu se 
înşela de loc, dar necunoscutul i-o 
smulse iarăşi, ca pe-o făgăduinţă pe 
care nu voia so resrecte. 

Picioarele sub el îi tremură ca şi 
când paralizia sar fi udărostit într'în- 
sele, pieptul i se sbate ca o rană proas- 
pătă şi sudorile îi îmhăiază tot copul. 
fierbinţi si nesuferite, ca o şerpuire da 
smeată tovtă. Pa Doiniţa ma regăsit-o. 
der într'însul ceva ca un îndemn si ca 
o siguranţă, păru a-i spune că în acest 
oraş, nebănuitul capriciu al hazardului, 
i-o va scocte în faţă, so vadă şi s'o păs- 


treze. 
* 


Folea şi Emil Vulcuţ, seu 
întâlnit întradevăr peste câteva zile. 
De astă dată crau singuri amândoi şi 
chinuiţi fiecare, de gândul celuitali. Se 
recunoscură înebuniți de bucuri într'o 
îmbrăţişare strânsă cu atâta paiimă, în 
cât îm cerne li se năzări instantaneu 
a înfierbântare senzuală. Trecuse un an 

ș Li Li RR 


Doiniță 


292, — UNIVERSUI, LITERAR 


si jumătate dela întâia lor întâlnire și 
regăsirea aceasta: aşa de mult întâr- 
ziată, descinse ca o însorire ilivină peste 
neliniștea singurătăţii, scobori un fel 
de minune peste sufletele lor. Se pri: 
viră : ea blondă. un blond auriu ca o 
înspicare de grâu copt, cu ochii al 
baștri, carnna albă și fniia <veltă ca o 
adiere, el brun cu ochii negri, cu te- 
nul  smeal, închecat ximiitos ca um 
pumn de boxeur, puţin mai înalt decât 
dânsa. O împerechere potrivită asupra 
căreia privirile trecătorilor se opriau 
mângâiate, Şi privind-o, lui Vulcuț îi 
răsări pe buze o întrebare prozaică. 
dar legată nedespărțit de mersul vieţii: 

— Ce faci tu, Doiniţo. în Bicureşti ? 

— Sunt funcţionară la C. F. R.. Dar 
tu ? 

—tru sunt ajutor contabil ia o bancă... 

Şi se simţiră atât de fericiţi după 
ce-și cunoscură şi această talnă. în cât 
inconștient se treziră îmbrăţisaţi în pli- 
nă stradă, cu buzele pecetluite una pa 
alta, ca o concretă atingere de suflate, 

Dar mai era ceva care îi nelinişta și 
care le umbrea toată fericirea cu -n fel 
de rezervă  dusmăncasă. Ar fi vrut 
amândoi să se întrebe cât mai repede, 
să desluşiască și această problemă. dar 
nu se simţia nici unul aşa de stăpân 
peşte celălalt, ca să-i poată impune şi 
acest. răsnums. Mai ales Doinitn se fim 
ţia îngrozită gândindu-se că omul de 
lângă dânsa, avea, poate, în altă parte, 
o altă iubire de care se simţia legat ca, 
de-un păcat neiertător. Si totus. Doinița 
stia că în această privință tot vinovă- 
ţia ei fi mai mare, dar înflăcărarea dra. 
postei ishucnită într'ânsa, ambiția de-a 
nu fi înșelată, dorinţa de-a nu i se îm.- 
prăstia iubirea cuvenită, de-a o avea 
toată numai pentru dânsa, cereau o si- 
Ruranță că noul ei tovarăş de viaţă, 
îşi va desface orice legătura de pe îni- 
mă șin locul eliberat, ea va trona ca o 
stăpână. 

O mărturisire îndrăsneaţă și sinceră 
se porni dintr'odată. ca un vis duios 
răsturnat între buze şi devenit cuvânt. 

-— Vezi tu, eu n'am pe nimeni în lwmn., 
nici tată, nici mamă, nici fraţi. nici su- 
rari... De şase &ni sunt singură fără 
niciun sprijin de nicăeri... Si-am greșit... 
Fra şi firesc, cred că înţelegi... Fram 
fără minte, fără sprijin si-odată câna 
durerea singurătăţii mă apăsa mai grea 
si când curiozitatea mă împingea mat 
biciuitoare, înainte. în prăpastie... am 
păcătuit... Am cedat instinctelor poate. 
dar mi-am satisfăcut si-o celtă nevoe 
mai necruțătoare — nevoia de-a avea 
pe cineva. lângă mine. care să mă a- 
jute, să mă mângâe, să mă iuhească,. 
Și omul acesta îl păstrez și astăzi. II a- 
veam şi-acum un an și ceva şi-l em si 
acum... E acel pretins frate care altă- 
dată m luat de lângă tine... 

— Ti mai ai și-acum?! Da? Si nu 
crezi... 

— Mă despart de al, drană... Fii sicur! 
In viaţa mea de-aci înainte el nu va 
mai intra... Tu vei fi totul pentru mine, 
dânsul rămâne un străin pe cere nu-l 
voi mai revedea nici măcar în amin- 
tire,.. Nu l-am iubit nici odată... EI mi-a 
fost numai o siguranţă în vicţă, sigu- 
ranţă care îmi îngăduia să mă avânt 
mai departe, mai sus, pe unde erti tu... 
Voi fi liberă... voi fi numai a ta, aşa 
cum aş dori să fii şi ta pentru mine... 

— Da Doiniţa! Aşa va fi! Nu am 
niciun fel de obligaţii faţă de nimeni... 
Legăturile mele sunt numai aşa. de azi 


pe mâine... In clipa aceasta renunţ de- 
finitiv la ele... 

Şi-a fost aşa cum sau înțeles. Pentru 
ei viaţa! nu mai exista în afară de îm- 
brăţişările lor încordate, în haţia cămora 
plutia atâta vrajă, în cât toate privirile 
toate simţurile, li se împăinjeniau cu 
misterl ei. Vieţile lor le erau împreu- 
nate de-abinela. Şi'n casa lui, şin casa 
ei — două camere mobilate închiriate 
tocmai sus, către obor — când această 
pereche minunată descindea cu înrorrea 
ei de visuri şi cu spasmul ei de fericire, 
totul devenea  maenetizat deo strălu- 
cire de basm. Dormiau pe rând, când la 
el. când la ea, și numai în rare nopţi. 
când erau indispuși sau erau prea o- 
bosiţi, se izolau unul de altul, fiecare In 
el acasă, pentru ca a doua zi ămândoi 
să revină cu mai multă iubire pe suflet 
şi cu mai multă patimă pe buze. Nici ei 
nu înțelegeau pentru ce nu se strânse- 
seră încă într'o singură cemeră în care 
toată aprinderea iubirii lor sar fi în- 
erămădit licărindă ca o spumă albă de 
petale. Rămaseră înţeleşi ca mâi târziu 
s'o facă şi po asta. Până atunci. își îm- 
părţiau însufleţirea și plăcerea pe rând, 
în cele două camere, pe unde gazdele îi 
întâmpinaa cu zâmbete şi admiraţie, 
fiindcă-i găsiau foarte  potriviţi unul 
pentru altul. 

Au trecut patru luni şi ceva şin răs- 
timpul acesta, dragostea lor se depă- 
sise constant până la o înălțare spes- 
modică, pe unde sufletele se mistuiauu 
intr'o văpae cutropitoare. Si-acolo sus, 
pe culmea acezista a patimei deslăn- 
tuită 'n îneclestări distrugătoare, cei doi 
îndrăgostiţi se simţiră zăvoriţi întru 
lume pe unde vuetul vieţii obişnuite 
wajungea decât în amintire. Iubirea 
lor devenise aşa de ascuţită, în cât îi 
ustura ca o înghimpare, Ajunşi aici... 
sa certat. Din dragoste. O cezrtă care 
n'avea să strice nimic din revărsarea 
simțirilpr din ei, ci doar să le inflăcă- 
reze şi mâi mult, acea pornire caldă 
de-a se afunda odată. amândoi. în a- 
ceias taină a. căsniciei. O ceartă care în 
sufletul fiecăruia, trebuia să fie numai 
un răgaz, o îndiguire a clocotului stă- 
pânitor până lademenţă. Un răstimp de 
încercare a torturilor singurătăţii, de 
irudită confruitare cu penunile  suflp- 
tului, pentru ca amândoi să si pricenvă 
destinul pus pe inimă. 

Sau certat ca toţi îndrăgostiţii ude 
pretutindeni. pentru un nimic. O întâr- 
ziere n ei, li: întâlnirea obisnuită după 
ieşirea dela birou, o indispoziţie a lui 
care însă o neliniști mai grav pe dânsa, 
“n schimb de cuvinte mai înţepat — 
toate acestea. strânse în mănunchi, a- 
prinseră cearta. 


—- Răutate! răutate! Asta ţi-i firea... 
Te ţii numai să-mi întărâţi necazurile !... 
Pleacă ! In existenţa mea nu mai di ce 
căuta... 

1 privi lung. curioasă. Simţi o poftă 
nebună să se destramen hohote de ris. 
se abţinu. Deodată pe chip îşi întipări 
o mască sălbatică. Intinse gâtul, ridică 
un umăr, gata de luptă. 

— Fii sigur, lângă tine nu mă mai 
vezi... Sunt destul de demnă! Nu mă 
pot reîntoarce lână o fiară... 

Cuvintele spuneau puţin, accentul 
spunea ceva mai mult. dar cearta era 
călăuzită din cită parte. dintr'un necu- 
noscut de scrâșşniri dușmănoase, pe un- 
de soarta lor se desfăcea umilă ca o ru- 
găciune de pustnic, 










































































Se aflau în stradă. Privirile li se înţe- 
pară unele pe altele ca două mâini. Ochii 
drumeţilor îi ţintuiră intrigaţi. Se des. - 
părțiră, calmi însă, mulţumiţi chiar, 
că-și mai pot abate viaţa prin alte pă- 
țanii, fără pândiri primejdioase. Căci ei: 
înțeleseră ce trebuiau să înţeleagă—in- 
țelescră că amândoi plumiau numai, din 
capriciu, din ambiţie, din curiozitate 
mai ales, cu-o stiipânire căreia nu se pu: 
teau sustrage şi care le sta peste fire, 
Imediat ve se treziră singuri şi certaţi, 
inţeleseră cât du mincinoase le îuseseră 
cuvintele, aşternute peste aprinderea 
inimilor, care-și înfrăţiau mai departe 
bătăile. în acelaş miraj al înălţărilor, 
Singuri ! In strada cu lume mialtă şi ne- 
înțeleasă, amândoi făcură ochii mari, 
speriaţi, ca și când dintr'înşii o mână 
avară, le-ar fi smuls toate amintirile, 
toate senzațiile, și-ar fi rămas pustii, In 
uchii Ir se oglindi uimirea! străinului 
părăsit în necunoscut, groaza omului 
scos din el însuşi si asvârlit într'o lums 
despre care. da mult, nu mai ştie nimic, 
Fiecare era singur! In faţă, împrejur, 
omenirea largă şi enigmatică până la 
absurd... 

Spre casă. paşii li se destrămară grei, 
încleiaţi parcă, ici. colo, pe unde fi 
proptia mersul. Si cu fiecare pas suf 
tele lor se descifrară palpabil, ca un vâr 
iei de poveri, pe care nici o consolare, 
nici o zare de lumină. nici o frânturi! 
de speranţă nu-l mai putea da la o part, 
Ci-acasă pășindu-și pragul camerii, fi 
care se opri înfricoşat de o întâmpinare 
vrăsmaşă si fiecare simţi că de 2x1m 
inainte, aci, seară cu seară, nu-l mi 
nsteaptă decât urâtul, ca un strig, 
noaptea. într'un colț de cimitir. Și sot 
n'a mai fost pentru ei. ci numai nopti 
nesfârsite, cu întunecări plumboase k 
suflet. cu dureri strecurate sfârâitor în 
cerne, c1 suspinuri haotice, care pară 
jlecau din piept. odată cu viaţa. 

Timpul trece greu. dureros, ca n Înk 
busire prelungită până aproape de sul 
cure. Zilele par pustii, fără nici 0 îns 
ficțire de virţă şi goale, ca și cranii 
unui mort, înpropat de-o veșnicie. N 
pui nricen mimie din rosturile lor. Qer 
puțiile zilnice, necesităţile urgente ah 
vieţii, li sau spulberat din existenţă, în 
fața viforoasei cutropiri a singurătăţii 
«i a durerii. Pe nesimţite, gândurile fus 
de sub îndârjirea voinţii şi se strâng 
toate înapoi, în trecut. ca să măsoant 
sclipire cu sclipire, clipă cu clipă, ferk 
cirea trăită. far câna aceste gânduri, |i 
cărinde aproape. de-atâta  desfătare in 
niște vremuri care aa fost de mult, re 
vin în ceața şin vreijba prezentului, 
parcă intră deodată sub cruzimea unor 
neobosite ghilotine-—apasă ca nişte tn 
frângeri. 

Totus o speranță usoaPă, firavă, dar 
obsedant de statornică, a mai rămas 
ninată într'iînșii. A fost atâta vrajă n 
tâta desmierdare împletită pe suileleh 
lor, încât nici unul n'ar putea să cereadi 
că totul s'a isprăvit în această prăn 
tie. Dar nici într'o împăcare nu îndrk 
nesc să creadă. Fiecare simte ambiţ 
de a se arăta mai tare decât celălah 
asa ca să-și pară sie-însusi mai stăpâni 
si pentru a se impune celuilalt, învingă 
tar, atunci când ser întâmpla ca cea 
si ia sfârșit. 

Totus într'înșii. dela o vreme i 
curând, începu si plutiască nevoia În 
păcării, mai întâi, fluidă, neprecisă, 
încetul cu încetul se prinse consiste 
şi se aşeză pe suflet ca o strălucire n 


a o mângâiere necesară pentru înlătu- 
imrea întunecărilor din ei. Şi nevoia a- 
casta de împăcaere, simțită din ce în ce 
mai din plim, le sdruncină definitiv am 
dia și-i aduse până la o iertare și o 
iustificare a purtării celuilalt, dispu- 
'nindu-i pe amândoi să cedeze şi să uite. 
Dar nu se mai întâlnesc. In mulțimile 
ipăvălite pe toate străzile Capitalei, pri- 
viile lor cutreeră zăpăcite, ca într'o ne- 
|hiloasă bizară, care ascunde o singură, 
lumină pe care o doreşte așa de mult în- 

„lreaga lor făptură. Dar lumină pentru 
Îsi nu se mai face înaintea ochilor. Se 
caută disperaţi, ca doi exploratori în 
jpustietăţi fioroase, pe unde se ştiu sin- 
lguri în stare să se ajute şi să se salveze. 
"Două zile întregi umblară unul după 
altul, Şin haosul oraşului ei nu sau 
|mai găsit, cu toată nepotolita! grabă de-a 
Îi pretutindeni, de a-și aţine calea unul 
laltuia. Numai pe-akasă nu se căutaseră 
|- nu îndrasniau. 

Trecură cinci zile dela despărţire, ca 
tinci poveri sdrobitoare. trântite peste 
țiața fiecăruia. Şi veni Sâmbăta. Na se 
mai pot răbda în această înstrăinare 
dureroasă. De când şi-au început iubi- 
sea. Sâmbăta dela amiază în sus până 
Lai dimineața, în totdeauna an fost 
Imrreună, Sâmbăta pentru orice funce- 
linar e ca o punere în libertate pentru 
mdamnat—are o după amicză si o 
rapte pe care le poate petrece cum vrea. 
indcă a doua: zi nu-l mai așteaptă chi- 
nu! insuportabil de matinal. al biroului. 
Patru Doiniţa și pentru Vulcaţ. ziua 
aceaste! le dăruia nutinta unei netărmu- 
Pie destinderi într'o iubire delirantă. 
fini grijă si fără rezerve. Sâmbăta sea- 
m petreceau împreună până târziu. cu 
msiniri de vin și mâncare, cu muzică si 
dans și-eipoi dispuşi, snrinteni și fericiti 
f intorcea într'una din cele două ca- 
mere ale lor. 

Şiacum în această Sâmbătă  bleste- 
mată, care le sosi în viaţă. întunecată 
mo înmormântare, ei nu se mat asteap- 
ji la nici o revărsare de multumire iar 
putul desfătărilor obisnuite  într'alte 
semenea. zile. strâns în amintire, le 
rinlește carnea, le țiue prin creer ca 
îndiere din haos, le strânge inima ca o 
“lecare. 

Toată -tuvă amiaza, despărțiți unul de 
Mu un:bleră fără nici un rost, chib- 
jni fiecare cum s'ar putea trece peste 
dira acest-i desnădeidi. Astfel se făcu 
fară deplină. Si când fiecare. sincur. 
hcercă să măni ince ceva, din depărta- 
ma în care îi asvî:"'se cearta, simțiră 
buprăle atâta - s. i bitoare  năpastă, 
hrât cerul tot. greu do vrăsmășie, li se 
Nru lăsat peste ei. Si'n cele două res- 
brante sgomotoase. pe unde fiecare. 
marie, se abătuse pentru potolirea 
iei infometări inexistente, aproape în 
7 timn. sugestionaţi parcă dela dis- 
mți, începară 2 plânge copilăreşte, cu 
An |nerimi en!la în nnwpa en polim- 
la nu numai răsfrângerile durerii. ci 
ai ales atâtătoerea ispită de a se răs- 
ga în bratele celuilalt. Si porniră bui- 
mei ne «trăzi și la fiecare colţ, fiecare 
ne, asteaptă s'apară umbra celuilalt. 
n proba mersului, pornirea cărni: l» 
istă pe sufletele amândorura, plă- 
pna de-a se arăta iertători unul fată 
Î altul ca n semn de neclintită iu- 
re. pe coxe fiecare în restriștea lui era 
onvins că-l va. mărturisi 'exclusiv. 

"Gândul unei surprize nespus de fru- 
mase, le înflori în minte pe rând, dar 
k ăstimpuri apropiate. Aceiaşi sur- 





























priză ! Fiecare porni către camera celui- 
lalt, ca salunge dintre si, singurătatea 
şi necazul care-i apăsa. Ajunseră. In- 
trară. Gazdele îi întâmpinară înveselite, 
ca pe nişte musafiri așteptați. Dar nici 
unul nu-și găsi perechea, acolo unde-o 
căută. Tot singuri. El la ea și ea la el. 
Și amândoi hotăriră să ducă surpriza 
mai departe, ca să devină un adevărat 
clocot de fericire. Se desbrăcară, fiecare 
în camera celuilalt şi așteptară. Si-au 
aşteptat până către miezul nopţii, cu 
fiorii pe suflet şi cu speranţa strânsă 
puternic pe piept... De-aci încolo începu 
crucificarea... Gânduri  torturante, ca 
niște înlănţuiri de spaime. se îngrămă.- 
diră peste ei să le destrame toată împle- 
titura vieţii... 

Bătu miezul nopţii... unu... 

Fiecare socoti c'a înţeles... Ficeare ze 
simţi înșelat... Amintireu legăturilor de 
dragoste, pe care fiecare și le rupsese 
odată cu prima lor îmbrăţişare, se pro- 
cctă peste întunericul nopţii şi peste in- 
fernul din ei, ca niște sgârcite şi mon- 
struoase degete de ucigaș, gata să-și în- 
“face prada. O vedenie odioasă, îngrozi- 
toare, se năpusti peste truda lăuntrică 
a lui Vulcuţ: înfăţişarea mohorită şi 
imprecisă a celui presupus frate, care 
înaintea lui o iubise poate la fel, ca să-l 
părăsească de îndată ce în cale-i apăru 
un altul, pe care sufletul ei schimbăcios, 
il doria pentru o clipă... lar Doiniţa 
strivită, aproape fragmentată decât sbu- 
cium se învolburează într'însa, îl văzu 
prins în îmbrăţişări venite de-aiurea, 
din trecut, pe unde le alungase apariţia 
ci şi care se răsbuner... O despărţire de 
cinci zile numai, pentruca, fiecare să se 
declare liber şi să-și reia firul rupt al 
păcatelor de mainsinte!! Și gândul a- 
cesta ţirie neastâmpărat prinir'înşii, ca 
un greer sub un ropot de grindină... 

— Oh! Bărbaţii! bărbaţii! Oameni 
fără suflet... Cuvintele mustesc rewoltă 
și sânge. 

— Ah! Uşurătatea femeilor! Mă aş- 
teptam... vibrații de ură şi de lacrimi. 

Amândoi se sfoliară în plânset până 
lu ziuă şi peste încremenirea durerii din 
ei. de-acum încolo nici un gând nu-și 
mai tălăzui sclipirea, Se pierduseră în 
nesimţirea durerii...  Si-aceiaşi  fatali- 
fate protivnică îi mână odată cu lumina 


două... 


UNIVERSUL LITERAR. — 233 
zorilor, afară, pe străzi pe care nu le 
mai recunosc, pe unde trec străini, cu îs- 
vor de mărgăritare selobii în colţurile 
ochilor... Şi pornesc printr'o vâlvătae ră- 
tăcitoaire de suferinţi, şi merg în plină 
lamină albă de zi, printr'o înfășurare de 
întuneric masiv. pribegind pas cu pas, 
dincolo de iluminarea iubirii care-a tre- 
cut... Sin plinul sufletului lor de încer- 
cări fără bucurii, în întreaga lor înfăţi- 
sare de umbre fără stăpân, pare tintuit 
rânjetul hidos și batiocoritor al răutăţii, 
pe care viaţa şi-o pierde ici, colo. pe la 
cei închinzi MUrrgri 


Acum, prin mulțimile de pe străzi, se 
întâlnesc foarte des. Aproape în fiecare 
zi. Intâmplarea le încrucişează paşii aşa 
de stertornic, iar ura dela unul la altul, 
sa întețit aşa de furtunoasă. încât. în 
momentul când se zăresc, pumnii li se 
înclestează a răzbunare şi buzele abia-şi 
mei înfrânează cuvinte grele de revpltă. 

— Canalia ! scrâsșneşte dânsa. 

— Cocota! se încruntă el. 

Si trec. 

Se întâlnesc des, fără să vrea, fără să 
dorească. Dar nrin lărmuita împrăștierea 
de ozmeni a Capitalei, privirile lor nu 
sec mai înţeleg. sufletele lor nu se mai 
înfrăţesc. Fi își târăsc mai departe o 
împovărare de năpastă. ca doi incon- 
stienţi sub biciuirea unui coșmar, care-i 
apasă ca să-i sdrobească. In pustiul cul- 
cusit înlăuntrul lor, na mai străbate nici 
o altă durere şi nici o mulțumire. Acolo 
stă neclintită fatala pecetluire a dra.- 
wostei, peste care nenorocul și gândul 
lor aprins, a asvârlit credinţa înşelării... 
Imprejurul acestei senuni. nu maâi poa- 
te poposi nici o altă scăpărare, cât. de 
slabă, cât de uşoară. din tălăzuirea vieţii 
care-i poartă. Fi sta crucificaţi pe a 
mintirea iubirii batjocorite şin drumu- 
rile lor despărțite, ei nu se mai opresc 
să-și împreune destinul. 

Nu se mai caută! 

Vieţile lor înstrăinate pentru totdea- 
una. nebuloase și pierdute, fumegă prin 
depărtări halucinate, întocmai ca o răs- 

pântie la care s'a! oprit un vis, care n' 
mai știe încotro s'apuce... 


APOSTOL FULUGA 





N. ENEA 


: La spălat 


234, — UNIVERSUL LITERAR 


PLOAIE ALBĂ 


„A scârţâit portiţa.... 
Coana Sofia tresare speriată. 


Pisoiul, intrat prin deschizătură por- 
tiței dela grădină, nu pricepe gesturile 
grăbite cu care-şi face cruce bătrâna, 
mormăind supărată, 

Fl sa ridicat pe scăunașul ei de sub 
picioare și-și şterge blana moale şi dun- 
pată de fusta suh care se văd abea, vâr- 
ful pantofilor de casă. 

— Apoi tu... 
zâie cineva!..., 

I-a trecut supărarea ; îi zâmbeşte din- 
tro margine a obrazului. Apoi, gândi- 
toare, a urmărit jocul nebunatec al pi- 
soiului cu ghemul de lână şi acum pri- 
virile aduse înapoi pe lucrul din poală 
i sau încâlcit printre vârfurile harnice 
ale undrelelor. 

A scăpat un ochiu: 

— Hai, fugi! nu mă laşi în pace? 
Uite c'acuz vine mama Toba şi eu nam 
făcut nici un Spor !.... 

Pisoiul a înţeles, se vede! Sa făcut 
ghem la picioarele scaunului — un ghem 
alb ca și celălalt de-alături, din care se 
desffășoară incet firul; toarce. 

„De sus, zarzării  împodobiţi peste 
noapie, confetează vesel, cu peticuţe 
albe. Câteva au nins şin părul bătrânei 
şi sau amestecat printre vârfurile an- 
drelelar. 

Linişte împrimăvărată. 

„„Pisoiul dela picioarele bătrânei şi-a 
întius ler'eş c labă şi-a căscat viciu... 

A tresarit. 

“Un seomot hurducăit, de ferărie ve- 
che şi-a dat sufletul pe aproape. 


ce-aştepţi ! tot să te mân- 


Coana Sofia, și-a descurcat privirile de 
printre andrele şi a ridicat capul. 

Osacă la poartă; sacana mamei Toba. 

Co atenţi» blândă și-a scuturat deli- 
cat petalele albe din păr şi de pe lucru. 

Acum privirile i-au rămas la poartă, 
unde mama Toba, cu nuiaua de alun 
sub braţ şi cofele spânzurate de laţul 
mâinilor, păsșeşte spre casă. 

„In treacăt, nuiaua de sub braţ, a 
atins o creangă de zarzăr aplecată peste 
zapluzul grădinei. 

„„ȘI creaaga a plâns cu petale ; câteva 
i sau agăţat de bariz iar altele, au 
căzut în cofele pline. Bătrâna, care şi-a 
văzut ispravă, clatină din cap nemul- 
țumită. 

1 se uud tot mai apropiat bocănitul 
cibotalor cu creţuri, care-i trec din- 
colo da genunchi, 

— Săru mâna, coană Sofie! 

— Mulţămim.! 

Mama Toba şi-a bocănit mai deparie 
ciobotele în fundul ogrăzii. 

A turnat apa şi-acum en faţa portiţii 
dela grădină. 


Coana Sofia şi-n îndepărtat scăunaşul 
de snb picivare. i 

-- Mai lasă-le jos, oleacă! că te-o fi 
durând mâinele !... 

Mama Toba sa aplecat din şale şi-a 
lăsat să cadă, cofele, uşor lângă zaplaz, 
apoi a intret prin portiţă, în grădină. 

Saud aruândouă, sporovăind, 

„O umbră sa furişat după pomii în- 
floriţi și sa aplecat atentă spre silue- 
tele încovoiate ale celor două bătrâne. 

— cu 16 ochi, e destul coană Sofie! 
Da... unde-i domnișoru Nelu ?.., 

In loc de răspuns, a explodat umbra 
de după pomi. 

Cu sufletul la buze: 

— Te-am... auzit... de când... ai... 
chis poarta !... 

Celelalte vorbe i sau încâlcit printre 
braţele și lusta coanei Sofia care cearcă 
să-l tragă spre dânsa, ca să-l sărute. 

— Craiul bunicăi, craiu!.., 

Nelu se sbate. 

„O boare de vânt încurcată prin ple- 
tele albe. de omiăt, ale pomilor, le flu- 
tură când şi când... O petală i-a şters 
obraznic vârtul roz al nasului... 

— Bunică, mamă Tobă! uite, 
ninge ! 

— Parcă ninge, domnişorule ! 

— Ca iarna! 

— ca iarna! 

— Dar iarna-i frig, şacum, nu-i... 

— Acn nu-i, domnişorule! Dacă-i pri- 
năvară ! 

— Pri-ma-va-ra ! Pri-ma-va-ra !... cân- 
ta Nelu o melodie improvizată, lovind 
ritmic palmele bunicăi-! 

Cântecul se împrăștie, ca şi petalele 
alba... 

Glasul coanei Sofia se ridică oftat: 

— Ei, ei! cum mai trece vremea! Iacă, 
i-a cincea pe care o apucă. 

— „Aşa, coană Sofie! A cincea)... 
Parcă-l văd: cât o schioapă! A cincea... 
coană Sofie!.. A sută, să dea Dumne- 
zeu ! 

— Sfântă fie-ţi vorba, mamă Tobă.!... 

Şi coana Sofia îl trage pe Nelu spre 
dânsa și-l sărută moale, pe frunte, prin- 
tre smuciturile micuţului care vrea să 
scape. 

—- Intinde-o şi mamei Toba! 

Nelu sa coborit din poala bunicăi, 
care-l îndeamnă blând și vine ceremo- 
nios spre bătrână, cu fruntea întinsă, 
închizând din ochi, deschizându-i, şi 
iar închizându-i.., 

L-a sărutat. Nelu a deschis ochii, a 
aruncat o privire fugară şi sa şters 
iute printre pomi. 

Bătrânale sau apucat iar de vorbă, 

e 


„Departe, în fund de zare, se ridică 
leneş câţiva nouri — clăbuci de săpun 
pe faţa spână a cerului. 


des- 


parcă 


LI) 


V. DAMASCHIN 


„„De peste gard, un cucoş şi-a ri j 
biţat cântecul —- ca o muzicuţă dell 
ciu.., 

—— Săru' mâna, coarnă! 

—- Apoi... mergi sănătoasă! 

Mama Toba şi-a ridicat  cofele, şi 
plecat. Tar fi bocănesc ciobotele cu ce 
țuri, care-i trec de genunchi. Boc, 
tul suude tot mai departe ...pe lin 
beciu, pe sub pomul aplecat peste | 
plaz.., | 

Deodată o ploaie viielioasă de pată 
scuturate. o isbeşte în faţă şi-i pune pă 
albe pe nmeri, pe braţe, pe cofe,, 

Mama Toba a tresărit. De unde 
ploaia asta ? De unde? 

Un râs cristalin îi răspunde de du 
pomi. 

Din fundul grădinei, coana Sofia, 
a surprins scena, — învăluinduii d 
privire protectoare şi părintească, ri 
arătându-și gingiile. 


e 
POEMA IN PROZ| 


de CHARLES SAUDI 


IMBATAȚI-VA | 


Trebue să fiţi totdeauma beat, „Tok 
tăinuit aici: aceasta-i unica între 
Pentru ca să nu simiţiţi povara î 
toalte a. timpubui, care vă zărobeşte um 
şi vă apleacă la pământ:  îmbătali 
fără 'nicetare. 

Dar cu ce ? Cu vin, cu poezie ori cur 
tute, după plăcere. Numai să vă 'mbi 

Și dacă umeori vă veţi trezi pe trepi 
unui palat, în iamba vende a unui și 
în singurătatea posomorită a odăii + 
tre cu ameţieală deja micşorată ori £ 
părută, întrebaţi vâmtul, valurile, sii 
păsările, ceasornicul, toate câte-s Ii; 
toare, toate câte gem, oftează, toate e 
se rositogollesc, tioatie câte cântă, toate d 
vorbesc, întrebaţi ce oră e; şi vân 
valul, steaua, pasărea, ceasornicul, | 
va răspunde: „E ora beţiei! Ca să1 
fiţi sclavii maltmataţi ai Timpului, în 
pătaţi-vă ; înbătaţi-vă fără, încetare!!]l 
vin, cu poezie ori cu vivtute, după e 
vi-i plăcerea“. 


Trad. de SERDARU-SANGENI 











UNIVERSUL LITERAR. — 235 





 cpaBacea Halicrcarau 





EUGEN GOGA: CARTEA 


Un romam a] războiului, care apare 
după trecerea unui deceniu de când sa 
stins ecoul ultimei lovituri de tun. A- 
cost văgaz a lost necesar. Timpul crista: 
lizează umimtirile (aşa Cum se preface 
cărbuneie ameri in diamant sclipitor) si 
lărgește pespectivele oricărui punct de 
observaţie, 

„Cartea Facerii” nu e o autobiografie. 
Autorul, cae a trăit multe din pagino!e 
pe cari le-a seris, însemnând cu sângele 
său propriu drumul trugic al armatei 
românești, «a ridicat de-asupra proprii- 
lor sale vhuchumări, năzuinăd să lămu- 
rească geneza însăși a Nomâniei de a4- 
tăzi. lucereare entezătoare, pe care d. 
Eugen Gaza a căutut so realizeze iu 
linii suple de epopoic, punând la ecn- 
tribuţie veracitutea unor tablouri Vă: 
mule, zugrăvinil oameni în carne si în 
case, şi rezolvând în conștiința frămân- 
tată a ercului sân,  Anduei letezeanu, 
roblema orientării viitoare a societăţii 
românești. 

Cel dintâi volum al cărţii, de curând 
apărul în vitrina tibrăriilor, se întinile 
din primele zile sale săzborului până la 
retragerea iurpolur noastre în Moldova, 
|n cete zece capitole mari, clădite după 
o arhitectură solidă și ordonată, se cu- 
prinde o frască vie a zeuduirilor des- 
lănţuite in diferite categorii sociale oda- 
(8 cu tragedia războiului, şi cu cele 
dintâi lovituri aln lui. Cel de al doilsa 
volum, care va vedca lumina tiparul:ii 
in scurtă vreme, făgădueste să don răs- 
puns întrebărilor nedesleogute încă aci. 

Autorul își începe povestirea cu o vi- 
ziune de pe front. Suntem în tabăra u- 
uui regimant :ctras de pe poziţii, la Pro- 
deal. Cadrul se fixează, dela învoput, 
simplu și veridic. In primele pagini 
facem cunoştinţă cu o parte dinte fi: 
turi'e romanului. Pe  sub'oenteuentul 
Mache Ploiestaanu, de fel din Mizil, dar 
crescut la Bitcuresii, îl stim din schiţele 
Ii Caragiale : flecarv, moftangiu şi lău- 
dăros. (Caragiale a fost nomiles cu 21. 
D. Fugen togu, îi rezervă, oarecum 0 
veahilitane, iiindeă 4-a văzut. murind cu 
gândul la Alba-lulia, deşi nu știa bir» 
"de vine pe hartă). Purierul regimnen- 
lului e Harry Grânberg, reductor al unui 
mare cotidian di» Bucuuesti, intelectual 
socialist, spirit sceptic, purtând cu ro- 
semnare ponosul cwriginzi sale străine. 
Comandantul batalionului e maiorul 
Vasilescu, fiu da țăran, dârz şi saver, 
aspru si tăcut. coneemtrând o ură ancn- 
strală impoiriva păturii suprapuse. 

în mijlocul acestora şi al soldaţilor 
cu mai se potrivea tot atât, se găsaşte 
insirăinatul tiu de boier Andrei ltete- 
anu, după o lungă lipsă din ţură. Mo- 
bilizarea din zilote lui Iulie ale anului 
IN l-a vrims In Paris, unde trăise ani 
deaândul în mediul civilizaţiei apuse- 
ne, uitând de orice datorie a sa către 
țara unde se născuse, Se credea un fiu 
adoptiv al Franţei. Dar, când toată floa- 
wa bărbăţiei franceze s'a îndreptat spre 
câmpurile de luptă ate Flandrei şi ala 


Marnei, ca să jină piept puhoiului de 
oţel ul oztilor germane, Andrei Rete- 
zeanu, izolat în mijlocul vântojului care 
cuprinsese o natiune, a priceput, că le- 
gătura lui cu Parisul, lipsită de fire or- 
ganire, se vupsese. A înțeles, că vechile 
clădiri îi evau acum ostile, şi sa în- 
droptat spre patrie. Nu mult după a- 
ceea, România a intrat şi ca în război 
Andrei Metozoeanu a îmbrăcat uniform 
de locotenent şi a plecat pe front, ca să 
luple cu armatele dușmane, — şi cu 
Sino Însuș, 

Se înțoalege, că Andrei Retezeanu își 
indeplineşte îndatoririle sale de ostaj, 
fără nici o şovăire, E deoparte de a fi 
un laş, Primeşte, zămbitor, însăre:nă- 
nile cele mai primejdioase, ducându-le 
la bun sfârsit, în conștiința că-și achită 
o datorie de onoare. hespinge cu hotări- 
re 0 încercare a mamei sale de a-l pune 
la adăpost, Se va bate până la capăt. 
Dar e de ajuns atât ? Andrei Notozcanu 
simte hine, că ar trebui să dea mai 
multi. Ar trebui să se dea de tot. Işi dă 
seama, că o mare pefacere se va face 
în cugctul său, apropiintu-l cu toate 
gândurile de părânuti țării, pe care o 
părăsise. Ca niște ghiulole de picior îl 
tintuiesc pe loc anii petrecuţi la Paris, 
înrâurirea spirituală a occidentului, I- 
mea în care trăise până alunei, Pasiu- 
nea sa pentu frumoasă Ana Patridi, 
soţia unui om politie siret, fără prea 
multe scrupuie morale, face parte din 
aceste rămăşiţe ale altei vioţi, cu care 
își încheia acum scecotelile. 

Nu fără oarecari subinţelosuni, d. Eu- 
gen Goga așează frământarea lui Anârsi 
Hetezeanu la încrucișarea a două prio- 
temii din afară de hotaicle neamului 
său, Furunul de Lassarde din misiunea 
militară frunceză, mic, subțire, cu un 
var aer de distincție, reprezintă spiritul 
clar şi reţinul, al Franţei tradiţionaliste. 
Contele Cemywski, impulsiv şi tantas- 
tic, cu poveştile şi cu superstiţiile lui, 
aduce o undă de nebunie rusezasră. Sunt 
perscnagii aşezate pe al doilea plan, 
dar, după instia concepție a aulorului, 
indispensabite pentru înţelegerea pro- 
blomei în întveginia ei. 

Andrei Neiozeanu cade greu rănit în 
lupta din fara Bucurestilor, unde Mache 
Ploczteanu cade apărându-si ervic Ca- 
pitala. Episotlul acesta e unul din cele 
măi caracteristica ale romanului. Nici 
ude data aceasta, Andrei Netozianu nu 
sa amvuncal în facul asaltului cu avân- 
tul pe cane l-ar ti binecuvântat, dar îşi 
purtase compania cu 0 voinţă îndărăt- 
nică, pe cure o comunicase din om în 
om. In friguwile aiurării, amintea lui 
rălăcită se wesniozrce acum spre colena- 
dele cuatsiralei Notre Dame, care rămă- 
sese încă cra rea; scumpă aducere a- 
mibie a lui. Dar. alături de patul sufe- 
rinței lui, voghia inima cmată a unei 
fote din Arleal, Maria, a preotului Vă- 
leanu dela Prisueu: - - „Onico mişcare 
ar fi făcut, cât do inică, cât de noinsem- 
nulă, ea i-o prindea cu ochii, ca în două 





FACERII 


recepiacole ncbănnit de sensibile, A- 
proape că-i uumăra răsufletelo. 0 bya- 
bă de sudor dacă i se ivea pe fuunte; 
i-0 şiergea cn gingăşii infinite. Geme:- 
tele lui îi deschideau răni în înimă. Cu- 
vintele rare de mulţumire o învăluiau 
toată, ridicându-i sângele la cap, ca o. 
mângâiere trupească. Iragostea întrea- 
gă si-o revărsa asupra lui, ca po un vul 
de ir ceresc ohlojii. cu mâini de heruviin“. 
Volumul îmăâi din „Cartea Facerii” se 
închide astfel, ca o aripă, făcându-ne să 
presimţim uminişuri viitoare şi zbo- 
vuri spre culmi înalie. Dacă aitmul ro- 
mânului se va menţine la aceoas am- 
ploare, nu exagerăm spunând, că me 
găsim în faţa unci adovărato revelații. 
Literatuna românaască se va îmbogăţi 
cu o operă de valoare, rcalizată cu o artă 
sobră şi bărbătvască, singura de zece 
ani încoaco, care oglindește rvăscolirea, 
morală a războiului, fără tivade deocla- 
matorii şi fără armărăciuni de ambus- 
cat. d 
ALEX. IIODOS 


E N RI N OI 
NOTE BIBLIOGRAFICE 


„Leagă de cântece", volumul de 
versuri ul d-lui Nae Davidescu va upare 
in curând. 

+ 


D-na Hortensia Papadul-Bengescu, lu- 
crează lu romanul „Drumuri cari nu se 
văd” din care publică fragmente, prin 
«diferite reviste, 


L'n frumos succes de librărie obține 


velhunul de proză „Pasărea rătăcită', 
datat distinsului scriitor A). Cazaban, 


+ 


D. Mircea Purelescu anunţă apariţia. 
unui voluu: de versuri, întitulat „Ara- 
bescuri“, 

+ 


[e Virgi? Thuezum, va secate în curând 
volumul «e versuri originale, „Bolta bi- 
zantină”. 


DD 25 II a E 
Epigramă 


Poetului Ion Minulescu, au- 
tarul piesei „Amantul anonim” 


In cariera mea, 

Punctată 

Cu-albastru, 

Ros, 

Portocaliu, 

Așa sunt eu deprins să scriu : 
Romanţe pentru mai târziu 
Şi piese pentru... niciodată ! 


N. Crevedia 


238. — UNIVERAUIL LITRRAR 








PROBLEMA GENERAȚIILOR, sa 
mali exact, orientarea nouei generaţii, 
e actuală și pasionantă. 

D. Radu Dragnea întrun articol din 
„Gândirea“ pare că vrea să dea impre- 
sia, că sa rezolvit problema. punând 
subtitlu articolului său, „După anul ge- 
neraţiilor, 1928". 

Discuţia pare însă mai temeinică ann! 
acesta, căai acum însuşi d. Dragnea a- 
duce contribuţii mai ample decât anul 
trecut, în articolul „Trecerea intre ge- 
nerajții“. 

Acum d. Dragnea ajunge la conclu- 
zia: „Gemeraţia trecută  semănătoristă 
a încheiat procesul spiritualizănii, pn- 
poru) român numai atunci își va fi 
arătat integral originalitatea și va răs- 
punde unei permanente  trebuinţe a 
umanității, când va pune în valoare 
culturală, specificitatea lui ortodoxă. 

Dar aceasta este tema formulată de 
mult de d. Nichifor Crainic și redată 
apoi expresiv şi sintetice de d. Nae Io- 
nescu: „spiritualul a întrecut etnicul“. 
Problema wămâne însă deschisă. For- 
mula Caainic e numai un răspuns. [E 
vurmui v latură sau numai un aspect. 
Căci de pildă d. Mihai Ralea în „Viaţa 
românească“ socotește ortodoxismul 
obscuratist, că poporul nu-i religios, ba 
chiar a utilizat expresia „ateism na- 
țional“. Iar d. N. I. Russu în „Falanga“ 
combate ortodoxismul d-lui Crainic, so- 
cotimdu-! o formulă bizară și fără niri 
un rost. 

De sigur lămuririle vor urma. Pro- 
hlema este foarte interesantă. Stu- 
denții dela facultatea de litere au re- 
curs la profesori să le-o lămurească. 


Nouă ni se pare, că în lupta aceasta 
pentru. caracterizări şi definirea curen- 
telor propriei generaţii, sau generzţii- 
lor, d, Cezar Petrescu a izbulit să aşeze 
mai clar problema întrun articol, în 
„Scrisul românesc“. N'avem revista la 
îndemână, dar concluzia tn Cezar Pe- 
irosca era aceasta: Scriitorii și srliștii 
în genere fac parte din generaţia celor 
vii. dacă au pătruns sensibilitatea epocei. 

Dacă prin urmare at prins ideile şi 
infiovările curente! Intre ideile proprii 
epocei, d. Crainic vede ortodoxismul. 


FOAIA TINERIMII izbutește să dea 
în fiecare număr o formă mai defini- 
tă și bucăților literare şi pazinelor de 
cșitică, lămurimdu-și astfel atțitudinea. 

Divectorul revistei d. Donescu urmă- 
-veşte cu zel manifestarea îndependenţii. 
cu. atât mai frumoasă, cu cât e deter- 
animată de studii continui şi întregi. 
Sunt remarcabile în ultimul număr, 
versurile semnate Mircea Palodă, ca şi 
gingăşia poeziei imtitulată „Miniaturi“ 
semnată Aurel Marin, 


UTOPIA «e titlul 
pare a Cluj. 

În articolul program, citim:  „Pân- 
zele sunt întinse. Pe țărm, rămân pre- 


unei reviste, ce a- 





__ GesZebezr-aes 





judecăţi şi obligaţii... Cu noi am luat 
dune tenacitatea şi entuziasni“, 

Utopia publică „Pacifism”, „Ideea de 
inegalitate”. 

Ne pare însă cam ciudat, că măcar 
la primul număr, utopiştii nu-și sem- 
nează numele întreg, ci numai cu îni- 
fate I. 11, 0.G. 

Foarte clar articolul 
via“ de d. dr. Retezeunu. 

Dorim utopiştilor» și tenacitate şi en- 
tuziasm. 


„Ce e nebu- 


RAMURI se prezintă din ce în ce mai 
bine. Imtevesant articolul d-lui Marcel 
Nomanescu (Al treisprezecilea apostol- 
Tolstoi) ; frumoase poeziile d-lor Z. 
Stancu, Pop Marian, Milcu, Bălcești; ne 
pare bine că d. N. M. Condieseu şi-a 
reluat colaborarea mai acţivă. 

Pe lângă cronicile obiznuite ale d-lui; 
Dongorozi, publică și d A) Busaio- 
ceanu, criticul așa de fin pătrunză- 
tor. E, 


ULTIMELE EDIŢIUNI ALE LUI EMI- 
NESCU. — 1. (G. Murnu) în editura 
Ciornei”, singura apărută ; pe cale de 
apariţie : . 

2. edițiunea fundaţiei culturale „Re- 
zele Mihai I“, sub îngrijirea d-lor Ni- 
chifor Crainic, Busuioceanu... : 

3. ediţiunea Ministerului de Arte (des- 
pre care se vorbește din ce în ce mai 
puţin) îngrijită de... cine? nu stim; 

4) edițiunea C. Ibrăileanu pe care 
trâmbițaşii cenaclului sau grăbit sp 
anunțe în toate cele patra puncte car- 
dinale, editată de... poate de „Viaţa ro- 
iuânească“ din ce în ce mai puţin exis- 
tentă ca: editură; 

5. Şi-acum în urmă, una în editura 
„Ancora”, în care „poeziile sunt rindui- 
te după un criteriu estetic original* de 
d. Eug. Lovinescu. 

Aşa dar: 5 noui şi interesate edi- 
țiuni. 

Se poate oare o mai straşnică palmă 
aplicată peste ifosele critice ale :lcestor 
cavaleri cu cască de carton ? 

Trei sunt factorii cari le-au tdminis- 
trat-o : 

îngrijitorii ediţiunilor, editurile 
mai ales—publicul, cunoscătorul, blân- 
dul și sfântul public... 

Cel puţin, dacă îi vor sinuţi străs- 
uicin, p, 


şi — 


PUBLIGUL e motorul nevinuvut pe 
spinarea rezistentă a căruia stâlpii de 
cafenea şi transplantatorii de curente 
internaţionale -— îşi fac de lucru. De-aici 
lejt riotivul scuză: 

— publicul... trebua să fii pe pofta a- 
cestuia... altfel... 

Si totuși publicul nu e acela pe care-l 
socotese -— cu priceperea d-lor de fatiţi— 
toţi cei de mai sus... 

Se referă oare la un anumit public —- la 
publicul acela pe care l-au dus la re- 
formă cu mijloacaăle care le stau lu dis- 
poziţie, de așa -- numitul public sacri- 
ficat pe altarul încrederii. Există și din 
acesta. 

Se referă care la propria d-lor ceată 
de auto-inchinători, constituiți în biu- 


vouri de plasare literaro-artistică ? Da, 
există şi un astfel de restrâns public 
pentru care literatura e o afacere car 
începe şi sfârşeşte cu el, iar marile um: 
bre ale înaintaşilor motive de deridere 
şi de inimiciţie. E publicul în sufletul 
căruia (dacă din cauza săriciei limbii 
noastre, tot suflet se poate considera şi 
absenţa totală de... suflet) tronează cul. 
tu! golului şi ai negaţiunii. 

Numai că aceste două categorii de pu- 
hjic nu constitue decât excrescenţa bol: 
năvicioasă,  cangrena massei cititoare. 
Si dovada cea mai bună este goana după 
clasicii naționali şi universali. Intr'ade- 
văr, în timp ce ediţiile unui Eminescu, 
Caragiale, Vlahuţă, Sadoveanu, Coșbuc 
şi chiar Alecsandri, Aleosandrescu, Fili- 
mon, Odobescu se epuizează numaj În 
câteva luni, făr nici o silă şi fără nici o 
reclamă, în timp ce din Divina comedie, 
'Piganiada, Odiseia, Iliada, Eneida se pu- 
blică 2 şi 3 ediţiuni spulberate de avi- 
ditatea după scrisul sănătos ul adevă. 
ratei masse cititoare — produsele hibride 
ale bisericuţelor, cu toate cădelnitările 
întregului cin preoţesc-monarhicesc, ince: 
pând eu marele Dalai-Lama şi încheind 
cu cel tin urmă ţârcovmic, cu toată or- 
ganizajianea lor ocultă de specialişti în 
lansări — nu rezistă nici celei mai blân- 
de adievi : publicaţiunile lor nu mai im- 
presionează --- pentrucă fiecare nu este 
decât ecoul distonat al acelela care a 
precedat-o sau reintonat al aceleia cart 
0 va urma. Nimeni nu le urmămwesc nici 
cu curiozitatea mahalagiului care şia 
făcut o predilecție din priveliștea arene 
Jor cu tupte franceze, pentru că toţi îi 
dau seamă că — de astă dată — ptadia. 
torii (hai să-i măgulim puţin) nu sunt 
decât nişte uzurpatori ai cunoscutei piei 
de leu. Si iarăşi: plachetele şi volumele 
lor, deşi deoretate urbi et orbi cu cea 
mai exasperantă prodigiozitate hiperbo: 
lară şi deşi tipărite „întrun număr re 
strâns de exemplare“ se plasează, încâar- 
că să se plaseze — pe furiș — prin mi 
locirea interpuşilor şi a rudelor, sub for 
mă de încurajeri și ajutoare — snre a 
rămâne pentru vecie cu filele netăiale, 
Aceasta pemtru că generoșii sprijinitori 
au, în acelaş timp, pe deplin desvoltate 
si bunul simţ și simţul de autoconservatrs, 

Cam în felul acesta se prezintă, cre 
dem, problema publicului, a cărui apă 
rare nu ne vom da înapoi so luăm, ori 
decâteori împrejurările o vor cere. 

p. 


CURIOZITAŢI. ilotărit: faima seri 
torului Damian Stănoiu au făcut-o 
lugrării şi ispitele”. Si totuşi: câteva. 
luni dela aperițianea acestui volum m | 
vine rpmanul  „Necazurile părintelui 
Ghedeon“ — astăzi complet epuizat în. 
prima ediţie. 

Și totuşi cu primul nu sau petreci | 
lucrurile de loc la fel. 

Să fie oare aici o dovadă a  prefe 
vinţei publicului pentru roman sau nu 
mai urmarea imediată a unui titlu ml 
văsunătar ? 

Un lucru nu trebueșşte uitat: că ui 
toate nuvelele din „Călugări şi ispite 
au putut fi citite şi prin diferitele pu 
blicaţiuni periodice. p. 








In cCa-carca 





0 Secara die 
cvvanie 


lntrun salon politic și literur, un fost 
„ministru era viu atacat, D-na Boas de 
Jouvenel întervine în discuţie şi îl apără 
cu înfocare, 

— Pricep doamnă, spuse cineva, de er 
torbiți numai bine despre el: e prietenul 
d-voastră ! 

-- Nu domnule, e prietenul meu fiindcă 
nu pot vorbi decât bine despre el! 


* 


Directorul unui teatru, care face incu- 
sri foarte silabe, întreabă casieriţa: 

— Ai ceva vândut pentru diseară? 

— Da, domnule director : un fotoliu. 

— Nu mai apune! Un fotoliu... în în- 
tregime?!,., 


Sacha Guitry, cu prilejul facerei angu- 

jamentelor pentru turneul cu piesa Veil- 
-letr de nuit, trata cu o artistă măritată 
cu iun actor foarte slab. 
-— Gite.ce e doamnă, ii spuse Sacha 
Guitry, îţi ofer 300 frunci seral! 
=— Domnule Guitry, cum îţi vine să-mi 
oferi așa de puţin. In trecutul turneu am 
utul un zero în plus. 
-— Știu doumnă, în trecutul turneu ai 
fost cu soțul dumilale. Probabil că eleru 
îero de cure vorbeşti, dar cu nu um ne- 
zoe-de el! 


e 


La unul din ceaiurile artistice ule 
doamnei Aurel se vorbea despre Fliay, 
un autor prelenţios şi foarte antiputic. 

— Vă usigur, că Fluwvy e spirituul când 
trea, spuse un critic, 

— Du, răspunse d-nu Auvel, din neno- 
rucire insă e imbecil chiar când nu vreu! 


+ 


Un tenor, venii cu mare faimă din A- 
merica, debutează ia Opera comică «tiu 
Paris, Debutul a fost un dezastru, |lueră- 
lurile nu mai conteneau, După sfarsitul 
spectucolului tenorul se duce tu dirertur: 

— Am venit să vă enunț că renunţ lu 
celelulie reprezentații, cer rezilierea cou- 
tructului, 

— Mă rog, cum dorești... 

— Nu e de mirare că num urul suc- 
ces, astu e din cauză cd nare salau acus- 
tică, 
 — Aşi! N'ai avut succes, nu [iindrd 
mure sula acustică, ci pentru cd spectu- 
lurii au urechi! 


* 


“Scriitorul Michel Georges-Michel, dis: 
tinsul om de litere şi umorist, după o 
doald gravă declara unui prieten: 

— Crede-niă, în trei rânduri docturii 
mei curanţi, mau părăsi! 

„— Te-au părăsit, fiindcă te 
pierdut ? 

— Au, fiindcă nu-i pldieam ! 


credeau 


lo caz cam 


VOI TRAI INTR'O NOUA VIAȚA. 


Cine ar crede că unul din rsi mai re- 
prezemtativi .„sef-mademen” ai Ameri- 
cei, — ajuns prin inteligența și munca 
sa posesorul unej averi fantastice, — 
să mărturisească în public că n'a făcut 
niciodată ceva din propria sa voinţă şi 
că a fost totdeauna împins de torţe ne- 
văzute dinăuntru și din afara sa? Acest 
om e Henry Yord, omul al cărui nume e 
pe buzele vuturor, industriașul triumfă- 
tor, magnatul dolariior. El a mărturisit 
unui ziarist că crede întiro inteligență 
supremă dela care emanează inteligenţa 
omenească, sau mai bine zis dela care 
aceasta primeste prin unde spirituale 
ordinele pe care le execută. „Nu pot dn- 
fini această putere, care conduce pe 
oameni, a spus el. Se poate ca fiecare 
să ne avem geniul nostru bun sau rău”. 
lienry Ford crede apoi în reîncarnarea 
sufletului, „Credinţa aceasta a declarat 
el e ceva ce se naște cu noi, ceva ce 
moztenim din existenta noastră ante- 
vioară. Ea nu e decât vestigiu! unei 
cunoștințe trecute. Strămoșii noştri în- 
depărtaţi posedau această  cunostinţă 
pe care noi am pierdut-o din care nu 
măi păstrăm decât acest fel de amin- 
tire. Am adoptat teoria reincarnăxii ln 
douăzeci şi şease de ani; până atumnei 
fusesem nesigur și nemulțumit de viaţă; 
nici chiar munca nu-mi da deplină sa- 
tisfacţie. Munca e fără rost dacă nu 
putem folosi experienţa ce căpătăm în- 
iro viaţă, în cealaltă. Am început afa- 
cerile propriu zis la patruzeci de ani. 
dar ştiam atunci că munceam pentru 
un SCOp, care nu se termina cu actuala 
mea existonţă, ci avea înainte-i o altă 
viaţă. 

Mai depurte, vorbind despre suflui, 
el şi-a exprimat părerea, că deşi până 
acum nici un savant na izbutit să 
izoleze sufletul, nu se ştie dacă aceasta 
unu va fi cu putinţă într'o zi. Comparând 
sufletul cu electricitatea, care e invizi- 
bilă şi totuş reală el a răspuns aceluia 
care-i obiecta că aerul și electricitatea, 
deși forţe nevăzute pot fi măsurate: 
„Tocmai, sunt sigur că într'o zi ne va 
fi cu putinţă să facem acelaș lucru cu 
sufletul, ceva mai mult cred că odută, 
în vremuri uitate. aceasta se făcuse şi 
că actuala noastră credinţă e amintirea 
ucelei siguranțe pierdute”. 

E interesant de notat, că fiind între- 
bat de interlocutorul său, dacă în con- 
tormitate cu despre pre- 
destinarea omulni, aplică 
acelaș principiu si natiunilor, el a răs- 
puns categonic: da. 

--- Ya să zică nu blamatţi pe vreo na- 
iiune sau Alta despre războiul mondia. 

— De sigur ră nu, fn  neașteptatul 


răspuns, 


teoriile sale 
actimnilor 


UNIVERSUL LITERAR. — 23? 








caricatura ziiei 


ALAMĂ 


MODENA 





EI,: De ce o fi curgânii cu aiâta sgo 
mot mbinetul în sala de Dae?.. 

LA: Vai! Să ştii că useară anu uitat 
copilașul în bre, în loc să-l pun în lea- 
BăN 4. (Lonnui Upiniun) 


i 


PICTURA MODERNA 





—- Ne-am inşelat draga mea: nu e sa- 
ionul de toamnă, — ăsta e salonul tele- 


grafiei fără fir. 
(Life) 


938. — UNIVERSUL LITERAI 








Pagini uitate O 
DIN ISTORIA ROMANILOR 


sub Mihaiu Vodă Viteazul 





Din: 1iBERTATEA NAȚIONALA 


VII 


In acel timp de jale şi de chin stră- 
uuciă peste -Olt, în CGwaiova, un bărbat 
ales, vestit şi lăvdat prin frumuseţea 
tnupului său, prin virtuțile lui, mami şi 
feluuite, prin credința sa cătue Dumne- 
zeu, aragostea căire patrie, îngăduiala 
către semeni, omenia către cei mai de 
j05, dreptatea către toţi deopuirivă, prin 
sinceritatea, siaternicia şi dăenicia ce 
împodobiau «nult lăudatul său caracter. 
Acesta cra Mihai, banul Craiovei, fiu al 
lui Pătnaşcu Voevod carele, pintru blân- 
deţea cu rare cârmuia ţara, dela 1544 
până la 1557, se numeşte cel bun. 

Strălucirea naşterii lui Mihaiu, sfatul 
lui cel drept și priceput, cuvântul lui 
blând gi îmbelşugat, iar mwaicuseamă 
faptele cunoscute ale lui îi câştigau 
inima, poporului şi trâmbiţau numele 
hui în toate părțile țării. PI administră, 
de câtăvă vreme, Banatul Craiovei și 
aduse cu încetul &ceastă bănie la sia- 
rea ei. cea veche de neatârnane admi- 
Distuativă, judecătorească şi ostăşească, 
tără altă legătură cu domnia ţării decât 
plata unui tribut. Astfel în minutul 
când aimuta ţării eră dezorganizată de 
domnul ce se temei «de dânsa, el îşi or- 
guniză un trip de oştire prim care ţinea 
în frâne imuvilările Tuvrcilor şi ocrotia 
pe supușii săi. Soartea cea blândă sub 
cure se aflau locuitonii Banatului era 
pismuită de oamenii de dincoace de 
Olt şi slujia de gionificare numelui lui 
Mihaiu dinaintea poporului. 

Ii ajunse a fi sperarea tuturor, răs- 
bunătozul atât de mult dorit şi aşteptat. 


Din: UNITATEA NAŢIONALA 
- I 


Pe culmea cea mai înaltă a munţilor 
Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi bi- 
necuvântțată între toate țările  semă- 
nate de Domnul pe pământ. Ea seamă- 
nă a fi un întins şi măreț palat, cap de 
operă de asvhi-teciură, unde sunt adu 
mate şi aşezate cu mândrie toate îvru- 
museţile naiumale ce împodobesc cole- 
Jalte ținuturi ale Europei. Un brâu de 
munţi ocolește, precum zidul o cetate, 
toată această ţară, și dintr'ânsul, ici-co- 


lea, se desfac, întinzându-se până în 
centrul ai. ca nişte valuri ocretitoare, 


mai multe şiruri de dealuri, mrualte și 
frumoase, măreţe piedesialuri înverzite, 
care varsă urnele lar de zăpadă paste 
văi şi peste lunci. 

Mai presus de ace! brâu muntos, se 
înalță două pivaride maui de munți, 
cu cestele încununate de o veșnică dia- 
demă de ninsoare, cari, ca doi uriași, 
stau la ambele capete ale ţerii, cătând 
unui în fața altuia. Păduri stufoase, în 


care usul se prsumblă în voie, ca un 
Domn stăpânitor, umbrese culmea a- 
celor munţi. 

Şi nu deparie de aceste locuri, cari iţi 
aduc aminte de natura țărilor de miază- 
noapie, dai, ca la portile lhomei, peste 
câmpii ase şi văruite, unde bivolul dor- 
mitează a lene. Astfel miazănoapte şi 
miazăzi trăese întracest ținut, alături 
ună cu alta şi armonizând împreună, 

Aci stejarii, bazii și fagii trufaşi înal- 
ţă capenele lor spre cer; alătuni te atunzi 
îmtr'o mare de grâu şi de porumb, din 
care nu se inâi văd calul şi călărețul. 
Ori încotao te-i uită, vezi coloui felurite, 
ca um întius curcubeu, şi tabloul cel 
Mâi încântăror favmecă vederea ; stânci 
prăpăstioase, munţi uriași, ale căror 
vârfuri mângâie norii, păduri întune- 
coase, lunet înverzite, livezi mirositoare, 
văi răcorease, gârle a căror limpede apă 
curge printre câmpii înflorite, părae 
repezi «cai, mugind prousnic, se prăvă- 
lesc în cataractele, prin acele ameninţă- 
'oare stânci de piatră, ce plac vederii și 
o înspăimântă totdevdată,. 


Apoi, în rot locul, dai de râuri masi 
cu nume armoniu:se, ale căror und: 
poartă aurul. In pântecele acestor munţi 
zac comorile minerale cele mai bogati 
și mai feluiite din Europa: sarea, fin- 
ul, argintul, rama, plumbul, mercurul, 
şi însfârşit metalu! ce! mai îmbelșugat 
din toate, aurul, pe care-l vezi strălu- 
cil până și în noroiul drumurilor, 

Astiol e țara Ardealului. 

Dar nu numai astistul si natumalistul, 
ci încă strategicu!, politicul şi arheolo- 
pu! au de multe a se minuni înti'acest 
împodobit ținut: cel dintâi va privi şi 
va cercetă cu mivare această piuleonică 
și întinsă cetate nuturală, scăparea nea- 
mului în epozile grele ale istoriei lumii. 
De oriunde vei veni, ai să urci mult 
spre a ajunge la dânsa și nu poţi pă- 
trunde în ea, fără a fi străhătut de na- 
tură. 

Politicul va admiră felurimea naţii- 
lor şi a religiilor adunate dim toate col- 
țurile lumii pe acest pământ unde, 
Dumnezeu însuşi pare a le fi chemat, 
întinzând, dinaintea lor, o masă aşi de 
imbelşugată, cura și minunatețe insti- 
tuţii democratice ce au ocolit aceşti 
munți, pe când dspotismul, le mătură 
din toată Europa. Insfârşit istunicul 
arheolog va cercolă cu  imilenes suveni- 
rile și rămășițele Dacilor, ale acelui vi- 
teaz şi nenorocit popor, cca din urmă 
odrastă din acel neam minunat al Pe- 
lazgilor, care se arată la leagănul civili- 
zaţiei tuturus popoarelor şi formează 
vânsta eroică a omenirii. EL va întâlni 
incă, la tot pasul, urmele de uriaş ale 
poporului voman, domnul lumii, căci 
Andealul e cea mai frumoasă parte a 
Daciei fericite, dragă ţară a Cezarilor. 

Aici eră Apulum, Salinai, Napoca, 
Paltavium, Pracatoria, Augusta, Aqusae, 





de N, BALCESCU 


Aumurnia, frmmoase şi însemnate colonii 
romane, din care patru cu drept italic 
și, cea mai vestită decâi toate, Sarmise- 
veluza Pegia, capitala lui Decebal, nu- 
mită apoi Ulpia Traiana de ale căreia 
mine plină e şi astăzi valea Hategului. 

Rămășițele templator,  basilicelor, a- 
peductetor dau şi astăzi putornică du- 
vadă de cultura cea mare la care ajun- 
sese Dacia sub Romani. 


CANTAREA ROMANIEI 
versiunea N. BALCESCU 


Din: 


XXVI 


In mijlocul viscolului ce  îfăceai tu, 


a... 


pâtria mea? Pământul, ce acoperii ce : 


muza strămoşilor tăi eră frământat de 
lauă... vântejul furtunos învăluiă căm- 
pia... talazurile acelui ocean de noa- 
muri, prăvălindu-se din toate părţile 
lumii, spimtecau cu durere coastele. 
Mumă fără copii, feaionii tăi, rătăciţi în 
vijelia omenească, pribegian în toate 
părțile, ducând cu dânşii numai limba 
și dorul tău î... 

atria e col mai dintâiu si cel mai da 
apui cuvânt al omului; întrînsa se cu- 
prind toate bucuriile lui; simţirea cei se 
baște deodată cu noi şi e nemărginită 
și vecinică întocnai) caşi Dumnezeu. 
atria e adiicerea aminte de zilele co- 
pilăriei, coliba părintească, cu copaciul 
mare din pragul ușii, desmierdările dră 
Rostoase ale maicii noastre, plăsmuirile 
nevinovate ale inimii noastre, locul 
unde rai întâi am 
inbiţi, câimele, care se jucă cu noi, su: 
netul atopotului dela biserica satului ce 
ne vestiă zilele frumoase de sărbătoare, 
„bieretul vitelor, când se întorceau în 
murgul serii de pășune, fumul vetrii, ce 
ne-a încălzit în leagăn, înălțându-se în 
arat, barza depe strașină, ce călă duios pe 
câmpie şi aerul, care, nicăeri, nu e mai 
dulce ?... 

ȘI, sub coitul pribagici, bătrânii zi- 
ceau copiilor: „Colo, în vale, departe, 
praa depamie, unde Soarele se vede așă 
de frumos, unde câmptile sunt smălțui. 
ie şi păraele răcoroase, unde  aarul pe 
dulce, juncele aibn și pământul roditor. 
evpiii... aculo e Ţara!” Și, la aceste 
cuvinte, voinicii prindoau armele, prun- 
cii tresăiau în leagăne, femeile cânta 
patria depărtată și durerea pribogici.. 
cei slabi se îmbărbătau. Și ţu erai mân- 
dtă, țara mea... feciorii tăi erau un 
neam bărbat; numele tău eră vestit 
noroadelor ; răshoinici tăi enau vitejii 
vitejilor; diagostea libertăţii întăviă ca 
0 zeu de oțel latele lor piepiuri și bra- 
(ele lor eruu ţepene.,. Câţi căutau la tine 
te pismuiau şi dușmanii tăi însisi te 


proslăviau și când, din nări  stovăind 
și din ochi scânteină, taurul clătină 


coanele sale, 
toate părţile. 


groaza se  răspândiă în 


iubit si am fost | 





UNIVERSUL LITERAR — 239 


Cennia scciauice în cxizease 





CUM S'A REPREZENTAT o 
TANNHAUSSER LA PARIS 


(DIN MEMORIILE LUI RICHARD WAGNER) 


Să asişti, în plin Paris, la reprezentarea pe scena Operei Imperiale din 1861 la una 
dintre ccle mai valoroase opere ale tale, şi să fii nevoit să constați că atăt invidia 
cât şi ignoranța şi-au dat mâna contra ta, — geniu universal al muzicei, — iată ce descrie — 
cu amărăciune profundă dar și cu multă îngăduință sufletească — marele Richard Wagner 


în rândurile de mai jos. 


Studierea și repetițiile operii „Tann- 
Muter” se tărăgăniră în condițiuni destul 
t puțin favorabile până la repetiţia gene- 
ml, Vechii mei prieteni. tovarăşii 
tinerețe. mele, sosiră cu grămada la 
Paris ca să asiste la „gloria“ premie- 
pi mele: printre ei erau (to Wasen- 
duuck, Ferdinanl Pwraeger, bietul KRiotz 
ruia, pe lângă alte toate, trebui să-i 
Mitesc drumul şi hotelul. Din fericire 
mi era d. Chandon, d'Epernay. care a- 
dusese un coş cu „floarea grădinii“ cea, 
mi fină Șampamie a lui; trebuia doară 
ă bm pentru succesul lui „Tannhău- 
ur. Bulow veni şi el, trist şi copleşit 
& propriile-i griji şi sperând că bunul 
beutat al intreprinderii mele va isbuti 
4 însemineze și să-i redea curaj. 


Vam avut curaj să-i încredimţez si- 
iaţia rea în care ne găseam; din potri- 
văzându-l atât, de dermmat, am fă- 
et haz de necaz. Numai că, dele pri- 
a repetiție, dându-și seama de adevă- 
i stuației, nu i-am mai ascuns Nimic 
| asteptarăm reprezentaţia, care fusese 
ași amânată, într'o melancolie pe 
te o iusuflețeau numai silinţele sale 
wbosite de a-mi fi de folos. 


Din orice latură priveai această între- 
indere grotească ea nu prezenta decât 
prităţi sau lacune, De pildă, imposi- 
fiatea absolută de a strânge în acest 
We atât de mare cele 12 coruri de 
hitoare din primul act, care sunaseră 
i! de triumiala vânătoare din Drezda. 
zhuit să intau în legături cu un om 
amic, d. Sax, faimosul fabricant de 
mumente. A venit în ajutorul meu 
windu-mi tot felul de „echivalenre' 
& asofonul” şi „saxhonnmul“. Și tot a- 
i Sax dirija muzica în dosul scenei! 


Xr râul primcipal provenea dela in- 
mamatea şefului de orchestră, d. 
ch, incapacitate pe care nam bă: 
id atât de mare. In nenumăratele 
air repetiții cu orchestra, mă obiş- 
pn să-l consider pe Dietzsch ca pe 
“asină, și, dela locul meu de pe scena 
ati de pupitrul lui, îl dirijam, pe 
ii orchestra, indicând „tempi“ mei cu 
ia fermitate, că nu credeam posibili 
i modifice chiar când nu voiu mai fi 
ni ei. Dar îndată ce lam lăsat sin: 
2 Dietzsch, orchestra și cântăreții, în- 
“zi să şovăie: dirijorul nu mai era 
7 de nici o mişcare şi de nici o nu- 
1 Am văzut pericolul grav care ne 
mina. Dacă nici umul dintre cântă- 
„a era la înălțimea rolului său şi 
ea să rezolve problema care îi eru 
i. ca să obțină un efect veritabil; 


dacă de data aceasta nervul vital al re- 
prezentaţiilor pariziene, baletul, nu con- 
tribuia decât puţin sau aproape de loc 
la reuşita ansamblului ; decă însfărşit 
spiritul operii și lucrul acela care mişca 
coarda intimă a germanilor chiar la cele 
mai rele reprezentații, nu deştepta aici 
decât un sentiment straniu, e clar că ar 
fi trebuit cel puţin ca orchetra să expri- 
me cu energie şi vigoare caracterul spe- 
cial al muzicii, în așa fel ca să impre- 
sioneze auditorii parizieni. Dar, vai! sub 
conducerea lui Diatzsch toate liniile de- 
semnului se şterzeuu şi se pierdeau în- 
trun haos imcolor, cântăreții îşi pier- 
deau siguranţa şi chiar bietele dan- 
satoare nu mai găseau măsuru pâşilor 
lor triviali. Am crezut că se cuvine să 
cer un alt dirijor şi nam oferit, la ne- 
voie, să înlocuiesc su pe Dietzsch. 

Această reclamaţie a împins  confu- 
ziunea la extrem. Orchestra, care cunoş- 
tea totuşi incapacitatea şefului său şi 
care îşi bătuse joc de el pe faţă, îi luă 
partea împntriva mea, ca să salveze cel 
puţin aparențele. Presa se deslănţui îm- 
potriva aroganței mele şi Napoleon al 
JIl-lea, faţă de această zăpăceală, nu 
găsi alt paliativ decât să mă facă să re- 
nun la pretenţia mea, căci ea. risca să 
sdruncine cu totul situația mea şi suc- 
cesul operii mele. Drept răsplată am fost 
autorizat să reîncep repetițiile și să le 
țin cât voiu crede de cuviinţă. 

Această autorizaţie nu putea să aibă 
alt rezultat decât să ne obosească până 
la desgust, pe mine şi întmeg personalul 
Operii, fără ca, d. Dietzsch să fi înţeles 
mai bine mișcările operii pe care o di- 
rija. Aşa, că atunci, când pentru re'şita 
reprezentaţiei viitoare, mam prefăcut că 
vreau să mă folosesc de autorizaţia im- 
perială, a fost o răsvrătive generală îni- 
potriva „excesului” de repetiţii şi mem- 
brii orchestrei se arătară în special im- 
petuoșşi în opoziţia bor. Am văzut că aşa 
zisa mea influenţă nu mai era luată în 
serios de direcţia. teatrului şi cum ohbo- 
seala nu făcea decât să se accentuieze 
din toate părţile am decis să-mi retrag 
partiţiunea. (după termenul consacrat), 
adică să renunţ la reprezentaţia lui 
„Tannhâuser“ la Opera-Miare. 

Am adresat în acest sens o plângere 
motivată ministrului de stat Walewsky 
dar el îmi răspunse că era imposibil să- 
mi satisiacă dorinţa, de oarece cheltue- 
lile prilejuite de pregătirea piesei fuse- 
seră prea mari. Nu m'am declarat sati 
făcut de această motivare şi am făcut 
apel la prietenii cari se interesau mai 
mult de operă, contele de Watzfeld şi 


Emile Evlamger între ulţii, şi îi rugai să 
stea de vorbă cu mine asupra mijloace- 
lor de a  împiesteca mweprezentareu lui 
„PTunnhăuser”. Intâmplarea a voit ca Ot- 
to Wesendouck să facă parte din acea- 
stă întâlnire; el aşterta să guste plăce- 
rea de ze: asistu la premieră. Numai a: 
tunci fără îndoială sa convins el de si- 
tuaţia disperată în care ne găseam şi 
de accez sa grăbit să reia trenui spre 
Zurich. Praeser plecuse şi el; hietz, sin- 
Bur, sa ţinut tare, silimdu-se mere sii 
găsească la Paris subsiiliiţe de care avea 
nevoie ca să trăiască, 

S'a hotărit în această conferinţă să ne 
alresăm din nou Impăratului, dar, cu 
și înainte, răspunsul său a fost numai 
0 permisiune de a repeta cât voiu crede 
«dle cuviinţă. 

Obosit până la desgust şi cu itristul 
rezultat pe cave îl prevateam, am lăsat 
hucruvile să-și urmeze calea. De cum an 
dat amtorizaţia să se fixeze daitu nmemie- 
rii, am fost ţinta celor mai ciudate ob- 
sesii. Fiecare dintre prietenii şi partiza- 
nii mei cereau dela mine un loc bum pen- 
tru premieră. Or, direcţia îmi făcuse cu- 
nascut că în asemenea împrejurăzi, de- 
parntiția locurilor era exclusiv rezervată 
Curţii şi acelora cai depind de ea. Cui 
se distnibuiseră biletele, aveam so aflu 
curând de tot! Pentru moment, eram 
foarte plictisit că nu puteam să muilțu- 
mese o mare pante dintre prietenii mei, 
Câţiva făcură dovada umei susceptibili- 
tăţi excesive şi se plânseră amannic de 
pretinsa mea inditerență. Champfleury 
îmi reproșă în sonis crima mea de lăse- 
prie'enie; Gasperimi se centă de-abinelea 
cu mine pantrucă nu rezervasem cea mai 
strălucitoare lojă proteatorului său, ad- 
ministratorul-general al Marsiliei, geme- 
rahul Lucy, care era şi oreditorul meu. 
Chiar Blaudne Oilivier care, în timpul 
repetiţiilor, mărturisise cel mai căldu- 
ros entuziasm pentru opera mea, însăşi 
Blaudine, cvezu într'o totală lipsă de 'a- 
tenţie din partea mea, când ea şi băr- 
batul său, cei mai buni prieteni ai mei, 
nu primiră decât două modeste fotolii de 
orchestră. A fost nevoia de tot calmul 
lui Emile Qilivier şi de explicațiile mele 
repetate  pentruca Blaudine sărși uite 
supărarea. Singur, bietul Biilow înqele- 
gea şi suferea cu mine: el nu se dădu 
înapoi dela nicio oboseală ca să mă sus- 
țină în această situaţie insuportabilă. 
Felul cum piesa mea a fost primită la 
13 Mantie (1861) deschise în sfârşit ochii 
prigtemiloa mei şi înţeleseră că nu îi im: 
i plaja să asiste la unul din trium fuzrile 
mele. 


240. — UNIVERSUL IITERAR 


Am vorbit şi altă daiă destul de a- 
ceată reprezentaţie. Acum e deajuns să 
spun că mă puteam făli văzând că inte- 
resul pentru opera mea căpătase întâie- 
tatea, căci adversarii n'au putut să-şi a- 
tingă scopul lor de a împiedeca repre- 
zemtarea, cu orice preţ. Dar a doua zi, 
prietenii mei, şi Gasperini în special, 
mă întristară reproșându-mi că am lă- 
sa: să-mi scape dim mâini împărţirea bi- 
letelor de favoare. Meyerbeer se pricepea 
mai bine la lucrul acesta, pretindeau ei: 
aupă primele experienţe făcute la Paris, 
nu mai autoriza niciodată reprezentarea 
vreuneia din operele sale înainte de a se 
fi asigurat că toate locurile, până în cele 
mai mici colţuri ale sălii, erau ocupate 
de admiratorii săi. Şi eu nu mă îngri- 
jisem nici de cei mai buni prieteni ai 
mei, cum era de pildă d. Lucy. N'aveam 
deci să mă plâng de nimeni, în afară de 
unui, de eşecul suferit. 

Toată ziua am petrecut-o scriind scri- 
sori de scuze şi făcând vizite de recon: 
ciliere. Din toate părţile eram sfătuit în 
mod insistent să repa la reprezentaţia 
următoare greşeala pe care o comisesem 
la premieră şi fiecare avea să-mi dea 
câte un sfat. Direcţiunea ne punându-mi 
la dispoziţie decât un număr foarte res 
trâns de bilete, a trebuit să cumpăr sin- 
pur altele şi pentru aceea să-mi procun 
banii necesari. Dar cum îmi venea foarte 
greu să mă adresez lui Emile Erlanger 
sau altcuiva dintre prietenii mei, Gas- 
perini îşi aduse aminte că un corespon- 
dent al lui Wesendouck, comerciantul 
Aufmardt, se oferise să ne ajute cu cinci 
sute de franci. Fiind curios să văd ce 
se va putea obţine prin acest factice mij- 
loc de succes, i-am lăsat să facă tot ce-or 
pofti pe aceia cari se arătau atât de ari- 
julivi pentru gloria mea. 


A doua reprezentaţie a avut loc la In 
Martie şi totul merse foarte bine în de- 
cursul primului act. Uvertura a fost a: 
plaudată sgomotos fără să nască vreo 
opoziţie. Septetul final fusese primit cu 
aplauze entuziaste, când d-ma Tedesco, 
care se arăta în sfârşit încântată de ro- 
Jul ei de Venus, pentrucă putea să poarte 
în el o perucă blondă pudrată cu aur, 
îmi strigă triumfătoare că totul mergea 


bine și că eram victorioși. Eram în 
loja directorului. Deodată, la mijlocul 
actului al doilea răsunară  fluerături 


stridemte. Atunci Royer se întoarse spre 
mine cu un aer absolut resemnat şi-mi 
spuse: „Sunt. „jockeii“; suntem pierduţi“. 

Aceşti  domnişori dela „Jockey-Club"” 
dădeau tonul la teatru. In numele Im- 
păratului, fără îndoială, se intrase în 
tratative cu ei, cerându-li-se să treacă 
în linişte cele trei reprezentații ale operii 
mele. L.i se promitea că opera mea va fi 
astfel scurtată că la urmă nar să mai 
fie decât un „lever de rideau“ înaintea. 
baletului de bază. Dar ei nu voiră să ac- 
cepte acest compromis, întâi pentrucă 
în cursul primei reprezentații atât de a- 
uitată eu nu avusesem aerul unui on 
care ar consimţi la un astfel de aranja- 
ment; şapoi pentrucă se temeau că du- 
pă două seri liniștite, opera să nu Îi câş- 
tigat prea mulţi partizani și că direcţia 
să fie obligată s'o dea de cel puţin trei 
zeci de ori în şir, spre marea neplăcere 
a amatorilor de balet. Era deci absolut 
indispensabil să-i facă opoziţie la vreme. 
hoyar recunoscu imediat că intenţiunile 
acestor domnişori erau „serioase“ şi pă- 
răsi lupta cu tot sprijinul Impăratului 
si Impărătesei care asistau, stoici, la va- 
carmul propriilor lor curtezani. 


Prietenii mei fură buimăciţi. După re- 
prezentaţie, Bilow se aruncă plângânil 
la. gâtul Minnei ; acesta observase gro- 
solăniile pe care i-le adresau vecinii lui 
pentrucă recunoscuseră în ea pe soţia 
mea. Credincioasa noastră servitoare 
svabă, brava, Tereza, fusese şi ea insul- 
tată de um manifestamt furios; dar Dă- 
gând de seamă că acela înţelegea nem- 
țește, îi aruncă în faţă un viguros „pore 
de câine“ care îi impuse tăcere pentru 
câtva timp. Kietz îşi pierduse graiul și 
«ât despre „floarea grădinii“ a lui Chan- 
don, ea lâncezea în bufet. 

Când am aflat, că cu toaite cele întâm- 
plate, se proecta o a treia reprezentaţie, 
nam văzut decât două eşiri ca să pot 
scăpa „obicinmuiţi”: sau să-ni retrag par- 
tivura, sau (dacă, perzistau să-mi joace 
opera) să cer ca ea să fie dată întro 
Duminecă, când nu erau abonamente. 
(vândeam că astfel voiu evita iritarea 
„jockeylor“ căci în ziua aceea, remunţiu 
la lojile lor pentru un public de ocuzie. 
Această strategemă, obținu aprobarea di- 
recţiei şi Tuilleriilor; au subscris la pă- 
rerea mea, refuzând cu toate acestea să 
anunţe că va fi a treia şi ultima repre- 
rentaţie. Eu și Minna, nu mai asistarăni. 
Mi-era tot atât de odios să aud cum îmi 
insultă nevasta cât şi cântăreții. Ani 
plâns dim toată inima pe Morelli şi d-ra 
Saxe, care continuau să-mi fie evotaţi 
orbește. Chiar la premieră, întâlnind pe 
d-ra Saxe în coridor, în clipa când ple- 
cam acasă, am ironizat-o glumind că 
fusese fluierată; dar ea îmi răspunse 
serioasă şi cu mândrie: „Voiu suporta 
ca şi azi de o sută de ori. Ah! mizera- 
bilii 1 

Morelli, obligat să suporte strigătele 
inanifestanţilor, avu să ducă o luptă cu 
el însusi. Eu îl învățasem în mod miniu- 
țios jocul scenei pe care o aşteptam dela 
el în actul al treilea, dela plecarea Fli- 
sabetei până în clipa câmd începe să 
cânte „Luceafărul“. EL nu trebuia sub 
nici un motiv să părăsească banca re 
piatră pe care şedea întors puţin către 
public şi de unde adresa salutul său de 
adio aceleia care pleca. Ii veni greu de 
tot să mi-se supună, căci pretindea că 
era împotriva tuturor uzamţelar cântă- 
reților de operă să nu cânte un pasapiu 
atât de important la rampă şi Nators 
spre sală. Or, la reprezentaţie când 
vroi să ia harpa ca să se acompanieze, o 
voce din public striga: „Ah ! îşi reia hur- 
pa ! îşi reia harpa!“ Și această observa- 
ție provoacă un râs homerit urmat de 
noui fluerătumri. Morelli se hotări atunci 
eroic să lase hampa la locul ei şi să co- 
boare spre rampă. Trebui să cânte ma- 
rea sa arie fără nici un acompaniameni, 
căci Dietzsch nu-şi veni în fire decât du- 
pă a zecea măsură. Publicul se linişti, 
ascultă fără să  sufle şi când artistul 
sfârşi, îl acoperi de aplauze. 

Actorii mei având curajul să înfrunte 
noui furtuni, nu puteam să mă opun: 
dar nam mai voit să fiu spectator nepu- 
tincios la nedemnele procedee la care se 
expuneau. La a treia reprezentaţie au 
rămas acasă, iar succesul ei era cât se 
puure de dubios. Dela act la act, mesiugr- 
rii venivă să ne informeze. Chiar dela 
sfârşitul primului act,. Truinet devenise 
de aceeaş părere cu mine: trebuia să re- 
trag partitura neapărat. „Jockeyi“ în loc 
să-si ţină obiceiul şi să nu vină la tea- 
tru Dumineca, erau prezenţi cu toţii ca 
să nu lase să treacă singură fără să ma- 
nifesteze. Mi se povesti, că dela primul 
act, trebuise să întrerupă de două ori 





veprezentaţia prim pauze care durarăi 
mult de un sfert de oră, atât fuseseriă 
puternice conflictele. Publicul cel 1 
fără să aibă altă părere asupra Of 
imi luase cu încăpățânare partea în 
triva acestor afurisiţi. Din  mefeni 
partizanii mei erau desavantajaţi; d 
epuizați că aplaudaseră şi. strige 
bravo, îşi potoleau entuziasmul și $ 
sătele, „Jockeii“ începeau din noi 
fluiere, să strige și tumultul reni 
in sfârşit „domnişorii“ rămaseră sii 
nii situaţiei. In timpul unei pauze, 4 
«dimtre ei veni în loja unei doamne î 
âmătă de mânie, îl prezentă prielă 
sale cu aceste cuvinte: „Unul dintr 
ceşti mizemabili, vărul meu“. Acela 
păstra zâmbetul și răspunze: „Ce sa 
dvs. înţelegeţi, trebuie să-ţi respedi 
vântul.  Daţi-mi voie să mă întort 
lucru“ şi se retrase. 

A doua zi, am întâlnit pe a 
mimistru al Saxoniei, d. de Secbact, 
solut afon. La fel ca şi prietenii, își 
duse vocea căutând să contramal 
teze seara precedentă. Prinţesa de 
ternich stătuise şi ea acasă: era, d 
că îndurase la primele două rep 
taţii huiduelile jignitoare ale adve 
lor noştri. Ea caraoteriză gradul de 
lenţă pe care îl atinsese furia lor pi 
tindu-mi că se certase cu cei mai 
prieteni ai săi. Ea le spusese: „| 
vorbiţi de libertatea voastră franţu 
că. La Viena, unde, mulțumesc lui] 
vezeu, există încă o adevărată no 
nai să vezi niciodată pe un prinţ 
J.echtenstein sau de Schwarzenberg 
rând Fidelio din loja sa şi cerând 
pară baletul“. i 

Fu cred că îşi spusese la fel găg 
Impăratului şi că acesta se întră 
dacă printr'o ordonanţă poliţiemeast 
sar putea pume capăt purtării nea 
cioase a acestor domni. Din nenonţ 
ei aparţineau aproape toţ: razii 
riale. Svonul acestor măsur: poliţiă 
străbătând oraşul, prietenii mei 
că nu se pregătea o victorie, câ 
zură ta a treia reprezentaţie cub 
teatrului pline cu agenţi. Dar W 
mâi târziu că aceste precauţiuni | 
seră luate ca să protejeze pe „JI 
se temeau ca nu cumva parterul si 
cerce să le plătească pe loc insolenj 

Reprezentaţia a fost dusă până d 
păt, dar a fost turburată într'una |] 
trun taumult îngrozitor. După ali 
act, soţia ministrului revoluționat 
pur, dma de Szeniere, veni la noi 
gând, asigurându-mă că îi era w 
posibil să mai reziste. Nimeni 18 
in stare să mă informeze asupra E 
lui cum s'a jucat al treilea aci, 
să fi semănat unei bătălii într'o A 
feră încărcată cu pulbere. j 

Am rugat pe prietenul 'Truinet 
nă a doua zi ca să redactăm în 
o notă direcţiei; în ea declaram ă 
retrăgeam partitura pentrucă m 
puteam să îndur ca artiştii să îi 
taţi în locul meu de unii spectal 
udministraţia imperială să nu'gi 
mijlocul să-i protejeze. Acest det 
provenea din îngâmiarea mes; 8 
și a cincea reprezentaţie erau în 
anunţate și administraţia îmi ză 
că nu putea să le suprime; ea ap 
gajamente faţă de public care 4 
bea să reţină locurile. Dar a 
prin intermediul lui 'Truinet, aaa 
să-mi. apară scrisoarea, în „Les. 
în sfârşit după noui şovăeii, au 
țit să-mi restituie opera“. 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, STR. BREZOIANU Nr. 11. | :