Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0052

UNIVERSUL LIIEDA 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-1ut DELEGAT, STELIAN POPESCU 


ABONAMENTE; 


REDACȚIA Si ADMINISTRAȚIA 


autorităţi și instituţii 1000 lei 





4 [4 BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23-25 
înscrisă sub No. 163 Trib. jltov n el it 
particulare S 250 „ TELEFON 3.30.10 
ă n lei EEE e pita ri tote = 





In jurul 
pruncului lisus... 


=] 
de OLGA GRECEANU 


Intr'o zi, la Muzeul Academiei din 
Florența, m'am oprit la compoziția hui 
Gentile da Fabriano : „Inchinarea Ma- 
gilor”. Pe o supratață pe cure abia ai 
putea picta un portret, primitivul Fabria- 
no a inghesuit lumea toată: Fecioara, 
Pruncul, bătrânul Iosif, surorile Ana și 
Caterina, Magii, suita Magilor cu cai, 
cămile, sute de soldaţi, graidul cu mă- 
gărușul și boul, coline, dealuri, câmpii, 
pomi, flori, case, palate, ciobani, miei, 
copii, câini, porumbei, până și două mai- 
muțe purtate pe umărul unuia din suită. 

Mi-u venit pe buze reflecția noastră 
românească : „Pictorul n'a mai lăsat pe 
nimeni acasă”, Dar abia am gândit ulti- 
mul cuvânt, întărind sentimeniul de a- 
preciere cu vorbele „n'a mai rămas ni- 
meni acasă”, că îndată am fost lovită de 
o observație pe care încă nici odată n'o 
făcusem, şi anume, că întrun subiect ca 
Naşterea lui Isus, pictorul frate face uz de 
toată știința lui. 

Vrea nud ?... lată Pruncul desvelit în 
brațele Fecioarei. Tinerețe sublimă ?... 
Chipul imaculat al Fecioarei. Un bă- 
trân 7... Sfântul Iosif. Oameni simpli?... 
Ciobani veniţi de pe câmpul Kedronu- 
lui, Regi şi Impărați ?... Magi veniţi să se 
închine Pruncului, Pitoresc ?... Zdrenţele 
ciobanilor. Natură moaztă?... Daruzile a- 
duze da Magi. Grupuri de oameni?... Sui- 
ta nesfârşită a Magilor. Animale?... lată 
măgărușul din iesle, ială boul, caii luxos 
impodob.ţi cu şei scumpe și mieluzeii 
blânzi ce ridică capul spre stăpânul de 
acum al tuturor. Expreziuni variate ?... 
Sunt toate înregistrate pe chipurile ce se 
inchină Lui: de adorare, de teamă, de 
iubire, de supunere, de minune, de rez- 
pezt. Atitudini diferite?... Fecioara stă jos 
ținând pruncul în b:aţe. Iosif e în p:cioa- 
re. Magii sunt în genunchi, parte din oa- 
menii din suita Magilor au apucat să des 
calece, stau drepți în fața sfintei Născă- 
toare, alții, mai departe sunt încă pa cai, 
pe cămile. Pezapectivă?... De aci, din fața 
peş!erei Bethlehemului până la poalele 
munților Moab, numai dealuri, câmpii și 
coline înveselite cu case simple și cu pa: 
late. Natură ?... Pomi înfloziţi, iarbă și 
flori d toate culorile pe câmpii. Con- 
trast?... Pruncul lisus lângă bătrânul Io- 
sii, rusticii ciobani lângă rafinaţii Magi, 
Fecioara tânără lângă bătrâna Anna. 
Contrast în lumini?... Întunericul peşterii 
lângă câmpurile luminate. Decoraţiu- 
ne?... Costumele împărătești cu pedoa- 
bele lor. Ireal?... Ingerii cu aripi vesiind 
nașterea Mântuitorului. Păsări?... Siâalul 
Duh, în chip de porumbel... 

Poate fi numai o întâmplare ? 

Dacă eu ași avea sufletul unu: p-imi- 
tiv ca Fra Angelico, cal care spunea că 
nu-i ajung ceasurile de rugăc'une ca să 
poată multumi Domnului de toa'e bună- 
tățile ce i-a dat în lums : cer, soare, nopţi 
răcoroase, fructe, flori și ciripit de păsări, 
ca și cum lui personal i-au fost dăruiie 
și el singur avea să mulțumească întoc- 
mai ca pentru un dar neasteptat, — dacă 
cu aș avea curăţenia lui sufletească, 
mi-ar plăcea să mi inchipui ca o socotea- 
lă încheiată a vieții mele, că solia de 
pictor ne-a fost de sus ursită, ca unor aleşi 
printre aleși, pentru ca prin linii şi culori 
să îngenunchiem mereu, omenirea toată 
şi întreaga făptură, în jurul Pruncului 


Iţi dau o sferă de cristal: 
In soare arde clar şi rece; 
De ea se frânge vânt şi val, 
Prin ea lumina lumii trece. 





CUPA 


Privind la raza ei nu ştii 
Genunea ce-o născu grozavă 
Şi patima ce-i limpezi 
Seninul isvorit din lavă. 


ISPITA FRUMUSEȚII 


Ispita frumuseţii n'o *nvinge nici o moarte. 
Pe-altaru-i îndărătnic renasc şi mă distrug 
Ca Finicul din basme cu aripe deșarte 
Arzând ca să învie din propriul său rug. 


lisus... ALEXANDRU PHOEBUS 





CEL MAI LUNG PRANZ DE CRACIUN 





De două mii de ani fără şaizeci lumea creştină aşteaptă ceva care 
nu se mai întâmplă, dar se tot amână ca o speranţă sau ca o făgăduială 
poate, mereu reînoită, pentru sorocul anului ce va veni. Despre ce fă: 
găduială poate fi vorba, nimeni nu poate da un răspuns care să mul- 
pumească. Dacă ne-am înţelege să-i spunem făgăduelii Paradis, încă 
ar fi greu, dacă nu chiar cu neputinţă pentru cineva, să îl descrie în 
așa fel încât oricine să-l poată vedea şi recunoscându-l să strige trans- 
figurat de înțelesul revelaţiei : acesta este ! Pentrucă nimeni nu îl mai 
poate găsi, cu puterile neajutorate, singur şi numai pentru sine. 

Barres scria undeva: „Le Paradis, c'est d'âtre clairvoyant et 
fievreux“. Dar a fi „clarvăzător și înfocat“, fiecare pe socoteala sa nu 
poate să însemne Paradisul, câtă vreme stigmatul păcatului originar 
— blestemul însingurării — ne întristează încă, de moarte. Și ne în- 
tristează, cu o desnădejde fără leac, căreia unul câte unul nu-i putem 
găsi leacul. 

Paradisul odată a fost piendut, prin desbinarea celei dintâi perechi 
omenești și n'a mai fost găsit de nimeni de atunci, el ne mai putând 
fi decât odată pentru totdeauna recucerit de întreaga prăsilă adamică, 
deodată, într'o așteptare plină de nădejde. Și în acest timv, 
pregătindu-ne pentru marea liniște prevestitoare, în care toate sufle- 
tele vor fi inundate de bucuria negrăită a înțelesului suprem ce li se 
va destăinui. Va fi tăcerea de sfârșit de veac, — o linişte absolută în 


care se va auzi doar şoapta înțelesurilor nemaiauzite până atunci. 


Smulgerea deţinitivă din rostogolirea în durata fără sens a istoriei. 
Semne sunt destule şi motive care să ne încredinţeze că așa va fi. 





ION PILLAT 


*» . ) 
a e mp 





Nașterea Domnului 


de MIHAI NICULESCU 


Liniştea încordată care precede războaiele prevesteşte marea tăcere 
apocaliptică dinaintea judecății de apoi. Sar putea la un moment dat, 
ca dealungul fronturilor de luptă pe care se înșiră astăzi neamurile 
în arme, în aşteptarea comenzilor ucigătoare să răsune, nu se ştie de 
unde și prin ce tainic consens unanim, de pretutindeni, neaşteptată, 
altă comandă. Atunci mâimile crispate pe trăgaciul armelor se vor 
desprinde ca poamele coapte din crengi grele de rod și omenirea toată 
va aștepta să-i fie dăruit înţelesul suprem, în tăcerea adâncă ce o va 
cuprinde. Iar ciclurile istoriei vor fi încheiate. i 

Dar câtă vreme rămânem amestecați în frământarea fără sens a 
istoriei, zadarnic vom încerca să-i găsim vieţii un miez. Tot ce se în- 
tâmplă şi se desfășoară în durată poartă cu sine stigmatul vremelni- 
ciei, germenul corupţiei fără leac. Geniul însuşi este neputincios si 
modeleze ceeace înseamnă prin esență chiar neastâmpăr, neputând fi 
cuprins în forme statornice. Plăsumirile artelor se repetă şi se anulea- 
ză prin repetare, odată cu perimarea idealurilor sau concepţiilor arti- 
stice din care isvorăsc. Inţelesurile vieţii se împuținează până ce ajung 
sterpe de orice semnificaţie, prin repetarea neslăbită în durata isto- 
'Tică. 

“Ceea ce răzbeşte ca 'o insinuare neadormită din cuprinderea pa- 
noramică a vieţii este un înţeles de zădărnicie, o lipsă totală de sens. 
Generaţiile se succed repetând aceleași gesturi şi exprimându-și în 
cuvinte aproape aidoma, iubirea, supărarza, încrederea, teama, etc., ca 





(Urmare în pag. 4-a) 


a a a 











ANUL XLIX e Nr. 52 
SAMBATA 21 Decembrie 1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 7 LEI 








Adevărata jertfă 














de ION FRUNZETTI 


Sacrificiul christic nu-l constitue, cum se socotește, 
Răstignirea, ci Naşterea. Răsiignirea e actul ultim al u- 
nui mister, început dincolo de marginile lumii noastre 
de carne și păcat, în conștiința divină, în care totul e 
semniticaţie şi dincolo de care toiul e, pentru ea, semn. 

Dacă acceptăm ca act cu valoare expiatorie, răscum- 
părătoars, Răstignirea, sensul christic al jerlfei devine 
pentru noi mult mai puţin bogat decâi în încercarea de 
a gândi aceeași răscumpărare prin actul întrupării. Săr- 
bătoarea Paştilor, simbolizând triumful vieţii asupra 
morţii, e o sărbătoare pentru oameni, pentru cei de sub 
zodia vremelniciei adică, — sărbătoarea Crăc.unului 
e însă o sărbătoare pentru Dumnezeu. Ea comemorează 
momentul cel mai dramatic din biografia Dumnezeirii: 
acela al renunţării la etemitaiea de care se bucura 
dintru început cel fără început, pe care n'avea dace să 
se teamă că o va pierde, pentru câștigarea căreia nu 
era constrâns să mai lupte, odată ce o avea, pentru 
păstrarea căreia nu i se cerea nimic. 

1eS'a pogorit din Cenuri și s'a făcut om..." 

Par așa de simpla lucrurile, citita impersonal de cân- 
iărețul dela strana copilăriei noastre... 

„S'a pogorit din ceruri” împlică însă o imensă revo- 
luţie în existența Dumnezsirii. Inseamnă o răzvrătire a 
Absolutului împotriva propriei sale atoiputernicii, 
înseamnă voința Absolutului de a deveni relativ, în- 
seamnă negarea voinței ds a mai fi, înseamnă contes- 
tarsa esenței sale proprii..., răsturnare a ordinei instau- 
rate da însăși legea sa. Cs enorme, tainice atracții me- 
tafizics au daterminat Dumnezeirea să se nege ? Spiri- 
tul absolut să renunţe la absoluitatea sa ? „S'a pogorii 
din Ceruri...” asta vrea să zică. 

umȘi s'a făcut om” echivalează cu renunţarea și la 
spirit, prin acceptarea condiţiei carnale. 

Faza a doua a procesului acestuia incredibil, dar 
cu atât mai convingător, pentrucă mai apropiat de 
gutințele noastre „umane"” de înțelegere, îl constituie 
așa dar renunțarea la pura stare spirituală, după re- 
nunțarea la absolut. 

Dumnezeu s'a învins pe sine, întăi renunțând la con- 
diţia sa originară, de ne-condiționat, pe urmă accsptând 
o altă condiţie, pe cea umană, când ar fi putut foarte- 
kine să mu mai adopte nici o condiţie -— auto-desfiin- 
țându-se. 

Să fixozi în virtutea atorputinței și pre-ştiinței totale 
de care dispui în calitate de creator, destinul smerit al: 
creaturilor tale; să consideri, împotriva pre-șiiinței tale 
destinul lor nedemn drept demn de acceptat, să intri — 
fortându-ți la mutilări natura proprie, în rândul creatu- 
rilor tale... sunt fapte ale căror raţiuni (pg-cele pur inte-. 
lectuale) omul le scapă. | 

Dumnezeu n'avea dece să dorească Învierea, pen- 
trucă veșnicia pe care o prilejuește ea, Dumnezeu o 
posedă fără să fie nsvoie a mai trece prin grozăvia 
morţii, fără să fie nevoie a mai cunoaște sfăşierile 
conștiinței limitate, sbaterile fără rost ala -muritorilor. * 

Ferit de dramatismul antinomiilor interioare, împlinit, 
rotund, deplin dela început, Spiritul divin, liber total și 
fără limite puse putințelor sale, a căutat băerile dure 
roase ala cărnii. Ca să le învingă ? Satistacţia o putea 
avea fără să li se mai supună, distrugând carnea, în 
calitate de creator al ei. i 

Dumnezeu a acceptat căderea, născându-sa. A-ac- 
ceptat păcatul, servitudinea umană deplină. Aici e sa- 
crificiul, nu în Răstianire. Durerile cărnii pe care le va 
fi resimţit pe cruce trebuie să fi fost neassmuinc:os mai 
mici decât durerea spiritului de.a ss încama de a s2 
naşie, în funcţie de carne, aservit ei, dspendent de exis- 
tenţa ei. Suferința Absolutului nu începe în momentul 
Naşterii: ea sfâ:șește în momentul Nașterii; om deve- 
nind el nu mai suferă ca spiritabsolut ci ca om. Sufe- 
rința pur spirituală premerge nașterea și se încunu- 
nează cu ea. Drama Dumhezeirii se localizează între 
momentul hotăririi de a se „umaniza”, și momentul îm- 
plinirii acestei  hotăriri. Conştinţa imposibilității de 
a-și salva creaturile altfel dscât dovedindu-le prin exem- 
piul său, putinţa de a-ţi întrânge camea, câștigând prin 
moarte condiția spirituală, nu era îndeajunsă pentru a 
hotări Dumnezeirea la sacrificiul Dumnezsirii sale. Mo- 
terul acţiunii acesteia nu putea fi decât dragostea. Dra- 
gostea pentru făpturile sale și poate remușcarea de a 
le fi lăsat putinţa păcatului, rătăcirii totale, răului încar- 
nat, tărând la osândă prin repetarea la care constrânge 
experiența inițială a existenţei lui. „Nașşterea” e ana- 
lcagă cu hotărirea oricărui părinte de a suferi soarta 
fiului său, împreună cu dânsul, dacă vinovat da nete- 
ricirea acestuia s'ar socoti pe sine. „A-şi lua asupră-și” 
păcatele omenirii, însemnează tocmai a recunoaște că 
ele nu s'ar fi produs dacă Dumnezeu n'ar fi, oarecum, 
ca autor al autorilor păcatelor, autorul însăşi al păca- 
telor. 

A nimici o omenire imperfectă ar fi fost o soluţie mai 
simplă și mai comodă. A o mântui, iertându-i păcatele, 
la fel. A-i accepta păcatele, considerându-le ale sale, . 
este din partea Divinităţii un gest de imensă bunătate, 
de nsțărmurită dragoste. Dar a se conforma Divinitatea - 
însăși, condiţiei păcătoase a creaturii, pentru a putea, - . 
dinlăuntrul ei, demonstra că aceasta poate fi învinsă, 
este mai mult dacât se poate aştepta, mai mult decât 
se poate deduce din natura Divinităţii. Este o inconse- 
quență a Absolutului față de sine, a Raţiunii supreme 
împotriva propriilor ei axiome, a voinței divine împotri- 
va țelurilor ei iniţiale. R | 

Este renunțarea la logica-i proprie, pentru a se pu- 
tea înlocui perfecția aceasta rațională cu aceza mo- 
reală, pentruca omul să-i simtă bunătatea, dragostea, 
caritatea, și să-l imite oricât de imperfect ar fi în stare. 

Logosul Universal, cuvântul, rațiunea. devine prin 
Naștere, Paihos, suferință, pasiune, dragoste univer- 
sală. Adevărata jertfă christică e Naşterea... 

Obtulit 'semetipsumuae i ee 








In comentariile din cronicile 
noastre asupra  dodtrinei legio- 
nare, ne-au preocupat în deosebi 
trei idei: credința, națiunea şi 
creaţia. Volumul d-lui prof. Tra- 
ian Brăileanu , Sociologia și arta 
guvernării“ apărut recent într'o 
nouă ediție, ne oferă acum prile- 
jul să găsim o soluţie preocupării 
ncastre și să ne oprim la un 
principiu care să facă unitatea 
ideilor urmărite, Acest principiu 
îl aflăm în  probiema ultimă, 
aceea a creiației concepută de d. 
Traian Brăiieanu într'un mod cu 
mu:t mai larg decât ne-au obiş- 
nuit diverse teorii estetice. 

Lărgirea conceptului de „creu- 
ție“ constă în primul rând întrun 
nouobiect pe care autorul îl de- 
clară produs al creatorului de 
geniu. Obiectul nou, socotit de 
a. Traian Brăileanu, întrun anu- 
mit înțeles produs al creaţiei ge- 
niale este binele Patriei. Concep- 
pa A-lui profesor Brăileanu, me- 
nită să deschidă drumul spre în- 


țeiegerea „sociologică“ a legiunii, 


te foarte limpede exprimată. 
Pe temeiul unei constatăni ce ră- 
mâne s'o analizăm mai departe, 
D-sa  afimmă: „ldeea binelui a 
dat naștere societăţilor umane ca 
opera de antă ale reformatorilor 
sociali, ale legiuitorilor“* (pae. 29). 
Constatarea care ne îndreptățește 
a vede ideea binelui ca funda- 
ment al societăților umane, este 
deosebirea dintre omul produs 
a] naturii și omul construit de 
propria sa gândire ca ființă mo- 
ravă, Cât de reală este deosebi- 
rea, ne convingem prin s.mpia 
observație că omul „produs na- 
tura!“ nici nu există. 

Altceva mu ştim despre omul 
„preistoric“, decât să ne este „ne- 
cunoscut nouă“. Intir'adevăr, ni- 
meni nu poate lua ca punct de 
p.ecare „hoardele preistorice care 
sau răspândit pe suprafaţa pa- 
mântului, mânate de nevoi“, dacă 
vrea să examineze serios posibi- 
iitatea  sociclogiei ca știință. 
Pertiucă, spre a dovedi: posibili- 
tatea unsi ştiinţe, (în cazul de 
față cea sociologică), trebue să 
pecăm dela ceva cunoscut, adică 
dsia o realitate în dumeniul că- 
reia se pot face determinări şi 
se pot stabili legi conform prin= 
cipului cauzalității sau al scopu- 
lui final. Despre o realitate 
umană nu se poate vorbi însă 
decât din momentul în care omul 
devine ființă morală, şi ca atare 
overă a propriei sale gândim, Din 
momentul însă când omul se 
gândeşte pe sine ca ființă mo- 
raă, începe să fie activă în lume 
ideea binelui, 

Spre a clarifica mai mult cu- 
gearea d-lui Brăileanu, cititorul 
trebue să se situeze intrun punct 
central al fiosofiei europene, de 
unde  parnește, ca metodă, și 
autorul. In general, filosofia 





CRACIUN SARAC 


Anul acesta, Moș Crăciun — 





CRONICA 


UNIVERSUL LITERAR 








LITE 


RARA 


TRAIAN BRAILEANU: Sociologia 
si arta guvernării 


modernă. şi-a pus Întrebarea: 
cum sunt posibile diversele ştiin- 
je ? Modelul clasic al filosofiei 
întrebătoare îl găsim la Kant, 
care se întreabă dacă metafizica 
este posibilă ca știință: Drept 
răspuns la întrebarea sa ţrans- 
cendentală, Kanţ a scris Criticile 
pe care le-a socotit numai o pre- 
gătire a instrumentului de care 
avea să se slujească spre a înte- 
meia ştiinţa metafizicii.  Instru- 
mentul acesta era rațiunea uma- 
nă, limitată şi imperfectă. Din 
întrebarea asupra posibilității 
şliinţelor trebue să reținem însă 
o importantă distiacț une. Sunt 
anume științe care, în momentul 
când Kant se întreabă despre po» 
sibilitatea lor, ele există rcaliza- 
te şi rodnice, ca geometria, ma- 
tematica, fizica, — şi ştiinţe ne- 
realizate de oameni încă, adică 
ştiimţe ale căror leg: nu sau fixat 
în mod necesar şi universal, ca 
metafizica... Dacă însă esta uşor 
să cercețăm cum este posibilă, 
bunăoară, geometria, din moment 
ce geometria există realizată în 
decursui! secolelor, fără ca un a- 
devăr descoperiţ de un geometru 
să fie contrazis de altul, se înţe- 
lege cât de areu este să întemeiem 
o ştiinţă despre 'care nu putem 
spune că este realizată, atunci 
când observăm că în domeniul ei 
un autor neagă și dărâmă ceeace 
a afirmat altul, Oricât de puțin 
familiarizat ar fi lectorul cronicii 
noastre, cu sistemele filosofiei 
moderne, el știe totuși acest fapt 
caracteristic că fiecare filosoi și-a 
întemeiat sistemul încercând să 
combată principiile stabilite de 
toţi ceilalți gânditori din trecut 
sau contemporani. Nu este locul 
să analizăm aici cuuzele acestui 
ciudat caracter al culturii euro- 
penis, şi nici să tragem concluzii- 
le practice pentru gândirea ro- 
mânească, Am luminat însă o si- 
tuaț.e curioasă, numai spre a 
clarifica, după cum am spus, 
punctul de plecare al cugetării 
d-lui Traian Brăileanu, în pro- 
biema sociologiei ca știință, Dacă 
voim să vedem acum în ce ca- 
tegorie de ştiinţe intră sociologia, 
să şt:m prin urmare dacă este 
realizată sau nu, şi dacă facem 
apel, spre a ne lămuri, la gândi- 
rea apuseană, vom constata ime- 
diiat că şi aici, ca şi în multe do- 
menii: spirituale, domnește con- 
tradicția. Ceeace afirmă un so- 
ciolog, altul neagă, lucru ce do- 
vedește că sociologia nu sa pu- 
tut obiectiva ca ştiinţă, şi că 


deci, ea face parte, ca și metafi- 
zica, din domeniile gândirii pen- 
tru care se vor mai găsi amatori 
cu pretenţii de a fundamenta pe 
ruinele tuturor  fundamentărilor 
anterioare. 

Ne propunem să arătăm în al- 
te împrejurări dece ţările apu- 
sene pot răbda acest rău al Ip- 
sei de unitate în gândire, şi dece 
un asemenea rău al contradicții 
inocaulat ca un microb în menta- 
litatea românească, ar fi cu mult 
mai primjedios, el putând duce 
ia însăşi destrămarea ființei 
noastre originare. Din fericire 
pentru noi, gândirea legiowară s'a 
ivit la momentul critic, şi avem 
convingerea că suntem salvați. 
Dar trebue să înţelegem în adân- 


cime felul ge a gândi occidental, 
și felu: de a gândi legionar, şi 
deosobirea lor fundamentală, 
Aceasta este însă iarăși o pnoble- 
mă ce depăşeşte rândurile de 
faţă. Trimetem în schimb pe lec- 
tor la cartea ce-o recenzăm. Con- 
statând răul contradicţiei de care 
păt:meşte gândirea modernă în 
încercarea ei de a constitui soci 

logia ca știință, d, Traian Brăi- 
leanu explică faptul prin eroarea 
iniţială de a nu se lua în seamă 
deosebirea dintre „omul an'mal, 
preistoric, necunoscut nouă“, — 
ş: omul ființă morală, creație a 
unui reformator genial: „Natura 
şi umanitatea formează două reg- 
nuri despărțite, bine distincte. Ele 
nu sunt opuse, ci mai degrabă su- 
Prâpusc, dar nu pot fi prinse în- 
tr o unitate prin coordonarea sau 
cuntopirea ior. De ja natura ma- 
terială ne putem ridica la uma- 
nitate, prin umanitate la  spiri- 
tualitate şi de aci la divinitate“, 
(pag. 11).  Descoperind eroarea 
confuziei dintre natură şi uma- 
nitate, autorul denunţă un  as- 
pect important al orgoliului de- 
monic modern de a obiectiva ori- 
ce conținuţ al cunoaşterii și de a 
înlătura ideia divină din orice 
domeniu al spiritului, spre a-l 
propune apoi, gol, examinării 
ştiinţifice. Aşa zisa „conștiință 
obiectivă“, sa crezut că este o 
descoperire de o valoare egală cu 
oricara alța din „științele exacte“, 
şi ca atare, suma tuturor conști:n- 
țeor, societatea wmnană, sa con- 
siderat ca un obiect în sine ce 
poate fi cercetat „ştiinţific“ doar 
după principiul cauzalităţii, și 
fără postulatele finalițății.  Im- 
potriva acestui orgoliu demonic 
al obiectivării oricărei cunoaşteri, 


și al reducerii la cantitate prin 
folosirea conceptului ca termen 
întrun raport demonstrativ, d. 
Traian Brăileanu fixează atitu- 
dinea altui fel, mai rodnic, de cu- 
getare : „Noi tormuiăm ipoteza : 
societatea ca obiect al sociologiei 
nu poate fi considerată ca abiect 
în sine (ca existenţă independen- 
tă de subiect), nici ordinea so- 
cială nu poate fi privită ca ordi- 
he naturală şi supusă unor legi 
naturale ; susţinem, pria urmare, 
că societatea este o creaţiune a 
indivizilor care o compun şi care 
creează şi ordinea socială prin 
instituirea de norme sociale, de 
legi“. (pag. 14). Yom înţelege mo- 
dul cum ipoteza  formulață de 
autor înlătură eroarea inițială, 
care împiedica menţinerea unei 
unități de gândire în știința so- 
“ologiei, dacă ne întoarcem la 
citatul în care se constată că 
omul ca ființă morală, legiferea- 
ză socieţatea umană, pornind de 
la criteriul binelui, deci de la 
principiul finalității. Dar binele 
nu este o realitate pe care o per- 
cepem ca fenomen, şi deci nu-l 
cunoaștem în mod necesar ca pe, 
un obiect ce provoacă de la sine 
funcționarea unui organ prezent 
in aicătuirea normală a oricărui 
individ, ci intuiţia ga, ca şi a ade- 
vărului sau a frumosului, presu- 
pune înzestrarea specială a onu- 
lui ge geniu. Binele este obiect 
al creaţiei, ca și adevărul şi fru- 
mosul. Vedem, acum în ce sems d, 
Brăileanu lărgește conceptul de 
creație, ațât în ce priveşte opera 
de artă, cât şi a artistului crea- 
tor. Crearea binelui este scopul 
deosebiţ gal artei sociale. Refor- 
matorii sociali nu sunt decâț niș- 
te artiști creatori. Un profet, un 
mare educator sunţ creatori, în 
înțelesul în care este creator un 
mare poet. D. profesor Bră:leanu 
fixează limpede acest principiu: 
„Formulăm deci ipoteza 'că socie- 
tatea umană este un produs de 
artă, este opera conducătorului. 
Fie că este vorba de familie, de 
gintă, naţiune sau Stat, — toate 
formele 'sociale umane sunt pro- 
dusele artei de guvernare“ (pag. 
26), 

Odată stabilit acest punc de 
plecare al societății umane ca 
produs de artă al creatorului re- 
formator, rămâne a cerceta dacă 
ipoteza aleasă ne fereşte de or- 
goliul contradicţiei, şi înlătură 
năvala operelor noui. pe ruina 





celor anterioare. Este vorba de 
păstrarea unității de gândire în 
acest domeniu de creaţie special. 
Spre a arăta că această unitate 
există, d. Traian Brăileanu amia- 
teşte unitatea specială din dome- 
niul poeticei. 

Aristotel a fixat artei unitatea 
de scop care e interior:zarea omu- 
lui (sublimarea, purificarea), iar 
Kant, păstrându-i unitatea scopu- 
lui a deosebit arta de ştiinţă, fă- 
când-o pe cea dintâi produs al 
gen.ului, care nu se poate învăța 
şi nici lăsa moştenire. Șiiinţa se 
invaţă dela individ la individ, şi 
pe baza adevărurilor ei lăsate 
moştenire se progresează, desco= 
perindu-se alte adevăruri, cu 
noui aplicaţii. Poezii geniale ni- 
meni nu poate învăța să facă de 
la un poet de geniu, și mici mo- 
delul unei opare poețice geniale 
nu constitue o treaptă dela care 
poezia să se desvolte mai depar- 
te, progresând.  Ideia societăţii 
umane ca operă de artă nu apar- 
ţine însă lu; Aristotel sau lui 
Kant, ci numai autorului român. 
D. prof. Brăileanu se folosește de 
concepţia despre artă poetică a ce- 
lor doi f.losofi, numai spre a putea 
face o judecută prin analogie a» 
supra artei guvernării,  năzuind 
adică să salveze unitatea tocmai 
prin existența unor goluri între 
apariția în timp a reformatori- 
lor, asemănătoare existenței de 
goluri între epocile de creație ale 
marilor poeți. In consecință, ma- 
rii reformatori a: omenirii, iviţi 
la distanțe mari în timp și spa- 
țiu, au se neagă unul pe altul, 
obiectul creației lor fiind acolaș: 
binele, pe care omul de rând nu-l 
intueşte, și care deci, în esenţă, 
rămâne un mister al geniului. 
Comparația dintre capodoperele 
literaturii și capodoperele, sociale 
îl mână pe d. Brăileanu să ara- 
te că între reformatorul social 
genial şi politicianul de rând, 
este aceaş deosebire ca între poe 
tu! genial și jmitatorul  epigon, 
care face trecerea de la un mo- 
ment istoric mare la alt moment 
istoric mare. Există aşa dar ar- 
tişti şi artizani, deopotrivă în 
arta guvernării ca și în arta poe- 
tică, Artizanii imită pe îna:ntași 
numai din ambiția de a trece şi 


ei tehnicieni, fără a înţelege în 
adâncime pe creatorul din trecut 
rămas ca model. Neinţelegerea 
lor se vădeşte în deosebi prin a= 
ceia că opun o crâncenă  rezis- 
tență față de un nou ceator mare 
ce se ivește, şi care în esenţă, nu 
se  deosibeşte de adevăratul 
inaintaş. In artizanul politie 1lu- 
crează insă duhul diabolic al con- 
tradicţiei, ei aşează piedici de 
moarte omului de geniu ce vine 
spre a întrupa din nou binele. 
Nimic nu oprește însă, nici un 
obstacol omenesc nu abate pro- 
Gucerea binelui, când acesta pare 


a îi poruncit de puteri divine. 
Creatorul luptă, devenind erou 


sau sfânt, și ideia sa triumtă cu 


21 Dacembrie 





1940 








preţul morţii. In acest punct cu- 
getarea d-lui Brăileanu face le- 
gătura cu doctrina luptei pentru 
mântuirea neamulau, a Căpitannua= 
lui, şi cu concepția despre tradi- 
ție a lui Nae Ionescu. Credința 
este un principiu de unitate a so- 
cietăţii, întrucât ea garantează 
prin biserică un contact perma- 
ncnt cu învățătura (Nae Ionescu) 
iar națiunea este deasemeni un 
principiu de unitate a societăţii 
prin postularea Patriei ca obect 
suprem al iubirii fiecăruia dintre 
noi (Cormsliu Codreanu). Teolo- 
sia şi sociologia ne ajută să în- 
țelegem doctrina legionară, Dar 
despre faptul mou al ucestei doc 
trine, despre opera lui Cormeliu 
Codreanu ce vom spune? Ca o: 
aplicare imediată a cugetări: d-lui 
Prăileamu, vom admite su sme= 
renie, că această creație a binelui 
Patriei, vine de dincolo da înţe- 
legera noastră,  depe un tărîm 
unde cunoaşterea pășeşie cu frică 
şi se formulează dogmatic. 


CONSTANTIN FANTANERU 





Poem 


de MIHAELA PAPILIAN 


Am plâns cutremurat pe cartea Ta, Căpitane... 


= + 
Căzut-am pe gânduri adânci, căci tâlcul acestei înfio- 
Tări, şedea taină minţii mele. 
Invățasem de mult, în prigoane, să nu plâng durerea... 
Știam cum lacrămile de fericire, sunt mărturii de suflet” 


involburat,.. 


Mai ştiam că lacrămile fac sufletului cunoscută frumu- 
seţea, că nemărginirea picură stropi în inimă, şi credința 


încinge ochii... 
Nici una din aceste taine, 
cuprinsă în acest tremur al 


tălmăcite minţii mele, nu era 
pleoapei. Lacrămile se ridica- 


seră deasupra minții, se descătușaseră din robia sufletului, 
şi cădeau prin ele însele şi pentru ele însele. Aşa ceva nu 


mi se mai întâmplase. 


Am plâns aşa vreme îndelungă... Mintea incetă de-a mai 
căuta tâlcuri... In schimb ochii începură să vadă... 

Văzură cum cartea sorbea fără odihnă lacrămile... Şi, 
dintr'odată... O, minune a minunilor. Slovele începură să 


plângă. Picurii mari şi grei 
nea filei şi de aici pe masă. 


se rostogoleau până la margi- 


Atunci sufletul mi s'a deschis şi a cuprins în el tâlcui 
tainei împlinite: Cartea plângea ca să uşureze toată su- 
ferinţa închisă întrânsa. Suferinţa omenească ce nu în- 


cercase ostoire în lacrămi. 


* 
Am plâns cutremurat pe cartea Ta, Căpitane... Şi lacră- 
mile mele, freamătul slovei, au alinat. /; 





Unde sunteț!, porţi ? 
Unde sunteţi, fete morgane? 


Unde v'aţi șters, 


Pe care-l ştium altădată cu o pâine caldă da 
bun — 

A venit lipit pământului de sârac; 

Nu mi-a adus nicio obială de bâibărac, 

Nicio sfârloagă de opincă 

Și nicio căciulă — cât de bearcă — 

De parcă 

L-ar fi cupit hoţii la drumul mare 

Și i-ar fi luat toate darurile din spinare. 


Corespondenţa noastră 


Tot universul să rămână în extaz 
— Tu să rămâi pe veci 0 iconiță. 


Să ţi se închine clipa'n care-ai sărutat 
Tot sbuciumul nădejdilor hoinare, 

Să ţi se închine ție, întâia sărutare 
Ce-ai dat-o tu, cu sufletul curat. 


cu durerile mele, 
cu lacrimile mele... 


Inima. bate tot mai rar, 
tălpile sfârtecate mă dor, 
picioarele se 'mpleticesc 

şi 'm genunchi mă prăbuşesc. 


această simjonie sfântă ? 


Dămă. arimul... 
Destul am umblat 
pe drumul “acesta nematumblat. 
Lasă-mă să intru. 
Mi-e somn... 


spre ce zenit nemers ? 


Plângi, râzi, mergi, stai, : 
suflet orb, suflet bălai. 

Fuyi, opreşte, stai pe loc, 

în prea pământean ghioc. 


Strigă, taci, închină-te. 


Vreau să dorm cu capul în poala 
Fecioarei Maria, 

Să simt cum trece pe deasupra-mi 
veșnicie, 


lom Livadă „Doamne, 


Lie Calea-ţi este plină de 
sunt învins... 


înălțimi îngemănate 
şi abisuri desfundate. 


Nici steaua 

Albă ca neaua — 

Dintre atâtea stele — 

Nu mai vesteşte surâzătoare 

Minunea Sfintei Fecioare 

Ca'm alți ani ai copilăriei mele. 
Colindătorii s'au mânecat rând pe rând 

Pe lângă fereastra mea tăcând, 

Ca și când 

li apăsa greu, o taină, — pe suflet, pe gând. 


August 1949, 


LUNG E DRUMUL CERULUI. Sufletul înalță rugăciune 
pentru nădejdiile mele ofilite, 
pentru elanurile vlăguite, 
pentru sângele meu 

furnicat de largi nostalgii. 

In mijlocul acestor sihăstrii 


Sufletul înalță rugăciune. 


Cinstite luturi, vă salut de sus, 
depe drumul cerului ! 

M'am desfăcut de mine 

şi am plecat hâi-hui 

să mă scald în iazul lumii, 

să mă bat pe umeri soarele, 
să-mi ştery picioarele 


Deschide poarta, mărețe înger, 
nu vezi cât sunt de stab, 
cum sânger ? 
„Soarele arde sub mine. 
Câ! anu dormit? 
"Se făcea că plâna la porţile raiului... 


Lacrimile nu-ți ajung. 
Pâw la cer drumul e lung. 


Am îmbătrânit cu mii de ani 
şi n'am ajuns la Dumnezeu, 


Luceaţărul toacă de vecernie. i în a age d Sa i 
Clopotul lumii sună: Dar ce văd ?... Colo "p 'zare să-i sărut mâna, 


Azi pe mătăsurile lumii, 
a ara, pe ut na E ; c Bang-bang ! inicest Lă- mare ? 
Atâtea inimi în bucurii curate semvestmântă Mi-s straele jilave nu strălticeşte O poarta” nu? SIDE A 7 
Și cântă, — de roua culmilor albastre. Pe marignea drumului mă "mtind, Fulgerele acelea sunt săbii, Acum în jur misterul e. Ă 
Numai mamii i-au înghețat lucrimile pe obraz Privirile îmi rătăcesc, bolnave, trudit, bolnav. săbiile îngerilor de pază, Nu stiu unde sunt, ȘE caut, 
De când pe scânteetoarele lanuri, Tentacule mă prind, Lu. drum, pribeagule ! Murmur doar agonic: 
— In gând — mă trag la fund, în somn. : : — Cerule... 


Lucesc ca stelele 
și, tot ca ele, cad și mă ridic, 
în altă parte să răsar, 


"Mi-e drumul pardosit cu raze, 
ca ?n cele ma: azurate extaze. 
Lucejerii ard 


ȘI visul se încheagă, 
fantast, tremurător... 


A sărăciei grije o frământă. 
Dar înțeles-am că drumul meu, 


Inimi bogate, pline de soare, Porţi A : : Ă SERE, 
pe > ; A orțile raiului, = & drum lung, drum peste timp, drum greu 
Pe voi nu vă doare Ci voi, Mi fermecate pentru cavaicada mea, să Sate ! 
Crăciunul care m'a găsit la vatra mea umilă când vă veți smulge ochii din noroi pp ; | . “pământesc bard, strălimpede se va sfârşi, 
i intai Drumul e pustiu. când soare — îl voi întâlni 


şi veți vedea o stea ce se prelimge 
îmtr'o prăpastie de cer, 

să știți că eu sunt, și mă joc 

de-a v'aţi ascunselea cu "n heruvim. 


Departe de orice bucurie 
Așa cum numai Dumnezeu mă știe ?... 
Pe voi nu vă doare? 
Fie-vă milă, 
Fie-vă milă... 


Doar umbra lunii mi-e aproape. în fundul sufletului meu. 


pe Dumnezeu. i Ă 
Marin Sârbulescu 


Ingere străjer, aici e paradisul 
unde locueşte EL? î , Pa 
Melodiile astea-i sunt imnuri ? „Dar porțile de aur nu se mai văd... 

; PASE 5 Ce muzici cântă Erau aproape, și acum nu se mai tăd... 
Sunt simgur pe cărările de slavă, ai 
împiedecat de buigări de lumină. PI IN N IN N IV ID N o O O O a Ei 
Halucimat, wrbecăesc 

pe drumul robilor. 

Și stânci de stele-mi ies în cale. 


Dem. Păsărescu 
Cojmănești A 
aaa Colecţia Universul Literar 
a lansat cu prilejul Sf. Sărbători noile 
lucrări ale d-lui 
MIHAIL DRUMEŞ 


NALUCA 


dramă în trei acte 


CANTEC PENFRU TINE 
— 'Ţie Vera — 


„Universul literar” 


de Anul Nou 


Gândul, numai gândul se prăvaie 
neobosit, în sus, i 

Copil sburdalnic cu visul între pleoape. spre Cel ce n'a trăit apus. 
Aleargă peste pajiștea din mine; 

Culege într'un buchet nebunele-mi suspine 


Și lasă sărutarea ta să mi le îngroape. 


Dar nu mă dau învins. 
Pun umărul și 'nlătur steaua, 
urmându-mi mai departe calea, greaua, 


De-atâta drum ab început să şovăi,.. 
Mi-au sângerat picioarele 
şi mi-e sete. 


Să-ţi torc din visul meu, lungi fire de iubire. 
Tu să le depeni şegalnic, cuminte și duios, 
Să țeși cu gingăşie un mare vis frumos 

In care să înjlorească, eterna fericire. 


Prețul 40 iei 
COMEDII 


se va pune în vânzare Luni, 30 Decombrie, 


TREI 
Singurătăţile, tăcerile acestea, cu 7 lei exemplarul 
sunt jarul dorului, 

otravă arsă călătorului. 
Eie-mi joacă înaintea ochilor 
miraje neprietenoase. 


Şcoala nevestelor. — Calul de curse şi Liniştea soțului 
Preţul 50 lei 


INVITAȚIA LA VALS: 


roman, ediția IV-a 
Cel mai mare succes literar din ultimii ant 
Preţul 80 lei 


De vânzare la toate librăriile 


Să-ţi zugrăvesc în temphul visurilor mele 
Făâptura ta ginguşe. de naiadă, 

Să las în părul tău — bogat — să cadă 
Feerie — pulbere de stele —:- 


Va cuprinde, în 12 pagini bogat ilustrate, o 
arti- 


cole, esseuri și studii de literatură și artă, 


antologie de poezie și proză literară, 


Unde-am ajuns, 

stelelor frumoase ? 

Cât mai merg? Când o s'ajung? 
Drumul robilor e lung? 

„„Aici un glas care să-mi fluture 
verdele unei speranțe... 

Am rămas singur, 


Să scutur flori în calea ta spre vis 

Din ramura îubirilor în floare, 

Să-ţi culc nădejdea'n pat de sărbătoare 
Şi viaţa să ţi-o fac un paradis. 


cronici și informațiuni infățișânid mișcarea 


culturală dela noi și de peste hotare. 


Să-ţi prindă zorile un fluture'n cosiță 
Şi aurora să-şi râdă vesel în obraz; 











21 Decembrie 1940 





z ie - a 


IN MUNŢI 


Mă încearcă un demon 

la căderea serii ; 

cugete fii liniștit, 

cugete fii împietrit, 

la căderea serii. 

O noapte din paradisuri 

asupra-mi se cerne ; 

voiu, Umbră, cu jalea să umplu valea, 
ci, carpatică noapte, arată-mi tu calea 
spre îndurătoarele ţărmuri eterne. 


Oh, cer, văduvie imensă, azur fără îngeri, 

în zădar asupra-mi te pleci ; 

doar păduri de răceală, stelării 7 morminte, 
doar sferele moarte, o palidă ginte 

Oh, cer fără îngeri, te du, du-te, treci ! i 


Carpatică noapte mi-ai mărit întristarea 
cu aripa ta! 
Se îăcea că intrasem ca iarba în secera lunii, 
se făcea că murisem din cauza lunii, 
de inimă rea, 
Mă încearcă un demon 
la căderea serii ; 
stă la hotare, între bine şi rău, 
între demoni, el, cel mai rău, 
amicul tăcerii, 
PRIN MĂRILE VII 
Prin mările vii, 
prin oceanicele cochilii, 
prin apele dulci, 
să te culci nu-i chip, 
să petreci nu-i chip, 
în palatul de nisip, 
cu oaspeți argintii, 
cu neptunian alai, 
în casa mrenei dacă vii. 
Eu ştiu în cer un plai, 
un pururi tânăr Mai, 
ce-i mai frumos ca marea 
șerpoaica, sunătoarea. 
Inalță-te ?n lumină 
fantasmă, lună plină! 
Mă poartă prin seninuri 
tantalicele-mi chinuri, 
mă strigă prin păduri 
ale durerii guri. 
Ah, cerul se întunecă ! 
Auzi, auzi cum lunecă, 
pe osia lunii, 
roata furtunii ! 
Ah, corbi croncănitori, 
ai nopţii răi feciori, 
mă bântue foarte 
dorul de moarte... 


CÂT TOATE ZILELE 
Liră pe jumătate cuiundată în somn, 
deșteaptă-te liră ! 
Bătând o mătanie cumplită 
eroii muriră, 
conăcind peste noapte în greul pământului. - 
Și îngerii toboşari 
loveau instrumentele, 
tăcerea surpând 
peste ceata lui Sarsailă. 
Alt înger vine apoi, 
îngerul rândunea ori îngerul acvilă 
și faţa vitejilor o îndreaptă spre ceruri, 
la ziua de apoi, 


“ aşa cum cârmaciul 


spre Arcturus îndreaptă corabia. 

Oh, simţire nemiloasă, nebună ca sabia, 

durere, tu, CÂT TOATE ZILELE ! 

Striga” ca din gură de șarpe 

acela pe care-l uitaseră îngerii şi milele, 

ca din gură de șarpe striga : 

Indreaptă-mă Inger al milelor cu faţa spre ceruri, 
spre ceruri, unde tocmeala nu-i rea. 


DOAMNE AJUTĂ 


Când macii își înalță corolele, 
fometoasele corole spre cer, 

din inima lor ţâșneşte un înger, 
suind, suind, la foişorul albastru, 
Crai Inger întoarce te rog 

către mine fața ! 

Şi sa întors 

şi demon buzat văzui, 

un cetăţean al iadului, 

oh, coarnele căprii, 

un spân, o iudă, un Iago văzui, 
sărutând ale cerului cununii, 
privindu-mă rău, învăluindu-mă 
cu ardoarea lui. 

E lucru iertat să strig, . 

peste conversaţia tăcută a morţilor, 
Doamne Ajută să strig 

şi să pier apoi cu dragă inimă, 

e lucru iertat? 


L 
Plumbii mei, rătăcitoare planete, 
în căutarea tâmplei dornice de moarte, 
prin ceruri treceţi, cu luma sângerie, 
prin a cerurilor argintărie, 
unde vă întâmpină un smerit refuz, un ETP, dulce, 
Oh, lucitoarea călătorie ! 
Stele sunteţi uneori, 
oh, lucitoaz2a prefăcătorie ! 
Plumbii fugiră 
cum fugiră din corpul viorilor, 
sunete, suflete, plângeri. 
Şi ce tare îmi tremura mâna 
fiindcă văzusem 
ale îngerilor așezăminte, 
umbra justiţiară a unui înger, o groază de îngeri 
în dreptul ferestrei văzusem, umplând stradela,. 
Plumbii mei, îmi treziți din somn 
tinerețea fugară, miriștea vrăjită, locul acela 
unde Avestiţele, diavoliţele se amestecau printre florile 
cari mă îmbătară 
dându-mi conștiința-restriște a nimicniciei, 
unde totul îmi arăta cel stârșit, 
îmcheerea socotelilor și condica morţii, pustiei. 
Acum, sub luna evlavioasă, 


după o lungă zăcere, sunt mântuit, 














UNIVERSUL LITERAR 


acum norii, înnorarea bolnavă, sau spart, 
acum cale în picioare iluzia și visului spun : 
Domnule nu te cunosc ! 


o 
Solie, Solie la fereastra mea, 
Solie din tabăra îngerilor, 
in umedul regat, în tăcerea profundă, 
îtutur, fluturare la fereastra mea, 
arată-mi Solie din ceruri o undă ! 
O, sunt arderi în stele, 
focuri înteţindu-mi în suflet vecia, 
o, sunt arderi în stelele-mi rele 
când sorb fără saţiu din ale morţii ulceie, 
când mă prinde în amețirea-i, Solia ! 
Amarnic ochii de mi-ași pedepsi, 
amarnic buzele de mi-ași sminti, 
Solie mereu te-ași vedea, 
Solie mereu te-ași cânta 
şi mereu te-ași chema din vechime : 
Rusalime tată, Rusalime ! 


NU CULES, CI SMULS 


n aria stelei, 

sub lumina Cinthyei, dulce, 

la pieptul unei fete căuta 

Păcatul fruntea să-şi culce. 

Ah, umbre, iluzii erau 

Păcatul şi Moartea, arătare de-o clipă ; 
ah, plutește, pluteşte aripă, 

în tarmecul stelei plutește! 

Moarte, părul tău, 

grozav 'ca o întunecime cade, 

îmi arde ochii cu negura lui, 

părul tău, Moarte, ca un demon cade. 


Ah, eu sunt fructul, eu așteptarea ! 
Dar știu bine că nu voi fi cules, 

în aria stelei, 

sub al Cinthyei surâs argintiu, 

ci că voi fi smuls de către Moarte, 
că voi fi smuls, asta știu, 


VEDERE 


Un înger e culcat i 

la poale de cer, 

pe spinarea muntelui de colo. 

Un inger doarme dus, 

îngerul Solo, 

printre arborii poeţi 

ce alcătuiră un cântec de jele 

pentru junia ce s'a dus, 

pentru Luna păstoriţa ce muri în floare, 
ingerul Invenţiunii, el e, 

el adus-a în scenă, 

fantaziile-mi negre, 

tristele dramatis personae ale visului, 
Un înger e culcat 

pe al muntelui soclu, 

sub pietrării clare, 

sub aripa clarei, clarei. 

nopți, a tremurătoarei, 

printre arbori poeţi, 

Şi eu totul ştiu 

cu această vedere ce mi-o dărui poezia, 
și eu totul aud, 

şoapta frunzei, șoapta pietrei. 

Cu aste braţe de veșnicie și umbră 
ce mi le-ai dat însingurare, 

cu aste braţe te cuprind Umbră, 

le supun, zare! 


L] 
Un timp vine când stelele pier... 
Doamne atumci văd sângele tău pe fimmament, 
strălucitorul sânge scris în cer, 
picătură cu picătură, teribilă mărturie, 
cade, cade, pe fața mea, 
sânge al Domnului, armonie. 
Un timp vine când stelele pier, 
când aburosul aer îmbracă haosul, 
când cetăţile visate sunt în cer. 
Iată Clujul, arcașul, din aripi cum bate, 
iată Clujul, cetatea înger, 
cum trece prin cerurile toate. 

e . 
O raritate 
se înălța pe coasta muntelui. 
Un freamăt, doar freamătul, 
acel ce trădează sosirea pădurii bogate, 
încărcată de mierle. 
Era un suflet doar, 
în imperiite nevăzutului. 
Aruncă-mi în obraz sufletul tău, 
împroașcă-mă Noapte cu el 
ca o ispitire de aur, 
ca un lanţ de aur care leagă 
nemurirea de abjecţiune ! 
Sufletul tău Noapte sfinţită, 
sufletul ce-mi clatină mintea 
cu filosofiile-i clare, neclare... 
Scad orele. De auroră 
sunt iarăși aproape. Oh, mult visato, 
ingânare de ceruri şi ape! Slujitorii ei 
îmi sar, iată, de pe un umăr pe altul. 
Ce chiot, ce huet, ce horă! 
Ah, gingășie, mierlă, delir întraripat, 





de EMIL BOTTA 


am să-ţi sdrobesc pieptul delicat, 
cu dragostea-mi ucigătoare, 


K) 
Argintul acelei sonate, 
îngerul aeve, 
noaptea de foc și lira lunei, 
cin' să le releve, 
cine poate ? ? 
Dar nu îngerii, nu, 
ci strigări erau pe cari le face Someșul, 
valurile mironosițe 
foarte de dimineaţă la mormânt; 
şi fiorii apei, unda sfintei lune 
şi ăst tropot care vine și-mu spune, 
âst nechez care vine şi-mi spune în taină, 
că în apropieri e calu! Iancului, 
Și eu in groapa rece sunt, 
o stearpă zâmbire de ceară,  - 
a lunii ngheţată ghiară 
mă stapanește. 
Aud, aud caiul Iancului 
cum Copita-i ceața loveşte, 
aud, aud, furtuna Someșelui 
cum creşte şi creşte, 

e 
Aho, aho ; PE iu: 
e pasărea Moarte, 
Primăvara Moarte, 
ce la ferestre și praguri stă. 
Leliță Soarte dă-te la o parte, 
să fug lasă-mă. 
Aho, aho ; 
O, e prea 'de vreme, 
doarme luna încă, 
0, e prea de vreme, 
Lanţul robului, 
ăst pas de Ion, 
sună și geme. 
Aho, aho ; 
e pasărea Moarte, 
solia din cerul ce-i foarte, 
foarte albastru. 
Fumegos Departe, 
ulciorule astru, 
te apuc de toarte. 
Primăvară Moarte, 
mărțișorule, Marte, 
la ferestre şi praguri 
sună-mi iar a moarte, 
Aho, aho ; 
am die tine, parte, 
lunatece chip, 
dulce, lină Moarte, 


Li] 
Un jăratec, 
o șuviţă din părul îngerului, 
asupra-mi port. 
Dar sunt urmărit de Dor şi Neliniște 
câng trec valea ce adormită-i în linişte, 
Pentru șuviţa dim părul îngerului, 
sau pornit gonaci în pădure ; 
Ingeri licurici cu făclii în mâni, 
luminează calea celor doi rumâni, 
Dor şi Neliniște, 
Ah, port la piept șuvița îngerului, 
strâng la piept luminata comoară, ERE 
Şi într'o seară ai venit 
solttară moarte, solitară, 
ca o veche romanță care omoară ai venit 
și mi-ai deschis. al inimei sipet : 
acolo era şuviţa îngerului, 
acolo era hoţia mea, 
una cu seara. 


NUNTA 
Isvoare petrec 
in locuri vrăjite, 
acolo unde stelele, 
clare, vestite, 
îşi schimbă imelele, 


Isvoarele sar, 
hohotind ca nebunele, 
când o lună de vis 

și stelele, unele, 

parcă moarte mi-s. 


Isvoarele spun 
că-i nuntă în cer. 
Al mirelui mers, 
pasul său sever, 
prefacă-se 'n vers, 


Isvoarele cântă : 
„Veniţi surioare 
în suita lui; 

noi fete-isvoare 
scumpe soarelui !'“ 


Ca în vis ascultam | 
cum isvoare şoptesc... E 
Şi ma prins un dor, Ă 
să fiu negru nor, 

nunta s'o umbresc. 


SATIRA DUHULUI MEU 


— Să trecem, să trecem 

domnule Patru Scânduri, 

oh, mi-e inima un pui de vrabie... 

— Să trecem, să trecem 

Domnule Târâie Sabie. 

— Văd noaptea stinsă, 

moartă în sicriul 

cu ţinte de argint. Oh, gânduri ! 

Nu mulțumesc domnule Patru Scânduri ! 
Printre îngeri, spionii Domnului, 

ades mergeam la casa nopții, pe 'calul somnului, 
ades mergeam, 

cunoșteam drumul, 

Oh, mi se spune acum Târâie Sabie Postumul.., 
MPa lovit al melancoliilor frig A 

m'a lovit a tristeților nebumie aprinsă... 
Când văd în cui o haină prinsă, 

plâng, suspin, strig : 

iat-o spânzurată ! — 

Oh, calomnie ca fumul, 

mi se spune acum Târâie Sabie Postumul, 











4 











UNIVERSUL LITERAR 








21 Decembrie 1940 === 


Din formațiunea lui Duiliu Zamfirescu 


Inainte de a intra în deswotarea subiectu- 
lui nostru. socotim firesc să lămurim înțe- 
iesu: exaut ai expresie: : formaţiune spirituală 
din titlu. Avem impresia, fără ca d:n aceasta 
să ne facem um motiv de mândrie, că în sen- 
su' în care voim să o facem aci na mal 
fost utilizată în cercetările noastre literare, 
Nu vom insista totuşi în teonelizări, care 
adesea mai mult întumecă decât lămuresc 
înţelesui ce l-am dori, ci vom căuta să coa- 
cretizăm explicaţiiie. Noi înşine n'am ajuns 
ia ideea necesităţii acestui câteodată larg 
capitol asupra formaţiunii spirituale la un 
scriitor decât în urma unor lungi cercetări 
ocacrete, iar nu prin deducții abstracte. 

Studiind pe Duliu Zamiirescu — și lucrul 
este desigur valabi! dacă nu la toţi, în orie 
caz la foarte mulţi scriitori — ne-am dt 
seama că nici biografia, nici analiza operelor, 
nici alăturarea acestora nu epuizau subiectul 
în totalitatea lui şi lăsau o vizibilă fiswră 
între realităţi şi semnificaţii, un go! între 
vieaţă şi operă. Studiul oricât oricât de 
adâncit al biografiei nu putea să se înatțe 
până la acele regiuni care nu mai aparţin 
vieții fizice, ci devenirii spirituale a oame- 
miilor. Ceea ce este ou totul nelămurit in 
vieaţă acestui scriitor, spre pildă, e tocmai 
factorul cel mai important, alături de operă, 
este aspectul intern, frământarea adâncă, 
subterană şi devenirea neîncetată a indivi- 
dualității sale spirituste, umane şi literare, 

* chiar sub aspectul celei mai ferme ccusee- 
vențe. Această  Lpsă, care face impos:bilă 
orice tentativă de a străbate semnilicaţiile 
şi rădăcinile operelor lui Zamf.rescu. încear- 
că să o umple capitolul despre iorinaţiunea 
lui spirituală. 

Hotărisem la început redactarea nmui sti- 
diu general ale cărei capitole utmau întru 
totul genurile literare. Când era aproape 
sfârșit, mi-am dat seama că figura serijto- 
rului apare diminuată, că acea fragmentare 
ubliga la numeroase “epetări fără ca totuși 
adesea să nu rămână insuiicient de pregnani 
pus în !umină tocmai elementui esențial 
Câna este atâta legătură. pentru cel care 
pătrunde adânc în intimitatea lucruriior, im- 
tre Sosesc şi Lydaa, între Lyda şi Lumină 
nouă, între Lumină nouă şi Metafizica cur 
vintelor, între, Metafizica cuvintelor şi scri- 
sorile sale particulare, între toate acestea și 
întreaga lui viziune a lumi, intre această 
viziune a lumii și arhitectonia  operiui sale 
— îmi părea o imposibilitate sau o mutilare 
prezentarea şi explicarea întregei opere « 
acestui scriitor după un plan care ar fi 
urmat genwrile diterare. „Pentru cine caută 
legi — scrie Gundolf în întroducerea la stu- 
diul său despre Goethe, în afara omului aşa 


> 


cum € el, pentru cine vrea să scoată proporții 
sau dimensiuni din ceca ce în poezie e lucru 
concret, caracterele genurilor sunț de un 
mare ajutor. Cine pleacă dela omul concret 
pentru 2 explora formele în care se desvoltă 
un conținut viu bine determinat, nu poate 
să întreprindă nimic cu clasificările generale, 
imdependente de cazul concret: ceea ce-l :n- 
teresează, cazul specific, nou, care nu s'a pro. 
dus niciodată încă, conținutul unei vieţi, 
towmai aceasta nu poxte face să intre în 
cadrele stabilite pentru alte scopuri“. Iar un 
alt istoric literar, A. Thibaudet, spunea : „Il 
fauaait Supposer l'oeuvre nom encore taite, 
Poeuvre ă faire, eutrer dans le cmurant crea- 
teur qu: este an!€rieur â elle, qui la d&pose 
et qui la d&passe“, 

Ni Sa părut de aceea necesar să se urmă- 
rească, îndepărtându-ne de „clasificările“ ri- 
8-de şi „independente de cazul concret“, toc- 
mai „curentul creator“, devenirea vieţii în- 
terioare a scritorului, frământarea și l':mpe- 
zirea 1u:. Căci numai în momente:e de totaLă 
precizare lăuntrică, după intense frământări 
a unor elemente eterogene, el a putut să se 
realizeze în chip definitiv, în cele câteva 
opere cu de sine stătătoare valoare pe care 
le-a dat, indiferent de ganul căroră le apar- 
ține. Reconstituirea unuj scriitor în plină miş- 
care a creațiunii, trăind, primind imifluanțe, 
citind, meditând, experimentând în arta sa 
până să ajungă la cele mai înalte plăsmuuiri 
pe care le-a putut crea — aceasta urmăreşte 
capitolul acesta în întregimea lui. Nu vieaţa 
romanțată, niki numai ideologia sa literară, 
ci un compiex în care vor căuta să apaă 
cât mai complet şi mai limpede toate ele- 
mentele care au contribuit la formațiunea sa 
spirituală, toate opereie sale ca rezultat al 
acestei formaţiuni spirituale (căci nu este 
nimic îm această vastă operă care să nu se 
integreze normal într'o neîncetată devenire), 
cu întreaga lor semnificaţie. 


In formaţiumea spirituală a lui Duiliu 
Zamfirescu sunt mai multe etape, determi- 
nate de experienţe hotăritoare, Na oprim stici 
asupra celei din urmă din acestea, mai ales 
pentru motivul că de aici se poate vedea 
culmea înaltă pe care a reușit să se ridice 
un soritor cet.e n'a fost considerat totdeauna 
cu întreaga atenție cuvenită. 

In 1892, Zamfirescu este obligat să meargă 
la Atena. Din Lydăa, al cărui caractar de 
autob.ogratie spirituaiă pe alocurea nu poate 
îi contestat, ne dăm seama de impresia ce 
i-au făcut-o ruinele vechei Elade. Ea a fost, 
cel puţin la început, mult mai mică decât în 
tața ceie: romane. 1 se pare că „nici un n£x în- 
tim nu există între lumea de acum și lumea 
de atunci. Monumentele trecutului par a se 
fi retras departe de viața actuală, învăluite 
în haina mohorilă a vremii“, 1. impresionează 
totuşi curând ceea ce e'e aveau în mai mare 
măsură dacâţ cele dela Roma, arta care se 
află în fiecare rămăşiţă 2 trecutului. Nu mai 
era numai faptul că avea în faţa sa ceea ce 
priviseră şi oamenii care trăiscră cu două 
mii de ani înainte, dar ceea ce dăinuia avea 
valoare și prin arta cupriasă în sine. Abia 
acum dădea scriitorul nostru intregul relief 
vergurilor din Gautier: 


Tout passe. — L”art robuste 
Seul a l'âternite 

Le buste 
Survit ă la cit6.. 


Dar la Atena nu întârzie multă vreme: 
abia din Iunie până în Noembrie, când, tre- 
când prin Bucureşti, se îndreaptă spre noul 
post diplomatic dela Bruxelies. Aici, în 1893, 
i se cristalizează câteva impresii mai obiec- 
tive despre Grecia (aici scrie Pe Acropole, 
Către Cleobul) şi realizează aproape în în- 
tregime (cu excepția ultimelor două capitole) 
romanul Viaţa la țară. Tot aici poate lua con. 
tact mai de aproape cu mișcarea literară 
franceză, mai cu seamă cu un curent menit 
să-i atragă din prima clipă atemția şi simpa- 
tia prin aceea că reacţiona în contra natu- 
COSUL. 


Pela 1890, apare în literatura franceză u- 
ceastă redețiune reprezentată de un curent 
idealist (cuvântul derivând din idee, nu din 
idea!, în sensu: comun), care „est le principe 
de la conmaissance et meme de la connais- 
sance et de j'âtre ă la fois. C'est la philoso= 
phie qui soutient que „lidâe fait le fond 
de lUnivers“, que le monde est tel qu'il pa- 
raît, notre „represantaiion“ en effest,. 6tant 
donne l'impossibilit, W'atteindre â lexistenve 
qu'il peut avoir en lui“. Izvorind din con- 
ceputul intelectualist al subiectivităţii reali- 
tăț..or, care se afă la Kant, Hegel, S:hopen- 
hauer, această idee se întâmnește cu nevoia 
unei reacțiuni contră exagerănilor zolismului, 
cu lovitura pe care o dă Bergson mecanismu- 
lui şi determinismului şi cu germenii unei 
primeniri, ai unei înăl!ţări spirituale, pe care 
îi purtau umele opere literare, ale lui Ibsen 
şi ale lui Wagner mai ales. Semnele unei â- 
semenea mişcâri se lăsaseră de prevăzut mai 
de mult dealtfel. Incă din 1887, când Zola 
scoate La terre, apare celebrul protestatar 
Munifeste de Cing. In acelaş an, în numă- 


rul pe Septemvrie din Revue des deux mon- 
des. Brunetiere scrie articoiul semnificativ: 
La banqueroute du naturalisme şi în aceeaşi 
lună Maupassziat redactează Le roman, pre- 
fața-manifest dela Pierre et Jean, cu un viu 
caracter antinaiuraiist, lăsând să se vadă că 
idezlismul începuse să circule cu destulă în- 
sistență ca să fi inf.uenţat şi pe un natura- 
lisţ ca acest romancier. In 1888, apare prefața 
lui M. Prevost la Chonchette, poirivn:că ro- 
manelor care povestesc v'aţa oamenilor „că- 
rora nu Ji se întâmplă nimic“, în 1889. apar 
cartea epocală a lui Bergson şi Le disciple al 


decolorare a imaginei”, făcându-se vizibilă 
evoluția sensului ce-l da cuvântului. Până 
în 1894, de altfel, în toate operele sale, cu- 
vântul îmagrmnă are o semnificaţie obig-uită, 
d» imagină internă 2 procesuiui psiholegic. 
Din 1894 înainte, începând cu Tănase Scatu 
(1895) şi accemuâudu-se cu Lumină nouă 
(1895) și cu În războiu (1897), cuvântul ca- 
pătă semn.ficaț.a nouă spe care l-a dus p.esa 
ui Beaubourg şi întreg curentu: din care acesta 
izvorise, de idea călăuzitor. El însă îi dă o 
nuanță nouă, personală.  Imagina nu este 
pentru e! numai idealul. este şi consolarea 
Cineva nu găsește în imagina cu care mirge 
înainte numai stimularea spre izbândă, dar 
şi mângâierea în înfrângori în orice caz 
ceva care, sub oricare din aceste forme, în- 
f-umuscţează vicața. Cu această dublă semni- 
ficaţie, ea va rămâne permament în opera 
scriitorului, fie că va păstra forma: îmagină, 
fie că o va înlocui câteodată cu mai româ- 
neştiie : icoană sau chip. 

Astfel, dela 1894, când intră adânc în 
atmosfera idealistă şi când se îndreaptă cu 
a.tă pregătire a recepiivităţi: spre Scho- 
penhauer şi  Pialon, Dailiu  Zamlirescu 
lasă pe pian secundar tot ce nu a- 
parține sutietu-u: ş: ;de:ei. Erotica este pă- 
răsită. Nu mai aflăm nici disperarea, ni 
ușoara ironie sau hedonismul. Abia odată, 
în 1896, sub infiuența lui Schopenhauer, 
după care în fiecare individ sa afirmă ca 
o lege a speciei voința de a trăi şi a se 
perpetua, el invocă întreaga sfâşiere a ani- 
maietor din mijlocul naturii : 

Numai pentru năzuinţa firilor spre-0o A 

formă nouă. 





lui Bourget, care proclamau existența unui 
„inconnaissable“. Ancheta lui  Huret, din 
1891, Enqugte sur levolution litteraire, ducea 
spre concluzia „unui faliment al natu:a.is- 
mului, în formele ce le îmbrăcase cel puţin; 
iar în discursul său de recepţie în Academie, 
in 1892, Loti aducea o negaţiune mai muult 
acestui curent. Tuturor acestor manifesiă:i 
li se mai adaogă ideile du Premiers princt- 
pes a lui Spencer, care fusese mai dinainte 
apreciată de specialişti, dar care în preajma 
lui 1890 devine actuaă pentru pubiic prin 
aceea că, fără să nege cu totul pozitivismul, 
recunoștea că știința nu poate cunoaşte nl- 
mic din esenţa intimă şi căuta să stabilească 
noţiunea de „inconnaissable“. După) 1880, 
primele traduceri din Schopenhauer și apoi 
îndesirea lor arătau că lucrurile se legau în 
chip firesc de concepția celui ce dăduse ced 
mai strălucită piedoarie în sprijinul concep- 
ției de lume ca reprezentare. 

Cam acestea sunt elementele și atmosfera 
din care ia naştere curentul idealist. EI căuta 
să producă opare în cat.e să fie pe primul 
pian mai ales interpretarea nu reprodu-erea, 
sugestia mai mult decât reproducerea. O- 
pere în care problemele spiritului şi ale su- 
fletului constituiau aproape singurul izvor 
de inspiraţie, fie că ele se prezcat:tu în su- 
biecte de actualitate, fie că erau, după exem- 
plul lui Wagner, desvoltarea unor mituri, 
fie, ca la Maeterlinck câteodată, simple fe 
erii. 

In această ambienţă literară, care are ră- 
sunetul ei cert și în Italia, unde va merge 
curând Zamiirescu pentru :ungă vreme de 
data aceasta, era normal ca scriitorul să fi 
privit cu măi multă atenț.e spre cel care re 
prezenta izvoul cel mai apropiat al acestor 
idei, spre Schopenhauer. De aici până Ja 
Platon nu mai era decât un pas Şi i-a făcut 
curând, pentrucă încă din Lumină nouă, 
scrisă în 1895, el pomeneşte dzspre Phiiev; 
iar în scrisori vă vorbi nu mult după accea 
despre lecturi din filosofui elen și de con: 
fruntarea textelor lui Schopenhauer cu ale 
acestuia. 

Poate din cauza acestei  adânciri a lui 
Schopenhauer şi a lui Platon, anul 1894 esie 
iarăşi um an nu tocmai productiv. Şase pozzil, 
două traduceri, cele două capitoie finale din 
Viaţa la țară, o nuveiă fără :mportanţă şi un 
acţ în versuri: TZhargelia din Milet, astăzi 
pierdut — iată tot biianţu: acestui: an. In 
1895, el pare să fi fost cu totu: cucerit de 
curentul idealist şi scrie cu multă pasiune 
prima formă a piesei Lumină nouă, care 
atunci se numea Doctorul Vera, după numela 
eroului. Acesta, un om superior, care crede 
că „nimic dim ceea .ce e omenesc nu e trai- 
nic... decât poate ideea“, trăieşte fericit de 
această înţelegere proprie şi nouă a lumii; 
fără să fie prea îndurerat de moartea sotiei 
sale pe care o adoră ptutrucă el ea „na 
murit. Marie era atunci în ființă. Astăzi e 
în minte: o idee“. Din această idee, el își 
făcuse o imagină, care-i constituia deopotii- 
vă un ideal şi o consolare. 

Cuvântul acesta de imagină în sensul de 
viziune ideală a unui lucru aşteptat sau nă- 
zuit, e! îl împrumută, după toate probabili- 
tățile, din piesa L'image a lui Maurice Baau 
bourg. Ideea o putuse avea întrucâtva dina- 
inte, dela Leopardi, care în Alla sua donna, 
de pi:dă, spune: „che del! imago Poiche 
del ve:o m& toito, assai m'appago“. Dar pre- 
cizarea concepției vine independent de poe 


_tul itălian. În 1894, Duiliu Zamfirescu, tra- 


ducând „questo supremo scolorar del sem- 
biante“ din Leopardi, zice: „această din 
urmă ofilire a feței“ dar în 1904. comentând 
scslaz text. intenpretează . „această supremă 


Dar se refuză acestei subordonări instine- 
tuale și îşi iudreaptă privirea către Diana 
„pururi rece şi senină, fără dor, fără pă- 
cate“ . 


O Diană! tu ce pururt fost-ai rece şi senină, 
Mintea mea căutătoare numai ție ți se'nchină. 
Tu de patimele lumii ești atâta de departe!.. 
Nici nu poate întelege 
Vulgul, nobila ta lege: 
A fi rece şi frumoasă: simbolul eternei arte! 
(Către Diana) 


Iar un en mai târziu, în 1897, trimeţâna 
lui N. Petraşcu poezia In ruine, datată: 1889, 
dar compietală z.unci, are aceeaşi atitudine 
de refuz îață de dragoste, adresându-se 
bărbatului în general: 


Tu ai afinitate cu-o stea de dimineață, 
Nemuritor ca dânsa în clipa ta tu eşti, 
Nemuritor și tânăr, de poţi să nu iubeşti 


unde sunt vizibile elemente schopenchuuriene. 

Dar Duiliu Zamfirescu nu rămâne la Sho- 
penhauer. Structura lui profund optimistă 
de care vorbește singur adesea. nu avea 
multă aderenţă cu ceea ce era excesiv în pe- 
simismul filosofiei acestuia. Pe de altă parte, 
curiozitatsa și dorința sa veşnic trează de 
lectură îl îndrumează spre izvorul filosofu- 
lui german, spre Piaton, și cu filosofia idea- 
listă, mai luminoasă a acestuia el se îm- 
pacă mai bine. Aprofundând pe acești doi, 
i se precizează scritoruiui concepţia de vieaţă. 
Vechea viziune a ruinelor care îi arătau ne- 
sfâ-şita curgere a vremilor, cunoaşterea lui 
Lcopard:, unde văzuse că „tutto al mondo 
passa. E quasi orma non :ascia“, nu-i dădu- 
seră decât um fior în faţa acestor probleme, 
cărora înainte de a sosi în Italia, deşi le ta- 
tonase, nici nu le pres:mţ.se adâncimea. Acum 
to'u. se schimbă, Necontenita primenire a lu- 
milor există, o vede, o întelege, dar voința 
Imi Schopmhauer pentru el este mai mult 
sufletul lui Piaton, despre nemurirea căruia 
vorbeşte în Phedru. Și alunc; scrie Zamfire- 
scu poezia Phenir, în care sufletul este ca 
pasărea mitică, „fără de părinţi şi fără co- 
boritori“, principiu ce dă naştere vieţii din 
diferite.e forme omenești succesive în care 
se întrupează, Și această fluiditate a viaţii, 
în fața căreia el se supune, p:ntrucă alttal 
nu se poate, el câtută să o facă sensibilă și 
în Sosesc, urmând ş: desvoitând da asemenea 
un pasagiu din Banchetul lui Platon, Totul 
e fugiliv : „..anii trec, copiii cresc, Se schimbă 
tot ce-i omenesc, nimic nu este dunabil în 
această lume. O singură idee cousoiează ; 
esentialul curge, nu dispare ; se primenaşte, 
nu moare, Sufiatul, că un Phenix, va trece 
din părinte în copil, ca un principiu de vieață 
şi lumea va continua să existe, dincolo de 
neînsemnătatea ființe: noastre trecătoare. 
căreia nu-i află niciun rost: 


Mă simt mnepriceput și mic 
In gloata de zădărnicii, 
Şi nu mai pot zice nimie, 
Ci numai ochii îi ridic 

Şi caut spre copii. 


Este interesant că atunci când scria Viata 
la țară, Duiliu Zamfirescu nu se gândea că 
va face părte dintr'un ciclu. Abia când mo 
manul e pe sfârşite, el se gândește ca unale 
personagii de aici să facă um ait roman: 
Viaţa la oraș, care „se va petrece, parte în 
provincie, parte în război (717—78). Chiar 
titlul, de opoziţie celui dintâi, arată că cictul 
sa» fi încheiat aici, după cum gândea prin 
Octomvrie 1894. In Iunie 189%. în sfârșit, 
titlul Tănase Scatiu este aflat și se gândaște 
la un ai treilea roman: Poetul, al cărui erou 


să fie baciut Micu. Abia mai târziu, prin 
S>ptemvrie 1896, pare să se fi Iimpezit de- 
finitiv planul ciciului Comăneştilor. în care 
generați-le se succed. Şi esto firesc 'să hă- 
nuim, dată fiind avectstă ezitare, că scriito- 
rul n'a ajuns la această concepţie da ciciu 
da Xomame în care să înfăţișeze vieața suz- 
cesivă a generaţiilor decât după ce fusese 
bine pătruns de concepția platoniciană a 
vieții, ilustrată şi în Sosesc, 

Ă Chiar alcătuirea avestui ciclu de romane, 
in care nu avem decât puisaţie da vieaţă, 
optimism sănătos în viziunea desfășurării: 
iucrurilor, dovedeşte că toali concepția scho- 
penhăuriănă și platoniciană, prin care a- 
junsese ia adevărata esență a existenţei 
umane, nu-l ducea la negaţiunea vieţii. Era 
întradevăr cutremurat de fluiditatea ei și 
atât de adânc răsuna în el idesa că nimic 
din ce este omenesc nu durează, că atunci 
când citează, într'o scrisoare către Ma:ora- 
scu, un anumit tip formal de vers, nu gă- 
seşte altul în menxoria sa decât versul lui 
Petrarca : 


La vita fugge nou s'arrest 'un ora 


Accasta este tormațiunea spirituală a iui 
Duiliu Zamfirescu între 1893-—1899,  epo-a 
cea mai însemnată din viața lui literă, 
pentrucă în ea cl frământă şi experimen- 
iează ceea ce primea din atmosfera și :zvoa- 
rele curentului idealist şi tot în ea dă cele 
mai însemnette şi mai durabile din operele 
sale. Legătura dintre aceste idzi şi epoca 
cea mai fericit productivă din vieaţa scri- 
itorului se face astiel dela sine. Spre finele 
acestei epoce, în 1898, când simţea că sau 
cristalizat bine noile concepţii, el începe să 
scrie Lydda, roman filosofic, în came  în- 
cearcă să pună îu lumină ideile platoniciene 
ia. care se oprise. Epoca aceasta de contact 
cu Schopenhauer și Platon, de care 2poi nu 
se va mai despărți în convimgerile sale până 
la sfârşitul vieţii, îi precizează definitiv ati- 
tudinile. Acestei epoce e] îi datorează ima- 
gina, de care am vorbit; acestei epoce îi da- 
toreavă de asemenea iîmpietrirea în concep- 
ţia de clasică seninătate în ce priveşte arta, 
căreia acum i-a sesis:t toate resorturile :n- 
time ; tot acestei epoce datorează el în sfâr- 
şi Empezirea concepției sa'e de vieaţă într'o 
resemnată supunere în „faţa soartei, întrucât 
oamenii — își dă e: seama — nu sunt decât 
întruparea voinţei schopenhauriene, ființa ior 
nimic, iar încercarea de a înţelege rostul lu- 
mii o zădărnicie: 


Ce-a fost, s'a aus, — ce este, 6 
Şi, va mai fi ce se cuvine. 


Nu te munci să şti de ce, 
Căci nici nu poți și nici nu-i bine. 


ă Ursita noastră e să fim 
Himera dorului de-a fi; 
Că, suntem ne-o închipuim 
Din darul de-a nenchipui. 


La această viziune a  lucruritor, Duiliu 
Zamtirescu se opreşte, Nimic fundameutal 
nu se mai adaogă experienţelor szile. Rămâne 
la convingerea. profundă că fericirea este o 
ihuzie: „Nebun cine o caută și mai nebun 
cine crede că a găsit-o“, că totul este tre- 
cător şi irealitate : „Fuge, fuge tot,.. O um- 





de G. C. NICOLESCU 


bră. Intinzi mâna s'o apuci și apuci golul“, 
că în vieaţă nu ecte nimic temein.e și, „pri 
vind aedomirit Li nimicnicia omului“, își dă 
seama că „etern! nu suntem“, că e bine fie 
care „să se bucure de ora prezentă. Cine 
ştie ce va aduce ziua de mâine“. Un senti- 
ment al zădămiciei vieţii şi vintul al Tesern- 
cării în faţa acestei soarte îl domină pro- 
fund. Nimic în vieaţa omenedscă nu-i trai- 
nic — zice el în Acum. Și totuşi nu disperă. 
Inţelege că această fluiditate este esența iu- 
mii şi mu vrea să se revolte, să încerce să 
schimbe orânduirea. sau să dispară. E vede 
că totuși are um rost fiinţa lui pământească: 
să poarte o ciipă sufietu:, principiul de viea- 
ță care apoi va trece în urmaşii săi. lar 
pentru ființa lui efemeră, satisfacția o gă- 
seşte în artă. 

Totdeauna, scriitorul acesta a avut o mare 
considerație pentru artă şi i-a recunosuit 
superioritatea asupra tuturor celorlalte re- 
zultate ale activităţii omenești. Dar acum, 
după ce ia contact cu Schopenhauer și cu 
Platon, el își dă seama de o sumă de lucruri 
pe lângă care trecuse până atunci surd și 
orb. De unde în 1892, e) susținea că nu-i 
posibil să faci ceva în artă care să nu fie 
în natură, mai târziu ajunge la concepţia 
esenţelor, a ideilor platoniciane, de care va 
vorbi în Metafizica cuvintelor și estetica li- 
terară, din 1911. Incă măi inainte chiar, 
lucrurile se transformă pentru el. Creaţiu- 
nea — sub orice formă, dar ma: cu seamă 
cea artistică — este suprema fericire: „In- 
tr'un șoarece încrustat pe un vas japonez 
este mai multă fericire decât în toată com- 
pilațiunea Panderctelor“. Și asta pentru mo- 
tivul că la Duiliu Zamfirescu acum: vieaţa, 
dragostea și artă nu mai alcătuiau decât n 
unitațe : „Adevărata cauză pentru: care arta 
atrage stă în însăși firea noastră muritoare, 
cate, după cum explică Platon, tinde către 
devenire : prim artă noi poetizăm sentimen- 
tele noastre efective şi mai cu seamă pe cel 
mai puternle dintre ele : amorul, a căruia 
condiționare este frumosul. Pe scurt, noi 
facem asta numai fiindcă iubim“. Să amin- 
tesc că un întreg peisagiu din Banchetul lu: 
Piaton, care este rep:cdus ji comentat în 
Lydda, este epigraf la romanui Fountain ai 
unuia din cei mai preţuiţi scriitori de astăzi. 
Charles Morgan, că această concepție a um- 
tății artei, dragostei şi vieții sau morţii, des- 
cinzând toi din Platon, este centrală în Spar- 
kenbroke al aceluiași romanrier, nu este 
decât un omagiu pentru Duiliu Zamfirescu 
"are, cu aproape patruzeci de ani înainte, de 
aici, dela marginea „orientului apropiat“, 
reușise să coboare atât de adânc în esența 
acestor lucruri și să se înalțe atât de sus 
în lumea ideilor abstrgete. 

Nu este nicio mirare că dincolo de aceste 
momente, nimic nu se mai adaosă experien- 
țelor sale interne. Prin necontenită orientare 
în toată mişcarea spirituală a vremii, €) 
reuşise să fie în curent cu cele mai moderne 
forme literare, dar și să se ridice lu semină- 
iatea unor concepţii: de viaţă şi artă pe care 
numai cunoașterea lui Platon o poate da, 
concepții cărora le rămâne până la moarte 
credincios. 





Cel mai lung 
prânz de Crăciun 


(Urmare din pag. I-a) 


in ptesa de teatru „Prânz lung de Crăciun“ a lui Thornton Wilder, re- 
prezentută pe scena unui teatru bucureştean, la începutul acestei luni, 


de o trupă de teatru italian. Prilejul care îi aduna pe membrii aceleiași 
familii, prin generaţii succesive, în jurul aceleiași mese era evenimen- 
tul Nașterii Mântuitorului. Dece se schimbă iubirea în ură sau dece 
face loc obşnuinţei ori nepăsărei ? Dece copii nu pot fi înţeleși de au- 
torii lor și ajungând la rândul lor părinţi se arată neînţelegători fară 
de propriii lor copii ? lată întrebări care apăreau lipsite de sens pentru 
spectatorul actului dramatic al scriitorului american. Pentrucă tot ce 
se desfășoară în durata vieţii este fără noimă sau ajunge să fie lipsit 
de orice noimă, prin repetare. Dar la acel „Prânz lurg de Crăciun“ la 
Care poposeau o generaţie după alta, fără ca vreuna să aducă cu sine 
0 concluzie valabilă pentru generaţia următoare, era totuși, un punc: 


fiz. In neîntrerupta lor perindare, 
Crăciunului, al Naşterii Domnului. 


ceva mnemișcător: era prilejul 


De două mii fără şaizeci de ani, generaţii după generaţii se perin- 
dă și poposesc în preajma evenimentului Naşterii Sfinte, care adună 
odată pe an, întreaga lume creștină la aceeaş masă familială. Este cel 
mai lung prânz de Crăciun, acela la care, odată pe an Istoria e invi- 


tată obligator. 


Nașterea Mântuitorului, ca tot ce este în legătură cu viața, păti- 
mirea şi învierea Lui din morţi, e un fapt de istorie, întâmplat aproape 
cu două milenii înainte. Dar faptul nașterii Lui este unic, fiindu-ne 
dăruit odată pentru totdeauna. Tot astfel, prețul răscumpărării din 
păcat a omenirii a fost, prin jertfa Lui, plătit odată pentru totdeauna. 
Inţelesul Nașterii Mântuitorului rămâne statornic și el nu are a fi 
actualizat, fiind veşnic actual. Naşterea Domnului este punctul cardi- 
nai după care se orientează lumea creștină și istoria, ale cărei înţele- 
suri sunt şi nu sunt, în neastâmpărul clipelor ce se fugăresc fără 


odihnă. 


Cel mai lung prânz de Crăciun este prânzul de familie anual care 


adună, în ziua Naşterii Domnului, toată lumea creştină. 


Imaginea 


poate părea naivă, evenimentele din actualitatea imediată o contrazic, 
dar înţelesul prânzului creştinesc de Crăciun nu s'a pierdut și nu se 
poate pierde. Chiar dacă în momentele când pretutindeni, îm bisericile 
creștine se celebrează Nașterea Sfântă, pe fronturile de luptă oamenii 
vor continua să se ucidă. Istoria e făcută din astfel de paradozuri şi 
contradicții tragice. Dar înțelesul Naşterii, care e un înțeles de nesfâr- 
şită iubire, niciodată descurajată nu se poate pierde. 

Copilul se naşte din iubire şi orice creație omenească este o laudă 
adusă iubirii. Numai oamenii ştiu să iubească, sau pot să se urască 
unii pe alţii, dar Neamurile între ele se adună și se desbină după alte 
criterii, după interese şi după puteri. Cei tari fac dreptate pentru cei 
slabi. Cui nu-i place n'are încotro. Neavând încotro strânge pumnii — 
așteaptă. Și așteptând, speră. Pentrucă nu este creaţie statornică decât 
aceea care izvorăşte din iubire, adică din înţelegerea şi a dreptăţii ce- 


lor nedreptăţiți. 


MIHAI NICULESCU 


e 
— ze 


21 Decembrie 1940 


MEŞTERUL BLEZU 


Blezu e  poicovar în Spiridon. 
Satul nu mai cunoaște alt meşter. 
Se mai pripăşise unul într'o vreme 
— Tarcău — dar ăla a stricat co- 
pilele cailor și s'a dus vezieu ca 
ds popă tuns! Nedibaci, lumea a 
căutat să-l ocolească, asifel că 
Blezu a rămas de izbelişte — om 
de meszrie. Drept vorbind, Blezu 
nu e tocmdi potcovar, A fos! pe 
vremuri luc;ător în Arsenalul Ar- 
matei de unde s'a liberat maistru! 








cit, apleacă metalul înflăcărat în 
groapa cu apă neagră din care 
se'nalță cz un descântec furtuna 
de abur a fieruiui căli! şi merge de 
așează cu dichis în copita vitei din 
care bufnește fum de os fript, co- 
vrigul înc'ns de metal, 

Și între buzele cangrenale de o. 
trăvurile băuturii ale meșterului 
Bl>zu, inflorește un zâmbet de ani 
mal care şi-a împlinit întocmai 
meșteșugul. 





Dar ce folos, beţia i-a siricat toi 
rostul | Bea până se'ngălbeneș:e 
şi asta-i zădărnicește deverul și 
reputația. Cum a termica. Arse- 
nauu' dela București, Blezu ș-a 
luat livretu' şi s'a cuibărit pe locul 
părinţilor, în Spiridon. Bzţivanul a 
deschis aci o șatră — chip poico- 
vărie, gata-gata să cază ps lume. 
L-a rugat ca maistru la uzinele Ul 
milor, la filtruri, desmeticul, neam 
său, neavând încredere în el şi 
nici vreo nădzids de cumințenie, 
a refuzat nst, Tot beţia s'a pus 
shezaz şi aci. Cum putea el să 
stea nepristan acolo la uzină, zi și 
noxpte, în gura masinilor cu gât 
lejul uscal? A preferat omu' să se 
coboare dela maistru la polcovar 
numai să moțăe toată ziulica, cu 
nasul în stacomele lui Dobre Man- 
te, la picuș. 

Dax nici cel puţin nu e o potco- 
răcie cu faţă, aşa ca să pară şi ea 
ia vedere măcar ca un alelier şi 
să nu facă da ocară talentul lui 
Blezu. De aceea cât e ziulica de 
mare, Fira Lipoveanca, nevaslă-sa 
adusă cu alai din miaștinile Bor: 
cii, se tăvăleşie de râs în tufănele- 
le dinaintea şetrei, cu toziă truda 
lui Blezu da a da o aparență de 
fabrică, șandramalsi care sta să 
se prăvăleuscă. Ș'apoi magherni- 
ţa, căreia i se pot atribui toate 
aspectele afară de aceia de ate- 
liar, se înalță în bătălura patriarha- 
Jă a lui Blezu, ca o îngrămădire de 
țărămituri rămasă din părioala 
vreunei cotropiri de foc şi din care 
a scăpat ca prin minune, pătulu la 
fzreztruicile căruia sclipesc po- 
rumbsii albi şi înfoiaţi ca niște bo: 
boci de plante exotice, coliba pot 
covarului înămolită în ramuri de 
răjină, — colibă care-și p:opleşie 
bătrânețele spoite cu aib de cata: 
peteasma unor plopi care își 
pierd freamătul argintiu în înălț: 
mile tihnite ale ce:ului, şi cup:o 
rul scund, cu căciula lui de humă, 
trasă adânc peste urechile de că- 
rămizi până în unda tremurătoare 
a troscotului și din ascunzișul că- 
ruia se înalță gura neagră a cocă 
torului cu măselele lui mari şi ar- 
se. 

În prispă  lucesc la soare, ose- 
minte de stejar care au ţinut pe 
picioare dricuri sfărămate de poş- 
talioane, obszi, bucele și loitrare, 
prăvălite până în gura atelierului, 
într'o dezordine lemnoasă din care 
sculele meşterului nu mai pot în- 
chegua nici un fal de lucrare si pe 
cara Blezu le păsirează în morga 
asta de reclive numai pentru „em 
blema'” meşștesugului. Sireaşina e 
adusă oblu până în linia umerilor 
tui Blezu, 

Ps acoperișul țuguiat nechează 
an cap de cal d> lemn. Pe vatră 
fu'geră para mangalului îmboldit 
de duhneala lentă şi stereotipă a 
toalelor îmbuibate cu aer, în ritmul 
somnoros al burdujului cure se 
hrănegşie cu nsgurile pe care i le 
trimite pe gu-:ă Țopârdea, ucani- 
cul, și apoi îşi dă duhul in gheena 
jărăgaiului din care țășnesc ținte 
terbinţi de aur. Laţul de sub căl- 
câu!l lui Țopârdea scoală iigania 
din somn. Burlenul prins în gura 
burdufului soarb» aerul pe care 
laba ucenicului îl trimite în plămâ: 
nii lui de meșină, răsuflarea ze ros: 
togolaşte în pântecul lui încins, cu: 
tremurând din toate încheieturile 
" „atelierul“ şi merge să scuipa în a- 
prinderez manarlu'ui în care Ble- 
zu vâză materialul diform s'apoi 
trage din el potcoave fasonate, 
Blezu prinde lucrarea în cangea 


unui cleșt>, iese vijelios pe gura 
şamdccm alei, țopăle bătătura nău- 


În pragul potcovarului Blezu, sa 
oprit cantonierul Dănilă. Traga o: 
pintindu-se de căpețel, la polcovit, 
pe Truţi, gloaba curcită cu Soliman 
armăsarul satului. Mărțoaga a sim- 
țit pr:mejdia — a:e groază de îia- 
rele lui Blezu. Toată vara l-au ars 
la tălpi. Acum nu mai vrea. Stă în 
poarlă şi smucește în contra opin- 
telilor lui Dănilă, ocărindu-l pe nări 
mai să zmin'ească din loc mâinile 
cantonieruiui. Din zpre gura atelie- 
ului ss apropie rânjind, poicova- 
rul Blzzu urmat de Țopârdea cu ia- 
vazaua în spate. 


Cantonierui Dănilă aloboade că 
peţzlui și gloaba își răschiră nările 
a imipotiigăie. Gogonea, candidat 
pentru locul lui Dămilă, proazpăl 
avansat ca picher, luat daocamda. 
tă, aşa ca ajuior pe lângă Trutu, 
îmbis vita spre potcovăzrie. Țopăr 
dea însfacă buza globanului în lu. 
ţul iavășelii cu o precizie de hin: 
gher, târind namila încumințită ca 
prin minune spre priponul atalie- 
rului, 

— Așa ducipalu'tuti, aşa! Ca ce 
te fandossai ca o moarcovă? Vin 
la tat-tu să te încalțe neica cu ghe- 
te noui, tontulei 

O potcoavă îşi înălță fulgerul 
spre ochii plânși ai lui Truţi urmată 
de hazul satanic î lui Blezu. In- 
lăcrămarea calului care ofta în 
menghinea lui Topărdea dezo- 





UNIVERSUL LITERAR 


VALSUL DE ADIO 











Două schițe de Sărmanul Klopştock 








rienta pe  Gogonea încremenit în 
poartă — il iubea, crescuse cu el 
în grajd. 

— Gogonea tată, ia tufa aia de 
salcâm şi treci de apără gloaba de 
mușie că dacă apucă de-l pișcă 
una, se sgudua vita din loc şi îi 

răpădesc picioarele! 

— Măi vere Blezu, numa ce te 
rog, zău aşa e, ca săi tivești un: 
ghiile, mai cu băgare de seamă ca 
să iasă mai cilbii — duc calul la 
Obor să-l vânz și dacă es copilele 
buluzănoasa, nu iau pieț, — îmi 
intoarce geambașii spatele şi zice 
că e bătrân — se milogi cantonierul 
pe I&ngă „maistru“, 

Cuţi'oaia lui Blazu tișcue unghie 
după unghie. Dulăii se ațin la sur 
cslele alba de os cari se desprind 
din copite, în tăeturile de brici ale 
Jui Blezu. O policoavă roșie vine cu 
iuțeală pe gura maghernițai şi Ble- 
zu o așează în urmele lăsa'e de 
cutitoaie. Osul pâriolit, împrăștie 
mi:os de piptene ars. Dulăii poitesc 
la pustramă f:ip'ă, mirosind aerul 
și Truţu plânge în iavaşa,. 

— „Oare să-l doară, Blezule? se 
milogașie Dănilă. 

Blezu netezește zecnma fierbinte a 
osului pe roma potcoavei: 

"— „Pasă-mite a intrat cuțitoaia 
la adânc și se vede că a cam dat 
da carne, se iângue cantonierul. 

Truţu neghează gângav, pufue 
nările ce au mai rămas din strân- 
soarea iavăzelii și adunându-şi pu- 
terile înt:'o încordată opinteală de 
indurerure, zvâ:le paste cup pe Ţo- 
pârdea cu iavașea cu tol. 

— „Unghis bolnavă, domnule 
Dămică ! 

— Atunci care-i leacu ? 

— „Nici un leas! Du gioaba la 
bâlci şi dă-o pă ce ţi-o da! 

— «Așa desculță ? 

— „Nu vede  geambasu 
teahna! 

— „Şi ducă vede? 

— „O scoate şi el la vânzare — 
păcălit cum e şi o aduce tot ia mine 
lea potcovitl Unul e meșiarul Biezu 
polcovaru în tot Spiridonu! 

—« Și cu unghia ca faci? 

— „Ce tac? Dacă rumânu o bagă 
de ssamă, vina cade to! pe dia 
domnule Dănică, rânii potcovarul 
printre măselele murdare. 

— Cum? 

— De, negustorule — mă răţoesc 
eu către geambaș, dacă hoțul de 
vânzător te-a păcălit, n'a adus vita 
la msșter şi a duz-o ca un toni la 
țigan! 

— Şi la urmă? 

— Ei, la urmă, fzc și eu pe gro- 
zavu către Ţopârdea și sirig cât m'o 
lăsa gura: 

— Măi puciosule, treci dă pune 
calului iavașaual 


me- 


Li 


aharia Budu e cel diniâi şi 
cal mai mare manulac.urist 
din Răcari, | 

Pentru călătorii mai cunoscuţi 
are vârită într'o scălămbăiare a 
bătăturii şi o fărâmă de birt cu 
mâncare caldă şi băuturi răcori- 
toare, 

Drept vorbind, de un birt în re- 
gulă nu poate îi pomeneală. 

Mașina de găiit însă tot fabrică 
bucatele gospcdăriei iar sirăchini 
se mai qgăsezc în cui, da prisos, 
aşa că, de o mâncare d'ampicioa- 
rela sarvilă „a la botul calului” în 
uşa magazinului de manufuciură, 
Zaharia Budu poate face rost pe 
un pre! de n:mic, unui drumeţ cu 
care se întâmplă să aibe legături 
comerciale. 

Osebit de asta, Zaharia Budu 
mai tae din când în când și câte 
o vită peniru o came proaspătă, 
amploiaților mai cu vază din Ră- 
cari, mai umple p.vnița cu fructe 
și bostani pentru amatori de aşa 
ceva, mai o pasiramă de briceag 
infplă în pironul din torul uşilor 
dela intrarea princpală a maga- 
zinului, mai un mezel, mai o gus- 
tare, mai o prășiină răcită în pul, 
toate chivernisite da Zaharia Bu: 
du pentru ca vaza lui de „băiat 
leven!” în taţi Răcarii, să nu se 
ştirbească cât negru sub unghie, 
iar temelia casei să fie asigurată, 
toaie acestea, nu: tocmai atât pen- 
tru sulleiul lui Zaharia Budu, cât 
mai mult pentru cai patru moşie: 
nitori ai săi cari își aștezptă în- 
tinși merazurile din palma lui Za- 
haria Budu. 

Și ăsta es!e şi focul lui Zaharia 
Budu — vrea să plece pe lumea 
cealaliă împăczat și liniștit, fără pic 
de remuzcare ! 

Cheagui e ca şi încheiat. Birtul 
îl trece lui Burcuș, faciorul ăl ma- 
re, liberat din armată, în vo:bă cu 
Zinca lui Patrulescu pentru înzu- 
rătoare, iar mugazinul cu toată 
marfa, edecurile și toate articolele 
de galanierie, mărunțișuri și ma: 
nufactură, îl trece lui Mirică, top- 
tangiu tot în Răcari, priceput în 
branșă, în foaia de zestre a Măn- 
dichii, gata d> măritat. Restul, ca- 
labalâc, provizii, mobil'er și toaie 
tracale!e casei, cari pe cari pa a- 
pucale, după bună înțelegere între 
cumnați și cumnaie. 


Acesta este visul negustorului 
Zaharia Budu, din Răcari şi ţine 
morțiș să nu-i iasă sufletul până 
nu i so împlini întocmai, ca să 
poată închide astfel ochii mulţumit 
de frumusețea lui. 

Parale la o parte în vre-o teş: 
cherea, nu se prea striveşte ! 
Intr'o vreme a avut și aşa ceva, 








dar de când cu operația grea, la 

licat, punga i s'a cam golit si acu- 
ma, cu droidia ei, abea dacă se a: 
copere cine știe ce nevoe venilă 
pa neașteptate ca și boala de fcat 
care tot nu vrea să-l slăbească de 
to!, ciocănindu-l din când în când 
pa sub coaste, 

In'âmplarea cu operația a fost 
cam buclucașe — gata gata să 
se verse f'erea în sângel 

Doctorul i-a strecurat scăparea 
ca prin urechile acului. Pentru mi- 
nunea asta, Zaharia Budu i-a tri- 
mis cu poștalionul, acasă, un pur- 
cel de rasă cu coada ca tirbuşo- 
nul, o pereche de bibilici moţate și 
un buchet de micșunele în luna... 
Februarie, dela geamlâc, într'o 
vreme când nici pomeneală de a- 
$ș ceva nu este pa lume, 

Faţă însă cu seriozitatea cazu- 
'ui, doctorul i-a prescris manulac- 
turistului speriat, un regim de în- 
chisoare:;  undalemn, zarzavaturi 
cu unt şi pocme f.erte. 

Dar fără fleiculița-curea, sfârcuri 
de uger de vițea și rotogoale de 
berbec la grătar, Zaharia Budu e 
mori! Totuși, printre rigorile vietei, 
le mai gustă așa din când în când, 
le un pahar, cu câte un client că- 
ruia era să i se verse şi lui fierea 
in sânge şi care tot nui s'a văr- 
sat, deși el și-a pus de mult regi 
mul la ciochină, 

Şi astfel Zaharia Budu ciocneşie 
incurajat înaintea unui taler de 
măruntae luate direct de pe gră 
tarul din fața  prăvăliei, vorbind 
de rău cu clientul cu regimul la 
fel, pe nemiloșii doctori care nu 
vor să aibă în vedere când își 
schingiuesc bolnavii cu zeamă 
goală şi pâine prăjită, că viața 
aste atât de scurtăl 

„La mine s'a găsit, domle, pie- 
tris în ficat, domle, şi tot beau și 
mănânc bine ha! 

Şi la mine domle, cei inchipu- 
eşti că s'a găsi!? Nisip! 

„Cu atât mai mult cuvânt nene 
Zahario să dăm dracului bolboti- 
nele și să'ntingem colea in mie:ea 
asta, întăreşte călătorul cu pietriș 
la ficat, apâzând cu somoioage 
de pâine în rumeneala fieicilor. 

Și fota negustorului Zaharia Bu- 
du senalță în dreptul buzelor 
mulțumite și pline de mustul frp- 
turilor, trec> pia mustăţila tocate 
în nia nărlor şi s2 roztogoleşe 
apoi, pe  cealalti parte, acope- 
rind la loc pântecul mulțumit ai 
omului cu nisip la ficat. 

Două furculițe de cosi'or îsi in: 
fig miezul îmbucăiurilor d? pâine 
din vârfuri, în muslul cărnurilor 
hlăpăite şi două sprițuri raci de-i 
tae gura, ocolesc pe la spatele 
mâncăcieşilor aduse tocmai la 
pont pe tavă de Petrică tejghe!a- 
rul. înghiţiturile împing fipiurile 





= Prietenul meu Ştefan = 


(nuvelă) 


Mă simt azi mai puternic ca niciodată. As vrea să alerg pe străzi, 


în neştire, şi să întrunt orice zămbel neincre 


zător, orice chip duşmă- 
bi de toii 


de TRAIAN LALESCU 


— „Dar cine ţi-a spus că-asta e definiția prieteniei ? Ar însemna 
ț P ț IE i, k 
atuna că sunt prieten şi cu omul cu care călătoresc impreună în 


nos. Sar întoarce toate capetele în urmau mea. Maş deosebi 
celailţi. Dar nu m'aş uita la nimeni. Sunt astăzi un învindător. Vreau 
să strig şi glasul meu să nu se oprească aici; să ireacă dincolo, prin- 
tre umbre, printre zâmbete de morți. 

„N'ai avut dreptate, prietene Șiejan... Am învins... 
Ştetan?... Am învins”, 


Auzi, prietene 


* 
Glasul ţiganului se căznea să fie cât mai melodios. 


„Vreau să-mi spui frumoasă Zaraaza, 
„Cine tecaaa iubit, 

„Câţi au plâns, nebuni, după tiiine 
„Şi câţi aaau murit... 


ji zâmbeau ochii iar gura îi râdea cu toate mărgelele dinţilor aibi. 

Lâmgă noi, Ștefan stătea grav privindu-şi paharul pe jumătaie 
golit. 

Aș fi fost fericit în clipa aceea, dacă mâna Monicăi nu rai-ar fi 
mâmaâiat din când în când degetele. Mă pliciiseau desele ei accese 
de melancolie. li ajungea să audă cuvinteie stupide ais unui cântec 
răsuflat, pentru ca să lăcrămeze și să încerce să-mi ara'e că mă 
iubeşte. 

Incercasem odată să-i mărturisesc lui Șietan, plictiseala msa : 

— „Monica nu e iata care poate să mă împace. Când rămân 
singur cu ea, nu mai am ce vorbi. Se gudură pe lăigă mine ca 
un căjei. Mereu mă aprobă. Eu vreau iângă mine o femes, nu un 
căjel”, 

Dar Ştetam nu-mi dăduse dreptate. 

— „Dece vrei să pari altfel de cum eşti ? O temee care să 
te aprobe te-ar indispune. Ai înțelese imediat cât de mic, cât 
meschin ești”. 

Incercasem atunci să protestez, 
vorbesc. 

„Nu încerca să mă contrazici. O disprețueșii pe Monica, incer- 
când să te convingi că îi ești superior. Şi totuși ești un om ca toți 
ceilalți: un om normal, dureros de normal”, 

De câte ori putea, Ștefan căuta să mă umilească. Și, ceeace era 
mai trist, eram silit, până la urmă să-i dau dreptate. Chiar şi în 
clipa aceea, negăsind alt răspuns, m'am mulțumit să-i spun: 

— „Ai noroc că îmi ești prieten. Altiel ne-am certa”. 

Ştefan m'a privit în silă : 

— „Ce te face să crezi că suntem prieteni ? S'a întâmplat să ne 
întâlnim. Ne plictiseam amândoi Și „vorbind împreună, am avut 
impresia. că ne plictisim mai puţin”. 

— Ciudată detiniție a prieteniei”. 


nu 
7 


Uz 


dar Şteicm nu mă lăsase să 


acelaș compartiment. Şi cu el stau de vorbă. Ne spunem câte 'n 
lună și în soare. Şi când trenul ajunge în stația în care el trebue să 
coboare, își ia rămas bun dela mine, îmi lasă o adresă pe care eu o 
uit pesie zece minute, coboară din tren şi eu îmi urmez drumul 
singur”. 

-- „Dar pe noi ne leagă patru: ani de studenţie. Ne cunoaștem 
amâmdoi păcatele, idealurile. E cu totul altceva prietenia noastră”. 

— „O călătorie mai lungă în acelaş compartiment. Atâta tot”. 

Mă întrebasem şi eu adeseori ce rost are prietenia mea cu 
Ştefan. Dar toate lucrurile astea, spuse de Șteian, mi se păreau 
aroaznice. Așa că m'am răstii la el: 

— „Eşti, pur şi simplu, caraghios. Din fericire, nu crezi nici tu 
:0: ce spui. Sunt convins că aş face orice pentru tine. Și asta, numai 
fiindcă mi-ești prieten”. 

Ștefan a suris. neincrezător. 

— „Să presubunem atunci că, la beție, ţi-aș cere să omori ur 
om. Ai omori un om numai pentru că mi-ești prieten?" 

— „Nu te-aş asculta, fiindcă ai fi beat”. 

„Atunci, să presupunem că aș îi treaz”. 
„Esti stu»id. Și eu nu stau de vorbă cu oameni stupizi' . 
„Nici chiar atunci când oamenii stupizi îți sunt prieteni?” 

Zămbetul lui Ștelan îmi arăta că tot el mă învinsese şi de 
data asta. 

Intoideauna se termincu astfel discuţiile noastre. Prin înfrâm- 
aerea mea. Fram şilit să-i dau dreptate: Sunt un om mediocru. 

Aveam clipe de revoltă cari se spulberau prea iute. 

Căutarn prietenia lui Ştefcm, poate, numai fiindcă era socotit 
de ceilalți, drept un om superior. Alături de al. căutam să fac si ev 
aceeaş impresie. 

Îmi spusese, odată, Ştefam : 

— „Eşti un om comod, al cărui singur idea! este acela de a eşi 
ou fată curată din orice încurcătură”. 

Şi avea, pe semne, dreptate. 

Dar, în seara în care intraseră, împreună cu Monica în grădina 
de vară cu mese goale şi cu un taraf de lăutari sgomotoși, eram prea 
“veseli pentru ca să ne mai preocupe cbișnuitele noastre probleme. 

Trecuserăm ultimul examen din cmul 1V. Eram avocaţi. Cuvântui 
suna ciudat, 

Mă uitasem într'o oglindă, şi totusi nu zărisem nici-c schimbare. 
Nu mai eram studentul Alexcmdru Costin. Și totuşi chipul cunoscut 
al studentului mă privea cercetător din oglindă. 

Ştelom remarcase acelaș lucru: 

„Nu prea avem chipuri de avocati”. 

PR ME NI o ID N SN N E NIN O RE ap. Ri SEP ai a 
i (Urmare în pag. 8-a) i i 


5 


pe găâ!, pietrişul și nisipul oameni- 
lor se lasă la fundul ficaților, Pe- 
trică uitucu aleargă core tej- 
gheaua descuiată şi regimul trace 
ia dezar — baă.lesz hazos cei doi 
mâncăcioși bolnavi de ficat! 
- Atât numai că banchelul ăsia 
este în așa fel dichizit de Zaharia 
Budu, ca să se întâmple numai la 
praznice — încolo regimul şi apa 
da Căciulaia pe care pacientul 
Zaharia Budu o bea dinirun ul: 
cior pentru ca să fie mereu proas- 
pătă și rece, își reiau grabnic lo- 
cul ileicilor cu must |! 
+ 

Dela o vreme Zaharia Budu se 
plănueşie amar pentru o combi 
nație cu moștenitorii, cu privire la 
înădirea magazinului și a depen- 
dințelor lui, pentru ca merazul ră: 
mas să fe mai cu spor, iar moar: 
tea să-l găsească şi mai mulțumil, 

La rândul lor moștenitorii hră- 
păreţi, nu s'ar fi opus lz aceasta 
dacă Frusina, fzmeea cu care Za- 
haria Budu a închegat casa dela 
mcaput şi cu care vrea să închidă 
ochii de mâaza, nu i-ar f. adus a- 
„ainte că şi pe lumea ceaialiă ca 
și pe pămanu le trebueşie la tel c 
casă, asa cum are Demostene 
Sisiculescu şi Agripina Sietculea- 
cu săpată în curtea b;sericei, zi- 
dită, tencuită şi deschisă, gata să-i 
adăpostească de îndată ce ar mu- 
ri: întro parte, cu slove de aur 
pe marmură:  „Aci ss odihneșe 
Demostene Sfetculescu împreună 
alămri de soția lui pedespărțilă 
Agripina Sfetculescu care nu l-a 
părăsit o clipă în viaţă și La iubit 
până în ceasul morți. Născut la 
1848, răposat la... și intr'alia: „Ăci 
se odihnește Agripina Sietculescu 
impreună alăluri cu soţul ei ne- 
despărțit  Demosiene Sieiculescu 
negustor cu vază în Răcari care 
nu a părăsit:o o clipă în viață și 
la iubit până la ceasul morții. 
Născută la 1864 și răposată la... 

Obiecțiunea iustă a fatei schim- 
bă îndată planul de îmbogăiire al 
neguzto:ului şi Zaharia Budu se 
gândi serios la un cavou, chib- 
zuind în consecință cu Frusna, în 
șoapte, ca să nu se înirisieze co- 
piii. Zaharia Budu şi cu Frus:na 
Budu căzură în cel din urmă de 
acord, cu mici excepțiuni da oma: 
mentaţii, ca de pildă, marmură al: 
bă în loc de neagră, litere negre 
în loc de galbene și cu adăugi:ea 
chiar a anului morți, așa pe bro- 
dite, ca să nu rămâsa piatra în alb 
şi cu vorbirea la fel cu a Sietcu- 
leștilor, în plus... o poezie de adio 
la fel pentru amândouă pietrele şi 
comandată la Jenică Panaitopol, 
invăţălor în Răcari, scriitor şi co- 
respondent la ziarul „Dacia“, 


+ 

În sfârșit, să fe așa cam ca 
două odăi, dedesubt, alăturate, în- 
tiruna eu şi într'alta Frusinica, ex- 
plică Zaharia Budu d-lui Sarcoli 
Santilluna, antreprenorul de pom- 
pe funebre și de monumente fune. 
rare, adus înadins dela oras, 

Și maestrul Sarcoli Santilluna, 
măsurând, săpând şi plănuind, 
răspundea în italieneşte clientului 
Zaharia Budu, desfăcând pe ge- 
nunchi, în mij'ocul cimitiru'ui, un 
plan albastru de hârtie, iar Zaha 
ria Budu arătând în zure, spre 
mormâniui Sife'culeștilor, la care 
meșterul Sarcoli Santiluna, dând 
din cap, băgă hăârțiile în buzunar, 
ridicând apoi mai târziu o clădire 
aidoma cu a Siziculeștilor și con- 
form placului clientului... îngropat 
de viu, împreună cu familia, 

Opera find complect înfăptuită, 
familia Bu:tu fu invitată de meș'e- 
rul Sarcoli Somtilluna în cur'ea bi- 
zericei locașului de veci, să o re- 
cepționeze. 


Zaharia Budu cobori solemn 
scara, pierzându-se în fundul ca: 
voului. Frusina Budu rămase afa- 
tă, în bălării, cu meşterul italian, 
care întindea palma când spre 
crucile Sifetculeşiilor, când spre 
cele ale sojilor Budu, conf:rmână 
executarea lucrărei întocmai după 
dorința negustorului care întârzia 
în groapă, 

„Păi ce fel de casă este asa 
domle, cu odăile oarbs, lipite ală- 
turi, fără un pic de fereastră între 
ele, la mijloc, prin care să bolbo- 
roses? și eu pe lumea cealaltă, 
din când în când, cu baba mea?! 
s2 răsti manufaciuszisiul Zaharia 
Budu, ivit le intrarea cavoului, cu 
părui vâlvoi şi cu privirea injec- 
tată de mânie. Pune fereastră și 
atunci plătesc! Până atunci nici e 
lăscae ! 

Și meşterul Sarcoli Samntilluna a 
trebuit să scobească o fereasiră 
între cele două odăi de piatră. 

Tar manufactuzistul Zaharia Bu: 
du şi femeea lui, Frusina Budu, își 
asteaptă resemnaţi ceasul morții 
şi „versul de adio” al invăță'oru 
lui dela şcoala din Răcari, d. Jeni. 
că Panaitopol, ziaristul și poetul... 


a 
Îi 








6 











UNIVERSUL LITERAR 





21 Decembrie 1940 —-—— 


Obiceiuri, credinte si superstiții 


VIN SĂRBĂTORILE... 


Niage bogat de câteva zile. 
Tara sa îmbră-at în rochie de 
mireasă, ar zice Radu Gyr. 
Munții s'au ridicat până în cer, 
făcâud scară ingerilor, pe care 





Crăciumni amintirilor moastre ! 
Ne apasă o atmosferă ucigă- 
toare, ne roade grija de ce va 
fi mâne, ne doare sărăcia atâ- 
tor refugiaţi, ne îatristează tra- 
gedia atâtor sinistraţi rămași 
iără cămine, şi din perete ne 


Pi 


„Căluţul” : jocul 


să se ccboare în mijlocul mos:ru 
ca să ne aline suferinţele. Dru- 
mumile sunt înţesate de lume au 
pacheţeie subţioară. Vitrinele ae 
zâmbesc cu jucării. Moş Crătbin 
şi-a închiriat un l0cșor camuflat 
cu hâxtie abastră în vitrină la 
Canmea Românească, de umde stă 
a: vorbă, cu copiii. Pe genunchi. 
are o cante mare în care sunț 
trecuţi toţi copiii refugiați. Zi- 
lele acestea face ultimei înjaori- 
eri. Din traista plă cu jucării 
își scot sfios capul iepuraşi şi ur- 
sujeţi, alefanţi si pănuşi, ingeri 
şi  drăcupori. Poantă haină de 
purpură roșie și capiișon roș, ti- 
vit cu aib, Ce syrăiuzitor Mo 
Crăciun ! In casa noastră aşeza- 
tă la ua kilo>metru de frontiza 
rusă n'a intrat niciodată un Moş 
Crăciun atât de strălucitor ! 

Pe stradă trece un camion cu 


brăduiți.  Zăpadă, lumini, ju- 
cării, brazi, Moș Orăciun .. Vin 


sărbătarile... 


„CU OBICEIURI, CREDINȚE ȘI 
SUPERSTIȚII 


Vin sărbătorile şi cu ele o su- 
medenie de obiceiuri, credinţe 
şi superatiții. 

Pmiwvină traista încățuată cu 
iwcării a lui Moş Crăciun, gân- 
durile mă poartă ou mulţi eni 
în urmă pe meleagunile  copilă- 
viei. Mă văd cu alţi copii ai sa- 
tului, colmdând pe sub ferestre, 
ținând steaua, trăgând buhaiul 
sau pocmnind dintr'un  harepnic 
împietit în opt. vesel și  rumen 
la faţă, continuând tradiția poa- 
te mai vezhe decât numărătoa- 
rea creștină. li văd pe baba, pe 
mama, pe sora şi pe fratele Mi- 
hăiţă, iscodind semnele viitorului 
după mersul aștrilor, după cul- 
cuşul dz poze și percilor. dă 
cârâitul găinilor din poiată, du- 
pă formele de piumb topit, văr- 
sat în <ciubărul cu pă, după 'Co= 
jie de cozpă umplute cu sare și 
aşezate în rând sub streașină 
și după alte o sută şi o mie de 
ascmenea oracole năsdrăvane. 

Şi anul aceste, ca şi altă dată, 
tuate se vo» petrece aşa cum le 
țiu minte, Dispar ţări, se mută 
hotare, cad legi, se shimbă oa- 
meni, se darmă cetăți. dar o0bi- 
ceiurile nu se schimbă. Viaţa lor 
e veşnică. Simt azi, aşa cum e- 
rau ia Dazi şi la Romeni, cum €- 
mau la întmeerea principatelor. 
cum le-au văzut călători stră- 
ini pe la 1600, cum 'le-a descris 
Dimitrie Cantemir pe la 1700, 
cum și le amintește Ion Ghica 
pe la 1800, cum le-au văzut pă- 
rinţii noștri: pe la 1900. 

Tata va afia d=că va fi sau nu 
răsboi anul care vine, dacă tim- 
pul va fi secetos sau ploios, :ce 
grăunțe va trebui să scmene ca 
să nu piardă şi ce i se va întâm- 
pia peste an. 

Mama: va afla dacă va mărita 
fata sau nu, Gză vzra va făta 
bouț sau vițea şi dacă va avea 
vne-o pagubă in vite sau în oră- 
tăaii, 

Sona îşi va vedea logodnicul în 
ogiindă sau în fântână, va afla 
dacă e de neam sau câlic, bogat 
sau sărac, tânăr sau bătrân, fru- 
mos sau urit, de aproape sau de 
departe. cât va trăi cu el și câţi 
prunci vor avea. 

Fratele M'hăiţă, elev în clasa 
șaptea primară. îmi va ține lo- 
cul. El va colinda în locul meu, 
va merge cu p.uguşorui, va tra- 
ge buhaiul. va mâcui harapni- 
cul, va umbla cu semănttul, sau 
va însoţi pe părinte'e Constantin 
cu botezul, strigând cu ați copii 


pe toate utiţțele satului:  Chira- 
lei sa. 

Dalla toate acestea va lipsi 
doar ca] care privezte pomul de 
Crăciun din vitrina Cărţii  Ro- 
mânești, supra încărcat cu  ju- 


cării, aşa cum nu l-a văzut nici 
odată în; copilărie, dar il visează 
pentr copiii săi. 


SĂRBĂTORILE DE ALTĂ DATĂ 
SI DE AZI 


Obiceiurile și aredințale vor fi 
aceleași ca şi altă dată, dar va 
lipsi atmosfera de odinioară, 2- 
cea bogăție și acea pace patriar- 
haLă, pe care Je citim în române. 
Ce vis frumos e „Crăciunul dela 
Silvestri“ a lui Ionel Teodonmea- 
ru! Şi „Medelenuii“ și vecanţele 
de Crăciua ale atâtor romane şi 


mustră icoana 1mei Românii sfâ- 
şiate. O mdă ne-a murit lu ne- 
norocire, daspre alta rămasă în 
teritoriul cedat nu știm nimic, un 
fecior e concentrat de d>i ani pe 
zonă și nu se știe de va veni de 
sărbători acasă. iar altul a ple- 
cat să înveţe cane la București 
și ne-? scris că nu vine. 

Nu va mai fi masa încărcată 
cu cozonaci. uleicaree plime cu 
vin de Cotnar sau Odobeşti şi 
străchinile pântevoase cu piăcinte 
cald= cu brânză. muinte în unt. 
Kilogrzmul de fă'nă e 36 iei. oul 
8, vinul 100 Isi Litrul. ie urt nu 
se găseşte deloc. Păstorel va bea 
opă'n e de vin, nruitărd să 
facă o epigramă înţepătoare anu- 
lui  ăstuia ingmant, ia eu, în 
nuntă. vofu cinsti musatirii cu 
murfatlar tuibure. 


SE APROPIE IGNATUL 


Si anul acesta tata va tă;a por- 
cui. In noaptea de Ianat va visa 
sărmanul că va fi tăiat. Mihai 
va umfla bășica, ve  introdure 
câteva grăunte în ea şi se va 
juca până ce, într'o zi, mama în- 
furiată i-o va sparze de cap. ȘI 
pentru că n'a fost cuminte, nu va 
primi codița ponzuui. 

Tata va cerceta splina. Dacă 
va fi subţire peste tot, înseamtiă 
că iarna va fi uşoară. Dacă o 
perte va fi mai umflată, partea 
respectivă de iarnă va fi mai 
grea, Dacă toată spiona va fi 
groasă, ia”>e 7p Ii i strem de as- 
pră. așa cm; 4 fost anul trecut 
Bătrânii mi-a prezis-o după 
splina porcu, Dacă nu-mi fă- 
cenu mănuşi e! ciompi de lână, 
îmi rămâneau casele p2 Deaul 
Dumbrava să le rosdă como: hui 
Bazovia. Viotonaș are aoroc la 
mintărie. că-i după toate sem- 
nele. iarna va fi uşoară, 


CU MOŞ AJUNUL 


Odată porcul tăiat și aranjat 
în specialităţi: carne, şuncă, un- 
tură, cârnat, leber şi tobă, se 
spslă toate vasele, ca să nu ie 
găsească ajunul cu de dulce. In 
această zi toată lumea va posti, 
pentru sănătate gi noroc. Masa 
încărcată cu mâncări de post, va 
astepta răsăritul steelor, când e 
permis să se mănânce. 

Incă din zorii zilei ver sosi co- 
piii cu Moș Ajunul, tremrrân- 
du-şi în prazul ușii argintul clo- 
pațeilor vocii : 

„Bună dimineața la Moj Ajun, 

Ne daţi ori nu ne daţi? 

Ne daţi ori nu ne daţi? 

Ne daţi, ne dați? 

No: umblăm și colindăim 

Domn, Domn să 'nălțăm, 

Căci boierii sunt acasă 

Leroi ler”. 

Şi luându și 'cotercii speoial fă- 
cuţi pentru ei, vor pleca să cânte 
şi altor boieri, căci așa e datina, 


CU ICOANA, VESTIND 
NAŞTEREA 


Tot în Ajunul  Cnrăriumului, 
dascălul Teremie va veni cu icoa- 
na să vestească maşteraa, cântâmd 
nasal pe glasul întâi cunoscutul 
tropar al nașterii: „Nisterea ta 
Hristease Dumnezeul miostnu, că- 
sărit-a lumii lumina cumoştinții”. 
Ca întotdeauna, va veni niţel 
„cinstit” și o să i se încurse pe 
a'ocuri limba. Nococ că îroparul 
şi glasuil îi sunt a“ât de cunoscu- 
te, încât mu poate greși niciodată 
Si de grepeste, i se poate ierta. 
Nu spure Iisus: „D= şantezeri și 
șapte de ori câte şapte să iertați”? 
De aceea şi mami îl va ierta pe 
M'hai, orice poznă i-ar face azl. 
Căci nu-i bime să baţi copiii Ta 
ziva de Ajm, Le ies bube pe 
corp. 

Și ziu= va trece liniștită ca nict 
o altă zi a anului, cu stomacu? 
goi şi sufletul curat. 


COLINDUL, NOAPTEA SFÂNTĂ 


Va vemi seaca cea mut aştep- 
tată şi din hurți vor răsări, una 
câte una, stelele. Cerul își va 
desh'4= porţile și lagiumi de în_ 
geri va” vesti în :cor lumii naş- 
terea Cami Prea Sfânt. Satul 
nostru din mumţi va fi numai lu- 
mini. Şi sfios. sub fereastră, se 
va înfirpa colindul: 

„Sculaţi, sculați boieri mari, 

Fiorilz dalbe, 





Că vă vin colindători, 

Florile dalbe, 

Noaptea pe le cântători. 

Sculaţi, sculuți, nu dormiţi, 

Sculați și vă 'mpodobiți, , 

Că nu-i vremea de dormit, 

Că-i vremea de 'mpodobit, 

Cu podoabe de argint, 

Cu canaf mână 'n pământ 

Și sculați şi slugile 

Să măture curțile...” 

Sub alte ferestre, alte colinde 
se vor îufinipa si în curând tot 
setul va fi o simfonie cerească 
de cobinde şi de lumini. 

Mama va povesti legende des- 
pre Maica Domnului şi despre 
naşterea Pruncului Sfânt. „Ni- 
meni mu voia So primească în 
casă pe Maica Domnului ca să 
nascâ. A venit și la Crăciun, dar 
acesta a refuzat_o. A'unci secția 
lui Crăciun s'a milostivit de ea 
şi, fără ştirea soțuiti, a primit-o 
în staul, făcându-i pat în ieslea 
boilor. Și acolo sa năstut Bum- 
nezeu, încălzit de syflarea boi- 
lor. Afiând Crăviun de isprava 
soției sale, i-a tăiat mâinile. A- 
ceasta sa plâns Maicii Sfuate. 
Maica ia spus să-i ducă, aşa 
cum 0 putea, mâ:niie. Și adu-ân- 
du-le, minune! mâinile s'au prins 
la loc”, 


POMUL DE CRĂCIUN 


In casa noastră ma crescut nici 
odată, dar l-am văzut în casele 
bogatte, îmcărcat în juzări:, inaste- 
lat cu lumini și rachete și nins 
cu zăpadă de v=tă. Il privesc azi 
în vitrina amintirii. 

Lumina în cămară e stinsă. Fo- 
cul arde în sobă. E cala. Bunica 
€ așezată pe um scaun lână so- 
bă. Sunt intrioduşi copiii. Nu stiu 
ce se va întâmple. E liniste Ma_ 
ma aprinde o lumânare. apoi al- 
ta, şi pe rând toate. Tata aprinde 
machete. Scântei  strălu.rtonre 
sbciară în toate părțile. Copiii 
privesc înmărmuriţi spiendoarea 
pomului, In co.ţul orhilor burii 
răsare câte um mărsăritur 

De orensi, atârnă jusării, bom- 
bcane argintate şi globuri strălu- 
citoare. Sub pom: un urs. un ete- 
fant şi ur iepure stau la sfat. O 
păpușă duarmie în cărucior, alta 
mai mare o veghiază.  Acături, 
câteva cărți: Poveşti de Creangă, 
Basmele Românilor şi A:bă ca 
zăpada şi cei şapte pitici. Fiecare 
juzărie ere o etrhztă: Gin, Măr- 
gica, Titi, Lui Gia îi pla= păpu- 
şile, Mărgicăi îi place să tragă 
iepurii şi urșii de urechi, iar lui 
Titi îi plac cărțile. O să studieze 
filusofia, desisur. Ei sunt cuminţi 
şi nu se ceartă ca Miţu și Baruțu 
lui Arghezi, pe motivul dacă exi_ 
stă sau nw Moș Crăciun. Moş 
Crăciun există. Le-a adus jicării, 
iar la noapte, când vor dormi, Je 
va pune sub penină ghetuțe, mă- 
nuşi, ciorapi şi alte lucruri tre- 
buincioase... 


CU STEAUA 


O cprire bruscă de tramvai m'a 
trezit din vis. Când şi unde am 
văzut pomul acesta fruma: ? 

Mihai nu va avea pom și nu 
știu de va ajumge şi pe la el Moș 
Orăciun ca să-i aducă ceva. E 
prea departe şi se teme de obo- 
seală. 

In schimb, mâine dimineaţă va 
merge cu steaua. Cu banii adu- 
naţi deia mama de câte ori a fost 
cuminte, şi_a făcut o stea foarte 
frumoasă. Cea de armul trecut s'a 
Gistmus. Sa întovărăşit cu Radu 
lui Petre Legicnanul şi cu Va- 
sile al lui Niţă de peste apă şi au 
făcut câteva repetiţii. Au aies tot 
cântecul cel vechiu. Il cunosc şi 
e frumos. Dacă l-ar auzi Mân- 
zatu, imediat l-ar pune ne note. 

Și mâine în zori vor începe 
chiar dela noi, ca să vadă dacă 
merge bine şi să le fie de bun 
început, căci tata le dă mai mult 
ca alţii Asemeni celor trei crai 
din legendă, Mihai, Vasile și Radu 
vor pleca cu steaua, 


VICLEIMUL ȘI IROZE 


Vicleimul în Muntenia și Irorzii 
în Moldova, e drama religioasă 
ce reprezintă meșşterea Domnului. 
Personagiie sunt cae din legen- 
dă: Irod, Melhior, Baltazar și 
Gaspar, preotul. îngerii cioba- 
nul si mai mulţi soldați, îmbră. 
cați în haime cananteristisea. 

Acest teatru popular, asemănă- 
tor mistere!a” din arte literaturi, 
e foarte vechiu în tradiţia ncas- 
tră populară.  Szenele raiiginalse 
sunt urmate de scene profane: 
un joc de păpuși. 

E obiceiul să se umble cu Iro- 
zii de ziua Crăciunulu: până la 
Sf. Vasile. 

Feciorii dela noi cunosc ver- 
siumea lui Amton Pan. Vicie“mul 
]wi Victor Ion Popa nu e cunos- 
cut în popor. 

Oare <in2 va organiza anul a- 
cesta Irozii? Căci meșterul e con_ 
centrat și mu se ştie de va avea 
concediu. Poate Ionel a P-la- 
ghiei sau Costan alui Buzălincă. 


ANUL NOU 


Mă gândesc la 1941. E anul spe- 

rantaor noastre, Sau poate al 
desnădejâilor. Cine ştie ce ursi- 
toare rândues» lucrurile acestui 
an! Numai de n'ar fi din planeta 
Marte. Câte n'am des-operi dacă 
am avea posibilitatea să pătrun- 
dem în misterul lucrurilor vii- 
toare ?! 


Cei de acasă se pregătesc to-. 


tuşi să primească noul an cu în- 


credarea şi s>ninătatea cârarte- 
ristică neamuui nostru, cu cere 
monialul deosebit, meschimbat și 
vechiu ca biblie și ru mijloaceie 
de desrifrare a viitomului ce le 
cunosc din moși-strămoşi. 

E mare iumu să crezi în pu- 
terea unor formule şi procedee 
magice, să fii iniţiat în ele și să 
le foloseşti  1a deszifrarea nezu- 
noscutului. De umde vin acsste 
practice, din ce substraturi a- 
dânci necunoscuta nouă, de ră_ 
mân inaccesibile peuru noi cei 
ce pretimdom că stim atâtea lu- 
cruri, că em deslegat aprezpe 
toate tainele și că am ajuns în 
miezul tuturor lucruriicr ? 

Oamenii simoli din por ie 
folosesc fără să se întreoe de un- 
de vin, În viriutea unei tradiţii, 
pe care nimic în lume au o poate 
schimba. 


PLUGUL 


Ca în toţi anii, in ajunul a- 
nului nou Costan la cu frare- 
său Ni-uţă, vor îmoerechia boii 
lor hulubi, ie vor împodobi fru- 
mes coameie și coziie, îi var în- 
juga la piug, de care vor lega 
un brad, şi vor trece p= toate 
ulițele satului, intrând prin curți. 
le gospodarilor ca să răstoarne 
câteva brazde. Fără să știe că cei 
patnu boi înjug=ti îa ping simbu- 
lizează ocupaţiunea principală a 
țăramului, putea nănnită ca- 
re-l leasă de pămârtul pe care 
noua fronțieră l-a tăiat drept la 
jumătate, Costan și Nicuţă Ilaș 
ară în. teiul ieunii, ca anul care 
vice să fie cu belşug. Grija lor 
de căpetenie este luchul pămân- 
tului și buouria lor este rodul 
ce-l va da acest pământ. 


PLUGUȘORUL 


Nici mu va asfinţi bine soa. 
rele, că Mihătă și cu alți copii 
vor pomi cu piuguşorul. Are un 
clopot cu sunet de argint gi ştie 
un plugușşor lums, un fel de e- 
pepee reprezentând munca ţăra- 
ruslui dala arat şi. până la scosul! 
celacului din cuptor: -arat, se- 
mănat, secerat,  tneamnf. dus la. 
moară, adus, făcutul pâinii şi cop- 
tul. Mai ţin minte acest frag- 
ment pre-final : 

Și.a făcut un colăcel, 

De-a dragul să caţi la el 

Colac mândru și frumos, 

Ca și fața lui Hristos, 

Pentru plugari de folos. 

Și l-a pus în cui din jos 

Să fie ușor de scos 

Și l-a rupt în două 

Și ne-a dat şi nouă, 

Și l-a rupt în trei 

Şi-a dat lui Andrei, 

Și l_a rupt în patru 

Și-a dat la tot satu, 

L-a rupt într'o mie 

Și mi-a dat și mie. 

Mânaţi măi, hăi, hăt 


BRUHAIUL 


Buhaiul e tot un fel de plugu- 
șor format din băeți mai mari, 
cam 7-8 inși. Unul mrează, unul 
cântă din f.uer, doi pocnese din 
harapnice, unul ţine buhaiul, u- 
aul îl trage, unul aduce zăp2dă 
şi unul de rezervă, în caz că tră- 
gătorului îi îngheaţă mâiniie. 

Buhaiul propriu zis e o putină 
căptușită la un capăt cu piele de 
caie 'sau de poirz, prin care se in- 
troduce o șuviță de păr lung din 
coada calului, astfel ca printr'un 
nod să rămână ataşată la piele. 
Trăgând de păr în felul mulsu- 
lui, pielea tremură producând ră- 
gete la fel cu ale buhaunlui (ta- 
urului). De aceea i se spune bu- 
haiu. 

Tata mu primește cu buhaiul, 
căci se sperie vitele în grajd. E 
periculos, m2i ales când sunt a 
făta, căci se poate să iepede vi- 
țelul. De aceea îi va pune numai 
să ureze cu fluerui. 

— Lăsaţi buhaiul să se odih_ 
mească. O fi obosit, sămarul! 

Când îi va cheena în casă să le 
numere bănuții, va recunoaşte pe 
Traian a Paălaghiei, pe Ilie a lui 
Vercarean, pe focionii lui Costin 
a Cabii şi pe alţii. 

— Bată-vă norocul, că mari aţi 
crescut. Hra să nu vă cunosc. 
Mi aveți mult de umblat ? 

— De abia am început. 


MALANCA 


Malamca e un adevărat teatri 
embuwlant. În compoziţia lui iniră 
flăcăi, până ia 15 insi mascati, 
Reprezintă toate categoriile sc- 
ciale, toate ncamurile cu 0cupa- 
țiunile !or de prediiecție și cu 
specificul lor: mirele şi mireasa, 
moşncasul şi baba, ţisanul şi ţi- 
gînca.  jidanul și jidoavea, un 
drac, scripcari, et. Fiecare exer- 
cită ocupațiunea şi imită carac- 
teristicele  rassi ce o reprezintă 
Jidanul caută să înșele lumea cu 
o cioară, zicând că e găină, dir e 
mereu descoperit. 

— Dece umbii cu cioara vopsit. 
tă, penriunatula ? 

— Zic zou chi nam vuipsit-o 
eu. 

Jidoavea vinde sulimanuri, ţi- 
ganul poartă ciocanul şi nicovala 
după el. țisanca caută în cărti și 
ghiceşte cu ghiocul, mirii se dră- 
prostesc şi damsează bătrânti se 
ceartă gi joacă jocuri bătrâneşti, 
iar dramul vâră zâzinie şi îi a- 
țâță la ceartă. 

Malănci se 'atașează de abiceiu 
şi un ţigan cu ursul. Acesta, în- 
furiat, sare pe țigan, care zuruie 
cu disperare um lanţ pe o tată, 


de sărbatori 


imitârid sumetul banilor, şi îl în- 
deamaă : 

„Joacă bine moș Martine, 

Că_ţi dau miere de albine“, 

De  bunwrie, ursul începe să 
joace cu figuri, să sina în două 
picioare şi să mbrmăe mulţumit, 

E un ameste> de costume, de 
limbi şi de fiinţe, o babi:orie în- 
treasă. Cu talentul sâu, Victor 
Ion Popa ar putea să scrie o pie- 
să [rumoasă după acest sâmbure 
popanman, cum a procedut cu Vi- 
cleimul 

Cred că tot feciorii iu Gheor- 
ghe Coroamă vor orgamiza şi a- 
mul ăsta malamca. 


CAPRA ȘI CĂLUŢUL 


Capna şi căluţul sunt nişte o- 
bicciuri asemănătoare matâncii. 
Aproape areeași parsonasii alcă_ 
tuesc ansamblul azestor piese o- 
rale. Nu au propriu zis un text. 
Partea lor de efect sunt dansu- 
rile, costumele gi măsdrăvâniile 
de inspiraţie momentană a fie- 
cărui personagiu. 

Numele de capră vine dela per- 
somajul principal, cara e mascat 
cu un cap dz capră O'servăm că 
în mai toare obiceiurile de anul 
nou nu lipsesc animalele: boul la 
plug şi la buhai, ars la ma- 
lancă, capra și caul la obiceiu. 
rile cu acelaș mume, porcul la 
Vasilcă . Prezența animalebor în 
urăt :. n: „de gi piese populare, 
trebe să aihă o semnifeaţie în 
iegătură cu nsșterea lui lisus în 
stauiul  vitetor şi oilor. Toate 
icoanele reprezentând nașterea 
Domnuiui, eu în sie şi an'mnle 

Căluţul, așa cum îl arată cli- 
şeui nostru. e un joc specific bu- 
covimean. (Ce s'a ales din Buco- 
vina: noastră, prietene Iulian Ves- 
per!) Efectul îl formează retu_ 
mele, care de care mai caraghioa- 
se, gi dansurile, la care se mai 
«daogă și jomul fanteziei creatoa- 
re a fiecărui îns. 

'Fatei nu-i place aceste băţâeli, 
din cauză că unii actori se apucă 
de prostii prin casă. De aceea 
nu-l va lăsa pe Mihai la capră 
şi căluț. 


VASILCA 


De unde va găsi Stan ţiganui 
un cap de porc, ca să colinde 
„bosnii” în dimineaţa de Anul 
nou? Căci rar găsești urmă de 
puwxel la casele oamznitor, Poate 
se va ruga mult de „ooernul" 
Ghermănesou şi-i va da capul 
purceiului tăiat la Ienat, în 
schimbul câtorva zile de muncă 
la sapă sau la coasă, dacă nu 
cumva 1-0 fi făcut răcituri până 
acum, căki boerului îi piac răci_ 
turile 

Dacă n'o găsi la el, poate la alt- 
cineva. Căci nu se poate să moa- 
ră tradiția din lipzâ xwapului ce 
porc. 

Cu capul pomeuui pe farfurie 
va frece pe la cei mai tostăriti 
(căci pe la calici mare niciun 
rost), ca să le ureze mai mult 
beişug, casă şi mai mare şi multă 
fericire. Anul să le fie gras şi 
liniștit ca scăfârlia lui Marin pe 
farfurie... 


SORCOVA ŞI SEMĂNATUL 


Pe mine mă vor Somrrovi gân- 
durile la București, ca și pe Mir- 
cea Streinul, :cu ramurile lor d2 
griji şi tristatţă, îmoodnbife cu 
tori colorate de speranţă, urân- 
du:-ne l= amândoi span ttisteți:or 
şi desnădejdilor. 

Pe cei de acasă îi vor semăna 
copiii cu boabe de grâu sau de 
secară, am așa: 

Să trăiţi şi să 'nfloriţi 
Ca merii, ca perii 

In mijlocul primăverii 
Şi ca toamna cea bogată 
Fie cosa 'ndestulată, 

Tot cu mesele întinse, 
Cu făcliile aprinse, 

Cu nuntă şi curnetrie 

In beușug și bucurie, 

La anul și la mulţi ani! 

Va veni si Marin cioroiul cu 
ciocanul să-i bată u:or pe spate, 
ca tot amul să fie tari şi rezis- 
tenţi ca fierul. 


CREDINȚE 


In szara de Sf. Vasiie mema e 
capul ceremoniei, nu tata. Ea des- 
cifrează  toa:ie semne, chiccnă 
duhurile buna şi le aiunsă pe 
cele r>le, 

Sb ioana Domnului dinspre 
răsărit va aprinde o lumină de 
ceară sfinţită anul trecut. la Ior- 
den, şi-o va lăşa să ardă toată 
noaptea, ca să poată intra no- 
rocul în casă. 

Va unge apoi cu ustunoi ușorii 
şi pragurile casei și grajdurilor, 
ca să nu intre duhurile rele. In 
formă de cruce va unge amimalele 
şi neembrii famiiei, ca să nu se 
atingă boaiele de ei și să fie fe. 
riți de bată-l crucea, de iele şi 
de strigoaie, care joacă pe la mie- 
zul nopţii la răscrucea drumu- 
rilor. 

Cu 'o bucată de pâ'me va chema 
de trei ori lupii, urșii și vu.pile, 
ua să ie hrănească. „Cum nu ve- 
niţi acuma, aşa să ru veniti tot 


anul la vitele și păsările mele”. . 


In această seară vor vorbi vi- 
teie în grajd. Nu e bine să le as- 
cuiți ce vorbesc. Se spume că u- 
nul a ascuitat si a treia zi a mu_ 
rit. Ferească Dumnezeu ! 

Tot în areastă seară vor arde 
comorile pe Dealul Comorilor şi 
se va: deschide cerul naumai pen- 
tm o sesundă. Vor reuşi să-i 
vadă deschizându-se mumai ce 


ce's foarte buni la Dumnezeu, și 
tot ce vor dari în acea ciipă li se 
va impini. 

Copiii ce vin cu pluguşorul, vor 
înconjura de trei ori pomii nero- 
ditori, sunând din clopote și lo- 
vind topoarele, ca să roidzasză, 

Și câte nu va mei face mama 
în această seară, ca să aducă să- 
năvate. fericire şi belşug în casă. 


CĂRINDĂRIU 


Iar tata va face cănindariul. 
Asta e tnsaba îui şi nimeni nu 
se amestecă. 

Va uua douăsprezece coji de 
cezpă, fiecare destinată uneia din 
cele douăsprezece luni, le va uwm- 
piaa cu sare şi le va așeza în 
rând sub streaşină. A doua zi le 
va cerceta. După starea sănii, mai 
udă sau mai: uscată, din fiecare 
ccajă, va sti dacă luna respectivă 
va fi 'cald sau frig, pioaie sau 
frumos, 

Pentru a şti căror cereale le 
va merge și căror nu, va lua căr_ 
buni aprinşi, și îi wa aşeza în 
iindă sub ferestre, dându-le nu- 
miri de ceneale. În dimineaţa de 
Anul nou va cerceta cu atenție 
sterea zărbunilou:, Cereala al că- 
rei cărbune s'a prefăcut numai 
pe jumătate în cenușă, se va fa- 
ce mai puția, îdr cea al cărei 
cărbune a rămas întreg, nu se va 
fzice daloc. La primăvară va se- 
măna numai cerealele cărora le 
va prii timpul, conform cărinda- 
viului, 

Nu se va mulțumi însă nuraai 
cu atâţ. Va cerceta cerul să vadă 
cum e luna: nouă, plină sau ve- 
che, ce constelații are, în apro- 
pierea ei şi cum strălucesc ste- 
Isle, După srăwywdrea, aşez?reu 
şi mersul aștrilor, va descifra des- 
tin) amudui ce vine. 


ORACOLE, FARMECE ŞI VRĂJI 


“Poate vârstele şi sexele își au 
molul lor în seara de Sf. Vasile, 
Copiii umblă cu plugugorull, flă- 
căii cu buhaiul, malanca și ca- 
pra, iar bătrânii fac cărindariul. 
A-um vine rândul fetelor şi al 
babatoir. 

Fetoie doresc să afle cine va 
ti awsitul lor, cum va fi si când 
se vor mărita. In acest scop fo- 
losesc o mie şi încă o mie de 
prmoice, variabile dela regiune la 
regiums, deiia sat la sat, dela casă 
da casă. 

Undeva prin vecini, unde amu- 
me nu se ştie, se vor aduma fetele 
din cotul nostru şi alegându-și o 
unsitozre se vor apuca de orazoie, 
după ce vor astupa bine feres- 
trelo. 

Pe o masă vor aduna o mul- 
țime de obiecte şi farfurii, Fata 
care dorește să afle cum îi va fi 
ursitul, iese afară. [n lipsa ei, 
celslaite fate, ascund obiectele sub 
farfurii. Fata intră şi a.cgc far- 
furia. Cum va fi obiectul de sub 
farfurie, așa va fi logodniecui. De 
va alege ardei, va fi rău şi inte; 
de va scoate oglindă, vu ti fru- 
mos; de va fi pâine, va fi bum; 
iar de va ghici piatra, va rămâ- 
nea nemăritată. 

Tewminână cu acestea, vor în- 
cepe topivea plumbului sau a ce- 
rei. După formele ce le ia plum- 
bul în cudărl cu apă neînce_ 
pută, fata căreia se vrăjeșta va 
efla Gacă se va mărita, cum va 
fi iubitul și ce oxmupaţie va area. 

Vor face noi tunte de aliat, 
le vor coa în vatră. le vor în- 
tinge în unt topit, rostind riiște 
Geoscântuce şi ie vor așeza suo 
laiță. Fete ale căror turte le va 
mânca pisica se vor măria, în 
ardinea în care le-a mânczt. 

Vor privi mult timp în oglindă 
sau în fântână, doar li se va a- 
răta chipul ursitului. Pe întune- 
rec vor lega dile în ocol zu pan- 
gici diferte, ca a doua :i să va- 
dă aum va fi viitorul b% bat. du- 
pă intățișarea și culoarea oii le_ 
pate. 

Vor încerca să efle în câți ani 
se vor mărita. după smlatul vi- 
telor. La a câta lovitură se va 
scuia vita, după etâţia ani se va 
mărita fata care a lovit-o 

Vor lega al nouălea par din 
gard, numărând dela nouă în jos, 
rostind turmătoamele ! 

Eu nu leg parul 
Ci-mi leg ursitul 
De trei ursite ursat 
Și de Dumnezeu dat. 
Im vis să-l vitez 
Aevea să-l văz. 

A doua zi vor cerceta parul, 
Cum va mimari parul: mare, mic, 
subține, nos, gol, scomțos, strâmb, 
dept, aşa va fi iubitul. 

Şi câte nu vor mai încerca! 


Albușui de ou, părul de porc, co- 
fița si fusul, cumrmiţele, obiecte 
puse sub perină și atâtea alte 


„Matlanea”: ţiganii 


de GEORGE PUTNEANU 


oracaile ca sâ atle 
viitorul. 

Vrăjitoarele își vor arătu şi ele 
puterea farmecalor lor, Vor face 
pe ursită fetelor ca să placă fă. 
căilo: cu cae doresc să se mă. 
rite. La fel flă:ăilor. Vor aduce 
călare pe reşteu ursitul îndapăi- 
tat, Cele hapsâne vor face vră]. 
de luarea manei dela vitele oa: 
menilor. Altele vor des-ânta fă- 
călura cu aghiasmă şi tărâțe sfia- 
țite. Sgripţoroaicele mn vor dormi 
tcată noaptea şi var cerceta lo 
curile neumblate, pâraele, fântâ- 
nile, porţile,  zaplazurile, luând 
cbiecte, wrmne, apă, pentru vrăjile 
lor bilestemate. 


năsdrăvane, 


PETRECERE PÂNĂN CER 


Bărbaţii, mai cuminţi, vor pre- 
găti cheful la vreun Sân-Vasâii. 

Nepoţii se var aduna la masa 
care le-a tăiat buricul, aducând 
fiecare mâncare şi wdătură. Finii 
se vor strânge le nași, copiii le 
părinți Şi dă-i pe potmecere ve- 
re, ou mâncare, băutură, suip- 
ceri, împugcături şi. salve de să- 
căluş.  „Potrecere până 'n ce". 
vorba unui, ca să audă şi Rușii. 
Nu știu de vor avea udătură de 
ajuns, că e scumpă foc. In locui 
colacului de altă dată, se vor mul- 
fumi cu pâine neagră. Ce să: 
faci? Obiceiul e ohiceiu şi trebue 
continuaț. 

dar no, la BRumvrești, vom face 
reveil.on cu luminile stinse pen- 
tru apărare pasivă. 


CÂĂŞLEGILE DE IARNĂ 


Așa se numește timpul între 
Crăciun gi postul mare, când se 
mănâncă de „frupt“ sau de dul- 
ce. Vor începe iar pețibul şi ni'n- 
țile. Dacă nu te-i însura acum 
când e greu, ca să ai cu cine îm- 
părți grijile, atunci când să te în- 
sori? Când e bine? 

Acum se va adevar dacă ora- 
ccisle au fost bune sau mintri- 
no2se. Muierite se strâng laolaltă 
şi încep să pună la cale încus- 
oriri. Eu. am călcet tradiţia. Nu 
îmi place să fiu înstunat de babe 
De aceea mi-am ales şi eu o fa'â 
tocmai dea celălalt capăt a: 
țară și voiu face şi eu nunta în 
câglegi. 


AJUNUL BOBOTEZII 


De ajun, mama va pregăti co 
mesă cu mâeiăni de sec și nu vz 
mânca nimeni până nu va veni 
popa s'o sfințeas-ă. Mama va Fa- 
ce post negru, pentru ca băiatul 
cel mare să ajungă domn. iar 
Done va posti «a să se mărite 
mâi repede. 

Pe masă mu vor lipsi: graul 
fienţ cu miez de nucă, poame 
fierte, samnale de sec, borş de 
peşte şi pește prăjit, plăcinte de 
post cu vază szu cu mac, co- 
iaci, bob, tărâţe gi sare, busuioc, 
colacul, îuiomul şi buuii p-pii. 6 
lumânare şi o garafă cu ugătură. 
Aga vor aștepta pe popa. 

După ce va face în biseriză 
sfințirea miză a apei, din care 
va aduce și Mihai special trimis 
de mama, părinte:e Constantin va 
lua morucea, struțul de busuioc şi 
vasul cu aghiasmă și va pleca în 
sat să sfinţească şi să binecuvân- 
teze casele și mesele oamenilor. 
Il va însoţi pretutindeni v ceată 
de copii, care va striga în gura 
mare pe toate ulițele : Chiraleisa. 

Când se va apropia de poartă, 
tata îi va ieşi însinta cu o lumâ_ 
nare aprinsă. Va intra în casă 
cântând tropamil botezului și va 
Siropi cu azhiasmă bucatele și 
luorurile din casă, Gustând dir 
bucate, va sta puţin de vorbă cu 
bătrânii. 

— Wa venit feciorul din strii- 
natăţi ? 

— N'a venit, taică părinte. 

— Am âuzit că sa însunat, 

— Cam așa ceva. 

— Să dea Dumnezeu să-i 
cu nonge. 

Și va pleca, neuitând să-şi ii 
colacul, fuiorul și banii. 


SUPERSTIȚII 


fie 


In această zi mu se bat copiii, 
că nu-i bine. Faz bube. Mihăiţă 
va scăpa deci neurechiat, oricât 
de mari pozne ar face. 

Nu se cerne făina, ca să nu se 
facă pureai în casă, 

Nu se mălură şi nu se dă gu- 
noiul afară, ca să nu mănânce 
tiu găinie. 

se afumă vitele cu tămâie con- 
tna fermecăturilor. 

Se leagă pomii cu paie, ca să 
rodească. 





(Urmare în pag. 9-a) 





joacă „Țigăneasea” 


21 Decembrie 1940 











UNIVERSUL LITERAR 





ÎS 


lon Balasa avea semn verde 


Intro d:mineaţă, elevul Leonida Lutotovici dela liceul 
„Aron Pumnul“ trase cu revolverul asupra magistratului 
militar George Cristescu. Isbucni un scandal imens. Ins- 
pectorul Sobel dădu ordin să fie arestaţi o malțime de 
profesori şi de elevi. Băieţii fură bătuţi, schingiuiţi, iar 
dascălii lor insultați ca niște derbedei. Intre arestați era 
şi lon Bălașa „care fusese văzut vorbind cu Lutotovici în 
dimineața atentatului. Băiatului i se părea o glumă în- 
treaga afacere. Era sigur că, după câteva ore, i se va da 
drumul, dar ceas după ceas trecea şi ușa celulei rămânea 
mereu încuiată. Fu scos abia seara din celulă, însă nu 
ca să fie eliberat, ci ca să fie dus la interogatoriu. 

Sus, la etajul I[, inspectorul Sobel îl aștepta. Vulpoiul 
își alcătuise o figură blândă, părintească, și-un zâmbet 
subțire își făcea loc pe sub mustața cenușie, ca să se 
topească pe bărbia teşită, care-și prelungea faldurile de 
grăsime până la gușă. Inspectorul ştia că tatăl băiatului 
e un anti-legionar convins. Il cunoștea personal pe bătră- 
nul Bălașa, așa că-i venea peste mână să se poarte prea 
sever cu fiul — evident: atâta timp cât lui Ion nu i se 
putea aduce nici o acuzaţie. 

Biroui lui Sobel avea înfățișare de budoar;, lampa cu 
abajur roz răspândea o lumină moale, femeească peste 
dosare şi cele câteva figurine câștigate la o ruletă de bâl- 
ciu, cari împodobeau masa și-o etajeră cu cărţi de cri- 
minologie. Pe pereţi: Armand Călinescu în mai multe 
ipostaze şi-o cromolitografie galantă, menită să 'ndul- 
cească severitatea strâmbă a primului-ministru. Pe birou, 
trei telefoane, dintre cari unul cu număr secret. Când Ion 
Bălaşa intră în cameră, inspectorul tocmai simula o con- 
vorbire telefonică: 

— „da, da! Să fie dus în subsol... Desbrăcaţi-L.. Sigur! 
Să-l bateți până mărturisește! 

Sobel se lăuda în cercurile polițienești c'a descoperit 
„tortura psihologică” și pretindea că obține rezultate cu 
astfel de capilării. 

La invitația inspectorului, băiatul luă loc în faţa bi- 
roului. : _ 

—Va-să-zică mata ești fiul prietenului meu Arhip Bă- 
lașa... Imi pare foarte rău c'ai fost arestat, dar se spune 
că ești un bun amic a! lui Lutotovici... Te suspecțăm că 
știai de proiectul derbedeului.. Ce ţi-a spus atentatorul 
azi dimineață? 

— M'a întrebat cât e ceasul, — răspunse calm băiatul, 
ca, apoi, să întrebe; — Domnule inspector, de asta am 
fost arestat?... pentrucă m'a întrebat Lutotovici câţ e 
ceasul? 


Inspectorul se fâstâci. Unui om în vârstă i-ar fi arun- 
cat câteva înjurături, căci ar fi presupus că e luat peste 
picior, însă întrebarea copilului fusese rostită cu atâta 
candoare, încât lui Sobel îi venea greu să shiere 'a el. 
Deși era convins că băiatul nu minte, inspectorul nu-i 
dădu drumul imediat, ci-i ţinu o predică, în care îi atră- 
gea atenția că legionarii sunt o adunătură de cameni fără 
căpătâiu, un mare pericol pentru țară şi-un adevărat 
blestem pentru Jiniştea cetățenilor. Sobel vorbea mereu; 
glasul lui monoton, fornăit, curgea ca o gârlă tulbure, 
plină de mâl. Lui Ion îi era somn; obosise tot plimbân- 
du-se prin celulă. La geamuri, ramurile uriaşe ale casta- 
nilor din faţa chesturii de poliţie foşneau adormitor, îm- 
biind la culcare și vis. 


— „Acu, tinere, îți dau drumul, dar bagă de seamă să 
nu ne mai cazi în mână, căci va fi rău de dumneata. 
Ne-am înţeles? 

Ion dădu vag din cap, spuse „bună-seara“ şi trecu prin 
Antecameră, unde agentul Sulim își făcea de lucru cu 
o pilă de unghii. In coridor, îl aştepta tată! său, cars, 
fără să-i spună un cuvânt, îl apucă de braț, târîndu-l 
după sine prin coridoarele mohorite şi-afumate, ca să 
coboare pe treptele pline de praf și pă:enjeniş spre poarta 
principală; valul de eer proaspăt îl desmetici pe băiat; 
strânsoarea dela braţ îl durea; unghiile tatălui său aproa- 
pe că pătrunseseră prin stofa vestonului şi-i sfâștau pie- 
lea. Bătrânul Bălașa mergea fără să spună un cuvânt. 
Băiatul începu să vorbească rugător, încercând să explica 
că n'are n-ci o vină, însă tatăl său îi astupă gura un un 
„Taci!“ brutal, greu ca o palmă, care-l duru pe Ion mai 
mult decât apăsarea nemiloasă dela braţ. Cei doi oameni 
elergau ca niște fantome prin ploaia subţire de Maiu, 
care pornise ca din senin. Ajungând acasă, bătrânul Bă- 
lașa îi porunci băiatului să se desbrace. Ion știa ce'n- 
seamnă asta; tatăl său îl va bate fără milă. Mușcându-și 
buzele, ca să nu plângă, se supuse. Bătrânul aduse din 
antreu bastonul şi 'ncepu să lovească. Isbea fără să se 
uite dacă ioviturile cad peste umeri sau chiar peste cap. 
Mama lui Ion privea cu indiferență scena; dânsa nu-și 
iubise niciodată copilul, care fusese întotdeauna o piedică 
pentru ea, 

Când Arhip socoți că e deajuns și duse înapoi în antreu 
bastonul, femeea îi aruncă o cămașă de noapte băiatului, 
ca acesta să-și acopere goliciuned, şi-i aduse o farfurie 
de borș ne'ncălzit şi-un dărab de mămăligă rece. Băiatul 
refuzând să mănânce, femeea îl batjocori şi-l trimise la 
culcare. In odăiţa sa dela mansardă, lon începu să plângă; 
nu din cauza durerilor pricinuite de bătaie, ci pentrucâ 
un imens sentiment de singurătate îl copleşea. In noap- 
tea aceea, băiatul făcu un întreg proces părinților săi, 
ajungând în cele din urmă la concluzia că ei nu-l iubese 
deloc — şi lucrul acesta îl duru atât de mult, încât mușcă 
perna ca să nu strige. Inainte de-a adormi, își spuse 


hotărît: 

— De-acuma înainte Legiunea va fi pentru mine tată 
şi mamă! — ca tot cu gândul acesta să se trezească di- 
m.neaţa. 


Când băiatul vru să pornească la școală, Arhip îl re- 
ținu câteva minute, ca să-l dăscălească, însoțindu-și cu 
ghionţi cuvintele. 

— Mai făcut de râs! Tu, fiul unui om onorabil, 
arestat împreună cu derbedeii ăia de iegionari! Mi-i 
rușine să mai scot capul în oraş, ticălosule! 

— Tată, l-am întâlnit pe Lutotovici şi el m'a 'ntrebat 
cât e ceasul Asta a fost tot. De unâe era să ştiu că, după 
câteva ore, va trage asupra lui Cristescu? 

— Taci! Mai ai obraz să-mi răspunzi? i-am spus de-o 
mie de ori să nu legi cunoștință cu băieți cari nu's de 
se:na ta. Maică-ta și cu mine ne-am jertfit ca să-ţi dăm 
o educație aleasă, iar tu te dai cu criminalii. Mai bine 
nu te năşteai, copi rău ce eşti! Eşti un monstru. Hai, 
dispari din fața mea! 

La şcoală, Ion nu găsi decât o jumătate din elevii cla- 
se! sale, Ceilalţi mai erau reținuți la chestură, unde-i an- 
chetau inspectorul Sobel și un maior din justiţia militară. 
Bă:atul fu primit cu huiduieli de elevii evrei. Gâlcă Con- 
stantin, zis 'Tucu, inu deputatului F. R. N. Ilie Gâlză, 
popular mai mult prin chelia şi beţiile sale decât prin 
calitățile politice, spuse răutăcios: 

— Bălașa, o să-i rog pe unchii mei să te dea şi pe tine 


(nuvelă 


ia gazete, ca să ştie lumea c'avem un coleg pușcăriaș, 

Unchii lui Tucu, a cărui duşmănie pentru lon data de 
mulţi ani, erau Pussy Gâlcă și Bubi Gâlcă, Jenică ajun- 
sese prin protecţia lui Ilie corespondent la „România“, 
Incult, afacerist, era teroarea Cernăuţilor. Nici un mare 
indusiriaş sau comerciant nu scăpase neșantajat de el. 
Când nu reușea dânsul în vre-o afacere, își punea la 
bătaie amanta, o cocoțică de origină semilă, care-avea 
pretenţii de femee frumoasă. La rezidenţ.e, influenţa lui 
Pussy era absolută. Dealtfel, se şi lăuda că el compune 
discu:surile rezidenitului. Stilul lui Pussy Gâlcă era ce- 
lebru. Omul acesta gândea în forbă de „baza fundamen- 
tală a temeliei“... Intre eLtele, Pussy zis Tapirul se ocupa 
și de redactarea da mamorii ant'legionăre, 

— N'ai decât — răspunse plictisit Bălașa şi se-apropie 
de pr.etenul său Silvestru Lupșa. — Ascultă, Sil. Te rog 
să vii azi după-amiază psla mine. E foarte important. 

— Bine, măi. Am să vin la cinci. Am fost foarte ingri- 
jorat pentru tine, Ioane. Am auzit că-i bate îngrozitor 
p= elevi. Pussy Gâlcă a scris în „România“ un articol in 
care cerea să f.m arestaţi cu toţii. : 

— Ssst! Bagă de seamă... Tucu trage cu urechea. Ei, 
cum ţi-a plăcut filmul dela Central? 

—,„Domnul Ar:pă“ e cel mai frumos film pe care l-am 
văzut în viața mea, 

— Lionel Barrymore a interpretat strașnic rolul bătrâ- 
nului. Licheaua a ieşit în coridor. Pe mine nu ma bătut. 
Mi se pare că tata e prieten cu inspectorul Sobel. 

Sună, așa că trebuiră să-și întrerupă convorbirea, iar 
în celelalte pauze nu putură vorbi, căci Tucu Gâică, pân- 
dind vre-o vorbă ne'ngăduită, se tot învăârtea pe lângă ei. 
Rămase ca Sil și Jon să vorbească pe 'ndelete abia după- 
amiază. Acasă, Bălaşa află că părinţii i-au plecat la Siret, 
Bucuros că a rămas singur, băiatul citi pânăce veni: Sil- 
vestru Lupsa, cu care urcă în poă, unde mirosea a lemn 
vechiu, poame uscate şi mere. Când avea să discute ceva 
grav cu Sil. Ion se retrăgea totdeauna în pod. Acolo era 
împărăția lui, pe care n'o împărțea decât cu Mâr-Mâr, 
mâţa cea neagră, domnind împreună peste grinzile afw 
mate, hornuri şi caietele de școală din anii trecuţi, arun- 
cate lângă ferestruica scundă, care se deschidea spre cer. 
Nimeni, nici măcar hargata, nu ştia că acolo e refuziul 
lui Ion, așa că băiatul se simţea stăpân sub acoperişul de 
olane roşii, cari dădeau un aer vessl încăperii tixite de 
Mucruri vechi. Băiaşa îl invită pe Lupșa să şadă pe-un 
maldăr de caiete cu scoarțele îngălbenite și-i istorisi pe 
îndelete prin câte trecuse la poliție, Obrajii i se 'mbujo- 
raseră de tainică mânărie, iar ochii îi luceau. Sil îl asculta 
numai urechi, admirându-l şi invidiindu-l totodată, 

— Măi Lupşa, am să-mi cumpăr o cămașă verde. Să-ţi 
cumperi şi tu una. Vei veni în fiecare Dumincă la mine, 
vom urca aici şi le vom îmbrăca. Am să-mi procur și-o 
carte de cântece legiouare, vom învăța de-a-rostul ver- 
surile și le vom cânta încetişor că să nu ne-audă cei de 
jos. Vrei, măi Sil? 

— Sigur că vreau! 

— "Tu ești cel mai bun prieten al meu, 

— Și tu al meu. 

— Intr'adevăr? 

— Da, Bălaşa. Dacă sar întâmpla să mai fii arestat 
odată, voiu face în așa fel, ca să f.u arestat și eu! 

— Nu, Sil! Asta nare voie să se 'ntâmple. Tu trebuie 
să rămâi liber. Nu-i bine să fim arestaţi cu toţii. Si), 
jură-mi că-ţi sunt cel mai bun prieten. 


— Jur! 4 ! S 
— Te credeam și fără jurământ, însă trebuie să-ți spun 
o taină foarte mare... — și-și scăzu glasul, ca şi cum Sar 


fi temut să nu-l audă vre-o iasmă ascunsă între grinzi: 
— Sil, domnu” Vasile Dumşa, l-ai cunoscut, fostul meu 
meditator, mi-a 'ncredinţat lista fnatţilor de cruce dela 
liceul din Cernăuţi. 

— Dumnezeule! Și nu te-ai temut cau s'o găsească 
la tine? 

— Nu, căci am îngropat-o sub rădăcina nucului. Acuma, 
însă, n'o mai simt în siguranţă. Ştii că nu pot spune min- 
ciuni. Dacă sar întâmpla să m'aresteze cumva din nou, 
te pomenești că mi-ar scăpa 6 vorbă necugetată şi, atunci, 
S'ar produce o adevărată catastrofă. Poliţia ar goli liceele 
din orașul nostru. Deaceea, m'am gândit să desgrop la 
noapte cutia cu documente şi să ţi-o predau ţie, ca so 
ascunzi undeva acasă la tine. Vrei s'o primeşti? 

— Cum să nu vreau, Bălașa? 

— Bun! Atunci, s'a făcut? 

— Sigur! Dar să bagi de seamă să nu te observe cineva. 

— Nuuu! Ce? Crezi că nu mă pricep să umblu ca 
Mâr-Mâr a mea? 

Auzindu-şi numele, pisica sări depe grinda pe care 
dormita şi veni la Ion, ca băiatul s'o alnte. 

— Mâţa asta mă iubeșie foarte mult. Dacă n'aș fi eu, 
ar muri de foame săraca. Tata nu suferă pisicile, aşa că 
nici n'o primește în casă, iar mama o bate de câte ori 
biata Mâr-Mâr îi iese înainte. De servitoare, nici nu mai 
vorbesc. Spune că Mâr-Mâr n'are decât să prindă şoareci 


inedită) 


dacă vrea să mu moră de foame, dar cum să prindă 
șoareci sărăcuţa, când a 'mbătrânit de nu mai vede bine 
şi i s'au tocit ghiarele? Ce, ea n'are drept lu pensie? 

Pisica se-aliută şi de picioarele lui Si; apoi, sări iarăși 
pe grinda ei, ca să se gândească la niscaiva aventuri din 
tinerețe și să toarcă fericită la amintirea lor. 


Sobel primi printr'un comisionar următoirea anonimă: 
„Domnule inspector, 
Cercetaţi mai atent pe elevul Bălașa 
Ion și veţi avea o mare surpriză. Nu- 
mitul ştie foarte multe lucruri în le- 
gătură cu frățiile de cruce ale Gărzii 
de fier“. ei 
Gâică Tucu scrisese într'o doară biletul acesta, ca să se 
răsbune impotriva lui Ion, pe care-l ura pentrucă acesta 
î: era superior prin bunătate și inteligenţă. 


Băiatul desgropase în cursul nopții cutia şi-o îuă cu 
sine la şcoală, ca să-i predea lui Sil documentul, însă un 
comisar, care-l aștepta la poarta liceului, îl arestă fără 
să-i letse această posibilitate. Disperat că Lista va fi găsită 
asupra lui, Ion a mototali în buzunar, încercând so 
arunce apoi, dar polițistul observă gestul şi ridică hârtia. 
Muit căutatul document era însfârşit în mânile sigu- 
ranței. 

Când Ion fu adus a doua oară în faţa inspectorului 
Sobel, acesta nu mai simula că zâmbeşte prietenos, ci biu- 
zale i se desgoleau răutăcios peste caninii strâmbi şi pro- 
teza dentară. 

Rânjetul de satisfacție se prefăcu într'o grimasă dră- 
cească la apariţia băiatului; inspectorul se simțea exact 
ca un păianjen căruia fluturele i-a căzut însfârșit în 
plasa cle'oasă. Ion încerca sensația inversă, privindu-i 
pe Sobel, îşi da seama că nu va putea scăpa din țesătura 
întrebărilor lui periculoase. 

— La tine sa găsit lista fraţilor de cruce. De unde-o 
aveai? Nu cumva să 'ncerci să-mi răspunzi cu vre-o 
minciună, 

Ion îşi lăsă în pământ privirea. 

— Nu vrei să-mi răspunz:? 

Băiatul își ridică privirea, uitându-se drept în ochii 
moșneagului din faţă. Inspectorul făcu fără să vrea un 
gest de-apărare. In ochii lui Ion era ceva ciudat. Lumina 
privirii dui avea consistenţă, lovea întocmai ca o mână 
lăsată cu toată puterea peste față. Primul gând al ins- 
pectorului fuşese să spună: „Nu da în mine!“ Revenin- 
du-și, se simţi umilit și muşinea îndurată îl determină ca, 
renunțând la teoria „teroarei psihologice“, să-l lovească 
real pe băiat. Intâiu, Ion îl privi nedumerit. Nu se-aș- 
teptase la un asemenea gest din partea unui bătrân. Dân- 
du-și seama că inspectorul îl bate într'adevăr — pălmile 
erau ne 'wdemânatice, dar loveau cu muită putere, — 
bătatul avu un zâmbet care-l derută cu totul pe Sobel. 
Incetând să lovească, acesta se-așeză din nou în fotoliul 
său, în care aproape că dispărea cu totul îndărătul birou- 
iui, și începu să strige atât de tare la băiat, încât vinele 
deia gâț i se umflară ca două odgoane iar saliva îi sărea 
depe buzele vinețţii, stropind cu 'mbelșugare lemnul lucios 
al mesei, 

Lui Ion îi venea să râdă de-agitaţia caraghioasă a ins- 
pectorului, care dădea impresia că se mişcă datorită 
unor resorturi. Scălămbăindu-se in dreapta şi 'n stânza, 
moşneagul părea, într'adevăr, o paiaţă deosebit de co- 
mică, pe care un vânt glumeţ o tot împinge încoace și 
'ncoo. Mic, rotofeiu, nesigur pe picioarele prea scurte, 
Sobe! nu putea să nu stârnească un zâmbet. Când buzete 
elevului cedară într'un surâs lung, dar fără răutate, ins- 
pectorul se opri ca lovit cu o cravașă. Zâmbetul lui Ion 
încremeni. 


— Mă insulți, hai? Mă insulțit! — urlă Sobel, ale cărui 
vine dea tâmple se 'ngroșaseră, amenințând să ples- 
nească. 

— Nu vă insult, domnule inspector, — îngăimă uluit 
băiatul în fața furiei desiănţuite. 

— Taci! Mai ești şi impertinent? — sări dincolo de 
marg.nile logicei inspectorul congestionat. — Lasă că 


te-ciu învăța eu să tăinuieşti documente periculoase or- 
dinei publice! Ascultă, elev Bălaşa Ion... Dacă nu-mi 
răspunzi imediat dela cine ai primit lista, te trimit 
jos, în beciu. Voiu avea grijă să nu scapi întreg de-acolo. 
M'ai 'nţeles? 

Ion tăcea. Incepuse să-i fie indiferent ce se va în- 
tâmpla cu dânsul, iar urletele inspectorului încetaseră 
să-l mai intereseze. Crengile castanului, cari băteau în 
ferestrele biroului, prezentau mult mai multă importanţă 
pentru elevul care se gândea Ja plăcerea de-a te legăna 
într'un astfel de copac uriaş. 

E 

Sil se rezimase de ulucile castanului rare se ridica alb 
în lumina lunei lângă bariera de sub Weinberg. Dealul 
se-avânta îndrăzneţ spre cer, iar la poalele lui șinele 
curgeau liniștit, ca două isvoare de-argint, spre gara cen- 





de MIRCEA STREINUL 


trală. Era un aer atât de calm, încât nici măcar molifții 
depe Weinberg, deob:ceiu mânioși şi porniţi pe gâlceavă, 
nu foșneau în noaptea aceea, ci se scăldau fertciţi în 
apele fermecate ale slăvilor pline de iumină. Casele dă- 
.răpănate, cu tencuiala scoroj:tă ca o faţă devasiată de 
lepră, se-ascundeau rușinate în ogrăzi mici, umbrite de 
pomi şi tufișuri, pe când câteva fabrici se 'nălțau sfidător 
pesta ele, amenințând cu dagetul hogeagurilor imense de. 
părtările deasupra cărora calea robilor se rostogolea 
într'o înviforare sălbatică. Pe ulița care mergea cuminte 


alături de canton, trecea uneori câte-o căruță încărcată 
cu saci de grâu spre moara din Caliceanca. Scârţâitul 
osiilor trezea lătratul câinilor şi, atunci, cartierul s>'nve- 
selea de hărmălaia lor, care speria pisicile pormite în 
aventură. Pe marginea liniei ferate mai trecea câte-un 
îndrăgostit dornic de singurătate, ca să-și plimbe pe 
fânețele digului melancolia. Uneori, trecea şi câte-o pe- 
reche, strângându-şi în tăcere mânile şi privind stelelz, 
ca. apoi, să-şi spună cuv.nte cari se rostesc numai odată 
în viaţă. 
"Sil se uita cu filosoficesc scepticism la fericirea lor, 
urmărind cu ochii umbrele îndrăgostite până se pierdeau 
după cotitura cu răchite a liniei ferate, și-i spunea lui 
Hector, care-și vâra nasul printr'o gaură a ulucelor: 

— Săracii! 

Dând din coadă, Hector aproba fără rezerve opinia 
concisă a lui Sil şi scotea câte-un urlet atât de lung și 
de jalnic, încât îl făcea pe băiat să-l întrebe: 


— Ce-i, măi omule, cu tine? Că doar nu-i fi fiind şi tu 


amorezat?! Ori te enervează lumina lunei...? 

Gâfâind și strănutând, locomotiva unui tren de marfă 
urca încet panta spre gara Grădina-Publică. Aburii co- 
șului se :ncolăceau în jurul copacilor depe marginile te- 
rasamentului, ca, apoi, să se desprindă leneș pentru a în- 
truchipa fantasme ciudate, cari se 'nălțau în jocuri ca- 
prio:oase către lună. Șiru! de vagoane goale trecu hurdu- 
cându-și fierăria pe d''naintea iui Sil. Un frânar cânta 
şi glasul său plăcut se'mpletea ciudat cu sgomotul de lan- 
țuri al tampoanelor cari se tânguiau la curbă. In cele 
din urmă fanarele trenului se pierdură, sgomotele se 
stinseră ca și cum le-ar fi acoperit o apă, şi valea rămase 
iarăși singură și tăcută, numai arareori mişcată de stri- 
gătul unei păsări de noapte care-și căuta perechea. 

Sil intră în canton. : 

Tatăl său îşi ridică privirea dintr'o revistă ilustrată gi 
spuse: 

Așa-i că e frumos afară? 

— Da. E o lună strașnică, Știi, tată... mă gândeam ca: 
făcut foarte bine renunțând la serviciul din gară. Aici e 
mult mai plăcut. N'avem vecini cu cari să ne cartăm și 
nici sgomot. Cu trenurile, mă 'mpac de minune. Nici n'ai 
să mă orezi când o să-ţi spun c'am ajuns să cunosc fie- 
care locomotivă după sunetul ei. Una gâfâie din greu, 
alta par'că nechează,.. Fiecare dn ele își are un anumit 
fel de-a merge. Le-am botezat pe toate, tată! Locomoliva 
rapidului cin'zeci și doi am numit-o „Uragan“, pe aceea 
a mărfarului care-a trecut adineaori „Hipopotamul“ şi- 
așa mai departe. 

Gherasim Vodă zâmbi şi-și mângâie băiatul; apoi, îl 
intrebă: 

— Da' cu şcoala cum stai? 

— Efef! Am scăpat fără corigenţă. Ei, tată, ai să-mi 
cumperi un stilou? 

— Sigur! Lai meritat, măi Sil. Mi-ai făcut o mare bu- 
curie. Pe mâne nu mai ai nimic de 'nvăţat? 

— Tată ! Ai început să devii uituc... Nu-i vorbă! Mata 
ai avut multe griji în viața matale! Mâne-i Duminică. 
Vrei să mă laşi să stau ceva mai târziu astă-seară? Citesc 
o carte foarte frumoasă. 

— Bine, Sil, 

Gherasim și băiatul său se 'mpăcau de minune. Acea- 
sta — mai ales de când Lupșa, un frate al lui Sil, murise 
în condiții foarte tragice din cauza atmaosierei care dom- 
nea în casă înainte de divorţul lui Gherasim. Rămânând 
singuri, între cei doi oameni se c:mentaseră legături atât 
de-adânci, încât între tată şi fiu nu mai interveneau nici: 
odată nenţelegeri. Lui Gherasim îi căzuse o moștenire 
cu un an în urmă, așa că putea să-i: ofere lui Sil o creş- 
tere aleasă și-o viaţă lipsită de prea mari griji materiale 

— Noapte-bună, tată! - 

— Noapte-bună, turcule! Nu uita să 
înainte de-a te culca, 

— Nuuu! Se poate? —și câte-un zâmbet flutură pe 
fața celor doi oameni. 


stingi lumina 


Gherasim rămase să păzească trecerea trenurilor, iar 
Sil se duse în odăița sa, a cărei fereastră dădea în gră- 
dină, şi deschise „Rătăcitor printre stele“ a lui Jack Lon- 
don. Pela m'ezul nopții, îşi ridică din carte privirea; 
auzise un sgomot în grădină; cineva umbla prin porum- 
bişte. Iautnigat, se duse la fereastră și privi afară; dar 
nu putu pe vedea pe nimeni, căci un nour tocmai trecea 
încet peste fata lunei, cufundând în întuneric mare pă- 
mântul. 

„Poate că Hector a adulmecat vre-o dihanie“, îşi spu- 
se băiatul și se 'ntoarse la masă, începând să citească 
din nou, dar — după un timp — se duse iar la fereastră, 
căci sgomotul se auzea şi mai lămurit. 

Nourul lăsase siobodă faţa lunei şi Sil văzu conturu- 
riie unui om care se-apropia de canton. 

„Cine să fie?" — se 'ngrijoră băiatul, în a cărui min- 
te renviaseră deodată toate  reminiscenţele romanelor 
de-avenirri, — „Te pomenişţi că un hoţ ne dă târcoale!“ 
— însă se linişti imediat: — „Pe naiba! Ce să fure l& 
noi?! — şi-şi vâri nasul în carte cu gândul de-a nu se 
mai interesa de omul de-afară, însă un ciocănit în geam 
şi-un sgomot de cădere îl smulse lecturii, 

Se duse intrigat la geam. Plecându-se, văzu în iarbă 
un corp omenesc, prăbușit cu faţa în jos. Băiatul alergă 
imediat. la tatăl său și-i spuse ce sa mtâmplat în gră- 
dină. Luându-şi fanarul, Gherzs:m ieşi împreună cu Sil. 
Urmaţi de Hector, care tot mârâia neliniștit în ogradă, 
trecură în grădină, unde cantonierul ridică fanzrul asu- 
pra trupului ghemuit sub perete. 

—- Tată! — şopti zugrumat băiatul, —— ăsta-i Bălaşa! 

f;herasim aşeză p> pământ fanarul, a cărui lumină 
se-amestsca întrun fel de vin tulbure cun lunii, și-l 
întoarse cu faţa spre cer pe Ion. De fruntea lui îmbro- 
bonată de sudoare se lipiseră sgrunţuri de pământ, iar v 
srârietură, care pornea dela ureche și sfârșea la colțul 
buzelor, îi sfâşia obrazul drept. Băiatul îşi deschise mirat 
ochii; apoi, îşi reaminti toate prin câte trecuse şi gemu 
închizându-și din nou ochii. 

Ia e E a E a ap ERE ir aa ej cap RR a E a E a aia a E 


În aste i (Urmare în pag. 9-a) 


+ 





























= 5 








- UNIVERSUL LITERAR 














21 Decembrie 1940 





— Prietenul meu Stefan — 


aia m core n sie me 


Intraserăm în local, hotăriți să chefuim. Ultimele noastre eco- 
nomii erau în primejdie de a fi cheltuite îmtr'o singură seară, 

Îndată, țiganii din tarai au priceput că vrem să petrecem. Vio- 
ristul a venit, slugarnic, la masa noaşiră: 

— „Ce să vă cânt, boerule ?“ 

Şteicm și-a amintit că îi plăcuse, cândva o melodie: 

— „Să cânți „Zaraza'”t” 

— „Dar asta e veche, boerule. Am uitat cuvintele”. 

— „Nu face nimic. Improvizează'”. 

— „Nu fac su de astea, boerule. Doamne terește”. 

— „Binel Atunci, cântă ce cuvinte ți-or veni prin cap”, 

— „Aşa mai merge |” 

Și țiganul a început să urle”: 


„Vreau să-mi spui, frumoasă ZArAAAZA, 
„Cine te-aaa iubit...” 


Când a isprăvit țiganul, Ştefem a scos un pol din buzunar şi a 
comandat : 

— „Incă odatăl” 

— „Tot asta, boerule ?” 

— „Tot asta, dar cu alte cuvinte... Să nu mai spui: Zaraza. Să 
spui: „Mimoza'”. Adică nu. Spune, mui bine „Spinoza“. 

— „Cine-i Spinoza, boerule ?" 

— Spinoza e ea! a hotărit, demn Ștefan, arătănd-o pe Monica. 

Tiganul a râs, complice, și a început să cânte, privindo, len- 
guros, pe Monica: 


„Vreau să-mi spui frumoasă Spinoooza 
„Cine te-aaa iubit...” 


Un domn burtos care stătea la o masă din fund, părea foarte 
nemulțumit. Nouă nu ne păsa însă de nimic. Eram avocaţi. 

— „Sa isprăvi. ţi dai seama ce înseamnă asta? Pot să rup 
toate cursurile. Pot să fac ce vreau..." 

Strigam cât puteam mai tare, pentruca să-l conving şi pe Ştefom 
că sunt fericit, 

Mă înfuria privirea lui disprețuitoare. Da! Avea dreptate Șietan. 
Aş vrea să-i domin pe ceilalți. Să-mi ascund mediocritatea. 

Glasul lui Ştelam suna, bartjocoritor : 

— „„De ce țipi? Vrei să ştie toată lumea că ai terminat univer- 
sitatea? Vrei să te admira chelnerii?' 

A intervenit Monica: 

— „De ce ești rău, Ştefane ? De ce nu-l laşi să se bucure ?" 

Ce înseamnă asta? Ce înseamnă mila din glasul Monicăi? 

lată ce-am ajuns: Obiectul de milă al Monicăi. 

Și nu puteam să rabd așa ceva... Nu puteam... M'am sculat, 
lurios de pe scaun: 

— „Văd că vrei, neapărat, să ne certăm''. 

Țiganul cânta cât putea mai tare... larăşi Zaraza?.,. 

Băusem, poate, prea mult. Aș îi fost în stare de orice. Mas fi 
repezit la Ștefan. L'aș fi apucat de gât. L'aș fi bătut pe prietenul 
meu, Ștefan. Eram mai tare decât el, 

Ştefan a zâmbit, apucându-mă de mână. 

— „Nu credam că ai să te superi. lartă-mă”. 

M'am aşezat, cuminte, pe scaunul meu. Ştefem îşi ceruse iertare. 

ȘI totuși, nici în ciipa aceea, nu-i dispăruse zâmbetul ironic de 
pe buze. 


A doua zi, m'am sculat cu o durere aroaznică de cap. Nu eram 
obișnuit să beau prea mult. 

Mă lăudam întotdeauna cu nișie chefuri imaginare, şi totuşi nu 
puteam suferi vinul, 

Mă cunoștea prea bine Ştefan. Îmi spunea adezeoori : 

— „Ai rămas tot copil: lăudăros, înfumurat, și totuși un copii 


„ 


bun . 

Mă înfuriam întotdeauna când vorbea așa. Mă înfuriam fiindcă 
înțelegeam că are dreptate. 

Tot ce scriu aici e, poate, prea banal. Încerc doar să mă regă- 
sesc. Să mă privesc şi să surdd disprețuitor. La fel cum surâdea 
Ştefam. 

Mă întristase începutul de ceartă din seara aceea. Nu era prima 


"mea ceartă cu Ştefan şi totuși eram mai amărit ca niciodată. 


Mă trezisem, hotărit să mă duc la el și să-l rog să mă erte. 
Ştiam prea bine că șietan o să se uite la mine şi o să mă întrebe, 
plictisit : 

— „Dece să te iert? Nu mi-ai făcut nici-un rău”. 

Într'adevăr, ce rău îi făcusem? 

Ridicasem glasul fiindcă mă judeca greşit. 

Mă judeca greşit?... 

Simţeam din nou nevoia să stau de vorbă cu Șiefan. 

M'am îmbrăcat în grabă şi am eșit în stradă, 

Revenise zăpușeala. Au să vină din nou zilele cele mai nesu- 
ferite ale Bucureștilor, Căldură... Transpiraţie. 

O să visez din nou, împreună cu Monica și Șteicm la ni.te zile 
imaginare petrecute pe malul mării... 

—— „Bă ne ardă soarele, mă... Şi nouă să nu ne pese... Avem 
marea alături... 

Ajunsesem pe bulevardul Dacia. Stradă bosrească. Clădiri mari. 
Pomi bătrâni prin curţi. Parcul loanid. 

Un glas gros și cunoscut ma îndemnat să mă întorc, 

— „e mai faci, piciule ?” 

Avocatul Vasiliu mă privea, râzând. Era por că, mai gras ca 
niciodată. Mă înirebam câte-odată cum se mai poate îngrășa omul 
ăsta. 

L'am salutat ceremonios. 

— „Vă salut, maestre. Dar de când sunteţi în Bucureşti ? 

— „De ieri seară piciule. Și mâine dimineață mă întorc la laşi. 
Am avut aici niște alaceri importante. Mi sa făcut dor de aperiti- 
vele dela Dragomir”. 

Am zâmbit și lam lăsat apoi să-şi termine râsul gros și sănătos. 

— „Dar tu ce mai spui, urîtule? Cum o mai duci cu examenele?" 

Am răspuns, tare mândru : 

— „Le-am terminat pe toate. Se cheamă că sunt şi eu avocat”. 

— „la te uită, dom'le. Repede mai trece vremea. Şi acum ce ai 
de gând să faci?" 

L'am privit mirat: 

— „Ce vreţi, să spuneți? Bine înțeles am să mă ocup cu avo- 
catura”. 

lar a început să râdă. 

— „Eşti delicios. Și ia spune-mi, te rog: Ce-ai să mănânci? Vise?" 


(Urmare din pag. 5-a) 





— „La început o să mă descurce ma: greu. Cu timpul totul o să 


se lămurească”, 
—- „Fii puţin mai precis. Cum ai să te descurci?” 


Intrebarea brutală mă pusese pe gânduri. Odată cu Facultatea, 
ua sfârșit și bursa mea. 

Căutam un răspuns pentru avocatul Vasiliu, pentru mine. 

— „Am să dau meditații. Am să găsesc eu ceva. 

— „Crezi că meditaţiile se găsesc atât de ușor? Dar să ştii că-mi 
placi. La fel eram și eu când eram tânăr..." 


Mi-am dat seama că o să vorbească iar despre ajutoru: pe care 
i-l dăduse în iinerețe tatăl meu. De câte ori vorbea despre tatăl meu, 
avocatul Vasiliu împrumuta un chip solemn şi spunea cu smerenie: 
„Tegretatul profesor”... 

Nu mă simțeam în stare să-i ascult din nou povestea. Aşa că 
L-am întrerupt: 

—- „La urma urmei, am şi eu un titlu: sunt avocat“, 

— „Şi să ştii că numai mutră de avocat n'ai. Eşti slab şi pră- 
pădit. Toţi din generaţia ta par nenorociți. Asta nu e generaţie. E 
degeneraţie”, 

— Şi totuși generaţia asta e hotărâtă să întrunte viața”. 

Mi-am dat seama că eram ridicol. Vroiam să se termine cât ma: 
iute discuția, 

Dar avocatul Vasiliu n'avea de loc de gând să isprăvească: 

— Mă, viața e ceva mai complicată decât ţi se pare ţie. Cu 
mutra ta n'ai putea face parale decât la laşi. Acolo mai sunt la 
modă oameni slabi și romantici. Șiii ce?..." 

Era fericit, Găsise prilejul să iacă o faptă bună: îl va ajuta pe 
fiul sărac al binelăcătorului său. 

— „Te iau, Mă, la lași, secretarul meu. Și să știi că n'o să pieci 
cela mine neinvățat. Şi pe de-asupra o să faci și puţină burtă. Ni- 
căeri nu se mănâncă mai bine decât la noi, la laşi”. 

Am suris neincrezător : 

— „Bine, maestre, dar..." 

— „Să nu mă contrazici. Am hotărît. Vii cu mine”, 

—- „Dar trebue să vă gândiţi. Nu pot părăsi atât de iute Bucu- 
reștiul. Mă leagă atâtea de el”. 

A încercat să fie spiritual : 

— „O iubită?" 

M'am gândit la Monica. O să fie tristă. O să se consoleze însă 
amintindu-și că a suferit ca şi ea eroina ultimei cărți pe care o 
cetise. 

— „Nu maestre. Nu e vorba de vre-o iubită. Dar am aici prie- 
ieni...” 

Ștefan zâmbea, ascuns întrun ungher al amintirei: „Noi? Nu 
suntem nici măcar prieteni”. 

— „Prietenii cn să înțeleccă că totul e spre binele tău. Ai să 
vii cu mine și ai să te ocupi la început cu procese mai mici. O să 
le vadă lumea mereu lângă mine. Odată un tâmpit are să-ți spună: 
Maestre. Şi după el, altul. Şi așa o să devii celebru...” 

Simțeam că totul se învârte în jurul meu... Case... Oameni.. Oa- 
meni cari mă salută respeatuos... Și Ștefan zâmbește... „Cauţi întot 
deauna formula din care să eși cu faţa curată... Eşti un om me 
diocru."” 

Avocatul Vasiliu râde... „Prieienii au să înțeleagă că totul e 
spre binele tău“. 

Am auzit ultimele lui cuvinţele: 

— „Trenul meu pleacă mâine la 8 fără zece. Să fii în gară la 
o fără douăzeci. Să-ţi iei doar o valiză cu ce-ţi trebue pentru dormit 
şi spălat. Stai două zile și te hotărăști: dacerți convine, rămâi. Dacă 
nu, pleci. Și sunt sigur că ai să rămâi...” 

Mi-a strâns mâna. 

Am rămas singur în dreptul unei case. 

Dureros de singur, 

Am auzit din nou glasul lui Ştefan: „Prietenia noastră? O călă- 
tworie mai lungă în acelaș compartiment”. 

, * 

Călătorea în acelaș compartiment, cu mine, un căpitan slao 
şi lung. 

Avea un nea păros pe bărbie, și mă chinuiam să-i număr firele 
de păr. 

„Unul... două... trei... patru... cinci... 

Un glas venit din lumea amintirilor nu mă lăsa deloc în pace: 

— „Câte bucăţi de zahăr puneţi în cafea? Una? două? trei?" 
„două... trei... patru... Cinci... Ă 

Ce chip caraghios avea omu: din fața mea! 

Eram obosit. 

Abea dormisem câteva ceasuri în cele două zile cât stătusem 
la lași, 

Incercam să-mi reamintesc chelul pe care-l făcusem în casa 
avocatului Vasiliu. a 

Imi treceau prin față chipuri de oameni bine hrăniţi, de femei 
durdulii. i 

Le auzeam glasul insinucmt, moldovenesc: 

— „Mai serviţi o bucată de cozonac, domnule Costin? li de- 
licios?” 

Il vedeam pe avocatul Vasiliu, făcându-mi semn cu ochiul: 

— „Nu-i așa că totul e straşnic la noi la laşi?” 

Aprobam cu entuziasm : 

— „Strașnic, maeesire! Strașnic”. 

— „Ei, ce spui? Rămâi la noi?" 

Il uitasem pe Ștelan. Uitasem Bucureştiul. Mă aştepta o viaţă 
nouă, necunoscută încă. 

Ospăţuri... Belșug... 

— „Rămân. Cum să nu rămân, maestre?” 

Veneam acum la Bucureștii, să-mi iau puţinele bagaje, şi să mă 
întore pentru toideauna la lași. 

Plecasem din Bucureşti iără să vestesc pe nimeni. 

Ca un hoț. 

|] ocolisem pe Ştefan. 

Acum am să'l întâlnesc din nou. 

O să mă privească, batjocoritor. 

Dar eu am să-i înfrunt privirea, 

Chiar ei spunea că pe nai nu ne leagă nici-o prietenie. Nu pr 
team să renunţ la o situație minunată. Era în joc viitorul meu. Am 
să mă însor cu o moldoveancă durdulie. Am să fiu un om fericit. 
N'o să -mi mai pun nicio problemă: Un burghez cum se cade. 

O să-și bată joc Ştefom, de mine. 

Ei, şi? 

A adormit căpitanul din fața mea. l-o căzut ziarul din mână, 

„Si eu mă plictisesc... 


Ar luat ziarul de jos, 

incerc să citesc ceva... 

„Ultima oră”... „Comunicatul german”... „Importante decla- 
rații...' O cruce... „Adânc îndureraţi, studeriții Facultăţii de drept”. 

Adânc îndureraţi. Ce stupid! 

„uŞtetan Cându '... 

Am tresărit. 

„Mort întrun groazme acedent... 

Cum? 

Am reciiit ferparul. 

Ștetan? Mort?... 

Un groaznic accident... 

Dar ce sa întâmplat ? 

Nu se poate. 

„Inmormântarea va avea loc joi, la ora 4". 

Trenul ajungea la ora 3 şi douăzeci, le Bucureşti. Am să ajuna 
la timp la înmormântare. g 

Mă disprețuiam, 

A murit cel mai bun pneten al meu și eu sunt mulțumit că pot 
să ajung la timp la înmormântare. 

Poţi să râzi de mine, prietene Ştefan. 

Sunt un om comod. Vreau să ies cu fața curată din orice în- 
curcătură, Am să mă duc la înmormântare, am să plema chiar. Toţi 
au să mă compâtimească, Sunt doar, cel mai bun prieten al lui 
Ştefan. 

Burghezul cum se cade, secretarul avocatului Vasiliu, nu sar îi 
dus la înmormăâniare. Ar îi rămas acolo, la laşi, lângă o nevasiă 
durdulie. Și-ar fi pus, poate, probleme. Prietenul Ștefan l-a szutii. 

A murit atunci când mă întorceam pentru o z la Bucureşti. 

Am s& mă duc la înmormântare şi am să mă întorc la lași cu 
-onștiința împăcată, 

„Eşti un om mediocrul... Ha! Hal Ha! Eşti un om mediocrul“ 

Taci, Ștefane, taci! 

Au început să fugă spre mine primele case ale Bucureșiiului 

Căpitomul s'a trezit. 

— „Ajungem?“ 

— „Da! Ajungem la București”. 

Am răspuns, mecanic. Mecanic, mi-am luat valiza din plasă. 
Mecanic am coborit pe peron. : 

Mi-am lăsat valiza la gară şi am pornit pe străzile Bucureștiu.ui. 
Era ora patru-fără un sfert, 

O umbră mergea alături de mine. 

— „Unde mergem, Ştelane?” 

„Oriunde... 

— „La cimitir?” 

„Nul Nu la cimitir”. 

Era ora 4 fără cinci. 

Trebue să fie lume multă la cimitir. Preoţii au început, pe semne. 
slujba. 

Şi eu mă plimb pe străzi, condus de umbra lui Ştefem. 

A trecut pe lângă mine un domn bărbos. Lam saluiat grav și 
el mi-a răspuns. 

Am început să râd. 

— „Ai văzut, Ștefane? L'am păcălit”. 

Sunt mândru. Sunt sigur că Ștefan mi-ar da dreptate. Am învins 
rurghezul din mine. Am învins omul cu principii, 

S'a înserat. M'am oprit la o staţie de autobuze. 

Lumea se înghesue să prindă autobuzul 31. 

Eu râd: 

— „Caraghioasă mai e lumea, Ștefane” 

Sunt obosit și totuşi mulţumit. 

De când m'oiu fi plimbând pe străzi? 

—- „Uite! S'au aprins felinarele, Ştefane”. 

De când l-or fi înmormântat pe prietenul Ştefan? 

A trecut pe lengă mine, bălăbănindu-se un baţiv. 

Am lugit după el. 

— „Ce mai faci?” 

— „Bine... Vreau să mai beau.” 

— „Hai cu mine”. 

-- „Faci cinste?” 

— „Fac 

Va fi acesta, cel mai teribil chef. Şi tu ai să fii lângă mine, prie 
tene Şteicm. 

Am intrat în aceeaş grădină în care fusesem, cu câteva zile 
înainte, împreună cu Ștefam şi Monica. 

Țiganii din taraf m'au recunoscut și au început să cânte. 


„Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraaaza 
„Cine te-aaa iubiti...“ 


Am chihotit: 

— „Strașnic, dom'le, strașnic”. 

Beţivul de lângă mine era bluzat: 

— „Nu-mi place!” 

— „Cum nu-ţi place? la mai câmtaţi odată, cioroilor...” 

Beţivul m'a privit disprețuitor. 

Dar ce-mi păsă? 

M'am sculat în picioare şi l-am sărutat: 

— „Aşa, măl Să crești mare”. 

— „Ural“ a aprobat el, împleticindu-se. | 

Am recunoscut la o masă, o figură cunoscută: Un fost coleg de 
iacultate. Nici nu mai ştiam cum îl chiamă. Toţi îi spuneau: „Șar 
pelo”. Era cel mai fericit om atunci când putea să băâriească. Liam 
salutat : 

— „Ce mai faci, șarpe cu ochelari? Tot te mai târăști?! 

A venii la masa mea, zâmbină fățarnic: 

— „Ce mai faci, Alexomdre? Nu te-am văzut astăzi la înmor- 
mântarea lui Ștefam”. 

Am înțeles că mă disprețuia. Și am fost fericit. 

Asta vroisem şi eul Să mă dispreţuiască şarpele. Toţi să-l dis- 
orețuiască pe burghezul Alexandru Costin! 
“A doua zi am să mă întorc la lași, umilit și totuși învingător. 

Doar umbra prietenului Ștefan n'o să mă mai disprețuiască, 

Glasul ţiganului mi-a gonit gândurile. 


„Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraaaza 
„Cine te-aaa iubit...” 


| oxuzi? 


Cântă tru tine, prietene Ştefam. . 
iii cauta i i TRAIAN LALESCU 


“Din velumuL de nuvele „A venit toamna în sanatoriu”, care vă 
apare în curând. 


lbecedar 


Invăţ modelarea unei statui de piatră 
temerar îngropând amintiri prăznuite ; 
când un glas venit din a simţirilor vatră 
mi-amintește greul încercării pornite. 








imi desbrac liniştea de ultimele lacrimi, 

de pe cer îmi desfac prietenii viitoare, O 
găsesc — dospite în suflet — proaspete azimi 
pentru un drum desculț de cotiri spre uitare. 


CONSTANTIN SINCU 


mem 2] Decembrie 1940 








Crăciun și copilărie 


Dintre toate sărbătorile cre- 
ştine, Crăciunul ni se pare a 
fi unicul prilej de întinerire. 
Nici Paştele, nici cerul de Mui, 
nici vara nu înveselesc atâtu. 
Devenim dintr'odată ceeace am 
fost la începutul vieții noastre: 
copii, în sensul cel mai nobil 
al cuvântului, — adică puri, 
descătușaţi de orice urmă de 
păcat, trăind până la transfi- 
gurare clipele unei fericiri ce 
nu-și mai are saţiul. 

Crăciunul e sărbătoarea co- 
piilor. Pentru ei se naște Cri- 
stos şi'n sufletul lor se va pă- 
stra amintirea lui. Mai târziu, 
când vor serba Naşterea Dom- 
nului, se vor identifica cu ei 
înşişi, cu cei de odinioară. Vor 
deveni din nou puri şi se vor 
bucura din belșug. Amărăciu- 
nile vieţii, nu vor fi pătruns 
în adâncul ființei lor, pentru a 
le turbura credinţa. Ea va ră- 
mânea intactă. 

Raportul acesta dintre Cră- 
ciun şi copilărie face parte 
dintr'unul mai mare: credinţă 
şi copilărie, Cine nu s'a lăsat 
închinat de mâna mamei sale, 
care n'a crezut în copilărie, a- 
cela nu mai noate crede nici- 
odată. E un pierdut iremedia- 
bil. Faust se smulge din ghia- 
rele. pieirii — miracolul se pe- 
trece în chiar noaptea hotărită 
sinuciderii — numai pentrucă 
în el reînvie credința de odi- 
nioară. Goethe ridică aci cel 
mai măreț elogiu copilăriei, a- 
tmibuindu-i puteri de demiur- 
gică mântuire. Tot așa vede tu- 
crurile şi Dostoievschi. Alioșa 
Karamazov, eroul său favorit, 
ajunge să fie întruchiparea 
blândeții, bunătăţii şi perfec- 
țiunii morale, datorită înrâuri- 
rii anilor din copilărie. Amin- 
tirea mamei care se ruga în 
camera de culcare, pelerinajul 
dela mânăstire, tristețea mor- 
mintelor, — toate acestea, ră- 
mase neşterse în suflet, lumi- 
nează neîntrerupt calea vieţii 
ui Alioșa. 

Atât de mult e legat Crăciu- 
nul de copilărie, încât bucurii- 
!e de mai târziu sunt retrăirea 
fericirii de altădată. Aproape 
că nu mai simțim nimic nou. 
Un Crăciun e frumos în măsu- 
ra în care se aseamănă cu u- 
nul mai vechi, — cel mai vechi 
de care ne amintim și care, fără 
voia noastră, a devenit proto- 
tip. Nu Crăciunul de acum îl 





lon Bălaşa avea semn verde 


sărbătorim, ci pe cel din re- 
cut, pe cel din anii copilăriei. 
De lucrul acesta nu prea ne 
dăm, seama, fiindcă întineri- 
rea care se produce e aşa de 
spontană şi mai ales așa de pu- 
ternică, încât ni se pare că tia- 
ţa a fost veselă dela început. 

Fenomenul întineririi de ca- 
re vorbim nu e însă general. 


Sunt oameni pentru care Cră- 
ciunul apare cu mai puţine bu- 
curii. Explicaţia trebue s'o ve- 
dem nu în cine ştie ce cauze 
exterioare, ci în lipsa unor a- 
mintiri, al căror miez să-l con- 
stitue serile Ajunului ori poe- 
sia nămeţilor. Aceștia au mu- 
rit înainte de a se naşte şi, a 
căuta să-i salvezi e a semăna 
flori în piatră. Ei nau crezut 
niciodată şi, cine refuză pe 
Dumnezeu când e mic, umblă 
în zadar după el când e mare. 

Fiind atâta legătură între 
Crăciun şi copilărie, se înţele- 
ge că cel dintâi va fi mai mare 
acolo unde proporţiile copilă- 
riei vor creşte. Crăciunul e 
mai frumos la ţară pentrucă 
și copilăria e mai frumoasă 
aci. Satul oferă o privelişte na- 
turală, orașul una artificială. 
Deaceea, viața citadină micşo- 
rează elanul copilăriei. Oraşul 
nu prezintă nicio bucurie de 
proporții mai mari. Ca intensi- 
tate, copilăria celor de uci e cu 
mult inferioară celor dela țară. 
Incarcerată între ziduri, între 
prejudecăţi şi forme — une- 
ori streine spiritului uman — 
copilăria celor dela oraș nu 
naşte întrebări. Aşa se expli- 
că lipsa de meditaţie a orășe- 
nilor şi — ceeace ne interesea- 
ză şi în cazul de față — super- 
ficialitatea simțului lor  reli- 
gios. Orăşenii cred mai puţin 
decât ţăranii nu din cauza... 
culturii — totdenuna cultura 
întărește convingerea în exis- 
tența unei puteri divine — ci 
pentrucă n'au o copilărie atât 
de bogată în trăiri interioare, 
cum au țăranii. Copilul de oră- 
şean, trăind uneori întrun 
mediu aproape antispiritual, 
cu greu va ajunge să cunoască 
pe Dumnezeu. Această super- 
bă călătorie nu o va face sin- 
gur, cum se întâmplă dinco!c, 
ci cu ajutorul altuia. Omul care 
să-i îndrepte paşii spre aczas- 
tă cale e un adevărat noroc 
pentru el. Nu tot așa stau lu- 
cerurile cu copilul dela țară. 


de VLADIMIR DOGARU 


Dumnezeu îl întâmpină la ori- 
ce răspântie. De cum începe a 
umbia, trăeşte în chip pozitiv 
problema religiei. Cine a fost 
copil şi a trecut vreodată noap- 
tea -pe lângă biserica din deal 
sau pe lângă ududoi, cine a 
simțit fiorii pe care ţi-i dă tea- 
ma de a te afla singur lângă 
un cimitir şi cine s'a văzut „sal- 
vat“ odată cu sosirea acasă, a- 
cela își poate da îndeajuns de 
bine seama cât de mult se să- 
deşte credinţa în Dumnezeu în 
astfel de ocazii şi cât de ne- 
strămutată rămâne ea. 

Cât privește acum rolul pe 
care-l joacă Crăciunul asupra 
copiilor dela țară, el este î- 
mens. Şi, la oraş Crăciunul e 
frumos. Nu aduce însă nici pe 
departe cu celălalt. Aci totul 
este minunat: zăpada, năme- 
ţii, chiciura depe ramuri, ză- 
pada — toate au ceva de pove- 
ste. Colindele nu se mai sfâr- 
șesc, neaua depe căciulile co- 
piilor e fermecătoare, iar cân- 
tecul le e rupt din cer. Acest 
cadru de poesie şi religie în- 
viorează Sufletul, şi odată for- 
mat astfel, el nu se mai schim- 
bă. 

Aşa e Crăciunul 1a ţară: 
real, frumos, divin. Niciun fel 
de convenționalism şi niciun 
pic de artificialitate. 

Ori unde ar fi însă, între 
Crăciun și copilărie apar de 
timpuriu legături indestructi- 
bile. Copilăria fără Crăciun ar 
fi o grădină lipsită de flori şi 
cântece. O mare fără apă, un 
cer fără stele; un non sens, 

Să fii în palate ori în bor- 
dee, să trăeşti în oraşe ori în 
sate, să vagabondezi pe străzi, 
gol, flămând, de mână cu 
moartea, să fii sub pământ, la 
pol ori în larg de apă, să fiiori 
unde și orice, dacă ai crezut în 
copilărie, în noaptea de Cră- 
ciun devii altul. Fiecare se î- 
dentifică cu sine și pe deasu- 
pra toţi se contopesc cu lumed 
însăşi. 

Izvorul fericirii noastre stă 
în copilărie şi Crăciunul e pri- 
lej de închegare pentru miezul 
ei de aur: credința. Mântuirea 
de mai târziu de aci vine. 

Cine a crezut în copilărie, va 
avea totdeauna Crăciun şi ză- 
pada îi va aduce nămeţi de fe- 
ricire. 


UNIVERSUL LITERAR 


Cant în mine tălmăim pentru 
fapte care nu sunt ale mele, pin. 
trucă nu le-am săvârşit eu, dar 
de care sunt răspunzător, pentru 
că sunt aile fratelui: meu, cămia 
i-am acondat încrederea mea, şi 
dragostea mea, şi ajutorul meu, 
uneori. 

Găsesc doar 2marul legiatic al 
tuturor bănuielilor. 

Am crescut impreună sufleteş- 
te. Proteaiui inlostrmu centicinuu: = 
îmootriva umor „valori” conifor- 
miste, mediocre şi terne, cu care 
eram îndopaţi ascpotrivă de ze- 
lul plătit al unor „părinți spiri- 
tuali“ deveniți odioşi prin obsti- 
nialta lar stărumțţă de a_şi merita, 
simbri?, falsiificându-ne, — ne-a 
fest. dim vârsta pubertății, primul 
ftemeiu a] înţelegenii. 

Am suferit împreumă elimină= 
rile misi societăți în core ne 
aesvoltăm : liceul: Intâi, excluși 
oficial, de dacție, aa „instigatori 
împotriva ordinei şi disciplinei“. 
Andoi exzluşi de clasă, de colegi, 
ca „trădăţori”*' ai intereselor co- 
legiale”. 

Pentru ferula administrativă, 
noi reprezantam luciditatea imsu- 
rectă, periculoasă prin criticis= 
mul ei sănătos, primejduind o 
obediență ale cărei justificări a- 
xioogice ni se păreau contrafă_ 
cute. Pentru plenul!” colegilor, 
credinţa noastră în alte vaiori 
decât cale ale profitului imediat, 
ara o brădame. Aprobaţi de ei când 
propovăduiam arderea manuale- 
lor şcolare, eram pur gi simplu 
înuerimimaiţi pentru faptul de a nu 
fi pus în locui lor minsea de foot- 
ball sau cinematograful, ci efer- 
vescenţa luminoasă a răzvrătiți- 
lor spiritului: Nietzsche, Dosto- 
iewski. Pascal, Shakespeare, Sa- 
vonarola. Rembrandt, 

Izolarea la care ne-au con- 
strâns. ne-a slujit să-i cunoaş- 
tem. btudiindu-i din afară așa 
cum a'am fi putut-o face găsin- 
du-me prinși în rotația lor geo- 
iropică, egoistă şi absurdă. 

Asta ne-a făcut să valorificăm 
singurătatea poziţiei noastre, se- 
meţe şi puternic opuse tuturor:: 
celor bătrâni, închinători ai unor 
măşti de ceară  maleabilă şi în 
stare să căptusşească ideal orice 
fizionomie, dându-i am mimetism 
social aparent cane să ascundă 


esociabiiitatea lor originară. Ce- 
lor tinsi, închinători d=sfrârări- 
(fără măcar pudoarea 


lor cărnii 








FAB 


ipocriztei celorlalți), apologeți ai 
trândăviei,  chiutului și giruetei 
ca simbol al deşteptăciunii în- 
vârtelnice. 

Curând am dessoperit, fiecare 
din noi doi pe socoteala lui, deo- 
sebit, lumi inrudite. 'Cnedhla 
ncastră comună, omogenă, în eli- 
te, sa diferenţia: eu am căutat 
elitele marale, îndrăgostiții puri- 
tății şi ai cugetubui, Frata,e meu 
şi-a luat drept normă e vieții, 
riorma celor ce se var şi se în- 
chipuie stăpâni piu puiința în- 
telectuală- de a prevedea şi pre- 
veni practic, neajunsurile proprii 
sru ala coleotivului cânmuit, Por- 
niţi deia cuttură, ne-am îxat u- 
nul în poezie, celălalt în idealul 
imzitematic al preciziei acţiunilor 
pozitive, Calculând abil, fratele 
meu, adept al muchiilor rațiunii 
tăioase, a prevenit, ferindu-le 
teate hopure vieţii, 

Pe mine m'au sângerat toate, 
în marșul hipnotic spre piscurile 
gheţurilor imiscandegeente: cineva 
ma numit Sonactes şi m'am stră- 
duit să-l însredințez că na gre- 
şit. Sunt tot apologetul nostalgic 
al zăpezilor înă,țimilor etice, ori- 
cât sar aplica de asiduu alţii 
să-mi demonstreze cât de iluzorii 
construite dia carton sorobit și 
neiftalină, sciipind sub beamuri so- 
iare după um geam pnacticat în 
pereții mei oranieni, ar fi în rea- 
litate ele. 

Cândva, nu de mult, când obiş- 
ruitale mele explozii tempera- 
mectale ar fi putut duce, dinbr'o 
cafenea în beciurile desperării 
organizate militar, sau direct din- 
colo de vămiie văzduhului, fra- 
tele meu, după câteva cuminţi 
încercări neizbutite de a mă rea- 
duce la prudență, s'a retrinşat cu 
mult tact întro flesmatică, su- 
perbă atitudine dispreţuitoare fa- 
ță de „lipsa mea de coordonate 
sinatsgice”. 

Ne-am revăzut rar, El calm, 
talditum, opac 1 toate tentativele 
de radioscopie sufietaasră, reccp- 
tiv ca o diafragmă de gramofon, 
penfeotă însă fără ac. Eu mecidi- 
vând prostezte în dalictul mapre- 
vedemii flagremte. Bl ou o coală 
impătrimită în mână, d eogii 
bine rotunjite stilistic, la adresa 
imposturei şi fansei criminale, eu 
cu un buzunar de afișe cât pal- 
ma, care mă puteau dute la o 
peimă de etamitate. Mergând 
spre medacţii cu uși celpitonate şi 
preşuri mol, ei. — Eu, îndrep- 
tându_mă snre periferiile cu gar- 
dusi Peg şi putrede, de care 
sprijinindu-mă să-mi leg suspect 
de des ziretuiri:e pantofilor, aveam 
să lipese pe însemat petece verzi 
de hârtia au inscripţii mărunte şi 
candestine. 

Pe urmă ne-am pierdut tinme- 
le. Fratelui meu i-am văzut mu- 
mai, dm ce în ce mai des, poza 
prin gazete: era ugianul titrat al 
veui mare  potentat politic, în- 
tun oraș azi pierdut pin in_ 
conştiența tagmei ce slujise. 


FI . 


| Ne revedem azi, 12 paradă 








ULAĂ 


de SORACTES 


Fratelui meu îi stau bine ciz- 
mele noui, scascheta fascistă și 
windesspencerul cenușiu imper- 
meabil, tras impecabii p=sie că- 
meza verde, dieasmpra căreia face 
coiac alb, la gât, gulerul unu: 
puiiover de skior... 

Il vă, — cum îl văd şi du- 
duile de pe trotuzr care-l strigă 
pe nume și cărora le face cu 
mâna amical, Ii văd şi-l admir, 
Are cerul cam și sigur de sine 
al imorezătoriior în simbolul ro- 
mânesc de până azi, al morişte. 
ior de vânt. 

Şi nu ştiu, e frigul, vântul tă- 


9 —. ————— 





ivs, sau ploaia cere pătrunzână 
floneaua mea ruptă sub cămaşa 
verde prea largă, de împrumut, 
— mă fac să tremur și să mă ro- 
şesc. Emoţia sporeşta când ob- 
serv că fratele meu nva zărit 
binevoieşte să mă ia în seamă. 
Și sunt faricit, fericit ca nicioda- 
tă, până la iacrimi (sigur că sun 
lacrimi Ge fericire!) când fur 
ricsul meu frate, pomindu-şi re_ 
giementar carâmbii cizmelor nol, 
iși izbeşte palma de piept, voini- 
ceșie, şi-o intoance lat, cu dege- 
te.e răsfirala, ca pentru dărăcut 
câlți, cu cotul frânt în unahiu 
drept, la nivelu: creştetului, în- 
ir'un salut pe care n'a avut încă 
vreme de_ajunsă să-l exerseze... 

Mi-aduc atunci aminte de Pase 
cal, de Nietzsche şi de Savona- 
rola... 





Obiceiuri, credințe și superstiții 
de sărbători 


(Urmare din pag. 6-a) 


E intemesant să știi pe cine vezi 
ietâi dimineața, căci tot anul vei 
fi ca el: harnic sau leneș, sănă- 
tos sau bolnav... 

Fereşte_te să cazi la Bobatea- 
ză, căa în timpul anuiui mori. 

In noaptea spre Bobotează îţi 
visezi logodnica. Eu am visat-o 
acum doi ami. 

In ajun nu se dă aimic din 
casă, ca să nu se împrăștie gos- 
podăria în timpu: anului. 

Dacă primul venit în casă e 
băiat, vaca va face bouţ, dacă 
însă e fată — viţea; 

Dacă e brumă pe pomi, vor fl 
poame multe. Anul trecut n'a 
fost şi nu s'a făcut o potimă. 

Dacă cerul nu sa deschis la 
Crăciun gi Sf. Vasile, se deşchide 
akum. Dar cine să vadă, căci 
oamenii sumt răi. 

Babele obisnuesc să ia pae din 
ce:e pe câre a slujit preotul la 
Iordan şi le pun sub cloşte, Se 
zice că steu bime pe ouă şi scot 
to puii 

Şi câte altele. 

Pe toate le gtie mame şi se va 
conforma întocmai. 

IORDANUL 

Im ziua de Bobotează toți îi 
căsei mes la biserică, 

După siuivă, toată lumea, în 
îrunte cu procesiunea și preoţii 
dela ambeie bisarici, îmbrădați în 
cele mai scumpe vestminte, plea- 
că la pârâu, ca să facă Iordanul, 
Acolo totul e pregătit din vre- 
me: o cru:e mare din ghiaţă, ma 
să şi ciubere cu apă. Cu mere 
fast se va face sfimțrea cea mare 
a apei. Salve de puști și săcălu= 
şuri vor vesti botezul Domnului 
în sat. Dim apa sfințită va lua 
fiecare ca să ducă acasă pentru 
nevoile de peste an, ca ieșinuri, 
descântece, 

La intoamcerea procesiunii, pre_ 
uții vor sfintii primăria, şcoala şi 
casa nzţională. 





— O voiu lua,loane, 


Oamenii întomi acasă, vor pe- 
trece ca în ultima zi a sărbăto- 
rilor. 


VOR TRECE ȘI SĂRBĂTORILE 


Cu Boboteaza vor trere şi săr- 
băitorile.  Colacii se vor mânia, 
sticlele se vo” goli și în casă va 
intra iar sărăcia, Vo urma zile 
gre!e, ohositoare, cu griji. 

„Ce va fi mâine? Ce va fi la 
primăvară? Ne va ajunge măla= 
iul până la noni rod? Sumnele 
arată an bun, Mai ales grâului o 
să-i meargă bine, Nai văzut ce- 
nușa? Ni:mai de nar vi co 
tropitorii. Poate se va cobori în- 
gerul păzii pe pământ. 

Mihăiță va termina școala pri- 
meră şi-l vom avea pe lângă moi 
Căci Dona so va mărita. Așa i-a 
prezis oracoiul de trei ori. Iar: 
băiatul cel mare va termina uni- 
versitatea, va lua un Seviciu şi 
se va strânse la casa lui. Bou- 
uiui îi vom lua perache ca să 
avem de jus. N'ai văzut ce soumu 
am plătit ast toamnă pe arat” 
Toate îe-cm răbda, numai să nu 
fie război. 

Tar la ani, daco da Dimn 
zu pace, ne vom strânge toți, cu 
fii, cu noră, cu ginere și n=poţi, 
dac'or fi, şi vom fare_o și mai şi“. 

Socoteala bătrânilor. 

pă 

—— Ediţie spesală, ediție spe 
cială, Anglia cere pace?! 

M'a trezit din visuri strigătul 
neobisnuit a puimubui de olican, 

Nimge frumos con poveşti. Lu- 
me puţină pe stradă. E târziu 
Moş C.ăriun a pleat să se culce. 
Pomul Ge Criciun și-a stins lu- 
minile pentru apărare pasivă. Il 
mai luminează doar o luminiţă 
palidă asemenea unui vis albas- 
tru. In semi-obscurul vitrinii mi 
se pare că-mi zâmbeşte un înger. 
Vin sărbătorile... 


GEORGE PUTNEANU 


Da ana 


ăsta ? Biata pisică e foarte blândă. In curând va muri 
şi ea, căci e foarte bătrână. 


— Iţi mulţumesc. Lucrurile din buzunare, ţi le dăruiesc 
ție. Stiloul, ceasul, portmoneul, carnetul... Să le iei pe 





-— Haide, Sil, apucă-! de picioare, —- spuse Gherasim. 
ridicându-l de subsuori pe elev. 

Il duseră în casă, iar Hector rămase cu luna, ca să pă- 
zească  fanarul, care speriaşe gângăniile din ierburi. 
amuţindu-le zumzetul. 

Gherasim şi Sil așezară pe-un pat băiatul, Cantonierui 
aduse un lighean cu apă şi prosopul şi 'ncepu să şteargă 
fața lui Ion, care tresări; totuși, elevul încă nu-și de- 
schise ochii, Atât — că pleoapele tremurară o clipă, Li- 
niștindu-se apoi. 

— Are friguri mari! — constată Gherasim, Lipindu-şi 
palma de obrazul lui Bălașa. 

Deodată, cantonierul se cutremură. 

— Pentru Dumnezeu, Sil! Băiatul e împuşcat! — şi 
desfăcu repede haina și cămașa lui Ion. 

Sil se clăt:nă. Sub umărul stâng al lui Bălașa, se des- 
chidea gura mică a rănii produse de-un glonte. Nu 
cursese decâi puţin sânge, însă Ion avea dureri mari, 
Gherasim vedea asta după contractarea pumnilor elevu- 
lui, care gemea slab, mișcându-şi uneori capul, ca şi cum 
i-ar fi stânjenit ceva. Cercetându-l mai îndeaproape, 
aantonierul descoperi în coapsa dreaptă o nouă rană. 
Din aceasta cursese sânge foarte mult, îmbibând pan- 
tallonii bufanţi de străjer. 

Gherasim ghici ce s'a întâmplat și-și ridică spre ceruri 


privirea. Sil înțelesese. Plângând, se lipi de pieptul tată- 
lui său, care-l îmbrățișă. 

— Au început să omoare copiii ! — murmură bărbatul; 
apoi, îl dădu încet la-o-parte pe fiul său şi-i spuse că se 
duce să chieme un medic. — L.-oiu trezi pe Toader, 
să-mi ţină el locul până m'oiu re'ntoarce. 

Rămânând numai cu Ion, Sil se-apropie de el și-și 
puse mâna sub ceafa fierbinte, ale cărei vine se umfla- 
seră. După um timp, Bălașa își deschise ochii. Cumoștința 
îi revenise, aşa că, acuma, putea gândi limpede. Văzând 
că prietenul său începe să se mişte, Sil împinse veil- 
ieuza, ca lumina să nu cadă în ochii rănitului, a cărui 
privire cerceta turbure încăperea, ca și cum ar fi căutat 
o explicație. 

-—- Eşti la mine, Ioane, — şopti Silvestru 

Ochii lui Bălașa <lipiră mulțumiți. Apoi, rănitul făcu 
storțări să vorbească, însă nu reuşi. Buzele i se mișcau 
tără să poată articula vre-un cuvânt. 

—- Nu te-obasi, Ioane. — îl sfătui Sil, abia ţinându-și 
Jacrimile. 

Bălașa schiță un gest și Vodă, înţelegându=i-l, îi aduse 
n pabar de apă, pe care Ion îl goli Acu. 


(Urmare din pag. 7-a) 


— Acuma mi-i mai bine, — spuse însfârşit. — Sil, 
m'au arestat azi dimineaţă și... 

— Lasă Ioane, o să-mi spui totul când te vei face să- 
nătos. Tata sa dus după un medic. E şi mâne zi... 

— Pentru mine nu va mai fi, — și Ion zâmbi ca şi 
cum i sar fi jucat soarele pe faţă. — Lasă-mă, deci, să-ţi 
spun totul. Ui-te cum a fost... i 

Când Bălaşa termină, Sil avea buze uscate şi obrajii 
îi ardeau. 

— Abia am putut veni până aici. Prin oraș trebuia să 
“mă ţin drept, ca să nu se observe nimic, iar rana dela 
obraz mi-o mascam cu palma, ca și cum m'ar fi durut 
măsclele... — avu Ion puterea să glumească. — Dupăce 
am sărit gardul grădinii voastre, m'am prăbuşit şi-a 
trebuit să mă târăsc până la fereastra ta. Numai cu mare 
greu m'am putut ridica în picioare, ca să bat în geam. 
Imediat m'am prăbușit din nou şi cred cam leșinat. Sil: 
te rog să stingi lumine E frumos să stăm de vorbă pe 
'ntumeric. Dealtfel, e destulă lună ca vorbele mele să 
poată ajunse la urechile tale... glăsui iar băiatul, 
luând mâna lui Sil. — Știi... Ceva curios... Nu m'a durut 
de loc în momentul împușcării. Am simţit un fel de căl- 
dură şi-atâta tot. Abia mai târziu au început să mă'nţepe 
rănile. Nici acuma nu mă prea doare, dar sunt foarte 
obosit. E ca şi cum mi-ar fi somn, însă n'aș putea adormi. 
Ascultă, Sil... N'ai nişte ţigări sau tutun în casă? 

— Ba da, Tata fumează şi-şi face întotdeauna provizii 
de câte zece pachete. 

— Adă un pachet... N'am fumat niciodată şi's curios 
ce fel de gust are tutunul. 

— Bine, Ioane. Iţi aduc, 

Peste puțin, Sil reveni cu un pachet şi 'mcepu să răsu- 
cească atât de ne'ndemânatic o ţigară, încât Bălaşa 
zâmbi. 


—— Acuma, fă-ţi şi ţie o ţigară, moșcorodea.. 

— Păi eu nu fumez... — se-apără Sil 

— Vreau să fumăm 
mam sajung niciodată 
ce 'nseamnă asta ? 

Mâna iui Vodă încremeni. Apoi, stăpânindu-şi plânsul, 
care-amenința să isbucnească iarăşi, răsuci repede şi-a 


amândoi, ca niște moşnesi. Eu 
moşneag. Iţi dai tu seama, Sil, 


doua țigară. O aprinse şi-o puse între buzele rănitului, 
care 'ncepu să pufăie, punctând cu o stea roşie întune- 
ricul. Sil aprinse şi ț'gara sa. Fumară în tăcere, înecân- 
du-se din când în când — spre hazul lui Ion. 

— Tare-i plăcut la tine, — spuse el dupăce își stinse 
ţigara. — Acasă, mi-e fost groază să mă duc. Tata de- 


sigur că s'a şi 'ntors și m'ar fi bătut. Vă produc neplă- 
ceri murind la voi, dar cred că nu veţi fi prea supăraţi. 

— N'ai să mori ! — se revoltă întreaga ființă a lui Sil. 

— Vină mai aproape lângă mine, In urechile mele 
par'c'ar curge o apă Am să mor. Tare-aș vrea să trăiesc, 
însă uşa mi-a fost scris... O să mă 'nmormânteze în sicriu 
alb, Sil. Ştii... Voi glumeaţi că am mare trecere la fete, 
dar n'am făcut niciodată vre-o necuviinţă. Ce zici de 
esta ? Nu-i aşa că e comic? Ascultă... Să-i spui lui Va- 
sile Dumşa cam murit ca un legionar. Nu l-am trădat. 
Sil, mă voiu întâlni cu fritiele tău. Poate că dânsul a şi 
care nu te va supraveghia nimeni și să-mi așterni o 
frunză verde pe inimă. Sunt sigur că n'o să-ţi fie teamă. 

— Cu trupul fratelui meu Lupșa am stat o noapte în- 
treagă. Mi-am odihnit tot timpul fruntea pe pieptul lui. 
Ţin la tine ca şi la fratele meu. N'am să te uit niciodată. 

— Cred că voiu muri îndată. Par'că mă simt mai ușor. 
Sii, mă voiu întâlni cu frateie tău. Poate că dânsul a și 
venit în odaia asta. 

— Ii plăceau foarte mult nopţile cu lună. 

-— E frumos să te ridici pe-o noapte cu lună la cer. 

— Joane, să-i spui lui Lupşa că nu l-am uitat. In fie- 
care zi mă gândesc timp de-o oră sau chiar mai mult 
la el. Saiută-l din partea mea şi pe domnul Umbră. 
fostul meu meditator, 

— Ii voiu saluia 

Din grădină se-auzea țârâit de greeri. Unul mai obraz- 
nic sărise pe fereastră şi se lua la harţă cu lumina lunei, 
care-l gâdila pe crusta toracelui. Un tren trecu în mare 
viteză, şuierând lung la curba de lângă canton. Speriat, 
greerul dape fereasiră sări îndărăt în grădină, unde se 
pitulă sub frunza enormă a unui brusture. 

— Sil, — spuse deodată Bălașa, — în cer îl voiu vedea 
pe Căpitan. Il voiu vedea pe Căpitan, Sil! Omule, abia 
acuma îmi dau seama că am toate motivele să mor 
fericit... 

După un timp, Sil spuse: 

— Ioane, când îmi va sosi şi mie ceasul morții, să vii 
la mine. Să vii tu, să vină Lupșa, domnul Umbră, voi 
toţi. Imi promiţi ? 

— Voiu veni. Vom veni cu toţii. Ți-o jur. 

Fruntea rănitului se'mbrobonase iarăşi; începu să tu- 
șească şi simţi gust sărat pe limbă, 

„Hemoragie internă... Plămânui stâng desigur că n: 
sa umplut de sânge...“ — se gândi dânsul, dar nu-i. spuse 
nimic lui Sil. 

După ce-și șterse cu batista sângele depe buze, şopti: 

— Sil, te rog să iei la voi pisca mea. Dacă o să ră- 
mână la noi, va muri de foame Vrei să-mi faci serviciul 


toate şi păstrează-le ca să-ţi aminteşti de mine. Dă-mi 
mânie, Sil. Simt că se ciatină pământul. Strânge-le tars, 
mai tare... Nu... stai... pune-ţi mâna pe rana dela piepi... 
A "'nceput să mă doară îngrozitor... Mă arde, Sil... 

Rănitul își vâri unghiile în cearceaf. 

— Apasă-ţi mâna pesie rană... şi... — însă un val de 
sânge îi inundă gura şi nu mai putu decât să bo.bo- 
vosească. 

Apoi, trupul i se destinse, dar auzul! mai 
vintele lui Sil: 

— Nu te voiu uita niciodată, niciodată, Ion Bălașa 
Spune-le salutări lui Lupşa şi domnului Umbră. 
Spune-le... 

Rănitul făcu o sforţare și-și ridică mâna; când ea ii 
căzu, Ion Bălaza se cufundă definitiv în întuneric şi 
tăcere. 

Sil simţi imediat că prietenu! său a murit. Invârti co- 
mutatorul şi se plecă asupra lui Ion, închizându-i pleoa- 
pele; apoi, îi mângâie fruntea și făcu cruce asupra celui 
mort. Auzind sgomot Qe glasuri, ieşi în tinduţă. Venea 
Gherasim cu doctorul Tranca, un medie bătrân şi ome- 
nos. Cantonicrul se dusese la e! fiindcă-l ştia simpati- 
zant al Legiunii. Gâfâiau amândoi, căci veniseră înir'uz: 
suflet. 

-— Ce e cu Bălaşa ? — întrebă încă depe praz Gherasim 
ată, a murit, 

Medicul intră în cameră şi dădu din cap, 

— Da. Nu se mai poate face nimic... — şi se lăsă pe 
marginea patului, ca să examineze rănile. — Nu numai 
că l-au împuşcat ca pe-un câne, dar l-au şi bătut, l-au 
bătut îngrozitor. Băiatul are două coaste fracturate. Mă 
si mir cum de sa putut târî până la dumneavoastră 
lată... şi-aici o contuziune gravă... și... 


prinse cu- 


Sil, nu mai era în stare să suporte. Fugi în curte și, 
apoi, se duse în grădină. Fanarul uitat de cantonier mai 
ardea, iar Hector îl păzea credincios. Băiatul se-aşeză 
lângă câne. Incepu să plângă, Hector îl privi nedumerit 
şi, ridicându-se de jânsă fanar, veni la băiat, lăsândurși 
botul pe genunchii lui. 

Intr'un târziu, veni și Gherasim, care-l căutase îngri- 
jorat prin toate încăperile și prin osradă. 

— Hai în casă, băieie, — şi-i ajută să se r:dice, 

Luna se-apropia d--asfinţit. Era roșie, ca şi cum ar fi 
vrut să apr.ndă întreaga lume; umbre tot mai lungi că- 
deau peste ierburile înrourate. Acceleratul de ora 0.12 
'recu vijelios pe lângă canton, sguduind clădirea. 

Gherasim luă fanarul şi intră în casă cu Sil. 

Cânele rămase la ușă şincepu să se tânguiască - 
imtâiu cu glas m:c, apoi cu un urlet care creştea cu un 
puhoiu peste tăcerile văii, deasupra căreia luna îşi scu- 
tura ultimele raze înaințe de-a se prăbuşi în pădurile 
Țeţinului 

MIRCEA STREINUL 


So maceamoca i | 








TEATRUL REGINA MARIA: 
„ONOAREA“, piesă în 4 acte 


de H. SUDERMANN 


Există piese cari pot entuzias- 
ma publicul, tot aşa cum există 
unele cari nu trezesc decât indig- 
narea spectatorilor. j E 

Şi ceie din prima categorie, şi 
cele din a doua, dau naştere Ia 
lungi discuţii în jurul calităţii su- 
perioare său a mediocrităţii lor. 

Piesa prezentaţă la teatrul „Re- 
gina Maria“ nu face parte nici 
din prima, nici din cea de-a doua 
categorie. 

Nu este o piesă din toate punc- 
tele de vedere slabă. tot asa cum 
— mai ales — nu este bună. 

Vom întrebuința un termen mai 
aspru — cel puţin, după părerea 
noastră — decât acela de „piesă 
proastă“, spunând că cele 4 acte 
ale lui Sudermann sunt, dim toate 
punctele de vedere, corecte. 

Nu acelaş lucru l-am fi sups şi 
acum o jumătate de veac, epocă 

“in care piesa lui Sudermann adu- 
cea în giscuţie o lungă serie de 
„chestiuni la ordinea zilei de a- 
tunci“, tratate în maniera natura- 


listă,  specitică dramaturgului 
germân. 
Unii dintre eroi — şi în spe- 


cial, baronul Trast — se preocu- 
pă, în lungi tirade despre cecace 
putem numi : „marele haos care 
desparte clasele sociale“. 

Il vedem, astfel pe „omul bo- 
gat“ intrând în casa oamenilor să- 
raci, cu batista la nas, ca să nul 
indispună mirosul urit din încă - 
pere. 

Acesta este un exemplu. 

Şi mai avem și altele. Astfel, 
pentru a-l lămuri pe cetitor sun- 
tem ispitiți să facem ceeace nu 
merită nici de cum această piesă: 
să rezumăm subiectul ei. 

Vom găsi o cale de mijloc, a- 
mintind conflictul principal al 
piesei ; Un tânăr de bani gata se- 
duce o biată fată săracă, Origi - 
nal, nu? 

Fata are — vai! ce surprinză- 
tor —un frate cu, principii foarte 
sănătoase, care e indignat de no- 
roiul ce îl înconjoară. 

Puneţi-vă imaginaţia la contri- 
buţie şi veţi afla tot ce urmează, 
Intervine, la un moment dat, un 
revolver care totuşi nu ia foc, 
fiiencă piesa e doar „piesă“ şi nu 
dramă. 

Suferinţa cea mai mare a bie- 
tei surori este că fratele nu îi 
mai dă voe să meargă Ja bal, 

Recunoaştem că această sufe - 
rinţă putea însemna o problemă, 
acum 50 de ani. 

Actualmente însă. piesa scoasă 
din lada cu vechituri, păstrează 
un foarte pronunțat miros de naf. 
talină, oricât şi-ar da silința ex - 

















er. 
i % 3 


"O, Menipe! O, Menalce !*, ar 
trebui să încep dialogul acesta, 
dacă raţiunile pseudonimice p- 
culte ale semnăturii mele sar fi 
pretat la capricii anagramatice în 
stare să acorde, (prin simpla. mât- 
tație topică a lui „c“), semnifica- 
ţia orgolioasă a vre-unor afint- 
taţi prin milenii, între putințele 


maieuticei geniale a filosofului 
prechristic, şi îngâimările mele 
umile din al XX-lea secol 
creștin, 


De m'ar fi ispitit tonul acade- 
mic al vocutivelor acestora plato- 
nice, — aura de elevaţiune spiri- 
tuală pe care asocierea lor cu 
sensurile grave ale dialecticei pla- 
toniciene ie-o acordă, — de bună 
seamă că întrebuințarea lor, odată 
admisă, ne-ay fi impus încrede- 
rea magnifică în virtuțile noa- 
stre întelectuule, obligându-ne la 
un sotu sec şi manierist de dis- 
cuţie, de vreme ce Platoni şi So- 
crati autentici nu ne e dat să 
Jin. 

Dacă totuși rămân la întrodu- 
cerea acestor vocative pretențiou- 
se în tonul colecviilnr noastre, e 
numai pentru vibraţiile simpute- 
tice minore, de jelanie, de tân- 
guire, de lirism elegiac resemnat, 
consonind  oridecâteori vocalis- 
mele lor pure ne amasă clap-le 
suftetului prin inejabilul lor „cur 
men obscurior“. 

Așadar : 

„O, Menipe; 0, Menalce!* 

Sau, mai pe înteles: „Vai nouă, 
crescătorilor harnici şi inutili ai 
mătăsei sensurilor mure, cât ne 
dau de lucru viermii cuvintelor, 
tărătorii, şi frunza de agud ce-i 
hrănește cu seva experienței uul- 
gare cotidiane. Vai nouă, Menipe, 
vai Nouă, Menalce, cât de puține 
sunț căile unttuitor-melodice ale 
înțelegerilor străvezii între con- 
ştiinţele crescute prea heliotropic, 
prea diurn. O, Menalce, o Me- 
nipe, cât de puţin împreună vor- 
bim oricât de alături ne-am auzi 
unul pe altul“. 

Vă surprinde aerul ucesta ecle- 
siastic ? căinările putinţelor noa- 
stre de inter-intelecțiune, într'o 
dispută care le presupunea, odată 
ce pe sâmburele unui „da“ și-a 
unui „nu“ păreau să se închege 
coloanele de teat ce desbătenu 
în fiecare număr, o problemă? 
Săvârșeşti o mică sofismă, o Me- 
nipe, (dovedindu-te astfei cinic 
și în procedee, după cum. drept 
cinic vrea mumele-ţi să-ți desem- 
neze fondul intim), o mică sofir- 
mă, poate involuntară (ceeace nu 
vreau să cred, ştiindu-te lucid 
total), v sofismă denumită „igno- 
rățio elenchi' — ocolirea subiec- 
tului, . 


celenta, echipă de actori ai teaitru- 
lui Regina Maria, să-l înlăture. 
Din cinci în cinci minute, acto- 


rii sunt siliți să ţină lungi dis- 
cursuri, căutând o definitiţe a o- 
noarei, 

Ceeace este trist, aceste discur - 
suri intervin foarte des, fără mici 
un ros. 

Spectatorii îl recunosc prea u- 
șor pe autor ascuns în eroii cari 
vorbesc pe scenă, 

Nu-l avem în faţă pe baronul 
Frust, tot asa după cum şi ceilalţi 
eroi sunt cu totul lipsiţi de viaţă. 
In schimb abundă pe scenă diver- 
şi Sudermani: Suderman-Trast ; 
Suderman-Ieinedke;,  Suderman- 
Muhing ş. a. m. d. 

E acesta marele defect al piesei, 
defect toi atât de mare în vremi - 
rile noastre, ca şi acum 50 de ani. 

Deci, pe lângă caraterul demo- 
dat — să ni se ierte barbarismul 
— al piesei, nu găsim nici o mare 
calitate care să îndrepte balanţa, 
justificând prezența piesei pe un 
afis. în anul de graţie 1940. 

D-l Ion Şahighian a căutat să 
vealizeze atmosfera proprie piese- 
lor lui Suderman, isbutind să dea 
piesei v valoare documentară, si 
făcând prin aceasta „tot ceeace se 
putea face“. 

Numai cuvinte bune avem de 
spus despre actorii teatrului „Re- 
gina Maria” cari interpretându-și 
rolurile cu convingere, au isbutit 
să îl înşele timp de două ceasuri 
pe spectator, făcându-l să ia 
parte cu viu interes la cele pe- 
trecute pe scenă. 

Meritul este, în special, al d-lui 
Tony Bulandra, care, în rolul ba- 
ronului raisoneur Trast, a știut să 
fie grav Sau vesel, după cum ce- 
rea rolul. 

A împrumutat tiradelor din 
piesă farmecul deosebit al glasu- 
lui său, isbutind să ţină încordată 
atenţia publicului şi mu să-i ispi- 
tească de a privi în dreapta și în 
stânga, asa cum se întâmplă de o- 
biceiu în astfel de ocazii. 

Dacă piesa va avea succes, me- 
ritui va fi în mare parte al d-lui 
Tony Bulandra. 

D- V. Maximilian a mai dat 
încă odată dovada inepuizabilelor 
sale resurse artistice. 

Ivtrun rol cu totul deosebit de 
acela din „Papa se lustrueşte“, 
piesă pe 'care a jucat-o atâtea seri 
de-a rândul, a trecut cu cea mai 
mare uşurinţă dela rolul unui 
tată ideal la acela al lui Heinecke, 
tatăl inconştient care-şi împinge 
fiica la prostituție, 

Şi spunând aceasta, ne gândim 
la mulţi dintre actorii noştri cari 
nu pot scăpa de întluența rolului 
precedent, împrumutând dela a- 
cesta, ticuri, gesturi, accente în 
glas, şi celorlalte roluri, 

Cunoatem astfel mulţi actori 





Vorbiţi. paralel, o, Menipe; o, 
Menalce; dar nu vorbiți „faţă în 
faţă“, ci „unul lânsă altul“. 

Căci într'adevăr, care era pro- 
blema ta înițială, în ultimă ana- 
liză, — o, Menalce ? 

Dacă nu mă înșel, anihilarea 
lucidități eroice a spiritului con- 
ştient de vremelnicia sa, prin a- 
cutumanța unei cenestezii con- 
fortabile, prin siguranța-de-sine 
pe care-o acordă spiritului, sen- 
timentul securității (iluzorii) tru- 
peşti, — excluderea adică a pers- 
pectivelor definitive pe care even- 
tualitatea morţii le conferă spi- 
ritului, din gândirea celor cople- 
șiță de efemer. „A fi pregătit de 
moarte“, a fi „inițiat“ asta în- 
semnează, după câte cred: în- 
cercarea de a rezolva problemele 
vieţii spiritului, din perspectiva 
Morţii. E, dacă nu sunt victima 


PA 


(2 





CEL 


unui caz de falsă memorie, defi- 
niția gândirii filosofice așa cum 
v concepe  şcoula  meo-kantiană 
dela Marburg: Herrmann Cohen, 
Paul Natorp, Ernst Cassirer... 

Felul în care întrebuințezi con- 
ceptul de moarte e, Menulce, li- 
mitativ : „concept-graniţă“, defi- 
nibil numai prin, negaţii și imbo- 
sibil de predicat pozitiv (logiceşte 
vorbind), conceputul de moarte 
nu are pentru tine. o Menalc, un 
sens intuitiv concret, pentrucă 
Dir și simplu nu poate avea pen- 
tru nici o conștiință gânditoare 
un altare sens, de vreme ce el 
însemnează tocmai ubolirea ori- 
cirei conștiințe, cum bine remar- 
că în răspunsul său, Menip. 

Și aici mă întore la tine, o 
Menipe ! Imputarea principală pe 
care i-o faci lui Menalc e aceca 
de a vorbi despre o „inițiere în 
moarte““, ceeace tu, Menipe, so- 
coți cu neputinţă odată ce moar- 
tea e o experiență unică, înco- 
municabilă prin tocmai dispari- 
ţia conștiinței care ar încerca-o. 
Dar Menalc, după câte pricep din 
ce scrie, nu vorbeşte despre 
moarte ontologic ci psihologic. 
Ei nu speculează adică asupra 
realității obiective a Morţii și 
asupra caracterelor ei, descriptiv, 
fenomenologie, ti caută să deli- 
miteze stări sufletești în legătură 


.] 


a 
i 
A 


LOCViI În 
UALITATE 


i Mc n 


- 


PO N e SN NE NE RE N 0 N CO EC a td NI a aut ta fi 
CR i ft Rt RE E ta Pt a a a ta NP a eee 
- 


cari vorbesc mereu cu accent e- 
vreesc, fiindcă în tinereţe au in- 


-terpretat multe roluri de evrei! 


D-1 Ion Talianu a smuls aplău- 
ze la scenă deschisă în rolul lip- 
i de relief al bogătaşului Muh- 
ing, 

Așteptăm ca. să-l vedem şi în a- 
ceastă stagiune pe d-l Talianu în- 
tun rol pe măsura talentului 
său, 

D-na Virginia Teodoru a inter- 
pretat cu convingere rolul d-nei 
Heinecka. 

Alături de aceștia, tinerii tea- 
trului Regina Maria au știut cu 
toții să fie „Aa înălțime”. 

D-l Ionel Manolescu a fost ex - 
celent în dificitul rol al tânărului 
Heinecke. I-am imputa doar câte- 
va accente prea lirice, 

D-na Mia Coca, a isbutit o nouă 
creaţie în rolul Almei, Sar putea 
ca pentru unii, jocul domnişoarei 
Mia Coca să fi însemnat o sur - 
priză. Pentru noi cari am aplau- 
dat-o în „Şoarecele de biserică“ 
şi în „Slugă la doi stăpâni”, ulti- 
mu! ei succes nu înseamnă decât 
o confirmare. 

Despre d. G. Sion am avea ceva 
mai mult de spus. A apărut anul 
acesta în rolul lui Zoil, din „Fân- 
tâna Blanduziei, în rolul lui Her- 
man din „Hoţii” — lăsându-l cu 
totul în umbră pe domnul Ci- 
prian care a interpretat acelaş rol 
în piesa prezentată la teatrul „Co- 
media” — şi în rolul generalului 
Stasino din „Papă se lustrueşte”. 

A fost tot de atâtea ori exce- 
lent. 

Domnul G. Sion este un actor 
care îşi studiază în cele mai mici 
amănunte rolurile sale, devenind 
un specialist al roluirilor cari vin 
— ca să spunem aşa — imediat 
după cele principale. Şi de astă 
dată dânsul a reuşit o mare 
creaţie în destul de ingratul său 
rol. Nu suntem, o credem, prea 
prea pretenţioşi atunci când ce- 
rem pentru domnul G. Sion un 
rol „mare”, în care, suntem SiSuri, 
va fi, ca în totdeauna, perfect. 

Domnul Rogalschi, cu mijloace 
simple, a realizat un tip de beţi- 
van, neşariat şi cât se poate de 
reușit, 

Doamna Elvira Petreanu Mano- 
lescu a împrumutat toată expe- 
rienţa, sa scenică, celui de-al doi- 
lea rol „pur” al piesei. 

Doamna Silya Cotberti, într'un 
rol scurt, s'a făcu totuşi remar- 
cată. : 

Acelaş lucru îl putem spune și 
despre doamna Elvira Ștefănescu, 
plină de prestanţă în rolul doam- 
nei Muhling. 

Domnul G. Voinescu a trecut 
cu! bine un destul de greu exa- 
men, interpreiând rolul antipa- 
ticului Konrad, 

Domnii Stan Iorga — schițând 
un tip interesant de lachen £0- 
mos —, Titu Vedea — foarte 
simpatic într'un rol scurt — Chr. 
Șerbănescu — o amuzantă apa- 
riție — și doamna Stoiceanu — 
pe care am dori s'o vedem şi 
în roluri ceva mai însemnate — 
au întregit această excelentă 
distribuţie. 

TRAIAN LALESCU 


cu prezența pentru conştiinţă, a 
eventudmlității sufocante a dispa- 
ției ei totale. Pierderea totală a 
insului eroic într'o concepție s0- 
terică, artistică ori mistică, iată ce 
crede Menalc că înseamnă „îni- 
țiere'": pregătirea din viață, de 
sub zodia relativului adică, pen- 
tru lumea de valori a Absolutului 
presupus. Nu despre o cunoaştere 


a Morții e vorba la el așadar, 
Cum pari să crezi în răspunsul 
ce-i dai, Menipe, ci despre o ati- 
tudine de viață, a Insului aflat 
în perspectiva sfârşitului, în țimp, 
al vieţii. Pragmatic şi nu episte- 
mologic vorbeşte aşadar Menale. 
Ce avem de făcut, dată fiind fa- 
talitatea Morţii, în această viață 
vremelnică, pare a întreba el, 
Nu de definiţii, fie ele prin a- 
nalogie cu somnul sau cu altă 
experienţă accesibilă vietuitorilor 
se preocupă  Menalc. Temypera- 
mentul lui mi se pare mai curând 
u fi, Menipe, temperamentul unui 
artist, ori a unui mare mistie 
(ceeace, crede-mă, e tot una din- 
to anumită lature privind), în 
orice caz a unui anthropolog, care 
pornește dela existenţa sa, umilă, 
josnică, — demnă sau măreaţă, 
oricum, însă nu mai puțin demnă 
de păstrat, pentru a se preocupa 
de anumite probleme, în legătură 
cu aceeaș existență a sa, — con- 
diția omului în genere, poate — 
și pentru a o prita de ratare pe 
aceeaş existență proprie. Menalc 
e eguventric, e subiectiv, e pasio- 
nat, e cum Socoţi, dar nu e înu- 
man, Menipe, cinicule Menip!.. 
„Dar să vorbești ontologisi, cos- 
mologist şi teleologist, despre „er- 
periența unică a Morţii“, despre 
„iniţiere în moarte“, — cu toate 
că o consideri imposibilă, — des- 
pre putinţa ca moartea să fie 
ceva... sau să nu fie ceva... despre 
asimilarea ei cu somnul... des- 
pre definiția morţii în fine (re- 
citește-ţi răspunsul) iată ce e 
inuman, cinice Menip. Că e o 
fuză a vieții sau că viața e o 
fază a ei — ce este moartea în- 
trun cuvânt nu mă mai întere- 
sează decând știu, ca omonimul 
meu anagramatizat, că nu stiu 
nimic. „Ignorabimus“, s'a spus, şi 
asta îmi ajunge. Mă interesează 
nu dece trăesc, (ce e viața adică), 
ci cum să țrăiesc. Fie şi pragma- 
tism dacă vrei. In orice caz e mui 
uman, mai onest uman, mai sin- 
cer uman așa... | 


UNIVERSUL LITERAR 








— A bsenţe=— 


Cât de păgubitoare a fost ab- 
sența propugandei românești, a: 
colo unde prezența altora a știut 
să culeagă roadele unei osteneli 
de fiecare ceas, am simțil-u cu 
sfâșietoare durere. 

Tot ceeace o rasă trufașe a du- 
bândit prin iscusită şi stăruitoare 
minciună, noi am pierdut prin 
sfiaia cu care ne-am arătat în- 
dreptățirea de stăpân. 

Și nu putem învinui pe alții 
pentru această neînduplecată pe- 
deapsă. 

Acolo unde aurul, slova tipă- 
vită, cântecul, teatrul, vinul şi 
femeile vrăşmaşului, cucereau pas 
cu pas dreptul de întâietate, noi 
ne mulțumeam cu prezenţa gân- 
gavă și sclivisită u unui atașat 


de legaţie. 

Şi în timp ce scenele din Ar- 
deal eruu cotropite — sub stă: 
pânirea românească — de mulţi” 


mea „artistelor“ maghiare deslăn- 
țuite frenetic în ţopăieli naţionale 
și sălbatice chiuituri de pustă — 


moi lipseam. dela rarele specta- 


cole românești ca să deprindem 
timba lui Arpad, în tovărăşia u- 
greabilă a „vedetelor“ din Buda- 
pesta, 

Orgolioşi de faima lui George 
Enescu a Elvirei Popescu și a al- 
tor artiști cu renume, he SOCcO- 
team. noi înşine prezenţi în con 
știința şi admiraţia lumii, 

Ignoram până şi confuziile geo- 
maţice în care stărutau cores- 
pondenții străini când ne adresau 
scrisori... în Bulgaria. 

Când însjârșit, în cadrul unor 
expoziţii universale, am făcut da- 
vada harului şi vredniciei româ- 
nești, toată lumea ne-a privit cu 
uimire. , 

Şi când abia începeam să fim 
cunoscuți și prețuiți, a venit răz- 
boiul, 

Noi ştim însă că în războiul a- 
cesta, cele dintâi biruinți au fost 
câștigate prin dibacea folosire a 
propagandei care — în statele bi- 


ruitoare — a însufleţi: poporul 
până la paroxismul unui efort 
fără pereche în istorie — iar în 


statele învinse a avut rolul să 
macine unitatea și rezistența na- 
(ională — pregătind o stare de 
confuzie şi de panică, foarte pri- 
elnice unei acțiuni fulgerătoare 
şi viguroase, 


Ca să redea poporului încrede- 
rea şi bucuria de a trăi pentru 
un ideal, conducătorii statelor 
cari poruncese azi Europei, ati 
știut să trezească  mui întâi în 
supușii lor sentimentul mândriei 
naționale, E 

De cât ajutor au fost în pregă- 
tivea acestei renaşteri biruitoare, 
acele moşteniri prin care geniul 
artistic al popoarelor, îndreptă- 
țez mândria urmașilor, am văzut 
cu toții. 

Incleștate într'o luptă pe viață 
și pe moarte uceste popoare au 
scormonit adânc în fundul como- 
rilor adunate de veacuri şi au 





Eu pot o serie de lucruri. Dece 
le pot nu ştiu. Ce să fac din ce 
pot, iată ce vreau să aflu! Imi 
poți spune cumva, Menip ? Mă'n- 
doesc. Nu-și poate spune decât 
fiecare în parte. Având în coa- 
stă pintenul permanent al nean- 
tului, va. ști să aleagă oricine 
dintre posibilitățile sale interne, 
pe acelea a căror valabilitate să 
nu fie socoțilă în raport cu un 
sistem. de coordonate legat de 
realitățile  coruptibile, de dispa- 
riție. Conștiința Neantului imi» 
nent e marea forță a creațiilor 
„de limită“. Cunoscându-și desti- 
nul, adică limitările umane şi pu- 
țintele, Omul cunoaşte prin nega- 
ție nelimitarea divină și neputința 
divină de a se limita. Tot ce a- 
tinge graniţele, (calitative, deoare- 
ce limite cantitative divinitatea 
mare) granițele dintre Omenie şi 
Dummnezeire, dintre permanenţă 
şi vremelnicie, dintre coruptibili- 
tate și  veşnicie, face parte din 
aceste „creații de limită“. Nere- 
nunțând la o eternitate care-i 
este înterzisă, Omul încearcă 
astfel, prin continuile hă rțueti 
fuță de domeniile rezervate diti- 
nității „să-şi demonstreze față de 
soartă dreptatea, reproşând Dum- 
nezeirii faptul de a-l fi privat de 
eternitatea pe care-o merită. 
Eroismul acesta mi se pare a fi 
cel just: puterea de a vroi să 
creezi, chiar ştiind cât de puţin 
durabile-ți sunt operele, puterea 
de a vroi să te aprobii de Abso- 
lut, împotriva conştiinţei prohi- 
bițiilor metafizice. Puterea de a 
nega permanent cenzurile divine, 
voind ceeace-i e permis doar lui 
Dumnezeu, puterea de a-ţi men- 
ține iluzia veşniciei proprii  îm- 
potriva conştiinţei continui că vei 
muri. Şi în acelaş timp, puterea 
de a nu ceda sfâşiat între voin- 
fa de a-ţi menține iluzia și con- 
știința iluzivității credinței tale. 

A face pe nis-naiul față de 
moarte e ignobil, A continua să 
faci tot ceeace ai face dacă ai fi 
veşnic, ştiind totuși că vei muri, 
iată, Menalc, iată, Menipe, ce mi 
se pare mie o adevărată „voca- 
ție'* metafizică. 

Ceeace, evident, e cam acelaş 
lucru şi totuși ceva mai mult 
decât amândouă „iniţierile noa- 
stre: în moarte, Menule, în via- 
ță, Menip, 





Progmatismul în slujba valo- 
rilor Absolutului conceput prin 
mnegație față de Relativitatea mea, 
mi se pare atitudinea eroică, în- 
țeleaplă și tragică, pentrucă su- 
pusă durerii de a şti că nu ştii 
ce crezi, singura atitudine a vieții 
din orizontul Morţii. 


SORACTES 


dat lu iveală toate legendele e- 
ruice, toute datinele, icoanele din 
trecut şi faplele pildauitoare. 

Le-au înfățișat apoi cu măes- 
trie mulțimii ca .să-i trezească e- 
lanul şi puterea străveche... 

Roadele culese, răsplătesc pe 
ostenitori cu prisosință — şi ne 
îndeamnă să te urmăm pilda. 

Avem şi noi atâtea comori cari 
dăinuese sub colbul uitării și pe 
cori sar cuveni să le vânturăn 
acum în văzul șin auzul POPOA- 
relor ce ne stau alături, ca și a 
celor ce ne stau împotrivă. Știm 
că într'o lume bântuită de ne- 
linişte, nu vom afla nici răbda- 
reu ţrebuitoare lecturei îndelungi, 
nici ascultarea atentă ce se cere 
la un spectacol obicinuil, 

Dur scurta evocare a unei pu- 
gini de cronică uitată, o legendă 
sau o baludă îmsujlețită, un cân- 
tec înscenat și câteva dansuri în 
care să se exprime Ţirea adevă- 
vată a românului cu toată poezia 
şi cu toată vigoarea, iată câteva 
elemente numai, prin care putem 
afla drum către inima și preţui- 
rea oricui, 

Suferința a dat grai nou cân- 
tecelor bătrânești şi ne-a amintit 
că doinele s'au ridicat din inimile 
străbunilor noştri „ca flori pe 
morminte“, 

„Intre două spulberări de fur- 
tună — cum a spus cândva sub 
cupola Acudemiei Române, Mi- 
haii Sadoveanu, ne-am amintit 
de câte ori ne-am mutat sălașul. 

Multe hoarde cu nume urite 
și uitate ne-au prădat pământul 
şi au ars așezările strămoşilor 
noştri. Singurul chiag care ținea 
pe bătrâni erau graiul și credin- 
ţa. Graiul închega în versuri şi 
cântări suferințele, credința îi 
îndemna să zidească pe pămân- 
tul stropit cu sânge şi presărat 
cu morminte, biserici lui Dumne- 
zeu. 

Din viforele trecutului, au plu- 
tiţ îngânându-se până la noi, a- 
tâtea mărturii de vitejie, de înte- 
lepriune și de frumusețe. Dar a- 
vuția asta, spre care poetul şi 
vajnicul luptător naționalist Va- 
sile Alecsandri, ne întorsese când- 
va ochii, nu se cuvenea tăinuită 
în rafturi prăfuite de bibliotecă. 

Era cea mai vie dovadă a vie- 
ţuirii şi dârzeniei poporului ro= 
mânesc, pe toată întinderea pă- 
mânțului unde răsumau cântecele 
noastre. 

Nam știut să facem la vreme 
dovada îndreptăţirii noastre față 
de alții. N'am făcut, nici față de 
toi înșine, ce se cuvenea, ca să 
împlinim, în frumuseţe şi în trăi- 
nicie, gândul celor morți. 

De acum încolo să luăm aminte. 

Treculul ne poruncește să fim 
prezenţi pretutindeni unde ab- 
senţa noastră s'a dovedit păgubi- 
toare, 


“SERGIU DUMITRESCU 


După cum vezi, Menalc, oas- 
pele nostru, filosoful  Soractes, 
care ne învinuiește că discutăm 
paralel şi nu faţă în faţă are vina, 
el, de a vorbi altă limbă — ceeace 
este încă mai grav. Căci noi ne 
bucuram co nevinovată îngâm- 
fare d'a fi găsit poate, cu prile- 
iul colocviilor noastre, acea „bo- 
nomie a gândului“ ce-i era dragă 
lui Joubert. Soractes însă pare să 
dispreţuiască metoda noastră mi- 
noră de a desbate în bobote pro- 
bleme care cer condeie savante 
Şi severe; și ca să ne înveţe 
minte, vezi bine, ne-a cuvântat 
ex cathedra”, ca un adevărat 
papă al filosofiei, despre prag- 
matism. 

Ne informezi, Soractes (mă iar- 
tă că nu uzez ca tine de voca- 
livul pleonasmic ce nu se prea 
invoieşte cu limba noastră din 
strămoși), c'am  desbătut onto- 
logic şi epistemologic în loc da 
cerceta psihologic și pragmatic, 
atitudine ce pari so consideri 
drept un himalaya de cinism și 
inumanitate... Dar ia bine seama, 
studentule silitor ce eşti, să nu te 
înţepi cu propriile-ţi săgeți. In- 
tradevăr în replica ta sau rătă- 
cit cuvinte ca „realitatea dispa- 
riţiei“ şi „conștiința  neantului 
iminent“ ce răspund, pragmati- 
cule, în amalgamul meu cosmolo- 
gico - ontologico - teleologie (ce-ţi 
sâcâie simţul metafizic pur) unor 
vocabuli ca „adevărurile reve- 
late“, „nădejde de lumină“ și „bu- 
nătatea morţii", Nu crezi că ro- 
lurile s'au schimbat și că aici in- 
genuul Menip stă de vorbă cu 
cinicul Soractes? 

Pari să dispreţuieşti adânc ati- 
tudinea intelectualistă cea inu- 
man de gratuită, cea neonest de 
gratuită și cea cinic de gratuită, 
faţă de umanul, onestul, sincerul 
și generosul utilitarism, Soractes, 
pragmaticule! Pari să osândeşti 
ca pe niște becisnici ai cugetării 
he toţi filosofii spiritualişti, idea- 
liști, sceptici, relativişti, probabi- 
liști care, dela Platon până la W. 
James și şcoala sa, de-a-lungul 
atâtor veacuri au trudit pe -apri- 
cele tărimuri ale  metafizicei... 
S'ar putea bănui, pragmatice So- 
ractes, c'ai descoperit desigur a: 
cea  năsdrăvană „cumpănă de 
cântărit probabilitățile”, ce te-ar 
îndreptăţi să proclami „ex cathe- 
dra” infaibilitatea pragmatismu- 


lui! Dar studentule silitor, și 
pragmatismul va trece! E încă 
atât de tânără gândirea! Ba 


chiar cea ce se crede bătrână. 
e mai tânără decât celelalte! 
Reflectez că și sistemul filosofu- 
lui valoros, Lucian Blaga, la care 
pari să aderi cu totul când vor- 
bești de prohibiţiile metafizice. 
ctc. încă este tînăr... Şi tocmai 
de aceea eu am vorbit în umilul 
meu esseu de o nădejde de lu- 
mină. Tu însă, pragematicule, — 
o afirmi răspicat — repudiezi in 
numele umanităţii, onestităţii și 
sincerităţii oricare nădejde, înge- 
nunchiâna zeului aurit al UTI- 
LULUI! 

Laşi să se înţeleagă că mai 


21 - Decembrie. 1940 











CAPITOL : Fugarii, 


Noar ji exclus, ca autorul nu- 
velei care a inspirat regisorului 
turnarea jilmului sus citat să ji 
avut ca motto : „Indenuaul înimei 
e uneori mai ture decât legea”, 

Mai original trutată ca de abi- 
ceiu — povestea unei fete tinvre, 
de data uceasta asuprită de tatăl 
şi nu de mama ei vitregă şi a 
unui tânăr simpatic, nu numai 
fiindcă-i urmărit de poliţie ci şi 
pentrucă reușește până la urmii 
să înspire o dragoste „ca în ro- 
mane”.., 

Faptul e plauzibil, ținând sen- 
mă de împrejurările vitrege și 
mui dales originale în care sau 
cunoscut eroii, cari, „la prima ve- 
dere” prin răutățile ce-şi servesc, 
induc în eroare spectatorul con- 
Pins că, acum, s'a lăsat cu „coup 
de [foudre”, 

Cu toate regretele, întrebuințez 
iar un neologism, negăsind nimic 
asemănător, cu mult citatul „Qui 
s'aime se taquine“ devarece con- 
statăm după putin timp că s'a a- 
prins scânteia pe care suntem 
tentaţi să o numim „Scânteia dra- 
gostei”. Veţi vedea în ce îmypre- 
jurări, această scânteie iu după 
câteva acte, proporția unui in- 
cendiu, care, contrar superficia- 
lității vădite a dragostei sistem 
„lulger” specifică secolului nos- 
iru, continuă în crescendu. 

Ori, cum nu este draguste fără 
suferinţă, intervin diverse ele- 
mente rău voituare acestei „muri 
iubiri” cure nu-i numai pe placul 
elevelor, curi dacă sunt „în 
soțite”, tremură de |[rica de a nu 
ji văzute de profesoare sau dle 
„mamiţele” respective, ci pe gus- 
tul tuturor genurilor femenine, 
cari — desi nu vo mărturisesc, Q 
visează la orice vârstă. 

Indrăgostiții — chiar dacă nu 
sunt — se cred nedreptățiţi de 
soartă. 

Din fericire această soartă nu-i 
de multe ori asemănătoare cu u 
perechei din film. care, după ce-i 
silită să îndure chinul unei luni 
de miere, fără confort, pribegeşte 
de frica poliției care intervine 
când le e lumea mai dragă. 

Noroc că această intervenție e 
redusă la zero de o serie «le ce- 
tuțeni binevoitori, cari apar la 
momentul oportun, jucând rolul 
zânelor protectoare din poveştile 
cu smei. 

Și, pentru ca duduile din sală 
să nu plângă prea mult, după ce 
asistăm la un proces unde un A- 
vocal „repune pe rol” mult dis- 
cutata problemă socială a vayga- 
bonzilor, acțiunea se sfârșește „cu 
bine” spre marea satisfacție a 
celor două zâne cu mustăţi — di- 
diferit țăiate — între cari Mabel, 
eroina, urmărește  desbaterea 
procesului, 


te-ar desonora întrebări ca ace- 
stea: Care e adevărul? Dece tră- 
iesc? Dece mor? Căci singura în: 
trebare onestă îţi apare aceasta: 
„Ce trebuie să vreau să cred? 
La rândul meu, acum, să-ţi îm- 
potrivesc, ca un ecou amarnic, 
propria-ți indignată afirmaţie că 
„& face pe nis-naiul faţă de 
moarte €e ignobii:... Te citez, căci 
epitetul e o raritate a vocabula- 
rului filosofic, și de unul singur 
poate n'aş fi dat peste el. 

Pornit dela analogia pseudoni- 
fa 

SI 


CES 
SI 





i aa 
tre a 3 
e Ca zi 
za i c: 
în 

mului meu cu numele filosofului 
din şcoala cinică, mă copleşeşti 
sub o avalanșă de apotiesme în- 
fiorător de infierătoare, menite de 
sigur să mă facă să-mi măsor cu 
luare aminte lungimea nasului 
când mă avânt să discut filosofie. 
Socoţi prăfuită, pragmaticule, ori- 
ce năzuinţă către Absolut; şi sta- 
tuiezi dogmatic că singură filo- 
sofia utilitaristă a voinţei e no- 
bilă, umană, adevărată faţă de 
aceea a sentimentului gratuit, a 
inteligenței ingenue, a judecății 
critice, ce de 20 de veacuri înno- 
bilează totuşi gândirea... Pe ce 
balanţă a imponderabilului ai 
scos la iveală că dorul fierbinte 
de adevăr şi nădejdea de lumină 
absolută cântăresc mai puţin de- 
cât cinica renunțare la orice nă- 
zuinţă şi comoda instalare în va- 
lorile exclusiv UTILE vieţii? Să 
crezi numai în ce îţi convine să 
crezi îţi satisface atât de bine 
demnitatea şi onestitatea? Acea- 
stă voinţă de a crede numai în 
valorile utile crezi că într'adevăr 
cântărește mai greu ca o credin- 
ță spontană, vie, întreagă, în va- 
lori deocamdată numai probabile? 
In ziua când ai să hotărăști să 
crezi că nu cad corpurile grele 
sau că 2 cu 2 fac 5. spune-mi, 
pragmaticule, ai să te simţi pe 
deplin demn, onest, uman? Mă 
îndoiesc. Eu unul sunt gata să-ți 
cedez omonimul meu, Soractes... 
Cred că ţi-ar desvălui mult mai 
topic decât mie „fondul intim” 
despre care vorheșii în dogma 
ta. Dar până una alta, haide! 
recunoaşte, pragmaticule, că, — 
vorba românului, — iţi furi sin- 
gur căciula! Acolo unde nu este 
spontaneitate, nu este nobleţă 
adevărată, ci sugestionare, fățăr- 
nicie. minciună. 

Nici chiar accentul foarte grav 
ce-l pui pe eternitate nu reabili- 
tează o perspectivă ce apare ne- 
generoasă, căci a da Dumnezeirei 
atribute omeneşti ca acela de a 
„refuza omului suprema recom- 
pensă a eternității“ i 


îmi pare ne- 
filosofic; îmi pare o reminiscență 
a vestitului „pământ făgăduit“ po- 
stulat de antropocentrismul ju- 
daic... Și este aici o stranie întâl- 
nire, nu ţi se pare, pentru un fi- 
losof creştin ca ține, o,.Socrate! 
MENIP 


(zăsese că acest happy-enil 
o notă ourecum bruscă. 
Probabil că jurații uu fost re- 
pede convinși și.de doumna ju- 
rată care purta o pălărie neagră, 
fără gust. (Inainte de a fuce cro- 


are 


nica cinematografică, semnam 
cronici mondene...). 
Trecând la distribuție, aremn 


surpriza de a o vedea pe Priscilla 
Lane, nu în obișnuitul rol al fe- 
tei ideale, ci a unui gen de soţie, 
visată — desigur — de mulți din- 
tre cei ce oftează plătind împu- 
zitul de celibaturi. 

Juhn Garfield, mai încruntat 
ca deobicei. Probabil pentru a nu 
desminte teoria — extremele se 
atrag — Priscilla Lane, păstrân- 
du-și seninătatea specifică chivu- 
lui ei tineresc, chiar în scenele 
stropite cu lacrini din belşug, 

„Zinele bune" bine redate de 
Allan Hale și Franck Mac Hu- 
yhes. 


ADRIAN NICOARA 


În aa a 


TEATRUL GERMAN 


a cunoscut şi în trecut mari suc= 
cese pe scenele românești. Dacă 
ur fi să pomenim numai trium 
jaia serie realizată acum doi- 
sprezece ani cu „Faust“ la Teatrul 
Naţional, ca şi recenta reprezen- 
tare a „Clopotului scufundat“ ue 
Huauptmann în minunata tălmă- 
ctre a poetului Adrian Maniu; 
apoi „Magda“ şi deunăzi „Onoa- 
rea'' de Sudermann la 'Teatrul 
Regina Mitria, lista pieselor ger- 
mane de succeş ar fi cu totul în- 
complectă. 

Regretul nostru e că interesul 
directorilor noștri de teatru cari 
nimeresc uneori piese ca „In 
Amurg” şi izbutesc să realizeze 
creații de nuitat nu se arată lot 
atât de mare și față de creațiile 
dramaturgiei germane contimpo- 
rane. Cine a văzut acum câtiva 
ani pe o scenă bucureșteană pie- 
sa poetului Wiihalm von Scholtz: 


„Lă întrecere cu umbra“: într'o 
realizare  ocazională, ne vu da 
dreptate. 


MANIA ANTONOVA, 

Na 
această turburătoare actriță, pe 
care o așteptăm de mult întrun 
rol pe măsura calităților sale ex- 
cepționale — va însufleți peste 
câteva zile pe scena noului ten- 
tru „IL. L. Caragiale“: personajul 
atât de complet al Katuşei Mas- 
low din montimentala operă a 
lui Tolstoi „INVIEREA. 

Apariţia  Maniei Antonova și 
girul a-lui Victor Ion Popa care 
semnează direcția de scenă, ne 
îndreptățesc să așteptăm această 
premieră ca pe un rar şi îmbu- 
curător eveniment artistic. 

S. 


n pa a oa a i a ta ai tt a a a aa cata ta ta O Poe a a e 


Ce demon v'a îndemnat, prie- 
teni, să înfrângeţi regula jocului 
iadevărat : nescrisă sau me 
rostită răspicat vreodată, dar 
subînțeleasă ca un „fair play“ 
demult admis în deprinderile 
noastre dialectice ? Tu Soractes, 
iscând prilejul, prin ambiguitatea 
apostrofelor cu care ţi-ai iritat 
convorbitorul, iar tu Menip, agă- 
țându-te de. el, de prilej şi amă- 
runținlu-l cu o  stăruință în- 
verșunată, care mă surprinde şi 
mă  întristează. Aţi uitat oare 
Până într'atât destinul vostru de 
măști, care vă obligă să renunțați 
la orice luare de poziție autobio- 
grafică ? 

Ingăduiți-mi să vă atrag lua- 
rea aminte că suntem măști, în 
consecință desprinşi de servitu- 
țile ce apasă asupra aceluia care 
scrie şi publică — în pubiic, deci 
în văzul tuturor — sub nume 
propriu. Ştiţi doar ce înseamnă 
numele propriu: obligaţia — atât 
de ostenitoare! — de a întreține 
o părere despre sine  răsfrântă 
din opinia altora, de-a ji consec- 
vent față de angajamentul ' pe 
care ţi-l iei scriind sub semnătura 
din actele de sture civilă, -— în- 
sfârşit obligaţia de a-ţi cultiva 
ceeace se chiamă obişnuit o bio- 
grafie, desigur măgulitoare. 

Să [fie oare impracticabilă re- 





nunțarea la reminiscențele biogra- 
fice ? Abia aștept să mă convin- 
geți de contrariu, prieteni! Ce 
voluptate Soractes, să poţi fi în- 
trun fel care nu te obligă, sub 
masca unii pseudonim, la adă- 
postul oricărei răspunderi, mai 
ales a răspunderii autobiografice ! 
O libertate mnestânjenită, Menip, 
decât prin condițiu că nouă nu 
ne este îngăduit să avem bio- 
grafii. -E destinul nostru “de 
măști care ne liberează de servi- 
tutea biografică dar ne și obligă 
în acelaș timp să nu ne mai adu- 
cem aminte de ea. 

Ca purtători de măști suntem 
toți trei, prin sânge şi tempera- 
ment,  meridionali. Totuşi, nu. 
până acolo încât să strigăm din 
răsputeri, odată cu faimosul. Tar- 
tarin:  „Sunţ lovituri de sabie, 
domnilor, mu înțepături de ac!“ 

Dar ca măşti chiar, putem fi 
de bunăcredință și vă asigur cu 
toată buna mea credință, că nu 
a fost vorba de o încrucișare de 
spede ci numai de unele nevino- 


vate împunsături de ac. Iar cu 
acestea, onoraţ pitblic, la comme- 
dia e finita. 


_MENALC 





„INSTITUTUL GERMAN PEN- 
TRU ȘTIINȚĂ” DIN ROMÂNIA 


Crearea unui „Institut german 
pentru ştiinţă“ în țara noastră 
gorespunde unei reale necesități 
culturaie. Prin mijlocirea aces- 
tu: institut, apropierea spirituală 
între Germania și România e 
mut faciitată, Conducerea soliei 
culturale germane pe meleagurile 
noastre o are d. prof. E. Gamil!- 
scheg, cunoscutul savant, ale 
cărui legături ştiinţifice cu Ro- 
mânia datează de lungă vreme, 
ele făcându-ne dostul bine în 
Germania, unde datorită  Dom- 
niei-Sale oamenii de ştimță din 
România au găsit întotdeauna o 
primire caldă şi dovezi de sinceră 
simpatie. Astăzi, când q. prof. E. 
Gamil.scheg se găseşte pe pă- 
mântui. țări: noastre, deasa își 
pune tot sufletul în misiunea ce 
i sta încredințat, 

Sub auspictile „Institutului ger- 
man pentru ştiinţă”,  Legăturiie 
culturale dintre Germania și Ro- 
mânia merg pe un drum nou, 
larg, de entusiastă reciprocitate. 

Cultura germană a exercitat 
întotdeauna o înf.uenţă satisfăcă= 
toare asupra culturii românești, 
„Liacă am vrea să  caracterizăm 
influenţa cutturii germane în Ro- 
mâna“, -—— spune un distins căr- 
turar român, „putem afirma 
că ea a însemnat, într'o țară cu 
temPerament „alin, o acţiune se- 
rioasă de moderațiune a spiritelor, 
de adâncire sănătoasă, prin au- 
tocritică, a conștinței de sine. In 
acest sens ra a fost binefăcătoa- 
re și a grăb:t maturizarea cultu- 
rii româneşti. Ea se prezintă ca 
a reacţie real:stă, pozitivă, faţă de 
tendințe'e romantice din prima 
iumătate a sccoiulu: al XIX-ea. 
In această lumină putem să Pria 
vim perspeativele viitorului. In- 
tâlnirea infiuenţei genmane rea- 
liste cu lutinitatea entuziastă a 
românior peate da o sinteză ori- 
pinată, o cultură cu multe laturi 
profund interesante, ca întotdeau- 
na când anume contraste se pot 
armoniza“. In lumina unor astfel 
de gânduri, se va înțeleze lesne 
cât de important și cât de fru- 
mos e raiul „lasttu'wui verman 
pentru știință“ în România, ins- 
tibut a cărui activitate a și înce- 
put să dea roade în viaţa :nte- 
lectuală a ţării noastre. 

Nu trebuie să uităm nici o cli- 


21 Decembrie 1940 


pă că întreaga cultură germană e 
o cultură majoră, dinamică, şi că 
ea se sprijinește pe vaiorile per- 
manente ae unei spiritualități 
active, care e imbregnată de un 
categoric şi indestructibi)] crez 
naţional! 


FALIMENTUL „CULTURII” 
PSEUDO-GERMANE 


Am scris și 'n alte numere ale 
„Universului literar“ despre in- 
filtrarea elementelor evreești în 
cultura germană, arătând că pa- 
porul german, sănătos în aspi- 
rațiile sale spirituale, nu sa lă- 
sat corupt de această invazie. 
După venirea la putere a regi- 
mului  mațional-socialist, evreii 
au trebuit să renunţe la idealul 
lor de tiranizare a culturii ger- 
mane, aşa că majoritatea inte- 
lectualilor israeliți au plecat în 
străinătate, alcătuind prin diferi- 
te centre (încă evreeşti în decadr 
1930—1940) cercuri culturale con- 
cretizate în câteva edituri și pe- 
riodice. Olanda, Norvegia, Belgia, 
Elveția şi Franța au adăpostit a- 
semenea realizări ale evreilor 
refugiați — mai bine spus: go- 
niţi — din Germania. Alţii, mai 
prudenți, ca Einstein și Max 
Reinhardt, de pildă, nu s'au o- 
prit decât în U. S. A, unde sau 
dedat unei teribile propagande 
anti-germane, de care, însă, pu- 
blicul s'a plictisit destul de re- 
pede. (Deși U. S. A. sunt cunos- 
cute ca extrem de tolerante, ac- 
torii evrei de cinematograf, cu 
Bette Davis, Douglas Fairbanks- 
junior, Paul Muni sau Eduard 
Robinson nu mai Sunt agreaţi de 
public; însemnăm faptul acesta 
ca foarte semnificativ, căci în 
Statele Unite actorii de cinema- 
tograf sunt uneori prețioase in- 
dicații de orientare o masselor). 
Iu diasporă-ua lor, intelectualii e- 
vrei at crezut că vor putea să-și 
continuie procesul de acaparare 
a culturii gernane, Cercurile fi- 
nanciare — din Londa în deosebi 
— le-au pus la dispoziție fonduri 
respectabile, dar activitatea cul- 
turală a refugiaților eurei sau e- 
vreizați din Germania ma avut 
ecou, Insăşi editura Querido din 
Amsterdam, o citadelă a evreilor 
refugiaţi Gin țara lui Goethe, abia 
de-şi mai trăgea duhul prin 1939. 
Dealtfel, chiar scriitorii de stân- 





ga din occident boicotau această 


editură, în care se răsfăța cu 
pretenții de mare creator un ro- 
mancier superficial ca Ștefan 
Zweig (popularizat la noi de a- 
aceeași evreime grăbită și pseu- 
do-intelectuală de pretutindeni). 

In prezent, evreilor nu le-a 
mai rămas decât Elveţia, dar şi 
acolo ei nu reușesc să se reali- 
zeze în pretenţiile lor culturale, 
cari eșuiază în mod lamentabil. 

Incepând cu anul 1940, nu se 
mai poate vorbi nici măcar de o 
cultură între ghilimele n evrei- 
lor refugiaţi din Germania, țară 
care a înțeles să se scuture la 
timp și în mod definitiv de acea- 
stă plagă a ei. Faptul că evreii 
mau reuşit să se integreze nici- 
udată în cultura germană — de-o 
reală dominare a evreilor asupra 
culturii germane nici nu poate fi 
vorba, — eșecul lor de-a 0 con- 
tinua pe cont propriu îl dovede- 
şte pe deplin. La urma-urmei, 
mnăci nu se putea ca spiritul pur 
al unui Ghoethe, Schiller sau Ste- 
fan George să fie pervertit de 
pretențile spirituale ale mărun- 
ților epigoni di lui Heine. 

Că evreii nu reușesc să creeze 
cu adevărat decât în limba pro- 
prie — ebraică sau idiş, — e un 
lucru cunoscut. Dumnezeu a voit 
ca poporul acesta să nu poală 
trece niciodată de zidurile ghet- 
toului material sau spiritual. 
Oriunde a încercat s'o facă, fie 
în Germania, fie în România sau 
în altă parte, a trebuit să-și re- 
cunoască în cele din urmă în- 
frângerea. 


ACTUALITATEA LUI RAINER 
MARIA RILKE 


Se ştie că Fuehrer-ul nu e nu- 
mai un pasionat al muzicii —câtă 
deosebire între concepțiile sp.ri- 
tuale ale lui Adolf Hitler, un mare 
admirator al lui Richard Wag- 
ner, şi cele ale lui Lenin, care 
interzicea să i se cânte altceva 
decât „Internaționala“... —, ci şi 
un țititor credincios când dir.ja- 
rea unui imperiu vast ca Garma- 
nia i-o permite. Intre alţi poeti, 
e şi Rainer Măria Rilke un favo- 
rit al Fuehrer-ului, care aprecia- 
ză muzicalitatea gravă a acestui 
clezgiac. 

În lirica germană de azi, steaua 
lui Rainer Maria Rilke n'a pălit, 
Deşi mai puțin girectă ca poezia 





Ne trebue o mare sforţare 
ca să ne dăm seama cât cu- 
raj, cec renunţări şi ce putere 
a trebuit echipei atelierului 
lui Gustave Moreau să în- 
drăsnească atât cât au în- 
drăsnit, să deschidă ferzastra 
spre uspecte  noui, barbare, 
colorate şi pline de sevă ale 
artei lui Henri Matisse, De- 
rain,  Vlaminck,  Ronault, 
Marqguet, Manguin, Camour 
și alţii prin anii 1900—1995. 

Independenţa, cultul ex- 
cesiv al individualităţii, non 
conformismul lor, hipnoti- 
zează și, azi tineretul, dar cei 
mai mulţi pun căruţa înain- 
tea cailor ; ei vor să fie ori- 
ginali din calcul şi din como- 
ditate pe când premergători- 
lor nu le-a trebuit decât 
să-și apere și să strige novoia 
tumultuoasă de a se exprima 
într'un fel al lor şi numai al 
lor. Dacă aveau asemănări 
de temperament între «i, 
dacă erau la fel de îndârjiţi 
în intransigenţa lor pentru 
libertate şi împotriva școtii 
oficiale, pictura lor era pro- 
fund deosebită. Astăzi, atâta 
vreme după epoca lor eroică, 
ne putem da seama că în pic- 
tură nu aveau comun decât 
acea tinerească subversivita- 
te şi o fecundă dorinţă de a- 
narhizare a regulilor acads- 
mice sau impresioniste. A 
fost un timp când coloristul 
pur de azi, Matisse, mânuia 
brunurile şi negrurile dacă 
nu cu viituozitatea de azi, 
dar cu o fugă şi un curaj ex- 
traordinare. Darain, copia în 
muzee, iar în atelier sau la 
Chatou la prietenul său Vla- 
minck picta febril peisagii 
cari treceau drept aberaţii, 

4 


Henri Matisse s'a născut la 
31 Decembrie 1869 la Cha- 
teau-Cambresis.  Debuturile 


Pictura contemporană 


HENRI MATISSE 


sale sunt însemnate de cele 
mai diverse şi mai neaștepta- 
te influențe, A cultivat o 
vreme un academism, o pic- 
tură de „atelier“* de o dezo- 
lantă banalitate, apoi peisagii 
interioare care deși viguroa- 
se și îndrăsneț văzute, nu 
lăsau să se ghicească subtilul 
colorist de mai târziu. Nici 
pointilismul căruia i s'a de- 
dicat a clipă nu a reținut în 
disciplina lui pe acest neas- 
tâmpărat căutător. In această 
epocă îl cunoaşte pe Derain, 
îi întâlnește pe Vlaminck, 
Ronaoult, Camoin etc. și lu- 
crările lor, delirante, excesi- 
ve, colorate violent, expuse 
ia Salonul  Independenţilor 


deslănțue scandalul şi, natu- 
ral, admiraţia câtorva spirite 
subtile. „Les Fauves“ (fiare- 
le) cum ii numea critica epo- 
cei, își făceau intrarea în is- 
toria picturii moderne. Am- 
broise Valiard, Berthe Weiil, 
Druet, negustori rafinaţi a- 
dăpostesc în galeriile lor lu- 
crările acestor copii teribili, 
pe care îi apără cu presti- 
piul şi cu sprijinul lor mate- 
rial. 

O infimă parte dintre cri- 
tici — cei mai lucizi însă —- 
îi îmbrățișează și îi susține 
cu o încăpățânare şi cu o răb- 
dare pe care succesul de mai 
târziu le justifică pe deplin. 
Matisse a fost cel dintâi din- 
tre ei în a își găsi drumul, 
expresia justă a intuiţiei şi a 
temperamentului său. Sim- 
plificările sale, disprețul 
pentru desenul convențional 
pentru formă și clar obscur 
au fost pentru vremea debu- 
tului său enormităţi pe care 
nici-un critic cu „bun simţ“ 
nu le putea accepta. Și lor ca 
și publicului le scăpa farme- 


de PAUL MIRACOVICI 


cul barbar al culorii sale 
pure, al armonioaselor sale 
arabescuri. Ei cercetau pe 


Matisse cu un odios spirit di- 
dactic. Un picior mai gros, o 
mână care nu era elegant de- 
senată, îi oprea să se emoțio- 
neze în fața celui mai frumos 


decor cromatice din zilele 
noastre. 
Echipa lui Matisse — el 


mai mult decât toți — a îis- 
gonit literatura, a-priorismul 
și tema dată în pictură. El o 
reduce la rostul imediat al 
sensaţiei. 

El a avut — odată mai 
muit — curajul să spună că 
pictura trebue să fie „pour 
Yhomme  d'affaires  aussi 
„bien que pour lartiste de 
„lettres un calmant cerebral, 


„quelque chose danalogue ă 
„un bon fanteuil qui le de- 
„lasse de ses fatigues physi- 
„ques'“. Generaţia noastră 
are dreptul să conteste — 
sau poate chiar datoria — a- 
ceastă teză, dar nu trebue să 
uităm că Matisse a spus ace- 
stea în plină înflorire a cubis- 
mului care supunea sensația 
speculuției cerebrale. Şi Ma- 
tisse e mult mai aproape de 
tradiția picturei. Faptul că a 
supraviețuit  cubismului, o 
subliniază cu prisosinţă. 

Studiul epocei și al operei 
lui Matisse este bogat în con- 
cluzii şi învățăminte. Gene- 
rația onastră, acei care sun- 
tem moștenitorii direcți ai e- 
pocei lui, vom avea nespus de 
mult de câștigat încercând 
să i le privim cu o suficientă 
perspectivă. După prezenta- 
rea sumară din acest articol, 
vom încerca într'unul viitor 
să lămurim locul lui Matis- 
se în întrebările şi în îndoe- 
lile noastre de azi. 


UNIVERSUL LITERAR 


dinamică, plină de sonoTiţăţi wag- 
neriene a lui Stefan George, to- 
tuşi creaţia autorului elegiilor 
duineze e un îndreptar de cunoaş- 
tere lirică pentru poeţii germani. 

Păcat că Ja noi nu există o tra- 
ducere accesibilă marelui public 
a  „Sctrisorilor către un tânăr 
poet“, ca şi cititorii noştri să ia 
contact cu paginile de supremă 
inspiraţie ale acestui poet german 
pe care o moarte prematură l-a 
răpit înainte ca el să fi dat tot 
ceeace sufletul lui de unică mă- 
reţie ar fi putut oferi tezaurului 
de comori spirituale ale Germa- 
niei. 

Redăm un pâsagiu — într'o 
pâlidă românească — din „Briefe 
an cinen jungen Dichter”, carte 
a cărei ac'ualitate rămâne mereu 
vie şi impresionantă: „Și să îu- 
beşti e bine — căci e greu să iu- 
bești. Dragoste de la om la om, 
acesta e, poate, cel mii greu lu- 
cru ce ni s'a dat, e supremul, e 
ultima probă şi încercare, Imcrul 
pentru care orice alt lucru nu e 
decât pregătire. De aceea, oamenii 
tineri, cari sunt începători întru 
toate nu cunosc încă iubirea: ei 
trebuie s'o înveţe“. Iubirea e: 
Singurătate, a fi sinzur într'o su- 
blimă adâncire pentru acela care 


ta E a ra E e PR E ap E pi a a Eee E E e Pta ET rare gr area 


UTILITATEA TRADUCERILOR 


din literatura străină, este o 
problemă care a făcut să se ver- 
se valuri de cemeală, alimentând 
intormirabile discuţii, al căror 
ecou răsbate şi astăzi în presă. 
Că aceste traduceri sunt indis- 
pensăbile unei literaturi tinere 
ca a noastră, nu mai încape în- 
doială, Afirmațiile făcute une- 
ori cu privire la răul pe care-l 
produc literaturii naţionale, au 
căzut. Influenţa lor, departe de-a 
aduce neajunsuri, a fecundat Jin 
belșug câmpul literelor noast:e. 

Şi când spunem acest lucru, 
ne gândim numai la operele 
mari, primite cu entuziasm și 
eg:tim interes pretutindeni. 
Sunt scrieri de căpătâi, aparţi- 
nând literaturilor apusene deve- 
nite de multă vreme bunuri u- 
niversale din care se împărtă- 
şeşte întreaga spiritualitate, Nu- 
me'e unor Dante, Shukespeare, 
Moliere, Gocthe — ca să nu po- 
memim decât câțiva din marea 
galerie a frământătorilor de slo- 
vă — aparținând celor patru 
mari națiuni din vestul conti- 
nentului nostru, sunt înscrise as- 
stăzi la loc de cinste în minta 
şi inima iubitorilor de frumos 
din lumea întreagă. Peste spaţiu 
și timp, ei sficătuesc bogăța murit 
prețuită a noastră a tuturor. 
Dincolo de adversităţile de mo- 
ment intervenite între popoarele 
din care sau născut șin m'jlo- 
cul cărora au trăit și au scris, 
acşti titani şi-au dăruit, după 
moarte, geniul :or închis în for- 
me Qe-o desăvârşită puritate, 
tuturor, Este interesant de re- 
mancat faptul că cele mai mari 
scene germane au rep:ezentat 
incă dela începutul răsbo:ului ac- 
tual şi continuă să reprezinte, cu 
un succes mereu crescând opare!e 
dramațurgului de pe malurile 
Tamisei, Shakespeare. Aceasta 
dovedește odată mai mult că 
mereu visata înfrățire a pepoa- 
relor prin artă nu este un dezi- 
deraţ imposibil de atins; simy- 
tomul de căre am pomenit, ne 
întăreşte credința că va vemi o 
zi — nu prea târziu, poate — 
când arta își va aduce partea sa 
de contribuție la înlăturarea ne- 
înțelegerei încă existentă între 
oameni, creind noui baze pentru 
o conviețuire pașnică, atât de 
dorită, 


DAR REVENIND 


ia „oile noastre“, să ne întrebăm 
ce s'a făcut în această directie? 
Care este editura care să fi pus 
în mod temeinic problema tra- 
ducerilor, în limba noastră, a ce- 
lor mai de seamă clasici străini? 
Și chiar atunci când au fost oa- 
meni cari s'au preocupat de ea, 
ce s'a realizat efectiv? Desigur 
nu ne putem plânge de câteva 
inițiative  lăudabile ce-au fost 
agitate uneori printre „culturalii“ 
noștri. Se mai cerea ceva aculo 
unde sincerele siorțări particu- 
lare nu puteau face mai mult 
decât au făcut și anume se im- 
punea intervenția statului. Dis- 
punând de mijloace materiale 
suficiente, de posibilitate de 
control și îndrumare, ar fi putut 
ajuta eficace setea de lucru a ce- 
lor bine intenţionaţi. Acest lu- 
cru nu sa făcut decât atunci 
când a fost vorba să se astupe 


iubeşte. A iubi nn e la început 
nimic din ceeace s'ar putea înălța, 
dărui şi uni cu un al doilea o- 
biect (căci ce-ar putea să 'nsem» 


ne o unire cu neclarificatul, cu 
neterminarea, cu ceva încă ne- 
ordonat?—), e un sublim prilej 
pentru singurit să se maturizeze, 
să devină în Sine ceva, să vreas- 
că lume; lume de drazul său şi-al 
altuia, e o mare, nemodestă pre- 
tenție la el, ceva ce te alege şi 
te chiamă la înălţimi“. Poetul nu 
va începe, deci, să fie înainte ca 
rodul sufletului său să nu se fi 
pregătit; el trebuie să se re'ragă 
în marile sale solitudini înainte 
de-a creea — căci creaţia e iu- 
bire —; scriitorul liric e un pYo- 
povăduitor; inainte de-a vorbi 
mulțimilor, oare profeţii nu se re- 
trăgeau în pustie, ca să se adân- 
cească în sine? Acordarea atri- 
butului iubire  impuae prn ac- 
ceptarea lui şi o mare datorie 
poetului; aceea de-a nu'nşeia 
credința ce sa pus în el, Rainer 
Maria Riike s'a arătat un con- 
vins premergător al mesianismu- 
lui liricei  germâne de azi, care 
se conturează din suprema co- 
muniune a sângelui dăruit Pa» 
triei cu pământul, 
MIRCEA STREINUL 





unele guri prea insistente și gă- 
lăgioase. 

Așa se face că am ajuns la 
inflația traducerilor din ultimii 
8-10 ani, ia un moment dat lu- 
ând proporţiile unor adevărate şi 
dezustruoase inundații. Ne-am 
văzut copleșiți de maldăre în- 
tregi de așa zisă „literatură stră- 
înă“. Cartea românească, cea 
bună chiar, a trebuit să se re- 
tragă modestă prin rafturi, atunzi 
când nu a fost trimisă deadrep- 
tul în surghiunul vreunui colț 
întunecos și colbăit al pivniţei, 
în așteptarea unor vremuri muti 


bune. 3 
Alegerea traducerii era fă- 
cută pe alte criterii decât va- 


loarea intrinsecă a operei și nu- 
mele autorului respectiv. Evreii, 
importatorii de totdeauna aă no- 
utăţilor cu care ne-au fericit, nc- 
mulțumiți cu literatura ce au ră- 
sit-o la noi, și-au luat mărini- 
moasa sarcină să ne fabrice ei o 
alta, îar după ce au avuț impre- 
sia că s'au cuibărit bine în lo- 
curile râvnite, cu ajutorul câtor- 
va edituri de-ale familiei au în- 
ceput să „lanseze“ celebrele vieți 
romanțate. Gen oarecum nou, ex. 
ploatând de predilecție amumite 
date intime, de ordin secundur 
din viața eroilor aleși— date pe 
care istoria le ignorase voit, ca 
neesenţiale, — a fost primit cu 
explicabilă curiozitate la început, 
făcând să se vorbească mai mult 
decât merita, de el. A intrat a- 
poi în joc formidabila uzină-re- 
clamă, atotstăpânitoare până nui 
acum câtva timp, strigând la 
toate răspântiile Europei şi A- 
”mericei nume și titluri, asurzind 
urechile lumii cu cele mai alese 
adjective însoțitoare. 
Astfel prezentată, literatura a- 
ceasta și-a câștigat repede con- 
țingente de cititori surprinzător 
de numeroase. Eiogiile de care 
erau însoțite, copertele ce nu ui- 
tau să le îmbrace cât mai atră- 
gător, constituiau numai câteva 
din „argumentele“ ce.pledau în 
favoarea cărţii traduse. A fosto 
modă ca aceea a rochiilor scurte, 
a întrebuințării unui anumit par- 
fum sau suliman „en vogue“, o 
modă tiranică exercitată asupra 
lectorului: de a fi în curent cu 
nou'ățile literare malfăite în 
românește de anumite competen- 
țe, transformate peste noapte în 
literați. O limbă imposibilă, con- 
ținând cele mai scâlcite fraze ce 
s'au scris vreodată la noi, înțesa- 
tă cu trivialități selecționate cu 
râvnă din tot ce se putea des- 
coperi mai murdar — iată ce se 
putea citi în materie de tradu- 
ceri. Rarele cărți cu adevărat se- 
rioase se pierdeau în noianul a- 
celora al căror singur scop -— 
pare-se — era de a compromite 
ideea în sine a traducerilor. 
Astăzi, întrun mou climat spi- 
ritual, când higiena sufletească 
este la fel de mult apreciată ca 
și cea trupească, începutul nu 
poate decât să ne bucure. Retra- 
gerea din vânzare a tuturor fio- 
lelor cu otravă deghizate în vo- 
lume, interzicerea unor publicu- 
ţii care-și făceau o datorie din 
vehicularea maculaturii spurcate, 
sunt semne bune pentru curatul 
viitor literar românesc, după care 
jinduim de atâta timp şi pe care 
îl voim realizat cât mai curând 
și cât mai întreg. Al nostru, 


C. POSTELNICU 


Cronica 


„MUZICA ROMANEASCA“ LA 
FILARMONICA“ 


Fiecare  cancert al Filarmo- 
nicei dăruește repertoriului şi 
publicului, potrivit hotăririlor 
mai presus de orice laudă pornite 
dela noul! for conducător al or- 
chestrej noastre oficiale, Minis- 
terul Artelor, noi pagini orches- 
trale din muzira românească, din 
acelea care, a:tădată, erau, în lu- 
mea concertelor noastre, „Cenu- 
șeresele”, Mari resurse de dra- 
zoste de artă și de idealism, au 
îngăduit, din fericire, celor mai 
mulți dintre compozitorii noştri, 
să scrie, să aştearnă gânau! lor 
muzical, chiar fără de nici o în- 
curajare, de nici o stimulare, de 
nici o iluzie cu privire la posibi- 
litatea ascultării celor compuse. 

Totuşi, nu trebue să ne con- 
solăm cu această constatare. Ea 
nu reprezintă decât ceeace săi 
putut salva în toţi anii, atât de 
mulţi, în care porţile execuţiei 
abia lăsau să se strecoare, cu tine 
știe ce prilejuri, câte o compazi- 
ție românească mai norocoasă. 

Producția na încetat, ar, 
fatal, a suferit. O Imcrare simfo- 
nică trebus ascultată Qe autorul 
ei, chiar în cazul când experien- 
ţa nu lipsește. Numai atunci, 
compozitorul ştie ce trebue păs- 
trat şi ce trebue modificat în lu- 
crare, numai atunci știe ce va 
trebui să facă în viitor, în cazuri 
asemănătoare, 

Dar, aceste veazii, erau, cel 
puțin pen'ru o bună parte din 
compozitori, excluse. 

Iată deci un mare rău, care 
a lovit în special în tineretul 
creator, dăunând mult muzicii 
noastre. 

Apoi factorul decenție, desilu- 
zie, atmosferă mneprielnică, mu 
poate să nu îi înriurit și el, 

Ce-ar fi putut fi muzica noas- 
tră, fără aceste rele? Ne-o vor 
spune de sigur anii buni pe care 











muzicală 


de ROMEO ALEXANDRESCU 





îi începem, în noua viață a ru- 
mânismutui pe care avem pri- 
vilegiul s'o trăim, so simţim cum 
îmbrățișează în lumina ei viito- 
rul întregului neam. 

Noi mătturii ale orizontului în 
artă a muzicii româneşti; au fost 
cuprinse, precum vor îi în îie- 
care concer!, și în concertul fre- 
cut al „Filarmonicii”. Concertul 
a fost condus de unul din cei 
mai valoroși muzicieni români, 
d, Mihail Jora, unul din puţinele 
glasuri care se ridicau, în anii 
trecuţi, impotriva lipsurilor şi 
greșelilor grave ale activităţii 
trecute ale „Filarmonicei”. 

Satisfacția de a-l! vedea la pu- 
pitrul „Filarmonicei” convales- 
cente, a fost de aceea îndoită 
pentru noi. 

Sub îndemnurile de caldă și 
nobilă simțire ale acestui artist 
de seamă, am putut asculta 
„Tripticul” de Dimitrie Cusiin, 
„Amurg, noapte, zori” tiblouri 
zugrăvite cu delicat penei, nu în 
sensul unui descriptivism banal. 
dar în evocări de ates ințelectua- 
lism și elegantă structură muzi- 
cală, păstrânA, deşi în proporţii 
gquasi  miniaiurale, deosebită 
consistenţă, 

Tot în primă audiție, a fost 
prezentată şi suita extrasă din 
baletul „Demoazela“ .Mărivţa“ 
de d. Mihail Jora, adevărată re- 
veiație. Verva de calitate, plas- 
tica sonoră plină de duh, inven- 
tivitatea ritmică, savoarea inspi- 
rației şi tâlcul muzical al unei 
indepărtate epoci. pe care o sim- 
țim prezentă până la crearea de 
imagini, aflate din belșug în 
această isbutită partiţiune, sunt 
o vie consacrare a talentului bo- 
gat și caracteristic a! acestui 
compozitor ps drept socotit prin- 
tre fruntași muzicii noastre. 

Succesul acestei prime audi- 
ţii a fost foarte mare şi, e si- 
gur, numai o schițare a aceluia 
pe care baletul îl va cnceri, ia 
„Opera Română”. 





Un regizor italian: Corrado Pavolini 


Pentru Corrado Pavolini teatrul 
nu e meșteșug, poate nici artă, ci 
oglindirea vie a existenţii dim- 
prejur. 

Ceeace Corrado Pavolini, în ca- 
litatea sa de regisor, exclude tot- 
deauna, e procedeul tehnic. Cel 
mult admite problema stilizării, 
adaptarea une: anumite opzre a- 
numitor sensibilități. El neagă, 
prin urmare, noţiunea teatrului 
de avangardă, ca şi aceea a ten- 
trului clasic. 

Miezul, quintesenţa scenei se 
rezumă, după el, la faptul viu al 
atmosferei, la efectul magic al 
unei întrupări. Măestria regizg- 
rului se impune prin stăpânirea 
piesei teatrale în chip multilate- 
ral. 

De aici, concepția sa de trupă 
omogenă, unde egalitatea salariu- 
lui consacră egalitatea de atrihu- 
țiuni, unde eroina principală şi 
valetul tăcut sunt actori de ace- 
eaș calitate. Fără nume de vedetă 
şi poate fără rol. Trăsătura sui 
generis a lui Corrado Pavolimi, în 


privința aceasta, este elementul 
accidental al recrutăţii persona- 
lului, distribuţia aplicată mlădios 
şi hasardat. Uneori, câţiva actori 
joacă pe rând acelaş personaj, 
alte ori, în acelaş spectacol, mai 
multe personajii sunt jucate de 
un singur actor. 

Teatrul său e „La Compagnia 
delAcademia di Roma“. “Trupa 
reprezintă un grad intermediar 
între Academie, de unde membrii 
săi ies direct, și ceiace dânsul nu- 

“şte tealrul normal, ai cărui s0- 
cietari devin după împlinirea a- 
cestui stagiu de formaţie. La in- 
tervale regulate, se repetă opera- 
ţia de mai sus, 

Obsedaţ de organizaţia  cine- 
matografică în Italia, Corrado Pa- 
volini a făcut studii de observaţie 
la  Hollywooa. Rezultatul lor. 
comportând concepţia sa despre 
ranortul intre teatru şi cinema- 
tograf, prezintă aspectul cel mai 
caracteristic al contribuţiei pa- 
volini:ene. 

Cinematograful e faţă de tea- 
tru ceence e discul faţă de con- 
cert și fotografia față de fiinţă. 
Neîngrădit în conţinutul său, prin 


subiect şi decoruri, cinematogra- 
fu: e mărginit prin felui său de 
expresie. Dacă filmul imaginativ 
se apropie întru câtva de drama- 
iurgie, documentarul şi desenul 
animat se îndepărtează cu totul 
de ea. „Scenariul filmat e prea 
frumos pentru a fi adevărat şi 
prea adevărat pentru a fi fru- 
mos“, 


Cu toate acestea, Pavolini exer- 
cită controlul superior al filme- 
lor italiene, post de răspundere 
artistică, căci — ca umui auten- 
tic căutător ae adevăr — îi place 
să manevreze paradoxul, adică să 
țintească în toiul articifiului, a- 
cest adevăr. 

Cele de mai sus identifică re- 
giunea, obiectul, materia artisti- 
că a lui Corrado Pavolini: ea este 
lucrul viu, sau mai bine zis, lu- 
crul în sine. 

Frate cu ministrul propagandei 
italiene, fiul academiciamului au- 
ster şi al savantului în textele 
sancrite, născut în giuvaerul cul- 
tural care e Florența aceluș 
lucru în sine îl face să iubearcă 
— prin rețeaua originilor sale — 
mai presus de orice, elementele 
cele mai primitive din cele pa- 
tru: valul de apă şi stratul de 
pământ, 

Două volume de poezii ale sale, 
„Miros pământesc“ şi „Baștina de 
apă”, le sunt un puternic simbol. 

Critic de artă plastică contim- 
porană, autoru! stufoasei cărți 
„Crezul literar“ şi al piesei „So- 
ţia poetului“ — un fel de Ham- 
let adaptat, potrivit ambianţei 
cotidiene — oare nu acelaș lucru 
în sine îl face să ocolească lune- 
cușul din nuvelă și roman? 

Inspirat de Germania de după 
Versailles, el îi presimte irupţia, 
în opera sa: „Deşteaptă-te, popor 
teuton'“, Dar orientarea lui de a- 
dept îmbrățișează fascismul — 
crezul despre care Corrado Pa- 
voluni spune: „Singurul sistem 
unde totul e vechiu şi totul nou, 
unde gquantumul trecutului ri- 
mâne neatins şi în acelaș timp re- 
încit de entuziasmul conștient al 
actualităţii“. 


OLGA KRUȘEVAN 





Almanahul ,,Universul““ pe 1941 





Ziiele acestea a apărut 
în vitrine almanahul zia» 
rului  ,,Universul'“* care 
constitue o excepţională 
realizare tehnică şi redac- 
țională. Mult mai mult de- 
cât un simplu calendar, 
cartea aceasta e o cule- 
gere pe cât de variată, pe 
atâta de interesantă din 
toate domeniile vieții. Re- 
dacţia revistei „Universul 
literar'*, care a îngrijit a- 
pariţia  almanahului, a 
stiut să îmbine utilul cu 
plăcutul, punând înain- 
tea lectorului un tot orga- 
nic, care poate să rivali- 





zeze cu toate mari'e pu- 
blicaţii ale genului, din 
străinătate. An calenda- 
ristic, sfaturi practice, 
ştiinţă, literatură, umor, 
informație, artă, — ceti- 
torul va afla în paginile a- 
cestei cărți orice va căuta. 

In acest fel, almanahul 
ziarului ,„,Universu!'* e o 
lectură care nu poate lipsi 
din nici o casă şi ca atare 
nu putem decât să-l re- 
comandăm tuturor celor 
dornici de-a avea pe masa 
lor o lucrare de-o aleasă 
și rară ținuţă. 32 








UNIVERSUL LITERAR 21 Decembrie 1949. 


de GEORGE VOINESCU 














1. BULLDOG, culoare maron, 2. RARA AVIS împăiată (a 3. JUCĂRIE care cade tot- 4, CUTIE CU PĂCALELI (a 5. CAL DE LEMN foarte poe- Clişeul din mijloc reprezintă 


de pluș, cu ochi de celuloid (a pozat d. Ştefan Baciu). deauna în picioare, de ceiul:ii pozat d-na Aura Buzescu). tic (a pozat d, Virgil Cariano- o tombolă pentru familii cv 
pozat d. Ciprian). cu plumb în fund (a pozat d. pol.. băeţi între 18—70 de ani. 


Sică Alexandrescu). 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. le P. T. T. Nr. 24464938