Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0012

VAI VIS 


PROPRIETAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 4 


de onoare 
particulare 





ABONAMENTE: 


autorităţi şi instituţii 1000 lei 


500 
250 « 





Mussolini și cultura 


de Prof. ALEXANDRU MARCU 





Este plăsmuitorul în tipare noi al poporului italian, deoarace 
este învățătorul poporului itulian de astăzi, în înțelesul cel mai ade- 
rent al cuvântului lu toate realităţile naționale. 

lată-i câteva din aceste învățături, prin vorbă și faptă, de când 
duce, pe senin si furtună, cârma Statului în mâini : 

S'a deprins în primul rând să selecţioneze valorile: primordiale, 
din atâtea, ale vieții naționale. Și a văzut că Arta, alături de Drept, 
a fost aceea care a pecetluit, cu un sigiliu de neșlers, „expansiunea 
unificatoare a lumii latine”. Căci „fără Artă nu există Civilizație”. 
Arta însă poate fi înțeleasă ca valoare universală de viaţă, față de 
“toate celelalte îndeletniciri umane, precum ar fi aceea de-a puiea 
armoniza elementele care condiționează viața întregului popor: 
„Acest străvechi pământ italic — spunea odată — poate da pâine 
fiilor săi de azi şi de mâine, dacă oamenii vor ști să armonizeze 
intr'însul acesta elemente : svarele, apa, munca și ştiinţa”. Din buna 
stare a poporului, a făcut altarul credinței sale. „A spori până la li- 
mitele posibilulmmi rodnicia pământului italian ; a ridica soarta mi- 
lioanelor şi milioanelcr de țărani ce muncesc cu o tenacitate dură și 
sacră”, iată unul din «copurile cele mai nobile din câle şi-a propus. 
lar drept atingere a unui scop ca acesia, a decretat: „Toți țăranii 
italieni trebue s& aibă o casă încăpătoare şi sănătoasă, în care 
generaţiile de țărani să poată trăi și să poată dura prin secole, drept 
temelia sigură și statornică a rasei”, Căci dacă salele vor avea 
aspestul unei închisori, lipsite de lumină și de toate binefacerile Ci- 
vilizaţiei, țăranii vor incerca să evadeze sigur din ele. Pe câtă vreme 
totul este a-i face să rămână credincioși pământului, mândri de a 
fi țărani, mândri căși muncesc ogorul. Așa cum mândria lui, este 
să se știe dela țară. 

Obârşia aceasta ii face să adore munca. Ea singură i se pare a 
da frumusetea și a-monia vieţii. Munca este pentru el cel mai înalt 
şi nobil şi sfânt lucru din viața omului. Munca pașnică, ordonată, 
cuminte, va să fie deci norma fundamentală de viață a tuturor buni- 
lor cetăţeni ai Italiei sale. Cei pe care-i preferă, cei pe care-i stimează 
şi cei de cara se ajută cu încredere, sunt cei care muncesc din greu, 
voiniceşte, în ascultare şi — spune însuș — „de se poate, în tăcere”. 
„Dacă ai fier, ai şi pâine — le-a afirmat odată celor din Bologna —: 
dar când fierui îţi este bine călit, poți da şi peste aur“. Căci unde este 
o voință, „este şi o cale“. 


Mai presus de toate cărţile din bibliotecile lumii, pentru el există 


una, grea de învăţătură, generos deschisă în faţu tuturor oamenilor 
de bună voe: cartea experienței și a viejii trăite. În ea a învățat 
înainte de toale, că marele cuvânt de ordine pentru propășirea unui 
popor, nu poate fi decâl disciplina pe care șie să și-o impună. „Dis- 
ciplină în lăuntrul țării — precizează el — spre a avea față de străi- 
nălate blocul granitic al unei singure voințe naţionale“. De aceea 
libertatea nu poate fi înțeleasă ca un scop, ci a un mijloc ; iar „liber- 
tatea fără ordine şi fără disciplină, — adaogă hotărit — înseamnă 
disoluția Statului, catesirotu lu;, Libertutea nu esie un drept, ci o 
datorie : nu o miluire, ci o cucerire ; nu o egalitate, ci un privilegiu”, 
De asemeni: „Dreptatea fără forță, ar îi o vorbă goală de înteles; 
dar forţa fără dreptate, nu poate fi si nu trebue să fie” formula sa 
de-u cârmui poporui. Obiectivul „marșului“ pe care l-a întreprins în 
Istoria modernă a Italiei, este în ultimă analiză o „mai înaltă justiție 
socială pentru acest popor al s&u”. lar întru atingerea unui alât da 
imperios obiectiv, s'a înrădăcinat în el convingerea nevoii de reedu- 
care a tuiuror cetățenilor la Cultul Patriei. Deaceea: i-a convocat 
pe toți în jurul Altarului reinălțat pe cea mai glorioasă colină a 
Romei şi le-a cuvântat așa : „Patria se serveşte mai ales în tăcere, 
în umilință și disciplină, prin muncă asiduă şi de fiecare zi”. Totul 
trebue să se întâmple în Stat : nimic nu trebue să se întâmple dincolo 
de Stat; nimic nu trebue să se întreprindă împotriva Statului. Căci 


el nu este „doar prezentul ci și trecutul, dar mai ales viitorul Naţiei. 


Statul este cel care, trecând peste limita scurtă a vieților individuala, 
reprezintă conștiința imanentă a Naţiei întregi“. El este autoritatea 
supremă, în care „totul se centralizează și se armonizează, indivizii şi 
g:upăsile, trecutul și viitorul, spiritul și materia“. Naţia es'e mai întâi 
suflet şi pe urmă teritoriu, 

Fiu, întreg la minte și la suflet, al Italiei sale, a moștenit dela stră- 
bunii care au dat lumii Civilizație Renaşterii, concepția şi instinctul 
că tot ce întreprinde omul pe pământ, trebue înobilat cu semnul 
priceerii și al iscusinței, deci cu semnul „artei''. De aceea, creația 
„politică” nu i se pare o îndzleinicire de rând. La fel cu ceaar- 
tistică, această creaţie politică „este o elaborare lentă și o di- 
vinaţie subită. La un moment dat, artistul crează cu inspirația, iar 
omul ds Stat cu hotărtrea”. Totul este ca acesta să se lase inspirati 
de cel mai sănă:os și robust idealism. „Spiritul este — după convin- 
gerea cea măi înrădăcinată a ființei sale sufleteşti — pârghia ma: 
rilor întăptuiri. Fără o atmosferă morală de en'uziasm, de pasiune, de 
sacrificiu, nu sa realizează nimic. Cele mai grandioase proecte cad, 
lipsindu-le un puternic suflu de idealism”, Gândul trebue să condi- 
ționeze acțiunea și la baza oricărei fap!e, trebue să se găsească el, 
gândul, drept act de fundare a acelei noi acțiuni. 

In felul acesta un popor se va putea realiza deplin și fericit pe 
sine, sub auspiciile a trei comandamente: autoritate, ordine și drep- 
tate pentru toată lumea. Căci acest trinom i se pare lui a fi rezultatul 
fatal al Civilizației contemporane, dominată de muncă și de maşini. 
Aşa refăcut sufle!ește, poporul lui va pu'2a să-şi scruteze Destinul. 
„În fața Destinului — a mărturisit odată într'o piață a Romei — există 
cel slab, care se apleacă ; şi există cel tare, care nu sa resemnează 
și caulă să înfrunte Destinul și să-l covârșească și să-şi croiască altul 
mai bun : cel slab, care vede închis ciclul speranţelor și cel tare care 
din loviturile soarisi, capătă puteri sporite, spre aşi deschide o nouă 
cale și a reîncepe o viaţă nowă'”. 

e 

Intr'un muzeu al Florenței, se păstrează portretul lui Federico da 
Montefeltro, Ducele de Urbino, pictat de Piero della Francesca, 

Pentru ca figura-i să se precizeze cât mai energică şi porunci- 
toare, prafilul i se tae pe cer: iar pentru ca bustuii să se înalțe cât 
mai impozant, se desprinde pe un orizont îndepărtat, cu oraşe, înăl- 
țimi şi ape. Distanţa dela viața ce se desfăşoară în tot felul ps acea 
linie de orizont din fund, măsoară noblețea sufletească şi dislincția 
în ținută a personajului. 

Psihologia i se lămurește imediat: energic, imperativ, bărbătos, 
nepregetat în hotărire, înțelegător, generos, robust, optimist, cu grijă 
de ce se întâmplă în juru-i, gata să ia comanda, gata săiși ia răs- 
punderea, :ecules până se hotărăște, ca să nu mai dibuiască după ce 
a hatărit ; și totuș bun, leal, bucuros să r&dă din tot suiletul, bucuros 
să trăiască viața din plin. Federico da Montetelizo a-fozt un Con- 
dotier. A fost unul din cei mai iscusiți Condpotieri ai Isioriei italiene. 
Bra în luptele cu rivalii ; milos cu învinşii ; în stare să aducă dintr'o 
întreagă cetate cucerită de el, la Urbino, drept pradă și trofeu, o 
singură came ; priceput la conduzerea Statului, în cele mai mărunte 
griji, pentru supusul cel mai trecut cu vederez;: dornic de fast şi cul- 
tură, dar ştiind ce să le spună cărturarilor dela Curte şi ce să le pre- 
tindă meșterilor arhitecţi, cărora le poruncea în fiecare seară cum săi 
„construiască palatul ; cucernic, până la a păstra în timpul meselo: 





(Urmare în pag. 5-a) 








REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezolanu 23-25 
TELEFON 3.30.10 





LIPAL 





Fals tratat de choreografie (proiect) | 


Din toate artele, damsul - singur a 
Dus niciodată problema originei sale : 
în sânge, în inima făpturii vii, dansul e 
ritm, pulsație, viață, muncă şi plăcere, 
repaus şi moarte. 

Echilibrul planetelor și mersul mași- 
nelor, spunea odată un apologet al dun- 
sului, tot dans este. Dar dans e mai Cu 
seamă desperarea. Invălmășea!'a omeni.- 
rii fără cârmă, spre prăpastie. 

Hieroglife trasate în aer și scrijilate 
uneori în pietre, urmele dansului ni-l 
mărturisesc peste tot şi în toate timpu- 
rile. Shiva, Domnul Lumii şi al Dansu- 
lui, e cel dintâi patron pe care i-l putem 
găsi. Pe frontonul templului Khmeir din 
Angkor-Thom, nouă „apsaras“ cerești, 
dansează şerpuit, închipuind mlaștini 
cu lotuși, oaze cu palmieri şi jungle cu 
șuer de șerpi. După Lucian din  SAmo- 
sate, antica fabulă a lui Proteu care 
știa să se transforme și să se asimileze 
elementelor, animalelor și  plăniieor, 
simbolizează dansul. „Teoriile“ sculptate 
pe sarcofagiile egiptene din Necropola 
Thebei ori dela AnkmahoOron sau Sak- 
kdrah, înfățișează iungi procesiuni fu- 
nerare în care dansatoare asemeni gha- 
wasi-ilor moderne, înaintează în lovi- 
turi rare ca de gong solemn. 

In jurul vițelului de aur Hebreii au 
jucat și ei, spune Biblia, iar Danvid mul- 
tumește Domnului pentru faptul de a-i 
fi schimbat inima în „cor de dans“. Şo- 
far-ul, car b:blic, la origine dans nup- 
țial, pomenește de magnificiența. iubi;ei, 
asemănătoare unui palmier. Paradisul 
însuși se cheamă Pardts, adică palmier, 
şi fiecare coristă a șofar-ului era un pal- 
mier de mlădiere și răcoare subtilă. 

Corybanţii greci, preoți ai Cybelei, pot 
fi socotiți ei creatorii jazz-ului; vacar- 
mul scuturilor lor căuta să acopere țipe- 
tele lui Zeus. nou-născut, în primejdie 
de ă ji înghițit de Chronos, tatăl său. 

Eemmeliile, gravele și majestuoasele 
dansuri religioase eline, Hyporchimenul 
himnic sau Chironomia, dansul expres 
al mâinilor, Pyrrhicul răsboinie și auto- 
flagelantul 'Thermastris, sau Xitismui 
asemănător scrimei de astăzi, pot dovedi 
diversele aderențe practice ale dansului 
la Grecii vechi. 

Chiar și dansul-sport, Gimnopedia, sau 
Embateriile spartiate execulate în me- 
tru anapestic, ne pot arăta valoarea bi0- 
logică a genului acestuia de artă, a'unci 
când se neglijează caracterul său expre- 
sip. 

Cortegiul dansurilor dionisiace, Phal- 
lagogiile și Phall&phoriile (dela Phallus), 





MARIA CHELSOI-CRISTEA 


de ION FRUNZETTI 


și Dithyrambul, orgiastice manifestări 
ale unei mulțimi oprimate de destinul 
implacabil în care credea, aduc, după 
spusele lui Nietzsche, genul tragic în 
dramaturgie. Sophocle dansează și cân.- 
tă o „statisma“ în faţa trofeelor ta Sala- 
mina, îar Euripide, (,tragikov'utos ton 
poieton'“), cel mai tragic dintre poeţi, in- 
tercalează dansuri în piesele sale bogate 
în muzică. Paralel cu izbucnirea cathar- 
ică a unei omeniri nefericite sublimate 
în tragedie, corul comice  (K6mollorgii, 
festinuri) oferă lumii un gen pe care-l 
gustă de-atunci necontenit: comedia. 
Tâșnită din dans, ea păstrează dansurt 
groteşti și obscene. Kordax-ul e un sotu 
de dans, negru în maniera unei „Synco- 
pated Orchestra“ americane. Bogăția 
ritmurilor gâlgâitoare aduce excesului 
de viată ce se cere cheltuit, o revărsare, 
căutată până asăzi. La rândul său, 
„Bxtazul'“ nu se exprimă numai prim îm- 
pietrire. Domsurile dervișilor musulmani 
du găsit mij'ocul de a-l redă prin rotiri 
exasperate, până la amețeală totală, 
până la hipnoză ritmică, 

„Triumfurile“ Renașterii nu întrebuin- 


"țează mai puţin decât „pompele“ roma. 


ne, dansul. 

Influența maurescă aduce îm dansu.- 
rile spaniole ecouri tânguitoare și ar- 
dente, nebunii fremătând, lâncezeli și 
vouplate. El Bolero, întrebuințând „la 
vuâlta de! pecho“ (vol'a pieptului“, sau, 
Las Malaguenas, pe cele aie coapselor 
(rinones), La Jota, las vueltas quebra- 
das. 

In aglomerațiile unei Romeria (bâ!ci), 
mulțimea ascultând Das coplas (cuplete) 
și los estribillos (refrenele), nu se mai 
puțin răpită decât publicul înmănușat 
al unei săli de concert când se execută 
cunoscutul Bolero al lui Ravel. Alegrias, 
Seguidillas, Fandangos, şi câte alte for- 
me ale aceleiași frenezii iberice dornice 
de tauromachii, oferă Spania. 

După „sărbătorile nebunilor“ din Evul- 
Mediu, oglindă a aspiraţiei eterne spre 
egalitate, în care servitorii luau locul 
stăpânilor pentru 0 zi, desperarea acas. 
tei întunecate epoci produce sărbătorile 
Inocenților, Măgarilor, D'aconilor, sub- 
Diaconilor, etc. Noui bacchanale se în- 
staurează înlăuntrul creștinătății. Mășt: 
monstruoase trec prin străzile înnebu- 
nite. Furoarea și devoțiunea îndeamnă 
la autaflagelare și amor. Apar dansuriie 
măcabre curând: sufletele răvășite de 





(Urmare în pag. 2-a) 


Sibiul (aquarelă) 











ANUL L e Nr. 12 
SAMBATA 15 Martie 1941 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢȚUL5SLEI 








Tot problema 
bibliografiei literare 


de G. C. NICOLESCU 


Intr'un articol anterior, am pus problema biblio- 
grafiei literare române, am arătat stringenta 
nevoie pe care i-o simt toţi oamenii de cultură ca 
și greutăţile ce se ridică, din cauza lipsei ei, în 
calea cercetării literaturii noastre, după cum am 
schițat sumar mijlocul de a umple în chipul cel 
mai urgent și în condiţiile cele mai bune cu putinţă 
acest gol. Nu știu dacă rândurile mele vor face 
pe cineva să gândească la folosirea sugestiilor ce 
le-am dat. Sunt însă convins nu numai că tot ce 
am spus este realizabil în practică, dar că avem 
acolo, în linii mari, singura posibilitate de a evita 
întârzierile dăunătoare și eşuările costisitoare în 
înfăptuirea atât de folositoare a unei bibliografii 
literare române complete. 

Nu trebue să se creadă însă că dacă, printr'un 
mijloc sau altul, vom avea această bibliografie 
realizată lucrul s'a sfârșit şi literatura noastră 
are pentru totdeauna un instrument perfect la 
dispoziție. Perfecţiunea unei bibliografii stă, fi- 
reşte, în primul rând în scrupulozitatea cu care 
este lucrată, dar nu mai puţin și în chipul cum 
este ținută la curent. Materialul literaturii, opere 
literare și studii, sporește pe fiecare zi, aşa că cea 
mai amănunţită bibliografie, după un an dela tipă- 
rire, devine incompletă, pentrucă lipsesc din ea 
titlurile atâtor bucăţi care s'au publicat dela apa- 
riția ei. Câteodată, lucrurile apărute cu un an, 
doi în urmă sunt mai greu de găsit unde anume 
au apărut decât altele vechi de zeci de ani, pen- 
trucă ele n'au avut vreme să fie utilizate încă prin 
studii sau istorii literare care să-ți dea indicaţia 
cât de vagă, așa că, pentru perfecționarea instru- 
mentului bibliografic ce-l dorim literaturii noa- 
stre, aici se ridică o probelmă destul de delicată. 
Ea însă nu este insolubilă. 

Pentru a o soluţiona, ceea ce presupune o pre- 
ocupare permanentă pentru bibliografie a unor 
oameni. pricepuți, este nevoie de organizarea unei 
secţii bibliografice, în care nu va fi nevoie de mai 
mulţi de doi funcționari, unde să se lucreze ne- 
contenit pentru ţinerea la curent a bibliografiei 
tipărite. Această secție bibliografică având un ca- 
racter permanent va -putea funcționa în cadrul 
instituţiei care va edita bibliografia : Fundaţia 
pentru literatură şi artă sau Academia Română, 
eventual chiar Facultatea de Litere. Firește, locul 
ei ideal ar fi în cadrul Academiei Române, care 
are depozit legal, aceasta simplificând mult şi lu- 
crul şi controlul. 

După planul stabilit iniţial pentru lucrul biblio- 
grafiei cele mari, cei doi bibliografi, care vor con- 
stitui personalul secției bibliografice permaente, 
vor inventaria treptat, pe măsură ce lucrurile so- 
sesc, atât volumele și broșurile, cât și toate bu- 
căţile literare și studiile publicate în reviste, cla- 
sând acest material conform cadrului general. La 
sfârșitul fiecărui an, la sfârşitul fiecărui trieniu 
sau după fiecare cinci ani, aceasta depinde de 
cantitatea materialului — în fond, dacă prea rar 
este rău, nici prea des nu este mult avantajos pen- 
trucă se complică orientarea și trebue căutat în 
prea multe volume pentru un acelaşi scriitor — 
se va publica un volum de bibliografie suplimen- 
tar care va ţine la curent bibliografia noastră li- 
terară presupusă realizată și completă până la o 
anumită dată. 

Cu aceasta se face un pas mare pe calea per- 
fecționării acestui instrument de lucru, dar nu se 
termină. Rămâne un lucru nu mai puţin însemnat, 
dar care cere mult mai puţin timp. Este vorba de 
o inventariere a tuturor periodicelor ce au apărut 
pe pământul românesc. Evident, şi aici problema - 
se poate complica, dar rezolvirea ei sub aspectul 
cel mai simplu va fi, socotim, îndestulătoare. Aici, 
truda este uşurată prin faptul că avem deja o in- 
ventariere a periodicelor noastre apărute până la 
1906, pe care ne putem întemeia cu deplină în- 
credere. Rămâne să completăm această bibliogra- 
fie a periodicelor cu eventualele omisiuni de până 
la data la care s'a oprit ea și, apoi, cu cele care 
au apărut dela 1906 până astăzi. Din mai multe 
puncte de vedere va fi necesară însă o editare 
integrală a acestei bibliografii, cuprinzând la un 
loc și materialul celei deja existente. In primul 
rând, pentrucă vechea bibliografie este rarisimă 
şi nimeni nu şi-o poate procura, iar idealul este 
ca fiecare cercetător să aibă în bibliotecă sa aceste 
lucruri indispensabile. Ca să nu lărgesc inutil dis- . 
cuiția, mă limitez la acest simplu argument de fapt. 
deşi se mai adaogă și altele. 

La sfârşitul acestei bibliografii integrale a re- 
vistelor şi ziarelor apărute pe pământurile româ- 
nești, se va adăoga un indice a căruia lipsă, desi- 
gur simțită de mulţi, n'a fost încă relevată. Este 
vorba de a alcătui un tabolu din care să se vadă 
în fiecare an, de când avem o presă periodică, ce 
anume ziare şi reviste au apărut. Nu este vorba 
de a alcătui ordinea în care sau publicat toate 
periodicele noastre, ci de a avea o evidenţă a pe- - 
riodicelor care au apărut în fiecare an, în acest 
indice fiecare periodic figurând așa dar nu numai 
odată, în anul când a apărut pentru prima oară, 
ci sub fiecare an în care și-a continuat sau și-a 
reluat apariţia. Utilitatea unui asemenea imdice .. 
nu va putea scăpa nimănui. De câte ori cercetă- - 
torul n'a fost în fața unui fenomen literar dela o 
dată certă şi nu i-a putut urmări cu certitudine 











(Urmare în pag. 5-a) 








2 





ROMULUS SEIŞANU: „Transilvania 


Românească“ cu 


hărți şi diagrame, 


(Universul, 1941) 


Cititorii articolelor din 
„Universul“, ale d-lui Romu- 
mulus Seizanu, privitoare la 
problema minorităţilor și în 
special la pretenţiile ma- 
ghiarilor asupra Ardealului, 
cunosc fără îndoială și nu- 
meroasele lucrări în care d. 
Seișanu s'a străduit să edi- 
fice opinia românească asu- 
pra drepturilor noastre peste 
întreg teritoriul cucerit în 
1918. Aceiaşi cititori care 
prețuesc o activitate de zia- 
ist erudit și de istoric apă- 
rător al drepturilor româ- 
nești, au cbservat, credem, 
faptul curios că autorul de 
care ne ocupăm, se află a- 
proațe singur pe 0 poziţie a 
scrisului ce se cere câștigată 
și veghiată necontenit. 

Ne referim în special la 
presă, prin urmare la con- 
fraţii cărora profesiunea le 
impune adesea să desbată 

“teza  integralității noastre 
teritoriale. 

Nu știm însă să se fi pro- 
dus un început de solidari- 
zare, la acțiunea susținută 
cu erudiție și patriotism, 
din „Universul“, Integrân- 
du-se normal în tradiția na- 
ționalistă a gazeiei în care 
apare, scrisul d-lui Seișanu 
stabilește o legătură doar 
cu marele număr de cititori 
ai Universului, rămânând 
izolat faţă de preocupările 
la zi ale confraţilor vizaţi. 
Dar ce probleme mai actuale 
au existat în scrisul coti- 
dian din ulţimii ani, de- 
cât acțiunea, antirevizionistă 
pornită de către conduce- 
rea chibzuită a ziarului „U- 
niversul“, acţiune în care d. 
Seişanu a dat concursul cu 
o pregătire egală cel puţin 
cu a unui cercetător istoric 
de specialitate ? 

Nimeni nu va putea spu- 
ne că ccolirea problemelor 
tratate de autor se explică 
prin caracterul lor erudit, 
greu așa dar de urmărit și 
plin de riscuri pentru cine 
nu posedă cunoștințe sufi- 
ciente. Riscurile constă în a 
afirma date greşite, şi evi- 
tarea erorilor impune docu- 
mentarea serioasă și amplă. 
Ce gazetar va susține însă 
că profesiunea nu-i porun- 
cește o documentare temei- 
nică în orice domeniu al 
vieţii naţionale ce trebue a- 
părat, ? 

Lipsa de solidarizare cu 
mișcarea, de patriotism în- 
țelept a „Universului“, şi ne- 
folosirea argumntelor șt:in- 
ţifice ale d-lui Seișanu, de 
către contraţi, pentru crea. 





Fals tratat de choreografie (proiect) 


războa!e și c'umă, în sec. XI—XIII, în- 
cep să întrezărească în aceste Todten- 
tanz, egalitatea caselor sociale în fața 


destinului comun, 


„Du pied gauche je marquais la mesu- 
avar lautre dans un 
cercueii“, şcrie Balzac, gândindu-se la 
aceste dansuri ale morț..or vii. La adă- 
post de griji mâteriale, dar tot sub lte- 


re, et je croyais 


roarea unui vid interior care 


din ce în ce, curând se desvoltă dansul 
curtidan: Ecaterina de Med:cis inveniă 
pișii de balet. Elisabeth a Angliei dan- 
sează în fiecare dimineață după muzică, 
așa. ca gospodinele de azi după rad.o. 
Gaitlardes, Moresques, Courantes, Gi- 
gues, Tourd:ons, se numesc dansurile pe 
care desperarea mulțimii le adoplă cu- 


rând, 


Pe coperta unui volum de explicare a 
dansurilor, în 1589, se poate citi sentința 
Tempus plan- 
Pretutindeni 
goana după di:verlismentele choreogra- 
fice, naște din starea deplorabilă a uma- 


aceasta a Ecles:astului: 
gendi ei tempus sattandi. 


nității, 


Trecem peste dansul de balet născut 
la curțile suveranilor care cumultu oda- 
tă cu bogățiile, plict:suri vaste, pentru ei 
și apropiații lor curtiaani, Boietul Comic, 
marele bale!, buriesca, cei 4 coupe-tesiz, 
tes Embabouines, sunt distracții raf:mate 


scornite de geniul inventiv al 


Țintind curând către dansul pentru ochi 
muli mult decât pentru suflet, 


rea unei atmosfere comune 
in presa qin ultimii ani, își 
află deci altunâeva explica- 
ţia, iar asupra acestei expli- 
caţii nu staruim aici. Cons- 
tatăm doar obiectiv lipsa 
simțământului că trebue să 
participăm, cu sinceritate 
1a o muncă începută de 
altul, spre b;nele comun. Şi 
nu ascundem că observaţii:e 
noastre elementare sunt un 
simpiu ocol spre a nu măr- 
burisi deadreptul tristețea ce 
o avem de a cili o nouă lu- 
crare a d-lui Seișanu în care 
d-sa este silit acum să 
scrie, între altele, despre 
„Tragedia Românilor din 
Toamsilvania cedată“. Cu- 
noaștam risipa de dovezi a- 
dunate de autor, în alte lu- 
crări, asupra Ardealuiui ro- 
mânesc şi pretențiile ma- 
ghiare. Numeroase din a- 
ceste prote sunt reluate în 
cartea de faţă şi susținute 
pe baze de documente, hărți, 
diagrame, 

Precise informații ni se 
dau asupra ținutului ocu- 
pat ds maghiari, în secolul 
IX-lea, în Europa centrală, 
azupra spaţiului etnic româ- 
nesc în aceiași epocă, asu- 
pra cazului „Anonymus, 
etc. 

Vedem cum înseși docu- 
mentele maghiare apără te- 
za ncaztră, A fost o Transil- 
vemie principat autonom și 
stat apro”ms independent 
până la 1867. 

Integrarea în Ungaria n'a 
fost decât o anexare te te- 
ritorii româneşti, rând pe 
rând pierzându-și autono- 
mia Maramureșul,  Bana- 
tul, Aradul... în secolele al 
18-lea şi 19-lea. Etnologia, 
ca știință modernă riguroa- 
să, vine apoi cu statistici și 
studii să sprijine argumem- 
tele maghiare, streine de 
realitatea etnică. 

A urmat totuşi, ceea ce 
știm, prin aranjamentul de 
la Viena, din 30 August 
1940. 

Valoarea lucrării noui a 
d-lui Romulus Seișanu ne 
îndeamnă să ne gândim la 
mare!e număr de cititorice-l 
știu din paginile „Univer- 
sului'“. Aceștia vor parcurge 
cartea făcând probabil a- 
celeași reflecții firești, ca și 
noi, în ce priveşte lupta au- 
tarului, simțind la fel o 
strângere de inimă, şi nu- 
trind deopotrivă în suflet 
germenii unsi credințe care 
nasc din edificatoarea, lec- 
tură. y 

CONSTANTIN FÂNTĂNERU 





(Urmare din pug. 1-a) 
lui, baietul 


amen ință 


zele guvernului. 


muzica şi 


mai mulţi 


cărnii. 


aplaudă 
plictiselii. pacific, pozitiv.si şi 


conside. 


rându-i efectul numui în abilitățile ac- 


țiunii picioare.or, fără intervenț.a. capu- 


Abia trecut 


denaturează  dansulartă, 
Specie de maşină mai mult sau mai DU- 
țin complicată, surprinzând doar prin si. 
muitaneitate şi promptitudine, baletul e 
de executat, şi nu de exprimat. Ciricica 
acerbă a celebrului 
Georges Noverre, în sec. XVIII, coincide 
cu cr.tica adusă de teoreticienii Revolu- 
fiei franceze, monarhiei și aristocrației. 

Sub Teroare, dansul joacă roluri mori; 
în ajunul și în zilele de execuţii, (adică 
mai în fiecare zi) se dansa 
publice de călre și penbru popor, pe spe- 


E'emeniul macabru începe să repară 
în arta teatrală. Expresia grosolanei vo- 
luptăți resimtite de 0âmeni în miș:ocul 
catastrofelor, este dansul și muzica. O- 
dată încetute primețdlie, 
caută decât să uite. La asta servesc tot 
dansul. 
după epoca Teroarei, la modă. Favorurile 
dodmnelor se îndreaptă mai cu Osebire 
către cei ce poț număra în familia 107, 
ghilotinați. 
sunt fericiți să poată dansa ritmurile 


Baletul, refeicut şi renăscut prin suflul 
de romantism inoadăt în arta ChOreo- 
grafică, câștigă scenele 
câte o Fanty E!ssler, o Maria 
Taglioni, o Anna Pavlova. Secolul XIX, 


curând spectacolele, multiplicând nim- 
fele în baleturi: lipseşte disperarea... 





UNIVERSUL? LITERAR 





STUDIOUL TEATRULUI NAȚIO- 
NAL: ROBINSON NU TREBUE 


SA MOARA — PIESA IN 3 
ACTE (9 TABLOURI) 


DE FRIEDERICH FORSTER 


Un  pnablice redus a asistat 
la această ultimă premieră a 
Studioului Teatruiui Naţional, S'ar 
pulea ca obișnuiţii spectatori ai 
premierelor, înspăimânteți de p'oaia 
abundentă din acea seară. să fi 
preferat o s:estă la gura sobei „în 
halat şi în papuci“ în locul unui 
eventual drum prin ploze şi băl- 
toace, de-acasă și până la tratru, 

Și ar mai fi un motiv, Nu ne-am 
mira, de-opidă, dacă am af'a că 
spectatorii noștri, cu flerul lor o- 
bișnuit, au aflat că ultima pre- 
mieră a Studioului este, ceeace se 
numește  de-obiceiu, un spectacol 
pentru tineret, 

Este normal ca snobul nostru 
spectâtor să strâmbe, blazat, an 
nas, în faț unui afis 'care anunţă 
un astfel de spectocol, și să prefe- 
re să-și dea banii pe un bilet de 
tratru la cine șiie ce farsă ab- 
surdă, 

Acesta e sp-etatorul nostru. Si 
mă întreb dacă e ae vre-un folos 
constatarea pe care o voiu face în 
rândurile ce urmează, Piesa li 
Friederich Forster, în afară de fap- 
tu! că este un foarte agreabil sp2c- 
tacol pentru tineret, are darul 
de a-i emoțona și pe spectatorii 
mai vârstnici, 

Piesa nu e altceva decât pove- 
stea bătrânulni Daniel de Fos, pe 
cate o mână de băetani, conștienți 
că „Robinson nu trebue să moară“, 
se hotărăsc să-l scoată din neagra 
mizerie în care l-a aruncat fiul 
său, Tom, 

Friederich  Forsier a reușit să 
realizeze un excelent spectazol în 
care duioșa se îmb'nă în chip ar- 
monios cu dorul de aventură pe 
care ţi-l trezeşte această piesă, 

Minunata poveste a marinarnlui 
Se'kirk aruncat de-o furtună pe 
insula Juan Fernandez, este din 
nou sugerată de această piesă a 
lui Forster, 

Robinson cate, pe semne, murise 
pentru mulți dintre spectatori, re- 
învie pentru două ceasuri, în a- 
mintrea celor cari asistă la pre- 
miera Studioului. 

Bine înţeles, piesa, respectând 
rezulile după cari sunt întocmite 
piesele pentru tineret, are un sfîr- 
sit frumos ca în basm, care, oda- 
tă cu bucuria eroilor depe scenă, 
îi provoacă satisfacţie și spectato- 
ru'ui din sală. 

Pentru a realiza acest happy-end 
neapărat necesar, autorul a trecut 
cu vederea multe adevăruri istorire, 

După câte știm, Daniel de Foz, 
a murit în cea mai neazră mizerie, 
averea fiindu-i cheltuită de fiul 


său, 
Intocma:, și începutul piesei ni-l 
arată pe autorul lui Robinson 


Crusoe, ajuns în sapă de lemn din 
pric'na finui său risipitor. 

Va interveni încă la un moment 
dat — deus ex machina — un rege 
dintre cei mai cumsecade, care se 
plimbă pe străzi, întovărăşit de o 
droae de copii făcând vizite o0a- 
menilor nevoiaşi, şi care îl va tri- 
mete pe Daniei de Foe, întrun 
castel, unde va trăi fericit împre- 
ună cu o mică admiratoare, 

Este vorba de regele George 1 al 
Ansliei, pe vremea căruia a trăit 
Daniel de Foe, 

Acţiunea piesei se petrece în 
anul 17130, cu un an înainte de a 


fox. 
publicul. 
ve, 


ChOTEeOgTraf  Jean- 


în  piețile 


muri bătrânul Daniel (De Foe a 
trăit între anii 1663—1731). 

Or, regele George I, despre care 
este vorba în piesă (la urcarea sa 
pe tron, Daniel de Foe s'a retras 
din viața pol'tică) a murit în anui 
1121, deci cu trei ani înnainte de 
anu! în care Forster pretinde că 
rege'e l-ar fi; ajutat pe De Foe. 

dată că realitatea nu se potrive- 
ște cu această instructivă poveste, 

Suntem siliţi să constatăm, cu 
părere de rău, că Daniel de Foe a 
murit, totuși, în cea mai neagră 
m'zerie și că beţivanul Tom nu s'a 
pocăit. i 

Povestea este însă prea ferme- 
cătcare, așa că suntem  ispitiți 
(măcar, timp de două ceasuri — 
atât cât ţine spectacoiml) să-i dăm 
drepțate, trecână cu vederea ade- 
vărul istoric, 

Piesa a prilejuit doamnei Tilla 
Radovici o excelentă creaţie, Dânsa 
a izbutit, fără artificii inutile, fără 
cabotinării, să rralizeze lucruri mi- 
nanate în roiul lui Mand Canttey, 
fetița inimoasă și naivă, 

Și, dacă nu ne înșelăm, doamna 
Tilda Radovici ma fost, până 
acum, întrebuințată prea mult pe 
scena. Tehtrului !Saţionri. Există 


în totdeauna protejaţi și persecu- 
taţi, Persecuţia nu este o poveste 
inventată de oamenii leneși, 





m In celelalte roluri, au avut ocazia 
să se remarce alți actori tineri at 
primei noastre scene, 

Domnul Toma Dumitriu n reușt 
o intererantă compoziţie în rolul 
Imi De Fos, 

Satutăm cu bucurie  rezpariţia 
pe scenă a domnu'ui Florin Scăr- 
lătescu, 

Domnul Ginsulescu a împrumu- 
tat tonul său domol, cunoscut din 
alte piese, rolului regelui, 

Domnul Dorin Sireteanu a inter- 
pretat cu multă înţelegere rolul 
lui Tom, 

Intersantă, creația doamnei YVo- 
lătescu. 

Doamnele Silvia Hodoș şi Mar- 
gareta Dumitrescu au avut două 
scurte apariţii amuzinte, 

Domnii Pereanu, Ilea,  Clonaru, 
Cassian şi Stellu, au fost haimana- 
iele dornice de aventuri, Fiecare, 
în parte, merită felicitări. Și toţi 
laolaltă mi i-au reamintit pe „cei 
1 copii ai străzii” din filmele 
americane, 

Domnul Paul Gusty, a reușit la. 
cruri _ excelente, dovedind încă 
odată că este cel mai bun regiso: 
al nostra. i 

Foarte bună, traducerea  pieszi 
făcută tot de domnul Gusty. 

Programul nu ne dă nici-un a- 
mănunt în privinţa autorului de- 
corurilor, 

Le vom remarca aici, cu excep= 
ţa porţii cam sărăcăcioase din 
curtea palatului regal. 


TRAIAN LAESCU 





ULNEMA SCALA : 
„BĂRBIERUL DIN SEVILLA“ 


Benito Perojo, realizatorul [il- 
muiui sus citat, este fără îndo- 
iaqiă un bin regizor, 

Transpunerea operei lui Ros- 
sini pe ecrân, ti face cinste. Sin- 
gura umbră ce întunecă însă 
succesul filmului, ar fi adusă — 
după unii — de domnișcaru Râ- 
guel ROAdrigo, înterpretu ROSirici, 

Auzisem că spanioleie sunt fe- 
mei frumoase, îar, rolul lozinct 
— chiar şi ia opera noastră — e 
interpretul de cele mai muilte ori 
de ari:ste care pe lângă voce au 
şi un fizic agreabii. Ori, dom- 
nişoara  Răquel Rcdripo nare 
Nuci Măcar voce. 

Ochii săi expresivi şi fața-i fi- 
NĂ, Nu SUN QEQjUNS Pentru UN 
Tot cei Sar fi cuventi unei je- 
mei frumoase. 

Contele Almaviva, interpretat 
fără prea mult elan de Fernando 
Grânada, care are o veritabi.ă 


acest fel de mâncare atât de 
scumpă astăzi. 

Am  lăszt „pour la bonne 
bouche“ pe Estrellita Castro. 


personagiu suplimentar în ope- 
ra lui Rossini, In rolul Gitanet 
— aleasa inimei [ui Figaro — are 
prilejul să ne delecteze cu trei 
melodii spanio-e, asupra cărord 
n'aşi putea să insist, cunosculăa 
fiind celebritatea  „glasului de 
aur“ al Estrelitei Castro. 

Cu o Rozină mai drăguță, un 
Jilm care ar entuzitsma. 

Neuitându-se însă aportul adus 
de ariie lui Rossini şi plângerea 
unui grup de meiomâni, cari se 
așteptau ia şi mai multă muzică. 


CINEMA CAPITOL: „OPERETA“ 


De remarcat faptul că Willy 
Forst, bun actor şi regisor al fil- 
mului „Operei, joacă şi pe e- 
cran, roiul unui tot atât de but 
regisor, care spre deosebire de 
rea.itâte, încetează la un mo” 


15 


SĂPTĂMÂNII 


Martie 1941 














„ALEXANDRU LAPUSNEANU” 
LA OPERA ROMANA 

Cauza muzicii lirice originale a 
repurtat un răsunător succes. cu 
opera „Alexandru Lăpușneanu” de 
Alexandru Zirra, Prin legitimitatea 
și umanitatea acestui sucecs, care 
a creat sălii de premieră o atmos, 
feră încă necunoscut de sărbăto- 
rească faţă de literatura lirică au- 
tohtonă, se poate af'rma că încre- 
derea publicu'ui a fost Jarg câşti- 
gată pentru compozitorii noștri, cu 
acest moment care a demonstrat 
că opera românească poate fi o 
realizare vizuroasă și o b;ruință la 
rampă. 

Muzică în care d. Alexandru 
Zirra a învăluit acţiunea de puter- 
nic dramatism a libretului, are 
mari calițăți, 

Are pe aceea, primordială, a rit. 
mului larg, de maestoasă desfăşu- 
rare, de suflu amplu, Niciodată nu 
se poate avea impres'a, dealungul 
spectacolului. că c scenă are res- 
piraţie scurtă, că o arie este rete- 
zată înainte de a fi evoluat com. 
plet, Este intradevâr o rară czii- 
tate compozitorească de a putea 
crca pulsația dorită fiecărei scene, 
de a stăpâni acest element vital şi 
stilist'e de mare importanță, 

Altă calitate vădită a operii 
Alexandru Lăpușneanu este acea a 
scrierii vocilor, Deși orchestra, co- 
mentează din p'in cursul acţiunii, 
intervenind pdesea cu contribuții 
expresive directe, țesătura vocală 
a oper'i şi fiecare plas în parte se 
desprind, străbat, în toată liber- 
tatea și lumina dorite, amintind 
măestr'a compozitorească vocală a 
marilor creatori italieni. 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Calităţi dramatice incontestabile, 
o linte de inspirație frumos susți- 
nută, arii, duete, grupări diferite, 
coruri, se în'ănțues», fiecare cu un 
aport de accent, de varietate, de 
interes muzical, astfel în cât, deși 
desfășurată în falduri de ritm am. 
pu, monotonia şi lâncezeala nu 
sunt niciodată intâlnite dealungul 
cperii, Iar pe lângă toate acestea, 
latura teatrală este consistentă, 
puternică, are nerv. 

Iată atâtea din principalele mo- 
tive pentru care „Alexandru Lă- 
pușneanu”” a fost pentru „Opera 
Română” o jsbutire artist'că deo- 
sbită iar pentru d, Alexandru 
Zirra o isbândă hotăritoare, 

Creaţia a-!ui Ştefănes-u Goansă 
a fost impunătoare prin concepție 
muz'cală şi expresivă: şi admirabilă 
prin aport vocal, 

D.na Lucia Bercescu a cântat cu 
emoţionântă strălucire și simțire 
rolul Doamnei Ruxandra, vatorifi- 


când un glas de rară frumuseţe 
de emisiune, 
Din grupul celorlalţi interpreti 


cităm pe aceia care ni s'au părnt 
cei mai favorabili rolurilor ce au 
ținut şi anume: d-nele Nela Ma- 
ria Dumitriu şi Thea Rămurescu 
şi danii _ Puican şi Oprişan. 

D. Egizzio Massini a asgnrat un 
robust aport edificării vii și sigure 
a spectacolu'ui, D. Constantin Pa. 
vel a fost și cu acest prilej un di- 
rector de scenă cald. convingător 
si de resimțită competenţă, 

Cadrul creat de pictorul Feodo- 
Tov, remarcabil, 

Excelenţă contributia corului, de 
smb conducerea d-lui George 
Kubilin, 





Cronica 


O ccpleşzitoare plictiseală te 
cuprinde cercetând expoziţiile 
actuale. Cele mai mute nu de- 
pășeasz o mijlocie foazte scăzută. 
Ne întrebăm ce anume îi în- 
dsamnă pe aczști pictori să 
„facă expoziție” şi nu găsesc a- 
proap> nicio justificare. Ar fi 
natural ca expcziţia să fie ex- 
presia cea mai curată a efortu- 
rilor unui artist, luzrurile cele 
mai alese din opera lui și mai 
ales o etapă a năzuinţelor lui. 
Aosteaşi dezclante flori şi pei- 
sage, aproximativ s.mţite, aze- 
leaşi Iccuri comune spacuiate 
până la ex*es ș'azeeaș obosi:toara 
lipsă de râvnă... Adeseori, — ti- 
neri — artiștii arată o senilă ab- 


figură de bărbier, spre deosebire ment dat de a mai fi pe gustul senţă a oricărui entuziasm, o bă- 


de Roberto Rey, minunat înter- 
pret al lui Figuro. 


pubuacuiui din Viena. 
Noroc că întristarea publicului 


trânească şi obcsită dorinţă ds 
a îace ceva convențional, deja 


Să sperăm că întrunul din vii- gin sală e atenuală de muzica ui experimentat, făcut şi răstăcu:... 
țcarele filme spaniole îl vom TE- Strauss, Milocker şi SuppE şi Pâ- Ei nu sa gândess probabil că în 


vedea pe acest talentat Roberto 
Roy, în rolul unui Conte, 

Miquel Ligero ne-a înfățișat 
un Don Bartoio tot atât de reu- 
şit ca și scena în care „rămâne 
de căruță“ și la propriu şi la fi- 
gurat, 


to CAUSA 3 met 
Albert Ronneo, un Don Basi'0 cind în cand sfavuriie regis0- Baraschi, ne compensează 


cu inima înăbușită de porțiile de 
peşte pe care le mănâncă cu 0 
poftă, ce cred că a deschis dpe- 
titul multor spectatori, pentru 


Sincope, sacadări, preciziuni ritmice mure parle 
de mașini cu aburi și pistoane, câştigă borst. 


Nebunia imediat următoare 


amărăc:unea 


exotice, rare, lWuroase și 


catâs“rofei, 


DODOrUl Nu 


Dancingurile sunt, 


Supraviețuitorii 


lumii, Pubicul 


id.ot, monotonizează 


fătișa vtitorul, 


Pentrucă, în fond, fiecare abandonare 
a simţurilor în'run dans lâncezind de 
voluptate sdu plesnind de delir vital des- 
lănțuit, este, în împrejurările în care se 
însămânţțează, crește și modre omul, un 
Todţentanz, un Dans maCabru. 

Fără emfază, sub o formă elegantă ori se vervă şi talent. 
glumeață, un fragment de muzică tra- 
duce sufletul condensa: al timpului 1Os- 
tru. Războaie şi revoluții se întrezăresc  momeererne eee 
întrun refren, 

Există simptom mai cert al desperărti 
decât exacerbarea unui erotiwn pecet- 
luind petrecerile unei 
unițormizare în gusturi, de apropierea Sărindar a fost prezentată pen- 
acelorași primejdii? Nu prezicătoarele tru prima oară 

îptomatice, ci „șlagărele“, (aceste suro. cală : 
gate pentru marele uz, substituindu-se 
muzicei, dansului și Literaturii 
dacă nu şi Llimbațului chiar), ne pot ÎN. 
a vrebours. Și ele spun 


întregi 


toate: DESPERARE. 


războiul mondial, (pri- 


ION TEUNZETTI 


omeniri 


taotaită, 


nă la urmă, de succesul pe care-i 
re „0perera“ verttuvua — şi fil- 
mul „Opereta“, 

Poate că Wi.ly Forts. fin r2a- 
lizaror, a vrut su ded 0 Vugă IEC” 
ție vedete.or curi, imbătue ain 
cauza succesului, nesocotesc din 


Tusati, | 

Maria. Hclst e o artistă cu [iziC 
agreabil și dacă mar intervemt 
eementui „sincronizare“ — cu O 


PI RI O a e iai ian and voce Trumoasă, Ş 
/ Horomger şi Leo Slezack 


mul), omenirea se aruncă în dans: FOx- 
trot, one-step, ito-step, shimmy, SlOw- 


Pâul jezac 
acevuyi din toate filmele vieneze 


de până acum.Și tot. Uceiuşi GI” 
mosferă favorabilă fi-mului, în 
j j gatorită tui Wiiiy 


ADRIANA NICOARA 


războiului cedează  calmului  TOSIOȚIC nr 
venit odată cu saxofonul: timbru de re- 
gret, de spleen cu intonaţii sobre, și gră- 
Desperareg calmă, 
demnă a sazofonaiui cuprinde ecwalbo- despre care am fi vrut să scriem 
ral și meridian globul. 

Cine sa învăța să descifreze de-a- 
lungul istoriei fețele proteiforme ale a- 
cestui magician prevestitor care e dan.- 
sul, nu se mai înșeaă când, în mijlocul 
senzaț:iior 
scump plătite, descoperă gustul amărui, 
ca de sâmbure în „cherry-brandy“, al 


O ACTRIŢA 


înca mai de mult, este Elena 
Burmaz. Pubiicul, acest arbitru 
plin de capricii, o apreciază în- 
deajuns.  Ceeace vrem sa „adău- 
gâm însă noi, ese un cuvânt de 
admiraţie, nu pentru actrița de 
rev.stă, ci pentru comediana E- 
iena Burmaz, pe câre 0 bănui 
şi-o aşteptăm. Pentrucă noi am 
intuit în minunata €i vioiciune O 
actriţă de teatru şi încă una din 
cete mai bune. Aşteptând-o şi in- 
trium gen „serios“, în care va face 
o bună figură, aplaudăm apar: 
țiile ei — care sunt creații piine 


ŞT. B. 


SAPTAMANA TRECUTĂ 


, fost cât se poate de bcgată în 
A ounlore Astfel la 'Featrul din 


fantezia muzi- 
ia 'Teatrul 
„Luptă şi Lumină” : „Moţu” ; la 
Teatrul Xon Vasilescu : „Banii nu 
ta» două parale” ; la Teatrul Al 
hambra : „Vânt de primavara . 

In numărul viitor al revistei, 
cititorii vor găsi cronici despre 
azeste premiere. 


„Gâştele” ; 


afară de pristeniie  amabile. 
afară de un anumiţ public ne- 
priceput, sunt destui care îi pot 
judeca şi vedea așa cum sunt, 


* 

Expoziţiiie d-lor Ghiaţă, a 
d-nei Ghiaţă ca și aceea a d-lui 
insă 
prin  sericzitatea şi ținuta lor. 
D. Ghiaţă expune în sala minis- 
teruiui Propagandei un destul de 
mare număr de tabiouri, Sala 
în care e insta'ată expoziţia ar 
putea face să se creadă că ea 
are un tâlc, dar noi nu am re- 
marcat deloc aceasta. D. Ghiaţă 
redă cu aceleași subtilități cro- 
maţice o scenă de târg ca şi 
uha de mahala” sau o natură 
mcartă. Preţuim și da data a- 
ceasta în arta d-sale acea con- 
stanţă în armoni:le sale sumbre 
şi totuși luminoase pe care i le 
cunoaştem de-*atâția ani. Aceste 
armonii, discreția lor ca și fi- 
reasza: l0r scbrietate sunt apa- 
nag.ile temperamentului d-sale, 
un foarte aes temperament 
cara-i călăuzeşte simţirea direct, 
nealterată de prejude:aţi scolas- 
tice. Despre covoarele d-nei 
Ghiaţă ar trebui să repet €lo- 
giile care 1 le-am adus întot- 
deauna de câte cri am avut pri- 
lejul să le văd. D-sa dovedește 
că poţi fi foarte artist înzh:puind 
un covar frumos colorat, bine 
ccmpus și închegat. D-sa face 
seoarţe în care intră :nfinit mal 
mult gust derât într'c întreagă 
expoziție de p.tură pretenţioa- 
să, Eu mă încăpățânez să cred 
și să simt mai aproape de artă 
cele câteva culori măestru în- 
frățite ale unui covor vechi de- 
cât un peisaj convențional şi 
meșteşugit din expozițiile curen- 
ta. Ele se apropie mai mult de 
artă pentru că au păstrat in mai 
mare măsură principiul însuşi al 
artei. 

De pildă, nici un covor vechi 
nu are c atât de mare varietate 
de motţive, o mai mare varietate 
— desmăţ mai curând — de cu- 
lori ca Cele expuse pe cheiul 


plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


Dâmboviţei, dar câtă triviatitate 
în alege:ea lor! Ce nesuferită 
perfecțiune în țesătura acestora 
din umă! 

Nu știu dacă d-na Ghiaţă e 
răsplătită pentru, osteneala și 
talentul d-sa'e și nisi dacă ar 
faze mai bine dacă ar fi în- 
curajatţă dar lucrurile ce ne-a 
arătat până acum merită toa- 
tă solicitudinea și interesul oa- 
menilor de gust. 

Domnului C. Baraschi (Sala 
Dalles) îi vom reproşa faptul de 
a fi expus lucrări pe care publi- 
cul le cunoaște de destulă vre 
me, lusrări care au mai fost ex- 
puse de trei, patru sau cinci cr. 
până acum. Ii lăsăm tot d-sale 
răspunderea dată va fi judecat 
după lucrări concepute și făcute 
acum 10 ani de pi.dă. Expunân- 
du-e — repa:aţ — d-sa dovedeş- 
te să e mulțumit de ele, ceeace 
d2 asemeni ui reproșăm. Tânăr 
însă, l-am fi dorit mai puţin 
respectuos pentru opere ccnce- 
pute într'o şi mai mare tine- 
feţe, într'o epccă în „care, poate, 
înțelegea mai puţin diferenţa în- 
tre o scu:ptură de ințericr și un 
monument, între arhitectura unei 
scu'pturi şi nuanțele delicate 
ale unui portret, Trebue oare— 
incă odată să. invocăm pe Bour- 
dalie ? In muzeul Simu se află 
dcuă luzruri care. dovedesc lim- 
pede disernământw lui Bour. 
delie când era vorba de portret, 
sau  scuptură monumentală; 
sunt bustul lui A. S:mu şi „Eva 

Portretul lui Simu era la locul 
lui în muzeu, „Eva” nu. Or, lu- 
crările mari ale d-lui Baraschi 
poartă această vină a ţinereţii 
d-sale, nu au d:mensiune, sau 
cum ar spune un arhitect, nu au 
„scară, sunt lucrări concepute 
mic și apoi mărite. Orice pro- 
porții vor avea, vor fi întot- 
deauna miri. D. Baraschi e poa- 
te cel mai munciicr şi mai activ 
dintre s-uiptorii noștri, totuși 
a-sa e leneş. E leneş pentru că 
acordă mut prea puţin timp me. 
ditaţiei, îi conservă prea puţin 
din țimpul său. Noi avem cer- 
titudinea unei frumoase imp.l- 
niri a carierei d-lui Baraschi, îi 
ştim puterea de muncă și ret 
sursele, apci un mare numâr de 
portrete, şi lucrări cârora d-S4 
probabi! nu le acordă prea muită 
importanţă, 
irumoase  proncsticuri ca și o 
dzosebită reputaţie. i 


D. Eremia, Profeta (Sala Dal- 


les) expune pentru prima oară 
ia București, D-sa are o paletă 
luminoasă, în ecntrast cu aţâți 
ardeleni, influenţaţi de școala 
sla Baia-Mare care colorau atâi 
de violent. D. Proleta e oarecum 
inegal, sunt mari diferenţe de 
calitate între tabicurile expus 
uneori chiar între părțile care 
-ompun tabioul. D-sa are însă 
multă  vioiciune şi destul de 
multe lucrări ne conving despre 
posibilităție d-sale. 








justifică cele ma! : 


Pee Mita 12061 





mii UNIVERSUL LITERAR 











Ss ee 





Parigoria lui OanceaZLOITRARUL= 


Două schițe de SĂRMANUL KLOPSTOCK 


— „Şi zi așa coamă Bă.șico, gata-gata săți sparg: 
casa le vreme de bătrânețe |" 

La surlă e clacă. S'au dădulcit hosiomanii la bos- 
tană și svântă pepenii dela un cap. Nici jondear- 
:neria nu le mai poate da de hac! 

: Le anchetă fărptaşii se amestecă, se jură de mama 
:5cului, se leapădă de furtizaa cu gură de foc, se 
Liestemă de curge țărâna și se bai cu pumnii în 
piept pă cum că ei ar fi din aliu sat! : 

Plgtonerul Turculeţ raportează la centru că au 
ori au rămas necunoscuţi şi redul paracliserului 
Oemcea se distruge pe bună dreptate. 

Paracliserul Oancea e dus după iemne, cu ben 
dela oraş, pentru pădurea Râicasa. 

A dat în grija muierei să dearmă la bostomă. L-au 
simţit uciaaşii că e plezai din sat și mare minunăție 
dacă în noaptea asta desbrăcaţii n'or rade toți bo- 
sarii de pe pământ! Nu e vorbă, Oamcea, — filo- 
im cum este—nu sar opun& ca bun creştin, să se 
răcorească şi altul din poamels lui Dumnezeu. Da: 
omul ține morţiş să iasă e! întăi cu trulomda la 
„Stâna Maria”, lu biserică. După acesa imparte e! 
ca mâna lui felie, cu lumânări aprinse, gustă şi 
ei după ei şi în urmă ghiorlanii or mai fura dacă 
or fi dibaci; dar numai să apuce el întâi să împli: 
nească datina. Dar până atumei nu vrea să ştie că 
aerbedeii au dat iama în ogorul lui. De aceea coana 
Bălăşica la invitaţia paracliserului. și-a luat femeia 
dăsaga, carabina cu repetiţii și pe Osman, ciutu 
tără urechi, cu colții afară şi cu fălcile de leu, să 
doarmă în sură. În surlă s'a mai îngrămădit şi aliă 
:ume, jozmiică de clacă. Bălășica şi-a pitt arma în 
“rifoi, a postat pe Osmon în buruenile islazului și 
zi-a răsucit pe genunchi o țigară butucemoasă. Con: 
versaţia a inceputa Safta spălătoreasa, inghesuită 
si în sura lui Oancsa, ca să facă şi ea de caraulă 
cu Bălășica, pentru nişte porumb, hoiar cu locul pa: 
racliserului şi în care s'ar fi prăsit şi acolo dela un 
-ârd de vreme, nişte urme de lâihori cari sgâămbie 
cotolanii dibuindu-i dă boabe. 

- Păi cum ziseşi d-ta, — câ! paci să-mi risipest 
“;ospodăriă acum !a ceasul morţi! Oancea să-mi 
csarie ocara şi tot e. să-mi poarte și păzatu | Dacă 
:-a intrat namânului băzaâcuri de alde-astea în cap 
zi s'a luat după bozaconii:a mahalegiilor | Zor ne- 
voe că îl înşel cu telefonistu dă la Omești —— eu 
temee bătrână ce mă găsesc şi pă d'asupra şi cu 
:opil în pântece ! 

— Da cum i-a abătut omului aşa deodată pâ ne 
pusă mogă ? 

-— laca aşa, cum i se novără nebunului. Cumătru 
Mielu era priciptor în „MaluSpart” şi uinbla cu 
incasările după oameni --- om însurat şi el — şi ec 
îot în poziție ca şi mine. Într'o noapte sa umflat 
Argeşu d'a trecut zăgazu dă s'a umpiut podu dă 'n 





zbator. Cumătru Mieluş tamen să niorcea cam pa 
inserat din Tântava, dă la niște prestarii. Omu 
n'avea taiton -— își făcea daraverile pă jos. Podu, 
plin de apă până în parapete. Cumătru a ocoiit. 
Aveam un bordsi la zarzavaturi, în iumea din spa- 
tele chimitirului. Pungaşii ne dibuise şi acolo avutul. 
Oancea era dus cu popa la un maslu și su am 
inoptat în bordei, ca şi acuș, la pendă. 

-„ Cioc, cioc! 

.— Cine-i 7? 

— Oameni buni! 

Tronc aumătru Mieluz peste mine ca să-l găziuese 
până s'o scurge Argeşu, numai noapiea asta, ca să 
poată rumânu a doua zi să treacă, în sat in Țigemie. 
Bordeiul era dincolo de Argeş, în nisipurile Crivinii. 
Fostoteam un pepene cu lipie. Musafiru, care era și 
o firimitură de rubedenie cu noi, de, — dă-i şi ii 
din pepene, —— jinduia omu şi nu era politicos să-i 
refuz. Cum zic. ciuguleam amândoi din boşar. Co- 
oii erau le pășune. Argeșul vuiă. Intro vreme auz 
pă Osman că să dă! Cine să fie? Rumânu meu 
irebuia să adăste și el la o gazdă pentru că apele 
stăteau tot pă pod. Maslu era dincolo de Argeş, în 
Oara:eni, cșa că, şi el ca și cumătru Mielug, tre- 
buia să aştepte scurgerea apei ca să vie în bordei. 
Osman conteni asmuţitura, În zerzoval tuşi decdată 
cineva. Am asvârlit pepenele şi am eșit în prispă. 
Cine crezi că era ? Hoţomenu dă Oancea — venise 
pitit în buruieni chip ca să mă prinză! Am intrat 
în bordei. Cumătru Mieluș dă scri întindă mâna. 
Mocotomul meu i-a dat-o la o parie! Ce crezi că 
s'a întâmpiat după asta ? Gata să se ia cu cuţi- 
tele ! l-am lăsat încăerați și m'am pitit în marginea 
satului, Ce s'o mai fi petrecut în bordei, nu ştiu. Ne- 
kunu meu na moi dat pacosă - mă citase în 
divorț | 

— Te-ai înfățoşat ? 

— Da dă ce să nu mă iniățoșez ce, nu care cumva 
murasem ceva ? Ba mi-am cărat şi copiii cu mine la 
„decartă, 

— De ce nu te impaci, măi creștine, cu jemeia? 
Ma: batet' drumurile, oameni cu copii ce vă găsiţi! 

„111299 

- Ce ţi-a tacut femeia ? 

— 111227? 

jerpeiitu amuţise. Pasâ-mite dă irică, + se incleş- 
ase zăpăcitului gura şi nu mai stia cum s'o dreagă, 

Judecătorul dă colo — D-zeu să-i dea sănătate, 
tot bătea cu pumnul în masă rățoindu-se către man- 
axtaua mea : 

„— Ei, ce ci de spus? Ce motive ai de despăr- 
enie ? 

- Motivele este că i-am prins | 

-- In ce fe? Explică! 

— La pepeni | E 

-- Purau din pepanii.D-tale ? Acesta nu ar fi un 
motiv pentru despărțenie !.. 

„— Mâncau amândei dintr'o felie ! 

— Ei șie 

— 111929 

— Vorbeşie | 


-— P&i dacă mâncau amândoi dintr o talie, copilu 

=u care cacuş e grea, nu e cu mine! Nu-l recunosc! 

Dar bine, măi rumâne de D-zeu, ţipai eu. in 
nusscătorie cât m'a luat gura; păi în seara dia când 
m'ăi prins mâncând cu. cumătrul Mieluş dintro felie, 
=u nu eram grea cu copilu mai dinainte ? 

111222 

Ei? 


— Atunzi ? 
- Retrag fonmeie | 
Bine faci! Te pomenaşii că pe deasupra &i 


Gu ce imă tac? Bal ia Bolintin ti! 

Ei şi? | 

Cum ei şi ? Pă: eu nu merg? 

Firește că mergi, adică ca dece ru ai merge ? 

Bine, de msrs merg, dar cu ce ? Aşa ca o PIpam- 
“oacă, pă jos pân porumbi și cu pălăria în cap ? 

Pune calu | 

Care cal? Cal între osie: Incaliea. dacă cr îi 
zu uube brişca, du-te... vino! Da'aşa, un cal, bă- 
aănău singur? Şi unde mai pui că nici nu trage ! Își 
tace numai sodimă şi tomne în clăi m armacă ca pe 
> zăreaniă, 


măi avea şi vreo pretențiune ? 
-- Cam așa ceva, 
- Care anuma? 


Dată-i tovarăş ! 


| a Ra 
Ve sar a 
- anii i 


'Jite Ciochindel 
M'o îi înşelat nu mo îi inseiut, nu şiiu! Dar să Pe podeața car 


în poartă, zi-i | 
e retează șemțul porți, unind dru 


dea Dumnezeu să icsă copilu cu ochii negri ca ai mu zu pălătura, Ciochindel, ageri la tutunuzi, 


mei, să-mi semene mie -- barem atâta... co să pol 


ză astup, cel puţin, gura iumuit ! 





vărit până în glezne în carâmbii cizmelor de iuti, 


icarce câciula în pumni, a nehotărire : 





poe Ra EI Ea A 


Un imbecii 





Am un prieten care este imbecil. 
Desigur. faptul nu constitue o ne- 
norocire prea mare. Şi la urma ur- 
msi care dintre noi nu e prieten cu 
câte un imbeail ? 

Dacă lucrurile sar mărgini nu- 
mai la atât : imbecilitatea amicului 
meu, n'ar fi nimic, dar ținând sea- 
ma de perseverenţa lui în ale im- 
becilităţii, îl derunţ opiniei publi- 
ce fără ură şi fără părtinire. 

Dar mai întâi să încep cu mine, 
ca să vedeţi cum stau lucrurile. 

Eu nu sunt din firea mea un om 
prea glumeț. Poate este de vină şi 
meseria mea, oarecum șugubaţă. 
căci sunt: nic. măi mul nici mai 
puţin — expert Juridic. A fi expert 
juridice nu e așa simplu precum 
pare. Aproape că îţi vine să te re- 
volţi când auzi pe câte unii : expert 
juridice ! ah ! se uită în lege şi gata. 

Gata. da ! dacă ar fi numaiatât! 
Dar vezi că ţrebue să asculți zilnic 
atâtea prostii. inepţii, măgării, bă- 
dărănii,  samavolnicii, obrăznicii. 
perfidii. jonglerii, utopii, nerozii 
fantezii şi dulcegării, încât uneori 
stmţi că devii criminal. 

Dar să trecem mai departe. 

Eu nu sunt numai expert juridic. 
ci şi un om căruia nu-i place să se 
bage fie unde. 

Faptul însă că a ţrebuit să ascult 
prea multă vreme toţ soiul de ba- 
zaconii, a început dela o vreme să 
mă pună pe gânduri, şi aveam halu- 
cinații, căpătasem manii.  deveni- 
sem nervos, visam urit, nu-mi mai 
plăcea cafeaua cu lapte, simţeam 


nevoie să înjur, — şi ceiace era 
mai grav — să pun lumii piedici 
pe stradă. 


M'am hotărit deci să consult pe 
Freud... Aşa am ajuns la concluzia 
că sunt un refulat, un ins care nu 
trăiam decât din ceiace nu făcu- 
sem. Vă va parc desigur curios, dar 
eu mă găseam — vai! — într'o pe- 
nibilă situaţie, în ceciace priveşte 
conştientul, inconştientul şi mai 
ales subconștiențul meu. 

Şi pentru ce? 

Pentrucă atunci când un avocâ- 
ţel îmi servise o inepție, nu-i dădu- 
sem două palme — cum îmi ceruse 
probabil temperamentul şi când 
grefierul îmi furase timbrele îi spu- 
sesem candid ; „să nu se mai în- 
tâmple asta” în loc să-i trântesc un 
picior undeva şi aşa mai departe. 

Eram deci un refulat. Un om care 
înghițisem toate măgăriile de toate 
calibrele şi acum urmam să crâp 
cu orice preț. 

Numai că eu nu voiam să crap. 
Era — recunosc — în aceasta o 
nată de egoism, dar pe care nimeni 
nu mi-o poate lua în nume de rău. 
La urma urmii, zău, arătaţi-mi şi 
mie un om care vrea să crape şi 
vorba canibalului — îl mănânc. 

Deaceia m'am hotărit 'să scriu, ca 
să mă dăstare. să mă scap de re- 
fulări, 

Am scris deci articolul : „Ce cere 
un expert junidic dela public”, pen- 
tru ziarul „Curierul Justiţiei neîn- 
durătoare”. 

Era, cred, cea mai bună soluţie 
la care ar fi putut ajunge orice om 
imteligent. 

Deaici însă — trebue să recunosc 
— mi s'a tras o serie întreagă 'de 
necazuri şi supărări. 

Şi numai din cauză că am un 
prieten care este imbecil .. 

Dar să urmăm: cum vă spuneam, 
am publicat articolul meu de înaltă 
ținută morală în „Curierul Justiţiei 
neîndurătoare”. 


Ei bine, chiar a doua zi după 
apariţia gazetei mă pomenes: cu 0 
scrisoare care avea următorul con- 
ținut. Reproducerea 
fidelă. 


IDIOTULE. 


este absolut 


Dacă mui scrii astfel de orori, te 
impuşc. 

Un cititor nenorocit. 

Primesc scrisoarea și rămân per- 
plex. Ochiul meu, care are însuşiri 
grozave, distinge dintr'adată că a- 
ceastă mârşevie era scrisă de Lache. 
Cunoaștem prea bine scrisul său 
perfid, ca să mă poată înşela cu 
prefăcătoriile-i nemernice. Am sim- 
țit că mi se urcă tot sângele în cap 
și am exclamat: Tuquogque Brutus 
-- apoi am simţit nevoia răsbună- 
vii A răsbunării cu orice preţ! 

Şi ce greşală am făcut! vai. ce 
greşală ! 

Deaceia vă spun de pe acum tu- 
turor: imbecili nu sunt buni nici 
să vă răsbunaţ: pe ei. Dispreţuiţi-i 

Dar să vedeți: 

După o matură gândire, iau ho- 
tărîrea să scriu mamei ]ui Lache 
următoarea scrisoare ca să mă răz- 
bun. 

Doamnă, 

Fiul d-voastră, mi-a nenorocit 
singura mes fiică. 

Cum constat că este un laş şi nu 
înțelege să repare această dezo- 
noare. mă văd obligat să-l impuşe. 

Un tată nefericit, 

Credeam că în felul acesta voiu 
pune indirect pe imbecil la punct. 
Dar de unde! 

A doua zi de dimineaţă, abia mă 
sculasem, când aud pe cineva cio- 
cănind la poartă. Deschid fereas- 
tra. La poartă un tânăr. care mă 
întrebă : 

— „Aici a stat domnul consilier 
Biciuşcă,.. ? 


de N. PAPADOPOL 


tul de reducere pe căile ferate. 
i-am explicat că e vorba de o gre- 
şeală, i-am dat 100 lei ca să tacă 
şi pe urmă... am leșinat. 

Când m'am deşteptat era ceasul 
12 jumătate p. m. 

Mă găseam deci întro penibilă 
situație morală şi socială, din cau- 
za unui imbecil. Deci trebuia să 
mă răzbun cu orice preţ. De aceea 
m'am îmbrăcat imediat. am eșit în 
oraş, am intrat în cea mai mare 
cofetărie şi am vorbit patronului 
cam astfel: 

— „Domnule, eu sunt doctorul 
Cipic (şiţi, imbecilul) şi cred că ai 
auzit despre mine. Locuesc în Str. 
Fluerului No. 124 adresa imbecilu- 
lui). Te rog să-mi faci 4 torte de 
ciocolată și să :mi le trimeţi acasă 
ia ora 9, fiindcă am musafiri de- 
scară. Inţeles? 

Patronul s'a aplecat respectos în 
faţa mea şi-a notat adresa şi a ex- 
clamat vesel : 

— „Sa făcut! 

Eram fericit de imgeniozitatea 
mea, mai ales când — la ora 9 sea- 
ra — am auzit din colţul străzii 
unde stam pitit, pe proprietarul co- 
fețăriei „La Ionel cel duice”, vo- 
ciferând în curtea imobilului din 
Str. Fluerului No. 12 şi întrebuin- 
ţând într'un mod abuziv cuvintele 
următoare :  pungășie, neomenie. 
pciliție, sparg geamurile, haimanalc, 
lichele şi pârliți. 

M'am culcat aproape ferici+ şi 
am visat frumos, oi, maci, rațe şi 
pătrunjel. Pela ora 2.30 noaptea 
însă mă deștept într'un zgomot a- 
surzitor de clopote, ţicnale și răc- 
nete de: foc! foc! 

Sar din pat deadrepul în curte. 
Aci găsesc un pompier, cu o bardă 
în mână care mă întrebă aproape 
furios * * 





—- „Cum? a stat”, intreba: eu, 
mai stă chiar... 

— „Ştiu eu că stă, Dumnozeu să-i 
ierte. păi tocmai deaceeu am venit 

— „Și de ce mă rog „Dumnezeu 
să-l ierte”? mă enervez eu. 

— „Fiindcă a murit, 

-- „Cine, domnule ? 

— „Domnul consilier juridic Bi- 
ciuşcă, 

— „Eşti sigur? 

— „Absolut. 

Faptul era, după cum vedeţi. gro- 
zăv. imbeci!ul mă omorise şi acum 
mi se pregăteau funeraliile. 

—- „Și Dumneata ce vrei? 

— „Sunt dela Societatea „Veş- 
nica Pomenire” şi am venit să pun 
doliul la poartă și să... 

I-am explicat cetățeanului că 
mortul sunt eu. i-am arătat carne- 


= „D-voastră sunteţi don von- 
silier Biciuşcă ? 

— «Eu sunt, 

„Vă arde casa domile. 

— „Nu mai spune, sar eu speriat. 
Dar de unde ştii? 

— „Dela tilifon. 

— „Cum ? Ne urcăm în pod, ne 
invârtim prin casă, ne vârim în 
beci : nimic. Nici urmă de incen- 
diu. Am achitat imediat 5000 lei 
taxa de pompieri. Desigur, aş fi în- 
cercat eu să nn plătesc. dar când 
am văzut că pompierul nu se des- 
parte de bardă, şi că semăna cu 
Samson, călăul! revoluţiei franceze, 
am renunțat — mai ales că sunt 
un cm cu mult simț estetic. 

Auziţi ! 5000 lei pe gratis... şi 
tortele nu costaseră decât 800 lei! 

Ce imbecil domnule, ce imbecil ! 


Stoară& pentru răsaduri, Dome şei! 

Treci in tindă, Cioshindel, iao şi tu din poliţă: 
sa binişor, c'am o gâscă pe ouă și mi le răcsști, ră- 
răi fără boboci, dă sân-Pietru | Și trage ușa domol 
că-mi spulberi gogoşile și iese muierea fără boran- 
gic în Paște | 

Prea bine Dom'le Şel! 

Căciula agentului își întinde blana sură a inishu 
id! pssie țuţuitul copuiui, acum dumerit și cizmele 
poicovite bubuie în tinda pardosită cu „cubică 
Cupă e! cucoana Didina a iu' Domnu' Ghiţă Pitulice, 
mormnaind printre frunzeis ae dud, sperina fluturii 
Jin cristalele de aur aie gogoșilor şi gânsacul misir- 
lu, pitit pe după albia care ascunde găoacele fier- 
kinţi, PENE 

Zău, mă nea Ciochinde!, tot treci prin Bolintin su 
ghemeie, cocoață-mă şi pe mine în droașcă, or 
că-mi calu să-l înham cu al meu, c'așa barem aşi 
pune și eu pălărie de aucoană, că da... în bal cu 
testimel nu merge | 

Cahu' ţi-l dau dă dat, da'icce prat şi leagănu' şi 
osia și calu dumitale. şi pormă am bucluc cu 
domnu' revizor | 

Păi atunci cum ? 

Atunci, îi rămâne și Dumneata dă bal: ori îi da 
a goană pe jos; tocmai aşa îndepărtare mare nu 
s. O iei pă la Bălecmu, toi Joița și ieşi în spatele 
ui Nea Bistriţă şi d'aci, uite și Bolintinu cu balu'! 

Păi spusei eu lu' Pitulice al meu, că să sperie mâr 
oada lângă cal str&im, da' tir surdu, tir omu meu! 
Caiu' meu nu vrea la osie; ulubă nam! 

Păi așa coană Didină, cum spusei, ia-o apostoleşte 
Dă jos, —— o palmă de loc. 

Păi hoţii ? 

Hoţii ? Li sa spart culcuşul de când sa dărâmat 
iopotniţa ; acolo să pitea ei. Și numeai ce țăşnea ca 
popândăi pă gurile turlii şi gata în drumul oameni- 
ior. Acuș s'a răsnitură, în toamnă, dincolo în văile 
Susenilor, —- în dosul morii. Da' şi d'acolo i-a pri- 
ooniiură | Aşa că'ncearcă ! 

Nu'ncere dă loc ; ia-mă Dumreata cu a dumitale! 

Păi ce săi spui: n'am dric la droşcă ; stau pă 
“sia mică, aşa cât să nu-mi rup gionoatele şi să ţin 
niânzu' dă hăţ: încolo, căruţă pustie neam de 
ea | 

ia-mă pă oitrar ! 

Agentul îşi umilă pometeie, arse, cu der mul, 
sorbi din plămânii lui de aramg, ciipi pripit ca um 
ciocârlan încolţit, încreți fruntea grabnic, trase țur- 
sema pe ochi și indesându-se tot în cojocul scoroijit, 
ieni întrun haz stropii cu scuipat, umplâmd curtea de 
armă : 

P& cu pălăria pă loitrar ? Mira-m'aşi, zău aşa cu 
zoană Didină | 

Stai, mă nene Ciochindel, nu le mai imbulzi aşa 
„+ râs, din senin! Până la unshiu Bistriţă sicu po 





porete pă loitraăr, mai călare, mai intro rână, dai 
pălăria, pălărie, —-- tot no las; o iau în jurnal! 
Până acolo, cu capul gol; abia mai mă sulmenește 
vântul. Ajung, descalic, scot pălăria din pachet, dau 
bunăziua la lume, fac pă niznaiu şi cât colea, cât 
colea, m'aţiu după dumneata! La urmă, eșşim din 
sat, bag pălăria în toltoașcă, şi jâșt, mă proțăpesc: 
ar pă loitrar; și balul tot nu-mi scapă el, măcar 
Axc'aşi muri ! 

Hazul agentului se potoli în ștreașina căciuli ; 
omul regiei trecu uluit dosul palmelor pezie sârma 
mustăţilor prăjite de tutun, privi întro parte, în 
iarbă, apoi ridică un ochiu către femeia revizoriului: 

Păi zdruncinătura ? 

Ş'așa merg! Dumneata ţii calu în voie; îmi gă 
sesc eu soc, noi muri! Tai pân cgoare — afână. 
tura pământului mai îndulceşte ropotul. 

Bine, cucoană Didină, fie şi pă loitrar, numa Să-ţi 
iac voia; da'ai so pomeneşti, zău hodorogeala | 

Oi pomeni-o, n'oi pomeni-o dumneata du-mă | 

Calui, care ascultase ioameala asta, înălță în ho 


mina limpede a revărsatului, zaârciul de sus al bo- 


tului, desgolimdu-și lopeţile galbeme ale dinţior ; apoi 
ioni înăbuşit, în gâtlejul lui adânc, schimbând cepi- 
tele și așteptând să vadă și el minunea. Axizarui își 
răsuzi țurcema în cap, schimbă câteva vorbe cu 
calul care râdea înainte, despicându-și buzele lipi 
coase în undele spirtoase ale dimineții, care încă 
mai păstra boabe de rouă în îmbrăţişarea ei înlă 
cremată, trase hotărit coarișca în șipca chichiții, își 
imălță ochii în slava cerului, mormări ceva în piep: 
iu] cojocului ; şi, proprind o cizmă în căpăţâna roții, 
se cuibări îm leagăn, mestecând în maxilarele lui 
ae asasin, hazul care îl mai stăpânea încă. 

Atunci, așa să fie! Vâră aăteala în jurnal şi ci 
Dumnezeu înainte, Cucoană Didină |! 

e 

Şi din culmea toitrarului, cucoana Didina a lui 
Guţă Pitulice din Suseni, înfigându-şi pantotii în- 
muiai în analină violaiă, în moşoraiul de triloi din 
spatele cojocului agentului Ciechindal şi sugându-și 
măssiels a mândrie, irase din pachet pălăria gar- 
nisită cu vişine turceşti de sticlă, insulițând cu pri 
vrea abraşe lumea încremenită în porţi : 

Ba e vorbă: ori sunt ori nu sunt cucoană ?! 

Dă ce nu mi-aş pune-o în cop dacuşi așa pă 
loitrar | 

Cui nu-i place să nu-mi dea bună ziua, iaca așa! 

Și droaga pieri, înomolindu-se în micşunelele Poe 
narilor, | 











Pe uica Ciucă, starostele copilă- 
tie, Numa Ge Vasătur NU] şualn, 
NE-0 SpuBe IIr'0 Zi raspicat : 

— Hipul eu am Scaput pe boierul 
Radu Dazbalioru Qin gu.ăreia ui su= 
lui, ae mă piu Muue caţ a traut 
pe pamant şi la ivate zuele mari 
Ma cinsut şi ma Grienui;, — lei 
jârâna uşoară, că de treabă mai 
erea !,.. 

Ne amintea el des de boierul 
Radu, care-a fost îngrijind un start 
de veac de Muşia Vamarescuiu:, ce 
se întinde din'capul satusul Losiru 
până în marginile zâri:, peste cul- 
mea Vicoglave: ; — dar nic.odată nu 
și-a descn:s unchiaşul inima por- 
nindu-se la vorbă, ci tocinai când 
dovul ne era ma mare şi ochii mai 
iscoditori câtau la rostul lui, se ri- 
dica și pleca nepăsător pe aci în- 
colo |... 

Odată, pe o toamnă uriîtă şi des- 
pletiiă ca o babă cloanţă, după ce 
un prânz întreg ne-am căciulit de 
surda pe lângă uica Ciucă să ne 
spui.a povestea — o ceată de copii 
nu mai puţini — ne-am fost întu- 
necat intr'atâta la fire, că seramu- 
ră de graiu din gura noastră bă- 
trânul n'a mai aflat. 

Să mai alergăm la vite când ri- 
dica stânjenul în slăvi şi striga la 
noi din răsputeri ? Ori să mai seo- 
borim în matca Răsboini:cului ca 
să-i mai aducem câte o gură des apă 
rece să-și mai ude sufletul ?.,, 

Ferit-a sfântul)... 

Abia pe seară pela chinghia mică 
ieșiră răutățile din inimile nvastre, 
Uica Ciucă — tot el omul ăl bun 
— se trase încet ps alături, răzimă 
barba în ciomag şi prinse tai..ă mai 
mult cu s:ne decât cu noi: 

— Văd că vă oțelirăţi tare ca 
nişte năsdrăvani ce sânteţi !... 

Am să vă tărăşesc eu și treaba 
asta și multe câte le mai port în 
sac; dar gândeam să vă duc acolo 
în inima văii Făgetului să puneţi 
călcâiul pe ciumpul de gârn:ţă, une 
a picat ursu; — să nu credeţi voi că 
vă băsnesc cu câte vi-le 'nșir din 
fapt de zi până în scăpătat,,,. Şi 
apoi om merge mâne, nu mai da- 
parte; oiu lua şi pușca; închidem 
oile devreme la conacul dottorului 
și trecem în Făget la pândă, că se 
sbenguie  jivinile pe poiană ca 
meii primăvara... 

Dar văd eu că n'am cu cine mă 
socoti !... 

Se înteţise o bură de ploaie şi 
un sfic de vâni începuse a ne stre- 
cura furnici prin vine; şi cum pu- 
făiam de zor în nişte vreascuri să 
ne iese sufletele, uitarăm de îrig 
şi de tot; apucarăm ca mânjii va- 
lea în lung și în lat săltând și stri- 
gând de bucurie, că înţeleniseră 
oile și caprele cu iarba în gură. 
privindu-ne înfricoșate. 

— Dumitre, Titule, Gherghină? 
— luăm și noi puștile mâne; să fa- 
cem o pândă ca'n legea veche; să 
pomenim cât e lumea şi pământul. 

— Le luăm frate-moeu, ce mai 
vorbă? O duc de sara în țuţele de 
coceni în grădină. să nu prindă 
tata de veste, zise Titu. 

Iar Dumitru asvârii haina cât 
colo pe pământul ravăn, întinzân- 
du-se una cu pajiștea şi, oftând 
să-i crape pieptul, zise apăsat: 

— Copii, eu dorm cu ea 'n braţe 
la noapte, măcar de mi-ar mânca 
muma și urechile!.... 

e 

Uica Ciucă își ţinu vorba ca în- 
totdeauna la asemenea prilejuri. 
Ne adăsta în colţul „curţii boie- 
reşti” de mult; își ocolea el turma 
la deal, la vale, cu ochii ţintă în 
lungul apei Coşuştea, pe malul 
căreea  înaintam noi țanțoși, cu 
puștile înțâmbroiate la spinare şi 
cu trăiștile de vânătoare spânzu- 
rate până în călcâie, 

Dumitru de mândru ce se ţinea 
nu mai lua seama nici la rădări- 
nile sălciilor gârbovite de pe mar- 
ginea apoi, ieşite ca niște spinări 
de şerpi deacurmezișul drumului; 
își sângerase alimănit unghiile tot 
împiedecându-se, dar habar n'avea: 
nu mai simția pământul sub pi- 
cioare. Pușca lui nu era mai lungă 
de trei palme; uşoară, cu cocoșul 
şi piedica mâncate de rugină; însă 
o ținea el că nu e alta pe judeţ. 

— Asta? — se încrunta nemin- 
ţosul în către noi: îi descântată de 
"nouă vrăiitoare şi-i împănată pela 
toate încheieturile cu păr de lup; 
trage şi la sânge de draci... 

In matea Răsboinicului cine se 
mai putu înțelege cu' noi?! Lăsa- 
răm vitele în plata Domnului și 
cât ai da în amnar ne împrăştia- 
răm prin pădurea Mitescului, Ca- 
ve lătrând, care hoind, care ples- 
nind cu măciucile în trunchiurile 
copacilor. privind cum se ridicau 








cioarele în văsduh, iar broaştele 
ţestoasc cum îşi dădeau  drumui 
îngrozite pe gura lăgașelor. 

Pușcașii, sus la cuime, în ge- 
nunchi, cu mâinile pe trăgaciu, 
aşteptau ceasuri întregi vânatui 
care nu se ivi în ziua ceea de par- 
că fu jurat şi biestemati... Nu mar 
rămăsese potecă nebătută ori crâng 
neumblat, din culmea Similenii și 
până la naiba 'n pomană în pădu- 
rea Gurganilor, unde era cât, cât 
să ne împartă câinii Ungureanu” 
lui ce-și păştoa turma pe melea- 
gurile acelea... 

Ca pe vremea de ieri se înteţi 
o bură înţepată care se topea fru- 
mos pe obrazul îmbujorat şi scăl- 
dat de fierbinţeală, Iar când mai 
isbi și-o aripă de vânt dinspre 
Cornul Caprii, numai ce-mi frân- 
se bata dela pălărie, sărutân- 
dui-mi faţa mai cu folos!... 





— Haidem ia vite, zic tovară- 
şilor, că se lasă seara și pleacă 
uica Ciucă fără noi la pândă. 

— Ha:dem!,,. 

Greu şi anevoios drumul la îna- 
poiere. 

De surda ne umflarăm de apă 
limpede ca vioreaua din știubeiul 
văii Cornului, că inimile nu ni se 


întăriră. : 

Dumitru aproape nu grămuști 
în tot drumul. 

Părea  înierbat şi înciudat de 


au intra în cămașă. 

— Măcar urmă de jivină să fi 
văzut, să cad pe brânci și s'o sorb, 
zise; — iar Titu de colo: 

— Urma ca urma, da baram să 
trag odată la semn în pălăria ta, 
să zic Doamne ajută pentru ziua 
de azi şi să-mi ușurez sufletul!.., 

Dumitru stătu locului şi se uită 
lung!... 

Când ajunserăm noi pușcașii la 
plopul lui Sandu, de unde puteai 
să-ţi plimbi privirile pe întreg 
Răsboinicul, ceata „copoiandrilor” 
cu Gherghină în frunte scoborise 
în matcă; se  înlănțuisară  într'o 
sârbă şi-i ziceau un cântec mân- 
dru voinicese de răsuna valea şi 
tăceau pâraiele: 

Foaie verde tre; smicele 

Peste denluri și vâlcele 

Colind dorurile male... 

E] 

La conacul nostru  închideam 
vitele des, mai cu seamă când ve- 
nea Coşuştea mare de lua punţi- 
le şi spăla lunca Mitescului până 
sub Dealul Cornului. 

Câte o săptămână  haiduceam 
pe văi până ce venea apa la mat- 
că, de puteam trece vitele în sat. 
Grija celor deacasă era mare, dar 
nu întrecea dorul și bucuria noa- 
stră. Căci toată noaptea ardeam 
maldăre întregi de vreascuri, Ju- 
când şi chiotind împrejurul focu- 
lui. Coceam zeci de dovleci cu 
miez dulce și sgurav, mulgeam 
caprele şi vile în cotovăici, sor- 
bind din ele sănătatea laptelui. 

De uica Ciucă nici nu mai vor- 
besc, Sporoja câte verzi şi uscate 
până 'n cumpăna nopţii; ne nu- 
măra stelele pe cer care cu rostu- 
rile şi semnele lor până ce cădcam 
din picioare, unul câte unul în 
brațele somnului... 

e 

— Ce mai staţi la gând, se răsti 
bătrânul din ușa conacului? — ori 
să vă dau şi de cină că vitele vi-le 
păzii o zi întreagă!... 

— Ce stăm noi la gând că ne 
fărâmarăm până nu mai știm de 
noi, da ce-mi stai netale că ai fi 
înțepenit azi în ciomag lângă oi, 
răspunse Dumitru. 

— Hâmm,.. știam eu care-i mai 
colţai, că dor sântem neamuri, — 
bată-te scârba n ceriul gurii!... 

Apoi, tunet: 

— Haideţi că nu-i vreme de 
glumit; numai bine scapătă soa- 
rele;... să vedem cu ce fel de vâ- 
nători mă laud. 

— Till... 

—— Foaie verde și-o lalea, 

Ferice de mumâ mea; 
Că m'a făcut un fecior 
Să dau culmilor ocol; 
S: nu m'a făcut o fată 


Să mă ţină lângă vatră!.. 

Intr'un suflet fuseram în fun- 
dul Răsboinicului la hotarul ce 
desparie Prejnenii de părţile sa- 
tului nostru, unde stau de ani pu- 
trezi: o măgură vătuită mâhestrit 
cu mușchiu ae pădure şi trei grepi 
adânci în iîundul cărora stă nese- 
cată copcă de venin. 

Nici ună, nic alta; prinserăm a 
ne face vânt și a sări ca nemin- 
țoşii peste cle și peste măgură, 
când iată că vedem pe uica Ciucă 
alergând prin pădure la deal, cru- 
cindu-se să-și scoată ochii, stu- 
pind în sân și strigând: 

— Fugiţi dela locurile blestema- 
te,... fugiţi gheavoli impieliţaţi,:.. 
fugiţi!... 

Ne fulgerară deodată rânduri, 
rânduri de fioruri prin trupuri!.., 

Măgura de alături prinse a se 


mări cât un munte;... gropile se 
lăţiră cât  mările;.. crângurile, 
câmpurile  începură să se învâr- 


toască năprasnic  împrejuru-ng;.., 
Dumitru cât un Strâmbă Lemne 
mă privea încremenit; Gherghină, 
schimbat la față, bâiguia din niș- 
te buze late ca lopeţile şi căsca 
dintr'o gură cât o şură: — vre a 
striga parcă şi nu putea!... 

Titu se lungise cât drumul Poe- 
nii Lungi spre Făget la deal; iar 
strigătele de  desnădejde ale lui 
uica Ciucă parcă suiau pe fluie- 
rele picioarelor din huma de sub 
călcâie și se strecurau în văsdu- 
huri pe fiecare fir de păr din creş- 
tetui capului... 

Pe re pământ am călcat până 
în capătul Poenii Lungi?!... 

Dumnezeu ştie!.., 

L] 

— Ce mai fu şi uică 
Ciucă?!.., 

— Ziceţi Rugăciunea și 'nchina- 
ți-vă la vale, nevoiaşilor... 


asta, 


— Răscruce de hotar! — vorbi 
unchiașul, scurt. 

— Locul de întâlnire a! răută- 
ților pe pământ... 

— 

— Pe după cina bună, cârd s'a- 
şterne linişte grea, ies puhoiu de 
pe tărîmul celălalt şi aleargă ca 
nălucile peste  coame de păduri, 
bulugindu-se la hotarele dintre 
sate; şi ţipă acolo și se bat cu șer- 
pii din băltoace — făurarii de pie- 
tre păstimate cu care descui și ra- 
iul lui Dumnezeu... 

Se bat cât se bat și de nu cântă 
cocoşii taman la punct, une nu se 
năpustese  nesăbuitele prin sate; 
iau chip de capre și de iezi nestaj- 
nici şi fac fel și fel de prefăcătorii 
pela ferestrele oamenilor, spă- 
mântând copiii. 


— Asta încă nu-i nimica; da să 
păzească Sfântul să scoţi capul 
din pătură şi să zici: ham, că a- 
tâta ţi-a trebuit; ţi-au și luat rău- 
tăţile gura!... Așa a rămas mut al 
Schiopoanii din dealul satului... 

Poartă gând necurat la oameni 
şi la muieri. 

Lui Dină Stoican i-a luat un pi- 
cior precum că sar fi învrăjbit 





UNIVERSUL 


LITERAR 


în miez de noapte să iese cu să- 
curea să le de 'n cap; unuia din 
Șișoştii-de-Jos i-a luat minţile 
numai precum Car fi gândit-că 
nu-s răutăţi, ci caprele vecinului... 

Și câte altele n'au mai săvârșit 
ele prin împrejurimile satului 
nostru!... Le-oiu înşira eu de alt 
dat... 

— Uică Ciucă, să mergem mai 
bine spre conac, se rugă Gherghi- 
nă cu plânsul pe buze... 

Se lăsa seara tot mai mohorită, 
fără lună, fără stele, gonind din 
inimile noastre de puşcași năsdră- 
vani, după atâtea hărțueli, până 
şi uitimile picături de dor și de 
avânt. 

Uica Ciucă însă era în apele lui. 

Asvârii pușca militărește la spi- 
nare și zise mângâitor: 

— Haideţi cu uica ?n vale că eu 
încă nu-mi împlinii suma pe ziua 
de azi. 

Nu se înoptase bine când ajun- 
serăm în valea PFăgetului. Ne o- 
prirăm lângă o gârniţă groasă ca 
pe putină, înaltă până la cer şi cu 
tulpina găunoasă de puteam intra 
toți în scorbura ei. Putregaiul ri- 
sipit prin ierburi prinsese a lumi- 
na ca argintul; deasemenea stră- 
lucea  scorbura ca mândra lună 
toamna, picându-ne în suflet far- 
mec şi mai îmbunindu-ne câta. 

Linişte grea domnea pretutin- 
deni; nu muget de vale, nu tros- 
net în crâng!... 

Vorbea uica Ciucă și glasul lui 
parcă era al văii Făgetului, al pă- 
durii Mitescului, al pământului 
tot: 

— Aici sta ursul şi până mâna 
mea a dreaptă nu l-a răpus, nici 
gândul nu s'apropia de copac; că 
nu era urs ca toţi urșii, ci tata-al 
urșilor, — namilă cât toate zilele 
de mare!... 

Cinzeci de primăveri 
mărat de atunci... 

Trece vremea, feții mei, şi numai 
ei nu i-te poţi împotrivi!... 

Făgetul? Tot o pădure de fagi 
cât vedeţi cu ochii. Nu răsbeai cu 
sufletul prin ea. 

— Şi cine a prăpădit-o, sărirăm 
întrun glas. 

— Apoi sa fost pripăşit după 
răsboiu un  venetic prin părţile 
astea; a făcut colibă în marginea 
pădurii şi-a fost pârjolit mândre- 
ță de crâng să-și facă loc de ară- 
tură. 

Ardea Făgetul de urlau jivinile 
şi plângea satul de mila lui... 

Se vede treaba că Dumnezeu 
n'a dormit; că pe o toamnă ca a- 
cuma l-a tot dus Coșuștea la vale 
până l-a trecut, bag-seama, pe lu- 
mea ccalaltă, 

— Sa 'necat?... 

— S'a 'necat în Coşuştea, bată-l 
toaca!... 

— Şi cu ursul 
cut? 

He, asta e mai cu tâlc... Bietul 
boieru Radu... Parcă nu mai ful... 
Se tinea pușcaș iscusit... 

Cum mă lua el în râs, de parcă 
eu nu m'ași fi măscut cu pușca la 
căpătâiul... Zice: 


am nu- 


cum s'a petre- 


co me = . 











— Hai Ciucă să pândim ursul. 

— Hai cocoane! 

— M'ai face de rușine, Ciucă?!... 

— Măcar de ţi-ar fi vorba au- 
rită, cocoanel,.. 

A ieșit atunci, la porunca du- 
misale, toată „curtea” în hure: 1o- 
gofeţi, rândaşi, grăjdari, toţi, toţi. 

Ce mai suia boeru Radu pe dea- 
lul Viașului, călare pe-un cal roib 
țintat!... Parcă-l văd! El cu cisme 
noi de-ți vedeai mustaţa 'n ele ca 
n oglindă; el rumăn la obraz și 
îmbrăcat numai cu  scumpătăţi; 
curat Făt-logofăt din poveste. 

— Bate mărginile Ciucă, nu te 
ține de urma mea, că n'ai să cu- 
legi nu știu. ce, glumi el... 

Departe s'auzi un grohăit. 

Boer Radu plecă o ţâră urechea 
într'acolo, apoi intră fuga la pân- 
dă taman aci în scorbură... 

Mă lipii şi eu pe-alături de-un 
copac, 





— Groh, groh,... groh, groh; s'a- 
propia ursul... 


ic, 


— Maică-Precestă, venea val- 
vârtej!... 

La zece stânjeni în faţa noastră 
se ridică în două picioare și porni 
la pas ca omul; urla de te tăuzea 
şi duhnea din pielea lui de ţi-se 
tăia răsuflarea, 


Boer Radu înțepenise cu pușca 
la umăr. 

Așteaptă,... așteaptă... 

— Trage boier Radule! 

Nimic,... boier Radu: 

— Du, du,.., du-hu!.., 

— Trage boier Radule, că te mă- 
nâncă ursul. 

— Du, du, du-hut.. 

— Trage boier Radule, că-ţi ră- 
mân copiii săraci!.,, 

— Du... hu... 

Ajunsese ursul în ţevile puștii; 
şi dacă văzui că nu mai e chip, îl 
plesnii eu la urechea stângă și-l 
dedei peste cap. 

E] 

— Boierul Radu? Ii scosei din 
seorbură mai mult rece!... 

— Și netale nu ţi-a fost frică, 
uică? 

— Frică? Ce-i aia frică? Poate 
sânt ca voi să mă înspământ şi de 
umbră-mi. Răutăţile,... du-te, vi- 
n0,... dar cât e osul de încercat, nu 
pier nici în fața smeilor... 

Bătrânul însuflețit ca 'n anii ti- 
nereţii, rămase o clipă cu ochii ţin- 
tă pe întinsul văii, apoi: “ 


e ui 





1 evomdateret 


găini ci dzită 
— N'auziţi, voi? Inlănțuiţi-vă 


grabnic la stânga, la dreapta și tă- 
ceţi molcom că mi se năzare ceva 
venind dinspre culmea Prejneni- 
lor... 

Bătea vântul... 


Pe alături tufele de corumbari 
şi zgaiurile mari de pălămizi jucau 
în loc ca umbrele. 

— Joavina, sări Titu, 

— Lăsaţi-o să se apropie, se pre- 
găti Dumitru de ochire. 

— E lup, fraţilor, zic, uite-l cum 
se lapădă: când în coace, când la 
deal şi când la vale!... 

— Țineţi-vă gura, 
Ciucă. 

O aripă de vânt ne plesni mai cu 
putere obrajii. 

Lupul s'arunca nebunește. 

Uica Ciucă ieși înainte-i; duse 
pușca la ochi, dar când văzurăm 
că o lasă fuga în jos şi se trage la 
oparte, ni se încrâncenă carnea și 
ni se făcu părul măciucă, 

Dumitru, Titu, traseră câte un 
foc în neştire. 

Lupul, de ce se apropia, lua chip 
de altă dihanie: urechile de șapte 
palme, gura cât o văgăună; păru 
că se ghemuește o clipită la doi 
paşi în faţa noastră apoi iar se lun- 
gi cât o şură; numai ce se slobozi 
în pieptul lui Dumitru, îl trânti pe 
spate şi o întinse la sănătoasa... 

Căzusem toţi cu fețele la pământ. 
Nu zicea unul pis, Numai Gherghi- 
nă sughița... 

Ne trezirăm tare băimăciți ca 
dintr'un vis greu, 

Ne purtă uica Ciucă de mână pâ- 
nă la conac, căci nu mai știam pe 
ce lume trăim, 

Ne-am pomenit a doua zi în va- 
tra conacului. 

Ne făcuse bătrânul focul, ne aş- 
ternuse, ne pusese prept căpătâiu 
un reteveiu numai mic, din pricina 
căruia  începurăm a ne îndrepta 
grumajii, unul altuia. 

Se ridicase soarele de două sta- 
turi de om când răsărirăm în prag. 
Vitele păşteau pe dos prin prunii 
noștri. „Copoiandrii” cu care bă- 
tusem ieri valea Cornului se trân- 
teau cât mi-i ținea pământul, vo- 
ioși şi jucăuși nevoie mare. 

Cum ne zăriră, traseră un chiot 

Dumitru alergă cel dintâiu... 

Şi unde nu începu a le tărăși pă- 
ţaniile, mai de cum n'au fost și s'au 
aflat... 

lar nevoiașii băteau din palme și 
râdeau botjocoritor, de nu știam ce 
să credem și ce să zicem. 

— Aj tras tu Dumitre în lup? 

— Am tras ca la şapteșapte şi- 
am dat piept cu el. 

— Ţiii... potcaşule;... te-ai pupat 
cu zgaiul de pălămidă, nu cu lupu, 
— că ne spuse noui uica Ciucă. 


şopti  uica 


—] i 


— Ce vă minunaţi?... I s'a 'nfipt 
pălămida "n piept, l-a răsturnat pe 
șele și s'a dus la vale pe aripa vân- 
tului... Tiiii ua 

— 


18 Februarie 194). 





Amurgurile unei bănci de lemn 


Era o bancă de lemn, lângă pcarta ogrăzii străjuită de o parte şi de alta 
de doi ploți înalţi. Se șubrezise de atâta timp de când fusese făcută de 
mâinile unui mcşreag ce locuia în casa din fundul grădinii, ca să se aşeze 
in fiecare seara pe gânsa, cu picicarele strânse sub e. şi luleaua veşnic 
aprinsă, răsărită de sub mustaţa îngăibenită de fum, cu ochii lăcr.moși 


privind Ja icrfota drumului ce se primenea în fiecare clipă. 
Când intunerecul prindea să se lase deabinelea însă, 


ducrurile îşi 


schimbau înfăţişarea. Moşul se ridica încet, troznindu-și închecturile uscate 
şi intra în curte, închizând cu grijă zăvorul porții. Mormă:a cuvinte n2- 
înțelese, supărându_se în fiecare seară că nu nimerește cempuşul pe care-l 
bâijbita prin întunrec. Apoi pleca cu paşi mărunți şi oftaturi dese, până 
când nu se mai zărea rici luminița mică a tăciunelui an lulea. 

Când era mai tânăr, îi plăcea să întârzie în fiecare seară la ta:fas cu 
câte cireva, îar cârd trăia Baba o lua şi pe dânsa în poartă, să aibă cu 


cine schimba o vorbă: 


— Hai Babo, să ma: vedem ceea lume pe uliţă. 

Dar Baba murie iar moșneagul acum nu mai răbda singurătatea. Se 
veştejiseră dorinţele în el, Rămânea să privească doar, ceasuri întregi, 
fără gânduri, fără aduceri aminte. Câte odată răspundea la o vorbă de 
bineţe a celer de pe drum, In colo nimeni nu-l întreba nimic căci toţi îl 
ştiau sădit acolo, în faţa porţii, de cum venea vara până în 'sfârșit de 
toamnă, iără să se amestece în treburile nimănui. - 

Rareori câte un copil venea să-şi caute o minge rătăcită de cine ştie 
unde, prinire picioarele moşului. Dar atunci fugea repede, speniat de barba 
lui aibă şi stufoasă, bucuros că nui s'a întâmpiat nimic. Moşneagul a fost 
singuru! 1ovarăş credincios al băncii dintre cei doi plopi, cât timp a trăit. 

Dar înt'o seară, întrând în casă după ce se încurcase ca de obicei 
prin icata tbălăriiie curţii, şi-a făcut o cruce mare în prag şi sa întins în 
pat așa cum era îmbrăcat. Dimineaţa nu sa mai sculat. A doua zi seara 
penca era goală. Așa a rămas apoi: mereu dar nimeni nu a luat seama 


'a asta. 


De atunci altă 'ume a năpădit ograda. Copii gălăgioşi şi o femee har- 
nică ce curăța des izrburtie săibatece crescute între pietre, spăla geamu- 
rie şi văru: cu a'b proaspăt pereții căsuței dărâmate. i 

Băncuţa din fața porţi? era de lemn şi nu-şi putea spune singurătatea. 
De aceea s'a bucurat când, într'o seară, o fetică tânără se așază mulco- 
mind încetişor un cântec de dragoste. Crezu că i-au venit iar timpurile 


de CRIŞAN MIHAI 


de tovărășia liniștită, ca pe vremea când trăia moșneagul. Avea acum un 
mâner pe care fata își sprijinea brațul proaspăt, înfiripat în moliciuni de 
fruct dat în pârgă, mângâindu-i lemnul lustruit, cu gândurile duse într'a- 
iurea, în ispiteie tinereţii. Gemea atunci de fericire banca, în felul ei, cu 
scârțâituri din toate îmbinările saie prost făcute. 

De ploaie se temea ma: ales căci atunci rămânea singură şi lemnul 
i se îmbib> de apa care curgea șiroaie, Privea bulboanele de ploaie 
ce dansau spnintene în balta șanțului din față. Veneau copii desculți să 


se băiăcească acolo, împroşcându-se 


cu noroi ce o ajungea şi pe ea mur- 


dărind-o Ah! cât îi ura atunci. Se suiau cu picioarele goale pe lemnul ei 
şi de acolo Jos, în mocirlă. Cui ce-i păsa de umilinţa ei! Odată n'a ma: 
putut să rabde: şi-a încordat spinarea și a svârlit jos obrăznicătura de 
băiat, să-i fie învățătură de minte. Dar nici când era timpul frumos nu 
scăpa de ei. O călăreau pe spetează ca să se poată sui întrunul din plopii 


ce avea o ramură deasupra ei, 


Amărăciunea și-o r:sipea însă în amurg, câna venea coana să-și chel- 
tue visarea în braţeie ei. Credea că nu are să se mai sfârșească fericirea 
ce începea în fiecare seară și se termina când luna trecea în dosul casei. 
Dar Făi-Frumosul nu putea să întârzie de dragul une: bănci neroade. A 
venii astfel într'o seară, apropiindu-se cu sfială de locul unde ședeau ele 
împreună. Credea întâi că va trece mai departe dar, când băiatul a spus 
Bună seara și s'a oprit în faţa lor, a înţeles că de acum vor fi mereu trei. 
S'a înfivrat preiung de vântul care a mângâiat-o în treacăt, 

Ivcepuse să-şi recunoască stăpâna după pas, neputându-se întoarce să 
o vadă de câte ori venea. Nu ma: ţinea minte acum de jalea moșului care 
o wărăsise, Uitase și asprimea iernilor prin care trecuse troienită lângă 
zăplaz, 1și tămăduise rănile atâtor bricege ce se înfipseseră în carnea sa 
scrijilind-o cu nume şi chipuri. Incepuse să creadă în tovărăşia trupului 
călduț al fete: şi de aceea nu a presimţit nimic bun când tânărul s'a oprit 
în faţa lor, dându-le b;neţe. Era bătrână însă, şi învățase că toate sunt 
în trecere pe iumea asta: oamenii pe uliţă, stăpânii casei și chiar mădu_ 
lareie ei pr.menite, din când în când, cu bucăţi noi de lemn ce nu le pu- 
tea suferi timp îndelungat, până când ajungeau să se contopească în tru- 


pui său. : 


—— 





(Urmare în pag. 5-a) 


15 Martie 1941 === 





— 45 Martie 1941 


Note îiranceze 


SFANTA MUZICĂ 


Iată, cuvintele cu care incep 
câteva  ccnsiderațiuni asupra 
muzizei, făcute de Edouard Sch- 
neider, în ultimul număr al re- 
vistei „Voisi ia France d'aujcur- 
dhui”. Ne amintim dz ele nu 
pentru a in?epa la rândul nos- 
tru,să ne depănăm gândul cală 
faţă de nespusele armonii pe care 
ni le produce muzica, ci pentrucă 
citind asest esseu, ne-a, venit în 
minte unul dintre rolurile artei, 
poate de mult uitat, şi tctuși atât 
de frumos. 

Să ne gândim la sensul dis- 
trastiv al artei, spre pidă in 
luminoasa, civilizaţie elenă. La 
acea îmbinare perfectă între 
artă, în toate adâne.mile și sub- 
tiităţile sale „și distrazţie, poate 
mai puţin gravă, în orice caz 
esenţială. 

Distrazţia aceia strălusitoate, 
inteieztuală, am putea spune, 
dar nicidecum pedantă, departe 
de așa ceva, care davanea 0 ariă, 
fără ca neapărat să indrituias- 
că numirea oricărei distracţii, 
artă”. 

Arel echilibru minunat de [ru- 
mos care poleia distrazţia, o î03l. 
ţa, o lumina făcând din ea Cc 
artă. Şi fiind vorba de arta f:an- 
csză, am putea folosi, fără, a le 
mai traduce, câteva cuvinte care 
exprimă alât bine te gândim-- 
Un sens aimable de lart, 

Tată o caldă fcrmulă, din ne- 
[cricire uitaţă. Să fie din nou 
pos.biiă contopizea ideală su ar- 
ta, nu za față de ceva copleziter 
ci va faţă de ceva frumos? Ex- 
presia aceea de „Sfântă muzică”, 
isbucnită ca o satisfacţie menită 
să, cuprindă, orice realizare de 
artă, care să satisfacă aproa- 
pe trupeşts, am putea zice, atât 
de uşor se înfiitrează în noi: 
Distraction ? Admettons le mot; 
mais pour le cas magique ou nus 
lui restituons son etymologia la- 
quelle veut dire sarracher ă la 
mâEdiocrite des choses pour se 
livrer au mouvement qui nous 
transporte plus loin, plus haut 
jusgw'ă /inteliigence des essen- 
tielles realites. 

Sunt cuvintele sui Edoua:d 
S:hne:der, cari conturează ideia 
ce-am expus mai sus și expri- 
mă cu foarte muită că:dură seu- 
su! atât de frumos a! distrazţiei, 
înțeleasă cui mult mai frumos 
decât ca c turbulentă deslânţui- 
re de energii. Acea euforie minu- 
nată, a inimilor cari se înţeleg 
în distrarţie cu o politeţă, o dem- 
nitate, o inăiţare spirituală atât 
de piăzută şi impresionantă, in- 
cât ești copleșit, nevcit să înţe- 
legi că distracţia poate fi o artă, 
și este, atunci când este cuili- 
vată da spirite cu adevărat ra- 
diind în cultură. 


DESPRE PRIETENII 
„MAEŞTRILOR” 


Intrun sens spiritual, Edouară 
Schneider, în acelaș articol spu- 
ne, la un moment dat, următoa- 
rele cuvinte pe cari le reprodu- 
cem. întocmai, pentru lumina lor: 

„Ce prietenie, într'adevăr ay fi 
asemănătoare prietenie; lor! 

Ji chemăm în ajutorul no- 
stru când simțim nevoia. Mai 
mult decât oricare alta, prezența 
lor este salvatoare, pentru că 
e veşnic intimă, veşnice confiden- 
țială. Din rândurile deschise în 
fața ochilor noştri, se ridică un 
chip care vorbeşte graiul dorin- 
țelor noastre, un gând care este 
al nostru, inima vorbind îni- 
mii... 





REINER MARIA RILKE SPUNE 
UNDEVA : 


— Cuvintele noastre sunt a- 
semenea unei mâini ce ar voi să 
ss adâncească în apele oglinzii, 
și nu fane dazât să alunce pe 
faţa ei rece. 

Ne amintim, mai muit pentru 
a ne gândi la frumusețea lor 
şi, poate, penttu a înţelege cu 
desnădejde cât de ascunse ne 
voA rămân, necontenit, sălă- 
toriile poeţilor în lumea ferme- 
cătoarzlor lor vise. Dar tot el 
spune aitundeva;— Să, ne plecăm 
iluziei cuvintelor. Şi să nu cuie- 
gem din noi o imagines infidelă 





care ar voi să ne consoleze re- 
dându-ne ceeace nu este. 

Suntem nevoiţi să primim așa 
fel, o invitaţie la poezie, un în- 
demn copleșitor să fim noi înșine 
poeţi, atunri când poezia vine la 
noi. Să întindem noi mâna, pe 
care şi oglinda ne-o întinde, s'o 
înţelezem, pentrucă pe noi în- 
cerrăm să ne înţelegem. 

Iar acum, nu ni se pare ate, 
Juminos de adevărată, prietenia 
poeţilor? Căldura simţămintelor 
lor, fiind îndemnul simțămintelor 
noastre. Versul lor, rupt din su- 
ferința noastră, buburia lor, căl- 
dura inimilor noastre, visul lor, 
dorul nostru inspre vis. 

Şi iată cea mai frumoasă prie- 
tenie a sufletelor cari se înţeleg. 
se consolează, se completează, 


VICTOR POPESCU 





Note germane 


SEMNALAM 


cețitorilor noştri următoarele 
peribdice germane: 1. Die Aus- 
lese aus Zeitschriften des In 
und Ausiandes, (15. Jahrg., Lu- 
ken & Luken, Berlin SO 16, Ko- 
penicker Sir. 55), Caietul pe Fe- 
bruarie 1941 costă 50 de lei și 
aduce 21 de articole și esseuri 
din cele mai variate şi mai do- 
Cumentâte. — 2, Geistise  Ar- 
beiţ, Zeitung aus der wissen- 
schaftiichen Wet, (Verlag Wal- 
ter de Gruyter & Co. Berlin W 
35). N-rul 4 din cel de al 8-lea 
an de apariţie cuprinde, pe lân- 
gă interesantele articole ale u- 
nui A. Dorrer (Spanien und Ti- 
rol) şi Harri Meier (ROomănische 
Sprâchen und romanische Nu.- 
bonen), vdloroase note și preci- 
zări  (Erlebnisse mit Bicnern) 


cu privire la literatura germână. 
— 3, Venlhagen & Klassings 
Mcmatshefte (Verlag, von Vehi- 
hagen und Klassing, Berlin-Bie- 
leje!ld-Leipz:9), magezinul prea 
cunoscut care îmypiinește 55 de 
ani de existenţă, excelează mai 
ales prin gădmirabiie  îlustrați 
în culori, Caietul 7, pe Marie 
1941, prezintă expoziţia itațiand 
de tablouri din Hanovra pe te- 
ma „Ofensiva  grânelor* (Die 
Getreideschiacht), Nouă din 
pictorii cei mi cunoscuți ai Iid- 
liei actuale f.gurează cu pânze 
din viața agricolă: Luciano Ri- 
chetii, Marcelio Scarano, Bidgio 
Mercadântțe, Leonardo Dudrevil- 
le, Antonio Maria Nardi, Angelo 
Pisani, Antonio  Riczi, Mario 
Bazzi și Nereo Annosi, Dintre 
celelalte contribuții reținem 
„Hauptimann  ausser Dienst, 
unverălfentiichte Briefe Liuen- 
crons gus „Abdera“ (1885-1887), 
publicate de Dr. Walier Gerhard 
și nuvela „Riele“ de Hans Frank, 
Jecundul și multiaterasul poet, 
romimcier, autor de drame, nu- 
velist și anecdotist, celebru prin 
ale sale „de şapte ori șapte po- 
vestri“ întitudate „Der Regen- 
bogen“ (1927). 


A MURIT OSKAR LOERKE 


an mare esseist al Germaniei de 
azi. Volumul „Hausfreunde” (apă- 
tut în ed. S, Fischer) adună o se- 
tie de esseuri, dintre oari fiecare e 
un model de caracterizare. Nimeni 
ca Loerke nu a înţeles să analizeze 
viaţa și opera unui Johann Sebas- 
tian Bach, Jean Paul sau Gerhart 


Hauptmann. Romanul „Der Oger”, 
ca şi esseurile, ca și versurile pe 
cari le-a scris, sunț pline de între- 
bare. Născut în 13 Martie 1884, in 
Prusia occidentală, Oskar E.verke 
a fost, până în ziua morţii, — 24 
Februarie 1941, — un neobosit dia- 
lectician şi cercetător de cea mai 
autentică plămadă germană. Ver- 
sul său, încărcat de melancolie şi 
metafore, e incid şi prezintă oc 


structură aparie, Nici impresionist, 
nici expresionist, Oskar Loerke stă- 
pânește deopotrivă registrele calie 
ele materialului poetic  împresio- 
nist, cât și regiunile gtariale cău- 
tate de expresionişti. In urma lui 
rămâne un bogat material inedit. 


D-1 OSCAR WALTER CISEK 


a publicat, în editura S$, Fischer 
din Berlin, o nouă carie: roma- 
nu! „Der Strom ohne Ende“, Nu-l 
cunoaștem încă. Stim numai că 
„Die Tartarin“ a fost o carte 
excelentă, iar d-l O, W. Cisek, 
care ne-a dat şi luminoase pa- 
gini de proză românească, e un 
scriitor cu două patrii spiritua- 
le, pe cât de diferite în climat 
sufletesc, pe atâta de armoni- 
zate în scrierile d-sale bilingue. 


E. G, KOLBENHEYEE 


stabilind, acu șase ani, într'o 
conferinţă, apărută și ca broșură 
(Lebenswerţ und Lebenswirkutg 
der Dichtkunst în einem Volk2.- 
A. Langen—G. Miiiier Verig. 
Miinchen, 1933), că limba, bunul 
cel mii originar, mai propriu și 
mi specific al unui DODOT, pOu- 
te fi creatoare, ca ariă poetică, 
prin faptul că produce trăiri a- 
fective puternice, dătăivăre de 
directive noui, trage următod- 
rele cone.uzii cu privire la liber- 
tatea în artă : 

„In artă libertatea, pentru ca- 
re ridică strigăte emjutice toc- 
mai aceia dintre jiterați cari 
sunt mai puțin în stare să aibă 
trăiri responsabile din punct Ge 
vedere esnic, e salvată abia a- 
tunci când suntem în stare să 
realizăm îndita și purițicâtoara 
ei funcțiune biologică în viaţa 
unui popor. Libertatea în artă 
se aseamănă, în această privin- 
ță, pe deplin cu libertatea unui 
om de cultură care poale aveă 
trăiri libere numdi atunci când 
prestâțiunea  funcțiunilor sale 
devine posibilă în ansamb.ul vie- 
ţii supraindividuaie, potrivit pu- 
teriior sale vitale constructive“ 
(p. 21) 

După Kolbenheyer, un popor 
întră abia atunci în rândul neă- 
murilor culte, când e în stare 
să-și afinme funcțiunile  spiri- 
iuale specifice. Arta cuvânuulut 
e, în această privinţă. un factor 
de prim ordin. „Arta poetică 
este puterea vieții. Trebuie să-i 
Slufim şi să cuitivăm puterile ei 
iecuitoare“, 

Erwin Guido  Kolbenheyer, 
mare scriitor dubiat de un tot 
Gșa de mare cugetător, e unul 
din cei mi de seamă etniciști 
în esseistica germană. Asupra 
operei sale vom reveni. 


TRAIAN CHELARIU 





_ UNIVERSUL 





Note italiene Note românesti 


ORESTE CIMONI 


a scris de curând o carte a- 
supra Eleonorei Duse (Edit. Gar- 
zânți), a cărei biografţie i se pare 
dutorului a fi prea săracă, în- 
complectă chiar. Și are drepta- 
te harnicul cercetător să se 
plângă ; în cronicile jurnalistice 
die timpului se găseau puţine 
diuzii la viața particulară a ma- 
rei artiste, scrisori s'au găsit 
puține — cele scrise lui Gabrisie 
D'Annuneio au fost cu grijă ar- 
se — iar confesiuni publice n'a 
Jăcut niciodată, 

Im 1907, când Onorâto Roun 
l-a cerut câteva date biografice, 
Eieonora Duse spune numdi a- 
iât: „Imi pare foarte rău, dar 
nu Mă Dot ocupa de ceeace 
d-stră cu atâta bunătate, rdb- 
dare și „amor patrio“ (să spu- 
nem șa) îmi cereți. Detest bio- 
grajiile, autobiograțiile, come- 
morările, onorurile, jubileeie, so- 
lemnitățile și toate celalalte. 

lartă-mă. Fiecare trăeşte după 
normele sale, Urează-mi, te rog, 
să lucrez până la cea din urmă 
oră din viața mea. 

Restul, adică povestirea aces- 
tei vieți a mele, nu mă întere- 
sează într'adevăr de loc”. 

Nu mai este nevoie, cred, să 
spun cine a jost Eleonora Duse. 
Cea mâi mare artistă a timpu: 
lui ei, cea nai strălucită înter- 


pretă a „Heddei Gabier“ și a 
„Worei“. marea  tragediană u 
Italiei. 

Inspiratoarea [ui  Gabrieie 


D'Annunzio — pentru ea q scris 
capod'operele sale dramatice; îi 
sogni, La cittă morta, La Gio- 





Mussolini si cultura 


conda, La gloria e Francesca da 
Rimini — și mai presus de toate 
un suflet mare, 

E plin de semnificație faptul 
că Eleonora Duse a fost atât de 
sgârcită cu risipirea amintirilor 
vieții sale, 

Stă în caracterul oricărei fiin- 
țe mai presus de nivelul comun 
a! oamenilor, o pudoare, o mo- 
destie chiar, o desinteresare de 
propria sa persoană. O delicateţe 
de suflet care mu se complace 
irâmbițată în articole sforăitoare 
pentru oamenii de rând. 

„Ogmino vive secondo la sua 
legge“; pe cititori î-ar fi intere- 
sat numai seneaționahil, capri- 
Ciul, ejemerul din vița ei. Nu 
lupta, durerea, credința! A în- 
țeles Eleonora Duse, această în- 
terpretă a atâtor eroine turmen- 
tate de mediul burgheza, fără o- 
rizont, în care erau constrânse 
să trăiască şi să moară, că e- 
sența vieții odmenilor mari o 
ia și o înțeleg prea pu- 
îni, 

Și a renunțat să desvălue cui- 
va viața ei. Dar pătrunderea a- 
cedsta e biazonul celor mari. 

Cei mici, artiști din toate ca- 
tegoriile, își fac reclamă, ca 
pentru orice lucru de vânadre, 
șiași răsfoă  „initeraiew-urile'“ 
pe coloane întregi. Se poate afla 
absolut orice din viața unui ar- 
tist; căci cei mici cred a fi cen- 
trul tuturor preocupărilor, îar 
inițiații tainelor dintre culis? 
sau din ateliere consideră îmbol- 
năvirea cățelului „lui Pussy“ slu 
schimbarea cravatei lui „Nicky“ 
drept evenimente capitale. 

SORACTES 


(Urmare din pag. I-a) 


tăcerea monahală, pe care o întrerupeau numai lecturile cu glas tare 
din Cărţile Sfinte, sau din opera unui nou scriitor al Antichității : în- 
vrednicindu-se de-a strânge la Urbino una din cele mai bogate și 
rare biblioteci ale timpului și, tot el, practicând sporturile cu tinere- 
tul din Urbino, pe câte-o pajiște din marginea orașului ; sau încume- 
tându-se, până lu riscul de-a pierde un ochi, într'um duel călare cu 


lancea, după vechiul obicei al desăvârşiţilor cavaleri. 


Condotierul de azi cil |taliei este un robust fiu al pământului său, 
întreg la minte, întreg la suflet, cu brațul puternic si călcătura solidă. 
Un bărbat în toată puterea cuvântului ; un întemeetor de orân- 
duiri noi : un guvemator de Naţie ; un ctitor de cultură ; un începător 
de civilizaţie ; un spirit constructiv ; un idealist între realităţile vieții şi 
un realist între cele mai cvântate idealuri; un ammonizator al reali- 


tăților cu idealul, 


Ducatul pe care l-« stăpânit Federico da Montefeliro, adică Urbino, 
se află nu deparle de locurile în care sa născut, după alte cinci 


veacuri, cel din Predappio. 


Și acestuia i se spune astăzi Condotierul. Cu toate că învestirea 
cu un asemenea titlu presupune trecerea dala marginele modeste ale 
unui mic sat din Renaștere, ia întregimea unui Regat şi la vastitatea 
unui Imperiu, el este Condotierul care-și împarte existența între lagăr 
si casă, între război și pace, între mărirea Patriei și asigurarea unui 


viitor mai fmmos și mai îndestulat peniru toți supușii. 


Condotierul este astiel expresia colectivității: el își recunoaşte ca- 
litatea în identificarea cu ce este mai reprezentativ în rasă; şi asifel, 
el își verifică aderenţa profundă și totală, pe întregul orizont sufle- 
tesc al Naţiei. Caracterizându-l pe el, se caracterizează ce este mai 


permonen! în adâncul Istoriei naționale. 


De aici solidarizarea acesteia cu el şi a lor împreună cu poporul. 


In Divina sa Comedie, Dante vorbește despre marea Carte a 
Destinului, „în care -— ţine să precizeze — ce este alb și ce este 


negru, nu se mai schimbă niciodată”. 


Tot Dante, în unul din cânturile de început ale Poemei, găseşte 
prilejul să profatizeze pentru Patria-i italicmă, cu perindarea veacu- 


rilor, apariția unui Dux, a unui Duce îndrumător. 


Una din Sibilele lui Michelangelo este gata să întindă, cu amân- 
dcuă braţele, dintr'o boltă a Capelei Sixtine, marea Carte a Desti- 
nului, larg deschisă, dar în care nimeni 


citi, 


Providența totuș a scris un nume, 


a a Pta a aaa 


din cei de jos nu vede a 


CONVORBIRI LITERARE 


A apărut Nr. 3 (Martie 1941; 
Gl revistei conduse de d.1,E 
Torouțiu. 

Din bogatul şi salectul mate- 
rial ce cuprinde acest număr, 
desprindem: 1. Petrovici: Des- 
pre originalitate; Victor Mora- 
riu: Actualitatea lui Herder, 1. 
E. Torcuţiw: Ediţii critice Emi- 
nescu (111), Ovidiu Papadima : 
Logică şi absurd în folklor; Şte- 
fan Cuciureanu: Giopănni PUSCO- 
li; G. Tutoveanu: S'âprinde iar 
(versuri); Mihai Niculescu: Ani- 
versare (versuri); Laura M. Dra- 
gomirescu fdust, traduce: 
(sfârşit); Tr. Xonescu-Nişcov : 
Muzica cehă și opera lui Sme- 
tana; D. Iov: Woaptea la Prui 
(versuri), etc. 

Un admirabil poem semnează 
d. Teodor Al. Munteanu, în ca- 
re autorul evocă, duios, figura 
plină de farmec a mamei. 


JOCUL DE-A DRAGOSTEA 
ȘI MOARTEA 
Autoarea volumului cu 


titlul de mai sus, d-na Ște- 
fania  Zottoviceanu-Rusu, a 
tipărit la „Cugetarea“ acum 
câteva luni prima sa cule- 
gere de versuri întitulată De 


ziua Tatii şi Scrisoare către 
Dumnezeu, căreia i-a urmat, 
la scurtă vreme, Jocul de-a 


dragostea și moartea, tot 
versuri. 
Un număr de alte patru 


volume anunțate de autoare, 
din care două sub tipar, vă- 
desc ușurința — care nu tot- 
deauna înscamnă și expresie 
a perfecțiunii — de lucru a 
d-nei Stefania Zottoviceanu- 
Rusu 


PERMANENŢELE NAȚIONALE 
IN DREPTUL PUBLIC ROMA- 


NESC. 

D. prof. univ. Ion V. Gruiu. 
unul dintre cei mai de seamă 
teoreticieni ai dreptului public 


românesc, tratează în cursul de 
drept constituţional ce-l ţine a- 
nul acesta la Fac. de drept dn 
Pucureşti, punctele esenţiale aie 
permanenţe: româneşti. 

Cursul d-lui prof. Gruia îm- 
brăţișează naționalismul romă- 
nesc în caârul statului totaiitar. 
De altfel d-sa aduce, ca întot- 
Geauna. contribuții valoroase 
dreptului constituțional român. 


C. POSTELNICU 





Tot problema 
bibliografiei literare 


(Urmare din pag. I-a) 


tot reflexul pentrucă nu cunoaşte toate periodi- 
cele care apăreau în acel timp ? Nu de mai puţine 
ori, este nevoie să te orientezi asupra aspectului 
general și asupra nivelului 
anumit moment. Dacă periodicele insemnate ne 
sunt cunoscute, cole mai fără reiiaf rămân necer- 


literaturii  dintr'un 


cetate, deşi tocmai ele ne pot edifica mai bine, mai 
conform unei medii a mentalității și gustului pu- 


lor. Ele 


blic. Printr'o muncă rslativ foarte ușoară, acest 
indice se va adăoga 
românești, care va fi astfel nu numai completă, 
dar îşi va spori utilitatea. 

Am lăsat cu intenţie la urmă problema bibho- 
arafiilor pe probleme, dintre care a bibliografiilor 
privitoare la raporturile literare dintre România 
şi alte ţări sunt desigur pe primul plan, pentru- 
că nici nu intenționam să mă opresc asupra 
sumt desigur mecesare și ver trebui 
făcute. Dar pentru realizarea lor lucrul se com- 
plică imens, pentrucă ele, fiecare în parte, nu pot 
fi realizate decât de către adevăraţi specialiști 
în problema propusă, nu numai în bibliografie și 


bibliografici  periodicelur 


cu cunoştiințe generale literare; iar pe de altă 


parte, pentnucă aici 


bun. 


La realizarea acestor bibliografii, 
vor putea porni cu sarcina mult mâi ușurată, 
când bibliografia completă a literaturii româneşti 
va fi tipărită, când secția bibliografică va exista și 
va publica suplimentele sale, când inventarul tutu- 
ror periodicelor şi evidenţa lor anuală vor îi sfâr- 
şite. Până atunci mumea lor ar fi grea și cu rezultate 
nesigure, De acesa, toată strădania noastră trebue 
să se concentreze pentru realizarea preliminară 
a acestor elemente primordiale fără de care nu 
se poate. Apoi, se va merge mai departe, spre 
bibliografii din ce în ce mai speciale și din acel 
moment, fără nicio exagerare, zări noi se vor des- 


colaborarea nu mai este po- 


sibilă, dacă dorim să avem un lucru utilizabil şi 


specialiștii 


chide cercetătorilor literaturii române. 


ALEXANDRU MARCU 


G. C. NICOLESCU 


ca E a a a a i ad A a a a a 





arate cât e de singură şi de încăpătoare pentru trupuri:e lor, să-i amă- de strugure bălăgănindu-și picioarele desculţe, prea scurie pentru banca 


Amurgurile unei bănci de lemn 


(Urmare din pag. 4-a) 


Acum le suporta povara la amândoi. La început cu cnudă 
apoi, furată de șoaptele lor, nu t-a mai despărţit în gândul ei aşteptân- 


du-i seară de seară, nerăbdătoare să-i primească și să-i asculte: 
— Maria, greu mi-a fost ziua toată făr'de tine. 


aria. mă auzi Marie? Dacă te-ai uita tu odată la mine, pânăn fun- 


dul ochilor, multe ai putea să vezi. Știi tu cât îmi ești de dragă? 
— Cât visul, cât soareie, cât... nu mai știu cât, 


Mult nu prea înţelegea banca din vorbele lor, dar era mulțumită să-i ştie 
acolo fără să priceapă de ce își vorbesc ozmenii, de ce se mișcă, vin şi se 
duc, râd sau plâng. Simţea numai că ei nu fac parte din firea împictrită 


ce o cuprindea şi pe dânsa. 


—- Măi Ioane, măi, dar tu crezi că eu de lemn îs bre? Da numa că mă- 
muca mă ceartă şi căşunrează pe mine că-mi pierd nopţile teleleică la stele. 


de-or incepe oamenii să zică de noi... 


şi obidă, 


zur sau bârfeau, 


an început ploile, 


tutindeni, 


gească cu întunecimea de care era înconjurată, 

Mai rău a fost însă cână a venit stăpâna casei, femeia harnică ce numai 
seara își găsea o clipă de hocină. Pe lângă dânsa au venit și alte cumetre. 
Şedeau care pe o bancă, care chircite pe vine, iângă zăpiaz. Cu mâna peste 
gură sau netezindu-şi fustele cu podul palmei, își spuneau despre neca- 


Nici n'a știut cum într'o zi a venit o frunză galbenă să i se aştearnă la 
picioare. Ştia că ăsta e semn rău. Că mâine vor fi două și în curând vântul 
va purta în toate părțiie surori de ale ei, rupie de prin pomi. Dar încă 
era cald, încă mai auzea foșnetul plopilor deasupra. Și-a făcut socoteala 
şi a chibzuit că la urma urmei tot mai bine e cu femiile astea guralive 
decât părăsită cuc, Şi pe ele măcar ar fi vrut să le aibă mai târziu, când 


Ca cântec e mai trist aa ţâriitul ploii? Ziie întregi, săptămâni în şir a 
căzut apa nori:or cernută prin sita deasă a toamnei. Işi smţea picioarele 
înfipic in pământ, cum putrezesc de umezeală. Se coșcovise și mușchiui 
verde începuse să se prindă de dânsa. Ah! acum plitea să spună că e ne- 
norocită ascultâna fâștitul neîntrerupt al pioii! Cât :de frumos ar fi stră- 
lucit acum soareie dacă ar fi vrut să iasă. Dar cenușiul cerului era pre- 


şubredă de lemn. A îngânat cu gura plină un cântece! fără noimă, apoi 
s'a şters cu dosul mânecei şi a piecat. 
Copilul a fost ultimul musafir al băncii până în iarnă, 
Acum știa ce trebue să vină. Mai apucase și alţi ani, pe vremuri:e de 
tinereță ale moșului, dar nici odată nu i s'a părut mei grea despărțirea de 
oameni și de timpul frumos. Sa apiecat puțin să se reazime mai bine de 


zăpiazul ogrăzii și a început să aştepte zăpada, nerăbdătoare parcă de 


prospețimea ei. Zăpada a venit însă fără să-i dea de știre căci într'o di 
mireață s'a trezit scăldată de sclipirea soarelui în diamantele mici şi aibe 
cernute peste tot, ca revărsarea unei spume a cerului. Până seara s'a topit 
toată insă, firavă cum era, 

In noaptea aceea, un cerșetor la mila oamenilor prin sate și-a găsit 
culcuș pe banca dintre cei doi p:opi. Sau încăizii unul pe aitul și toata 


rcaptea l-a simţit cum tremură incovrigat, ca un câine fără adăpost. Ge- 


mea în somn adunându-și rămăș:ța de surtuc găurit ce-l mai apăra d 
frigul sieielor. Ce bine era să-l simtă cald, tovarăș de noapte lungă şi 
friguroasă. 
-— Da ce faci mă: Române aici? Nu ţi-ai găsit la vremea asta loe de 
creştin să te culci? Hai, întră înăuntru că ţi-om rostui un căpătâi și pen- 
tru dumneata. 
— Bodaproste! 


Până dimineața Sa pornit viforul. Și-a incercat întâi puterea în co. 


— Marie, ha! şi-om fi împreună şi atunci n'or mai avea ce zice. 

— Eeeen!... 

— Pragă-mi eşti Mae. Şi gândacu-și are soața lui şi ei n'au sufleţ 
ca noi... 

Miâiniie fiăcăului strângeau banca, cu degetele înțepenite ca într'o men- 
zh:nă de fier, 

— „Si e: n'au suflet ca noi. 

Acum tăceau 2mândoi despre dragoste. Dacă depărtarea nu ar fi adus 
zvonul greerilor de câmP, nu sar mai fi auzit nimic. Ca niciodată, în noâp- 
tea asta n'a fost mai multă suferinţă în sufietele oamenilor și tainică bu- 
curie pentru lemnul neînsuflețit dintre cei doi plopi. De atunci însă. din 
seara aceea, i-a pierdut pe amândoi. I-a văzut cum se depărtează, reze- 
maţi unul într'altul, ca două umbre, topindu-se din ce în ce în întune- 
recul drumului. O pietricică doar și-a schimbat locul sub paşii lor, cu 
răset mic. 

Au venit şi alte amurguri. I-a văzut trecând prin fața ei la fel de triști 
dar fără să se mai oprească la ea. l-er fi chemat, dacă ar fi putut, să le 


Şi-a adus aminte pe rând de ţoți oaspeţii ei, chemându-i să o ocratească 
pentru dragostea ce le-a dat, In locul lor veneau însă şuviţeie lungi, des- 
pletite ale ploii și o scuturau cu fior: de tristeţă. Nu mai era nici o ase- 
inănase cu plcile repezi de vară ce ridicau clăbuci în mijlocul drumului 
şi apoi treceau fără urmă sub soarele încins ce svânta totul într'o clipă. 
Acum ț.nea de zi.e și nu se mai sfârșea amestecând în noro: vârtejul de 
frunze moarte dealungul uliţei, curgând gâlgâit prin şanţuri, 

In sfârşit, când soarele s'a ridicat din nou, tristețea a fost şi mai mare 
căci s'a văzut atunci cum se schimbase totul în posemo'ala toamnei roşii, 

= Phii, da straşnică ploaie sorrro... Bine că s'a terminat, 

-— Las'că vine alta, îi răspundeau cumetreie teșite în porţi să-și po- 
trivească gândul după timp și să se răcorească în adierea vântului rece. 


Incet, pe nesimţite, au fluturaţ ultimele frunze, sau strâns ultimele 
roade şi hogeacurile au început să fumege. 


Un copil răsărit de cine şite urde, a venit să ciugulească un ciorchine 


Phiiiii 


Când a venit de adevărat primăvara 
n'a mei ieșit de sub trotene. Cineva 
ce-i incurcau paşii în poartă şi le-a esvârlit cât colo, 


August 1939, Oradea. 


bari. De mânie neputincioasă, fiindcă pomii nu sau lăsat smulși, a început 
să ur.e și ace-e de ghiaţă se iînvârteau troienind colțurile adăpostite, Şue- 
râd ca bice mânuite de tăriile nopții. 
F.uuuu.... Într'o răbufneală de viscol banca a simut că se 
clotină, dar zăpada a început să se aștearnă deasupra ei în loc ferit, să o 
cuprindă și să o îmbrace în haină albă și călduroasă. A troienit-0 până în 
zori şi ziua toată. Strat după strat sa ridicat deasupra până nu sa ma: 
cunoscut nimic dintr'ânsa, Dar ea dormea amorțită se îngheţ, fără sufe- 
rinţă. Numai odată i sa părut căa v 
spus: Las' fă proasto, nu mai fi: tristă, că acuș vine primăvara 
drese şi pe tine pe la cele căpătâie, 


enit la ea moșul cel de demult şi i-a 


Și te=oi 


să nu te mai văd așa. Dar ăsta a 


și desgheţul, băncuţa moșului 
a ridicat 


doar niște lemne putrede 


CRIŞAN MIHAI 














De ce să-mi bat capul cum să 
cresc un copil dacă mam avut 
mai intâi grisă, — aşa cum îi a- 
legi răsadului ce-l doreşti  fru- 
mos un pământ bun, — să-i do- 
bândeşii,  dinire cele multe, o 
mamă cu o zestre cât mai mare 
în ale duhului. (Zestrea din 
„safe“ oricum e de prisos aici). 
Dacă dăm crezare teoriei scho- 
penhaueriene femeia e aceea 
care transmite fătului însuşirile 
intelectuale. Germanii au năsto- 
cit chiar un cuvânt pentru a- 
ceasta : Mutterwitz. De altfel este 
in deobşie ştiut că mai toţi oa- 
menii de geniu au avut mame 
remarcabil înzestrate  întelec- 
tual. Se citează mama lui Jean 
Jacaues Roussezu, a lui Kant, a 
lui Buffon, a lui Goethe. In 
sprijinul aceleiaşi teorii ştiinţa 
a demonstrat că dementa este 
întotdeauna transmisă de mamă. 
Aşa dar iată că înainte chiar de 
naştere apare cea dințâi datorie 
a educatorului, a părintelui, 





La Iei 


Apoi aş căuta să păzese copilul 
meu de singura boală ce o soco- 
tesc gravă: guvernanta. In epoca 
edenică a vieții omului, când 
oreerul e nou, virgin ca o peli- 
culă fotografică pe care totui se 
întipăreste adânc şi indelebil (a- 
ceste prime impresiuni dăinuiese 
cele din urmă: bătrânii îşi amin= 
iese perfect fapte din prima co- 
pilărie), poate fi mai mare năro- 
zie ca aceea dle a da această gin- 
gaşă minunăţie în care stau vir- 
tual îngrămădite ca 'ntr'un mus 
gur minunat toate creaţiile de 
mâine — de a o da cu criminală 
nepăsare în seama monstrului ce 
se numetşe guvernanta! ? Nu? 
şi iar nu! Singura fiinţă ce are 
dreptul şi datoria să se îngrijea- 
scă de copil este aceea care i-a 
fost aleasă încă dinainte de ză- 
mislire : mama copilului, cea care 
îi dărueşte substanța creierului 
său... 

La vărsta de 7 ani, când ştiin- 
țific demonstrat este că creierul 
conilului atinge desvoltarea sa 
aproape definitivă se poate întot. 
deauna vedea ce aptitudini are 
copilul : bele arte, mecanică, 
ştiinţă. etc. Şcoala nu va face 
decât să înăbușe acele aptitudini, 
cam aşa cum face tăvălugul a- 
supra unui colţ de iarbă mijit a- 
bia şi bucuros de soare, 

Copilul meu nu va pune picio- 
rul în şcoală. Cei dintâi prieteni 
eu am să-i aleg pentru el; dease- 
menea cele dintâi cărţi, 

Nu mai este nevoie să spun, 
căci o ştie toată lumea din ex- 
perienţă, că toate cărţile de şcoa- 
lă sunt parcă anume întocmite 
spre a scârbi de oricare cunoaş- 
tere. Eu unul ştiu  c'am rămas 
pentru toată viaţa certat cu isto= 
sia numai Şi numai de pe ur- 
ma „manualelor“ din scoală. In 
câi mă priveşie, aş răsturna pe 
de-a "'ntregul metoda actuală. 
Scoala mea S'ar deschide la 1 A- 
prilie şi s'ar închide la 1 Octom- 
bzie, Lecţiile ar consta în peri- 
pateticiene plimbări în lunci, în 
păduri, pe râuri, pe la mânăstiri; 
in excursii mai lungi uneori, Aici 
S'ar învăța istoria, geografia, bo- 
tanica, geo'ogia, fizica, desemnul, 
ete. In zace luni copilul ar învăța, 
cât în şase ani de şcoală, închis 
între cei patru pereţi ai închisorii 
clasei, chinuit şi veşnic exasperat 
de didactismul neînțeles si odios 
al dăscăiului, de renshiurile şi 
răutatea tovarăşilor de clasă iîn- 
răiți şi ei. Dela 1 Octombrie la 
1 Ianuarie ar urma vacanţa cea 
mare ; trei "luni copilul meu 
ar găsi acasă  ioate minunatele 
cărţi ce au fost scrise pentru el 
nu de dăscălaşi agramaţi şi chiar 
idioţi, ci de cei mai răsăriţi căr- 
turari ai omenirei. Nouăzeci din- 
ir'o sută de copii, o afirm fără 
sijială,  s'ar lua de o adevărată 
patimă pentru cetiţ, si ar ceti în 
acele trei luni cât nu citesc altfel 
in toată copilăria lor, fiindcă isa 
scârbit de carte „manualul“ de 
școală... Şi odată căpătată acea 
nobilă patimă putem fi pe pace: 
s'a deschis pentru copil calea în- 
stelată a culturii. Cu metoda a. 
ceasta vă dau în scris că va putea 
ceti la cincisprezece ani pe Des- 
cartes şi ne Pascal şi-i va înţe. 
lege poate mai bine decât tine, ce- 
titorule, care nu stiu chiar de 


ţi-ai vârit nasul în vreo carte 
de tilosofie... 


Şi ai o singură scuză: ai fost 
la şcoală ? 


MENIP 


TIPOGEAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


+ 


„Nu-ţi băga minţile în cap. 
păiete!“. Cam așa o să-i vorbesc 
copilului meu, pe care o să-l 
cresc într'un îe! cu totul apâr- 
te. Căci prea m'am sâturat de 
toate legile astea cu care unii 
işi ţin pruncii în parc. Am să 
fiu un tată entuziast şi capabil 
de toate elanurile, o să-i trec 
cu vederea toate măgăriile, o 
să însh:d ozhii or:decâteori va 
aduca câte-un patru dela școală, 
sau mă voiu preface că nu-l 
aud, când va înjura, ca din gre- 
seală, pe un năbădăios tovarăș 
de oină. Dar, ce să mai lungesc 
vorba.  Închipuindu-mi că aim 
un brad de flăcău, îl chem ia 
mine şi-i țin următorul cuvânt, 
pe care-l împărtășesc şi cetito- 
rilor anestei reviste, fiindză aşa 
a dorit capriciosul inspirator al 
articolului fantezist de astăzi. 
Deci: am înaintea mea -un bă- 
iat. Deștept și talentat ca mi- 
ne, elev în clasa a cincea ge il- 
ceu, sau într'a șasea. Stau pe 
scaun şi fumez. 

„Nu-ţi băga minţile în cap, 
băiete! Nu ţi le băga în cap; 
pentrucă în felul acesta o să-ți 
pierzi  persciaiitatea, o să ie 
tâmpeşti sau o să te imbolnă- 
vești de un ciudat ramolisment 
infanțil. Doamna Adriana Ni- 
coară, soţia, casierului da ia per- 
cepție şi amica tinereţilor noas- 
tre, mi s'a plâns mai ieri că trezi 
p? lânsă ea fătă so saluţi. ba 
nici nu-ţi scoţi mâinile din bu- 
zunare, așa, ca să schiţezi cel 
puţin un gest. Vezi, asta e trea- 
ba ta. Eu nu te pot sili să sa- 
iuți pe toate babeie. dar să nici 
nu vii să mi te plângi când 
domnișoara Bonţic2, odrasla, ei. 
nu te va chema, la ceaiul de 
Joi. Asa să știi, băiatule! 

Bcizietă n'm să-ţi cumpăr. Și 
asta nu fiindcă ai obiceiul să 
tragi la chiul la orsls de latiră, 
ci fiindcă peste un an sau doi 
o să vrei să-ţi iau o motori- 


A. 


în nara. 





cletă, lucru pe care nu mă in- 
doiesc că ţi-l voiu satisface. 
Prea au toţi pitclii biciclate și- 
apoi să știi că e mult mai in- 
comod să te ţii după o fată cu 
bicicleta, decât fără ea, Vezi, de 
pildă domnul Lalescu, rentierul, 
a început să fie prețuit de ge- 
nul fzmenin, numai din clipa în 
care nu mai făcea tururi peste 
tururi pe strada Vasile Boeres- 
cu. Yoate lucrurile astea ţi le 
spun numai în interesul tău şi 
— te rog să-mi dai crezare — 
eu, tatăl tău. nu am dese să te 
minţ sau să te duc de nas, pen- 
trucă ţiu prea mult la tine. 
Chiulul poţi să-l tragi, dar să 
stii că nu e prea recomandabil. 
Verile au un farmec mult prea 
duios, ca să le umpli cu toceală 
pentru diferențe sau corisenţe. 
Şi să știi: la vară vreau să te 
trimit la mare. O să te duci a- 
colo să stai cu câţiva amici, vei 
vedea răsăriturile şi apusurile de 
soare, dar mai ales o să te en- 
tuziasmeze frumoasele fste pe 
care ai să le vezi pe plaje. Dă-te 
in vânt după ste, dar nu te 
prinde! Acuma, când păşesti 
pragul adolescenței, dă-ţi sezm2 
de toate dulceţile amare pe ca- 
re ţi le rezervă viitorul. O să 
vezi o mie de june și desigur că 
o să iubești cinci sute. Fii calm, 
pentrută tânărul tău tată n'a 
fost walm niciodată şi treaba 
asta l-a costat o mie de cu- 
cuie. Dee oare să la mai simtă 
din nou, fiul lui? 

Nu lăsa țigările! Pune mân: 
pe ele, aprinda-!e și trage fu- 
mul adânc în piept. Ai să vezi 
că sunt amare şi rele, fumul .0? 
albastru te va sufoca şi te va 
inneca. Si de-ai să te obișnuești 
cu ele, cu atât mai rău. Vei 
tuși, vei scuipa și vei regreta. 
Dar dacă vrei, nu le lăsa! 

Aitceva, ce-aş mai putea să-ți 
spun oare? Știu că firele de al- 
beaţă dela tâmple te fac să 
zâmbeiști, dar ești încă prea 
june ca să-mi auzi inima, "Le 
văd cum baţi din picior, nerăb- 
dător şi însetat, ca mânzul pri- 
ponit în câmp. Uite: te l2s să 
alergi. Nam să te ţiu in frâu, 
n'o să-ţi pun ochelari negri și 
nici mam să te încaiec, spre a 
te însoţi, umilindu-te. Zâmbești? 
Poatoă lososu! meu străbătut 
de-o ascunsă tristețe, îţi aă 
ghies să râzi. Fii pe pace: cu- 
nosc şi asta, fiul meu grăbit. 
Şi-acum, nai decât să te în- 
torci, diseară sau mâine, cu ca- 
pul spart, cu fruntea crestată. 
Frumoasa ta mamă n'o să-ţi 
mai dea sfaturi, ci tifon. 

De ce să-ţi (bagi minţile în 
cap, băiatuhe 2 


Dar poate că eu n'o să am 
niciodată un băiat! 


ȘTEFAN BACIU 








Ce vom spune copiilor noştri 


UNIVERSUL LITERAR 








— Predici anticipative — 


Copilule, 

Creag că a venit vremea răfue- 
Vii. Multe poveşti de ale noastre 
trebuesc astăzi limpezite, i 

De când am fugit de lângă 
tine mi-ai făcut odată semn. 
mi-a; spus: „vino“, darseram atât 
de grăbită. Trebuia să-mi tai 
cozile care atârnau pe spate, 
trebuia să cer cu îndârjire tocuri 
înalte la pantofi, trebuia să ci- 
tesc mult şi fără rost, trebuia să 
arăt o mână cu degete încă pă- 
tate de cerneală, dar cu lac roz 
pe unghii, și cu inelul de aur cu 
un nume şi o dată. 

Astăzi însă, când îmi doresc 
părul lung, tocurile pantofilor mi 
le măsor prudenț pentru lungi- 
mea plimbărilor şi degetele deşi 
câte odată pătate de cerneulă, 
nu mai arată mici lac roz, nici 
inel de aur. 

Și nici grăbită nu mai sunt. 

Mi-ai făcut semn şi viu spre 
tine. Trebue să înţelegi totuși că 
eu trebue să-ţi dau ţie sfaturi în 
rândurile acestea. Așa am pro- 
mis. Și de altfel aşa e și fru. 
mos. E și normal. Vezi că şi în 
basmul lui Grimm, copilul e cel 
care primește sfaturi. La urma 
urmelor (şi, vezi, zâmbesc acum) 
dece n'am intra și noi în nor- 
mal? E atât de liniştitor. Nu e 
numai lect nevoie să-mi spui 
că zâmbese prea mult. Și nu mă 
întrerupe. Vezi că vreau săsți 
impun întrun fel. Dacă ai să le 
uiţi atât de serios la mine o să 
mi se pară frivolă pălăria a- 
ceasta nouă care îmi place. 

Pentru tine știu că frumuse- 
țea şi haina care să îmbrace 
frumusețea, erau pe pânze în 
muzee doar, E atât de frumoasă 
Jeana D'Aragon, că ar fi meri- 
lat să o picteze nu Rafael ci Leo- 
nardo Da Vinci. Așa îmi spuneai 
acum zece ani. Și aveai dreptate. 

Totuși, vrei să-ţi spun ceva? 
Nu da din umeri! Când seara 
pe sdscuns cereai cafea neagră, 
citeai „Germinal“ a lui Zola. 

Şi nu ți-ar fi displăcut să-i 
semeni celui mai adorabil ofițer 
de marină a lui Farrere „dacă ai 
fi fost bărbat“. Știu că mare 
nici o împortanţă, totuși... 

Azi am surâs amabil când mi 
s'a vorbit bine de o carte proas- 
tă? Copilule drag, eu nu mai 
am convingeri de neînfrânt ca 
ale tale. Tu te simţi vertical con- 
struit pe o lume orizontală. și 
pe urmă de când Shaw a spus 
că numai proștii nu-şi schimbă 
părerile, mi-a fost atât de ușor 
să fiu deşteaptă şi înțelegătoare. 

W'aveai decât să nu-l citeşti! 
Dacă asta e tot ce găsești să-mi 
răspunzi ! 

Și pe urmă vezi, eu nu mai 
pot trăj numai în minuni ca tine. 
Pentru tine nu e obositor deloc. 
Pentru mine, da. Dacă nu-mi 
dădeai atâtea cărți şi atâtea şi 
încă altele (citite cu lampa aceea 
de buzunar noaptea în patul în- 
ternatului), ochii mei distingeau 
astăzi ca tine, albastrul sau ver- 
dele unei rochii de z2âne. 

Din cauza ta (din cauza ta?) 
am. ştiuț bine ce se petrece în 
cer. Cu siguranța lucrului fami- 





liar am spus tare și răspicat că-l 
știu bine pe omul din lună. Că-l 
știu bine, şi într'o noapte am 
visat că legiitura de vreascuri pe 
care o duce în spinare, o aducea 
spre casa noastră să-mi facă 
focul să mă încălzesc. Vezi? 

— Dar teatrul, Madeleine, tea- 
trul ? (povestea cu omul din lună 
[i-a plăcut şi deși neîmblânzii 
încă, glasul tău începe să se- 
mene cu al meu atunci când 
vreau. să fie pentru cei pe care 
îi iubesc aer respirabil, apă, lu- 
mină). 

— Teatrul copilule? Şi acum 
doresc tinerețea și suferința Ju- 
liettei; 'și acum doresc rochia de 
stambă a Soniei și giasul ei greu 
de plâns. Mi-aduc aminte însă, 
când întrebând dacă prinţesa I- 
ieana (prințesa copilăriei tale), 
poate să joace pe scenă, şi răs- 
punzându-ţi-se că „ea e prin= 
țesă și prințesele nu joacă pe 
scenă“ tare ţi-a mai fost milă 
de. ea! 

Ți-am mai spus odată. Aerul 
rarefiat al minunilor era bun nu- 
mai pentru tine. 

Şi acum știu că vine lucrul cel 
mai greu. Aș vrea să nu-mi pui 
întrebarea aceasta. Aș vrea să 
nu mă cerți. Mai așteaptă puțin. 
Dela line am învățat să spun 
„totdeauna“. Dela tine am învă- 
țat pă spun „niciodată“. Acum 
ştiu că totdeauna și niciodată au 
valoarea  perspectivelor dintr'o 
galerie de oglinzi. Dar lasă-mă 
totuși. Vezi tu, undeva tot trebue 
să te odihnești. 

Copilule, acuma dai din umeri 
și mi se pare că ţi-e puţin şi 
somn. Eu eram pusă pe poveşti 
lungi, dar tu nu fumezi și veci- 
nătatea mea nu-i vrednică să-ţi 
alunge somnul cu o cafea (cerută 
pe furiș la bucătărie). 

— Și nu mă uita. La al trei- 
lea semn viu sigur cu tine. şi 
să nu uiţi să-i spui omului din 
lună că vreau să am în causa lui 
şi o pisică. 

MADELEINE ANDRONESCU 


Astăzi a împliniţ fiul meu cin: 
cisprezece ani, 

E un copil normal, tot aşa cum 
eu sunt un foarte normal tată. 

Pentru mine, fiul meu a fost, 
cum orice fiu este pentru tatăi 
său, rând pe rând: 1) genial (;a 
vârsta de 8 luni ştia să spună 
„Aaaaa !* şi câte-odată, când 
era inspirat spunea chiar 
„00000 !) ; 2) fala familiei (a 
luat în primele 3 clase primare, 
premiul al III-lea, iar în clasa 
IV-a primară, cu toate că a su- 
ferit timp de o lună de pojar, 
a tracut fără corijenţă) : 3) de- 
bil (în primele două clase de 
liceu, din pricina acestei debili- 
tăţi, lua mereu note mici la Ma- 
tematici). 

Acum normalul meu fiu se afli 
in cea de-a patra fază: este c 
puşiama ! 

Acestea sunt, de alifel, chiar 
cuvintele profesorilor lui, cari 
mi-au spus, de asemeni, că tre- 
bue să jau neapărat măsuri, 

— „Ține-i -o predică ” m'a 
sfătuit profesorul de geologie că- 
ruia obraznicul meu fiu îi spu- 
sese odată că printre fosilele cari 
se află în țara noastră poate fi 
numărat și directorul liceului. 

Așa că mam hotărit: Astăzi 
îi voiu ţine o lungă predică fiului 
meu, pușlamalei, cum îi spun 
profesorii. 

L-am chemat în camera mes, 
după ce-am avut grije, mai întâi 
să-mi pun pe nas ochelarii cu 
cari îi imptesionez, întotdeauna, 
pe funcţionarii mei. 

Cum a intrat în odae, fiul meu 
mi-a admirat ochelarii cu crame 
groase şi mi-a spus, abea ţinân- 
du-și râsul: 

— „Tată, trabuc îţi mai trebue 
și ești, leit. poetul Minulescu”. 

Indignat de comparație, mi-am 
scos ochelarii de pe nas. 

Dar eram, totuşi, muiţumit. 
Fără să vrea, fiul meu îmi pro- 
curase subiect pentru predică, 

L-am privit aspru (mă gân- 
deam cu jind la efectul pe care 
l-ar fi putut face aceeaş uitătură 
aruncâtă pe sub ochelari) şi am 
început : 

— „Domnule, să ştii dela mine 
că nu mai merge aşa. Eşti obraz- 
nic, Nu înveți nimic, Te ţii nu- 
mai de fleacuri. Ți-e gândul nu- 
mai la prostii de alea... la poezii: 
Eu te chem aici să te cert, și 
dumneata îmi vorbeşti despre 
ochelarii lui Eminescu...” 

Profesorii aveau dreptate : fiul 
men este o pușlama. De exem- 
plu, acum a inceput să râdă fără 
rost. A avut chiar curajul să 
spună : „Tată eşti delicios!” 

I-am retezat-o, scurt : 

— „Te rog !... Nu te-am che- 
mat aici, ca să afiu dacă sunt, 
sau nu, delicios, Te-am chemat 
ca să-ţi fac morală. Am aflat, 
chiar, că scrii versuri. In loc să 
te ţii de carte şi să înveţi câte 
pietre avem în țară și câți Ludo- 
vici au domnit în Franţa, dum- 
neaţa, smângăleşti hârtiile, Ftu- 
mos îți şade! 

Am continuat : 

— „Te-am văzut odată pe stra- 
dă, mergâna alături de o elevă. 
Să-i fie rușine...” 

M'am oprit, intimidat, Prea 
mă privea, ironic, fiul meu. 
Par'că stia ceva. i 

Am avut şi eu odată 15 ani. Și 
domnişoara Amelie avea cozi. 

La urma urmei, fiul meu nu 
este chiar atât de vinovat. Nu 
e nici-un păcat că scrie versuri, 

Şi eu am scris, la 15 ani, 3 
versuri penttu domnişoara Ame- 
lie. Erau foarte frumoase, 

Mi le amintes:, chiar : 

„Te iubesc, frumoasa mea, 

„Ca pe-o stea, 

„Ca pe-o stea. 

Mai ales, ultimele două versuri 
erau superbe | Ş 

Fiul meu mi-a moștenit, 
semne, talentul. Ş 

Dar profesorii nu-l pot sufer; 
pentrucă e inteligent. . 

Da. Da! Asta e adevărul: Fiul 
meu e un persecuiat,. 


LIVIU MANOLE 


pe 





Argu 


smCei dela masă așteptau 
să le aducă vinul. dar Ca- 
irina nu mai venea. Atunci 
femeia zise slujnicei: „la 
dute jos în pivniţă şi vezi de 
ce nu mai vine Catrina”, 

Sluinica se duse și o găsi 
stând la butoi și plângând 
amarnic. „De ce plângi, Ca- 
trino ?” întrebă slujnica. 
„Ah“, răspunse ea, „cum să 


Ași fi cea mai nenorocită din- 
tre mame, dacă ași avea neșansa 
ca gemenii mei să fie așa de 
prost crescuţi ca odrasla tui Şte- 
fan Baciu. 


Nu catadicseşie să mă salute 
decât în Săptămâna Mare, când 
știe că-i trimet obişnuitul ou de 
Paște. 

Ştiu eu că din principiu, copiii 
nu trebuesc dăscăliți prea mult, 
dar niciodată nu strică cei șapte 
ani de-acasă. 

Bănuesc că plozii subsemna- 
tei au aceşti obișnuiți șapte ani, 
ținând seomă că mi-am sacriţi- 
cat cei mai frumoși ani ai tine- 
reții pentru a da societății niște 
elemente folositoare, 

In ultima şedinţă a societății 
noastre de binefacere „Pușculiţa 
copilului“ doamna prezidentă, în 
dorința de au se da copiilor din 
orășel creștere cât mai aleasă, 
ne-a rugnt să aducem pentru 
proxima Vinere, o listă cu sfa- 
turile pe care le dăm copiilor 
noștri. 

Fie-mi îngăduit s'o contrazic, 
căci mult prea rar se întâmplă 
ca un copil să asculte sfaturile 
părinților săi. In zadar te silești 
lu părinte să-i arăţi că-i soare 
afară — chiar dacă-i ninge şi-i 
plouă — ei se crede tot în zilele 
babelor, 


Jalea cea mare-i că-ți dai sea- 


Ma că sfaturile părinților au 
fost bune abia după ce — cum 
spune „Ochiul Magic“ — itatăl 


meu — te lovești cu capul de 
pragul de sus, să-l vezi pe cel 
de jos. 

Deși în tinerețea-mi îndepăr- 
tată înţelepții mei părinţi mau 
sfătuit să nu mă mărit prea tâ- 
nără, eu to am fugit cu casie- 
rul dela percepția orășelului no- 
stru, cu care mam cununat apoi 
la biserica din Pucioasa, unde 
„dânsul“ şi-a cerut mutarea. In 
salon e 'n loc de cinste poza din 
ziar în care pieptănată „a la 
garcon' ţineam în brațe cei pa” 
tru gemeni cari mi-au umplut 
casa şi mi-au complicat bugetul. 
Recitesc cu mândrie titlul: „Fe- 
nomenul din Pucioasa“. 

Fiindcă leagănele şi cărucioa- 
rele erau pe atunci obiecte de 
luz, le-am comandat la cel mai 
bun tâmplar din târg, patru 
albioare, 

Mai complicată a fost problema 
legănatului, căci m'am chinuit 
teribil până am ajuns ta înven- 
ţia mea bazată pe un sistem de 
sfori cari puneau în mișcare în 
acelaş timp, cele patru albii. 

Dar au trecut şi astea ca și 
primii lor șapte ani de-acasă, de 
care prefer să nu-mi mai amin- 
tesc. 

Cu toată bătaia mea de cap. 
imevitabilul sa produs, căci mau 
făcut prima oară de râs „in Duo 
blic“ la sfeștania dela începutul 
anului şcoalei primare, când nici 
unul ma vrut să spună cum îl 
chiamă, nevestei domnului pri- 
mar. 

Sfaturi ! Nu cred că am să duc 
lista cu sfaturi doamnei prezi- 


dente — căci eu nu pot înşira 
pe hârtie toate predicile pe cari 
trebue să le ţin unor copii Tăs- 
fățați ca ai mei, după cari se 
uită toată lumea ca după urs. 
Sunt aceleași pe care le dă ori” 
ce mamă, începând cu interzice- 
rea de a sufla năsucul în per- 
dele sau de u-l freca delicat de 
manșeta hăinuței şi sfârşind cu 
nesuferitul spălat, mai ales al 
dinților şi al urechilor. 

Probabil că mo să se supere 
prea rău pe mine, căci altfel 
mam să mai dau voie copiilor 
mei să umble „în monom“ cu 
cheta la kermesa dată de socie- 
tatea noastră în parc, Duminica 
viitoare. 

Văd că m'au absorbit aminti- 
rile — și nu problema sfaturi- 
lor. Trebue să mă duc la bu- 
cătărie să nu-mi ardă toanta clă- 
titele, căci parcă-l văd pe băr- 
batu-meu că vime la masă mai 
devreme chiar decât copiii dela 
şcoală. lar vrea să mă contro- 
leze dacă sunt acasă. L-a găsit 
gelozia la bătrâneţe ? 


ADRIANA NICOARA 


menit 


nu plâng, că dacă oi luă pe 
Vlad şi oi avea un copil. co- 
pilul s'o face mare, şi o veni 
-să scoată vin, o să-i cadă 
barda în cap şi o săl o- 
mocre''. Atunci slujnica zise: 
„Ce isteață e Catrina noas- 
tră |” Se aşeză jos şi încep 

să. plângă şi ea...” 

„Catrina cea isteață“ 
Gin 

Busmele jrațtior Grimm 





D'ale 





Am mai rupt o foae de calen- 
dar. Suntem în ziua de 11 Mar- 
tie a anului 1941. Poemul pe 
care vroiam să-l scriu pentru 
fata cu lumini în păr şi în privi- 
re, nu l-am putut isprăvi. Creia- 
nul na mai vrut să scrie. Sa o- 
prit la mijlocul unui vers: „Și 
poate că odață...* 

„Odată ?... 

Ce, naiba? Nam mai fost de 
mult atât de obosit. Am închis 
ochii. Și, poate că am aţipit.. 

Privesc din nou calendarul din 
perete. Suntem în ziua de 11 
Martie a anului 1971... Iute mai 
trece ţtimpul. Eu m'am însurat 
de mult cu fata ce purta lumini 
în păr şi în privire. — Ce frumos 
s'a petrecut totul! Ca în basme! 
— Acum luminile dn păr au 
sclipiri de ghiocei. Sau adunat 
ani: în părul fetei de odinioară. 

Nam putut să dorm toată 
noaptea. Şi o noapte nedormită 
se resmte la vârsta mea. Nu mai 
am 21 de ani. Dar ce nu m'a lă- 
saț să dorm? Poate că a fost 
teama... teama de-a nu fi înțeles 
de copii: mei. Astăzi trebue să le 
vorbesc. Au ajuns la o vârstă la 
care au nevoe de sfaturile mele. 
Mi-am măsurat, în tot timpul 
nopţii cuvintele, mi-am întoc- 
m't frazele. Acum nu-mi ma: ră- 
mâne decât să le vorbesc. 

Am trecut în camera celui ma: 
mare dintre copii. Nu l-am găsit 
acolo. Un bilet mi-a arătat că se 
gândise la mine înainte de a ple- 
ca: „Tată, nam putut să te mai 
aştept, cum m'ai rugat. Fam pro- 
m:s lui Lou că am S'o pi:mb as- 
tăzi la şosea, cu avionul meu”. 

Nu pot să mă supăr pe el. Dacă 
n'am uitat, scrisesem și eu cu 
ani în urmă un bilet asemână- 
tor. Doar numele fetei era altul. 
Şi. în loc de: „avion“, scrisesem 
în bilet, alt cuvânt: „automo- 
bil“. Sunt dn ce în ce mai rare, 
automobilele acum. Când apare 
câte unul pe stradă, lumea se uită 
la e: ca îa o antichitate. Mai ales 
copiii se prăpădesc de râs. Şi nu 
pot pricepe de loc-ce rost are 
şandramaua asta pe patru roți. 

In camera fetei mele, n'am gă- 
sit ni măcar biletul care să-mi 
explice absenţa ei. S'o fi dus la 
un match de volley-ball electric, 





impreună cu Jo. Ciudate mai 
shui numele astea nocui. Trăim 
acum  întro epocă a vitezei, în 
care lumea este prea. grăbită 
pentru ca să pronunţe vechile 
nume lungi: Alexandru, Tra:an, 
Constantin, Magdalena... Și, to- 
tuşi, ce frumoase erau numele 
astea vechi! 

Lam găsit în camera lui doar 
pe mezin. Și am fost fericit cand 
l-am văzut, cetind o cante. 

„Uite ! Capilul ăsta mai citeşte 
versuri !* m'am gândit atunci. Şi 
l-am întrebat : 

— Ce carte citeşti? 

Mi-a arătat numele cărței. Eră 
un tratat despre o nouă catego- 
rie de roboți 

Mi-am dres atunci 
am vorbit: 

— Mă băiatule, o să ţi se pară 
ciudat ce-am să-ţi spun acum. 
Când aveam vârsta ta, scriam 
versuri. 

Mezinul m'a privit ironic. Eu, 
totuși. am continuat. 

— Ştiu! Ţie ţi se pare pierdut 
Şi timpul pe care-l petreci, ce- 
tindă cartea asta. Găsești că ai fi 
făcut mai bine dacă ai fi dat-o 
secretarului robot să o cetească 
şi să-ți facă pe urmă un rezu- 
mat. 

Nu ştiu dacă ai observat că în 
biblioteca mea  (b.bl:oteca pe 
care o priveşti cu atâta d'spreț 
şi despre care spui'că ocupă un 
loc inutii) se află o carte cu 
scoarţe  îngălbenite de vreme. 
Sunt ascunse acolo versurile lui 
Baudzlairs. Ştii? Erâ un poet 
care se numea Baudelaire. Ți-aș 
da cartea s'o citești. 

Fiul meu s'a cutremurat : 

— Ce? Crezi, tată, că am în- 
nebunit ? 

Tot nu m'am descurajat: 

— Te-aş ruga să nu te mai 
preocupe. măcar o săptămână, 
nouile descoperiri. Să citeşti. Să 
încerc: să scrii. Să visezi. Să te 
duci. noaptea într'o cârciumă. 

— Să mă îmbăt? 

— Da! Chiar să te îmbeţi. 
Tată, dumneata numești 
educație ? 

— Pe urmă când ai să eși din 
cârciumă, să priveșt: cerul. Să te 
plimbi într'o grădină publică... 

— Ce înseamnă asta: grădină 
publică ? 

— lartă-mă ! Uitasem că nu 
mai există grădini publice. Sunt 
acum prea multe clădiri pentru- 
ca să mai fie loc pentru așa 
ceva. Dar n'ai neapărată nevoe de 
grădin: publice. Te așezi pe un 
trotuar şi visezi. 

— Să visez? Adică, să nu fac 
nimic? Mă sfătueşti să fiu lenes? 

— Nu! Te sfătmesc să fii om. 
Să uiţi că trăeşti într'o epocă a 
mașiniior şi a roboților. 

Mezinul a eșit din odae, fără 
să-mi spună nimic. Sunt sigurcă 
nu ma înţeles. 

„Am deschis din nou ochii. Am 


lasul şi 


privit calendarul din perete. 
Suntem în ziua de ll Martie a 
anului 1941. Poemul. pe care 


vroiam să-l scriu pentru fata cu 
lumini în păr şi în privire, nu 
l-am putut isprăvi. 

TRAIAN LALESCU 


"15 Martie 


1941 


Carnavalului 











1-2ş spune fiului meu: „FIULE!” 

Si ei sar simti probabil lovi! în 
orgoliul său de vietale autonomă. 
Nimic mai puternic decât rușinea 
de a te ști dependent de altcineva, 
până şi în ceeace ţi se pare mai 
al tău: viaţa — nu poate izbi o 
făptură pătimașşă de sine. 

Fiul meu are să fie o făptură 
pătimașă de sine, desigur pentru- 
că are să fie fiul meu, Și cu cât 
mai adânc i se va împătimi dâr- 
zenia autarhică, cu atât va fi maj 
al meu: mă va reedită, 

„Fiulc!” i-aș spune, și el sar 
simți plesnit ca de bice peste o- 
braz, la gândul că n'a existat de- 
odată cu universul, de-odată 
vremea sau dinaintea lor, 


In roșeaţa care i-ar acoperi a- 
tunci obrajii aș vedea prapriile-mi 
reacții libertare, şi asta-mi va da 
puterea să continui, 

„Fiule, nu asculta sfaturile mele, “* 
mi l-aș dăsrăli, „Inţelege că fie- 
care povață pe care ţi-o servesc, 
este ia mine fruci al unei îndelungi 
înăspriri de caracter, în lungul unei 
vieţi puse de-a-curmezişul tuturor 
şi a toate Nu asculta povața pe 
care nu ţi-o -roztese decât din 
dorinţa egoistă de a te vedea mai 


cu 





fericit decât am fost eu. Dar n'am 
drepiul ăsta, si o stiu, De accea 
nu-mi asculta sfatul, La ce te-aş 
scuti de nefericire? La ce ti-as feri 
mărăcinii și cucuta din cale? Eu 
prin vâsdoage fără cărări n'am 
urzicat cât mi-a fost viaţa, şi nu 
pot spune că aș fi fost mai fericit 
umblând pe poteci presărate cu 
nisip sidcfiu de  scoică, și aburite 
zilnie de rouă, Dece ţi-aș rezerva 
ție, prin sfaturile unei înţelepc'uni 
de ceasul al unsprezecelea, o soartă 
mai comodă, odată ce ştiu că mu 
în comoditate-ţi poţi afla liniştea 
și nici în confort fericirea, 

Securitate nu-ți poate fi para- 
dis, după cum nu mi-a fost nici 
mie. Tu cești fiul meu, oricât te-ar 
indizna asta, și trebuie să te socot 
ca pe mine. Sufletul tău n'are să 
se bucure decât în  neastâmpăr. 
Inima ta n-are să te susțină de- 
cât dela 100 de bătă; pe minui în 
sus. Pu'saţiile  tâmp'elor tale pe 
care mânia cu care mă priveşti ţi 
le accelerează. nu sunt pentru sa'- 
turije dedesubtul cărora. veghează 
o plasă bine întinsă de prevederea 
semenilor, Ţie-ţi trebuesc prăbu- 
şiri, sângerări și infernuri, ca să 
te poti înălța, tămădui şi hiroto- 
nisi înger, 

Ai să fii măgar, ca să poți do- 
vedi athanghelului tău imanent, 
că nu el te determină, și că ești 
liber, Ai să fii serafim ca să-ţi 
arăţi pahidermului interior voinţa 
si puterea. Aj să încerci intotdea- 
una soluţiile absurde, de felul a- 
celora pe câre Dostoiewski le re- 
zuma în libertatea de a cgiia pe 
2Xx2 cu 5, 

Ai să te lupţi cu tine oridecâteori 
te vei descoperi calm, ca să în- 
cerci a te linişti. oridecâte ori vei 


fi torturat de odihne. 
Vei înălța căutarea  odihnei la 
rangul de toriură,  freamătul la 


rosturi de metodă pacificatoare, Vei 
face din setea de libertate o ob- - 
sesie care să-ți lege mâinile. și 
din oblizaţie o ușurare, Vei căuta 
sfințenia în păcat și vei descoperi 
putreziciunea; frăgezimii  corole'or 
înainte ca el» să se fi deschis, 
Deşarte ș se vor părea toate, și de 
pret numai  desertăciunile, până 
când vei pune pret pe ele. (Atunci 
vor începe a-ţi face silă), 

Scormonînd înă'țimi în adâncuri, 
adânc'mi în întinderi şi nemărsi- 
n'xi în limite, vei descoperi limi- 
tele nemărstinite, singurele nemăr- 
giniri permise, 

Şi toate, toate le vei suferi în 
namele unui sen, în numele sen- 
sului tău, pe care-ai să-l cauţi 
peste tot și pe care nu-l vei înțe- 
lege decât atunci când vei osteni 
să-l mai cauţi, şi vei renunța. 

Nu, nu vreau să te feresc de ne- 
norocirea de a-ti cheltui viaţa în 
încercări, Știu că limitele pe care 
statul meu, de bătrân cu experien- 
ţa vieţi, ti le-ar pune, vor fi 
pentru tine ncfriciri mai acute, 
decât oricare altele. Che'tueşte-te, 
dărue-te, zdrenţue-ţi carnea şi cu- 
getul în sârma ghimpată a tutu- 
ror interzicerilor. Vei fi totuși, la 
sfârşit, fericit de a fi putat afla, 
Sinzur, inexistența unui sens, 

Altiel, durerea și regretul unui 
„rr fi putut f£..” ţi-ar întreţine 
până la moarte iiuzia mușcâtoare 
a ratării, 

Nu-mi asculta sfaturile, nu as- 
cula de nici un Sfat. Descopere 
singur ce ţi-e în putinţă si ce nu, 
si plângi abia atunci pentru inefi- 
cacitatea experienţelor altua: când 
nu vei mai pulea repara nimic, 
Nu-mi asculta sfatul! 

Dar nu uita, Fiu'e, că si acesta 
e un sfat, și că prin urmare ai 
libertatea să nu-l ici în seamă!.- 


LAFCADIO 
P, S$, Nu te mira că semnez așa. 
Asta e pentrucă mumă-ta mi-a 
luat numele, cum se întâmplă în- 
totdeauna după. căsătorie. Fiind și 
ea Sorartes, am simit cum vezi, 
nevoia unei diferențieri. 


Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 7. PT. Nr. 24464-938