Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0027

5 ze 


able Venetia 


p Pfaerisane d! di 


Py i 
„ 
A p d/a 
Di E. sii a: 
UER A Po iii 


o asi 





PE ai 


PROPRIETAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 33 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
înscrisă sub No. 163 Trib. ilfov 


ANUL L e Nr. 27 
SAMBATA 28 lunie 1941 


Redactor responsabil ;: MIHAI NICULESCU 


. ABONAMENTE: 


autorități şi instituții 1000 dt 
de enoare S00 „ 
pazticulare 250 „ 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL 


BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23-25 PRE ŢU, L 3 L LEX. L 
TELEFON 3.30.10 a i | Sa 





Limba noastră 


limba noaziră-i o comoară 
În adâncuri înfundată, 

Un șirag de piatră rară 

Pe mosie revărsată. 


Limba noastră-i foc, ce arde 
Intr'un neam, ce fără veste 
S'a trezit din somn de moarte, 
Ca viteazul din poveste. 


Limba noastră-i numai cântec, 
Doina dorurilor noastre, 

Roiu de fulgere, ce spintec 
Nouri negri, zări albastre, 


Limba noastră-i graiul pânii'), 
Când de vânt se mişcă vara; 
In rostirea ei, bătrânii 

Cu sudori sfințit-au țara, 


Limba noastră-i frunza verde, 
Sbusiumul din codrii veșnici, 
Nistrul lin, ce'n valuri pierde 
Ai luceferilor sfeșnici. 


Limba noastră-s vechi izvoade, 
Povestiri din alte vremuri ; 

Şi citindu-le '“ușirate, 

Te 'nfiori adânc şi tramuri. 





:) Grânelor, 





Limba noastră îi aleasă 
Să ridice slavă "n ceruri, 
Să ne spue 'n hram gi-acagă 
Veșnicele adevăruri, 


Limba noastră-i limbă sfântă. 
Limba vechilor campanii, 
Care-o plâng şi care-o câmtă 
Pe la vatra lor țăranii. 


Inviaţi-vă dar graiul 
Ruginit de multă vreme, 
Ştergeți slinul, mucegaiul 
Al uitării “n care geme, 


Strângeţi piatra lucitoare, 
Ce din soare se aprinde, 
Și-ţi avea în revărsare 

Un potop nou de cuvinte. 


Nu veţi plânge-atunci amarnic, 
Că vi-i limba prea săracă, 
Şi-i vedea câ! e de damic 
Grainul țării noastre dragă. 


Răsări-va o comoară 

în adâmcuri înfundată, . 
Un şirag de piutră reră 

Pe moşie revărsată. 


AL. MATEEVICI 


Pe a 


Dulce Bucovină 


im sufletele noastre, Buno- 
vină, ai fost totdeauna întreagă 
și nici o lege a înjumătăţirii 
sau poruncă a uitării nu ne-a 
putut frânge credința că, până 
nu se împlinește anul, va fi 
spălată, de pe lespezile sfimte- 
lor tale schituri și biserici, 
urma şi umbra pângăritoare a 
păgânului. 

Ai fost întreagă, fiindcă 
inima nu poate fi înjumătățită. 
Ea nu are nici nord nici miază 
zi, nici vest, nici răsărit. 

Și tu, Bucovină, eşti 
noastră. 

Şi amul de pribegie, dulce 
Bucovină, ne-ai fost, ca'ntrun 
veac de răbdare şi neclintită 
nădejde, lumina care ne-a lu- 
minat şi căldura care ne-a în- 
călzit şi nici o lege a umilirii 
sau poruncă a tăcerii nu n-a 
putut întuneca icoana de-mare 
martiră către care ne înălțam 
rugăciunile cele mai româneşte 
rostite. 

Am așteptat, am  răbdat şi 
am crezut, iară astăzi îngenun- 
chiem în fața minunii care se 
împlineşte. O, e neasemuit mai 
frumoasă decât ne-am fi pu- 
tut-o închipui, această minune! 

Şi, de acum înainte, știm că 
nimeni nu ni te va mai pri- 
hăni şi nici o putere duşmă- 
nească nu te va mai putea 
smulge din trupul sfânt al Mol- 
dovei pe vecie întregite și din 
hotarele şi mai sfinte ale Ro- 
mâniei pe care au înfăptuit-o 
și o înfăptuiesc toți marii noş- 
tri conducători pe drumul a- 
devăratului destin românesc. 

Binecuvântat fie ceasul a- 
cesta pe care-l  'bimemvesteau 
crestele munților Tăi, cu fie- 
care răsărit al soarelui şi cu 
fiecare apus și după care tân- 
jeau, părăginite şi batjocorite, 
ogoarele Tale. 

Și binecuvântat fie sot 
stropul de sânge româmesc care 
se jertfeşte, rouă renăscătoare 
şi aiasmă liberatoare, pentru 
eternitatea unirii Tale cu Țara 
care s'a cutremurat și pentru 
Tine în minutu-i, de cea mai 
dureroasă întunecare. 

Ce ne-ai fost şi ce ne ești 
nu pot spune cuvintele, căci, 
pretutindeni ni Te-a preamă- 


inima 


rit numai fapta românească, 
pe Tine plai al descălecării lui 
Dragoş, pe Tine, țimut de luudă 
și reculegere legendară a ma- 
relui Muşatin, pe Tine, altar 
de jertţă şi credință a bunului 
Grigore Ghika. 

De aceea am plâns de bucu- 
rie în 1918, de aceea am amuţit 
de durere în 1940 şi de aceea 
Iți îmbrățişăm glia în 1941. 

Şi e curată această îmbrăţi- 
şare ca şi viața celor ce Ți se 
dăruie în lupta fără preget şi 
precedent pentru dreptul la 
viață și onoare româmească. 

Ne închinăm Ție, dulce Bu- 
covină, cum ne închinăm în- 
soritei Basarabii, şi credem în 
cea mai frumoasă renaştere a 
orizonturilor Tale românești. 

TRAIAN CHELARIC 








R etipărim pe toţi ro. 
manocierii de dubitabi- 





CETATEA HOTIN 





SI.0O. 


Melodia şi cuvintele au răsunat mai 
puternic, mai insistent şi mai cu sens în 
zilele din urmă: 

Veniți viteți apărători ai țării! 

Veniţi că sfânte zi a răsărit: 

E ziua mare a reînălțării 

Drapelului de gloanțe sdrențuit! 

Veniţi din toate unghiurile țării 

Să cucerim ce-avem de cuceril! 

La arme cei de-un sânge şi de-o lege! 

La arme pentru Neam și pentru Rege!... 


Puţini şi-au amintit însă numele Ar- 
deleanului sensibil şi delicai care a 
scris acesie versuri: Şt. O. Iosif. Valoa- 
rea lor artistică astăzi nu poate fi dis- 
cutată. O funcţie naţională le impune 
conştiinţei generale româneşti. Cu atât 
mai mult cu cât momentul în care mar- 
şul lui este reaciualizat aproape coinci- 
de, printr'o ciudată voie a destinului, cu 
împlinirea a douăzeci şi opt de ani de 
la moartea poetului, care părăsea lu- 
mea în plină actualitate a cântecului 
său răscolitor prin melodie şi sentimen- 
tele, înlănţuite până atunci, ce le trezea. 

Poetul Şt. O Iosif a avut o viaţă scur- 
tă. In 1913, când s'a stins, în preajma 
zilci în care apare articolul acosta, el 
nu avea decât 38 de ani. S'a născut în 
Brașov, dintr'o familie a cărei origină 
este în comuna Drânșşeni pe care o ne- 
dreptate istorică ne-a răpit-o fără să 
ne-o facă mai puţin românească, mai 
puţin a noastră, Ja 1875. Cu toată vieaţa 
lui scurtă şi destul de necăjită: 

O, Doamne, câte ţi-am cerut 

Şi ce mi-ai dat în schimb tu mile! 

Potop de chin dela 'nceput 

Şi-abia un strop de bucurie... 
poetul are o activitate, cantitativ cel 
puţin, prodigioasă. După debutul din 
1892, publică în numeroase reviste şi 


IOSIF 


de G. C. NICOLESCU 


scoate numeroase volume de versuri: 
Versuri (1897), Patriarhale (1901), Poezii 
(1902), A fost odată (1903), Din zile mari 
(1903) — o încercare de epopee al cărei 
erou e Ştefan cel Mare —— Credinţe 
(1905), Cântece (1912), Scrie de aseme- 
nea piesa de teatru în versuri cu subiect 
istoric-ardelenesc: Zorile (1907); evocă 
în proză câteva figuri din trecutul no- 
stru cultural în 1913, traduce din 
Goethe, Schiller, Wagner. Corneille. 
Apoi, în colaborare cu scânteetoarea 
vervă şi ironie a lui D. Anghel (mai 
ales ascunşi a:nândoi sub pseudonimul 
A. Mirea), publică lucrări originale 
cum sunt: Caleidoscopul lui A. Mirea, 
poemul dramatic Legenda îunigeilor, 
comedia Cometa, poemul istoric Car- 
men saeculare; în proză: Cireșul lui 
Luculus, Portrete ; apoi traduceri din 
Ibsen, La Fontaine, Th. de Banville, 

Evident, în:r'un moment de reactua- 
lizare sa bucății iui nu cea mai realizată, 
coincizând cu acela al comemorării mor- 
ţii lui nu trebue să fim ispitiţi să exa- 
gerăm însemnătatea din punct de vede- 
re artistic a operii li:erare. Sunt in. 
contestabile scăderi, într'o bună mă- 
sură însă nu atât ale lui cât ale 
epocii, căreia cu voie sau fără voie, 
scriitorii obișnuiți îi sunt subordonați. 
Dar nu este mai puţin adevărat că în 
această neosteniiă activitate pe tărâ- 
maul spiritual, care ea singură chiamă în 
chip necondiţionat omagiul admirativ al 
oricărui om de cultură, se află unele 
aspecte, unele realizări și unele trăsă- 
turi umane mișcătoare şi vrednice fie 
toată consideraţia. 





(Urmare în pag. 5-a) 





ga simt bine în rolul de ho- 
tarnic. Dar dacă va fi scutit de 


lă duzină ai occidentului, dar 
nu avem încă o ediţie demnă 
și definitivă a marelui şi pi- 
torescului nostru romancier 
Nicolae Filimon. Editori de 
tarabă, care nu veţi ceti în. 
semnarea asta, oare nu vă 
crapă obrazul? 


E tânăr, Adică plin de 
paț jocțoa tuturor  defecte- 
T, 


N u știu dece apar atât 
de puţine cărți bune, 
sau, mai bine zis, nu vreau să 
știu. Nu mă îndoiesc însă că 
undeva, cineva migălește o 
carte mare, pe care nu poate 
s'o dee astăzi la lumină. Pe 
fratele acala din umbră îl aş- 
tept. Cu asta, „criza cărții“ 
va trebui să ia sfârșit! 








R ealizările celonalţi sunt 
rele, atâta vreme, cât tu ești 
ținut departe de ele şi devin 
bune doar atunci când ţi se 
dă îngăduința să le strici! 


GLOSATOR 


C uriozitatea nu e decât 
vanitate“, afirma Pas- 
cal în Pens6es. „N'ar călători 
nimeni pe mare, dacă ar îi 
să nu vorbească nimănui de- 
spre asta, ci doar pentru plă- 
cerea de a trăi, fără nădej- 
dea că va povesti cuiva cele 
văzute'“. 


TR mic nu poate fi mai 
frumos decât însingu- 
rarea 4 doi oameni, de cei- 
lalţi, prin prietenie. Căci prie- 
tenia se trăește prin perma- 


nemte crispări, 


în momente 
de semidemenţă, o luptă di- 
sperată între iubire şi ură. Și 


până acum, numai doi au 
fost prieteni cu adevărat; 
Iuda şi Iisus. 


rutul are de veacuri o formă 

neverosimilă. Pentru o hartă 
a României, Prutul nu poate în- 
semna niciodată o graniţă. Ghe- 
boșat sub povara acestei nedo- 
rite însărcinări de geografie po- 
litică, Prutul are un traseu ine- 
stetic. Inlăuntrul unei hărți cu 
granițele mai largi, Prutul este 
un râu ca oricare altul, ghemuit 
înlăuntrul malurilor sale, care-l 
excedează. 

Se pare că în curând, adevă- 
rata misiune a Prutului va fi 
restabilită. Imputări nu i se pot 
îace lui, pentrucă niciodată nu 


misiunea sa nepotrivilă, Prutul 
va pierde — odată cu caracterul 
veleiiar, ridicoiul, 


ÎM entaiitatea orășeanului  de- 
pendent de manufactura sau 
biroul din care se hrănește este 
imcorigibilă, 

Nici războiul nu poate schim- 
ba un orășan, până într'atâta în- 
cât manifestările lui specifice să 
fie anihilate. 

Recentele alarme au dat naşte- 
re de pildă, la scene stranii: 0- 
morabile cucoane  cărându-și în 
udăpost geamantanul cu rochii, 
sau matroane trecute de vârsta 
legală, purtând strâns în mână... 
quinta rovală câștigătoare din- 
trun pocher întrerupt cu nepo- 
lteţă de  bădărănia războtului 
aerian. 

O tempora! a* exclama latinul. 
Uj! ce vremuri! — suspină ca un 
ecou tihnita mentalitate a como- 
dității burgheze. 

Dar nimeni nu completează : 
O, Mores !? 


LAFCADIO 


= lori de vânt 


basarabene 


V'am părăait la margine de sate... 

Pe lanuri grâu de aur dădean copt. 
Cu braţe răstignite ca un 8, 

Ne-aţi ummărit pe drumuri blestemate. 


Cu mâinile spre boltă ridicate 

Ca'n țintirimuri niște cruci de lemn, 
Păreaţi că faceţi lui Dumnezeu semn 
Să vadă 'n luma câtă nedreptate... 


Trăiţi în lacrima ce-o strâng sub gene 
Când o cunun cu-a miilor de fraţi; 
Bătrâne mori de vânt basarabana 
Pentru cine astăzi grâul măcinaţi ? 


Eu vă ascult de-aici și înțeleg 

Că glasul vostru nui deodimioară : 
E plânsul Basarabiei întreg 

Și fiecare șoaplă, o ocară.... 


D. 10V 





Marea cutremurare 


Tristă întâietate a avut, din- 
tre ţinuturile românești, dea- 
lungul veacurilor, Bucovina: 
prima înstrăinare vremelnică 
de pământ — dar numai de 
pământ, căci! în afară de o se- 
paraţie geografică, teritorială, 
nicicând nu s'a putut vorbi de 
cealaltă despărţire, a cugete- 
lor — Bucovina a încrestat-o 
pe răbojul năpastelor neamu- 


BIRUINŢA 
TINEREȚII 


Negreşit că în multe lite- 
raturi, unde romanul nu a 
constituit preocupare, respins 
podie de unele jireşti porniri 
către lirism, influențele străi- 
ne sau așternut una după al- 
ta, învăluind în veșminte, co- 
lorate felurit, fondul original 
şi propriu al autorilor. 

Aşa s'a petrecut în Italia, 
de pildă, cu mulţi scriitori, a 
căror proză, îndeosebi cea de 
după război, păstra încă aro- 
mele venite de prin ținuturi 
îndepăriate, cu ecouri arluice 
alieori, cu imagini obişnuite 
şi înclinări asemănătoare, 

Ici şi colo însă au izbucnit 
talente desbărate de nostaigiu 
miracolului străin. Cu mij- 
loace proprii, cu o lume şi o 
viziune personală a lucrurilor, 
s'au scris povestiri care aşea- 
ză literatura italiană nouă în 
rândul creaţiilor de seamă 
ale ultimilor douăzeci de ani. 

Printre aceştia se rândueşte 
romancierul Corrado Alvaro. 
Alegându-şi subiecte din re- 
giumnea natală, cu amintiri, 
persoane şi locuitori din sa- 
tele munţilor, cu intenția vă- 
dită de a zugrăvi nesfârşita 
poezie a lucrurilor mărunte, 
a întâmplărilor petrecute în 
lumea umilă, ce nu ştie să-şi 
spună nici bucuriile, nici tri- 
stețile, el a scris câteva cărți 
care au trecut şi hotarele 
Italiei, 

Cazurile urmărite aici se 
mai întâlnesc, sub alte pre- 
zentări, şi în alte diteraturi. 
Este vorba de răsunetul ce 
l-au avut „ororile războiului”, 
în realitate călirea trupului şi 
a sufletului prin botezul de 
vitejie şi de foc, — răsunet 
stârnit în tinerii ce învățau, 
pe atunci, să înfrunte moartea. 

O generație care după expe- 
riențe adânc trăite, după șo- 
văeli, după dezamăgiri, trecea 
la posturile de comandă ale 
țării renăscute sau care dorea 
aprig să renască, 

Alvaro a înfățișat, cu alte 
cuvinte, istoria eufletelor ce 
au pregătit şi conduc, însfâr- 
șit, Italia modernă, după mari 
greutăți şi mari eroisme ale 
trecutului nu prea îndepărtat. 
O istorie a spiritului nou al 
vremii și al societății omeneşti: 
din Italia şi chiar din alte 
țări 





€. N. NEGOIȚA 


lui acestuia. Şi curând — nici 
patru decenii — Basarabia a 
înscris o nouă durere în cartea 
sorții noastre. 

A doua oară povestea S'a re- 
petat, cu suprimarea celor pa- 
tru decenii. Smilitudinea e 
doar de mod: „de două ori ră- 
pite prin dol, prin şantaj di- 
plomatic, Bucovina şi Basara- 
bia au iosi de două ori recâşti- 
gaie prin sângele Românilor” 
— se va scrie cândva în cartea 
cea mare a popoarelor. 

A fost dat poporului aces- 
tuia deschis 1n cuget şi faptă şi 
dintr'o bucată croit, să răs- 
puna inoweauna cu jerifă 
la mârşăvi:. inalte i-au tost 
Întotatauna scopunle. Se cu- 
venea dar ca şi căile să-i fie 
întotdeauna înalte. Viclenia 
murdară, compromisul şi du - 
plicitatea une. anume înţelep- 
cuuni „politice”, n'au convenit 
lealitățui native românești. De 
câte ori a vrut să ne izbească, 
oricine a găsit putinţa, în „slă- 
biciunea” aceasta a sincerităţii 
ş. trufiei cinstei noastre. 


Topim pentru a doua oară 
cu focul sângelui nostru, cătu- 
șele celor două surate moldo- 
vene: Bucovina voevozilor cu- 
cernici şi a mânăstirilor cultu- 
rii noastre centrale în Dumne- 
zeu, Basarabia cetăților apără- 
toare de creştinătate. 

Intâietatea lor istorică se 
păstrează. Istoria are un ritm 
organic şi constantele ţin de 
îluxul vital al organjsmelor. 
Acestea sunt din nou, provin= 
ciile cele dintâi desrobite. Cele 
dintâi... 

In Basarabia şi Bucovina se 
răstigneşte az: trupul răscum- 
părător de păcate al sacrifica- 
ților. Plumbii şi oţelele care-i 
țintuesc de veşnicie pe ostașii 
de azi, fixează în cugetele ju- 
decătorilor de neamuri adevă- 
rata faţă a Românismiului. 

Moartea lor minunată, cum- 
plit de minunată, cutremură 
inimile, apleacă tâmplele sbă- 
tându-se, ale Românilor. 

Umbrele lor vor trage mâine 
la județ, cugetele toropite ale 
netrebnicilor de eri, care ne-au 
lăsat moştenirea unei faime de 
blestem. 

De o săptămână Românul! a 
reintrat în stăpânirea rosturi- 
lor metafizice ale existenţei 
sale. De o săptămână trăim 
viaţa noastră, şi nu pe cea 
hotărîtă de întâmplare. 

O săptămână e prea puțin 
ca să poată ajunge până la 
tine, frate toropit de îmbuiba- 
rea simţurilor, cutremurul 
unei clipe ce mu se încruci= 
şează cu cărările cirezi:? 

ION FRUNZETII 








Cronica dramatică 


TEATRUL REGINA MARIA: 
„ADAM SI EVA“, COMEDIE IN 
3 ACTE, DE R. NIMIEROWICZ. 


S'a întâmplat ca premiera pie- 
sei „Adam şi Eva“ să aibe loc 
tocmai în ziua când bravii noştri 
ostaşi, la îndemnul Generalului, 
porneau să recucerească pămân- 
tul scump al Bucovinei şi Basara- 
biei. 

Mulţi din obişnuiţii spectatori 
ai premierelor fuseseră chemaţi 
de datorie dincolo de Prut, acolo 
unde se îndreaptă acum gândul 
nostru, al tuturora. 

Aşa dar, doamna Maria Magda 
şi domnul Ion Aurel Manolescu 
au jucat în faţa unei săli aproape 
goale. Putem spune că dânşii au 
înţeles de minune rostul actoru- 
lui în aceste vremuri sbuciumate: 
să descreţească frunţile spectato- 
rului, să-l plimbe pe acesta timp 
de trei ceasuri în lumea minunată 
a visului. 

Piesa domnului Roman Niemi- 
rowicz îndeplineşte de-ajuns a- 
ceastă condiţie, Povestea ameri- 
canului hotărît s'o cucerească în 3 
zile pe tânăra şi nobila engle- 
zoaică a izbutit să-i distreze pe 
puţinii spectatori din sală. Am a- 
vut tot timpul impresia că asis- 
tăm la o versiune modernizată şi 
cu numărul personagiilor redus la 
strictul necesar (E! şi Ea) a acelei 
minunate Femei îndărătnice a lui 
Shakespeare. 

Sarcina pe care şi-a luat-o au- 
torul este — trebue s'o recunoaş- 
tem — îndeajuns de dificilă. O 
piesă „în două personagii“ are 
foarte puţine şanse de a întruni 
sufragiile publicului. 

Spectatorii sunt obișnuiți să în- 
tâlnească în piesele de teatru cât 
mai multe personagii. Şi sunt şi 
mai mulţumiţi atunci când piesele 
sunt astfel întocmite pentruca 


unul sau două personagii să nu 
rămână prea mult pe scenă, ci, 
dinpotrivă, să  defileze 
rampei 
noui.. - 


în faţa 


cât mai multe chipuri 








ARFIFOzT 
DAM p; i £ 
A idea a BipLie 
7 VADNPUFO ST. 
Or N PARAD'S. 


N - 







Ce să-i faci? Aceasta este 
mentalitatea spectatorului. La tel 
ca şi copilul “ure vrea să se joace 
mereu cu alte jucării, tot aşa mici 
spectatoruli:: nu-i place să aibe 


în faţă prea mult timp, acelaş. 


actor. 


Dar odată ce domnul Nimier- 
witz şi-a propus să realizeze o 
piesă în trei acte cu numai două 
personagii, trebuia să recurgă la 
anumite procedee pentru a nu 
plictisi publicul. Şi putem spune 
că a reuşit în mare măsură. Un 
dialog cât se poate de vioiu a is- 
butit să ţină încordată atenţia 
spectatorilor, dealungul celor 2 
acte. Meritul este şi mai mare 
când ne gândim că subiectul pie- 
sei nu era tocmai original. 

Autorul a mai recurs apoi la 
câteva trucuri, cari au izbutit, ca 


să spunem aşa, să păcălească pu- 


blicul. 

Pe lângă cele două personagii, 
au mai jucat în piesă roluri im- 
portante şi câteva obiecte. 

Astfel, din când în când, pen- 
tru a evita monotonia, autorul a 
renunţat la dialogurile dintre cei 
doui eroi, obiectele despre cari 
am mai vorbit luând locul „par- 
tenerilor de discuţie“. 

Asttel, am avut ocazia să asis- 
tăm la o rătuială dintre tânăra 
engiezoaică şi... un aparat de ra- 
dio sau ia o declaraţie de dragos- 
te făcută de americanul năstruş- 
nic, unei... fotografii. 

pu 
niseră cu oarecare neîncredere 
la această piesă „în două perso- 
nagii”, au fost siliţi până la urmă 
să constate că sau distrat mai 
mult chiar decât la una din acele 
farse fără sens dar cu multe per- 
sonagii, 

Am avea de făcut o singură 
obiecţie. Autorul n'a isbulit, de-a- 
lungul celor 3 acte să traseze 
prea bine caracterul eroilor săi. 
Astfel, americanul care în pri- 
mul act apărea sub iîntățişarea 
unui om hotărit, adevărat busi- 
ness-maân, în celalte două acte se 
schimbă cu desăvârşire,  semă- 
nând mai muit cu un elev, la 
„Prima sa dragoste”. Ni se va 
putea răspunde că dragostea este 
înde-ajuns de nătrușnică, putând 
să schimbe un om până la gradul 
în care ceilalţi să nu-l mai poată 
recunoşte, Şi în fața acestui ar- 
gument, nu putem decât să ne 
îaclinăm. 

Inainte de a isprăvi, vom mai 
face vu constatare : de câte ori un 
autor prezintă o piesă cu mai 
puţine personagii, se poate re- 
marea în opera sa mult mai 
multă străduință ae a da un Ju- 
cru bun, decât în viesele cu 
mulți eroi. 

Putem. da asifel exeinzlui pie- 
sei lui Heinz Courbier. „Aimâe”, 


i astiel, spectatorii, cari ve-. 


în care nu npăreau decât 4 per- 
sonagii şi două revolvere. Sau, un 
şi mai bun exemplu poate fi 
acela al piesei într'un act a lui 
Cocteau : „Vocea”, în care sirgu- 
rele personagii erau o femsee şi... 
un telefon. 


Ajungând la distribuţie, vom 
împărţi de-o-potrivă elogii, atât 
doamnei Maria Magda, câț şi 





domnului Ion Aurcl Manolescu. 
E drept că am remarcat în jocul 
lor oarecare nervozitate, foarte 
explicabiiă însă față de impreju- 
rările în cari s'a prezentat pre- 


miera, 
In orice caz ambii interpreţi 
s'au achitat minunat de greaua 


sarcină ce şi-o luaseră, speculână 
fiecare situaţie amuzantă, oferită 
de text. i 

Domnul Zirra a dovedit că este 
un priceput regisor, Câteva din 
trouvailleurile sale au distrat 
sala. 

Am remarcat, totuși câteva scă- 
pări din vedere ale regiei, dintre 
cari cea mai gravă este aceea re- 
marcată în scena lecturei gazetei 
pe dos. 

Numui cuvinte bune avem de 
spus despre traducerea excelentă 
a domnilor Radu Beligan și Stan 
lurga. 


TRAIAN LALESCU 





CINE ESTE CYRANO ? 


La această inciensivă  între- 
bare, oricine poate răspunde: 
„Cyrano este un erou al lui Ed- 
mond Rostană”. 


Foarte just.  Nenorocirea este 
însă că acest nume serveşte și 
de pseudonim unui june gazetar 
teatrul, care arată a fi câţ se 
poate de priceput în teatru, in- 
formând cititorii unui săptămâ- 


nai teatral despre croitoreasa 
domnişoarei Virginica Popescu 
sau despre numărul pe care-l 


poartă la pantofi, comicul Biriic. 
Nu putem vedea prea bine din 
articolele, interviewurile și epi- 
gramele îiscălite de domnul Cy- 
rano dacă dânsul, în fond, are 
cunoștințe despre ceeace se 
poate numi „teatru serios”. 


z 
4 
> 
< 
% 
< 
2 

E 





Un singur lucru știm:  gaze- 
tarii evrei nu mai au ce cănta în 
coloanele ziarelor şi revistelor 
româneşti. Chiar atunci când îi 
cheamă Jack Berariu şi când is- 
călese Cyrano. Ar fi timpul ca 
până şi Cyrano să aibe decenţa 
să-şi vadă puţin de lungul na- 
sului. 


T. L 











POP matii 


„CE/TU!I DE/EN 
SE AFLA În CEALALTĂ 
CAMERA, DUPAUN 


poa CI Iesi 
= Pi A, 


DULAP 





UNIVERSUL? LITERAR 








INTOARCERI 


Reritând, cu interes înnoit, 
cartea atât de amară în care 
apologetul regimului comunist 
Andre Gide, îşi mărturiseşte 
desamăgirea după întoarcerea 
sa din Rusia, mi-a revenit în 
minte o piesă semnată de lau- 
reatul premiului naţional de 
poesie, d. dr. V. Voiculescu şi 
Jucată, cândva, sub auspiciile 
„Ateneului Nicolae Iorga”, pe 
o scenă bucureșteană. 

Indrăzneţul act dramatic de 
care e vorba, aducea  într'o 
limbă curată şi melodioasă, un 
îndemn la împăcarea și înfră- 
jirea ţuturor oamenilor înir'o 
credinţă unică. 

Era cântecul de pocăință al 
unui tânăr scăpat din „raiul 
bolşevic”, unde nădăjduise să 
afle deslegarea tuturor pro- 
blemelor pe care tinereţea şi 
setea lui de ideal, îl îndem- 
nase să o caute acolo. 

Spovedania acestui tânăr, fa- 

nat.zat o vreme de mirajul u- 
nei dreptăţi sociale și a unei 
religii întemeiate pe isgonirea 
lui Dumnezeu, este acum, ia 
începutul cruciadei noastre, 
după zece ani de când a fost 
scrisă, un document literar 
deosebit de preţios și o nouă 
dovadă că inspirația poeţilor 
este umeori încărcată de ului- 
toare prevestiri. 
„lată cum se exprimă fupa- 
rul nostru după ce își mărtu- 
riseşte vina de a fi participat 
la distrugerea lăcașurilor de 
rugăciune şi la  prigonirea 
drept credincioşilor: 

„Am văzut atunci, că zadur- 
nic dărimasem bisericile, pu- 
terea lor nu şedea în cărămizi, 
ci în suflete. Dărîmam templul 
de zidărie şi în locul lui se al- 
cătuia în adânc, unul din su- 
îlete, nevăzut, neatins. 

Oamenii nu se mai duceau 
la biserică, aduceau biserica 
între ei şi pe Dumnezeu între 
dânşii. Şi-i slujeau toţi... fiind- 
că, acolo, credincioşii trăesc ca 
în bisericile de la început; 
fiecare e preot şi apostol. Toţi 


fac la un loc, o singură obște 
credincioasă, în care bate o 
singură inimă uriașă, Dumne- 
zeu! 

„„De ce îi chinuiam, de aia 
erau mai fericiţi. 

Cu cât îi băteam cu atât se 
bucurau mai mult. Pe cât îi 
omoram, pe atât viețuiau mai 
adevărat şi creştea numărul 
lor, ca într'o minune. lar bi- 
serica, scăpată de turle și de 
clopote, ușurată de odăjdii şi 
de podoabe, curățată de bo- 
găţii, a ajuns nevăzută, dar 
pretutindeni, mlădioasă ca o 
mireasmă, puternică, ca un duh 
atât pătrunzător. Ce fericire 
pentru biserică! E ca o cămilă 
scăpată de povară, care alear- 
gă, aleargă slobodă, către îs- 
voare, sub palmierii pustiului, 
peste ruinele Rusiei”. 

Şi mai departe: 

„Credinţa stă şi creşte sub 
bolşevici, aşa cum crește grâul 


sub zăpadă. Necredincioșii pier | 


sub bolșevism. Dar credincioşii 
îi mănâncă şi-i topesc cum ma- 
nâncă grâul zăpada. Şi deodată 
te trezeşti cu grâul verde și 
holda bogată. E limpede. Lu- 
mea întră într'o grozavă iarnă 
spirituală şi ameninţă să piară 
de gerul materialismului... A- 
tumei Dumnezeu a așternut 
toată zăpada asta a  bolșevis- 
mului sub care adevărata cre- 
dinţă stă și aşteaptă primăvara, 
învierea”. 

lar drept încheere, această 
minunată tălmăcire a unei ne- 





voi de credinţă pe care nici o 
opreliște n'o poate curma: 

„In toată Rusia e o alergare, 
o răvnă după Dummezeu, ca 
setea de aer într'o odae care a 
stat mult timp închisă. De o- 
bicei aerul nu-l simţi, dar când 
îți lipseşte, Doamne, cum ţi se 
umflă nările şi ţi se bate piap- 
tul chemându-l. Aşa e la ei a- 
colo. Bolșevicii se duc, ţrec. 
După ei se ridică o altă lume, 
cu ei în cap. Acolo, numai cred 
oamenii, ci sufletele dim «ei, 
fără ca ei să mai ştie, așa cum 
vespirărn. 





Dumnezeu din fiecare, se 
caută pe sine însuși — şi se gă- 
seşte în ceilalți... şi se bucură 
şi se bucură și se bucură, ca 
un copil... 


Spre acest popor căruia i s'a 
furat bucuria de a se închina 
lui Dumnezeu, au pornit acum 
vrednicii urmaşi ai atluului 
lui Christos — voevodul siânt 
al creștinităţii. Oștenri porniţi 
să lupte sub semnul crucii, nu 
vor elibera astfel numai ceiă- 
țile şi pământul nostru stră- 
moșesc, de sub stăpânirea pă- 
gână — ci. vor elibera din că- 
tuşele necredinţei şi ale in- 
tunericului, însuşi sufletul po- 
porului rus, din care se trage 
Petru cel Mare şi Tolstoi. 

Fiindcă Dumnezeu, gonit din 
Rusia — este așteptat de mult 
să se întoarcă. 


SERGIU DUMITRESCU 


ca a a i a a a d a a i a a a a a a ab a e 





PRODUCȚIILE ACADEMIEI 
REGALE DE MUZICA 


Numeroasele audiții muzicale, 
fiecare de un impunător numâr 
de ore lungime, din obiceiurile 
de altă dată ale Academiei Re- 
gale de muzică și artă drama- 
tică, au fost comprimate anul a- 
cesta în număr și duraţă. Cali- 
tataa prezentărior ra suferit 
din fericire nici o scădere. 

Din contră, selecția e ele- 
mente şi program a celor două 
susccinte producţii pe care le-am 
ascultat, a fost, în genere mult 
mai îngrijită, ținuta exercuţiu- 
nilor ne urmând, ca uneori, în 
trecut, traiecţorii de „montagne 
russe”, dar menţinându-se în 
preajma unui nivel âcstul de 
ridicat, 

Nam regrețat de aceea prea 
mult dărnicia cantitativă 2 pro- 
ducțiilor de odinioară, convinşi 
că, la alegere, e mai bine să nu 
fie chemaţi în aceste imanifos- 
tări toţi, cei buni, decât să fie 
chemaţi şi alții decât cei buni, 

Ritmul conducerii serioase, 
înțelegătoare și de real presti- 
Ziu a noului director al Acade- 
miei Regale, d. Mihail Jora, a 
început să se facă simţit. Sun- 
tem convinși că marea inaintare 







— Te rog să-mi razi barba, nu mai e 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


care era necesară acestei pepi- 
niere de taiente muzicale, până 
astăzi în general, prea fugar 
grădinărită, este acum în curs 
de realizare. Prezența d-lui Jo- 
ra în fruntea ei, o va organiza 
0 va stimula, îi va crea, suntem 
siguri, climatul propice pentru 
o desvoltare trainică și vigaroa- 
să, pentru făurirea unui si:nță- 
mânt muzical de specialitate bi- 
ne pregătiţ pentru a îndrumu 
valorile noastre artistice, 

Din cele două producții de fi- 
me de an, vom aminti câtevu 
nume pe care Suntem indrep- 
tățiți să credem că le vom mai 
întâlni şi în manifestări muzi- 
cale de mai târziu. Poate că şi 
alți studenţi, cărora mari pro- 
grese viitoare le vor deschide 
perspective neaşteptate vor a- 
vea acces la viața arței muzirale 
românești. Preferăm să ne o- 
prim însă la cazurile cari au în- 
făţișat de pe acum chezăşii im- 
tereşante de viitoare carieră. 

D. Mircea Buciu, bas, (clasa 
prof. Romulus Vrăbiescu) este; 
prin glas și cultură vocală, o 
frumoasă nădejde în domeniul 
opere: şi concertului. Robusieţe, 
timbru plin și bine statornicit, 
arţiculare şi pronunție atent 


LA COIFFEUR 


studiate, simţ artistic remarca- 
bil, au distins pe acest tânăr 
cântăreț de talent, recomandân- 
du-l atenţiei celor pe care îi in- 
teresează zestrea viitoare a cân- 
tului românesc, 

D-ra Victoria Genoveanu-Mi- 
licescu, (clasa de muzică de ca- 
meră prof. Mihail Aoaricu) a 
dovediţ a fi o pianistă de deli- 
cată expresivitate personală, joc 
cu vădite resurse de iincțe si 
muzicalitate vădită. 

D. C. Ghecerghiu (aceeas cla- 
să) este de pe acum un inter- 
pret convingător, cu mijloace 
instrumentale judicios puse la 
punct şi temperament de cali- 
tate. 

Foarte tânărul violonist Mi- 
hai Constantinescu (clasa prof. 
Alexandru Teodorescu) a can- 
tat cu deosebit avânt și timpu- 
rie dexteritate. Este un element 
particular de dotat. 

Căldura si accentele simțite 
ale d-lui Aldulescu Radu (clasa 
de violoncel prof. G, D, Dinicu), 
însușirile de sonvritate şi hăr- 
nicia d-rei Calaigian Eliza, (cla- 
sa de pian a d-nei prof. Silvia 
Căpăţână) excelenta formă teh- 
nică și muzicală în care s'au 
prezentat d-nii  Baâclea F:mii 
(clasa de fagot prof. Dan Si- 
mionescu) şi Alexandru Bisma- 
cek (clarinet, clasa de muzică 
de cameră prof. Mihail Anări- 
cu) merită de asemeni să fie 
amintite, făcând parte  inte- 
grantă din cele mai bune afir- 

mări ale acestor producții. 





ma, 
OGLINDA 
JA SPaAar 

ACUM G6ANI, 
LAANuL, 
DE VA Tu suRa 














la modă.. 


PTA DAP EDINE COLORA M 


28 lunie 


1941 





Ecranul 


CINEMA TRIANON: 
tură în Haiti. 


O aven- 


Un film destul de agusant, a 
cărui acţiune, mult prea siropoasă 
pentru timpurile noastre, decurge 
„ca la carte”, 

M'aș; fi așteptat totuşi ca acea. 
stă așa zisă „Aventură” care nu-i 
altceva decât drumul spre bur- 
ghezie a unui cetățean  Ccumse= 
cade, să se petreacă întradevăr 
în Haiti. Pitorescul acestei insu-= 
le ne este însă prea puțin înfă- 
fișat de regisorul acestei „reali- 
zăr; exotice“ — foarte sgârcit cu 
exterioarele filmului. 

Din motive economice, majori- 
tatea exterioarelor, sunt „Carboa- 
ne pure”. 

In rolul principal, Gustav Knut 
își dă toate silințele să jouce rol 
die îndrăgostit, deși are capul unui 
pepene cu mustăţi. 

Alături de el Gisela Uhlen — 0 
arţistă nouă care a reușit să ne 
dea imaginea unei femei corecte 
sujleteşte, de ce-a fost crezut to- 


tus „că tot ce sboară se mă” 
nâncă”, 

Singurele  elememte atractive 
din film, dansatoarele din  Ha- 
Dana. ps i iat di 

CINEMA ARO:  Misleriosul 
Domn Victor. 

Mă întreb dacă „Misteriosul 


Domn Victor” ar putea uvea suc- 
ces, măcar, ca piesă de teatru. 
Ca film, în mici un caz. 
Cu resemnarea omului care a 


avuncat banii pe fereastră, asişti 
la diversele probleme de conșii- 
înță, pe cari interpretul principal 
și le pune, mai mult decât „au- 
ralenti“, 

Sper că nu greşesc afirmând că, 
de data aceasta, Raimu pare că 
uită din când în când că filmea- 
ză, fiind prea teatral. 


“e Ywpat “i 
ec RI ARUI 

Ținând seamă de anii cari au 
trecut dela turnarea acestui film, 
o vedem pe Vivianne Romance 
îm rolul unei femei mai puţin Ţu- 
tale ca în filmele ulterioare, cari 
i-au adus „sufragiile admirative” 
ale spectatorilor şi disprețul spec - 
tatoarelor refractare „acestui gen 
de individă”. 

Alături de Pierre Blancharăd şi 
el destul de teatral, Madeleine 
Renaud ne înfățișează tipul je- 
meii măritate cu un om cu multă 
grije „de casă”, însă prea puțin 
preocupat de sensibilitatea sufie- 
tească a romanticei lui soții. 

Un film pentru gospodarii cari 
se cred „soți model”, fiindcă se 
ocupă — după a lor părere — mui 
mult decât alții — cu alimentarea 
cu trufandale a cămării. 


ADRIANA NICOARA 





ORA OSTAȘULUI 


infrățeşte de multă vreme, în a- 


celaş gând şi în aceiaș râvnă, la 


postul nostru de radio, pe toți 
slujitorii scrisului, muzicii şi tea- 
trului românesc. 

Și putem spune azi — când 
actualitatea acestei 
un omagiu pentru cei cari i-au 
prevăzut utilitatea, ca și pentru 
cei a căror contribuţie i-a spo- 


rit zi de zi puterea de sugestie 
ascultătorilor — putem 


aupra 


spune azi, că între mijloacele de 
folosile 


propagandă naţională, 
până în prezent — „ora ostașu- 


lui”, împlinită sub privegherea 
d. locotenent- 
sa rânduit în 


distinsului ostaș, 
colonel Stancov, 
loc de frunte. 


ATLETUL LUI CHRISTOS 


Ştefan-Vodă al Moldovei, a cărui 


amintire călăuzește azi pasul oş- 
tenilor chemaţi să-i recucerească 
altarele pângărite de necredin- 
cioși, va ji — asta ne e nădejdea 
şi credința — reînviat curând pe 
scenele Teatrelor Naţionale din 
Cernăuţi şi Chișinău. 





Dif citea 


Fruntaşii Teatrului 
se pregătesc de pe acum să îa 


chipul şi straele celor zugrăviți! 


pe zidurile vechilor mânăstiri din 
Bucovina și să dea glas voevo- 


[oii ai 







ore, devine 


Naţional, 


zilor şi ostașilor nemuriţi în cro- 
nici. 
Fie ca glasul acesta să răsune, 


cât mai curând, pretutindeni 
unde sunt suflete însetate să-l 
audă. 


IN URMA TUNULUI, 


cotropitorii pământului mol- 
dovenesc, au făcut să vuias- 
că pieţele oraşelor de cântece 
şi jocuri. 





baz RA pup di 


Poporul înfricoșşat a fost 
apoi ispitit să vie la specta- 
cole, cu vicleşug ticluite, ea 
să-l îndemne la supunere şi 
aplauze pentru năvălitori. 

Și artiştii lui Stalin, au luat 
locul soldatilor lui, 

Cei cari au fost faţă la tri-. 
miterea acestui dar, nu s'au 
sfiit să ne spue că republica 
roşie, nu și-ar fi putut do- 
bândi niciodată faima ei ne- 
fastă şi atât de efemeră — 
dacă i-ar fi lipsit scriitorii şi 
artiştii, 

Să luăm aminte. 


ACTORUL N. N. MATEI 


pe care puţini îl ştiu scriitor cu 
duh și gazetar cu condei sprin” 
ten, e auzit tot mai des, de lao 
vreme, îm emisiunile de teatma 
radiofonic. 

Și e ascultat mereu cu bucurie, 


actorul acesta, nu numai pentru 


graiul său blajin moldovenesc, cu 
care ştie să-și farmece ascultă- 
torii — ci și pentru chipul cum 
ştie să se exprime în cadrul orei 
satului, pe înţelesul celor pentru 
care însuși Ion Creangă, a ştiut 
să scrie cândva, aşa cum vorbeşte 


azi actorul Matei. 


GHEORGHE SOARE... 


„„speackerul postului de radio 
omânia, actorul Teatrului Na- 
și colaboratorul nostru se 
poate număra de câtva timp în 
rândul Jericiţilor părinți, Bute- 
zul flăcăului lui Gheorghe Soare 





a avut loc întrun cadru cât se 
poate de original: In fața micro- 
fonului radiofonic. Și astfel sa 
dat veste în întreaga fară că 
Gheorghe Soare, simpaticul ne- 
nea Ghiţă, are de acum încolo 
un fecior, sprijin al unei bătrâ- 
neți, care este, de altfel, destul 
de îndepărtată, 





= 28 lunie 1941. = 





UNIVERSUL LITERAR 








| 7 a 


NOTE GERMANE NOTE ITALIENE 


AR THEODOR GOSEN 


Numai cu puţini ani în urmă 
sa afirmat la noi, şi anume în 
cadrul unor 'discuţii foarte a- 
prinse în jurul unui mare poet, 
că nu are nici un fel de impor” 
tanță materialul la care recurge 
artistul spre a-și realiza opera. 
Şi s'a spus că... zeii pot fi sculp- 
taţi şi în „cafe glace“, ...mar- 
morei de Paros şi Carrara fiin- 
du-i -rezervat, probabil, numai 
dreptul de a fi rocă brută de 
construcţie. 

Cât sens şi câtă valoare poate 
avea astfel de aserţiuni, rămâ- 
ne de văzut. 

Există însă o legătură strânsă 
între material și i plasticizarea 
lui. Granitul îngăduie un anu- 
mit registru de forme şi ceara 
unul cui; desăvârșire 'opus. A 
imprima bronzului turnat efec- 
tele obţinute în plastelină, este 
tot așa de greșit cum greşită e 
întrebuinţarea gresiei acolo un- 
de ţii să arăţi care este specifi- 
cul lemnului. 

Orice material plastic îşi are 
legile tectonice cari nu trebuie 
neglijate și pe cari nici un mare 
artist nu le-a neglijat. 

In lucrările-i mai noi, sculpto- 
rul german Theodor Gosen, a 
pus și a rezolvat tocmai proble- 
ma importantă a artistului faţă 
de virtualităţile plastice ale ma- 
terialului în care lucrează. 


Iată, spre exemplu, acest ex- 
presiv şi, din punctul nostru de 
tematic cap al 


vedere, Zeiţei 





Zeița Destinului 


Destinului în liniştea şi liniile 
căruia se revelează, clare și no- 
hile, forțele tectonice ale bron- 
zului. Totul ce ar fi stăruit 
drept reminiscență a gipsului și 
a cerei a fost eliminat cu supe- 
rioară înțelegere “și stăpânire 
artistică, MCeeace vorbește aici 
este metalul și numai metalul. 
Aceeaşi permanentă grijă de 
a nu trece cu vederea sau a 
falsifica 'esenţele materialului, o 
remarcăm şin arta de medailist 
a lui Gosen, căci argintul în 
care lucrează acest neobosit 
creator de frumuseți, se prezin- 
tă liberat de orice balast nespe- 
cific şi, deci, nesemnificativ. 
Gosen procedează cu un mini- 
mum de modelare şi reușește, 
ținând seama şi de funcţia de- 
corativă, să dea medaliilor și 
plachetelor sale valori maxime. 
Tema dantescă Paolo VI şi 





- 


ÎN Francesca şi Paolo 


Francesca e, astfel, mai sugestiv 
şi mai în graiul de vis al argin- 
tului, iară piutirea perechii cu- 
rate prin faţa nesfârșitului con- 
voi al celor căzuţi în păcatul 
destrăbălării și adulterului, este, 
tehnicește, o “realizare contra- 
punctică de mare maestru. 





dd: Lă * 
oi cernite 


Plâng copii în pridvoare, 
Nu știu mamele ce-i doare 
Vrăji şi ierburi nu au leac, 
Clopotele nu mai tac... 


Din Lună mușcă vârcolacii, 
Jealea îşi revarsă macii 
Peste sat, o gura morţii! 
Foi cernite 'n cartea sorții. 


i ALEXANDRU ILEA 


Dar jocul de forţe dintre func- 
ţia decorativă și cea tectonică 


apare şi mai evident în Zi; nouă. 





Zi nouă 
THEODOR GOSEN 


dovedeşte cum nu se poate mai 
definitiv, că ?n artă contează şi 
materialul şi că „zeii” nu pot ti 
sculptați nici întrun munte de 
îngheţată. 


INTRUN „ALT CUVÂNT 
PENTRU POEȚII TINERI, 
Goethe mai mărturisea: 


„Maistru ne este acela sub n 
cărui conducere ne  exercităim 
necontenit într'o artă şi acela 
care ne comunică,.pe măsura în 
care ajungem la ubilitate, acele 
principii în conformitate cu cari 
dacă acţionăm, atingem în mo- 
dul cel mai sigur, țelul dorit. 

In acest sens nu am fost mai- 
strul nimănui. Dacă însă ar tre- 
vui să spun ce am devenit pen- 
tru germani, în deobşte şi, în spe- 
cial, pentru tinerii poeţi, atunci 
am desigur voie să mă numesc 
liberatorul lor; căci ei au vă- 
zut în exemplul meu Că, precum 
omul trebuie să trăiască din 
lăuntru înspre afară, la fel şi 
artistul trebuie să acționeze din 
lăuntrul său, prin foptul că, ma- 
nifeste-se cum va vrea, el va 
aduce la lumina zilei numai 
propria  individualitate, 

Dacă se pune bucuros şi vioi 
pe lucru, atunci își vădește, de- 
sigur, valoarea  provriei sale 
vieţi, măreția sau frumusetea 
sau, poate, chiar plăcuta măreție 
care i-a fost dăruită de natură. 
Eu de altfel pot vedeau foarte 
bine pe cine l-am influențat în 
sensul acesta; căci din acest jel 
de influență rezultă un mod de 
poezie a naturii, — şi numai în 
acest fel este posibil să fii origi- 
nal. 

Din fericire poezia noastră stă, 
tehnicește, așa de sus, iară va- 
loarea unui conţinui demn este 
așa de evidentă, încât vedem a- 
părând noutăți minunat de îmbu- 
curătoare. Dară lucrurile se pot 
încă îndrepta şi nimeni nu știe 


încotro vor mai duce; numai că 
fiecare trebuie să se cunoască 


pe sine însuşi, să știe să se a- 


precieze în mod critic, deoarece 
aici nici un fel de unitate de 
măsură streină şi extrinsecă nu 
poate fi luată în ajutor. 

Dar să spunem pe scurt despre 
ce este vorba. Poetul tânăr să 
eaprime, indiferent sub ce for- 
mă, numai ceeace este viu şi se 
manifestă activ ; să elimine orice 
spirit de contrazicere, toată reu- 
voința, toată vorbirea de rău şi 
totul ce poate numai să nege, — 
căci din acestea nu se alege cu 
nimic. 

Nu pot să le recomand destul 
de serios tinerilor mei prieteni 
că ei trebuie să se observe ca, 
dispunând de o anumită faciii- 
tate a expresiei ritmice, să câs- 
tige tot mai mult în conţinut. 

Conţinutul poetic este însă con- 
meni nu ţi-i poate da ț(Ildşacmf 
ținut al propriei tale vieți; nimeni 
nu ţi-l poate da, nimeni nu ţi-l 
poate împuţina, ci cel mult întu- 
neca. Totul ce este orgoliu, adică 
dutosuficiență fără temeiu, va fi 
tratat mai rău ca oricând! 

A te declara liber este o în- 
cumetare mare; căci declari 
concomitent că vrei să te stâ- 
pâneşti ; şi cine e în stare s'o 
facă? Prietenilor mei, poeţilor 
tineri le vorbesc astfel cu privire 
la aceste lucruri: Voi adică nu 
aveţi nici un fel de normă, — şi 
trebuie să v'o dați voi înșivă: 
întrebați-vă numai, la fiecare 
poem, dacă are ceva trăit drept 
conținut și dacă această trăire 
»'a promovat. Voi nu sunteţi pro- 
movaţi dacă jeliți într'una o iu” 
bită pe care aţi pierdut-o prin 
îndepărtare, necredință sau moar- 


te. Toate acestea nu au nici v 
valoare, chiar dacă jertfiți la rea- 
lizarea lor încăodată pe atâta în- 
demânare şi talent. 

Noi trebuie să ne ţinem. de via- 
ţa care merge înainte şi să ne 
ecaminăm în anumite ocazii: 
căci așa avem dovada momen- 
lună dacă suntem vii, și cu pri- 
lejul unei observaţii mai târzii, 
dacă am fost vii. 


"TRAIAN CHELARIU 








JURNALUL UNUI ADOLOSGENT 


4 Iunie... 4 : 


Plouă. E dimineaţă tare 
şi nimeni nu sa sculat în- 
că. E liniște. Doar ploaia se 
prăbușește pe acoperiș în 
stropi grei, sărind şi hurue 
m burlane monoton, neîn- 
trerupt. Au un sunet conti- 
nuu, metalic. Plouă... Cerul 
e sur. E cald, cu toate că 
plouă și bate vântul. Duce 
cu el pânze de apă, care se 
preling pe acoperiș. Sunt 
somnoros; e monoton. Aş 
dormi, aș vrea să dorm și 
nu pot. E ca o chemare, ca- 
re mă face să stau treaz. 
Stau și ascult ploaia, la fe- 
reastra deschisă. Mi-am re- 
zemat fruntea înfierbântată 


de pervaz. Ce bine ar fi ca 
stropii care mă inundă să 
fie reci, să-mi  răcorească 


fruntea. Dar sunt calzi, mo- 


lateci... și vântul, și el  în- 
fierbântat, par'că. Un coș 
s'a împurpurat. La răsărit, 
prin pânza norilor, răzbate 


o geană roşie de lumină. Și 
totuși e bine așa: cu capul 
pe pervaz! O bucurie nouă 
mă inundă. In ochii somno- 
roşi se aprind lumini. Şi ţă- 
cănitul rar al ploii pare ve- 
sel acum, pare mai sprinten, 
nu mai este așa de monoton. 
Şi stau acolo, tot așa, și ci- 
ne m'ar vedea ar crede că 
sunt așa cum eram... și poa- 
te ar vrea ca să mă mân- 
gâie. 


3 Iulie... 
Amintiri... Mă învăluie 
încet, molatec, umbra lor. 


Vin parcă, din altă lume, a- 
ducând cu ele parfum vechi. 
Se perindă încet, încet, una 
câte una. Picură rar, ca ul- 
timile picături ale unei ploi 


târzii. Incetul cu încetul: 
lucrurile din jur își pierd 
conturul. Timpul nu mai 


are sens. Incep să am bătaia 
dintâi, a primei neliniști. Și 


trec  într'una... Vorbeşte 
parcă altul. Alţii. Imi. par 
lucruri noi, nemaiauzite: 


Când am fost oare așa ? Dar 
cine mai știe. E așa de mult 
de atunci! Sau... poate că-i 
puţin. Şi fumul se  destra- 
mă, încep să apară zorii 
prezentului. Mă deștept cu 
capul greu, cu gândurile 
confuze. Vorbeau de lucruri 
ciudate, necunoscute mie. 
Sunt sigur, nu vorbeau de 
mine. Şi dacă am fost eu? 
Un gol. Au fugit iarăși. 


Pentru M. 
19 Iulie... 
E noapte, târziu... Afară 
domnește, fantomatic, luna. 


Ii simt parcă fluidul ei rece, 
învăluindu-mă, dându-mi o 
senzație nouă. Eliberându-mi 
gândurile, în spaţiul nemăr- 


ginit, libere să alerge, să 
simtă neomenesc de mult. 
Și totul pare ciudat, nefi- 
resc. Simt nevoia s'o văd. 


Aerul e răcoros. Pe cer, câ- 
teva stele palide doar. Pare 
un răsărit ciudat, din alte 
lumi. Frunzele delicate ale 
plopilor tineri și zvelţi, scli- 
pesc preţios în lumina ar- 
gintie. E un tumult. un tu- 
mult ce se naște acum, care 
vine de undeva, din adân- 


cul ființei mele şi vrea cu 
orice preț să izbucnească. 
Supremul efort destramă 
conturul  lucururilor, le 


pierde în ceața de crepuscul 
a lunei ce apune... Un leşin, 
un țipăt de bucurie. „Tu 
ştii Mariana, că te iubesc?“ 


HAMILCAR G. TĂSLAĂOANU 


Notiţa biografică ce însoțește, 
într'o revistă italiană, cele două 
clişee reproduse gici, ne instrue- 
ște asupra vârstei și activității 
lui Mirko Vucetici, dar numai 
asupra acelora dintre împrejură- 
rile și faptele vieţii sale, care se 
pot prinde în câteva cuvinte. cu 
uspect de notă întrun lexicon. 
A descifra însă biografia unui 
artist în piatra pe care o taie, 
este mai puțin o operaţie de e- 
zactitudine, poate, însă cu mult 
mai multe satisfacţii interioare. 

Aceasta poate părea profesio- 
nâştilor criticei de artă o atitu- 
dine de condamnabil diletantism. 
Insă pentru cel ce crede în viața 
spiritului și în semnele pe care 
el le încrustă în 'impasibilitatea 
unei materii nu totdeauna ospi- 
taliere, încercarea de a desprin- 
de dialectica stranie, capricioa- 


Eva, mamă 


să la prima vedere, însă cu mul- 
te surprize de constanţă şi deter- 
minare în stil, atunci când o a- 
dânceşști, nu poate fi o experien- 
ță ușor de lăsat la o parte. 

Nu renunțăm, așa dar, la acest 
joc, oricât de gratuit şi nefondat 
s'ar părea, nici atunci când ne 
găsim în faţa acestor două re- 
produceri, după operele lui Mir- 
ko Vucetici. 

Am fi ghicit, aşa dar, că s'a 
născut, cum spune notiţa, la Bo- 


Ei 





logna? Ar fi fost desigur greu de 
indicat un oraș anume. 

Dar am fi presupus că e un te 
talian? Poate. Sunt multe cali- 
tăți italienești în felul de a înţe- 
lege fizionomia, în compoziţie, 
în o serie nesfârșită de injinite- 
zimale diferențe de structură, 
față de ceeace pot face germanii, 
francezii 'ori slavii. 

Dar slav, slav de origină am fi 
putut ghici că este? 

Mirko Vucetici, chiar dacă nu-i 
cunoşti numele acesta de vârtej 
alpin şi de bulboană cu învolbu- 
rare de torente, nu poate fi de- 
cât slav de sânge. Aceasta e 
poate mai puţin vizibil pentru î- 
talienii în mijlocul cărora trăie- 
şte şi a căror limbă „0 vorbește 
probabil ca un italian, devreme 
ce şi-a făcut din peninsula me- 
diteraniană o patrie. E adevărat, 
Mirko Vucetici a fost cândva 
mânat de nostalgii nelămurite, 
de legitime promisiuni de ferici- 
re “artistică, de glorie și succes 
material, înspre limanul tuturor 
nădejdiilor: America. Aceasta e 
propriu tuturor desrădăcinaților: 
căutarea unei misterioase țări 
făgăduite, a unui Erewhon aștep- 
tat, înlăuntrul căruia neţărmuri- 
ta izolare a .artistului să se to- 
pească, într'o universală înţele- 
gere. 


Şi Mirko Vucetici e un dublu 
desrădăcinat: întâi, ca artist. A- 
dică pentrucă este dintre acei 
oameni evadați din acţiunea la 
care te condamnă blestemul pă- 
catuiui originar, pentru a se re- 
fugia în contemplația unor  ce- 
ruri îimterioare. Pe urmă, în ul 
doilea rând pentrucă e — slav 
fiind, dalmatin sau croat proba- 
bil — s'a trezit întrun peisaj 
italian altul decât cel al substra- 
tului său originar al  subcon- 
ştientului, depozitar de  ances- 
trale experienţe. 

Pentru noi, pentru Români, 
este însă cu mult mai ușor de- 
cât pentru compatrioții săi prin 
adopțiune, să ne dăm seama de 
caracterul slav al artei atalie- 
neşti pe care o practica Vucetici. 
E aceeaș problemă care s'a pus 
cu ocazia discuţiilor despre sculp- 





C ântăreful anonirn 


Intre patru colţuri de lume 
Trăesc şi mă sbat fără nume. 
Mă scutur în feluri şi chipuri, 
Ca'n vânturi bogate nisipuri, 


Să nu mă încaere vulgul, 

Prin bezne trec lesne ca fulgul. 
Când crâncen ispiitele iatră, 

Stau drept, neclintit, ca de piatră. 


In fund de cunoaşteri şi geamăt, 
M'ajut cu tăcerea să freamăt. 
Şi, fără o culme vrăjmașă, 
Destinul meu doarme în fașă... 


Aleanul meu — strop pe hânție — 
Il sug şi-l sugrum pe vecie. 

Pe clapele inimii line, 

Eu cânt pentru mii de destine... 


LEONIDA SECREȚEANU 


“lan vecfi 


La răscruce ar fi fost un han, 
Nu mai ştie vântu'n care an. 


Ridicat din dor şi din mistrii, 
Nu mai ştie noaptea'n care zi. 


Câţi voinici n'au fost aflat popas... 
(Spuneţi 'măi, care mai are glas!) 


Cum uitai de 


Cum se beau nădejdilen pahar! 


luncă şi de car, 


Somnul cum pierea din mădulări, 
Când sufla hangiţa'n lumânări |... 


Azi răscrucea-i hulă şi viroagă : 
Din ibutoaie-a mai nămas o doagă. 


Dintre piepturi câte-au prins obidă 
Mai e unul ars, de ciirămidă. 


Pașii de pe rarişteu 


potecii 


li mai află noaptea lilieci. 


- Crâşmăriţa iute de picior 
E cățue, ori poate ulcior. 


1. CALBOREANU 


Cefiinox de primăvară 


Sufletul mi-am pregătit pentru-aşteptări : 
Treci şi pune-i şi tu un sărut ide stea! 


Toată amintirea mea 
E plină cu pierzări... 


Am avut dear cântece de dor, 
Calde cum sunt mugurii 'n zefir. 
Dragostea mi-a wrins'o, însă, mir — 
Doina, suverană pe fior. 


Poate, lâng' ai nopţii 


inelaţi cercei, 


Mi te lași cu echinoxul braţului povară ji 
Cea mai albă primăvară 
Peste gândurile mele: miei... 


Vadul meu de cântece și stele 
Susţinut de plopi cu dalbe frunţi, 
Mi te cere 'n freamăte, — din punți 
Să svărlim azuruiui inele! 


“i 


OCTAV SARGEȚIU 


tura lui Ivan Mestrovici. Italienii 
mau văzut în el decât influenţa 
lui; Michelangelo. Românii -au 
văzut ceva mai mult: substratul 
bizantin al oricărei manifestări 
plastice a sltavului. Duhul de 
pravoslavnicie domnitor atâtea 
veacuri printre cei adăpați la 
izvoarele  Ohridei ortodoxe, nu 
este chiar atât de ușor de lepă- 
dat sau de convertit. 

Există — cum a fost pus în e- 
vidență de filosofii stilurilor, de 
Lucian Blaga printre alţii, o a- 
mumită tendință spre elementar, 
spre stilizare esenţială și idea- 


listă, care numai în dogma 
ascetismului răsăritean își pu- 
tea avea originile. Sfinţii mo- 


zaicurilor ravenate, cași statuile 
stângace, spintecate prizmatic şi 
trepanate pe zidurile monumen- 
telor bizantine, trăiesc îndărătul 
formelor oricât de moderne, ale 
artei acceptate de sufletul oricât 
de puţin slav, al artistului. 

Priviţi „Eva mamă“ a lui Vu- 
cetici. 

Veţi remarca poate la început, 
calitățile de expresie, „literatura“ 
operei, anecdota ei vizibilă îme- 
diat. Este datorită contactului cu 
muzeele de artă îtaliene, desi- 
gur, dacă sculptorul slav reușe- 
şte atât de  exteriorizat, senti- 
mentul dominant al operei. 

Tandreţea mamei care-și în- 
tinde, întrun gest atât de fami- 
Liar, capul, înspre mânuţele prun- 
cului care-l cuprind, toată dră- 
gălășenia gestului acestuia, este 
de calitate italienească, fără în- 
doială. Dar ia priviţi mai atent, 
simplitatea „stilizării prizmatice, 
reducerea la minimum a relieju- 
rilor tactile, încadrarea  statuei 
într'o linie pur vizuală, cât mai 
depărtată de accidental, cât mai 
aproape de esențe! Gestul mamei 
şi mișcarea copilului sunt teres- 
tre. Ele aparțin aproape speciei 
artei. „de -genre“, am zice, însă 
idealul formal e bizantin. El a- 
cordă o aură de divinizare per- 
sonagiilor. 

Eva mamă nu mai e o femee, 
este principiul însăşi, etern, al 
femeei mame. Este reducerea 
realităţii la rădăcina ei pătrată, 





dacă ne putem exprima astfel, 

La fel, grupul este în tradiţia 
italiană. Compoziţia însă, cu cru- 
cea  perpendicularelor dură şi 
unghiulară — caracterul unei a= 
nume dârzenii slave, a unei anu” 
mite sincerități de caracter, este 
cu totul opusă  canounelor Re- 
nașterei, din care încă arta ita- 
liană se inspiră. 

Oblicitatea celor două linii pa- 
ralele: axa trupului femeei şi cea 
a copilului, înclinate de 45 față 
de verticala  genunchilor şi o- 
rizontala coapselor, este un ele" 
ment care rupe armonia totului, 
așa cum în echilibrul unui, suflet 
obișnuit s'ar însămânța  germe- 


nul demenței specijic slave, a- 
cea atât de prețioasă demenţă. 


Corrado Pavolini 


In mască upoi, în figura atât 
de italienească a lui: Corrado Pa- 
volini — pe care  Bucureștenii 
l-au putut vedea 'acum câtva 
timp, se pot iarăși distinge tră- 
sături stilistice care rup .stan- 
dardul italienesc. Dar pe acestea 
le descoperiți D-voastră. cititori, 


dacă aţi învățat jocul despre care 
vorbește începutul notei nuustre. 


IL. F. 





Cântece noui 





Pe marginea poesiei 


Strofele pe care le dăm 
la lumină în acest ungher, 
au toate, marea calitate a 
tinereţei. Melodiile care se 


înnalță de-aici, vin din inimi 


care bat mai iute și mai'cald 
decâț orice inimă de „poet 
consacrat“. Şi, de bună sea- 
mă, acest dar inegailabil fa- 
ce ca poesiile prietenilor no- 
ștri să vibreze cu o altă 
coardă în sufletul oricărui 
cetitor. Şi cine va avea oare 
curajul să se apropie cu re- 
cea lamă a raţiunii, ciopâr- 
ind un vers pur, numai de 
dragul de-a, cerceta dacă au 
iost 'respectate toate regule- 
le clasice ale ritmului și ale 
rimei ? 

Iubim periecţiunea, pre- 
țuind însă marele farmec al 
imperfecțiunii iată o 
mărturisire care ar putea să 
pară un simplu paradox. 
Dar nu este așa. Oare pia- 
tra rară nu se ascunde deo- 
biceiu în roca amoriă, seli- 
pind mai vie și mai 'orbitoa- 
re acolo, decât în cine ştie 
ce diademă regală? Iată 
marea taină a cântecului 
nou, pe care noi îl cultivăm 
cu o pasiune şi cu-o iubire 
aproape cu nimic egalabile. 
Selecţia pe care ne îngădu- 
im s'o facem în aceste coloa.- 
ne, nu seste dictată mai în- 
tâi de norme pur estetice, 
ci de marea dragoste pentru 
vers. Din 'acest punct de ve- 
dere, colivia noastră cu 
poeţi e nouă și numai așa 


cerem să fie judecate toate: 





producţiile prietenilor sti; 
huitori. 
> 

Anotimpul acesta frămâm- 
tat, care ne este dat să-l 
trăim, abundă totuși de po- 
esie. E un fenomen de vi. 
talitate lirică pe care îl re- 
ținem cu bucurie, deoarece 
el ne confirmă străfunduri- 
le nesecate de optimism şi 
de vitalitate 'ale poetului tâ- 
năr, Nenumărate plicuri ne 
vin pe masa, de lucru și îna- 
inte de a cerceta dacă ver- 
sul pe care ni-l pune înain- 
te Necuncseutul e bun ori 
rău, avem satistacţia că în- 
că un visător dintre cei mai 
noui, nu se lasă intimidat 
de vreme — și cântă. Va tre- 
bui să facem odată o însem- 
nare despre elamul liric — 
indiferent de calitate — ca- 
re bântuie adolescența și'n 
tinereţea de azi, grăind de- 
spre un rod plin, care mâine 
va, trebui să iie cules cu ma- 
re băgare de seamă. 

Şapte poeți pe săptămâ.- 
nă.... E drept, cifra aceasta 
este îngrijorătoare pentru 
cetitorul neobicinuit; eu fiu- 
xul care inundă masa unei 
redacţii literare. Ba uneori, 
de șapte ori șapte. Dintre 
ei câți vor rămâne, isbutind 
să învingă în Marathonul 
liric, la al cărui start ne-am 
așezat, agitând steguleţul ? 

Răspunsul nu ni-l poale 
da nici chiar cuprinsul ru- 
bricei de faţă, pentrucă nu 
întotdeauna se împlinesc fă- 
găduelile. 

Sorţii posesiei nu se pot 
calcula cu ecuaţii, nici chiar 
cu o, simplă regulă de trei, 
precum nu se pot preciza 
nici prin riscate  deducţii 
Când apele vin mari, trebue 
să stai la mal şi să aștepți. 

Morala, ? 

Şuvoiul poetic în mijlocul 
căruia, ne aflăm, nu trebue 
prins în zăgazuri.  Răbdă- 
tori şi atenți, făgăduiin să 
stăm la mal, așteptând. Şi 
apoi — numai apoi — bilan: 
tul | 


STEFAN BACIU 








UNIVERSUL LITERAR 





283 lunie 1941 mmm 


— Şi creşte luna peste noi ca un blestem. Plecarea asta poate să însemne moarte? Cafenele, străzi, prieteni— 
pentru nimeni niciun regret. Doar sufletul bucuros de alte zări. 


Toată copilăria mea este legată de un 
album geografic. Mi-l dăruise tata, prin 
şeoala primară, să-mi treacă de urit pro- 
babil. Așa cum s'ar fi dat unor pisici sau 
căţei, mingi colorate să se joace cu ele. 
Dar tata nu şi-a închipuit nictodată, că 
atlasut acela poate adânci în mine răni 
tot mai aspre. 

Unul dintre strămoșii mei fusese că- 
pitan pe o corabie genoveză şi apoi mu-. 
rise, nu știu pe unde, lăsându-ne nouă 
numai fantasticul dor de ducă. Mama 
spunea adesea, că semăn mult cu lupul 
acela de mare. Și mulţi ani nu mi-a: fost 
frică atât de fiinia lui grotescă și severă 
dim portret, cât mai ales de blestemul 
durut pe care mi-l lăsase în sânge. A- 
veam credința că va trebui să plec şi 
eu într'o zi, definitiv, tără întoarcere. 

Mai întâiu, atlasul mi sa părut a fi 
plin 'ou semne magice. Dar apoi, mi-am 
dat seama că nu e numai o întâmplare 
— prezența lui în mâinile mele, ci un 
anumit sens ocult al ursitei. Imi plăceau 
mările acelea nesfârșit albastre și con- 
tinentele, despre tare cetisem atât de 
emoționat că.s pline cu fiare, piei-roșii 
şi jungle mai încâilcite decât visele mele. 

— Când mergem atei ? îl întrebam a- 
desegai pe tata, naiv — curios — bolnav 
aproape, indicând cu degetele tremu- 
rânde — fie țara de foc, fie Singapore. 

— Când vei creşte mare, Luca ! răs- 
patudea ei cu un zâmbet ironic. 

(Tata niciodată nu m'a iubit. Mam 
născut prea alături de inima lui). 

Acum am crescut mare și-am îmbă. 
trânit. Insă copitului de-atunci, i-au mai 
rămas încă semnele plecărilor, boala 
plecăritor. Opt ani dearândul, în şcoală, 
înainte de a pleca din Chişinău, um. 
pleam. pagini de jurnai cu o singură îin- 
trebare, chinuitoare, fără răspuns : 

— En vara asta unde mergem, domnule 
visător ? Unde mergem, Luca? Unde 
mergem ? 


Doar porumbeii din podul Liceului Mi- 


fitar semnatau ca o apariție de basm, so- 
sirea vacanței. [i ştiam plutind pe dea. 
supra frunților moastre şi zâmbeam. Ve- 
deam trenurile plecând și zâmbeam. 
Mi-auzeam inima implorându-mă să 
plecăm, dar zâmbeam. Vacanţele mele 
mau avut nicio fmumuseţe. Deaceea poa. 
-te, eram singurul elev care sărutam băn- 
cile — când reveneam la școală. 

Și în defimitiv, nici astăzi nu ştiu bine 
ce înseamnă o vacanţă, 

Câteodată ne găseam pe malul mării 
şi eftam, văzând încovoierea siluetelor 
vapoarelor sub orizont. 'Totuşi cred că 
atlasut meu de atunci n'a fost o min- 
ciună. De șapte nopţi într'una îl visez 
pe strămoșul Todi, cățărându-mă cu el 
pe catarguri sau îmvăţându-mă stele de 
pe cerul african. E aşa de groaznică tre- 
zirea dim somn ! 

In dimineaţa asta, am descoperit pri- 
mele două fire de păr alb. Nu m'am în- 
fricoşat, Mai cred încă în plecarea mea, 
chiar de voiu fi prea aproape de moarte. 


ORAȘUL ACESTA CA UN CIRC 


Deocamdată, mă găsesc aici, Bucu- 
tești, 7 Iunie 1941. Aş vrea să se termine 
odată ziua asta, să intru în noapte, în 
somn. Mă simt ascuns printre atâţia oa- 
meni, atâtea mașini — și sgomotul a- 
cesta de uzină, în care parcă ţi s'apasă 
în ciocane peste inimă, |! 

De dimineaţă am intrat într'o biblio- 
tecă. N'am putut ceti nimic. 

'Mă doare mereu capul, mi se împăien- 
jenesc ochii. E ceva pierdut în toată făp- 
tura mes, ceva straniu de om nefericit, 
Nici nu mai mă pot suporta singur, de 
aceea am nevoe de alt om. Nu se poate 
tră! izolat în Bucureşti. Ți se termină 
sufletul. prea iute, ori se sperie şi cade 
ca o păpușă. 

Dece oare nu mă iubește nimeni ? . 

I văa pe George-Maria Prina. Inalt, 
distins ca un prinţ, poeti de esențe pure, 
pe care încă nu l-a furat cafeneaua. Şi 
totuși îi descopăr pe față o meteahnă a 
zilelor care trec fără rost. M'agăţ însă 
se caii lui, cu degetele strânse vio- 
ent. 

— Hai cu mine ia gară, să vedem tre- 
nurile ! 

Mă privește surprins, dar tace, Câte- 
odată te înspăimântă tăcerea lui. Apoi 
îşi întoarce ochii înainte. 

— Aș vrea să plec, Prina — continui 
eu disperat. M'auzi ? Dacă nu plec în 
câteva, zile, înnebunesc. 

George-Maria zâmbește trist. (N'am 
ştiut că spovedania mea scormonește în 
el aceleaşi, doruri). 

— Dece nu răspunzi ? 

Parcă tăcerile lui nu se termină nici- 
odată. Trecem pe o stradă aproape pu- 
stie. Incepe să cadă soarele. Zâmbetul 
prietenului meu e ceţos, împins departe, 
spre cine știe ce amintiri. 

— Nici tu nu poţi înțelege lucrurile 
astea, Prina — reiau cu 0 voce, care par- 
că nu ea mea, Eu niciodaţă nu m'am 
apropiat de oameni, de nimeni nu mă 
leagă nimic. Inţelegi, Prina? Inţelegi tu, 
dece trebue să. plec? Orașul ăsta seamă- 
nă cu un cite, Fiecare casă e o iluzie ne- 
permisă, fiecare zane e o gratie, nici lung 
n'o vedem cum dorim. Bloc armat, civi- 

: uric veac XX, roboți. Aici nu se poate 


Se întoarce deodată către mine şi mă 
privește aspru. Mergem așa tăcuţi şi e în 
jurul nostru atât de multă singurătate, 
de nu putem ști de sunem în viaţă sau 
în vis. 

De după un colţ, apare Adrian Ghina, 


secretarul mew particular. Ştie tot ce 
fac, ce n'am făcut și ce voiu face. El 
niciodată m'a fost trist, deaceea 2âm- 
bește întotdeauna, și s'aprinide la, obraz 
ca 0 fată mare. 

— Peste câte zile pleci? mă întrebă al, 
mergând alături de noi. Mam interesat 
la gară, ai tren seara la 10 și 24 de mi- 
nute. 

Nu răspund. Ghina înţelege poate. Tn- 
cepe să declame cu o voce caldă: 


Plecăm, plecăm! Ne deslipim de toate — 
Ne rupem sufletul de tot ce-am area 

aic 
Ca 'n amintiri ne vede depărtarea, 
Plutind din ce in ce mai mici. 


Nu mai pot suporta. Mă despart de ei 
fugind. Intru besmetic în Cişmigiu. Bate 
vântul și asta îmi face bine. Rup un 
trandafir din boschetele intţerzise (ce 
mai contează riscul?) şi mi-l pun la bu- 
tonieră. Cobor apoi scările la debarcader. 
lau o barcă, pentru două ore. 

Singur pe oceanul meu vast de tluzii, 
în grădina asta întunecată. 

Şi toate m'au niciun sens, niciun sens... 


GEORGE — MARIA PLEACA... 


- Mă întorc târziu. Fluer şi zâmbesc cuiva 
necunoscut. Nu știu ce se petrece cu mine. 
E o fericire ciudată, care mă inumlă. Trec 
pe alături doi tineri foarte lipiţi tinul de al- 
tul. Mă întore și-i privesc mult. Știu că asta 
înseamnă iubire, înseamnă viață. Cu cât m'a- 
proprii de casă, am o senzaţie turbure de 
legămare și înşelare. Dar e bine și aşa, mult 
mai bine... 

îl găsesc pe Prina așezat pe marginea pa- 
tului, fumănd. Nu sa schimbat nimic în el. 
Cu fruntea poate mai plină de riduri şi cu 
ochii mai scânteietori. 

— Cred cavegi multă dreptate, spuse el, 
fără să ridice privirile, Multă dreptate! Așa 
nu se mai poate trăi. 





Mă surprinde înainte de toate vocea asta 
tristă, parcă venită dela un om îndepărtat. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic altceva: în seara asta plec! 

Aş vrea să-i spun... dar nu pot nimic. Se 
răsucește în loc, sbătut ca dintr'un somn greu, 
poate cu o senzaţie ascuţită de durere. Se ri- 
dică apoi și se îndreaptă spre fereastră. In 
odae e o liniște, care umblă printre ziduri ca 
o mulțime de şopârle vii, nevăzute. 

-— Așa dar!... (încerc ceva care nu mai are 
rost). 

— Tu nu te-ai agăţat de nimic, vorbește 
el cu fața aplecată pe geam. Eu m'am legat 
de o iubire. Trebue să știi când să pleci. 
Acum e în mine un echilibru perfect, un 
acord paşnic între mine și amintiri. Imi era 
necesar asta. Toată vacanța, am să trăesc 
numai din zâmbetul ei. Ştii... 

Nu-l mai aud. Mă gândesc la nopțile noa- 
stre trecute, nopţi limpezi până ne bătea di- 
mineaţa în ferești, când ne regăseam atât de 
buni prieteni pe un plan înalt al esențelor. 
Privesc o fotografie, ei amândoi într'o dimi- 
neață de primăvară. Apoi, două garoafe albe, 
presate în cartea lui Baudelaire la pagina 
173. Inchid ochii. Aș vrea să mă împace liniștii 
cu toate aceste fragmente dintr'un film — 
care m'a chinuit mult, pentrucă prea făceam 
parte din el. Și-acum, iată că se sfârșește. 
Pleacă el, ua pleca și ea... Vor începe zilele 
goale, resemnate... 

Cred că nu mă vede. Am un portret, pe 
care mi-l făcuse Ion Demeter. Scriu cu cer- 
neală: „Ţie şi Taniuşei — fără niciun hotar — 
gândurile şi inima asta trudită. L. F.“, apoi 
îl furișez sub lucrurile lui din valiză. Nu știu, 
poate vroiam să-mi dovedesc mie însumi, că 
nu î-am pierdut, că voiu fi mereu cu ei... 

Prina revine în mijlocul odăii. Gesturile lui 
sunt calme și fața mai bumimată. Işi mai aran- 
jează niște cărți, își închide geamantanul, în 
dreptul ușii se întoarce : 

— Cred c'o să-mi fie dor de odaia asta!?... 
apoi paşii se aud dealungul coridorului. In 
stradă îl prind de braţ: 

— Te rog, spune-mi ceva, Prina. Nu poţi 
pleca aşa, ca dintr'o închisoare, 

Mă privi din nou încruntat. Dar după câți- 
va paşi, începu singur: 


Pe candelabre țese păianjenul tristețea— 
Din fundul Vieţii parcă, n'am mai trecut 
pe-aici. 
De ani, Singurătatea ne'nchise tinereţea 
In spleen de plușuri sumbre și linişti de 
pisici... 


Nu ! să nu strigi, — în casă duh rău s'a 
încuibat 
Și ușa: ce saude la pasul lui adie... 
Nu-ţi fie trică, poate că toamna a uitat 
Vreo frunză pe fereastră... sau poate sine 
ştie 


Ce amintiri ne'ntreabă de dorul ce ne 
mă 


Nu plânge... anii limpezi cu flori 


=prinsen căni. 


—Carnet intim— 


Au încolţit otrava cu adâncimi dinrăni... 
Deparie Cornul sună... să mergem!... 
Cornul sună !... 


Tăcu deodată, cu o privire vagă ce se pier- 
dea peste zările orașului. 

— Ce este? 

_— Un cântec. L-am găsit într'un caet de 
portative muzicale, 

Am rămas pe lac. George-Maria Prina se 
depărtează încet, ca'ntr'o ceaţă, cu obișnuita 
iui sîlă şi nepăsare pentru toate. 

In fund se aud trenurile... fantomele... 


ORA 2 NOAPTEA 


Nimeni. E totuși atâta siguranţă în 
jur, încât simt o plăcere stranie de a 
merge chiar prin mijlocul străzilor, Nu 
m'am putut duce să-l conduc. De câteva 
zile trăesc un sentiment de groază pen- 
tru această gară, de unde ştiu că voiu 
pleca. Imi închipui însă că sunt acolo, 
1i întind mâna şi o flutur ca pe o nein- 
țeleasă amăgire, 

Acum vreau să mă obosesc, să-mi tor- 
turez cât mai mult carnea. Pașii îmi 
sună, pe asfalt, rari, unul câte unul. Li 
aud și mi se pare că nu suntai mei. Parcă 
e altcineva strein, care umblă pe picioa- 
rele mele. Dar eu unde am rămas atunci? 
Nu, nu, tot eu trebue să fiu. Doar că am 
înfăţişarea unui om fugărit şi de asta aș 
putea fi confundat cu cine ştie ce stihie 
a nopții. 

Am mai umblat prin București la o oră 
ca asta, dan acum pentrucă e interzis, 
mi-ar place să fiu învinovăţit de orice 
nebunie. Aș vrea de pildă să bat în ușa 
cuiva, oricare, o fată sau un băiat, și 
care să accepte să meangă cu mine, I-aş 
spune iucruri extnaordinare și sunt con- 
vins că nu ne-am mai despărţi. Mi-a 
ghicit cineva odată că iam forţa ocultă 
de a anula oamenii, de a-i domina, 

Ce ciudat! Parcă mă rătăcesc. Aceştia 
nu mai sunt Bucureștii! Altceva, un fel 
de cetate nouă, necunoscută. Acum toți 
dorm și de asta, poate, am impresia unei 
întoarceri pe dos. Imi vine să cânt, să 
ip, să se trezească tot orașul, Dece nu-și 
impun. oamenii câteodată, voința de a 
nu dormi o noapte? Dece n'ar sta as- 
cunşi măcar pe la ferești, să vadă apa- 
rițille acestea mitice din cer, din pă- 
mânt, din cuprinsul nemărginit al bez- 
nei ? 

Hu-hu ! Cât de frumos s'ar putea muri 
înti”'o noapte ca asta. Așa cum mor flo- 
rile, aşa cum se destramă morii. Vom 
avea oare o dimineaţă ? Ce bine ar fi să 
nu mai vie ! Prea e drăcească luna asta, 
prea strălucește și-mi arde fruntea, Aş 
vrea să fie o noapte lungă, nesfârşită... 

Dar... incep să răsară buimace zorile 
je după 2duri, Smintite, dementn. Yin 
cu vânt, cu ploi, cu stele sfărâmate, cu 
prea multă — prea multă lumină. 

Mă întâlnese cu Adrian Ghina. Imi 
spune că mă caută de trei ceasuri; i-a 
fost teamă să, nu mi se fi întâmplat ceva. 

— Ei și ? Ce mai vrei ? 

— Să mergi să te culci, 

S'aude șueratul unui tren. Acesta dalta 
fi trenul lui George-Maria Prina, care-și 
trimite înapoi urletul ? Mă dor ochii, 
mâinile, inima, mă doare de atâtea. zori. 
De-acum mu mai are niciun rost, să mai 
rămân. 

— Bine, Ghina, merg ! Dar promite-mi 
că voiu dormi. Vreau să dorm mult, să nu 
mai mă trezesc niiciodatţă. 


PRINTRE HIMERELE CAFENELELOR 


Și totuși m'am trezit. Ghina a uitat 
ceasul întors pentru ora unsprezece, 
Când l-am auzit prima dată sunând, am 
avut senzaţia că o ceată imensă de şerpi 
cu clopoței mi-a intrat în cap. Nu ştiu 
cum l-am apucat și l-am svâzlit de l-am 
făcut ţăndăni. Secretarul meu particular 
o să fie foarte surprins de isprava mea. 
Dar ducă-se dracului toate ceasornicele 
din tume; pe mime nu mă interesează 
cronometrarea biologică, mam pofiă să 
mi se fixeze o logică a pierderii timpului. 
Singurul lucru care contează e veșnicia. 
Dar ea nu poate fi cuprinsă în niciun 
orgoliu. 

Mă îmbrac rapid. Pare-mi-se sunt ne-. 
ras, destul de galben şi cu ochii injec- 
taţi. Nu-i mimic, Femeile sunt nefericite 
când mă iubesc. Iar oamenii vor zice că 
am febră sau am băut. 

Colind dintr'o cafenea în alta. Ii văd 
pe toţi, lăbărţaţi pe scaune, zâmbitori ca 
niște draci, stupizi, egoiști, gloriile noas- 
tre efemere. Nu contează niciun nume. 
Se vor recunoaște singuri și imediat, cu 
toate că atributele sunt unanime. Aceş- 
tia sunt microbii, stâlpii, poetaştrii cu 
păr albit, prozatori rataţi și din 
mizeriiei—dar și din cauza talentului lor 
obscur. „Juni suficienţi” — cum i-ar 
numi, râzând cu hohote, Ortega Y Gas- 
set, O junglă diversă, un turn babel ca- 
ragialesc. 

— Voi când plecaţi ? 

Nu se poate răspunde la întrebarea 
asta. Căcă ei n'au astfel de gânduri. 
Sunt infiniți. Şi totuși e o mare tragedie 
în existenițele lor putrede și banale. Nu 
trebue să-i plângă nimeni, Chiar salutul 
acesta cavaleresc pe care li-l fac, eo 
mare gratitudine pentru efemerete lor 
spasmuri şi groaznica lor nemângâiere. 


cauza 


TRENURILE... TRENURILE 


Și dacă încerce să dorm, le simt halucinant 
venind spre mine și scrâșnindu-mă sub roți. 
Dacă mă trezesc, le văd îndepărtându-se cu 
trupul meu sfâşiat — ca un doliu pentru 
toute bucuriile neavute până acum, Şi dacă 
pornesc hai-hui, le aud urletul gros plutitor 
ve deasupra ca o presimţire. 

Deaceea de trei zile, bat mereu drumul 
gării. Mă duc aproape de ele, să le văd ve- 
nind și plecând, Oricât de înghețat ți-ar fi 
sufletul şi-oricât de cangrenată mâna, tot în- 
juri sau mângâi plecările cu o fluturare. Dacă 
stai aici, lipit de zid — căutând să-ți explici 
forfota, semnificaţia, durerile pe care le as- 
cunde — e cu neputinţă de înţeles, dece e 
atât de multă moarte ascunsă în fiecare șu- 
rub şi'n fiecare val de fum. Pândeşte hoţeşte 
în aer, în vagoane, deacurmezişul șinelor în 
depărtări. Am crezut la început că e o prostie 
să spui şi să te sugestionezi: „partir c'est 
Mourir un peu” — pentrucă acum e 0 cer- 
titudine dramatică, sfâşietoare. 

Sunt aici, în mijlocul terenului, mă lovesc 
unii, se împiedică alţii, se flueră, se râde, se 
plânge. Un amestec grotesc de bucurii false şi 
aponii latente. Trebue să mă obișnuesc cu 
ideia că tot așa va fi și plecarea mea. 0 
neliniște intensă peste toate. O inimă care 
bate necontenit. Inima trenurilor-fantomă... 

Opresc un funcționar al căilor ferate. Ii 
zâmbesc și-l întreb clar: 

— Te rog, nu cumwa e vreun tren, care 
pleacă fără să se mai întoarcă? 

Mă privește prostit şi se depărtează, făcân- 
du-și cruce. El nu poate să înțeleagă cât de 
mult mă ucide pe mine dorul ăsta de a ră- 
mâne, de a pleca, de a nu ști încotro să fug. 

O voce nemângâiată cântă liniştit peste noi: 


Puii mei, bobocii mei, copiii mei ! 
Așa este jocul. 

In joci în doi, în trei, 

Il joci în câte câţi vrei, 
Arde-l-ar focul! 


Rămân cu ochii aţintiți asupra tuturor 
zărilor și nu știu în care stea să mă caut. 
Prăbuși-s'ar odată s'o văd, să nu mai mi 
se bată atâta ochiul drept și nici inima să nu 
mai țipe ca o nebună. 


DESPĂRȚIREA REGILOR 


Mica Ducesă Tatiana e un copil. Ii plac 
pisicile, căţeii, trandafirii și bonboanele. 
Totuși în poșeta ei poți găsi oricând o 
ediție veche din Baudelaire, un porte- 
cigarettes de email, o brichetă, vreo 
douăzeci de poezii în manusaris pe care 
nu le-a învăţat încă pe de rost — pen- 
trucă e leneșă, și alte multe stele, foto- 
grafii și garoafe strivite. Toate astea le 
poartă din capriciu. Vrea, să. ducă pre- 
tutindeni cu ea suflete, amintiri, gându- 
rile altora. Dar ea nu-şi dă seama câtă 
durere ascunde fiecare lucru. Mica Du- 
cesă Tatiana zâmbește. Zâmbetul ei e 
atât de neînțeles ! Chiar când mă pro- 
clamă pe mine: Rege al Ţării de foc, 





Ne întoarcem din parc. Am stat pe o 
pancă multe ceasuri, tăcând, mângâin- 
du-ne mâinile. Bra în această mângâiere 
o înțelegere mai spornică decât cuvin- 
tele. Câteodată ridicam ochii și o pri- 
veam intens, căutând să mi-o întipăresc 
bine în minte. Stiu : are un obraz oval- 
brun, ochii verzi pare-mi-se şi un păr 
negru abundent, care dă chipului eio lu- 
mină mult mai stranie. Altădată îmi plă- 
cea să cred că mi s'a ascuns toată în 
suflet, se joacă acolo cu păpuşile şi smeu- 
rile ei. Din mou îi mângâiam părul şi 
umerii. Ea zâmbea : zâmbete pentru alt; 
om. 

Lampioanele joacă deasupra noastră. 
Ti spun o poveste cu niște trandafiri, cu 
nişte copii dintr'o noapte oarecare. ka 
ascultă sau m'ascultă — nu poţi înțelege. 
Deodată se oprește în loc, îmi prinde 
braţul : 

— Ştiu că pleci. Lasă-mă să-ţi dau 
ceva. Darul de logodnă al tatei pentru 
mama, acum 23 de ani, un ceas. 

fIndemânatecă mâ l-a și furișaţ pe 
mână. Il privesc : e un ceas-brăţară de 
aur, elegant. Il duc la ureche: sună cu 
un tic-tac foarte deosebit. Nu ştiu dece 
îmi vine să cred căn el s'a ascuns chiar 
inima Micei Ducese. 

— Dar să nu-l pterzi, adăoga ea amă- 
gindu-mi degetele în fAă. Dacă mă su- 
păr pe tine, ţi-l iau înapoi, 

Ajungem dcasă. Mă opresc. Ei o poartă 
joasă, pe deasupra căreea se poate vorbi 
destul de bine. De pe terasă apare Darly 
— cățelul preferaţ al Taniuşei, apoi pi- 
soiul. Am impresia că trebue să se smul- 
eă din pământ toate florile, din cer toate 
stelele, chiar casa să'ngenunche puțin 
și să i se închime. 

Ii spun şi nu-i spun: gânduri, vise, de- 
samăgiri. Au trecut câteva ore. Totusi 
parcă ne este teamă să ne despărțim. 


de LAURENŢIU FULGA 


Din bcacheteie de trandafiri, FUpE unul 
şi mi-l întinde. 

— Dece mi-l dai? Sar putea să nu 
mai mă'mtorc, 

— Trebue să te'ntorri. Trebue ! 

E în vocea ei ceva ciudat și îndepăr. 
tat, ceva de multă milă sau vrăjitorie. 
Uitasem că trandafirul acela poartă 
chiar numele de „Talisman”. 

Si-acum plec. Nu mă pot uita inapoi. 
Cred c'a rămas acolo, la poarta casei 
depe strada W, un copil îngândurat și 
meliniștit, Mă. plimb deavalma pe străzi, 
se face târziu, din ce în ce mai târziu, 
mă'ntone la, mine în odae și mă inchid. 
Nu pot dormi. Nu-i pot uita zâmbetul 
celălalt, Și-apoi mai e ceva neșiut, ne- 
incăpător încă în anii noștri. 

Din nou apar zorile. Mă uit în mine, 
mă uit în jur, mă uit în zări. Aud o ma- 
șină care aleargă spre barierele orașului. 
Mica Ducesă Tatiana și Contesa Isabal- 
la-Valentina pleacă la țară. Aş vrea să 
țip, să chem, să m'adun pe mine din 
afară, Nu pot. Imi aplec ceasul pe inimă. 
Cu neputinţă 43 mam febră. Altfe! nu 
mai înţeleg nimic; Amândouă inimile . 
bat la fel: a ceasului — inima ei și 
inima mea, de 

Astăzi în Iunie 1941, ora 4 dimineaţa ! 
— despărţirea regilor, 


ODAIA MEA — PARADISUL MEU 


Imi pare rău că plec. Tu rămâi aici, 
neclintită în pământ ca o cruce. Şi ce 
bine-ţi stă, așa gătită ca o mireasă. 
Ți-am văruit pereţii și-s albi ca. laptele. 
La ferestre am pus perdele noui de cre- 
tonă, să nu te ardă prea mult soarele și 
nici întunerecui să te umple de tot. Can- 
delabrului i-am schimbat becurile, să fie 
mii de lumini colorate — ca să poată 
juca frumos șoarecii printre manuscrise 
şi fotografii. Chiar și alte chipuri ţi-am 
adus înăuntru. Cu toate că măştile lui 
Beethoven sau Goethe te indispan câte- 
odată, uite ce curat e zâmbetul Soniei 
Luiiceva. sauj dincoace, iată ce rochie mi- 
nunată a îmbrăcat Magdalena Grigor, 
Doar pe masă a rămas aceeași perfectă 
dezordine. Lăsă așă: scrumiera plină cu 
cenușă și țigări neterminate, cerneala 
verde răsturnată, cravata asta mov, o 
chelarii lângă mănuși, fotografia mea, 
dela patru ani, statueta asta chinezeas- 
că, paharul acesta cu liqueur, crucifixul, 
Doamne! chiar un papuc şi șapca de 
voiaj — toate se vor înţelege de-or avea 
grai. 

Dece să plângi, când chiar tu eşti o 
moarte împietrită, un paradis straniu şi 
mai adevărat decâţ însuși sufletul meu ? 

Nu mai mi-aduc aminte de când stau 
aici. De eri, de-atunci, poaţe din ziua'n 
care mi-a zis tata: — „eşti Fiul meu! 
De mi-a fost frică — aici m'am ascuns. 
De mam putut fugi — aici m'am întors. 
Nici acum nu pot pleca de tot. Tfebue_ 
să mai las jumătate dim mine. Altfel se 
dărâmă pereții sau se răsyrătese apa 
tele casei. ID 

Mă împiedic de noptieră şi-mi sânge- 
rez mâna. Semn rău. Mă plec totuși pe 
podea și-mi ridic sufletul din nou în 
trup. Dela toate îmi iau rămas bun. Pe 
toate le alint şi le spun câte un cuvânt, 
Sărut jfereastra care dă spre cer, sărut 
cărţile care nu m'au trădat niciodată, 
sărut ușa şi o închid, 

Odaia mea — straniul meu Paradis ! 
Ce glumă proastă ar îi, de nu m'aş mai 
întoarce. la seama—alici nu mai poate 
intra nimeni. Ci numai de va veni... acea 
Muit-Așteptata ! 

Şi-acum închăde-te de tot, să nu mă 
vezi plângând. 


O VALIZA CU ZAMBETE AMARE 


Nu știu ce lucruri cuprinde. Le-a pus Ghi- 
na deavalma, amestecate unele cu altele, fără 
nicio socoteală, O ridic în mâini şi nu pot 


crede că asta este toată averea mea: o.va- 
liză cu zâmbete amare! | 
— Te-aşteaptă maşina ! manunță Adrian | 


dârz, ca niciodată fără surâs. 

Cobor treptele cuminte, ca după o sfințire. 
Sumt așa de uşor c'aș putea sbura, La fereşti: 
streine, au apărut deodată capete streine. 
Probabil surâd, îmi fac semne sau mă chea-" 
mă. Fiţi colmi! Mai privesc odată cei doi - 
custani din fața casei. Și mi se pare că nu 
mai aparţin nimănui. 

L-am rugati pe Ghina să nu meargă la 
gară. Nu vreau să mă conducă nimeni, Ure 
în maşină. Nu mai privesc în urmă. Sau dacă 
m'aș uita, aş vedea că s'au închis toate por- 
țile și deabia acum mâ-uduc aminte c'am pier- 
dut cheile. Asta înseamnă, că tot mai mult 
trebue să-mi ispășesc destinul, 

Mașina porneşte. Se leagănă. Alunecă. Parcă 
trec printrun pustiu şi mi-e dor ca niciodată 
de oameni, de cât mai mulţi oameni. 

— Unde mergem ? 

Nu răspunde nimeni. Șofeurul ăsta parc'ar 
conduce chiar „la charette fantome”. Imi dadu 
seama că sunt tot mai singur, tot mai trisţ 
și mai uitat. 


LAURENȚIU FULGA 


p. $. — Trenul meu aleargă haluci- 
nant spre Basarabia. 17 Iunie 1941 : bună 
dimineaţa, Prutule ! Ce vă uitaţi atât de 
trist la mine ? O! da, poate aveţi drep- 
tate : mi-am pierdut trandafirul „talis- 
man“,  Daţi-mi altul, dați-mi atu ! ! 
Cred că mi-e frică de moarte. 


m=—= 28 


lunie 1941 





4 


> 
Di 





Poeziile lui Al. Mateevici, Acolo, unde va zări 


poetul cel mai important al 
Basarabiei, autorul  popu- 
larei „Limba Noastră”, s'au 
publicat de curând într'o a 
doua ediție de „Cartea Ro- 
mânească”, cu o prefaţă de 
d. Petre V. Haneș. Moldo- 
vean născut în satul Căinar 
de lângă Tighina, unde tatăl 
său era preot, Al. Mateevici 
descinde şi după mamă, tot 


din slujbași ai bisericii ro- 
mâneşti. 
In instructiva prefaţă a 


volumului, d. prof. Haneș 
documentează cât de greu 
era să se desvolte literatura 
în Basarabia, până în 1905, 
când în urma mişcării naţio- 
nalităţilor de sub stăpânirea 
țaristă, s'au obţinut libertăţi 
în ce privește folosirea lim- 
bei materne. 

Dar, la un număr de a- 
proape un milion şi jumă- 
tate de moldoveni, deabia 
dacă se găseau în preajma 
amului 1911, în provincia 
noastră, 20-30 de cărturari 
români, care să înceapă o 
activitate în limba şi spiri- 
tul națiunii lor. 

Explicaţia se găsea în po- 
litica rusească de desnațio- 
nalizare prin învățământ. 
Interzicându-se limba romă- 
nească în şcoli şi biserici, ti- 
nerii primeau instrucția, de 
la început, în rusește, se în- 
corporau apoi statului și 
vieţii imperiului, încât în- 
toarcerea la neamul lăsat în 
sate, se producea în cazuri 
cu totul rare. Elita moldove- 
nească dispărea din ochii po- 
porului, încadrâmdu-se cla- 
sei conducătoare ruseşti. 
Astfel stând" hicriirile, se în- 
țelege câţ de mare era pe 


ricolul împuținării treptate 
a moldovenilor, prin acea- 


stă smulgere din mijlocul 
lor a elor trimeşi la școlile 
ruseşti. Printre cei plecaţi 
din sate românești, a fost şi 
Al. Mateevici, care a termi- 
naţ studiile în 1914, la Aca- 
demia teologică din Chiev. 
Ce s'a întâmplat însă cu poe- 
tul, aste un lucru nou, încât 
pe drept merită să repre- 
zinte Basarabia în literatura 
noastră. Nicăieri nu i-a fost 
cu putință să primească în- 
strucție în limba neamului 
său, încât a învăţat singur să 
scrie și să citească româ- 
nește, din paginile revistei 
„Albina”, primită din regat. 
S'a interesat de mersul lite- 
raturii din ţara liberă, a ci- 
tit pe clasicii noștri, formân- 
du-se în spiritul lui Emine- 
scu, Gr. Alexandrescu și al 
contemporanului Coşbuc. 
Dar, remarcă d. Haneș, — 
„ceeace aduce Mateevici nou 
literaturii noastre, este nota 
religioasă, o notă blândă, 
duioasă, devotată, aşa cum 
şi-a înțeles Mântuitorul mi- 
siunea sa” (pag. 10). 
Ținând seamă de numă- 
rul mic al cărturarilor ro- 
mâni ce se sustrăgeau poli- 
ticii abile de desnaţionaliza- 
re, bănuim lesne că la ivirea 
sa, Mateevici nu găsea o tra- 
diție în cultura Babkarabiei, 
încât el este un începător. 
Deaceea, faptul că începe cu 
„nota religioasă” este pentru 
noi semnificativ. Din versu- 
rile sale, reiese uneori că 
poetul se simţea un misionar 
al națiunii, şi se gândea s'o 
salveze prin <reştinism: 


Să ştiţi: de nu veți ridica 

Din sânul vostru un prooroc — 
In voi viața va seca, 

Zădarnic soarta veţi ruga, 

Căci scoși veți fi atunci din joc 
Și-ţi rămânea făr' de noroc, 
Din chiag de lacrimi, de dureri, 
Din trăsnet de mânie sfântă, 
Și din nădejdi și sbuciumări, 
Din năzuinţi şi frământări 

E! trebui facla să-și aprindă 
Şin suflet neamul să cuprindă. 
Şin țara voastră va purcede 

Pe drum de spini și chinuire 
Cu gloata celor cari l-or crede; 
Și duh aprins de înoire 

Va ducem propovăduire... 

Și toți veţi fi un gând şi-un nume 
Și înfrățiți veți făuri 

Un viitor mai bun în lume, 

lar El “a şti să vă îndrume 


C'a voastră stea va răsări, 

Dar, știți, de nu veți ridica 

De printre voi pe-acest Prooroc,— 
In voi viața va seca... 


(pag. 107) 


Faptul că Mateevici a stu- 
diat teologia și că a fost apoi 
preot, îndeamnă fără îndo- 
ială, să vedem în „nota“ sa 
creștină un reflex al pregă- 
tirii și profesiunii,  îmcât 
mulți. ar ezita probabil, (să 
vadă în autor un daschiză- 
tor important de perspecti- 
ve. lată însă că trecem astăzi 
prin vremuri când ,„,prooro= 
cul“ este în actualitate și 
când am pomit un răzhoi 
sfânt. Un lucru este limpede 
din tot ce se întâmplă: că 
bolşevismul ateu ca putere 
constituită într'un stat ce se 
pregătește de multă vreme 
să lupte impotriva Europei 
creștine, apelează la toate 
mijloacele acumulate de şti- 
ința și civilizația modernă, 
timp de aproape 200 de ani, 
spre a dărima veche cultură 
creștină. Comunismul pro- 
clamă imperativul economic, 
circumscrie viața individului 
la satisfacerea necesităţilor 
traiului, pomite distribuirea 
bunurilor materiale şi toate 
aceste reforme le asigură în 
numele științei și al progre- 
sului, cunoscut fiind că omul 
sevolului al XX-lea sa de- 
prins cu marile foloase ale 
tehnicei productive. Profi- 
tând de ştiinţa europeană, 
bolşevismul ateu își propagă 
ideile în numele ei. Dar creş- 
tinismul, pe care îl opunem, 
cu libertatea individului de 
a se conduce după voinţă și 
de a fi stăpânul persoanei 
lui, nu este oare tot o reali- 
tate? Teologia se poate 
ridica, mai puternică şi imai 
bogată în perspective decât 
orice materialism economic, 
încât să Kdemasce cu argu- 
mente nesdruncinabile, fal- 
sitatea unei concepți: care 
reduce pe om numai la oprga- 
nizarea sa fiziologică, tă- 
găduind esența celor spiri- 
tuale. Teologia creştină 
este şi ea o ştiinţă, ca orice 
ştiinţă modernă, pornind de 
la fapte ce se observă, se ex- 
perimentează şi se verifică 
și care odată stabilite fără 
eroare și controversă, dau 
prilej de legiferare. Există 
legi și în știința teologică pe 
care nimeni nu le poate călca 
fără primejdia morţii, deva- 
rece nimeni nu calcă legile 
imuabile nepedepsit. 

Fireşte, domeniul ei se în- 
tinde atât de vast, încât pro- 
cură arme spre a dărima ori- 
ce forță demonică. pe care o 
închipuite mintea noastră că 
i s'ar opune. 

Numai că mai rămâne ceva 
de făcut. Teologia are ca ori- 
ce ştiinţă, tehnicele sale, 
prin care lucrează direct a- 
supra omului, ca și medici- 
na, şi-l transformă funda- 
mental, deschizându-i asupra 
lumii o perspectivă nouă, în 
cât să vadă că nu doar în 
potolirea trebuințelor orga- 
nice stă sensul vieţii. Pe 
această cale, omul amăgit de 
făgăduelile materialismului 
bolșevic se va deștepta. Va 
înțelege că în voința şi liber- 
tatea lui individuală se cu- 
prinde taina și a chivernisi- 
rii sale lumești, dar şi a des- 
coperirii spiritului. Nu vom 
zice ca Mateevici, că aştep- 
tăm un nou prooroc, deoare- 
ce doctrina creștină a rămas 
intactă, neepuizată şi neega- 
lată de nici o altă învăţătură. 

Numai, precum am obser- 
vat, trebuie să luăm lucru- 
rile în serios. Să privim creş- 
tinismul cu gravitate, cu 
mintea ascuţită a omului mmo- 
dern care crede în ştiinţă, și 
cu mentalitate modernă să 
credem în legile ştiinţei sa- 
cre. Să cercetăm, să scru- 
tăm, să aflăm aceste legi și 
comandamente ale ortodoxiei 
creștine, și să ne ferim de 
superficialitatea  diletanţă, 






care socotește că acțiunea în- 
vățăturii sacre se reduce la 
un fel de „moralizare” în. care 
nu crede nici cel ce o face, 
cu atât mai puţin cel căruia 
se adresează. Trăim vremuri 
cruciale, cum se ivesc la îm- 
plinirea mileniilor. 

'Colosul bolșevic s'a ridicat 
împotriva creștinismului «<a 
să instaureze era științei ma- 
terialiste. , 

Nu trebue să ne pregătim 
ca să restaurăm pe ruinele ră- 
mase din înfrângerea ce vine, 
ştiinţa sacră despre adevă- 
rata stare o omului cunoscă- 
tor al lui Dumnezeu? La o 
ştiinţă care amăgeşte prin 
făgădueli, nu trebue să opu- 
nem o ştiinţă care împlineşte 
real şi vizibil? Pentruce să 
considerăm. cu ironie pe cei 
care iau creştinismul în se- 
rios, când de o știință se- 
rioasă avem nevoie, ca să în- 
dreptăm greșelile unei ştiin- 
țţe inferioare? Fireşte, ştiinţa 
modernă are rolul ei impor- 
tant, şi-l respectăm cu toții. 
Dar erorile ei şi înşelările ei 
de natura celor comuniste, 
nu se pot înlătura decât în 
numele une științe şi mai 
mari, care este teologia creș- 
tină, ultima știință. Numai, 
încăodată, fără diletantism, 
Am pornit războiul sfânt. 
Babarabenii cer să fie pu- 
rificaţi de atingerile nefaste 
ale doctrinei comunismului 
ateu! Din sufletul lor va 
trebui să fie stârpit mugurul 
oricărei promisiuni de feri- 
cire  printr'un traiu .fără 
Dumnezeu. Dar când le vom 
vorbi despre Dumnezeu să 
simtă realmente „că nu nu- 
mai cu pâine se hrănește 
omul, ci şi cu orice cuvânt 
care iese din gura lui Dum- 
nezeu'“. Să adâncim deci, 


“ştiinţa despre acest cuvânt. 


CONSTANTIN FANTANERU 


OROVERSIN- LITERAR 








5 








Yt Ultima săptămână de dragoste... 
Poetul basarabean Al. Mateevici ...prima săptămână de război 


OSTILITĂȚI 
AVANSATE 


Se pare că nu numai unele fir- 
me comerciale, dar şi unele „ins- 
tituţii“ artistice şi... culturale 
(teatre, ziare, edituri) continuă să 
utilizeze (pe sub mână“...) în 
serviciile lor, — evrei, 

Contrar prevederilor legii pen- 
tru românizarea întreprinderilor 
şi contrar gălăgioaselor susțineri 
naţionalizarde, de zile mari, ale... 
infractorilor. 

Aşa ar fi la editura „Socec“ 
unde etmicismul ardeleanului Ro- 
mulus Cioflec nu e jenat de per- 
petuarea prezenţei în combinaţie 
a evreului Ocneanu, pe care oc- 
neam, pentru atâta măruntă în- 
fruntare a legii, nu-l pașie, se 
pare, nicio... ocnă. 

Şi se mai spune că la teatrul 
Comedia ar mai fi „get“... camnu- 
flat, — al serviciului de presă 
şi publicitatea, un tânăr evreu, 
pe numele său mai lung, domnul... 
AX. 

Dar, aflând aceasta un tânăr 
şef de presă, român, dela un tea- 
tru concurent, unde sau jucat 
până acum şi vreo două piese din 
repertoriul italian, iar pentru la 
toamnă se pregătesc altele două 
din reperțoriul german, — a ex- 
clamat românul: 


pD.10Nasc<u 


Nowy se îimeaal 
PE ANUNTAT 





— Nu e nimic! Reclama ce şi-o 
fac cei de la Comedia mu ne spe- 
rie. Tot noi vom învinge, până 
la urmă! Ei sunt cu Ax, iar noi 
suntem cu Axa! 


GURA PACATOSULUI?... 


„E greu războiul“... 
tul George Coșbuc. 

Dar nici scrisul mu e uşor!... ar 
putea  esclama pottul Vlaicu 
Bârna. 

Scrie prietenul şi. colaboratorul 
nostru, în nr. 4 al revistei „Arta“, 
căreia îi este director și cronicar 
teatral, — despre o actriţă, şi 


a zis poe- 





inainte de-a-şi rosti aprecierile 
critice, favorabile artistei, se 
scuză criticul: „să ni se ierte sin- 
ceritatea“... 

Incât un comentator care ar 
ține să-i caute poetului — vorba 
rubricii „Artei“ —... nod în pu” 
pură, ar putea reflecta: 

— O asemenea sinceritate e de 
iertat!... O sinceritate, acolo, din 
4 în 4 numere, treacă-meargă.., 


VIVANDIERA? 


Dar citind cele de mai sus, alt 
amic şi camara al nostru, d. 
Radu Tudoran, care ne-a făcut 
recent onoarea unei... elogioase 
recenzări, în doi peri, în „Eveni- 
mentul“, ar putea să recidiveze 
şi să 'opineze că vedem numai 
paiul din ochiul d-lui Bârma... 

„Și să caute d. Tudoran a 
descoperi, concomitent, cine ştie 
ce odgoane prin sforăria prezen- 
tei noastre rubrici! 

Noroc însă că îl avem puţin la 
mână. Exact în pagina: în care 
constata d. Tudoran că glumele 
prezentei noastre rubrici nu ar 
oferi „atingeri prea mari cu li- 
terâtura“, o colaboratoare a du-. 
misale consemna, cu câteva zile 
în urmă, că un actor îşi „direc- 
ţiona“ rolul, că „un rol era pseu- 





do-nebun“ şi că realizarea spec- 
tacolului fusese, din patru diver- 
se motive, de patru ori... largă. 





ST. O. IOSIF 


A fost un cântăreţ al naturii, pe care 
a zugrăvit-o adesea şi în cadrul satului 
ardelean. Pastelurile sale pot părea u- 
neori convenţionale, adesea nu suficient 
de trăite şi de cizelate. Viaţa ardeleană, 
la care, în Scrisoare lui Goga, regretă 
că ma putut participa ca un luptător 
(Să *nalţ și eu pentru dreptate-un glas 
Și să v'ajut în lupta pentru bime) poate 


(Urmare din pag. 1-8) 


poeziei sale: 


că nu e prinsă în detaliile cele mai to- 


pice, Dar nimic pe această latură a pas- 
telului nu i se mai poate contesta de 
vreme ce a putut ajunge asemenea 


înălțimi 'de simplitate: 


JOS, între care, 
Vitele rumegă; 
In depărtare 
Văile fumegă. 


Dorm muncitorii 
Pe lângă focuri: 
Aple morii 
Murmură *n scocuri, 


Scapără stelele... 
Ceasul în care 
Dănţue ielele 
Lângă isvoare... 


Sprintene, vesele 
Peste coline 
Joacă mâresele 
Apelor line, 


Şi aici, ca şi în atâtea alte momente, 
se remarcă o împletire cu isvoarele a- 


necesar pentru asemenea realizări. El 
nu era decât liricul imtimist care «dă lu- 
crurile sale cele mai realizate mai ales 
în Cântece, acolo unde durerea era mai 
vie şi mai adâncă în el. Aici realizează 
din nou, în contemplarea naturii, sim- 
plitatea relevată şi mai înainte care 
constitue unul din marile merite ale 


Stau încremenit — 
Parcă niciodată 
Nam mai pomenit 
Noapte-așa înstelată, 


Floare de cireș 
Mai, strălucitoare... 


iența dureroasă care dă naşte- 
re Cântecelor îl doboară, El nu era poe- 
tul de nuanţă socială care se izolează 
de propriile sentimente pentru a trăi nu- 
mai prin şi pentru neamul său Deşi 
strâns legat de fiinţa poporului său 
mai ales prin filoanele folclorice care 
i-au: îmbogățit adesea resursele de in- 


spiraţie, Șt. o 


„ Yosif era un tip ciudat 


de Ardelean, un sentimental, un res- 
frânt înlăuntru. Când prin drama vieţii 
sale, femeia iubită — visu 'mtrupat al 
visurilor sale! — părăsindu-i, lumea sa 
lăuntrică s'a prăbuşit, raporturile lui cu 
vieaţa erau rupte şi nimic nu-l mai pu- 


dânci ale folclorului românesc. Și este 


desigur mei mult decât o întâmplare, 
un semn al destinului acestei poezii ro- 
mâneşti, că acolo s'a ridicat Şt. O. Iosif 
mai sus unde, cu mijloacele cărturarului 
care cunoștea pe Goethe şi Wagner, su- 
străfundurile 


blimase elementele din 
poeziei noastre populare, 


Ca sămănătorist prin vocaţie, nu pu- 
tea să nu fie iun evocator al vechilor 
vremi, după cum o dovedesc poeziile 
sale: Răzmeriţa, Boierii, Cronicarii. S'a 
încercat chiar, în Din zile mari, să evo- 
ce în mai mari proporții glorioasa dom- 
nie a lui Ştefan cel Mare, 
moarte se împlineau 400 ani 


tea anima: era obosit şi gata de plecare. 
De aceea se adresează cântecelor sale: 


Prea tristă-i struna ce-o sunaţi 
Acum în inima-mi nebună, 

Prea multe 'mtr'una wadunați 
Precum privighetori s'adună 

Imn Mai, mintei îmcununaţi 

De flori, în mândre nopți cu lună... 


Vai, cântece, tăceţi puţin! 


Tăceți că nu mai am putere 


dela a cărui 


Incercarea n'a izbutit, pentrucă îi lip- 
sea poetului acel larg suflu epic atât de 


Să plâng, — şi e paharul plina. 
Repaos sufletul meu cere 
Și pace dup'atâta chin... 
Tăceţi, — mi-e sete de tăcere... 


Şi acum, de douăzeci şi opt de ani, 
el îşi potoleşte fără saţiu setea de tăcere. 
pe care atât o chema! Nu simte nimeni 
nicio mustrare de conştiinţă? 


G, C. NICOLESCU 


N'o îi 


având rubrica noastră 
„prea mari atingeri cu literatura“ 
(ceeace, dealtfel, nici nu urmă- 
reşte; rostul ei printre coloanele 
literare ale revistei, fiind mai 
modest și anume strict cancanier) 
dar nici colaboratoarea d-lui Tu- 
doran nu se vede a avea, câtuşi 
de puţin, cu literatura, atingeri. 

lar în cazul dânsei, e grav, 
pentrucă se vede bine: ar vrea. 


“ AVANTAJUL MAI MULTOR 


PAGINI 


Dar să revenim ia „Arta“. 

Nici de vreo afluență de secre- 
tari de redacție nu pare să sute- 
re revista poetului Vlaicu Bârna. 

Mai bine. Necoordonat, cuprin= 
sul îi e mal... amuzant. 

Ca, spre pildă. 

In acelaș număr 4, în pagina 
treia, un foarte cunoscut regizor 
este calificat: capodoperist, mul- 
tilateral, reputat, priceput și ne- 
obosit, iar în pagina şasea, ace- 
laș personaj reiese  categorisit... 
escroc, 

Pur şi simplu, 

De unde s'ar mai putea con- 
clude că n'are d. Bârna colabo-— 
ratori pentru o revistă, dar ar 
avea... pentru două. 


MOBILIZARE GENERALA LA 
„UNIVERSUL LITERAR“)... 


După excelenta reușită a al- 
manahului ziarului „Universul“* 
pe 1941, realizat sub direcția re- 
dacțională a „Universului Lăte- 
rar“, la jel va apărea şi almana- 
hul pe 1942 al veneratului coti- 
dian. 

Bineînţeles, şi în anul acesta, 
pregătirile pentru almamahul ca- 
re va. apărea de Crăciun, au în- 
ceput cam depe la Paști... Știe 
direcţia ce ştie. Se lasă greu pro- 
zatorii, se lasă greu poeții. 

Ba, chiar când prezintă ei la 
timpul promis, colaborarea, încă 
nu se ponie spune că sa sfârșit 
cu capriciile şi cu hachiţele dum- 
nealor. i 





La o săptămână după predarea 
manuscrisului, sosește fantoma- 
tie d. C. Cristobala şi zice, scan- 
dând preocupat: 

— Domnule director, am im- 
presia că nuvela mea depășește 
proporțiile unei nuvele... S'o sub- 
îmtitulăm, în loc de „nuvelă“, — 
„Schiță de roman”!,., 

— Admirabil! sare imediat d. 
George Voinescu, desinatorul, ca- 
re, în momente de entuziasm şi 
generozitate, se obligase a contri- 
bui și dânsul cu o lucrare foarte 
imedită: un mare tablou, de data 
aceasta în ulei care să-i fie re- 
produs în culori, dar după care 
promisiune, d şi uitat bineînţeles 
imediat, dânsul, să se apuce de 
pictat... Admirabil! Bravo! Exce- 
lentă idee! Este și pentru mine 
un teribil stimulent!... Ei bime, voi 
aduce şi eu, mâine, o... schiță 
de... schiță ! 


BOMBA... ALMANAHULUI! 


Dar mai reușit decât toţi a 
fost d. Traian Laiescu. 

Având de adus un roman poli- 
țist, a venit cu.. un sonet. 

— Şi ce zici că e ăsta? zised. 
Victor Popescu, după ce-l citi. 

— Sonet. 

— Eu zic („mai zise 6. Victor 
Popescu,  re-evaluând poemul) 
să-l subintitulăm... schiță de so- 
net. 

Poetul n'a acceptat. 


ȘI UN DEBUT CARE PROMITE 


— Şi zici că nuvela d-tale e cu 


parașutiști? întreabă candid, d. 
Constantin Fântâneru, 
— Da. 


— Și care este caracteristica 
acestui soi de soldaţi? 

— Că se introduc prin surprin= 
dere, pe calea aerului, în imterio- 
rul țării inamice. Dar se pretin- 
de că mai sunt şi parașutiști cari 


se introduc pe îndelete, pătrun- 
zând de pildă, ca turiști... 

— Va să zică, (reflectează d. 
Fântâneru, debutând în ocalam- 
bur), aceşti parașutiști sunt niş- 
te... paraturiști. ă 


MISTICISM POMPIERESC 


Dar, deviați pe calea calambu- 
rului, iată-l şi pe ultimul, dato- 
rit celebrului  calomburgiu, cu- 
noscut în lumea antisemiţilor, sub 
numele de Lică Brăileanu. 

Era cu un amic la teatru, La 
ușă, în dreptul fotoliilor lor, un 
pompier. 

Lică se apleacă la urechea a- 
micului și-i soptește discret: 


=) 
(P 
— Ai observat? Pompierii au 
preocupări mistice. 
— Cum aşa? 
— Uită-te la «ei! Au misti... cis- 
me șin picioare! 


ULTIMUL COMUNICAT DE PE 
FRONTUL PALESTINIAN... 


lar apropo de antisemitism, se 
pare încă odată că cei mai per- 
tecți antisemiți sunt tot evreii. 

E destul de cunoscut veninul 
acelui publicist evreu care, în 
timpul raiului democrat, semna 
Ştefan Antim. 





Acuni, nemai scriind, polemi- 
zează oral. lar nemai freoventând 
cercuri ariene, se satisface pe 
pielea coreliglonarilor, 

Deumăzi, la cotetăria „Nestor“, 
un alt fost ziarist evreu se mi- 
nuna de ce auzise la Radio-Lon- 
dra, 

Un fiu al lui Dreyfus a vândut 
recent nişte documente rămase 
dela tat-su, pe nişte sume fabu- 
loase. 

Şi regreta fostul ziarist evreu: 

— Ce ghinion, d-le! Să n'am 
şi eu un tată trădător! 

Atunci „Ștefan Antim“ (care 
ştia că nevasta fostului ziarist 
evreu stă să nască) zise: 

— Nu-i nimic. Ai timp să a- 
ranjezi ceva pentru fiu-tău. 


INTER ARMA SILENT MUSAE 


Poetul ermetic (adică fără ritm 
și rime), d. M, A fuse deunăzi 
cu niște treburi la o instituție 
militarizată. 

Cetăţean disciplinat, se supusa 
el, la intrarea în instituţie, cu 
dragă inimă, obligaţiei legale, — 
şi se lăsă percheziţionat, 

Operația o făcea cu destulă a- 
mabilitate și delicateță, un tânăr 
şi mândru sublocotenent, coman-= 
Gantul gărzii respective, care, 
după cum se va vedea, dovedi- 
se-va, până la urmă, şi băiat spi- 
ritual. 

Ajuns cu căutatul la buzunarul 
dela spate al pantalonilor poetu- 
lui, ofițerul se opri cu un aer 
alarmat, de gar fi crezut că des- 
coperise cine ştie ce armă udi- 
gaşe — şi scoase de acolo, cu 
multe precauțţii, o... filă qe hârtie. 

Toată fila era scrisă! 





— Ce e asta? întrebă subloco- 
tenentul, sever. 
mărturisi, timid, 


Atunci,  sublocotenentul, mai 
uitându-se odată la înșiruirea de 
cuvinte, fără ritm și fără rime, 
fără cap şi fără coadă, — mai zi- 
se, cu un aer indignat: 

— Ia ascultă, domnule! De ce 
induci armata în eroare? 

Și i-a dat drumul, sus, să-și 
vadă de treburi. 


COMUNICAT 
OFICIAL 


Colaboratorul nostru, d. C. 
Cristobald, sergent în rezerva 
armatei române,"fiind mobilizat, 
înterimarul prezentei rubrici va 
fi ţinut până ia noi ordine, de 
cățre subsemnatul : 


Redantor de rezervă 
PUNCT 

















Eră în după amiază, Cu capul greu, încă, de somn, mă 
ra O floare de pumib, supusă tcropelii sub do- 

goare. O ușă deschisi lasa să se vadă curtea în mare 
fierbere. Se fă-ea plata tucrăteri:or. August se apropia... 
Și piata era tu atât maj însemnată sporindu-şi rostul 
prin însăși ziua de Sfânta Maria, când toţi după datină 
se duceau, cu mic şi mare, la bâlciui din Văleni, ceeace 


it făcea să mite pentru câteva ore de mare bucurie, 
munca obaşitoare a câmpului și necazurile de peste zi. 

In curte, la umbra deasă a gutuiului, pâlcuri de fete 
şedeau, une, pe jos. în iarbă, alteie rezsmate de tul- 
pină şi vorbeau în șoaptă, ca să poată fi atente când 
vor fi strigate şi nu cumva, să li se incurce zilele şi 
sozoteala,. 

Masa, la care şedea tata să fază plata, era, acoperită 
de un registru mare, plicuri, nota, de plată a fiecărui 
werăto” şi bani, mulţi, puși intro cutie cu despărțitur!. 

După ce se uită în caetul de pontaj, mai scootea şi 
siriga : 

— Marița; Vu'pe... Ai atât de primit. Scădem o sută 
de lei aconto şi zece pâini! e 

După sccoteala băbeastă pe care şi-o făcea singură 
şi în gând, fata era lămurită că atât are de primit. Mai 
cerea un aconto, să-și scoată rochia dela croitoreasă şi 
p.eca, mulţumtă că, în fine, a muncit ea. atât, nui vor. 
Bă, dar putea în schimb să aibă neclintită credinţa că 
rochie mai frumoasă ca a ei n'o să fie în tet satul. Că... 
de! Cine nu se înnoia, de sfânta Maria, să se ducă ia 
bâic:u? Până și copilul, cât de mic era el, trebuia să 
aibă un: şorţ sau cel puţin o băsmăluţă... Așteptă să îi€ 
şi altă lucrătoare strigată şi ieșeau împreună pe poar- 
tă. făcând socoteala, tare: 

„De astăzi în două săptămâni e Sfânta Maria... Care 
va să zică, până atunci. mai avem douăspreze:e zile de 
duzru şi putem să ne mai gumpărăm alte nimicuri“, 


De câteva zie și la noi în casă lucră o croitoreasă, 
de zor... 

Erau trei,de înnoit şi, mai aes, era primul an când 
ni se da prilejul să vedem și noi cum arată un bâlciu. 
Mie, fiind prăslea, îmi cumpărase mama muselin szump, 
cu buzhete de trandafiri Toșil pe fond aibastruy, pen- 
tu rochița tiroteză, cu un şorțuleţ ab cât o palmă, pe 
urmă, o fundă mare tot aibă şi sandale maron. Toţi 
erau veselj și nerăbdători să se termine cât de repede 
săptămâna. ca să ajungă mai curând la mul aștepiata 
zi a bâlciului, Numai mie era, să-mi treacă or:şice poită 
de toate. 

Intâmplări mărunte, neprevăzute, veneau să-mi fă- 
rămiţeze avântul, Iată. cum fărusem... Tot mergând 
cu nasul în, vânt, să văd cum se aleargă două rându- 
nici, m'am lovit și am căzut, de mi_am umflat genun- 
chiu, cam câ un ou de gâscă. Ziua 'ntreagă şedeam 
de-atunci posară. findă toți mă speriau: „Dacă nu-ii 
trece genunchiul, nu vezi bâ'ciul! Ce vrei, să te duc 
acolo în; cârcă, sau să te expun ca pe vreo minune 4 
bâ'ciului? Să mă sutești... Aege-ţi! Fă ce ştii... Eu, cu 
genunchiui umflat, nu te iau, poţi și să mori de dorul 
călușeilor. Asta e!” — spunea mama. 

Apoi, nai îmblânzită, văzându-mi  resemnarea  tă- 
cută : „Ține comorssa a20l0 şi.. Ce Dumnezeu! Mai 
fă şi iu, Bălaio, niseai-va mișcări !“* Dar ce fel de miş- 
cări, nu-mi spunea, | 

în grădină, am văzut că o femee curăţă straturile de 
flori... Am luat şi eu sapa: și am început să curăţ pirul 
dintre răzoare. Deodată, nu ştiu cum fac şi dând cu 
sapa, prea tare, mă loveso la degetul mare dela picior, 
în așa fel că îmi dau singură unghia, mal mult de ju- 
mătate, Jos., 

Am. început să țopăi de durere și... du-te de spune, 
de-i dă mâna! 

Am porniit-o spre casă, însemnând poteca, cu sânge, de 
par'tă mlzar fi ..ţ frică să nu mă rătăeesz... Am furat 
din așa zisa, farmarie a casei cam ce credeam cu că 
trebue la, tăetură.. Mam bandajat a picior şi-apol.. 
ținte buzurie! Mergeam maj muit în călcâiu. Şi unăe 
mai pui, că a doua zi era și Sfânta Maria iar mama. era 
ocupată până peste cap să fie gata până a zece, că 
aveam, mă rog| — tren de plăcere. 

Când m'a văzut sa întunecat, dar n'a zis o vorbă. 

Fiind o 2i mohorită, cu cer înninețit de nori, tre- 
muram, de teama, că nu cumva și a; dona zi să fie vreme 
uriţă și, de-alci, un alt motiv să rămân acasă, ca să nu 
mi se facă mai rău la rană. 

Se auzeau pași pe stări și un glas porunritor: 

„Inchideţi ferestree, face curent! Haide, Vine fur- 
tuna.!“... Era mama, care, întotdeauna, cum vedea o 
mică pată de nouri, începea cu prevederile... Mă văzu 
cum stam înghemuită pe un scaun cu piciorul înfotoiit. 
Veni icătra mine mai senină ca ori:ând. Mă întrebă cum 
imi simt piciorul, apoi însenunchie lângă scaun şi îm: 
aşeză, bandajul, murdărindu-și mâinile de iod. Se ridică 
cu mișcări domoale, şi ie spălă, mai! stătu preț da c cii- 
pă, apoi mă sărută pe obraz, fugar, drept răsplată că 
n'am mai! făcut atâta tărăbolu când a, controla... 

Pia pas mic s'a dus în casă, să vadă e mai are de 

nul E 

Smt o mână mai grea pe piciorul re şi miros de 
„câine ud. E Londra, Vuţa, cățelul meu, care de dimi- 
neață primise o coadă de sapă din cauza duterii ze o 
s.mțeam la p.cior... Avea obiceiul, — decâte crl era bă- 
tută sau certată, — să dea cu laba până când îi spu- 
neai o vorbă... Mă trezi din somn, tot făcându-mă aten- 
tă că e lângă mine şi că îmi cere iertare... 

I-am spus, desmierdând-o pe blana jilavă: 

„Lasă Vuţo, că nu mai sunt supărată! Crede şi tu! 
Că m'a duruţ piciorul... Azum, hal în casă să ne dea 
să mâncăm!“, 

Am pornit-o amândouă... Ea. înainte, a dat cu laba 
în nușă iar eu în urmă: șontâc, — şontâc... 

— „Mămlec| Dă-ne să mâncăm... Mi-e foame. Uite-o 

stia Vuţa. I-am spus că n'o mai bat. Ne-am împă- 
cat.” 
„. Seara s'a lăsa mai domoală, după ploaia, care răcorise 
„pământul dogorit, de vipia soareui de Augusţ. Tata 
a venit odată, cu seara, cu câteva cumpărături pentru a 
doua, zi. 

„Mama, după ce i-a dat un așa zis „xaport”, cam ce-a 
făcut toată ziua, a găsit că ţrebue să-i spună ce-a pă- 
țit neastâmpărata de Bălaia, 

— „A făcut-o astăzi, cât de bună ! De aceea nu ţi-a 
ieșit, în cale să se răsfeţe, sau să-ţi controleze buzuna- 
rele după cbiceiul”. 

— „Bine, Bălaio! Numai pe dos le faci toate? Și 
eu... care ţi-adusesem ce-ţi place, Se poate să-mi faci. 
una ca asta ? Cum vrei tu să mergem mâine la bâl- 
cui Of... şi eu... spun atâtea și nici nu întreb ce-ai 
* Dar mama intervine: 

„Bi, mat las-c... Prea o coricoleşti şi o să ţi se sue în 
cap | i-am spus eu că... ine are să-i trăiascâ., cine 
nu, — Să nu-l dcrească| Răsfăţata asta o să-mi scoată 
peri albi înainte de vreme... Mi-a stricat tot cheful pen- 
tru mâine și păcat că am preparat atâteal Bne în- 
țeles, că fiind mereu p'ecat de acasă, nu știi cât îmi dă 
dumneaei de lucru! A făcut pe grozava, să curețe ră- 
zoarele de pir. cu sapa și și-a tăiat unghia dela picior... 
Acum ești lămurit ?“. 

— „Bl, ce vrel, € şi ea... mică... Las-o că n'o să mat 
facă ! Imi promiţi, Bălaio?” 

Fără să mă deranjez prea. mult, mă uit cu niște ochi 
de mâţă la pândă către mama și-l spun pe un ton de- 
stul de răsfățat, căci acum, drept să spun, nu mai 
aveam fîrcă (Șiiam că tata ţine cu mine): 

„Dat* tata e proastă, mă rog, 'mă'sa dece-o lasă?” 
 —" „Atum erezi ce-ţi aud urechile. că atunci când ești 
acasă nu-l ajungi mici cu prăjina la nas?” 

_— „Bălaio! SA fii cumintel Uite, mamă-ta, se face foc 
când nu eşti ascultăteare !... Acum... Să lăsăm toate 
astea... Vezi ce-am aslus și... să stăm, la masă!” 

DI E] 


„_M:e miera așa de somn, că deabia mai puteam să 
trag cu urechia. Din când în când auzeam câte o frân- 
tură, de vorbă şi asta dela tăticu venea... 


— „Ana, ţi-am spus de mii de ori... Dece n'o lași să 
crească în voia ei și să se joace cât vrea ? 'Ți-ar plăcea 
să stea toată ziua ca o babă? Sau vei fi având chiar 
pretenţia să înveţe să gătească și să avem un copil-mi- 
nune ?* 

— „Desigur! Nu poate nimeni să-i ziră mimi... E fata 
ii tată-su! Și cred că te măguleşte foarte mult şire- 
tenia el când te caută în buzunare! N'ai auzit cum te 
boscorodeşte? „Ficăţeii” mei! "Imănoara mea!” „Boi9. 
geij mai |” „Pipoţoara mea !” Sau când o sui în vârful 
perinelcr să-ţi smu.gă firele de păr alb, n'ai auzit cum 
le zice înşirându-le: Ăsta e tatu-săul... Mamă-sal... 
Nepoţii... Sirănepoții, punicile şi străbuniciie.. Şi tu... nu 
mai poţi: „Bă'aio, în sus, Bălzaio, în jos; până adormi! 
Ea se scoală, binișor să nu te irezească, iea foarfeza şi 
fire.e de păr mai iungi e taie in două, ca să iea de mai 
multe ori câte cincizeri de bani!” 

— „Dar mi-ai âpus atâtea, că și eu trebue să-ţi înşir 
câte în lună și "n stele ; „.C'ai cheituiţ pentru fiică-ta, 
(că qe! o crezi de pe acum fată mare...) că pantofi îi 
trebue... că rochie n'ai vruţ să-i faci titoleză ca Bălaei, 
că-i trebue ciorapi ea să se „asorteze cu rochia” şi cât 
îi ziua, de mare îmi ceri mereu: Ba, dă-mi să cumpăr 
un metru de pânză că... del „trebue să lucreze fata !” 
Şi mai știu eu re! 

Pe când pe Bălaia o ţii de rău 14 teate... Şi asta de 
ce ? Fiindcă eu ţiu 1a ea... Şi sunt în ţtoate drepturile 
mele. Jucatul ei nu mă «costă parale decât atunci când 
se întrece cu gluma. și-și rupe câte o unghie. Că-! ieau 
şi eu bomboane de cinci, șase lei pe zi, pe când tu” 
cu „a ta” îi pui vânt!... Dar văd ră... am luat-o razna și 
ne certăm deabinelea... Ei! Ce să faci? Fiecare cu slă- 
biciunile lui. 

Acum am isprăvit... Mergem la culcare. Și mâine seu. 
larea la, şase dimineața. Şi să nu te gândeşti, mâine, 
s'o superi pe Bălaia cu mai știu ew ce! Noapte bună!” 

— „Bună seara! Şi știu că ţi-ai vărsat țot paraponul 
pe mine, că am cheltuit şi eu acolea.. 10009 de ei!” 

* 


Revărsatul zorilor m'a, găsii trează demult și numă 
rând trandafirii tapetului de pe pereţi. Uitam me:cu 
număru! şi ituam dela început îndeletnicirea, Piciorul 
nu mă mai durea. Eram veseLă şi înă jucam cu degete.e 
prin păr. 

Când m'a văzut mama, a încenut să râdă: 

— „Măi... măi! Dar vrednice mai suntem npl amân- 
două.., Hai... să facem cafea |” 

—- „Bine, merg... da... îmi dai și mie ce a adus tă- 
ticu tă i. 

—, Lasă asta ! Vino să te speli şi n'avea, tu grijăl...” 

Am început să mă spăl, nerăbaătoare, doar aşa cât 
ține obrazul și fugi în: bucătărie să-mi vâr, adulme- 
când, năsuzu, prin tot 'ce ar îi fost ia îndemână, 

La ora șapte auzim mișcare în camera tatei şi un 
mormăit : „Mă... mă... mă... dar am dormit, nu m'am 
încurcat.” 

până să se întoarcă mama, din chiier, am întășcat 
tava, cu ceașta de cafea și iute... iute.., la tăticu! Bine- 
înțeies, că bietul caimac al cafelei era acum in fartu- 
r.oară şi pe toată tava ! 

Cum intraiu pe ușă, tăticu îmi zâmbi ca unui pom 
inf.orit... Imi mulţumi şi pe urmă mă sărută lângă 
smocul de păr răsucit, în care eră aminată o fundă, 
verde ca ochii și rochița, ce purtam în dimineaţa, aceea. 

rută o tăcere în care nu se auzea, decât sorbitul de 
cafea. 

Mă întrebam adeseori dacă sunt în adevăr fiinţă 
răsfăţată atât cât spunea mama... 

— „Tăticule, nu-i aşa că,și eu merg la bâlciu ? Poţi 
să te uiţi că mi-a trecut piciorul şi-ţi promit, dar nu. 
mai matale, că mă fac cuminte...” Și căutam să-l con- 
ving înlăturând ciorapul ca. să-i arăt că sa desumflat 
genunchiul. Dar şi eu mă cam miraiu, când am văzut 
că era mai vânăt decâţ în ajun... i 

— „Dasigur, nici vorbă că mergi şi tu! Altfel mu sar 
mai ține şi sar amâna pe altă zi! Hal... du-te să te 
îmbrace şi nu uita promisiunea...” 

0... desigur că nu uitam ! Bucuria de a, merge la bâl- 
ciu era, și un: chin pentru mine, aproape 0 întristare, 
pentrucă nu fusesem destul de cuminte și îmi dădeam 
seama că n'o merit decât printr'un hatâr... Atunci, ca 
şi mai târziu, cumințenia mea, ea, şi orice alte virtuţi, își 
găseau razimui tare în mândrie... 

Când ieșeam dela tata, aud strigând: 

— „Bătaie! Bătaie vino să te imbrac, să scap de grija 
ta. Să am timp să văd și de seilalţi...” 

— „„Acum! Dar vreau repede... că, plec cu ţăticu |” 

A început să-mi pună rochia, șerțuleţul.., care erau 
așa. de frumoasă că nu mai puteam să-mi iau ochii din 
ogiindă. Dar, vai! când să-mi pun sandaua, unghia a 
început să-mi svâcnească... Am trântiț-o cu atâta pu- 
tere că a ajuns în fundul subpatului. Am luaţ.o de a2o- 
lo... iarăși. Trebue că pire:orui sa obișnuit sau mi-a a- 
morţit, — că n'am mai simţit durerea. Nu trecu mut şi 
am inceput să fim zorite de tăticu: — „Eil sunteţi asa 
cu găteala voastră? că o să scăpăm și trem și tot] 

— „Gata, gata... Doar să luăm pachetele și ieșim !”* 

Eu am ieșit la dânsul, care demult era, încredinţat că 
am să fiu o mare rachetă. 

— „Nu_i aşa că rochia mea e frumoasă si-mi 
bine cu ea?” 

— „Be... Bine, desigur ” 

Și am pornit lăsând pe mama și sora mea să închidă 
uşi-e 


siă 


Drumul la gară era drept și tă.aj în acuă de Bughea, 
un fel de pârâiaș cu foarte puţină apă și care, aimpe- 
trivă, când ploua, se înfuria atât de tare că aducea 
deavaima: coteţe cu păsări, lemne și pcmi smulşi... 

Câţ ținea puhoiul, noi, copiii, nu ne duceam nici la 
școală. Apa era revărsată din mal în mal și nu era 
punte... 

Iată-ne ajunşi la gară. In zilele obișnuite, de singură- 
tate, cum intrai pe alee, vedeai albul proaspăt al pare- 
ţi:ar, remdurite cu mieșunele şi busuioc, cireşil înalţi cu 
coroane frumoase, verzi, cu trunchiurile văruite, stupii 
de albine, micul bazin cu peștișori roșii ai d-lui 'Toani 
şeful gării, gi altele. 

Acum această așezare era de nerecunoscut, 

Pentrţă și găiăgioasă, gara: mică de sat se revărsa, în. 
suflețită ca o apă vie de oameni stăpâniți de bucuria 
plezării și de lumina lăuntrită a sărbătorii ce plutea pa 
toate fețele, 

Fete și băeţi se țineau de mână cântând și glumind. 

Cum ne-au văzut, lucrătoareie noastre au sărit să ne 
faci, loc și, totdeodată, să ne arate cât sunt de gătite! 
Marița Vulpe a, venit prima, Ne-a sautat și-a început 
să ne spună cât e de mulţumită că și-a făcuţ rochie şi, 


culmea ! mai are și ceva., mărunţele, puse deoparte | : 


Un șueraţ, al locomotive: ne-a dat de veste că trebue 
să ne pregătim şi că mai € pu:in ţimp până ce trenul 
intră, în gară. Trecea podul peste Teleajen, la Coada 
Maiului. A început să se audă sgomotul roților mai bine, 
l sa văzut capul şi a început să şerpuiască prin aleea 
de pruni, A ajuns în: gară. Toţi eram grăbiţi să-și ocupe 
lo cât mai bun cu ţoate că până la Văleni distanţa nu 
era mare. 

Nci am găsit un icompartiment o:upaţ de un domn 
razei un chel, cu haină maron și cu servieta doldors 

s cărţi. 

Sa uitat la nol curios, şi_a întors fila la, cartea, în care 
citea și din când în când se mai uita la mama, la tata 
și câte odată la amine. 

Eu stăteam, cu fruntea în bătaia vântului, lângă fe- 
reasttă și mă uitam cum rămâneau în urmă stâipii de 
teegraf, pomii, heldețe de grâu şi porumb sau câte un 
țân? numai în cămașă, care ducea frumos mâna, ca, pen- 
tru salut și, dacă n'avea vreme, Kădea. un chiot... 

Pe potecuţa de lângă linia, ferată, printre pruni, ză- 
Team dim goana trenului femei şi tinere fete, gătite, 
sp:.cuite... ca de horă, dar cu pantofii noui-aouţi.., în 
mână. Dasculţe, se duceau tot la Văleni, de bună sea- 
mă, a şi iumea, cealaltă din trăsuri, gabriolete și că- 


UNIVERSUL 





ruţe, încărcate, ce treceau pe șcseaua care se yedes, 
abia din vendeaţă, albind, în fund, mai departe. 

In fine domnul și-a închis cartea, i-a netezit coperta 
şi a vârit-o în servieţă... Şi-a: îndreptat nodui cravatai, 
s'a înzheiat la haină şi Sa adresat politicos părințiior 
mei : 

— „Dacă nu vă supăraţi, îmi daţi voe să vă întreb: 
Nu cumva, sunteţi din partea Buzăului ? Par'că vaș cu- 
noaș:€,., Am cunoscut eu a0lo tamla Gh. Tărăşeseu și 
dumneavoastră, doamnă, semănaţi de:t cu Ana, fiica lui 
nenea, Gheroghe |”. 

— „Desigur... Eu sunt! Acesta e soțul meu şi feieie 
mec”. Bărbaţii și-au strâns mâinile iar mama nu prea 
se lămurea, cine să fie. Işi aduse aminte zâmoină: 
„Dumneata ești, vere Niculae? Dar Cristofor, frataie 
mare, ce face? Dumneata te.ai căsătorit?” 

— „Desigur ! Am fete mari, verișoară... La ncrmaă.., 
Nevasta mea e învățătoare, eu sunt director. Stăm la 
Mânss:u-Pământeni.. avem casă frumoasă, grădină de 
zarzavat... de-mi fac provizit de iarnă şi nu mă »ostă 
un ban... 

Dar dvs. unde staţi ? Cu ce vă ocupați? Nenea Gheor- 
ghe ? Dar Iancu? Ce face ? Tot la București? S'a re- 
căsătorit ? De Costică şi Alexandru ştiu că au murit 
demult... 

Marioara-mare şi Marioara-mică, vă mai striu? 
Le-am văzut acum un an când am fest ia Sibiciu...” 

— „Dar bine, verel! M'ai întrebat atâtea că nu ştiu 
la care să-ţi răspund mai întâi!” 

— „Nu te speria, ver.șoară... Pe rând! Ca 13 moară. 
Tncepeţi cu dumneavoastră și pe urmă cu ceilalţi...” 

— „Ac fă bine și ascultă! Stăm la Srăloși, Soţul 
meu este ceramist. Avsm un atelier de ceramică şi o 
fabrică de produse similare. Pe soţul meu îl cred un ar- 
tist... (uiţându-se cu ccada o*h'miui la tata). Dar sunt 
câteodată iristă, E modest, ȘI ţe-am ruga, atât eu cât 
și dânsul, să ne tari piăcerea şi să ne viatezi, dar bine 
îmţeles și cu doamna |” 

— „Acum nu te înțeleg eu! Cum? Mie îmi spul 
„Vere” şi soției mele „doamnă” ? Ei... Bine că. nu.vă 
cunoaşteţi, dar ce-are atace ? Eu... soțului d-tale nu-i 
Spun „vere” ?* 

— „Pentrucă aduseşi vorba de mine... De aceea, tă- 
ceam. Nu ştiam cum să-ţi spun, la rându-mi..,. Acum 
Sunt sigur că pot să-ţi spun „vere”, că sunt foarte în- 
cântat că te cunosc... Şi... dacă am tăcut, ei bi- 
ne |... vam lăsat timp liber să vă regăsiţi., Dar,, alt- 
caval Nu vei fi mergând şi d-ta la bâlciu ? N'am putut 
să scap de fete și mai ales de Ana. Sunt foarte cu- 
r:oase dumnealor, să vadă, pentru prima dată, bâiciui 
Vălenilor ! Pe dumneata, nu cumva, te aşteaptă „doam- 
na”, acolo... adică... vreau să spun... „Verişoara” ?” 

— „Aș, nici pomeneală,|! E dcar ziua ei și primeşte 
musafiri... Dar bina! Pe fete nici nu mi-aţi spus cum 
le cheamă !” | 

Aici tata se ultă mândru de mine, iar mama... Ge 
Steia. 

— pâșa e... A de la fereastră e Bălaia, și e răsfăţata 
mea... Şi cealaltă e Stela... şi... e a maică-sei!” 

Când am auzit că se vorbeşte de mine, am întors ca- 
pul dela fereastră, l-am dat puț.n pe spate, mem ins 
pe bot, ca o mâţă când dă de gustul smântânii, și am 
măsurat de sus până jos pe domnu director. Trebue că 
aveam o ținută hazlie, că a început să râdă şi să mă 
cheme la dânsul... 

— „Bălaie | Ia vino, frate, să facem cunoștință amân- 
doi!... dar aşa o cheamă ? sau o răstățaţi?” 

— „De răsfăţată ce-i nici nu prea își găsește loc“ — 
zise tata. „Bălaia” i-am pus numele fiindcă, de mică şi 
până acura, are părul bălai și câteodată încercând să-și 
spună singură numele mu izbutea decât:  „Bălaa”... 
Bălaa..“ ȘI de atunrci așa l-a rămas numere. Ma- 
mă-sa..., mal cu seamă când e supărată pe ea, îl ilce 
Dorina...” 

— „81 cum, Bălaia? O superi pe mama ta 2” 

— „N'o supăr... dar... o iubeşte mai mult pe Stela|” 

— „Auzi, verișoară, ce zice?” 

— „De asta e destul de bună... să vedem ce-o face cu 
cartea! De „cochetă” n'am ce zice! Neastâmpărată din 
cale-afară”. 

Tăticu imediat îmi iea apărarea: î 

„Nu ştim vere, ce să zic... dar ml se pare că imi sea- 
mănă mie... Așa am fost când eram mic...” 

— „Sigur!... Tu ce ziel, Bălaio? Eşti bucuroasă că 
mergi cu treniul și... la, bâliu?” 

-— Dal... De-abia aștept... Mi-a spus tăticu că mă 
dau în căluşei și în lanţuri și că îmi cumpără tot ce 
vreau!” 

Lozomotiva a dat un șuerat, sema că am intrat de 
mult în Gura Vitiorii și că am tiecut şi de „hanul lui 
Gologan”. 

Tăticu a mai! vorbiţ cu domnul director ba de una... 
ba de alta. de poiiţică și de muljie altele, Și-au dat 
promnismni să ant să se viziteze şi cât de curând. 

Ne apropiem de gară. 

Se văd plopii înșirați în linie dreaptă, ai cimitirului 
din Văleni. Trenul sa oprit. Ne-am luat pachetele şi 
ziuă-bună dela d. director, care era mu-țumit că s'au 
înțâiniţ după atâția ani și a ccborit cu noi pe peron, 

Și-au mai strâns încă odată mâinile şi Qomnul di- 
retor a zis: „Să ne vedem sănătoşi, petrecere fru- 
moasă și pe curând!” | 

— „Cu bine vere și, dacă treci la Ploegti, te rog să 
nu ne ocolești. Sărutări verișoarei şi sărută-ţi copiii 
din partea, noastră] ” 

Sa suit în tren, roatele au srârțâit prelung, maşina 
a răsuflat ușurată că a scăpat şi de gara asta și a 
pornit-o la drum. 

Când am ieșit de pe peton nu aveai unde să te mişti 
de atâta lume... iar birjarii îţi luam auzul cu strigătul 
lor: „Liber pentru oraș! Liber pentru Târlești.. Cărbu- 
neşti... Posești!” 

Noi am mers pe jcs, ca să putem vedea, înfățișarea, 
pâlcirui, Bulevardul era plin de lume îmbrăcată in 
toate culorile. Câte odată răsărea, câte-un costum na- 
țional cu îi frumos împodobite cu râuri cusute cu mătase 
şi futuri strălucitori. 

Am ajuns în piaţă... Gălăgie şi iar gălăgie și lume 
multă. Potnitori de încerca puterea. Călușei, lanțuri, 
bărci, loterii cu: numere, la care câștigai... sticlărie, 
capăi. pepeni, murături pentru iamă, putini, chioșcuri 
cu limonadă și turtă dulce şi înghețată... Marioara și 
Vasilache nsiipisiţi ai băciurilor, fotografi în tcale 
colțurile... miros de mititei... pastramă și must dulce... 

Vrând să gonesc neastâmpărul trăgeam pe tata de 


“mână ca să ajungem mal repede în mijlocul bâlciului 


și acolo dinta'o privire, să mă satur de toate câte aveam 
să văd și să le înthid în gând ca pe un lucru de preţ, 

La amiaz, se revărsa pe piaţa bă'cluiui tot ce era 
dornic să cumpere, să-și încerce norocul sau poate şi 
să cutreore în neștire în aşteptare de aventură, 

Inăuntrul porțiunii gară_bâiciu, pe ambele trotuare, 
lumea se ciocneşte, se critică în szomctul asurziţor al 
trompstelor și-al reclamelor de tot fenil. 

Era ca:d și soarele tuminos mângâia forfota străzii. 
In dreptul unui fotograf, mulţimea era mai nerăbaă- 
toare să vadă cum ie-au; ieșit pozele. Am colinda; în 
lung şin lat, ne-am fotografiat și mel, adică numai eu 
și sora mea, şi am pornit spre grădina lui Tutungiu 
să mâncăm, 

Mese multe, cau flori în vase de pământ și lăutari 
într'un colţ, Am stat la masă ascultând zumzetul 
străzii... Ne-am hotărât: mai dăm. o raiţă să cumpă- 
răm câte ceva și, pe ummă, drumul .spre casă! Mie 
nuw mai îmi plăcea nimic... Piciorul începuse să mă 
doară... iar somnul era și mai sâcâitor. Incepusem să 
fac nazuri: că vreau țurtă dulce... că să-mi lea un 
cocoșel de zahăr... ba, că vreau minge... 

Mama pricepu care e cauza, nazurilor și spuse ţatel: 





„Ei, vezi, că s'a şi săturat de toate şi acum piră 

de somn?” 

— „De!.. pofta e mare... Mai stăm să vedem ce cum: 
părăm pentru iarnă, luăm trenul şi... acasă!” 

o 

Teamna bătu la ușă cu buzuria cămării şi pivniţei 
pline de belșug. P.oaia rece aduzea străzii aspect melan- 
colie, Căruţe cu varză pentru iarnă și tot felul de zar- 
zavaturi și fructe... Câte un cocoș suiţ pe gard cânta 
a vreme... Incetul cu încetul, timpul își depăna aţa 
înserărilor mai întuneccase, mai ploioase. Și ziieie 
treceau... 


Primii fu'gi de zăpadă care au căzut s'au topit repede., 
Câteva săpiămâni a mai străbătut prin nori câte o 
rază de soare, apoi vântul a adus în a:ipi mulţi fulgi 
de zăpadă, care, într'o zi, au albit totul... 

Frigul te genea repede în casă şi numai câte un copil 
cu sania se mai vedea din când în sâna, sau gospodari 
cu sănii mari țrase de boi, întorcându-se dela moară, 
cu porumbul măcinat ori  ducându-și la apă, vitele 
dejugate.... 

[ic] 


Mie mi se părea nespus de frumoasă iarna în satul 
Scăioși. Eram acum mare. Urmam la, ŞCoaă... 

Să tct fi fost prin ciasa III-a primară, când ne 
spune, într'o zi, on, băiațul doamnei învăţătoare: 

— „Auziţi? Mama vine mai târziu, O să staţi zu mine 
până isprăvește ce are de lucrat acasă. Haide! Ară- 
tați-mi ttăipite ln ghete, să, văd dacă sunt curate, cârpele 
ae șters şi cuţitașele| Pe urmă, naveţi grijă! Pun 
parul în uşă, ca, să stea închisă și să nu ne fie îrlg!” 

S'a dus Ion („Gâtiejatul”, cum îi ziceam noi copiii şi 
câte odată, mi se pare, și ai lui de-acasă, îiinăcă avea 
gâtul ung și subțire...), a luat voiniceşte parul de „după 
ușă (zăvorul uşii f:nd siab, nu sta inchisă) și l-a înfipb 
în crăpătura dintre scânduri... dăscălindu-ne ca în tot- 
deauna când rămânea dânsul „monitor”:. 

— „„ȘU cevă? Piecare să dea zor să serie... şi pe 
urmă... cântăm!” | 

— „Nu... Intâi cântăm... și pe urmă scrieml” 

— „Eu vrea „Zău-Zău!” 

— „Ba eu: „Moara, dati 

Până să mau zică şi alţul: Eu vreau: Banu_Mără.., 
n'a ma! avut timp să sfârșească tocmeala repertoriulu: 
a:dactico-muzical și numai ce ne pomen-m, deodată, cu 
parul căzând din ușă. și își face apariţia în crasă un 
munte de om nins, — care se cam răstește la, no.: 

— „Şcoală-i asta. la voi? Pe catedră, învățător nu . 
în ușă puneţi pari!! Cum se chiamă învățătorul sau în- 
vățătoarea şi unde sunt?” | 

„La dă fuga, băiatule! Adu-i aici... Spune-le ca venit 
lupul!” N n 

N'a trecut um sfert de oră și doamna, o bătrânică 
găbuţă, cu şal pe cap. inttă, salută pe vizitator, vor- 
bese ceva, în șoaptă şi pe urmă, emoţionată, se adre- 
sează clasei: 

— „Copi, domnul p care-l vedeţi este noul domn 
revizor, Staţi jos și să facem lecţia să vadă şi dumneaui 
ce știm”. 

Dos ie se îndreaptă spre mine, zare luasem premiul 
de când păşisem în gecală: 

— eri spui ce avem noi azi la gramatică. Si vezi 
de răspunde ce ţe întreabă domnul revizor“. 

Mă scol, îmi netezesc şorțul, îmi trec mâna peste 
breton și ies la tablă. Incepe să mă întrebe ce ştu 
despre gramatică, mă pune să dau exemple de sub- 
stantiv, verb şi adjectiv. Mă întreabă ceva, din aritme 
tiză și în sfârșit ce poezie știu. 

Am început să recit „Mircea şi Ba'azid'”. 

Imi spune: — „Foarte b.ne. Poţi să treci la loc...” 

Incepe cu ceiaţi, Le era asa de frică, la toți, că 
ds-abia szoteau vorba. Iar doamna se temea să nw dea 
greş şi cu lecţiile, după ce că n'o găsise în clasă. 

Im: făcea semn să r.di mereu degetele și să răspund. 

Domnul revizor o zăreşte şi îi spure: E 

— „Dar... ce, dcamnă? Numai pe ea o ali în tcată 
clasa? Stai jos, inimoasol Să mai văd şi de rceiialţi, că 
tu ţi-ai făcut datoria”. 

A mai ascultat pe câţiva care au răspuns foarte prost 
şi ne-a, dat drumul acasă... CIRi 

Inainte de a pleza din clasă, văd că doamna îmi face 
semn să mă apropii de domnul revizcr şi îmi spune: 

— „Du ştii că ești rudă cu domnul Revizor? Du-te 
cu dânsul la dumneavoastră acasă!” 

Pe drum m'a mai întrebat câte ceva și m'a lua, de 
mână până asasă. Când am ajuns, am început să sirig: 

— „Mămico, vino afarâ| Să, vezi că suntem rudă cu 
domnul Revizor!” i 

Când a ieșit mămica şi l-a văzut, atât a spus: 

— „Vere, dumneata revizor? Şi chiar la şccală Ia 
noi?” 

— „Ei lasă, verişoară, asta! Zi-mi: „bine ai venit! 
şi lasă-mă să intru în casă că mi-e frig... şi pe urmă... 
mi-e o foame de nu mai văd! Dar ştii? Ai o fată, — 
să-ți trăiască! E tare inimoasă|” 

S'a preparat masa, a venit şi tătizu iar eu nu gâseam 
ceva mai bun de făcut decât să ies pe afară, ca să şiie 
toţi și să dea sfoară în sat că la noi a tras domnul 
Revizor și, pius de asta, mai e și rudă cu noi! 

Mă întorceam către casa de care ne despărțea doar 
grădina, nu prea mare, şi făceam cn „sâc“ Tanţe: şi 
lui Ion al Doamnei că, însfârșit, a învârţit Dumoezeu 
roata. ca în cântec și noul Revizor nu se mai dure la 
la dânșii. 

Atunci Icn îmi spunea: Iţi spun ceva,. Ce-mi dai? 
O gutue, sau mere? La nci a venit domnul Revizor şi 
după masă vine și ia ş:oală| 

Păzeam pe dracu 'n patru și-i Qădeam că era țare rău 
domnul Revizor celă-alt,. 

Până şi doamna era foarte mândră. Venea la no! să 
ceară. farfurii și s'o întrebe pe mama: 

— Vecină! Am pasăre... ce zici? So fac cu măsline? 
Dar ceva. pătrunjel să-i pun? 

Iar mama răspundea; 

— „Dar bine, vezină!... E so fi acrit domnuiul Revizor 
de atâtea măsline... Mai schimbă și d-tal” 

— „De, vecină! Dreptate ai... Dar e ma! spornie,.* 

Și plecă. 

Acum când a văzut că noul Revizor mănâncă lu noi, 
era tare amărită, 

Cât priveşte pe unchiul Nicolae, când venea dimineaţa, 
cu trenul de șase, făcea o gălăgie la ușă, până ne tre- 
zea. Apci incepeau cu znoave de-i uita sfantul Ja catea. 

Iar eu, afară, strigam la gard: 

— „loanel O veste costă; O guiue, două mere și un 
EUL Aa să-i spui şi doamnei: A VENIT DOMNUL RE- 


THEODORA ŞTEFAN STANESCU 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOLANU 33 Taxa poştală plăţiță în numerar conform aprobării dir, (ile P. 7, 7. Nr. 24464-988