Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0007

VII VEDSUL LIIPAL 


PROPRIETAR: 


ABONAMENTE; 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU. 23 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 








Vinovăâţia 


Se încearcă, — oriunde s'a pe- 
trecut vreun fapt pe cate mult 
C.tai0, Qan0on-a şi enigmat.cd 
pOp.hie pubuca” e de acord cd 
trevue su-i regrete, — stub..ired 
înve/șunulă, D.aLonică însă, a 
VNCVUguuor. Ca și cum framân_ 
tărue, prâbuș.rue şi spame.e 
eveniumentu.ui respectiv sur mă 
Durea TaScumparu, uiterior. 

Dezastrul  rranței de pildă, 
care e numai unul din muute.e 
dezastre ce sar puea lua drept 
exemp-u, dud că-și Cuuta €expl.- 
câț.e in rol literdurii asupră 
cerațeni.or ei. hobeie înuuţior 
mMag.siruți chemuţi să m.j-0Csas- 
că pe iangă OQiumpurue Jusii- 
țiet, instaurarea unor neo-eie- 
n.ce epoci indelungi peniru neu- 
mul O7N6nEsc, lasa sa apară dir 
muneceie căptuș.ie cu maLasă, 
pumnii leg.t.m. ai înaigiării — 
acompâănind  tunee.e retorice 
potrivit  vacarmuiui supra-evăd- 
luat al cărora, „Tilyre”, „Me 
nuique” sau ,„LQJCad.o”, mario- 
netcele auiommet.ce aie lui An- 
dre Gide, trebuesc decapitate pe 
loc ca autoare meruie ae pre- 
med.tute, crime socia:e. 

Mut  gustatele „,Pauudes” de 
piidă, ae aceluiaș, să f.e oare 
izvorul  midemelor  7ma.ar.gene 
care au răpus Franța? Sau cee 
câteva vo.ume de „Varie:es” ale 
lui Paul Vaiery, să fi avut oare 
efucte asemănătoare cu aczieu 
de omonimelor lor dancing-ur.? 
Corupţia, încuria şi rqvneie e- 
gauturSsce ale societari.or sccie- 
tății franceze să fie eie darcrile 
unui Coctezu tot atât cât, pe 
alt plan, incapacității poivice a 
unor aruw.ști fără scrupuie ? 

Poate ji pusa, ad.că, pe acee'ş 
bancă a acuzării, bhteratura ul- 
timetor decenii, alăiuri de îndo- 
lența condamnubiiă și de con- 
cup.scența  rușincasă a caste: 
poat.ce trase azi la răspundere? 

Fără îndoia:ă, numai unei înl 
văimășe.i, atât de absurde, a_ 
tât de nebunești ca războiul, se 
datorește  conțuzia aceasta -de 
DANUT Ia. 

Literatura pe binca acuzării? 
War fi nimic nou, CACĂ muinis- 
terul public care o citează in 
înstanță ar face-o — rutinar, 
mediceru și strâmt — în numeie 
puaoarei, bunuiui simț sau alte! 
va.0ri născocite de fetele bă- 
trâne puritane. 

Dar astăzi literatura se înco- 
voa'e în boză, umitită sub învi- 
nuirile pe care o curte mărţ.glă 
i le aruncă, în numele şi pentru 
apărarea unei Națiuni! In fața 
"codului justiției miiitare, lite- 
ratura — ca și muzee ei, înire 
arme, — tace. 

Intradevăr, ce-ar pulea răs- 
punde lteratura întru desvino- 
văţirea e.? Sau, mai curând, 
sunt convinși literaţii, pe de_u- 
*'ntregul, de netemeinic.a acț.u- 
nii pe care le-o iîntentează jus- 
tiția socială? Au ei conștiință 
împăcâtă ? 

Pe alte raţiuni decât acelea 
ce se vor fi scriind în dosare.€e 
instrucț.ei pre-judiciare, litera- 
tura e vinovată. Dezastrul Frun- 
ței — ca toate dezastrele soc:ale 
de azi — poate ulcera dureros 
conștiința _iiterațiior. E  cara- 
ghios să fis EI condamnaţi, toc- 
mai ei, contemp'ativii, Inac- 
tualii societății moderne, pen. 
tru concurs activ la dezasirul 
Franței. 

A spune că Da'adier și Va- 
lery sunt pe ace.aș plan de cul- 
pabilitate, e o afirmaţie care 
poate stârni râsul. Dar a sus- 
ține că Valery nu-i mai puţin 
vinovat, deşi aittei decât Da.a- 
dier, de furciie caudine impuse 
Franţei, poate conţine un gră- 
unte palpabil de adevăr, în cu- 
zul în care perspectiva Ucuza- 
torului se verifică justă, în sen- 
sul pe care încercăm aici să_l 
schițăm. 

Paul Vaecry spunea odată: 
„Viaţa valorează prin extremele 
ei şi dăinuește pr.n medie”. An- 
grenat în mecanismul valcrilor 
și nu al dăinuirii, Valery — sa- 
tisțăcut de verificarea istorică 


autorități şi instituții 1000 lei 
de onoare 
particulare 


500 « 
250 „ 





literaturii 


de ION FRUNZETTI 


a mazimei sale — s'a desinte- 
resat de vaor.ficarea da,nuirii 
ca un Corolar al dâainuir.i va- 
lorilor în care credea, lută însă 
ca, datorită poate numii vârs- 
tei ernice aq naț.unei franceze, 
oamenii dăinuiru, ai med.et, au 
început să s.miă nevoia vuiori- 
ior. Ai întervne v.novăţua ce- 
lor d.n categoria Valery. ventiu 
că, în ioc sa se îngrizeascd de 
răspândirea vaâ.oriur  exireme, 


a uce.ora care dau straucare . 


existenţei, pentru a fuce şi pe 
proaspeții amatori de fericire 
spirituală să participe la e:e, 
cu.egoria Vaiery — şi înirevu- 
ințea numele acesta propriu în 
sensuriie sale comune, tipo:ogic 
— categoria Vâery se retran_ 
şează într'o orgoi.0asă, v.novută 
izciare, Setea de va.ori a 0U- 
menilor medi se satisface ast- 
fel cu străiuc.ri de a doua mâ- 
nă. Participarea ior a sensul 
vaioru-or extreme e ratată d.n- 
trun smplu orgoliu al elitelor 
CuiLurii. 

Deformate, incomplete, sensu- 
rile azioiogice vor rodi s.ramb 
în spiriteie private de grădinuri 
destoinici. Au 1C0at sirâmb. 
„Ceuz qui se veu:ent heureux”, 
după o vorbă a lui Julien Ben- 
da, devin [eric.ţi prin superio- 
ritatea  iluzorie ce-și atribue, 
grație pseudo-valoriior cu care 
sau nutrit. 

Nu pot uita cât bun simț dia_ 
lect:c punea în discuție, în ire- 
nul societăţii Par.s-Lyon-Medi- 
terană, un simp-u lucrător p:€- 
lar, ale cărui singure eiemente 
alfabetice culturuie purtdu însă 
marca unui furnizor, de Cat 
tutea submed.oc'ă a iui Jean 
Guono ! Ce n'ar ţi rodit spiritul 
acestui biet fabr.cant de genţi 
de damă, dacă nar fi vă. 
zut întâia oară refiectat men- 
tal, universul, prin  grătarul 
groso-an al lu: G.ono. 

Numai  orgoliului de castă, 
geioz.ei de a nu ni se „Jura me- 


„ser, dorinței de patentă in. 


te-ectuală a scriitoriror și a ce- 
lor inițiați în „valorile extre- 
me”, se aatorește  greşta  în- 
drumare a muiiodne.or de inși 
dornici de luminile sp.ritutui. 
Dacă au putut prinde, n Fran- 
ța și aiurea, curente bazale pe 
grosoane confuzii de panuti, 
pe o pseudo-șt.ințifică armătură 
teoreucă, aceasta se datorește 
rezervei reprobabile, sau desi" 
teresări orgo..0oase a „aleșior”, 
ccnvinşi că şi popoarele trebue 
să dăinuiasca tot prin medie, 
ca și individul stăpânit de 0b- 
sesia autoconservării care e.i- 
mină putinţa tensiunilor extre- 
me obținute prin trăirea valo_ 
rilor. 

Politica (dăinuirea) ca și cul- 
tura (vaorif.carea), du dovedit 
însă predilecții pentru  exire- 
me-e strălucirilor spirituale. Cei 
care le scindau din 0rgoiu sau 
oboseală contemplativă, din as- 
tenie, — sunt azi în situația de 
a le unițică, nu însă în stră- 
lucire, ci în favorul ,„,„mediocri- 
tății” conservării naţionale. 

Odată pierduţi sorții unei is- 
torii străiucite, țările pe care 
le-au ulcerat dezastre trebuie să 
se muițumeăscă a dăinui, prin 
valoriie mediocrităţii... 

Suntem vinovați,  oric2-am 
aice, suntem vinovaţi. 

Pentru că. m'am  sguduit ia 
timp semenii în stare să pri- 
ceapă, și nu le_am strigat în 
ureche: foc!  Pentrucă nu 
i-am învățat a distinge care 
sunt valori.e îngerului față de 
cele ale măgaru.ui, lăsându-i în 
cribecăiala „dăinuirii” lor, pen- 
tru a ne putea numi înșine 
„Aleşi”, „spirite proeminente”, 
„eiite”.., 

Nei am ucis traectoria stelară 
a istoriei neamurilor acestora 
încercate de flage'uri b.bice. 
Noi, cei ce_am văzut, am cre- 
zut și-am tăcut, 

Fericiți cei ce nau crezut 
muţeniei noastre ! 





SORIN IONESCU 


Erica ia Pc ai Cr a el 0 a iti i cat aa St 
PACIUREA „Războiuls 








REDACŢIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢULSLEI 


ANUL L e Nr.7 


SAMBATA 8 Februarie 1941 


Redactor responsabil ; MIHAI NICULESCU 








Misteriosul poet 
„Stefan George 


Taina creației poetului 
este tot atât de adâncă și de 
ne.ămurită, ca și misterul 
creației divine, spunea cine- 
va, gândindu-se — desigur— 
la acel misterios precos al e- 
laborării poeziei, asupra că- 
ru:a poetul însuși este inca- 
pabil să dea lămuriri cuprin- 
zătoare.  Itinerariul intim 
străbătut de creaţia poetică, 
dela conceperea operei până 
la desăvârşirea ei în expre- 
sie, rămâne un capitol tulbu- 
re 'chiar pentru poet. De 
acesa au căutat esteticiemnii 
şi istoria literară să repere- 
ze cât mai multe date con- 
crets din biografia creatoru- 
lui, pentru ca ajuntându-se 
de ele să încerce tălmăcirea 
marei taine în care sa con- 
ceput și realizat opera poeti- 
că. Niciodată însă întunere- 
cul ce plutește în jurul crea- 
ției artistice nu va putea fi 
pe deplin împrăștiat, pentru 





12 cântece de dor 


Foaie verde micşunea 
Fă-mă, Doamne, iamă grea 
Apele să le închieg, 

Oltul să-l podesc întreg, 
Badea ro:bul să-și gonească, 
Ghiaţa piatră să pocnească, 
Oltul tot şi inima 

De-o loveşte dragostea, 


II 


Foaie verde, măr rotat, 
Dorul a picat în sat 

Pe aripi de rândunele 

Jos la casa dragii mele, 
Draga mea de l-a văzut 
Dorul nu la cunoscut 

Că era golaș la pene — 
Și'l goni peste poiene. 
Mândro, mândro, ce făcuşi, 
Unde-i dorul meu acuși ? 


III 
Păpădie, păpădie, 
Fulgul tău cine să-l ţie! 
Dorul mi l-a vânturat 
Mândra mea când te-a suflat, 


IV 


Foaie verde de răchită, 
Bate murgul din copită 
Că pe aripi de cocor 

Mi-a trimes răvaş de dor 
“Primăvara și un sturz 

Să nu stau așa ursuz, 
Primăvara și un cuc 

lar la mândra să mă duc. 


Li 


Floare, floarea-soarelui, 
Ce duci dorul mirelui 
Când apune soarele 
Și se șterg ogoarele ? 
Fruntea nu ţi-o apleca, 
Floarea grea și inima, 
Că în zori când aielele 
Iși închid pleoapele, 
Soarele iar s'o ivi 

Și pe placul inimii 
Inaintea altuia 

Raza lui te-o lumina. 


VI 
Foaie verde şio lalea, 


Dorul meu e iarmă grea, 
Dorul tău, o rândunea, 


De ţi-aduce dorul iară 
Cer senin de primăvară, 
Doru-mi, bietul, moare m țară. 


De învie dorul meu 

Din tulgi reci şi viscol greu, 

Dorui tău prin zări mereu... 
VII 

Brândușă, brândușă, 

Floare jucăușă, 

Toamna pe poene 

Toarce “n pas alene 


Qi bu siui şi stai 
S'o alini pe plai 
Și nu te gândești 
Și nu socotești 


Că trunziș de ceară 


Nu e o comoară, 
Că irunziș ce pică 
Nu e rândunică 
Şi că mâine vine 
lama peste tine, 
Vine iama rea, 
Albă mi te ia, 


Stele, stele şi tot stele 
Pasc albastrele vâlcele 
Şi le mână luna lină 

Cu fuiorul de lumină. 


Țipă cucuvea pe șură, 


Moartea intră 
Ţipă cucuvea 
Moartea bate 


'n bătătură, 
pe casă, 
la fereastră, 


Cucuvea, nu mai ţipa 

Că adoarme mândra mea. 
Cucuvea, te du departe 

Că'i sunt genele brumate 

Cu rouă din alte zori 

Ce pălesc la cântători. sa 


9 ţări și 9 mări, 
9 zări fără cărări, 


9 lanuri de grâu nou 

Și un lam de păpușoi, , 
Am umblat, am răsfirat, 

Uma ei de am aflat. 

Am cflat-o la un râu 

limpede ca un părâu, 

La un lan curat de g:âu 

Ce crescuse pâ1'la brâu, 

La un drum uitat de care 

Plin de iarbă și răcoare, 

La o margine de luncă : 
După umbra cea mai lungă 
Am cilato și 'nflorea 

Luminoasă ca o stea. 

Am lăsat-o, să mai dea % 
Flori feriie dragostea. 


Peste deal la țintirim, 
De o vară ne iubim. 
Numai morţii și-o viorea 
Ne ascultă dragostea, 
Mândro, nu mă săruta, 
zi Că de somn s'or săiura. 
Mândro, ne “ndrăgim în șoapte, 
Că de dor nu mai au parte, 


De gândesc la ochii tăi, 
Dau să ardă 'n vâ.văiăi 
Nouă sate, nouă şuri 

Şi ps munţi nouă păduri. 
De gândeşti și tiu la mine 
Nici nu prind să ardă bine 
Trei surcele cât trei îire 
Cu fum mult şi foc subțire. 


1: Ianuarie 1941. 


ION PILLAT. 


de GEORGE SBÂRCEA 


că originea creaţiei sale este 
divină. 

Am înaintea mea portretul 
lui Stefan George, dintr'o 
veche ediție vieneză a poe- 
ziilor sale. Obraz aspru, fa- 
natic. Privirile au ceva din 
răceala ascetică a inchizito- 
rului, impresie accentuată de 
gulerul înnalt, clerical, al 
costumului sumbru, cenușiu. 
Liricul german, care alături 
de Richard Dehmel și Rainer 
Maria Rilke înscrie un capi- 
tol de unic aspect în peisa- 
giul poeziei nemțeșşti, întru- 
chipează pentru cercetătorul 
istoriograf contemporan mis- 
terul însuși. Nicăeri un punct 
plauzibil în seaca lui bio- 
grafic, nicăeri un luminiș 
mare să coincidă cu datele 
pe care unele din poeziile 
sale le poartă. Nicicând Ste- 
fan George n'a apărut în 
faţa mulțimii pentru a-și re- 
cita versurile. Ele au fost ti- 
părite cu predilecție în re- 
viste de circulație redusă. 
Răsfoindu-i azi volumele, 
simţi între pagini sutletul 
straniu al unm poet ce nu 
poa.e fi înţe:es decât sus, în 
acea atmosteră  înnaltă și 
pură, in care sa consumat 
vaţa iui puţină in intâmplări 
exterioare. Stefan George 
na coborit niciodată de pe 
culmi, din vecinătatea brazi- 
lor şi a steisior. 

Ar îi greu să-i găsești co- 
responaențe în Lirica peima- 
nă, sau chiar in cea univar- 
Saua. Sleian George e atar de 
originai, atat ae gerinau, alat 
de „ei 1NSUȘI, incat Vice 
comparaţie este cu neputin- 
a. na udtuusejea Moraia a per- 
sonaiitații sa:e arustice, nu 
are ecuuvaieni, aupa cum 
timbru eiic al poeziilor saie 
nu poate 11 descuperut sa nuci 
un aut uiric. Dacă totuşi câţi- 
Va uin exegeţii iul 1 nunesc 


“un „tioeine ai contempvra- 


Nela, aceasta se aawueş- 
te nu atat desăvarșirii cua- 
Sie a expresiei sale, cat pu- 
rității viziunii CoxmIce, care 
iscoueșie — diniro eevaă 
parspecuvă filosozică — sco- 
pui şi Iinautatea existenţei, 
Ppiasând în miezul interesu- 
lul Său artistic permanenta 
luptă cu cosmosul a bhinței 
umane. 

E greu să identifici din 
poezie saie varsta 1storică 
a culturii în a cărei contem- 
poransitate Stefan George a 
scris. Poate, de unde expre- 
sia sa este desăvârşită de la 
prima până la cea din urmă 
maniiestare poetică. Nare 
un singur vers incolor, lip- 
sit de plasticitate. Textele 
lui sunt rotunjite până la ul- 
tima  perfecpiune. Nu li se 
poate nici adăoga, nici lua 
nimic. Dinamismul lor e co- 
pleşitor, primitiv. Nu cunosc 
niciun ait poet german mo- 
dem, din opera căruia să 
respire atât de implacabil, 
necesitatea inexorabiiă de a. 
tăimăci intâmplăriie în ra- 
portul lor față de om, tran- 
stigurându-le în poezie. 

E cel mai impersonal din- 
tre lirici acest Stefan Geor- 
ge, ate cărui influențe asu- 
pra poeziei actuale sunt 
foarte puţine și incidentale. 





(Urmare în pag. 5-a) - 








CRONICA 





UNIVERSUL LITERAR 


Virgil Gheorghiu: Cântec de faun, 


Fundaţia regală pentru literatură și artă 
Elena N. Dinu: Dela viață veche la viață nouă in şcoală 


Ca motiv liric, „faunul'“ 
este aşteptarea obiectului u- 
nui „dor“. Obiectul „doru- 
lui este nimfa, cum însă fa- 
unul nu știe sigur că va a- 
părea și chiar dacă va apă- 
rea nu ştie dacă îi va accep- 
ta iubirea, înţelegem pentru 
ce accentul liric cade pe ele- 
mentul aşteptării, adică pe 
acea sumă de stări interioa- 
re în al căror centru domi- 
nă imaginea senzuală. 'Totul 
rămâne reverie în spiritul 
„faunului“, lucru de care el 
îşi dă seama, din moment ce 
nu are siguranța întâlnirii 
cu nimfa. Deaceca se lasă 
pradă, în atmosfera turbure 
a dupăamiezii de vară, unui 
cortegiu de alte asociaţii Ii- 
rice care lărgesc şi aprofun- 
dează motivul dorinţei. Ast- 
fel, sufletul faunului se um- 
ple treptat cu diverse stări 
muzicale, cu numeroase por- 
tative, pe cara se aștern cân- 
tece deosebite, legate între 
ele prin notele comune ale 
iubirii. Firește, realizarea u- 
nei poazii cu tema aceasta 
prezintă serioase dificultăți, 
tocmai din pricina clarităţii 
ei schematice. E liber orici- 
na să-și încerce talentul pe 


această temă celebră a lui 
Mallarme. Aflată la înde- 
mâna poeților, ea consacră 


care -isbuteşte s'o 
realizaze și ne cere prețui- 
rea ca şi când ar fi o nouta- 
te în lirirm. 

Intâmpinăm cu  protuire 
fără rezervă, poema „Cânte- 
co de faun'“. a poetului Vir- 
gil Gh-orshiu, apărută re- 
cent. Evident, valoarea ei o 
găsim în primul rând în or- 
chestraţia insenioasă a ela- 
mentalor strâns în jurul 
Jeit-motivuli senzual. Dacă 
ar fi să îndicăm revenirile 
imagimai senzuale, am cita 
versuri ca acestea: 


pe acala 


semn de 
[cănrioare, 
Culcușul da bocante sporioase. 
e 
Fu pot cuminte păr o linsă 
(poate 
Si nimfele au lo» în mine stol, 
e 
Aleg dibari din iarba amăziri? 


Adulmae Aună 


Plutirea vie-a unui șold rotund. 
Amiaza la isvor se culcăn lung. 
L 

Naiade rătăcite'n sus de apă 
Șuviţele de păr cu soareşi ung. 
e 


Topisemn clipotitu-i leneș unda 
Si:det de sâni şi spumele de 


[puipe. 

e 
Strâng spinii tari ai ramulului 
[bătrân 


Să nu-ți însângereze vârf de sân. 
L 


S'mt fuga unei nimien mădulare 
Sin eleşteul cerului m'afund. 
o 


Tresar buimac ue-o frunză 
[căzătoare 
Ş: tremur când văd şoldul unei 
[stânci. 


Dar dacă acesta este sub- 
stratul concret, (deși ireal) 
a! așteptării, substanţa în- 
săși a lirismului din poemă 
o constitue voința generală 
de viață manifestată pe o 
scară complexă, de la “im- 
pla visare şi plutire de 
umbre, până la pânda nesă- 
țioasă şi pofta sălbatică. D. 
Virgil Gheorghiu, cun multă 
virtuozitate, combină trep- 
tele reveriei sale, încât nu see 
poate vorbi de creştere și 
desnodământ în drama sa li- 
Trică, ci mai curând de o sba- 
tere cu urcări şi scăderi, cu 
credinţă şi desnădejde, până 
la stingerea finală a sufletu- 
lui  faunului  încremenit în 
iarnă. Peisagiul prielnice aş» 
teptării „dorului“, este vara, 
cu după amiezi tăcute și a- 
prinse, dar cum vara este 
aici numai un simbol al fiin- 
ței vii și roditoare, dease- 
men: iarna este și ea un sim- 


bol al încetării  germimațţii- 
lor. Facem această simplă 
demarcare, spre a sublinia 


frumusețea aparte a poeziei 
d-lui Gheorghiu, şi anume 
puterea de sugestie și de 
concretizare a unui domeniu 
mai profund decât cal expri- 
mat. Parcă n'ar fi vorba de 
patima unei divinităţi ele- 
meniare, ci de viața umană 
însăşi măsurată în hotarele 
dorinţei. Dorinţele însă, ori- 
cât de aprinse, până la ur- 
mă se sting. Iată pentruce, 
poemul se termină cu o tris= 
tațe învăluitoare, dând im- 





REDESCHIDEREA STAGIUNII 
DE OPERĂ 


Cu speranța că uitimul capitoi 
al suferințelor de tot felul, indu- 
duraie de „Upera lomână“ uea- 
.ungul anilor, dela fondare şi pâ- 
nă astăzi, este pe siărşite, in- 
stitujia şi-a redeschis porţile, ca 
caspet: al teatrului „ltezgina Ma- 
ria“. O amenajaue rapidă a sălii 
şi sforțări de adaptare care fără 
exagerare se pot numi „eroice“, 
au ingăduit ansamblului nostru 
liric de Stat să pornească din 
nou pe drumul actvităţii, stagiu- 
nea oprită în loc, la 10 Noembrie, 
câng teatrul din piața Mărăci- 
neany, impropriu chiar înainte 
de cutremur, a primt lovitura de 
grație. 

Repertoriul anului, prozctat in 
linii generaie deosebit de cuprin- 
zătoare, la începutul  staziunii, 
va suferi, fatal, comprimările im- 
puse de împrejurări. 

Pe deoparie, va trebui să se 
renunţe a lo parte din premiere, 
din cauza atât a întreruperilor 
şi a ditcultăţilor de repetiţii cât 
şi din cauzu reducerii excepţio- 
nâle 4 duratei acestei stagiuni, 

Po de altă parie, greuiăţile bu- 
setare simţitozre, provenite atât 
din lipsa de reţete pe timp de 
mai bine da L0 săptămâni, cât şi 
din mulţime de speze suplimen- 
îzre ale funcționării în trei locuri 
diferite, teatrul, -sălile de repe- 
tiție şi administraţia și magaziile 
de decoruri fiind risipite la mari 
distanţe în Capitală, şi ale tutu- 
ror neprevăzutelor ivite în ase- 
menea îmnrejurări, mijloacele de 
susținere a premierelor .au sufe- 
rii alte simţitoare scăderi, 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Se adaugă la totul şi dificultăţi 
scenice „anumite mişcări de co- 
ruri, figuraţie, balet, putâna crea 
probleme de regie fie din cele 
mai anevoioase, fie din acelea 
care nu-şi pot găsi nici e soluţie 
satisfăcătoare. A îi director de 
7eenă. în aceste condițiuni, nu 
mai poate fi un post tocmai co- 
rI0Ă şi de invidiat şi numai şti- 
ința, răbdarea şi admirabila pu- 
tere de voinţă a d-lui Constan- 
tin Pavel, va putea duce la bun 
sfârşit, cu prețul unor . trudiri 
indescriptibile, soarta de anul a- 
cesta a spectacolelor Operei Ro- 


mâne. în ceeace priveşte latura, 
fratrală. Cât despre conducerea 
generală, d. Alexandru Zirra este 
de sigur directorul despre care 
este inutil să mai spunem că 
nu-și cruţă nici o strădanie şi 
nici un sacrificiu de muncă şi 
vreme şi nu precupețeşte îndem- 
nurile pline de părintească in- 
sistență şi cumintenie pentru a 
lupta cu toate piedicile, nenumă- 
rate, pe care le găseste în cale, 
și a asigura mersul, cât. mai bun 
posibil, al Operei Române. 
Redeschiderea stagiunii n'a adus 
incă nimic nou. dar a fost în tot 
cazul semnul hotărtirii de-a re- 
aliza, în ciuda oricăror greutăţi, 
Premierele românești „Nu glu- 
miţi cu dragosica“ de Constan- 
tin Nottara si „Alexandru Lă- 
puşneânti“ de Zirra, vor fi re- 
prezentate însă în curând, adu- 


când stimulările şi  însufleţirea 
Pe care le aşteptăm, în mediul 
nostru muzical, dela „Opera“ 


noastră națională, care-și justi- 
fică astfel unul din principalele 
scopuri ale existenţei ei. 


presia că întreaga compozi- 
ție n'a fost decât o puterni- 
că elegie a destinului. Iarna, 
în care piere  halucinaţia 
fierbinte a verii, este acest 
destin: bătrânețea, încetarea 
naturală a patosului din sân- 


ge: 


De nouri fugărit pe pajiști goale, 
Visez un loc ferit între fânețe 
Să 'ngenunchez blajin cu trupul 
moale, 
Și pe ascuns să-mi văd de 
[pătrâneţe, 


Se turbură tot visul pădureţ 
In iarna ca o tundere de lână; 
Văd îie'ele de flacări la o stână 
Şi-mi cântă astăzi stolul de 
[nămeţi. 
Sub mângâierea nimfelor 
[pierdute 
Cu cetina unit şi anotimpul 
Închid în ochi legenda şi 
[Olimpul 
Impresurat de apele tăcute. 


Prin poema d-lui Virgil 
Gheorghiu, literatura noas- 
tră câștigă o lucrare lirică 
remarcabilă. Problema ce 
pare deschisă în această 
poezie dacă tristeţea fina- 
lă îi formează sensul și 
frumusețea, sau amploarea 
dorințelor trupului tânăr în 
după amiaza de vară. Solu- 
ţia noi o vedem aceiaș pen- 
tru amândouă laturile pro- 
blemei: amândouă se împa- 
că în unitatea pură a visu- 
lui, de sub a cărui stăpânire, 
odată introduși de poet, nu 
mai ieşim, 

* 


„Mărturisim, este o ade- 
vărată surpriză, pentru noi, 
volumul „De la viață veche 
la viață nouă în şcoală“, în 
care d-na Elena N. Dinu în- 
cearcă să prezinte o metodă 
nouă de predare în învăţă- 
mântul primar. E o lucrare 
de „specialitate“ şi ca atare 
trebue să  iînsistăm asupra 
însușirilor care ne îndeamnă 
să ne ocupăm de ea aici. 

Atlăm din primele pagini, 
că în școlile de la sate din 
judeţul Ilfov, se desfăşoară 
o activitate pedagogică nouă, 
astfel că învățătorii din alte 
judeţe ale țării au început să 
se intereseze de faptul acesta 
însemnat în profesia lor me- 
reu în căutarea celui mai bun 
drum spre sufletul copilului. 
Cum inițiativa a pornit de la 
d-na Elena N. Dinu, pe- 
atunci revizor şcolar în judeţ, 
învățătorii din alte regiuni 
i-au trimes numeroase scri- 
sori în care i-au cerut o ex- 
punere doctrinară și practică 
a acestei „mişcări pedagogi- 
ce“. Din dorința de a răspun- 
de voinței de instruire a ce- 
lorlalți învățători care nu se 
pot deplasa la „cercurile“ 
din Ilfov, autoarea a dat la 
iveală lucrarea de acum, 

Ceeace ne interesează pe 
noi în realizarea cărţii este 
sinceritatea ei literară, adi- 
că faptul de a fi fost scrisă 
numai în urma experimen- 
tării conținutului, și, dease- 
meni, numai în urma con- 
vingerii că ea foloseşte cui- 
va care o caută. Decurg de 
aici calitățile naturale: o ne- 
obișnuită prospețime stilis- 
tică, gândirea curată şi ar- 
momipasă, patriotismul spon- 
ian, dragostea puternică pen- 
tru obiect: sufletul copilului! 
Şi pe deasupra, atât de 
impresionant, devotamentul 
găscălimii față de misiunea 
încredințată, simțul lor de 
răspundere față de viitorul 
țării! Pontrucă nicăeri gân- 
dui viitorului nu domină 
conștiința mai clar decât în 
școala primară din sat. Sub 
oricâte aspecte s'ar discuta 
problema pregătirii școlare 
a copilului de la oraș, în 
comparaţie cu cel de la sat, 
un punct  deosebitor trebue 


ţinut în seamă: în genere, la 
oraş, de la şcoala primară e- 
levul trece la cea secundară, 
unde cultura şi creșterea lui 
pedagogică se vor amplifica, 
având ţel precis formarea 
personalităţii. La sat majo- 
ritatea copiilor se întorc lân- 
gă părinţi să continue tradi- 
ţia de gospodari și producă- 
tori, cum e și firesc într'o 
țară agricolă. Asta însem- 
nează însă că şcoala prima- 
ră trebuie să pregătească 
pentru o viață întreagă, pen- 
irucă săteanul nu va avea alt 
prilej de a se instrui  siste- 
matic și deci după metodele 
cele mai noui ale ştiinţei pe- 
dagogice. 

In asemenea lumină vedem 
misiunea învăţătorilor, iar 
cartea d-nei Elena N. Dinu 
cuprinde tocmai aceste seri- 
oase preocupări. 

Dăm o simplă indicație 
despre fondul problemei. Me- 
toda aplicată de autoare este 
numită a „centrelor de in- 
teres“, 

Exemplu: o „lecţie despre 
Ştefan cel Mare“. Care sunt 
„centrele de interes“ ce se 
cer deșteptate în mintea co- 
pilului? 

Stârnim unul din ele, pu- 
nând întrebarea: Ce a spus 
lumea întreagă despre Voe- 
vodul român, care ajunsese 
vestit peste mări şi ţări? Fi- 
rește,  întrebându-se astfel, 
cu un ton oarecum de basm, 
dascălul produce „interes“ 
în mintea normală a unui 
copil cât de fraged. Pentrucă 
în răspuns, se citează fazele 
celebre și atât de mișcătoa- 
re în inima noastră, aie lui 
Dlugoss, ale papei Sixt IV, 
Cromser, etc. 

Metoda recomandă apoi 
să se indice pe hartă „locul“ 
cetăților, al bătăliilor, al bi- 
sericilor zidite. Este începu- 
tul  indispensibal „concreti- 
zării“. 

Metoda cere mai departe 
viața pe „teren“ şi invățăto- 
rul își va alege un loc nims- 
rit din sat, şi aici va fi o bă- 
tălie cu Turcii, dincolo o 
luptă cu Tătarii, cu Ungurii, 
etc. Școlarii vor înţelege di- 
rect, simțind în sânge svonui 
vitejiei și al biruinţelor... In- 
chsisrea poate fi „Doina“ lui 


Eminescu, chipul lui Ferdi- 

nand cel Loial.... 
Impresionează, repetăm, 

cuprinsul cărții acesteia 


când ştim că, înainte de a fi 
scrise, paginile ei au fost 
trăite, iar acum se află în 
sufletul copiilor și rodesc... 
Dorim rodul minunatei ope- 
re şi în înţelepciunea celor- 
lalți dascăli, din alte colțuri 
ale ţării. 








SĂPTAMANII 


8 





Februarie 1941: 








= Premierele = 


TEATRUL .„CĂRĂBUŞ*“: 'TĂ- 
NASE... TOT TĂNASE“, re- 
vistă în 2 acte, de C. TĂNASE. 


S'a vorbit câtva timp despre 
perimarea genului revuistic. S'au 
căutat, deasemenea, inovaţii cari 
— se credea — aveau darul să 
reimprospăteze bătrâna revistă, 

Am auziţ, astfel, vorbindu-se 
mult timp despre revista cu su- 
biect, care avea rolul — după 
cum pretindeau unii — să ţină 
mereu încordată atenţia specta- 


sj 0 
n fo O [9 
2) 






TANASE 


torilor. Inchipuiţi-vi-l acum pe 
pensionarul obişnuit să-şi citeas- 
că în fecare zi gazeta la gura 
sobei, fiind pus în situaţia de a 
constata că există o legătură în- 
tre cronica economică, de-o pii- 
dă, şi mica publicitate. Un exem- 
plu: varza s'a scumpit (articol €- 
conomic) fiindcă „doamnă dorește 
să cumpere pălărie înfiorată“ (a- 
nunţ la mica putlicitate), 

Sunt convins că  pensionarul 
sar plictisi iute să-şi citească 
gazeta şi-ar arunca-o cât colo. 
Pe ei îl amuză tocmai faptul că 
nu există nicio legătură între 
articole, neavând astfel nevoe să 
se concentreze prea mult. 

Și spectatorii teatrelor de re- 
viste — e drept mult mai tineri; 
„grosul“ spectatorilor îl  for- 
mează, de obiceiu, elevii, tocmai 
fiindcă la liceu teatrul de revis- 
tă este interzis, — au, totuşi, ta- 
bieturi de pensionar, Ei nu pre- 
tind ca o revistă să aibă numai- 
decât: subiect, 





Lenita Eolidur 


Var, în schimb, să găsească 
într'o revistă cuplete — cu ine- 
vitabile apropes-uri la adresa 
soacrelor şi a scumpirii traiului 
— sketeh-uri — cu  obişnuitele 
încurcături de genul arhicunos- 
cut: un om a găsit o bicicletă şi 
nimere;te intro casă în care s'a 
picrdut o fată — balete — cu 
jocuri de lumini şi, în ultimul 
timp, cu cât mai mult step — 
și, mai ales, spectatorul vrea să-l 
găsească în revistă pe Tănase— 
aici nu mai e nevoe de nici-o pa- 
ranteză, fiindcă pe Tănase îl cu- 
noaşte toată lumea. 

Si ultima revistă a teatrului 
„Cărăbuş“ conţine toate aceste 
elemente: cuplete amuzante — e 
drept că unele mi-au făcut im- 
presia unui obiect pe care îl vă- 
zusem, data trecută. din faţă, şi 
care acum îmi era prezentat „din 
profil“, — sketch-uri pe cât se 
mai poate acum, originale, ba- 
lete excelente și — pour la bonne 
bouche — pe Tănase; un Tănase 
intr'o vervă inepuizabilă şi slu- 
jit, mai mut ca niciodată, de un 
text excelent. 

Şi dacă în cupletul Soniei 
Henie este normal ca Tănase să 
provoace ilaritate prin gratioase- 
le sale evolutii ..pe shiață“, în 
schimb, în diticilul sketch al so- 
ului neconsol»t. are ocazia să 





== G O 


MATINEELE POPULARE 


oryunizate la Studioul Teatrului 
Național, cu preț unic, înlesnese 


publicului nostru — și mai cu 
seamă tineretului — să asiste, în 
pumăr tot mai mare la aceste 


spectucole. 

E o. miisură, prin care direcţia 
Teatrului Waţionual se învredni- 
ceşte de recunoştinţa publicului 
cu venituri modeste — pregătind 
în acelaş timp cadre  noui de 
spectatori în rândul celor ţinuti 
până acum departe de teatru. 


D. Profesor ALEXANDRU MARCU 


a mai dărut zilele acestea ui" 
succes Tecirului românesc, pe 
care î! sujeşte de vreme înde- 
lungată cu pilduitoare modesite 
și râvnă. 


Piesa tânărului scriitor i!a- 


lian Niccta Mamzari „TOTUL, 
PENTRU DOAMNE” prin ca'e 
valoroasa echpă a teatrului 


„Tudor Mușsateizcu” îşi câștigă 
un loc de frunte în mişcare 
artistică a Capitalei, a fost — 
după câte șiim noi — tă:măcită 


N G == 


şi recomandată de d. prof. Alex. 
Marcu. 

Cum se face atunci că numele 
tălmăctorului  l'psește de pe 
afisul Peatrului ? 

Pentru cine a cetit, cu ani în 
urmă, în versiune românească 
„Cetateg moartă” a lui D'An. 
nunzio sau „Henric IV” de FPi- 
randel!'o, ca şi pentru cei ce-du 
apiaudat la Teatrul „Muncă și 
voe bună” piesa „Stră-stâmo- 
sul”. sau recentul succes „Totul 
pentru demne” — contribuția 
“dusă de d. prof. A'ez. Marru. 
artei dramatice românești, de- 
Pășește cu mult Cadrui unti co- 
latorări culturae italo-române. 

Este o contribuţie în care se 
simte prezența unui poet de rară 
sensibiitate şi a unui Gramu- 
turg autentic, pe care îl dublea- 
ză atât conținutul operelor tăl- 
măcite, cât şi forma în care şt € 
să potrivească atât de armonios 
cuvintele graiului românesc pe 
toate portativele fanteziei, gân- 
duiui şi virtuozității dramatur- 
gilor italeni, 


desfăşoare toată gama extraor- 
dinarului său talent. 

Vom apropia de numele său pe 
acela al doamnei Mia Steriade, 
pentru care această ultimă pre- 
mieră a „Cărăbuşului“ a însem- 
naţ o adevărată biruinţă, 

E mai lungă povestea doamnei 
Mia Steriade, şi vom încerca Se 
rezumăm în câteva cuvinte. 

Ii vom ruga pe spectatori să-și 
trudească putin memoria si să-şi 
amintească succesele pe cari le 
repurta o fetişcană, acum câţiva 
ani, alături de Tănase, la „Că- 
răbus“, s2u alături de Ion Manu, 
la ..Majestic“. 

Numele Miei Steriade strălu- 
cea ca numele unei autentice ve- 
dete. Nu-l vom uita niciodată pe 
Stan, creat de dânsa. 

După câţiva ani de desăvâr- 
şită absenţă de pe scenă, ea şi-a 
făcut reapariţia în revista „Curaj 
Tănase“, în condiţii cât se poate 
de vitrege: a debitat un text a- 
rid, din care nu se puteau scoate 
efecte comice, precum nici din 
piatră seacă uu se poate stoarce 
apă. 

In schimb, în această nouă re- 
vistă, a fost deajuns să întâlneas- 
că doar câteva „poante“ bune, 
pentiu ca „partida“ să fie câşti- 
gată. 

Publicul a aplaudat-o cu en- 
tuziasm şi cupletele ei au fost bi- 
sate ca si înnainte. Bravo Mia! 





Dan Demetrescu 


Cealaltă Mia, Mia Apostolescu 
a tost exce:entă ca im.Qiaeaună 
Am întâlnit ia dânsa acecaş ver- 
va, aceiaşi „draci“ ia cupiere, a- 
ceiaş emoltiviiate ia obișnuitui 
ei cântec trist şi, chiar, aceleaşi 
„goange'“ pentru satistacerea pu- 
blicului care aplaudă. 

Lenita Boldur s'a remarcat în 
chip special în tabioul „Parisului 
de altă dată“. Ailttel a fost cam 
invizibilă, 

Elena Burmaz a avut de spus 
cuplete „grase“ şi a arătat că 
merită să le spună, Are, pentru 
genul revuistic, talent „cu carul. 

Silly Popescu, care ne-a fost a- 
nunţată ca o viitoare mase stea, 
are încă străluciri ae steluţă. 
Este o cât se poate de simpaiică 
apariție, 

Zizi Şerban, Coca Niculescu şi 
Valerica  Crcvie mau avut pâ- 
nă acum, curajul să se desparlă 
şi să infrunte succesul, fiecare pe 
cont propriu. Până ce vor avea 
acest curaj, vom continua să 
aplaudăm apariţiile lor plin de 
frăgezime. 

Doamna Paula Georgescu este 
o excelentă artistă de revistă. 


N'am înțeles nimic din ce-a 
cântat doamna Letiţia Brădescu. 

Domnii Roman, Trestian, Dan 
Demetrescu, Ion Anionescu - au 
avut apariții dese, cari pentru 
fiecare au însemnat succese. (Re- 
marcăm masca lui Roman-Nim- 
bus, mască mai rcuşită decât iex- 
tul pe care îl debitează). 





MIA STERIADE 


Domnul Til(i Botez a cântat cu 
aceeaş voce caldă și insinuantă cu 
care ne-a obișnuit. Apariţia sa în 
rolul lui Eminescu ar fi trebuit 
cyitată. Un Eminescu gras, care 
cântă, e cu totul lipsit de sens. 

Domnu) Piu Mironescu, mai pu= 
țin „tenor“, ca de obiceiu. 

Domnul C. Dodu n'a mai îost, 
de astă dată „comper'“, L-au luat 
locul domnii V. Florescu şi E. 
Popescu. Plin de vervă a fost 
trio-ul Cărăbuş, 

Baletele domnului Siomin („Val- 
sul alb“ şi „Balet exotic“) au fost 
minunate. 

Ii remarcăm pe domnul S$. 
Fayer, care va reuşi lucruri eXc2- 
lenta, dacă nu va renunța, Că 
Olez Danovsky, la sfaturile lui 
Siomin. 

Melogiile domnilor Dendrino şi 
Vasilache, cât se poate de inspi- 
rate — nu daţi un înteles greşit 
cuvântului „inspirat“, 





G, Trestian 


Decorurile au iost lucrate cu 
gust de pictorul Caramanău — 
excepţie ficând doar luna refiec- 
tată din tablou! ţizănesc. 


TRAIAN LALESCU 





CINEMA „ARO”: „OMUL INVI- 


ZIBIL” 


Acum câțiva ani, fostul cinu- 
ma „Voz”, a făcut săli pline cu 
„Omul invizibi”, mai reuşit de- 
cât cel prezentat de  cinemă 
470”, : 

War fi exclus ca succesul d 
atunci, să fi constat în inoditu: 
pe care-l aducea specidiorii6r. 
cari nu numai că erau mai pu” 
țin blazați, dar nu  asistiseri 
încă la filme, sistem „Mister 
Topper”. 

Actudlul film e într'o varecare 
legătură cu filmul sus citat, 
căci actualul „Om învizibil” era 
prieten cu răposatul „Invizivil” 
de pe vremea când nu  arsese 
încă Eforia. 

W'ar ți exclus ca de acuih 
înainte, regisorii americâni, ba- 
zați pe noua idee a „reţelei in- 
diene” care te face înviz.bil, si 
ne trimeată o serie de  fiime 
măi muit sau mai puțin po.îțis- 
te, în decursul cărora divers? 
„Odmeni invizibili” să se d-stre_ 
ze pe socoteala „Oamenilor zi" 
dili”, 

Cei cari n'ău putut vedea fil: 
mul prin priza americănească 
NECESCTĂ, nu S'du deciarat prefi 
muițumiţi de „acest film miste- 
rios și senzăționai”, după cui 
sună reclama. 

Amatorii colecțiilor „Le Mas- 
que” şi „Point d'Interregation "- 
sfârșind cu cei mici pe câri ui 
entuziasmeuză încă  Shertock 
Holmes, au fost încântați, vă- 
zând în sfârșit după atâta amar 
de tim», un film ce izbutește să 
le țină atenția încordată, reu- 
şind să-i fucă să se concentreze 
numai gsupra acţiunii. 

Și asta-i mare lucru, 
cesta timpuri. 


în a- 


CINEMA TRIANON : 


„RIO"” 


„Rio”_i însă un fim destul de 
slăbuț, cure dacă mar avea ca 
interpretată principală pe fru- 
moasa Sigrid Gurie, n'ar putea 
fi de recomandat. i 

Poni amintesc că an mai vu- 
zut mdi de mult. un film cu Su- 
b'ect asemănător. 

De câtva timp se face ch:0r 
abuz prin redurea atmosferei 
din închisori?e vestite din Ame- 
rica. De daia uccostu ni se în- 
fățișează sueta şi  atmosfesa 
închisorii din Rio de  Jănierv, 
care-i aşezată într'idevâr in- 
tun cadru pitoresc din punctul 


de vedere al frumu. "nr natu- 
rii, dar atât de ris! din a. 
cela al pericot: i pr iau CE 


acesstă natură, în Cusui unei e- 
vadări, 

Bazil Rathtohe, desi  jcucă 
fcarte bine, nu_î prea s, npat-c 
Şi nîci regretat când „lu urmă”, 
pentru a nu desminţi ro urile 
saie anterioare de într! nt, 


modre pentru a face pe u fe- 
riciţi. 
Lui Sigrid Gurie i se  potri- 


vesc mai bin urile „ezotice”, 
ca dos din m. Co P9!10, de €- 
remplu. Nimi. de Spus, e fOAr- 
te nostimă, dur nare ace! far- 
mec straniu ve care îl admira- 
sem în roiul anterior al prințe- 
sei cu ochi oblici. 

Rovert Cur, ngs un aetor lă- 
năr, destul d> talentat, e secon- 
dai de excclentul Victor Me. La. 
gen, de data acesta intrun 
707 secundur. Ca şi Lto Curio 
care nu cântă decăt prea puț. 

Ţinând seama. de recenta se- 
cetă de filnie bune, pozte să fie 
păzul. Insă fără prea mari pre” 
tenții. 

ADRIANA NICOARA 


$ Februarie 1941 


Pe drum spre singu-= 
rătatea scriitorului sexa= 
Qenur, un gând mă îs- 
piteşte: Giovani Pa- 
pini este un biruitor. A- 
tât în artă cât şi în ceea 
Ce comun se numeşte 
lupta vieţii. Și este un 


biruitor Papini fiindcă, 
ivindu-se inamicul, scri- fi 


Sta 
=) 


itorui l-a atacaț fără o- 
col şi codire, cu toate 
armele spiritului său bă- 
tăios nu atât prin firea- Ș 
scă devenire, ci bătăios 
Mi. Cu Seamă pentrucă 





el n'a putut niciodată 
răbda brutalele cantra- 
dicții ale lumii acesteia. 

Dela începutul carierii sale de scriitor, — căci Papini 
nu făcut o uita, fiind totuşi numit profesor universitar 
«moştenitor al catedrei celor doi iluștri, Carducci şi Pas- 
caii, catedră le care, cu toată cinstea, a Tenunțat —, pare 
că țot mai mult, cu trecerea anilor, devine un fel de Marte 
ai scrisului italian. In luptă cu alţii, în luptă mai ales 
eu sine. Luplau cu alții e mult mai uşoară fiindcă zeul e 
înarmat până în divţi, Cultura lui Papini, se ştie, nu este 
numai italiană, ci europeană, universală. Și cine va avea 
curajul să scrie ceva organic, nu numai simple impresii, 
capitole răzieţe despre Giovanni Papini, va trebui mai 
intăi să cunoască literaturile europene, limbile europene, 
să știe limbile şi literaturile clasice, şi pe deasupra să fie 
un enciclopedist, (mulţi nu ştiu că încă din copilărie Papini 
uicătuia prin bibliotecile și anticăriile Plorenţei o enci- 
ciopedie şi o Istorie a tuturor lucrurilor și activităților). 
Astfel înarmat, lupta cu alții îi este ușoară, — grea lupta 
cu sine. Mărturie patetică e Omul stărşit (în traducere și 
introducere, admirabile de Al. Marcu), carte, s'ar putea 
spune, căreia i-um subscrie cu toții, — a meno che non 
siamo imbecilii — ar săgeta memilos autorul. Carte care 
închide in paginile ei mute, Experienţa vijelioasă a unui 
sujlei de Titan. Imi place să compar hotarele ei de sbu- 
cum, cu bolta senină a cunoştinţelor noastre, sub care 
zeul acesta se sbate, căutând să o străpungă, spre a ieși 
către lumina eternă — zadarnic însă, Și e tocmai zădăr- 
nicia aceasta pe care o trăim în luptă cu încercuirea in- 
consolabilei relativităţi, care e zodiacul dramatic al lui 
Giovanni Papini, scriitor chinuit — „travagiiato” cu 0ose- 
bire. Chiar în marginile optimismului, — căci ar fi o 
gravă eroare să considerăm pe autorul „Omului sfârșit” 
ca un câştigat al gândului negru. Iată, chiar această carte 
intitulată „Un uomo finito” termină cu mărturisirea „mon 
sono îin.to” şi cu promisiunea ce a lupta, spre a birui mui 
deparie: „simt că împersone: ostilitatea şi înimiciția îm- 
potriva a feluri de gândire şi de scriere cari sunț ruși- 
nOuse, pernicioasz, imbecile” (p. 389). Insă înainte de a 
ajunge lu o viaţă tilnită, indiferentă „vreau să umplu 
de sujlure toate goarnele universului, să îndeplinesc toate 
manduiele, sa-mi desăvirşese toate râzbunările mele şi 
sa las scrise și săpate cuvintele mele şi voințele mele, 
De abia am început. Copiiul se naște lu mouă luni dar 
oniuui începe la treizeci de ani”, Omul sfârşit din Papini 
a biruit țrămănicriie și ma căzut în catastrofa multura. 

Formându-se în vremea tuturor experienţelor spiri- 
tuale — cetiușiul amurg al cosmopolitului secol al XIX-lea 
—— Papini n'a părăsit niciodată o direcţie. Ramura lui spi- 
rituală, deși în contiguitate cu cele aie altor arbori, nu s'a 
amestecati niciodată întratăta cu ele pentru ca să uite 
trunchiul — „il tusto” — pe care a crescut, Intocmai ca 
marii înaintuşi, Dante, Petrarca, Leopardi, Carducci, Pas- 
coli. Simţemintele lui în sensul acesta, le-a eaprimaț în 
matura vârstă, fiind un fel de coroană pentru cei şase- 
Zeci de ani: Italia mia, sinteza, viziunea şi speranţele Ita- 
iiei lui, Papini iaiianul a ţost pe drumul biruinţei Patriei 
lui şi a biruit cu ea. Intervenționist, a slujit cu pana, de- 
varece cu trupul nu putea, cauza Italiei. A fost drumul 
„de întâlnire cu Benito Mussolini, la „Popolo d'Italia”, şi 
nu Sau mai despărțit. „Istoria literaturii italiene” (mai 
1937) poartă dedicația:; „A Benito Mussolini amico della 
pots-a e dei poeti e dedicata quest opera che descrive e 
„lustra una delie piu ricche provincie deli'Impero spiri- 
tuaie italiano”. 

Și pentrucă suntem la această carte, vom spune că Pa- 
pin. duce de hăt demullişor o aprigă luptă, din care după 
upinia noastră, el este hotărât învingător. Boala seriito- 
rului, ca s'o spunem popular, au fost prejudecățiie, idolii 
ae intoideauna. Idolii aceia ai filosojului englez şi alţii, 
mulţi. Impotriva acestora şi-a repezit, cu neobosire, suli- 
țele. Vorbesc de prejudecățile criticilor literari. Felul în 
care Papini a conceput istoria literaturii italiene, spre 
ueosebire de toţi ceilalţi este cu totul nou, original. Pro- 
«ctorul lui imens de iumină a descoperit, credem, ade- 
idrul. Dar nu numai în istoria literaturii ci şi în cărţile 
e ala în „Ritratti”, în „lUomo Cardueci”, „24 car- 
vei”, ş. c. 


(În vremea când a Scris 
„Omul sfârşit”) 





Balada mizantropului 


kepezi, aspre judecăţi ! 

Să te 'ntrebe nimeni nu e, 
Cine ești şi cum arăţi, 
Prietenul in slăvi te suie 

Şi-ţi aprinde 'n umbră casa... 
Mulţi îţi spun : Cât te iubesc! 
Şi "n tăcere 'ncet, cuirasa 
Inimii "ţi ferfenițesc ! 


Ucenicul adversar 

Neşștiut, cu răni sub haină , 

Ca un aprig impresar, 

Iţi pândește lucru 'n taină. 
Rodul strâns, întoarce-ţi plasa ! 
Dacă-i bun, ţi-l pizmuiesc; 
Dacă-i Slab, toți, cuirasa 

Inimii "ţi fertfeniţesc... 


Nu-ţi mai mulțumesc amabil, 
“2e "n toate nu-ţi mai cer, 
„că sti un serviabil 
2X. unu uspitalier, 
Buni, prin şcoli, repetă clasa, 
Răii premii năzuiesc. 
e De ţi-s dragi, mulţi, cuirasa 

” Inimii "ţi ferfeniţesc... 


Dacă strigi, te.ascultă n silă, 
De te vaeţi, nu te-aud. 
Datoria.şi fac din milă, 
Bleste:-ând destinul crud. 
La să „ui se 'ntinde masa, 
Când “alicii flămânzesc. 

Să cârtești, curând, cuirasa 
inimii "ţi ferteniţesc... 


tab al-<auzei trățești, 
Ne 'ntrecut poţi fi la muncă. 
Slab de înger dacă eşti, 
tn zadâr tot... Nu-i deajuns că 
Stilul, sabia şi rasa, 
Infruntând, ţi le 'njosesc : 
Cerul trunţii și cuirasa 
Inimii "ţi ferteniţesc... 
ŞTEFAN STANESCU 








de ȘTEFAN CUCIUREANU 


Papini, gazetarul, polemistul dela Leonardo, La Voce, 
Lacerba şi de aiurea ma rămas niciodată cu capul plecat 
şi sabia în teacă. S'a războit cu toţi de pe orice piedestal. 
Astjel s'a izolat și mai mult de prieteni și de dușmani. 
De întreaga contemporaneitate. B 

Papini, mulţi no ştiu a avut o existență grea Din care, 
în tinereţe l-a salvat precocitatea, mai apoi geniul. Acela 


“care a scris așa de frumos despre Crist, i-a îndurat su- 


ferința lăuntrică şi de multe ori şi pe cea trupească. A 
serus, a cetit, a studiat, a combătut, a redactat, condus, 
a învățat în şcoală plătit mizerabil, l-a făcut şi pe bhbra- 
rul, a suferit foame și frig, surescitarea şi surmenajul, în 
vreme ce sufletul lui însetat de glorie se topia în avalanșe 
de gânduri, creia, învingând povara fizicului. Odată cu 
gloria a venit şi viaţa omenească. Papini a câștigat acea- 
stă luptă cu preţul unei copiiării pierdute şi al unei ma- 
turitâți constrînse de lipsuri. Astăzi însă, ce nu înseamnă 
un articolaş câț de mic semnat de el, pentru vreo revistă ! 
Astăzi ce vrăjărie de cărţi, cu dedicații, omagieri! Și, mai 
greu, adulărite ! In jurul lui s'a creiat mitul. Im jurul Ca» 
sei de retragere, dar şi de muncă plutește o atmosferă 
de mister, de religiozitate, în care se aud numai paşi: pu” 
ținora. Să vadă pe omul Papini care, după A. Viviani: 
„Papini aneddotico” şi-a mai descreţit bruzda verticală a 
frunţii, şi-a împăcat oarecum expresia jeţii. Jar ochii lui 
senini, obosiţi atâta şi chinuiţi de slovă până lu întune- 
carea vederii, în urma operaţiei s'au înseninaț din nou, 
Șuvițele-i blonde, de altădață, rebele sau domolit acuma 

Dar mui este a luptă câștigată, şi cea mai dramatică. 
In urma căreia a venit complet împăciuirea. Pe care me- 


diocritatea nu o cunoaște, ci numai oamenii superiori. Fră- 
mântarea raţională. TPormentul filosofic. Din care iese 

fiecare cum poate: unii cu fuga, alții cu sufletul în pră- 
bușire, alţii cu dubiul perpetuu. Ei bine, rar caz de pro- 
meteism. spiritual și sujletesc, — şi întrun fel singurul — 
ca acela din care iese biruitor creştinul Giovanni Papini, 
şi încă mai departe, catolicul. Caz cu totul sublim de con- 
versiune, de conjluență a tuturor experiențelor filosojice, 
Prostrare în fața lui Dumnezeu, după lepădarea de Satan, 
prin apele divine ale învățăturii lui Crist. Drept cure, în 
brutalitatea contimporană, în brutalitatea de totdeauna 
este a se vedea o explicație: absența lui Dumnezeu. In 
aceste ape divine se scaldă scrisul lui Papini de astăzi, 
oridecâteori întâlnește eterna răutate a oamenilor. Sub 
zodia aceasta, vom spune că în atitudinea papiniană, îro- 
nie, sarcasm, mușcătură necruțătoare, săgetare nemiloasă, 
dispreț, — plecând toate dintrun eu” puternic, inucce- 
sibil, „eu” în gând, simţire şi expresie, — în atitudinea 
aceasta papiniuană este a se descoperi însetatul după idea- 
iitate, bunătate, perfecțiune, cu o vorbă, după creștinism. 
Lupta cu sine, omul a câștigat-o cum oricine ar râvni 
Şi a câștigat-o în fond, deci fără posibilitate de mutație 
ori deviere. 

In fapt de artă, realizată și în canoane, scriitorul s'a 
putut feri de greșeli drept care, din vijeliile futurismu- 
wi, ale simbolismului şi ale altor experiențe artistice, 
seriitorul nu sa abătut dela concepția artei pure, El scrie 
și astăzi, cu ură împotriva rătăciților în poezie, roman, 
muzică, pictură, etc. şi chiar știință, căci spiritul său larg 
le cuprinde pe toate. Rură siguranţă în intuirea urtei ade- 
vărate şi a celei false. 

„Arte: giustificazicne dei  n:ondo — contrappeso nel.a 
bi'ancia iragica del'esistenza. Nostra ragione d. essere, di 
azcettar tutto con gioia”. 

„Arta: justificarea lumii — contragreutatea în cântarul 
tragic cl existenţii. Rațiunea noastră de a fi, de a accep:a 
totul cu bucurie”. (A. Viviani: „Papici aneGdotico”, p. 160). 

Giovanni Papini este un biruitor, pe toată complicata 
linie a fronturilor existenţei artistice, existenței reale, 
omenești. Pentrucă l-a căutat pe Crist, şi l-a găsit pe 
Crist ca nimeni altul, 








Fetele dorm vara în fin în podul şurii. Decuzi, au 
vorbă cu flăcăii: „Am să viu deseară”... 

S'a intămpia! odata în sat la no: ca feieie unui gus- 
poaar să se culce in carui incarcat cu fin, adus de 
cu seară şi lasat in ograda. Yiacau au desenu:s puarta 
Şi au ras carul arara din sat, in noâpiea agpea clu 
lună. Fetele sau trezit dimineaţa cu rvuan par și pe 
obraji. 

— Unde suntem, Casandra ? 

Au alergat acasă şi au adus vitele. Gospodarii, abea 
Sculaţi, scarpinându-și pureci SoMnuiuI, ziceau catre 
Ietele lor; 

— Halal fete are Moruz. Uite, se şintore cu carul 
cu fin. Hauval tele. Nu ca VOL, PULUIUVASELOI 

Sura noastra e chiar langa arum. Are un oblon 
mare. Pentru Ca Sa O&ScarcI Linuu In poi, oprești carul 
în ATUM lungă PErele  ŞI-arunei ui Cu Luica. 
Ut LU 1a şi intunua pe Sub Silrașina. La sa te sul ja 
NOL în Poaui ŞUII, PUuL piciorul pe garuul de nuele 
tăcut Caiar uanga pereve. Dupa aceca nu-ţi trebue 
mare lucru ca să le vezi in poa. 

Mamele îşi păzesc fetele şi unele se culcă lângă 
dânsele, Se'ntampiă ca, flăcaul, bogjbămnd, să nime- 
rească în sânul mamelor. Deseori, noapica, saud 
peste sat isbucniri de siadă : „cinstea mall, goianu= 
e”... kiacaul sare d.:n podul șurui și-alearga suauiud: 
„am dat peste mâsa”,.. 

Se'ntâmplă că se mai coboară la fetele satului flă- 
căi lătureni, de peste păduri, din Mereşti sau din 
Plavalar, Flăcăii noștri stau la pândă. Un mereştean 
să întors acasă ţârinău-se: i-au împlânial udeștenii 
noştri câteva cuțite în spate. Tatăl une iete nu dor- 
mea toată noaptea. Cum auzea paşi pe fin, lua turca 
cu trei coarne şi se urca repede în podul şurii. Vai 
de flăcăul prins în aşternut,.. Pe fată o scărmăna de 
păr : 

— Puiţă ce eşti... Sameni cu măta... 

9 

In sat la noi la horă au venit odată bosăncenii, cei 
mai bătăuși oameni din partea iocuiui şi-au omorti 
cu cuţitele o fată şi doi feciori, Altădată au venii 
mereștenii şi racovenii şi au jucat flăcăii şi fetele 
noastre numai după hatârul lor. Le ziceam „corio=, 
peţi” şi „cojani”; ei me spuneau „corduneni” — după 
cordonul pus hotar între Bucovina şi Moldova. da 
Impărăteaesa dela Viana. | : 

Se obişnueşte ca la venirea lăturenilor, banda cu 
trupcă și scripei să le zică în semn de bun-ve._f si 
prietenie, un marş. Pe vremea aceea, ca şi azi, banda. 
cânta „Deşteaptă-te, române”... 

E. 

Intre regăţeni era vestit unul Calistru. Spărgător 
de hore, bătăuș temut, într'o Duminică a venit fără 
tovarăşi la horă la noi 

Jocul s'a oprit fără să-l oprească nimeni, 

A trecut un murmur : „Calistru”... 

Mic, îndesat, cu mintean nou, cu ehimir înflorit. 
Şi-a tras cuşma pe ochi: 

— Hai noroc, flăcăi... 

(Ai noștri sunt fricoşi, se bat doar între ei...) An- 


UNIVERSUL LITERAR 


ANNI PAPINI VHauroaica 


In sărbătorile de peste vară, pela cina bună, după 
ce rumânii și-au rostit vitele şi îşi mai aduc câte un 
rând de apă rece pentru noapte; după ce-și orân- 
duesc lucrurile pe bătătură și prin casă, puţini din- 
tre ei, dobariţi ae truda zilei, pun capul de se odih- 


nesc ; însă cei mai mulţi mai ies şi pela pârdalnicul 


de răscruciu, la pustia de tăuroaică. 

Aduc cu toţi maldăre întregi de paie, boji uscați, 
coceni, surcele și le trântesc în inima șanțului, la 
șosea. De grabă moş Dină, cei meșter în ale scăpăra- 
tului, scoate rosturile amnarului din chimir și trage 
cu nădejde în cremenea aspră. 

In vremea asta mare veselie este în cioporele de 
băeți și fete, tineri şi tinere, astrânşi în jurul vreunui 
unchiaș, ce înşiră câte *n lună şi în stele dela Adam 
cetire încoace. 

Copiii nu-și mai găsesc astâmpăr, bată-i nevoia: 
aleargă în toate părţile lovindu-se de lume, apucând 
pe câte unii de haine şi nu arareori zăletind printre 
picioarele lor, alegându-se cu câte o înjurătură glu- 
meaţă de „colacu moașe-ta”, ori de „laptele pisicii”, 
spre râsul obștesc. 

Când focul s'a ațâţat, iar vâlvătaia urcă mereu în 
văzâuh, cu toții dau busna împrejurul şanţului. Plă- 
căii, unuj câte unul, cu nestăvilit curaj, își fac vânt 
din depărtare şi sar peste limbile înrăutăţite ale 
focului, 

Veselia se întețește... 

— Hai la tăuroaicăăă... sunt strigătele lor voini- 
cești ce fac să se înfioară noaptea !... 

Minunată privelişte !... 

Cald; pe cer spuză de stele. Luna, ca o rublă de 
argint nouă-noiță, aruncă pete argintii ce cad în 
tonuri dulci peste acoperișurile colibelor, peste gar- 
duri şi peste hainele sătenilor și sătencelor, ce-şi 
pălesc piepturile de bronz la para focului. 

Nu mai puţin lumina vie a jeratecului se joacă şi 
ea peste gardurile mai apropiate, pe sub strașinile 
colibelor, tivind cu aur hainele de pe cei ce se în- 
călzesc. Aerul e sănătos ca după o rumejină de 
ploaie venită la vreme. Glumele nu se mai isprăvesc; 
râsete, şuierături, chiote, cântece pe buzele tuturora. 
O fată chipeşe, sveltă ca smiceaua de alun, se furi- 
şează tăcută printre flăcă; și trage pe fluieraşi de 
mânecă, dând semnalul horei. 

Copii și fete răsleţiți se astrâng în ciopor. Care 
mai de care: Dumitru Vetii, Costică, Gherghina al 
Costi, flăcăi aleşi pe sprânceană din satul nostru, 
mijlocese pentru un danț, o sârbă, un brâuşor, în 
vreme ce alimănita de Miţa llenii, ori Veta moași: 
cea mânară nevoie mare, croiesc drum printre ei şi: 
noruncesc un ghimpe, că-i mai pe scuturate. 

Fluierașii se pornesc îndată pe cântat şi-i zic, nene, 
de te lasă picioarele și ţi-se întind băierile inimii!... 


de Gus 


dei irâmbiţaşui, sa mdicat cu trupca iui la gură şi 
A INCEPU marșul. LL Cunuşiea bine pe Caiistru. văanta, 
călebuala, cu Danda lui, prin Mosavva. 

Causilu Sa uus de-auiupiul ia DanQă, tăind cale 
prinLie 1iacali Suanşi gramăâdă. A tacut semn să nu 
Tăl cante Marşul. 

— baaia Anarei, zi-mi o jale... 

Andrei, in puioare, cu rupea la cer cânta cân- 
tecui miresei care sa inecat in Siret la Namoioasa. 

Cauisuru a strigat odată: „zi, Mal. Și-a inceput 
şi el: 

Im Siret la Nămoloasa 
unde s'a'necat mireasa, 
surmanica, bai de ea... 

Calfele horei cu gramada flăcăilor la spate, s'au 
dus la paaița Anarel; 

— Upreş.e! Ume-i mare aici ? 

Calistru cânta cu ochii în pământ. Avea ochi mici, 
albaştri. Anarej a întrerupt cântecul. Calistru sen- 
toarse spre băcăi și i se văzură ochii piini de la- 
crimi : 

— Măi feciori... Am vrut şi eu o jale.. 

Femeile vorbeau cu mâinile la gură: 

— Oare de ce plânge tâlharul? 

— li trecut de beat... spunea una. 

— Are ceva pe sutlet... spuneau altele. - 

iar Caiisrru spunea flăcailor noștri: 

-— Mii băieţi, am venit și eu odată la voi... 

Apoi ; 

— Dacă nu-mi sunteţi prieteni, îmi sunteți duş- 
mani... 

Şi si-a scos pistolul dela spate, de sub chimir : 

— Zi-:, bădiţă Andre. 

Din grămadu de fete, a pus ochii pe una, pe soră- 
mea : 

— Aci, vino'ncoa... 

A prins'o de mijloc cu stânga, iar în dreapta ținea 
pistolul : 

— Zi-i, bădiţă Andrei... 

Trămbiţaşul începu un joc „în doi” pe care l-au 
jucat până la capât numai Calistru cu soră-mea. Când 
s'a oprit banda, regățeanul răcni către flăcăii strânși 
grămadă : 

— Muerilor.,. Vi.i frică de-un om? Hai, cine are 
curajui?... Mama voastră, nagiâţi... 

Apoi şi-a descins chimirul şi l-a scuturat, ținân- 
du-i ridicat într'o mână. Din chimir curgeau, zor- 
nămd, bani de aur. Calistru i-a cules în pumn şi i-a 
turnat în trupca lui bădița Andrei: 

— Na, bădică, şi mulțămesc de cântec... 

După aceca și-a încins chimizul, şi-a tras cuşma 
pe ochi și-a zis către flăcăi: i 

— Cu bine, muerilor... 

Pe soră-mea a bătut-o pe umăr: 

—- Bună fată... Am să te mai văa,.. 

După ce-a ieşit pe poartă, flăcăii sau luat după 
dânsul. 

— Lasă-l dracului... a spus unul. 

Calistru urca poteca Oadecilor, spre codru. Pe 


soră-mea mau mai jucat-o flăcăii mici în Duminica 








i : (Oomâtou 





3 








de- IANCU BĂRNEANU 


Cât ai bate din palme hora se înfiripă. Joacă fe- 
tele pe îndrecute de rup pământul. 
Băieţii ?... fac pe supărații... dar nu-i rabaă inima 
un pic şi se întrec şi ei la joc. 
Incep strigăturile ! 
Doamne, ce mișcare e în popor, câtă vâlvă stâr- 
nesc ele !... 
Hora-i mare, băieţi n'are 
C'au murit de gălbenare!..., 
dă poarna Miţa în semn de pontuială pentru Gher- 
ghină care face semn fluierașilor să-i zică şi lui hora. 
— De țesut nu ştiu să es 
Și la joc mă'ndes, mă'ndes, 
îi răspunde Dumitru Vetii, în vreme ce chiote de 
bucurie se înalță din puhoiul de lume 
— La o parte nene dragă 
Să joace şi tofoloagă 
Că şi lui i-e lumea dragă... 


— Pe valea cu tufele 
Spală lelea vujele; 
Le'ntirule pe rug în sus 
Latră cânii ca la urs. 


— Uiu, îu pe deal al gol 
Că mireasa n'are ţol; 

Și i-o face mirele 

Când o tunde cânele. 


— Nu te uita la căciulă 
Și te uită la făptură... 


— Fata care-alege mult 
Să mărită după slut.,. 


— Flăcăul care se ține 
Ia fata care rămâne]... 


Râsul e mai mare, pofta de joc se înteţește, fluie- 
rul sună mai cu temeiu, că și bătrânii își înfig lule- 
lele în brâu şi se avântă printre cei tineri, care parcă 
nu joacă brâușorul pe inima lor... 


Peste sat e linişte de mult. 

Cocoșii cântă miezul nopţii când tăuroaica încs- 
tează. O portiţă scârţie în apropiere, căci tocmai Își 
iau noapte bună doi îndrăgostiţi ; un câine latră la 
luna călătoare printre norii aşezaţi în brazde: un 
chiot în depărtare se mai aude şi fluierul drag se 
pierde şi el în liniștea nopții... 


Tovarăşi ai copilăriei, ferice de voi că aţi rămas să 
trăiţi mai departe vremurile de altădată, vremurile 
noastre sfinte |... 


22 Ianuarie 1941 





aceea, nici în alte Duminici, „S'o joace Calistru... Să 
vie Calistru s'o joace”... Dar Calistru n'a mai venit 
în sat la noi la horă. 

L 

In sat la dânsul era om așezat; i se dădea cinstea 
cuvenită celui mai stătut dintre flăcăi. 

Mai avea fraţi, dar niciunul nu semăna cu dânsul 
la chip și la iuţeala sângelui. 

Babele îi spemazu: 

— Insoară-te, măi..., te-ajung copiii din urmă... 

Umbla pe la hramuri până departe sub munţii 
Neamţului. Se ducea la hore peste șapte sate. Căuta 
pe cineva, par'că. Și se întereea totdeauna în sat la 
dânsul, singur, nemulțumit. Il luase vremea pe 
dinainte. 

Flăcăii de seama lui erau acum gospodari așezați, 
cu plozi şi cu greutăți. 

Se spunea căn ceasuri de noapte Calistru făcea 
hoție de cai. Că altfel, de unde ar avea bani să bea 
în toate Duminicile, să-i svârle cu pumnul la muzi- 
canți pentru o jale sau o rusească... 

e 

In podul șurii la noi, prin ușa cea mare a oblo- 
nului dinzpre drum, după vreo cinci Duminici, în- 
tr'o noapte s'a urcat un bărbat. Era lună. Câinii 
lătrau a senin şi singurătate. 

Foșnetul finului m'a trezit. Umbla un om... Mama 
dormea pe prispă. 

Soră-mea pe care a chitit-o într'o Duminică ves- 
titul de peste hotar, a şoptit: „Calistru”,., 

Omul din umbră a răspuns: 

— Am venit la tine.., A 

Soră-mea s'a sculat îm cămașa albă : 

— Dă-te jos, bădiţă... Te-aud surorile... 

—— Am venit cale de jumătate de noapte pentru 
tine... Proastă,.. Vino'ncoa.,.. p 

Mama a intrat în şură și-a urcat scara. 

„— Cine-i acolo? întrebă ea. 

Soră-mea a răspuns: 

— A venit un om pe care nu l-am ştiut nirci- 
odată... î 

— Să te dai jos, omule... a spus mama; că de nu, 
strig să vie vecinii... 

— Proastelor... a răspuns omul din umbră și sa 
scoboriît pe ușa oblonului. 

Când a pus piciorul pe gard, au pârîit vreascuri 
şi-au lătrat câinii a om străin. Calistru a sărit de 
pe gard drept în picioane și-a apucat-o la deal pe 
drumul care duce în Merești. 

_. 

In Poiană s'a auzit cineva răcnind, apoi pâriituri 
de garduri. După câtăva vreme, după ce s'au liniştit 
câinii de departe şi din vecini, la noi la portiță sgrep- 
țăna o mână. Calistru se târîse pe brânci până la 
noi la portiţă. a 

In pârâu, acolo pe ulița întunecată, i-au ieșit înain- 
te flăcăii satului şi l-au junghiat în spate și'mtre 
coaste. 

Mama a sculat surorile. (Alecu era strungar la 
stâna de peste apă. L-au dus pe Calistru în casă și 
l-au culcat între lăicere, pe zestre. a ce 

— Dacă nu te-astâraperi... îl dojenea mama. Dacă 
nu te-astâmperi... 

Calistru spunea : 

— Mătuşă, se face ziuă... Trebue să mă duc. Mă 
prinde ziua aici... 





(Urmare în. pag. 5-a) e 








O nuvenca pe CONT. E rE 








UNIVERSUL LITERAR 


De necaz, Ștefan se opri la Petrache să bea o ţuică. Avea pre- 
siraţirea că-l va întâlni pe părintele Matei. Nu-şi putea închipui cum 


se pot schimba unii oameni dela o zi la alta, de nu-i mai recunoşti. : 


In cârciumă, retraşi într'un colț, aplecaţi deasupra mesei discu- 
tând înfocat, Florea Căruntu și băiatul lui Pintea Movilă, venit în 
permisie din anmată. 

Niculae a lui Pintea, fecior înalt, cu ochii scăpărători, cu mus- 
tața neagră şi vorbă sănătoasă, convingătoare, era cel mai bun 
prieten al lui Ştefan. Se împrieteniseră pe negândite. Nu le stătea 
rău unuia lângă celălalt. Parcă erau frați. Mai ales când se porneau 
pe spuse la vreun pahar cu băutură, sau Duminica dimineaţa, în garâ 
în așteptarea trenului care aducea jurnalele. 

Când a plecat în armată, Niculae a stat o noapte întreagă cu 
Ştefan, luptându-se voinicește cu o damigeană cu vin. Și-au înocre- 
dințat secrete și sau lega mai vârtos, hotărînd ca după ce flăcăui 
va pune capela în cuiu, să muncească împreună pământurile. La fie- 
care concediu, de Paşte sar. Crăciun Niculae avea o zi rezervată lui 
Bobancu. Ștefan, întocmai ca o gospodină, pregătea masă bogată şi 
se îngriiea de băutură întăritoare. Ca haiducii. [i prindea amurgul 
răsturnaţi intr'o rână pe pat, împletind la țigări, spunâna snoave şi 
facând pianuri. | „si 

Bobancu se alătură de tejgheaua plină cu sticle de tot felul şi se 
făcu, cerând un pachet de tutun, că nu-i observă. Petrache îl servi 
numaiuecât. Văzându-l cătrănit, plin de ură îl întrebă compătimitor, 
cu acelaş zâmbet afabil de negustor căruia-i merg afacerile: 

— „Ce-ai nea Ştefane, de eşti aşa de cătrănit? Parcă ţi-a murit 
purceaua 'n cocină?! Nu te miai vezi deloc... Ori te-aj hotărît să ta 
faci călugăr? 

— Ca omul, neică! Azi mai voios, imâine mai necăjit!... Aşa e 
viațal... Ce, zilele sunt toate la fel? Una mai însorită, în alta plouă... 
Şi omul e la fel... 

Trase un scaun și se așeză lângă fereastră. Desfăcu tutunul, 
scouse tabacherea și după ce-și împleti cu multă răbdare o ţigare 
groasă ca degetul, se adresă lui Petrache şoptit, cu teamă de a nu 
îi auzit. 

— Beau de mult flăcăii ? 


Petrache îşi svârli privirea la masa din colţ, se frecă în ceafă, - 


vru să spună un neadevăr, dar sub fosforul ochilor lui Bobancu, în- 
gână greoiu : 

— Trei chilograme, nea Ștefane! 
ziraveni! .. 

Bobancu dete din cap, neîncrezător. In gândurile lui, Petrache 
oricât sar fi străduit el, nu trecea ca un om cinsit. Aflase multe, 
Gar nu căutase să-l descoase dacă e adevărat sau nu ceeace se spunea 
despre faptele lui şi despre felul în care şi-a făcut averea. El nu-i 
trecea pragul decât odată sau de două ori pe an şi atunci numai pen- 
tru câteva clipe. 


Nimica toată pentru doi 


"— Mai dă-mi un ţoiu! Da rece să fie!... apăsă zâmbind Ştefan. 

Urmări efectul acestei schimbări pe faţa cârciumarului. Petra- 
che bătu din palme, scoate cu dinţii dopul unei sticle cu conţinut 
verde şi turnă în păhărel până-l umplu -ochiu. 

„Nemernicul”, îşi zise în sine Bobancu. Iși închipue :că m'a prins” 
şi dete băutura pe gât cu scârbă. Scoase, plăti şi vru să plece. 

Niculae lovi cu sticla în masă, cerând încă un chil. Atunci îl zări 
pe Ştefan care-și vâra tabacherea în buzunar. 

— Nea Fănică, neai trădat! Se repezi şi-i strânge mâna voini- 
ccște. Cum se poate, haiducule, să pleci fără să luăm um pahar! Pe 
unde-ai intrat, dom'le? Pe ușă?! Că n'oi fi șoarece să nu te vezi!... Un 
pahar mare, un ţap să fie, Petrache!... zămgăni glasu-i dur între pa- 
reții camerei. 

Ştefan îi puse mâna pe umăr şi-l privi adânc, cu scăpărări de 
aur în ochii blânzi, melancoliei. 

—- Couliţă, mai bine mergem acasă!... Vreau să-ți vorbesc ceva 
:mportant... Om bea mâine că e sărbătoare!... 

— Nu se poate, bătrânule! Vino încoace sauzi ce-am hotărât! 
Să râzi să te prăpădești... Un pahar şi plecăm... Numai să afli... Şi 
Florea vreu să plecăm!... 

Il ţrase la masa lor. Niculae turnă în paharul nou sosit, cu o dra- 
goste irățească. Se simţea acum mai puternic, mai plin de el. Ştefar. 
îi era un sprijin cu care nu se temea nicăeri, 

--- Vreau să aud hotărîrea! Numai atât!... Dacă-i bună, îi ordin 
pentru mine! De nu, vezi-ți de treabă, mustață năbădăioasă... 

— Niculae vrea multe, nea Ștefane, dar mu știu dacă s'o putea 
măcar un Sfert, grăi doctoral Căruntu... Planu-i plan şi fapta-i fap- 
tă!... Om încerca și-om vedea... De nu, lumea e mare... 

„. — Care-i focul, mânzuie? râse ironic Ştefan descreţindu-şi sprân- 
cenele O lumină viorie îi trecu prin pupile. Era acum un sfetnic al 
flăcăului de care se legase atât de strâns. Măcar de i-ar putea fi cu 


ceva de folos. Zi, că nu pot s'aştept prea mult... Popa văd că nu vine,. 


și n'am gaz pentru lampă. 

— Lasă-l dracu de gaz!.., In toată mahalaua oi găsi tu o litră 
pentru seara asta! se formaliză Niculae de ușurința cu care Bo- 
bancu privea chestiunea care-i frigea limba, dar nu îndrăsnea so 
imuărtășească. : 

— Şi eu i-am spus să nu se grăbească... Mai are destul timp... Fete 
sunt pe toate drumurile... Numai să deschizi gura și târgul s'a făcut... 
De, nea Ştefane, spune şi tu dacă n'am dreptate... accentuă cu o fi- 
cură gravă Florea Căruntu. 

— Dacă nu ştiu despre ce-i vorba, zadarnic îmi ceri părerea. Flo- 
rea! Să auzim care-i cauza şi nu zic că nu mi-0iu da şi eu cu lămu- 
rit: “că e de-al nostru, bată-l norocu de cârlan!.,, 

Niculae râse înfundat. 

-. Hai mă, spune! îl îndemnă Căruntu... 

--. Să nu râzi, bătrânule, auzi?!... Să nu râzit?... 

- Nu, nu! De plâns am să plâng, dar de râs te asigur că no fac!... 

— M'am decis nea Ştefane: mă însor! 

—- Bine! Până-aici nimic rău... 

— Cu fata lui Vişan... Tu ştii că mă am bine cu. ea de câţiva ani... 
Ce s'o mai duc ide nas? S'a urtt şi fata cu atâta amânare... 

Ştefar. lăsă capul în jos şi începu să învârte paharul... 

-- Florea e cumnat cu Vişan... Ne-am înţeles să meargă să-i 
spură cu binele... Are şi el o vorbă grea pe lângă soru-sa. Ce zici, 
bătrânule? 'Taci!.. De n'o vrea fata, omenește, o fur mâine noapte 
guvă deali... Ce-o să-mi facă... Câţi nu fac la fel și-o duc de minune? 
i Bobancu bău din pahar și-l umplu la loc, fără să ridice privirea 
spre el. Ar fi fcst mai bine să-l fi ocolit pe Niculae astă seară. Fata 
lui Vişan nu era de lepădat. O cunoștea în toate ale ei. Erau doar 
vezini. Gândul lui Niculae, luat numai la suprafaţă, nu constituia vu 
greșală. Din contră. Se potriveau. Voica se întrecea în vrednicie. Și 
pe urmă era şi mândră. lar Niculae, un om şi jumătate. Toată buba 
era Vişan. Om cu care nu te poţi înţelege. Avea gânduri întoarse, 
de câine nărăvit. 

—. Ascultă Culiţă! Momentul e potrivit pentrucă e și Florea de 
faţă. Cuvântul meu «e ăsta, şi-l respect până mi-oiu da duhul: fata: 
lui Visan e bună, tare bună pentru tine, dar Vişan n'are să vrea. E. 
e or: cu ambiţie!... E om răul... Are să-și nenorocească fata, însă află 
dela mine că nu faceţi târgul... E] îl cunosc... Are inimă de fiară... 
N'ai să poţi vorbi cu el... -Nici n'are să rea să audă de tine... Uite! 
Ţi-o spun". Să nu zici că am fost contra... Imi place de Voica, parca 
ar fi copilul meu, dar pe Vișan l-aş toca să-l dau ]a câini... 

Florea şi Niculae îl priveau înmărmuriţi. In  semiintunericui 
adăii slab luminată de o lampă atârnată în tavan, figura lui Bo- 
bancu se inăsprise, devenise de nerecunoscut. Ochii lui blânzi, căpă- 
inseră lucirea metalică a fiarei întărâtate. Se căsnea să-şi stăpânea- 
scă „ieşirea, însă clocotul din sufleţ năvălea în obraji, îmbujorâniu=i. 

Ştefan goli din nou tot paharul, ca să se calmeze şi reluă. 

— E bine însă să încerci... Poaţe să fie pe voia ta. Eu însă strig 


sus şi tare, că Vişan te scuipă în obraz dacă îndrăsnești, personal, 
să-i ceri fata... Câinelel... și strânse din măsele... 

Părintele Matei intră cu doctorul veterinar. Cei trei se ridica- 
ră, salutară respectuos şi căutară să-şi termine ce mai aveau în 
pahare. 

Când să plece, Bobancu fu oprit de părintele Matei, care-l trase 
într'o parte şi-i spuse ceva la ureche, numai pentru ei doi. 

Stefan clătină din cap aprobativ, se uită răutăcios spre doctor, 
prietenește spre Niculae şi Florea care-l aşteptau în drum și întări, 
fără teamă: 

— Bine taică, te aștept!... 


Părintele Matei, îi găsi stând pe vatră în jurul unui foc pirpiriu, 
care-și întindea aripele flăcărilor, întocmai ca o pasăre obosită, pe 
pereţii spoiţi într'o culoare galbenă ca ceapa. 

Şi Ştefan și Niculae se sculară cu o teamă în suflete, parcă ar fi 
fost surprinşi complotând contra ordinei de stat, sau hotărând o spar- 
gere. Ar fi preferat şi unul şi altul să nu fie turburaţi. Ii cunoșteau 
meteahna părintelui Matei: când se așează la vorbă, nici cu boii nu-l 
mai poţi ridica. Spune, râde, bârfește ca un om de rând, îndeamnă 
Ja bune și la rele, după ocazie. Oricând, Ştefan îl primea cu braţele 
deschise. Așa flecar cum era popa, ca o babă care ştie tot şi nicio 
frunză nu se mişcă fără voia ei, — se obicinuise cu el, cu râsul lui 
sgomotos ca 'o rafală de mitralieră, şi când treceau două zile fără să-l 
întâlnească, îl căuta. Niculae la fel. Părintele-i fusese învăţător la 
şcoală şi din când în când îi muncea la câmp. Cunoştea din ochii pă- 
rintelui că mu-l urăște şi că i-ar face plăcere să-l știe mai apropiat 
de casa lui, 

Dar acum, cu toate că Ştefan spusese că-l așteaptă, venirea lui 
le produse scârbă. Ca o rudă pe care n'o poţi suferi și totuși se în- 
deasă ia masa pe care ai pregătit-o pentru alţii. Le turburase gân- 
durile venirea lui le amestecase visurile, îi desarma ochiul lui şirei 
de copoiu bătrân, Inghiţiră în sec amândoi, parcă i-ar fi îndopat 
cineva cu nuci necurăţate. : 

— Ce mai nou, băeți îi cercetă părintele, așezându-se între ei cu 
mişcări greoaie. 

— La noi, toate vechi taică!... făcu Niculae uitându-se la el pe 
furiș, examinându-i atent fiecare tresărire a mușchilor feţii. Spune- 
ne, sfinţia ta noutăţi, că eşti mereu cu „domnii”, ironiză flăcăul. 

— Lasă-i încolo de domni, frate!... Sunt mai proşti decât Chi- 
riac! Toţi, fără veosebire!... se schimonosi părimtele, afişând un aer 
de superioritate. 

Chiriac ena un surdo-mut, de care-și băteau joc toată ziua copiii 
satului, oriunde-l întâlneau. 

— Cea mai bună probă e chestia lui Fănică!... Auzi dumneata 
oameni cu glagorie să se facă de râs în așa hal!... Şi mai zic nu știu 
ce şi nu ştiu cum, că nu-i respectă ţăranul... continuă într'un tempo 
mereu crescând părintele... Ce consideraţie să-ți mai dea Ion şi Radu 
şi Stancu, nenișorule, când tu nu te ştii purta omenește cu lumea... 
Autoritate! Puah!... Vai de ea de autoritate, servită de niște maimuţoi 
cari nu ştiu nimici... 

Niculae se uita lung, pătrunzător, cu ochii lui vioi, în ochii vi- 
cieni, mincinoși, ai părintelui. Ştefan îi urmărea gesturile mâinilor 
agitate, fără să-i caute privirea, de rușine. 

— Părinte, făcu Niculae pe un ton dulce, plin de sinceritate, eu 
cred că s'a terminat povestea cu mea Ștefan... Nu ştiu ce mă face să 
bănuesc, voate să mă înşel, că doctorul veterinar nu e om rău. A fost 
îndemnat de alţii să facă asta! 


CImbre, la “Flanul “/inculei 


Amurgul de sânge "'ntârzie 

Pe apele 'ntinsei tăceri. 

In prag mai surâde Ancuţa 
Din umbra mâbnirii de ieri. 








Se 'ntunecă valea Moldovei — 
Balauri de nori o cuprind... 
Sălbatece focuri de seară 

La Hanul Ancuţei saprind. 


Trecutul se surpă amarnic 
La hanul cu porţile grele. 
Departe, fug ruguri de ape... 
Ancuţa e lut de ulcele. 


ION SOFIA MANOLESCU 


a a a Rn a a a a e te e 


— Da de unde, măre băete!... Doctorul, la insistențele mele, a 
trecut totul cu vederea... Vorba e de Vișan... 

— Cum?! Ce?! Vişan?!... sări ca mușcat de viperă Bobancu. Din 
ochi îi ţâșniră flăcări. Işi simţi trupul cum îi tremură ca varga, în 
palme, aum îl înţeapă ace. Se stăpâni, așteptând să audă sfârșitul din 
gura părintelui Matei. 

-- Vişan și cu şeful de post, reluă, cu glasul înăsprit, popa, aduc 
parehetul!... Vor cu orice chip să te bage la apă!, se adresă el special 
iui Bobanet... 

— N'au decât s'o facă!... răspunse calm, neturburat Ştefan, parcă 
nici nu l-ar fi interesat direct. 

Gânduri negre îi năpădiră mintea ca niște ciori pe-o miriște 
proaspătă. Se văzu cu ani în urmă, tânăr, om de ispravă. Porumbu- 
rile verzi ca brotacii se întindeau pe şotiurile dealurilor ca nişte pe- 
cingine. Ivi colo, pe câte-o ridicătură se zărea câte-un. plug. lar de- 
parte, unde albastru cerului se îmbrăţişa cu pământul, o cortină nea- 
gră acoperă munţii. Soarele, ca o farfurie de purpură, incandescentă, 
lega funtulițe de crengile copacilor, învesmântându-i într'o haină de 
mătase aurie. Se oprise în creasta dealului. Aerul rece, pătrunzător 
al dimineţii, îi obosea ochii. Umblase noaptea 'ntrcagă ca un strigoiu 
fără să-şi dea seama unde se află și unde se duce. In cumpăna nopții, 
ploaia incetase cu totul, iar vântul își domolise colții. A trântit cu- 
fărul şi sa rezimat de-un Stejar crescut în câmp. Se simţea sfârşit 
de puteri. Avea capul greu ca un om beat. Sub cheba întăriţă de apă, 
ca o scoarță, corpul îi era cald, parcă ar fi eşit dintrun cuptor. S'a 
uitat în urmă cu ochi sfredelitori, scânteioşi şi n'a zărit nimic prin 
întuneric. Lătrături de câini răguşiţi, iiau ajuns la urechi. Se aila în 
apropierea unui sat. Ş 

Amintirile l-au năvălit ca o ceată de lăcurte, Ani se scurseră de 
când, câinoşit de haina soartă, se așezase aci în Salcia. O întâlnise pe 
Florica lui Trofin, se însurase cu ea, avusese un copil, dar destinul 
vrusese ca să rămână tot singur, sub ploaia loviturilor oamenilor nai 
răi cecât tigrii. Ş 

Făcuse jurământ, sub icoana din perete să nu se mai întoarcă 
în satul lui, să i se piardă urma, să nu mai vorbească niciun om de 
el, ca şi când n'ar fi existat. 

Acum însă un dor nesăbuit îi cuprinse sufletul, Să plece în satui 
unee se născuse. unde crescuse și: unde poate, lumea își mai aducea 
aminte de un om mătăhălos, mereu trist, mereu preocupat de gân- 
duri adânci, bun cu toți, dar răzbunător. Poate că mai trăia şi mama 
lui, bătrâna aceea pe care o părăsise fără să-i spună măcar unde se 
duce. Va isprăvi pedeapsa. II i 

Trecuse timp mult de când se priveau ca nişte străini. Lacrimile 
cari se rostogoliră pe obrajii lui Bobancu, îi deteră părintelui Să pri- 
ceapă că orice întârziere e deadreptul inutilă. Aşa că se pregăti să-i 
părăsească... , _ 

Ştefan se sculă să-l petreacă până la poartă. A 

La despărţire părintele, strângându-i mâma în loc de bună seara, 
îi spuse Semnificativ: PI > A 

— Anghelina e toată cheia, Fănică)... şi râse cu înțeles. 

Ştetan, la început vru să ridice o piatră şi să-i crăpe capul, dar 

auzind vorbe pe uliţă, închise poarta 'ou zăvorul şi intră în casă. 








8 Februarie 1941 —= 





Niculae se înegrise ca huila. Cunoștea o parte din drama lui 
Bobancu şi-l durea până în sânge suferința lui nemărturisită. Nu în- 
cerca să-l descoasă pentrucă Ştefan era muncit . 

—- „Aduc parchetul!.., Vișan și şeful de post vor să mă bage la 
apă!... Să aducă parchetul, auzi tu Culiţă?!... lată cine-i Vișan!.. Omul 
tău!... om de nădejde!... făcu Bobancu mestecând un scuipat. Apoi 
conti..uă tărăgănat, profund, ca dintr'o peşteră... Eu, Culiţă, am venit 
aci în Salcia, adus de furtună... N'a fost pe voia mea... Nu mă pot îm- 
păca de fe! cu oamenii care te urmăresc la fiecare pas, cari vor să 
faci ce zic €i!... 

Niculae asculta cu ochii împăenjeniţi şi nu-i venea să creadă 
dacă într'adevăr în faţa lui, lângă ei, stă Bobancu sau un necunos- 
cut, un om înfricoşetor. 


— Acum vine rândul meu, Culiţă!... Mă paşte destinult... Cloco= 
teşte în sângele meu... Simt că am în suflet o pasăre cu aripile des- 
chise, gata să-și ia sborul... Când pun mâna pe secure, mi se înde- 
mână ca unui grefier tocul... N'o simt greu deloc... Aș svârli-o la un 
kilometru... Vorbesc în urechea mea, mereu, „doi oameni de vârste 
diferite. Și aud și acum!... Dar nu-i recunose după glas. Sau poate 
m: se pare mie unde sunt atât de înfierbântat?! 

Să mă diucă pe mine Vișan la parcheti.., Auzil... Vişan!... Hml. 

işi împleti o ţigare şi începu să murmure o melodie, Era altul. 
De nerecunoscut. Zâmbea ca la întoarcerea dintr'o călătorie. 

Niculae se înveseli şi el, dar plin de rezerve, î] întrebă: 

— Cu averea ce faci bătrânule?... 

— 'Ți-o las ţie Culiţă!... Eu la avocaţi nu dau bani! N'am nevoe de 


apărare... Mă apăr eu singur... Ți-o las ţie!... Am să fac toate for- 
mele... 
e 


Toată noaptea, Ștefan n'a lipit geană de peană, ca un bolnav cu 
temperatura ridicată la maximum. Odată cu plecarea lui Niculae, a 
intrat parcă în 'odae o femee îmbrăcată în doliu, care sa strecurat 
pe lângă pereţi și s'a ascuns după sobă. 

Când sa întins pe pat să adoarmă, în urechi i-a răsunat un glas 
ascuţit ca de copil îngrozit de flăcări. S'a ridicat într'o rână, a as- 
cut auzul, a aşteptat cu capul răzimat în palmă, dar glasul nu l-a 
mai auzit. O fierbinţeală cumplită simţea pe limbă. A coboriţ în 
tindă să-și stâmpere setea cu o cană cu apă. Lumina dela mucul de 
lumânare îi proecta umbra pe zidul din partea dreaptă, sluţindu-i-o 
la împreunarea cu plafonul, încât semăna cu a unei mâini cu dege- 
tele răsfrânte înfiptă întrun gard. Motanul care se odihnea pe la- 
viță sbughind-o la fugă, a lovit toarta căldării. Sgomotul a umplut 
toată încăperea cu rezonanţe puternice, înfricoșetoare care în ure= 
chea lui Bobancu sau ridicat ca o notă stridentă de orgă. Ecoul 
sunetului S'a 'auzit apoi mai profund, ca o răbutnire, ca un prohoa în- 
tr'o noapte de vijelie apocaliptică. 

Ștefan a rămas încremenit, a privit absenş în toate părţile, a adăs- 
tat urmarea, apoi cu aceași pași siguri, apăsaţi s'a reîntors în pat. 

Indurase toate mizeriile; oate neajunsurile își vărsaseră veninul 
asupra lui... In. opintirea voinţii lui năstruşnice de a trăi, cu orice zisc, 
învinsese totul. Ingenunchiat, sfâşiat, cu rănile deschise, din care 
şuvoiul sângelui cald nu mai contenea, nimic nu l-a făcut să renunţe 
la dreptul de a trăi. 


lar acum, o scârbă acră îl cuprinse. Gândi că nu mai are niciun 
rost să-și prelungească durerile până mâine, poimâine, sau cine ştie 
când natura se va îndura să termine odată și cu el. O existenţă 
inutilă. Cu mâinile sub cap, întins pe spate, cu ochii ţintă la tavan, 
aşteptând să apară de acolo ființa pe care o visase, Bobancu părea 
mort deabinelea. Ar fi dorit să se prăbușească plafonul peste el, să-l 
închidă de viu între cărămizi. Acolo să sfârșească viaţa de câine pe 
care o târâe de un an de zile. 

L-a strigat cineva, din nou. Acum a înţeles bine că e o voce băr- 
hăteuscă. A sărit drept în picioare şi sa îngrămădit la fereastră. Prin 
geam se aude mai desluşit. 

„O fi Niculae!”... se gândi. „Poate a uitat ceva”! 

Făcu lumina la lampă mai mare. In casă, afară nu se mişca ni- 
mic. Doar răsuflarea lui adâncă, obosită bătea ca un ceasornic. 

Lui Bobancu îi veni să crăpe geamul cu un pumn şi să întrebe 
cine e ? Nu se poate înșela. Cu urechile lui a auzit destul de clar: 
„Nea Ştetane”... 


Tăcerea e atât de deasă, de apăsătoare, încât lui Ştefan îi vine 
să plângă, să sbiere ca un nebun. Incotro să apuce ? Ce să facă? 
Pretutindeni simte aceeași apăsare care-] sfâşie. De unde atâta în- 
tuneric în sufletul lui? Pentruce atâta goană după oamenii din a- 
fură de el, cînd nici pe cel cu care stă de vorbă în inima, în min- 
tea lui, nu-l mai recunoaşte? 

Fruntea îi e plină de broboane de sudoare. Se șterge cu dosul 
palmei. „Parcă ar fi muncit la desgropatul unei comori. Stărue în 
ei credința că dacă ar încerca să facă un pas, sar prăbuşi. Des- 
Flircezea cin zccet ecrfilitru static în care-şi controlează orice 
acţiune, ar însemna nu numai dărâmarea lui, ci a lumii întregi. 

Cum stă plecat înspre fereastră, găurind cu ochii întunericul 
pâsios de afară, în înălțimea lui care nu mai dă deloc factura aceea 
impresionantă de forță şi răzbunare, Bobancu pare mai curând un 
răutăcător cu mâinile în cătuşe, adus în faţa judecătorilor, într'o 
sală în care asistă mulă lume cunoscută. Un învins. Dacă ar reuși 
să-și vadă poziţia într'o oglindă cuprinzătoare, Bobancu, el, în 
care orgoliul demnităţii n'a cunoscut niciodată povara întrângerii, 
ar ţipa, spunând că nu el este cel din oglindă, ci o mască a lui, per- 
fec* reușită, 

Ji hurue urechile parcă ar trece pe drum un tanc, sau ar ploua 
cu pietre pe acoperișul de tablă galvanizată. Il dor mădularele, îl 
ustură ochii ca de un fum înecăcios, îi tremură picioarele, se simte 
slciy de puteri, ca un nemâncat de-o săptămână. Limba îi e grea, 
săraţă, parcă i-ar fi cusută. 

Robancu nu cedează însă. Orice se câștigă prin luptă grea, prin 
sacriticii. Nu l-a mai strigat nimeni. Poate-şi va găsi liniştea. Ceasul 
indică orele dimineţii. 

Stinge lampa și cu mâinile la ochi se acopere cu velinţa. Tot 
ce a făcut astăzi, îi trece prin faţă. Intâlnirea cu Niculae, cu Florea 
Căruatu cu părintele Mihai... Numai pe Vișan nu l-a întâlnit în 
cursul zilei și totuși acum, când, fără voinţa lui se face recapitula- 
rea celor întâmplate, Vigan apare alături de ceilalți, îmbrăcat în 
naaine de sărbătoare, râzând hidos. ca un lup cu falca ruptă, 

In mintea lui Ştefan, figura lui Vişan ia proporţii extraordi- 
nare. Omul acesta josnic, pe care cu un pumn l-ar fi strivit ca pe 
o muscă, îi stoarce inima. li e teamă de el, O teamă nejustificată. 
dur pe care Bobancu o trăeste. 

„Vişan vrea să se-răsbune” gândește Bobancu și rânjeşte. 

Imediat, o îngrijorare nebănuită îl cuprinde. 

Vişan are mulți prieteni în sat. E] e cântăreț la biserică. Oa- 
mienii, când vor auzi că Bobantu l-a omorit pe Vişan, îl vor lina. 
Oricum, totul se va împlini la timp. 

Ştefan trase o velinţă peste cap. oftă prelung şi înainte ca 
ceasul să bată patru, adormi. 





——— 
— 


8 Februa rie 1941 





Note italiene 


RITRATTO DELL'UOMO 
DELLA STRADA 


Portretul omului de pe 
stradă, cum spunem noi, își 
întitulează articolul din Me- 
ridiano di Roma (5-1-1941), 
Guido Morselli. 

Autorul însă, îi restrânge 
existența şi-i dă ca patrie 
numai Anglia ; „the man in 
the stresat”. Din nenorocire îl 
cuncaștem și noi, îl cunoaş- 
tem bine chiar, ne lovim în 
fiecare zi do el sau de ideile 
lui — când le are — și pen- 
tru aceasta nu e nevoc de-un 
voiaj până în Insulele Brita- 
nice, 

Nu «e vorba de omul care 
aparține clasei de mijloc, 
nici de cetățeanul care se 
mulțumește cu mijloacele 
normale de informație ; ci 
omul care trăeşte conform 
obiceiurilor „apucate dela 
părinți”, care argumentează 
după criterii universal ac- 
ceptate, care se comportă în 
anumite circumstanțe cum 
ar fi făcut cea mai mare par- 
te dintre semenii săi. O na- 
tură puţin complexă, fără 
personalitate, tremurând la 
gândul că persoana sau bu- 
nurile domnizi-sale ar pu- 
tea fi atinse de cineva ; in- 
capabil să ia o atitudine fă- 
țişă, în faţa primajdiei — 
chiar când sunt în joc inte- 
resc superioare, — neprices- 
pând nimic și având oroare 
de tot ce e nou. 

E o alinitate puternică în- 
tre „omul de pe stradă” si- 
tuat de Guido Morselli în 
Anglia şi omul de pe stră- 
zile “Ţării noastre, care indi- 


păreri politice, aceleaşi do- 
rinţe ascunse de cele mai 
multe ori cu grije, și are mai 
ales, aceleași spaime. 


FURIO DI BELLO 


pornind dela un articol 
„Psicologiu delia  curiositâ” 
semnat de Michele del Vesco- 
vo în ultimul număr al revis- 
tei trimestriale „Il giornalis- 
mo” — examinează felul în 
care citește un ziar sau o re- 
vistă, publicul pe de o parte 
şi jurnalistul, esseistul în spe- 
ță, pe de altă parte. (Îl gior- 
nale dei giornalisti”,  Meri- 
diano di Roma, 5-1-19.1941). 
Jurnalistul la grupul căruia 
noi adăogăm pe puţinii cititori 
avizaţi, capabili de interpreta- 
rea justă a unui tezt, îndea- 
juns de subtili pentru a des- 
coperi printre rânduri sensuri 
ascunse, grupul de oameni 
care judecă, confruntă realita. 
tea trăită sau numai văzută cu 
relatarea ei de către alţii; în- 
deajuns de cunoscători pentru 
a şti dacă autorul e compati- 
bil să trateze un anumit su- 
biect și mai ales buni şi obiec. 
tivi critici, observând imediat 
unde s'a pornit dela o premiză 
falșă numai de dragul unei a- 
numite concluzii — cerută de 
alții, sau impusă de el ca un 


capriciu, 
Dar „„massa” — „la povera 
massa” — amestecă cu o can. 


doare care face milă, informa- 
țiile sportive cu cele de natu- 
ră politică, un articol literar 
cu o reclamă sau cu anunțu- 
rile dela „Mica Publicitate”. 
Cu aceiaşi pasivitate şi îndife- 
vrență deschide ziarul în tram- 
vai, la birou sau restaurant, îl 
citeşte cu atenție dela un ca- 
păt la altul, dar nefăcând nici 
o distincţie de valori, nesilin- 








Dacă pentru prima categorie 
de oameni numele celu; cae 
semnează un articol era o ga- 
ranție, un ce important care 
hotăra dacă articolul trebue 
citit sau nu, sau dacă fiind ci- 
tit se poate încrede cineva în 
cele scrise, pentru categoria a 
doua contează mai mult sono. 
ritatea şi noutatea titlului. 

De aceea „jurnalul, în mâi- 
nile unui jurnalist, se ridică 
la însemnătatea unei arme, 
oțelită în viață pentru însăşi 
viața”, 


VINCENZO SPINOSO 


constată că teatrul nu mai 
cunoaşte  afluenţa de altă- 
dată a publicului, sălile sunt 
aproape goale, artiștii descu- 
rajaţi ; concurenţa cinemato- 
grafului de alături e prea 
mare şi armele de luptă ale 
teatrului învechite, pentru a 
putea ține piept noului venit. 


(Meridiano di Roma, 5-l- 
941). 
Dar dacă reprezentațiile 


scenice nu mai atrag prin ele 
însele astăzi, e greu de cre- 
zut că teatrul e pe cale de 
di:pariţie și deci, se poate 
foarte bine lipsi cineva de 
cunoașterea  literaţurii tea- 
trale universale. E o părere 
greșită că teatrul trebue „vă- 
zut” numai, pentru a fi în- 
ţeles. 

Mare. parte din literatura 
teatrală are o valoare inte- 
rioară, o funcțiune spirituală 
pe care le descoperi citind 
mai ales. 

Vincenzo Spinoso cere o 
răspândire mai mare a aces- 
tei literaturi; punerea în 
comerț a unor ediţii popu- 
lare mai ieftine, care să cu- 
prindă texte alese din clasici 
şi moderni şi pe lângă un 
preţ scăzut să aibă și avan- 
tajul unei bune traduceri și 
a unui text original revăzut 
critic. În locul rafturilor de 


UNIVERSUL LITERAR 


ne-am ocupat într'o notă an- 
terioară — operele lui Gol- 
doni, Shakespeare, Moliere, 
Pirandel!o, Shaw etc. 


Dacă autorul se plânge că 
literatura teatrală, mai cu 
seamă cea străină, e puţin 
cunoscută de marele public 
italian, mai ne plângem că 
toată literatura română e 
foarte puţin cunoscută de 
Români. Şi la rezultatul a- 
cesta duce, în special, prețul 
ridicat al cărţilor; o carte 
pentru intelectualul român e 
un adevărat lux — şi mai 
ales o carte românească. 

Dacă o editură ca „Alca- 
lay” punea în comerț cărți 
ieftine de tipul celor din „Bi- 
blioteca pentru toţi”, era un 
alt desavantaj; textele co- 
piate greșit, nerevăzute după 
original, tăiate pe alocuri, 
schimbate uneori după fan- 
tezia vreunui „critic” impro- 
vizat şi bieţii scriitori și 
poeți români ajungeau ade- 
văraţi cârpaci de limbă. 

In Italia sunt edituri care 
trec peste interese pur ma- 
teriale și pun la dispoziţia 
publicului cărți frumos tipă- 
rite, cu texte comentate 
critic şi pe un preţ destul de 
mic: „Casa editrice A. Sa- 
lani“ din Firenze“, „Casa e- 
ditrice Sonzogno“ din Mi- 
lano. Cu 40 sau 60 de lei se 
cumpără un volum cartonat 
cuprinzând scrieri din Dan- 

e, Tasso, Leopardi, Alfieri 
și aproape toate numele care 
fac gloria literaturii italiene. 

Pe când și la noi această 
minune ? 

SORACTES 





Note românesti 


GÂND ŞI FAPTĂ 


Cu un titlu atât de potrivit 
activității şi năzuinţelor de 
viaţă, elevii şcolii normale 
„Spiru Haret“ din Tg.-Jiu au 
scos o revistă, numai a lor, 
în care îndrumătorii de mâi- 
ne ai tineretului dsla ţară 
îşi încearcă puterile de 
muncă, în pragul unei noui 
etape din existența lor. Dela 
pând la faptă, iată pragul 
peste care păşesc cu atât 
mai încrezători în puterile 
lor, cu cât vor fi fost mai 
bine pregătiți în ultimii ani 
de învățământ. Afirmarea 
lor și pe plan extrașcolar 
tine mai mult de marea ex- 
perienţă de viaţă ac care vor 
fi solicitaţi mereu şi-aproape 
exclusiy din momentul când 
au obținut acel permis de 


liberă practică, numit di-: 


plomă. 

Deaceea, rivna profesori- 
lor acestei şcoli de viitori 
dascăli şi părinți sufletești a 
multe generaţii de copii, este 
demnă de imitat şi de âi- 
rectorii și profesorii cât mai 
multora din şcolile noastre 
secundare. 


TIMOCUL, 


„organul societății Românilor 
din valea Timocului și dreap- 
ta Dunării“ (an. VII, mr. 7—12 
lulie.Decembrie 1940), este 
publicația ce se ocupă în cea 
mai mare parte a paginilor sa- 
le cu aspecte din viaţa fraţilor 
noştri din sudul: Dunării. 

Din acest număr desprin- 
dem articolul „Numărul Ro- 
mânilor din Bulgaria“, semnat 
de d. Florea Florescu, Preiun- 
gire naturală a statului nostru 


Bulgaria se găsesc în unele lo- 
curi în masse compacte. Isto- 
ria lor este una cu aceea a po- 
porului român organizat poli- 
ticeşte, deoarece — după con- 
statările cercetătorilor istoriei 
și ale filologilor, neamul nos- 
tru s'a format de ambele părţi 
ale Dunării, având drept cen- 
tru, în sud, Valea Timocului. 


Autorul cercetează apoi minu- 
țios istoria Românilor din Bul- 
garia, începând cu evul mediu, 
când se pare că ei reprezen- 
tau o treime din populația 
totală a Bulgariei. Armate or- 
ganizate de mercenari s2 an- 
gajau în slujba împăraţilor 
germani, cum atestă cronica- 
rul Ansbertus, 

Statele jormate în aceste e- 
poci sau desagregat cu tim- 
pul, slăbindu-și coeziunea, îm- 
prăştiindu-se. Totodată numă- 
rul Aromânilor scădea, prin 
plecări repetate. In secolele 
ce-au precedat pe cel în care 
trăim, elementul românesc a 
fost greu încercat de lupta ce 
a trebuit s'o ducă, nu îndea- 
juns de pregătit, cu forme no: 
de cultură și cu metode neaș- 
teptate de desnaţionalizare. Se 
poate deci spune că abia în 
ultimul veac am pierdut ceea- 
ce conservaseră şi transmise. 
seră — ca bunuri spirituale — 
sute de ani dearândul. Mărtu- 
riile unor învăţaţi străini, — 
socotiți deci imparţiali — din 
toate timpurile, statisticile o- 
ficiale bulgare, deşi diferă u- 
nele de altele în oarecare mă- 
sură, conjirmă faptul că ele- 
mentul românesc atât de nu. 
meros și atât de puternic prins 
în istoria popoarelor sud-du- 
nărene, a jucat şi continuă să 
joace un rol din cele mai im- 
portante în istoria acestui sec- 


terent da cuitură şi ciasă so- 
cială ars aproape aceleaşi 


CALISTRU 


(Urmare din pag. 3-a) 


reținând nimie. 





Și când cerca să se ridice, recădea pe perne. 

— Stai până mâine... îi spunea mama ; numai până 
mâine. Dușman de-ai fi şi tăeturile tot ţi le-oiu lega... 

(Noi n'aveam nici cal nici căruţă. Carul nostru era 
vechiu și hodorogit. Il făcuse tata tocmai pe vre- 
mea însurătcarei lui. Aveam numai o vacă şi când 
începea căratul câmpuiui, împrumutam luna de la 
un vecin. Oamenii cu o singură vită se'ntovărăşesşe 
pe vremea plugului și-a căratului). 

Abea se luminau depărtările când mama trezea o 
vecină : 

— Marioară, dă-mi vaca, s'aduc lemne din pădure... 

După ce l-au culcat pe Calistru în car, au pus 
deasupra lui fin proaspăt, atâta cât ar roade vitele 
la proțap. până ar încărca lemnele. Au înjugat vitele 
şi s'au dus cu carul scârțiind spre pădure, mama şi 
plăcuta lui Calistru. 

Când era soarele sus, se şintorceau cu carul cu 
lemne. Pe Calistru l-au dus până dincolo de păduri, 
in Merești, urde-avea un văr cu căruţă cu cai. 

e 

După vreo dcuă săptămâni, Cnlsuru cu cei patru 
fraţi ai lui, au descălecat la noi la poartă. 

— Măi ţucule, e-acasă măta ? 

Am fugit în grădină strigând: 

— A veni Cacistru... Mamă, a venit Calistru... 

e 

— Mătușă, mie mi-i dragă fata dumitale, 

— Şi mie mi-i dragă şi dumeta o duci departe. 
l-ar trebui un flăcău de pe la noi... 

— Mătușă, mi-i dragă fata dumitale. Am avere şi 
neamuri bune. Dacă nu mi-o dai, ţi-o fur într'o noap- 
te. Am holteit destul... 

— Incă nu ştie ţese, omule. Încă nu știe mânui 
vătalele. 

— Eu nu ţi-o iau pentru mânuitul vătalelor. Mie 
mi-i dragă şi-am So ţin ca pe-o duducă, vara la 
umbră și iarna la căldură... Am bani de-argint şi de 
aur, mătușă... 

bd i 

După alte acuă săptămâni soră-mea aștepta veni- 
rea mirelui, îmbrăcată în șlaere albe. 

De la noi din fundul grădinii se văd dealurile până 
sub păduri. Alecu venise de la stână şi'n locul că- 
mășşii ciobăneşti spălatăm zăr şin unt, a îmbrăcat 
ițarii și cămașă albă de in. 

Pândeam cu Alecu în fundul grădinii, dealurile 
care se pierd în păduri, 

La margine, sau ivit deodată călăreţi ; în urmă un 
şir lung de căruțe, coborînă coasta spre sat. Pe cai 
mărunți, înveliţi în lăicere, nuntaşii s'au oprit în 
poarta deschisă larg. Calistru, cu cușma neagră pe-o 
ureche, cu mintean nou, cu chimir înflorit, îşi ogoia 
calul mărunt: 

— Stăi, mânzule, că nu dau lupii... 

Bădiţa Andrei trâmbițaşul cânta pe prispă cu trup- 
“a la cer jalea miresei înecată în Siret la Nămoloasa, 
u tcată nunta după ea... 

EUSEBIU CAMILAR 





Din vo'umul „Cordun“, în cus de apariţie în 
editura „Fundațiilor R agale”. a d 


du-se să priceapă ceva și ne- 


„libri  gialli” de 


Poate că acest ton imperso- 
nal ne-a determinat să ve- 
dem în opera lui ceva gla- 
cial, impenetrabil, închis în 
clasicitatea proprie, ca în- 
tr'o crustă. Apelăm la poeţi, 
pentrucă ei ne exprimă clar 
şi muzical, vânzoleala tur- 
bure a subconştientului nos- 
tru. Căutăm  într'înşii spri- 
jin, un „bhallo” la neliniști- 
le individuale. Intotdeauna 
însă dorința mea de a-l 
inţelege pe Ștefan George, 
a avut soarta bondarului o- 
prit de lumină, care își frân- 
ge avântul de geamul stră- 
veziu, dar neiertător. 

Acum, că i-am recitit poe- 
ziile, în câteva după amieze 
cenușii din acsastă iarnă 
aspră, mi-am amintit de 
o afirmaţie a lui Stendhal, 
după care orice poszie a 
fost odată romantică, pen- 
tru a evolua spre clasicitate. 

Intre poetul şi omul Ste- 
ţia stendhaliană este invers 
valabilă: poezia lui a evolu- 
at dela clasicitataa sobră, la 
romantismul vibrant. Tot 
ceza ce mi-a apărut altă- 
dată  giacilialitate  impene- 
trabilă, asprime ascetică, 
este azi însăşi cheia de înțe- 
legare a poeziei sale. Cum 
ar fi putut scrie în altfel un 
post care a trăit și creiat în 
singurătate și al cărui suflat 
era răvăşit de cele mai nă- 
praznice patimi şi desamă- 
giri? 

) 

Intre poetul şi omul Şte- 
fan Gaorge, prăpastia sa a- 
dâncește categoric, pentrucă 
etica după care sa condus 
așa l-a îndemnat să facă, 
daşi tocmai liricii sunt aceia 
la care întâmplările mărun- 
te zilnice se împletesc inse- 
parabil cu opera. Biografia 
lor ne înlasnește, până la un 
anumit punct, pătrunderea 
în operă. Rostul oricărei cre- 
ații este ca artistul să se re- 
alizeze într'însa, în întregi- 
me. Cine a fost deci creato- 
rul? Care i-a fost viața în- 
timă ce se resfrânge în crea- 
ție ? Cum şi dece s'au înche- 
gat întrîmsul versurile așa 
cum Sau închegat? In ce 
împrejurări a iubit și a su- 
ferit? Unde a zugrăvit ima- 





care 





politic actual, Românii 


din 


a ag a i ti 


tOT european. 


Misteriosul poet Stefan George 


ginile minunate ale toamnei 
şi primăverii, tonurile mira- 
culoase ale anotimpurilor 
din ce peisagiu le-a des- 
prins, pentru a le cristaliza 
apoi în poezie? 

Aşi vrea să-l văd pe Ste- 
fan George în aspectul său 
burghez, uman, în indes- 
truciibiia țesătură a cotidi- 
anului. Să-i  descopăr mes- 
chinele desnădejdi omenești 
și țipeatele ancestrale ale sân- 
gelui său, care poate să fi 
fost sălbatec ca un șuvoiu 
de munte, sau potolit ca un 


larg râu câmpenesc, Cu câf 


se închide mai ermetic Ste- 
fan George în turnul său de 
fildeș, cu atât mai nelinişti- 
toare este dorința de a-l sur- 
prinde în ceeace are mai in- 
tim, mai tăinuit. Nu pentru 
a-l paupariza de misterul în 
cara sa încercuit, ci pentru 
a-l înțelege mai bine. 
Misteriosul Stefan Geor- 
ge! Originar dintr'o familie 
cu certe fiiaţii franceza, de 
undeva de prin praajma 
Rhinului, George a trăit 
multă vreme la Paris, cu- 
noscând câțiva poeți ai șco- 
Jii simboliste, pe un Albert 
Mockel, de Lisle Adam, Var- 
iaine şi Mallarme. A tălmă- 
cit în nemţeşte „Les Fleurs 
du Mal” ale lui Baudzlaire. 
I-a îndrăgit şi pe englezi, tra- 
ducând din Swinburne şi Ro- 
setti. L-a preocupat chiar 
înţelepciunea antică, elenă 
şi romană. Ceeace l-a impre- 
sionat însă profund, a fost 
Nietzsche şi Wagner. Il în- 
tâlnim pretutindeni dealun- 


“ gul drumului cu bogate me- 


andre, care duce dela Das 
Jahr der Seele, până la pis- 
curila odelor din Siebenter 
Ring. Uneori n2 apăre chiar 
un Stefan George chinuit 
de dorința cunoașterii lui 
Dumnezeu, dorință care în 
Stern des Bundes se tălmă- 
cește apoi într'o densă reli- 


giozitate, de esență medie- 
vală, cu registre grave de 
orgă, 


(Urmare din pag. l-a) 


Dar, ceeace la început n'a 
fost decâ o notă secundară, 
așa zisul nou eroism, devine 
în cele din urmă ton funda- 
mental al  liricei george- 
iene. 

. 

Desigur, și fără sprijinul 
întâmplărilor cotidiene, por- 
tretul sufletesc al lui Stefan 
George îl pot zugrăvi fără 
greutate. Dar vreau mărtu- 
rii, vreau probe concrete şi 
biografia lui este mai seacă 
decât cea mai cenușie viață 
de meschin burghez. * 

De ce oare curiozitatea 
noastră  intelecțuală coboa- 
ră la acela intime choisie ale 
creatorului, răscolindu-i via- 
ţa persenală ca pe un bun 
al tuturor? De ce nu ne mul- 
țumim cu atât câf creatorul 
socotește de cuviință să ne 
împărtășească? Oare toate 
momente:e și împletiturile 
mărunte ale vieții intime a 
artistului, pot să  valoreze 
cât opera în care se cristali- 
zsază în forme eterne ceea- 
ca esta mai valabil, mai au- 
iemtic dim persomalitatea sa? 
Și, în cele din urmă, oare 
nu cormitem o gravă impie- 
tate împotriva ființei imper- 
sonale a poetului, cercând 
să-i străpungem crusta de 
ghiaţă? 

Mi-amintesc de un strălu- 
cit dialog dintre Gabriel şi 
temens, din Das Gespraech 
ueber Gedichte, al lui Hott- 
mannstahi, în care celălalt 
mare liric german, încear- 
că prin subtile procedee 
psihologice să lămurească 
procesul elaborării poeziei. 
Gabriel vrea să-i  tălmă- 
cească lui Clemens taina 
intimă a creaţiei poetice, e- 
xemplificându-și expunerea 
tocmai cu Das Jahr der 
Seele. Personagiul iui Hoff- 
mannstahl recită o autum- 
nală a lui Stefan George. 

„lată — spune el — aici 
e o toamnă oarecare, şi to- 
tuși e mai mult decât toam- 


na; dincolo e o iarnă, și to- 
tuși e mai mult decât o iar- 
nă. Aceste anotimpuri, ace- 
ste peisagii nu sunt altceva 
decât purtătoarele a ceva 
mai profund. Sentimentele, 
gândurile, toate stările a- 
dânci și tainice ale fiinţei 
noastre lăuntrice, nu se îm- 
pletesc oare în mod ciudat 
cu un peisagiu, cu un ano- 
timp, cu felul particular al 
unei atmosfere, cu o respi- 
rație? Dacă vrem să ne sim- 
țim pe noi înșine, nu trebue 
să ne coborim în taimiţele 
ființei noastre. Trebue să ne 
căutăm și să ne descoperim 
în afara noastră. Dacă poezia 
„face“* ceva, atumci acesta 
este meritul ei: din toate i- 
maginile vieţii și ale visului, 
culege cu sete sălbatecă e«- 
semțialul,  particularul.  A- 
ceasta-i poezia — explică 
mai târziu Gabriel. Ea nu 
caută simboluri și metafore: 
totul este ea însăşi, eul în 
raport cu cosmosul. Ştii ce 
este simbolul? N'ai încercat 
niciodată să-ţi închipui cum 
sa născut jertfa? Jertfa a- 
nimalului înjunghiat, sânge- 
le și viața închinate (unei 
divinităţi) ale unei capre or: 
hulub? Cum se poate ca toa- 
te acestea să potolească mâ- 
nia zeilor? Se face că-l 
văd pe cel dintâi om care 2 
jertfiț, Simţea că zeii îl u- 
răsc. Simţea că noaptea vi- 
ne — odată cu vântul — su- 
fletul flămând al unui mort, 
i se aşează pe piept și îi ah- 
tiază sângele. Atunci, îre du- 
bla penumbră a colibei tur- 
tite şi a inimei sale arse de 
friguri, prinse cuțitul tăios, 
gata să-și verse sângele din 
gătiej, pentru a-i satisface 
pe cei nevăzuţi. Și atunci, 
buimac de teamă, aiurit de 
sălbăticie și de apropierea 
morții, mâna lui mângâie, 
aproape inconştient, lâna 
caldă, moale a caprei. Acel 
animal, acea viață, acel ceva 


TRANSILVANIA, 


buletinul de teschnică a cul- 
turii (an. 71, nr. 5-6, Sep- 
tembrie-Decembrie 1940) ca- 
re apare la Sibiu sub condu- 
cerea unui comitet în frunte 
cu prof. dr. Iuliu Moldovan, 
ne aduce un interesant stu- 
diu al d-lui dr. Petre Râm- 


nsanțu, întitulat Consecin- 
țele amestecului de popu- 
Jaţie. 


De o acută actualitate azi, 
— când peste centinentul 
nostru bate un vânt de pri- 
menire şi când mai toate po- 
poarels pun pe primul plan 
al preocupărilor de stat gri- 
ja pentru viitorul neamului 
şi sănătatea trupească şi su- 
flotească a tineretului, când 
țări ca Germania şi Italia își 
îndreaptă întregul efort că- 
tre viitorii lor cetățeni, pe 
care-i vor cât mai aproape 
de expresia perfecțiunii, 
cheltuind în aceat sccp ener- 
gie şi bani, — este timpul ca 
această problemă să-și cape- 
te și la noi importanţa cuve- 
nifă. 

Corcii sau hibrizii, produşi 
ai amestecului între indivizi 
de rasă, 'de origine etnică 
sau de castă diferită, întru- 
nesc caracterele fizice și mo- 
rale individuale ale părinţi- 
lor încrucișați. In lumina 
nouilor cercaţări, se poate 
spune că hibrizii prezintă v 
multiplicitate de combinaţii 
de caractere, care nu dau un 
produs intermediar între cei 
doi părinţi, ci pot prezenta 
combinaţii uneori inferioare 
faţă de perechile de caracte- 
re ale procreatorilor. Carce- 
tări experimentale numeroa- 
se, făcute în diferite părţi 
ale globului și asupra a difo- 
rite încrucișări, au dovedit 
cu prisosință acest lucru. 


C. POSTELNICU 


care respira într'un ungher 
întunecat, încălzit de sânge, 
acel ceva care era atât de a- 
proape de el, atât de fami- 
liar... își împlântă brusc cu- 
țitul în gâtlejul animalului 
şi sângele fierbinte se scurse 
pe lână, pe pieptul caprei și 
pe brațul omului. Şi pentru 
o clipită, omul a trebuit să 
creadă că acela e sângele 
său, o clipită —— în răstimpul 
căreia strigătul său de biru- 
ință se va fi amestecat cu 
horcăitul animalului muri- 
bund — a trebuit să simtă 
voluptatea existenței exalta- 
te, paralel cu  spasmurile 
morții. A trebuit și el să 
moară pentru o clipită în a- 
nimalul înjunghiat, pentru- 
că numai astfel putuse muri 
pentru dânsul animalul ace- 
la. Și, pentrucă animalul fu- 
sese în sare să moară pen- 
tru el, astfel se născu miste- 
rul, marea, tainica realitate. 
In acest fel, animalul muri 
simbolic și jertfelnic. Totul 
însă depindea de faptul ca 
și omul să moară în animal, 
cel puţin pentru v clipită. 
Ca existența sa, atât cât ţine 
o respirație, să se contopea- 
scă într'o existență străină. 
lată rădăcina oricărei poezii. 
De aceea, alegoria este in- 
strumentul ei şi de aceca po- 
ezia face un lucru în locul 


altuia. exprimă cuvintele 
numai pentru cele înşile. A- 
ceasta e vraja ei“. 

lată că  Hoffmannsthal 
imi ajută să iintuesc miste- 
rul lui Stefan George și cu 
el, pe cel al tuturor poeților. 
Noi și cosmosul una suntem, 
spune întrun loc Gabriel, 
ceeace înseamnă că poetul și 
creația sa sunt indivizibile. 


„Poate că aceste refiecţii a- 


supra misterului creator, se 
pot face în legătură cu ori- 
care dintre marii şi înfiora- 
ţii poeţi ai lumii. Dacă însă 
penița mea le-a întâlnit toc- 
mai după recitirea lui Ste- 
fan George, aceasta este pen- 
trucă liricul german, cu su- 
fletul său straniu și imedit, 
plutește în mister, asemenea 
unei planete în ceața cos- 
mică. 


GEORGE SBARCEA 


a 


6 





Mă întrebaţi unde-i Adriana 
Nicoară şi de ce lipseşte tocma: 
acum, la disiribuirea roluriloi 
pentru cel de-al doilea spectaco 
al nostru  carnavalrsc? Vă răs 
pund numaidecât, deşi m'a rugat 
stăruitor să n'o trădez („să şti 
Menalc, că dacă mă spui în re- 
dacție. am să-ţi pun o pilă să te 
concentreze mai repede“). Meri. 
tă să o dau în vileag şi meritaţ 
şi voi să ştiţi unde se află şi ce 
face Boanţa Ja oru asta. Ascul- 
taţi: adineauri, nu sunt zece mi- 
nute de atunci. venind la ziar o 
întâlnesc pe Adriana Nicoară — 
ca o demnă intelectuală ce es- 
ie — în faţa vitrinei cu cărţi de- 
ta „Cartea Românească“, schim- 
bându-se de pe un picior pe al: 
tul şi bătând din călcâie să se 
încălzească, Avea nasul țranda- 
firiu — roşu bo'delez — şi ochi 
înlăcrimați de ger. 


Zic: — Ce-i cu.tine Boanţo, ir 
halul ăsta de vampă degerată? 
Zice: — Ascultă Menale, ţi: 
pot să-ţi spun, dar să nu n: 
ku în redacţie, etc... (chesti: 
„pia“). Ieri, tot la ora ast: 


ră opriţ o patrulă, şi otiţeru 
care cra cu ea m'a percheziţio 
nat  cerându-şi  jenaţ scuze 
„Fă-ţi datoria“, l-am îmbiat cer 
suspinână resemnată, cum ar 
Sta că fac  ducesele din fi) 
Dar când ma întrebat p' 
iute am să trec a doua zl la a 
ceiaş oră i-am răspuns ca o adr 
vărată fiică din popor: „Te ro 
domnule ofițer — nu cunosc gra 
ele — să rămânem în legalila 
2, (Cred că sub'ocotenent a fos! 

că tare era frumușel)“, 

Ei, și acum? fac eu. Ș 

— Ei şi acum, face Boanţa îm 
părţindu-și cârlionții pe frunt 
îi aştept să vină 1a.,, perchezițic 


Istorisirea provoacă reacţiun 
deosebite Ia ascmitători. Traia: 
t.alescu refuză cu indignare s: 


creadă în adevăru! spuselor ma: 
te. E gelos şi gelozia îi dă una 
or de precocițate care se potri: 
veşte cu vârsta lui încă tanar! 
«Dom'le, eu de când eram de u 
an am știut ce-i gelozia“, 


Dar Ştefan Baciu „scuturâr 
din cap ca un icd prins între vu 
'uci“ — cum ar zice Menip, car 
2 prins atât de just, în aces 
stă trăsătură, unul din gesturi! 
familiare ale poetului — e dea 
tă părere. De astă dată, chiz2 
senturătura lui din cap nu ar 
aimic ţineresc ci dimpotrivă p? 
ve a unui om carc a văzut mu! 
“e, a unui înțelepţ sau resemn?> 
Un gest aproape senil. Nu m: 
mira să-! aud reciiând ca pent: 
sine versul lui Baudelaire: ii 
9.us de souvenirs que si java: 
mille ans“, 


Dar poctul nostru, contrar a: 
teptării, reflectează în  proz 
„Ehei Sandi, tu n'ai trăit ca m 
ne câte un an pe zi. Eu la vâzsi 

a. (Ștefan Baciu e cu câtev 
“uni mai mare ca Lalescu). 

-— L-am prins, strig cu deodi 
iluminat, 

— Ce? iresare Menip, din see 
unul pe care trona prezidenţi 
și absenţ desbaterea noastră, îr 
chizând pe rând câte un ochi, c 
să-şi poată privi cu o volupta' 
clandestină nobilul său profil Fr 
care Voinoscu pa catadicsit s 
i-l imortalizeze cu ocazia primu 
lui nostru reportaj. 

— Subiactul celui de-al doile 
spectacol, răspund cu triumfă 
tor: Lalescu ne va spune amin 
iirile lui de când a împlinit vu 
an, iar Baciu va încerca să se în 
chipue la 80 de ani. Cât despr: 
Adriana Nicoară, ea va fac: 
mărturisiri complete în legătur: 
cu... percheziţia, 

In acea clipă sună tetefonu' 
Adriana întreabă ce rol va a 
vea în D'ale carnavalului de săp 


tă, 


timâna viitoare“, — ne intor 
mează  Menip. cu recentorul ]: 
areche, Şi i-l comunică, Sr 


vre că Boanţa face tasoane, d2 
în cele din urmă primeşte: „Da 
să ştii Meniv, că în reportaj ar 
să scriu că Boanţa a fost la per 
vheziţie nu eu, că dacă află M: 
mi îmi ascunde cioranii și mar 
sonu! de am să ajuns de râsu 
nisicilor. tocmai eu, Faluchet!: 
regina lor, Dă-ți cuvântul Meni: 
că n'ai să mă divulgi“. 

— Pe cuvântul meu, Adrian” 
e asizură Mrnip și aşează c 
demnitate receptorul în furca a 
»aratutui. 

— Să te văd acum, îi spur 
cum ai să te ţii de cuvântul da 


Boanţei, 
— Foarte simpiu, răspund 
suav Menip: îi l-am dat, să fie [: 


>a. Mai am altul acasă, 

Voinescu are și cl o idee. S'a 
putea s'o mai fi avut și alții îna 
intea lui. dar asta mare nic!: 
importanţă, Nu sunt oare idei! 
noastre toate „dela lume adu 
nate““? — dar împrejurarea —a 
dică ideca lui Voinescu — est” 
emoţionantă prin raritatea c: 
care se produce şi e primilă îi 
consecinţă. 

-— Veţi vedea, ne asigură ilus- 
trul Hustrator, 

— Vom vedea, repet şi er 
mai cu jumătate gură (de un lu- 
Cru sunt însă convins, că idee- 
tui Voinescu trebue să fie desi: 
emr vreun avatar al ideii despre 
jsine, singura pe care i-o ştit 
(dacă memoria nu mă înşală...) 

Poeţii au ieşit val vârtej pe 
uşe. împreună cu Voinescu. 

Mă despart şi eu de Menip. Nr 
strângem mâinile cermonios, I 
întreh: „Ei, ce zici?“ Drept răs- 
puns, Menip îmi promite că are 
Să se... documenteze. Sunt sigur! 


MENALC 


E 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


pi 


n 








UNIVERSUL LITERAR 





8 


Fsoruari2 (9t] 


— 


D'ale Carnavalului 





Amintiri şi impresii paradoxale 


Noroc că am o excelentă me- 
morie, 

Voiu putea, astfel, povesti aici 
toate  evenimenteie, întocmai 
cum sau petrecut, fiind scutit 
Să exagerez — lucru pe care nu 
i-am putut niciodată suferi. 

Să recapitulăm: 

Impiineam tocmai un an, E- 
ram un conil sănătos şi — 1lă- 
sână orice falsă modestie la o 
parte — eram, ca și acum, fru- 
Mos. 

Mulţi pretindeau, pe atunci, că 
a fi fost un copil gen:al. 

Dacă judec drept, nu pot decât 
să-i aprob pe cei ce afirmau aşa 
ceva, 

Unii dintre dușmanii mei sus- 
țin că aş fi fost un copil nor- 
mal — și nicidecum genial — a- 
ducând ca suprem argifment, a- 
ceia că, la vârsta de un an, nici 
măcar nu vorbeam. 

Refuz să răspund acestor insi- 
nuări, 





Iar prieteniior mei, le voiu 
mărturisi ceva: Ei bine, la vârsta 
de un an, aș fi putut vorbi mai 
cozeci decât muiţi oameni ma- 
turi; şi sunt sigur că aş fi res- 
pectat, întotdeauna, acordul gra- 
mat.cal. Un simpiu amănunt: de- 
ia acea fragedă vârstă, eram un 
inilăcărat admirator al domnu- 
lu: Pi:sani. 

Mă veți întreba de ce totuși 
nu vorbeam atunci când aveam 
un an, Răspunsul e simplu: nu 
vorbeam fiindcă nu vroiam să 
vorbesc, Afiaţi că pe atunci nu 
eveam ambiţii poetice. Marea 
mea pasiune era filozofia, Vro- 
iam chiar să scriu un tratat des- 
pre  reacțiunile oamenilor ma- 
turi în faţa copiilor. Inţelegeam 
“ă, numai tăcând, veiu putea 
strânge toate datele necesare 
vratatuiui meu. 

Acesta eram eu la vârsta de 
un an. Suferisem pe atunci pri- 
ma  decepţie sentimentală: toc- 
mâi „0 rupsesem“ cu Manuela, 
prima me: guvernantă. Gelozia, 
acea afurisită gelozie, îmi juca- 
se o foarte netrebnică farsă. 

S:mt.că mă înroşesc de rușine. 
Sunt sit so spun: o iubeam pe 
Manuela. Era și normal so iu- 
besc. Fiind, pe atunci, oarecum 
ncexperimenţat, a fost de ajuns 
s'o văd pe Manuela, pentruca să 
ințeieg: eram îndrăgostit, Incer- 
car pe cât puteam să-mi ascund 
sent:mentele. 

Sufeream, și 
ricit, 

Cu câtă durere mă gândesc la 
ziua pr'mei mele decepţii. 

Manuela mă plimba prin Ciş- 
migiu, în căruciorul meu lăcutt, 
în care dormeam ca nm prinţișor 
— tare mai eram frumos! — sub 
cuvertura cu danteluțe roz. 

Manuela, frumoasa mea gu- 
vernantă, începuse o lungă dis- 
cuție cu  Ade'a'da, guvernanta 
unui copilaș în vârstă de un an 
şi jumătate, posesorul — pe a- 
tunci — ai unu: cât se poate de 
Grăgălaș născior cârn, pe care 
bă'at 2] chema George Voinescu. 

Gcorge Voinescu — i se spu- 
nea, pe atunci, Dudu — se dis- 
tra să-și prindă sub sprânceană 
a „formă“ rotundă pentru con- 
iecționat cozonaci de nisip. Mult 
ma: târziu am înţeles că tânărul 
copil încerca să-și dea seama 
cum i-ar şedea cu monoclu, 

Işi făcuse apariţia şi schwes- 
ter: Hilde (o chema  Brunhilda, 
dar Ștetănei!, stăpânul ei de doui 
ani îi schimbase numele, fiind- 
că nu area de loc legenda Ni- 
belungi:or). 

Ştefăne! era un admirator al 
poezie: lirice şi se numea: Şte- 
fan Baciu. 

“Toate lucrurile decurgeau nor- 
ma! până în ciipa în care Ște- 
făne! l-a apucat de nas pe Dudu 
— George Voinescu (de altfel, 
din clipa aceea i-a și crescut 
nasul lui Voinescu), 

A urmat un tărăboiu în toată 
reguta. 

Eu, din cărucior,  gesticulam, 
dând a înțelege că îi ţineam par- 
tea lu: Ştetănel, 

După ce lucrurile s'au mai cal- 
mat puţin, şi-au făcut apariţia, 
în capul alei:, doui băețași, cari 


totuși eram îe- 


mergeau ţinându-se de mână şi- 


cântând cât puteau mai tare: 
„Wir sind' sehr gescheit“. Unul 
avea cam vre-o 71 ani şi era îm- 
brăcat într'un deiiclos costumaş 
de catifea. Pe buzunarul de de- 
asupra in'mei îi era brodat nu- 
rac!e: Menale, 

Celăialt băiat, tare visător și 
delicat, era gătit într'o' rochiță 
cu volănașe și avea în mână 9 
umbreluță pe care stătea scris: 
Men: 

Ia acest de-a] douilea infam 
ind'vid s'a repezit Manuela şi 
l-a sărutat pe amândoi obrajii. 
Ah! N'aş mai vrea să retrăesc 
arel groaznic moment de gelo- 
zie ! 


Și după ce l-a sărutat, încon- 


st'entă, Manuela î-a spus Brun-. 


hiidei: „Şt'i? Pe piciul ăsta l-am 
a:ăntat acum cinci ani“, 

Rele mai sunt femeile! 

Deși o rugasem din ochi, de a- 
tâtea ori, să nu-mi amintească 
r'mic din trecutul ei, în clipa a- 
ceea, cu un calm desăvârşit, Ma- 
nugla a dat totul la iveală. * 


Cuprins de gelozie, am făcut 
pr-ma faptă rea din viața mea. 
Ajuns acasă, am refuzat să mai 
primesc ceva din mâna Manu 
lei. De oarece riscam să mor flă- 
mând, părinții mei s'au văzut 
Siliți s'o concedieze pe Manuela, 
pe frumoasa, pe iubita mea Ma- 
nuela. 

In schimb au angajat-o pe Su- 
zana, o femee vuigară pentru 
care nu nutream decât dispreţ. 

Dar ce mai puteam face? 

Eram prea obosit, prea dezilu- 
zionat, ca să mai pot reacţiona, 

Şi în ziua în care împlineam 
un an, am lăsat-o pe Suzana să 
mă piște de bărbie — ce gest 
stupid şi vulgar! — și să-mi îm- 
brace o rochiţă. 

Am lăsat-o, cu toate că ro- 
chița mă rănea teribil în amorul 
meu propriu de băiat, 

Și — ca să vă dau un exem- 
plu cât de plictisit eram — în 
dimineața aceea nici nu m'am 
sil:t să umblu în două picioare, 
ci am preferat, pentru locomo- 
ţie, să mă slujesc şi de cele două 
mâini. 

vă închipu:ți disperarea care 
i-a cuprins pe cei doui părinţi 
ai mei, ! | : 

Dea vârsta de 11 luni, învă- 
ţasem să umblu în două picioa- 
re. Şi, tocmai: astăzi când fuse- 
seră invitate diverse rude, să-mi 
admire progresele — tocmai as- 
tăzi îmi adusesem aminte că am 
și mâini. Nu-m: păsa că Toanta 
— astfel o numea mama, cu Con- 
simțământul meu mutua!, pe ser- 
vițoare — nu curățase praful de 
pe covoare. Mă încăpățânam să 
umblu în patru picioare. A fost 
nevoe de intervenţia unui tabu- 
ret de care s'a lovit capul meu, 
pentru ca să renunţ la umblatul 
„în patru labe“. 

Nu voiu mai povesti aici cum 
a decurs restul dimineţii. Știu 
doar că am p'âns de patru ori, 
Suzana credea că mă goare bur- 
ta dar eu plângeam fiindcă mă 
gândeam la Manuela. La masă 
mi s'a servit spanac, Şi eu care 
nu puteam să sufăr spanacul! 
Era o zi tristă, ziua aniversării 
mele. 

După masă, am refuzat să a- 
dorm. A intervenit întreaga mea 
familie care a început să cânte. 

Tata cânta: „Nani, nani, puiul 
mamei“, După cum observați era 
un cântec de leagăm, cu toate 
că eu, de două luni nu mai dor- 
meam în leagăn, ci fusesem tre- 
cut întrun foarte comod .pătuc 
cu perdeluţe. 

Mama cântă: „O Tanenbaum“ 
— cu toate că eram în luna Mar- 
tie şi acest cântec se cântă doar 
de Crăciun,— iar unchiul Paut— 
un unchiu care purtă ocheiari și 
îi făcea, pe sub acești ochelari, 
ochi: dulci, Suzanei — cânta un 
tango spaniol foarte la modă pe 
atunci. 

Atunci când a intervenit și 
Suzana, cântând: „Lorelei“, n'am 
mai putut rezista şi am închis, 
plictisit, ochii. 

Când m'am trezit, am fost a- 
dus în fața rudelor. 

Am văzut, astfel, că mătușa 
Esmeralda, se strâmba, convinsă 
că mă va hotări să spun: „Aa!“ 

Unchiul 'Theobald sa apropiat 
de mine şi mi-a arătat o bon- 
boană englezească, spunându-mi: 
„Dacă râzi, îți dau o bomboană“. 

Prost ma: era unchiul Theo- 
bald. Nu-şi dădea seama că, cu 
cei doi dinţi pe cari-i aveam a- 
tunci, nu puteam mânca bon- 
boane englezești, 

Și — în semn de dispreț pen- 
tru tot ce mi se întâmplase pâ- 
nă atunci — am adormit din nou. 

O uitasem chiar şi pe Ma- 
nuela. 


TRAIAN LALESCU 





Prima Qragoste!... Prima du- 
rere!,., 

Dar voiu ji scurt. 

Era în epoca de piatră. 

Trăiam într'o grotă elegant 
amenajată pe malurie  fluviu- 
lui... (găsesc eu unul, îndată, 
întrun atlas). 

Imi aduc aminte cu 
orgo.iu de familia mea; toţi oa- 
meni cu idei avansăle: au fost 
printre primii cari au avut Cu- 
rajul să se ridice pe două pi- 
cioare, 

Liceul Pam făcut în peștera 
din Aitamira (secția reală) și 
studiile universitare la faculta. 
tea iacustră din  Neanderthul, 
unde mi-am luat diploma de 
vânător de dropii și pescuitor de 
icre de Manciuria. 

In asta se rezumă existență 
mea: banălul cotidian, lipsit de 
interes, şi pe care îl voiu ignora 
în aceste pagini... 

Dar într'o zi, apăru ea!.., 

Luni de zile i-am trimis, de 
trei ori pe 2i — la cafea, la prân: 
şi seara — orchidee dela ŢIoră- 
ria : 

Publicitatea în revista noastră, 
după tariful oficial. 

In curând născu doi frați siu- 
mezi — primii din lume. -ACEș_ 
tia aveau extraordinara particu- 
laritate că nu erau lipiţi. 

In fața acestui apt, mă ho- 
tărâi, în secret să grăbim că- 
sătoria noastră. Imi construii 
o garconieră întrun bloc de ba- 
2alt şi pe care am mobiat-o cu 
gust, ferindu-mă însă de orhi- 
dee, deoarece bugetul meu nu-mi 
permitea deocamdăâtă să între- 
țin o familie mai numeroasă. 

Dar vai! în ultima vreme 0 
schimbare se petrecuse; schim. 
bare pe care eu, indrăgostitui, 
mavuşsesem timp să o remarc. 
Nevastă-mea era din ce în ce 
mai străină de mine, Eşia în 
schimb, și foarte des, în con- 
pania unui înamut. La început 


(75 


Z 


legitim 


—. 
= 
= 


2 


J 


Pi 


Batneseaa 


nu dădui prea mare importanță 
acestuia din urmă. Dar privin- 
du“ mai cu atenție, o îdee imi 
străfulgeră prin minte : 

— Drace! mi-am zis. Mamu- 
tul nu e oare azi strămoșul ce- 
lui care peste doar câteva mili- 
oane de ani se va numi elefant? 

Asta era. Femeia mea era o 
întreținută. 

Am căzut pradă unei negre 
disperări, prietenă foarte intimă 
cu nebunia, Și ca să nu creiez 0 
diversiune, luai urgent hotărirea 
să mă fac umorist. Și astfel am 
scos eu, în epoca de piatră, pri- 
ma revistă humoristică, tipărită 
pe piatră ponce, în trei exrem._ 
plare de marmoră, ediție de luz. 

Trec peste celelalte mii şi mii 
și ceva de reîncarnări pe care 
spiritul meu le-a suferit ded- 
lungul timpurilor, Dar vă măr- 
turisesc că într'o prozimă rein. 
cârnare, mă voiu naște COCOŞ. 

Planul meu e bine stabuut: 
mă voi îsca într'un ou de mâă- 
rime neobișnuită, și voi fi adus 
pe lume de o cloșcă săracă, dar 
bravă și onestă. S'ar putea să 
am un singur ghinion : să fiu 
smuls dela cloșcă, fiert și mân- 
cat îndinte de a mă naște. Dar 
asta e foarte putin probabil, de 
oarece se știe din totdeauna, că 
cudle geniale m'au fost nicioda- 
tă, nici. înțelese, nici apreciate, 
nici comestibile, 

Astfei că evenimentele își vor 
urma cursul normal. 

GEORGE VOINESCU 


M'am trezit cu un junghiu în 
coaste, inzăt deabia am putut 
sa, ma rac de pe par, Nevastă- 
mza, Care Se Tov p:ange de in- 
somnii, dormea, cu bontta tra- 
sa puțin pe Ocal și nu şulu dece, 
Priv.na-c, Mi-am Adus aminte 
acodata da Caierina, intâia mea 
sope. E'am ţanar pe-avunei, a- 
v:zam cincizeci de ani şi nu 
mi-aşi fi putut închipui nici in 
ruprul capu.ui că voiuu ma trai 
t:21232i de ani ca un dat din par- 
tea Bunului Dumnezeu. 'Trenue 
să ma scoi, să ma p:egatese pen- 
tru z.ua care incepe, sanai:, m- 
sâ junghiul nu-mi dadea pace 
de:oc. upecondru am 1osv o viață 
întreagă, însă la cptzeci de ani 
durerue parcă sunt altial, rea- 
mihtindu-ţi cu priza multă im- 
pertinența de pratul și pu.bsrea 
ce-or să vie, „Polixenia am stri- 
gat atunci cu jumâtate voce, 
sp:rând ca jumâatea de lânga 
mine va prinde de veste câ nu 
mai dorm, insă in pusuu.., În 
aşteptare, am pus mâna pe nop- 
tiara, scoțând-mi dantura din 
paharul pin cu apă și căutând 
ziarul, pe care strvitoarea il a- 
şează în fiecare zi la 'ndemână. 
Ehei, dar mai lipsesc ocheiarii, 
bâgai da seamă cand pagina ti- 
pârită juca în fața mea ca zesi 
de cercuri. Ozhaiarii însă sunt 
în halat, halatul este pe scaun, 
iar toanita de servitoare a mutat 
szaunul în mijlocul odăii, apro- 
piindu-l de masă, așa pentru si= 
miîtrie, cum îmi plăcea, să zâm- 
b=sc deobice-u. 

Polixenia începe să se d2ș- 
tepte, și întte timp eu mai fac 
odată încercarea să mă ridic 
dintre perne, câci e d:stul - de 
plicticos să stai iar lângă, nevas- 
ta care desbinde din somn, când 
ţe gândești că un sfert de seccl 
vai făcut dacâţ asta. „,Polixe= 
nia“, încep eu, „cum aj dormit?“ 
Răspunsul mă bucură, mai ales 
că din bucătărie se aud și cana- 
rii noştri, cari cântă minunat, din 
Zori și până în noapte. Polixz- 
nia „n'a putut să inchidă ochii 
nici o secundă, dar nu e nici e 
mitare, când clipele toate trec 
atât de triste și de uniforme, 
când ea își mănâncă zilele ei 
cele mai bune lângă un hodorog'“. 
Zâmbese pe sub dantură, Poli- 
xenia a7e şaizeci și unu de ani, 
și la urma u'melor mi se pare 
că nici nare dreptate. Eri am fă- 
cut împreună o preumblare pe 
bu'evardul Dazia, castanii erau 
înalţi şi neschimbaţi, N'am sim- 
țit nici un pic de chboseală, cu 
toate că o tusa cu certe aderenţe 
asimatice mă tot încerca. A fost 
frumos eri, Păcat doar că un 
grup de țineri și de tinere, în- 


grămădiți dzavalma fără pic 
ae ruşine într'c maşină, au 
trezuţ pe lângă noi, Tâ- 
zând, așa din senin, și 


(auzi es cbrăznicie !) arătându- 
na cu desztul. Eram îmbrăcat 
cum nu se poate mai cotect, ba 
pusesem chiar o cravată pa care 
acum ire:zeni şi nouă de ani mi-a, 
făcut-o cadou Tr. L. și pe care 0 
ma: pott câteodată. E din mătas: 
fină, Caterina, săraca, mi-a mai 
cârpit-o puţin și astfel e ca și 
nouă. Asta, nu de sgârcit, ci din- 
tr'o superstiție, Urât lucru tine- 
rii ase:a, desmăţaţi, căci pe vre- 
mea, mea, altfel eră tinereţea cu 
toaţe ale ei. 


Servitoarea ne aduce câte un 
csai de romaniţă, deșteptându- 
ne definițiv. Csaiul de ro- 
maniță nu e grezav d: bun, însă 
e sănătos. Prelungește viaţa şi dă 
noui ferţe organismului, Elette- 
rescu, directorul dela externa, 
bea, ceai de asesta de sând il ştiu 
și — uite-l — umblă pa stradă 
ca un fante, înât toate fetele 





Domnişoara Boanţa şi percheziţiile 


De trei săptămâni nu mai 
ştiam nimic de Sabin Tăcutu. 

Mai pesimistă ca oricând, pri- 
veum ieri la prâna t.tlurile 7o_ 
manelor polițiste expusen vi- 
trina Librăriei pe lângă care trec 
la întoarcerea mea dela „şcoală. 
Lângă mine colegele și în ace- 
aş timp vecinele mele, Lucy şi 
Viky, discutau cu aprindere o 
oarecare apariție  militărească, 
şi oare, după spuse'e lor era mai 
mut decât fermecătoare, 

Intorcând capul, am văzut a- 
propiindu-se de nci, un tânăr 
sublocotenent, care ne spuse pe 
un ton mai sever ca al domne! 
directoare : 

—— Servietele, la control, 

După obrajii tui Viky, trans- 
Jormați subit într'o stare de în- 
candescență dubioasă, mi-am 
dat seama că și la ea, ca ia ori- 
șice minoră care se respectă s'a 
lăsat cu „coup de foudre”, 

Lucy, căreia nici ei nu-i dis- 
plăcuse „fasonul chic” al sub_ 
locotenentului, ca să-mi spună 
ceva, îmi șopti : 

— Treci tu întâi, 

Mi-o luă însă înainte  Viky, 
marea admiratoare a tinerelor 
elemente ale armatei, cari as's- 
tă deobiceiu La serbările noaştre 
școlare : 

— Din ce regiment 
parte dumneavoastră ? 

Un tramvai trecu țăcând un 
sgomot asurzitor,  împ.edicân- 
du-mă să „mă cultiv” şi eu cu 
numele regimentului. Viky con- 
tinuă : „Ce coincidență, dar am 
şi eu 0 teche cunoștință acolo, 
Trebuie  să-1 cunoașie-ți pe 
domnul Petrescu Paul. Chiar, 
mă miram să nu-l cunoaşteţi. 


faceți 


Vhaşi rămâne Joarte îndatorată 
dacă î-ați spune că „Viky Pre- 
da, dintra sasea” și-a schim- 
bat numărul de telefon”, 

Mă apucă o admirație subiti 
pentru colega mea, care, într'un 
mod Utâl de degajat își dădea 
numărul de telejon, june-ui de 
care vorbise cu Lucy, atât de 
elogios, cu cinci minute îndinie 
de apariția „controluiui”. Ceea- 
ce era mai nostim e că nici nu 
avea la ea :eg.timauția, 

Oarecum agasată, căci îmi ve- 
nise rândul, trebuii să prezint 


unui soldat, servieta  văduvită 
de cărțile și coetele aruncale 
de-avalma, odată cu sunetul 


clopoțelului, ce anunța sfârșitul 
Orei a cincia, 


N 


Ş 


AN 


Eram ferm hotărită să profit 
de ocazie, de uceastă perchezi- 
ție și să le aranjez frumos pen- 
tru a evita obișnuita observaţie 
de-acasă : „BOoanţo, părcă vii 
dela viată, "nu dea Şcouă. As- 
teu-s cărți, sau verze ?” 

Insă, am uitat ce_mi propu- 
sesem, căci nu ştiu prin ce ne- 
fericită întâmplare, zării între 
cei cari făcedu coadă pentru a 
fi „în conformitate cu legea”, pe 
Sabin Tăcutu ținând de braț 
întrun mod foarte tandru, o 


domnişoară brună ochii 
verzi. 

Importantul personagiu, pe 
care_l  legănasem în visurile 
mele timp de trei săptămâni, 
nu mă mai recunoștea. 

Ce planuri grandioase îmi fă- 
Ccusem eu despre această rev2- 
dere şi când colo, „Bi” — el ce! 
mai drag — să mă privească'n 
treccăt şi, fără să mă recunoa- 
Scă, să evoace acelei Lelij nesu- 
ferite, timpul când era şcolă- 
riță, 

Probabil că mă schimba teri- 
bi! rochia de seară a verișoarei 
Medi... Bine-ar ţi de n'am mai 
umbla în uniformă. 

Au trecut înainte, 

Lucy o convinsese pe Viky să 
nu mai țină omul de vorbă, că-i 
a prestigiul în fața injerio- 
rilor 

Acest argument decisiv o ho- 
tări pe Viky, care amintindu_i 
domnului în chestiune numărul 
ei de telefon, îi spuse la reve- 
dere, cu cel mâi dulce surâs din 
„repertoire”, 

Ieri, am 
ziua. 

Azi dimineață, Viky, mai ra- 
dioasă ca oricând ne-a „rapor- 
Ada că domnul sub ocotenent 
i-a telefonat aseară, ca să-i 
spună că nu Pa găsit pe Petre- 
scu Paul şi... s'o invite la cine- 
ma. Prevăd că Viky va face o 
mare pasiune pentru tânărul pe 
câre-l cunoscuse „în exercițiul 
Juncțiunii”, Nu-i vorbă fata. 
foarte drăguță. 

Eu am rămas cu o antipatie 
profundă pentru femeile brune 
cu ochii verzi. | 

ADRIANA NICOARA 


cu 


fost năucă toată 


întore ochii lupă el. Nici nu: se 
cuncaște că are șaptezeci și opt 
de ani, E ţânăr și vioi ca o sfâr- 
lează și dacă genunchii îl tre- 
mură msreu, nu e de bătrânețe, 
ci fiindcă  E:efterescu e un om 
plin de tempzrament și de 
nervi... Ceaiul de zomaniţă nu- 
mai asta îl menţine !.. 

M'am sculat cu un foarte mie 
efort şi acum mă văd instalat 
în jețul meu de nuc. Păcat că 
mi-am uitat dantura în baie. 
Dar pot s'o rcg pe Poli să mi-o 
aducă şi după aceea o să-i cetese 
din ziar, Multe lucruri teribile 
se publică zilnia, mult mai multe 
decât pe vremea când și eu dă- 
d:am contribuţia în atâtea şi a- 
tâtea foi, spalturi si pagini în- 
tregi. A venit şi dantura, Des- 
chid ziarul la pagina pemuiti- 
mă, la, iista morţilor, dar îl 
și închid. Prea mor mulţi 0a_ 
men! bătrâni, ducând cu el 
resturile unei lumi: pline de far- 
mec și de tandreţe. Și, în cele 





din wrmă, ce înseamnă „bătră- 
neţe“, când euinsumi constat că 
întreg ș:rul zi:elor e o viaţă fără 
de moarte? Anunţurile astea, 
mi-au stricat însă pofta de lec- 
tură, Nu-i nimic. Ziarul o să-l 
pun la c parta și-l voiu veti în- 
tr'c zi, când îi va veni rândul. 
„N:mic nou sub soare“, am in- 
văţat cu timpul şi parcă are vreo 
importanță că volu cesti ziarul 
de azi doar peste o săptămână 
sau acuă? 


Privesc în grădină și mă gân- 
desc. Strada din faţa casei noa- 
stre nu mai e aceeaşi de întot- 
deauna. Casele stau nemișcate, 
însă au apărut alte fețe de oa- 
meni, capete pe care nu le mai 
cunose: şi cari nu-mi mai dau 
bună ziua când stau în grădini. 
ță, așteptându-l pe  Elefterescu 
sau luând, pur și simplu, aer 
Nici chiar fastorul nu mă mai 
ştie, Acum câteva zile când a in- 
trat în curte, am simţit o 
bucurie grozavă, gândindu-mă 
a mai sunt oameni care-mi 

criu. Vrciam să-i dau un basşiş 
das însă am renuntat, când 
l-am auzit întrebându-mă da- 
că nu știu unde locueşte domnul 
Gru:escu. [-am spus că nu știu. 
Ce măgar poate fi un faztor poş- 
tal; pentru atâta lucru să intre 
el în curte la mine! 

Poli şade lângă scbă (cu toate 
că nici nu e foc în ea); a pus 
mâinile în poală și şade. Atât. 
Mă, întreabă apoi: „Domnu, 
d:ce nu binevoieşti să-mi faci o 
mică, lectură, din ziarul de azi? 
Eşti un egoist, cara nu mi-ai dat 
nicicdată ocazia să mă cultiv şi 
să mă qocumentez; de-aia mă 
dai mereu afară din odaie când 
vine rabla de Lalescu și diszu- 
taţi literatură. Literatură, auzi 
domnule, dece le arde hodorogi- 
lor| Şi eu care-mi mănânc zi- 
lele cele mai bune lângă tine! 
Of, Dumnezeule mare!“ Şi în 
clipa asta Poli care devine iat 
Pclixe=nia, pleacă trântind uşile, 
să câte la pian. Un biet suflet 
de femee şi eal 

R adevărat: în curânăd trebue 
să vie Lalescu. Şi asta e o veche 
pasiuna a noastră, Stăm la un 
păhărel de apă cu zahăr (face 
foarte bin: la astmă) și dis:u- 
tăm câte în lună șim stele. S'a 
cam zaharisit și Lalessu, dar «e 
tot bun băiat, Răsfoim impreu- 
nă scrisorile pe car: ni le-au mi- 
gălit numeroasele ncastre iubite 
din tinereţe şi câteodată mai ie- 
șim şi în parcul Ioanid, unde ne 
întâlnim. cu Victoraș, cu Alecu 


Paleologu sau cu Adriana Ni:oa- 
ră, care a venit să-și viziteze 
n:poții dar nu-i recuncaşte prea 
bine fiindză e tare mioapă. Ei, 
ce să caute oare Polixenia în 
grupul acesta ales? Czilalţi nu 
mai vin. Stau în pat sau au luat 
alte drumuri (d= ce mă toj obss- 
dează oare mizeria de ziar?). 

Menip și Menale sunt la Balu. 

Dar iată și ora prânzului, Die- 
ţa e un lusru delicios, mai ales 
când îţi dai seama în mod logic 
de imp:rioasa, ei necesitate. Lap- 
te, unt şi cartofi cu smântână. 
Apoi o ceșcuță de compot, ur- 
mată de-o ţigaretă denicotini- 
zată — numai una pez:l —, 
care e un început de siestă. 

Şi uneori, după masă, mă fură 
somnui. O picoteală neștiută, 
fără vise rele, în jeţul de nuc, 
cu o pătură pe picioare şi cu ca- 
pul pe piept, 

Tar când mă deşteaptă sgo- 
motul străzii, tresar. Pe mes- 
cicara de lângă mine, Poli a 
pregătit o ceașcă de cai de ro- 
maniță cu pesmeți. Nu de alta, 
dar ceaiul de romaniţă prelun- 
gește viața și dă noul forţe or- 
ganismului, așa că mâ:nzs, poate, 
o să cetesc ziarul de azi! 

Șin timp ce sorb ceaiul de ro- 
maniţă, mă uit mulţumit îm- 
prejur, o privesc pe Poli și gân- 
deş> ce mare lucru e să simţi 
lângă, tine un cm tânăr și ener- 
gic, de șaizeci şi unu de ani... 

* 


Domnul a. dat!...*) 


__* (Insemnări dintrun carnet 
încă nescris! ) 


ȘTEFAN BACIU 





EPILOG 


Vă mulțumesc că nu mw'ați 
uitat, prieteni, şi m'aţi chemat 
la această ședință de spiritism, 

Dupa cum va destainuil-o 
Ştefan Baciu, fostul meu amic 
terestru, de mult țimp (iată un 
cuvânt ce nu mai are înţeles 
azi penuru minej) rămaşiya 
materială sa irosit in lume, a- 
cest misterios alambic de faa- 
tasiice şi nesfârșice schimburi 
de atomi... Nu ored să mă în- 
şei, Șiefane Baciule, afirmând 
că atomii de fostor şi fier ce-au 
slujit zâmistirii povestirilor mele 
din „Casa Terekow”, poate sunt 
amagamaţi in moneda de doi 
tei ce ai strecurat-o cun zâm- 
bet complice flaşnetarului de 
pe strada Brezoianu, adineaori, 
tiindcă șoricelul alb a scos A- 
Aripa o planetă ce-i făgââduia 

0 căsnicie aproape centenară cu 


unul, Ștefan, 
Dar ma depăztez de subiect, 








Acum abia, după moarte, imi 
dau seamă că onorabilul meu 
adversar, Soractes, care mă a- 
cuza că lunec mereu din subiect, 
avea dreptate! De șapte ani — 
sw.nină îi caut, să i-o spun, pe 
toate crugurile sistemu.ui ga- 
laciie, dar nu-i chip să dau de 

Pe Menalc Vam întâlnit în- 
tr'o plimbare ce făceam în 
preajma consteiaţiei Lyra, In- 
trebăndu-l ce caută prin atât 
de depărtate meleaguri, ei imi 
răsunse, cu acei zâmbat adânc 
şi cam 'ostenit, pe care desigar 
nu Paţi uitat, un vers a, cui 
Ovidiu : „Coelum cerțe patet, 
ibimus iliae!”. Corul ns e nias- 
chis, să-l cucerim! Era, după 
cum vedeţi, o foarte nimerită 
introducere pentru urmarea Co- 
locviilor. Doar că aici le spunem 
Coloevit în Bternitate, și parcă 
sună mai frumos, mu vi se pare? 

Imi  cereţi părerea, iubiții 
mei poeţi? Sincer vă spun, eu 
găsese noțiunile voastre de spa- 
țiu şi de timp cu totul absurde. 
Acum noțiunile acestea mă în- 
duioșează cum îl induioșau pe 
Newton  mărgelele inşirate cu 
care învățase a număra în şeoa- 
1ă,.. Mă întrebaţi cum mă deo- 
sebesc de Voi, Am să încerc să 


vo spun, însă nu sunt sigur 
c'aveţi să mă  pricepeţi. Ia.a. 
Din clipa morții mele, prematu- 


re de altfel, Dinamismul Infi- 
nit, sau Dumnezeu, după cum 
spuneți voi — e acelaşi lucru — 
mi-a hărăzit dreptţ loc de șede- 
re steaua la care atâtea sati am 
privit cu 0 nedeslușită nostal- 
sie, planeta vecină pământu ui: 
Luceafărul, — Pasărea lui Osi- 
ris, cum frumos îi ziceau Egip- 
tenii. Dar uitam să vă spun că 
iubitul nostru Menalc, ca uni 
maj meritos decât noi toţi, 
fost sortit să veșnirească Ai 
in Soare. Dece râdeţi? Negreşit 
iindcă judecați cu  simțutiiej 
Voi nu vă puteţi închipui cum 
var putea viețui înt”'un loc un- 
de căldura e atât de fantastică 
incâţ (amintiţi-vă problemele 
din liceu) ar face să fiarbă în- 
run ceas 2 trilioane nouă sute 
1e miliarde de kilometri cubi 
de apă la temperatura gheţei! 
Dar poate aţi ghicit că pentru 
Menale ca şi pentru mine nu 
mai poate fi vorba de simţuri, 


RA BAL 208 3 NENEA ef 070 AR PRI Cta 05 E IN, EL. AER 00 E) FN oi Etica me E i pi E 07 ac olive 


Je când am lepădat  grosolana 
oherestea a nervilor.., E 
Dragii mei prieteni, mi-adue 


aminte, copleșit de rușine, că 
se'e cinci simțuri ajungeau cu 
prisosință  sărmanei noastre 
vieţi pământene ! Ce glumă!... 
Ascultaţi : eu sunt acum inzes- 
trat cu 35 de simțuri şi totuși 
tare mă simt săpat! Mă chi- 
nue gândul că Dinamismul In- 
finit nu mi-a îngăduit să pă- 
trund mai mult încă tainele 
Sale, şi aștept ciclul în care, ca 
Menale vou avea 88 de simțuril 
Din păcate nu vi le pot aici în- 
şira pe toate, ci numai pe cele 
cari se pot tălmăci în vorbire 
pământească, bunăoară simțul 
gravitaţiunii, simțul eternității, 
simțul infinitei geometrii, sim- 
țui electricităţii cosmice... 

Mă întrebi, Traian Lalescu, 
dacă nu mi se pare vremea (iar 
vorba fără înțeles!)  omoritor 
de lungă în Absolut, fără flori, 
fără nori..., fără dealuri, fără 
baluri..., fără sete, fără fete... 
tără lacuri, fără stihuri... Drept 
răspuns te rog aminteşte-ţi 
de-o goană cu expresul în care 
călătoreai alături de fata cu 
ochi de lună spre țările dela 
miază-zi... Nu mai știi ce neîn- 
semnate şi vane şi năroade ţi se 
păreau în Gepărtare turmele cu 
ciobanii, grădinile cu tineri a- 
șezați pe bănci, casele oameni- 
lor, tot, tot... Așa şi eu în lumea 
mea. Incere o bucurie aprigă și 
pură ca diamantul, pe lângă care 
destătările voastre sentimenta- 
le sau artistice sunt doar niște 
scălâmbături! 

Credeţi-mă, prieteni, altfel 
de bucurie e aceea de 2 simţi 
cum întreg sistemul galactic se 
tălăzuiește prin Infinit, ca o 
corabie uriașă, cu patru mili- 
pane de noduri pe oră Da, da, 
voi îmi păreţi arum păpuși ca- 
raghioase ce v'aţi făcut un 
Dumnezeu după chipul și ase- 
mănarea voastră: o păpușă mai 
mate şi mai desăvârşită aecât 
voi. 'Grijile, ambițiile, biruinţe- 
le, mânăriile voastre sunt doar 
niște glume de păpuși! 

Dar cred că vam supărat în- 
deajuns ca să-mi fie iertat să 
plec de lângă voi. Pe curând 
dragii mei, ar luaţi seamă la 
ce vă spun: Abia când o să 
muriţi aveți să scuturaţi tărâţai 
ce umple capul vostru de pă- 
puși și vă veţi simți în sfârşit 
adânc... 

MENIP 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. Gle P. Î. T. Nr. 24464-938