Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0001

PROPRIETAR: ABONAMENTE: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 i i 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU papei sg cl = 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov particulare 250 „ 


frumuseţii 


de RADU I. PAUL 


Cui i-ar putea trece prin gând să conteste existența 
obiectivă și de sine stătătoare a frumosului, când îl putem 
arăta cu degetul, cână îl vedem, îl auzim, îl simţim mai 
real și mai pozitiv decât orice ! Nici o reticenţă subiectivă 
nu ne opreşte să afirmăm că frumosul există. 

Dar deşi frumosul e văzut, e auzit, e simţit, e gândit şi 
plăsmuit după voie, totuși mintea omenească m'a izbutit 
niciodată, cu toaiţe eforturile făcute, să înţeleagă ce este 
frumosul şi prin aceasta să-şi dea seama în ce chip există, 
Care să fie explicaţia acestui eşec unic în istoria gândirii 
umane? Iată ce vrem să arătăm în rândurile de faţă. 

Explicaţia es!e existenţa paradoxală a frumosului : el 
există şi totuși nu există, Intrucât, într'un chip oarecare 
frumosul există, existenţa lui a fost şi este veșnic adulme- 
cată de neastâmpărul minţii omenești. Dar întrucât fru- 
mosul totuși nu există ca o realitate sau ca o valoare de 
sine stătătoare, existența lui n'a putut fi niciodată demon- 
strată și definită. Frumuseţea este realitatea cea mai 
bine dis':mulată a existenței ! 

In asemenea situaţie, care constitue un adevărat scandal 
filosofic, esteticienii cari au dat ultimul asalt acestei enig- 
me inexpugnabile, acestui „Sfinx neînțeles“, cum numește 
Baudelaire frumuseţea, după ce au epu'zat întreg arsena- 
lul de investigații de care dispune inteligența omenească, 
desnădăjduiţi de lamemntabilele rezultate obţinute, plicti- 
siți şi mai ales umiliţi până la sânge, au abdicat de la a- 
ceastă ambiţie, care timp de milenii a frământat conștiin- 
ta cugetătorilor, declarând pur și simplu că frumosul nu-i 
decât o himeră a spiritului omenesc, și că prin urmare, nici 
nu trebue să-i mai intereseze. 

Văzând mai cu seamă că în artă, nu numai frumosul, ci 
și uritul joacă un rol estetic, s'au simţit şi mai îndreptă- 
țiţi să tragă concluzia că nu frumosul sau urîtul ca simple 
stări naturale de existenţă, reprezintă principiul estetic, 
ca valoare în sine şi autonomă, ci altceva, și anume ceea 
ce este propriu operei de artă, adică lucrarea artistică, 
tehnica, expresia, meșteșugul. Că prin urmare Estetica nu 
se just.fică şi nu e posibilă decât ca o ştiinţă a artei. Dacă 
ris m-ai exista, nici Estetica n'ar avea nici o rațiune 

e afi. 

Esteticienii au fost constrânși însă a recunoaște că pre- 
țuirea noastră faţă de opera de artă se îndreaptă în egală 
măsură și asupra valorilor naturale ale obiectelor reprezen- 
tate de artă, nu numai asupra lealizării tehnice. Dar acest 
fapt a readus pe tapet penibila problemă a frumosului, care 
se impune cu necesitate, oricât au încercat esteticienii să 
se debaraseze de ea, considerând-o insolubilă şi mneducă- 
toare la scop. 


Adevărul e că problema frumosului este solubilă, e sin- 
gura ducătoare ta scop și constitue problema de bază a Es- 
teticei, ca ştiinţă a artei, 

Intr'adevăr, ca o constatare generală, (singurul lucru ce 
ni-l putem permite în spaţiul restrâns al unui articol), — 
constatare bazată pe experienţa imediată a fiecăruia din 
noi, —— se poate spune și avem chiar motive științifice să 
susţinem, că tot ceeace obișnuim a numi frumos sau este- 
tic, reprezintă: o stare superioară de existenţă a iucruri- 
lor, a formelor şi în genere a tot ceeace putem numi astfel. 

Şi dimpotrivă, tot ceeace zicem că este urit, repre- 
zintă o stare inferioară (degradată) de existenţă. Arta 
însăşi nu reprezintă altceva, fie ca realitate obiectivă, fie 
ca realitate subiecivă trăită de artist sau contemplator, de 
cât forme sau moduri superioare de existenţă sau de viaţă, 
iar scopul ei este totdeauna de a crea în noi stări supe- 
rioare de viaţă. Când contemplăm lucrurile, în natură sau 
în artă, exclusiv cu scopul de a crea în noi o stare supe- 
rioară de viaţă sufietească, în care găsim o înaltă satis- 
facţie, zicem că acele lucruri au o funcţie estetică. Acea- 
stă funcţie estetică obiectele naturale sau artistice o pot 
avea, fie în virtutea valorilor obiective pe care le reprezin- 
tă, fie în virtutea valorilor interioare pe care le suscită în 
spiritul și sensibilitatea noastră, fără a le poseda în chip 
obiectiv. Prin aceasta vrem să spunem că stările superioa- 
re de viaţă, adică stările estetice, le pot crea nu numai 
obiectele estetice sau frumoase în chip obiectiv, ci şi cele 
indiferente, utite sau dureroase, întrucât chiar în legătu- 
ră cu stările defavorabile ale existenţei, putem pune în lu- 
crare cele mai înalte funcțiuni ale spiritului şi sensebilită. 
ţii noastre şi chiar prin aceasta putem crea în noi cele mai 
înalte stări de conștiință, adică esteticul sau frumosul. 

Din cele de mai sus rezultă că frumosul ar fi o noţiune 
generică cu care denumim anumite stări superioare. de 
<xistenţă a lucrurilor sau a vieţii. Dar o stare superioară 
de existenţă a lucrurilor sau a vieţii este tocmai ceeace se 
numeşte valoare. Ceea ce înseamnă că frumosul (respec- 
tiv esteticul) este o denumire generică a valorilor exis- 
tenţei. 

O specificare importantă pe care trebue s'o facem, fie şi 
în treacăt, este aceea că frumosul se raportă la calitatea 
naturii constitutive și structurale a datelor existenţei, ca 
valoare în sine, spre deosebire, de pildă de util, care este o 
valoare ce se raportă la funcţia mediativă pe care o pot a- 
vea însușirile de natură și structurale ale datelor existen- 
ței, în sensul că servesc și sunt preţuite numai ca instru- 
ment, ca mijloc pentru a obţine altceva decât ele înșile, 
Sunt desigur calităţi de natură și structurale frumoase 

(estetice), pe care le prețuim pentru ele înşile, conside- 
rându-le stări superioare de existenţă, dar care pot fi con- 
siderate și care pot fi de fapt şi valori de utilitate, imedia- 
tive, de pildă frumuseţea fizică a unui corp omenesc ro- 
bust și bine structurat. Și invers. Există însă atribute de 
natură sau structurale care sunt numai practice nu și es- 
tetice. De pildă atributele materiei brute, informe şi inco- 
lore, proprii pentru diferite lucrări tehnice. In concluzie 
vreau să arăt criteriul care distinge stările superioare de 
existenţă estetice şi practice, spre a nu se crede că ne com- 
placem în generalități echivoce. 

S'ar mai putea obiecta, în fine, că. şi opera ştiinţifică 
este o formă superioară de existenţă a spiritului, şi atunci 
ce o deosebește de artă? 


Iată ce o deosebește: opera ştiinţifică creează forme sau 
moduri superioare de CUNOAŞTERE prin concepte gtne- 
rale a existenţei (date sau posibile), iar opera de artă 
creează moduri sau forme superioare de EXISTENŢA şi de 





(Urmare în pag. 6-a) 


In fiecare cm la o anumită 
dată, omenirea serbează un 
termen fatal core popular se 
însecmnă cu sfârșitul umui cm 
şi începutul altuia, dar cafe 
în sinea sa este mult mai ba- 
nal: Bietul glob pământesc, 
după încă uma din nenumă- 
ratele sale învârtiri prin spa- 
țiu, se află cam prin acelaș 
loc, umde se găsea şi cu un 


cm în urmă. Spun „cam prin, 


azelaş loc, deoarece această 
poziție este adevărată nu- 
mai în remport cu soarele, ime- 
diatul. mestru superior erarhic, 
și nici decum cu spaţiul, preg 
nesfârşit pentru a putea situa 
cu preciziune un loc în el, io, 
dacă na mă înșeală modes- 
tele msle cunoștiințe de asto- 
nomie populară, întregul ro. 
stru sistem planetar se deplix- 
sează cu o viteză vertiginou- 
să, mu știu exact aproximativ 
către care punct cardinal. 
Astronomii dem aici o mulţi- 


„me de amănunte şi situează 


denutniri complicate, ininteli- 
gibile pentru mulţi, astfel în- 
cât renunţ de a le mai cita, 

Dacă acest fenomen este a- 
devărat, atunci desigur nici- 
odată pământul nu se mai a- 
flă, la sfârșitul unei evoluţii 
acolo unde se afla cu um an 
înaimte. 

Biata omenire însă ale cărei 
cunoștințe se conduc, din pă- 
cate numai dupe aparențe — 
isbită da similimdinea perio- 
dică a unor anumite cnotim- 
puri, își închipue că îm nozp- 
tea le 3l Decembrie, (pentru 
cite popoare sunt și alte date) 
— „4ot” omenirea este foarte 
precisă în (stabilirea datelor 
importonte ale vieții ei — 
în moaptea de 31 Decembrie 
și în alte nopți asemănătoa- 
re, deci, un fel de moș gârbov 
(anul vechiu) se agaţă la un 
gclantar cu amintiri și de a. 
colo ridici în braţe un copilaș, 
(omul nou), ca și cum efectiv 
acest simbol ar consaounde 
unor realități superioare, și 
fără să ne dăm seama că în 
fond nu se întâmpla mai ni- 
mic, mici măcar pământul 
nu-și începe o nouă cursă 
prin spaţiu de acolo de unde 
plecase și mul scurs. 

Mă poartă gândul, scriind 
aceste rânduri, la cuvintele 
citite într'o povestire orienta- 
lă : Priveze foile ruginite cari 
împodobesc pământul. Nimic 
însă nu este schimbat pentru 
mine, între nașterea lor, şi 
moarte, Eram nefaricit când 
soarele a u:mat zăpezilor, iar 
acum iată toamna, şi nostal- 
gia mea n'a luat sfârșit. 

Probabil însă că citaţiunile 
orientale, prin melancolia lor, 
să pară. deplasate îm acest 
articol omagial, (așa îl cere 
orice redacție pentru um nu- 
măr festiv). Trebue așa dar 
să precizez puțina simpatie 
cu care privesc aceste obliga: 
iuni, pentru a nu mi se impu- 
ta lipsa de legătură între păr. 


.Veșnic vie, 


mea, în această ocazie aș 
trece nepăsător și n'aş însem- 
na cu nimic sosirea noului an. 

Findcă, și aici revenim la 
înțelepciunea gânditorului o- 
risntal camimtit, întru nimic, 
pentru oameni, toamna sau 
primăvara, siârșitul unui ano- 
timp, treceri de luni plăcute 
scmu neplăcute nu poate îi un 
prilej de fericire. De cele mai 
deseori um lucru trecut, un 
fapt, un eveniment, dacă .n'a 
fost prea, plăcut, numai dacă 
nu este foarte penibil, nu ne 
lasă decât amintiri agreabile. 
lar în jurul tuturor se cristali- 
zează cu o putere de reinoire 
speranța, iluzia 
chiar a speranței, mulțumită 
căreia viitorul mi se pare 
demn de cele: mai delicioase 
momente; iată însă că ome- 
nirea sărbătoreşte anul nou. 
Pentru mine, aceasta îmi a- 
mintește că a mai irecut un 
cm, pe care va trebui, imevi. 
tabil, să-l scad din şirul necu- 
noscut ca lungime ad anilor 
ce-mi aparțin pentru a-i popu- 
la cu speromțele și dorințele 
nerealizate, şi încă îmi amin- 


teşte că nu-l pot înlocui, și 
încă îmi recrnimteşte de o 


etapă și încă, și încă... 

Tot asemenea gânduri plic- 
iicoase | 

Aș prefera lipsa absolută a 
oricărui când. Nici măsar: „le 
vids numnc6 du dâsert, pentru 
a nu fi nevoit să-mi dau ssa- 
N de scurge izgzoiail 

Îmi vine în minte cum.mai 
de mult mă găseam într'o ca- 
meră extrem de liniștită. Și în 
tăcerea aceia imensă, am CM 
zit o pendulă, scandând im- 
placobil secundele. Nu am 
luat-o s'o trântesc lo pământ 
fiindcă aceasta ar fi însem- 
nat să-mi atrag neplăceri din 
partea 'stăpânului casei. Dar 
anii. cari pleacă nu sunt şi ei 
un ceas mai mare ? 

La ce bun, prin urmare, să 
le mai  vestim scurgerea. 
Vom petrece, vom spera poa- 
te um cm mai bun, ne vom ura 
fericire unul altuia, ic totul, 
apoi, va trece în uitare. Insă 
nimic din ceeace am dorit, 
(ne-am strigat chiar dorința, 
odată cu sărbătorirea anului 
nou) nu se va întâmpla întoc- 
mai, 

Mai bine ar fi deci săi ui- 
tăm. lată cea mai bună săr- 
bătorire. 

Piu 

Redacţia îmi ceruse un ar- 
ticol omagial. Nu cred să fie 
prea mulțumită de ceeace am 
născocit. 

Dar. eu cm o părere. Dacă 
vrea Ca ceva să nu-mi pro- 
ducă prea mare decepție, nu 
mi-l închipui prea frumos dela 
început. Cina râde la urmă, 
râde mai bine, zice înțelep- 
ciumea poporului. Anul nou 
dacă-l privesc mâhnit, poate 
va fi minunat. 

DIMITRIE POPESCU 





Peisaj de iarnă 


iile articolului. Dupe părerea 


IOVAN RADENKOVICI 





De a ni te că 


ANUL LI 
SAMBATA 3 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


e Nr.!] 


lanuarie 1942 






„a > 
il oprea e re are pe e ea : a 


Peisaj dalmaţian 





INTAMPINAREA NOULUI AN 


Vei recunoaşte, cred, citito- 
rule, împreună cu mine, că în- 
tră destulă ingratitudine pen- 
tru tot ce este acum doar a- 
mimtire, în  nerăbdarea tine- 
rească cu care ne grăbim la în- 
tâmpinarea noului an. Un an 
nou e ca o nouă dragoste, care 
te ispitește dincolo de tine, cu 
nu ştiu ce irezistibil şi tăinuit 
îndemn. Dur  Gincylo destinr., 
te îmbie aceeaşi reînovită spe- 
ranţă, că mereu şi mereu ai să 
te regăsești. 

Dacă însă va fi acesta ulti- 
mul an nou? — m'am între- 
bat, cuprins de o tandreţă sus- 
pectă. Spun așa, fiindcă soco- 
tesc unu răsfăţ abuziv să te în- 
duioşezi de ceeace se chiamă 
soartă, presupusă cu anticipa- 
re. Dar ce vreţi? Șantajul 
sentimental e ca sarea în bu- 
rate. El mai dă gust vieţii noa- 
stre, atunci când propria bio” 
grafie se perindă prea de tot 
nebăgată în seamă, pe sub pri- 
vimile distrate ale celorlalți. 

Să revenim însă la subiectul 
implacabil al întâlnirii noastre 
cu noul am. Mi se pare că func- 
ţia sufletească a acestui inevi- 
tabil pretext de publicistică 
festivă constă mai puţin din 
noutatea cu orice preţ și mai 
mult din şansa — dacă nu 
chiar garanția — de a conti- 
nua ceva. De a face deci tran- 
ziția între ce a fost, cu ceeace 


este și cu ce va fi. O spun cin- 


stit: dacă anul care începe ar 
fi nou cu adevărat, eu unul aşi 
şovai mult să fac cel dintâi pas 
în el, şi un trac teribil mi-ar 
paraliza până şi gândul că va 
trebui să-l fac apoi pe-al doi- 
lea şi ul treilea, ş. a. m. d. In 
fond, ceea ce numim noi spe- 
ranță este un fel de a-ţi fi tea- 
mă; sper să fie așa, asta în- 
seamnă: mă tem că aşa are să 
fie. Faimoasa ecuaţie existen- 
țială a lui Descartes: „cuget, 
deci sunt“ eu ași localiza-o, în 
termeni proprii sufleteşti: sper, 
deci sunt, ceea ce vă invit să 
citiți: mi-e teamă, deci exist. 
Şi fiimacă întâlnirea noastră 
ne-a adus în preajma acestui 
celebru loc comun al filozofiei 
moderne, va fi deajuns o în- 
toarcere uşoară a capului ca să 
zărim, foarte pe aproape, şi 
tot atât de faimoasa „trestie 
gânditoare“ a lui Pascal, clăti- 
mându-se uşurel ca unul care 
ştie multe (în aceiaşi localizare 
proprie, trestia- mea devine 
temătoare). 

Așa dar, cititorule, stau în 
fața noului an, plin-de atâtea 
spernțe, că eu singur mă în- 
spăimânt de soarta pe care atât 
de mult mi-o simt împletită 
cu a lor, atârnând de--aceeaş 
deslegare pe care o vor primi. 
Mai mult ca uricând şi ca de 
orice, mă-tem de noutatea ace- 
stui an nou; ea ar putea să în- 
semne o. desmeticire atât de 
brutală dintr'o continuitate din 


care prea naivi am fost că 
ne-am făcut legea esenţială şi 
condiția unică a echilibrului 
nostru lăuntric, încât s'ar putea 
cu mulți dintre noi — păcat de 
aceia de bună credință! — 
să-şi frângă iremediabil gâtul. 
Cine va mai avea răgazul să 
desgroape de sub dărâmături, 
vechile temelii, când altele 
iuti, poate căigi suni guta pe * 
undeva, pentru construcția ce 
va să se ridice ? 

Crezi poate, cumva, că dacă 
ţi-a priit viața treizeci de ani, 
se simte cineva îndatorat să 
ţi-o facă prielnică pe încă trei- 
zeci mai departe ? Uită-te bine 
la scena asta orbitor luminată 
de toate reflectoarele notorie- 
tăţii şi recunoaște-i pe fiecare 
din acei cari se îmbulzesc voci- 
ferând în cel mai pestriț bâlci: 
al  vanităţilor omeneşti! [i 
vezi bine, prea bine chiar. Ai 
vrea să strigi: ajunge |! dar nu 
e deajuns. Auzi-i până la exa- 
sperare și ascultă-i până la 
marginile  răbdării şi ale cu- 
minţeniei, până când într'atâta 
hărmălaie va naufragia şi ulti= 
ma frântură de sens. 

Dar tot vacarmul care alear- 
gă pe drumuri, revărsându-se 
pe la răspântiile publicităţii e 
găunos pe dinăuntru, şi pândit 
de marea linişte în care va 
amnuţi fără urmă 

Auzi de pe acum, cât de in- 
sinuant grăitoare e această im- 
placabilă liniște? Eu am au- 
zit-u — şi sunt sigur că nu mă 
îmşel — din prima zi a războ- 
iului, Astfel: 

Ajunsesem la Isaccea, unde 
uveam să iau în primire secto- 
rul unor eventuale distrugeri 
a căilor de comunicaţie din re- 
giune, târziu noaptea. Camara- 
dul pe care l-am găsit acolo 
mi-a spus cu un zâmbet miste- 
rios: „mâine dimineață.o să ne 
scoale tunul”. A avut: drepta- 
te: în zori a început să tragă 
artileria grea dinspre Galaţi. 
Sus de tot, în cerul mai înalt 








OLGA GRECEANU 
Pasărea galbenă 


ca oricând, se făcea un huruit 
continuu, sorbind sgomotele de 
jos ca un imens-burete, până ce 
mam , mai auzit decât o 
linişte ciudată, posacă și neier- 
tătoare, din care pieriseră sgo- 
motele familiare ale vieții de 
toate zilele, — o limişte ago- 
nică. 

Insă o linişte ca aceea, din 
“cur “viuțu se reȚăgtuse ascun- 
zându-se înspăimântată, e un 
groznic blestem. Căci viața în- | 
tre oameni, fără ceeace numim 
omenie, e încă și mai greu de 
suportat decât o viață fără 
Dumnezeu. E pur și simplu in- 
suportabilă. Suntem creştini— 
să ne înţelegem — odată pen- 
tru totdeauna; e un fel de-a 
nu avea încotro chiar. Dacă 
Dumnezeu are să ne mai spu- 
nă ceva nouă, oamenilor, va 
ști El să ne caute. Noi ne pu- 
tem lipsi de EI, în măsura.-în 
care El însuşi «se lipseşte de 
noi şi uneori parcă se și lip- 
seşte, lăsându-ne să ne facem 
sinquri de cap. Dar noi oame- 
nii, unii de alții nu ne ptitem 
lipsi. Dacă suntem convinși de 
acest lucru va trebui să ne de- 
prindem să ne. şi suportăm. Să 
ne îndemnăm unii: către alţii 
plini de nădejde... Se poate 
asta ? : 

“Ca să pot omeneşte spera, 
până la marginile lucidităţii, 
dincolo de care pândesc. ipo- 
hondria, urîtul de lume şi des- 
nădejdea, eu sunt . ţinut. să 
caut şi să cred în. ceva care 
continuă prin ceea ce trece. 
Fără sprijinul convingerii în-: 
tro durată sociabilă şi soli- 
dară, care 'să însumeze şi 
să justifice schimbările cele 
mai aberante 'în aparenţă, din 
istorie, cum ar puted să se a- 
ventureze cumințenia noastră, 
cea de toate zilele, cochetând 
cu optimismul -celor mai ab- 
surde și mai excentrice +.spe- 
ranţe ? Ca. să nădăjduim. într'o 
înblânzire a soartei comune, 
trebue să credem în valoarea 
permanentă şi necesară a ome- 
niei. Căci dacă ne-am îndoi și 
de această certitudine care dă 
un sens unitar Istoriei, pe dea- 
supra particularităților atâtor 
istorii locale, cum ar mai fi'po- 
sibil să  comunicăm unii cu 
alții şi toţi împreună, cu Dum- 
nezeu ? 

Al cui chip şi a cui asemăna- : 
re le răsfrângem în pragul 
noului an ? Cred că nici nu în». 
drăsnim să le recunoaştem în 
oglinda propriului suflet. Viaţă 
asta pedepsitoare, pe care tat 
mai mult ne-o facem unzi d 
tora, nu vi se pare că ajunge 
să fie un fel de-a ne supravie- 
țui, prin obişnuinţă? Spune-mi 
cititorule, ce mai aştepţi dela 
ea și ce anume dela anul care 
începe, ca să știu de ce si-i 
teamă mai mult ? j 


MIHAJ NICULESCU 


—— 
„E 


2 


AITA TADEDINCO OBECTA. MDA 





Cronica dramatică 


TEATRUL NOSTRU: ILUZIA 
FERICIRII — comedie în 3 acte 
de ARMONT ŞI GERBIDON 


Inainţțe de a începe cronica 
noastră, am controlat afişele 
pentru a vedea ultimul titlu pe 
care cei 4 directori ai Teatrului 
Nostru l-au dat comediei lui 
'Armont şi Gerbidon. 

După ce directorii au socotit 
prea  decoltat titlul  orginal: 
„Scoala cocotelor“ —  simgurul, 
de altfel care reprezintă just 
ceeace au vrut să demonstreze 
autorii în piesa lor — am aflat 
din ziare că la Teatrul Nostru se 
va prezenta piesa: „Paris 1939“ 
— titlu cu totul nepotrivit pen- 
tru o piesă care, chiar și la noi, 
sa mai jucat în 1926 —; apoi: 
„Dela femei, cetire“ şi — recent 
— aflăm că la Teatrul Nostru s'a 
jucat piesa: „Iluzia fericirii“ —, 
cel mai inexpresiv dintre titlu- 
rile ce se puteau da comediei lui 
Armonţ și Gerbidon. 

Am făcut această introducere, 
toamai fiindcă ne e teamă ca pu- 
blicul, găsind acest tiilu prea 
puţin expresiv, să evite „Teatrul 
Nostru“, ducându-se alături, la 
„Dragoste cu cartelă“ (de actua- 
litate, deh !) 

Și ar fi mare păcat. 

Publicul. ar pierde ocazia să a- 
siste la o piesă excelentă, jucată 
de câţiva dintre cei mai buni 
actori ai generaţiei intermediare 
— aceea care face legătura în- 
tre vechea şi foarte tânăra ge- 
neraţie de actori. 

De aceea ne aplecăm, discret, 
la urechea cetitorilor noștri şi le 
repetăm ceeace am mai spus şi 
la inceputul cronicei: Titiul cel 
mai potrivit al piesei este „Școa- 
la cocotelor“. 

Dacă aş şti că am mulţi ceti- 


rii“, ne gândeam fără să vrem la 
câteva rânduri desprinse dintr'o 
carte a lui Croisset: „Que de 
fois dans ma jeunesse, 6crivait 
Capus, que de fois jai entendu 
ces mots: „Ah, si vous aviez 
connu le Paris de VEmpire!“ Et 
je me rappelle ces mots chaque 
fois que je suis tente moi-meme 
de dire ă un jeune homme: „Ah, 
si vous aviez connu le Paris de 
1885.“ Je ne rappelle un câlebre 
cafe du boulevard ou javais ete 
admis par faveur, J'ose ă peine 
vous dire le nom de ce cafe, 
pour ne pas vous plonger dans 
un passe trop  lointan:  c'6tait 
Tortoni. Ii y a aujourd'hui ă la 
place un magasin de chaussures. 
Qu-y aura-t-il dans trente ans? 
Et qui sait si les vieux me mur- 
mureront pas, comme je le fais 
en ce moment pour Tortoni: 
„Dire qu'il y avait lă jadis un 
charmant  peţit  magasin de 
chaussures !* 

Cât adevăr 
rânduri. Sunt vumvins că, 
miţând chiar că fosta cafenea 
Tortoni să reînvie şi să ia locul 
magazinului de pan:ofi, France- 
zii de azi ar ofta după acest 
„charmant, petit  magasin de 
chaussures“, 

Tot aşa cum cred că nu fără 
oarecare melancolie ar asista pa- 
rizienii la o eventuală reluare a 
acestei „Școale a cocotelor“. 

Ginette este reprezentanta u- 
nui Paris de altă dată. 

Thcophile Gautier îi spunea 
femeei pariziene : „Sois belle et 
tais toi!“. 

Ginette, la început, nu tăcea, 
Era sgomotoasă în micul a- 
partament în care trăia fericită 
alături de un tânăr compozi- 
tor, fără să observe că sbuciu- 
mul ei nu este decât acela al 
unei păsărele într'o colivie. 


în aceste câteva i 
ad- 





tori. aş fi sigur că ultima piesă 
a Teatrului Nostru va constitui 
şi un succes de cassă. Fiindcă 
aşa e publicul: îi plac titlurile 
tari. 

Asistând la această — hai, 
să-i spunem — „Iluzie a ferici- 








Ce cred cu privire 


la interpretarea lui 


„HAMLET 


Ce răspuns poate da în legătură cu interpretarea lui Ham- 
let, un actor care a interpretat cândva, el însuși, rolul? Ce 
alt răspuns de cât felul cum a înţeles să-l întruchipeze el? 
Se pune în prim rând o întrebare ? . A : 

Este Hamlet un dezechilibrat ? Fără nici o umbră de în- 
doială, nu. Un şovăelnic, da. Cum poate îi dezaxat un om care 
dupe atâtea sbuciumări suficteşti, spune în clipa în care cu 
grije pregăteşte o cursă din care să dobândească convingerea 
unei infamii: „Horaţio, trebue să fac iarăși pe nebunul“ sau 
„Mamă, nu crede că sunt nebun! Nu-ţi pune pe cuget balsa- 
mui amăgitor că nebunia mea e de vină şi nu greșeala ta“. ă 

Şovăitor când trebue să ia hotărîri precise ? Fără îndoială. 
Monologul „a fi sau a nu fi“ îi zugrăvește şi înţelepc-unea 
şi slăbiciunea. 

Interpretarea? Este în funcţie de actorul care în afară de 
darul lui, de inteligenţa şi pregătirea lui, mai ţine seamă, 
mai ales şi de indicaţiile precise ale lui Shakespeare. Să citez 
în parte: (Scena II din actul III). 

„Să spui paragraful acesta, așa cum ţi l-am indicat eu, cu 
ton firesc. Dacă ai de gând să declami — așa cum fac mulţi 
actori — aşi prefera ca versurile acestea să le rostească un 
pristov. oarecare, Să nu gesticulezi mult şi fără rost....... „Să 
nu fi: mici rigid, să te călăuzească discreţia. Potrivește gestul 
cu vorba şi vorba cu gestul, și să ai în totdeauna grije să nu 
depășeşti limita naturalului, fiindcă cel care caută să exage- 
reze firescul, depășește rostul artei, care de la începutul ei, 
afost să oglindească Natura..... „Am văzut actori buni, chiar 
foarte preţuiţi de unii — aproape până la sacrilegiu — cari 
nu aveau nici accent, nici umbiet de creștin, păgân ori mu- 
sulman ; strigau, răcneau în așa chip, încât ași fi fost încli- 
nat să cred că sunt rău făcuți de mâna nu știu cărui ucenic 
nedibaci al naturei“. 

Acestea erau poveţele autorului pentru „actorul“ din vre- 
mea lui. Mai poate fi întrebare dacă aceste sfaturi nu rămân 
valabile şi azi ? 

Shakespeare a fost comentat în toate felurile. Este necesar 
pentru actor să cunoască aceste comentarii, fie chiar în parte. 
Regizorii s'au întrecut şi se întrec în originalităţi de indicaţii, 
mai ales pentru unele din lu- 
crările lui Shakespeare. Şi co- 
mentator, şi regisor, pentru cel 
care se încumetă să interpre- 
teze rolul, rămâne să f.e ascul- 
“tat în păreri, doar atât cât în- 
15 tre actor şi regizor se pot di- 
1 scuta şi admite păreri chiar în 
| contradictoriu. 

5 Cum în Teatru, a te folosi şi 
“de ceea ce au făcut înaintagii, 
i în afară de observaţiile şi pre- 
„„gătirea ta, nu e greşeală, — 







„i fie-mi îngăduit să spun, că eu - 


jam ţmnut seamă de ceea ce am 
crezut că e bine să rețin trecut 
şi prin personalitatea mea, de 
la interpreţii înaintaşi. Fiecare 
dintre ei, avea ceva personal 
— şi Mounet-Suly şi Moissi şi 
Nottara profesorul meu, şi A- 
ristide Demetriad!  Pomenesc 
îi numai de cei mai vârstnici de- 
i ? cât mine. 


ION MANOLESCU 


Portiţa acestei colivii o des- 
chide contele Stanislas. E1 este 
profesorul de maniere elegante. 

El o va învăţa să tacă; graţie 
lui, Ginette va urca sus, tot mai 
sus. 

Intr'o zi 
partament 
dar va fi 

Aceasta 


va regreta micul a- 
pe care l-a părăsit, 
prea târziu. 

este Ginette: o mică 
pariziană care plânge atunci 
când suferă, pentru ca imediat 
după aceea, să râdă. 

Singura dată când suferă mai 
mult Ginette, este atunci când 
gândeşte. Dar profesorul ma- 
nierelor elegante are grije ca 
Ginette să gândească, pe cât se 
poale, mai puțin. 


bi! cin me încât să a 


EUGENIA ZAHARIA 


Autorii ne-o prezintă, alături 
de Ginette, pe Amâlie. Ca și 
Ginette, Amâlie vrea să ajungă. 
Parisul insă își are legile lui. 

Şi cum Ginette este condam- 
nată la sfârşit, să rămână „fe- 
mee de lume“, Amâlie este con- 
damnată să devină servitoare. 

Domnul lon Şahighian, direc- 
torul de scenă, a isbutit să pre- 
zinte întrun spectacol închegat 
un cât se poate de veridic „ia- 
ris de pe vremuri“. 

Se vede de departe că piesa 
l-a interesat pe regisor — e 
drent să ei n mawn mn hună da- 
cât 

Li 
am 
lui 
sul actorilor, 

Şi tot, absolut tot, a fost rea- 
lizaţ în excelente condiţii. 

Interpreţii actuali ai comediei 
nu ne-au făcut în nici-o clipă 
să ne gândim cu melancolie la 
primii interpreţi din 1926. Și a- 
ceşti interpreţi erau Puiu Ian- 
covescu și Tantzi Cutava Ba- 
rozzi. 

Doamna Eugenia Zaharia a in- 
terpretat „fără cusur“ rolul Gi- 
nettei, dând cea mai frumoasă 
replică acelora cari se mai îndo- 
iau încă de talentul său. 

Ne amintim să fi făcut chiar 
noi, cu ocazia premierei „Sca- 
denţei dragostei“ unele rezerve 
în legătură cu interpretarea 
doamnei Zaharia. 

Se putea remarca în jocul său 
o oarecare stângăcie, normală de 
altfel pentru o actriţă obişnuită 
să joace pe scena vastă a Naţio- 
nalului și obligată, deodată, să 
evolueze pe o scenă de proporţii 
mult mai reduse. 

De astă dată, într'un rol mult 
mai greu, dânsa a izbutit să în- 
lăture toate piedicile, prezentân- 
du-ne o Ginette, așa cum au do- 
rit-o autorii: la început o fetiţă 
naivă, îndrăgostită şi totuşi am- 
biţioasă, pentruca, după ce a tre- 
cut prin faza pregătitoare a ac- 
tului II, să apară în chip de per- 
fectă şi totuşi nenorocită „doam- 
nă din lumea bună“. 


UNIVER ERAR 


Cu dcmnul CI se pe- 
trece un fenome Dânsul 
este un acțor tân: ă, to- 
tuşi, roluri de o Mai 
mult chiar, inter; 1 rol 
de om tânăr în , dra- 
gostei“ ni sa păi vral, 
câte-odată chiar pr 

Par'că încerca să tâ- 
nărul”, In schimb, nd - 
roluri de bătțrân, doza, “16 


e cât se poate de nat d 
chiar, pe cât se poat: 

Şi, după câte știm, “4 
terpretarea rolurilor i 
cu tiruii, şarja este 
necesară. 

Aşa că un rol de b: 
şarjat, apare în ochii 4 
lor, tocmai din această 
nenatural. 

Ceeace a fost — foarte 
drept — cazul profesorul: 
lor manere, interpretat + 
nul Etterie. 

Excelent a fost domnu 
culescu în rolul comerci; 
Labaumme. 

Tot aşa cum excelent ni s 
rut și domnul Nove, într'u 
deosebit de acelea interpr 
până acum. Interpretând rolu 
Robert, domnul Nove i-a făcu 
tacă pe toţi acei cari au pre 
că dânsul nu poate juca de 
roluri de escroc sentimental. 

Domnul Jenică Constantinest 
foarte sobru, a fost pe limia ju 
tă a roiului. 

Am lăsat-o din adins, la urm: 
pe doamna Mimy Enăceanu, in: 
terpreta Amfliei. 

Isbânda sa din seara premierei 
— şi a fost o isbândă totală, cum 
de mult nu ne-a mai fost dat să 
vedem — o socotim puţin şi ca 
pe o izbândă a revistei noastre. 

Mulţi oameni, obişnuiţi ai pre- 
mierelor, s'au arătat miraţi de 
faptul că o actriţă necunoscută 
dobândea un atât de frumos suc- 
ces, 

Pe toţi aceşti domni i-am 
sfătuit să controleze colecţia 7 
vistei noastre. 

In numărul de Crăciun 193 
Universului Literar a apărv 
articol iscălit cu inițialele * 
din care desprindem următr 
rânduri: 

„Pe tânăra noastră sce' 
mişună multe genii, sr 
puţine talente : le poț 
pe degete, Domnişoar: 
năceanu face parte di a 


spun mare lur 
alţi oameni au 
Enăceanu are 


ică şi 
i Mimi 
xsc, are 


cultură şi de trebui să 
învingă”. 
Pe când revisu. e speciali- 


tate se ocupau de părul sau de 
picioarele cine ştie' cărei actriţe 
consacrate de revistă, în Univer- 
sul Literar apăreau, acum doui 
ani, următoarele rânduri: „Reţi- 
neți: Mimi Enăceanu e o actriță 
de viitor“, 

După numai doui ani, cuvintele 
colaboratorului nostru au fost 
coniirmate. 

De Qoamnu Mimi Enăceanu nu 
se poate spune că a „dovedit în 
rolul Ameliei, reale calităţi“. 

Dânsa nu este o „actriță care 
promite“. 

Este o actriţă mare, o actriţă 
adevărată care va răsturna multe 
false valori ale scenei noastre. 

Scrim aceste rânduri, fără ca 
so cunoaștem pe doamna Mimi 
Enăceanu, decât de pe scenă. Și 
le scrim, fără teama de a fi con- 
trazişi mai târziu. 

Din restul distribuţiei, desprin- 
dem numele doamnelor Leanca 
Popa şi Ecaterina Ionescu. 

Intrun cuvânt, „lluzia ferici- 
rei” este cel mai bun spectacol, 
prezentat în această stagiune de 
un teatru particular, 


TRAIAN LALESCU 





Albumul pe care ne-am ho- 
tărît să-l prezentăm cetitorilor 
noştri, cuprinde între scoarțele 
sale prăfuite clipe de glorie ale 
Teatrului românesc. 

Să mai Amtoancem, acum o 


filă: o actriţă mare într'un rol 
mare, 

Priviţi-o cu atenție şi o veţi 
recunoaşte: Doamna MARIOA- 
RA VOICULESCU interpretă, 
în compania Davilla, rolul Sa- 
lomesi. 








= 3 





lanuarie 1942 








Cronica muzicală 


RAPORTURILE MUZICALE 
GERMANO-ROMÂNE 


Aceasta a fost tema umei sub- 
stanţiale şi binevenite conferinţe 
pe care d. Hans Selischopp, con- 
ducătorul secţiei muzicale pentru 
străinătate din Ministerul Pro- 
pagandei Reichului, a ţinut-o la 


„ s„Dalles*, 


Ratificare a interesului cultu- 
ral deosebit al acestor raporturi, 
conferința d-lui Sellschopp a 
fost o edi icatoare simteză a unei 
“râinice continuităţi în acest pre- 
ios domeniu, în care sufletul 
erman şi cel român, s'au întâl- 
it de secole. 

incă în 1781, editura Grăftner 

1 Viena aducea cunoscătorilor, 

rturia,  caracteristicilor pline 
culoare, originalitate şi far- 
-ale folklorului muzical ro- 
"se, iscodit de Franz losef 


ver, care l-a judecat demn de noastre, 


a fi cunoscut şi dincolo de hota- 
rele lui. 

Gustav Weigand, un alt price- 
put cercetător, cu ale sale „Dia- 
lekte der Bukovina und Bessa- 
rabien“, a găsit alte drumuri că- 
tre atenţia celor din a'ară, ele- 
mentului popular românesc. 

Dar, odată cu oamenii de 
știință şi studiile lor, aattişti, din 
atâtea generaţii „au purtat direct 
graiul muzicii, încredinţat talen- 
tului lor, dela un popor la celă- 
lalt, strângând tat mai mult fi- 
rele unei crescânde prietenii şi 
mutuale  comprehensiuni  artis- 
tice, ale cărei proporţii sau am- 
plificat atât de mult în ultimele 
decenii, în care atâţi compozitori 
români, atâţi interpreţi instru- 
mentali ai noştri au primit în- 
vățăturile lor din Germania, în 
care atâţi muzicieni germani au 
fost oaspeţi artistici ai ţării 
încă din timpul dom- 





' scurt... 


ANȚ 
să facem o dare de 
activ.tăţii teatrale 
„ Cu părere de rău, 
Î statat că prea puţine 
s 2 cari ar putea face 
>r cari ie_au pus pe 
am şi actorilor cari le-au 

at. 

atrul Naţional s'a prezen- 
„amiet“ în  imterpietarea 
» Vraca şi Caboreanu. Pu- 
a urmănt cu viu interes 

„due. artistic”, 


Acces a dobândit şi reluarea 
u-mei Roșii” pe scena Naţ:o- 
duluui. 

Un spectacol interesant a con- 
stituit şi prezentarea piesei „Ai- 
mee“ de Heinz Coub.er. 

lar pe scena Studioului a fost 
prezentată piesa „Copiii pămân- 
tu.u:*, care a dat naştere la multe 
d.scuţii, consacrând totuși un nou 
autor dramatic: Andre: Conteanu. 

Altceva? 

Cercetând repertoriul din acest 
am al. Teatrulu: Naţional şi aL. Stu- 
dicadui, întâ'nim la fiecare pas 
numele lui Lab.che, al lui Bataille 
eic, Măcar de stinie.e sarbâtori 
nu vrem să bârfim. 


-— 
— Da: 
—VFf — 


Dintre țeatrele particulare, vom 
remarca aici activitatea Teatru- 
lui „Muncă și Lumină“, a „Tea- 
truiui Municipal” și a celui dn 
Sărindar, 

Deasemenea, toate laudele le 
menită şi proaspăt înjghebata 
companie care joacă pe scena 
Teatrului Nostru. 

Restul? 

Comed:i muzicale, farse, reviste 
şi așa mai departe. 

Teatru, foarte puţin. 

Acesta ar fi bilanțul anului 
teairal 1941. 


LA PREMIERA... . 


„Teatrului Nostru, mi-a fost 
dai să aud următoarea remarcă 
a 'unei dudui—:eatralstă, deh!-—: 

— „Cum se poate asta? Teatru 
2ă.ă muzică?“ 

Inchipue-ţi, auâdue, că exista și 
aşa ceva: Teatru, pur şi simplu. 

In orice caz, reuia.ca auauei 
este foarte semnificativă pentru 
vremurile prin care ţrece. bietul 
teatru românesc. E, 


IN SFÂRŞIT... 
„publicul bucureștean s'a trezit 


din nepăsarea cu care asista la 
masacrările artistice, prezentate 


“de diverse trupe de teatru. 


La premiera Teatrului Alb şi 
Negru, publicul i-a huiduit co- 
pios pe directori și pe actori. 

Fiţi ceva mai atenţi, domniior 
directori de teatru. Publicul nu 
mai înghite să vă  bateţi joc 
de el. 


UN FRUMOS SUCCES... 


„dobândește d-na Marilena 
Bodescu în piesa „Frate cu dra- 
cul“, interpretând rolul unei babe. 

De altfel este un lucru foarte 
S'mpiu pentru dânsa să ne pre- 
zinte o babă. 

Pentru treaba asta, unele ac- 
trițe se machiază. 

Dârisa, ca să pară bătrână, nu 
face alteeva decât să se dema- 
chieze. 


PUNCT ȘI VIRGULĂ 


D. IONESCU MOREL 





niei regelui Carol 1 şi a reginei 
poete, Carmen Sylva. 

Astăzi, astfel numitele schim- 
buri artistice, asupra cărora, con- 
ferenţiarul a avut şi are per- 
sonal un rol de cea mai mare 
însemnătate şi pe care il înde- 
pline e ca un adevărat prieten 
al ţării noastre şi al muzicii ei, 
au cuctrit un ritm dim cele mai 
vii. | 

Câmp fertil de activitate se 
deschide, tot mai promițător de 
roa şi în vi'tor, asigurând 'ra- 
ternizării germano-române şi a- 
propierea de at? de adânci re- 
sonanțe sufletești a împărtăşirii 
reciproce cât mai largi din ex- 
presia artelor muzicale respec- 
tive. 

Spusele d-lui Selischopp, al 
căror cald ecou a fost resimţit 
nu numai de toţi cei de faţă, 
dar desigur şi de toţi cei ce au 
luat cunoştinţă de ele, au primit 
de altiel și o aplicare imediată 
într'un concert pe care direcţia 
„Filarmonicii“ a avut fericita 
inițiativă să-l pună la cale spre 
omagierea distinsului său oas- 
pete şi al ideilor cărora atâţ de 
frumos le dăduse exprimare. 

Dinu Lipatti, în interpretări 
din Bach și Enescu, d-na uu- 
țianu, într'altele, din Bungerţ pe 
texte de Carmen Sylva şi cân- 
tece de Brediceanu și Drăzgoiu, 
orchestra de coarde a „Filarmo- 
nicii“, venită să aducă prin mi- 
nunaiia serenadă (Eine Kleine 
Nachtmusik a lui Mozart) diri- 
jată de d. George Cocea, o în- 
chinare memoriei celui ai cărui 
150 de ani dela moarte au fost 
pomeniţi în întreaga lume, cu!- 
minând cu săptămâna Mozart 
din Viena, au fost cuvântul mu- 
zicii, alăturat în desăvârșită ar- 


— In jurul personajului „Hamlet“, 
din drama romantică a lui 


autorul comediei „Mătuşica“, monie ace'ora vorbite de d 
prezentată cu mare. succes pe Hans Selischopp. 
scena Studioului. ROMEO ALEXANDRESCU 





HAMLET 


Â3 


Shakespeare — 


In cariera mea, de treizeci de ani, de actor şi de 
patruzeci, de spectator, am văzut treisprezece „Hamleţi”, 
începând cu Nottara, prin anul 1911 și sfârșind în 1941 cu 
aceş:ia trei din urmă. Dintre aceşti „Hamleţi”, doi erau 
străini de neamul nostru ; un italian, Rogero Rogerri și 
altul probabil neamţ, că juca în nemţeşte, Moi:ssi. 


Personagiul Hamlet este un personagiu fictiv, (cred 
că toată lumea știe), însă unul care viază in ficţiunea lui, 
și-şi poartă complexul pasiunilor lui timp de cinci acte 
mari, în scenă urcat în cârca unui personagiu material 
(actorul). 

In cariera mea de spectator, cu fiecare „Hamlet” nou 
văzut, am înţeles că personaguul fictiv, în interpretarea 
personagiului material (actorul) împrumută, cu sau fâră 
voie, actorului, şi nici nu Sar putea alifel, apucăturile și 
multe din mişcările prin cari actorul îşi  exteriorizează 
fiinţa lui reala, aşa că incepând cu „Hamletul” lui State 
Dragomir, dela. Iaşi, şi trecând la „Hamletul” lui Nottara, 
Bulandra, Costică Mărcuiescu, Demeiriad, lon Manolescu, 
Caiboreanu şi Vraca, nenorocitul prinț al Danemarcei 
apărea în scenă, când ca un belfer ştiutor de care, cate 
voia să ne arate ce poate el, când ca un Gambrinus sătul 
ȘI frumos, căruia un upsea nalba de bere am mana, caud 
ca un potcovar, la care căutai să-i vezi bătăturile palmei 
noduroase, când ca un ba:ar irumos, care vria Su placă 
la damele din sală, când ca un neinţeles personagiu sha- 
kespearian, insă totaeauna „lHamiev” (acturul) vrebuind 
să debiteze textul lui Shakespeare, în foarte multe pri- 
vinţe banal (vezi „A fi sau a nu f:”), Eclesiastul, ori 0 
cugetare ţărănească, ce nu se poate scrie, când dă cu 
caciulan pamânt, strânge pumnii şi'njură viața, că i s'a 
rupt căruţa'n drum; acest text a fost spus cu emfază şi 
tovdeauna acest text ne-a mulțumit, așa că eu în cariera 
mea de patruzeci de ani, de spectator, începând din co- 
pilărie, până acuma când intrun bâtrâneye, n'am văzut 


nici un „Hamiet” prost şi este şi firesc, pentrucă un actor 
spre a interpreta pe „Hamlet” trebue să aibă mult me- 
şteşug, pe lângă vocaţia inițială (talentul), întocmai cum 


un pictor la apogeul său tre 
bue să posede mult meșteșu. 
ca să picteze, de pildă mar:. 
frescă dela Ateneu; și ace: 
meșteșug vine cu vârsta, de. 
cu rutina. care nu poate vei 
în nici un caz, până în juri 
a natru”eci de ani. aşa r 
„Hamlet“, ca şi „Romeo“ nuj. 
poate fi un tinerel, decât îi 
textul lui Shakespeare. 
Existenţa fictivă din dram: 
lui Shakespeare, când, d | 
când în când, prinde sufle 
și apare în societatea real: 
apare cam  bătrânicios, cj 
toate artificiile actorului. 
In toate timpurile, la toate 
neamurile și la oate culturik 
sunt personagii de acestea 
imaginare,  eari, când se] 
realizează, din cauza  mate- = 
riei în care intră, personagiul îizic se banalizează, 
ION SARBUL 







Die: 


„= 3. lanuarie 1942 == 





sol ii 


EI 


Serbarea şcolară din Ziua Unirii avu un succes 
extraordinar, deslănțuind freamăt şi în sufletele 
celor mai pretenţioşi, — ca unii domni oficiali sau 
ca uni: părinţi, care veniseră din obligaţie faţă de 
director sau de profesori, fiindcă n'aveau copii în 
şcoală, deşi — ziceau ei de fiecare dată — erau sătui 
de asemenea manifestații patriotice-copilăreşti. Mai 
ales la ultimele două tablouri alegorice, entuzias- 
mul se transformă în delir. 

Orchestra elevilor, aşezată în fața scenei, înce- 
puse să cânte „La arme!“ 

Cortina se ridică repede. Scena reprezenta un 
grup de soldaţi în atac. In faţă un gornist, cu goarna 
la gură. In dreapta lui, la un pas în urmă, un soldat 
cu -drapelul. In stânga, sergentul, rănit şi legat la 
cap, căzuse în genunchi, cu capul întors spre cei- 
lalţi, ținea mână întinsă spre sală, ca şi cum ar fi 
strigat: Inainte! Mai încolo un grup de mitraliere, 
iar în partea cealaltă alţi trei soldați, cu armele 
întinse, toţi în poziţie de fugă la atac. 

„Efectul asupra săii fu foarte puternic, căei, deși 
fiecare stătea încremenit în poziția inițială, tabloul 
întreg avea foarte multă mișcare. In primul mo- 
ment, toţi cei din sală avură impresia că iureşul 
e real şi va veni peste ei. Avură o strângere de 
inimă, Apoi sala bubui de aplauze, de strigăte de 
„bravo” şi de ropote. 

Cortina căzut scurt. Orchestra încetă brusc mar- 
șul şi imediat începu „Hora Unirii“. 

In -program scria: Unirea! (tablou alegoric). 

După tabloul precedent, atât de reușit, toţi erau 
cam curioși și nerăbdători. Se așteptau să urmeze 
ceva” şi mai de efect.,, 

Când cortina începu să se ridice, forfota și șoap- 
tele încetară ca prin farmec și peste sală se întinse 
liniștea solemnă a reculegerii emoţionate. 

Tabloul era întruchipat de elevele Externatului 
şi elevii liceului, 

Pe o estradă, în mijlocul scenei, una din cele mai 
îrumoase fete ale şcolii, înaltă și voinică, având o 
diademă strălucitoare pe frunte, reprezenta Patria 
Mamă. Cu o mână ţinea drapelul tricolor. In cea- 
laită mână ţinea o cruce. Era îmbrăcată într'un 
ninunat costum naţional moldovenesc... 

„Alte patru fete reprezentau provinciile realipite 
și erau imbrăcate în costume naţionale caracteristice 
provinciilor pe care le întruchipau. Fiecare ţinea 
de un capăt câte o panglică lată tricoloră, legată cu 
celălalt capăt ae estrada învelită şi ea în tricolorul 
xomânesc, Pe fiecare panglică. era scris cu litere 
de aur câte un cuvânt. Pe una Credinţă, pe alta 
Muncă, pe alta Regele, pe alta Patria... Pe peretele 
din îund al scenei, era harta Românie: Mari, cu 
hotamele indicate de panglici subţiri tricolore. De o 
parte și de alta străjuiau doi soldaţi, cu arma pen- 
tru onor... 

Efectul a fost și mai puternic ca la primul tablou. 
Toţi cei care luară parte la serbare fură emoţionaţi 
și Se simţiră învioraţi, parcă ar fi suflat adieri de 
primăvară peste sufletele lor... 

Mai multe zile nu se vorbi în oraș decât aespre 
serbarea dela liceu. Profesorii erau felicitaţi. La rân- 
dul lor, în clasă, profesorii îi lăudară pe elevi. De- 
veniră mai indulgenţi. Notele bune curseră gârlă... 
Un timp nici regulamentul nu se mai aplică cu atâta 
severitate, Cunoştinţele făcute între elevi și eleve, 
cu ocazia repetiţiilor, se putură întări în întâlniri 
zilnice, pe stradă, ceeace altădată ar fi fost pedepsit 
cu severitate. Profesorii îi vedeau, le răspundeau la 
salut, treceau înainte... A doua zi, la școală, unii 
chiar glumeau pe socoteala asta... 

In oraş faptul creie o atmosferă nouă. Cei mai 
mulţi priveau cu simpatie buchetele tinereţilor a- 
vântate. Erau puţini care bârfiau... 

Marilena şi Răducu își dădeau şi ei acum întâlniri. 
Din sea:a aceea, se întâlniseră regulat. La două zile, 
tată] ei care era funcţionar la gară, era de serviciu 
şi lipsea o zi şi'o noapte de acasă. Răducu putea să 
se ducă în ziua aceea la ea acasă. Și ca, într'o zi, 
mama fetei să nu zică ceva, Marilena pretextă că 
are nevoe de preparator. Preparatorul trebuia să fie, 


desigur, Răducu. Şi Răducu nu se mai ducea acum 
în casa lor cu'0 strângere de inimă, că mama îi va 














(Fragment din romanul „Casa Amintirilor“ ) 


cere într'o zi cont, ce caută 

a! acolo? Că ar fi putut afla 

„.. tatăl fetei, care, îi spunea 
i a „ mereu Marilena, era foarte 
Ap sever și mar fi permis ce 

4 permitea mama... 

Şi, după paravanul acesta, 
se cunoșteau tot mai bine, 
: se iubeau tot mai mult. 
i Jocul lor de dragoste era 
fermecător. Mama își vedea 
de țreburi dincolo şi ei stă- 
teau ceasuri întregi singuri. 
Mână în mână și ochi în 
ochi, ei îşi spuneau poves- 
tea pe care atâţia și-o spu- 
seseră înaintea lor. Hi cre- 
deau că sunt cei dintâi care 
şi-o spun. Mai credeau că 
iubire ca a lor n'a mai fost, 
că nu va mai fi. El îi săruta 
mânile albe şi mici, ca niște 
bibelouri. Ea îi vâra mânile 
în păr şi i-l răvășea. El îi 
săruta ochii şi gura și ea îi 
mângâia obrajii. Câteodată 
el o lua în braţe şi atunci 
atingerea ei îl înfiora. In- 
chidea ochii şi se cutre- 
mura: 

— Ce ai? îl întreba «ea, 
şi-l săruta mai cu foc, Să- 
rutul ei era un sărut al ja- 
rului. 

— Nimic, Marilena, sunt 
„fericit... 

a In tinerețea lor, fericirea 

'* înflorea ca florile în primă- 

vară... 

Acasă, mama îl aștepta 
tot mai târziu cu masa. 
Când intra, privirea lui se 

: îndrepia spre ea, cu rugă- 
i mintea parcă să nu-i zică 
nimic, Ea numai îl privea 
dojenitor, câteodaţă, când 
era mai supărată, clătina 
din: cap... Intr'o seară, i-a zis: 

— Iţi faci de cap... Nu ştiu cât am să suport asta... 
E un chin pentru mine... ji: 

Se simţea vinovat, nu îndrăzni să ridice privi- 
rile, nu îndrăzni să zică o vorbă. Să-i promită că 
mu se va mai duce la Marilena? Să-i promită că 
ru va mai întârzia? Mai putea să fie stăpân pe ast- 
fel de promisiuni? 

— A observat și tatăl tău... Are să iasă scandal... 
i-a zis în altă zi. 

— Ce-are tata să se amestece? Lăsaţi-mă în pace! 
Ce vreţi dela mine? Ș 

Strigase. Mama îl privise speriată... Parcă se clă- 
tinase! Sau i se păruse lui? 

— Mamă, iartă-mă... se repezi la ea şi-i luă mâ- 
nile, 

Ea nu plângea, numai tremura ca varga. 

"— Şi tu, Răducu? N'am crezut niciodată... 

Câteva zile nu se duse pe la Marilena. Voia: să-şi 
exercite voinţa, să-și impue.., Cât timp era de câna 
trăia ca într'o nebunie? Nu mai învăţa, era buimac 
de cap şi se apropia bacalaureatul... Tocmai acum 
la urmă s'o feştelească? La Ion Bulgăraș nu mai îu- 
sese nici nu mai ţinea minte de când... Nu mai 
citise o carte... 

FPrezindu-se ca dintr'un vis, Radu Nedelcu pri- 
vea luminat în jur. Oamenii i se păreau mai agitaţi. 
Oraşul parcă își pierduse liniștea de altădată. intâl- 
mea grupuri-grupuri, pes tradă, discutând cu aprin- 
dere. Se întrebă, cuprins de curiozitate, dacă nu 
cumva se întâmplase ceva? Sau poate acesta era 
freamătul vieţii pe care simţurile lui, preocupate în 
alte direcţii, nu-l înregistraseră până acum ? 

Ridicându-se această întrebare în conştiinţa lui, 
deveni şi maisatent ia ceeace se petrecea in jurul 
lui, dincolo de graniţele vieţii! Și parcă ochii lui 
vedeau acum mai bine şi auzul lui era ma! ascuţit. 

Până acum, el era vieaţa și viaţa lui era totul. Cât 
a trebuit să treacă, ca să-și dea seama că viaţa lui 
e o verigă din viaţa famiiiei! Şi cât a mai trebuit 
să treacă apoi, ca să-și dea seama că şi viaţa fa- 
miliei din care face parte, e o verigă din viaţa so- 
c:etăţii? Și pentru una și pentru alta, are aceeași 
datorie de muncă, de recunoștință ! k 

El aude, de departe, chemarea vieţii de dincolo 
de viaţa în care a trăit până acum, îl atrage ca o 
vrajă şi merge spre ea cu ochii deschiși, uluiți... 

Invaţă cu mai multă ardoare. Citește tot mai mult. 
Vrea să fie pregătit pentru lupta cu viața. A reîn- 
caput să se ducă la Ion Bulgăraș. Il lasă pe profesor 
să-i vorbească mai mult; el ascultă. Inţelepeiunea 
faptelor trăite curge ca un polen peste ființa tânără 
a lui, deschisă spre renaștere, spre soare. La Marilena 
se duce mai rar. Iși lasă fruntea fierbinte în palmele 
ei catifelate ca învelișul unui cuib şi ea râde. Râsul 
ei natural curge ca lumina primăverii și ca ciripitul 
păsărilor... 

— Pari trist, pari obosit, Răducu ! îi zicea ea câte- 
odată. Mie îmi place! Iţi stă bine aşa... 

N'ar mai pleca de lângă ea... 

Acasă, o aude mereu pe mama vorbind despre 
copiii... Că Lia n'o ascultă când îi dă sfaturi cum 
să-şi crească. copilul... Că Sandi n'o să aibă nici un 
copil cu femeea pe care a luat-o... Că Vică nu i-a 
scris de mult... Că Culiţă a fost mutat la altă gară 
mai mare. 

In toamna trecută, Miti i-a scris că făcuse primele 
sboruri cu aeroplanul, mama se speriase grozav şi 
de-atunci nu mai are liniște. Când aude poşta, o 
apucă bătaia de inimă. De câteori vorbește de el, 
își face cruce şi ise roagă lui Dumnezeu să-l aibă în 
pază. 

Brodată cu fapte și întâmplări de acest soiu. 
viaţa i se scurge molcomă, uşor. 

Subiectele de discutat cu Ion Bulgăraș s'au înmul- 
țit. Citeşte ziarul din pagină în pagină, aşa cum face 
şi bătrânul lui prieten şi când se întâlnesc, discută 
faptele, evenimentele Ziarele vorbesc tot mai mult 
de războiu, De câteori citeşte așa ceva, Bulgăraş să 
turbe, nu alta. 

— Războiul n'a făcut omenirea mai bună! îi zice 
în altă zi Radu. Lumea a uitat prea; repede suferința 
şi durerea. Dumnezeu o va pedepsi. ! 

— Taci ! Taci ! Să nu te-aud ! strigă Bulgăraș, aco- 
perindu-și urechile cu palmele. Un alt războiu ar 
insemna prăbușirea omenirii... In războiu, mor toţi 
cei buni, Așa s'a întâmplat și data trecută. A rămas 
pleava. Acum trebuie să trăim cu speranţa că se vor 
Tidica alte generaţii, cei buni vor trăi, vor construi, 
vor realiza. Deaceea îmi pun eu toată nădejdea în 
voi, ideaceea am strigat întotdeauna să fiți păziţi, să 


Pi 


nu. vi se strice sufletul prin influenţă nefastă. 

— Generaţiile nu pot fi separate ca merele de 
nuci... obiectă Radu. 

— Nu, sigur că nu, dar o educație sănătoasă le 
poate face imune pe cele mai tinere. 

— Așa dar, şcoala are cuvântul... profesorii... 

— Sigur! Şcoala! Aici e buba!... 

— Şcoala și familia... Familia e școala primară a 
vieţii... 

— Sunt mulţi părinţi care-și trădează menirea. 
Unii din neglijenţă, alții din perversitate. Niciodată 
familia n'a fost mai şubredă ca în ziua de astăzi. Viaţa 
de după război a distrus moralitatea dela temelia fa- 
miliei, Fără morală, familia e un cuib de infecţie. 
Altă cauză sunt condiţiile insuficiente de viaţă... 
Oamenii se feresc să mai aibă copii. O ţară fără 
copii, e o ţară fără viitor... Ar trebui să se facă legi 
speciale de protecţie a familiei... 

— In Franţa, în Germania, s'au făcut... 

— Știu! Le impunem copiilor să se îmbrace în 
costume şi paracostume, le dăm steaguri în mână şi-i 
scoatem la defilare şi nu ne întrebăm dacă în ziua 
aceea unii din ei au mușcat dintr'un codru de mă- 
măligă... Ei trebue să asculte famfare şi discursuri, 
în timp ce le ghiorăe mațele... Astea-s nelegiuiri ! 

— Domnule Profesor, aceste nelegiuiri vor dispă- 
rea într'o zi... Poate Dumnezeu nu ne-a uitat cu 
totul! El va insufla unui om, o fărâmă din puterea 
lui și-l va trimite să ne mântue.... 

— Cel care va veni, trimis de providenţă, va tre- 
bui să reformeze întâi şcoala! Şcoala nu-i cismărie! 
Nu iei calapodul, întinzi pielea, baţi talpa şi ai 
gheata. Şcoala e altar, e biserică! Lecţia e maărtu- 
risire, e slujbă sfântă. Sutletul copilului e mimunea 
vieții care creşte! vrofesorii să fie pentru elevii lor 
ca niște duhovnici! Ca să fii profesor, trebue să ai 
o chemare, fiindcă ţi-i dat pe mâini aluatul cel mai 
delicat, sufletul copilului, din care, dacă eşti meșter, 
scop. cea mai desăvârșiță capoa'operă. Şcoala nu-i 
club de vagmiștri, niei de polițicieni. Ce se discută 
toată ziua în cancelarie? Politică! Ce discută pro- 
iesorii până la ușa clasei? Politică! Acasă, politică! 
Fiecare, pentru cel mai umil post politic, renunţă la 
menirea lui. Işi ia concediu, lasă în loc pe te miri 
cine și pleacă fără să-i pese. Cine sufere? Școala! 

ine ia exemplul rău? Tineretul. Politica mar fi tre- 
buit să intre niciodată în şcoală! S'au desființat par- 
tidele politice! Bravo! De-o sută de ori, bravo! E 
prima binefacere pentru ţară, după atâtea promisi- 
uni demagogice! Să sperăm că vor urma şi altele! 
Politica a fost cea mai teribilă plagă pe această ţară! 

Radu Nedelcu plecă aela prefesorul Ion Bulgăraş 
cu sufletul în clocot. 

Abea acum profesorul îi divulga adevărul în „ca- 
zul Jon Duigheru“. Lui lon Duigheru mu i-l spu- 
sese, ca să nu-l întărite, să nu-l] aetermine la cine 
știe ce nebunie! Intenţia directorului de a trece ca- 
Zul sub tăcere, după ce-l va fi convins şi pe Pildner 
că nu e nici în interesul lui ca scandalul să devie pu- 
“blic, eşuase când primise biletul dela șeful organi- 
zaţiei guvernamentale locale, amintindu-i să nu uite 
că Pildner era profesor și că e în joc prestigiul şcolii 
românești... 

-— E un. argument — încheiase Bulgăraş — pe 
:sareal -folosese. Să nu-ţi faci o armă din el Să nu 
urăști şcoala. Școala nu e Pildner... Dar în şcoală 
s'au strecurat mulţi ca Pildner! Aceştia sunt neche- 
maţii... 

adu Nedelcu tremura de indignare. Discuţia se 
sfârșise aici. N'ar mai fi putut-o duce mai departe. 
Iși pierduse stăpânirea de sine... Işi luă rămas bun 
şi plecă. 

Rătăci fără ţintă pe străzile orașului, până târziu. 
Coborî spre casa Marilenei, dar pe-aproape îşi aduse 
aminte că azi e zi hberă pentru tatăl ei şi se întoarse 
din drum. Şi tocmai acum, avea atâta nevoe să-şi 
sprijine fruntea în palmele ei făcute căuș şi să-i audă 
râsul înviorător! 


Suflau adieri de primămavă. Zăpada se topise în 
cea mai mare parte. Pe lângă trotuarele uscate, mai 
borboroseau încă pârâiașe de ape scurse din desgheţ. 
Mirosea a pământ umed și a frunziş putrezit sub 
zăpadă... : 

Și în loc de luminile primăverii, el simţea în su- 
flet o tristeţe nestârşită, par'că tot întunerecul nopţii 
s'ar fi sprijinit pe sufletul lui... 


E 


După bacalaureat, Radu Nedelcu trăi un timp în 
sufleţ cu impresia că se apropia o zi când va trebui 
să dea socoteală de credinţele şi de munca lui din 
"viața de până atunci, Impresia se lega de o certitu- 
dine numai, fiindcă nici un fapt concret nu-i indica 
un drum spre certitudine. Totuși el își pregătea su- 
fletul ca pentru o comunicare. 

Mai trăise în copilărie impresia aceasta de desgo- 
lire a suiietului, în zilele premergătoare spoveaaniei 


din postul Paştelui sau al Crăciunului. 


Așteptase bacalaureatul ca pe ultima grea încer- 
care, întrun drum lung, Trecuse şi acum își spunea 
că a fost un fleac, că nu meritase atâta grijă, atâta 
sbucium. Venise eliberarea. Nu ştia dece, dar avea 
mereu impresia aceasta, că fusese închis şi că acuma 
era liber! Că fusese în luptă cu multe duhuri rele şi 
le învinsese ! Parcă ar fi învins și puterea pământu- 
lui, care-l ţine pe om lipit de ţârană, şi-l race rob! 
Acum se putea ridica, piutea în aer, ca într'un sbor 
luminos, spre soare, spre o viață nouă... 

Din înălţimea acestui sbor, el îşi vedea viaţa trecută, 
care semăna cu un munte cu mii de trepte, pe care 
le urcase zi de zi, atras spre vari ca de un miragiu.» 
Şi în alte multe zile care trecură, în reculegere, el 
trăi mulțumirea că-l ajutase Dumnezeu: să ajungă 
aici... Era un popas. Va trebui să pornească mai 
departe... 

— De-abea acum începe greul pentru tine! îi spu- 
sese Bulgăraș. Il privise contrariat, 

— Eu cred că greu] a trecut... Am fost plăpână, 
m'am întărit. Am fost un copil neştiutor, am învă- 
țat multe! 

— O viaţă întreagă nu-ţi 
pe toate... 

— Oamenii se ajută între ei. Ce nu ştie unul, ştie 
altul | . 

— Ai dreptate. Totul e să ştii s'aplici ceeace ştii. 
Pentru asta îţi trebue un har... 

Il simt, aomnule profesor. Nu de mult, idealul 
meu se oprea la recunoştinţa pe care trebuia s'o am 
îaţă de părinţii mei, care mi-au dat viață, m'au cres- 
cut; pentru fiecare mulțumire a mea, a fraţilor mei, 
ei şi-au sacrificat o mulţumire pe care puteau să 
şi-o facă lor! Câtă admiraţie am pentru ei! Ce dra- 
Roste! Nu-i dragoste, e un fanatism! Dar, îmi dau 
seama astăzi, că, mai presus de datoria faţă de ei, 
e altă datorie! Patria! Patria? Ce-i Patria? se în- 
trebă el, în priviri ca o lumină nouă, și parcă-l cu- 


ajunge să le înveţi 





MI) CAS DES VAS 


de MIHAIL ȘERBAN 


prinse o stare de extaz! Pământul? Oamenii? Pogă- 
țiile? Pământul se poate -pierde, oamenii mor, bo- 
gățiile ruginesc... E altceva! E sufletul, sufletul care 
nu moare niciodată! Acel sufleţ mă cheamă, dom- 
nule profesor... Ca să răspund acestei chemări, sa- 
crific totul... 

— Și când îţi faci datoria faţă de părinți, îţi faci 
şi datoria faţă de patrie... Nu oricine poate fi un erou, 
un erou despre care să se vorbească. In ziua de as- 
tăzi, nici nu prea au cum fi! Dar toţi trebue să fim 
eroi anonimi ai patriei, muncind cinstit pe ogorul pe 
care fiecare se pricepe, 

Ar fi vrut să-i spue mai mult lui Ion Bulgăraș... 
Că simte în el o putere miraculoasă, că merge pe 
o dâră de lumină care-i ruga unei stele de sus, că s'a 
reaprins visul acela, vis nebun, în sufletul lui... Dar, 
ca şi altă dată, nu-i spune, Nu-i spune, nu fiindcă 
nu are încredere în Ion Bulgăraș! Că nu l-ar înţe- 
lege nici acum, că, poate, ar râde! Se teme de el, 
că nu va putea ajunge până acolo, sus, că în sbor, 
puterea îl va părăsi, se va prăbuşi, odată cu: el se 
va prăbuşi şi visul! 

După bacalaureat, la orice oră va veni acasă, 
mama nu-l mai întreabă unde a umblat, ce-a făcut! 
Nu se mai supără, nu se mai arată scandalizată de 
întârzierile lui, Atitudinea ei o socoate indiferenţă și 
suferă. Il chinue regretul după vremile de altădată. 

Toată grija mamei e îndreptată acum spre fraţii 
mai mici: spre Mircea, spre Miluţă. Cel dintâiu a 
trecut în clasa a cincea, cel de-al doilea într'a treia. 
Nici intre aceştia nu-i seamănă vreunul! Sunt ve- 
seli, sburdalnici! Câte năzbâtii fac! Cât de liniștit 
fusese el! Se uită la mână şi-şi aduce aminte de vor- 
bele unchiului Alexandru: Nici degetele dela mână 
nu sunt la fel. 

In fiecare Duminică, Lia, cu bărbatul și copilul şi 
Sandi cu nevasta, vin la părinţi, de dimineaţă şi 
rămân până spre seară. Mama se scoală cu noap- 
tea în 'cap şi 'ricepe a pregăti mâncările. Aleargă de 
colo-colo, ageră, par'că nar avea anii pe care-i are, 
Munca o întinerește, Privirile-i strălucesc, obrajii 
i se rumenesc. Văzând-o, se bucură de mulţumirea ei... 

Şi, într'o Duminică, pe când ei stau la masă, în 
grădină, sub nucul cel mare, în zumzetul de albine, 
lor li se pare că aud sbârnâitul unui bondar, care 
dă târcoale mesei. Urechile se ciulesc, privirile se 
întâinesc, întrebătoare... Toţi se uită împrejur şi 
nimeni nu descoperă bondarul. Şi sgomotul s'aude 
tot mai distinct... 

— 'Trebue să fie un avion! zise Vasilică Lipa. 

Cea dintâi a palpitat inima mamei. Cum stătea 
în picioare, lângă scaunul ei gol şi împărțea mân- 
carea, nu s'a mai putut ţine pe picioare şi sa Jăsat 
pe scaun. Privirile ei caută speriate în jur, 

— Ei, ce-i, ce te-ai speriat? se miră Pavel Ne- 
delcu, în timp ce toţi se ridică şi ies de sub nuc 
să scruteze zarea, 

— O fi Miti, copilul meu! șopteşte mama, şi în- 
cepe să tremure. Pa 

— Ei, Miti! zise enervat bărbatul. De câte ori tre- 
ce un avion, Miti! Nu mai fii copil! Şi, chiar dacă 
ar fi el, te sperii degeaba! 

Sgobotul motorului saude tot mai puternic, Ta- 
tăl a ieșit și el de sub nuc, Mama, ruşinată par'că, 
s'a ridicat şi ea și sia dus după ceilalţi. 

Cerul e curat ca lacrima. Sus, sus de tot, ochii au 
descoperiţ un punct strălucitor. E pasărea de oţel 
a Cerului, în bâtaia soarelui. 

Și, deodată, ea încape să coboare, în cercuri mari, ' 
par'că ar depăna un fir de argint pe un ghem ne- 
văzut... Creşte şi forma şi sgomotul... 

Mama nu poate privi în sus, în ploaia de lumină 
orbitoare a zilei, totuși încearcă de mai multe ori 
să deschidă ochii... 

In toate piepturile inimile bat tot mai tare... 

— E Miti! Miti! strigă acum toţi. 

Mama a închis ochii. Mâinile i-au căzut de-alun- 
gul trupului. Și, dinlăuntrul fiinţei sale, îi izvorăşte 
pe chip o lumină, ca a unui răsărit de soare. E su- 
râsul mândru de mamă, care a învins frica, desnă- 
dejdea. E mânară de copilul ei... Il simte :aproape! 
Cine-i ca el? Stăpânul văzduhului! Se ridică până 
la cer... 

Avionul s'a lăsat spre marginea cealaltă a ora- 
şului, Nici motorul par'că nu i se mai aude. Toţi 
ascultă cu respiraţiile oprite... Il aud iar, s'apropie, 
sgomotul crește, ca fantara unei vijelii năprasnice. 
Şi trece ca o săgeată, peste casă, aproape atingând 
vârturile copacilor.... 
plecat din carlingă, fluturând o batistă. El era, 
Miti!,.. Şi când pasărea se întoarse, e mai sus, şi 
tot mai sus, urcă spre cer, spre soare! E un punct, 
o scânteie, pălpâie și se stinge în infinit. 

Răducu a tresărit. Roește in jur. Toţi urmăresc, 
ca în extaz, sborul pasării de metal, deşi nu se mal 
vede. Ei totuşi o văd, o văd cu ochii sufletului. 

A trăit şi el cutremurarea acelui sbor năprasnic,,. 
dar sa desmeticit mai repede... 

Miti! Miti! repetă el numele fratelui său și în- 
chide ochii, ca să se contureze mai bine, în mintea 


lui, imaginea fratelui mai mare. Imaginea sa a 


prins aeparte, ca o scânteie, sa apropiat vertiginos, 


crescând, a devenit uriașă! ati 


Numele fratelui său capătă alt înțeles, altă am- 
ploare! Miti e un erou! se gândește. Un uriaş cu 
nume de legendă!... Urvă până la cer, se ia la în- 
trecere cu şoimii, răzbate furtunile... Poate, când 
coboară, aduce pe aripi, ca şi îngerii, pulbere de stele. 

„Părinţii şi fraţii lui şi-au reluat locurile la masă 
și discută gălăgioşi. Râd, ţipă! Ii priveşte dintr'o 
fugă a privirilor, apoi pornește încet spre fundul 
grădinii... A ocolit. Iarba şi tufele îl acopăr... Când 
ajunge în fund, sare gardul... A dispărut, neobser- 
vat. O ia pe Cuza Vodă la deal, apoi pe Pietrari. 
Duce pe suflet povara unei tristeţi grele. Caută sin- 
gurătatea, s'o soarbă ca pe o băutură miraculoasă, 
care-i va tămădui suferinţa... 

'Coboară cărarea spre pârâu, apoi urcă spre hugeag. 
E acolo o poeniţă ascunsă, din care a privit de-atâtea 
ori imensitatea cerului şi-a ascultat vocile neauzite 
ale pământului. S'a înălțat spre cer cu trilul ciocâr- 
liei şi s'a lipit de pământ, ca de un prieten drag... 

"Când ajunge, se lasă în iarbă şi se întinde pe spate, 
cu mâinile sub cap; îşi trimite privirile în sus, în sbor 
de şoim. Cerul acesta, par'că i-i mai drag acum. I-i 
mai drag și totuși dragostea aceasta se face mai tristă 
Căci el nu are aripi să sboare! El nu va putea să tră- 
iască niciodată, decât în amăgirea visului, emoția cu- 
tremurătoare a sborului visat, a înălțimilor stăpânite. 
El e legat de pământ, ca râmele şi ca șerpii! ; 

Ce destin tragic are omul! îşi zice el, înfigându-şi 
unghiile în ţărână. Să nu se poată deslipi de pământ! 
Să se târâe ca râmele! 





(Urmare în pag. f-a) 


mai 


= 5 


aradoxul 








UNIVERSUL LITERAR 


frumuseţii 


(Urmare din pag. 1-a) 


VIAȚA, analoge cu acelea ale existenţei şi vieţii reale, 
concrete. Intre cunoaștere și existenţă este deosebirea și 
distața dela conceptul abstract la obiectul concret. Aceiaşi 
deosebire între artă și știință. 

Spaţiul ne opreşte să dăm şi alte preciziuni, care ne 
stau însă la îndemână, 

Dacă, după cum spuneam, valorile de existenţă, ca ex- 
presie a calităţilor de natură şi structură a datelor ex-s- 
tenţei, sunt denumite şi cu acest termen generic — fru- 
mosul, (esteticul), — după sfera de existenţă sau de viaţă 
la care ele se raportă, după natura lor, au și numiri spe- 
ciale. Aşa de pildă, în ordinea spirituală, avem valorile eti- 
ce (morale) și intelectuale. Valorile etice la rândul lor pot 
fi sociale, religioase, naţionale, umanitare, etc.; cele inte- 
lectuale de asemenea pot fi ştiinţifice, tehnice,  artisti- 
ce, etc. 

O operă ştiinţică sau tehnică desăvârşite, ca şi o faptă 
sau operă morală remarcabilă, obișnuim a le zice: o îru- 
moasă operă ştiinţifică, o frumoasă operă țehnică, o faptă 
(morală) sau o faptă frumoasă — după cum considerăm 
şi numim frumoasă o operă de artă sau natura. 

Stările fizice de existenţă superioare : sunetele  (ener- 
Sie. sonoră organ:zată) și combinaţiile lor armonice, melo- 
dice şi ritmice; lumina, colorile, străucirea și infinitele 
lor modaliţăţi și combinaţiuni; formele organizate ale ma- 
teriei: proporţia, simetria, echilibrul; 'acurateţa, transpa- 
xrenţa, mobilitatea  (ag.litatea), rezistența (duritatea), 
plenitudinea energetică (mecanică sau biologică); inten- 
sitatea energiilor sau extensivitatea maier.e, etc., etc., re- 
prezintă frumosul (respectiv esteticul) în natură fizică, 
adică valorile naturii f.zce (respectiv _biofiz.că), ceeace 
considerăm a fi s-ările superioare de existenţă a lumii fi- 
zice sau biofizice. 

D.n cele mai sus arătate rezultă că frumosul (esteticul) 
nu este o valoare de sine stătătoare in afară de valorile da- 
te ale existenţei, adică altceva decât sunt valorile fiz.ce, 
intelectuale, ei.ce, etc. c. nu este altceva decât denumirea 
generică a tuturor acestor valuri, iar real.tatea lui obiec- 
tivă o constitue chiar aceste diverse valori ale existenţei. 
lată aşa dar în ce constă paradoxul frumosului: el nu exi- 
siă în chip obiectiv ca vaioare în sine, în afară de valorile 
-date. ale ex.stențe.; şi totuşi există în chip obiectiv, întru- 


cât el nu reprezintă al.ceva decât valorile date şi reale 
ale existenţei. 
Cei mai mulți esteticieni, socotind dimpotrivă, că fru- 


mosul este o valoare în sine, autonomă, deosebi ă de toate 
celelalte valori ale existenţei, au căutat veacuri dearândul 
ş: chiar milenii să descopere în ce constă ca realitate sau 
valoare proprie. Dar, după cele mai sus arătate, se înţelege 
dela, sine cât de himerică a fost toată această strădanie. 
'Titanicele eforturi pe care le-a făcut mintea omenească în 
desciirasea acestei şarade a f.losofiei, aiât de amugiioare 
și în fond-atât de simplă inspiră uneori admiraţie, altă- 
dată compătimire şi adesea ilaritate. 

Aceiași situaţie paradoxală a întreţinut și mai întreţine 
încă echivocul raportului dintre etic şi estetic, considerate 


ca două valori de natură deosebită, ba chiar incompatibile. 
In fond incompatibile nu sunt decât funcţia estetică şi 
cea practică a eticului. Altfel, între etic şi estetic nu poate 
î incompalibilitate, întrucât, cum văzurăm, eticul este 
chiar substanţa, realitatea obiectivă a unei părți din ceea 
ce se numeşte estetic sau frumos, adică frumosul moral. 
Se înţelege dela sine că simpla intenţie (tendinţă) etică, 
nu reprezintă nici măcar valoara etică în sine, căci inten- 
ţia binelui, nu este însuşi binele, adică valoarea morală; 


şi cu atât mai puţin intenţia etică nu constitue un factor: 


pozitiv al puterii creatoare în artă. Eticul în artă, ca fac- 
tor estetic pozitiv, poate participa numai la conținutul de 
valori al operei de artă. Şi este o şansă rară a geniului, 
creaţia reușită a valorilor etice în artă. Aşa dar ceeace nu 
convine artei nu este însăşi valoarea etică, ci realizarea ei 
necorespunzătoare. Se ştie că este cu mult mai greu de 
realizat în artă frumosul — implicit frumosul moral — de 
cât uritul, diformul, ete: Un portret urit îl poate face ori- 
cine, unul cu adevărat frumos nu-l poate face decât un 
adevărat artist. Dar aceasta este o problemă specială, des- 
pre care nu este locul să vorbim aici. 

Mai sunt și alte confuzii grave cauzate de existenţa 
paradoxală a frumosului, și care au făcut totuși o carieră 
strălucită în Estetică, carieră care nu Sa încheiat nici 
astăzi, ba chiar a luat un nou avânt și se pare mai furios 
ca or.când. 

Pentrucă realitatea senzibilă, fizică, prin ea însăşi şi 

în mod primordial, în afară de utilitatea ce i-o poate găsi 
omul, esie frumoasă sau nu, și direct utilă, nu este decât 
parțial şi numai prin intervenţia voinţei și necesităţilor 
noastre, pentrucă natura frumoasă o considerăm aşa dar 
frumoasă prin ea însăși, prin natura ei obiectivă, şi pen- 
trucă, de altă parte, faptul moral, dimpotrivă, are în chip 
primordial şi prin mobilul său inițial şi principal, o îunc- 
ţiune practică şi numai în chip secundar și lateral şi o 
tuncţ une estet.că, iată de ce s'a crezut şi să crede că es- 
te icul,frumosul adevărat aparține numai realităţii sen- 
sibile nu și naturii morale, care e calificată frumoasă nu- 
mai în chip impropriu. In fond ceea ce hotărăște, dacă ceva 
este frumos sau nu, nu este faptul dacă acel ceva aparţine 
naturii fizice sau naturii spirituale, ci valoarea, adică dacă 
avem de a face cu o stare superioară de existenţă sau nu. 
Or. acesta poate fi cazul atât al naturii fizice, cât şi al 
celei spirituale (morale). 
Simţul ccmun nu greșeşte când o faptă, sau o atitudine 
morală, le numeşte și frumoase, Şi nici artiștii nu greşesc 
când ridică frumuseţea, valoarea estetică însăși a operelor 
lor, implicând şi: valorile morale, sau chiar făcând din ele 
fondul estețic, frumuseţea principală a operei lor. 

O altă confuzie a Esteticei şi cea mai puerilă din toate, 
datorită aceleiaşi cauze mai sus denunţate de noi, este 
următoarea : 

Intrucât în natura fizică, singura considerată, în mod 
greșit desigur, purtătoare de valori estetice, frumosul apare 
numai în formele sensibile exterioare, în aparenţe, şi întru- 
cât aceste aparenţe prin ele înşile nu îndeplinesc în mod 





3 lanuarie 1942 =—— 


Z Tinerețe 2 


Coasa, legănată în bătaia ra- 
zelor de soare, reflecta sclipiri 
alb violete, - Trecând pe sub 
pletele argintii ale sălciilor, din 
vadul 'morii, Valerie luă că- 
rarea ce tiveşte, ca un chenar, 
poala dealului. 

Privirile îi alunecară de- 
oparte şi alta a cărării. Florile 
înălțau spre cer pâlnii albastre. 
Altele îşi ascundeau sub um- 
brarul frunzelor ochii vinețţi, 
catifelați.. Gândurile i s'au 
oprit — câteva clipe — dea- 
supra capului, ca un roi de al- 
bine, ieșit din coşniţă, ca apoi 
să pornească la drum, avân- 
tându-se în sfere mai înde- 
părtate. Cumpăniră fără a pu- 
tea pătrunde cum din glia nea- 
gră a pământului pot să ră- 
sară culori atât de gingaşe? 

Cântecul, desprins depe un- 
dele cristaline ale apei, e luat 
de frunzele sălciilor, care şi-l 
trec dela una la alta ca să-l 
împrăștie în atmosferă, de 
unde e prins. de urechea lui 
Valerie şi fluturat, ca o mân- 
gâiere peste ramuri.  Fredo- 
nând ușor, Valerie îngână su- 
surul apei, Absent apoi la tot 
ce se petrece în afară de el, 
urcă, pe nesimţite, una după 
alta serpentinele, care încrus- 
tau dealul, ca nojiţele dela 
opincă, piciorul. S'a oprit cu 
fața către. sat. Casele oloage 


— sehiţă — 


sunt plecate într'o parte, Aco- 
perişurile putrede s'au turtit, 
ca o pălărie de pâslă udă, pe 
capul unui bețiv. 

Aerul era atât de curat, că 
vedea crucea depe biserică, 
Mutându-și privirile în partea 
opusă, i se deschidea — peste 
vârjul pomilor din grădini — 
câmvul, unde oamenii nu-şi 
mai ridicau ochii depe cornul 
sapei. Lângă el, în marginea 
unui rozar, tufe de măceș, cu 
flori rotunde, cădelnițau aerul. 
Copleţit de atâta frumuseţe, 
porni la drum, 

Pe muchea Stroilei, Lucre- 
ţia: Hurdubeli se întorcea cu 
traista pe umăr, agățată de 
vârful degetului mare dela 
mâna dreaptă. Cu faţa linişti 
tă, ocolea, sprintenă, bruşurile 
de bolovani, depe cărare. 

— De unde vii, Lucreția, — 
o întâmpină Valerie. 








obișnuit nici o altă funcţie decât cea estetică, s'a crezut că 
ceeace trebue considerat a fi cu adevărat frumosul, adică 
valoarea estetică propriu-zisă, autonomă, ar fi exclusiv 
aparențele sensibile ale naturii fizice. Dar ceea ce face 
frumosul nu este nici natura fizică prin ea însăşi şi nici 
forma aparentă, cu toată lipsa ei de alt scop, ci o anu- 
mită stare de existență a acestei naturi fizice, pe care o 
considerăm superioară, altor stări de existenţă ale ei, şi 
pe care n'o putem constata decât în aparențele, la supra- 
faţa naturii fizice, şi cu simțurile de relaţie. Numai această 
stare superioară a datelor existenţei constitue valoarea, 
deci frumuseţea lor. Dar aceasta poate fi nu numai atri- 
butul naturii fizice și al aparenţelor ei, ci şi al vieţii spi- 
ritului ca realitate de fond a naturii umane. 


RADU 1. PAUL 


Fata se uită lu el încurcată, 
neștiind ce să-i răspundă şi 
abia întrun târziu îi spuse că 
a dus mâncare tatălui său. Cu- 
vintele ei sunt stropi sunători, 
cari se împrăștie în aer. 

Valerie ascultând de îndem- 
nul ce isvora dintr'o lume din- 
colo de simţuri, petrecu braţul 
peste umerii fetei şi strân= 
gând-o la piept, o sărută, 

Lucreția a rămas  năucită. 
După ce şi-a dat seama de cei 
s'a întâmplat, au început re- 
mușcările, Dece nu i sa îm- 
potrivit? A fost atât de neaş* 
teptat! Un sentiment de ruşine 
a făcut să-i cadă peste ochi 
pleoapele grele. Prin sat sa 
ferit din calea oamenilor; 
ajunsă acasă, şi-a tras năframa 
pe față. Are să afle mamă-sa 
când se va uita la ea. Rămasă 
singură, s'a aşezat în faţa o- 
glinzii. Pe obraji o dogorau și 
acum urmele buzelor lui Va- 
lerie. Se uită că are şi ea sâni 
rotunzi ca ai tuturor fetelor. 
Imima îi bătea altfel. 

In ițele gândurilor i se nă- 
vădesc firele de lumină şi căl- 
dură ale iubirii care-i aşterne 
pe față drăgălășenie și în col- 
țul gurii zâmbet nevinovat. 

Până a ajuns la loc, topo- 
râştea coasei bătuci carnea pe 
umărul lui Valerie, Cămaşa a 
a prins scoarță. N'a simţit du- 
rerea, Ce întâmplare ciudată! 
Dacă îi-qr fi ieşit în cale o fată 
mai în etate, n'ar fi îndrăsnit. 

A luat brazde largi cari îi 
descleșteau încheieturile oa- 
selor. Lucerna era culcată la 
pământ. Se făcea ghem sub 
coasă, aburindu-i fruntea. cu 
broboane ide sudoare. 

Pe ramurile inimii lui peta- 
lele dorințelor desvăluiau frue- 
te mici cari pârguiau în bel- 
șug de. soare, imnuri: de -cio- 
cârlii ce îşi înălţau trilurile pe 
cerul înfierbântat al sângelui. 


SIMION DUMA 








Priveşte cerul şi simte tot mai puternică, chemarea 
tulburătoare a înălțimilor. Se sbat talazurile într'în- 
sul, îl clatină. Isvorășie şi vede o forță nouă într'iîn- 
sul. Par'că lanţurile care 1 legau de pământ s'au rupt, 
au căzut., i 

Se ridică în picioare, aiurit, nebun de bucurie. In 
ființa lui s'au desfăcut aripi. Ridică mâinile, se înalţă 
pe vârful picioarelor, închide ochii... 

Vibrează de emoție. Aşteaptă... 

Prin frunzişul păduricii a suflat o adiere mai pu- 
ternică și foșnetul i s'a părut un hohot de râs. 

Tresare și se întoarce. Priveşte în jur, buimăcit. 
Frunzele se elatină și lui i se par ochi care râd. Râd 
de el, de neputința lui. 

E tot pe pământ, prins ca într'un cleşte. Aștepta- 
rea lui e zaaarnică... Nu se va putea ridica nici o pal- 
mă dela pământ! 

In jurul lui, frunzişul hohoteşte. Nu mai poate ri- 
dica privirile, Iși lasă in jos şi capul. Se îndoae. Par. 
că i S'ar inmuia oasele şi cade în genunchi, întrun 
hohot de plâns sec, de disperare... 


* 


Disperarea acelor clipe va clocoti mult timp în su- 
fletul lui, făcându-l să sufere, să se sbuciume. Şi-a 
dat seama că nu tot ce vrea, poate; că nu are altă 
putere, decât puterea unui om! E la fel cu toţi cei- 
lalți oameni: un rob al pământului, un înlănţuit. Ce 
destin tragic! 

Intrebăr, chinuitoare îi răvăşesc sufletul. Și, când, 
obosit, acceptă că trebue să se supue, îi apare pe 
frunte un nour de tristețe, pe care nimic nu-l va 
mai putea alunga. Din priviri nu i se mai destrăma 
aburul plânsulu, de-atunci. 

Se opreşte mai des şi mai mult în fața icoanelor. 
1 s'a încărcat conștiința cu o vină. Căci, atunci, a 
ridicat gând cutezător contra Aceiui care le orân- 
duise pz toate, în univers. In clipa aceea de nebunie 
şi-a zis că Dumnezeu, după ce l-a făcut pe om, şi-a 
dat seama ce minune realizase, i-a fost frică de el şi 
l-a legat de pământ. Pentru o clipă, gândul acesta l-a 
răzbunat şi l-a mângâiat. Dar, mai târziu, a început 
să-i ardă sufletul și să-i alunge liniștea... 

Venise smerit în faţa icoanelor. N'a şoptit rugăciuni 
de pocăință, de umilință. Stătu în faţa lor, gândin- 
du-se la întruchipările de altă dată ale credinţei lui, 
la revoluțiile de mai târziu... O întreba pe mama des- 
pre Doamne-Doamne, despre îngeri, despre moarte, 
despre viaţa viitoare. Una câte una s'aprind lum:ni- 
ele în amintirea lui și sufletul îi e năpădit de o lu- 
mină blândă, Par'că a avut o rană în suflet și o simte 
cum s& închide, nu-l mai doare. Apoi uită că a avut-o 
cândva.., Ă 

Icoanele îl privesc blând, ca altă dată. Din lemnul 
lor isvorăște iar lumina de nimb, care se împrăștie în 
casă, învălue lucrurile, pereţii.. 

Fiinţa i-a fost plină de nedumeriri, de întrebări, 
ca o grădină neplivită de bucurii! Au venit îngerii 
şi au plivit-o. Şi florile cresc iar, sub sărutul soarelui 
şi mireasma lor îmbătătoare se înalță spre cer ca 
fumul de tămâe... 

Zilele îi sunt iar luminoase... Par'că mai luminoase 
ca în trecut. A fost senin, a venit ploae, furtună, s'a 
făcut iar senin şi după plcae cerul e mai curat, ca 
lacrima. Aşa și viaţa omului... 

La Marilena se duce la fiecare două zile, când nu-i 
acasă tatăl ei... 

Odată cu venirea primăverii, întâlnirile lor sau 
umplut de alt farmec... În ochii ei licăresc flăcări ca- 
tifelate. Când vine, o găseşte așteptându-l la poartă. 
Ii ia pe furiș mâna. In atingerea ei, el simte un tre- 
mur, ca o înfiorare. A devenit îndrăzneață și lui îi 
place așa. Când rămân singuri, ea sare întâi și-l 
sărută, ia 

După Paști, când se face cald, pot sta afară, în cer- 
dac. Perdeaua de iederă de pe acoperiş a început să 
înverzească, creşte și se lasă în joa. 








Anii care trec în vis 


(Urmare din pag. 5-a) 


Mama le aduce aici ceaiul sau cafeaua cu lapte și 
covrigi unși cu unt, care au devenit prăjitura lor 
favorită. Mănâncă lacomi, și, printre sorbituri, își 
îură și câte un sărut, 

Vorbesc vrute și nevrute, fericiţi, uitând de timp 
şi ae lume şi se trezesc că se lasă întunerecul. Intu- 
nerecul li-i complice şi devin mai îndrăzneți... 

Fereastra e deschisă, mama lucrează în casă și 
cântă. 

Uneori începe să cânte Marilena, el închide ochii 
şi-i pare că trăeşte un basm al copilăriei. Alteori gla- 
surile lor se împletesc. Ea își lasă capul pe umărul lui 
şi el îi cuprinde mijlocul... 

— Spune-mi o poveste! îi cere ea câteodată. 

EL îi vorbeşte despre copilăria lui, despre părinţii 
lui, despre visurile lui şi ea îl ascultă nemişeată. Când 
e lipită de el, îi ascultă numai bătăile inimii... 

După bacalaureat, el are timp mai mult şi vine mai 
des... E vesel, e vorbăreţ. Iubirea lor s'avântă, creşte... 
Şi. dintr'odată, devine altul. E trist, trebue să-i scoată 
vorba cu cleştele din gură. 

— Cei cu tine, Răducu? îl întreabă ea, gata să 
plângă. 

— Nimic! răspunde el, cu gândurile în altă parte. 

— Văd că te-ai schimbat, poate nu-ţi mai face plă- 
cere să vii la noi... 

— Nu! Nu! tresare el, îi ia mâinile, i le strânge de 
o dor, şi privirile parcă îi sunt speriate şi văd în ele 
un foc misterios. 

Un timp! Apoi, se schimbă iar. Redevine cum a fost 
şi mai aprins încă... Nu le-ajunge cât îşi vorbesc cât 
sunt împreună, și-și scriu scrisori pline de poezie, 
de focul iubirii lor. Și fiecare zi vine cu altă sur- 
priză pentru că şi iubirea lor e mereu nouă şi tot mai 
plină de farmec. 

Într'o zi, pe când stau în cerdac şi privesc aealul 
din faţă, smălțuit în culori minunate, în inimile lor 
tresare un dor de ducă, de hoinăreală. 

— Vrei să -mergi să ne plimbăm puțin îl în- 
treabă ea. 

— Merg! se ridică el, bucuros. Apoi zice, cu îndoială: 
Dar, te lasă mama ta? 3 

— Cred că da... 

Ii spune mamei și mama o lasă. 

— Numai să nu vă duceţi prea departe. 

Ies pe poartă emoţionaţi. Obrajii le ard... Puțin mai 
încolo de casa lor începe o cărare, care străbate o 
grădină de zarzavat. Apucă pe ea și, îndată, sunt pe 
malul unui mic pârâu care, puțin mai încolo, se varsă 
în pârâul Buciumeni. Malul e înalt, înalt ca pentru 
un fluviu, dar, în fund, apa e puţin, un fir, să-l sari 
cu piciorul. Cărarea coboară prin tufe și bălării. Ca 
punte peste pârâu, e trunchiul unei sălcii răsturnată... 

Coboară ţinându-se de mână. Râd şi sunt veseli. 
Sunt veseli, fiindcă sunt singuri. Parcă toată lumea 
e a lor. Aici e lumea lor, într'adevăr! 

Coboară, urcă. El o sprijină, trupurile li se ating. 
Soarele arde, fierbințeala evaporă miresme din 
plante, buruieni, ierburi şi flori; îi învălue cu mirosul 
lor tare, îi ameţeşte... 

Ca să nu alunece, el i-a înconjurat mijlocul cu 
braţul lui. 

— Ce putere ai tu! îi zice ea şi el se simte mândru, 
bărbat. 

Niciodată n'a simţit dogoarea asta într'însul ! Nici- 
odată Marilena nu i s'a părut mai frumoasă. Simte o 
pornire năvalnică, s'o strângă, s'o lipească mai mult 
ae trupul lui, s'o contopească într'însul. N'au ajuns 
încă pe deal și o cuprinde într'o îmbrățișare năpras- 
nică, sălbatecă. 


Dintr'odată ea s'a speriat şi l-a împins, apoi a în- 
ceput să râdă şi el o sărută nebunește pe gură, pe 
ochi, pe gât... N'a mai sărutat-o niciodată pe gât și 
se înfioară de plăcere. Ii vine să țipe. 

— Să nu ne vadă cineva, Răducu! 

I-a dat drumul. Privirile lui o sperie. Gâfâe ca 
după o fugă. 

Și pornesc mai departe, cu toate simţurile trezite, 
lacome... Pe deal, se opresc să se odihnească, să-și re- 
guleze respiraţia. E un platou triunghiular, înalt, pe 
care se află cimitirul evreesc, împrejmuit ae ziduri 
groase și înalte. Jur-împrejur, se desfășoară minu- 
nata panoramă a unei părţi din orașul pitoresc, apoi, 
năvala estompată în jurul albastru al depărtării, che- 
limul ogoarelor şi satul Șoldănești. Şi, în partea cea- 
laltă după o vale largă, prin care curge pârâul Bu- 
ciumeni, începe iar urcuș, apoi vine deal îrtalt, tot mai 
înalt, până ce ajunge să împungă cerul. Dealul 
Spătărești ! y 

Merg înainte. El merge cu privirile în pământ, tă- 
cut. Ea se gândește la ceeace a făcut el, se bucură că 
el o iubeşte atât de mult şi începe să cânte,. Cântecul 
€i se înalță spre cer, pâlpâe în văi, e atâta frenezie și 
bucurie în melodia lui ! E] îl ascultă înfiorat... 

Au uitat vorbele mamei, căci au uitat de ei înșiși 
şi se îndepărtează tot mai mult... Cărarea a coborit 
iar şi acum merg pe malul pârâului Buciumeni, pe 
sub sălciile pletoase; de-o-parte și de-alta, pe aealuri, 
se întind ogoare de păpușoi și floarea soarelui... Apa 
cristalină susură, sărind peste pietre. Umbra sălciilor 
întinde covorașe, ispitind la odihnă. 

Intr'un loc, dealurile se îndepărtează, formând 
semicercuri mici de-o-parte și de-alta a pârâului. 
Intre ele se întinde o pajişte netedă, cu iarbă măruntă, 
mătăsoasă; Ge jur-împrejur au crescut perdele de 
sălcii, ale căror ramuri dese s'au întâlnit şi deasupra, 
împletind plafon. 

S'au oprit deodată, miraţi! In poeniţă era răcoare şi 
o umbră atât de deasă, încât avură impresia că soa- 
rele s'a ascuns. Parcă ar fi intrat într'o bisericuţă de 
țară. Numai prin două spărturi mici, în plafonul de 
frunze, se strecoară, ca prin nişte ferestre, razele soa- 
relui, care, în semi-obscurul interiorului, par panglici 
late de aur... E un colț tainic, de vis! Parcă anume 
făcut pentru iubirea lor. Au coborit din basme, un 
îăt frumos și zâna visurilor lui... E o liniște, în care 
urechea poate auzi tictacul veșniciei... 

Răducu a întins mâna, i-a luat mâna Marilenei şi 
stau mult așa, încremeniţi, tulburaţi. 

— Te iubesc Marilena, mult, mult! 

— Şi eu te iubesc, Răducu, mult, mult! îl imită ea 
şi râae, 

Apoi râd amândoi și se sărută. 

— Să stăm puţin jos, pe iarbă... propune ea. 

Se așează... Ea îşi lasă capul pe umărul lui. Tăcerea 
picură pe creștetul lor, ca o cuminecare a cerului. 
Apoi o trage spre el și o îmbrățișează. Inimile lor 
bat alt ritm. Adierile stârnesc foșnetul frunzișului şi 





BRE în PE te PE Pere 








lor li se pare că ascultă un imn cântat de heruvimi, 
pentru logodna sufletelor lor. Il ascultă înfioraţi... 

El i-a despletit părul de aur. Se joacă cu el și o 
priveşte ca 'ntr'un vis. Ai d 

— Unde te gândești? îl întreabă ea. 

—,Unde mă gândesc? La tine! șI că 

— Râd. Aceasta-i iubirea: sau râs, sau plâns. 

— Mă vei iubi întotdeauna? îl întreabă ea. 

— Cât voi trăi! - 

— Și când ne vom despărţi? 

— Atunci, aacă se va putea, te voi iubi mai mult. 
Imi va fi foarte greu fără tine... 

Tace, ca şi cum l-ar fi crezut. Apoi, cum stă culcată 
pe braţele lui, se ridică şi-l priveşte în ochi. 

— Când vei pleca la Universitate, la Iaşi, o vei în- 
tâlni pe Riri.., 

— Riri! repetă el numele: și nu-și poate stăpâni o 
tresărire, pe care ea o simte. "Ți-am spus doar ce-a 
fost cu Riri... Riri s'a măritat... 

— Să nu stai la mama ei... îl roagă ea, întristân- 
du-se, gata să plângă. 

— Dacă nu vrei tu, n'am să stau, cu toate că nu-i 
nici un pericol... 

— Nu vreau! Nu vreau s'o vezi în fiecare zi... 

— Eşti copil. Sufăr destul și așa, când mă gândesc 
că va trebui să ne despărțim pentru un timp... Pe 
Riri n'am iubit-o! Pe tine te iubesc, mult, mult... 

Și-a lăsat iar capul pe braţele lui. E] o sărută; apoi 
privirile îi alunecă pe trupul ei, culcat pe iarbă, lângă 
el... Cum stă întinsă, sub rochița subţire, liniile cor- 
pului apar vii, bine conturate. Mişcă mâna... Ea a 
simţit mișcarea lui şi așteaptă... 

Mâna a atins întâi genunchiul... s'a așezat pe el ca 
o pasăre obosită, | 

— Imi dai voe, Marilena... Ași vrea să te văd.,, ai 
un corp minunat... să-l văd... să-l port în sufletul 
meu... cât l-am visat... cât m'a chinuiţ obsesia: lui... 
Imi dai voe... 

Nu-i vine să-și creadă ochilor! Nu poate fi reali- 
tate! E vis! Ce vis tulburător! 

Privirile i s'au încețoşat. Dar s'apleacă, buzele lui 
ating trupul gol, ca pe o icoană. Il sărută odată, de 
zece ori, îl sărută mereu... l-ar săruta până la sfâr- 
șitul lumii... 

Iși dă seama că nu-i vis. Incetul cu încetul, pri- 
virile i se limpezesc. Furtuna din fiinţa lui se liniş- 
teşte. Şi ceeace a crezut că-i numai un vis, e tot în 
fața lui: Marilena, așa cum o văzuse de atâtea ori 
numai în visurile lui nebuneşti... Și, aintr'odată, îi 
veni în gând, că ar putea fi cineva ascuns pe un- 
deva, că va putea să o vadă! Nu se gândeşte că nu-i 
permis ceeace fac! Se gândește că Marilena e numai 
a lui, a lui, comoara lui, că alţi ochi nu trebue să 
vadă ce văzuse el. Şi trage rochița înapoi, spre 
genunchi... 

Marilena a deschis ochii... Abea acum el îi vede 
lacrimi în ochi... Crede că plânge, fiindcă a supărat-o, : 
a jignit-o, 

— Iartă-mă! se scuză. Am fost nebun... 

Ea se ridică, îi ia mâna și, înainte ca el s'o poată 
opri, i-o sărută... 

— Jură-mu, îi cere ea, că, chiar dacă vei mai iubi 
pe alta, tot pe mine mă vei iubi mai mult... că, la 
urmă, tot eu voi fi soția ta... 

— Îţi jur! zice el şi-i sărută ochii înlăcrămaţi. 

— Să mergem. Mama ne-așteaptă... 

S'au ridicat. Soarele a coborit după deal. In poeniță 
e întuneric bine... Afară e încă lumină, dar, din văz- 
duh, a început să se cearnă cenușa înserării. Pe după 
copaci, prin tufișuri, se mișcă umbre misterioase... 

Pe cer licăresc primele stele. 

Merg, fără să-și vorbească, căci, peste sufletele lor, 
care 'au trăit revelația cea mare a iubirii, se lasă o 
tristețe tot mai grea, neînţeleasă, 


A Sa) 


ge 


Fragment din romanul „Casa amintirilor. = 
MIBAIL ȘERBAN. 


e 3 


lanuarie 1942 








UNIVERSUL LITERAR 








Plecarea în legendă  Naoţe italiene 


Avea flăcăul ochii de arșiţă +» 


Şi frunte luminată : o 


poiană 


Cu soare'n cimbru și cu romaniță, 


' Câmpie lină, largă, moldovană. 


Şi ramură de rugă şi de vânt . 
Creștea din întunericuri să-i dea 
Răcoare: verde, plâns binecuvânt 

Şi bani de cele nouă vămi — o stea. 


De aur păsări peste el, 
In sbor plecat şi ăripi 


rotunde, 
de mătasă ; — 


Pierdut, pierdut, cu fața către unde 


Flăcăul sta cu îngerii 


la masă, 


Si-au fost, când toate semnnecau în fum, 
Genunchii noștri iără de alim, 

Iar albul chip abia că-l mai văzum 
Urcând ca un strălimpede amin... 


Odesa, 18 Oct. 1941. 


TEODOR AL. MUNTEANU 








„Geniul e copil și nebun, și 


“e geniu pentrucă are curajul 
“să fie copilăresc și nebunesc, 


şi nu poate să facă nimic pen- 


-tru a mu părea uneori ignorant 


“sau idiot, mirându-se: de orice 
şi ținând 'logosuri lipsite: de 
simţ comun. : 
Dar i se întâmplă adesea ge- 
niului să întâlnească acele ore 
miraculoase în care pare că 
Dumnezeu vorbeşte prin gura 
lui, în care totul e lumină, 
totul se deschide, totul e lim- 
pede și armonios, ca apa unui 
fluviu senin, — acele ore în 
care sufletul devine foc ase- 
menea focului, aer asemenea 
aerului, dragoste asemenea 
dragostei, acele ore în care, 
printr'o misterioasă nebunie, 
totul e cu putință și totul e 
sfânt, și mu mai ştii spune care 
e lumea şi care e inima ta“. 
Cuvintele sunt ale lui Gio- 


E) 


Note germane 


CREDINȚELE POPORULUI 
GERMAN 


se aseamănă foarte mult cu ale 
noastre, : : 

Richard Beit], în a sa Deutsche 
VOiKkShiuttut WUn ScOLuiu, ilau5 
und Acierteur, von tăuauve und 
Brauah» von Sage, Wort und Lied 
des deutschen volkes) în Editura 
Deutsone  Buch- uemeinschatt 
Bern, pune la dispoz.ția doruio- 
nuuuu de nițiere în euo.ogla ger- 
mană un toarte bine aicâtuut ma-= 
nual. ; 

Cu prilejul noului an credem că 
v-ar putea „neresa pe ceutorul 
ACES, rUDILU Sa aLl.e care ceva 
despre mersul lucrurilor în ca- 
lenuarui CUSuUc au peiumanului, 
câci de feiul cum se prezintă tie- 
care sub aspectui meteorologic, 
țăranui weamţ leagă anum.ie nă- 
dejdi şi certuiudinj ale existenţei 
saie laborioase. 

Cade anul în zodia soarelui, va 
îi wa an de bucurie. 

Dacă lanuarie nu este aspru, 
primăvara şi vara vor fi rodi- 
toare. £ a 

Ferească însă Dumnezeu de un 
lanuar:e ca.d, căci dacă n la- 
nuarie se văd ţânţarii, țăranul 
va rămâne fără de nrană. ianua- 
rie e cum va ti Iulie. Dacă noap- 
tea 'Anuuui Nou e unișuta și Jim. 
pede, e semnul unui an bun. 

Februar; faunul anului, e și 
mai plin de semne :Unu .țăran îi 
e mai plăcut un lup tiămand în 
câmp decât un lucrator in cama- 
Şă, — căci cum e Faurul, aşa şi 
August. Un Februane cag e 
semnul nmui Apr. cu ger şi ză- 
padă. Ciocârlia trebuie să cânte 
in Februarie, fiecă e a dragoste 
sau a durere, Si-tul Mate. rupe 
ghiaţa, — dacă n'o are şi-o tace. 
Dupa Sft. Mae nici cniar vul- 
pea nu se 'ncumentă să treacă 
peste ghiaţă. 

Pulberen Martie, frunză şi iar- 
bă, — Marte'n zăpadă, jalen o- 
gradă. P.oaien Marue, — vară 
tăra binecuvantare. Martie uscat, 
Apri! umed, Mai răcoros, ump.u 
hamoarui şi becw. şi-aduc mut 
fân. — De Bună-Vestire rându- 
n:ca își vine în fire. 

Fulg: în April, flori în Mai. 
Un April rece şi umed face 
hambarul şi poobocu: pin. Tu- 
nă'n Apri, Starşitu, brumei. A- 
pril uscat nu=i pe placul țăranu- 


Hui, — puoaia de-April, bucuria - 
hui. 


Rouă de Mai, iarbă pe plai. 
Geruri de Mai, oaspeți nep-ăcuţi. 
Trei Mai e un lup, şapte Mai 
șarpe; după Servatius, nici uu 
fa. de geruri nu-s. Rouu de albi- 
ne în Mai preţueşie cât un siog 
de fân, dar roiul în Cireşar nu-i 
nici cât sfertul de car. 

Bate'n lunie vânt de nord, 
grâu. fi-va piin de rod. Cireșarul 
pios în tot locu. goleşte ham- 
baru. şi polobocul, Dar un Iunie 
umed și cald îi îmbogăţeşie pe 
țăran. Cum e f.oarea de soc e şi 
floarea de vie, 

Cum încep ziselen Cuptor, aşa 
şi Ia sfârșit fi-vor. Când vinen 
„dia leului vara, soare.e fr:ge 
ca para. Cine nu iese cu greb.a 
când te'nţeapă tăunii și țânțari, 


Noembria. Tună'n  Noembrie, stă 
pâne, — semn e de bune grâne. 
In Noembrie pomi în foare, 
semne rele anul are. Sfântul 
Martin iubește focu! în cămin. 
Zăpada de Sfântul Andrei, de cu 
seară, nu va fi grâu nici secară. 

Decembrie posomorit, nu va fi 
anul urit. Cum este Undrea, şi 
Cireşarul. Crăciun vende, Paște 
alb. Noapte clară de Crăciun, a- 
nui: fi-va foarte bun. 

Par naive, dar sunt pline de 
înțe.eaptă experiență veche ace. 
ste „zicători țărănești. 

De altfel traducerea  știrbeşte 
și aici din farmecul distihuiui 
sau al strofei populare. 

Bineînţeles, observaţiile meteo- 
rologice vaiabie pentru ţăranul 





Statuia lui Schiller, după Thor" 
waldsen 


din Germania nu se potrivesc, 
întotdeauna, cu cee ale piugaru- 
lui nostru. Nu e mai puţin ade- 
vărat că  agricu,torul, oriunde 
și-ar cultiva e; brazda, man-te- 
stă aceeași menta.tate de stator- 
nic apărător al datinei. 

Șiiu, din proprie cunoștință, că 
plugarii nemți. cari au trâit, peste 
o sută de ani, alături de țăranii 
români din Bucovina, au adus a- 
numite corecturi ca.endaru.ui 107 
agricoi, adoptând, în mare parte, 
d.cionul foik.oruiuji local. Și aşa 
nu e de mirare că d-stihul: 
„Tut der Schnee zum Dache re:- 

[chen 


de ură nobilă împotriva duşma- 
nului etnic. 

Cateh:smul kleistian este va- 
labil şi astăzi, pentru orice na- 


țiune aflată în situația Germa- . 


niei de după 1805. 

O mostră şi un îndemn: 

Intrebare : — Spune-mi, dară, 
fiul meu, dacă um cuceritor 
strein distruge o țară: are cine- 
va dreptul, oricine ar fi el, să o 
restabilească ? 

Răspuns : — Da, tată, așa gân- 
desc. 


Imtreb.:  — Cine are acest 
drept, arată-mi. 

Răsp,: — Oricine căruia Dum- 
nezeu i-a dat două lucruri: 
Buna voință pentru aceasta şi 
puterea să o îndeplinească. 

Intreb.: Intr'adevăr ? Poţi să 
mi-o dovedeşti ? 

Răsp.: — Nu, tată; nu mi-o 
cere. : 

Intreb.: — Atunci ţi-o dove- 
desc eu. 

Răsp.: — Nu ţi-o cer, tată. 

Intreb.: — Dece ? 

Răsp.: — Fiindcă: se înțelege 
dela sine. 

Intreb. : — Bine! Cine este 


atunci, în Germania, omul care 
are. putere și, deci, și dreptul să 
restabilească hotarele patriei ? 


Răsp.: — Francisc al doilea, 
bătrânul împărat al Germani” 
lor. : 

(Capitolul V, Despre 
restabilirea  Germa- 
niei). 


RECOMANDĂM IUBITORILOR 


de literatură bună germană 
cărțile de vers: Kurt Kluge, 
Gedichte (Editura Adolf  Spe- 
mann Stuttgart), Franz Tum- 
ler, Anruf (Edit. Albert Lan- 
ger-Georg Miller Miinchen); 
povestirile: Wilhelm Schăfer, 
Winkelmamms Ende (Edit. Alb. 
Langer-g. Măller Minchen) şi 
Friedrich Griese, Die  Wagen- 
burg (Edit. ibidem); romanele : 
Herbert von  Hoerner, Der 
graue Reiter (Edit. Adolf. Spe- 
mammn Stuttgart), Erik  Reger, 
Kinder des Zwielichts (Edit. 
Rowohl Stuttgart), Hans Kaem- 
fer, Daniele Dorer.-(Edit, ibi- 
dem), Rudolf  Brumngraber, 
Zuker aus Cuba (Edit, ibidem), 
Nikolaus  Schwarzkopf, Der 
Feldhăfner (Edit. Albert Lan- 
ger-Georg Miller  Miinchen) 
şi cartea de artă: Willi Drost, 
Das Jiingste Gericht des Hans 
Memling in der Marienkirche 
zu Danzig (Edit. Anton Schroll 


Wien). 
TRAIAN CHELARIU 





Oamenii timpului actual sunt 
din ce în ce mai refractari lite- 
raturii. Nevroza, incertitudinea, 
provizoratul în care trăim, ne-au 
făcut aproape să uităm volupta- 


va umbla iarna cu funia după Hat das Jahr nur gute Zeichen“ tea lecturii. 


tân de vânzare. Ceeace Iulie şi 
August nau putut, Septembrie 
lasă mnefăcut. 

Cum este August aşa va fi 
Faurul. Dacă în August cese din- 
tâi săptămâni sunt fierbinţi, 1ar- 
na va fi sung timp a.bă. Soare 
în ziua de Inăiţare a Maicii 
Domnului înseamnă bogăţia vi- 
nuiui. 

Furtună'n S:ptembrie înseam- 
nă zăpadă în Faur și Marte, dar 
şi crame mnedeşarte. Țăranul ţine 
mut la p-oaia din Septembrie. 
De Sfânta Maria Mică nu ma: 
vezi o rândunică. Multă ghindă, 
mută zăpadă. 

Octombrie cu ger şi vânt, Ge. 
nar şi Faur cade sânt. Păsări 
grase şi graşi bursuci, nici o gri- 
3ă să nu duci, Frunză multă pe 
stejari, — iarna fi-vor geruri 
mari. 


corespunde a.doma ceiui româ- 
nesc : 
„Marnă grea, zăpadă mare 
Semne bune anu. are“. 


HEINRICH VON KLEIST 


a scris, între alte esseuri, și un 
Catehism al Germanilor, redac- 
tat, după spaniolă, pentru uzul 
copiiior şi al aduiţilor (Kate- 
chismus der Deutschen, abgefasst 
nach dem Spanischen, zum  Ge- 
brauch fur Kinder und Alte). 

In cele 16 capitole ale acestui 
catehism, — care, adaptând cele 
ce se pot adapta, se potriveşte de 
minune Germaniei naţional-so- 
cialiste, — zbuciumatul Kleist vor- 
beşte despre dragostea de patrie, 


Totdeauna Maiul e cum a fost despre dușmanul ei de moarte, 





despre restabilirea frontierelor 
țării, ete. 

Formal, cele 16 capitole sunt 
16 dialoguri scurte între un tată 
şi fiul său. Nu logica rece, și 
nici alte raționamente dialectice, 
sunt mijloacele cari dau dina- 
mism. întrebărilor şi răspumsuri- 
dor, ei un caatiment ireductibil 


Chiar în clipele în care cău- 
tăm să scăpăm de sub obsesia e 


venimentelor, nu ne mai refu- 
giem în literatură, ci mai degra- 
bă citim reviste umoristice sau 
ne ducem la teatru uşor şi la 
cinematograf. 

Literatura pretinde cititorului 
o anumită concentrare,  inter:o- 
rizare, reconstituire imaginativă. 
Dimpotrivă: revista umoristică, 
spectacolul frivol, filmul nu ne 
souicită nici un efort de colabo- 
rare, recreînd pur şi simplu. 

Dar nu numai publicul timpu- 
lui actual pare să se dezintere- 


seze tot mai mult de fenomenul 
literar. Scriitorii înșiși încep să 
dea dovadă de sterilitate, ilu- 
strând elocvent dictonul: „Inter 
armae silent musae”. Și totuși, 
în preajma acestui sfârșit de an 
— tulbure și haotic — a apărut 
o carte rară: „Intoarcerea în 
timp” de Ionel Teodoreanu. 

Este o carte de aduceri aminte, 
fermecătoare şi emoţionantă prin 
magia evocărilor sale. 

„incero să nu mor, Qându-mi 
bătata inimii. din nou, copilăriei, 


vanmi Papini. Elogiul miste- 
rioasei nebunii îmcheie para- 
dozal „un. capitol. din arhi- 
popularul său, astăzi, „Un 
uomo finito“, (Un om sfârşit), 
capitol început sub forma une! 


„sdrje la adresa acelora care 


socot „geniul“ drept forma cea 
mai elogioasă de considerare a 
unui îns, A 

— „Naţi băgat de seamă, 
interpelează drastic Papint pe 
posesorii mentalităţii acesteia 
atât de răspândite, maţi băgat 
de seamă, coțofene rău-cobi- 
toare, că geniul este marța cea 
mai comună care se Igăsește 
d bazarele şi iarmaroacele oa- 
menilor ?... Geniul, „imbecili 
miei“, aleargă pe străzi, în” 
doapă locuințele, inundă căr- 
țile, emană .din toate gurile; 
debordează din cârciumi şi Ca” 
fenele? ț L 

— Ce băiat de geniu! Păcat 
că nu prea are gust să facă 
nimic, 

— Ăsta e un răufăcător, un 
intrigant, dar ce geniu! 39 

— Vorbeşte la porcurii cu 
duiumul: de acord. Dar nu poți 
nega că este un geniu. 

Acestea sunt discursurile 
care :se aud în fiecare zi, în 
Italia, pe toate trotuarele, în 
toate casela şi cafenelele în 
care se întâlnesc așa zişii inte- 
lectuali“. ' 

Șarja are valoare nu numat 
pentru dtalia anului dinaintea 
războiului când a fost scris 
„Un uomo  finito“. (Nu ne 
îmdoim că, între timp, lucru” 
rile se vor fi schimbat). Nici-0 
experiență puternică, vitală, 
de măsura celei fasciste n'a 
schimbat în România concep- 
ţia aceasta burtă-verzistă.. Im- 
precaţia lui Papini are at o 
realitate mai actuală ca ori- 
când, astăzi când, deși „este 
timpul faptelor şi nu al vor- 
belor“, sfânta, goala, neruși- 
nata retorică de ocazie se mat 
practică încă, cu furie. 

„Vă întreb încă o dată: — 
somează Papini — cine mu are 
geniu la noi? Chiar și cei care 
mau nimica, au geniu. Chiar 
şi politicienii, chiar şi jurna- 
liştii, 

„Fie spus deci odată pentru 
totdeauna: cime îmi spune că 
am geniu, 'mă ofensează. Cine 
îmi spune că sunt un om de 
geniu, mă îndurerează. 

„Reneg geniul vostru, izbuc- 
neşte Papini, şi-l asvârl odată 
cu  jurnalele'm latrină, Vă 
spun clar: pentru mine nu € 
altceva geniul, decât gradul 
sublim al mediocrităţii“. 

Și totuşi, acelaş Papini a 
scris rândurile apologetice, 
străbătute de fiorii „miste- 
rioasei nebunii“, cu care ne 
deschideam rubrica. 

Pentru  Dumneata însemn 
aici această ambivalență de a- 
țitudini, această probă de po- 
ziții alternative, această osci- 
lație între ironie dureroasă și 
extaz romantic, care caracte- 
mizează orice natură adâncă 
de artist lucid şi sensibil. 

Pentru Dumneata, Prietene 
vecenzent, care întrebai mai 
deunăzi, cum poate autorul a- 
cestor 'rânduri, semna în ace- 
laș timp șarja „bun-simţismu- 





luif* (vezi Universul Literar 
No. ...) și poemele „miste- 
rioasei nebunii“ pe care le des- 
copereai în ele însele para- 
dozale, începând cu cuvintele 
avare în spuse şi risipitoare în 
înţelesuri ale titlului! 

Adu-ţi aminte de cele două 
naturi ale oricărui scriitor, 
care dacă nu poate totdeauna 
exelama cu Faust: „zwei Seele 
wohnen,  ach, îm  metnem 
Brust!“, poate să se închine 
geniului svârlit cu ziarele în 
latrină, 


DECLARAŢIE DE STIL 


Acelaș Papini, în al XLVIII- 
lea capitol al aceiuiaş celebru 
tratat de faustism, face wrmă- 
toarea „aecuarape de stil“, 
scrisă şi  subscrisă  olograf, 
sub ochii oficiali ai zețarului 
care i-a făcut proces verbal, 

„Eu nu scriu ca să fac bani, 
nu scriu ca să mă împodobesc, 
nu Scriu pentru a cocheta cu 
fetele modeste sau cu oamenii 
grași, nu scriu nici ca să-mi 
pun pe pălăria neagră zdrem- 
fuită, carnavalesca ramură de 
laur a faimei urbane. Scriu 
numai pentru a mă deşertă — 
pentru a mă deşertă în sensul 
cel mai de hazna care vă poate 
trece prin minte, 0, deucate 
imaginaţii de baritoni în re- 
creaţie. Nu spun, băgaţi de 
seamă, pentru a mă eliberă, 
cum spune mpletosul vostru 
erou eponim, sublimul, filistin 
Wolgang Goethe, consilier in- 
tim al Ducelui de Weimar şi al 
sufletului prometeilor reabili- 
taţi. 

El se elibera cu tragicele 
frivolităţi ale unui Werther, cu 
debilele disperări ale unei în- 
depărtări voite, şi produsul a- 
cestei eliberări se potrivea pe 
scrinurile frumoaselor  semti- 
mentale vestejite, și la căpă- 
tjiele viitorilor sinucigași, ca 
o jucărie mortală brodată cu 
toate contrapunctele literaturii 
mediocre, 

Eu, dimpotrivă, mă deșert, 
şi înţeleg deşertarea cu cele 
mai plebee şi gastrice sino- 
nime: înţeleg scuipatul care 
sare din fundul gurii 'mele 
arse, şi care sboară ca prin far- 
mec într'o împrăștiere infinită, 
pe toate obrazurile pe care 
le-aș pălmui demn, — înţeleg 
vomitarea fierei pe care mi-a 
strecurat-o în sânge spectaco- 
lul vieţii noastre, — înţeleg 
scurgerea puroiului de acolo, 
din plăgile şi coşurile şi bu- 
bonii iimoralei mele personali- 
tăţi, expuse molipsirii celor 
mai frecvente lazarete. Nu, 
domnilor! mimie suav, vă a- 
vertizez, nu va ieşi dim pana 
mea în cursa ei pe hârtie“. 

Şi iată totuși, în „„autopor- 
tretul“' care deschide cartea, 
suavitatea rememorărilor copi- 
lăriei: 

„Eu mam fost niciodată co- 
pil. N'am avut copilărie. 

Calde şi blonde zile de îm- 
bătare copilărească; lungi se” 
ninătăți ale inocenţei; surpri- 
zele descoperii zilnice a uni- 
versului: ce s'au făcut?“ 

Nu desigur, nu poate fi vor- 
ba de poză, în „declaraţia de 
stil“, Ceeace se simte la Pa- 
pini mai bine ca orice este 
autenticitatea. Şi prima atitu- 
dine şi ultima, sunt sincere. De 
vină pentru deosebirea dintre 
ele este numai natura alter- 
nativă, intermitentă, duală, a 
scriitorului. Intre violență şi 
suavitate există nota comună 
a non-mediocrităţii. Și asta e 
de-ajuns ca să-i asigure și 
unitatea şi nivelul. 

SORACTES 


a aul 


„Intoarcerea în timp“ 


tinereţii și acelora care sau o" 
glinait, chiar și o clipă numai, în 
fiinţa mea de abur, umbră şi lu- 
mină. 

De aceia, noaptea mă despart 
de drumul vieții înspre viitor, 
veghind la masa mea de lucru, 
aplecat asupra timpului. Alt văz 
şi alt auz încep odată cu lumina 
lămpii, în afund de noapte şi sin- 
gurătate. Tot ce-a fost odinioară, 
iarăş e, cum bate din adânc de 
mare clopotul cetăţii scufundate, 
cum cade din înalt de noapte 
steaua ce luci”. 

Şi cât de frumos spune auto- 
rul într'altă pagină: 

„Scrisul nu-i decât luptă cu 
moartea şi uneori victorie asu- 
pra ei”. 

»„Lămpile vieţii”, acel pvem 
minunat, cu contururi de taină 
și adâncimi de poveste; „Siugile 
moastre”, excelând în portreti- 
zări expresive și savuroase; 
„Prietenii noștri, câinii”, a căror 
prezentare capătă o semnifica- 
ție impresionantă — sunt popa- 
surile autorului, în amintirea 
timpului trecut, 

Dincolo de episodicul miniatu- 
ral, povestit cu o epontaneitate 


şi căldură  înduioşătoare, sim- 
țim nostalgia gravă, înfiorarea 
stranie. a autorului, rămas sin- 
gur, pe malul depărtat al unei 
alte vârste, 

Cartea se întregeşte cu evo- 
carea sugestivă şi mișcătoare a 
trei figuri din „dulce Târgul Ie- 
şului”: 'Fopârceanu („Melanco= 
lie”), Mihail Sadoveanu (;,;Popa- 
sul printre oameni”) și Matei 
Cantacuzino (;Melancolie”), Mi- 
hail Sadoveanu (,Popasul prin- 
tre oameni”) și Matei Cantacu- 
zino (;Un  boer moldovean”), 
conturându-se pentru câteva 
clipe, în lumina „lămpii întoar- 
cerii în timp”. 

Intregul volum este de o pu- 
ritate admirabilă, reluând tim- 
brul emotiv din „In casa buni- 
cilor”, 4 





3 


rr ret 


Cofindătorii... 


Cin! mi-a bătut în ușe în noaptea de Crăciun 

De m'a adus cu fruntea lipită de fereastră? 

Este aceiaşi casă cu miros cald de fân 

Și-un fir de grâu cât palma sădit cândva în glastră. 


Icoana stă tot colo, pitită sub ştergar. 

S'a afumat de vreme și magii trec în ceaţă... 
De-afară măzărichea îmi bate'n geamuri rar 
Şi degete de aur m'ating din nou pe faţă. 


Stă undeva ascumsă copilăria mea : 


Pitici cu barbă albă colindă 


prin omăt. 


Şi'n fund de uliţi cerul pogoară plin de nea 
Cu glas de îngeri, Leroi, cu clopoței şi tot. 


Cum se asvârle noaptea în volburi de văpaie 
Şi cum afară 'ncepe colindul meu străbun. 
Deschid în lături geamul să-mi intre în odaie 
Fășii de cer şi glasuri din noaptea de Crăciun, 


AL. RAICU 





Expoziţiile 


Trebue să cer înainte de toate 
scuze, pentru articolul acesta 
scris în grabă, ca să poată apă- 
rea la timp. 

Intre două belele, ce mă ţin 
în loc, tipărirea a două cărți, am 
găsit o clipă liberă să mă reped 
să-mi desfăt ochiul. 

Ce admirabilă, ce frumoasă 
îndeletnicire e pictura! Mai a- 
les când îți dai seama cât de 
grea, cât de ingrată şi migăloa- 
să «e tipărirea unei cărți... 

Ori cât vor sări în aer unii 
dintre cei ce vor citi aceste rân- 
duri, nu mă pot împiedica să 
spun că toţi patru expozanţii de 
la Dalles au calităţi de pictor, 
chiar şi cei cu care nu mă îm- 
pac, cu a căror pictură nu am 
afinități, d-nii Schweitzer-Cum- 
pănă şi Isachie. 

Domnul Dem. Iordache este 
desigur, cel mai de preţ dintre 
dânșii. Sunt două prea frumoase 
figuri, un băeţel pe fond verzui 
și o fată  îmbrobodită care-mi 
par extrem de reușite. Anu: 
mite scene de pe front, pre- 
cum e una, în dreapta în fund, 
chesoane şi tunuri pătrunzând 
în goană într'un oraș, un francez 
ar zice „c'est enlevâ“. Domnul 
Iordache e un incontestabil mâ- 
nuitor al pastei. 

Ce mă supără în pictura d-lui 
Schweitzer-Cumpănă, este punc= 
tul de vedere, din care se fixea- 
ză domnia sa, pentru a picta un 
tablou. Domnia sa caută efectul, 
este o veche reminiscență a 
şcoalei  miincheneze ante-belice, 
precum și a dezastrelor  creiate 
de Ipolit Strâmbu prin prea 
cunoscutele sale efecte de lam- 
pă, imitate şi gustate de un pu- 
blic nepretențios. Mă grăbesc să 
spun, că socotesc cau mult supe- 
rioară arta d-lui Cumpănă față 
de aceia a defunctului Strâmbu. 

Inainte de toate, domnia sa po- 
sedă o materie, cam murdară, 








Scrisul autorului capătă o lim- 
pezime, o concentrare în esen- 
țele lui adânci, o muzicalitate 
desăvârşită. Deasemenea, o a- 
numită calitate emoțională,  ca- 
re.i, este proprie. 

Nu știm dacă publicul, nume- 
rosul public al d-lui Ionel Teo- 
doreanu, care a fost entuziasmat 
de o carte vulnerabilă ca „Lo- 
relei”, va fi în stare să apre- 


cieze valoarea  „Intoarcerii în 
timp”, 
Nu ştim dacă critica literară 


va fi mişcată sau dacă va repu- 


dia noul volum al d-lui Ionel 
Teodoreanu. 
Nu știm însfârșit, dacă  des- 


considerarea de care se bucură 
literatura în epoca actuală, nu 
va vitregi și destinul „Intoarce- 
rii în timp”. 

Cu tot scepticismul nostru, 
credem însă că mai sunt unii — 
foarte puţini — care știu să sim- 
tă şi adevărata literatură. 

Aceștia n'au uitat versurile lui 
Verlaine sau ale lui Rilke, reci- 
tindu-le necontenit. Pentru a- 
ceștia, prințul Muișkin și Alioșa 
Karamazov rămân poate cei mai 
buni prieteni. Pentru aceștia, 
Oiguţa trăiește, nefiind numai 
amintirea unei ficțiuni. 

Și în sufletul acestor cititori, 
„Intoarcerea în timp” îşi va găsi 
desigur rezonanța cuvenită. 


DINU PILLAT 


Cronica plastică 


dela Dalles 


cam amestecată cu un supărător 
maron închis în umbre, dar care 
totuşi există, E un chei luminat 
de soare cu un pom în prim, 
plan, un tablou modest (de obi- 
cei tablourile modeste voribese 
mai mult) cu un vâpor ce vine, 
un cargobot. E frumos pictat, 
după umila mea părere. 

Cât despre d. Isachie, mă des- 
băr de antipatia ce mi-o provoa- 
că felul d-sate de a picta, pentru 
a găsi calităţi, nu de lepădat în 
portretul domnului brun ce stă 
pe scaun, ținându-și pălăria ce- 
nușie pe genunchi. In două por- 
treve :masculime, cum e acest 
domn şi marchizul Merry de 
Val, d. Isachie arată calităţi de 
piotor academic dibaci. De fapt, 
pentru publicul salonard e foar- 
te potrivit, să știți că are umele 
acorduri delicate de ton pe cari 
în vestitul salon al artiști- 
lor francezi din Paris nu le 
găsiţi şi unde — de ce să n'o 
spunem — pictura oficială face 
ravagii mai serioase decât la 
noi! 

Ceeace nu-i iert d-lui Isachie, 
sunt albicioasele dumisale naturi 
moarte şi peisagii, care îmi a- 
mintesc prea muit pe defunctul 
Aricescu, zis și „ariceață“. Șu- 
gubeţii pretindeau că obține a- 
cea bravare scăidând intregul 
tabiou într'o vaporoso-romantiică 
ceaţă, cu ajutorul iaurtulu: |! 

De fapt, nu ne interesează 
cu ce se face un tablou, și glu- 
ma o povestesc numai ca să mai 
descreţesc frunţile, căci dacă, 
întrebuințând iaurtul sau alt a- 
semenea aliment (atât de rar în 
zilele noastre) realizezi un bun 
rezultat, n'am, Doamne, nimic 
împotrivă, 

Aş fi dat mult să văd un por- 
tret al iubitului nostru Mareșal 
îuerat nu de d-nul Isachie, ci de 
pictorul Eustațiu: Stoenescu, vesti. 
tul nostru portretist. Acesta pe 
care ni-l dă d. Isachie este numai 
onorabil. 

Și acum „pour la bonne bou- 
che“ un foarte interesant debut, 
poate cel mai interesant din a- 
cest an, să nu mi-o ia în pume 
de rău că am lăsat-o la urmă, 
dar când ești tânăr, aşa cum «e 
domnișoara Coca Meţianu, tru- 
mos este să treci după ceilaiţi, 
nu să vrei să stai în frunte, 
chiar dacă îi depășeşti cu unele 
calități | 

Domnișoana Meţianu este, de- 
sigur, o pictoriță rafinată (fiind 
femee, era greu să fie altfel!). 
Sunt acorduri de un lirism  pic- 
tural prea  fmumoase. Aranja- 
mente de gust, obiecte alese. 
Este un tablou remarcat de d. 
Zambaccian — se putea să nu 
observe, ce e mai bun, ochiul a- 
cesta de vultur în alte picturii— 
o fetiţă cusând  într'un fotoliu, 
care e îmbinat cu măestrie! 
Dar... şi acum o să-i pară râu, 
domnișoarei  Meţianu, dar tot 
trebue să i-o spun, este o anu- 
mită inconsistență în tablourile 
dumisale. O fac atentă ca să şi-o 
poată înlătura. Maestrul necon- 
testat Lucian Grigorescu, pro- 
fesorul domnişoarei, este ca toți 
maeștrii şi o îndrăcită piatră 
de încercare. Pentrucă domnia- 
sa i-a dat elevei îndrumări  iz- 
vorite dintr'o ŞTIINŢA obţinu- 
tă de d-sa DUPA MULŢI ANI. 
Dar... domnişoara Meţianu nu 
ştie că aparenta „inconsistenţă“ 
a lui Laician se datorește unei 
Picturi și unui desen uscat, foar- 
te migălos în începuturi. Dacă 
îmi dă voe să-i dau un sfat prie- 
tenesc, să pună mai multă bază 
pe construirea tabloului, mai 
puţină pe acorduri minunate de 
culoare, până când n'a obţinut 
soliditatea unui desen serios. 
Sunt convinsă, când va pose- 
da elementele ce_i lipsese acum 
— nu în toate tablourile — va 
îi una din cele mai bune ale 
noastre pictorițe şi ca atare me 
rită să fie serios încurajată. 


LUCIA DEM. BĂLĂCESCU 











Pa, 


——— 4 





Privirea . Comisului * Gherghina. era aprinsă, 
întărîtată, ca a unui om băut. Nu se găsaa 
oare nici o mână să netezească creţuriie frun- 
ţii «ui? Așa îi e sortit să fie dm neaţa 
zilei de azi, mereu crunt, mereu tăcut? In 
tădvanul ce-l duce dela Stoiceani la Târgo- 
vişte în dimineața asia călduță de Noembrie, 
Sar putea crede singur, căci Jupân.ța Neaga, 
in dreapta lui, nu îndrăzneşte, nici să vor- 
b asză, nici să îm.oancă capul, nici să sufe. 
Ştia Jupăânița că atunci când obrajii Comi- 
sulu. sunt aprinşi, nu e semn bun. Nu semn 
de boa.ă, dar 'semn de o mare taină pusă la 
caia, tană pe care ea nu o cunoaşte. 

Dn când în când, Comisul Gherghina în- 
demna surugiul: „Ei, mai iute”. 

Mai iute. De ce? Nu mai aveau mult până 
la Cetatea Târgoviștei şi nici nu sunt întâr- 
z ați. Drumul dela Stoiceani până aci l-au 
tăcut într'o -iuţeală neobişnuită sub cele șase- 
sprezece ropoțe glie ae armăsariior, dar d2- 
sigur ne'iniştea g:ozavă a m'mții Comisului 
avea nevve să f'e potrivită în iuţeală, în zgo- 
mot și în zguduitură de fuga rădvanuiui. Tre- 
buia să simtă sub roţi cum bubue pământul, 
cum se rid.că praf în urma lor, cum se lea- 
gănă frunza îngălbenită și poate cade, smu- 
ciță de pe crenguţă de vârtejul aerului. 
„Nu se potrivea desigur pentru fierberea 
minţii lui, întăţșarea liniștită a dealurilor ce 
străbăteau, iarba pârguită, plăcuta căldură 
& soarelui de Noembrie, nici aerul proaspăt, 
cerul senin; nici lângă drumul alb de praf, 
înceata- a'unecare de șuviţe de ape peste albia 


albastră, a Dâmboviţei. 


Ozhii Jupâniţe: Neaga se p-mbau însă 


„peste pajiști, peste spinările caprelor întâr- 


ziate. pe câmpii, pe cer, pe tutișuri, pe pomii 
tără frunze, pe crenguțele pe care ciripeau 
vrăbii, înghemuite între. uitimele frunze gal- 


„bene, ca nişte negre ghiomotoace, Dar pri- 


virile Comisului nu se opresc pe pajiște, nici 
pe cer, nici pe poem: Ele merg departe, peste 
suflarea ce-l inconjoară, peste coamele cailor, 
peste vârfurile urechi'or lor ciulite, merg să 
întâmp ne spre zare o ştire ce trebuia să vie 
de cincisprezece 2:le şi care poate nu va veni 
nicodaiă. 

Ş::a Com:sui Gherghina că de cum va a- 
junge la Curtea Domnească, boerii toţi îi vor 
teși inainte și-l vor intreba şoptit: 

— Ei, ce ştii? 

Şi va trebui să le răspundă: 
aimie”, 

A rostit tare, fără să vrea : „Nu știu nimic”, 
Îupânița a ridicat capi, a aștep.at. Credea 
că «ya vorbi, dar gândurile sărmanu'ui Gher- 
gbina, temerile, zbuciumul, toate s'au adunat 
intr'un greu oftut ce sa pierdut peste uriașul 
inveliş al aerului. 

Tocmai când rădvanul bubuia pe podaţul 
ae lemn dea intrarea în Cetatea Târgoviştei, 
Gherghina trecându-și, amândouă palmele 
peste obraz, a, murmurat : —- „Ar fi groaznic!” 

Au ajuns. ' In curtea palatului domnesc, 
toți- boeri- erau: adunaţi. De cum a intrat 
rădvanul lui Gherghina în curtea boiovăni- 
tă, boer'i s'au desfăcut din roata ce făceau 


„Nu știu 


„cu Jupâniţe'e, au alergat spre «l, şi dn toate 


aceste buze au eşit aceleași sunete, aceleași 
cuvinte, aceeaşi cântare: 

— Ei, ce ştii? 

Ca mai nainte în rădvauul ce nu durea 
destul de iu.e, Gherghina dădu din umeri: 

— Nu ştiu nimic. 

— Nu ştii nimic? Dar ce ți-au spus Amza 
şi Calotă? 

— Amza? Calotă?.. Dar cum să-mi spue?.. 
Nu i-am văzut. Nu au venit. 

— Au veni, cum n'au venit! Iova Vistie- 
Tul la zăr:ţ p2 Caotă azi, în zorii zilei, ie- 
ș.nd d.n Cetate. 

— Calotă? E aci? Și ce drum a luat? Spre 
mine, la Stoiceani? 

— Nu. Pe sub vii. 

— Pe sub vii?... Atunci, spre Bucureşti?.. 
Doar pe acolo au trecut, când au venit din 
G.urg:u?,.. Sau poate nici h'au tos la Giur_ 
giu?.. Ne-au trădat? 

Tânărul Coms de abia de 25 ani, imbă- 
trânise odată cu uitimeie cuvinte, Cu mâi- 
ni.e amândouă vâtițe în mânecile aurituiui 
lui anteriu, se uita drept spre pragul dom- 
nesc, de unde ştia că odată cu ivirea chipu- 
lui Voevodului, se va ivi pedeapsa pentru 
grozava „ui trădare, căci desgur Caâlotă :-a 
trădat. Caiotă a dat pe față complotul, 

O desnădejde fără seamăn îl cuprinse pe 
Gherghina, o scârbă de el însuși, o scârbă 
mai. ales de viaţa tânără ce-i bate zadarnic 
în piept, dacă tot trebue s'o jerifească în 
pa.mele călăuiui, poate chiar înainte de 
stârşitul soarelui. . 

Se. ţ.nea pe picioare, Comisul Gherghina, 
pentrucă pikioare'e îl mai țineau, dar dacă 
ar fi după bătăile in:mii i, s'ar lăsa să 
cadă jos, mototo!, una' cu pământul, eu faţa 
în jos, cu obrazul în palme, să nu maj vadă 
nim.c, să nu mai știe n:mi. 

La câțiva pași de el, stăteau Jupâniţele. 
Bănu'au și ele că un complot e pus la cale, 
şi tremurau de viața boeritor lor. Degeaba 
erau gătite în. hainele lor de sărbătoare, 
că nu se potriveau cu ce e în inima lor, cu 
aurui.. de pe haine. Atâta aur, duiame de 
serasiră cu paceă de samur și nasturi de 
mărgărtar, dulame de canavâț cu flori de 
fir, ca şi anteriile de lastră roșie cu gurile 
-de fir, şi celelalte de samaran alb, de atlaz 
de Veneţia, de belacoză roșie, de hatai, de 
catifea. brâ'e cu căpătâie de saraşir, toate 
strălmuoeau ca însuși soamele în curata zi de 
azi, Dum'n'că, pe când avea să sfințească 
icoana fă-ătoare de minuni, 

Dacă Vodă Țepeș, care dăduse pendeaua 
geamului la o parte ca să privească mulţi- 
mea ce-l aștepta în picioare, pe el, ar îi pu- 
tut privi şi în in mile bocerilor şi boeroaice- 
lor, ar fi văzut că pe cât le străluceau vest- 
mintele împodobite cu fir, pe atât le erau 
îețe.e d: posomorite, in'mie de întrisiate. 

Dar 'Țepeș Vodă nu vrea să vadă nimic, 

Și-apoi, ce-i pasă?. N'are treabă să ştie ce 
gândește fiecare, atâta timp cât toate acele 
spinări puriătoare de dulame de fir aveau 
să se încovoaie ca la un simgur semn când, 
€], temutu! Vodă, se va ivi în prag. 

.. De acolo, din dosul geamului îşi plimba 
privirea ageră deasupra tuturor acestor ca- 


- de ani ce le stă în faţă, 





RADARE II! 
Fragment din 


- pete, ca peste o veşnică stăpânire a lui, ca 


peste însăşi viața uui, ca peste o iume făcută 
de el... 

De E'! N'avea dreptate, poate? Nu avea 
drept de viață și de moarte asupra tuturor 
ce i se închină? Un singur semn al lui Man- 
ciu Călăul și toate capetele se pot rostogoli 
ta piiuoa.€lz lui. Li plăcea -u. Viadă TȚep:ş să 
înţârzie în mabeiul. Lui. [E făcea piăcere gân- 
du. că toţi acești boeri şi jupânițe se obosesc 
stând în pcoare pe bolovanii ascuţiţi ai 
curţii domneşti, de mai bine de un ceas, aş- 
teptându-l. 

Slujba pentru sfințirea Icoanei făcătoare 
de minuni, trebuia începută la unsprezece. 
Și acum? 

— Să aştepte boerii.., 
ţele... Să aștepte şi. Mitropolitul!., 
toţi!.. Ce-mi pasă? 

Şi așteptau. Aşteptau mereu... 

„In sfârşit, Ţepeş s'a ivit în prag. 

Cu adevărat, așa cum sa gânâ't, cum știa 
de vreme îndeiungată, boerii s'au încovoiat 
de cum l-au zărit, şi stau așa aduși de mjj- 
loc, cu mâinile încrucișate pe piept, și tineri 
și bătrâni, aşteptând cuvântul de poruncă 
al lui Vodă, 

Rosteşte - Vodă un singur cuvânt şi ace- 
leași spinări încovolate se îndreapță deo- 
dată. Jupânițele sfioase au plecat doar capul. 

Mai aspru încă azi decât eri li se înfăţi- 
șează chipul din făptura bărbatului de 49 
înfipt în pragul 
casei domnești, cu picioarele în lături, cu 
mâinile în şolduri, cu bărbia întinsă dispre- 
ţuitor. Sprâncenele negre larg crescute peste 
ochii foarte bu'bucați, stau împreunate ca 
în zilele de amenințare. Faţa pare mai slabă 
ca eri, mai osoasă, Nasul mai lung şi mai 
ascuţit se repede deasupra mustății făcută 
dr:pt cu fierul, 

Rădăc'na nasului îngustă, mările mari, 
pomeţii ieşiţi, genele lungi şi rare, fruntea 
țârșită și încruntată, falca de jos eşită cu 
mult spre faţă, arată fiara iubitoare de sân- 
ge cald. 

Un rânjet sălbatec i-a încremenit între 
buzele vinete. 

Privirea lui? De mult boerii nu i-o mai 
caută. 

Acum, Vodă se urnește din prag. Vine 
spre ei, apăsat, pas după pas, cu capul în 
sus, cu amândouă mâini!'e în șold, cu piep- 
tul scos, umflat de o plină şi trufașă ră- 
suflare. 

Pe cap are căciulița lui obișnuită de ca- 
tifea roșie mărginită cu multe ș'ruri de măr- 
găritare având în stânga surguciul alb ieșit 
dintr'o stea de aur cu alese mărgăritare, De 
sub căciula roşie, ca de sub un mare, uriaş 
chiag de sânge, cad p.ete'e lui castanii pes- 
te umerii osoşi și ridicați. 

Tunica și ea roșie, e mărginită de samur, 
un guleraș alb iese pe deasupra. Are brâu 
de mătase verde, în care chiar azi, în ziua 
de Sfinţire a Icoanei, stă înfipt un jungher 
cu mâner de argint. 

[n pikioare încălțăminte ascuțită potoneză 
Pantaloni strâmţi. Peste tunica roşie, o mi- 
sadă de samur ce-i bate ușor pulpa cu fie- 
rare pas apăsat ce face, 

De-ar cuteza, cu fiecare pas ce Vodă face 
înainte, spre ei, spre poartă, boerii ar faca 
unul înapoi. 

Comisul Gherghina, cu spaima încă în su- 
filet, s'a tras înapoi, în spatele stolnicului 
Buda, fără să îndrăzmzască să-și şteargă 
sudoarea ce-l gâdila alunecând sub dunga 
căciulei d> biană, și pe lângă mustăți 

Mai sunt câţiva paşi între el și Vodă. Ar 
dori ştreangul decât să-l vadă că se opreşte. 
Dacă-l întreabă: „Ce menire ai dat lui Ca- 
lotă și lui Amza, să ducă Sultanului?“ 

Acum e în faţa lui. Boerul Gherghina a 
înd.ştat tălciie, a strâns pumnii. In mâinile 
vârite în căscătuta largă a mânecilor an- 
teriului, poate că toți  boerii au pumnii 
siânşi, 

Dar Vodă Țepeș a trecut înainte, spre 
Poartă largă, ce cu greu o dâu întături doi 
străjeri. Siavă Domnuiui! Comisul Gher- 
Ehina își face cruce. In aerul ca:d de Noem. 
brie aurit, se ridică giasul trâmbţașior ce 
vestesc trecerea ui Vodă dincoo de zidul 
Palatului. 

Pentru locuitorii celor 800 de case din Ce- 
tatea Târgoviștei, glasu: trâmbiţașilor e g:as 
de moarte. Nimeni: au-și mai duce lingura 
la gu-ă. Ascultă, Incotro ? Pe care uiţă trâm- 
bițează a;aiul ? Pe ulița pietru:tă, spre zi- 
dure cu gropi? O nouă spânzurătoare ? 
Nu. Asau. trece peste punte, ia biserică.,, 
Ș: oamenii duc mai departe iingura la gură. 

D> cum intră Vodă, începe siujba, fără 
ca Mitropolitui să mai aștepte să-şi facă 
Vodă închinăciunza a icoane, căci nicio 
dată, de şase ani, cele trei degete ale mâ- 
ne: lui drepte nau s'au împreunat să facă mă- 
car o singură cruce peste tunica roşie cu 
brandeburguri, niciodată buzele ui. groase, 
umede nu au șoptit o rugăciune, nu Sau 
atins de sfânuul emn al icoanei zugrăvite 
Niciodată, fiindcă niciodată n'a simţit ne- 
voia de a crede într'o putere mai mare de- 
cât a lui, 

Mitropolitul, cu preoții Curţii și cu trei 
diaconi, înccpt Sfânta Liturghie, 

Cruce își fac, în miţiocu! bisericii, Jupân 
Dragomir 'Tapel, Vornicul Stan ai Negrei, 
V:stieru: iova, Jupân Voico Dobriţa, Stolni- 
cul Buda, Com'su: Gherghina, Paharnicul. 
Stoica, Posteinicul Pătru şi Logotătu: Cazea. 
Inghesuit, mic, siab și amărit, își face cruce 
peste oruce, grămăticul Radu. Se roagă pen- 
tru zitee lui, şi poate se mai roagă icoanei 
făcătoare de minuni: să- ajute să mai serie 
şi aitceva decât numele boerilor ce trebuese 
duși :a moarte. 

Jupân'țeie, cu negrul tor păr netezit și 
destăcut peste umeri, cu genele iucioase, cu 
ochii lor mari, aplecaţi spre pământ, cu bu- 
ze. strânse, obosite de tunga așteptare din 
curtea palatu.ui, se închinau molatec, dăm- 
pănind mătăniile de os. 

Cântările din biserică, căldura "umânări- 
Lor, fumul de tămâie, mulţimea ilor toată la 
un toc, a încă-zit peste măsură aerul din bi. 
serică. Incearcă jupânițele sfioase, să-și das- 
facă puţin la gât marama încoăciță. Obrajii 
li sau aprins peste măsură, Ochii le luceşc. 


Să aştepte Jupâni- 
Să aștepte 


UNIVERSUL LITERAR 





Răsuflarea le e grea. Vodă stă jos, în strana 
ju: domnească, pe speteaza căreia stă frumos 
cioplit vuikuturul basarabesc, cu aripie o0- 
ocrotitoare, cu crucea în cioc. Siă Voevodul 
cu umerii aduși spre față, cu pumnii prop- 
tiţ: pe genunchii d-sfăcuți, cu căutătura să!- 
batacă privind dincolo de zidurile b'sericei, 
undeva unde « rost să găsească prilej de 
chin penyu asul, de unde ar putea auzi ur- 
te de durere ce-i sunt cu mult mai p-ă- 
cute inimii şi urechilor lui, decât aceste cân- 
tări tărăgânate a. preoţilor, cântări ce nu 
înțelege şi nici nu uovesc pereţii inimii iui, 

„Acum, o parte dia slujbă sa sfârșit. Ur. 
msază d:sveiirea icoanei făcătoare de mi- 
nuui, dar înainte de a fi voinici să i se în- 
chine, trebue Vodă să se ridoe din strană, 
să se înch:me la icoane, să se oprească în 
mijlocul bisemikcii şi să ceară iertare dela 
boerime şi dea popor, dacă cumva a greșit. 
Aşa e obiceiul, 

Dar Vodă nu se ridică din strana împără- 
tească. Marele Ban Mogoş se apropie de M- 
tropolitu. Macarie şi-i şopteşte ceva la u- 
reche, | 
"De şase ani, în loc de tertarea cerută boe- 
riior, chiar în slujba din săp'ămâna Pat:mi- 
lor, în Joia Mare, e aceeași şoaptă .a urechea 





VLAD ŢEPEŞ, 1456-62 
copie din Kunsthistorisches Museum, Viena 
(sec. al XV-lea) 


Mitropolitu'u;i Macarie, a Marelui Ban Mo- 
goș, și totuși în fiecare an, încrezător, Mi- 
tropoiitul. așteap.ă o schimbare. Aşteaptă ca 
ceva să se fi schimbat în inima Voevodului, 
ceva care săi arate că e. nu e decât un om 
cane trăcşte, şi că oumai Dumnezeu durează. 
Nădăiauia Miropolitul că lui Dumnezeu i 
s'a făcut poate miă de un rătăat, și că în- 
găduindu-i iertarea, îi va fi muiat și îndrep- 
tat in.ma. O ieriare dumnezeiască pentru el, 
mai frumoasă chiar decât iertarea ce va 
case, «i, boenor. Cuprins de biândeţe și că.- 
gură, ce vor zice boerți să-i, vadă acolo, din- 
tr'odată, umil şi înelegător cerândurle vor 
iertare ?,. 

Dar Cerul nu î-a iertat, Acolo, în strana 
domnească împietruit, cu pumnii proptii pe 
genunchi, nepăsător de sujbă şi de mugză- 
ciuni, Vodă 'Ţepeş a rămas același. 

E. să se închine? Cui? De ce? Să ceară 
iertare boerilor, când viaţa boerilor atârnă 
de un semn al (ui?.. E un ob:cei de 
veacuri ?... Se poate, dar nu e obiceiul lui. 

Căutătura primirii întumecate arată m- 
p=de că iertarea dumnezeiască nu s'a Scobo- 
vîţ deasupra capului inu. 

Cum ar ierta Dumnezeu pe un om ca el, se 
gândesc boerii, care, în: loc de sature pe cel 
flămând îi dă în chinul f-ăcărilor, care în 
loc să ridice biserici, ridică ruguri şi spân- 
zwrători, în oc de oaste cu sinețe pe umeri, 
tâlhari ascunși pe după copaci? ln Loc de 
vorbă cinstită, capcană? 

Nu, Dumnezeu nwi poate ierta. Și mici 
boerii, De șase ani de când Vodă nu cere 
iertare în Joia Mara, boerii au uitat să-l 

Să nu dea Domnul să se ridice dintr'odată 
din strana ui domnească și să vie în faţa 
tor smerit, să ceară iertare, că nici o putere 
de pe pământ nu va izbuti să desc.eşteze 
fălci. strânse ale boerilor ca să-i șoptească 
tu: iertare. da 1 

Să rămâie așa cum €, în visuri.e iu! de 
săibăticie şi cruzime, să  rămâie aşa cu 
pumnii pe genunchi cu capu. întins, cu 
buzele umede, să-i lase numai pe ei, pe cin- 
stiții boeri să se închine din tot sufietul "or 
amârit la icoane, să-şi ceară ei unu: al- 
tuia ientare, ca apoi, cu sufletul curat să 
primească împărtăşan:a, 

Preotul descopere Icoana. În mij.oc, Fe- 
cioara Maria. De jur împrejur, în meda- 
Eoane, patimile lui Iisus. Je exp.ică pe rând, 
ie arată, le povestește, dar urechile ini 
Ghevgh'na nau auzit decât un. cuvânt : „tră 
dare“. Trădarta lui Iuda. 

Comisu Gherghina a lăsat capul în jos. 
Cuvântul de trădare e şi pentru &, Și al 
a trădat. Şi el şi-a înşelat stăpânui Adică 
„ar fi vrut să-l îmșeie”,  săz scoată din 
domnie, dar poate :a rândul lui a fost înşe= 
iat de Calotă și Amza. Unde sunt? Dacă 
sau întors, de ce nu i-au dat de știre? De 
ce nu sunt aci, să-i vadă Curtea, şi: Vodă? 
Așa au fost înţeleși. Să fie îndărăt pentru 
Sujbă, să nu prwdă nimeni de veste că 
i'psesc. Șiie Vodă că ei, Comisul Gherghina, 
sa plâns ta Poartă de nelegiuiriie lui? Ştie, 
și p.ăzmuește vreo crudă pedeapsă? Acum 
e în biszrică. Dar afară sunt că-ăraşii lui 
Vodă, sunt vătaf"i care poruncesc ridicarea 
boerului, la um singur semn al lui Vodă. 

Și dacă Amza a spus adevărul lui Vodă? 
Cum ar mai putea scăpa? Altă ieşire din 
biserică nui, Să se ascundă? Unde? Ar 
vrea. să se strecoare afară, să fugă în munţi 
până nu e dat pe mâna călăuiui din voia hi 
Țepeș, dar cum să iase pe Jupâniţța Neaga 
în mâna răzbunătoruui Domn, pe blânde și 
frumoasa ui Jupâniță ? 

A stat pe :0c. Exa 
gânduri.or, 'Simţea că-i fierbe sângele în 





înăduşit de căldura | 





ANUL 


„Viaţa Basarabilor” 


trup, că ochii îi sunt roşii şi pioapele um- 
iate. Incă puțin să mai trăiască sub înucleş- 
tarea în care se află şi simte că ar răoni cu 
a:sperare: Unde e Amza, unde e Caotţă? Pe 


„cine trădează ei acum? Pe mine, pe el? 


Și dintr'odată, dm spaima cea mai cum 
pi.ă, a trecut la. o resemnare până îmtr'atâţ 
încât mintea ui zăpăată de atâtea frămân- 
tări, a apucat dintr'odată să se gândească ia 
atâtea. nimicuri, ce nu mai aveau nici o le 
gătură cu atmosfena tragică  d:năuntrul bi. 
sericii, 

Se gândsa așa, din senin, a o legătură în 
amgint a Evangheliei ce dăruise a odată Mi- 
tropoiituiui Macarie, ia vrăbiuţele ce ciri- 
paau azi dmimeaţă pe straşina conacului -ui, 
ia ciocurile lor mici întinse la soare:e fără 
prea mare putere, a  gutui-e din geamul 
pcotusei, la prafui. ab ridicat sub p-eoarele 
dițeior când scoboară spre câmp.e... 

Slujba s'a sfârşit. 

Domnu. se ridică cu un oftat de p.ăcere. 
Boerii, în acelaşi alai ca :a venire se întore 
la Curte, unde după obiceiui  pământuiui, 
toți boerii cu Jupâniţele lor mag la Spătă- 
rie să bea o cupă de vin. 

Indată ce au intrat în Spătărie, Pahami- 
cul Stoica sa grăbiț să toarne vin în cupa 
domnească, tg 

A gustat, a umplut din rou cupa Voevo- 
dului, i-a întins-0, dar era verd=-gaiben ia 
îață şi mâna îi tremura, pentrucă trupul tot 
îi tremura. Abia acum — în drumul de-a în- 
toarcere, dea Biserică la Curie — afiase el 
dea Comisul Gherghina, că Amza și Calotă 
s'au întors, fără să dea nici unuia din boeri 
de ştire. Nici o îndoială nu ma: era că aceşti 
doi boeni au fost piătiț; de Vodă și că ei au 
cerut să intre în complot să îndep.inească 
cuvântul pe lângă Sultan, ca afiâna trăda- 
vea pusă ia cale, să-i poată mai bine da p2 
mâna Că:ăuiui. 

Pe deasupra zidului cu crene.e, Paharni- 
cul Stoica privea vârful ţepi.or în cari de 
atâtea ori s'au zvârcolit cărnuri omenești 


nevinovate, sub privirea lacomă de p.ăcere . 


a Voemwoduiui degenerat. Poate că aceleaşi 
vârfuri vor fi deja sorise să sfârtece și tru- 
pul ii, şi al lui Gherghina, şi al îm: Voico, 
și a. hui Stoica, şi al ndi Pătru și a lui Cazan... 

Năduşise şi mâna îi era moale. 

Turna acum vin pentru a doua oară în 
cupa domnească.., 

Tot ce vorbea Vodă, erau parcă împunsă- 
turi pentru ei. Întâi a vorbit de „credința 
boerilor“; apoi i-a întrebat dacă un Domn 
poate că adevărat să aibe încredere în boe- 
rii Divanului?,. Ei ce crei?. 

— Ce zici tu, Gherghina?.. Ta întreb pe 
tine pentrucă fratele tău Mihai din Băleni 
a fost spătarul lui Vladis'ay şi na fugit în 
munți, după ce i-am tăiat capul Stăpânului 
Mai. Dece n'a fugit ?.. Nu se temea de mine, 
sau 'nu i-a fost destul] de credincios lui Vla- 
dislay? 

Gherghina abia apucă să îndruge ceva, 
dar nici e] nu ştia ce-i ieşea din gură,: La 
urma urmei poate că nici un sunet nu î-a 
ieşit din gât. El nu mai putea auzi, îi vâ- 
jâiau urechile. 

Vodă îl privea rânjind.. 

Nu știe dacă l-a mai întrebat ceva, dar 
acum aude bine ce spune. Cu ochii țintă pe 
Gherghina, Ţepeş spune rar şi legănat: 

— Dealtiel mi-a spus Amza... 

Se făcu tăcere mare în Spătărie, Boerii 
complici tremurau ca varga, tremurau dea- 
binelea, gata să se spovedească, gata să des- 
facă degetele de pe piciorul cupei, care că- 
zând ar fi trădat cugetul lor, înainte de a 
îi rostit un singur cuvânt. 

Cu fiecare vorbă mai mult rostită, pri- 
mejdia se apropia... 

— Mi-a spus Amza... 

Și apoi: 

— Dar să lăsăm asta! Mai bine să povestim 
câte ceva, ca altădată. V'am povestit mai zi- 
iele trecute cum m'am strecurat în întune- 
ricul nopții până la cortul Sultanului de 
lângă Nicopole, ca să-l omor. Vroiam să-i 
iai eu capul, cu mâna mea... Eu să-l înjun- 
ghiu... Dar nu v'am povestit niciodată cum 
am tras pe popa din Șercaia în țeapă. Al. 

Cu ochii aprinși, cu rânjet de fiară, pove- 
stea cum i-a vârit vârful pumnalului în 
moalele ochilor, cum a scos „blestematul de 
popă“ un răcnet de chiar călăul a tresărit 
şi s'a tras îndărăt, cum apoi l-a pus în ţeapă, 
cum a țâşnit sânge!e roşu ca focul, și cum 
i sau cârcit degetele dela mâna stângă pe 
vârful țepei ce-i sfârteca pântecele... 

— Le-ar îi avut el cârcite şi degetele de 
la mâna dreaptă, dacă nu i le-aşi fi tăiat 
înainte, când a vrut să-şi facă cruce, 

Sa oprit să râdă, cu capul dat pe spate, 
cu pieptul umflat de plăcere 

Jupânițeie au lăsat capul în jos și cupele 
din mână, Le-au pus pe masă îndărăt fără 
măcar să fi gustat din ele. Inima le bătea 
până în gât, Boerii, scârbiți, au ridicat frun- 
țile și au strâns fălcile. Parcă nici teamă nu 
mai le era. Doar o scârbă, o scâmbă fără 
sfârșit. 

Mitropolitul Macarie în haina lui neagră, 
tucioasă, încins ca s' “haştrii, s'a sculat în pi- 
cioare, încruntat, Măreţ, cu pas măsurat, cu 
ochii pe jumătate închiși, se depărta de jețul 
pe care'se odihnise până atunci, privind 
câtva timp pe Vodă ce râdea cu buzele des- 
făcute şi cu capul dat pe spate. 

Râsul lui Vodă suna a moarte. Şi nu voia 
da loc să se oprească. Era un fel de desfrâu 
împletit din cruzime şi plăcere. 

Mitropolitul se făcu galben la faţă, apoi se 
întoarse către boerii, muţi de groază. Ri- 
dică mâna dreaptă în sus, împreună degetul 
mare, mijlociul și ine'arul și deasupra cape- 
telor boerir şi jupânițelor făcu semnul 
crucii larg, pe tot văzduhul ce-i sta în faţă. 

Cu vocea abia auzită, zise: 

— Binele cu voi, acum şi pururea... 

Și strângânâu-şi anteriul în faţă, ieși din 
Spătăria iuminată, fără nici o plecăciune în 
fața fiorosului Domn, ieşi cu acelaș pas mă- 
surat cu care iese din altar, şi porni dea- 
lungul galeriei în jos, pe scări răsucite, porni 
spre curte, spre poartă, spre drumul larg, 
spre lumina adevărată... - 

Crucea lăsată de el, pe văzduh, a căzut 
pe cepetele boerilor ca o ploaie de aur... : 


repetă larg Vodă... 


3  lanuarie 1942 mmm 


146 


de OLGA GRECEANU 


Vodă se opri din râs. Dintr'odată nu în- 
țelese ce sa întâmplat, 

Ce-a fost? Dece boerii sunt încruntați, și 
jupâniţele cu maramele trase peste ochi? Și... 
Mitropolitul? 

Se repezi la .gemuleţul din colțul Spătă- 
riei și zărind pe Macarie în haină neagră, 
cum înalt și subţire, amenințător ca o pa- 
săre de noapte, trecea pe poarta Palatului, 
se întoarse și răcni cu toată puterea inimii 
sui : 

_—  Opriţi-l.. Opriţi-l... și arăta cu mâna 
scara ce scobora în jos, spre grădină. 

*— Opriţi-L... opri. 

Dar nimeni nu mișca, Cum se poate? Pri- 
vea pe dearândul pe oaspeţii nemișcaţi. 

— Nu auziţi?.. Am zis să fugiţi, să-l opriţi 
pe câinele de că.ugăr. Ce staţi aşa?,. De 
când obice:ul de a nu asculta?. 

Răcni tot mai tare: 

— Dar cine poruncește aci?., Nu porun- 
cesc eu?.. Ei bine, să-mi vie Vătaiul și straja 
mea domnească. 

Acum alerga el, Bătea din palme, şi striga 
pe sălile iatacului ce duce spre galeria vă- 
tatului... 

-- Amza, Calotă... unde sunteţi?.. 

Alerga, striga, răcnea, Işși pierduse capul. 
Desch.dea o ușă, nimeni.  Deschidea alta, 
nimeni. Imbrânci paznicul pe scări în jos... 

Eşit din minţi, răcnind, fără să știe bine 
pe tine să cheme și ce vroia, alerga în furia 
ce-l cuprinsese, ca și cum, e! tot ar fi fost în 
flăcări. , 

Boerii au înţeles că era clipa să fugă. Vor 
trece ia nevoe și munţii, dar acum, cu Ju- 
pâniţele, trebuiau să iasă grabnic din palat, 
cât mai de vreme, până ce nu se trezeau 
cei 40 călăraşi cu trâmbiţarii domneşti să 
le ia urma, 

Fugeau greu prin galeriile înguste, dar 
ajutați de zăpăceala ce cuprinse şi pe do- 
robanţii de pază, au putut, înainte ca Ţepeş 
să se desmeticească, să ajungă jos în curte, 





„să iasă afară pe poartă, să se urce în răd- 


vane, cari, cu iuțeala fulgeru-ui goneau pe 
drumul şerpuit afară din Cetate... 

În ama lor au „ăsat răcmeteie de fiară ale 
crudului Vodă, le-au lăsat să răsune mai 
departe sub bolta încovoiată a Spătăriei, să 
cadă ca frânturi de sunete peste cupele 

pi.ne de v.n domnesc, de care buzele cinstiţi- 
bor bosri mici nu Sau atins... 

Dincolo de podețul de lemn, ce străjuia la 
graniţele Cetăţii, s'au oprit; veneau în goana 
mare, din partea Argeșului, doi călăreţi, 
tăind drumul rădvanelor ce goneau, 

Ca să nu doboare pe călăreţii ce stau cu 
mâinile ridicate, vizitii au trebuit să se lase 
de tot pe spate, săvilând goana cailor cu 
spume la gură. 

Prin pielea Ge capră rău închisă dealumgul 
rădvaneior, boerii își scoaseră capetele afară 

— Ce e?.. Ce s'a întâmpiat?.. 

Din pricina prafului stârriit în valuzi a.be 
sub copitete puttrhisllor tâlegari; 'Boatii Au : 
vedeau nimic, dar printre bobiţele de praf. 
își făcea loc cea mai dulce poveste a timpu- 
ui: Vodă Ţepeş e mazilit. Pe drumul de sub 
vii, vin în alai bogat, Amza, Calotă cu noul 
Domn, Radu cel Frumos, şi cu turcul purtă- 
tor de cârpă neagră pentru umărul unuia, 
de cucă domnească pintru capul celuiialt, 

XYooana făcătoare de minun: a grăt din 
prima zi a sfinţirei ei. In colbul drumului, 
boerii toți au îngenunchiat. Mitropolitul 
Macarie nu era cu ei să-i vadă, dar semnui 
crucii: făcut :arg în văzduhui Spătăriei, dea- 
supra capetelor lor, a rămas cu ei, plutea 
sub cerul liber, sub soarele ce încerca să 
încălzească pământul de Noembrie: 

— Binele cu voi, acum și pururea.. 

Rădvanele s'au întors din drum, Apucau 
acum pe Drumul de sub vii, în întâmpinarea 
noului Voevod. - 

„„Dar Vodă 'Ţepeș, încă buimăcit de pro: 
priul lui râs, pândea din dosul gemuleţului 
din Spătărie, întoarcerea  dorobanților lui, 
cu Mitropolitul și boerii... Pândea zgomot de 
copite, nechezat de. cai, sunete de trâmbiţe, 
pândea chiote şi la nevoe zgomot de lanțuri 
la mâinile boerilor... 

Dar ziua trecea, trecea încet, mai mult 
stmecurată Gecâţ trăită. Bucatele ia masă au 
rămas neatinse. 

Medelnicerul era fugit şi el, ca toţi cei- 
alţi. Un singur credincios: Stoican, sluga, 
nu a Voevodului, dar a casei domneşti. Un 
Voevod pleca, altul venea, dar el rămânea: 
pe loc, aşa cum rămânea scara, geamul, je- 
ţul, scaunul, masa. Rămânea să deschidă 
porțile noului Voevod, sau sa le închidă în 
urma celui care pleca. Câna el, Stoican, nu 
va mai fi, feciorul lui va duce rostul mai 
departe. , 

Așa că în amurgul ce se lăsa, în noaptea 
ce venea, singurul prieten al lui Țepez ce 
deschidea ușa să-l privească, era Stoican, 
bătrânul Stoican. Când însă apăru cu torța 
aprinsă, Vodă îi făcu semn cu mâna, să 
plece. Din întuneric putea ghici mai bine 
când vin păcătoşii spre el, cu capetele, cu 
mâinile legate.. 

— Mişeii! Câinii! 

Iși trase apoi jeţul de lângă fereastră. Cu 
capul lui slab proptit pe nodurile degetelor, 
veghea. Când întunericul fu desăvârșit, nici 
nu mai avu altceva de văzut în pătratul ge- 
mulețului croit în zid, decât câteva cuie lu- 
minoase pe cerul întins. Mai luminoasă în- 
tre toate celelalte sclipea Steaua Ciobanului. 

A trecut și noaptea. 

Prima dungă albă a Răsăritului se ivea de 
după coiin:te Dâmboviţei,  Străluzea prin 
giulgiul negru al nopţii, ştergând sus pe cer, 
străiucirea argintie a stziei ciobanului... 

Zgribulit ae răcoarea dimineţii, de noap- 
tea nedormită, de gândurile grele, cu pleoa- 


pele roșii, cu flacăra ochilor stinsă de în- 


doială și oboseală, chircit în jeţul de Voe- 
vod, Domnul Ţării, cu mândra căciulă roşie 
ușor alunecată pe ceată, își trase obrazul din 
dreptul geamului. 

Din liniştea desăvârșită a casei domneşti, 
unde nici ecoul râsului luj sălbatec nu mai 
supraviețuia, înțelese însfârșit, că a fost 
învins, şi cu toată puterea sufletutui lui, 
scoase un răcnet prelung de fiară lovită, 


mm 3 famuatie 1942 


Da) ÎN 


———— 
— 


[e 


DEE ei, 
JO 


EA 














cae) 


j 


literară 


Cronica 





Charmion sau despre muzică 
de DAN BOTTA 


Critica literară, ca orice ac- 
tivi.ate omenească, este şi 
ea aproximarea unei realităţi, 
— realitatea fiină în speţă fe- 
nomenul literar. Pretextul pe 
care-l invoca Mallarme publi- 
cându-și poeziile — ne fut-ce 
que pour vous en donner lidâe 
— ca o aproximare ilustra ivă 
cu privire la ceea ce însemna 
pentru el realitatea Poesiei, — 
obsesie supremă şi absolut de 
artă intangbil—pretextul ace- 
sta îl vom invoca odată pentru 
totdeauna, ca o şansă de care 
nu ne-am pulea dispensa, cu 
prilejul înregistrării săptămâ- 
nale a fenomenului literar la 
noi. Deaceea cronica ce 0 con- 
saarăm cărţii d-lui Dan Botta, 
Charmion sau despre mu- 
zică“ va încerca să dea măcar 
o idee despre această proză, 
cu ajutorul câtorva aluzii con- 
vengente. 

Iată, desigur una din acele 
prezenţe provocatoare, cu pri- 
lejul căreia ţi se impun toate 
întrebările esenţiale, întrebări 
a căror aciualitate rămâne sta- 
tornică prin perindarea sensa- 
ționalului ce se consumă dela 
o zi la alta—dar un prilej prin 
care nu poţi trece oricum, 
dincolo de el, fără să-i dă- 
ruieşti ceva sau să-ți încorpo- 
rezi ceva din substanţa li. 
Intr'un fel „Charmion” e o 
carte pe care nu o poţi sfârşi. 
Substanţa care ţi se  îmbie 
prin lectură nu se consumă 
odată cu înțelesurile comu- 
nicate. Oricât de adânc ai 
pătrunde în miezurile ei, lă- 
sându-te mereu solicitat de im- 
plicaţiitle multiple pe care le 
sugerează, ideea de a sfârşi nu 
prinde sens. Dealtfel, însăşi 
structura intimă a cărţii e con- 
struită pe o serie de simerrii 
dialectice care o proeactează în- 
tr'o mobilitate neistovită, con- 
trazicând mereu ideea de 
pietrificare a înțelesurilor în 
conturele unui absolut formal, 
imuabil. Sufletul sau duhul a- 
cestei proze, avântarea ei 
susținută într'un continuu elan 
cu drept cuvânt inspirat, către 
absolut; setea *de idealitate 
şi esenţialitate a spiritului care 
se contemplă descătuşat de ser- 
vituţile materiei,  renunţân- 
du-se şi regăsindu-se în ace- 
laş timp prin elanul umei su- 
preme dăruiri de sine, cu un 
sentiment de „stare inf.nită“, 
denumit prin  melodiosul cu- 
vânt Charmion (cuvânt ce de- 
semna pe Dionysos îndrăgostit 
de sine)-—toate aceste elemente 
se insinuează dealungul lectu- 
rii ca tot atâtea nesfârşite so- 
licitări, faţă de care pariici- 
parea cititorului nu ar putea 
fi nici ea ondiţională sau li- 
mitată. 

Lăsăm  citiţorului  volupta- 
tea de-a recunoaşte singur, 
din lectura cărţii d-lui Dan 
Botta etapele principale ale 
drumului pe care trebuie să-i 
parcurgă sufletul dionysian 
desprins de materie, în ten- 
siunea lui către suprema cu- 
cerire a muzicei, a stării in- 
t.mite — Charmion — vom în- 
cerca să aa.am aci c.matul 
specific şi familiar, perspectiva 
de idealitate în care se proec- 
tează esseul şi pe care o în- 
tregeşte prin incercarea de a 
constitui într'un înţeles umi- 
tar şi sistematizator, unele su- 
gesiii frecvente în cadrul u- 
nor preocupări sau tendinţe 
mai generale din literatura 
actuală. De aceea, nu vom 
urmări . consecvența lăuntri- 
că a prozei d-lui Dan Botta, 
ca încercare explicativă şi sis- 
tematică despre esenţa creaţiei. 
Ea se profilează din acest punct 
de vedere, ca un moment al 
idealismului filosofic, făcând 
din postularea subiectului cu- 
noscător, a eului absolui, cri- 
teriul suprem de cunoaștere în 
univers. Socotim „Charmion” 
drept o proză literară, carte 
deci experienţă artistică — o 
veverie pătrunsă de simetrii, 
în Înţelesul recomandării pe 
cure o făcea odaiă Paul Va- 
lerv. 

Dealtfel, viziunea explicati- 
vă şi elaborată a d-lui Dan 
Botta despre originea şi sen- 
sul creației, işvorăște  dim- 
tr'o intuiţie oe artist (expri- 
mată concret prin metatoră 
poetică), a cărei putere suges- 
tivă decurge din conirastul 
dialectic al exprimării, — es- 
seul însuşi fiind o convorbire 


a unor însetaţi de cunoaştere, 
după exemplul dialogurilor 
platoniene: 

— „Din zâmbetul lui Diony- 
sos, ne zise el (unul din con- 
vorbitori, Lydianul, ceilalţi doi 
fiind Theodoros și aulorul es- 
seului), sau născut zeii. Din 
lacrimile Jui, noi muritorii”. 

Aceas'ă simplă enunțare cu- 
prinde în sugestia  metaforei 
toată desfășurarea  ideativă 
dealungul căreia spiritul ne 
este arătat în tensiunea lui 
călre recucerirea unităţii pri- 
mordiale, trecând prim „cele 
trei stadii ale intelectului”. 
Zâmbețul, atributul zeilor şi al 
celor care le sunt asemenea se 
înalţă în climaţul unei pure 
idealităţi, în timp ce lacrămile 
sunt paniea muritorilor şi ele 
cad ca tot ce participă la vici- 
situdinile ma.eriei, antrenate 
de căderea ei inevitabilă. 

Lydianul continuă în acest 
fel inspirata lui desăinuire : 

„Se numia Dionysos asel zeu 
al totului, o Theodoros! Acel 
zeu care se revelă infinit în 
fiece atom al gliei, în fiece 
sferă a spaţiilor. EA se ivia, mi 
se pare, în cea dintâiu tremu- 
rare a esențelor, în cal dintâiu 
mai vag, mai palid act a] lor. 

Materia se crease prim acest 
act care altera puritatea, vir- 
ginitatea lumii. Absolutul pă- 
timia. Esenţa s: manitestase. 
Acesta e înţelesul păcatului 
primordial, al păcatului din 
care ne tragem substanţa. 

Materia există de atunci. 
Există este un mod al graiului, 
o prieteni. Există ca o nega” 
ție a esenței, ca o mănurie a 
Lipsei, ca o infinilă, panică 
Penia”, 

Ideea aceasta a existenței ca 
păcat, care alterează puritatea 
virginală a lumii — desprinsă 
de orice implicaţii religioase şi 
liber cugetată, alfel spus: laic 
— poate fi lesne identificată 
în obsesia acelui absolut al 
poeziei care l-a hărțuit pe 
Mallarme până la astenie şi 
sterilitate ((;Je veux dâla:sser 
Part vorace d'un pays cruel”...) 

„Jaime Yhorreur d'âtre vier- 
ge” proclamă Irodiada în acel 
poem care-i poartă numele, re- 
fuzând să actualizeze prin par- 
ticiparea da existență în sen- 


sul biologie „înţelesul păcatu- 
lui primordial, al păcatului 
din care ne tragem subs'anța”. 
In acest refuz, carnea devine 
inutilă şi stearpă: „Oui. c'est 
nour Moi, pour moi, que je 
fleuris dâserte !” 

Arcelaş dispreţ lucid pentru 
exigenţele cămii, ale materiei 
pieritoare ne întâmpină în 
mândra solitudine a „Semira- 
midei” lui Paul Valâry: 


Baisers, baves d'amour, basses 
beatitudes, 

O  mouvemenis  marins des 
amants confondus 

Mon coeur ma conseill de 
telles solitudes, 

Ei j'ai place si baut mes jardins 
suspenius 


Que mes suprâmes fleurs n'at- 
tendenț que la foudre 

Et qu'em dâpit des plelurs des 
amiamts les plus beaux, 

A mes roses, la main Gui touche 
tombe en poudre: 

Mes plus doux souvenirs bâtis- 
sent das tombeaux! 


Dar Monsieur Teste ce e 
altceva decât replica „Semira- 
midei” sau a „ilrodiadei”, ego- 
tistul absolut, care preferă 
jocurilor informe ale gloriei, 
marea volupiate particulară: 
bucuria de a se simţi unic. 
Monsieur Teste spunea: ,...cha- 
que gramd homme est tache 
d'une erreur. Chaque esprit 
qu'on trouve puissant, com- 
mence par la faute qui le fait 
connaitre”.  Greşala omului 
aceea de a se face cunoscut, ie- 
şind din anonimat pentru a 
deveni notoriu, public, are ace- 
laș înţeles al păcatului pri- 
mordial, în termenii d-lui Dan 
Botta, păcat prin care materia 
există, adică devine notorie,— 
fireşte „ca o negaţie a existen- 
ei, ca o mănuurie a lipsei”. 

La d. Dan Botta accentul 
cade pe aceea ce d-sa numeş- 
te „un dor al formei, un su- 
îlet” — de care-i pă.:runsă pre- 
tutindeni maţeria. Dar acestei 
continui aspirațiuni căile e- 
senţialitate a materiei, acestui 
sens al creației potrivit căruia 
materia tinde să devină spirit 
pur, îi corespunde un sens si+ 
metric, un dor al spiritulai de 
a se întrupa, un dor de maie- 





“Note. românești 


RUDOLF BRUNNGRABER: 
RAZBOIUL CPIULUI 


Numele acestui romancier ger- 
man este unul dinie cele mai 
cunoscute și mai apreciate din 
tânăra generație de scriitori ai 
Reichului. Pasiunea pe care el o 
pune în cercetarea unor proble- 
me de netăgăduită importanţă — 
cum, spre exemplu, aceea a 0- 
piului, aurului, argintului — din 
punct de vedere al angrenajului 
social, ridică preocupările aces- 
tea oarecum  prozaice, grație 
meşteșugului întrebuințat, la 
rangul de operă beletristică. 

„Descoperirea“ ojiiului și mul- 
tipiele utilizări pe cari min- 
tea veşnic iscoditoare a omu-ui 
i le-a dat, au făcut din el isvor 
nesecat de înălțări și prăbușiri, 
de drame al căror desnodământ 
se întâineşte zilnic în ce.e mai 
diverse colţuri ale lumii. Dina- 
mismul lucrării lui FR. Brunn- 
graber măreşte interesul lecturii 
acesteia, interes care în Germa- 
mia şi în ţările în cari a fost 
tradusă până acum a fost re- 
marcabil. 

Versiunea românească, sem- 
nată de d. Mircea Streinul, este 
mai mult decât o traducere oa- 
recare: este un exemplu de rară 
înțelegere şi respect faţă de ci- 
titorul de literatură nouă ger- 
mană și un imbold pentru cei ce 
vor năzui să apropie tot ce e bun 
din această literatură, de sufle- 
tul lectorilor dela noi. 

Cartea a apărut în bune con- 
diţii tehnice la tânăra editură 
„Gorjan”, 


I. CRONIN: CASTELUL PALA- 
vw BIERULUI 


După cele câteva traduceri din 
opera scriitorului englez J. Cro- 
Din, traduceri care sau bucurat 
de o binemeritată primire din 
partea lectorilor, ——.dovadă, cele 


câteva ediții pe care fiecare vo- 
lum Je-a realizat în şcurt timp 
— d. dul. Giurgea prezintă Cas- 
telul pălărierului, un roman s0- 
cial de mari proporții. 

Lumea ce trăieşte în paginile 
acestei cărți este aceea care a- 
parține unei anumite pături răs- 
pândită în Anglia şi formață din 
burghezi bine înstăriți, al căror 
ideali este menținerea prosperi- 
tății şi tendinţa de ridicare a 
odrasleior respective prin mijloa- 
ce la a căror alegere nu-și prea 
bat mult capul. Dincolo de as- 
pectul liniştit şi monoton al vieţii 
dusă de o familie de negustori 
ongrabili dintr'un oraș de pro- 
vincie, încep să se profileze 
conflictele dintre părinţi și co- 
pii, conflicte lichidate în spiri- 
tul de tradiţie burgheză şi anglo- 
saxonă, 

Romanul acesta. oglindește cre- 
dincios mentalitatea engleză și 
ne ajută s'o privim în intimita- 
tea ei, fără ipocrizia cu care de 
obicei se învălua, 

Editura Contemporană își mă- 
rește cu încă unul numărul căr- 
ților alese pe care le-a tipărit în 
timpul din urmă 


ANASTASE IFTIMIE: PE 
FRONTUL DE EST 


Reîntors de pe front, gazetarul 
Anastase Iftimie, cunoscuț din 
activitatea din presă şi din re- 
portagii.e sale de războiu, ne 
preziută în vonuamnul „Pe frontul 
de Est“ o frescă trăită şi capti- 
vantă a vieţii de tranșee şi a 
lup-elor biruitoare purtate de ar- 
mateie noastre, 

„Pe frontul de Est“ este icoa- 
aa războiuiu: cruciat și mărturi- 
sirea unui om din tânăra genera. 
ție, prezentă cu toaie valenţele 
ei eroice la una din cele mai 
bari chemări ale destinului nos- 


UNIVERSUL LITERAR 


rialitate, de a exista fie hiar 
ca negația esenței, aşa cum su- 
gerează poetul „Jacului se- 
cun” în, versurile: 


i-o inima fa vârste viitoare 
Ca şanpele pe muzici înodiat, 


i (Increeat) 


Am arătat doar câteva cores- 
pomdențe pe care le face posi- 
bile lectura prozei a-lui Dan 
Botta. Incercâmd să o situăm 
în climatul care-i este familiar, 
n'am' făcut decât să-i confi- 
gurăm cu titlul de indicație, 
câteva din vecinătăţile ei a- 
propiate. Ceea ce ne interesea- 
ză într'o operă literară aste 
nu atât faptul de-a se reliefa ca 
o apariţie singulară şi izolaiă, 
ci mai ales puterea ei de socia- 
bilitate, aceea de a relua cu o 
vigoare nouă şi în'r'o  mode- 
lare personală unele preocu- 
pări a căror menţinere con- 
stitue farmecul uneia din for- 
mele de societate, aceea căre- 


ia-i spunem Literatură. E un ' 


elogiu sincer, lipsit de echivoc, 
acela pe care-l aducem d-lui 
Dan Botta, spunâmd că esseul 
d-sale împrospătează cu o s.ră- 
lucire nouă câteva amintiri din 
cele mai scumpe unui cititor 
exersat, 

„Charmion” e una din cele 
mai armonioase proze din câte 
se pot citi în româneşte. Fru- 
mvuseţea ei nu are nimic din 
gratuitaea ornamentală a u- 
nui stil în care metafora şi 
imaginea devin frumoase pen- 
tru ele înșele. La d. Dan Botta 
felul de-a spune devine ex- 
presia necesară a gândului, 
modelându-se necontenit după 
timbrul acestuia, uneori de o 
auteniică măreție, auster şi 
grav, alteori plin de graţie şi 
de cuceritoare . poezie, încât 
trece finesc dela comunicarea 
limiară, în proză directă, la 
aceea nuanţată prin incanta- 
țiile ritmurilor, 


MIHAI NICIJLESCU 





? 








Revista „GÂNDIREA“ 
după douăzeci de ani 


Revista „Gândirea” şi-a ser- 
bat, cu. ultimul număr apărut, 
pe luna Decembrie 1941, două- 
zeci de ani de viaţă literară, răs- 
timp în care, această publicaţie 
nu a lipsit dela niciuna din'pre- 
ocupările esențiale din viața 
noastră culturală, spunându-și a- 
deseori un cuvânt hotăritor. kro- 
ectarea „gândirismului“ în dura- 
ta celor douăzeci de ani parcurși 
dela apariţie a însemnat desigur, 
ca atitudine şi preocupare con- 
seocventă, unul din modurile cele 
mâi conştient organizate, mai 
substanțiale şi mai odânţi de a 
participa la dinamica vieţii noas- 
tre culturale, prin voința perse- 
verentă de a-i da o îndrumare 
statornică, 

D. Nichifor Crainic, animatorul 
cel mai convins şi mai convingă- 
tor al „gândirismului“ era firește 
şi cel mai indicat să arate con- 
tribuţia revistei „Gândirea“ la 
promovarea valorilor unor ira- 
diții de cultură, inspirate din 
fondul permanent și autentice ai 
românismului, i 

Observând că „mediul intelec- 
tual dela noi nu e prielnic unor 
asemenea manifestări de durată“, 
că „interesul pentru problemele 
creaţiilor spirituale înalte stă în 
raport invers cu numărul imens 
al celor cari poartă numele de 
cărturari“ şi că „românul se o- 
rientează mai mult din zvon de- 
cât din ciţite“, d. Nichifor Crai- 


nic subliniază faptul grație că- 
Tuia, toate aceste  „iniprejurări 


gimurior democratice, de-a ana 
exercita niciun fel de control a- 


exterioame neprielnice“ au putut supra producției culturale, pără- 


fi înfrânte ;... „credinţa nețiintită 
că drumul pe care mergem vine 
din adâncimile acestui neam şi 
duce spre misiunea lui de mâi- 
ne. Oricât de ispititor ni s'ar fi 
cântat despre hhbertatea absoiută 
2 spiritului creator, noi am cali- 
ficat această libertate desrădăci- 
nare şi ne-am plecaţ urechea Ja 
murmurul din veac al duhuiui 
românesc. Gândul că nu evoiuăm 
în aventura tulgului în vânţ, ci 
slujim puteri de dincolo de noi, 
care îşi caută articulația proprie 
în plăsmuirile singurătăţii noas- 
tre contempiative, ne-a dat tă- 
ria de a frânge protivniciile ori 
de unde s'au ivit“. 

Una din conv.ngerile scumpe 
d-lui Nichifor Crainic, aceea că 
o cultură nu poate fi lăsată să 
evolueze la întâmplare, nesupra- 
vegheată, este din nou afirmată 
cu toată hotărîrea, în aceste rân- 
duni din articolul cu care se des- 
chide numărul festiv al revistei: 
„Cultura în general, fiind consti- 
tuită din puteri spirituale vii, e 
învestită cu atributele atracției 
şi ale impulsiei, acţionează di- 
rect asupra sufletelor şi le trans- 
formă în bine sau în rău, după 
natura acestor puteri constițutive, 
Un popor se modelează neapărat 
după cultura la care aderă. A 
tost una din marile erori ale re- 





SEARĂ DE DANS 


Gabriel 


O manifestaţie artistică de un 
interes deosebi; va îi, la 12 la- 
nuarie (Lani) orele 20,30, seara 
de dans a d-lui Gabriel Negry, 
la Opera Română (Teatrul „Re. 
gina Maria”), cu concursul d-lui 
Ioa Filionescu, la piân, 

Creaţiunile  coreografice ale 
d_lui Negry au rămas, în sufle- 
tul celor cari l-au văzut pe sce- 
nă, în rarile sale manifestări 
publice, ca una din cele mai 
puternice şi mai durabile amin- 
tiri de artă, Rareori vu interpret 


Negry 


inspirat al mișcării armonioase 
a trăit cu atâta putere expresi- 
vă şi într'o stilizare atât de per. 
sonală, muzica, realizându-i în- 
tr'o formă atât de cuceritoare și 
de imperios necesară, toată bo_ 
găția ei sugestivă, inepuizabilă. 

In spectacolul anunţat, a. Ga- 
brie! Negry va înfățișa publicu- 
lui creațiuni pe muzică de Bach, 
Haendel, Mozart, Brahms, Ca._ 
sella, Piernâ, Granados, Seriabin 
şi Sabin Drăgoi. 

Biletele la magazinul „Orfeu“, 
Calea Victoriei 44. 


"cel mai demn omagiu 





Singurătate 


Era o noapte-adâncă şi înaltă 

Cu lacrimi reci de stele sub pleoape... 
Sub vraja tainei strânsă pe aproape 
Secera lunii țăia stuf în baltă. 


Rodea tăcerea unda care saltă 

Peste genunchiu! stâncii în hârtoape... 
O stea a scăpătat din cuiu. Aproape 
De dunga zării s'a pierdut în altă 


Yărâmă de tărâm. Creștet de unde 
Sâlhui, a 'nceput sub tâmplă să-mi sape... 
Eu aş fi vrut de sus să mă inunde 


Nimsori de stele reci cari să mă scape 
De dogorirea rănilor afunde 
Şi să topească 'm mine-argint de ape... 


ION OANA 
Gând obosi! 


Să mai înumăr anii câţi au trecut? 
Cele douăzeci de degete 
Dela mâinile şi picioarele mele, 
Sunt puține pentru socoti 
Tot despărţ.ndu-le, 
Adăogându-le, 
Ar începe să pregete. 


Dacă ași face socoteala 
Pe zilele dela o lună, 
Mi se pare că nici atunci 
Socoteala nu mi-ar ieşi bună. 
Iar dinţii din gură, 
Acelaşi număr îmi dădură, 
Alegându-mă cu păcăleala, 


Să fac socoteala pe veacuri. 

Ta să incerc... Dar dela Iisus, 

Sub crucea veacurilor mele, 

Mă 'mdoi pe drumul Golgotei în sus. 
Doamne, Te 'ntreb, până unde? 
Sub m.ne văd cerul în unde, 

Iar fruntea 'ngropată mi-e'n stele. 


Trebue să socotesc tot mai sus? 

Dar pașii mi-au rămas în loc, 

Pe câna crucea mea urcă 'nainte 

Pe cărarea arsă de foc . 
Gândul obosit nu mai poate să se miște. 
Ii e sete, Doamne, de liniște! 

Doamne, cuvântul din urmă nu l-ai spus?... 


MARIA CONSTANTINESCU-PITEȘTI 





N oaple de legendă 


Pădurea adoarme 'n chenar de tăcere... 
Trec ciute de linişti spre peșteri de ger, 
Să-și roadă pustiul... în iezer de cer, 
O lună 'ngheţată lumine noui cere... 


Rășina 'n şuviţe atârnă — cercei — 

De brazii 'mpietriţi în pacea lor verde... 
Când pasul Dianei prin steiuri se pierde, 
O stea lăcrimează pe urmele ei... 


CONSTANTIN MITEA 


sind-o la voia întâmplării din 
prejudecata unei libertăţi înţale- 
se anapoda”, 

„Mişcarea „gânâdiristă“, observă 
cu drept cuvânt animatorul ei, 
este singura „care nu s'a imbus 
Prin autoritatea vreunui critic... 
N'a existat nicio deliberare pre- 
a'abilă eristalizării acestei  doc- 
trine. Ea sa născut şi a crescut 
spontan, din ciocnirea fondului 
einic din fiecare cu forţele s.răi- 
ne protivnice, la lumina unei 
înalte culturi, care împodobeşte 
pe orice gânâirist“, 

Insfârșit, valoarea contribuţiei 
revistei ia cultura naţională este 
caracterizată prin această propo- 
țizie: „Gândirea“ nu are meri- 
tul protestului gălăzios şi sterp 
al unui anumit naționalism, ci 
meritul de a fi dat ia iveală, ză- 
mislite dim fuziunea intimă a in- 
sului creator cu duhul ţării, un 
bloc de creaţii în poesie, în pro- 
ză, in filosofie, în artă, în politi- 
că şi în viaţa spirituală, care 
constituie partea cea mai nume- 
Toasă şi mai caracteristică a cul- 
turii noastre conţimporane“. 

In acelaş număr Al revistei, 
care întruneşte printre altele, 
numele câtorva gândiriști de 
seamă, ca George Gregorian, Ion 
Pilat, V. Voiculescu şi Victor 
Papilian, intâlnim admirabiiele 
„Strofe pentru un cimitir ai e- 
roilor“ de poetul V. Voiculescu, 
siroie de o măreție a inspiraţiei 
şi de înaltă poezie, constituind 
pentru 
jertfa ostașilor României noastre. 
Iată două din aceste strofe: 
Albine mânioase pe câmpie 
Porniră iureș mie după mie 
Şi astfel mierea păcii ne-au 

cwles. 
Acum în stup dorm somnul 
așteptării 
Plângi că-i astupă florile uitării, 
Covârșitorul morţii înțeles ? 


Intreabă zeii care ne-ar fi 
partea 
semeț ca 
moartea 
Să rumenească jertfe, nebunii ? 
Ca fără soare veșteda grădină, 
Sub uscățiva gândului lumină 
Ne-am închirci necopți bătrâni, 

aerti,.. 


De rar fi visul mai 





CANTECE NOUI 





An poetice 


Nu obicinnuittul și ocazionalul 
„bilanţ liric” al evenimentelor 
literare care s'au depânat în 
cele 12 luni trecute, avem de 
gând să-l desbatem în puținele 
rânduri care urmează, deoare- 
ce el face parte ma. mult din 
domeniul criticii, iar noi nu 
ne-am încumetat vreodată în 
acest loc să ne apropiem de ea. 

Obicinuitul vaat de scrisori 
care se adună la fiece sfârșit 
de săptămană pe masa de lu- 
Cru, ne-a sugerat însă gândul 
următor: ce ciudată recaputu- 
lure a unei seourte epoa am 
putea să tacem, ce bogage de 
siove am putea aduna, dacă 
am avea la îndemână cele 
câteva sute de plicur, cu pue- 
zii şi epistole, care au animat 
zi de zu, viaţa noastră, din cupa 
în care am purces la acest 
drum, și până astăzi. Adunând 
tot ce-am primut, ar fi fost ni- 
merit să putem fi îmoreună 
măcar o clipă cu toţii, cei ce 
am plecat, cei ce am fost, cei 
ce am ramas. Dar teancul de 
scrisori, şi cele care se mai 
aflau în rafturi, ne-au adus 
anunte că de cele mai multe 
Ori, aceste misive se bucură 
doar de viaţa urme roze, luând 
după aceea căue pe care le 
mărturiseşte corespondenţa ini- 
țiaielor, număr de număr. 

Impreună dacă am fi fost, 
de bună seamă că am fi avut 
ce să ne spunem, ne cunoaş- 
ţem acum de atâta timp, încât 
fiecare din noi ne-am f. putut 
îngădui luxul de-a vorb. mai 
pe îndelete, mai frăţeşte decât 
de obi:ceiu. Dim păcate, trebue 
să ne rezumăm însă tot la ru- 
brica aceasta, iar simfonia 
unor cântece noui va trebui s'o 
amânăm pentru altă dată. 

Un an nou, Sar zice că e în- 
tr'o măsură oarecare şi un pri- 
lej de înnnoire, de reflexie şi 
de tristeţe gi poate că f.ecare 
dintre noi a exprimat odată 
în strofe, aceste gânduri care 
se  perpetuiază, dincolo de 
timpul palpabil. Fie-ne îngă- 
dutt ca de astă-dată să trecem 
printr'un salt capricios dincolo 
de aceste divagaţii protocolare 
şi — cu riscull de a părea sen- 
timentali — să însemnăm pe 
aceste file regretul pentru poe- 
s.a (atâta şi câtă a fost) care 
s'a dus cu toate paginile revis- 
telor şi cărților unui an de 6x- 
perienţe şi de sbucium,. Nu ne 
îndoim că amul în care pășim. 
va  rotunii multe contururi 
abia definite, va ridica proble- 
me şi va pune întrebări noul, 
din care poesia timpului: nu va 
avea decât de câştigat. Deoa- 
rece însă nu am crezut nicio- 
dată prea mult în profeţii şi 
deoarece nu am râvnit să fim 


proaraci, să lăsăm aceste sem- 
ne de întrebare pe seama, al- 
tora, mărg.nindu-me la heruri 
ceva mai concrete şi, poate, 
mai apropiate nouă. 

Mi-e tîrică şi mi-e frig, gân- 
dindu-mă la necunoscut, pen- 
tmucă din prăpastie lui sare, 
când te aștepți mai puţin, spi- 
rala unei spaime, sau îşi face 
apariţia spiriduşul pe care-l 
urăşti; Pe tărâmul nostru însă, 
neprevăzutuull — cu toate con- 
re a — își schimbă aspec- 
tul, 

In clipa în care scriu aceste 
rânduri, mă gândesc la toț. cei 
ce au trecut în decurs de a- 
proape un an prin paginile pe 
care le-am deschis cum nu se 
poate mai larg, spre toate ză- 
rile,  făcându-ne receptacolul 
în care sau putut aduna toţi 
cei ce sunt miruiţi de harul 
autentic al versului. Intruşii 
nu au ce să caută întae noi, cu 
toate că sar.putea să se fi 
strecurat uneori prin felurite 
manevre, Noi facem casă bună 
numai cu talentul! 

lată dece — la răscruce de 
veleat — ne luăm voia să dăm 
glas încăodată gândului nostru, 
care deocamdată e mai mult um 
vis. Stând pe pragul acesta, ne 
exprimăm din nou încrederea 
în poetul tânăr şi cu totul nou, 
care bănuim că se ascunde un- 
deva între oameni, ciocănin- 
du-şi melodile cu care mâine 
va face să răsune lumea. L-am 
așteptat zi de zi şi nu vom obo- 
si niciodată de a-l aştepta, 
pentrucă suntem siguri că din- 
tre acești oameni nou: şi cu- 
rați, căliți în focul tuturor du- 
rerilor, bătuţi de atâtea aspre 
vânturi ale lumii, va isbueni 


“ într'o bună zu o forţă, care nu 


va mai fi un poet în accepţia 
banală a cuvântului, ci un vul- 
cam, care va arunca în lume o 
comoară ale cărei reflexe nu 
se pot încă deşerie. Dacă anul 
care vine, ne va aduce acest 
dar, fericiţi von fi să-l str:- 
găm tuturor, pe toatt căile, 
pentrucă ei va fi POESIA. 

Iată dece acest „an poetic” 
încă nu poate fi un bilanţ, ci 
mult mai mult decât atâta. Ră- 
mâne de văzut cine î. va înţe- 
lege tâlcul. 


ŞTEFAN BACIU 


N.B. Mamuscrisele se trimit 
la redacţie, menţionându-se pe 
plic: pentru Ștefam Baciu, Şi 
răspunsurile: C. Prun., Nyk 
De L., Lacrimo, Crusti S., N. 
Țir., Laur D., Adam Los, Mi- 
roslav R. Tunda, Dămuţ V, 
Emil Marga: Nu Aurora S$., 
Proză nu. Nicotda Bre. Oth- 


















aseamănă, 





CEASUL DE VEGHE 


Ne apropiem de ult'ma 
noapie și de ziua întâia a a- 
nului ! Poate ar fi fost mai 
bine să nu ne fi împărțit via. 
ţa pe calendare, ca să avem 
într'um fel oarecare sensul 
unei eternități. Dar pentrucă 
sosirea acestor două forme 
temporale este fatală, să stăm 
drepți în faţa lor ca în faţa 
unui verdict de moarte, şi să 
nu ni să pară atât de cum- 
plită fatalitatea lor. Să: con- 
venim că noapea asta cea din 
urmă se aseamănă celorlate 
şi chiar ziua asta dintâiu tat 
ca şi celelalte ale noastre va 
ţi. 


E CE OREI NE RR III cala ee ANR sa 
XIPOGBAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 33 Taxa poţtală plătiţă în numerar conform eprobării dir, G-le P, 7. 7. Nr. 24464088, 


„Eva nar fi descoperit frunza de viţă. 
Astăzi femeile ar umbla goale. 


„„Semenii noştri ar avea şi calităţile intui- 
:ve ale preţioaselor animale cu care se 








Cu toate că paradoxul ar 
putea fi evitat, dacă ne gân- 
dim la semnificaţia lor, 

Ultima noapte înseamnă a 
avea conștiința clară a unui 
sfârşit ; ziua dintâiu înseam- 
nă speranţa unei mântuiri. 

Dar niciun om nu s'a sim- 
țit de tot inutil în vreo noap- 
te de an nou, ca să moară de- 


finitiv pentru el însuși, tre- 


zimădu.se în dimineața cea- 
Ialtă cu alt chip și cu a1t des- 
tin. Niciun om nu s'a crezut 
înzestrat cu har messianic, să 
nioară ca Isus pentru toată 
omenirea, mântuină-o. Şi nici 
un om din lume n'ar renunţa 


TE are 


N + «d, Columb nu strica un ou, Risipa duce la ridicarea 


preţurilor ! 


n, MC AA erat i 


uim 


„Iar fi fost niciodată pace. Astăzi pam fi băgat de seamă 
că e război. 


în noaptea asta la euforia lu- 
minilor, artificiilor şi a a1c0o- 
Jului, flind mai presus de toa- 
te luc'ă că nimic nu-l mântue, 

Pentrucă oamenilor le-a 
fost întotdeauna îrică de ne- 
verosimilul zilei întâia, aşa 
cum Adam s'a înspăimântat 
în prima clipă a pământenirii 
iui. Fiecare e conștient. că 
după asta nu va fi nimic nou, 
nimic divin — ci aceași de- 
şartă crispare umană va ur- 
ma, repetându-se cu vehe- 
menţă an de an. Totuşi, poate 
că niciodată ca în noaptea 
asta de an nou, oamenii nu-și 
trăesc mai cu prisosinţă ur- 





"UNIVERSUIL;- LITERAR 


sita, amăgindu - se singuri 
după altceva, E nevoe de un 


surogat al mântu:rii, dar bie- 
ţii oameni cred că-l găsesc 
tocmai acolo unde el nici n'a 
fost. (Mi-aduc aminte de con- 
fesia unui prieten, care râ- 
zând dispreţuitor îmi poves- 
tea nopţile ! -i de an nou, pe- 
trecute în p' 'ajma unei fe- 
mei de stradă — sperând poa- 
te că-și salvează așa ultimele 
svârcoliri ale spiritului). Mi-aş 


imagina un naufragiu, în care. 


toţi se agaţă de catarge, bărci 
sau colaci de salvare — ca să 
ajungă nevătămaţi pe alt tă- 
râm. Spaima acestei nopţi, în 


care se poate muri surprinză-: 


tor de total, o înneacă vinul, 
cantr'o.: operaţie în care a- 
nestezia anulează durerile. 

Căci „a îngropa anu” nu 


" îuseanină totuși a îngropa a- 


„Japonezii miar îi inventat hârtia; poa- 
te ca astiel ştota „Standard, sar: fi 
fabricat ţot din lână şi bumbac. 


















mintirile acelui an. Aminti- 
rile sunț păcate  desăvârșite 


cu conștiință. Deactea stărue 
şi revin obsedant de cinuitoa- 


re, prin atât doar ne mai a- 
parținem anului care a trecut: 
Chiar speranțele noastre vor 
fi legate tot de amintiri, pen- 
trucă e un fir ascuns și pre- 
sortit al lucrurilor, care de 
multe ori ne duce deandara- 
telea spre ziua în care ne-am 
născut sau se prelungește prea 
tragic în v'eaţa noastră vii- 
toare, Ne. vom aminti mereu 
de o orchestră într'o sală de 
concert, deasemenea o plim- 
bare târzie prin parcul des- 


frunzit sau de o veghe până . 
„dimineața  alăturați în cea 


mai stranie ipbire. Şi când 


“ne vom reîntâlni, î vom în- 


treba pe a:'roapele nostru: 
— iţi aminteşti 7?” — şi în- 


Dă 


.D. Teodoreanu w'ar fi scris atât de mult. 
Poate că nu aveam astăzi restricţiile asu- 
pra consumului de hârtie. i 





trebarea înseamnă îmbătrâ- 
nire, ratare, înseamnă mai 
al:s că ne-a rămas ceva îna- 
poi. E cea mai groaznică în- 
trebare, care se poate pune 
unui em. 


Deaceea într'o noapte de an 
nou, ar trebui să scăpăm de- 


finitiv de amintiri, Dar asta 
nu se va întâmpla niciodată, 


pentrucă păcatele şi ale pă- 
rinţilor chiar, tot noi le i5pă- 


_şim. Cu atât mai mult ultima 


noape nu ne izbăveşte cu nl- 
mic, ziua întâia nu ne pro- 
mite nimic. : 

Şi totuşi într'o noapte cz 
asta, mai mult ca niciodată, 
oamenii ar trebui să vegheze. 
Ind.ferenţ pentru cine : pen- 
tru un mort, un frate, un ne- 
cunoscut sau pentru o iubită. 
Fiecare om să anuleze măcar 
un ceas, să-l şteargă din ca- 
lendar. Și în locul acelui ceas 
de deșertăciune umană, să ră- 
sară un ceas mai plin de iu- 


b.re, mai aproape de divini- - 


tate. Să veghezi cu tâmpla 
căruniă sau  îngândurată 
proptită în palmă, cu ochii 
deschişi, cu gândul clar și 
sincer. Să ţi-l închipui pe 
omul, pentrucare veghezi, nu 
în formele din trecut — ci în 
dorinţa întâmplărilor viitoa- 
re. Să ai atunci certitudinea 
că nu-ți mai aparții, și că 
te-ai dăruit definitiv destinu- 
Jui celuilalt. Ceasul de veghe 
e numai extaz, dacă îl înde- 
plinești cu însufleţire — şi cu 
neputinţă să nu ai atunci re- 
velaţia unei mântuiri, Ceasul 
de veghe te stințeşte, aşa ca 
sfânta  cuminecătură  inată 
după un repâos de viaţă uma- 
nă. Ceasui de veghe crează a- 
cest repaos între tine și ce- 
lălait, pentruca la urmă să se 
întâmple înălţarea spre UNUL 
etern — când amândouă acele 
suflete se vor sorti prin ele 
înșele unti uniri. 

Apoi, când vor răsări zorile, 
tu să te trezești nu din somn, 
mici din alcool — ci din me- 
lancolie și deschizând fereas- 
tra ca spre o nouă nemărgi- 
nire, să murmuri : 

—— Bună dimineaţa, Lume! 

Poate nu-ţi va răspunde ni- 
meni, dacă tu vei fi prea de 
tot singur — dar Dumnezeu 
te va privi senin din cer. ȘI 
dacă nimeni n'a fost prins în 
ceasul tău de veghe, iată to- 
tuşi că: ai vegheat pentru 
cineva mai presus de umilele 


tale amintiri : pentru Dum- 


nezeu ! 
LAURENȚIU FULGA 





3 lanuarie 1942 ===>