Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
a A R A. 8. Vă luaeaa.. 774 anna tie | zeii. Ceata i - P 8590 IVIDSUL [IL PROPRIETAR: î - ABONAMENTE: TISEI] 4 SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 iei BIRL. UNIV. Cu -S00| sign 0 aliaaza as ADAGa ISAP-tAMANAL: ANUL XLIXe Nr. DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT. STELIAN POPESCU autorități și instituții 1000 (mp, $ 2 9€ -1M4£| SAMBATA 30''D brie 1939 înscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov fejonoase II) => 5772 PUCURESI RI Bis, Bresolea 681% 0%p RYBIȚITIAL bo DBA pa ce ce ED particulari 220 TELEFON 3.30.10 Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU Un fluerat de tren se auzea pe câmpiile îngheţate, în aerul împodobit de o ninsoare legănată. Răsuna orice zgomot în pustiul mare. Zvâcnea până 'n inimă zgomotul trenului. Parcă se îndepărtau toatele și rămâ neai singur. Păsările iernii stăteau ascunse, că era spre seară. Un cal fiămând, împiedicat de picioare, ca să nu se îndepărteze, țopăia capul plecat, păscând vârturile mi- „riștii uscate, descoperite ici-colo de omăt, Spinarea calului se făcuse albă. Vântul, stârnit de-odată de crivăţ, alunga ninsoarea. Numai cărări vărgate erau acum. Calul a stat în loc, ciulindu-şi urechile. Coama i se zburlise. L-au uitat. Mare a fost gerul, Viscolul! aducea omătul îndărăt pe văi și cărări, calul rămânând în troian. A nechezat spre sat, cu capul în- tins. . A doua zi, o movilă albă era. Ciorile zburau, vesele, în jur. ă Soarele sclipea pe fulgii, cari străluceau ca clucurii de ghiață sub streșinile caselor. GEORGETA MIRCEA CANCICOV Pentru anul care a fost și pentru -anul care vine de VICTOR POPESCU Sa sfârșit încă un an, în activitatea revistei, și un altui va siaccpe, ruăte taiiipuiiie ue Vur perie, Curand, Să ICaLZălil sasea ILUut, Arceutui ă LOSI put ue 1ramanrari Și Gătui Cave sui 41 VIU SA MILCpIiiutia G0ar puţine Sau Latuiegat, ALL I5VUU VOLUŞI Să ataăni LA I0rMă UL Câteva Cape ut Banu Ş, purzit, su Wjiucui preucuparuor sumbre Wu Viâya UE aziazi, Wevista a Iăcur tot tortul iSvorit ULiMir UV pULBILE Siiiceia, CULaLA ŞI Neprecupeţiiă să rea- hzeze ceeace e scupui eu: irumusul Artistic. Sa zbacut Spre a-şi creca un uruni, și un manuncmu de talente. beparie ue o Isbailaa care sa-i peruută o etapă linișii- toare, aat totuş căteva Sau isuniat din cele propuse. Şezaiori in yara și in Bucureşti au făcuţ din ce in ce Mas Cunvscuilă picucuparea €. ue a promova Linereie taieie, A lupvar pentru uunui poeziei unere. Şi sau Văzut, Lucru ue huuăie, Miro țara unde lumea nu se prevcupa prea mun ue uteratura, poe tineri şi necu-" mutu, Iecitana in iaţa unor său pune, Poezia nu mai eră 0 awslracţie „niȘre vorve Sunăvuare dinur'o carte, ci O muzică pe care uitare o uorea. iar acest succes l-au dopănu.v uvăr poe iără nume șI tăra volume, Acest tanar “ratan Laiescu, care pentru prima oară în faya unei aS.stenţe straine, unueva 1n Arutal, culege FOpow ue aplauze, nu este oare un lapt ce trebue 1e- phasut! 'Maieautul sau e penuru revista v cinste, dar o cinste cu atat mai mare, cu cat numele lui a 1sbucnit brusc, Uln va0area sa, ia 0 varstă cana aiții incă tato- neaza. roet ue iina și graţioasa reabzare „o sensibilitate rara, Stăpan pe o Lima uuice ŞI calua, visator, — poate piea tUsuiătuvie! €i 1ăce parte um grupul acestor pveţi noi, ce aau publicului un dor, ce-l iac să se inte- re:«ze de maniesiații cuiturale, pentru ceea ce au acestea ca indemn spre ideal și truunos. Sâ spunem incă un cuvânt şi despre versurile aristo- cratice ae im mu Botta! De puterea sa de convingere asupra satilor, de frumuseţea intonaţiei ce moduiează Siruie bhmpezi, curate, de ganuquriie raustice ce-l tur- bura/ Sau ae acea remtrare in literatură cu minunate ciciuri, comori de ganduri şi cuvinte fermecate? Yrecum şi poetul Ştefan Baciu cu melancoiicele sale stroie, pune ae câiaura și molatece imagini ca după annezue zilelor caide de toamna. di sunt victoria revistei. Sunt poeţii care-şi plau faima, luptând in jurul „Universului Literar“ pastrân- du-1 iueaiurile, cremd în paginile sale clipe an viața lor, temeua unei solidarităţi care poate candva ne va reaminti, de-o prietenie, de-o intimitate sulletească și inteiectuală, de-un scop comun. i Revista aceasta a căutat să cuprindă cât mai uni- tar viaţa culturală. Nu doream să publicăm un magazin, ci pagini cari să reprezinte cercetări şi scopuri adancite. . Nlircea Mateescu a publicat de curând o carte, desvoitare și sistematizare a cronicilor sale. Plină de observaţii, gandite și adancite, ea se situează în cadrul unei activităţi căreia îi displace etemerul și tinde spre constituiri solide, Vorbind de această carte să nu uităm și de colecția „Universului Literar“, în care unele opere meritoase ale scriitorilor tineri au putut vedea lumina tiparului. Dacă . timpurile restrâng puţin desăvârșirea operei editoriale ce intreprinde revista, nu mai puţin rămâne dorinţa ei de a realiza cât mai curând o formă cât mai bună, pen- tru publicarea elaborărilor în volume. Intregul an 1939 a fost dealungul lui încercat prin străduinţele noastre de a atinge frumosul literar şi de a da publicului cunoștință despre cele ce ne preocupau. Poate am isbutit, poate nu. Am căutat talente noi şi originale. „Universul Lite- rar“ se poate făli cu prezenţa în paginile sale a dese- nelor uimitorului G. Voinescu. Nou, plin de vervă, plin de talent, inepuizabil, este un nume ce-și va face drum. __ Putem deci fi destul de satisfăcuţi. Dacă revista nu a ajuns prea departe, cel puţin grupul intimilor săi cola- boratori înseamnă foarte mult. Lor, și tuturor celor ce au fost apropiaţi de noi, odată cu acest început de an, le mulțumim pentru pa-" siunea ce au depus încercând să rupă din talentul lor, viaţă pentru revistă, Un an nou se ridică în drum, străjuit de necu- noscut, plin de asperităţi. Crezând în munca noastră, vom încerca realizarea idealurilor ce avem, i Loma ni Li Azi Botezul cu duhul sfânt Perga ment, sec. XVII (Dragomirna) DAR => Un basm cu Da, trebuie să mergem în țara muntelui, în cel mai bun cantonament de iască și ră- şină, să ne petrecem permi- sia. Să urcăm în țara ciutei > fără splină, în alburi unde nu sau încumetat până acum nici focuri haiducești. Vom poposi întâi acolo unde solda- tul și-a schițat altădată poe- mele vernale pe alei tot mai sălbătecite, „dans ce fdbu- leuz Comarnic“ după expresta lui Marcei Proust care a fost în corespondență cu aceste păduri de veveriţe. Acolo descântă'n somn, deasupra colindelor, saturnalii pui de Șarpe... Da, prahovenii mei, sergen. tule Mihalcea căruia stă atat de bine capelul teșit la ceaţă ca unui roșior de plumb cu care m'am scăldat cândva în Pierla! Teteristule Jerome Spirescu cel ce te lauzi că do- sarele proceselor pledate şi câștigate de tine la vechea cu-*2 cu furi nu i-ar încăpea în ranița de acum. Iertare, te iscăleşti fonetic „Jerom“ pen- tru a nu speria o clientelă nefăcută pentru circomfleze și poezie modernă... Insfârşit, da, amarnicule încheetor de pluton, Anghel, vei crede că sunt poet văzându-ţi numele trecut astăzi, pe sub rotativa gătită cu brazi. Vom explora văile albe și piscurile unde,cu O carie, uii zetar şi-o stea Zețăria se deschide luminoasă (ca să răstoarne tradiția tiparnițelor adă- postite prin magherniţe cu mucegai), lăsând pentru trecere, fâșii libere, în zig-zag, printre rafturile suprapuse, în- cărcate cu țăndări vinete de plumb. Mă strecor printre „regalele“ înalte ca niște scrinuri bătrânești și grave ca or- gile din catedrale. Cu umerii ușor în- covoiaţi, zețarii — lucrători ș ucenici — tăcuţi și încordaţi în truda lor, nici nu mă bagă în seamă. Mâinile lor a- leargă prin micile compartimente de lemn, vânând așchiile subțiri ale lite- relor întunecate. Le văd cum se abat şi cad asupra alfabetului fragmentat și distribuit geometric, prin cutiile pătrate, de par- că ar atinge clape bizare cu sunet ne- auzit, sau ar descrie cine știe ce sem- ne de magie neagră. Iscându-se, trep- tat, din cioburile mărunte ale zaţului, „Cărțile“ se întind, embrionar, pe „Șpalturi” sau trec în faza pubertăţii, așezându-se, simetric, în „pagini“ de plumb, strâns închingate cu sfoară. Cartea mea a fost de mult culeasă la linotyp, i-am făcut corecturile „în șpalturi” și acum aduc corecturile „în pagini”, Cu grija și arta paginării a- cestei cărți a fost delegat d. Velizare, vechi lucrător și „stâlp“ al atelierelor „Universului“. În ultimul timp, a de- venit specialist în paginația volume- lor apărute în colecţia „Universului literar”. Când mă apropii de el şi-l salut, se pleacă respectuos şi-mi în- tinde antebraţul, cu palma închisă, căci nu vrea să mă murdărească de cerneala zațului. — Bună dimineața, domnu' Velizare. Ți-am adus corecturi. Pe sub gene mă privește bănuitor. Zile de-a rândul l-am sâcâit cu schim- bări de paginaţie, de titluri, de carac- tere de literă. A fost o luptă titanică să-i întrâng rezistența cu care-și apăra tradiția așezării zațului în pagini cu fel de fel de chenare, de liniuţe, de fi- guri ornamentale în josul paginii. La rugămințţile sau obiecțiile mele, replica dârz: — Așa am învăţat eu și așa am lu- crat treizeci și cinci de ani... Nu schimb nimic. Nu schimb nimici Cu iscusite manevre, am reușit, p& nă aici, să luxez ostilitatea de care se isbeau modestele mele reforme gra- fice. Acum domnu' Velizare pare să simtă apropierea unei noui catastrofe. Imi bănuește, parcă, primejdioasele intenții și mi-o ia înainte: — Ceva nou? „Ceva nou”, adică: noui „reforme? Am, iniţial, un moment de laşitate și șovăi, — Nu... vream numai să... E totul foarte bine, dar, uite... te-aș ruga... Iși pune ochelarii și mă scrutează atent, sfredelitor. E un om de statură mijlocie „trecut de cincizeci de ani, cu obrazul cafeniu și obosit, chel, cu fruntea deschisă și întrebătoare, cu mustaţa încă neagră și îngrijită, Ochii lui, unde citesc numai bună- tate și ușoară îngândurare, devin oa- Sa-ro-ra-ra Pășteau ciulinii turmele la șes, Fierbea'n podgorii mustu'n zăcători, Iși întinsese codrul covor des Şi munţii albi se arătau prin nori. De nu știu unde, straniu, o pasăre ţipa Sub frunza moartă-a inimii: Ga-ro-ra-ra! 105) a Era de când e lumea, de mult, de nu ştiu când... Se lumina de ziuă... Cu tara cot la cot, Se depărta chervanul din clopote sunând, Ne tot ducea pe drumuri ce le-am uitat de tot, Pierdute pe vecie... Dar pasărea ţipa Cu glasul ei de toamnă târzie: Ganro-ra-ra! Cădeau fulgi mari și albi din cerul sur. Priveam tăcut la jarul din cămin Şi însera albastru în parcul dimprejur Tesând pe geamuri ceaţă, pe gând zăbranic fin, Vitare peste toate... Și tot mai trist ţipa Lung pasărea diu suflet: Ga-ro-ra-ra! ION PILLAT de RADU GYR recum aspri şi scormonitori în cli- pele de intransigență, când domnu Velizare își apără arta și datina tipo- grafică, — Nu cumva doriți „să schimbăm” din nou paginația sau „caracterul îit- lurilor?” IL simt urcat pe redută, gata să-mi respingă atacul, pe care nu mai pot să-l camuflez. — Dragă domnule Velizare, tușesc eu, revenindu-mi din lașitate și încer- când să-mi pregătesc o tactică eficace. E admirabil... Sunt foarte mulțumit... Ce literă frumoasă mi-ai pus aici, la titlurile medii... Și pagina asta, a treia, cât de luminoasă și aerisită estel... Zâmbește măgulit și zâmbetul ace- sta este, pentru mine, întâia tranșee pe care o ocup sirategic în rafinata eșalonare a asaltului început. — Şi dincolo, la paginile ll și 12, cu cât deosebit gust suni așezate stro- lelel Așa vreau, mult spaţiu între ele, să se odihnească ochiul, să se repau- sezel.... Alt zâmbet și, în consecință, altă tranșee ocupată! Inamicul a pierdut teren şi şi-a slăbit rezistența. Mă stre- cor, deci, printre zâmbetele cucerite și intru deadreptul în redută. — Admirabil, dragă domnule Veli- zare... Admirabill A, dar era să uitl Te-aș ruga numai... un nimic... un moiti Fii așa de bun și scoate liniuța asta de sub numele meu, la coperta interioară a cărții. Rămân cu vorba spânzurată în aer. Surâsul s'a stins pe figura domnu- lui Velizare. Obrazul se trage, parcă, și se face mai cafeniu. — Cum, să scot li-ni-u-ța de sub numele autorului? Tranșant: — Nu se poatel — Dragă domnule Velizare... — Liniuţa asta vă subliniază nume- le şi, priviţi, se potrivește întocmai cu chenărașul din josul paginiil... Mă reped: — Păi tocmai asta vroiam şi eu... să dăm afară și „chenărașul''.... Imi dau seama că am cam bruscat atacul. Domnu' Velizare rămâne, o clipă, paralizat. Apoi desenează, cu mâna, în aer, un semn de împotri- vire şi nu găsește cuvintele potrivite pentru un protest energic. — Nu... nu... asta nu admit! schimb nimic! M& prefac că sunt adânc surprins. — Dar eu credeam că sunt cu totul în gustul dumitale... Adică, fără zor- zoane de prisos, litera simplă, gravă, Nu (Urmare în pag. 12) î. „008 apt, 0 Petru Cercel — Pentru Crăciunul camarazilor de arme — de SIMION STOLNICU tot gerul, rădăcina de jloarea reginei trăeşte fiindcă nu se poate legăna decât pe închi- puirea că se află acolo mai a- proape de tălpile lui Dum- nezeu, Brazii frumoşi stau drepți, nau lumânări dar nici min.ae turi de tancuri cum ar voi ca- ricaturiştii de departe. Acei soli siniştri ai răsbotului bles- temaţi de Eva să lucrezen tuş, a căror fantezie nu se mai să- tura până ieri să umple traista lui Moş-Crăciun cu omizi de oțel! Vom lua în buzunare alt. țel de plutoane deși prea mult joc le-a şters vopsedua uni= formei lor de plumb: plu= toane de „curcani“ senini pre” miaţi Wa concursurile gintei lutine, „„.Vom găsi cascadele mici, înghețate, luând jorme de zâne măi frumoase decât muzele și ispi:tind de-aproupe, în nemişcare, pe făcutul din aceeaş apă schivnic de țurțur în desnădăjduită mălanie cu sub dalta lui ROG.n... Ghio- nva:a mică de iarnă cu ciocul de trusă îng:nerească, stă gata să scrie în scourța de fag despre plimbarea noastră minunată. O va făce cu cio- cul ei încisiv chiar Cu r.scul să desființeze scrijelărie prea Lrice ale amanțiior din alte vremi... Eu vorbesc, €u spun bas- me, ascuitați=mă, vă ui- taţi la centura mea lută ca de pompier, purtătoarea de nOrcu pe cure us, sui CChipu- mentul, mi-am păstidtao în permisie ornată cu aceleaș cartuşiere unde în loc de plumbi încălzesc excepțional pui de vrăbii. Pui întaraiați. ARO, ahei, voi cei pârjolițt de vânturi, voi cele mai Te- cente somilăți ale mânuirilor de arme, ce doriţi să vi se mai arate dici peste țara cabune- lor, peste ecoul iubiteior CO. linde? Se întâlnesc în surdină, colindul muntelui cu vână- toare de „Ciută.Ciutalină“, şi-al şesului cu „Foaie verde alior“... Infigeți în zăpadă adoratele voastre skiuri de funcţionari... Trebuie s'o0 ţi- nem țot într'un basm acuma când suntem iar de capul nostru şi chiar căpitanul Pri. mejdie Georgescu dela care doreați să aveţi fire de păr spre a vă afuma cu ele într'un descântec de frică, însuşi el ascultă pe undeva colindul. Să vă spun mai bine că a fost odată și că eram cn po- vești, atât de june şi trăsnul, încât îmi închipuiam că pe dici sa mutat domnița cea depărtată... Un smeu o fugă- rea printre molifți, dar o luau sub protecția lor mistreții din fabula cea mare. Eu trebuil s'o aflu, săi rostesc madri- galul, fiindcă mă'ntrupăsem în voevodul trubadur Cercel, şi înfruntam cu cismele înalte cei şapte munţi şi omătul de care se 'ngâmfaseră bunicii. . Și-aveam stema grea sub cuș- ma căzăcească, îndesată. In suită erdu colăceri şi de- ghîzați printre acești Nichi- fori, mă'nsoțeau pentru ami zugrăvi Idealul, pictori vene. țieni... Dar hoțul de corb care vede prin besnele de astrahan, îmi spiona rubinele stemei şi mi le ciugulea prin cuşmă unul câte unul. Rubinele fura“e le ducea în pliscul lui, spre vâr- furi. Acolo ajungea 'nainte-mi în timp ce eu cotrobăiam troe. nii cu firavii coloriști dege= rați... Apoi dumnealui „cher oisedu noir“ cum îi spune poetul, lăsa nestematele în careul de mistreți, domniţei depărtate. „Și corbul da rubinele ca de la el, ah, ce nărav din timpul corvinului înel [... (Urmare în pag. 2-a) - UNIVERSUL LITERAR 4 zi a a 30 Decembrie 1939 ==—— CRONICA LITERARA ANUL LITERAR Cărţi au apărut anul acesta nume- roase 1), — de la culegerea lirică până la romanul vast, de la broșura mono- grafică până la sinteza pe sute de pa- gini, — deasupra titlurilor și a autori- lor s'a făcut însă clar un spor de con- ştiinţă, un fapt al cărui sens, în litera- tură, — de ce mam spune-0, — nouă ne încuviințează entuziasmul. Inţele- gem prin fapt, prin spor în conștiința creaţiei, constituirea axger centre de in- teres maxim pentru scriitorul român și activitatea lui. Normal, prin funcționa- rea acestor centre de interes, scriito- rul se supune unui proces de integrare în momentul actual de cultură al țării și devine verigă sigură în desfășurarea ei istorică. Acesta este, fără îndoială, sensul înființării, prin lege a „Casei Seriitorilor“, pe principiul recunoştinței publice pentru structurarea sufletului naţional. Deoarece dau formă pură, inalterabilă, circulabilă ca bun univer- sal al culturii, ideii de neam și de ţară, scriitorii au dreptul la recunoștință, prin lege! Iată un surplus de conștiință în activitatea scriitoricească, pe care îl numim fapt, fiindcă el transcende indi- vixlualitatea, şi se exercită totuşi asu- pra ei, în producţie, ca o determinantă. iniţiată de Suveran, şi integrată în su- fietul public prin actul deliberativ al recunoştinţei, ideia „Casei Scriitorilor“, devine astfel componentă a duhului naţional, spre care scriitorul îşi întinde o punte a năzuinţelor. Astfel, faptul de care pomenim, intrat în conștiință, de- vine treaptă a transcenderii și își va da fireşte roadele. De aceeaşș natură este ideia tipăririi edițiilor definitive ale scriitorilor în viaţă, care deasemeni constitue un spor al intervenției de sus, de la neam, în viața scriitorului. Cât de importantă este realizarea editurii „Fundaţia pen- tru literatură şi artă „Regele Carol II“, în acest proect al edițiilor definitive, —- se verifică desigur, prin împrejurarea că nu toţi autorii care astăzi au trecut, să zicem, de 50 de ani, vor fi invitaţi să-și publice opera definitivă. Pentru ce? Pentru că se aplică principiul se- lecţiei, acelaș ca şi la „Casa scriitori- lor“. Se vor tipări în ediţii definitive doar operele care chiamă prin struc- tura ilor, săvârșirea acestui fapt de în- tegrare în naţiune. Cele inerte, amorfe, rămân ca o prezenţă de cenuşă, la un sfârşit de carieră, fără virtuțile vitale ale simbolului. Se poate vorbi de o co- respondenţă între tensiunea scriitoru- lui, şi voința de umanism a publicului. Acesta din urmă vrea să-și cunoască modul de a fi, să-şi oglindească laten- țele, să-și structureze substanţa; se lăr- geşte dim zi în zi visul spre un uma- nism românesc, cu atribute originare, de substanţă şi structură. Oricât de ascun- să ar fi această directivă, arată cu pri- sosință că ea este un fapt, adică o pu- tere ce se exercită de sus în jos, de- pășitoare, asupra creaţiei scriitorului. Ne iuăm îngăduinţa, justificată de o strictă experienţă, să pomenim de o altă activitate, tot atât de semnificativă, prin aceea că şi ea înlesnește apariţia unui fapt: activitatea revistei „Uni- versul literar“, Zarea ei de producere nu este a scri- sului ajuns la matură fructificare, ce chiamă formal gestul încoronării prin ediția definitivă şi încadrarea la treap- tă cuvenită în „Casa Scriitorului“. Spa- țiul de eficiență al „Universului lite- rar“ nu se află la sfârșitul, ci la înce- putut carierei literare. Funcţia revistei este tot încadrarea selectivă, dar ea în- cadrează pe scriitorul tânăr, pe debu- tant, pe autorul primului pas sub des- tinul literar. Cât de importantă este a- ceastă activitate, verificabilă la şeză- torile literare, dovedeşte atât de fru- mos, d. Victor Popescu, directorul re- vistei, în articolui său din pagina I-a. Integrarea scriitorului tânăr, constitue de asemeni un fapt, fiimdcă se efectu- iază tot prin raportare la public. După cum opera definitivă este cerută sau nu, de public, tot aşa scriitorul tânăr este cerut sau nu, de public. Faptul are aspecte liminare, dar şi aspecte profun- de. In aspeotul profund, el denotă că publicul actual ascunde o coresponden- ţă minunată cu tinerețea. Pâlpâe o as- piraţie lăuntrică, o sete de puritate, și parcă de tiramie, de exclusivitate în conceperea frumuseţii literare. Indife- rent de valoarea în sine (nu trebue să ne spună altcineva că tinerii nu produc opere definitive), publicul își mărturi- sește interesul faţă de latura demonică, să zicem, — a sorisului. Voința de a creia, curajul iniţial, plită a debutantului, deformarea per- sonalității care trece din planul comun, în planul existenţei creiatoare, — ele- mentul neîndurător al demoniei ce se întipăreşte pe chipul angelic al adoles- centului, — iată momentul imiţial al cămui gust l-a prins publicul. El caută să se hrănească din acest prim fum al jertfei, indiferent dacă se înalță ver- tical sau se împrăștie pe chipul turbu- rat al celui ce se sacrifică. Publicul a- sistă la dramatismul scriitorului tânăr. Il vrea în spectacol, îl dorește în faţa sa, pe scenă, la şezătoarea literară. No- ţiunii de „şezătoare literară“, i-a dat „Universul literar“ un conţinut inedit, care, în felul său, derivă din constan- tele de cultură. Şezătoarea literară, în sensul pomenit, nu se organizează pe o solicitudine a scriitorului, ci pe un răspuns la un apel. Publicul vrea să vadă şi să audă pe adolescentul care deabia a trecut de optsprezece ani, şi pe scriitorul tânăr care n'a ajuns la treizeci de ani, — și cari, desigur, nu Corespondenţa noastră NAVA CU VISURI Veniţi! camarazi de viață și moarte — Nava cu visuri em Port — în curând von [pleca Spre Țara Invierii — ancora o vom ridica Incandescentele pânze spre Inalt să ne poarte. im noaptea albăstrue, prin faclele stelare, Corabia cu visuri — gândului condur — Din val în val păși-va, spre mările de-azur, Spre linele întinderi de calin și evadare. Piutind fantasmă albă, cu pânzele în vânturi, Oricând, oriunde fi-va, pe căi universale — Va trece ca o umbră prin lumile astrale Șin haos își va face din stele noui pământuri. Imgemânare sacră de cuget și de mit, Arcă peste timpuri pururi călătoare, Ea fi-va împreunare de Lună şi de Soare Şi zi şi noapte una vor fi în infinit Ea-și poartă în catarg însemnul de lumină: 'Triunghiularul ochi — şi plină de a Lui slavă, Spre apele Cunoașterei, scânteetoare navă, Urca-va ca o astră peste genami regină. Acolo ne aşteaptă, prieteni dragi, Cuvântul Şi Gândul ce a fost din Univers întâiul — Bulgări de lumină ne vor fi căpătâiul Şi colb va fi sub noi și omul şi pământul. Cantrun atlas și Steaua de Sud şi cea Polară Le vom vedea lucind sub noi — far pentru [vele Lumina lor va fi în noi şi a noastră în ele — Vânt, avânt cu elan pentru Nava Sielară. Veniţi, veniţi fraţi de gând — Ea e cheia: Nava cu visuri ce vașteaptă în larg — Botez: cupa cu licoare astralică am so (sparg, Corăbieri pe Mările Geniului să ne scrim lepopeia. MIHAIL BĂDESCU CANTEC SIMPLU Albi henuvimi din cerul dragostei albe, Au tresărit sub clopotul unei vechi amintiri: Tăcerile, singure, au furișat salbe De cleștar fluid, sub pleoape subțiri... Columbă galbenă'n sbor, luna grea, Fâljâind resemnare pe singurul vis, S'a rugat pentru dragostea ta şi a mea Și s'a prăbușit la răscruci de abis... Poate c'ai plâns şi tu în noaptea aceasta, Deaczea mi-e cântecul trist; Sau poate ca plâns, veghindu-ţi fereastra Luveafărul, — inel în mâini de-ametist... ICONST. MITEA CÂNTEC DE GRIEG Mi-e frig, deși în sobă-i jar, E frig în sufletu-mi și iar Deapăn povestea ce-a trecut De mult, de mult. Când a plecat, ca şi acum Frunzișul din salcâmii de pe drum, Ca 'ntrun balet din Faust — luat de vânt Se fugărea în dans demonic pe pământ. Şin urma ta ploua ca și acum Pe sufletu-mi ca într'o baltă — şi pe drum, Și picăturile ce'n geam isbeau, Cădeau mai des, mai rar — cădeau. Şi-mi aminteam de un refrain Dintr'un preludiu de Chopin. C'ai fost odată, cai plecat Că totu-a fost adevărat Doar eu mai cred, doar eu mai ştiu, S'a "'ntunecat şi e târziu, Jarul s'a stins şi-mi este jrig Pluer un cânt făcut de Grieg. DUMITRU FILIPESCU „COMOARA CLIPELOR ALBASTRE” Nu mai pot mamă... Smulge_mi a visului maramă EL m'a târât prin bolovănișul de diamant al [căilor laztei M'a pus să culeg cu mâna ghin:pii de stei Şi-acu mi-s gleznele sufletului zdrelite — Şi degetele străvezii ale gândului rănite — Nu mai pot mamă. O năzuinţă fără margine mă cheamă Din adâncimi de unde cântă fiarăra, se urcă Templul veacurilor eterne! Pe-a visului [furcă, In svon de sfere și'n susure serafice de stei Ridică şi răstoarnă în potire vestalele şi-al_ [bastrele fei Cumpene ed aur, cu ciuturi străvezii și pline De nard, de nestimate îș de băuturi divine, Nu ami pot mamă! Va code sufletu-mi bolind, de bună seamă De nu va veni greu brăzdarul timpului Din coclaurii cu stânci de curcubeu ai Olim- [pului, Să-mi taie vremurilor ogorul inimii în două Șin uragan de surle şi chimbale către astre Să_mi scoată proaspătă tăiată'n rouă „Coomara clipelor albastre“. M. î. Cosma neliniștea cum-. scriu desăvârşit, — dar spectacolul în sine centrează un interes enorm. Este un fapt, verificabil prin „sălile“ arhi- pline de la „Ateneul român“, de la „Studio“, şi din amfiteatrele oraşelor de provincie. „Șezătoarea literară“ are o semnificație nouă, prin aceea că ea constiute un semn al publicului către scriitor, şi nu invers. Este semn de sim- patie, de interes maxim pentru mo- mentul dramatic al începutului, şi evi- dent, semn de selecție, pentrucă nu toți e ioana tineri sunt acceptați de pu- ic. Tot pe experiență ne sprijinim când afirmăm că selecția publicului, pornită din criterii imanente, nu greşește. Ima- nenţa critică a publicului pune la te- melie, definiția artei ca valoare circu- latorie, prim factorii graiului, ai sinceri- tăţii emoționale, ai adâncirii de viziune. Nu mai este vorba, să zicem „de poezie ermetică sau nesrmetică, de artă pură sau de contrariul ei, etc... Conceptele acestea au fost depăși în ceeace au avut impostură şi artificiu. Publicul aprobă producţiile care îndeplinesc con- diţiile unui fel de a fi integral, cu efort onest de exhaustie. Respinge cu brutali- tate numai pe jucătorul de farsă. Pe lângă instanța de selecţie, la sfârşit de carieră, — mai există așa dar şi aceea a selecției la începutul de carieră, în care scriitorul se supune unei judecăţi a publicului, judecată înțeleasă ca pu- tere ce-l depăşeşte, prin rădăcinile ei în aspiraţia momentului de culiură, — şi spre care el trebue să tindă ca spre o încadrare. In activitatea scriitorului a intervenit, putem formula, faptul sub- stanţei, înţeles ca o tensiune stilistică. Se presimt lătenţele, se caută expresia. Paralel cu acest proces de abstracti- zare, de ieşire a scriitorului din desti- nul său strâmt, observăm seria realiză- rilor, care lărgesc masiv cadrul de muncă al scriitorului şi îl constelează conform axelor pomenite. Să urmărim realizările pe două din direcţiile lor: „ideia“ isvoarelor şi „ideia“ Eminescu. Directivele acestor realizări, răspund constantelor de depășire, stabilite mai sus. „Ideia“ isvoarelor predomină în sistematizarea critică, în studii, eseu, în tratat. Inţelegem „ideia“ izvoarelor ca o năzuinţă vie de plasticitate. Criti- cul caută, cu metode riguros însușite să vadă, chipul scriitorului din trecut, să-i reconstitue structura umană, prin relaţii de timp și spaţiu, prin întoarcere pasională în orizontul de manifestare a începutului. Nu este tocmai ceea ce socotim metoda istoricistă — aplicată cu calmul și răceală excathedra. O viaţă a lui Caragiale, — de exemplu, — scrisă de d. Şerban Cioculescu, aplică mai mult de cât metoda istoricistă, ca şi introducerea de aproape 200 de pagini a d-lui Tudor Vianu, din volumul în- tâiu al operei lui Macedonski. Peste materialul adunat cu stricteţe istori- cistă se toamă suflul viu al consti- tuirii unui umanism românesc. Autorii jinduesc să vadă chipul structural al lui Caragiale sau Macedonski; iar nu ecuaţia lor tipologică, indiferentă la pei- sagiul autohton, și la viaţa de azi. Ideia isvoarelor trebue înţeleasă ca o ideie a participațiunii. Scriitorul de azi participă la viaţa scriitorului ante- rior, care la rândul lui intervine în modelarea prezentului. Se fac eforturi de fundamentare a unui fel de a fi ro- mânesc, în cultură, care nu trebue să se întrerupă de la generaţie la gene- raţie, lăsând în criză procesul de creştere. In această perspectivă a grijei per- manenţelor, credem că nu se poate vorbi de o sărăcie literară, într'un an, în care nu s'au tipărit cărți decisive prin apor- turi inedițe : o excelentă „Viaţă a unui clasic“ sublineşte cu succes absenţa unui roman excelent, în măsura în care stâmeşte un interes înalt de identifi- care. Istoric vorbind, Eminescu este tot un scriitor clasic, dar „Ideia Eminescu“ în- trece copleşitor „ideia isvoarelor“, și chiar a permanenţelor. Prin comemo- rarea celor 50 de ani de la moartea poe- tului, anul 1939 ar putea revendica ti- tlui de „anul Eminescu', fără o deplină îndreptăţire, deoarece cultul eminescian nici n'a început cu el şi nici nu se va sfârși. Demn de semnalat este punctul de plecare al oricărei mănturisiri în scris despre Eminescu, — fie articol de câteva pagini sau studiu de un număr impunător de tomuri. Se pornește de la Eminescu, cum se pornește în filo- sofie, de la conceptele fundamentale, cărora li se rezervă rangul de a nu fi cuprinse în nici o definiție. Concept fundamental al culturii românești, Emi- nescu se situiază, pe cale mistică sau rațională, deasupra istoriei românești, astru într'o constelație influentă a des- tinului. In mod unanim, se postulează „ideia Eminescu“ pe o linie de realizare a destinului autohton. În el sunt cuibu- rile, substanţele inalterabile ale geniu- lui naţional. Cu prilejul comemorării jumătăţii de secol, această credinţă a ipostazierii absolutului românesc, prin Eminescu, a fost exprimată ca un decret naţional, nemai fiind, cu putinţă, nicăieri o nuanţă de îndoială măcar. D. Camil Petrescu subliniază cu inten- ție critică, vârstă de 33 de ani, la care i sa oprit productivitatea genială a poe- tului, dar punctul d-sale de plecare este tot „ideia-Eminesou“, fundamentală, fără definiţie : „Atât de mare este far- mecul sub care stă cultura românească, încât cultul lui Eminescu nu este un cult livresc, acceptat de unii, refuzat de alţii, cum se întâmplă cu alți scriitori de geniu, ci e un sGiu de realitate că- reia nu i se poate sustrage nimeni... Faptul este atât de neobișnuit încât ține de ordinul mitologic“. (Eminescu şi esențele, R. F. R., lulie ,1939). Aceas- tă credință generală a ipostazierii emi- nesciene, iat-o formulată cu prestigiul cărturarilor iluștrii ai ţării : „Revelația profetică a fost imediată şi absolută... Astfel, cu un suflet neatins ne-am apropiat noi de aceea revelație emi- nezciană,.. Din ucenici ai unei școli sterpe, cu ochii asupra cărţii întinse pe pupitru. am ajuns căutători de orizon- turi a căror întindere extraordinară nu ne înspăimântă“ (N. Iorga, Eminescu, creator de generaţii, Convorbiri literare, n-rul 6-7-8-9 Iunie-Septambrie 1939). Sau: „Care este cauza acestei glorificări? Ea este aceeaş pe care o găsim în toate casurile de glorificare a poeţilor, este cauza care va susține pe veci admiraţia popoarelor pentru poezie... Eminescu este poetul Românismului. Nu este sim- ţire la el, care să nu-şi găsească ecou în sufletul românesc; nu este în toată opera lui, expresiune verbală care să facă disonanţă cu estetica graiului românesc. (C. Rădulescu-Motru, Ce ne învaţă Eminescu, loc. cit. pag. 143). Sau : „Se- micentenarul morţii lui Eminescu este desigur un moment potrivit pentru a se inventaria încăodată moştenirea ră- masă de la acest geniu formidabil, ră- sărit fără de veste în mijlocul naţiei noastre, și care, într'o viață foarte scurtă, a semănat constelații bogate și strălucitoare pe firmamentul aproape gol al culturii românești, unde abia scânteiau ici şi colo, puţine stele răs- leţe, pe lângă alte biete luminiţe, la care trebuia să te miţi, spre a le dasiuși efectiv „cu telescoape uriașe, a căror lentilă era mai mult patriotică, de cât ştiinţifică. Opera de poet-miracol şi de prozator-artist a lui Mihail Eminescu a fost multilaterală, posedând feţele numeroase în fiecare dintre marile ei” despărţituri“, (1. Petrovici, Poezia flo- m. sofică la Eminescu, loc. cit. pag, 1745). Din acelaș număr al „Convorbirilor Li- terare“ întocmit monumental într'o 1000 de pagini, reținem fraza de apo- teoză a directorului actual al revistei, nobilul profesor descins din Bucovina, d. I. E. Torouţiu: „Și astfel, din țara ori- santemelor, Japonia, până în America, din nordul lui Ibsen până'n Ellada, din țările marilor civilizaţii ale Apusului : Franţa, Germania, Anglia, Italia, până în Damascul Arabiei, fruntea lui Emi- nescu încununată cu laurii geniului ro- mânesc și însângerată de spinii cununii lui Christ, poartă și va purta în veci numele de Român“, (loc. cit. pag. 1676). Traducerea în faptă a sentimentului general care cerea apoteozarea emi- nesciană, a căzut pe seama unuia dintre cei mai distinși cărturari contemporani, distinsul critic Perpessicius. Sarcina i-a dat-o criticului, „Fundaţia pentru li- teratură şi artă“, care, din iniţiativă regească și prin conducerea de unică destoinicie a d-lui profesor Al. Rosetti, şi-a propus să tipărească opera com- pletă, cuprinsă în 43 de caiete, pe peste 15.000 de pagini manuscrise a lui Mi- hai Eminescu ! Este cel rnai amplu semn de întoarcere spre isvoare, din litera- tura românească. Din solemna între- prindere, a apărut până acum primul volum, de 522 de pagini, cuprinzând „poezii tipărite în timpul vieţii“, Din modul cum a fost întocmită ediția in- tegrală a operei lui Eminescu, se des- prind clare sensurile pe care articolul nostru a încercat să le descifreze în con- figurația anului. Temelia ediţiei com- plete a fost fixată de d. N. Iorga : „Orice rând din Eminescu merită să fie tipă- rit“, De aici porneşte d. Perpessicius, socotindu-se totuși nu întemeietor, ci lampadofor ; stabilind moral principiul că „facla“ „ultului“ trebue ftrans- misă din generaţie în generalție, ca într'o cursă neîntreruptă a vieţii. Mie- zul problemei ediției integrale, îl vede autorul în „organizarea aparatului de variante“, lucru care însemnează pă- trunderea în „atelierul eminescian“. Cea mai nobilă voinţă de plasticitate a criticului actual: de a vedea „atelie- rul eminescian“, matca unde s'au ivit rând pe rând, formele, în mersul lor spornic spre capodoperă ! Unitatea bio- logică o caută d. Perpessicius, momen- tul de naştere, clipa de taină a ţâșnirii divine, — și apoi modelarea ei trep- tată „more atque ritu ursino“ (metafora efortului care dă stil operei, urcând de la o formă structurală la alta, — supe- rioară cu grad vital, — în felul urşilor despre care se crede că nasc puii în stare amortă şi le dă trup fasonându-i afectuos cu limba). Metoda morfologică adoptată de d. Perpessicius, este aceea a vieții, ea se bizue pe structură, nu pe tip, şi scopul ei, este, ca odată introdusă în „atelierul eminescian“, să restitue vârstele poe- ziei, să surprindă gradele de adâncire treptată în geniu, obţinând astfel, prin măsurătoarea exactă a distanţei, un sentiment mai real al profunzimilor, al vastităţii zărilor, al prezenței substan- ței. Ideia isvoarelor lui Eminescu coboară dincolo de domenile pricepute, în misterul latent al geniului românesc, şi ca atare ea este cea mai optimistă ideie, ceea mai fecundă. Din adâncimi fără fund, ea se reflectă pe cerul spre care privim ca să cunoaş- tem soarta pământească. Pentru că o bogată corespondenţă este între cer şi pământ, şi am văzut cum, aici, în acest spaţiu, locuit mii de ani de neamul nostru, sensul acestei corespondențe îl exprimă Mihail Eminescu. Astfel cre- dem toţi. CONSTANTIN FÂNTÂNERU 1) Vezi „Bibliografie“. Bibliogratie Intenţia de a urmări ideile ce au dominat în mişcarea liteară, ne fa- ce să părăsim metoda criticei re- capitulative, mulțumindu-ne să nu- mim estfei cărţile anului, în ordi- nea în care le-am recenzat în e- cest loc al revistei : Alexandru Rai- cu, „Hronic'“, versuri, colecția „U- niversul literar“; Ştetan Baciu: „„Drumeţ în anotimpuri“, poeme, ed. Frize; Vietor Popescu : „Biseri- ca neagră“, nuvele, colecţia „Uni- versul literar''; Biblia Regele Ca- ro II, „Fundaţia pentru literatură şi eriă (trad. de păr. Galaction şi Vasile Radu); C. Gane: „„Trecute vieţi de doamne și domniţe“, vol. III (ed. „Universul“); Ion Creangă, opere, ediție îngrijită de G. T. Ki- riieenu; St. 0. Iosif, versuri, edi- ție îngrijită de Şerban Ciooulescu, AL. Macedonski, opere vol. 1, edi- ţie îngrijită de T. Vianu (toate în ed. Fumdaţiilor Regale); Oct. Goga: Din larg, poeme postume (ed. Fun- daţiei); Traian Lalescu: „Lumină tristă“, versuri, coleaţia „Universul literar“; Dem. Psatta: „Carga“, nuvele; Anișoara Odeanu: „Fata lui Codru împărat“, versuri (colec- ţia U. L.); Ștefana Velisar: „Celen- dar Vechi“, roman (ed. Cartea Ro- mâneescă); Mircea Eliade : „Nuntă în cer“, roman, ed.. Ci 3 Al, Philippide : „Visuri în vre- mii“, versuri (ed. Fundaţiei); Ion Biberi : „Cercuri în epă“, roman (colecția U. L); Otglia Cazimir: „Poezii” (fundaţie): M. Eminescu, opere, 4 vol. ediţie ingrijită de Ion Creţu (ed. Cultura româneas- că); Constantin Salcia: „Logodna apelor”, poezii (colecţie; (Drum); Dan Botta: „Alkestis“, dramă cu imegini de G. Zlotesen (colecția U. L.); Alexandru Marcu : „Figuri fe- menine din renaştere“ (ed. Certea R.); Teodor Scarlat: „Floarea Re- ginei“, versuri (colecţia U. L); R. Han : „Certea dimineţii“, poezii (colecția Gândirea); Aurel Chires- cu: „Finister“, versuri (Premiul scriitorilor tineri al „Fundaţiei pt. lit. şi artă“); Matei Alexandrescu: „docul cuvintelor“, versuri, ed. Cartea Românească); Lucian Bia- ga: Artă și valoare“, studiu (Fun- daţia pt. lit. şi artă); Radu D. Ro- setti : „Instantanee turistice“, (co- lecţia Universul ilterar); Iancu Brezeanu : „Amintiri... vinurile mele“ (ed. „Universul'); Constan- tin Cojan: „Albăstreie“, versuri (Cartea Românească); Iovan Du- cici : „Legende albastre“ şi „Ce tăi şi himere“, trad. din sârbeşte de B. Pisarov; Matei Alexandres- cu: „Leagăn de îngeri“, poeme, Biblioteca penbru toţi; 1. E. Torou- țiu : „Junimea“, vol. VI; Ionel Teo- doreanu? Prăvale Baba, roman (Cartea R.); G, Băgulescu: „Sufiet j&ponez', partea II, 2 vol. (ed. „U- niversul“); Georgeta Mircea Can- cicoy: „Dealul Periilor“, roman (ed. Ciornei); Mircea Mateescu: „Realitatea și eroare“, (colecţie U. 1.); Mircea Eliade: „Fragmenta- rism“, ed. Ciornei; Ana Luca: „„Cendelă“, versuri (ed. Fundaţiei); Mircea Sireinul: „Viala in pădu- re“, roman; Radu Gyr: „Corabia cu tufănici“, versuri (colecția U. L.); N. Roşu: „Critică și sinteză“ (colecţia U. L.); G. Voinescu: „Ba- lamuc-Palace Hotel“, dese şi text humoristic, cu o prefaţă de Emil Botta (col. U. LL), etc. etc. Un basm cu Petru Cercel (Urmare din pag. I-a) „Si când am ajuns în piscuri, sub cușmă nu mai eram Cercel. O, nu regretați că m'aţi luat pușca mitralie- ră ca să prindeți în elipsa 'e ochire destinată avisanelor, pasărea care a ciugulit neste. matele trubadurului cerce= lian 1... Să cântăm din nou marșul nostru „Doar în cămăși și doar în căşti, făcând minuni de vitejie !...“ încercându-i e. courile plini de candoarea flăcăilor care sună din trom- pete imnuri militare drept colinde .. Ați isprăvit ?... Mă rog, iată acum alte bu. curii simple în ordinea casca- delor. Priviţi fagul meu favo- rit cu şapte braţe precum can. delabrul din timpurile biblice. Iată sera boerească din pădu- rea de unde pe când trăia Gheorghe Moise grădinarul, obțineam răsaduri de cerce- luși... Podul Floreiului, sim- fonie neterminată, bătrână provocare la un stil de Notre. Dame valahă. Şi încă ceva, pe-aici a păscul odia noastră, Oaia care trecând cu turma iarna spre câmp, ținea minte să se oprească la casa mea din văle; oaia sfântă, poema transhumanţelor care va fi născut acum cine știe unde... Luaţi sorcove la copii, sor- cove sfințite prin transporta- rea în carul cu boi o zi, sub geruială, domnilor sergenți, și la mulți ani? SIMION STOLNICU mu 30 Decembriel939 Ştefania se pregătise, într'adevăr, să-l întrebe o sumă de lucruri la această în- tâlnire. Venea cu un grup întreg toc- mai ca să se poată izola, să vorbească numai cu Anicet. Dar i-a fost peste putinţă să plece deacasă. Pe la ceasu- rile trei, când Barbu își bea cafeaua, a-na Stratulat intrase în birou cu ve- stea cea mare. — Trebuie să dăm afară guvernanta. E în poziţie!.., Ii mărturisise cu câteva minute mai 'nainte. Venise la ea, în iatac, şi-i că- -zuse la picioare plângând. — Nu vrea să spună cine e măgarul, dar o să-l aflăm noi... Incercase să-l afle singură, dar fe- meia continuase să plângă fără să măr- turisească. D-na Stratulat venise să ceară ajutorul lui Barbu, poate, amân- doi, îi vor smulge secretul. Era destul de senzațională și această veste pe care i-o dăduse guvernanta, dar nu se putea mulțumi numai cu atât, Fără îndoială că se ascundea aici o dramă, un amor nefericit, sau poate cine știe ce miste- rioasă aventură — și d-na Stratulat nu putea renunţa la asemenea episoade. Venise în birou prefăcându-se mâni- oasă, ca să-l sperie pe Barbu, și hotă- rîse să concedieze guvernanta dacă nu destăinuiește toată întâmplarea. Ştefania și Barbu se priveau uluiţi, ca și cum li sar fi comunicat un mi- racol. — Par nu putem s'o dăm afară, așa, şopti Ştefania. D-na Stratulat nici nu-i luă în sea- mă cuvintele. I! privea pe Barbu; dela el aștepta un spor de autoritate, ca să se poată înapoia în iatac și ameninţa guvernanta. — Ce-i de făcut? se întrebă Barbu. Nici n'o mai putem ţine, și totuși n'o putem zvârli în stradă, acum, la înce- putul verii... — La mine în casă n'are ce căuta, vorbi aspru d-na Stratulat. Să ne spună cine a fost măgarul ăla, și să-l silim s'o ia în căsătorie... Ştefania zâmbi. Se a jiauie de d-na Stratulat şi îi luă mâna. -— Ce bună ești d-ta, mamă, îi spuse. Cum te gândești numaidecât la împă- carea lucrurilor... —— Eu mă gândesc în primul rând la voi. Mâine trebuie să vă găsesc altă guvernantă. Pe asta o expediem... Barbu era într'adevăr plictisit, Tre- buia să plece, și totuşi era nevoit să facă ancheta, să ia un interogatoriu stupid unei biete fete naive. Dar oricât de caritabil ar fi fost el, tot nu puteau păstra în casă o guvernantă gravidă. Poate un avort, ceva... Atâtea compli- caţii, atâtea prostii... — Haide să vedem ce s'a întâmplat, spuse el. O găsiră pe guvernantă așa cum o lăsase d-na Stratulat, îngenunchiată lângă pat şi plângând. Se ridică speria- tă când auzi atâţia pași. — Vă rog iertaţi-mă! exclamă ea pa- tetic, acoperindu-și ochii cu braţul drept. D-na Stratulat se apropiase cel mai mult de ea, dar se oprise la un metru; trebuia să păstreze distanța. Barbu și Ștefania rămăseseră lipiți de perete. — Domnişoară, te rog să spui dom- nului Director numele aventurierului?, porunci d-na Stratulat. Deacum, începea într'adevăr să aibă emoţii. Cine știe ce va putea afla, în câteva minute numai, cine ştie ce în- tâmplări senzaţionale vor lua naștere de aici... — N'am știut ce fac!, exclamă încă- odată guvernanta, apropiindu-se de Ştefania, Am fost sedusă fără voia mea... — Dar când, Dumnezeule, când?!, se miră d-na Stratulat, că doară ai fost fată cuminte, și ai stat toată vremea pe lângă noi!.., Guvernanta începu să plângă. Şte- fania se apropie de ea, și o mângâie pe cap. — Acum e prea târziu să plângi. Mai bine spune-ne cine a fost îndrăznețul seducător. Domnul director îl poate obliga să te ia în căsătorie.. Ă — N'are să mă ia în căsătorie!, ex- clamă guvernanta cu o deznădăjduită certitudine. Dumnealui e de familie bună.. Ştefania zâmbi; era sincer mâhnită de soarta fetei, dar nu voi să-şi ascun- dă zâmbetul acela de ironică toleranță, pe care Barbu îl zări, încruntându-se. — Păi bine fetico, interveni d-na Stratulat, tu nu te-ai gândit cu cine faci pasul când l-ai făcut? Cine știe ce ofițer ţi-a sucit minţile!.. — Nu e ofiţer, răspunse guvernanta. Eu n'am știut ce intenţii vrea să aibă cu mine, la început... Am crezut că suntem numai prieteni... Şi-apoi... —Insfârșit, asta n'are nici o impor= tanţă, o întrerupse Barbu. Te întreb pentru ultima oară decă vrei să ne spui numele amicului, poate izbutim să-l convingem, însfârșit... Inţelegi că n'ai să mai poţi sta multă vrem la noi. Ne pare rău, dar cred că e ușor de înțeles... Fata izbucni în hohote de plâns, și voi să iasă din odaie. Ştefania o opri. —— Unde pleci? De ce nu vrei să asculţi pe d-l Directore când noi te ru- găm aşa de frumos şi îţi voim binele? — Mi-e frică să vă spun cine e, șopti fata. [i cunoaşteţi şi D-stră,.. =STEFANIA= — fragment de roman — D-na Stratulat rămase încremenită. Deznodământul se precipita. Barbu în- cruntă sprincenele, gândindu-se cine dintre cunoscuţii lui ar fi putut face un asemenea lucru. Dar guvernanta mărturisi, simplu. — E domnul Sandu. Dumnealui m'a sedus. M'a chemat odată în odaia dum- nealui ca să-i prind niște cearceafuri.. — Bestia!, exclamă d-na Stratulat. D'aia nu mai dă nic un semn de viață de două săptămâni... Am să-l dau afară când s'o întoarce!... Ştefaniei îi venea să râdă. Nu şi-! putea deloc închipui pe Sandu sedu- cător. Guvernanta era frumoasă, tâ- nără, curajoasă; i-ar fi fost atât de ușor să-l domine pe Sandu. Dealtfel, după câte a putut ea observa, Sandu se purta foarte respectuos cu guvernanta, îi spunea chiar „domnișoară”... Destăinuirea fusese atât de neaştep- tată, încât Barbu nu găsi nimic de spus. Faţă de Sandu singura care pu- tea lua o hotărâre era d-na Stratulat. Dar și d-na Stratulat nu știa ce să mal spună. Nu mai putea fi prea mânioasă cu guvernanta. Sandu era nepotul e. pe care îl crescuse şi de care răspun- dea ea. — Imi dați voie să mă retrag, spuse guvernanta îndreptându-se spre ușă. Barbu și Ştefania îi făcură loc să treacă. Barbu avu chiar un gest prea violent, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu se molipsească de ceva, dacă a: îi atins cumva hainele guvernantei. D-na Stratulat se trânti extenuată pe divan. — Unde Dumnezeu o fi ticălosul a- cela?! exclamă ea. Toată lumea se învățase cu repeta- tele dispariţii ale acestui nepot depăr- tat, pe care d-na Stratulat îl crescuse ca un copil de suflet. Telegramele din gară nu mai surprindeau. Textul era cam întotdeauna acelaș: „Invitat Lică moşie. Lipsesc câteva zile. Sărutări de mâini”, Lipsea uneori câte două luni, în care timp nu știa nimeni de el. Doar dacă trimitea o ilustrată din Pi- teşti, pe care scria, caligrafic: „In tre- cere prin Piteşti, cu mașina lui Lică. Venim dela moşie. Peste câteva zile mă'ntore, Sărutări de mâini”. Se în- torcea într'adevăr puţine zile după ce d-na Stratulat primea ilustrata. Era ars de soare, cu hainele mai uzate, cu cămașa murdară. lIși cera iertare tu- turor, că plecase fără să le ceară voie; dar se întâlnise întâmplător cu Lică, cu prietenul său, şi el tocmai pleca ia moşie, și nu-l putuse refuza. D-na Stratulat era supărată de un singur lucru: că nu-l aduce niciodată pe Lică în casă. Sandu găsea întotdeauna o scuză; că Lică e foarte ocupat, că stă puţin in București, şi-și pierde mai tot timpul pe la Ministere. De mai multe ori își anunţase prietenul la ceaiu, și se făcuseră chiar pregătiri, Barbu își amânase întâlnirile de afaceri, d-na Stratulat își pusese corsetul dela Paris. Sosea însă întotdeauna, pe la ceasul 5, aceiași telegramă: „Interese urgente împiedecă. Scuzaţi deranj. Sărutări de mâini, Lică”, D-na Stratulat renunțase în ultimul timp să mai invite la ceaiu pe prietenul lui Sandu. Bănuia că Lică evită să-i cunoască familia, și asta nu i-o putea ierta. Dar Sandu o înbuna, după fiecare dispariţie, povestind câteva zile în şir „partidele de vânătoare la care luase parte, monstruoasele jocuri de cărţi Ia care asistase („din întâmplare, căci d-ta mă ştii pe mine, tușă”), aventurile pe moşile învecinate, ale prietenilor -lui Lică. D-na Stratulat era, în taină, fas- cinată de toate petrecerile acestea ne- buneşti la care lua parte Sandu — dar se prefăcea întotdeauna indignată. Cu greu își ierta nepotul, numai după ce îl punea să jure că nu e îndrăgostit de sora prietenului său; deși, de fiecare dată, nădăjduia să surprindă pe fața lui Sandu măcar o șovăială, un zâmbet, o buză mușşcată, semne care ar fi fă- cut-o fericită, căci i-ar fi dat motive să creadă că băiatul îi ascunde ceva, că poate întradevăr e îndrăgostit de sora moşierului, că o idilă romantică începe să se desfășoare. — De acum sa sfârşit, izbucni din nou d-na Stratulat, nu-l mai primesc în casă! Ștefania nu crezuse niciodată în prie- tenul cu moșie lângă Pitești. Bănuia că Sandu are vreo aventură prin provin- cie, şi dispare câteodată ca să-și revadă iubita, sau ca să şi-o schimbe. Nimeni nu ştia, însă, că Sandu e însurat de patru ani cu o țărancă, văduva unut plutonier din satul Chilug, şi că are cu ea doi copii. Uneori Sandu îi cerea Ștefaniei lucruri de-ale lui Pick, rufe sau jucării stricate. — Ştii, m'a rugat Lică să botez un copil de ţăran de pe moșia lui, îi spu- nea. Ţine mult la asta... Și nu mă pot duce cu mâna goală... Ştefania îl lăsa să încarce tot ce voia. Sandu le aduna în odaia lui, repara singur albiturile, le călca și le făcea UNIVERSUL LITERAR teanc întrun cufăr. Ştefania a desco- perit cea dintâi că Sandu știe să coasă. — Am învăţat când am făcut ar- mata, se scuzase el atunci, roșind. Dar nu prea știu mare lucru... Cosea totuși dantela dela o față de pernă. S'o glumit câteva săptămâni în casă pe temeiul acestei ștințe a lui Sandu. Intr'o zi, când plecase bucătă- reasa, Sandu s'a oferit să gătească el. — Fugi mă, c'ai să ne îmbolnăvești!, spuse d-na Stratulat. — Zău tușe dacă mint!... Trecuse d-na Stratulat . la bucătărie, şi voise s'o ajute și Ştefania. Sandu stetea în ușă, zâmbind. — Spuneți-mi măcar ce vreţi să fa- ceți, să ştiu ce trebuie să vaduc din piaţă... A adus din piaţă tot ce-a fost nevoie, de s'a minunat și Ştefania și d-na Stra- tulat. Dar a rămas tot în bucătărie, privind şi dând din cap. Masa de seară a pregătit-o el. — Zău, tuşe, de amuzament... Ştefania îl auzise odată dând sfaturi bucătăresei, cum să pregătească chif- telele cu tarhon. — Dar de unde știe conașu?!.. — Am avut restaurant, răspunse el. Ştefania fugise repede, căci îi era rușine că ascultase la ușă, dar alergă în odaia ei și râse multă vreme singură. Bietul Sandu, a ajuns mitoman, își spunea, Sandu, însă, dovedise că se pricepe tot atât de bine la bucătărie pe cât se pricepea la cusut. Acestea erau singurele lui ciudățenii pe care i le descoperise familia. Ce se ascundea sub numele lui Lică nu ştia nimeni. Numai d-na Stratulat continua să crea- dă în existenţa acestui prieten moşier, în tovărășia căruia nepotu-său petre- cea atât de bine. Sandu însă pleca să-și vadă soţia și copiii, şi deși pleca, aparent, pe neașteptate — el ducea întotdeauna rufe, rochii și jucării. De- pozita pachetele cu multe zile înainte, la un prieten care sta pe lângă gară. Câna aduna destui bani, și simţea că poate lipsi mai mult timp de acasă, trimetea obișnuita telegramă și pleca la Chilug. Era cunoscut în toate satele din jurul Piteşștilor. i se spunea „dom- nul Inspector”. Lumea știa în sat că e funcţionar la regionale silvică din Brașov, unde, dealtfel, îi trimetea și soţia rarele sale cărţi poştale scrise de învățător. Sandu trăia adevărat numai în casa din Chilug. Dormea aici până aproape de amiazi, şi se plimba ziua întreagă prin lunci. Serile, îi plăcea să stea cu nevastă-sa tolănit pe prispă, și să fumeze povestindu-i tot ce-a făcut de când n'a mai văzut-o; vânători în munţi, pădurile care ardeau și prin care trecea el singur, ca să-şi dea sea- ma de pericol și de pagube, cursele lui cu automobilul pe șosea, în tovărășia ministrului, discuţiile lui la „Centrală”, unde bătuse cu pumnul în masă în faţa întregei comisii, strigând: „Piere ţara, domnilor, dacă nu intervenim acum, cât mai e timp!... Se simțea fericit în casa de ţară, largă şi îndestulată. Pe nevastă-sa, dealtfel, nu o considera țărancă de rând. De câte ori venea el, trebuia să umble prin curte încălțată cu opinci „de lux”, și îmbrăcată cu costumul național pe care i-l cumpă- rase e] dela Bazarul Mircea, „Să nu ne fie ruşine de portul strămoșilor noștri!” spunea. „Țăranii sunt adevărații ari- stocraţi!”. Deaceia, în ochii lui, neva- stă-sa nu era o ţărancă obișnuită, ca celelalte femei din sat, ci o femeie care poartă costumul. naţional din mândrie şi pentru estetică. Adusese copiilor fel de fel de costume, unele cumpărate din magazinele ieftene, altele dăruite de Ştefania. „Copiii pot purta costum eu- ropean; e mai higienic”, spunea el. Avea o fetiță de trei ani, Sanda, şi un băiat de un an jumătate, Tudor. Mai avea, acum, o singură mare dorinţă: să-i fotografieze... — Unde Dumnezeu o fi nenorocitul ăla?! întrebă încăodată d-na Stratulat. Să nu-l mai prind pe-aici, că nu știu ce-i fac... Era dela sine înţeles, totuși, că gu- de MIRCEA ELIADE vernanta va trebui să plece; fără scan- dal, firește, fără nici o promisiune. Cât ar fi de netrebnic Sandu — copil de pripas, fără școală și fără meserie— tot nu putea lua pe o simplă guver- nantă la copii, explică d-na Stratulat. Barbu se împotrivi; fata a fost sedusă în casa lor, erau și ei responsabili. — Dar de ce s'a lăsat?! îl întrerupse d-na Stratulat. Las'că le știm noi... Ştefania plecă cea dintâi din iatacul bătrânei. Ştia că orice discuţie ar fi zadarnică; mult mai eficace va fi inter- venţia ei pe lângă Barbu, să-i plătească guvernantei leafa înainte cât timp va lipsi dela serviciu. Barbu o urmă câte- va minute în urmă. Era plictisit că întârziase, era umilit de surpriza pe care le-o făcuse guvernanta, tocmai acolo, în iatacul mamei. O afacere amo- roasă în casa lor! O legătură între un văr depărtat și o guvernantă! Va vorbi tot cartierul... Găsi pe Ştefania pregătindu-se să se schimbe, — Nu cumva pleci şi tu? o întrebă Barbu. — Vin logodnicii să mă ia, pe la cinci. Merg cu ei la Floreasca... Barbu o privi uluit, parcă i-ar fi fost greu s'o înțeleagă. — Dar pe Pick cui îl lași? o întrebă. Sper că nu în braţele guvernantei? — Nu înţeleg de ce-l amesteci pe Pick în toată întâmplarea aceasta pe- nibilă, spuse Ştefania. Dacă nu-ţi place să mă ştii plimbându-mă tocmai astăzi, poţi să mă rogi să renunţ; e foarte simplu... Deși ași fi vrut să-l întâlnesc Anicet, I-am și scris să vină... Barbu încercă să-și ascundă enerva- rea zâmbind. Se apropie de Ștefania. — Nici eu nu înţeleg de ce ţii atât de mult să vezi pe acel domn Anicet, tocmai astăzi, spuse el. Ştefania îl privi mândră; nu îndrăz- nea să creadă că el într'adevăr o umi- lise, bănuind-o. —— Dacă nu vrei tu, nu mă duc, spuse. Am să mă joc cu Pick.. Barbu o lăsă într'adevăr jucându-se cu Pick. După plecarea lui, guvernanta intră păşind ușor în odaia copilului. Se trudea să nu plângă. Stătu multă vreme lângă fereastră, în plină lumină, privind jocul Ștefaniei și al lui Pick, întinşi amândoi pe parchet, construind un pod peste spinările urşilor. + Când auzi bătând în ușă, Petru se ridică dela birou plictisit și înspăimân- tat în acelaș timp. Gazda venea câte- odată la el, aproape fără motiv; venea ca să-l întrebe dacă se întoarce târziu din oraș, sau să-i ceară chibriturile. Dar s'ar fi putut să fie un curier dela teatru, îşi lăsase acolo adresa, și i se spuses că ar putea fi chemat, pentru o repetiție urgentă. Deși, încă nu intra- seră în frigurile premierei... Nu se gândi, în clipa când se duse să des- chidă, că ar putea fi poștașul, aducân- du-i o veste dela Ştefania. Mâna îi rămase suspendată în aer, întâlnind în prag pe Ştefania, fără pă- lărie, făcându-şi vânt cu un basc alb. Petru își dădu deabia atunci seama că nu e bărbierit, şi că ieșise într'o că- mașă fără guler. -— Mă primeşti?! întrebă Ştefania. intrară amândoi în cameră. O clipă, se zări în dreptul ferestrei umbra gaz- dei care se înapoia spre casa din fun- dul curţii. -— Am venit să-ți cer iertare că te-am făcut să aştepţi zadarnic Miercuri, adăogă Ştefania. Dar am venit și pen- trucă mi se făcuse dor de d-ta... — Te-aşi ruga numai să mă ierţi că mă găsești aşa, spuse Petru. Tocmai mă întorsesem dela o lecție, și mi-era atât de cald... Se îndreptă spre pat, să-şi ia haina. Dar Ştefania îl opri, apucându-i brațul. — Nu e nevoie să te faci frumos, îi spuse. Il privi cu ochii mari, deschizi, parcă s'ar fi schimbat chiar atunci ceva esen- țial în figura lui. Era într'adevăr un Anicet altfel decum îl cunoscuse pe pe- ronul gării. Barba ușor crescută îi în- tuneca fața; şi, poate din cauza obo- selii, poate din cauza luminii atenuate din cameră, ochii săi erau înecaţi într'o lucire mai virilă, tristă. — Ştii, sunt puţin emoţionată, vorbi Ştefania. Intru ca o barbară în camera d-tale de lucru, aici unde, poate chiar în clipa aceasta, înfloresc atâtea mira- cole.... — Fii fără teamă, o întrerupse zâm- bind Anicet. lată unde se nasc mira- colele mele... 3 Ii arătă biroul, încărcat cu manu- scrise muzicale, cele mai multe rupte în două, păstrând încă gestul categoric şi senin care le sfâșiase. Ştefania se apropie în vârtul picioarelor. Privi ca- lile muzicale, uşor punctate, cu multe ștersături, cu rotocale mari trase cu creionul roşu. — Nu înţeleg nimic, mărturisi ea mirându-se. Dar sunt tot atât de emo- ționată. Toate semnele acestea care cântă, atâtea larve şi latenţe... Ce-are să iasă de-aici? Se întoarse spre Petru, întrebându-l. El şovăi. — Corectam câteva linii din „Ere- ticii”, spuse încet. Dar nu vrei să-ţi scoţi haina? adăogă, cu alt glas. E prea cald aici, la mine... Ştefania îi dădu pardesiul, conti- nuând să privească în jurul ei. Intr'un colț al camerii, lângă fereastra din stradă, era aşezat pianul. La celalt ca- păt, lipit de părete, un pat scund, dea- supra căruia atârnau trei fotografii — Cine sunt? întrebă Ştefania, — Tata, fratele şi mama, răspunse liniștit Petru. l-am așezat în ordinea morții lor. Dar fotografiile sunt luate la mari intervale; tata seamănă aici cu Pavel, parcă ar fi un frate mai mare... — Intradevăr, pare foarte tânăr, șopti Ştefania apropiindu-se de pat. Intr'o zi am să te rog să-mi povesteşti tot ce vrei despre viaţa lui... Are o căutătură stranie, nu e aşa? — De cine vorbeşti? întrebă Petru. — De tatal d-tale. Parcă vine dela o luptă, așa de trist și de aspru priveşte.. — Eu m'am obișnuit cu el, spuse Petru depărtându-se de pat și îndrep- tându-se către birou. Cred că a fost un om extraordinar... Ca toți Aniceţii, adăogă el aprinzându-și o ţigare. ȘI Pavel a fost aşa. Din nefericire, s'a în- drăgostit în acelaș timp de două femei, și n'a avut curajul să aleagă. A prefe- rat să se sinucidă... Cel puţin aşa bă- nuesc eu, din însemnările lui, pe care le-am cetit vdată, mai de mult... Stefania se întoarse cu tot corpul «a să-l poată privi mai bine. Răsunaseră atât de stranii, cuvintele lui. Nici v emoție; nici măcar asprime. Un timbru neutru, o sensibilitate aburită,.. — Acum, că te-am prezentat alur mei, continuă Petru fără să se turbure, te poți așeza unde crezi că te-ai simţi mai bine. Poate pe scaunul acesta, sau pe pat... Se regăsise complect pe sine. Morţii îl ajutaseră și de data aceasta. De câte ori vorbea de ei, le amintea viaţa și întâmplările, — devenea dârz şi liniştit. Se aflau lucruri mult mai grave, acolo, deasupra patului, ca să-l mai poată turbura prezenţa streină, din odaie. — Am venit numai în treacăt, spuse Ştefania așezându-se pe pat. Mi-a pă- rut atât de bine când am aflat că ești acasă... Ştii, mi-era teamă că nu te-ai întors... — De ce n'ai venit Miercuri? o între- bă Petru. | — Pentrucă soţul meu a avut o cri- ză de gelozie... Sunteţi uneori atât de absurzi, voi, oamenii cu intuiţii pre- cise... — Nu mi se pare, vorbi Petru așe- zându-se pe scăunașul dela pian. Nici nu știu cum te cheamă, și vii să mă vizitezi în odaia mea... E o odaie destul de pură, te asigur, adăogă el văzând că Ştefania vrea să-l întrerupă. Na in- trat nici o femeie până acum. Nici nu cunosc vre-o femeie, în afară de gazda pe care ai văzut-o, și care vine dimi- neaţa să-mi deretece odaia... Dar recu- noaște și d-ta, pentru cineva care nu ştie cine sunt, vizita asta are toate a- parenţele vinovate. Dacă soțul d-tale te-ar fi urmărit până aici?... Ştefania izbucni în râs. Işi lovi pal- mele și se alintă încovoindu-se spre perne. — Dar soțul meu știe că am venit aici. I-am spus... — Nu mai înțeleg nimic, vorbi Pe- tru. Ar fi fost mult mai simplu să mă prezinți soţului D-tale. Ași fi ştiut cine sunteţi, v'ași fi respectat și v'ași fi iu- bit pe amândoi... — Așa, singură, nu mă respecţi?! în- trebă zâmbind Ștefania. — Evident. Dar este ceva echivoc în purtarea d-tale, iartă-mă că ţi-o spun... Ştefania își rezemă bărbia în palmă, pregătindu-se să-l asculte. Cum stetea aşa, Petru îi zări capul şi bustul lao- laltă, şi se miră că figura aceia atât de mobilă și de inaccesibilă se lega firesc de umerii drepţi, de pieptul foarte ușor crescut, de un trup atât de real, atât de omenesc. Până acum, nu-i vedea decât capul, separat, autonomizat. Ră- mase câteva clipe, privind-o. Dar nu era nici o turburare în privirile lui, nici (Urmare în pag. 10-a) o 4 UNIVERSUL LITERAR Cronica Momnul profesor rr a i E a i A N NIN A a RR N a ERE N A N RT PR a i - plastică de PAUL MIRACOVICI Arta contemporană In ce momente trebue să situăm începuturile artei românești? Deşi pare atât de simrlă această între. bare, răspunsurile vor fi foarte va- miate. Astfel, sunt destui acei cari sustin că ea începe dela Grigorescu — alții. cu Aman. Lecca, Tăttărescu, Pentru, unii. Andreescu şi Luchian sunt adevărații părinti ai picturii ro mâmnesti iar altii — mai rafinati — nor smine că o pictură oricinală nu avem decât de la război îmcoace. Pe cine să crezi? Fiecnre va învoca aroumente cari nu vor fi lipsite Je avarenta cea mai convingătoare. E adevărat că Grigorescu altceva de cât a- mintirea îmbâzită a atelierelor occi- a fost acel care a ndus dentului sau sriritul conventional! al pictorilnr academici „„medaille d'or“ ai Saloanelor parisiene. Dar el a fost numai legătura materială, cu pictura occidentală, un măestru interpret al şcolii franceze. Cu tot dragul lui de țară, cu toată poezia — pe care a ştiut aşa de bine s*o evoace — a pla- iurilor româneşti, el rămâne un pic- tor de concepție și de esenţă pur fran- ceză. Andreescu, Luchian, de asemeni căci, deosebirea între aceștia e nu- mai de temperament și nu de fond. Luchian apare ca un artist original comparând florile sale cu acele ale lui Grigorescu, luându-l pe acesta ca un termen de comparaţie, însă, şi el, ca şi Andreescu sunt în aceiaș mărură în care e Grigorescu, datori Artei occidentale. A spune că arta românească începe cu Grigorescu, Aman sau Luchian, cred că e un fel superficial de a răspunde la întreba- rea cu care începem acest urticol. Noi am refăcut încă odată, la noi, e- voluția picturii franceze, urmând a- celaș drum, aceleași crize. Am avut pe Grigorescu și pe răsvrătiţii Luchian, Andreescu. Niciodată nu am îeşit din făgașul artei Intrebaren noastră, înțeleasă în lumina acestor considerații, capătă aspectul unei ne- voi, ne desvălue o teribilă scădere, aceea a unei supărătoare dependențe. Care e taina descurajantă câteodată a acestei seruituți? Henri Matisse ne răspunde în câteva cuvinte nu- mai. Dar atât de cuprinzătoare: „Ailleurs les artistes se contendent de soutenir leur drapeau, tandis qwăâ Paris on a le gout du risque et Pau. cace nâcessaire a toute creation, voila pourquoi tout s*y ramene“. Cu încrederea profundă ce o am în ge- niul românesc, întreb — cu certitu- dinea că nu ne desparte mult —. când va începe o artă românească ? ' Care va fi meşterul inspirat care va turna în forme proprii, noui, sen- sibilitatea şi darurile noastre? Cari sunt căile pe care va merge Creato- rul de mâine? Va scoate din tradiția picturii noa- stre bisericești nestematul originati. tăţii cum încearcă, cu atât talent, artişti ca Demian, Olga Greceanu? Sau se va închega în taina unui ate- lier în înfrigurarea efortului? La răspântia în care e arta noastră şi su atâtea talente viguroase, în plină pu- tere de muncă, avem dreptul să nă- dăjduim la un viitor pe cât de fru- "nos pe atât de apropiat. * In cronica trecută s'au omis rân= durile despre expoziţia d-lor Alexzan- drescu pictor și a d-lui sculptor Ior- dănescu din sala ziarului „Univer- sul“, D-lor au concepţii destul de a- semănătoare despre artă, concepții pe care le ilustrează cu acea onesti- tate care le-a făcut reputaţia. D. Alexandrescu reflectă învăţăturile maeştrilor săi italieni iar d-l lordă- nescu e cu multă tenacitate fidel amintirii lui. Rodin, academicul Mirea, peisagistul franceze, | Acum vreo doi ani în urmă, am fost che- mat, telegrafic, la Buzău, să iau parte la o nuntă. Telegrama o pr:mii în ajunul nunții. Deși nu prea puteam să lipsesc cin Bucu- rești, totuşi hotărirea plecării am luat-o în mod fulgerător. In zece minute mi-am şi făcut geaman- tanul; am pus înnăuntru pijamaua, un prosop, o cămașă, câteva fructe și o carte de lectură ; ies în stradă și sbor glonţ spre gară. — Tiii !... firar să fie — mi-am zis — şi nici nu ştiu cât e ceasul... te pomenești că am scăpat trenul de 7 şi jumătate. Din Calea Griviței, străbătui un gang şi ieșii pe peron. Mă uit la ceas: 7 și un sfert. — Mai am un sfert de oră până la ple- carea Rapidului Danubiu. Şi ce lume... ce lume !.. Unii vin, alţii pleacă... Mă repezii până la ghișeu, unde, cu chiu cu vai, reușii să-mi iau biletul cu cinci mi- nute inainte de plecarea rapidului şi fuga ia vagonul de clasa III-a să-mi ocup locul. — ţi în vagoanezee!... hăul prelung glasul răguşit a1 conductorului. In momentul acela cineva se îndreptă grăbit spre dânsul: — Domnu... Domnu..., te rog care-i vago- nul de clasa III-a? — Asta — răspunse conductorul — și arătă, din cap, vagonul în care eram eu. — A! — se miză celălalt — aista-i ? Ta te rog și vezi mata, care-i mă rog locul meu, că număr are pe bilet şi trebue că are şi ioc, că dacă n'ar fi loc numerotat, nar fi număr pe biet. Conductorul luă biletul și se uită la el. — Da, poftiți dumneavoastră după mine. Conducturul urcă în vagon iar celălalt domn, sub povara destul de grea a celor două geamantane, îl urmă gâtâind ca, o lo- comotivă. Traversară, coridorul. In dreptul compartimentului meu se opriră. — Poftiți dumneavoastră la locul No. 3. Domnul cu geamantane holbă ochii și spuse către conductor : — Te rog pe mata, nu se poate să şăz pe locul No. 2 că No. 3 nu-mi aduce noroc??! — Locul No. 2 — mă amestecai su — e ocupat de mine, dar dacă pe d-ta te îngro- zește locul No. 3, îţi cedez pe al meu. — Mulţumesc mulţumesc, — se bucură dânsul — iaca de acu văd și eu că o să meargă toate bine. „Puse geamantanele peste altele care se găsau acolo și pe urma conchise; — Ia te uită, domnule, geamantane peste geamantane și deasupra alte geamantane !... Pe urmă veni lângă mine: — Domnule, fiindcă mata ai fost bun cu mins, iaca să-mi! dai voie să mă prezint: Profesor de istorie Vasâle Odobişteanu. Aista-i numele meu curent ; vezi mata, pe acte... pe acte numele meu i Vasâle Asaftei. Aş vrea să-ți las pământ Și-un dom de piatră care Năiţat între livezi De poame și uitare. Cu stâlpi suciţi, horezi, Ca împletirea tare A unor amorezi — Cu turle cât să vezi Şi-odăi ca nişte-altare. Deaceea mă frământ Să-ţi las pe-aici miriște — In ora de restrişte, Să 'ngâni privighetorii — Şi 'n calma privelişte, Cu ochii, călătorii, Spre-amiaza cu podgorii, Nălţându-se ca niște Biserici albe — norii. Ce aer crud, afară, Ce apă 'n ghizăduri, rece! Innalte, să te 'nnece Porumburile, vara. Jar când se lasă seara, Şi stele-or să s'aplece Cât niște mari ghivece, Să ne 'nflorească ţara Iubirii 'n vecii vece. De-argint răsare-o frunză De iună, ca un laur. Spre Occident, e-ascunsă Comoara mea de faur Al repezilor sanii Şi-al diblii-aceşti, neunsă. Luminii “ţi las toţi banii, De stele — un tezaur Și pruncii, dolofanii, Ca niște saci cu aur, Adânca, surda noapte E grea, ca un pământ CI, î 73 Fir de iarbă In înnoptare pripit sa dus unde nu mai ştim. Am 'căutat-o prin poveşti, prin Jucrurile din casă, Pe Ia alte mătuși și prin vecini, A încercat să se ascundă şi s'a pierdut — Şi nu o mai putem lua de unde este. Nu o vedem și nu o auzim Chiar de ne-o face semne şi chiar de-o vrea să ne cheme. Cine-o puse în jocul ăsta să se 'ncurce? O fi neînțeles? Pământ de NICOLAE PASCAL MARCO Iaca, ţi le-am dat pe cele două; alege și spune. — Imi pare bine. — Da... mata ești student, că de nai îi, nai avea insignă. — Da, student. — Imi pare bine! Trenui porni incet. Fșșe !... Foss !... Fșesi.. F'șşș. Profesorul își făcu o cruce şi se așeză. Eu la fel. Ă Avea Domnul] Profesor capul aproape sfe- ric ; părul, alb cu negru, amestecat; sprân- cene stufoase sub care doi ochi castanii, mereu umezi, nu stăteau locului nici o clipă. Nasul drept, frumos, cam roșcat, sub care mustața lungă și stufoasă, în genul iui „Dragoș Vodă”, dădea figurii — privit din față — majestatea legendarului voevod des- călecător de ţară. Şi avea, domnul profesor, corpul scund, Sia fă îndesat ; mâinile scurte și picioarele fel. După ce se deschee la guler, își şterse su- doarea cu o batistă mare, albă, de şifon, mă măsură dela cap până la picioare şi pe urmă se puse pe vorbă cu vocea lui ms- falică : — Domnule Student, pentrucă matale ești cu carte — și chipul matale arată că eşti și om inteligent, — iaca, dă-mi voie să te întreb ceva. — Da, mă rog. (Urmare în pagina 12-a) i ai De-apururea flămând De ceașca mea cu şoapte, De zi, ca de-un veșmânt — Jar după veacuri — şapte La foc cu vechiul sfânt! Un braț de vreascuri stând, Pe margine, inapte. In toamna de-alămâie, Rămâne-un ciob de glas — Şi-o cergă verde-ţi las De iarbă, de atlas — Pe-amurguri de tămâie, Să aibă und! să mâie Acel ce-a fost şi-a mas. Ivindu-se pecând O stea la geam, cât cheea, Desirunză-se femeea — Ca să-ţi aduci, deaceea, Aminte, boare bună, Când, mulcomi, împreună, Sub coade lungi de lună, Visam, cântând, Egeea. Aş vrea să ai pământ, Plăpânda mea răsură, Când norii 'n Nord, o droaie, Cu tunet de trăsură — Şi plesnetul de ploaie, Cu sunet de-acioaie, Să cadă și să 'nmoaie Țărâna mea din gură. Şi-aș vrea ca din pământ Să crească numai fire De dragoste. Și când Or flutura prin Fire Cordele lungi de vânt, O, nu, să nu se mire Tulpina ta supţire Şi-ovalul tău cel blând. N. CREVEDIA * SE Jovarăș Bun Mergând cu gândul tău de mână, M'am pomenit visând o lume nouă ; Fruuzișul din poiană, plin de rouă, Şi drumul cel stâncos spre stână - De nu ar ști grăi, ele-ar surâde... Şi 'mbietor mi-ar presăra în cale Blânzi ghiocei din lacrimile tale, Iar soarele răpindu-le, ar râde Sau într'un crâmpei de farmec își petrece Harul? Nu știi cum firul să-l prinzi Deşi îl vezi şi nu-l vezi iande începe şi sfârşeşte. Cine te-a ivit din uitare și visare, spuză să te topești în Așa e bine și cuminte. De farsa ce mi-am jucat-o 'n glumă... nicăeri! Nu cred că tu vei şti vreodată adevărul, Căci străulcirea lui orbeşte ca şi mărul Ce l-a vrăjit cândva pe-Adam, și-i... humă ! DUMITRU COSMA Dimineaţă Zori aprinse-au năvălit cascadă CONSTANTIN COJAN La crama Morii Azi vreau şi pe Bachus cu mult să-l întrec. Printre valuri candele-aprinzând, Stes> s'au adunat să vadă Un crâmpei de lună picotând. Din adânc un ochi încet apare Mii de suliți se“mpletesc în larg, 'Tremură sirenele pe mare... Flutură o mână la catarg... Din senin au început să cadă Clinchete de soare și inele, Jocuri luminoase de zăpadă Vântură tăcerile prin ele, Pe poteci albastre se coboară Luminiș de gânduri cari pier, Lunecând în matca lor ușoară, Se sărută apele din cer. CONSTANTIN SALCIA Să vie Silene să-mi spună amic. Turnaţi vinwn vadră; paharul e mic Ca lutul și cerul din mine să 'nnec! Am tras greu de suflet să-l trec din pripas. Mușcat-am din inima mea ca un lup. Femee pierdută, nu-s eu cel rămas Să-ţi cânt pentru suflet, pe coarde de trup. Destul îmi port gândul pe munți și pe văi, Azi cânt şi'n lăuta cu false văpăi. Bea Methy! Eşti zee și coardă lăsată Şi viaţa de care toți proştii sembată... In zori? Plec cu Caron. Na bani, desfrânată! SILVIU LAZĂR E n E, RT a. a Cc i i a a ri 30 Decembrie 1939 === Cronica muzicală de ROMEO ALEXANDRESCU ERNA BERGER. Intr'un concert simfonic, dirigat de maestrul George Georgescu și în opera „Rigoletto“ au putut fi admirate glasul și arta so- pranei de coloratură Erna Berger, din Berlin. Deşi dispunând de o mi- nunată virtuozitate, care-i permite să atace acutele cu precizie de flaut și să danteleze trăsăturile de iuţeală cele mai primejdioase cu fermă lim- pezime. d-na Ema Berger nu cunoa- şte inconvenientele multora din vo- cile uşoare, ca paliditatea de timbru, debitul prea plăpând, căldura expre- sivă insuficientă. O mare gamă de intensităţi, resur” se de colorare a sonorităţii după voie și o nenbicinuită dinamică a emisiu- nei, care poate obține sunetele de modelată frăgezime tot atât de bine ca şi pe acelea de viguroasă struc- tură, măresc orizontul de realizare al d-nei Erna Berger, până la limi- tele superioare ale exigentelor mu- zicale în arta vocală. Calităţilor a- cestea excepţionale de cânt și măes- triei în adevăr sigure şi bogate, ale d-nei Erna Berger, se aliază perma- nent o pătrunzătoare întelegere a textelor, a stilului, a situării unei părți în armonia unui tot și faculta- tea de a trăi sincer emoţiile unei mu” zici. De aceea d-na Erna Berger este o mare artistă a cântului. Chipul în adevăr rar si memorabil în care a :cântat rolul Gildei din o- pera Rigoletto, în care a fost încon- jurată de un frumos ansamblu româ- nesc compus din d-nii Stefănescu Goangă, Mircea Lazăr, Niculescu- Basu şi Maria Moreanu, cât şi înier- pretarea și execuțiunea uimitoare pe care le-a dat unor arii de concert sau din opere de Mozart şi Weber. i-au cucerit cu ușurință un foarte mare succes. UN DEBUT LA OPERA. Printre telurile şi îndatoririle unei înstitu- țiuni lirice, misiunea de a selecționa din elementele noi prezentate, pe cele mai interesante, şi de a le asi- gura cu griie şi pricepere o carieră de maximă înflorire a talentului lor, este una dintre cele mai delicate şi mai importante. Opera română a pornit o campa- nie de cercetare a tuturor candida- turilor lirice serioase, din roadele căreia se vor alege, au început a se alege. mai bine zis, tot ceea ce poate justifica speranţe artistice serioasa. In acelaş timp, se pare că barierele care înconiură rolurile mai însem- nate din diferite opere, vor fi mai des ridicate și pentru tineret, care prin noi prilejuri de muncă și afirmare își va putea astfel desvolta mai bine talentul, evitând dăunătoarele stag- nări ale inactivității sau a bătătorii continue a aceloraşi roluri. Recentul debut al d-rei Lucia Ber- cescu, soprană lirico-dramatică, a fost un succes puțin comun pentru o primă încercare și care a permis dela început certitudinea că ne aflăm în fața unui talent de preţ. Voce de Vie şi delicată prospeţime, timbru cald şi limpede, emisiune surprin- zător de neteaă, de firească, de mlă- die, un dar emotiv pornit direct din conținutul de frumos sonor al ace- stui glas, cât şi o armonioasă şi sim- țită interpretare, au putut crea tine- rei artiste privilegiul de a trece di- rect la recompensele destinate cân- tăreţilor încercaţi şi pe care le-a cu- les din caldele manifestări ce i s'au făcut, cu o elocventă unanimitate. D-ra Bercescu a cântat rolul Marga- retei Gin opera „Faust“. Tenorul Mihai! Știrbey, pentru prima dată distribuit în rol, î-a fost un remarcabil partener. Glasul j d-sale de comunicativă muzicalitate . și deosebită dulceaţă de timbru, a câștigat în libertatea de avântare, în fermitate, în plinătate. Un viitor ales il așteaptă curând, dacă va ști să facă din succesele ce obține un stimulent binefăcător, ceeace credem că inteii- gența artistică ce-i simțim, i-o va dicta hotărît, iar nu un element de răsfăţare care să-i poată sugera con- cesii gustului îndoelnic, aducătoare de manierism, afectare şi efecte du- bioase. S'a putut dovedi că unele elemen- te de talent n'au fost în gardă, în ceeace priveşte acest pericol, împo- vărându-se cu adevărate „ticuri“ ]i- rice, pe placul necunoscătorilor, care, din nefericire, sunt încă o majori- tate. i Sfatul acesta privește mai mulţi ti- neri artiști decât sar putea crede. Dacă se vor feri de ridicolul derde- luș al dulcegăriilor, nu vor avea toţi decât de profitat în faţa artei, în faţa publicului de gust, care, deşi încă redus, este în creștere și față de ei înșiși, în ințeriorul acelei conștiințe a artistului, care trebue cultivată, desvoltată şi respectată fără excepție de fiecare. ——. 30 Decembrie 1939 Condeiul aleargă pe hârtie, foile sboară una după alta, capitolele se deschid cu o nouă întâmplare, şi se termină fără să simţi nevoia unei opriri. Altele le urmează, şi întreaga operă, alcătuită din 126 de capitole, adunate în două volume, se sfârșește de ciiit cu pă- Tere de rău că a fost prea scurtă. Aceasta este însă numai o iluzie, o iluzie trecătoare, căci Don Quijote începe să trăiască în noi, îl simțim aproape de tot, în sufletul nostru, parcă ar fi un alter ego, și fără să vrem, ne recunoaștem în el, în chipul lui se oglin- dește chipul nostru; faptele lui sunt ale noa- stre, icoana omului din Jăuntru se vede aido- ma în figura miraculosului hidalg. Căci există un Don Quijote al lui Cervantes, și un altul în fiecare dintre noi, un Don Quijote al «e ternei umanităţi. Unul trăeşte în celălalt, unul nu poate fi desprins de celălalt. Don Quijote poartă în destinul lui pecetea unei universale cuprinderi. Tot ce a îost îs- pravă fără temei renaşte într'un chip viu și constructiv ; tot ce a fost experienţă ra- tată se profilează productiv, înfrângerile, şo- văelile și lipsa noastră de noroc se prefac în victorii, în hotăriri îndrăzneţe, în aprige în- cencări de eroism. Don Quijote este vraciul magnetizator care fură sufletul și îl schimbă, vrăjitorul inspirat de puteri fermecătoare; tălmaciul dorințelor generoase, sfătuitorul sibilinic al nebuniei, Don Quijote ne fasci- nează cu puterea unui mimetism copleşitor. Nimeni nu se poate împotrivi ispitei. Toţi acei care l-au citit, bătrâni sau tineri, dar cu deosebire ţineri, din. toate ţările lumii, din îndepărtata Chină până în America de Sua, din toate veacurile dela 1605 încoace, nu-l mai pot uita. Don Quijote a retrăit în bordeiul păcătos al săracului, ca și în palatul somptuos al bogatului. A fost și va rămâne cel mai credincios tovarăș de călătorie al omenirii. Dar în toate întruchipările lui n'a găsit decât suflete de elită, aristocrați ai de- votamentelor generoase. Mediocrii, spiritele alterate de snobism și fățărnicie, prizonierii conveniențelor sociale, nu-l vor înţelege nici- odată pe Don Quijote. Romanul lui Cervantes a fost scris pentru o anumită categorie de oameni, pentru o a- numită vârstă care totuși se poate întâlni în orice epocă a vieţii, atunci când iluzia se transfigurează în realitate, când năzuința deabia afirmată a şi prins conturul unei iz- bânde, când naivitatea, sinceritatea și buna credință învălue viaţa întrun decor paradi- siac şi himeric, Intr'o convorbire dintre Don Quijote și savantul umanist Samson Carrasco acesta îi spune: „Copiii o răsfoese, tinerii o citesc, oameni; în vârstă c pricep, bătrânii o laudă“. Și credem că avea dreptate. Acei care o răsfoesc și acei care o citesc, sunt încă departe de a o înțelege, iar ceilalți, ce se "audă că au priceput-o sunt şi ei tot atât de departe de a o fi trăit. Căci Don Quijote nu este o carte ca oricare alta, un roman oare- care, — scris cu îngrijire şi cu reguli de stil, ci o viață prodigioasă și răscolitoara, cu e- cour: adânci în sufletul oamenilor. Sa spus şi s'a repetat că Cervantes a făcut din Don Quijote un roman satiric, o șarjă a cavale- rismului spaniol, vrână să dea o replică unei morale ridicole a timpului său. Dar privind cu mai multă atenție, vedem că acesi cava- lerism înflăcărat, această furoare eroică, nu este expresia exclusivă a sufletului spaniol, ci se întâlnește oriunde vibrează o năzuinţă către absolut și către puritate, însfârșit, pen- tru toate timpurile donquijotismul a fost con- diţia de viaţă a unei anumite categorii de oameni. Unii își închipue că vor stăpâni pă- mântul prin puterea armelor, și în lupta lor nebunească după cucerirea gloriei se vrăș. Goya UNIVERSUL LITERAR Don Quijote, tovarăş de călătorie mășesc cu absurdul, şi apoi se prăbușesc sdrobiți de neputinţă; alţii caută în femee idealul lor şi văd în ea o închipuire dumne- zeiască, o imagină a perfecțiunii, dar repede se vor răcori când se vor convinge că această făptură nu există, că au iubit-o numai în copia falsificată de fantezie; unii, mai noro- coşi, îşi făuresc un nume din scrierea unei cărţi şi vor spune dimpreună cu Don Qui- jote: „Cea mai mare bucurie a unui om care prin faptele sale s'a întrecut pe sine, nu poate fi alta decâţ să-şi vadă numele ţre- când din mână în mână, între foile unei cărţi, cât timp e încă în viață; căci cacă ar fi alt- el, chinurile lui nu sar putea Gomoli decât după moarte“, Afirmarea categorică și plină de adevăr, este astfel complectată de Sam- son Carrasco: „Dacă nu e vorba decât de faimă şi de înălțare, apoi atunci, Inălţimea Ta, îi întrece cu desăvârșire, în renume pe toţi cavalerii rătăcitori“t. (Ii, kap. 3). Convor- birea aceasta a avut loc atunci când Don Qui- jote, reintors din ingenioasa lui călătorie, a aflat despre o carte în care i se povestea viaţa, răspândită în douăsprezece mii de exemplare, Un scriitor mare este ei însuși un cavaler rătăcitor, un hidalgo fascinat de o nălucire. O operă mare despică drumuri noui, perspective neobișnuite, înţelegeri bi- zare, şi în rătăcirea creerului înflăcărat ce nebuneasca virtute creatoare se prevede vra- ja unei miraculoase ursite. Gloria nu se află în tentativa de a o cuceri, de a pune mâna pe dânsa, ci în conștiința dramatică de a schimba condiția meschină a vieţii. De aceia în viața oamenilor fericiţi nu se întâmplă nimic neobișnuit, interesant, extraordinar. Totul se petrece singur şi monoton, fără nici- un accident, fără emoţii şi drame, fără ne- linişti şi dureri, fără nebuneștile căutări ale pericolului. Omul fericit. este de condiție me- diocră, vulgară, vegetativă, asemeni unei plante care se apleacâ şi se preface în fân devorat de dobitoace. Viaţa îi înghite și su- tletul lor se preface în scrum. * In întâlnirile sale cu ceilalți oameni Don Qu:jate ne apare desprins de legăturile cu lu- mea exterioară. E] trăește o dramă singulară, patetică şi dureroasă, cu multe înfrângeri şi dezamăgiri. In zarea unei perspective un han oarecare se înfățișează ca un castel; morile de vânt sunt uriașe, o turmă de oi, o armată. Această prefacere nu-şi află loc decât în fan. tezie sau în vis, dar la Don Quijote ea este însăși realitatea. Oamenii ceilalți ascultă cu pacienţă aceste povestiri, și în placiditatea lor nu găsesc prilej de revoltă. [l aprobă pe Don Quijote, pentrucă îl socotesc nebun, dar el îi antrenează pe taţi în elanul verbozităţii sale inspirate, îi copleșește cu iniţiativa și cu viziunea lui. „Să înfrângi pericolele pentru a dobândi o glorie nemuritoare“ era princi- piul călăuzitor al lui Don Quijote. Fără în- doială, Don Quijote nu era un abil aventu- tier, un om care caută în orice chip să se înalțe prin mijloace cunoscute de toată lu- mea. El denaturează realitatea, o vede însuflețită de puteri potrivnice, se aşează de-a-curme- zișul, îi declară războiu, iar când înfrânt, cu vânătăi și cotonosit se ridică din țărână, nu se învinovățește că a fost prea slab, ci caută o explicație în altă parte: adversarii nu erau demni de dânsul, erau oameni simpli și vul- Don Quijote gari, de condiție inferioară, După o înfrân- gere Don Quijote se vede sporit şi întărit în misiunea ce o are de îndeplinit. Porneşte mai departe, provoacă discuţii, fulgeră sfi- darea, restabilește dreptatea și adevărul. în această grandioasă escapadă Don Quijote desfăşură o energie supra-omenească, eroică, și astfel, drama care se consumă în sufletul său îl purifică şi il înalţă. Sancho Panza, tovarășul de călătorie al lui Don Quijote, nu-i stă împotrivă decât cu vorba sau cu ra- ţiunea. Nu-l poate convinge să vadă lucrurile așa cum sunt. Spiritul lui Don Quijote îl domină, gloria lui îl însuflețeşte, amândoi fac o unitate predestinată. Dacă în acest cu- plu al romanului Cervantes a stăpânit cu abilitate tehnică şi psichologică vâna ursitei, meritul este cu atât mai mare deoarece a izbutit să vadă tocmai în adâncul sufletului, acolo unde, prin dualismul esenţial al cu- noaşterii, se aprind marile drame ale soartei. In tiecare dintre noi trăește un Don Qui- jote, o fînălțare nebunească spre idealism ; în fiecare dintre noi trăește şi demonul lui Sancho-Panza, chemarea la realitate, Lupta se dă necontenit între cele două feţe ale chi- pului nostru. Sanoho-Panza este un ţăran murda» şi necioplit, un om simplu care ar vrea să tragă foloase din isprăvile lui Don Quijote. Se vede chiar guvernator în insula Barataria. Este raţiunea practică a vieţii, conștiința unui orizont limitat, umanitatea servilă care profită din sângerarea idealismu- lui donquijotesc. Intâlnirea dintre Sancho- Panza și Dulcineea este pe deaiîntregul inven- tată (1, Kap. XXXI), şi această minciună nu-i procură o plăcere lui Don Quijote. Altă dată, prin diferite şiretlicuri, Sancho-Panza îl îm- piedecă pe Don Quijote să păşească pe dru- mul unor aventuri periculoase. Don Quijote nu înţelege nimic, sau mai bine zis înţelege altceva decât ceeace ar fi trebuit să bănuia- scuă. După isprava războinică avută cu tur- mele de oi, într'o noapte, Sancho-Panza in- ventează diferite poveşti ca să ţie pe Don Quijote în loc şi astfel să se apropie ivirea zorilor, In înfrigurata lor aşteptare, unul că- lare pe Rozinanta lui, celălalt, deabia ţinân- du-și firea pe măgar, se simţi cuprins de o imperioasă nevoe organică, şi în discuţia care urmează între cei doi tovarăși, Don Quijote îl fulgeră pe scutierul său cu o ironie spu- nându-i: „Sancho, mi se pare că îţi este “are frică... deabia acum ţi-ai dat pe față frica, mai mult decât adiniauri, și zău nu prea mi- roase a chihlibar“ (|, Kap. XX). Această pa- gină de umor și pornografie pune capăt unor povestiri conduse de Cervantes cu o perfectă îndemânare, din una în alta, ca și în Deca- meronul lui Boccacio sau în Șeherezada. Și totuşi, există o deosebire între Sancho- Panza şi ceilalţi oameni. Scutierul este um- bra pământească a lui Don Quichote, spiritul realist și hazliu. Don Quijote este declama- tor și magnific, Sancho-Panza este modest și simplu, Se înţeleg însă foarte bine, şi din contopirea lor se naște o armon.e completă: unul întregește pe celălalt, unul este antiteza celuilalt, și împreună fac o sinteză insepa- rabilă. O unitate a contrariilor. EA Figura omenească a iui Don Quijote, iluzia înșelătoare a fiecărui moment din viaţă, în- drăzneala nemăsurată de a cuprinde exis- tenţa într'o optică personală; idealul fasci- nant al dorințelor absurde care ne deschide lumina spaţiilor edenice. Idealul şi iluzia îl fac necontenit prezent în carnea şi în sân- gele nostru. Ne este un devotat tovarăș de călătorie. I! trăim în ființa noastră, îl simţim pulsând în arterele noastre. Viaţa noastră este de o donquijotizare continuă, o lupiă după ideal şi după himere, o dureroasă a- măgire a iluziilor, Te-am văzut, Don Quijote, răstoind într'una din zile la taraba unui anticar din Toledo, manuscrisul vieții tale, Avea o copertă gal- benă, de pergament sau de hârtie mucegăită, și se puteau descifra următoarele slove: „Is- toria lui Don Quijote de la Mancha, scrisă de Cid Hamet Banengeli, istoric arab“. Ştiu iarăși foarte bine, după cum tu însuţi o măr- turiseşti, că ai citit numeroase cărți despre aventurile fantastice ale cavalerilor rătăci- tori. De atâta citanie ai ajuns capiu, și ima- ginai cu o neîntricată strășnicie un drum grandios şi sublim care să te ridice pe trep- tele eternității, cu un prestigiu nomăsurat, în faţa tuturor oamenilor. Multe rele trebuiau îndreptate, multe blestemăţii răzbunate, şi tu erai acel chemat de providenţă să îndepli- nești această misiune. La drept vorbind, nu aveai nici-un plan, și nici nu te gândeai să-ți făureşti vreunui. Intâmplarea singură te îs- codea şi-ţi dădea brânci, iar tu nu te împo- triveai, căci vedeai în ea adevăratul fir con- ducător al vieţii, Fie ea bună sau rea, priel- nică sau vicleană isprăvilor tale, nu voiai În aici un chip să o pierzi. Astiel se face că, atunci când ai întâlnit acea mare adunare de oameni care nu erau altceva decât neguțători din Toledo, te-a; preptit în faţa lor, aprig şi necruţător, și ai început a le vorbi pe un ton vrednic de admirație despre Dulci- neea gândurilor tale. Căci în viaţa fiecăru: cavaler tr-buia neapărat să fie şi o Dulci- nee, iar tu erai chemat să o ridici pe un pie- destal de idealism. Dacă această Dulcinee a existat sau nu, ni- meni nu ar putea-o spune, mai degrabă ne vine să credem că ea era o plăsmuire a fan- teziei tale. La început credeai că există, și vorbeai de ea ca de o ființă reală, dar mai târziu, când luciditatea ţi-a turnat plumb în ereer, și te-ai desmeticit, ai văzut-o alt- îel. Inainte de a porni pentru a traia oară în lume, te-ai dus, Don Quijote, să-ţi vezi iarăși mireasa iluziilor tale, Dar după cum spui tu însuţi, „era“ vrăjită și schimbată din prințesă în ţărancă, dintr'o frumuseţe fără pereche în cea mai josnică uriţeniă, din în- ger în demon, din răspânditoare de partu- muri într'o împuţiciune, dintr'o femee bine <rescută, într'o ţărancă grosolană, și, ca să spun totul întrun cuvânt, din Dulcineea de Toboso într'un lucru josnic, vrednic de cel mai mare dispreţ“ (17, Kup. 32). Ce sc petrecuse oare? Vrăjitorii de bună seamă îţi stăteau în cale, şi prin farmecele lor prefăcuseră idolul în cea mai vulgară arătare. La fel gândesc toţi poeții, toți trubadurii dramelor fantastice necompensate cu o dure- roasă himeră; nebunii aşijderea nu văd în femee ceeace există întradevăr, ci conturul unei iluzii, umbra unui destin ratat. Ceilalţi oameni de rând nu trabue să se întrebe da- că aceste femei au existat vreodată, ci nu- mai să creadă ceeace se spune despre ele. Dacă au fost amante, soţii sau mame, nu le vo:u judeca decât prin închipuirea visului. Aceasta este condiţia lor de viaţă, alta nu există. y Căci femeile nu trăesc decât excepțional prin ele înşile. Ele sunt, ca să zicem altjel, matricea unei posibilități de a fi, aflată în voința şi în hotărirea bărbatului. Femeia care vrea să fie numai ea, oriunde şi oricum, ca un demonic egotism, îşi pierde feminita- tea și se masculinizează, îi creşte barbă și ELINGENIOSO HIiDALGO.DON Qvi: XOTE DE LA MANCHA, E Compsecţia por Migael de Cermaina Ei Saanedra. g F:j pinic ing AL DVOYE DE os A acu, Vizgande de te Pachia de Alcozer, Goia de Xas illas de ata, Caiet, te Ii N.PRIVILECIO, EAD210, Per dai dela Cute Puiiiiluă atat atei Praid ds Belis bere det Koeși fa fe, Coperta primei ediţii din „El ingenioso Hidalgo don Quixote de la Mancha“, apărută la Madrid in 1605. mustăţi, şi natura le poceşte atât de urit, în- cât existența lor este o sfidare a echilibrului biologic; femeia care se împotriveşte mater- nității, care nu vrea să fie mamă, ajunge o prostituată. Acestea sunt adevăruri prea bine cunoscute de noi, dar uneori nebăgaie în seamă. După cum spunea Don Quijote adresându- se lui Sancho Panza: „Nu trebu= să crodem că poeţii care își cântă iubitele sub nume de împrumut, le-au cunoscut vreodată. Bă- nuești tu că Amaryllis, Philis, Silvia, Diana, Galathea și atâtea altele, de-ale căror nume sunt pline cărţile, romanţele, bărbieriile și piesele de teatru, au existat cu adevărat în carne și oase şi au fost iubitele acelora care le-au slăvit sau le slăvesc? Fără îndoială, nu... (1, Kap. 25). De ce dar să ne irosim timpul vorbind despre Dulcineea, când mai firesc ar fi să urmăm pașii nefericitului hi- dalg, lăsând la o parte această discuție inu- tilă, Se va putea spune că Dulcineea de To- boso era de fapt o țărancă din satul Toboso, o anume :Aldonza Lorenzo. O ţărancă oare- care, fără nimic interesant în făptura ei; in- capabilă să înțeleagă ceva din patosul ne- bunesc al lui Don Quijote. Dar acest adevăr istoric nu are nicio însemnătate. Și morile de vânt au existat şi se arată sub formă de năluciri, şi dacă, întrun chip cu totul neaşteptat Don Quijote vede în ele „nu mai puţin de treizeci de uriași“ şi se avânţă cu o îndrăzneală neînchipuită într'un războiu necruţător, putem noi oare să cre- dem altceva decât ceiace vedem și tăim ? Ridicolul vieții noastre de fiecare zi, hra- na neceşară a spiritului, disproporţia dintre ceiace vrem să fim şi ceiace suntem în rea- tate. Unul merge cu nasul pe sus și se îz- beşte de un stâlp de felinar. Dușmănia se naşte în chip firesc. Ar vrea poate să-l] străpungă, să-l mute din loc, să-l nimicească, deoaraca prezența ui constitue o sfidare. Și ar putea-o face. Dar nu toţi oamenii sunt zămisliți din de NICOLAE ROȘU plămada eroică a lui Don Quijote. Rămân ridicoli, şi mai ridicoli chiar, în neputinţa lor. Aliul, şopuad cuvinte dulci unei femei frumoase, alunecă pe o coajă de portocală şi cade. Don Quijote, cu hoiărire, cu îndâr- jire eroică, se precipită nebunește, îşi înfige sulița în aripa morii de vânt, dar vântul o mişcă şi o rupe, iar îndrăzneţul hicalg se prăbușește dimpreună cu Rosinanta lui. Bu- anu. simţ al lui Sancho Panza nu-l poate a- duce la realitate, nici înainte nici după luptă. liuzia este maj puternică, de neinvins, îl fascinează și îl provoacă. Când Sancho Pan- za ii reamintește că i-a spus că „uriașii“ sunt mori de vant, Don Quijote îi răspunde: „răz- boaele sunt mai mult decât celelalte lucruri, prilej de mari neajunsuri; cu alăt mai vârtos când mă gândesc şi acesta trebue să fie a- devărul, că înțeleptul Friston, care m'a de- posedat de cărţi, i-a schimbat pe uriași în mori de vânt, înadins ca să ină despoae şi pe mine dc iaima de a-i fi învins; atât de inverşunată era dușmănia lui impotriva mea“ (1, Kap. 8). Logica este perfect înte- meiată dacă ţinem seama că Don Quijote cetise sumedenie de cărți despre isprăvile cavalerilor rătăcitori. In fiecare a găsit o- gunda unei vicţi miraculoase, toți l-au fascu- nat, pe toţi i-a îmbrățișat cu dragoste și ad- miraţie. Don Quijote citise intens, tot ce se tipărise usupra isprăvilor cavalerești, Iși alcătuise o bibliotecă bogată, cu numeroase tomuri, bine cunoscute în timpul lui, și citise cu egală pasiune de ceilalţi cărturari. Unele erau a- devărate vieţi aventuroase, cum numai min- tea unui popor de spadasini și de cavaleri Le putea închipui; altele erau întâmplări eroice, bravuri războinice, prea verosimile şi chiar apropiate de adevărul istoric pentru a li se putca pune la îndoială autenticitatea; opera iui Ludovico Ariosto trecuse prin mâinu:o lui Don Quijote; înstârșit, printre ele s+ vătăci- seră câteva opuui de erotică pură, care, ar fi putut face deliciile unui bărbat amator și de altfel de aventuri. Toate aveste lecturi pa- nate lăsaseră o urmă adâncă în memoria lui, Don Quijote credea în cărți şi în legende, nu se îndoia de destinul cavaleriior, îi stima şi îi lua de exemplu. Această lectură excep- ționa: de bugaiă găsise un ecou adânc în viața lui. Astăzi, când îl privim cu ochii cerniţi de durerea şi înfrângerea omului mo- dern, viața lui Don Quijote, asemenea unui eremit, printre cărţi, la Mancha, ni se pare o aberaţie. Numai copiii mai găsesc o des- fătare în legende și în basme, în minciuni vânătorești, în aventurile trubadurilor ter- mecaţi de taina surprizelor. Când însă ve- dem că Don Quijote a căutat să trăiască pa- ginole citite, el nu nc mai apare ca un produs livresc, o plăsmuire faztice şi neroaaă, ci un personagiu real şi concret, amplificat peste hotarele firii, un om crescut dintr'o plămadă miraculoasă. In acest fel de a-l prezenta, cu sublima lui realitate trăită, Cer- vantes a executat un adevărat tur de forţă, a atins un pisc al artei literare de o magis- trală perfecțiune. Toate personagiile de care este înconjurat Don Quijote încă dela înce- put pot fi penfeci reale, toate au un contur concret viabil. Preotul, bărbierul, neguţătorii din Toledo, păstorița, Maritorna şi celelalte femei, Sancho Panza şi Samson Carrasco, hangiul, sunt oameni ca noi toţi, acţiunea lor este perfect inteligibilă din punctul de vedere al unei anumite morale sociale, tot atât de evidentă atunci ca şi astăzi. Sancho Panza, cu bunul lui simț, dar și cu încredere ne- mărginită în Don Quijote, căci era numai un scutier, Samson Carasco, perfidul umanist, cu spiritul lu: practic și şiret, hangiul atent şi simplu ca toți oamenii care au de exploatat vreun interes material, însfârșit Micomicona care vede în cavalerul nostru un prilej de umor și de glumă, toți sunt plămădiți din acelaș aliaj sufletesc, toţi sunt croiţi pe di- mensiunea sufletească a oamenilor de rând. In această lume de mici realităţi concrete, de mediocre procese sufletești rezolvate prin rațiuni banale de existenţă, un singur per- sonagiu apare cu totul altfei dzcât ceilalți: Don Quijote, ambasadorul creptății absolute, al adevărului sublim și etern. Don Quijote, Sancho Panza, Rosinanta, Măgarul sunt pa- tru personagii în această escapadă eroică. Și Rosinanţa „e un fel d> cavaler rătăcitor“ spune San+ho-Panza (1, 15), deoarece cami- cul situaţiilor era nu numai al oamenilor, dar și al dobitoacelor. Inscripţie Marele cântec, marele cântec Ascultat în muta zvârcolire a rădăcinilor, Resfrânţ în inima mea, Ca'n toate iernile și primăverile grădinilor... Marele cântec, singurul, Pe care-l rostesc mugurii şi putregaiul mormintelor In aceiaşi negrăită flacără Ce mistuie rostirea tuturor cuvintelor... PETECE Maxele cântec, dăruitul Simplu, ca pâinea din toate zilele noastre Şi ca depărtările de peste ape și munţi, Marele cântec, purtatul In surzenia cerurilor albastre Șin agonia bazmelor de sub fruriţi.. Marele cântec, Tânga și urîtul fără descântec, Marele cântec... Oamenii i-au găsit un nume: — Dragostea. Și-i spun așa... COCA FARAGO 6 Baciul mai cercetă odată cu grijă ţar- cul oilor închise, apoi porni să ocolea- scă în lung îngrădirea toată a stânei. Dâmbul de pământ, perdeaua de păpu- riș trainic întocmite, spărtura dinspre cotitură proaspăt astupată cu pari cru- ciş și împletitură de mărăcini îi micșo- rară temerile. Nici hoţ, nici lup n'ar fi putut să se strecoare. Mai liniștit oarecum, se intoarse pe cărarea bătătorită ce ducea spre focul ce pâlpâia cald în ținda bordeiului. Doi cățelandri sburliţi îi călcau pe urme, adulmecându-i pașii. Ocoliseră și ei cu baciul îngrădirea toată a stânei. Sloboziseră și ei din când în când lă- trat subţire, mai mult ca să răspundă unei chemări de veghe, pe care cățeaua Roşca de vreun ceas o mârâia scurt, mocnit, în răstimpuri tot mai dese. Baciul cunoştea bine felurile toate de mârâit al Roşcăi. Tălmăcise de atîtea ori fără de greş chemările glasului ei. Acum mârâitul ei îi păru un fel de în- demn la veghe: „Ai grijă"! Şi cu toate că-i păruseră neștirbite întocmirile în- grădelilor, neliniștea Roşcăi îl mai opri locului; și neclintit, sfredeli iar cu ochii zarea înceţoșată a serei de Bărăgan, îşi isbi cu palma căciula de pe urechea în- dreptată vântului, asculta încordat pă- rerile de pași ori glasuri; şi la sfârșit trase un chiot, răcnind înfricoşat spre lungul, zării: — Ju mă! Care-i aco'o, mă?! Ascultă apoi ecoul repetat al răcne- tului lui, pe urmă croncănitul tot mai îndepărtat de ciori și la sfârșit numai țiuitul subțire al vântului de iarnă. A- tât. Totuşi Roșca mârâi lung iară. Nedumerit, |ciul își înfundă spre grumaz căciula, cătând să-și lepede grija, — Că cine — arhanghelu — să vină? Nemţii — bătu-i-ar!—și-au luat dejma din oi azi săptămâna, iar lupii au ce mânca, că-s doar spre drum două hoi- luni de cal rămase, Şi vru iar să se îndrepte spre gura «de bordei. Era cald acolo și coceau băe- ţii — de seara de Crăciun — turte cu caș în spuză. Căţelandrii — mânaţi de miros, se și duceau spre bordei hârjonindu-se în joacă. Dar Roșca năvăli spre baciu, scheună, îl prinse de cioareci, se întoar- UNIVERSUL LITERAR Din vremea răsboiului se spre îngrădire, mirosi parcă vântul şi mârâi prelung iar. — Na, da ce drac ai şi tu? Că nu-ţi năzări doar din nimica. Dar tresări îndaţă. Din ţarcul oilor închise un behăit făcu pe căţelandru s'alerge săgeată într'acolo. Roşca însă a ciulit doar o clipă ure- chea spre ţare, apoi a întins gâtul spre zarea drumului. A mârâit iar neliniş- tită. Baciul o ajunsese din urmă. — Tu, Roşea, n'ăi fi turbat? Şi o păli uşor cu piciorul. Roșca s'a ferit mișcând supusă ciotul cozei, apoi a scâncit scurt şi s'a întur- nat spre poarta îngrădelei. Acolo a isbit în pari şia scurmat dedesupt ca să iasă. Baciul n'avea în mâini de cât o bâtă scurtă. Totuși, hotărit, a desfăcut pripo- nul porței şi a pornit pe urma căţelei, care pășea cotit, adulmecând parcă pe zăpada neatinsă, o nevăzută urmă. Baciul săgeta și el cu ochii zarea tot mai întunecată. Nu vedea nicăiri nimi- ca. Gândea înciudat să se întoarne, când — după colnic, amestecat cu ţiw- tul vântului, un vaer a răspuns parcă lătratului scurt al Roşcăi. Un vaer și apoi o neînţeleasă chemare. Roşca a făcut îndată câteva salturi epureşti deasupra nămețţilor, apoi opri- tăn loc, a scheunat întrebător parcă spre baciul, care cu bâta ridicată nu se mai urnise. Un alt vaer îl hotări să dee glas deo- dată: — Care-i acolo, mă? N'a mai răspuns de acolo glas ome- nesc nimica. Dar din bordei oerii cop!- landri au eşit toți cu bâte, topoare şi iarmă, Veneau lătrâna pe lângă ei şi cățelanării, umplând cuprinsul pustiu până atunci de glasuri speriate, ce s'as- muțeau a hoţ, a lup, a primejdie. Baciul îi potoli c'o sudalmă, apoi cu bâta arătă spre păpuriş unde se mis- tuise Roşca, — Într'acolo auzii parcă vaete. Ia-n ascultați şi voi! Flăcăii cu pletele în vânt ne înturnară s'asculte. Şi atunci slab, abia deslușit din ţiuitul de nai al vântului, vaetul, chemarea neînţeleasă se repetă iar. Băeţii toți voiră să se repeadă în- tr'acolo. Dar baciul le curmă năvala. — Ho! Unde aţi pornit toți orbește? Gheorghe, ai toporică? Du-te atunci tu singur. Chemi, dacă e primejdie. Ispas și tu [lie înturnaţi-vă la oi. Să nu vă urniţi un pas de acolo. Că dacă o îi cumva vre-o viclenie... N'a fost viclenie. Gheorghe, plecat pe urma Roşcăi, n'a zăbovit mult şi a dat strigăt. Strigăt nu de primejdie, ci de grabnică chemare. —. Măă! Veniţi mă! Veniţi unu coace! Baciul repezi mânios piciorul în căţe- dandri, cari roteau lătrând cumplit în jur. Şi alungă spre stână suduind și pe băeți, ca să se descarce. — a... lor de ţânci! Au minte cât și căţeii Roşcai. Ce draca găsit Gheorghe, de-i cheamă pe toţi acolo? Dar chemarea lui Gheorghe se re- peta mai înțeleasă. -— Veniţi unu, mă! Veniţi că moare omu aicea! Baciul mânios repezi întâi poruncă spre cei plecați spre stână: — lie, Ispas! Aveţi grijă acolo! viu şi eu numaidecât! „Și se repezi în salturi pe urmele a- dânci în zăpadă. Prin păpuriș lătratul Roscăi îl călăuzi deadreptul, Şi după Gâmb, Gheorghe îi ieşi înainte ce Un om, baciule! Un om căzut și plin de sânge. Gândesc că-i împușcat. Dar de murit, n'a murit. Răsuflă sara- cu. Uite baciule, că răsuflă încă. S'a încredinţat şi baciul, că omul mai trăia. Dar cine e şi cum a ajuns însân- gerat până în locurile acelea, n'au avut cum s'o afle. Omul, istovit parcă de drum, de sângele pierdut, de chemările în- că Desene inedite de Paciurea Marele public cunoaşte pe Paciurea sculp- invul; iar critica noastră plastică, multă vreme unpresionistă în stil dar lipsită de 1atuiţie și nedocumentată, s'a mărginit, până la moartea artistului, să-i înregistreze an de an creaţiile singulare ce cobora: parcă dintro lume a- parte pentru a rătăci rebele prin expoziţii co- lective. Moartea artistului (Iulie 1932) a determinat însă un interes crescând pentru „om şi operă“. Si asttul memoria marelui sculptor român a fost cinstită printr'o expoziţie retrospectivă, organizată de ministerul Educaţiei Naţionale (Dec. 1932) iar fostul său elev, d. O. Han i-a închinat un studiu publicat în volum 3). Cu prilejul omagialei expoziţii publicul a cunoscut poate pentru prima oară, în afară de opera sculptată, şi câteva din preţioasele desene ale artistului. Profesorul Gabriel Ponescu amenințână un pictor fără talent. Intr'adevăr, retras şi ciudat, Paciurea cât a trăit nu arăta multora ceeace lucru. Doar câtorva admiratori privilegiați și unor pric- teni apropiaţi le ăluia „secrete de ate- lier*: cacete cu schițe, cartoane acoperite cu stu în cărbune sau aquarele de o transpa- venţa ncintâlnită 'n arta noastră. Evident, este elementar, firesc ca orice ar- iist plastic să deseneze. Dar cum desena acest sculptor şi în ce măsură desenul iile ău poate sa pe cercetătorul curios şi metodic al i în întregime, rămâne să mfățişăm în vândurile ce urmează. Desenând, Paciurea nu-și creea divertis- renta, «i răspundea sune! impulsiuni puternice a temperamentului său artistic. Gândurile sale regate în figuri simbolice („„Durerea“, „Chimera“, „Sfinxul“, „Cugetarea'“) se voiau priise imediat, Si pentru a le fixa, el nu aștepta confortul pedant si ditetantului su- perficial sau al msnicristuiui convenţional. Dimpotrivii, FI cereiona fugar inspirații de- momint, evocări ale mișcărilor trupului uman, imagini simbolice, p gii, pe ziare, pe coperta sau filele unei cărţi 2) în curs de cetire sau pe marmura meselor de cafenea. De câte ori mâna promptă dar profanatoare a chelnerului n'a șters pentru totdeauna rea- lizări de o clipă ale maostrului! Vioiciunea spiritului ca şi ironia incisivă, ce-l caracte- rizau deopotrivă, dau savoare aleasi multor desene ale sale. Urmărind în felul acesta desenul lui Pa- ciurea, ajungem la reconstituirea procesului de creaţie. Prindem genetic și evolutiv opere dela mijirea lor și până la desăvârşirea în piatră şi bronz, Se subliniază astfel valoarea documentară a desenului şi-l folosim arept mijloc de investigaţie. Insă mai presus ac această preţuire, desenul lui Paciurza repre- zintă şi o valoare în sine, o valoare de artă. Creionând așa cum arătam mai sus, mode- lul nu mai era o necesitate pentru artist. De- senul lui nu va fi analist, nu va pleca del particular pentru a rămâne imitativ şi des- criptiv. La el, desenul capătă un caracter sin- tetic, decorativ, estetic prin puterea de su- gestie şi emoție. Un desen obiectivat într'o măsură de temperamentul meditativ al sculp- torului. In acest caz o întrebare îricolţeşte : prin ce compensa Paciurea poza directă a modelului de atelier ? Desigur, prin darurile rezervate unora din- «e plastici: observarea continuă şi justă a naturii, memorie vizuală impregnată variat și o vie, foarte vie imaginaţie. Nu e aici cazul să studiem în amănunt datele acestea de psi- hologie artistică la Paciurea. Amintim numai câteva fapte pentru ilustrare. Spiritul său de observaţie era cultivat prin- tr'o încordare a atenţiei. Privea. Mi sa 'ntâmplat să-l surprindă, £bsent de restul lumii, urmărind mişcarea braţelor Ja agentul de circulaţie dintr'o răspântie agitată a Bucureştilor. Altă dată la masă îmi atră- gea atenţia asupra mişcărilor feline ale pi- sicei ce se lingușeu la picioarele noastre. Apoi umbla mult, colinda pădurile, îi plâcea să vadă copaci scorburoşi, bătrâni și răsuciţi, se uita în zări şi cu nesaț contempla ceru- rile de ceaţă. Toată această iversilate de material vizual, prinsă de ochiul său deschis, reţinută de o memorie sigură, era topită, sti- lizată şi sintetizată în clipe de reverie şi ges- tație de fecunda și miraculoasa lui imagi- nație. ă Realizarea ? Ea nu putea fi de:ât expresia fideiă a acr- stui proces de creaţie și a concepției artis- tice ce fatal deriva din e. Desenul lui Paciurea nu e schematic: ar ti sărac. Nu e nici întretăiere de linii multe. la întâmplare: ar fi confuz. Nu ce luminat şi umbrit prin alăturarea brutală a negrului de alb: ar fi forțat. Ci linia sigură, trăsătura energică, nervoasă chiar, redă bucuria şi tris- teţea trupului uman. O curbură evocă de- Chip din Balzac curativ un tacourii o tentă mângâie trece- vea plină de nuanţe d-la umbră la lumină. Dintr'un poitret face un prototip. zsenul acesta naşic din îngemânarea in- şi geloasă a unci inteligențe şi a unei sensibilităţi. E desenul creație despre care seria Bcaudeluire, gândind la o glorie a artei fanceze, vă e privilegiul marilor artiști. DANIEL POPESCU 1 O. Han: S-ulptorul D. Paciurea. „Fund. p. Lit. şi Artă Caroi II-lea“. 2; A fost un cititor pasionat al lui Balzac. Siluete se cerneală de LUCREŢIA PETRESCU de adineauri, zăcea nu lungit, ci adunat ghem şi prăvălit pe o coastă. In păpuriş lumina asfinţise şi baciul scăpără amnarul, care lumină o clipă o manta petecită. doua oară. Rosti nemulțumit: — Mai bine ne-am vedea de nevoile noastre. Văzuşi? Are manta soldățea- scă. O fi vreun amărit de prizonier fu- git. Să nu dăm de vreun bucluc cu Nemţii. Și tăcu un pas să plece. Dar Gheorghe, dârz, îi stătu în cale. — Doar nu gândești să-l lăsăm să-l mântuie lupii aicea? Şi hotărît: -- Ul iau eu în cârcă și-l duc în bordei. Un biet creștin, săracu! Să moară așa câinește! In seara de Crăciun! Şi se aplecă şi cuprinse în brațe ră- nitul. — Il duc eu singur. Că nici nu-i greu. N'a mâncat de sătul multă vreme, să- racul! Il sprijini pe un braţ, apoi cu opin- teli şi-l potrivi pe umăr, urcă dâmbul şi porni hotărît spre stână. Baciul ursuz nu se urnise cât de cât să-i ajute. Scăpăra doar amnarul, chip să-și aprindă luleaua. Roșca, flămândă, lingea zăpada înro- şită. Urcușul spre stână îl suia Gheorghe ot mai trudnic. Oricât de slab, rănitui îi atârna la fiecare pas mai greu pe umeri. Se opri o clipă să răsufle, săltă trupul pe celălalt umăr, porni apoi iar lăsând să se târșească pe zăpadă picioa- rele rănitului. Baciul rămas singur, mai întârzie să potrivească cu opinca nă- meţi proaspeţi pe balta de sânge. N'o acoperi însă cu totul. Roşca se sburlise iară. Adulmecă cu urechile ciulite vân- tul, apoi lătră spre drumeag furioasă. li răspunse un lătrat străin. Şio îm- pușcătură de puşcă se prelungi în repe- tate ecouri. — Patrulă nemţească! — rosti spăl- mântat baciul. — Şi Gheorghe cu hoitul în spinare! Au să spună că l-am ucis noi! Vru să alerge spre Gheorghe, dar Roșca sburlită se gătea să întâmpine câinele străin. Un câine sprinten, cu sgardă ţintuită, lătră scurt odată ca o înțeleasă chemare. Și negri, pe zarea cenușie, doi soldaţi se iviră după dâmb. Aburea încă pușca în mâna celui dintâi. Şi acoperind lă- tratul furios al Roşcăi, un glas detună străin: — Wer da? Baciul era de fel de prin Ardeal. Slu- jise poate lânar la vreun Sas pe acolo; fusese poate la Austriaci cătană. Îşi mai aducea aminte câte o vorbă, două. Dar spaima îi gâtui întâi răspunsul. Incepu doar cu dreapta gestul unei! cruci, în timp ce o cruntă sudalmă po- menea tot crucea. Chema zăpăcit pe Roșca, din spre Gheorghe şi la al doilea: -— Wer da? se înfățișă nemților smerit, cu căciula în mână. Lepădase acum și bâta inutilă. Cei doi soldaţi repezeau întrebări, a- meninţări cu vorbe aspre, din care ba- ciul abia mai tâlmăcea câte una. Dar gestul lor spre locul însângerat, înmpli- nea deajuns înţelesul. Şi baciul lămurea cinstit, lepădând de la el ori ce vină: — Nu suntem vinovaţi cu nimica. L-am găsit aici rănit. Trăgea să moară. L-au dus la stână băeţii, ca să nu-l mănânce lupii. Dar dacă-i al d-voastră, puftiţi de-l luaţi, mă rog, că noi nici nu-l cunoaștem. Și-i călăuzi spre stână. Mergeau Nemţii cu câinele ţinut strâns între dânşii. Tăceau acum toți trei în mers pașnic. Roșca sburlită se repezise întâi spre grumazul câinelui străin. Dar baciul o potoiise cu galsui şi piciorul. Cuminţită, acum mergea şolaiu şi depărtat pe alături, lătrând în răstimp, crâncen. Când au trecut de ingrădeala siânei. Gheorghe îşi freca cu zăpadă mâinile cleioase de sânge. Rănitul, prăvălit jos, horcăia trudnic. Căţelandrii care-i dădu- seră târcoale, lătrându-i ascuţit proho- dul se năpustiră acum orbeşte asupra câinelui străin. Lipsiţi de cuminția Roș- Nu mai scăpără a 30 Decembrie 1939 mmm: căi, nu ascultaseră de porunca suduită a baciului. Se sumețiră amândoi să do- boare veneticul. Dar nu era cotei de rând nici ăsta. Căţelandrii îşi scheunară îndată înfrângerea. Le-a venit atuncl în ajutor și Roșca. A fost o încăerare cruntă sfârșită şi mai crunt. Căci osta- șii nemți au trebuit să-și apere câinele lor. Iar baciul şi băeţii ce cutezau să facă? S'a isprăvit îndată lupta. Roșca s'a depărtat însângerată cu un cățelandru schelălăind şchiop. Celălalt a rămas pe loc. Frânt de o lovitură, s'a rotit scur- mând zăpada în jur şi scâncind rar și slab până ce a tăcut. Era cățelul lui Gheorghe. Și vrusese adineauri să se repeadă cu bâta în Nemţi să-l scape, dar baciul îl oprise scuturându-l de braţ crâncen. Acum însă î! lăsă să ridice de jos le- şul însângerat. Şi Gheorghe. săgetând Nemţilor. printre genele înlăcrămate, numai pri- viri de ură, se trase pe un dâmb ma: la o parte netezind uşor, cu milă, blă- nița însângerată. Ispas și cu Ilie rămăseseră stană în uşa bordeiului, până ce baciu! tâlmă- cind o repetată poruncă nemțească, a strigat la dânșii: i — Mă, Ispas! Ia aduceţi oţâr de foc aicea! Ilie, dă fuga și adă găteji şi crăc! uscate. Căci Nemţii voiau să cerceteze la lu- mină rănitul. Şi îndată. pe bătătură, alături, ovăl- vătaie aurie s'a ridicat dintre mărăcini şi vreascuri; şi a luminat în jur oștenii. străini și — chipul rănitului, Și băeţii privindu-l, s'au îngânat în aceleași vorbe de mirare: — Vai trăsni-l-ar! Că urit îi! Si au scuipat cu scârbă. Dar baciul a clătinat doar capul. Vă- zuse pe vară muncind la supa fasolei prizonieri negri aduși de Nemţi de de- parte. Erau Senegalezi flămânzi și tren- țoşi, cari totuși râdeau nepăsători la soare. Unul din ei, pentru o țigare, a încercat un fel de joc cu chiote și sal- turi. Poate că cel care jucase atunci, avea să moară acum pe bătătura stânei. Nemţii sporovăiau între dânșii. Or îi avut poruncă, pe cel fugit să-l împuște şi le venea greu și lor să curme așa scânteia de viaţă ce abia mai licărea. Baciul le înţelese parcă vorbele și gândul. Intinse braţul și arătă cu milă: -— Nu mai are mult săracul. E ca și mort de acum. Şi strigă băeţilor să pună pe foc gâ- teje. Flacăra s'a înălţat iar aurie şi a mân- sgâiat cald trupul rănitului. Şi iaca la minune. Că horcăitul sa oprit și ochii mari deschişi cată împrejur să vadă. Chipurile smede ale băeţilor parcă î-s cunoscute şi-l înveselese deodată. Își lărgeşte în râs gura, le bolborosește vorbe neînţelese și mâinile întinse caută la ei sprijin să se ridice. Dar trupul stors nu-l mai ascultă. O frământare scurtă e tot ce isbuteşte. Mâinile cad strângând și reșchirând apoi degetele negre. Capu! se cumpăneşte pe grumaz parcă potrivindu-și căpătâi. Iși strâm- bează gura într'o neisbutită chemare, apoi un ultim spazm îl lasă întins cu o- chii albi şi gura larg deschisă. Şi atât de urit le pare tuturor, că ni- meni n'apleacă mâna să-i închidă mi- los ochii. Nemţii par bucuroși că au isprăvi! degrabă. Unu) din ei scotoceşte vest- mintele zdrenţuite, ca să-i afle tăbliți cu numele. Nume străin și complicat, îl serie celălalt, silabisindu-l trudnic. A- poi grăbiţi, dau poruncă de îngropate. Baciul amărit îşi scarpină sub tăciu- iă pletele. Pământul e îngheţat, băeţii sunt hudeţi şi-i seara de Crăciun. Totuşi dă supus poruncă: — lie şi tu Ispas, luaţi săpile! Să- paţi groapa lângă mușuroi, că nu-i In- ghețat decât deasupra. Vă trimit acum şi pe Gheorghe să vă ajute! Gheorghe e tot cu leșul căţelului pe brațe. Și un ncamț vine neașteptat lân- gă dânsul. Impăciuitor parcă, îi spune câteva vorbe, mângâind o lăbuţă înţe- penită. Apoi se întoamă spre celălalt oştean lepădând scârbit întrun oftat vorbele: Der Krieg.... A început să ningă. Fulgi mari rotes: ca fluturi la lumină. Prin gătejile ume- zite focul înalță tot mai slab vâlvătaia, Baciul chircit pe un ciot își pufue a- mărit luleaua. Nemţii, de partea cealaltă a focului, tumează îngânduraţi şi ei. Intre dânşii mortul, cu ochii deschişi parcă priveşte în sus cerul. Tac toţi. Se aud doar lovi- turile de sapă şi în răstimp urletul a pustiu al Roşcăi, Şi dedeparte, adus de vânt, s'a auzit şi un glas de clopot. Indată sapele au stat. Baciul sa ridicat luminat în m- “ioare. Cu căciula în mână şi-a făcut ling cruce. Crăciunul ! Milos, pe trupul mortului zăpada aş- ternea linţoliu. PE: ama 30 Decembrie 1939 pi UNIVERSUL LITERAR Comoara de subt cruce i E toamnă, când e 'n toiul lui torsul cânepii şi al lânii, când ies femeile pe la porţi, adunându-se cete-cete şi 'n- drugând la verzi şi la uscate, odată cu îndrugatul firului pe tuse. La lelea Maria lui Enache sunt strân- se femei și fete multe. In totd'auna are «a câte o noutate de spus, dar cu asta a 'ntrecut pe toate de până acum: — Aţi auzit ? Trage să moară al To- mii. — Ce are? L-am văzt mai ieri, du- cându-se la oraș. Și-a vândut caii, am auzit ! întreabă o vecină. -— Şi i-a vândut, de vândut, nu i-ar mai fi vândut; da' vezi, la 'ntoarcere sa întâlnit cu ei faţă 'n faţă la cruce. — Cum? Şi i-a luat? I-a dus acasă ? — Ce să ia, ce să ducă? Hm! S'a ales doar cu spaima și acu' nu mai are de trăit nici până dimineață. — Asta mai e încă una ! Ci glăsuește, femee hăi, răznedit, ce s'a 'ntâmplat ? De când te-ai scumpit așa la vorbă ?... — Ce să se 'ntâmple? Dăduse omu' vaii 'n obor la Piteşti, a pus banii în vhimir şi se 'ntorcea acasă. Asta a fost alaltăeri sara Sâmbătă. Era aproape de miezu' nopţii, că de, e drum de două poşti din oraș pân' aci, Venea 'ntr'o căruţă, care fusese cu șiță, în a lu' Mihai Lom. Sdrunca- sdrunca, haida-hai, mai dormea, se mai lrezea. Când se apropie de cruce se ieşteptă speriat, Auzise un nechezat cunoscut. Parcă era al vânătului lui. Se ridică 'n capu' oaselor. Aude un ropot desluşit şi zăreşte doi cai, aler- pând incurându-se spre drum. Erau vaii lui. Se freacă la ochi, se uită bine, ei şi pace. Ce zice el: — Mă, Mihai, vezi tu ceva? — Văz, păi cum ! = Adică ce? Spune! , -- Ce să văz? Caii dumitale. Ai râs due mine, că i-ai vândut, ca că te iau in căruţă. Aşa om mai zic și eu. Umblă iai bine 'n hodoroage, de cât în brișca lui şi lasă şoimanii să sburde pe ăle dealuri şi văi de capu' lor, — Eu știu, că i-am vândut; dar acu-i zăresc în carne şi 'n oase. Nu știu ce să mai crez şi să mai zic? — Se prea poate să fi scăpat omului căruia i-ai vândut și-or îi luat drumu' 'ntr'acoace. Câte d'astea nu s'au întâm- plat. Au dat năvală mm curte, la fostu' stăpân, şi la un an, câte un dobitoc. Nu uită lesne binele și cunoaște drumu' mai abitir ca noi! -— Aşa e, de, se 'ntâmplă câte odată. Opreşte să mă dau jos să-i prinz. Stă căruța, sare al Tomii din ea și ze "'ndreaptă spre căluţii lui : -— Ptriu, ptriu !... Ptriu-ptriu ! face către ei, tot cu căciula 'n mână. Dobi- toacele se vânjolesce în loc, înnaltă şi "ncordează gâturile, ca gâștele, când se pregătesc de sburat și o rup la fugă. Al lu' Lom, dac' a văzt, că se de- părtează şi cai şi om, a dat bice mâr- țoagelor lui şi şi-a urmat calea spre casa, Cât 'o fi alergat după ei, n'a putut să povestească. Dac a văz't nevastă-sa, că n'a sosit nici sara, nici eri Duminică toată ziua, îngrijată să nu-l fi prădat cineva, să-i ia banii, a dat vorbă după el prin sat. A aflat ușoi, ca vândut telegarii și a pornit acasă cum pornise; iar de la căruțaşul, care l-a adus, a auzit, toată tărășenia. A strâns ca nea- inuri. vecini, oameni cu plată și a pie- cat în căutarea lui. Abia acu' spre sară J-au găsit în Râpa Galbenă spre Pâw' Doamnei. Până acolo l-a purtat necuratu' să-şi bată joc de ei. Nu mai avea nici că- ciula "n cap, nici motoașca de bani în san. Bâlbâea doar, cerea să spue ceva si nu putea. Ş'acu' l-au întins pe laviţă şi-i țiu lumânările. — Sărăcuțu' de el! Ș'o să se ducă nespovedit şi negrijit ! —-— Păi dl cu tichia, când te cheamă ia el, grij' asta crezi că are, să-ţi dea văspas d'ale sufletului? Atunci n'ar mai fi omw al lui! Au încebut să-și facă să-și scuipe 'n sân. — Să știți dela mine, măiculiţ c ce e la cruce. Uite, îs femes bătrână. Am auzit și am petrecut multe 'n viaţa mea. Da' n'o să uit, nici când mmi-'0 pune glia re gură, de când cu hudu- baea aia de vâltan, care mi-a ieșit în- nainte acolo, săptămâna trecută. Vin eu În căruță cu bietele iepe, ha-ha dela Merişani, dela gară, pân” am trecut ce hodaea lu' Naa din Stroeasca. Era un întuneric, de-ţi băga deştile 'n pchi. aşa că în toată clipa m'așteptam, să mă văz răsturnată de vre-o altă căruţă. Nu mi s'a 'ntâmplat tot drumulețu”' ni- mic, şi, cum dădui spre sut, gata şi necuratu', ca o dihanie mare 'ntraripa- tă, tot pe la capu' i“pşunelor tâlfâea, tot pe dasupra noast' se * i toate cruci, -- Da” ce orătenie să fiv asta noap- tea, maică, Doamne? m'am mirat cu. N'am apucat să sfârşesc zisa şi și-a 'ntins aripile d'asupra mea, izbindu-mă cu ele. Noroc că-s tare de înger şi nu mi-a fost frică. Am ţinut bine hăţurile, “altfel nu știu ce se 'ntâmpla. De le scăpam din mâini, cum erau spăimân- tate roaibele, mă dădeau de râpă şi praiu' s'alegea și de mine şi ide ele. Când am trecut pe la cruce însă tot m'am dat jos. Mai ştii, ce-i putea să-i treacă p'ân cap lu” ăl cu păr pă limbă? Putea să mă prăvale ?'n râpă cu haraba cu tot! — Păi nu te 'nchinai, bre, leică Spa- sio, când ai văz't ce-ai văz't ? intreabă una din cumetre. — Ei, ce spui tu de 'nchinat? Mi- chiduţă nu fuge nici când îţi faci cruce, acolo unde e stăpân, pân' la cântatu' cocoșilor de miezu' nopţii. Ce, tu nu știi ? N'ai auzit, că intră șin biserică până la noaptea jumătate? Ș'apoi — sfârşi femeea —, eu vă spui una şi bună : 'Or fi «ei, n'or fi bani la cruce. da' necuratu' e! i — Aşa crez și eu! Cică și Nae a văz't într'o noapte o mogâldeaţă, așa ca o căpiţă de fân, care a mers o.toană bună 'nnaintea lui p'in dreptu' ei! îi dete dreptate o mătuşe, mică, sbârcită. cu ochii ca argintul viu, dracu' gol şi ea. Și "'ntâmplarea se 'ntinde cât ai scăpăra 'n amnar în tot satul, e destră- mată şi 'ntintă apoi sărbătoarea, când se mai dă omu) niţel la odihnă și la dondănit, că-i ajunge doar o săptămână 'ntreagă de horbocăeală şi de muncă necurmată. ai E n seara de Sântu' Dumitru, La poarta Schiopului lsunt strânși, ca de obicei, pe o blană, Culici, Pagină, Nae al Pascului şi alți vreo câţiva. Vor- besc de poveștile ţesute 'n jurul comv- rii de subt cruce. — La noapte joacă de bună samă. Cine s'o rnai duce să sape? Acu an a 'ncercat al lu' Belciug şi a fost găsit mort la câteva zile, Se adunau din toate zările şi năvăleau în groapă stoluri de ciori și "'ncepură să-i dea târcoale şi câinii, urlând a ciudă, că nu puteau să sară în ea şi se mâncau între ei de jindu' hoitului ide pe fundu'-i! Așa a 'nceput vorba omul de gazdă. — S'o duce cine n'o mai avea zile! răspunse Culici, — Cui i so fi urât cu ele, că eu unu n'aș face-o, să știu de bine, că nu un cazan, ci o şură de aur ar zace acolo! întinde vorba al Pasoului, — "O să se mai întâmple ceva, că Sa arătat d'un cârd de vreme mereu încornoratu' la drumeţi. Cere suflete de om! întărește spusele, dând lămu- riri și Padină, pân' ce Pintilie, zis al Schiopului, întărește : -— Is bani blestemaţi şi pace! Și fiecare răspunde după capul ce-l are: unul că sunt, altul că nu, ba nu ştiu care jurându-se, că i-a văzut cu- tare ,or cutare om, jucând. Şi așa ţin tărărae lungă până târziu. Burcea, gro- parul satului, s'a oprit din mersul spre casă. E numai urechi. — De fost, de bună samă că e. Joacă 'ntotd'auna. Au săpat unii în jos, alţii 'm sus, ba 'nta'o parte, ba 'ntr'alta, da' toate de surda ! mai zice unul. Pe când oamenii chibzuesc cam pe unde ar sta să fie, fața noului venit se "'ncordează, ca să afle lămurit locul cu pricina. — He, ştiu eu unde am să sap! își zice el gâjâind tare, de a atras ochii tuturor spre el. — Aba, bă, Niţă, tu cu Alecu și cu Leuștean vă cam ţineați de drăcovenii d'astea ? La cruce n'ai încercat, bă ? îl ia în furca a lungă Padină. — He!... își drege glasul Burcea — Păi eu îs vrednic şi d'astea, bă. ce sunt curcă plouată ca tine ? Şi plecă bombănind pe şosea la vale. Câţiva flăcăi, zărindu-l, încep să cânte tare, în pofida lui: — Mândruliţă, ochii tăi, Par'c'au pietre scumpe ' ei. De-i faci, mândro, vânzători, [ți dau pentru ei comori, Ceru' cu lună și stele, Ș'un şirag plin de mărgele! --- Bade ți-i-'oiu vinde ţie, De mi-i da ce-mi place mie, O salbă de gălbiori, Găsiţi noapea în comori! Omul tace şi 'nghite 'n sec. — Mi-au scos cântec, serii! gândește în el, Ti vine 'n minte o dragoste veche, ce are pentru o văduvioară, pe care o poartă cu vorba, că odată-ș'odată îi dă o salbă de aur, că nu se iasă pân'o găsi o comoară. Ș'atunci, hoţomanca de ea, nu i-o mai întoarce spatele, ci l-o cuprinde și l-o săruta. Mergea acum hotărît. Ştia ce are să facă : de MIHAIL LUNGIANU — "O să mă duc negreșit la cruce la noapte. Ce nu face omu' când vrea. “N'am cercat, ce-i drept, nici odată, a- colo. Acu e a mea însă. N'o mai las! Pe la porţi femeile cată lung la el. şopăcăesc în urmă-i. — Pălăvrăgesc pe seamă-mi! zise el încet, Apoi. — Las, c'o să vă dau eu apă ia moa- ră, saveți de ce să vă minunaţi mult și bine! Vâlsanul huește tare 'n noapte. Din spre pădurea bătrină de stejar vine v undă de vânt. Ajuns acasă, omul a pironit ochii 'n grindă şi a rămas așa. Na dat deloc geană de geană. Pe la o vreme, când au prins să cânte cocoșii a doua oară, se pornește sfada între nevastă şi el: -— Ce faci, Niţă? Dumnezeu să ne ferească de rele, da' văz că nu ţi-e d'a bună ! sare cu gura trezită din somn de sgomotul lopeţii şi d'al târnăcopului, pe cari se căsnea e! să le lege c'o sfoară. Și, văzând că gură: = lar ţi-a vin't pundoliile, să pleci după ăl făr' de opinci. Nu te teme tu, că odată ş'odată 'o să-l găseşti. In loc să te odihnești și tu ca tot omw, că mâne avem o grămadă de treburi, pă- catele noastre ăle mari, te scoli la mie- zu' nopţii şi pleci, ca un strigoi, după boi bălțaţi. — Da' mai facă-ți fleoanca, fa muere, că-ţi dau acu vreo câteva după ceafă de sughiţi. Tu să nu te bagi în daraveli!e mele! se răstește la ea Burcea, ridi- cându-şi legătura de jos și ieşind pe uşe alară, A stat el mult pe gânduri că de, curaj-curaj, dar prea multe s'au întâm- plat acolo la cruce; la urmă a biruit nu scoate grai din însă tot ispita aurului şi a arginților. — Frica e sperietoare pentru mueri, nu pentru oameni ! Zice el tare, să dea dreptate pasului ce făcea. Apoi în gând: „-- Şi încă pentru oameni în toată fi- rea ca mine! De câte ori m'a apucat noaptea, făcând, sau astupând vreun mormânt şi în câte rânduri m'am venit dela lucru "n crucea nopții prin creierul pădurilor şi n'am văz't, nici c'am auzit cândva nimic. Și alții mor de spaimă, numa! să-i duci până la poarta bisericii. or până la a cimitirului pe 'nserate. Uite, eu unw nu vreau și nici n'am să știu ce-i aia frică ! Afară era o besnă ca n iad. Nu se vedea nici la un pas. Din tot locu! țâş- neau fiori. Mai mult pe dibuite, a ajuns la portiţă, care, cu toată grija lui, să nu tagă sgomot, a scârţâit prelung, ca un câine tras de coadă. — Ei, a iacă-cui ! slomnește el. Scâr- țâe a pagubă şi asta ! Doar n'oiu fi căl- cat cu stângu' şi acum?! Mai căutase el şi alte comori, dar nu găsise nimic, O ia 'n jos spre Fânaţia. Vrea să iasă mai de-a dreptul pe la Gura Văei. Işi face socoteala n el, că e mai ferit ca pe șosea. Când dă să co- boare 'n părău nu știu ce a făcut, că și-a agăţat moţul opincii dun stofleuc și a căzut, cât era de lung, trântind şi uneltele 'cât colo. — Ptiu-u-u... drăcia dracului — doamne iartă — că-i zisei pe nume! Asta nu prea miroase a bine! Să ştii, că nu fac nici o scofală, dondăne el. Ba, colac peste pupăză, de sgomotul fiarelor se "'ntărâtară și câinii lui Bo- soldea și-l încăerară, tot-tot să-l muște, Pe la Bănuţă, ca să nu-l mai simță șai lui, că ţine bată-l toți sfinţii'o stână 'ntreagă, o ia prin grădină pe la ai Popii. ca să iasă la Floarea Ju” Gru- mejdea. Aci altă dandana. Cum mergea aplecat, să mu-l agaţe crăcile de sus, s'a lovit cu capul dun prun de a crezut că şi l-a despicat în două. Injură și plecă mai departe, până ce se mai desmcteci. In dreptul casei Spâneciu- lui a tras încă o spaimă, cum nui sa "ntâmplat de mult. Mergea tăcut pe lângă gardul înnalt de nuele, când aude d'odată lângă el un nechezat puternic. Sa speriat grozav. Ingândurat, cum «ra, nu şi-a dat seama decât târziu, că are omul cai și sburdă prin grădină armăsarul lui. Sa ferit să nu dea pe la coliba iui Nae ai Toteanului, aşezată la o bătae de puşcă doar de cruce în moşia Stro- easca, de 'unde-şi are cleata lui. E ve- cin cu ea şi-i duce groaza mai mult ca toți ceilalţi din sat. Poate că-l năpă- deau, prin dreptul lui, şi pe el, afurisi- tele de vedenii și l-a ocolit, deşi uli- cioara, ce duce 'n drumul mare ieșea pe la el. Insfârşit a ajuns la pod. Se oprește el şi oftează : — D'aci până la locu' cu notocu' să tot mai fie vreo trei sute de paşi ! Goila în stânga se 'nnalță împădurită cu tufiş tânăr, ca un uriaş îmbrobodit în sarică. Par'car vrea să se prăvale peste el în noapte' asta 'ntunecoasă, pentrucă-i turbură pacea și somnul. III Sapă de vreun sfert de ceas. Parca fost un făcut, că dela cea dintâi lovi- tură a duduit prelung şi a oală dogită subi picioarele lui şi, din ce sapă, din ce tot mai puternic răsună și tremură pământul. —. Numa ja cimitir, când e aproaze să dau peste vre-un cosciug vechi, pu- red pe jumătate, sună așa a gol! gân- dește el. Se oprește, asculti: cu luare aminte, bate rar cu muchia târnăcopului de jur împrejurul gropii. Nirnic, —— Poate mi sa părut mie! iși face socotelile el și-și vede de lucru înnainte. Zoreşte de tot. Buza pământului i-a ajuns aproape de brâu. Tot cu băgare de seamă la cel:mai mic sgomot, i se năzărește d'odată, c'aude niște pași de om. Ridică capul pe furiș, se uită cu sfiiciune, ca un hoţ, în toate părțile, ascultă iarăș, ca să fie sigur, pune ure- chea la pământ, dar, tăcere și iarăş tăcere. Nici un fir de iarbă nu se clintea. — He! Am ştiut eu să-mi aleg vre- mea. Acum nici el, sarsailă, n'o să mă supere, da' mi-te vameni ! Roboteşte mai departe, vorbind în el: —— Afurisit rumân trebue să fi fost şi ăla de i-a 'ngropat! Nu putea să-i lase mai d'asupra ? Şi avea dreptate, că săpase aproape un metru, fără să dea de nimic. — Despre loc nu mă 'ndo câtuș de puţin ! Toţi cari au zărit-o jucând, aci au pus semne, la picioru' crucii. Nu-s doară eu prost și netot să viu să sap aşa la 'ntâmplare! Și abătea cu sârg. [odată se opreşte, se saltă 'n sus. ascute urechea : și — A mieunat o pisică parcă în re- dișu' de colea. Ei!... Și ce? In pădure parcă nu-s pisici? Poate o fi aruncat cineva vreuna p'aci?! Când se iscă la vreo casă câte una stricătoare și nu vor s'o omoare gospodarii o leagă la ochi și o duc în rediuș, să nu mai iasă la lumină. Or '0 fi vreuna sălbatecă, că prea a mieunat gros? ! gândește pu- țin îngrijat robotașul. la un bulgăre de pământ în mână, se 'ndreaptă de mijloc și vrea să-l arunce. Dar în cine? — Ei, drăcia dracului ? Ptiu, că iar i-am făcut pe voe, să-l mângâi cum îi place ! Un fior rece îi trece prin tot corpul. Ta iarăș unelta și 'ncepe din nou lucrul. Scoate de zor bulgării uscați afară. De sigur mai are puţin de tot. Groapa i-a trecut mult de piept și-i largă, că poate să se miște 'n voe cu scula. Numai când dârvălește cu târnăcopul se cam îm- piedică, A lăsat lopata pe mal acum și scor- mone cu el. E aplecat şi desprinde glii lutoase din fundul gropii. Scheunatul jalnic al unui câine, apoi un nurlet îl tac să se oprească însă. Se ridică din nou, ascultă și... iar nimic. Un gând nă- strușnic îl cutremură: — E de bună samă el! Apoi luându-și inima ?n dinţi: — E hei, drace, drace, îţi vâri tu coada, da' cu mine nu ţi-ai găsit! Iși face o cruce mare, apăsată, prinde "n mâini din nou unelta și, cu toate că inima "'ncepuse să-i svâcnească tare, se apucă şi scormone mai departe. Ținea cu or ce chip să se 'mbărbăteze, dar îl părăseau puterile și 'ncrederea. Pe ne- simţite, încet de tot chiar, neliniștea, teama puneau stăpânire pe sufletul lui. Il rodeau fel de fel de presupuneri, de presimţiri triste. Incepu să-i treacă prin cap toate 'ntâmplările rele de aci dela cruce. Şi aşa deodată și-aduce aminte şi 'nşiră 'n minte: Parcă văz pe bietu' omu' ăla din Brătieni, care 'ntr'o iarnă grea a fost găsit mort rezemat de stejaru' ăl mare, din marginea drumului d'aproape de odaea lui Nae. Inlemnise așa 'n picioare de spaimă ! ] se năzăreşte apoi în fața ochilor chipul femeii aceleia streine găsită moartă tot aci mai acu câţiva ani și parcă vede şi pe Nae din Stroeasca, înnalt şi spătos, voinic să dărâme un colţ de munte cu ciomagul de sânger cu moacă la cap, cum se scoală de pe bancă de lângă tejgheaua Iarcului, un- de-și bea cinzeaca de ţuică obișnuită și pleacă spre casă cu paşii rari de coco- stârc,:deşi soarele ajungea abia pe mu- chie. Cum era cam beţivan, îi plăcea să stea până după miezul nopţii. De când cu spaima, ce a tras-o, în noaptea când i-a eşit momâia aia ca o clae de lân, nici el nu mai rămâne noaptea târziu prin sat. Prinse însă să vază aevea cele auzite în sat azi de pățăniile Mariei lu Ber- dilă și a lui Nic' al Tomii. [i stărueau în faţă, băgându-l în toţi sperieţii. Se scutură însă odată voiniceşte : — Deh !... 'O îi, de bună samă, ceva, da” mie ce-mi pasă ? gândește și izbește mai tare. Tot îndoit î nând : — Te pui cu tatăl blengăriilor ? şi-şi tace cruce, ca să-l alunge. , Se apucă să scurme pământul mai departe, cu mai multă stăruință, vrând, bietul 'de el, să-şi îngroape şi să uite, în munca obositoare, toate gândurile cele, ce-l fac să tremure. Dar claea nsă bodogănește. suspi- - Î === namila acea uriaşe, îi stă 'nfipţă coleu în creer. — Uite, o zăresc d'aci din fundu! gropii, cum se 'ntiripează după tufişu' de mesteceni din dreapta, cum se 'n- nalță mare, mare şi pândește, să s'a- runce asupră-mi. Trântește însă odată piciorul drept în pământ, se ciupeşte de el să-şi vie în firi şi glăsuește: — Sunt un prost, am prins să-mi fac singur gogorițe! Na, nu e nimic! și se ridică. proptit în coada târnăcopu- iui. D'odată rămâne însă năuc. | sau impăenjenit ochii, or nu e de glumit: — Doamne... uite-o aci la marginea gropii, gata să mă 'nghiţă! peme el, înmărmurit de spaimă, și se trage cu spatele 'nnapoi, lipindu-se de margi- nea cealaltă a gropii. Vede bine, că un pas doar îl desparte de mătăhală şi o clipă de moarte. Cu o sfortare uriaşă, izvorâtă din groaza de necunoscut și de dragostea de viaţă, Burcea ridică fierul deasupra capului, își încordează brațele, închide ochii şi-l lasă să cază greu. Increme- nit apoi aşteaptă, așteaptă cu răsufla- rea sugrumată și ascultă. Nu se mai aude nimic, Deschide ochii, se uită. Ni- meni şi nimic. --Ce prost sunt! Cum mi-am făcul singur nălucă ? Dar inima-i bate tot repede, carnea-i toată e 'nfurnicată şi părul sburlit. Târ- năcopul, a cărui coadă o ţinea încă cu ambele mâini strâns, aşa cum a strâns-o când a izbit, e 'ngropat până la muche. Groaza simțită îi dăduse de bună sea- mă puteri supraomenești, dea dato așa lovitură năprasnică, că doar pă- mântul uscat era tare ca fierul. — Ce ţi-e, Doamne mare, şi cu frica? bombănește Niţă. Apoi dacă a fost aci adinioarea, i-a pierit pofta să se mai - apropie de mine, când a văz't cum ştiu să dau ! se fălește el, apucându-se din nou de dărvălit. IV De aproape trei ceasuri sapă şi grou- pa i-a ajuns la 'nălțimea umerilor. Mai de munca obositoare, mai de atâtea spe- rietori, nădușala-i curge şiroae, Zeghea, lungă până dincolo de genunchi, îl cam împiedică, dar n'o mai dezbracă. Nur timp de asta acum și apoi bate şi ui vânt cam subțire şi poate să răcească uşor, cum e tot un lac de apă. O mai strânge oleacă pe lângă el şi zorește 'nnainte grăbit. Gândul că nu mai ae de trudit decât puţin, pân'o da de co- moară, că cel mult într'o jumătate 'de ceas '0o să aibă bani, bani mulţi, o să fie om bogat, îl face să uite, pentru v clipă, de toate. — Mâne chiar o să plec la oraș, să schimb banii la zaraf, c'am 'ntrebat cu de mult ici şi colo, să aflu ce să fac cu ei, când i-'oiu vedea grămadă mare 'n- nainte-mi. Urzeşte 'n cap de ce-o să sapuce apoi : — He, ăl d'întâi lucru, ce'o să fac, e să-i dau Anichii salba făgăduită. La gândul ăsta un val de căldură îi străbate trupul, dându-i puteri necu- noscute. Izkea des și tare. Prind să sară scântei. „— Ha, ha ! face el. S'apropie, s'apro- pie comoara! şi vorbeşte mereu. Parcă o vedea aevea : -- He, un cazan plin cu aur, zile să am şi sănătate d'acu 'ncolo, că bogăţie câtă vrei! îngăimă el. Trage mereu cu târnăcopul, des, des ile tot — şi-şi face iarăş socoteli peste socoteli : — Acum pot să cumpăr cu sfoara de moșie de la al lw Ştefănache şi pete- cele din Muşcel și de După Mal ale Vetii Păciuleasa și ale soră-sei Maria, că 'o să le dau mai mult decât toţi. Și 'o să adun mereu la pământ. La vară, nu mai departe, 'o să-mi trântesc o casă, mai abitir decât conacu' cucoanei, uite așa numa' să fac în necaz la toţi, că mulţi au mai Gat cu colții la mine şi m'au luat în bășcălii. Mai dă de vreo câteva ori, până ce odată se pomeneşte vorbind tare : —- He, mevastă —, şi făcu o mişcare ca și cum ar vrea s'o scoale, — s'a dus sărăcia noastră d'acu 'ncolo ! Uite, uite. bani, bani mulți, strigă el să-și vie n fire din atâtea gânduri. S'apoi vesel de tot: — Uite sălbioara, mânca-o-ar neica de femee frumoasă. Vino de mă pupă odată, 'apoi de mii de ori! Spune drept, îți place, or ba? Nu-i aşa, că-i tare mândră ? mai vorbi el să-și dea mai mult curaj. De bucuria ce-l podidise începu să cânte : — Frunză verde măr creţesc! Dummezeule ceresc, Dă-mi şi mie ce doresc, Că nu-ţi cer la întâmplare Și nu-ţi cer vr'un lucru mare, Să-ţi cază cu supărare, ți cer doar-ce e fira:c, Iţi cer lucru omenesc, Să-mi dărueșşti ce iubesc! Mai înviorat şi cu puteri îndoite ri- dică târnăcopul. și-l repede 'n pământ. Un sunet sură, ca de fier, scântei... Bur- cea nu mai vede 'nnaintea ochilor Bo- dogăneşte numai : — Ba nu, e altceva!.. Nişte uchi de foc 1... Ochii unui câine, par'c'ai unei pisici ! Ba ai unui drac |... Ai tartorului chiar, cu gura căscată,... cu niște colți mari și cu şapte limbi... gata să-l în- sface,.. E aci,... în fundul gropii... Ui- te-]... întinde laba să m'apuce !... (Urmare în pag. 10-a) 8 Undeva, într'un colț de ţară, un oraș. Și în ora- şul acela era atâta sare, încât privindu-l din mar- ginea lui, casele albe, aşezate la rând, îţi vine să crezi că sunt şi ele săpate în blocuri imense din sarea albă pe care o scot ocnaşii în bulgări. „Munţii cari împrejmuesc oraşul au tot sare în ei și, în miezul lor, în întuneric, oamenii sapă de ani un palat mare cu bolți înalte, cu arcuri frânte de catedrală catolică, sapă mereu scoțând sarea care niciodată nu ia sfârșit, findcă este multă, atât de multă, încât şi apa din fântâni are gustul ei şi lacul — în care se scaldă copiii — este greu de sare. i Este așa cum numai în basme sunt ţinuturi în- tregi din zahăr şi turtă dulce. In colţul acela de ţară trăia, cândva, o fată. O tată care iubea munţii în mijlocul cărora deschi- sese ochii, iubea iacul cu apa mai sărată decât râul lacrămilor din lume, iubea ocna adâncă din fundul pământului, unde zi de zi bolțile se înfun- dau mai adânc, unde coloanele se ridicau mai înalte. Mergea de multe ori în ocnă cu lumea, câre venea de departe din alte oraşe, unde sarea se vinde în bulgări mici şi cântărită la prăvălii, ve- nea și le arăta cu măreție de regină palatul pe care, poate, şi-l închipuia al ei. Și cei din ocnă o îndrăgiseră, fiindcă era tânără şi blondă şi le aducea lor, unde tot timpul ardeau lămpile ca noaptea, ceva din lumea soarelui de afară, parfumul aerului și al florilor din fața ca- sei pe care le uda în fiecare dimineaţă. Şi fetei îi plăcea să privească mult la oamenii cari dălțuiau mereu măestrind bolți și coloane, la oamenii cari cărau neîntrerupt alți bulgări albi în vagonete, spre orașele de departe. Se învățase de mică să intre acolo și când co- bora înăuntru, cu ascensorul, din ce în ce mai re- pede, spre întuneric, din ce în ce mai negru şi îrlg mai mare, inima ei nu mai bătea speriată ca a celorlalţi cari intrau prima dată în ocnă. Doar haina și-o strângea mai mult şi respira cu plăcere aerul sărat care-i pătrundea în nări. Co- bora printre blocuri de sare şi zâmbea la toţi, as- culta muzica ciocanelor şi i se părea neasămuit de frumoasă. Dar ce-i plăcea mai mult fetei blonde pe care o chema Ara, era grota cu lacul albastru. Grota de pe deal, care fusese altădată tot un palat din sare ca și cel în care mergea acum. Palatul acela se prăbuşise și din fundul lui se măscuse ur lac. Un lac albastru sărat şi adânc — mai adânc decât închipuirea. Lacul era înconjurat de stânci înalte și albe care-și sclipeau în soare colțurile ascuţite și strălucitoare de sare pe care nimeni nu avea s'o mai sfarme în bulgări ca s'o trimită oa- menilor cari poate n'au văzut niciodată o ocnă. Vara, cei cari veneau acolo, după ce coborau în catedrala întunecoasă din fundul pământului, după ce se minunau de ciocănitul meșterilor şi se întorceau la lumină cu genele albe și sărate, mer- geau şi la grota cu lacul albastru şi apa fără fund. Şi nu rareori întâlneau acolo, pe gangul îngust care duce la malul lacului, pe Ara. Unii o între- bau pe ea legenda lacului şi bărbaţii de multe ori o credeau zâna lui, atât era de frumoasă, dar mai ales potrivită acolo. Era Ara tânără și tinereţea este frumoasă și numai prin ea însăși. Dar Ara avea și altă frumuseţe: aceea care lasă urme și după ce tinereţea a trecut. Era înaltă. mlădie, un JELANIA SOȚULUI BATJIOCORIT i — după o arie populară — — Ce-ai făcut ia Mad'leine Drace *), jumătatea mea — Ce-ai făcut la Mad'leine ? — M'am rugat un fiu savem Doamne Sfinte, amicul meu — M'am rugat un fiu s'avam. — In picioare ?n colț stăteai Drace, jumătatea mea — In picioare n colț stăteai. — Bănişori-i mai cruţai Doamne Sfinte, amicul meu — Bănișorii-i mai cruţai. — O talie de-ofiţer văzui Drace, jumătatea mea — O talie de-ofiţer văzui — Fu Christ, chiar în mărimea Lui Doamne Sfinte, amicul meu — Fu Christ, chiar în mărimea Lui. — Christ cu legiunea de onoare Drace, jumătatea mea — Christ cu legiunea de onoare? — Era-a Calvarului oroare „_ Doamne Sfinte, amicul meu — Era-a Calvarului oroare. — Christ are coasta, doar, rănită Drace, jumătatea mea — Christ are coasta, doar, rănită. — O picătură rătăcită Doamne Sfinte, amicul meu — O picătură rătăcită. — La crucifix nu se vorbeşte _„Drace, jumătatea mea — La crucifix nu se vorbeşte. — Ba da, când prea mult se iubește Doamne Sfinte, amicul meu — Ba da, când prea mult se iubeşte. — Eu creerii ţi-i voi zbura. Drace, jumătatea mea — Eu creerii ţi-i voi zbura. *) In original „„Corbleu“ UNIVERSUL LITERAR =ANR A — Fata blondă din cetatea sărei — mănunchiu de linii armonioase, ca şi coloanele svelte şi curbele elegante pe care le săpau oenașii în inima pământului. Albă şi blondă, atât de albă şi blondă, că părea luminată de undeva cu o lu- mină pe care Dumnezeu nu o dă tuturor, fiindcă era alta decât a soarelui. Lumina ei o făcea şi în umbră să pară tot albă, tot blondă. Ara iubea lacul, adânc și albastru, înconjurat de stânci înalte fiindcă, aplecată acolo pe bara de lemn îngustă cât ușa boltită în gang, își făcuse multe basme. O înfiora şi atrăgea lacul acela pe care-l ştia fără fund. Nimeni din cei cari încerca- seră să-l măsoare, nu isbutiseră. Unii își găsiseră moartea pentru încumetarea lor, aşa cum uneori mureau în poveşti Feţii-Frumoși prea îndrăzneți cari se încumetau să se măsoare cu zmeul. Aplecată deasupra barei de lemn, cu graţia tru- pului atât de ademenitoare, atât de firească, Ara își privea lumina părului în apa albastră. Așa a descoperit-o Vladimir, care venise să vadă grota într'o zi de vară, prima din luna pe care avea s'o petreacă acolo în împărăţia sărei. Intrase prin gangu) îngust, săpat în pereţii din sare vânătă, cu nu prea mare plăcere. Il se părea frig, acolo, în ziua aceea luminoasă şi caldă, când soarele era atât de bun afară şi credea că cel care i-a vorbit de minunea lacului din grotă l-a minţit. Dar minunea i-a apărut îndată albastră şi blondă și, o clipă, n'a mai ştiut dacă a intrat acolo să vadă iacul albastru în mijlocul stâncilor cu vârfuri de dantelă fină, sau ca să cunoască feeria blondă care, plecată pe marginea barei de lemn, părea una cu apa. Încă nu-i văzuse ochii, dar cum a privit așa fata cu păr de aur şi linii de statuă, aplecată mult peste bara de lemn deasupra prăpastiei de apă, i s'a părut că ar putea să cadă şi a simţit un gol în suflet, o durere că minunea blondă ar putea să dispară în apele albastre și fără să se gândească bine de ce, a întins mâna să oprească o prăbușire. Așa l-a găsit Ara când s'a întors, dreaptă și mi- rată, în fața lui ; așa s'au și făcut prieteni. Vladimir, călăuzit de Ara, a învățat multe lu- cruri pe care nu le învățase în ani grei de muncă în biblioteci şi laboratoare, deoarece Vladimir își petrecuse ani întregi, ani grei, într'un oraş mare, căutând taina tămăduirii oamenilor. Avea cândva să fie doctor mare. Așa dorise și visase el de când era copil. Dar în vara asta, alături de Ara cea blondă, îi se păruse prima dată că munca lui e prea mare, prea grea și viața atât de frumoasă. ȘI zilele treceau mereu fără să fie simţite lungi și, totuși, scurte, din ce în ce mai scurte, cu cât se apropia plecarea și cu cât Ara devenea mai fru- moasă, mai nouă. Intr'o dimineață apărea cu rochie albastră, atât de albastră, că părea îmbrăcată cu apa lacului din grotă. Alteori o întâlnea în grădina casei în ro- chie subțire cu flori de măr și atunci era toată o spumă roz de care ţi-e teamă să te apropii ca să n'o spulberi. Mereu o întâlnea pe Ara sveltă cu aurul părului strâns în fundă colorată cu picioa- rele goale în sandale albe, gata de drum, gata de veselie, gata să colinde pădurile, să urce munții, să se oglindeaseă în apa lacului. Din zi în zi Vladimir simţea cât de mult dor despărţirile, cât de mari sunt distanţele. Avea să plece curând, undeva departe spre un alt oraș din acelea mari și necunoscut tuturor, acolo unde soa- rele doar, se duce în fiecare seară să apună și unde nu vezi niciodată măreția apusului. Mai avea de muncit trei ani, cei mai grei ani, dar pe urmă avea să se întoarcă în țară om mare, cu știin- ță multă în care să creadă lumea ca în sfinţi. La anii aceia se gândea din ce în ce mai mult Vladi- mir seara, după ce o lăsa pe Ara la casa cu flori. Şi zilele treceau mereu. Singur, lacul din grotă rămânea la fel de albastru, la fel de rece şi fără Jules Laforgue de ŞTEFANIA IRINA BOLDUR fund. Acolo în mijlocul stâncilor de sare nimic nu ajungea, nici vântul şi deaceea faţa lui rămă- nea totdeauna senină. Doar Ara deasupra barei de iemn arunca uneori petre în apa lui. Atunci lacul se încreţea în cercuri largi, din ce în ce mai largi, până piereau. Sgomotul pietrelor suna adânc o0- dată şi, apoi, încăodată când răspundea ecoul. Acolo toate sunetele aveau două glasuri, fiindcă pereţii înalţi din jur le strângeau şi le mai spu- neau odată cu glas mult mai puternic, dar parcă mai îndepărtat, din altă lume. De aceea Ara a- runca pietre în lac şi asculta de două ori prăbuşi- rea lor. Uneori bătea din palme şi din toate păr- țile auzia alte bătăi, multe ca într'o sală de teatru după ce sa coborit cortina. Arei i se părea că în tundul lacului este o altă lume cu alte fete blonde care bat din palme. I se părea că departe, acolo, poate, viaţa-i mai frumoasă şi, pentru cei de jos, din fund, faţa lacului albastru este ceeace pentru ea şi pentru cei de deasupra e apa cerului de vară. Şi, într'o zi, toamna s'a arătat a fi aproape. N'o spunea nimic în deosebi. Cerul era tot albastru și soarele tot pe albastrul lui dar dimineaţa când Ara a eşit în calea lui Vladimir, la poartă, avea o frunză ruginie în părul ca mătasea porumbulu crud. In dimineaţa asta pe Vladimir l-a durut fru- museţea Arei, fiindcă prea mult semăna cu o domniţă a toamnei. Și în ziua aceea doi tineri au stat în grota de pe deal, acolo unde începe lacul fără fund. Ara a aflat că e frumoasă altfel de cun: o arată oglinda lacului. Atât de frumoasă, încât despărțirea de ea poate fi durere. Şi în grota în care fiecare vorbă își are un ecou, Ara a recunoi- cut că şi ea va fi tristă după plecarea prietenului ei de-o vară. Fuseseră atât de mult împreună. Umblaseră mereu prin locuri minunaie numai de ei ştiute, încât în ziua când prima frunză ruginităa a apărut între ei, anunțându-le despărțirea, şi-au dat seama că trebuie s'o înlăture. Cum însă este greu să înlături tot ce îţi stă în cale, nici ci nau putut înlătura despărțirea, care a venit atunci când trebuia să vină. Atunci, când frunzele cu rugină ar fi putut-o imbrăca întreagă pe fata blondă din Cetatea sărei. In ultima zi, însă, îna- inte de a pleca, Vladimir i-a făgăduit Arei că după trei ani îi va aduce inelul de logodnă, po- doabă mâinilor ei albe. Şi, atunci, nimic n'avea să-i mai despartă. * Cei trei ani au trecut fiindcă așa trec anii peste bucurii, peste dureri, peste munca lui Vladimir, peste dragostea Arei, la fel de repede, la fel de încet. Numai că inelul de logodnă pe degetul Arei nu i-a mai fost bucurie. Pe malul lacului au stat doi străini. Ii unea doar același îngust inel, care furase culoarea pă- rului de mătasea porumbului crud. Ara însă nu-l recunoștea pe omul acesta care în trei ani se schimbase, purta ochelari cu ramă de aur şi avea o cută atât de adâncă pe frunte. Nu înţelegea cum omul acesta îi poate cere să plece din orașul ei cu apele sărate, să-și lase lacul şi grota, unde iubise dragostea, ca să plece în țara acea mare şi inde- părtată, care-i trimisese un Vladimir atât de alt- iel decum îl ştia, decum îl visase, când a aruncat pietre în lac şi îşi făcea poveşti. — „Oare, cum vede Vladimir lacul prin oche- lari ?* Vladimir era doctor mare. Dar ce legătură este între fericirea ei şi numele lui? Și, totuși, Ara vedea că omul de lângă ea o iu- beşte la fel, poate, chiar mai mult. O iubeşte cu desnădejde. Ii era milă. Ar fi vrut să-i spună o vorbă bună, care să-i sune ca o mângâiere, ca un îndemn s'o uite, să-şi îndrepte viaţa âltfel. Să — Sufletu-mi veșnic 1-1 voi da > i Ș Mia = y Doamne Sfinte, amicul meu — Suiletu-mi veșnic I-1 voi da. JELANIA LUNII, IN PROVINCIE Ah ! frumoasa lună rotunjioară Grasă ca o comoară! Retragerea sună sonor, Apare domnul ajutor ; Un clavecin cântă în faţă, O mâţă trece prin piață Provincia care-adoarme blând. Acordul ultim apăsând Pianul şi-a închis fereastra. Ce oră-o fi în vremea asta ? Ce exil! lună pustie, E de spus: „Așa să fie!?“ Lună, diletantă lună Oricărui climat comună. Missuri-ul văzuşi ieri Şi-a Parisului intrări Și fiorduri albăstrite Polii, mările, şi câte ! Fericită lună, acum Tu o vezi pe ea pe drum Şi al nunții ei convoi. Sunt spre Scoţia amândoi. Oh ! ce pacoste era Versurile de-mi credea. Lună, vagabondă lună Să facem cauză comună ? Nopți bogate, vai, mă plâng: Cu provincia ?n piept mă sting. Luna cu principii vechi Are vată în urechi. 30 Decembrie 1939 ——= meargă acolo unde oamenii au nevoe de mâna lui, unde oamenii sufăr în paturi albe şi nu şiiu ce minunat este să fii sănătos şi tânăr — să-ţi oglin- dești tinereţea în apa unui lac albastru. Ar fi vrut, dar nu putea. şi simţea mâna rece şi sufletul greu. Nu putea. Nu putea să-i spună lui Vladimir că nu mai semăna cu tovarăşul ei de o vacanţă, cu omul sprinten şi vesel de altădată. Mai ales nu-i putea spune că nu semăna cu omul pe care-l gândise în singurătatea ei pe malul lacului. El nu era vinovat că nu putea semăna cu imaginea lui. Ara ştia toate astea dar tot așa știa că nu putea pleca în țară străină cu omul pe care şi-l sim- țea străin. O întrista dragostea lui și tot atât o în- trista şi gândul despărţirei de ceeace fusese feri- cirea ei de fiecare zi până atunci. Zilele treceau frumoase și senine ca în fiecare vară, dar sufletele lor încercau zadarnic o apropiere. Și seara când Vladimir o lăsa pe Ara în poarta casei, gura lui săruta mâna albă din ce în ce mai rece. Intr'o dimineață, după ce și-a udat ca intotdea- una florile din fața casei, Ara a urcat singură spre. grota din deal. Era dimineaţă de tot şi paşii ei căleau în drum pe romanița înflorită. Simţea re- cele de rouă pe picioarele goale şi cerul de dimi- neață era limpede și parfumat. Când a intrat în grotă, a tremurat doar puţin. Avea rochia roz cu flori de măr pe care n'o mai îmbrăcase de trei ani, dar anii nu aduseseră schimbări decât în suflet. In rochia roz Ara era toată ca o spumă ușoară. S'a aplecat pe bara de lemn și a privit în lacul al- bastru. A scos din deget inelul care-i furase cu- loarea părului şi gândurile şi i-a dat drumul. Pe luciul apei inelul și imaginea lui s'au întâlnit. Se logodea cineva? Apa abia de s'a încreţit. S'a aplecat mai tare. Mâna lui Vladimir de acum trei ani întinsă să oprească o prăbuşire, era doar amintire. Un zgomot greu a răsunat între stânci — vo ţă- cere și, apoi, un ecou. În lumea de sub apa al- bastră a lacului, lumea pe care o bănuia și o vi- sase, Ara intra, acum, cu rochie roz ca o spumă.. Lacrimile lui Vladimir au fost prea grele ca să poată curge în apa lacului grea de sare. De aceea a plecat în oraşul mare în care soarele se duce să apună şi nimeni nu-l vede. Cuta din trunte era mai adâncă. Când în Cetatea Sărei, după ce ai ieșit cu genele albe din miezul pământului, unde mereu se ciocă- nește cea mai frumoasă și vastă catedrală, urci la deal pe cărarea cu romaniţă, ajungi la grota albă și înăuntru privești lacul albastru şi dacă arunci o piatră, îi asculți de două ori căderea. Acolo se întâmplă întotdeauna câte cineva care să-ți spună: aici sa aruncat o mireasă. De aceea pleci de acolo ca dintr'o biserică. Un joc frumos și trist. Soarele pare vulgar. atât este de străluci- tor pe lângă lumina albastră domoală şi tristă din grota cu lacul fără fund”). *) In 1936, într'o excursie dela Vălenii de Munte la Slănic-Prahova, am văzut grota cu lacul albastru. Acolo am aflat că sar fi înecat o mireasă. Povestea poate fi aceasta; poate fi însă și alta. Oricare. sfârșitul, însă, este acelaş > JYELANIA UITĂRII MORȚILOR Doamne şi Domni A căror mamă-i moartă Iată, bunul gropar Vă râcâie la poartă. Morţii Lume 'ngropată Ei nu mai ies Niciodată. Calmi, voi fumaţi Sau vreo idilă vă frământă, Acolo' jos cocoșii cântă, Bieţii morţi din oraș alungaţi ! Tata-moş moţăia Eruntean mâini îi cădea Sora croşeta Mama lampa o mărea. Morţii Nw's disereţi ei, oare? Ei dorm La răcoare. Cine-a fost măreaţă Afacerile s'au făcut Ah! micii morţi când s'au născut Nu se prea răsfaţă. Notaţi cu scris egal In cartea cheltuelilor de hrană Intre două cheltueli de bal: „Intreţinere mormânt, pomană“. E veselă Viaţa, hai ? Ue faci, iubita 'mea. O, vai! Doamne şi Domni A căror soră-i moartă, Deschideţi bietului gropar Care vă clănțăne la poartă. De nu-l primiţi cu voe bună EL va veni (0, fără supărare) Ca să vă tragă de picioare In nopțile cu plină lună. Nepoftit Vânt nebunesc Cei ce-au murit ? Călătoresc... ANIŞOARA ODRANU 30 Decembrie 1939 „Elevul Moroianu Adrian lintr”a şaptea“ — Capitol de roman — Maculatorul meu special e plin de Cugetări despre dragoste. Se vede că Lopi a dat peste el, deşi îl ascund din cauza ei cu grijă, deoarece găsesc o mulțime de adnotări pe margine. De exemplu, sub retlexia nr. 54 care sună: Les femmes sont toutes les memes, le desir d'un homme les flatte toujours (H. de Regnier), ea a adăogat cu creionul: So spui lui mutu. Dease- menea la nr. 68: En amour, ilnya d'interessant que la conquâte et la rup- ture... Tout le reste est du remplissage (M. Donnay) ea a scris: Ce gogomănie ! Și așa mai departe... Mă supăr! Ce tot îmi face pe deșteapta! Nu cumva se pricepe, grozava, mai bine în dra- goste decât autorii aceştia ? Am să-i fac aspre observaţii şi-i in- terzic să mai umble în lucruri. Nu pot so pârăse kirei Marigo, pentrucă ar afla şi dânsa de macuiator şi asta nu prea-mi vine la îndemână. Să încui ca- mera ? Nici asta nu se poale: trebuie să facă servitoarea curat. O să-mi co- mand o lădiță cu cheie. Să poftească atunci să mai cotrobăiască, Lopi trece prin sală, fredonând. Des- chid uşa și o chem: — Vino, te rog, o clipă. Ea vine. — Ce vrei ? — Dece mi-ai umblat în maculator ? o iau la rost. — Pentru asta m'ai chemat ? râde. — Trebue să știi că nu-ți permit. — Sunt nişte prostii, ceiace ai scris acolo, domnule filozof. Dragostea nu se 'nvață din cărți. — Dar cum se învață ? — Din experienţă ! Foarte simplu. — Mergi de explicaţie, asta o ştie şi baba Rada. — Eşti obraznic! O apuc de mână, — Pe cine faci obraznic? — Pe tine. Mă tutuiește acum ? Ştii, merge prea departe cu îndrăzneala. Trebuie s'o să- rut cu sila, nu fiindcă aș iubi-o, ci pen- trucă o fată, după ce o săruţi, nu te mai înfruntă. Li prind și cealaltă mână. — Ce faci? mă întreabă. — Vreau să-ți dovedesc că sunt o- braznic. — Nu trebuie, spune ea și mă pri- veşte cutezătoare. — Ba trebuie ! O trag spre mine şi-i caut gura. Dar ea întoarce brusc capul şi-mi scapă. —— Cum, îndrăznești ? murmură ea, şi păleşte, — Dacă sunt obraznic ! N'ai spus că sunt obraznic ? E Ii prind din nou mâinile. Vreau, cu orice preţ, s'o sărut. — Dă-mi drumul că... — Nu-ţi dau drumul, să vedem ce ai să faci, -— ţi trag o trânteală, ia seama, mă ameninţă. Pufnesc de râs. — Aş vrea s'o văd şi p'asta. — Nu crezi? Bine, aşteaptă ! Se desprinde și mă apucă de mijloc cu amândouă braţele. Ii simt trupul cald, îi simt până şi sânii mici, cum se strivesc de pieptul meu. Vrea să mă trânească, voinicoasa. Stau în defensi- vă, pentrucă îmi place să prelungesc lupta cât mai mult. Ea se smucește, mă împinge, opintindu-se din greu ca să mă doboare. Îi simt răsuflarea pri- pită, iar părul ei răvășit îmi gâdilă fața. Incearcă să-mi pună o piedică pela spate cu piciorul, isteața, dar e prea slabă ca să mă răstoarne. Acum, aș pu- tea s'o sărut, prin surprindere, dar mi-e teamă să nu se supere și să curme lupta. Uneori, trebuie să-mi încordez puterea, ca să nu mă răzbească. — E voinică, nu-i de glumit! spun, Lupta urmează încinsă. Ne strivim în braţe, ne lipim unul de altul, ne frângem, ne proptim de mobile. Aș vrea să mă războiesc până mâine, cu un ast- fel de inamic. Deodată, mă împiedic de covorul mo- totolit pe jos şi amândoi cădem. Lopi, sprintenă, se ridică numaide- cât deasupra mea. Apoi sloboade un chiot de biruinţă. — Te dai bătut ? — Nu! — Nu ? Ei bine, ridică-te dacă poți, scrâșnește, și mă ţine strâns, acoperin- du-mă cu trupul ei subţire. Simt furnicându-mă prin trup o sim- ţire cu totul nouă şi nu cutez să fac vreo mişcare, ca să n'o gonesc. — Nici acum nu te dai învins? mă întreabă ea a doua oară. — Ba da, bâigui ca 'n vis. — Asta o vroiam, zice Lopi, și își po- trivește părul şi rochia mototolită, Apoi se 'ntoarce triumtătoare : — Hai, scoală-te acum ! şi-mi ajută să mă ridic, O privesc absent. Ochii mi se 'nchid. O moleșală mă cuprinde. Ce s'a întâm- plat, oare, cu mine ? Straniu ! Lopi mă cercetează, nedumerită : — Ce ai? Nu ţi-i bine? — Ba da. — Minţi! Te-ai lovit undeva? Eşti palid ! [RAR — Nu... Mă întind îmbrăcat pe marginea pa- tului. Ea s'apropie şi mă şterge de praf, imi aranjează părul. — 'Ți-am spus să nu te măsori cu mine că o păţești. Zâmbese silit. O în- depărtez ușor cu mâna, Nu știu dece, îmi de MIHAIL DRUMEȘ acum n'o pot suferi în juru-mi, Şi adi- neauri parcă mi-era dragă ! — Lasă-mă. Du-te ! — Nesuferitule, așa-ţi trebuie, îmi aruncă ea şi fuge, râzând. : = Seara, după masă, în timp ce stăm de. vorbă, liopi sare 'n sus, veselă: — A, am uitat să vă spun : adineauri, m'am prins la trântă cu Moroianu şi 'n câteva clipe l-am dat peste cap! Rămân năur şi cred că am roșit pâ- nă 'n vârtul urechilor. Nu m'aştepiam deloc ca Lopi să tacă o astiel de ne- ghiobie. Ei bine, fetița asta e de-o nai- vitate îără pereche. Magotu izbucneşte în râs, Și râzi, râzi ! Se opreşte uneori, ca să reînceapă mai tare. — Ho, nebune, îl ghionteşte Nicu, îţi crapă fierea ! Magotu n'aude. Se clatină pe scaun, se ţine cu mâinile de pântece şi hoho- teşte de se cutremură sutrageria. Cum o putea să râdă atâta ? Ne molipsim şi ceilalţi. Noi râdem însă de râsul lui Magotu. — Ce adică, nu-ți vine să crezi? Il întreabă Lopi, nedumerită. Magotu începe din nou. Kira Marigo întervine : — Ei, termină odată. N'ai nici un haz. Lopi se ridică dela masă și s'apropie de mine. — Vino, te rog, să încercăm încă odată, să se convingă și Toma necre- dinciosu!. Stau pe ghimpi. E nebună fata asta? Auzi, să ne luptăm aici, în faţa tuturor. Râd silit și nu-i răspund, Spun pentru ceilalți : — Glumeşte ! — Ce glumă, sare ea înțepată. Nu te-am pus jos ? Dece tăgăduieşti ? Dacă ai curaj să ne luptăm, poftim, îţi stau la dispoziţie. — Haide Lopi, isprăvește cu prostiile, o apostrofează mamă-sa. — Nu te încumeţi să-ți măsori for- țele cu mine ? îi propune, râzând, Ma- gotu şi-şi încordează braţele. — Cu urangutanii nu mă bat, îi a- runcă ea cp ip are Sunt tare abătut. Mă gândesc mult la lupta aceia vrăjită și parcă simt încă îiori, alergându-mi în şira spinării. Insă nechibzuinţa lui Lopi mă înveninează. Nu-mi intră deloc în cap cum a putut ea să facă o asemenea gafă. Ce-o fi zicând, oare, kira Marigo des- pre asta ? O fi bănuind ceva? Imi fac curaj. Ei şi? Ce-mi pasă, la urma urmei? Poate să creadă ce-o vrea. Mai degrabă îmi pasă de Magotu și Nicu. Cu siguranţă că ei o să mă tachineze mereu pe chestia asta. x Trec câteva zile. E într'o Joi, după masă. Tocmai încerc să aprind focul, când Lopi se strecoară nesimţită pe ușă. — Ce boscorodeşti acolo ? — Fac focul, nu vezi? -— Cum, nu l-a aprins loana? — Ba da, dar s'a stins. — Lasă-mă pe mine că nu te pricepi. Mă trag la o parte, şi-i fac loc. Ea, se apleacă şi suflă din răsputeri, răsco- linda lemnele. In felul cum stă îndoită de mijloc, rochia i s'a ridicat şi îi ză- resc o bucată îngustă din puipele pli- nuţe. Stau nemișcat și privesc într'una, ca hipnotizat. Aș vrea să facă o mişcare ca să înalțe rochia și mai sus, dar de- geaba. Lemnele s'au aprins şi limbi de flăcări izbucnesc vioaie în sobă. Lopi se ridică, sprintenă. Parcă i sa aprins şi ei fața. — Ştii de ce am venit ? mă întreabă. Ridic din umeri. — foate vrei o carte de citit. — Aș... — Să jucăm o partidă de şah? — Nici... Ce-o fi vrând ? Nu-mi vine deloc în minte. — Nu ghicești? Mama nu-i acasă. Magotu şi cu Nicu dorm buștean. — Ei, spune odată ! — Eşti un prost! Haide, încearcă să mă săruți. A, asta vrea ! Adică să ne luptăm ca acum câteva zile. Nu-i răspund, o pri- vesc doar lung, cu reproș. — Nu vrei? — Nu. Pentrucă ai obicei să baţi toba ca să afle toată lumea. Ar trebui să fii mai discretă. — Discretă ? De ce? Doar n'am ni- mic de ascuns. — Dacă-ţi place așa. — Înţeleg, ești mândru. Bine, dacă ţii atâta, îţi făgăduesc că nu suflu un cuvinţel. i — Jură-mi. — duri UNIVERSUL LITERAR — Să nu te măriţi, dacă vei spune. Fata are o clipă de ezitare. — Fie, să nu mă mărit. — Atunci, haidem. Imi încolăcesc braţele și o prind de mijloc. Face şi ea la fel. — Ce subţire «ești, îmi spune Lopi, te cuprind ușor. — D-ta eşti şi mai subţire, îi replic. — Bine, eu ca fată, de! se cade... su- rââe ea, cochetă. Incepem să ne frământăm nevolnic. Bineînţeles, nici nu încerc s'o sărut mă- car, căci nu ne interesează asta nici pe mine, nici pe ea. Amândoi, laolaltă, suntem un singur trup cu patru picioa- re, care şovăe, purtat prin toate colțu- rile odăii. Uneori, îmi lipesc obrazul de al ei şi stau așa, cu ochii închişi. Mă mir că Lopi nu se împotriveşte. Se vede că-i place şi ei. E doar atât de plăcut! Nu mă dumiresc cum poate Liopi să ia jocul acesta în serios, fiindcă se tru- dește din răsputeri să mă răstoarne. Pentru ea, farmecul e să mă învingă ? Oare nu simte altceva cu mult mai vo- luptos, decât vanitatea biruitorului ? : Mă minunez de îndârjirea ei. Uneori, când i se pare că izbutește, scoate un țipăt. Apoi, mă prinde mai cu sete, Li- pindu-și trupul de mine, fără umbră de şovăială. La rându-mi, o strâng în braţe aşa de încleștat, că-și pierde răsuflarea, dar nu se plânge. Asta îmi stârneşte o voluptate nespusă, nebună. Aş trânţi-o numaidecât, dar nu vreau, penirucă îmi place să prelungesc beţia, care mă inun- dă. Simt, instinctiv, ca şi rândul trecut, că se apropie acea clipă de ameţeală uluitoare. Deaceia, trebuie so sfârşim întrun fel. O trântese jos, cu precau- țiune, să nu se lovească și cad deasupra ei, Lopi dă să se ridice, dar o încleştez puternic sub mine. Atunci, ea svârle cu picioarele, se frământă dar nu poate să scape. In cele din urmă, se domo- leşte şi-mi spune, cu ciudă : — Ei bine, mă dau bătută. Eu, însă, am uitat să mă ridic de pe ea şi o îmbrăţişez, în neștire, nebu- neşte, cu sufletul aiurea. Lopi tresare și pleacă ochii, rușinată. O roșaţă puternică şi fierbinte îi izbuc- neșie 'n obraji. Mă respinge brutal și sărind în picioare, se duce într'un colț şi-şi ascunde fața în mâini. Plânge ? Abia prind de veste. Sunt încă bui- mac, de cele întâmplate. Adevărat, am făcut o neghiobie. Nu trebuia so mai îmbrățișez după ce se sfârșise jocul. Dar îmi mai dădeam oare seama? A fost fără voia mea. Se vede că ea a simţit că la mijloc e ceva necurat, Mă apropii de ea. Câteva minute nu îndrăznesc să articulez nici o vorbă şi 9 ——— o privesc în tăcere. Lopi nu mă vede căci şi-a astupat faţa cu podul palme- lor. Pieptul îi tresaltă neregulat. Plânge încet, tăcut... Dumnezeule, sunt un monstru! Aș face orice ca s'o împac. — Lopi, îi şoptesc, însă aşa de încet că nici n'aude, — Lopi, îi șoptese, însă aşa de încet — Lasă-mă! răspunde ea, fără să ridice capul. — Eşti supărată pe mine? Ea tace. — Eşti supărată ? Răspunde-mi. Lopi scutură capul. — Nu? Ea repetă mişcarea. — Atunci, dece nu-mi vorbeşti ? in- sist eu. Rămâne mereu mută. Nu-i chip să-i scot un cuvânt. Trec câteva clipe lungi. Reiau: — Ce ţi-am făcut de te-ai supărat ? Eu nu mă știu vinovat cu nimic, Ea tace din nou, tace, tace și pare absentă. — Haide, spune-mi ! Deodată, se înalță dreaptă şi săge- tându-mă cu ochii îmi aruncă: — Fiindcă eşti un obraznic! şi iese repede. — Dece ? bâigui, dar rămân fără răs- puna. Mâărturisirea unui inculpat Sala tribunalului era de nerecunoscut. De ohiceiu ticsită de mahalagii și bor- faşi, de olteni pricinași şi oameni mă- runţi, caracuda unui târg din care nu răsărilse nici o giorie naţională, era a- nimată acum de cuconet dichisit şi ti- nerat pletos și înfumurat. 'Tănăsache, aprodul, își măsura clien- tela chioris, neputârdu-se Gumeri cam ce fel de „speță“ putea aduna aseme- n=a tume. Ştia că ziua era sorocită, pen- vru „penale“, și se aștepta să dea ochi cu liota de găinari, e scandalagii, de țaţe şi beţivani, care aveau să xăspundă de blestemăţiile cu care amănau jude- czta şi mahalaua. Când domnul Ioncică, grefierul de „urnă“ lipi pe ușă lista, proceselor, Tă- năsache își încălecă „iavaşeaua“ pe nas, citind felul în care erau rânduite. Plim- bându-și degetul pe sub şirul violet, si- labisi cu glas miorlăit calificarea lor. — Iondana Blezu, cu Vespasian Mag- nificemtius, calomn:e... Tuminat, se intoarse către pâlcul ce- lor ce se înghesuiau în spatele lui, 1ă- murind cu promptitudine și competenţă: — Anticoiiil 576 şi următorii... închi- soare de la, 15 zile până îa un an... Tri- bunalul se poate scobori cu osânda la amendă de la 500 până la 10000 lei. Aci este chestie cam groasă şi „depandă” de avocat... Informaţia lui Tănăsache străbătu ca um fior de moarte, amuţind gurile tu- turor, Se simţea că lucrul era serios, și că în preajma acestui proces gândurile și vorba trebuiau rânduite, cumpănite, pregătite. Cuconetul începu să-și tragă un strat proaspăt de pudră și roșu, iar domnii să-şi potrivească pletele şi cravatele. Clopoţelul sună, anunțând începerea ședinței și strigarea „părților“. — Iordana Blezu | — Prezent, — Vespasian Magnificenţius.,. — Prezent. — Aoleu, domnule Iorgu ? — Aşa, mă chema, ardeil-ar focul pe ăl de m'a botezat !.. — Martorii... Barbu Trifol... Costea Praştie... Minodora. Fulga... Radu Cum- pănă... Ana Bozie... Nadia, Cocoş... Mari- lena, Zefir... Sandu Crivăţ... Aoleu, ce numele dracului... Sunt prezenţi cu toţii, domnule Preşedinte... — Acuzatul... — Să intre acuzatul... — Cum te numești ? — Torgu Popescu, domnule Preşedinte. — Iorgu Popescu ? Atunci de ce-ţi zice Vespasian Magnificentius ?... i Prididit de obidă, acuzatul icni, ne- stăpânit ; — Păi de !... Judecaţi și D-voastră, !... De ce-mi zice Vespasian Magnificen- ţius!... Că eu vespasiană n'am iost nici odată, şi nici prin balamuc, ca Magni- ficenţius, n'am trecut | — Totuş, trebuie să ai vreo cunoștin- ţă în legătură cu acest nume 1... Dum- neata nu eşti scriitor? — Nu sunt, domnule Președinte, m'a fenit Dumnezău !... Eu sunt om serios, contabil la firma „La Milion“... Chestia cu numele ăsta mi s'a tras de la un chef, pe care l-am făcut pe negândite, cu domnul Praștie, de zice că este critic... — Cu alte cuvinte, recunoști că eşti una, şi aceiaș persoană cu Vespasiali Magnificenţius !... — Acum ce să fac, domnule Președin- te, trebuie să recunosc... — De câţi ani ești ? — 48, în tul ăl mare... — Ai mai fost pe 1a judecăţi ? — Ma ferit, Sfântul... — Eşti acuzat că ai calomniat pe doamna Iordana Blezu... Spune cum s'au patrecut, faptele !... Zisul Vespasian trase de nodul crava- tei spre a-i slăbi strânsoarea, se întoarse către reclamantă aruncându-i o privire înciuaată, după care se porni să se măr- turisească: Domnule Președinte şi ono- rat tribunal ; era într'o Sâmbătă d:mi- neaţa, pe la orele 11 şi cinci minute... Imi rânduisem registrele, făcusem sol- dul casei pe ziua precedentă și expedia- sem corespondența, firmei „La Milion“, unde vă spusei că sunt contabil.. Cum aveam să-mi scot un act de paupertate pentru o scutire de taxă a lu! fiu-meu ăl mare de este la „comerţ“ într'a șeap- tea, m'am cerut patronului ca să mă repea la percepție, să scot un extras după rolul de impunere... Mă imbrac cu haina a bună, îmi iau umbrela și galo- șii, salut pe domnul Solomonică, patro- așa te chema, nul şi plec... Pe drum, mă abat la o câr- ciumioară, de-i zice „La puterea ursu- lui“, să văd dacă nu dau ochii cu vreun practicant de la judecătorie, să-mi vândă un timbru fiscal, de opt plus unn, pen- tru petăție... Că la băisții ăştia se mai întâmplă câte un timbru desl:pit de pe vreo suplică, și ţi-l vinde cu rabat... Aci, ceasul rău. dau de domnul Costea Praș- tie, care fuma, o „Mărășești“ și făcea, eri. tica ţuicii de o adusese negustorul... Şi cum ne cunoșteam, că are cont la maga- zinul nostru și-i fac regulat urmăriri pentru lichidarea restanţelor datorate, îl salut și mă apropii de masa dum- nealui... — Vă salut, domnule Praştie... — Salutare, domnule Popescu... Dar cu ce ocazie ? —— Păi, să vedeţi... Mă uitam dupe vre- un amărit de practicamt, ca să-mi dea niște fiscale, de opt plus unu, pentru un act de paupertate... Se vede că sau mu- tat la altă cârciumă... Acum, ce să fac, am să mă reped la „debit“... Dar dumnealui, de colo: — Unde te mai duci, domnule Pope- scu, nu vezi că este vremea prânzului ? Stai mai bine să luăm o ţuiculiţă,.. Mă uit la ceas; 12 fără 5... Nu se mai putea face nmic... Trebuia să amân scoaterea, actului pentru Luni... — Bine, domnule Praștie, să luăm... Comand eu două ţuici, le bem, și dau să plătesc și să plec... — Domnule Popescu, îmi pare rău !... Să dau și gu un rând... 'Ca să nu-l supăr, că este clientul ma- gazinului nostru și are restanţe de piă- tit, primesc... După ce am băut și rân- dul ăsta, ce mi-am zis: un rând el, un rând eu...... Asta este cinste țigănească... Ia să mai aau eu un rând, cu toate că este prea mult... Şi cu asta, basta... Dar de unde să fie așa !.. Eu ambl- ţios, dumnealui ambițios... Nu vream nici unul să rămânem datori cu „rân- dul“... Ce s'o mai înnădesc, domnule Preșe- dinte! ... Am ţimut-o asa până la orele 6 punct, când dumnealui, domnul Cos- tea Praștie mă roagă să ridicăm „șe- dinţa“, şi să mergem la unul de-i zice maestrul Barbu 'Trifoi. și are întrunire de litenaţură la ei acasă, în fiecare Sâm- bătă... Ajungând 1a acest punot al mărturi- sirii. zisul Vespasian își trase batista din buzunarul jachetei, ştergându-și năstu- raşii de sudoare răsăriți pe frunte. — Ei, şi te-ai dus? — M'am dus, nu m'ași mai fi dus!... Parcă îmi luase Dumnezău mințile... Pe drum, domnul Praștie mă ia de braţ, şi mă roagă, confidenţial: — Domnule Popescu, să nu te superi dacă am să te prezint sub un nume mai... distins. Un fel de pseudonim, cum obicinuese să adopte mai toți scriitorii. Vreau să, te „integrez“ în totul mediului. Eu, ca ăla de nu mai umblasem în chestii din ăştia, nu m'am putut opune. — De, domnule Praștie, dumneata ca om priceput și de-al casei, fă cum crezi că este mai bine!... Era ora, 6 şi 35... Cu alte cuvinte, în- târziasem!... Şedinţa era începută, iar intrarea noastră fiind puţin cam „cotită“, le-a strâmbat a supărare... Dar nu ne-au făcut nici un afront, fiindcă, vedeţi dumneavoastră, era domnul Praş- tie la mijloc... — Maestre, îmi dai voie să aduc un coleg de condei, pe domnul Vespasian Magnificenţius... Maestrul a zâmbit fericit, de parcă ar fi dat de cine ştie ce chilipir, pottindu- ne să luăm loc pe scaune. — Aveţi să ne citiţi ceva, domnule Magnificenţius ? — Eu? Mă scuzaţi, dar asta n'o pot face !... CĂ nu-mi stă mie în caracter... — Vă că aveţi un manuscris... Imi ochise petiția pentru actul de paupertate, care avea un colţ răsărit din buzunarul jachetei, — Nu, ala este o supiică, pentru un act de paupsrtate, ca să-l scutească de taxă, pe fiu-meu ăl mare, Qe este la „co- merţ într'a şeaptea... Auzindu-mă, una. din cucoanele din sală începu să chicotească: — Maestre, l-am ghicit ; este umorist. Tocmai că ne lipsea așa ceva... — Mă scuzaţi, însă, știe și domnul Praştie, eu sunt contabil la „Milion“... M'am aşezat pe scaun, având în dreap- ta mea pe domnul Praștie, iar în stânga pe una ciacâră, de se părea că stă cu ochii tot pe mine... 'de PAUL CONSTANT A început să citească madam Ivonica Miculescu, mama ui nea Ghiţă Micule- sau, administratorul financiar; ne-a citiţ o poveste lunsă, în care spunea că dumneaei iubeşte și sufere pentru un prinţ cu părul blond, care a plecat în țările calde... Și că-l așteaptă într'o pădure plină cu zâne, într'o barcă po- Jeită cu aur şi trasă de doi peşti înno- tători... Eu, domnule Preşedinte, mi-am dat cu socoteala că femeia asta trebuie să-și fi pierâut certificatul de naștere, și că nu-și mai poate socoti vârsta... Și dacă o fi iubit-o vreunul în tinereţe, ăla tre- buie să fi murit sau de scârbă, sau de bătrâneţe... Ciacâra de alături însă, căzuse la pa- timă şi lăcrima de nefericirea Miculea- scăt... Din când în când, își răcorea su- fletul: — Vai, câtă gingășie !... Vai, câtă, pa- siune !... Domnul Praștie adormise, prididit de ţuiculiţă sau de osteneală... Când a, sim- it însă că s'a terminat cu cititul bucă- ţii, s'a trezit şi dumnealui și a început să apiaude, de parcă să dărâme odaia... A- tunei l-am întrebat şi eu, ca prostul; — Bine, domnule Praştie, d-ta de ce aphauzi, că ai dormit tot timpul şi n'ai auzit nimic !... Dumneajlui însă mi-a retezat-o, scurt; — Ce-are aface !... Bu sunt critic, şi tmbuie să am o părere! N'am mai stăruit pe chestia asta, îl- imdcă eu eram străin în casă şi nu cu- noșteam obiceiurile... Şi de ce să mă fac de râs pe gratis!... După Miculeasca s'a ridicat unul, şi mie-a, citit o chestie în care o femeie a născuţ un băiat, la 8 luni și 14 zile după nuntă, din care cauză bărbatu-său a intrat la bănuială... Și a ținut-o cu bă- nuiala vreo treizeci de zile, după care s'a sinucis... Maestrul Tritoi şi-a dat cu părerea ; — Era un tip... „depresiv“. Domnul Praştie, care ca după orice sfârşit de cetanie se trezise din somn, a fost de altă părere. — Eu cred că era... maniac. Maniac, depresiv, tot cam pe acolea se învârteau cu discuţia... Până când se ridică madam Blezu, și o rotunjeșie: că nu era nici maniac, nici depresiv, ci... gelos. Şi că n'avea nici un fel de drep- tate să-şi bănuiască nevasta, pentru o diferență de 16 zile... Eu, care am şeapte copii, şi pot spune că sunv expert în chestii din astea, nu-mi caut de treabă și sar în sus: — Pardon, madam... Diferența asta de 16 zile este suspectă... Omul era în dreptul lui să cadă la bănuială... — Ba nu... — Ba da... Pe mine nu mă mistitică nimeni !... Că am avut, să mă scuzaţi, șeapte cazuri cu nevastă-mea... Maestrul Barbu Trifoi a dat să ne îm- pace : — De ce nu cedaţi, domnule Magnifi- esmţius 21... Este o chestiune atât de meschină !... — Ce meschină, domnule!... Dumneata arezi că în chestii din astea merge ca la literatură, ?... — Atunci cedați D-vs., doamnă Blezu! — Nu cedez de 10q... Că şi primul meu copil l-am avut cu 20 de zile inainte de termen |... -— Cu 20 e zile?... Și te-a mai ţinut bărbatul la, ușa lui ?... Aoleu, moarte de om făceam !... Auzindu-mă, doamna Blezu s'a ridicat în picioare, năzuină să mă cârpească, — Atunci mă bănuieşti că l-am avut de tată mare ? Mizerabile, am să te dau în judecată ?... Domnul Praștie m'a luat de braţ şi m'a scos pe ușe afară, chipurile să nu se facă scandal. Maestrul Trifoi mi-a a- dus pălăria și umbrela, pufăind pe nări, de ciudă că i-ași fi stricat sindrofia. După trei zile, m'am pomenit cu citaţia ca să mă, înfățişaz la judecată... Domnule Președinte și onorat Tribu- nal ; acum că am intrat la năcaz, vă rog să faceţi ce-o spune legea şi cum v'o slobozi inima... Dar să mă credeţi că pentru mine n'a fost de cât o chestiune contabilă, în care m'a împins dracul să fac pe expertul... Scoboriţi-mi osânda la minimum de amendă, și mă jur că de acuma înainte n'am să mai ţin socoteala ălor de fac copiii cu termen redus, și susțin că asta este treabă dscurcată și legală... Judecata a fost mai imdulgentă, și l-a achitat. r = 10 pia pai o dorinţă. Ştefania le simţi atât de pure şi de mirate, încât nici nu-şi controlă gestul. — Echivoc e prea mult spus, conti- nuă Petru. Ași fi preferat, însă, să fiu cunoscut și soțului d-tale înainte de a deveni noi buni prieteni. M'ași fi sim- țit mai liber... — Te gândeşti numai la libertatea d-tale, îl întrerupse Ştefania. Nu te gândești deloc la libertatea mea. Poate că eu nu m'aşi simţi atât de liberă, dacă ai ști cum mă chiamă şi unde lo- cuiesc, dacă ai cunoaște pe soţul meu şi ași şti că vii Duminica la masă, că-ți place pui cu smântână, şi te-ași necăji prieteneşte tumându-ți vin sau servin- du-ți prăjitura... Am destui prieteni de această specie. Prieteni pe care îi iu- besc, te rog să mă crezi... Dar faţă de d-ta aşi fi vrut să fiu și mai liberă. Am destulă încredere în oameni şi în intui- ţia mea, ca să fiu sigură că ru mi se poate întâmpla nimic echivoc alături de d-ta. Nu este asta destul?... Sau poate ţi-e teamă, că nu ştii de unde să mă iei când ai nevoie de mine, că nu mă poți sancţionă decât cu riscul de a mă pierde?... Petru o privi deodată. — Ai dreptate, spuse el ridicându- se brusc de pe scăunaș. Sunt un dobi- toc... — Nu trebuie să exagerezi ca să-ml faci plăcere, râse Ştefania. Adevărul este că trebuie să fac și cu d-ta comen- tarii şi exegeză, ca să mă justific... Şi - eu care credeam că am găsit un prieten care mă va înțelege direct... Dă-mi o ţi- gare, că m'ai enervat... Petru îi întinse pachetul. Ştefania alese o ţigare, şi o aprinse închizând ochii. -— Nu ești fumătoare, spuse zâmbind şi flatat Petru. Ştefania îl privi lung, ca şi cum i-ar îi atras atenţia că are de gând să-i co- munice lucruri grave. — Ascultă Petre, (îi spunea întâia oară pe nume, și Petru roși. fără voia lui), dacă vrei să fim prieteni, să re- nunţi Ja spiritul de observaţie. Toţi bărbaţii inteligenți au spirit de obser- vație; nu le scapă nimic, şi trag cele mai conștiincioase concluzii: „nu ești fumătoare!“, „ești femeie cuită!“, „ești capricioasă!!...** N'aţi obosit, frate, cu spiritul vostru de observaţie?!... Petru se simți dator să râdă și de da- ta aceasta. Dar râse oarecum împotri- va voinţii lui. Ştefania îl domina, îl si- lea să spună prostii, îl făcea ridicol — şi alături de ea toată siguranţa și toată vitalitatea lui se risipea, se atenua. Nici măcar nu-și putea satisface orgoliul prin tăcere şi gesturi disprețuitoare, căci Ştefania îl privea necontenit, nu-i îngăduia să se izoleze, să se refugieze în el însuși. Il silea să rămână prezent, să-și contemple fără pauze toate pros- tiile pe care le făcea. — Spune-mi mai bine cum merge lu- crul, vorbi din nou Ştefania. — La Revistă sau aici, la mine în cameră? întrebă Petru. — Incepe întâi cu d-ta. Dar să-mi spui tot, cu amănunte... Petru începu întâi cu el, şi o luă șco- lăreşte. Simţia nevoia să rămână câtva timp într'o zonă neutră, povestind fapte de toate zilele, mici mizerii, lupta lui cu decenţa și sărăcia. Ştefania îl as- culta înfiorată, dar nu-l întrerupse cu nici o efuziune, cu nici un cuvânt de mângâiere. Petru povestea simplu, so- bru, retezând parantezele îndată ce se iveau în vorbire. Era o liniște cuviin- cioasă în odaie. Şi lumina se abătea cu oarecare sfială, printre perdelele în- găltenite, risipindu-se palidă până în dreptul biroului. Ştefania se simţea i- zolată, purificată. Era un spaţiu în care se simțea foarte bine — patratul ace- sta destul de larg și de curat, cu mo- bilă puţină şi săracă, alături de un tâ- năr care îi vorbea atât de simplu des- pre suferinţele și întâmplările lui. Şi timpul se scurgea altfel aici; cu o ca- dență calmă și promițătoare, parcă ar fi asigurat-o că o păstrează încă în bra- ele sale, dar că n'o strânge și nu osla- rămă cu scurgerea sa înfierbântată, și nici n'o zvârle în afară de el printr'un singur gest irațional, printr'un extaz. Ştefania se simţea calmă, împăcată. fertilă — deşi bărbatul din faţa ei îi povestea uneori lucruri atât de triste. Se simțea vie, puternică; am ajuns lân- gă el, nu mai mi-e teamă... —- Trebuie să faci lucruri mari, vor- bi Ştefania deodată. Și sunt sigură că d-ta ai să le taci. Nu vezi cum te-aş- teaptă casele acestea triste și pitice, cum te-așteaptă să le faci lurainoase, înalte, creiatoare? Un oraş întreg te- așteaptă, și eu, şi atâta lume... Dacă nu simţi cum respiră greu o sută de mii de oameni, așteptând dela d-ta o singură operă dumnezeiască, atunci nu ești un creiator... Se ridică de pe pat şi se apropie de câteva clipe, luminat (Urmare din pag. 3-a) Anicet, cu o sticlire verde-întunecată în ochi. — Ascultă Petre, d-ta nu trebuie să-ţi pierzi timpul judecându-mă pe mine, observând dacă ştiu să fumez sau nu, şi încercând să afli cum mă cheamă... Renunţă la toate prostiile a- cestea, renunţă la tot. Ești orgolios şi inteligent, din nefericire, trebuie să scapi şi de astea. Dacă din întâmplare înţelegi ce vreau să-ți spun, silește-te să te dezbari de toate truismele pe care voi vaţi obișnuit să le numiţi inteli- genţă. N'ai nevoie de ele, ascultă-mă pe mine... Se opri o clipă cu mâna pe umărul lui Petru. — Dar, în fond, de ce-ţi spun eu toa- te acestea? Dacă nu le simţi cu adevă- rat și d-ta, nu ești bun de nimic... — Le simt şi eu, dar altfel, vorbi Pe- tru. Este în mine o imensă sete de crea- ţie, de contemplaţie chiar. Nu știu ce- ași vrea mai mult: să termin opera, sau să mă retrag undeva, la țară, la moșia noastră, să rămân acolo liniștit, împă- cat, până la sfârșitul zilelor... Aşi vrea să mă odihnesc, uneori. Mă uit în jurul meu, e atâta lume pe care am uitat-o de mult, din copilărie; sunt pomi pe care nu mai știu cum îi chiamă, sunt albine de are altă dată nu mă feream... Uneori, ași vrea să mă odihnesc în mijlocul lor... Dar uite cine nu mă lasă. Arătă cu degetul, zâmbind, fotogra- fiile din perete. Ştefania nu întoarse ochii; parcă se ferea să întâlnească din ncu cele trei figuri stinse. Şi vorbele lui Petru parcă sunaseră fals. Ce-ar putea însemna legămintele acestea din- colo de mormânt, datoriile acestea față de morţi — când ea îi vorbise de cu totul altceva, de creaţie, de fundamen- tală concentrare? — Insfârşit, asta e altă poveste, con- tinuă Anicet mai puțin cald, văzând că Ştefania nu-i răspunde. Voiam să-ți spun cât de legat mă simt uneori de alte destine decât ale mele; parcă am fi o familie de corsicani, în vendetta, și ași fi rămas eu singur pe lume, să mă lupt cu ea, ca să-i răzbun pe ei... Ştefania se întoarse tăcută spre pat. Se aşeză, și-și trecu ușor mâna prin păr. Petru îi zări iar, cu o proaspătă precizie, urechile, perfect izolate sub bucle. — la spune-mi, îl întrebă Ștefania, ai iubit vreodată? — Parcă mai mi-ai pus, întrebare la fel. — Nu mi-aduc aminte. In orice caz, mare nici o importanță dacă te-am mai întrebat. Probabil că am uitat... — Nu știu nici eu bine dacă am iubit cu adevărat, spuse Petru silindu-se să nu-și exagereze gravitatea. Dar am fost iubit de două femei, la care am ţinut și eu mult, pe v:s>muri. Una din elem'a făcut chiar să sufăr groaznic. E adevă- rat, sufeream mai mult din cauza mea, din cauza problemelor pe care mi le pu- neam.. — Ah, iubeai cu probleme, spuse dezamăgită Ștefania. — Nu erau de vină problemele, o în- trerupse Petru. Trăiesc cu ele dela cincisprezece ani, nu-mi sunt exteri- oare. In fond, orice devine o problemă cândva, o UNIVERSUL LITERAR =: efania = pentru un om care nu acceptă să tră- iască la întâmplare, nu e așa? Ştefania făcu semn că înțelege. Am confundat „problemele“ cu o viaţă ab- stractă și pedantă, își spuse ea. — Voiam să rămân liber, chiar în cea mai definitivă dragoste, continuă Petru. Nu ştiu dacă am realizat într'a- devăr o dragoste totală, desăvârșită. Ştiu însă că am rămas întotdeauna liber... Plecă puţin capul, ca şi cum l-ar fi copleşit amintirile. De fapt, era plicti- sit că Ştefania îl întrebase lucrurile a- cestea. Era prea sincer faţă de el, ca să mintă, şi nu voia, în același timp, să fie evaziv şi neconcludent — dar nu-i fă- cea deloc plăcere povestea pe care tre- buia s'o rezume. Ștefania, dimpotrivă, îl asculta foarte atentă, foarte serioasă. Petru a povestit întâi, cu destule de- talii, legătura lui cu Nora. — Niciodată n'am știut de ce-a fost ea, și nu o alta, o fată oarecare, sau o femeie... S'a întâmplat aşa... Ştefania oftă. Era într'adevăr sau se prefăcea numai exasperată? — Oare crezi în destin chiar când e vorba de întârnplări amoroase? — Nu mi-am us niciodată o aseme- nea întrebare, vorbi Petru calm. Am acceptat lucrurile aşa cum sunt, așa cum se întâmplă. Nu am reacționat de- cât mult mai târziu, după ce eu îmi fă- cusem datoria față de destin, dacă în- tadevăr a fost un semn al destinului... — Nu prea înțeleg ce vrei să spui, îl întrerupse Ştefania. Petru îi explică, pe larg, ce vrea să spună. Li povesti toate întâmplările cu Nora, încă de pe vremea când trăia Pavel. EI se trudise întotdeauna s'o iu- bească. Pentru ea sa umilit, și-a făcut mama să sufere. Și-apoi, totul sa schimbat deodată. A simţit că nu o mai poate tolera alături de el. lubea atunci pe altcineva, pe Anişoara. Comoara de subt cruce Dă să se ridice, să iasă afară din groapă, să fugă, să lase comoara a cui e. Nu mai poate însă. Geme 'ngrozit. Simte că l-a apucat de picior. Il mișcă, încearcă să-l salte, nu poate însă. — Da, m'a apucat 'de pulpana zeghii şi mă ţine strâns ! scânceşte el. Vrea acum să ridice scula, să lovea- scă,... să izbească pe ucigă-l mânia ce- rului,... dar îl vede cum îi rânjește n batjocură. Smuceşte odată cu putere, se sbuciu- mă până nu mai poate: — Doamne !... Și pe târnăcop mi-a pus gheara! Groaza îi îngheață sângele 'm vine, îl încremenește, îi întunecă mintea şi vederile. Toate se mișcă, se 'nvârtese împrejur. Le face un gol mare în creer, Prinde să vorbească tare, tot mai tare, să sbiere : — Uite, nu mai văz nimic, da” 'nţeleg că bidihala mă trage tot mai spre el. [i simt răzuflarea de foc, ce mă dogoare și mă arde. Deslușesc râsw-i drăcese de adineaori. Auz alte chiote, urlete și sgomote de fier și de aramă. Zărese iadu', cum se deschide subt mine, cu toată grozăvia lui ! 1 se pare, că fundul gropii a pierit, că "'ncepe să se lase 'n jos, că se pră- vălește. — Unde ești comoară? Ce s'au făcut petecele de moşie ? Unde bucuria ne- vestei și a copiilor? Unde e zâmbetu' şi dezmierdările Anichii? Toate sau dus ca părerea ! Dă un țipăt. Nu-l aude însă nimeni, nimeni nu-i răspunde, Şi cade la o vre- me, cade în gol. O amorțeală greoae și liniștitoare cuprinde corpui sbuciumat al lui Bur- cea. In noapte-i liniște, totul doarme, doarme somnul dulce al dimineţii, ale cărei lumini se ivesc pe muchea dea- lului, v Florea, pădurarul din Stroești, a ple- cat cu noaptea 'n cap la datorie. De câtva iimp hoţii de Petroșani fură de sting pământul la lemnărie şi pentru asta a fost amendat de icâteva ori; iar acum, de curând, a fost ameninţat cu 'ndepărtarea din serviciu pentru neîn- deplinirea datoriei. —Şi nu mi-e d'alta da'-mi strică so- cotelile cu ieşitu' la pensie. Mai am doar vre-o câțiva ani și ce păcatele? Că fac ca bălaea care dă cu picioru' şiş- tarului plin ? | Din pricina asta umblă zi și noapte dela o margine la alta a pădurii. Și, iacă-tă-l acum urcând domol cu pușca ia umăr, plaiul dela valea Brazilor. Merge, cercetând și trăgând cu urechea, până la piscul Goliei spre Vâlsănești. N'a simţit și n'a auzit nimic şi doar are şi pe Bălan cu el şi Bălan e tare vioi. Coboară pe pic în jos spre drum, dincotro a venit câinele, care se depăr- tase prin tufiş, lătrând, mai mult ur- lând, spre cruce. Își ia arma la mână şi merge cu pasul măsurat. Zăvodul se repsde 'nnatnte, dar se 'ntoarce spre el, numaizlecât, se duce 'nnapoi şi iar se'n- toarce. Latră acum la picioarele lui, ca şi cum ar vrea să-i spună ceva şi tuge din nou scheunând. Omul înnain- (Urmare din pag. 7-a) tează, cercetând mereu. S'a apropiat mult de cruce, ba chiar o şi zărește pu- ţin printre mărăcini, acum după ce a ieşit din bungetul des. E pun podiș în dreapta drumului dintre cele două sate, cum vii din jos. Abia când dă cu ochii de grămada de pământ proaspăt scos din groapă, începe să priceapă pu- țin de ce se frământă atâta paznicu-i credincios ; — Au scos comoara dela cruce! of- tează înciudat el și la gândul, că nu e el fericitul, el care a văzut-o de atâtea ori jucând, îi vine să ia calea spre casă, fără să mai caute să vază ce-i acolo. Câinele latră însă când vede pe stă- pân şovăind. Par'că 'nţelege, că vrea s'o ia 'ndărăt. Incepe să urle tare. Mi- rarea ia locul necazului în sufletul lui Florea : — Ce Dumnezău să fie? De mar fi nimeni acolo nu s'ar sbate atâta Bălan ! Și d'ar săpa cineva, ar sta acolo, hă- măind spre el. Chibzuind așa se 'ndreaptă spre groa- pă. Ascultă, nici un sgomot. Nu-i fri- cos deloc și totuş se cuiremură, dând un pas îndărăt. Apoi, venindu-i sân- gele rece, aruncă repede pușca pe iar- bă, se 'apleacă, apucă sdravăn cu mâ- na-i greoae de gulerul zeghei pe cel ghemuit în fundul «ei: — Ce, mă, faci pe mortu 'n păpușoi? Crezi că nu te zăresc? Hai, ieşi afară! Dar mogâldeața nu mișcă deloc. Trage din răsputeri și, tot trăgând aude un pârâit. Trupul amorţit nu se lasă însă ridicat. Pădurarul stărue 'n munca lui. Il apucă acum d'un picior și, stând în genunchi, pe marginea gropii, se o- pintește, se opinteşte din nou. — Aşa, aşa ! Hop odată. Ii scapă însă iar din mâini, vălătu- cindu-se. Se uită cu luare aminte și-și face semnul crucii : — E Niţă Burcea, groparu' din Vâl- sănești! Se cunoaşte bine şi-i mort. Groaza i-a 'mpietrit faţa. Caută ?'n groapă. Zeghea prinsă la un cap de scula de lucru înţepenită între piatra crucii și 'ntre un bolovan mare. Acum înţelege ce sa petrecut. — Săracu ! bâigue pădurarul, însem- nând altă cruce. A murit, când a vă- zut că nu poate să se miște! Stă ce stă la judecată cu el. — Ce e de făcut ? Să plec să spui la primărie ? Da' în ce s'o fi oprit târnă- copu' ? Curiozitatea şi lăcomia îl ho- tărăsc să se desbrace şi să coboare 'n groapă. Se pleacă de mijloc şi 'ncepu să sape. Se izbea mereu fierul de ceva tare : — Trebue să fi dat de cazan! Trage de zor, svâcneşte. — E, cee! Nu se lasă şi abate din toată inima. Din sat a 'nceput să vie până la ure- chile lui svoana cocoşilor, vestind ziua. Se sucește, se răsuceşte, grăbește. In- cepe să sape tot pe lângă piedica de care se izbea târnăcopul, scoțând scân- tei. E un zgheab de piatră! zice Flo- rea. In el e comoara! şi svâcneşte din toațe puterile-i. — Aha, ha! face ei odată vesel, când începuse să se lumineze d'asupra ca- pului lui. Apoi vesel de tot: — Am dat de fundu! lui! Cel dintâi gând îi sbură la Năie al lui : — Ce mai băeat învățat 'o să fac din el? La Sâmpetru sfârşeşte școala de aci din sat şi 'o să-l dau la oraș. 'O s'a- jungă domn și eu 'o să fiu în rându' bogătașşilor. 'O să fiu tot una cu Cos- tescu. 'O să se oprească şi la poartă-mi trăsurile de boeri, să-mi ceară votu'. 'O să las pădurăritu”, ce să-mi mai bat capu! cu pensia? 'O să fiu pus conţiliu, ba de ce nu şi primar şi 'o să 'mvârt toate 'n sat! Se vedea cu băţul în mână, lovind mândru pietrele pe drum, și ducână a lene un deget la cap, ca răspuns la ri- dicatul căciulilor sătenilor şi la apleca- tul supus al femeilor, ca 'n faţa unui stăpân. Intige hotărît capul târnăcopului subt peatră şi opinteşte odată. Un huruit scurt, întretăiat de urle- tul lui Bălan şi crucea frântă dela mij- loc, dela suprafața pământului, unde cra roasă de umezeală și de vreme, s'a prăbușit peste el. VI A trecut puţin şi cel dintâi trecător, un găzar, văzând svâcnirile câinelui, care râcâea pământul scos afară, sărea 'n groapă şi ieșea afară, urlând îngro- zitor, sa apropiat de mormanul de pă- mânt proaspăt răscolit. Sa aplecat şi s'a uitat în jos. Subt crucea sfărâmată zăccau doi morți. S'a 'nchinat şi s'a 'n- tors la căruță, să stea, ca să vestească pe cei cari 'or mai veni. In curând s'a adunat lume multă. Au venit şi oamenii stăpânirii. l-au scos afară pe seară. dându-i femeilor să-i ducă acasă. VII Scoţând capătul de jos al crucei a- dânc îngropat în pământ ca să așeze pe e! cele trei aripi rămase întregi şi ca să se :curme cu ispita comorii de uci, sa săpat adânc de jur împrejur. In tot locul s'au găsit schelete omenești, unele răstirate, altele grămadă; iar în locul unde a fost crucea, oase multe cără- bănite unele peste altele: N'a putut să-și dea nimeni părerea hotăriîtă cam de când să fie îngropată atâta omenire acolo. — De pe vremea holerii ! ziceau fe- meile. — De la arvaţi |! vorbeau bătrânii. — Ai văz't, maică, comoara necura- tului ? Lua sufletele celor, cari treceau pe lângă cruce şi ălor de săpau acolo, îngropându-le trupurile subt ea ! zicea lelea Maria lu' Enache. — Ba, e altceva la mijlor. A fost în- gropat acolo un strigoi, care a tot omo- rît la oameni, adunându-ie trupurile subt cruce, ca să aibă ce să roază, când i'o fi foame! credea,că stă să fie, Spasia lui Achim şi una şi alta strânse la un loc în seara, ce-a urmat zilei de Sfântu Dumitru. Crucea a fost înfiptă din nou avolo, ca să se sape iarăş subi ea. când vremea '0 da uitării ș'or rămâne doar în poveste cele întâmplate acvea de astă dată. MIHAIL LUNGIANU 30 Decembrie 1939 —— — Nici cu ea nu ştiu cum sa întâm- plat. Bănuiam de mult că mă place, că poate, chiar, mă iubeşte. Dar eram doar profesorul ei de pian. Şi ce fată nu-şi iubeşte profesorul de pian?! Și- apoi, tinerii până la o anumită vârstă, au un fel de iubire funcțională: iubesc pe cine se nemerește, pe cine le ese în- tâi în cale... Mi se pare foarte stranie şi neconcludentă o asemenea iubire. Dar nu m'am împotrivit ei, am primit-o din tot sufletul.. In fond, dacă a fost să fie așa... Și totuşi, nu sunt un resem- nat, unul care crede orbește în destin... Dar n'am vrut să aleg, în asemenea întâmplări. Sau, mai exact, am așteptat multă vreme până să aleg. Mi-am spus că e întotdeauna timp să-mi schimb viața. Ce poate însemna o femeie, dacă este ea sau alta? Nu cred că femeia, iubita, poate însemna prea mult în Viața unui om întreg, a unui creiator, iartă-mă că-ți spun asta... Si-apoi, de unde aşi putea şti, la început, că oa- numită femeie este „cea care trebue să vină“ sau este numai un simplu eveni- ment! Eu las toate evenimentele să se consume. Mai exact, le lăsam până a- cum, căci acum nu mai mă interesează acest aspect al femeiei. Sunt mai pur, acum, sunt trist... Ştefania îl ascultase atentă, îngân- durată — Pauvre enfant!, exclamă ea, vă- zând că Petru tace. — i se par atât de tragice prostiile pe care le spun? întrebă Petru, Recu- nose că nici mie nu-mi face plăcere să-mi amintesc de ele, dar pentrucă m'ai întrebat, m'am silit să-ți răspund cât mai clar şi cât mai sincer... Dealtfel, sunt lucruri la care eu nu mai mă gân- desc de mult... — Asta se vede lesne, vorbi Ştelania. N'aşi putea să-ţi spun dacă sunt lucruri tragice, sau sunt prostii... Mi se par lu- cruri negândite; sau nesimţite, ceiace ar fi şi mai grav... Petru începu să se plimbe prin o- daie. Veșnic aceiaşi problemă, veșnic aceiaşi controversă. Nu se pot întâlni doi oameni inteligenţi, un bărbat și o femeie, fără ca să nu înceapă intermi- nabila și ridicula filozofie a amorului. Și asta tocmai acum, când sunt atâtea lucruri de făcut, când viața e atât de grea şi de frumoasă... — Vreau să fiu sincer până la urmă, vorbi el brusc. ți mărturisesc că nu am nici o stimă pentru oamenii care-și povestesc sau își comentează amorurile. Socotese detestabilă orice inteligență care îşi propune ca obiect dragostea. 'Trăim o epocă eroică, și nădăjduim să se schimbe multe lucruri din temelie, să se schimbe chiar destinul omului. Și cu toate acestea ne întoarcem mereu înapoi, ne întoarcem ca niște copii. In- cepem iar dela capăt eterna poveste a aragostei, și suferim, filozofăm, comen- tăm... Şi rămân atâtea lucruri înaintea noastră, nefăcute... — Iartă-mă că te-am întrebat o pros- tie atât de mare, îl întrerugpse Ştefania ridicându-se, şi te-am silit să gândeşti la lucruri care nu-ţi fac nici o plăcere... Vorbise cu o nelirească intensitate, privind în jos, aşa cum nu îi era obi- ceiul. Petru nu înţelese dacă fusese i- ronică, sau numai mâhnită de confesiu- nile sale brutale. — Și să nu mai vorbim niciodată de asemenea lucruri, adăogă Ștefania a- propiindu-se de el, zâmbitoare. Ar pu- tea părea chiar echivoce, cum spuneai adineaori... O femeie tânără care vine în camera d-tale, singură, şi te întrea- bă ce idei ai despre dragoste... Asta ar putea să însemne o mulțime de lucruri grave... — De ce glumești? v întrerupse Pe- tru. Nu m'am gândit deloc la un ase- menea lucru. Discuţia în sine mi se pare puţin interesantă, chiar dacă ași sta de vorbă cu un filozof sau un artist, nu numaidecât cu o femeie, a cărei prietenie vreau s'o câştig... — N'ar îi mai bine să cânţi decât să te scuzi? vorbi Ştefania. Petru ezită, câteva clipe. Ii venea greu s'o refuze chiar acum, după ce o mâhnise cu atâtea răspunsuri brutale. — Lucrurile mele le cânt anevoie când nu sunt singur, spuse. — Incearcă. Eu mă pricep foarte pu- țin în muzică, șopti Ştefania. Am să stau cuminte; nici mai să-ţi dai seama că sunt aici, lângă d-ta... Petru se așeză la pian. Dar o simţi atât de mult alături de el încât cântă lamentabil. Ii era ruşine de el însuşi: nu cuteza nici măcar să se întoarcă și so privească. Ar fi fost şi mai penibil dacă și-ar fi cerut scuze. Rămase deci cu ochii aţintiți asupra claviaturei Penirucă trebuia să facă ceva, începu cea mai vulgară bucată de balet. O e- xecută cu brio. Şi, ca şi când nu l-ar fi mulțumit, o reluă, mai sentimental, cu numeroase variaţii, cu un acompania- ment complicat. Fără să se întrerupă, trecu direct într'o romanţă de v melo- dioasă melancolie. O cânta cu multă seriozitate, cu o înăsprită pasiune. — Imi pare rău că nu-i știu cuvin- ole, spuse el fără să se întoarcă. — Trebuie să fie frumoase, şopti Şte- tania, ceva, MIRCEA ELIADE (Fragment din romanul cu acelaș titlu) e 4] Decembrie 1939 Cronica dramatică TEATRUL COMOEDIA: „PEG, INIMIOARA MEA”, COMEDIE IN TREI ACTE DE HARTLEY MANERS. REGIA: MURATOYV DECORURI: W. SIEGFRIED Pentru sărbători o frumoa- să realizare artistică le-a fost rezervată bucureștenilor, prin spectacolul: „Peg —ini- mioara mea“. NORA PIACENTINI Fără prea mari adâncimi, în fond un divertisment și apoi numai o piesă, ireală, nu prea mult, spre a părea aşa extraordinar, nici prea puţin, spre a deveni prea simplă, comedia aceusta poa- te lumina mintea dealungul unei seri, îți poate da ceva mai mult dor de viaţă, de farsa vieţii, de paradoxurile ei, adesea amuzante, cu toate neplăcerile ce pot aduce. O tată, departe de cine ar putea-o înţelege, și singură în mijlocul unor rude prea duşmănoase cu ea. Un suflet foarte chinuit, dar al cărui chin nu poate fi simţit, fiindcă nimeni nu voeşte. Viaţa ei este o obligaţie de a trăi, fără desnădejde însă, deoarece undeva de- parte se atlă un tată ce-o iu- bește, şi care vrea, spre bi- nele ei, s'o ţină în mediul ce-o înconjoară. CHR. ETTERLE Luptând împotriva neînțe- legerilor, zărobind nenumă- rate iluzii, ajunge biata Peg la un impas. De data aceas- ta trebue să plece, să fugă, fără a privi înapoi, chiar dacă ar durea-o, fiindcă iu- bește pe cineva. Hotărire aspră, neolintită, şi iat-o din nou în niște straie puţin pretenţioase, cu un căţel iubit şi um infim pacheţel, pornind la drum, spre tatăl ei, Va fi oprită însă la timp, pentruoca iubind și fiind iu- bită, să-şi găsească un rost, stimată de mai mulţi, isbu- tind a deveni dintr'o fiinţă veşnic îndepărtată, „Peg, ini- mioara tuturor“. In scurte cuvinte, am fă- cut o dare de seamă asupra subiectului. Nu este preten- ţios, nu este nici deosebit. Presărat cu unele cuvinte de spirit, antrenant prin ac- țiune, reprezintă o închega- re simpatică. Ceeace desigur a însemnat îoarte mult a fost interpre- tarea, cât se poate de bine pusă la punct. Peg, inimioara mea, este încă un suioces al Norei Piacentini. De câte ori i se oferă un rol adequat, această inteligentă artistă ştie să presare un humor dozat, o mimică perfectă şi o ţinută remarcabilă. Replicile sale scurte, înto- nate cu abilitate au fost și vor îi viu apreciate de un public dispus să aplaude la scenă deschisă. D-ra Silvia Fulda şi d. V, Ronea, întrun paralelism al rolurilor, au interpretat cu mult haz personagii oarecum asemănătoare, — mama și cu fiul, cari atât se oglindeau unul într'altul. D-na Fifi Harand a nuan- țat bine un rol care cerea treceri dela comedie la dra- mă și invers, cu destulă re- peziciune. D. Romald Bulfinsky, a că- rui singură apariție doar, dis- pune publicul; d. Mircea Șep- tilici, d. Antoniu, prin câteva ROMALD BULFINSKI mișcări au isbutit să stârnea- scă râsul, d. Eterle, un rol puţin adequat talentului său de mare calitate. Poate, vorbind de regie, se greşeşte în actul I când Sil- via Fulda, plasată într'un colț al scenei, începe acțiu- nea, acoperită pentru jumă- tate din sală, de o scară. VICTOR POPESCU UNIVERSUL LITERAR = Cronici clujene Un triptic dramatic italian D. Fernando de Cruceiati, care in trecuta stagiune a montat pe scenele Naţionalelor din Bucureşti şi Cluj „Fata: lui Iorio“ de d'An- nunzio, a alcătuit un triptic din „Arşiţa“ (Canicola) de Kosso di San Secondo, „Luna vinovată“ (La guardia alia luna) de Massimo Bon- tempelli şi „Al patrulea părete“ (La quarta parete) de Luigi Bonelli, Fără îndoială că cei trei autori asu- pra cărora sa oprit alegerea d-lui Fernando de Crucciati eintetizează preocupările dramaturgilor Italiei contimporane, Rosso din San Secondo, autorul „Arşiţei“, se bucură pretutindeni de o bine stabilită reputație. La belia adăormentata, Marionette che pas- sione și Canicola au fost prezentate pe toate marile scene europene, câștigând autorului şi literaturii dramatice italiene contimporane unanime preţuiri. Robust, plin de vervă și pitoresc, Rossa di San Secondo îşi plasează iucrările în climatul torid, incen- diat de soare, al Siciliei. Perso- nagiile sale duc o viaţă indepen - dentă de sensul perimatei psiholo- gii burgheze, fiind animate de pa- siuni putemice și acţionate de o forță străină de voinţa lor, despre care —— de obicei — nu-și dau seama, Forţa aceasta e soarele care imicendiază pământul şi sufletul, e mediul care sileşte lepădarea măşti- lor şi topeşte toate artificiile, Sici- lia, cutropită de aromele ciudate ale florilor cu miresme ascuţite și vio= lente, ce pătrund în pori şi disolvă orice împotrivire, oferă un cadru pitoresc pieselor lui Rosso di San Secondo, învăluite in accentuate scăpărări lirice şi într'o atmosferă de basm. „Arşiţa“, piesă întrun act, e - Sarah Bermhardt (Urmare Toate acestea durează însă până în ziua când începe să se plictisească ; atunci se revoltă şi in 1893 se întoarce la Paris, de- venind proprietara teatrului „Re- naissance'“, unde e actor, director, vegisor tehnician, mașinist, pe- vuchier ; nimic nu se mișcă in teatru fără prezențu ei, îndrumă- vile ei, ordinele ei, gusturile ei. Incepe astfel o muncă distrugă- toare, care îi lasă însă suficient timp să creeze zeci de roluri în piese din repertoriile cele mai variate. Şase ani mai târziu, plic- tisilă de Renaissance avea să cumpere „Thââtre Sarah Bern- harăt“. Este epoca de mare glorie, e- poca în care teatrul începe să devină sinonim cu Sarah, epoca în care autorii scriu pentru ea și așteaptă dela ea consacrarea. Victorien Sardou, Jean Richepin, Edmond Rostand, Jules Lemaitre, Gabriele d'Annunzio sunt numai câțiva din acei care și-au încre- dințat cariera lor dramatică ge- niului Sarei Bernhard, Regină a teatrului, ea devine curând și „regină a poeziei“ în care calitate este instalată oficial la 9 Noembrie 1896 când toată elita literară a Franţei o sărbă- torește în cadrul unei mari na- nifestaţii, Cu acest prilej, citește Edmond Rostand an sonet care avea să devină celebru, făcând «pocă în Franţa, în care Sarah era proclamată : Reine de Vattitude et Princesse du geste. și sfârşit) Calitatea aceasta literară o o- bliga însă la o nouă activitate: aceea de a scri. In felul acesta, ia naștere între „l'Aveu'“ și „Un coeur d'homme“, piesa su cea mai cunoscută : Adrienne Lecouvreur. Eaxploatând existența predecesoa- rei sale, Sarah Bernharât nu Jace altceva decât să arate îs- toricilor teatrali modul în care ar vrea ea, să fie prezentată. Cum însă lecţia o dădea Sarah şi o dădea sub o formă destul de inteligentă, piesa a prins. Şi a trăit, A trăit mai mult decât au- toarea, ceeace arată că Sarah a fost și scriitoare,.. De altfel suntem în 1907, Sarah are 63 ani şi oricât ar repeta re- jrenul de o viaţă: Quant meme, vârsta își spune cuvântul. Deși sunt atâția autori care scriu spe” cial- pentru ea... Quant meme... şi drumul trium- fal continuă. Versurile îi sunt în- chinate tot ei, deși în jur sunt atâtea actrițe care se ridică a- cum, tinere. Ce farmec trebue să fi răspândit în jurul ei această țemee, despre care se scria la 66 ani: C'est la „sorcicre“ et c'est, sur- tout, Penchanteresse, l'ensorceleuse qui nous attache d ses pas, Dont la vue est un charme et la voiz une ivresse: Aveugle et sourd, celui qui ne Vadmire pas! și care la aceiași vârstă in- spira, o comparație cu Maria An- toinetta, după ce o întruchipase pe nefericita regina în „Varen- nos“ : „Avec Sarah Bernharăt, la vision (de Marie Antoinette n.a.) est nette: C'est le charme royal, soudain ressuscit6, Et c'est la femme exquise en sa realite, Plus belle encor que dans les râves du pole! Vin însă și dureri pe care nu le poate evita nici o glorie; vine asifel anul 1914 când după ani de amânări, doctorii se văd nevoiţi să-i amputeze piciorul, spre a o salva. Ce tragedie cumplită va fi sbuciumat sufletul femeii care după o vință de împărăteasă a scenei, își pierde — la 70 ani — piciorul. De acum înainte, viața Sarei Bernhardt trebue scrisă ca un omagiu adus voinței; voinței care o ajută să înfrângă tragedia și să continue activitatea, atât cât mai era posibil, la Paris sau în splendidul loc de refugiu de pe malul mării, unde-și ridicase un castel pe gigantice stânci răz- teţite, la picioarele cărora se spăr- geau clocotele mării. In mijlocul acestui peisagiu haotic, își petrece Sarah Bern- harădt ultimii ani, adevăraţi ani de mucenicie, puşi, și aceştia în slujba artei și în special a cine- matografului care își începea tocmai cariera, Deşi a slujit şi cinematografu- lui mut, Sarah Bernhardt — re- gină a scenei — rămâne cea din urmă actriță a epocei de mare glorie teatrală începută în se- colul trecut și încheiată — coin- cidență sau ceva mai mult — o- dată cu moartea ei în primăvara anului 1923, COSTIN 1, MURGESCU crescută orgenic din tradiţia lite- rară italiană, începută prin nuve- lele cu gust folkitoristia ale lui d'Annunzio şi continuată de proza rustică a lui Verga, cu singura deo- sebire că la Rosso di San Secondo stările sufleteşti se accentuiază şi maniere psihologică e pretutindeni evidentă. Mediul îl alcătuește şi în „Arşiţa“ un col al Siciliei, în care cactușii altewnează cu lanurile de grâu răscopt, stâncile adăpostesc pini svălți iar greerii înoropesc văzduhul cu ţârâitul lor monoton. In acest peisagiu torid, sub soarele unui lulie necruţător, un avocat — prototipul bărbatului abandonat concepţiilor și felului de viaţă bur- ghez — îşi petrece viligiatura ală- turi de soție — femeia cutremurată de instincte primare — la un prie- ten, un ţăran în care autorul întru- chipează stilul de viaţă rustic, ne- falsiticat de minciuni și convenţii. Femeia, înebunită de arșită, exaspe- rată de inditerența soţului pe care nu-l interesează nimic de cat ata- cerile și tihna proprie, stârşește prin a cădea in braţele amfitrio- nuiui, pentru care de elitei simte o ură puternică. Soţul, pus în tața taptului împlinit, reachonează nu în felul în care orice autor dra- mitic până la Pirandello ar fi re- zolvit coniliatul, ci grotescul situa- ţiei îi provoacă un râs ce îi cu- vremură întreaga ființă, eliberân- du-l de obsesia geloziei. Personagiile „Arşiţei“ sunt de- semnate cu siguranță şi precizie psihologică, delogul e de rară cursivitate iar acţiunea se destă- şoară cu o iuțeală învălmăşitoare, care copleșeşte sala. Dar calitatea de căpewnie a piesei lui Rosso di San Secondo e — fără îndoială — atmostera aceea halucinentă de ar- șiță, care dă demența. „Luna vinovată“ nu este nici mister nici legendă, cum încearcă unii să definească piesa în 1 ta- blouri a lui Massimo Bontempelli. Inspirația ii Bontempeili pare a f: ancora recent în realismul ma- gic şi desigur aici trebue integrată gingășa lucrare a celui mai mare scriitor italian în viaţă. „Luna vinovată“ închide un con- ținut protund uman, trensfigurat de viziunea lirică a poetului. Mas- simo Bontempelli interpretează in sens simbolic iubirea maternă, sur- prinzând-o în manitestarea ei oarbă şi sublimă, de natură să trenstorme realitatea, întrucât e apropiată ne- buniei. Maria, personagiul central al piesei, e obsedată de ideea că luna e vinovată de moartea copi- 1ului ei, luna e vinovată da toate suferințele iubitalor părăsite, de durerea sfâșietoare a mamelor vă- duvite de odraslele ior. Misiunea ei este deci să se răzbune şi să pe- depsească "perfidia lunei, pentru a scuti în viitor lumea de acțiunea ei orimineală, Massimo Bontempelli este dacă nu iun mere dramaturg, dar desi- gur un poet cu ample rezonanţe 1i- rice. Abhmosfera de vis, firicelul de autentică poezie al piesei, sunt ca- lităţi care recompensează publicul pentru deficienţele tehnice ale lu- crării, „AL patrilea părete“ de Luigi Bonetii, e o satiră vioaie, robustă în construoția-i tehnică, cu un dialcg plin de nerv şi exploztarea inteli- gentă a protescului, Piesa e dlădi- tă pe analiza caracterului burghez care are o dublă morelă : una par- iculară pentru uzul zilnic (mes- chină, mervantilă, etc.) alta publi- că, rezervată împrejurărilor ex- cepționale (ta entipodul celei din- tăi). * Despre spectacolul Teatrului Na- țional din Cluj se pot spune nu- mai lucruri bune. Şi aceasta tără nici o rezervă. D. Fernando de Cruceiati, acest regisor italian de bogată intuiţie şi sugestivitate modelatoare, a fost „forţa principală a interpretării“ cum ar spune-o d, prof, 1. Petro- vioi. In cete trei piese, ectorii au ştiut să păstreze în întregime aro- ma textului original, 6ă sluiească inteligent intenţiile regisorului şi — iceace se vrea subliniat în deo- sebi — să se contopească în an- samblu. D. Fernando de Crucciati a reu- şit să descifreze cele mai adânci probleme de scenă, extrăgând chiar din proza lirică a lui Bon- tempelli latenţele teatrale. Deco- rurile simple şi adevuate textului, exploatarea inteligentă a efectelor de lumini, conducerea spectacolu- lui, ne-au confirmat bune părere despre calităţile regisoriale ale d-lui de 'Crucciati, formată cu pri- lejul prezentării la Cluj a dramei lui d'Amnunzio „Fata lui Iorio”. - Din interpretare desprindem ac- torii piesei lui Rosso di San Se- condo, „Arşiţa“: d-na Virginia Cronvald, care a găsit accente calde. convingătoare. cu ecouri în mulţime, apoi d. Jon Tâlvan. inte- ligent şi stilizat şi 4. N, Sireteanu, evidenițat printr'un joc de scenă egal susținut şi o simpatică robus- teţă sufletească şi fizică. In „Lana Vinovată“ d-na Magda Tâlwan a nuanţat delicat rolul Ma- riei, pătrunzând tragicul persona- giului şi creând atmosfera haluci- mentă, cuprinsă în intenția auto- rului. Din restul interpreţilor, cere s'au integrat 'cu toţii inteligent în alia- jul ansamblului, vom desprinde două actrițe tinere d-ra Iza Go- răscu, 'care a dovedit un rar pres- tigiu artistic și o icuceritoare vi- braţie în glas şi ţinută şi d-na E- liza Bradea, înzestrată cu siguran- ță în mișcări, Gicţiune desăvârşită şi drăgălăşemie. Cât despre piesa lui Bonelli, vom insemna kici că a găsit interpreta- rea cea mai mimerită, în frunte cu d-na Puica Perieţeanu, d. P. Dra- gomir, d-na Brătăşanu, Daia Ni- coară şi Mişu PAlabaae Un “cuvânt de elogiu i se cuvine însă d-lui profesor Victor Papilian. oare își urmăreşte cu tenacitate programul de vestă informare ar- tistică a spectatorilor ardeleni. GEORGE SBARCEA Lăj Valori permanente Domnul Ion Marin Sadoveanu Un om norocos. Fostul subsc- cretar de stat al artelor şi-a re- iuat postul de director general al Teatrelor şi Operelor — şi prin delegaţie este iarăşi director ai Teatrului Naţionai din Bucureşti. Ascensiunea d-lui Ion Marin Sadoveanu n'a surprins pe ni- meni. Dacă în scurta domniei sale trecere prin ministerul artelor, n'a avut prilejul să desăvârşeas- că măreaţa operă de unificare a teatrelor naţionale, de vină a fost numai timpul. Domnia sa o va face însă, la prima ocazie, Cine nu-şi aminteşte de fai- moasele „Conferințe experimen- tale“ îl al căror ciclu, d-sa a în- vegistrat primele simptome ale valorii permanente ? Un om modest; o modestie tav- tică. D. Ion Marin Sadoveanu este expresia artei dirijate; la Teatrul Naţional ca și la Opera Română, Personalul primei noastre sce- ne de stat este atât de bine dis- ciplinat, încât nu mai simte ne- voia unei conduceri energice — personale, Distincția d-lui Ion Marin Sa- doveanu e dublată de subtilitate. O subtilitate de nuanţă specific informativă. Plin de aplomb, d-sa nu uită niciodată să imprime oricărei audiențe acordate, proporția pu- blicitară respectivă. Bun cunoscător al realităților artistice, d_sa evită coucesiile, li- mitându-le la faza principială, De o amabilitate desarmantă în fața oricăror împrejurări, nu nemulțumește pe nimeni; curte- nitor şi afabil, lasă timpului gri- ja de a desăvârși ceiace poate rămâne intenţie adoptată. Fostul subsecretar de stat al artelor e întruparea perfectă a momentului cultural. D-sa a izbutit să orienteze via- a artistică şi so aclimatizeze exigenţelor definite de actuali- taţe. Generator şi regenerator de energii, d. Ion Marin Sadoveanu are frumoasa calitate de a erta şi a uita. Spiritual, d-sa ştie să afirme orice valoare, chiar atunci când uiță de existenţa ei. GH. SOARE George Atanasiu Iată-l pe George Atanasiu. O delicateţe pleacă din liniile feţei lui ; capacitatea de a interioriza, de a reflecta lumea, îi e scrisă în priviri. Dacă ar fi numai qa- rul acesta și întă ar fi deajuns ca să putem vorbi despre, artist şi să rostim cuvântul Artă fără să roşim, Cine a văzut Quo Va- dis, nu poate uita un Chilon Chilonides de o rară complexi- tate şi de mare forță dramatică. Dar într'o Hume în care insolenţa şi! impostura trăesc o viaţă pros- peră, e aproape normal ca un om de calitatea 'lui George Atana- siu, să sufere. El nu are nimic din fanfaronada, din îngâmia- rea „actorului“. Trebue să-l rogi mult ca să-ți vorbească desire amii de teatru la Paris, despre Dullin al cărui elev şi angajat a fost, despre sbuciumul şi biruin- ele lui acolo. Dar oricât ar fi de vitrege, deocamdată, împre- jurările, condiţia în care îi e dat artistului să lucreze, un talent nu poate fi răpus. George Ata- masiu are datoria să aştepte au- rora. |Şi sunt semne 'că aurora se apropie. Cronica ideilor La capătul lui 1939 „N'entrons — nous pas dans un nouveau monde et dans une nouvelle &re?* Intre- barea pe care o pune Miguel de Unamuno într'o ultimă Jucrare!) necesită nu atât un răspuns cât o analiză proprie. Important este nu să răspundem întrebărilor care ni se adresează, pentrucă a răspunde însem- nează mai puţin a reflecta asupra întrebării, cât a căuta cuvântul potrivit pentru a sa- tisface formal problema anunţată. Haosul general ar fi mai mic dacă prealibil răs- punsurilor pe care le dăm întrebărilor ce ni se par actuale, am medita la legitimitatea şi la cauzele acestor întrebări însele. Aşa cu întrebarea lui Unamuno, care, de fapt, solicită minţile tuturor, mai ales în imprejurări ca cele actuale. Intrăm într'o lume nouă, într'o nouă eră? Cum trebue să interpretăm freamătul și desechilibrul total al timpului actual? Sunt semnele evoluţiei, ale progresului, ale regresului, sau ale revoluţiei — ori ale anarhiei absolute ? Răspunsurile nu lipsesc, afirmative sau negative, pentru oricare dintre ipotezele anunțate. Dacă pentru gânditorii pozitivişti progresul este o lege necesară, care se ade- verește cu atât mai mult în vârtejul eveni- mentelor de azi — metafizicieni ca Spen- gler și Jacques Maritain, consideră criza actuală prin care trece omenirea drept un simptom elocvent al neconciudenţii ideii de evoluţie. Concluziunea pesimistă a lui Spengler din „Declinul occidentului“ a cunoscut un ecou de MIRCEA MATEESCU putemnie în atitudinea dezabuzată pe care au profesat-o, mai mult sau mai puțin mo- tivat, publiciștii mai tineri, Deși negativă prin raport la problema progresului, ea este însă afirmativă prin raport la întrebarea inițială : dacă intrăm într'o eră nouă, pen- trucă o cultură decadentă oferă aspectul noutăţii încă mai evident decât una de simțitoare prosperitate. Dizolvarea și moar- tea culturei occidentale credem că ar fi un fenomen întradevăr nou, deși lugubru, deşi dureros. Răsăritul ca și apusul, apariţia ca şi dispariția soarelui — își au ineditul şi noutatea lor particulară, deşi în sens opus. Această constatare ne apropie de solu- țiunea neotomistului Maritain. Afirmaţiunea fundamentală a sânditorului francez pare a fi următoarea: lumea nu se îndreaptă, evolutiv şi progresând, către ceva mai per- fect, către o condiţie calitativ superioară, mai bună decât aceia trecuţă. Nu către ceva mai bun, dar către altceva mergem. Legea nece- sară este noutatea nu progresul, Reţinem ob- servațiunea de ordin general fără să intrăm în detaliul argumentării metafizice, încercată de Maritain în special în lucrarea sa ,Theo- nas'** din 1921 şi asupra căreia revine în ca- pitolul „Science et Philosohie“ publicat în- tr'o lucrare de dată recentă ?), Important este pentru concluziunile noas- tre că se răspunde totuși afirmativ la în- trebarea dacă intrăm într'o lume nouă, pen- trucă indiferemt dacă este vorba de progres necesar (autorii pozitiviști), sau de declin (Spengler) ori de necesitatea noutăţii (Mari- tain), toate aceste opiniuni se găsesc pe acelaşi meridian, toate aceste răspunsuri ur- mând a fi “considerate afirmative prin ra- port cu întrebarea iniţială. Iată așadar că răspunsurile nu lipsesc. Am zice că toamaj pentrucă nu lipsesc, so- luţiunea nu se arată iar haosul este mai mare, Constatarea că opiniunile cele mai contradictorii sunt totuși de o valoare echi- valentă, fiind toate răspunsuri afirmative la întrebarea dacă intrăm întro nouă eră — ni se pare că simplifică mult planul cerce- tărilor. Este de mirare că lumea a ieşit mai năucită de pe urma opiniunilor antagonice care s'au exprimat cu privire la viitorul care o așteaptă, dar care porneau toate, dela aceiași neveriticată atitudine: că lumea trebue să se schimbe întrun fel sau într'altul, că o nouă lume este de așteptat, în Qrice caz? Dar de unde necesitatea acestui postulat ? In loc să răspundem felurit, negativ sau afirmativ, optimist sau pesi- mist, la o asemenea întrebare, nu este pre- ferabil să controlăm, prealabil, întreba»ea, printr'o alta? La întrebarea : intrăm într'o nouă eră ? sau precipitat, grăbite răspunsu- rile afirmative, dar diferite ca profeție : da, și această nouă eră însemnează declinul; sau, mai puţin apocaliptic: da, şi această nouă eră însemnează progresul; sau: da, și această nouă eră confirmă legea noutăţii ne- cesare, etc. Prin urmare, un da optimist, altul pesimist, altul eclectic, dacă nu sceptic... După atâta căutare zadarnică, în urma atâtor răspunsuri, poate că ar fi cazul să facem o restitutio in integrum a problemei. Să anulăm răspunsurile toate și să verifi- căm, adâncind, întrebarea : dar este adevărat că intrăm într'o lume nouă ? Nu cumva ni sa părut că vedem semnele unei ere nouă, numai pentrucă subiectivita- tea şi orgoliul nostru de pământeni trecători, ne-au determinat să credem că suntem mar- torii unei schimbări de apocalips ? Nu cumva neliniştea şi treamătul nostru, așteptând lu- mea cea nouă, sau pregătindu-ne a intra între marginile ei, este tactice? Drama omenirii ar fi nu numai tristă, dar ridiculă, comică, In această ipoteză, noi toți ne-am dat cu pă- rerea despre lumea care va fi, întocmai ca eroii lui Caragiale din „Conul Leonida“... Avem dreptul să vorbim despre o altă lume, în care: noi vom intra, sau este mai real să observăm numai că omul actua) se desolidarizează, de timpul în care trăiește, din pricina unui excesiv orgoliu, pe care nu îl analizăm acum dar îl presupunem ? Pen- trucă nemulțumirea sau lipsa de satisfacțiune de care putem fi cuprinși noi cei de astăzi nu este tot una cu vestigiul real, al unei alte lumi. O altă lume, cu alte experienţe 'spiri- tuale, cu alte mitologii, cu alte credinţe ? Dar pentnuca să fie vorba de aşa ceva, ar trebui ca să se dovedească, mai înainte, că actua- lele instituțiuni sunt perimate în mod real. Şi aici revenim la o constatare făcută ante- rior : nu se poate admite că marile idei care au susținut și au însufleţit omenirea, din în- ceputuri, sunt perimate. Nimic nu le-a de- pășit, pentnucă experienţa omului prin ra- port cu acele idei a fost, timp de două sau trei mii de ani, destul de superficială. Altă- dată am încercat să susţinem că nu poate fi vorba de descreștinare pentrucă o reală creș- tinare a omenirii, încă nu putem pretinde că a avut loc. Acel orgoliu pământean, acea nervositate demoniacă la care ne refeream mai înainte, operează însă astfel, încât determină masele omeneşti să „depășească“ ideile directoare, mai înainte să le cunoască real, Poate că acesta este principiul răului, vocaţia răuiui, înscrisă în sufletul omenesc pentru a-l îm- piedeca să cunoască realitatea, binele, Ce am scris cu privire la ideia creștină este valabil pentru oricare dintre ideile funda- mentale care sau propus omenirii drept în- dreptar spiritual şi care au fost pancurse superficial: glasul protivnic dinăuntru anun- țându-le caducitatea și reciamând o „nouă eră“ fără ca un contact real să se fi stabilit între om şi idee. Așa cu ideea libertăţii, Cine ar putea sus- ține, mai ales astăzi, că această idee este de- păşită sau că face parte dintr'o „lume veche“? Paul Valery amintește undeva 3) de valoa- rea subiectivă pe care o dau oamenii ideii de libertate. Libertatea sar împăca bine cu ideea de echilibru dacă acea voce nefastă din 'năuntru nu ar pretinde omului să strice echilibrul şi să-și manifeste astfel libertatea încât, simţind-o cu tărie, să lovească în li- bertatea altora... „Et quand on est vraiment le plus libre, — c'est-ă — dire quand le be- soin et les desirs sont en 6quilibre avec les pouwvoirs, — la sensation de liberte est nule“... Sensaţionismul, orgoliul pământean diso- ciator, fenomenismul, remarcate dela Platon, şi Sf. Augustin până în gândirea modernă drept surse ale răului, iată principiile ima- nente care au împiedecat o reală trăire a omului în lumea 'care i-a fost hărăzită, în lumea unor idei de o eternă tărie, şi pe care, — pentrucă nu am ajuns însă să le cunoaş- tem real — nu avem dece să le socotim pe- rimate, semnalizând artificios intrarea într'o eră nouă... Nu de o lume nouă trebue să vorbim dar de cunoaşterea reală a unor icei vechi, care nu sunt vechi... 1) v. „Avant et apres la Râvolution“ tr. Jean Cassou. Paris, ed, Rieder 1938 V-a ed. p. 169. 2) v. „„Quatre essais sur LEsprit“..., ed. Desclee de Brouwer et C-ie, Paris, 1939. 3) v. „La France veut la liberte“ pag. XIV, ed. Plon, Paris, 1938, 2 O carte, un zet impunătoare... Aşa cum ai lucrat şi paginile ceielalie. LL văd că şovăe. — Bine, dar liniuța de sub numele autorului se „armoniza“ perfect cu... Prorit de șovăirea lui şi nu-l slăbesc. — Ştiu, ştiu că se „cemoniza'"... Dar pentrucă cunosc gustul dumitale de-a „Aerisi”' pagina, de-a tace un lucru „sobru“, am crezul că... Ştiu că nu-i plac „umpluturile” ieltine ale tipoara- tilor de provincie şi, vezi, am socolit,,. Am câștigat, Se dă învins. — Bine... să scoatem liniuţa şi che- nărașul, murmură domol, resemnat. De-aici înainte, pot cuteza mai mult. — Am văzut, iubite domnule Veli- zare, pe coperta interioară a unui vo- lum pagina tot de dia, o minune de literă... Înaltă, eleaantă, subţire... Unde ai găsit-o? Măgulit, se înseninează din nou. — A, da, ştiu care... La volumul d-lui Carianopol... Ehei, am adus-o tocmai din lăzile de jos, de la subsol... Am cotrobăit, după ea, prin toate să- lilel E vremea să atac direct. —— Ce-ar fi să mi-o pui şi mie, tot pe coperla interioară, la titlul cărții, în locul celeilalte care mi se pare cum prea groasă, prea lăbărțată... Fericirea d-lui Velizare a fost de scurtă durată. Mă măsoară lung, po- somorât, Clatin& din cap, cu amără- ciune. — Auzi, prea groasă și prea lăbăr- țatăl Ştiţi ce literă e asta? O literă nobilă..., de gust... Am adus-o tocmai... — Recunosc, îl întrerup, recunosc că e foarte frumoasă și asta... O literă „nobilă şi de „gust”,.. Dar, ce vrei? Mi-a rămas inima la „litera” aceia din cartea lui Carianopol... Şi, uite, mă simt cancerat de invidie... Aș da un imperiu, ca s'o văd şi în cartea mea... Şi mă mâhnesc, ipocrit, Devine, deodată, plin de compasiu- ne, dispus chiar să-mi tacă largi fa- voruri. — Bine... vi-o schimb. Mă duc so aduc. E tocmai jos la subsol... Porneşte, cu pașii puţin târâţi, oste- niți, cu mâinile legănate, ușor, de-alun- aul trupului, « resemnare și a supu- nerg. Privesc în urma omulețului cafeniu, îl văd cum se duce tărăgănat și blat jin, și o undă caldă mi se urcă în piept. Mi-e drag domnu' Velizare, cu bunătatea lui, cu oboseala-i așternută pe față, cu pasiunea lui pentru meş- teşugul tiparului și, mai ales, cu ad- mirabilu-i conservatorism cu care îşi apără tradiţia liniuțelor, chenarelor şi a literelor preteratel Așteptând să se reîntoarcă, îmi pre- gătesc planul cum să nu-l supăr şi cum să isbutesc, cerându-i cel moi greu din toate sacriliciile „grafice”: jertfirea unei steluțe aruncate pe pa- gina 7-a, sub şase rânduri de limpezi litere cursive care rotunjesc dedica- ţia cărţii... Intr'adevăr, în elomul său, domnu' Velizare mi-a ornamentat pa- gina dedicaţiei cu o stea neagră de plumb, asemuitoare unei muște siri- vite pe hârtie. Steaua aceasta (ah, cât va fi bâjb&it după ea domnu' Velizare şi cât de încântat va îi fost, descope- (Urmare din pag. tind-ol) îmi stă în gât, mă sufocă. Pri- vind-o, îmi vin înaintea ochilor vechile cărțulii de poezii, de-acum treizeci și mai bine de ani, cu iloricele, zorzocne și horbate pe copertă şi la stârșitul Hecărei poezii. Nu, nu se poatel Tre- bue s'o scot din pagină, Cu orice preț! Cu orice riscl Târându-și pașii, cu o umbră de mulţumire pe faţă, domnu' Velizare se întoarce, — S'a făcut. lată „litera'”' pe care mi-aţi cerut-o. S'a găşiil Imi exagerez entusiasmul, laud lite- ra, mă arăt fericit și-l văd tare satis- făcut de elogiile aduse. Nu mai pot înainta, însă, pe ocolite și nici alte stratageme nu mai găsesc. Sunt nevoit să merg drept la ţintă. La „steaua“ din pagina 7-a... — Uite ce este, domnu' Velizare... E ultimul lucru pe care ţi-l cer. Trebue, trebue neapărat să-mi scoţi „stea- ua” asta, de sub dedicație... din pa- gina 7-a. — Steaua? Să scoatem STEAUA?... E uluit. Copleșit. La atâta inaratitu- dine și nepricepere din partea mea, nu se aștepta. Iși scoate ochelarii și-i aruncă peste niște șpalturi vechi. la litera adusă, recent, din „subsol şi o asvârle ală- turi de ochelari. O asvârle a dispreț, a indignare, a divorţ... Iși lasă mânecile cămăşii în jos, de parcă s'ar pregăti de plecare din ate- lier. Mustaţa îi tremură, obrazul i se scotâlcește, ca și când ar fi bolnav. — De treizeci şi cinci de ani... De treizeci şi cinci de ani, nu mi s'a în- i&mplat una ca asta... Da, da, îmi vine să plec din meseriel... Intervin, îl rog să nu se supere, îi demonstrez că „pagina câștigă în lim- pezime fără blestemata aceia de „stea, îi spun cât îi prețuesc arta și priceperea... E neînduplecat. — Domnule „scriitor“... Puteţi să spuneţi dumneavoastră orice aţi vrea. Steaua n'o scot și pacel Acolo e locul ei și acolo o lasi Incerc, din nou, să-i arăt că „steaua nu are nici un rost în pagină... Mai mult: că întunecă dedicaţia. Asta îl umple de revoltă. — Cum? Steaua „mea” nu are nici un rost? Dar credeți, dumneavoastră, domnule „scriitor, că eu am pus-o numai așa, de tlorile mărului? Iși adună ochelarii, şi-i pune ia- răș pe nas, cântărindu-mă, rar şi grav, cu privirile, — Credeţi că eu am trecut numai așa, prin cartea d-voastră, și că nu știu ce aţi pus în ea? Vi-am citit ver- surile... Dumneavoastră n'arți scris, a- colo, despre siele? Ba da, ați pus înă- untru stele, cu duiumul... Versul, şi steaua! Se oprește o clipă, ca să măsoare efectul produs asupra mea, și conti- nuă, convins: — lar domnu' Voinescu, desenato- rul dumneavoastră, care vi-a făcut co- perta și portretul dincuntru, n'a pus şi dânsul stele în desen? Și-mi pune sub nas schițele lui Voi: nescu, venite, cu clișeele, de la zinco- gratie. Are dreptate, Desenul desface UNIVERSUL LITERAR ar şi-o stea o floare de vis, aericnă, proectată pe un peiec de cer însteiat. — Aşa er Dumneavoaşiră aţi pus stele in poezie, domnu' Voinescu a pus stele in cuşee, — e. bine, am drepiul să pun și eu o stea, in cartea asial... Nu puteți spune că e trântită la în: tâmpiare... se „acordă doar cu cele- lalte... M'a făcut praf. N'aş aila, poate, re plică, dacă nu m'ar iulgera un gand periid. — Fireşte că se „acordă“, domnu Velizare, tireşte... Și eu aș vrea să-mi ași steaua asta pe pagină, dar... ce ă fac? Nu-i vorba de ce vreau eu, ci ie ce vrea domnul Victor Popescu, >ditorul cărţii... Dansul a dat orain să iie scoasă steaua!.,. Parcă ar îi primii un bomerang în creştet. Mi se pare sau se clatină? Ră- mâne, apoi, cu fruntea plecată, tăcut, cu mâinile căzute. Câleva secunde, numai. Surâde. amar. lmi face semn să-mi plec urechea, spre dânsul. Și-mi șopteşte scăzut, strivind parcă pelin in cuvinte: — Domnul Victor Popescu a dat ordin? Editorul? Dar dânsul scrie nu- mai „proză“... Ce se pricepe el? Ce ştie dumnealui de stelele „noastre“? [ prind mâna caldă, mare, bună. — Așa e, dragă nene Velizare... Ce ştiu alții de stelele „noastre“ ? Își trage ușor mâna din mâna mea și o așează, molatec, pe pagina de plumb, cu steaua vinovată. Și nu știu cum, căderea lină a mâinii, peste za: țul cenușiu, seamănă a mângâere sau a ocrotire albă, — Da... aveam dreptul să pun și eu o stea, în cartea asta... Fie. O s'o scoa- tem de-aici... Dacă așa e ordin... Și, întorcându-se, pe jumătate, spre mine, cu palma stângă pusă pe ini- mă : — Dar să știți, -— o scot din inima mea | Face semn unui ucenic să se apro- pie. — la asta şi du-te steaua de-aici,.. Repede | Și, în timp ce ucenicul se îndepăr- tează cu tava pătrată de zaț, să alun- ge „din carte“ steaua sacrificată, scol o mânușe din buzunar și o răsucesc, nervos, în mâini. — Acum, am sfârsit cu cartea, domnu! Velizore, Pot să dau „bun de tipar”... Nu mai am nimic de corectat... Nu-mi răspunde şi-şi face de lucru cu şpalturile și zaţurile vechi. In mine simt pâlpâind așa, ca o zăpadă al. bastră,., „— Te rog să mă ierți că te-am sâcâit atâta cu corecturile... Dar a ieşit o carte frumoasă, datorită numai d-tale... Îţi mulțumesc... Ii sculur braţul, repede, şi plec. În ușă mă opresc, aş vrea să mă re'ntorc lângă domn' Velizare, să-i spun cuvinte pe care nu i le-am spus. il văd acolo, în fundul atelierului, în- covoiat de-asupra rafturilor încărcate de dă atară de literă, absorbit, cufundat, ca într'o operă de mare sfințenie. Obrazul pu- țin obosit, fruntea deschisă, întrebă- toare... -— Aşa e, domnu' Velizare.., Ce ştiu alții despre stelele „noastre'"'? RADU GYR IN TIMP CE LUMEA MERGE TOT MAI RAU, ȘI INSAȘI „PERSONAGIILE” SE RAMOLESC... „încât Moș Crăciun, căzut în mintea copiilor, în loc să-şi vadă de treabă, a aşteptat cadouri la gura sobei, — Tu, costumează-te în Cleopatra... — Nu pot, că sunt bărbat... «a NEBUNII, FERICIŢII, SE PREGATESC PENTRU CARNAVAL: — N'are-atace: ca să nu se ob serve, poţi să-ți pui o barbă. 30 Decembrie 1939 ——= Domnul profesor — Domnule Student, iaca vezi mata, de ani de zâie mă frământ, mă sbat, şi, tot nu pot să, găsesc o soluţie la o idee care mi-a venit așa... netam-nssam, din senin în capul meu, Oi fi eu „Profesor” dar de geaba, că-mi stă minteam loc de câte ori ideea îmi cucerește gândurile. — Da, domnule Profesor, spuneţi despre ce este vorba, — Iaca, ai mata răbdare și ţi-ai spune tot, că de spus easte, că cine n'are nimic de spus, nu spune și cine are de spus, spune; prin urmare spun, pentrucă am ce şi de unde. — Inţeleg... — O chestie care nu mă interesează de- cât numai pe mine. Dacă matale ţi-ar place mai decât să faci cum îţi place matale și dacă-ți iese la socoteală. Eu nu mă supăr âsloc ! Dar absolut deloc !... Chastie pur fi- Jozofică ; pentrucă eu trecând prin viaţă, am văzut, am auzit, am cercetat, am citii și mi-am făcut un fel de „filosofie perso- nală”. — Mă rog...: — Iaca, da anl de zâle mă chinuieşte ideea... Nu mal puteam să rabd. — Care, aomnule Profesor, că-mi iese su- fletul !... — Apăi dacă mata n'ai răbdare, să ţi-o spun !... Aşteaptă să ţi-o spun, că altul n'ar2 să ţi-o spună că n'are de unde. Eu am de unde și... — Dar nu mai pot să aştept, domnule Odobișteanu, domnule Asaftei ! — EBj!.. Sașstepţi că și eu am aștevtat mult şi cu răbâare până s'ajung la 65 de ani și să fiu şi pensionar, Tineretul din zâua de azi n'are răbdare, nu aşteaptă, n'are filo- zotie personală, n'are nimic. De alasta nu msrga țara bine. — Mă rog... — Roagă-te cât ei vrea, dar numai pen- tru mata că pentru mine mă rog eu. Tine- reţul de azi s'amestecă în toate cele; de aiasta nu li merge bine. Vezi, mata n'ai... Ii ajutai eu. ă — „filozofie personală — şi mă sculai să ies din compartiment, — Iaca cum spui mata „filozofie perso- nală“. Da, mă rog, dece pleci acu. că nimeni nu te-a gonit. Şăz jos că tot eu mai batrân, — Nu mă mai chinui, domnule Profesor, nu mă mai chinul! Dacă ai ceva, spune cât mai repede că alt- fel plece din compartiment, — Apăi, vezi mata, în loc să fiu eu grăbit, ești mata, Pentruză mata ţii la urjențe, iaca te servesc tot de urjenţă. Domnu'e Student, esti om cu carte, om deştept, că aşa arâţi că de n'a! fi, nai arăta... — Bată-te Dumnezeu să te bitâ! Dom- nule Profesor, te rog, mai am puţin până la înebuntre, te rog, te implor, pentru ultima oară, spune ce vrei !?,. Răsuflă adânc, își drese glasul şi se în- tinse spre mine ca un disperat: — Domnule Student, când urci pe o scară. urci sau cobori ? Văzul „un cer de stele dedesubt, deasupra cer de stele”... - Ptiu !... fivai al dracului să fil, Lasă- mă, domnule, să ies. — Șăz jos, domnule Student, răcni cu disperare, oprindu-mă pe loc. —— Ce să stau, domnule Profesor... ai niște idei, să le brevetezi, nu alta. — Domnule Student, te mai întreb odată : când urci pe o scară, urci sau cobori? — Urei, domnule Profezor, urci, urci, urci ! fiar al aracului;; urci, câ te sui!!! S2 dete un pas înapoi și cu palmele în- tinss, în apârare, zise : „— Eu cred că nu... — Poţi şă crezi ce vrei! Când văzu că nu dau, se apropie de mine şi cu un sutâs prefăcut continuă: — Dar qacă ai fl la polul Sud și utei p? o seară, atunci ce faci, urci sau cobori? (Urmare din pag. 4-a) — Urci iară, — Ei, urci !... Cum urei? — Uite așa. Când mergi în sus urci și când mergi în jos — sau presupunâna că cineva iți dă brânci dela etajul al șaptelea al unui biok-haus și cazi — cobori. Gata. Scurt. — Eu cred că nu. — Atunci poate că materia cenușie din capul d-tale este așezată pe dos. Incercai iar să ies din compartiment. — Domnu... domnu... stai oleacă, aş- teaptă, — Hai că stau, _— Noi care ne găsim pe emisfera boreală când urcăm pe o scară, mata spui că, urcăm. — Sigur că da. — Bun !... Dar toţi cei de p2 emisfera australă, dela antipodul nostru și cari în raport cu noi sunt cu capul în jos, cână urcă pe o scară ae acolo, pentru si urcă, dar pentru noi nu coboară ? Şi vicevarsa?! Iaca, acuma ţi-am spus tot; ştai, gândeşte, cântărește și spune-mi cum tăimăcești mata alasta ? Am rămas încremenit ; profesorul care observă că mi s'au încurcat gândurile, urmă mai departe ca să mă lămurească: — Tar h'ai priceput, domnule Student: să te lămuresc! Iși drese glasui și începu: — Dacă noi doi, — A! nul. nul. — îl întrerupsei numai g-ta; pe mine nu mă amesteca. -— Bine. Taca, dacă eu aș face un sondajlu aci unde mă aflu în timpul qe faţă, și aş merge, aş merge... până'm inima pământu- lui ; nu-i aşa că merg în fos? — Evident, — Dar dacă aş continua sondajul mal departe, eu rămânâna în aceeaş poziţie vir- ticală, cum am plezat de aci, când o să ies in partea opusă, 12 antipod, oare n'am să ies cu capul în jos pentru ăi de se află acolo ? Mă rog, ieste ? — Da, domnule profesor — i-am zis — poate ai dreptate dar vezi... Cs să văd brepe!.. Taste clar ca bună ziua : Cobor pânăn inima pământului ; de indată ce trec de centrul pământului, gata !... Din momentul acela urc pentru ăi dela antipodul nostru cu toate că pentru noi cobor, Dar întrebarea e alta. Dacă doi cameni, unul la polul nord și altul la polul sud, s'ar găsi exact pe aceeaş axă care trece prin centrul pământului, ar fi atrași eimultan de o putere magnetică din centru, oare acolo nu sar întâini falpă'n talpă? Celui dela polul nord nu i sar părea că cel dela polul sud este cu capul în jos și viceversa ? Și totuşi, nu-i aşa că nimănui nuis'arurra sângele la cap ? Ei, care-i sus, care-i os? — Nu ştiu, domnule Profesor — i-am spus —— nu înțeleg absolut nimic ! Capul înrepuse să-mi vâjâie. Imi frecai ochii ca să alung ceața care-mi inăbușea ju” decata. In momsentui acela trenul îşi înce- tini mersul. Conductorul trecu prin fața compartimentului și anunţă : „Pioeşti, două minuta 1...» — Vai de mine — sări profesorul — am și ajuns ?... Trenul opri scărţâind, Domnul Profesor ieşi pe coridor cu tot calabalâcul. Când să coboare pe scară, se opri pe ultima treaptă, se ținu sdravăn de bară, se ută spre fereastră la mine și caşi cum de răs- punsul meu depindea toată fericirea lui, răcni desnădăjduit : — Ce fac acuma, domnule Student, ure sau cobor ? —Pu II văzui pe urmă cum se amestecă prin- tre ceilalți de pe peron. Trenul se puse iar în mişcare... ÎȘ9R.. ÎȘ99.. ÎȘȘȘ.. București, 20 Oct. 1939. NICOLAE PASCAL MARCO î99p |. CARNAVAL — De we ţi-ai pus ghiata aia sub bărb:e? — Prostule, nu vezi? M'am costumat în minge de football TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr, 24464-938.