Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0015

UNI VIDSUL LIILLAP 


PROPRIETAR: 


ABONAMENTE: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib. llîovy 








Boeme p 


Thibaudet, în capitolul „C6- 
nacles,  Ateliers,  Artis'es“, 
(Histoire de la  Litterature 
Francaise“) motivează nemar- 
ticiparea unor Lamartine, Hu. 
go, Vigny sau Musset la cli- 
matul boemei din „rue du Do- 
genne“. O motivează prin în- 
săși structura  sufle'ească a 
acestora, printr'un refuz de 
aderență al ființei lor întregi: 
Lamartine, puț.n snob şi pe- 
dant critic de artă, — Vigny, 
om de lume și temperament 
de izolat în acelaș timp, — 
Victor Hugo, burghez şi ire. 
proşabil tată de familie, — 
Musset, un adevărat dandy a! 
saloanelor şi marilor cafeuri 
parisiene. 

pă 

Cea de a doua boemă, subli:- 
niată de istoria literară, a țâș- 
nit mutt mai spontan, din să- 
răcie, cu sincer entus-asm 
pentru calda lovărăsie de 
vis, vibrândă și generoasă, 
mult mai puțin agresivă față 
de principii şi mult mai pură 
în ruperea ei de cotidianul 
burghez. 

O imopletire de tristeți şi fe- 
bre romant'ce, de nonșalanse 
și elanuri lirice. Un iureș de 
suflete doldora de dragoste. 
Inaltă temperatură de vis, cu 
expunsivități snomotoase, dar 
şi cu melancolii şi  sSfâșieri 
lăuntrice. Cu prospețimi de 
spirit, dar şi cu permanenta 
pândă, din umbră, a ratării, 

Era boema lui Henri Mur. 
ger, avându-și sediul într'o 
bătrână casă din strada Ca. 
ReETic, in jățu Cubinetilui de 
lectură al d-nei Cardinal. 
Murger, Pr'vat d'Aglemont, 
Jean Walion, Nadar, Champ- 
fleury, Auguste Vitu, Alfred 
Delvau, Charles Barbara, erau 
camarazii de mizerie, Qe dul. 
ce trândăvie sau de frenetice 
petreceri. 

Henri Murger a Scris To- 
manul acestei boeme, încer. 
Când să  poleiască sărăcia 
mansardei şi transfigurân, 
du-și prietenii în personagii 
de roman, cum, de pildă, pe 
Jean Wallon în Coiline, iar pe 
Cha*les Barbara în filosoful 
Barbemuche. 

Vechea odae din strada Ca- 
nette s'a mutat, asa dar, în- 
ir'o carte unde trăesc patru 
boemi: Schaunarăd, exersând, 
intruna, pe un clavir beteag; 
Rodoiphe, Colline, purtând în 
buzunare operele lui Male- 
branche, pictorul Marcel, 
monțindu-şi sărăcia şi aşezând 
în tocul mobilierului visat 
numai pânze pe care a pictat 
mobile. - 

„Scenes de la vie de bohe- 
me“, vesele sau triste, cu exu- 
berante, dezordini, lăncezeli 
cri lacrimi, cu grațiile florale 
a'e unor Mimi, Muselte, Phe- 
mie-Teinturiere și cu înduio- 
șetorul tip romantic de midi. 


netă parisiană bolnavă de 
piept, sintetizat în suava 
Mimi. 


Vervă și melancolie, prie- 
fenie şi pitorească mizerie, 
dar, mui ales, tunădrețe şi vis, 

Henri Murger a scris o viaţă 
romanțată colectivă. Aljred 
Delvau a fost, în schimb, îis- 
tor:ografu! acelei pagini de 
boemă, trăită intens, în „Henri 
Murger et la boheme“, carie 
apărută în 1856. Din romanul 
lui Murger, Theodore Bar- 
riere a ex'ras o comedie în 
Cinci acte,!), 


* 


Boema romantică, tin Ge- 
rard de Nerva! şi tip Henri 
Murger, proclamase ca sedii 
de vis și orgie interiorul ca. 
merei movilate şi al mansar- 
dei parisiene. 

Succesoarea boemei roman- 
tice, boema simbolistă, ban- 
sează cafenedua. Tip Specific 
al cafenelei boeme din acea 
epocă rămâne celebrul „Cafe 
Vachette“, curiozitate şi ma- 
g:că atrucție pentru provin- 
ciali şi străini, 

Boema simbolistă, dintre 
1890 şi 1900, se apropie mai 


lene 


de RADU GYR 


muit de spontaneitatea şi au- 
fenticitetea  boemei Henri: 
Murger. Mizerie, febră, absint, 
vis, 

Ernest Raynaud sare, în- 
iruna dân cele trei cărți ale 
sale de amintiri și precizări 
literare: „La mâlee symbo- 
liste“, o admirabilă evocare a 
unei seri la Paul Verlaine. Pe 
mese, dezordine: pahare, pe 
fund cu resturi de bere cum- 
părată din contribuția între. 
gului grup bOem... Două can- 
delabre luminau încăperea, 
înundată de fum de tutun, 

Paradoze scânteietoare, flo- 
rete de spirit, jerbii de [raze 
virtuos desple'ite, dulce trân- 
dăvie... Două femei, pline de 
grație, de-o sensibilitate ar. 
tistică şi de-o inteligență re- 
marcabile, Sophie Harlay și 
Rachilde, st:mulau elanul şi 
vivocitatea boemei din lo- 
cuinia unde Verlaine fusese 
instalat sub auspiciile lui 
Maurice Barres. 

Verlaine, care, după cum se 
ştie, era și un  îhdemânatec 
desenator, a prins, în'r'una 
din uceste seri boeme, din câ. 
teva linii şi umbre de creion, 
schița grupului de prieteni: 

Cazuls, la mijloc, în costum 
amintind epoca a.n jurul! lui 
1830, ține un discurs și-l în. 
soțește de gesturi largi... Pe 
fotolii, pe scau'e, pe divane, 
ViSători sau iron::ci: Gabriel 
Vicuire, Henri d'Argis, Jean 
Moreus, Villiers de țisle A- 
dam, Tâilhad, Paterne Berri- 
chon, Ary Renah,  Lefevre, 
Fernand Clerget, Alain Des. 
VeaUuI... 

Adesea, aceste seri verlaine, 
[87 ai ai Ru DIR forta MA 
estrului care, sufocat în 
strâmtoarea de colivie a mi- 
cei odăi, îşi smulgea din cuer 
bustonul și DA. Și trumped 
pe ușă, spre cafeneaua „Fran- 
cos I-eri, Atunci, întregul 
grup de amici îl urma, învă. 
tat cu accesele poetului și ne- 
scandahzat de atitudinile sale. 
La cafenea, maestrul își re- 
găsaa buna dispoziţie şi seara 
boemă se înche.a iînitr'o frene- 
tică înfrățire, 

După Moreas şi Phul Ver- 
laine, un ultim reprezentant 
al boemei simboliste a fost 


aris 


mau 


I) Cumversiunea „Boemei*” in 
operă lirică sa produs mult mai 
târziu, in 1896, când Puccini a 
compus o muzică de rară tan- 
drețe și fluiditate pe un teat de 
Giacosa şi Luig: Jelica,  repre- 
zentând-o la Torino. Un an după 
aceia, in 1897.  Ruggero Leon- 
cavallo a încercat, la rândul său, 
o altă aduptare a „B:emei*, seri- 
ind o comedie lirică în patru acte, 
cântată, prima oară, la Venezzia, 


(Urmare în pag. ultimă) 





autorităţi şi instituții 1000 lei 
de onoare 
particulari 


S00 « 
250 «e 





MARIUS BUNESCU 





REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
3UCUREȘTI 1 Str. Brezoianul 23-25 
TELEFON 3.30.10 








Compoziţie 











ANUL XLIiIXe Nr. 15 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢULSLEI 


SAMBATA 6 Aprilie 1940 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


—— 


Inger şi 


puSfântul sa născut la 
Canopus unde abia se poate 
resp.ra fiindcă aerul e înțesat 
de demoni“. Fraza pe care o 
citez e desprinsă  dintr'o 
foarte veche istorie. Deci un 
sfânt sa născut la Canopus 
uhde trona desfrâul. în aerul 
pestilențial, tizit de vicii ; din 
putreziciune și luzură, într'un 
climat odios, s'a născut omul 
care prin miracolul unei vieți 
curate, a răscumpărat păca- 
tele mediului natal, Un sfânt, 
adică cineva care s'a ridicat 
pesie demon, care a învins 
timpul, care a ruinat autori- 
aiea timpului, cineva pe care 
franscendența ta asimilat, 
luundu-l îngerul sub ocrotirea 
sd, Se pare — este pur ne- 
științifică observația — că 
sfinții și poeții, poezia fiind și 
ea o pățimire, un ascetism 
prin. metodele ei, apar ca 
semnele necesității însăşi, în 
clipele de gravă decădere, în 
Clipele imorale, de hotar, de 
restriște, ale omenirii, când 
ca la Canopus, demonii domi. 








Opera lui Creangă și Humulești 


Ne amintim uneori ce spunea Gio- 
vanni Papini despre Dante: pentru 
a-l înţelege, pretindea el, trebue să 
fii artist, catolic şi florentin. lată o 
afirmare gravă, categorică, răspicată 
parcă pentru a-l smulge pe Dante 
literaturei universale. 

Dacă aplicăm această concepţie 
lui Ion Creangă, şi încarcăm a wadec, 
în el un artist, un țăran şi un mol- 
dovean, caracterizarea prin aceste 
trei cuvinte nu îngădue nicio împo- 
irivire. Ion Creangă este întradevăr 
un artist al culorilor loca.e, al pito- 
rescului, al lrazei bogate în surpri- 
ze, în amănunte; al stilului descrip- 
tiv şi direct. El povesteşte așa cum 
ar vorbi. Prin firea lui, prin sensi- 
bilitate, prin orizontul intelectual, 
prin obiceiuri este un țăran, şi nu 
dintre cei chiaburi sau pretenţioşi, 
sau din categoria mărginaşilor, cu 
vorbe orăşeneşti și purtări de târgo- 
veț, ci un țăran autentic, crescut din 
mijlocul mediului rural, cu toate a- 
tributele de veacuri ale fiinţei sale 
sufletești şi fizice. In Ion Creangă 
se oglindește prototipul ţăranuiui 
răzsş, sceptic și ironic, batjocoritor 
chiar, mândru de țărănia lui pe 
care o poartă cu ostentație, refrac- 
tar transplantării în mediul urban, 
însfârşit o figură exotică și bizară 
pentru lumea împestriţată a târgu- 
rilor, 

Amănunte savuroase din purtările 
în societatea ieșeană adeveresc cu 
prisosință acest fapt. Ion Creangă 





VINTILESCU 


GEORGETA 





este exclusiv un moldovean, om 
blând și iertător, preface mânia în 
batjocoră şi nu se lasă târit de mes- 
chinăria practică a vieţii. Sexualis- 
mul lui Ion Creangă este încă o faţă 
a spiritului moldovenesc. Nu este 
insă vorba nici de o sexualitate fre- 
netică si brutală, de o vulgaritate 
rânceda, de un 'Maturalism fiziologic, 
ci de o voluptate șăgalnică şi isco- 
ditoare, așa după cum o insinuiază 
cu şiretenie Moș Nichifor Coţeariul. 

Limba lui Ion Creangă este mol- 
dovenească ; și nu limba liţerară a 
cărturarilor ci limba vorbită a pa- 
porului. O limbă saturată de expre- 
sii savuroase, de cuvinte plastice, 
care prin ea însăși stârnește râsul, 
căci prea se potrivește lucrurilor și 
situațiilor, prea este lipsită de ab- 
stracţiuni, fixând imaginaţia crea- 
toare a poporului pe conturul palpa- 
bi]. Fiecare cuvânt este o imagină în 
sine, parcă ar fi o lotografie a unor 
senzații auditive şi tactile. Glosariul 
lui Al. Vasiliu și G. 1. Kirileanu la 
ediţiile lui Ion Creangă este o ilus- 
trare savuroasă a felului de a simți 
al unui popor. Geniul creator al ţă- 
rani.or moldoveni se revarsă spu- 


mos în aceste cuvinte sau construc- 
ţii de limbă. Vorbirea curentă se 
dovedeşte mai bogată decât cea li- 
terară. > 

La sfârşitul secolului XIX, când 
arta literară năzuia către intelectua- 
lizare și urbanizare, când cuvintele 
se modelau după noțiuni de circula= 


țiune universală, lon Creangă se 
pune deacurmezişul, se împotriveşte 


acestui fel de exprimare, și întoarce 
drumul către arta poporului, crudă 
și sinceră, fără subtilităţi psihologi- 
ce și artificii literare. Adevărata 
școală literară a lui lon Creangă au 
fost clăcile din Humulești; din gra- 
iul oamenilor bătrâni a cules e] po- 
vestirile și în felul lor chibzuit şi 
pe îndelete, cum se așezau la vorbă, 
a descoperit darui descrierii. La clă- 
cile lungi de iarnă, când limbile se 
desleagă şi spovovăiala nu mai are. 
hat, poveştiie se ţin una de alta. i- 
maginaţia scarmoneşte noi întâm- 
plări, într'o curgere molcomă, câr- 
muită fără grabă, şi firul întrerupt 
după miezul nopții este reluat a 
doua seară. „Dumnezeu să ne ţie, că 
cuvântul din poveste înainte mult 
mai este“, spun oamenii din partea 
locului şi spunea și Ion Creangă. Ar 
îi greu de precizat ce parte anume 


aparţine fanteziei sale, și cara alta 
se leagă de memorie. Scriitorul cu 


virtuțile lui creatoare se întrepă- 
trunde cu geniul inventiv al popo- 
ru.ui. Ion Creangă mărturiseşte 
psichologia unei rase și este prin a- 
ceasta un tip reprezentativ. Nu-l 
putem prin urmare desprinde de ță- 


de NICOLAE ROȘU 


ranii moldoveni, și cu toată tendința 
noastră, de firesc orgoliu, de a face 
din el un tip universal, el rămâne 
un exponent al unei înconjurimi 
geografice limitate. „Țărănia“ şi 
moldovenismul lui Ion Creangă sunt 
două realități prea autentice pentru 
a putea afla toate înțelesurile ne un 
plan universal. Totuşi universalis= 
mul lui lon Creangă există, în în- 
săși demonstrația faptului că valo- 
rile literare sunt expresii ale geniu- 
lui etnic şi prin arta lui, prin perso- 
nagii și măestrită închipuire îl ve- 
dem mărit dincolo de țărănie și mol- 
dovenism, 

Este surprinzător însă că pentru o 
categorie de cititori şi chiar de lite- 
rați, limba lui Ion Creangă, moldo- 
venismele lui sunt privite cu oare- 
care curiozitate, Această limbă bo- 
gată a fost totuşi folosită de un neam 
de cărturari şi de scriitori: este lim- 
ba lui Mihai Eminescu şi a lui B. P. 
Hasdeu, a lui Calistrat Hogaş şi M. 
Sadoveanu, deci trebue înțeleasă şi 
preţuită. Dacă Ion Creangă a fost 
mai moldovean decât ceilalți, dacă 
regionalismul lui este mai pronun= 
țat, şi totuși a izbutit să fie un mare 
artist, aceasta înseamnă că particu- 
larismul etnic este o valoare în sinc, 
căreia nu-i trebuia haina convenţio- 
nală şi uniformă a limbei oficiale. 
Ion Creangă n'a fost academician şi 
nu este nici academic, 

În mijlocul povestirei se enunţă 


„proverbe, înțelepciuni poporane, vor- 


be care pentru fiecare moldovean 
înseamnă o filosofie practică a vie- 
ţii, bunul simț și observaţiunea di- 
rectă în corelațiune cu traiul de 
toate zilele. Astfel se petrece o trs- 
cere nevăzută dela existenţa concre- 
tă a oamenilor la povestea zugrăvită 
literar, Când citeşti bunăoară Soa- 
cra cu trei nurori, nici nu bagi de 
seamă că este o povestire închipui- 
tă, căci gândul este furat de concre- 
tizarea aproape umană a întâmplă- 
rilor așa încât participarea cititoru- 
lui este directă, fără putinţa de a în- 
irovedea ficțiunea sau contribuţia i- 
maginaţiei, In Capra cu trei iezi 
dușmănia dintre cumătrul lup, hap- 
sân și perfid, și mama capră, este 
aidoma conflictului dintre o biată 
văduvă și lacomut  celibatar îmbă- 
trânit în rele. Capra şi lupul se u- 
manizează de parcă ar fi chiar oa- 
meni din Humulești, făpturi înzes- 
trate cu virtuți și defecte omenești. 
Cât de ireală pare la prima înfăţi- 
şare povesțirea Dănilă Prepeleac, 
atât de verosimil se arată tipul pro- 
stănacului şugubăţ în diferitele lui 
ipostaze. Lucruriie merg astfel până 
la un punct, când Dănilă se întâl- 





(Urmare în pag. 8-a) 





Demon 


de EMIL BOTTA 


nă aerul. O anumită înflăcă- 
rare, un romantism al atitu- 
dănilor sublime — și nu e prea 
lesne să copiezi legenda și să 
imiți originile — propunea și 
practica fuga : fuga din timp, 
salvarea din secol ca dintr'8 
corabie amenințată, evadarea 
din lume. Sfinţii se refugiau în 
singurătate şi poeţii se izolau 
in sanctuare!e fanlaziei tâ- 
rând cu delicat egoism după 
ei, un superb cortegiu de um- 
bre. Și ceinalți, cei mulți, ne. 
însemnații cari nu aveau de 
spus ceva deosebit, se pier- 
deau 3n amărăc.une şi moar- 
te. Dar absolutul nu e un 
lucru pe care să-l anexezi 
şi să-l şei în robie şi Dum- 
nezeu nu se retrage nic.- 
odaiă din istorie și n.ciodată 
nu fuge, nici chiar când a- 
fară e întunerec deplin şi por- 
țile sunt larg deschise. A 
smulge viața cu rădăcini cu 
tot și, ca pe o plantă, a o muta 
în at .0c, e marele păcat 
care mâhneşte cerul. Predica 
în pustie e un aci de orgoliu 
tebun și, totodată, un act de 
nebună desperare. Sfântul de 
la Canopus a acceptati lumea 
și istoria, a trâit desperurea, 
a locu.t în sânul ei, în mize= 
rabila ei realitate și prin acest 
fapt a anuiat-o, i-a negat na- 
tura și a îndurat timpul şi 
spulberandu-i prin aceasta, 
1-a prefăcut in vecinicie, Ce 
înțeles și ce importanță are 
pentru sufietui ars de cCon- 
știința și setea mântuirii 
dacă, până la urmă, istoria şi 
timrul său Pau ucis cu pietre? 
Concluzia ca și cuuza vieților 
uoustre, sta în ceruri. 

Și dacă la Cănopus noianul 
demoniuor cucerise aeru:, sunt 
desigur și locuri unde plulesc 
îngerii, unde se man.ţestă di- 
viliul și unde un Om 1nupuvă- 
rat de cugete rele, un treumf, 
un monstru al materiei, ar 
pieri, sar sujoca. Nu oricine 
poale să respire uerui în care 
se scutură aripie îngerilor şi 
nu-i e dat oncui să se îm- 
bete cu asemenea v.n! Aceste 
locuri bătute de îngerii dragi 
Nouă, qi religiei și ai poeziei, 
nu îngerii purtând armele ra- 
țiunii  „suostanțele  intelec- 
tuale“ ale lui Descartes, înge- 
rii savantelor desbater, meta- 
fizice, regiunile acestea niciun 
atlas nu le notează, fiind mvore 
ba de o topografie a sp.ritului. 
Wiliam Blake, de pildă, ni-i 
descrie cu geniu îr poemele 
și gravurile sale. I-a văzut 
deci aeve scâldaţi în lumină 
Domnulu, tremuranăd tu ri- 
gul ce-l revărsa eternitatea 
asupră-le și a luat parte WM 
ter.biiult Lor  CO.0cv.u, deși 
cred că poetul acesta jumă- 
tate strigoi a dormit 1uir'0 
grădină prinire fiorile șovăi- 
toare cari în somn î-0u al.n- 
tat obrajii şi el s'a trezit slri- 
gând impotr.va sc.entismului, 
impotriva legilor la modă, 2m- 
potriva lui Bacon, Locke şi 
Newton şi a înireguiui uni” 
Vers că îngerii sunt, Și poate 
Că 2ngeru acea erau aducă Ru 
simple fiori cum am prelins, 
Oricum erau jiii libertații și î- 
maginaţie. sale, Pior:, suspine, 
îngeri, eXa.vdriie projeţiei şi 
tragediei, cine mai ştie! Dar 
după cum învinuim demonul 
că există, să condamnamn şi 
trista ve:eitate, aspirația du- 
rerousă de a fi, a ingeruiui. Să 
admilem demonul şi îngerul 
doar în sturea de esenţă, de 
principiu, duaiismul manthe- 
ian al binelui şi al răului, dar 
să nu le ingăduim ipostazele 
Și Chipul, să nu tolerăm nici 
rânjetul diavolului, nici dia= 
mantinul surâs al îngerului. 
Să ne apropiem tot mai mult 
de neant şi să ne sol:darizăm 
cu neantul. Și toate acestea să 
le săvârşim cu ironie ca o bat- 
jocură pe care ne-o aruncăm 
nouă înşine, asemeni acelui 
cuceritor ce și-a ars corăbiile 
cu care trebuia să se întoarcă 
acasă, ei și ceata lui, 











UNIVERSUL LITERAR 





6 Aprilie 1940 


CRONICA LITERARA 
VLAICU BÂRNA: Brume, 


— Editura „Miron Neagu”, Sighişoara — 


Chiar dacă Vlaicu Bârna nu şi-ar fi 
întitulat „Brume“ volumul de poeme, 
tot dela acest concept ar fi pornit a- 
naliza noastră spre a fixa intuiţia 
lirică a autorului. Și cu alte prile- 
juri am stăruit asupra virtuţii pe care 
mulți dintre poeții recenți, cred că o 
are în versuri, imaginea „brumă“. O 
întâlnim folosită cu deosebită insis- 
tenţă, pentru bănuitul ei randament, 
la Mircea Streinul, lulian  Vesper, 
George Drumur, iar Vlaicu Bârna care 
apelează la ea în felurite moduri, o 
consacră ca principiu.  S'ar părea că 
legându-se de o simplă metaforă, critica 
rătăceşte fără a-şi deschide drum spre 
esențial. Cine ar privi astfel lucrurile, 
Sar înşela însă, și asupra criticei și 
asupra poeziei noui. Firește, este cel 
puțin ciudat ca funcţia intelectuală a 
criticei, să cedeze totdeauna creaţiei li- 
terare şi să nu evidenţieze decât ideile 


implicate de aceasta. Critica pozitivă are - 


într'adevăr tendința de a merge spre 
idei, dar nu-i este îngăduit să le născo- 
cească acolo unde nu sunt. Renunţânăd 
la posibilitățile sale de construcţie asi- 
gurate de spiritul teoretic, critica va 
încerca să sistematizeze gândirea poe- 
tică, bizuindu-se pe conceptele ei. Un 
important rol joacă în gândirea poetică 
de azi, ca factor productiv, termenul 
„brumă“. Prin caracterul său metaforic 
vrea să ascundă, în primul rând, o ex- 
perienţă a autorului. Se presupune că 
s'a descoperit o perspectivă interioară, 
că s'a constituit un domeniu nou al poe- 
ziei, căruia, spre a îi concretizat, i se 
potriveşte tocmai imaginea „brumă“. 
Prin metaforă, poetul arată dar în a- 
celaș timp și ascunde experienţa sa. Di- 
rect nu voiește să comunice ceva despre 
noua sa ideie, şi nici n'o lasă să se în- 
trevadă clar sub acoperământul plastic. 
De aci limbajul oarecum liturgic, mis- 
terios, în care apar formule ce stârnesc 
curiozitate şi mirare, fără să le satis- 
facă deplin. Vlaicu Bârna calculează 
efectul ţinerii la distanță a lectorului 
când compune incantaţii, ca: „ţara mea 
de brume“ (p. 64); „brume cereşti“ (p. 
78); „urmele tale brumate“ (p. 42); 
„frunzele brumate de mersul clar al 
lunii'* (p. 53), etc, 

Risipite în multe versuri, uneori ca 
simple determinaţii plastice, imaginile 
îşi păstrează în genere rostul de a as- 
cunde adâncimea lirică sub învelișul 
lor. Spre a sugera esența poeziei sale, 
Vlaicu  Bârna. asociază conceptului 
„brumă“' pe acela de „iubită“. Nu e 
vorba de un erotism propriu zis, deși 
aproape toate poemele par a fi produsui 
unui dialog cu „iubita“. Sub numirea ei 
se ascunde de asemeni ceva ce aparţine 
mai mult poeziei, de cât iubirii. S'ar 
spune că egoismul creaţiei întunecă dis- 
ponibilitatea dragostei, care, ca pură 
experienţă erotică, se supune altei fina- 
lităţi. Insuși autorul mărturiseşte în de- 
dicația cărții, că în „„meditaţiile sale 
grave“, împărtășite de „Demonul Sin- 
gurătăţii, marele Stăpân al Umbrelor“, 
se află un chip. Pe acest chip îl îndeam- 
nă să se descopere „în atmosfera mis- 
tuitorului vis care ne turbură“. Chipul 
ia singur ființă din „„vis“ şi nu este 
dincolo, din aparentul neant ,din „pră- 
păstii““, numai poezia se încheagă, tru- 
pul ei de taină fiind însuşi invizibilul. 
In sens erotic, „iubita“, ar fi o neapă- 
rată evidență şi ar transligura cunos- 
cutul, actualul; când este gândită însă 
ca absenţă şi are atributele necunoscu- 
tului, ea devine poezie, invocarea ei 
mărturisește și în acelaș timp învălue 
viziunea lirică. Conștient de converti- 
rea eroticei în factor plăsmuitor, Vlaicu 
Bârna numeşte iubita o „arătare“, care 
se naște aeve din necunoscut, încărcată 
cu puterea inefabilului : 





SALAMMBO 


Deșertul și-arăta arama, încovoiat de ura lor 
[nebună. 

Simunul răzbunării, ardea 'm gâtlejuri și 'm 

[orbite. 
Pojar în gânduri; spinări se 'ndoaie peste 
[scuturi înroșite, 

Ochii flămânzi privesc temut, ca hienele la 
[ună 


Cartagena întortochiată sa strâns de spoimă 
Ighem. 

Și templul fărdelegii își micşora omătul sub 
[blestem. 

Atâtea nopţi teceau sub lună cu poale de 
[mătasă, 
Lăsând să licărească o speranță pe ultima 
[terasă. 


Cum se cobonră lin şi creşte 'm gala lunii! 
Durerea ei lovește lung coardele de liră. 

Cu ochi în care nopți s'au odihnit, privește "n 
[zare 

Sufletu-i alb ca şi Zaimţul înspre deşert cum 
[desfiră. 

Imspre deșert cu zorii se sting încet cărbunii. 

Mai strigă 'n noapte o durere cu palme arse 
[de altare. 


Teodor Cazaban 
FRANTURI DE SUFERINŢA... 


Raze 

topuze, 

rupte din soare — 

Limpezes: apa 

dela izvoare 
Intrun Qpus... 


Vise 

ucise 

de pumnu' trădării 

Mi-adună grămadă 

pe pragu "'nserării 
Dureri de nespus... 


Cuvânt _* 
luat de vânt 


Dorm ape limpezite 

Sub vechi peceţi de lună... 
Din vis, văzduh şi codri 
Făptura ta s'adună. 


Te văd în mantii aibe. 
De brumă 'nvăluită, 
Mai gravă e tăcerea, 
Pădurea neclintită. 


Duci câmpul şi pădurea — 
Imensă trenă verde... 

Im vis, văzduh şi codri 
Făptura ta se pierde 


(pag. 10) 


Dezpre modul de poezie generată prin 
convertirea lirică a eroticei, ne instru- 
eşte direct poema care are chiar titlul 
şi forma de dialog, și în care autorul 


"propune o transcendere spre ceeace 


ştim că este „domeniul poeziei pure“: 


— „Vezi, ţi-am spus, acum nime' nu ne-aude 
In ostrov sălbatic linişti ne-au cuprins. 
Năzuind cu teamă vânăt cer visat 

Vom porni prin seară 'm limpezimi de apă 
Spre un Eldorado — țară de azur 
Ne întunecată veșnic de leat“. 


Din prima culegere de versuri a 
auiorului, cunoaștem încercarea mai 
veche de a cuceri bunurile poeziei er- 
mnetice, fiind sedus atunci, ca şi acum, 
de „nordice ţinuturi, pure, de zăpadă“, 
de „siderale grădini“, de „edenice, albe, 
ținuturi“, etc. „Iubita“ nu l-a putut însă 
însoţi, aici găsind prea departe „ţara de 
azur“ : 


— „Nu, e prea departe, prin aureole 
Lumea fără moarte, lumea tutelară 
Și ameţitoare lrufașele piscuri 

Pe genunea nopţii, — pajură stelară“ 


(pag. 14) 


Refuzul nu devine totuşi o „deosebire 
de vederi', pentru că aceea pe care poe- 
tul o îndeamnă să-și descopere chipul 
în versuri, este însăşi iniţiatoarea spre 
noua lor substanţă : 


„Lenevind, mai bine, în grădini bogate 
Roadelur în pârgă le vom stoarce miezul; 
Intr'un corn striga-vom trista bucurie, 
Lumilor de-apururi, toamnelor brumate. 


Fragedelor fructe fii şi tu supus, 
Soarbe 'n nări aroma ierburilor tari... 
Clipa nu așteaptă. Demonii, din turnuri, 
Ne vestesc, metalic, drumul spre apus“. 


(pag. 15) 


Ar fi, să zicem, despărţirea lui Vlaicu 
Bârna de poetica barbiană și trecerea 
în alt cerc de influenţă mai priel- 
nic temperamentului său, încadrat de 
seria de poeți ce nu au pornit de la 
ermetism. Situându-se în gândirea pe 
care noi am numit-o mitică, în cercetă- 
rile noastre critice, în intuiţia autoru- 
lui vor răsări alte puteri generatoare 
decât ale ermetiamului. Printre ele se 
înşiră cele cuprinse în expresii meta- 
forice, ca: „grădini bogate“, „toamne 
brumate“, „drumul spre apus“, etc. 


In orizontul poetului se ivește demo- 
nul care deocamdată îndeamnă la su- 
punere către „fragedele fructe“. Iniţie- 
rea demonică a lui Vlaicu Bârna devine 
interesantă prin  pozitivitatea pe care 
isbutește s'o dea perspectivei lirice des- 
chise de gândirea mitică. În cercetarea 
noastră despre influenţa lui Lucian 
Blaga, remarcasem cum gândirea mi- 
tică, adâncită ca viziune a lumii, des- 
văluie mari posibilităţi de creaţie, celui 
ce-i pătrunde sensul şi-i acceptă me- 
toda, dar atrăgeam atenţia că riscurile 
ei sunt deoptrivă de mari pentru cine, 
rămâne la suprafaţă. La Vlaicu Bârna 


avem bucuria de a constata o aprofun- 
dare a gândirii mitice. Poetul reușește 
să dea un trup pozitiv abisului şi să 
umple de pozitivitate taina, care, se 
ştie, la Lucian Blaga, oferă o cale de 
cunoaștere metafizică. Frecvența în 
versurile sale a cuvintelor „prăpastie“, 
„adâncuri“, „afund“, folosite pentru 
sensul lor de aproximare a necunoscu- 
tului, dovedește că Vlaicu Bârna a pă- 
truns ceva mai departe într'o gândire 
ce răsplătește neașteptat pe cine îi caută 
secretul. Uneori, versurile par a pre- 
lungi un €cou din viziunea blagiană, 
dar, — am subliniat, — Vlaicu Bârna 
are darul pozitivității, cum se poate 
constata din însăși poezia întitulată fi- 
del : „Eşti între taine“ (p. 72): 

Mă 'ntind pe pajiştea reavănă, 

Pe pajiștea verde, înrouată; 

Ii simt odihna grea precum o simte 

În adâncimi, o corabie înecată, 


Azi sunt obosit de jocuri, de visuri, 
De ochii tăi, de apele umbroase 
Pe sub tăchite roșii adormite... 
O, tristețe a celor frumoase!... 


Nu ştii că azi ești între taine 

Și întrebări la care nu răspund ? 
Du-te, și lasă-mi liniștea să doarmă 'n 
Prăpastiile mele fără una. 


Nimic mai caracteristic în poezia lui 
Lucian Blaga, decât variațiile pe o for- 
mulă de tipul : „azi sunt...“, a cărei pro- 
nunțare anunţă apropierea unei taine: 
„Azi suntem buni, par'că am trece fără 
viaţă prin aurore subpământești'. (n 
marea trecere, p. 27), sau: „Azi tac aici, 
şi golul mormântului îmi sună în urechi 
ca o talangă de lut“ (id. p. 21); sau: 
»...astăzi ca niciodată sunt fratele obosit 
al cerului de jos şi-a! fumului căzut din 
vatră“ (Lauda. Somnului, p. 13). etc. 

Produsul pozitiv al metodei de gân- 
dire adoptate salvează originalitatea 
unei poezii, aşa fel, încât îi poţi sublinia 
valoarea, fără a o raporta la isvoarele ei 
literare. Pe de altă parte, din moment 
ce punctul de vedere însușit, produce o 
fructificare raportarea la autorul prim 
al principiului nu constitue o negare a 
valorii.  Deaceea spunem că meritul 
poeziei lui Vlaicu Bârna este de a îi 
rodit sub îndrumările gândirii mitice. 
Tată de pildă, o frumoasă realizare pe 
tema morţii concepute ca existență 
reală, undeva, pe alt tărîm. Poetul ex- 
celează în a da fiinţă aeve, la ceeace se 
socoteșu în mod obișnuit ca ireal: moar- 
tea, somnul, halucinaţiile,  plăsmuirile 
visului, etc. „Iubita“ trăiește astfel şi 
dincolo, poate mai vie decât ar fi trăit 
aici, pentrucă din făptura ei de pe alt 
tărîm se zideşte sufletul poetic al celui 
ce o invoacă: 

Din ce mocnite străfunduri se 'nalță, 
Ca un fum, privirile tale 'mtomnate ? 
Oglinzi curgătoare — apele, 

Intore imaginile de mult scufundate 


Ai fost pasăre spre azur cutezătoare, 
Ochiul meu te-a pierdut prin înălțimi; 
Văzduhul în urma ta mai păstrează 
Adierea sborului de heruvimi. 


Umbrele, dealurile, arborii, 

Te întunecă azi, cu anii împreună. 
Te-au îngropat pe un mal, departe, 
Sburătoare nisipuri de aur, sub lună. 


Frumoasa poemă nu poate fi socotită 
un produs al hazardului inspirației, ci 
ea este rezultatul unei supravegheate 
gândiri, care dă într'adevăr fiinţă reală 
unui „sbor de heruvimi“, unui „mor- 
mânt sub lună“ în „nisipuri de aur“, o 
gândire care vede pozitiv plutind peste 
ape chipurile făpturilor „de mult scu- 





fundate“. Or, acest rod palpabil cade 
dintr'un pom crescut dincolo de lumea 
văzută, unde l-a zidit gândirea mitică. 
Cu alte cuvinte, avem deaface cuo 
transfigurare a abisului, cu o dăruire 
a „prăpăstiilor“ în chip concret, nece- 
sar şi viu. Două versuri de Lucian Bla- 
ga dau o ideie netă de ce poate fi a- 
ceastă transfigurare pozitivă a „abisu- 
lui“ : ....;0, de-ar fi linişte, cât de bine 
S'ar auzi, ciuta călcând prin moarte !“ 
(In marea trecere, p. 11). Conceptul „li- 
nişte“: închide o profundă intuiţie a 
existenţii reale dar invizibile, moartea 
fiind o astfel de existenţă plină, bogată, 
în care „ciuta““ umblă, vie, și umbietul 
ei s'ar putea auzi, dacă ar înceta sgo- 
motele enorme ale lumii. Poetului i se 
cere să intuiască tăcerea vie a morţii. 
Vlaicu Bârna își adaptează simţirile la 
aceste realităţi nevăzute. Auzul îi ser- 
veşte astiel să plasticizeze amintirea : 


9, când mă întorc spre trecut, în auz 

Fierb ierburi şi crengi rămurate, în vânturi, 

Și clipe se sparg în goluri de moarte 
Departe, departe. 

Cu ploi de stele, cu asprele viscole 

Nopțile mele din munţi te acopăr... 

Rămâi ca o stea căzută cu noaptea'n 
Afunde prăpăstit 


(pag. 52) 


Un alt necunoscut, căruia intuiţia li- 
rică îi dă trup, este acela al pierderii 
în orizontul lumii concrete, a unei stări 
euforice către care poetul vrea să se în- 
toarcă și pe care o „caută“. „Căutarea“ 
și „aplecarea pe margini de abis“ sunt 
teme esenţiale în lirismul hrănit de 
viziunea mitică, Poezia „Prin livezile 
ninse“, constitue una din cele mai fru- 
moase realizări din volumul lui Vlaicu 
Bârna, datorită aceleaşi virtuţi ale plas- 
ticizării a irealului : 


Cind treceam altă dată pe-aici, un copil. 
Cu ochii mai limpezi, cu fața mai clară, 
Căutam pe zăpadă urmele 

Zânelor albe cu păr de seară. 


Azi ca un cireș înflorit se mai scutură 
Inaltul prin livezi, peste sumbre păduri; 
Im liniştea rece cu duhuri de ger 

Mă străjue cerul umbrit de vulturi 


Niciodată pe-aici paşii tăi n'au trecut 
Dar întors la virginile câmpuri mai caut, 
Urmele tale visate, 'n argint. 

Vioara pădurii, al vântului Jlaut. 


(pag. 35) 


In lirismul lui Lucian Blaga, obiectul 
„căutării“ poartă denumirea „lumina 
de ieri“, şi amintim următoarele ver- 
suri, crezute' doar în aparenţă la înde- 
mâna oricui, ele fiind o transfigurare 
a amintirii, dificil de realizat: „Caut, 
nu ştiu ce caut. Caut o oră mare ră- 
masă în mine fără făptură ca pe-un 
urcior mort o urmă de gură. Caut, nu 
ştiu ce caut. Subt stele de ieri, sub tre- 
cutele, caut lumina stinsă, pe care-o tot 
laud“. (La Cumpăna apelor, p. 13). 
Exemplul lui Vlaicu Bârna ni se pare 
eiucidant pentru ceeace am numit o ro- 
dire în direcţie pozitivă a gândirii mi- 
tice. Tânărul poet apucă pe o cale des- 
chisă cu material propriu şi cu timbru 
liric personal. Insfârşit, un ultim exem- 
plu de fructificare în mod personal, a 
viziunii mitice, ni se pare a-l consti- 
tui poema „Părul bătrân“: 


Corespondenţța noastra 


îmi e mângâierea; 

Din tot ce-am avut 

azi numai durerea 
Mi-a mai rămas... 


Plânge, 
se jrânge 
în cioburi de vis, 
O inimă tristă — 
Un suflet închis 
Şi-un glas amuţit... 


Cântec 
descântec 
vrăjitorie, 
Recheamă iubirea 'n 
noaptea târzie 
Cu dinţii râniiți... 


Noapte 

cu şoapte, 

şi murmur de ape, 

Se 'ngână cu greeri 

pe-aici pe aproape 
de mine... 


Ași vrea, 
alt undeva 
să plec pe furiș... 
să găsesc dac'o fi 
alt ascunziș — 
Căci mi-e uriît?... 
George Petrache 


FANTASMEI DIN VIS 


S'a-împodobit grădina cu smarald 
Şi-au sângerat obrajii trandațirii 
Și-a răsturnat şi cerul un mou fală 
S'au adunat să-ţi cânte toți zejirii 


Te uită picură din cer lumină 

Și soarele ne toarce mii fuioare 
Pe sâni de deal sunt îie de sulfină 
Și diamanți de rouă pe pripoare. 


Te-aștept să vii cu pasul lin de înger 
Cu ochi de căprioară —- azuraţi — 
Să-ţi împletesc cunune vii de sânger 
Cu mii de visuri proaspăt volburați. 


Şi lacul mi te-arată 'm fund sglobiu 
Prin nuferi dăltuiţi — felii de lună — 
Când te privesc... tu tremuri... e târziu 
Căci apa vie 'n horbote te-adună. 


Isvorul mi te cântă — doinitorul 

lar numele-ţi sonor din stâncă 'n stâncă 
Spre-azur pierdut e veşnic — călătorul 
Se-îneacă *n marea zării adâncă. 


Iţi dau un suflet larg ca și vo țară 
Un vis cu flăcări vii de peruzele 
Stăpân pe căi și pe cetăţi de stele. 
Ţi-a dărui o grimdină de astre 


Cu roua lumii-aș şterge ochi-ţi de lăstuni 
Dar unde ești ?... Cu feele albastre? 

Nu știu 1... dar peste culmile sihastre 

Iți cad în poală visuri cum coluni, 


M. |. Cosma 
VA VENI O ZI... 


Va veni o zi și pentru mine, 

In care'mi va părea că'i de prisos; 
Soarele cu plete de rubine, 

Pe cerul pur: un mitic făt-frumos ! 


Primăvara chiar, o simplă filă, 

Imi va părea în galben calendar; 
Florile cu verdea cloroțilă, 

Vor distila miresme în zadar! 


Păsări vor cânta 'n amurguri calde 

Şi cântul lor, îmi va părea banal; 
Stelele 'n lucire de smaralde 

Imi vor părea schintei dintr'un mangal! 


Va veni o zi și pentru mine, 
Când inima-mi va fi un arc destins:. 
Voi sfârși atunci ca orişicine: 
Pe veci furat, de hăul necuprins ! 
Petre Niky 
— O:adea — 


MELANCOLIE 


Se sting pe boltă 'm zori de zi 
Nenumarate stele 

Și luna astru "'ncoronat 

Pe altă lume a plecat 
Apusă, ca și ele. 


Doar singur eu, veghez în zori 
Când soarele pe boltă, 
Apare mândru, zâmbitor 
Pe cerul mat, fără de nor, 
Şi fără de revoltă. 


E pace, zumzet şi cântări 
Natura se desfată, 
Eu tot visez la ochii tăi 
De foc, ce aruncau văpăi... 
La chipul tău de fată. 


Şi 'm timp ce soarele se 'malță i 
Wăcând din noavte paradis, 
Clădesc castelele pe dune 
Din glorii, îţi închin un nume 
Şi mă cufund cu line 'n vis. 


Nicu Delabraă 
STROFE DINTR':0 TOAMNĂ TRISTA 


Eu am să-mi strâng cortul cu visuri 
Și-o să plec de pe aici curând 

Din orașul acesta cu luciri bolnave 
Şi cu miasme otrăvite pentru gând. 


Am coborit într'o înserare la ora 
Când stelele semănau pe cer lumini. 


Pe-un dâmb, deasupra grădinii, 
Părul bătrân se clatină lung în azur. 
Din pajiștile verzi, de velur, 
Purnicile roşii sue pe coaja tulpinii. 


in cele patru vânturi, desfrumnzite, 

Crengile ard sub arșița verii; 

De ani, un vânt le bate spre margineu serii, 
Cu noraice umbre, mocnite. i 


Acum și pe mine mă duce 

Vântul spre-acelaș apus... 

Iţi trimit privirile, -— şoimi routori — 
Să-ţi arate drumul spre apus, 


(pag. 56) 


Autorul  solidarizează elementele: 
Vântul bate crengile uscate ale părului, 
„Spre marginea serii“; acelaş vânt în- 
vită spre „apus“, unde poetul ştie că 
nu va merge singur, iar privirile arun- 
cate îndărăt deschid drum, celei ce va 
urma, în moarte. In vreme ce la Vlaicu 
Bârna solidaritatea cu pomul se face 
spre moarte, la Lucian Blaga avem 
simbolul unei solidarităţi cu viaţa, 
copacul fiind gândit mitic, în ne- 
contenită dăinuire a ființei sale. Ast- 
fel, din „bătrân“ arborele devine 
„tânăr“, sub acţiunea magică a fulgeru- 
lui alb“, acelaș poate cu „lumina de 
ieri“ ce numai nouă ni se pare că moare, 
ea trăind veşnic: „Subt ursa mare, sur- 
pat de bureţi, neatins de om, neajuns 
de ereţi, bătrân, bătrân, în imperiul 
meu, bradul bărbos străjuiește mereu... 
Stă între zodii şi țară un brad. Săru- 
tate de fulger — crengile ard. Dar iată, 
se scutură numai de scrum, şi flamura-i 
nouă şi fără de-ajun! Mistreţul poveş- 
tilor iară şi iar încearcă de scoarță mă- 
sele de var şi fără de-asfinţit în impe- 
riul meu, tânărul brad străjuește me- 
reu““ (La curţile dorului, p. 67). Ne în- 
toarcem acum la problema ce ne-am 
pus-o la începutul cronicei, lămurind 
sensul productiv al conceptului liric, 
„brume'“. Am spus că meritul poeziei 
lui Vlaicu Bârna este de a fi dat trup 
poetic unor irealităţi, fie de provenienţă 
abisală, fie cu existenţă euforică pier- 
dută. La aceste existenţe în nevăzut, 
autorul alătură şi „iubita“ pe care o 
gândeşte ca un principiu de generare 
a poeziei, şi a cărei ființă crește din 
aceleaşi substanţe ale necunoscutului. 
Metafora „brumă“, îi serveşte lui Vlaicu 
Bârna de a acoperi un domeniu de 
taină, lăsând să se înţeleagă că sub un 
vesmânt în aparenţă rece, cenușiu şi 
mort se ascund de fapt, isvoarele vi- 
tale ale poeziei sale. Ideia reiese din 
însăşi poema întitulată „Brume“ : 


Dumbravă hodinită sub luminoșii fagi, 
Aşterne-te cu iarba când pașii celei dragi 
In legănare lină, vor trece dinspre lume 


Spre un liman de sară. spre țara mea de 
| _ [brume. 
Umbrit să-i fie drumul de văluri pădurene 


Când gheonoaia verde va bate 'n lemn alene. 
Și singură va sta, în raiul tău, dumbrază, 
Iubita adormită cu brumele *'n otavă. 


(pag. 64) 


„Țara de brume“ ia naștere deci prin 
faptul mistic al „trecerii“ din lume 
„spre un liman de seară'. Poate. fi în- 
chipuită ca un rai al iubitei adormite 
cu brumele ?n otavă'“. Elementele me- 
taforice, dincolo de seducția lor orna- 
mentală, — jocul brumelor, al zăpezilor, 
— etc. interesează poezia numai în mă- 
sura în care ascund veritabile viziuni 
lirice, cum am arâtat că se petrece la 
Vlaicu Bârna. 


CONSTANTIN FANTANERU 





Mureau vișinii bolnavi de ftisie, 
Noemwvrie agoniza în grădini. 


In orașul acesta cu o singură stradă 
Cu figuri obosite la mesele verzi, 
Destinele noastre s'au împleiit o clipă. 
Atâta doar cât trebuie să-ţi pierzi, 


Liniştea, ca pe o pasăre rănită pe 'ntinsuri 
de ape 
Im apusuri de sânge, când se trezește tăcerea 
Şi pornește desculță prin miriști, să 
fugărească greerii. 
-- Doamnă, doamnă; nu te-a sărutat 
niciodată durerea ? 


Și am să plec aiurea, gonit de nenoroc 
Cu mine am să port ori și unde voiu pleca, 
In cortul greu de visuri, tristețe și himere 
Ca pe o rara avis, şi amintirea ta. 


Ney 
SONETUL TOAMNEI 


Piâng mieii suri ai norilor în turme 
Şi se coboară cenușiu tot cerul; 

iși suflă înima 'n caval cerul 

Şi şi-o desfoaie 'm strune fără urme. 


Mirosul morții seamănă eterul, 

Stă vântu 'n aurul din pomi şi scurmă, 
Vrând vlaga măduvelor verzi să curme; 
Ca premii runi să-și scrie trist misterul. 


Cin când în când de după nori și luna 
Ca ironie-a sorții, peste rane 
Cu-urcioru-i toarnă-argint, nebuna. 


Pe cer de vis, cu gând hoinar de stee 
S'au stins păuni și bolți curcubeane 
In rădvanele vieții 


M. 1. Cosma 
Cetatea-Albă 


6 Aprilie 1940 








BATRANA) 


De atâta drag risipit în tinereţe, 
sau scurs ochii ei rotunzi ca niște guri 
de ulcior și din culoarea lor viorie, cu- 
loarea floare; de brândușă, a rămas 
între brazdele pleoapelor doar o dungă 
neagră, posomorîtă și creaţă, ca o coajă 
de măslină. 

Vremea i-a uscat pielea trupului, a 
întins-o pe oase ca'n ţinte, mai să ples- 
nească, și a încondeiat-o cu pete gal- 
bene şi tari ca frunzele uscate de pe 
mormânt. Lumina oglinzii îi e vrăj- 
mașă. Cât îi era de albă, pe vremuri, 
faţa obrazului — s'o tot mângâi cu pri- 
virea ca pe o lumânare de Paște—și azi, 
e numai crețuri ca şi cum ar suge în- 
truna mere pădureţe. Și buzele, care 
muşcau  sărutarea ca pe-o prună po- 
pească, s'au înfundat peste gingii în 
gură, și nasul drept, cu aripele uşor 
tremurătoare la vraja viersului și 
gândul păcatului, s'a îndoit ca la cucu- 
vea, 

Stă toată ziua lângă cuptor și odih- 
nește. Odihnește de neputinţa oaselor, 
odihnește de răul noră-sei, odihneşte 
de dragul gândurilor. A rămas singură 
pe lume, singură doar cu inima ei. 
Căci fiu-său e un molău — seamănă 
lui tată-său — iar noră-sa, o'roabă, 
mereu ostenită, mereu murdară, aler- 
gând întruna când pe câmp la prășit, 
când în grajd la vite. Și seara amân- 
doi cad de osteneală, cad de griji și 
dorm prostiţi, fără nicio bucurie, fără 
niciun vis... 

Ce timpuri a apucat ea, Doamne! 
Doamne !... Oglinda din perete azi îi e 
vrăjmașă, dar i-a rămas credincioasă 0- 





- Gheorghiţă al Floarei şedea neclintit, 
pe prispa casei, ca o stană de piatră. Işi 
sprijinea capul în podul palmelor și-și 
simţea vie şi zorită zvâcnitura tâmple- 
lor. Tot sbuciumul care-i „perpelea fi- 
inţa, năpădise acum pe chipul său pa- 
Vă, schimonosindu-i trăsăturile. 

Privea, în neștire, fără să vadă, o u- 
lucă din gândul casei. Sprâncenele îi se 
încruntau când şi când, ca să arate 
dârzenia gândurilor care-l frământau. 
Uneori, se mişca greoi, tresărind mi- 
rat de atâta încremenire şi atunci își 
răvășea părul ca să se desmorțească. 
Aroi simţea nevoie să tragă aer mult 
în piept. 


— Mai lasă gândurile, maică, arză-le 
focul, că te oftici, îl îmbia maică-sa cu 
blândeţe. 

Gheorghiţă nu se clintea, parcă nici 
m'ar fi auzit-o. O rană veche, care nu 
putea să se vindece, îi sfredelea inima, 
ca un burghiu nemilos și-i suia sângele 
în cap. Atunci îl încingea o căldură 
nesuferită şi flăcăul, înebunit de sufe- 
rinţă, scrâșnea fălcile şi strângea pum- 
nii într'o încordare înfricoşată: 

— O să i-o plătesc eu lui cu vâri și 
îndesat... 

O 


Povestea lui Gheorghiţă al Floarei 
o cunoștea tot satul. De vreo doi ani 
se dase în dragoste cu Ilinca, fata mai 
mică a lui Badea Toader şi hotărâse 
să facă nunta la toamnă. Dar boerul 
cel tânăr, puse ochii pe ea şi o necinsti, 
Taina se descoperi mai târziu, când 
fata purcese grea, Dar scăpă de cleve- 
tire şi batjocură, căci muri din facere. 
Se iscă atunci zarvă mare în liniștita 
așezare a  Vădenilor. Tatăl victimei 
vru să pornească proces, dar banii mo- 
şierului potoliră lucrurile. 

Dacă Badea 'Toader fusese împăcat, 
apoi cu Gheorghiţă se schimba poves- 
tea. Toate comorile de pe lume nu i-ar 
fi muiat durerea fără de sfârșit pe care 
i-o pricinuise soarta Ilincăi. 

De-atunci, gândul răzbunării i se 
cuibărise în minte și încetul cu înce- 
tul, prinsese rădăcini vajnice, cutro- 
pindu-i toată simţirea. 

Datorită acestui gând, crescu în el 
cu timpul, o altă ființă, cu alte însu- 
şiri, deosebite de ale lui, în cât uneori 
flăcăul ajunsese să nu se mai recunoa- 
scă pe sine. 

Nu-i mai plăcea ca altă dată să cu- 
treere lunca Argeşului sau să se afun- 
de în pădurea nesfârşită din preajma 
Vădenilor ca să se minuneze de cânte- 
cul păsărelelor luate la întrecere. Dea- 
semenea, nu mai simţea în fața răsări- 
tului lunii, un farmec nedeslușit ame- 
stecat cu voluptate și teamă, care-i 
umplea ochii de lacrimi. Nici nu mai 
cânta cântece de dor ticluite de el, de 
unde i se stârnise porecla: cântăreţul 
Vădenilor. 

Unele cântece își făcuseră drum și 
se cântau și prin satele vecine, iar 
Gheorghiţă al Floarei se simţea tare 
mândru că iscodirile lui mergeau oa- 
menilor drept la inimă. Nu e vorbă, 
cu ele robise pe Ilinca şi chiar alte fe- 
te îi căutau pricină de vorbă, dar fata 
lui Badea Toader era mai chipeșe şi-i 
plăcea mai mult decât celelalte, până 
când dragostea pusese stăpânire în- 
treagă pe sufletul lui. 

Şi uite, dintr'odată i se năruiseră 
toate nădejdile de când cu întâmplarea 
dela conac. Da, trebuia să se răzbune 
pe omul care fusese pricina marei ne- 
norociri abătută pe capul lui și al Ilin- 
căi. Dar cum? Să-i omoare? Ar fi su- 
ferit o clipă şi gata! 

— Nu, nu, gândea el, să şe perpe- 





de VICTOR PAPILIAN 


glinda sufletului. Cât era de mică 
noaptea pe vremuri de n'o puteai cu- 
prinde cu măsura dragostei !... Când a- 
prindea focul sus, pe dealul dela vie, 
un flăcău dezerta pentru ea, din ca- 
zarmă. Şi când se îngâna noaptea cu 
privighetoarea, prin pădure, un haiduc 
își uita de haiducie, trecea Oltul revăr- 
saţ, venind orbește să dea piept cu toaie 
poterile pământului... Şi în zorii zi- 
lei, când își striga păsările prin curte, 
patru ibovnici din patru drumuri ale 
răscrucii zodiilor, își cercetau pistoalele 
şi se închinau cu vârful cuțitului. 

— Hai, mumă... Ce trândăvești a- 
tâta ?... 

E noră-sa, care n'are ochi s'o vadă. 
Ea nu-i răscpunde, o judecă doar pe 
tăcute: — Eu nu trândăvesc, proaste, 
chiar când şed. 

— Las' c'o să odihneşti destul în 
mormânt... 

Sufletul bătrânei sa  întăritat. Ea 
vorbeşte de mormânt, ea care, ca şi 
vita, e totdeauna pe jumătate moartă?... 
li privește pântecul rotund ca un ciu- 
băr, şi capul mare cu ochii holbaţi ca 
felinarul de dovleac. Nici să rodească, 
necum să iubească, n'a fost în stare. 
Și ea vorbeşte în batjocură de moarte 
şi de mormânt ?... 

— Pune, mumă, de mămăligă... 

Şi bătrâna, în care sufletul sa as- 
cuțit ca un șfichiu de biciu, îi răspunde 
băznind ca la clacă pe vremuri : 

— Fată, decât să-ţi fac o mămăligă, 
mai lesne-ţi fac un copil... 


*) Din volumul „Schițe şi Epigrame“. 


UNIVERSUL LITERAR 


d 
SWaiducesc 


Stau şi beau, din seară până'n zori, 
Sânt goniţi şi răi la stăpânire; 
Pentru ei în viaţă nu sânt flori. 


Pentru ucigași nu e iubire. 


S'au făcut fârtaţi cu codrul des 
Fiecare pentru nedreptate ; 

Mire al pădurii e ales 

Numai cel cu zile numărate. 


Tufa cea mai deasă le e soră 
Şi vrăjmaş le e lăstarul mic 
Când vin arnăuții să le fure 
Somnul ca să-l dea la venetic. 
Stau și beau și chiue că mâine 


Cine știe câţi va prinde ; 
Luna este hoață ca femeea, 


Luna doar când e îrumoasă poate vinde. 


Ochii nu li-s trişti. S'a dus cu plânsul. 


Toţi au plâns cândva și au iubit. 
Dacă visu-i venetic și visul 
Trebue pândit la drum și jefuit. 


VIRGIL CARIANOPOL 


1) Din volumul „Scară la cer“ care apare peste câteva zile 


in „Colecţia Universul Literar“. 











Stii şoptiit 


Zadarnic sbucium găzduim în inimi 
S'ajungem undeva, câț mai departe! 
Ne mână nu știm cine spre-o grădină 
Cu rod căzut şi răstigniri deșarte. 


Din toată febra clipei și-a cernelii 

Cenușa doar ni-i martoră, când, singuri, 
Cucută veche bem din răsărituri, 
Bolnave-apusuri pritocim în linguri. 


Vom îi atunci, cândva, în acea toamnă, 
Ca de pelin îngreţoşaţi de zile; 

Ne-or creșten cuget bozii şi mustrare, 
Și-om săruta, oftând, uscate-argile... 


TEODOR AL. MUNTEANU 


ipa morţifor 


Nici inima, rană, nici cântecul, 

Nu vor flutura aduceri aminte... 

Când mă voiu stinge, nicio adiere, 
Niciun anotimp nu-și va 'ntrerupe mersul. 


Fiecare om e Christ. La fel și eu — 
Dar untdelemn și miresme nu mai sunt. 
Crucea mea va fi o simplă inscripţie — 


Fluturii nu-mi vor găsi mormântul. 


Suiletul se va zbate, fără matcă, 
Pe lângă toate cerurile, mereu: 
Nu-i cine să-i dea apa şi sărutul — 
Lumina şi odihna nu-l cunosc. 


Se vor frânge vămile văzduhului 


nazhbunarea 


lească pe  jeratic aşa cum mă perpe- 
lesc eu! 

Să dea foc conacului? Mare scofală! 
Moşierul ar fi ridicat altul poate mai 
mândru şi arătos decât cel vechiu. 

-- Dar atunci? 

Incă nu-i trecea prin minte răzbu- 
narea cumplită pe care o râvnea 
atât de aprig toată ființa lui. Şi amă- 
na cu nădejdea că odată şi odată tot 
are să găsească felul cum să pedep- 
sească moartea llincăi. 

O 

In timpul acesta, moşierul se însu- 
rase, la oraş. Umbla vestea că femeia 
lui era frumoasă, dar nimeni nu punea 
mâna în foc, căci n'o zărise vreodată 
cum arată la față. 

Iar de-o săptămână încoace, adică o- 
dată cu începutul verii, însurăţeii ve- 
niseră la Vădeni, ca să supravegheze 
muncile treieratului, 


Intr'o zi, pe la nămiezi, Gheorghiță 
se întâlni cu un argat de la conac, u- 
nul Ioniţă, pe care îl cunoştea de mic, 

Cum îl văzu, flăcăul cătă să intre în 
vorbă cu el: 

— Incotro, măi Ioniţă? 

— Mă 'ntorc la conac că am treabă. 

— Mai las-omcolo de treabă că nu 
s'o prăpădi pământul. Hai să bem câte 
o țuiculiță. 

— Faci cinste? 

— Fac! 

Intrară în cârciuma lui Iani. Grecul 
le aduse de băut după ce mai întâi le 
luă banii. 

— Ce mai e, Ioniţă, pe la conac? în- 
trebă Gheorghiţă cu tâlc. 

Argatul, care era tăcut din fire îşi 
deslegă, încetul cu încetul limba. De 
altfel nici n'avea cugetul încărcat că 
ar face ceva neîngăduit, pentrucă cele 
ce îi destăinuia tovarăşului său de 
chef erau lucruri cunoscute de toată 
lumea dela conac. Numai lui Gheor- 
ghiță, care urmărea firul gândului as- 
cuns ce nu-i da pace, i se păreau des- 
tăinuiri de seamă. 

— O ducem mai bine, spunea Ioniţă, 
de când se căpătui boeru'! Ne-a mărit 
simbria şi ne dă mâncare mai omenea- 
scă. Dar ceiace ne miră pe toți e că 
boerul sa îmbunat de nu-l mai cu- 
naști. De unde mai înainte era urgia lui 
Dumnezeu, ne bătea și ne schingiuia 
ca pe niște hoți de cai, acum se poartă 
ca un mieluşel... Fu cred 'că tot. femeia 
i-a venit de hac... 

— "Ține mult la dânsa? 

— Apoi, te cred, fârtate. Se gudură 
pe lângă ea ca un câine de pripas. 'Toa- 
tă ziua e cu nasun poalele muerii. E 
căzut rău, săracu'. Eu să fiu în locul 
lui, mai bine să mă trăznească Dum- 
nezeu! 


Gheorghiţă ascultă cu  cinzeaca 
plină. ; 
— Tu nu bei, frate-meu? îl îndem- 
nă argatul. 
— Beau, tresări flăcăul scuturat 


de un gând, şi turnă pe gât băutura. 
Apoi adăugă, gemut: 

-— Măi Ioniță, stăpânul-tău e fericit, 
măi!... 

— Dacă are bani 
răspunse argatul. 

— Eşti prost! îi strigă mânios Gheor- 
ghiță. E fericit pentrucă iubeşte şi e 
iubit... Aia!... și bătu cu pumnul în 
masă. 


cum să nu fie? 


(nuvelă inedită ) 


— Ba că te-ai zice... Asta trebuie să 
fie! Dacă sar prăpădi conița Doamne 
fereşte, de-o moarte  năpraznică, apoi 
socoti că tocmai bine ar da boeru ortu 
popii... 

— Ba nu, zău? întrebă Gheorghiţă 
şi se sperie de vocea lui. Ochii îi scli- 
piră ciudat iar faţa i se lumină o clipă 
ca pârjolită scurt de flacăra unui gând. 

Ioniţă care habar n'avea de ceiace se 
petrecuse în sufletul tovarăşului de 
băutură, răsuci o ţigară groasă ca pe 
deget, apoi se lăsă pe spate și începu 
un cântec de dor. 

Gheorghiţă 
capul, 

— Bine Lai nimerit p'ăsta, spuse ar- 
gatul, Vorba e: dece nu mai faci cân- 
tece? 

— Dacă n'are neica chef!... Apoi a- 
dăugă înăbuşind un oftat: 

— Pentru cine aş mai face? 

— Tot mai ţii la ea? Credeam că ai 
uitat.. S'a scurs atâta timp de-atunci, 
încât... 


— Focul de-aici, răspunse Gheor- 
ghiţă în şoaptă, arătând cu mâna locul 
inimii, nu se mai stinge... 

Tăcură stingheriţi, o bucată bună de 
vreme, apoi se despărțiră, cu răceală, 
parcă certaţi unul cu altul. 

Gheorghiţă apucă în sus, pe uliţă, 
fără ţintă. In cap îi sunau mereu, stă- 
ruitor, vorbele argatului: 

— „Dacă sar prăpădi cuconiţa boe- 
rului“... 

Un gând ivit fulgerător, îl făcu să 
se oprească din mers, speriati ca de-o 
primejdie din afară. Apoi încetul cu 
încetul se însenină și în locul spaimei 
de adineauri pe fața flăcăului se stre- 
cură un surâs de fericire. 

— Pe ea o omor! 

Ha-ha! Cât are să-l doară! Să vadă 
el cât te doare inima când... Să-şi dea 
seama cât am îndurat eu... 

Planul î! învioră ca o băutură tare 
şi-l socotea potrivit să-i domolească 
setea de răzbunare împotriva moșie- 
rului. 

Chibzuia aşa: are să aştepte până 
când boerul va pleca singur la oraş și 
în noaptea aceia se va furişa la conac 
ca să facă de petrecanie cuconiței. 


surâse trist, clătimând. 





de MIHAIL DRUMEȘ 


— Ce e dânsa vinovată ca să... îi 
spuse o voce dinlăuntru. 

— Dar eu cu ce-am greşit boerului 
de pătimesc așa?... 

Planul de răzbunare se ccpsese în 
mintea lui Gheorghiţă și orice sar fi 
întâmplat nu Lar fi abătut din drum. 

Acum aşteptă clipa prielnică să-l 
înfăptuiască și nerăbdarea creștea din 
ce în ce. Era atât de absorbit de gân- 
dul răzbunării încât toate preocupările 
se învârteau numai în jurul acestui 
gând. Odată, într'o Duminică la horă, 
un flăcău ciupi de sân o fată și se po- 
meni cotonogit măr de ibovnicul ace- 
steia. 

Gheorghiţă care fusese martor :a 
cele întâmplate, alergă şi prinzând în 
brațe pe bătăuș îl sărută focos, pe a- 
mândoi obrajii, strigând cu însulle- 
țire: 

— Bine i-ai făcut, frate-meul... Să 
se învețe minte, ticălosul! Trebuia să-l 
omori! 


ă 
i 
î 


O 


A doua zi, (abia se crăpase de ziuă) 
că Gheorghiţă auzi tropot de cai. Ciuli 
urechile să deslușească mai bine sgo- 
motul care se apropia. Era trăsura de 
la conac. Alergă în drum să vadă cine 
plecă în oraș. 

— E boerul singur... Cuconiţa a ră- 
mas acasă... 

Pa, da, a văzut bine... Moşierul l-a 
zărit, chiar a întors capul spre el, dar 
Gheorghiţă nu și-a scos păiăria, deși 
mâna i-a svâcnit, fără vrere, ca să-l 
salute. A rămas cu ea spânzurată în 
aer dar nu i-a făcut cinstea de a-i da 
„bună dimineața!“ 

— La noapte! își zise Gheorghiţă 
privind trăsura care se ascunsese în- 
trun nor de praf și-și frecă mâinile 
surâzând sie-şi. 


— Mai culcă-te, băete, că sa făcut 
târziu, îl îmbie maică-sa grijulie. Că 
no să păzeşti luna pe cer. 

— Iacă, m'oi culca, mormăi Gheor- 
ghiţă încruntat. 

Iși aşternu velința în tinda casei și 
se întinse cât era de lung. Acum nu 
se mai gândea la nimic. Răcoarea se- 
rii îi domolea parcă  fierbințeala și-i 
făcea bine. Se simţea uneori liniștit, 
după atâta răscolire, ca o așezare de 
piatră. Alteori, prindea să tremure 
ciudat, de parcă-l scuturau frigurile. 


Timpul se scurgea greu, anevoios, cu 
plumb în picioare. Liniştea cobori de 
sus, pe aripile nopţii, și se strecură ne- 
văzută pe uliţe şi în case. 

Când s'apropie miezul nopţii cocoșii 
țipară din toate părțile cu spaimă, 
parcă ar fi presimţit că în noaptea a- 
ceia avea să se întâmple ceva de po- 
mină şi voiau să dea tuturor de ştire 
ca să împiedice fapta. 

Gheorghiţă al Floarei trase velinţa 
laoparte și apucă să se îmbrace liniștit 
parcă pornea la treabă grea, cu noap- 
tea în cap. Agăţă de brâu teporul pus 
la îndemână de cu seară şi strecurân- 
du-se binișor pe portiţă se topi, ca o 
umbră, în întuneric. 

Luna  plină-plinuţă, se  cocoţase 
drept în moalele cerului şi de-acolo, 
sus, potopea satul cu argint topit, po- 
leind coperișurile caselor, pomii, turla 
bisericii şi tot ce se găsea pe pămâat, 
— fără alegere. 

Flăcăul, o clipă ameţit de vraja ei își 


Numai la o a doua *'nviere, 
Dar sufletul meu nu va mai putea trece. 
Va fi, atunci, Marele Necuprins, 


NICHITA 'FOMESCU 





simţi inima, în ccșul pieptului, ca muş- 
cată. Il durea dărnicia aceia cerească 
care acum nu-l mai făcea să se înfi- 
oare, ca altă dată, de o bucurie neînţe- 
leasă. 

Se opri în loc şi privind lung în sus, 
spre cerul spuzit, murmură spintecat : 

— Lună, tu... şi înăbuși un oftat 
venit din adâncuri, trântindu-și un 
pumn zdravăn în piept. 

Apoi, înviorat de hotărire, porni mai 
departe la drum. Ocoli cârciuma lui 
lani-Grecul şi apucă la stânga, spre 
conac. 

Casele boeroşti îşi arătară de departe 
coperişurile scânteietoare, cu luna to- 
pită în ele. 

Incetini mersul şi s'apropie tiptil, 
deși n'avea încă nevoie de asemenea 
precauţiuni. Când ajunse lângă gardul 
înalt, care împrejmuia conacul, doi du- 
lăi mari, ciobănești, îl simţiră şi prin- 
seră să latre gros, răgușit. Le aruncă 
la fiecare câte un ciolan şi-i potoli. 
Apoi cățărându-se pe uluci, sări sprin- 
ten dincolo, în curte. Câinii se făcu- 
seră nevăzuţi cu prada lor. Nici o miș- 
care. Toată lumea dormea dusă. Ajun- 
se lângă zidurile conacului și numără 
feresterele dela dreapta la stânga: 
una, două, trei... La a treia îi spusese 
Ioniță argatul, e odaia în care dorm 
boerii. Minune! Fereastra aceia era 
deschisă... 

— E zăduh! Cucoanei îi place, se 
vede treaba, să doarmă pe răcoare, 
gândi el, frecându-şi mâinile mulțu- 
mit. 

Pipăi toporul să se încredinţeze dacă 
e bine prins de cingătoare. Apoi agă- 
țându-se de pervaz, se 'nălță cu băgare 
de seamă în cadrul ferestrei. Trase u- 
șurel într'o parte și alta perdelele şi se 
lăsă :ca să alunece jos, în odaia de dor- 
mit a boerilor. Din nebăgare de seamă 
împinse cu piciorul un scaun, care era 
cât paci să sc răstoarne dacă nu se 
proptea surd de perete. 

Cheorghiţă  îngheţă de spaimă. Aș- 
teptă câteva clipe, cu răsuflarea tăiată. 
Mâna dreaptă se înțepenise, instinctiv, 
pe toporișcă, în preajma  piimejdiei. 
Dar nu se întâmplă nimic. Nici un sgo- 
mot. 

Venindu-şi în fire înaintă încet în 
vârful picioarelor, cercetând cu ochi 
lacomi încăperea. 

Luna parcă coborâse de pe cer și 
alergase complice pe urmele lui, să-i 
arate drumul, stârnind în odaie o lu- 
mină albă, ireală, ca de vis. 

— A, uite, patul! 

Se apropie la un pas de culcuşul fe- 
meii şi în acelaș timp desprinse toporul 
dela brâu. 

— Că bine mai doarme.!... 

In faţa lui, o femeie cu trăsături de 
copilă, dormea adânc, un somn tihnit. 
Pe faţa ei, albă ca laptele, răsărise un 
surâs sfielnic, trimis parcă de un vis 
frumos. Mâinile ei, desgolite până la 
umeri atârnau pe marginea patului ca 
două pete lungi și subţiri de lumină iar 
pieptul desgolit sălta domol odată cu 
suflarea. 

Oare luna împletise cu firele ei de 
beteală această vrajă de negrăit sau 
era adevărat? Cum, adică să fie cuco- 
niţa boerului așa de frumoasă ca zânele 
din povești ? 

Atâta minunătie ului pe Gheorghiţă 
cântărețul şi-l ţintui locului, ca o stân- 
că. Privirile lui se desfătau de maiastra 
priveliște cu o plăcere amestecată cu 
spaimă, ca odinioară când se ducea în 
luncă să vadă răsăritul lunii. 

— Ca Ilinca e de frumoasă, își spuse 
el cu vocea minţii, în împietrirea ex- 
tazului. 





(Urmare în pag. 6-a) 








4 











UNIVERSUL LITERAR 








6 Aprilie 1940 mmm 


Cronica plastică DESPRE TRISIEȚI: 


de PAUL MIRACOVICAI 


Salonul oficial 


Şi anul acesta, deși sălile sunt „,re- 
novate“, atmosfera Salonului e de un 
gris desolant. Care să îie pricina aces- 
tui cenuşiu, al acestei exasperante mo- 
notonii ? Să le fie oare firească această 
banalitate expozițiilor oficiale ? Salonul 
de azi ne desminte însă această ipoteză 
căci expoziţia dela Șosea nu are nimic 
oficial în aspectul ei, din potrivă. Ea 
seamănă cu o gigantică expoziţie a unui 
diletant care din când în când are 


„trouvaille“'-uri fericite dar de aseme-' 


nea, teribile slăbiciuni. Ne întrebăm ce 
au făcut atâţi de mulţi dintre expozanţi 
tot anul pentru a fi trebuit să se gră- 
bească atât de mult când au pictat îa- 
blourile expuse... Trebue spus acelaș 
lucru şi despre unii artişti care şi-au 
câștigat pe bună dreptate un nume în 
plastica noastră dar care încep să aţi- 
pească într'un somn pe cât de comod, 
pe atât de primejdios. S'ar putea spune 
că juriul a fost prea îngăduitor anul 
acesta, dar de câtva timp a devenit oa- 


recum tradiție acest lucru. Noi suntem 
convinşi că astfel nu sunt încurajate ta- 


lentele tinere, şi nici artiștii ale căror 
opere merituoase sunt expuse şi — mai 
ales — nici publicul, care presupune 
că un Salon oficial este o expoziţie cât 
se poate de aleașă, că lucrările sunt cele 
mai bune, ale celor mai buni artiști. A 
expune la Salonul oficial, a fi admis, 
ar trebui să aibe caracterul unui în- 
ceput de consacrare. Pentru public, ti- 
neri ca Vânătoru, Zlotescu, Angheluţă, 
Sorin Ionescu, Boris Caragea, artiști de 
mari făgăduinţi, artiști care trăesc din 
acest meșteșug şi pentru el, sunt tot 
„expozanţi ai Salonului oficial“ ca și 
atâţi diletanţi, veniţi din diverse pro- 
fesiuni sau atâtea cocoane şi domni” 
șoare care au frecventat o oarecare aca- 
demie câteva luni. Aceștia, prin numă- 
rul lor atât de mare schimbă tot ca- 
racterul unei expoziţii.  Talentaţi, o 
bună parte, ei au în mai toate tablou- 
rile o predilecție pentru exerciţiu, (e și 
natural !) ceeace le dă tuturor lucrărilor 
un aer neisprăvit, pemeditat. 

Dar tablourile de prea puțin interes 
— chiar când nu sunt ale diletanţilor— 
prejudiciază în afară de ansamblu chiar 
lucrările cele mai valoroase ale maeș- 
trilor ca Bunescu, Steriade, Stoenescu, 
Iser şi alţii care sunt copleşite de ba- 
nalitatea celorlalte, pierdute în aglome- 
raţie. 

E 

Ultimul an a fost cu deosebire greu 
pentru pictura românească, căci am 
pierdut trei dintre cei mai aleşi dintre 
artiştii noştri: Tonitza, Theodorescu 
Sion şi Petre Iorgulescu-Yor. Am revă- 
zut cu emoție lucrările acestor artiști 
care au cinstit cu atâta fidelitate încă 
dela înfiinţare 'expoziţiile Salonului o- 
ficial. Gândul pios al juriului de a le 
rezerva un panou a găsit cea mai bună 
primire din partea artiștilor şi a publi- 
cului. 

Preţuim de asemenea participarea 
câtorva dintre artiștii noştri cei mai 
interesanţi care până acum au stat de- 
parte de Salon. D-nii Ştefan Popescu, 
Nicolae Dărăscu, Marius Bunescu, O. 
Han, Iser, Jalea, Corneliu Mihăilescu, 
Camil Ressu, Steriade au dat strălucire 
expoziţiei deşi, cum spun mai sus, nu- 
mărul prea mare de tablouri obligă pe 
vizitator la un adevărat efort pentru 
a-i descoperi. 

Dintre cei tineri au trimis lucrări 


excepționale : Vânătoru, Sorin Ionescu, 
Geo Zlotescu, Ciucurencu, Giossan, Va- 


lentin Hoeflich, Năsturel. 
Aceştia, afară de faptul că se deose- 





OMUL 


H. Lefebvre discută într'o lucrare re- 
centă poziția omului prin raport la 
existența lui în socieţate, Autorul fran- 
cez rejudecă teza marxistă, analizând 
scopurile nemărturisite ale materialis- 
mului dialecte insistând, tot în chip 
dialectic, asupra acelor concluziuni ale 
materialismului pe care Marx s'a ferit 
să le exprime. In mod cu totul general 
sar putea spune că soarta oricărei dia- 
lectice, întrucât  repauzează pe logica 
formală, este legată de difioulțăţile ne- 
cesare ale acesteia. Ca atare, orice dia- 
lectică tinde să satisfacă o cerință de 
universalitate şi de aceia sacrifică rea- 
lifatea în folosul rezultatelor formale. 
Lefebvre observă că logica formală 
caută să determine operațiuni îintelec- 
tuale independent de conţinutul expe- 
rimental, deci independent de realita- 
tea concretă. Faptul trebue explicat 
astfel: întotdeauna premizele oricărui 


besc de ceilalți expozanţi dovedesc în 
lucrările lor-un vizibil progres şi o ne- 
ostenită voință de a rezolva probleme 
grele și interesante. Vom cita de ase- 
meni lucrările mai de seamă ale d-lor: 
Angheluţă, Arnold, Băjenaru, N. Ba- 
talii, Lena Constante, Paul Constanti- 
nescu, Victoria H. Constantinescu, Mar- 
cela şi Florica Cordescu, Delavrancea” 
Dona, Deșliu, Eleutheriade, Ghiaţă, Gri- 
gorescu Lucian, R. Iosif, Egen Ispir, 
Gheorghe Sabin, Letiţia  Lucasievici, 
Rodica Maniu, Mihalcea, Mitache, Alex. 
Moscu, Tatiana Moscu, Adina Moscu- 





PETRE IORGULESCU-YOR Autoportret 


Melinte, Lili Pancu, Alexandru Phoe- 
bus, Vasile Popescu, Gh. Stelian Pope- 
scu, Marioara Constantinescu-Romalo, 
Tică Constantinescu (Ali-Baba), Sârbu, 
Margareta Sterian, Nisi Torosian-Stă- 
tescu, Josephine Tremel, Lita Botez, Ți- 
pora, Marisia Ullea, Vavilina, Urdaria- 
nu Lelia, Velisaratu, Anatoi Vuipe, 
Georgeta Vintilescu, Medi Wexler. 

Dintre sculptori participă cu lucrări 
interesante: Borgo Prund, Boris Cara- 
gea, Anghel D., Angheluţa El., Căline- 
scu Al., Claudia Cobizeva, Celine Emi- 
lian, O. Han, Jalea, Irimescu, Medrea, 
Miliţa Pătraşcu, Mereanu, Popovici, Se- 
vora Medrea, Therneli, Spaethe, Vasiliu 
Fălti. 


Tristeţea este o stare morală des încercată 
de cei vii. Tristeţea este o stare obișnuită po- 
eților, cupriazând în această categorie pe taţi 
ecei ce trăesc starea poetică, chiar dacă nu 
fac artă, i 

Cu toate că tristeţea este obişnuită ea nu 
este totuşi o stare banală. Numai când a fost 
rău înțeleasă a putut fi socotită astfel. Sem- 


hele ei nu sunt întotdeauna cele mai proprii 
expresii, cele mai juste înfățișări ale conţi- 
nutului său de viață. 

Dela început trebue să înlăturăm tendinţa 
de a confunda tristețea cu melancolia. Aceste 


stări nu sunt icenţice și nici: măcar asemănă- 
toare: ele pot fi doar aproviate pentru o de 
finire prin cesace se deosebesc 


Melancolia este o stare interioară d= apă- 
sare. este o stare în care viata se înputinează; 
melancolia este starea omului care sfâ-seste, 
Totul coboară pe vadul strâmt al nefiintei; 
aripa morții flutură în văzduhul melancoliei, 

Spre densebire de melancntie. atât prin na- 
tura sa cât şi prin semnificația. ei morală, 
dristațea este o alcătuire colorată şi rod- 


mică. Tristeţea nu geme de durere şi nici de 
întunerec ca melancolia; ea este purtătoarea 
unei dureri luminate. Tristeţea nu este o sare 
de năruire interioară ci una de adevărată 
creaţie, 

Ce este tristetea? In ce fel apare ea și ce 
sens are? : Greutatea unei definitii precise 
vine din faptul adâncimii. al fluidității şi am 
putea spune. totodată, al frequenței care o 
caracterizează. Să încercăm o descriere, 


Tristetea este o stare imterioară muzicală. 
Ea se înfățișează la început ca o cântare 
Străină şi o aplecare spre adâncimi. Omul 
trist e asemănător unei corăbii ce suferă o 
înclinare în plutirea sa: este ceva. o lipsă şi 
o suferință care îi dă această înclinare, îi to- 
pește sufletul și îl poartă către limanuri ne- 
cunoscute, Tristeţea, ca şi dorul, este strâns 
legată de suferință. De aci se desprinde par- 
tea ei de adânaime şi omenesc. 


In stristețe pare că umblă un cântec vrăijit, 
sâre ne îndurerează dar care nu ne năme; 
acest cântec ne purifică ființa de tot ceeace 
ar putea să ne poarțe către o viaţă sufletea- 
scă inferioară ; fluidul neînțeles înlătură im- 
puritățile interioare ale omului. Tristeţea este 
o star» a trecerei noastre către lumea celor 
nevăzute, este m stare de adâncă și aleasă 
sensibilitate prin care ființa noastră morală 
întinde braţe însetațe până în cele mai înde- 
părtate și tainice fântâni ale lumii. 

Aparenţe înşelătoare ne fac să cred=m că 
inisteţea este starea d= încetinire a ritmu- 
lui, nostru vital; observaţia poate fi îndrep- 
tățită dacă o raportăm la ființa noastră or- 
ganică. Interior judecată, tristeţea este o 
stare d= mare intensitate; ea ne poartă că- 
re locuni ascunse, greu de pătruns. Tristeţea 
nu înseamnă nici deprimare, nici năruire, 
pentrucă pe calea ei omul vede şi nădăj- 
dueşte 

Tristețea este o stare de frumuseţe îndu- 
rerată;, de aceea ea aduce o notă de distinc- 
ție. Tristeţea este o stare de încântare şi 





“Plânsul peniru moarte 


Maiestrului Nichifor Crainic 


Imi bate 'n coastă un toiag de jar. 
Apropie-te, soră din dogoare! 

Ce mână mică necurmat mă doare 
Câna roade gândul negru ca un car? 


S'au veștejit icoanele din graiu, 
Degeaba prin biserici ne-am rugat. 
O să cădem cu 'ntâiul stol plecat 
In cerul cu făclii de putregaiu, 


Și pentru nu știm care cneaz nebun, 
Pleca-vom dârji pe căi de nestemat, 
Spre ţara caren vis ne-a fluturat 
Batista mâinii mici cât un lăstun. « 


Se cască o fereastră pentru noi — 

Şi primăvara moartă după geam. Ti 
Prietenă, te-am strâns în orice ram, 

Ca plânsetul însângerat în foi. 


Și m'am jucat cu mâna ta de jar: tă 
Am prins'o "n haina brunei năluciri, 

Ca vara 'ntemniţată 'n trandafiri 

Și moartea 'n mângâiatul frunții var. e 


In tâmplă-mi bate-un faur nevăzut. 
Nu-s eu copilul arămiu din brazi ? 
Lăstunul aurit cu munții, azi 

S'a siărâmat în soare și-a căzut. 


Cronica ideilor 


TOTAL 


de MIRCEA MATEESCU 








raționament, întrucât instrumentează 
asupra realităţii şi întrucât pretind a 
degaja o concluzie despre realitate — 
sunt inspirate din cea mai frapantă şi 
imediată exterioritate. Acest lucru nu 
îl tăgăduim : că premizele sunt afirma- 
țiuni imediate despre conţinuturi con- 
crete. Nu este mai puțin adevărat însă 
că, în formularea raţionamentului, spi- 
ritul nostru selectează anume acele pre- 
mize — deci se îndreaptă anume către 
acele aspecte ale realiiății — în stare 
să asigure o concluzie cât mai cupriri- 
zătoare, de un carcter câţ mai general. 
Spiritul dialectice lucrează deci sub 
semnul unei certe exigenţe universa- 
liste și ca atare, printr'un sofism obser- 
vabil ori uzând de un sofism ocult — 
întrebuințează astfel realitatea şi se în- 
trebuinţează astfel pe sine sub raport 
analitic — încât să ajungă la enunţări 
necontradictorii şi valabile aparent, 


LUCIAN DUMITRESCU 





pentru toate cazurile şi în toate locu- 
“rile. Iată, în *azul marxismului: con- 
statările iniţiale (premizele) cu privire 
la evoluţia politică a omenirii, făcute 
de Marx, sunt juste, în măsura în care 
le considerăm izolat, însă își pierd rea- 
litatea din momentul în care le jiude- 
căm din punctul de vedere al conclu- 
ziunilor. Simţi imediat că aceste con- 
cluziuni nu mai exprimă realitatea, cu 
toate că premizele au putut conferi 
grade de realitate. 

Când Marx, impresionat de o anumi- 
tă evoluţie a mașinismului, constată, în 
premize dramatice, situaţia inaccepta- 
bilă care se creiază pentru muncitor 
din pricina inconcilierii dintre muncă 
şi capital — are dreptate să critice în- 
justa repartiție a bunurilor —: în nu- 
mele realităţii; teoria lui devine însă în 
totul ireală, în ceiace priveşte conclu- 
ziunile pe care le proclamă, uzând de 
logică formală şi de spiritul dialectic 
al unui Hegel și Feuerbach. Astfel, a- 
firmaţiunea că omenirea se îndreaptă 
către o singură dominaţiune a clasei 
proletare, se întemeiază pe credinţa 
prealabilă că ezită realmente clasele 
sociale, aşa, distincte şi în vecinică an- 
tagonie. Or, existenţa acestei realități, 


viață înnoită; de aceea ea păstrează o pro” 
nunțată notă de frăgezime. 

Toate aceste aspecte ale tristeții, natura 
şi sensul ei, îşi au origina în irațional: omul 
este trist în faţa tainelor care îl înconjoară 
și îl trag spre adâncimile lor. De aci se des- 
prinde experienţa interioară, unitatea ei de 
exprasie și caracterul muzical al tristeţii, 
atât de greu de prins în cuvinte. 

Sensul metafizic al tristeţii este de o mare 
edânzime; acest sens lămureşte nzocasitatea 
şi felul ei de a se manifesta. 

Cuprinsul lumii cu acela al ințeligenții 
noastre nu coincid. Tnisteţea ia naştere din 
prezența  necunoscutului în viața omului. 
Esle vorba aci de o stare interioară muzi- 
cală, născută din povara de înţeles şi fru- 
museţe a lumii care nu poate fi culeasă în 
întregime și definitiv. Na rămâne întotdea- 
una ceva ascuns: e tocmai ceeace ne atrage 
mai mult şi ne hrăneşte mai bine, Sutarința 
legată de tristețe vine din izolarea aceasta 
lar fmamuseţea ei vine din conștiința izo- 
lării şi a setei, pentru datele ultime, doar 
bănuite. 

Tristeţea este o stare morală positivă şi 
creatoare. Prin ea stăm în porţile tainelor. 
Ea ne apropie de adâncimi și de orizonturi 
aoui, ne deschide largi posibilițăţi de depă- 
şire și trăire în realitatea neschimbătoare; ea 
ne poartă către o lume a esentelom, către pa- 
jiștele înflorite ale lui Dumnezeu. Adevărata 


de ERNEST BERNEA 


- 


tristețe, adică tristeţea legată de natura și 
destinul nostru ca ființe spirituale, este un 
semn al superiorității omului. 

Cu toate că apare ca o nelinişte, tristeţea 
nu înseamnă deprimare şi nici urit; ea este 
mai mult o încercare către limanuri noi. 
In tristețe, omul, cu toate că nu & cunoscut 
desăvârşit lumina vieții, simte această lu- 
mină. Spre deosebire de dor, tristațea nu a 
cunoscut o realitate care i-a aparţinut și din 
care sa rupt astăzi, ci pur şi simplu îi lip- 
sește această realitate; omul trist o simte, o 
ştie că se află undeva, dar nu o cuprinde. 

Tristeţea stărue în limita dintre durere și 
frumuseţe, 

Un om trist ca Michel Angelo sa luptat 
cu tainele și a încercat să le exprime. Povara 
jumii acest=ia l-a făcut trist, l-a îndurerat 
dar l-a şi fecundat. Arta sa este străbătută 
de sensul trist al existenții. r.oastre, de cân- 
tecul străin al lumilor atât de măestru şi 
tainic alcătuite. Opera lui Michel Angelo ex- 
primă o tristețe grandioasă, metafizică, tris- 
tețea lumii întregi. A fost aci 0 aşezare în 
miezul fiinţei insăși, o întruchipare a ma- 
rilor întrebări şi o modelare a marilor tris- 
teți isvorite din cele dintâi. i 

Eminescu nu a însemnat altceva. 

Tristeţea în acest înţeies bogat și cuprin- 
pător, tristețea metafizică, face să înflorească 
în noi daruri nebănuite şi să ne poarte pe 
căile şetei de desăvârșire. 





Tineret 


Cred că Germania este ţara care ne-a dat 
cele mai semnificative opere privind sbuciu- 
mul convulsiv al tineretului de după răz- 
boiul mondial. Şi explicația nu este greu 
de dat, dacă ne gândim la aspectele vieții 
publice şi sociale germane din ultimele două 
decenii ; tineretul german a experimentat 
în această perioadă cele mai variate atitu- 
dini, străbătând toată gama concepțiilor ideo- 
logice — sufletești dela elanurile necontro- 
late, anarhice, până disciplina rigidă pe care 
o implică imperialismul znesianic. 

Afirmația de mai sus trebue imediat ală- 
turată modului de a privi viața al tineretu- 
ui german, mai puţin înclinat să folosea- 
scă speculaţiunile filozofice pentru cristali- 
zarea unei atitudini personale, individuale în 
faţa problemelor capitale ale vieţii și mor- 
ţii, cum obișnuesc bunăoară să procedeze 
spiritele tinere, franceze. Angajaţi întrun 
ritm colectiv, tinerii scriitori germani au co- 
borît la problemele sotiale legate de comu- 
nitatea germană, peatru a găsi aici rezoiva- 
rea crizei lor sufletești. Fenomen din nou ex- 
plicat prin aşezarea faţă în faţă a conștiin- 
ței apartenenţei lor la un popor cu destin 
imperial şi a situaţiei de învins a acestui 
popar. Cred că nu sar greşi, în orice caz nu 
prea mult, atribuind însăși priza găsită în 
mijlocui acestui tineret de doctrina comu- 
nistă în primii ani de după războiu, pră- 
bușirii sufleteşţi ca efect imediat al acestei 
confruntări. Dar, în fine, nu explicarea a- 
cestei aderenţe la comunism, este obiectul 
„notei“ noastre. 

Dimpotrivă, revenim la atitudinea — că- 
reia i-am atribuit esențe strict germane — 
de lămurire a crizei sufleteşti a tineretului 
pe plan politico-social; ne-am depărta din 
nou de țintă, dacă am căuta — întreprindere 
deosebit de interesantă şi concludentă — să 
lămurim măsura în care această atitudine a 
avut repercursiuni asupra întregului tineret 
european, determinându-i şi acestuia (dacă 
și în ce măsură) acea desbhătută criză sufle- 
tească. 

Până atunci — şi tot incidental — vom a- 
minti faptul că majoritatea scriitorilor au 
căutat să lămurească problema acestei „cri- 
ze“, pe plan dialectic sau doctrinar, şi mai 
puţin pe cel literar strict; iată şi motivele 
pentru care „romanele“ acestei vâltori tine- 
rești se pot număra pe degete. Și cum orice 
document în plus, este preţios, indiferent de 
poziţia celui care ni-l oferă, indiferent adică 
de faptul -că priveşte unilateral problema, nu 
ne putem opri a semnala romanul tânărului 
scriitor german Odon de Horvath, mort la 
Paris unde se expatriase. 


nu se dovedeşte. Marx — ca dealtfel şi 
Aug. Compte, în altă ordine de idei — 
presupune o diferențiere specifică şi 
marcată între epoci, civilizaţii, națiuni, 
clase sociale. In cursul istoriei, nici epo- 
cile, nici civilizațiile, nici naţiunile nu 
au existat ca realități autonome, sepa- 
rate în sine. Marx însuşi a trebuit să 
observe undeva că această închipuire 
a frontierelor absolute dintre epoci, na- 
țiuni şi civilizații se datorește unei exi- 
gențe politice deşi nu răspunde reali- 
tății. El a criticat chiar vehement al- 
cătuirea politică a societăţii, care ignoră 
şi asuprește realitatea, invocând pentru 
realitate semnul economic. Să judecăm 
puţin. Prinurmare, demarcaţiunile și di- 
ferenţierele trecute, sunt de ordin po- 
litic, — și nu exprimă realitatea. Marx 
recunoaște totuz, deși indirect, că 
legea profundă a realităţii este pertur- 
balitatea necesară a elementelor, deci 
că realitatea este complexă, întrucât 
este vie, şi ca atare numai în mod fac- 
tice, și datorită unor alcătuiri politice, 
societatea a putut apare, în cursul is- 
toriei, divizată pe epoci, naţiuni, civi- 
lizaţii, etc. 

Dacă alcătuirea politică a societăţii 
nu este reală, întrucât este reală însă 


Simple note 
pâgân 
de COSTIN 1. MURGESCU 


Cartea poartă un tiţlu care denunța dela 
început atât preocupările cât şi atitudinea 
autorului : Jeunesse sans Dieu 1). Ea ne-a a- 
mintiț de o altă carte (apărută în versiune 
franceză, tot în anul trecut), a unui scriitor 
situat pe aceleași poziţii ideologice cu Odon 
de Horvath ; este vorba de Erich Maria Re- 
marque şi de ai săi „Camarazi“, — carte pe 
cât de „mare“ pe atât de puţin cunoscută la 
noi (şi chiar atunci, prost cunoscută, la a că- 
rei desfigurare un film american „tras“ du- 
pă această carte şi jucat în aceiaşi epocă în 
care editura Gallimard lansa romanul lui Re- 
marque, a avut o hotărîtoare contribuţie...). 

Spre deosebire de sufiul puternic uman, 
de atmosfera oarecum senină sufleteşte care 
animă romanul lui Remarque, Jeunesse sans 
Dieu pare scrisă sub un cer veşnic înnourat, 
care exclude orice zâmbet și orice floare. 
Tineretul lui Odon de Horvath care privește 
lumea cu ochi sticloși, imobili, „de pește“, 
derutant prin inflexibilitatea şi atitudinea 
lui stearpă, nu simte nicăeri prezenţa ace- 
lui Dumnezeu — ceva „cumplit“! şi „grozav“ 
— pe care Horvath are impresia a-l fi qes- 
coperit. „Ocazia“ acestei descoperiri, care 
vine să ofere o lumină completă asupra dis- 
tanței ce separă pe omul „care iubeşte pe 
negrii“, de tineretul păgân, este desigur 
punctul nevralgie al romanului; pentrucă 
oricât bunele intenţii l-ar fi animat pe pro- 
tesorul-erou, el n'avea „pregătirea“ necesară 
unei revelații care să-i transforme lașitatea 
în curagiul unui cavaler „sans peur et sans 
reproche“. Dar această critică teologică nu 
ne interesează decât în măsura în care ex- 
periența profesorului e dovedită imposibilă, 
iar personagiul ratat şi deci exclus comen- 
tariilor. 

Rămâne însă celălalt tineret: R. N. şi alţi 
elevi, cu alte litere, alte iniţiale, alt chip, dar 
cu acelaş gol sufletesc pe care Lil presupune 
autorul. 

In privinţa lor, paginile cărţii sunt intere- 
sante şi oricât le-ai refuza înţelegerea și le-ai 
pune la îndoială posibilitatea de existenţă, 
nu rămân totuși mai puţin tipuri captivante, 
care te urmăresc cu ciudata lor concepţie, 
oferind un document din cele mai intere- 
saânte pentru studiul tineretului pe dă o 
parte și al autorului (ca atitudine personală, 
Geci mai puțin semnificativă) pe de altă 
parte. Pentru reconstituirea acestor crize și 
ani, astfel de documente sunt oricând şi ori- 
cum bine venite. Mai ales când atitudinea 
tor este souzată și acoperită, de meritul de a 
fi excelent scrise. 


1) Odon de Horvath: Jeunesse sans Dieu. 
Librairie Plon. Paris, 1939. 





alcătuirea pe clase, care, înlăturând di- 
ferenţieri, intervine cu altele ? Epocile, 
civilizațiile, naţiunile, sunt de ordin 
politic, pentrucă divizează factice reali- 
tatea. 

Dar clasele sociale, nu exprimă dea- 
semenea o divizare a realităţii, deci o 
ignorare a ei? Nu cumva împărțirea 
realităţii pe clase, este tot de ordin po- 
litic ? La ce ar folosi o întreagă doctri- 
nă, cu premize economice, dar cu con- 
cluziuni politice ? Suntem de acord că 
oricare divizare a realității, pentrucă 
ignoră legea fundamentală a realului : 
complexitatea şi perturbalitatea nece- 
sară — nu este reală. Introducerea unei 
alte „realităţi“ politice, în locul acelora 
întemeiate istoricește pe selecţia valo- 
rilor — ni se pare însă nereală şi deci 
inadmisibilă sub semnul elaborării ei 
teoretice. 

Lefebvre preconizează un „om total“ 
— capabil să depăşească opoziţia dintre 
eu şi lume — însușindu-şi, activ, în- 
tregul „conţinut al realului“. Materia- 
lismul dialectic, întemeiat pe logica for- 
mală nesocoteşte însă tocmai această 
exigenţă a conţinutului, şi ca atare, deși 
se inspiră din „realitățile mizere“ — 
tocmai realist nu este. 


—— 6 Aprilie 1940 








UNIVERSUL LITERAR 











5 





Vicleniile lui Cireșs Starostele copilăriei 


— Schiță — 


„In oștire bătaia este cu desăvârșire 
oprită, sub aspre sancţiuni... Se pedep- 
sește cu închisoare dela... pânăla..., cel 
ce lovește un inferior... Injuriile sunt 
pedepsite disciplinar fie în corp, fie...“ 

— Mhî... se dumeri soldatul Cireș 
Gheorghe, planton la „don locotinent 
doftor““ Negru Nicolae și ţigan de cea 
mai autentică spiță, după ce scăpă de 
ora „de tiorie“. — Mhiî... Și se chiamă 
că eu îs „infirior“,.. Dacă-i vorba de a- 
şa, atunci stai!... se hotărî el să se lase 
mai greu la executarea ordinelor... Să 
poftească don” locotinent să mă bată, 
sau să mă sudue... 

— Gheorghe!... 

Tiii!... Ce potriveală!... se bucură 
plantonul. Ia să-l las mai ușurel... 

— Gheorghe... 


... 


Locotenentul medic Negru Nicolae 
se 'ncruntă către uşa care se 'ndârjea 
să rămână închisă,. scăpă o 'njurătură 
cazonă şi vru să se urnească de pe sca- 
un, spre tinda plantonului. Ii fu însă 
lene şi se hotări să mai strige odată pe 
țigan. 

— Gheorghe!... N'auzi, 
dracului!?.., 

Un căscat, prelungit cu dichis de „ba- 
ragladină“, îl făcu să ofteze a ușurare. 
Mai aşteptă câteva lungi clipe până ce 
clanța. ușii scârțâi şi chipul cu pig- 
menţi, buzat și plin de coşuri al ţiga- 
nului se arată 'n rama nou vopsită n 
TOŞ, cu capela pe-o parte, descheiat la 
guler şi cu nodul prost legat al crava- 
tei cam prin dreptul umărului... 

— Parcă m'aţi chemat don' lo'ent... 

— Parcă... Mârâi şeful. Era cât p'aci 
să se înfurie, dar se gândi că nu tre- 

3 se potrivească unui tâmpit de 


baragladina 


bue să 
țigan. 

— Du-te și adu-mi un pahar cu apă... 
îl fulgeră totuși. 

Cireş Gheorghe nu se mișcă. 

Locotenentul crezu că nu a fost auzit 
bine. De aceea repetă ordinul, cu glas 
tare şi rărit. Răspunsul veni leneș: 

—— Nuuuă mă duc... 

Medicul nu-şi crezu urechilor 

— Ce-ai zis mă? 

— Nu-mă-duc. 

— la ascultă ţigane... Să nu o faci 
pe nebunul cu mine c'apoi... 

— Nu. O fac singur... 

— Soar... Dar se opri. De ce să ame- 
stece soarele în conflictul dintre el şi 
soldat? 

Intr'o clipă s'a răsvrătit în el tot sân- 
gele şi toată scara gradelor care-l des- 
părțea de ţigan, că-i venea să calce 
„balaurul“ în picioare. Dar tot în cli- 
pa aceea s'a potolit. 

—— Dece nu te duci soldat? 

— Fin'că nu vreau... 


Auzi dom'le... Nu vrea... O fi înebu- 
nit ţiganul. Il luă domol. 

— Va să zică nu execuţi ordinele 
Gheorghiţă... O să te bag în pușcărie... 

Cireş, negru la trup și alb la ochi şi 
dinți, trase cu coada ochiului înveselit, 
spre superior... Știa el că pușcăria nu 
se face pentru un pahar cu apă... 

Când îl văzu rânjind atât de obras- 
nic, locotenentului îi pieri orice bună 
judecată, Sări să-l lovească pe acest 
nemernic de răcan. 

— Să nu daţi, că nu-i voe don 
lo'ent... Intraţi la răcoare... Eu vă spui... 
Regulamentul... Parcă nu știți 'mnea- 
voastră... Bătaia nu-i pahar cu apă... 
Ehe... Se pedepsește cu 'nchisoare... fi- 
lozoiă el, apărându-se cu cotul făcut 
pavăză şi cu capul dat mai într'o parte, 
ca să nu-l ajungă cumva vreo lovitură... 

.— Așaaa?,., 

O idee năstrușnică l-a fulgerat pe şef. 

— Tu ești ostaș, ori nu ești? 

— Sânt... Cum să nu fiu? 

— Biiine... 

il, 

— Soldat, drepţi! 

La comanda aspră a superiorului, os- 
tașul din țigan s'a trezit într'o poziție 
de impecabil militar. Așa cum scrie la 
carte: cu pieptul bombat, cu burta sup- 
tă, cu genunchii întinşi, cu palmele la 
vipuşcă... 

— Culcat, drepţi..... culcat, drepți..... 
culcat, drepți..... 

Cireș Gheorghe nu se așteptase la o 
asemenea întorsătură. Dar dela „tiorie' 
știa că asta e o comandă care trebue 
executată imediat. De aceea execută 
fără cârtie, ca să nu-i afle pricină su- 
periorul. Executa ca'n carte... 

— „culcat, drepţi... 

Locotenentul înăsprea comanda tot 
mai satisfăcut, iar Cireş ţiganul se pră- 
bușea și se ridica tot mai obosit, mai 
înmuiat, 

— „drepți... 

Soldatul a rămas nemișcat, asudat, 
gâtâind, cu genunchii tremuraţi, plin 
de praf... 

„„— Soldat Cireş, adu-mi un pahar cu 
apă... 

In două minute Cireş aducea, pe o 
farfurioară, argintul aburit al unui pa- 
har cu apă care avea să potolească se- 
tea locotenentului. 

„Dar în sine, a prins să rumege gân- 
duri de răsbunare. 


Li 


Generalul a picat pe negândite. 

După ce a cercetat cantonamentele, 
la întoarcere, drumul l-a purtat prin- 
tre cele câteva bordee roase de vreme 


de LADMISS ANDREESCU 


şi sărăcie, locuite de ţiganii satului. Pe 
general l-a "nemulțumit mizeria aces- 
tor oameni și — milos — a dat ordin 
ca o echipă de deparazitare să lumi- 
neze sălaşele faraonilor. 

— Locotenente, se adresă e! docto- 
rului Negru, te rog să faci ordine'n ţi- 
gănie şi să-mi raportezi... 

O 

„— Gheorghe! 

De când cu... culcările, plantonul Ci- 
reș se purta foarte atent cu șeful lui, 
deși îl rodea amar gândul unei răsbu- 
nări pe măsura pedepsei primite. 

— Ord'naţi... 

— Măi Gheorghe, tu cunoşti pe ci- 
neva prin ţigănie? 

— Cunosc don' locotinent, cum să 
nu... Cunosc o pirandă care are ţiganu' 
conțentrat şi — ca muierea, de! — în 
lipsa lui, şi 'ncurcă şi ea nopţile cu 
mine, se făli plantonul. 

— Bravo măi Gheorghe! îl admiră 
doctorul. Și te duci des pe-acolo? 


— Da!... Cam de îro' trei nopţi nu 
mai dorm în cantonament. E mai bine 
la ea... Zău! don' locotinent... 

— Uite ce-i măi Cireș... Şi locotenen- 
tul îi înşirui inspecția generalului şi 
ordinul primit dela el. Eu ași vrea 
să-mi înlesnești treaba... Sunt de-ai 
tăi... Te 'nțelegi mai bine cu ei... să 
scoatem lucrurile ca lumea... 

—— Lăsaţi pă mine... V'o 'nlesnesc eu 
de o să ziceţi halal!... 

O 

Echipa de deparazitare proceda su- 
mar. Desinfecta cocioabele, băga boar- 
fele la etuvă, văruia pereţii, spăla toată 
liota unui bordeiu şi trecea mai depar- 
te. A ajuns la Piranda cu bărbat a lui 
Gheorghe  Cireș. Femeia aştepta în- 
eruntată, în prag. Locotenenţul doctor 
păşi înainte, cu un infirmier şi cu plan- 
tonul după el. Piranda lui Cireş sta m- 
țepenită în uşe gata de pricină. 

= Dă-te laoparte femee, se feri me- 
dicul să n'o atingă. 

„= Din ușea mea? se sumeţi ea. 

— Fugi, fa, d'acolo... o îndemnă și 
Cireş așa, degeaba. 

-- Nu vreau, mă... 

Dar îmbrâncită de infirmier, țiganca 
urni. 

Soldaţii au prins să-și facă datoria. 
Au pătruns în casă, au golit-o de „mo- 
hilă“ — pe care Piranda susținea că 
i-au stricat-o bașbuzucii — şi au tăbă- 


rit cu bidinelele pe pereţii afumaţi. 


— Desbracă-te, hotări locotenentul 
către femee, când îi veni rândul la bae. 
Asta a pus vârf la toate. La un semn 
al lui Cireş, ţiganca „n'a mai putut să 
mai rabde“.., 

— Ce mă? Să mă dăsbrac? Fire-ai fi 
fost al dracului de cotoşman... Cum să 
mă desbrac mă?... Nu ţi-e ruşine? 

— Să te desbraci, să faci bae, se ţi- 
nu calm Nicolae Negru, doctorul, pus 
în mare încurcătură. Că, socoti el, cum 
să-şi pună mintea cu o... cioară ? 

— Eu, mă? Să mă dăsbrac înaintea 
ta? Da” ce? Tu ești paşe, ești bulibaşe, 
eşti... Ce drac' eşti tu mă? 

— Desbracă-te, că de nu, te des- 
brac eu... 

Sub semnele furișe şi încurajatoare 
ale lui Cireş, țiganca a făcuţ explozie 
şi mai aprigă... 

— Auzi lume... auziți oameni buni.. 
mă dăsbracă el... Păi, mă prăpăditule, 
pă mine nu mă dăsbracă nici omu' meu. 
când nu vreau eu... D'apăi tu? 

Pe doctorul Nicolae Negru începu 
să-l supere această treabă, care la înce- 
put îi păruse numai hazoasă, mai ules 
că, în jur, se strânsese toată țigănimea 
şi făcea haz de isprăvile ţigăncii. Se 
roşi la chip şi vru să dea un ordin a3- 
pru. Ochii îi lunecară spre plantonu) 
Cireş, Deoparte, țiganul zâmbea iericit, 
cu cât pătărania doctorului se întindea 

Se răzbunase, balaurul... 


eroică 
că nu te desbraci ova- 


Doctorul luă o hotărire 

— Şiii... zici 
cheşeo?... 

— Nici moartă, 

Se apropie de ea şi, cu toată fereala 
cuvenită, îi șopti ceva la ureche. 

Peste trei minute, Piranda cu bărbat, 
era în baie, în ochii holbațţi alb ai lui 
Cireș. Se desbrăcase mai cuminte ca v 
oaie în țarc. 


— Ce-i făcurăți 
ştie plantonul. 

— Ce să-i fac balaure? Am speriat-o 
c'o să-i scriu bărbatului cum stă trea= 
ba cu nopţile astea de când tu nu mai 
dormi în cantonament... 

— Tiiit... Al dracu mai ești don.., 
scăpă ţiganul admirația, uitând și de 
ierarhie, și de militărie, şi de culcări şi 
de tot... 

— Cireș Gheorghe... se răsti superio- 
rul abia ținându-și râsul. 

Plantonul, negru în gulerul caki al 
vestonului, a înțepenit înghețat, aștep- 
tând fulgerele și trăsnetele cerului 

we„injuriile sunt ecepaule Cu... 


don' lo'ent, voi să 


Vreme de şase iuni și mai bine, Pi- 
randa cu bărbat a lui Cireș a făcut foc 
în mijlocul bordeiului, până s'au îne- 
grit la loc pereţii. Și 'n ăst timp, ea se 
culca afară, sub un șopron dărpănat, cu 
Cireș al ei, cu țtot... . 


Ferice de uica Bucă!.., 

E] nu trecu decât odată hotarul sa- 
tului, când se încuibară prin părţile 
noastre niște pârdalnice de boleşnitți, 
de mureau vitele şi oamenii pe capete. 

— La spital, moşule, că de nu, dai bi- 
rul popii până 'n zori, — îi zise docto- 
rul. 

— Măcar de l-oi da, logofete, da' să 
ştiu că-l dau ici pe căpătâiul meu;... 
bată-l crucea de spital, că pe mulți i-a 
mâncat!... 

— Apoi de nu vrei de voie, te-ai miş- 
ca de nevoie... 

— Cum o vrea Dumnezeu, tată... 

Pela cina bună veniră oamenii stă- 
pânirii şi-l porniră nevăzând pe dru- 
mul Turnului, întrun car hodorogit, 
tras de doi „gonitori“ nărăvaşi, care-l 
purtau când dintr'un şanţ într'alt șanț. 

Bleşsteme și vorbe tari ce ieșiră din 
gura rumânului în noaptea ceea crun- 
tă, ureche de creştin să nu mai audă. 

Bag-seama înmărmuriră şi făpturile 
văzduhului, căci la râul ce udă de ani 
putrezi valea Malovăţului plină de ver- 
deaţă, unchiașul, tămăduit ca prin mi- 
nune, se ridică în car ca un stâlp, aş- 
teptă până ce juncanii își traseră botu- 
rile din plumbul apei, apoi răcni către 
muiere: 

— Frusină, suceşte boii îndărăt că te 
cântă răiil... 

O 


A doua zi pela amiaz, — mare mi- 
nune — starostele copilăriei ne adăsta 
la colțul curții boierești cu turma adu- 
nată bulug şi cu un dovleac turcesc la 
spinare, cât baniţa. Cum îl ochi Dumi- 
tru, scoase un chiot de bucurie şi cât 
ai clipi încălecă pe berbece; eu, Gheor- 
ghiță, Melu, Ionel, făcurăm la fel. In- 
tr'un minut ne învălmășirăm cu turma 
lui şi pornirăm spre poiana lui Ma- 
tei, pe Drumul Similenii drepţ ca lu- 
mânarea şi  împopistrat cu cremene 
albă. 

— Aveţi să scoateţi sufletele areților 
și ne-or rămâne oile stărpe, neminţo- 
șilor, ne mustră bătrânul când suirăm 
la culme. 

— Ne-or creşte moatenii ca mâne, 
mai pântecoși și năsdrăvani, — îi în- 
torserăm vorba şi ne înfundarăm în 
pădure după vreascuri. 

Indată isbucni un foc în chinga de 
salcâmi din inima poenii, ale cărui fu- 
ioare groase de fum întunecară cerul. 
Uica Bucă sparse dovleacul pe 'ndouă, 
adună seminţele în pumni și ni-le as- 
vârli dinainte pe iarbă, apoi îl vâri a- 
nevoie în mormanul jarului, ferindu- 
se de dogoare. 

— Nah,... răcni el, să pomenească şi 
sufletul lui Matei de ce se petrece pe 
curătura lui. 

— Care Matei, uică, sărirăm într'un 
glas. 

— Matei Miţariu, ăl de s'a săvârşit 
în crângul Făgetului, de pedeapsă dela 
Dumnezeu. A lui a fost poiana asta. 

— Cum s'a petrecut, spune-ne. 

— Apoi de-atunci e un car de vreme; 
nu vă polimiseţi voi. Valea Războini- 
cului, Făgetul, Ișteagul, erea tot-o-pă- 
dure, de nu răsbiai cu sufletul. 

— 7] 

— Matei? 

S'a fost numărat și el printre slugile 
lui Popa Bârneș, moșu logofătului ăs- 
tuia de lungi gâtu la mine. 

(M'arătă cu degetul dar nu crâcni u- 
nul). 

Vrednic popa şi bărbat nevoie mare. 
Cumpărase un colţ de munte, — stană 
de piatră și gârniţă cât vedeai cu ochii, 
taman sus la Godeanu, şi 'ncepuse ne- 
goţ cu var. 

Douăsprezece vărniți ardeau zi şi 
noapte în munte, douăsprezece cară bă- 
teau drumul Turnului şi al Strehăii în 
jos, încărcate țeapăn. Și omul popii de 
încredere, ăl cu socotelile muncii 'n 
seamă, ghiciţi voi cine era? 


— Matei!... 

— Matei era, 

De cinstit,... cinstit;... nu-i bag vină, 
dar îşi lua des-des nasul la purtare; 
ciocănea pe copii, de nu se mai sfâr- 
şiau plânsatele în bătătură, se lua la 
colț cu vecinii, asvârlea cu reteveiul 
numai mic în biet-de cocoş când cânta 
în prag, se certa furcă până și cu mai- 
ca preoteasa, blagă de muiere, când nu 
sosea prânzul ori amiazul la vreme; îi 
toca gura 'n zece și până nu se sucea 
popa la el și-l fulgera cu ochii, nu tă- 
cea, nevoiașul.., 

Intr'o sară, pela cină,... mâncarăm 
noi, beurăm, ne dederăm la sfat, unu- 
una, altu-alta, (că dor nu eram mai 
puţini: cincisprezece); numai Matei tă- 
cea ca pământul și parcă frământa nu 
știu ce în cugetul şi 'n inima lui. Nu- 
mai ce-l auzim: 

— Părinte, de-acuma încolo, Matei e 
al Sfinţii-tale, cu avere, cu suflet, cu 
haina de pe el, cu totului tot. 

— Bine Matei, Domnul să-ți răsplă- 
tească gândurile. 

Și iată, măreee... că își ţinu vorba și 
făcu iormă pe avere, Popii;... trei po- 
goane și jumătate, mult-puţin, cât a- 
vea; tot era ceva, 

Dar inima omului e păcătoasă rău, 
fir-ar-a focului, că de-ai vrea so ţii 
sus ori so strunești, ea se tot îndoaie ca 
rtrestia în bătaia vântului și rupe într'o 
parte când nici nu gândești!.., 

Matei își pierdu capul chiar dea 
doua zi. Se înveninase şi năucise dea- 
binelea. De-l mâna preoteasa cu vasele 
la apă, uita să mai vină. De-i cricea 
popa să priponească boii, înțepenea 
mototo! cu mâinile pe ţăruşe; de sbie- 
rau vitele de sete, el le lovea în pân- 
tece să tacă; pe noi ne blestema cum îi 
venea Ja socoteală și, mai mare ruşinea, 
ne Striga 'n nas, faţă cu stăpânii, că 
mâncăm mămăliga de surda. 

— Matei, ţi-ai sărit din socoteli, Ma- 
tei)... 

— Ară drace, ară,... că grăp eu, ne 
zicea şi se uita cânește, 

Vedea popa și 'nţelegea, înțelegea și 
maica preoteasa şi noi toţi vedeam cum 
se încuibă răutăţile în inima omului şi 
fierb; dar nu cârteam; îi răbdam. 

Odată, când scoase stăpânul ciorapul 
cu galbeni din chimir de ne plăti sâm= 
bria, Matei proțăpi capu 'n piept şi stă- 
tu mult așa, cu ochii 'n pământ. De-i 
întinse și lui gologanii, odată trâcni ca 
ars de cărbune. | 

— Banu-i ochiu deavolului, taică 
părinte, nu ştiu care trase pont dintre 


" NOi... 


— Eiii,... mă temui eu,... Matei n'are 


cuget curat. Și parcă grăii într'un ceas. 


rău. 3 
In curând se petrecu pocinogul. 
—?| 


— Popa plecase la Turn de două zile, 
să facă încasări. Ne crici la plecare: voi 





Vasile Călin își mai potrivi odată nodul 
cravatei în oglinda cuierului din antreu și sa- 
tisfăcut întinse mâna să-şi ia paltonul. De- 
odată e! simţi ca un cuțit în inimă, aducân- 
du-şi aminte de suferințele bietului Tărcuri, 
Reintrând în. camera lui, sună servitoarea 
care veni într'o fugă din fundul curții, 

— „Cum merge Tărcuri?“ — o întrebă el 
îngrijorat. 4 

— „Chiar acum vin dela dânsul, — răspun- 
se femeia cu figura posomorită. „Este foarte 
„Tău. A fost adineori veterinarul, când âv. 
„Gormeaţi și mi-a spus că trage de moarte, 
„astfel că spre a nu se mai chinui ar trebui 
„împușcat. Once i-ar face este zadarnice şi îi 
„pare rău că nu vă poate convinge și pe Gv 
„despre aceasta“, Ă 

— Bietul meu Tărcuci, suspină Călin cu 
ochii în lacomi. Doctorul ar2 dreptate și 
trecând prin faţa tribunalului, voi trimite 
gardianul care face de pază acolo, să-l im- 
puşte. Eu nu am curajul să asist la execu-= 
tarea lui şi nici măcar să-l-mai văd. 

Vasile Călin, plin ae tristețe aprinse o ți- 
gară, apoi punându-și paltonul plecă grăbit. 

— Sărmanul meu câine, gândea el pășind 
grăbit pe stradă, ce prieten credincios. Ni- 
meni nu m'a iubit vreodată mai sincer! Când 
mă voi întoarce acasă, nu va mai fi în viaţă! 


Executarea lui Târcuci 


— Schiţă — 


de EUGEN PETIT 


Și cum mergea, rând pe rând i se perin- 
dau prin minte, diferite faze ale vieții câi- 
nelui, pe care acum îl condamnase la moarte, 

Pe Tărcuci îl luase cu vreo opt ani în 
urmă, Geta o stâră prin fața căreia el trecea 
cu trăsura, când era judecător ambulant ia 
începutul carierei lui. Era numai un gheimnu- 
leț de iână albă, pătat ici-colo cu negru, din 
care se făcuse marele zăvod ce se zbătea 
acum în ghiarele morții. Călin ofarise cioba= 
nului în schimbul țâncului, suma dz zere lei, 
care îi răspunse indignat că el nu are decâţ 
oi: de vânzare, nu însă şi câini. Mama lui, o 
enormă căţea ciobănească, născuse atâția pui, 
încât nici nu putea dovedi â-i hrăni pe toți, 
Călin luase cățelușul în braţe, fericit de 
parcă primise un dar de preț, se urcă în 
trăsură şi dădu ordin vizitiului să mâie re- 
pede. Parcă-i era frică să nu se răzgândească 
ciobanul şi să i-l ia inapoi, 

— Să-l stăpânești sănătos!, auzi el din 
urmă vocea veselă a ciobanului, şi să-i zi” 
ceți Tărcuci, că-i tărcat ca tată-său, 

Tot Grumul, până acasă Călin îl mângâie 
pe Tărcuci, spunându-i drăgăstos pe nume şi 
căutând zadarnic să scoată scaeţii încurcați 


în blan lu: stufoasă. 


“(Urmare în pag. 8-a) 








de IANCU BÂRNEANU 


să rostiţi carăle, daţi nutreţ din gros 
la boi, vă odihniţi până la cumpănă și 
de n'oi veni, înjugaţi şi... drumul spre 
munte. Eu mă grăbesc din cât s'o pu- 
tea; am să curm drumurile, pe poteca 
Făgetului... 

— Prea bine, părinte, prea bine. | 

— Biii... iată că şi răulățile îl puse- 
ră pe roate pe Matei. Toată ziulica nu 
se prinse el de nimic. Muta o sapă şi o 
lopată dintrun loc în altul; tuna în 
casă, ieşia; iar tuna, iar ieşia; asvârlea 
ochii prin toate colţurile, parcă sta să-l 
lovească spământa. 

In amurgit numai ce-l văd pela spa- 
tele casei cu sapa şi cu lopata subsu- 
oară, cu încă ceva negru sub haină, — 
fuga-fuga pe luncă 'n vale. 

Ii luai urma, așteamătu. 

Intră ?n zăvoiul boierului, intrai du- 
pă el; curmă printre ierugi, trecu ia- 
zul, sui dosul Morii, făcu după obiân- 
cul culmii Coravului, — făcui după el; 
matca Făgetului, Coasta Ișteagului, pe 
după tufele de corumbari, șerpuește 'n 
deal, șerpuește la vale, — nu-l pierdui 
din ochi până 'n ticărişul Făgetului... 

Stau și-ascult în marginea  potecii. 
Vreme de toamnă; tăcea frunza, tăcea 
iarba, amuţise pământul tot, — că se 
lăsase un nour greu deasupra şi cum se 
frământau  brazdele și bulgării lui şi 
sufla câte un sfic de răcoare prin 
frunziș, parcă intra şi 'n mine un fior. 

Cată la deal, cată la vale,... aud 
pela un timp: jap... jap... jap... 

Pormesc. Orbecăie în sus, orbecăie în 
jos, aci cu un arțar în braţe, aci cu un 
tufan:... jap-jap, jap, jap, jap, — se 
îndesa lucrul în inima pădurii, ofta o- 
mul din greu (că dor îi anevoiasă harța 
cu huma asta)... . 

Jur că eram la cinci paşi când sa 
răta și luna hăt departe în Culmea 
Gârdoii, albă colilie. 

Il zării pe Matei, 

Săpa şi răcnea... şi ofta câteodată de 
la rărunchi, 

Săpa groapa lui Popa Bârneş. 

Ce patimă pe el)... Cum se legăna 
năuc, săcăiuit de vlagă; se rezema de 
un trunchiu, își mai ștergea cu mâneca 
zăduful de pe faţă, înfigea iar sapa în 
pământ, se opintea, ghemuindu-se în 
groapă, apoi gemea apăsând cu mânile 
pe pântece. Il lovea des peste inimă. 

Pe urmă nu mai fu chip: îngenunchie 
deodată cârlig, se lungi şi adormi tun 
lângă groapă. 

în sat cântau cocoșii pe 'ntrecute. 
Luna ajunsese și ea la prânz, împân- 
zise crângul de lumină, că de luai sea- 
ma, vedeai bine cum luceau lângă Ma- 
tei alămurile puștii lui Popa Bârneș. 

— Ptiuuu... nelegiuituuu... dar n'a- 
pucai să isprăvesc gândul, că se înteţi 
un sforăit şi un tropot în potecă. 

— Di, murgule, di taică... 

— Glasul lui Popa Bârneș. Mă furi- 
șai grabnic într'un ochiu de poeniţă de 
unde mi-s'arăta bine. Privesc cum des- 
calecă popa, mângâie calul pela urechi, 
vorbeşte cu el, îl leagă de o creangă, pe 
urmă intră în pădure, Cată în dreapta, 
cată în stânga, până dă de locul cu pri- 
cina... 

— 7?! 


Stătu liniștit : mâinile cruce la piept, 
ca sfântul, și așteaptă. Măsură din pri- 
viri groapa, pușca, lopata, sapa, un to- 
por aruncat mai încolo, trupul păcăto- 
sului — când, Dumnezeu pe semne, îi 
puse un nod în gât lui Matei de păru 
că se înăbușe și sări în sus, răcnind ca 
nebunul. 

Il apucă Popa de umăr, îl ținu câta 
locului, îl privi blând şi-i spuse: 

— Ingheţași Matei,... ai să te prăpă- 
deşti!!... 

Dar nebunul tremura vargă mereu și 
mai tare răcnea şi căuta în toate părţile 
buimăcit... - 

Pușca, toporul, sapa, lopata, toate 
fluturară pe dinaintea ochilor; și de 
bâjbâi cu mâinile pe alături, un' e nu 
i se tăiară picioarele de leşin şi nepu- 
tere şi-l înghiţi groapa până 'n brâu. 

Groapa la care trudise cinci ceasuri!.. 

Nu ştiu,... de o rădăcină,... de-un fir 
de iarbă, vru să se apuce,... ori chiar de 
ţevile puștii... că i se sloboziră, măreee, 
pârdalnicele amândouă în pieptu-i... 

ei 

Şi la trăsnetul cela mare, copii, 
un'e nu se saltă Matei țapăn în picioa- 
re — luminat ca un înviat din morţi — 
cătând a grăi o rugăciune cu braţele 
deschise către popa Bârneș, — care, și 
scosese rosturile creștinești de sub 
haină. 

Ce mai ardea lumânarea în bătaia 
vântului, tot ca aurul în joc! Şi măreț 
mai suna binecuvântarea pentru odih- 
na sufletului lui, că sta luna, sfânta, la 
prăsnuire!... 

— Priveşte-mă... pă... ri... nte, că... 
sâ...nt... vre... ni... c... 

Atât mai grăi Matei şi se săvârși în 
groapa săpată de mânile lui... 

L] 


— Tiiii... se făcu dovleacul scrum!... 


— Alergaţi la vite, gheavolilor, nu 
mai căscareţi gura la min;... fuga că 
mai vedem alese... 

M'a minţit cine a zis, că: vorba mul- 
tă-i sărăcie oarbă!... 





o 


In genul lui 








e % 
A 


WLADIMIR, SCRIITORUL 


Povestea pe care am să v'o spun, este 
bineînţeles scornită pe de-a 'ntregul. 
Dar domniile voastre, onoraţi cititori, 
trebue so citiţi fiindcă de aceea aţi dat 
cinci lei pe „Universul Literar“ ca să 
aveţi puţimtică lectură. Iar dacă o citiţi, 
e normal s'o şi credeţi adevărată, cel 
puţin în timpul în care o citiţi, fiindcă 
dacă faceţi altfel, vă păcăliți singuri. 
De altfel, de ce să n'o credeți? Fiindcă, 
în definitiv, dacă stăm să ne gândim, 
în lumea asta așa de mare și de plină 
de oameni, se poate întâmpla orice, 
chiar şi ceeace vă voi povesti eu mai 
jos. 

Aceste întâmplări deci, care nu sunt 
întru nimic ciudate, sau întâmplat 
cândva, să zicem: acum douăzeci de 
ani, în Rusia. Le situez puţin mai de- 
parte în timp și în spaţiu, ca să fac 
plăcere imaginației domniilor voastre. 
Dacă aş spune că s'au întâmplat zilele 
astea în Bucureşti, aţi clătina proba- 
bil capul decepționaţi. Fiindcă, ceeace 
se petrece zilele astea în București, pu- 
teți crede, după părerea dv. cel puţin, 
că sunteţi în măsură să vedeţi și dv. cu 
proprii dv. achi și deci nu mai e nevoe 
să citiţi literatura pe care o fac eu, 

Aţi clătina capul, zic, ceeace nu este 
prea indicat. Fiindcă foarte multă lume 
suferă de durere de cap și de aceea a- 
cest cap este mai bine să nu fie deran- 
jat aşa pentru lucruri mici, altă lume 
suferă de mătreaţă şi o clătinare a ca- 
pului ar produce, în cazul acesta, un 
fel de spulberătură de zăpadă pră- 
foasă cum a fost zilele astea când era 
viscol. 

Insfârşit, să nu mai insistăm asupra 
acestor amănunte ci să intrăm mai 
bine în subiect. 

In Rusia, deci, acum douăzeci de ani, 
trăia un oarecare Wladimir Krupasie- 
vici, unul care era un fel de gazetar 
întrun oraş de prin Nord. Acest W/la- 
Gimir era un om sensibil, cum sunt în 
lumea aceasta cam optzeci la sută din 
oameni. Adică, atunci când ningea a- 
fară spunea: „vai ce frumos e!“ iar când 
venea primăvara spunea iar „vai ce fru- 
mos €!“. Așa și vara şi toamna. Nu prea 
ştia de ce i se par toate aşa de fru- 
moase, dar că i se păreau nu mai în- 
cape îndoială. Totuşi Wladimir Krupa- 
sievici nu era un optimist, Fiindcă 
viaţa în genera! i se părea tristă și a- 
notimpurile triste. Asta, fiindcă atât 
viaţa cât şi anotimpurile treceau. 

Lucrurile astea le văd cam toţi ca- 
menii, dar se vede că foarte mulți din- 
tre ei se împacă destul de bine cu ele. 

Wladimir Krupasievici avea ocazia 
să observe că în timp ce el se gândea 
aproape tot timpul liber la lucrurile 
ciudate ale lumii acesteia, ceilalți își 
petrec acest timp liber în altfel decât 
el. Nevastă-sa, de exemplu, făcea pa- 
sențe, fiu-său voia să inventeze un au- 
tobuz care, când întâlnea un obstacol 
să se prefacă în avion şi să zboare peste 
el. Mişa avea doisprezece ani și era 
atât de absorbit de invenţia lui încât 
nu se mai ţinea de carte. Avea un me- 
ditator, pe Iliușa, care făcea toată ziua 
curte fetelor și care avea un copil cu o 
servitoare. Și alţii... şi alţii... oameni de 
umplutură. Pe când el Wladimir, nu 
era un om de rând. Avea desigur un 
destin neobișnuit. 

Cam aşa au crezut, de când e lumea, 
toți cei ce apoi sau apucat de câte o 
minunăție dintr'acelea care trebuiau 
să-i scoată din rândul oamenilor, ba de 
pictură, ba de sculptură, ba de muzică, 
ba însfârșit, cei mai mulți de litera- 
tură. Cei mai mulţi de literatură, fiind 
că e cea mai la îndemână, hârtie se 
găsește peste tot, iar de scris cine nu 
învaţă să scrie la școală ? Dacă pe dea- 
supra mai şi gândești și îți vine din 
când în când. în cap câte o floricică de 
stil ai toate şansele să ajungi un mare 
scriitor. Aşa gândea și Wladimir Kru- 
pasievici. 

Așa dar, acest om s'a apucat de scris. 
Iși lăsase părul să crească, învățase 
să-și lase privirile să rătăcească de- 
parte, peste capul oamenilor, într'o lu- 
me a lui și ofta, sincer, destul de des. 
Blândei Katiuşa, nevastă-sa, îi cerea 
să umble prin casă în vârful picioarelor 
şi, în această atmosferă adecuată, în- 
cepu să scrie. 

„Acum, se punea problema cea mai 
gravă, ce să scrie? Că lucrurile sunt 
frumoase şi triste. Dar cum? Cu asta 
numai cu asta, nu poţi să faci un ro- 
ran, sau măcar o nuvelă. Să spui așa: 
„In lumea asta lucrurile sunt frumoase 
şi triste. De exemplu e primăvară, dar 
trece, Apoi e vară și iar trece. Apoi e 
toamnă, apoi e iarnă. Eu stau mă uit 
și oftez. Sunt un om excepţional şi am 
un destin, fiindcă toate astea eu le înţe- 
leg“. Mare plictiseală și cu literatura 
asta, se scărpina după ureche Wladi- 
mir. O săptămână, două trei, o lună, 
mai multe luni, se tot chinui să scrie, 
rupând foaie după foaie. Şi tot nu ie- 
şea nimic, 'Potuși el era un om extraor- 
dinar. Ciudat, foarte ciudat. La aşa 
ceva nu se aştepta. 

In cele din urmă, Wladimir se re- 
semnă. Toţi un mare artist se considera 
şi tot se credea în stare să scrie o carte 
cum n'a mai fost alta, dar amâna acest 


lucru pe mai târziu. In schimb, fiindcă 
era un mare artist, îi rămânea deo- 
camdată să ducă cel puţin o viață care 
să iese din comun. Așa de ex. își în- 
șela nevasta și mai făcea alte lucruri 
ciudate, pe care nu stăm să le înșirăm. 
Lucrurile astea le pot face şi alți oa- 
meni, dar Wladimir le făcea cu o artă 
specială, însfârșit într'un mod cu totul 
deosebit. 

Povestea asta, după cum vedeţi, nu 
e nici măcar o poveste. Dar e ceva din 
care se poate trage o morală și dacă 
nici măcar nu se poate trage o morală, 
rămâne să vă spun eu pe şleau ceva 
ce cred de multă vreme : anume că, nu 
e de ajuns ca un ins să fie sensibil ca 
să devină un mare artist. Nici senti- 
mental. Sunt printre oameni, unii, 
foarte puţini, mai puţini decât sar 
crede, unii care au ceva de spus. Oa- 
meni cărora nu le-a trecut, de altfel, 
prin cap nici o floare de stil. Şi aceşti 
inși care au ceva de spus, când se a- 
pucă s'o spună, nu scriu nici cu flori de 
stil nici cu tirade. Pe dv. de exemplu, 


UNIVERSUL LITERAR 


ca să ne lămurim mai bine, când vă 
doare foarte rău câte o măsea cariată 
sau alte părți care au obiceiul să vă 
doară, nu vă mai vine, nu-i așa, să-i 
spuneţi doctorului : „această delicată 
măsea de email alb ce altădată semăna 
cu surâsul unei flori de cireș sub raza 
lunii“ — ci cam așa : „Scoate-o, dom'le 
doctor, lua-o-ar dracu, fiindcă nu-mi 
mai pot vedea de treburi din cauza ei“. 

Așa-i cu acei inşi care au ceva de 
spus fiindcă, dacă ai cu adevărat ceva 
de spus, acest lucru te doare în toată 
forma ta de om, mai rău decât o măsea 
cariată. 

iar acest „ceva de spus“ ar mai îi 
mrnulte de spus asupra lui. Când i se dă 
drumul în orice caz, nu-i e greu nimă- 
nui să simtă acolo ceva ce seamănă, 
seamănă foarte mult, cu un fel de fă- 
râmă din strălucirea lui Dumnezeu. E 
ceva, am putea zice „esenţial“, 


Cam asta e povestea lui Wladimir 
Kruparievici, acela care a trăit acum 
douăzeci de ani, la câteva mii de ki- 
lometri mai spre Nord-Est de noi, și 
care, pentru că nu era nici un mare ar- 
tist şi nici nu a vrut să înțeleagă că 
i-ar sta mai bine să fie om ca toţi oa- 
menii, nu e, bietul de el, cu nimic în- 
teresant, și iată din cauza lui am ratat 
şi eu această nuvelă. 


BELZEBUTH 





lhtazbunarea 


(Urmare din pag. 3-a) 


Atunci imaginea iubitei, deșteptată 
în el odată cu gândul se învălmăși cu 
a aceleia care dormea fără ca mintea 
flăcăului să prindă de veste. 

Şi Gheorghiţă a! Ploarei tresări în- 
spăimântat de asemănarea aceia izbi- 
toare. 

— Uite, gura e leit a ei... și bărbia... 
chiar nasul aduce cu al ei... Dar tot nu 
e Ilinca... 

Apoi șopti: 

— Mare «e puterea ta, Doamne! 

Vorbele acestea îi aduseră cu ele o 
înfiorare rece, pe care o sinți în șira 
spinării, 

Abia acum Gheorghiţă se desmetici 
din farmecul care pusese stăpânire pe 
dânsul. 

— Ce m'a apucat de nu-i crăp capul? 
Am venit de florile mărului? se în- 
trebă el. 

Dar îndemnul! veni fără tărie și i se 
păru atât de ciudat încât flăcăul se 
miră că putuse să aibă vreodată gândul 
de a ucide. Şi frica de ce avusese de 
gând să facă se întărită, crescu repede 
ca un foc de vreascuri. Glasuri multe 
și învălmășite îi strigau din adânc, 
parcă din altă lume: 

— Cum îndrăznești tu, biet om, să 
sfărâmi făptura aceasta minunată pe 
care a zămislit-o firea? Cutezi să te 
măsori cu însuşi Dumnezeu ? 

Adevărat! El, un biet om să stri- 
vească mândra alcătuire a naturii, care 
aștepta în fața lui neștiutoare, să i se 
'mplimească soarta. De unde avea, cine 
îi dăduse lui dreptul acesta ? Cu ce era 
ea vinovată de moartea Ilincăi ca să 
ispășească acum? A, l-ar fi durut pe 
moșier pierderea ei? Ce nebunie! Cu 
siguranță că boierul și-ar fi găsit altă 
nevastă şi ar fi uitat-o în braţele celei- 
lalte. Nu, nu, se lăsase în voia unei 
porniri ciudate, hrănise un gând smin- 
tiţ 

Gheorghiţă al Floarei, înfricoșat de 
ceeace vrusese să facă, prinse să dâr- 
dâie din toate încheieturile, ca apucat 
fără veste de friguri. 

In răscolirea aceia neașteptată a tru- 
pului, toporul îi lunecă din mână și 
căzu cu sgomot surd pe podele, 

Un țipăt ascuţit, de spaimă, țiui u- 
rechile flăcăului. O arătase albă svâcni 
din culcuș și dădu busna pe uşe, stri- 
gând cât o ţinea gura: 

— Ajutor! Ajutor! 

Gheorghiţă, încă năuc de cele în- 
tâmplate atât de fulgerător, nu ştiu ce 
trebuie să facă. Dar îşi veni numai 
decât în fire. Dintr'o săritură fu la fe- 
reastră. O încălecă și-și dădu drumul 
în jos. Apoi o rupse de fugă prin curtea 
conacului. Dulăii de astădată îl încol- 
țiră fioroși. Ii sfâşiară cămașa şi-i în- 
fipseră colții în carne. Flăcăul fără să 
se apere de javre, fugea cât îl țineau 
picioarele. Intâi vru să sară gandul, dar 
în aceiași clipă zări poarta cea mare 
deschizându-se. 

Pe semne, se'ntorsese moşierul dela 
oraș, tocmai acum în tăria nopții. 

Când să treacă poarta se pomeni în- 
șlăcat de moșier, care se repezi la dân- 
sul, dar nici n'apucaseră a se lupta când 
o detunătură trăzni din spate năbușit. 

Moşierul îi dădu drumul şi se lăsă 
în genunchi, moale ca o cârpă. Gheor- 
ghiţă a sbughi mai departe pierzându- 
se prin porumbii nalţi cât omul. 
__—L-au nimerit tocmai pe el, își spu- 
se flăcăul și eu am scăpat.. Vezi, tot e 
o dreptate pe lumea asta. 

După un timp simţi că-l supără ceva 
în spate. La început nu-i dădu nici o 
atenţie. Dar mai târziu, când ajunse în 


luncă, duse fără să vrea mâna și pipăi 
locul, mirat. 

— Mă ţine parcă un junghiu în 
spate... 

Se uită îndărăt dacă nu cumva e ci- 
neva pe urmele lui. Nu era nimeni. 
Se vede treaba că argaţii zăpăciţi că 
împușcaseră pe stăpânul lor își pier- 
duseră de tot capul. 

— Nu mai pot alerga, am ostenit, 
murmură Gheorghiță și făcându-și un 
culcuș moale de iarbă sentinse frânt 
să se odihnească puţin. 

— Mi se pare că mau nimerit și pe 
mine, gândi el. Și numaidecât îi veni 
în minte că odată Ioniţă argatul îi spu- 
sese că dacă sloboade în plin o pușcă 
cu încărcătură de alice de lup poate să 
culce la pământ o haită întreagă... 

Işi chirci trupul în toate chipurile 
ca să nu-l mai necăjească junghiul din 
spate, apoi închise cuminte ochii ca să 
adoarmă. 

— Parcă acum nu mai mă doare, își 
spuse cu mulțumire dar în aceiași clipă 
simți ceva cald în gură. 

— Să fie sânge? se miră el. Nu 
cred, dacă nu mă doare nimic? Ba 
chiar mă simt bine de tof... Numai că 
sunt cu mădularele  sdrobite, parcă 
m'ar fi snopit cineva în bătae. 

Incercă să adoarmă din nou şi-şi 
puse mâinile sub cap, drept pernă. 

— Cum îmi ard obrajii... Am alergat 
atâta. 

Intr'o vreme deschise ploapele şi se 
miră de atâta negură. Parcă adineauri 
era lumină... şi acum... Unde era lu- 
na ?... Se ascunsese după vre-un nor de 
n'o mai vedea ?... Ba nu, era chiar dea- 
supra lui, cocoţată pe cer, dar părea 
secătuită de lumină, uscată ca un 
vreasc. Inchise iarăș ochii și se simţi 
ușor, parcă îşi pierduse greutatea. 
Atunci zări pe Ilinca, în rochie albă de 
mireasă, aşa cum și-o închipuise de a- 
tâtea ari. Era palidă şi avea ochii sti- 
cloşi. 

— Eşti supărată pe mine că nam 
putut să te răzbun ? o întrebă el. 

Ea îi răspuse nu clătinând capul a- 
poi îl luă de mână ca pe un copil as- 
cultător... 

— Da, da, 
spuse el... 

Dar nu fugeau, parcă pluteau lin, 
deasupra pământului. Gheorghiţă al 
Floarei se minuna cum de puteau ei 
să plutească, ușori amândoi ca niște 
fulgi. Intrară într'o negură deasă şi era 
frig de-i clănțăneau dinţii... 

Pe urmă nu-și mai dădu seama de 
nimic. 


să . fugim împreună, îi 


MIHAIL DRUMEŞ 








Urmele zilei se pierdeau în zare. Ş:.le con- 
tura în jentilele ochilor oa pe ceva cunoscut. 
Deaceia nici nu privea. Se înălțau zidurile 
singurătăţii şi între ele creștea neliniștea, 
durerea. Avea oroare de noapte O făcuse 
de multe ori: zi, dar oastea ei se alătura ce- 
lor următoare și-l martirizau până 'm zori. 
Orele singuratice de somn luminau imaginea 
fiinţei care-i îndulcise căile vieţii mai bine 
de un sfert de veac. Atunci, speriat, se tre= 
zea şi urma nesfârşitul timp de veghe. Căr- 
țile depe noptieră, lucrările din birou, unele 
cu caracter urgent dospeau câte o săplă- 
mână nemișcate. Ce rost mai aveau toate? 
Pentru cine să mai muncească? La tribunal 
— au remarcat toţi — nu mai era omul ze- 
los şi conştient de înalta sa misiune ca odi- 
nioară. 

Obosit, îşi trase chaise-longue-ul pe balcon 
și setorță să adune cu simţurile tot ce-l în- 
conjura. Socotea că este un mijloc să fugă- 
rească gândurile negre. Un concert de greeri 
executa o simfonie pe două coarde. O ascultă 
ca pe o creaţie a lui Beethoven. Puncte lu- 
minoase ca nişte licurici ascunși în iarbă îşi 
conturau marginele pe bolta albastră și se- 
nină. 'Țânţarii deslănţuiau un răsboiu după 
technica cea mai modernă. Aparatele lor lo0- 
veau în plin. Pierderi nule. Muștele cu ace 
leaşi obiective, acționau independent. Şi totul 
se petrecea în cea mai perfectă armonie. Ori, 
tocmai ammonie nu dorea el. Ar fi vrut fră- 
mâmtări, ciocniri sgomotoase care să-l anga- 
jeze, să-l descătușeze din lanţul torturci. Pete 
vinete erau frunzele în îmbrățișarea întune- 
recului cu lumina. Ele fâ!fâiau ca un simbol 
al libertăţii. Şi el fusese odată liber, Liber ca 
un urs în fundui codrilor. Fără plăci de su- 
ferință pe pânza trandafirie a sufletului. 

Și orice mişcare, orice tablou îl trecea 
prin purgevyriul colorat al poeziei şi apoi îl 
ataşa unui fapt din viață ca motiv de secun- 
dă comparaţie. Dar cântecul înfruntătorilor 
nopții se sfârşi curând. Iar linişte. Iar ima- 
ginea Duţei. Cu orice preţ ţinea s'o înlăture. 
Era o condiţie pentru sănătatea sdruncinată. 
Dumitru s'a strecurat prin ceața ochilor ca 
un șarpe în zilele cu soare. — Dumitre, îţi 
pare rău după cucoană ? — Imi pare, cum 
să nu-mi pară domnule magistrat, dacă era 
aşa de bună! Dumitru şi-a pironit ochii în 
pământ asupra unui punct. Căuta ceia ce nu 
se mai poate găsi. — Așa i-a fost soarta, dom- 
nule magistrat. Zileie omului sunt numărate 
la Dumnezeu, Vorbea ca un sihastru din vre= 
mea veche: rar și cu alătinări din cap. — Coa- 
na Duţa vă iubia. Era deşteaptă şi cuminte. 
— Ajunge Dumitre. Da. Ajunge. Dumitru a 
luat o poziţie de ostaş în așteptarea ordinului. 
— Bști liber. Smulse tocul din buzunar şi-l 
învârti repede între degete. Contură un chip 
de femee pe hârtie. 'O făurise cu mâinile pe 


piept, cu ochii întredeschişi şi buclele aco-: 


perind îruntea pe jumătate. In dreptul inimii 
a tras două linii perpendiculare: o cruce, 
Deasupra cu chenare: numele ei. Apoi ră- 


mase înmărmurit câteva minute : — umbră 
vieții mele ? Puteaţi să vă stingeţi ambele, 
iar eu să-mi port brazdcle deșirate ca nisipul 
pustiului ! să se spulbere în mii de firişoare. 
Scântei din ce s'a stins, vânturate de uraga- 
nul durerii. Și să se termine! Dar... n'aveţi 
milă. Nu! — Poitiţi la masă conașule, răsună 
o voce subțire ca un sunet de strună sub 
degetul unui începător. Pachiţa îşi scoase 
virful nasului roşu din dosul ușorului. Snop de 
foc între broboane de apă. I sau auzit paşii 
rari şi apăsaţi stinși sub o conversaţie intimă. 
Prinse în clapele timpanelor atât: e necă- 
jit boerul sărmanul. Sufere prea mult, O să 
dea în atac. — Tu Pachiţo, tu nu ştii ce-i iu- 
birea încă. Zici că-i una alta, dar n'ai sulerit 
niciodată. Și genele ţăranului contrastau fe- 
ricirea “u campătimirea. —- Vezi că şi oame- 
nii bogaţi suferă ca şi noi. — Ba mai mult, 
dragul meu, câteodată. Se lătăesc în de-toate 
şi sunt siabi ca niște cadavre! sunt prea 
sinţitori. Boerul era voinic şi frumos, când 
trăia cucoana. Acum... Du-te cu țuica că eu 
îi servesc mâncarea. 

Fulgi de mătase stropeau faţa de masă şi 
hainele negre, neschimbate de câteva luni. 
Imperiul lor se intinsese prin trecătorile 
geamurilor până departe în curte. Tringhiul 
becurilor-isvorul, părea un tron de aur dea- 
supra unui condamnat la moarte. Cu ochii 
închişi sub atacul unor săgeți din altă lume, 
contempla aleile paradisului, pline de fiori şi 
de verdeață. Duţa avea o coroană de bri- 
iiante care-i încingea creștetul capului. Cu 
faţa zâmbitoare, făcea semne umr copii 
drăgălaşi să vină la ea. Apoi le dădea ceva 
dintrun coş albastru şi spunea: eu nam 
avut copii; de azi înainte voi sunteţi ai mei. 
Sunt mama voastră. Copiii alergau împrejur 
veseli şi vâtc “unul îi săruta marginele unei 
haine lungi-strălucitoare. : 

— Conaşule, am pregătit. masa. Vă rog ser- 
viţi. N'auzi nimic. Dumitru sa apropiat de 
el şi cu o privire semnificativă îi îndesi ta- 
câmul, îngânână o scuză că l-a atins cu 
mâna. 

— A! tu eşti? Ce vrei? Şi cu o privire 
de om speriat îl aruncă până aproape de 
ușă. — Da, masa, bine. Ş:-a șters ochii cu ba- 
tista şi privea în pahar. Din fund se dos- 
prindea un chip de femee şi chipul se ră 
rea în :ciuda setei lui de linişte, 

— Du-te Pachiţo și-l spală. Adormisem cu 
necazurile meie şi... 

— Conaşule, oftă Dumitru cu ochii pe 
jumătate în jos și cu o mare doză de rouge 
eşită din cutele obrazului, d-voastră vă gân- 
diți prea mult la doamna şi mi-e îrică că 
o să vă îmbolnăviţi. E păcat să vă perdeţi. 
Doamna s'a dus pentru totdeauna. Pumnezeu 
so ierte. Oricât vaţi sbate, no mai puteţi 
invia. Mai bine să mâncaţi, să vă plimbaţi, 





Poem 


Când înnoptam cu tine, poezie, 
Mă îmbătam de visuri şi de spaţii. 
VUitând a lutului nimicnicie, 
Purtam cununa unei constelații. 


Şi pătrundem, cu tainice puteri, 
„Al vieţii și al iubirii înţeles, 
Când tu-mi șopteai, pe-un val de adieri, 
Că moartea nicio floare n'a cules. 


Și astăzi, însetat de-a ta lumină, 
Te chem depe tărâmul depărtat, 
Să-i ştergi, iar, sufletului, de rugină, 
Armura grea cu care-i îmbrăcat. 


DIMITRIE ALROTA 


6 Aprilie 1940 mes 


Regăsirea de dincolo 


de ALEX. NECHIFOR 


să mas staţi de vorbă cu boerii și uitaţi cu 
încetul. — Ce spui tu? Vorbeşte mai tare că 
n'aud nimic. — Spun să nu vă mai gândiţi 
atât de mult la coniţa. Că o să vă imbolnă- 
viți. Aţi slăbit foarte mult. — Am slăbit? 
Cred. Am şi temperatură.  Imbracă-te şi 
cheamă pe dr. Țundrea la mine. Ştii unde 
locueşte ? — Da. — Pachița, strânge totul 
şi pregăteşte pentru două persoane. D. doctor 
va lua masa cu mine. 

Intins pe canapea şi cu mâna pe frunte 
îl obosea ideea slăbirii : boaicle sufleteşti au 
un singur remediu: voinţa. Tocmai ccia 
ce-mi lipseşte. Acelaş lucru îl va spune și 
doctorul. El însă îmi poate indica şi mijloace 
practice. Am muncit o viaţă sub scutul unor 
orizonturi mai frumoase. Le-am realizat în 
parte. Sunt în pragul avansării. Ajung pre- 
ședinte, dar ce folos. Mi se pare 'că înainte 
de aceasta ajung în mormânt. Destine săpate 
în cripta vieții. Nu! Indărătnice porniri ale 
firii contra faptului deplasării dintr'un lea- 
găn cald într'altul îngheţat. Este natural să 
se întâmple, dar nu exagerat. Sentimente 
adânci, decepţii încearcă toată lumea. Dife- 
rența este doar de grad. Nu-i logic însă şi 
nici moral să-și curme zilele cineva în urma 
unei decepţii. Ceeace-i trist însă este că lo- 
zica şi sentimentele sunt în război continuu. 


Pe chelia doctorului 'Ţundrea nu puteau po- 
posi nici ţepile de umbră trimise de abat- 
jour. Jucau puţin şi săreau jos. Unele ţepi 
se încercau prin firele de păr ce se mai ţi- 
neau disperate lîn dreptul mrechilor și da 
ceafă. 

— Cu ce te pot servi amice Nanu? Ma- 
gistratul iii întinse o mână osoasă şi sbârcită, 
radiind din ochi um fe! de bună dispoziţie de 
comandă. — la loc doctore şi fă-te 'comod. 
Boala mea presupune o cercetare foarte mi- 
nuţioasă, deaceia te rog să te înarmezi cu 
răbdare. — Amma inepuizabilă profesională, 
d.stinse prietene. Asta să nu te preocupe, Dar 
te văd schimbat, slăbit. Cum se explică? 
Doctorul 'Țendrea îi ghici numaidecât boala 
și găsi că-i imutilă consultația. 

— Bănuesc suferința și sunt sumprins că 
un om de înalță ținută intelectuală ca tine 
se lasă dus de valurile unei suferinţe căre- 
ia-i puteai pune capăt, de mult. 

— Recunosc, dragul meu, teoretice este 
foarte uşor; dar când treci la fapte!.. Dor- 
tarul făcu o mină de om jignit în autoritatea 
profesională, dar o ascunse numaidecât sub 
focul unui spirit de circumstanţă. 

— Indică-mi niște norme precise şi-ţi pro- 
mit să te ascult pe cât va fi posibil — La 
asemenea boale nu există posibil şi imposi- 
bil. Imposibilul «este egal cu lipsa de voinţă 
şi lipsa de woință este egală cu moartea, 
Cred că sunt destul de clar. Propune-ţi în- 
ceperea unei lucrări de proporții mari, a 
unui studiu care să-ţi necesite cel puţin un 
an. Promite-mi atât mie cât şi altor prieteni 
că-ți vei respecta cuvântul. Fixează-ţi un 
program pe care să-l respecţi cu regularita- 
tea accior unui ceasornic şi mai vorbim în- 
tre timp. — Ii promit doctore. Mulţumesc. 

După ce ciocni două rânduri de pahare, 
doctorul 'Țundrea se scuză şi plecă. Cu un 
zâmbet ascuns în extremitatea buzelor, ju- 
decătorul Nanu se credea aruncat în urmă 
cu cel puţin patru decenii. Ca atunci când îi 
înghețase degetele pe servietă așteptând-o 
pe Dana la grădina Icoanei. „Surprizeie bă- 
trâneţii“, Urite surprize! Ace cu venin în- 
fipte în porii sufletului. Unul singur este 
ramediul : regăsirea în lumea mormintelor, 
sau în cenuşa crematoriului. Acolo vor urma 
îmbrăț.şări fierbinţi. Se vor ţese iluzii in 
saloanele presărate cu jăratec. Şi va fi mai 
bine. Sau mai rău. Oricum, va fi altfel O 
pânză lucitoare de umezeală i se așternuse 
între gene şi prin firele ei se evaporau do» 
rințe înăbușite. Epave ciuruite, smulse de 
sub cerul prăbuşit a unor vremuri mai 
bune. Intre două ghirlande de fiori pe un ca- 
dru albastru închis, sufiat cu argint, chipul 
Duţei radua chemări către parcurile ei îmbă- 
tătoare. Şoapte tainice inundau întinsul ca- 
merei și-l cuprinsese ca o furtună pe dru- 
meţul pustiului. 

„Strânge-ţi gândurile grămadă şi lucrează! 
Cercetează opere şi elaborează teorii! Im- 
parte dreptatea în starea aceasta la tribunal! 
Fii tigrul literilor legii câna te chiamă în 
lumea cealaltă ființa in jurul căreia mai clă- 
dit palate de cristal o viaţă. Dumitru şi Pa- 
chița îşi făcuse ochiane din perdeaua  ușei 
dela bucătărie. Ii urmăreau atenţi fiecare 
mişcare, fiecare gest. Șoapiele lor se opreau 
în zidul glasurilor stăpânitoare de dincolo. 

— Am plecat în oraş, băieţi. Mă întorc cu= 
rând. Ș: trânti uşa în urmă, îngepărtându-se 
spre stradă ca un deţinut nevinovat. 

— Cheia, cheia dela poartă, conaşule, aţi 
uitat-o! — Bine zici. Dumitru se întoarse 
galben Ia faţă şi cu glas tremurână îi spuse 
Pachiţei: — Nevastă, e trist cu boerul no- 
stru. Mi se pare că trebue să ne pregătim 
bucceaua, că zile multe nu are. Este nebun 
de cap. In loc să meargă spre poartă, o por- 
nise către colțul celălalt a curţii. Apoi şi 
pardesiul, care nu-l lăsa niciodată, a uitat 
să-l ia. A pornit prin mijlocul străzii ca un 
om eșit din minţi. 

— Cum i-o fi scris, Dumitre, respiră fe= 
meea inti'un oftat plin de desnădejde. Are 
atâta avere şi cine ştie cine o pune mâna pe 
ea. Nu ştiu de ce mie începe să-mi fie frică 
in casa accasta. Imi pare că vine cineva şi 
se uită pe ia geamuri. Le-o fi tăcut vrăji că 
prea repule sa stins şi conița. Nu vezi că 
boerul nu mai are linişte de atunci? Ac 
nu-i lucru curat. O să vezi tu dacă eu n'am 
dreptate. Mai întreabă şi pe alții. 

— Stropeşte cu aghiazmă uşa şi colțurile 
camerei şi culcă-te liniştită. Pachia îl as- 
cultă şi adormiră numa:decât. C 

Judecătorul Nanu rătăcise mult pe străzile 
mărginașe, întunecoase şi din fiecare ungher 
se desprindea chipul Duţei care-l invita bi- 
nevoitor spre lumea ei fericită. Nici o bo- 
degă din «ele întâlnite nu-i mai făcea cu 
ochiul ca altădată. Imbieri irezistibile îl mâ- 
nau cu bice ascunse departe, departe... 

Nici el nu ştia cât de departe. Vocea în- 
chisă în umbra ei îi era călăuză şi tovarăș. 
Zbhura cu aripi de foşnet căptuşiţe cu dra- 
goste de haiduc. Intuncrecut îi dăruiau spe- 
canțe şi puteri de smeu. Regăsirea trebuia 
să se intâmple. Necondiţionat. Toată exis- 
ența lui tindea spre ea. Câmp pustiu. în 
depărtare fâlfâiau luminele unor becuri. 
-— Acolo este casa mea, ii sună acelaș glas în 
urechi. In goana lui dădu de un iaz. Bărei 
aliniate la margine și păzite de arbori cari 
tormau o coloană la spate îi aprinse flăcările 
paradisul căutat. 

In mijlocul apei Duţa îi întinse brațele ei 
aprinse de dragoste. Se aruncă fericit în ele. 

In cântecul monoton al frunzelor o regăsi 
in lumea ei de dincolo mai dulce și mai 
trumoasă. Stropii i-au tăcut primirea în să- 
rituri de bucurie, iar valurile — trăsură, — 
l-au dus până în cetatea ce-l aștepta. 

Zorii zilei se desluşeau în zare. Se sfă- 
râmase zidurile singurătăţii şi în locul lor 
creștea liniştea, veşnicia. 


1940 


Eat 6 Aprilie 








UNIVERSUL LITERAR 











TEATRUL SAVOY Rolurile pot influenţa Noţiuni de artă dramațică 
structura sufletească a 
actorului ? 


ASOCIAŢIA GANDIREA EURO- 
PEANA: FESTIVAL DE DANS 


Festivalul organizat Duminica 
trecută de asociaţia Gândirea 
Europeană în Sala Savoy, a fost 
întru totul remarcabil. Afluen- 
ţa considerabiiă de lume care, în 
pragul primăverii capricioase, a 
ținut să ia parte la această săr- 
bătoare, illa această Duminică a 
dansului, e un semn fericit: ma- 
nifestările de artă, fenomenele 
de cultură, nu rămân în afara pre- 
ocupării publicului, Arta se pro- 
duce, se manifestă şi publicul ia 
cunoştinţă de ea. Să aplaudăm a- 
ceastă generoasă adeziune a spec- 
tatoruiui la lucrurile nobile şi 
frumoase, această participare a 
sa la irealitate şi poezie. 

Sentimentele umane, bucuria, 
tristeţea, iubirea; descătuşate de 
materie, desumanizate deci, au 
tost înnălţate, prin ştiinţa inspi- 
rată a dansatorilar, în planul ini- 
ial dela care au purces: stări, 
dispoziții,  abstracţiuni. In joc, 
sufietul se eiiberează (,0, vreau 
să joc, cum nimeni: va jucati! 
Să nu se simtă Dumnezeu în 
mine un rob în temniţă!“ Lucian 
B.aga'. In magia dansului sufle- 
tul, misterioasa facultate de a 


descoperi în noi cerul, conduce 
pasul și dictează gestul. Deaceea 
dansând onwvul se apropie de zeu 
şi uită pământul şi rupe tanţu- 
rile cari îl asupreau. 


Doamnei Floria Capsali care a 
animat întreg spectacolul, se cu- 
vin, în deosebi, laudele noastre. 
Impreună cu foarte dotatul său 
partener d.  Mitiţă Dumitrescu, 
au realizat :desăvârşite momen- 
te de artă in Consolation a lui 
Liszt. Strălucitoare de tinereţe, 
inteligenţă și graţie, d-rele Nutzi 
Dona și Marie Jeanne Livezeanu 
au dansat pe melodii de Sibelius, 
Debussy şi Paul Constantinescu. 
D-ra Milica Marinescu a adus o 
încântătoare notă de vervă, de 
humor în Siluetele pentru copii 
ale lui Rebicow. Unul din nu- 
merele de ioarte mare succes ale 
programului au fost studiile de 
euritmie ale d-nei Capsaii, după 
versuri din poeţi contemporani, 
rostite cu măestrie şi intensitate 
dramatică de către Emil Batta. 
La pian, d-na Tassia Dumitre- 
scu a binemeritat din belşug a- 
plauzele pentru modul nuanţat și 


a în care a executat partitu- 
rile 


Teatrul Studio 


„LUNA VINOVATA“ DE MAS- 
SIMO BONTEMPELLI ŞI „AL 
PATRULEA PERETE“ DE RO- 
NELLI. REGIA: FERNANDO DE 
CRUCIATTI 


„Am luat parte cu acea curio- 
zitate și nerăbdare pe care era 
natural să ne-o provoace pre- 
zența d-iui Fernando de Cm- 
ciatti, ca director de scenă, la 
premiera de Vineri seara. Suc- 
cezul obținut în spre sfârşitul 
stagiunii 1938—39 cu: Fata lui 
Iorio, și nu numa: atât, dar 
pres'miţirea unor ccncepţii foarte 
încite în spatele montării „nor- 
male“ am putea spune, a piesei 
lui W'Annunzio, ne îndreptăţea 
să presupunem posibilităţi rare 
ia dispoziția acestui regisor ita- 
lian, despre care auzisem de 
aittel, svonuri în legătu:ă cu a- 
numite încercări de teatru mo- 
dern în ţara lui. 

Nu am fost îngelaţi în aș- 
teptăriie noastre, fiindcă în- 
ir'adevăr reprezentarea celor 
dcuă piese de Vineri a însem- 
nat ocazia unei înociri a conzep- 
țiilor, cari, deși nu credem că 
vor fi sortite succesului, sunt o 
mărturie puternică a căilor ce 
ar trebui să fie urmate, mai des, 
de conducătorii scenelor noastre. 

Cele două spectaccle au rupt 
violent cu banalitatea unor 
montări, foarte puţin diferit= de 
ceeace putea regiza teatrul pe 
vremea lumânărilor. In general, 
la nci se dă puţină importanță 
extraordinar de importantei in- 
vențiuni,  eiecţricitatea, care 
poate fi şi un element artistic 
de primul ordin. Nu vom insista 
în scurtele rânduri ce consem- 
năm pentru recenzarea spzcta- 
colului, asupra gamei de posbi- 
lităţi ce întrezărim într'o altă 
distribuţie a luminii decât cea 
întrebuințată în majoritatea ca- 
zurilor, însă suntem nevoiţi să 
admirăm felul inteligent cum 
domnul de ,Crurciatti a ştiut să 
dozeze lumini:e, să le difuzeze, 
spre a transfigura scena și a o 
face activă, luând parte prin fuc- 
tuaţii!e ei, la evoluția sufletea- 
scă a personagiilor. Numai cu- 
riozitatea de a asista la aceste 
interesante realizări ar ajunge 
spre a ne purta spre sala Stu- 
dioului, dacă piese în sine, nu 
reprezintă prea mult. 

Drama lui Bontempelli, inte- 
resantă şi incontestabil de a- 
prerciat suferă. de un defect pe 
care-l credem al regiei, intru- 
cât sfârşitul este nelămuriţ. 

iBconomia piesei o formează 

nebunia unei mame căreia i-a 
murit. copilul, dar crede că lu- 
na i l-a furat, şi ea fură tct- 
deauna copii mici. De aceea își 
pune în gând să astupe: gaura 
pe unde intră razele sale pe pă- 
mânt“. Dupe lungi peregrinări 
ajunge la poalele unui munte, 
“prin despicătura căruia răzbea 
luna, inainte ca să ajungă pe 
cer, şi, eroic şi altruist, cu tru- 
pul ei, închide crăpătură stânci- 
lor, spre a muri acolo, dat 0- 
prind razele criminale din dru- 
mul lor. Aci cortina cade. 

Ar fi fost, poate, mal nimerit 
să se arate piastic cum luna con- 
tinuă calea sa, fără păsare ae 
sacrificiul nenorceitei femei spre 
a izo'a frumuseţea lui într*o su- 
psrbă ridiculitate și accentua 
caracterul pato:ogic al dramei. 

Şi, în aceeaş ordine de idei, 
nu ar fi fost lipsit de interes 
un joc de scenă mai amplu, a- 
supra detaliilor cărora nu însi- 
stăm, în uițimul tabiou, tocmai 
spre a concretiza tragedia fi- 
nală, 

In felul cum s'a reprezentat, 
interesul crescând al spectatc- 
rului care merge incordat spre 
sfârşitul piesei. este brusc între- 
rupt de un final îndepărtat de 
gradul de dramă pregătit. Or, 
convergența efectelor, cere nea- 
părat să nu fie scăzută intensi- 
tatea, tcemai în punctul culmi- 
nant. Nesocotirea acestui mic 
amănunt va contribui, cred:m, 
şi ne pare nespus de rău, la pu- 
ţină depreciere a piesei. 

Comedia intr'un act a lui Bo- 
nelli, despre care ne-am expri- 
mat faţă de un distins vecin de 
scaun, cât de caracteristice ita- 
lenească este, a însemnat în 
primul rând o ocazie de frumoa- 
se realizări pentru interpreţi. 

Regia nu a avut decât să sus- 


țină Xitmul viu care se cerea 
neapărat, faţă de nenumăratele 
excentricităţ: ale sale. 

Fiindcă am ajuns 1a acest 
punct, va trebui să subliniem 
deosabitele realizări ae inter- 
preţi.or. Incepând cu d-na Lily 
Carandino, eroina, principală d.n 


„Luna vinovată“, și, să fim 
drepţi, cea care duce întregul 
spectacol, care a conturat cu 


-multă pricepere și gust nuan- 


țele sufletești ale blândsi as- 
mente, suavei nebunii ce o va 
purta spre a astupa luna. Şi 
dacă în primul tablou ar fi fest 
mai mamă, iar în ultimul mai 
dementă, desigur intregul spec- 
tacol ar fi avut de câștigat. In 
aceeaș piesă reevăm pe F!, Scăr- 
lătescu, cu multă natvraleţe şi 
scurta apariţie a lui Emil Botta. 

„Al patrulea pere!e“ a permis 
d-rei Fiti Mihalovici să-şi desvă- 
lue mu-te părţi ae talentului 
Său şi nu avera decât cuvinte 
bune pentru vzrva sa de a juca, 
dansa, cânța. D-nul Pinteştea- 


pier ine ram remeemenear rm,rpa 


1 esa mmm gemea nr 
Î i 
i 
i 





D-na LILY CARANDINO 


nu, un comice sănătos, Ion Ma- 
nu, priceput in a fi șmecher are 
câteva „trouvaille“-uri, N. Ata- 
nâs:u plin de viaţă, Tida Ra- 
dovici ta:entată interpretă pen- 
tru riouri diamatra: opuse. 

Comedia sănătoasă, vcioasă, a 
d-lui Bonelii, incheiz spectaco- 
lul p-ăcut şi luminos. 

Ideie foarte bună de a armo- 
niza astfel o reprezentaţie, și de- 
Sigur bună prin a.egerea ceor 
două interesante piese sub c re- 
gie nouă, care aduce atâtea e- 
lemente atrăgătoare şi p.ine de 
interes în teatrul nostru. 


VICTOR POPESCU 
Crâmpeie 
—Ceva în legătură şi 

cu actorii— 





Pentru o desvoltare firească, 

a tuturor aptitudinilor, în orice 
donueattul este nevoe de sinze- 
Titate și obiectivitate. Numai 
privind prin această prizmă, pu- 
tem ajunge la adevăratu. act de 
creaţie. Incolo, totui e fals, efe- 
mer, 

Fiindcă, deocamdată, ne gân- 
dm la aztor, să facem o mică 
reflexie asupra artei lui. Pent:u 
aceasta, nu ne vom sfii să enun- 
ţăm următorul paradox: 

Arta actoruiui este cea mat 
poncretă și cea mai abstractă 
dimtre arte! 

Cu alte cuvinte: arta, actoru- 
lui se naște şi moare cu el. 
D-nii autori dramatici, au înțe- 
ies că a.ci nu e vorba ş. de pie- 
sele scrise pe care actorii le 
toarnă, în tipare sufletești pro- 
prii ce dispar cu fiecare actor 
in parte. Doar: „scripta ma- 
nent“. 

Prin arta Jui, actorul nu poa- 
te fi înţeles decât în mijlocul 
ce:or mulţi, a speztatoriior pre- 
zenţi. Deci pe plan cultural sa- 
cal, el joacă un rol de prim 
ordin. Vrând-nevrând. actorul 
trebue să devie popular; dată 
nu reușește, pentru arta lui, ra- 
ţiunea de a fi, înzețează. 

KCânid se pregătește pentru ca- 
lea fără de întoarcere, astorul 
poate <pune: 

— Arta mea o ştiu, am t:âit-o. 
Mor cu ea. Rostul, in ce! mai 
fericit caz, dcar o vagă amin- 
tine. 

AL. ILEA 


UN COW-BOL AL SCENEI 


Pe aq. Niky Atanasiu îl în- 
tâln=sc pe cuicarele Teatrului 
Naţional. Intrebându-l  dacă-l 
influenţează sau nu rolurile pe 
care le interpretează, îmi Tăs- 
punde cu o nuanţă de tristeţă. 

— „Nu! şi tocmai în faptul 
acesta stă nemulțumirea mea. 

— „Dec2? Intreb cu uimire şi 
curiozitate. 

— „Vi se pare poate ciudat, 
e şi natural, Dar e un senti- 
ment pe care-l încerc d: multă 
vreme. Faptul că  personagiul, 
căruia eu ii dau viaţă din: viața 
mea, moare odată cu ieşirea 
mea din scenă şi odată cu el şi 
sufletul meu ridicat la altă sen- 
s:bilipata, îmi aduse ori de câte 
ori jos mai ales un rol care-mi 
place, un suflu de tristețe, de 
mslancolie. Noi actorii murim 
odată cu rolurile. Arta noastră, 

ricât dz mult transtigurează 
omul a:n noi, uupă ce am ieșit 
din scenă rămânem goi, desve- 
Liţi de toată magia creaţiei, fără 
ca sufletul nostru, să-și mai 
poată continua existenţa şi 
dincolo de noi. 

Pentrucă un actor este un 
creator de valori ca oricare al- 
tul, dar unde râmâne statorni- 
cit sufletul lui, prin ce se con- 
cretizează arta lui ca să însem- 
ne un pas în eternitate? E o ar- 
tă care s2 volatilizează, intoc- 
mai cuvântului nestatornicit, 
Un pictor, un sculptor, un mu- 
zicant, trăiesc prin arta lor și 
d.nzoio da moait2, Actorul tră- 
iește intr'o formă anemică şi 
vasă in simpla amintire a mu- 
ritorului. Autorul, prin tiecare 
personagiu creat, iși ccntinuă 
mai departe existenţa, în suf.e- 
tu. lui se restranze o multipli- 
citața de „curi”, de valori, de 
simțăminte, in timp ce vibraţii- 
le sufletului meu trăiese cât 
timp trăiesc şi eu fără prelun- 
gire in timp. 

— „Ce se 'ntâmplă cu perso- 
nalitaiea d-ale în momentul 
creaţiei? 

— „O pun în serviciul crea- 
ţisi mele. O imprumut Iperso- 
giului cum am spuns, incercână 
să mă ridic până la el, ceeace 
nu inseamnă totuşi că mă joc 
pa mina. Penurucă din ceeace 
suat eu dau suflul meu de via- 
ţă, sensibilitat=a mea, intzli- 
genţa mea, cuitura ca și obser- 
vația şi experiența mea dn 
v-aţă, intrun cuvânt întreg di- 
namismul ființei mele, îl pun în 
serviciul nou.ui om pe care-l 
am de realizatţ. Personalitatea 
mea nu rămâne în afară de jo-p 
cul creaţiei mz2le, nici mar pu- 
tea rămâne, de vreme ce arta 
mea poartă” semnul atributelor 
personalităţii male. Numai “un 
sufieţ sterp, pauper de orice vi- 


goare și sensibilitate poate 
cresa în afară a: simțirea, lui. 

— ln scenă ţineţi sau nu 
seamă de public? 


— „Da! Eu actor trebule s să 
produc prin jceui mzu o suges- 
tie în massă şi valabilitatea a- 
cestei suze:tii o desprn:d din 
felul cum reasţionează pubiizul 
la jocul mzu; prin entuziasm, 
ascultare, râs în hohot= sau du- 
rere. Dacă nu isbutese să- 
p.imb pe tcată gama sensibili- 
tății mele, dacă nu statornicesc 
dela început o comunicati'vitate 
fluidică învre scenă şi sală, a- 
tunei inssamnă, ceeace numim 
noi „teatralicește” că actorul nu 
trac rampa, rămâne la becuri. 
Sau mai bine zis n'are priză la 
public. Publicul imi indică şi 
gradează jocul şi după impre- 
siile iui cu "mi dau seama dacă 
plutesc în ficțiune sau reali- 
tate! 

„„B o Tevolţă, surdă în tsufletul 
d-lui N:ky Atanasiu, revoltă ca- 
re surprinde și uimeşte. E un 
suflet chinuit de adevăruri mai 
adânci cu toată înfăţişarea de 
autentică tinereţe, exuberanţă 
și poate... de ușoară nepăsare, 
a cestui talentat actor. 


ADRIANA KISELEFF 








— Lecţia IX-a — 


Mai inainte de a atrage atenţia 
elevuor asupra puncieior principa-e 
de cae uinue sa pihă s-ama la 
compunerea mmiâţişaiii unui per- 
Son+J dramatic, cred că nu e rau 
sa procedez pr.n eum.:nare. 

Deseori, Viitorul actor, stăru:nd 
Prea LiUu:t In accasia COL pauuicit 
nu numâi Că Incun-Că ideia îiuvD= 
Tului, cum a spus 'Loistoi, gar o și 
Usăvitiicadă, fiul Auzi, ue MU. 
Or. pe unu din căamarazi Mei spu- 
Hanu: IO acesta an Sa-l Joc 
Dâubait Sau Ș2NLOp, său... grasstiiiu, 
Dece Această infaţişare voită nu 
Pav astunue s.apc.unea ro.uui 
ŞI Ni iWmuepartatea Ce:ia ideea, cu- 
priisa in Lol, 

Peniru a îi mai bine inţe'es, dau 
ac. un Monolog aupra ae mine 
aupă Moriier, care pvate îl un bun 
pruej pentru elevi, de a găsi nu- 
lat Gicrile Şi In acelaş ump (e 
a se convinge personal, că există 
O inteiigenta se.n.ca care ușurea- 
ză, aescuperaea aaevâratei  inter- 
prelâni a roluuui şi care imăvura O 
MUNCĂ ZAdurnIcă cu Iezuliale con- 
varii Celor aş.tp-aie. 


MEDICUL 


(Actorul intră abătut, fără să 
anunțe titlul monologuiui). 

Cunoașteţi. desigur celebra dra- 
mă a ju. Victor Hugo: „itegele pe- 
trece''? Pe acelaş subicey Verdi a 
compus obp:ra „„R-goieltu”, In actul 
al S-iea al acestei drame, in uti- 
ma scenă, dupâ care se şi lasă cor- 
una, “LT "bout, buionul, iși gaseș-e 
copia, in sacul In care irebula sâ 
fie cadavru, regelui. Bietul bufon 





Jaques Copeau 


Ora târzie pentru necesi- 
tăţile apariţiei revistei noas- 
tre ne obligă să scriem pu- 
ține rânduri doar pentru a 
sublinia importanţa venirei 
d-lui Jaques Copeau în ţară 
sau a menţiona activitatea, 
scurta activitate culturală 
ce a desfășurat în Capitală. 

Personalitatea d-lui  Co- 
peau este una din străluci- 
tele glorii pe tărâm artis- 
tic ale Franţei. Fondator al 
revistei atât de apreciate 
Nouvelle Revue Francaise. 
precum și al teatrului care 
a însemnat un pas nepre- 
ţuit în evoluţia stenei iran- 
ceze Theatre du Vieux-Co- 
lombier, d. Jaques Copeau, 
ne-a adus, în scurtele mo- 
mente petrecute împreună, 
amintirea  proaspătului și 
sănătosului spirit parizian, 
impresiunea netă că avem 
de-aface cu o personalitate 
de pr:mul ordin, şi bucuria 





ARO: Fiicele doamnei Masters. 


Am avut ocazia să le vedem 
anul trecut pe cele trei surori 
Lane într'un film de un roman- 
tism dulceag şi puţin cam obo- 
sitor. 

F:lmul se numea: „Vis de tine- 
reţe” iar ceie trei surori aveau 
drept parteneri pe Gale Page, 
care o întruchipa pe sora triou- 
lui Lane, pa Dick Foran, pe 
Jefirey Lynne, pe John 'Gare- 
fieid şi pe alţii. 

Aiături de aceiași interpreți 
din primul or film, cele trei su- 
rori apar de astădată într'un f-lm 
în cari tinerele dudui vor să pară 
ultra moderne. 

Ceeace le lipseşte acestor trei 
surori este naturaleţea nscesară 
actorilor cari interpretează co- 
medii moderne. 

Aşa că din acest film cu mult 
mz2terial modern, tinerele fete au 
realizat din nou o destul de greu 
comestibiiă peltea romantică. 

Apar însă în film doui actori 
cari realizează adevărate creaţii: 
Claude Raines, unul din ce: mai 
buni actori americani de compo- 
ziţie şi John Garefieid. tânărul 
actor care s'a făcut remarcat şi 
în: „Vis de tinereţe“. 


TRIANON : Sherlock Holmes. 


Operatorul cinematografic dela 
Trianon, trebue să fie un om 
foarte spiritual. Astfel, în ziua 
premierei fiimului Sherlock Hol- 
mes, S'a distrat teribi! pe pieiea 
spectatorilor, cari ven.seră la ora 
3 la cinema ca să vadă filmul 
dela început, cum se cade unei 
pel:cuie polițiste. După actul 1, 

a rulat actul 7; după acesta, ac- 
tul 3; după actul 3, actulg; şi aşa 
mai departe. 

Spectatorii uluiţi îl vedeau pe 
Sherlock Holmes, eşind dintr'o 
casă cu capul gol, pentru ca pe 
stradă să apară cu joben. Tot așa, 
un cetăţean pe care toată lumea 
îi credza mort, își făcea la un 
moment dat apariția pe ecran. 

Din cât am putut să înțeleg, 
filmul pare a fi destul de paipi- 
tant, câteva urmăriri prin ceaţă, 
find minunat redate. De aseme- 
nea, Bas:] Rathborne, e un foarte 
calm şi enigmatic Sherlock Hol- 
mes, fără ca totuși să şteargă a- 
mintirea celuilait Sherlock Hol- 
mes al ecranului, Clive Broock. 

Vă sfătuese să nu judecaţi fil- 
mal după cronica aceasta. Cereţi 


părerea cetăţenilor cari au văzut 
filmul atunci când operatorul 
mavea poftă de joacă. 


PREMIERA DE MIERCURI 


Vom scrie în numărul viitor 
despre noul film dela Sazaia, „Eli- 
sabeth şi Essex“, în care Bette 
Davis este minunată. Din lipsă 
de spațiu, ne vom mulțumi acum 
doar să recomandăm călduros a- 
ceastă excelentă „bandă” lucrată 
în tehnicoior 


TRAIAN LALESCU 





Cronica muzicala 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


D-nele Hoerner (Margareta) Rence 
Gily (Carmen) interpretă şi în cursul 
unui ţurneu trecut, al aceluiaș rol, Ro- 
şi 
d-nii Altery (Faust) și Singher (Vailem- 
tin) înconjurați de artiștii și corul Ope- 
rei Române, care au întrunit mer:tuoase 
de realizare, 
superior condusă 
maestrul Alfred Alessandrescu, au îm- 
părtășit succesul ambelor spgetacole. 

SOLIȘTII CONCERTELOR SIMFONI- 
CE. — Atât concertul săptămânal 2! 
Filarmontcei” cât şi acela al orchestrei 
au primit concursuri 
inedite. La „Filarmonica” pe acela al 


GRUPUL FRANCEZ LA „OPERA RO- 
MANA”. — Un mănunchiu de cântăreţi 
dela instituţiile lirice de stat din Paris, 
a participat la „Opera Română” la două 
din reprezentațiile de repertoriu şi pre- 


zentare curentă. 


Am fi preferat, de sigur, un întreg an- 
formatiune completă, specta- 
co'e integral a'cătuite de oaspeţii nos- 
tri. Aportul parţial, adus în reprezenta 
tea a două din cele mai populare opere 
franceze, „Faust“ de Gounord şi „Car- 
mem“ de Bizet trebue de acera subli- 
niat mai ates pentru contribuţii artis- 
tice privite individual şi pentru prilejul 
pe care ni l-a adus de a cunoaște pe 
câtiva din interpreţii actuali de care dis- 
pun teaţrele de operă din Paris. 
Creaţia cea mai omogenă, mai plină, 
mai sigur şi mai consecvent legaţă de 
personagiu și de cerinţele lui expresive 
particulare. ni s'a părut a fi aceea a 
a-lui Cabane] (Mefisto). Glas netezit. 
rotbumijit, de emisiune armonios statorni- 
cită, interpretare de muzicalitate alea- 


sambiu, o 


să şi eregant stăpânită, relief 


fericit găsit principalelor momente de 
au conlucrat la 
obtimerea unei interpretări de distinsă 
calitate, pentru care este firesc să no- 
tăm nume!e acestui artist printre acelea 
pe care le-am dori și pe viitor înscrise în 


caracterizare a rolului, 


afişele noastre. 


de a gusta o fărâmă din 
plăcuta și interesanta sa 
conversaţie. 

In cursul șederii sale în 
Bucureşti, am avut plăce- 
rea să-l cunoaștem la o re- 
cepție făcută la Institutul 
de înalte studii franceze în 
România, Atunci, d. Co- 
peau ne-a făcut, mai mul- 
tor admiratori ai teatrului, 
unele cont.denţe, ne-a enun- 
ţat câteva din ideile cari 
l-au călăuzit dealungul ca- 
rierii sale. 

Să insistăm asupra lor, ar 
fi inutil. Avem prea puţin 
loc spre a putea  desvoita 
importanţa celor câteva 
fraze rostite. Dar ne-am 
convins de seriozitatea pre- 
ocupărilor sale şi de supe- 
rioritatea intelectuală ce-o 
impune el teatrului. 


Felul cum a înţeles, în 
trecut, să dirijeze tinerele 
talente, și organizarea unui 
sistem de reprezentații e- 
voluate contorm spiritului 
modern, și felul cum înţe- 
lege, acum, să  îndrume 
spectacolele Comediei Fran- 
ceze, sunt o mărturie a des- 
tinului superior ce întrevede 
d, Copeau, scenei. 

Vom reveni, poate, când 
reprezentațiile bucureştene 
ne vor prilejui ocazia, asu- 
pra ideilor sale, şi desigur 
vom avea multe puncte in- 
teresante de subliniat. Va fi 
pentru noi mai mare bucu- 
ria, să putem ajuta aprecie- 
rile noastre cu viguroasele 
judecăţi ale aceztui repre- 
zentant al culturii franceze. 


land (Michaela) 


condițiuni 
„Filarmonica“, 


„Raâ:o” 
tânărului violonist 


larmon:cei” 


dramatic 


Borries, prim concert - maestru al „Fi- 


din Berlin. 
sveltă a jocului d-sale, în acelaş timp 
energic şi mlădios, simțirea personală 
delicată dovedită în expansiunile de Ii- 
rism găsite în decursul execuțţiunii, au 
răspuns cu valoroase elemente aștep- 
tărilor atâţ de serioase ce preced o in- 
terpretare a concertului de Brahms. 
D. Gorge Georgescu i-a fost un auto- 
rizat și preţios colaborator, împreună cu 
excelenta „Filarmonică“, 
chestră, a găsit mijlocul, deşi absorbită 
de obligaţiile compacte ale celor două 
servicii muzicale permanente ce îndepli- 
neşite, la Operă și in concert, să-și asi- 
gure o înaintare în forma artistică, dem- 


de V. VAXIMILIAN 


dezesperat, incepa să ţipe, să plân- 
gă să alerge de co'o pânâ colo, ce- 
rând ajutor. Diferiţi statişti, aşa 
zișii oameni din popor, apar dn 
culise. Printre aceştia se afla și un 
medic. Medicul eram eu, 

Cum mă vede Tr:bouleţ se repe- 
de ia mine spunându-mi, în ver- 
suri : 

„D-le doctor, d-le doctor, 
uiiați-vă, e numa leșinată, nu-l 
așa ?* 

Şi eu trebuia să-i răspund: „E 
moartă ! 


Pe piept, în partea stângă fiind 
CUmpli, raiată. 

De sângele ce-i cursa ea pare 

asfixiata”. 

Arcesta-i tot rolul Nu e mare, 
Dar când eşti acior tânăr, când 
eşti cuit şi stud.cs, hu te intere- 
sează  număru. cuvintelor. Deci 
nu-um spus: Din medicul aces.a 
Ssz poate iace O creaţie artistică 
superbă! Și m'ain apucat de lucru. 

Mai întâi m'am gândit cum îre- 
bua să mă imbrac, Vream sâ amo 
infăț.şare cât mai impozantă. Am 
răscolit mai mult de 2) de desene 
ale epocei respective. Odată hotărit 
asupra costumului mi-am pus ur- 
mătoarea intrebare : 

— „Medicul! acesta este oare bă- 
trân sau ţânăr*? 

Răspunsul mă încurea grozav. 

Preteram să fie tânăr. 

Cum şi eu eram tânăr pe atunci, 
aveam prilej să dovedesc aceasta 
chiar dela intrarza în scenă. Imi 
fac o intrare repede şi toi pubiicul 
din sală o să spună: 

— „„Cine-o fi actorul ăsta ? Bra- 
vo lui! Are vicaţă ! Ştie să se miş- 
ce“! 

Şi mai aveam şi alte motive să 
nu fac un medic bătrân. 

Fiindcă nu uitaţi că scena se 
petrece după miezul nopţii. La a- 
semenea re medicii bătrâni dorm. 
nu se deranjează așa de uşor, în 
vreme ce medicul tânăr are nzvoe 
să-şi facă clientelă și dă vizite da 
orice oră, 

Dar dacă 'a 3 dimineaţa nu se 
întorcea dela căpătâiul unui bol- 
nav?,,. Dacă se întorcea diha vreun 
ch:f?... 

Tucă un motiv să-l joc tânăr. 
Bătrânii geboșaţi nu sunt simpa- 
tici pe scenă, 

Aşa dar tânărul meu medic tre- 
buia să aibă gulerul desfăcut, un 
barbişon întors în sus şi o şuviță 
de păr pe frunte. Vi-l inchipuiti, 
nu-i aşa? 

Rămânea acum, să studiez cum 
trebuie spus rolul. 

L-aţi auzit adineauri. Nu e mare, 
dar e emoţionant. Şi ca toate rolu- 
rile îşi are punctul său culminant. 
Acest punct este : „E moartă“! „B 
moartă“! Aci e cuprins tot rolul. 
Celelalte două versuri puteau chiar 
să lipsească. 

— „E moartă“! Asta, spune tot.— 
Dar în câte feluri nu se pot spus 
aceste două cuvinte: E moartă! 

Am să le spun repede, cu ţonui 
indiferent al omuui de ştiinţă, 
care face tot ce poate să îndui- 
cească suferințele dar nu-şi pune 
in'ma, pentru toate mizeriile ome- 
neşti ? 

„E moartă”! Adică nu pot 
să-i mai fac nimic! 

Sau ca un medic deranjaţ din 
drumul său, care văzână că nu 
mai e nimic de făcut, vrea so 
șisargă cât mai repede ? 

— „E moartă“! Adică: Lăsaţi-mă 
în pac, nu vedeţi că-i moariă! 

Sau mai bine să-mi dau aerul] că 
bătrânul tată îmi inspiră milă, am 
să-i strâng mân: și am să-i spun 
cu lacrimile în vare : 

„E moartă“! La, vârsta asta! 
Biată fată! E moartă! 

Sau și mai bine, spun repede : 

„E moartă“! fără, n-ci o ezitare, în- 


Duval (Martha), 


obţinut, 
de 
de 


susținuți 


soliste 
german  Siegiried 


Fermitatea 


Această or- 








EI 7 


tocmai ca un medic sigur de me- 
Serie și cars nu a văzut bine vic- 
tima și strigă : „E moartă“! 

Imposibil să mă hotărăsc la care 
din aceste imtonaţii să rămân, De 
aceia mi-am zis atunci: ta să ana- 
lizez eu serios rolul. 

Sunt un medic activ, studios și 
plin de teient, 

Trec pe scenă și cineva mă 0- 
prește. Dintr'un gest am priceput 
despre ce este vorba, Mă  reped 
spre nenorocita fată...  Ingenun- 
chiez, marcând cu un joc de figu- 
ră, că victima îmi este simpatică, 
o examinzz, îi cercetez pulsul, imi 
lipesc urechea de inima ei, stau 
așa... Siau... In timp ce unii din 
spectatorii din teatru, cu paltoa- 
nele și pălăriile în mână stau şi 
ei gata să plece. 

Or îi însă şi alţi spectatori care 
să-şi spună : 

— Ia să mai 
tot nu a murit. 

E un moment de încordare! 

Eu examinez mai departe, 

Sco; o oglindă din buzunar, 9 
pun pe buzele bietei copile și după 
o tăzere sulocanuă, strig : 

— E moartă!!! 

Nu, nu e bine. Un medic cuminie 
menajează durerea. unui tată și nu 
işi spune gândul decât publicului: 
— (cu mâna la gură) E moartă! 

La urma urmei 0 să aleg şi eu 
una din atâtea intonaţii şi gata, 
Toate sunţ bune! 

Să văd acum ce fac cu cea două 
versuri de prisos: 

„Pe piept în partea stângă 
fiina cumplit tăiată. 

De sângele ce-i curse ea pare 
asfixiată“, 

Versurile acestea se pot spune şi 
repede, cum obișnuiesc s'o facă 
toţi actorii de talent; dar atunci 


nu o să mai producă efect şi de... 
sunţ scrise d: Victor Hugo! 


Eu le voi spune astfel: 

„In piept, în partea 'stângă. 
Accentuând stânga fiindcă acao-l! 
inima „fiind cumplit tăiată“, ari 
voiu accentua cuvântul „cumplit“ 
— astfel ca publicul să înțeleagă 
că rana avea câţiva centimetri. 
Dacă nu ar îi fost așa, fata ar 
inai fi trăit, nu mai era nevoe 
de actul al V-lea nici de medic 
şi ar fi fost păcat. 

„De sângele ce curse ea pare 
asfixiată ! 

Observaţii bine cum spune poe- 
tul: „Ea pare!“ Astăzi un medic 
ar fi mers 'a sigur şi ar fi spus: 
a fost asfixiată de sângele care a 
curs. Pe vremea lui Francisc 1] 
însă „medicina era abia în faşă, 

Din cauza asta Hugo a scris: 

„Ba pare—asfixiată, 

Toată istoria medicinei stă în 
cuvintele aceste : Ea pare. 

Pentru wn actor oarecare rolul 
s'a sfârșit aici. Pentru unul însă 
care studiază şi se documentează 
serios. rolul medicului acum  în- 
Cepă, 

Ce mi-a trecut dooaată prin 
minte şi ce superbă descoperire 
am făcut! 


Omul acela aflat pe o piaţă de- 
şaztă, alături de cadavrul unei 
tinere fete asasinată, ste cl oare 
aşa de dezesperaţ pe cât pare ? 

Cine a rănit pe această copilă? 

Nu cumva chiar el, bătrânul? 
Si de ce HU? 

Atunci în timp ce vorbesc, am 
să-l privesc bănuitor, agitat iar 
publicul va înțeege imediat, câ 
eu sunt și medie şi descoperito- 
rul criminalului, 


așteptăm! Poate 


„Pe piep; în partea stânsă fiind 
cumplit tăiată 
„D> sângele ce curse ea pare 
asfixiată,..“ 
Lumea o să mă apaude și o sâ 
ies la rampă de mână cu asasi- 
naita. 
Din nenorocire mi s'a luat rolul. 
Directorul TFeatrului mi-a  Spus, 
că îmi lipsește SIMPLICITATEA, 
partea cea mai frumoasă a rolu- 
lui, 
Așa că nu am jucat, eu rolul 
Dar nici rolu! n'a fost jucat. 





nă de elogii speciale. Latura orchestrală, 
monumental de însemnată, a simfoniei 
a. IX-a de Betthoven, ni sa parut a îi 
înfăptuită anu] acesta întrun chip mai 
accentuat în maturitatea închegării poli- 
fonice, mai unitar şi mai amplu, ca în- 
totdeauna. 

D. George Georgescu, atât ca princi- 
pal responsabil al acestui progres colec- 
tiv, cât și ca dirijor al simfoniei a IX-a, 
vech:u şi trainic succes capital al carie- 
rei d-sale în ţară şi în străinătate, a 
împreună cu 
d-nele Gutianu Aessanidrescu și Nella 
Dumitriu, d-nii Mircea Lazăr și N:colae 
Secăreanu, ap'audaţii solişti şi faln:ca 
formaţiune corală „Carmen“, 
conducerea d-lui Lon Chirescu, un suc- 
ces deosebit de important, 

In concertuj orchestrei „Radio“ con- 
dus cu pătrunzător simț a! valorilor so- 
nore şi al semniticaţiilor muzicale, de d. 
Theodor Rogalsky, a apărut pentru pri- 
ma dată în concertee simionice dela 
Atemeu tânăra piamistă, d-ra Rodica 
Soutzo, care a interpretat concertul în 
re minor de Mozart. 

Tehnica incisivă dar delicat dotată, 
claritatea de declamare și simţirea per. 
sonală, uneori poate brăzdată de mici 
capriciozităţi, 
intemsităţilor și ritm, dar unită cu o se- 
rioasă viziune artistică de ansamblu, 
remarcabilă în menținerea liniei gene- 
rale stilistice, au lămurit interesant re- 
sursele concertante ale d-rei Soutzo și 
au confirmat talentul și 
d-sale, care-i hotărăsc um loc incontes- 
tabil primtre bunele noastre individua.i- 
tăţi pianistice noui, 


„Filarmonteca“, 


de sub 


în special în fluctuarea 


pregătirea 








8 


Literatura, 


Sa sfârşit 

Un titlu sugestiv și în ace- 
laș țimp melancolic va purta 
noul volum de nuvele al dom- 
nului V.ctor Popescu, directo- 
rul  „Universu.ui Literar“ : 
„Sa sfârșit primăvara...“, a- 
firmă tânărul şi talentatul 
nuvelist. 

S'a sfârșit în acelaş timp 


primăvara 


cea mai frumoasă etapă a 
vieții : copilăria pe care auto- 
rul aruncă o uitimă şi “ristă 
privire. 

Volumul care a apare în 
editura „Cartea Românească“ 
va fi o dovadă certă a matu- 
rizărei talentului real de care 
dă dovadă autorul. 





CONTRAPUNCT TEATRAL 


D. Ion Cantacuzino, cunoscu- 
tu! critic şi autor dramatic, pu- 
biică în curând, în colecţia „U- 
niversul literar“, volumul „Con- 
trapunet teatral”. Autoru! tra- 
jtează prob'eme!a ce au preocu- 
pat teatrul românesc în ultimii 
ani, urmărind acest me:s evc- 
luțiv paral=l cu :deil> teatrale 
din streinătate, desbătute în a- 
ceeaş vreme. Cartea „Contra- 
punct teatral“, a d-lui Ion Can- 
tacuzino este menită unui fru- 
mos succes, dată fiind comps- 
tinţa autorului. 


IMPLINIRE 


D, Ion Pillat are gata un vo- 
lum de sonete, intitulat „IMPLI- 
NIRE“, care va apare la una din 
marile noastre edituri la toamnă. 





Volumul cuprinde trei cicluri a 18 
sonețe fiecare grupate sub nu- 
mele de Cartea Privelişiiior, Car- 
tea 'Tăriilor și Cartea Mărturiilor, 
toate inedite și scrise în decursul 
iernei 1939-40, 


„SCARĂ LA CER“ 


Poezia românească, după a- 
saitul nejustificat al acelei poezii 
de import de până mai ieri, s'a 
Jimpezit. Poeţii s'au întors la is- 
voarele pururi proaspete ale brâ- 
dițiomalismului sau — cei puţin 
— ale autohtonismutui. 

Domnul Virgil Carianopol, al 
cărui desăvârşit ta'ent nu mai 
cite astăzi tăgăduit nici ds cei 
mai aprigi dușmani ai poeziei 
d-sa/'e, — este un caz un: în ]i- 
teratură, Luptând din grzu cu 
„anumita“ poezie a d:cadei tre- 








cute d-sa a isbutit să se relavaze 
dârz cu poezia d-sale de cea 
mai autentică proveniență ro- 
mânească. Este cert lucru că a 
avut succes. Dacă spunem că 
acest poet este cel mai citiţ din 
generația,sa, mu exaperăm. Da- 
vada ns-o dă faptul că ultimul 
său volum de poeme „Frunzișul 
toamnei mele” s'a epuizat, Con- 
ducerea  „Colecţiei Universul 
Literar”, apreciind valoarea 
deosebită a d-lui Virgil Caria- 
nopo!, i-a pus sub tipar un nou 
volum întitulat simbolic „Scară 
ia cer”. Se vor vedea, în acest 
vetum, noui fațete ale poeziei 
avestui aed şi suntem siguri că 
această carte va fi o aevărată 
Surpriză, 


INGER CONDEIER 


D. Mihu Dragomir, un inimos 
tânăr poet, a scos, nu de mult, o 
plachetă intitulată „Inger con- 
deier“. 

Deși se resimte mult urma lec- 
turilor din Barbu, Blaga, etc., nu 


e un piâat, la inceput să se 
vadă că ai aprofundat pe 
mirii poeți și d2 acea pos- 


ziile dim volumașul d-lui Drago- 
mir ne fac să așteptăm cu încre- 
dere o nouă carte. Vom anunţa-o 
cu bucurie și o vom discuta mai 
pe larg. 


UNIVERSUL LITERAR 


GHERGHINESCU VANIA 


D. Gherghimescu Vania, auto- 
rul mult gustatuliui volum „Am 
vonul de au”, a predat „Colec- 


ției Universul Literar”, noul 
d-sale volum de versuri care sa 
va, intitula „Privighetoarea 


oarbă”. Cartea s'a pus sub tipar 
şi va apare în curând, 


„PĂRAGINIRI“ 


poemul tânărului scriitor C. 
Scrima, apărut în iarna, acesti 
an, nu cuprinda decât opt pa- 
g;mi. Destul însă pentru a aduce 
mărturia unui autenţic talent; 
și când spunem aceusta am vrea 
să trecem dincolo de banalita- 
tea unei notițe incolore, pentru 
că poamul ps care-l semnalăm 
poartă în el o atmosferă nouă, 
aa bărbătească infruntare a du- 
rerilor, a înfrângerilor, a pără- 
ginirilor... „Intoarcere” şi „Seri- 
soara târzie“ sunt cele două 
părţi ae acestui merituos înce- 
put de carizră poetică. 


„PATRIOTUL“ DE PEARL 
S. BUCK 


„Patriotul“, apărut în limba 
engleză în 1931, e unul din cele 
mai bune romane ale scriitoarei 
americane Pearl S. Buck, care în 
1938 şi-a văzut activitatea lite- 
rară răsplătită cu premiul No- 





arta, 


bel. Cartea aceasta e rodul unor 
minuțţioase și atente observaţii 
făcute asupra vieţii și moravuri- 
lor din China, cu ocazia şederii 
acolo a romancierei, între 1921 
şi 1930, ca profesoară la Univer- 
sitatea din Nanking. „Patriotul“ 
e astfel o lectură din cele mai 
interesante, prin pitorescul va- 
riat şi bogăţia observaţiilor cu 
caracter social care abundă în 
paginile cărții. 

Traducerea aleasă d-lui Jul. 
Giurgea face accesibilă publicu- 
lui românesc una din operele 
cele mai îndreptăţite la preţui- 
rea lui, din literatura străină. 


„ALGE PENTRU CONDURI“ 


Tânărul post Lucian Dumitres- 
cu, puntând sub uniforma sa dz 
elev în clasa VII-a a liceului mi- 
litar din Târgul Mureș, o inimă 
plină cu vise, pregătește un nou 
volum de versuri intitulat: „Al- 
ge pentru conaduri“, 

Apărând în vitrinele librănii= 
lor, la. vârsta de 16 ani, cu un vo- 
lum : „Pândar de stele“, numele 
tânărului Lucian Dumitrescu este 
cunoscut și dim colaborarea?sa a“ 
siduă la revista „Convorbiri Li- 
terare“. 


Aşteptăm cu  încredane noul 
volum al cu atevărat tânărului 
poet. 








idei... 


„Țara visurilor noastre” —An, 
1V. Nr. 23—24 Febr.-Martie 1940. 
Apare la Oradaa, sub conduce- 
rsa d-lui Prof. Augustin Cosma 
şi sub îngrijiera unui comitet 
compus din elevi de liceu, în 
frunte cu Eugen Groza. In acest 
număr: Augustin Cosma, Preot. 
I. G. Bulea, Tiberiu V. Maior, 
Ion $ereș, Eugen Groza, Drâgan 
Cornel ete. 


6 Aprilie 1940 





„Preocupări literare”. — An. 
V. Nr. 2. Febr. 1940. — Director 
V. V. Haneş. Scriu despre Titu 
Maiorescu d-nii: Gr. Tăușan, 1. 
Nisipeanu şi Gecrge Hit, In 
rest semnează d-nii: A]. Stama- 
tiad, Alex. 'Țuţuianu, Const. Di- 
hoiu Dr. Fritz Behr-Weimar şi 
Alex Vereș,. , 


Conferinţa d-lui Zambaccian 


In faţa unei săli pline de ar- 
tişti, colecționari de artă, stu- 
denţi, etc., d. Zambaccian a des- 
voltat Luni 25 Martie la Funda- 
ţia Dalles, o strălucită și bine 
documentată conferinţă. 

D. Zambaccian făcând o scurtă 
introducere asupra educaţiei ov- 
chiului, care este necesară pentru 
a desprinde calitățile pur plas- 
tice ale unei opere de artă, cali- 
tăți care nu sunt totăeauna apa- 
rente ci interioare, trece ia perso- 
nal.tatea și opera marei meşier 
român, 

Intrând într'o expoziţie de a 
lui Petrașzu, spune conferenţiarul 
suntem cu toţii impresionaţ, mai 
întâi „de unitatea personalităţii 
sale și constatăm un artist dârz şi 
neșovăitor în credinţa și visuali- 





Boeme parisiene Executarea lui Tărcuci 


(Urmare din pag. 5-a) 


(Urmare din pag. 1-a) 


poetul! Paul Fort, care-și adu- 
na „cenac:ul de c:raci pe ban- 
chetele lustruite de'a Closerie 
des Lilas“ 2), 

Fragmente din această via- 
ță boemă parisiană a cunos- 
cut și poetul Dimitrie  An- 
ghel, amantul florilor, în pri- 
begiile lui dela începutul lui 
1900. Iată-l în Parisul epocii 
lui Jaures, Jeun Moreas, Er- 
nest Raynaud, Paul Fort, Ju- 
les Claretie, în muzicalitatea 
şi  fandările simbolismului 
francez. 

Cafeneaua „Vachette“, col- 
furile boeme dela „Taverne 
Gambrinus“, și „Cafe du 
Croissant“, îi erau bine cunos- 
cute. Zile de exuberanță sau 
de nostalgie, aventuri trecă- 
toare cu midinete, pe care, în 
aparenţă, le înregistra indife- 
rent, dar care, în realitate îl 
obsedau şi îl răneau în cute 
interioare. O Lottă, o Marcel. 
le, apoi o Margot, capricioasă 
ca o fiacără de ştrasuri, chi- 
nuitoare și dominantă, feiină 
și triumfăloare prin femini- 
tate î)... 

Și, pretutindeni, un Mitif— 
așa cum îl numea pe poet a- 
micul său Clarnet, în priete- 
nescul duo-boem dela Paris 
— un Mitif învingător, numai 
în vis lucid, al vieții şi al fe- 
meilor, şi, în fond, un pururea 
îngenunchiat de-un zâmbet, 
de un capriciu, de-o dragoste, 
de-o floare... 


*% 
Departe de ceiace era boe- 
ma simbolistă, — cercurile 


decadentismului, din jurul lui 
1880, diformând boema, culti- 
vă, sub z0dia dia'ecticii ma- 
terialiste, un violent sprit a- 
narhic, o poziție de excesivă 
agresivitate, un climat de di. 
soluție şi aprig negativism, di- 
formând  boema,  triviali- 
2ând-o, înlocuind toată spon- 
tana și generoasa revărsare 
de vis, printr'o luciditate co. 
rosivă, materialistă, vidă de 
poez:e. 

O serie de cenacluri de ti- 
neri „Les Hydropathes*, 
„les H.rsutes“, „Nous autres*, 
„Les Jemenfoutistes“, „Les 
Zutistes“, „Le chat noir“, 
etc. +) — luzează visul. sugru- 
mă sensibilitatea, intronând 
sp.ritul materialist și antire- 
lig:0s, refulând morala, reven- 
dicând libertatea absolută a 
Cârnii, blamând patria, sim. 
Datizând „republica interna- 
țională“, 

Se încearcă, astfel, să se 
promoveze 0 boemă deca- 
dentă, total anarhică, a- 
dânc structurală de ideologia 
marzistă. 

Boemei-decadente îi ur. 
mează însăși decadența „cd- 
Jenelei“. Decadenţă, pe care, 
mai târziu, o evită  „fante- 
aiștii“, francezi spiritul 
Jrancez reacționar împotriva 
decadentismului şi anarhiei 
— Paul-Jean  Toulet, Jean 
Marc Bernard, Jean Pellerin, 
Fr. Carco, Leon Verane, Iris. 
tan Dereme,5), creiând un 
stil nou de boemă, profund în- 


telectuală, decentă și aristo. 
crată, 

Cafeneaua — sediul boe- 
melor simboliste şi decudente 
— verminată de trândăvie, 
devenită, cu vremea, refugiu 
al mediocrităţii, al frivolităţii 
vulgare și al rataţilor, întră 
în crepuscul, 

Paul-Jean  Toulet — acel 
bearnez veritabil pentru care 
poetul Ion Pillat are o deose. 
bită admiraţie — înlocuește 
cafeneaua decăzută cu batul. 

Atitudinea lui elegantă şi 
discuţiile-i stilizațe din baru- 
rile din „le Palace des Champs 
Elysees“ sau „de la Paix“, — 
în epoca primilor ani de după 
război — coincid cu degene- 
rescența boemei împinsă, din 
ce în ce mai mult, spre trivial 
şi compromis de către deca- 
denți, 


* 


In Parisul de după răsboi, 
boema  mansardei şi a caje- 
nelei a rămas exclusiv nostal. 
giilor romantice. S'a stins în 
ani, ca stingerea unui bătrân 
menuet pe clapele îngălbenite 
ale clavirului din iatacul bu- 
micii. 

Boema a rămas trecutului. 
Și amintirii. Doar prin fundul 
cafenelelor ieftine din Mont- 
martre, mai poți întâlni câte 
un „maestru“, gesticulând, ia 
O Masă, şi aruncând un zâm- 
bet amar peste naufragiul tu- 
turor tentativelor sale dea 
dobândi „celebritatea“, 

Parisul artistic de azi nu 
mai este ace'a al boemei lui 
Gaultier și nici acela al lui 
Murger, Verlaine sau Mau- 
r&as. Parisul artei de azi este 
Parisul eleganței sobre a aris- 
tocratului raf.nat și rece care 
e Valery, — este Parisul mon- 
denităţii lui Paul Moranăd, Pa- 
risul lui Jean Giraudouz. 

De-ace:a, poate, numai un 
surâs de compasiune trezesc 
acei uitimi „scriitori“ și „ar. 
tişti“ cari stăruesc, și acum, 
în parodia boemei. 

Ei nu pot să ne ofere decât 
tabloul „maestrului“ rebegit 
întrun fund întunecos dn 
Monimartre, sau tabloul bu. 
cureştean al ultimei „Capse“ 
lichidate. Tabloul unei cafe- 
nele sinistra:e, cu  reminis- 
cențe de trubaduri purtând 
tavaliere şi borsaline imense, 
ratați şi prăfuiți sufletește, a- 
murgind, inutil de ridicul, la 
o bătrână masă de cafenea, 
p2 care până şi şvarțurile sat 
învechit. 


2) 1. Pillat: „Portrete lirice“ (cp. 
„Poeţii fantezişti şi tradiţia fran- 
ceză“). 

3) Clarnet: „Mitif, poetul îlo- 
rilor“. (Vremea, 1929). 

4) P. Martino: „Parnasse et 
symbolisme“ (ch. „Apparition de 
Vesprit decadent“). 

5) Zon Pillat: „Portrete lirice“ 
(ep. „Poeţii fanteziști și tradiţia 
îranceză'), 


RADU GYR 


Il crescuse, la început, cu mara greutate, 
dându-i singur să sugă din biberonul pe care 
ii umplea cu lapte călduţ. De unde în pri- 
mele zile tânjise atât de mult aupă mama lui 
încât ara cât-pe-ce să piară, înainte chiar de 
a împlini un an, deveni coșcogeam'tea dulău, 
de se uitau la el trecătorii cu admiraţie a- 
mestecată cu groază. Il cunoşteau toţi oa- 
menii din acmuna wade Călin începuse ca- 
riera lui de magistrat. Ziua era blând ca mie- 
lul, de se jucau cu dânsul toți copiii vecini= 
lor, dar cum se însera şi se înch'deau por- 
țile mari dala cuntea casei unde locuia juda- 
cătorul. deverea o adevărată fiară sălbatecă, 
pentru oricine ar fi îndrăznit să intre. 

Tăncuci îşi urmase stăpânul prin toate lo- 
calitățile unde acesta fu în urmă mutat, până 
ce ajunsase Prim Procuror in capitala jude- 
tului din mordul Moldovei, unde îl găsește 
povestirea noastră. Din cauza câinelui acesta, 
Călin nu putea sta la hotel, fiind silit cum 
ajungea undeva să-și înjghebe mica lui gos- 
vodărie, pe care i-o conducea cu daosebită 
îngrijire bătrâna servitoare care îl crescuse 
şi pe dânsul, moştenită dea părinţii lui, 
morţi la scurt interval unul după eltul, cam 
pe vremea când intrase în magistratură. 

Cu cât se mărea câinele, cu atât creştea și 
dragostea față de stăpânul lui. Acesta respin- 


'sese mai multe propuneri: da căsătorie avan- 


tajoase, dntre acele ce se fac în mod »bici- 


nuit tinerilor magistrați în oraşele pe unde 
îi poartă necesităţiia carierii lor. Căci, Tăr- 
cuci, aşa mate și lâţos cum era. dormea pe un 
covoraş anume aşezat lângă patul stăpânu- 
lui său. Ori, care femeie ar fi consimţit 
— şi cu drept cuvânt! — să vadă continân- 
du-se obiceiul acesta, atât de puţin... igienic? 

T)2 vreo câteva luni însă, câinele căpătase 
o boală gravă de piele, care — cu toate îngri- 
jirile — ajunsese într'o fază atât d> gravă, 
încât Călin, primind sfatul medicului vsteri- 
nar, consimţise ca Tărcuci să fie euicat în- 
tr'un cuibar de paia, în şura din fundul curții. 

Dar, câinele, așa bolnav cum era, când 
simțea că stăpânul este acasă, făcea iot ce-i 
sta în pulință să intre la dânsul şi nere- 
ușind se resemna a se întinde, gemând de du- 


rere, pe prundul colțuros din faţa uşei. De . 


acolo nu-l putea lua decât cu mare greutate, 
căci prefera să doarmă acolo, pe piatra dură 
şi rece, dar aproape de stăpânul lui, decât în 
culcușul moale din șură. Chiar când ploua cu 
găleata. el tot nu se mișca de acolo, ceiaca 
silise pe Călin să puie lacăt la şura unde ză- 
cea câine. 

Bra prin Decembrie. Afară se întinssse pni- 
mul strat subţire de fulgi albi. Ajungând in 
dreptul tribunalului, el făcu semn vard'stului 
câre se apropie saltând respectuos şi îi or- 
donă, cu inima zdrobită de durere, să se ducă 





Opera lui Creangă si Humuleştii 


(Urmare din pag. I-a 


nește cu Dracul. De aici intrăm în 
domeniul fanteziei. Dar Dănilă Pre- 
peleac rămâne, cum rămâne de alt- 
fel şi Stan Păţitul sau Ivan Turbin- 
că, exemplare din viața rurală în 
care fabulosul se amestecă cu reali- 
tatea. Dacă facem abstracție de 
Dumnezeu şi de Sfântul Petru, en- 
tități din afara vieţii concrete, oare 
lupta cu moartea, căreia îi spune 
„Paşol, vidma, na turbinca“, nu are 
ceva din revolta firească a omului 
împotriva morţii, din nesățioasa do- 
rinţă de a înfrunta fatalitatea? Ivan 
Turbincă era un rus, un om altfel, 
care își căuta un rost în lume, și da- 
că îl privim sub această înfățișare, 
numele lui, consacrat de blagoslovi- 
ta turbincă, ni se pare prea vrednic 
de miraculoasa întâlnire cu Dumne- 
zeu şi cu Sfântul Petru. Vrem să 
spunem că chiar aceste chipuri sfin- 
te se umanizează în viaţa lui, și a- 
cest fapt nu este tocmai atât din do- 
meniul fanteziei atâta vreme cât po- 
porul nu şi-l poate închipui altfel pe 
Dumnezeu decât în feluritele lui în- 
truchipări omeneşti. Dacă ţinem 
seama de superstiţiile, de eresurile 
şi datinele poporului român, întâl- 
nirea cu Dumnezeu, este dacă nu fi- 
rească oricum posibilă. Celelait 
personagii de proporţii colosale, cum 
ar fi Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăţi- 
Lungilă,  Setilă, Flămânzilă, sau 
Siarmă-Piatră şi  Strâmbă-Lemne 
sunt de aceiași dimensiune cu Făt- 
Frumos Fiul Epei sau cu Harap Alb. 
Poporul mărește personalitatea eroi- 
lor săi până la înălțimea fantastică 
a făpturilor mitologice. Dar adâncui 
omenesc al firei le pogoară printre 
muritori, şi aici se întrevede parti- 
ciparea acestor figuri legendare la 
durerile, umilinţele și izbânzile pro- 
vocate de conflicte umane, 

Armonia dintre fond şi formă este 
o virtute prea evidentă în opera lui 
Ion Creangă şi această calitate îi 
subliniază clasicismul. Oamenii sunt 
vii, caracterizați sufletește prin pro- 
priile lor cuvinte. Trăesc o viaţă li- 
beră, epicureică, senină și plină de 


voioșie. Toţi sunt simpatici şi comu- 
nicativi; toţi au o căldură lăuntrică 
pe care nu o pot stânjeni necazurile 
şi durerile. Povestirile lui Ion Crean- 
gă au un fond optimist şi dinamic, 
puteri miraculoase scoborite din le- 
gendara existență a eroilor populari 
însufleţesc acţiunea lor. Cadrul de 
lumină și cuceritoarea seninătate, 
pitorescul viu colorat al naturei, dă 
reliefuri pronunţate, peste care adie, 
ca o undă de mister, fluidul nezăgă- 
zuit al vieţii. Unii eroi au o exis= 
tență dublă, de întristare și nădejde, 
de înfrângere și izbândă, un pathos 
cavaleresc îi poartă prin isprăvi în- 
drăznețe până când izbutese să cu- 
cerească lucrul dorit. Harap Alb, 
Făt-Frumos, se luptă cu răul şi cu 
urîtul, ei sunt purtătorii unui destin 
sublim, al binelui și frumosului. A- 
ceasta este însăşi concepţia filosofi- 
că a poporuiui, tradiţia tutelară a u- 
nei simțiri colective, oglinda credin- 
ței în bine și în adevăr. Zăcămintele 
seculare aie folclorului au dat con- 
tur de prodigioasă existenţă acestor 
închipuiri. Ion Creangă le-a făcut 
să circule întro înfățișare literară 
limpezită, echilibrând măestrit fon- 
dul și forma. Din această pricină 
Poveştile au o circulaţiune nelimita- 
că, pentru toate timpurile, pentru 
toate categoriile sociale, pentru toa- 
te formele de cultură. 


NICOLAE ROȘU 





A apărut în 





IN ȚARA 


nuvele 


datori!ă tânărului şi vigurosului prozator 
LADMISS ANDREESCU 
Observaţie, analiză, suțlu epic, dinamism 
De vânzare la toate librăriile“şi chioșcurile de ziare 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


Colecţia „LINIVERSUL LITERAR ” 


cartea de hotărit succes 


a a aa Pa a e 


acasă la dânsul spre a împuşca bietul câine 
bolnav. Apoi, o luă ia vale, spre celalt capăt 
al orașului, aproape de barieră, unde într'o 
somptucasă clădire boiereasră, fosta locuinţă 
a proprietarului moşiei din apropere, şedea 
cu chirie, preşedintele tribunalului, au fami- 
lia lui. Acesta avea în seara aceia sindrofie 
şi învitase, pe lângă colegi. toate notabil:tă- 
țile din târg. De obicei, fiindcă distanța era 
destul de mare, Călin se ducea la casa pne- 
ședintelui cu trăsura, dar azum preferă să 


meargă p2 jos. Il durea capul şi vroia să mai . 


u.te ceia ce avea pe inimă. 
- Ajungând acolo, găsi lume mulță, 
mese de cărți şi un bufet copiez 

— „Dar ce, Primule, ţi s'au înecat coră- 
biile?“, îl întâmpină răzând veselă. curnana 
de gazdă. 

Călin, drept orice răspuns mormăi câteva 

cuvinte meînțelese şi «l care în mod obirinuit 
nu juca cărţi se aşeză la o masă de pokar 
unde tocmai lpsea „al patrulea“. Era tăcut 
și posomorit., Nici una din glumele ce se fă- 
ceau la adresa lui, nu reuşiră a-i descreți 
fruntea. 
Lui nu-i putea ieşi din minte, drama care 
în acele momente se petrecea acasă la dânsul, 
regretând dispoziţiile pe care ie luase, câtă 
vrem? puteau să mai existe speranțe de în- 
dreptare, Dacă ar fi — își zicea el — numai 
o singură asemenea șansă la 0 mie, sau la 
zace mii, sau char la o sută de mii de cazuri 
şi încă tot trebuia,să mai aștepte Simţia cum 
i se frânge inima în piept şi îi venea să lase 
totul spre a fugi acasă la dânsul, cu gândul 
că va mai pulea încă împied:ca executarea 
ordinuiui pe care îl dase vardistului. 

Suferea cu atât mai mult, cu cât nu vroia 
să d=svălie nimănui ceiace sumţia în sufiatul 
lui, pentru că ar fi suferit prea mult să device 
subiectul de ironii ieftine, din partea acelora 
ce nu puteau înțelege o asemenea durere. 

— Ah! Ma crere, nu ar fi lipsit desigur să 
exclime în râsul tuturora, una din deamnele 
de faţă, ce fel de procuror este tânârul ace- 
sta, atât de slab ae inger! Să sutere atât pen- 
tru o javră? Nu poate fi om serios! 

Şi, contra abstinenţii lui obicinuite, Călin 
dădu pe gât, unul după altui, vreo două pă- 
hăruţe de Cointreau, pe care 1 le oferi gazda. 
Dar în loc de a se linişti, indispoziţia lui se 
mărise. Simția că nu va mai putea rezistă 
mult timp și se temea să nu izbucnească în 
lacrimi. Aproape de miezul nopţii, pretex- 
tând că nu se simte bine, ceru scuze celor de 
faţă și plecă grăbit spre surprinderea tutu- 
cor invitaţilor. 

Intre timp stratul de zăpadă se înaroşase 
bine, aşa că acum se mergea cu anevoe. A- 
iungând la stradă, Călin nu putu impinge 
portiţa care sa desrhidsa in afară, fiind opui- 
tă de un morman ma: gros. El strigă un rân- 
daș, care v=nind cu lopata și un felinar, sări 
peste gard în stradă şi începu a da la o parte 
mormnaul de zăpadă care ţinea în loc por” 
tiţa. 

— „Este ceva ici, zise omul după câteva 
“încercări nereușite, dar nu ştiu ce poate 
să fie?“ 

Iimpingând din nou cu toată puterea, izbuti 
a da la oparte obstacolui; abia atunci portiţa 
se deschise. Apoi, apropiind felinarul, strigă: 

— „Un câine mort! Cine dracul l-a m: 
adus tocmai aici, în dreptul portiței noastre?“ 

O săgeată ca de foc tracu prin «nima lui 
Călin. Tremurând, el se aplecă și văzu cu 
groază blana lăţoasă şi tărcată a lui Tărcuci. 
Dintr'o gaură, ia cap, sângele se prelingza 
incet, aburind şi roşind zăpada. Câinele mu- 
rise chiar a'unci. Lovit de moarte, el mai gă- 
sise totuşi, în dragostea pentru stăpânul 
lui, puterea de a se târi acolo unde instinctul 
îi spunea că acesta se află. Vroise să-şi dea 
ultima suflare cât mai aproape de dânsul. 

Și Primul Procurar Vasile Călin, ge a cărui 
severitate, erau înfricoşaţi toți răufăcătorii 
din întreg judeţul, magistratul cel mai ntân- 
duplecat, neputând rezista acestui grozav 
spectacol, o luă la fugă pe stradă. p.ângând 
ca un copil. 

După ce-l văzu că se afundă în noapte, 
rândașul din urma lui nu găsi nime mai bun 
de făcut dacât să râdă batjocoritor, umeste- 
cându-i pe amândoi, câine şi stăpâa, în cea 
mai trivială dintre înjurături. 


EUGEN PETIT 


Dans, 









CERULUI 


Preţul lei 50 





tatea sa, o autentică exprimare 
plastică, foarte personală, cu o 
dominantă pasiune pentru co- 
loare. : 

La fel ca într'o corală în care 
voci suave se impietesc cu voci 
virile, sprijinindu-se pa sunetele 
metalice de orgă, pictura lui Pe- 
trașcu converge la armonii gra- 
ve, arta meșterului nefiind o artă 
de seducţie și nici de impresie, 
ci o artă expresivă de o sobrie- 
late religioasă. 

Toată fantezia meşterului tin- 
de la o cât de bogată armonie de 
coloare, prin ea artistul înobi- 
lează orice, Cele mai umile obiec- 
te devin prin arta sa, obiecte pre- 
țioase și rare, după cum subiecte 
așa zis nobile pot fi banalizate 
prin penelul unui arțist medio- 
Cru. 

Conferențiarul analizează a- 
gistral formaţia lui  Petraşcu, 
trece apoi la opera prezentată cu 
prilejul expozițiilor sale, explică 
în proecţiuni valoarea şi evolu- 
ţia creaţiei meşterului, damon- 
strând cum personalitatea lui Pe- 
traşcu s'a desvoltat unitar şi as- 
cendent. Petrașcu apare astăzi ca 
un mare artist de o profundă re- 
zomnămță, şi pentru ecou. unives;sai 
al arte: sale, conferenţiarui ci- 
tează câţiva străiueţi critici apu- 
seni. 

Conferința a fost urmărită 
timp de două ore cu încordare 
de numeroasa asistenţă, conferen- 
țiaru. fiind dz=s aplaudat cu pri- 
lejul unor concluziuni în cursul 
desvoitărei şi termnând în ova- 
țiize săiii, care a răspiătt în a. 
Zambaccian, pe valorosul critic 
şi fide.ul prieten colecționar al 
marelui meşter român. 


„STRADA MARE“, DE SINCLAIR 
LEWIS 


A apărut de curând, în vitri- 
nele librăriilor, o nouă traducere 
în românești din opera cunoscu= 
tului romancier american Si:u- 
olair Lewis. Cartea se intitulea- 
ză „Strada Mare“, în versiunea 
românească  gatorită harnicului 
traducător, d. Jui. Giurgea. Ro- 
manul „Strada Mare“ cuprinde 
o impres:onantă poveste de dra- 
goste, în zugrăvirea căreia stră- 
luceşte talentul lui Sinclair Le 
W's, 


BIBLIOTECA „ENERGIA“ 


In biblioteca „Energia“ a edi- 
turei Fundaţiei pentru literatură 
şi artă „Regele Carol II* va apă- 
rea între altele şi autobiografia 
marelui om :de ştiinţă, diplomat 
și scriitor Benjamin Franklin, u- 
nul din ctitorii-Statelor Unite. 

Benjamin Franklin: „autobio- 
grafie“ — va prezenta o bogată 
şi interesantă experienţă umană, 
autorul  arătându-ne în acelaş 
timp legăturile dintre America şi 
Europa şi vădindu-se un mare 
moralist în sensul secolului al 
XVIII-lea. Cartea a fost scrisă 
pentru educaţia fiului lui Fran- 
klin. 

O altă capodoperă a literaturii 
americane care va apărea în 
aceeaș bibliotecă, este „Moby 
Dick“, autorul ei, Herman Mel- 
ville, fiind socotit împreună cu 
Poe și Whitman drept cele trei 
genii clasice ale Americei. Cartea 
aduce o atmosferă aventuroasă, 
de energie spirituală, o lume î"n- 


tastică în jurul pescuitului de 
balene. Melviile este socotit de 
criticii contemporani ca foarte 


modern şi actual. Ca stilist el a- 
parține secolului trecut, dar ca 
spirit este contemporan cu noi: 
viu, iubind aventura spirituală şi 
fizică, experiența semnificativă. 


„ORAŞUL NORDIC“, ROMAN 
DE IONEL NEAMIZU 


„Orașul norâic“ este al trei- 
lea roman pe care-l pubiică, în 
decurs de câţiva ani, d. Ionel 
Neamizu. Intre „Farmecul go- 
tic“ şi „Pentru o femeiz“, titiu- 
rile celorlalte două romane, d-sa, 
a mai dat tiparului un studiu 
int:cduciiv în est:ti:ă şi o car- 
te de nuvele „Oameni“. Ne a- 
făm deci în fața unei activi- 
tăţi literare susţinute, diversă 
şi rodnică în rezultate. 

Ultima arte apărută a a-lui 
Ionel Neamtzu înseamnă o nouă 
confirmare a talentului d-sa'e 
de szritor epic. In pagnile 
„Orașului nordic“ sunt înfăţi- 
șați, cu o remarcabilă putere de 
evocare, o seamă de inși cari 
au cu toţii comun gustul pen- 
tru preocupările lteraturii şi 
ale artei. In mediu: prcvincial 
în care-și trăese existenţa, reu- 
niunile şi discuțiunile de cena- 
dlu sunt singurele lor posibili- 
tăţi ae evadare din med:ocrita- 
tea care-i inconjoară. De aceea, 
cu toată prezentarea lor uşor 
caricaturală, ei ne interesează 
şi ne sunt simpatiei, astfel că 
atunci când toți s2 risipesc, re- 
s:mţim împreună cu Mantu, sin- 
gurul care rămâne, melancolia 
despărțiriior fără speranța în» 
toarcerii. | 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938.