Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0006

PROPRIETAR: ! ABONAMENTE: „ ANUL Li L_ Nr. 6 

SOC. AN, „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 TDP AA A a 2 

DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU iii A astituţii 1006 ini pietei Ake sArtAMAnaL SAMBATA 7 Februarie 1942 
de onoare 500 . BUGUREȘTI i Str. Brezolaau 23-2$ = = Mia e acizi 

Inscrisă sub No. 163 Trib. Ltov paie în A Ie sati PREŢUL 5 LEI Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 





Atelierul 


BRÂNCUŞI 


[PAVIA LA WUDEANS 


— Schiţă pentru un studiu — 


ia de CONSTANTIN STELIAN 





rea 


Când Albert Thibaudet afirma că „așa cum o cunoaștem 
şi a practicăm, critica este numai un produs al secolului al 
XIX-lea — înainte de acest secol nefiind decât critici, cre- 
puțin, într'o anumită măsură — și geneza criticei în funcție 
de factorul cronologic. Căci — deși afinmăm un lucru cu- 
noscut până la banalitate — nu se poate vorbi de o critică 
veritabilă, fără o suficientă perspectivă oferită de timp. 

Dacă, în prezent, asistăm la o continuare a criticei aidoma 
celei născute în secolul XIX, sau aceasta ia dispărut spre a 
lăsa loc tot criticilor, nu găsim necesar a discuta acum. Deo- 
camdată, ne mărginim numai le cea de a doua parte a pro- 
blemei, la necesitatea perspectivei pe care trebue s'o ofere 
impul criticei și, în special, la consecințele lăsate de ab- 
sența acestei perspective. 

Din acest puneti de vedere, în literatură, exemplul cel mai 
elocvent este modul cum este interpretat Modernismul. 

In jurul acestui cuvânt, s'au născut numeroase și variate 
comentarii, concludând mai toate la un sens și o definiţie 
departe de ceeace credem noi că trebue să se înțeleagă 
prin modernism. Inglobate în lipsa perspectivei de timp, ne- 
priceperea, reaua credință, spiritul gonservator — inerent 
tadiției, — etc. au dat naștere aberdţiilor sensului cuvenit, 
confuziei și adversităţii. S'ar putea scrie tomuri întregi pe a 
ceastă temă, cu atât mai mult, cu cât, remarcele amintite mai 
sus nu au fost culese din observaţiile care au circulat numai 
la noi, ci din literatura universală. 

Prin anul 1920, Gonzague Tric, publicând în revista Mi- 
nerve Francaise, un articol intitulat Despre câteva dformări 
ale atei literare, se ridica împotriva mai multor scriitori mari 
fncncezi contimporami. Autorul acestui articol, printre altele, 
găsea ca o gravă meteohnă şi condamna (ca pe o difor- 
mare) faptul că scriitorii încriminaţi urmează moda vremii 
lor; iar, pe dealtă parte, învinovățea criiica de abseriță dela 
postul ei de îndrumare pentru a arăta rătăcirile și cărarea 
cea bună. In concluzie, cele relevate şi condamnate de Gon- 
zague Truc nu erau, după dânsul, decât simptome de mamni- 
testare a modemismului... 

Plecând dela articolul privitor la diformaţiile artei literare, 
prin care se administrau lecţii de scris unor scriitori de talia 
lui Henry Bordeaux, Albert Thibaudet publică în acelaşi an, 
în La Nouvelle Revue Francaise câteva Discuţii asupra Mo- 
demismului, din căre putem să constatăm că emeritul critic 
se adresează preopineniului său, ne apreciindu-i valoarea, ci 
mai mult, l&murind o chestiune care plutea, prim confuziunea 
ei, cu mult credit, în mintea opiniei publice. Părerile lui Gon- 
zague Truc „merită să fie remarcate și discutate pentrucă 
3le nu sunt explozia unei fantezii individuale, ci fiindcă se 
regzimă pe principii și se exprimă în termenii obișnuiți ai 
criticei tradiționarle...”. 

Ținem să subliniem că întâmpinări ca acelea ale lui Gon- 
zague Truc s'au ridicat şi se mai ridică încă, prstutindeni în 
străinătate și la noi, unde spiritele se arată aprinse, alarmate, 
chiar, din acest punct de vedere. 

Impotriva Modernismului, sia scris şi se scrie foarte mult 
in literatura de pretutindeni. In cel din urmă deceniu, am în- 
registrat chiar volume dedicate în mod special acestei ches- 
tiuni, 

Ceeace ne-a reținut, în primul rând, atenţia este confuzia 
care se degajă, ca un factor comun, din toate definițiile date 
de majoritatea comentatorilor modermismului. Mai pantru 
toți aceşti comentatori, Modernismul este sinonim cu Dadais- 
mul, Futurismul, Suprarealismul, Decadentismul, Avomgar- 
dismul, etc., sau o înglobare a tuturor acestora, sau o denu- 
mire aparte a lui, după circumstanţe... 


'aom că nu a năzuit îumul O ptecizure structurală, dar ee! -- [ 


Nu avem pretențiunea să dăm nici not o definiție Moder- 
nismului — tot din cauza insuticienței perspectivei — dar 
ne ingăduim să considerăm că Modernismul nu este tot una 
cu Dadaismul, Avongardismul, etc., luate parţial sau: total, și 





(Urmare în pag. 3-a) 


DESPRE VIAŢA, IUBIRE ȘI MOARTE 


Simţim cu toţii că am intrat nepregătiţi 
într'un ciimat al decadenței umane. Presim- 
țim că ne pândește pe aproape răul aceia 
răsbunător ai morţii definitive. Deasemensa, 
ne dăm seama că în iume ceva sa schimbat 
și parcă mergem deandaratelea spre ziua în 
care ne-am născut, S.ărue în sutleiele noas- 
tre şi în preajmă, antenele unei nopţi pre- 
lungite şi insuportabile. Dela conforțul liber- 
tăţi; publice până la această limitare a neu- 
tralităţii, suferinţa încă nu sa epuizat. Noap- 
tea se continuă, iar turburările ei o să le s:m- 
ţim încă şi atât de persistente vor fi, că 
vrând nevrând le vom transmite și copiilor 
noştri. Pentrucă trebue să se înţeleagă odată 
pentru totdeauna că nu carnea ne doare, nu 
trupuri.e astea mediocre ne preocupă acum 
— ci însuşi spasmurile şi tu:burăr.le Spiri- 
tului. Va zice poate cineva: cu atâţ mai b.ne, 
a sosit însfârșii timpul să trăim orbeşte şi cu 
vehemenţă, tot ceeace ne-a mai rămas de 
trăit. Ar fi şi asta o soluție, oricât de super- 
ficiaiă şi umilitoare ar părea. Dar cum s'ar 
putea trăi în vieaţă, deci angajat corpozal 
faţă de toate realitățile imediate şi concrzte, 
dacă pretutindeni Spiritul suferă? Priviţi cu 
atenţie toate peisagiile înconjurătoare şi gân- 
diți-vă puţin la sdruncinările pământu'ui de 
aiurea, Veţi vedea oameni care se sbat, femei 
care se cramponează pe imaginea cuiva ple- 
cat sau ado:mit, copii tânjind după un joc 
sau o ficare, soldaţi care mor cu arme în 
braţe, țări care-şi caută prin eternitate sensul 
istoric. Asta este aparenţa, dar în fundul fie- 
cărei mișcări (de este naștere, iubire, vieață 
sau moarte) cel ce caută o saivare a lumii 
este Spiritul. Pentru prima dată când s'a le- 
pădat de trup, de certitudinea lui fizică, de- 
tașându-se într'un spaţiu propriu, îndurând o 
mare și groaznică singurătate. Acesta este 
adevărul: Spiritul nu vrea să ma; participe 
cu nimic la rezo'vările din afara lui, nu se 
simte deloc responsabil față de dezordinile şi 





„Criticul, scria odată Eugâne Fromenţin, 
precursorul criticei moderne a artelor figura- 
tive, trebue să fie în acelaş timp un istoric, 
un gânditor şi un artist“. 

Critica, putem parafrază, trebuie să fie în 
acelaş timp: istorie, filosofie şi artă. O cri- 
tică lipsită de perspectiva istorică este pri- 
vată de aspectul cel mai stufos în posibilități 
de inţerpretare, al obiectulu; ei. 

Judecând cubismul, așa cum am încercat-o 
in prezentările din numerele trecute, am în- 
trebuinţat conceptul acesta în înţelesul — ni- 
țel geometrizat — de reaiitate gata-făcută, 
de proces deplin cristalizat, organic rotunjit, 
raportându-ne constant la Cub:sm ca la o 
realitate intrată in acelaş îel în conştiințele 
diverşilor cititori. Greşala de a fi omis fap- 
tul banal că, dintr'o realitate dată cunoaş- 
terii, fiecare extrage ce poate, cum poate şi 
cât poate, (dacă diferenţele între oameni n'ar 
fi decât de grad, nu și de natură, ceeace ar fi 
implicat şi selecţiuni calitative din mate- 
rialul propus, nu numai porţiuni, cantitativ, 
acaparate), — este firea+că, poate: este ştiut 
câ de greu e să ne dăm seama de faptul că 
alţii nau de unde ști totdeauna, lucruri cari 
nouă ni se par dela sine înţelese. Aşa dar, 
vorbind despre Cubism, am încercat o pre- 
zentare structurală a viziunei pe care o îm- 
pinge pe platforma atenţiei generale, uitând 
că, pentru majoritatea cititorilor, termenul 
cuprinde o serie de pre-concepte, de carac- 
teristici impropriu atribuite, pe baza unor 
denaturări de informaţie, explicabile socio- 
loge. Cubism, în România, na existat, ca 
să-şi poată lumea forma o idee direct. In- 
cercările anumitor artişti, oricât vor fi fost 
de bine intenţionate, nu puteau oferi o ima- 
gine justă. „Cubismul“ se leagă în mintea 
românului — chiar a celuj sincer dornic să 
se instruiască, nu numai a celor refractari 
prin structură inovaţiilor — de unele eşecusi 
şi confuzii care nu sunt ale Cubismului, ci 
ale cubeștilor. De esența Cubismului nu sunt 
decăderile modalităţilor sale particulare, nici 
neajunsurile tehnice ale artiştilor, individual 
luaţi, cari l-au practicat. 

Pătura aşa zisă „cultă“ românească, în a- 
fără de snobi, condamnă Cubismul fără să 
se fi lămurit despre ce e vorba. (Nu doar că 
snobii s'au lămurit : ei însă acceptă orice e 





1. PAPAZOGLU 


de LAURENȚIU FULGA 


macerările corpurilor. Poate că e'convins de 
înfrângerea lui. Materialismul şi mecanismul 
i-au luaţ înainte, îi domină, l-au trădat chiar. 
Deaceea, Spiritul s'a refugiat într'o ciudată 
autoadoraţie, pe care însă nu știm cât timp 
o va mai suporta Pentrucă, oricât am crede 
că singurățatea e necesară şi mântu.toare, nu 
ne-am aflat încă echilibreie şi virtualităţiie 
care să ne susţină. Pentru decadenţă, peniru 
moarte sau mai ales pentru acest mers dea- 
dandaratelea, Spiritul n'a fost încă pregătit. 
Nu simţiţi fiecare că sunteţi inutili oricărui 
flux al vieţii, că trăiţi doar printr'un instinct 
al cărnii, că încetul cu încetul veţi intra în- 
tr'un fel de junglă animală și obscură? Spi- 
ritul aşteaptă triumful, dar până atunci con- 
templă însingurat convulsiile de stradă sau 
de baricadă aie trupurilor. In această singu- 
rătate, în această autoadoraţie piezişă — chiar 
e] își dă câteodată seama că nu mai poate 
folosi cu nimic lumii. 
e 

Niciun act istorie şi nicio gândire n'au va- 
loare, cu atât mai mult dzstinele mici ale 
popoarelor, dacă nu sunt cuprinse în func- 
ţia eternității. Nu putem spune niciodată de 
pildă că v:aţa este esenția.ă, pentrucă ea nu 
este deierm-nată decât de o necesitate tem- 
poraiă, Frumosul, sublimul, trag'cul, mora- 
lul, eroicul, rămân însă fețe sau paradoxuri 
ale valorii, pentrucă depăşesc întotdeauna 
limita impusă de o epocă sau de un anumit 
ciimat social. Chiar o simp.ă femee, a cărei 
frumuseţe ne-a fascinat cândva, stărue şi 
după moarte cu aceeași frumuseţe — poate 
mai obsedantă chiar — căci, dacă ne-a pie- 
rit realitatea ei corporală și  atingătoare, 
ne-a rămas suflul etern al existenţei sale 
ireale. Tot așa oricare operă de artă pă- 
trunde prin timp, nu datorită funcției ei îs- 
torice de educație și cultură, ci pentrucă a 
Ei 





(Urmare în pag. 3-a) 


= 


espre Cubismul „românesc” 


repudiat de mulțime, pentru a-şi demonstra, 
vanitos, construcţia deosebită), 

La noi, până mai ieri, cubismul reprezenta 
pentru public o „zăpăceală“, o „incurcătură 
de idei“, o „confuzie“, atribuită în genere 
modernismului excesiv al generaţiilor tinere. 

Noi n'am avut, într'adevăr, parte de un 
mare pictor cubist. Dacă ne-ar fi fost dată 
de providență această favoare, tehnica lui 
ar fi fost desigur, iertată, sub presiunea atât 
de convingătorului talent, a spiritului adânc 
artistic, pe care i l-ar fi adulmecat, chiar 
dacă nu l-ar fi priceput, publicul. Cubiştii 
noştri au fost ucenici și aprozi ai scoalelor 
din Occident, veniţi cu năravuri exterioare, 
care frizau uneori rigiditatea automatelor, 
cu deprinderi mecanice adică, necorespunză- 
toare unei asimilări interne a problemei. Cu- 
biştii români căutau, — în locul seriozităţii 
uncj probleme de care depindea soarta unui 
nou mod de a plăzmui lumi spirituale, — 
extravaganţa. 

Pictori numai ca să aibă o etichetă so- 
cială, urmăreau cu sete senzaţionalul, şi pro- 
vocau, oridecâteori aveau prilejul, scanda- 
luri de dragul sgomotului ce urma să se facă 
în jurul lor. 

Tehnica lor era manieră. Conţinutul lor 
spiritual nul, nu reuşea fireşte să umple for- 
mele pe care le înşirau întrun cadru, Ar- 
bitrarul apărea oricui, în alegerea temelor 
extravagante, şi odată cu lipsa necesităţii in- 
terioare, vacuitatea spirituală, 

Compromisă, țechnica aceasta pusă să 
spânzure fără utilitate în cuierul bunului 
plac, n'avea să mai fie, bine înţeles, luată în 
serios, atunci când artişti în stare să dea viaţă 
formei, căutau haina uceasta ca să-şi pre- 
zinte viziunea proprie. 

Cubismul s'a consurnâţ la noi, între 1920— 
1930, prin ridicolul naputinţei. protagoniştilor 
lui. Socotit truc şi escrocherie, dacă nu scrin- 
teală cronică a bunului simţ, Cubismul nos- 
tru a pierit cum apăruse: cu scandal. Sgo- 
motul s'a stins curând, şi odată cu el, amin- 
tirea cauzei. N'a pierit însă, din hrubele sub- 
conştientului acestui public tras pe sfoară, 
ecoul neplăcut și izuj prost mirositor, a] v- 
nora din reacţiile provocate de saltimbăncă- 
ria aceasta pernicioasă. 

Rămân, asociate de conceptul „cubism“, 
notele improprii, însumate în el, prin cone- 
xiune sentimentală. 

Epuraţia iogică a conceptelor de sgura afec- 
tivă, contingentă, accidentală, se impune însă 
pentru orice manifestă dorința unei cunoaş: 
teri probe. 

De aceea, când vom vorbi, curând, din 
nou despre Cubism, colierele de bună cre- 
dinţă să facă efortul de a se desbăra de ceea 
ce ştiu atât de fals, din experienţa nefericită 
a Cubismului „românesc“, Altfel, nu ne vom 
putea niciodată înţelege. 

Pentrucă nu vom putea realiza niciodată, 
afirmaţia ce urmează să desvoltăm în nu- 
mărul ce vine: aceea că Ingres este precurso- 
tul viziunii cubiate, 

TON FRUNZETTI 





Trei pictori ai stepei 


— Gogol, Turgheniev, Tolstoi — 


Un scriitor, oricât de mari 


i-ar fi posibilităţile de adân- 


cire şi oricât de vaste vederile 
estetice, nu poate fi niciodată 
înțeles în întregime. Ceva tot 
mai rămâne. - „„Esenţa, ceeace 
formează nota specifică a ope- 
rei unui artist, este un sunet 
unic, pe care ar trebui să-l ex- 
primi într'o singură formulă” 1), 
dar, pe care, din cauza parti- 
cularităţii pe care o are opera 
de artă de a se învălui în tot 
mai mult mister, nu o poți găsi 
exact. Cu toate acestea, cel pu- 
țin când sunt puşi alături unul 
de altul, scriitorii tot pot fi -di- 
ferenţiaţi între ei, deşi criticul 
citat nu admite nici aceasta (e 
vonba de sesizarea specificului 
operelor ior). Eminescu nu-i tot 
una cu Alecsamdri, după cum 
Teodoreanu nu-i tot una cu Re- 
breanu. Dostoievski e profund 
şi analist, Tolstoi senin şi de- 
scriptiv. 

Un mijloc de a descoperi nota 
specifică a umui grup de scrii- 
tori, e de a le lămuri manife- 
atările artistice față de un mo- 
tiv, temă ori subiect Literar. 
Astfel, deşi — după cum vom 
vedea — Gogol, Turgheniev şi 
Tolstoi se deosebesc radical 
unul de altul, totuși ei se a- 
seamănă prin aceea că, în ope- 
rele lor de seamă, câteşitrei în- 
troduc natura. Intr'um fel însă 
o descrie Gogol, într'alt fel 
Turgheniew şi îmtr'altul Tolstoi. 

Până la un punct acești trei 
Scriitori sunt de fapt şi singurii 
cari au descris: mai mult na- 
tura (ne referim la marii pro- 
zatori ruşi). Intr'adevăr, Dosto- 
ievski în romam şi Andreev în 
nuvelă, cele două talente de 
geniu aplecate asupra prăpa= 
stiei. spiritului uman, sunt de- 
adreptul refractari frumuseţii 
naturii (nici nu. puteau fi -ait- 
fel, dih momeni ce tumea erbi- 
lor lor are un alt cadru: sub- 
teran). Gorki e prea ocupat de 
aspectul social al vieţii ca să-şi 
mai rotească ochii și asupra na- 
turii, iar prozatorii mai noi, fă- 
când artă cu tendință, nu pot 
fi luaţi în considerare. 

Incadrate în istoria literatu- 
rii ruseşti, scrierile lui Gogol — 
exceptând bineînțeles pe cele 
humoristice — se caracterizea- 
ză printrum puternic colorit 
baladic. Trecutul şi vitejia că- 
zăcească îşi găsesc în Gogol pe 
genialul lor cântăreț.  'Taras- 
Bulba e un roman a cărui va- 
loare epică şi putere de evocare 
nu poate fi egalată de nicio altă 
operă asemănătoare. Nici Sien- 
kiemwitz, nici Walter Scot, nici 
Benjamin Constant, nimeni a- 
proape nu posedă calităţile ex- 
cepț:ionale ale lui Gogol. In 
scrisul său planează cepa din 
vitejia vremurilor trecute, ceva 
care te ia, te duce şi te 
'ntoarce, răsucindu-te ca "'n- 
trun vârtej de supremă încor- 
dare atmosferică. Nu mumai 
oamenii sunt războinici, dar 
natura însăşi capătă acest co- 
lorit de frământare şi agitaţie 
epică. 

Particularitatea ile m evoca 
trecutul, de a-ți pune sub ochi 
fapte de vtejie, de a sugera 
oameni şi evenimente a căror 


%) G. Ibrăileanu: 
rare, pag. 20. 


Studii lite- 


de VLADIMIR DOGARU 


măreție se îndepărtează tot mai 
mult de zilele noastre, am nu- 
mit-o, în lipsă de termen, ba- 
ladică. Intradevăr multe din 
povestirile lui Gogol sunt nişte 
lungi şi fermecătoare balade 
în proză. 

lubind cu pasiune trecutul, 
ale cărui acorduri parcă numai 
el ştia să le scoată, Gogol va 
clădi baladic aproape întreaga 
sa proză literară. Natura, aai- 
că stepa (Gogol, spre deosebt- 
re de Tolstoi şi 1lurgheniev e 
un pictor exclusiv al stepei) — 
în loc să fie şi să rămână ega- 
lă cu sine însăşi — se schimbă, 
colorîndu-se după personalita- 
tea artistică a autorului. 


Cu totul altfel, ba am putea 
spume întrun mod exact opus 
celui al lui Gogol, apare na- 
tura la Turgheniev. La el, to- 
tul devine gingaș şi atrăgător. 
Din viguroasă şi răsboinică, na- 
tura se schimbă într'o fiinţă, 
tânără şi zâmbitoare, ca o fată 
cuprinsă de  văpăile iubirii. 
Peisagiile lui Turghemiev se 
caracterizează  printr'o palpi- 
tantă feminitate, a cărei 'expli- 
cație trebue s'o căutăm în 
structura intimă a  personali- 
tății autorului. Influențat de 
romantism — Ivan Turgheniev 
este un fel de Guy de Maupas- 
sant al Rusiei — operele ace- 
stui mare prozator sunt o fre- 
scă de neîntrecut a lumii mi- 
sterioase ce se ascunde dincolo 
de obișnuita înfăţişare a femeii. 

Cum era şi de aşteptat, femi- 
nitatea — această a patra di- 
mensiune a lumii turghenieve 
— se răsfrânge şi asupra sti- 
lului autorului. Scrisul său 
este plin de gingăşie şi atrac- 
ție, menit parcă să dovedeas- 
că esteticii moderne veracita- 
tea <pusei. vechiului sfeuijon: 
le style c'est l'homme. Cuprins 
de erotism, ochiul lui Turghe- 
niev va descoperi oriunde un 
chip de femee. Pentru el natu- 
ra e un fel de oglindă magică, 
în care poţi vedea cele mai fru- 
moase şi mai încântătoare fe- 
cioare. Totul .e vioi şi tineresc; 
ca în acest pasagiu pe care îl 
luăm din minunatele Povestiri 
Vânătoreşti: „Intr'o zi de toam- 
nă, o pulbere de ploaie mărum- 
tă cădea de dimineaţă, câteva 
raze pierdute de soare stră- 
pungeau, din vreme în vreme, 
nourii. Pe cer se strângeau 
nuoraşi care se  îngrămădeau 
unii peste alţii şi atunci des- 
copereau bolta albastră care 
apărea liniştită şi limpede, a- 
semenea unui lac dim poveşti. 
O pătură de muşchi moale şi 
des mai făcea un scaun minu- 
nat de pe care ascultam glasul 
pădurii. Deasupra mea frunzi- 
şul stătea aproape neclintit şi, 
în atingerea deabia pr:cepută 
a foilor, ascultam freamătul a- 
notimpului. Şi mu intra în 
freamătul acesta nici fiorul 
vesel al primăverii, bucuria 
frunzelor deabia  înmugurite, 
nici desvăluirea plină a verii 
leneşe, nici tristele  rămasuri 
bune ale toamnei, totul părea 
um murmur tainice, întrun vis. 
In răstimpuri, aburea un vânt 
ușurei şi pleca unele spre al- 
tele crestele arborilor mari“. 





(Urmare în pag. 4-a) 





BUSTAŢIU STOENESCU 


PA TD DINCOLOAL 





ronica dramatică 


TREI INTERPREȚI 
AI LUI HAMLET 


u 


După cum am mai spus gi în 
numărul trecut, cu greu putem 


Ditcuza în aceste câieva rânduri,. 


cine a tost, anul acesta, cel mai 
reuşit interpret al iui Hamlet, 

Aiat peu.ru (d. Vaientineanu. 
cât şi pentru d-nii Caiboreanu 
și Vraca, trebuesc găsite cuvinte 
de laudă. Nu înseamnă aceasta 
că interpretarea ior a fost per- 
fectă, că nam întâlnit în jocul 
fiecăruia asperități supărătoare. 

Ne amintim insă de un spec- 
tacol la care am asistat acum 
vreo 19 ani — Hamlet interpre- 
tat chisr de unul dintre actorii 
cari de astă dată a'au luat la în- 
treceie — şi ne putem ușor da 
peama de deosebirea mare din- 
tre spectacolul din trecut şi a- 
westea actuale. 

La imterpreții lut Hamleţ poa- 
te fi remarcată silința ce şi-au 
dat-o aceştia de a înțelege rolul 
îni Hamlet, 

Eteciele ridicole au lipsit a- 
proape cu desăvârşire — vorbesc 
doar de interpretarea celor trei 
actori iar nu de montare şi de 
restul interpretării. In aceste di- 
recţii, foarte rar vom putea găsi 
câteva cuvinte de laudă. 


Şi e totuşi atât de uşor ca un 
actor,  imterpretând rolul lui 
Hamlet, să se lase depăşit de rol. 
să pară câte-odată chiar cara- 
ghios, Din cei trei interpreţi, a- 
cela care ni sa părut cei mal 
departe de rol — repetăm: ni 
s'a părut, sar putea să ne înșe- 
lăm — a fost d. Vraca. Dânsui 
sa agitat mult de-a lungul nu- 
meroaselor tablouri, sbuciumul 
său meputând însă să file decât 
exterior. 

D. Vraca a muncit mmilt, in- 
terpretând rolul lui Hamlet. 
Foarte rar însă, și-a trăit rolul, 
foarte rar a suferit, împreună cu 
Hamiet, 

In partea [l-a a piesei d. 
Vraca ne face să uităm cu desă- 
vârşire faptul că ar fi văzut Um- 
Dra tatălui său. Cum am mai 
spus, dânsul se agită foarte 
muult. Inainte de a spune mono- 
logul „A fi sau a nu fl“, d-nul 
Vraca apare pe scenă cu ciara- 
pul căzut — pe semne 0 urmare 
a marelui sbucium — iar mono- 
logul îl spune accentuând fru- 
mos şi corect unele cuvinte, 

Când îl vedeam pe d. Vraca 
apitându-se pe scenă, aveam 
poftă să ne întrebăm — şi ered 
că pe bună dreptate —: „De ce 
oare mu-l omoară Hamlet dela 
început pe rege 2“ 

In orice caz, d. Vraca a avut 





„Oglinda fermecată ' 


— . Întâia încercare 


de ilustrare scenică 


a antologiei scrisului românesc — 


Pe scena Teatrului Municipal 
sI. L. Caragiale“ și sub auspi- 
ciile Oficiului „Muncă și Lumi- 
ună“, a uvut loc Duminică dimi- 
neața un spectacol experimenidl, 
închinat datinei meşteşugului şi 
artei româneşti, 

in cadrul cestui spectacol d. 
Sergiu Dumitrescu,  reeditând 
una din vechile d-sale preocu- 
pări artistice, ne-a prezeniut o 
jormulă nouă de teatru. 

Cu câţiva ani în urmă apre- 
ciasem — întâia oară pe scena 
Teatrului „Regina Maria“ și a 
doua oară pe scena Studioului — 
vâvna şi fantezia prin cari d. 
Sergiu Dumitrescu, se dovedea 
un slujitor de preţ al scrisului 
românesc, 

Inscenând pe atunci fragmente 
reprezentative din romanul d-lui 
lone! Teodoreanu „Fata din Zla 
taust”, sau din romanul „Măști“ 
al Reginei Maria—d-sa crease cu 
sprijinul unor scriitori ca d-nii 
Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, 
Ilona şi Al. O. Teodoreanu, un 
mijloc nou de publicitate în fo- 
losul cărții literare, solidarizâni, 


la acest efort și „Asociaţia tbra- 
rior din România“ în scopul 1- 
mei cât mai bune pregăitiri pro- 
jesinale a membrilor săi, 

Pornind dela convingerea ră 
numărul cititorilor de literatura 
e cu mult inferior faţă de numă- 
rul spectatorilor de teatru, d 
Sergiu Dumitrescu se gândise că 
un capitol de roman îinscenut ar 
putea" stârni curiozitatea specta- 
torilor pentru conținutul îmtregzi 
opere — întocmai cum scenele 
mai importante dintrun fila, 
prezentate în pauze la cinemato- 
graf, ne provoacă interesul pen- 
ru filmul anunțat astfel, 

Spectacolul de care ne ocupăm, 
s'a cesfăşurat în rama înflorită 
a unei oglinzi-—înconjurate de o 
frumoasă aramă românească 
— şi în care se reflectau, rând 
pe rând, icoane din viața pOporu- 
lui nostru, 

Acea „CARTE A NEAMULUI" 
— mai cu seamă — pe ale cărei 
file apăreau odată cu stovele cru- 
nicarilor şi imaginile însufleți:e 
ale ergilor pometiiţi —— ne-a în- 
cântat ochii și  sujletul cu cele 
mai frumoase făgădueli, i 

Când pandul din care s'a ivit 
aceasta întâie manifestare a gru- 
pului „Ogiinda  Fermecată“ se 
vu înfăptui pe deantregul — îlus- 
irarea scenică a antologii scri- 
suiui românesc va putea fi pre- 
țuită drept cea mai originală for- 
mulă de teatru. 

In aşteptarea .desăvârşirii aces- 
tui spectacol, în care Ve lângă o 
impresionantă evocare a înainta- 
şilor, ne-au fost înfățișate și cd- 


teva tablouri închinate vredniciei 
snuncitorului român — acel vi- 
guros „Cântec de  nicovală“, cu 
veosebire — vom insemna aci 
numele celor ce au contribuit (a 
reușita demonstraţiei de  Dunu- 
nică. 

Se cuvine mai întâiu, să elo- 
giem contribuția p:ctoruiui Ba- 
ron George lLăwendal, pentru 
decorurile d-sale atât de suges- 
țive, , iN] 

Un cuvânț de. laudă apoi, pen- 
tru o parte din muzica semnată 
de d. Ion Dumitrescu. 

Vom însemna deasemeni în loc 
de frunte : aportul adus de a-ra 
Anca Sahighian, al cărei glas 
vibrant și a cărei emotivitate 
au dat stihurilor  d-rei Nela 
Stroescu, interpretarea cuveniiă 
— înviind pentru câteva clipe 
făptura de legendă a Doamnei Mi- 
“ţa  Despna — desprinsă din 
fresca Mânăstirii Curtea de Ar- 
geș, 

„Cântecul 'Țesătoarelor“, inter- 
pretat de d-nele Ady Vintilă și 
Lia Botez, ca şi apariția d-nei 
Mama Burbea într'o reușită șar- 





je, ori grația și temperamentul 
scenic, vădite în jocul d-rej Bve- 
Ime Guia, au făcut cea mai bună 
impresie, 

Dintre actori — vom pomeni 
numele d-lor Dinu Macedonschi, 
G. Podaru, G. Sion, A, Rogalschi, 
I. Tomescu, Urlățeanu, Costiescu, 
Hangu şi Burcuş, a căror cala- 
torare a slujit în egală măsură 
spectacolul. 


I, P, 


ULPIA HÂRJEU BOTTA 


o foarte talentată îngenuă a 
Teatrului Municipal, pe care, din 
păcate, n'am întâlnit-o anul ace- 
sta în distribuțiile pieselor pre- 
zentate până mum.. Dar timpul 
nu e pierdut! 


Mo. 





pita a ozgarcual 
Ra 220 EL 


3 scene. foarte reușite, pentru 
cari merită toată admiraţia pu- 
blicului, 

D. Calhoreanu, deosebindu-se 
cu desăvârşire de d. Vraca ne-a 
prezentat un Hamlet resemnat, 
ştiina totuşi în scenele mari ale 
piese; să râdea şi sbuciumul ne- 
fericitului prinţ al Danemarcei. 
A fost, astfel, minunat în scena 
din camera reginei, In orice caz 
Hamlet realiza de dânsul, €ste 
mai verosimil, mai uman, şi mai 
uşor de urmărit. 

Na ne împăcăm iasă cu tran- 
dafirul pe care l-a adus d-nul 
Caiboreanu, înainte de a debiiă 
monologul „A fi sau a nu fi“. 
Frumoasa floare ne-a făcut să 
ne gândim prea mult la marga- 
retele tinerelor îndrăgostite. 

D.  Vatentineanu, cel de-al 
treilea Hamlet, a fost într'ade- 
văr prinţ. Atâţ resemnarea, cât 
şi clipele de revoltă, le-am găsit 
cel mai bine exteriorizate la a- 
cest excelent actor, atâţ de rar 
întrebuințat pe prima noastră 
acenă. 

D. Valentineanu ne-a dovedit 
că nu e mneapărată nevoe de un 
glas extraordinar sau de un sv- 
flu ireproşabil. pentru a-l înter- 
preta pe Hamlet. , 

Nu trebue să strigi la publie 
peniru ca să te asculte. Trebue 
să-i faci pe spectatori să tacă, 
pentru ca să te poată asculta. 

Nu trebue să-i arăţi spectate- 
rului prim gesturi exagerate, 
ceeace simţi, Trebue ca el să 
ghicească sentimentele tale. 

De altfel! sfaturile lui Hamlet 
către actori păreau mai verosi- 
mile spuse de d Valentineanu 
decât de ceilalți doui interpreţi. 
E drept că în unele clipe am re- 
gretat lipsa greşelilor în jocui 
d-lui Calboreanu. Impresia de 
„prea studiat“ pe care a lăsat-o 
câte-odată interpretarea d-lui 
Va'entineanu, i-a dăunat în unele 
scene. 

Ceeace nu ne împiedică insă 
— pe noi, cet puţin — să-l so- 
cotim pe d. Valemtineanu, vel 
mai bun din cei lirei interpreți ai 
lul Hambet, 

In numărul viitor vom serie 
despre restul spectacalului, 

TRAIAN LALESCU, 


PREMIERE 


STUDIO : S'A STINS CANDELA 





In piesa domnului C. Ma- 
nolache, întâlnim țărani frumos 
aătiți de d. Bumbeşti, suferind, 
vubind şi murind. Ni se vorbește 
la început de nişte conflicte pe 
cari le-ar avea ţăranii cu boenul, 
în pricina unui imaș. 

Autorul renunță foarte ușor la 
aceste conflinte, pe care ie lasă 
nerezolvate până la sfârșit, ocu- 
pându-se în schimb de um fel de 
poveste de dragoste, în care ge- 
lozia, joacă un mare rol. Apare 
în piesă şi băntul boerulu:, pe 
care, bine înțeles, îl cheamă 
Bebe. 

Scrisă într'o mimnumată limbă 
moldovenească, piesa interesează, 
conf.ictul fiimd îndeajuns de în- 
chegat. 

Foarte imteresant prins, tipul 
iui Sârghie, un Smerdiakov mol- 
dovean. 

Din distribuţie se remarcă mai 
dies d-na Lilly Carandino și d-nii 
Pop Marţa, Toma Dimitriu şi 
Sorin Gabor. Cronica spectaco- 
ludui va apare în numărul viitor 


MUNCĂ ŞI LUMINĂ: 
VĂ ORDON, TRECEŢI PRUTUL 


Un excelent act al d-lui colo- 
nel Ionescu Morel a fost pre- 
zentat, zilele trecute, pe scena 
teatrului Muncă şi Lumină. Pri- 
ceput mânuitor al dialogului şi 
al conflictului dramatic, autorul 
a izbutit să redea întreaga at- 
ma-feră de pe front din zilele 
înăițătoare de inceput, ale xăz- 
botului nostru sfânt, 

Vom reveni în numărul viitor 
asupra acestui bun spectacol, in- 
terpretat de talentata echipă de 
actori a teatrului Muncă și Lo- 


: mină- 


CĂRĂBUŞ : NOROC TĂNASE 


Noroc pentru Tănase. Mai pu- 


i “țin noroc pentru spectatori. Pe 


lângă Tănase, o mână de actori 
oarecare, debitează un text la fel 
de oarecare. Câteva cuplete reu- 
şite încearcă să salveze o revistă 
slabă. (Şi, doar, anul trecut, Tă- 
nase muli prezenta încă reviste 
bune). Un amănunt: Actriţa un- 
gurodică Zizi Serban (Horwath) 
declară că îi vine să cânte cân- 
tere patriotice când vede o far- 
furie cu papricaș. Nu se găsea 
o actriță româncă să spună lu- 
crul ăsta? Nu vom reveni asupra 
acestei reviste, fiindcă nu me- 


rită. 
TRAI. 


UNIVERSUL LITERAR 








“pa MDa 


Cronica 


“Eee eee m 


Îi 
Cta ARtE epic ra 


7 Februarie 1942 


Ap 


muzicală 








CAMARADERIA 


între actori — ca şi la majorita- 
tea semenilor noştri, de altfel — 
este un cuvânt a cărui sonori- 
tate, nu are pentru urechile noa- 
stre, decât o rezonanţă s-mbolică, 

Noi credem încă în „camara-= 
derie'“, deşi se adună, tot mai 
multe, dovezile absenței acestui 
sentiment din toate actale seme- 
anilor noştri, actorii, 

Şi cu toate astea... priviţi do- 
cumentul fotografic, pubiicat zi- 
leile trecute în prima pagină a 
revistei de teatru „Galeria”, 

Infăţișează pe d-ra Marietta 
Deculescu, interpreta rolului pr.n- 
cipal din piesa „Fascinaţie” a 
cărei premieră e anunțată pe cu- 
rând, la Studio, 

Cine altcineva, credeți d-tră, 
decât o „camaradă” — a putut 
descoperi și pune Ja dispoziția 
„Galeriei”, acest document în 
care d-ra Deculescu, ne apare 
atât de puţin seducătoare, tocmai 
în preajma unei premiere, unde 
numai puterea d-sale de seducţie 
i-ar putea asigura o izbândă ? 

Să fim, totuşi, recunoscători 
pag:natorului „Galeriei” care sub 
această imagine veche şi nereu- 
şită a „inculpatei”, a așezat, par- 
că ostentativ, o notiță cu tâlc, 
în care se divulgă şi prezența 
„camaradei” binevoitoare. 

Ah !.. camaraderia actorilor... 


„MUȘCATA DIN FEREASTRA” 


încântătoarea ptesă a d-lui 
Victor lon Popa. se va juca în 
curând de către meritoasa echipă 
a fearuui muncitoresc , Muncă 
şi Lumină” ia Tiraspol şi Odessa. 


In chipul acesta, cele dintâi 
spectacole în limha română, ce 
vot fi intăţisate în aceste Împor- 
tante centre, unde regimul sovie- 
tic pretindea că reprezintă 
poporul, vor fi spectacolele unui 
teatru a cărui activitate e pusă, 
fără osteniaţie, în slujba mulţi- 
milor muncitoare. 


UN RECORD 


fără precedent în teatrul româ- 
nesc, îl constitue desigur cela 268 
spectacol, realizate până în pre- 
zent cu piesa „Papa se lustruește” 

Dar uneori chiar succesul oste- 
nește. 

Iată pentru ce, d. V. Mazimi- 
lian,  magistralul interpret al 
crâșmarului Procopie, pregăteşte 
o surpriză publicuiui bucureştean 
— și... probabil, un nou record. 


8. D. 


În aia 2 


46 he sa 


UN CONCERT SIMFONIC 
OBICINUIT 

Repuwezentaţie de gală ! Specta- 
COl exrâunutuar ! Concert suni0o- 
nuc tesuiv! i 

Lasa, din când în când, pre. 
tutinaeni, asemenea cuvinte pe 
atişe „bâtute” cu literă specială. 
Şi, uneurs, valoarea mannestari- 
io își merită cu adevarat tuilu- 
Tue şi inscne memorabile eveni- 
menite imraie artei muzicăle. 

“boate râăman insa mşe tericite 
aceuaente, canu se incăurează, cu 
ajutor dn a1ară, în șragul acti- 
Viraţii continue a unei umstituţii 
Sau grupari, cArora ie aauc neaş_ 
tepue şi 1zoiate cuimumnări, ca- 
roca le ingaaue, temnpurar, sa-şi 
poată tace unată mediocriţaiea 
COnuARuiui, 

heprezeniaţia de operă „cea ae 
toare ziieie”, concertul simionie 
neexiraordinar, ială termometrul 
CL âții unui ansamblu, iată ae- 
termumanta fondului şi forţelor 
permanente aie unei colecuvitaţi 
Go muerpreţi. 

dală penuu ce ne simţim mai 
îndreptațuţi să tragem concluzii 
imbucurăoare în cl.pa în care, la 
un speciacol liric eu uistribuție ue 
a „casei” sau la un concert sim- 
fonic din serie, putem constata o 
isbăndă a muzicii şi a celor ce o 
slujesc, în cursul simplu şi mo. 
dest al realizărilor normale, 


DR at aie dida a Andi anii n 


ECRAN 


CINEMA SCALA ; 
TRIUMFUL UNUI GENIU 


Ne sunt prezentate în amă- 
nunt împrejurările în cari a fosi 
cunoscută de publicul german 
nemuritoarea piesă a lui Schiller 
„Hoţii“, cum şi elementele  ins- 
pinatoare a sus zisei piese. 

Nam înțeles de ce regisorul 
filmului ma vrut să ne cruțe de 
a asistat la un film unde pară- 


zile ce coincid cu festivitățile ce 


Horst îşi dau toate silințele să 
asigure succesul filmului. 

Căruia nu-i recunosc decât da- 
rul de a-mi fi provocat o mi- 
grenă. 


CINEMA ARO: 
PRIVIGHETOAREA NORDULUI 


Primul film reușit al Ilsei 
Werner, care de data aceasta 
lăsând deoparte stângăciile savu 
jocul sarjat cu care ne ovişnuise 
în filmele anterioare, are prima 
creație promițătoare unei curiere 
ce nu mai va avea nevoe de re- 
ctama de până acum. 

Să sperăm că şi viitoarele filme 
germane vor avea fineţea și mai 


de ROMEO ALEXANDRESC 


O medie înaltă, iată țelul care 
trebue urmărit,  Excepţionalui, 
precum îl aşteptăm, din uenmnuţie, 
nu-i decât sărbătoare, venuiă să 
iumineze, să stimuleze cont.nul- 
tatea ue laboare, aşiernuma zi de 
zi, 

Infăpiuirei  inconjurătoare îi 
Tămune insă cea mâi exigentă, cea 
mai amplă, cea mai ptrseverentă 
şi  hotaritoare dintre  musiuni, 
acela qe a nu crea prăvăuri de 
nivei dela maximum ia obicinuit, 
a€ a nu irânge nicioiiată haua gâ- 
Ltăţii, a apuuiuiui insemnator. 

Uitumul concert al „Filarmoni- 
cei” un concert „ODC De_B 
indrepiat gandul către cele de 
Da Bus 

Am putut vedea, într'adevăr, 
În udâygaa€a avesvul coDiert, ua 
ema ue reală nainiare artistică 
a „Pilarmonicei”, 

La pupuuru, direcțorul ei gene- 
ral ue 1oudeauna, maestrul Geo 
ge Georgescu, Tobi 

In orchestră, „iilarmonicienii”, 
în cunoscuta lor formaţie, Solist, 
un tanâr vioson,st de la al doiiea 
pupitru al Viorilor prime, instru- 
mentist permanen al orchestrei. 

la scurţă trecere, la acelaș pu- 
pilru, compozitorul Constantin 
Suvestri, tot uumgor din cercul 
propriu al „Filarmonice:”, în ca. 
arul „Operii Romane” şi unul din 
cei câțiva truntaşi ai ţinerei şcoa- 
ie compozitoreşti române. 

Și, totuşi, un concert superior 
întaptuit, strălucit din punct de 
vedere dirijoral, impresionant de 
frumos din acela instrumental, de 
cei 1aai acen.uat interes in teea 
ce prveşie compoziția romaneas- 
că şi cu un âpurt SvuSi.c aceia a) 
violon.stului Virgil Popp, subli" 
niat ae un unanim succes spon- 
tan şi susţinut cu insușiri tehnice 
şi »uzea.e demne de e deosebită 
atențune. : 

Iată ceeaa așteptăm, iată ceeace 
poate da cu auevărat speranţe şi 
pregăti un viitor mare ,,Filarmno- 
nicei” sau oriunde îşi va putea 
face loc, in hotarele ţării noastre 
căreia îi dorim atât de viu acea 
definitivă ridicare pe tărâmul ar. 








Heinrich George şi Gaspar 


au loc în diverse palate, obosesc pay catia celui prezentat de foi. d/:care. o. azațieai, în oluida 
ochii şi urechile spectatorului inema  ATo. unui prezent încă anevolog, ca- 
A. N. pabi.ă. 





Pretexte despre viaţă, iubire şi moarte 


i piăzut counplexui :mexprimabil al eterni- 
tăţii, De aceea viitorul nu este o surpriză, 9 
verificare a așteptărilor noasire îndepun.te, 
nici acel nou — neverosimil — necreat încă; 
dimpotrivă, viitorul este o simplă îngrămă- 
dire de trecuturi, văzute însă prin ochui 
fiecărui om în parte. F.ecare trecut dev.ne 
astiel un viitor, după cum fiecare viitor în- 
seamnă propriul său trecut. Asta dovedește 
că doar clipa prezentă n'are nici o valoare. 
Şi adevăratţ este, pentrucă momentul în sine 
nu pare a fîj decât o legătură trecătoare în- 
tre a fost şi va ji, o simplă iluzie a ultimei 
clipe care sar fi putut crede că mai durea- 
ză.Mai ales că noi oamenii nu trăim decât 
prin amintiri, speranţeie noastre nefiind alt- 
ceva decât imagini vechi realizate sau per- 
sistente. Prezentul n'are eternitate, fiindcă 
este o simplă întâmpiare, un intermediu sa- 
ticient de a trece din trecut în viitor. Oame- 
nii sunt prinși cu atât în funcția lor eternă, 
cu cât îşi împing maj mult trecuturile spre 
viitor. 

o 

A fi singur înseamnă a fi prea de tot pă- 
răsit în mijlocul lumii. Ad:că neagățat de 
n:ci un om, de nici o iluze, rupt cu desă- 
vârşire din angrenajul bine stabilit al ordi- 
nei lumii Ordinea asta, pe care ne-au 
proclamat-o de atâtea ori cu tărie suverană 
profesorii, pedagogii şi părinţii, este într'a- 
devăr foarte bună „dar cu neputinţă de su- 
portat și obositoare, dacă nu ești la fel ca 
Aoți muritorii de rând, Existenţele noastre 
însă sunt leg.timate de o forţă unică: să de 
păşim omul. biologic, care ne-a umilit de câte 
ori ne-a așezat cot la cot în massa ceorialți. 
Spiritului nu-i! trebue ordine prescrisă şi im- 
pusă, pentrucă deja al se găsește într'o ordine 
div.mă. Orgol:ul acesta de a ne preamări des- 
tinul este singurul nostru titiu virtual, pen- 
trucă depășirea omului biologic poate în- 
semna sfinţenie, zeficare, veşnică revoltă 
sau o și mai nobilă presortire deasupra tu- 
turor categoriilor etichetate social.  Deaceea 
m'admiterm nicio ordine, nu suntem robii nici 
unui trib sau al vreunei dogme, nici pe noi 
nu ne admitem câteodată, tocmai pentrucă 
ni se obligă sensuri paralele cu veacul XX. 
Deaceea a fi singur mai poate însemna ade- 
sea a îi foarte fericit în mijlocul lumii. 

L ] 

Oriunde alergăm, oriunde încercăm să ne 
ascundem, orice am face însă — ne regăsim 
singuri. Cărțile nu ne mai satisfac, pentrucă 
faptelă jurnalistice sunt mai tari. Muzica ne 
doare ca și cum ar arde în noj lumânări ne- 
sfârşite, Viaţa ne copleşaște. Așteptarea a- 
celui ceva nou, extraordinar şi neverosimil 
ni se pare deșartă. In jurul nostru lumea stă 
închisă ca într'un cere vicios, dar noi nu pu- 
tem pătrunde în interiorul el, Ne este scâr- 


(Urmare din pag. I-a) 


bă! Şi cu toate că ni-i permis s'o bleste- 
măm şi s'o scu.păm, no facem din dispreţ. 
Dacă lumea asta enormă ar ascunde măcar 
vreo ta.na, poate ne-am încumeta să ne a- 
propiem de tentaţiile ei . Dar ştim cu toţii, 
car de meschină, vulgară şi piină de păcate 
este lumea, Niciodată n'o să ne amestecăm 
printre mătrăgunile şi puizrez.c-unile ei, pen- 
trucă de mult am înţeies că altă taină stă 
maipresus de firea lumii. Este însuşi miste- 
rul Netirii, spre a cărui cunoaştere năzuim 
de atâta țimp. 
e 

Dar ce anume trebue să facem pentru îm- 
plimrea destinului nostru? Gândul că ne-am 
putea mânrui prin jertfa pentru ceva ? Sar 
zice poate că şi sacrificiul acesta e tot atât 
de inu, pe cât ne sunt existenţele pe pă- 
mânt., Dar nu ne interesează jertfa în sine, 
cât acel ceva spre care ţindem şi prin care 
am scăpa de singurătate. Penirucă se petrece 
cu noi într'adevăr un lucru groaznic. Ne este 
frică de viaţă, după cum lui-e îr.că şi de 
moarte. Ne îspă:mântă sosirea nopți ca şi 
răsăritu soaraui, Ne doboară singurătatea, 
iar în mijloc. mulțimii ne simţim grotești 
ș ifără vost. Şi de Dumnezeu ne este teamă, 
nici pe Demon mul vedem prea aproape de 
noi. Suntem propiul ostru cere vicios, în care 
încă nu neam îixat echiiibrele, n.ci dentită- 
țile ici apoteczele. Turbure şi răsvrătit, chiar 
spimitul ni se sbate, ducându-şi mai departe 
osândelia — fără să-şi dea seama că nici pe &i 
nu-l așteaptă umedva iniștea. Singuri cu 
Spiritul alături am rămas rătăcitori pe aici, 
umili credincioși ai trecuteji noastre vieţi |... 

i i 

Ştii tiu, ice înseamnă a nu putea fil muritor 
de vâna și în acelaș timp, fiind altoeva, a nu 
te putea desiăta cu tot sufletul în propziile 
tale extaze? Autonegația asta manifestă o 
anulare compietă a oricărei speranțe de 
mântuire, Nici nu-ţi închipui cât de fericiți 
am fi fost astăzi, dacă pe mășteam cu vocaţ:a 
de mici funcţionari, să avem ore precise de 
vieaţă, iubire şi moarte, soții doctore în arta 
culinară şi copii premianți în şcoala pri- 
mară! Vezi tu cât contează de mult a tră; în 
timp, a fi exact omul veacului XX? Pare- 
mi-se că ne-am născut prea târziu sau prea 
de vreme. Căci nici un om nu poate fugi din 
timpul predestinat. Nu poate trece înainte 
peste ziua asta, crezându-se întrun an vii- 
tor sau presupunând a fi mult înapoi, într'o 
libertate primitivă şi antidivină. Timpul te 
suge, te anulează, îți fragmentează viaţa. 
Dar noi vrem să rămânem un INTREG, aşa 
cum se pare a fi fost primul om îm ziua 
facerii lui. Aşa cum însuşi Dumnezeu ne-a 
dăruit artei şi iubirii Sale. N'avem oglindă 
ca să ne vedem şi să ne asemănăm înfăți- 
garea de eştăz cu cea de eri Poate că nu 


vom îmbătrâni niciodată, pentrucă n'avem 
timp pentru asta. Iar în oglindă te asemeni 
întotdeauna cu cel care aj fost, deaceea nu 
vrem chipurile noastre trecute — ci ch.pul 
viitor, N'avem nic; calendar, nu ştim în ce 
zi ne găsim astăzi, nici nu ne intereszază — 
pentrucă sentimentul deșertăciunii ar fi cu 
atât ma; grav, cu cât singuri ne-am înnu= 
măra zilele. Spune-ne, te rog, n'a; simţit 
niciodată elementele naturii deslănțuindu-se 
asupra tă cu o furie inexplicabilă, și atunci 
să refuzi tribuiaţiile materiei — pentru ca 
să iubeşti mitui creiat în jurul unui om? 
Asta înseamnă că poţi renunţa definitiv la 
tine, dar cu promisiunea că vei exista prin 
altcineva. Spune-ne, prin cine anume am 
putea exista, ca în propriile noastre extaze 
să ne găsim o satisfacţie? 
[] 

Dincolo de singurătate începe reveiația. 

Nu ne mai preocupă lucrurile din jur, 
contururile exterioare se şterg, nu știm cine 
suntem, nici ce am putea fi, nu mai tră.m 
în un, mi se pare că am urcat în divi- 
nitate. Este ceasul acela al plenitudinii stra- 
nii, desăvârșită după multe renunţăzi, cu- 
prinşi doar de flăcările arderi; inter.oare, ca 
o minune a destinului Nu mai simţim sanc- 
țiunile divine, păcate'e sau depărtat de noi, 
nici conștiința omului obişnuit n'o avem. 
Altceva, inexprimabil şi neverosimil, Poate 
simțena, poate ultima eiberare prin ca- 
iharsis, poate chiar iubire, Deaceea să nu 
fugim niciodată din singurătate, căci doar 
prin ea aflăm misterele Nefirii. 

e 

Mi-ai spus odată că l+i=l şi mi sa pă- 
rut o aritmetică ciudată, Dar acum îi cunosc 
interpretarea, penirucă formula ta magică 
identifică unităţile spiritelor. Intr'adevăr sun- 
tem fiecare câte UNU izolat, îndepărtat, 
poate chiar la capătul celălalt al vieţii, și 
care nu ne adunăm decât printr'o întâlnire 
predestinată_ Eu însumi cred în ex:stenţa 

tui UNU de undeva din infinit, care vine 
spre mine căutânadu-mă. Dar apariţia lui 
pare utop:că și incertă. Nu-i aşa că tot ce 
ne aparține, nu face parte din lume? Mai 
învăţat odată să cred că suntem altfel decât 
oamenii obișnuiți şi atunci o condiție onto- 
logică a sensului nostru este exact aceea de 
a fi alătutri numai 'de ființele divine. Deci 
acel UNU, spre care năzuim şi ne sbatem, 
e altceva decât o făptură a pământului, 
poate fi chiar acel ceva pentru care jertfin- 
du-ne, ne-am mântui. Mai poate fi chiar 
iluzia noastră că ne vom întâ:ni cândva cu 
ființa UNU! Aritmetica nu maj pare ciuda- 
tă, pentrucă formula ta magică înch'de rea- 
lizarea destinelor noastre prin iubire, 


LAURENŢIU FULGA 


4 


7. februarie 


Note gs 


POETUL E 


copilul înaripat ce 'n mersul lin 
al vremii sehimibă'n sunet plăcu- 
tul vis și-aduce frumuseţe Îră- 
mântării făptuitoare. Dar, când 
din rele se încheagă, a furtună, 
timpul şi destinul se-anunţă cu 
puiarnice lovituri de ciocan, giâ- 
, Sul cui: căsumă, ca metalul răguşit 
ș nu e asouitat...“, 

Aşa începe Der Dichter in Zei- 
ten der Wiren, poemul îiui 
„STEFAN GEORGE. Insuşi pro- 
îet, 


STEFAN GEORGE 


pune în versuri măsurate şi Tu 
jore, probiema junețiuunu de VA- 
THS a poetului. E o problemă 
dapicua şi, OGută ce-i Cauzi în- 
jeresurue, nu te fereşte de 
rezuttate  echivoce.  Accentuant 
dela început asupra  ucestui 
aspect, deoarece pnem să nu 
se creadă cd orice vizionar 
este prooroc şi nu orice poet ire- 
buie să jie vizionar. In conse- 
cinţă, nu orce profeție  ticluută 
în surofe ma, mult sau mai pu” 
țin abile, sau şi invers: nu Orice 
ticluitor de strofe mai mult Sau 
mai puţin abil, au legături di- 
zecte cu anumute regiuni ale des- 
tinului. 

Când s'au topit zăpezile şi ve- 
dem, zotind în văzăuhuri,  pri- 
mele hore ale cocostârcilor, ştim 
că primăvara e aproape. Și, tot 
așa, câmi auzim glasul cocorilor 
povârnit pesle primele  Drume 
sau peste negura care ne închi- 


de orizontul, ştim că vine  vre- 
mea zăpezilor, Stolurile  acestur 
rit- 


migratoare se supun unor 
muri ale lor. Vestesc schimba- 
rea climatului, dar, numaj atât. 
Să jie asemănătoare prezența 
intre ai săi a poetului vates ? 


In vremuri liniștite mulți pPTOo- 
roci au trecut drept nebuni, 
precum, în vremuri tulburi, 


mulţi nebuni au putut fi crezuți 
prufeți. 

Există, deci, o condițiunare îs- 
torică pe lângă condiționarea, e- 
nunțată acum în Sf-ta Evanghe- 
lie, conform căreia nimeni nu 
poate fi projet în „tara“ sa Dar, 
câtă vreme condiționarea „de 
preajmă“ a celor cuprinse în a- 
devărul de mai sus indică numai 
periclitarea, prim prea multă 
familiaritate, a puterii de a mi- 
muna de care trebuie să dispună, 
in mod necesar, un Om măracu- 
los și mirific, condiționarea isto- 





1942 = 











rică justifică funcțional apariţia 
adevăratului prooroc, — fie el 
om de acțiune, propovăduitorul 
acțiunii necesare sau numai păs- 
trătorul și purificatorul  virtuţi- 
lor ce urmează 4 se angaja în 
acțiunea mântuitoare. 

Cu alte cuvinte, profeţii nu pot 
apare decât numai la coliturile 
istoriei şi atunci iau chip de eroi 
ai faptei, chip de prevestilori sau 
prufeţi propriu ziși, și chip de 
păstrători și pregătitori ai virtu- 
ților din cari țâşneşte fapta li- 
beratoare. Aceștia din urmă sunt 
poeţii=vates. 

Cetatea poate fi moloz și 
moarte, supraviețuitorii pot ma- 
nifesta gesturule cere mai servile 
față de biruitorul strein și dis- 
prețuitor Undeva însă, închis 
în dureroasa temniță a însingu- 
rării, poetul=vates îșz confrun- 
tă puterile cu tot ce u fost virtu- 
te izbânditoare a nedmiului său. 
Confruntă, aduna virtute nouă, 
curăță de 2guri, scoate în etvi- 
dență profumdele ei înțelesuri şi 
așteaptă răsăritul unei alte  ge- 
neraţii, neadăpate cu  otrăvurile 
robirii. Poetul—vates crede în 
ivirea răzubunătorului, I-a nete: 
zit căile, i-a limpezit văzduhul 
şi-l cheamă, ca pe un luceafăr, 
cu frumusețea  severelor sale 
cântece. De oriunde se poate ivi 
acest ecou al fantei, căci el, poe- 
tul—vates avu grijă ca „măduva 
să nu putrezească“, avu grijă ca 
să nu sece comorile cele mai de 
preț ale neamulu, comori peste 
cari flutură, din când în când 
ca un steag de lumină, flacăra 
libertății. 


ȘI 'NTR'ADEVĂR 
O GENERAŢIE TÂNĂRĂ, 


— ca să încheerm, printrun frag- 
ment din poemul lui Stefan 
George, — „generăâţie care mă- 
soară iar „cu adevărate măsuri, 
omul şi lucrul, — generație îru- 
moasă, serioasă şi bucuroasă de 
unicitatea ei, — generaţie mân- 
dră faţă de strein, — generaţie 
care întoarce spatele îndrăznețe- 
lor stânci ale obsourantismului, 
ca și mocinlei joase a fraterniză- 
rii mine'nose — şi naşte pe sin- 
gurul om care aşută, — pe cel 
ce sfarmă lanțurile, restabileşite 
ord'nea unde a fost ruină, îi tri- 
mite acasă, cu biciul, pe cei 
răzleţiți, supunându-i eternului 
drept în cuprinsul căruia este 
iarăși mare ce e mare, stăpânul 
iar stăpân, disciplina iar disci- 





“duce, prin vijelie şi prin semna- 


S ; 
UNIVERSUL LITERAR 
- massă uniformă, este zxedat 


ru un relief puterni” - — 3 


Esi 


ermăli€ S507EOB 


plină. El prinde adevăratul sim- 
boi de steagul poporului și con- 


leie teribile ale zorilor catei sale 
eredineioase, înspre fapta zilei 
treze sădinâ noua împărăție“, 


AŞA SIMȚEA 
STEFAN GEORGE. 


'Polaşi, asemenea „metalului 
răgușit“ glasul lui: nu putu fi 
ascultat. Der Dichter in Zeiten 
der Wirren (— Poetul în vremi 
de mestniște), fusese ses şi pu- 
blicaţ când, în 1921, un Rudolf 
Blimner se anumța cu o poezie 
nemaipomenită, „poezie  abso- 
dută“, din came cităm mostra. 


„ANGO LAINA“ (1921) 


pe care o reproduce, întocmai, 
Albert Soergel în a sa D:chtung 
und Dichter der Zeit (Neue Fol- 
ge. Im Banne des  Expressionis- 
mMus) : 

„Oini lacla oia ssisialu 

Ensudio tresa stidio mischnumi 
Ja lon studz 

Brorr schiatt 

Osidzo tsuigulu 

Ua sesa masud tiilii 

Ua sesa maschiată toro 


Oi sengu gadse ândola Batezi de vâmt, 
Qi ândo sengu Lină 1 ină. 
za rca Value, vină, 

e 0. x A 
în Dor mi-i să cânt. 
Leioln 
Kbaâ Lină Iuiminiă 
Sagor Cunge'n pământ; 
Kadâ“. Bihecuvânt 

Poezia e scrisă, evident, în ga- Ramura plină, 

mă minoră. 


Docă absolutul Bliimner a fost 
sau nu client al vreunui ospiciu 
de boli nervoase, nu avem ştire. 
Atâta putem afirma că, după ov 
sumară analiză -a „vocabularu- 
lui'* acestui gen absolut de poe 
zie, ne-am convins că fonemele 
oi, oiai sau oi-a:, foarte frecven- 
te în absolutul poem, ca și fone- 
mele mischnumi, brorr, schjatt, 
I.eiola, etc, etc, nu au nimic co- 






Stă scris de veri că'mn ceruri fie-care 
Din muritori să-şi aibă câte-o stea . 
Ce-i hotăreşte fericiri sau grea 
Năpastă, cu aceeaş nepăsare, 


Mi-a fost ursit şi mie ca să-mi stea 
Destinul sub lumina ce răsare 

Când din a genii lungă tremurare 
Privirea ta aprinsă m'ajungea. 


Şi de abia m'atingi cu alba mână, 
Legat mă simt de nendurate legi — 
Cu nici o rugă nu mi le deslegi. 
Străină socoteală mi-e stăpână. 
Zadarnic mă tot cerți, când nu'nţelegi 
Astronomia tainei ce mă mână. 








Valule, vină, 

Zi-mi un descânt, 
Tristu-mi vestmânt 
Fă-l de hodină. 








lui cetitorul 


pare rău, mărturisim, de a nu 
putea uza de un titlu atât de 
grăitor.  „Claviatulri” se nu- 
mesc acele „Caiete de Poesie” 
publicate lunar sub îngrijirea 
d-lu: Gherghinescu Vania, la 
Braşov, — caiete născute şi în- 
treținute din dragoste, cum 
spune într'unul din preludiile 
sale (fiecare caiet e prefațat) 
pilotul acestor tineri şi febrili 
„robi ai visului”, cairi, cei mai 
mulţi, sunt încă pe băncile 1:- 
ceului. 

Aproape că era de prisos să 
ne-o spule : din ce s'ar putea 
isca decât din dragoste poe- 
siile ? Adesea, în Caietele de 
poesie (nu o spunem cu acri- 
me) am aflat doar versuri în 


ION PILLAT 





întâmplare : „Ce duimmezeeşti: 


stanţială ne-a înduioşat, 


scâmteiază diamante de rouă 
ce răscumpără tot. 

De altfel am avut surpriza 
să recunoaştem în mijlocul a- 
cestor copii ai poesiei glasul 
de naiva, siderala şi autentica 
poesie a d-nei Madeleine An- 
dronescu. Am voi să cităm o 
strofă, dar tată-ne puși la grea 
încercare căci toate ne ispitesc 
deopotrivă. Aceasta bunăoară: 


Numai pe Calea Laptelui eram 
cuminte. 


Luam o stea în braţe, una tare 
Imnspăimântată să stea singură'n 
picioare. 


Dor mi-i să cânt. 
Ziua se'nchină, 
Singur Ja cimă, 
Singur ce sânţ... 


GIUSEPPE MAZZINI 


Una dintre cele mai 


TEODOR AL. MUNTEANU 


loc de poesie, ca acesta luat la 


miezonopticile perechi, — To- 
cate în lemn, încuiate în 
urechi". Adesea sărăcia sub- 


dar 
pe ici, pe colo, în: coşul cu flori 





atrăgă- 


mun cu fonetica germană sau 
indoeuropeană, având în schimb 
absolute origini  localisabile în 
Asia Minoră, iar oi sengu (ma 
răzvedit : oi seku) te orientează, 
deadreptul, către Galiţia. 

Dar și în cazul acesta „poetul“ 
vestea ceva: putrezirea mădu- 
vei ! 

Există profeți și profeţi. 

TRAIAN CHELARIU 








toare figuri de „Carbonaro“ este 
desigur aceea a lui Giuseppe 
Mazzini. Născut către 1805 la 
Genova, irăeşte în plină desvoi- 
tare a acelui ciudat curent al 
„Progresului“.  „„Progresso”, în 
sensul său general, îmbrăţişa ori- 
ce specie de îmbunătățire, fie 
de ordin spiritual sau numai 
material. Pentru un anumit 
grup de Italieni, „progresso“ era 
sinonim cu „revoluzione“. 





CU PRIVIRE LA MODERNISM 





(Urmare din pagina I-a) 


că acestea depe umă suni numai exagerări, pornite din ex- 
centrism su patologic, inerente unor momifestări de propor- 
ți mari, așe cum s'au înreg.strat concomitent Homantismutui, 
Requsmuiui, etc. 

Prin lucrarea sa, L'Art et da Folie, d-rul Jecm Vinchon a 
dat posibuutatea — deşi ae mule ori eronat — să se a.singa 
Modernismul de amunuteie lui anexe, și sirânsa legătură 
dintre baaaism, Suprarealsm, etc. cu paiologicul, 

Lucrul a fost înirevâzul de unii critcu, tie ei, cum se zise 
— de stânga sau d.eap:a, dar o definire precisă a probiemei 
nam îniălnit încă, poae tocmai dn pricina dificultăţilor de 
întâmpinat îniru aceasta, i 

In arico.ul Discussion sur le Modeme, pe care l-am men- 
jioniat, Albert Thibanudet consiată că: 

„Incepând dela Baudelaire și frații Goncourt, există în Li- 
teratura fremceză un „modermism'”, care nu se cuprinde în 
nici o categorie de clasicism, romomtism, realism, simbolism, 
dar care trece prin toate, la depășește, dublându-le câteodată 
pe ultimele trei (și chic pe prana: gâmduți-vă la unele aspec- 
ie ale lui Baudelaire) și opunându-se pedealtă parte lor. 

Precum vedem, nu întâlnim o deiniţie a modernismului ci, 
a paretrazare a lui; — în miciun caz, o negare și, cu atât mai 
puţin, o denigrure sau o ironizare — lucru pe care-l găsim 
a fei şi la un Marcel Raymond (De Baudelaire au Surrea- 
lime), aiitudine impusă nu numai de un bun simţ, dar şi de 
un respect profesional al îndeletmicirii scriitoricești, 

La noi, insă, dacă unii critici cau imprumutat această alitu- 
dine, au fost alţii cari, chiar cănd s'au socoti și intitulat pro 
motori și promovatori ai Modemismului, s'csu terit de a da o 
ajutorare, cel puțin, întru expiicarea termenului și fenomenu- 
lui în sine, după cum o a treia categorie a punces lă acest 
iapi, siăruind arbitrar în. precizarea respectivă. Am asistat, 
asdel, la un exces de zel și, in rocul celor aștepiate, am în- 
reg.strai o şi mai mare incălcire a datelor. | 

Esi nevoie, deci, de o desgrădinare a diferitelor manif=s- 
tațiuni excenirice sau patologice, care, prin inglobarea lor 
la Modem.sm contribuesec la compromiterea acestui au 
rent; ce-şi irăește prin sineo viaţă normală şi continuă 
să-şi consolideze drumul, cu o proprie formă de viaţă. 

Socotum de prisos să facem noi această privire câtă vreme 
atât în limba franceză (Marcel Raymond: De Baudeicire au 
* Sumwreallisme), cât și în cea română (Const. |. Emilian: Anar- 
hismul Poetic) canu apărut lucrări de specialitate, care, etiche- 
tind și diferenţiind toate anexele saprolite sau parazite ale 
Modernismului, ne dau într'o largă măsură putinţa înlăturării 
unor discuţii de prisos. . 

Considerăm, csttel, Modemismul ca pe o nouă formă de 
memitestare artistică, având ca esență substanţială energe- 

3 tismul pshihicului contemporan, caracteristic prin tendința 
de dezintegrare şi suprapunere, de depășire şi transcenden- 
„jă a omului față de univers. Departe de a fi o formă anarhică, 
născută la un moment dat din excentrism, aberaţie sau pa- 
"tologie, așa cum întâlnim Dadaismul, Siuprarealismul, etc., 
originea Modemismului îşi are rădăcinile adânc înfipte în 
trecut, evoluând pareel cu desvoltarea științelor, cu posi- 
bilităţile limitate ale acestora şi mărturisirea filosofiei, în 
ceeace priveşte nepuiința et' însăși. 

Deoarece, compromiterea Modemismului atât de către ari- 
tici, cât şi de întemsietorii și partizanii școalelor-mexe, pa- 
tologice sau excentrice, se datorește contuziei dintre forme 
prin care noul curent artisiic era chemat să exprime, cu 


3 


3 


N 


fondul însuși, găsim neapărat folositor să amintim caracte- 
risticile fondului modemist. 

In această privință, ajutorul ne vine în primul rând din 
afara consideraţiilor literare sau artistice. Ni sa părut 
foarte oportună, pentru scopul pe care-l urmărim, o lucrare 
recent apărută în limba fromeeză a d-lui Pierre-Schuhl: Ma- 
cunisme et Philosophie (La. Felix Alcon). 

Părand a impărtăși aceleași păreri cu d-rul Alexis Corel 
(L'Homme, cet încommu), că omul s'a înstrăinat de natură şi 
chiar de sine însuși, datorită științei şi, în special, părţii sale 
aplicate, industrialismului, autorul, pornind dela cele mai 
indepăriaie date ale antichităţii, arată documentat ct acest 
fapt a fost presimţii de înaintaşii oulturii. 

Am puiea însuma aversiumea faţă de știință, în ceeace 
priveşte partea ei aplicată, la următoarele cauze: 

1. Marea ofertă a mâmii de lucru; 

2. Teama de a creia şomajul; 

3. Dispreţul față de îndelemicirile practice; 

4. Teama că oamenii se vor inrămutăți; 

5. Insistenţa filosofiei de a întoarce mereu omul spre na 
tură şi a-l ține cât mai aproape de dânsa (Non desiderabis 
artijices, si sequieris naturicm), 

Promsteu este cel mai prototipic și pilduitor model ale 
sancțiunii pe care, în deosebi, mentalitatea antichităţii a pu- 
tut s&l plăsmuiască pentru abaterea dela punctele menţio- 
nate mai Sus. 

Nici Evul Mediu n'a fost mai prejos. 

Concepţia că omul nu trebua și nici nu este capabil să 
imite, în sens de re-creația, naturig, — necum so mai 
depășească — se oglindește minunat în Le Roman de la 
Rose, in care Jeam de Meun vorbește despre artist: 

A genouz est devant Naiure, 

Pauvre de science at de force, 

Qui d'ensuivre la moult s'eftorce... 

Et la contrefeit comme sinfeg... 

Abia Renașterea începe să schimbe sensul acestei menta- 
lii&ţi și abia acum, mai ales, în domeniul ariei, se arată cu 
deplinătate eleciul inspiraţiei marelui filosofi Fromcisc Bacon. 

Aşa dar, odată cu desvoltarea științei și a tehnice, spi- 
ritul omenesc şi-a câștigat, pe aceeași măsură, și elibera- 
rea, care a fost depășită tocmai pentrucă fusese prea mult 
așteptată şi răvnită. 

După câte am arătat, ideologii timpului, și puiem constata 
din proprie experiență, progresul științific și tehnic a mers 
in raport invers cu acela al psihicului omenesc. Pe. măşură 
ce am câștigat în domeniul lumii, am pierdut din domeniul 
propriului nostru sujlet. Psihologia ultimelor vremuri ne-a 
arătat că atunci chiar când am descoperit facultăţi noui ale 
spiritului nostru, ca subconștiantul, inconștientul, etc., race- 
stea, dacă au avut darul să ne explica anumite fenomene 
sufletești, pe deaită parte au amplificai labirintul propriei 
noastre existențe psihice, în care ne rătăcim mult mai uşor 
și mai profund. Ă 

Incapabili de a-l scruta,. cerceta, intui sau pricepe, necum 
a-l mai reda sub o formă artistică, doritorii de sgomot şi 
reclamă s'au erijat în realizatori artistici ai sufletului uman 
contemporan, afirmându-se, totodată, ce fondatori de au 
rente literare, de artă plastică, muzică, etc. Că aceștia erau, 
în majoritate, recoltați dintre cazurile patologice, am mai 
amintit. Este de prisos să mai iacem precizări anume, când 
am indicat autorii cari s'au ocupat cu asemenea șpecimene, 


Precum am accentuat la începutul alestor rânduri, mă- 
Zuința noastră nu-i atât de-a defini Modemiamul, cât de-a 
arăta că el nu este tot una cu mamnifestaţiunile acestea; com- 
pletăm afirmaţia cu observaţia că, chiar dacă tondul sufle- 
esc al omului contemporom este omarhic sau anarhizat, mu 
trebue să confundăm Modernismul cu însăși cmarhia și, deci, 
cu diversele manifestații excentrice sau patologice ce acru- 
tă, intenționat sau indiferent de voința lor să fie înglobate 
acestui curent de viață, ciare voaşie numai să se concre- 
iizeze esteticeşie. 

— Întrucât un Shakespeare este asasin, realizând pe Mac- 
beth, sou Moliere, saârcit ori prefăcut realizând, deasame- 
nea, pe un EHanrpagon sau Tartuffe? In consecință, sunt cmar- 
hici un August Strindberg, Frank Wedekind sau Piromdello, 
Huysmoms, Bordecux, Proust, Claudel, Valery, pentrucă re- 
dând fondul sufletului omenesc contimporan, odată cu în- 
fățișarea noilor cute ale acestuia, prezintă și noi formule 
estetice — ceeace centribue la însuși cportul adus culturii 
— Însemnează că simt omarhici și trebue înglobaţi umor a- 
venturieri, ce n'au nimic comun cu artă, ca um Aragon, Bre- 
ton, Tzara? 

Dar, după toate aparențele, asistăm la o lipsă de recep- 
tivitate — manifestată cu sau fără voie — dictată de inerția 
inerentă tradiţiei. Și de această dată, nu afirmăm decât un 
lucru foarte cunoscut, câmd spunem că ceeace a fost „mo- 
dermist” și „cmarhic” ieri, astăzi a devenit clasic, Lucrul este 
atât de banal încât ne dispensează de examplificări. Verita- 
bila creaţie nu se poate mărgini la influenţe tranzitorii şi, cu 
atât mai puțin, la imitații. Spirite clar văzătoare şi destul de 
echilibrate —- spre a nu fi suspectate de onarhism și patolo- 
gie — oa un Albert Thibaudet, vorbind, în acest sens, despre 
modernism precizează: 

„Quelle que soit la forme artistique qu'il revete, :! s'appuil 
sur ces principes avoues ou latents que le moderne, la plus 
moderne possible, le plus different du traditionel doit etre 
recherche ou sstime comme le but le plus enviabie de lart, 
— et que ce moderne, comme la traditiomel auguel il s'op- 
pose psut constituer un ensambie, un systâams, un orare 
ihsoriqus, une formuie d'art complete et feconde. |! s'affrme 
alors non seulement par des ceuvres, mai par une ceriti- 
que a loppui de ces ceuwres. Îl ast naturel que la critique 
normale, dont le but est de reconmalitre et d'&tablir une tra- 
ditior,, lutte avec achormement non seulement contre les 
modernes, ainsi quelle la loujours fait, mais surtout et 
doublement conire le modemisme. Si Boudelaire ei les 
Goncouri ont ete de tous les novateurs, las plus constam- 
ment hais par la critigue professionelle c'est: en partie 
qaiils sont non seulement des modemes, mdis des thso- 
reticiens du modernisme. Et comme les fonmes exirâmes du 
1nodernisme, tout cussi bien que celles du tresditionallisme, 
sont pathologiaues, que les unes peuvent devenir asez 
vite ume hysterie, comme les cutres une sclârose, ont voit 
tout ce qui passionnera, en outre des oppositions ou a deux 
iormes d'esprit, des discutions de ce gendre' 1). 

Astfel văzută problema, Modernismul nu mai poate fi con- 
fundat cu o simplă erezis, cu un nou „mal du siscle”, cu 
o formă patologică sau anarhică a vremilor noastre. Cri- 
tica are datoria să desprindă și să înlăture buruienile din 
preajma florilor, lăsând perspectiva liberă şi degustarea 
noului suflu înmirăsmat, pe care reaua credință, neprice- 
perea sau excesul de zel îl turbură. Câci, mărginind cazul 
numai la literatura noastră, socotim o impietate să înca- 
drăm în acelaşi țare patologic abenaţiunile unor aventurieri 
excentrici și lipsiţi de talent, cu realizările de înaltă var 
loare artisiică ale unor Bacovia, Maniu, Bica, etc. 

CONSTANTIN STELIAN 


1) Op. cit, 


I === 


CLAVIATURI 


Să lămurim din capul locu- 
că nu este aici 
vorba de o rubrică nouă, și ne 


Și mă duceam cu ea la piept, 


cuminte. 
Dar nu vom urmări mai 
mult conţinutul „Claviaturi- 


lor”, 

Altceva. ne interesează. 

Importă în primul rând am- 
bianța, şi e ceea ce împlineşte 
pentru aceşti tovarăși născuţi 
sub semnul aceiaşi stele caie- 
tul -humar de poesie. Trebuie să 
constatăm : criza culturii «de 
calitate pe care o încearcă se- 
colul nostru, atât de panticula- 
rist şi de planetar în ordinea 
socială și tehnică, îşi află, pare= 
se, explicaţia, în criza de defe- 
tism, de izolare pesimistă a 
poetului. Azi mai mult ca ori- 
când intelectualii sumt datori 
să caute formule de apropiere. 
de împărtășanie şi unitate. 
Dacă vor rămâne în afara 
veacului, este vina lor : și ni- 
meni, nimic nu-i va mai pu- 
tea salva. Mai mult ca odi- 
nioară, artiştii de tot felul să 
se infrățească în pleiade, gru- 
pări, bisericuțe. Pentru cei izo- 
laţi nu mai este mântuire. In 
Poesie ca şi în Biserică, libera- 
l:sm şi individualism sunt căi 
ce depărtează de Dummezeu, 

Ceea ce izbeşte în această 
publicaţie, este tocmai îmţele- 
gerea acestui adevăr, este ae- 
rul de familie al „fraţilor”, — 
un aer „de bon aloy”, cum ar 
fi spus Montaigne. Nădăjduim 
o minune: ca elamul pur, ti- 
mid și fericit al poeţilor Lu- 
cian Valea și Mircea Bogdan să 
dăinuie, dincolo de toate desa- 
măgirile şi piedicile, devenind 
o realitate culturală puternică 
a vieţii românești. 

PAUL LAHOVARY 





Note italiene 


Tentativa tinerilor naționaliști 
se lovea veșnic de intoleranța 
guvernelor. „L/Indicatore Geno- 
vese“ și „L'indicatore Livorne- 
se“ redactate în 1828 de Mazzini 


au fost sechestrate puțin dupe 
apariție. 
"Arestat doi ani mai târziu, 


pentru marea vină de a fi „con- 
spirat* în calitate de „Carbona 
vo“ contra „statului“, Mazzini € 
închis la Savona, stând acolo 
şase luni. Abia liberat, pune lo. 
cale o răscoală în Piemonte, dar 
descoperit e condamnat în lip- 
să, căci mai avusese timp să se 
refugieze în Franţa, de unde e 
expulzat, după un an, mai. înuinte 
de a fi fondat revista „Giovine 
Italia“. 

E silit să trăiască ascuns, fu- 
gea printr'un oraș mai puțin în- 
semnat, în timp ce prietenul său 
Ruffini, după o nouă neizbutită 


răscoală, se sinucide în  închi: 
soare. 

Se înrolează în grupul de vo- 
luntari ai lui Garibaldi, luând 


parte la bătălia dela Bergamo şi 
în 1849, împreună cu acesta, con- 
duce apărarea Romei contra lu. 
Ouwdinot. Dar republica, pentru 
care se risipiseră atâtea elanuri, 
cade, și Mazzini își reia iarăși 
sărmana existență de exilat, ce- 
rând adăpost ne rând, Elveţiei, 
Franţei şi Angliei. 

Imcearcă o altă serie de miş- 
cări revoluționare între 1852 și 
1857, când după insuccesul «dele 
Genova, e pentru «a doua oară 
condammat la moarte. 

In vârstă de aproape 70 de ani, 
cupă ce este ales deputat, Țării 
ca el să primească aceusta — 
muri, rămânând până în ulti- 
ma. clipă bătrânul şi mereu a- 
măgitul luptător, entuziastul ca- 
re și-a închinat viața întreagă 
iimui Vis, pe care nu I-a putut 
vedea realizat, 

Se -spoveden într'o scrisoare, 
mamei sale: — „Dacă viața nu e 
0 misiune, dacă deasupra ei în- 
săși nau stă un scop, ce este er 
atunci ? Și pentruce Dumnezeu 
ne-a dat-o ? Dar viața este o mi: 
siune: Și semnificația vieţii e 
sacrificiul. In afară de aceste 
maxime nu cunosc alta care să 
fie a vieții. 

E ca un blestem în aerul care 
mă înconjoară. Dar datoriile nu 
au a împărți nimic cu contingen- 
țele timpului şi cu dițicultăţile. 
Eu stau înaintea propriului meu 
destin şi aici îmi fixez privirea. 
Trebue să-m; parcurg viața pâ- 
nă în fund“. 

Cuvinte de apostol, care ne a- 
duc în mânte o figură dragă din 
sbucimuata noastră istorie a u- 
nirii, aceea a lui Nicolae Bălces- 
cu, silit și el să oaute adăpost 
printre străini luptând prin Scris 
şi prin viu grai pentru a arăta 
luminatului apus tragedia unui: 
popor romanic, sufocat de vecini 
puternici dar îndepărtați ca o- 
bârșie și cu alte aspirații, 

Și, ca și Mazzini, Bălcescu a 
murit departe de țară, fără a-şi! 


"fi văzut visul îndeplinit, scriind, 


cu mâna înfierbântată de febră 
până în cea din urmă plipă, îs- 
toria unui erou care împlinise 
cândva idealul politic pentru ca: 
ve luptase şi el, dar fusese în- 
vins, 

sie SORACTES 





4 





Puţine figuri istorice s'au bucurat de 
aprecieri mai aecsebiie între ele, de apo- 
teoze mai înflăcarate şi de atacuri mai 
vehemente, ca don Carlos,! fiul regelui 
Filip II şi moşteni.orul tuturor Spamilor, 
Insuși portretul pe care ni l-au lâsat.con- 
temiporanii, e tundamental deosebit de 
cel pe care i l-au: făcut istoricii de mai 
târziu şi, bine înţeles, scriitorii. 

Pen:ru aceştia din urmă, don Carlos e 
tradiționalul tânăr al înirigurării romain- 
tice, ai pasiuniior mobile şi generoase; 
setea lor îi aprinde în privire o tlacără 
neodihnită, şi dă un nimb de tulbură- 
toare frumuseţe figurii sale de adoiescent 
eroic. Dimpoirivă, cei care l-au văzut şi 
au trăi: lângă dânsul, printre care şi am- 
basadorul venețian 'l-apolo, îl înfăţişează 
ca pe un băeţandru „nu prea bine făcut, 
nu prea frumos la obraz, cam adus de 
spate şi cu un picior mai lung decât ce- 
jait”. Aceste două tablouri sunt caracte- 
ristice pentru deosebirea de judecăţi în 
wi ce s'a scris asupra nefericitului prin- 
cipe, şi dau măsura extremeior 'la care 
se poate ajunge; dar între exagerările 
unoră şi ale celorlalți, se pune întrebarea 
ande trebuie căutat adevărui istoric. 

Portretul lui dem Carios pictat'de San- 
chez Coello, îl arată tânăr, slab, ofiliţ 
înainte de vreme. Picioarele sunt subţiri 
şi răşchiurate, degetele lungi şi osoase, şi 
pieptul îngust ae copil boinăvicios se în- 
doaie par'că sub dulama grea de hermină. 
Privirea e melancolică şi șovăiteiare; 'păr- 
bia e proeminentă ca a tuturor Habsbur- 
gilor spanioli. Intregul oval al figurii a- 
pare alungit cu exagerare, ce în portra- 
teie rudesor sale postume, de ' Velasquez. 

Astfel, ain por.retul infantului se ci- 
teşte cu limpeziciune, povara amarei ere- 
dităţi ce apăsa pe umerii slabi ai moşte- 
niborului ceiui mai puternic imperiu din 
lume. Prin bunicul său, Carol (Quinţui, 
don Canios era strănepotul Ioanei'Nebuna, 
care își pierduse minţile din dragoste 
pen. ru Filip cel Frumces. Red alţunei că- 
sătorii între veri drepţi, el moştenea de la 
tatăl său, ca şi de la străbunui său, Fer- 
dinanăd Catolicul, o evlavie care se 2pro- 
pia de mania religioasi. Don Carlos nu 
era deci decât vlăstarul reprezentativ 
pen.ru degenerescența crescândă care a- 
vea să aducă mai târziu stingerea Casei 
de Austria. 

Viaţa lui nu e decât un şir de manites- 
tări ale unci 'firi bolnăvicioase şi de ia 
început condamnate. Născut în 1545, naş- 
texwea lui pricinuise moartea mamei sale. 
Uaui is.oriți nu dau crezare contempora- 
nilor care afirmă că încă de prunc, infan- 
tul diăcu semne de degenerescenţă, muş- 
când rpână la sânge sânul do:cii, şi vor- 
bind abia da vârsia de cinci ani; dar a- 
ceste amănunte pot fi crezule, căci, datea 
ză dinu”o vreme când nimeni n'ar fi a- 
cuzat pe nedrept pe principele moşieni- 
tor, atunki în culmea puterii lui. 

La vârsta de nouă ani, educaţia lui fu- 
sese incredințată unuia intre cei mai 
vestiţ: umanişti ai vremii, Onora!o Juan, 
discipul al celebrului filosof şi umanist 
Lu:s Vives. Onoraio îşi dădu toate silin- 
ţeie spre a da micului său învățăcel o în- 
văţătură potrivită cu rangul la care avea 
să ajungă într'o 'zi. Din. scrisorile imi se 
vede insă că această învăţătură n'a fost 
totdrauna pe placul infantului, cae nu se 
arătă +prea sârguitor, şi nici prea supus. 
Carol wuiniul se interesa de aproape de 
progresele nepotului său, şi ceruse lui 
Onorato să-l țină la 'curent cu ele. Dar 
profesorul nu pu'ea, de cele mai mulie 
ori, decât să se plângă de nepriceperea 
şi de lipea de aplicaţie a principelui. Rea- 
Jitatea era desigur jşi mai gravă, căti 
datoria de curtezan l-ar fi împiedicat să 
împărtășească asemenea temeri împăra- 
tului, dacă lucrurile n'ar ;fi mers şi mai 
departe. In aceeaşi epocă, principele în- 
cepuse să fie chinuit de friguri continruie 
care nu l-au mai părăsit toată viaţa. 

Se poațe presupune aşa dar că infantul 
don Carlos venise pe lume ca un copil 
anormal constituit. - Infăţ:şarea fizică, să- 
nătatea lui vubredă, temperamentul viv- 
lent şi pornit de care dădu dovadă mai 
târziu  îndreptăţesc această bănuială. 
Contemporanii se sliesc să mărturisească 
un asemenea adevăr, injurtos pentru per- 
soana aceluia care trebuia să fie înir'o zi 
rege al Spaniei; dar ambasadorii străini, 

" în rapoartele lor secrete, vorbesc totdeau- 
na de don Carlos ca de un nevoinic, lăsat 
în urmă de toţi cei de o vârstă cu el. 

Principele avea vreo treisprezece ani, 
când, după încheierea păcii cu Framţa. 
îu vorba o clipă despre căsătoria lui 
cm Elisabeia de Valois. In cele din urmă, 
această principesă- deveni soţia lui Filip 
IL, rămas pentru a doua oară văduv. Don 

















UNIVERSUL LITER, 








DON CARLOS 


— Sau Istorie și,Poezie — 


Carlos nu-și văzuse niciodată mama vi- 
tregă, şi de altfel nu era la epoca aceea 
decât un copil; dar împrejurarea logod- 
nicei răpite chiar de tatăl său, era făcută 
ca să  înflăcăreze închipuirea poeţilor, 
care avură astfel prilejul, mai târziu, să 
adauge încă o suferinţă închipuită la cele 
adevărate ale sui don Carlos. 

Seepoate presupune mai curând că 
principele copil era preocupat, în acest 
timp, de serbările în ;mijlocul cărora fu- 
sese proclamat solemn ca moştenitor al 
coroanei Castiliei, şi în care el era „per- 
sonagiul cel mai insemnat. Acest act pu- 
biic dovedește că tatăl său nu se îndoia 
că don Carlos era vrednic să-i 'ia moşte- 
nirea. Dar apucat din nou de îriguri, 
principele trebui să plece, . după sfatul 
doctorilor, la Alcala de Henares. Acolo 
avu nenorocul să cadă pe o scară, .ducân- 
du-se după cât se pare, la o întâlnire cu 
fata portarului, şi căpătă la cap o plagă 
profundă şi primejdioasă, care îl ținu la 
pat câteva luni. 

De acum înainte, s'ar părea că judeca- 
ta lui e tulburată cu totul. Devine vio- 
lent, nerăbdător şi neiertător. Se depăr- 
vează din ce în ce mai mult de tatăl său, 
care îl supraveghiază cu atât mai mult. 
Insultă pe nobilii cei mai de seamă, şi 
ameninţă cu pumnalul pe cardinalul Es- 
pinosa. pentrucă a oprit pe un actor de 
comedii să joace în fața lui. Chelluieşte, 
şi cum cheltuieşte prea mult, e silit să 
facă datorii. Vrea să plece, cu orice preţ. 
Tuiburările din Flandra îi dau speranţa 
că va fi trimis acolo, spre a le potoli; 
dar tatăl său, care nu mai are încredere 
înbr'âneul, se fereşte să-l trimită singur, 
şi să'sfieşte să plece el, lăsându-l în Spa- 
nia singur. De aici ură aprinsă împotriva 
regelui, şi cuvinte nesăbuite de amenin- 
are. 

In locul pe care îl crede al lui, uramnează 
să plece în Flandra ducele de Alba ; don 





DON CARLOS 
de Alonso Sanches Coella 


Carlos, aflând de aceasta, îl opreşte într'o 
sală a patatului şi-i puneisabia în piept, 
jurând că-l va ucide, dacă va îndrăsni 
să piece. Flamanzii trimit la curte emi- 
sari, cu m:siunea de a încerca să împace 
mânia regală : don Carlos face meiertata 
greşală politică de a intra în legătură cu 
şeful lor, şi de a urzi împreună cu el un 
proect de evaziune spre Flandra, cu sin- 
gurul scop de a scăpa de sub supraveghe- 
rea părintească. 

Unii istorici au vrut să vadă în aceste 
planuri necoapte um semn al dorinței lui 
de a renunța la regimul Hespotie al lui 
Filip II, şi de a acorda Flamanzilor liber- 
tățile religioase şi economice pe care le 
cereau. Lucrul acesta nu se dovedeşte 
prin nimic. Mai degrabă s'ar putea spune 
că :Flamanzii ar fi fost bucuroşi, în lupta 
lor împolriva regelui Spaniei, să aibă 
printre dânșii ca kstatec pe fiul regelui, 
care se lăsase o clipă orbit de dorul lui 
de aveniură şi de răsbunare. 

Odată plamul acesta pus la punct, don 
Carlos voise să amestece în complotul lui 
copilăresc, şi pe unchiul de aceeaşi vârs- 
tă cu el, dom Juan. de Austria. Acesta 
însă, mai cuminte sau mai fricos decât 
dânsul, alergase să înştiinţize pe | rege. 








Don Carlos fu numaisdecât arestat şi în- 
chis într'o cameră din apartamentul : lui, 
unde rămase câteva luni, slujit ca un 
principe, dar păzit de aproape :şi ferit de 
orice atingere cu lumea dim afară. Căzut 
într'o stare de prostraţie vecină 'cu ne- 
bunila: hrănind gânduri de sinucidere şi 
făcând în acest scop atâtea excese câte îi 
mai îmgăduia strâmta lui închisoare, prin- 
cipele mai trăi câteva luni, şi muri în 
Iuiie 1568, în vârstă de 23 de ani. Impre- 
jurările curioase şi învăluite în mister 
ale arestării lui, şi cauzele cunoscute de 
prea puţini ale acestei arestări, făcură, 
bine înţeles, să nască bănuiala că ar îi 
tosi Oiravii; Gar 0 asemenea crimă ar fi 
îost inuuia, faţă de un principe care se 
doved.se incapabil de a doi, şi care, 
imtoumai ca surăâbuna lui nebună, ieşise 
singur din randurile căilor Vui. 

bestii un ao Caruos e aeciltrisia şi 
scurta povesie a vlăstaruuui iară vigoare 
şi Qeia inceput conuamnat, al unei siră- 
vech Qinăstul. Vuiţa iul e aproape fără 
interes penuu îs:orle; după we. isute de 
ahi de muster şi de utenauură, personali- 
tatea lui se arată cercetatorilor ta fel de 
Păilua ȘI Ge neuiăONivăvă Ca a alalor priu- 
Cipl Care mau insemnat ţin cartea isturiei 
decaţ un NUME. iuecerea uui prun Storia 
Spame poate întațişa un interes, prin 
lucie care se „cupa ae el şi prin cun= 
tuuivatea monarhică 0 caipa uuurerupră 
într'ansul ; în schumb viaţa „ui adevarată, 
actele ui, gânanuriue lui, abia ae jmerită 
a îi luate in cercetare, 

Yenuruce atunci sa oprit literatuna atât 
de inaelung asupra acestei personalităţi 
atăt ae uuave, şi 1-a creat o alut de siră- 
luci.O0aue raureină; care cunţ.nua sa râmâ- 
nă V:e in mintea orioul f tentiuca ro- 
manţismul vubitor ae contraste v.oiente, 
na găsit nimic maj isbitor decât rapurea 
de are biup |li a miresei propruuiui 
sau î:u, nimic mal eroic decat lupia surdă 
a lui don Carlos impotriva despotismului 
fatâlui sau, şi decât tragica lui cădere 
sub loviturile tiraniei poirice şi reugioa- 
se. In aceiaşi timp, pentrucă figura mare, 
dar puna ide umbră, a regelu ruip a tre- 
zit aușmânii care sau razbunat ridicând 
în faţa memoriei lui, spectrul crimei mus- 
terioase şi nemarturisi:e, de care nu pI- 
tem şti astăzi in ce măsură a tost vinovat. 

„Intr'adevăr, cei dinţâi scriitori care au 
vorbii ae don Carlos ca de o victimă şi de 
un erou. au fost duşmanii poiiui ai lui 
Yuup il. Legenda vuburu incestuoase din- 
tre inianvul Spanii şi mama .sa vitregă, 
ca şi povestea condamnării şi a uciderii 
Sale dun porunca ui lilip, Sunt scornite 
de contemporani pă.imaşi, cei mai mulţi 
protestani sau dușmani ai politicii re. 
gale. Dar imvențiunile acestea ar fi ră- 
mas poate iără ecou, şi n'ar fi isbutit să 
întunece adevărata 1coană istorică a lui 
don Carlos, dacă m'ar îi intervenit închi- 
puirea creatoare a nuveiistului francez 
Saunt-R6al, autor al unei „vieți vomanţa- 
te”. în cel mai strict înţeles al ouvânbu- 
lui. a acestui personagiu devenit legendar. 

Saint-Real e unul dintre scriitorii de 
mâna a doua ai epocii clasice franceze. 
Discreditat în ochii criticii li.erare, de ne- 
număratele neadevăruri de care sunt pli- 
me sarierile saie, el are cu toate acestea 
marele merit de a fi isbutit o împreunare 
pe atât de inteligentă pe! cât de ispiti- 
toare; a literalurii cu istoria, a ficţiunii 
cu realitatea, Acesta e tocmai cazul o- 
perei sale celei mai cunoscute, Don Car- 
los, nuvelă istorică. Intr'ânsa, autorul wa 
servit în modul cel mai scrupulos în a- 
parenţă de isvoarele contemporane, 'pen- 
tru a da închipuirilor sale o culoare cât 
mai potrivită cu adevărul istoric,+ dând 
astfel un portret al infantului cu totul 
deosebit de ceeace era în „realitate. 

Pentru Saint-R6al, don Carlos e victima 
sumbrului personagiu care « Filip II. 
Portretul acestui rege, aşa cum a îost zu- 
grăvit de scriitorul francez, apare aproape 
neschimbat în taţi scriitorii care l-au ur- 
mat. E suveranul rece și posomorit, pe 
care nicio piedică nu-l poate opri în dru- 
mul aspru al hotăririlor sale, :care nu cu- 
moaște senidimentul și pune în locul lui 
calculul politic, care nu înţelege . nimie 
din inima omenească. 

Nu e de mirare că un astfel de țată ră- 
pește fiului său pe logodnica pe care i-o 


făgăduise mai înaiinte. Dar inima lui don 
Carlos apucase să se aprindă, ca şi a vii- 
voarei sale mame vitrege, 'la gândul apro- 
piatei lor căsăorii ; şi din; aceste speran- 
țe curmate cu brutalitate, nu mai rămâne 
decât pasiunea nelegiuiţă care e silită să 
tacă şi să se ascundă de lumina zilei. 
Urit de miniștrii tatălui său, bănuit de 
acesta şi supraveghiat de aproape, prin- 
cipele nu isbuteşte să plece în Flandra, 
aşa cum ar îi dorit ; dimpotrivă, vede pie. 
rind lângă dânsul pe cei mai buni prie- 
teni, cum e marchizul de Pozzo, ai cărui 
zol nu «e prea bine lămunt de Saint-Real. 
In cele din urmă, planurile lui de fugă 
sunt descoperite de rege, care dă porun- 
că să fie arestat şi-l trimite în faţa temu- 
tului tribunal al Inchiziției. Don; Carlos 
e condamnat la moarte, şi regele face 
fiului său ultima grație de a-i îngădui 
să-și aleagă felul morţii, pe când regina 
e şi ea otrăvită din porunca lui. 
Păstrând în liniile mari adevărul isto- 
ric, şi contirmându-l de câte ori poate s'o 
tacă prin amănumtele de interes secun- 
dar, Saint-Real crează pentru a doua 
oară personagiile pe care le zugrăveş.:e. 
Procedul lui e foarte simplu, şi firesc la 
reprezentantul clasicismului analist şi 
preocupat de realitățiie sufleteşti mai 
mult decât de aparențele exterioare. 





FILIP I1 
de Franz Hanfstaengi 2 


Drama dlui don Carlos, care in reaii- 
tatea istorică fusese pricinuită de consti- 
iuțua du anonmaă, şi de pornirile de re- 
Voută ISVorite ginit'o tire viouentă şi ne 
stăpânită, capătă la Saint-Real o expli- 
caţue psihologică. Asa cum se întâmplă în 
orce trageaie, intantul nu mai e o vic- 
timă a oarbei în.ămpuări, ci a unei vini 
tragice, a unui contuct interuor. Bine în- 
țeies că boată catastrofa e pricinuită de 
surda dușmânie a curțeniuor şi de recea 
cruzime a a.otputemicei Incniziţii. Dar 
peste acestea se ridică, încă mai puter- 
nucă, Stapânirea sentimentelor, care tac 
din pensomagirie tragice nişte victime ale 
propriei lor alcături sutleiești: Fuip II, 
Viciumă crudă a geloziei care îl roade, 
Ca şi pe principesa de Eboli, denunţătoa- 
rea pasiunii vinovate a celor doi eroi; 
don Carlos, victimă a unei iubiri care înr 
cepuse prin a|1i legitimă, şi a doruui sâu 
generos de liberţate, Astfel, procesul is- 
torie nu mai e decât um pretext pentru 
ciocnirea de sentimente, singura care in- 
teresează cu adevărat. in acest roman pro- 
fund omenesc ; ciocmire atât de tragică şi 
de ispititoare, încât mu întârzie să fie 
adusă pe scenă de cei mai de seamă au- 
tori dramatici ai vremii, Ş 

Conflictul tnagic între tată şi fiu se în- 
tâlneşte şi în Mithridate al lui Racine, 
seris chiar în anul în care apăruse nuvela 
lui Saint-Real. Dar cu toate asemănările 
şi apropierile ce se pot face, nu se poate 
stabili în mod neîndoielnic o influenţă a 
acestui roman asupra marelui tragic 
francez. 

Peste patru ani apărea la Londra tra- 
gedia Dom Carlos de Oiway. Deși destul 
de strâns imitată după Saint Reâai, desfă- 


7 Februarie: 1942 mmaaea 


şurarea «ei a fost totuşi moditicată :destul 
de adânc în amănunt, penru a face să 
încapă întreaga acțiune in, marginile se- 
vere ale reguuelor trageduei. Avand me- 
reu în față exemplul uvageduei franceze, 
Otway 'a scris o tragedie care respectă 
destul de bine meguleie exterioare ae ge- 
nulăi, dar în care pasiunile protunde şi 
tenebroase se apropie mai de grabă de 
drama romaru.ică şi de complicatele ei si- 
tuaţii. O altă haină clasică a aceleiaşi po- 
vestiri a fost tăiată, cam îngust şi cam 
sărăcăcios, de poetul trancez campistron, 
în tragedia initulatță Andronic, in care 
curtea de la Madrid e înuocuită.cu numele 
prin cea de'la Bizanţ, fără insă ca această 
localizare să meargă mai departe decât 
eticheta 

'Jrecand peste alte creaţii mai mărunie 
şi uitate, adevărații :autori ai tamei tra- 
gice a lui don Canlos sunt Alfieri şi Schil- 
ler, Plecând amândoi de la .povastirea lui 
Saimt-Real, ei au da, adevărata viaţă per- 
sonagiului, rămas de atunci ca una din- 
tre cele mai caracteristice figuri ale tea- 
trului romantic. i 4 

Romantică e într'adevăr isbuenirea de 
pasiuni din tragedia lui Vittorio Aifieri, 
manifestare tinerească :a marelui poet, în 
care toate personagiiie au acea crispare 
de voinţă caracteristică întregului teatru 
aflierian. lubirea nu mai apare aici decâi 
ca un element secundar. Dialogul, sagru- 
mat de pasiunile potrivnice, e tăcut .din 
hânturi de o tragică expresivitate, ca în 
această scurtă convorbire, rămasă .cele- 
bră, în.re Filip şi confidentul său, în clipa 
când i se pare a;fi descoperit vinovăția 


soţiei sale : 

— Uuusti —Udii. — Vedosti? .— lo 
vidi — vu rabbia! 

Dunque 11 Suvapetto?... — E orinai cer- 
tezza... — E imu:o 

kinppo € anicor 2 — Pensa...,— Pensaa. 
Mi segul: 


Holuaniică e de asemenea imag.nâa lui 
dou Vartius in Grana 14 Dita, Care 
ramane şi astăzi cea maj cunoscuta dun- 
tre toate. in âceasua uim urma, nvutațea 
Sia mai aită in uaasiormarea, sau mai 
bine ZIS 10 iMpreuluia ca dramei SuLeveşti 
Pruculuuute ae uuupuoltă primejuioasă şi 
ÎNACSTUDASa A Piutusipiiul, CU ulauuia PO 
LUCA JA ELOTLUTILUL: Sase ŞI ae prictenuuui 
sau, March.zul de rusă, penuu Caşiuga- 
TEa MIU Na IML LiDertai, Wărchezul de 
YDS$a, al Căii, IOl e neinsemnat ia Dante 
tau, ŞI Preubuparule pomute aie Lanarduui 
Principe wăânsiulma scena IDEO uinună 
a alora, Sotie; ele ingieunează 
desiaşurarea dramatică a Ultirneior ae 
Și tac Sa Sucre, Lă reprezintare, drama 
ce autlel atat ae vioale şi de pumă de pu- 
ternica poezie, a lui Schiller. 

Asue romanul ui Saumnt-Real a fost 
SvonuL Că.urva proaucțu teatraie din cele 
Mal ij3RUULE, şi din cuie mal 01 la epoza 
apăripel 10r. 1 a vmpruimuLai scenei ania- 
gnea unui don Uaruus care, deși nepotri- 
vit Cu reautatea, ni rămane Mal pun a- 
tragăror ŞI :Meresant Cin jruuwLul de ve- 
dee arțisSuc şi OINEIESC, 

Odată mai muu se alirmă în aceste 
areații puterea nemăgimită a artei, care 
se tace cu mull mai uşor auzită şi ascul- 
tată decat adevărul, Câci, un secol de 
Cercevail 15Vorice gin ceie ma amauunțițe 
şi mai rabdătoare, au scos din umbra lui 
uitață de veacuri, figara adevaratuiui don 
Carlos. Zeci de mvaţaţi au scu.urat, unul 
dupa aitui, pralui ausareuur I1nviChite din 
arhivele de la Simancas, şi s'au ;silit să 
scruteze gandurile ceie ma. tainice ale lui 
Fihp LI ; zeci ae lucrări savante au îm- 
prâşiiaţ orice nelămurire cu privire ia 
scurta existenţă a infan.uiui. Degete cu- 
rioase nu s'au sfiit nici sâ vânture puţi- 
nul praf ce a mai râmas dintr'ânsul, în 
cripta de marmură solomnă de la Esco-.. 
rial. Viaţa adevărată a acestui principe a 
fost scemcetată şi luminară până în cele 
mai ascunse unghere; şi puţinele taine 
care mai rămân nelărnurite, nu sunt mai 
interesam.e decât cele ce au fost desle- 
gate de mult. 

In felul acesta, icoana adevăratului Don 
Carlos e de mult cunoscută sub lumina 
ei cea adevăraţă, în măsura în care ade- 
vărul e la îndemâna cercetărilor istorice. 
Cu toate acestea, don Carlos continuă să 
rămâmă pentru toţi perscnagiul de tra- 
gedie mai curând decât cel istoric, victi- 
mă a pasiunilor deslănţuite şi a vinovatei 
sale iubiri. — atât e de adevărai că arta 
singură cunoaşte drumul care duce La imi 
ma omenească, şi că adevărul e mai pu- 
ţin preţios pentru noi, decât cunoaşterea 
umui suflet la fel au al ncstru, 

AL. CIORĂNESCU 


Trei pictori ai stepei 


"Urmare sin pia. I-a 


(p. 100). Reese destul de clar 
că  Turghenicv descrie  na- 
tuia într'o atmosferă opusă 
celui lui Gogol. E altfel de via- 
ță, altfel de atmosferă. Un fel 
de crotizare a lucrurilor, după 
chipul și asemănarea autoru- 
lui (de aci provine, desigur 
impresia de  indrăgostită, în 
care ţi se pare că se trausfor- 
mă natura). Erotizmea se gă- 
sește pretutindeni. Pentru fru- 
museţeu jeiomenului, cităm un 


exempiu din Un rege Lear 
al  Stepei: „Nu cred ca 
dincolo de hotarele Rusiei 


să fie undeva zile de Sep- 
tembrie aşa de frumoase. 
Domnea o tăcere atât de 
adâncă, încât şi la o sută de 
pași auzeai fâşâitul veveriţelor 
prin frunzele uscate;  auzeai 
cum se desprinde câte o ramu- 
ră uscată, atingându-se ușor de 
celelalte şi căzând apoi pe 
iarba mocile, unde o aștepta 
soarta putreziciunii. Era um aer 
potrivit, nici prea cald şi nici 
prea răcoros, plin de miresme, 
ce  desfătau toate  vietățile. 
Câte o pânză fină de păianjen, 
ușoară ca mătasea, cu ghemo- 
toc aib la mijloc, plutea uşor 
din aând în când în văzduh, 


se prindea de țeava puștii, le- 
gându-se uşor, — semn hotărit 
de toamnă lungă. Soarele răs- 
pândea o lumină pabhdă şi atât 
de blândă de credeai că e lună 
(p. 75). Nu ştiu de ce, dar ori 
de câte ori recitesc acest pu- 
sagiu — şi aiteve de feiul lui — 
am impresia că amcolo de 
„Pânza fină de păianjen, uşoa- 
ru ca milasa'”, se uscunde un 
chip jermecător de jată. Fără 
să vreau, versurile romanticu- 
lui Eminescu, îmi sună imbie- 
tor la ureche; 
Iar de sus pânăn podele, un 
|Păciujen pun aa vrajă, 
A ţesut subţire pânză străvezie 
ca o mreajă; 
Tremurând ea licureşte şi se 
[pare a se rumpe 
Incărcată de o bură, de un colb 
[de pietre scumpe. 
După pânza de păinjen doarme 
fata de'mpărat... 
Da, așa este: în dosul des- 
crierdor lui Turgheniev, din- 
coio de perdelele străvezii ale 
stilului său, doarme „fata de 
'mpărat“, care, în  vâlvorile 
erotismului, poate fi uneori 
pentru el şi natura... 
Preocupat încă din tinereţe 
de problemele morale — în- 


semnările jurnalului de atunci 
ne stau drept mărturie — Tol- 
stoi se va strădui an cu an să 
găsească o nouă cale de mân- 
tuire. Citeşte Biblia, vizitează 
mânăstirile, ajută pe cei să- 
raci, muncește 'de-avalima 'cu 
țăranii, s'afundă în filosofia 
celor veciii, iar trece la Biblie, 
iar îşi apleacă genumchii pe la 
mânăstiri și din nou se înfră- 
țește cu mujicii. Insă nici în- 
vățătura lui lisus, nici tihna 
mânăstirilor, nici mmulțumirea 
de a ajuta pe cei săraci, nici 
Platon, nici Aristotel, nimeni 
şi nimic nu sunt în stare să-l 
scoată din negura gândurilor, 
în care vârsta îl afundă tot mai 
mult. Numai natura, eterna şi 
frumoasa natură, numai ea î 
mai atrage, numai ea îl mai 
încântă, numai ea îi mai des- 
văluie un colț de dumnezeire. 
Dela Amintiri din Sevastopol 
până la Războ: şi Pace, dela 
Adolescentul și până la Anma 
Karenina, Tolstoi va introduce 
natura, nu numai din necesi- 
tăți de cadru, ci și pentru a-și 
forma sieşi o oază, unde să se 
retragă spre a-şi limpezi gân- 
durile. In felul acesta, mai 
toate descrierile abundă în idei 
proprii; ele sunt, de bună sea- 
mă, singurele pasagii subiecti- 
ve, întrun şir de opere, clă- 
dite mu se poate mai obiectiw. 
Câna în Război și Pace, prin- 
jul Andrei reflectează oşupra 


cerului, aceste reflecţii sunt şi 
ale lui Tolstoi : „Când deschise 
pleoapele, ochii lui (ai prinţu- 
lui Andrei) se înălțară spre 
cer... Un cer nemărginit, înalt, 
nesfârşit, de un albastru cum 
nu-l mai văzuse până atunci. 
Și cerul acesta se desfășura 
peste tot curat și nemișcat, iar 
pe necuprinsul mărginirii lui, 
pluteau încetinel nouri pri- 
begi. Un simţământ de :nenrai- 
pomenită cucernicie năpădi su- 
jletul prințului în fapa acestui 
cer măreț : „Atât de inalt, aşa 
de curât şi de nepătruns este ; 
nu aşa cum îl credeam eu... nu 
așa cum sunt toate pe pământ... 
Da, toate sunt becisnice şi ne- 
roade față de dumnezeirea ce- 
rului acestuia, liniștit şi ne- 
mărginit... Toate... Dar cum 
de-l văd pentru întâia oară? 
Da, e curat... dealtiel... e sfânt... 
Şin afara lui nu mai e nimic... 
Iar eu... însfârşit... mulţumesc, 
o; Doamme!“ (p. 303). Aceeaș 
umpresie de mimicnicie o are 
primțul Andrei şi când îl vede 
pe Napoleon; ...înţelese că se 
vorbea de dânsul şi că acesta e 
Napoleon. Auzise pe aghiotanţi 
spunându-i „Majestate !-, dar 
auzia cuvintele cum ar fi auzit 
un  bâzâit de muşte, Dar cu 
toată admirația ce-o avusese 
pentru e! odinioară, nu răspun- 
se nimic, Ce însemna Napoleon 
şi toate cele pământești faţă 
de cerul 'scela albastru, curat 


și nemărginit, ce se întindea 
asupră-i ?...” (op. cit. p. 313). 
Acestea sunt ideile lui Tolstoi 
despre lume, suspime din ma- 
rele său plânset. Deaceea, de- 
scrierile sale nu mai sunt, ca 
la Gogol, baladice, şi nici pli- 
ne de jeminitate, ca la Turghe- 
niev; descrierile ui sunt puri- 
iicatoare. Ele omoară în noi 
orice urmă de teluric şi reu- 
şesc, graţie poesiei cu care sunt 
făcute, să ne ridice spre sfe- 
rele unei lumi mai bune. Meş- 
ter între meşteri, Tolstoi nu se 
lasă furat de sonoritatea fra- 
zei — ca Flaubert, de pildă — 
ci, întâi de toate, el vrea ca 
alcătuirea vorbalor lui să îm- 
prâştie o vie şi irezistibilă eu- 
forie. iată în ce stil este re- 
dată vânătoarea pe care o fac 
Levin şi 'Oblonski: „„Soarele 
asfințea după o limbă de pă- 
dure și la lumina razelor apu- 
swlwi, micii mesteceni se de- 
semnau sămurit cu ramurile 
lor plecate, cu mugurii umflaţi, 
gata să isbucnească. Din pădu- 
rea deasă, învăluită încă în ză- 
pezi, se percepea slabul susur 
al apei curgând în pârâiaşe, 
Păsările ciripeau și sburau din 
copac în copac, 

In văstimpurile de tăcere 
absolută se auzia foşnetul frun- 
zelor de anul trecut, care miș- 
cau din loc în loc neaua ce se 
topia, şi acel al creşterii ierbii, 
„Cum |, e aude şi se vede cum 


creşte iarba? — îşi spuse Le- 
vim observând o foaie umedă 
de plop tremurător, de culoare 
fumurie, care se frământa lân- 
gă un foarte mic şi prea tânăr 
fir de iarbă. Sta în picioare, 
asculta şi priveu când jos la 
pământul umed şi plin de 
muşchiu, când spre Laska”), 
stând la pândă, când la vârju- 
rile despuiate ale pădurii, care 
se'ntindea înainte-i pe colină, 
când ia cerul plin de pete albe 
de nouri. Un uliu, fără a se 
20ri, mişcându-şi aripile sbură 
deasupra pădurii îndepărtate, 
un altul care urma în aceeaş 
direcție, se făcu nevăzut. Păsă- 
rile ciripeau din ce în ce mai 
tare prin boschete”. E atâta 
seninătate în aceste fraze, atâta 
împăcare a materiei cu spiritul, 
încât citindule, ai impresia 
că ascultați nu ştiu ce melodie 
aeriană. Descrierea vânătoarei 
se termină cu acest smaraldic 
tablou, echivalent cu un frag- 
ment de muzică verdiană : „In- 
cepea să se întunece. Venus, 
senină, argintie, licărea cu dul- 
cea-i strălucire, foarte jos, la 
apus, de după nişte mesteceni 
și sus, la răsărit, Acturus își 
aprindea focurile  roş-închise. 
Deasupra capului său  Levin 
zăria, apoi pierdea din vedere, 
stelele din constelația  Ursei 
mare.  Becaţele îmcetaseră să 
mai sboare, dar Levin hotări 
să aștepte până ce Venus, pe 


care o vedea mai jos de ramu- 
rile mesteacănului, vu fi dea- 
supra şi după ce toate stelele 
Ursei mari vor fi lămurit vizi- 
bile...» Giuseppe Verdi în mu- 
zică şi Michel Angelo în pic- 
tură mar fi reuşit să prindă și 
să reverse asupra noastră mai 
multă divinitate, cum îsbu- 
teşte să prindă şi reverse Tol- 
stoi prim scris: Venus, sen.nă, 
argintie, licărea cu dulcea-i 
strălucire, fourte jos, la apus, 
de după niște mesteceni şi sus, 
la răsărit, Acturus îşi. aprin- 
dea focurile roş-închise...“ Mi- 
nunată frază, minunată muzică, 
minunată pictură ?! 

Fără a ne mărgini mumai 
la stepă (e vorba de Turghe- 
miev şi Tolstoi, fiindcă Gogol 
aparține exclusiv ei) — i-am 
considerat iouși pe câteşitrei, 
pictori ai stepei.  Intențuunea 
noastră a fost nu de a-i privi 
dintrun punct de vedere rigid 
— așa ceva e absurd — ci de 


arăta numai cum, date fiind 
deosebirile structurale dintre 
ei, natura nu rămâne nicio 


odată una şi aceeaş. Ceeace în- 
semnează că arta nu-i delgc o 
imitație a lumii înconjurătoare, 
ci o infinit de felurită transft- 
gurare, a cărei explicație tre- 
buie s'o căutăm în însuși mîs- 
terul divinității, 
VLADIMIR DOGARU 


*) Un câine, 


momen 7 Februarie 1942 





H . massă uniformă, este redat 
Cronica literară cu un relief puternic, prin 


met surprinderea unor trăsături 
fizice şi gesturi ce se repetă 





d bi e €€ 
„Un port la răsărit...“ ss riieee 


gistrală a pregătirilor în ve- 
derea balului anual, dinain- 


TOMAaN de Radu Tudoran tea Crăciunului: „In aceste 


(Editura „Socec“ 


Un inginer bucureştean al 
cărui nume nu ni se spune și 
a cărui vârstă o bănuim a- 
proape de treizeci de ani este 
trimis de societatea unde 
lucrează, să instaleze un mo- 
tor la uzina electrică din Ce- 
tatea-Albă. Inginerul, pe 
seama căruia e scr.s roma- 
nul „Un port la răsări...“ 
povesteşte pe îndelete şi cu 
amănuntul, ca unulce nu 
are să se grăbească, ştiind că 
se bucură, prin dărnicia au- 
torului, de ospitalitatea lar- 
gă a unei cărţi voluminoase, 
de peste cinci sute de pa- 
gini upărive CU sucră lua” 
zuntă, totceise întâmplă 
lui însuși şi ce se petrece 
împrejuru-i, în acel orășel 
depăriat dela graniţa de ră- 
sărit a Ţării. De piictiseală 
și din slăbiciune, ca să-şi in- 
vingă uritul*de lume ce-l co- 
pleșea, se deprinde cu bău- 
tura rămânând totuşi lucid, 
conştient de tristețea şi de- 
căderea morală a euforiei pe 
care i-o procură beţia. 

Comandorul Maximov, o0îi- 
ţer țarist refugiat dincoace 
de Nistru, a cărui soție şi 
fiică fuseseră, ucise de bolșe- 
vici, îl atrage tot mai mult 
prin povestirea aventurilor 
lui marinărești. Un nou pa- 
radis artificial îl ispitește 
acum: acela al imaginaţiei 
exaltate de taifasurile cu co- 
mandorul. Acesta are un 


Yaht pe care amândoi, odată 
cu venirea primăverii, vor 
începe să cutreere limanul 
Nistrului, inginerul devenind 
în scurtă vreme un pasionat 
cunoscător al navigaţiei cu 
pânze.  Comandorul Mazi- 
mov e prea bătrân și sute- 
rind ca să mai poată răspun- 
de la chemarea aventurii. 
Dar inginerul va aștepta cu 
nerăbdare statornicirea vre- 
mii. bune, odată cu vara, 


când va porni singur, în a- 
ventură, pe yahtul coman- 
dorului, dealungul coastelor 
Mării Negre şi apoi ale Me- 
diteranei. Insă odată piecat, 
la prima escală, aventura va 
lua altă întorsătură, mai po- 
trivită cu firea lui, slabă, 
-Goncesivă, şi în fond dornică 
de confortul sigur al uscatu- 
lui. Pe plaja Bugazului, in 
dimineața când aruncă an- 
cora pentru prima escală în 
drumul spre Sud, face cu- 
noştința Nadiei, de dragul 
căreia renunţă, practic, la a- 
ventura marină. Până să a- 
jungă la convingerea că sunt 
sortiți unul altuia, lucrurile 
nu decurg fără frământări 
de conștiință și luare de ho- 
tăriri pentru o despărţire 
„definitivă“. 


Dar o îurtună surprinde 
„Miladul“' — acesta e nume- 
le vasului — pe care sea- 
fiau amândoi, în largul Bu- 
gazului. Isbit în proră de o 
geamandură, yahtul se scu- 
funaă, trăgând-o în adâncuri 
şi pe Nadia. Inginerul isbu- 
teşte să scape din naufragiu, 
innotând până aproape de 
mal unde este adus, în ne- 
gimţire, de niște pescari. A 
doua iarnă îi găsește tot în 
Cetatea-Albă, ascultând pla- 
nurile comandorului Maxi- 
mov, de a construi împreună, 
la primăvară, o nouă imbar- 
caţie, pe care să-și poată re- 
iua  itinerariul  aventuros. 
Dar ascultându-l, inginerul 
își doreşte sincer tihna căl- 
duţă și mediocră, alături de 
o femee oarecare, în orăşe- 
lul dela granița răsăriteană 
a ţării, 


, Bucureşti, 1941) 


zile când străzile, sub gerui 
uscat şi usturător, rămâneau 
pustii, când urmele vieţii nu 
trăsătură excepţională, care miai puteau răzbate în afara 
să-l aleagă dintre oamenii în zidurilor, când orașul părea 
mijlocul cărora. trăiește. E o așezare moartă, dintr'o 
mai degrabă dispus să re- planetă de mult îngheţată, 


nunţe la ceea ce se chiamă 
personalitate, decât să şi-o 
atume și asta, qintrun Ie 
de îngăduinţă dusă până la 
slăbiciune, care ascunde to- 
tuşi mai multă delicateţe su- 
fletească decât se întâlneşte 
obişnuit. EL însuși își recu- 
noaşte odată acest fel îngă- 
duitor şi adaptabil, al omu- 
lui care refuză să lupte, pre- 
ferând acomodarea, compro- 
misul: „Sunt un om stab, 
atât: slab și prea sincer, cu 
mine, cu ceilalți, cu viaţa... 
Nu pot să lupt; mi-e teamă 
că dacă lupt jicnese pe cine- 
va; nu pot refuza nici o ce- 
rere, chiar dacă mi s'ar cere 
să beau otravă“. E un fel de 
a îi şi de a te simţi pravizo- 
riu, disponibil, parcă mereu 
în așteptare, trecător prin 
toate, neindrăzninăd să te o- 
preşti şi să alegi ca şi cum 
hotărirea odată luată ar în- 
semna renunțare la nu ştiu 
ce șansă posibilă dincolo de 
ea. Reflecţia următoare, pe 
care o face la un moment dat 
povestitorul, e caracteristică 


acestei mentalități: „E tat- 
deauna ceva gata să ne pla- 
că mai mult. Nici pasiunile 
nu sunt definitive; se clati- 
nă din Chiar clipa când ju- 
răm pe ele“. 

Pentru eroul cărții d-lui 
Radu Tudoran, aventura în- 
deplinea o funcţie sufleteas- 


că compensatoare, prin con- 


j ieţii A 
țrapi, Cu sedentariămut v de viu, în a cărui albie largă se 


"mediocre în care se simţe 


în case se pregătea ceva 
mare și grav. Leia Cerate 
până la gară, dela marginea 
portului până la cherhana, 
peste tot locul unde era o ca- 
să, o locuinţă de oameni cu 
dare de mână sau de calici, 
la lumina candelabrelor sau 
a opaiţelor afumate, în faţa 
căminelor înţesate cu lemne 
aduse din cine ştie ce depăr- 
tări, sau lângă sobele abia 
desmorţite cu un braţ de 
stut, femeile şi fetele coseau. 
O ciudată neliniște le stăpâ- 
nea, pe toate deopotrivă: 
frunţile lor erau cutate, ochii 
îngrijoraţi, buzele arse ca de 
friguri şi mâinile alergau pe 
ştofe, ducând acul și aţa du- 
pă ele, cu o nemaipomenită 
grabă: își pregăteau rochiile 
de bal“. 

Descrierea  balului dela 
Prefectură, apoi aceea a ser- 
pării din port de ziua Sfintei 
Marii, cu focurile de artificii 
dela miezul nopţii, cu episo- 
dul dramatic al încercării de 
răpire a locotenentului Ilini- 
ca de către bolşevici şi îm- 
puşcarea acestuia, apoi moar- 
tea lui, sunt pagini menite să 
consacre un scriitor. Cuprin- 
derea panoramică a vieţii, 


„viziunea spectaculară a mul- 


țimilor omenești anonime, 
nediferențiate, pline de frea- 
măt şi de culoare, insuflă, 
romanului „Un port la răsă- 
rit..“, un rimt maiestos și 
o desfășurare lentă, de îlu- 


întâlnesc destinele tuturor, 


bine, confirmat prin faptele ;ptrăţite şi egalizate prin u- 


ŞI GOTiNțEeie seMeuuur lui, îi 
cu psopriile-i 
„Mă gân- 
Geam că în această aventură 
mă atrăgea doar noutatea €i, 
frumuseţea mării ca peisaj, 


semănătoare 
fapte şi dorințe: 


nu ca mijloc de vieaţă, liniș- 
ta el doar ca, odihnă și furia, 
ei doar ca sSa-uu utătuiua 
nervii. Eram un aventurier 
fără morbul aventurii, un 
exaltat mărginit la poziţiile 
comode ale exaltării“. 

Nadia nu manifestă nici 
ea vreo trăsătură de excep- 
ţionalitate. Are graţia și far- 
mecul unei fete frumoase de 
optsprezece ani, nici fatală, 


nici misterioasă. Sportivă 
fără vulgaritate, camaradă 
fără afectare gi feminină, 


tandră, puuică — auica u- 
monioasă. 


Tot ce se întâmplă dea- 
lungul celor cinci sute de pa- 
gini e pus pe seama Nadiei 
și a inginerului, cari evolu- 
ează potrivit datelor sufle- 
tești ale fiecăruia şi împre- 
jurărilor ce-i apropie. 

Romanul de iubire a celor 
doi tineri, incheiat brutal 
prin sfârșitul dramatic al 
Nadiei, se proectează într'o 
perspectivă, epică de o am- 
ploare puţin obişnuită în li- 
teratura noastră, cu aerul] 
continat prin exces de anali- 
ză și confesiune. „Un port la 
răsărit...“ freamătă de viaţă 
veridică revărsată cu îmbel- 
şugare, în aspectele ei cele 
mai umile şi mai posomorite 
ca și în cele mai pitorești 
grație talentului de povesti- 
tor al d-lui Radu Tudoran, 
pe care-l preţuim deocamda- 
tă înaintea aceluia de ro- 
mancier, creiator adică al u- 
nor destine omeneşti com- 
plexe. Arta scriitorului exce- 
lează în evocarea unor mo- 
mente când oamenii se simt 
solidari, însufleţiţi prin ace- 


nitatea de măsură a unui 
sfârșit comun inevitabil. 
Plimbându-se odată de braţ 


cu Nadia, în Cetatea-Albă pe 
care aceasta o vedea întâia 
oară, furnicarul omenesc ie- 
şit în acea zi de sărbătoare 
îi apare povestitorului ca o 
ființă unanimă, solidară în 
fiecare din inșii ce o alcătu- 
iesc, ca o vietate în fiecare 
din mădularele ei: „Pe tro- 
tuarul lat ce mărginește gră- 
dina, până la răspântia, cea 
mare, umăr lingă umăr, ca 
pe un vapor încărcat atât în- 
cât te-ai aştepta să se scu- 
funde, oamenii se plimbă 
sub soarele pălit dela sfârşi- 
tul verii. Sunt toți contopiți 
laolaltă, ca un șarpe ce alu- 
necă; nu sunt oameni: e 0- 
rașul. Dacă ai împlânta un- 
deva un cuţit, sar scurge 
printr'o singură rană, sânge- 
le tuturor“. 


Un aer proaspăt, salubru 


circulă nestânjenit în pagi- ! 


nile acestei cărţi, în care pe- 
isajul fizic, — natura — are 
o parte însemnată la mode- 
larea destinelor omenești ce 
se desfăşoară în cadrul ei. 
Descrierea Limanului dealun- 
gul anotimpurilor, şi a Mării 
Negre, apoi bucuriile naviga- 
ţiei și ale înnotului sunt tot 
aţâtea prilejuri în catre se a- 
firmă cu toată bogăția de 
nuanțe, talentul descriptiv al 
d-lui Radu Tudoran. 


O putere de simpatie, dar 
fără  sentimentalitate  dul- 
ceagă, și de îmbrățişare a 
vieţii în aspectele ei cele 
mai diverse, o generozitate 
rară, caracteristică deopotri- 
vă pentru arta scriitorului și 
pentru omul pe care scriiţo- 
rul he face să-l bănuim, sunt 
însușirile ce se cuvin sublini- 
ate la un talent atât de ar- 
monios înzestrat ca acela al 





„ZILELE BABEI”, poezii de 
MADELEINE ANDRONESCU 


Peste câteva zile va apare în 


Sragment final 


Do... re... — Taci, sufiete, sauzi cântări de crin: 
Do... mi.. — Hai! Mângâiat, să 'ntrângi făgaş de- 

[azur. 
Din tresăriri de nopți s'alungi sub văl de chin, 
Tot gândul înturnat pentr'un sfârșit obscur. 


Vifor de cânt cu jar, pentru smâălțate seri, 

Am dăruit belșug, dar cul să'mpart de-acum, 
Câna stihul ofiliț rodeşte doar dureri 

ȘI în lumini, stingher, trăiesc răscruci de drum ? 


Granit de zări colind şi mângâiu alţ bujor, 

Mă tem — Do... re... mi.. do... — doar de un nor 
amar. 
Cu ochi de asfinţit, cern vise în sobor 


Şi mă desprind din gol cu cerul biet hoinar. 


Prind în amurg târziu luceafăr înorat, 

Tovarăş cu năluci — dor trist înmugurit, 

Și iar mă pribegese spre alţ țărm și alt leat... 
Do.. re... — Taina-i de foc şi cântul s'a sfârşit... 


MIHU PRAVAȚ 
YJoamnă târzie 
A rămas portul singuratec, 
agonizând ftizic în ceaţă. 
Au p.ecat marinarii spre noi țărmuri, 
noi chefuri ăi 
şi alte jemei... Să 
Cârciumile pustii sau ferecat sub obloane ruginite. 
Femeile mopţii şi-au şters fardul 


plictisite de monotonie. 
Portul sa'nchistat de tăcere. 


O fată bătrână, rătăcită pe cheiu 
a adunat pe umeri toată povara toamnei. 


ELENA DIACONU 


Poem peniru o elevă 


Lângă coralii moșii ai desenat grăbită 

o monognamă simplă, — şi prietene se miră 

că strângi la piept o cante de-atâtea ori citită, 
cum strânge, 'n gânii, poetul da inimă o Hiră. 
Sta tre Pai ie 

De-atunei, mai somnomoasă ca orișicând, asculţi 
cum bat în tâmple ferigi de ape tinereştă 

și îngeri mani de aur te 'mprejmuiese deseniți, 
Salcâmi se cem în clasa ursuză, şi-aţăpeşti, 


0009. 
Ca florile de nouă ţi-i somnul plin de fiori, 
Nu bănuiești un cântec sau un cuvânt anume, 
ci-un munmur fără margini de care te 'nfori, 
— un munmur care vine dintr'o streină lume 


Atât de 'ncet coboară și-atât de lemeş sue 
acezt greu rod de noapte cu strugurii 

că mu știi de e viaţă sălbatecă, sau mu e 
decât o vrajă care te 'conjură când dormi, 


ȘTEFAN AUG. DOINAȘ 


editura „Pavel Suru“, cartea de 


poezii intitulată „ZILELE BA- 
BEI“, cu trei desene datorite 


d-nei Miliţa Pătraşcu. Numele 





încrederii în talentul atât de 
armonios împlinit al d-nei Ma- 
deleine Andronescu, — încredere 
pe care şi-au format-o cititorii 
puţinelor poezii publicate de au- 
toare prin revistele literare sau 
cei ce ie-au auzit recitate la şe- 
zătorile Teatrului Naţional. Pen- 
tru publicul care niciodată nu 
poate fi „mare“, al celor dor- 
nici şi iubitori de poezie, „Zilele 
Babei“ va îi prilejul uneia din 
cele mai temeinice și durabile 
bucurii ge artă. 


T. 8. STRIBLING: ELECTORII 


Țară a tuturor ciudățeniilor, a 
ultra-civilizației dar și a mizeriei 
În cea mai hidoasă formă, Ame- 
rica ne-a fost înfățișată, de câțiva 
lieraţi de frunte pe care-i are, 


3 îmtr'o lumină nu prea măguli- 


autoarei, d-na Madeleine An- 
dronescu, se va găsi îniâia oară, 


cu acel prilej, pe coperta unei 
cărți, după ce el a mai fost de- 


seori întâlnit pe afişele teatre- 
lor bucureștene, — in anii din 


urmă pe acelea ale Teatrului 


toare. Moravurile cetățenilor săi 
suprasaturați de mașinism și 
progres, în ciuda celor mai stric- 
te precepte creștine, se desvoltă 
după legi proprii care nu se po- 
irivesc înțelegerii europene. 

Un aspect pe cât de interesant 
pe atâ! de veridic al vieții ma- 





„Am sau nu 


Ciudată îndeletnicire mai e şi 
această pe care, săptămână de 
săptămână, o îndeplimim în a- 
cest loc. Insemnările pe care ne- 
am îngăduit să le facem din 
când în când pe marginea ei, vor 
fi uorbit, poate, îndeajuns tutu- 
Tor celor ce poartă interes tine- 
rilor poeți şi jenomenutui liric 
din ultima vreme. Nu-i vorbă, 
ne-am ales-o cu Qragă inimă, 
pentrucă puține alte lucruri cu- 
mnoaştem, care să merite atâta 
dragoste, atâta interes şi pasiune. 
Poetul tanăr e un om care, după 
câte am constatat, a isbutit să se 
desprindă din anonimat, îmnpri- 
mud preocupării și vocației sale 
o coloare pe care nam mai în- 
tâlmit-o în altă parte. Cerul ti- 
nerti lirici ne-a oferit până acum 
destule surprize, tar desiluziile 
pe care, fatalmente, ne-a jost 
dai să le încercam, sunt rascum- 
părate, din belşug, de cele din- 
tâiu. La aceste „cântece noui“ 
ne-am marginit să jum mşte 
simpli glossatori, lăsând  cânup 
liber onrcarui aed care bănuam 
că are de spus cate un cuvant == 
personal şi răspicat. Dacă am co- 
MS greşeii! iu un lucru Caruia 
nu noi putem să-i raspundem, 
mai ales că binevoitori noștri 
neprieteni îşi inu mereu osie- 
TEA, pentru care le mulțumum 
cu această ocazie prinsă din sbor. 
De când ne întâlnim aici, am a- 
vut 0 sumedenie de întâlniri şi 
popasuri la care nu ne-am prea 
ji aşteptat. Căile omenești sunt 
aiâţ de ciudate şi de întorto- 
chiate, încât niciodată mirările 
nu bor fi deajuns. Tocmai de a- 
ceea noi nici n'am nui apelat la 
ele. 

iată însă că zilele trecute un 
cetitor-poet ne trimite un plic 
cu „material liric“, întovărăşin= 
du-i de câteva rânduri care ne- 
au pus pe gânduri. Poesiile erau 
. ceeace se chiamă — mepubli- 
cabile, însă erau însoțite de în- 
trebarea, pusă pe  șteau, căreia 
cu greu î-am putea ajla o desle- 
gare. Corespondentul nostru ne 
întreba: „Răspundeţi-mi, vă rog, 
dacă am sau nu am talent! Da 
sau nu?“ Imaginaţi-vă încurcă- 
tura în care am fost puşi de a- 
ceastă întrebare, care la prima 
vedere pare nespus de inocentă. 
Căci, după lectura poesiilor, ori- 
cine sar ji simţit tentat să spu- 
nă: „Nu; domnule, mai talent!“ 
Și cu acest răspuns s'ar ji rezol- 


Note românești 


este introdus în laboratorul com- 
plicat în care iau fimţă ilustrele 
figuri ce conduc deslinele celor 
peste o sută de milioane de feri- 
ciţi ai democraţiei ae dincolo de 
ocean. 

Cartea a apărut la „Cultura 
românească“, în traducerea d-lui 
Jul. Giurgea. 


VASILE CULICĂ : „MIRUL 
FRUNȚILOR INALȚE“ 


Vasile Culică e un tânăr poet, 
acum la al treilea volum de 
poezii. După „Troiţe“ şi „li, a- 
ceastă nouă culegere vine să ne 
întărească convingerea pe care 
o aveam despre talentul său. 


a Ier 


CANTECE NOUI 


am talent?“ 





vat, din capul locului, toată pro- 
blema. Dar eu nu am putut să 
dau acest răspuns, cu toate că 
„Provocarea“ mi se făcuse chiar 
de către autorul poesiilor, Şi nu 
am putut să fac acest lucru, pen- 
trucă am stat şi nvam gândit 
cam așa: poate că omul acesta 
din pic e un tânăr plin de toute 
inegaltiățile vârstei. Mi-a trimis 
2ece stroje siabe, dar ar fi pu- 
tut să-mi dea o singură strofă 
de genu — puteam ceri, şi în- 
tr'un caz şi antr'aiiul, sa-i spun 
răspicat ducă are sau nu are ta- 
lent? O, dar talentul e un lucru 
atăt de jiexibil şi de relativ 
încât orice jel de răspuns e 
riscat și riscant, și-apoi noi aici 


nu  eliberăm atestate de a- 
cest jel, pentru ca talentul e 
Un „ce“ inejabul de care nu ne 


putem du seama. Toată lumea 
ae tateni, a spus odută un trist 


glumeț şi ni se pare cu acest pa- 
"aQuz conțne și uuevar, mul a- 
devâr. tuientul nu se poate des- 
prinde dimiro  stroja, așa cum 
bhpsu tui mu spune — în cele din 
Ura — preu mare Lucru, Am 
beie cazur, sunt grave și pot să 
dea de gunaii. Vreu tunurui NOs- 


iru coresponuent un raspuns? 
Crede uunsul ca un TâSpuus de 
acesia se puate svarii în vant, 
cu un „da' sau „nu? Ei bine; 
se înşeaiă, 

Noi um fi putut să-i spunem: 
ai talent. Și dacă i-am ji spus-o, 
poate că am ji minţit, Dor oare, 
a avea talent e un lucru care 
Poate să te mulțumească? 

Intrebarea aceasta merită un 
răspuns. Cine oare ar putea să-l 
deslege? 


ȘTEFAN BACIU 


N. B. Manuscrisele se trimit 
la redacţie, menţionându-se pe 
plic: pentru Ștefan Baciu. Și 
răspunsurile: A. M. Ioanid, Nelu 
Baut., Louis, G. C., Ştejan Tănăs,, 
Em. Grigor., 1. Nicon, Em. C,, 
Doru Laliu, Mihai  Culm., Lt, 
Bârzoi 1., Lucian Nest, 1. Niţu, 
Horea L, Gigi Z.: Nu! Melinte 
V. A: ldem!!! 1. Giur., Gh. B, 
Ștef. V. T., Eugen E., Nic, Pred.: 
Altele. 1. Goga, Fl. 1, George 
P., I. Car, A., M. 1. Cos, Dinu. 
Aurel Dum: Da. Mulţumiri. Cos- 
ma D.: Sa predai redacției. Noi 
— numai versuri | 





Ceeuce ni-l jace simpatic pe 
Vasile Culică, este un aer de se- 
ninătate tinerească, pe care-l a- 
jlăm piutind în stroje dela pri- 
ma până la ultima pagină. Dest- 
gur că prietenul nostru va nai 
lrebui să evadeze de sub tutela 
UNOT „maeștri, ca să-l aflăm pe 
deplin realizat; dar acest lucru 
nu este deocamdată, esențial. 
Vasile Culică a tipărit un fru- 
mos volum de versuri. 

E un început de maturizare şi 
o prezenţă care ne bucură și pe 
care o semnalăm cu tot interesul 


OCTAV DESSILA : „IUBIM: 


Autorul romanului „Iubim“, 
este un scriitor de succes, „Svet- 
lana” şi „Două chemări“ s'au 
bucurat de un xăsunet pe care 
doar puţine opere îl pot  reven- 
dica. Tirajul la care au ajuns, e 
o mărturie care în nici un caz 
nu mai are nevoie de alte reco- 
mandări marginale. Noul şi ma- 
sivul roman al d-lui Dessila se 
va vinde, incontestabil, cu a- 
ceeași repeziciune; ediţia a doua 
a cărţii se şi află pe piaţă, cir- 
culând din mână în mână, Măria 
Sa Publiul are cuvântul din 
Plin şi deaceea cronicarul va 
putea scrie mai târziu. Realităţi 


Alcătuirea 


inginerului nu relevă vreo aspectui 





Se trezi disaedimineaţă cu sufletul împăcat. Gân- 
dui îi era și acum la treaba pe care o făcuse ieri. 
Poate făcuse bine că se grăbise... Se putea ca vre- 
mea să se strice... 

După aceea se culcară, Erau trudiţi şi attormiră 
îndată. Dar poate că și'n somn gândul îi îusese la 
ogor, căci se visase pe câmp. Parcă era primâvară, 
ieşise colțul grâului și-l vedea cum creşte sub ochii 
lui. Tot sub ochii lui fi crescu până ia brâu, îngăl- 
beni, se auri şt holdele se legănau uşor în adierea 
vântului... 

leşi în ogradă. Simţi umezeala lipindu-i-se pe 
faţă şi pe corp. ca un cearşeat ud. Mergea bâj- 
bâind, căci era intunerec beznă. Când ochii i se 
obișnuiră cu întunerecui, începu să distingă contu- 
rurile vagi ale lucrurilor... 

Dimineaţa care veni era sumbră, parcă ar fi fost 
mânjită pe faţă cu o cocă făcută din cenușă. 

Intră în grajd, râni şi în acest timp vorbi cu 
animalele, care întorceau capul după el şi-l ascul- 
tau cu atenţie. Caii tropăiau mulțumiți, vacile clă- 
tinau ușor capeţele, 

Când termină treaba în grajd, își zise că ar fi 
bine să se ducă pe ogor, să vadă ce făcuse ieri, 
dacă făcuse bine treaba... 

Ieşi din ogradă fără să mai spună femeii... 

Mergând pe drumeaguli pe care-l bătuciseră ro- 
ţile căruţelor dela drum, până la poarta casei, Dinu 


sufletească a leași preocupări sau în care 
de mulţime, de 


d-lui Radu Tudoran. Naţional. 


MIHAI NICULESCU 


Debutul acesta literar va în. înfățișat de Striblng în roma- 
semna, de fapt, o confirmare a 1tuj de răsuneţ E-ectorii, Lectorul 





relor metropo'e yankee me este 


Când doarme pământul 


(Urmare din pag. 6-a) 


Simion simţi şfichiu! usturător al unui vârtej de 
vânt, pe care cu o clipă înainte îl văzuse mai de- 
parte, în câmp, rotindu-se și ridicând paie și colb. 
Simţi ăcele frigului înțepându-i pielea și se opri, 
nehotărit, dacă să meargă înainte sau să se în- 
toarcă să-și ia cojocelul. Se răsgândi; Saveta l-ar fi 
râs. Și ar fi avut dreptate... Erau deabea la înce- 


putul lui Octombrie. Nu obișnuia să ia colocul de- 
cât hăt-incolo, după Sfinţii Arhangheii, şi atunci 
dacă era nevoe, dacă nu, și mai târziu, după Sfân- 
tul Neculai! Merse mai departe şi înadins făcea 
mișcări mai repezi, ca să se încălzească. Din când 
în când, insă, îl ajungea din urmă câte o pală de 
vânt rece și-i lipia cămașa de spate. O simţea ca 
pe o tablă rece. Se înfiora şi întinzând mânile 
peste umăr, se bătea pe spate, cât ajungea. 

— Măi-măi, îşi zicea mereu, ar îi culmea să în- 
ceapă să ningă de pe acum?! Vântu ista-i vânt 
de iarnă... 

Ajunse la marginea ogorului pe care-l arase și 
privind şi cercetând brazdele, uită de frig, Deşi 


trecuse cu grapa peste ogor, pe intunerec, totuși 
bulgării erau sfărâmaţi şi ţărâna învelea sămânţa. 
Iei-colo doar se mai vedea câte un grăunte și el 
se apleca și dădea țărâna cu degetele deasupra. 
Când dătea peste vreun buleăre de pământ peste 
cate nu trecuss. grapa, îl sfărâma cu piciorul. 

Făcând treaba asta, înaintase și pe la mijlocul 
ogorului, tot aplecându-se și ridicându-se, șalele 
incepură să-l doară şi îl trecuseră nădușelile. Sa 
îndreptă, își apăsă palmele pe mijioc, apoi porni 
mai departe muncina cu acelaş sârg. 

Străbătu ogorul până în capăt, apoi se întoarse. 
Era mai mulțumit acum fiindcă avea sentimentul 
pe care nu-l avusese aseară când terminase treaba 
şi că o făcuse bine, 

Stând pe marginea ogorului dinspre drum, el 
ridică privirile. Norii erau mai sus şi nu mai erau 
atât de negri. Nu mai curgeau ca un fluviu uriaş 
peste vale. 


Văzu departe, în fundui zării, ridicându-se un 
fir de fum subţire, ce tremura ca dinţii unui sire- 





ce anulează teorii, 


- b, — 





dei învârtit de o mână nevăzută. Acolo era casa 
lui. Acolo era Saveta, Teofil... 

Nici un foșnet nu se auzea. Părea că toată în- 
tinderea căzuse în incremenirea veșniciei. Parcă 
sar îi ințins peste tot aripile unei vrăji. 

Cât puteau străbate privirile, vedea câmp şi iar 
câmp, împărţit în ogoare, în pășune; unele bucăţi 
fuseseră arate, puţine însă, ici şi colo câte o pată 
neagră; altele abea fuseseră culese; pe altele po- 
rumbu! își zuruia săbiile uscate ale frunzelor... Dar, 
totuși, toate se odihneau... 

In liniștea aceca, Dinu Simion nu mai auzi foş- 
netul pământului, pe care-l auzea în vară: toşne- 
tul vieţii care se năștea, care creștea, câre se pre- 
făcea şi rodea. Pământul tăcea acum... Era toro- 
pit... Trebuia să adoarmă... 

Mai ascultase liniștea aceasta asomnului pă- 
mântului, dar niciodată nu atât de devreme. Se 
mai culegeau grădinile, Pe ogoare mai era rod, 
necules, necărat... 

Dar nu rămase mulţ cu aceste nedumeriri în 
suflet. Ştia că toate le poruncește Dumnezeu şi 
oamenii trebue să le primească şi să nu cârtiască, 
fiindcă înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu nl- 
meni nu le poate întrece, nici pricepe!.., 


MIHAIL ȘERBAN 


CERE PIE TZARA 
(Continuare în m-rul viitor), 





Liz „a 


ap e a E a a a a a a a a E a a a a at na ea cea a aa Rata Cea 


Imtorcându-se acasă cu strân- 
sura depe ogor, Dinu Simion 
vede în natură semnele unei 
ierni pretimpurii, care-l neliniş- 
tesc, fiindcă nu şi-a terminat 
încă arătura de toamnă şi nici 
mu şi=a adus tot rodul câmpului 
acasă. Dar chipu-i încruntat se 
luminează la apariția tovarăşei 
lui de viață din singurătăţile de 
aici, unde şi-a clădit mai demult E 
gospodăria. Saveta vine şi de Simte 
astădată să-i azute la descărca- 
tul bucateior din căruță, cu u- 
ceeaș tragere de inimă, care lui 
fa fost un wnbold la nLiiCâ. 
Fiul lor, Teofil, e plecat la Oraș 
să facă o „cumpâratură” despre 
care ei vorbesc în șoaptă. 

Dascărcând căruță, în timru: 


lăria-i tristă, 


desnădejdilur. 


la primară. 


a A ta E PO va a ta eta dt an De ta pat 


il 


Muncind pământul altora, în sufletul lui se trezi 
regretul că nu are şi el un petec de pământ. Din 
regretul acesta, cu t.mpul, încolţi și c.escu o su- 
ferinţă care uneori îl năpădea ca un vârtej ame- 
ţitor. Dacă ar îi avut oguiu! lui, ar îi fost și el om, 
ar fi intrat în rândul gospodarilor și satul ar fi 
uitaţ cum se născuse... 

La bani nu se gândea. Nu se gândea nici la casă. 
Numai la pământ, fiindcă în el era isvorul tuturor 
celorlalte bunuri. Avea braţe vânjoase, avea răb- 
dare şi spor la muncă. Când muncea în rând cu 
alţii, le lua înainte mereu. Ceilalţi se luau după 
el și munca avea spor. 

Când apăsa coarnele plugului, cuțitul intra mai 
adânc în pământ şi brazda răsturnată strălucea 
în soare. Trupul i se încorâa, degetele i se strân- 
geau ca niște căngi pe mânerele de lemn şi arcu- 
rile picioarelor vibrau. Năvălea intr'însul o putere 
nouă, parcă i-ar fi crescut rădăcini prin care se 
ridica din pământ întrinsul seva care hrăneşte şi 
face atât de mândră vegetaţia pământului. In cli- 
pele de înfrățire cu pământul, uita că ogorul pe 
care-l muncește nu-i al lui. Se lăsa cuprins şi stă- 
pânit de un vis. Inima îi era învăluită de duioșie 
şi o bucurie nemaitrăită Îl făcea să râdă şi să fie 
vesel. La pământ se gândea cu acecași bucurie cu 
care se gândea și la Saveta... Când, însă, se trezea 
la realitate şi-şi dădea seama că n-ci pământul, 
nici Saveta, nu sunt ale lui, suferința îl copleșea, 
11 cuprindea ca n turbare... Cei care lucrau cu dânsul 
î1 vedeau oprindu-se deodată din lucru, lăsa caii 
în mijlocul ogorului sau arunca sapa, coasa, şi 
pleca peste câmp. Il strigau, fugeau după el, dar 
nimeni nu-l putea întoarce. Nici nu se uita la el, 
nu le răspundea, sau dacă vreunul îl prindea de 
mână și incerca să-l tragă inapoi, era dastul ca 
să-l arunce o privire ca să-i dea drumul. Ochii ui 
aveau uneori întunecimi în faţa, cărora simţeai ce 
simţi când te afli pe neașteptate pe marginea unei 
prăpăsti!... Sa întorcea a doua zi, ca şi cum nimic 
nu Sar fi întâmplat. Nu vorbea de suferința lui, 
m'avea prieteni, fiindcă n'avea încredere Im ni- 
menli.., 

Alteori îl vedeai oprindu-se, se lăsa in genunchi 
pe brazdele proaspăt răsturnate, s'apieca spre pă- 
mânt până ce fața îi atingea ţărâna. Stătea așa 
un timp, parcă ar fi mirosit pământul, apoi se 
ridica și chipul lui era țransfigurat. Iși ţinea pal- 
mele pe brazde ca pe un pântec în care simţi miș- 
cările unei vieți noul... Viața aceasta nouă era în 
brazda pe care o răsturna şi el o simţea, îl pătrun- 
dea ca o adiere... înfiorându-l de plăcere... 

Oamenii îl credeau puţin sărit... 

ŞI, cu cât iucra mai mult la pământ, fiorul 
din fiinţa lui era mai prelung, mai tremurător, ca 
melodia unui cântec de dor. Cum prin părţile a- 
celea pământul nu se cumpăra, ci numai se moș- 
tenea, eza ros de gândul că el nu va avea niciodată 
pământ. Dacă pământul sar fi putut fura şi as- 
cunde, ar fi turat cu cugetul împăcat că Dumne- 
zeu nu-l va pedepsi... : 

II chinuia suferinţa, gândindu-se că de când se 
născuse trăia numai din mila satului. Acum mun- 
cea, dar gândul vechi nu-l părăsea și se simţea 
umilit. Cât timp nu va avea pământ, va fi ca și 
sluga satului... 

In zilele de sărbătoare, când satul iesea la horă, 
el hoinărea pe câmpurile din jur, ca să nu întâl- 
nească pe nimeni, ca să nu citească în cchii cuiva 
ceeace gândea el. In singurătate, singurătatea vie- 
ţii lui devenea și mai tristă şi mai apăsătoare, 

Mai târziu, când dăduse ochii cu Saveta, pe care 
o cunoștea, dar în faţa căreia nu simţise până a- 
tunci cutremurul acela a! ființei, — gândul acesta 
intunecă soarele apărut atunci în sufie'ul lui — 
ca un nor gros: el, niciodată nu va putea lua o 
fată, ain sat, fiindcă era sărac, n'avea pământ, n'a- 
vusese nici părinți... Ce ruşine putea fi mai mare? 
Purta rușinea aceasta în fiecare pas şi pe umeri ca 
pe 0 povară... 

Incepu să muncească pentru bani: să strângă, 
să poată să-și cumpere odată o bucată aa pământ... 
Fiecare ban însemna un petecuț de pământ... 

Saveta avea pământ, dar el niciodată nu se gân- 
dise la pământul aceia, că ar fi putut fi al .ui. Nu, 
pământul ei nu putea fi al lui. chiar dacă i l-ar 
îi Qat părinţii odată cu fata, prin bună înțelegere, 
omeneşte, așa cum se face.,, 

Dar dacă ar îi avut-o pe Saveta! Credea că toate 
ar fi mers mai uşor. Rușinea nașterii lui ar fi f-st 
spălată, satul ar fi uitat cine a fost... 

Speranţa ti era numai în mila lui Dumnezeu. Se 
intreba uneori: Oare cum ar putea să mă ajute 
Dumnezeu? Ofta şi aştepta... 

Auzise de nunta Savetei... O furase... 

Toate s'au petrecut ca într'un vis... 

In zilele care-au ţrecut până ce a plecaţ la ar- 
mată, s'a mai întâlnit cu Saveta pe ascuns... Pen- 
tru el împlinirea datoriei însemna câştigarea unui 
drept nou la viaţă. Va deveni om. Se va întâmpla 
o minune. 

Plecase... Incepu altă așteptare... 

Războiul îi curmase așteptarea. Plecasa să apere 
țara. Țara era pentru el „pământul“. Nu-și făcea 
altă socoteală. Auzea în jur vorbe care încercau 
să lămurească pricina războiului. Nu înțelegea de- 
cât un singur lucru: Pământul ţării, din care avea 
să aibă o bucată într'o zi, era ameninţat... Ce limbă 
curioasă, streină, vorbeau cei care repetau: ideal, 
economie, forţă, alianță, areptate, egalitate, arep- 
tul popoarelor... Pentru el erau numai două cu- 
vinte : pământul ţării. La fel pentru toţi ţăranii... 

Din pământul acesta o parte era al Savetei. Ce 
era al Savetei va fi odată al copilului ei, — copl- 
lul lui. 

Nu se gânea la moarte, fiindcă nu-i era frică de 
moarte. Un singur fir îl lega de viață: dorul de 
Baveta și de copil pe care nu-l văzuse nictodată. 
Dar, dacă ar fi fost să moară, murea împăcat, fiind- 
că avea convingerea că moare pentru binele lor. 





re me ea t ame ze 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 


acelui du-te vino dela căruță la 
șură, în min:ea lui Dinu Simion 
reînvie viața lui trecută, Copi- 
de copil găsit pe 
treptele viscucii din sat, crascut 
de oamenii cu suflet milos. Copil 
ai nimănui și al tuturora, în su- 
fletul căruia suflaseră cu lrăș- 
micie vânturile tristeţelor şi ale 
Infruntă 
într'însul 
gostei de pământ. Toţi au pământ, 
numai el nu are... 

Pe Saveta a cunoscul-o în școa- 
A făcut și el două 
clase. S'au jucat împreună. Apoi 
arumurile li s'au despărțit pen- 
tru o vreme. O zăreşte mai târ- 
ziu la biserică. Simte o strângere 


2 a ETER ea 


dureroasă de inimă. Incepe chi- 
nul diayostei... 

Dar părinţii fetei nici mu vor 
să audă. Cine e el? Un „argat”, 
un copil fără părinți, fără casă, 
fără pămant. O vor mărita cu 
altul înstărit. In sat se vorbeşie 
de nuntă... 

Dinu Simion trăeşte chinurile 
sufletului care-s mai aprige de- 
cât cele ale Gheenei. Apoi se ho- 
tărăște. Foloseşte un truc, o îa 
pe Saveta şi jug în pădure. După 
câteva zile o aduce acasă, Ştie că 
deacum Saveta va ţi a lui. 

Pleacă la armată liniştit. Apoi 
Saveta îi scrie că are un băiat. 
Deparie, el trăeşte un vis, visul 
când se va elibera. Dar peste câ- 
teva zile sună mobilizarea şi vi- 
sul lui rămâne vis.., 


viața. 
instinctul dra- 





Glonţeie îl ocoleau mereu. După fiecare luptă se 
gândea că iar scăpase... [i păzea Dumnezeu! Se 
întreba dacă va scăpa până la urmă? Caţi aveau 
norocul acesta... Noroc? Pentruce? Ca să fie redaţ 
vieţii dinaintea războiului sau altei vieţi? 

Erau momente când își dorea moartea. Dacă ar 
fi fost să se intoarcă în sat, putea ști ce-l așteaptă 
acoio ? Poate Saveta îl și credea mort! Poate se 
măritase! Poate copilul murise!.., Atunci, pentru 
ce sar mai îi întors? 

Se arunca în foc cu ochii închiși, cu gândul că 
e pentru ultima dată, apoi sfârşitul... Scăpa măreu. 

Pusese rănit de trei ori. Cursese sângele din €l 
gâlgâind. A cincea oară câng căzuse, fusese la un 
pas de moarte. Nu-și pierduse conştiinţa şi zăcând 
pe spate în câmp, slăbit, urechea asculta clipocitul 
lichidului roşu, pe care ţărâna ozorului desțelenit 
de iureșul asaltului, de schijele obuzelor, îl sorbea 
cu atâta patimă... cu atâta sete... 

Arma era lângă dânsul, stătea cu o mână pe ea, 
dar nu putea mișca nici un deget. Arma lui! Ce 
fericit era că n'o pierduse!,., 

Se gândi apoi că sânge!e iui va hrăni rădăcinile 
copacilor, se va urca în îructe, se va topi în apele 
isvoarelor, se va întinde pe tot pământul ţării. In 
fiecare bulgăre de pământ va fi un strop din sân- 
gele lui. Va ajunge până în pământul satului din 
care plecase și cei de acolo, bând apa, mâncând 
îructele, vor bea din sângele lui ca d:ntr'o împăr- 
tășanie. Simţea că se topește, puterile îl părăseau! 
Nu-i părea rău că moare! Din contra, simțea cum 
îi crește în suflet o fericire blândă, ca adierea unei 
primăveri... 

Nu se putea mișca, Vedea cerul sus şi soare.e. 
Se gândi apoi la copilăria lui tristă, la Saveta. 
Toate ii apăreau învăluite ca întrun abur... Se 
gândi la copilul lui, pe care maâvea să-l vadă... în- 
cepură să-i curgă lacrimi pela co.ţuriie ochilor... 

__ Lumina începu să se stingă. Crezuse că se lasă 
noaptea. Moleșeala îi cuprindea trupul şi pleoapele 
i se hpeau, grele de somn. Adorini ?! 

Se trezi în camera albă a unui spital. Privise în 
jur mirat. Se afia într'un colț al odâii „uminoase: 
Pe perete, în stânga, atârna, o iconiță. Lângă ea, 
un ștergar brodat, legat la mijloc strâns, cu o cor- 
deluţă, iar capetele îi erau întinse și bătute în ţin- 
tişoare. Văzu strălucind pe ştergar o decoraţie.., o 
cunoştea... o mai văzuse la alţii... Virtutea mill- 
tară... Oare a cui este? se întrebă şi întoarse capul 
spre dreapta să vadă dacă mai era cineva în Ca- 
mera în care se afla. 

O soră în alb veni lângă patul lui, el vru să în- 
trebe, dar nu reuşi să arucu.eze cuvinţeie, Hemeea 
îi tacu semn să stea liniștit, Luă decorația ae pe 
pereLe şi i-o puse pe piept. 

Inyelese și incepu să piângă. Iși simţea sufletul 
MOitşit ca o carpă... 

— O meriţi... îi zise sora. Credeau că n'ai să 
scapi. Ţi-au dat-o pe cand erai în letargle,.. A fost 
Regele la patul tău. El ţi-a pus-o pe piept şi te-a 
sărutat pe trunte... 

Siătea cu ocmi deschişi și lacrim.le îi curgeau 
şiroiu prin CUiguriie pieoape.or, pe obraz pe pernă. 

— Hegele ! șupti vransfigurat și lumina care că- 
dea spre palui lui, prin fereswele mar,, UN inva.ui ca 
într'upa numb. Peste o elhpă, ca şi cum și-ar î. adus 
amu.ntve de ceva mai importani şi de care uitas:, se 
smuci încercând să se ridice şi, nereușind, îngămă: 

--- Pușca? Unde mi-i pușca: A 

Infirmiera îi puse repede palma pe frunte și-l 
opn să tacă etortul. 

— Fii liniştit, e aici. 

Se îndepariă, o luă după noptieră și i-o aduse. 
Când o atinse, începu să râdă printre lacrimile 
care încă-i mai murgeau pe obraJ.... 

— Te-au gâsit pe câmp în nesimţire, cu mâna 
incleştată pe ea. 

— U am, n'am pierdut-o! bâiguia. Apoi șoptea: 
Regele, a 1ost la patul meu Hegee!.,, 

'repui să ramână mai multe uni în spital. Ajun- 
se şi 1a €l svonul că, după răzooiu, ivegele va da 
pământ țăranuor. Aștepia. Se gândea că aacă se 
va face iar sănâtos, il vor ţrimite iar pe trunt... 
ŞI, ca niciodată, îl cuprindea o neliniște, o încă... 
__ Dat razpoiui se termină inainte ca el să fi pară- 
sit spitalul. De dat pâmânt ţaran.or, nu ce mal 
vorbea nimic. Avea să se întoarcă în sat tot așa, 
cum plecase... Bâiea în inima lui un vânt rece, ca 
într'un pustiu... i 

beste cateva zile, mergând spre sat, ducea cu el 
o singură mângâiere: pușca. I-o lăsaseră. Tot dru- 
mul umblase cu decoraţia pe piept, dar când ajun- 
se aproape de sat îi veni în gând că degcaba 0 
pura, era toi el, cel ae altădată, Curajui îi pieri 
şi-l învalui tristeţea. Scoase decorația şi o vâri în 
buzunarul tunicii militâre pe care o purta, căci 
strae.e ui mu le mai avea de mult,.. 

Intrase în sat ca un strein. Cine avea oare să-și 
lipească urechea de pieptul lui ca să ascu-te bă- 
tăile unei inimi peste care s'abătuseră atâtea fur- 
tuni ? Trăia oare Savela ? Il aștepta? Trăia și 
copilul? 

Satul i se păru schimbat, Alţi copii se jucau în 
praful uliţilor... Nu-l cunoştea niciunul și-l pri- 
veau speriaţi. | 

Străbâtu satul, spre casa Savetei. Intrebările i 
asaitau, îl chinuiau. 

Când bătu, ieși chiar ea. 

Inainte de a-i spune un cuvânt de bun găsit, el 
îi zise: 

— Mă tem, Saveto, mă tem... şi cuvintele lui erau 
ca un crâșnet, 

— Nu te teme, Dinule... Te-ași fi așteptat toată 
viața! îi luă ea vorba din gură. 

— Teofil! Teofil! A venit tătuca... 

Il văzu, Era ca ei, ca el cel de altădată. II înșfăcă 
în braţe, îl strângea, îl săruta. Apoi o prinse pe 
Saveta... 

Părinţii fetei nu s'au mai opus. Au făcut nunta. 
În ziua nunţii el a scos decorația şi-a prins-o pe 
cojocel, deasupra inimii... 

Odată cu Saveta, căpătase şi pământ. Dar «el 


m reeenaa a mare e mo ma o m va rm ee Pa era m Derte, 








AND 


DO R4/ 





1942 => 


UL 


7 Februarie 


LR 


nuvelă . A M 
e 
MIHAIL ŞERBAN | 


aștepta alt pământ. Nu-și pierduse speranţa, nu 
uita o clipă promisiunea Ţării care trebuia să fie 
adevărata lui mulțum.re, Satul îl privea acum cu 
alți ochi. Totuș, el tot nu era liniștit, nu era încă 
mulţumit... 

Dar veni și zlua aceea, când a primit actele pă- 
mântului pe Care i-l dădea Ţara. 

Pământul pe care-l primise era departe de sat. 
Plecă a, doua zi, să-l caute, să-l vadă. Dacă ar îi 
avut aripi ! Poate nici aripile nu l-ar fi dus atât 
de repede cât cerea nerăbdarea lul... Acolo era pă- 
mântul făgăduinţei | Pământul lui! Avea pă- 
mântul lui! Se trezi vorbind singur, râzând... 
Trăia un vis! Ii fu frică să nu fie numal un sim- 
plu vis, Grăbi pașii, speriat. 

Plecase în zori. Spre prânz se apropiase. Mer- 
gea tot mai repede. Nu simţea oboseala. ȘI, când 
dădu cu ochii de pământul care acum era al lui, 
se repezi spre el ca o furtună. Niciodată n'ar fi 
putut povesti ce simțise în clipa aceea... Parcă 
i-ar fi luat Dumnezeu minţile !... 

Câmpul era gol, îl acopereau bălării, dar el ve- 
dea valurile aurii ale noidelor de grâu unduind 
leneş în bătaia vântului... 

— Pământul meu ! zise el când păși pe ogor și 
începu să râdă şi ochii îi străluceau în lacrimiie 
bucur:ei. Inainta ca în extaz, cu mâinile întinse, 
cu ochii iuminaţi de fiacările care-l transfigurau. 
Merse aşa pâuâ'n capătul ogorului, se întoarse. 
Apoi, când se opri, se lăsă pe un genunchi, scor- 
moni cu unghiile pământul tare ca piatra, nearat 
de mulţi ani. Nu reuși să rupă decât câţiva sgrun- 
ţuri şi puţină ţărână tăcută praf. Ținându-o în 
palma deschisă, o trecă cu degetele celeilalte mâni, 
parcă ar fi căutat aur în praf. O mirosi. râse, şi-şi 
frecă cu ea fruntea şi părul, — a noroc, 

Apoi se ridică şi privi în jur. Cât vedea cu ochii, 
se intindea câmpul. In fund creșteau dealuri şi 
mai departe se estompau pădurile. În tumul albas- 
tru al depărtării, dincolo de păduri, se arcuiau cul- 
mile munţilor. Liniştea încremenise îm veșnicie. 
Așa cum îusesc veacuri, va fi în veacuri... 

La picioarele lui adierile mişcau firul ierbii şin 
câmp câţiva maci sălbateci pâlpâiau ca niște flă- 


cărti. Toate neliniștile și tristeţea sufletului lui se 


topiră ca prin farmec și se simţi dintr'odată tare, 
ca alţ om. In liniștea, care-l stăpânea, inima lui 
bătea alt ritm, un ritm mal viu. Era mai puternic. 
mai mare. Se simţea om, fiindcă era stăpân. Avea 
pământui iuli. a 

Privind peste câmp, se închegă brusc o imagine 
pe care n'o pregătiseră gânduri. Ii apăru inainiea 
ochilor, ca intr'o plutire, o casă cum pujini gospo- 
dari aveau în sat. In îaţa casei era ograda, deo- 
parte şi de aita șurile şi grajdurile, în dus grădina... 
Casa lui ! Casă făcută de mânile lui! O şi vedea 
pe Saveta pe prispă, torcând şi copilul jucându-se 
prin faţa €i. EL işi scotea plugul... Avea vaci cu 
lapte, cai, 0i... inchise ochii fericit și surâse aces- 
tei plăsmuiri. Se simţea în stare să le tacă pe toait... 
Era tânăr, Era sănătos, o avea aiătun pe Saveta, 
pe Teoiil. Dragostea de a munti era și-acum tot 
atât de mare în sufietul lui... Ba încă şi mai mare, 

Şi plăsmuirea aceea ii lăsă o hotârire in suflet: 
ca tot ce vâzuse în visul acelei clipe, să fie așa. 
Va fi! îşi zișe cu hotărire şi începu să rumege 
planul muncii pe care trebuia s'o înceapă... 

in doua veri iși făcu casa. Casă mare, încăpă- 
toare, gospodărească ; o făcuse cu temeiu, ca s'0 
moștenească și alţii. Din banii pe care-i luase Sa- 
vea dea părinţi, ei ca zestre, mai cumpără, nu 
departe de casă, o bucată bună de pământ. Incepu 
munca grea. Facu grajd mare. şuri, poeţi, îngra- 
diri, Sâpă fântână în ogradă... Pământul rodise d.n 
beișug, ca după odihnă îndelungată. Din primii 
ani roada îi dăduse putinţa să-și scoată din chel- 
tueli... să mai facă și altele pe lângă casă, să mai 
cumpere vite, să le înmulțească, Nu avea altă plă- 
cere decât munca. Pentru el munca era ca un sbor 
spre soare... Il înălța în sferele cele mai îna.te... 

Dar bucuria lui cea mai mare îusese în ziua când 
o adusese pe Saveta pe pământul lui. Munceau 
umăr lângă umăr. Gospodăria înfiripată creştea 
văzând cu ochii. Acolo, în singurătate, viaţa era 
numai a lor, și se simțeau mari și tari, parcă ar îi 
fost singurii stăpâni ai lumii... 

Primaverue suăiuceau și ardeau în sufletele lor, 
ca şi afară, în câmp. In verile arzătoare, truda spo- 
rea produsul muncii şi cu gândul la ziua de mâine 
râvna lor se transforma în bucurie. 'Toamnele erau 
mănoase. Culesul roduiui le întărea credința stă- 
pânirii până'n veac. Iernile erau lungi şi viforoase. 
Viscolele ridicau troene cât gardurile. Urletele lu- 
pilor înconjurau casa. Instinsul era alb, alb. Cerul 
se unea cu pământul și era tot una şi ochiul, ori- 
cât se sbătea, nu reușea să spargă cercul strâns în 
jurul casei. Picior de om nu s'abătea peste iarnă pe 
drumul acela... 

Seara se culcau devreme. Se sculau cu noaptea 
în cap. Zilele erau scurte şi nopţile lungi. Iși găseau 
întotdeauna de lucru, ca să nu-i apuce uritul. Săr- 
bătorile şi le petreceau stând la povești. Bărbatul 
le povestea întâmplări adevărate din războiu, care 
însă pentru femeie și copil erau cele mai grozave 
povești. Când incepea să povestească, el se și ridica 
și lua din cuiu, de pe peretele din odaia curată, 
pușca. Era martora şi prietena lui cea mai bună. 
Povestind, €l însoțea povestirea cu gesturi, sărea 
de pe scaun, se trântea jos, în mijlocul casei, ca ei 
să priceapă mai bine şi €i îl ascuitau înmărmuriţi. 
Din când în când se cruceau.. 

Alteori el le citea din cărţi. Citea greu, dar lor le 
plăcea și, după ce citea, fiecare spunea ce a înţeles. 
Din asta ieşea și veselie câteodată, 

Din când în când se duceau la bătrâni, în sat. 
Când trebuiră să-l dea pe Teofil la şcoală, l-au dus 
în sat şi un timp drumul lor fu mai des într'acolo... 

După patru ani Teofil reveni acasă, Crescuse, a- 
proape îl ajungea în înălţime pe tatăl lui, In trufia 
adolescenţei lui, părinţii vedeau voinicia-i de mâine 
şi se mândreau. Le era scump ca ochii din cap. 

Viaţa lor era întreagă și anii se scurgeau uşor. 
Nimic nu se scurge mai uşor ca timpul, când mun- 
ceşti. Copilul prinsese dela ei dragostea de muncă 
şi munceau cu drag împreună. Părinţii n'aveau timp 
să trăiască păreri de rău pentru vremea care tre- 
cea, fiindcă se gândeau mai mult la viitor. Ţinta 
lor era viițorul... Si viitorul acesta era Teofil... 

Gândindu-se mereu la viitorul copilului, uitau 
de viaţa lor. Se apropia vremea când Teofi! trebuia 
să plece la armată. Li se intunecau sufletele. Ce 


În utmeneintetiiiaie 2 ui Dau i 





tristă şi goală avea să le fie singurătatea! Ce.pu- 
Stie și tristă li se părea casa și ograda, când el 
pleca, uneori, la oraş, sau prin sâte.e dimprejuri 
Doi ani! Când o socoteşti dinainte, vremea ţi se 
bate părea ca o veșnicie, dar după ce a trecut, 
parcă a îost o ciipă.. 

Așa judeca şi D:nu Simion și-i spunea şi femeli 
lui ca s'o incurajeze şi s'o pregătească pentru zi- 
lele de singurătate care aveau să vie. Datoria era 
datorie, ţrebpuia să şi-o faca și 'Leotii cum și-o 1ă- 
cuse şi ei. Implinirea datoriei către patrie fusese 
Norocul vieţii lui... 

Tatăl se gânâea mai mult la ziua când Teofil se 
va întoarce din armatâ... Se va însura, va avea copii 
mulţi... Până atunci vor mai cumpăra pamant, ul 
vor umpărţ.... Se lasa furat de vis şi vedea apărand 
în jurul casei lui un sat, un sat mare şi trumos, cu 
biserică, cu şcoală... Uneori ii povestea și Saveti 
visul acesta și râdeau şi se bucurau amândoi ca 
nişte Copii... 

. L] Li , , [] , [ă [] , “ 

In timpul cât făcuse drumul delia căruţă în şură 
şi îinapo!, cărând cu braţele porumbul, toate acestea 
r: Pisa prin minre lui Dinu Simon, ca intrun 

n... ] : 4 

Incă nu terminaderă, când auziră un cântec 
străbătând noaptea înegurată. Creştea, scădea, 
parcă l-ar fi învăluit puoaia şi l-ar fi desveuit 
vântul. 

Oprindu-se unu] în faţa altuia, amândoi părinţii 
exciamară deodată: 

— Teotil ! 

In ei, ca şi'n ogradă, parcă se stârni un freamăt. 
Singuratatea se însufieţi. 

Dinu Simion își umi.ă bojocii și glasul lui pu- 
termic. bubui în noapiea care se lasa, ca un tunet. 

— Toe-o0-f-i-l... 

bi rdopunse ecoul cu glas de departe, 

— Fiiil., 

Apoi sauzi şi răspunsul, încălecâna ecoul. 

— Eu is! Ihiii).., 

Mama dădu repede în casă să aprindă lampa. 

Când sgomotul pașilor ceiui care venea pe drum 
bocăniră lângă poartă, tată! se repezi să deschidă. 

— Ai făcut rost? îl întrebă șopiit şi se vedea 
după glas cât era de nerăbaător să afle răspunsul. 

— Yacut. Sigur... 

Intrară în casă. Bătrânul trecu in camera curată 
Şi reveni îndată cu pușca, leotil scoase o legatu- 
Trică dun traistă şi începură să incerce cartușeie in 
armă. Femeia alerga ca un prâsnel prin casă, pre- 
gătind masa... 


L] . Li . 


* 

A doua zi dimineaţă, când ieșiră pe ogor, cu plu- 
&ul, nouri negri curgeau dinspre Cordun, peste sa- 
tele şi pădurile de pe Valea Moldovei. Involburân- 
du-se, rostogolindu-se, — in goana lor năprasnică 
işi schimbau mereu infăţişarea; pâreau când niște 
monștri apocaliptici, când rostoguliri de munţi in- 
îr'o împărăție a tăcerii, când armate prinse intr'o 
incăerare crâncenă. Din când în cand, insă, mai 
apărea câte o paiă pe cer, ca obrazul senin al unei 
Domniţe de basm și văzăunu se iumina peni.u 0 
clipă, şi chiar soarele își mai arunca privirea scur- 
tă în jos, ţrist... 

Apoi norii se îndesiră și nu mai apăru nici un 
petec de cer aibastru. Dar scurgerea lor nu se opri. 
Ca şi apeie care vin mari şi intâinesc în cale un 
zăgaz, norii se adunau deasupra văii, Involburarea 
creştea şi s'aprop.a de pământ. Poate şi ei atinse- 
sera in tuga lor un zăgaz peste care nu mai pu- 
teau trece, Poate umpluseră valea mai departe, 
unde-i trecerea strâmuă între deaiuri înalte, împă- 
durite şi-acum valurile din urmă, dând peste cele 
dinainte, se încălecau, se învolburau, ca nişte ape 
într'un clocot fără sgomot, Era o vânzoleală da 
urieși și de balauri, care stinse mai devreme ca în 
aite zile lumina soarelui. 

Nimeni nu a știut ce s'a mai petrecut peste 
noapte, dar a doua zi dimineaţa, norii acopereau 
cerui într'o încremenire de moarte. O linişte care 
înfiora stăpânea întinsul şi înaltul. Falduruie grele 
ale perdelei întinse între cer și pământ atârnau 
atât de jos, încât le simţeai umezeala rece pe creş- 
tet. Păreau nişte ugere uriaşe, umflate, pata să 
crape din cauza prea multului lichid, 





Dinu Simion se grăbi să termine în ziua aceea 
aratul. Aruncă și sămânţa, Era întunerec când în- 
cepuse să treacă cu grapa peste ogor. Aprinseră 0 
gazorniță, pe care o aduseseră cu ei, și la lumină 
ei palidă și tremurătoare, făcură și treaba asta de 
două, ori, Se grăbise, deși își zicea întotdeauna că 
graba strică treaba și nu se grăbea niciodată, ca 
să nu facă lucrul de mântuială. Il îndemnase o 
presimţire... 

Ajunseră târziu acasă... 

— Ce-aţi întârziat atâta... zise femeea, apoi, fără 
să aștepte răspuns, începu să împartă borşul în 
farfurii. Se ridicau aburi groși, mirositori şi băr- 
bajţii se grăbiră la masă, 





. (Urmare în pag. 5-a) 


altă 


Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 'P. P. Nr, 24464-938