Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1941_050_0020

VAIVEDSUL LIIEDAR 


PROPRIETAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov 4 


ABONAMENTE: 


autorităţi și instituţii 1000 le: 
de onoare 
particulare 


500 a 
250 „ 





ARTĂ ŞI INDEMÂNARE 


de G. C. NICOLESCU 








Sunt anumiţi oameni îndemânateci: potrivesc reped: 
cheia pentru o broască străină sau repară un ceas cu multă 
ușurință. Chiar fără să fie meseriași, au pricepsre p:aclică 
în domeniile cele mai diverse. Alţii, înlăuntrul îndeletnicirei 
lor, duc specializarea atât de departe încât sunt consideraţi 
ca niște adevărați artiști. Unul leagă căzți, altul consiruește 
bărci sau tace fotografii cum nimeni altcineva nu reușește. 
Și se merge încă mai departe. În domeniul spiritual, cineva 
face un articol fără nicio bătae de cap, despre orice sau de- 
spre nimic cu condiţia numai să uiilizeze un anumit veccabular 
și să ajungă la un anumit tom al finalului, în cel mai scurt 
timp posibil pentru scrierea lui materială. Tot astfel, un al 
treilea realizează cu aceeaşi ușurință versuri, o nuvelă sau 
chiar un roman, toate plăcute și cu niciun defect care să im- 
pună rezerva. Este, firește, aici, un har, dar nu mai puțin și o 
chestiune de obișnuință, de exercițiu care aduc îndemăna- 
rea, Ea amintește pe a acelor abili mânuitori ai pensulei sau 
condeiului care în parcurile stațiunilor de vară sau în beră- 
rii, în cele câteva minuie necesare pentru a-ți bea apa mi- 
nerală prescrisă de medic suu paharul cu bere, îţi schițează 
sau chiar îţi realizează oarecum definitiv portretul. 

Fără îndoială, el seamănă. Este câieodată mai puţin, 
din alt punc! de vedere mai mul: decât o fotografie, dar sea- 
mănă şi aceasta îi dă tot prestigiul. Este însă condiţia ase- 
mănării cu modelul una atât de fundamentală încât prin a- 
ceasia să ridicăm pe îndemânatecul ambulant la rangul de 
artist? Sau, cu toată împlinirea acestei condiţii, el nu este 
cu nimic superior meseriașilor inteligenți și bine specializati, 
care lucrează întrun ritm quuasi-mecanic? Poate că nu multă 
lume dela noi a gustat romanul lui Charles Morgan Portre! 
într'o oglindă, așa de interesant și de prețios totuși alât pen- 
tru toată problematica pe care o pune cât și peniru lămuri- 
rile ce le poate aduce în interpretarea întregei opere a aces: 
tui cu totul remarcabil scriitor. În acest roman, la un moment 
dat se pun> problema takloului-poriret, Ercul, pictorul 
Nigel Frew, când i se vorbește odată de asemănarea por- 
tretelor ce le făcea cu modelele lor, întreabă: „Care model? 
Văzut prin d-ta sau prin mine?” dar renunță să continue tare 
argumentarea pe care gândul său o iormulează: „un portret 
trebue să fie imaginea unui suflet reflectată în oglinda altui 
suflet” — de unde vine și titlul romanului. lar în altă parte, 
el meditează 1): „„Dams le peinture, il y a une part de contem- 
plation aussi bien que d'execution, Faire un portret, c'est de- 
couvtir les sources de la vie, connattre le parcurs suivi par 
ies file d'eau ruisselant des collines de lenfance, les voiz se 
rassambler pour former les torrents de la jeunesse avec ce 
qu'ils entrainent de souillures terrestres ou de reflets du ciel, 
peut-6tie pressentir vers quelles mers ils se dirigeni........]l 
iaut conclure avant de bien commencer un portrait arrivez, 
non pas & une comprehension intellectueile du sujet, ce qui 
demanderait une connaissance de certains faiis du pasze 
ignores de lartiste, mais ă une syihese de limagination 
qui le satisfait”, 

Dar ceea ce spune aici pentru un pictor un romancier şi ar 
putea fi socotit îndoelnic, cu insuficientă autoritate, am pu- 
tea afla în mărturisirile multor mari artiști plastici. Rodin, 
de pildă, vorbea de asemenea despre „adevăruri lăuntrice 
ascunse sub aparențe” pe care adevăratul artist le vede, 
dar pe care cel mediocru nu le poate surprinde. „Un om 
mediocru — spunea el, copiind nu va face niciodată o 
operă de artă. Aceasta fiindcă, deşi privește, el nu „vede“, 
şi zadarmic va nota minuţios detaliu cu detaliu: rezultatul 
va îi,şters si fără caracter”. Căci crtistul și numai el va șii 
să deslușească, dincolo de vestământul material al formei, 
pe care il pipăie, îl vede sau îl aude cititorul mediocru, 
mulțumit numai cu atât, un „adevăr lăuntric“ în care zezidă 
frumusețea. „lubiți adevărul, tineri artiștii — scria Rodin 
intrun testament artistic. Dar aceasta nu însemnează: fiţi 
de o exactitate plată, Există o exactitate de rând: aceea a 
iotografiei și a mulajului.. Arta nu începe decât odată cu 
„adevărul lăuntric”, 

Toate aceste consideraţii sunt adevărate și în ce privește 
literatura. Firește, ea trebue să reprezinte vieața, dar nu să 
lie o copie servilă și fără vieață a ei, ci să găsească tutu- 
ror formelor pe care le înfățișează: oameni, seniimente, |u- 
cruri, acțiuni, acele: The passion and the life, whose foun- 
iains are within din versul lui Coleridge pe care Morgam l-a 
pus ca epigraf la romanul Founiain. In literalură ca în orice 
altă artă deci, de copia naturii nu mai poate fi vorba nu nu- 
mai în sensul naturalist, care ducea la tendință, dar nici în 
accepțiunea obiectivității în general dominantă azi în epică. 
S'a abandonat alâ! de definiiiv, pentru spiritele aless, con- 
cepția unei arte tendențioase, încât azi, acolo unde se simte 
nevoia unui concuzs al tuturor valorilor spirituale pentru rea- 
lizarea unui mare ideal, se-caută noi formule prin care idea- 
lul să fie servit fără ca literatura să devină iendenţioasă şi 
fără să i se tulbure obiectivitatea. Dar literatura, dacă nu 
mai poate fi concepulă cu o teză pe care să o dorească, 
nu mai poate fi concepută nici fără un adânc sens. Nu de- 
sigur, sensul care să înlocuiască în chip subtil tendința, ci 
un sens metafizic foarte greu de definit, un anumit rezidiu 
subteram plin de sevă cure să fie pentru fiece momen: și 
pentru totalitatea romanului inepuizabilul izvor de semnifi- 
caţii, lărgind imens orizontul ps care închide materialitatea 

unei cărți. Numai în acestea vom avea înainiea noastră 
adevărate și mari opere de artă, 

Nu toate cărțile au asemenea bogate rezerve lăuntrice. Și 
totuși cititorul nostru, care rar caulă ceva dincolo de „su- 
biectul” unei cărți, dincolo de intriga și de vieaţa pa care o 
duc oamenii de acolo, se poale lăsa lesne înșelat fie da 
racluma ce se face, fie de prestigiul autorului și nu poale, 
cu redusa sa cultură literară, să discsarnă care din „marile” 
romuns ce-i stau în față cuprind realele valori artisiice pe 
care le dorim. Căci dacă romancierii nostri, să o recunoaş- 
tem cu o sinceritate, în general, câmd mu izbutesc să reali- 
zeze o operă de valoare, eșuează complet, cad în ridicol, în 
contraziceri şi facilități care n'ar fi îngăduite nici unui ado- 
lescent debutant, romancierii străini au la dispoziţia lor e 
vastă experiență din care au știut să scoată toate avantagiile 
putând lucra cu o îndemânare atât de remarcabilă încâ! o 
contunzi cu arta. 


(Urmare în pag. 6-a) 


ȘTEFAN DIMITRESCU 





REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 


APARE SĂPTĂMÂNAL 


PREȚUL LEI SAMBATA 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





PC A et) 77 


/ eg 





Dealuri dobrogene (Balcic) 


ANUL L e Nr. 20 
10 MAI 1941 





Valorile vieții 


Este firesc ca răzbOiul să 
sgudue temeliile spirituale ale 
omului, mai ales când e vor- 
ba de un război de dimensiu- 
nile celuia de astăzi. In „La 
storia come pensiero e come 
azione“ a gânditorului italian 
Benedetto Croce, găsim apli- 
cată „pe viu“ adică pe îsto- 
rie, concepția aceea  realist- 
idealistă u societății umane, 
ce fluctuiază întrun veșnic 
„Corsi e ricorsi“, între război 
și pace, între spirit şi male- 
rie, între echilibru și dezechi- 
ibru, cari, toate, nu fuc decât 
să însumeze omul între polii 
existenţii sale compleze, adi- 
că: între valorile de viață și 
valorile de moarte. 

Istoria nu este numai fapt 
brut, ci şi act de conștiință, 
act spiritual, E aici o CON- 
cepție umanistă score vine de 
la Vico şi dela idealiștii ger- 
mani, concepție astăzi reac- 
tualizată în mod paradoxal 
tocmai de veacul cu aparență 
atroce materialistă. Pentrucă, 
deşi trăim în vremea ră2bo- 
iului motorizat, niciodată 0- 
menirea ma făcut mai multă 
risipă de necesități spiritua- 
le, de idei. 

Materialismului brut al în- 
vențiunilor, omul îi răspunde 
cu o intensificare a probleme. 
lor de ordin sprituil. Așadar, 
deși răsboiul acesta are la ba- 
2ă o redlitate economică, el 
este şi un TăzbOi de idei, un 
război al valorilor, un Tăz- 





STILUL CONTEMPORANEITAȚII 


Cine ar putea astăzi negă, conștient 
de feţele veacului nostru și cunoscând 
ideile altor minţi conştiente, despre 
timpul lor, cine ar putea nega astăzi 
câtă actualitate au „consideraţiile inac- 
tuale“ (Unzeitgemăsse Betrachtungen) 
ale lui Nietzsche? Este acolo ideea că 
veacul trecut, al gânditorului acestuia, 
era lipsit de unitate stilistică, suferind 
influențele multiple şi haotic dozate. 
ale epocilor asupra, cărora  furoarea 
istoricistă a acestui secol își proiecta 
interesul. Nietzsche prescria secolului 
al XIX-lea corectivul re-luării conști- 
inței de sine, prin studiul metafizicei 
sale proprii incluse în miturile popu- 
lare. 

Intelectualismul acestui veac ar fi ce- 
dat astfel concepției structuraliste, fi- 
naliste şi unitare a mentalităţii mitice. 

Este recomandațţia pe care un fnedic 
al organismelor culturale, un „fiziono- 
mist” al culturii, cum i s'a spus (Nietz- 
sche a introdus ideea stilului cultural). 
o face pacientei sale : cultura veacului 
XIX. 

Veacului nostru cu mult mai mare 
greutate i s'ar putea prescrie, dintr'o 
dată, un corectiv, sau o cură terapeuti- 
că. Diagnosticul pe care un vraciu de 
felul lui Nietzsche i l-ar putea pune, ar 


destăinui cu mult mai multe cauze de- 
cât aceea — formulabilă cu un singur 
cuvânt sau frază' — a excesului inte- 
lectualist şi istorismului secolului XIX. 
Cine s'ar mulțumi să pipăe numai pul- 
sul epocii noastre şi să conchidă din 
svâcnetele lui precipitate, fără să afle 
şi simptome mai adânci, cauza răului 
de care suferă şi numele răului însuși, 
acela n'ar izbuti să-l vadă, dar încă 
să-l mai şi lecuiască. : 
Secolul al XIX-lea nu suferea de lip- 
sa unităţii stilului (sau stilurilor, pen- 
trucă miltiplicitatea lor e postulată) ci 
de lipsa unificării stilurilor sale. Inlăun- 
trul fiecărui stil de cultură, care din 
nenorocire nu corespundea întotdeauna 
cu limitele etnice ale agentului cultural 


— colectivul naţional — unitate exista. 
Nu se putea vorbi de o unitate, numai 
între stilurile unitare ale fiecărei cul- 
turi. Deosebirile erau atât de puter- 
nice, încât rezolvarea ciocnirilor aces- 
tor porniri imperialiste, numai războiul 
a putut-o aduce. Pan- (...-slavismul. 
„..—  germanismul şi alte eventuale 
„pan-uri”) erau produsul impenetrabi- 
lităţii originare a culturilor, a lipsei lor 
de osmoză reală. Nu doar că moda, imi- 
taţia, etc., n'ar fi determinat apropieri. 
Ceeace lipsea, era putinţa de inter-pe- 





E puecă . 
ICOANĂ DIN ARDEAL 


ivesc firesc, 


de ION FRUNZETTI 


netrație a originalității absolute a cul- 
turilor, a bazelor lor structurale : rea- 
lităţile etnice diferite. Epoca imediat 
următoare lui Nietzsche și consideraţii- 
lor sale inactuale a cunoscut întoarce- 
rea cerută de geniul său, la fondul mi- 


tic primar al metafizicei populare, şi: 


tocmai exclusivismul acestor temelii 
pre-istorice, a adus conflictul. 
Veacul nostru suferea însă — sau se 


sufocă, în prima lui jumătate, până la 
amiaza unor concepţii care încep azi 
să cucerească lumea, de lipsă totală de 
stil. ze [ 
Primele decade ale sec. XX, sunt de- 
cade a-stilistice. 

Mai mult decât atâta: lipsa lor de 
stil nu e un fapt, dintre acelea care se 
ci e un rezultat voit. Nu 
a-stilistic ci anti-stilistic a fost veacul 
nostru până mai ieri. Exista par'că o 
înverşunare cu scopuri precise, o în- 
dârjire cu metode conştiente şi dirijate, 
împotriva a tot ce însemna stil. Expli- 
cabil, dacă ţinem seama de implicaţiile 
politice ale acestui fenomen. 

Stilul cultural este echivalentul unui 
destin istoric. Conştiinţa existenţei unu: 
destin, adică a unei structuri finaliste 
a lumii și vieţii, ar fi fost o piedică în 
calea anumitor tendinţe sociale refor- 
miste sau revoluționare. Nu mai e o 
afirmaţie neașteptată astăzi, aceea că 
numai o lume presupusă a fi alcătuită 
din elemente incoherente, simple, izola- 
bile şi uşor de recompus în alcătuir: 
noui' după voinţă, este o lume asupra 
căreia se poate acționa reformist. 

O revoluţie însemnează presupunerea 
putinței de a influenţa voit mersul fi- 
resc al istoriei, înstăpânindu-te peste 
elementele sale și determinând confi- 
guraţia seriilor lor. Ori, într'un univers 
în care mersul istoriei își are rostul lui, 
căruia omul nare decât să i se supună 
ca unul ce nu poate nimic împotriva 
celor de-o-potrivă cu firea, sau a fire; 
însăși, aventura revoluţionară este ex- 
clusă. Dacă sa vorbit totuși de revo- 
luţii, chiar în numele acestor viziuni 
finaliste, organice, structurale, a lumii, 
aceasta se explică prin înţelesul anu- 
mit dat cuvântului acesta. 

Revoluţie în totalism înseamnă toc 
mai „repunerea lucrurilor în ordinea 
lor firească”, adică luptă împotriva or. 
dinei nefirești instaurate de sistemele 
mecaniciste,  atomiste, individualiste. 
Revoluţia fascistă s'a produs în numele 
eternității romanice, aşa cum cea a na- 
țional-socialismului  învoacă aceleași 
permanenţe ale sufletului etnic ger- 
man. Niciuna din ele nu năzuește să 
dispună stările de fapte după bunul lor 
plac. Amândouă se sprijină pe concep- 
ţia unui destin înţeles ca o colaborare 
completativă a interiorului cu exterio- 
rul, a sufletului şi vrerilor unui neam 
cu vremile şi împrejurările istorice. 











(Urmare în pag. 2-a) 


de DAN PETRAȘINCU 


boi care se peirece ceds de 
ceas în sufletul și în spiri- 
tul nostru, al tuturora. Şi la 
mijloace materiaie maxime, 
avem mijloace spiritwale -ma- 
zime. Cei din generaţia râz- 
boiului trecut observă acum 
— şi ne spun ROuă tiner:l0r 
— că pe vremea războiului 
mohdial“ tOtul era mai sim- 
plu, mai lipsit de compie- 
Litate morală și spirituală 
decât astăzi. Pe atunci pă- 
rinții noștri nu-și dădeau sea. 
ma Că efectuiază doar un pre- 
ludiu al adevăratului Tăzboi 
modern — război care, pără- 
sind tranșeele, s'a cubăril 


în cutele spiritului nNosiru, 
ucigător. 
Așadar, răzbOiul de astăzi 


este şi un război al valorilor, 
Noi nu vom analiza întrucât 
„Dalorile' depind de  posibali- 
tatea de a se hrăni a stoma- 
curilor noasire — această gri- 
jă o lăsăm reaiiștilor extre- 
mişti. Dar nu vom pretinde 
nici că războiul acesta pulie 
pentru întâia oară în omeni- 
re probleme de ordin sprri- 
tual. Fiece război dduce și O 
modificare pe planul „per- 
manent“ al valorilor 1mane 
— Numai că acesta, prezent, 
diferă prin intensitate şi prin 
colorit. El e un război de răs- 
cruce și astfel de războdie a- 
ing însăși origină probieme- 
lor spirituale, fiind — caşi 
operele geniale, maxime, ale 
umanității — în aceaș timp 
și Specific contemporane şi 
eterne în sensul lor... 

Starea de pace — care, du- 
pă Croce ș după cum am vă- 
2ut şi noi, cu toţii, nu poate fi 
una definitivă, oricât am dori 
să fim darnici şi optimişti cu 
rasa umană — starea de puce 
este o stare potrivită peniru 
valorile vieţii. Ce înseamnă 
valorile vieții?  Inseamnă: 
muncă, ordine, echilibru, ci- 
vilizaţie, cultură, conveniență, 
bună-stare, înțelegere, gene. 
rozitate, etc. Omul, trăind, a 
creat valorile de viață, care-i 
'sunt necesare pentru coexiS- 
tenţă. 

Starea de război e polrivită 
cu valorile morţii. Numesc 
„Dalori ale morţii“ itot ceeace 
privește ființa noastră biolo- 
gică, fără absolut mici o apre- 
ciere. Un om obiectiv, cu o a- 
numită perspectivă a realită-. 
ţii, nu condamnă ci constată 
şi delimitează. 

Valori ale morţii sunt e- 
roismul, ura creatoare, forță, 
sacrificiul, anarhia,  imtole- 
ranța, fanatismul, etc. 

Numai că valorile morţii a- 
jung să servească, până la ur- 
mă, tot valorile vieții. 

Ac; stă paradozul oricărei 
acțiuni umane. Numai cei cari 
confundă planurile spiritului 
cred că omul tinde să realize- 
ze o altă realitate prin război, 
altă realitate decât cea pă- 
mântească şi a vieţii. ACOLG 
unde există un alt destin al 
acțiunilor umane (și există), 
el nu se referă decât la îndi- 
vid, adică la singurătate. U- 
manitatea în bloc tinde spre 
un destin metafizic, după cum 
un individ, în singurătațte, € 
liber să-și reulizeze mântui. 
rea proprie. Dar războiul, 
fiind o realitate materială și 
politică a societății în cadrul 
istoriei şi al civilizației, este, 
act de conștiință și fructiŢ:că 
în spirit număi întru atât 
întrucât servește vieții. 

Valori ale morții şi valori de 
viață, valori ale sângelui și ale 
spiritului (ale păcii) toate a- 
cestea se întrepătrund şi se 
contopesc. Iar când războiul e 
în fine el însuși biruit de nece- 
sitatea de pace din sufletul 
omenirii (fiindcă această ne- 
cesitate există și este o forță 
magică de neînvins)  alunci 
se produce o reacțiune uriașă 
și valorile vieţii se reinstau- 
rează în noua lor ordine. 

Din moment ce omul e fă. 
cut să existe pe pământ, asta 
înseamnă că Numai vaor.le 
vieții pot fi suverane. Omul 
moare, face război, se sacriţi- 
că, tot pentru o mai bund e- 
xistență pe pământ, a lui situ 
a urmaşilor. Că or mai fi exis- 
tând și alte socoteli, ale Diwi- 
nităţii, în tărimuri metafizice, 
care privesc destinul tragic al 
omului în genere, pe pane'ă 
— asta e altă poveste şi în Ori- 
ce caz e povestea fiecărui sp!- 
rit în parte. Popoarele trăiesc 
în istorie, deci în actualitae, 
deci prin valori de viață. Nu- 
mai individul se mântue... 


| 








2 








ION BĂLAN: 


Febre cereşti, 


poeme, (Colecţia Abecedar ) 


In mentalitatea comună 
poesia, este considerată un pro- 
dus a! fanteziei, adică ai unsi 
dispoziţii de a strânge în ar- 
mcnizări plăcute, simple nă- 
luciri ale spiritului. Chiar când 
are o temă deosebită, cama- 
lancolia iubirii, sau ne liniștea 
metafizică. proânotia Lrică se 
socotește tot o plăsmuire su- 
biectivă, ş: autorului j se a- 
corâă, doar meritul de a fi știut 
să imaginsze ceva interesant. 
Se tăgăduește deci că poezia 
se referă la ceva pozitiv şi sta- 
tornic în orice om, și că postul 
posedă, darul să vadă cu ochi 
mai ageri, întocmirea ascunsă, 
a vieţii fiecăruia dintre noi. 
Dela această, concepție a nere- 
aliăţii conținuturilor lir.cs, is- 
vorăşte şi obiceiul de a nu da 
atenţie poeziei decât în măsu- 
ră în care calelalte ocupaţii 
zilnice, mai serioase, o permit, 
și, pe de altă parte, de a lăuda 
pe autor pentru inventivitate, 
ci nu pentru cunoştinţa sa. 

Spunem că acest fel de a 
judeca aparține mentalități 
comune a publicului, dar nu 
este strem nici de punctul de 
vedere al celor mai muiţi au- 
tori. Şi aceștia se cred hberi în 
creaţia lor, și refuză idsia da a 
lucra plecând dela un cuprins 
precis al spiritului, ce sar cu- 
veni în prealabil studiat. Poe- 
tul nu este un cunoscător ci 
un născocitor, el nu poate 
spune, la un moment dat ce 
element din ființa sa constitue 
obiectul poeziei, ci trebue să 
aștepte ivirea fantomatică a 
unor simțiri ce nu au locul în 
stările sale normale. Scriind 
într'o vreme când domnă 
astfel de mentalitate, tânărul 
poet ION BĂLAN strânge în 
volumul său de debut „Febre 
cerești“, compoziţii ce prezin- 
tă avantagiile dar şi neajunsu- 
rile lirismului de azi. Avanta- 
gii, pentrucă d. Bălan folose- 
ște cu inteligență și gust bo- 
gatul rezervoriu de ţermeni 
impreciși dar sugestivi, din Ii- 
rica actuală. 


Febre cerești, ochiane cu lentile'm 
[mister. 
Mâini întinse departe, vii meri- 
ldiane, 
Expansiuni ce șerpuesc spre cer 
Cu amare flori, întunecate liane. 


Rejlua: al stelelor culcate în mări, 
In prăpastii vinete printre me- 
[duze 


Din poveste se retrag cu relen- 
[cântări 

Purtând inedite otrăvuri pe buze. 

Repstăm că versurile suni 
plăcute, energica și denotă o 
inteligență frumoasă de sorii- 
tor. Dar dacă ne-am întreba 
la ce anume element struciu- 
ral al vizţii s'a referit, autorul 
m'ar şti să răspundă decât că 
s'a supus unei anumite dorinți 
interioare de puritate, un elan 
al evadării, deci voinţa de a se 
părăsi pe sine, fără a prec:sa 
dece vrea aceasta și ce tărâm 
obiectiv iăzuește să  cucerea- 
scă. Deacasa, alege titlul pen- 
tru poemă, cuvintele „fsbre 
cerești”, nemăsurând geoms- 
tric nimic. Postul prstinde că 
sugerează şi se minţumeste 
cu atât. Impins de procedeul 
sugestivităţii, d. Bălan își al- 
căiueşte chiar un program de 
elaborare : 


cu făclii de 
[coralii 

Unde răsare insula necunoscută, 

Scăldată 'n cerneli de-asjinţit și 
[vitralii 

Să-și crească nălucile poetul se 
[mută 


Intro mare verde, 


Acolo când rănile timpului cica- 
țirici, 
— Isboare de ţăceri şi vis curg; 
Imbarcați pe năvi de sidef mici 
Vom fura aurul trist din amurg. 


Pe marea depărtată fără nume, 
Piraţi fără teamă vom aluneca, 
Să ne pierdem de noi și de lume; 
— Alge inimile ne vor infășura, 


Mărturisim fireşte, că n 
încântă muzicalitatea versuri- 
lor și nu ezităm să subliniem 
impresia de plutire fantezistă 
ce produce lsetura, Este însă 
aceasta adevărata  poszia? 
Poszia vieţii autenţice, apro- 
piate, permanent=? 

Nu cumva riscul de a pier- 
de chipul real al spiritului, 
pândește dincolo de farmecul 
unei poeme elegante, dar im- 
precise? A discuta însă pro- 
blema pusă astfel, inseamnă 
a face judecata critică a întrs- 
gei mentalități contemporane, 
menţionate în începutul cro- 
nicii. Iar d. Ion Bălan nu tre- 
bue luat ca exemplu pentru o 
manieră literară ds care nu e 
responsabil. Cel mult îl stă- 
tuim să se păzească de a o a- 
dopta, lucru ce-i va fi ușor, 
dată fiind calitatea d-sale de 
debutant, precum şi de talent 
cu semne deosebitoare. 


CONSTANTIN FÂNTÂNERU 








CINEMA TRIANON: HOȚII Di 
BIJUTERII 


Această peltea, care vrea cu 
orice chip să fie polițistă m'are 
nici măcar scuza unei actrițe nos- 
time de dragul căreia un regisor 
Sau producător oarecare — DO= 
(rivit dictonului „Amorul este 
orh” să riște turnarea unui film, 

Nu ştiu cum a fost primit da 
spectatorii noștri, 

Sunt aproape sigură că n'uar ţi 
plăcuț nici unui individ, pentru 
care luxul de a vedea un film nu 
Şivl poate permite prea des. 


CINEMA CAPITOL: TINEREȚEA 
ȘI SUFERINȚELE LUI EDISON 


Asistăm, ta um crâmpeiu din co. 
pilăria marelui inventator, prețios 
întitulat „Tinereţea și suferințele 
lui Edison”, 

Vedem primele începuturi ale 
acestui fiu al Americei, născut la 
Ohio în 1874, După ce a fost vân. 
zător de ziare, învață singur ti- 
pogrnfia, cu tot diferendul 
pc care-l are cu șeful lu: delo 
Grand Trunk Railwau of Canada 
an Central Michigan. 


Filmul se termină, când, în- 


sfârșit, după op mulțime de peri-- 
peții—adaptate mediului cinema- 
togrufic—este angajat în biroul 
telegrafic din Pont Huron. 

Am văzut însă şi câteva scene 
din partea a doua a acestui film 
care sper că nu se va numi, „Ma- 
turitatea şi bătrânețea lui Edison” 
cu Spencer Tracy în rolul titular, 

Vom cunoaște deci şi faptele 
din anii mai fericiţi — aâ, celui 
cure după inventarea telegraţuilui 
duplez, devine inginerul mai mul. 
tor reţele  telegrajice şi apoi in 
1876 proprietarul usinei  Men:i0- 
Park din Orange  (New.Jersey) 
umde știm că a realizat parte din 
mvenţiile lui bazate pe diversele 
aplicații ale electricității, 

Revenind la distribuția filmului 
prezentat de Capitol — pe al că- 
rui prim plin stă Mickey ROO- 
ney — suutem curioși de a vedea 
dacă actuala lui creație va puteti 
îmtuneca pe cea a lui Spencer 
Tracy—dim seria doua a filmului 
Edison ce în momentul acesta e, 
poate, pe un vapor ce „înfruntând 
mii de primejdii” — vine din 
America, 


ADRIANA NICOARĂ 


CRONICA 


UNIVERSULY LITERAR 








STUDIO TEATRUL NAȚIONAL: 

SUFLETE IN VALTOARE, PIE- 

SA IN PATRU TABLOURI DE 
AJIDA VRIONI 


Spre deosebire de mulţi autori 
dramaţici români. cari, în căuta- 
re de subiecte, au speculat la 
maximum mediul mahalalei sau 
al orașelor de province, doamna 
Aida Vn'oni a prezentat o piesă 
a cărei acţiune se petrece în- 
iruna din aşa zisele case ono- 
rabile ale Bucureştiului. 

Awtoarea porneşte dela premiza 
că în casele cu aspect atât de Ii- 
n'știt şi de onorabil se petrec to- 
ţuşi mici drame cari adeseori 
sunt rezolvate prin intervenţia 
revolverelor. 

Căci, în fond ce este piesa 
doamnei Vrion:? După părerea 
noastră, ne aflăm în faţa drama- 
lizărei unui fapt mai mult sau 
mai puţin divers. Este vorba des- 
pre ceeace se numeşte în gazetă- 
r'e, „0 dramă pasională“. Subiec- 
tul? Un soţ, plictisit de monoto- 
nia vieţei duse alături de soţia 
sa, cade în mrejele unei femei 
fatale, care, prin prezenţa ei con- 
tinuă în casa lor, îi escită ima- 
ginaţia şi simţurile, 

In primele trei tablouri, doam- 
na Vrioni prezintă stările sufle- 
teșt: ale eroilor săi, pentru a pu- 
tea motiva finalul oarecum ne- 
aşteptat 

In cursul acestor tablouri, au- 
toarea dovedeşte pricepere în 
mânnirea dialogurilor şi al con- 
Slictelor, ceeace nu ne împiedecă 
să remarcăm şi multe stângăcii, 

Foarte .des eroii par nişte 
simple păpuși cari vorbesc îru- 
mos şi cu floricele de sțil, numa: 
şi numai fiindcă autoarea vrea 
să-i audă vorbind astfel. 

Avocatul, de-o pilăă, va exela- 
ma ia un momenț dat că nu mai 
putea suporta suferințele psiho- 
logice pricinuite de meseria sa. 





»EVA IN VITRINA“ 





YONEL ȚĂRANU 


ÎN ud 


Soţia îi va aduce atunci  argu- 
mentul vieţei senine şi pline de 
bucurii, a unui cămin, 

Cealaltă, femeie fatală, va de- 
clara că bărbații sunt nişte copii 
mari. O teorie nu prea originală. 
Și așa mai departe, 

Deasemenea găsim inutil întreg 
tabloul al treilea, care nu este 
decât o iungă discuţie dintre so- 
ție și iată) tfomee: fatale. Acest 
tabluu aduce nimie nou în des- 
fășurarea acţiunei. 

S'ar putea spune că acest ta- 
blou pregăteşte finalul piesei, dar 
el putea fi intercalat, ca o sm- 
plă scenă în tabloul a] doilea, 

Am mâi avea apoi ceva de 
spus ue>pre tina care ni l-a 
reamintii pe acela a] piesei doam- 
nei Claudia Milian: „Vreau să 
trăesc”, 

Tatăl Jeanei, exasperat de ne- 
norocirile pe cari le provoca fata 
sa, o împușcă. 

Ei bine, acest sfârşit nu rezol- 
vă absolut nimic. 

După cât văzuserăm din cele- 
lalte tablouri, o împăcare nu mai 
putea interveni în viaţa celor 
doui soţi. 

Deci tatăl Jeanei, a făcut un 
gest inutil, încărcându-șşi, pe de- 
asupra, conştiinţa cu o crimă. In 
schimb finalul poate satisface 
pr ncipiile multora dintre speeta- 
tori, cari nu vor putea fi decat 
mulțumiți văzând că femoeea cu 
suflet de monstru, spărgătoarea de 
căminuri, a fost pedepsită de 
propriul său tată. 

Piesa s'a bucurat de o excelen- 
tă distribuţie care a avut de în- 
fruntat unele asperităţi, ale tex- 
tului. 

Astfel, doamna Aura Buzescu 
a interpretat rolul soţiei care 
trebuc să-şi apere căminul, cu 
multă căldură şi convingere, sa- 
tisfăcându-i pe tvţi admiratorii 
Săi, pentru cari fiecare nouă a- 
pariție a doamnei Buzescu coiun- 
cide cu o adevărată sărbătoare. 

Doamna Marioara Zimniceanu, 
a cărei apariţie, deasemenea, esie 
pre rară pe prima noastră scenă, 
a isbutit să o prezinte în cond:- 
ţii excelente pe Jeana,  tomeea 
fără suflet. Nimic artificial în im- 
terpretarea artificialei sale e- 
roine, 


Domnul Pop Marțian, a fost, 
ca întotdeauna, în nota justă a 
rolului. De altfel, mereu ne pro- 
punem să scrim un mai lung ar- 
ticol despre acest excelent actor. 
Si credem că în curând ne vom 
pune planul în aplicare. 

Domnul Gingulescu a făcut ce 


_ foarte trumoasă figură în rolul 


tatălui. 

In roluri secunăare au apărut 
domni N. Dumitriu, Motoc şi 
Hoiban şi mica Titi Marinzscu. 

Regia a fost încredinţată dom- 
nului Ion Sahighian, care a ştiut 
să redea atmosferă justă a piesei. 


TRAIAN LALESCV 





Cronica muzicala 


SIMFONIA CONCERTANTĂ 
de DINU LIPATTI 


La foarte scurt interval de 
vreme, compozitorul Dinu Lipatti 
a înţeles să răspundă pianistului, 
al cărui concert recent fusese o 
străluciţă demonstraţie, cu o pre- 
zentare nouă, O întrecere, a- 
proape, între două ramuri de ta- 
lent, între două ădestășurări de 
evoluţia, o intrecere greu de ar- 
bitrat, având în vedere câmpul 
bine separat de exprimare, al fie- 
căruia din... concurenți. Totuși, 
senşurile atât de independente ale 
celor două înclinări aduse artei, 
nu cred să fi împiedicat pe ni- 
meni de a vedea că, în fiecare, 
Dinu Lipatti are tot atât de multe 
de spus, că evoluţia acestui su: 
perior inzestrat și pregătit tânăr, 
este tot atât de nobil și viguros 
afirmată, şi de daia aceasta, in 
amâudouă domeniile. 

Simfonia concertantă mărturi- 
seşte o vie bogăţie de inspiraţie. 
Inventivitatea tematică se conto- 
peşte aceleia armonice şi contra- 
punctice care crează o mare mo- 
bilitate sonoră, o permanentă 
activitate sonoră, făcând ca mu- 
zica, ela cele mai capricioase 
destășurări şi până la cele mai 
conlemplalive din clipele ei, să 
nu cunoască stagnarea, monoto- 
nia, staticismul. Chiar în țimp ce 
o delicată cantilenă elegiacă se 
despleteşte, în a doua parte a 
simfoniei concertante, muzica lui 
Lipatti rămâne activă, progresivă, 
trăind, evoluână, având întodea- 
una și ceva nou de exprimat, şi 
mijloacele de a o face, punând la 
contribuţie cele mai variate mij- 


loace polifonice şi instrumentale. 
Este o calitate primordială a 





de ROMEO ALEXANDRESCU 


muzicii lui Lipatti și o calitate de 
preţ în muzică. 

Din punct de vedera ritmic, a- 
ceeaş facultate de reinoire îmbel- 
Şugată își dă roadele, 

Scrisă pentru două piane şi or- 
chestră, simfonia concertantă fo- 
joseşte cu prematură abilitate re- 
sursele atât de felurite şi de li- 
bere ale pianului modern, Ropo- 
tele sau. picurările pianelor, în: 
văluitoarele sonorități de simplă 
însoţire a orchestrei, promplitu- 
dinea și relieful răspunsurilor, su- 
gestiile ritmice pe care le reper- 
cutează orehestra sau le primeşte 
din vacile ei, au totdeauna ecou 
expresiv bine detinit, pornind ain 
intenţii formulate sigur şi chiar 
în accentele cele mai temerare, cu 
consecvență şi logică. 

Tehniceşte încărcată de dificul- 
tăţi, accentuate în părţile extreme 
fie în prima parte, viguros cons- 
truită şi apărâna ca o adevărată 
bază. a lucrărei, fie în finalul de 
șăgalnică fantezie şi spirituale 
combinări de ritm şi instrumem- 
tare, simionia concertantă a fost 
redaiă cu brio şi siguranță şi 
deosebit accent. 

D-na Madeleine Cantacuzino și 
d. Dinu Lipatti au creat ansam- 
blului de piane, toată şi justa va- 
doare așteptată de compozitor, 
obținând un succes categoric, 

Au interpretat de asemeni cu 
foarte aleasă înţelegere stilistică 
și sigură temeinicie instrumentală, 
conceriui de Bach pentru dovă 
piane şi orchestră, căruia condu- 
cerea maestrului George Geor- 
gescu, atât de însemnată în aport 
şi în compoziţia d-lui Dinu Li- 
paâții, s'a asociat în chip hotări- 
tor obținerii unei execuţiuni su- 
perioare. 








SĂPTAĂMANII 





10 MAl 


1941 








În loc de cronică plastică 





Ștefan Dimitrescu 


Se împlinesc 8 ani de când 
a murit Ştefan Dimitrescu. 
Timpul — presărat de nevoi 
şi necazuri — a trecut repede 
dar cei ce l-au cunoscut și cei 
ce l-au admirat nu au uitat 
fipuna blândă a acestui ales 
artist. Ne amintim de rându- 
rile emoționante ale lui 'To- 
niiza scrise la moartea lui, 
rânduri în care evoca aşa cum 
numai el ştia s'o facă artistul, 
opera şi prietenul. În cuvinte 
pline de conținută durere el fi 
ştiut să lămurească tainele ar- 
tei Jui Ștefan Dimitrescu, să-i 
humineze evoluția ca și apa- 
rentele neguri ce pu erau în- 
țoelese de public. Nu era nici :0 
asemănare de temperament în- 
tre TPonitza şi Ștefan Dimitre- 
scu dar amândoi preţuiau arta 
celuilalt, Ştefan Dimitrescu 
cra un desenator în sensul cel 
mai bun al cuvântului. Lucră- 
rile cu care a debutat (Morţii 
dela Cașin, Scene ţărăneşti etc.) 
dovedeau cu prisosință aceste 
calităţi, Dar dacă lucrările din 
această epocă străluceau prin 
această principală însușire, ce- 
lor de mai târziu, Ştefan Di- 
mitrescu le-a adăugat cuioarea 
care înizepuse isă aibe din ce în 
ce mai mult doc în preocupările 
sale. 

Conturate la început, for- 
mele căpătau din ce în ce mai 
multă viaţă iar contururile lă- 
sau Joc subtilelor treceri rie 
nuanţe. Ştefan Dimitrescu a 
fost şi un excelent portretist. 
Precizia desenului său ca şi 


damul de a descifra just carac- 
terul unei figuni enau calități 
care te isbeau numai decât în 
portretele sale. Dar preocupări 
nouj nășteau din confruntările 
anuale la expoziţiile „Celor 
Patru“, Temperamente cu totul 
deosebite, Șinato, Tonitza şi 
Ștefan Dimitrescu, evoluau 
toți spre acciaș puritate, spre 
acciaș echilibru al valorilor. 
culorii și al liniilor. Tonitza 
aYea din instinct darul culoa- 
rei și găsise mai curând decât 
alții o expresie justă a acestui 
dar, F. Şinrato ca și Ștefan Di- 
mitrescu, venea dela desen dar 
şi el mergea spre aceeaş ţintă: 
culoarea. Șirato a ajuns fără 
îndoială în viţimii ani la acel 
minunat echilibra între cu- 
loare şi valoraţie, între forma- 
culoare și linie la care trebue 
să aspire onice artist. Moartea 
l-a surprins pe Ştefan Dimi- 
tresau în. acel moment al tine- 
reței sale când virtuțile meşie- 
şugului săn, învățăturile şi o 
aspră şi neincetată muncă il 
ajutaseră să-și exprime armo- 
nios emoţiile. 

Tineretul a pierdut în el un 
meprețuit dascăl, Ou o viaţă 
atât de bogată în experiemţe, 
un artist care deși știa atât de 
mult meșteşug, totuşi era înse- 
tat de perfecțiune nu ar fi lăsat 
niciodată pe cei timeri în făga- 
șele înguste şi tiranice ale ru- 
tinsi sau ale unui comod sco- 
lasticism. Ştefan Dimitrescu, 
ca și Tonitza, Șirato, a râshit 
târziu. Anii cei mai buni, ani 


de PAUL MIRACOVICI 


rodnici au fost răpiți de răz- 
boi. Ei au isbândit într'o epocă 
cu adevărat nefericită a artei 
românești, o epocă în care tot 
ce nu era dulcegărie sau de 
calitatea  chromo-litogratiei, 
trecea drept „modernism“ şi cu 
grije ocoliţ.., 

Ștefan Dimitrescu e unul 
din acei care prin curajul său 
și prin Sinceritatea lui în artă 
a îngăduit ca cei dim genera- 
țiile viitoare să respire un aer 
mai cunat, i-a obligat la o ati- 
tudine cinstită în artă, 

3 

Ştim <ă um destul de mare 
număr de pânze de ale meşte- 
rului se mai află în posesia 
văduvei artistului. Aceste lu- 
crări sunt printre cele ma: 
bune ce au rămas dela el şi 
știm de asemenea că Stetan 
Dimitrescu nu a murit bogat. 
departe de artă iar copiii lui 
trebue să reîncaeapă lupta cu 
viața, luptă pe care Ștefan Di- 
mitrescu a trebuit s'o părăsea- 
scă toomai când credea că a 
învins. 

Primăria,  Mimisterul Arte- 
lor, sau vre-umul din muzeele 
moastre ar putea cumpăra a- 
ceastă colecţie şi să o aşeze în- 
tr'o sală anume. În primul rând 
ar pune aceste opere la locul 
ce [i se cuvine şi unde vor pu- 
tea folosi. Apoi, astiei s'ar răs- 
plăti într'o oarecare măsură 
sacrificiile de tot felul făute 
de d-na Dimitrescu pentru a 
nu înstrăina şi a împrâştia 
una din cele mai frumoase co- 
lecţii româneşti. 





„Morţii dela Cașin” 





ȘTEFAN DIMITRESCU 


Nud 


crud Daca a (lo 20 Roca CI caca lic acea 


Stilul contemporaneității 


Cu totul altiel era revoluţia visată ae 
acei pentru care ordinea lumii este de. 
pendentă de voința omenească, dirija- 
rea istoriei devenind o obligaţie de fi. 
zician sau chimist. Tehnicismul ultimi- 
lor își pune politic problema lui cum, 
uitând problema lui ce. Increderea în 
metode face să se neglijeze substanţa, 
Aducerea globului la un tip standară 
de civilizaţie, nivelarea lui artistică, so- 
cială, economică și intelectuală, n'avea 
nevoie de un stil, care să păstreze trea- 
ză conștiința de-sine-stării universului, 
a legilor structurii finaliste a lumii. 

Cine a luptat împotriva unui stil a) 
veacului, a luptat mai întâi împotriva 
ideci necesităţii unui stil. 
locuind valorile intuiție şi fantezie, în- 
scamnă matematica substituită artei, 
spiritul geometric dărâmând tronul spi. 
ritului de fineţe. Lipsa lui se chiamă 
civilizaţie, Mijloacele tehnice de a su. 
pune natura au distrus preocuparea de 
Valoarea spirituală, 


a 0 mai umaniza,. 


(Urmare din pag. l-a) 


prarealismu) 
Rațiunea în- 


umanistă a operelor muncii omeneşti e 
anulată de căutarea efectului mecanic, 


scontat matematic, exact și impersonal. 

Secolul nostru n'a avut stil: arhitec- 
tura rațională a „builldings“-urilor mo- 
derne, mobila geometrică, 
vismul plastic, toate promovează raţiu- 
nea și valorile ei uscate, an-organice, 
cristaline, Dacă însă tendinţele raţio- 
nalismului ar fi triumfat, un nou cla- 
sicism ar fi fost inevitabil, şi acesta ar 
fi fost din nou un stil, în stare să evo- 
lueze şi să dea naştere altor stiluri. De 
aceea valorile raţiunii se găsesc negate 
chiar dinlăuntrul 
voinței ori simţirii, ci negate pur și 
simplu, destructiv, fără înlocuire: su- 


constructi. 


lor, nu în numele 


introduce haosul, contra- 


balanța raţiunii, rânduielii, logosului, 
tocmai pentru a deruta cristalizarea in- 
cipientă a unui stil, Lipsa unui stil în 
cultura secolului a voit-o cineva, în 
mâna căruia se afla autoritatea și pu- 
terea de a impune valori culturale. 

E peste putință să credem că a voit-o 
-Jogosul larvar” 


a) culturi: însăşi. 


TON FRUNZETTI 





10 MAIL 1941 








PRIVEGHIU 


O stea murise în frământul de ziuă, 
aruncând letargica, ruinata-i rază, 
Ingerii în arme cernite N 

la catafalc au stat de pază, 


Relicva stelei strălucea palida, 
atât de palidă că aurora o luă cu ea, ei 
soarele a consumat-o în vâltoarea-i de îlăcări. 
O, steaua pe rug parcă suferea. 


Ziua luase ființă din greu nepătruns, 

faura lumină ptăsmuia toate, pregatea 
un copil e ziua, un mugure plin de gingăşie și taină, , 
apoi tânăr în vigori, o efemeră tinerețe de câteva ceasuri, 
apoi ziua intra în a veteranilor veninată haină 


Despre steaua ce murise nimeni nu ştia, 
orice ştiinţă era ştearsă și dată uitării, 
parabola rugului nimeni n'o ştia, 
cum luminase tâmpla şi arcadele zării. 


Şi noapte nouă veni, Sau poate 

sa întors dispăruta, noaptea cea veche, i 
dacă e să ascultăm unele sacre înțelepeiuni 
care spun că multul e Una, fără pereche, 


O noapte veni. Din înaltele candeli 

cădea pietatea decât miedul mai dulce... 
Frumuseţea domnea. Și nici intru Domnul 
sufletul nu cuteza să se culce. 


Şi în orbul nopții, pe cer, 

se vădiră ale îngerilor statui monahale, 
un aer funebru păzind, o palidă haină, 
a stelei ce murise în aurorele rivale. 


CĂLĂTORIA 
E 

Un înger codobele 
din morţi, din rovine, 
ia vatra mea vine: i 
Stanţele ce le-ai închipuit, 
sunt pentru cine, 
cinte-a vrăjit ? 


Si a fost un făcut 

că n'am știut răspunde, 
fără numai O, : 
Alei, Olioiio, 

Ah, cercam a m'ascunde, 


Dar îngerul firav 
a toate știutor, 
era ca un iSvor 
de unde incepea 
Călătoria mea. 


Se jucau astre sus, 
ca în mări delfinii, 
eu, pe apa luminii, 
demult eram dus. 


DIATĂ 


Viaţa de urgii e legată, 

jurată e stelelor, Ă 
mă rog în genunchi umbrei truâite, 
să nu mă imite, să nu mă urmeze, 
să mă lase relelor, E 
Ele, rugăminţile, doar, 

a o face mai pot, să abjure; 
dar cugetarea îi spune mereu , 
ca, tăcând, să îndure, 

Şi, cu o furie nouă, 

pe jelit şi lacrimi sașterne 
umbra mea. Până moare 
cu fruntea în perne, Ă 
La cetătuia crenelată de focuri, 
la steaua cu metereze de îoc, 
judece-mi îngerii fapta. 
Domnului, dogorâtor, la mijloc, 
îi sărut dreapta. 

O, dar cunosc de pe acum, 

a nefirii diată : 

moartea e o stare de fum, 
viaţa de ursii e legată. 


- 


ÎN CER, ÎN ALT SAT 


Un semn şi te voi ajunge în ceruri 
Zee Primăvară | Ă 
Sufleţu-mi tulburat printre stele fi-va 
căci din umbre mi-e sufletul fapt. 


Vânt Vodă te-a îndrăgit, 
cu suita bătând cel rogoz ; 
în lac de nunţi sa gătit, 
Astra lună, frumoasă coz. i 
Acum ingerii vor veni, 
pintene ducipalilor dând, 
acum îngerimile vor veni, 
în straie de mort, de comână. - 
Mulţumim dumitale, 

că bună recoltă de stele mi-ai dat. 
Un semn și te voi ajunge 

în cer, in alt sat! 


ASCULTÂND CÂNTECELE 


Nu e bine să stai, 

pierdut în visare, 

ascultând cântecele Poeților. 

Fugi, fugi de vijelia muzicii lor, 

dela primul acorâ. 

Inima cântecului o roade 

un Spirit, un oaspe temut: 

o dorinţă, o vrere te prinde 

pentru lumina Tărâmuui Necunoscut, 
Armonia toată, i 

dulci zile fericite, 

val vârtej s'au dus 

în hecatembe, în moarte clipite. 
Spiritul ma răpit E 
del: dulce amanul sân al Vieţii 
și în cer ma luat. 

Fost-am Spirit şi eu, 

deși Parte să fiu, 

în pravili mi-era dat. 
Fost-am Spirit și eu, 

dar plătind ce preţ, 

valeu, ce preț întunecat! 

Pe aripa incantaţiei pluteam 
spre ispita muzicei nemaiauzite, 

în peştera nopțiior tuceau 

lumile stalactite, 

Și suiam, suiam, 

risipindu-mi sufletul printre îngeri, 

în unison cu ei să cânt mă sileam, 

La căderi nu visam, 

nu visam la căderi, la restriște și frângeri, 
O, nu e bine să stai, 
pierdut în visare, 
ascultând cântecele Poeţilor. 


PEDEAPSA 


Te zăruncină plânsul în zori 

și plângi de cu noaptea, pădure... 
Face-ţi-aşi salbă de sori 

și jivineler cu ochi de mure, 
face-le-aşi spânzurători ! 








Lui 


DAN 


Pedeapsă ţi-aşi da, cea mai grea 

când asemene strigoaicei treai; 

lună, ce-ţi făcu junimea de ramuri, 

ca prin ţepile tale s'o petreci? 

Și vântului, oreanului, ce nu de mult 

în buimace cântări a vrut a-mi rupe 
inima, o nisipele mărilor toate n'ar ajunge, 
n'ar ajunge gura „ă-i astupe. 

Și urâtului ce ar cerca 

să-mi tulbure limpegioara pajiște, iazul, 
0. aceluia, urâtului, aceluia, 
frânga-i-aşi grumazul, 


LOCUL ALES 


Văd bine acum: 

aureole poartă păduiile amaruliii meu, 
tiare, usat aurite, de fum, 

0. în păduiile amarului meu, 

pare că văd o defilare de îngeri, 

pare că văd zâmbind icoane, mereu, 
lacrimă, te-am văzut cum luptai, 

pe câmpia fete: abe, 

lacrimă, la: îngheţat de o mie de ai, 

cu doi ochi adânci și sălbateri 

am văzut cum luptai. 

Vino în abis, în chilia somnului meu, 
acolo unăe, fierbinţile rugi îngânânăd, 
stă pustnicni Eu, i 

şi vedea-vei aureole și tiare şi îngeri, 
Nu crede că-i un depărtat Empireu, 

nu crede că-i, în Prater, chivăra lunii, 
ci crede, crede, 

că-i aureola peste pădurile amarului meu 


CULT 


In fastul nopţilor, 
la poale de codru, 
stă filomela ă 
și cântu-i ciudat, 


Spune profetițo dragosiele apei - 
și luna ogiindită în ea, 

spune filomelă estazele apei, 
Chipul de o samă cu liniștea sa, 


E. de tot dulce fiorul iubirii 

sub prezidiu de lună, în cer fără pată, 
luna ps care am nemurit-o 

la sihle suină, în lumina treptată, 


Săgete și spini fruntea îi încună ! 
0, ete daruri păstra în paner... 
Priviţi! In al nopţii sepulcru, 
stele tremură, lumine pier. 


PREA MULTĂ UMBRĂ 


Peste marea mare și lată - 
înj:epe durerea să bată. = 
Dar în a stelelor za, = 
s;ngurateca iubire lucea. 

Stele de-o samă cu spumele, 
iubirea en voi numai cu numele, 
Mormântul ei e săpat, Ă 
durerea inima i-a vulnerat, 
Ea pluti-va pe coame de lună, 
la Rafael! ce harpa înstrună. 
Așteaptă !  Face-ţi-voi semn 
bradule, mire solemn, 

Pâdurea vibrată de plângeri 
en umbră. Și nu văd, 

o, nu văd coloane de îngeri. 


NOAPIE MINUNE 


De lună deplâns, căutam 
isvorul iluminatului sânge, 


al acelui ce curge prin vinele Nezămislitului şi Neade- 


vărului ; 
e! strălucește ca floarea mărului, 

departe, în al stelelor crug. 

Dar mătăcinele nopţii aprins, 

în răzvrătita mea chică s'a prins. 

O, vreau să fug 

dincolo de al stelelor crug, 

dincolo de smălțuita cărare, 

Sunt necurat ca să trec 

pin loc unde Astrul feciorul, 

2 pus piciorul, 

Mă voi întoarce, Iubire, în seara 

din care plecat-am. O sete voi fi, 

gura de vânt obraz sărutând, 

la piatra mormântului am să bat: 
auzi-mă, suflete b'âna, 

Olăcari am ales ingeri doi, 

simbole ale patimei amete. 

ingeri doi: unul cu fata de chinuri cernită, 
liniştit celăialt, cătând către stele. i 
„Mort a fost și pierdut, 

Ingerii buni vor spune, 

mort a fost si pierdut, 

intr'o noapte minune”, 


ACEI PE CARE MĂ POT BIZUI 


0, dac'ain locui 

in pavilionul, în albul crinului, 
sub egida seninului, 

dacam locui,., 

Din zori până'n vespre 
spune-ți-voi despre 

o iubire cum altele nu-s 
Moarte, varvari, vie, 
0, nu-mi pasă, vie 

Şi mai mare'e lor, 

ca un lup hrăpitor, 
vie, tot nu-mi pasă! 
Cu noaptea mi-s rudă; 
şi cu ceie vecine, 

cu stelele fine, 

mă am foarțe bine. 


TEAMĂ 


insetoşatul de auroră = 

suflei, fătul meu, 

să mor, să mor mă imploră, 

Prin ceruri de Mart preludia fermecată 
lira lui: ci fii bun, mori odată! 

Era ziuă ?n zori, Pal înger pluti 

pe coarde piuti, lovindu-le ?n treacăt, 

Și luna de jad căzu ca un lacăt... 

Mă bolnăvea păgâna pădure 'n răcoare: 
ah, ce-ar fi dacă... ce-ar fi oare,. 3 
Prinse vântul în ram să se sbuciume, 


prins-au să cânte învioratele ape, silvestrele buriume... 


Ah, de lumină ţare mă tem, 
sub regatul ei tare o due greu, 
suflete, fătul meu, 


MORGANA 


Câmpia locuită de morţi 

era peste deal, peste ape, 

acum se ridică în aerul trist, ca luna deogată, 
In albiturile ei vor să mă 'ngroape 

morții răi, în siulgiul de ape. 

Astrele iubirii, pururea tinere, 

nu cunosc ofilirea. Ele nu se trec. 

O, printre astre visam să petrev, . 
sclav cerului fire-ași să fiu, 

lui, numai lui să mă plec. 

Raiul chemam, Și-mi răspunse 

campia locuită de morţi, 


"UNIVERSUL LITERAR 


brațul rigid care mă ia din viață 
si a nopţilor togă de ghiaţă. 

O, visule, visule rău te mai porţi, 
Mi-e sufletul încremenit în durere 
şi nici se gândește să piară ; 

e! de o mic de ori ar dori să mai moară 
şi iară şi încă și îară. 

Câmpia locuită de morţi 

vezi-o, Morgana, departe, aproape, 
când, mândră, peste deal peste ape, 
când, rugătoare, la porti, 


BRIAREU 


Singur mă plimbam prin desime, 
iluzionându-mă, 

adresându-mi singur fericiri şi respecte, 

când auzit-am auzit 

glas ca de zimbri, metalic, asenţit: 

Briareu ! 

Aici în desime nu-i anime, 

tăcutele doar elocinți vegeiaie şi ziulica şi eu, 
Ah, e codrul, titanul cu brațe o mie, 

strămoșul codru e Briareu. 

Și mi-a dat Domnul tovărăşia setei nebune, 
rubedenia vulcanc!or crăpale de sete, 
simpatia stâncei, a focarelor bete, 

purtam pe buze munți de cărbune! 

Aj băut a vieţii şi a mortii frumusete toată, 
Codrule Mare, Briareu ! 

Dar gura mea € gură de cântec, fântână secat 
gură de iad căreia îi e sete mereu. 


CASTELUL INTERIOR 


Treaptă cu treaptă 

în lutul meu am accăzut. 

Acum aud pasui purtătorilor, 

un cosciug îndrumând spre groapa lui. 

O, al cui, al cui 

e cosciupul pe umerele purtătorilor ? 

Viaţa stelei dela sine se stânge, 

din sine stoarce orbitoarea voință să moară, 
în orbitorul sine se răsfrânee, 

lumina, sie-și statornită, 

Dar viața și moartea-mi rătăcese pe afară, 
fără speranțe și departe de ţară ; 

viaţa e mândră şi moartea prea dârză, 

ca tustrele voinţi împreună 

să facem un trup, un cerc, o casă bună 
cv. fereastra spre Soare Răsare. 

O, sunt singur în lutul meu, 

ascultând pasul purtătorilor 

cu moartea mea pe umere, ateu. 


FÂRTAT 


Birul ne-a fript, săraci suntem, 
lună și stea pentru noi au pierit, 
din via toată nici un ara 
mavem. Nimic, nimis 
nici un pitac. 
Noi valahii purtăm 
ca lzus EImpărat, comănac de spini, 
Precista noastră nu are conduri de mătase 
și doar în vis umblă pe velinţe de crini, 
Cerul îşi scutură 
bulzii de aur în ciutură, 
şi mawi lacrime. Cruce Ajută! 
A Domnului siântă familie 
îngerii în mătăsuri şi firuri, 
îngerul putrezind în samur și cașmiruri 
drumul către noi noi Pau uitat. 
Doar un fârtat 
binevoeşte la casele noastre să mâe, 
O. e Vrăjmașul, e Ueide'] tămâe! 


VRĂJMAŞUL A TOATE 


Din estimp ascult 

ale nopţii sentenţe de aur. 

O, prin ceruri smade, 

Vrăjmaşul a toate 

a venit să prade. 

Fugi învăs:utuie în strai de porfiră, 
norule, peste podui înalt, 

că smeoaica, solomonatrul, Vrăjmașul a toate 
aproape-i, te ajunse. 

Fugi în exod, 

poate nemărginirile mării de stele 

pe unde trec zeii in Hesiod. 

Ce tristeţe superbă într'o noapte hazlie! 
Pătăria Vrăjmaşului luna o știe, 

a purtat-o un ungur, cu pană, la Buda. 
O, e pălăria uitată de frățâne-său Iuda, 
la piciorul salciei. 














NESUPUS 


Un arc în ceruri. Iacă 

roibul cum fuge! Dacă 

săgeata ne ajunge suntem pierduţi. 
Greime de îngeri sa luat după noi, 
soldățime de crâncene stele sa luat după noi. 
Inapoi rătăcitilor, înapoi, 

tu iutele de picior, fiul repegiunii, 

de râsul Parnasului, hoţ al stetei polare. 
voi toți ca unul, Daţi ascultare 
semnelor noastre, Inapoi! 

Aripaţii puscaşi sloboziră durda 

şi noi fugeam prin vis, către Turda. 

Ah, bărbosul bădiță Mihai 

cra la ospeţe, în rai. 


MIHAI 


In acea noapte pedepsită, 
să tacă, să zacă era pedepsită 
dăscălița noastră, creștina, vrabia, 
Luna frumuseţii astrale 
invedera profanilor Taina. 
Unde, lună, e sabia, 
sabia ce băuse, atâta sânge dușman ? 
Şi spune-mi unde îşi face vacul 
buzduganul, sireacul ? 
Poate sus, la strălucit divan, 
poate sus, la cer, Doamne fereşte 
pe îngeri la mir îi chiteşte, 
Și biăstămatui și prorletul Iacob Beuri, vatonul, 
ca un demon fuge din cort. 
Adevăr spui că Mihai dormea dincolo. mort, 
că a fost împlinit sacrilegiul, 
că smulsă e împărăteasca viţă ? 
Nu stelelor, nu aveți dece roși, 
nici voi căpățâne le criţă, 
lefegii şi pigmei, 
sperjurul fiind trăsura voastră de căpitenie, 
actul prim al catehismului vostru. 
Vă sparie luminatu-i leș, 
căci împăcată eşti omenire cu stricăciunea şi moartea, 
dar cu Invierea, ba, 
O, Mihai de s'ar întoarce cândva. 





UNUI POET 


Un panegiric, pentru Noapte! Ofranda 

poetului quasi adormit, 

va fi primită. 

Stelele, reci foarte din fire, 

vă vor face onoarea să vă primească, Poete. 

numindu-vă „cuscre iubit” 

O singurătate abso'ută 

cucerește umbra Poctului, 

Nu vă dăstrămaţi Umbră; 

e inelegant să vă rupeţi în bucăţi, în pale de fum, 

e inelegant să repetaţi o experientă, un drum. 

In magicul târziu îngeri ceterași vor veni, 

trecând zâmbitori granițele absolutului, 

ingeri cântând din alăută vor veni, 

rafinate persoane încărcate de strălucire, tradiţie și 
— slavă; 

pe fruntea lor e petrecută z 

o canonică lumină gravă, de catedrală. 

Fiţi demn, cătaţi a nu clipi, 

lumina teribilă se va inblânzi, 

Să creadă ingerii că sunteți Legislator, 

că desechilibrui vostru e trecător, 

că orientările voastre sunt paralele, 

scutindu-i de injuria unei afinități, 

că miracolul vostru nu este ci ar putea fi, 

să creadă că nu aşteptaţi cu groază sabia lor demiurgică. 

Și e de notat să nu fiți prea familiar totuși, 

prea liber în envinte mari ca frunze de lotuși, 

prea fără măsură in gesturi: 

ele, necruțătoare se pot întoarce şi war lovi 

cu însutițe puteri, war putea nimici, 

Ah, nu e aiti paradisul erorilor 

şi nu confundați sinedriul îngerilor cu boema 

şi umbra voastră cu a Florentinului n'o înrudiţi. 

Un panegiric pentru Noapte! In ceruri, 

se inaiță votivele arcuri albastre, 

Și îngerii cupe înalţă 

in amintirea Domniei Voastre, Poete. 








Glas de primăvară 


Sunt mii, sau doar îmi pare mie, 
— Când primăvara-i timpurie, — 
Flori fără nume, prea frumoase, 
Dar fără seamân de sfioase. 


De nu le +ăd o zi, mă dor: 

Vreau farmecul culorilor 
Inraizezmute, după iarnă, 

Pe adânci furiuni să mi-l aștearnă.. 


Visănd a rugă, din etern 

Invoc su:âsul lor patern, 

Căci le p:esimt în lut veghind, 
Sărmanu-mi dor nebănuind. 


Aprimsui do? al meu și-al Lui, 
Măriei-Saie Soarelui ! 


Dela fereastră stau şi-asculi 

Cum ca'dul, părintesşc himult 
Imbie — ademenind și cheamă 
Din încolțişuri, din sân de mamă, 
Plăpânde, iiorile-surori.,.. 


O, dor solar, înăbușit, 
Prin ceasuri lungi, sub aşteptare | 


L'aud intâtu mai rar, mai lin, 

Un plânset lung de alintare, 

Un zvon de raze cristaline ; 

Apoi, cu 'mtregile fanfare, 

De trei și de mai multe ori, 

-— În marea-i drugoste de flori — 
Chemându-le pe fiecare 

În parte, suflă'n trâmbiţi tare... 


Și, parcă-i o poruncă vie, 

Imbold să crească şi să fie, 
Sărbătorescu-alaiu să vie | 

Cât ceasul lor nu-i depășit, 

Ca “n ziua 'ntâiu, din vechiul răscă, 
Surori de vis ce “n daruri scad, 

De veacuri lungi comoara lor, 
Cuteza toate ! Ce fior! 


Lăsând să scâtee'n afară 

Un siraiu ce încă n'a greșit, 
Nimic, Suavele însfârșit, 

Se 'nduplecă să mai răsară, 
Atlând că în lume-i primăvară 
Şi loc sub ceruri neziârșit.., 


Uiiuce, tărzielnice, 

Curaj, o flori sfielnice ! 

Vă chiamă soarele... V'aşteaptă, — 
Cu grădinazul, orb de plâns, — 

O rază'n ochiul meu mai dreaptă 
Şi-un braț a rugăciune strâns... 


Căci tot mai limpede 'n potire 

Şi 'n foi gingașa'nvinuire 
Pătrunde.... V'am temut legate 
Ofrande noui, cununi bogate, — 


Şi, rob ce'n nopți v'am îndrăgii 
Şi “n ziuă v'am desamăgit, 

Vă scutur slava sub cupole, 

Dn lujer dragi şi dragi corole, 
Prin sângerări şi-aureole ! 


ȘTEFAN STANESCU 





Tăramuri 


i 


Pe aci va fi trecut, în ropoltul fulgeră- 
tor al arăbeștilor de Missir, careta siră- 
lucitoare a boerului Teodor Vârmav, în 
fereastra căreia un chip de o nespusă 
frumusețe surâdea cu ochii moi şi calzi, 
aceloraşi plaiuri moldave. Va fi fost chi- 
pul îngeresc al demuazslei Mărioara Va- 
silescu, în fruniea irupei lui Luchian, por- 
nită spre tristul și îastrăimatul Chișinău 
de atunci, ca să-i aducă din lași, odată 
cu „Florin şi Florica”, „Piatra din casă”, 
„Harșcu Bocceagiul”, „Craiu Nou“, „Nun: 
ta țărănească” si „Coana Chiriţa” îmbăr- 
bătarea scrisă a Bardului dela Mircești, 
precum şi nădejdea sa in „magica unire 
şi sacra libertate”, 

La Străşeni, în pragul orașului, careter 
s'a oprit: din ea, în acordurile melodioase 
ale tarafului mult vestit, Lemiș, din Bălți, 
coboară, nu se poate mai gingaș, sprin- 
țară si plină de icuri, artista. Poartă pe 
umeri blomă de chiuchila foarte scumpă, 
straiu de peruvian în culoarea cerului 
senin — ca şi ochii-i; boifori lăcuiţi al- 
bastru ir deasupra conciuiui ridicat tare 
înalt — „o capricioasă clădire de pene, 
flori şi cordeluțe. Cu o față înflorită, ce 
vorbește mai tare ochilor ispitiți decât 
alt” demuazela Mărioara a întins mâ&- 
nuța ei înmânușată cu „mitene a jour”, 
pe care boe:ul Teodor Vârnav a pus ga- 
lomt patru săruturi la șir, ducându-și de- 
geiul arătător la cocarda tricoloră a îi- 
letcei sale de bon ton și de moar alb bro- 
dat cu picuţei roșii, ca mai apoi, să glă- 
suiască boerul, puţine dar minunate cu- 
vinte de bun sosit... Chipul îngeresc, cu 
rotunzimi ce st:âng pecetea albei flori de 
rug — dogorea. Inturnă o privire lumi- 
noasă spre norodui aci de față, privire 
cs desmisrdă inimile, înfiăcărându-le, 
Surâzând cu farmecul ei cuceritor, o lea- 
că stingherită, cum o pisicuță albă, se 
rugă mal în'âi săi fie cu iertăciune zi- 
sels-i nemeşişugile, potopiie în vorbe 
și fără isiov poale; iar mai la urmă în- 
găduit fie-i, ca pentru o asemenea în- 
tâmpinare, vrednică de amintire, — „mă 
voiu sârgui drept răspuns, tot un cântec; 
anume din „Cinel-Cinel”... Domnul Va- 
sile Alecsandri vi l-a închinat, prin otul 
inimii mele, dumneavoasiră, frați basa- 
rabeni, având cinstea a vă spune — că 
nu uită ţimpul cela ce i-a făcut o tipă- 
zitură neștearză și a cărei suvenire sigu- 
ră mai poate aduce un zâmbet pe ves- 
tejite buze, mai poate să  descrețească 
frunţi înourate”... 

Am purces spre Chişinău a înfățișa 
plăcerii Domniilor voastre-vodevil, come- 
dii, isnoave hăzoase, care mai de care 
ghizdave și tarii noslime, cu succese fa- 
buloase ale dânsului, „l'eniant gâie“ a 
nostru și slăviiul poet al neamului în- 
treg... Este cu cale să arătăm rânduiala 
domnului Alecsandri: numai din ce-i ro- 
mânesc. Și amândoi cunoșteam: v'aţi 
gătit de ascultare. Așa! măcar să zică 
cine-a zice... „Celelalie le lăsăm în plata 
si bucuria Philaminelor amoroase de 
scenă străină, ce le-aţi videa diseară tea- 
tru, în sală la Truţi, întățişaie chiar din 
noi: — „Ohhh! nu-s de bon ton... Cest 
une chose, ma chera, horribile, une aho- 
mination!'... Vorba ceia, zic eu d-voa- 
stră: „Pesemne n'ați băgat de seamă, că 
lui Jean îi zic lon?”.,, 

Dar mi-aţi ațățat inima, frați basara- 
beni și atunci — cântecul! Când — „altă 
mângâiere mai vie pe pământ” nui, — 
cântecul făgăduit: 

„La Moldova cea frumoasă 
„Viaţai dulce şi voioază, 
„La Moidova-i dulce soare 
„Crește floare lângă floare”. 

Ascultând, vestitului Lemiș i-a tremurat 
arcușul pe strune, cesa ce nu i se întâm- 
plaza nicicând. Teodor Vârmnav a început 
a plânge cu lacrimi mari... Avea vocea 
Mărioarei o însuflețire tare, acel turbu- 
rător tremur. 

Și dintre cei adunaţi s'a înălțat atunci 
un glas hotărît, dar stins, stihuind... Lu- 
mea aștepta tăculă. La isprăvenie, a pă- 
şit umil în fața artistei un omuleț tigărit, 
mic și olivit, „o figură originală şi chro- 
molită“. Adus de spate, ploconindu-se 
adâns, omulețul tigărit grăi: — „Smeritul 
scriitor și singur scornitor — Gheorghe 
Păun!... Am pentru urarea mata, dudue 
Mărioara, şi peniru Basarabia noastră 
stihurile mele: 

„Prutul ista ne desparte, 
„Apa aceasta n'are moarte? 
„Dar ne-om pune noi cândva 
„Și cu gura lom seca!” 

Intoarcerile sărdarului Vartolomei n'au 
cunoscut alte tărâmuri. Aceleași cărări 
bătute... Fusese mai la început umil și ne- 
vednic ciubucar la curtea Domnitorului 
wloruzzi, în lași, de unde porni într'o bu- 
nă zi spre Chisinăul răstățului şi ben- 
chetuelii ce erau, se vede, sortite să-i ia- 
să în cale. Buica hodorogită şi trei gloa- 
be, vineţi. Pesemne i-au purtat noroc, şi 
gloabele şi butca hodorogită, de vreme 
ce desmățul Eteriei şi dulcele surghiun 
al lui Pușkin în „această provincie 
tristă dar sfântă pentru sufletul de 
poet” găsesc uşile locuinței uiiatului 
nemernic ciubucar, larg deschise, Dea- 
cum Serdar! cu barba cenușie, ca a 
Râşnovanului... Balurile se ţin lomţ, chiol 
hanurile nu mai contenesc, protipenda- 
da câtă s'o fi scurs pe aici, „prinți și 
boeri mari din lași și București au cen- 
trul de întâlnire în casu serdurului, unde 
amorțeau suferința prin veselie și paire- 
cere”, Dar mai presus de toate, înflorea 
acolo surâsul de icoamă al Pulheriţei, fii- 











că-sa, cu ochii în culoarea stinsă a albă 
strelelor. „Speriase târgul cu trumusețile 
ei. Se iscaseră certuri, dueluri sângeroa- 
se între cei ce aspirau la favorurile sale, 
între cei ce fuseseră fulgerați de privi: 
ile Pulheriţei”. Pușkin n'a lipsit; zadar- 
nic pe cât se pare, căci fata era cuminte; 
ținea la rang și la neamui ei cel oropsit, 

Nu degeaba avea Pulherița chipul de 
icoană, 

Plecase lacobiţă și pustiul din jur i se 
părea de nepătruns, cu toate că soarele 
dăruia zilei o lumină mare; dimineață de 
vară, adâncă în văzduhul albastru, proa- 
spătă în verde crud. Fata nu mai putea 
şti cum vine vremea. Gândurile, făptuzra 
ei se aninau ca de o umbră poate, poa- 
te ca de un vis, de lacobiță Filipescu. 
Călătoreau acum alături de el, două zile 
şi nopți încheiate, spre unde-l mânau 
inima-i arzătoare, hotărirea-i nepotolită 
după sfânta dreptate care nu mai vine — 
pentru neamul lui cel oropsit, 

Sbuciumările pribeagului o  turbura- 
seră şi pe eu luni de zile întregi. Din spu: 
sale lui, Pulheriţa înțelese c& pe Mun- 
tean îl cetluiau de steagul Domnului Tu- 
dor credință neclintită şi că drumul lui 
era drum fără întoarcere, 

Il îndrăgise dela început, și dragostea 
ei întemeiată pe o singură privire, pe o 
singură siângere de inimă, nu o des 
minţize, Cinstit şi drept, lacobiță Filipes- 
cu, în seara de atunci i-a vorbit fără as- 
cwazișuri, îndelung: aducându-i necum- 
pănită dovadă glasu-i cald şi vorbele-i 
dogoritoare. 

Deaceia n'a plâns Pulherița nici o la- 
crimă. Doar — a spus o rugăciune în 
gând. Și sărmănica, inima ei, strtângea 
aszultându-l, nespuză fericire, izvor fără 
de moarte. 


Ea se gălise scump — peniru el ori 
pentru despărțire? — cu zavelca în cu- 
loarea zarzărei — adăruirea părintelui 


său — dusă din țară, dela lași și tot de 
acolo, după obiceiul Săsoaicelor, o hoz- 
boltă înspumată alb, de sanguilă, în ju- 
rul gâtului plinuț ce-i făcea obrazul şi 
mai proaspăt. Se pieptănase în codițe 
împletite iar mijlocul i-l cercuia cingă- 
toare de paftale, 

Era o noapte domoală ahunci, urcând 
ca o scară la cer, îinmiresmată, de se des- 
chid florile şi a minune și a dragoste. L.o- 
cul lor dinainte i&inui!, în preaima sfin- 
tei bisericuţi Mazarachi, pe colnicul de 
unde purcede mai întâi primăvara alba- 
stră deasupra târgului Chișinău. lacobi- 
ță sfințise locul și ea se supuse vrerii lui, 

Şi-aduce aminte și-l are intreg în faţă: 
chipeș, în vestmântul lui aspru, căzămi- 
ziu, cu obrazu-i smed, golit de sânge dar 
frumos; pe cap, calpcă de miel și pe 
piept — scutelmic — două orduri mun- 
tenești. Numai tristețea vorbelor îi era rău 
prevestitoare, ca din altă lume: lacobiţă 
Filipescu purta dedesuptul țâămbarului, 
în dreptul inimii, brodată cât o inimă, 
ilomura pentru care trebuia să moară: 
pe o buzată de sazir alb, zugrăviți în fir 





i 


şi mătase, binecuvântând pe deasupra 
norilor, Dumnezeul nostru şi lisus cel dul 
ce și cel blând, cu chip omenesc și cru- 
cea patimilor sale. De-a dreapta, Sfân- 
iul Mucenic Gheorghe, de-a stânga Sfân- 
tul Teodor Trion; semnul Țării la picioa- 
rele loz: o ramură de stejar încununând 
sborul neîntricat al vulturului, Și încă, jos 
de tot, mai era scris: „Tot norodul româ- 
nesc — Troiță de o ființă — Cu puterea 
ta cea mare — Nădejde de dreptate — 
Pe tine te proslăvesc — Trimite-mi aju- 
torință — Și din braţul tău cel tare — 
Acum să am şi eu parte”, — Ghenuar 
182]. 

Din mocneala târgului nestrămutată se 
ridicase pe negândite răsbind ca un 
chiot, năpădul Eteriei şi viermuiala oa- 
menilor de toată mâna și toată seminția, 

Mai cu osebire berbanții palicari, po»- 
niţi, cum le este năravul, înir'o asurzitoa- 
re larmă. Incurcă drumul chiar pe mar- 
gini de pavă gâlcevitori, cu privirea vi- 
cleană, „fudui din născare și evghenis 
din cap pânăn călcâie“. Impăunaţi, bă- 
tându-se cu palma în piept, știu toate câ- 
te sânt, netăgăduit: mersul lumii, firul 
viaţii, zodia omului, Ghiceşte'n soare, ci- 
teşten stele și întoarce Fanariotul mor- 
tul dela groapă — pentru cine are vrs- 
me să-l asculte... Bărbat mintos şi meşter 
fără păreche, la o adică, dacă vrea, che- 
zăşuește obștii și cristei fripțil Chiar așa! 

Și chihăeala asta de faratastâcuri nu 
mai are contenire, 





UNIVERSUL LITERAR 


neuitate.. 








pr ——. 


de GEORGE DORUL DUMITRESCU 


Câte un pârlit de coropcar, ogâriit, 
trăind de azi pe mâine, ruginit în rele, 
cu serhailâcul ros şi ceașirii peticiţi era 
şi mai și. Caică a polcovnic şi nu-i dai 
de nas. Semeţ, inkă în vorbă și-și uită 
de treabă. Pe tableaua blăjmuită, span- 
zurată de gât, ținse în soare, colbăite ca 
de un veac, podoabele muiereşti, nepre- 
tioase găteli, le-a bătut Dumnezeu: băs- 
măluţe turceşti, nasiuri de cristal, copci, 
lese, cenghere vâzrstate, căpătâie de con: 
ciu, gămălii, și un biet surguciu, ma 
mult jucărie, cu pană de curcă. A 

Cuvân'ând, face spumă la gură, chiș 
molindu-se ca pe jerater, de-i dârdâia pe 
cap fesul mic împodobit de floarea n& 
râmzie lucrată din ibrișim, | 

Nimeni nu înţelege o buche. Palicarul 
nu ia seama, toacă înainte, zise și nezi 
se, vărsând sudori, şiroaie dealungul 
nasului cât un parmec de mare, pănă 
sub mustăcioara subțire unsă cu său de 
lumânare și alună arsă. Mori le urmă se 
închină cu plecăciune, așteptând aplau: 
de dela public. Zadarnic. Gloata de cas 
că-gură îi întumă spatele și-și vede inc 
inte de alivanda prin târg, 

Mai deunăzi îi ferbeau la gură valu- 
rile mincinoase — pieritu-le-ar fi numele 
să le fie: Cum că Eteria!.. Pâinea, cuțitul, 
sarea Europei, toate la un loc — Eteria!... 
Ac de cojocul Turcului, slobozenia no 
roadelor, dacă nu mai trage unu haisă, 
altu ceală... Cât frumos şi dreptu-ar îi în 
lumina Fanaruiui... A bună dară: mersul 
Moldavei în oblăduirea lui Pendadeca, 
până la înscăunarea prințului Gheorghe 
Cantacuzino — numai miere și lupte... 
Ştiu estel.„. Mai vârtos încă, Caravia, 
Duca, Rizo, Schina... Ihh!... Caravia! Apăi 
să nu-l eclendizaşti? Albanez, neaiba- 
nez, cum se vâmiură vorba, viclean au 
nu, socoteaacă fietecine ce i-ar putea sia 
piedică? Ali Paşa din Anina? 

Şi încă multe de alde astea, lăudăro- 
șenii scârnave, precum iarăși ştiut este, 
la neamul lor de pelicari și pezevenchi. 

Mugi etunci, pe dată, alături, Sandu 
Miclăușul, staroste de iznafuri, boer ţi- 
nutaş prin părțile Orheiului, munte de 
om, Zdravăn şi la minte și la pumn. Mu- 
gi — (întocmai așa) — șiși făcu, în 
ghioltind, pâriie până la urechea Grecu- 
lui. Cunoscut, om mare de inimă, cu spu- 
sa netedă și dreaptă, fără prihană, nu 
stete deloc cumpănă Miclăușul; pe neo- 
colite, începu plin de năduh, „Dunăre de 
mânios': 

— „Șasezecilea mâneta de  tepă- 
duș”!... Cuvânţi numai în tâlcuri, păi! ca 
Beizadea Mitică... Carevasăzică lapte și 
miere ocârmuirea  Albanezului!,.. Dară 
chinurile, au lacrimile, au povara — le-ci 
uitat, chir Svârlugă? Și durerile câte au 
fost... Că ne-au coşii și ne-au bătut, și 
ne-au pus la plug ca dobitoacele — tâl- 
harii!... Uitatu-le-ai?... Lapte și miere, 
bosr cârciobaș?... Cât dinspre Cavadia, 
nu te proțopi, avuserăm și noi veste, Pri- 
vizaa vicleană îi dă pe față, ușura, îni- 
ma-i de câine: citeşti în iadul ei toate fo- 





curiie Gheenei, Poate şi mai mult, A do- 
vedit-o deplin numa la Galaţ, fiară: doua 
mii de suflete, fără apărure, nici pricină, 
nici alegere în puterea nopţii, trecute 
prin iutagane, de băzdâcul Grecului... Or 
mai ştii păcatul? Le-or îi dorit și lor miere 
şi lapte... Spuseşi parcă da lumina îm- 
proșcată din Fanar!... Ba chiar ai nime- 
rit. la să nu mori?... Apăi voi?,.. Nu ţi-ar 
fi rușine,. Uitaşi trufia și pizma... Voi: a- 
guzrți, în socoteli dinainte cântărite; baran 
ce-și schimbă doa:ă blana...  Inlăuntu 
duhui rămâne, sterp. Cu bună seamă îi- 
ritinu! altceva arată. Ca la mata, bădiţă: 
ca la Cavadia,,. Poveztea lupului! Iară 
socotința mea este că „oală de lut spoi- 
tă nici dracu n'a văzui”, 

— „Se întorc veacurile“, mi-ai spus o. 
dată, cu vorba ta „oblă” de basarabean 
cuminta și blaiin, Și adevărat. In vie, pe 
povârmiștea Buicanilor, unde am băut «- 
tunci vin bun în rustice ulcele de pământ, 
ca în podgoriile de odinioară, 

Locul era evocator, Pe dealurile din 
preajmă se aprinseseră tocuri, Și l-am 
aprins și noi. Noaptea, cu o seninătate 
înallă și albastră, urca până la cer, Ță- 
râit de greer și adieri tămâiete de coar- 
nă. larba mirosea a sulfină. Un chiot hai- 
ducesc sparze liniștea şi foarte de de. 
parte, înăbușit, scârțâit de cară cu pova- 
ră grea, pe drum, 

Se ridică de lângă noi atunci o voce 
curată și tânără, cu câmtecul cel vechi al 
lui Alexandru Donici — „Căruţa Poştei”... 








10 MAI 





1941 





UMBRA DE LA ORA „UNU' 


In scena intâ: din Hamlet, 
Bernardo, unul din cei doi sol- 
daţi cari fac de sentinelă la tur- 
nul casteluiui, se miră de sosirea 
lui Horatio arătând că nu se aş- 
tepta să-l vadă, îl întreabă: 
„Cum. Horatio?“ Horatio îi 
răspunde oarecum  ncprietenos; 
„Cam el“, 

Replica are o deoscbită valoare 
atât din punct de vedere al gân- 
dirii lui Shakespeare cât şi al 
interpretării în teatru, 

Horatio zice „cam el“ cum ar 


spune alţi oameni, este „cam“ 
bun, este „cam“ amar sau sunt 
„cam“ obosit. Ceeace înseamnă 


că spiritul lui comylex, nu era 
în  întregiras acolo şi desi se 
gândea în altă parte. la lucruri 
cari îi frământau ființa. Shakes- 
peare vrea deci să ne arata fe- 
luritele stări sufieteşti prin cari 
trece Horatio. 

Am putea crode că se gândea 
de exemplu, la amintirea prin- 
țului, la vreo problemă filosofică 
sau de stat. Dar citind mai qe- 
parte ne dăm seama prin ceeace 
spune  Marcellus, a doua senti- 
nelă, că Horatio se gândea la 
umbra care apare în fiecare 
noapte şi despre care îi povestise 
cei doi. pricteni Bernardo și Mar- 
ceilus. Este preocupat de desle- 
garea misterului. vrea să ştie 
rostul fantomei. De aceea Hora- 
to îi răspunde la persoana treia 
„cam el!“ Căci Bernardo pretinde 
prea mult când cere lui Horatio 
să fie TOT, în „intregime“, a- 
colo. Horatio nu crede ce j sa 
spus despre umbră, ci vrea să se 
convingă el însuși. Și această 
convingere constă în a o vedea 
şi a vorbi cu ea. Concretizarea 
acestei dorinţi ne arată că Ho- 
ratio este o fire voluntară, de- 





lase cunoaşterea 
sufle_ 


cisă să nu-şi 
dependentă de agitația 
tească. 

Vrea să ştie ceva precis şi să 
nu rătăcească în tot feiu: de în- 
chipuiri. Căci Horatio îşi dă sea- 
ma că dacă există într'adevăr o 
umbră care apare, în ea nu poate 
să fie decăt aspectul și manifes- 
tările unui mister care nu este 
străin de o divinitate prezentă ca 
principiu activ în viața omului. 

De aceea ţine să afle misterul 
prin vorbire. Adică prin acel or- 
san propriu omwui în cunoaște- 
re. Vorbind cu umbra vorbeşte 
cu însuși misterul. Căci numai 
Gupă co va vorbi cu umbra, va 
putea să fie el întrez şi complet. 
Nu va mai fi „cam tot e. Că 
vorbirea cu umbra e posibiiă, 
Horatio nu se îndoeşte, deoarece 
ei șiio că Dumnezeirea a lăsal 
iimbaiul ca un instrument cu a= 
jutorul căruia omul tălmăceşte 
voinţele divine. Nu putea să se 
îndoiască, nizi să admită sub ra- 
portul acesta posibilitatea unei 
inșelări. Horatio este sigur că 
în momentul când umbra va a- 
pare, el sar aduna cu toată fiin- 
ţa lui în conversaţia pe care ar 
avea-o împreună. Că este așa, 
Shakespeare ne arată prin vorsu- 
rile pe cari Je spune Bernardo 
inâicându-ne momentul de apa- 
riţie al umbrei. Infoimându-ne 
că umbra apare la ora „unu“, de 
fant ne instrueşte asupra unui 
element mut mai important 
şi anume asupra unităţii pe care 
o produce apariţia umbrei în spi- 
ritul celui căruia ea se arată. Do- 
vadă este însuşi faptul că abia 
pronunță acest cuvânt „unu“ şi 
umbra își face apariția chemată 
par'că de o forță magică. R 

Lucrurile se pelrec parcă in- 
vers. Apariţia umbrei produce 


de COSTIN ILIESCU 


acesț „unu“ adică unitatea din 
sufletul lui Horatio: 

„Când se-auzea bătând chiar 
ADU acu Tăcore ! Sst! Tâăcere, 
uițe-o iară!“ 

Pronunţia cuvântului „unu“ ne 
lămureste deplin asupra replicii 
„cam €l!* Umbra era Nevoia de 
unitate pentru Horatio. Apariţia 
ci îl introzeşte, i] face să fie 
unui singur. 

Ev.dent că aceaslă interpretare 
în jurul replicei „cam el“ şi în 
jurul apariţiei dala ora „unu“ 
a umbrei, va fi socotiiă de că- 
tre cititori poate prea specială. 

Dacă însă cititorii sunt actori 
cari  ambitionează să joace în 
ilamlet, ei nu ne vor acuza de 
subtilitate, ci vor trage un fo- 
105 din analiza noastră. Filosofia 
din Hamlet, oricât de speciară, 
trebue înţeleasă şi asimilată de 
către aceia care vor să repre- 
zinte pe scenă personagiile agi- 
tate de misterul umbrei şi prinse 
ca într'o pânză de păianjen în 
atmosfera de taină răspândită în 
juru-i de prinţul Hamlet. Scena 
la care ne referim se dosfăşoară 
fără ca prințul să fie de faţă. 
Ceeace însemnează că chiar în 
lipsă totul se petrece sub influ- 
ența lui. Ceeace înscamnă iarăși 
că într'o dramă ca Hamleţ toți 
actorii chiar şi cei cari deţin ro- 
luri secundare trebuie să se ara- 
le înţelegători, pătrunşi prin ur- 
mare de misterul ce se manifostă 
în jurul lor și al cărui protago- 
nist tragic cste prinţul. Fiectul 
acestei înţelegeri în sufletul per- 
sonagiilor considerate ca oameni 
reali este o simpatie deosebită 
faţă de prinţ, iar considerate ca 
roluri, este că actorii vor cola. 
bora în mod solidar cu titularul 
la o înaită realizare a reprezen- 
tării, 





Vlahuţă dramaturg 


Pentru conturarea mai pre- 
cisă a personalităţii lui Vla- 
huţă, manuscrisele, ce ne 
stau la îndemână, deccam- 
dată, sunt de un real folos. 

Pe foi îngălbenite de vre- 
me se citește cu multă ușu- 
rință scrisul tremurat al poe- 
tului în nervul inspirației. 

Ceeace trebue evidenţiat 
din acest material, încă ne- 
scos la lumină, este o dramă 
istorică, „Vlad Țepeș“, în 4 
acte, ultimul neterminat. 
Personagiile principale sunt: 
Vlad Țepeș, domnitorul mun- 
tean, Pârvu prim sfetnic, o- 
mul cel mai de încredere şi 
cal mai cinstit, din cei ce se 
află în jurul domnitorului şi 
Vichentie, un preot. 

Piesa se poate încadra în 
curentul sămănătorist, care, 
la începutul acestui veac, 
doslănțue o puternică luptă 
în domeniu! literaturii, pen- 
tru afirmarea etnicității noa- 
stre, împotriva oricărui cCu- 
rent străin ce tindea să se 
înrădăcinaze aci. 

Ideologia sămănătoristă îşi 
propunea să ne înfățişeze 
un om al pământului, un om 
al instinctului teluric, deoa- 
rece era însuflețită şi fasci- 
nată de un ideal poliție de- 
terminat. 

Sămănătorul a avut viziu- 
nea magnifică a pământului 
românesc, de accea omul să- 
mănătorist e omul pământu- 
lui și omul naturii. Sensul 
acestei creaţii e local și sub- 
ordonat ideii politice. 

Când a scris această piesă, 
Vlahuţă era pătruns de doc- 
trina  sămănătoristă, care 
presupunea deci numai două 
izvoare de inspirație: trecu- 
tul istoric şi viața ţărănea- 
scă, Cel care scrisese „,Ro- 
mânia pitorească“ și „Din 
trecutul nostru“, vedea tre- 
cutul populat cu oameni vii, 
ca un torent de vieață ce 
se prăvale spre cei din pre- 
zent; vedea generaţiile strâns 
Jegate între ele, atât cele 
din trecut cu cele din pre- 
zent, cât și cu cele ce vor 
veni. De aceea piesa cu- 
prinde versuri ca acestea: 


Credinţa care leagă pe cei ce 
Inu mai sunt 
De cei ce nu sunt încă 


Nu-i un vestmânt să-l schimbi. 

Ea e ființa noastră, e sufletul 

Acestui pământ bătut de 
[valuri. 


Această credinţă, acest su- 
îlct nu e nimic altceva de- 
cât mitul sângelui, care cir- 
culă ca un simbol al perma- 
nenţei vii, în tristețea marei 
treceri, Prin acest suflet, 
sânge, Vlahuţă vedea o tra- 
diție și spirituală şi biolo- 
gică. Sângele e csl care trece 
şi care totuși rămâne. EL stă 
la baza vieţii celor care trec, 
legându-se și întrățindu-se 
prin cl. 

+ lar în versurile: 

Din cer îmi sorb lumina 

Tăria din pământ, 

Se vede tendința arcuirii 
coviltirului de azur al ceru- 
lui, al bisericii, peste sub- 
Slanța etnică, tendință care 
a devenit problema centrală 
a mișcării gândiriste de mai 
târziu. 

Ceva din militantismul li- 
terar al ideologiei lui N. 
lorga i-a făcut pe Vlahuţă să 
vadă în scriitor, în om, nu- 
mai o clipită in devenire, iar 
opera lui să rămână ca o 
veșnică sămânță: 

Sămănătoru-i clipă 

Sămânţu-i veșnicie, 

După raportarea la acest 
fond ideologie, care  for- 
mează unica platformă spi- 
rituală a lui Vlahuţă în a- 
ceastă piesă, e normal să ne 
așteptăm să ne întăţişeze în 
persoana lui Vlad “Țepeș, un 
domnitor iubitor de masa 
cea mai însemnată, cea mai 
caracteristică şi cea mai cu- 
rată a neamului nostru: ţă- 
rănimea. 

Conflictul ce se naște și 
devine așa de acut, la un 
momenţ dat, între Domn şi 
bocri e numai din cauza le- 
gătugii strânse ce există în- 
tre tron şi ţărani. Când 
Turcii cer tribut de sânge, 
copii, bocrii, care erau obiş- 
nuiţi să-i recruteze pe a- 
cești nefericiți' din masa răb- 
dătoare a poporului, se izbesc 
de crunta împotrivire a Dom- 
nului, "Ţepeş dorește război 
cu Turcii, decât să înstrăi- 
neze sânge românesc. Cerea, 
deci, o jertfă mai ales din 


de ALEX. BOJIN 


partea boerilor pentru sal- 
varea pruncilor celor proști 
dar mulți. De aici un con- 
flict puternic din care Vlad 
Ţepeş ne apare ca un bătrân 
sicjar ce s'a alimentat secole 
întregi din seva pământului 
românesc și care își îndoae 
ramurile la orice adiere a 
vaetului neamului său. 

Transfigurarea istoriei de 
către scriitor e evidentă. 

Dar el dorea să scoată din 
trecut nu un ideal politic și 
social, ci un fond de morali- 
tate ce îmbrăca în lumina sa 
toate figurile istorice ale 
neamului nostru. 

Acest fond moral ar pu- 
tea îi un permanent rezer- 
voriu de alimentație, pentru 
crearea unei lumi viitoare, 
pe care poetul o vedeu 
clară în optimismul său, a- 
rătatiă numai de misionaris- 
mul scriitoricesc, 

S'ar putea spune că există 
în această piesă şi ceva din 
refloxele unei ideologii pa- 
litice 


democrate. El care 
SCrisesa: 
Minciuna stă cu Regele 
[la masă, 


e stăpânit şi aici de aceeaşi 
ură, cum a fost stăpânit de 
altfel totdeauna, împotriva 
lichelismului și a spinărilor 
de gumilastică din jurul ce- 
lor atotputernici. În contrast 
cu vremurile din timpul său, 
când Suveranul nu putea să 
ia contact cu realitatea ro- 
rhânească, ține cu orice preț 
să ne înfățișeze un Țepeș 
bun cu cei mici și harnici, 
dar crud cu boerii, 

Ironic a soartei. Și-a ales 
tocmai pe Vlad "Ţepeş ca să 
dovedească prezentului său 
că toți stăpânii din trecut 
cunoşteau pe cei conduși, 
simțeau cu ci, luptau cu ei 
pentru stabilirea unei bune 
stări comune. 

Calitățile ce decurg din- 
tun fond închegat pe linia 
adâncului curent tradiționa- 
list și din forma ce ne face 
să vedem în orice moment 
calități stilistice deosebite, ne 
fac să regretăm că nu a dat 
literaturii o piesă terminată. 

Data precisă la care a 
fost scrisă încă nu se poate 
stabili. 


me IOMAI 1941 





Noteitaliene Note românești 


CORNELIU POPP: EU ŞI STA- 
TUIA MEA 


„DOVE SONO 1 GIOVANI ?..” 


(Unde ne sunt ţineri:?), se în- 
treabă într'un răspuns dat an- 
chetei asupra Universităţilor şi 
cuiturii, începută de „Primato“, 
binecunoscutul Maniio Lupinacci, 
scriitorul cel mai preocupat de 
problemele tineretului, din Ita- 
lia. Literatura tinerilor, constată 
el, nu e lipsită de spirit. In revis- 
ude Jor ingredientul acesta pre- 
țios Lpsește cel mai puţin. Jude- 
căți secante şi definilive, îndrăz- 
neală, dogmatism, etc., arată că 
finerii ştiu bine să circule pe 
străzi. Insă circulaţia lor este de- 
terminată să urmeze docilă și tă- 
cută la orice răsaruce, cartela său 
piacarda indicatoare a sensuiui. 


La dreapta sau la stânga ţ.ne 
carul culturii celor tineri, după 
cum vrea acarul Metropolitanului, 
Tragctoria lor pe care şi-o vor cu 
toții filantă şi orbitoare ca a unui 
meteor, este în fond ursită dina- 
inte şi mişcată pe liniile de tram- 
vai alie tradiţiei. Aceasta nu poate 
furniza, după Maniio Lupinace., 
nici un indiciu pentru tempera- 
tura  culturaiă a universităților 
noastre, Nu există, după ei, Spon- 
teneitate la i!neri „în politică, în 
artă, în literatură, oa şi în pic- 
tură sau teatru. In pictură tinerii 
promovează un „diligent contor- 
mism'“, aşa cum în orice man.ies- 
taţie culturală tinerii „au lăsat, 
qm se spune, acasă“, ceva. 

Necunoscând ei pe acest „ceva“, 
tinerii nu pot şt: în ce măsură 
cultura extrauniversitară inf.uen- 
țează pe cea universitară si in- 
Vers. 

Răspunsul pare că și l-a găsit 


curând Manlio Lupinacci şi odată . 


cu el şi năşul. Cineva care sem- 
nează U. 1. un articol cu acelaş 
ttiu din Roma Fascista (An. 
XVIII, No. 18, 27 Martie XIX- 
1941), caută să considere „obiettţi- 
vamente* problema, deşi și obiec- 
tiyitatea lui poate fi suspectată, 
făcând, cum însuși mărtur.seşte, 
parte dimtre tineri. Argumentul 
său principal, este, textual: „Dacă 
Lupimacei ar avea dreptate, o în- 
treagă generaţie, a noastră, ar fi 
calificată oa falită; şi vina fali- 
mentului ar sta, nu mai e nici o 
îndoială, în acea cauză externă 
ce se cheamă Fuscism. Acuzatia e 
gravă...“ 

Autorul ascuns sub inițialele U, 
I. continuă remarcând importan- 
ţa, cunoscută și de Lupinacci, pe 
care unele reviste ca „Primato“, 
„Critica Fascista“, „Civilta Pas- 
cista“, etc., o acordă anumitor 
voci finereşti, în concertul spiri- 
tuai al Națiunii. 

Există un răspuns mai direct, 
scrie U. 1. pe care ţineretul italian: 
îi dă lui Lupinacci, cu privire la 
spontaneitatea sa, cel puţin într'o 
privință: prin înrolarea Sa vo- 
iuntară în armată și prin contri- 
buţia sa de sânge, vărsat în masă, 





Lenuţa fusese cu bărbatul ei 
la teatru în seara aceia și acum 
era gata să se culce. Văzându-l 
pe Iorgu bine dispus, ea găsi 
momentul potrivit — pe care 
îl aștepta de câteva zile —— să-l 
întrebe: 

— „lorguţule, mai ţii tu la 
Lenuţa ta? 

Iorgu se grăbi a-i răspunde: 

— „auzi vorbă! Cum să nu 
țin? Doar nu eşti tu soția mea 
adorată? 

— „Uite Iorgule, am să văd 
acum dacă mă iubeşti într'ade- 
văr şi am să te rog ceva. 

Lui Iorgu îi cam trecu che- 
ful şi posomorându-se îi zise: 

— „Eram sigur că ai să-mi 
ceri ceva. Haide! Spune-mi de 
ce este vorba? Numai să ştii 
că stau prost cu finanţele. 

Auzind aceasta Lenuţa se in- 
dispuse pe loc: 

— „Mă aşteptam la aşa ceva 
din partea ta. Mereu acelaş răs- 
puns (imitându-l): „stau rău cu 
finanţele!'* Dacă este așa, să nu 
mai vorbim. Mi-e somn și te 
rog să mă lași să mă culc. Sunt 
destul de obosită în astă seară. 
E aproape de unu. Mam să- 
turat pânăn gât de teatrele 
d-tale, cu piesele plicticoase la 
care tot mă duci. Noapte bună 
domnule Zgârie-brânză. 

— Zgârie brânză! Atâta ştii. 
Ce vreai să mă apuc de furat? 
Să mă fac de râs acum la bă- 
trâneţe? Să... 

— „Ho! Mântuie odată, că 
doar nu e mare lucru, — îi taie 
vorha Lenuţa, — mai potolită... 

— „Haide! Spune! — o în- 
curajă amărât Iorgu Văleanu, 
contabilul şef al uzinelor Lar- 
sen din București. 

Lenuţa redeveni zâmbitoare 
şi se grăbi a-i exprima dorința: 

— „Uite, lorguţule, am văzut 
ieri pe calea Victoriei, la Rider 
în vitrină, un înel cu o piatră 
strălucitoare atât de frumoasă, 
încât nu-mi pot lua gândul de 
la dânsa. Zău, lorguţule, dacă 
mă iubeşti într'adevăr, să mi-o 
dovedești cumpărându-mi ine- 
lui acela. 


şi de cei mai buni, lăsând docu- 
mentul unei simţiri conştiente şi 
elevate, care primește dela sacr:- 
ficiu o consfinţire definitivă, ire- 
îutabilă. 

'Obiecţiei că aceasta ţine mai 
mult de acţiuni decât de cultură, 
i se poate răspunde prin obser- 
vaţia că amândouă tind să reali- 
zeze sublimul pe teren omenesc, 
şi că dacă una îl realizează mai 
bine decât cealaltă, e peste pu- 
tință să nu profite domeniul 
contrar, 

E și normal, scrie U. 1. să fie 
utilizat deia tineri nu aportul in- 
telectual, ci dnamismul vârstei. 

Dar un ferment ideal era viu 
şi urgent la tinerii mai cultivați. 
şi se manifestă în foi ţinereşti şi 
în revisie politice cu o pasiune 
şi o seriozitate care nu merita 
propriu zis să fie trecute cu ve- 
derea de nimeni. Doctrină, pole- 
mică, cultură, artă și religie, teh- 
Dică şi acţiune, iată domeniile a- 
supra cărora se îndreapiă intere- 
sul tinetiior. 

Este desigur un păcat artistic 
să-ți „uiţi acasă“ personalitatea. 
Insă tineretul, încrezător în py- 
terile sale culturale, nu poate lăsa 
să se uite că este născut pentru 
a fi sacrificat. 

Gencraţie viețuind înt”'o epocă 
de tranziţie, în care nedefiniti- 
vul, efemerul, neantul, își arată 
la fiecare pas efectele. Căiare pe 
limita dintre o cultură muribundă 
şi totuşi înstaurată triumfător p* 
catedre şi în Academii, adică a- 
colo unde există sigiliul oficiali- 
tăţii constrângătoare, daoparte și 
o cultură sare se naște, dar încă 
surd combătută şi respimsă cu 
toate că nici măcar încă bine de- 
limitată şi sigură, pe de altă parte, 
tineretul m'a avut maeștri. Unica 
lumină a tineretului italian, seric 
U. I., este Mussolini, condotier po- 
litic, dar şi maestru de viaţă și 
cultură. 

„No: tinerii, continuă el, am 
tost până azi legănaţi între re- 
sidurile vechei culturi şi instinc- 
tul celei noui, care era îi no: ger- 
Minată. Astăzi clarificarea este 
deplină Jăuntric. Astăzi putem 
ducra. Dar trebue să ni se acorde 
timp, pentrucă n.:mic nu se im- 
provizează, în materie de cultură 
și creaţiile cele mai trainice sunt 
numai rezultatele unei maturități 
perseverente. 

„Dar noi ne cunoaștem, sună 
spusele sale mai departe, ne cu- 
moaştem între noi. De ani de zile 
urmărim fiecare drumul  celui- 
dalt... dela o scriere la alta, dela o 
carte la alta. Nau venit incă ope- 
rele rezumative, semnificative şi 
suntem încă la esseu, la încer- 
cări? Nu importă. Vor veni!“ Și 
nu va avea importanţă dacă se va 
întâmpla după ce Lupinaccii își 
vor fi croncănit injuriile, 


SORACTES 


— „Ce vorbeşti?” — se răsti 
Iorgu din nou înfuriat. „Desi- 
gur că este vorba de un bri- 
liant, Iţi ştiu eu doar gusturile 
tale. De unde să am, păcatele 
mele, atâtea parale?' 

— „Nu te repezi aşa, bre o- 
miule, că doar mu este veritabil. 
O imitație numai, dar foarte 
reuşită“. 

Văzând că ar fi vorba de imi. 
taţie, Iorgu prinse curaj: 

— „Și cât costă, mă rog, fal- 
sătura aicea? Nu-i păcat să dai 
bani pe așa ceva? 

— „Atunci cumpără-mi unul 
veritabil. 

Iorgu se făcu că nu aude: 

— „Te întreb cât costă? 

— „Dragă Iorguţule, şi eu 
am fost curioasă și am intrat 
să văd. Este o ocazie rară. Nu- 
mai două mii de lei. Şi încă, 
dacă te tocmeșşti, poate să mai 
lase negustorul ceva. Zău, lor- 
gulaș, fă-mi această plăcere și 
îți jur că nu-ţi voi mai pre- 
tinde nimic până Ja moarte“. 

Iorgu, văzând că este vorba 
numai de două mii de lei, îşi 
veni în fire şi făgădui soțici 
sale că îi va cumpăra inelul 
mult dorit. 

Când ieși a doua zi, pe la 
patru, de la birou, Iorgu Vă- 
leanu se duse întins la prăvă- 
lia bijutierului Rider, din Bu- 
levardul Brătianu. Acesta, care 
îl cunoştea, cum îl văzu in- 
trânid, începu a zâmbi: 

— „Am şi scos inelul din vi- 
trină, îi zise el, căci știam că 
aveţi să-l cumpăraţi. A trecut 
ieri doamna Văleanu pe aici și 
i-a plăcut atât de mult! Este 
o ocazie unică, căci așa imi- 
taţii reușite nu se mai fac a- 
cum. Poţi jura că-i un „bri- 
liant veritabil și încă dintre 
cele mai curate“. 

Se tocmi el Iorgu, mai bine 
de o jumătate de ceas, dar bi- 
jutierul nu vroi să lase nici 
un ban din două mii de lei. La 
urma urmei, văzând că nu 
poate reuşi a-l convinge să mai 
reducă din preţ, plăti toată 
suma oftând. 


Prinţre uitimele cărți apăru- 
te la, „Cugetarea” se găseşte şi 
romanul Eu şi statuia mea 
semnat de d. Corneliu Popp. 

Indicaţiile pe care autorul ni 
le dă relativ la împrejurările o- 
Tiginaie în care a luat naştere 
povestirea d-sale,  constitiuesc 
pentru lector nn paravan în 
dosul căruia d. Corneliu Popp 
se ascunde cu abilitate și de 
unde ecndurce firul naraţiunii. 
Eiste interesant, întradevăr, fe- 
lul în care își zugrăveşie pro- 
pria-i viaţă un pensionar de 
O5p.eiu, uneori cu aparența 
ds_a, fi mai sănătos decât mulţi 
dintre  desechilibrații co se 
buzură de libertate deplină şi în, 
m.iiocu. cărora suntem cbligaţi 
să trăim, Li ţrebuia autorului o 
justificare pentru: debitarea u- 
nor adevăruti spuse fără mena- 
jamenta, pentru înțelegerea şi 
acceptarea atitujlinilo” cuteză. 
toare, dar nu mai puţin intere- 
sante ale erouiul său, şi a re- 
curs Ja serviciile unui bieţ nebun 
imaginar,  confecționaț după 
“ele mai alese reţete ale imagi- 
nației, liberă să vadă aşa cum 
îi sonvine dinzolo de limitele 
convenț:onalizmului ipocrit. 

Incercarea  d-iui Corneliu 
Popp, pornită dela o ghiduşa 
ficţiune mentală și brcdată a- 
poi, aproape în întregime, pe 
date din cee mai concrete, ai- 
cătusște pentru autor o exps- 
riență de plăcută surpriză, des- 
coperită la sfârşitul celor două 
sute d> pagini scrise cu Aesiu- 
voitură. şi antren. 


„LITERATURA-DESFĂTARE? 


„Da, desigur. Dâr desfătare 
înaltă și gravă, isvorâna nu din 
satisfacerea unei  curiozități 
fără semnificție sufletească, ct 
din cultivărea singurelor facul- 
tăți umane cu adevărat nobiie: 
instinctul, sentimentul şi vointa 
cunoașterii”. Este răspunsul pe 
care d. prof.  Basi] Munteanu 
il dă întrebării „Ce este litera- 
tura” în general, — aceasta "n 
cădrul unui interesant şi lumi- 
nos studiu întitulat Sensul și 
interesul cunoaşterii literare, 
publicat în numărul pe Martie 
ai revistei Fundațiilor Regale. 
In acelas număr coluborează 
d-nii: Horia Furtună: Caliban; 
Jen Sân-Giongiu: Spiritul ger- 
man în titeratura română; 'L. 
Arghezi: Un psilm, N. Petraş: 
cu: Carmen Sylva; Emil Botta: 
In groapa lei:or; Mihai Cela- 
rianu:  Turturică Georgescu: 
Jean Racing:  Mitriddtle  (tra- 





ducere de Emi Gulian); Al. 
Iordan: Privire fugară dsupra 
operei Carmen Sylvei; Guiltau- 
me Apollinaire: Maria (tradu- 
cere de George Dumitru Pan); 
Al. A. Philippide: Imbrăţișarea 
mortului (11); Perpessicius: Jur- 
al de lector; Al. Dima: Ideile 
estetice ale lui Vasile Pârvân ; 
D. M. Pippidi: Inceputurile cri- 
ticii literare la Greci; Viadimir 
Staainu: Introducere la opera 
lui Calistrat  HOgoș,; Şerban 
Cioculescu: Un mare nedreptă- 
țit: 1. Codru Drăgușinu; etc. 


F. W, FOERSTER: ŞCOALA ȘI 
CARACTERUL 


Cumoscutul filosof și pedagos 
german Friedrich Wilhetm Foer- 
ster are una dintre cele mai bo- 
gate în rod contribuţii în dome- 
niul pedagogiei, în ultimele de- 
cenii. Atitudinea  înțelegătoare 
faţă de nouile directive de in- 
vătământ, puse timid de alții. 
cărora s'a adăugat impetuoasa 
şi clara sa îndrumare pe căile 
aerisite ale unei școli bazată pe 
realități şi largă respiraţie, a fă- 
cut din Fozerster un nume de 
mare autoritate printţre îndru- 
mătorii de toate gradele ai tine- 
retului de pretutindeni, 

Şzoala şi carabterul, studiul 
temeinic al pedagogului german 
apărut la „Cugetarea” în tradu- 
cerea d-lui Constantinescu, pu- 
ne în lumină importanţa esen- 
țială a caracterului, fără de care 
nu se poate concepe rostul învă- 
ţământului. Lipsit de transfor- 
matorbl acesta ideal, caracterul, 
oricâtță cultură am îngrămădi în 
individ, el va rămâne doar un 
aparat de înregistrare, sterp şi 
rece. Va avea, poate, aspectele 
omului ptivit din afară, dar 
compleţ lipsiţ de semnificaţie. 


Cartea aceasta, serisă cu dra- 
goste pentru îndrumători şi cei 
de îndrumat, își merită locul în 
biblioteca oricărui intelectual. 


FAMILIA” 


Apărut cu mare întârziere, din 
cauza stricăciuniior provocate ti- 
posgrafiai: „Universul”, în timpul 
rebeliunii, caretul pe Februarie- 
Martie 1941 al revistei „Familia” 
aduce um vaiat şi interesant ma- 
terial. 

Din sumarul acestui număr du. 
biu rețmem: Ion  Samarineanu: 
Reflexii: asupra poeziei şi poemu- 
dui în proză; Ludovic Dauș: Erz- 
sebet Bathori; Victor Ion Popa: 
Vinerea Patimiior pe Crş; Jon 
Pillat: Soncte; Octav Șuluțiu: Jon 
]. Raman, (Figuri transilvane); 
Ion Ojog: Trei sonete; 





Vizirescu: O aventură napoleonia- 
nă; Î. Dimulescu: Lecţe de geo- 
gratie; George Todoran: Jurnal 
ardelenesc; Vasile Netea: Ilarie 
Chendi căbre Maria Cunţan; Ton 
Potopin: Ţara de peste pădure: 
eto. 


Cronicile sunt semnate de: Oc- 
tav Şuluţiu, V.. Netea, Marieta 
Popescu Iom Samamineanu, Victor 
N. Ciapa, 


IULIU ENESCU: LUMINI RATA- 
CITOARE 


Apărut, în excelente condiţii 
tehnice, la tipografia „Ardealul 
din Cluj în cursul anului trecut, 
cînd acest omș nu era încă des- 
părțit de patrie, volumul acesta 
de poezii, aduce aroma tare a 
poeziei ardelene,  dirze şi totuș 
suave, de altădată. Dacă n'am ști 
că autorul volumului de față a 
trăit, a suferit şi-a cântat odată 
cu George Coșbuc și Octavian 
Goga, am fi tentaţi să credem că 
ritim versuri gen Goga. 

Adevărul este că poeziile aces- 
tea au fost scrise și publicate a- 
cum două-trei decenii, prin dife- 


rite publicaţii ale vremei. Cu a- vinei, după 





Z00LOGi 


Răsfoind colecții de mai 
vechi reviste ai deseori plă- 
cuta bucurie să dai de câle- 
un crâmpeiu de proză sau de 
câte-o poezie care te-a încân- 
bat sau — cel puțin — te-a 
reținut în clipa în care luai 
revista dela chioșcul din colt, 
proaspătă şi întrucâtva cal. 
dă. Și-apoi măi sunt Nume. 
Nume înmormântate sau ui- 
bate, nume Care s'au dus de 
mult. Insemnarea de astăzi o 
punem pe hârtie cu ocazia 
unei reîntâlniri oare ne-a 
produs o neașteptată surprt- 
ză. Pe d. Alezanădru Bilciu- 
rescu ne obișnuisem să-l în- 
tâlnim în ultimii ani CO du 
for al unor romane de mare 
„senadție“ pe care mavem de 
gând să le discutăm aici, dom- 
Nia-sa erd, ceeace s'ar numi, 
un autor fecund, un român. 
cier al „Dublicului“, Day nici 
nu ne interesează asta. Ori- 
decâteori apărea un nou v0- 
lum al d-sale, noi ne gân- 
deam cu melancolie la poetul 


Pan M. Alexahădru Bilciurescu, pe ca- 


ERILIANTIUL 


—Schiţă — 


Negustorul se grăbca să îm- 
pacheteze inelul, însă Iorgu îl 
luă și punându-l pe degetul 
cel mic, plecă. Vroia să vadă 
ce efect va face la club, pe 
unde avea să treacă înainte de 
a merge acasă. Ştia bine că so- 
ţia lui își petrece toate după 
amiezile la cinematograf (cel 
puţin astiel credea el), așa că 
nu vine acasă decât pe la nouă. 

La club, Văleanu se așeză la 
un mic pokeraş cu partenerii 
lui obicinuiți, printre care şi 
inginerul Solescu, mare ama-. 
tor şi cunoscător de juvaeruri. 
Iorgu vroia să vadă ce efect va 
face piatra inelului asupra a- 
cestuia şi dacă el va cunoaşte 
că este o imitație. 

Speranţele iui Iorgu Văleanu 
se realizară, căci cum zări in- 
ginerul Solescu inelul în de. 
getul său, i se adresă cu sin- 
ceră admiraţie: 

— „Mă, Vălene, dar frumos 
briliant ai tu! Ce? Nu cumva 
ai făcut vreo moştenire? Sau 
ai câştigat la loterie? 

— „Dar ce, îi răspunse Vă- 
leanu, prefăcându-se supărat, 
crezi că numai tu ai nestemate? 

Apoi începu.a râde cu poftă. 

— „la dă-l încoace să-l văd 
mai bine”, se mnugă  Solescu, 
care nu-și putea lua ochii de 
la piatra strălucitoare, într'a- 
devăr de o limpezime neobici- 
nuită. 

Văleanu ezită puțin, apoi 
cedă insistențelor prietenului 
său. 

Acesta luă inelul cu băgare 
de seamă, ca un adevărat cu- 
noscător, își puse ochelarii și 
examinându-l “cu atenție, nu 
înceta de a scoate tot soiul de 
exclamaţiuni admirative. Res- 
tituindu-l apoi, îi spuse: 


— „Este într'adevăr superb! 
Nu se poate mai frumos! Pia- 
tra aceasta face cu ochii în- 
chiși douăzeci de mii de lei... 
Poate și mai mult! 


De notat că faptul se petre- 
cea prin anul 1900, când ast- 
fel de sumă reprezenta o ade- 
vărată avere. 

Dar Iorgu Văleanu izbucni 
într'un râs homeric. Când se 
mai potoli puţin, el zise lui So- 
lescu, pe un tot ironic; 

— „Bravo, inginerule! Acum 
văd şi eu că te pricepi la pie- 
tre preţioase. Este o simplă 
imitație, care nu costă decât 
două mii de lei. 

Solescu se înroşi de mânie și 
smucind inelul din mânele lui 
Văleanu, îl privi încă odată cu 
deosebită băgare de seamă, a- 
poi i-l restitui strigând la dân- 
sul ca ieșit din fire: 

— „Dacă acesta nu este bri- 
liant adevărat, apoi nici eu nu 
sunt inginerul Solescu ! 

— „Dota vei fi cine vei fi, îi 
răspunse rece și înțepat Vălea- 
nu, dar această piatră este o 
simplă imitație. Am cumpărat 
inelul adineaurea de la un biju- 
tier cu suma de două mii de 
lei”. 

Cearta începu a degenera și 
tot clubul se adunase acum în 
jurul lor, în timp ce inelul cu 
pricina irccea din mână în mâ- 
nă. Se făcuse două partide. Unii 
susțineau că este veritabil, iar 
alții că ar fi o imitație foarte 
reușiţă. 

La urma urmei inginerul So- 
lescu, fiind convins că el este 
acela care are dreptate și spre 
a nu-și pierde reputaţia lui de 
mare cunoscător în materie, 
scoțând două hârtii de câte una 


de EUGEN PETIT 


mie lei din buzunar, le puse pe 
masă, sfidând pe Văleanu cu 
vorbele : 

— „Punem rămășag pe două 
mii de lei? Dacă se va dovedi 
că piatra este veritabilă îmi vei 
plăti această sumă. ii ? 

— „Nu țin, îi răspunse Vă- 
ieanu, căci ar însemna să te 
fur. 

— „Mă rog, da sau ba, ţii? 
— se răsti el. — Ce? Eu sunt 
copi! ? Știu ce spun, slavă Dom- 
nului. 

— „Dacă vreai numaidecât, 
țin, dar — îţi spun încă odată, 
— să ştii că te fur. 

— „Bine, haidem la un biju- 
fier Lăsăm banii aici. Oamenii 
ne sunt martori. 

Si lăsând cărțile pe masă, 
plecară grăbiţi amândoi. Se în- 
tâmpla ca în aceiași casă cu 
clubul, jos la parterul ce da în 
calea Victoriei, să fie plăvălia 
lui Solomsohn, bijutierul cel 
mai reputat, pe vremuri, din 
toată ţara. 

Solomsohn salută zâmbind cu 
tot respectul pe cei doi domni 
— Solescu era unul dintre 
bunii lui clienţi — şi când Ior- 
gu Văleanu îi arată inelul cu 
pricina spunând că vrea să i-l 
vândă, negustorul deveni se- 
rios ca omul care se pregăteşte 
a face o afacere. Privi brilian- 
tul cu o lupă pe toate feţele, 
apoi se adresă bâlbâind lui Ior- 
gu Văleanu : 

— „Vedeţi d-voastră, pentru 
moment afacerile  stagnează, 
căci trecem printr'o adevărată 
criză. Dar pentru că veniţi cu 
d. inginer Solescu, care este 
unuj dintre vechii mei clienţi, 
sunt gata să vă ofer pe inel 
zece mii de lei. Nu zic, văd şi 


ceastă precizare, aceste „Lumin.. 
rătăcitoare” îşi păstrează întrea- 
ga şemnijicație si frumusetea 
venterată, ” 
Iață sfîrşitul primei poezii inti- 
tulată „Morarul'": 
Ai lui o parto-s duși în „Tară”, 
Jar ceialaltă stă sub glie 
Ş: singur a rămas de straie, 
La mozră tristă şi pustie... 


C. POSTELNICU 





G. 1. BRĂTIANU: DIE RUMA- 
NISCHE FRAGE 


Departe de a îi realizat, în 
1920, unirea tuturor Românilor, 
statul românesc a trebuit să lase 
în afara granițelor sale, nume- 
roase elemente curat românești : 
1/2 milion Români peste Nistru 
— în actuala republică moldove- 
nească din U.R.S.S. — 300.000 în 
Iugoslavia, 120.000 în Bulgaria, 
100.000 în Grecia, 60.000 în Alba- 
nia, 50.000 în Ungaria. 

Ocuparea Basarabiei şi Buco- 
ult:matumui rusesc 


CE 





WNNNININ 


re cu atâta bucurie îl ceteam 
— sunt ani de-atunci — în 
revistele zilei. Țineţi mihte ? 
Dar îată că acum câlevu 
zile a apărut în vitrine un vo- 
lum cu straniul titlu „ZOolo- 
gice“, care neaducea un poet. 
In fine, d. Bilciurescu se ho- 
Tise să adune în scoarțele u- 
nei cărți o muncă, dar mai a- 
les .0 vocație care parcă prin- 
sese să se piardă. Am cetit 
cartea cu o justificată curio.- 
2itate și — dece nu am măr- 
turisi ? — am verificat îm- 
presiile de odiniodră. In lirica 
de azi, poetul Alexahdru Bil. 
ciurescu aduce o coardă fină, 
și cu totul aparte de celelalte, 
priejuindu-ne prin volumul 
său o reconfortantă iectură. 
Cultivând în deosebi pustelul, 
poesia pe care ne place s'0 
numim „minoră“, d-sa se do- 
vedește a fi nu numai un 
virtuos, ci și un artist, Din 
violina asta a cântat — pare- 
se — şi Topârceanu, d, Bilciu. 
rescu însă îl egalează de mul- 
te Ori pe poetul îeșan, ba 


eu că face mai mult, dar atâta 
pot să dau eu. Căutaţi, poate 
că în altă parte”... 

Ceia ce auzind Văleanu, se 
îngălbeni de emoție fără a pu- 
tea articula o vorbă. Dar So- 
Jescu, încântat că el nu se în- 
șelase, interveni : 

— „Bine, domnule Solom- 
sohn, cred că aţi mai putea da 
ceva, căci face mult mai mult. 
Să zicem 16 sau cel puţin 15 
mii lei. 

— „Dacă spuneţi d-voaștră, 
conveni negustorul, eu pot să 
merg cel mult până la 12 mii. 
Dar nu mai dau un ban în 
plus. 

— „Ei, ce zice? se adresă 
Solescu lui Văieanu. Eu nu te 
sfătuiesc, căci face aproape 
îndoit. 

— „Cum, ce zic? îl vând cu 
12 mii! Am eu motivele mele. 

Contabilul uzinelor Larsen 
își făcuse repede socoteală. 1 
nelul îl costa două mii de iei 
şi având de dat două mii de lei 
rămăgaşul inginerului Solescu, 
îi rămânea un câștig net de 
opt mii de lei. Ce fericită va 
îi Lenuţa când îi va da, de- 
seară, cele opt hârtii de câte 
una mie lei, care pe dânsul 
nu-l costau nici un ban. Făcu- 
se o afacere minunată. De astă 
dală ea îşi va putea cumpăra 
un inel veritabil, sau o blană, 
dacă nu ar prefera să facă o 
călătorie în străinătate cu 
dânsul. 

Dar ce bună imitație, se tot 
minuna €l în sine, dacă oameni 
cunoscători ca Solescu, sau ca 
bijutierul-expert  Solomsohn, 
s'au putut înşela! Afară de 
cazul când celalt negustor, Ri- 
briliant adevărat drept o vul- 
der, a vândut din greşeală un 
gară imitație. Căci bietul om 
nu ştia acum ce să mai crea- 
dă. Avea, este adevărat, unele 
scrunule de conștiință, pe care 
spre a le înăbuși, tot repeta 
în gând: „In definitiv „les af- 
faires sont les affaires”. . Am 
cumpărat și vând. N'am inşe- 
lat pe nimeni. Fac doar 0 a- 
facere cinstită. 


din Iunie 1940, a pus sub stăpâ- 
nirea străină peste 3% milioane 
Români,  preiențiile ungurești 
fimd în parte satisfăcute prin 
arbitrajul dela Viena, peste um 
milion de Români, distrugând 
astfel un echilibru etnic, istoric 
şi economic, ce nu poate rămâ- 
ne mult timp în această formă. 

la aceasta se mai adaugă 
populaţia din Cadrilaterul cedat 
prin acordul de la Craiova, Bul- 
gariei. 

Român: mai sunt însă şi în lu- 
goslavia — mai bine de 250.000 
— aşezaţi in Banatul  Sârbesc, 
pe valea Dunării şi la Gura Ti- 
mocului. 

„Oamenii de stat care vor tre- 
bui să reconstruiască Europa din 
1940 nu pot comite aceiași gre- 
şală, care ar purta în ea răspun- 
derea unor consecinţe grave atât 
pentru ei înxişi, cât şi pentru 
viitorul lumei civilizate“ — ter- 
m.nă d. Gh. Brătianu această 
scurtă şi luminoasă prezentare a 
problemei românești, care-și a- 
şteaptă încă rezolvarea justă. 

Lucrarea a apărut şi în limba 
italiană. 





chiar îl întrece uneori în fjan- 
tezie, umor și nuanțe. Ca 0 
ușoară grimasă de Pierrot în 
obrazul atât de Chinuit ai 
poesiei noasre de azi, versu. 
rile d-lui Alexandru Bilciu- 
rescu sunt creațiuni miniatu- 
riste de cea mai aleasă ținu:- 
tă literară, cizelate de un 
meşter abil și muncitor—adi- 
că de un poet. Dacă am în- 
cepe să cităm, ar trebui să 
cităm prea mult. Lectorii să 
se apropie de carte și de bu- 
Nă seamă că oricine va găsi 
în această menajerie câte 0 
piesă rară, pe care să și-o a- 
propie de inimă. Aripi de 
flutur, cântat de cocoşi, Li- 
belule, ierburi, nori, Curcu. 
bee, picuri de ploaie, toate la 
un boc Gicătuesc un univers 
poetic pe care nu se poate să 
nu-l iubeşti şi să-l reciteşti. 
Candida sa seninătate e cu. 
ceritoare, 

„Poemele din acesț volum 
du fost scrise între anii 1924- 
1929“ mărturisește o notă în 
carte, ca un fel de scuză. In 
1941, însă, noi am reîntâlnit 
melodiile cântărețului pe ca- 
rel socoteam rătăcit în pro- 
aaice meleaguri. Puteum să 
nu ne bucurăm? Și deaceea 
acest țârâit de greer: cu lec- 
torul comod şi uituc să-şi a. 
ducă aminte ! 


ȘTEFAN BACIU 





cei și acum îl aştepta nerăb- 
dătoare : 

— „E, mi d-ai luat? —— în- 
trebă ea, fără a-i da timpul 
să-şi scoată pardesiul. 

— „Da... adică nu, Să vezi 
cum stau lucrurile... 

— „Cum da şi nu? Nu mai 
fă pe şiretul, căci ştiu bine că 
mi l-ai cumpărat. Mi-a spus-o 
chiar Rider, când am trecut 
adinioarea pe acolo. Haide! 
Dă-mi-l repede puiule, căci 
mor de nerăbdare” — şi în- 
cepu să-l caute, cum fac copiii 
mici, prin buzunare. 

Ceia ce văzând Iorgu, îi pre- 
zentă cele opt hârtii de câte 
una mie lei, zicându-i: 

— „Uite, acesta este câşti- 
gul tău. 

— „Cum? Ce câștig? — se 
repezi la dânsul femeia spe- 
riată, începând să tremure de 
mânie. 

Și bărbatul ei îi povesti ta- 
tul, fără a scăpa vre-un amă- 
nunt, neputând înţelege de ce 
soția lui după ce aruncase hâr- 
tiile pe jos începu a plânge în 
hohote,  smulgându-şi părul 
din cap, Tot soiul de invective 
ieșeau din gura ei; bine în- 
țeles la adresa soţului ei. 


Au trecut :mai bine de patru- 
zeci de ani și pentru Iorgu Vă- 
leanu disperarea Lenuţei de 
atunci a rămas și astăzi o a- 
devărată enigmă. 

- 


Enigmă_ a cărei deslegare nu 
a fost găsită până în prezent. 

Gurele rele, neputând găsi 
altă explicaţie, pretind că di- 
ferența între suma de două 
mii lei plătită de Iorgu Vă- 
leanu şi valoarea adevărată a 
briliantului, fusese achitată, 
de mai înainte, bijutierului 
Rider, de către coana Lenuţa 
Văleanu, din micile ei econo- 
mii, a căror sursă — bine în. 
țeles — o ignora bărbatul ei. 
Totul s'ar fi petrecut deci cu 
complicitatea acestui negustor. 

Dar de unde şi cum putuse 
economisi coana Lenuţa atâția 
bani? Aceasta — cum spune 


Seara, ajungând acasă, Le- Românul — este altă gâscă în 


nuţa îi ieși veselă înainte. Ea 
venise mai curând ca de obi- 


traistă. Cititorul şi-o va în- 
chipui cum crede de cuviinţă. 














Z 


Când se ivi far lună piină, 
tlăcăul cu ochii ca verdele 
mării și fata dempărat se 
hotăriră să plecen lume. Nu 
mai puteau suporta răutatea 
oamenilor. De piairă să le fi 
fost inimile şi tot n'ar fi îndu- 
rat atâtea. Toţi la erau înpo- 
trivă, 

Părinţii fetii nici nu voiau 
să audă de iubirea odraslsi lor. 
E: doreau un print, bogat și 
răsboinie, și nu un biet ciopli- 
tor de marmură. Auziseră, ce 
e drept, că din mâinile lui ies 
lucruri minunate, că ştie să 
cânte, că e frumos şi voinic, 
dar toate acestea nu-i făcuseră 
să-și schimbe părerea. S'ar fi 
zis că nu cunoscuseră nicioda- 
tă tinerețea, așa erau de în- 
chiși în ideile lor. Insă fata nu 
se sinchisea, şi cu cât o necă- 
jeau mai mult, cu atât iubirea 
ei creștea. Era convinsă că 
flăcăul e cel hărăzii de soar- 
tă. Sentimentul acesta îl avu- 
sese din prima clipă, înainte 
de a şti ce gândeşte și înainte 
de a-i auzi cum vorbeşte. Fu- 
gise de acasă hotărită să-și 
încerce norocul și Dumnezeu 
i-l scosesen cale cu mâinile a- 
mândouă. Preschimbată'n fa- 
tă săracă, ea lucra de zor la 
e.zelaiul statuilor de marmo- 
ră. Vroia să'nveţe o meserie, 
depe urma căreia să trăiască, 
Şi-o alesese ps aceasta, fiind- 
că-i plăcea mai mult ca ori- 
care alta. Modela obrazuri de 
păpușă, le punea ochiuri de 
sticlă, le vopsea părul și era 
tare fericită când rauşea să a- 
daoge ceva dela ea.  Muncea 
pe tăcute, suspinând după 
locuri neumbiate, după nopți 
cu stele, după câmpuri și pă- 
duri, prin care se vedea plim- 
bpându-se la brațul unui tânăr 
ce sacrifica toiul pentru ea. 
ŞI-L închipuia nespus de îru- 
mos și credea orbește că va 
veni. Doar pentru asta iugise 
din palat. Acolo nu putea in- 
tra, alesul inimii sale. L-ar fi 
oprit răutatea celor dinăuntru 
şi lipsa de ranguri. Trecuseră 
două luni fără să v.e. Intro zi 
sosi. Era spre seară, la vremea 
când soarele încă nu apune. 
Ea lucra retrasă la măsuţa ei, 
cu ochii cuprinşi de melanco- 
lie, Iși înalță capul la 'ntâm- 
piare și rămase uimită: în 
prag se afla un tânăr,— înalt 
şi cu părul dat pe spate. Avea 
ochii ca verdele mărilor, frun- 
tea lată, gura zâmbitoare şi 
trupul plin de mlădieri. Ceea- 
ce o vrăjea mai mult, erau o- 
chii. Păreau un joc de lacrimi, 
văzuten dspărtări, ziua, când 
soarele s'apleacă peste munți. 
Nu erau luminoși. 'Trisieţea ce 
ieşea din ei îi acoperea ca 0 
boare de azur. Privindu-i, fa- 
ta ss simţi cuprinsă de fiori. 
Lăsă lucrul şi rămase pironi- 
tă pe scaun. Ii trecu prin faţă 
un fel de ceaţă şi-un piâns 
spontan îi năpădi sufletul. Era 
provocat de tristețea tremură- 
toare a noului venit, ori de pre- 
simţirea vreunei nenorociri? 
Nu era nici una, nici alta. Era 
numai siguranța că cel dela 
ușă, e al ei, fiindcă la întâiele 
bucurii sufleiele nu râd, ci 
plâng. 

ŞI cel sosit avu un astfel de 
piâns. O privi cu nssaţiu şi 
Hu-i venea să se mai miște din 
loc. I! atrăgeau ochii, rotunzi 
şi mici ca mureie, părul mă- 
tăsos, aşezat în valuri pe u- 
meri, blândeţea obrajilor şi 
albul satifelat al mâinilor. 
Din toată faţa, se desprindea 
o suferință din care flăcăul 
ghici dintr'odată întreg tre- 
cutul ei. O văzu suspinând 
după libertate și pricepu că 
el era 'cel așteptat. Își spuse 
'n gând lucrul acesta și tot 
privindu-i părul auriu, ii veni 
să plângă. Rămaseră multă 
vreme așa, uitându-se unul 
la altul. La niciunul nu le 
venea să rupă tăcerea. Sar 
fi curmat odată cu ea şi sta- 
rea. de beţie în care căzuseră 
și amândoi ar îi dorit să ţie 
ia infinit. 

—— Lucrez şi eu pe-aici, În- 
drăzni să spue în cele din 
urmă flăcăul. Vin de depar- 
te, tocmai dela hotarul din- 
spre Apus al împărăției. Am 
colindat prin toţi munții și 
prin toate câmpiile. Nu prea 
mă împăc cu lumea... 

Toainte de a vorbi, fiăcăui 
s'aplecă cu respect înaintea fe- 
tii. Niciun prinţ n'o salutase 
aşa şi niciodată nu mai sim- 
țise atâta bucurie. Nu era un 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 


Po. 


502 


salut obișnuit, de fs:u. cstor 
ăn palate, ci unul pornit din 
inimă, Ghicise băiatul că cra 
prințesă? Cins știe. Destul că, 
tata tu fericită. Făcu un semn 
pe masă, discret, ca numai ca 
să-l vadă și să-și amintească 
mereu de clipa întâisi întâl- 
diri. Era cur:oasă să afle cine 
e flăcăul. N'avea însă cum să-l 
întrebe. Din discuţiile cu cei- 
alţi meșteri, înţelese că a ur- 
mat la multe şcoli, că-i place 
să trăiască singur și că, lucrea- 
ză la csa mai mare și maj îru- 
moasă stațus din lume... 

După cs termină de vorbit, 
flăcăul începu să se plimbe 
printre pietrile de marmoră. 
Le cercetă pe fiecare în parte, 
clădindu-și opere :maginare. 
Era absent la cei din juru-i și 
nu-l mai interesa nimic, La 
plecare, trecu din nou pe la 
masa fetii, aruncând asupră-i 
aceleași priviri d'azur, 

— Voi mai veni pe-aici. 

Şi-o salută frumos, tot așa 
de răscolitor, cum făcuse și la 
început. 

Ea-i răspunse din ochi. Bu- 
zele-i tremurau puternic şi 
nu și le mai putea deschide. 
Pricepură amândoi ce-i aș- 
tepta și plânseră iarăși în a- 
dâncuri. 

L 

A doua zi flăcăul sosi la a- 
cseași oră şi cel dintâi salut i-l 
dete tot ei. Vorbiră ma: mult. 
EI îi povesti de lecurile pe un- 
de umblase, de statuia la care 
lucra, de gloria pe care avea 
s'o obţină la terminare, de vi- 
surile pe cara şi le făcusan pă- 
dure, de munţi, de ape... Fata 
îl ascultă fără să-l întrerupă 
şi fără să-i spue ceva din tre- 
cutul ei. A treia zi o găsi mode- 
lând o păpușă. Flăcăul îi dete 
ajutor şi mâinile lor se strân- 
seră pentru prima dată. In 





DPiNTRI'O 








E 
Pov-ăâă sTu 
ajunul fugii nu lipsiră, nic:o- 
dată. Fata ajunsese să cunoas- 
că sosirea iubitului ei după 
msrs, așa de muli i sentipări 
în inimă, sgomotul pașilor lui. 
il aștepta cu drag, aşezată la 
masa €i de lucru, privind fe- 
ricită la semnul întâisi lor în- 
tâlniri. Uneori flăcăul venea şi 
peste ziși la plecare îilăsa tot- 
deauna câte un bilet. Ca lu- 
cruri frumoase îi scria în ele 
şi cu câtă plăcere le ciiea! 
Când intra, ochii ei se îndrip- 
tau rugători spre el și mâna 
lui îi întindea pe sub masă 
mereu alte bilete. Cum plecau 
de nerăbdători spre locul în- 
tâlnirii, la banca de sub brad! 
Gosize  "Marţ> d curând, se 
svântaseă alea, ri începuseră 
a'nmuguii ramurile. Ei se a- 
şezau ps bancă, sub poaiele 
bradului și nu se ma: sătu- 
rau ds vorbă. Câteodată se 
făcea frig și prin ramuri tre- 
cea vântul. Atunci fiăcăui lua 
mâinile fetii, le punea 'ntr'aie 
lui, și i lemcălzea. Le  tvscea 
vremea numai în fericiri. 


Dela un timp începură a se 
ivi însăși amărăciuni, Se zi- 
cea căe prea mare deosebirea 
dintre ei. Un băiat talentat și 
frumos cum era flăcăul, me- 
rita, să iubească o altfel de 
fată. Nimeni nuştia că e fiică 
de'mpărat. De-ar fi ştiut, ar 
fi răsturnat desigur lucrurile. 
Ceeace era mai rău, era că 
nici fata şi nici flăcăul nu 
puteau să spue adevărul. 

Impăratul i-ar fi urmă- 
rit de-aproape şi i-ar fi prius, 
Preferară, bârfeala lumii și se 
mulțumiră cu ceeace le dădeau 
inimile. 

Poate c'ar fi dus-o mult 


aşa, dacă întro zi nu 
le-ar îi sosit la ureche 
o veste rea. Impăratul, ne 





seara acssa ei nu mai plecă de 
vreme acasă. Işi făcu de lucru 
și la ieşirea se aștepiară la ușă. 
Merseră să s2 plimbe în gră- 
dina d'alături. Pe arum, fata 
îi povesti cin= era, cum fugise 
d'acasă și cum împăratul o 
caută pentru a o readuce. Nu 
o va prinde însă. Şi-a schim- 
bat atât de mult îmbrăcămin- 
tea, şi-a ascuns ațât de bine 
numele, și mai ales, s'a stabilit 
într'o parte a orașuiui atât de 
puţin cercetată, încât nimeni 
Nu-i va da de urmă. Singur 
lui i-a spus pățania fugei. Nu-i 
samă că se va'ntinde vorba. 
De cum l-a văzut, sa îndrăgit 
de el şi-un gând ascuns o'n- 
deamnă să-l urmeze oriunde. 
Flăcăul îi răspunse că nu ma: 
era nevoe să-i povestească ire- 
cutul. Ghicise totul dela înce- 
put și prevăzuse unde va ajun- 
ge. Un singur lucru îi scăpase: 
că e iată dempărat. Aceasta 
n'o întrevăzuss. Ii păru bine 
de aflarea amănuntului și nu 
se sii: să-i spue că sl nu e de 
nam împărătesc. Din contră, 
e născut din părinţi săraci, în- 
trun ţinut unde nu prea ajung 
binefacerile tiranului ei tată. 
Ii mai spuse că deşi a trecut 
prin școli înalte „nu se poate 
impăca cu viața,că o găsește 
lipsită de farmec,că e gata să 
sacrifice orice pentru libertate 
şi iubire, şi că, oricâte piedici 
S'ar ivi, nu se va lăsa până nu 
va termina statuia. Știe că lu- 
mea şi oamenii nu-l vor ajuta 
cu nimic, după cum ştie că-i 
vor fi şi cei mai crânceni duș- 
mani. Crede însă orbește că 
va isbuti, și câ'n curând i ss 
vor închina toţi. Fata-i dădu 
dreptate și-l sfătui să nu se 
descurajeze, 

Poate c'ar fi dus-o mult așz, 
dacă într'o zi nu le-ar fi sosit la 

Plimbarea din seara acsea fu 
începutul dragostii lor. Sentâl- 
niră m fiecare zi şi până 'n 


mai putând ascunde lipsa 
îetii, dăduse svon în ţară de 
fuga ei şi însărcinase pe cei 
mai vesiiţi generali s'o prindă. 
Fu împânzită cetatea și sa cer- 
cetară minuţios toate zasele. 
Indrăgostiţii se așteptau să 
fie prinși din zi în zi. Lucrul 
acesta îi înspăimântă într'a- 
tâta încât se hotăriîră să se 
omoare. 

Şi-aleseră ca mijloc de înfăp- 
tuire ştreangul: o funie de mă- 
tase, cu două ochiuri, legată de 
crengile stejarului, în care tre- 
buiau să sarunce amândoi. 
Fata găsi că nu meritau acest 
sfârşit. Nu el a'ndemnat-o să 
fugă din palat, ci soarta. Dum- 
nezeu va avea milă de ei şi-i 
va scăpa de urgia tiranului. De 
altfel, ea e convinsă că vo: avea 
noroc și trebue să aibe şi el a- 
cseaș credință. Să piece însă 
din estate şi cât mai de giabăe. 
Să-și ia cu ei numai sculele 
de lucrat, cu care vor termi- 
na, statu'a pe care le-o va a- 
duce vreun om de încredere. 

Și, fiindcă nu mai eri timp 
de pierdut, se hotăriră să 
fugă în chiar noaptea ur- 
mătoare. 

e 

A doua zi de dimineaţă în- 
cepură pregătirile. Ca să nu 
dea debănuit, nu-și luară de- 
cât sculele. O indiscrația vât, de 
mică i-ar fi ruinat întreg pla- 
nul. Pe seară, se retraseră și 
s'aşezară pe banca lor. Începură 
îndată a vorbi despre cele ce 
aveau de făcut. Vor astepta 
până la miezul nopţii, vor iesi 
pe poarta dinspre Răsări;, vor 
străbate străzile  de-acurmezi- 
șul, vor trece prin pădurea de 
brazi dela marginea cetaţii şi se 
vor avânta grăbiţi pe drumu- 
rile ce duc spre munți. Nu-i va 
vedea și nu-i va prinde ni- 
meni. Luna, va răsări târziu, 
iar paznicii - vor îi cuprinși 
de somn, 


UNIVERSUL LITERAR 





PE PRAGosrz 


a când vorbeau, străz.le din 
jurul lor se goliau de lume și 
întunericul se făcea tot, mai des. 
Stelele licăreau pe cer, vi, si 
strălucitoare, și prin aer trecea 
vuetulunui vântrăcoritor. Işi 
aduseră aminte de întâizie seri, 
d= vremea când se întâineau pe 
furiș, de basmele pe care i le 
spunsa el, de scrisorile pe care 
și le trimiseseră, de clipeie 
când se așteptau la colț, de 
semnele ce le făcuseră prin 
pomi, de florile pe care le cu- 
leseseră împreună și de toate 
jocurile pe care le călcase- 
ră şi pe care de-acum încolo 
nu aveau să le mai vadă. 
Simţiră amândoi un plâns 
amarnic și nu-și: mai pu- 
tură stăpâni lăcrămile, Păreau 
două păsări izgonite, ce se in- 
călzese strângându-se. 

S'apropie miezul nopții, ora 
când trebuia să-și încerce no- 
rocul. Incetase și vântul şi nu 
mai era nici frig. Flăcăul și 
fata de împărat se deşteptară 
Gin somn și vrură să plece .In- 
țârziară din cauza unui freă- 
măt ce se ridica din tulpmă 
și pornea spre ramuri. Semăna 
a cântec de om și se auzea ne- 
spus de duios. Il ascultată fără 
frică şi s'așezară din nou pe 
bancă. Nu pricepeau ce poate 
fi. Ca prin minune, teama le 
dispăru complect și simţurile le 
erau ca ziua. Cântecul se trans- 
formă apoi în vorbă, frunzele 
se scuturară puţin și ntreaga 
tulpină deveni om. 

— Ascultaţi-mă, le zise el, 
fiinăcă mai e până ia miezul 
nopţii. Sunt din ţara unde vreţi 
voi să vă duceţi și doresc să 
vă fiu de folos. Căutaţi sub 
banca. unde staţi și veţi găsi 
un mărgean de aur. L-a pizr- 
dut iubita mea acum o sută 
douăzeci şi unui de ani... 








Mai stătură o jumăţate de 
oră, făcând din nou planul. Se 
vor stecura pe lângă ziduri, 
ferindu-se de paznici şi vor 
ieși pe poarta de jos a cetăţii. 
In pădure vor aştepta răsări- 
tul lunii și nu vor porni decât 
după ce vor fi zărit vâriurile 
munţilor. 

La timpul hotărît, piecară. 
Iși luară rămas bun dela pom, 
strângându-i călduros ramu- 
rile. EI le răspunse printr'un 
murmur de frunze, însă nu 
se mai prefăcu 'n om, Banca 
suspină și ea, rămânând pu- 
stie. 

Plăcăul cu cchii ca verdele 
mării şi fata de împărat apar- 
ţineau din clipa aceea destinu- 
lui. 

E 

Teşină din grădină fără tea- 
mă. Nu se mai zărea nici un 
paznic şi la nicio casă nu mal 
era lumină. Mergeau în tăcere, 
iuțindu-şi pașii. Multe străzi le 
erau cunoscute şi aproape că 
fiecare le readucea m minte 
câte-o amintire. Colo sentâini- 
seră, pe ploaie, dincolo s'eștep- 
taseră pe lună, mai departe 
s'ascunseseră să nu fie cu- 
noscuţi, oriunde găseau ceva 
din trecutul lor. Le tresăreau 
inimile și li se aprindeau su- 
fietele, S'ar fi oprit pentru 
fiecare, însă n'aveau timp. 
Se grăbeau sajungă la mar- 
ginea cetăţii. 

Până la ziduri, numntâlniră 
pe nimeni. Lângă ele observară 
însă câteva umbre : erau paz- 
nicii, care se schimbau. Aștep- 
tară sadoarmă,. Ştiau că vor 
cădea pradă somnului. După 
puţin timp, nu se mai auzi 
nimic. Trecură poarta, ?n li- 
niște şi-ajunseră 'n pădure. 
Erau scăpaţi. 

Da aci încolo fuga era cu 
mai puţine pericole. 

S'așezară să se odihnească 
și să vadă ce mai aveau de fă- 
cut. Nu s'auzea niciun sgomot 
și nu se mișca nicio ramură. 
Cerul era limpede, apele dor- 
meau, și'ntreg cuprinsul zăcea 
în răcoare. Peste puțin timp 
răsări luna. Flăcăul cu ochii 
ca verdele mării și fata de 
împărat porniră atunci spre 


Cei doi îndrăgosiiţi săpară şi munţi. 


găsiră mărgeanul de zur. 

— Nu vă miraţi că vă Vor- 
basc de iubire. Acuma sută 
douăzeci şi unul de ani eram 
sămânță şi mă răstățam în 
ramurile ţatălui meu. Inir'e zi 
se abătu asupra noastră un stol 
de porumbsi şi ne iuară în cio- 
curile lor. Eu nimerii 12 unul 
mai cu inimă și nu mă înghiţi. 
Sbură cu mine până 'n drep- 
tul unui castel și-acolo îmi aste 
drumul. Căzui în capul unei 
copile, care mă purtă multă 
vreme în păr. Mă 'namorai cu 
patimă de ea și cunoscui cii- 


„pe de adevărată nebunie. Inir'o 


zi mă. puse 'n cutia în care-și 
păstra mărgsanul. Eram feri- 
cit şi aveam de ce să ma 
plâng. Seara deschidea capa- 
cul, îmi spunea vorbe dulci și 
îmi dădea voe să văd cum se 
desbracă. Peste noapte rămâ- 
neam deschis, cssace mărea și 
mai mult bucuria mea : aveam 
prilejul s'ovăd cumse 'ntinde 
în pat, sub ploaia razelor de 
lună, şi eram singurul care pu- 
team să-i admir forma sânilor 
ai de marmoră. Fericirea mea 
dură până 'n toamnă, când 
sosi la castel un prinț. Imi luă 
îndată locul şi, de unde ia 'nce- 
put îmi era dat să iubesc și 
să fiu iubit, acum asistam la 
propria-mi prăbușire. Prințul o 
sărută chiar în faţa mea, când 
fata îl aducea să-i arate măr- 
geanul. Peste o lună se 10go- 
diră șiplecară spre cetatea de 
aici. Mă luară chipurile și pe 
mine, mai exact uitară să 
scuture cutia. Intr'o zi ve- 
niră să se plimbe prin gră- 
Gină. Fata se găti cu măr- 
geanul și, pe când se ferea 
să nu i-l strivească prințul, 
eu picai, de pe lanţul de pe 
care mă lipisem, jos. Fiindcă 
logcdnicul n'o siăbea din braţe, 
şi-l anină de-o îloare, unde-l 
uită pentru totdeauna. Eu prin- 
sai rădăcini şi ?n primăvară ră- 
sării aici, unde mă veaeti. 
Mărgeanul fu acoperii de pă- 
mânt şi zăcu îngropat până a- 
cum. Pe prinţesă n'am mai 
văzut-o niciodată, 

Z:când acestea, omul de lân- 

gă tulpină dispăru întrun nor 
de fum, In urraa lui se auzi 
melodia unui cântec, întovără- 
şit de adizrile m surdină ale 
frunzelor, apoi un freamăt 
lung. 
- Indrăgostiţii se sculară de pe 
bancă, ascunseră mărgeanul în 
cusătura manţisi și se pregăti- 
ră de plecare. Apariţia și dis- 
pariția omului nu-i spsrias> de 
loc. Un curaj supranatural li 
se pogorise 'n suflete și dela 
lăsarea serii se aflau parcă 
într'o altfel de lume. Uitase- 
ră durerile. 


A doua zi începea o nouă 
viaţă pentru ei. ș 


10 MAI 





194] 


(ra 


DELAVAANLEA ȘI COŞBUC 


. 


Tiparele trecutului sunt pă- 
trunse de misticu romantismu- 
lui. Figurile marilor dispăruţi 
continuă să-și păstreze prospe- 
țimea fiinţei sub raport spiri- 
tual, 

Delavrancea, — cap vijelios 
şi dârz, sprâncenele adunate și 
părul făclie; un răscolitor de 


suflete în ţinută, grai şi în 
Cris. 

Coșbuc, — portret de muce- 
nic, fire înduioșătoare, omul 


mişcărilor potolite, aproape ti- 
mide. Parcă acum îl văd în- 
trând în sala de studii a înter- 
natului Vancean din Blaj, ui- 
mindu-ne cu întrebareu: „băieţi 
Ştiţi să-mi arătuţi Cadrilaterul 
pe hartă?“ — ca şi când ar fi 
vrut Să ne vestească „nu peste 
mult se vantregi ţara cu tot 
pământul locuit de români“. 

intuiţia vizionară a fost poa- 
te mai puternică la Delavran- 
cea, promotor înfocat şi vifo- 
relnic al acţiunei de înterven- 
ție a României în războiul 
mondial alături de puterile a- 
liate; mai feriti de arena publi- 
că, dar trăind cu intensitate 
tragedia cutropirii vrăjmașe, 
— Gheorghe Coșbuc a așteptat 
cu îndărătnicie împlinirea î- 
dealului naţional, 

Și amândoi s'au stâns în pri- 
măvara anului de năpraznă şi 
înălțare — 1918. 

S'ar părea că între cei dui 
scriitori nu există nici o apTo- 
piere, decât doar faptul unei 
trecătoare prietenii, al unei în. 
tâmplătoare colaborări la re- 
viste şi egala recunoştinţă de 
care s'au bucurat în fața pos- 
terității,  botezându-se două 
obscure halte feroviare cu nu- 
mele lor. 

Proslăvirile sonore și apre- 
cierile grandilocvente de bună 
seamă n'au lipsit. Opera lor a 
devenit însă în mare parte pa- 
trimoniu de şcoală. Intre zidu- 
rile liceelor se mai citeşte ici 
colea câte-o scenă din fresca 
dramatică a lui Delavrancea,— 
sau se mai recitează câte-un 
vers curgător de-al lui Coșbuc. 





ARTĂ ŞI INDEMÂNARE 


“Urmare din pag. I-a) 


Literatura noastră, în ultima vreme în deosebi, este da- 
minată de un mare număr de traduceri. Nu se poale lăuda 
în deajuns ideea de a se traduce operile cele mai de seamă 
din literatura universală, chiar cea mai recentă, în limba 
noastră, Dar nu trebue să se uite o singură clipă grija cea mare 
pe care o împun selecția acestor traduceri şi forma în care 
ele trebue să se facă. Iar pe de altă parte, nu se poate ci- 
titorii să nu mediteze puțin asupra acestei literaturi, asupra 
sensului adânc pe care îl are sau nu-l are fiecare roman. 
Arta este am lucru ciudat. Poţi să fi realizat capodopere. A- 


ceasta mu dă garanția că opera ce va urma va fi neapărat 
bună. Din acest punct de vedere, artistul este un debutant în 


lungul întregei sale vieţi și prestigiul unei opere poate im- 
pune circulația celei următoare, dar nu-i sporeşte valoarea. 

Sunt, asizl, printre aceste romane traduse, unele cum 
sunt Servitutea umană sau Leagimul pisicii, ale unor roman- 
cieri, ca Maugham sau Baring, de netăgăduit talent, care 
au o largă desfășurare, dar al căror sens adânc nu se vede, 
pentrucă lipseşte depozitul melafizic care să alimenteze bo- 
gat fiecare pagină. Dar la scriitori ca aceștia, o lipsă atât 
de esenţială scapă cu totul neobservată celui care nu caută 
decât intriga şi desnodământul, este nu ușor suprinsă chiar 
de cal cu oarecare experiență, într'atâl sun! de îndemânatec 
construite romanele. Căci romancierii aceștia știu să profite 
de experiența lor, utilizează tot meșteșugul construcției şi al 
efactelor, șliu mai presus de toate să insufle vieață şi au 
curajul de a prezenta cele mai forțate întâmplări cu natu- 
ralețe, cu un dar de a le desconsidera, de a le micşora 
amploarea care ie face să le accepţi. 


Aici se ridică o foarte însemnată problemă, Arta este 
fără îndoială mult mai mult decât îndemânarea. Dar decât 
cineva să așiepie pasiv „întâmplarea“ care să-l ducă, întrun 


moment de bună dispoziţie, 


la deplina realizare artistică, 


e mai folositor să lucreze necontenii. Astfel capătă înde- 


mânarea, care atunci când 


esie comercializată în doma- 


niul spiritual constiiue o mare primejdie, dar care esie și 
foarte prețioasă celui ce-și pregăieşte în tihnă materialul. 
Căci această pregătire a materialului constilue. singuruul 


climat potrivit în care să se 


declușeze inspirația ca <a să 


nu rămână o scântee rătăcită în gol până se stinge, Dar 
nu mai puțin, din cauza acestei confuzii ce se face între 
artă şi îndemânare, trebue să fim foarte circumspecți față 
de tot ce ni se prezintă, fie ca produs al literaiurii noastre, 
fie ca traducere. Toţi să aibă spiritul în deosebi viu spre 
amăgirea pe care o oieră uneori îndemânarea multor scrii- 
tozi de valoare şi să păstreze convingerea limpede că nici 
numele autorului, nici numărul de pagini, câteodată nici co- 
reciiiudinea cu care se destășoară anecdola, cu aiât mai 
puţin sgomolul din jur, nu fac valoarea unei opere de uită. 


G. C. NICOLESCU 


1) Reprodue după edișia franceză şi nu traduc în românește 
pentru a nu trăda prea mult textul prin incă o îndepărtare dc 
originalul englez pe care nu-l am în faţă. 


de ALEXANDRU CEUŞIANU 


S'a afirmat că deosebirea de 
orizont politic între azi şi tre- 
cut, e principalul motiv pentru 
care „trilogia istorică“ și „ba- 
ladele au eşit din actualitate. 
Și apoi universalismul. Amă- 
gitorul criteriu al universalis- 
mului a fecundat şi împămân- 
tenit noui făgașuri artistice: 
Dadaismul, hermetismul,  fu- 
turismul, cubismul şi alte con- 
torziuni spirituale în artă, față 
de cari protagoniștii formelor 
clasice şi-au pierdut dreptul de 
cetățenie. 

Imcetul cu încetul par a se 
răsufla prejudecățile  interna- 
tionalisante şi scrisul se în. 
drumă, — la împlinirea celv 
două decenii de la Unire — din 
nou în matca firească a crea- 
Hiei naționale, Naţional nu din 
punctul de vedere al egoismu- 
iui de rusti, — ci nuţionalul în 
sensul ?egăturii structurale cu 
trecutul şi al inspirării din et- 
micul specific al neamului. 

Imn această privință — scri. 
sul lui Delavrancea şi Coșbuc 
este menit să  desăvârșească 
sudura sufletească între gene- 
rații, opera lor situându-se pe 
pianul celei mai veritabile şi 
austere simțiri românești. Ca. 
dența impresionantă în care- 
şi deapănă Delavrancea firul 
acțiunei istorice în „Apus de 
soare“, „Viforul“ şi „Luceafă- 
rul“ uneşte armonic cele trei 
figuri voevodale: Ștefan cel 
Mare, Şteţăniţă şi Petru Roreş. 
Retrăirea vremurilor de mă- 
reție, scăpătare și decadență— 
în aureola de basm şi feerie 
a curții domneşti de odinioa- 
ră— în ambianța de legendă 
țesută în jurul figurii lui Ște- 
fan ce! Mare, naşte un senti- 
ment de certitudine în viitorul 
istoric al romănismului. Nu se 
dărâmă moştenirea lui Ștefan 
cel Mare nici prin timpuria 
moarte a lui Bogdan, nici prin 
cruzimea fiorosului Ștefăniță, 
nici prin tribulaţiile pribeagu- 
lui Petru Rareş. Șteţfan cel 
Mare stă de strajă şi ocrotește 
țara, de dincolo de mormânt. 
„Să ție potrivnicii minte 
Că-s vii când e vorba de ţară 

Şi morţii 'n morminte“. 

E ca şi un presentiment al 
destinului. Invijoraţi de des- 
nădejde, cutropiţi de durerea 
cataclismului abătut asupra 
țării — se rupe sufletul de 
trup. Acel dincoln de moarte 
spiritual — această mistică în- 
gemânare a puterilor nevăzute 
cu viața pământească rămâne 
simbolică pentru înălțarea nea- 
mului în acelaş an în care se 
scrie şi leatul morţii lui Dela. 
vrancea şi Coşbuc. 

Sinteza operei acestor doi 
mari creatori literari este ideea 
epică, Evocările istorice depă- 
şesc cadrul epizodul, — eroii 
coboară în vălmăşagul pasiu- 
nilor, — luptă — se zbuciumă 
— suferă şi din ciocnirea de 
voințe, se ţese drama. Ștefan 
cel Mare „voeşte“ dârz şi neîn- 
jricat asigurarea tronului pe 
seama urmaşului său legitim; 
Ștefăniță „voeste“ cu îndărăt- 
nicie să-și satisfacă pornirile 
macabre de răzbunare contra 
boerimii. Singur Petru Rareș 
este victima propriei sale ne- 
hotărîri. De aci, o nebănuită 
putere de afirmare a pieselor 
lui Delavrancea. 

Ezact aceiaș manieră de-a 
provoca și adânci conflictele 
prin elementul volițional, lo 
Gheorghe Coşbuc. 

„Al meu e! Pentru calul meu 
Mă prind de piept cu D-zeu“. 
(El Zorab) 
și citatele sar putea înmulţi, 
spre a pune în evidență resor- 
turile intime, ce dau atâta 
prestanță baladelor sale. 

Ce-i drept, epicismul lui De- 
lavrancea şi Coşbuc'nu e des- 
voltat până la ultimele con- 
cluzii și îi lipseşte nuanța de 
transcendent, care  împletin- 
duse cu realismul psihic, să 
dea amploarea etern valabilă 
eroilor, —— totuşi drumurile de 
creație epică au Jost larg des- 
chise şi ucesta este principalul 
şi nepieritorul lor merit. 

Cu prilejul comemorării de 
două decenii dela moartea a- 
cestor doi muri scritori, nu e 
vevoe să se facă un inventar 
amănunţit şi meticulos de 
ce-au scris și ce s'a scris des- 
pre dânșii. Pietatea şi recunoş. 
tința ne obligă să închinăm 
măcar câteva vlipe d2 recule- 
gere memoriei lor — recitină 
upera lor atât de vastă şi To- 
mânească. Va ţi un câştig su- 
fletesc nepreţuit pentru fiecare 
și un imbold statornic pentru 
toate conștiinţele, de-a subor- 
dona fără șovăire toate actele 
noastre, imperativelor ideii na- 
ționale. 


CNE Ma te oa ei iei oaia de ee tis tai a is e Enea real, 
Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-989 


a O a ai rs N O NR o i i N a iii