Viata Rom. (R.), 1928, 20.1

Proprietatea Bibliotecii 


Universităţii lași 
—_————_ 20 


X- 


WWIII 2221.784 


Viaţa Rominească 
Revistă literară şi ştiinţifică 


VOLUMUL LXXIII 
ANUL XX 


IAȘI 


INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE ŞI EDITURA 
VIAŢA  ROMINEASCĂ 
1928 


DES +50... o... .. i. 
d babia Inainte : 
* dir amp! t $ 


i Bal n uzina stil iis 
; 1934 i 
i 5 JUI j 


Domnul Raşcu 


— Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, dar eu vä ştiu demult, 
de copil, cînd erați elevul lui răposatul tată-meu, ştiţi dumnea- 
voastră, Raşcu, profesorul de geografie dela Mihnea-Vodă, ştiţi 
dumneavoastră, cind era în Teilor, unde se mutase din Rota- 
rilor, cind era director Stăncescu, ştiţi dumneavoastră... 

Bătrina vorbea pripit, în fraze întretăiate de incidentale nu- 
meroase, silindu-mi mereu memoria să lege căpătăe de fire des- 
trămate din urzeala vechilor amintiri. 

Privesc cu luare aminte pe guraliva solicitatoare şi caut 
să-mi reconstituesc figura fostului meu dascăl de geografie. Nu - 
izbutesc să-i icoana in chipul slab şi osos al bătriioarei 
ce-mi stă inainte. Să fie vina celor treizeci de ani ce sau aş- 
temut la mijloc, între chipurile de-atunci şi fäptura ce-mi stă 
în față? Trebue să fi avut cam aceiaşi virstă, pe atunci, tatăl, 
pe care o are astăzi fiica, Cu puţină silă, gonesc imagina pre- 
zentă a bătrinei noduroase care-mi vorbeşte, şi revăd pe domnu 
ea se ate cum icoana lui s'a crestat definitiv pe răbojul amin- 

mele. 


Scurt, dololan, em domnul Rașcu purta mustâţi mari şi 
iavorite pieptănate ; -i grăsună era totdeauna rasă proas- 
păt ; citeva şuviţe rare de pâr erau trase cu grijă dintro parte 
peste bolta lucitoare a craniului pleşuv. Era îngrijit la haine, 
veşnic cu vestă de pichet, scrobită, albă cu picăţele albastre şi 
cu o fundă albă, lată, subt ul răstrint. 

Nu l-am văzut niciodată grăbit. 

Intra în clasă tacticos, strâbătea cu pas măsurat, totdeauna 


„chipuit, de pe catedră şi de pe scaun. Cit ţinea ceasul de lecţie, 


nu se ridica din scaun. Vorbea puţin şi rar, cu o voce adincă de 


6 _______ VIAŢA ROMINEASCĂ 


sjós maf 
„exprimindu-se în crimpee de propoziții scurte. Intreba mă 
era ochi. Aproba sau dezaproba cu cite o mişcare abia 
perceptibilă a capului. Nu explica niciodată lecţia nouă şi nu 
cobora niciodată de pe catedră ca să cerceteze prin bănci ara 
tele şcolarilor. Tot timpul se juca cu creionul, pe care-l ţinea 
mina dreaptă, intorcindu-l cu viriul cînd în sus, cind în jos, cu 
o mişcare ritmică şi regulată, ca de automat, totdeauna aceiaşi. 
Scotea din cind în cind. din buzunarul vestei albe, un ceaso pr 
mare de aur, pe care-l privea lung, parcă l-ar fi dojenit 
merge prea leneş. Cu cit ora de lecţie se apropia de stirşit, cu 
atit cercetarea ceasornicului se indesea, „Cind mai răminea are 
minut, două, pănă la sunarea clopoțelului pentru ieşire, domn 

ne spunea scurt : 2 l 
az pehtru lecţia viitoare luaţi mai inainte până la locul 
cuture. 

Apoi se scula şi pornea spre uşă cu acelaşi pas măsurat, 
cu care intrase. Exact în momentul cînd trăgea ușa după el, 
clopoţelul începea să sune. Nu ne răpise nicio secundă din 
recreatie... l 

r) reflecţie a bătrinei, care-şi urma vorbăria, imi rupse firul 
aducerilor aminte : 

— Il iubeaţi mult, ştiţi dumneavoastră că era om bun. 
Deaceia am îndrăznit să vă supâr... k 

Bătrina ajunsese, desigur, la sfirşitul lungii introduceri. Ina- 
inte de a intra în materie, atacind obiectul solicitării pentru care 
venise—o intervenție pentru o pramatie de nepot,—fäcea un a- 
pel direct la cel mai duios dintre sentimentele ce trebuia să păs- 
trăm fostului nostru profesor, 

Da, bătrina avea dreptate. Fusese un om bun, domnul 
Raşcu, Aceste două cuvinte: om bun, erau inscripția sâpati pe 
lespedea ce-i acoperea locul de veci din cimitirul amintirilor foş- 
ților lui şcolari, Si o astfel de inscripţie merită un pios prinos 
de recunoştinţă, chiar după ce s'a scurs mai mult de un sfert 
de veac, 

Dau solicitatoarei cele mai sincere asigurări despre intere- 
sul cu care-i vom cerceta cererea şi rămin singur, cu privirea 
țintuită pe petiția cu ue pe dl se ce lipite, lăsată pe masă, şi 
cu mintea dusă departe, la chipul bunului meu fost profesor. 

Greu să-l mai alung. Parcar vrea să se răzbune pentru 
citeva decenii de uitare. 


Om bun! 

Desigur că fusese om bun, domnul Raşcu. 

M'apuc să-mi revizuesc mărunţişurile amintirilor, scoţindu-le- 
rind rind, de unde stăteau clasate şi etichetate, in sertăraşe 
demult neumblate. 


DOMNUL RAŞCU 7 


Oare impresiile copilăriei noastre rezistă controlului strins, 


făcut cu putințele de judecată ale virstei mature? Nu A Ar at 


o impietate cînd sullăm praful gros ce inveleşte amin 

privim, dezbrăcate de vestmintul cu care le-a acoperit timpul, su- 
punindu-le unei analize meticuloase, cu reactivi sensibilizați de 
experiențele unei vieţi lungi? 

Problema era poa ispititoare, ca să-i pot rezista. 

De ce trecea drept om bun, domnul u? 

Pentrucă niciodată, timp de patru ani, cit l-am avut profe- 
sor, nu i-a scăpat vre-o vorbă aspră impotriva noastră, a copiilor, 
nici măcar vre-un cuvint de dojană, orice năzbitii am fi făcut. 
Na pedepsit niciodată pe vre-un şcolar, N'a pus niciodată şi ni- 
mănui vre-o notă rea. Nu se cunoştea corijenţă sau repetență 
la domnul Raşcu. Ajunsesem să credem că este vre-un fel de 
nepotrivire firească între ştiinţa geografiei şi sancţiunea repeten- 
ției. Ce stranie impresie ne făcea cind auzeam că, la altă şcoală, 
cutare a rămas „din cauza“ geografiei ! 

Ora de lecţie a domnului Raşcu nu ne dădea fiorul rece pe 
care-l simţeam la apropierea altor lecţii. Era o lecţie veselă 
uneori, plicticoasă de cele mai multeori, niciodată însă dătă- 
toare de emoții. 

De pe catedra pe care sta liniştit şi nemişcat, profesorul 
scotea elevii la ascultare unul cîte unul, pe rind, Şcolarul trecea 
întăin pe la catedră, pe care depunea caetul cu desenuri de 
hărţi, în care domnul Raşcu nu se nita niciodată, apoi păşea 
spre „harta murală“ spînzurată peste tabla neagră, şi începea 
să spue lecţia. Cind harta era cu nume, mai mergea cum mer- 
gea, pe potriveală. Cind se nimerea însă să fie o hartă mută, 
se petreceau adevărate dezastre cosmice. Munţii se mutau în lar- 
gul oceanelor, fluviile își schimbau matca trecind peste cimpii, 
insulele se rătăceau prin mijlocul continentelor, noroadele emi- 


lui lor, întrecute tot felul de năzbitii. Prăpădul lua 
catastrofale pănă cînd elevul, îngrozit el însuşi de cele ce spu- 
nea, își pierdea cumpătul şi se „ Atunci profesorul îl con- 
cu un zimbet incurajator. Nota nu era niciodată mai mică 
Un alt elev lua locul celui dintăiu. Clasa, amuzată 
ori speriată de cele auzite, începea sasculte altă versiune şi 
timpul trecea. Ceasornicul de aur al domnului Raşcu, îndemnat 
de privirea-i iscoditoare, se indura să-şi aprope acele de punc- 
şi clopoțelul punea capăt lecțtei. 


VIAŢA ROMINEASCA 


| ò 


Din cind în cind, domnul Raşcu „ne dădea ora“. Aceasta 
se intimpla numai cind aveam geografia în ora a doua—cea din 
urmă—de după amiază. 2 

Lucrul se petrecea cu regularitate de program. — i 

Profesorul işi făcea obișnuita intrare in clasă. N'apuca însă 
să se aşeze bine în scaunul catedrei, cînd, un glas anonim de 
şcolar rostea din fundul clasei : 

— N'am preparat! x 

Atunci, profesorul întreba din ochi clasa. Unanim, toți con- 
firmam în cor; 

— Nam preparat | 

Convins că afirmația corespunde adevărului, domnul Raşcu 
zimbea cu indulgență, închidea catalogul şi scotea pe un elev 
la tablă. Harta murală era coborită, înfăşurată pe speteaza ei, 
ca un steag pus la odihnă, şi rezemată întrun colț. Apoi elevul 
lua ceată e se incerca să desemneze pe tabla neagră, in tăcere, 
conturul geografic al Ţării despre care aveam lecţie. Desenul 
eşea măestrit; harta putea să închipuiască ori ce ai fi vroit: o 
țară din Himeria sau din planeta Mart, un animal ciudat sau 
vre-o fantezie secesionistă. Incercarea se repeta cu încă unul 
sau doi camarazi, după care, domnul Raşcu ne da ora, pâră- 
sind clasa, pentru ca la rindul nostru, să mergem să jucăm ba- 
rul pe maidanul de peste drum de biserica Icoanei, pe care 
sa clădit, mai tirziu, Şcoala centrală, | 


+ 
+ A 


In cel din urmă an s'a intimplat cu domnul Raşcu o poznă 
care era aproape să-i înstrăineze simpatiile, aşa de cu bună 
dreptate ciştigate, Cită emoție, cite discuţii, cite comentarii n'a 
pricinuit acea intimplare ! Ea a rămas întipărită adinc în sufle- 
tele noastre de copii, ca unul din cele mai de seamă episoade 
din viaţa şcolărească. 

Pe vremea şcolăritului nostru era obiceiul ca profesorilor, 
la care ţineau mai mult elevii, sau de care se temeau mai mult, 
să li se dea cadouri de ziua lor onomastică, De acest obiceiu, 
profitau mai mult profesorii care-şi aveau patronul la Sfintul 
Constantin. Aceasta, în rindul întăiu, pentrucă Sfintul cădea în 
cana pă Soror E mi buchet de trandafiri era cel mai eftin şi 
cel mai ica p dea ne mărturisi respectul dragostea 
pentru un profesor, In rindul al doilea, era din AR pe noastră 
şi o manevră dibace: sărbătoarea cădea aproape de încheierea 
poa Sa nu eră ni os crape ao pă probei să facă 

resia sentimentului de i 
delicată a elevilor lor, PO e 

De această manifestare nu se bucurase niciodată bunul domn 
Raşcu. Din nenorocire, pe nume de botez, îl chema loan. Sfin- 
tul său patron cădea în timpul vacanței de Crăciun şi într'un 


timp, cind nu se găseau 
mare nedreptate celui m 
da-l tocmai pe el, de la 
simpatie. Și cum nu sta 

, nici să fa 
am hotărit să-l sărbători 


„ Ne-am gindit, totuşi, că se tace o 
n dintre profesorii noştri, eliminin- 


uterea noastră nici să schimbăm 

inilorească trandafirii în lanuar, 
pe domnul Raşcu la redeschiderea 
şcoalei, după sfintul loan obişnuitul buchet de trandafiri să 
fie înlocuit cu un „obiect artă”. 

Ideia a fost bine primită. Propagandiştii nau avut mare 
bătae de cap ca sadune suma. Argumentele lor erau simple, 
dar convingătoare, 

— Săracu Raşcu! 

— Bietu domnu Raşcu ! 

— Hai să-i facem şi lui o plăcere, săracul! ` 

Şi ntr'adevăr na fost şcolar al clasei, care să nu se simtă 
dator să dea cit mai mult cu putință. Mai ales că, după sărbă- 
torile Crăciunului, puşculiţele erau bine garnisite. 

Adunind dinarul bogatului cu obolul săracului sa stins 
suma respectabilă de optzeci de lei. In dimineaţa zilei a treia 
după stintul lon, o comisie de şcolari „a tras la fit* orele de 
lecţii şi s'a dus în calea Victoriei cu mina strinsă, ca să cum- 
pere obiectul. Discursul cu care avea să se facă predarea era 
acelaşi cu care Patraulea, oratorul clasei, hiritisea în numele 
nostru pe diverşi profesori la onomasticele respective, 

Serbarea făgăduia să reuşească pe deplin. Eram încîntaţi 
gindindu-ne la efectul ei, la surpriza plăcută a bunului nostru 
profesor, neobișnuit cu asemenea manifestații. 

La ceasurile două, înainte de intrarea în clasă, comisia s'a 
inapoiat cu o măreață călimară de birou. Era o frumusețe de 

mară: de cristal, cu un capac în chip de Minervă de bronz 
şi înşurubată pe un piedestal în lormă de disc rotund de onyx 
verde inramat în bronz aurit. 

Trecem obiectul din mină in mină. Ii cintărim greutatea, 
felicităm comisia de chilipirul găsit şi nu mai sfirşim cu laudele. 

Deodată însa, admiraţia se schimba în groază. Constatăm 
că pt prin care se înşuruba călimara în onyxul piedes- 
talului era prea subțire, aşa în cit cristalul ieșea uşor din 
piedestal ! 

Nu era insă timp nici de schimbat, nici de reparat. Profe- 
sorul trebuia să intre. Am meremetisit aşa cum ne-am priceput 
înțepenind călimara cu hirtie şi cu aşchii dintr'un băț de chibrit, așa 
ca să A că. rea ce vom Înmina-o profesorului, Ce va fi pe urmă 


vom 

Emoţionaţi, aşteptam intrarea profesorului, dintrun minut 
într'altul. Patraulea, în banca întăia, ținen mină foile cu dis- 
cursul, pe care-şi aruncă mereu ochii. Mihalcea, în fund, ţine 
ascuns obiectul, peniru ca, la momentul potrivit, să iasă ca să-l 
Inmineze sărbătoritului. 


10 VIAȚA ROMINEASCĂ 


În sfirşit, domnul Raşcu apare, cu pasul lui măsurat, şi se 
urcă pe catedră. Noi răminem în picioare, Profesorul ne aruncă 
o privire mirată. Atunci, Patraulea face un pas înainte desface 
foile, tuşeşte şi începe cu glas tare: , 

— Mult respectate domnule protesor şi lubite ai nostru 
părinte sufletesc ! Sint în viaţa oamenilor ca şi în viaţa popoa- 
relor momente in care graiul stă mut şi în neputinţă să ex- 
prime avalanșa sentimentelor ce ne tulbură sulletele. Un astfel 
de moment e şi cel de faţă... , 

Protesorul a înțeles intenţia şi şi-a luat o atitudine solemnă, 
Noi ascultam cu nerâbdare desfăşurarea discursului, pe care-l 
ştiam pe dinafară de multe ori ce-l auzisem, Nici odată nu ni 
se päruse aşa de lung şi de anost. De astădată gindul nostru 
era aiurea. Inima ne era strinsă de frică: va ţine ghiuventul ? 
L-o ti înţepenit bine Mihalcea ? 

Patraulea a ajuns în sfirsit la peroraţie: 

— ŞI ca un slab indiciu al marei noastre afecțiuni, vă ru- 
güm să primiţi acest neinsemnat dar... 

Capetele tuturora se întorc spre fundul clasei. 

In acest minut însă, se produce ceva catastrofal. Se aude 
întăiu zgomotul unui lucru ce cade jos, apoi o huruitură. Cons- 
ternaţi, zărim piedestalul călimării rostogolindu-se ca o roată pe 
podeaua clasei în spre catedră. Mihalcea cu restul călimării in 
mină, aleargă să oprească discul. In clasă e un freamăt. Ciţiva 
băieţi les din bănci în calea discului poznaş. 

Dar Patraulea a sfirşit peroraţia şi, cu ea, discursul, In 
clasă s'a făcut tăcere. O atmosferă de ghiaţă se lasăn jurul 
nostru. Mihalcea a prins piedestalul chiar subt catedră şi acum 
cu spatele spre profesor, se chinueşte să-i înşurupeze la loc că- 
limara. Broboane de sudoare-i izvorăsc pe frunte, se preling pe 
după coada sprincenei şi-i curg şiroae pe obraz. Un camarad se 
invirteşte pe lingă el, chip să-l ajute, dar mai rău îl încurcă, 
Noi privim spre tavan ori pe subt bănci. 

Singur domnul Raşcu nu şi-a pierdut cumpătul. Cu ziube- 
twi obişnuit pe buze, aşteaptă siirşitul scenei, netezindu-şi 
favoritele. 

In sfirşit călimara, ţinută bine cu o mină de fund şi cu 
cealaltă de coiful Minervei, e depusă pe catedră. 

Domnul Raşcu ne spune: 

— Mersi băeţi. Mi-aţi făcut plăcere. 

Apoi ne dă ora. 

Un camarad îl urmează pănă'n cancelarie, ducind câlimara 
cu grija cu care se scoate afară din odae un om bolnav, 

Noi am rămas în clasă stăpiniţi de un simţimint de jenă 
pda uean Nimeni nu se mai gindea la barul din maidanul 
coanei. Un potop de ocări a căzut e capetele comisiei care 
cumpărase obiectul. Se poate să fost atit de orbi, atit de 
nepricepuţi şi săia un obiect în aşa hal! Apoi necazul se întoarse 


DOMNUL RAŞCU 1t 


celui ce nu fusese în stare să-l ție măcar zece minute 

să-l încerce mereu, ca cel puţin să-l îi predat intact pro- 

„oase Ce-o fi gindind el de stingăcia, sau poate de calicia 
noa 

Peste citeva zile necazul nostru sa prelăcut în furie: Un 
camarad evreu, care locuia prin partea căei Văcăreştilor, ne-a 
povestit că trecînd prin Hala Vechiturilor, a văzut acolo expus 
cadoul nostru, 

II vinduse în ajun domnul Raşcu t 

Multă vreme, chestia cadoului a stirnit discuţii şi certuri 
printre elevii clasei, Eram dezamăgiţi şi încurcaţi. Aveam noi 
dreptul să ne simțim jigniți de disprețul arătat de prolesor 
pentru cadoul nostru? Nu cumva gestul nostru a fost făcut cu 
atita neîndeminare, în cit a pricinuit un efect tocmai pe dos 
celui intenţionat ? 

Controversa a riimas nelămurită. Noi am părăsit şcoala — 
pe atunci numai gimnaziu cu patru clase—ne-am împrăștiat pe 
a alte şcoli sau pe la alte rosturi şi chestia cadoului a fost 
acoperită de uitare. 


a 
. * 


* Trecuserä ani. 

Intr'o zi, întimplarea mi-a scos în cale pe un vechiu ca- 
marad de şcoală, aruncat de soartă prin alte meleaguri. Am 
stat amindoi de vorbă citeva ceasuri dinaintea unei mese dintro 
berărie, depănind din caerul vremii, trecînd în revistă lucruri 
uitate și oameni dispăruţi. Şi cum figurile foştilor profesori do- 
mină întotdeauna amintirile copilăriei, colegul meu aduse vorba 
şi despre domnul Raşcu. El venise mai tirziu în contact personal 
cu Raşcu şi-mi făcu citeva contidențe asupra vieţii intime“a bu- 
nului nostru profesor. 

— Ce proşti eram! Raşcu era un tembel. Noaptea juca 
cărți la club şi dormea dimineaţa. De aceia îşi punea orele nu- 
mai după masă. Era totdeauna absent cu mintea din clasă, câci 

c noi încurcam continentele şi ţările, el işi reconstituia 
oviturile date ori primite noaptea la masa verde, ori făcea 
combinaţii pentru seara următoare. Avea şi o codiță care-l toca 
de bani. Ţi-aduci aminte de afacerea cu cadoul ? Cit singe rău 
ne-a făcut ! Şi cînd te gindeşti că ne-a vindut călimara, atenţia 
născocită din dragostea noastră naivă de copii, ca să-şi impace 
prietina care-i făcuse o scenă tocmai cind îl găsise la ananghie 
din cauza devenei din gh E A 

Colegul povestea cu erenţă, ar îi c n gazetă 
un caz prin America de Sud. il ascultam cn inima 
sfişiată, se părea că in fața mea un nator smulge cu 
brutalitate vălul care acopere de p e vulgului, o relicvă 


12 VIAȚA ROMINEASCĂ 


De sigur că acesta era adevărul. Colegul cunoştea bine 
faptele şi le comenta just. Cum se explicau acum toate! Şi cum 
în mintea noastră de copii, lenea, indolența, nepăsarea domnului 
Raşcu se acopereau cu masca înșelătoare a bunătăţii! 

M'am despărțit de vechiul coleg, pe care nu l-am mai re- 
văzut. Amintirea întilnirii cu el a rămas ca un strop de noroiu, 
asvirlit din intimplare pe un tablou de preţ. Dar timpul a şters 
pata şi a lăsat aproape nealterate culorile vechi, aşternute de 
artistul—închipuire pe pinza vremii. Abia dacă, cu o sforțare de 
atenţie, se descopăr citeva urme. Și din fundul neguros al 
trecutului, icoana domnului Raşcu se desluşeşte mereu, așa cum 
o tixaseră ochii copilăriei noastre, păşind cu mersul lui tără- 
gânat, privindu-ne cu ochii lui care nu vedeau nimic, asculțin- 
du-ne îără să audă ceva, învirtind creionul pe catedră cu mişcări 
de automat, incapabil să facă vre-o neplăcere școlarilor lui. 


* 
=- . 


Bătrina a venit a doua zi după rezoluție, Ceruse un lucru 
„ioarte simplu“: nepotul rămăsese repetent pentru a doua oară 
in aceiaşi clasă şi cerea ingăduința s'o mai repete încodată. 
Lucrul era oprit de regulament. Pe petiție, directorul şcoalei 
scrisese necruţâtorul „aviz negativ“, Invocarea amintirii domnului 
Raşcu era talismanul care trebuia să neutralizeze rigorile regu- 
lamentului. Bătrina se pierdea în mulţumiri anticipate : 

— Ştiţi d-voastră ce om bun era. Nar fi fost el în stare 
odată cu capul, să facă aşa ceva. S'au schimbat şi timpurile şi 
oamenii, Ce haini |... un biet copil... 

Sigur că domnul Raşcu n'ar îi lost capabil de asemenea 
neomenii... Strănepotul fusese crescut— aceasta se vedea lămurit 
—în bunele tradiţii ale străbunicului. 

Simţeam cum de departe, din cimpiile eliseene, spiritul 
fostului meu profesor radia vibrații etereice de nemărginită bu- 
nătate. Cum, val după val, se strecurau în sufletul vechiului său 
elev, alunecau calde de-alungul braţului și se închegau în virful 
condeiului, picurind în slove iertătoare,,. 


Constantin Kirițescu 


` Cu prilejul „Timpului Regăsit? 


Opera lui Proust se imparte, în chip evident, în două părț 
foarte distincte : primele şase volume, acele pe care autorul a 
mai avut timp să le revadă, şi restul. Revăzutul era lucrul cel 
mai important la Proust; vom înțelege-o amintindu-ne felul cum 
lucra el: primele corecturi se întorceau cu ştersături şi mai ales 
cu adaosuri nenumărate, următoarele la fel, așa încît textul de- 
finitiv era uneori de două ori mai lung decit cel de la început. 
Şi trebue să conchidem că mai ales in aceste adaosuri se gä- 
seau lucrurile de valoare, dacă comparăm partea revăzută cu 
cea nerevăzută, 

“Le temps retrouve»>, cele două volume de curind apărute 
şi cu care se inchee seria, sint la nivelul obişnuit părții a 
doua : Multe detalii strălucite, dar şi multă umplutură, vorbărie, 
mahalagisme inutile, Ce e bun şi ce e râu în „Le temps retrouvé“ 
e iarăşi de acelaşi fel ca în restul operei; aşa că cele de mai 
jos se potrivesc nu numai „Timpului Regăsit* ci lui Proust 
în general. i 

~ 


Mulţi din cei care allaseră înainte de a-l ceti, că Proust e 
un scriitor cu totul original, au fost uimiţi probabil întilnind în 
lectura lor la tot pasul—şi din ce în ce mai des, cu cit se a- 
propiau de sfirşitul operei—pgeneralizări, maxime, constatări de o 
banalitate şi de o evidenţă extraordinare; spre pildă : „Non seu- 
lement certaines gens ont de la mémoire et d'autres pas.. mais 
même å égalité de mémoires deux personnes ne se souviennent 
pas des mêmes choses“ sau ; „les accidents étant uits par 
des causes matérielles, peuvent parfaitement avoir lieu au mo- 
ment ou des volontés fort différentes... les rendent détestables... 
comme il aive chaque jour dans les incidents les plus simples 


„A VIAȚA ROMINEASCA 


de la vie où pendant qu'on désire de tout son coeurne pas faire 
du bruit à un ami qui dort, une carafe placée trop au ord de 
la table tombe et le réveille". 

Banalităţile de acest fel sint prea violente ca să putem 
crede că autorul nu şi-a dat seama de calitatea lor. Adevărata 
jor explicaţie e cred, următoarea: ni se întîmplă, cind conside- 
räm cu atenție neobişnuită un cuvint obişnuit, ca acesta să ni se 
arate dintr'o dată ca ceva straniu, şi să ne pară curios că e le- 
gat de cutare înțeles, De asemenea, un lucru pe care îl vedem 
în fiecare zi, capătă uneori o expresie neaşteptată, parcă, şi 
nouă, ca şi cum l-am vedea pentru prima oară. Tot aşa se în- 
timplă şi cu adevărurile cele mal cotidiane. Imprejurările vieţii 
ilustrează uneori atit de concret şi de insistent aceste adevăruri 
pe care noi le ştiam numai „în teorie“, încît sintem siliți să le 
constatăm, în gind, căci excesul lor de evidenţă ne-ar compro- 
mite, dacă le-am enunţa cu voce tare. Astfel aceste constatări 
evidente devin fenomene profund intime, ba chiar adesea mai 
mult sau mai puţin subconştiente, şi prin aceasta foarte atrăgă- 
toare pentru Proust. 


Cred că maximele de care vorbesc sint rudimentele unor 
analize de constatări evidente ca acele de care vorbeam. Aşa 
se explică dece numărul lor e cu mult mai mare în volumele 
apărute după moartea autorului : nerevăzindu-le n'a mai putut 
sà dezvolte analizele schiţate. 


Un alt indiciu că aşa e sint multele analize de ceia ce 
am numit constatări evidente, admirabil dezvoltate, şi aceasta În 
tot lungul operei lui Proust. Un exemplu între multe altele : vreme 
indelungată Proust a stat retras întrun sanatoriu şi acum a re- 
apărut pentru întăia oară în „lume“, la o serată a pemen de 
Guermantes. Aici e impresionat adinc de cit sint schimbaţi 
toţi vechii lui cunoscuţi, toți albiţi, îmbătriniţi. Acum abea Îşi 
dă sama de timpul trecut. Intre alţii, Bloch: „Pour moi qui l'a- 
vais connu au senii de la vie, il était mon camarade, un ado- 
lescent dont je mesurais la jeunesse par celle que n'ayant cru 
vivre depuis ce temps-là, je me donniis inconsciemment å moi- 
même. Yentendis dire qu'il paraissait bien son âge, je fus étonnė 
de remarquer sur son visage quelques-uns de ces signes qui 
sont plutôt la caractéristique des hommes qui sont vieux- Je 
compris que c'est parce qu'il Vetait en effet et que c'est avec 
des adolescents qui durent un assez grand nombre d'années 
gue la vie fait ses vieillards". (Sublinierea e a noastră). Fără în- 
doială Proust ştia demult că bătrinii sint oameni care au fost 
tineri pe vremuri. Şi totuşi simţim minunat cum constatarea lu-- 
crului îl surprinde şi-l emoţionează. 

Din acesi exemplu se vede că, cu cit constatarea e mai 
evidenta cu atit e mai interesantă, căci e dintr'un strat sulletesc 
mal adinc, mai depărtată de comunicarea cu ceilalți, 


CU PRILEJUL „TIMPULUI REGASIT" 15 


Dacă cetim pe Proust atribuindu-i această intenție de cite 
ori intilnim o idee generală în genul lui La Palice, le vedem 
subt o lumină cu totul nouă, ele capătă adevăratul lor sens; şi 
cum această atribuire de intenţie se potriveşte totdeauna, avem 
iarăşi o probă că presupunerea noastră a fost justă. 


$ 
Pe cît de respectuos şi de atent e Proust faţă de toate nu- 


__anțele vieții sulleteşti, pe atita e adesea de nepăsător şi de ar- 


bitrar cu cea exterioară, cu ceiace se te numi acțiunea 
romanului. Toată această acţiune pare a fi inventată pentru a 
exemplitica—iîn chip excesiv de altlel—anumite legi sociologice 
sau psihologice. Astiel pentru a arăta că cotele sociale sint 
foarte variabile, toate app ză care la început nu sint du 
beau monde, stirşesc prin a fi admise de lumea mare şi ajung 
să joace un rol important în ea: Bloch, andin, Morel, M-me 
Swann, Gilberte Swann, M-me Verdurin, M-me de Cambremer 
etc. ; în schimb, foarte multe din steleie societăţii îşi pierd cu 
um acte Swann, Charlus, ducesa de Ciuermantes şi 
a - 

Alte ori, cind a venit timpul ca autorul să descopere un 
adevăr, o socială sau un lapt, nenumărate mici incidente 
vin, toate într'un minuscul interval de timp, să pledeze şi să-l 
convingă : la serata -unde Proust bagă întăia oară de seamă 
cit a imbätrinit, totul pare a fi pregătit dinainte ca să-l convingă 
de ce trebue să alle. Nu numai că fiecare invitat în parte ji 
prezintă masca timpului trecut, dar servitorii vorbind între ei de 
dinsul Îl numesc „Le pere Proust“, ducesa de Guermantes îi 
zice: „mon plus vieil ami“, un tinăr îi trimete un bilet ce se 
termină cu „votre petit ami“, cînd Proust spune din greşală 
vorbind de el însuşi „un jeune homme“ toată lumea incepe să 
ridă, etc. Şi autorul mai dă a înţelege, că pănă atunci nici o 
întîmplare de acest fel nu-l făcuse să simiă timpul trecut. A- 
ceste incidente revelatoare care în viaţă sint risipite întrun in- 
terval de mulţi ani, apar la Proust strinse laolaltă  într'o 
singură seară. 

lată cum se explică aceste lHagrante abateri de la expe- 
riența curentă : In opera lui, Proust nu caută să surprindă ritmul 
realităţii ci pe acel al amintirilor ce se urmăresc în voia lor, 
ritmul visării. De aci supunerea oarbă față de asociaţiile de idei 
care îl conduc prin infinite paranteze şi digresiuni; de aici im- 
presia aceia de curgere fără it, involuntară parcă, şi care 
scoate şi mai mult în relief detaliarea, dantelarea minunat de 
fină şi de minuțioasă. In fine tot cu acest ritm e în legătură 
Inrudirea dintre Proust şi Bergson ca nuanţă a comparaţiilor şi 
ideilor. Caci bergsonismul e filosofia vieţii adinc intime, ea dis- 
prețuieşte inteligența grație căreia comunicările dintre oameni 
devin posibile ; e filosofia visării. 


10 _VIAŢA ROMINEASCA 


Visările lui Proust nu mai au nimic comun cu viața reala ; 
el prinde doar, de ici colo, cite o fişie de „timp pierdut“. l 
e foarte natural ca, atunci cind stai pe ginduri visind la faptu 
că ai imbätrinit, să-ţi treacă în scurt pe dinainte o mulțime de 
mici întimplări, dovezi şi urmări ale îmbătrinirii. De asemenea, 
gindindu-te ce schimbăcioasă e societatea înaltă față de favoriţii 
ei, ideia aceasta are să-ţi trezească probabil în minte un şir de 
exemple doveditoare, iar cele nepotrivite cu gindul urmărit vor 
rămîne in umbră. Astfel Proust imprimă realităţii exterioare rit- 
mul şi legile sufleteşti ale visării singuratice, 


Copiii cunosc nu numai jocurile în comun ci şi jocurile so- 
litare, ba chiar pur intelectudle, vreau să zic acele care se pe- 
trec pe de-a întregul în minte, fără să lie nevoe de nicio 
exteriorizare. O odae poate deveni, spre piidă, în mintea copilului 
o peşteră, ascunzătoarea unor hoţi, mobilele cîini credincioşi ce 
stau de pază, iar mama devine nevasta căpitanului şi coase în 
aşteptarea bandei care in curind are să se întoarcă cu pradă 
bogată. Dacă n'ar fi jocurile copilăriei în care un lucru e în a- 
celaşi timp el şi altceva, poate că ideia de simbol n'ar avea 
nici un sens pentru noi, nam înţelege cum mielul poate îi în 
acelaşi timp un animal şi blindețea. 


Proust profită de faptul că în noi toţi mai trăesc reminis- 
cenţele acelor jocuri, pentru ca, uneori, să le joace din nou cu 
cetitorii lui. Urmarea e un sistem intreg de comparații în jurul 
unei comparații sau a unei idei centrale. Astfel în „Le cote de 
Guermantes” descrierea reprezentaţiei de teatru în care autorul 
vede peniru a doua oară pe Berma, Proust se preface a crede 
că e în fundul mării şi că lojele teatrului sint grote marine. Şi 
jocul „de-a fundul mării” se prelungeşte zeci de pagini, cuprin- 
zind nenumărate comparații, intre persoanele din public şi zeități 
sau animale marine etc. De asemenea în „Le temps retrouve“, 
autorul imaginează la serata prinţesei de Guermantes ca se allă 
la un bal mascat şi interpretează tot ce vede în consecinţă. 


Dar în opera lui Proust e încă un alt izvor de comparații 
inrudit cu cel descris, mai important însă, Cine e obişnuit să-şi 
observe viaţa intimă din periferiile conştiinţei, a observat de 
sigur nişte urme interesante din jocurile de care vorbeam : ştii 
foarte bine că copacul pe care îl priveşti în depărtare se cram- 
ponează tu rădăcinile de pămint; dar te amuzi o clipă închipuin- 
du-ţi că e aşezat pe jos ca o jucărie şi că stă în trunchiu în 
echilibru. Sau îţi treci vremea eliminind din percepția aceluiași 
copac adincimea şi silindu-te pentru citeva clipe să-l vezi plat 


ca un decor de teatru. In acest fel te prefaci că te păcăleşti. 


singur, păcăleală scurtă şi de abea simțită de altfel. 


— CU PRILEJUL „TIMPULUI REGASIT: i7 


Adesea comparațiile lui Proust sînt asti 
el d i 
bate. lată un exemplu: Autorul n'a mai E Drosu ce ee 
ronul de Charius. Acum îl vede „Convalescent d'une por a 
1 comme en une sorte d ipi - 
ypo eras visible et brillant tout le métal ee pă cra pe d m 
, es maintenant de pur i na de sa chevelure et de 
e gisem 
tis de ia chevelure..." Astfel, cu ratie, Prosa oua 
ara Şi părul lui Charlus de argint şi își impune pentru o clipă 
voe numai de înlăturarea unui strat bruma pară rile Dă 
mintul s devie vizibil de aloe A Îsi aaa ca zăcă- 
alt ex : Ştim toți că termometrul 
dă mad e conştient 


du-și că termometrul e un fel de ființă. De aici comparatii și 
ici i 

epitete ca „la petite sorcitre*, „la petite ke". etc. A a 
mirarea că coloana de mercur se pricepe să constate 


atit de precis tem bolnavului, 
a : a porata ca osia (Vezi in „Le câte de 
o comparaţie e bună cind intre termenii ei 
ni peer. a de preferință neaşteptate. Această calitate ar pu- 
akko umită obiectivă, şi, de sigur, multe din comparaţiile lui 
o au, Dar, după cum am văzut, cu totul altul e sensul şi jus- 


ă comparaţiile lui Proust, spune că 

i sas se potrivesc parcă in virtutea pd piete poe ei 
A îndoială că or prea rpp e datorită adesea nu 

lucruri e spirit a celui care face opiere 

stare de spirit sugerată şi cetitorului. Aceste comparații juste 


rites... me félicitèrent de les avoir decouvertes au „microscope* 


quand je m'étais au contraire servi d'un télescope 

De dee choses très petites en effet mais parce qu elles y eih 
nA pe grande distance ct qui étaient chacune un monde“ 

era su cu citeva pagini mai inainte Proust îşi comparase 
X acă nu cu un microscop, cu o lupă: „Car ils ne se- 

eag pas comme je l'ai deja montré, mes lecteures, mais les pro- 
ecteures d'eux mêmes, mon livre n'étani qu'un de ces verres 


2 


18 VIAŢA ROMINEASCÀ __ — ——— 
e S a. 
i heteur, l'opticien 
i e ceux que tendait à un ac i cea: 
goneet i, Sioa că grâce auquel je leur fournirai le y 
; i 5 i se 
ye > pia ping AER sau telescop, bsi Be porti 
potrivesc, aceste comparati AD" Chjar dacă microscopul, mărind 
ind-o de rea G C a 
noastră O eee) ni-l prezintă nu wam, or gaio 
ze cat deosebit de cel normal — mulţumită e mather 
le. de:ivălue — ştim că avem în faţa noastră wa, cr e pa 
in ectei este aşa cum îl vedem în eg „3 meta 
tilizează realitatea. Dimpotrivă, stările de suiie cafe md ae 
să care Proust le mire a le acu aa io DN i 
i i întunecate, căci singu onsist mea 
nur his Linpaiað nebulosul clar-obscur esențial lor, Pro 
le schimbă firea, le stilizează. CETERA 
Dar comparaţia cu aparatele optice po i aere 
lt Bais : După cum un decor de teatru, rE d aai ppg iai 
ilăcite cînd îl privim printr'un binoclu nepotrivi eră ere 
nli a i se precizează pe măsură ce punem binoc vede rel isi 
penina ch pag ot asiel va na com Coa ie "os ana 
i, + e 
erai prana prin stilul lui Proust. Numai că în acest din 


i in minte mirarea: 
eti e Proust îţi trece cite odată prin : 
PRE prd ne nu sint nuanţe caracteristice numai mie, c 


ente 

ma ce greu e să fixezi astfel de sen 
pariere subt lumina conştiinţei, apoi z uite. Dat 
afară de aceasta, de sigur că unul din avantagiile stă 
ri unui analist oarecare, era capacitatea de-a nge, 


ii ni y de alţii, 
iciodată in conversații, nu sint cunoscute , 
ngri kor şi tendința contrarie, cea care încearcă să ne A 
vingă că toţi oamenii sint asemenea nouă : îţi vine eră sea 
înţelegi“ spre pildă cum ceva care) îți place foarte mu a 
place altuia. Omul e o ființă în acelaşi timp individuală z socia , 
şi cele două tendințe reprezintă aceste două aspecte ale pe 
tului nostru. Amindouă ne înşală: oamenii sint mai variaţi pan 
puțin variați decit înclină, alternativ, a crede. Tendinţa so 


CU PRILEJUL „TIMPULUI REOĂSIT+ 19 


e aceia care ne dă iluzia că frumusețea ar fi o însuşire obiec- 
tivă a lucrurilor, ea ne face să spunem „e frumos" în loc de 
„îmi place”. 

Sentimentele estetice sînt mai totdeauna vagi şi fugitive, 
ca acele pe care le iubeşte şi le caută Proust; și întradevăr, 
vorbind de romanele lui Bergotte, de sonata lui Vinteuil sau de 
tablourile lui Elstir, el analizează şi fixează adesea sentimente 
estetice. Dar dacă Proust s'ar fi ocupat în acelaşi fel de opere 
de artă reale, el ar fi creat prin aceasta un fel cu totul nou de 
critică, pe care am putea-o numi critică psihologică, 

Desigur, mulți critici au descris sau au caracterizat impre- 
siile lor estetice în faţa cutărei sau cutărei opere de artă. Dar 
ei o făceau în treacăt, în chip nesistematic, fără să dea lucrului 
importanța cuvenită. Atenţia lor era îndreptată pe nedrept, a- 
proape exclusiv în afară; ca şi cum opera exterioară, în mate- 
rialitatea ci — roman, sonată sau tablou —ar fi singurul lucru 
important. Ei au uitat că anumite sentimente imprecise, uşoare, 
adesea copilărești sint acele care fac din operă o operă de artă. 
Şi poate că felul sentimentelor e şi explicaţia uitării: sentimen- 
tele estetice, de multe ori, sint frivole şi naive iar criticii, mai 
ales cei literari, țineau prea mult să fie oameni serioşi. 

Proust ar îi fost ca predestinat pentru realizarea unei 
astle] de critici, pe deoparte prin talentul său unic pentru 
pazite sentimentelor nedesluşite, pe dealta graţie acelui 
i ct care i-ar fi dat posibilitatea să distingă im e estetice 
pur individuale de acele cu valoare mai mult sau mai puţin o- 
biectivă, adică comune unui grup de oameni mai mult sau mai 
puţin numeros. Căci, bine înţeles, grupul pe care un astfel de 

critic l-ar reprezenta, al cărui purtător de cuvint ar fi, ar varia 
nu numai ca număr, dar şi acei care l-ar compune n'ar fi tot- 
deauna aceiaşi: unele sentimente estetice criticul le-ar avea în 
comun cu unii, altele cu alţii. 

or era ue critica Sa pei ori pri int nici ea să fje 
unilater ologică. el ea ar ui escopere prin ce 
tehnică să ser air căror trucuri literare, cutare artist obține 
cutare sentiment estetic. 

S'ar putea obiecta că analiza şi fixarea sentimentelor fru- 
mosului ar insemna estetică şi nu critică. In orice caz nu trebue 
uitat că opera fiecărui artist adevărat corespunde unor senti- 
mente estetice cu nuanţe unice şi foarte caracteristice; altfel 
artistul nici n'ar putea fi „personal“ din punct de vedere estetic. 
Aşa dar estetica de care e vorba nu sar ocupa de principii ge- 
nerale ci ar fi tot timpul în strins contact cu detaliile operelor 
de artă; ar fi o estetică aplicată la critică. 


loan D. Gherea 


Demonul Tinereţii 


—— 


XVI 
„Ca floarea cimpului Infloreşte”. 


i -i ho- 
jurările se desfăşurară întocmai, potrivit cu marea 

are car mi dir pini lect Ap ri 
trecu din în tren, se opri oc ferita 

tocmai cădea ferăstruica. El ciocăni scurt şi i se ; 
ivi cineva de jos în sus, Se lăsă cercetat, neona r 
in acea clipă că nu i se va Tas În ză a + 

lecă fruntea şi primi K 
"I Se cr ri rr şi-şi găsi locul. Deci sosirea la Tecuci era 
lapt împlinit. O parte a faptului era în viitor, insă tocmai de acel 
ză Unii e roi intră în accidente şi catastrofe. El zimbi, pa 

cea mai simplă apreciere a probabilităților îl făcea să fie ferit 
aşaceva. Mai întăiu, desigur că acei oameni îşi întirzie timpul, 
îşi schimbă drumul, îşi prefac hatăririle, se întorc pe căi încticite. Au 
şanse mai multe la Beria nenorocirilor. 

i m nici întirziere, Se 

Onai însă pe tatăl său bolnav, în pat. I imbrăţişă şi-l cer- 
cetă cu grijă. Se încredinţă că propria Iui traiectorie răminea 

himbată. 
Iti Colaneini avea un uşor acces de angor pectoris. Era un fu- 
mätor neînduplecat, s'ar fi putut zice eroic. Şi semnele luptei iul 
i se vedeau în petele de fum dela mina dreaptă, la cele două de- 
gete cu care purta ţigara, şin mustaţa-i încărunţită prea de vreme, 
—rămasă însă de un castaniu unsuros dedesubtul nărilor largi şi 
negre ca nişte minuscule hornuri căptuşite cu funingine, Rănile vii 


DEMONUL TINEREŢII 


— 


2i 


nu se vedeau ; Se auzeau numai ca un cintec straniu înlăuntru, 
cînd Naum îşi apleca urechea asupra pieptului. Acel piept fusese 
odată tare şi stătuse totdeauna d în haina de oştean. Cu toate 
cusururile lui de violenţă şi încăpere cu toată puţina cultură, 
Naum demult ştia în tatăl său un om deosebit — întăiu printr'o 
strictă corectitudine, ceiace num 


asiune ea el onoare, și al doilea printr'o 
a sălbatică a meşteșugului,—socotind oștirea mai presus d 
toate funcţiile sociale. e ştirea mai presus decit 


Aşa cheltuindu-se cu energie pe drumu-i îngust, lăsase în 
wma lui pe mama băiatului, care murise încă tinără, într'o umbră 
«de tristeţă. Căci cu un caracter ca al lui, viaţa nu era uşoară. Şi 
îmbătrinise şi se uscase şi el înainte de vreme, fumind țigară dela 
țigară. Acuma în pieptul acela altădată tare, suna un vag zvon 
de cornuri militare, cîntind retragerea şi amurgul. 

La această observaţie ironică a colonelulu , Naum se simţi răs- 
colit de ceva care sămăna cu durerea, de ceva care i se punea în 
cale și putea să tulbure armonia unor hotăriri. 

— Tată, îi zise el zimbind şi luindu-i mina; poţi să fii li- 
niştit, căci de astădată nu-i decit un avertisment. Poţi să te faci 
bine şi să trăești mai mult decit noi, — numai să voieşti, ` 

— Aşa mi-a spus şi doctorul Rizescu. ŞI el fumează caşi 
mine. M'a sfătuit să mă las de tutun,—măcar să fumez mai puțin. 
Insă eu cred că trebuie să întrerup brusc. Cu moderaţia nu pot 
face nimic: abstinența e mai uşoară; cu toate că doctorul, pro- 
babil ca să mă mîngiie, m'a încredințat că el nu-i capabil nici de 
una, nici de alta. Vra să zică ai venit să-mi dai o veste mare. 
Mi-ai spus-o îndată, între primele cuvinte,—deşi ai pretins c'o 
lași pe mai tirziu, după ce mă cercetezi, 

— Am spus eu asta, tată? 

— Ce să-mi spui? Am înțeles că te-ai imbolnăvit brusc la 
Manastirea Neamţului, însă de o altă suferință. Frumoase locuri: 
am trăit și eu odată pe acolo, Spune. 

— ze trebuie să-ţi iai doctoria, 

— S'o iau. 

Se aşezä bine în perine şi privi atent pe băiat cum îl ser- 
veşte, O vagă ironie îi ascuţi privirile şi-i încreți fața. După ce 
înghiți calmantul, închise pleoapele şi rămase liniştit. 

Naum se uită în juru-i cașicum băgase de samă o lipsă. 
Apoi, cu fruntea întoarsă spre un ungher al camerei, se duse că- 
trä visul său. Avea în el ceva asemănător covorului din basmul 
oriental, care-l făcea să se mişte uşor în timp şi 'n spaţiu. 

Colonelul deschise ochii şi puse asupra lui aceiaşi privire. 

— Băiete! șopti el c'o ulaţie monotonă de glas. 

Naum rămase neclintit. După citeva clipe, sunetul îi lovi 
inelegerea. Tresări şi reveni spre tatăl său. Îi repetă precipitat, 
in citeva cuvinte, de ce a venit. Se găsea intrun ceas potrivit 


şi ntr'o poziţie bună, pe care trebuia să le folosească fără cea 
mai mică întirziere. 


22 VIAȚA ROMINEASCĂ ____——— 


i i su- 
— Mai ales, argumenta el, după cele dintăiu informaţi 
buie să ada că e copila unui prietin al tău. 
ara Sa prietin i: fe 2—Ciudin ?—Poate. Socoţi că asta are 


; ? i 
Liu sare E tată, că-ţi aduci aminte de el. E interesant prin 


lui, adăogi Naum, i i - 
ia La ar aceia, cînd va A S wav, n Bery cii, 
eu angină. Nu-l mai fin minte. interesante, acă vrai $ 
ai sint nici alte ştiri pe care vrai să mi le serveşti. Depildă, 
vraj să spui că e frumoasă. Asta-i o copilărie. Spune cum o 
chiamă. cita 

— Olimpia. 

— lată pe precis. Mi-i destul. N'am a mă amesteca în 
această afacere, care te priveşte, cum foarte bine îmi dai á înțe- 
lege. Nu protesta, căci ai dreptate. Crezi că eu am făcut altfel ? 
A, şopti el gînditor, vremea anilor tăi e teribilă! Aşi vrea să mai 
trec prin acel foc şi prin acea cenuşă... 4 

Intro bună dispoziţie, cuprinse pe băiat şi-l sărută, regăsin- 
du-se inconştient în el, ca 'ntrun Foenix, 

După aceia îl îndepărtă, obosit. i 

— Acuma, băiete, du-te şi-ţi vezi de afaceri, Nistor, advo- 
catul, ştiu că-i în oraş. Diamant cred că-ţi va putea da o see 
din bani. Să n'ai nicio îndoială. Astăzi isprăveşti cu ei. Dacă 
mă fac bine şi-mi încep concediul, natural că am să vin şieu la 
mănăstire, ori la laşi, ca să văd pe acel domn bizar care spui că 
a fost odată copil şi a învaţat cu mine în aceiaşi şcoală... iţi cauţi 
şi-ţi iai toate actele cu tine, ca să nu mai porţi o grijă; însă îmi 
închipui că n'au să meargă lucrurile chiar aşa de răpede încît eu 
să rămîn în întirziere. 

— Pănă ce-ţi începe concediul, vei fi cu totul bine... răs- 
punse Naum, ferindu-se să deie un răspuns. Căci în privința 
rabei sau întirzierilor el statornicise în sine, fără întoarcere, ho- 
tărirea. Nu putea da timpului oamenilor mai mult decit îi se 
cuvinea, 

Ziua de Luni, deci, se împlini întocmai aşa cum văzuse el 
incă depe drum, în căruța care-l ducea dela mănăstire la tirg. 
Toate lucrurile care-l interesau, pornite mai demult de un es 2 
parțial, se mişcau în marginile unei orbite. EI îşi apărea sie în- 
suşi ca un focar central, căzut deodată din nou între ele, şi orien- 
tindu-le energic spre sine, y 

Sara şi-o petrecu jucind. şah cu colonelul. In pauze, îi în- 
şiră impresii din drumul lui în munţi, început prin Valea Bistriţei 
între piscuri şi culmi de brădet, mai mult prietineşti, lipsite de 
măreția sălbătăciilor deşerte. Numai Ceahlăul stă gol şi solitar în 
peisagiul poetic. Şin jurul lui dorm legende preistorice. 

ată! său era un adversar puternic şi-i ciştigă fără greutate 
cele trei partide, ceiace păru a-i domoli şi mai mult suferința. 
Dar îndată după asta ascultă distrat impresiile băiatului, scăpătind 


DEMONUL TINEREȚII 


din cînd în cînd p le—şi lăsindu-se iarăşi 
- preocupat de o- 
trava E ape o acumu in el, an cu an, cu atita picta şi grijă. 
aţipi în odaia cu lumină mică şi faţa i se zugrăvi în 
ponai raat na subt un fum, rämase una din ordonanțe ca 
. Naum i şi 
e: ea arenei any se retrase, pasiunea lui certndu-l singur şi 
Marţea o petrecu în tulburare şi hărțuieli. E i c 
şi unii funcționari bătrîni aveau un ee ia sesurerit, rarai 
sikk mult şi prea lun peste ochelari. Şi scriau co încetineală 
a “Aopeoagzen în ici. Mai mult decit atit. Le venea unora 
par mă oprească la jumătatea unui cuvint, interesîndu-se deo- 
a pre cel mai mare eveniment al zilei. Naum află astfel 
ceva despre o studentă americană în virstă de şaizeci şi doi de ani. 
sa e NR că astfel mor oamenii în orasele mici, la mar- 
gin arma privea în toate părțile împungător şi cu duşmănie. 
i oială că, în schimb, nici el nu era primit cu bunăvoință 
eşi era băiatul colonelului şi se ridicase oarecum dintr'o pulbere 
regi pe care o Simţea iar în nări şi "ntre măsele,—dovedea 
-i “ar air inoportun şi semeţ. Nici ei nu ştiau nimic despre 
aai piai şi descoperirea lui. Aşa încît stind numai o clipă la- 
p reah dep şi neînțeleși şi el se întoarse spre calea sa. 
SI DR ce-şi strinse în chingi geamandanele, intră în odaia 
a a u, a ness ză pam scaun la căpătăiul lui, 
apere aA e Dr V. acă are vreme pentru asta, 
urs o începu a ride. 
— e, Ti zise èl. Aici, ; 'ai c $ 
sanatoase i Arei ci, lingă mine, n'ai ce face; mă in- 
— ce, tată? Mai am vreme pănă 
- tacă me la tren. 
pusese toate aceste cuvinte cu un aşa glas, regăsind in 
eri ca său umbre trecute,—încit nu fu surprins de lacrimile 
il mingiie ușor pe umăr şi-l tinu puţin îmbrățișat 
piei eri ag Naum se revăzu i shariy Ss îi ni eri a ei 
acest trecut, pe care-l părăsea fără remuşcare şi fără regrete, 


XVII 


a 


„Răsară-o vijelie din margini de pămint"... 


Mercuri sara intră în mănăstire. 
nu întilnească din loc în loc oameni, pe ciii subt elor 
inte de poarta țarinei. Deşi pricepea absurditatea gestului, se a- 
pleca necontenit în latura trăsurii, cercînd să pătrundă prin întu- 
capia Aa să recunoască silueta Olimpiei. Trebuia să fie imbrăcata 
n alb—şi avea o mişcare şun pas care i se imprimaseră definitiv 


i VATA ROMINEASCA o o 


-onşti in trei zile dorințele lui reveniseră ca nişte talazuri 
a fesas cap: eat din nou. Era ritmul unei mări interioare, 
i timpăr. si 
i nr peot căleri în lungul drumului, nici în piața slab 
luminată. Nu putea să fie desigur nici aici, căci nu putea ieşi 
singură. Dar îl aştepta — căci și dorul ei trebuia să fie treaz, 
caşi al lui, Părinţii ei au aa în odăi şi s'au aşezat in paturi. 
- aptă în cerdac, singură. ; 
ra ii ce geamandanele în pripă, pe scara cunoscută, ajutat de 
părintele arhondar. După aceia, nelăsînd să cadă între el şi gazdă 
niciun cuvînt, nicio privire, cobori în fugă, străbătu cu paşi mari 
i intră în străduţă. 
aa Lasa era cu ară întunecate, —aşa cum trebuia. To- 
tugi, undeva în dos, ca 'ntr'un adăpost ferit, lucea un foc, ori O 
candelă a cărei răsfringere răminea omgean părînd că nu arde 
nimănui. Naum nu băgă dintr'odată samă acest amănunt. 
Dădu drumul portiței să cadă în clampă şi grăbi spre cerdac. 
icio mişcare. : 

a Atunci nu rivaştepta, se gindi el. A socotit că nam pu- 
tinja să mă întorc aşa de curînd. Dovadă că nu mă cu e. 
Eu totuşi am crezut “Agia ei, Acuma ce pot face? Căci 

buie s'o văd imedia nici 
id Aducea în el, greu, tot viitorul cu toate posibilităţile de fe- 
ricive, Totul o cerea y el pe eg cu putere mută şi oarbă, — 

cea vie, nu cea din nație. “ 
ai Se sui în Berdas: se opri lingă locul ei. Se hotări o clipă 
să bată încet la uşă. Dar nu bătu. Pe urmă aşteptă să se des- 
chidă acea uşăi—şi să-i apară dintr'odată, cu brațele întinse, cu 
sînul uşor desfăcut: sînul acela asupra căruia făcea, în biserică, 
semne mărunte. 

Se poate cumva să-i fi aşteptind în locul acela pe care el 
nu-l mai ştia, unde s'au oprit ş'au stat singuri întăia oară, între 
flori şi subt cer? Dar pe-acolo au sunat clopotele cailor ş'a tre- 
cut trăsura, N'a văzut-o na să-l vadă ea. 

Nu, Desigur că e tot în casă. 

Atunci îi veni în minte lumina ferită, din umbra din fund a 
locului. Poate pătrundea dintr'o cămăruţă de subt acelaşi acope- 
rămînt : ori dintro clădire mai mică, deosebită mai la o parte. 
Voi să treacă acolo prin cerdac şi găsi calea închisă de un pă- 
rete. Se întoarse și coborî în ogradă, 

Atunci privi, pentru întăia oară în acea seară, „cerul. Era 
fără stele, amenințător şi îmbulzit de nouri. Filia şun vintişor 
răcoros dinspre carul-mare, dedeasupra muntelui Rusu.— Acuma 
e mai sigur că Olimpia e acasă nu-i leşită nicăieri, —căci ea 
cunoaşte aceste semne. In curînd acel vintişor avea să crească 
şi s'aducă ploaie, 

Se grâbi spre lumina ferită. Lucea dincolo de-un nuc rotat, 
în chilia monahului,—aşezată deosebit, în fundul ogrăzii. 


— DEMONUL TINEREȚII 35 


Stătu la îndoială : n'avea _ 
decit să se intoarcă ia Disadari, căuta la călugăr. Nu-i râminea 


s'aştepte ziua. li trebuia însă 
măcar o veste despre dinsa. Pe lingă asta, | 
ca re sa înacagă e căt pu inst re CA ial 


Era încă o încercare de a-i da de i ii 
nădăjduind şi'n alte complicaţii : poate din est pere are 
ionul lui, ori deşteaptă o slugă care doarme pe prispă. h 
vai Ograda şi casa rămaseră tăcute, Trecu pe subt nuc, atin- 
gind cu fruntea foile, Bătu în uşă de două ori, apoi aşteptă cu 
ochii la geam. Monahul mormăia și cinta înlăuntru. Auzind zgo- 
Eee e Apan. Naum îl văzu răminind atent, fără să se cln- 
coca, poi întoarse capul şi privi pe spre fereastră, Işi 
cu aia să cra mişcind furişat braţul. 'Tinărul bătu în geam. 

< Deschide, te rog, cuvioase părinte, Vreau să te în 

A y treb ceva, 

Călugărul veni spre ușă ş'o trase în lături. Intrebă a rai 
vară c'o voce din cap—parcă străină de el: 

— copas i 

— Eu sint, părinte. Un musafir din mănăstire 

— A! poate vii pentru casă... ce ; 

— Care casä? Mai ai una? 

— ai e numai pe asta.’ 

~- Tocmai; am venit să te întreb i i 

tale. Abia acum am sosit de pe drum, Rai Si arsă e aan 
a le spune ceva deosebit de important care nu sufere intirziere. 
— Aveai treabă cu domnu Ciudin? pentru vreo chestie 


— Da. 
sii iesite „Ape nu-i aici; a venit o telegramă ş'a trebuit să plece 


— Ce telegramă ? Cine- 
Domnu Ciudin krapi 


— Asta se e D amna Ciudin işoara 
mealor se află ae aria á ursi ae 
— i domnu Ciudin a plecat Luni, iar Marţi au it şi 

altă tele á. Atuncea au luat tot, au lepădat d nu rad na 

şi sau dus. Acuma a rămas casa slobodä, Credeam că-ţi tre- 
uleste yes ra are am fost lăsat răspuns la arhondaric. 

P poate! rinte, gindeşte-te bine la ce te întreb şi ce spui. Nu 
ugărul se dădu un pas înapoi, izbit de minia fără 

a străinului şi de glasul lui schimbat. | ah era 

adreis pa ere imbat. Uşa căzu la locul ei. Naum 


— Nu se poate !— ; i i? 
S: iget ra să răcni el holbat. Trebuie să fie la mijloc 


iazme, Căii iedera în ui aaimciilatare, ca dinaintea- unei 


ată văzu pe străin oprindu-se, răsucindu-se în loc şi 


26 VIAȚA ROMINEASCA —_—_ — —— 


izbindu-se în uşă. Voia s'o deschidă din läuntru în afară şi se 
izbea întrinsa. Apoi o trase spre el, o bătu de părete şi se nă- 
pusti cu capu "nainte, în umbră. Intră în cerdacul dedindos şi 
căzu asupra uşei de-acolo. Avea ceva cu uşile. 3 

— E închisă, domnule, se tinguia monahul, venind după 
dînsul cu spaimă. O deschid eu, dacă porunceşti; mo strica! 

Umbla în jur cu lampa, —ferind-o cu palma de suflarea 
vintului. 

— Unde-s ?—se întoarse cu strășnicie Naum, A 

— Cine, domnule ? vai de zilele mele! Strici uşa şi mă 
costă o groază de parale, 

— Unde-s? Răspunde ! 

— Nu-s, domnule, după cum ţi-am spus. Au plecat! La- 
să-mă să deschid eu. 

Dar uşa sărise lesne din clampă şi opritoarea căzuse în sală 
cu zgomot. La lucirea din urmă-i, Naum se încredință, după cîțiva 
paşi, că odăile nu mai erau locuite. Divanurile erau strinse, cu 
iăvicerele pe ele, perdelele lăsate, — şi peste toate un miros de 
flori veştede uitate în păbare. i 

Atunci strigă a treia oară spre călugăr, caşicum ar fi fost el 
vinovăţia—ori prăpastia în care căzuse ceiace căuta. Glasul i se 
rupse,—dintr'odată răguşit. Se prăvăli afară. 

Incă nu se dărămase nimic asupra lui, dar asta trebuia să 
se întimple neaparat dintr'o clipă în alta. Ori trebuia să i se 
desfacă fruntea, ca o schijă în explozie. Incercă încă odată un 
răcnet, un sunet fără înţeles şi fără scop. Apoi, caşicum, într'o 
fracțiune de clipă, s'ar fi topit legăturile care-l ţineau drept, se 
frinse, se desfâcu, se deşeriă de toată minia şi căzu slab în iarbă 
cun fel de scheunat ridicol. i 

Monahul—cu lampa stinsă de vint—se retrăsese infricoşat 
şi pusese zăvor la chilie. Intre viforul care venea din munte cu 
biciuiri de ploaie şi între răcnetele acelea şi acel scheunat era o 
legătură ; căci cu adevărat, uneori, demonul are glas şi latrat, în 
lucruri şi făpturi în acelaşi timp. Naum rămase singur, în bx» 
minaţia dezolării, încleştat de acea stranie putere pe care o ințe- 
jesese cu frică şi cutremur călugărul. Nu mai avea conștiința €- 
xistenţii; totuşi instinctul, din profunzimile fiinţii, îşi făcea loc, a- 
părindu-l. Căci ploaia rece, amestecată cu grindină de ghiaţă, îl 
izbea. Se încovrigase ca un vierme cu fața în jos şi cu fruntea 
în pămînt, Şi'n poziţia aceia îl găsiră cu mult mai tirziu monahii, 
chemaţi de părintele Evlampie, după ce spaima lui şi furtuna ce- 
rului trecuseră. Sugi 


Cum a dus Dumnnzeu pe inecat în spre liman... 


Toate acestea le vedea Natanail după ce se întorsese grab- 
nic la Vovidenie, din drumul Procovului,  Apucase pe-un pripon 
după aceia pe o rîpă neumblată,—-fără a mai privi îndărăt, um- 


DEMONUL TINEREŢII 27 


blind printr'o ceață a sufletului. A 
- Acuma sta î 
e pr petre aprinsă Subt icoane şi cu cartea prea mia 
ra icioare.  Iși lepădase în colt, lingă ușă, băţul şi-şi tre- 
cuse palmele peste fruntea umedă. 


„Atunci văzuse toate, Caşicum un glob de stic in c' 

mi “a opal, ar fi pilpiit, fulgerat. MA clipă gar kis, 
ri ee oree orinduit şi logic, ci simultan, şi'n acelaşi timp, 
otuşi, unele suind îndărăt, înlănțuindu-se dela sfirşit cătră înce: 
put printr'o asociaţie de imagini aproape suprapuse, Deşi-i pä- 
reau că se rotesc, toate stătură în clipa aceia. Păliră şi căzură— 


lăsînd totuşi în el ace : È 
nor marale acea viață străină şi trecută, ca rezonanțele u- 


Era patima lui din lumea cealaltă, de ce 
A care-l des - 
mi-ar aihn adăpost erai pepe Arma poapica E 
i ui, ca un vierme. N 

re tree de el însuşi—cită vreme? l-au spus mai tirziu re 
lume şi alt veac. Căci el, din acea peşteră, se întorsese 

pe pămînt ca unul dintre tinerii dela Efes —nemaicunoscînd pe ni- 
cae poata ti, idea altă cetate şi auzind pomenin- 
rii rară gwi -a eas lau primit au văzut minunea 


l-au spus că a statin celălalt tirim opts 
ece zile şi = 
ee nopți. Cele douăsprezece ore duble A et Buda 
a K si = e m nt painjen negru care umbla pe-un ca- 
af dee umin =m C opas: Din arşița acelei stări îi 


lar după ce se întorsese, stătuse boina d şi j 
pd i v o lună şi jumătate 
ouă şi durau al decit nedesluşit înțelegerea lucrurilor şi oamenilor 


Avea lingă el, la căpătăiu, pe Atanasie. Umbra | 
LĂ , . ui $ b 
a fără zgomot în preajmă-i, cöicînd atent cu pantofi de pi 
eg mina pe frunte, privind lung în ochii lui măriţi, plini 
rs negura celor neştiute. Aşeza asupra lui ceva răcoritor. [i 
p Are slăbit ca o strună discordată şi-i ținea mina într'a luj, 
a şun ceas cînd îl hrănea c'o lingură mică de lemn, ca pe 


un ay 
l tăcea. N'avea a spune nimic, căci de dincolo ni 
A ' nimeni 

rula pe e cu veşti. lar cele din viaţa lui de altădată se one dna 
„ Ori rămăseseră pe alt țărm. Aşa încît privea ca un copil 
a toate cite i se întimplau, deşteptindu-se încet-incet. 

ip Atanasie îi vorbea uneori. Abia tirziu a început a înţelege 
i aie le. Totuşi tăcea, — avind în el încă o îndărătnicie, ca o 
pe. tree Se întimplase cu el ceva, îi lipsea ceva, i se luase 
ane 0 zi, a treizecea a vieţii, îşi aduse aminte şi privi ascuţit 
nspre SRR. = pedana fruntea pe perinä, 


____ VIAŢA ROMINEASCA — 


|% 


Atanasie se apropie. Se uită la el cu uimire şi în acelaşi timp 
cu o bucurie pe care foarte rar 0 cunosc oamenii. Bolnavul primi 
în el acea bucurie şi acea prietinie pentru totdeauna. 

— M'ai întrebat ceva? 

— Unde-i ? : 

Călugărul îi căută mîna şi i-o cuprinse într'a lui. Se aplecă 
asupră-i şi-l întrebă cu bliindeţă ; 

— Despre cine vorbeşti ? 

— Unde-i? Am căutat-o şi mam găsit-o. ; L 

— Vorbeşti despre tinăra care a plecat cu părinții ei ? Ai 
fost găsit în fața casei unde locuiseră. 

— Da. Trebuia să-l aştepte. 

Vorbea ca despre altcineva. Păru obosit un timp. 

.— Fii liniştit, îi zise Atanasie. Din cele ce-au trecut nu se 
mai întoarce nimic. Nici umbra lucrurilor nu se mai întoarce. In- 
tr'adevär, am aflat că s'a întimplat ceva acelor străini care de mai 
multe veri găzduiau aici, în mănăstirea noastră, Era un boier, o 
doamnă, şi copila lor. 

— Cum îi chema? 

— Nu ştiu. MI s'a spus, Dar nu mai fin minte, 

— Nici eu nu-mi mai aduc aminte. Ă 

— Da, precum spun, căci acel boier a fost chemat la laşi 
pentru averea lui, de care era păgubit. Trebuia să-i vindă tot şi 
nu-l mai răminea nimic. 

— Il chema Sever Ciudin. 

— Aşa este... se opri Atanasie şi-i puse mina pe frunte, 
mingtindu-i-o. 

— Dar Olimpia de ce-a plecat? 

— A plecat după tatăl său. Stai cu linişte şi pace. După 
cum o chema o depeşă. Așa a voit Dumnezeu să ajungă tirziu, 
cu toate că a pornit cu mare grabă—găsindu-l căzut şi mort de 
dambla. 

— Pe cine? 

— Pe tatăl său. 

Bolnavul ascultă cu destulă linişte. Apoi închise ochii. 

— Dumnezeu a spus cuvintul şa făcut semnul, grăi încet 
Atanasie, şi ca de un cutremur oamenii slabi au căzut sfărmîndu-se. 

Ochii bolnavului se deschiseră. 

— Nu înțeleg ce spui. 

— Ba totuşi eu socot că vei înţelege, căci pănă acuma, opt- 
sprezece zile ai fost căzut între morţi, și de treizeci începi a te 
deștepta, ca să se adeverească încă odată puterile cele nepătrunse. 

— Vrai să spui că eram să mor? 

— Eu te-am văzut mort. 

— Poate era mai bine, şopti bolnavul, căci mi s'a intimplat 
o nenorocire mare. 

Atanasie Îl privi iarăşi uimit, 

— De unde ştii asta? Dacă m'ar fi vrut Dumnezeu să ai 


3 


DEMONUL TINEREȚII e 29 


cunoaşterea unor asemenea lucruri, nu s'ar fi putut să 

ee găsindu-ţi hirtiile, am scris la Tecuci, ca Kä se fier az: 
A dee de știre părinţilor dumnitale, Şi abia după o lună am 

p ştirea nenorocirii aceleia, împlinindu-se şi zilele părintelui 
umnitale. Pe cind dumneata, fiind între morți, te-ai întors. 


Bolnavul rămase mut. In găvanurile lor adinci 
chişi i se înecară în lacrimi. Ciudat n cesti de 
pungea nicio suferinţă i se părea acum că nu-l im- 
dial ra, pir Eei fără prietinie pe Atanasie şi se întoarse 

Trupu-i rămase slab încă zile multe. lar în în i 
deşi întremată, răminea încă ceva neincheiat, o pl a R 
ca întuneric. Acelaşi lucru îl avea și 'n ființă. Fusese 

ut şi risipit şi-şi mai căuta ceva pierdut. N'avea putere de 
minie, de ură, de durere, de disperare. Era totuşi mingiiat de 
lumina vieţii şi vegeta într'o tihnă care nu venea dela ceva ceera 
în el, ci dela ceva ce nu era,—dela lipsa totală de suferință. 


- işi mai făcea loc în el o simţire de curiozitate 
aceia mohorită şi ascetică din preajma lui, care ră imi arie 
zimbitoare, Costumul călugăriei e ceva convenţional, - încerca el 
ră ep acest om subţire și slab ar putea fi îmbrăcat 


Fa Nu-i aşa, părinte?  Cuvioşia-ta ai putea să fii îmbrăcat 


___— Fără îndoială, domnule. Precum am fost 
läria mea și 'n lumea mea, eu am fost țăran. r Ae rară 
a A a S S 
— t . Şi de-aceia mi se potriveşte mai bine stra 
cernit. Căci m'am depărtat de lume ş'am veiit în Biat. fara 
pda. poate ale oamenilor ş'ale veacului, căci sint zadarnice, 
pasi re ră ea rain eee şi fără plăcere, uscat în mine 
SR i } 
aa mar "M venit cătră singurătate şi cătră Dumne- 
= ă cât înțeleg, ai avut o nevoie,—deşi in ai 
cum S'ar duce la orice altă îndeletnicire. Sea e a 


Călugărul tăcu. 
— Nu-i aşa, părinte? 
— Nu ştiu, ămintul e numai între mine şi cel căruia 


m'am plecat. Vor fi fiind alţii cum spui. Eu nu-i cunosc și ei 
vor da samă, Se vor înfăţişa la dreptul judej şi vor sta A ra 
murindu-se, apot vor trece cătră Demonul minciunii. 

ian aii ji asta, rinte Atanasie. 

— AL să înţelegi, căc innezeu te-a ales să fii al său 
Trecind prin moarte, ai rămas deşert ca o alvie s 
are să intre curînd o apă nan, y pio 

— Felul cum vorbeşti, părinte, mi se pare comic, 

Atanasie fu mulțămit de acest cuvint pe care nu-l înțelegea 


30 _____ VIAŢA ROMINEASCĂ 


şi-l] şi uită îndată, lar bolnavul, mai tirziu, se feri să i-l mai a- 
mintească,—răminînd totuşi convins că poezia aceasta de cuvinte 
era un dar ascuns al monahului, 

intro zi, Atanasie îi puse pe măsuja de lingă pat o insem- 
nare. Era scrisă în grabă cu creionul pe un petec de hirtie, 

— insemnarea aceasta e pentru dumneata. A lăsat-o, cind 
a plecat, domnişoara aceia străină. Era în odaia unde ţi-ai suit 
buclucurile, însă n'ai văzut-o. Părintele arhondar zice că te-ai co- 
borit furtunatic, caşicum te-ar fi chemat cineva. Într'adevăr erai 
chemat cu mare grabă—pentruca să se plinească hotăririle. 

Tinărul privea pieziş foaia care fusese îndoită'n patru ş'acum 
era desfăcută. 

— Spune că se duce, lămuri Atanasie,—ceiace ai văzut şi 
dumneata singur, numaidecit. lar însemnarea asta a rămas ză- 
darnică. Şi stă aici ca un lucru fără trebuință. Pănă acuma am 
ținut-o închisă,—acum am adus-o, fiind a dumnitale, 


Bolnavul o luă. Stătu puţin la îndoială, apoi, ridicind ochii 
şi văzind privirea dreaptă a lui Atanasie, avu o pornire de jignire 
şi de ruşine şi o rupse încet în bucăţi mărunte care se risipiră 
ca foiți ofilite de flori.— Totuşi ar fi trebuit să-i văd şi să-l cunosc 
scrisul, cugetă el cu îndoială,—ş'avu iarăși o pornire neprietinoasă 
pentru monahul acela care vorbea ca un nebun, deşi avea o fi- 
gură aşa de cuminte. 

Din cînd în cînd venea să-l vadă şi să-l cerceteze un doc- 
tor nalt şi gras. Era om vesel, şi-l privea cu ochi mici şi negri 
ca păcura. Revărsîndu-şi pe piept bărbia și fălcile, ridea mulţă- 
mit, recunoscind progresele întremării. Intro zi li puse mina pe 
obraz ca unui copil: 

— Acuma ştii cum mă chiamă, colega ? 

— Stiu, domnule doctor ? 

— Cum? 

— Calalb. 

— Foarte bine. Cum e adevărat că mă chiamă Calalb, aşa 
sint de sigur că avem să facem în curind amindoi un chef în Tirgu- 
Neamţ, la Tomovici. 

— De asta mă îndoiesc, domnule doctor. Deşi mă văd in- 
trind în convalescență, simțesc totuşi în mine ceva iremediabil stricat. 

— Vorbe şi copilări. Parc'ai fi părintele Atanasie. Nu 
cumva ai de gind să te faci călugăr ? 

Tinărul crezu că trebuie să ridă. 

— Ascultă, îi zise doctorul. După ce-ţi faci convalescenţa, 
aici în cerdac, în faţa brazilor, pe o toamnă aşa de splendidă ca 
asta, te duci la laşi să găseşti ce-al pierdut ; şi pe urmă ai să vii 
singur ia mine să mă cauţi, ca să facem cheful. Poate să vii 
şi într'o tovărăşie, eu nu mă supăr. Să ştii că atuncea pregătesc 
cu anume vin, care stă în sticlele lui înfundate numai pentru mine. 
Si-mi aduce păstrăvi un pădurar dela Pipirig, cu care sint eu 


DEMONUL, TIN 3l 


prietin încă din copilărie, căci eu-s muntean d ipiri 
zoana lärie, ela Pipirig :—dea- 
Sa brad void aici, ca să mor la locu! meu. Noi nu putem 
— ra ? 
— Noi, muntenii. Noi numai la mi 
Bună e apa de aici, — însă eu beau er die ie fe zei 
— ză ești medic. 
__ > bocmai pentrucă-s vraciu, — cum ar 
nasie. Căci nu sîntem stapini să f > pr credea 
fiecarei poarta sinda À p aa ācem. ce voim, dragă Naum, şi 
— Adică, oftă bolnavul, suspiniod u 
tas aa , şor şi zimbind, sintem 
pi cita X Ar A marelui ziditor, cum ar spune acelaşi părinte 
— Aşa-i. Citeodată el spun 
un călugăr desăvirit, — trăind ret mei pete Sl 
ucură pe Naum, deşi el n'avea prietinie 
ung EA sa im de Gan, toamna, e gătit 
cetinilor. lar Atanasie ştia şi alt ed » perle peur 
i pentru intirzierea i 
Se Buc gate ge ta dn na e e eart 
wta pir maere spre un loc al lor Nae aa p isara ea 
a vremii rele de- toamnă, şi ele, ridicîndu-se Î 
ie pa el şi se duc așa cîrduri, cirduri dese, e modă ip 
popes a un munte din Balcani carele se chiamă Paşova Planina 
unde se opresc ele, bătind fără încetare, crește iarba Rosil, 
care n'o rara ea doit dar e bună de leac. 
— ar fi foarte bună tru mine... 
ei lui. Căci leacurile acte caca vin de orza i pron 
arti . anea agras epn rnea noastre. Mai 
coame s „—al doilea le-au i 
precum n a... avere omului în N pai 
ante rinte Atanasie, că le i 
gap Argon de venirea poze dă în rien ot. OE 
„pa è cu putință asta? rise Atanasi itoc 
şi leac xA rege hotărîrea lui net da bage 
—- poate înţelege şi aşa, gîndi Naum, căci D 
hezeu nu sint ceasuri şi zile. Si oameni jat Pr ui 
rate proasta, ior pri > rikan i au apreciat lucrările lui 
nd ridică ochii, văzu coţofene, adică tă 
er selena si ipn pe vintul înălțimilor că mă pm 
c + Atunci se hotärî i curind Í 
ca pe mo ase vremea rea in net a în TS 
un băitânaș palid, cu comanac şi cu 
ine re en peer Se opri în dreptul lui saii Si privi 
x “a n lumea morţilor; apoi iar se duse cu ochii 


— Ce-i, frate Daniil ? 


32 VIAŢA ROMĪNEASCÀ E 


a —— 


— A venit un boier de departe ; zice că vrea să-i spuie ceva... 

— Cui? mie? întrebă cu mirare Naum, luminat mai mult 
decit încălzit de o presimţire. 

Băitănaşul făcu semn răpede cu capul de sus in jos. 

Nistor, advocatal dela Tecuci, suia scările în urma lui Daniil, 
subțire şi uscat, incă vioiu şi tinăr, cu toți cei şaizeci de ani 
trecuţi. Se arătă foarte bucuros că-şi găseşte clientul în stare bună. 
li scutură mîna moale, 

Privirea lui Naum se întoarse într'o parte, obosită. 

— Am auzit că ai fost grav bolnav, vorbi Nistor. Necontenit 
m'am gindit la dumneata, — să vin să te văd, căci nu volam să-ţi 
scriu într'o chestie ca aceasta. 

— Ce chestie? 

— iți explic îndată ; e o chestie destul de delicată. 

— Poţi să vorbeşti şi faţă de părintele Atanasie, şopti ti- 
nărul, plecînd fruntea. 

Daniil încremenise mai la o parte, cu gura puțin întredeschisă 
de mirare şi curiozitate. Monahul, agitind spre el barba, îi făcu 
semn să se scufunde în josul scării. 

— Tată despre ce-i vorba, urmă advocatul rostind cipitat 
vorbele. Părintele dumnitale, cum am înştiințat aici, la sfinta mä- 
năstire, căci te ştiam foarte grav bolnav şi nu puteam nici nu 
trebuia să-ţi scriu personal, a decedat încă în cursul lunii August. 
Era destul de întremat după plecarea dumnitale din Tecuci. S'a 
ridicat ş'a ieşit în oraş. L-am văzut rizind şi bind bere. Eram 
ațături de el cind mi-a spus, vesel, că aprinde ultima țigară la cel 
dintăiu pahar de bere. 

— A început să fumeze iarăşi... şopti Naum fără să ridice 
fruntea. 
— imediat, chiar din acea clipă. Şindată după asta a avut 
incă un atac şi s'a sfirsit grabnic. Noi ne miram cu toţii, căci îl 
văzusem atuncea, cu citeva zile înainte, la berărie, Acuma chestia 
se prezintă puţintel cam încurcată, 

— Care chestie ? 

— Chestia averii rămase. Căci dumneata nu ştii şi nici mai 
avut de unde şti, că tatăl dumnitale a lăsat un testament, 

— Da. Ei, şi? 

— A lăsat un testament, nu însă în favoarea JWumnitale, Iti 
lasă ceva — însă restul trece în altă parte. 

— După cit înțeleg, a făcut o donaţie unei instituții. N'am 
nimic împotrivă. Mie îmi ajunge ceiace mi-a rămas dela mama. 

Advocatul clătină din cap, zimbind nehotărit, 

— N'a făcut nicio donaţie. 

— Atunci cum? 

— Atunci a lasat altcuiva. In casa dumneavoastră s'a şi â- 
şezat o doamnă oarecare Vasiliu, care a stat lingă el în timpul 
bolii. Dumneata n'ai văzut-o, cînd ai trecut, aşa de grăbit, pe la 
Tecuci, Dar se afla acolo. Colonelul întreținea relaţii cu dinsa de 


DEMO 
m DEMONUL TINEREȚII 33 


multă vreme. Sint şi 3 i 
para că testamentul rr Peg Însa Insfirşit, părerea mea 
um ase ochii c'o uimire nespusă i 
ran tree — avind însă erai re crama n erp ia 
mâna nd şi-l lăsa să plece cu plăcere, socotindu-l ju- 
e arii = pă şi aproape străin. Se desfăceau RN pa 
osinda intimă, cum ar fi spus doctorul 


Işi murmura, caṣicum ar fi fost si 
CĂ Sin fi 
— zi na Dh ien psor N'am înțeles (ma NN 
— m i E > 
Sui noastră an eer i mă, domnule Nistor, Mă gindeam că 
— Intr'adevăr, încuviință 
a parere ai? Să Aer - E ra convingere advocatul. Acuma 
— Nuc că e nevoie; răminem a 
— Cum? laşi unor străini casa und ptr 
um e te-ai i ai 
cut ? Eu = n. a n rare fortate yit ea 
— ra, domnule Nistor, şi lasă-mă să 
bre cpu mîhnirea mea. În acelaşi timp te rog să-mi rai pi ee 
trăsura dumnitale ă la Paşcani. T 
— rc dară i la Tecuci? 
— Nu. uc la laşi, să caut pe cineva. 
EAI eerror rog tot timpul, cu pleoapele plecate, petrecindu-și 
mea rara e oră nana drepte citeva fire de barbă. Cind 
cec pe ucenici si ta şi ridică fruntea încreţită, privind fără mi- 
„Cel ce rinduieşte plecările, rinduieşte şi înto 
] X arcerile“ - 
geta s Era cu desăvirgre „încredințat că, după orice ei de ră- 
ciri ş dibuiri, c va întoarce cătră 
fm liman fără vifor. N'avea încă niciun per pie dar dieni ai 
or a = vremea lor, i aiii 
na lui îi căută bagajele şi i le cobori. Aşteptă linişti 
_ să iasă re stire şi primi şi el salutarea plecării ee 
A călare Şi c'o linişte desăvirşită, ceiace mimi întrucitva 
„Oamenii ji 
iară Sepii se despart prea uşor unii de alţii...* cugetă Naunm, 
acu drumul la laşi cu tulburare ' ini i 
i şi c'o nelinişte 
kavan ară engt icoanele A lui. Peraza pair 
ginilo se creaseră în el în cellalt drum T 
cuci, chinuindu-l cu cruzime pănă la zdrobire și ARIA se 
i singe, 
adunau în el şi se asociau tirä durerea și aia akera Ts 
sortul E lăuntric slăbise.. sit 
; era încă ofilit de boală, găsi destulă 
ah să caute adresa familiei Ciudin. Văduva are ap bar neagra 
rakai pen ra în laşi. După lichidarea averii defunctului Ciudin, 
rețeta să părăsească în ghiarele datornicilor casa cu 
e ala în ea—lăsind să curgă în puhoiu şi asta după 


3 


4 VIAŢA ROMINEASCĂ 


moşii şi bani; şi plecaseră în Oltenia. Se auzea, nehotărit, că 
bca Olimpin s'a logodit. A avut, după cit se spunea, nişte 
aventuri pela mănăstiri, cu toate acestea se zice c'ar fi găsit un 
logodnic, — cine-o fi acela... a 2 

Aceste informaţii i le dădea o cuconiţă simpatică, albă şi 
moale în costumul ei de dimineaţă. Era veselă, amestecindu-le şi 
punîndu-i-le oarecum dinainte. Ca vecină şi bună prietină a Olim- 
piei mai ales, avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea 
plecare bruscă tocmai cine ştie unde, la mama dracului... 

Pomenind numele fantastic, cuconița zimbi, — căci pentru ea 
nu mai era decit o vorbă. În rătăţile de unde venea el, acest 
sunet reprezenta însă o realitate înfricoşată. Amesteca această ob- 
servaţie într'o prelungă şi ostenitoare negură care-i pătrundea în 
suflet. Ce era de făcut? Nu mai era de făcut nimic. Trebuia să 
rămiie cu braţele atirnind în lungul trupului. 

Avea nevoie de o împrospătare a energiei şi pe urmă va ve- 
dea dacă trebuie să-şi prelungească mai departe cercetările. După 
zvonurile şi vorbele pe care le auzise, şi acest îndemn era lovit 
și supus uscăciunii, 

In mihnirea toamnei, amînind mereu reluarea cursurilor, fä- 
cea plimbări lungi şi încete, mai aşteptind ceva, o intimplare mi- 
nunată, ca cealaltă. Dar o minune vine totdeauna pură şi neînge- 
mănată şi cere o singură condiţie: să mo aştepţi. Cucoana Lucia 
Cornea îl mai văzu venind odată şi avu plăcerea şi bucuria să-l 
informeze că, după cît se aude şi după cît se ştie... 

— După cit se aude şi după se ştie, e mai mult decit 
sigur că Olimpia s'a logodit... 

In ochii aceia simpatici, Naum păru că surprinde două scîntei 
maliţioase ; dar ce putea gindi acea minte, în dosul acelor ochi, pe 
dînsul nu-l interesa. Şi afară de asta se putea să nu fie nimic 
adevărat. - 

Demult paserile schimbătoare îşi făcuseră soborurile lor, ho- 
tărîind ploile şi lapoviţele toamnei. Naum se simţi micşurat şi slăbit 
şi începu să tuşească. Atunci profesorul său, doctorul Negură, îl 
sfătui să se întoarcă iarăşi la brad şi la linişte. O asemenea con- 
valescenţă primejdioasă nu trebuia întreruptă, — declarase el, pri- 
orei peste ochelari. Du-te la mănăstirea Neamţu, şi nu mai 
păc H 

Bătrinul doctor ridea, rostind aceste cuvinte. Insă Naum era 
aproape încredințat că întoarcerea lui se găsea în rinduiala firească 
a împrejurărilor şi fatalităţii sale. 

Astfel, fără uimire, părintele Atanasie il văzu venind şi zimbi 
luindu-i mîinile slabe şi subțiri şi stringindu-i-le într'ale sale. 

Naum se duse să vadă pe stareţ. După aceia se întoarse la 
chilia părintelui Atanasie. Şi cîţiva monahi şi fraţi veniră îndată 
să-l priveasca dedeparte, spre a se încredința că minunea Celui- 
prea-inalt e în curgerea împlinirii sale. 

Cel dintăiu lucru plăcut pentru oboseala bolnavului a fost 


e AN 


- pare 


DEMONUL TINEREŢII 35 


pacea acelei blinde pustii şi a singurităţii de iarnă. Pe urmă, fără 
a-şi da întru nimic sama, — armonizind dărimările lui interioare cu 
viaţa cea nouă, înțelese că lucrurile au o logică în sine, numai 
interpretarea lor diferă, dela om la om ori dela veac la veac. Ex- 
plicaţiile fenomenelor în aparenţă simple sau simbolice, pe care le 
găsea în juru-i în acea chinovie de primitivi, nu erau mai prejos 
decit explicaţiile complicate ale oamenilor din cealaltă lume. In 
tond şi unele şi altele erau convenţii. Incă esența explicaţiilor ar- 
haice era mai pură şi mai tică dacă încerca s'o descurce 
de atitea forme, de atita rutină şi frazeologie bizară. Mai mult: 
formele şi vorbele fiind indiferente, le-ar putea primi, ca să se 
închidă deplin într'o alinare de care avea tot mai multă nevoie, 
cașicum şi-ar fi simțit foarte aproape moartea, care încheie toate, 
— şi nădejdile şi renunţările. 

Trăind astfel! acolo, ascultind viforul codrilor şi le, 
petrecu iama, avind plăcere mai ales pentru sufletul fără minciună 
Şi fără nedreptate al lui Atanasie. , 

Cind veni primăvara, se simți întremat şi tusa-i contenise. 

Se afla într'o zi în cerdac şi se lăsa să-l bată soarele. 

Părintele Atanasie veni domol şi se aşeză aproape de el, jos, 
pe treptele scării. Cînd îi vorbea, întorcea capul peste umăr şi-i 
luceau ochii cun fel de bucurie ascunsă pe care o primea din 
lumină și din lucruri, 


— Saud şuvoaie în ripele muntelui... zise el într'o vreme, 
stind atent şi ascultind. Vine şi miros de muguri, adăogi el, Astăzi 
ți-i mai bine ? 

— Astăzi mi-i bine. 

— Te-am cunoscut și te-am văzut vesel, Să ştii, frate, că 
astănoapte am dobindit, de departe adusă, acea iarbă cu numele 
Rosil, care creşte pe-un munte unde se adună ţărcile toamna, din 
toate părţile lumii. Cunoscînd-o că-i de leac şi are să-ţi fie de 
folos, am căutat-o la sihaştri, pela schituri, dar n'o mai aveau. 
Atuncea, ştiind că pleacă un monah al nostru în călătorie la locu- 
rile sfinte şi pela mănăstiri în ţinuturi depărtate, l-am rugat pe 
dinsul să mi-o aducă. El sa dus şi, întorcindu-se astă-noapte, 
mi-a adus-o. 

— A adus iarba Rosil? De unde? 

— A adus-o dela un schit al sfintei fecioare, care se găseşte 
in nişte munţi, Balcani, precum scrie în însemnarea pe care o cu- 
noşti. încît el a plecat în ziua sfintei Paraschive, în Octom- 
vrie 14, luînd binecuvintare dela ntele stareţ. 

— Cum îl chiamă ? tresări bolnavul, parcă abia atunci îl 
pătrunsese uimirea, 

— E un călugăr bun, cu numele Valerie, care în cealaltă 
viaţă a fost păstor de oi. Deci dobindind e! binecuvintare, a pur- 
ces şi a umblat acolo unde l-am rugat eu. După aceia s'a dus la 
Prodromul sfintului munte şi la alte schituri și mănăstiri din sin- 


36 VIAŢA ROMINEASCA ______— 


urătăţi. Şi luînd de unde a fost un frate, de neamul său bul- 
Sar, p n cu Die, după ce a umblat o sută opt zeci și două 
de zile. 

— Şi dece a adus pe bulgar? 

— L-a adus, Căci şi acela ¢ un monah care umblă precum 
a umblat el. Este între noi obiceiu ca să umblăm, spre a vedea 
pe alți fraţi monahi cum petrec, ce lucruri şi obiceiuri sint la ei, 
cu ce se hrănesc, ce fel de dobitoace au, ce icoane făcătoare de 
minuni se află în aşezările lor. Şi, după ce vedem toate, luăm 
lemn de chiparis, rădăcini şi flori uscate, şi ne întoarcem la locurile 
noastre cu pace... 

Călugărul tăcu, întorcînd puţin faţa, caşicum ar mai fi aş- 
teptat o întrebare, stind gata să răspundă. Insă bolnavul rămăsese 
tăcut. El de mai înainte aflase ceva nedesluşit de aceste călătorii 
misterioase, necunoscute oamenilor din lumea cealaltă. Acuma, do- 
rind să vadă pe cel străin și pe cel ce fusese cioban, neînţele- 
gindu-se între ei decit prin semne și călătorind alături ca doi 
frați atitea zile, săptămîni şi luni,—visa, mişcat, închipuindu-şi 
toate. Căci imaginaţia rămăsese In el încă nestricată. 

Aceşti călători cerniţi apar foarte rar în tirgurile celorlalți 
oameni,—a Europenilor, cum îi numea atunci, pentru întăia oară, 
Naum, Neapropiindu-se decit cu mare sfială de trenuri, umblă mai 
mult jos sau cu vehicule itive. Cind ajung la țărmul 
mării, întră în corăbii cu pinze. Trec fără supărare peste graniți, 
găsesc primire în colibele oamenilor care se îndeletnicesc cu meş- 
teşugul pămîntului ş'al vitelor, şi, ferindu-se de îngrămădirile ce- 
tăţilor, străbat, pe căi grele, la mănăstirile din pustii. Umblă fără 
contenire subt mina lui Dumnezeu, tot aşa de încet ca șacum 
douăzeci de sute de ani, îşi poartă ca melcii tot ce-i al lor în 
spate, trec mări şi rîuri, codri şi deșerturi şi ajung unde le-a fost 


In lumea aceasta, în care se născuse a doua oară 
printr'o durere proprie, el mai avea însă încă multe de aflat, cum 
a început a vedea nu mult după aceia, începind o adevărată u- 
cenicie şi învăţătură nouă. 

Căci lumea aceia primitivă rămăsese în multe privinţi cu 
complicaţii care nu le mai cunosc şi le-au uitat oamenii cetă- 
ților. El trebuia să cunoască şi să învețe semne şi sunete in le- 
gătură cu citeva mii de noţiuni care erau despărțite de ceilalţi şi 
inchise pentru ei. Numele plantelor şi copacilor, al gingăniilor şi 
ierburilor, al zburătoarelor şi fiarelor. Cu feţele lor schimbătoare 
cu umbletul lor, cu sunetele glasurilor, cu urmele paşilor, cu tot 
ce era al lor în amănunte,—toate trebuia să le ştie cu mirare, a- 
propiindu-se prin ele de minunile neistovite şi veşnice. Un om al 
acestei lumi întirziate m'are simplificările civilizației—cu unelte, a- 

arate şi maşini care au făcut pe cei ce le fabrică ori le între- 
inţează, să piardă legătura cu natura şi misterul ei primordial... 
Primitivul trebuie să cunoască semnele vremii după vinturi; ṣi. 


DEMONUL TINEREȚII 37 


după alte cunoştinţi mai amănunțite, pe balaurii furtunilor, ørindi 
nilor şi marilor prăpăstii de nouri. Ceasul îl învață după eat 
N'au chibrituri, n'au busolă,—deci trebuie să ştie să producă sin- 
guri focul şi să se orienteze. Şi trebuie să poată să se hrănească 
atunci cind nevoia cere, cu rădăcini şi poame salbatice. Trebuie 
să ştie a pat agp cu mina, şi a găsi pe pămînt, subt cetini 
dese, ouăle găinilor sălbatice. Vitele nu le jertfesc, căci îi ajută 
la muncă, şi arar se înfruptă din carnea unui junc rupt şi stricat 
de ghiara ursului. Ştiu să numere și să socotească după alte sis- 
teme; încheie carul, întocmesc pirghia şi clădesc casa după in- 
văţături care se găsesc în fundurile Asiei, unde calcă piciorul 
acelor monahi pribegi, şi în staţiunile preistorice, unde se coboară 
nişte oameni miraţi şi cu ochelari mari, neştiind că foarte aproape 
continuă a trăi urmaşi asemănători cu cei din acele morminte. 
Aceştia de acum n'au găsit de cuviință încă să adopte oala de 
fier, ci urmează să-şi fiarbă hrana la vetre libere, în oale de lut, 
unii acceptind numai arama și bronzul. 

„_Dind la o parte invențiile lumii nouă, care nu sint esenţiale 
Vieţii, nici nu-i aduc fericire, lui Naum i se părea că găseşte aici 
adevărata etapă a eliberării omului, cu o vastă scară de cunog- 
tinți şi descoperiri, acumulate în serii de milenii. De aceia aveau 
cunoștinți mai multe şi mai sigure, noţiuni diverse pănă la mari 
și tainice adincimi. Eresurile şi înșelările lor erau cu mult mai 
puţine decit adevărurile, care erau nesfirşite. Chiar Demonii, far- 
mecele și miracolele nu erau o absurditate cum socotise el, fără 
replică posibilă, în cealaltă viaţă, Ci erau aspecte ale fenomenelor 
Vieţii, aveau numai alte semne, alte nume şi alte explicaţii decit 
în lumea din care ieşise el. 

Astfel s'a produs începutul uceniciei lui, după care s'a ab- 
sorbit şi s'a adincit definitiv întrun esoterism propriu şi în renaş- 
ierea-i minunată. Căci era o adevărată minune pe care Dumnezeu 
o pregătise cu grijă, cum spunea Atanasie; aşa cum în alte zile 
şi veacuri făcuse şi pregătise alte minuni, fără ca oamenii cei 
mulţi să le vadă, ori, dacă le-au văzut, să le înţeleagă. 


XIX. 


In liniştea pădurii, trăla g'un biet lup. 


„Erau ochii ei vicleni; cred că nu m'am înşelat“, 

Stai, stind în picioare în chilia lui. iulia 
: „ între toate, încredințarea dintăiu, că tovară 
din acele zile așa de depărtate nu-şi păstrase cuvîntul jurat. leşise 
ca din påmint asupra lui, tulburindu-l. O urmase pe o cărare 
arzătoare, rămăsese în urmă şi se cutundase în moarte. Ea se 
dusese înainte fără să-l privească; cotise pe alte căi, în lumea 
cealaltă ; nu mai era între el și ea decit spuza impalpabilă a unui 


a VIAȚA ROMINEASCA o a 


vis. Văzuse tulbure toate în globul de opal. Se răsfrin- 
seseră acolo imaginile îngropate în el, trezite de un semn, Ima- 
gini şi care erau numai umbra fumului unor imagini şi 
gesturi pulsind de singe şi cutremur : toate arseseră, lăsind în el 
o urmă de venin,—foarte puţin, atit cit trebuia ca să se dove- 
dească realitatea trecutului. Altfel nimic din ce fusese el nu mai 
exista, căci era altul. 


Plecîndu-se încet-încet unei Cipsipina CN şi accepting 
ntru viaţă explicaţii care năşteau o nouă economie fizică, 
Packat la pri aabo trebuitoare păcii definitive, Texte, ru- 
găciuni şi ritualuri se aşezaseră ca o umbră protectoare peste 
zilele şi ceasurile lui. Pentru sufletul lui rănit, dezamăgit și imbă- 
trinit înainte de vreme, radia din ele o poezie pătrunzătoare. Fusese 
însfirşit surprins şi de fapte nouă,—căci, de cînd era duhovnic, 
miînile lui pipăiseră şi alinaseră suferinți adevărate. Credinţa ii 
apăruse atunci, în prima clipă a realizării, ca cea mai înlricoşată 
dintre toate minunile umanităţii, deasupra tuturor descoperirilor și 
invențiilor materiale. Căci cuvintul său şi atingerea sa putuseră 
suprima durerea. 
Prestigiul pe care-l avea Invierea sa, cum îi spunea Atanasie, 
şi situaţia lui materială care-i îngăduia să ocolească mărunţişurile 
meschine ale obştei, îl țineau ridicat şin propriii săi ochi. 


In tihna aceasta a misticismului său veneau acum să-l înțepe 
amintiri —un soiu de vietăţi stranii şi duşmane pe care el le credea 
înlăturate, însă care trăiau un fel de viaţă proprie. Erau amintirile 
evadate ale unor fapte care trecuseră prin acel trup şi-l zgudui- 
seră atit, încît era să rămiie împrăştiat şi mort în pulberea pä- 
mântului. Pentru el deci se ridicaseră ochii aceia şi-l priviseră de 
jos cu uimire; cunoscindu-l—deşi se înşelau. 

Olimpia nu ştia prin urmare nimic de soarta lui. 

Fără îndoială că are să-l caute. Poate ar fi fost mai bine 
să-și urmeze drumul ei înainte; însă nu-l va urma şi se va opri, 
căci în acei ochi încă frumoşi, veniţi din lume în singurătate, lui 
i se păruse că a surprins ceiace se chiamă curiozitate, adică de- 
mon al neliniştii. Fiind femeie, aceia care se chema şi pentru el O- 
limpia va veni aici, privind în juru-i fără scop şi ără rost şi 
părind uimită, 

Acea clipă o aştepta ca pe-o încercare pe care mo merita. 
Va trebui să asculte întrebări şi să deie răspunsuri. Ce intrebări 
şi ce răspunsuri mai pot fi bune pentru el ? 

Nu înțelegea de ce-ar trebui să aştepte acea clipă. Nesim- 
|indu-se în stare să privească dirz ori să facă un semn de înla- 
turare,—găsi că mai este o cale care l-ar scuti de sforțări şi 
tulburare. 

— Paramoane ! chemă el încet, înturnindu-se spre uşă, 

— Aici sint, părinte, răspunse ucenicul, venind cu grabă la 
poruncă. 


DEMONUL TINEREŢII 39 


— Ascultă, Paramoane. Pregăteşte traista noa 
» ane. F stră cu - 
care. la pine și brînză din aceia care o mai avem dela MANANA 
w, care ştiu că-ţi place ţie. Pune şi legume, după rinduială, 
şi citeva pere coapte. Umple ulciorul cu apă. Ne ducem să înce- 
pem carca per Aa re în sama mea. Nu uita cutea, cio- 
i i ose ă .. , 

eră castle, Paramoane. grijä pentru mîncare, să nu cumva 
— t mina, părinte; n'am să uit nimic şi am j= 
nese toate, după cum îmi porunceşti, răspunse onig ura 
e Şi sä înfingi, Paramoane, un băț în pămînt înaintea uşii, 
ca vadă cei ce vor veni că nu sintem acasă şi să se ducă 
ori să ne aştepte. Astăzi ar face mai bine să se ducă decit să ne 

aştepte. Am uitat să-ţi ie sa că trebue să hrăneşti cățelul, 
~ ~ Părinte Natanail, nu puteam să uit, pentmucă a venit el 
ei ko ra miri ve dat,—ş'acum doarme. Asta arată că şi cu- 
SI dormit.. ui să te hodineşti, căci astă-noapte pot zice că 
— Dacă ţi-a fi somn, Paramoane şi-i fi trudit, te-i 
er ma d negri feat, ri aiea de iarbă” subt cap. Acolo 
ze. pret sorada „Nu uita, iarăși, să duci şi pe Ţubichi 
— Merge el singur, părinte, căci ne simte cind plecăm. Că- 
țelul acesta e un şpion cum nu se mai află pe mel da, 
Natanail încercă să dä; dar se opri, căci îi apăruse în 
simţurile adormite imaginea de altă dată a Olimpiei. Acela însă 
nu mai era,—se stinse. Voi să şi-o înfăţişeze pe astălaltă, aşa 
cum îi fulgerase în acea dimineaţă, Nu putea să adune în ima- 
pue decit ceva nedesluşit. Poate-ar trebui s'o aştepte ; căci în 
na aceasta nouă şi întrucitva schimbată, asemănătoare totuşi 
celei vechi, trăise şi vibrase pasiunea tinereţii lui. „Zădărnicii, mur- 
mură el, mişcat; lucruri trecute şi întoarse în aburul nefiinţii lor“, 
Luindu-și e inox păşi pragul, cu Paramon alăturea şi că- 
țelul după dinşii. Avea pe față o lipsă de sînge, pe care uce- 
nicul său i-o mai văzuse de citeva ori, cînd suferea de piept, în 
unele toamne cu negură,—ş'o încrețitură de suferință şi mihnire. 
a ce ieşi pe portiţă, porni pe cărare la dreapta, înspre 


Sa Se neleg, aaae Purcari noA ; mă gindeam 
la altele. 

sita Aer pă Ie ge stînga, cal fruntea și pie- 
ai Ta ri îndată vilceaua, lăsind i urmă n: Ai 
tiei, ou chiite și pago, ca mile pul înpreuu og Wor, 


40 VIAŢA ROMINEASCĂ 


w — 


De astădată observaţia nu trezi atenția lui Natanail. Mergea 
domol, spre umbra pădurii—şi din urmă veni bătaia de toacă a 
ceasului 11. Sunară şi clopotele. Soarele lovea cu mare putere 
şi strălucire, Îşi şterse cu minica umezeala de pe frunte. Apoi, 
adoua oară, trase dintr'un buzunar dinlăuntru o naframă subţire 
cu horbotă. Era un dar al unei femei dintr'un sat din munte, 
care căzuse zdrobită în chilia lui, pentru mari suferinţi, plecînd 
fruntea şi cerind alinare. Erau suferinți şi chinuri de dragoste, — 
deşi ea le învăluia şi le ascundea.—Aceste muieri subțiri „Şi cu 
ochi împungători ale muntenilor sint dintr'o rasă nebună și pä- 
timașă | şi şterse fruntea cu năframa și răzbătu în cea dintăiu 
poiană. După aceia merse prin umbra străpunsă de lumină. 

Ajungînd în locul lui depărtat şi ferit, se opri. Se uită la 
stejarii singuri ; apoi păşi mai departe, cătră cei doi mesteceni 
cunoscuţi. Işi lepădă subt ei haina dedeasupra şi rămase întralta, 
mai sprintenă şi mai scurtă. Işi legă fruntea şi părul cu năframa, 
lăsînd comanacul peste celelalte buclucuri. Primi dela Paramon 
coasa ş'o finu în stinga cu toporiştea în pămint, ca să-şi facă 
semnul crucii cu dreapta ; apoi scuipă în palme—cum cerea ace- 
laşi ritual mecanic — şi începu să tragă prin iarbă cu lama curbă 
şi scinteietoare, La fiecare fișiit ritmic, florile felurite și spicele 
line se cumpăneau şi se culcau în stinga. Infloriseră dimineaţa 
şi mureau în soarele amiezii. 

Din cînd în cînd se opreau, scoteau din tioc cutea umedă 
şo treceau răpede peste ascuţişul oțelului, cu sunete subțiri care 
săgetau svicnit spre văi. Şi iar porneau legănindu-se mlădios și 
păşind odată scurt după fiecare mlădiere. 

După ce culcară două brazde lungi şi paralele, se întoar- 
seră încet spre mesteceni, cu obrazurile aburite, Natanail se sim- 
{ea mai ostenit decit în alte rînduri. Se lăsă lingă ulciorul cu apă. 

Paramon desfăcu lama lui din toporişte, înfipse batca în pă- 
mint, se aşeză şi el alături pe-o coastă, rezemat în umărul sting, 
şi începu să bată ascuţişul coasei' cu ciocănaşul, stind atent şi cu 
nasul neclintit asupra acestei lucrări, 

Cind isprăvi, ridică fruntea şi văzu pe stareţul său zăcînd ne- 
clintit cu faţa în sus, subt pletele luminoase ale celor doi copaci. 
Braţul drept îl avea aruncat în laturi, mina stingă îi era adusă 
pese piept, în dreptul inimii. Avea ochii închişi şi părea că doarme, 
še sculă cu fereală, desfăcu şa doua coasă şi o ciocăni în ace- 
laşi ritm monoton de cîntec, 

Cind isprăvi, se întinse o pauză mai lungă. Atunci, caşicum 
sar fi produs o tulburare, Natanail răsări şi deschise ochii. 

„Nu dormea, îşi zise cu plăcere Paramon. Cine ştie ce 
vedea el, acolo unde noi nu putem vedea încă nimic“, 

— Ce este, Paramoane? n'a venit încă nimeni să mă cheme? 

— Nu, părinte Natanail, n'a venit nimeni, 

„Atunci Tubichi sär din locul lui de lingă tarhat, ridică 
nările şi primi înştiinţare pe adierea vintului, Lătră de citeva ori 
fără minie, întrebînd cine este. 


LE DEMONUL TINEREŢII 4l 


Ochii negri și mari ai ucenicului crescură şi mai mult. Zîmbi, 
întinzind urechea, căci simțea glasuri, departe încă, pe cărare. 

— Ba vine cineva! hotări el, întorcîndu-se cu admiraţie 
spre monah. 

Starețul însă părea neliniştit şi el nu înțelegea de ce. Se 
inălțase în picioare şi-şi căuta comanacul şi rasa. Se zăriră prin- 
tre stejarii rari, în altă poiană, haine albe. Atunci se linişti și se 
aşeză la locul său. 

— Sint slujitori dela vite, lămuri Paramon. 

Erau doi băitănaşi—desculţi şi cu pălării pleoştite ca nişte 
ciuperci în cap. In mini purtau bețe grele crestate şi înflorite cu 
cuțitul. Se opriră. Apoi, după ce recunoscură pe Natanail, ve- 
niră la el, se închinară şi-i sărutară mina dreaptă pe rind. 

Călugărul tăcea, întirziind să-i întrebe. Paramon le făcu 
semn să vorbească. 

— Ne-a trimes un boier, vorbi unul din ei, care părea mai 
mare. 

Natanail întoarse fruntea. 

— Ne-a dăruit cite-o ţigară. Era un boier bătrîn şi bea și 
el dintr'o ţigară. Ne-a dat s'aprindem. Ne-a întrebat dacă ştim 
unde-i cuvioşia sa părintele.—Ştim. Coseşte cu fratele Paramon, 
într'o poiană.—Atunci duceţi-vă, zice boierul, şi spuneţi-i aşa că 
este un domn dela Bucureşti care vrea să-i spuie ceva. Şi dacă 
poate, să se întoarcă după amiază acasă, Il poftesc să vie ny- 
maidecit—ş'am să trec după amiază pela Vovidenie, 

— oea a spus? 


— ŞI era singur? 

— Era singur. Ne-aşteaptă să ne întoarcem şi ne mai dă 
cite o ţigară. Da cuvioşia ta să nu crezi că noi am lăsat vitele 
singure. Le-am lasat în sama altor băieţi. Ş'aguma ne 'ntoar- 
cem îndată cu răspunsul. 

— Bine, zise Natanail. 

- ză ne 'ntoarcem şi să spunem aşa: bine? 

— Da. 

Băitănaşii se întoarseră, urmăriţi cu atenţie de botul căţelu- 
lui. “ Natanail răsuflă prelung pe nâri şi se lăsă iarăşi pe maldă- 
rul de iarbă, 

Nu răminea îndoială. Era un mesager din partea ei, — ata- 
cindu-i liniştea. Poate va trebui s'o vadă, - însă teama care in- 
soțea această idee răminea într'insul statornică. 

— Paramoane, zise el cătră ucenic, trebuie să începem ia- 
răşi. Acuşi se face sară, 

— Da, părinte, Pot începe şi cu Singur, căci nu-s trudit 
ş'am dormit bine, 

— Ba am să mai dau jos şi eu măcaro brazdă. 

După un ceas, gustară puțină brinză şi pine neagră, stind 
într'un genunchiu, lingă ulcior, subt mesteceni. Lui Paramon, pe 


q2 VIAŢA RONINEASCĂ a S 


ep si zahar, îi plăcea mai ales ceapa,—şi ospătă din una, mare 
şi frumoasă, după ce-o zdrobi cu pumnul. Apoi părintele, răs- 
punzindu-i că nu bea apă,—deşertă el singur o parte din ulcior, 

— Paramoane, îi zise monahul zimbind, tu toate le faci cu 
plăcere și bucurie a simţurilor, caşi ceilalți oameni din lume. F 

Ucenicul se ruşină, punind nasul în pămint. După aceia 
îşi şterse îndesat gura cu palmele şi se ridică la treabä. 3 

Intr'un tirziu, Natanail se opri la capătul din vale al brazdei 
şi, întorcîndu-se spre păduri şi spre soare, ceti ceasul trei. Era 
o arșiță mare şi apăsătoare în văzduh—şi se iscase un nour de 
dincolo de asfinţit. Pănă ce urcă încet la deal, subt poiană, nou- 
rul crescu,—îl impinseră şi-l răstirară în cer tunete depărtate. 
Indată începură de pe costişe să chiuie cositori, fugind pe cărări 
după adăposturi, cu coasele înălțate în mina dreaptă şi cu trăis- 
tele şi sumanele în stinga. Depe coasta depărtată de dincolo, 
peste șesul Nemţişorului, răspundeau alte chiote și răcnete şi oa- 
meni mici fugeau la deal. 

Aceste semnale și chemări domolindu-se, sosi cu mare rā- 
peziciune şi oblic ploaia din munte, Trecu sunind peste păduri, 
O clipă luci soarele. Apoi veni altă ploaie mai deasă, întunecind 
lumina. Stejarii stăteau neclintiţi, ca nişte corturi verzi, în poiană, 
şi'n frunzişul lor fiștiau dulce picăturile. 

Văzduhul se răcori. Ploaia se duse ca un fum spre cîmpii 
depărtate şi cerul începu să se însenineze. Dar monahul şi uce- 
nicul său rămaseră încă o vreme în adăpostul lor, privind spre 
curcubeul care apăruse foarte aproape, în marginea pădurii. 

„Trebuie întăiu, să soarbă toată apa de pe finaţ... se gin- 
dea Paramon. Acuma intrăm în iarbă ca 'ntr'o baltă“. 

Dintr'o poiană dinlăuntrul pădurii, veniră pănă la ei sunete 
înăbuşite de tălăngi. Natanail le ascultă un timp, socotindu-le 
depărtarea. Zise cătră ucenic: 

— S'apropie oi de-a lui Mănăilă. 

— Aşa este, răspunse ucenicul, atent şi el. Au suit dela 
cerbărie în poiană, la stina cea veche; au venit spre noi şacuma 
se depărtează iar. 

Natanail asculta sunetele şi picurările. 

— Aşa este,—încuviinţă el. Până ce se zvintează iarba, eu 
zic, Paramoane, să intrăm în pădure, cătră ele, să dăm un räs- 
puns lui Mănăilă pentru caşul despre care am vorbit cu dînsul. 
Poate-i pregătit şi-l putem lua. 

Paramon potrivi în crengi ciumpăvite, pe trunchiurile mes- 
tecenilor, boclucurile lor şi coasele. Lăsindu-le în sama copacilor, 
pătrunseră în pădure pe subt arcul curcubeului, care se stinse ime- 
diat după trecerea lor. Răzbătind pe o carare bine cunoscută, — 
deşi era demult necercetată și pădurea o ascunsese cu îngrijire, —se 
apropiară de tălăncile oilor. 

Le auzeau aproape. Mai trebuiau să coboare într'o rovină 
adincă și să suie malul cellalt, foarte oblu, printre trunchiuri dä- 


DEMONUL TINEREŢII 47 


rimate şi încurcături de Tocmai suiau, căţărindu-se şi fä- 
ci cu greu loc, cînd tălăncile se zbătură cu spaimă în două 
răstimpuri apropiate. Un zăpăit furios de cine izbucni îndată după 
aceia. Ş'un răcnet de om—gros şi prelung—cu miînie şi îndirjire 
îndemna cinele;—părea că se apropie şi se depărtează, după 
mişcările incilcite şi cotite de fugă printre brazi şi tutărişuri. 

— E glasul lui Mănăilă, zise Paramon, lăsînd în urmă pe 
monah şi răzbind cel dintăiu deasupra, pe mal. 

Nu se vedea încă nimic, dar s'auzea cînele apropiindu-se. Şi 
glasul chiuia și hăulea cu disperare. 

— Sä ştii, zise încet, cu aţiţare, Natanail, şi asculta foarte 
îincordat, răsucindu-se şi privind prin desime,—să ştii ca dat lupul 
în oile lui Mănăilă. 

— Asta trebuie să fie, aprobă cu linişte Paramon; alta nu-i! 
în acelaşi timp, între ei, cățelul deodată se zbiriise, miriind c'un 

străin pe care atunci întăia oară îl gäsise în el şi-l întrebuința. 

crescuseră pe şira spinării ţepi de ariciu. Se trăgea încet inapoi, 
insă nu cu frică, ci c'o mare minie stăpinită. 

— Lupul! suflă deodată Paramon, înăbuşit, şi feri în laturi. 

Şi el şi Natanail se aplecaseră cătind, între sfărimăturile din 
jurul lor, cregi groase, negre şi răsucile,—arme în aparenţă for- 
midabile. Le ridicaseră deasupra capetelor, aşteptind pe duşman. 

Sălbătăciunea nu venea cu grabă, căci aducea un cîrlan 
destul de greu și de linos. N'avusese vreme să-l zugrume şi-i 
tîrtia de grumaz, făcind salturi scurte și oprinduse din cînd în cind 
ca S'asculte, Venea drept spre ripă, spre cararea ştuită, care era 
şa lui. Simţind ceva într'acolo, se oprise o clipă, cumpănind ori- 
entarea nouă. 

Atuncea Îl ajunse din urmă Dirlău, cînele lui Mănăilă. Lupul 
lepădă cirlanul, îi dădu o lovitură scurtă de colţ singerindu-l la 
git şi lăsindu-l încilcit în spini.—şi făcu față. Dulăul îl izbi cu 
ragila. Dar dihania avea în gura enormă şi roşie cuțite agere. A- 
jungind pe duşman cu ele, se scutură şi rămase citeva momente 

ră, li crescuse şi ei dintr'odată coamă, care-o făcea mai naltă ; 
şi cînd se răsuci cu ochii singeroşi, cercetind cel mai bun loc 
de trecere, apăru ca o fantomă a umbrei, minioasă, înfricoşată 
şi tristă în acelaşi timp. 

Dintre călugăr şi ucenic, țişnise dintr'odată, pe neaşteptate, 
şi Ţubichi. Era mult mai mic decit lupul, decit dulăul cel flocos 
şi decit cîrlanul, dar avea în el un avint de explozie ṣun curaj 
eroic. Sări în coasta stingă a lupului şi aproape în aceiaşi clipă 
fu în dreapta lui, şi iar săgetă în stinga, încolţind scurt, ferindu-se 
şi revenind ; pe cind Dirlău se izbea iarăşi cu ragila lui din par- 
tea cealaltă. Aproape în aceiaşi vreme răzbătu spre dinşii, şi Mănăilă, 
cu baltagul. Paramon şi Natanail se mişcară şi ei. 

Baciul lepădase de pe el toate pe cărare, şi glugă şi sarică 
şi căciulă. Minicile cămăşii slinoase îi tugiseră spre umeri. Şi 
pregătea, gifiind, baltagul în minile-i mari, încordindu-şi brațele. 


Mu VIAŢA ROMINEASCĂ 


— Nu-l lăsa, măi Dirlău! Ţine-l, măi! striga el gros şi 
Tăguşit. 

a "se poticni cu mirare. Vedea altă dihanie mică, care ţupăia 
şi lovea de pretutindeni, muşcind scurt, lăsind şi iar apucind, cu 
miriituri izbucnite şi subțirele. Cind zări mai încolo pe călugăr şi 
pe ucenicul său, înţelese, şi se minună în sinea lui mai mult decit 
de orice pe lumea asta. Dar mavea vreme de pierdut, şi se nä- 
pusti cu străşnicie, potrivind bine şi la vreme lovitura cu baltagul. 

Nu putea avea decit o singură clipă scurtă, cînd apărea în 
lumină, din rostogolirea înfricoşată cu dulăul, capul mare al di- 
hăniei. Atuncea-l păli. Aşteptă iarăşi şi mai dădu o lovitură mai 
îndesată şi mai sigură, căci fiara slăbise. Fălcile lui Dirlău o fixară 
cu grumazul la pămînt şi baciul, opintindu-se a treia oară, îi zdrobi 
țeasta, Atuncea se linişti şi Ţubichi și rămase privind țintă şi cu 
minie spre duşmanul pe care credea că-l doborise el, Cînd îl ob- 
servă tresărind, se mai zvîrli odată în el. 

Lupul pieri intre oameni şi ciîni fără să deie niciun glas şi 
niciun sunet. Intră C'un fel de demnitate în liniştea morii. 

Natanail avea pentru întăia oară Inaintea lui asemenea pri- 
velişte. Fu cutremurat ca de o durere pe care demult n'o încer- 
case: îl străbătea o simpatie pentru pasiunea și îndirjirea măreaţă a 
fiarei, Deodată căzuseră şi se stinseseră lingă el și pasiunea și îndirjirea. 

Baciul deschise cu cuțitul beregata cîirlanului; după aceia îl 
luă de-un picior tirindu-l mai departe în cărare. 

Zise spre călugăr: 

— Ţi-aşi da şi dumitale, părinte Natanail, un hartan ; dar ştiu 
că nu minînci carne. 

— Mulţămesc, moş-Mănăilă ; cu veneam pentru caşul de care 
am vorbit: să-ți aduc aminte. 

— Acela este şi vine la vremea lui, părinte, să n'ai nicio grijă. 

Dădu din cap, privind spre Ţubichi, ca la o minune a lumii. 

— Părinte, eu aşa poznă n'am văzut decînd maica m'a făcut... 
hotări el. Eu n'aveam în aşa coteiu nicio credință, şi văd că-i 
întocmai ca şpirtul care-mi place mie, Bre-bre-bre ! 

Işi clăti într'o parte capul şi se duse cu ctrlanul. 

Natanail veni pănă la marginea ripei.—apoi se întoarse şi 
jeg privi odată spre lupul mort. Parcă-i rămăsese lingă el ceva 
al său. 

— Să mergem, Paramoane, zise el încet. Eu am uitat că'n 
după amiaza asta mă așteaptă cel ce mi-a trimes răspuns. 

XX. 
„Unde nu-i durere, nici întristare, nici 
suspin" .., 

Paramon ocoli prin poiană, ca să vadă dacă mai are vreme 
şi putință să lucreze, rămînind să aducă el toate boclucurile. Na- 


tanail se întoarse deadreplul la schit, purtind ca pe o ființă neli- 
niştea pe grumazi, 


NL E 


Căsuţa era singură, în lumina înclinată a soarelui, cu băţul 
înfipt înaintea scării cerdacului. Nu-l aștepta nimeni.—Trase din 
pămint băţul şi-l răzimă de un stilp, pe cînd urca pe gînduri treptele. 

Ţubichi îi trecu printre picioare, vioiu şi vesel, Coborindu-şi 
spre el privirea, monahul işi aduse aminte de crincena şi mută 
peire a fiarei, şi nemulțămirea aceasta, revenită iar, se amesteca 
cu mihnirea lui intimă. 

Ar fi dorit să găsească o urmă, ori o veste,—totuşi era mai 
bine aşa, cum voise şi nădăjduise dela început, Oftind prelung, 
cum avea demult obișnuința în cugetele şi preocupările lui, se 
duse la cartea deschisă pe măsuţă. Dar painjenii slovelor nu i 
se arătară din întuneric decit mai tirziu. 

incepu să citească murmurat,—cînd scăpă soarele pe uşa 
deschisă. Nu mai era mult pănă la ceasul asfințitului. Intorcindu-se 
cäträ dunga dreaptă de lumină, o väzu deodată dispărind, parcă 
ar fi trecut peste ea un nour. In prag i se arătă o figură străină. 

Era Olimpia Mironeanu, cu fruntea goală și părul acoperit 
numai pănă la creştet de un văl fumuriu, care i se grămădea în- 
crețit pe umeri. Avea un zîmbet care sămâna cu cel dedemult. ŞI 
in zimbetul ei era amestecată și teamă, căci poate se ştia şi se 
simţea încă vinovată. Cu stinga îşi ținea vălui la piept. Cu dreapta 
se sprijini de uşor. 

u salută cu vorbe. Nu ştia cum ar fi putut saluta, cu ce 
cuvinte, cu ce nume, Îşi plecă numai fruntea și și-o ridică iar. 

— Pot să intru ? 

— Pofteşte, zise încet Natanail, răsucindu-se o clipă spre 
painjenii cărţii deschise, 

Apoi o observă tot în 7 

— Ar trebui să staţi, doamnă. Vă rog, aşezați-vä. 

— Intr'adevăr, mă simt puţin cam obosită, 

Se aşeză încet, ca pe un puf delicat, pe mn tare. Privi! 

cu îndoială şi cu aceiaşi sfială, spre monah. Întrebă: 

— Cred că m'ai cunoscut. 

Natanail făcu semn afirmativ cu capul. 

— o de azi-dimineaţă ? 

— Da. 


— Am fost sigură de asta. Deaceia am rugat pe domnul 
Emil Lepădatu să cerceteze în mănăstire, ca să putem şti unde 
locuieşti. Am aflat îndată drumul, împreună cu destule informaţii 
care m'au făcut imediat să nu mai am nici cea mai mică îndoiala. 


"Insă n'am găsit pe nimeni aici şi domnul Lepădatu a avut ideia 


să trimeată în pădure nişte copii dela vite. Noi am plecat fără 
să mai așteptăm răspuns. Acuma m'am întors singură. Trebuia să 
vin. Simţeam că altfel nu se poate. 

Vorbea precipitat. El o asculta cu capul plecat, simțind în 
el amintirea unei ciudate şi vechi emoţiuni a aceluiași glas. 

— Aşa-i câ-ţi inchipuiai c'am să vin ? 

=: Desigur. 


— Şi totuşi nu m'ai așteptat. 
El tăcu, 


— După cît înțeleg, urmă ea, am rămas în ochii dumnitale 
vinovată că n'am stat aici la datoria mea; aşa cum cereau sen- 
timentele mele de-atunci şi cuvintul pe care-l dădusem. Desigur 
c'aşi fi rămas; nimeni nu m'ar fi putut convinge c'o clipă mai 
înainte că s'ar fi putut să nu rămîn şi să nu aştept. Dar după o 
clipă a sosit vestea pe care cred c'o ştii. Tata căzuse şi murise 
în mijlocul unei cooperative. Eram chemate. Nu puteam să las pe 
mama singură, Ne-am dus. Ş'atunci—prin ce gp ieri nu În- 
teleg, —prin ce împrejurare s'a venea să nu găseşti cele citeva 
cuvinte de explicaţie pe care le lăsam pentru dumneata și prin 
care te chemam după mine? Căci iți mărturisesc: în acel şuvoiu 
care ne lua şi ne îneca, singura mea nădejde era c'ai să vii nu- 
maidecit să ne ajuţi, să ne salvezi. Te cunoscusem, în acele pu- 
ține zile ale tinereții noastre, energic şi hotărit, şi te-am aşteptat. 

El o privi uimit. Zimbetul ei pierise, şi avea ochii mari întorşi 
şi fixaţi asupra trecutului. 

— M'ai aşteptat ? 

— Da, urmă ea, desigur că te-am așteptat. Şam rămas sin- 
gură în nenorocirea mea, îndoindu-mă de tot ceiace fusese şi se 
spusese între noi. Abia ne văzusem, eram prea tineri, şi ne des- 
părțisem uşor. M'am simţit nedreptăţită... 

Accentul glasului ei mărturisea mai mult decit atit. 

Intorcîndu-se din ziua aceia dedemult, văzu pe călugăr. Adă- 
ogi mai încet: 

— Asta am vrut să ştii... 

— Mai era nevoie ? rosti greu Natanail, privind înspre un- 
ghiul icoanelor, 

— Crezi că nu era? rii 

— Poate nu era nevoie. După cum vezi, m'am despărţit de 
toate “pa veacului sa vieţii. 

aceste vorbe, care-i apărură neaşteptate, mai ales pri 
desnădejdea lor calmă, doamna Mironeanu bătu de cîteva oii da 
pleoape şi găsi cu greu aerul de care avea nevoie. 

— Trebuie să înţeleg, reîncepu ea cu greutate, că din pri- 
cina aceia te găsesc aici? Este totuşi ceva neînțeles, căci nimic 
din ce erai atunci prin temperament şi cultură nu părea să te în- 
drumeze pe asemenea cale. Izolarea dumnitale e voită şi necesară ? 
Nu mai simţeşti nici o nevoe de lume? Lumea aceia era totuşi a 
dumnitale. Ş'acuma te-ai imobilizat în alta. 

— Asta e mai greu într'adevăr de înţeles, zise pe ginduri 
Natanail, simțindu-se din ce în ce mai liber şi mai liniştit. Viaţa 
aceasta să nu-ţi închipui că-i mai puţin bună decit cealaltă, Ne- 
clintirea aceasta e înşelătoare; căci, ocolind orașele și oamenii, un 
monah străbate cimpiile şi munţii, se duce pănă'n locuri sfinte şi 
vechi; răzbate la Eufrat şi Nil — şi vede Tibaida monahilor de 
mult adormiţi... E o lume în trecut și'nlăuntru. Am făcut şi eu a- 
ceastă călătorie pe jos şi m'am simţit mulțămit. 


DEMONUL TINEREŢII 47 


— Cit de ciudat vorbeşti... şopti ea cu teamă. 

— lar aici, între păduri şi'n munţi, urmă el, am ales ceiace 
a trebuit sufletului, după acea înfrîngere şi moarte. 

Ea-l privi cu lacrimi, şi-i văzu minile cu unghii neîngrijite şi 
ghetele grele pline încă de pulberea drumurilor de care vorbea. 

— Ai putut face asta din pricina mea? tresări ea plingind. 

Se lăsă asupra minilor acelora, le cuprinse şi voi să-şi li- 
pească buzele de ele. Monahul se feri uşor. Ea rămase în picioare, 
cu umerile zguduite de suspine. 

— lartă-mă, urma ea, încercînd să se stăpînească, Am venit 
aici poate dintr'un simţimint de curiozitate, Şi abia acuma înțeleg 
ce ru oribilă şi nepermisă s'a intimplat în viața noastră. E 
aşa de tragic încît pare comic, în cit pare o farsă amuzantă... 

El se trase un pas, văzindu-i aprinderea pasionată, Era totuşi 
ea — deși-i păruse că poate avea îndoială în cea dintăiu clipă a 
revederii. Era ea, cu unele gesturi şi intonaţii şi cu toată gingășia 
ci anumită — aşa cum i se arătase în fulgerarea brutală a trecutului, 
în care văzuse umbra imaginilor şi se prefirase prin el umbra sèn- 
zațiilor, 

— O farsă amuzantă, repetă ca, vorbind cu batista şi şter- 
gindu-şi grabnic lacrimile. Căci mam venit numai de curiozitate — 
pentru care mă simt şi mai vinovată, şi mai osîndită. Am venit 
pentru un fel de împăcare, a cărei nevoie o simțeam tot aşa de 
mult caşi a curiozităţii. Pentru o prietinje care a rămas totuși în 
mine, cu toată durerea şi dezamăgirea la care socoteam că aveam 
drept şi văd că nu aveam. Pentru ceva care a fost—așa de tare 
şi de scump, numai odată în viaţă. Pot să spun că în mine a- 
mintirea acelor ceasuri e încă vie ş'am fost atunci fericită. 

Da... murmură el. 


Cu buzele-i arse încerca să mai prindă o picătură dintr'un 
izvor pentru totdeauna secătuit. 

— Numai pentru asta am venit, pinger: +a înăbuşit şi sfl- 
şietor, aşezindu-se iar în locul ei, pe laița avilor, şi încovoin- 
du-se asupra genunchilor. Credeam să găsesc totuși ceva, Căci, 
altfel, trebuie să-ţi mărturisesc, eu m'am împăcat cu viața mea, 
Pentru soţul meu am prietinie adevărată şi-l iubesc; am copii 
care sint acuma totul pentru mine. Te'ntorci totuși c'o simtire cu 
totul de altă natură în țintirimul trecutului! 

Rămase un timp încovoiată, cu coatele pe genunchi; apoi se 
linişti şi-şi şterse încet lacrimile. Natanail o privea adinc mişcat, 
sara îimpovărată, neînțelegind însă în totul ascuţişul acelei 
sfişieri, 

— N'avem să ne mai vedem niciodată, suspină ea, privind 
departe. Plec chiar în astăsară. 

— Cine ştie... murmură Natanail, întorcîndu-se spre cartea lui. 

— Nu, niciodată... sfirşi ea, c'un gust de otrâvă în pură. 
Niciodată ! 

Se ridică şi-şi potrivi vălul pe faţă. 


— Trebuie să mă duc. 

Sta la îndoială, voia să-i spuie cuvintul de adio, care i se 
părea că trebuie să încheie revederea lor. Dar nu găsea forma, 
nici epitetul. Numele de altădată nu mai exista, Acestălait era ab- 
surd pentru sentimentul ei. Se întoarse şi ieși, ducînd povara tre- 
cutului, 

La schit, în acea clipă, începu să cinte muzical toaca de 
vecernie, 


XXI. 
Călătorie câtră cel din urmă ostrou. 


După citeva zile, ieromonahul Natanail, simțindu-se mai slăbit 
şi mai plin de intristare în imbătrinirea-i timpurie, se hotărî, după 
sfatul lui Atanasie, să se abată până la schitul schivnicului losif, 
la Icoană, în muntele Rusu. Avea nevoie poate să se încredințeze 
cuiva, să se elibereze printr'o spovedanie; înţelegea prea bine 
însă că acesta e un lucru foarte greu. In explicaţia lui erau ames- 
tecurile altei lumi şi mai ales o înţelegere personală, interpretare 
a veacului şi a ştiinţii, pe care misticismul său nu o putuse aco- 
peri cu totul. Era încredințat însă că va găsi împrospătare de energie, 
căci acolo trăia un om care izbutise să se izoleze şi mai mult, 
găsind tărie în sine şin credinţa care mişcă munţii. 

Läsä pe Paramon şi pe Ţubichi acasă, dorind să fie cu totul 
singur. Porni mai domol decit avea obiceiul. Simţea în piept, îm- 
pungindu-l iar, dureri cunoscute, pe care le socotise complect 
stinse. Paramon era mai Îngrijat de faţa stăpinului său, pe care 
lucea ca un reflex de lună, 


Ocoli mănăstirea cea mare pe subt pădure şi ieşi la locul care 
se chiamă Cerdac. Acolo se înalţă o clădire de piatră și cărămidă, 
un fel de paraclis rotund deschis din toate e, cu semnul cru- 
cii deasupra turnului. Pe bolta interioară sint scrise zugrăveli cu- 
rate şi bune, povestind întîmplarea care se află însemnată și pe 
crucea de marmură din mijloc. Se vede sus şi se spune jos că 
anume, în vremea zaverii dela anul 1821, intrînd Turcii în ţară la 
noi ca să zdrobească răscoala Grecilor lui Ipsilant, au început a 
face multe răutăţi şi stricăciuni ilor şi sfintelor lăcaşuri. A- 
tuncea monahii dela Neamţ, temîndu-se, au hotărit să ascundă şi 
să îngroape în pămint icoana cea mare a Maicei Domnului, deşi 
asementca imagine făcătoare de minuni purta în sine toată puterea 
şi toată biruinţa împotriva unor necredincioşi ca aceia. Omeneasca 
frică fiind mai presus decit înțelegerea, părinții au pus deci pe 
Maica Domnului întrun car prost cu doi boi — ş'un muntean din 
partea locului a dus-o, împreună cu doi cuvioşi monahi, în mun- 
tele Rusu, ş'au îngropat-o acolo în nişte stinci, punînd semn. Tre- 
cind furtuna şi neliniștile, soborul a hotărît să aducă iarăși la 


DEMONUL 40 


locul său sfinta icoană g'au trimes părinţi s'o dezgroape ; iar du 
mare slujbă, apok au ieşit cu praporele şi'n odăjdii cu” toţii 
intea sa, avi frunte pe Ilarie, arhimandrit şi stareț. După cum 
se vede din zugrăveli, au dus de data aceasta pe prea curata în- 
într'o căruţă c'un cal. Şi se mărturiseşte pe crucea de marmură 
că s'a întîmplat o minune, — că icoana părea inegritä şi ştearsă ; 
şi, cînd a întimpinat-o mulţimea cu cîntări de slavă, i s'au rumenit 
Sne i ka Soa mai frumoasă decit era înainte, chiar în acel 

Toate acestea sint însemnate, scrise şi zugrăvite. 

In stinca unde a fost îngropată sfinta fecioară, muntenii şi 
călugării au clădit de asemeni acoperiş de lemn şi draniţă ; şi nişte 
binecredincioşi creştini au aşezat altă feoană, intocmai ca cealaltă 


„ Zugrăvită şi împodobită. Locul a rămas așa multă vreme peșteră 


şi acoperămint, avind păzitor un shimonah, care dormea - 
mint şi pe căpătăiu de piatră şi se acoperea c'un postav esta 
trăit astfel ierni şi veri, cu priveghere multă și somn puţin, pănă 
ce i s'a arătat semn şi poruncă în vis, Atunci s'a sculat acel 
shimonab, şi, cu puterea şi credinţa lui, adunînd şi ajutoare dela 
lume, a înălțat peste peşteră bisericuţă de lemn împodobind-o cu 
toate, Şi deasupra ripei a ridicat pe iloţi, subt streşina de şin- 
drilă, clopotniţă, în care a aşezat întăiu, după mijloacele şi pute- 
i ko e a eyon panin remak- a după aceia a putut 
opote ma adevărate, care cintă, cu 
mici, puterea lui TIR tran giga li 
spre acel schit, urmind un drum pe Tin Nem 

rului, prin poieni, merse Natanail încet şi sei Precip oa pas 
erau prea singuratice. Răzbătea pănă departe țipătul unui fierăs- 
trău care spinteca trunchiuri de brazi. 'Treceau din cind în cînd 
căruțe cu încărcături de lemne. Apoi într'o vreme, cotind pe 
lingă o cruce de piatră, dintr'odată ajunse la un pripor, într'o 
ripă umedă. Acolo era linişte şi nu se afla suiş decit pentru pi- 
cior. Nu se mai auzeau nici tălăncite din luminişuri, nici fierăstrăul, 
Urcă sus, pe stincă, într'o poieniță grămădită din toate păr- 
tile de pădurea de brad. Sui trepte îngrădite și se sprijini cu 
mina de un parmaciic şubred așezat pe țăruși. Din'ripă se înălța 
clopotnița şi dela ea pănă la aşezarea schivnicului era aruncat pod. 
In dreapta, la marginea prăpăstiei, se arăta bisericuța, cu pragul 
de sus al uşei la înălțimea nasului. Avea turnuleţ şi alcătuire 
după toată rinduiala ; şi cu toate că nu era decit o clădire primi- 
tivă şi trecătoare de lemn, cuprindea înlăuntrul ei toate cărţile, 
icoanele, zugrăvelile, candelele, sfeşnicile şi stranele fără de care 
pr se pas azur şi lege —numai toate erau mai mici, lucrate, 
ate aşa înc reau o rămăşiţă întirziată din vea- 

curi străvechi, dela ouă po Airo ; area 
scundă era deschisă, şi Maica Domnului sta sin- 
itara anni pe Sa cu fruntea înclinată spre prunc, 
uşor or de c ei albaştri zate în mā- 

nunchiu pe rotila unui sfeşnic. ii con vaca 
4 


50 VIAȚA ROMINEASCĂ č s 


Natanail stătu singur în picioare acolo, întorcindu-se ci su- 
fletul ca întrun trecut şi ca într'o copilărie. Toate în juru-i erau 
mici şi simple. 

Cind ieşi, găsi chilia schivnicului luminată de soare, cn uşa 
deasemeni deschisă ; dar părintele losif nu era nici acolo, În fun- 
dul poienii însă, trei munteni stăteau aplecaţi asupra unor trun- 
chiuri de brad, cioplindu-le cu topoarele. Dintr'acolo shimonahul 
il văzu şi-i veni sirguincios întru întimpinare, aplecat din spate şi 
cu pletele albe atirnind. Era un om bătrin, cu obrazul palid, dar 
subt marginea comanacului roşcat ochii îi străluceau plini de vioi- 
ciune şi prietinie. Purta opinci ş'o rasă mohorită. Era un ve- 
chiu singuratic, —cu toate acestea părea a avea preocupările unui 
gospodar țăran, cu destule griji şi năcazuri. 

— Dumneata eşti, părinte Natanail ? Bine-ai venit la noi. 

— Bine te-am găsit, părinte losile, Am intrat în biserică şi 
am văzut Morile dela stinta fecioară, pe urmă am ieşit să te caut. 

— Apoi bine ai făcut. Acele flori le-a adus dezdedimineaţă 
o femeie tocmai din Bucovina, care a venit aici la noi, pentru ru- 
găciune. Vin în fiecare zi şi bărbaţi, dar mai ales vin femei pen- 
tru durerile şi năcazurile lor, la Maica Domnului. Pentru asta în- 
dur eu multă pizmă dela unii din vale; dar Dumnezeu vede toate 
şi hotărăşte... 

Natanail zimbi, căci avea mai dedemult cunoștință dë acele 
ascuţişuri de nemulțămire ale monahilor fecioarei celei adevarate. 

— Ei ar spune, după cit aud, urmă schivnicul, că aici nu-i 
decit umbra şi locul—gi acolo devale-i adevărul. Insă iată, cre- 
dincioşii vin să vadă umbra şi locul. 

— Părinte losife, ai dreptate. 

— Ştiu că am dreptate, deaceia eu spun şi mărturisesc Prea- 
curatei toate, şi urmez a imbraca locul şi a impodobi bisericuţa. 
lată, în vara asta vreau să fac un beciu, ca să am unde 'pune 
unele şi altele, Şi dacă mi-a ajula Dumnezeu, doresc a alcătui 
un lucru şi mai mare: să întăresc ripa de subt biserică cu par- 
cane, prăvălind acolo şi bătind pămint şi piatră —ca să se poată 
umbla în Vinerea Mare de jur împrejur cu sfintul aer. lar acuma 
mi-au venit trei gospodari pe care nu i-am cunoscut de unde-s 
şi mam ştiut cum îi chiamă şi, mărturisindu-se pentru ale lor, 
mau rugat să le dau canon să lucreze ceva pentru această si- 
hăstrie,—aşa cum au făcut şi alţii înaintea lor, la bisericuţă, la 
clopotniță şi la toată gospodăria. Ş'apoi le-am dat să cioplească 
lemn și să dureze încă o chilie—adică a treia, pentru adăpostul 
unor credincioşi, ari a unui bolnav, ori a unor rătăciţi... 

Topoarele sunau În pădurea sonoră. Din cind în cînd lu- 
crătorii se opreau din cioplit, mutau cu silinți mari catargurile, şi-şi 
înălțau capetele, ştergindu-şi frunţile de sudoare, 

— is muncitori buni şi vrednici... zise părintele losif, privind 
cătră fundul poienii. 

Dela deal, de subt pădure, coboriră aducînd cofe cu apă, 


i 
" 
+ 
+ 


n DEMONUL TINEREȚII sa 


două femei imbrobodite strîns pe subt fălci şi imb 
larg şi negru al monahiilor. De departe z Chinara fk e 
conteni umbletul, şi dispărură. teii boier 
sirenele clătină capwinspre ele: 
=- 0ud cuvioase suflete del 
care au venit aici, luindu-şi canon pe pi pe ae n ice oala 
fir Apoi, cun zîmbet de mulțămire pe faţa lui spinatecă şi pa- 
K ; onahul incepu să explice jar lui Natanail, caşi 'n alte 
dăţi, ciți ani a veghiat cl la peşteră şi cum a început el, cu aju- 
torul mapro esga Koa muncă grea a vieţii lui. 
— Nu intri în chilie, părinte Natanail? fnd 
să guşti A Penat d bucatele mele ? nu Sc 
=- a, părinte losife, am să intru, ca să mă odihne 
ufin. De cîtva timp, mă si iu i zi 
pi no ipda te reg Simţesc, nu ştiu de ce, slăbit şi am 


— Oamenii sînt aplecaţi slâbăciunii şi durerii, părinte Na- 


tanait. 

— Aşa este; de aceia mă supun. 

payre kyen şi-l pemi clipind din ochi. 

— poate. Nu ne supunem, ci ne äm. 
şi släbäciunea şi lenea trupului sînt tot ale Satanei. "ră A 
dăugi el apoi blind, şi te așează pe laițä. 

Natanail se aplecă la prag şi intră într'o încăpere îngustă, 
în care, subt icoane și candelă, abia aveau unde se învirti doi oa- 
prana Aa a e-mail pe A sri în scăfițe de lemn, 

f e e i 'o p 
Aa mamii p văl prez asole şi usturoi pisat. Ş'o pă- 
=— Po + zise schivnicul. Şi murmură încet ăciunea 
mesei făcînd semnul crucii; apoi se lasă întrun genunchi, ingå 
măsuţă.—Gustă şi dumneata, că este de unde, slavă Domnului! 

Cu obrazul înveselit, privi spre Natanail.—apoi deveni serios, 
ca în faţa unei îndeletniciri grave, Slujindu-se cu mina, luă de 
citeva ori din prinzul pregătit, mestecind în tăcere şi privind 
ferăstruică, pe cind oaspetele său părea dus pe ginduri. Il vi 
de citeva ori îngrijorat şi clătina din cap. 

Se rez la paşi ge. Cineva se opri lingă prispă. 

— Aştea ufin, pănă ce is; t ise di 
ati at Ep țin, pă isprăvesc şi mă 'nchin... zise din- 

— Cine-i? întrebă Natanail, deschizind ochii. 

— Alt năcăjit... îi lămuri bătrinul cu glasul lui grăbit, rä- 
mas limpede şi neingroşat, —alt năcăjit care vine într'una de două 
zile şi-mi cere dezlegare şi canon, şi sfat. Văzind că-i unul a- 
re gli oameni şi e: ser ntru fapte rele, îl sfătuiesc să se 

ucă să se închine legii şi să se deje supus. El însă se teme. 

— Trebuie să - gara zise Natanail. 

— Aşa- chiami. ost şi asară; acuma nu înțeleg d 
se intoarce iar. intră, omule, și spune ce-ai mai facut tt 

Pintilie intră 'anevoie pe ușă, cu părul zbiriit şi ochii înfri- 


52 VIATA ROMĪNEASCĂ 


coşați. Observind că mai este cineva, dădu înapoi. Dar recunos- 
cînd pe monah, se linişti şi pătrunse în chilie cu fruntea plecată, 
cu şuvițe curgindu-i în mustăţi şi pe nas. Era nebărbierit şi cu 
obrazul afumat,—cu straiele stropite de glod şi imbicsite de tärinä. 

— Ce este, bre? De ce te-ai întors iar? strigă la el shi- 
monahul. 


— D'apoi ce eram să fac, părinte schivnice? Mă gindeam 


că tot aicea aşi putea găsi un adăpost şo pace, implinind orice 
slujbă şi orice Sărată ș cum scrie în cărţile cuviaşiei-tale, căci pe 
Onuţă l-au pușcat. 

— Ce vorbeşti, bre? Poate ai visat! 

— Pe Onuţă l-au puşcat, repetă cu glas gros şi zugrumat 
Pintilie. Noi ne-am fost adunat la locul nostru, căutind în scorbura 
ştiută caşul şi pînea. Dar nu le-am găsit. Văzind primejdia, ne-am 
sculat. Am dat să suim în sus, printr'o ripă. Atuncea jandarmii 
au prins să tragă după noi. Tovarăşul meu, părinte schivnice şi 
părinte Natanail, numai atita a apucat a zice: Gata! S'a lăsat pe 
frunzare, cu capul subt mîna dreaptă, ş'a început să dee dintr'un 
picior, parcă scurma... Atuncea m'am îngrozit mai tare, c'am rä- 
mas singur, şi m'am răpezit cu capu "nainte cătră deal, şi, căţă- 
rindu-mă pe unde nici capra nu poate răzbate, am scapat, şam 
putut cobori în astălaltă parte. Am stat ascuns şi mi-au prăpădit 
urma. Dar ştiu c'au să mă descopere iar şau să mă puşte şi pe 
mine. Deaceia cad iarăşi cu rugăminte, să mă primeşti şi să mă 


aperi... 
Să In ochii lui tulburi, Natanail cunoscu deodată privirea lupului. 
Ş'avu larăşi în el o tresărire de milă şi mihmnire. 

— De ce n'asculţi, Pintilie, şi nu te supui oamenilor? vorbi 
el încet. 

— Care oameni, părinte Natanail ? strigă rătăcit banditul, Eu 
ştiu atita că ei m'alungă şi mă puşcă. Cum mă duc acolo, gata ! 
Ce să fac eu acuma? unde să mă duc eu acuma? Trimete-le 
dumneata un răvaş, părinte Natanail, să mă ierte. De-acu, dac'am 
rămas fără Onuţă, eu mă las de toate, numai să mă ierte, 

— Hai, hai, du-te şi fă cum îţi spun eu... vorbi shimonahul 
şi-i puse mina pe umăr, Dacă-i vedea că nu poți, întoarce-te și 
roagă-te în genunchi la maica Domnului — ca să-ţi deie ca pu- 
tere să te supul. Am să mă rog şi cuş'am să cetesc, ca să ţi se 
moale inima şi să nu rămii aşa de spăriet şi de crincen ca o 


fiară... 

— Ceteşte-mi acuma, pärinte! mormăi cu sprinceana in- 
cruntată Pintilie. 

Natanail se ridică şi ieşi iar în lumina poienii, lăsind pe hoţ 
subt mina şi subt cartea schivnicului. Trecu încet prin așezarea 
aceia măruntă din preistorie, şi se apropie de muntenii care-şi 
țăceau canonul. Işi isprăviseră şi ei prînzarea din pitä neagră şi 
brinză în scoarță de brad. Băură apă dintrun cofăel. Apoi, închi- 
nîndu-se și făcînd cruce, se aplecară, îşi luară iar topoarele şi se 


DEMONUL TINEREŢII 53 

adunară la tulpina unui brad vechiu, tinind sfat pentru moartea lui, 
Era un brad bătrîn din marginea poienii, ciumpăvit pănă la 

virf. Se căţăraseră mai de demult alţii cu barda pe cuiele lui, sus, 
şi-i doboriseră cetina, In ajun începuseră să-l curme dela rădăcină. 


Acuma voiau să-l isprăvească, şi începură a bate în el cu topoa- 


rele dinspre partea pădurii. Sunau adincuri - 

bradul se infiora la fiecare bataie, EAN 
ntele schivnic ieşi grăbit pe prispă, de deasupra omului 

său îngenunchiat, şi făcu semn cu cartea spre ince iri Ei se 


— Măi oameni buni, strigă shimonahul, băgaţi de samă cit 
tăiați din topor şi cum puneţi pe urmă orastie - ca să nu 
cadă cumva bradul peste o chilie. 

— Lasă, părinte schivnice, că ştim noi acest meşteșug ! răs- 
punse unul din munteni. Vezi.de alină pe ticălosul acela că se 
prăpădeşte ! 

___ Ridicară tarăși topoarele şi părintele intră în chilioară. Ţinind 
din nou sfat, puseră jos topoarele, aduseră ferăstriul şi pregătiră 
penele.— Traseră cu oţelul zimţuit care fişiia şi ridea muşcind în 
lemn. Apoi același glas strigă : 

— Acuma! trageţi mai răpede. Dă cu nădejde în pana 
cea mare! 

Bradul se clătină încet-încet, apoi se cumpăni mai tare și 
căzu cu vuiet înăbușit pe pămîntul neregulat al poienii. Se zgudui 
şi se în trei. Muntenii se piecară asupra trunchiului şi-i 
numărară anii. Era mai vechiu decit ei, decit pustnicul și decit 

zarit Căzuse omorit şi era bun de parcane la bisericuța maicii 

Natanail se aşeză în soare, pe un colf de trunchiu putred. 
Stăruiau în el mihnirea şi neliniştea,—deaceia se tăsitingeau în 


toate cite-l înconjurau, oameni şi lucruri. Nădăjduia însă, închizînd 


ochii, într'o pace şi'ntr'o binecuvintare. Viitorul poate nu i le mai 
păstra ; înapoi nu se mai putea întoarce ; le simțea insă nedes- 
tuşit, din pămînt şi din mirezmele pădurii, din moartea şi viața 
are se urmează şi se amestecă necontenit. 


Mihail Sadoveanu 


FIGURI ENGLEZE: 


Gladstone, prietinul omului 


- Cu prilejul unei noi biografii: — 
l 


Anglia e țara stătoasă a biografiilor şi memoriilor. E țara 
Omeniei. A ridicării omenescului trecător la rang de icoană în 
iimpi, de idealitate, De aici o întreagă şi desigur cea mai no- 
tibă latură a civilizaţiei sale, S'o lăsăm deocamdată şi să spu- 
nem că în nu mai mult de o lună, au apărut toamna aceasta 
la Londra, vreo trei jurnale personale, o semiduzină de culegeri 
de scrisori—dela popi de țară sau doamne din lumea mare— 
şi biografiile lui Napoleon, Bismarck, Eduard VII, Disraeli, Glad- 
stone, aceasta din urmă datorită lui Osbert Burdett, criticul acut 
al lui Blake, dar mai ales al aşa numitei epoci estetice a lui 
Walter Pater, Beardsley şi Wilde, transpus de data aceasta pe 
teren numai politic, pentru a ne da ceiace numeşte dinsul „por- 
tretul țial al unui caracter”, N 

iliam Ewart Gladstone nu este chiar părintele, dar nu 
vom exagera dacă îl botezăm marele oliciant al liberalismului 
englez politic. Şi lucrul nu e lipsit de o engleză semnificaţie. 
Intr'adevăr, autorul celor mai liberale reforme ale iscusitului veac 
al 19-lea—acest veac al speranței, cum îl numesc ideologii, sau, 
cum îi spune Spengler, veacul idealurilor intelectuale, spre deo- 
sebire de veacul al 18-lea, numai al ideilor—trecuse de cincizeci 
de ani cind număra tot ca fruntaş conservator; şi numai după 
ciţiva ani, fără încriminări, fără mirare, ii luă natural locul, prin 
renunţarea lordului Russell, la şefia partidului liberal. 


1 Osbert Burdett, D. E. Gladstone (London, Constable, 10 s. 6 d). 


— OLADSTONE, PRETINUL OMULUI 3% 


Am înţelege un proces contrariu. Ori e un simplu volte- 
jace? Cine cunoaşte insă cit decit din viaja duiosului bărbat de 
stat, ştie că şi ä atunci dinsul fusese iniţiatorul multor re- 
forme liberale, după cum, după aceia, ca liberal en titre nu s'a 
opus mai puţin la nesăbuințe, cum va fi spus Gladstone, mo- 
mentan, unor excese ca, de pildă, problema, în prima ei fază, a 
autonomiei irlandeze, 

De fapt, în persoana niciunui om politic nu apare mai bine 
elementul dicotomic al Enplezului, legat de inţelesul ce-l acordă 
el cuvintului „liberal“ şi „conservator“. 

Napoleon obişnuia să spună Francezilor lui: Noi facem re- 
voluţii fără reforme, Englezii fac reforme fără revoluţii. Cuvintul 
ata servi ca motto intregului politicianism englez, politicianism 

cadrul căruia conceptul de liberal şi conservator—sau cum 
spun dinşii, mai cursiv : conservativ—se confundă. 

Aceasta face ca incă mult înainte de Gladstone, dela apa- 
riţia primelor lupte de partid în secolul al 18-lea, cele două no- 
țiuni să se incalece, Marele Burke nu ştia precis—şi nici azi cri- 
ticii săi nu ştiu—dacă era liberal sau conservator. Pitt era un 
mare liberal şi un mare imperialist. La fel marii lor partizani. 

Pricina deci nu poate sta în oameni ci, cel mult in acea 
concepţie de compromis, care după Morley se aşează la baza 
psihologiei engleze, în cuprinsul căreia principiile sint un decor, 
cînd nu o ficţiune, şi ră fapta contează. 

Dar politiceşte vorbind pricina mai e şi alta, de data a- 
ceasta paradoxală: Conservatismul englez, ca formă politică di- 
terenţială, aproape că nu există. De ce? Pentru simplul motiv 
că nu-i nevoe să existe, conservatismul fiind la Englezi nu forma, 
ci substanța. El imbibă toate actele Englezului, e un sine qua 
non organic, o constituţie etnică, e plastica Albionului. Cu ea 
faci ce vrei aşa cum cu acelaşi trup şarpele se poate tace ghem 
la poala copacului sau întinde şi face una cu frunzişul lui. 

Conservatismul dispare atunci în viața Enplezului ca tema 
muzicală în variantele ei. Aceste variante sint: liberalismul. Im- 
perecherea inerentă, vitală, a acestora e ceiace a nedumerit vea- 
curi dealungul pe ginditorii politici, dela Montesquieu la Tocq- 
ville şi dela aceştia la capete moderne atit de disparate ca is- 
toricii Halevy şi Cahen sau diletantul conte Keyserling, 

Stidind analiza şi nerăbdind formularea, ea invită aproape 
spiritul poetic şi cedeză numai imaginei. 

Dacă imaginea e puțin justă, se înțelege atunci de ce 
Englezului nu-i trebue, şi de aceia nu-i place termenul de con- 
servator în politică. A-l pronunţa e a vorbi unui medic de me- 
dicină, unui rege al petrolului de necesitatea în viaţă a sondelor. 

Dealtfel cuvintul a fost impus în Anglia de conti- 
nentală. Englezul s'a uitat bine şi şi-a văzut în el bastardul. Era 
el altceva decit o stirpitură ? Nobleţă de clasă? Englezul ştia el 
mai bine ce e nobleţa. Şi nu-i nimic mai spre vrednicia demo- 


0 VIAȚA ROMINEASCĂ O SSS O 


cratismului englez nobiliar, ca faptul că un lord, Lord Salisbury, 
şeful partidului conservator care la 1586 lua puterea din minile 
lui Gladstone, a fost cel dintăiu să denunțe termenul de con- 
servator, ca unul care corespunde numai „unei clase şi celor ce 
depind de clasă“. 

La aceasta dinsul ar îi putut adăopa, la fel cu Lord Hugh 
Cecil azi, şi atiţia ca acesta, că „pănă la 1790 nu era un partid 
conservator definit, nici chiar ceva care să semene cu un corp 
conştient de doctrină conservatoare, cuvintul însuşi nefiind cu 
adevărat născocit decit patruzeci de ani mai tirziu“. 

In sfirşit, nu îndemna mai dăunăzi un mare organ englez, 
pe actualul Premier, cu prilejul discursului său dela Cardiff, să 
se lase definitiv de cuvintul Conservator şi să adopte pe cel 
de Unionist? 

Dacă numele dintăiu e pentru Englez superiluu cind nu in- 
trus, cel de-al doilea e dimpotrivă oportun şi dinamic. El e me- 
najul conservator-liberal din casa veche a Albionului, El a 
prezidat destinele Angliei, cu mult inainte de 1790, încă de pe 
vremea Stuarţilor, cînd Whig şi Tory erau două porecle şi nu 
nomenclaturi politice, iar guvernele se constituiau din amindouă 
culorile, Revoluţia franceză însă a creial o mare controversă ; 
oamenii politici, ca Burke şi ceilalţi s'au derutat, au fost aruncaţi 
dintro tabără în alta şi cuvintele liberal şi conservator sau po- 
menit politiceşte duşmane. Criza trecută, puntea s'a tras din nou. 

conservator Robert Peel lu un mare liberal— vezi 
reforma electorală etc.—Gladstone, elevul lui, deasemeni, După 
moartea celui dintăiu urmează guverne de coaliţie—unionismul 
reapare olicial.— Disraeli însuşi, marele şi decorativul imperialist 
fiind, cind trebue, mai democrat ca Gladstone. Numai rivalitatea 
personală a acestora desparte citva timp tranșeele. Peste mor- 
mintele acestora ele se închid. incă dela 1856 prin secesiunea 
liberală Lord Hartington,—Joseph Chamberiain, — Tre — 
Goschen, unionismul se reface subt Lord Salisbury. Dela moartea 
lui Gladstone acest unionism va guverna aproape lără intrerupere 
douăzeci şi vreo cinci de ani. Războiul cel mare, subt pavăza 
lui, va da Europei latine victoria, iar fluidicului celt Lloyd George 
cea mai fermă şi lungă dintre guvernări. Numai fringerea lui a- 
duce pe socialişti la putere, numai refacerea lui îi trinteşte. Căci 
Stanley Baldwin ca să-şi alcătuiască guvernul, fură lui Lloyd 
George dintre cei mai deaproape amici şi colaboratori ai săi, 
iar ca să se menţină îşi altoeşie partidul cu liberali de seamă. 
Mine,—şi nu-i exclus ca subt sceptrul chiar al lui Lloyd George,— 
acest unionism va prinde în orbita lui chiar socialismul. Cine n'a 
rămas surprins de moderaţia trecutului guvern Mac-Donald ? Gin- 
ditori politici de cea mai ambițioasă substanță conservatoare 
vorbesc de pe acum de o viitoare perlectă corespondenţă între 
conservatismul şi socialismul englez de stat, pe tema cea mare 
morală, a cooperației, sprijinului mutual şi dragostei creştineşti 
de aproapele. 


GLADSTONE, PRIETINUL OMULUI 57 


Nu au oare ambele doctrine acelaşi bine social 
de aj În Anglia ? ces 
spune d. Zeletin pe la pagina 88 a importantului 
d-sale Neoliberalism, despre o întoarcere a capitalismului impe- 
rialist, ca o ricoşă, la forma primară, morală, a socialismului paş- 
nic—ecou, dacă nu greşesc, al concepției lui Spengler despre o 
siirşire cam pe la anul 2300 a Occidentului capitalist într'un fel 
de moicom feudalism,—dacă se va înfăptui, va fi desigur pe cale 
anglo-saxonă (şi americană). 


Ce înseamnă acum Unionismul pentru Englez? Inseamnă 
mai întăiu Uniunea imperială, pentru care el crede că are de 
sus o misiune de mai bună umanitate; apoi uniunea de clase şi 
partide; armonia ca in epoca pre-industrială între lord şi lucrător, 
intre capital şi muncă ; uniunea bresle între diferitele centre 
şi regiuni ale Britaniei—adevăratul socialism ;—unirea anglo-ame- 
ricană pentru rezolvirea marilor probleme ale veacurilor, cum şi 
unirea subt suggestia acestui steag a tuturor popoarelor într'o 
Ligă mai electivă decit cea dela Geneva fără să dărime, ci dim- 
poira recunoscind idealurile de mai înaltă civilizație ale ace- 
ora tare au ştiut subt numele de imperiu britanic să modeleze 
scoarța globului în alte nouăzeci de Anglii la fel cu cea de acasă, 

tind o pătrime din intinderea şi o cincime din populația 
planetei. 

lată de ce unionismul e marea temă a anglismului, peste 
care celelalte politici nu au fost şi nu vor fi decit variantele, 
Acustica engleză recunoaşte un pian: conservatorul, şi un pianist : 
liberalul. Mina acestuia neg fugi vertiginos pe clape cu condi- 
ție să nu depășească fildeşul, căci atunci rămine în aer, nici să 
nu sfarme coardele căci atunci e dezastru | 

Liberalismul englez e acest mod magistral de a cinta oriclte 
variante pe aceiaşi temă. Şi ca atare e o virtuozitate. De aici 
prestigiul lui mare PER Englezi, transformat în idolatrie la 1820, 
de „Liberalul* lui Leigh Hunt, Shelley şi Byron. 

El e magicianul care animează şi umple cu dinamism ba- 
teriile unui conservatism altfel inutil, e cetitorul viu, cu toate po- 
sibilitäțile graiului, al unui alfabet care altfel rămine literă moartă. 

Lui i se datorează acel constituționalism englez latent, ire- 
ductibil, invisibil, care dela 1215 stă şi merge continuu, acel 
constituționalism mercurial, rebel totuşi eprubetei oricăror chi- 
mişti ai teoriei, rebel fiindcă vizionarismul la Englez e vizuali- 
a e toată fumuria metafizică democrată o simplă chestie 

Cine uită acest fapt păcătueşte impotriva alfabetului englez! 

Gladstone, părintele liberalismului englez, n'a fost nimic, 
decit un mare vizual. Un mare cetitor al faptului politic. Cu gla- 
sul lui frumos ca „violoncelul“ lui Briand şi care cuvinta în 
Camera Comunelor şi pe platforme, pănă la adinci bătrineţe, in- 


58 VIAŢA ROMINEASCĂ 


e —————————— 


tre trei şi cinci ore In şir, el a umplut de viaţă nouă alfabetul 
englez, lăcind ca mare profet al ochiului, cu cinci litere ale lui. 
o stea... 

Se cade să i-o urmărim puțin şi să tălmăcim ceva din 
marea lui cetanie, 


I 


E greu şi puțin... indecent să vorbeşti de Gladstone întrun 
simplu articol. 

Un om care a acoperit cu viața lui un secol (1809—1898), 
care a fost deputat timp de 60 de ani in şir, ministru cam dela 
30 şi de patru ori prim-ministru, care a dat agp, rea 13 bugete 
faimoase şi mai mult decit atitea mari reforme. Dar dacă acti- 
vitatea cea mai uriașă avută vreodată de un om politic e greu 
de îmbrăţişat, mai descurajatoare e substanţa inetabilă, acel je- 
ne-sais-quoi al personalităţii sale, care a nedumerit pe taţi bio- 
grafii, dela ultimul, Osbert Burdett, la cel mai mare, Lord Mor- 
ley, şi dela aceștia la Lytton Strachey, autorul de vază al „Vic- 
torienilor Eminenţi”, 

Cel mai mare bărbat politic engiez al secolului al 19-lea 
nu era de o inteligență alta decit comună, cultura lui nu alta 
decit cea a unui de negustor scoțian, clasificat printre cei 
dintăiu la Oxford, dar de care Huxley, prietinul său, avea să 
spună în 1869: „Gladstone un metatizician ? Dar nici nu ştie ce 
e aia"! Sin | talent personal, oratoria-i,—ajutată de un or- 
gan inepuizabil, de nasul şi ochii acvilini peste care lumina zim- 
betului bun cădea ca o dojană—nu avea nimic din faldul pur- 
pureu al retoricei lui Burke sau incisivitatea poznaşă, mijind un 
colţ de tichie—a lui Lloyd George. Fluvială, răvăşitoare, con- 
fuzä, uluitoare—un adevărat element cyclopic şi deiphinian — ea 
a făcut dintrinsul primul şi cel mai mare om de massă englez, 
dar n'a lăsa! un rind care să-i supraviețuiască. 

Gloria oamenilor mari de a lăsa fraze după dinşii, a lost 
reluzată celui mai mare lrazeolag al vremii sale. Un singur 
cuvint: „bag and baggage"—cum am zice noi: „cu cat 
cu tot*.—scris şi nu rostit, la 1876 in Chestia Orientală, împo- 
triva Turcilor, a rămas de pe urma-i, şi pănă şi aceluia ingraţii 
biografi i-au găsit ființa în Shakespeare! 

E că, lipsit de umor, idei şi viaţă interioară, cel mai simplu 
dintre oamenii mari, cel mai naiv din machiavelii puterii, a ră- 
mas toată viaţa lui, „cel mai drăgălaş băiat mic din câţi sau 
dus vreodată la Eton“, cum e descris Gladstone ca elev în re- 
numita şcoală a micilor aristocrați şi Sopa englezi. 

Şi e aceasta poarta de intrare în dedalul făpturii sale. Glad- 
stone era un mare „iraged“, un mare r v. Şi Dumnezeul 
lui a vrut ca uriaşa lui receptivitate să i-o îndrepte decenii în 
şir asupra naţiei sale, ca o pilnie, ca o acustică măreaţă între pä- 


GLADSTONE, PRIETINUL OMULUI 59 


mint şi cer. Gladstone s'a simţit toată viaţa sa un ales şi acti- 
vitatea lui e aceia a unui patriarh care urcă şi coboară un Sinai 
al datoriei, cu table pentru tribul său. 

Acum, cine spune că un patriarh trebue să fie băiat cult, 
inteligent şi doctor în Drept?... Dimpotrivă, una cu poporul său 
şi mai mult decit acesta la un loc, el trebue să creadă. Rebel 
jobenului teoriei, Gladstone nu era un candidat perimat al ade- 
vărului, ci un automagician, un virtuoz al idealului celui mare, 
un pontifex maximus al crezului politic, Şi un filistin |, dacă sin- 
teţi de părerea lui Hebbel că filistin e cel ce are totdeauna drep- 
tate de fapt şi niciodată în principiu. 

Nu e o intimplare că omul era de o profundă religiositate, 
de ucea religiositate evanghelică moştenită de la mama sa şi dela 
tatăl său care a ridicat cinci biserici, religiozitate care nu întreabă, 
nu cercetează, ci merge pe cărările vieţii cu Dumnezeu în subsuoară. 

Cel ce copil se ruga la cer să nu-şi piardă un dinte, la 20 


- dė ani scria in Jurnalul său: „Trimite-mi, Doamne, lumină de 


sus!“ Şi curind cerea tatălui său voe să se facă preot. Fără să 
se opună, bogatul scoțian, cu zahăr, cafea şi sclavi în Indiile de 
Vest, îi acordă deocamdată un răgaz de călătorie pe continent. 
La Milan il ajunge oferta unui scaun de deputat din partea Du- 
celui de Newcastle, care auzise de un discurs al său la Univer- 
sitate. Era, venit din senin, un apel. Receptivul tinăr l-a luat 
drept chemare. Ales în fruntea listel, la 24 de ani, şase decenii, 
cu o mică intrerupere de plenipotențiar, deputatul a continuat 
să răspundă la toate chemările. E drept, ele veneau tot mai de 
jos, din sinul poporului. Din sinul popoarelor chiar. Valea dela 
poala muntelui Sinai se lărgea. Şi profetul mergea inainte, după 
ilumina care-i strătulgera in cale, O viaţă întreagă Gladstone 
nu şi-a uitat Dumnezeul. Dele 21 de ani numea politica „un 
puternic exerciţiu religios“ şi îşi prescria o abţinere dela rătăci- 
rile lumeşti printre care aşeza cursele de cai şi teatrul! De a- 
tunci, ministru sau opozant, în turneu electoral sau la irumosul 
său conac din Hawarden, na lost Duminică să nu se ducă, 
prin ploae sau ninsoare, de două ori pe zi la biserică—la bise- 
rica din sat care, spune biograful, nu-şi mai putea primi congre- 
ţia de multa lume care venea din toate părţile să vadă pe 
adstone în strană, Bătrin, în jurnalul său se roagă lui Dum- 
nezeu să pună intre mormint şi Parlament ciţiva ani de recule- 
gere şi se retrage de bună voe din politică. Dar într'o bună zi 
cind tăia ca de obiceiu lemne în curte, —singurul sport pe care 
impreună cu umbletul l-a practicat toată viața,—se pomeneşte 
cu un curier al reginei Victoria. Gladstone ceteşte telegrama și 
murmură : „Foarte semnificativ, foarte semnificativ !* Apoi con- 
tinuă să taie lemne. La întrebarea unui amic care se găsea de 
față, sexagenarul se sprijină'n topor şi răspunde: „Misiunea mea 
e să impac iranda !* Momentul e caracteristic. O viaţă întreagă 
Gladstone a fost un receptacol de misiuni.—Cel hotărit să nu 
mai facă politică, putea să reziste nouei chemări ? 


s VIAȚA ROMINEASCA 


— 


Douăzeci şi patru de ani în plus Gladstone, dimpotrivă, va 
lupta ca şi pănă acum, va cădea, se va ridica, va triumfa. Re- 
gina pe deoparte geloasă, pe de alta îngrijorată de popularitatea 
aceluia care in turneele electorale tira după ginsul procesiuni 
de până la şaizeci de mii de oameni şi se adresa dela tribună 
unui public de şase pănă la douăzeci şi patru de mii de capete, 
iar acasă vedea lume venind în pelerinaj să ia aşchii sărite din 
toporul său—de patru ori i-a oferit blazonul, ceiace însemna re- 
tragerea sa din Camera Comunelor în Camera Lorzilor şi deci 
neutralizarea sa politică. Dar odihnă în Casa Istorică, fără po- 
por, fără acustică, lui Gladstone nu-i trebuia. 

Numai şubrezit de boală, pierzindu-şi vederea, se retrage 
in virstă de 84 de ani. Răgazul indelung cerut, de patru ani 
pănă la moarte, Dumnezeu i-l acordă insfirşit. Gladstone—in 
patul lui de suierință—găseşte în el „un minunat prilej de ru- 
găciune scurtă şi fierbinte“. Dar într'o bună zi, din ziare, aude 
de noi masacre turceşti în Armenia. Patriarhul se ridică în cirje, 
işi încruntă sprincenele cu greu îndulcite de bunătatea buzelor, 
şi tună şi fulgerä la ceiace era cea din urmă întrunire publică 
a vieţii sale. In Maiu următor, avea să moară cu Biblia şi Ho- 
mer la căpătăiu. 

Am uitat să spun că, întradevăr, dintre păcatele lu- 
meşti, Gladstone, care toată viața n'a iubit decit o singură temee 
pe soția sa-—despre care spune în testament că vrea să fie 
inmormintat numai acolo unde poate zăcea şi dinsa—a practicat 
unul ! Pe Homer! Pe Homer l-au supt dinţii studentului—cu 
toate că nu reuşise la concursul de poezie dela Universitate — 
şi morfolit gingiile moşneagului. 

O viaţă întreagă cel ce, bătrin, işi număra în bibliotecă 
nu mai puţin de şapte sute volume de poezie,—cu mici alune- 
cări spre vreun roman de Walter Scott, sau o poemă a prieti- 
nului său intim Tenpyson, pe care l-a făcut lord—l-a cetit şi 
räscetit pe Homer, tradus şi studiat, scriind chiar asupră-i un 
manual pentru tinerime ; din el Gladstone cetea în zori de zi sau 
la miezul nopții, între o convorbire cu alegătorii şi o lecţie de 
matematici dată fiului său, după o susținere de trei ore a buge- 
tului, un triumi sau un vot de neincredere în Cameră,—pentru 
ca la 54 de ani să spună iar „parecă aude un ecou îndepărtat 
al unei revelații din Homer“. 

Un atare om e de bună seamă un ales. Şi veacul lui, 
neamul lui, Eu lui, l-au ales pe rind ca ecou al tuturor idea- 
lurilor şi revendicărilor lor. Aceasta cu acea natureleţă a timpu- 
lui care nu şovăe să cadă chiar in contradicţie cu sine, care 
adică după nevoi îşi creiază năzuința şi cu ea pe cei care să o 
servească. S'a intimplat atunci că dealungul veacului al 19, mai 
mulţi „cei“ de aceştia au fost unul singur: Gladstone. De aici, 
e momentul să o spunem, şi acea fluiditate a personalităţii lui 
ne care istoveşte putinţele biografice ale unui stilist ca 
“Lytton Strachey, în cartea citată : 


GLADSTONE, PRIETINUL OMULUI 6t 


„Care era atunci adevărul (asupra lui Gladstone)? In u- 
niversul fizic nu sint himere. Dar omul e mai variabil ca na- 
Pa oa, e aa; o himeră a tului? Zäcea 
propria sa esenţ confuzia incompatibilităţilor ? Esenţa lui 
proprie ? Dar ea eludează mina căreia i se pare că a prins-o. 

rămii perplex, cum perplecşi rămineau adversarii săi politici 
acum cincizeci de ani“. i 

De o constituție conservatoare mai mult decit engleză, 
fiindcă scoțiană, Gladstone, fiul posesorului de sclavi, a pornit 
la drum apărind interese de castă, contrasemnind la ordinea de 
lucruri din juru-i. Dumnezeul altora nu i se arătase încă. | se 
arătă însă îndată, lui şi şefului său Robert Peel, conservatorul 
subt forma faimoasei şooale liberale dela Manchester, moşteni- 
toarea lui Adam Smith şi Ricardo. Minţile ardeau cu focul sa- 
cru al vremilor ce stau să vină. Un Cobden, apostolul liberschim- 
bismului, un Bentham, gînditorul „fericirii cât mai multora“, 
marele Canning, Cobbett Hobhouse, puneau o față de ideal 
peste realitatea hidă a primei Anglii industriale. Transfigurarea 
ei, subt tripla lozincă a comerţului liber, economiei, păcii şi li- 
bertăţii universale, e lăsată în paza aceluia despre care Macau- 
lay, spunea că e „nădejdea cea nouă a conservatorilor severi 
şi neinduplecaţi“, iar Cobden—după o convorbire avută cu din- 
sul—că e singurul dintre oamenii politici englezi ciştigat la ideia 
liberală*, Dela 1843 de cind Gladstone, subt Peel, deţine primul 
portofoliu ministerial efectiv—al Comerţului—un şir de revoluții 
lente care d uneori în orbita lor pănă şi pe conservatorul 
rigid Disraeli, leagă definitiv pe şeful liberal de anul 1846 (al 
reformei agricole) 1853 (al reducerii taxelor, şi al taxei pe ve- 
nit) 1866-67 (al reformei electorale) 1861 (reducerea taxei pe 
hirtie) 1871 (votul secret), 1884 (votul universal minus al feme- 
ilor, şi reforma administrativă) 1887 (legea contra îngerințelor 
electorale) şi cu aceasta de o Anglie cu totul nouă, o Anglie 
care între 1832 şi 1894 ajunge să nu mai aibă comun cu cea 
de mai înainte decit coroana şi imperiul. 

E marele merit al lui Gladstone că leal acestor două prin- 
cipii, dinsul a fost cel dintăiu om politic englez care să priceapă 
totuşi că ele nu sint suficiente; că dimpotrivă, în cadrul lor, sal- 
varea ţării sale, pe pragul celor mai grozave crize, şi pindită 
din urmă de exemplul francez, stă într'o reformă radicală a vie- 
ţii engleze pe baza altor două elemente vitale: liberul schimb 
care e una cu întremarea economică, ieftenirea traiului şi stimu- 
larea pieţelor industriale ; şi emanciparea votului, pentru ca prin 
creiarea unei reprezentanțe naţionale cit mai argi şi mai ade- 
cvate, să se dea Angliei acea linişte şi siguranță pe care numai 
perfecta legalitate le poate garanta. 

Dacă Gladstone, conservatorul, debuta votind pentru men- 
ținerea sclaviei şi ilagelaţiei, al doilea englez dintr'insul îi spunea 
curind că barca imperiului său e pentru alte valuri. Cum recu- 


82 VIAȚA ROMINEASCA 


noaşte Osbert Burdett, Gladstone avea simțul suprem, al şaselea 
simț, al fluxului care se apropie. De aceia a fost şi cel mai 
bun luntraş—în stare să se depărteze, prin contrazicere, de mai 
tot ce a susţinut in tinereţă, dar apropiindu-se prin aceasta tot 
mai mult de ţărmii aceia largi de viaţă şi sărutindu-se cu 
cerul, de care poate beneficia numai un popor. 

Gladstone e un om care sa certat toată viața,cu el insuşi, 
cu regina, cu ai săi, pentru a-şi împăca neamul cu istoria. 

Aceasta se vede mai istet în politica sa externă. Oricit de 
magistral a fost în politica internă Gladstone, istoricii politici 
sint de acord că în politica sa europeană, sa intrecut pe sine, 
ll găsim aici parcă mai la largul lui, în calitatea de leader al 
umanităţii, legind destinele Angliei conservative şi libertare de a- 
celea ale Europei veşnic suferinde, şi dincolo de hotarele aces- 
teia, dar cu pilde smulse din împilările ei, printr'o nouă, absolut 
nouă iraternizare cu lumea,—pe deasupra zelului cuceritor al 
lui Disraeli şi cu desăvirşire opus mentalităţii aurifere a unui 
Cecil Rhodes, „Napoleonul alrican“—inspirind acel imperialism 
englez creştin şi umanitar care mai mult decit cu un imens con- 
sorțiu, seamănă cu biserica lui Paul, 

Se poate spune că acest imperialism civilizator, cu care 
se mindrește Anglia de azi, spre deosebire de imperialismul cu- 
ceritor care Incepind din vremile Elisabetei încă prin lordul Pal- 
merston la lordul Beaconsfield, îşi are în Gladstone pionierul. 

Gladstone nu era decit de 31 de ani cind denunța ener- 
gic conduita tat r în aşa numitul „războiu al opiului*, regreta- 
bilul conflict cu China. 

Era primul dintre acele „puternice exerciţii religioase“ subt 
forma cărora înţelegea el politica. La ciţiva ani mai tirziu, după 
ce dimisiona din cabinetul lui Peel, spre mirarea tuturor, pentru 
un mic scrupul de conștiință, lua—cu prilejul procesului lui Po- 
erio—apărarea naționaliștilor italieni impotriva Austriei, deţină- 
toarea regatului celor două Sicilii, denunţind închisorile neomeneşti 
ca şi întreg regimul regelui Ferdinand. Tot aşa la 1854, în răz- 
boiul Crimeei pentru a servi—in propriile-i cuvinte— „legea morală 
a Europei“, lua atitudinea impotriva Rusiei care invadase pe 
acei nenorociţi locuitori ai Principatelor ca să forțeze mina 
Turciei ; precum la 1859 făcu dreptate lonienilor, care subt pro- 
tectorat englez, cereau arzător alipirea la Grecia şi încrezători 
în spiritul de dreptate al lui Gladstone trimes în plenipotenţă, 
au primit ca pe un Mesia şi făcut să danseze pe adoratorul lui 
Homer la un bal in Itaca! Revolta sa Impotriva atrocităților 
turceşti dela 1878, îl făcu să scrie broşuri invăpăiate şi apărarea 
„dirză a m pipe e mici ca Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria duse 
la Tratatul dela San-Stefano, la independența Muntenegrului, 
Serbiei şi Rominiei, cum şi autonomia Bulgariei. Aranjamentul 
Majubei fu o dreptate lăcută—deşi cam tirziu— Transvaalului. 
Un alt efort şi tot tirziu, dar definitiv, Grecia şi Muntenegrul 
fură restaurate în granițele lor, după 1880. 


GLADSTONE, PRIETINUL OMULUI 63 


Răminea poporul irlandez. Tribunul acestora, ireductibilul 
Parnell îl numise demult, cu această ironie „campionul tuturor 
națiunilor afară de Irlanda“ ! Gladstone simțea că marele naţio- 
nalist, pe care îl trimisese odată chiar la inchisoare, avea toată 
dreptatea. Călcăiul ahileic al Angliei trebuia tămăduit sau ex- 
tirpat... Cu preţul celor mai crincene căderi şi amarei separări 
de mai toți amicii săi politici, ba şi de prietinul Tennyson, Glad- 
stonne ia în braţe „Home Rule*—proectul de autonomie irlan- 
deză—şi după ce cu greu izbuteşte să-l treacă prin Camera 
Comunelor, se prăbuşeşte cu el o ultimă oară de pragul Came- 
tei Lorzilor şi in disgraţia reginei- pentru ca două zeci de ani 
mai tirziu, Lorzii să cedeze şi dinşii intrun fel, consfințind ast- 
tel cea din urmă „cruciată“, cum s'a spus, a marelui singuratic. 

lia stă azi pe terenul zidit de Gladstone. Ba am spune, 
chiar politica mondială, fiindcă, anticipind mai toate problemele 
noa din care se hotărăşte veacul nostru, tot Gladstone e 
ntâiul om politic care la 1870, primind arbitraţia în conflictul 
comercial—naval cu America—ceiace duse ambele puteri la 
Geneva—a creiat principiul din care a izvorit Liga Naţiunilor. 

* Toate acestea nu cu teorii, ci cu instinctul cu care credea 
în Soga şi Dumnezeul său şi cu care ceda oridecìteori primea 
semnul de sus, Pentru aceste împliniri pare că Dumnezeu dina- 
dins l-a ţinut un veac întreg pe pămint, fără un moment de ră- 
gaz, În veşnică fierbere şi activitate. E într'adevăr uriaşă vitalitatea 
acelui care la 70 de ani încă ţinea camera în suspensie cu un 
discurs de 3—4 ceasuri şi făcea 20 pănă la 25 mile pe zi, iar 
bolnav la 85 de ani işi stringea o corespondență de 60.000 de 
scrisori—aruncind restul în foc—şi revenind la vechiul său sport, 
spunea că „tot a mai făcut şi azi, puţin cite puţin, două mile 
pe jos* —ceiace constitue genialitatea lui Gladstone. Ea explică 
zona largă a unei vieţi mereu în goană după orizonturi, aptitu- 
dinea tentaculară a marelui mistuitor de fapte, forța balistică, 
forta proectilă a vulturului care inspecta în toate direcțiile väz- 
duhurile, ca să se întoarcă veşnic la cuibul de pe pisc, 

Comparaţia aceasta insă nu-i exactă. Centrul acestei acti- 
vităţi nu era spiritul de pradă, ci iubirea, iubirea aceluia care 
cu banii tinărului intemeiase un seminar în Scoţia, iar ca mi- 
nistru, în taină, cu soția sa, participa la o întreagă organizaţie 
de acte filantropice, din care nu lipseau case pentru salvarea 
„lemeilor căzute“—cum le numea eufemismul puritan gladsto- 
nian, cu un termen care sa adoptat şi pe continent—şi ocrotirea 

„Copiilor din mame nemăritate“, 

Giadstone iubea cel puţin tot atit cit Bismarck ştia să u- 
rască. In deosebire de acesta, el nu „aţipea pe sola cu gindul la 
un rău care i sa făcut treizeci de ani mai inainte, şi-şi medita 
revanşa“ — cum mărturiseşte singur cancelarul de fier, ci se trezea 
ca să lacă vreun bine sau să acorde o iertare. se face că 
omul cel mai fără principii şi-a îngăduit totuşi unul ca un prin- 


s4 ___— VIAȚA ROMINEASCĂ 
cipiu care cum observă L. T. Hobhouse—in opusculul despre 

eralism—il pune la antipodul lui Bismarck şi Machiavelli: a- 
cela că „raţiunile de stat nu justifică nimic dacă justificarea n'a 
fost mai dinainte în conştiinţa = 

E iubirea aceasta, scoasă din afundul conştiinţei omeneşti 
şi clădită pe cel mai curat religiosism, ceiace deschide porţile 
marei lui receptivităţi şi face din acest amic al popoarelor și 
prietin al omului, un om care a vorbit şaptezeci de ani la plu- 
ral, un fel de ființă abstractă. 

De aici toată confuzia de oracol şi caracteristica lipsă de 
personalitate a celui mai personal dintre semeni. E că, de o 
vitalitate creatoare proectată pe fondul de pasivitate al crezu- 
rilor, Gladstone era un prototip, adică nu un om, ci o umanitate. 


Giadstoniana 
— Spicuiri din viața şi opera lui Gladstone — 


Cel dintăiu discurs ţinut de Gladstone a fost cu prilejul pri- 
mei alegeri a marelui liberal Canning. Prietin bun cu Gladstone 
senior, noul ales fu invitat după alegere la masă, în casa aces- 
tuia. După masă Willy fu adus în sulragerie, aşezat pe scaun 
şi pus să spună: „Ladies and gentlemen“! (Doamnelor şi 
Domnilor), 

Oratorul avea pe atunci trei ani. 


te 
in 1828, întors dela biserică, după o plimbare cu un prie- 
tin al său, Gladstone scrie în jurnalul său: „O, vino lumină de 
sus! Eu n'am putere, nam niciuna, să-mi intrevăd calea cea 


dreaptă !*. 
+ 


La o discuție la Universitate, in favoarea emancipării scla- 
vilor din Indiile de Vest, Gladstone, student, impuse următorul 
amendament : 

„Educaţia de ordin religios e întăiul obiect al legislaţiei“, 

Dinsul cerea pentru sclavi, mai întăiu eliberarea morală, 
printr'o educaţie religioasă, 


Tot ca student a alcătuit, cu un prietin al său, un plan de 
pir a prostituatelor, pe care le numea eufemistic: „temeile 
e", 


* 
La examenul final, Gladstone, fu chestionat şi la Teologie. 
Răspunzind bine profesorul îl întrerupse: „Bun, bun, să lăsăm 
acum chestia asta“, 


GLADSTONE, PRIETINUL OMULUI 65 


— „Ba, vă rog, să n'o lăsăm deloc!*—răspunse Gladstone 
Şi nu se opri până nu sfirşi! 


In ultimul an de Universitate Giadstone nu ştia încă ce 
cale să apuce. El mărturisi: „Dumnezeu să mă în e! Sint 
completamente orb!“ Şi scrise pe această temă o lungă scri- 
soare tatălui său, cerindu-i voe să se facă preot 

$ 


Ales deputat la virsta de 24 ani, Gladstone a rămas impre- 
sionat de sumele cheltuite cu alegerea sa. El numi atunci ale- 
gerile: „o beție izată*, 

Tirziu, în 1 avea să-şi aducă aminte şi, ca ministru, să 
treacă o lege drastică împotriva ingerinţelor electorale. 


De ziua sa, la 19 Decembre 1853, tînărul deputat scria in 
jurnalul său: „De ce n'am fost croit cu o minte îndepărtată cit mai 
mult de pămint şi mai apropiată de Ceruri ? (Aşa cum sînt) nu mă 
voiu putea sustrage practicei comune, alară de cazul cind ea 
implică o reală încurajare la păcat, subt care capitol, hotărit că 
aşez cursele de cai şi teatrele“, 


In Septembre 1835 Gladstone îşi pierdu mama. In timpul 
boalei dinsul rasă zilnic mor Cires apr prang ai să-i ce- 
tească Faery Queen, capodopera lui Spenser, şi din Shakespeare, 
in vreme ce Duminica se cufunda în teologienii anglicani şi 
Siintul Augustin. Scria deasemeni amintiri de societate şi eseuri 
asupra Ipocriziei şi Credinței, pe care incerca să le explice ser- 
vitorilor, seara. „Serile de Duminică mai toate erau hărăzite pen- 
tru conferințe şi expuneri în folosul servitorilor săi“. 

+ 

„Wordsworth a venit alaltăeri la dejunul de dimineaţă Ina- 
inte de oră. L-am rugat să mă scuze că mă tocmai cu 
aloe Ager tie orap dar el îşi ex ă din inimă do- 
rința să fie de faţă, lucru care tare mi-a plăcut. Wordsworth a 
îndurat multe; dacă parte pentru el, mai mult a îndurat pentru 
ceilalți, şi, sper, mai mult decit pentru toţi, a îndurat pentru 
Dumnezeu. 

A căzut de acord cu mine că baza oricărei politici trebue 
să fie caracterul personal al omului“, (Gladstone, în Jurnalul său). 


* 


La moartea soției lui Canning, marele liberal, după întoar- 
cerea dela biserică, Gladstone pune în jurnalul său: „De-am 
putea trăi ca la căpătăiul unui mormint, privind înăuntru“. 

5 


6 VIAŢA ROMINEASCĂ 


+ 


In cartea sa de tinerețe, „Statul în raporturile lui cu bise- 
a: Gladstone preconizează ideia unei teocraţii politice în 
a. 


Gladstone a cerut mina Catherinei Glynne, viitoarea sa so- 
ție, în Colosseum „cel mai mare amfiteatru din lume“, Cu acest 
prilej a scris versuri nupţiale ! 

+ 


In Mari 14, 1841, a fost dimineața la biserica St. Iacob, 
apoi seara la S-ta Margareta. Apoi scrise despre predica: Epfes. 
V, 1, şi ceti tare servitorilor. Duminica următoare alese: Thes- 
sal. V, 17 şi ceti tare servitorilor. 


Din jurnalul Doamnei Gladstone: „angajat azi o bucătă- 
reasă după o lungă conversație în materie religioasă, între ea şi 
Wilhelm (Gladstone). 


Gladstone, cam pela 1850, se opuse căsătoriei bărbatului 
cu sora soţiei decedate, pe motiv că acest act „e contrar legii 
lui Dumnezeu, de mai bine de 3000 de ani“. 


„_ Gladstone fu cel dintăiu să ceară, la 1847, abolirea inca- 
pacităţilor politice ale Evreilor, 


Cu prilejul războiului Crimeei, 1854, Gladstone ia partea 
Turciei împotriva Rusiei care invadase Principatele Romine, spu- 
nind că apără „legea morală a Europei“,—„Țarul invadind re- 
giuni care nu sint ale lui, luindu-le zălog gi cai Turcilor şi 
infligind nedreptăţi contra Turcilor şi—lucru de care mă resimt 
mult mai mult—cruzimi asupra nenorociților de locuitori ai Prin- 
cipatelor*, 

. 

In 1856, după demisia sa „îşi consolă energia cu o vaca 
în Wales şi îşi petrecu mult timpul cu Homer şi literatura sa 
merică“, în care adaogä dinsul „sint infundat de mare plăcere, 
păn' la urechi“, 

E] 

In Septembre 1859 Cobden, după o vizită tăcută lui Giad- 
stone, la Hawarden, spune: „Gladstone e intr'adevăr aproape 
singurul, căruia de cinci ani de zile, nu-i e frică să-şi lase capul 
condus puţin, din cind în cind de inimă“. 

- 


Gladstone a dat numele unui guler, unei gente, unei tră- 


GLADSTONE, PRIETINUL OMULUI 67 


suri cu patru roate, şi vinului de masă, eftinit de dinsul prin re- 


ducerea taxelor. Tot dinsul a ridicat „taxa pe cunoştinţă”, efte- 
nind hirtia de tipar. 


* 


Gladstone vorbea ceasuri în şir, dind la răstimpuri pe git 
un ar de ou cu vin. „Cind aveam de făcut, spune dinsul în 
1873, afirmaţii mai lungi, recurgeam la un pahar de rachiu bă- 
tut cu ou. Cred că e excelent, dar am mai multă incredere în 


ou decît în alcool“, 


+ 


Din discursul la buget, 1866: „Propunem reducerea taxei 
pe piper. Soarta piperului e întradevăr de plins, pentru orice 
om de inimă. lui e dureros: toate condimentele şi miro- 
deniile care aparţin claselor bogate sint demult scutite de orice 
taxe. Piperul, nu. Şi de ce? Fiindcă e un condiment comun tutu- 
ror claselor sociale şi întrebuințat mai ales în Irlanda”. 

+ 
„In ora întringerii am totdeauna presentimentul victoriei“. 
* 

Gladstone In 1867, in ajunul disolvării Parlamentului: Azi 
e o zi de excitare, aproape exaltare. Am făcut un pas—ba un 
pas mare — pe calea dreptăţii şi păcii, pe calea onoarei şi nu- 
melui bun al nației mele“. 


„Se poate face mult cu o pană de scris“. 
+ 


In 1859 Gladstone găsi o noua recreaţie în melodiile negre, 
pe care Lord Malmesbury îl auzi cintindu-le „cu cea mai mare 
iscusință şi destătare* 


Li 


. 
Gladstone avea pasiunea evanghelică pentru funeralii. 
* 


In toamna lui 1874 termină „Politica Vaticanului“ broşură 
care se vinde în 150.000 de exemplare, 


+ 


„De atunci (1876) şi pănă la consumarea ei finală in 1579-80, 
eu am tăcut din Chestia Orientală, ocupaţia de căpetenie a vie- 
ţii mele“ (Gladstone în Jurnalul său). 

+ 

In toamna tratatului dela San-Stefano, Gladstone scrie ar- 
ticoie din seria „Spicuiri din anii trecuţi“ şi lucrează la Manualul 
Homeric. Aranjindu-şi biblioteca, în ea găseşte 700 volume de 
poezie. Ceteşte „Maud* (pocmul lui Tennyson) încă odată şi 
se plinge că-i lipseşte simțul superior poetic. 


68 d VIAŢA ROMINEASCA 


- 

„Cuvintul meu a fost pentru milioane care nu pot vorbi- 
Dacă aceasta o cred cu adevărat, trebue atunci să socot parti- 
ciparea mea morală la o astfel de operă ca o mare şi înaltă a- 
legere a lui Dumnezeu”. (Gladstone Implinind 70 de ani). 

‘e 

„Am cetit Guy Mannering şi pe cel mai divin poet, George 
Herbert“, (Gladstone, după marile alegeri din primăvara lui 1880, 
în ajunui chemării sale la putere). 

- 

„Adevărul e expresia gindului dumnezeesc* (în cuvintarea 
din 1883). 

2 

Gladstone în cuvintarea democrată dela 1884: „E în puterea 
fiecăruia să crească pasări şi îndrăznesc să spun, din ouăl“. 

+ 

Ultimele cuvinte ale Doamnei Gladstone: „Nu trebue sä 

întirzii dela biserică“, 


Ea 


In 1890, Gladstone, de 81 de ani fine o conferință despre 
Homer, la Oxford. 


„Dumezeu vă aibă pe toţi in pază!“ (Plecarea lui Glads- 
tone dela ultimul său consiliu de miniştri, la 1 Mart 1894). 


+ 


Gladstone in testamentul său: „Vreau să fiu ingropat a- 
colo unde poate fi și soția mea”. 


Dragoş Protopopescu 


Colecţie 


Prietinia e o funcție auditivă. Cind larma minţii creşte peste 


„măsură, rogi pe amici să-şi deschidă urechile. Intre sem ip- 


seişti, care se ocupă numai de persoana lor, căutînd să intereseze 
la această oper. întreg universul, discreția mea trece drept 
ipocrizie, iar poreclele pe care le primesc sînt din domeniul ocu- 
paţiilor ecleziastice. Poate de aceia, în clipele grele slujesc drept 
duhovnic. Patima pp a rămas tot aşa de mare ca pe 
vremea creştinilor din catacombe. Duhovnici buni însă se 

rar, Perfect, nu e decit unul; acela care aude orice, ex : 
Dumnezeu. Mă abat necontenit şi cu prisos dela menirea de 
ascultător. Cred însă că voiu păstra darul toată viața, nu prin 
virtuţi divine, ci silit de nevoia brutală a fraţilor care vor nu- 
maidecit să se destăinuiască. Slujba mea e grea, neplăcută, 0- 
bositoare, şi nu se cuvine s'o mai indeplinesc uit. Drept plată 
voju lua sufletul oferit. Voiu folosi confesiunile ca material de 

. Voiu scrie un roman. 

Vinul nu se face dintr'o por ina boaba de poamă. Romanul 
nu se alcătueşte cu un singur trebue să cultiv o vie fn- 
treagă. Voiu începe să lucrez. Pe foi albe vreau să string in- 
aopa, Fire pia documente. De aici îşi va lua tărie romanul 

mai u. 


Viad şi Izabela 


De-o nă, pe canapeaua din biurou doarme Vlad 
Antonescu, venit intro seară, fără să-l chem. Cunoştinţa 
noastră era sumară şi nelămuriță. Ne întilneam citeodată la 
areale MUAAS M s-a pre ne st mina, 

e ni se prefăceau în m e comedie, cu gura pănă 
aproape de urechi: voiam să ne zimbim cu simpatie. Vlad e 
muzicant, eu nu. Deosebire esenţială şi tot aşa de iremediabilă 


70 VIAŢA ROMÎNEASCĂ 


ca deosebirea dintre pasăre şi patruped. Insemn acestea pentru 
a lămuri cit eram de nedumerit în momentul cind l-am văzut 
trecîndu-mi pragul. A venit cu mina întinsă cordial. S'a aşezat 
pe un scaun, a aprins o ţigară, şi ca so fumeze mai bine, sa 
ridicat dela loc şi sa culundat cu nepăsare în fotoliul de piele, 
miîndria biuroului meu. Mi-a povestit anecdote învechite şi a ris 
singur, mulţumit. Se tăcuse tirziu. Ca să-mi dovedească aceasta, 
Vlad căscă de citeva ori cu vehemenţă, apoi se duse să se 
întindă pe canapea, 

— Sint foarte obosit, vorbi el cu ochii închişi. 

— Rămii in astăseară la mine, am răspuns numaideci!. 

Un om aproape necunoscut se întindea pe canapeaua os- 
pitalieră, cucerit în citeva ore de atmosfera casei. Vlad îmi de- 
venea deodată drag, ca o laudă bine meritată. Intre genele lui 
zăream o strălucire subțire îndreptată asupra-mi, parcă m'ar fi 
pindit. Dar n'am avut timp să pre „fagi Vlad sărise in pi- 
cioare şi mulțumea în felul său, o -şi port-țigaretul deschis. 
Până atunci lumase din tutunul meu. 

A doua zi şi-a adus maşina de ras, un pieptene, vioara. 
S'a instalat fără să-mi dea vre-o şi stă la mine de 
nopţi. = l-am i olun a CAAA DUD o eu îi 
lua locul în biurou, unde pot lucra şi noaptea. o săptămină 
de convieţuire, Vlad s'a construit temeinic În mintea mea. Dacă 
aşi vrea, aşi putea să-i fac statuia cu vorbe. Nu-mi place însă 
capul lui mare, cu păr creţ. Despre faţă nu pot spune nimic: 
o împărțire regulată de linii lără e personală. Trece drept 
om frumos pentrucă are pielea albă şi cîntă la vioară în LE 
languroase, Lucru ciudat, pănă acum nu mi-a destăinuit 3 
Se ascunde, nu iese decit după ce înoptează şi vine la ziuă. 
Ce caută la mine? Are locuință bună şi legături cu foarte multă 
lume, Imi pare ciudat, mai ales că îl ştiu aproape logodit cu 
Izabela Zarif. Iubirea lor e cunoscută de Întreg orașul. A devenit 
rău md) pent, berceni Aa O cei doi eroi sint o- 
bligaţi să-şi joace patima ca un rol de teatru. Poate Vlad, fugind 
de comedia aceasta, caută să se în linişte. Nu pre- 
simt însă nici o tulburare întrinsul. E exasperant de normal. 
Dimineaţa doarme; după amiază face game şi exerciţii metodice 
la vioară. Işi ingrijeşte talentul mic şi al ca păpădia, parcă 
ar fi un palmier cu simţire de mimoză. Succesul e singurul gind 
prețuit, şi îl interesează numai ce-i foloseşte ca sprijin sau ca 
podoabă. Nimic nu arată că pe fața lui de-atitea ori sau oprit 
privirile Izabelei. Iubirea ei sa risipit ca pulberea unei stele. O- 
chii lucitori, de om încrezut ai lui Vlad mau prins un singur fir 
intre gene. 

oare chiar aşa ? Aici notez numai realităţi; ipotezele 

şi invențiile n'au rost. Norocul mi-a trimes la timp potrivit pe 
Vlad Antonescu În casa mea, unde-l pot observa ca pe un peşte 
în aquariu. Am să veghez cu mare bägare de seamă. Nădăjduesc 


4 


COLECŢIE TI 


să scot ceva pentru roman. Va trebui să-i surprind sufletul. 
Sint nerăbdător mai ales să aflu ce soartă are în capul lui chi- 
pul armene Zarif. 
ovarășa copilăriei mele este cea mai apropiată prietină a 
Izabelei. Cred că Ana sa căsătorit cu Petre Zaril, liraren o 
iubeşte pe sora lui. Nu cunosc o femee mai inteligentă şi mai 
subtilă ca Ana. Ştie să învingă maliţia timpului spulberind din 
cale dunele de clipe moarte care se acopăr cu prejudecăţi şi ne 
întunecă orizontul. Primeşte şi astăzi să-mi lie camaradă de joc. 
Bilele de sticlă, mingile de odinioară, le-am înlocuit cu inimi şi 
cu suflete; jocul nostru e un joc de ipoteze în livada cu felurite 
făpturi a lumii. Ana mă întrece în meșteșugul psihologiei, cu 
instinctul sigur care-o făcea altădată să mă lase in urmă la 
„coardă“ şi la „diabolo”, Diagnozele ei sufleteşti sînt lipsite de 
răutatea e ma, a bărbaţilor. desenează curba unui destin, 
reuşeşte să facă o imagine simplă, adevirală şi plăcută, lingă 
care liniile trase de mine par încercările unui cubist fără inspi- 
raţie. Numai pe Izabela nu izbutește s'o tăimăcească, Nici eu 
n'aşi putea să spun hotărit ce cred despre ea, deşi nu mă îm- 
piedică motive sentimentale, Ana şi Izabela împreună, ar putea 
să împace toate definițiile tipului ideal de femee. Ana e blondă şi lu- 
minoasă. uşor, are gesturi rotunde, iar zimbetul ei des- 
chide inima şi-o aureşte. Părul Izabelei e castaniu. Pielea de 
satin palid, are numai luciri domoale de fildeş şi umbre viorii; 
nici o aburire trandafirie. Izabela, care se trage dintro familie 
veche, susține că poartă In vine singe albastru. Oamenii ii in- 
spiră de obiceiu o antipatie violentă. Nu înţeleg de ce îl iubeşte 
pe Vo Antonescu, La un ceaiu dat de Ana, am surprins pe 
bela uitindu-se distrată pe fereastră. Vlad dansa cu o păpuşă 
elastică, de vioiciune şi de haz. M'am apropiat de Izabela: 

— Nu dansezi ? 

Izabela tăcea. 

—— Dansezi ? 

intoarse spre mine ochii, dar nu mă văzu. Peste ovalul fin 
al feţei căzuse întuneric. Indreptindu-se iar spre fereastră, vorbi 
ca pentru sine: 

— Privesc la castanii desirunziţi. Işi întind crănpile ca nişte 
mini spre jăraticul rămas pe urma soarelui. 

Se ridică şi plecă de lingă mine, spunindu-mi peste umăr, 
cu ironie : 

— Nu înțeleg cum poate cineva să danseze în asemenea 
moment. Trebue să aibă suflet de veveriţă. 

g na după aceia, Vlad se apropia de ea, sâltind cu pan- 
tofii de lac pe parchet, Faţa Izabelei se ilumină ca acoperişul 
de fildeş al unei torţe lăuntrice. Muzica avea ritm irezistibil. Iza- 
bela deschise brațele şi lunecă alături de Vlad. 

Cind i-am povestit Anci scena aceasta absurdă, a ris cu 
mare poftă. Purtarea prietinei sale nu i sa părut stranie. In 


72 VIAŢA ROMINEASCA 


schimb, eu i-am inspirat următoarea cugetare; voi nu pricepeţi 
nimic din sufletul nostru, „Voi“ cuprindea întregul gen bărbătesc. 


Ka 


De vre-o două zile, oaspetele meu pare abătut. Faţa lui 
devine plumburie, parcă ar lucra într'o mină, subt pămînt. M'a 

t să nu spun la nimeni că-l găzduesc. l-am făgăduit. Ana 
m'a intilnit la teatru şi m'a întrebat dacă nu ştiu ceva despre 
Vlad. Am minţit. Izabela trebue să sufere foarte mult. 


O carte de călătorii m'a lăcut astănoapte să nu aud bä- 
tăile pendulvlui. Mi-am ridicat capul dintre pagini abia cind a 
intrat Vlad. Paltonul strins pe trup şi gambeta ca o cască neagră 
îi dădeau infäfişare războinică. Pe față avea un zimbet mulțumit 
pentru sine, milos peniru cel care sta cu coatele pe carte, Am 
impresia că îndeletnicirea lui cea mai plăcută de cind se află 
aici, e să se compare cu mine şi să mărească zilnic lista supe- 
riorităţilor lui. Aceasta o face inconştient, penirucă e din rasa 
oamenilor imuni la răul de mare al îndoelilor, 

— Cum se face că nu te-ai culcat încă, se miră Vlad. De 
obiceiu te găsesc dormind. i 

— Ai venit mai devreme ca in celelalte nopți. 

— E adevărat, Femeia la care am fost îşi aşteaptă bär- 
batul pe mine dimineaţă. 

lad îşi deslăcea fularul vişiniu dela git, invirtind capul şi 
întinzind braţele, ceiace dădea vorbelor un aer de n re. 

— ŞI să-ţi spun drept, urmă el, amantele au început să 
mă plictisească, 

— Ai multe ? 

— or O văduvă, o doctoriţă şi nevasta unui inspector. 

— Cum... 

Vlad aștepta să urmez, dar intrebarea lua calea înăuntru, 
cătră mine însumi, 

— Sint foarte bine toate trei, vorbi neobişnuit de tare 
Vlad. Bänuind că nu-l cred, intră în amănunte despre braţe, 
sini, şolduri. Cind simțea că entuziasmul a crescut prea tare 
schimba tonul în dispreţ sau în brutalitate. Era un actor care nu 
ştie în ce poză ar putea cîştiga mai uşor aplauzele. 

— Fiecare face ce poate, inchee el mulţumit. Te las să 
stirşeşti romanul. Bună seara. 

Trecu în odaia de alături. Mersul îi era drept şi pasul greu 
ca de obiceiu. Dar acum cunoşteam echilibrul acesta intreg. 
Trei amante il sprijineau, li făceau pavezele cu care lupta îm- 
potriva pasiunii adevărate a Izabelei. 


____ COLECŢIE 73 


In astăseară nu s'a dus nicăeri.. Venea mereu la mine in 
biurou, se plimba fumind, se oprea pe loc, medita cu gura ar- 
cultă în sus, amară şi dispreţuitoare. Voia să-l văd că-i necăjit. 

=- Ce mai faci? întrebaiu într'un tirziu, 

Vlad dădu din umeri: 

— Nu vezi ce ger e-alară? Mă ţintueşte aici. 

Termometrul dela fereastră arăta că frigul scade mereu. 
Totuși nu era cuminte să-l pun pe tovarășul meu în contrazicere 
cu o simplă coloană de mercur. Am dat la rindul meu din umeri, 
apoi m'am aplecat iar asupra foii pe care-mi scriam articolul 
pentru a doua zi. După ce trăsesem linia de încheere, frintă 
ca un fulger de grafit, am ridicat ochii, oftind uşurat. In taţă, la 
biurou, sta şi mă privea Vlad. Obrazul lui ajunsese vinăt. 

— Scrii, ce-ţi pasă, zise supărat. 


Gura tovarăşului se arcui iarăşi în sus. Intinse mina, luă o 
loae de hirtie, o întoarse pe amindouă feţele, se uită la mine, şi-mi 
zimbi silit: 

— N'ai plic şi hirtie de scrisori ? 

— Ba da. 


Acum învirtea plicul, nehotărit, Apoi izbucni în ris, se in- 
tinse peste masă şi-mi puse o mină umăr 

— Ştii ce? Mi-a venit o idee: fă-mi dumneata scrisoarea, 
tot eşti cu condeiul în mină. 

— Nimic mai uşor. Dictează-mi, i-am zis luindu-i din 
mină plicul. 

— Poţi să faci lucrul acesta mai bine ca mine... 

lşi oprise ochii duşmănos asupra minilor mele care Invir- 
teau incet mecanismul ui. 

` — Bine, am înţeles, mă grăbii să-l scot din incurcătură, 
Vrei să faci un răspuns care să lovească în punctul slab, în 
miîndria şi ambiția personală... 

— Perfect! aprobă Vlad inviorat. 

— E vorba de un creditor, desigur. Lasă că-i fac eu o 
adevărată samaţie ; ori te lasă în pace, ori... 

— Dragul meu, întrerupse tovarășul cu răceală, —eu nu 
scriu niciodată la cămătari. Dealtfel nici nu prea obişnuesc să 
am datorii... 

Se plimba prin odae și vedeam cum supărarea lui creşte 
la fiecare pas. 

— lartă-mă, zisei zimbind.—Ca să te impac iţi lăgăduesc 
să scriu orice, chiar un bilet de dragoste, 

Vlad se opri. Pentru întăia oară în seara aceasta, fața i 
se lumină. 

— Vezi ? Ştiai ce vreau, și glumeai... Plăcut lucru să scrii 


74 VIAŢA ROMINEASCĂ 


unei femei, urmă el aşezindu-se din nou in fața mea. Şi ca să 
mă îmbărbăteze, adăugă, punindu-şi capul in piept, gata de 
atac ; o facem împreună. 

Eram foarte încurcat. Rolul mi se părea cu neputinţă de 
susținut. Iubirea e o problemă pur personală, care nu poate fi 
rezolvată in tovărăşie, sau cu meditator. Am avut o sclipire de 
nădejde : poate era vorba numai de una din cele trei paveze 
sentimentale, 

— Scriu văduvei sau doctoriţei ? 

— Nu! strigă Vlad, scrie Izabelei. 

Acest nume, pe care-l auzeam mingiiat de glasul Anei, 
sunase urit, aspru, ostil. Vorba era realistă ca un schelet. Fără 
tremurul unui ritm interior, fără misterul care pătrunde intre si- 
labe şi le voalează, numele Izabelei părea străin şi neinsemnat. 

— Scrie Izabelei, urmă tovarăşul privind în tavan şi rit- 
mind cu mina pe masă,—că o ert pentru felul cum s'a purtat 
cu mine. M'am exilat, ca să-i dau dovadă de iubirea mea, s'o 
înţeleagă. Inchei că ie agp il aştept cu nerăbdare. 

Se ridică, imi zimbi protector, împreună trei degete şi lăcu 
in aer gestul scrisului: 

— Te las... inspiraţia vine mai uşor. 

Dispăruse la el în odae, şi eu nu-i spusesem un singur 
cuvint. Acum era prea tirziu să refuz. Dacă nu iaşi face ser- 
viciul tăgăduit, violonistul ar fi în stare să-şi închipue cine ştie 
ce nerozii. 

Mam resemnat : i-am scris Izabelei că o iubesc, o aştept 
şi o ert... Deşi nu erau decit zece rinduri, am cheltuit foarte 
AMR. vadit rea alcătuesc. Mas dus cu ciorna alături, la cel 
care ea. aşteptam să-l găsesc stind nemişcat pe un 
scaun, culundat in ginduri sau făcind un lucru absurd şi inutil. 
Vlad işi scosese vesta şi gulerul, şi fäcea exerciţiile de elastici- 
tate la mini: între degetele uneia ţinea un , iar pe cealaltă 
o scutura din încheeturi, numărind în ină. Mă văzuse, dar 
a venit să ia foaia numai după ce a sfirşit de numărat şi de 
schimbat paharul între toate degetele minii. Scrisoarea nu i-a 
plăcut prea tare. Cum a început so cetească, gura i s'a arcuit 
în sus, 


— Sa vedem acum ce efect are, îşi spuse mai mult pen- 
tru sine.—Am s'o trec pe curat mine dimineaţă. 

Nu mi-a mulţumit. Dimpotrivă aştepta o manilestaţie de 
recunoştinţă din partea mea. E mijlocul simplu să arăţi cuiva 
că dacă ţi-a tăcut un serviciu, nu inseamnă că e mai priceput 
decit tine. Am trecut in biurou. El Sa culcat îndată şi acum îi 
aud răsuflarea regulată, de om impăcat perfect cu sine, 


+ 


Din seara cind i-am alcätuit scrisoarea, n'am mai stat de 
vorbä cu oaspetele meu, Mä evitä, 


ENE E e AIE e 


o 


A plecat. De azi inainte rămîn singur. Mine mă voiu muta 
iarăşi în odaia de dormit. A venit la amiază triumlător. Căuta 
cu orice chip să-mi vorbească. Pentrucă era Duminică, stam in 
fotoliu şi-l priveam cum se invirte prin casă, pipăindu-şi în răs- 
timpuri buzunarul dela piept, Il gătise bărbierul, care îşi dăduse 
in adevăr multă osteneală. Se simțea după mirosul de apă de 
Colonia, se vedea în stratul de pudră aşezat ca un briu deco- 
rativ, dela bărbia pătrată până la ceafa rasă. ) 

Pierduse obişnuința să stea de vorbă cu mine, nu mai ştia 
cum să înceapă. Poate imi uitase chiar numele. Dar tăcerea cu 
care-l aşteptam era o ispită mare. Se aşeză alături de mine şi 
mă bătu cu familiaritate pe genunchi : 

—— Am să-ţi spun o veste tristă. 

Işi lăsă ochii în jos ca să-şi acopere un zimbet de triumi. 

— Te părăsesc, urmă el apăsat.—Mă mut iar la mine, 

— Acolo ai şi stai rr grep 

— Desigur. Şi pe urmă... mai e ceva, : 

l;i pipăi buzunarul dela piept. 

— Ştii că mi-a răspuns Izabela. S'a imblinzit de tot. Face 
orice vreau. Pot să-ţi arăt, dacă nu mă crezi. | 

— Te rog, păstrează-ţi secretele, mă apăraiu cu vehemenţa. 

— Trebue să vezi! Ai colaborat... 

Imi făcu cu ochiul şi scoase un plic din buzunarul 


dela piept. 


e. 

— Nu se poate, nu-i delicat... 

— Dece? Astea-s mofturi, ; 

Mi-am aruncat privirea pe f iura rînduri; „lubitul meu 
Vlad, sînt umbra ta, nu mă pot despărţi de tine“... Fără se vreau 
l-am căutat cu ochii şi l-am găsit ţinindu-şi răsuflarea, intro 
aşteptare trenetică. Gestul meu îi aprinse obrajii de mulțumire- 

— Mai am multe... Uite... > 

Scoase un vrai din buzunar, îl ridică în sus şi-l agită 
victorios. 

— Aici nu sint toate... citeva... aşa, ca să vezi. 

Luind nedumerirea mea drept mirare şi disprețul drept ad- 
miraţie, faţa i se înflăcăra tot mai mult. 

Fericirea Îl scosese din fire ca o nenorocire. Omul de linga 
mine se desbrăca fără ruşine : y 

— Ințelegi, Izabela... Familie bună... Fac nunta in prima- 
vara asta... Să vii la mine, atunci să-ţi cint ceva... R 

Aprinse o țigară şi trase din ea cu gitul încordat in sus, 
punind cartonul la colțul „gurii, ca o trompetă. ulm 

Nimic nu mă mai interesa din exemplarul acesta jeftin. 
Intr'o clipă am văzut cit e de neinteresant. Are numai ambiţii 
şi iubire de sine, n'are suflet. E o specie banală, pentru care a- 


76 a Ga VIAŢA ROMIÎNEASCA 


morul fiind un simplu incident fiziologic şi social, nu poate da 
eilorescențe bogate, demne de zugrăvit. Făptura lui nu oferă 
nimic de reţinut pentru un roman. Cel mult numele : Vlad, care 
sună moale și sec. Se găsese altele mai tarişi mai vibrante. Mă 
intreb ce va fi cind Izabela il va vedea în adevărata lui lumină. 
Se vor naşte conflicte dramatice, dar toate se vor petrece afară 
de el, in inima Izabelei, Poate, exasperată, ea îşi va ucide i- 
dolul, Dacă aşi urma să notez cazul Vlad Antonescu, acesta ar 
fi un sfirşit care mi-ar conveni din punct de vedere literar. 


In tren 


Cind am plecat din laşi, eram singur în compartiment. 
Bucuros, am azvirlit sus în reţea ziarul şi volumul cu poveşti 
senzaţionale, cele două apărători împotriva tovarăşilor de călă- 
torie. O delicioasă armonie se statornici îndată între mine şi 
fuga stilpilor de telegraf. Pe ecranul lăuntric se ivea cite o a- 
mintire cum se ivea in cadrul geamului fantoma cenuşie a unui 
stilp cu pletele intinse în lungul trenului. Pe luciul lor metalic 
alunecau gindurile ; ţăcănitul roților le amesteca şi le pretăcea 
în pulberi, Norul visărilor se mărea, acoperea luminile minţii. 
Dormeam. 

M'am trezit în gara Vaslui. Pe canapeaua din laţă era o 
doamnă tinără, care nu izbutise să se aşeze pe sine în acelaşi 
timp cu cele trei valize, clădite de hamal cu trei zvirlituri de 
mină. M'am ridicat să-mi iau jurnalul din reţea, pe cînd tova- 
răşa de drum îşi scotea pălăria. Puțin după aceia, compartimentul 
era iarăşi mut. Ascuns după foaia larg deschisă, credeam că 
mă izolasem perfect. Dar nu trecu mult şi fui silit să primesc 
până în adincul sufletului, prezența cea mai subtilă a lemeii de 
pe canapeaua din față: parfumul ei. Era o esență slabă, mo- 
notonă, incomplectă ca un cintec de mandolină. Nu înţelegeam 
cum efluviile acestea fade izbutiseră să străbată aşa de repede 

aţiul care mă despărțea de izvorul lor. Ridicaiu brusc ziarul. 
“hipul speriat al doamnei apăru foarte plecat cătră mine. 

— Mă uitam la ilustraţia de pe jurnal, zise ca rizind şi 
ducindu-şi amindouă minile la coatură, Gestul acesta îl făcuse 
din instinct pur căci părul se rezuma într'o frizură băețească, 
definitiv disciplinată de dinţii verzi ai unui pieptănuş, 

T mea de drum era brună, cu nasul ridicat puțin 
în sus. Faţa mare avea o expresie plăcută, Mai ales putuşorul 
deasupra gurii cărnoase cerea un zimbet de camaraderie indul- 
gentă. Mai întilnisem cîndva chipul acesta. Căutam să-mi des- 
morţesc partea nefolosită a minţii și mi se părea că simt furnicături 
caşi cum aşi fi pus în mişcare un braţ pe care-l ținusem locului 
prea multă vreme. Incepusem să uit punctul de unde plecasem, 
dar mi-l aminti un glas de adolescent cu note în zig-zag, cînd 
„joase, cînd subţiri. 


E a COLECŢIE TI 


— Mi se pare că ne-am mai cunoscut... La băi, demult... 
Mă chema Lucia Boian. 

— Da... mi-amintesc, vorbii rar, observind abia acum 
privirea puţin crucișă a unuia din ochi, amănunt care altădată 
mă preocupa, pentrucă îl puneam în legătură cu alte ciudăţenii. 
Lucica Boian era pe-atunci o fată slăbuţă şi negricioasă, care 
cetea romane toată ziua. Găsise intr'o carte, sau poate singură 
născocise, că cea mai bună şi mai substanţială hrană, e hrana 
spirituală. Vrind să pună în aplicare preceptul, nu mai primea 
nimic de mincare, Se plimba visind şi cetea aproape fără in- 
trerupere. Familia era desnădăjduită. Cazul deveni curind subiec- 
tul de discuţie al întregii staţiuni balneare, Lucica slăbea, se în- 
gălbenea, dar nu voia cu nici un preţ să renunţe la regimul său 
alimentar, Am fost silit să plec tocmai cînd cura de spiritualizare 
ameninţa să devie tragică, Slirşitul nu l-am aflat niciodată, Acum 
îl giceam, măsurindu-mi tovarăşa de drum, care avea i 
obişnuite ale unei femei de treizeci de ani. Totuşi nu m'am 
putut opri să n'o întreb: 

— Şi regimul dumitale alimentar ? 

Lucia Boian mă privi alarmată, 

— Regimul de hrană spirituală, 

Obrajii tovarăşei mele se înroşiră. 

— O, domnule, ce lucruri mi-aduci aminte ! Atuncea eram 
o fetiţă în clasa şaptea de liceu, Credeam în orice. Cit m'am 
schimbat pănă astăzi 1... 

Din politeţă, mă pute să protestez : 

— Nu chiar atit de mult... 

— La faţă, e adevărat, am rămas aproape aceiaşi. In u- 
niversitate mi se spunea „domnişoara dela ion“, 

Imi era greu să înțeleg impresia col r ei. 

— Eşti demult licenţiată ? 

— Numai de doi ani. Mi-a plăcut să întirzii pe băncile fa- 
cultăţii. E o viaţă frumoasă... 

— Uşoară, veselă, fără griji... 

Privirile tovarăşei de drum se intunecară. 

— Cind ai inimă, e adesea un iad... 

Gura îi rămase deschisă, parcă cuvintele ar îi avut 
gust amar, 

— Dumneata nu ştii ce inseamnă să fii o fată simţitoare, 
să ai un ideal de iubire. Bărbaţii nu sint serioşi, iar studenţii, 
nişte copii. In jurul meu era totdeauna un cerc de băeţi. Nu 
făceam pe sălbateca, mă purtam prietineşte cu toţi. Alte fete 
vorbeau de rău pe socoteala mea, dar au văzut mai tirziu că 
greşiseră. In anul al doilea m'am logodit cu Alexandru. Şapte 
ani a durat iubirea noastră. Mult m'a chinuit Alexandru. Era 
gelos, se infuria dr vorbea cu săptăminile pentru cine ştie 
ce nimic. Nu-mi îngăduia să rid şi să glumesc cu prietinii lui, 
dar se supăra dacă nu voiam să vin în grupul lor. Acum sa 
stirşit, sint liniştită. 


78 VIAŢA _ROMINEASCĂ 


— V'aţi căsătorit, şi-aţi rupt nodul gordian, vorbi gros un 
domn cu jambiere galbene, care se urcase la Crasna şi ne dă- 
duse din primul moment semne de prietinie. Acum ridea singur 
de gluma lui, ştergindu-şi ceafa cu batista. 

— M'am căsătorit, dar nu cu Alexandru, urmă tovarăşa, 
adresindu-se vecinului meu. Imi închipuiam că-l cunoaşte. Dar 
îndată se întoarse iarăşi spre mine: 

— Şapte ani am fost logodiţi şi l-am iubit mult. Poate îl 
iubesc şi acum, Nu ştiu. A fost un roman întreg. 

Lucia Boian rămase gînditoare, cu capul lăsat pe mina 
dreaptă, 

— Subiect admirabil pentru un scriitor, urmă ea cu 
ton sigur, , 

Destăinuirea începea să samene cu o lecţie ştiută pe di- 
nafarä. Frazele erau curgătoare, nu se împiedicau de rezistențe 
Hăuntrice. 

— Cind mi-am dat seama că cel la care tineam nu se 
purta delicat, l-am părăsit. Nu pot să grosolănia nimănui, 
Atunci l-am întilnit pe Pavel. El nu-mi făcea scene. Era tăcut, 
modest, ţinea la mine foarte mult. M-a cerut în căsătorie, l-am 
luat şi... 

a Trăiţi în fericire, complectă vecinul meu punîndu-şi cu 
mulțumire minile pe genunchi. | 

— Fericirea e ceva cu totul relativ, mai ales cînd trăeşii 
intre oameni, reflectă Lucia Boian, şi fața ei luă o expresie de 
durere sinceră.—Chiar cei mai apropiaţi din familie îţi fac rău, 
Jeny, sora mea, il iubea pe Pavel mai demult, dar el m'a ales 

mine... 
pe — Pardon, intrerupse iarăşi domnul cu jambiere, Pavel 
sau Alexandru e soțul d-voastră ? 

— Pavel, Cu Alexandru am fost numai logodită. Nu ştiu 
dacă cunoşti d-ta familia Creţu din Buzău. 

Vecina mea începu o lungă explicaţie asupra numelor şi 
ocupaţiilor soțului şi fostului logodnic. Descrise viaţa ei conjugală, 
proectele lui Pavel, suferințele lui Alexandru, care nu incetase 
so iubească. Intra în amănuntele cele mai delicate, se dezgolea 
cu nepăsare, Voia să se lămurească pe sine, repetind povestea 
lui Pavel şi Alexandru? Tinea să dovedească domnului necu- 
noscut ce viaţă extraordinară trăeşte ? Atitudinile pe care le 
lua aminteau pozele eroinelor de cinema. 

Până la Bucureşti, în compartiment au mai intrat trei per- 
soane, alcătuind o pet care asculta şi aplauda cu clipiri de 
ochi. Tovarăşa de drum mă părăsise: spiritul cași parfumul ei, 
se răspindea asupra în ui vagon. Acum vorbea despre 
ambiție, iar domnul cu jambiere făcea un fel de punctuație a 
conversaţiei. Rellecţiile lui slujeau ca punți de trecere dela am- 
biţia personală ia ambiția intre soţi şi de aici la duşmănia prie- 
tinilor. Intrebarea dacă un părinte trebue să se ambiţioneze 


O See de 


față de copilul său a fost strivită de panica generală: eram în 
gara de Nord. Grăbiţi, n'am avut timp nici să ne salutăm. 

Un domn, Pavel sau Alexandru, venise cu un hamal şi 
număra bagajele. 

Am scris această insemnare într'o odaie străină, care are 
mobile multe şi e totuşi pustie. 


Eva 


Nu mai e zăpadă, pămintul sa uscat, vrăbiile sboară de 
pe streşini în copac. Există o zi cu soare la sfirşitu! lui Mart 
cînd vorba pardesiu soseşte din fundul sufletului cu un fior de 
tinereţă. Cuvintele sint migratoare, ca şi paserile. Călătoria lor 
urmează drumuri foarte complicate, dar uneori ascultă numai de 
succesiunea anotimpurilor, Deschizi dulapul să cauţi pardesiul 
şi să atirni în loc paltonul: iarna sa dus... 


Imi pun pardesiul şi pornesc pe stradă grăbit, dar fără 
țintă. Trecătorii seamănă cu mine. Am ieşit azi cu toţii la paradă: 
A tag intră întăiul vînt cald, copiii poartă ramuri de salcie 

Mă sprijin de-o bară în faţa unei vitrine de pe strada prin- 
cipală, şi Omul care trece alcătueşte cu chipul şi mer- 
sul lui o întrebare nouă, plină de haz sau de tristeţă. Tainele 
vieţii z însoțesc ca umbra, se întind în urmă ca dira bărcii 
pe ap 
; Re pri sa oprit merdo Mä intorc: e stav, P 
in cu ria pusă şt reşte pe-o ureche. Cind mă 
vede, fața lui drăgălaşă de copil se inroşeşte. Ochii mici 
strălucesc, 

Acum ciţiva ani cind l-am întilnit, l-am iubit pentru firea 
lui delicată, dar mai cu seamă pentru admiraţia pe c mi-o 
arăta şi care făcea din el singurul meu client moral. Prietinia noas- 
trä a durat foarte puţin. A fost punctul de întretăere de unde 
am început să ne despărțim ca laturile unui unghiu. Şi spaţiul 
dintre noi creşte spre nesiirşit. Pe Octav il orbesc ochii femeilor. 
Nu poate lupta cu un fel de sete lăuntrică, parcă ar duce un 
deşert în suflet. 


— Ce cauţi aici? întreabă mirat prietinul meu, Imi face 
semn cătră o doamni care se apropie. Apoi ride cu capul dat 
pe spate... 

Octav tresare: 

— Minunată siluetă ! 

__ Trece un chip roz, săltind ca o păsărică pe picioarele sub- 
tiri. Na ne-a văzut. Cine ştie spre cine se grăbeşte. 

TONN se întoarce cătră mine: 

— Ei 

— 7 


80 VIAȚA ROMINEASCA 


— Cum, n'ai văzut? Fetița asta era foarte drăguță. Imi 
vine să fug după ea. 

— O cunoşti ? 

— Da... puţin, 

Primesc o lovitură de cot in coaste. Mă întorc spre Octav 
dar acesta a luat poziție militară şi cu bustul mult plecat ina- 
inte, salută larg. Un nas mic se mişcă vesel, două lumini verzi 
se îndreaptă spre noi parcă se intretae cu luminile negre ale 
tovarăşului meu. Arătarea se depărtează. 

— Ai văzut? 

— Da.. 

— Ii place? 
Mult. 

— Fereşte-te. Aici te întilneşti cu mine, 

— ŞI Eva? . | 

Faţa lui Octav se întunecă o clipă. Pe urmă, ridică din umeri. 

— Ce să-i fac? Trebue să-mi ţin echilibrul. O si fe- 
mee te duce la era $ o piatră legată de E, Mai multe, 

în n stinga, te ţin drept ca pe un stilp.., 
it Arina Din ist străzii venea spre noi o făptură al 
cărei mers legănat mi se părea cunoscut. 

— La revedere, şopti Octav, şi-mi intinse mina lui mică de 
om fără voinţă. i 

Trecuse Eva, vechea lui prietină cu trup bine clădit. 


Două mini mai tirziu, în poartă l-am intilnit pe Octav 
galben, cu ochi de cerşetor. L-am luat de braţ şi l-am dus in- 
năuntru. l-am pus un ziar în mină şi am dispărut din odae. 
Cind m'am întors, l-am găsit cu coatele pe genunchi şi cu fața 
în palme. L-am sguduit uşor, ca pe un adormit. 

— Spune, Octav... 


Drept răspuns, izbucni în plins. Lacrimile picurau pe mina 
mea. Fierbinţeala lor mă făcu să simt că ieşisem din teatrul 
obişnuit al vieţii, 

— Nu-i nimic, lasă... „ heştiind cum să-l liniştesc. 

In cele din urmă sării poan rea 5-a 

— Eşti prea tragic, Octav, sau prea slab. Plingi ca... 

Vorba imi fu tăiată de privirea prietinului, care îşi înâlţase 
brusc fața cu vine umflate. 

-— Hai, rizi, urmalu eu pe ton glumeţ. Să fiu în locul tău, 
aşi ride. 

Octav zimbi. 

— Ştii că m'am certat cu Eva, vorbi el grav. 

— Dar celelalte ? 

— Care? Celelalte... nu există. 

— Atunci impacă-te. 


COLE 8i 


— Nu mai pot. Mă chinueşte. E ca un tiran. Măcar dacă 
aşi putea spune că o iubesc. e 

— Cum n'o iubeşti, cind plingi. 

— Nu pling pentru ea. Pling pentrucă-mi pare rău. Era o 
legătură veche. Aveam amintiri... 

— Bine, imp... 

— Nu, nu mai vreau. 

— Pleacă departe. E singurul remediu. 

Octav se ridică insulleţit : a 

— Ai dreptate, aşa am să tac. 

M'am dus la un raft, am scos o cărticică şi am cetit cu 
glas cîntat : 


Oricit de tari lanțuri te vor ţinea 
Mergi departe şi nu-ţi înceta pribegia 
Nu socoti clipele şi nu privi inapoi 
Ci tugi!... cai. 2 p 

Octav întinse brațele, care cereau. 

— Astae „ irea Amerului*, partea a doua din 
„Aria, Job” a lui Ovidiu, Ţi-o dau, dar să nu ceteşti decit pa- 
ragralele care te privesc. 

In minile evlavioase ale lui Octav, volumaşul cu scoarțe 
înflorite părea o carte de rugăciuni. O răstoi, aprinse o ţigară, 
se lumină. 

— Să ştii că te-ascult: mă duc undeva departe. Plec chiar 
în astăseară. Tu ai totdeauna idei bune. La revedere. 

— La revedere, Octav. 

In fața mea era iarăşi omul cu chip de copil vesel. Şi-a 
pus paana pe-o ureche, In uşă se întoarse şi-mi făcu un semn 
cu mina: 

— Numai ţie am să-ţi scriu, să ştii... 


Octav n'a plecat. II zăresc uneori, deşi caută să fugă din 
calea mea. Astăzi mergea la doi paşi în urma unei trecătoare 
cu costum de sport. Era absorbit ca un hipnotizat. Mi se pare 
că ceteşte şi partea Întâia din cartea lui Ovidiu, 


an + 


( Sintem în lulie. Căldurile amorţesc vietăţile, închid pe oa- 
meni în casă ca gerul lui lanuar. Mişcarea începe abia după 
apusul soarelui şi ține pănă în zori. Viaţa se mută în noapte : 
joc de umbre, luciri şi fosforescențe, chemări şi cintece. 


n 


s VIAȚA ROMINEASCĂ 


In astă seară a lost la mine Octav. A apărut in cadrul fe- 
restrei deschise spre curte, ca o arătare. Avea iarăşi înfăţişare 
de naufragiat. 

— Vino în casă, Octav. 

— Eram numai în trecere, 

— Nu-i nimic. Mai stăm de vorbă. 

Octav a intrat cu pălăria pe cap. 

— Nu ne-am văzut demult, zisei eu, ca să spun ceva. 

Oaspetele rise silit. 

— Da, ai dreptate, Uite, am uitat să-ţi aduc cartea... 

Zimbii : 

— Lasă, poate mai ai nevoe. 

— Faci glume pe socoteala mea, zise Octav cu supărare. 
Dar să ştii că mam hotărit. Vreau să trăesc altfel. 

— Foarte bine, Dacă-ţi pot fi de folos... 

— Nam nevoe decit de hotărire, şi pe asta o am. 

— Şi Eva? 

Octav ridică deodată ochii, căutind să prindă un gind fugar 
pe faja mea. 

— Eva e o prietină devotată, o camaradă admirabilă. Nu-i 
aşa frumoasă, poate chiar e urită. Spune-mi, o femee urită n'are 
dreptul la respect? 

— Eva nu-i urită, răspunsei eu încurcat, 

— Bine, dar să admitem că ar fi? 

— Dragul meu, vorbii apăsat, ca să nu se cunoască ironia 
involuntară — uritul e superior frumosului. Pe cind frumosul e 
trecător, uritul e durabil şi cu vremea chiar creşte. 

Octav mă privi lung un moment, In sufletul lui se zbăteau 
nenumărate braţe de balanţe. 

— Vorbeşti serios? 

— Foarte serios. Teoria asta o lac în general, căci la fe- 
mei nu se aplică. 

— De ce? 

— Pentrucă nu există nici una care să aibă nevoe de ea. 

— Ai dreptate, zise Octav înviorat. Tu eşti cel mai bun 
prietin al meu. 

A luat altă vorbă şi am stat impreună pănă tirziu după 
miezul nopţii. 


>+ 


„m. MÄ căsătoresc cu Eva, La acest pas, indemnul täu a 
fost hotäritor*. lată un pasaj fără sens din scrisoarea cu care 
Octav mă polteşte la nuntă, E un grădinar şiret, care-şi sădeşte 

armin indoelnice la vecin, Nu i-am dat niciodată sfaturi ma- 
moniale, 

Decesul cuminte al prietinului meu mă întristeazä. Nädäj- 
duiam că fmi va oferi citeva documente bune pentru colecţie. 


COLECŢIE 83 


“Modelul 


M'am aşezat in Bucureşti pentru mai multă vreme. Dimi- 
neața privesc pe fereastră şirul de plopi din piața Romană. Soa- 
rele de Septembre îşi trimete deodată toate eţile asupra a- 
cestui ispititor ecran, făcind o ţintă din fiecare frunză. Veşnica 
tremurare fereşte uneori inimioarele verzi, şi lovitura cade mai 
departe, deschizind izvoare de aur în caldarimul negru. Străzile 
sint largi şi primesc lumină somptuunsă ca o mătase subțire de 
azur şi de argint. In unele zile, Capitala îmbracă gloria oraşelor 
din sud. Alteori, limpezimea face din cerul ei o cupă de sticlă 
venețiană. Se poate trăi foarte plăcut aici. Dacă vrei, bolta de 
deasupra îţi oferă oricind tonul, vibrația necesară pentru a ar- 


-moniza idei subtile, Ciţiva camarazi pe care i-am regăsit mi-au 


arătat că viaţa, turn al Babilonului, nu ne-a incurcat aşa de tare 
limbile ca să nu ne mai putem înţelege, măcar prin interjecţii. 
Nu mai avem însă despre ce să vorbim. Pe unul îl preocupă 
exclusiv cursele, pe altul acţiunile petrolifere. Singurul cu care 
îmi place să mă intilnesc este Sandu Nemira, vechiu tovarăş 
din anii studenţeşti, acum filosof cu veleităţi de succese mon. 
dene., Stă la al patrulea etaj, de fapt la mansardă, —dar în calea 
Victoriei. Acest din urmă lucru are însemnătate enormă pentru 
dinsul. Pe cit îi permit mijloacele, se îmbracă elegant şi sobru. 
"Păstrează totuşi lavaliera, pe care a redus-o în proporții, putind 
să fie luată şi drept „papillon“. In acelaşi chip şi-a stilat şi su- 
fletul: pentru unii apare visător, artist, pentru alţii „tînăr serios 
care promite“. Mie imi arată totdeauna prima faţă, ceiace in- 
seamnă că nu sint nici membru în senatul universitar, nici pä- 
rintele bogat al unei fiice disponibile, Deosebirea aceasta mă 
face să-i păsirez întreagă simpatia din vremea cînd eram aşa de 
tinăr, încît credeam în toate virtuțile, chiar dacă se concentrau 
într'o lavalieră. Sandu Nemira are ochi rotunzi, albaştri-alburii, 
gură care aminteşte foamea şi bucatele grase, glas de miel, as- 
cuţit şi tremurat. Succesele lui la femei sint impresionante. Pu- 
terea de seducţie i-o dă trupul înalt şi bine proporționat. Inăl- 
ţimea are prestigiu, exercită o atracţie aproape irezistibilă. Dacă 
sar face o statistică, s'ar constata că amorul este un derivat al 
sistemului metric şi că omul situat subt sau deasupra unei anu- 
mite scări de lungime, mare șanse de reuşită în exerciţiul aces- 
tei funcțiuni. 


Cind eram student, am trăit citeva luni împreună cu Ne- 
mira, în casele bisericii Toma Cosma din laşi. Războiul abia se 
sfirşise ; începuse epoca lichidărilor şi în fiecare seară, pe șesul 
Bahluiului ardea cite un depozit. Nemira aşeza rss p fotoliu 
al odăii pe terasa unei locuințe părăsite din apropiere şi deacolo 
“privea spectacolul, afirmind că Il înțelege pe Nerone, Se soco- 


“tea un prinţ al poeziei. Intrase îh lupta de înobilare a cuvinte- 


84 VIAŢA ROMINEASCĂ 


lor nouă. Vorba „muced“ Il obseda, şi izbuti so treacă întrun 
sonet bine construit. Bucuria n'a durat însă mult, pentrucă al- 
tul a furat cuvintul şi l-a pus întrun poem. Cea mai lungă 
discuţie la care am lost obligat să iau parte vre-odată sa des- 
făşurat în procesul pentru proprietatea vorbei muced. Nemira 
disprețuia simţul comun. Intrebuința pană la scrisul versurilor, 
pentrucă atunci poetul oficiază şi trebue să aibă uneltele sfinte, 
Obiceiul acesta a avut urmări. Nemira îşi procura condeele sa- 
cre dela o tinără vecină care, la rindul ei, le smulgea din ari- 


pile unui rătăcitor şi veşnic abătut ginsac (restul cîrdului trecuse,- 


pe calea obişnuită, în neant). Fugeau săptăminile, penele pal- 
mipedului se prefăceau în versuri, prietinia cu vecina era din ce 
în ce mai strinsă. Dar într'o zi, părintele tinerei fete şi stăpi- 
nul nefericitei paseri, dindu-şi seama de starea lor ingrijitoare, 
avu cu Nemira o explicaţie care sa incheiat prin amenințări, 
A doua zi tovarăşul meu sa mutat într'o stradă foarte depăr- 
tată. Curind apoi a plecat în străinătate şi nu l-am mai văzut 
pănă acum. In aparenţă, sa schimbat mult. Filosofia. a luat 
locul poeziei, styloul a za eg pana primitivă, Orideciteori in- 
cerc să-i amintesc întimplări de odinioară, privirile i se duc de- 
parte, capul se leagănă visător, dar niciodată nu mă încura- 
jează.  Bănuesc că-l plictisesc plimbările prin timp, pentrucă nu-i 
descopăr nimic nou şi pitoresc. Trecutul i se arată ca un chip 
repetat necontenit de oglinzi din ce în ce mai mici şi mai de- 
părtate. E din neamul acelora care nu sint în stare să se pri- 
menească pe dinăuntru şi păstrează în minte o singură lume, 
petrificată de indiferență. 

Aseară Nemira m'a întilnit hoinărind tără ţintă şi m'a luat 
la el. In odae am găsit aceiaşi „dezordine artistică“ bine cal- 
culată şi meticulos păstrată. Orice lucru mişcam din intimplare, 
peste un moment era aşezat la loc, în mod automat. Pe masă, 
lingă mătăniile din vremurile de poezie, tronează un craniu de 
ghips gălbui. Prietinul meu il mingie uneori cu priviri piine 
de cugetări adinci. Mai impresionant mi se pare tabloul din 
părete, dăruit de pictorul Prundaru care păstrează lui Nemira o 

te devotată. Pe pinză stă zugrăvit un bărbat gol, cu mi- 
nile în lungul trupului ca nişte arme în rapacs, cu picioarele pä- 
roase de gorilă, Nudul bărbătesc are ceva dramatic, Muşchii 
noduroşi Impletiţi pe oase poartă urmele luptei de mii de vea- 
curi. lar sforţarea biruinţei a rămas în avintul trunchiului, cu 
pieptul umfat ca o platoşă, Omul gol poartă cea mai veche 
uniformă războinică. 

Nemira a făcut cafele la maşina de spirt. 

— Ce zici? Cum mă găseşti? întrebă el după ce poves- 
tise ultima lui întilnire, în casa unui ministru, cu „maestrul“ pro- 
fesor foarte „inlluent". 

— Ca totdeauna, räspunsei cu simplitate. 

Tovarăşul fu încintat, pentrucă niciodată nu s'a indoit de 


COLECŢIE 85 


„propia lui perfecție. Deschise fereastra. Ploua i ic, ne- 
văzut, şovăelnic: cădea din cer tristeța toamnei. E. ANN IA 
„Nemira începu să fuere „Valencia”, privind spre lumina 


dela o casă vecină, Omul gol din părete pindea - 
lară, ca pe o veche cană rg E jaa. 


Ocupațiile m'au silit să m bit, cu capul în pămint. 
Zilele de toamnă s'au er ri pe icre ur ness pioni 
cind sint iarăşi liber, cerul e cenușiu, frunzele copacilor au că- 
zut. Lam căutat pe Nemira în oraş toată ziua. Nu-l mai vä- 
zusem demult, şi voiam să-mi iau rămas bun inainte de plecare. 
M'am hotărit să urc pănă la el acasă. M'a primit cu căldură. 
Era entuziasmat fär motiv; vorbea mai natural ca de obiceiu, 
ceiace insemna că exagera afectarea pănă la un paroxism care 
o anihila. Toate acestea le observam în timpul cit îmi scoteam 
paltonul şi-mi asezam pălăria în cui, 

— Ai dispărut de pretutindeni. Ce s'a intimplat ? 

Nemira ridică din umeri : 

— Nimic. Aşa sînt eu. Citeodată simt nevoia să mă izo- 
lez de lume. 

„___ Veneam spre mijlocul odăii, cuprins de nelinişte. Un spi- 
rit străin mă întovărăşea ; auzeam sgomote viudate. 

— O cunoşti pe Anina? strigă Nemira, caşi cum s'ar fi 
aflat singur în întuneric. 

— „Cred că nu. 

E siioasă. Se ascunde cind vede oameni străini. 

— Nu pricep. 

— Ai răbdare. Vei înțelege cind va ieşi din ascunzătoare, 

— Nemira, eu... pot să plec. 

— Nu, stai. E vorba de o prietină a mea, urmă decla- 
mator prietinul.—Ar fi păcat că n'o vezi cit e de frumoasă, ce 
ochi extraordinari are. E o adevărată minune. 

— De ce mă lauzi aşa? se auzi de după paravanul im- 
provizat în colţ, la spatele unui dulap. — Sandule, te rog, nu 
mai vorbi, 

— De ce? articulă Nemira ca un dresor, cătră cuşca din 
dosul dulapului. 

— Pentrucă-mi aminteşti de timpul cînd te-am cunoscut 
întăiu, 

— Anina! 

Nemira, cu obrajii roşii, vorbise aspru. 

— Sandule, Sandule... 

Fusese o chemare dureroasă ca vibrarea coardelor rupte, 

Nemira deschidea şi închidea mereu o carte, zimbind silit 


.Şi cercetindu-mă pe furiş. In stirşit păşi hotărit spre colțul odăii 


s6 VIAȚA ROMINEASCĂ 


şi se intoarse aducind de mină pe Anina, care ridea printre la- 
crimi. Era o lată subțirică, îmbrăcată cu fustă neagră şi bluză: 
albă de catifea italiană. Purta pantofi împletiţi, cu tocul jos.- 
Minile mici, dar roşii, arătau că nu şi le poate cruța. Peste: 
toate, o invăluia nostalgia de frumos a sărăciei decente, Nu 
giceam ce este: o cusutoreasă, o mică luncţionară, o studentă. 
Avea glasul puţin răguşit, dar cind vorbea cu Nemira, devenea 
cald, adinc, dureros, Anina ridică faja cătră mine. Părul pieptă- 
nat strins pe lingă urechi, descoperea fruntea netedă ca o icoană. 
Ochii priveau înainte, departe. Lumiza lor de cenuşă violetă nu 
era absorbită de piedicile materiale: trecea peste arătări şi ziduri 
să se unească cu un orizont de imensă tristeță. Mi se părea 
cunoscută privirea aceasta. Totuşi ştizm bine că pe Anina no 
mai văzusem niciodată, Misterul umplea spaţiul între mine şi ea, 
ca un fluid magnetic, 

Nemira îşi recăpătase stăpinirea de sine. 

— Vrei să ne faci cite o cafea? 

Anina tresäri. 

— Indată, Sandule. 4 

Pe masă, pe etajere, pe ferestre erau pahare cu flori: cri- 
zanteme mici ca nişte steluțe, cumpărate cu braţul dela vînză- 
toarele de pe stradă. 

Nemira veni lingă mine şi mă bătu pe umăr, oftind. 

— Ce-i? il Intrebaiu mirat. 

— Dragul meu, tu nu poţi şti... 

— Ai o casă ca o grădină, zisei arătindu-i florile. 

Faţa lui Nemira se posomorise, parcă ar Îi vrut să-mi facă. 
0 mărturisire. Dar nu spuse nimic. 

Anina aduse calelele. Era recunoscătoare că o făcusem 
necesară dindu-i un rol şi ne mulțumea rizind şi glumind. Subt 
înfăţişarea obişnuită, apărea o fată simplă, cu apucături repezite, 
cu stridenţe şi vulgarităţi. Dar citeodata răminea mută în faja 
prietinului meu, căruia i se inchina cu priviri pline de admirație. 
Amorul e mai pur decit făptura care-i dă naştere. 

Orele au trecut repede. Voiam să plec. Nemira mă strinse 
de braţ, ca în momentele de inspiraţie. 

— Mai rămii citeva zile în Bucureşti. N'ai nici un motiv 
să fugi aşa de repede, 

Simţeam că nu mă oprea din prietinie, ci punea mina pe 
mine ca pe soluţia bună a unei încurcături. M'am destăcut de 
lingă el, sevape supărat. Atunci vibră din nou glasul schimbat 
de emoție al Aninei. 

— Te rog, nu ne lăsa sin 

Venise la mine întrun elan şi-mi luase mina, ca un copil, 
care se roagă de un om mare, 

Nemira privea nemișcat; un zîmbet nervos îi strimba: 
puţin gura... 

— Bine, Rămin... îmi cereţi un lucru simplu şi plăcut. 


COLECŢIE 87 


+ 


Cind am deschis ochii azi dimineaţă, | t sta Nemira 
cu impermeabilul pe dinsul, neliniștit și ape ca un fugar, 
Trei zile aşteptasem în zadar. Odaia din calea Victoriei era în- 
cuiată. Nu-l descoperisem nicăeri în oraş, nici la cafenea. Cre- 
deam că nu mai era nevoe de mine. 


— Sint cel mai nenorocit om, - 
A ae i m, gemu prietinul aşezindu-se 
Š ini apucă amindouă minile şi mi le strinse, ţinind capul 


— Imbracă-te repede, Nu-i vreme de pierd 

— De: in intimplat ? 

— ost numit la Cluj. Trebue sä plec chi > 

— Felicitärile mele. , ce iai ar 

— Anina vrea numaidecit să meargă şi ea, à 
pot. Sint obligații, Mpm ETS 

Necazul care clocotea, izbucni :—Fata asta are prea multe 
pretenţii. Ar vrea să stau numai lingă dinsa. 2 ic 

— = sa părut sinceră. 

— tace prea mare caz de dragoste. Dacă ar ţinea în a- 
devăr la mine, ar înțelege, m'ar ee plec. Pin j 

-Ai epi 

— Ea e, am să te rog pe tine să-i o odăiță... 
Sau poate ar fi mai bine să vorbeşti cu ndaru s'o rk 
mească înapoi. . 

Misterul se desluşea, Giceam în sfirşit povestea Aninei: 
fusese modelul lui Prundaru. Ochii ei îi întilnisem în atelierul 
pictorului, prinşi singuri, pe întunericul pinzei, ca o chemare 
dulce şi depărtată, ca lorma vibrantă a unei idei plutind în ne- 
ant. Trebue s'o fi iubit mult omul care a închipuit tabloul acela. 
Şi Nemira i-a luat-o, 

— Vrei să te duci la el? întrebă Nemira în şoaptă. 

— e îi an na prietin, 

— Nu mai sîntem ați... Nu ne-am certat, dar... 
imi e a s Sgain 

— Bine. Şi Anina ? 

— Ea are să m'asculte. 

— Cind iubeşti... 

— M'am săturat, strigă deodată Nemira.—Nu mai pot su- 
poria en asta sufocantă. Plinge, se agaţă de gitul meu, 

Cetii pe fața lui vestejită că nu dormise toată noaptea. 
Se întilnea înţăia oară cu o patimă adevărată, şi au mat esa 
tacolului acestuia tare, amenințätor, era cuprins de panica celor 
prea cu grijă pentru ființa lor proprie, 


s8 VIAŢA ROMINEASCĂ 


— De ce te grăbeşti aşa? vorbii eu ingrijat. Mai rămii 
citeva zile. Poate impreună... 

— Nu. Cu neputinţă. Am telegrafiat. Mă aşteaptă. 

— Dă altă telegramă. Scuză-te. 

— Imposibil. Plec chiar acum. 

— Stai, gindeşte-te: Anina nu va primi. Şi pe urmă iți 
inchipui că Prundaru... i 

Ochii rotunzi-alburii se invirteau plini de teamă. Nemira 
întinse minile, ca să-mi acopere vorbele : 

— Nu se poate! Nu se poate! 

Se năpusti apoi la mine şi mă îmbrăţişă: 

— Ii mulţumesc, prietine, iți mulţumesc. 


+ 


Prundaru era acasă. Ma primit cu mohorala lui obişnuită. 
Oamenii îl sperie şi-l intimidează. Cind a aflat pentruce am ve- 
nit, s'a întors, să nu-i văd fața. l-am întins o mină prietinoasă 
şi el şi-a lăsat pe ea obrazul aspru. Mi-a zugrăvit în graiul lui 
de primitiv suferințele îndurate după fuga Aninei la Nemira. 
N'a vrut însă cu nici un chip so mai primească. A fost poate 
o greşaiă de taci din parte-mi. Trebuim să las a se înțelege că 
numai Anina vrea să se întoarcă la el; pe cind eu i-am spus 
adevărul: rivalul i-o dăruia cu dispreţ. 

Dacă o iubea adinc, nimic nu-l putea opri dela ispita a- 
marei fericiri a regăsirii. Prundaru descoperise însă durerea, şi 
se lăsa chinuit cu voluptate, Fiinţa lui mare se sguduia în tor- 
turi, ochii vedeau colorat, adinc, frumos. Nu voia să se lecu- 
iască de suferința aceasta. 


Am alergat la Nemira. Trebuia să-şi amine numaidecit 
plecarea. Imi dădeam din ce in ce mai bine seama că micul 
model nu poate li părăsit aşa de brutal. Uşa era deschisă, am 
intrat. Pe un scaun, în mijlocul odăii, sta Anina îmbrăcată de 
drum. Avea pe braţe toate crizantemele din vase, şi le stringea 
cu mini tremurătoare şi roşii parcă de plins. 

— Unde-i? intrebaiu încet, 

Anina ridică spre mine orizontul de tristeţă infinită al pri- 
virii. Şi în adincul ochilor am văzut desnădejdea în frinturi 
vinete de oglindă. 

— Sa dus... 

Uşor ca o fantomă suna glasul acela care picura din su- 
Het, ca lacrimile : 

— Na vrut să mă ia... Nu-i nimic, Eu îl iubesc pe Sandu... 
il iubesc... îl iubesc... 

— Se întoarce curind, Anina, mi-a spus... 


COLECŢIE 89 


Anina clătină din cap. 

— De ce nu m'a lăsat să-l pelrec la gară? 

— Era prea trist, 

— Nu era trist... Florile erau pentru el... Acum au rămas 
pentru mine. 

Anina izbucni în tinguiri, caşi cum cineva i-ar fi jupuit inima. 

Tirziu, se linişti. Căzuse într'o prolundă nepăsare. Mă as- 
culta fără nici o împotrivire. A mers să se plimbe, ducind pe 
braţe florile, de care n'am putut-o despărți. Am luat masa de 
seară împreună. li povesteam lucruri vesele, Ea asculta, ințelegea, 
dar nu izbutea să ridă. Se apropia noaptea şi nu ştiam ce să 
fac. In cele din urmă i-am oferit odaia mea. Eu voiu dormi la 
hotel. Anina tresări înviorată. Imi mulţumi zimbind, dar spuse 
că va dormi la Nemira, care i-a lăsat ei camera. El se va in- 
toarce curind: nici nu şi-a luat lucrurile. 

Am însoțit- până acasă, dar ma oprit în stradă. Părea 
iarăşi veselă, glumea, l-am urat noapte bună. Anina îmi luă 
minile şi mi le sărută cu evlavie. Apoi se făcu nevăzută în in- 
tuneric, l-am ascultat paşii pe scări, din ce în ce mai uşori, pănă 
se pierdură sus, în cerul cu stele albe. 

Am luat drumul spre piața Romană. Mergeam încet. Gin- 
durile se rupeau de teamă şi îndoială. O negură Imi cuprindea 
sufletul, Incepeau să-mi treacă prin minte întimplările zilei. Le ve- 
deam inlănțuindu-se, trăgind în jurul Aninei un cerc în care ea 
rămăsese singură, avind ca sprijin numai desnădejdea. Mă lăsa- 
sem înșelat de o înseninare prefăcută. Văzui deodată înţelesul 
adevărat al dorinţei aceleia grozave de a răminea singură şi mă 
oprii pe loc uluit. Căutam lucrurile cu ispită de moarte din ca- 
mera Aninei. Deodată lui înspăimintai de-o bănuială. Nemira 
purta de obiceiu în buzunar o fiolă cu cianură de potasiu, pe 
care o scotea ca ultim argument cu efect irezistibil, cind vorbea 
despre zădărnicia vieții şi „necesitatea estetică“ a sinuciderii. Dä- 
duse cu siguranță şi Aninei această mică reprezentaţie, pe care 
ea na putut-o uita. Anina lurase fiola cu otravă. Despărțirea, 
risul de triumf asupra fricii de moarte, sărutul minilor ca după 
o spovedanie mută nu puteau să aibă decit un sfirsit... 

Alergam.., 

Urcam scările cite trei, a 

Sus era tăcere deplină. Bătui, Nu răspunse nimeni. Apäsai 
pe miner şi uşa se deschise. În casă era lumină mare. Anina 
sta pe-acelaşi scaun pe care o găsisem intăiu. Tinea la piept cu 
o mină citeva flori, celelalte se imprăştiaseră pe jos. Capul ii 
căzuse pe spatarul scaunului. M'am apropiat pe viriul picioarelor, 
să n'o trezesc. Văzui atunci pe masă fiola spartă: Anina dormea 
pentru vecie. 


%0 VIAŢA ROMINEASCA 


Părăsesc pentru totdeauna planul colecţiei mele. Se pot 
alcătui frumoase tablouri cu fluturi, cu flori şi chiar cu diferite- 
cutii de chibrituri. Colecţie de eroi pentru literatură însă, nu va 
izbuti să stringă nimeni. Pe adevărații eroi de roman îi suprimă 
viața. Nu pot indura injuriile ei, urițenia rea şi schiloadă a 
aproapelui, absurdităţile, infirmităţile propriului lor suflet. Dacă 

et a trăit cîndva, el şi-a pus capăt zilelor îndată după ce 
Fantoma i-a arătat fața neprelăcută a lumii, i 

Marea asvirle la ţirm numai aripi frînte de scoici, melci 
morţi, nisip. Cind ies citeodată din valuri făpturi minunate ca 
Anina, pier fără veste, nimeni nu ajunge să le privească multă 
vreme, 

Nu rămin în lumină decit născocirile scriitorului, lorme per- 
lecte în faţa cărora miriadele de vietăţi ale oceanului se agită 
întrun nestfirşit flux şi reflux. Poate mai tirziu, peste multe mii 
de ani, se vor naşte tipuri de suflete perfecte, cum s'au născut 
speciile de fluturi. Pănă atunci însă, e înţelept să te plimbi tără 
carnete de note în buzunar. Vei fi mai liber şi vei păstra din 
călătoriile tale numai poza peisagiilor lăuntrice sau din afară; 
clişeul negativ, prins cu creionul pe hirtie, trebue nimicit. 

Plec să mă plimb. Astăzi e prima zi cu soare după o lungă 
săptămînă cernită. Merg să văd mormîntul Aninei, vremelnică şi 
neinsemnată inflamație a pămintului, Voiu pune minile pe umbra 
mormintului, şi o voiu mingiia ca pe un suflet care iese din a- 
dinc numai cind e soare. 


Stejar Ionescu 


Univers 
Sint toate mai presus de mine 
Şi nu mai înțeleg nimic; 
Mă simt din ce în ce mai mic, 
Hipnotizat de nu ştiu cine. 

> 

Nu ştiu de unde am venit, 
Şi lumea mă priveşte toată, 
Nici n'am ştiut nimic vresodată 


Sint toate 'n jurul meu un mit. 


Ce e cu mine, cezi cu voi, 
Halucinaţi contemporani. 
Sa strige peste mii de ani 
Acel ce ştie cesi cu noi. 


Te 'ntreb,—naivă întrebare !,— 
Prietin, care treci prin viață 
Cu zîmbetul mereu pe față 
În fericita ta uitare, 


M VIAȚA ROMĪNEASCĂ 


Sä=smi spui ce ştii din taina mea, 
Ce e cu mine, ce va fi; 

De ce 's născut, de ce»oi muri, 
De ce sînt toate 'n jur așa. 


Sint eu nebun, sînt toți nebuni ? 
Viriţiemi gindul în pămint, 
Cazi chinuit cum e un sfint 
Dezatitea basme şi minuni. 


Inchideți poarta de azur 

Ce sa deschis cu ochii mei, 
Licideți miile de zei 

Din sufletu=mi steril dar pur. 


E tot legendă, basm şi vis, 
Simboluri şi transfigurare. 
Realitatea va dispare 
Odată ochiul meu închis. 


Demostene Botez 


Probleme monetare din trecutul 
economiei noastre naţionale 


4.—Reacțiunea antimercantilă. 


Acţiunea tuturor acestor factori —a celor mai mulţi simultană— 
ducea la sfirşitul inevitabil al înrădăcinării profunde a economiei 
băneşti. Imprăștiat pe toată suprafaţa locuită a principatelor, ba- 
nul îşi desvălue una cite una funcțiunile sale, devenind un ele- 
ment fundamental al întregii vieţi sociale. Crizele de numerar, 
care de altminterea au fost destul de numeroase, contribuiau şi 
mai mult să arate calităţile de neînlocuit ale acestui instrument de 
circulaţie, iar crizele politice şi sociale să-i reliefeze şi mai preg- 
nant atributele valorii sale. lucrarea tuturor acestor împreju-. 
tări cu puternice influențe străine, a ridicat repede banul dela func- 
țiunea sa de instrument de schimb şi etalon de valoare, la aceia 
de expresiune a bogăției, chiar de unică expresiune a bogăției. 
Ca peste tot locul în Europa, şi la noi, aurul şi argintul este con- 
siderat ca singura avuţie. Ideia bogăției se mercantilizează ast- 
fel definitiv şi la noi—dind termenului de mercantilizare accepţiu- 
mea sa primitivă. Acest proces, care credem că începe să devină 
manifest pela începutul veacului al XVI-lea, se desfăşură din ce 
în ce mai amplu, pănă în timpurile noastre. Zicem „credem“ că 
începutul său se poate pune la acea dată, pentrucă in asemeni 
materii, dacă nu este imposibil, e cel puţin foarte greu! dea afirma 
o dată sigură, mai ales cînd lipsesc informaţiunile.  Avuţia 
concepută în acest sens mu este reprezentată numai prin monetă 
metalică. „În trei lucruri zace avuţia—spune Mitropolitul Varlaam— 


1 Cp. W; Sombart, Der Bourgeois. 


4 VIAŢA ROMINEASCA 


în bani, în veştminte şi în pietre scumpe“ !, înțelegind prin veşt- 
minte ceiace ra În oi i trecute o haină boerească, căreia 
nu-i lipseau nici cusăturile cu fir, nici nasturii de aur sau diamante, 
şi nici florile cu aur şi mărgăritare. In cronica lui Eftimie, vor- 
bindu-se de plecarea lui lliaş, se spune că acesta a luat cu sine 
o grămadă de averi, printre care se enumără : talanţi de aur şi aspri 
de argint, vase de aur şi de argint şi toate comorile vechilor 
domni”. Intrun document din 1574, se poate observa iarăşi ca- 
racterul mobiliar al valorilor care alcătuesc o avuţie, căci este vorba 
de ughi de aur şi mulţi alți bani”. Acest caracter reese din mul- 
tiple alte informaţiuni, În special din cronici, care menţionind avu- 
tiile domnilor, spun de pildă că „avuţia lui Vasile Voevod era 
strinsă în cetatea Neamţului“, sau că „au luat pe Doamna cu toată 
casa şi averea în saraiele împărăteşti să-i turcească“ *, Cite o- 
dată chiar un termen oarecare monetar, de exemplu „florinul“, 
este confundat cu însăși noțiunea de avuţie. “ Dealtminterea şi le- 
gislaţia vremii da avuţiei un caracter mobiliar, după cum reese 
din Pravila lui Vasile Lupu, din cap. „Pentru furii care ţin dru- 
murile fără arme“, 

Astfel concepută, bogăţia cîştiga în viața individuală şin 
acea socială o importanță din ce în ce mai mare. Am arătat mai 
inainte prin citeva exemple, în ce grad crescuse acumularea mo- 
netară, reprezentată mai ales prin tezaurele domnilor, deși infor- 
maţiunile vremii nu-i arată pe aceștia ca pe singurii tezaurizatori, 
ci doar numai ca pe unii din cei mai însemnați. Acumularea de 
bani are o explicaţie proprie, asupra căreia am inzistat în partea 
privitoare la factorii psihologici ai consolidării economiei noastre 
monetare. Dar dacă aceasta este explicaţiunea principală, ea tre- 
bueşte complectată cu o alta,—mai ales pentru acumulările de o- 
biecte de metal preţios—şi care constitue într'o bună măsură expli- 
caţiunea tuturor marilor tezaurizări din Apus, anume: pasiunea 
pentru aur şi argint, care în ţările curopene a dus la alchimie, des- 
coperiri geografice, politică mercantilă etc. Epoca medievală este 
plină în Tis; Spania, Germania, Italia etc. cu exemple de această 
pasiune. Ea rezistă în Spania pănă în secolul al XVI-lea şi ca- 
zurile ducelui d'Albuquerque şi ale ducelui de Alba, care posedau 
sute de farfurii de argint, ori ale ducelui de Frias care lăsase moş- 
tewire 600.000 scuzi lichizi, sînt extrem de instructive pentru 
exempliticarea acestui fenomen. ? Intr'o măsură mai mică,—propor- 
tional! însă cu situaţiunea ţărilor, poate mai mare—asemenea feno- 
mene se găsesc și la noi, întirziate însă față de cele din Apus. 


B. P. Hajdeu, Etym. Magn. Rom, MI, 1416, 
1. Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Buc, 189Ł 


Stoica Nicolaescu op. cit. p. 198, 

Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 590, 504. 

Letopiseţul Ţării Moldovei, atribuit lui Mustea p. 11. 
Silniu Dragomir here pag. TI. 

7 W. Sombari, Der Bourgeois, p, 29 şi urm. 


] 
iei 
, 237. 
i 3 
4 
5 
6 


PROBLEME MONETARE % 


La stirşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, 
Ţara-Rominească cunoaşte formidabila avere a lui Brincoveanu. 
Lăsind deoparte estimaţia ao a acestei averi, pe care am sem- 
nalat-o anterior, şi ocupindu-ne numai de tezaurul său format din 
bijuterii, argintării şi veştminte preţioase, vom constata că dom- 
nitorul muntean poate sta cu demnitate alăturea de predecesorii 
săi din apus. Un inventar complect al acestui tezaur—din neferi- 
cire—nu posedăm ; avem însă un indiciu preţios pentru a ne da 
seamă. de proporțiile uneia din părțile sale, şi anume foile 
de zestre ale copiilor săi. Nu interesează momentan, zestrea 
dată în moşii, sate, rumini, vite, țigani, case, tc., ci numai aceia 
dată în obiecte de aur şi argint. Totalizind aceste obiecte, fiii şi 
fiicele lui Brincoveanu au căpătat dela părintele lor 34 perechi de 
cercei, 50 brățări, 66 inele, 23 salbe, 12 lefți, 16 lanţuri, 7 cu- 
nuni, 8 coliere de mărgăritare, 30 duzini de farfurii de argint, 27 duzini 
de cuțite, 27 de furculițe şi 27 de linguri, apoi nasturi, copci, sfeşnice, 
lighiane, ibrice, solniţe, toate de argint. Nu trebue scăpat din ve- 
dere că toate aceste bijuterii erau montate cu pietre preţioase 
care trebue să fi fost, după cum reese chiar din descrierea lui 
Brincoveanu, de o calitate superioară şi printre care se găsesc, dia- 
mante mari roze cite 20 la o braţare, smaragde, „balașuri*, ru- 
bine portocalii, rubine şi mărgăritare, montate chiar şi pe haine 
„de pildă: „i cu leasă de mărgăritar“, „işlic cu floare în mijloc 
cu un diamant mai mare, și cu mai mici şi cu 20 de flori de 
mărgăritar şi cîte cuo căşuţă cu un robin“ sau „un işlic cu flori de 
mărgăritar şi cu zmaragduri şi cu o ţintă în mijloc, cu un diamant 
mare, roza mare şi cu 7 mai mici“ caşi multe altele, ! In momen- 
tul cînd Turcii confiscă averea lui Brincoveanu, au mai găsit în 
posesia doamnei, un inel scump cum nu se mai văzuse pănă a- 
tunci niciodată la Poartă, şi alte giuvaercale în valoare de 1000 
pungi, adică 500.000 taleri.? Obiceiul posedării de lucruri preţioase 
aparţinea eta dim boereşti, şi desigur nu era necunoscut nici 
țărănimii care fi practicat, de ar fi avut mijloace. Foile de 
zestre ale fiicelor şi fiilor de boieri ca şi însemnările lor de moşteniri 
şi împărțire, arăta aproape totdeauna asemenea obiecte, care 
se transmiteau cu scrupulozitate dela o generaţiune la alta. 

Transformarea valorilor în aur şi argint era chiar o tendință a 
timpului. Dintr'un document din veacul al XVIII-lea se poate vedea că 
însăşi biserica, prin pina Mitropolitului moldovean Gavril Calli- 
machi şi al Patriarhului Avramie din Ierusalim, aflat în ţară, 
recomanda ca prisosul veniturilor să se plasese în „giuvaeruri şi 
lucruri de aur şi argint, care în acelaşi timp împodobesc şi sînt 
veşnică avere, ce să păzăşte la fiii fiilor şi în vreme de trebuință 


1 Ştefan D. Greceanu, Viaţa lui Constantin Voda Brincoveanu de 
Radu Vel Logoiăt Buc, 1906, p. 278 şi urm. 

2 N. lorga, Documente privitoare la Constantin Vodă Brincoveanu, 
2. 72, 76, C. Giurescu și Dobrescu op, cit. p, XXIX. 


% VIAŢA ROMINEASCĂ Z ——_— — — — 


este gata ajutoriu fieştecăriia casă“. ! Sp 
în viaţa individuală aceste tezaure, vorbeșt pogase parabola 
celor trei prietini ai omului, din învăţăturile acelui Pseudo-Neagoie. 
Dealungul vieţii omeneşti, scriitorul veacului al XVII-lea, admite că 
omul poate fi întovărăşit de trei prietini, cărora le arata o afecțiune deo- 
sebită, şi anume : aurul şi argintul prietinul pe care îl iubeşte 
mai mult şi pentru care suferă oricind, vine apoi soţia, copiii, 
frații, rudele şi prietinii şi în al treilea rînd darurile sufleteşti, bu- 
nătatea, mila, credinţa 2. Categoria avuţiei trece astfel în viaţa 
particulară înaintea tuturor celorlalte categorii ale vieţii şi ale lu- 
mii; primatul aurului şi argintului este deci cu desăvirşire afirmat. 
Acest primat al aurului şi argintului aflat în viaţa individuală îşi gä- 
seşte un loc analog în viaţa socială. Despre puterea ba- 
nului în rosturile vieţii ne-au rămas mărturii pline de interes. 
Nu fapte care abundă şi care vorbesc despre cumpărarea chiar a 
celor mai puţin economice bunuri, dar mărturisiri ale cărturarilor 
vremii. După Moxa, aurul este mai tare „decit mulțimea oștilor, 
(e!) poate sparge cetăţi şi a răsipi ziduri... poate birui războiul, 
poate pierde toate bărbăţiile... e săgeata lucie şi să infige lesne 
la inimă de om*." Pentru Macarie aurul „deschide gura celui 
fără de glas, şi o închide celui vorbăreţ... calcă legile şi aşăză- 
mintele... goneşte ruşinea“. * El e mai presus chiar decit drepta- 
tea, căci se întreabă autorul cronicei atribuită lui Mustea „ce 
vor să isprăvească pravilele unde domneşte lăcomia banilor“ *. Şi 
desigur seria acestor mărturii nu este sfirşită. Chiar dacă unele 
din ele sînt influențate de concepţia teologico-ortodoxă a vieții, 
sau chiar traduse din cărţi bisericeşti, importanța lor nu scade cu ni- 
mic, din moment ce sînt păstrate în legătură cu unele din eveni- 
mentele dela noi, şi servesc să caracterizeze o stare de lucruri de 
multe ori trăită de cronicar. 

Această covirşitoare influenţă pe care metalul preţios o exer- 
cita sau care cel puţin i se atribuia, nu putea rămine fără răs- 
puns şi un antimercantilism cît de potolit trebuia să incerce să se 
manifesteze. Subt forme variate şi mai ales mult mai puternice, el se 
produce în Apus, şi cum era firesc pentru mentalități ina- 
poiate, totul să fie redus la mobilele individuale. Incă din secolul 
al Xill-lea un Freidank, protestează contra faptului că lumea se 
bazează aproape exclusiv pe bani, şi nu are nimic mai scump 
decît banul.“ Protestările contra acestei pasiuni devin foarte 
frecvente, şi adeseaori la noi era apreciată chiar ca un viciu 
de care puţini dintre oameni au scăpat neatinşi. „La puţintei. 


re locul pe care-l ocupau 
e 


| D. Russo, Din corespondenţa Doamnei Ana Racoviţă, Bucureşti 191 
(Extras din Conv, Lit, 1911 | p. 7) 

2 I. Bogdan, Cultura veche romină p. 80—81. 

3 Hajdeu, Cuvente d'en Batrini, t, 1, p. 359. 

47 imt, Vechile cronici, p. 210. 

5 op. cit. p, 35 (?) 

6 V. Sambart. Der Baurgtois p. H-I 


PROBLEME MONETARE 97 


pasiune, exclama: „O! nesățioasă hirea Domnilor spre lăţire și 
avuţie oarbă“ ?. Ea duce la cel mai mare rău, căci spune cronica- 
tul, „nemila şi lăcomia fac răsipa ţărilor“, Altă dată imitind autorii 
vechi, scriitorii noștri izbucnesc în imprecaţiuni, ca acelea ale lui 
Macarie care spune aurului: „O, aurule, vrăjmașule, tirane fără ru- 
şine, făptură a viclenie*,..”. In general această atitudine este moti- 
vată de consideraţiuni teologice. Parabola lui Pseudo-Neagoie are 
şi ea un subsrat teologic ; în ea se caută a se evidenția primatul valo- 
rilor sufleteşti în legătură cu credinţa creştină, atribuindu-le o natură 
permanentă spre deosebire de valoarea economică a aurului şi 
cea socială a relaţiilor eminamente trecătoare, Varlaam tinde la ace- 
leași concluziuni, cu prilejul clasificării speciilor de bogății, spu- 
nind: „banii să strică de rugină şi cheltuindu-se vremia-i sfir- 
şeşte, veșmintele moliile le mănincă, pietrile cele scumpe ce nici 
ruginesc, nici moliile le mănincă, de furi şi de tilhari pier, iar 
toate trecu...“ *, O notiţă de pe Evangheliarul dela Voroneţ exprima 
cam aceiași ideje, cind zicea „aurul şi argintul avere trecătoare ca 
umbra“ *, Mat i 
Reacţiunea antimercantilă capătă o expresiune incisivă și forma 
a unui sistem filosofic în opera lui Dimitrie Cantemir: 
„Divanul sau gîiceva înţeleptului cu lumea sau giudețul sufietului 
cu trupul“. Cantemir a voit în această operă să dea o nouă filo- 
solie normativă a vieţii, dacă nu atit de nouă în ideile sale căci 
se inspiră mult din filosofia religiei creștine şi filosofia stoică, în 
tot cazul mult deosebită de concepțiunea dominantă a vremei sale. 
in expunerea ei, domnul moldovean a găsit o formă chiar intere- ' 
santă, punind faţă în faţă lumea aşa cum este şi lumea așa cum 
ar trebui să fie. In dialogul „lumii“ cu „înțeleptul“, cea dintăiu re- 
intă realitatea, iar cel de al doilea critica, idealul şi normele, 
n această discuţiune care o imaginează Cantemir, sint des- 
bătute toate marile prob ale lumii şi în special ale vieţii. Intre 
cei doi parteneri există o continuă contradicție ; „lumea“ caută să 
arate şi să demonstreze perfecțiunea formelor în care ea se pre- 
zintă și utilitatea lor pentru oameni, „înțeleptul“ din contra nu-i 
recunoaşte nici un merit şi nici o utilitate. „Cum că amăgitoare 
şi mincinoasă să fiu—spune „lumea"—nu cauţi să vezi şi să cu- 
noşti frumuseţile mele ? nu priveşti podoaba mea? nu oglindeşti 
bunurile mele? nu iai aminte desfătările şi desmierdările mele ?*, 
lar înțeleptul îi răspunde: „Vezi frumuseţile și podoaba ta ca iarba 


1 cit, p, 82, 11 (2), 
= rape Com: Letopiseţul Ţării Moldovei 514. 
cit. p, 210, 
4 R. P. Hajdeu. Eiym. Magn, Rom. M. 2416, 
5 J. Bogdan. Evangheliile dela Homor şi Voroneţ din 1472 şi 1550, 
An. Ac. Rom. îl. XXIX p. 652, 


LE Li >a - 
BiBL! ITE "At 
UNIVELSITATI 
-LA ȘI. | 


wo VEO AŢA Sn T T 


şi ca floarea ierbii; bunurile tale in minile tilharilor şi în dintele 
moliitor, destătările tale pulbere şi fum, care cu mare grosime in 
aer se înalță, şi îndată reschirindu-se, ca şi cind mar fi fost se 
fac“ !, Mai departe „înțeleptul“ revine pentru a spune din nou, 
„ori nu sînt avuţiile tale fum, şi bunurile tale praf, și desfătările 
tale pulbere de vint ridicate...“ repetindu-se adesea ori după psalmist 
ideia temporaneităţii bunurilor lumești. 

Este desigur în această concepțiune ceva mai mult decit o 
simplă atitudine antimercantilă ; ea însă o subsumează, şi încadrind-o 
în reacţiunea generală faţă de Intreaga structură a vieţii şi a con- 
cepțiunilor asupra ei, îi dă o și mai mare vigoare. Dacă nu s'ar 
risca o greşală prea mare sar putea inzista asupra faptului, că 

cînd în Tara Rominească conducătorul său întrebuința toate mij- 
acele pentru acumulări monetare şi tezaure considerabile, în 
aceiași epocă domnul moldovean cugeta la deșărtăciunea tuturor 
acestor lucruri, fapte care ar putea fi expresiunea timpurie a ma- 
terialismului excesiv, care într'o oarecare măsură domina la Munteni 
şi a idealismului generos care nu odată a animat pe Moldoveni. 

Despre o intluenţă practică a acestei reacţiuni credem că nu 
se poate vorbi; de asemeni ar fi greu de precizat intensitatea 
însăşi a reacţiunii, căci cele cîteva manifestări nu pot determina 
limitele sale, Este mai mult decit probabil că după cum provine 
din restrinse cercuri intelectuale, dealtminterea ca şi în apus, nu 
a trecut dincolo de graniţile acestui teren, pe care, nu mai rămîne 
indoială, nu l-a cucerit in întregime. Mai importantă este a- 
ceastă reacțiune prin fenomenele care le desvăluie; ea cea 
dintăiu ne vorbeşte de mercantilizarea ideii de bogăţie ca şi în ge- 
neral a întregei vieți economice. Ori aceste fenomene care repre- 
zintă fapte concrete, mărturisind în prealabil ceiace numeam con- 
solidarea economiei băneşti, sint de o importanță capitală pentru 
orientarea pe care o va lua în viitor întreaga noastră economie. 


5.—Economia monetară ca „şcoală preparatoare“ 
a capitalismului 


"*"* La începutul cercetărilor de faţă, spuneam că investigaţiunile 
de acest ordin prezintă pe lingă un interes istoric şi un interes 
actual, datorită strinsei legături care există între economia mone- 
tară şi forma actuală economică: capitalismul, Sombart socoate 
chiar economia monetară ca o etapă în care se prepară spiritul ca- 
pitalist, deoarece în această epocă spiritul omenesc se imbibă de 
o concepțiune asupra vieții economice, care va avea să joace un 
rol hotăritor în epoca capitalistă”. Toţi autorii sint de acord a 
admite că nu s'ar putea vorbi de capitalism dacă n'ar îi existat o 
epocă anterioară de pură economie monetară. Se admite chiar că 
1 Ed. 1878 p, 50, 62—63. 

2 W. Sombart. Der Bourgeois: p. 400—401. 


Însuşi capitalismul nu-i decit 
bäneştit. Prin cercetări doc 
“tarea unui sistem capitalist 
iar evoluția regimului capital 
le ri piere dezvoltarea 
Sigur nu se poate spune, ntotdeauna ò econom 

a dus la capitalism, deoarece economică sasarane 
diferite popoare au trecut dela economia bănească la acea natu- 
rală, dar se poate spune că o asemenea formă de schimb a consti- 
tuit peste tot locul, materialul, care prelucrat de anumiţi factori și 
T picant sora a ta la capitalism. 

cercetare oricît de sumară asupra trecutului economi 

noastre monetare, trebue să pună şi să încerce a rezolva pc 
nea, dacă economia noastră contemporană a suportat şi ea influențe 
din partea vechiului său trecut monetar, și eventual în ce forme 
și cu ce rezultate aceste influențe s'au manifestat, 

Sombart ocupindu-se de influența pe care metalele preţioase 
au avut-o asupra originilor capitalismului, admite că înafară de 
crearea unui spirit specific care serveşte la elaborarea mentalități 
capitaliste actuale, întrebuințarea curentă a metalelor preţioase şi 
dezvoltarea schimburilor pe bază monetară, care a dus peste tot 
locul i ripae bănească, a influențat capitalismul la origina sa, 
Par y pe care l-a avut în formarea statelor, averilor şi 

Cercetirid din acest punct de vedere trecutul nostru economic, 
ajungem repede la concluzia că se poate vorbi și la noi de anu- 
mite raporturi între economia bănească și mentalitatea monetară, 
formarea averilor şi a pieţilor, cît şi de un efect al stabilirii aces- 
tor raporturi, în sensul celui indicat de Sombart. Fireşte că împre- 
jurărite în care S'au stabilit asemenea relații şi formele în care ele 
s'au manifestat nu pot fi identice cu cele din apus; este vorba 
numai de fenomene care prin natura lor se pot socoti asemănă- 

“toare unora din fenomenele produse în țările Europei apusene, 

Pentru a sezisa o mentalitate specifică care conţinea într'insa 
un spirit capitalist latent, prima jumătate a veacului al XIX-lea 
ne oferă suficiente mijloace, Incepind de pe la 1840, în ambele 
principate se începe o aspră critică a sistemului monetar. Critica con- 
tinuă amplificîndu-se şi o intilnim extrem de viguroasă după Unire. 
Această acţiune nu avea însă numai un rol negativ. Ea tindea la 
unui nou sistem de schimb, nu numai prin înlăturarea 
leului de socoteală şi introducerea unui etalon monetar real, ci și prin 
adoptarea particulară şi oficială a unor instituțiuni care trebuiau să 

ducă la o nouă etapă a circulațiunii, adică, la economia fiduciară. 


rmă mai complicată a economiei 
tare s'a putut stabili, că dezvol- 


1 Pflenge. Grundiegung der vergleichenden Wirtschaftstheorien (A 
Sozialpolitik m. Gesetzgebung 5. p. 94. citat în G, v, Bel Manne 
30 Că h, v ow. Probleme der 


W. Sombari. Der moderne Kapi s. München u. Leipzig. 1921y 


9 


pt. p. 541 şi urm. 


100 VIAŢA ROMINEASCĂ 


109 O 


Introducerea în ţară a institutelor de credit şi a hirtiilor valori 
este revendicată cu impetuozitate, mai ales de clasa marilor 
proprietari. Epoca de după 1848 este martora unei nebănuite 
apologii a circulațiunii fiduciare. Numai prin trecerea la această 
nouă formă de schimb, se va putea scăpa de toate relele 


mai mare,—chiar exagerat—în diferitele întreprinderi comerciale şi 
industriale, care iau fiinţă în acea vreme. Emisiunea din 1881 a 


baza circulațiunii fiduciare, căci dacă în schimbul mariá contra 
monetă metalică mai poate fi vorba de un raport calitativ, în schim- 
bul marfă contra monetă fiduciară așa ceva este exclus. Ori apre- 
cierea cantitativă a lumii economice este indispensabilă capitalis- 
mului. Concepţia cantitativă este un element fundamental in for- 
marea mentalităţii generale capitaliste. 


ceşti, 4, cheltuetile care le necesită produsele noastre cu totul în dispro- 
ură cu ceiace Ai Band in schimb, 5, n unul etalon normal pentru apre= 


bilon austriac, 5, exportul continuu în Austria a era intregei cantităţi de 
im 


sipire de averi, sacrificii zadarnice a existenței familiei, oferite jertii cametei 
şi agiotagiului, vinzări efectuate fără cumpărători teriaşi și fară numerar, 
Trebue să înceteze această stare de plins, trebue un leac su erinților şi pros- 
tatiei unci întregi societăţi. O bancă de scont, o bancă ipotecară sint de 

necesitate. Toată lumea le doreşte, toată lumea le reclamă, cu toată pw- 
terca dorințelor ei...“ L'abolitioni des monopoles et Fameliorațion de Vâtat dis 
paysan en Moldavie. Galatz 1860. p. 44, 


n - 


PROBLEME MONETARE 101 


“La formarea ei contribuise veacuri dearindul un bogat trecut 
"monttar, care prin adinca sa înrădăcinare în mentalitatea populară, 
comanda evoluţia viitoare a formelor de schimb. A fost suficient 
numai ca două împrejurări speciale să intervină: o producţie 
mărită şi o insuficienţă a mijloacelor de circulațiune, pentru ca să 
se poată manifesta aptitudinea către forme superioare a economiei 
noastre. „Şcoala preparatoare* dădea rezultatele sale fireşti, care 
vedem că se produc independent de sistemul producțiunii indus- 
triale, încă inexistent. 


Lăsind deoparte chestiunea relaţiunii dintre economia bânea- 


“scă, formarea statului şi acțiunea acestuia asupra originii capi- 


talismului,—a cărei determinare ar reclama cercetări mult mai ample 
fără ca să fim siguri că va duce la aceleaşi rezultate ca în Apus,— 
şi ocupindu-ne numai de relaţiunile, dintre formarea averilor 
şi pieţilor cu metale preţioase şi economia monetară, vom a- 
junge la concluziuni însemnate pentru rezolvarea problemei puse 
mai Sus, 


ortul dintre formarea averilor şi economia bănească se 
prezintă la noi în condițiuni deosebite faţă de ţările europene, sau 
cel puţin diferite de acele pe care le semnalează Sombart. Nu 
se poate vorbi de o formare nemijlocită a acestor averi prin ex- 
ploatarea minelor de metale preţioase şi a promovării industriilor 
pe care le comportă aceste exploatări, deoarece la noi n'a existat 
acest mijloc de îmbogăţire particulară. Se poate vorbi numai de 
o formare a averilor ca rezultat al unui plus de activare al circu- 
tatimi de mărfuri pe bani, care dădea posibilități ca o parte din 
metalul preţios să se concentreze în anumite puncte. 


Cu economia capitalistă nu au legătură directă decit averile 
burgheze, acele obținute printr'o exploatare bazată pe raţionalism, 
pus în mişcare de mub ciştigului pentru ciştig!. intilnim în 
prima jumătate a veacului al XIX-lea, numeroase cazuri de ase- 
menea averi iar tendinţi, cu manifestări mai mult sau mai puţin efec- 
tive, apar chiar dela sfirsitul veacului anterior. Am dat în altă 
parte citeva exemple astfel că nu mai revenim, Rămine acum să 
semnalăm citeva dintre împrejurările generale în care ele s'au pro- 
dus şi rezultatele imediate ale acestor cazuri individuale, Tot altă- 
dată am inzistat asupra fenomenului mai mult decit interesant, al 
nevoii excesive de bani lichizi, pe care o simțea în întregime clasa 
stăpinitoare în ambele principate, mai ales incepind cu sfirşitul 


1 Cp. W. Sombart, Aceste principii devenite generale în aplicarea 
lot, constituesc pe Sombart, ideile fundamentale ale mului capitalist, 
Cp. Die Juden das Wirtschaftsicben, Miinchen, Leipzig, 1922 p. 185 şi 
urm. În noua sa lucrare „Prinzipielle Eluenart des moderen Kapitalismus" 
peb perie Pga aar oana 1V*. Tübingen t927, Sombart adaugă şi prin- 

ciume p. 1—8. 

2 Cea u Bancă Naţională a Moldovei, Arhiva, Laşi XXXII (1920) 
2 p. 105 şi urm. 


102 VIAŢA ROMINEASCA 


veacului al XVIll-lea *. Satisfacerea ei, cel puţin parțială, a dus la- 


o profundă prefacere a raporturilor agrare şi la ruina celei mai 
mari părți a deţinătorilor de mari proprietăți rurale. 

Apariţia însă pe piață a unei cantităţi din ce în ce mai însem- 
nată de produse, ocazionata de prefacerile dr ui agrar, nu puteau 
să nu influenţeze mentalitatea economică. Posibilitaţile de ciştig 
se înfăţişau atit de atrăgător, iar sacrificiile ce ar fi trebuit facute 
pentru realizarea lor atit de reduse la adăpostul acelui re- 
gim agrar, incit nu se putea ca ele să nu stimuleze elementele 
mai Întreprinzătoare interne sau pe cele de peste graniță, la cu- 
rent cu pretacerile dela noi. 

__ Dacă se mai adaugă şi ciştigurile care se puteau obţine 
prin manipularea numerarului subt torma de capital câmatăresc, a- 
tunci existenţa unei atmosfere provocătoare de ciştiguri şi iar de 
ciştiguri, trebuie să pară naturală ?. Unele exemple de averi noi din 
prima jumătate a veacului al XIX-lea şi chiar după acela, sint ca- 
zuri tipice ale acestei stări de lucruri. 

„Dar atmosfera imbibată de spiritul de afaceri, chiar limitată la 
o singură clasă, şi o stare de fapt producătoare de condițiuni 
reale ca aceste afaceri să fie realizabile, sint elemente anunțatoare 
ale unor vremuri nouă, care dacă n'au inceput, trebuie să inceapa. 

Inmulțirea rapidă a averilor provenite pe această cale, a 
dus la o „burgheziticare“ din ce în ce mai generală a vieţii 
noastre economice. Acest proces-—mai ales în vitesa sa de pro- 
ducţic—tiind esenţial pentru înțelegerea intregii noastre economii 
moderne, vom reveni asupra sa. 

Mai ramine cea de-a treia împrejurare prin care se leagă e- 
conomia bânească de începuturile capitalismului la noi. Spuneam 
că este formarea pieţilor. Acţiunea metalelor preţioase asupra for- 
mării şi evoluţiei picţilor este de mare însemnătate. Ceiace influen- 
țează piaţa nu este desigur banul ca instrument de schimb, în 
baza căruia doar se organizeaza—ci cantitatea disponibilă în cir- 
culaţiune din aceste mijloace de schimb. O cantitate nouă de 
metale—al cărei cost de producţie a rămas constant—svirlita pe 
piață, produce o activare printr'o imediată urcare de preţuri. A- 
cestea la rindul lor stimulează producţia, fără ca prea mult să res- 
tringă consumaţiunea, deoarece in general vorbind, puterea de 
cumpărare a pieții n'a scăzut. 

„În principate piaţa capaâtă o activare şi extindere, paralelă în 
primul rind cu producţia, dar această producţie aducind în ţară 

| Burghezia romini şi Marxismul „Viaţa Rominească* 1927. 

2 Cu atit mai mult acest proces trebuia să se îndeplinească repede şi 
pe o mare suprafaţă, cu cit organizarea economică a numeroși deținători de 
il n reprezinta o Seeon de cheltuială. 

atestă cu Ciz 2 
rile stărilor celor mai nalte sint hataisate, totugi 1 e a e an 


veniturile pe cheltwieli şi deaceiu nu se pot forniza mult capitaluri”, Propă=— 
şirea, |, 1844, Despre A dora p- 43 n $ me 


PROBLEME MONETARE Wim 


cantități mari de metal prețios influențează consumațiunea şi deci 
din acest punct de vedere piaţa trebue să sufere o transformare. 
Urcarea prețurilor, atit reală cit şi relativă, la mai toate produsele 
noastre agrare, contribuia astfel la lărgirea pieţii, tot aşa ca şi 
Inmulțirea cantităţii metalice disponibilă subt formă de numerar. 
Activa economie monetară din trecutul principatelor romine a 
avut astfel un rol hotăritor ca să determine o atmosferă prielnică 
germinării spiritului economic contemporan şi să contribue la 
creiarea unor puncte de sprijin economiei actuale capitaliste. Pen- 
tru înfăptuirea acestui rol, economia generală a țărilor noastre se pre- 
gătise întrun proces de veacuri, care ajunsese în prima jumătate 
a veacului al XIX-lea la deplina sa maturitate. In această în- 
delungată evoluţie, care dăduse prilej unei prefaceri şi în adincime 
nu numai în suprafaţă, credem că ar trebui căutat secretul verti- 
ginoaselor noastre prefaceri, care încep să devină manifeste încă 
dela sfirşitul veacului al XVill-lea, accentuindu-se odată cu cel 
de al treilea deceniu al veacului următor, să devină im- 
punătoare la mijlocul acestui veac şi în deceniile următoare, Dacă 
interese străine nouă şi intro oarecare măsură un spirit dé ino- 
vaţiurie şi imitație, cît şi interese locale—la început numai ale unor re- 
prezentanţi ai clasei stăpinitoare, iar mai tirziu a întregei clase 
cunducătoare—au dorit şi au luptat ca structura şi formele eco- 
nomiei noastre să se modernizeze, aceste dorinţi ar fi rămas ne- 
realizate şi acțiunea provocată de ele zadarnică, dacă ar fi lipsit 
condiţiile obiective, proprii ţărilor romine, care să facă economia 
lor aptă pentru o nouă fază. 

Aptitudinea aceasta era un efect al economiei sale de 
schimb şi pentrucă această aptitudine era atit de dezvol- 
tată s'a putut înregistra vitesa accelerată a evoluţiunii ulterioare, 
Vreme îndelungată, se lucrase lent, însă profund, la creiarea con- 
diţiilor prealabil necesare începutului unui nou sistem economic, 
care este acel al talismului. Mentalitatea ciştigului pentru cîştig, 
concentrări izolate de averi obținute exclusiv din afaceri, mari po- 
sibilități ca felurite moduri de afaceri să înregistreze succese, 
sint elemente principale care nu puteau, ca amplificate, să nu 
impună radicale transformări. Terenul era pregătit; nu trebuiau 
decit citeva noi împrejurări pentru ca să rodească, Prepararea sa, 
prin profunda înrădăcinare a economiei băneşti şi prin consecin- 
jele pe care această economie le provoca, a scurtat în economia 
noastră naţională unele faze tranzitorii, de lungă durată în alte 
țări. „Şcoala preparatoare“ dădea rezultate ca şi aiurea; con- 
dițiuni proprii ţărilor romine mai adaugă încă unul, acel al vi- 
tesei accelerate cu care am trecut fazele inceputului societăţii bur- 
gheze, ca şi unele de mai tirziu. Aceasta a creiat şi impresiunea 
unei rupturi cu trecutul, pe cînd în realitate această vitesă şi efectul 
ei, erau tocmai rezultatul acestui trecut. S'ar putea deci spune că 
consecința cea mai generală şi mai sigură pe care vechea noastră 
economie bănească a avut-o în economia actuală, ar fi rapi- 


104 VIAŢA ROMINEASCĂ 


ditatea cu care aceasta s'a putut dezvolta, rapiditate care de- 
rivă în mare parte din condiţiile în care s'a produs şi dezvoltat 
această economie bănească. 

O problemă atit de complicată şi atit de greşit cercetată pănă 
acum, ca aceia a evoluţiei economiei noastre contemporane, nu se 
poate socoti soluționată deplin și definitiv aceste simple con- 
cluziuni. Ele n'au pretenţia să fie altceva decit nişte indicaţiuni pentru 


mai tirziu, cînd tratate pe larg, li se va adăuga și documentarea, 
pe care în mod firesc, o reclamă, 


Tolstoi în Rominia 


Nu e vorba în articolul de faţă de rezultatele unei lungi și 
meticuloase investigaţii asupra influenței tolstoiene în literatura 
noastră. Subiectul e desigur ademenitor şi se va găsi cindva poate 
scriitorul romin cu cunoştinți întinse din literatura rusească, versat 
în subțilităţile de analiză critică ale literaturii comparate, avind cu- 
rațe să-l trateze. Nu ne gindim nici măcar la puţinele şi anemi- 
cele traduceri ale scrierilor lui Tostoi în romineşte. Scopul nostru 
e mult mai modest. Ne vom ocupa de-un scurt episod, de-o parte— 
abia de cîteva luni—din viața scriitorului rus, pe care a petrecut-o 
pe pămint rominesc.” săi 


+ 


Puţini ştiu“la noi că Tolstoi în tinerejä a trăit opt luni în 
Rominia. Să vedem în ce imprejurări. Natură sbuciumată, pasio- 
mată, caracter independent, fără dragoste de carte, neavind răb- 
darea să termine universitatea, plin de datorii şi de decepţii, ti- 
nărul Tolstoi la statul fratelui său mai mare Nicolae, se duce ca 
simplu soldat în Caucaz în primăvara anului 1851. In scurt timp 
obține gradul de subofițer, Viaţa în mijlocul naturii a avut o in- 
fluență binefăcătoare asupra moralului tinărului soldat. Aici îşi 
scrie cea dintăiu operă, „Copilăria“ în 1852, care îl ridică dintr'o- 
dată în rindul celor dintăiu scriitori ruşi. in lanuar 1854 e numit 
ofițer de artilerie și trimes la armata de Dunăre, care eră în 
luptă cu Turcii din Noembre 1853. Tolstoi soseşte la începutul 
lui Mart 1854 la Bucureşti, unde era sediul marelui cartier ge- 
neral al armatelor ruse dela Dunăre. De acolo trimete patru scrisori 
mătuşei sale Tatiana Alexandrovna Jergolskaia. Ele au fost scrise 
în franţuzeşte—şi chiar în o franțuzească excelentă—ca cele mai 
multe scrisori ale lui adresate mătuşii sale și se găsesc în colecţia 


106 VIAŢA ROMINEASCĂ 


scrisorilor sale intime, publicate de cei doi biografi ai săi 1, Tot 
la Bucureşti notează in jurnalul său intim unele impresii de-o rară 
valoare poetică, ca şi unele reflecţii triste, pline de îndoială, de 
criticism exagerat saupra valorii sale personale, un inceput 
de criză morală, de preocupare faţă de marea problemă a 
sensului vieţii, care l-a chinuit viața întreagă 2. Cred că analiza 
acestor scrisori şi publicarea lor în traducere romînească nu e 
lipsită de interes. Sint scrise de Tolstoi, din Bucureşti, cuprind 
unele informaţii despre ţările romineşti, sint chiar un document 
istoric pentru r ul ruso-turc dela Dunăre, ne desvelesc ideile 
şi viaţa sufletească a lui Tolstoi la 26 de ani. Destinate mătuşei 
sale, care a avut cea mai mare influență asupra educaţiei hui 
Tolstoi şi pe care el o iubea şi respecta 3, ele păstrează caracterul 
intim al unor confesiuni. Se pare că Tolstoi îşi cere transferarea 
din Caucaz la Dunăre, îndeosebi la stăruințele mătuşei sale, care 
era înrudită cu prințul Gortschakoff, comandantul armatelor ruse 
dela Dunăre, ca însuşi Tolstoi 4, Alarmată de tinereţa furtunoasă, 
de natura greu de disciplinat a nepotului ei, crede că în anturajul 
prințului Gortschakofi-— şi face demersuri ca să ajungă aghiotant 
al lui—Tolstoi va opta definitiv pentru cariera militară, avind 
perspective frumoase pentru viitor în armată. 


+ 


Tolstoi în drumul său spre Bucureşti trece prin Chişinău, 
traversează sudul Basarabiei şi ajunge în Capitală obosit şi bolnav. 
Se plinge contra neplăcerilor avute în timpul călătoriei, mai ales 
după trecerea Nistrului ; contra mijloacelor de transport primitive : 
căruță proastă şi murdară, cai slabi, drumuri rele şi desfundate. 
O intormaţie că-n tot drumul lui prin Basarabia şi țările romineşti 
ma întiinit pe nimeni, care să ştie ruseşte, e un fapt inportant, 
care pentru noi se ridică la valoarea unui document istoric. Con- 
statarea e făcută de-un ofiţer rus patriot, dacă nu chiar pansla- 
vist. Că'n principate nu se vorbea ruseşte—după toate ocupările 
armate şi protectorate politice rusești din partea întăia a veacului 
trecut —e natural, dar că'n oraşele și satele din Basarabia, după 
patruzeci și doi de ani de regim rusesc, se vorbea numai moldo- 
veneşte, e o constatare extrem de importantă pentru istoria aces- 
tei provincii şi ea merită toată atenţiunea noastră. Desigur că 
Tolstoi nu vizează Chişinăul, care în anul acela era plin de sol- 
dați—rezerva armatei dela Dunăre—și funcţionari ruși, ci satele, 
şi orăşelele Basarabiei, Aici ne permitem o diversiune. Stăpînii 


1 P. Birukov: Lion Tolstoi, vie et oeuvre, memoires, lettres ete, Paris 
1906, T. 1, pp. 280—288 E. Halptrine-— : Tolstoi par To avant 
sa crise morale (1848—1879), Autographie épistolaire Paris 1912 pp. 125—134, 

2 P. Birukov: ogidi 238-90. 

3 E. Hälpérine— eE sai op. cit, pp. 71—80. 

4 idem, idem p. 77 şi Birukov: op. cit. T. L p, 289. 


TOLSTOI IN ROMINIA 107 


actuali dela Moscova, care revendică pe Toistoi—cu tot individua- 
lismul lui anarhic, cu tot nihilismul lui mistic—ca inspirator direct 
al statului comunist, îl răspîndesc în masse, transformă Jasnaia— 
Poliana în muzeu istoric şi pregătesc o ediţie de lux a operei in- 
tegrale a lui Tolstoi, ar a medita serios: scrisoarea lui din 
Bucureşti, din 13 Mart 1 şi vor vedea cît de rusească e Ba- 
sarabia şi cit de justificate sînt pretenţiile lor asupra ci. 


+ 


La Bucureşti, Tolstoi e bine primit de comandantul armatelor 
ruse, leagă prietinie cu cei doi fii ai lui, cu ofițerii din statul 
major, nu reuşeşte insă să devină aghiotantul lui, ci numai al ge- 
neralului Serjutowsky, un subaltern al lui Gortschakofi. Se plimba, 
face muzică, mănincă înghețată, joacă cărţi, frecventează societatea, 
teatrul francez şi opera italiană. Numeşte Bucureștii „oraş mare 
şi frumos“. Durere însă, informaţiile pe care ni le dă asupra Bu- 
cureștilor sint prea sumare ; ce tablou magistral ne-ar fi putut da 
asupra claselor sociale, spiritului public etc... Spre deosebire de 
atiţi călători occidentali", care nu văd la Bucureşti decit un ames- 
tec bizar, ridicol, de occidentalism şi orientalism, oraş fără trecut, 
fără monumente de artă, Tolstoi—care trăise mult la Petersburg 
şi Moscova—il găseşte bine, petrece, în așa fel că uită să ma 
scrie chiar mătuşii sale. Un lucru îl supără : era bolnav şi n'avea 
parale. Toate patru scrisorile sint datate din Bucureşti, deși între 
timp umblase prin toată ţara cu misiune pela diferite unităţi ru- 
seşti, situate îndeosebi de-alungul șin apropierea Dunării? Viaţa 
liniştită din Bucureşti o întrerupe mergind pe cimpul de luptă 
fie la Olteniţa, fie la Silistra. Despre lupta dela Silistra—unde a 
luat însuși parte—ne dă un tablou foarte suggestiv. Scrisoarea în 
care descrie această luptă poate fi considerata ca un document 
istoric pentru războiul ruso-turc din 1854. Ea ne descopere con- 
cepţia lui Tolstoi despre războiu, armată, şefi de armată, patne, 
în acea epocă. E patriot, crede în dreptatea cauzei ruseşti, în 
vitejia armatei, în virtuțile şefilor ei, în misiunea civilisatoare şi 
creştină a Rusiei în Balcani. Printre rinduri transpiră însă mila 
faţă de mulțimea care sufere şi moare în tăcere. Sentimentul a- 
cesta va creşte mereu, se va transforma cu timpul întrun umani- 
tarism larg şi generos, într'o atitudine eroică contra violenţei răs- 
boaelor, pe care în operele sale de mai tirziu Tolstoi le numeşte 
turt, măceluri, crime în lege *. Noi credem că impresiile din lupta 
dela Silistra au fost determinante pentru evoluția sufletească ulte- 


1 A se vedea în special: E. Thouvernel; La Hongrie et la Valachie, 
Paris 1840, p. 173-180, 
2 C. Rousset: Histoire de la guerre de Crimâe, Paris 1788, 2 vol T. L 


3 Războiu şi Pace; Fiziologia războiului; A. Sorel: Lectures histo- 
riques, Paris, 1894 pp. 257—292. 


-10 VIAŢA ROMINEASCĂ 


rioară a lui Tolstoi în sensul unui uman, cași măcelul din 
jurul Sebastopolului, eternizat în „ 
rute în anul următor şi care fi consacră tinăra glorie. 
Prinţul Gortschakofi, acela care a luptat contra revoluţionarilor un- 
în 1849', a condus cu un talent mediocru in acel an luptele 
dela Dunăre, pierde Sebastopolul în anul următor?, are un res- 
pect profund şi vorbind de el pronunță cuvintele „om mare“. E 
judecata simplă a unui ofiţer tinăr la începutul carierii sale lite- 
rare, căci Tolstoi mai tirziu neagă chiar meritele militare ale lui 
Napoleon sau talentul politic al lui Alexandru |. 

Tolstoi afirmă că dimpreună cu armata rusă dela Silistra, 
s'au refugiat de teama Turcilor şapte mii de familii bulgare, au 
trecut în Rusia adică Basarabia, unde au fost colonizați şi decla- 
raţi supuşi ruşi. Informaţia aceasta e:demnă de crezut— Tolstoi, 
ca ofițer de stat major vorbeşte in cunoştinţă de cauză—și oră 
tantă, fiindcă explică în parte cind şi cum au fost colonizați Bul- 
garii în Basarabia, deci vechimea lor în acea provincie. 

După retragerea dela Silistra, îl găsim din nou pe Tolstoi la 
Bucureşti, de unde scrie în 4 lulie scrisoarea cu impresiile din 
lupta dela Silistra. Tot atunci şi tot la Bucureşti notează în car- 
netul său unele reflecții asupra vieții lui, un fel de bilanţ mist 
al trecutului, o scrutare critică şi sombră a conștiinţii sale. Ele 
me descopăr pe autocriticul sever al confesiunilor de mai tirziu. 
La 20 lulje părăseşte Bucureştii cu armatele ruse şi se îndreaptă 
spre Chişinău trecînd prin Tecuci, Birlad, laşi. Patrioţii romini 
care combăteau intrarea trupelor ruse în pompae” şi se bucurau 
de retragerea lor, nu știau cã'n mijlocul lor era şi acela care a- 
vea să devină cel mai mare scriitor al Rusiei şi pe care o soartă 
norocoasă îl cruțase la Silistra spre binele umanităţii. Tolstoi rä- 
mine la Chişinău pănă la 1 Noembre, cînd îşi cere transferarea 
la Sebastopol, vaind să ia parte şi el la apărarea cetăţii atacată 
de Francezi şi Englezi şi ajunge acolo în 7 Noembre“, Odată 
cu trecerea Nistrului vom înceta să urmărim viaţa şi activitatea li- 
terară a lui Tolstoi, căci am depăşi cadrele subiectului nostru. Ne 
vom mărgini la publicarea scrisorilor lui din Bucureşti, ca piese 
justificative pentru acest articol. 


Dragă Mătuşă, Bucureşti, in 13 Mart 1854. 


Jimbu avea dreptate, cînd a spus că voiu ajunge departe. 
in adevăr am ajuns departe. Dela Kursk am făcut aproape două 
mii de verste, în loc de-o mie, cum credeam. Am trecut prin Pol- 
tava, Balta, Chişinău şi nu prin Kiew, car fi însemnat să fac un 
1 Sicherbatow : Le Peld-Marechal Prince Pasktvitsch, La vie Poli- 
tique et militare, (1848—9), T. Vi-tme, St. Petersbourg 1899 p. 115. 

2 Rousset: op, cit. T. i, p. 3%. 

3 L Ghica : Dernière occupation des Principautea |Danubiennes par ln 
Russie, Paris 1853. 

4 Birukov: op. cit. p. 291; Halperine-Kaminsky : op. cit. p. 41. 


fost silit s'o părăsesc şi să fac o mie de verste 
pe-un drum grozav pănă la frontieră şi de-acolo p 
cureşti. E un drum imposibil de descris; trebuie să-l fi 
pentru a putea înţelege plăcerea de-a parcurge o mie de verste 
ý ai rea decit acea cu care se transportă la noi gu- 
legînd un cuvînt din limba moldovenească, 


Bucureşti, 22 Mari 


Prinţul 1 nu era aici. A sosit abia ieri şi eu ies dela el. Ma 
primit mai bine decit mă aşteptam, ca pe-un neam. M'a sărutat, 
m'a invitat la masă în fiecare seară şi vrea să mă reţină în antu- 
rajul lui, nimic nu e hotărit însă definitiv. 

Scuză-mă dragă mătuşă, dacă-ţi scriu puţin; oraşul acesta 
mare şi frumos, toate prezentările, opera italiană, teatrul francez, 
tinerii frați Gortchakoff, care sint băeţi admirabili.. m'au scos din 
minţi, încît mam putut sta două ore la mine și nu m'am putul 
gindi la oc e mele. 

Adio, dragă mătușă, îţi sărut minile. Am fost de patru ori 
la poştă în nădejdea că voi găsi ceva dela D-ta. 


Bucureşti, în 27 Mart 


leri am aflat că nu voiu rămîne pe lingă prinţ, ci mă voiu duce 
la Olteniţa, să-mi găsesc bateria. 


Bucureşti, în 24 Mai 1834, 


inchipue-ţi, d Mătuşă, că aproape de trei luni, de cind 
locuesc aici, n'am o singură scrisoare dela D-ta. 

Deşi trebuia să-ţi scriu — cu toată tăcerea D-tale — n'am fă- 
cut-o, pe de-oparte fiindcă aşteptam zilnic vre-o veste dela D-ta, 
pe de altă parte fiindcă sint un laş ţi-o mărturisesc sincer, im- 
plorindu-ți iertare. Imi închipui cît de mult te nelinișteşte tăcerea 
mea, mai ales dacă eşti tot la Sicherbatcherka, fiindcă am scris 
destul de des lui Valerian 2 şi Mariei 3 (singurii dela care primeam 
veşti) şi mă chinue mult gindul că— în timp ce D-ta mă consi- 
deri expus la toate pericolele unui războiu — eu n'am mirosit încă 
praful de port turcesc, ci stau foarte it la Bucureşti, unde 
mă plimb, lac muzică şi măninc îngheţată. În adevăr, în tot acest 
timp — exceptind două săptămini pe care le-am petrecut la Olte- 


1 Prinţul Gortehakofi, comandantul armatelor ruse dela Dunăre. 
2 Contele Valerian Tolstoi, bărbatul surorii lui Tolstoi. 
3 Sora lui Tolstoi, 


410 VIAŢA ROMINEASCĂ 


nița; unde am fost detașat la o baterie și o săptămînă petrecută 
prin Valahia, Moldova şi Basarabia, din ordinul generalului Serju- 
tovsky, pe lingă care sint acum cu misiune specială — am rămas 
la Bucureşti şi-ţi mărturisesc sincer, că viața pe care-o duc eu 
aici, risipită fără rost; trindavă şi foarte costisitoare, mă scirbeşte 
peste măsură. Mai înainte era serviciul care mă ţinea aici, acum 
aproape trei săptămîni am fost silit să rămîn din cauza unei febre 
contractată în timpul călătoriei, dar astăzi — grație cerului — sint 
destul de restabilit, ca în două-trei zile să-mi pot regăsi generalul, 
care e în tabără lingă Silistra. Generalul meu are aerul de-a fi un 
om foarte bun şi pare— deşi ne cunoaştem foarte puţin —a fi 
bine dispus faţă de mine, Mai este plăcut şi faptul, că statul lui 
major e compus— în cea mai mare parte — din persoane alese. 
Cei doi fii ai prinţului Serghie, pe care i-am găsit aici, sînt băeţi 
simpatici, mai ales cel mic, care — deşi n'a descoperit praful de 
DN — are un caracter nobil şi-o inimă foarte bună, eu îl iubesc 
m 

Pe bătrînul prinţ nu l-am văzut demult. Inţelegi D-ta prea 
bine că are altceva de făcut, decit să se gindească la persoana 
mea şi dupăcum ştii eu mam prea profitat de invitarea lui de-a 
veni să-l vad în fiecare seară. 

C'un cuvint simt că situația mea e destul de bună. Singurul 


meu neajuns: c'am fost bolnav şi n'aveam parale, azi a dispărut, | 


fiindcă cu sănătatea stau bine şi banii trimişi de Valerian m'au scos 
din dificultăţile pe care le-am avut. 

Adio, Dragă Mătușă, îţi sărut mîinile, îţi doresc multă fericire 
și aştept o scrisoare lungă dela D-ta. 


Bucureşti, în 4 Iulie 1854. 


Inchipue-ţi, c'am primit abia ieri scrisorile D-tale şi cele ale 
lui Mitenka, datate din 14 April şi toate scrise din Kursk. Am 
prins obiceiul de-a răspunde la toate scrisorile primite, dar a răs- 
punde la ale D-tale, a mă gîndi la D-ta, a vorbi cu Dita, este 
pentru mine cea mai mare plăcere, 

Mi se pare că ţi-am scris în ultima mea scrisoare, că actual- 
mente sint la Bucureşti, unde duc o viaţă liniştită şi agreabilă, 

„__ Voiu încerca să-ţi vorbesc de trecut, de amintirile mele dela 
Silistra. Am văzut atitea lucruri interesante, poetice, mişcătoare, 
incit timpul petrecut acolo în veci nu se va şterge din memoria 
mea. Tabăra noastră era pe partea dreaptă a Dunării, pe-un teren 
foarte ridicat, în mijlocul unor grădini superbe, care erau proprie- 
tatea lui Mustafa-pașa, guvernatorul Silistrei. Perspectiva ce se des- 
chidea din acest loc era neîntrecută şi pentru noi de-un mare in- 
teres. Din acest loc vedeam oraşul, cetatea şi micile forturi ale 
Silistrei, ne mai vorbind de Dunăre, de insulele şi țărmurile ei, 
ocupate parte de noi, parte de Turci. Auzeam bubuitul tunurilor 
Şi pocnetul puștilor, care nu încetau nici ziua nici noaptea şi Co 


TOLSTOI IN ROMINIA t1 


lunetă se puteau distinge soldaţii turci. E adevărat că a privi oa- 
menii măcelărindu-se e o bizară plăcere, totuşi în fiecare seară şi 
dimineaţă priveam din căruța mea ore întregi, Şi nu priveam 
numai eu. Spectacolul era în adevăr frumos mai ales noaptea, 
cînd — de obiceiu — soldaţii mei incepeau lucrările de tranşee, iar 
Turcii săreau asupra lor să-i împiedice; să fi auzit atunci pocnete, 
In cea dintăiu noapte petrecută pe cimpul de luptă m'am deşteptat 
îngrozit în mijlocul unul zgomot infernal. Crezind că s'a Inceput 
asaltul, am încălecat repede ; dar cei care luaseră parte la luptă 
de citva timp m'au liniştit spunîndu-mi, că împușcăturile şi cano- 
aada sint ceva obişnuit şi în glumă le numeau „Allah“, Atunci am 
început şi eu să mă distrez. Cu ceasul în mînă număram bubui- 
turie de tun. In o minută am numărat o sută zece explozii. ȘI 
totuşi faptul acesta nu-mi mai părea aşa de grozav. 

Noaptea, cînd nu vedeam la doi paşi, era o întrecere nebună 
de-a arunca cit mai multe ghiuleie. Cu toate acestea sutele de 
“tunuri de ambele părți omorau cel mult treizeci de oameni, 

Ingăduie-mi, dragă mătuşă, s'adresez aceste rînduri lui Ni- 
colae, 1 căci începînd să dau detalii din războiu, aşi dori să le 
continui şi să le descriu cuiva care le înțelege și poate îţi va putea 
explica unele părţi din scrisoare, care Îți vor părea vbscure. 

Spectacolele acestea la care îmi aveam și eu partea cuve- 
nită, cind eram trimes cu ordine în tranșee, erau zilnice. Erau 
însă şi spectacole extraordinare, ca cel din ajunul zilei de asalt, 
cind armata rusă a distrus un bastion al inamicului c'o mină de 


"două sute patruzeci de puy in dimineața acelei zile, prințul s'a 
äu 


Wus în tranşee cu întregul stat major — şi cum generalul meu 
făcea parte din el, eram şi eu acolo—să ia dispoziţiile decise 
pentru asaltul din ziua următoare ; planul — prea lung ca să-l pot 
explica aici — era aşa de bine făcut, totul a fost aşa de precis 
prevăzut, incit nimeni nu se îndoia de succes. Şi aici trebue să-ţi 
mărturisesc, că încep să am admirație pentru prinţ. De altfel sol- 
datti şi ofițerii nu numai că nu spun nimic rău despre el, dar îl 
adoră cu toţii. L-am văzut întâia oară în foc în acea dimineaţă: 
cu figura sa puţin ridicolă, talia înaltă, cu minile la spate, cu chi- 
piul pe ceată, cu ochelari şi felul lui de a vorbi simplu. Era așa 
de ocupat de mersul luptei, încit gloanţele şi ghiulelele pentru el 
nu existau; mergea în fața pericolului cu atita simplicitate, încît 
aveai impresia că nu ştie ce e, şi nu cunoaşte frica, Cu cită cla- 
ritate şi preciziune da ordinele şi în plus era aşa de afabil cu subal- 
temi. E un om mare, mai bine zis un om capabil şi cinstit, cum 
înțeleg eu acest cuvint, un om care și-a destinat întreaga viață 
să-şi servească pătria şi nu din ambiţie, ci din datorie. 

Iti voiu povesti ceva despre el în legătură cu istoria asaltului, 
pe care incepusem s'o descriu. Seara mina a explodat şi şase 
sute de tunuri băteau fortul, care trebuia să fie ocupat. Focul a 


1. Fratele cel mai mare al lui Tolstoi. 


112 + VIAŢA ROMINEASCĂ 


continuat toată noaptea. Vedenia şi emoţiile de atunci sint de ne- 
uitat. Seara tirziu, 
dus din nou în tranşee, ca să conducă în persoană asaltul, care 
trebuia să înceapă în aceiaşi noapte la orele trei. 

Toţi eram de faţă şi ca întotdeauna în preajma unei lupte, 
simulam că ne gindim la ziua de mine ca la oricare zi obişnuită 
şi sînt sigur că în adincul sufletului, fiecare simţea o mică teamă 
sau chiar mare, la gîndul asaltului ce va urma. Cum știi sigur de 
la Nicolae, timpul cel mai neplăcut în războiu e cel din preajma 
luptei, căci e singurul moment care-ţi permite să ai frică şi frica 
e unul din cele mai neplăcute sentimente. Spre dimineață —pe 
măsură ce se apropia momentul, — frica scădea şi cătră ora trei, 
cînd aşteptam cu toții trecerea unei făşii de lumină de-asupra 
noastră — semnalul asaltului — eram aşa de bine dispus incit vestea 
unei eventuale contramandări a asaltului mi-ar fi pricinuit o mare 
durere. Şi iată că exact o oră înaintea începerii asaltului soseşte 
un aghiotant al mareşalului 1 cu ordinul de-a ridica asediul Silistrei. 
Pot să spun — fără teamă de-a mă fi înşelat — că vestea aceasta 
a fost primită de toţi — soldaţi, ofițeri, generali—ca o adevărată 
nenorocire, mai ales din motivul, că se ştia prin spioni, — care 
veneau la noi din Silistra foarte des şi cu care am avut personal 
ocazia să vorbesc — că tortul sus amintit odată at, Silistra ar 
mai fi putut rezista cel mult două sau trei zile. Dacă vestea a- 
ceasta putea să întristeze pe cineva, acela e desigur prințul, care 
în tot timpul campaniei s'a purtat cum nu se putea mai bine şi 
iată că'n cursul acţiunii se trezeşte in spate cu mareșalul, care prin 
contra-ordin îl împiedică să dea curs asaltului proectat, deşi era 
singurul fapt de arme, care ar fi putut repara eşecurile anterioare 
ale armatei noastre. Cu toate acestea prințul ma manifestat nici o 
nemulțumire, el care deobiceiu e aşa de impresionabil; dimpotrivă 
părea mulțumit Se putut evita un măcel, de care mai tirziu ar fi 
fost singur răspunzător. In tot timpul retragerii — executată în per- 
fectă ordine şi c'o exactitate remarcabilă — a fost mai ca 
oricind. El a părăsit ultimul cimpul de luptă, dupăce sa retras şi 
cel din urmă soldat. Un alt fapt a mai contribuit la buna dispo- 
ziţie a prințului, anume: emigrarea a aproape şapte mii de familii 
bulgare, care s'au retras pe urma armatelor noastre, ca să scape 
de cruzimile turceşti, cruzimi în care — pe lingă toată increduli- 
tatea mea — am fost silit să cred.  Indată după evacuarea satelor 
bulgare ocupate de noi, Turcii au năvălit în ele, măcelărind şi 
devastind tot ce păseau—afară de femeile tinere tirite în haremuri. 
— Am avut prilejul să văd şi cu un astfel de sat exterminat, cind 
m'am dus în unul din ele să fac cumpărături de lapte și fructe. 
Prinţul le-a adus la cunoştinţă, că toţi care doresc, pot trece Du- 
nărea cu armatele ruse şi pot deveni supuşi ruşi. Toată populația 
acestui ținut a pornit imediat la drum cu femei, copii, cai şi vite 


1 Prințul Paskevitech, 


— cu tot cutremurul din jurul lui — s'a. 


-i 


TOLSTOI IN ROMINIA 113 


şi s'au grămâdit în gura podului. Ne-a fost cu neputinţă să-i tre- 
cem pe toţi şi prinţul s'a văzut silit să refuze trecerea acelora, 
care sosiseră în ultimul moment. Să fi văzut disperarea pe feţele săr- 
manilor. Totuşi a primit delegaţiile acestor nenarociţi, vorbea cu 
fiecare în parte, încerca să le explice imposibilitatea trecerii lor în 
masse, îi siătuia să treacă singuri fără cărule şi vite, s'a îngrijit 
de hrana lor pănă cînd au ajuns în Rusia, a plătit din punga 
lui vase particulare pentru transportul lor, cu un cuvint a făcut 
maximul de bine cu aceşti oameni, 

Da, dragă Mătuşă, acum doresc și eu ca profeția d-tale să 
se realizeze. Cea mai mare ambiţie a mea e să fiu cît mairepede 
aghiotantul acestui om, pe care-l stimez și iubesc din adincul suf- 
letului. Adio, dragă Mătuşă, îți sărut minile. 


Bucureşti în 7 lulie 1854 


„Imi lipseşte modestia. Acesta e cel mai mare defect al 
meu. Ce sint cu? Unul din cei patru fii ai unui locotenent-colonel * 
în retragere, orfan la şapte ani, rămas subt tutela femeilor și-a 
străinilor. N'am primit nici o educație socială, mai puţin una ştiin- 
țifică. La şaptesprezece ani eram absolut liber, fără a avea o a- 
vere mai mare, fără nici o situaţie socială şi'n deosebi fără prin- 
cipii, un om cu afacerile extrem de incurcate, Am trăit cei mai 
frumoşi ani ai vieţii mele fără scop şi fără plăcere. In sfirşit 
am fost silit să mă exilez în Caucaz ca să scap de creditori şi 
de vechile obiceiuri. De-acolo—invocînd anume legături care au 
existat odată între tatăl meu şi peneralissimul armatei ruse—am 
trecut la armata dela Dunăre, locotenent la douăzeci şi şase de 
ani; afară de leafă nu aveam aproape nici un alt venit, căci a- 
verea personală îmi servea la plata datoriilor, N'am protectori 
şi-mi lipseşte o regulă de conduită în viaţă. N'am aptitudini pen- 
tru serviciul militar, îmi lipseşte simţul practic, în schimb am un 
imens amor propriu. Aceasta este situația mea socială. Şi acum 
să trecem la persoana mea. 

Sint urit, stingaciu, neglijent şi fără educaţie socială. Sint 
iritabil, neplăcut pentru alţii, pretenţios, intolerant și timid ca un 
copil. Sint aproape un ignorant. Tot ce ştiu, am prins de ici 
de colo, fără continuitate şi ştiu atit de puţin. Sint nedecis, 
neconstant, extraordinar de ambițios şi violent ca toţi oamenii fără 
caracter. Nu sînt îndrăzneţ: sînt neexact și atit de leneș, incit 
lenea mi-a devenit un obiceiu de neînvins. 

Cred că sint inteligent, însă inteligența mea pănă acum n'a 
fost pusă la nici o încercare. Imi lipseşte spiritul practic, spiritul 
social, și mai ales simțul afacerilor, 

Sint cinstit, adică iubesc binele, am prins obiceiul de a-l 
iubi şi cînd mă îndepărtez de el, sînt nemulțumit cu mine şi mă 
întorc la bine cu plăcere, Insă ceiace iubesc de-asupra binelui, e 
gloria ; sint așa de ambițios şi sentimentul acesta a fost aşa de 


-- 


114 + VIAŢA ROMINEASCĂ 


puţin satisfăcut, incit dacă aşi fi silit s'aleg între glorie sau vir- 
tute, sint sigur că aşi alege-o pe cea dintăiu. 

Da, nu sînt modest. De aceia sînt mindru în sufletul meu 
şi timid şi jenat în lume“. 


-> . - . . e- 
t - -. 


„După masă m'am răzimat pe balcon şi priveam la lanterna 
mea favorită, care lumina aşa de frumos printre frunzele arborilor, 
Din cei citiva nouri negri şi furtunoşi care au trecut azi pe cer şi 
au udat pămintul, a mai rămas unul singur, mare, acoperind par- 
tea din sud a cerului; o uşurime plăcută, umedă se simțea În aer. 

Frumoasa fată a stăpinului casei stătea—ca şi mine—răzi- 
mată la fereastră.—Cineva a trecut pe stradă c'o catirincă şi 
cînd sunetul unui vals frumos şi vechiu, domolindu-se din ce în 
ce mai mult, a încetat de tot, copila a oftat foarte adinc, s'a sculat 
şi S'a îndepărtat repede dela fereastră. Un sentiment de-o dulce 
melancolie îmi umplea sufletul; fără să-mi dau seama zimbesc şi 
privesc din nou şi lung lanterna mea, a cărei lumină se ascundea 
din cînd în cînd după frunzele adiate de vint. Eu priveam arbo- 
rele, iarba, cerul şi toate acestea mi se păreau mai frumoase ca 
mai înainte“, 


„Nicolae Tolu 


Cronica literară 


— Modă şi originalitate — 


in domeniul vieţii materiale, țara noastră se ţine, pe cit e po- 
sibil, de toate progresele realizate în Occident. Se schimbă a- 
„colo sistemul de frinare a vagoanelor—il schimbăm şi noi, dacă 
-avem parale. Se inventează un automobil mai bun—il adoptăm şi 
noi, fără şovăire, 

Adaptarea nu constă în modificarea obiectului, ci în chipul 
de a-l întrebuința : frinele funcționează mai rău; automobilele se 
ore ga repede pe drumurile noastre construite pentru altfel de 
vehicule. 

imediat ce intră în joc şi sufletul, adaptarea începe să ca- 
pete caractere de originalitate. Rochia scurtă occidentală devine kt 
noi şi mai Sumară, din cauze psihologice. lar parlamentarismul ia 
o formă cu totul specifică societăţii noastre, 

Cele de mai sus sint o introducere, care vrea să arate în 
chip oarecum popular că imitarea Occidentului nu se produce în 
acelaşi grad în toate domeniile vieţii şi că, în măsura în care un 
fenomen este legat cu sufletul, copia se tot îndepărtează de model 
pănă la un punct, cînd— încetează de a mai fi copie, pentrucă 
nu mai poate fi copie. 

Literatura—ni se va concede—este dintre acele fenomene, 
care atirnă mai mult de psihologia unui popor decit sistemul de 
im a vagoanelor, decit chiar dimensiunile rochiei, decit chiar 
orme! i 

Acestea din urmă desigur atirnă mult de felul de viaţă a unui 
popor—de aceia două forme identice politice la două popoare nu 
există pe lume—dar popoarele se deosebesc mai puţin în structura 
Jor socială decit în structura lor sufletească. Toate popoarele 


116 VIATA ROMINEASCĂ 


au trecut—chiar fără să fi venit vreodată în contact—câm prin 
aceleaşi stadii: trib, ginte, etc., şi Pieile Roşii din America şi vechii 
Eleni. Dar ce deosebire sufletească între Atenieni şi lrochezi ! 

Sufletul unui popor, încă odată, e mai deosebit de al altuia 
decit structura sa socială şi, deci, forma sa politică. 

Şi cum literatura este expresia cea mai directă a sufletului 
unui popor, ea nu poate fi împrumutată ca trinele dela vagoane 
şi ca forma rochiilor şi nici măcar imitată ca formele politice. Adică 
poate fi, dar atunci nu e o realitate, nu aduce nici un folos—nu 
poate suporta nicio comparaţie cu eficacitatea frinei Westinghouse 
şi a rochiei scurte, şi nici chiar cu aceia a constituției belgiene... 

Cu toate acestea, imitarea şi imitaţia literară existi. Să ve- 
dem cum stă acest fenomen față cu principiul de mai sus—mai 
propriu : faţă cu constatarea de mai sus, 

Copilul imită ; adultul lipsit de personalitate imită, Adultul 
bine conformat sufleteşte crează original. Subt rubrica acestor ba- 
nale „aforisme“, cărora le vom determina mai deaproape înţelesul 
în urmă, ne vom încerca să deosebim ceiace a fost şi este imita- 
ție ori modă europeană în literatura noastră şi celace a fost 
şi este fenomen original. 

Copilul dacă n'ar imita, toată experienţa și achiziţiile speciei 
ar fi pierdute pentru el şi ar trebui so ia da capo.— Literatura 
noastră în copilăria ci a imitat. Ea ar fi inceput în chip original 
numai dacă n'ar îi avut ce imita—dar atunci ar fi inceput rudi- 
mentar şi i-ar fi trebuit vreme neinchipuit de lungă să ajungă 
la maturitate,—prin ea însăşi. 

Copilăria literaturii noastre ține dela 1800 pănă la Eminescu. 
Dacă niciun scriitor din acea vreme nu e artist adevărat, cauza 
nu este lipsa de aptitudini înăscute la scriitorii de-atunci, căci în 
orice timp se nasc, în orice (ară, astfel de oameni. Cauza este că 
nu putea exista artă literară atunci, pentrucă literatura, încă în co- 
pilărie, era condamnată la imitare. 


In prima fază a copilăriei, poeţii—boeri, ca Conachi, Văcă- 
reştii, ete.—imită literatura franceză post- sau pseudo-clasică, a- 
tunci în lichidare, şi literatura grecească a veacului al XVill-lea. 
Nu-i vorbă, nici imitarea aceasta nu era pur simiescă, pentrucă 
în opera lor străbate și un element personal, adică naţional. Şi o 
dovadă că nu eo pură imitare nici atunci, e deosebirea literaturii 
moldovenești de cea muntenească, Căci nici copiii nu imită fără 
nicio personalitate, 

faza a doua a literaturii copilăriei, în faza Alecsandri-Bo- 
lintineanu, literatura romînă este o imitare a literaturii franceze a 
vremii. Şi, iarăşi, trebue să adăogăm, că nici această imitare nu 
era pur pasivă, pentrucă în literatura pe care o imitau, ei gä- 
seau o substanţă necesară nevoilor lor sufleteşti, din cauze pe 
care nu e locul aici să le desvoltăm. Dar acum, imitarea incepe 
să fie mai selectivă, căci copilul a mai crescut. lar cei mai talen-— 


CRONICA LITERARA UT 


taţi, mai serioşi şi mai aproape de popor, imită mai original— 
vreau să spun că în preparatul imitat apare o doză mai vizibilă şi 
de spirit naţional și de fenomen obiectiv naţional. E cazul lui 
Alecsandri. Şi, iarăşi, o dovadă că nueo pură imitare, o con- 
stitue faptul că literatura din cele două provincii se deosebeşte 
mult, mai mult decit în epoca precedentă 


Din momentul cînd literatura romînă ajunge insfirsit artă l- 
terară, adică de-atunci de cînd copilăria sta isprăvi, nu mai 
este imitarea literaturii europene a vremii respective. 

Epoca imediat următoare epocii Alecsandri, s*o numim epoca 
Eminescu, nu este parnasiană în poezie, nici realistă în proză. lar 
epoca următoare celei eminesciane, epoca „sămănătoristă“, tradi- 
ționalistă, țărănistă, oricum s'ar mai numi, nu este o imitare a li- 
teraturii occidentale a vremii, nu-i nici simbolistă în poezie, nici 
psihologistă în proză. 


(Ne raportâm mereu la şcolile literare din Franţa, pentrucă 
literatura noastră este sau nu este o imitare a literaturii franceze, 
De vreo atà literatură nici vorbă nu poate fi, decit întimplător la 
vre-un scriitor izolat. De altfel, cel care cred că literatura romînă 
este o anexă a literaturii occidentale, au în vedere mereu Franţa). 

Așa dar, copilul de altădată imita. Adultul acum este perso- 
nal. După ce a învățat —ca tot copilul—începe să gindească pe 
cont propriu, să creeze personal pe temeiul celor învățate dela alții. 

Cu toate acestea, şi după trecerea virstei copilăriei, a exis- 
tat mereu, într'o formă sau alta, o şcoală care a voit să fie la 
modă şi a imitat literatura curentă occidentală. Aceasta s'a intim- 
plat, și nu putea să nu se Intimple, pentrucă, cum am spus, nu 
numai copilul imită, ci şi adultul lipsit de personalitate. Dar ceiace 
la copil este normal, este necesar, este baza creaţiei originale vii- 
toare, la adultul care nu se poate stăpini să nu imite, este semn 
de slăbire a personalității, de deficit vital, de ceiace oamenii de 
știință numesc mizerie psihologică — un exercițiu inutil, impro- 
ductiv şi ca atare dăunător. Căci dacă copilul trebue să imite, a- 
dică să repete, adică să înveţe ce s'a fâcut pănă la el, ca să aibă 
cu ce deveni apoi original, —cum a făcut literatura noastră în co- 
pilărie—-adultul trebue să creeze personal, Altfel e un copil bătrin, 
un copil fără viitor, un copil pe degeaba copil—un degenerat. 


Independenţa literaturii mature, dovedită prin considerarea e- 
pocilor noastre literare, se probează, fireşte, —e doar acelaşi lucru 
prezentat subt altă formă—și prin fizionomia singuraticelor indi- 
vidualități artistice naționale de primul rang. Ca să vorbim numai 
de cei morfi, ori de cei care şi-au dat toată măsura, încit surprize 
nu mai pot incăpea,—în ce literatură contemporană lor se pot 
însuma Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Sadoveanu ori 
“Brătescu-Voineşti ? 

Scriitorii mari, citați mai sus, ne dau, credem, dreptul de a 
“formula o propoziţie generală, ca să nu-i zicem lege: Nici un 


118 VIAŢA ROMINEASCA 


scriitor mare romin nu se poate însuma în vre-o şcoală, în 
vre-un curent literar străin contemporan lul.—De unde un coro- 
lar: Cind ai indoeli asupra mărimii unui scriitor romin, intreabă-te 
dacă e sau nu reprezentant al unei școli literare contemporane 
străine. Dacă nu, nu urmează nimic, nici în bine nici în rău. Dacă. 
da, mai degrabă poate urma ceva defavorabil pentru evaluarea a- 
celui scriitor, Probabil că e un imitator, aşa dar un scriitor $ë- 
cundar. „Probabil“ e o concesie—pentrucă că condițiile ţării noa- 
stre sint prea deosebite de ale Occidentului contemporan, ca să 
poată fi vorba de o coincidență și nu de o imitare. 


Dacă omul este pasiv numai pănă la maturitate, dacă se măr- 
gineşte a învăţa ce-au spus alţii numai pănă la—doctorat, dacă 
după aceia trebue să creeze singur, aceasta nu însamnă că nu 
trebue „să se cultive“ toată viaţa, că nu trebue să fie mereu în 
curent cu tot ce se descopere în domeniul său. Vai de omul, care 
mu se cultivă mereu ! Dar această cultivare nu mai e pasivă, nu- 
mai e „imitare“. E un ajutor pentru propria-i gîndire, pentru pro- 
priul lui adaos la patrimoniul de gîndire al omenirii. 


Tot aşa şi cu literatura unui pupor. Ea trebue să stea mereu 
în contact cu literaturile celelalte, să se „cultive“ cu ajutorul lor, 
—dar fără să fie o imitație a lor. Şi tot aşa şi scriitorul izolat, El 
trebue să cetească mereu literatura lumii, s'o mediteze, să scoată 
profit pentru el (Vai de scriitorul care nu ceteşte marile literaturi !), 
dar, iarăşi, să nu o imite infantil. 

Aceste consideraţii țintesc o concluzie mai practică: rolul 
criticii, 

Critica trebue să încurajeze originalitatea și să combată imi- 
tarea, recomandind însă literaturile străine ca izvor de meditare şi 
ca modele pentru perfecționare. Critica trebue să ajute virilitatea 
şi să lovească în infantilismul anacronic, care e copiarea literatu- 
rilor străine. Şi nu din motive naţionaliste, care nu au ce căuta 
aici, ci din datoria de a fi de partea maturității creatoare. 

Dacă imitarea ar produce lucruri autentice, viabile, opere fru- 
moase, (ipoteza e absurdă, căci e bazată pe o contradicţie între 
termeni, între imitare şi autentic), încă critica ar trebui s'o com- 
bată şi să susțină originalitatea specifică, pentrucă or fi admirabili- 
Anatole France şi Proust (şi sintem cei dintăiu să-i admirăm su- 
perlativ şi să-i declarăm incomparabili), dar e mai util pentru eco- 
nomia universală estetică să avem pe lingă un France sau un 
Proust, nu încă un France şi un Proust, ci un Creangă și un Sa- 
doveanu, şi chiar scriitori mai mici, numai să fie o notă originală 
în literatura lumii. 

Hanul Ancuţei nu ni-l poate da altcineva de aiurea, şi ar fi 
păcat să nu existe. Luceferii „plini de voe şi de har“ ai d-lui 


ne dau splendoarea cerului atit de romineşte, văzută şi 


Arghezi 
simțită în veacuri de pe vre-un „picior de plaiu“ de păstorii evla- 


CRONICA LITERARĂ 119 


vioşi, care au lăsat în urmaşul lor „saricele pline de oseminte“, 
Şi ar fi păcat să nu existe şi acest cer în literatura universală. 

ideia de uniformitate literară mondială dintr'o epocă dată se 
datorește faptului că în ţările mari occidentale, care sint cam pe 
aceiaşi treaptă de dezvoltare socială, politică, ştiinţifică, etc. litera- 
tura este mai asămănătoare, dar numai din de vedere ale- 
voluției genurilor şi al şcolilor literare, şi nu al conţinutului (sensi- 
bilitate, concepție, ideal), în care diferă, uneori radical. Acolo, lite- 
raturile se întilnesc din cauza stadiului apropiat în evoluția isto- 
rică, nu pentrucă se imită una pe alta. 

i De aici nu urmează că nu există nici un fel de influenţă re- 
ciprocă—de imitare. Şi—vorbim de imitarea productivă—mai ales 
între ţările cu literaturi asămănătoare. Dar imitarea este factor se- 
cundar. Este ceiace am numit mai sus cultivarea adultului, împru- 
mutul unor elemente care fortifică, pun în valoare propria cultură 
gândită şi creată din propria substanţă. 

Că există „şcoli“ literare, care sînt imitarea pasivă a ultimei 
mode pariziene, nu face nimic. Acele şcoli nu sînt reprezentate 
ai l ara adevărați — şi despre aceştia a fost vorba în rîndurile 

Sus. 


G. Ibrăileanu 


Cronica ideilor 


Misiunea unei generaţii 


Timpul creator, acela care tăureşte istoria, nu e omogen 
şi egal. Nu e împărțit după calendare, sau după ceasormice. E 
mai degrabă o alternanță de umbră şi lumină în perioade de 
lungimi nepotrivite. Acum o svicnire impetuoasă de afirmație, 
de tensiune şi de muncă. Mai pe urmă acalmie, indiferență 
şi marasm : generaţii viteze şi apoi generaţii moi, fără caracter 
şi fără vigoare. Cu drept cuvint, Peguy deosebea perioade şi 
epoci. E un semn al timpuiui nostru, fără îndoială, că alianțele 
spirituale intre indivizi, nu se mai constituesc după raporturi de 
vecinătate în spaţiu, ci după potrivire şi simultaneitate in timp. 
Generaţia e socieiatea fără legi vizibile a oamenilor de aceiaşi 
vristă. Un secol înseamnă atitea achiziţii ale cugetului, cite ge- 
neraţii a avut. Progresul se măsoară după d | acestor oa- 
meni născuţi aproape în acelaşi timp. Şi aceştia au programul, 
acţiunea şi răspunderea lor. Cum gusturile, criteriile, autorii pre- 
feraţi, atitudinile sint cam aceleaşi, în alară de ceiace aduce 
specitic, ca experiență ori structură mentală fiecare, există o 
avere în indivizie, care e a tuturor. Şi cei ce vin din urmă au 
dreptul să ceară verificarea gestiunii. 

In primele ei manifestări, abia atunci cînd a luat, odată cu 
adolescenţa, contact cu lumea inirigurată de viaţa care curge in ea, 
dibuindu-şi paşii nehotăriţi, o generaţie nu se poate înțelege. 
Dar după ani de propriu control, de veşnică comparație şi in- 
făţişare cu alţii, de deziluzii şi triumturi, grupul spiritual al oa- 
menilor de-o vristă, începe să se priceapă. Până la treizeci de 
ani orice definiție e imposibilă. Dar după aceia, orice intirziere 
e o inconştiență. 


p 


CRONICA IDEILOR 121 


+ 
* » 


~ O generaţie presupune o critică, adică o rezistenţă şi un 
program de idei şi sentimente. Născuţi în ultimii ani ai secolului 


trecut, am deschis ochii mari şi miraţi m e lumii în zilele 
c 


războiului. Puțin înainte şi puţin după. Oamenii care ne prece- 


daseră aveau un anumit fel de a îi. Ei pau oarecum la 
optimismul celui mai creator dintre secoli, acela care fusese al 
Jor. Atunci biruise cităva vreme ştiinţa exactă şi icaţiile ei 


practice. Și oamenii erau incintaţi de succesul lor. Multe, foarte 
multe lucruri erau privite subt prisma pozitivistă, după acea 
socoteală de struț, care se face că nu vede problemele insolubile 
şi chinuitoare, le trece cu vederea, declarindu-le neinteresante, prin- 
tr'o interdicţie ipocrită şi artificială, pentru ca şi ele la rindul 
lor, să nu tulbure cu oroarea lor de strigoi, liniştea acestor co- 
mozi şi cuminţi burghezi ai cunoaşterii. Fiindcă reuşiseră să albă 
electricitate, automobil, cinematograf şi ghete americane, fiindcă 
continentul era plin de uzine, de hoteluri şi de tramvae, Dum- 
nezeu fusese umilit, răpus, exilat în azurul inutil al lirmamentului, 
intrebarea metafizică presărată cu naftalină într'un cufăr, năzu- 
ința cătră risc şi eroism recompensanță cu indulgent suris, ca şi 
surorile ei, crinolina sau dilivenţa şi ca şi acestea, tot așa de 
simpatic ridicolă, In scurt, pozitivismul plin de bun simţ şi mereu 
optimist, redusese infinitul —iniricoşitor pentru Pascal, —la o 
modestă dimensiune, uşor măsurabilă şi mecanic exolicabilă. 
Totul era cauză şi efect, proportionate după un determinism ma- 
tematic. Acest mecanism universal nu putea fi înţeles decit nu- 
mai şi numai cu mintea rece, eliberată de idolii hidoşi care o 
terorizau. 

Inaintaşii noştri au crezut, lără rezerve, în Darwin, în 
Spencer, în Haeckel, în Comte şi Marx, Noi n'am mai apucat a- 
ceste timpuri de o idilică linişte, cînd totul era clar, senin, lumi- 
nos. Se credea atunci că civilizaţia, făcută din tehnică, ştiinţă, li- 
bertate şi capitalism, se va perfectiona mereu. Fericirea omenească, 
în libertate democratică, in ameliorare capitulistă, în îmbogăţire 
ştiinţifică, va creşte tot timpul firă obstacol. 

Omenirea insă care are in ea un demon absurd şi capricios 
sa săturat brusc de atita tihnă şi mulţumire, de atita echilibru 
şi speranță. S'au ridicat atunci o mulţime de cirtitori ipohondri 
şi au cerut altceva. Sa stirnit apoi o grozavă iurtună care a 
incurcat iarăşi elementele. 

Generaţia noastră îşi manifestă crezul în două revendicări 
principale: antipozitivismul şi ideia de ordine, Pretutindeni unde 
luptă o tinereţa, ea combate pentru aceste credințe. Să le 
examinăm pe rind în rostul şi valoarea lor, şi, pe cit e posibil, 
in cadrul şi posibilităţile ţării noastre, 

Am asistat ca adolescenţi la lărgirea treptată a cimpului 
de cunoaştere, Ideia, singurul instrument de pricepere a realităţii 


122 VIAȚA ROMINEASCĂ 


ideia abstractă, redusă la un hidos schelet, sterilizat de abuzurile 
formale ale logicei, ideia dezbrăcată de viață, fantomă imate- 
rială a unor esențe pure, aşa cum ar îi voit-o un Voltaire care 
ar fi lost logician, a început, încă din jumătatea a doua a se- 
colului trecut, să fie mai puţin iubită. Rațiunea sa umanizat, 
căci în forma ei pură închidea numai cruzime ori mortală indi- 
ferență. Flacările ei consumau cu încetul germenul de viaţă. 
Ingrozit de concluziile suprapăminteşti ale minţii sale, Pasteur 
scria: „J'ai demandé grâce à ma raison“. Această zeitate eternă 
şi rece a lost scoborită de pe soclul ei. Sufletul contemporan i-a 
găsit și alţi tovarăşi: instinctul, sentimentul, intuiţia, mai puţin 
infailibili, dar mai aproape de viaţă, mai blinzi, mai omeneşti, 
mai vii. Bunul simţ excesiv, critica veşnic trează, disciplina 
severă, sau mai muiat, descătuşind viața pe care o înăbuşeau. 
Romantismul cu entuziasmul şi fantazia lui au renăscut. Subt 
ochii noştri, oamenii au devenit mai puţin peris a mai puţin 
cumpăniţi, mai puţin înţelepţi, mai puțin prudenţi, dar mai inflä- 
căraţi, mai neaşteptaţi, mai spontani, mai îndrăzneți. Dacă ge- 
neraţia pozitivistă era serioasă şi echilibrată la culme, generaţia 
noastră a devenit mai svăpăiată şi mai liberă. Ştiinţa, ne-a fost 
fără îndoială un punct de plecare şi unul de sprijin, dar n'am 
mai considerat-o unul de ajungere, Nimeni na mai crezut în 
atotputernicia ei desăvirşită. Porţiuni de necunoscut şi mister 
s'au turişat iarăşi printre noi. Elementele care ne înconjurau, în 
caleidoscopică variație, erau prea multe, și combinaţiile lor infinite, 
ca să le mai considerăm pe toate previzibile cu un creion pe un 
petec de hirtie. Recunoaşterea complexităţii aducea implicit re- 
cunoaşterea hazardului, care e celălalt nume al lui D-zeu. Am 
găsit în atmosteră, ca rezultat al acestei stări de spirit, şi puţină 
modestie metafizică. Nu mai era optimismul patruzecioptiştilor 
de pretutindeni şi suficiența lor beoțiană în puterile intelectului. 
Spontaneitate, libertate, complexitate, imprevizibilitate, pentru 
cimpul cel larg al infinitului, din care abia o mică iță era 
cultivată după metodele stiinței, Dar chiar peste gardul ei şubred 
de nuele se putea privi în zările albastre fără fund. De toate a- 
cestea am ţinut seamă cu sau fără voința noastră. Dar toate 
tendințele au exagerările şi miturile lor mincinoase. 

Fiindcă rațiunea chema în ajutorul ei intuiţia, sentimentul 
ori instinctul, nu însemna numaidecit că trebuia proclamată 
moartea ei. Şi fiindcă hazardul cucerea un loc lingă determinism, 
misterul lingă cunoscut, nu urma deloc in mod necesar că inte- 
lectualitatea e o ruşine şi că tot ce se reclamă dela un dubios 
ocultism trebue imbrăţișat. Snobii generaţiei noastre n'au mai 
vorbit decit de teosofie, metapsihică, teologie, mistică, etc. Au 
renunțat de bună voe, fără să fie siliți de nimic, la toate bunu- 
rile minţii. Imploră toată ziua o teologie rominească care nu 
există. E o nenorocire că nu sintem prea religioşi, dare un fapt. 
Au încetat subit să judece ca să complacă cu r iattudine timpului. 


CRONICA IDEILOR 123 | 


Au delirat toată ziua lără motiv, chiar cînd lise intimpla să fie 
robuste și lucide creere de simpli pozitivişti. Dacă nu sintem, 
nu vom deveni religioşi într'o singură zi, fiindcă o cere moda. 
In ţară la noi s'au înjehebat numaidecit doctori teologi, exta- 
tici şi intunecaţi inchizitori. Mascarada începea să compromită 
achizițiile ie er ale timpului. 

Am vorbit în altă parte de această tristă şarlatanie, pe 
care cu nici un chip n'o putem crede altceva. Dar pericolul se 
anunţă și în altă parte. Eliberarea sufletului întreg de stăpinirea 
excesivă a raţiunii adusese o anumită exuberanţă, un fel de ti- 
nereţă. S'a creat încetul cu incetul un nou idol: noţiunea de 
viaţă. Toată lumea, chiar şi neputincioşii, au voit să probeze 
temperament. Cu toții trebuiam să fim bergsonieni, adică neas- 
timpăraţi, nebuni de forță, de vioiciune. Cei mai cuminţi au În- 
ceput să zburde din senin. Vioiciunea s'a transformat în violență, 
şi violenţa în brutalitate şi grosolănie. Cu Nietzsche şi Bergson 
în mină, tinerii neofiţi au inceput să devasteze şi să spargă capul 
în şi în dreapta. 

ar nimic mai funest într'o ţară fără cultură şi lără dis- 
ciplină morală, decit acest vitalism. Bruma de civilizaţie pe care 
se muncise să ne-o stringă generaţia trecută a fost sfărimată în- 
tr'o clipă. O barbarie odioasă se ridică de pretutindeni în tineret. 
Tot ce conţine prețul civilizaţiei: blindețe, obiectivitate, politeţă, 
cuviință, reflecţie, e denunțat ori ca învechit ori ca impotent, A- 
ceşti tineri barbari, scuzaţi teoreticeşte de o falşă interpretare a 
unei filosofii moderne, au pierdut demult orice scrupul de gust 
ori de decență. Cu cit insulta e mai grosolană, prostia şiinepția 
mai definitivă, ignoranța mai crasă, cu atit sint mai încintaţi. Ei 
dispreţuesc civilizația şi bunurile ei, pentru aspectul ei tehnic, 
confortabil — şi zic ei— mediocru. Voesc să o înlocuiască cu 
cultura care e o atitudine originală şi spontană a sufletului, pe 
deasupra confortului, a tehnicei şi a democratizării valorilor 
spirituale. Dispreţuesc obiectivitatea şi o voesc înlocuită de un 
subiectivism îngimiat şi personal. Pe un ton de o vulgară in- 
sultă, adolescenţi imbecili injură de dimineaţă pănă seara merite 
şi valori evidente, ca să dea iluzia de forțä şi tinereţă. Dar cine 
nu recunoaşte aici altoirea unei mode pe un fond de incultură 
şi barbarie. La această revendicare oarbă a instinctelor unor 
ri care contrafac ideile timpului ca să-şi scuze sălbătăcia 
nativă, cîțiva cel puţin din generaţia noastră, vor şti să pro- 
testeze. Aşa dar s'a inventat de cităva vreme aici, la noi, un nou 
dualism: civilizație şi cultură. Cea dintăiu e dispreţuită pentru 
mecanizarea şi mediocritatea ei. Dacă aceasta inseamnă cultură, 
atunci sintem pentru civilizaţie. Ceiace trebue poporului nostru 
însetat de dreptate şi libertate, nu e „cultura” subiectivă de tem- 
perament excesiv a cutărui june, î rat de nerăbdare în ari- 
vism. Nu ne trebue specimene de proleţi, de nietzscheeni, de li- 
teraţi disperaţi şi originali, artişti singularizaţi ; ideologi cu: 


124 VIAŢA ROMINEASCĂ 


„parti-pris"-uri nostime şi interesante. Dacă aceasta e „cultura“ 
sufletului, preferăm civilizația mai modestă a materiei. Ceiace 
lipseşte poporului nostru sint libertatea, şoselele, dreptatea şi cu- 
rățenia străzilor. Ne trebuesc ciţiva oameni de caracter şi cite- 
va mii de „water-closete" sistematice. De atitudini literare deli- 
cioase în subiectivismul lor capricios şi picant, ne putem dispensa la 
urma urmei. Nu ne trebue lux, cind nu avem necesar. Nu ne trebue 
capriciu, cind nu avem normal. Poporul acesta trebue prefăcut 
omeneşte in massele sale profunde. Aceasta trebue să înțeleagă 
tineretul de astăzi. Vitalitate, energie, da. Dar în serviciul civilizaţiei. 
Barbarie agresivă nu înseamnă numaidecit tinereță. Grobenie 
Şi injurătură nu inseamnă temperament. A avea douăzeci de ani 
nu exclude a avea nobleţă, generozitate, cuviință. Că energia 
poate fi dulce, iată ce nu pricepe tineretul nostru, 

Maurice Barrès spunea că tinereța e timpul în care admi- 
răm şi ne umilim. E timpul delicateţei de suliet, al pudorii vir- 
ginale, al adoraţiei, al curiozităţii, al stiiciunei metafizice în fața 
infinitului, al elanului generos şi filantrop, al dărniciei de sine şi 
al iubirii de oameni. Să ne stimulăm forțele şi idealul. Să nu 
credem numai în critică şi rațiune, mai ales, fiindcă poporul nos- 
tru, decepționat de seculare iluzii, tinde cătră scepticism, cătră 
şiretenie, cătră pehlivănie, Să lim puri şi entuziaşti, să avem i- 
maginaţie, căldură şi romantism, dar să nu cădem pentru asta 
în protanare şi banditism. SA păstrăm capul pe care-l avem, în 
care natura a pus luciditate, Dacă vă trebue avint şi eroism, nu 
e nevoe iarăşi de misticism şi obscurantism. Ordinea intelectuală 
trebue lăsată în pace. Altfel mergem cătră obscurantism, şi tocmai 
de aceasta n'are nevoe poporul nostru întunecat în massele sale 
adinci, sau superficial luminat in ceiace se cheamă, cu indul- 
genţă de multe ori, etita sa, Să nu urim informaţia şi spiritul de 
obiectivitate pe care-l dă ştiinţa, mult necesară nouă. Ca să 
justifici subiectivismul trebue geniu, Şi acela nu e dat oricărui 
student ori autodidact care a mirosit aroma a doui-trei cărţi 
subțiri, Jocul e periculos şi nu e hărăzit oricui să reușească. Geniile 
sînt două-trei pe secol. Disciplina intelectuală va veni prin zu- 
punerea cu răbdare la obiectivitate, care e operă a raţiunii. Com- 
plectaţi pe aceasta cu sentiment, cu instinct, cu intuiție, cu ce 
vreţi. Dar nu o desființaţi, fiindcă lberarea noastră din intuneric, 
numai prin ea va veni. Să culegem tot ce-a inventat civilizaţia 
în cursul ei şi să aplicăm conştient şi muncitor aici. 

Vi se pare că poporul nostru e närävit în şiretenie şi peh- 
livănie, că e adinc materialist în aspirații ? Rămine lupta pe cale 
etică. Acolo trebue Forțe de afectivitate şi simpatie, tinereţă şi 
luptă. Acolo avem nevoe de mult, mult martiraj moral. 
trul e că fiecare îşi zice: „à qui le premier“? Fiecare aşteaptă 
ca să inceapă camaradul său, In domeniul moral, aplicaţi toate 
învăţăturile antipozitiviste, mistice, afectiviste, Dar acolo, ştiu bine, 

„e mult mai greu. E mai uşor să combaţi rațiunea, luciditatea 


______ CRONICA IDEILOR 125 


spiritul critic, în violente articole de superbă teorie filosotică. Dar 
e infinit mai greu să te expui în domeniul practic. Atiţia tineri, 
sublimi de adorație pentru elanul vital, n'ar risca o iotă din co- 
moditatea lor, ca să protesteze contra unei nedreptăţi, contra 
unei persecuții, contra unui favor ori contra unei ilegalităţi. Din 
contra, de cele mai multe ori ei se tac soldaţii tuturor exploata- 
torilor şi închid ochii, distrați, la evidente şi strigătoare nedreptăţi, 

Generaţia noastră, dacă îşi simte vre-o chemare va trebui 
să dea lupta pe terenul etic. Va trebui să combată cu disperare 
bizantinismul, lanariotismul, şiretenia, tare scepticismul tri- 
vial şi jovialitatea zellemistă cu care Rominul nostru trece uşor 
peste cele mai tragice situații. Revendicăm pentru onoarea acestui 
popor puţin sentiment tragic al existenței şi puţină amără- 
ciune conştientă, în locul operetei sinistre care ne macină ener- 
giile cu veselă indiferență şi nesimţită inconștientă. Cu alte cu- 
vinte, să creiem o etică rominească, 


+ 
a + 


Idcia de ordine, cel de al doilea imperativ al generației 
noastre, trebue lämuritä şi ea, ferită de ereziile care o falşifică. 
Liberalismul manchesterian subt forma sa excesivă duce la 
anarhism. Jumătatea a doua a sec. al 19-lea a văzut peste tot ruina 
lentă şi înlocuirea liberalismului în toate ţările, chiar şi în patria sa 
de origină, in Anglia. „Laisser faire, laisser passer" în formă 
absolută a murit peste tot. A lost un vis frumos şi până la un 
punct irealizabil. Posibilitatea de libertate absolută pentru in- 
divid, aşa cum o visau Renan, Faguet, ori prinţul Kropotkin 
a lost o generoasă utopie. Naţiunile au simţit nevoia să-şi 
stringă rindurile într'o disciplină colectivă. In locul dezor- 
dinei libertare a apărut nevoia de solidaritate. Alară de aceasta, 
„laisser faire“ însemna de multe or libertatea celui mai tare de 
a exploata pe cel slab. Războiul care a adus o relaxare a spi- 
ritului de orientare al colectivităţilor, a evidenţiat şi mai bine 
necesitatea unei regrupări organice. Dar ideia de ordine se 
"putea satisiace în două feluri: prin dictatură ori prin cooperaţie 
democratică. Exemplul unor ţări ca Italia ori Rusia au creat în 
unele cercuri o stare de spirit favorabilă dictaturilor. S'au creat 
şi citeva doctrine „ad hoc“. Valuri de imitație au ajuns pănă 
şi la noi. Dar cum am arătat în altă parte, următorul raţiona- 
ment e evident: la noi lucrurile nu merg prea bine, democraţie 
n'am avut, deci nu democraţia e vinovată de cele ce se intimplă. 
Realizarea ideii de ordine prin dictatură mi se pare imposibilă, 
atunci cînd dictatura nu e adusă cu asentimentul majorităţii 
poporului, adică după o revoluţie. O dictatură care se impune 
de sus în jos nu poate să fie decit o exploatare de clasă. Și, 
ceiace e mai grav, se coniundă foarte des, mai ales la noi, ideia 
de ordine cu ideia de oprimare. A călca legea oricind în favoa- 
rea nu importă a cui, a träi în nestabilitate şi imprevizibilitate 


126 VIAŢA ROMINEASCĂ 


juridică, cind guvernele schimbă mereu legile, nu inseamnă a fa- 
voriza ordinea. Aceasta e înainte de toate | te. Dictatura 
e de cele mai multe ori, după cum sa exprimat foarte fericit, 
un om politic al nostru, „anarhie tiranică*. Nu ne putem abține 
aici de a mai repeta încă ceva. Că toate țările care se găsesc 
în fruntea civilizaţiei, se guvernează democratic şi că, în schimb, 
toate popoarele rămase în urmă se găsesc subt regim de dictatură 
abuzivă. Deoparte Franţa, Anglia, America, Germania, Elveţia, 
Belgia, Austria. De cealaltă Grecia, Rusia, Italia, Ungaria, Spa- 
nia, Turcia, 

Ordine şi regrupare da, dar subt semnul solidarităţii orga- 
nice a în lui popor. Cooperaţie strinsă, dar admisă a pret 
tată de toţi. Căci ordinea nu poate fi o constringere. Ca să fie 
definitivă şi durabilă, ea trebue să fie o adeziune. Să ne dăm în 
deplină n a şi libertate de alegere disciplina care ne trebue 
şi ne convine. lată un minunat program pentru generația noastră: 
să realizeze ordinea prim acceptare nesilită. Să organizăm forţele 
de cooperare ale neamului, solidaritatea naţională pe un princi- 
piu lecund de unire şi pace. 

Să cagetăm cu răbdare şi cumințenie la toate aceste cons- 
pron Mă. ceia ri ata ie să = prea pornită pe o singură 
cale. enja ei la unele deviaţiuni e tot aşa de ioasă, 
şi avintul ei creator. i: x, EEA 


Mihai D. Ralea 


Cronica şcolară 


Centenarul şcoalei primare din Moldova. 
Contribuţii. 


Invățămintul nostru de toate gradele nu-şi are incă o isto- 
sie complectă 1. Ne lipsesc pentru aceasta nu numai studiile de 
sinteză, în care să se urmărească sistematic evoluţia şcoalei romi- 
neşti, dar și studiile prealabile pentru o asemenea operă: nu s'au 
scris încă monografiile multor şcoale; nu se cunosc decit vag şi 
subt formă de prezumţii influenţele subt care s'au dezvoltat şcoa- 
lele noastre. N'avem apoi o istorie a manualelor didactice 2. lar 
ideologiile, care au determinat diferitele reforme de învăţămînt, 
abia dacă sint indicate, 

In deosebi şcoala noastră primară, care,—e vorba de cea din 
Moldova, —în curind împlineşte 100 ani, ma atras până azi aten- 
ţia nici unui cercetător, ca să-i insăileze impresionanta ei activi- 
tate. E adevărat că o astfel de operă nu-i uşor de realizat, că nu 
promite „zgomot“, dar tot pe atit e de adevărat că o cunoaştere 
mai complectă a uneia din cele mai principale instituţii de cultură, 
ar provoca repercusiuni profunde în spiritul public despre rolul şi 
valoarea şcoalei primare. 


1 Există —e adeviral—o „Istorie a şeoalelor* scrisă de V. A. Urechia, 
în trei volume, însă ea reprezintă o simniă înșirare cronologică a evenimen- 
telor, (cf. V. A. Urechia, Istoria şcoalelor dela 1800—1854, 3 tbmuri, Bucu- 
Ag = imeria Statului, 1892). “Totuşi ca material istoric, opera lui Ureche 
e foarte 


2 Pentru Ardeal cunoaștem In acest gen studiile de mare valoare ale 
d-lui O. Ghibu, 185: Dr. O. Ghibu, | Bucoavnele; Îl Abecertarele din Transil- 
vania; M, cărțile de cetire din Transilvania, Bucureşti, Socec & Sfetea, 
1916). Pentru abecedarele din Moldova avem şi noi un studiu în preparație. 


128 VIAȚA ROMINEASCĂ 


Astfel de reflecţii ni s'au trezit în minte în mod natural în 
momentul in care, cu prilejul centenarului şcoalei primare din Mol- 
dova, ne-am gindit să dăm citeva informaţiuni despre: 

a) Imprejurările istorice în care au luat naştere ; 

b anizarea ; 

c) Programele şi manualele didactice ; 

d) Profesorii primei şcoale primare moldovene. 


Prima şcoală primară din Moldova se deschide în anul 1828, 
la 23 lanuar, în laşi, la mănăstirea Trei-lerarhi, unde se mai 
găsea pe acea vreme o școală grecească. Terenul pentru înfiinţa- 
rea ci fusese pregătit cu mai mulți ani înainte. Incă dela începu- 
tul sec, al XIX-lea—la 1804—luase ființă, din iniţiativa Mitropoli- 
tului Veniamin Costache 1, seminarul dela Socola, pentru creşte- 
rea- şi învăţarea viitorilor preoţi. La citiva ani după aceia, la 1814, 
se înființase apoi, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, o a doua 
şcoală importantă pentru cultura naţională: o şcoală de ingineri, 
în care se preda un curs de matematică teoretică, urmat de apli- 
cații la geodezie şi arhitectură. Pentru chestiunea care ne intere- 
sează, ambele şcoale au avut un rol important, prin aceia că în- 
tr'insele s'au predat cursurile în limba naţională, pregătind astfel 
terenul pentru înzestrarea limbii romineşti cu termenii ştiinţifici 
necesari. Dar influența ambelor şcoale nu se putu exercita în stil 
mare. În deosebi, şcoala de ingineri trebui să-și închidă porţile 
odată cu mişcarea grecească dela 1821 şi cu plecarea lui 
Asachi la Viena. Cit priveşte seminarul, acesta e adevărat că a 
avut un rol mult mai intens, însă numai pentru o anumită clasă 
socială, pentru cea clericală, mai ales la început. Deaceia şcoala, 
care avea să exercite cel mai mare rol în dezvoltarea culturii na- 
tionale şi în special în propagarea acesteia, avea să fie şcoala pri- 
mară, care se fundează la 1828. 

Cu cîteva luni mai înainte, pela 15 August 1827, se întor- 
sese din străinătate Gh. Asachi, animatorul Ca al epocii sale. 
Fundatorul „Albinii” venea din Viena, unde fusese în curs de 5 
ani agentul diplomatic al domnitorului loniță Sandu Sturza 2. Pe 
atunci Viena și Austria, dealtfel ca toate țările germanice din Vest, 
intraseră de mai bine de un deceniu în sfera de influență a ideo- 
logiei pestalozziene, şi lucrau în spiritul acesteia, la intemeerea a 
cît mai multe şcoale pentru popor. Dealtfel, curentul tinăr demo- 


1 CE. G. Asachi, Relaţie istorică asupra şcoalelor naționale în Moldova 
dela a lor restatornicire, laşi, Albina, 1838. 

2 Ch a stat la Viena, Asachi a căutat şi nişte acte cu privire la drep- 
turile şcoalelor dela Trei-lerarhi asupra unor moşii donate de Vasile Lupu. 
CE. V. Petrovanu, istoricul şcoalei normale „V. Lupu“, (în Anuarul şcoaltei not- 
mule sV, Lupu”) laşi, 1927, p. 10. 


ee 


CRONICA ŞCOLARA 129 


cratic, era sprijinit şi de principiile revoluției franceze, cu idealurile 
ei de libertate, egalitate, fraternitate, idealuri care promovau acte 
de atenţiune pentru popor. Faţă de această atmosferă a vremii 
sale, un cărturar de talia lui Asachi nu putea rămine insensibil. 
Acesta, determinat de stările de lucruri constatate In Apus, de 
îndată ce revine în țară şi-şi ia postul de referendar al şcoalelor, 
aduce în discuţia epitropiei chestiunea şcoalelor. 

Din epitropie, care avea în a sa şcoalele, făceau parte 

acea vreme Mitropolitul Veniamin Costache, apoi Costache 
| onineetib Vornicul Mihalache Sturza şi Gh. Asachi. In urma 
schimbului de vederi, pe care Asachi l-a avut cu Epitropia, aceasta 
redactă un raport cătră Domn, în care cerea fundarea de şcoale, 
pe motivul că „bunele învățături sint pentru omul cel cugetător 
o viaţă sufletească pe pămint“. Raportul poartă data de 1 lanuar 
1828. Domnitorul, om cu înţelegere şi cu dragoste de neam, își 
dădu de îndată aprobarea sa, cu care ocazie făcu și unele apre- 
cieri personale asupra valorii învăţăturii. „Cetindu-se această ana- 
forà a Prea-Sfinţiei Sale Părintele Mitropolitul, —scria Domnul—şi 
a D-lor Boerilor Epitropi ai şcoalelor naţionale a Moldovei ne-am 
încredințat că a ei cuprindere este întru toate potrivită cu obştes- 
cul folos și cu părinteasca noastră plecare spre propovăduirea şi 
înaintarea bunelor învățături“. 

Aprobarea sa, Domnitorul a dat-o la 5 lanuar, dar deschi- 
derea şcoalei a avut loc ceva mai tirziu, căci nu era vorba în a- 
maforă 1 să se înființeze numai o singură școală, ci două; o şcoală 
primară şi o alta gimnazială. Deşi ambele fură aprobate, ele nu 
se deschiseră la aceiaşi dată, din cauza localului care nu era încă 
pregătit. Mai întăiu se deschise şcoala primară, în ziua de 23 la- 
nuar 1828 cu un curs de abecedar, pe care îl tinu Gh. Săulescu, 
Apoi se deschise gimnaziul—se că la 1 Maiu — gimnaziu 
care deveni mai tirziu Academia Mihăileană, iar în urmă Liceul 
Naţional de azi. 


iL} 


Inceputurile şcoalei primare din Moldova au fost” modeste şi 
se datoresc, în ceiace priveşte organizarea, celor doi oameni de 
şcoală din epoca aceia: lui Gh. chi, care în calitate de refe- 
fendar avea grija şcoalelor şi lui Gh, Săulescu, care s'a impus dela 
început ca profesor, pe baza studiilor sale întinse făcute la Atena 
şi Viena în curs de mai mulți ani. 

Frima noastră şcoală primară a avut două clase, care se 
făceau în doi ani şcolari : clasă se numea „Clasul elemen- 
tar“ şi era clasa pentru începători. Intr'insul se predau cunoştinţe 
de abecedar, deci, scrierea, cetirea, numărarea şi citeva rugăciuni. 


1 Cf. T, Codrescu, Uricariu, p. 30 sq, 


130 VIAŢA ROMINEASCĂ 


„Clasul elementar“ a fost deschis la 23 lanuar, de cătră Gh. 
Seulescu, care era considerat „profesorul de filologie“. Clasa a 
doua, care s'a numit „Clasul normal" şi ar corespunde diviziei a 
doua și a treia, s'a deschis ceva mai tirziu, la 28 Mart acelaşi an, 
de Săulescu și alți colegi ai săi. Cum în clasa aceasta, obiectele 
erau mai numeroase şi acestea constituiau baza învățămîntului 
primar, după numele de „Clas normal" s'a numit apoi şi şcoala, 
multă vreme, şcoala normală 1. Termenul de „şcoala normală“ şi 
„Clas normal“ pe care primii dascăli îi intrebuințau cînd era 
vorba de ceiace noi azi înțelegem prin şcoală primară, fusese im- 
portat de Asachi şi colaboratorul său Seulescu din Austria, unde 
prin şcoala normală se înțelegea şcoala primară, cum dealtfel încă 
se mai uzitează în Bucovina pentru școalele din oraş. 


Dela 1828 pănă la 1832, în Moldova a funcţionat o singură 
şcoală primară de stat, Dela 1832 înainte iau naştere prin regu- 
lamentul organic şcoalele primare judeţene, adică o serie de 7 
şcoale primare care se fundează în capitalele de judeţ 2. Astfel 
de şcoale iau ființă în Huși, Galaţi, Birlad, Roman, Focşani, Bo- 
toşani şi ceva mai tirziu, la Piatra-Neamţ. Tot dela această dată 
sporindu-se obiectele de invăţămint din programa şcoalei primare, 
sa mări! în mod natural şi durata cursurilor. Astfel, în loc de a 
se face cursul normal întrun singur an, s'a decis ca acest curs 
normal să se facă în doi ani, Ca un corolar al acestei modificări 
a intervenit o sporire a numărului anilor de cursuri, aşa încît 
dela 7832 Inainte şcoala primară durează trei ani. 

La 1851 o nouă modificare avu loc în programa Invățărmin- 
tului primar : noi materii de învățămînt se introduseră, cerînd pen- 
tru studii un timp mai indelungat decit programa analitică anterioară. 
Dela această dată, şcoala primară îşi spori numărul anilor de 
cursuri dela 3, la 4 ani. 

Dela început şcoala primară fu destinată copiilor din toate 
categoriile sociale. Intr'insa se primeau elevi între 7 şi 12 ani. Cei 
ce doreau să urmeze cursul elementar, puteau să se înscrie în 
şcoală în orice vreme a anului, nefiind fixată pentru aceasta o 
dată anumită, Cit priveşte celelalte clase, timpul de admitere fn- 
eeta odată cu începutul iernii. 

Anul şcolar începea la 1 Septembrie şi dura pănă la 1 Iunie, 
eind urma vacanţa mare, exceptindu-se, bine înțeles sărbătorile 
religioase şi vacanțele de Crăciun şi Paşti. 


1 Ceiaca a dat naștere la unele confuzii : unii, vezi de ex, S. R. Fomac 
inv, normal din Rominia, Bucureşti, Göbl. p. 81 sq. au crezut că „şcoala nor- 
mal” dela TreiAerarhi, lundată la 1823, ar fi fast o şcoala pregătitoare de 
invăţiitori, neștiind, că în acest caz, ar fi trebull săi se zică, potrivit no- 
mencinturii vremii, şcoala preparândală. 

2 De relevat că tot în epoca aceasta —la B Noembze 1834 s'a deschis 
prima ERAI, primari de fete din Moldova în laşi. CI. G, Asachi Relatii- 
op. cil, p. 239, 


— — CRONICA ŞCOLARĂ 131 
Orele de studiu erau şi ele reglementate. Profesorii erau o- 
“bligaţi să țină clasă dela 8 la 11 şi dela 2 la 5 după amează, în 
timpul verei şi dela 2—4 în timpul iernei |, 
fe ga primelor şcoale primare, aşa cum se degajează din 
cele de anaforale, era dublu: să promoveze cunoaşterea de carte 
a copiilor din diferitele straturi sociale şi să pregătească buni func- 
ționari. In ce private scopul al doilea, e de observat că însuşi 
domnul, în anatoraua sa, e de părere să se acorde oarecare avan- 
tajii ca de pildă accesul în funcţiile publice, tuturor tinerilor care 
trequentează cursurile şcoalei primare. „Toți tinerii păminteni ce 
vor petrece cursul public al şcoalelor naţionale — spunea anaforaua 
— şi vor avea bune atestaturi să se protimisască a intra în can- 
celariile păminteşti spre a le fi ca o dreaptă mulțumită a ostene- 
lelor lor şi o înlesnire la împlinirea slujbelor“ 2. De cîtă impor- 
tanţă era o asemenea decizie o relevă A. D. Xenopol cu multă 
perspicacitate: „Ea a fost — relevă marele nostru istoric — una din 
cele mai puternice lovituri date boierilor, intrucit acuma şi ştiinţa 
de carte dădea dreptul la funcțiuni, prin urmare la boerii“ 3, 


i. 


Programa şcoalei primare era simplă, in „clasul elementar“ 
se predau „buchile* numărarea şi rugăciunile. In „clasul normal“ 
programa dela 1828 prevedea următoarele materii: limba romi- 
nească cu gramatica, caligrafia, catihisis (religia) şi aritmetica. Geiace 
trebue să relevă este faptul că în prima noastră programă ana- 
“litică de curs primar nu a fost vorba nici de istorie, nici de geo- 
grafie, nici de ştiinţe fizico-naturale. 

La doi ani după aceia, la 1830, programa analitică apare 
sporiță cu alte două obiecte: geografia şi cetirea latină. Firește, că 
la „cetirea latină“ nu era vorba de învățămîntul limbii latine, ci de 
cunoaşterea caracterelor latine. Prin această modilicare, prin intro- 
ducerea cetirii latine se pregătea sistematic terenul pentru inlocu- 
irea „chirilicti“, Tot la această dată, după o statistică a lui Asachi, 
reese că sar fi introdus şi istoria 4, Ceiace merită să fie relevat 
de data aceasta, e faptul că în învăţămintul nostru apar cele două 
obiecte — geografia şi istoria — ca materii de cunoştinţe generale 
alte popoare şi țări. Procedarea şi-ar putea afla justificarea 
în că, nefiind studiate deplin nici istoria, nici geografia tă- 
rilor romine, profesorii se mărgineau la predarea citorva noţiuni 
de geografie şi istorie universală. 

O altă modificare a programei avu loc la 1851 cind se în- 


— 


Datele. acestea s'au extras în buni parte din V. A. Urechia, op. cil. 
T. Codrescu, Uriċariul II, p. 32 şi 35. 
i D. Xenopol, „Memoriu asupra Invăţim, Sup.. in Moldova, laşi, 


1 
2 
3 
p è 
4 Ct. V. A. Ureche, ap. cit, p. 208; şi A. D. Xenopol, op. cit. p 4% 


-1885, 


132 VIATA ROMINEASCĂ 


troduse în învățămîntul primar istoria Rominilor, geografia țărilor 
romine şi limba latină. Modificarea aceasta e extrem de impor- 
tantă. Pe deoparte ca pare a fi ecoul ideologiei de politică naţio- 
nalistă care la noi începe cu mişcarea dela 1821 și care culmi- 
nează cu evenimentele istorice petrecute la 1848 și 1859 în cele 
două principate. Pe dealtă parte, modificarea aceasta a avut che- 


marea să cultive, odată cu înmulţirea numărului şcoalelor, conştiinţa + 


naţională în straturile populare şi să pregătească astfel în mod 
fecund și pe o scară întinsă conştiinţa naţională pentru marele: 
eveniment al unităţii naţionale din 1918. 

La cîţiva ani după aceia, la 1857, programa analitică suferi. 
o nouă modificare. De data aceasta se scoase invățămintul limbii 
latine din şcoala primară, substituindu-i-se în schimb obiecte de 
mare importanţă ca: noţiuni de istorie naturală, de fizică populară, 
de contabilitate şi de desen lincar. După aspectele pe care le 
prezintă noua modificare, s'ar putea conchide aprioric că schimbă- 
rile intervenite în programă mar [i străine de atmosfera pozitivistă 
din filosofia apuseană ale cărei ecouri s'ar fi putut să aibă reper- 
cusiuni şi In ţara noastră prin numeroșii tineri, care şi-au făcul 
studiile în apus, În vremea aceia |. 

Pe cit de interesant e modul cum a Tuat naştere şi s'a dez- 
voltat programa analitică a cursului primar, tot pe atit de intere- 
sant ni se pare de relevat modul cum s'au alcătuit primele noastre 
manuale didactice de curs primar. 

Frima şcoală primara din Moldova şi-a inceput activitatea 
fără manuale didactice, Dealticl, fenomenul acesta este explicabil. 
pentru cel ce cunoaşte epoca corespunzătoare. La 1828 nu avem- 
cărți de curs primar, pe deoparte pentrucă mavea cine să le 
ceară, dat fiind faptul că pănă la 1832 a existat o singură şcoală 
primară, pe de altă parte pentrucă erau prea puține tipografii. 
Astfel, la 1828, în toată Moldova erau doar trei tipografii: a Mà- 
năstirei Neamțului şi a Mitropoliei, care se ocupau cu tipărituri 
bisericești şi a treia, a „Albini“ lui Asachi, cate trebuia să răs- 
aia tuturor nevoilor culturale ale epocei. Interesant este apoi 
aptul că până în 1830 Iaşul n'a avut nici o librărie. Până la data 
pomenită cărțile se vindeau la o dughiană de braşovenie a aso- 
ciaţiei Dimitrie & Gavril, stabiliţi întrun magazin lingă Mitropolie. 
Prima librărie se deschide în laşi în anul 1830 de un librar venit 
din Lemberg cu numele de Wild, In librăria sa, acesta aduse mai. 
întăiu ciuţi străine în diferite limbi, în deoşebi, în franțuzeşie şi 
nemțeşte, stampe botanice de flori şi ierburi, stampe zoologice şi. 
arhitectonice, portrete de persoane celebre, etc. 

Nefiind cărţi, lecţiile la inceput se făceau de cătră dascăli 
cu ajutorul tablei şi a unor cartoane, după metoda Lancaster, cum 
vom lături dealtfel mai jos. Unii profesori, la clasul normal, făceau 


1 S'ar putea conchide cu oarecare aproximaţie, că ama analitic 
se curs primar s'a alcătuit în linii generale între pen 1281097. 


PRESS 


CRONICA ȘCOLARĂ 133 
cursul á manuscris. Astfel aritmetica se preda după manuscrisul 


profesorului Filipescu care fusese prealabil aprobat de epitropie ; 
geografia, după manuscrisul lui Fabian, plenul e dipi ma- 
nuscrisul lui Gi. Sculescu. 
Această stue de lucruri a durat însă numai pănă la 1832, 
Wela care dată incepură a se tipări manuale didacti:e. Prima carte 
de curs primar fu abecedarul lu! Seulescu, întitulat! „Ăntâile cu- 
de litere şi de idei pentru tinoranea shâlalor începâtoare“, 
apărul la lași în tipogralia Albinei în 18321, Cu ocazia aceia, 
+, în numărul sáu din 22 Octombre, făcea următoarele 
“ellecțiuni: „Lipsa căriilor elementare sau începitoare în limba 
patriei este una din cele maisimiite piedici, cara prese până a- 
cum sporirea învățăturii. Spre Întimpinarea unui asemenea neajuns, 
s'au pregătit căriile trebuincioase, care pe rind se vor tipări”, 
Ceiace s'a şi realizat, Rind pe rind apărură diverse manuale 
şcolare de cars primar şi secundar, asigurindu-se astfel posibilita- 
tea unui învătâmint mai temeinic, Dintre acestea menționăm gra- 
matica 2 lui O. Seulescu, o lucrare complizată ṣi voluminoasă, a- 
părută la 1333, apolo „geografie mici” de V. Fabian şi un catehis, 
Toate acestea — în afară de catehis sint compilate după manuale 
din Austria, unde autorii lor îşi făcuseră o bună parte din studii. 


IV, 


Despre protesarii primei şcoale primare moldovene, posedăm 
puţine date. Cal mai cunoscut e Gh. Seulescu 3. S'a născut la 
1792, în ținutul Fălciului, din părinți răzeși, 

Fiind un tinăr fără avere, e ajutat de Mitropolitul Veniamin 
Costache, că să-şi poată face astfel studiile universitare la Atena 
şi Viena, Reintors în țară, a funcționat mai întăiu ca profesor de 
şcoală primară la cursul elementar, după aceia la cursul normal, 
iar cînd se înființează Gimnaziul, funcționează la cursul secundar, 
predind retorica și istoria universală. E şi attor didactic, scriind 
următoarele lucrări: un abecedar—primul abecedar din Moldova,— 
o grămatică romincascii în două volume, complicati şi greoaie, 
compusă după gramatici nemţeşti, o istorie universală şi o mito- 

1. Abecedarul tui G. Seulezcu diferă mult de abecetarele de azi, indea- 
tbi prin o excesivii boziiție de material. El cuprindea : aliabotul, ini, 
idatortile acolarilor, notiuni despre timp, elemente, părnint, societate, į 
de istorie naţionali, fabule, cugetări, tabela Jui Pytagora ete. Din acest abe- 
sedar epitropia a diruit 599 de exemplare ëlevilor săraci din lași și ieus 


Ă matica lui G. ate două părţi şi e tipărită în două vo= 
Jumet Partea I etimologică, 236 pagini; Parter Il sintactică, 160 pagini. 
le desnre G. Sealescu ni le-au furnisat V. A. 


Ureche, op. citi 2, A, D, Xenopol, Memoriu asupra înviţămintului superior 
ia ù 1835 Seul 
Arhiva, Vi, p. 108. 


134 VIAŢA ROMINEASCA 


logie. A fost apoi colaboratorul cel mai de spronge al lui Gh. 
Asachi : cind acesta lipsea din laşi, Seulescu avea treaga con- 
ducere a „Albini“. 

Un alt profesor al primei şcoale primare a fost Vasile Fabian 1 
sau Bob. Era ardelean de origină, născut la 1795 in satul Ruşii 
Bărgăului, în Ardeal, lingă orașul Bistriţa. A învăţat mai întăiu în 
şcoala romînă din satul Maier, iar dela 1807 înainte în şcoala 
militărească din Năsăud, de unde la 1810 trece la Gimnaziul din 
Blaj. A urmat filosofia şi dreptul la Cluj, iar la 1820, înainte de 
a-şi fi terminat, cursurile universitare, Asachi îl aduce ca profesor 
la Seminarul din Socola. La 1828 predă pentru puţin timp la 
cursul normal, trecind imediat la Gimnaziu, unde i s'a încredințat 
învățămîntul matematicii, peogratiei şi limbii latine. A fost autorul 
unui manual mic de geografie. A murit în 1836, 

In afară de aceștia, au mai funcţionat la şcoala primară încă 
o serie de alţi profesori mai puţin cunoscuţi ca: Teodor Verescu 
şi I. Nanu, la cursul elementar, unde succedau lui Gh. Seulescu ; 
apoi paie loan Silvan Sachelarie şi Gh. Filipescu la cursul 
normal, 

Pentru munca depusă, profesorii erau retribuiti de cătră 
Epitropie cu lefuri inegale, Cea mai mare leafă, o aveau cei doi 
profesori cu studii universitare străine : Gh. Seulescu şi V. Fabian, 
Primul, era plătit anual cu 3000 lei, iar al doilea cu 3600 lei. 
Preotul loan Silvan primea numai 1200 lei, iar preotul Constantin 
numai 1000 lei. Unii profesori beneficiau în plus si de oarecari 
avantagii, Astfel, Seulescu, Fabian şi preotul Silvan Sachelarie, be- 
neficiau de următoarele : locuinţă in școală, lemne, cîte 20 oca 
de luminări pe an şi cite o pine şi o oca de vin zilnic 2, 

Pentru astfel de retributie li se cerea o muncă destul de 
interesantă de cunoscut pentru epoca noastră. Astfel, sistemul 
propunerii obiectelor, a scrierii şi cetirii în clasul elementar, cra 
cel Lancasterian. Băeţii stăteau în nişte bănci, ce erau aşezate cu 
fața spre părete. In faţa fiecărei bănci se alla scaunul de nisip. 
lar în faţa acestora, stăteau atirnate pe păreţi mari tabele cu litere 
sau silabe, care, ca să nu le strice copiii, erau apărate prin cer- 
curi de fier. De fiecare bancă era cite un monitor sau şef de grupă. 
Acesta arăta colegilor săi litera depe tablă, iar elevii între timp 
priveau şi urmăreau cu ochii elementele literii. După un moment 
de contemplare, monitorul dădea ordin să se scrie litera pe tablele 
cu nisip din faţa şcolarilor. Scrierea se făcea cu degetul sau cu 
un cui, care lăsa urme pe nisip. Cind operaţia era terminată, urma 
corectarea. Șeful băncii trecea pela fiecare elev şi-i îndrepta gre- 


1 Pentru V. Fabian cf. 1. A. D. sera i : cit. 2. Vasile Pabian 
; 


nilor din 
767, (1910—1191 I). 
2 Cf. T. Codrescu, Uricariu VIL 


i CRONICA ŞCOLARĂ 15 


şelile. Odată o literă învățată, se preia în același mod la învă- 
tarea alteia. Totuşi, trecerea dela o literă la alta nu se făcea 
uşor. Mai întăiu, trebuia nivelat nisipul. In acest scop, monitorul 
pronunța vorbele : „Indreptează primare”. La auzul acestor cuvinte 
unul dintre băeţii din bancă, care purta acest titlu de onoare, 
trăgea cu o mala peste tablele de nisip a le netezi şi va in- 
lesni trecerea la scrierea altei litere. Bia o serie de exerciţii 
în acest mod, se trecea la exerciţii pe placă, iar mai tirziu, cind 
„Slovele“ erau învăţate bine, la exerciţii pe hirtie. In cursul aces- 
tor lecţii, profesorii—unii îmbrăcaţi în antereu şi cu fes pe cap— 
se plimbau prin clasă cu minile la spate, corectind pe monitori 
şi supraveghind activitatea clasei. La rindul lor, elevii îmbrăcaţi 
şi ei în anteree, executau ordinele ; iar cînd vreunul dintre școlari 
se arăta refractar măsurilor pedagogice, intervenea pedeapsa: li 
se ridica antereul la partea posterioară, unde li se aplica după 
decizia profesorului, un anumit număr de vergi 1. 

La celelalte clase rolul învățătorului nu diferea mult de cel 
de azi, cu excepția că lipsind manualele, toate cunoştinţele trebuiau 
predate de învăţător. 

Numărul elevilor varia după ani şi era în continuă creştere, 
Aşa în anul 1832 au frequentat cursul începător 129 de şcolari, 
iar pe cel normal 47. Dacă la aceşti şcolari se adaogă şi cei din 
anii precedenţi, se constată că în timp de 4 ani, şcoala Vasiliană 
fu populată rînduri-rînduri de 875 de elevi—ceiace reprezintă de- 
sigur un număr destul de mare, Totuşi... cînd, azi, sunt înscrişi 
la şcoalele primare din țara noastră circa 1.000.000 de elevi care 

entează cursurile regulat, cind anual termină şcoala cam 
70 de absolvenţi, diferența între cele 2 serii de numere e așa 
de izbitoare şi atit de concludentă cu privire la eforturile uriaşe 
care s'au făcut pentru cultura noastră naţională într'un timp atit 
de scurt: de 100 ani! 


La 23 lanuar 1928 se implinesc 100 ani dela înființarea 
celei dintăiu şcoale primare din Moldova. La laşi, la şcoala nor- 
mală „Vasile Lupu“, care s'a dezvoltat pe piedestalul şcoalei dela 
Trei-Erarhi, sa reamintit la 30 lanuar prin o festivitate so- 
lemnă opera mare, pe care a realizat-o şcoala noastră primară 
pe cimpul culturii romineşti. O asemenea dată analoagă datelor 
de comemorare a figurilor istorice, a oferit posibilitatea să se re- 
liefeze funcțiunea culturală, politică şi socială, pe care perseverent şi 
cu modestia ei caraacteristică a împlinit-o şcoala primară rominească. 


Dr. S. S. Birsănescu 


“Informaţii despre modelele de invățămint mau trezit atenţia multora. 
Tonni i az D. anos A of cit p 365; N. A. Bogdan, Oraşul laşi 
ed. pri p. 256 şi V. A. Ureche op. cit. |, p. 143. 


Miscellanea 


loan Al. Brătescu-Voineşti 


Scrisoare adresată iubitului nostru colaborator cu ocazia sârbă- 
toririi sala şi catită în şedinţa festivă dela 23 Ianuarie 1928. 


lubite domnule Brătescu, cred că-ţi închipueşti de ce nu pot 
să fiu lingă d-ta şi ch am dorit să fiu și cit de mult îmi pare 
rău că mu pot fi. 

lubite şi vechiu prietin, cind am luat condeiul In mină, cre- 
deam că ştiu bine ce-am să-ți scriu. Dar acum stau de-un ceas 
înaintea hirtiei și totul ml s'a învăimăşit în minte: primul schimb 
de scrisori dintre noi, fericirea simțită cind ai primit să te îmbarci 
în acea expediție cătră necunoscut care a fost întemenrea „Vieţii 
Romineşti”, bucuriile repetate cind poşta îmi aducea manuscrisul 
d-tale, rarele noastre intilniri, imaginea ființelor delicate din opera 
d-tale, gindul că generația noasiraa ajuns la vremea, oricum me- 
lancolică, a jubileejor, diferitele formule care ar încerca să exprime 
Înțelegerea mea admirativă pentru scrisul d-tale, și alte şi alte multe 
gînduri şi simliri. 

Poate voiu reuşi să concentrez măcar o pärle din toate a- 
cestea, dacă-i voiu spune, prozaic și banal, că din toată cores- 
pondența primită dealungul celor douăzeci de ani, de cind apare 
„Viaţa Rominească“, manuscrisele d-tale au făcut parte, toate, dintre 
puținele a căror lectură n'am putut-o amina un moment. Dacă a- 
veam pe cineva în vizită şi nu-i puteam cere permisiunea să mä 
lase să cetesc, îmi luam acre plictisite şi ostile ca să scap de el. 
Dacă factorul îmi dădea plicul pe drum, cînd mă duceam la şcoală, 
apucam pe uliți lăturalnice ca să am timp să-ți cetesc bucata. 

Te rog să nu ici aceste mărturisiri ca un semn de grando- 
manie din partea mea. Nu vreau să măsur meritele d-tale de ar- 
tist cu interesul meu pentru opera d-tale. Vreau să-mi arăt admi- 
rafia mea de cetitor, şi atita tot. 


> atzi 
$ MISCELLANEA 137 


că, dintr'o veche deprindere dea mă intoarce asupra 
mea, ere, id explic stările sufletești, am căutat să analizez cau- 


ele acestul interes, de o natură cu totul aparte, provocat de o- 


pera d-tale. 

Şi mi se pare că am aflat explicaţia, care să mă mulțumească 
măcar în parte. In fiecare bucată găseam un eveniment, o scenă 
din viață, redate cu putere, dar te păscam şi pe d-ta. O aderenţă 
rară între operă şi realitate pe de oparte, între operă şi d-ta pe 
de alta, care mărea intensitatea de viaţă a creației. Această cons- 
tatare am făcut-o întrun studiu asupra operei d-tale. Şi am fost 
fericit cînd am găsit, mai anii trecuţi, într'un critic străin, pe ca- 
re-l stimez, confirmarea opiniei mele asupra plusului de viaţă şi de 
interes, pe care-l dă operei de artă acest raport între realitate, 
operă şi scriitor, 

Dar şi genul realităţilor zugrăvite de d-ta, şi sufletul adăogal 
acestor realități erau prin cte însele de natură a provoca un interes 
excepțional. intimplările erau emoţionante, profund semnificative şi 
cu fargi perspective asupra sufletului în genere şia societăţii 
noastre în specie—iar sufletul era de o extremă sensibilitate şi 
delicateţă. De aici acea combinaţie rară de realism desăvirşit şi 
de intens şi pătrunzător lirism—de adevăr şi de poezie. 

lar tuturor acestor caita, d-ta le-ai dat toată valoarea prin 
darul unic în literatura nodstră de a răminea în scris admirabilul 
povestitor prin viu grai, realizind astfel la ideal cerinţile genului 
epic—reuşind să dai la maximum iluzia realităţii, | 

Aprig în observaţie, duios în sentiment, d-ta ai fost expresia 

cea mai înaltă şi mai pură a generaţiei noastre, critică şi lirică 
in acelaşi timp. 
Dia pe răzbunat, denunțind grosieritatea mediului, în care 
cei delicati nu au ce căuta; d-ta ne-ai Induioșat, evocind citeva 
ri ideale, care nu se pot uita. Nu există, nu vor exista înli- 
-teratura romină ființi mai delicate, tratate mai delicat, şi în ace- 
fasi timp mai fremetător decit aceste figuri neuitate, a căror viață 
ne cîntă în suflet pentru totdeauna, Printre ființile noastre scumpe, 
pe care le-am pierdut, şi la care ne gindim cu profundă emoție, 
este şi Eliza lui Pană Trăsnea, 
lubite domnule Brătescu, lartă-mă că ţi-am spus aşa dea- 
dreptul admirația mea. Și că în față nu ţi-am vorbit niciodată 
nimic de opera d-tale, Acum, dela distanță, fără să dau ochii cu 
d-ta, am căpătat curaj. E singura compensație pentru regretul de 
a nu fi putut lua parte la sărbătorirea d-tale. E 
iti doresc sănătate şi viaţă lungă,—urare pe care ţi-o fac şi 
toate generaţiile de scriitori grupate în jurul „Vieţii Romineşti“. 


. +3 G. Ibrăileanu 
Sper că cele în scrisoarea de mai sus despre calitățile 
z Fint gi impresiile. cetitorului, nu numai ale mele. 


Voiu mai adăoga acum un alt caracter al operei d-lui Bră- 


138 VIAȚA ROMINEASCĂ 


tescu-Voineşti, care face atit de interesantă lectura nuvelelor şi 
schițelor sale — și care rezultă din aceiaşi sensibilitate ascuţită a 
scriitorului. D, Brătescu-Voineşti nu are în opera sa viaţă şi tipuri 
indiferente. Personagiul e pictat cu simpatie, cu humor, uneori, 
rar de tot, cu antipatie, dar niciodată cu indiferență. Și tot aşa, 
întimplarea nu e niciodată neutră. E tristă, ori comică, — în orice 
caz emoţionantă. 


Toate acestea nu vor să constate decit, incă odată, şi subt 
alt unghiu, aceiași sensibilitate, — aceiaşi însuflețire a realităţii prin 
adaosul de suflet al autorului. Ar fi exagerat, desigur, dar nu prea 
departe de adevăr, dacă am spune că opera d-lui Brătescu-Voi- 
neşti te face ori să plingi ori să rizi. Aceasta este cauza pentru 
care opera aceasta pune mereu în mişcare tot sufletul cetitorului: 
afectivitatea lui prin emoția ei, inteligenţa lui prin comicul ei, amin- 
două deodată prin humorul ei. ; 


Dar genul acesta înseamnă quintesențiarea realităţii. Aceasta 
ne explică şi dimensiunile reduse ale operei. lar cine cunoaşte mai 
deaproape pe d. Brătescu, ştie cit condensează, cît quintesenţiază 
d-sa într'o bucati—după ce quintesenţiase deja realitatea obiectivă, 
care i-a servit ca model. Lăsind din realitatea obiectivă ceiace nu 
e caracteristic — alegind numai viriurile ondulaţiilor vieții — d-sa 
se dedă apoi la același procedeu faţă cu realitatea aşa cum ö 
transpusese deocamdată în bucata sa. 

O operă rezultată din această dublă quintesenţiare nu poate 
fi voluminoasă, 

Opera aceasta de sensibilitate, de caracteristic pur, de fineță 
mu se poate concepe în douăzeci de volume. Fiecare gen, 
fiecare sensibilitate, fiecare reacţie la realitate are, în literatură caşi 
în toate artele, dimensiunile sale. Nu se poate concepe un Mérimée 
autor al unui număr de nuvele egal cu al lui Maupassant. Nu se 
poate concepe un Leopardi autor al unui număr de volume egal 
cu al lui Hugo, chiar dacă Leopardi ar fi trăit optzeci de ani. Nu 
se poate concepe o pictură de concentrare ca a lui Leonardo da 
Vinci, etalată pe-atitea pinze ca a lui Rubens, chiar dacă Leonardo, 
care a pictat patru ani zimbetul Giocondei, s'ar fi consacrat nu- 
mäi picturii. 

Redaţi operei d-lui Brătescu-Voineşti tot ceiace d-sa a elimi- 
nat ca neesențial şi necaracteristic, mai întăiu din realitatea care 
i-a servit de mode! şi apoi din opera pusă în lucru, şi veţi ob- 
ține o operă cu dimensiuni foarte întinse — ca acele extracte con- 
centrate care, diluate în apa din care au fost extrase, redau 
lichidul primitiv. 

„Aceasta nu înseamnă, iubite domnule Brâtescu-Voineşti, că 
opera d-tale trebue să aibă exact dimensiunea a trei volume de 
nuvele şi schițe şi trei volume de teorii filosofice şi sociale (pre- 
sărate cu pagini de creaţie Artistică) şi că te aplaud pentrucă 
de-o bucată de vreme te-ai consacrat excluziv vinătoarei şi pes- 


F ; E MISCELLANEA. EJ 


cuitului de vi în munţii Dornei şi ai oroarea ran Mai 
ales că Sl apani ce minune acum cînd ai ajuns la jubileu, eşti 
mai viu şi mai vibrant decit oricind. 

Cind te-am văzut pentru ultima oară la d-ta acasă, vorbin- 
du-mi cu atita pasiune (şi cu ce ştiinţă!) de undiţele moderne, de 
păstrăvi, de lostriţe, de apele limpezi ale munţilor, eu, biet scrib, 
te-am invidiat. Dar — tot biet scrib — mă gindeam cu melancolie : 
„Pam pierdut!" şi mi-erau antipatici păstrăvii, mai ales că-i des- 
criai răi şi voraci (se vede bine: au mincat pănă şi pe un mare 
scriitor 


D-ta nu ai avut niciodată ambiţie literară. Ai scris nuvele 
şi schiţe din pură plăcere, cum răsădea flori ori cum dregea 
ceasornice Pană Trăsnea. Admirabilă nobleţă a omului, ideală psi- 
hologie solilocă a creatorului de artă,—dăunătoare în anumite îm- 
prejurări scribului, care mu e rău să se ascundă în orice scriitor. 


Thomas 


Cu Thomas Hardy a dispărut cel mai mare romancier al 
timpurilor din urmă şi unul din rarii romancieri din această vreme, 

Un critic francez făcea mai dăunăzi constatarea că roma- 
nul actual este mai mult un eseu decit o operă de ficţiune şi 
de creaţie. Criticul se gindea în deosebi la romanul francez, 
dar constatarea lui e valabilă pentru o bună parte din roma- 
nul contemporan. 


Este sigur însă că romanul a devenit într'o măsură eseu 
mai cu mas in Franța. Afară de povestirile inferioare şi popu- 
lare, care păstrează tradiţia romanului de senzaţie, aiară de ad- 
mirabilii Les Thibault ai lui Roger Martin du pr agi bl 
alte foarte puţine estiri—toată opera romanesc 
alelor iară su e ieratură de idei, intelectualistă, tezistă, filoso- 
fică, chiar şi atunci cind e îmbrăcată într'un stil artist şi strălu- 
citor, ca romanul admirabilului Paul Morand.—stil, pe care nu-l 
avea romanul propriu zis de altădată. Se pare chiar că stilismul 
este în raport invers cu cantitatea de ficțiune şi de creaţie—că 
stilul artist are menirea compensatorie de a înlocui substanța 
vie a creaţiei. cautai 

Ideia şi stilul—iaţă punctul de plecare şi punctul te 
al celor A mulți romancieri francezi de astăzi, ai celor mai 
reprezentativi. Aceasta este desigur şi în spiritul specilic Iranţu- 
zesc—raţionalist, logic, inamorat de idei. După Gide, romanul 
veritabil nu trebue căutat in Franţa, ci în Anglia şi jars 

Romanul este povestire. Povestire bogată, cu intrigă, cu 
ripeții, care ci in cetitor curiozitate, emoție, indignare, 
Ppi. urë —sadsfaciie sau decepție, ca in faja vieții reale. » 
Cuvintul „roman“ presupune toate acestea. „Ca un roman“, 


Ad VIAȚA ROMINEASCĂ 


„cutare a avut mai multe romane în viaţă”, „aceasta numai în 
romane se petrece“, „viața acestui om este un roman*—sînt 
expresii curente, care arată perfect ceiace este un roman. Tot 
aşa cum „un tinăr romantic", „o aventură romantică“, „o noapte 
romantică“ definesc romantismul. 

Romanul propriu zis, ca să lie o operă de valoare, —adică 
să E po cetitorului cultivat, care cere unui roman Îîntimplări şi 
realităţi sufleteşti redate cu artă—presupune multe şi variate in- 
suşiri de creator. Trebuind să povestească—să prezinte personagiile 
—sä le facă să-şi exprime sentimentele—să le unalizeze suflețul -- să 
incadreze viaja în mediul fizic şi social: romancierul va trebui 
să aibă talent epic, dramatic, liric şi descriptiv, să fie psiholog 
şi sociolog. Sarcina romancierului este grea, căci el trebue să 
redee viața cu adevăr şi cu poezie, in feluritele ei forme. 

Thomas Hardy a fost acest romancier, A lost romancierul 
prin excelență. Creator, gi nu eseist. 

Un înțeles, o semnilicație—are fiecare roman al său. Şi încă 
o semnificație profundă. Dar nu pentrucă romancierul a urmărit 
un scop, pentrucă ar Îi căuta! să ilustreze o concepție, Semniti- 
caţia romanelor lui Thomas Hardy este semnificația gravă, pe 
care © are viaţa umană pentru cine o priveşte intiorat de des- 
tinul ei tragic, „Concepţia“ lui este această infiorare tragică în 
faţa vieţii. De aceia semnilicaţia fiecărui roman al său e aceiaşi, 
ceiace ar fi un defect, dacă semnificația romanelor lui ar fi o 
concepție, o idee, o problemă, — defect pe care îl au romanele, 
dealtiei admirabile, ale Iui Galsworthy, toate cam cu acelaşi sem- 
nificaţie sociala, 

Semnificaţia romanelor lui Thomas Hardy este şi aceia a 
operei lui Shakespeare, cu care el are mai mult decit o asămă- 
nare. Ce altă semniticaţie e în Othello, în Romeo şi Julietta, în 
Regele Lear—şi poate chiar și în complexul Hamleţ—decit a- 
ceia că fericirea este lucru tragil, că viața este teribilă—că „poate 
nici nu este loc pe-o lume de mizerii pentr'un atit de siint no- 
rac străbătator durerii” —mai ales pentru exemplarele de elită 
ale speciei ? 

S'a înţeles din cele de mai sus că lipsa de „idee* a lui 
Thomas Hardy nu inseamnă o atitudine pasivă față cu realita- 
tea, nu inseamnă copiarea realităţii. Thomas Hardy, ca orice ar- 
tist adevărat, alege esenţialul și caracteristicul. Dar această ale- 
gere—instinctivâ—nefiind determinată de o concepție, ci de sen- 
timentul său asupra vieţii, întimplările din romanele lui nu do- 
vedesc nimic: ele înspăimintă. Cași la Shakespeare. Othello nu 
dovedeşte că e o nenorocire cind o fată se mărită cu un bătrin, 
şi invers, nici ticăloşia intriganților. Othello „dovedeşte“ cruzimea 
destinului. Şi nici Regele Lear nu ilustrează vițiul ingratitudinii 

ori—prin Cordelia—virtutea iubirii filiale, —ci cruzimea vieţii. De- 
sigur insă, că Sapos a ales—sau poate mai exact: în capul 
Jui s'au ales—acele fapte şi imprejuräri, prin care destinul dis- 
“truge ceiace vrea să clădească omul. . 


_— MISCELLANEA ME 


dar, ca să revenim la Thomas Hardy, viața e Hitrată 
şi in T sale, nu transpusă tale-quale. Dar nu filtrată 
prin idei, ci printrun temperament, care vivitică şi concentrează, 
ceiace e cu totul altceva, E curăţită aşadar de banal şi de 
insignifiant, ca în orice operă de artă. Dar banalul şi insigni- 
fiantul nu sint coretative cu o idee, ori cu o concepție, ci cu un 
sentiment, cu sentimentul tragic al existenței. Ca şi în 
te. 
ice ari Hardy, viața nu se loveşte de un baraj de 
idei şi concepții, care s'o ubstractizeze, so schematizeze, so 
ofilească şi so impuţineze. Viaţa intră liberă și deadreptul in 
el—şi intră în valuri—căpătind, prin izolare de banal, tot sen- 
sul ei tragic. De aici mai întăiu poezia mare a operei sale. Căci 
poezia mare este, şi nu este altceva, decit forul tragic în fața 
vieții, caşi—iarăşi—în dramele lui Shakespeare. De aici, în al doi- 
lea rind, caracterul rar al operei sale: o luminoasă plasticitate 
(căci viața este un foc de artificii admirabil) şi un sentiment 
protund al fatalităţii tragice (căci viaţa este pes e pr 
a simţit-o rasa indoeuropeană, dovadă cele două mari religii = 
ei, cum au simtit-o toţi artiştii mari, cum o simte „toute âme bien 
née“). Tess d'Urbernilie are plasticitatea picturii italiene în re- 
darea încintătoarelor femei şi mai cu seamă a incintătoarei are 
şi în redarea scenelor idilice,—şi plasticitatea picturii roca 
redarea peisagiilor, şi a scenelor rustice pline de humor. Dar toa 
această incîntare a vieţii, toată această bucurie de a trăi şi 
mai ales năzuință la bucuria vieţii, este distrusă de tragica re 
talitate care, înainte de a izbucni zdrobind pe lermecâtoarea 3 
trecătoarea apariție care e Tess, vueşte surd încă demult, zo 
lungul romanului. Şi voiu observa şi acum că această strălu- 
cire a existenței şi, în acelaşi timp, această fatalitate tragică, - 
poate fi şi definiția dramei shakespeareiane. 
puternică şi liberă u vieţii, poezia tragică a exis- 
tenţii umane, intilnirea rară a unei luminoase plasticități cu o 
sumbră tristeță, formează fizionomia deosebită a acestui roman- 
cier şi explică efectul sfişietor asupra cetitorului : ceiace a era | 
trus destinul—şi nu se putea să nu fie oys i Bans atit 
încînţător şi se petrecuse subt un soare atit de luminos | 


Isus Christos pe scenă 
iseri A Const. se- 
in „Noua Revistă Bisericească“, Diaconul A. BS Rad 
ridicä a reprezentării în teatru a lui Isus Christos şi 
korsi Lit exhibiţie, 


bisericeşti, care admit această 

cele morale pledează pentru el. 
Considerind Isus Christos numai ca pe un om mare—de- 
sigur cel mai paki ede din toată istoria omenirii—dacă vom putes 


142 VIAȚA ROMINEASCA 


proba că omul mare, ca atare, nu poate fi personagiu de roman 
ori de piesă teatrală, vom fi dovedit cu atit mai mult că Isus 
Christos nu poate fi erou de dramă. 

Criticul Thibaudet a arătat că omul mare nu poate fi perso- 
nagiu de roman, pentrucă romancierul poate face concurență stării 
civile, dar nu şi naturii: Cu alte cuvinte, pentmcă omul obişnuit 
e un tip, pe cînd omul mare este un caz unic. 

Sau, şi mai simplu.: Un romancier ori un dramaturg extrage 
din el tipurile operelor sale, se pune pe el în diferite imprejurări 
şi situaţii. ȘI crează cu ceia ce are, cu ceiace poate avea, cu 
ceiace poate inventa, Se poate transpune în tot felul de stări şi 
de sentimente, căci orice om are, măcar rudimentar, orice fel de 
sentiment, chiar şi pornirea la crimă. 

Un lucru nu-l poate face nimene: să fie mai inteligent decit 
este, să creeze o inteligență superioară inteligenţi sale. 

Poţi pune într'un roman sau o dramă ca erou pe Shakes- 

eare ori pe Goethe, dar nu prin acele facultăţi prin care unul e 

akespeare și cellalt Goethe, ci prin ceiâce au ei comun cu noi, 
iubire, ură, invidie, etc. Nu vei reproduce genialitatea lor, adică 
mui vei pune să vorbească şi să se comporte ca genii, căci — 
dacă nu copiezi fraze din opera lor, ceiace nu mai e artă şi cre- 
ație — nu vei putea să-i faci să fie geniali, fiindcă tu, creatorul, 
nu ai geniu și nu ai de unde le conferi acest atribut, 

lar dacă ne gindim că artistul trebue să fie întotdeauna su- 
perior tipului creat, căci altfel nu-l poate domina ca să-l creeze, 
atunci vom înțelege şi mai bine că geniul, ca atare, nu poate fi 
personagiu intro operă de ficţiune. 

lar Isus Christos nu poate fi prezentat ca nimic altceva deci! 
ca Isus Christos, adică geniu intelectual și moral. Trebue !să-! 
faci să vorbească aşa cum a vorbit el, tot aşa de sublim—dar nu 
să copiezi evangheliile. Căci atunci nu-i creație, nu-i teatru, e lecţie 
de religie prin gramofon, iar gramolonul e un actor, care con- 
traface pe Isus Christos! 

„Un actor care contraface pe Isus Christos! Ideia aceasta 
este de ajuns ca să ne facă să inţelegem, că chiar de ar fi posi- 
bil de creat Isus Christos, încă ar fi o imposibilitate morală de a-l 
aduce pe scenă, 

Cine crede cu adevărat în divinitatea lui Isus Christos, nu 
va putea suporta să vadă pe un domn X, purtind numele de Isus 
Christos, fardat, cu o barbă legată pe subt fălci, atent la sufleur, 
contratăcind cu glasul lui pe Fiul Domnului, printre actrițe, în aplau- 
zele stalurilor şi ale galeriei, fuerat dacă joacă rău, aplaudat dacă 
face bine pe Isus Christos şi atunci eşind la rampă şi multumind 
—și apoi, după spectacol, ducîndu-se cu colegii la o fleică. Şi pe 
urmă critica, diseutind dacă d. X. a interpretat bine pe Isus 
Christos, („În rolul principal, simpaticul X ne-a dat un Chris- 
Aos reuşit... etc.*), , 

Cine nu crede în divinitatea lui Isus Christos, dar n'are suf- 


MISCELLANEA 143 


ietul timp, va simţi acelaşi lucru caşi credinciosul, pentrucă „Isus 
Christos“, în care mii de ani au concentrat toate aspiraţiile vieţii 
dureroase a omenirii, este Dumnezeu, îndiferent dacă faptic a exis- 
tat sau nu — problemă  arhisecundară, pentrucă lumea este creaţia 
noastră şi cu atit mai mult lumea morală, 

Altădată, în vremurile cînd oamenii erau mai simpli, mai 
neciopliți la suflet, cînd religia era mai mult o afacere utilitaristă, 
un plasament de capital cu dobinda pe lumea cealaltă, cind deli- 
cateţa sufletească şi idealismul nu existau ca azi, s'a putut repre- 
zenta Isus Christos, fără a jigni sentimentul cuiva. De altfel, pe- 
atunci teatrul nu era... teatru, cu bilete plătite, cu garderobă, cu 
cabotini, cu spectacol monden, cu dame care lornetează mincînd 
dragele, cu critici teatrali. 

Şi parcă nu ne vine a crede că inaltele fețe bisericești 
ar încuviința ca un actor X să se prefacă pe scenă că este 
Isus Christos. 

Noi am văzut de mai multe ori pe Isus Christos pe scenă. 
Intr'o piesă, actorul-lsus, care-l cunoşteam de prin oraș, în 
scena crucificării era asudat şi, neputind răbda să stea nemiş- 
cat — „Isus“ murise — dădea discret dintr'un picior, chipurile bä- 
tut în cue. Intro scenă anterioară cu mult popor iudeu, era o 
vociferare pe scenă care ne-a adus aminte de simpaticii „vinzare 


ciyo" ni. 
Maa Christos, chiar dacă tan ai Se sag t no a un geniu 
a mare ca să fie personagiu într'o operă de + Dar e e 
ab mult: este iaka în realitatea sau în idealitatea noastră. 
Cele de mai sus le credem valabile, chiar dacă piesa ar fi 
de Shakespeare, şi actorul ar îi Garrick. Dar imaginaţi o piesă o- 
bişnuită şi un actor obişnuit, ori chiar — ceiace e mal probabil, 
căci piesele rele sint regula, nu cele onorabile — o piesă vulgară 
şi un artist vulgar. 


Gre criticii estetice 


Voim să spunem citeva cuvinte despre inicul diferend dintre 
d-nii Zarifopol şi Ralea, pe care d. Zarifopol l-a rezumat prin for- 
mula: „O crimă şi o glumă“. - 

Cuvîntul „glumă“, al d-lui Zarifopol, este just. Cuvintul „cri- 
mäř, al d-lui Ralea, este... o glumă. Dar orice glumă conţine o con- 
statare. lar constatarea, care se ascundea în gluma d-lui Ralea, 
presupunea o serioasă admiraţie din partea d-sale pentru d. Zari- 
fopol : Cind consideri pe gaera cauza, i Sani acasa „MERE, 
a unui fenomen mai general, fie politic, social, ar, in- 
seamnă că-i kecasi ta grad inalt şi talent şi autoritate. lar cind 
adaogi, cum a făcut d, Ralea, că „crima“ este involuntară, îi laşi 
numai recunoaşterea. ților şi-l scuteşti de orice responsabilitate 
„directă. Situaţia, credem, e de invidiat. 


144 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Dar cu ocazia acestui dilerend, s'a pus o problemă, care nu 
trebue părăsită, fără ca această revistă să spună, citeva cuvinte 


mai Hniştite, 


D. Zarilopol a ridicat cu mindrie și cu talent steagul esteti- 
cii împotriva criticii psihologice, sociologice, a criticii-cauzelor, etc. 

Lăsind deocamdată cu totul la o parte „gluma“, noi i-am 0- 
pune mai întăiu d-lui Zarifopol o obiecţie de principiu. Cine vrea 
d-sa să facă psihologia artistului ? Cine să explice cauzal opera ? 
Cine să arate influenţa societăţii asupra operei şi a operei asupra 
societăţii ? Etc. ? Cine, dacă nu critica literară? Ori aceste preo- 
cupări sînt inutile, sau, poate, chiar dăunătoare ? 

Credem că nu. Căci ele răspund la întrebări foarte legitime, 
pe care le pune minţii opera de artă a unui scriitor, a unui grup, 
a unei epoci. 

Nu credem că este dăunător şi nici măcar inutil ca un critic 
literar să releve atitudinea lui Creangă față de erarhia sacială, de 
religie și de reprezentanţii ei, faţă de femee, faţă de natură; să 
arate apoi că ireverențiozitatea lui faţă de mărimile lumeşti şi de 
lucrurile auguste, idealul lui realist și prozaic despre femee, ab- 
senja naturii din opera lui şi felul cum o priveşte cînd o bagă în 
seamă— sint atitudini specific ţărăneşti şi moldoveneşti în genere, 
dintr'un anumit moment şi dintro anumită regiune în specie. Nu 
credem, apoi, că este vâtămătoare și nici chiar inutilă reducerea 
tuturor caracterelor lui la o anumită psihologie şi sociologie. 

Nouă ni se pare că fenomenul Creangă apare atunci mai 
complect şi că aspectul pur estetic al fenomenului apare mai clar. 
A lega stilul lui homeric de primitivitatea unei mentalități neatinsă 
încă de cultura orăşenească nu este nici inutil, nici primejdios.. Şi, 

\tot aşa, nu credem că marele critic englez Chesterton a făcut o 
faptă rea, cînd a delinit ideologia lui Dickens şi a explicat-o ca 
un reflex al ideologiei Revoluţiei franceze ; nici cind Stephan Zweig, 
el însuşi poet, beletrist şi artist, într'un admirabil studiu, a dezvol- 
tat ideia că acelaşi romancier este exponentul sufletului micii bar- 
ghezii engleze, 

Critică psihologică sau sociologică (alături de cea estetică) 
au făcut oameni ca Sainte-Beuve şi Taine, întemeetorii criticii mo- 
derne, ori ca urmaşii lor iluştri: , Lemaitre, Faguet,—cri- 
ticii recunoscuți ca atare, Aşa dar, aceasta este critica literară. 

Critica literar, aşa cum sa constituit de o sută de ani 
încoace, este un tot. Critica estetică, critica poong critica 
ştiinţifică etc., sint părțile acestui tot. Critica literară, cînd priveşte 
opera din toate punctele de vedere, este complectă. 

Vom trece peste pretenţia (justificată, credem noi) a unei în- 
tregi şcoli estetice occidentale, care nu poate concepe nici este- 
tica fără de sociologie. Vom admite că estetica nu are aface deloc 
cu sociologia şi, dacă voiți, nici cu psihologia (concesie şi mai ab- 


MISCELLANEA 145 


surdă). Dar neclintiți pe terenul nostru că, fenomen al vie 
legat cu şi condiţionat de întreaga viaţă, opera de artă, chiar rar 
ar putea fi perfect înțeleasă subt aspectul ei tehnic fără ajutorul 
pc Anei pă eo ram decit estetica pură, nu poate fi înțeleasă 
ps ie, sociologie, biologie, istorie, ete. — 
aur held criticii miere A a Sa 
e posibil ca undeva să se deao anţă exagerată unei 
părți a criticii pe socoteala alteia—criticii a nato nă TE WOGA 
celei estetice, celei sociologice pe socoteala celei psihologice, etc. 
(şi cea mai condamnabilă parţialitate este, fără îndoială, aceia con- 
tra esteticii). Atunci, fireşte, trebue reclamate drepturile criticii lä- 
sată pe dinafară. 

Nouă ni se pare că d. Zarifopol, deprins mai mult cu mişca- 
rea literară din Occident, a luat o atitudine mai potrivită pentru 
acolo decit pentru noi. Nu există,—o spunem fară nicio ironie,— 
dacă e vre-o ironie, ea e în fapte, nu în intenția noastră—nu &- 
xistă țară în lume, unde estetica să fie mai adorată şi mai cîntată 
decit la noi. 

Sau poate d. Zarifopol e plin incă de amintirile trecutului 
îndepărtat din vremea lui Gherea, în opera căruia există, dar cu 
deficit, critica estetică. Cum d-sa a lipsit mult din ţară, n'a pu- 
tut băga de seamă la reîntoarcere că lucrurile s'au schimbat. Căci 
astăzi unde mai vede d-sa, reclamată, critica psihologică, sociologică, 
decit doar într'o revistă de provincie, de aici din laşi? Incolo 
—estetică şi estetică. Desigur, dorință pănă astăzi—concedem—nu 
întăptuire, dar dorință arzătoare, care nu mai are nevoe de niciun 
îndemn. 

Atunci de unde necesitatea unei propagande atit de acerbe 
în favoarea esteticei? (Căci în „gluma“ d-lui Ralea nu era vorba) 
de studiile de critică estetică ale d-lui Zarifopol, pe care le ad- 
mirăm, ci de lupta sa impotriva amestecului psihologiei și al so- 
ciologiei în critica literară), 

Această propagandă ar fi mai de actualitate şi de un interes 
mai urgent aiurea, de pildă în Franţa, unde critica sufere demult 
de tul psihologismului şi al sociologismului. Creatorul criticii 
m e, numitul Sainte-Beuve, a fost în bună parte un critic psi- 
holog ; ba, mai rău decit atita, — şi d. Zarifopol a relevat-o — un 
critic moralist, predicind sentimente gingaşe artiştilor, depildă lui 
Flaubert, căruia i-a reproşat că n'a pus şi oameni de treabă în 
cutare roman al lui,—păcat, dacă e un păcat, în care a căzut și 
Maiorescu *. Taine, cel de-al doilea fundator al criticii moderne, 


* Noi, personal, nu ne aducem aminte să fi constatat acest 
defect în opera vre-unui scriitor,—dar credem că şi problema a- 
ceasta intră în estetică : Scriitorul, care nu vede şi „părţile bune 
ale naturii omeneşti“,—expresia lui Maiorescu, citată de d. Zari- 
fopol—nu vede realitatea în toată complexitatea ei. Şi pe lingă 
aceasta, opera sa este mai săracă în varietate, 


10 


146 VIAŢA ROMINEASCĂ 


cu rasa (biologie), cu climatul (geografie şi meteorologie), cu mo- 
mentul ( ie) a întrecut cele mai pesimiste aşteptări. Brunetitre 
cu Darwin şi Haeckel (arhibiologie), cu morala (arhiprostie), Jules 
Lemaitre cu psihologia scriitorului, cu psihologia personagiilor din 
romane şi piesele de teatru (arhipsihologie). Anatole France cu... 
taclagismul lui universal. 


Dar astăzi evadarea din estetică a ajuns în Franța curat in- 
grijitoare. Fără să mai vorbim de Henri Massis, critic cu mare 
trecere acolo, care judecă pe scriitori din punctul de vedere 
al religiei, al politicii, al moralei, sau de Maurras: din acel al lui 
Phili de Orléans, iată pe independentul, pe „clerc-ul“ (cum ar 
zice ia) pe criticul Thibaudet, scriind chiar în ultimul timp un 
interminabil studiu despre Gide, unde-i face psihologia (prima 
idioţie), întemeiat pe ereditatea lui (a doua) şi totul întrun sos 
etnografic şi sociologic (a traia), aşa că ne-a cam indispus şipe 
noi (contagiaţi, probabil, de estetismul compatrioţilor noştri — atit 
de puternic este efectul mediului, dacă ni se iartă această critică 
sociologică administrată nouă înşine). Şi iată-l chiar pe artistul 
estetician Gide în repetate flagrante de atentat la estetică: expli- 
cînd netemeinicia simbolismului prin lipsa unei etice; dedindu-se la o 
interminabilă interpretare psihologică şi etică a lui Dostoevschi; 
eriticind (vai!) pe Barrès, ba se poate spune căutindu-i pricină 
chiar, că e rasist, tradiţionalist, combătindu-i tema romanelor cu 
horticultura, fiica botanicei (această disciplină minoră şi cam ridi- 
colă a... biologiei). Dar spectacolul cel mai penibil şi cel mai ruși- 
nos l-a dat critica franceză cu ocazia morții lui Anatole France, pe 
care l-a judecat şi spinzurat, din cauză că opera lui nu conţine 
ie pneipi de luptă pentru fericirea socială — aşa cum o înţeleg 
c j 


Această obtuzitate a criticii franceze s'o fi explicind și prin 
caracterul inferior al rasei galice, şi prin lipsa de cultură artistică 
a societăţii franceze, şi prin tot ce voiţi. Dar cum nu se poate 
susținea, totuşi, că Francezii sint absolut incurabili, poate tot ar fi 
ceva de făcut şi acolo. Şi iată de ce o expediţie în contra psiho- 
'ogismului, a soclologismului şi în favoarea estetismului ar fi foafte 
potrivită în Franţa. De altfel, d. M. Dragomirescu, care anunţă mereu 
că a distrus pe Sainte-Beuve şi intreaga critică europeană, a înțeles 
page necesitate şi, caritabil, şi-a transportat Ştiinţa Literaturii 

aris. 

Dar la noi! Cine cultivă la noi critica psihologică, sociolo- 
gică şi cine se înjosaște să aibă idei? Afară, încă odată, de o 
revistă provincială, care se dedă uneori la critică psihologică, so- 
ciologică şi la idei? (Această din urmă afirmare poate pârea unor 
intirziați ca un simptom de grandomanie. Dar în condiţiile de azi 
nu este decit un act de umilință. Căci, dacă dintr'o modestie din 
alte vremuri, am mirturisi că nu avem idei, critica estetică ar spune 
că ne fudulim), 


sia MISCELLANEA 147 


Dar vom fi întrebaţi: pentru ce accentuarea continuă a nece p 


sitäții unei critici pur estetice şi persiflarea criticii psihologice şi 


sociologice este © „crimă* ? 
Este o „crimă“, pentrucă la noi estetica a ajuns o pasiune 


'tiranică. Şi nicio pornire, cînd ajunge pasiune tiranică, nu è 


bună, ba è ridicolă chiar, deci... neestetică, cu atît mai mult atunci 
cînd pasiunea é sterilă, fără nicio satisfacție, fără nicio înfăp- 
tuire. lar d. Zarifopol a încurajat, fără să vrea, o pasiune tiranică 
şi nesatistăcută și ca atare cu atit mai ncestetică, și nu prin ad- 
mirabilele sale studii estetice care n'au.. încurajat pe nimene, et 
pour cause, ci prin propaganda sa. lar propaganda a făcut-o, 
fiindcă nu băgase de seamă că la noi este mai mult decit inu- 
tilă, e primejdios superiluă. 

Dacă nu era d. Zarifopol, patima estetică poate nu ajungea 
la o temperatură atit de înaltă. 


Dar să părăsim orice urmă de „glumă“. 

Critica dinainte de secolul al XIX-lea a fost o critică estetică, 

atică, didactică, dar estetică : bine-rău, frumos-urit, aplauze 
cind opera se conforma cu regulele, cu genurile, cu „şcolile“, cu 
coterăle ; fluerături cind nu se conforma, aşa cum face critica es- 
tetică dela noi, cum face critica-tăvălug a d-lui M. Dragomirescu, 
cum face critica-titirez a d-lui E. Lovinescu. Critica lui Sainte- 
Bouve şi Taine, fără să rupă cu totul cu cea veche, a re- 
înoit critica europeană, a făcut-o respectabilă, a puso în rind 
cu lumea — pentrucă a făcut din critică o nebănuită pirghie 
a culturii moderne. Şi a ajutat enorm la creşterea şi răspindirea 
interesului pentru literatură şi la gloria scriitorilor — contem- 
porani şi din trecut. lar aceasta a făcut-o prin sociologism şi 
mai ales prin istorism şi psihologism. Fără îndoială că opera lite- 
rară fiind o operă de artă, considerația estetică primează și şub- 
ordonează. Fără îndoială că în definiția unei opere literare, im- 
portanță este diferenţa specifica, adică arta. 

Şi desigur, că dacă nu ajută la adincirea analizei și nu deschide 
orizonturi gustului, sociologismul, istorismul şi psihologismul—şi 
ideile—nu şi-au îndeplinit rolul, 

Am scris mai sus cuvintele: „critica, o pirghie a culturii“, 
care vor ofensa pe esteticianii noştri, dar sint sigur că nu şi pe 
d. Zarifopol. Căci, dacă, fără să urmărească anume scopuri cultu- 
rale, critica are şi acest rezultat, este un rău? Doar şi arta, joc, 
produs gratuit, are acest rol. ŞI îl are şi critica pur 
estetică. Bar critica complectă it are întro măsură şi mai mare 
şi, ar ipga. prezintă fenomenul literar mai complect. 

. nu trebue să fie—intenţionat—ş! psihologică ori socio- 
Jogică, spre a avea un rol cultural mai mare. Acest rol, ea îi are, 
„cînd e şi psihologică ori sociologică. 


148 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Reducerea întregii critici literare la singura critică tehnică, 
nu ar fi numai sărăcirea criticii—cu atit mai mult cu cît critica 
tehnică este scurtă, şi estetica este în faşă— ci ar fi şi un act 
de obscurantism, pentrucă este deadreptul un act împotriva culturii 
unui popor. E semnificativ că pasiunea excluzivistă dela noi pen- 
tru această critică merge alăturea cu ura împotriva ideilor. Şi e 
semnificativ că la noi acest amor şi această ură au început să 
înflorească în perioada post-beligă de întunerec, de lene intelectuală, 
de dispreţ pentru intelectuali, de şcoli fără profesori, etc. Şi e mai 
semnificativ că critica ştiinţifică, psihologică, sociologică s'a născut 
în Europa secolului trecut, în anii splendizi, cind s'au creat toate 
ştiințile, în vremea cultului pentru inteligenţă şi pentru adevăr. 


Credem că s'a înţeles din cele de mai sus că psihologia şi 
sociologia, şi multe altele (de altfel cași estetica) sint numai in- 
strumente de analiză. Sint mijloace, și nu scop. Altfel, mar mai 
fi vorba de critică literară, ci de ptibologie şi sociologie pe baza 
literaturii. (Şi tot așa şi cu estetica. Cînd ea este scop, avem dea- 
face cu disciplina numită Estetică întemeiată pe opere de artă ti- 
terară, şi nu cu critica literară). Cind, în această revistă, am utilizat, — 
în prima parte a unui studiu despre d. Brătescu-Voineşti,—psiho- 
logia și sociologia, am făcut critică literară (bună, rea—e altă în- 
trebare). Cu atit mai mult cu cît din observările sociologice re- 
zulta şi lămurirea unor mie probleme de tehnică : depildă pic- 
tura mai pe larg în unele nuvele decit în altele a mediului, pen- 
trucă în unele mediul era mai determinant în desfăşurarea e- 
venimentelor şi producerea desnodămintului, decit în altele,—ob- 
onae din care reeşea meritul de artist al d-lui Brătescu- 

şti. 

Cind însă tut în această revistă am utilizat opera dramatică 
a lui Alecsandri spre a defini atitudinea boerimii mici din Moldova 
dela jumătatea veacului trecut, studiul nu mai era de critică fite- 
rară, ci de istorie a culturii.— Cind cineva s'ar folosi de crimino- 
logie ca să explice şi mai bine pe Macbeth, ar face critică li- 
terară ; cînd s'ar folosi de Macbeth ca să elucideze o problemă de 
criminologie, ar face criminologie. 

Trebue să mai adăogăm că nu toate operele comportă egal 
diferitele metode critice. Mai puţină sociologie cere critica com- 
plectă a operei d-lui Arghezi decit a operei lui Eminescu, şi mai 
puțină a lui Eminescu decit a lui Caragiale, etc. 

D. Zarifopol are părerea că cei care fac, fie şi cît de puţin, 
critică psihologică ori sociologică (întrebuințăm mereu această ex- 
presie improprie ; în realitate e vorba de critica literară cu ajutorul 
sociologiei și al psihologiei)—aşa dar d. Zarifopol crede că cei 
care cer În critica literară ajutorul psihologiei şi sociologiei, sint 
oameni care se simt incomodaţi de atitudinea estetică şi fac toate 
chipurile să evadeze din ea. E posibil. Şi nu trebue să fie atit de 
crud d. Zarifopol cu ei, căci, în adevăr, critica estetică e ucr 


i a MIRCIA EI ua 


foarte greu. (De altfe! ca orice critică, atunci cind nu-i vorbă 
goală). lată, de pildă, ce condiţii i se cer unui critic în definiţia pe 
care 0 dă criticii estetice d, Lovinescu, un calificat adept naţional 
al acestei critice : 

„Închipulți-vă un fermecător colț de natură acoperit de 
„umbrele nopții. Deodată bezna întunerecului se fringe. La în- 
„ceput bănueşti numal o sforțare, apoi palele se dau la o parte 

ca de o suliță ascuţită de argint, care dupăce a scor- 
«monit încetul cu încetul, cu O muncă stirnitoare, îşi arată vtrțul 
„luminos. Fare Inmărmurită o clipă, apoi se prăbugeşte în väz- 
„duh ca un fulger argintiu. Se luminează înălțimile, se tivese 
„nouri cu un fir de sidef, şi razı se pogoară tot mai grăbită. 
„Jat-o acum pe påmint, alergind în jurul lacului liniştit, limpe- 
„Zindu-i adincul, poposind în potirul de zăpadă al unui nufăr, 
„lunecind dealungul gitului încovoiat al unei lebede adormite. 
„Făcind ocolul lacului, sare pe mal, se anină în firele de iarbă, 
„se încurcă printre dinsele, dar scapă biruitoare pentru a se 
„tățăra de grumazul unul mindru stinjinel, gidilindu-l pe subt 
„musteaţă... Stinjinelul ațipit se trezeşte; petalele Inflăcărate se 
„String într'o sărutare, dar roza a scăpat. Acum e departe, A 
„Zărit o lacrimă de ruud, în jurul căreia se învirteşte. Focurile 
„ascunse în adincime se trezesc deodată pilptind, E serbare mare ; 
„ard făclii nenumărate. 

„Dintra picătură de fou raza a făcut un diamant setn- 
„teletor, cu ape de lumină, cu candele ce se sting şi se aprind. 
„Apoi aleargă mai departe, Inflăcărind ierburile de scirteieri in- 
„milte, aleargă sămânind visata pe copaci şi zimbetul pe flori, 
„aleargă, aleargă dealungul caselor, 

„Dibace, eu se strecoară prin îndoitura unei perdele. intro 
„clipă a pătruns în camera întunecată, Se eulbăreşte puţin în 
„fotoliu! străvechiu, apoi îşi începe goana netnfrinată, aprinzind 
„focuri nenumărata în oglinzile de cristal, amestecindu-ae prin 
„bulberea părului încrețit al'femeilor din vachile portrete, trecin- 
„du-le un fior subt figiitul mătăsel grele şi un suris pe buzele 
„subţiri, aurind cadrele, în/Horind glastrele, şerpulnd printre hor- 
„ote şi luminind stovele aruncate pe hirtiile împrăştiate. 

„Crtica poate fi multe lucruri, dar mal presus de toate e 
„aceasti rază, ce sfredeleşte îintunerecul, purtind bucuria lumi- 
„nei pretutindeni, oprindu-se cu dragoste acolo unde trebueşte, 
„arătind în/ătişărite felurite ale lucrurilor ca ale cristalelor, a- 
„Drinzînd focuri ce impräşlie un nimb de poezie. Critica e raza 
de inteligență ce strabate opera unul poel ete.*. 

Această definiţie a dat-o d. Lovinescu în'1912. A desgropat-o 
după şaple ani şi a reprodus-o exact în 1919. Aşa dar e o defi- 
niţie definitivă. Deci o putem considera ca un credo critica-estetic *. 


* Ca să lim drepţi, trebue să spunem că a revizuit-o puţin, 
în privința stilului. Aşa depildă : „Inchipuiţi-vă un fermecător colţ 
„de natură“ din 1912, în ediţia din 1919 devine: „intrun colt de 


150 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Văzind ce se cere prin definiţie unui critic estetic, va con- 


veni şi d. Zarifopol că critica estetică este o meserie tare grea. 
Presupune o mare agilitate şi multă antrenare. E prea obositoare, 
cu toată permisiunea ce i se acordă criticului de a se „cuibări puțin 
în fotoliul străvechiu“, mal înainte de incidentul estetic cu fiorul 
cald de subt faldurile mătăsei grele. 

Va admite deci d. Zarifopol, că nu sint atit de vinovaţi cei 
care se simt incomodaţi în atitutinea estetică şi evadează, grăbiţi, 
în psihologie şi sociologie, 

Dar critica estetică mai este anevoioasă și din altă cauză. 
Estetica, mai ales de o bucată de vreme, şi mai ales la noi, se 
schimbă des de tot. Niciodată nu poţi fi sigur că estetica de eri 
este şi cea de azi. Stai veşnic cu inima sărită că poate sa 
„perimat“. Şi trebue să te revizueşti mereu. Aşa, ca să luäm o 
pildă — şi vom lua-o tot din critica estetică a d-lui Lovinescu, ca 
să nu se spue că luăm dela alţii mai puţin calificaţi spre a ne i- 
lustra mai comod argumentarea — iată soarta d-lui Minulescu în 
critica estetică. Inainte de război, modernismul încă nu era ia 
modă la gurile Dunării, și d. Lovinescu nu putea fi, deci, entu- 
ziasmat de d. Minulescu. Îl numea — cu multă eleganță, dar îl nu- 
mea — fumiste. După războiu, estetica schimbindu-se, d. Lovinescu 
trebuind să accepte pe „fumiste“, şi-a luat articolul ante-belic 
consacrat poetului simbolist, a păstrat anecdotele spirituale, dar 
le-a dat o altă concluzie estetică. Din prudenţă însă, d. Lovinescu 
a pus — subt articolul întors pe dos după războiu — data de 1905, 
cînd scrisese articolul primitiv. Lucru, oricum, destul de penibil 
pentru critica estetică, cu atit mai penibil cu cît articolul falş-datat 
„1908“, conţine constatarea că vremea a dat dreptate d-lui Minu- 
lescu: că „Romanţele* sale au fost gustate „mai tirziu“. D. Lovi- 
nescu n'a băgat de seamă că în 7905, la apariţia „Romanţelor pen- 
tru mai tirziu“ d-sa nu putea lua act de verdictul viitorimii,—ceiace 
a putut face abia acum, după războiu. Voind să corije trecutul imu- 
abil, ceiace nu poate face nici Dumnezeu, d-sa ma băgat de 
seamă că în... 1908 spune că „Romanţele“ au triumfat la 1926. 
Cind un tinăr discipol al său i-a făcut observaţia timidă că în ar- 
ticolul despre Anghel, „retipărit“ în 1926, şi datat 1908, spune con- 
trariul de ctiace spusese în 1908, (în articolul din 1 spunea 


natură“, — „Se cațără pe grumazul unui mindru stinjenel, gidilindu-i 
pe subt musteață“ din 1912, în 1919 devine: „Se caţără pe gru- 
mazu! unui stinjenei, gidilindu-l*.— „Se cuibăreşte puţin în fotoliul 
străvechiu, apoi îşi începe goana neînfrinată* din 1912, în 1919 
devine : „Se cuibăreşte puţin în fotoliul străvechiu. Apoi îşi continuă 
goana".—,„Trecindu-le (femeilor) un fior subt fişiitul mătăsei grele“ 
din 1912, în 1919 devine: „Trecîndu-le un fior cald subt fişiitul 
mătăsei grele“ etc. Dar această revizuire nu este dintre acele ra- 
dicale, pe care le obişnueşte acest critic. Este numai o ameliorare 
poetică a pastelului, 


MISCELLANEA 151 


că este imposibil de deosebit partea fiecăruia in colaborarea An- 
ghet-losif, iar acum în articolul chipurile retipărit şi deci datat tot 
1908, spune că losif ma contribuit mai cu nimic)— d, Lovinescu a 
răspuns că de-atunci şi-a schimbat opinia din cauza unor fapte 
date la iveală mai încoace. Aşa dar, opinia de-acum, din 1926, 
întemeiată pe fapte aflate acum, d. Lovinescu o datează 1905, 
pentruca cetitorul să rămie uimit de sagacitatea d-sale. (Bine 
înţeles că discipolul a băga! de seamă numai „revizuirea“ artico- 
lului, dar nu şi jongleria cu datele,—poate din cauză că aceste 
jonglerii sint normale in critica estetică), 

lată greutăţile de neînvins ale criticii estetice. Criticul citat 
mai sus, dacă mar fi fost estetic, poate că nu şi-ar fi datat 
„1908“ opiniile din 1926, 

Cazul d-lui Minulescu şi al lui Anghel-losii sint însă numai 
nişte exemple din seria interminabilă a revizuirilor şi revizuirilor de re- 
vizuiri, ale criticii estetice, unele datate retrospectiv, toate perindindu-se 
dintro operă critică în alta, din „Paşi pe nisip”. în „Critice“, „din 
Critice“ în „Istoria sămănătorismului“ din „Istoria sămânătorismului” 
în „Istoria literaturii romine moderne“, din „Istoria literaturii romine mo- 
derne” în „Evoluţia literaturii romîne“ probabil, şi aşa mai departe, 
dind ooperă colosală, tot aşa cum într'o piesă cu soldaţi, zece figuranţi 
întorcindu-se mereu pe după culise, dau impresia unei armate, dar 
revizuiţi în dosul culiselor cînd în infanterişti, cind în cavaleriști, cind 
în artilerişti. In aceste revizuiri, un singur scriitor se bucură de favo- 
rurile nedesminţite ale criticii estetice, dar şi acesta cu oarecare 
acomodări. E d. Victor Eftimiu. Altădată, pe cînd d. Lovinescu 
distrugea pe Caragiale, cutare operă a d-lui Eftimiu era „un mic 
Faust romlnesc“, ba incă situarea d-lui Eftimiu în literatura univer- 
sală fiind de un interes capital, d. Lovinescu ținea să precizeze: 
„cu destule deosebiri”. Cutare act din această piesă era „de o 
frumuseţe neîntrecută în literatura noastră“, iar cutare stirşit de 
act din acest Faust era „de o frumuseţe adevărat shakespeariană“ 
pi tre, 2 şi 9 Mart, 1913), Astăzi, în urma „mutaţiei valorilor“, 

ihe şi Shakespeare au căzut în lotul altor poeţi, mai „sincronici”. 

Acestea sint riscurile criticii estetice, şi nu e de mirare ten- 
dinja instinctivă a unora de a evada în psihologie şi sociologie, 

Dar înstirşit care e contribuţia acestei critici la ceiace sar 
putea numi patrimoniul culturii noastre estetice ? Se compensează 
oare greutățile cu rezultatele? Ca să nu se spună că sintem 
meschini, vom lua ca exemplu ex ia cea mai înaltă a esteticii 
naţionale, aşa dar iarăşi critica d-lui Lovinescu, aplicată la un sceri- 
itor care, prin calităţile lui, putea să pună în toată valoarea ei 
această estetică. E vorba de intilnirea solemnă—cu atit mai $0- 
lemnă, cu cit prea tardivă—a criticii estetice cu cel mai talentat poet 
contemporan, d. Arghezi. Spectacol rar şi emoționant. Să povestim 
întimplarea. Critica estetică, în mai mult de jumătate din articolul 
consacrat poetului, îl supune la o prealabilă cercetare psihologică. 
Dar observind greşala, se sperie (şi doar critica aceia psihologică 


- 


See VERDE BONA > m, 


nu fusese decit complectarea unor rubrici, gata deschise, de su- 
mar recensemint psihologic, şi nu vre-o violare a sufletului d-lui 
Arghezi)—insă nu şterge ce-a scris—şi se hotărăşte să atace critica 
estetică. Mărturisind că operaţia aceasta e grea (ce spuneam noi 
d-lui Zarifopol ?), intră totuşi în estetică şi însfirşit ne spune 
pentruce d. Arghezi este un poet mare: Pentrucă asociază un ter- 
men abstract cu unul concret, caşi d-nii Maniu, Baltazar, Voronca, 
Brăescu ; pentrucă exprimă abstractul prin materie ; pentrucă trans- 
tormă expresia vulgară în expresie poetică; pentrucă rupe fraza 
prin introducerea unei incidente ! Dar mai caracteristic dintre toate, 
aşa dar ceiace constitue mai cu seamă arta d-lui Arghezi, este— 
zice criticul — asociarea termenului abstract cu cel concret, ca în 
opera d-lui Voronca. 
» Domnule Zarifopol, critica estetică nu rentează. 

Dar să fim drepți şi să recunoaştem că această critică ar fi 
fost mai... complexă, dacă criticului i-ar fi plăcut, fără să fie siluit 
de „sincronism“, poetul criticat. (Dar cum îţi poate plăcea Arghezi, 
cînd găseşti „frumuseți adevărat shakespeariane“ în d. Victor Eftimiu?) 

Şi, cu aceasta, —un ultim inconvenient a! criticii estetice. 
Critica estetică naţională nu are gust estetic. Un „psiholog“ şi un 
„Sociolog* poate ar găsi explicaţia acestei nostime şi tragice con- 
tradicţii. Dar noi ne vom märgini să consemnăm faptul, 

Hogaş a trecut pe acest pămint fără ca critica estetică să 
bage de seamă, D-na Papadat-Bengescu, cîtă vreme a stat dé- 
parte de cotenile estetice, adică exact în vremea cînd a scris 
opera care convenga temperamentului d-sale artistic, a fost com- 
piect ignorată de critica estetică. D. Galaction a creat o proză 
strălucitoare, dar critica estetică l-a insultat ori ignorat. D. Arghezi 
a creat poezia vremii noastre, dar critica estetică s'a entuziasmat 
de d-nii Victor Eftimiu şi Talaz, Alice Călugăru a trecut ca un 
splendid meteor, dar critica estetică n'a văzut'o. Şi doar critica a- 
ceasta îşi exprima pe-atunci opiniile aproape zilnic. In rîndurile de mai 
sus am numit mai petoți scriitorii de talent apăruţi înainte de răz- 
boiu şi, deci, din cauza perspectivei, cu situația mai limpede. In 
acelaşi timp critica estetică a „lansat“ toate nulitățile şi a căutat 
să scoboare pe Coşbuc, pe Caragiale, pe Sadoveanu, pe Brătescu- 
Voineşti, etc, lar cînd, silită de modă, a acceptat vre-un talent, a 
fost şi mai rău: inghesuit în categoriile stilistice şi gramaticale ale 
criticii „estetice*, scriitorul îşi dă duhul, 

in schimb, ce entuziasm a stirnit Gherea pentru Coşbuc cu 
critica lui... psihologică și sociologică ! Cu ce căldură l-a impus a- 
tenţiei şi admiraţiei publicului, cam refractar atunci poeziei coş- 
buciene, căci psihologia eminesciană era încă dominantă. Dar 
Gherea avea toată senzualitatea în fața operei de artă. O stringea 
in braţe propriu zis, Nu se învirtea în jurul ei necăjit şi plouat. 

De altfel, celebrele „lansări“ de scriitori de-o sută de ani 
incoace, din toată Europa, s'au făcut prin critica complectă, şi 
mai ales cu un pronunțat caracter psihologic. (Bine înțeles, critica 


T . MISCELLANEA 153 


ogică nu e complectarea unor formulare la rubricile : pesimist- 
mistic-raţionalist, amor sănătos-amor ers, etc, cum 
crede, şi cum o aplică, critica estetică na + Şi chiar scriitorii 
s'au „lansat“ pe ei înşişi tot mai cu seamă puii caracterul operei 
lor. Fără talent, Byron n'ar fi fost poet. | fără...  byronism. 
n'ar fi cucerit Europa. Căti oamenii sint mai vii, mai complicaţi şi 
mai profunzi decit şi-i închipue critica estetică naţională. Ei sufăr, 
se bucură, au idealuri. Nu-s morţi, să le iei masca. (Măcar dac'ai 
lua ? 
acer A si reveni pe larg asupra greutăților îndurate în ţara 
-noastră de Estetică. Şi, ca să mai ilustrăm procedeele ei, vom a- 
naliza diversele critici, cirteli şi „revizuiri* în textele altora—mai mult 
revizuiri şi cirieli decit critici—la care s'a dedat acestă critică 
in ultimul timp pe socoteala tuturora, şi a noastră. 


Cu toate aceste dezavantaje fatal legate de acestă critică 
noi împotriva ei? 
I arta pare a o crede, deşi știe că ne-am dedat și noi 
uneori la umile încercări în această ramură de activitate. Că nu am 
reuşit deloc nu are atace. Bunăvoinţa nu ne-a lipsit, 

D. Zarifopol spune la sfirşitul unui recent articol din „Ade- 
gaie Deri graba devine astäzi o valoare independentä, izvor de 
voluptăţi absolute. Şi Rominii, de ex,, sint foarte grăbiţi acum sá 
ironizeze estetica. Abia afirmatä ca interpretare a tehnicei artistice, 
această disciplină apare unor compatrioți ai noştri, chiar de pe 
acum, învechită printrun prea lung abuz, Fără îndoială vrema 
fenomen local nu are mult a face cu soarta esteticei actuale şi 

' wiitoare : soarta aceasta se decide în alte părţi ale pămintului, Er 
detaliu latin dunărean ea poale forma un mic paragraf plin de 
savoare caracteristică în istoria literaturii romine=. Re 

Ştiu că a lua asupra-ţi o aluzie şi a mărturisi că ce tpar 
eşti tu, e un semn de simplicitate de spirit — nu in înțelesul € 
bun al cuvintului, Şi totuşi o facem. De altfel nici nu ne-am putea 
ascunde, căci din toată publicistica naţionala noi sintem singurii 
care nu stăm toată ziua în genunchi la picioarele pacat Ă par 
ne-am putea piti, cînd cuvintele citate mai sus se rapo sn „ot 
atit de special la noi caşi, depiidă, mai anii trecuți, „rege 
atei ip ÎL Din citatul de mai 

A ifopol ne face un exces de onoare, Din cii 

sus Re fiara PA noi sintem toată critica romină, ŞI Să saca 
estetice e primejduită la gurile Dunării. Realitatea e alta, No ns n- 
tem o mică peninsulă pierdută la un colţ de geroase pe 
continent amorul pentru estetică mai fervent decit oricind, Pisa 

crimă“ din partea noastră, — aceia de a răspindi psihologis d 
sociologismul. şi ideile — nici vorbă nu poate fi. S'ar fi crezut ci 
unii tradiționalişti să se poată contagia de vițiile noastre, r 


154 VIAŢA ROMINEASCĂ 


şi ej ne-au înjurat că ofensăm estetica. Nici nu se bănueşte cu ce 
jind şi cu ce invidie se uită ei la estetica subțire a moderniștilor 
— ca la un ideal inaccesibil. 

Apoi d. Zarifopol, ca compensație la onoarea de mai sus, ne 
face un exces de nedreptate, cînd zice că ironizăm estetica. (Ce 
Dumnezeu! Nu sîntem atit de neghiobi, chiar dacă am avea 
ceva impotriva ei. Atita lucru ştim şi noi că estetica e lucru sub- 
tire şi cultul ei te onorează si te distinge — şi n'o să ne dăm noi 
pe faţă obtuzitatea, nesiliți de nimene !). Noi „ironizăm“, ca să în- 
trebuinţăm expresia d-lui Zaritopol, „Estetica“, nu estetica. Grimas, 
strimbătura estetică, 


lär dacă am fi cavalerii Esteticei, am „ironiza“ şi mai mult 
strimbătura, căci ne-ar supăra tare de tot bagatelizarea Idolului. 
Dacă (paratrazăm şi acomodăm © pagină din Tolstoi), dacă ai 
vedea pe un bărbat stringînd în braţe o păpuşă de porțelan, ai 
ride. Dacă însă l-ai vedea dedindu-se la acest sport nehigienic, pe 
cind tu stringi în braţe o păpuşă de carne, n'ai mai ride. Nici nu 
l-ai „ironiza. L-ai plesni. 


Mai degrabă ar trebui să fie ofensat de strimbătura estetică 
naţională d. Zarifopol, decît noi. Şi totuşi această „Qingăşie* na 
încondeiat-o în „Registrul ideilor gingaşe“. Lipsa aceasta complec- 
tează, în definitiv, „crima“ d-lui Zarifopol. 

N'a băgat de seamă d-sa cum il parodiază băeţii cei cu păpu- 
şile de porțelan pe genunchi ? 

Şi n'a bănuit d. Zarifopol că în „ironizările* noastre se as- 
cunde poate şi puțină dragoste pentru păpuşa cea vie? Dacă 
— ipoteză absurdă în societatea noastră hiperestetică — dacă băeții 
ar începe să-i dea cu psihologismul şi cu sociologismul, nu sintem 
siguri că am avea destulă seriozitate şi tărie de suflet să răminem 
sociologişti şi psihologişti, şi nu ne-am transforma În cavaleri ai 
Esteticei, cu sabia de foc la uşa ei. 

Dar în citatul din „Adevărul literar“, d. Zarifopol nu ne face 
numai nouă o nedreptate, Una şi mai mareo face esteticii națio- 
nale, cînd spune că soarta Esteticii se va hotări aiurea. Dar aiurea 
Simţul estetic, cum am arătat mai sus, nu e atit de ascuţit şi vigi- 
lent şi atît de generalizat ca la noi Acum, cind d. l, 
înspăimintat de ravagiile pe care le face în Occident psihologismul 
ȘI sociolog am, sa hotărit să ia toiagul pribegiei şi să predice 
te 


etica la infideli, tocmai acum d. Zarifopol anunţă că soarta es- 

ticei „se va decide in alte părți ale pămîntului“ ? Apoi mare 

dreptate d. Dragomirescu să-l denunțe în fiecare săptâmină ca 
agent al germanismului la gurile Dunării ? 


Publicul, nu întreg, ci numai cel „stricat“, amator de spec- 
tacole giadiatorice și în special de sfezi in casa vecinului, se va 
apa pr k aosasii „polemică“ dintre noi şi mult prețuitul de noi 


ue tau NN EAE LECT A NA e ae e Si d uri ua d 
sh... a. s FAT e e XA 


MISCELLANEA L-A 


Prevenim publicul stricat că bucuria i sa isprăvit. Am pus 
punct acum şi Bei acestei „polemici“, care în realitate nu este, cel 
puţin noi, decit un fel de „reproches d'amour”. 

„ Zarifopol este şi rămine pentru noi — în orice impreju- 
rări — omul despre care spuneam cindva în „Viaţa Romineascà 
vinte : nS 

ca d. Zaritopol s'au întilnit trei pe i care de taur 
se evită. Un erudit, un ginditor şi un artist. itul stă în prop 

şi pune cu discreţie o știință de primul ordin la îndămina gindi- 

torului, căruia artistul îi împrumută „straiul de purpură şi de = ; 

Si de cînd am scris aceste cuvinte, nu numai că n'am kes 
desminţiţi de d. Zarifopol, dar am fost mereu înțăriți în convin- 
gerea noastră. 


Redacţioral 
Articolul d-lui Profesor F. Tönnies, de la Kiel, publicat în n-rul 


nostru trecut, e inedit şi scris în nemţeşte pentru „Viaţa Rominească” « 
“Traducerea s'a făcut aici. 


P. Nicanor & Co. 


Recenzii 


G. Bărgăuanu, Pimint şi 
Romineasca", erp şi soare (versuri), Editura „Viaţa 
. U. Bărpăuanu îşi stringe abia acum intrun 
versurile publicate imprâştiat prin reviste. Dintre ră piere 
sau alirmat după războiu, d-sa sa dovedit cel mai timid. l-au 
trebuit citiva ani ca să indrăznească să prezinte publicului citeva 
bucăţi de autentică poezie. Această excesivă modestie are sa- 
voarea ei deosebită, într'o vreme cînd orice poetastru, debutant 
moră revistă de provincie, se prezintă direct cetitorului cu un 
um. 

Versurile d-lui Bărgăuanu sint delicate şi candide. fletul 
care se degajă din ele e pur, E al unui busati. al icre 
sentimental şi feciorelnic, crescut la țară în curățenie morală, în 
lipsă de complicaţie, de subtilitate şi de meschinărie. Ajuns la 


la cîmpul zărilor albastre, la liniştea naturii. Adaptarea e şi 
i. Oride. 


citeori un suilet virgina! şi curat va fi ofensat de ol - 
trină pe care n'o iubeşte şi pentru care n'are at a. 
nea sublimă a vagabondului Jean Jacques, se impune ca sim- 


Dacă la alţii poezia reese din inhibiţia îndelun - 
gostei nesătistăcute, la d. Bărgăuanu, ea apare ca pat dar 
existenţe simple şi paradiziace, mereu „refoulată“ de trivialitatea 

- i. A op a iameto urbe, 

© atunci ca această nostalgie să se întoarcă 
urmă, la epoca copilăriei, că-i habeo. gusturile şi viasta, D 


RECENZII 157 


consacră versuri mișcătoare „Basmului fluerului* unui 


alt „Basm“, dar mai ales povestei tragice a copilului hipnotizat 
- . vestei a 
re Carnet copilul fermecat, care a plecat din sat câtră cer 


„Copilul fermecat, ca mai demult şi copii, 
Cînd umbra 'n urma lui sa prăvălit, e 
Porneşte câtră focul noii zări 
4-şi cate veşnic cer şi jucării 
razele aceleiaşi căran... 


„EI a plecat din bucuria şi fericirea tihnită a vieţii sale,- 
cuprins de un gind nebun: 


„La umbra străvezie de răchiţi, prin sat, 
Pirăul potolit în şoapte calde 

Coboară t nat 

Ademenind lumina să se scalde. 


Copiii sar ca mingile pe maluri 
Cu trupurile lor cărămizii 

Si-şi fac dealungul verii jucării 
Din tämä şi din valuri. 


Dar unul îndemnat de-un gind străin, 
Călăuzit de gind ca de-o cărare, 

Pe revărsatul unui deal vecin 

Se urcă singur cătră soare... 


Povestea acestui copil și a gindului său nebun, a pedepsi 
unui moment de rătăcire, a scris-o mişcător în toate versurile 


sale d. G. Bărgăuanu. 


L'homme ivre d'une ombre qui passe 
Porte en lui le chatiment, 
D'avoir voulu changer de place. 


Temele sint mereu consequente. Ele se reduc la această 
sursă de repetate regrete: contrastul oraş—sat şi dualismul lor 
bil. Forma in care sint povestite aceste dureri, e strinsă, 
citeodată lapidară, aproape totdeauna os îngrijită. D. Bär- 
găuanu nu e un elegiac care se tingue. Stăpin pe durerea sa, 
el ọ domină şi-i dă oarecum un caracter obiectiv. 

Prin aceste îmbinări de diverse oas de diferite tona- 
litäți bine închegate intre ele, poezia d-lui Bärgäuanu apare ca- 
una dintre cele mai interesante ale tinerei generații. 

M. Ralea 


158 VIAŢA ROMINEASCA 


A. Dominic. Clopote peste adincuri, Editura „Poesis* 1927. 
Reprezentant al unei poezii sociale şi messianice, asemeni 
aceleia a unui Andre Spire sau Edmond în Franţa, d. Do- 
minic a cintat în primul său volum „Revolte şi răstigniri*, publicat 
acum vre-o şapte ani, suferința şi visul transcendent al poporului 
său, în versuri aspre, greoae, de o vehemenţă mai mult retorică 


şi v A 

In „Clopote peste adincuri“ întilnim în partea |, reminiscen- 
e. are (Adam şi Eva, Isus pe mare), ca şi atitudinea 
va ntă : 


O, frați! 
voi, anonimii care ne purtați 
pe-ai voştri umeri sfinți de umilință, 
şi prin tăcerea voastră-i înalțaţi 
pe mulți spre culmi de biruinţă, 
ti bine-cuvintaţi ! 
Orgoliul meu de-acum de-apururi frint 
Vă strigă din ruine şi noroi: 
faceţi-mi loc! Primiţi-mă'ntre voi! 


(Aleşilor) 


Ceiace predomină insă în „Orele*, „Piscuri“, „Piramida“, 
sint preocupări metafizice şi vagi generalităţi, cu obsedanta re- 
petiție a unor cuvinte ca infinit, neant, mister etc. 

Mai puţin rece, mai personal şi interesant e d. Dominic în 
partea a Il a volumului, intitulată „Spre rodul domnului“, în care 
ne desvăluie zbuciumul intern şi aspiraţia lui mistică : 


Te caut în azur şin negrul praf 
pe care-l calc încet ca un bolnav ; 
in aur vechi şi'n eltine metale, 

în brațe de femei şin catedrale; 

in ape, stele, ierburi şi în flori. 

Te caut ca un semn ce l-am făcut 
demult, pe o pagină uitată, 

Te caut pretutindenea în lume, 

in fiecare lucru mic sau mare, 
cucernic şi cu'nverşunare, 

ca'ntr'o pădure, pomu'n care-anume 
am încrustat cindva iubitul nume. 


(Pe țarina Domnului). 


Dar chemarea rămine zadarnică şi lără ecou; 


RECENZII 159 


Ca un proscris alerg pe căi străine, 
mă pierd, vibrind ca undele pe-un lac, 
cu visurile albe care tac 
adinc în întunericul din mine. 
(Dumnezeu pe zăpezi). 


l ruga mea rămine neprimită, 
i Doamne, Doamne, nu-mi auzi de loc 
delirul de tăcere infinită, 
(In bezna lui). 


Şi dacă azi mai cint e că sint singur — 
ca rătăcitul pe un drum tirziu, 
ce cîntă cu tărie în pustiu 
ca să-şi adoarmă spaima de-a îi singur 
(Pe şesuri stinghere). 


Deși lorma d-lui Dominic e in general li de sonoritate, 
gen dură, epitetele prea ades abstracte şi vocabularul pătat 
e disgrațioase barbarisme (desterecat, picat murmurat, 
desprădinat, grășămint) versurile sale nu sint totdeauna lipsite 
de imagini suggestive : 


Din lutul meu spre tine se ridică 
al lumilor tristeţi imens ecou, 
ca larma mării dintr'o scoică mică 
şi ca un plins adinc dintr'un cavou, ? 
) (Umilința). 
nici de altele de o tainică rezonanță: 


Ascult, ascult în noaptea dimprejur : 
mi-e inima un clopot care sună 
in bolta de tăcere şi azur. 

(Dăruire), 


In curentul mistic, care subt influența covirşitoare a lui 
Rilke, creşte pe liecare zi in poezia noastră nouă, d. Dominic 
aduce o notă nu totdeauna armonioasă, dar avind în ea ceva 
profund, grav, solemn, A 


Maurice Barrès, Les maitres. Paris Plon. 

Deşi a scris nuvele, romane, note de călătorie esseuri de 
tot felul şi a desfăşurat o intensă activitate ca polemist şi om 
de acţiune, cu toată subtilitatea şi fineța lui de analiză, Barrès 
rămîne inainte de toate un mare liric, un formidabil temperament 
subiectiv şi mistic, 


160 VIAȚA ROMINEASCĂ 


Acest aspect al personalităţii sale bogate şi complexe se 


desprinde cu deosebire din opera lui postumă, „Le mystère en 
pleine lumière“, şi e tot atit de vizibil în volumul ir Aga care 
subt un titlu afirmativ şi eroic, Philippe Barrès a reunit unele 
studii şi conterinţi consacrate de tatăl său lui Dante, Sfinta Te- 
reza, Pascal, Lamartine, Hugo, Rousseau, Diderot, Renan. 

_ Dacă cei trei din urmă figurează în volum mai mult prin 
antiteză, (în Rousseau şi Diderot cu individualismul lor anarhic, 
în Renan cu scepticismul lui disolvant nu trebue să căutăm „des 
conseils de vie“) ceilalți au fost aleşi de Barrès fiindcă sînt 
„Sullete mari, naturi puternice şi inalte, în legătură cu spiritul 
etern”, și oleră un aliment nevoii noastre de entuziasm şi de 
frumuseţă. 

In Dante nu intilnim numai „viziunea imediată şi complexă 
a realităţilor spirituale, dar şi experiența unei vieți compleste. 
„Ah ! Nu-mi vorbiţi de sombrul Dante ! In privinţa aceasta sint 
fixat. Un asemenea artist şi-a incintat viața, cu descrierea chi- 
nurilor proprii. Sper că nu voi apărea ca unul care blastămă 
geniul nenorocit, afirmind că Milton lipsit de lumină, Beethoven 
exclus din regatul sunetelor, Pascal paralizat de boală, Dante, 
gonit din patria lui, au fost între toţi fraţii lor de nefericire, cei 
mai consolaţi, fiindcă este o lume imaginară pe care orbul o 
vedea, surdul o auzea, unde impotentul se mişca și exilatul lo- 
cuia ca într'o Florență divină. Cunosc plingerile lor (ele întrumu- 
seţează lumea) dar este totuşi o consolare să faci din durerile 
tale proprii un remediu pentr durerea omenească şi una din 
soluţiile problemei răului în univers“, 
je siunea spre divin a lui Pascal, „acest elev al burghe- 
ziei franceze, coaptă în studiile juridice, teologice şi în poezia 
corneliană”, e pentru Barrès „poemul celor măi înalte ambiţii 
spirituale ale omului de azi; o epopee pe care o putem opune 
aceleia în care evul mediu la sfirşitul lui a vărsat experienţele 
cele mai frumoase ale unui mare sullet, e Divina noastră comedie 
mult mai umilă, deabia schițată, dar cu cit mai actuală“, 

_ Dacă Barrès vede, nu fără îngustime, în Victor Hugo, nu- 
mai un fiu al Lorenei, pe care îl mobilizează artificial împotriva 
pPsaimnului bătrineța tristă de mizerie şi singurătate a lui 

tine „această mare pasăre rănită“, e evocată în i 
splendide. „În fața acestor fapte demne de milă, sufletul lui rä- 
minea incintător, iute, greu de prins ca şi cerbul care se zbate 
printre arborii pădurii despoiate de iarnă“. 

Studiul asupra sfintei Tereza e cu deosebire caracteristic. 
„Ceiace iubim în ea e sufletul, izvorul din care au țișnit atitea 
gindiri arzătoare, fermecătoare, parfumate. Ceiace ne atrage spre 
ea, chiar pe cei stăpiniți de cea mai posomorită incuriozitate re- 


unei asemenea fintini de viață şi un fel de- 


ligioasă, e 
dorință de a trăi tre îngeri”. 
„Ideile sint i pieritoare. Ce e un sistem ? Ceva sare 


RECENZII 161 


rămine după ce s'a răcit sufletul. Ceva care ese din valul care 
sa retras. Dar curiozitatea mea aprinsă vrea să se plece dea- 
supra oceanului infinit şi generator”, 
Critica aşa cum o practică Barrès nu se reduce la simple 
şi fugitive impresii, nici nu se serveşte de acele sărmane cate- 
logice cu care încercăm să drămuim, să clasăm sau să ex- 


'plicăm sufletele. 


Continuator autentic al marilor poeți romantici, intuiţia şi 
simpatia profundă cu puterea creatoare a geniului sint în acest 
domeniu armele acestui poet superb, orgolios, vibrant, somptuos. 
de o sete spirituala pururi nepotolită, 
Octav Botez 


Dr. C. Vlad, /n domeniul inconştientului (Psiho-analiză), 
Ploeşti 1926. 

Puţine doctrine, ţinind seamă chiar de darwinism, marxism 
ori bergsonism, au avut o glorie mai formidabilă ca psihanaliza 
lui Freud. In toate ţările civilizate s'au creat şcoli, subt şcoli, insti- 
tute, pentru continuarea ori popularizarea acestei teorii. Impinsă în 
unele puncte pănă. la o universalizare metafizică a unui fenomen, 
de fapt mult mai redus, doctrina freudistă prezintă, fără îndoială 
numeroase puncte de vedere fecunde și adevărate. In romiineşte 
lipsea o lucrare complectă şi serioasă a acestei materii, Ne-o dă, 
în acest volum, d. dr. C. Vlad. Scris cu pătrundere şi claritate, 
colorat cu observaţii proprii, nu ne îndoim că volumul de faţă își 


va atinge scopul. 
s M. R. 


P dă 


N. Iorga, /storia artel medievale şi moderne în legătură 
cu dezvoltarea socletățli (ed. Pavel Suru), ý 

Bazaţă pe concepția că „arta e explicabilă numai prin 
Societatea căreia trebue să-i fie aplicabilă“, în alte cuvinte, că 
arta trăeşte prin legăturile ei cu societatea, fiind produsul aces- 
teia şi valorind numai în măsura în care această artă oglindeşte 
epoca şi-i este utilă,— întratit cit îi este fidelă,—şi epocilor ur- 
mătoare,.—iîntr'atit cit este pildă de adincime şi autenticitate 
sufletească,—lucrarea d-lui Profesor lorga, rezumat sintetic al 
cursurilor sale ţinute timp de treizeci de ani la universitate, 
este tocmai prin această concepție, interesantă ; şi prin însăşi 
respectarea lidelă a principiilor, utilă. i 

Netăgăduită este strinsa legătură dintre istorie şi opera de 
artă în timpul evului-mediu şi Renaşterii. O legătură de nedes- 
făcut. In acele vremuri arta era desigur în slujba colectivităţii, 
era tovarăşșa bisericii şi a nobilimii, şi urmărind ceiace se in- 
timplă cu ele, poţi înţelege şi schimbările estetice. 

11 


i62 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Mai tirziu întimplări de alt ordin au schimbat legăt 
subțiind-o: au schimbat şi lumea, individualizind-o. Ore de 
artă valora în sine, devenind prețioasă numai pentru iniţiaţi. 
Acum, nu mai poate plăcea tuturor, fiindcă nu toţi o pot înțelege. 

E sigur că şi inainte vreme, nu toți simțeau ceiace-i fru- 
mosul, dar arta făcînd parte din aplicaţiile societăţii, cum era în evul 
mediu, cind mii de anonimi, impinşi de setea credinţii, aduceau 
pene peste pietre ca să se aprovie de cerul dorit, cu patimă 

ă de pereche, fireşte era ca ea să fie, dacă nu înţeleasă, cel 
puţin apropian de toți. 

e înțelege lesne de ce d. Iorga, date fiind conceptiile 
sale, excelează mai mult În scrierea evului mediu şi a nt car 
RE pna A e neo reeg lipsite de biografie ori considerente 

u ieorelic estetice, ne-au emoţionat prin ad 
simplitatea şi conciziunea lor. PA P alii 

Şi cu toate că-i opusă criteriilor estetice actuale, sinteza 
aceasta cuprinsă în trei sute de pagini este grâitoare, citeodată, 
decit cea a lui Elie Faure, autor fad, care amestecă în des- 
crierile sale metafizice istoria cu estetica, sociologia cu poezia, 
astiel că în cele din urmă, nu mai poţi scoate nimic. 

Trecind acum la maeştrii artei, vom aminti cum apar unii 
dintr înşii în această istorie. Dacă Massaceio, Roger van der 
Weyden şi mai ales, marele Mathias Grănewald n'au avut parte 
în această lucrare decit de roluri secundare, nu pentrucă arta 
lor n'ar fi în stare să-i facă şi pe ei „eroii istoriei artelor“, ci 
pentru că, se vede, n'au avut prea mare răsunet faţă de vremea 
şi contemporanii lor; dacă unui Albrecht Dărer i se compătimeşte 
talentul pe care-l risipea „fără a se forma prin aceasta gustul 
unui popor“ (pag. 198), condiţie esenţială, după d. Iorga, con- 
sequent principiilor sale dealungul întregului volum; dacă în 
stirşit, cer terti nu este văzut ca unul dintre cei mai ex- 
presivi şi sensi esenatori ai lumii, poate, pentrucă el începe 
să individualizeze tipurile, ceilalți pă ate sg schimb, KOO. 
cul unor descrieri neintrecute, mai cu seamă cind întrinşii sau 
intilnit genialitatea inăscută cu legătura şi utilitatea față de so- 
cietate, petrecute cu durere sau efort. 

„Deaceia Rembrandt, culmea picturii este şi neintrecut täl- 
măcit, Că autorul face greşală cînd crede că tablourile lui Rem- 
brandt din zilele bune „sint în afară de toate contigenţele pre- 
zentului”, pe cînd celelalte din zilele de sărăcie, sint făcute de 
nevoe „pictorul fiind ţinut să reprezinte familii şi corporaţii cum 
i se cerea" (pag. 235), pe cind adevărul este tocmai invers, a- 
dică, de cind Rembrandt a sărăcit şi a început să reprezinte 
corporaţii şi familii, de-atunci a devenit el misticul neintrecut, 
tragicul german, simbolul Irămintărilor medievale, venit pe cit 
de tirziu, pe-atit de intreg și potențat.—dovadă indiscutabilă 
ursi para reapare re P aaga a „Gărzii de noapte“, 

are se e şi viața pictorului şi val 
i freska apes ŞI viața p ŞI valoarea operei 


——— 


RECENZII 163 


Rembrandt este evocat cu o putere miraculoasă, ceiace e 
foarte mult. dae eir gratas sä discutäm ragaz ţia rare 
profesor asupra a nici scrutăm prea mu e preferințe 
ale sale, cum ar îi „Gioconda“ pe care d-sao consideră tabloul 
italian cel mai strălucit al veacului (pag. 165) şi pe care noi o 
vedem cu totul altlel, ci să comunicăm măiastra sa expunere, 
încintătoarele-i descrieri, limpedea evocare a unor secole, carei 
alte istorii a artelor par incilcite, nebuloase, de nepriceput. 

Că d. lorga e nedrept cu spiritul modern şi cu unii mae- 
ştri ai vremii, care sint departe de-a fi nebuni, haotici şi opuşi 
bunului simţ, este iarăşi o lipsă, iarăşi explicabilă, deoarece arta 
are azi o funcție oarecum individuală. Autorul aşteaptă însă, 
„arta care va ieşi din însăşi revolta societății contra acestei 

arte de azi“. 

Neo-clasicismul, disciplină nouă, bazată pe acordul dintre 
libertate şi maşinism, gind şi transpunere explicită şi inălţătoare, 
noi îl socotim ca o aţă a vremii. Indiferent dar, de aceste mici lip- 
suri inerente unei istorii a artei medievale şi moderne în legă- 
tură cu desvoltarea societății, lucrarea d-lui Prof, N. lorga este 
binevenită şi utilă pentru noi. 


Petru Comarnescu 


a 
+ d 


Nicolas Politis, Les nouvelles tendances du Droit Inter- 
national, Paris, Hachette, 1927, 249 p. 

Răsboiul mondial, spune strălucitul profesor grec, a deter- 
minat o mare criză şi în Dreptul Internaţional. Bravarea tuturor 
regulelor sale îi micşorase creditul. Realitatea e insă, că din cauza 
cestor împrejurări, Dreptul internaţional capătă un nou avint, se 
primeneşte cu principii nouă, se transformă. („dreptul nu încetează 
de a exista pentru motivul că este violat”. Sir Fred. Pollock). 
Norma, ca imagine a vieţii, trebue să se readapteze atunci cind 
viața însăşi îmbracă o nouă formă organică. Răsboiul a fost nu 
chiar cauza, ci ocazia de a constata că viaţa popoarelor se schim- 
base şi că regulele învechite aveau nevoe de revizuire. Concertul 
de suveranitate dominant în tot secolul XIX, implicind anarhia 
în raporturile internaţionale, a fost aproape dărimat. Pragul ce 
desparte domeniul intern de cel susceptibil de diriguire contormă 
ansamblului de interese internaţionale, a devenit din ce în ce 
mai mobil. Libertatea popoarelor e mărginită in măsura In care 
viața lor interesează lumea întreagă (H. Chardon : L'organisation 
de la République pour la paix). La fel a trebuit să sufere şi 
co de egalitate. Intre suveranităţi nu se putea vorbi de 
pradaţie. Acum rolul ce se oferă diferitelor state (Societatea Na- 
țiunilor, Curtea de la Haga) răspunde puterii şi interesului fiecărui 
stat component. Nu se poate vorbi, spune Politis, de dreptu- 


164 VIAŢA ROMINEASCĂ 


rile subiective ale statelor, pentrucă personalitatea lor este o fic- 
țiune metodologică. Aceste drepturi (şi obligaţiile) sînt reguli o- 
biective la care statele subscriu subt imperiul conştiinţei absolutei 
lor necesităţi, Dreptul, zice Duguit inspirat de Renan, nu este 
emanaţia unui ordin şi nici manifestare de voinţă : el e un pro- 
dus social, un fapt devenit conștient. 

In ordinea internațională însă nu numai statele -ci şi indi- 

vizii (ba poate in ultimă analiză numai indivizii — statele fiind 
intermediari necesari epocei) au drepturi şi obligaţii. Deşi ideia 
purcede de la Grotius, totuşi ea nu avea aplicaţie (din cauza 
conceptului de suveranitate) decit în cazul heimatlozilor. Ori, as- 
tăzi dreptul internaţional cuprinde o serie de dispozițiuni ce pri- 
vesc individul: pirateria, traficul de robi, femei, asigurarea drep- 
turilor legate de persoană etc. Ihering a spus minunat de frumos 
că singurul destinatar al dreptului este omul, şi omul este tot- 
deauna individ şi dreptul internaţional este tot drept. Curtea de 
la Haga care primeşte din ce in ce mai multe cereri individuale 
va trebui să sfirșească prin a acorda şi individului dreptul de a 
i se adresa. Unii autori (Cavaglieri) iau o cale de mijloc : Sta- 
tele sint în mod normal supuşii dreptului internaţional, indivizii 
în mod excepţional, Politis face aici aplicaţiunea unei reale legi 
sociologice. Viaţa evoluează în diverse forme ce nu exclud pe 
cele precedente, mai ales atita vreme cit lormele nouă nu sint 
încă destul de precizate, Reuniunea familiilor în clan, stat, deter- 
mină raporturi cetăţeneşti, dar până la precizarea formei stat se 
mențin raporturile interiamiliale. Societatea de deasupra statelor 
e încă interstatică, internaţională, ea e încă prea puțin dezvol- 
tată pentru raporturile directe dintre indivizi. 

Totuşi cu toată opunerea bazată pe eventuala învrăjbire 
dintre state, pe inutilitatea unei hotăriri impotriva unui stat care 
nerecunoscind dreptul, nu o va executa, se speră că litigiile in- 
dividuale vor îi şi ele cuprinse de domeniul justiţiei internaţionale. 

In capitolul 3 autorul îşi pune problema cea mai grea a 
sancţiunii, Pentru delictele intemaţionale ale indivizilor ea e ga- 
rantată de interesul reciproc al statelor care înscriu pedepse în 
tratatele lor cu obligațiunea de a le inflige pe cale internă. Pen- 
tru crimele comise de guvernanţi complici cu indivizii criminali 
simpli, sau chiar în calitatea lor oficială atentind la pacea şi si- 
guranja popoarelor, chestiunea devine cu desăvirşire dificilă. Nu 
sintem prea departe de teoria vagă a lui Grotius cu justum be- 
itum, Lucrärile Societăţii Naţiunilor, adunările şi conferințele in-. 
ternaţionale fac storțări de limitare a dreptului de răsboiu, Agre- 
siunea e declarată crimä internațională. Celelalte state au nu 
numai dreptul (Grotius) dar datoria chiar de a apăra cauza justă 
(art. 16 din pactul S. N.). Conferinţele de la Locarno, Geneva, 
pactul renan, au făcut eforturi neincununate încă de succes de- 

— de a preciza sancţiunile. Solidaritatea internațională e 
punctul de plecare. Se emite ideia unei Camere internaționale 


RECENZII 15 


penale cu parchet general pe lingă Curtea din Haga. (Congresul 
din Bruxelles 10266 Această cameră ar judeca delictele şi ar 
pune numai subt acuzare pe atentatorii la pacea universală, care 
urmează a fi judecaţi de adunarea plenară a curţii. 

Consiliul Societăţii Naţiunilor are dreptul de executare, graţie 
şi comutație de pedeapsă. Autorul se mai ocupă de chestiunea 
justiţiei internaţionale obligatorii. Pănă la răsboiu conflictele din- 
tre state erau adeseaori deterite unor arbitri instituiți prin tratate 
post factum, puține erau cazurile cind se delereau arbitrilor şi 
conflictele viitoare şi priveau mai ales interpretarea convenţiunilor. 
Astăzi Societatea Naţiunilor cu vasta ei autoritate morală, inte- 
resul statelor mici, asigură succesul mediaţiunilor şi arbitrajelor 
obligatorii. Majoritatea statelor au încheiat în mod individual 
tratate de arbitraj; multe au subscris statutul Curţii din Haga 
care conţine arbitrajul decisiv între semnatari cu sau fără re- 
zerve. Chestiunea care rămîne incă deziderat e tratatul de arbi- 
traj colectiv la care se opun interesele puterilor mari în a-şi 
soluţiona pe cale individuală o serie de dilerende şi caracterul 
confuz al faptelor internaţionale care nu se pot uşor diviza în 
judiciare sau nejudiciare;  pentrucă în genere se evită arbitrajul 
in chestiunile politice. Mijlocul practic care se adoptă e dreptul 
suveran de apreciere al tribunalului investit, de a se declara ne- 
competent. Cind regulele notorii şi stipulaţiunile tratatelor sint 
insuficiente în judecarea fondului, tribunalele nu pot face apella 
echitate sau la regulele ce le-ar crede necesare raporturilor din- 
tre state decit în urma consimţimintului părţilor. Devenind obli- 
gatorfe însă, justiția internaţională trebue la orice caz să ajungă 
ia o hotărire, cu toată insuficiența regulelor deja pozitive. In ca- 
zul reluzului de executare, apronta N. ce avizul asupra 

i sancționare contra sta resp E mu 

mai te en stirşeşte cartea cu chestiunea Codilicării dreptului 
internațional. dela e veche in Europa unde în a doua umă- 
tate a secolului 19 au şi apărut citeva proecte de cod (Vezi: 
Montlue : La Codification du dr. international în Revue du dr. int. 
April 1927). Se propun diverse sisteme: refacerea întreagă a dr. 
internaţional (o imposibilitate căci după justa observaţie a lui 
Montluc opera va trebui reincepută imediat, pentrucă dreptul şi 
mai ales cel internaţional - astăzi face imense progrese); codi- 
licarea imediată a regulelor necontroversate (e prea puţin şi 
rigid). S'a adoptat o cale de mijloc de unde şi termenul: Codi- 
ficare progresivă (operă de constatare şi reformare). Materialul 
imens adunat de cercetători individual şi ca promotori ai diferitor 
societăţi de ştiinţă (L'institut de Droit international, Internatio- 
nal Law association, L'institut américain de Droit international, 
Academia dotaţiei Carnegie de la Haga etc.), slorțările pare 
cesorilor care au dat deja proecte (Bluntschli, Dudley, Du rea 
Pasquale Fiore) sint o garanţie de realizare a acestei idei. 

1924 Societatea Naţiunilor a instituit un comitet de jurişti care 


166 VIAŢA ROMINEASCA 4 


au şi adunat materialul în urma rapoartelor diferitelor guverne,. 


au tăcut adnotaţii şi chiar proecte 
unele ch i ţii şi p de convenţiune cu privire la 
ezultatul e minim faţă de slorțări, pentrucă lucrările sint 
foarte timide şi adeseori soluțiile sînt felrograde: în orice caz 
şi aşa codificarea e un pas mare înainte, binefacerile ei vor de- 
termina ulterior codificarea tuturor regulelor internaţionale. Subt 
imboldul lui Alvarez şi Bustamante, Uniunea panamericană îşi 
are deja lucrările într'o fază mult mai înaintată. Proectele ei pot 
şi vor fi utilizate de Societatea Naţiunilor pentru armonizarea 
intereselor universale cu cele regional-locale, Pănă la desăvirşi- 
rea Coditicării, dreptul internațional va prospera şi datorită ju- 
risprudenţelor Curţii de la Haga care poate aplica in extremis 
principiile generale de drept recunoscute de ţările civilizate. 


Nu se poate trece cu vederea că toate chestiunile tratate 
de celebrul autor, capătă lumina datorită expunerei pline de ar- 
gumente teoretice şi practice, deşi se trădează mereu punctul 
critic inerent materiei şi anume complicata dificultate a sancţiunii 
dreptului internaţional în care, după cum just observă Matei 
Cantacuzino, formula unei sancțiuni, fără a lăsa toate diterendele 
dintre state supuse arbitrariului sălbatec al răsboiului, rămîne 
incă de găsit. Totuşi odată părăsit terenul metafizic al concep- 
țiunii dominante în sec. 19, mai ales datorită şcoalei germane 
după care statul era o entitate de esenţă divină, şi lață cu ten- 
dința de-a considera statul numai ca unul din mijloacele nece- 
sare vieţii sociale a indivizilor care rămin scopul tuturor sforță- 
rilor de mai bine (Chardon, op. cit.) dreptul internaţional subt 
presiunea democratizării crescinde a conducerii popoarelor, îşi 
ia un nou şi promițător avint. Terenul detrişat de Grotius va 
deveni cimp fertil însă cînd solidaritatea conştientă a popoarelor 
vor soluţiona problema sancţiunilor, acum de-abia schiţate. 


„____ Forţa dreptului va termina prin a se impune şi în relaţiile 
dintre state dreptului forței, pentrucă nevoia o cere şi ema a 
lost totdeauna generatorul ultim al dreptului. 


Laurenţiu I. Preutescu 


+ 
* è 


Guglielmo Ferrero, „// Unite du Monde“, Editi Cra" 
„Les Documentaires”, Paris, 146 pagini. Arenada 
ea scurt interv upă Francesco Nitti, iată-l şi marele 
istoric italian reclamind şi el ceiace lipseşte patriei sala: bortam f 
In ultima lucrare, Nitti afirma necesitatea imperioasă a 
Statelor-Unite europene ; In cartea, pe care o analizăm pe scurt, 


Ferrero pledează, cu căldură şi c 
acer a Şi convingere, pentru necesitatea 


RECENZII 167 


Lucrul e simptomatic, I) remarcăm doar în trecere, lăsind 
cetitorilor să tragă toate concluziile 

Din capul locului Ferrero îşi a credinţa În unificarea, 
treptată dar sigură, a civilizaţiei lumii. Această unilicare e în 
curs de întăptuire ; şi pe zi ce trece se realizează prin: explo- 
rări, colonizări, emigrări, religiuni universale, răsboae, comerţ, 
diplomaţie, căi ferate şi prin telegralie. „Dar un corp unic nu 
poate trăi avind mai multe suflete discordante. Corpul aproape 
unificat al lumii are nevoe de un suliet unic, în care să se ar- 
monizeze tot ce este mai bun in toate civilizațiile existente: 
morala creştină, industria şi ştiinţa occidentală, vechea Inţelep- 
ciune a Asiei, floarea artei europene şi orientale“, 

Ferrero îşi propune să cerceteze opera aceasta de adevă- 
rată sau lalşă unificare. 

Se obiectează că unificarea lumii este imposibilă atita tim 
cit raporturile dintre națiuni vor îi acelea dintre Cain şi Abel. 
Fără să tăpgăduiască realitatea, Ferrero crede însă că o dezar- 
mare a ritelor este posibilă și că marele răsboiu a avut şi 
bunul efect de a distruge cele mai puternice autocraţii. 

O altă obiecţiune—şi Ferrero cercetează toate aceste 0- 
biecţiuni, subt titlul suggestiv de : . „Les faux mirages de lunite",— 
constă în afirmarea că: unificarea lumii se va face, dar subt 
forma unui stăpin, unei supremaţii. Pe rind, Ferrero arată că 
nici Anglia, nici Japonia, nici Rusia, nici America nu au posibi- 
lităţile necesare pentru a exercita o astfel de supremație. Sar 
părea că diferențele de limbă sînt obstacole serioase, în calea 
acestei unificări. Din unilicarea morală însă, cu timpul, unificarea 
limbilor va deriva ca un corolar necesar. Pe lingă acestea, uni- 
ficarea lumii mai necesită şi întărirea sulragiului universal, prin 
cultivarea masselor cetăţeneşti şi prin buna lor educare politică. 

Mai departe, Ferrero cercetează teoriile ce neagă posibi- 
tatea unificării lumii. Chestiunea libertăţii mărilor poate consti- 
tui un serios obstacol azi, cind Japonia, Anglia şi America îşi 
dispută —cu bastimente şi submarine—stăpinirea mărilor. America 
însă va trebui să se convingă că numai alături de Europa va 
putea asigura libertatea deplină a apelor; şi la fel Europa, că nu- 
mai alături de America se va putea complect reface. 

Chestiunea insulicienţii mijloacelor de hrănire nici nu se 
mai poate pune azi, cînd tocmai contrariul este adevărul. Intr'a- 
devăr industria capitalistă suferă adeseori de crize de nepro- 
duc 

Ve, cui că plutocraţia este interesată în a nu se re- 
aliza unificarea politică a lumii, Ferrero răspunde că după 
propriile sale observațiuni, plutocraţia poate îi interesată la această 
unificare, intrucit ea e dornică de ordine, indiferent dela ce 
regim politic ar veni. AON 

Nu există, cam crede Romier, un conflict intre ideia de 
națiune şi ideia de civilizație. Primejdia poate veni din partea 


MB VIAȚA ROMINEASCA O OOOO 


coteriilor, care — în numele unui naționalism—com 
şi ideia de naţiune şi ideia de Civil. In concluzie vea 
crede că cele mai bune colaboratoare ale operaţiunii de unifi- 
care, sint libertatea şi sulragiul universal. „Libertatea nu este 
moartă, cum pretind partidele revoluționare, dușmane ale su- 
fragiului universal, pentrucă el le impiedică drumul spre putere. 
Ea este necesară astăzi mai mult decit oricind, pentru a echi- 
libra energiile ordinei, în care dreptul traiu al numărului va fi 
ponpa supremă a celor mai prețioase bunuri ale civitizației*.— 
ledoaria lui Ferrero, caldă, convinsă, pătimaşă, se ceteşte cu 
uşurinţă şi folos de ori şi cine. E bogată în idei, abundă de ra- 
ționamente şi—la finele ei—suggerează o tainică prevestire ! 


N. N. Matheescu 


ID fa m O Aa 


| BIBLIOTECA } 
Í UNIVERSITATII | 


| Aa S : 


Revista revistelor 


Scrisul Romineac (Norul 2). 

Varbind cum trebue de „poezia 
modernistă”, d, D. Tomescu constată 
că „de a nrang Sa do ani, a- 
ceastă mişcare träeş n programe 
gi manifeste, fară să ne A da însă 
o singură lucrare ce a să-și facă 
loc intre valorile estetice ale litera- 
turii noastre”. In adevăr uşa esie, 
dacă deosebim bine modern, nou, de 
modernism, modă, imitare.—D. Redu 
Dragnea, întrun studiu bine docu- 
mentat, Dimitrie Cantemir şi filoso- 
[ia istoriei, scoute în relief un aspect 
mai puțin cunoscut şi foarte important 
ul gîndirii acestui mare enciclopedist 
din trecutul nostru. (D. Dragnea este 
și autorul unei substanțiale şi foarte 
personale monografii închinată lui 
Mihail Kogălniceanu, apărută pini 
acum în două ediţii). 

a giar gee al eneen Egan 
ne dă, primul, impresia u - 
padare seritase. do 8 crea 0 revistă, 
care să servească publicul, şi nu va- 
nitiiţile unei bisericuţi literare. 

Cind am luat act de apariția Seri- 
sului Rominesc, In luna trecută, am 
uitat să întrebăm pe d. D. Tomescu 
ce înțelege d-sa prin cuvintele : „în- 
trintă în ambiția ei dea fi creatoarea 
unei mişcări literare cu ideolo gi 
resurse proprii”, aplicate Vieţii Ro- 
mineşti, Am avut noi ambiția să ve- 
nim cu resurse proprii în mişcarea 
literară? Din conira, noi am venit cu 
ambiția, îndeplinită din ele nu- 
mere, să adunăm în i deții Ro- 
mineşti scriitori buni de toate telu- 
rile, din toate „şeoilie” literare. lar 


în privinţa ideologiei, ce ambiţie ne-a 
fost înlrintă? Noi am susținut că lite- 
ratura romină, ca ori care altu, ex- 

trebue să exprime sufletul 
na Am susținut că în judecarea 
unei opere de artă trebue să avem 
în vedere şi atitudinea scriitorului 
faţă cu viața, şi că atitudinea su- 
perioară este preferabilă. Am susținut 
că -o Mitea xenotobă, imorală, 


ferior şi un principiu de falșificare 
a realității — recunoscind talentul 
scriitorului dacă-l are, Şi cum mai 
la ordinea zilei era atitudinea neci- 


moderniste? atitudinile necivili- 

zāle? E posibil, şi ne pare rău mai 

mult pentru literatura romină decit 
nai. 

Pleiada, revistă pentru poezie, 
critică gi ulealogie, apare tot la Cra 
iova, cai Scrisul Rominese, tagi 
alte reviste de idei generale ori de 
specialitate, E un semn bun că cen- 
trele mni importante din provincie 
s'au pus po lucru, căci Capitala noa- 
siră.. În Peludu, un tinar publicist, 
d. Păunescu-Uimu, continuă să-şi a 
ducă aminte mereu de Eminescu, JI 
felicițăm. Eminescu nu este numai 
cel mai mare scriitor al nostru, dar 
şi Rominul în care sa făcut, până 
azi, cea mai serioasă fuziune intre 


170 VIAŢA ROMINEASCA 


spiritul rasei şi cultura umană, El este 
pentru noi e pentru Germani 
Goethe (cu care de altfel are mai 
multe asămâănări) Şi de aceia trebue 
să-l avem mereu în minte. 
Mişcarea umanitar on 1)- Tit- 
lul arată ideologia revistei. Mişcarea 
umanitară este pucilistă. Ea vrea im- 
păcarea popoarelor şi a claselorso- 
ciale prin persuaziune — ca un efect 
al pro dei morale. Să dea Dum- 
nezeu, dar nu credem, Pănă acum 


orice es sa făcut prin lupte 
crincene. Să ÎI venit vremea alor 
osibilităţi ? 


Această revistă ne aduce citeva 
învinuiri. La critici făcute cu bună- 
credință, r niem. Aşa dar, Mig- 
curea umanitară ne înv nueşte că sin- 
tem excluziviști, cà nu primim în pa- 
ie noastre decit pe +copiii fami- 

b, că stäm ion za d ostil închise 
pentru asigurăm că se înşală, 
că pri noastră (ce-o îi însem- 
nind exact familia noastră ?) nu e 
așa de mare. Pe foarte mulţi dintre 
colaboratorii noştri nici nu-i cunoaş- 
tem. Publicâm tot ce ni se pare bun 
(după capul nostru) de ia oricine, 
Dacă am face altfel, am lucra In con- 
ira intereselor revistei, E limpede, 
Mişcarea umanitară mal vorbeşte şi 
de «prețul excesiv de vindere» al 
revistei noastre. Dar Viața Romt- 
newscð e cartea rominească cea 
mai cină, Dacă intelectualii — oa- 
meni săraci—trebue să se singereze 
că să cumpere cărți, ce să facem? 
Adică am făcut tot ce-am putut : am 
dat cea mai elină carte rominească, 
In punctul acesta cel puţin, „pole- 
mica“ poate avea un rezultat, lucru 
rar într'o... polemică: Să în Mişcarea 
amanitură numărul Vieții Romi- 
nesti», să calculeze cu ce volum 
din vitrine este apa şi să compare 
p Dir polemica a devenit prea 
po: 4 ++ 

Revista de Filosofie No. 1, 

Revista de Filosofie subt direcţia 
d-lui Rădulescu-Motru, a 
nizață întro nouă serie și un nou 


“data aceasta nl se pare că ea 
se prezintă mai bine ca oricind, Re- 
levâm în acest număr articolul d-lui 


esibi 
al speculației care e filosofia lui E. 
Husserl, al d-lui T, Vianu „Arta şi 


jocul“ şi comunicarea făcută de d. 
, Rădulescu-Motru Academiei des- 
pre „politică şi cultura“, 
Numeroase recenzii, 


Debuturile lui Mirabeau în lume 


In lunea Mart a anului 1771, Con- 
tele Gabriel Riquetti de Mirabeau a 
lost admis la onoarea de a fi pre- 
zentat la Versailles. 

Idealizarea vieții de curte şi a suc- 
ceselor pe care un curtezan îndemi- 
natet le-ar fi putut dobindi nu dură 
decit just timpul pe care-l petrecu 
goi palatului, în așteptarea re- 

Spiritul său curagios şi impertinenta 
sa naturală l-ar fi compromis tepede 
si definitiv dacă tatăl său, alarmat de 
raportul asupra purtării (iului său la 
curte, nu l-ar fi us în Limousin. 

Abuzurile or din Provence 
şi ura poporului care crestea tot mai 
mare, lasă să se intrev: pericolul 
revoluției. De departe Versailles-ul 
ii apare acum lui cau ca o fru- 
moitsă corabie pavoazatii în cure moare 
apti unei serbări în jurul unui 

t adormit şi asupra căreia se 
năpusteşte furtuna cara in curind va 
nimici totul. 

Aceste negre presimțiri nu-l impie- 
dică însă să ducă viata de plăceri pe 
care o cerea tinerea sa impetu= 


oas. 

Era la modă in anul acela de a 
se căsători cu d-ra de e, o 
tinără bogătașe, care trăia un cas- 
tel retras, sub! paza unei bunici vi- 


nte, 

Acolo unde cel mal nobili şi mai 
seducători fură birui, Mirabezu, 
cu fizicul pe care Îl cunoaştem, 00- 
arsa însă pristo nemărginită îndrăz- 


reuşi. 

Căsătoria avu loc în 1772 la Aix 
in cea mai mare bogăţie. Fiecare in- 
hora aiw dar un oel de pret, 

recepţ ră opt zile, 

Contesa de Mirabeau nu avea însă 
pănă la moartea părintelui stu decit 


un modest venit, iar perspectivele - 


moştenirii îi deschisese doară credit 
la diteriţii furnizori, in 1773 în anul 
cînd se născu fiul lor Victor, soții 
Mirabeau aveau peste 150000 de 
livre datorii. 

In luna Decembre a aceluiaşi an, 
un ordin regal condamnă pe Mira- 
beau a hu mai părăsi castelul său 


REVISTA REVISTELOR 171 


mina roges, el scăpa la constrin- 
e corp, 

em 774 îns castelul de Mirabeau 

îi este interzis şi este lrimes întrun 

vecin, Manosque unde puţin 

Wrziu on ordin dela locotenen- 

tul civil a „Chatelet*-ului din Paris îl 

clasează pentru totdeauna în rindul 


AÀ său amant da i 
scorisome pe care so impru- 
entä avu nefericirea sn piardă, 
făcu pe Mirabeau să capete certitu- 
dinea unui lucru pe care alți soţi în 
lipsa unor probe intiscutabile îl pot 


ă ce furia legitimă a soțului 
înşelat fu calmată, Mirabeau se a- 
tä chiar plin de clemență față 
de rivalul zâu, părăsi însă oraşul Ma- 
nosque cu toată interdicția regală. 

Din nefericire se duse la castelul 
des Tourretes la sora sa Louise de 
Cabris şi un scandal izbucni în 
timpul şederii lui acolo. Fu denun- 
tat de d. de Vileneuve-Monans, pe 
cere piere pepe E care de- 
puse o plingere do asasinat. 

La 20 Septembre 1774, porţile în- 
chisorii dela „Château d'il" se închi- 
seră asupra unui tinăr de douăzeci și 
cinci de ani purtător al unui nume 
ilustru, care se găseşte ruinat, târă 
castel, fără nevastă, în fundul inchi- 
sorii interzis şi inculpat de asasinat, 

(Henri de  Jouvenel. Revue de 
Paris). 


Controlul Viselor 


In ciuda spiritului occidental, mis- 
terul somnului și al viselor nu a fost 
incă rezolvat. 

Toată problema pare a fi concen- 
trată în chestiunea conştiinţei omului 
adormit şi a prezenţei sale continue, 

Conştiinţa creerilor mijlocii este 
prea intensivă în timpul somnului a- 
tit la muncitorii manuali căt şi la cei 
intelectuali. f 

In materie de visuri omul primitiv 


este mult mai aproape de adevăr ca 
omul civilizat care sa consacrat în 
în cucetirei bunurilor ma- 
teriale, concontrindu-şi astlel toate 
gindurile asupra obiectelor fizice. 

Visurile simbolice ale omului pri- 
mitiv și ale civilizatului merită mult 
mai multă atenție decit li s'a acordat 
pănă acum, 

A factori importanţi ai psiho- 
a: ormează citeodata sisteme sim- 

a căror interpretare şi control 

sint destul de uşoare, 
Mă Sumadazarya. The Ocrult Re- 

em), 


ai mită 


Stephane Mallarme este în Europa. 
subiectul unor lucrări din ce în ce 
mai numeroase. In Germanis, d, Frane 
Rauhut a publicat o carte: „Das Ro- 
mantische und musikalische in der 
Lyrik Stephane Mallarmé” iat în An- 
gia d. Arthur Ellis a scos o tradu- 
cere complectă, în limba engleză, a 
operei lui Mallirme precedată de un 
studiu al doamnei Turquet-Milnes. 

Din cele patru capitole ale cartii 
d-lui Rauhut: „Personalitatea, -Te- 
mele, — Stilul, — Elementul muzical, 
cel mai interesant ar fi al doilea și 
ultimul. De altfel cartea constitue un 
scurt memoriu în care lucrările irin- 
ceze sint utilizate m mod inteligent, 
unde nu găsim nimi de corijat, şi 
unde ar fi de prisos så căutăm puncte 
de vedere nouă. 

Dimpotrivă, introducerea d-nei Tur- 
quet-Milnes pune probleme actuale 
şi importante, iar ia un loc tu tradu- 
cerea d-lui Arthur Ellis posia figura 
alături de monumentele +Corpus-uitri » 
mallarmean, 

1 s'a reprosal ades lui Mallarmé o 
contuziune pe care, spune d-na Tur- 
quet Milnes, o pierde de indata ce 
poneis sint traduse în limba an- 

eză, 

Daca exagerăm puţin afirmatiile 
dnei T. M, Mallarmé ar fi un poet 
în realitate englez pe care Franța 
şi l-a însuşit şi care atita timp citse 
exprimă într'o limbă care nu este a 
lui rămine obscur, căpătind o clari» 
tate +voltairiană» de îndată ce textul 
este tradus în limba engleză. 

Caracterul porţilor englezi: Keats, 
Shelley, Coleridge, al căror discipol 


72 VIAŢA ROMINEASCA 


a pec mm în A 33 mgr oi 
ani es a in- 
prolundă cu resen- 
teie», Iară intermediarul oratoric, di- 
dactic ori logic care se interpune în- 
totdeauna într'o măsură oarecare În- 
tre poetul francez şi realitatea poetică. 
Acest caracter insă este probabil 
tA Mallarmé, descendent al unei fa- 
mili de bună şi autentică b 
tranceză, rä o picătură de singe 
englezesc în vine, ba asumat în 
Franţa. După cum doi mari za- 
tori francezi. Anatole France şi Flau- 
bert au avut o enormă inlluenţă în 
Anglia, nimic mii natural ca ipoteza 
unei influente analoage, a poeziei en- 
gleze în Franţa, 
D-na Țurquet-Milnes consideră re- 
'ormele şcolare din 1902 ca o dată 
'oarte importantă a penetraţiunii fran- 


DO-A! eze. 
Eae aam nu ð fost acceptat de 


Francezi a pna a gara în care 
au accepta! influențele angio-saxone, 
cu alte cuvinte din 1902 cind tineri- 
mea îranceză a început să înveţe 
limba leză—iar încorporarea tui 
Mallarmé poezia franceză, m a 
fost pe deplin aprobată decht in preaj- 
ma anului 1920, adică ln epoca în 
Care generația Jormată de progra- 
mele din 1 a atins virsta de trei- 
zeci de ani. 

Poate o ipoteză mai vastă decit a- 
ceia a unel influențe engleze, ar putea 
explica mai bine opera mallarmeană. 

iviziunea intre literatura nordului 
și literatura sudului este o idee näs- 


Maliarme ar [i un gelu al nordu- 
hui lar d-na Turquet-Milnes îi des- 
descoperă afinitäțicu peisagiile Sco- 
ției şi cu Universitățile germane. 

influența heg i care desigur a 
iost mare In Franța, totuşi mai mică 
decit în ltalia, şi de care d-na Tur- 
qu 


iar cam hazardatä. 
pia aa a 
unei -na ce: a los 
lea de eter, d 
mie r ne un e 
Hamlet em 


tract. 
i Mallarmé este poate primul care 
a dai în literatură o coincidență a 


tr lui cu abstractul. 
Albert Thibaudet, Nonvelle Revue 
Franțalse), 


Stendhal şi prezentul 


Opera lui Stendhal a fost delinită 
ca o cronică perfectă a inteligenței 
franceze. 


Nimen- Soinia mpa a 
elegerii vi această lare 
a sentimentelor şi a voinței la acțiune 
ne em: au permis lui Ste să 
v Sr precar şi pog ear po- 
porului său—precum $ urile şi 
contradicţiile sufletului omenesc, 

— Dacă Corneille, după cum spune 
Taine, a scris epopea eroismului şi 
Barbusse acela a sul , opera lui 
Stendhal cuprinde nu epopea in- 
te i vitale. 


S | în țodie operele sale a 
scris istoria spirituală a g 
sale care a devenit de asemenea gi 
aceia a tu'urar sentimentelor sale. 

Această operă este unul din monu- 
mentele cele mai strălucite ale spi- 
ritului Irâncez. ȘI cu toate turile 
sale cu ger acelei ea va 
constitui intotdeauna formidabila des- 
coperie a unul mare şi Întreg con- 
tinent uman. 

(Rudoli Kayser. Die neue Rund- 
scha ) 


Rominia chestiunea agrară 
ia inene me m 


ter raselor care în Orient conviejuese 

in interiorul unui aceluiaşi stat, päs- 

trindu-și intacte, reilgia, tradițiile, mo- 

ravurile, întrun cu tot ce separă 

şi distinge, 

RE creea acestea, seoa oasen 
alitate explică problema proprie- 

Transilvanie. 


täții in 

in Forminia, ateastă problemă a 
fost rezolvată în favoarea țăranilor 
imediat după râzboiu, 

Regele Ferdinand punea un deuse- 
bit interes, chiar mai înainte, la aceaa- 
tă chestiune întradevă: imi 


era rumi între un milion de țărani. 
Războiul odata terminat, atit pro. 


mm REVISTA REVISTELOR f: = 173 
er yis cit şi Ospiciile, Biserica, Tratatul deta Trianon cîini a dat 
Comuna etc., au fost ex-  Rominiei Trans in, a rezervat Un 


propriate, lăsînd maximum 250 hec- 
tare de moşie, lar aceste măsuri au 
fost aplicate În Transilvania, pe 
care tratatul Trianon o dăduse 
Rominiel. 


Intre timp însă Ungaria care sute- 
rise mari eri de teritorii, cade 


1919 că liniştea trebuie menţinută, 
fără a trata cu Bela Kuhn. Cum 


curse la Rominia care cu armatele 
sale își indeplini rolul său obisnuit 
de stavili contra năvălirilor barbare 


uri 

a so fi menyat iar acoa te 
europeană a cărui instrument a lost 
Rominia, pe vremea cind Societatea 
Naţiunilor nu era decit un proect ne- 
m, a se arată destul de vigi- 


reluată. Contele Appony însărcinat 
să reprezinte int: resele ungare, u a- 
părat cu talentul pe care toată fu- 
mea Îl cunoaşte, dar cu © intransi- 
genţă care a uimit tot consiliul si în 
special pe Sir Austen Cham N 
această cauză tru care Românie 
ar aven dreptul să ceară mai multa 
bună voință, ; 
Acest conflict nu incă rezolvat, a- 
rată încă odată imensele dificultăți 


pe care 
rientul pai este mereu gata să 
le pricinuiască. 

( Jules Cambon, Revue des Deux 
Mondes). 


Mişcarea intelectuală în străinătate 


Literatură generală 


Geo London, Elle a dix ans, la 
gamis Rouge, Ed. Artheme Fayard, 


O nouă carte despre Rusia sovie- 
tică, o carte în care autorul nu nè 
spune ce crede ci numal ce a văzul, 

Lucien Romier, Qui sera le mal- 
tre, Europe ou Amerique ?, Ed. Ha- 
chette Paris. 

Această carte este rezultatul voia- 
jului d-lui Romier în Statele Unite. 

D. Romier este pe lingă istorician, 
unul din rari! Francezi care pricep cu 
adevărat naţiunile străine. D-sa pune 
in opoziţie civilizația americană cu 
vechea kenan ao europeană pe ches- 
tiunile proletariatului și a maşinis= 
mului. Ajunge la concluzia că sar- 
cina de a rezolva aceste probleme 
primordiale incumbă mai întăiu ma- 
mei, de familie apoi educaţiei şcolare 
pată ice Barrès, Les Mattres Ed. 

y 


D. Philipe Barrès, care a decis ti- 
pärirea acestei opere postume a ta- 
tälui său, ne spune că «lea Matres» 
nu constitue o serie de articole, de 
conferinte și de discursuri; este o 
carte voită de autorul el. Tittul pre- 
cum şi principalele rapa a care o al- 
Câtuesc sint scrise de mina lui Mau- 
rice Barrès, 

Din toți -maeştrii», Dante, Pascal, 
‘Sainte Therese, Rousseau, Diderot, 
‚Renan, poate nu toţi ar I figurat 


subi acest titlu; studiile despre Rous- 
seau, Diderot și Renan ar fi figurat 
poate în alt volum. 

ne Jung, L'Islam ët lUAsie 
denant l'impérialisme, Ed. Marpon 


elort sérios pentru a Inirina apetitu- 
rile marilor puteri şi frä o conștiința 
mai înaltă şi o rațiune mai sănătoasă 
din partea conducătorilor francezi, 
fatal va izbucni războiul dintre rase 


religii, 
Philippe Godet, Madame de 
Uherridre et ses amis, Ed. Victor 
Attinger— Paris. 
Madame de Charrière este umil din 
mortelele cele mai reuşite ale unei ci- 
vilizații dispizate, 
Prietina lui Benjamin Constant, 
Madama de Charriere merita un loc 
aparte în galeria lamellor celebre din 
secolul al XVIIl-lea, 
né Gouzi: ...Co Nord est pire, 

Ed. Attinger, Paris, 
onantul jurnal al unei femei 
doctor sopa vaporul -Santa Annas, 


putut scăpa, 

P, Sauvalrs, Marquis de Bart- 
elmy, Mon vieil pre Ses hom- 
mes, Société d'Editions Géographi- 
ques, Maritimes ct Co Paris. 

ul de Barthelmy a publi- 
cut, sint de atunci doi ant: -Mon vieil 


a 


MIȘCAREA INTELECTUALĂ IN STRAINATATE 175 
Annam, ses bettes» şi cartea d-sale a orgoliu să cadă pănă la ulti 
avut un imens succes, a Peoatitegiie sa de IMa Do 
In acest al doilea volum el zu-  mancier tphane să ne arate și per- 
eta Îndi țărani chinezi, man ori mal intro Rusi B ie a 
s x e 
darini, tr ee int şi coloni, să nu existe şi oameni banali. 


Maurice Soulié, /'Equipage r- 
volt, Ed. Marpon, Paris, pop 
Povestea neverosimilă dar totuşi 
Veridică a unei înlricoşătoare drame 
istorice desfăşurată în cadrul arhipe- 
Polynezian, 


Ed. Montaigne, Paris. 
Acest roman face » din seria 
acelora destinate să cunoscută 
Rusta de azi. 
_Swaaker, erou misterios şi despo- 
lic care izvorăşte in mod spontan 
în epocile tulburi. In jurul său se 
arată, în pasivitatea lor îngrijorată, țăra- 
ni, adevăraţi mujici, zugrăviți cu un 
realism pitoresc, 

D, Constantin Fedine a t să 
ne dea o idee de reiace pot fi noile 
moravuri din Rusia. 

aa ar Trève, La Lumière et le 
Feu, Radot, Paris. 

«La Lumidre et le Feu» este ro- 
manul lul Michel Angelo şi al Vitto- 
riei Colonna. 

Jean la Rochette, Juliette d'Es 
pre, Ed. Caiman Lévy, Paris. 


se amestecă cu gelozia şi răzbunarea, 

Joseph Kessel, Nuits de princes 
Ed. de France, 

Noul roman al d-lui Kessel des- 
crie colonia rusească dela Paris, a 
loştilor prinți deveniți goleuri, chel- 
neri, dansatori, etc. — Personajele 
ti-sale, extremi În toate, trec dela o 
ratinare de gust desivirgită, la acte 
de cea mai grosieră barbarie, au o 
plasticitate minunată care-i fac apți la 
orice adaptare, 

D. Kessel însă, entuziasmat de su- 
iletul rus aşa cum l-a înțeles d-sa, 
udeseaori gregeşte din exces de ro- 
mantism, față de realitate—am dori 
ca alăturea de pilda de Helena Bo- 
tessomer care se Indărătniceşte din 


Le  Feu 
de Jole, Ed. Albin Michel, Paris. 
Intro seară de „premieră“ la O- 
perä, tinărul Daniel pleacă 'cu Josie, 
departe de Marie - Blanche, tovarășa 
pia din ae Aea: onae Pleacă 
Bascilor în cirei, unde, 
se peri pina În ep Apa fatalite- 
tea care ea, revanşa 
se însărcinează să le arte că cehia 
ria şi plicerea în lumea asta sint e- 


lemere, 
Victor Meric, La crime des vi- 
eux, Ed, de France, 

Aventura profesorului Ugolin se 

mer retrgu denagn de era pa unde 

s volu şi moarte" 
şi mal cu seamă mister, 

gri Jouglet, Frères; Ed. Gras- 
Doi ra Pierre şi Michel lubesc 
pe aceiaşi emee Françoise, Michel, 
eră re moans scite și ate. sote 
Ei rancoisii şi nu înțelege 
să o cedeze lui Pierre cara insă se 
aceea Ag de focul unei pasiuni vio- 
ente. 

Piere este artist debil şi visă- 
tor. Amorul ambilor fratè creste tot 
mai mult, în timp ce Françoise nu 
ra pe cine ar trebui să pre- 
ere. Michel va invinge, după co 
insă intro scenă violență va 
un glonte de revolver dela A 
Françoise crede că a lost o tonta- 
livă de sinucidere lar Pierre, abando- 
mat, moare de fizie undeva departe. 

M-me Isabelle Sandy, Les Sou- 
tanes vertes, Ed. Pasquelle, Paris. 

D-na Isabelle Sandy descrie mi- 
zeria în care trăesc micii popi de 
țară în Franţa. 

Este intradevar emoţionantă viața 
acelor sărmani preoţi-—care maltra- 
taţi de nişte țărani egoisti și răi, jin- 
durind foame şi oboseala, cred cu 
umilitate și fericire. 


Ştiinţă 
Dr. Voronoti, La con- 
qucte Por wie, Ed, Fasquelle, Paris, 
Doctorul Serge Voronoff a reali- 
zat cel mai scump vis a! umanităţii, 


Pepe, 


gan 


şi a întirziat moartea până la 
ultima limită, 

A trăi mult şi a trăi tinăr, este mi- 

racolul aproape realizat de dr, Vo- 


ronoli, 

Ch. Julliot, René Quinton, Pa- 
ris, Per Orbem. 

D. Julliot, fostul amic al lui Rene 
Quinton cunoaşte și împărtășește pu- 
blicului viața si activitatea marelui 
em de ştiinţă. Perioada adolescentă 
este poate cea mal interesantă deşi 
cea mai critică din viața savantului 
torturat de nevoia de a [i veşnic în 
iruntea celorlalți are crize de des- 
nădejde în care se teme să nu de- 
vină un ratat. Spirit strict științific 
Quinton era în mod constituțional 
mpaya metafizicii, 

dora războiul iar in „Maximele“ 
sale găsim următoarea cugetare: „Mas- 
culli au betia de a se Intreomori. 
Beţia războiului este o beţie a amo- 
rulni., Războiul este un capitol al 
amorului. 

Oamenii care lug de râzboiu nu 
sint cu adevărat bărbaţi“, 


nei y remediu la mizeriile bâtri= 


oravuri 


Dr. Pierre Vachet, L'Inquiétude 
Grass 


sexuelle, Ed. ok- 

Titlul cărţii d-rului Pierre Vachet 
este un culemism pentru a spune 
toate perversiunile posibile ale sim- 
tului genezie. 

Marea idee a acestei cărți este a- 
ceia a orpanizirii în şcoli a unul In- 
romi nem dp pan i pi ar 
pune la adăpost noile gene con- 
ira acestei anomalii devenite foarte 
frecvente dela războlu. 

Anne Qucrillac et Pierre de Trè- 
vitres, Mannel nouveau des usa- 


9 NIAŢA ROMNBASCA 


ges mondains en France et d VE- 
ranger, Ed. Stock - Paris, 

Această carte este un fel de dic- 
ționar al atitudinei omului bine cres- 
cut din zilele noastre și va constitui 
fără îndoială pentru strănepoţii noștri 
O lectură cît se poate de curioasă 
după cum manualele de civilitate din 
timpul strămoşilor noştri sint plina 
de reguli da bună cuviință, extrem 
de aplimudate atunci şi care acum in- 
trun salon, ar fi de un efect mai de- 
grabă supărător, 


Călătorii 


Andre de Poncheviile, Le che- 
min de Rome, Ed. Blond et Gay, 
Paris, 

„Le chemin de Rome” ne trans- 
portă în timpurile în care pelerina- 
jele se etectuuu pe jos și constituiau 
o adevărată cheltuială de timp ca şi 


de bani. 

D. Andrè de Poncheville es- 
teşte toate etapele şi peri e a- 
cestei lungi expediţii şi arată cum a- 
deväraiul şi credinciosul pelerin su- 
porta foamea, oboseala și boala, 

D-na Marthe Coblentz, Les let- 
ta des les-Paradis, Ed. Rieder 


D-na Coblentz ne dă traducerea 
operei unui autor care rămine anonim. 

Plecat pe un vapor lrancez dis 
Buenos-Ayres autorul ajunge în O- 
cas o re S polorum: 
verse, a e pi erpret 
intr'un bizar Seea intentat de indi- 
geni autorităţilor străine, Descripţii 
numeroase şi suggestive a oameni 
lor mai demabă decit a locurilor. 
Lecțorul pâseşte în acest volum 
e seria de aventuri curioase și inte- 
resante, 


COMPILATOR 


Pur-Singele Căpitanului 


CAP. | 


In care cetitorul află de faimosul Logofăt Toader Zippa şi de 
iubitul său fiu Costake, faimos şi el, dar mai puţin. 
Tempora labuntur, tacitisque senescimus annis, 


Et fugiunt freno non remorante dies. 
Ovidiu, 


* 
+$ x 


Pe cînd milostivul Grigore Ghica-Voevod gospodărea Mol- 
dova, faima petrecerilor din capitala acestui binecuvintat ținut, 
trecuse Milcovul. Semnalul îl dăduse însuşi Măria-Sa în chiar ziua 
cetiri! firmanului de cătră Excelenţa-Sa Fuad Efendi, orinduind cu 
poruncă domnească pentru începerea „Veseliilor publice“ fintini 
de vin. Şi ce-i drept, duduiau laşii de chefuri pe vremile acele, lar 
dintre imbelşugatele pivniți rămase de pomină în cucemica amin- 
tire a urmaşilor acelor blagosloviţi leșeni, mai vestită întru toate 
fost-a una de la Bucium, în vremelnică stăpinire, dar iscusită fo- 
losinţă a lui Costake Zippa, intrat şi ieşit din oştire cu grad de 
Polcovnic (colonel), cunoscut însă mai ales subt numele de Capitan 
Costake 1 şi numit de prietini mai pe scurt, Căpitanul. 

Pivniţa aceasta, înconjurată de trei sute de fălci, dintre care 
nouăzeci pe rod, acareturi, grajduri, livadă și casă mare de zid, 
precum se şi cuvine să fie asemenea neprețuiti comoară, nu în- 
fățişa decit o biată fărămitură din întinsa avere a Vel-Logofătului 


lui. 
Mincase logofătul moşie după moşie, vorba ceia, ca maslinele 
la ţuică, aşa că în afară de Pivniţă, o moşioară în Vaslui, două 
la Roman, cinci în Tutova şi-un rind de case în Beylic, nimic n'a 


moștenit căpitanul. 
1 Nu se ştie bine de ce. 


178 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Dar moştenirea cu care se fălea mai mult năpăstuitul herede 
era că-i lăsase babacul stomah bun, pentru desfătarea lui, nume 
fără de prihană, pentru răutatea oamenilor, şi-o inimă veselă pen- 
tru cucoane triste. 


Dacă stăm şi judecăm, pivniţa de la Bucium făcea ea sin- 
gură cit zece moşteniri, căci ceiace îngrămădise Logofătul acolo 
pentru cine se pricepea (şi la asta se pricepea a crai cel mai 
bine), nu putea fi plătit nici cu Haznaoa Sublimei Porţi. De-aceia 
şi spunea căpitanul, mincău mare şi băutor de frunte, cînd se mi- 
nunau leat de străşnicia lui: 

„Ce fac eu nu-i nimica, fraţilor! Să-l fi văzut pe tata! Eu 
de-abea dovedesc un curcan şi citeva clondire acolo! Darce să 
zic de el, ča înghiţit în ciţiva ani un sfert din pămintul Moldovei 
cu țigani cu tot, turnînd pe git o avere de şapte ori cît cea dom- 
nească ? Pentru asemenea uriaşă faptă, trebue stomah, nu glumă !* 1, 


+ 


Logofătul fusese însă un mincător cilibiu, în înţelesul cel 
adevărat (stricto sensa). 

Murindu-i jupineasa tinără, ca să se mai iee și să-și mai 
potolească aleanul, luatu-l-a pe Costake carele de-abea Implinise 
cinci ani şi s'a desțărat, mutindu-se la Paris, unde a ținut casă 
deschisă, echipaj blazonat şi slugărime numeroasă, ca un velit 
boer ce era. Dar după cincisprezece ani de berbantlicuri, recepții 
şi mondenităţi, a băgat de samă Logofătul că lui Costake a prins 
a-l miji musteaţa. Cu înalte stăruinți şi simandicoase recomandaţi- 
uni, a isbutit să-l bage cu vai nevoe în şcoala de cavalerie de la 
Saumur. Căci, dacă dascălii de matematici şi latinească nu se a- 
rătaseră prea încîntaţi de tinărul şcolar Fă rac mea acesta dove- 
dise în schimb pentru călărie, scrimă şi dans, cele mai serioase 
înclinaţiuni. 

de pe-atunci va să-şi fi găsit Logofătul odată cu de 
Dumnezeu rinduita ostenire a trupului şi mult așteptata sufletească 
împăciuire cu sine-şi. leşea din casă mai rar, baluri nu mai dădea 
decit de dragul băiatului şi singura mulțumire ce-i rămăsese o găsea în 
bogăţia prinzurilor. Din ele se întruptau zilnic ciţiva cunoscuţi cu 
care se legase mai îndeaproape, tot oameni de seamă, aleşi pe 
sprinceană, învăţaţi şi glumeţi. Printre aceştia era şi unul Anthelme 
Brillat Savarin, consilier la înalta curte de casaţie din Paris şi a- 
juns mai tirziu vestit în toată lumea, în urma unei cărți despre 
mincări şi meremeturile lor, anume „La Physiologie du goût“. 


„1 Aici căpitanul ar fi putut da pilde din Rabelais, dar după cum mai 
sus s'a scris, era ignar. 


aain lat tul Trs 
. Br. v . > 


PUR-SĪNGELE CAPITANULUI 179 


„Mulțumită acestui neîntrecut cunoscător în ale gurii a putut aduna 
Logofătul tot ce avea împărăţia Franţujilor mai de preţ ca: vin, 
„fine châmpagne” (un soi de cognac, dar nu tocmai, la gust ca 
„cognacul, dar mai ceva), şi „liqueur“. , 


* 


De-o vreme 'ncoace, veştile din ţară Începuseră a se înrâi 
ipe zi ce merge. Din cînd în cînd îi veniseră şi mai ‘nainte scir- 
[aie inştiințări, dar mai rar. Aşa, un prietin din Vaslui îi da 
ştire că omul pt care-l lăsase acolo se ramolisise de tot şi lasă 
ogoarele de izbelişte, făcind vecinii vraişte'n ele, ca'n loc pustiu; 
altul din Botoşani, că o ceată de haidăi din slujba hatmanului Cia- 
ciry, i-au deşertat cu hapca un hambar de ovăs, zicînd că-i pen- 
tru oastea împărătească, și cind colo, l-au vindut în iarmaroc la 
Roman şi s'au îmbătat tun şi'n nesimţirea lor cea dobitocească se 
“ăudau în gura mare cu samavolniceascä fapta lor; altul din Galaţi, 
Ca dat boliştea în vite şi toate-au murit şi cîte şi mai cîte, 


Toader Zippa nu cra om să se 'nspăiminte cu una cu două 

Și pentru o căpiţă de fin şi citeva capete de vită nu era să lase 

arisul. Dar cind a simţit el bine că de nu se'ntoarce să pue rindu- 

ială 'n socoteli, trebile se'ncurcă de tot şi-l scot berecheţii de 

vechili la covrigi, n'a mai stat la tocmeală, nici s'a codit, ci trä- 

gindu-l de sirg pe Costake de la Saumur, măcar că nu isprăvise 
şcoala, de olac sa gătit de drum, 


De drum lung prin ţări străine 
(Scapi de râu fugind de bine). 


Nu este a nu se crede că foarte cu greu îi venea Logofá- 
tului să se despartă de locurile şi oamenii între care îşi petrecuse 
cei mai veseli ani din vesela lui viaţă. Dar mavea încotro. Şi-a 
luat rămas bun de la prietini, a dat drumul slugilor, a vindut mai 
tot ce înjahebase în atita amar de vreme şi s'a pornit spre laşi, 
neaducind cu el decit pot zice o pivniţă pe roate, un pivnicer (Jo- 
caste), un „maître d'hotel" (Antoine), un şef bucătar (Robert), 
cu două ajutoare (Philippe şi Roger) un camerier (Go) şi trei cai 
ai lui Costake cu lor. Se vede din asta ce mult preţuia Lo- 
pii mincarea pustoasă şi băutura de soi, căci cu paralele care 

trebuit să aducă atitea suflete, în afară de 101 antale, 39 
butoaie mai mici, 317 balerci şi mai multe mii de sticle, ar fi 

utut răminea în Franţa pănă la stirşitul vieţii, mai cu seamă că 
intors acasă, mai mult de doi ani n'a trăit. Ba-i chiar de mirare 
să nu-şi fi tăcut Logofătul socoteala asta, fiind el om cărturar, 
„deştept și vesel la inima lui, ştiutor a multe vorbe înțelepte şi 


150 VIAŢA ROMINEASCA 


neîntrecut zicător a cîntece de tot felul. La ghitară meşter şi o- 
sebit de franţuzeşte, nemțeşte şi , cetea bine elina veche 
şi latineasca, mai cu plăcere Horaţiu, Ovidiu şi Aristofan, dar şi 
alţii. La fiecare întrebare ce-i puneai, îţi potrivea pe loc ig ară 
sul ca diamantul în scobitura inelului, pe măsură, strălucitor. Bău- 
torii de apă nu-i suferea şi măcar să fi fost scoboriţi din cer cu 
hîrzobul, baftă la el maveau. De cîte ori nu-l povăţuia el pe 
Costake, cu glasul lui cel blind şi cu frumoasa-i proforă: 


„Costăkel tată, de omul care nesocoteşte vinul să te fereşti 
dragul tatei, că acela-i om rău şi vrăjmaş sfintei noastre biserici 
creştine ortodoxe. Să nu uiţi g ni că vinul e singele Domnului 
nostru Isus Cristos şi-i sfint. ţii antichităţii pe care n'ar fi 
stricat să-i cercetezi mai cu luare aminte şi mai des, măcar că 
erau păgini, din ce-a mai rămas neprihănit în inima lor, întru a 
lui veşnică pomenire şi slavă, slove nepieritoare cules-au. La ju- 
decata de-apoi bunul nostru părinte ceresc va ţine seamă și spre 
iertarea păcatelor va fi şi spre mintuirea sufletelor lor rătăcite de 
căile credinţei celei adevărate. Şi astfel, Costăkel tată, sufletele a- 
cestor greșiţi necredincioşi vor găsi şi ele pace şi hodină în lu- 
mea drepţilor, unde nici jale nici durere nu-i, ci numai glas de 
îngeri şi viaţă fără de moarte, măcar că aveau obiceiu spurcat de 
vârsau vin pe mormintele nebotezaţilor, păcătuind prin asta de 
două ori“, 


+ 


Atita sînge rău îi făceau Logofătului acei ce nu se arătau a 
`H. în cerul al şaptelea bindu-i vinurile, că nu avea ochi să-l vadă 
nici chiar pe Sinion Velescu ce-i era doar vär bun. Era acest 
Simion Velescu om umblat prin sträinătäți şi bogat putred, dar 
sgîrcit, Inchis şi fire ciudată. Carne în gură nu punea nici de frică 
şi numai apă bea. Toată vara cît mi ti-i ziulica de mare sta'n 
cerdac, păzindu-şi de-acolo poamele şi scria poezii. Ca să-şi ridă 
de el, i-a trimis Logofătul de patronul lui o cupă deargint suflată 
cu aur, pe care pusese să-i cioplească aceste stihuri de Horaţiu: 


Nec vivere carmina possunt 
Quae scribuntur aquae potoribus 1, 


Şi dacă, prea adevărat, îi şedea Simion Velescu Logofătului 


de cite ori îl vedea, ca un nod în git, tot atit de adevărat este 
că mavea ce face și din cînd în cînd trebuia să-l poftească în 
casa lui, ca rubedenie şi de ochii lumii, de alta nu. 


1 Victimă acestei înşelătoare aparențe, profesorul Iorgu Nicolaescu, 
într'o comunicare făcută Academiei asupra lui Simion Velescu, s'a grăbit să 
afirme că acest poet dealtfel obscur, ar fi fost beţiv. 


PUR:SÎNGELE CAPITANULUI LGLI 
aae 
+ , > 


La granița de la Mamorniţa o ceată numeroasă de feciori 
boereşti cu flinte la umăr şi pistoale la briu aștepta sosirea Logo- 
fătului, Citeva slugi bătrine veniseră şi ele să-i sărute dreapta şi 
să-i ureze bun venit, aducind, după poruncă trăsura cea de cu- 
pärie cu rachiu de-al nostru moldovenesc, pelin profir şi vin de 
Pihneşti, tras anume (ad hoc) în sticle, dintro balercă uitată în 
fundul pivniţei de la plecarea Logofătului. In fruntea întregei cete, 
totănit în trăsura cu patru suri, se afla însuşi conu lorgu Armaşu, 
în strae de sărbătoare şi ciubote de glanţ. Conu lorgu Armaşu 
era un boer scăpătat şi cam de mina a doua, dar tot boer bun, 
pus de Logofăt mai mare peste toată averea lui (negotiorum ges- 
tor). De cinstit cît se poate de cinstit, că nici Logofätul cit era el 
de Logofăt nu-i spunea altie! decit coane lorgule şi-l aşeza la 
masă alăturea cu el, dar cepeleag, sărac cu duhul și fudul. In 
faţă toţi i se închinau ca şi cum ar fi fost chiar el stăpin, dar în 
dos i băteau joc, înşelindu-! care cum se pricepea mai mult şi 
mai bine. 

Inșirînd el slugărimea aceia pe două rinduri ca la o primire 
domnească, au aşteptat aşa preţ ca de două ceasuri, că li se 
urise aşteptind şi-i apucase căscatul, cînd s'au arătat întăiu bu- 
foaiele şi ca la un ceas după aceia şi Logofătul, care tot drumul 
le mersese pe urmă, încet încet şi mai mult noaptea ca să nu se 
cumva smintească vinul. 

Văzind conu lorgul Armaşu atîta băutură şi oblicind îndată 
că toată a Logofătului este, mult s'a mai minunat conu lorgu Ar- 
maşu văzindu-o şi şi-a făcut și cruce, fluerînd a pagubă. 


Clipa întîinirii cu Logotătul nu-i prea venea la socoteală lui 
conu lorgu şi-l înfricoşa. 

Ci, de-om sta strimb şi-om judeca drept, cum zice prostul, 
nu eră vina lui c'au fost anii răi şi zarvă'n ţară. Cu împăratul 
Moscului nu s'a putut măsura nici Voevodul, dar mite conu lorgu ! 
Şi nici în puterea lui nu sta să închidă şi să deschidă porțile 
cerului, aducînd sau îndepărtind ploaia după trebuință. Dar iar 
mă'ntorc şi zic: din atita întinsă întindere de avere cît a lăsat 
Logofătul să te trezeşti deodată cu te miri ce, parcă nu prea vine 
cu bucurie. Cind l-a zărit însă pe Logofăt sărind sprinten din 
berlină şi venind să-l îmbräțişeze, i-a mai venit săracului conu 
lorgu inima la loc. 

Aşezindu-se de-a stinga Logofătului, conu Iorgu s'a indem- 
nat a-i da socoteală de cite-au fost şi cum s'au petrecut, 

Dar Logofătul i-a tăiat-o scurt: 

„lraca'n de mine coane lorgule, mai slăbeşte-mă cu socote- 
lele. De-abea am venit. Lasă-mă, rogu-te, să răsuflu, Dacă am 


182 VIAŢA ROMINEASCĂ 


străbătut cu cîne-cîneşte atita cale, socoţi mata cam făcut-o ca 
să ne ciorovăim pe drum? Om găsi noi la leşi, n'avea grijă, des- 
tulă vreme să vorbim în tihnă Și de fam Ştiu a Moscalul, ai 
cea hrăpareţă şi afurisită şi-a făcut de urit, şin lunga mea lip 
mulţi valiti boeri au sărăcit; dar mai bine ne lua şi ciubucile de 
la gură coane lorgule, decit să ne răpească moldovenescul din 
moşi strămoşi pămint al Basarabiei, € 
coane lorgule, oi suferi şi cu. Așa a fost se vede voia celui de 
sus pentru greşelile şi pacatele noastre şi voia lui n'o putem giu- 
deca. Nădejdea însă nu trebue s'o pierdem, căci Domnul a dat, 
Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat, acum şi în vecii 
vecilor. Amin ! 

Berlina suia domol la deal, prin pădure. 

Logofătul se întoarse cătră Costake : 

— „Costăkel tată, mai ţii tu minte cîntecul pe care-l zicea 
atit de dulce Margueritte de la Motte Hancourt ?* 

Costake încreţi fruntea : : 

— „Aciala pi care ni l'o zis şi la plecari ?* 

— „Aciala dragul tatii, aciala !“ ; 

— „De ştiut, îl ştiu eu, numai că nu-l pot zice!“ 

— „Aşa-i, zimbi logofătul, că din partea asta, ori urechile 
tale, ori urechile ciubotelor lui conu Iorgu, tot aceia“, = 

Conu lorgu îşi băgă în tureatcă urechile cu puchiţei roșii ca 
buburuzii, pe care le uita totdeauna afară. | j 

Şin liniştea acelei după amiezi de Mai, logofătul işi acordă 
ghitara, începind cîntecul dedemult cu vocea lui cea limpede, dar 
puţin stinsă, 


Lisette est faite pour charmer 
Mais en vain je soupr-i-i-re etc. 
Ajungind la refrenul cae îi stirea atitea amintiri, vocea i 
se curmă şi-o lacrimă fierbinte se topi în barba lui de omăt. Călca 
locuri pe care nu le mai călcase de-aproape două decade şi pe 
care le dorise cu aprindere, îşi simțea însă inima pustie ca un lan 
peste care-au trecut lăcustele. 


Heoi erei 
Am îmbătrinit Costăkel tată, făcu el, pe cînd berlina leşea 
din codrul Herţii, loc primejdios. Şi pentru dinsul: 


Nunc vino pellite curas. 


Apoi, cu chip înseninat: f l 

— „Dar voi ați uitat se vede treaba, că dacă pe tot cu- 
prinsul pămîntului, luna Mai e luna poeziei, în creştineasca țară 
a Moldovei e şi luna pelinului“. 

Făcind semn să oprească, au făcut un scurt popas. Logofătul 
a pus îndată să-i scoată din nişte răcitori iscusite şi mari cit o 


singerat Moldova toată 


} 
+ 


PUR-SINGELE CAPITANULUI 183 


caretă domnească, un soi de brinză moale şi galbenă cum îl mă- 

noastră, dar mai untoasă, căreia îi zic Franţujii camembert. 
Şi măcar că se jura logofătul că pentru 1 vinului, lucru 
mai potrivit pe lume nu este ca brinza a conu lorgu Armaşu 
sa rugat să-i fiecu iertăciune, dar nici n'a vrut s'o atingă, zi- 
cind că-i stricată și că netrebmic miros face. Dumnealui s'a 
mulțimi c'un ou răscopt şi co pirjoală rece de piept de curcan. 
După ce-au ciocnit un pahar de pelin, logofătul a cerut citeva 
butelci şin berlină şi mai cu snoavele, mai cu băutura, au ajuns 
la Dorohoiu. La rohatcă logofătul îşi făcu cruce şi cu ochii 
la cer rosti cuvioasă rugăciune, multumind Atotputernicului că i-au 
scăpat butoaiele tefere.  De-aci înainte putea să le lase în seama 
slugilor şi să pornească la drum mai repegior că lui Costake i se 
urise din cale afară de-atita mers la pas. Din partea ofătului, 
ar mai fi putut ţine drumul aşa ani de zile, numai vin bun şi-o 
ghitară să aibă alături. Vorba lui: 


Cu ghitara şi paharul 
Dulce-i tă 


țara, 
Cu paharul şi ghitara 
Treci hotarul, 


Inimioarei îi stingi para 
Cu paharul 
Şi-i alini cumplit-amarul 
Cu ghitara. 


Aşă trece iarna, vara 

Vieţii cît suim Calvarul 
Cu paharul, cu ghitara 
Cu ghitara, cu paharul. 


Deci, neoprind cu el logofătul decit patru oameni călări şi 
trăsura cea de cupărie, în care pe lingă omul ei (cupariul, căruia 
îi zicea chiar Cuparencu), s'au ghemuit cum au putut camerierul 
şi-un ajutor de bucatar cu scule, pe conu lorgu Armaşu l-a minat 
spre laşi, unde va avea grijă să aș cu masă întinsă şi casa 
oglindă. Logofătul și iubitul său fiu ke s'au Învoit să se a- 
bată oleacă pe la drag-prietinul Sandu Burchi, la Şindriceni, unde 
aveau să şi miie peste noapte, mai oprindu-se apoi în drum şi pe 
la alţi buni şi dulci tovarăşi de altădată, ca să-și mai aducă aminte 
din vechi ; iar balercile şi o seamă de butelci îndrumate spre Cetatea 
de Scaun odată cu conu lorgu să poate fi limpezite şi aşezate la 
loc potrivit, ca la venirea logofătului să fie numai bune de băut. 


mie d ud, E. 7 : VILI YI PE 
-AAŞI= 


i% VIAŢA ROMINEASCĂ 


Despre ziua şi ora sosirii care avea să potrivească Toader 
Zippa să cadă la vremea p lui, urma să-l vestească pe conu 
lorgu printr'un călăreț, dindu-i și scrisori la mînă, pentru prietinii 
ce urmau să fie poftiţi. 


+ 


Aşa se face că la sosirea logofătului în lași, lumea era adu- 
nată ca la nuntă în casa lui. 

După cum mai dinainte orinduise, li s'a servit musafirilor icre 
moi, vutcă şi vin din cel mai bun. Cind a intrat berlina pe poartă, 
toți erau cu capetele înfierbîntate. Ograda era plină de ţărani de 
pe toate moşiile. Cum s'a arătat logofătul înconjurat de o droae 
de boeri tineri pe care îi lăsase copii și nici nu şi-i mai amintea, 
trimişi de părinţii lor să-i iasă călări întru întimpinare la rohatca 
Păcurarilor, cei bătrini îşi ştergeau ochii cu mîneca, pe cind cei- 
talți au prins a descărca pistoalele, cum e obiceiul gloatei la zile 
mari, 

In fruntea boerilor care la auzul armelor au năvălit cu toţii 
afară umplind cerdacul, în capul scărilor, conu lorgu Armaşu, cu 
smerită plecăciune, ținea, acoperită cu şervet curat, tablaua de 
argint, cu pine, sare şi vin, după obiceiu. - 


+ 


După ce s'a imbräțişat cu prietinii, logofătul i-a poftit în casă, 
iar el, urmat de Costake, a scoborit scările înapoi, să mai schimbe 
o vorbă cu oamenii şi să le alle păsurile. Printre ei erau și cîţiva 
basarabeni, care nevoind să rămie subt Ruși îşi lăsaseră case, gos- 
podării şi vite, trecind Prutul ca vai de ei, de iasta parte. Mai 
nalt ca toţi şi cu pletele albe pe umeri, un moşneag spătos căta 
cu ochii umezi la logofăt. Mult s'a induioşat logolătul văzindu-i 
şi aducindu-şi aminte de bătrin, grăit-a logofătul cătră el: 

— „jalnice lucruri s'au petrecut în lipsa me, moş Pavele, şi 
cumplită urgie s'a abătut pe biata ţară. Dar nu vă faceţi inimă ră, 
că vă dau eu pămint pe malul nostru, şi poate odată şi-odată 
ne-o învrednici Dumnezeu să ne luăm A ză 

Cind a zis însă malul nostru, i-au dat lacrimile şi l-a îmbră- 
jişal! pe moşneag. 

Pe urmă, chematu-l-a pe conu lorgu Armaşu zicîndu-i: 

— „Ingrijitu-te-ai, coane lorgule, de mincare şi băutură pen- 
tru oamenii iştia“ ? 

— „Oi pune să le facă o mămăligă, le-oi da şi-un chiup de 
urdă și pace“ — mormăi conu lorgu. 

— „Nu aşa coane lorgule, nu așa. Pune să tae zece berbeci 
aşi şi dacă m'ai avut grijă să ai destui, cumpără. Ştii că om 
ămind să plece de la casa me, nu sufăr. Cit despre băutură, zi 

să scoată un butoi și dă-le oamenilor să bee cit or vre“! 


PUR-SINGELE CAPITANULUI pp =S 


— „Bine coane Toadere, aşa oi face, numai că de băutură 
m'am gindit că mai cuminte ar fi să vie fiecare cu ulcica la gura 
beciului şi să le toarne Luca'n ulcele, că frică mi-i că s'or îmbata“ | 

— „Ce-ai gindit mata coane lorgule e treaba matale, dar 
acuma fi face cum zic cu“, 

Logofătul se uita la conu lorgu de sus în jos. Conu lorgu 
îşi lăsă capul într'o parte şi-și frăminta musteața (un obiceiu al 
dumnealui cînd era necăjit dar voia să păstreze cuviința ținindu-și 
totodată şi heghemoniconu) : 

— „Dă poruncă Lucăi să desfunde un butoi din cele mari 
şi să-l pue în mijlocul oprăzii, că dacă lor topi pe-aista, poate 
că s'a mai găsi unul. La o zi ca asta vreau să fie veselie mare 
şi fiştecare să plece mulţumit. De-aceia lasă ţiganii să cinte şi oa- 
menii să joace, cum îs deprinşi ei. Aşa au făcut la tata, aşa să 
tacă şi la mine şi tot așa or face şi la Costake, că neamul nos- 
tru e păzitor la rindueli şi nu s'a pomenit Zippa să schimbe vre- 
un obiceiu apucat din bătrini. Numai vezi coane lorgule să nu fie 
vinul acru şi nici miros de doagă să naivă. Cel acru, ţine-l mata 

ntru sălăți şi fă-l mai bine oțet decit să necăjeşti lumea cu el, 
iar celui cu miros de doagă dă-i drumul în şanţ că și iarba usucă 
pe unde trece“, 

Conu lorgu bombănea cu obidă: 

— „Aşa oi face coane Toader, cum e voia matale“. 

Logofătul suridea cu milă: 

— „Aşa să faci coane lorgule !" 


După cum se vede, era logofătul păstrător al cinstitelor bă- 
trineşti datine şi numai după ce însuşi a privegheat la întocmai a 
lor împlinire, a intrat şi el în casă, luînd ioc în capul mssei, după 
obiceiu, căci însetase foarte vorbind atita, 


éo 


Pregătise Robert masă împărătească, tot cu sosuri meşteşu- 
gite şi cu dresuri franțuzeşti, că mulţi boeri nici nu mai ştiau ce 
minincă. Dar mieii şi puii la frigare tot baba Catinca Ernilă i-a 
gătit, fiind în asta Moldovencile noastre neintrecute. Cind a aflat 
mai tirziu conu lorgu Armaşu că a mincat atunci şi broaşte, cre- 
zind că-s păsări, i s'a aplecat şi-a căzut la pat. lar babei Catinca 
îi venea să-şi ice lumea'n cap şi după patruzeci de ani de slujbă 
să lese bucătăria În plata Domnului şi să se tot ducă, zicind că 
i-au spurcat blidele căpcăunii aceia de Franţuji. ; 

Ținind logofătul județ tainic cu Alphonse, anume fiecărui fel 
de mincare ce soi de vin arh i se dee, versar ca un kieper 

cîmpul de batae, păzea Alphonse cu străşnicie scurgerea e- 
ad ee cumva să se sclintească mai dinainte statornicita rin- 


186 VIAȚA ROMINEASCA 


duială. Porneau butelcile cite două, cite chiar cite ma 
multe, ca ostașii la atac şi toate cădeau bin d parapet. 

La început au fost pornit în patrulare citeva şipuri de Sau- 
terne uşor, lunecind pe git cu fuguţa, ca o săniuță pe-o vale rä- 
pede. Intorcindu-se la cartirul general numai cit clondirile goale, 
e i palor il AET şi duşmanul întărindu-se cu răsol de 

Alphonse un 
cega ayu însă ep ar escadron de Chateau Yquem 
entrucă unii voiau mai bine rog, jar alții nu-l sufereau, zi- 
cind că schimbarea culorilor ia minţile !, Pere ea după cum ag 
meazä: Barsac, Saint-Emilion, Saint-Estèph, Château-Lafite, Châ- 
teau-Margaux, Graves şi alte multe ce nu le mai ținem minte, pă- 
tind însă ca oastea lui Napoleon în stepele Rusiei. 

Pilcurile de Bordeaux fiind răpuse toate, sună ceasul să in- 
tre în viltoare şi rezerva din Bourgogne, la grand armée, cum 
îi zicea Alphonse. 2 Cum au început fripturile a se înşira pe masă 
şi bufetul a trimis numaidecit, culcate în panere, sticle de Pom- 
mard, Romante, Chambertin, Corton, Musigny, Montrachet, Clos- 
-Vougeot Beaune şi pentru cine-o vrea Chablis, (logofätului nu-i 
p cea acest vin decit la raci şi la un fel de scoici numite de 

ranţuji „huitres“ iar de nol stridii), arătindu-și fioroase giturile 
ruginite, ca nişte țevi de tun. lar cînd însuşi maestrul Robert, îm- 


__ Reims, Marna, Coasta de Avize, Epernay; V 
Mailly, Rilly, Chigny, Romont, Paide ș Laiu Marsal. Dia 
Hautvillers, Cumitres şi Aï; Cuis, Oger, Vertus, Mesnil, Grauves 
i Cramant; Mouzy, Chouilly, Pierry şi Saint-Martin d'Ablais ; 
dat e Da fala Bouzy, Hermonville şi Ambonnay ; 
Ea ur de apă Si Mon, drag o şi Ruinard, nu era ţinut, nu 
ră prada estită să nu-şi fi avut capuchihaia pe 


Măcar că se adunaseră acolo tot guri agere i i În 
cercate, din amestecul acela de băuturi, ei Mn ici ee 
cu toţii, Vre-u citiva sforăiau uşor cu capul pe masă, unii umblau 
hai-hui pe-afară, alţii se tolăniseră prin odăi. N'au rămas la masă 
decit cei mai tari, printre care şi icuşor Raicu, poreclit „spaima 
1 n ae s neroadă, doveditoare de grosolănie în 


2 Amator ne. Numea gust. 
lottes”. Era năacut ia Dion. Aata spare fot. e (e Bordeaux: «les sans cu- 


PUR-SINGELE CAPITANULUI 187 


sticlelor“. Văzind Logofătul cum stă treaba, chematu-l-a pe Soli- 
man, căruia îi zicea în batae de joc Soliman-Ali-Fistic, un Turc 
imbrăcat numa'n fireturi şi care alta de făcut mavea, decit să 
şteargă ciubuce şi să fiarbă cafele, poruncindu-i să fie cafelele mai 
mari şi nu prea dulci. 

e urmă a cerut ghitara şi pănă să vie Alphonse cu sticla 
de „Fine champagne à l'orange“ (ca să mai prindă boerii puteri), 
a început să cînte felurite cîntece care de care mai cu haz şi 
multe făcute chiar atunci, pe loc. Pentru a încerca boerii şi a-şi 
da socoteală pe cit sint de beţi îi punea să dee răspunsuri, după 
cum se face cînd slujește Mitropolitul şi după pilda corului din 
tragediile antice, 

Aşa dacă zicea logofătul : 


Sticlele stau şnur pe masă 
Să mai toarne un pahar! 


Boerii răspundeau : 


Coada-i grasă, coada-i grasă, 
Coada-i grasă de Cotnar. 


Deşertindu-şi fundul paharului de Nuits-Saint-Georges la 
care se statornicise, zis-a Nicuşor Raicu cătră logofăt: 

— „Aferim vinaţuri logofete şi halal de ţara în care sălăş- 
luesc asemenea bunătăţi. După ce-ai băut vin de-aista, pe-al nos- 
tru îţi vine să-l dai la porci”. y 

Răspuns-a logofătul încruntind sprincenele și trecîndu-şi mina 
cu degete subțiri prin barbă : 

2 „Nu birfi boer Nicule şi nu huli, că-i pacat. Avem şi noi 
în Moldova vinuri dumnezeeşti, dar dacă mau căutarea pe care 
ar avea drept s'o aivă è din vina şi nepriceperea voastră. 

Din pricina asta mi-am şi adus eu pivnicer din Franţa, 
să'nvăţaţi şi voi îngrijirea şi pastrarea vinului. Butoiul Nicule e 
lucru gingaş foarte şi trebue să-i ştii socotelile şi să le păzeşti în- 
tocmai ca cele sfinte. Nu mai vorbesc de salbaticii care ţin vi- 
nul la un loc cu murăturile, Aceia-s buni de spinzurat, Dar vinul 
trebue limpezit, schimbat de vas şi pritocit, scos din cramă şi 
scoborit în zămnic, numai cînd îi vine timpul (ca femeia lehuză), 
şi cite alte multe. De-aşi fi fost măcar cu zece ani mai tinăr nu 
mă mai încurcam pe drum cu-atita sărăcie de butoac. Făceam vin 
la mine să buimăcesc Evropa. Acuma, Dumnezeu ştie de-oi mai 
apuca vremea cind vinurile mele or fi bune de băut. Le-a bea 

stake şi-i tot una, că-i singele meu. Fiindcă dumnevoastră, nu 
vă fie cu supărare, beți vinul crud, tot vinul saracul é de vină ? 
Apoi dacă mînca Hunul carnea de subt şeaua calului, carnea era 
vinovată că m'aducea amușchi la frigare ?*. 


158 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Logofătul învirti de citeva ori cu uria è 
la buze, în care avea obiceiu să bea plini perene ea 
picătură făcu : „Tii ! la gustă Nicule=, apoi cu glas îndulcit urmă aşa : 

— „Ştiţi doar cu toţii că Cotnarul e viță de Tokai. Cei 
cițiva butuci de la Hirlău au fost trimişi în dar lui Ştefan-cel-Mare 
şi Sfint de Craiul unguresc. Şi dacă a căpătat el mirosul pe care-l 
Ştim şi dacă a prins el gust amăriu de coajă de nucă şi dacă s'o 
prifăcut el aşa că nici nu mai aduce a Tokai şi-l şi întrece, do- 
vadă e că pămîntul Hirlăului fostu-i-a lui cald prietin şi că razele 
soarelui din faşä încă mai cu iubire l-au alintat. Şi la Franţuji 
le-am dat Cotnar de-a Roznovanului şi în auzul tuturor însuşi 
vestitul general Bisson ! a spus că aşa vin ma pomenit. Mulţi 
drept, nu-l pot bea, fiind Cotnarul din cale-afară parfumat. Dar 
dacă vinul acesta, ca toate vinurile bune de altfel, nu poate îi 
pe placul tuturor (vierii din Champagne, Bordeaux şi Bourgogne 
n au depus nici astăzi armele şi duşmănia lor seculară m'a cruțat 
nici lăcaşul de ştiinţă a! Sorbonei, a căreia facultate de medicină 
cra cel mai obişnuit cimp de luptă între aceste înverşunate tabere) 
nimeni nu poate zice că ne face Moldova de ris, După mine unul, 
boeri, chiar de n'o fi Cotnarul cel mai bun şi gustos dintre vinuri 
e fără îndoială cel mai nobil, cel mai sincer, cel mai puternic. 

pn fel e Sgene al vinurilor ! 

cum uci la gură el îţi spune: „la seama ci i 
mine nu şugui, că eu îndată te dau parai ştii!“ Nu taca hr 


care vin are vrista lui. Cotnarul n'are vristă. acă nași face 
pacat, Doamne iartă-mă, zice că e ca Atotputernicul, fară de 
început şi fără de sfirşit, să-l uiţi în bute cu zecile de ani şi 
nu-i pasă. Şi-i singurul vin din lume care îimbătrineşte mereu, de- 
pir e sa Ka merge, „in infinitum“, d 

u nu ate acestea Nicu Raicule ? it să vi 
de la Paris ca să le afli 2“. A CO pai zile 

Aici i org mai bău un „cognac“ oftînd amar: 

— „Şi mai spune ceva: Inainte de a părăsi M 
pusesem la mine în via dela Bucium „Pouilly“, Ai să ME aea 
matale cä după doi ani de pivniță tot Cotnar s'o făcut? 2 Asta in- 
| Prietin al lui Briltat Savarin, care fl citează în a sa Physiologie d 

tit. Maurice des Ombiaux îl citează deasemeni arătind că la Na de. 
Papa EA sticle de Bourgogne, (Le Gotha des Vins de Paing ră 
„2 Fenomenul este riguros exact. A fost 
pese regiune, cu vin nit din "Pineau? U i oaan Alfred W 
ata Cu ana dia uim vaia, domnidui Nicu Nany. Comparaţiunea a fost fá- 


1910” pgPuse în Vinzare de cofetăria Richard Tuifii în anii de bejenie 


Fenomenul s'a repetat identic în via Neculai Bastaki, tot în regiunea Bucium. 


PUR-SÎNGELE CĂPITANULUI 18% 


samnă că pâmintu-i totul. El îşi dă sucul vinului așa cum îşi trece 
mama singele fătului“. 

Logofătul se posomori de tot, lucru ce i se întîmpla foarte 
răr şi-şi mai turnă un pahar putnind: 

— „Cică vinul Moldovei nu-i bun! Auzi vorbă! Să-l dai 
la porci! Asta-i mare batjocură boer Nicule şi vorba asta să n'o 
mai spui. Eu te țineam de priceput în astă treabă și mi-i mai 
mare scirba să te-aud clevetind ca o babă turcească şi vorbind 
în păpăinoage. Fără să mai, pomenesc de vinurile de Pihneşti (văr 
bun cu Cotnarul), Odobeşti şi Panciu (lunecoase ca undelemnul), 
şi Dealul-Mare (mai ales negru), de Birlad, căci mai este 
şi-un Dealu-Mare în 'Ţara-Rominească, dar multe vinuri ai băut 
mata (şi slavă Domnului ai băut destule), ca vinurile lui Durău 
dela Socola ? Cel alb ca cel alb, dar cel rog, juri că-i „Beaujo- 
lais*. Ce ţi-i „Montagne du Pis*, ce ţi-i vinul lui lancu ? 

Puneţi dumneavoastră viţă de Bordeaux roş şi-ţi vide ce iese, 
uite-aici, la leşi !* 

Şi cătră lancu Durău : 

— Nici nu ştii tu berechetule ce ţi-a lăsat bietul babacu-tău 
în pivniţă !* 

Şi cînd văzu că lancu moţăie și maude nimic: 

— „Na! că mi-ai turtit fesul ! Du-te băete şi te culcă o tirä. 
lji faci neamul de ris!“ 

Logofătul se încinsese bine şi-şi turna de zor: 

— D'apoi Uricaniul fraţilor! Eu unul nu cunosc vin mai suav 
şi care să dee o ameţeală mai uşoară şi mai plăcută ca vinul roz 
de Uricani. Te uiţi la el? Rubin topit! Il duci la nas? Grădină! 
lar cînd ai gustat din el, te'nțepeneşti temeinic în scaun, faţa îţi 
ride, ochii sticlesc și alta nu poţi grăi decit să te rogi frumos fericitei 
gazde : Mie cucoane, mă rog matale, numai de-aista să-mi dai! 

In fineţă, de bună seamă întrece şi Cotnarul şi chiar mă 
încumet a zice că-i singurul vin care-i poate ţine piept, Vinul a- 
cesta nu Sar cădea să-l bee decit trubaduri şi menestrelii ca 

urmă să-şi suspine stihurile la picioarele Domniţelor visătoare. 
Dricaniul, fraţilor, ar fi înebunit regescul „Versailles“ —şi împărătes- 
cul „Fontainebleau“. Numai în Gavotă, în Pavană sau în Menuet 
îşi poate găsi paşii omul care l-a băut şi numai o arie de Lulli 
sau Rameau nu i-ar sgiria atunci urechea, 

Dar ştiţi voi ce-i asta 2* 

Şi logofătul pufni de ris. 

—- Fiindcă am adus vorba de Uricani—reluă el,—fă bine 
coane lorgule şi dă poruncă să ne-aducă vre-o cinci clondire, din 
cele moştenite de la bunicul, Dumnezeu să-l ierte. Dacă ai uitat 
unde sint, ţi-oi spune eu! 

Logofătul încreţi fruntea privind în gol, îşi lăsă o clipă frun- 
tea în palmă, apoi tresări : 


190 VIAŢA ROMINEASCĂ 


— „Ştiu! Intri în a doua hrubă din stinga şi te opreşti în 
dreptul butoiului trimis de Trașcă Drăculescul, pe care scrie: Go- 
Iul Drincei 1781. La marginea zidului din față, din față coane 
lorgule, pricepi ?* 

— „Pricep coane Toadere !* 

— „Aşa, vezi! La marginea zidului din faţă, zic, pune să 
caute în năsip. Numai fii cu mare băgare de samă, mă rog matale. 
Să nu sdruncine butelcile'n drum, nici să le hurduce. Să le pue 
-cu binişorul în paneraşele pe care le-am adus eu şi iavaș-iavaş, 
cum zice Soliman, să vie cu ele'ncoace, 

Până să vie Uricaniul, logofătul îşi urmă vorbirea aşa: 

— „Nu zic nimic, Franţuzul e cel dintăiu pivnicer din lume, 
şi vinurile Franţei n'au pereche, dar nici ale noastre nu-s de le- 
padat. Numai să le păzeşti rinduiala. Nu zic de mata Nicu Rai- 
cule care măcar ţii butoaiele curate şi aeriseşti vinul la vreme, 
dar mai toţi boerii lasă vinul pe mina slugilor şi nici măcar slugi 
pricepule n'au. Aşa că vezi matale, cind vinul moldovenesc nu-i 
a cătării, însamnă că de capul stăpinului mare scofală nu-i. Vinul 
alb de-o pildă, pănă nu prinde a se învechi, dacă n'are culoarea 
paiului de ovăs, Franţuzul nu-l cumpără şi chiar de pomană să i-l 
dai nu-l bea. La noi, ba chiar la mine acasă, dacă m'oi lăsa pe 
sama lui conu lorgu, fără suparare coane lorgule (conu lorgu 
tocmai intra), iese vinul ca sacizul. 


Cind s'a destupat cea dintăiu sticlă de Uricani, un val inmi- 
resmat, rămas parcă din vestmintul străveziu al unei zine nevă- 
zute în trecerea ei de-o clipă, sau poate din zborul unui heruvim ori 
altei făpturi cerești, se revărsă peste întreaga masă, umplind 
sufrageria, 

— Şacum—făcu logofătul—să vie „Maitre Alphonse“ că-i 
doftor în ale vinului. 

— Que dites-vous de ce petit vin Alphonse? 

Francezul duse cu multă gingășie paharul la nas, răminind 
împietrit locului : 

— Mm!" 

Apoi rizînd : 

— „Un petit vin 2* 

Şi după ce-l gustă, inainte uea-l bea încetul cu încetul, pä- 
rind din ce în ce mai uimit, îl ridică în sus glăsuind: 

— A votre bonne santé, Monseigneur ct Messieurs! Mais 
c'est du pur nectar, de l'ambroisie !“ 

ka 


Se 'ntunecase. Slugärimea aprindea lumînärile din polican- 
drul de de-asupra mesei şi'n sfeşnicile de prin toate ungherile. 
Dar pe cînd ătului îi creștea inima ascultind verdictul subti- 
lului Francez, Simion Velescu, care se ridicase cel dintăiu dela 
masă se apropie de el zicîndu-i la ureche: 


PUR-SINGELE CĂPITANULUI tât 


— „Uite ce-i dragă vere, am vorbit cu nişte bancheri greci 
care ar fi dispuşi să stee de vorbă cu tine, pentru a găsi un mij- 
loc să te scoată din încurcătura în care te afli“, x 

Logofătul sa făcut loc: 

— „la ascultați aici boeri, ia priviți ce mai comoară de văr 
am şi eu, ia vedeţi la ce-l duce capul lui cel sec! Ci că ar cata- 
dixi zaratii să stee de vorbă cu mine! Ce mare iecpanală şi ce 
mai cinste ! Dar dacă va binevoi domnia mea să le răpadă cite-un 
picior subt spinare ? Asta-i acu! Dar bine Simioane, ai nebunit, 
te-ai timpit, ai căpchiet ? Ar trebui să pun să-i bată la scară pen- 
tru îndrăsneala şi neruşinarea lor. Da ce? Eu îs mofluz? Te-am 
rugat eu să te-amesteci în daraverile mele ? Logofătul Toader nu 
zice aman !* 

Şi cind văzu înfăţişarea speriată a lui Simion : 

— „Acuma, fiindcă au venit cu tine treacă ! Zi să le dee şi 
lor cîte-un pahar de vin şi-o plăcintă şi să umble sănătoşi, dar 
nechemaţi să nu le mai prind picioarele prin ograda me, că moar- 
tea li se trage. 

Se întoarse cătră boeri, pe cind Simion Velescu o sbughi pe 
uşă cum putu mai repede; 

— „Dobitocul ista vroia să mă scoată din petrecere şi să 
mă e de-adreptul în necazuri. 

är cu mine nu merge: 
— „Primum bibere, deinde filosofari !* 


in cursul nopții, cei răpuşi trezindu-se au inceput a se ivi 
<a statiile, unul cite unul, la uşile sofrageriei, pe care logofátul şi 
cei mai vrednici n'o părăsiseră o clipă. Dar în zorii zilei, pe la 
cintători, cînd s'au adus potroacele, curechiul murat şi „cognacul“, 
logofătul şi-a pus pe-un scaun alăturea ghitara din care ii zisese 
toată noaptea şi ridicîndu-se în picioare, aşa a zis: 

— „Mulţumesc boeri dumneavoastră că aţi binevoit a răs- 
punde chemării ce vam făcut, îndulcindu-mi mie clipele în cea 
dintăiu zi a reîntoarcerii mele în leşi, 


De-ar fi să fac după pofta inimii şi nu val mie, după 
metehnele ei, s'ar învirti el pămintul de multe ori împrejurul soa- 
relui şi poate şi a multora din domniile voastre şi eu tot aici aşi 
sta. Dar puterile nu mă mai ajută. Am îmbătrinit fraţilor şi-s venit 
de pe drum. De-aceia mă-ţi ierta că mă duc să măntind puţin; 
dar las în loc pe iubitul meu fiu Costake. Fiindcă el nu ştie cînta, 
am trimes după lăutari și iaca, două baragladine se şi ițiesc pe la 
uşi. Cei mai bătrini, de-or vrea să hodinească un ceas-două (că 
noi bătrinii nu putem dormi mult că ne prinde moartea), am pus 
de-o aşternut în toate odăile de musafiri. Pentru cej tineri Însă 
m'am decit mincare și băutură și mă şi supăr de nu i-oi găsi tot 


192 VIAŢA ROMINEASCĂ 


aici. Cit despre Costake nu mă îndoiesc că de-abia acuma îl a- 
pucă un fleac de sete ce trebue stimpărată pe loc, că doar e os. 
de băutor şi-i tînăr”. 

La un semn al logofătului uşile sau dat în lături şi întreg 
taraful începu să sbirniie din scripei. Logofătul, înainte de-a da 
peste cap cel din urmă pahar de „cognac“ îl ridică în chip de 
închinare, arătind ţiganii : 


Nunc est bibendo, nunc pede libero 
Pulsanda tellus ! 


Un ţigan mai balaoacheș ca ceilalți și c'un pintec de două ori 
cît cobza dela git se apropie încet de masă şi holbindu-şi ochii 
lui bulbucaţi începu sfios: 


Logofătul, ţie-l Domnul, 
Fie-i lin şi dulce somnul, 
Vrea să beţi un pic. 

Azi e Joi şi mini e Vineri, 
Beţi boeri cit sinteţi tineri, 
Eu din cobză-i zic, 


Vinu-i mult şi viața scurtă, 
Beţi pănă vă'ţi face turtă 
Uricani de soi. 

Şi de nu mai întră 'n pintec 
Om mai da-o şi'n alt cintec 
Şi-om mai bea şi noi. 


Şi țiganu-i om cucoane 

dă cîntă după toane 
iți poronci, 

Dar de-i dai şi lui să bee, 

Struna subt arcuş scinteie 

Incă şi mai şi 


Căci boeri, ni-i sete foarte 
Şi ni s'a urit de moarte 
Apă bind mereu. 

Şi 'n atita băutură 

Ni se uscă viersu "n gură 
Şi oftăm din greu. 


Ca să bem în cinstea lui, 
Intr'a logofătului, 

Cereţi o găleată. 

Din pahar ar fi blestem 
Pentru-aşa boer să bem: 
Vrem pivniţa toată. 


PUR-SÎNGELE CĂPITANULUI 193 


laca, se răceşte ciorba, 
Beţi boeri, cinstiţii vorba 
Cit o ţine Joia. 

Dac’ a zis că vrea beţie, 
Cum a zis, aşa să fie: 
Facă-l-se voia |! 1 


astimpărată, luase din nou loc la masă, cerind pahar curat. Era 
şi el ras, îmbăiat şi primenit. 

Nicu Raicu le-a spus atunci că o plimbare la aer n'ar strica 
şi că-i polteşte pe toți la via lui de la Copou, unde nu le-a lipsi 
se să trimeată şi lăutari de schimb, pănă le-o 
mai trece istora răgușeala, de-atita of! of! of! şi ah! ah! ah! 

De la Nicu Raicu unde după ce-au făcut petrecere mare au 
şi dormit puţin, s'au mutat cu toţii la Anton Nicoară, că şi acela 
avea Cotnar vechi ; de la Anton Nicoară au trecut la Pantelimon 
Sucitu, dela Pantelimon Sucitu la Horia Oanţa, de-acolo la Hara- 
lamb Dogaru şi tot aşa, două săptămini încheiate. 

Dar cînd a văzut logofătul că boerii sint în stare să pur- 
ceadă la ocolul pămintului, faptă la care s'ar fi învoit bucuros de 
nu l-ar fi cat bataea de inimă, şi-a adus aminte de buclucurile 
lui şi lăsindu-l iar pe Costake în loc 2, santors singur—singurel 
acasă si două zile pline în pat a stat. 


. 


Trezindu-se, Toader logofătul din afurisita oboseală ce-l cu- 
prinsese, a ieșit în hala! şin papuci în cerdacul ce dan grădina 
de dindos, şi după ce i-a adus Ali șerbet de trandafir, cafea şi 
ciubuc, a trimis după conu lorgu Armaşu şi sau pus la socoteli. 

Cind şi-a dat seama cum stau lucrurile a oftat adinc, 

— „Coane lorgule—făcu el—azi se arată a fi zi, cum ziceau 
cei vechi, nefastă. Să-i spui deci lui Antoine să-mi răcorească 
vre-o cîteva butelci de vin alb, uşor. Poate s'o fi limpezit de-atita 
sdruncin vre-o balercuţă din cele pe care scrie : „Petit vin d'Anjou“, 
ia vezi. De s'o fi limpezit bine, de nu, mi-o scoate tot Uricani 


ace!“ 
np Şi ridicînd arătătorul ca sfinții părinți cind dau binecuvintare 1 


Bonum vinum. laetificat cor hominis. 


1 istoricul literar nter paa dovedi ei pi ring zdrobitoare A r 
ratura că vremea se desfäşoară acţiunea nu se scria aşa, 
gta vorbi că nici nu se da dus Costake fiind elèi. 


2 


~ 


194 VIAŢA _ROMINEASCĂ 


+ 
Li + 


In scurt a vindut logofătul mai tot ce moştenise, în afară de 
pomenitele moşii din Vaslui, Roman şi Tutova. Şi după ce şi-a 
plătit datoriile pănă la leţcae, a purces a zidi în via de la Bucium 
unde se aşezase, pivniță temeinică, întocmind şi arhivă în e mea 
cu multe scripte şi hrisoave pentru sticle, butoaie şi balerci. Piv- 
nifa era rece și adincă, cum nu s'a mai pomenit pe meleagurile 
noastre, că îngheţai mergind şi te şi rătăceai, toată în piatră, cu 
nenumărate hrube şi cotituri, tot cu uşi de fier şi chei groase, că 
nu le-ar fi putut purta la briu decit zmeii din poveşti sau cyclopii 
antichităţii. Şi, cu drept cuvint se lăuda logofătul, că nici 
cerului creştin, nici zeii Olympului nu s'au eglendisit cu băuturi 
ca ale lui. Pentru butelcile cele mai de preţ, făcuse anume 
în zid bolți mici, cît butelca, pentru fiecare butelcă bolta ei. Pe- 
acelea le avea trecnte pe numere într'un catastit cît sfinta scri 
de la „Trei Erarhi“, legat în piele de Cordova, poleit pe i 
şi cu o minunată încuetoare de aur cioplit, pe care strălucea o 
granată întunecoasă, ca o picătură de vin burgund. 

Pe copertă sta scris cu litere de aur: „Cartea de aur“ tij 
pe întăia foaie, precum urmează cu tuş chinez : 


Cartea de aur 
cuprinzind 
cele mai de samă butelci 
pe care 
în mai bine de douzeci de ani de trudă 
adunatu-le-am 
T: Pag 
oader a 
Vel-Logofat; 


parte 
Păstrate den bătrini 
multe 
de la străini cumpărate. 


Acele 
de obirşie franţeză, spaniol, italiană şi nemţească, 


alesule-am 
sub statornica privighere şi folositoarea povaţă 
a 


meşterului între meşteri 
Anthâime Brillat Savarin, 
Ce mi-a fost: 
Inţelept îndrumător, 
credincios prietin 


şi 
vesel tovarăș ; 


PUR-SINGELE CĂPITANULUI 195 


iar 
cele de obirşie ungurească, grecească, valahă 
şi moldovenească, 
numai, 
după voia întîmplării şi priceperea me. 


Pe „foaia următoare, o mină dibace însemnase în ar reia 


- scriere, cu floricele şi arţibilduri felurite, după dictarea logofătului 1: 


Pentru de veci hodina sufletului meu, cu limbă de moarte, 
rogu-mă de iubitul meu fiu Costake, legiuit moştenitor al neprețui- 
tei mele pivniţi, să nu calce poruncile-mi cele mai de pe urmă, 
aici mai jos înşirate şi cuprinse în puncte cinci: 


1) Băuturile cu mina mea trecute în „Cartea de aur“, în stare 
de beţie să nu le bea. 


2) Să nu poruncească să-i aducă butelci acolo însemnate, 
“decit în mare ispită şi numai în tovărăşia acelor boeri care 
se vor fi dovedit că preţuesc vinul şi celelalte băuturi de soi, 
cinstindu-le şi prea mărindu-le mai mult ca pe nevestele şi chiar 
ibovnicile lor. 


3) In faţa muerilor cu „Cartea de aur“ să nu se fălească; 


"căci muerea, după cum e firea ei iscoditoare şi lacomă, îndată 


polteşte să guste din toate şi cînd îi căuta, mai mult strică decit 
pricepe la vin, multe mueri bind mai cu plăcere tisanele de rind, 
decit „les grands crus“, 

Dar de se va nimeri vreuna (eu Ti doresc să aibă parte de 
cît mai multe), care în faţa celorlalte vinuri va arăta cuviință şi 
cumpatare (lucru rar!) şi care pe de-asupra îi va fi și mai dragă, 
deslegare îi dau ca impreună cu ea şi numai cu ea, să se desfete 
cu aceste vinuri. 

II sfătuesc însă, ca în această ferice împrejurare, să se slu- 
jească mai ales de vinurile spumoase de „Champagne“ şi cu pre- 
cădere de cel AF, fiind acesta în deobşte mai pe placul muerilor 
şi mult prielnic amoroaselor desmierdări. 


4) Pentru mincările, brinzeturile, dulciurile şi poamele ce se 
trivesc fiecăruia din aceste vinuri, să-şi amintească rogu-l de 
trineştele-mi poveţe, pe care la fiecare masă datu-i-le-am prin 

viu grai şi pe care de altfel le va găsi la nevoie şi în însemnările 
mele subt titlul: „Călduza desâvirşitului gastronom“. 


1 Pare curios desigur ca logofătul, după ce scrie cu mină proprie 


- prima ină a „Cărţii de aur* pe care o preţuia atit, să dicteze cela ce-am 
Dea Cali testamentul în. Dar visța-i piai de curiozitați | 


196 VIAŢA ROMINEASCA 


După îndemnul prietinilor să nu se ia și nici de la el nimic 
să nu pue, aceasta fiind calea tuturor ereziilor. Cit despre execuţie 
se poate lăsa fără grijă în seama lui Robert care ma slujit cu 
credință şi nu mi-a greşit nici un sos. La moartea lui, să nu stee 
la cumpănă, numind şef pe Antoine, măcar că e mai tinăr, Roger 
avind gustul şovăelnic şi mirosul betegit de prostul nărav, prins 
la noi în Moldova, de-a trage tabac pe nas, 


5) De cite ori va deschide „Cartea de aur“ să mă pome- 
nească în faţa musafirilor cu vorbe glumeţe, faptă pentru care 
mai dinainte cu părintească dragoste îl binecuvint şi va fi oa şi 
cum şi cu aşi bea. 

Am zis! 

Urma iscălitura şi pecetea logofătului. 

Pe foile următoare erau trecute și numerotate sticlele. Fiecă- 
rui număr din dreptul sticlei îi răspundea un număr pe hirtie ceru- 
itä, lipit pe borta cheii corespunzătoare, aşa că dacă o sticlă nu 
era ştearsă în catastii şi s'ar fi găsit hirtia bortelită (lucru ce nu 
s'a intimplat niciodată), mar mai fi rămas îndoială că sticla a 
fost furată. De altfel, logofătul avea obiceiu să scrie cu mina lui 
în dreptul fiecărei sticle şterse, cu cine și cînd a fost băută, dacă 
a fost păstrată bine, precum şi ce grad de asemuire se putea 
statornici între ea şi altele de același fel, mai înainte destupate. 
Subt fiecare sticlă din catastif era de asemeni însemnată cu roş 
data cumpărării, virsta vinului, anul şi locul în care a fost tras în 
sticle şi dacă era cazul, o anecdotă cu privire la aceste împrejurări, 


CAP, IL 


In care povestea e scurtată fără cruțare şi împotriva tuturor 
rinduelilor povestirii, viaţa eroului însăşi e stropşită aproape în. 
întregime de povestitor, pentru a ne apropia de stfirșitul ei, plin 
de vesele peripeții. 

Carpe diem, quam minimum credula posterò. 
Horaţiu 


'Trecuseră mai bine de douăzeci de ani! decind logotătul 
dormea somnul de veci subt nucul din vale, alături de nevinovata 
lui jupineasă Ileana şi de atiţia cinstiţi vornici, paharnici, stolnici 
şi spatari, din falnicul lui neam, ce-a ctitorit prin veacuri bisericuţa 
de lemn, în căreia se afla cimitirul, Cum s'a aşezat la vie 
logofătul şi-a întocmit singur epitaful ceiace, spunea părintele Ghe- 
rasim dela Galata, a înriurit mult soarta, apropiindu-i sfîrşitul 2. 


a Douăzeci şi nouă. 
2 Prostii popeşti, 


i. . 


să 


PUR-SÎNGELE CĂPITANULUI 197 


Cine cunoaşte slovele chirilice cu cerdac, poate ceti şi azi 
p o să mormintului părâginit şi cu poleiala grilajului ştearsă 


Aici odihnesc 
Eu, 
robul lui Dumnezeu, 
Toader Zippa, 
Fost Mare Logofăt 
In dulcea zădărnicie a trecătoarei vieţi păminteşti, 
Lingă iubita mea socie 
Şi ` vea 
prea slăviţilor mei părinţi 
Moşi şi strămoşi. 


După pilda lor înălțătoare, 
Silitu-m'am și cu la rindu-mi, 
Să nu greşesc Atoatefăcătorului, 
lubindu-mi apro 


Păzind cu smerenie cele sfinte 
— in afară de cîteva posturi — 


De-aci, 
De la hotarul lumii acesti, 
Vouă, 
Tuturor acelor ce vă veţi opri 
In fața veşnicului meu lăcaş 
£ Dau binecuvîntare. 
ŞI adevâr zic vouă 
Fraţilor întru Domnul : 
Dacă puterile nu m'au ajutat cit am avut zile 
Să fac tot binele ce l'am voit face, 
Nici rău 
Cu bună ştiinţă 
Nimănui m'am făcut, 


Rugindu-vă pentru ai mei, 
Rugaţi-vă şi pentru mine. 


+". 


Cind s'a suit în scaun Grigore Ghika, Costake a că 
ýise bine. Era bucuros că venise în capul ţării Domn eră pet 
minuna el singur cum i-a scăpat pivniţa teafără, după sfada lui cu 
Mihai Suţu, eterie, legăturile cu unioniştii şi cîte alte primejdii şi 
măpăști, mai ales că era din fire zurbagiu şi fanfaron. Aşa, cind 


108 VIAŢA ROMINEASCĂ 
DD O. An o RDAȚA IONA e a 


i l, ca- 
s'au burzuluit boerii tineri subt Mihai Vodă Sturdza, Căpitanul, 
valer şi naţionalist înfocat, se dase de partea lor, pe fa Nope 
că tocmai În ziua în care beyzadea Grigore pornise cu sbirii ocir- 
muiri şi cu toată artileria principatului, compusă dintr'un tun, e 
aresteze complotiştii, Costake, încurcîndu-se la băut și furindu- 
vinul, a ajuns prea tirziu la intrunire. Altfel, ar fi zăcut şi el în 
beciurile vre-unei căzărmi sau ar fi fost silit să ice drumul pribegiei 
şi cine ştie ce s'ar mai fi ales de pivniţa de la Bucium. 


Tot ciştigul singurei moşii pe care n'o vinduse (Moara lui 
Ciornei), îl Înthițea sal Şi tot ce înghițea via, bea Căpitanul. 

Auzind Grigore Ghica de isprăvile lui şi gindind că de-o face 
tot aşa merge la pierzanie sigură, l-a tras subt mila Măriei Sale şi 
chemindu-l la curte l'a băgat în oastea domnească cu grad de 

olcovnic (colonel). Mitan 
i Dar e zippa nu era om să se căpătuiască în slujbă. 
Dimpotrivă. Petrecerile de la vie erau floare la ureche pe lingă 
sindrofiile şi balurile pe care le da la lași, decind imbrăcase sclipi- 
toarea uniformă a lăncierilor albaştri. A rămas de pomină, ca să 

aşa, colonelia Căpitanului. 

ge ia ze goe cîțiva boeri mai bătrîni care-l cunos- 
cuseră pe Logofăt), la chip îi seamănă lui tată-său bucăţică ruptă 
şi la inimă aşişderea, ce folos că m'are nici mintea, nici învăţă- 
tura lui !* 

Şi ce-i drept, avea Căpitanul o inimă de aur, dar îi plăcea 
să se arăte grozav şi să se ştie temut. Mai ales cînd era afumat l, 
pentru nimica toată i se năzărea şi trimetea martori. De multe ori 
o singură privire era de-ajuns să-l stirnească. Atunci îşi sprijinea 
o mină'n şold şi cu ceelaltă îşi răsucea sfircul musteţii, răcnind 

as gros şi bubuitor : - 
Pe LS Tè it la Copou! Te spintec! Pămint te fac! Furnici 
şi viermi!“ 

Vorbe trufaşe ! 

Nimeni nu cuteza să ridă în fața acestor răţoeli, căci pe 
teren era foarte primejdios căpitanul. Lasă că avea o mină lungă, 
aproape cit sabia și nişte cataligi de picioare că prin lanul de 
griu credeai că-i călare, dar era sprinten ca un drac şi nu cu- 
noştea frica. | 

Mai totdeauna însă se căia dimineața de ceiace făcea seara. 
lar cînd se întîmpla să cadă pe cîte un nenorocit din cale-afară 
stingaci în minuirea armei, îl cruța şi nu-i lua viața. Se mulțumea 
să-l însemne la picior sau la mină—puţin. Cind gilceava pornea 
însă de la cucoane îi tăia urechea 2. Ba pe Vasilică Negel care 


1 Cind nu era? b 
2 De obiceiu urechea stingă: un capriciu! 


tremura ca varga, fără să facă. pas, sau să încerce a se 
cît de cit, Pa bătut la partea cu latul săbiei până yer 
tes năduşelile pe Căpitan şi gr a pal l-a predat bun, 


Dar aceia în care băgase Căpitanul cea mai cumplită groază 
erau bieţii grăjdari. Fie acasă, fie la cazarmă, cum intia Casitanul 
în grajd prindea pian 

—» e spunea el ofițerilor), de greseste îl depseşti, 

vede de treabă, îi dai pace, de se arată e y Ankan de cal 
şi fără frică, il räspläteşti, dar pe gräjdar,—să știi de la mine 
băete—bine-o face, rău o face, tu să-l sudul. Altfel îşi bate joc 
de cal şi se duce grajdiul de ripă, In atita mulţime de cai, cine 

le-ar mai şti rostul, de magi băga eu grăjdarii în draci ?* Şi ce-i 
drept cînd începea Căpitanul să-i ia din scurt, îşi pierdeau oame- 
nii capul şi-i spuneau tot. El întreba, așa, fără să ştie ce'ntreabă 
şi se AA 

~— „te are murgul berecheţilor? De ce se tăvăleşte iapa 
deochiatule : Potcovit-ai surul lăncier Opinteală, că te hier e 
acuș, frumuşelule ?* 

Greșelile eşeau atunci la iveală ca prin farmec. Şi de se'n- 
timpla să iasă un firişor de praf cînd lovea Căpitanul cu palma'n 
Spa calului, vai de zilele nenorocitului care-l avea'n primire ! Las’ 
că-l croia cu cravaşa unde nimerea, dar cite-o săptămină întreagă 
nu-l uita şi-i tot aducea aminte de cum fi zărea, cu sudălmi şi 
cu ocări. 

— „Că doar trei lucruri sfinte are lăncierul, în afară de 
Dumnezeu (zicea el): Ţara Moldovei, calul și pe urmă părinţii. 
Alta nimic !* 

Cu toate acestea Căpitanul era iubit. Şi de întrebai vre-un 
soldat dacă bate, el îţi răspundea cu mindrie : 

— „De bătut, bate rău, dar numai pe dreptate !“ 

Ceiace-i cîştigase mai mult inima ostaşilor era faptul că 
dădea premii pentru călărie, că Duminica şi sărbătorile aducea 
butoiul cu vin la cazarmă, făcînd horă şi alte jocuri și că scotea 
bani din punga lui, ca să-i fie regimentul frumos îmbrăcat. 

Pentru ofiţeri era tată, mamă şi casă de bani. Răminea vre- 
unul dator la cărţi pe cuvint, cine plătea ? Căpitanul ! Avea vre- 
unul bucluc cu creditorii, cine-l scotea basma curată ? Căpitanul ! 
Intra vre-unul în neînțelegere cu niscaiva dregători sau alte obraze 
subțiri, cine se punea pentru el la Vodă? Căpitanul! lar de se'n- 
timpla vre-unul să n'aibă noroc în dragoste, cine-i stingea fecul 
cel mistuitor de suflete cu bunătăți din „Cartea de aur?“ tot Că- 

pitan Costake saracul ! Totdeauna ieşea de la regiment cu ofiţerii 
ciotcă'n jurul lui şi pe toţi îi lua la masă. Ş'apoi ţine-te băutură 
şi cintece şi veselie 


200 VIAȚĂ ROMINEASCĂ o 


Numai cînd îi venea Căpitanului, în toiul petrecerii, să încalece, 
le îngheţa inima şi celor mai viteji. Căci sărea Căpitan Costake 
peste toate ripele şi ei (cum zic fraţii de dincolo), musai să sară 
după el. Şi săreau sărmanii, pănă-şi spărgeau capetele şi-şi ru- 
peau ciolanele, Ci Căpitanul nici acasă nu intra altfel decit näpus- 
tindu-se cu calul în galop şi sărind poarta. Şi măcar că o ţinea 
din bairam în bairam 1, cum sărea pe cal, nici nu-l cunoşteai: 
luminare sta. Era Căpitanul crescut în şea, cum se zice la noi, şi 
nimeni nu se putea măsura cu el în sprinteneală şi boscării la 
călărie. Dintre toţi ofiţerii, numai Dan Dămăcuş îi călca pe urmă. 
De aceia îl şi luase aghiotant. Dar în afară de asta era Dan 
Dămăcuş băiat chipeş, cuviincios, ţinea la ar şi-i şi învățase 
Căpitanului tabieturile şi toate gusturile i le făcea. Cînd se întim 
de-o pildă 2, în plimbările pe care le făceau amindoi călări, să 
Costake Zippa de fundul sticlei şi se uita la ea posomorii de parcă 
şi-ar fi văzut moartea cu ochii, Dan Dămăcuş scotea repede-o 
ploscă din coburi, întrebind sfielnic : 

— „Nu gustaţi un „cognac“ de-al meu domnule colonel ?* 

Căpitanului i se lumina faţa: 

— „Bravo tinere, mai uitat „cognac*-ul! Asta înseamnă că 
eşti prevăzător, lucru rar la vrista matale !* 

e g + 

Incet, încet, ajunsese Căpitanul să-şi schimbe renumele'n po- 
reclă, li mersese buhul ca de popă tuns şi nu mai avea nici un 
haz. Şi măcar că de la cel dintăiu pahar era gătit-gata, o ţinea cu 
beţia cite două şi trei zile'n şir, îngrozind ieşenii. unde înainte 
vreme era mai mult glumeţ la chiolhanuri şi nu avea harţag decît 
îmbătindu-se între neprietini şi'n loc străin, acum, oriunde s'ar 
fi găsit şi ori cu cine, îi veneau nazurile cele mai ciudate şi-l a- 
pucau nacafale ce numai cu anii şi cu uniforma lui nu se potriveau : 
săruta cucoanele pe uliţa mare, de-i ieşea în cale față bisericească 
stupea şi punea piedică, chiuind ca un surugiu şi suduind ca la 
cișmea 3, aduna pălăriile drumeţilor şi le'nşira'n sabie ca puii la 
frigare, făcea bătae'n mijlocul tirgului şi cîte netrebnicii toate. 

Dar într'o bună dimineaţă ce-i tună'n cap ? Să facă miliție 
cu ovreii de pe stradă ! Pe care cum îl zărea, îl prindea cu laţul 
cum prind cazacii caii sălbătăciți şi zdup! cu el în cazarmă. Adu- 
nind vre-o treizeci, i-a aşezat după bărbi: în faţă cei cu barbă 
neagră, la mijloc cei cu barbă roşă, iar pe cei cu barbă albă şi 
sură la urmă. După ce i-a potrivit aşa, le-a dat coifuri şi lănci 
şi-un ceas bătut i-a purtat în jurul căzărmii în pas de defilare, 
silindu-i să spue după el: 


1 Nu-şi amintește nimeni, în afară de lancu Durău (se va vedea cind, 
de ce şi cum), să-l fi văzut pe Costake Zippa complect treaz. 

2 Cite nu se 'ntimplă ? 

3 Unde-s cişmelele vechiului laşi ? 


PUR-SÎNGELE CAPITANULUI 201 


durrr, 
vurir, 
ra-ta-ta ; 
urrra-ta-ta. 


durrr, 
vurr, 
ra-ta-ta, 
urrra-ta-ta, 


Domnul le afla toate, dar tăcea şi n aa aa nu ae găsea 

rea ofiter de neam mai vechiu şi-i era şi drag ' 
jata vA gid incäleca şi pentru nemaipomenita lui îndrăsneală. 

| s'a întimplat însă odată Căpitanului să adoarmă în timpul slujbei 
ta Mitropolie, pe cînd slujea chiar Inalt Prea Sfintul Mitropolit al 
Moldovei şi Sucevei, în fața Măriei Sale şi a întregei Curți (mai 
mare ruşinea !). Şi cînd a început a sforăi Costake, cum ştia el, 
cu horcăeli, cu fluerături şi cu pocnituri, că ai fi zis că-i gata-gata 
să se 'nece şi pe urmă flueră de bucurie c'a scăpat cu viaţă, mai 
că nu se auzea sfinta Leturghie, Minios şi îndemnat şi de cîţiva 
boeri care-i purtau demult Simbetele fiindcă-i ciuntise în dueluri, 
cu toată prietinia, Domnul era hotărit să-l scoată din oaste. 

Se nimerise în ziua pae panoa erje Zn La 

i ulii, un P i mai m rali ruşi. Lăncierii ro 

eră ca nf zeci pentr Căpitan. Dar cind s'au arătat 
făncierii albaştri în botfori de glanț de-ţi luau văzul şi mănuşi de 
piele albă, toată lumea a făcut: aaa! Numai Vodă-Ghica ţinea ca- 
‘pul în pămint, aşteptindu-se să-l vadă pe Căpitan moţăind şi ți- 
nîndu-se pe cal ca vai de lume 1. Cînd s'a apropiat însă Polcul 
ca la o sută de paşi de Voevod, Căpitanul a dat semnalul gor- 
niştilor să înceapă, apoi, înfingind pintenii lui de argint în pinte- 
cele calului, l-a ridicat în două picioare, Din mulţimea speriată s'a 
ridicat atunci un vuet surd ca ieşit de subt påmint. Cucoanele 
toate şi-au acoperit ochii, citeva mai sperioase au tipat, iar Märi- 
oara Balomir pentru care se bătuse Căpitanul de două ori in duel, 
a leşinat deabinelea, în braţele cuconului Alecu, bărbatul dumneaei, 
spre hazul vecinilor care ştiau multe şi spre ruşinea lui conu Alecu 
care bănuia şi el ceva. Dar Căpitan Costake a tras sabia din teacă 
şi-a umflat pieptul şi a trecut aşa cu calul în două picioare în 
fața balconului domnesc, privind ţintă în ochii Domnului, care ti 
suridea cu prietinie, fäcindu-i semne arătătoare de dragoste, pănă 
ce-a cotit strada şi l-a pierdut din ochi. Şi parcă Dumnezeu 2 în- 
suşi fi scosese cotitura 'n cale, căci cum a cotit l-a apucat pe 
Căpitan sughiţul deatita sbințuială cu stomahul plin. 


1 Se zice că Grigore Ghica l-a lăsat anume să defileze pentru a 


urmă demisia. 
cada g Este un Dumnezeu al bețivilor ? Este! 


202 VIAŢA ROMINEASCA 
PI PO PE e. 


Atita laudă i s'a adus în ziua aceia lui Grigore Ghika pentru 
fapta Căpitanului, încît l-a iertat de isprava de la Mitropolie şi 
poale c'o şi uitase. À 


+ y + 
Ziua de întăiu Mai din cursul acelui „an, a rămas de pomină 
în amintirea ieşenilor. La prinz, Căpitanul 'poftise la masă pe toţi 
prietinii, pentru a sărbători pe Dan Dămăcuș, pe care, înaintea 
altora mai vechi, îl făcuse samavolniceşte maior. Cui îl întreba de 


Seara, masă mare la maiorul Dămăcuş. După masă, bal la 
lancu Durău. leşind a doua zi de la bal cu ofiţerii droaie în urma 
lui, Căpitanului îi veni chef să bee „cognac“, Ofițerii împărtăşind 
și ei această dorință firească şi atît de potrivită la acel ceas, și 
de-abea așteptind să trimeată Costake după niscaiva butelci, nu 
mai ştiau ce să creadă cînd au văzut că deabea intrat pe poarta 
căzărmii Căpitanul a poruncit încălecarea întregului regiment. ! Dan 
Dămăcuş fusese trimis acasă cu tainice însărcinări, pe care Căpi- 


Cit ai clipi din ochi, regimentul luase drumul Deenik, în 

ormä, aşa 
cum ieşiseră de la bal. Pe la amiază, cînd au ajuns, nici n'apu- 
caseră să descalece și Dan Dămăcuş le ieşi înainte, poftindu-i la 


şi şervetele străluceau subt ghirlânzi de flori, pe cînd servitorii în 

ținută de gală, în haină albastră cu bumbi auriţi, jiletcă roşie şi 

mănuși albe, ajutau lui Antoine deşertarea trăsurii. La intrare, în- 

chipuind piramidele din țara Faraonilor se înălţase un morman de 

panere, pe care se putea ceti: „Montbazillac, Frontignan, Pontet, 

Clos des Ifs, Muscadet, Clos pr, Clos de la Comtesse şi Clos 
ätul“ 


După atita mărşăluială se înțelege că flăminzise toţi. Au min- 
cat cu străşnicie şi-au băut napraznic, Două ciubere de sarmale 
de carne amestecată (porc şi vacă), şi trei chiupuri cu sarmale de 
piept de giscă, pe care trei zile le-a tot încălzit baba Catinca 2 
mistuitu-s'au pe dată, cit ai zice valeu! Şi se potrivea vinul cel 
roş al logofătului acestei gustoase mincări mall 
tarea cea dintăiu pe gura miresei. Le trecuse şi oboseală şi somn 


şi cinstitele lui vinuri. Numai Dumitrake Micotă, feciorul părcăla- 
bului de Hotin, om bicisnic şi chiulangiu, sta posac în colțul me- 


1 Unii susțin că pe timpul lui Grigore Ghika nu erau decit escadroane, 
Dar asta nu are nici o importanță pentru povestea noastră. 
2 Se zice că a trăit doua sute de ani, dar nu cred 


PUR-SÎNGELE CĂPITANULUI 23 


i 
'n vin. Cind l-a prins Căpitanul asupra aceste 
pa i e sata locului cu paharul la gură și fulgerindu-l cu 


~ privirea lui fioroasă a tunat ca cerul de stintul Ilie: 


i i i vi itule ! L-ai mînjit cu 
Vrasăzică, îmi spurci vinul, pricopsitule 
apă! poi vezi matale, iaca deaceia nu te fac cu Dice: Lanete 
care toamă apă n vin, departe n'ajunge. Mai bine te eea 
Dumitrake dragul mamei, copist la canțileria domnească Şi nu zi 
ni sabia degeaba pe uliţi, dacă nueşti vrednic s'o porţi. 
dacă-ţi plac cumva şi caii, fă-te sacagiu !* Ă 
Pe cind vorbea Căpitanul, Radu Juga, ghiduş rin orez 
oli paharul, cercînd să-i toarne apă 'n loc. Dar apan Rte 
Smti Şi cînd i-a strigat odată: „Piei, Satanä“ ! i-a mă i 
Radu cana din mini, udindu-l leoarcă. Căpitanul oftă a a 
uitindu-se cu mare dispreţ la Dumitrake Micotă, cu glas moale, 
- pe Å‘ 
— „ŞI bietul tata l-a prins pe unul! Să vă spop Că vg 
Episco ul omanului, de citeori venea prin leşi, se a za Ada 
gena Tata îl poftea 'n cerdac și-i dădea vin din cel par r es- 
Dar popa bătrin, vinurile tari, CAI A kargir 4 A st pe 4 
i "un pic de apă. ntr'o zi, i gi 
at On. Dp, Dai şi Si atita vază 'n țară, poate pe ceia 
fos (eu îi crăpam capul!). Ţin minte şi-acuma: era î S op Ara 
misä de Brillat-Savarin din via lui, („la ese pi pei dara 
Tata a zimbit şi s'a făcut că nu bagă seamă între 
cucernicie ; ; 
da — „Ştii ce scrie în Sfinta Scriptură, Inalt prea Sfinte“ ? 
» pi ? i 
F "Vai im păi aeia ce-amestecă vinul cu apa ! 
Episcopul a zimbit şi el, înţelegind, şi-a răspuns: PRE 
ac De ce n'ai întors foaia logofete, că mai scrie : 
a "Ce să mai scrie, ste Ar d 
i : şi-l v j S 
= a E e, ind Căpitanul, e pentru aisar 
pentru bäutori dar ce-i ertat episcopului nu-i îngăduit lâncierului. 
nu [i 


+ 


Cînd au isprävit de mincat (cu băutura n'o mai isprăveau), 


A 'a ridicat în picioare zicind : i 
p De- peni pe 2 băeţi! „Cognac“-ul vi-l dau de ceea 

r» pai 3 
parte, la Ruși“. ofițerii cînd s'au dumerit ce vrea să facă, dai 


rug i ază numeroasă în 
um Ruşii nu prea aveau p nur 
Rt loc ir eat a fost uşor să lege paznicii burduf şi să treacă 


'ncotro, 
nii eau din calea lor, care "n 
iri presă pă mag ee i bătrinii îşi făceau cruce în 


pragul uşilor, unde te 'ntorceai numai spaimă şi iale l 
bogatul sat Tiurliu-Tiur, ! Căpitanul pp să rd isa 
aar nE 3 după ce ke adunat în mijlocul satului : 
— „nu vă speriaţi oameni buni, că n'am venit să jăcmănesc 
Eu sînt Polcovnicul Custake Zippa, feciorul Logofătul Toader, 
care cu omenie v'a stăpinit şi-am venit să-mi văd moşia“, : 
Cei tineri nu-şi aduceau aminte de Logofăt decit din auzite 
dar bătrinii care îl cunoscuseră au început a lăcrăma învirtindu-şi 
er pravi rsa sk ae din voroava aceasta rostită la beţie 
au întors vremile şi că i- irea 
rodbini Ş a mintuit Dumnezeu de stăpinirea 
La conac, porțile erau zăvorite dinăuntru 
„__ Cupitun Costake pornise in ph ei cu Dan Dămăcuş de-a 
stinga lui şi cit ai zice: uite-l nu-i! amindoi săriseră zaplazul 
poarta avind mai mult de trei coți. După ce descălecă, Dan Dă- 
măcuş trase zăvoarele şi cit ai clipi din ochi, ograda se l 
de läncieri. i uz 
La un semn al-Căpit i ii i 
lului sumară deptentarea DAO pi: aptă n S Bse: 
Un bäirin girbov, urmat de două matahale cu ci i 
: aa eiie A de iuit 
şi rubașcă roşă, cobori scările, e cad. 
Aro tremurind ca trestia cînd o necă- 
Capitanul i} salută cu multă curtenie si spu 
pitanu tă cu nindu-i cine 
prezentă pe rind toţi ofiterii regimentului, În faja acizii pai 
neaşteptate, moșneagul işi mai veni în fire, măcar că numele Zippa 
nu prevestea nimica bun şi măcar că nu-şi mai putea lua ochii 
de la pădurea aceia de lănci, a cărora flamuri roşii cu albastru 
fluturau în apusul care se stingea şi el în aceleaşi culori, culorile 
Moldovii, ca o cerească mărturie că pămîntul Basarabiei, al nostre 
pice ase: a fu și pe mare cînd văzu pe acoperemint doi ser- 
genţi, ind în virful casei un steag c ii i 
insignele tamilici Zippa de cealaltă. pemi Ss aa 
— „Şi acum că ţeremonialul e implinit, nu te tulbu 
, ra, 
nul meu, fă ca la mata acasă“, se adresă Căpitanul Rusului. ii 
gară paria aan că şi ară indrăzni bătrinul cu jumatate 
: uzeasc i 
E T tot atit de desăvirşită ca aceia în 
— „li se pare, ţi se pare“, mormăi Că 
popii pe_Rus has ros Ma oi cu adinci aiora PE ONER 
juns în salon, Cäpit i i 
MERE, er ur ed paza ve se tolăni în cel mai inalt jilţ, făcînd 
— „Şi cum vă spuneam, urmă el cătră ofiţeri i 
vahi i i - a 
m: începută pe drum şi lăsată baltă în faţa fur 4 Aa, putu 
aici să împlinesc o veche făgăduială şi o cucernică datorie faţă de 
amintirea bunului meu părinte: Moşia aceasta a fost stăpinită de 
neamul nostru, nu se mai ştie de cînd. Pe cind trăia biata mama, 


1 Dacă satul acesta n'a ars, atunci e sigur că nici n'a existat, 


PUR-SÎNGELE CAPITANULUI 205 


tatei îi plăcea s'o plimbe în timpul verii, pe la toate moşiile Iui. 
De aceia, avea la fiecare casă gospodărească, bucătărie înteme- 
iată şi pivniţă aleasă“. 

— „Cind am luat-o eu, pivniţa era pustie“, întrerupse Rusul, 
— „Nu-i de mirare, suspină Căpitanul, doar a curs vreme 
de-atunci“. 

— „Şi cel de la care-am luat-o era un beţiv“, 

— „Şi mai trăeşte ?“ - 

— „Nu, a murit sărmanul, sărac lipit. 

— „Dumnezeu să-l ierte! Mai dăunăzi (urmă Căpitanul), sco- 
tocind prin nişte mobile vechi svirlite întrun hambar, în sertarul 
unui scrin colbăit, am dat de-o hirtie scrisă de mina tatei, şi-ală- 
turi pe-un pergament prins cu boldul de insemnarea aceia, planul 
pivniţei din Tiurliu-Tiur. Multe litere erau șterse, dar am înţeles 
din ce-am putut ceti, că pe cînd hoinărea prin țară, ascunsese 
tata în zidul acestei pivniţi trei sticle de „cognac“ grozav. | pri- 
mise dar de la un conte rus, Tolstoi 1 mi se pare, Nu-i mai ştiu 
bine numele, că hirtia am rătăcit-o, dar sticlele le găsesc c'am a- 
dus planul. 

ămurindu-se asupra pricinei acestui marş pe pămînt străin 
s'a pus Rusul pe-un rîs de credeai că-şi dă duhul: 

— „Cum, şi numai pentru asta aţi venit aici ?" se minuna el. 

— „ Numai. Dimineaţa, după bal, le-a venit chef băeţilor să 
bee „cognac. l-aşi fi dus la mine-acasă, dar era ceas de slujbă. 
Atunci mi-am adus aminte că aveam la mine planul pivniţei. Şi-am 
venit. Dacă aşi fi întimpinat împotrivire aveam de gînd să sparg 

vniţa şi să dau foc casei. Văd imsă că mata eşti om de lume şi - 
aţa te-arată prietinos, de-aceia să mă ierti mă rog matale, că 

ţi-am trecut pragul cu hainie. Dar, să nu te superi, nu paria 

fi Rus. 
— „Sint şi nu sînt, comandir Polcovnic. Mama mea e 
franceză şi toată copilăria şi tinereţea mi-am petrecut-o la Paris", 
Acest amănunt cuceri cu totul inima Căpitanului. Rusul la rindu-i 
se înduioşă şi el, allind că năvălitorul a învăţat la Saumur, Se 
îmbrăţişară. Căpitanul nu ştia cum să-şi ceară iertare c'a atirnat 
steagul pe virful casei abuzind de ospitalitatea unui amfitrion atit 
de cum se cuvine. A urmat masă mare, cîntece din balalaică şi 
cazacioc. Sticlele, în adevăr, au fost găsite, după indicaţiile pla- 
nului. De cum s'a desfundat întăia, toţi au fost de părere că plă- 
tese cu vîrf şindesat osteneala drumului. De celelalte două n'a 
vrut însă cu nici un chip Căpitanul să se atingă, rugind gazda să 
le păstreze în amintirea lui şi a bunului său părinte, asigurindu-e 
totodată că-s făcătoare de minuni la boală. 


foarte babil să fi fost Tolstoi, deoarece se ṣile că un conte 

Tolstoi, i er în tare imperială, capturase o coloană de aprovizionare din 

armata ma Napoleon, în re oara [a Un rang A m N E Ey anan 
dessa în timpul revoluției — pentru relugia la Gene 

9 = şi azi, ~ fost silit să verse în stradă ultimile sticle din acea 


ee Între ~ colecție, de teama ororilor bolșevice. 


206 VIAȚA ROMINEASCĂ 
PP —————— 1 23 


Soarele intră de-odată pe geamurile deschise, aprinzind cris- 
talurile, Oglinzile şi argintăria de pe masă. Un igo luminare 
care mai ardea strimb pe-un colț de bufet părea tot atit de ca- 
raghios şi nelalocul lui, ca un sbirntit de drimbă în mijlocul ar- 
moniilor violoncelului şi-a violelor. Dacă un om trezit atunci din 
somn ar fi intrat în încăperea aceea uriaşă, l-ar fi trecut de sigur 
un fior de ghiaţă prin şira spinării. Chipurile de ceară şi privirile 
ofilite, ca din altă lume, a celor ce petrecuseră, l-ar fi făcut să 
cetatii Sa m as piara „Sirieoar, ca'n noaptea sfintului 

ndre upă al treilea cintat de cocog s'ar fi ast 
să-i vadă intrînd deodată în pămint. 7 ESR AE 

Un cintec jalnic se tingui de-odată, pomind de nu se ştie 
unde, pierzindu-se apoi treptat în departări. Toţi tăcură. Era la 
inceput o izbucnire tinguitoare, de mai multe glasuri, pe urmă 
numa un murmur slab, covirşit de-o voce groasă, fără îndoială 
de uriaş. Le acoperea pe celelalte întunecindu-le, cum acopere 
pajura_ cind își întinde aripele să bee, şipotul de munte. 
£ pirat Micotă căruia îi plăcea mult muzica se apropie 
— „Cine cîntă mă aici ati i cu- 
ae. rog pe t de frumos şi cu-atita 

— „Toată Rusia domnul meu. Rusia nu-i decit intindere 
cintec şi jale. Cind îi vedea trei Ruşi întilnindu-se în drum şi 
stind pe loc, aşteaptă puţin. Ai să vezi îndată că unul ridică o 
minä şi toţi fac un cor şi pornesc împreună cîntind. Unde merg ? 
Cine știe! Rusia-i atît de mare! Eu cred că merg așa de mii de 
ani, de totdeauna, de cînd sint Ruşi. Beau, cîntă şi se jălue. A- 
cesta-i poate rostul lor pe lume. 


Ra 


Căpitanul îşi aminti de regiment. 

„Soldaţii umblau năuci prin dosul casei după cele două bu- 
oale pe care mărinimoasa gazdă le dăruise. Alţii jucau prin şuri 
de-avalma cu argaţii cu care legaseră prieteşug. 

S'a sunat adunarea, apoi încălecarea, 

Cind să-şi iee rămas bun de la gazdă, bătrinul se posomori : 

— „Văd, domnule colonel că sinteți un adevărat gentilom, 
dar păreţi a nu vă gîndi că fapta domniei-voastre, care între noi 
fie zis, mi-a făcut mare plăcere, poate avea urmări neplăcute pen- 


desigur mult pe generalul Gatowski de la Bălţi. Prea multă grij 
să nu aveţi. Guvernatorul mi-e nepot. Ele om de eră see 


PUR-SÎNGELE CAPITANULUI 207 


— „Dacă e aşa, poftifi cu toții şi pe la via mea, să vă in- 
încredințaţi că și petrecerea moldovenească are şartul ei. 

— „Vă foarte multumesc, răspunse Rusul, e vorba insă să 
aibă timp nepotul meu să vorbească generalului înainte de-a afla 
de la alţii. Eu am pus să 'nhame şi cum îţi pomi dumneavoastră 
la laşi, mă duc şi eu la Kişinău. 

imbrățişară pe scări. Şi după ce-şi încălecă roibul, Căpita- 
nul întoarse capul cătră bătrin: 

— lfi mulțumesc din suflet prietine, pentru nobila matale 
bună-voinţă, dar nu te mai osteni rogu-te pentru mine: lui Cos- 
take Zippa nu-i pasă de nimic! Fac ce vreau! 

Şi dind pinteni calului o tuli glonț în fruntea regimentului 
comandind trap. 

» oi s 

Vestea se răspindise în laşi ca o furtună. A fost adusă de 
trei ovrei care fuseseră faţă la arestarea santinelelor. Circulau svo- 
nurile cele mai fantastice, Unii spuneau că a înebunit Costake 
Zippa. Alţii că ştiau ei de mult că logofătul îi lăsase cu limbă de 
moarte şi că el făcuse legămint să se răzbune pe Ruşi pentru 
răpirea Basarabiei şi că anume pentru asta intrase căpitanul în 
oştire (in rîndurile tinerimii generoase, versiunea aceasta avu un 
succes nebun), Alţii spuneau că nemaiavind cu ce trăi s'a dus să facă 
rezmeriţă şi răsculind norodul să prade cit o putea şi să plece 
pe urmă la Paris, 

Fapt e că Nicolai Nicolaevici Kozorok, consulul Rus măcar 
că avea relaţiuni amicale cu Căpitanul, a fost nevoit să ceară lä- 
muriri Domnitorului, pentru a raporta în urmă guvernului său. 


Nevoind să se arate fricos în faţa mai micilor, Căpitanul a dat 
runcă trompeţilor să cinte tot timpul cit vor trece prin oraș. 
se face, că de la barieră încă, mulţimea se adunase în urma 
regimentului potop. Negustorii închideau obloanele la răpezeală 
ascunzindu-se ca'n gaură de şarpe, iar tinerii pa aflaţi pe 
străzi îndemnau norodul să manilesteze pentru marele Câpitan. 
Ajuns în faţa casei lui, Căpitanul făcu semn de oprire, des- 
călecă şi intră în casă. Peste puţin un fecior polti pe Dan Dä- 
măcuş înăuntru. Căpitanul îl îmbrăţişă. Era galben la faţă şi-i 
întinse un plic zicindu-i: „ceteşte!* Mina îi tremura, lucru de 
mirare la un om ca el. Dan Dămăcuş îşi aruncă ochii pe învelitoare : 
Prea Slăvitului Gospodar al Moldovei, 
Măriei Sale Domnului Grigore Ghika-Voevod 
Cu cinste să se dea, 
— „Ceteşte înăuntru“, glăsui Căpitanul apăsat. 
Cu o ascunsă bucurie Dan Dămăcuş ceti: 


208 VIAŢA ROMINEASCĂ 


ar cata foarte, ie): Ta, dar nu mă căesc: 
e Zippa nu se căește şi nici nu pune. 
Adevăr grăia bietul tata cînd îmi spunea: u Coalake pentru 
podoaba trupului omenesc n'ai decit două lucruri : pe cap „cau 
de Cologne“, în cap „eau de Pologne“ 1, De-aceia pun astăzi 
sabia la picioarele Măriei Tale. Dar să nu uiţi Măria Ta că pe 
sa ară scris cu mina mea: pentru cinste, pentru Domn, pentru 
ar. 

Şi vin să fac închinată rugăciune Măriei Tale s'o dai Măria 
Ta ef acra meu, Dan  Dămăcuş, cel mai destoinic a 
o purta. 

Să fii Măriia Ta sănătos. 

Eu rămin a! Măriei Tale prea supus şi prea plecat servitor. 

Costake Zippa. 


Cind îşi ridică Dan Dămăcuş ochii de pe scrisoare, Căpitanul 
era în balcon, vorbind de-acolo: 

— „Ofiţeri, soldaţi ! 

De astăzi înainte Costake Zippa nu mai è comandantul 
vostru, Să ascultați de cel ce vine, cum aţi ascultat şi de mine.. 
Pentrucă astăzi comand tot eu, poruncesc trei zile de odihnă pen- 
tru toată lumea. Trupa va primi bani şi hrană ca de sărbători. 

lubiţi cinstea, iubiţi calul, iubiţi ţara Moldovei. 


Pe cînd ofiţerii trăseseră săbiile comandind „pentru onor /, 
Căpitanul duse un deget la frunte şi intră repede în casă. Dan 

cuş spunea că intrînd în casă avea lacrimi în ochi. Dar 
Căpitan Costake se fălea că n'a plins niciodată, 


+ 


A doua zi, în caretă lăcuită şi ţinută de gală, Dan Dămăcuş 


eşea surizător pe poarta curții domneşti, pentru a lua comanda 
lăncierilor albaștri. i j 


* 


Părăsind oştirea s'a mutat căpitanul la vie, unde ținea pe- 
trecerile lanţ. Şi cum băutură ca Ja el la nimeni, aproape tot 
tirgul îl beţivise. Nu era zi lăsată de Dumnezeu să n'aibă el la 
masă zece-cinsprezece na Pe cei care veneau mai des îi smin- 
tise de tot. Nu-şi mai vedeau de trebi, se legau de oameni, ți- 
nîndu-se numai de scandaluri şi ticăloşii. 

Intr'o zi, întilnindu-l pe lancu Durău şi îmbiindu-l să vie 
la masă, zis-a lancu Durău: 

— „Adevăr zic ție Căpitane că azi n'oi putea veni căci 
am băut toată noaptea şi-am petrecut şi ieri. 

La care vorbă i-a răspuns căpitanul : 


1 Lamentabil calambur, O sclintea şi logofitul cite-odată, 


PUR-SÎNGELE CĂPITANULUI 209 


— „Mä mer de tine lancule că nu ţi-e să vorbeşti. 
Cind prea bine că eu acum treizeci şi cinci de ani am început 
un de chef, pe care nici astăzi nu l-am terminat, cum îţi mai 
vine să te vaiţi ca un nevolnic pentru două biete nopți? Sarace 
de tine lancule, îmi pare c'ai intrat în anul morți. 

lancu Durău se înveseli ; 

— Că bine zici Costake. Tu ai venit beat de la Paris, subt 
Scarlat Calimah, beat te-a găsit domnia lui Mihai Suţu, beat ai 
fost şi subt Mihai Vodă Sturdza şi iaca nici subt ore (Ghika 
nu te-ai trezit. Patru domnii măi Costake, aferim beţie ! Dar crezi 
tu oare că mult ai s'o mai duci aşa? 

— „lţi mai aduci aminte lancule ce-i spunea tata lui Simion 
Velescu cînd îi vorbea de sănătate ? Parcă-l aud: Lasă prostiile 
Simioane că eu n'am vreme ds perdut şi nu mă gîndesc la fleacuri. 
Cind îl văd pe doftorul Paşco, rotofei şi rumeior, atîta îl întreb: 
ce mai fac cu doftore, că mata văd carăţi bine! Incolo îmi dau 
trupul pe mina lui cum îţi dai tu ciubotele la cirpit, numai că mi-i 
de mirare Simioane cum de n'ai tu ruşine să umbli cu ciubote 
aşa de jerpelite, că nici rîndaşii mei nu le-ar purta! Dracul îl 
punea să vorbească ? 

— „Lasă gluma Costake, ar trebui să te gindeşti că nu mai 
eşti tinăr şi ştii, ulciorul nu merge de multe ori la apă. 

— „Apoi la apă îl duc eu lancule? Cind mi-i vedea cu 
apă'n ulcior să ştii că mi-am pierdut minţile. 

— „Nu ride Costake că nu-i de ris, se posomori lancu, a- 
vind gind prietinesc, Ştii bine că bietul moş Toader, măcar că 
era cit şi tine de sdravăn s'a prăbuşit deodată, trăsnit ca stejarul 
de fulger, lovit de dambia. 

— „Lasă lancule aceste amintiri mihnite. Cum l-a găsit 
moartea pe bietul tata, aşa mă chitesc s'o aştept şi eu, în picioare 
şi cu paharul în mină, nu zăcind ca ologii şi văicărindu-mă ca 
muerile. Ş'acu, hai ş'om gusta o vutculiță la lipovan., 


. 


A fost lancu Durău se vede afurisit la gură, căci puțin după 
asta a căzut căpitanul la pat şi păzindu-l lancu și doctorul Paşco, 
ascunsu-i-au cheile de la pivniţă, şi-o săptămină încheiată l-au 
ținut numai cu lapte acru, compoturi şi a chioară. Trezindu-se 
atunci Costake din beţia lui cea grozavă, a pus să-i aducă toate 
condicile cu socoteli şi-a văzut că nu-i bine. Atunci i-a dat lui 
în cap să facă herghelie de „pur-singi“, gindind să-şi facă averea 


la loc. Cum s'a văzut icioare, a închipuit cum a putut cîteva 

de galbeni tiat Arumul Buda-Pesiei, să cumpere cai dela 
un r Teleky), ale cărui grajduri erau vestite 
în toată Europa. 


La Buda-Pesta tanul s'a îndrăgostit de-o Franţu- 
zoaică : Lolotte Ce CI a dat de fundul sacului, pentru a 


1. $ 


210 VIAŢA ROMINEASCĂ 


mai putea bea cu ea citeva sticle de Tokay a vindut pe rind 
unsprezece cai cumpăraţi de la Maghiar. A plecat din Buda-Pesta 
cu citeva lăzi de sticle, cu Franţuzoaica, o iapă şi-un harmasar, 
„mai frumos şi mai nobil ca Ungurul* (spunea Căpitanul). I şi 
chema Sigismund Bathory. Aşa au ajuns la Sighişoara, unde avea 
să cumpere Căpitanul trei butoiaşe de vin de pe Timova (Kokel- 
perle). Murind însă Sigismund Bathory pe drum, de dalac, s'a 
trezit Costake la vie, cu Franţuzoaica'n braţe și cu toate socotelile 
spulberate. Partea jalnică era că nici un boer din laşi nu avea 
harmasar „pur-singe“, E drept că în grajdurile domneşti se afla 
unul, dar lui Grigore Ghica nu-i venea Căpitanului să-i ceară în- 
datoriri, de ruşine pentru cite-i făcuse. Şi pentru nimica'n lume 
war fi dat Căpitanul iapa la harmasar prost, lar cui îl întreba de 
ce, îi răspundea cu îngimfare, ce-şi mai amintea din bruma de 
carte pe care-o învățase la Saumur : 

— „Aiasta-i treabă gingașă cucoane şi cu multe urmări rele 
ce nu se mai pot indrepta. Dacă dai o iapă de rasă la un har- 
masar de rînd și prinde minz de la el, toate vlăstarele ei urmă- 
toare poartă pecetea acestei dintăiu mezalianțe, Asta se cheamă 
fenomenul impregnațiunei (telegonie) şi dovedeşte cui are cap să 
judece că (vorba tatei): Non ex quovis ligno fit Mercurius ; 
numai procopsitul nostru de Vodă, Iuîndu-se după sfaturi muereşti, 
socoate să facă din ţigan om 1. 


+ 


De Sfintul Constantin şi Elena fusese petrecere mare la vie 
şi mulți se imbătaseră, după obiceiu. Dan Dămăcuş se făcuse şi 
el un beţiv habotnic şi, de la venirea Lolottei, era nelipsit din casa 
Căpitanului. După cum s'a aflat mai tirziu, descăleca de multeori 
la vie şin lipsa Căpitanului şi sta mult acolo. Fiind, după cum 
mai sus s'a scris, călăreț bun, încăleca toţi caii domneşti de-i in- 
väja la călărie. Deci, cind au ajuns toţi în culmea beţiei lor, zis-a 
Dan Dămăcuş, cătră Căpitan : ' 

— „Eu mă prind Căpitane să-ţi încalec iapa şi s'o ţin trei 
zile la mine, aducînd-o cu fruct de harmăsar domnesc, dacă mata 
îi înconjura casa călare pe măgar, cu faţa cătră coadă şi să bei 
de-a călare și-o sticlă de vin. 

— „Aiasta-i cu neputinţă, zise lancu Durău, care făcuse doar 
şi el multe în zilele lui !“ 

— „Ba eu mă prind", sări Căpitanul. 

— „Şezi binişor Costake !“ 

— „Fac ce vreau!“ 

Şi cit ai clipi din ochi încălecă măgăruşul care era dealtfel 
foarte blind şi se plimba liber prin ogradă. Şi întorcîndu-se cu 


1 Măcar că trăise atiția ani în Occident, Căpitanul sa Impotrivit din 
rasmiteri desrobirei țiganilor, 


4 PUR-SÎNGELE CAPITANULUI 241 
E OAH e Dl ate at na ni a n N am IE IEEE 


-multă agerime din mers, precum a fost învoiala, a dus sticla la 

ură şi o a băut-o toată. ŞI mai din pulpe mai din călcăie, atit de 
Tis a dus măgarul că tocmai cînd curgea cea din urmă picătură 
-de vin din sticlă, Costake îl oprise în fața mesei, întinsă subt arțar. 


toți musafiri, după ce-au mai băut o sticlă din 
a pepene numaicit Lolotte, căpitanul şi Dan 
“Dămăcuş,—şi-a lăsat Dan Dămăcuş calul în grajd şi încălecind 
capa căpitanului, după cum a fost ramaşagul, o pomi în trap în- 
tins spre laşi. 


zile Dan D ăi cătră Căpitan: 
sr grota eu cum e cae. nu mă mai puneam 
rămășşag cu mata, nici pe tronul Poloniei“. 
— „De ce, frate e?" | 
— „Nu vrea Să ne Să omoare harmasarul şi alta nu. 
am ce să c 


‘Nu mai ştii u ea. Dar la urma urmei i-am turnat 
rom în apă, am legat-o cobză și i-a venit de hac. 

— „Aferim Dane! Şi-a prins 

— "De bună sos pri gi d de vreme ce am şi mînat-o 


mai fi moştenit Căpitanul o vie cu pivnița ticsită de 
“prd se An mai it ca de vestea asta. Din ziua a- 


reg: a i vorbea de altceva: 
“ zi "De-a fi eapă (zicea el), o dau iar lui Dan. Da odată 
şi-odată oi pune eu mina pe-un harmasaraş. Şatunci să vezi ce 
mai de spirer scoate Căpitan Costake ! 

Era fericit 


CAP ill. 


Jn care o neinchipuită măgărie iese la iveală. 
Parturiunt montes... 
Horaţiu. 
Unzprezece luni de zile ma visat căpitanul decit grajduri, her- 


$ ii, jocke mii. işi vedea numele pe pi le de la 
i pom a reme T a Constantin Zippa Couleurs : Bleu et rouge! 


212 VIAŢA ROMINEASCA 
aie VIAŢA ROMINEASCA _ O OoOO O OoOo 


Dar cind fu să se apropie mult a zi, itanul 
deabinelea. Nu-și mai găsea ae pura Meran Parra 
grajd, de la grajd prin livadă, cînd ici, cînd colo, ca o picătură 
de argint viu pe-o placă de marmură. Ingrozise argaţii şi vezetiii 
iar pe Lolotte atita o scosese din sărite, încit s'au învoit să nu 
mai doarmă împreună. Căci, dacă i se năzărea Căpitanului prin 
somn că nechează iapa, nu se mai codea să-şi dee seamă de-i vis 
sau yty arunca n ip pe el ce-apuca şi tiva la grajd. 

a azi, aşa i, a tot aşteptat căpitanul frămintindu-se 
neliniște și nerăbdare, pănă cînd, intro buni zi, pe cind ra 
ze pr olotte și De A re a dat buzna 'n casă lon veze- 

, după cum avea , fără să mai ici 

pe nimeni și atit a apucat să spue : TARER PERION M 

i a Kaero; iapa, agg Voastră !* 

Afa rna cu cofa. Dar ce-i păsa Cäpitanului? S' 
a p şi prin foc, nu numai prin preden ostil" a i dom 

i. 

Pe cod Îşi poma apan de ploaie întrebă: 

— „Şi ce-a măi loane, harmasara puşoară ?* 

Jon se prăpădise de tot cu firea: ce zi 

— „N'a făcut iepuşoară !* 
„Ei bravo, a făcut harmasaraş !* 
„Nici harmasaraș, Măria Voastră 1* 
„Ce tot clămpăneşti afurisitule ? lar te-ai îmbătat ! Cum 
ut nici harmasaraș, nici iepuşoară ? Ştiu că mo făcut flu- 
gînsac ! Auzi măi? Ce taci ca proasta 'n horă ?* 
pia area Măria Voastră !* 
„te măgar măi, ce măgar? A făcuți J 
„A făcut Măria” Voastră. sal speciale, a 
parere ce-mi ee spui de măgar, boule ?* 

iea 'n sec şi rotea nişte ochi cît oule d - 
„l-a luat-o înainte, Măria Voastră !« v 
„Ce sä iee înainte măi, cui să-i jee? 
i fa porcit“, 

— „Tu te-ai porcit, m ! Eşti i 
PE ăi or n. „DER, mapie Eşti beat ca un porc! Nu vezi 


5S 
FIRE 


IEI | 


Cind a răcnit Căpitanul : ce-a făcut eapa, loane, lon se făcu 
alb din negru. Se uita la căpitan ca oaia la lup şi mi scote 
vorbă. Numai dinţii îi clăm paa TE EA E o 

— „Măi prip mă 'nțelegi sau nu ? Ce-a facut eapa, loane ?* 


oy da d 
— > atir, Măria Voastră, a făcut catir !* 
Dacă s'ar fi uitat Căpitanul în clipa aceia la Dan şi la Lo- 


PUR-SINGELE CĂPITANULUI 213 


flotte, chiar de n'ar fi înțeles anume că au fost ajunşi în trebuşoara 


asta, multe taine i s'ar fi dezvăluit. Dar el nu mai vedea nimic. 
lar cînd a pus mîna pe harapnic a tulit-o lon glonţ pe ușă şi sa 
tot dus pe poartă 'ncolo şi dus a rămas pănă 'n ziua de azi. 


+ 
* kal 


Din vechiu ştiut este că o nenorocire nu vine niciodată sin- 
gură. Citeva zile după mişelnica întîmplare, căzind Căpitanul la vie 
la ceas nepotrivit, cu oaspeţi mulţi, a găsit casa goală. Poftind 
musafirii să intre, el a luat-o prin d cramti la vale, să-şi caute 
ibovnica. Nu făcuse nici cîtiva paşi şi la o cotitură, a văzut-o cu 
sn za pe Lolotte, săvirşind pacat trupesc cu Dan Dämäcuş, în 

cosit, 

Un singur glonte bine tras, i-ar fi putut nemuri pe datä, în 
ruşinoasă fapta lor. Dar numele şi cinstea casei înainte de toate! 
Nu le putea face de ocară în fața străinilor. Nu-l zăriseră. Căpi- 
tanul se trase înapoi, făcîindu-se a nu vedea și cu glas prefăcut 
începu să strige: 

— „Lolotte, Lolatte, viens chérie, nous avons du monde!“ 

Lolotte nu se făcu așteptată mult. Era neruşinata aprinsă la 
faţă şi cu părul plin de fin. Pe rochia albă avea urme umede 
de iarbă. 

— „lar ai stat în iarbă! Ai să răceşti, chérie! Fugi şi te 
schimbă repede şi stai de vorbă cu lumea, că eu vin îndată“, 

Peste puţin se ivi şi Dan Dămăcuş, vesel, sglobiu, nebănu- 
ind nimic. 

— „Mini la cinci dimineața la Copou, glăsui Căpitanul în- 
desat. Şi-acum fă bine ji intră 'n casă. Găseşti ceva, ce te-a tăia 
capul Ea pleci îndată. Lolotte nu trebue să ştie nimic. Ințelesu-m’ai ?* 

an Dămăcuş execută ca un somnambul porunca dată. 


+ 


Peste puțin, cele trei trăsuri trimise de căpitan în oraş se 
întorceau încarcate de lume veselă şi'n urmă într'un „chară banc“, 
taraful de lăutari. 

Ceva mai tirziu, aproape de ora mesei, pe cînd turlele a- 
prinse ale Cetăţuiei şi Galatei se învăluiau în umbra din ce în ce 
mai deasă, din berlina de zile mari (aceia cu care veniseră de la 
Paris Toader logofătul și iubitul său fiu Costake), se cobori cu 
chip posomorit, glumeţul lancu Durău. 


Ga 
Petrecerea din seara aceia, amintea în totul zilele de belşug din 


vremea logofătului. Până și sticlele ce mai rămăseseră din „Cartea 
„de Aur“, au fost scoase toate. Cind începuse a se crăpa de 


214 VIAȚA ROMINEASCĂ 


ziuă petrecerea era în toi. Se dansa prin toate odăile. Atunci însă, 


nebăgaţi în seamă de nimeni, s'au strecurat a căpitanul, lancu 
Durău şi Radu Juga, suindu-se în berlina piora oy aci la pomik 


Dumitrake Micotă îi cînta la ureche lui Nic i 
nu mai putea de ris, nişte stihuri ale lui lancu Durău: ie 


Căpitanul cu Franţuşcă 
Col i 

nd de-acasă pleacă 
Vine tun! P papa 


Un călăreț venit în galop mare, descălecă la scară, înmi- 
nindu-i lui Nicuşor Raicu o scrisoare. Alb ca varul, Nicuşor Raicu intră 
în salon. Şi'n timp ce'n clinchet de pahare şi sbirniit de cobză, 
cavalerii invitau cucoanele la cadril, toţi acei ce mai petreceau în 
casa căpitanului, au deplins moartea năpraznică a celui din urmă 
Zippa, răpus în luptă singulară în pădurea Copoului mort pe 


loc, după o scurtă suferință, cu piept t 
cului Dan Dămăcuş. t pieptul străpuns de sabia fäțarni- 


CAP. IV 


In care sfirşitul povestirii, covirşit a ; 
orice însemnătate. PA şit de măreţia vremilor, pierde 


Sunt lacrymae rerum. 
Virgiliu. 


Acestea toate le-am aflat de la vrednicul de cinste şi crezare 
ponce Cent, ear slujit pe timpul lui Cuza-Vodă şi dă puţin 
. Cind l-am t Î i 
pini în aurit D aae t raae cra atit de bätrîin că uita de la 
— „Ce mai faci, domnule general ?* 
E îşi A det mina la ureche în chip de leică şi făcea: 
Strigai mai tare: 
OSETR a mai faci, domnule general ? Ai ieșit azi la aer, te-ai 
z zl Syan zic că da, unii zic că nu..." 
| u acestea, cind îi vorbeai de căpitan Costake se în- 
viora generalul şi nu se oprea pănă ce nu spunea tot ce ştie. Şi 
măcar că amintirile îi jucau multe feste, întîmplindu-se ades ca o 
snoavă spusă odată despre unul, s'o pue a doua oară în seama 
roman istoria logotătului Toader şi a iubitului său fiu Costake n'o 
ncurca niciodată. Rar de-o mai sclintea puţin pe ici pe colo, ui- 


PUR-SINGELE CĂPITANULUI 215 


tind vre-un amănunt, dar revenind negreșii asupra-i în cursul na- 
rațiunii şi totdeauna la fel. Aşa, a unsprezecea oară cind mi-a 
spus-o, n'a schimbat o iotă din finalul pe care îl transcriu întocmai : 

— „Pe-atunci băeţi, vintul veacului, cum îi zice Konaki 

Logofătul, sufla să prăbuşească multe alcătuiri, ca'n locul lor altele 
să aşeze. Duhul satanicesc al nesupunerii, după singeroasa pildă 
a răsvrătirii franțuzeşti, smintise multe minţi pănă atunci tetere. 
Boerii cei de-a doua mină şi ciocoimea suită cu duiumul la cinurile 
boereşti în timpul lui Mihai Sturdza şi Grigore Ghika (se svirleau 
pitacele de boerie, ca grăunţele la curci), se frămintau cu turbare, 
aţițate de pofte nelegiuite şi rîvnind la slujbele mari şi la rangul 
protipendadei. Din ceata acestor netrebnici s'au scornit multe is- 
vodiri hulitoare şi ocarnice atingeri pe seama ocîrmuirii, ajungin- 
du-se la împuţinarea cuviinței şi duşmănoase uneltiri. Şi din aceste 
nesănătoase îndemnuri s'a făcut atunci o nare tulburare în toată 
obştea pămîntului. Dar iar mă'ntorc şi zic că și multe urmări bune 
a avut acea fierbere. Şi de n'ar fi fost decit să întemeinicească 
marele gînd al Unirii şi încă trebue s'o binecuvintăm, măcar că 
pornea din tagma nevăzuților !. Şi dacă risipa şi luxul din tim- 
pul lui Grigore Ghika dusese multe averi pe apa Simbetei, lăsind 
familii puternice în sărăcie şi făcind să intre în guta uitării nume 
ce-au împodobit istoria, strălucind în depărtările începuturilor, ca 
luceferii, ridicase totodată din ticăloşie mulţime de ciocoi. O seamă 
din ei nici nu se mai cunoşteau de boerii cei adevăraţi. Şi fără 
doar şi poate, îi aşteaptă şi pe ei soarta acelora pe care i-au în- 
locuit, căci, la urma urmei tot trindăvia şi îngîmtarea îi va pierde. 
Lumea băeţi, a fost şi va fi, în neîncetată primenire şi veşnică 
schimbare, cum e cursul apelor celor curgătoare. 

Şi iaca așa s'a 'mprăştiat la cele patru vinturi şi averea lui 
Costake Zippa, pe care, moştenindu-l moşu-său Simion Velescu, 
de-abea a putut acoperi datoriile, vînzind via şi casa. Franţuzoaica 
a plecat îndată luînd cu ea toate juvaericalele. Catirul fusese vin- 
dut pe-un preţ de nimic unui ţigan de la grajd, desrobit, care se 
făcuse sacagiu şi mai purta încă sdrenţuită, bogata livrea a vre- 
murilur bune. Căra apă pe la toate curţile, înveselind ieșenii în 
trista durată a căimăcămiei lui Balş. Era foarte popular printre 
slugi. Cînd se oprea la vre-o poartă numai ce auzeai: 

— „Eşi Mariţo cu hirdaele, c'a venit „pur-singele ° Căpita- 


E 


Şi cred că de n'ar fi fost catirul, mulţi l-ar fi uitat pe bietul 
Costake. Ba mulțumită catirului i s'a făcut lui Costake şi-un cîntec 
pe care-l zicea Barbu lăutarul pe la sindrofii. Ciocoii mai ales 


1. Tiers état. 

2. Expresie a cărela întrebuințare la acea epocă se datorește exclusiv 

popularității Căpitanului care-a adus-o de la Saumur, impămintenind-o. Prin 

ea trebue să se înțeleagă calul englez, caii arabi din care se găseau foarte 
ind numiti de unii pur-singe (fără adăogirea calificativului 


E 
g 
E 


216 VIAŢA ROMINEASCA 


făceau mare haz de el şi tot unul din ei a scornit că-i compus d 
Vasile Alecsandri, dar eu ştiu chiar din gura lui Alecsandri că ia 


adevărat. 


La amintirea acestui cîntec ochii generalului se ume 
începea c'o voce din altă lume, c'o m de-atunci, rece si 


pe care-l mai ştia: 


Căpitanul de la vie 
Şugubăţ şi plin de har, 
Neputind face moşie 
re Cotnar, 
sat bată-l pustia 

Dracului căpitănia 
To Cotnar schimbind moşia 

făcut la o beţie 
Din papuc pahar, 
Sabia harac în vie 
Şi din cal măgar. 


— „Mie nu-mi venea a ride băeţi ! Mă gindeam cu jale cum 
a făcut nechibzuința să ajungă un nume ca al ui Zippa en bat- 
jocura ciocoimii. Că nu știu de unde învățase şi haimanaoa de 
țigan cîntecul şi-l cînta pentru-un pitac pe la toate crişmele. Dar 
mult nu l-a cîntat, nemairăbdind Dumnezeu, că pe țigan l-a închis 
pentru furtişag şi-a dat şi strechia 'n catir. ŞI aşa din voia proniei 
cereşti şi-a dat şi el dobitocescu-i suflet, în cel dintăiu an al în- 
scăunării Măriei Sale Domnului Alexandru loan |. 


AJ. O. Teodoreanu 


Pt 0 ia e o 
| *DLIOTECA 


VERSITA 


İR Sl» 


Cetind pe Faguet 


Cetind pe Faguet, sentimentul dominant care te stăpineşte, 
“în măsură mai mare decit cetind pe alţii, neasemănat mai mari 
decit el, te îndeamnă să-ţi zici: Faguet e extrem de inteligent, 
ştie multe, ba ştie tot, şi ştie cu certitudine. 

Această judecată nu se datoreşte atit faptului că Faguet a 
scris cu pană măeastră mult şi despre multe, căci nu e singur 
în acest gen,——cetitorul a găsit desigur, la ală şi cu uşu- 
rință zece nume ilustre—ci mai mult (poate numai) tonului in 
care autorul atitor scrieri incărcate de idei şi pline de vigoare 
vorbeşte despre tot ce scrie. 

Grație acestui ton degajat, dar cu autoritate in accent, 
—acesta mai mult insinuat decit subliniat prea apăsat—Faguet 
îți suggerează totdeauna convingerea că-şi stăpineşte în mod ab- 
solut subiectul oricare ar fi el, şi că, el, Faguet, en sait tou- 
jours plus long decit cetitorul, oricine ar fi acesta, ȘI, cum nu- 
mai singur Dumnezeu ştie despre ce n'a scris Faguet, cetitorul, 
după cum îi va fi firea, lasă cartea aiurit şi plin de admiraţie 
pentru autor, sau cu un sentiment de pică, greu de definit, dar 
analog aceluia de care trebue să fie copleșiți, in timpul exame- 
nului, candidaţii ambiţioşi în faţa unui juriu de profesori prea 
savanţi şi prea conştienţi de superioritatea lor. | 

Astfel, Faguet care a fost profesor şi care, probabil, voia 
să-şi uite citeodată că era profesor, a stabilit—rizind, şi nu fără 
graţie, şi poate fără să vrea—raporturi dela profesor la elevi 
intre sine şi cetitorii săi, care sint sute de mii. 


3 
La + 


De unde provine acest ton? E, cred, expresia unui senti- 
ment pe care autorul trebue să-l fi avut Sentiment iden- 
tic cu acel pe care-l suggereazä cetitorului şi pe care Faguet, 
cochet, sa muncit pururea să-l ascundă. Autorul minunatei—nu 
găsesc cuvint mai potrivit—Politiques et Moralistes du dixneu- 


A 


218 - VIAŢA ROMINEASCĂ 


vième siècle, a crezut, cu dreptate sau fără, nu importă, că in- 
teligența-i luminoasă şi ascuţită foarte a crea ai titana 


toate cutele, reale sau posibile, ale sufletelor de elită pe care 


le-a studiat. Zic suflet, căci acesta l-a interesat înainte de 
şi mai mult decit opera de artă în sine, pe aceasta peier irar g 
a a dă e maas al vieții şi nu ca scop. De aici dragostea 
— rea—sa mai m - 
73 ec larie ege E pan. are pentru scriitorii care gîn 
ceastă nemărginită Incredere in fiecare pas al gindirii sal 
împrumută acesteia un mers plin de graţie şi he Eat aro Scrie 
co pasiune contagioasă care pune stăpinire pe spiritul cetitoru- 
miosa kapare pagini, a împotriva tuturor indoelilor şi obiec- 
a le-ar avea sau le- 
r azi până 1 reeek e-ar putea face, o 
e alttel, Faguet nici nu-i prea lasă timp să le facă. Di 
cauza lipsei de mlădiere şi acel „va et vieate al gîndirii ea 
se mişcă, ezitind citeodată între mai multe poziţiuni posibile şi 
care comunică necesarmente şi cugetării cetitorului o mişcare 
amplă şi, aşi zice, cu răgaz, spiritul lui Faguet inaintează dela 
o idee la alta cu atita repezeală incit cetitorul işi pierde răsu- 
Harea. Faguet iți aminteşte adesea un ghid care urcă cu paşi 
mari şi repezi muntele şi care, întorcindu-se din cind în cind, te 
întreabă, mulțumit de sine şi „al dracului“: „Mai poţi ?* Sau 
e ori dană Dus) Set care vorbeşte mult şi repede pentru 
rbi * şi 
se: e rea singur şi pentru care „monolog“ şi „conver- 
mt rțile lui Faguet, scrise cu talent şi cu vervă n 
într'o formä directă şi nespus de francă ii i zice c'o paara 
voe bună—ar fi ciştigat pentru unii poate în farmec—pe care-l 
au mare de altfel-—dacă autorul le-ar fi făcut uneori plăcerea 
de a-l surprinde în flagrant delict de îndoială de sine sinceră, de 
şovăială, de timiditate reală, Acest fapt nu l-ar fi „diminuat* de 
loc, cred, în fața cetitorului, doar mai mare decit el, Renan, 
ex lasă să-i ghicim adesea acest sentiment, care-l apropie, nu-l 
pirtetiă, de inima cetitorului... Din acest punct de vedere, 
aguet, generos răscolitor de idei, s'a arătat neasemănat de avar. 
„Căci, împotriva tuturor aparenţelor, mărite de el prin ar- 
tificii abile de stil, şi care ne-ar sugpera să vedem în el un stră- 
lucit discipol al lui Renan—căruia i-a desemnat de altfel, dacă 
nu cel mai complect, unul din cele mai juste portrete din cîte 
E auia aparențelor zic, Faguet n'are indoeli pro- 
unde şi serioase faţă de ceiace spune, sau, ceiace e tot una 
aţă de sine. Rezervele pe care le poate constata cetitorul a- 
desea în fraza lui, ăi des chiar, nu sînt, privite de aproape şi 
pOnSS pe fondul de ansamblu al gîndirii, decît verbale. De 
“ mai de multeori le lipseşte a treia dimensiune: sînt numai 
n suprafață, Mare maestru al formei, Faguet ştie să dea 
de nuanţe mobile unor distincţii tăiate cu cuțitul şi care au nu 


CETIND PE PAGUET 21% 


ştiu ce de definitiv în ele. Subt aparențele unei oscilări a gin- 
dirii între „da“ şi „nu“ şi „poate“, se ascunde totdeauna un 
fond calm, fix şi... dogmatic. 

Ştiu că acest senin fără de nori ar fi putut să fie indiciul 
unei supreme detaşări a gîndirii autorului de ceiace afirmă, in- 
diciul libertăţii supreme a unui spirit care nu crede că posedă 
certitudinea absolută, sau care, crezind că posedă o certitudine 
relativă, nu tace prea mare caz de ea. Dar cazul lui Faguet nu 
e acesta. Această mare inteligenţă, a cărei viaţă a fost un efort 
uriaş şi unic de a se transpune—pentru a-i înțelege—pe punctul 
de vedere al altora, deci pe puncte de vedere multe și diverse, 
cedind whei tendinţe profunde şi, cred, eminamente latine a spi- 
ritului său, pare a fi afirmat (în mod implicit) că nu există decit 
un singur punct de vedere just şi adevărat! Şi, această curioasă 
atitudine, mai mult instinctivă decit voită conştient, e poate un 
semn de sănătate sufleiească. In orice caz, doctrina adevărată 
a lui Faguet—căci a avut şi el o „doctrină“, a avut chiar două— 
vreau să zic aceia care e expresia rațională a sensibilităţii sale, 

purcede din această atitudine în faţa problemei cunoaşterei. 


= 


Dar, dacă Emile Faguet a crezut cu tărie în puterea ae 
trundere a propriei sale inteligențe,—cetitorul så nu asocieze 
această afirmare nici-o judecată de aprobare sau de deza- 

probare—sa îndoit, consecvent şi abundent, de oameni şi de 
lume. Faguet pare a fi reuşit, fără să sufere, să adăpostească in 
spiritul său, fără să le concilieze, două atitudini sulleteşti con- 
tradictorii : un fel de idealism subiectiv, dogmatic şi optimist 
cu un empirism dogmatic şi el, dar necesarmente pesimist. Și aici. 
două cuvinte despre ceiace am numit a doua „doctrină* a lui 
Faguet : 

Un simţ al realităţii, extrem de ascuţit şi pururea treaz, o 
credință tenace de spirit pozitiv în autoritatea ultimă a faptului. 
o adevărată obsesie a ceiace ne dă observaţia, l-au impins: să 
nu prea creadă în eficacitatea reală a ideii şia cugetării,—deşi 
dragoste, adevărată venerație, numai pentru acestea a avut, — 
să afirme că singurul fapt sigur pe care-l constatăm în istorie 
este schimbarea şi nu progresul reprezentat prin curbă ascen- 
dentă şi continuă, să constate că omenirea se agită, dar să se 
întrebe, maliţios şi lucid ca un Mefisto: agitaţie şi progres e 
tot una ? 

Din această doctrină, mai mult schițată, se ştie, decit ela- 
borată, un altul ar fi scos cu vigoare justificarea unui 
descurajant. Şi acest altul ne-ar fi apărut desigur ca un spirit 
consecvent ; iar dacă ar fi fost cu adevărat indrăgostit de lo- 
gică, şi-ar fi zis, cu supremă înțelepciune, sieşi, căci alţii cine 


220 VIAŢA ROMINEASCĂ 


ştie dacă l-ar fi ascultat: „Aruncă-ţi pana şi toate instrumen- 
tele ka în foc. Totul este deşertăciune, la ce atita agita- 
ţie v " 

Faguet, g erba n'a scos nici-o regulă de conduită prac- 
tică din această învăţătură sombră, Considerind activitatea-i neo- 
bosită şi fecundă, desfăşurată, cum spuneam, întrun perpetuu exces 
de voe bună, imi place să cred că, stind de vorbă cu sine Însuşi, 
îşi va fi zis uneori: „Inima lucrurilor e fără de lege; gindirea 
omului, oricit de pătrunzătoare ar fi ea (fie chiar aceia a lui 
Emile Faguet), dacă e în stare citeodată (a mea totdeauna) să 
înțeleagă mersul vremii plămădite din fatalitate şi hazard, nu e 
în stare să schimbe întru nimic acest mers. E demn se remar- 
cat cum cele mai frumoase reforme intreprinse de biata omenire 
nu fac decit să înlocuiască o nedreptate prin alta. Cu toate a- 
cestea, şi in ciuda acestora, să pure, a mult, şi să gindim serios 
şi cu curaj!*. 

N'a spus însuşi, gîndindu-se probabil la sine, că (tout bon 
scepticisme se contredit ?* Adică acela care nu e n o for- 
mă şi o scuză a lenei şi a laşit 

Faptul că Faguet n'a tras concluzii pesimiste dintr'o con- 
cepţie descurajantă a existenței, dovedeşte că atitudinea noastră 
profundă, concretă (şi dominântă) în faţa vieţii e determinată, 
în ultimă analiză, de sensibilitatea noastră, de reacţiunea pro- 
priu zis sentimentală, pe care o avem față de excitațiile lumii 
exterioare. Deci, în cazul cind doctrina noastră nu e reziduul ra- 
ționalizat al acestei reacţiuni sentimentale, ci e numai sistemi- 
zarea unui punct de vedere pur intelectual, o vom contrazice 
sănătos şi încăpăţinat,. Şi-o contrazicem cu atit mai uşor, cu 
cit ea ne proectează o imagine mai sombră şi mai urită despre 
lume, adică despre tot ce nu este eu, şi cu cit ne-am zugrăvit 
—contrazicindu-ne mereu—un portret mai măgulitor despre noi 
înşine. Căci, în acest caz, putem dispera de lume cît vom vrea, 
nu vom reuşi—şi nu vom ţine—să disperăm niciodată, şi deloc, 
de propriul şi scumpul nostru eu. 
> Insuşi a observat judiţios şi, desigur, negindindu-se la sine, 
ci la alţii: „Nu sintem niciodată sceptici în mod desăvirşit. Sin- 
tem sceptici faţă de ceiace nu priveşte chestiunea de care ne 
ac ari i devenim foarte dogmatici cu privire la tot ce-o in- 


A 


Or, „Chestiunea“ de care s'a „Ocupat? inainte de toate şi 
perpetuu Emile Faguet a fost propria sa gîndire, mai precis : 
propriile sale idei, care au lost multe ca ul mării. „Il était 
nė pour avoir des idces et ne jamais se lasser d'en avoir“, a 
spus el despre Renan, şi-ar fi putut-o spune cu multă dreptate 
-şi despre sine. Şi dacă autorul atitor cărți pline de ginduri in- 


CETIND PE FAGUET 22 


genioase şi adesea profunde a iubit cu pasiune şi ideile altora 
—altfel cum le-ar fi răscolit cu atita curaj şi cu atita admiraţie, 
aceasta mai mult pentru ele decit pentru autorul lor— le-a iu- 
bit cu neîncredere, şi nu atit pentrucă serveau de binetăcătoare 
hrană propriei lui gindiri, şi mai mult fiindcă aveau rolul de 

proecţie ce da trup şi formă vie propriilor lui idei ne- 
numărate. Pentrucă, in gindirea altora, Faguet, crezind sincer 
contrarul, se căta înainte de toate pe sine şi, forțamente, se re- 
găsea: cu răbdare multă şi cu minte multă, sfirşim totdeauna 
prin a găsi ceiace căutăm... 


Astiel, în fiecare portret din galeria întinsă pe care ne-a 
lăsat-o—mai just ar fi să spun „schițe“ cind e vorba de Faguet, 
căci el, ca toate spiritele prea subiective, n'a ştiut picta cu cu- 
lori, ci numai desemna sur cu creionul—surprindem citeva linii 
principale care aparțin mai mult fizionomiei pictorului decit ace- 
leia a modelului. Remarc acest lucru pentrucă, în cazul lui Fa- 
guet, faptul se repetă in măsură mai exagerată decit în cazul 
altor autori de portrete, şi să nu mi se poată deci replica că 
toţi muritorii, mari sau mici, uzează, mai mult sau mai puțin şi 
necesarmente, de acest procedeu. Da, dar totul este în acesi 
„mai mult sau mai puţin“. Şi apoi, această obiecţiune, cind e 
formulată în termeni prea generali—adică cu dezinvoltură—duce 
departe, şi în specie îşi pierde orice ascuţiş. Căci formulind-o, 
nu facem decit să exprimăm un caz special al clasicului: „Lu- 
mea e reprezentaţia mea“. Care trăgind dungă asă peste 
toate distincţiile, suprimă orice posibilitate de discuţie. 


Dacă admitem definițiile pe care le-a dat însuşi „gustului“ 
şi „criticii”, şi distincţia d care a făcut-o între unul şi alta — 
„critica este analiza spiritului altuia ; gustul... e analiza propriului 
meu spirit, făcută în legătură cu ceiace cetesc*— dacă admitem, 
zic, această definiţie şi distincţie, şi-am vrea s'o aplicăm la Fa- 
guet, ar trebui să spunem că acest artist, de decadență, dar 
mare, a fost mai mult om de gust decit critic. Şi trăgînd conse- 
cinţele din această distincţie bogată în urmări, ar mai trebui să 
spunem, cu oarecare risc poate, că Fap a fost destinat mai 
mult să „judece“ decit să „înțeleagă“. Căci, pentru a „înțelege“ 
complect pe altul — dacă poate îi vorba aici de înțelegere com- 
plectă — nu e de ajuns să fii extrem de inteligent, ci mai trebue, 
cum se ştie, să fii în stare să adopţi, pentru un moment, punctul 
de vedere al aceluia pe care vrei să-l „înțelegi* înainte de a-l 
judeca, să te ştii insinua şi „pierde“ în sufletul lui, pentru a 
uita aproape să-l mai judeci, să-l ştii lăsa să „trăiască“ în tine. 

Viaţa intelectuală a lui Faguet a fost, cum am spus, un 
efort continuu şi sincer pentru a atinge acest grad de supremă 
plasticitate sufletească. Şi Faguet a crezut cu putere şi fără şo- 
văială — şi-au crezut-o cu el, despre el, şi alții —c'a reușit, şi 
c'a reuşit totdeauna, să atingă această înălţime. Probă elocventă. 


222 VIAŢA ROMINEASCĂ 


dragostea lui exagerată, aşi zice fanatismul lui pentru formule, 
de care abuzează şi care la el nu sint simple flori de stil desti- 
nate a produce „efect". 

Emile Faguet a crezut în aceste formule — şi a crezut cu 
atit mai mult cu cît erau ale lui. Nu e vorba aici de formulele 
«ele mici ale lui Faguet — căci Faguet are două feluri de formule, 
mari şi mici — pe aceste din urmă, suggestive şi ingenioase cele 
mai de multe ori, le intilnim la tot pasul şi care, tocmai fiindcă 
reapar cu atita indiscreție, obosesc, enervează şi nu prea vorbesc 
în favoarea gustului autorului — gust atit de si şi de sever 
cind era aplicat la alţii — ci e vorba de formul cele mari, a- 
dică de acele în care Fagueta fixat, în tiecare, trăsătura sulle- 
tească principală a oamenilor pe care i-a studiat. 


Dar uzul formulei în materia în care a lucrat Faguet este 
şi pretenţios şi nepotrivit. 

Este pretenţios pentrucă presupune că autorul are convin- 
gerea c'a pătruns aşa de adinc şi în mod aşa de întins în spiritul 
personagiului pe care ni-l prezintă, incit e în stare să-l închidă 
viu, complex şi, poate, contradictoriu cum a fost, într'o formulă 
Quasi-matematică. Căci, să nu ne înşelăm: Faguet a criticat, ca 
mulți alţii înaintea lui şi după el, teoria „calităţii dominante” a 
iui Taine. Dar „formula“ lui Faguet ce e, dacă nu expresia şi 
fixarea unei trăsături sufleteşti unice, care explică sufletul întreg 
al unui om, căci din ea se deduc toate celelalte trăsături, variate 
şi nenumărate, ale acestuia ? Faguet, mai prudent, şi crezindu-se 
mai critic, n'a enunțat cu candoarea ştiinţifică a lui Taine că 
acestea din urmă se deduc cu „necesitate* din cea dintăiu, dar 
tot procedeul lui de lucru, precum şi certitudinea care însoţeşte 
afirmaţiile sale implică această idee. 


In această privinţă, deosebirea între el şi Taine este că, 
până ce acesta a făcut efort să-şi justifice vederile printr'o teorie 
care, la el, se rataşează strins la o concepţie generală a struc- 
turii realităţii, Faguet, tăcind mare caz de un simţ de măsură 
căruia îi atribuia — cum se prea obişnueşte dealtfel — virtuţi 
miraculoase, a repudiat teoria, dar a păstrat procedeul. Şi, după 
cum în viaţa practică păcătoşii care îşi fac „teoria“ greşelilor îşi 
agravează cazul, tot aşa şi aici, rezultatul a fost şi este că Taine 
e considerat ca un spirit dogmatic şi constructiv— cum a şilost 
— iar Faguet nu. 

Şi, continuind în această ordine de idei, să mai spunem 
că, pentru a putea atinge certitudinea în cunoaştere, Taine a 
făcut o teorie a existenţei —a obiectului — care să facă posibilă 
această certitudine. Faguet, sceptic faţă de orice teorie, şi pro- 


a. 


Ro 


CETIND PE FAGUET 223 


fesind — în teorie — un agnosticism decisiv, e oarecum şi mai 
dogmatic decit Taine, căci aşează sursa certitudinei (înlăturind 
D idee de relativitate !) numai în subiect, şi în special în su- 
biectul „Faguet“. 


* 
s > 


Acestei regretabile predilecții pentru formulă se datorește 
faptul şi mai regretabil că unele din portretele intelectuale fäcute 
de Faguet nu prea seamănă cu modelul. Sint mai mult impre- 
sionante decit fidele. Iar altele, au nu ştiu ce „construit“, „arti- 
ficial*, „ajustat“, în ele. Acest din urmă caz e mai puţin aparent 
cind formula, nefiind afişată decit la stfirşitul eseului, ia masca 
unni rezultat şi al unui rezumat; şi e mai vizibil, cind trăsătura 
principală, adică formula, e anunţată la început. Ea îmbracă a- 
tunci caracterul unui „program“ de realizat. lar in cursul anali- 
zelor care urmează, şi care sint totdeauna conduse cu neintrecută 
măestrie şi claritate, cetitorul simte adesea că autorul se preo- 
cupă mai degrabă să aibă dreptate decit să fie adevărat. Cu 
aceste ocazii Faguet alunecă în rafinament, unde, spre părerea 
„de rău a cetitorului, se îneacă pentru citeva momente, marele 
său talent dialectic. 

Tot pentru a proba cu orice preţ că formula enunțată e 
adevărată, Faguet va face eforturi, lăudabile dar bitoare, 
spre a dovedi că e clară. Poate fără să-şi fi dat seama, judecă- 
torul aspru şi, în definitiv, al ideologiei cam simpliste a 
secolului al XVIII-lea şi cel dintăiu dintre compatrioţii lui Vol- 
taire care, nepornind dela prejudecăţi religioase şi sociale, a avut 
curajul să spună despre opera acestuia, strașnicul „c'est un chaos 
d'idées claires“, s'a închinat şi el prea tare latinului: „Ce nu e 
clar, nu e adevărat”. (Ori, claritate cu orice preţ, nu se obţine 
decit prin simplificare şi deci, spre nefericire, prin o modificare 

care va fi silit s'o sufere obiectul. Atunci, şi numai atunci, 
ormula care are pretenţia să-l reproducă, va părea clară şi e- 
videntă, adică, după această concepţie, adevărată). 
lată unul din motivele care l-au impins pe Faguet să nu 
considere ca important decit tendinţele generale ale unui autor 
şi să treacă cu vederea ceiace i se părea accidental, adică ceia 
ce e particular, individual. Aceasta e o trăsătură care-l indepär- 
tează de Sainte-Beuve şi-l apropie de Taine. (lar de Taine! Nu 
ştiu dacă Faguet „scepticul“ şi „nesistematicul* ar fi fost măgulit 
de acest fel de apropiere). Şi iată de ce susțineam mai sus că 
Faguet n'a ştiut — poate n'a voit ?? — să desemneze decit „schiţe 
cu creionul“. 
Să observăm că acest procedeu nu e prea păgubitor cind 
formula e expresia raţională a unei intuiţii norocoase? Şi că el 
e nefast cînd, din intimplare, intuiţia s'a înşelat? Acesta din urmă 


224 VIAŢA ROMINEASCA 


este cazul — cine ar crede ? — studiului pe care l-a scris Faguet- 


despre Taine, Voiu incerca să arăt cu altă ocazie că Taine me- 
tafizicianul — căci Taine a fost înainte de toate, şi totdeauna, un 
metafizician — e de nerecunoscut în portretul pe care i l-a făcut 
Faguet. 


* 
+ t 


Dar formula, aşa cum a practicat-o Faguet şi cum i-a făcut 
teoria Taine, nu-şi are locul în materia despre care e vorba aici 
şi pentru motive de ordin absolut general. Ea presupune totdea- 
una o concepţie statică a obiectului şi introduce, în mod franc 
ca la Taine, sau deghizat ca la Faguet, un ideal de cunoaştere 
împrumutat dela ştiinţele numite exacte, in domeniul unei reali- 
tăţi mobile prin excelenţă, dar imposibil de realizat în ştiinţele 
morale, oricare ar îi ele. Creiază deci probleme — himere, îndru- 
mind cercetarea în direcţii sterile. 

Mi se pare că aici trebue căutată originea unui aspect cu- 
rios al criticii lui Faguet şi care nu e decit o formă particulară 
a trăsăturilor ei caracteristice constatate mai sus, determinată de 
ele şi determinindu-le la rindul ei: Faguet a eliminat, ca fiind 
neimportant, ceiace constitue substanţa însăşi a obiectului asupra 
căruia sa aplicat prea strălucita-i inteligență. Faguet a ignorat 
cu consecvență rolul şi importanța factorului timp. Analiza lui 
penetrantă, şi uneori prea abilă, nu distinge mişcare şi creştere 
in gindirea autorilor, pe care ii disecă, şi nu-i evocă. Faguet îşi 
„imobilizează* obiectul.  Contururile cîştigă prin aceasta în pre- 
cizie şi'n claritate, dar se golesc de viaţa pe care-o închid şi 
de adevăr. Văzută prin ochelarii magici ai lui Faguet, gindirea 
autorilor studiați apare astfel ca un fel de Pallas-Athena eşită 
din capul lui Zeus, înarmată dintr'odată cu toate armele pe care 
le-ar avea la adinci bătrineţe (dacă Pallas-Athena ar îmbătrini 
vreo-dată !) 

Acest fapt e în legătură cu altul: Faguet care, cum se ştie, 
cunoştea bine atițea cugetători, înrudiţi şi potrivnici, a evitat 
sistematic — poate mai bine ar fi să zic: instinctiv — să scruteze 
de aproape jocul influențelor, joc atit de greu de prins şi atit 
de recalcitrant față de orice încercare de încătușare în formule 
„eterne“. 

Rezerva pe care a arătat-o tață delideile generale 1, adică 
față de acelea care îmbrăţişează, ca la Taine şi la Renan de 
exemplu, un secol sau o civilizaţie întreagă, rezervă destul de 
neexplicabilă la un spirit de măsura lui Faguet, explică în parte 
faptul reţinut acum în urmă. 

„Rezervă neexplicabilă“. Căci cum să înţelegem acest lucru 
bizar: Faguet a fost pururea în căutarea unei formule explicative 


1. Să adaogăm aici în notă că «rezervă» față de ideile generale nu în- 
seamnă absenţă a ideilor generale. CL, de exemplu, faimosul Avant-Propos 
la Politiques et Moralistes, Il-ome serie. 


CETIND PE FAGUET 22 


pentru fiecare din complexele individualităţi pe care le-a studiat, 
dar n'a încercat să caute citeva pentru civilizațiile şi secolele de 
gîndire pe care puternica-i inteligenţă le-a străbătut cu privire de 
vultur! Cu alte cuvinte, cum se explică faptul contradictoriu că 
Faguet a afirmat cu putere un agnosticism în întindere (dacă 
mă pot exprima astfel), şi n'a admis, în consecință, şi un agnos- 
ticism în profunzime ? Ar putea fi oare considerată această con- 
trazicere ca o formă a antinomiei constatată mai sus între ceia- 
ce am numit cele două „doctrine“ ale lui Faguet, şi pe care a- 
cesta n'a ţinut să le concilieze? 


` 
e 2 

Privit din punctul de vedere parțial care mi-a cut 
să-l adopt, astfel mi-a apărut Paguat. za sai 

A preconizat, consecvent şi apăsat, o concepţie extrem de 
pesimistă a existenţei. Pănă şi pesimismul lui a lost dogmatic... 
A susținut cu credinţă tare că realitatea e, în esența ei, dacă 
nu rea, lipsită de acel nisus interior care conservă valorile şi dă 
rost de a fi Universului conceput de alţii, mai mari decit el, dar, 
pentru aceasta, nu necesarmente mai „naivi* decit el! Faguet a 
avut pentru secolul al nouăsprezecelea, dacă nu mă înşel, mai 
mare admiraţie decit pentru oricare altul. Ori, Universul în care 
a crezut, în chip implicit sau explicit, acest secol hegelian şi re- 
nanian înainte de toate, nu seamănă deloc cu Universul, van şi 
steril şi sbircit, al lui Faguet. 

„E destul de prob că aici zace cauza profundă care a 
impiedicat această neastimpărată inteligenţă să „înțeleagă“ rostul 
şi trăinicia unei mişcări ce-a frămintat pănă în adincuri acest 
secol fecund, mişcare bogată în urmări şi inchizind în sine vii- 
torul. Argumentele aduse de Faguet contra socialismului, căci 
de acesta e vorba, vreau să dovedească imposibilitatea practică 
a acestuia, şi purced, în ultimă analiză şi în mare parte, din acel 
faimos şi burghez „bun simţ* de care am mai amintit. 

A iubit, cum m, cu pasiune gindirea, deşi n'a crezut 
in eficacitatea ei. Şi acest fapt n'are nimic surprinzător, nici 
contradictoriu. A spus, despre altul, c'a dat omenirii exemplul 
lucrătorului ce-şi leagă viața de-o operă dela care n'aşteaptă 
nici un rezultat. Aceasta o putea spune şi despre sine, agăogind: 
„Dar ă care i-a procurat nemăsurată plăcere intelectuală, 
dind existenţei lui (în acelaşi timp, şi prin aceasta) rostul ce lu- 
mea exterioară — in care n'a crezut — nu i-l putea da“. Astfel, 
dacă Faguet a putut răminea senin în fața şi contra unei lumi 
monotone şi sărace, cum o vedea el, a putut, probabil, pentrucă 
talentul său îi va fi dat iluzia binetăcătoare că era însuşi pururea 
nou şi foarte bogat... 

Paris, Decembre, 1927 p D. D. Roşca 


a 


Cărvunarii 
Scene istorice 


I. 
Primitivul civilizat anarhic 


„in noi totul e spolală, tot e lustru , 


„Noi în noi n'avem nimica, totu-i calp, 
totu-i. străin“, 
Eminescu 


laşi — 1823 


sfătuire în care se arată unul dintre cele dintăiu su- 

rd dr min ti = mai tirziu vor fi legiune — produse de 

altoirea primitivității noastre, nu prin civilizaţia apuseană, ci 

deadreptul cu florile ei de lux rafinat, ce şi acolo trăesc nu- 

mai fiindcă este seva caldă a unei civilizații eşită firesc din- 
fro evoluție treptată. 


Palatul domnesc. Odaia de primire a Postelniciei cu întăţi- 
şarea cunoscută a saloanelor boereşti vechi, aşa cum le-au 
zugrăvit unii pictori ai trecutului, ca Aman, Pompilian, etc.. 


Marele Postelnie Dinga, Wngă o. masă de lucru, pe al cărui colţ 
este o tavă de alamă cu o pată de catea, stă tolănit întrun jit şi trage 
dintrun ciubuc lung sprijinit în covorul de jos. 

Un fustaş, deschizipă repede o uşă in două canaturi, anunţă 


äbit : 
2" Maria Sa! 


CĂRVUNARII 227 


şi abea are vreme să se dee la oparte că intră 


Rt art dea «ate 
pierdut iar aşi juca scump, mi-aşi da şi ră- 
zăşia... sea ioare r eanas Dinga ? A ia 

Marele- Pos a, care sa espectu 
mare find unul din i Sai AN e Sa: 

'am mai uitat prin delele iestea arătind spre masă -decit 
să gioc cu Başotă... | 

Ioniţă- Vodă zimbind : 

„Nu prea vă iubiţi ; dar, drept e.ii şi circiobaş... Ascultă Pos- 
telnice, uite ce vroiam să-ţi spun: Să trimitem darul Sultanei 
prin Jupineasa Ana, 

Dinga: Ti isteață nepoata şi face cit trei bărbaţi mintogi. 

loniţă- Vodă, urmărindu-şi un gind ascuns : 

„Şi să rămie mai multă vreme, cît mai multă vreme în 
Stambul... Să mai pitreacă o lecuţă şi ea sărmânica... Ii încă 
4inără, vadană, fără copii... Bătrina prinţesă Catinca, mătuşă-sa, 
duce caiiet mare... In palatul ei vin toţi ambasadorii... Cică o- 
dată, a fost şi Vizirul... Să stee cit mai mult acolo... Să stee la 

inile ei, la Sanda, ori la Olga care—nu ştii ! — pe curind va 
mamă, îmi scrie băietu... 

Dinga, închinindu-se : 

Să-ţi dee Dumnezeu, Măria-Ta, un nepot voinic şi înțelept, 
care la rindul lui să urmeze Beizadelei în Scaun... 

loniţă- Vodă, visător şi mägulit : 

Dinastie... işi trece mîna pe frunte... 

Ei, închipuiri deşarte schimbind glasul : 

Ana să plece chiar mini. Sint grăbit s'o ştiu agiunsă acolo, 


Pastelnicul ciuleşta urechile, parc'ar pricepe, parcă nu. 


Să lămurească ea, mai repede, tot se duce, şi pe Comisul 
fonică ce-i cu înapoierea lui. 
Postelnicul : 


Tot îl aducem ? 

Ioniţă- Vodă, răstit : 

O vorbă am! N'am spus in sfat boerilor că mă învoesc 
să se întoarcă ?.. rizind. Sau cam speriat... Dar nam că 
voi sili pe Comis să vie, dacă vrea să mai rămie... Nici nu 
putem găsi altul în loc, aşa cit ai bate din palme. Vor fi şi mulţi 

retendenţi ; slujba e cinsteşă : secretarul Beizadelei—Kapuchihae !.. 
Parcă-i văd pe ficiorii mei, fiecare cu omul lor, că intotdeauna 
şi în toate trag unul hăisa şi altul ceală, ca să-mi amărască 
zilele, pesemne... Tăutu să stee acolo păn ce găsim om în loc... 
Toate acestea, Domnița Ana să i le spue, ea, din viu graiu... 
Cum prietinii l-au cerut, cum eu m'am învoit, cum boeri s'au 
supărat, cum i-am pus eu la locul lor... 

Să plece Ana de sirg şi apoi, nici o grabă... Mă înţelegi ?.. 

ese 


228 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Dinga, singur, zimbeşte : > 

Te înţeleg prea bine, Măria Ta. ...Hm !... jumătăţi de măsură... 
Poate-i mai bine aşa... Ceiace însă nu-i deloc bine, este că nu lu- 
crează niciodată după socoteli dinainte cintărite, ci după ghesul 
inimii... 

Ji muşlui... o nimereşte cum îi mai bine aproape întotdea- 
una, dar sar putea s'o scrintească odată rău... ici 

Frumos şi drept a mustrat azi dimineaţă pe evgheniştii noş- 
tri; însă, văd eu, vrea să se oprească numai la mustrări... N'are 
să dee urmare amenințărilor... Şi ca să nu fie împins mai departe 
de Comisul Ionică, inimosul patriot, dragul tatii !, nu vrea să-l 
aducă înapoi... Adică vrea să-l lege acolo cu braţele dalbe ale 
Anuţei... 

Şi deodată posomorii : 


Samson a avut pe Dalila... Ahile, călcăiul... Comisul lonică 

îi vrăjit... 
nt oameni care frîng împărăţii, care răpun pe Diavolul şi 
citeodată parcă țin piept şi lui Dumnezeu—Doamne iartă-mă |— 
Nimic nu le poate tăe drumul ce şi-au croit! Şi nu ştiu ce-i 
jugul femeesc ; toate femeile la un loc nu le-ar putea sta piedică... 
Afară de una, una singură; dar pe aceasta dacă o soartă vitrigă 
-a scos-o în cale... sa isprăvit... Stejarul se face trestie... Oţelul 

umb... 


Intră Domnița Ana Craiovescu urmată de o lată, care se 
trage spre fereastră. 


Domnita Ana, rzind: 

Otel, plumb, mai lipseşte pralul ? Ii vorba de vinătoare? 
Merg şi eu... mucalit serioasă: Ori să fie răsboiu, de eşti aşa de 
tulburat şi de grăeşti singur bădiţă !.. schimbind glasul: Mi-a trimes 
veste Măria Sa că ai să-mi spui ceva vajnic... 

Dinga, mai mult pentru sine. li grăbit straşnic Vodă... cătră Ana 
Măria Sa, in nețărmurita dragoste ce-ţi poartă, vrea să-ţi tacă 
o mare bucurie... Ştie că-ți place puşca mai mult decit gher- 
ghelul, calul decit giocul şi politica decit stihurile, şi de aceia 
te face sol domnesc la Stambul... 

Ana stăpineşte un zimbet de orgoliu. 

Să duci mata Sultanei Azeki darurile de sărbători... şi să-i 
ciştigi inima pentru biata Moldova... 

Ana, cu aprindere : Primesc bucuros... 

a, urmind : 

Vei căuta să ne-o faci prietină... Ai tot ce-ţi trebue pentru 
slujba asta... Eşti deşteaptă, iscusită la vorbă, ai şart, dar 
ales un vino'ncoace amestecat cu un nu ştiu ce bărbătesc care 
desigur că potoleşte, în femeile cu care ai de-a-face, orice por- 
nire de pizmă şi de jinduire... Insă pentru treaba asta va fi de 
nevoe stai mai mult în Stambul... Mai întăiu, are să fie de 


neapărată trebuinţă să ademeneşti spre casa cucoanei Catinca: 


CÂRVUNARII 229 


pe acea contesă tranțţuşcă care subt cuvint că învaţă cîntul 
moștenitorul tronului împărătesc, este prietina împărătesei... 
zice că Sultanul are multe slăbiciuni pentru ea; intre altele, o 
lasă să primească cucoane creştine care au lost în Apus. S'a mai 
zvonit că sărmana impărăteasă nu mai visează decit traiul dela 
Curțile Evropieneşti... Cind va alla că ai danţat la Curtea Franţei... 

Ana, cu degärtäciune nestăpinită : 

Şi chiar cu vărul regelui... 

Dinga : Sint sigur; ai să te împrietineşti cu ea. Dar, vezi, 
trebue să răâmii cit mai mult acolo. 

Ana, cu ciudă: Cum mă îndemni să nu mă mai întorc din 
Stambul !... Parcă n'ai mai fi tot acela care te rogi de mine, cînd 
plec la moşie, să nu stau nici trei zile... Ori nu-ţi mai sînt dragă, 
bădiță |... 

Dinga, cam încurcat: 

Sigur, îmi vei lipsi mult; dar trebue, trebue, îi nevoe de 
mata acolo... Am să-ţi mai spun, să-ţi mai desluşesc şi altele... 

Domnița Ana : 

Trebue, trebue... Poate sint surghiunită |... 

Dinga : Ce aveţi oare astăzi, toţi, cu vorba asta urită ! M 
adineoarea Sulgerul Moţoc tipa că lonică Tăutu fi surghiunit 
cerea lui Vodă... să-l ierte... Poftim |... 

Domnița Ana, cu patima nestăpinită în glas, dar cu expresia feței 
şi cu privirea stăpinite: 

Şi Vodă? 

Dinga : S'a învoit. 

Domnița Ana, deja cu totul stipină pe ea, nu dă nici un semn 
de Deta i însă lata de la geam tresare, se îngălbeneşte, duce mina 

Te-am uitat aici Margot (se duce spre ca, o minge. cu aro 4 
pe cap) Aşteaptă-mă cite. a a vei 

Fata esă, cu capul plecat, tristă, Domnița o urmăreşte cu un zim= 
bet rău şi stringind din umeri, câtre Dinga. 

Toate l'au îndrăgit. Asta-i chiar nebună. Nici nu mai ştiu 
ce sä fac cu ea şi nici de serviciile ei n'aşi vrea să mă lipsesc. 
Am învăţat-o moldoveneşte ca s'o mărit cu vataful Cozma, să 
rămie tot in casă, Şi pentru că şi ea îi de neam bun — e fata 
unui marchiz scăpătat şi mort în exil — am cerut pentru Cozma 
un caftan... Nu; dumneiei nu vrea... Ştiu bine dece... iubeşte pe 
Comisul Tăutu... (cu ciuda) Toate-l iubesc... giştele... 

Dinga, zimbind cu înțeles: 

Să lăsăm pe Ionică. Măria Sa vrea să pleci fără zăbavă... 

Domnița Ana, minioasă şi jignită : 

Am înţeles! Vodă vrea să nu mă întilnesc cu lonică... Ce? 
Mă eţi subt epitropie ? Nu mai plec! Puteţi crede că nu plec 
ca să aştept pe Ionică. Credeţi ce vreţi! Nu sint oare liberă să 
fac ce vreau cu mine? 

Dinga, blind şi tărăgănat: 


+ 


230 VIATA ROMINEASCA 


-~ N'ai priceput nimica... Vodă nu numai că nu vrea să te 
distacă de lonică, dar chiar vrea să stai cît mai mult cu el im- 
preună... numai acolo, acolo, nu aicea... 


Ana face semne de nedumerire. 


Ascultă Anicule (cu hotărire) cu tine-i mai nimerit să nu um- 
blăm cu ascunzişuri... Vodă s'a invoit să schimbe pe lonică ; dar 
tare-ar vrea ca el să nu vie. Ce-i de făcut ? Cum să-l ţii acolo, 
cind el stă ca pe ghimpi? Aici îl trage şi lupta atitor pretaceri 
de el răscolite şi inima. (după şoväire şi rugător) Dacă-i vrea Ani- 
cule... l-ai mai putea întirzia pe acolo cităva vreme.. Ai puterea 
să-l legi cu lanţuri dulci şi moi, dar mai tari decit cele de aramă 
din Şapte-Turnuri.., 


Ana se împietrește orgolios şi cu un aer de revolătoare ne- 
simţire, 


Anicule, nu-ți sint eu prietin ? 


li ia mina care-i este lisată cu atita indiferenţă, că parcă ar 
li mina unui cadavru, ŞI puterea de stăpinire şi răutatea Anei 
sint atit de mari, că singele chiar, viața însăşi, s'a retras din 
mină, fiindcă sufletul Anei nu vrea să iee parte la gestul la care 
totuşi consimte, In această clipă aspectul minei inerte, arată 
totodată, că este a unei femei ce începe să nu mai fie tînără... 


Nu-ţi sint eu mai mult decit un frate, că-mi zici bădiţă şi 
abea dacă sintem oleacă de cimotie... Deschide-ţi inima... Ştii, cu 
mine se poate vorbi tinereşte.. Dragostea ta cu lonică nu-i o 
taină ! Şi nu-i nimica de cîrtit. Tu eşti liberă, el ji holtei... Că nu 
v'a cetit încă popa... Ei, pacatul nu-i aşa de mare... Uite, se lo- 
veşte bine enteresul Domniei cu al inimii tale... Pleacă ! Opreş- 
te-l pe Ionică acolo... şi fiţi fericiţi l.. Aicea nu aveţi nici pe de- 
parte libertatea ce v'ar înlesni-o Stambulul. 

Domnița Ana, cu asprime şi vulgară aroganță: 

Nu plec. Şi de unde ai scornit, mă rog, că iubesc pe Co- 
mis ?,.. El mă iubeşte, da. ...Dar să-l iubesc 21 Te-ai gîndit bine, 
Postelnice 7... Un boerinaş sărac şi din neam căzut... În Apus 
prinţesele ştiu să-şi ție rangul |... 

a, cu amărăciune : 

„„ „Dar se potriveşte l... laca tot ce ne pricepem să momiţă- 
rim! Dacă vă ziceţi prinți şi aristocrați, credeţi că chiar sinteţi ? 
(cu resemnare şi durere) Noi nu sintem — mari şi mai mici — decit 
boeri romini : sînge mereu corcit, căderi şi inälfäri mereu ne- 
drepte! Atita tot! Deşertăciunea îţi intunecă mintea, fetițo |... 

Şi apoi, cum poţi să spui că nu-l iubeşti? Doar te-ai fi- 
nut cu el, doi anil.. Numai plecarea lui v'a despărţit. Şi cu toate 
că eşti atita de truiaşă că, după cit văd, îţi era ruşine cu el că 
nu-i... prinţ, atita-l iubeai că nu te mai gindeai la gura lumii... 
onică era nevoia ta de orice clipă, şi-ţi implineai nevoia! Eu 
redeam că eşti mindră de el, dacă te dădeai aşa în vileag + 


CĂRVUNARII_ 234 


dar se vede, că atita te orbise patima, că-ţi uitaseşi trulia. Şi 
socoteai că lumea nu vedea decit ce vroiai tu! Adică numai 
iubirea lui. Asta-ţi plăcea să se vadă, căci cu firea ta desigur, 
nu prea ai fost iubită... Dar lumea vedea adevărul, tot adevărul 
şi zimbea... 

Domnița Ana, cu dispreţ: 

Ciocoimea!.. Lumea mea, chiar de-şi dădea seamă de pa- 
tima lui Ionică, ințălegea bine că eu nu i-o împărtăşesc, şi îşi 
zicea, de bună seamă, că sau nu văd, sau mă fac că nu văd, 
ca să-i pedepsesc obrăznicia de-a fi ridicat ochii pănă la mine, 
cum trebue să facă o adevărată aristocrată cind intilneşte un 
ciocoi prea îndrăzneţ. Fiindcă, (cuironie) chiar fără voia d-tale, 
nu sintem toţi de-o teapă. Poate Tiutu să lie şi mai vechi de 
cit Basarabii, el li ciocoi şi eu aristrocrată. De-ţi place, de nu-ţi 
place... La curţile din Europa se aude, citeodată, că un paj sa 
omorît de dragul prinţesei căreia servea. Ei bine, crezi că măcar 
îi trece cuiva prin gind so ţie de rău că nu şi-a fî t din 
serviciu pajul ? Dar dacă făcea una ca asta ar fi ris lumea de 
= art băgat în seamă dragostea slugii şi că i-a luat-o în 

os]... 

Nu uita, că lonică nefiind aristrocrat, deşi împrejurările de 
viaţă sălbatecă dela noi ne-au pus în aceiaşi viaţă socială, ba 
chiar în aceiaşi casă l—totuși putea să-mi fie secretar, vechil, 
vatat, grămătic. 

Dinga, întrerupind cu indignare şi ridicind braţele : 

Cine ? lonică Tăutu grâmătic la d-ta? Un om care învirteşte 
țara pe degete! De care au tremurat trei Voevozi! 

Care n'a avut decit un cuvint de spus ca Poarta să în- 
chidă, cu ruşine, cum au trecut Dunărea, pe cei patru fruntaşi 
ai aristocrației, care îndrăzneau să meargă la Stambul să se 
plingă împotriva luil. Vizirul se sfătueşte cu lonică Tăutu... 

e-ar cinsti să te ia de nevastă! 

Şi orice-ai spune tu... l-ai iubit şi-l iubeşti!... Naşi fi cre- 
zut că aşa suflet zace'n tinel... Nenorocitul l.. 

Acum mai bine zbuciumările Comisului .. Citeodată, 
din turbări nebune, cădea în mihniri şi mai grozave... zile ' i 
era una cu pămintu'... fără vlagă, fără viaţă, nesimțitor la tot şi 
la toate... Nu erau numai necazurile obşteşti de vină... II chinu- 
iai, îl înjoseai, iar el se zbătea între dragostea şi mindria lui... 
Te iubea ca în basme şi poate încă tot te mai iubeşte, iar tu 
eşti zina cea țără de inimă... Omori un suflet, domniţă ! Şi pri- 
mejdueşti Moldova. Sprijinit pe dragostea ta, Comisul ar lupta 
mai cu rost, mai cu folos, cu puteri înzecite... 

Domnița Ana, ironică şi rea: 

Da ; povestea lui Cid pe care cu atita patos v'o cetea Mo- 
vilaschi... Ionică ii Rodrig şi eu Ximena. 

declamind, 


= 


232 VIAȚA ROMINEASCA 


Paraissez Navarois, Maures et Castillans, 

Et tout ce que l'Es a nourri de vaillants; 
Unissez-vous ensemble et faites une armeėé... 
Pour combattre une main de la sorte animée... 


Ştiu, şi po moldoveneasca din traducerea lor cînd au făcut 
teatru la logotătul Dumitrache... (ride) Corneille, teatru !... Ce-i lip- 


seşte chelului!... Teatru moldovenesc... 
declamă ridiculizind 


Veniţi la mine Mauri, Castilani Navarei, 

Şi toţi pe care Şpania i-a fost avut viteji, 

Uniţi-vă împreună făcind o mare gloată 

Să vă luptaţi cu o mină într'aşa chip snmatis.. 
e 


Dar, vezi, nici nu-s Ximena, nici nu-l iubesc... 

a serioasă şi aspră: 

Şi mai ales, nu mă simt din lutul femeesc din care bărba- 
tul, de veacuri, şi-a lăcut roabă sau muză, dar tot numai uneal- 
tă pentru huzurul lui, 

Dinga, cu amărăciune adincă - 

Doamne, Doamne!... Viana, Parizul, ti-au săcătuit inima— 
sau n'ai avut-o niciodată ?... Tu nu pui nici un preţ pe sfinta lui 
iubire ?... Candelă ar trebui s'aprinzi norocului de-a [i astfel iubită L.. 

Dar dacă trăind cu el, şi find zilnic împreună, îl chinuiai 
a cea iubirea, atunci se vede că tu trăgeai fericire din 
suferința lui şi destătare bolnăvicioasă din pofta lui împlinită 
printre lacrămile desnădejdei. 

Anica mea, eşti oare atit de viţioasă şi rea? 

Domnița Ana, plictisită : 

Nu mai fä, bădiță, din ţinţar harmăsar... Nu l-am iubit, şi 
nu-l iubesc.. Dar am avut, din iîntăia zi cînd l-am văzut, o mare 
poftă de el, şi lără aminare m'am dat lui, înainte ca el să mă 
macara şi nu ştiu de a avut vreme macar să inceapă să mă 


Şi setea (cu voluptate stăpinită) de el nici azi nu mi sa stins 
(şi mai incet, teist, indapărtat...) Poate-l voiu dori cit oiu trăi... 


Dinga, înviorat : 


Asta se cheamă dragoste Anicule!,.. 


i Domnița Ana, se lespädä prin gesturi de această ipoteză şi iarăşi 
asprä și rea: 

Mata bădiţă iubeşti roabele pe care le chemi... să-ţi frece 
tălpile ?—cum ziceţi voi— Quelle expression !—Sau macar pe a- 
ceia pe care o chemi de mai multe ori? 

Dinga, ridicind braţele : 

Vorbeşti ca o celetnică, Domniţă!... li tot una L.. 


CĂRVUNARII 233 


Ana, cu vehemenţă : 

li tot una! Sinteţi deprinşi cu sclăvia femeii; dar a fost o 
vreme când femeia stăpinea, şi vine vremea egalităţii sexelor... 

Dinga, copleșit : 

Astea-s din cărţile celui cu republica aristodimocraticească 
în casa căruia ai crescut şi care cum ai rămas vadană, în loc 
să te mărite cu vre-un boer de ispravă, te-a trimisla Paris, un- 
de-ai stat zece ani, şi Dumnezeu ştie ce-ai făcut pe acolo (cu 
nedumerire) Oare numai atit poate scoate străinătatea din Romin Ș. 
Firea omului—ştiu bine -nu se schimbă ; dar nici macar o spo- 
ială acătării 7.7 

Hm !(vorbind sieşi) Oală de lut spoită, dracu a mai văzut... 
Anul trecut, la Galbeni, un ţigan năting şi poznaş, spoind tin- 
girile, a spoit şi oalele—şi mi-a lasat bucătăria fără oale!—Nu 
s'a prins fireşte !, şi cit sa prins le-a făcut urite, murdare... (cu 
glas ridicat) Spoiala numai de aramă se prinde. Lutul ? are spo- 
iala lui: zmalţul. Şi încetul cu încetul, cu zmălțuială tot mai meş- 
teşugită, oala de lut ar putea sta alăturea de cea de aramă... 
Și mai sus! Ei! (gest care alungă visuri, şi intorcindu-so spre Ana) Va 
să zică (cu mare uimire şi parcă necrezinduşi vorbele) Comisul Teutu, 
stilpul Moldovei, bunul Ionică, inimă mare şi mărinimoasă, a a- 
juns uneltă de plăcere a unei femei răle şi trufaşă. 

Domnița Ana, jigmită : 

Nu a unei femei... Acea femee sint eu, Domnița Ana. Sint 
Craiovească, prinţesă Basarab |! 

Dinga cu oarecare dispreţ Munteancă ! 

_ Se şi vede bine că nu eşti din singele nostru... Prinţesă! 
Bine, bine s'o isprăvim, (ca ironie) prințesă... Cum se înşală omu.., 
O credeam cea mai nobilă dintre femei... Femeia !... Cine-a Cu- 
noscut vreodată un suflet de femee !... Mi-aşi Ti dat viaţa pentru 
Anuţa... Şi acum, deodată, parcă mi-e străină... Dar a lasat un 
mare gol in mine sia o clipă copleșit; apoi se ridică, tace câțiva paşi 
si se opreşte în fața Anei, care tot timpul, nemişcată, nesimţitoare, parcă 
nici nu-l mai vedea, 

Şi totuşi nu se poate!... Ionică va şti să ridice până la el 
acest suflet sterp şi semeţ... El nu-i din acei care se lasă [rint... 
Anicule |... 

Domnița Ana, ironic: 

Ce-i Postelnice ?... 

Dinga, rugător: Nu-ţi bate joc de lonică!... Sărmanul băiet,. 
Inţeleg... Mi se ia un văl de pe ochi... Ionică e prins într'o luptă 
vajnică... Ori îţi va îmblinzi firea, ori i se va risipi sufletul şi i 
se va trage moartea dintr'asta... Nu-i el om să îndure toate u- 
milinţele la care l-ai supus, şi pe el şi pe ai lui, ca să-ţi aibă 
numai trupu... Du-te la el... Acolo, departe de tot ce zgindăreşte 


„deşertăciunile tale, şi fudulia ta copilărească de-a trece drept 
emee-bărbat pentru care-ţi jertieşti fericirea... Acolo, nevăzuţi şi 


234 VIAȚA ROMINEASCĂ 
neştiuţi de nimenea, în grădinile de pe Bosfor, nu vei mai in- 
paze să duci de lanţ un vultur... vei primi legea firii... Ionică 
iti va înmbia inima şi va scoate la iveală aurul, ce tot mai nă- 
dăjduesc că se ascunde într'însa. 

Domnița Ana, tot nesimţitoare : 

Ai uitat! Spuneai că-i de piatră... 

Dinga, cu ciudă : 

Sînt vrăji care prefac piatra în aur... şi blind-rugător 

Du-te Anicule! 

Domnița Ana, aspru: 

Nu. 

Dinga : 

Du-te... Zi că te duci pentru nevoile Domniei... Numai pen- 
tru slujba ce-ţi cere Vodă... Şi apoi (cu energie) un boer, adevă- 
rat boer, nu se codeşte cind Domnul porunceşte... Ocirmuirea 
trece prin mari greutăţi; ne trebue multă şiretenie şi multă cum- 
pătare... Comisul îi prea iute... Tocmai acuma cind se pune la 
cale întoarcerea celor din Cordun, el ne-ar incurca... Numai ființa 
lui în țară ar fi luată drept o întruntare... Macar citeva luni îi 
bine să mai şadă acolo... 

Domnița Ana, cu răutate: 

Nu-mi pasă nici de Vodă, nici de ţară, nici de cirpelile 
voastre politiceşti... Nu plec! 

Dinga, rugător, aproape cu lacrimi : 

Anicule |... 

Domnița Ana, se ridică minioasă : 

Nu. Ajunge, Posteinice... 

Dinga, izbucnind : Aturisit, 
se oprape şi potolit : 

Rămii cu bine... Dumnezeu să te lumineze. 
iese şovăind, gîrbovit, vorbind singur şi dind amărit din cap... 


Domnița Ana, se aşează liniştit în jilt, dreaptă, capul frumos ridicat în 
sus, picior pane picior, mişuind distrată pantolul aproape scos 
din piciorul ce atimă în aer.. După cieva minute de adincă 
preocupare şi imitind tonul convins al Postelnicului: 


„Asta se cheamă dragoste Anicule!* Oare?... Pofta să fie 
dragostea ? (cu voluptate) Nu ştiu; dar îi a realitate! Dacă 
asta se cheamă dragoste, îl iubesc de 3 ani tot mai mult, căci 
il doresc tot mai mult... (visătoare)Şi, îi adevărat, îmi trebuia să-l 
văd, să-l aud, să mă sfădesc cu el toată ziua... (cu orare) Şi 
dacă-l iubesc oare-şi dă seamă ?... O, de te crezi iubit Ionică, 
asta ai să mi-o plăteşti scump t... (cu râutate) Eu te vreau chinuit 
de îndoială, sbuciumat de nădejde... O, îmbrăţişările lui ç 
minile cu patima) cînd e nimicit de durerea dragostei neim 


(se ridica și cu trenezie) Am să mă agăţ de gitul lui, (infioratà de patima) - 


şi stringindu-l în braţe, ochi în i şi gură'n gură, am să-i şoptesc, 


É 


CĂRVUNARII 235 


P 


cu zimbet de viclenie,) ca o mărturisire ce mă apasă, că deşi mă 
dau lui, dar sufletul mi-e dat altuia... Dacă nu mă ucide pe loc, 
am să am parte, multă vreme, de cea mai pătimaşă dragoste, 
a celui mare suflet cu care zeii au împodobit pămintul... 
(cu tonul Postelnicului) Şi „stilpul Moldovei“ (ride crud) se va nimic- 
nici în beţia olimpiană a simțurilor mele... 
lese repede, elastică şi frumoasă ca o panteră, cu un hohet 

de ris muzical, armonios şi infiorâtor de cruzime, Deschizind 

uşa strigă vesel: 
Margot, prostuţo! 

D. V. Barnoschi 


Teatrul lui Jules Romains 


j 

Brandes învederase demult, în studiul consacrat lui lbsen, 
inconvenientul de a scrie într'o limbă puțin răspindită. Spiritele 
superioare, pe care întimplarea sau determinări adinci le-a desvoltat 
în limitele strimte ale țărilor mărunte, n'au putut străbate în afara 
granițelor decit invingind greutăţi nenumărate. Renumele a răspîndit 
însă cu profuziune binefacerile sale asupra unor talente mediocre, 
cind ele sau putut bucura de favoarea exprimării întro limbă 
universală. 

Criticul danez a privit neajunsurile mai mult subt 
luptei scriitorului împotriva obscurităţii ce tinde să-l învălue. Ele 
pot da însă de gîndit şi din multe alte puncte de vedere. De a- 
ceia, celebritatea scriitorului din țară mică înseamnă şi un triumf 
împotriva destinului. 

Nici țările mari nu pot decide singure de soarta scriitorului 
și de valoarea lui general omenească. Shaw şi Romain Rolland 
s'au impus atenţiei conaţionalilor mai mult prin presiunea consa- 
crării din afară. Autoritatea lor internă seamănă cu cea a femeii, 
a cărei frumuseţe ignorată e revelată bărbatului prin atenţia stä- 
ruitoare a celorlalți. 

egerea acestor nume nu e intimplătoare. Manifestarea lor 
literară a însemnat ca şi cea a lui Ibsen, o luptă continuă cu pă- 
rerile şi cu preferinţile societăţii înconjurătoare. Pasiunile, aprobările 
tumultoase şi reacţiile violente pe care le-au stimnit în jurul lor, 
nu erau de natură să înlesnească o judecată limpede şi nepăr- 
tinitoare, 

In afara graniţelor, gîndul şi pasiunile trec purificate. Nordau 
compara în această privinţă, st tea cu generaţiile viitoare 
care, necunoscind decit personalitatea omenească a scriitorului, pot 
privi cu seninătate meritele şi scăderile ei. 


TEATRUL LUI JULES ROMAINS 237 


Depărtarea perspectivei, înlăturind contingenjele trecătoare, 

evidențiază ceiace s'a realizat inalt în formula eternă a artei. 
Jules Romains acordă un merit mai mult criticii care consi- 
deră opera scriitorului din atara graniţelor. El o găseşte „aproape 
întotdeauna mai serioasă, mai ocupată de fondul lucrurilor, mai 
dificilă de înşelat sau de sedus, mai puţin dominată de raţiuni 
mărunte“ 1. In prefața la Vie unanime el desvălue o parte din 
motivele ce l-au îndemnat la aceste aprecieri. Ultimele discuţiuni 
ivite în jurul pieselor sale Dictatorul şi Jean le Maufranc n'au 
ut, desigur, micșora reaua lui dispoziţie faţă de critica franceză. 

i ä. 


vä... 

Spiritul critic francez, sprijinit pe tradiția vastă a trecutului 
nu are hevoe de apărare împotriva supărării lui Romains. Totuşi, 
o scădere poate fi ușor remarcată, faţă de manifestările eminente 
ale trecutului. Critica teatrală, în deosebi, a trecut în mini mai 
pe apte ca odinioară. Sarcey, Lemaître, şi Ad. Brisson, cărora 

se adăogase pentru un timp prea scurt și numele lui Leon Blum 
exercitau o influenţă puternică asupra producţiei dramatice franceze, 
Erudiţia lor literară, spiritul fin şi simțul ager al cerinţelor timpului 
contribuiseră mult să fixeze atmosfera dramatică a vremii. Opera 
actuală a criticei teatrale, e în cea mai mare parte, acea a unor 
emuli care prelungesc nemăsurat durata unor impresii neactuale, 
fără tăria pătrunderii în miezul noilor mișcări şi concepţiuni ce 
se desenează, 

Romains a avut ocazia să simtă consecinţa acestei lipse de 
edificare a criticei. Incercind aproape toate genurile, dela satira 
bufă, la comedia de caracter şi dela drama eroică, la piesa socială 
cu tendinţi filosofice, el a lăsat impresia unei parcurgeri prea re- 
pezi pe cărări nedesluşite. Această instabilitate s'a oglindit în 
dezorientarea criticii, care a lunecat cu uşurinţă spre păreri extreme. 
Dictatorul şi au cunoscut laude şi dentgări deopotrivă 
de exagerate, D-rul Knock a apărut unora ca un accident întîm- 
plător în inaptitudinea scenică funciară a lui Jules Romains. În 
aprecierea altora, concepția dramatică a scriitorului francez s'a ri- 
dicat 'la înălțimi pe care nu le atinsese nici unul dintre drama- 
turgii actuali ai Franţei. 

Opiniile acestea păcătuesc deopotrivă prin pornirea lor. Romains 
posedă un temperament viu, cu mijloace variate. Originalitatea lui 
este însă cu totul relativă. Inspirația autorului francez găseşte 
suporturi evidente în trecut, în comediile lui Molière, sau în drama 
socială şi filosofică a lui Ibsen. Are totuşi meritul de a fi putut 
crea, în cadrul fixat de aceşti înaintaşi, figuri moderne, de care, 
în bună parte, va trebui să ţină seamă istoria literaturii dramatice, 

- 


Romains dispreţuește, sau nu vrea să-şi apropie, reţeta dra- 
matică, după care teatrul poate impresiona numai printr'o acţiune 


1 Prefaţa din 1925 ia Vie unanime, 


23 VIAŢA ROMINEASCA 


uternică. In D-rul Knock interesul observaţiei psihologice umple 
Cotul lăsat de această lipsă. Ea devine mai vizibilă în cele două 
comedii al căror centru îl formează persoana inavuabilă a profe- 
serului Trouhadec, dar e atenuată de umorul dialogului și de şarja 
bufonă a personajelor. Evidenţa lipsei provoacă o ete supa- 
rătoare în Dictatorul şi una curioasă, de desaxare a subi i, 
în Jean le Maufranc. > : 

Această particularitate a teatrului său e datorată mai puţin 
unei inaptitudini de concepere şi exteriorizare gradată a conflictului, 
cît înclinării sale vădite spre simplificare şi spre reprezentarea 
schematică a personajelor şi a faptelor. 

Povestea cinematografică „Donogoo Tonka“ e un roman de 
moravuri prescurtat şi redus la cîteva trăsături esenţiale şi carac- 
teristice. Umorul satiric al lui Romains e filtrat cu naturaleţă şi cu 

„e vizibilă satisfacţie în acest cadru, voluntar limitat. 7rouhadec 
cade în desfriu şi Căsătoria lui Trouhadec sint continuarea na- 
turală, in comedia bufă, a acestei maniere schematice 


Activitatea lui Romains în domeniul teatrului nu e întimplă- 
toare. El fusese pătruns, din prima tinereţă, de atmosfera intrigurată 
a, sălii de spectacol, care-i inspirase versurile vibrante de emoție 
„din Teatrul (La Vie Unanime). O măestrie, surprinzător de stä- 
pinită, animă aceste versuri, în care se simte pasiunea mistuitoare 
pentru teatrul „care-şi aplaudă gindu-i triumtal* 1. 

Lirismul „obiectiv de esenţă spirituală“, pe care Romains îi 
desfăşurase în La vie unanime, nu e palriyit naturii intime a 
dramei.  Stăpinirea expansiunilor sentimentului, în care Gide vede 
un semn al clasicismului, poate înălța, cel mult, valoarea poeziei 
sau a romanului. Drama cere expansiune în momentele de culminare 
a conflictului, pentrucă efectul ei e bazat pe contagiune. Inhibiţia 
sentimentului distruge forța necesară suggestiei şi stabilirii acelei în- 
suflețiri unanime pe care o evocă Jules Romains atit de impre- 
sionant în poezia amintită, 

Pentru producerea efectului voit, dramaturgul trebue să des- 
cepere, fără rezerve, sufletul personajului. Momentul culminant al 
dramei aruncă scînteia în materialul sufletesc explozibil şi dărimă 
hotarul convenţiunilor. Zgîndărind cu abilitate dragostea triumfătoare 
a Chimenei pentru don o drigue şi provocind isbucnirile. de iubire 
şi, de indignare, Corneille n'a incetat de a se servi de mijloacele 
cele mai elementar inspirate de cerințele imperioase ale scenei. 

Neobservarea acestor condițiuni particulare, a determinat in- 
succesul dramelor lui Jules Romains, Comedia de moravuri sau de 
aaacier, necerind decit contagiunea simpatică a risului, satira lui 
Romains s'a putut exercita în voe. 


1 „Les têtes, tous les sens, toute la chair des hommes 
„Sont tournés, à la fois, vers la scene où Pon parle... 


Ma Le ai aa a ai = = | și ATF PA n. ce WII 


TEATRUL LUI JULES ROMAINS 239 


friu; şi Căsătoria lui Trouhadec, deşi prezintă trăsăturile unei sa- 
tire bufe de moravuri, tind să se apropie, prin relieful figurii prin- 
cipale, de comedia de caracter. D-rul Knock, mai fericit ca reali- 


zare, se poate defini, fără greutate, în această din urmă categoric. 


La scintillante şi Amedée sînt mici. comedii fără însemnătate şi 
fără etichetă. Cromedeyre le vieil atacă, în versuri albe, de o 
structură aseminătoare celor din La vie unanime, genul epic, re- 
dind: poezia aspră a răpirii femeilor dintr'un sat învecinat (tema 
reînoită a răpirii Sabinelor). Dictatorul cufundä pe spectator în 
plină dramă socială, cu un caracter „picant* de actualitate, iar 
„Jean ie Maufrane aminteşte drama socială şi filosofică a lui Ibsen, 
amestec de satiră amară şi de umor,—drama de idei, substituită 
comicului de idei, 


Talentul lui Romains e în plină fază de încercare. El>dibue 
incă drumul, minat de un gust nepotolit al transformării succe- 
sive. Opera lui e o continuă dovadă a virtuozităţii de primenire şi 
semnul unor mijloace variate. Această parcurgere înfrigurată a 
unor genuri atit de felurite, îndreptățeşie aşteptarea fuziunii lor 
într'o formă inedită care să schimbe aspectul uniform al produc- 
ţiei teatrale actuale, 


Comediile Trouhadec cade în desfriu şi Căsătoria d-lul Trou- 
hadec, cu dialogul lor spiritual, turnat într'o acțiune neconsistentă, 
evocă figura profesorului Trouhadec, tipul farsorului drapat tri 
haina. ştiinţei, a cărui fantezie incorectă se sprijină. pe titlurile aca- 
demice pe care le posedă, spre -a-şi apropia, în cele din urmă, a- 
verea unei femei bogate. Pe vremuri, el isbutise, printr'o farsă a 
poda lui ignoranțe, (descoperirea faimoasă a oraşului inexistent 

nogoo-Tonka), să devie membru al Institutului. Situaţiile par 
aici forțate şi neverosimile, dar verva și- fantezia comică sint na- 
turale, aşa că desfăşurarea e acceptată cu bunăvoință şi cu plă- 
cere. În acest nenatural al situaţiilor, psihologia, cu tot accentul 
exagerat al trăsăturilor, rămine , adevărată, într'o îmbinare de tiş- 
nire- spontană şi de observaţie filosofică nelipsită de adincime. 
insuficiența scenică şi literară a personagiilor lui Romains, 
constă în conceperea lor prea schematică. In general, concentra- 
rea lui nu e atit chintesențiarea mijloacelor de  creaţiune, cît ex- 
presia unei arte care fuge cu grijă de orice ornament. -Simp 
rea exagerată din comediile sale dă impresia unei producții 
mentare. Tendinţa de a creia din Trouhadec figura falşei e 
a ipocriziei şi a oportunismului arivist, nu este decit slab real 
Dacă ar fi concentrat într'o singură lucrare scenică amăn 
de observaţie din Donogoo-Tonka şi din cele două piese 


240 VIAŢA ROMINEASCĂ 


desfășoară, în continuare, personalitatea morală a lui Trouhadec, 
acest personaj ar fi prins o consistență care ar fi contribuit mult 
la ridicarea valorii creațiunii. WA 

Singura contribuție care dă relief şi însemnătate piesei Căsă- 
toria lui Trouhadec este inchipuirea organizaţiei „partidului oame- 
nilor cumsecade“, al cărei comitet, compus din spărgători şi din 
indivizi veroşi, e instruit de inspiraţia ingenioasă a lui Benin, prie- 
tinul şi confidentul lui Trouhadec. Satira organizării colective a 
conştiințelor individuale pătate, care se formează pe nesimţite la 
exigenţele imperioase ale cinstei şi ale ordinei sociale, e de o nou- 
tate surprinzătoare. 

Teatrul comic s'a mărginit pănă acum la aplicarea satirei în 
comedia de moravuri sau de caracter, asupra indivizilor izolați- 
consideraţi cel mult, ca exponenţi ai unei categorii sociale, mo- 
rale, sau pasionale, răspindite. Pentru întăia oară Romains încearcă 
satira spiritului colectiv, a psihologiei proprie acestuia, dupăce liris- 
mul primei tinereţi proectase asupra unanimismului lumina tranda- 
firie a unei sensibilităţi romantice. 

Romains a izbutit să arate, în mod sensibil, cum se trans- 
formă aspiraţiile individuale prin exerciţiul manifestării colective şi 
cum se pătrund de scrupule morale care cer imperios sancţiunea 
împotriva incorecțiunilor, independent de faptul că indivizii izolaţi 
sint corupți şi supuşi influenţei răului. E regretabil că Romains e- 
vocă prea repede şi prea schematic acest proces psihologic, stu- 
diat cu răbdare în sociologie. Se pare că închipuind printrun fe- 
ricit hazard subiectul, dramaturgul francez n’a perceput perspecti- 
vele largi pe care le deschidea literaturii valoarea înaltă a obser- 
vaţiilor ce le-ar fi putut aplica. 

D-rul Knock sau Triumful medicinei, a realizat mai fericit 
mijloacele lui Romains de creaţie în comedie. Trouhadec, cu toate 
intenţiile autorului, nu reuşeşte să fie un „caracter“, „Caracterul“ 
e simplificarea ființei morale subt acţiunea unei forțe pasionale, 
care produce exagerarea unei înclinări, de multeori în dauna ce- 
lorialte. Aplicarea, aproape unică, la acţiunea acelui îndemn suve- 
ran, fără posibilitatea de a eși din linia trasă de acesta, este sem- 
nul indelebil al „caracterului“. 

Trouhadec e un mistificator conştient, care ţine la onoruri. 
dar ar prefera să le aibă pe o cale mai puţin riscată. Deaceia se 
şi căsătorește cu o femee avută. Mistificarea nu e la dinsul tră- 
sătura dominantă a vieţii. Knock are, dimpotrivă, geniul şarlata- 
nismului şi îl va practica fără încetare, chiar după îmbogățirea sa, 
căci sufere soppa impulsului care i-a desemnat dintru început 
cărzsea vieţii. El va fi un profitor al fricei de microb, de boală şi 
de mo aşa cum omul politic creator, sau inspirații religioși, 

ză temeri de răzbunări imaginare, de acțiuni subversive şi de 
iminente, spre a-și realiza mai temeinic scopurile de do- 
in folosul lor propriu, sau al principiilor de care au fost 


TEATRUL LUI JULES ROMAINS Ai 


rea țintei inconştient urmărite. Imbolnăvind imaginar pe toată lu- 
mea cu simțul său covirșitor de diagnosticare, Knock aj 
să-şi ferească figura de oglindă, spre a nu cădea victima propikei 
lui tendinți de născocire a unei boli şi puterii de suggestie „me- 
dicală“ pe care o emană. 

Knock iese din comun tocmai prin puterea lui de creaţiune. 
El inventă boala, creiază „atmosfera medicală“, pe care credin- 
cioşii săi o respiră. Profesind un principiu unic, în care concen- 
trează toată forța lui de persuaziune, el aplică o metodă simplă, 
dar infailibilă în rezultatele sale. 

Romains a dat figurii lui Knock trăsăturile de uşoară exage- 
rare, pe care le comportă întotdeauna atitudinea personagiului care 
vrea să impresioneze. Dacă un conducător de masse nu şi-ar forța 

nța și însuşirile naturale, spre a produce un efect deosebit, 

n'ar corespunde nevoii mistice a omenirii de a se lăsa con- 
dusă de o putere superioară. „Punerea în scenă“ e arta esenţială 
a conducătorului de oameni. Knock cunoaște arta demonstraţiei şi 
aplicarea ei utilitară, pe care Shaw a semnalat-o în portretul făcut 
lui Napoleon (Omul destinului). 
u toate calitățile de observaţie amintite, figura d-rului Knock 
a părut multora comună, fără relief şi fără noutate, după profu- 
ziunea satirei îndreptată împotriva ipocriziei medicale de Molière 
şi de Bernard Shaw. Impresia aceasta se datorește simplicităţii 
mijloacelor utilizate de Romains. Comedia de caracter fixează ti- 
puri moral-sociale, care rezumă psihologia unei categorii şi confi- 
guraţia ei morală. Prin aceasta, posibilitatea de ulă imagina- 
tivă e natural limitată, ținta fiind sinteza vieţii reale, Tartuffe, Don 
Juan, Harpagon, Alceste... n'au nimic extraordinar. Gesturile şi ac- 
tele lor par integrate în viaţa zilnică, dar ei reprezintă, în imper- 
fecţia creaţiei umane, tipurile care desenează etern anumite cate- 
gorii social-morale sau pasionale, Acestor evocări le lipseşte stră- 
lucirea pe care o dă în celelalte genuri de opere literare contri- 
buţia imaginaţiei creatoare libere, dar le asigură, prin fondul lor 
de adevăr sufletesc, o durată mult mai puţin limitată. 

Rezistenţa aceasta în timp cere comediei de caracter o fer- 
mitate neșovăitoare a desenului, care trebue să dea impresia pli- 
nătăţii şi a definitivului. Comedia de caracter se grefează pe trä- 
săturile eterne ale individului, cea de moravuri pe reflexul moral 
şi social al mentalității unei epoci trecătoare, care dispare cu sem- 
nele ei particulare. De aceia creaţia „caracterului“ nu poate izbuti 
în teatru, decît cînd e rezultată din fuziunea unor elemente de ob- 
servaţie care înfruntă vitregia timpului şi cînd dramaturgul înlătură 
cu grijă efectul temporar şi atmosfera specifică momentului. În a- 


5 


22 VIAŢA ROMÎNEASCA 


—————————— IAA ROPINEASCA O OO OO 


semenea imprejurări e natural ca personajul să nu producă nici o 
impresie de noutate. De altfel, în opera lui Romains, cu toată verva 
risipită, nimic nu străluceşte : nici paradoxul, nici spiritul, nici sa- 
tira, nici morala. Un aforism de citeva cuvinte al lui Wilde, stre- 
curat prin dialogul lui Romains, ar apărea ca un fulger luminos pe 
un fond de gindire sumbră. 


* 


Spiritul scrutător şi înclinat spre observarea deviaţiilor morale, 
a credulităţii unora şi a ipocriziei conştiente sau inconștiente a al- 
tora, nu s'a mărginit la Romains în aplicații exclusive la genul 
comic. S'a observat demult că satira țişneşte dintr'o sensibilitate 
rănită. (Jean le Maufranc e mai mult decit revelarea unei sensibi- 
lităţi iritate ; e revolta cugetului şi a simțirii libere, împotriva zăga- 
zurilor artificiale pe care le creiază societatea prin legile şi prin 
moravurile ei, complicate şi nefireşti. Veşnic izvor de nemulțumire, 
de avint, de orgoliu şi de | Trăsătura de unire a răsvrătirii 
onate a lui Rousseau, a înclinării concentrate spre satiră a lui 
olitre, a reacţiunii dirze din opera lui Ibsen şi a sfidării îndrăs- 
nefe din comediile lui Shaw. E terenul propriu întregii literaturi 
sociale. — 

c, care se crede bun cetățean şi soț, e adversarul 
hotărit al structurii legale şi morale a societății moderne, care 
prinde pe individ într'o țesătură îinăbuşitoare de legi, de interdicții 
şi de corecţiuni. Spiritul său deschis şi sincer, îi creiază inimiciţii la fie- 
care pas. Dacă ar fi avut elanul unui animator al masselor, Mauiranc 
ar fi pornit o luptă aprigă şi necruțătoare împotriva societăţii în- 
era resenne Modest şi mărginit în posibilităţile sale, persona 
lui Romains se resemnează la o prefăcătorie forțată, care-i readuce * 
amiciţiile pierdute. Supunerea aceasta temporară la făţărnicia şi 
minciuna dominantă îi crează liniştea familiară şi socială, dar s 
fletul său continuă să fie agitat de răsvrătirea conştiinţei neîmpă 

Intenţia morală şi filosofică e de o inspiraţie superioară. Ro- 
mains e preocupat de marile probleme sociale şi morale. Opera 
lui se deosebeşte esenţial, prin aceasta, de producţia teatrală care 
a urmat războiului în Franţa. Planul Superior al gîndirii, îndreaptă 
pe Romains spre drama filosofică. Revolta împotriva societăţii im- 
perfecte şi amărăciunea sarcasmului, îl apropie sensibil de inspiraţia 
ibseniană, spre care evoluează şi prin obscuritatea voită a unor 
momente de concepere a planului acțiunii. 

Francezii n'au avut niciodată prea multă simpatie şi înțelegere 
pentru dramaturgia viguroasă, greoaie şi obscură a scriitorului nor- 
vegian. Laturea ei socială şi morală au putut-o cunoaşte, în slabă 

„ mai mult prin reflexul palid al „teatrului liber“. Romains 
reia tradiția curagioasă a acestui teatru, înlăturind tezismul ei su- 

tor, în momente cînd se părea că genul „teatrului liber" dis- 
păruse într'o complectă desuetudine. 


TEATRUL LUI JULES ROMAINS 243 


ablourile pi mai mult diferite planuri de observaţie 
magi ee A pren ferata i jul principal, pegus 
h apika de unire în desfăşurarea „ ui ` senja as , 
ceiace numea Faguet „triumful piesei fără subiect“. Dar slăbic a: 
reală a piesei lui Romains, o formează neajunsul întregii SAME 
dramei sociale franceze. Caracterul abstract al ideilor rue 
țişnirea vieţii spontane şi încorporarea desăvirşită a gindului 
tumultoasă a vieţii. da 
Tipul social nu poate trăi în teatru, dacă autorul nu aere 
să suggereze impresia că personajul a fost sau va fi ergas Îi ias 
în viață. O problemă filosofică sau socială dramatizată, es le 
CA oricare ala, piciisitoare. Cea atunci cind provoacă gîndirea, 
Pe e ie pi spectacol, drama de idei nu-și ace, a 
$e ei specific, ci iebuteşte doar să asocieze ochiul și geirrae: = 
oa şi rezonanţa dialogului filosofic. Spectatorul e aju of 
perceapă şi cu ajutorul simţurilor o cugetare, altminteri prea par 
Pati E, cel mult, un succes în sforțarea de impresionare a 
căruia | se adresează argumentul. 


rama ce, sau să creeze viața. Cind drama- 
sure tt ea gh digi unitar, ere ear e ea 
' pasi tente, este posibi 
ciale, morale, sau pasionale exis Tamil gre e 
i sia unei figuri întilnită în trecut, c e , 
de împrejurări trăite. loare 
auzul, sau memoria unui complex nA 
iitorului însă pănă la acea a unui de 
scriitorului dramatic se înalţă A Ati ai AE 
ii i , adunînd valori morale, sociale p , 
n pe grad neobişnuit şi ie pară e sir waal 
i imagi terea suggestie f 
hi A a dp a tidiană a omeniri, în 
integrează în preocuparea co : 
ler zi ari aer existenţii ei. Romains nu e js poms eră 
arid decit cu Knock şi a voit, dar n'a izbutit să fie din Ă 
Maufranc. 
ji ne aiva ar fi putut justifica succesul unei crenn 
în acest domeniu, căci Romains a încercat să ridice er lui 
A areni pe un plan superior, lărgind-o impotriva întregu -A er 
baang al şi tutelar al societăţii moderne, şi dindu-i ară na 
ms lupte desnädäjduite Done aE a re ă nee 3 
i i e decit sinteza teatrului lu A 
A aR. semnala însă precis duşmanul şi inci sc 
pact miîntuirii spirituale. Romains se mărginește la sem x iza 
conflictului în cadrul lui filosofic, fără a lăsa să se întrevadă so 
toare. 
j gaara ă spre înlăturarea dragostei ca subiect exclusiv a 
eatru. Mai toate piesele lui zugrăvesc ambiția, Trouhadec p 
jenes sco ri ariviste, Dictatorul puterea, Knock averea şi orgo a 
riamli. > Numai Maufranc ar intra într'o categorie deac 
care ar putea fi, totuşi, definită ca o ambiţie a rezistenț 


244 VIAŢA ROMÎNEASCĂ 


Cealaltă dramă socială a lui Romains, Dictatorul, desfăşoară 
conflictul dintre amiciţie şi imperativul dominaţiei. Revoluţionarul 
Denis, ajuns prim-ministru, arestează pe amicul său Fertol, care 
ameninţă, în virtutea vechilor principii profesate odinioară şi de 
dinsul, ordinea publică şi cîrmuirea monarhică. Romains învede- 
rează partea de determinism necesar în atitudinea omului politic 
aflat la locul de răspundere şi care, guvernind prin ordine, tinde 
să conserve, din toate puterile, pe cea existență. In semnificaţia 
ei generală piesa mai arată că optica prin care sint privite îm- 

urările vieţii se modifică după situația în care se află individul 
E după perspectivele mişcătoare ale angrenajului social. 

Realizarea scenică a concepției nu e deloc fericită. Construc- 
ţia e cerebrală. Momentele de interes, de noutate și de emoție, 
sint rare. Denis nu trăește decit prin intenţii, ca și Trouhadec. 
Ce altceva l-a făcut să accepte ministerul decit o presupusă miş- 
care de orgoliu ? Ce fibră a vibrat puternic, spre a ne revela ca- 
racterul complex al eroului? Nimic din ceiace ne-ar fi 
desvălui sufletul lui. O conversaţie căutată, nesinceră, studiată, ne- 
naturală. Personalitatea înaltă a lui Denis nu e relevată nici de 
profunzimea reflexiei, nici de energia  elanului, nici de vigoarea 
concepţiei. Şi totuşi, piesa e mult superioară „Pradel leului“ a lui 
Francois de Curel, care vrea să prezinte o evoluţie asemănătoare 
a Spiritului eroului, în tendința firească spre dominație. Ambii eroi 
trec dela socialismul teoretic la dictatura conducerii practice. 

In genere, inaptitudinea dramei de a inchega in creaţiuni 
perfecte conflictele sociale, a stimit de multeori discuții asupra 
legitimitäții teatrului social. 

Şi totuşi, a pune în discuţiune justificarea lui, înseamnă a 
contesta ceiace a înălțat, a străbătut de pasiune şi a creat toată 
valoarea teatrului contemporan. Tratarea problemelor sociale în 
teatru e inovaţia şi titlul de glorie al dramei din a doua jumătate 
a sec. XIX-lea. Generaţia din primul pătrar al veacului al două- 
zecilea m'a putut făuri în teatru alte teme de desfășurare a con- 
Hictului dramatic. Romains a tins numai să dea un caracter de 
actualitate vie, unei metode pe care trecutul o aplicase cu stărninţă 
şi cu vigoare. 


% i 
- A 


Versurile din Viaţa unanimă revelaseră, în prima tinereţă, 
un spirit arzător de iubire, de comuniune adincă şi pasionată cu 
durerile şi cu bucuriile omenirii. Viaţa unanimă e aceia în eare 
cugetul individului se topeşte în flacăra vieții umane, în care omul 
trăeşte în fiecare din semenii săi şi mulțumită căreia un singur 
fluid se strecoară prin toate sufletele, purtind, în curentul său 
arzător, profuziunea speranțelor şi a desnădejdilor omenirii. O vi- 
brare atit de intensă a dragostei, însuflețită de cel mai curat idea-- 
lism, trebuia să reacționeze cu intensitate Ja dezamăgirile pe eare 


. í 4 


TEATRUL LUI JULES ROMAINS 245 
a e aN ANS a 2 


[viața le inflige individului. Romains trecuse odinioară cu freamătul 
“sensibilităţii adolescenţei prin cele dintăiu obstacole, care i-au des- 
văluit marea desbinare ce separă omenirea şi care aruncă împo- 
triva omului om. 

ereu ră afla revolta în contra individului, pe care fondul 
“său primitiv de idealism îl fixase adînc în dragostea sa, scriitorul 
francez s'a indreptat cu toată amărăciunea satirei, împotriva ipo- 
criziei şi a nefirescului relaţiilor sociale, care clădiseră temelia so- 
cietăţii şi a familiei pe minciună și pe aparenţe înșelătoare. 

son spunea că nu există mai mare adversar al risului 

decit emoția. In Jean le Maufranc emoția împietreşte risul. Ultima 
piesă a lui Romains ne-a prins în izbucnirea tumultoasă a sufle- 
tului său îndurerat. Pornind în teatru dela risul uşor al satirei 
bufe, verva dramaturgului francez s'a oprit o clipă în contrac- 
țiunea sarcasmului amar. Să e oare, această emoție, semnul pre- 

tor al unor mari creaţii 
ra In orice caz, de intensitatea manifestării ei depinde valoarea 
„Operei viitoare a lui Jules Romains. 


Aureliu Weiss 


Un copil 


Sint oameni pentru care dela cea dintăiu privire începi să 
simţi o simpatie neînvinsă şi cea mai largă încredere. Totul în a- 
cești oameni : voce, maniere, privirea senină, dispun la francheţă, 
prietinie ; şi după ce ai făcut cunoştinţă cu asemenea om, 
numai peste un ceas începi să ai sentimentul că te cunoşti cu 
el de zeci de ani. sea ATA 

Odată am dat tocmai peste un asemenea om, şi amintirea 
lui are să-mi rămie mult timp. 

Eram într'o cabină de clasa a doua a unui tren de noapte. 
Mergeam in oraşul Piciughin unde a doua zi, în urma unei invi- 
taţii din partea societăţii „de cucerirea cerului“, aveam să ţin în 
acel oraş o conferință asupra aviaţiei. pa 

In cabină afară de mine se mai afla un domn tinăr, şi n'a- 
pucai să mă aşez, cînd amindoi simţirăm unul pentru altul cea 
mai sinceră prietinie. 4 

Tinărul zîmbi prietinos, dădu din cap şi rosti cu naivitate : 

— Mi se pare, sintem numai doi! Cit se poate de comod, 
nu-i aşa ? 

— Da,—răspunsei vesel.—Nu pot suferi îmbulzeala. Dar lu- 
crurile dumitale unde-s ? 

Inc să rîdä, şi umoristic îşi desfăcu brațele. 

— le mele toate-s cu mine. Departe mergeţi? 

— La Piciughin. Mau chemat nişte caraghioşi să le fac o 
lecţie de aviaţie. Familia mea e Vorobiev, 

Eint încîntat,—răspunse prietinos tovaräşul de drum. 
eu merg la Piciughin cu o afacere, şi am să asist cu plăcere 
lecţia dumneavoastră. Unde va avea loc ? 


UN COPIL 247 


întăia dată, după invita- 


Tn Mi "nchipui Piciug | 

— Mi 'nchipui aviația din hin! 

y E Da, adevărat.... Deşi imi promit pentru lecţie două sute 
e ruble. 

— Oho! Această sumă, — glumi tovarășul, — poate ridica în 
aer toată societatea lor. i 

Incepu să rîdă cu hohot. 

Mă uitai la ceas, căscai şi zisei: 

— Fiap sä ne intindem. De ce oare nu vine conductorul ? 

— ce 

— Dar biletele ? Nu trebuie să le adune ? Nu pot suferi cînd 
sint trezit din somn. 

— D'apoi dumneavoastră culcaţi-vă, — zise vecinul meu, sco- 
find o gazetă. — Eu mai cetesc. Dacă vreţi, arăt cu conductorului 
biletul în locul dumneavoastră, ca să nu vă mai deranjeze... 

— Mulţumesc... Chiar mă jenez... — răspunsei mișcat de ser- 
viabilitatea omului, 

— Nu-i nimic, eu tot n'am să dorm, 

Mă aşezai pe patul de sus, 1 înminai vecinului biletul, ridicai 
geamantanul şi, u-l, scosei perna. 

Tinărul cu o curiozitate naivă se uită la geamantan, şi ex- 
clamă încîntat : J 

— Nostim lucru! 

— Da... Un geamantanaş bun... L'am cumpărat la Drezda. 
Despărţitura asta, uite, e pentru albituri, ăsta-i neseserul, aici e 
haina uşoară, aici pivniţa de voiaj, iar aici despărţitura pentru bani 
şi pasport. 

Zimbi. 

— D'apoi tocmai despărţitura cea mai importantă goală ?... 

— Eu îs fără pasport. In Piciughinul dumneavoastră în pri- 
vința asta doar nu-i mare severitate. 

— Ba, ştiţi... subt regimul nostru... te poţi aștepta la orice, Eu 
de pasport nu mă despart. lată-l, avutul meu! 

Scoase din buzunar pasportul şi rîzînd, îl aruncă în sus. 

Era în fiinţa lui ceva naiv şi copilăros, simpatic prin veselia 
sănătoasă şi prin simplitate, 

— Caută să nu-l pierzi, — glumii eu. — Eşti ca un copil. Ar 
trebui luat dela dumneata şi ascuns, 

Faţa lui deveni deodată îngrijorată. 

— De pierdut nu-l pierd cu, dar de furat mi-l pot fura. A- 
tunci ce mă fac? 

— Dă-l încoace, ţi-l ascund în geamantanul meu ! In despărţi- 
tura banilor, da? Vrei? Bani ai? 

— Bani n'am — zise răzind, — dar pasportul inchideţi-l. 


* In Rusia, În trenuri, se obişnuesc două rinduri de canapele suprapuse 


248 VIAȚA ROMINEASCĂ 


Cu o curiozitate copilărească examină din nou interiorul gea- 
mantanului şi declară că de îndată ce va ajunge bogat, pleacă la 
Drezda, să-și cumpere un geamantan la fel. 

— Nostim băiat eşti! Vesel, — zisei eu, — pregătindu-mă de 
culcare, 

Tinărul zîmbi jenat. 

— Pentrucă mi-ați plăcut. Cu alții sint destul de sălbatec. 
Dumneavoastră v'am încredințat — iaca — pănă şi pasportul. 

— Dar ţi-am încredințat şi eu dumitale biletul, — începui eu 
să rid. —Nu l-aşi încredința nici unui tată. Oho-ho! 

Căscai, mă intorsei pe altă coastă, dorii tovarăşului de drum 
noapte bună şi adormii îndată. 


lI. 


Foarte in curînd simții că cineva mă trezeşte încet, dar stä- 
ruitor, ap pntg de picior şi zicînd : 

— Ascultă, domnule, ascultă !... 

Anevoe deschisei ochii somnoroşi, ridicai capul şi zării pe 
conductor. 

— Ce vrei? — întrebai supărat, 

— Biletul, mă rog! 

m Dar : ige 

sculai, läsai picioarele în jos şi zärii tovarăşul meu 
de drum, şezind în fața mea, adincit în cetirea ride j 

— Ascultă ! — ii zisei. — l-ai arătat biletul meu ? 

„Tinărul ridică faţa sa de copil, drăguță şi mirată, şi se uită 
la mine cu nedumerire. 

— Ce bilet? 

— Pe care ţi l-am dat! 

— ei dt dumneata ? Cînd ? 

. — Bine, dar dumneata singur te-ai us adineaori: să 
arăţi conductorului biletul meu, ca să nu ai dara: 

Mirarea lui mavea margini. 

bir sa ? o a Pie natia ră ! Eu aveam biletul meu, 
m şi con ui. Singurul bilet carez! posed... 
pm l-ai dat poate altcuiva... f: 

Figura tovarăşului meu de drum încetă de a-mi mai plăcea. 

— Ascultă — zic. — Dar asta e o neruşinare. 

— Mai caută dumneata prin buzunare, — mă sfătui compă- 
timitor, luînd din nou gazeta.—Poate e în vre-un buzunar. 

După faţa conductorului înţelesei că acesta nu mă crede nici 
de un ban, luînd vorbele mele drept o manevră stingace de pun- 
pipa Nedorind să dau naştere unei istorii neplăcute, scosei 

şi 


— Probabil am pierdut biletul. Pune-mă la amendă şi lasă- 
mă în pace. 


UN COPIL 249 


Conductorul clătină din cap cu mustrare, luă banii şi plecă, 
“ăsindu-ne pe amindoi. 
— Ce înseamnă toate astea ?...—zisei aspru, străpungind pe 


cu privirea, 

Omul îşi eri riar poenl; îl așternu pe patul de jos şi 
înc a se pregăti liniştit culcare, 

gt Ce înseamnă toate astea ? 

Incepu să şuere o melodie, desfăcu jacheta, şi-o puse subt 
„cap şi se lungi cu deliciu. 

— Eşti un neruşinat ! — strigai eu. 

Zimbi prietineşte, făcu un gest de adio şi inchise ochii. 

— Credeam că eşti un om cumsecade, şi dumneata eşti un 
“escroc. Cum nu ţi-i ruşine ? Dece taci? Un nemernic, nimic mai 
mult. Un ordinar hoţ de trenuri, care merită să putrezească în 
puşcărie ! Să te ia toţi dracii! 

Pănă la mine ajunse numai respiraţia lui regulată. 

— Dormi, idiot rumen, ce eşti! Dare-ar dracu să te trezeşti 
mine în fiare! Aşi scuipa drept în mutra ta mincinoasă. „Dă-mi 
biletul, să-l arăt eu“... U-u, lua-te-ar... 

Ferbeam de minie, şi vre-o jumătate de ceas mai înjurai și 
ler: până simţii că nu mai pot de oboseală, 

nd capul pe pernă şi adormind, mă gîndii: 

— A, aşteaptă, mizerabile ! Nu mai pupi tu pasportul! Te 

joc eu mine!,.. 


Mă trezii tirziu. Tovarăşul meu stătea imbrăcat, spălat, şi cu 
“poftă minca un cirnaț fiert, sorbind apă dintr'un ciainic. 

— Vreţi cirnaţi ?—mă întrebă, uitindu-se la mine cu nişte 
senini şi lucitori ochi de copil. 

— Du-te dracului! 

— in curind vine o staţie mare. Cred că o să puteţi bea 
ciaiu şi lua ceva. 

— Să te strivească trenul la acea staţie! 

Se uită în fereastră şi-mi zîmbi cu bunăvoință, 

— Se îndreaptă timpul! Te pomeneşti că la Piciughin avem 
drum de sanie. 

ura lui cinstită şi simplă îmi era nesuferită. Şedeam in- 

trun colţ şi cu deliciu mă gîndeam cum are să mă roage să-i 
dau îndărăt pasportul, iar eu am să am aerul că maud, şi cum 
are să up nb mine şi are să mă roage, să se umilească... 

Dar mamintea de pasport. Isprăvi cîrnaţul, îşi şterse 
minile şi se ocupă din nou de gazete. 


La staţia unde mă sfătuise să măninc, n'am eşit înadins, şi 
pănă la masă nu mincai nimic. Am prinzit la cealaltă stație. Apoi 


250 VIAŢA ROMÎNEASCĂ 
mă ocupai cu aranjarea materialului pentru lecţia pe care aveam 
s'o fac în aceiaşi zi, seara. 

— E un lucru interesant, ația aeriană ?—mă întrebă 
vecinul, dupăce isprăvi cu gazetele.—În gazete se scrie mult azi 
despre asta. 

— Te rog, cu mine să nu Vorbeşti! 

— Cu toate astea tot nu zboară cum trebue. Toate astea : 
aviatori, aeroplane sînt o jucărie de copii. Aşa, o simplă ştiinţă. 

— Ştiinţa asta nu-i pentru mărunți pungaşi de trenuri,—rostii 
cu amărăciune, simţindu-mă neputincios în fața neobrăzării lui li- 
niştite şi blajine. 

— lată şi Piciughinul îndată !—imi comunică, uitîndu-se pe 
fereastră. Aici ne dăm jos. 

„Îndată are să ceară pasportul,“—mă gindii.—,„Cere-l, dragă, 
cere-] !* 

Dar omul îşi îmbrăcă paltonul, îşi adună gazetele şi dind 
prietinește din cap, eşi în coridor, 

Trenul se opri. 


Rizind în gînd de tovarăşul meu de drum, mă imbrăcai, îmi 
luai geamantanul şi eşii. Tregher nu se găsea, trebuia să-mi duc 
lucrurile singur. 

Pe neaşteptate se auzi din urmă tropăitul citorva picioare, 
cineva mă spe şi mă apucă de mină. 

EI: ta- 


— El—e !—rosti vocea plăcută, bine cunoscută mie.—lmi în- 
hăță gpemantspu şi—fuga !... Cum vi se pare ?... 
ă zmuncii turbat, din mînile mustăciosului jandarm şi strigai : 
— Ce vreţi? Acest geamantan e al meu! 


— Istorie veche! Imi pare foarte rău,—zise cu compătimire 
vecinul meu de voiaj,—dar sint nevoit să cer arestarea dumitale. 

— Cum îndrăzneşti ?! Geamantanul e al meu! Voiu spune 
chiar ce e înlăuntru! 


şi zise: 

— Deocamdată să-l duceţi la secţie, cred. Numai te rog: 
nu-l bateți Ja i ator. El se căește probabil şi singur de ce 
a făcut. Să te erte Dumnezeu, tinere! 

Şi plecă cu aceiași înfăţişare de om bun, blajin şi liniştit, cu 
geamantanul meu. 


y UN COPIL -Bi 


IV 


A doua zi dimineaţa, la secţie, fui supus interogatorului. Cînd 
chinuit, în interogatorului, luai depe masă „Noutăţile 
Piciughinului“, fui izbit de următoarea notiţă : 

„O lecție nereuşită“. Lecţia ţinută eri seară de d. Vorobiev, 
sosit din Petersburg, despre aviaţie, s'a sfirşit cu scandal, căci 
se dovedi că lectorul mare nici o idee despre navigația aeriană. 
Numerosul public ridea cu hohot, fără să se jeneze, pe cînd tinăra 
celebritate din capitală (iată-le, celebrităţile capitalei !) confunda a- 
erostatul cu aeroplanul şi comunica ştiri preţioase, ca de pildă, că 
un balon aerian se umilă cu oxigen. Da... se umțlă*, dar pu- 
blicul, nu balonul. Păcat că banii pentru conferință au fost plă- 
tii şarlatanului dela Petersburg înainte, şi totul s'a sfirşit cu in- 
jurăturile publicului şi scuzele organizatorilor conferinţii“. 


A. Avercenco 
(Tradus din rusește de A. Frunză). 


* Verb. rus „naduvati* are două înțelesuri; a umfla și a înşela 
(N. trad) 


Lucia Mantu 


Sint puţine opere în care elementul estetic se găseşte 
mcamestecat, pur. De cele mai multe ori o schiţă sau un roman, 
un pastel ori un portret, conţin un mănunchiu de sentimente variate 

eterogene, culese din toate resorturile sufletului, din toate slă- 
iciunile, poftele ori aspiraţiile sale omeneşti. Cu toată voinţa sa 
de creațiune exclusiv estetică, artistul nu reuşeşte s'o izoleze, aşa 
cum face anatomistul cind colorează unele celule interesante 
studiu şi lasă altele intunecate. Artistul nu poate invinge omul, chiar 
în timpurile noastre de sforțare autonom estetică. Cercetătorii în 
ştiinţa artei sint de acord astăzi că arta depăşeşte esteticul. O o- 
peră è mai mult decit o intenţie şi o realizare tehnică a unei teme, 
Elementul estetic e fără îndoială în centrul preocupărilor, el or- 
donează şi dispune materialul. Dar nu poate opri năvălirea altor 
sentimente care se strecoară şi-l întovărăşesc. E necesar, totuşi, 
să facem o distincţiune. E evident că o realizare grandioasă cum 
e un roman de Tolstoi, de Dickens ori Balzac, conţine mai multe 
elemente străine, anestetice decit o poemă în proză de Jules Re- 
nard, de O. Wilde, decit un basm oriental al lui Maurice Barrès 
ori decit o poezie de Valéry. Într'un mare roman viaţa se revarsă 
cu toate aspectele sale. Autorul creiază figuri, face consideraţii fi- 
losofice şi sociale, descrie natură. Torentul care-l însuflețește il 
impinge dincolo de ticluirea pedantă a frumosului neprihănit, Ro- 
manul e formă a vieţii şi apa totalitatea şi diversitatea aces- 
teia, fără să excludă nimic. Voința estetică e învinsă la un rol 
relativ, dominată, intimidată. , 
însă voința cătră frumos se aplică la un domeniu mai 
restrins, cu limite reduse, atunci autonomia ei se poate realiza. Căci 
ce alt element străin decit intenţia perfecțiunii tehnice poate intra 
întrun afiş de Toulouse-Lautrec, într'o statue de Tanagra, într'o 


LUCIA MANTU 253: 


De e aope AA covor de Belucistan, într'un sonet de 
o domină o a roti de Senzaţ, o preocupare de 
decorativ, care nu-şi asociază sentimente ori atitudini. Senzaţia e 
un material pasiv, care ascultă de ordinele noastre, primeşte des- 
tinaţia pe care i-o dăm. Ea serveşte fără să se impotrivească tot 
atit de bine scopul savantului care urmăreşte adevărul, cași pe a- 
cela al artistului care voeşte frumosul, Aici totul depinde de inten- 
ție. Dar mentul ori convingerea nu sînt servitoare tot așa de 
docile. Ele nu se mlădiază aşa de uşor scopurilor creatorului şi 
păstrează o anumită îndărătnicie proprie. 
Literatura d-rei Lucia Mantu nu se poate compara cu nimic 


Atitudinea estetică presupune o emotivitate potrivită. Se cere 
adică artistului să nu fie complect cutremurat de panică, înfiorat 
de spaimă ori de indignare, Cind cineva se pierde, se dă cu totul 
emoţiei sale, pierde funcțiunea reţinerii, a inhibiţiei, nu mai e stä- 


omul sguduit de momente teribile nu-i vine să se observe, lar 
G. Simmel a observat foarte bine că viața, ca să se perceapă pe 

i mai întăiu să se amorjească, să se omoare puţin. 
Din şuvoiul vitalităţii se desprinde o parte care consideră restul. 


în tonalitate sufletească calmă, reţinută, stăpînită împuţinată. Ea nu 
poate să se înfăptuiască decit printr'un fel de detaşare, de desotida- 
să văd o revoluție de stradă, 
trebue să mă smulg din mulțime şi să mă urc întrun balcon 
din care să pot privi cu toată critica şi imparțialitatea necesară, 
Un artist pur nu se coniundă niciodată cu episodul pe care-l des- 
crie. Din contra, îl domină. Un estetician german deosebeşte două 

spectatorii şi participanţii (Zuschauer und Mits- 
pieler). Cei dintăiu sînt artiştii puri. Aşi merge mai departe: su- 
biectivismul sau simpatia excesivă nu pot duce la estetică adevă- 
rată. Poate nu s'au arătat îndeajuns relațiunile strinse între 
atitudinea estetică şi tendința cătră obiectivitate, Nu e o întîmplare 
că Flaubert, marele preot al artei pentru artă, a fost în același 


Cetiţi minunatele schițe ale d-rei Lucia Mantu şi veţi avea 
confirmarea acestei constatări. Dela Caragiale poate, n'am avut în 


+ 


254 VIAŢA ROMINEASCA 


domeniul literelor romîne un reprezentant mai scrupulos al acura- 
teței estetice ca d-ra Lucia Mantu. Fiecare impresie, fiecare frază 
e alambicată, cizelată, prefăcută nu numai pănă la maximul ei de 
rendament, dar chiar la cea mai înaltă expresie de perfecţiune. Ţi- 
nuta artistică e menţinută mereu la o așa tensiune încit nicio ne- 
glijenţă, nicio familiaritate, nicio obscuritate, niciun „laisser aller“ 
nu se poate surprinde. Filtrajul e definitiv. Nu scapă acestei vigi- 
lente atenţiuni nicio lacună, niciun lapsus de cugetare, de sen- 
timent ori de expresie. Aceste miniaturi sînt lucrate de un maes- 
tru bijutier. Un microscop măreşte subt ochiul său orice detaliu la 
cizelarea căruia autoarea se îndirjeşte. După cetirea acestor mici 
capodopere răminem cu acel sentiment de plenitudine, de echi- 
libru şi armonie care întovărăşeşte desăvirșirea. 

Dar, pe dealtăparte, literatura d-rei Lucia Mantu e tot ce 
poate fi mai puţin subiectiv, N'o surprindem niciodată arătindu-şi 
sentimentele în legătură sau cu ocazia tablourilor sale. Pe cit e 
cu putință eul său se desființează. Observă şi accentuiază; redă 
concentrind ceiace există în afară: atita tot. Se desprinde de rea- 
litate, refuză să se contopească cu dinsa ca să-şi păstreze ob- 
servaţiile şi interpretările intacte. Natura şi realitatea constituesc 
un plan : sensibilitatea autoarei un altul. 

Materialul prelucrat de d-ra L. Mantu e aproape exclusiv din 
domeniul senzaţiei. Receptivitatea sa senzorială se limitează la da- 
tele simțurilor, fără să fie întregite de imagini, amintiri, idei, sen- 
timente. 

Fenomenul estetic se obține de obiceiu prin oprirea în loc a 
percepţiei, considerată în ea însăşi, izolată de aliajele sentimentelor 
ori aprecierilor care introduc în ea ceva practic. Dacă nu e izolată 
imediat, această percepţie se alterează, după cum unele metale se 
ruginesc ori se oxidează imediat. Percepţie pentru percepţie: acesta 
e scopul artei ideale, dacă aceasta e posibilă. 

Cind e vorba de redate vizual, autoarea se limitează 
la impresii pur retiniene. lată de pildă bucata „Pantomimă“ (Mini- 
aturi p. 15). Se descrie un întreg episod de dragoste la un cules 
de vii aşa cum apare el proectat de lumina unui foc. O viziune, 
netă de „umbre chinezeşti“. „S'au copt strugurii. De cum înserează 
pe dealurile acoperite cu vii se aprind focuri rind pe riad. Pe cos- 
tişa priporită, dincolo de drum, e focul cel mai apropiat. Flăcările 
lui, rupte de vint, luminează o colibă de pae. In lumină se înalţă, 
fără veste, din întuneric, o umbră: un flăcău. 

Aşa cum se desenează în golul de pe culme, pare un ui 
Işi scoate încet haina şi o anină pe o cracă a colibei. Işi a 
minile în buzunarele pantalonilor şi scoate pe rind diferite lucruri 
mărunte, Se pleacă, ridică de jos o haină mai groasă, o scutură 
puţin şi se îmbracă. Dispare citeva clipe în dosul colibei, s'arată 
iar, se întoarce cu spatele și rămine cu grumazul întors în intu- 
neric. Insfirşit se aşează jos lingă foc; dar după puţin timp sare 
ars şi — încordindu-şi iar grumazul — ascultă. 


LUCIA MANTU 


Deodată, în 
Of. Cu mina cercul strimt de lumină, se înfiripă încă o umbră: 
flăcău,. El o prinde cu braţul de mijloc şi 


ing spre 
, s'apleacă puţin ij 

ca ceară) peep agaon se văd încă kann mea 
ep it 0 n aan rouge parea 
za Pica o umbră — a treia — întunecă lumina focului : un moş- 
ag, gap în gură, cu suman larg între umere. S'aşează cu 
pom, rm opus un cărbune cu mina, îl joacă grăbit în palmă 
Erp ulea, Fläcãul îl urmăreşte cu faţa întoarsă, schimbă 
ine teva ori din picioare, apoi se aşează k 
€ i. Moşneagul se ridică din nou în 
oarecare grabă sumanul. li cercetează cu luare 


á } aminte 
pe la subsuori, apropiindu-se tot mai mult de foc. Anei. îi că ao 


umbre nestatornice cînd pe ceafă, cind 
neliniştite întoarce tot mai mult şi mai des. tata Tn spre 
din uşa colibei... Focul se potol s 


i mişcă o mogăld 

Flăcăul tresare şi se ridică, drept, de la mijloce... e pir a 
O situaţie sufletească între. A 

perfect, chiar în ceiace are ea 5 sem ab fure ua 


exactitatea senzaţiilor e în adevăr extraordinară. Cetiţi i 
E et 
blicate subt titlul „Pagini răzlețe“, în numărul tacut al VEA ko- 


l „ Sau seri - 
ceput de primăvară în grădină, rees din subtile arde see in 


tuiții, redind vioiciunea culorilor, jocul liniilor, fuzi 
= i [i . un 
încă fi mai mult densitatea şi fluiditatea aerului, pebagai 
p Sa C Aura zi, zeta anotimpurilor, gradul umidității 
uscăci sparen al temperaturii. Ştii ială 
a d-rei Lucia Mantu e fără TR pm age 
pereche. Dar ea rămine aici 
ine a smbrr, Nai perme ac apr nijo ue e 
simpatiile. Autoarea nu are atitudini pes + pediatra ieri 
deformează d =- 
Ma aa a Paprat: oads în bucata „Comoara Su 
va sale ne e ntat 
lor picturală, printre mobilele de vechiu mia ie A arbore a 


See ADA nm 


lonaş de provincie. Acest procedeu aminteşte de pictura lui Cezan- 
va de oieri adusă de el în plastică: eliberarea senzaţiei de 
imixtiunea interiorului sufletesc şi de deformările lui. 

Se înţelege că o asemenea artă nu poate fi decit obiectivă. 
Atitudine de spectator pur, desolidarizat de evenimente, oameni şi 
natură. Stare de suflet a cuiva care contemplează de sus comedia 
lumii, cel mult bine dispus de peripeţiile ei, cu interes la jocurile 
ei, dar niciodată indignat ori entuziasmat. E drept că ici şi colo 
apare ironia. Dar această atitudine e tocmai semnul detașării şi al 
dominării vieţii. Intre lume şi d-ra Lucia Mantu se proectează o 
distanţă, de la care nu se aud nici ecoul tragediilor nici acela al 
veseliei excesive. De aici, calmul său divin şi impresia de dreptate 
şi adevăr pe care o prezintă schiţele sale. g 


fa 
+ Lă 


Din toat constatăriie tăcute asupra psihologiei femeii,, de la 
moraliştii francezi, la Nietzsche, sau experimentatorii moderni, reesă 
cu unanimitate că ceiace lipseşte mai puţin femeii e obiectivitatea. 
Şi totuși caracterul artei D-rei Lucia Mantu așa de obiectiv e de- 
parte de a fi masculinizat, cum se întimplă multor femei care scriu. 
Chiar ascuţimea senzorială de care vorbeam mai sus e o probă. 
Dacă bărbaţii au idei şi pasiuni, femeile au mai mult senzaţii şi 
sentimente. Temele pe care le preferă D-ra Lucia Mantu trădează 
o simpatie puternic feminină. Intelegerea cu care priveşte copiii, — 
cetiţi „Soiu rău“, — înțelegere intuitivă și directă a micului lor u- 
nivers, minuscula lor mentalitate e înțeleasă cu ecouri de ascunsă 
feminitate. Portretul, de adincă umanitate feminină pe care ni-l dă 
în persoana „Domnişoarei Sally“, nu putea fi desenat decit de un 
suflet asemănător.  Delicateţa desävirşită cu care îşi consideră 
pe iile porneşte din aceiaşi sursă. Dispreţul pentru ceiace e 
falş în virilitatea unui bărbat, specimen spilcuit, pomădat, plin de 
ridicol manierat aşa cum e eroul din schița „Cavalerism“, ironia 
cu care e tratat, dovedesc perfect atitudinea autentic feminină a 
autoarei „Miniaturilor*, AR 

Dar acelaşi atribut reese şi din alte aspecte ale operei. Cetiţi 
capitolul „Vizite“ din „Cucoana Olimpia“. Toată maliţiozitatea fe- 
meii contra femeii e pusă în joc. Cunoaştem pe D-ra Frosica Ne- 
delcu care lasă să se vadă cînd întră în salon „ca de obiceiu puțină 
melancolie de bun gust“, Cucoana Caliopi, moşica, infailibilă în 
pasianse, D-! Jorj Stănescu, cavalerul prezentat lui Cuconu Matei 
şi fameliei etc. etc. Şi tot din același suflet feminin se alcătueşte 
mai departe, capitolul „Zile pustii“ unde răsare fioros ca un strigoi 
neantul plictiselii zilelor de iarnă, cînd sufletul femeii hibernează 
în ceasuri fără de sfirşit, cu ochii pe o carte de romanţuri ori pe 
schiurile unei horbote. Dar ce înseamnă însuşi miniaturismul d-rei 
Lucia Mantu, acea predilecție pentru broderia minuțioasă, pentru 
subtilitățile delicateţei unei tehnici perfectă pănă în detalii, gustul 
pentru minuscul pentru care noi bărbaţii, atenți la aspectele de 


„ ar fi nepotrivită. D-ra Lucia Mantu se ex 


LUCIA MANTU 57 


amploare, o neglijăm ori nici măcar nu o percepem? Ce în- 


„seamnă altceva decit perfectă feminitate această preferință pen- 


tru mici schițe, mărunțele „bibelot*-uri, de desăvirsit lucru? 
Să mái vorbim de pudoarea şi decența cu care abasta evită prin 
abile eufemisme, prin subtile perifraze, orice obscenitate — cum e 
a A a „Ciuperci“, — pe care inevitabil natura o prezintă 


Feminitatea e, dar, vizibilă în toate manifestările artei 
d-rei Lucia Mantu. Şi totuşi această feminitate nu deviază prin 
capriciile, prin absurditatea ori prin subiectivismul său, atitudinea 
ei calmă, obiectivă, detaşată. Obiectivitate în feminitate, iată pre- 
țiosul aliaj, care exercită printr'un farmec de o rară originalitate, 
printo compoziţie de note diferite şi totuşi armonioase, o impresie 
deosebită asupra emoţiei noastre. Feminitatea pe care o constatăm 
dela primele pagini ne descrie la început o curbă a cărei evoluție 
o prevedem in dezvoltări de personalism şi de afectivism exagerat. 

Dar pronosticurile noastre sînt repede contrazise. Peste sub- 
stratul primitiv se aşterne un calm, o stăpinire şi o detaşare de 
observatoare imparţială, care ne surprinde mai întăiu, pentru ca 
mai în urmă să ne încînte cu o trăsătură de deosebită originalitate. Și 
apoi aliajul se topeşte imediat într'o unitate complectă, indisolubilă, 
încît nu se poate diferenţia ceiace formează la început contribuția 
unei surse, de contribuţia celeilalte, 

Ne gindim la o mulţime de alte structuri sufleteşti de scrii- 
toare femei. Acest echilibru ieşit totuşi din combinaţia a două note 
în aparenţă contradictorii, nu-l găsim nicăeri. Colette, lucidă şi as- 
cuţită observatoare, e dominată de un senzualism care îneacă în 
tonalitatea lui totul; Selma Lagerlöf, dovedeşte impresia artistică 
printr'o afectivitate umană şi maternă ; altele manifestă una sau 
alta din marile însuşiri feminine. Le reprezintă cu maximul de 
pregnanță sau strălucire, Nu mai cunoaştem însă acest tip de fi- 
zionomie femeiască, care să ofere în acelaşi timp avantagiile spè- 
ciale ale fiecăreia din artele celor două sexe. 


a 
* + 


inhibiția puternică care înăbușă toate accesele temperamentale 
şi calmează impulsiile, se exercită şi asupra stilului. 

Pentru o astfel de artă, o haină prea colorată, prea pitorescă 
elegant, perfect, 
reţinut, fără efecte surprinzătoare, fără epitete neaşteptate ori prea 
caracteristice, fără accente de valori violente ori izbitoare. Scrisul 
său seamănă cu costumul impecabil al acelor persoane care se 
îmbracă elegant în negru. 

Reţinerea pulsaţiei iniţiale se manifestă printr'o lipsă totală de 
nervozitate ori măcar de dinamism al stilului, Expresia e statică 
cu puţină mişcare, cu puţin ritm. E clădită din linii, nu din ca- 

6 


258 VIAȚA ROMINEASCA 


denje. Impersonalä şi corectă pănă la perfecțiune, expresia e de o 
minunată ţinută clasică. Prin ceiace are adequat şi propriu stărilor 
sufleteşti pe care le exprimă, prin liniştea sa totală, prin sforțarea 
în care curăţă inu şi balastul, prin acurateța lui cris- 
talină, acest stil n'are păreche în literatura noastră decit stilul ul- 
tim al d-lui Sadoveanu. Cu singura deosebire că acesta din urmă 
e şi muzical, în timp ce acela al D-rei Lucia Mantu se apropie 
mai mult de plastic, adică de sculptural ori arhitectural. El se a- 
dresează vizualităţii noastre. Un scriitor francez spune acest lucru : 
„Vrei să ştii dacă o frază e perfectă? Scrie-o pe o bucată de 
hirtie. Dacă piace ochiului, dacă are o formă trumoasă, fii 

că e bună“. Privită chiar ca pictură, fraza D-rei Lucia Mantu nu 
va deziluziona pe nimeni. 


Mihai D. Ralea 


Gr: 


Note pe marginea cărţilor 


„Zilele Vieţii“ de Demostene Botez. 


Intimplarea m'a făcut să petrec o noapte de toamnă la țară, 
An salonul unui conac pustiu. Aflasem din spusele profesional in- 
formative ale unui Jude-Instructor, frinturi din viaţa stăpinilor co- 
nacului şi drama care-l devastase cu doi ani în urmă. 

Nici zvon de pum omeneşti, nici scirțiit de care, nici lătrat 
de cini. Nimic alt decit tăcerea şi gestul rigid al minutarelor oprite 
arătînd-o înfricoşător ca pe cineva. Mă | m pe o sofa neîn- 
fäțatä. Aprinsesem toate luminările celor două candelabre, ca să 
am măcar tovărăşia clarelor lumini. 

Atară, o ploae care tot nu mai cădea din nourii opac opriţi 
pe cer, dădea nopţii fixitatea asfixiată a ochilor paraliticilor cînd 
vor să vorbească. In răstimpuri, violetul isteric al fulgerelor, şi 
crispata tare a tunetului prea depărtat ca să-l auzi, şi care 
totuşi îţi contractă inima. 

In clipele cînd închideam ochii, salonul cu prea ample di- 
mensiuni, devenea solemn în juru-mi, ca o catedrală în care-un 
„catafalc îşi aşteaptă mortul; deschideam ochii și Intilneam vidul 
atent al oglinzilor, Şi'n mine şi'n afară, două steme ale tăcerii. Mă 

absurd, neliniştea că sint pîndit: astfel încep insomniile, 
cînd muţenia decorului ambiant nu exprimă potolirea vieţii în o- 
dihnă, ci absenţa ei. Aşi fi vrul să vorbesc tare şi nu îndrăzneam 
să fac acest zgomot — e bizar să vorbeşti singur cu glas tare, şi 
“tocmai bizarul mă temeam să-l înfrunt ; — dar vorbele pe care bu- 
zele nu se încumetau să le articuleze, le silabiseam în gînd, mirat 
de ele ca de niște peşti care-ar murmura vorbele pămîntului în 
“lespedea tăcerii unui fund de ocean. 

Cine vorbea în mine ? 


260 VIAŢA ROMÎNEASCĂ 


— — 


Această simplă întrebare — absurdă dealtminteri — mi-a dat 
spaima care te cuprinde într'o odae căptușită cu oglinzi. Te pierzi 
într'o mulţime care eşti tu singur multiplicat la infinit. Un gest de- 
vine pădure de gesturi identice. Un pas e un asalt de pași. Mira- 
rea deschide mii de ochi... 

Cine vorbea în mine? Şi ce limbă vorbea? Căci vorbele 
articulate în tăcerea gîndurilor, deşi perfect cunoscute, deveneau 
altele, transfigurate de tăcere. „Sint treaz“, ar fi vrut să proclame 
buzele, tare, cu glasul cel mai normal. Nu indrăzneau.  Nerostite, 
sunetele cădeau în adînc şi răsunau acolo, în fostorescenţa tăce- 
rii. Dar nu spuneau: „Sint treaz“, cum ași fi spus eu dacă aşi fi 
vorbit,— ci: „Eşti treaz“, — caşicum eu aşi fi fost altcineva față 
de cel care vorbea în mine, 

„Oare nu visez?" 


— n? 

Dialog cu mine însumi. 

Izbucni deodată, frica de mine. Aşi fi vrut să evadez dir 
mine, cu un salt material, ca dintr'o încăpere de straniu şi necu- 
noscut, în care răsunau vorbe de nimeni spuse, fără sens, —şi 
jai = ai o zvicnire grea de pumn, căutind în vid o ușă. 

rica 
Cea de întuneric, de strigoi, de arătări? Nu! Lumina o a- 


Cea de moarte? E amară, şi-ţi dilată vitalitatea ca marea 
cînd o respiri. 

Dar cind tăcerea şi singurătatea te întorc în tine, ca un 
zid pe care-l credeai de neclintit şi care deodată ar pivota în 
jurul unei nevăzute axe, — şi cind deodată zidul dispare, rămii 
singur, absolut singur, în faţa ta, şi nu vezi nimic, te cauţi şi nu 
te găseşti, te chemi şi nu răspunzi, și auzi nişte sunete mute, gru- 
pate în vorbe fără sens şi consistență, şi simţi atît: un straniu 
din care creşte indoiala, nebunia, — atunci ţi-e frică, Ţi-e frică de 
line. Asta e frica. 


Am sărit de pe sofa, călcind zgomotos prin odae. Şi'n acea 
clipă de nebulozitate, din care ființa mea trebuia să se nască ia- 
răşi sau să piară, ochii mei întilniră o carte. Am apucat-o, dés- 
chizînd-o la întimplare, şi am început să cetesc. Versuri. 


„In portul blond al unei mări din nord 
Au debarcat corsarii bruni din sud. 
n portul blond al unei mări din nord 


oaile se aud, 
Cintind Dara AMA în dezacord 
tristului fiord...“ 


NOTE PE MARGINEA CĂRŢILOR 34 


intăiul vers l-am cetit mut, cu ochii numai; dela al doilea, 
chemate ca de un suveran revulsiv împotriva tăcerii, vorbele tre- 
săriră pe buze. Treptat, pieptul mi se umfla ritmic; mîinile mi se 
legănau, picioarele valsau pe loc, în cadență. 

Eliminam tăcerea. 

Fără voe, poezia a doua o şopteam; pe-a treia o murmurain ; 
dela a patra încolo, declamam în gura mare. Uitasem de mine, de 
sufletul meu, de îndoelile mele, de tăcere. Am cetit toată noaptea : 
uneori de cite cinci ori aceiaşi poezie. Nu mai eram şingur. Mă 
transformasem întrun aparat de radiofonie, prin care hăvăleau 
toate sonorităţile lumii. Dar tăcerea ? O desfiinţasem. Nu mai exista. 

Dimineaţa m'a surprins la geam gesticulind ca o moară de 
vint, cu preţiosul volum în mină. Şi la lumina zorilor, izbăvit de 
mine însumi, m'am uitat pe coperta volumului: 


„lon Minulescu 
De vorbă cu mine însumi,“ 


— Cum? De vorbă cu mine insumi ? 

O cucuvae, deasupra casei, cu ochi de aur orb pentru lumina 
de afară, hamletiană în pelerina penelor, articulă: „Cu-vau, cu-vau“, 
— şi se închise în tăcerea ei. Citeva clipe, prin vaetul cucuvaei, 
straniul tăcerilor de noapte se prelungi în lumină. Apoi, lung, trim- 
bițător, un cucoş izbucni. Alţii îl urmară. Delirul dimineţii începu, 
minulescian. 

Poezia domnului Minulescu, s'a născut atunci cînd pier sta- 
fiile, fricile şi stelele, odată cu cîntecul cucoşilor, în faţa fastului 
jovial al soarelui. Exterioară tăcerii, cum fanfara cucoşilor e ex- 
terioară nopţii — deşi cucoşii strănută şi prin somn cam pe la miezul 
nopții ~ea întimpină viaţa cu sonorități aclamative. 

Poezia domnului Demostene Botez a deschis ochii în negru 
miez de noapte, şi a privit ceiace cucuvaele cu port solemnşi 
ochi de aur, văd. Născută în tăcere, ea are silabele monotone ale 
cucuvatior, şi recheamă în noi, zguduitor, ceiace poezia domnului 
Minulescu alungă : fosforescenţa tăcerii. 


r 
= ~ 


„Eu am ştiut că versul mi-i banal 
Şi-acelaşi : trist şi monoton şi vechi. 
Dar viaţa mi-l tot sună în urechi. 
Acelaşi: simplu şi universal. = —- 


Ca minutare pe-un cadran 
Ne imitimi pe-acelaşi loc închis. 
Ne deşteptăm şi iar cădem în vis 
Cu anotimpurile unui an. - `. 


262 VIAŢA ROMINEASCA 


Eu am știut că versul mi-i sărac 
Ca un tictac de ceas cu sonerie 
Intr'o odae goală şi pustie. 

Că-i monoton, aşa, ca un tictac...* 


Cu aceste versuri posace începe volumul domnului Demostene 


Botez; poezia din care le-am desprins, se numeşte „Monotonic. 


Ea prefațează oarecum, al treilea volum al domnului Demostene 
Botez, adică volumul maturității. 

Indeobşte, poeţii lirici, pe măsură ce se depărtează de incan- 
descenţa primei tinereţi, capătă ambiția didactică de-a filosofa. In 
literatura rominească, unul singur a manifestat cu precocitate a- 
ceastă ambiţie: Cerna, acel vultur împăiat, înzestrat şi cu motor, 
care a izbutit să treacă glorios printre mai toți munţii care se bat 
in capete de carton, ai criticei naţionale, şi să ateriseze direct în 
vîrful prăjinii de drapel a celebrități. 

manaţiune a maturității unui poet eminamente liric, poezia 
de frontispiciu, „Monotonie“, oferea domnului Demostene Botez un 
copios prilej de filosofare. Talentul său însă, i-a interzis să cadă 
în lamentabila ispită. In această poezie, domnul Demostene Botez 
nu-și expune părerile sale asupra vieţii, versificînd concepţia cutărui 
filosof din raftul bibliotecii; nu comentează cu creerul altora; creiază 
cu talentul său. De aceia nu-i solemn : poartă o haină care-i aparţine 
in felul cum aparţin aripele celor care le au. Maturitatea domnului 
Demostene Botez nu apare în atitudinea intelectuală a acestei poezii, 
care, din acest punct de vedere, putea fi scrisă şi de un băiat de 
şaisprezece ani întrun moment de acră lehamite, — ci în plenitu- 
dinea sobră a sentimentului tragic al vieţii. 

„Debitul verbal e sărac. Pasiunea cuvintelor, atribut al tinereţii 
poeţilor, a dispărut. Vocabularul „Monotoniei“, ca şi al întregului- 
volum, nu e de gală; e cel de toate zilele, al dumitale, al meu şi 
al tuturora cind nu sintem nici oratori, nici cabotini. Sint vorbele 
Rrozaice, exactă tălmăcire a oftatului expulzat cu un căscat într'o 
seară cînd picurau ulucele, cind servitoarea te poftea la masă, răs- 
pîndind miros de ceapă prăjită, şi cînd ţi-ai dat seamă că viaţa 
e lungă fiindcă e făcută mai ales din minutare şi din calendare. 
Cuvintele domnului Demostene Botez nu sînt frumoase, nu sînt 
taga $ a rid. Deseori ele îngreuiază ritmul şi-l hurducă. 


„Că-i monoton, aşa, ca un tictac“, 


Acest „așa“ se intercalează foarte des în versurile dom nulu 
Demostene Botez. Prin repeţirea lui, domnul Demostene Botez, nu 
pret ar ieri. esinti, Sonoritatea cuvîntului e m fască, 

escoperit oare un defectiune auto- 
mată complinire a unui hiatus de tio ? PERN 

Nu. Acest „așa“, pe care Moldovenii, cu limba lor de învinşi 


NOTE PE MARGINEA CĂRŢILOR 263 


resemnaţi îl pronunță deseori „aṣă*, împovărindu-l şi mai tare, — 
se individualizează plastic în frazarea domnului Demostene Botez, 
căpătind o valoare de gest simbolic. Intradevăr, nu evocă acest 
„aşa“ acea bruscă şi grea cădere a frunţii omeneşti, dezarmată în 
faţa vieții? Şi prin aceasta, nu devine un accent patetic, fără ca 
să fie declamator, tocmai din pricina banalități cuvîntului ? 
Urmăriţi din nou strofa : cu punctuația schimbată în ultimul vers: 


„Eu am ştiut că versul mi-i sarac 

Ca un tictac de ceas cu sonerie 

Intr'o odae goală şi pustie. 

Că-i monoton — aşa — ca un tictac...“ 


Tot ce exprimă această strofă e simplu şi banal. Nicăeri, a- 
firmaţia verbală a unei desnădejdi. Versurile suggerează un decor 
dezolant — odaia goală şi pustie—; un ritm monoton: tictacul unui 
ceas ; sublinierea ironică a monotoniei acelui ritm — „de ceas cu 
sonerie“, — şi atit. Dar în ultimul vers intervine deodată cuvîntul 
„aşa“. Şi desnădejdea, fără să fie notificată prin vorbe, s'a născut 
in noi. Toate cuvintele acestei strofe ne fac să vedem şi să auzim: 
se adresează ochilor si urechilor. Un singur cuvint cade deadreptul 
pe inima noastră: „aşa“. Şi prin căderea acestui cuvint, cel mai 
şters dintre toate, dar cel mai greu, domnul Demostene Botez ne-a 
evocat zguduitor de omenesc, fatalitatea şi prăbuşirea omului în 
faţa ei. 

Deşi cuvintele sînt îmbinate în vers, nu-ţi vine nici să le 
cînţi, nici să le reciţi, căci ritmul lor coincide cu propria-ţi bătae 
de inimă. Cuvintele acestea de toate zilele, nu vin în pas de de- 
filare prin fața dumitale, lector, care stai într'un balcon la stinga 
excelenţei sale poetul; nu fac decorative retrageri cu torți; nu a- 
clamă, nu dansează, nu gesticulează ; trec, cum trec oamenii pe 
străzile oraşelor, minaţi de ploaia atit de veşnică şi uniformă că 
pos nevăzută, a zilelor vieții. Cetindu-le grupate în vers, nu ai 

presia că-ţi sint exterioare, ci că le gindeşti singur, ritmate de 
normala bătae a inimii. a , 

Astfel — ştearsă pen vocabular, cu ritm simplificat — poezia 
domnului Demostene z nu e un obstacol amăgitor între lector 
şi viaţă; involuntar sinceră ca sticla unei ferestre, prin ca şti 
tot ce-i mai cotidian şi mai elementar în spectacolul vieţii. unde 

„ atuncea, şi de ce, nodul, gituitorul nod de amărăciune, pe care-l 
ai privind numai? Spun privind, fiindcă poezia domnului Demos- 
tene Botez nu dă concerte jalnice; ea arată, numai, mereu şi stă- 
ruitor atentă înafară, spectacolul vieții. Priveşti printr'o fereastră 
obişnuită, dar nu ca să te distrezi, nu ca să-ţi treacă timpul, ci 
ca să nu mai vezi spectacolul dinlăuntru. Astfel, în spitalele cu 
săli prea luminoase şi obraji de ceară în paturile albe, —tu, cel 
teatăr, vizitatorul întimplător, te duci la geam şi priveşti afară, dar 


Ei 


264 VIAȚA ROMINEASCA 


inima ți-i ,strinsă. Şi deşi tot ce vezi afară e normal, identic cu 
ceiace vezi dela orşice fereastră, îți pare altfel, straniu şi înfrico- 
șător, fiindcă dela spate, din paturile albe, ochii celor întinşi pe 
spate se uită la tine, hotar între suferința lor şi nepăsarea vieţii. 

Poezia domnului Demostene Botez e o perfectă transparență 
între ochiul lectorului şi priveliştea vieţii, Dar îndărătul lectorului, 
nevăzută, presimţită numai, chinuitor presimţită, apăsător prezentă, 
e acumulată atita durere mută, atita desnădejde crispată, — încît pe 
nesimţite, plecată pe file, fruntea lectorului se apleacă în faţa vieţii, 
ca îndreptul unui convoi funebru în fastul lui absurd. 


& 
+ < 


4 Voiřcitā in intregime o poezie atit de sfişietoare, incit, 
intrebuințind o vorbă a lui Shakespeare, — asupra ei şi îngerii ar 
putea arunca tămie. 


„Nicăeri nu e nimic, 

Nicăeri. 

Ba, e-un înger alb pe-un dric 
Argintat de eri. 


Undeva după fereşti 

E-o iubită moartă 

Eu credeam că tu mai eşti 
Şi ai să mai vii la poartă. 


ar cai în haine vechi 
mbrăcaţi pän’ la urechi 
Caraghioşi ca niciodată 
Urcă sus la cer ò fată 


Chipul meu în negru geam 
- gacra ape de mormint 

u credeam că nu mai sînt, 
Şi mă văd în geam. 


Sboară îngeri de. colaci 

e umeri de golani i 
Care poartă pentru bani ei 356 eva 
Prapure pe care-s draci... ; TERT" 


„Uria aopo năuc iT: 

+ m clopotniji care ard. 3 | G 
Dumnezeu de după gard ai să 
Mă priveşte cum mă duc. UI Daia 


NOTE PE MARGINEA CĂRŢILOR 
———— BE BARUINEA GARȚILOR O o 35 


Cad din negre luminări 

Peste mine picuri grei; 

lar au început cintări. 
Oare ce-i ? 


lar o duce albă, fină, 
Pe zăpezi ce duc la rai. 
Poticnesc cei şase cai 
Incurcaţi în pelerină. 

Au să cadă'n bot. 


Şi pe urmă iar nimic 
Ba, un înger alb pe dric 
Sboară peste tot, 

Peste tot...“ 


+ Poezia de mai sus e intitulată: „Iubita a murit.“ Nici o la- 
mentaţie, nici-un bocet, nici-un suspin, nici-o lacrimă. Descrierea 
aspectelor concrete ale unei înmormintări privite cu ochii foarte 
uscați şi care „ard“ ca şi „clopotnițele în care urlă clopotul năuc“, 

Dar rog stăruitor pe lector să ia aminte că această înunor- 
mintare nu-i jalnică şi nu-i solicită plinsul. E poate singura in- 
mormintare a literaturii noastre, care nu-i situată într'o ploioasă 
zi de toamnă, Deşi natura şi anotimpurile nu sînt descrise, at- 
mosfera acestei inmormintări are ò strălucire toridă, evocatoare 
parcă a soarelui răstrint de stinci calcaroase, 

Incepe abrupt: 


„Nicăeri nu e nimic, 
Nicăeri... * 


ŞI brusc, după cadelnițarea cuvîntului „nicăeri* pănă la „ni- 
mic“ şi recăderea lui, răsare un amănunt impus ochiului, obsedant : 


m+Bă, c-un înger alb pe-un dric 
Argintat de eri...“ 


„Inger alb“ comunică o impresie armonioasă de lumină, in- 
treruptä sarcastic de cuvintul „dric“. lar dricule „argintat de eri“ : 
a doua impresie de lumină, aproape obositoare pentru ochi, reche- 
mind-o pe întâia, dar şi „cuvintul“ dric de care au devenit indi- 
solubil legate. Straniul s'a născut. Lumina acestei evocări e „dricul 
argintat de eri” purtind un înger mortuar, pe care-l vezi tot timpul 
— fiindcă ochiul nu-l poate uita — dar care apare din nou abea 
în ultima strofă: 

„Şi pe urmă iar nimic ` ` 

Ba, un înger alb pe-un dric 

Sboară peste tot, ia 
Peste tot...“ 


266 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Inmormintarea care poartă acest înger pănă în clipa cînd va zbura, 
trece astfel: 


„Şase cai în haine vechi 
imbrăcaţi păn'la urechi 
Caraghioşi ca niciodată 
Urcă sus la cer o fată...“ 


Şi mai departe: 


„Sboară îngeri de colaci 
Peste umeri de golani 

Care poartă pentru bani 
Prapure pe care-s draci“ 


Inmormintarea aceasta, cu amănunte burleşti, nu e tristă, e sinistră. 
Dar durerea, — unde-i ? 
Nu apare nicăeri. Atit numai: trei mirări. ° 

Intäia : 

„Undeva după fereşti 

E-o iubită moartă. 

Eu credeam că tu mai eşti 

Şi ai să mai vii la poartă“. 


A doua: 
„Chipul meu în negrul geam 
Joacă'n ape de mormint, 
Eu credeam că nu mai sint, 
Şi mă văd în geam". 

A treia: 


„Cad din negre luminări 
Peste mine picuri grei ; 
lar au început cîntări 
Oare ce-i?" 


| Aceste trei accente de mirare, intercalate între strofe descrip- 
tive care destășură marșul funebru, urmărit cu un ochiu exorbitant 


de lucid, — au depâşit durerea. Intăiul accent, e mirarea a 
în miraculos: grea 


„Eu credeam că tu mai eşti 
Şi ai să mai vii la poartă“. 


Al doilea accent e un res în tragic al mirării dea nu 
mai întni nici viața — iubita ciei moartea : 


„Eu credeam că nu mai sint 
„Și mă văd în geam“, 


In al treilea accent, e paroxismul mirării în preajma demenţei : 


NOTE PE MARGINEA CĂRŢILOR PLĂ 


„lar au început cîntări, 
Oare ce-i?“ 


Durerea înfierbîntată pănă la alb -ca metalele — devine mi- 
rare şi pare absentă — dar arde. Omul stăpinit de ea nu plinge 
umil, proclamindu-i prezenţa prin lacrimi şi plecarea frunţii. Nu! 
Priveşte calm, — dar cu gura strîimbă. ' 

In poezia „lubita a murit“ domnul Demostene Botez a izbutit 
să creeze una dintre cele mai aprige şi mai concentrate elegii 
ale literaturii noastre. 


= 
+ * 


După apariţia acestui ultim volum al domnului Demostene 
Botez, unii recenzenţi l-au dojenit părinteşte : 

— larăşi tristeță ! larăși caterinci! larăşi înmormintări! larăşi 
goarne de cazarmă! 

Cu alte cuvinte, i-au reproşat poetului ieşan că nu evoluiază, 
Pentru un poet romin, a evolua înseamnă să nu cinte de două 
ori același lucru. Eri, de pildă, în primul volum, a glorificat Les- 
bosul; astăzi, în al doilea volum, să facă apoteoza ugerului vä- 
cilór; mine, în al treilea, să urle cu sirenele uzinelor, iar poimine, 
în al patrulea, să strănute, să horcăe, să orăcăiască şi să ragă 
dimpreună cu jazzul. 

Astfel, poetul va fi denumit, rînd pe rind, simbolist, tradiţio- 
nalist, etc. 

Domnul Demostene Botez de astăzi, faţă de cel de eri, se 
deosebeşte numai prin aceia că astăzi este mai Demostene Botez 
decît eri. Atit. 

lar recenzenților săi, le voiu aminti că dacă papagalul, la 
nevoe, poate face şi pe cucuvaea — prin glas —, cucuvaea în schimb,- 
ma făcut niciodată ca papagalul. 


Ionel Teodoreanu 


Ediţiile poeziilor lui Eminescu 


In numărul din lanuarie 1927 al acestei reviste am publicat 
un articol, în care discutam problema poeziilor postume ale lui E- 
iminescu şi în special a celor adunate de Maiorescu de pe la di- 
ferite persoane particulare şi publicate de el in ediţia I-a din De- 
cembre 1883, după îmbolnăvirea poetului. In articolul de faţă, ne 
vom ocupa cu poeziile publicate în timpul cît Eminescu a mai ve- 
getat înainte de a muri, — răminind ca în continuare să discutăm 
şi alte probieme impuse acelora care îşi iau sarcina de a edita 
poeziile lui Eminescu. 

Obiectul articolului de faţă, caşi acela al articolului trecut, se 
reduce la cercetarea raportului dintre scriitor şi operă —dar un 
raport special, mai mult de domeniul biografiei. 

____ O operă scrisă şi publicată de un autor în plenitudinea însuși- 
rilor sale — o alta scrisă în acelaşi timp, dar nepublicată de el, 
fiindcă nu i s'a părut bună, ori pentrucă nu era redactată de- 
finitiv, ori din alte cauze — o alta, scrisă într'o vreme, cind auto- 
rul era degenerat, şi publicată de el— o alta, scrisă tot în această 
vreme, dar publicată de alţii... iată atitea raporturi dintre operă şi 
autor, pe care dacă nu le cunoaștem exact, nu vom putea judeca 
cum trebue valoarea şi chiar genul talentului unui scriitor, şi verdictul 
nostru va fi dat în necunoştință de cauză. 

Fireşte că nu orice operă merită această cercetare amănun- 
țită — decit doar din consideraţia că orice realitate trebue să fie 
redată exact, 

Cu privire la Eminescu însă, nu e vorba de un simplu adevăr 
pentru adevăr. Nu adevărul merită toată strădania, ci Eminescu. 

Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide, pe 
care le-a produs umanitatea. Avem convingerea nestrămutată că, 

dacă mai trăia, sănătos, încă douăzeci de ani, el ar fi fost consi- 
«derat, făra putinţă de contestare, ca unul din cei mai mari creatori 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU wF 


de poezie din intreaga literatură a lumii. (Dacă Goethe s'ar fi stîns 
la tieizeci şi trei de ani, ca Eminescu, „Goethe“ nu ar exista). 

Poeziile lui Eminescu, geniale şi în chip absolut, ne apar ca 
un produs şi mai extraordinar, putem zice, cîntărind bine cuvîntul, 
un produs miraculos, cînd ne gindim la împrejurările în care au 
fost create, — cînd putem să ne transpunem cum trebue în epoca 

iei lor şi cînd ne putem imagina toate condițiile personale 

e creatorului lor. 

Cetitorul, care ar voi să-şi dea seamă de genialitatea lui E- 

minescu, ar trebui mai întăiu să cetească pe îndelete literatura 


- romină dinainte şi din vremea aceia, să foileteze în răgaz publi- 


caţiile anterioare şi contemporane lui Eminescu, să trăiască în tn- 
chipuire acea epocă, să aibă prezente în minte limba, stilul şi arta 
acelei vremi. Să-şi imagineze starea culturală a ţării, preocuparile 
intelectualilor de-atunci, cultura lor, gustul lor, nevoile lor sufletești. 
Atunci va vedea, va simţi bine, ce săritură a făcut Eminescu, 
Va înțelege noutatea totală, şi excepţională în dezvoltarea litera- 
turilor, a operei lui. Căci Eminescu nu este muntele măreț care se 
înalță ca Ceahlăul deasupra culmilor dimprejur. El este muntele 
care izbucnește deodată spre cer din cimpia plată. In vremea lui 
Shakespeare, erau și alţi dramaturgi mari. Shakespeare a fost 
expresia supremă a unei epoci literare, 
Dacă nu ne transpunem în vremea lui Eminescu, dacă, spre 
a-l judeca, nu ne umplem de spiritul vremii aceleia, dacă nu por- 
nim dela scrisul de-atunci, nu putem înțelege bine că limba lui 
poetică, stilul lui, arta lui, sint făurite de el pe deantregul. Dar 
e de ajuns să ne gindim numai la limbă. (De altfel, limba este 
măsura artei unui poet). Astăzi ne-am deprins cu ea — din opera 
lui şi din opera tuturor scriitorilor post-eminesciani, pentru care 
limba lui a fost punctul de plecare. Dar dacă ne putem în 
starea de suflet necesară ca să asistăm „la originea luc r", d- 
tunci vom înțelege că orice vers al lui Eminescu este o intrebu- 
ințare nouă a limbii romine şi o orchestrație nouă a muzicii ei. 
EJ este cel dintăiu care — selecţionind din infinitatea şi va- 
rietatea elementelor întregii limbi romine (din toate regiunile şi din 
toate timpurile) numai „cuvîntul ce exprimă adevărul” noţional și 
sensibil — a făcut din ea un obiect de artă. Limba lui poetică, 
făurită de el numai în cfțiva ani, este tot atit de frumoasă ca şi a 
lui Hugo sau Verlaine — la care au contribuit sute de ani de cul- 
tură şi literatură — are toate calităţile : muzica unuia caşi plastici- 
tatea celuilalt, — şi ceva, pe care nu-l putea avea decit limba 
unui poet genial dela începutul unei literaturi; frăgezimea expre- 
siei, abia desgropată din pămintul secular, încă nelucrat. 
Dar această ppoe ones schimbare grame cun 
se zice în geologie, a poeziei ne, apariţia ca din nimic a 2- 
cestei poezii geniale, este faptul unui fiu de vechil, unui autodidact, 


270 __ VIAȚA ROMINEASCĂ__ 


mediul european, la Viena şi Berlin, dar - din cauza naturii sale 
-şi a sărăciei, — fără putinţă de a pătrunde adînc în acel mediu 
străin, cum a avut posibilitatea, de pildă, Kogălniceanu. 

Rechemaţi în minte împrejurările epocei lui şi biografia lui, 
„cetiţi poeziile lui, dela Egipetul pănă la Luceaţărul, (Care e marele 
poet fin lume, pe care l-ar scobori cit de puţin aceste poezii r4 LR 
gindiți-vă că opera aceasta a fost scrisă pănă la virsta de treizeci 
și trei de ani, ! gîndiţi-vă că în aceşti puţini ani, luptind cu mi- 
zeria şi cu obtuzitatea mediului, muncind din greu ca să aibă cu 


ce-şi duce penibil viaţa, el a creat şi proza artistică cu Sărmanul 


Dionis, cu Cezara, cu Făt frumos din lacrimă, şi sociologia re- 
zistenţei etnice, pe care nimene dintre cei ce o împărtăşesc pănă 
azi n'a dus-o mai departe, — şi veţi accepta minunea, dar nu o 
veți înţelege deplin. 

Şi de aceia, fiecare poezie a lui este un lucru mai presus de 
orice preţ şi merită din partea cercetătorului toată atenţia, de care 
e capabil. 

Şi cu atit mai mult, cu cît Eminescu nu este numai un poet 
de geniu. Este ceva mai mult. E! este cel dintăiu care a dat un stil 
sufletului romînesc,—constatare făcută în alţi termeni şi de d. Rădu- 
lescu-Motru—şi Rominul în care s'a făcut fuziunea cea mai se- 
rioasă — fuziunea normală, — a sufletului daco-roman cu cultura 
occidentală. El, vagabondul, lipsitul de diplome şcolare, feciorul 
lui Gheorghe Iminovici dela Ipotești, este eroul culturii noastre 
moderne. Aceasta se poate învedera chiar numai prin argumentul 
linguistic. Comparaţi limba din poeziile lui cu limba oricărui scrii- 
tor romin, şi veţi vedea că la niciunul elementul autohton nu s'a 
îmbinat atit de armonios cu cuvintele nouă, fuziune care este ex- 
presia fuziunii perfecte a sufletului național cu gindirea europeană. 


Am spus aiurea că limba eroilor lui Caragiale — prin strop- 
şirile ei, prin felul şi gradul stropșirii — redă exact spoiala de ci- 
vilizaţie, caricaturizarea culturii străine primite, debilitatea organului 
receptor, etc. Antipodul acestei lumi a lui Caragiale este Eminescu. 
Intre Rică Venturiano şi Eminescu (să-mi erte Dumnezeu această 
alăturare de nume) stă toată cultura noastră modernă, — stăm toţi 
noi ceştialalți, pe un punct oarecare al liniei. 


Se vor supăra, fără îndoială, de aceste constatări, o sumă 
de pe di, moderni, dar n'am ce le face, N'am scris aceste lucruri 
ca să-i 


1. La douăzeci de ani a evocat adine, misterios şi plastic „toată istoria 
straveche” a Egipotului ; la douizeci şi trei de ani, a zugrăvit tragedia Pro- 
lctarului şi a Împăratului, şi tragedia vieţii umane, privite dela 
umui ginditor modern, dar redate cu sentimentul fatalităţii şi cu seninătatea artei 
eee să n, dotat drac se a a pictat pe ri de împărat Sa C gare 

galeria a Shakespeare, apoi mal tie 
en zborul spre înălțimile cele mai ee Mă P> Li sara 


EDIȚIILE POEZILOR LUI EMINESCU zi 


"a 


Dar să ne întoarcem la cercetările noastre. Ne vom ocupa 
acum cu poeziile publicate dela eşirea lui Eminescu din sanatoriul 
din Viena şi la moartea lui, mai exact, dela 1 lulie 1885 
pănă la 1 lulie 1887, căci numai in acestinterval de timp s'a mai 
publicat ceva din opera lui. 

Toţi editorii lui ne spun că poeziile „publicate de Eminescu“ 
în acest timp sint : | 

Sara pe deal (Convorbiri, 1 Iulie 1885), La Steaua (Convor- 
biri, 1 Decembre 1886), De ce nu-mi vii (Convorbiri, 1 Februarie 
1387), Kamadeva (Convorbiri, | lulie 1887). 

Dar în anii aceştia Eminescu nu a „publicat“ numai atita! 

O jumătate de an după publicarea poeziei Sara pe deal, el 
a publicat Dalila (nu întreagă), la 1 Ianuarie 1886, în Epoca 
ilustrată. 


Din ediția d-lui Adamescu („Cartea Rominească“) lipseşte 
poezia Dalila. Cetitorul mu are această a V-a Scrisoarea lui Emi- 
nescu. Această amputare a operei lui Eminescu se datorește fap- 
tului că d. Adamescu s'a hotărit să nu pună nicio poezie postumă 
în ediţia d-sale. Şi cum Dalila cea cunoscută a fost tipărită de 
Maiorescu în Convorbiri, în 1890, după moartea lui Eminescu, d. 
Adamescu a sacrificat-o, probabil cu regret—dar nu avea ce face, 
odată ce s'a hoțărit să nu pună în ediţia sa decit poezii date pu- 
blicităţi cu ştiinţa şi „voinţa“ lui Eminescu. 

Foarte bine! Dar de ce n'a pus în ediția sa Dalila cea pu- 
blicată de Eminescu în 1886 ? D-sa a pus La Steaua, publicată 
de Eminescu în Convorbiri în acelaşi an. A pus Sara pe deal, 
publicată de Eminescu în Convorbiri în 1885. A pus De ce nu-mi 
vli şi Kamadeva, publicate de Eminescu în Convorbiri în 1887. 
Dacă d. Adamescu socoate poeziile publicate în aceşti ani (1885, 

1886, 1887) ca publicate cu ştiinţa şi „voința“ lui Eminescu—şi 
deci le pune în ediţia sa—atunci de ce n'a pus şi Dalila cta pu- 
biicată de Eminescu în 1886? 

N'a pus-o, pentrucă nu a cunoscut-o. Şi nu a cunoscut-o, 
pentrucă Scurtu, pe care îl are ca model (şi uneori model nefe- 
ricit) nu ştia nici el de această Dalila. In notița consacrată de 
Scurtu Dalilei (Scurtu a publicat Dalila cea complectă rămasă în 
manuscris) el vorbeşte de o Dalliä incomplectă tipărită imediat 
după moartea lui Eminescu în Fintina Blanduziei, dar nu ştie, şi 
deci nu spune, că Dalila din Fîntina Blanduziei cra acea Dalilă 
pubiicată demult de Eminescu, în 1886,—adică adevărata „Dalilă”, 
„Dalila* aşa cum a voit-o Eminescu. Căci, dacă Eminescu a dat 
în 1886 cu ştiinţă şi '„voinţă* o „Dalilă* mai scurtă (cînd o avea 
şi pe cea întreagă) înseamnă că ceiace a suprimat nu-i plăcea, 
inseamnă că „Dalila“ lui, voită de el, e cea din 1886. 

Şi toţi acei, care cred că poeziile citate mai sus sint publi- 
cate de Eminescu, trebue să pună în ediţiile lor această „Dalilă", 


i cea din manuscrise, pe carè n'a voit-o Eminescu—de- 
Bere voit-o pe aceasta mai scurtă. Numai cine ar socoti aceste 
poezii dintre 1885—1887 ca postume, numai acela ar avea dreptul 
să prefere Dalila cea întreagă—ar avea dreptul ca, din două Dalile 
postume, să prefere pe acea care-i place. 

Greşala aceasta, de a alunga poezia, aşa cum a voit-o E- 
minescu, şi de a pune poezia rămasă în manuscrise, pe care n'a 
voit-o Eminescu—o face şi d. Bogdan-Duică. 

In ediţia sa d. Bogdan-Duică tipăreşte Dalila din manus- 
crise, în loc să tipărească Dalila cea publicată de Eminescu în 
Epoca ilustrată din 1886, aşa cum a voit-o Eminescu. D-sa care fn- 
vinueşte pe alții că corectează pe Eminescu după manuscrise, a 
căzut în acest păcat, cu Dalila. A cara lui rari variantă 
—varianta din manuscris-—pe care nescu nu a voit-o. 

Ori n'a cunoscut nici ra: Dalila din Epoca ilustrată —fiindcă 

n'a cunoscut-o nici Scurtu ? N'a ştiut că Eminescu a publicat 

„Dalila“ ? 


r pe lingă Sara deal, La steaua, De ce nu-mi vii, 
Rg Dalila, Ei ei a mai publicat tot în timpul acesta 
încă o poezie: Nu mă înţelegi, în „ m literar al societății stu- 
denţilor universitari Unirea“ dela 15 Martie, 1886. 

In datarea (1885) a acestui Album, mă găsesc în contradic- 
ție cu Scurtu şi cu d-nii Bogdan-Duică şi Adamescu. Subt poezia 
Nu mă ințelegi, Scurtu scrie: „1879, Martie 15, în Albumul lite- 
rar al Societăţii studenţilor Unirea“. D. Adamescu scrie acelaşi 
lucru sub această poezie, dar declară că a luat ştirea dela Scurtu. 
D. Bo Duică scrie sub această poezie: „Intăia oară în Albu- 
mul ar al iai studenţeşti Unirea, 15 Martie 1879". 

„Dar în ediţia Morţun, în care s'a reprodus pentru oară 
în volum poezia Nu mă = din Albumul literar, Albumul «e 
datat 15 Martie 1886, nu 1879. 
~ Fireşte că, văzind doi editori, pe Scurtu şi pe d. Bogdan-Dui- 
că, (căci d. Adamescu declară că a luat ştirea din Scurtu), vă- 
zindu-i că datează Albumul „1879“, am început să mă îndoesc, 
să mă întreb dacă nu cumva a greşit Morţun. 

i şi atunci am cãutat Albumul. 4 

am căutat la toate bibliotecile publice din țară, la tottelul 
de particulari, timp de doi ani, dar în zădar. Insfirşit, după a 
treia încercare la biblioteca „V. A. Urechia“ din Galaţi, s'a găsit, 
cu destulă strategie, misteriosul Api E din 15 cr 
Conţine pagină, o cuge a reginei Elisav 

i A ref mn need Delavrancea etc. Poezia Nu mă tn- 
e între un fragment (din „Poeți şi Critici“ inedit atunci), al 
rescu, şi între un fragment (din „Memoriile Trubadurului“, 
t atunci), al lui Delavrancea. 

Atunci de unde acel „1879* al lui Scurtu şi al d-lui Bog- 
dan-Duică ? O confuzie cu vre-un Album literar din 1879? Am- 


EDIȚIILE POEZILOR LUI EMINESCU 213 


consultat diferite bibliografii, speciale şi din publicaţiile periodice 
ale timpului, şi am găsit în una Albumul literar, trecut la anul 
1886, dar nici un Album literar subt anul 1879. 

Fără îndoială că Scurtu a aflat de Album din ediţia Morţun 
şi fiindcă în notiţa lui Morţun, în urma titlului poeziei e pus în 
parantez „1879“ (data compunerii poeziei, căci în adevăr, subt 
poezia din Album e pus „1879“ şi, din manuscrisele lui Eminescu, 
se vede bine că această poezie a fost scrisă prin 1879),—Scurtu 
a făcut confuziune și în loc de „15 Martie 1886“, data Albumu- 
lui, deci data publicării poeziei, a pus „15 Martie 1879“ (anul 
compunerii poeziei şi... luna apariţiei Albumului.. !). lar d. Bogdan- 
Duică a reprodus ştirea lui Scurtu, cași d. Adamescu. De altfel, 
în ediţia d-lui Bogdan-Duică, care reproduce fidel textele lui E- 
minescu de prin reviste, Nu mă înţelegi se cunoaşte că e repro- 
dus din Scurtu, şi nu din Albumul literar. In Albumul literar poezia 
are două părți separate printrun rind de puncte. Aşa e şi într'o 
ediţie Scurtu (ediţia Alcalay), cînd Scurtu sa ținut de Morţun. Dar 
la d. Bogdan-Duică, poezia nu are două părți, ci trei strofe, şi 
rindul de puncte nu există, —pentrucă Scurtu, în ediţia „Minerva“, 
după care s'a luat d. Bogdan-Duică, n'a mai respectat redacţia din 
Morţun (adică, indirect, din Album), ci a „corectat“ după manus- 
crisul din biblioteca Academiei. Şi cum în manuscris nu există rîndul 
de puncte (de altfel foarte necesar), nu a pus rîndul de puncte, şi 
nu l-a pus, deci, nici d. BogdanDuică. Dar s'a mai întimplat ceva. 

Partea primă a poeziei (şi în Album şi în manuscris) are 
opt versuri şi partea a doua şaisprezece versuri. Necesităţile tipo- 
grafice au făcut ca, la Scurtu, primele opt versuri din cele şaispre- 
zece ale părții a doua, să se isprăvească, din intimplare, în jo- 
sul paginii, iar celelalte opt să treacă în pagina următoare, Fiind 
în Scurtu, din cauze tipografice, partea a doua tăiată în opt 

lus opt,—adică încă de două ori opt, după cele opt versuri care 
ormează prima parte a poeziei—se pare că poezia ar avea trei 
strofe de cite opt versuri, şi nu două părți neegale (una de opt 
versuri şi cealaltă de şaisprezece versuri). Şi d. Bogdan-Duică a 
şi crezut că are de-aface cu trei strofe—şi Nu mă înţelegi din 
ediția sa a ceşit cu trei strofe, aşa incit: „Ca farmecul de care 
tu eşti împresurată“ (cu care Eminescu îşi compară iubirea pentru 
ea) e intro strofă, iar: „Ca setea cea eternă ce-o au după olaltă 
lumina de'ntunerez etc,“ (cu care îşi compară în continuare iubirea) 
e în altă strofă. 
gur că cetitorul se întreabă: Ce atita muncă pentru a 
şti dacă o poezie a fost publicată în 1879 sau în 18867 „Nu-i 
tot de Eminescu ?*. 

Chiar dacă nu ar fi vorba decit de stabilirea unui adevăr, 
de nevoia de a ști sigur, cînd scrii subt poezie „1879“ sau „1886“ 
că e 1879 sau 1886. şi încă munca nu ar fi cu totul inutilă. Dar 
e ceva mult mai important. Ba chiar, după noi, cu totul important. 

Mai ntăiu, această poezie nu e faimoasă. Desigur n'ar fi 


7 


| 


| 


za VIAȚA ROMINEASCĂ O O o 


putut-o scrie nimene altul decît Eminescu, dar față cu celelalte 
zii ale sale, e pe un plan inferior. E monotonă şi cam ternă. 
(Un critic estetic mă stringea de git anul trecut să-i spun dacă 
Nu mă tațelegi e mai frumoasă decit Venere şi Madonă, căci 
criticului estetic îi năzărise că eu cer suprimarea Venerei şi Ma- 
donei din ediţiile lui Eminescu! Nu i-am răspuns, căci... eram O- 
cupat cu descoperirea Albumului). e important să ştim dacă 
Eminescu a dat publicităţii această poezie monotonă în culmea 
carierei sale de poet, în 1879, sau cînd era degenerat, în 1886. 
Dacă a dat-o în 1879, nu avea, nedesminţit, gustul sigur, Dacă a 
dat-o în 1886, fiind degenerat, problema gustului lui nici nu se pune. 
In al doilea rînd} Eminescu devine recunoscut, ba chiar cu- 
noscut, mai ales după 1883, cînd se îmbolnăvește şi începe sgo- 
motul în jurul numelui lui; cind apar poeziile lui în volum, unde 
Maiorescu adună poeziile ingropate în Convorbiri şi mai adaogă 
douăzeci şi cinci de poezii, cele mai frumoase poezii lirice ale lui 
Eminescu; cînd venise vremea lui Eminescu, etc. Tinerimea devine 
eminesciană după această dată. La 1879, studențimea (caricaturi- 
zată în Rică Venturiano) era paşoptistă încă, iar Eminescu la 1879 
era ziaristul „reacţionar“ dela Timpul. Dacă însă studenţii i-au ce- 
rut o poezie pentru Albumul lor în 1879 (şi un Album are puţine 
pagini; acesta are treizeci şi două), înseamnă că trebue să ne 
schimbăm ideia asupra timpului cînd Eminescu a inceput să fie 
selectat, înseamnă că tinerimea era foarte eminesciană încă înainte 
de 1879,—căci studenţii cer colaborare la publicaţiile lor dela pro- 
fesori şi dela scriitorii iubiţi de ei. 
Aşa dar, acest „1879 sau 1886 ?* este în legătură cu problema 
gustului estetic al lui Eminescu şi a simțului său de autocritică, şi 
cu problema momentului cînd a început el să fie selectat de tine- 


"rime, adică de primul său public. 


Prin urmare stabilirea datei cind s'a publicat această poezie, şi 
ținînd seamă şi de locul unde s'a publicat, nu e fără interes, căci e 


„în legătură cu o problemă de estetică şi cu una de istorie literară. 


Cunoaşte cineva un Album—tot dela 15 Martie !—din 1879 ? 
Să ni-l facă cunoscut... 


- 
”. Dă 


Până aici am scris mereu că poeziile publicate în acest timp, 
au fost „publicate de Eminescu“, Am admis, aşa dar, upinia d-lor 
Adamescu şi Bogdan-Duică. Opinie din care urmează că d, Ada- 
mescu poate îndeplini cu conștiința împăcată dorința cetitorilor săi 
de a li se da Dalila—bine înțeles incomplectă—căci a fost publi- 
cată de Eminescu cu ştiinţa şi „voința“ lui, cași Sara pe deal, 
etc., pe care d. Adamescu le crede publicate cu această ştiinţă 
şi „voinţă“ a poetului. Opinie din care urmează că d. Bogdan-Duică 
trebue să renunţe, în ediția sa, la Dalila cea întreagă, pentrucă 
e postumă, rămasă în manuscrisele lui Eminescu, şi să o înlo- 


— 


EDIȚILE POEZIILOR LUI EMINESCU 215 


cuiască cu această Daiilă incomplectă, dar publicată de Eminescu 
dacă Eminescu a publicat însuşi poeziile di acest ie cum crede 
ra danDuică. lar cu privire la Nu mă înţelegi, şi d. Adamescu 
e o Saa u, role pe posne în ordinea cronologică a 
oe sahen mute, edițiile d-lor, la anul 1886, cînd 


Dar acum, ne punem noi întrebarea; Au fost 
Eminescu aceste poezii şi anume cu ştiinţa şi ri ca oa Na 
cumva au fost publicate fără voința şi ştiinţa lui—unele din 
ele, sau toate? Nu cumva, în contra opiniei d-lor Adamescu şi 
Bogdan-Duică, sînt postume şi aceste poezii, cum, tot în contra 
opiniei rasa am văzut că sint postume douăzeci şi una de poe- 
n iei ca întăia oară de Maiorescu în ediţia l-a din De- 
Poezii postume, publicate în timpul vieţii unui scriitor ? Orici 
poate face obiecţia, afară de d. Boga Dia care, cum oree 
in articolul trecut, consideră postume poeziile publicate fără știința 
şi voinţa lui Eminescu, aşa dar poeziile aflate de Maiorescu pela 
persoane particulare—numai cît d-sa crezind că aceste poezii de 
pe la persoane particulare fiind patru, şi nu douăzeci şi cinci, le-a 
socotit postume numai pe acele patru (două sonete şi două va- 
Te ae poeziei Mai am un singur dor). 
nt postume poeziile de care ne ocupăm în arti 
pa koras Să cercetăm cazul fiecăreia, i a 
amadeva.—D. A, C. Cuza (Kamadeva, Amintiri, î - 
mul Romtnesc literar, |, 7) spune în Iunie 1887 Henrietta Emi 
nescu chemă telegrafic pe Miron Pompiliu la Botoşani : „Mihaiu e în 
“ultimele momente“. Miron Pompiliu pleacă la Botoşani impreună 
„cu d. Cuza şi „găsesc pe Eminescu „intr'o stare de prostraţie de- 
săvirşită“ : „S'a uitat la noi fără a ne cunoaşte“. Inainte de ple- 
„care, ie d. Cuza, Henrietta i-a dat nişte manuscrise ale poe- 
“tului. „Pe bucăţi de hirtie proastă, mototolite, erau versuri scrise 
cu creionul, care deabia se mai puteau ceti şi, printre acelea, Ku- 
mafieva.— Transcriind imediat această poezie, pe care mai apoi am 
“trimes-o d-lui Iacob Negruzzi pentru Convorbiri, m'am dus în o- 
daia de alături, în care şedea poetul pe pat, şi i-am cetit-o, ui- 
tindu-mă la dinsul. intrun moment, privirea lui rătăcitoare s'a con- 
centrat: părea că-şi aduce aminte de ceva, de demult. A fost nu- 
mai o clipă, suficientă pentru a ne face să sperăm, dar fără ca să 
îi ape a-l însufleţi din starea automatică, în care l-am găsit“. 
e poate ceva mai fără ştiinţa şi „voinţa“ lui Em i 
publicarea poeziei Kamadeva ? Nu era E ca "i pre Se 
poate ceva mai postum decit Kamadeva ? 
îi re seed ipac poezie ar fi fost tradusă. Ar fi fost 
-oare inescu vinova poezia a apărut fără numele autorului 
«din care a tradus-o? Inchipuiţi-vă că poezia aceasta ar fi ae 


VIAȚA ROMINEASCĂ__ A 


—— 


` . - + Con- 
i i, găsindu-se printre hirtiile lui Eminescu, „ 
sirene pare Area cu iscălitura lui. Ar fi fost Eminescu 
zi ad Cuza spune că a mai găsit în aceleaşi hirtii ear 
nişte versuri traduse dintr'o „poezie pc ră re (e tar 
aceste versuri ar fi fost mai bune, că d. za și a hiire Se 
an ae pi D ing >j Per ph Fum bea cineva 
lagiator ? Dacă în locul d- akt P 
pralea h vázut că aceste "em sînt Bierg Ra mi ae z 
i fi publicat, ca poezie or minescu, 
Ae R încă e portar a COn poene = anar 
(căci e o simplă încercare) ar fi însem re za pater be 
i i sarbede ? Şi cînd cineva ar fi descoperit c 
ni setei ar fi urmat că Eminescu e un plagiator, şi un 
i ? * . 
maaan odati, se poate imagina o poezie publicată = ea 
ştiinţa şi „voinţa“ lui Eminescu, adică mai postumă, decit Kama mi 
D "Cuza a mai găsit în aceleași hirtii mototolite şi ace 
poezie (dau în parantez îndreptările făcute de Eminescu) : 


Eu te iubesc a mea lrenă (dulce Elenă) 
In a mea inimă te cresc, 

Tu suflet gingaş de sirenă, 

Cu al tău zimbet îngeresc. 


Imi place-a feţei tale jele (Plăcute-s zilele acele) 
Cînd te întimpin' ochii mei, 
O tu femee între stele, | 
O mindră stea între femei! 


în noaptea de tăcere $ 
eaa chibul tău raza (capul de copil) 
i plin de mingiere ; 
Si infiont E kais Maiu (Cu flori ca luna lui April). 


O vino iar, fermecătoare, 

Al vieţii mele scump odor, 
Ca s'aud gura ta de floare 
Şi la genunchii tăi să mor. 


D. Cuza a erai ahan cä „pecală aro ar pă pelien cerere 
mine de o lemece de acolo, ă 
gi semnat penibilă versificare 1 este probabil singura în 


1 Emines venise nu demult dela casa de nebuni din Mänèstires 


i i ui de „insână- 
după puţin timp inebuni din nou,—iar In interval 
rome pp s'a înamorat Ta scris poezia, era Intr o snu A „degenerare 
intelectuală şi etică“—cum numeşte anian see ae aa iditate N 


O tu femee intre stele, o mindră stea între femei"—sint.., piagiate din pro~ 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 277 
venţie poetică Cunoscută a lui Eminescu din aceşti şase ani, căci 
celelalte versuri, deci şi cele şase poezii, pe care le discutăm în 
acest articol, sint toate dinnainte de nebunie. (Dar această problemă 
a vom discuta mai tirziu), 

Să ne inchipuim că d. Cuza ar fi trimis şi această poezie la 
Convorbiri şi Convorbirile ar fi publicat-o. (Sieu e că cei care 
de vreo douazeci de ani publică tot felul de ciorne ale lui Emi- 
nescu, ar fi publicat-o). Dacă s'ar îi întimplat acest lucru, d. Bog- 
dan-Duică, conform metodei d-sale, ar fi tipărit această poezie în 
-ediția d-sale, ca poezie publicată cu ştiinţa şi voinţa lui Eminescu, 
în şir cu celelalte, dar tipărind această /renă că poezie dată de 
Eminescu, deci nepostumă, iar ca postume, la coadă, admirabilele 
sonete, ar fi suggerat cetitorului că Eminescu a ezitat să dea la 
tipar poeziile admirabile, dar a publicat pe /rena ! 

Şi dacă d, Bogdan-Duică socoate postume sonetele /ubind 
în taină şi Trecut-au anii, precum şi alte două poezii, pentrucă a- 
ceste patru poezii au fost publicate nu de Eminescu, ci de Maio- 
Tescu, care le-a găsit la unele persoane particulare —atunci pen- 
truce nu consideră d-sa ca postumă şi poezia Kamadeva? —, 

Kumadeva, şi ea, a fost tipărită fără ştiinţa şi „voința“ lui ! 
Eminescu, tot după un manuscris „dela o persoană particulară“, 
ba încă dela o persoană particulară, d. Cuza, care luase poezia 
dela o altă persoană particulară, Henrietta Eminescu, pe cind Emi- 
nescu era nebun la Botoşani. Deci, deocamdată, poezia Kamadeva 
e, cel puţin, tot atit de postumă caşi Trecut-au anii, caşi Iubind 
în taină, provenite dela tată particulare* etc., postume şi 
pentru d. Bogdan-Duică. Prin urmare d, Bogdan-Duică trebuia să 
treacă poezia Kamadeva printre postume, la urma volumului, să 

Dar poziile 7recut-au anii, Iubind în taină, etc., erau cel pu- 
ţin date de însuşi Eminescu la „persoane particulare*. Kamadeva 
însă, cum am văzut, n'a fost dată de Eminescu nimânui, l-a fost 
luată fără ştirea lui de Henrietta Eminescu şi de d. Cuza. Prin 
urmare Kumadeva e şi mai postumă decit cele patru, care sînt 
postume şi pentru d. Bogdan-Duică. Kamadeva e postumă la patrat, 
Ba încă, dacă ne gîndim că poeziile aflate de Maiorescu, „pela unele 
persoane particulare”, (şi deci socotite de d. Bogdan-Duică ca pos- 
tume) fiind date acelor persoane de însuși autorul, înseamnă că Emi- 
nescu le socotea bune, pe cînd, pe Kamadeva, nu se ştie dacă o consi- 
dera vrednică de dat la persoane particulare, adică dacă o socotea 
redactată definitiv, —atunci Kamadeva devine postumă la cub, Şi cu 
toate acestea d. Bogdan-Duică n'o trece printre postumele publicate 
(fără ştiinţa şi voinţa poetului), după manuscrise dela persoane particu- 
lare! Ce mai trebuia oare să se întimple cu Eminescu, pentruca pe 
zia aceasta să nu fie publicată de el, fără ştiinţa şi voinţa lui? Sà 
fie congelat într'o pivniţă, la cinci grade subt zero, ca acele ani- 

male cu care se experimentează acum întrun laborator din e si 

—0Ori d. Bogdan-Duică nu cunoaşte sau a uitat articolul d-lui Cuza ? 1 


1 Pentru starea lui Eminescu din acest timp, vezi şi Scrisorile Hen- 
sriettei Eminescu, din lunie, 1887, 


278 VIAŢA ROMINEASCĂ 
Se e ee U aae i 


* 


ănă la forma 
te oare această postumă dusă de Eminescu p E 
FI. voită de el? Nu apare postumitatea ei şi în redactare ? 
Dar să transcriem mai întăiu poezia: 


Cu durerile iubirii Apa 

Voind sufletu-mi să-l vindic, 

L-am chemat în somn pe Kama-—- 
Kamadeva zeul indic. 


El veni, copilul mindru, 
Călărind pe-un papagal, 
Avind zimbetul făţarnic 
Pe-a lui buze de coral. 


Aripi are, iar în tolbă-i 
El păstrează, ca săgeți, 
Numai flori înveninate 
Dela Gangele măreț. 


Puse-o floare-atunci în arcu-i, 
Mă lovi cu ea în piept, 

Şi de-atunci în orice noapte, 
Pling pe patul meu deştept. 


Cu săgeata-i otrăvită 
A venit ca să mă certe 
Fiul cerului albastru 
Şi-al iluziei deşerte. 


e bine formulată. Totuşi constatăm citeva neajunsuri.- 

Avind de ae să: un sentiment —și nu o realitate conni, 

căci în cazul acesta Eminescu e colorat şi ornat —el e zau: Me -- 

trebuințează numai cuvintul propriu, scrie că în PRO Ş, ai 

ca în toate poeziile pur subiective din faza ultimă. Trans ia i 

zìa aceasta în proză, şi veţi vedea că nu aveţi de paul 
nimic în construcţia frazelor şi că stilul se împacă pe 

a BO atrebi rea noastră nu este dacă această poezie e fru- 


adequarea 
paia Fin he 7 ere rar. eo mărgini la considerarea 


formei propriu zise. 
Prin conţinutul ei, prin natura stării afective exprimati în ea,. 


EDIȚULE POEZULOR LUI EMINESCU 29 


poezia aceasta trebue să fie scurtă, prin toate mijloacele de for- 
mă: prin numărul versurilor, prin lungimea lor și prin felul ritmului. 

Strofele sint puţine, sint mici, de cite patru versuri, versurile 
sînt scurte de şapte şi opt silabe, 

Ritmul e trohaic. Eminescu obişnueşte în opera sa cind versul 
iambic, cind pe cel trohaic, Şi nu la întîmplare, căci nimic nu este 
nedeterminat pe lumea aceasta. Versul trohaic e mai repede, mai 
alert, mai scurt decit versul iambic de acelaşi număr de silabe. 
Aşa dar, el corespunde cu un alt tempo sufletesc decit cel iambic. 


Voind sufletu-mi să-mi vindic 
sau 


L-am chemat în somn pe Kama 
sînt mai repezi, mai scurte decit versurile iambice: 


A fost odată ca'n poveşti 
sau 
Cu mine zilele-ţi adaogi 


deşi toate au acelaşi număr de silabe. 

Eminescu a întrebuințat în Kamadeva troheul, ritmul adequat 
conţinutului poeziei. 

Dar adequarea e dusă mai departe. 

Prima şi ultima strofă, au toate versurile de cîte opt silabe, 
deci sint mai întinse decit cele trei strofe din mijloc care au cite 
două versuri de şapte silabe şi cîte două versuri de opt silabe. 

Dar versurile de opt silabe au mai multă amploare, nu nu- 
mai din cauza cantităţii ci şi din cauză că se isprăvesc cu silabe 
neaccentuate, care lasă impresia de vag. Aşa dar prima şi ultima 
strofă, care au toate versurile de opt silabe, sînt, şi ele, mai ample 
decit cele care au şi versuri de şapte silabe. 


Dar strofele, prima şi ultima, care au toate versurile de opt 
silabe, au, din cauza aceasta, rime feminine; pe cînd strofele din 
mijloc, care au rima în versurile cele de şapte silabe, au rime 
masculine. Dar rima feminină dă o impresie de vag, pe cind cea 
masculină dă o impresie de categoric. Aşa încit şi natura rimei 
adaogă la impresia de amploare a strofei prime şi ultime, și la im- 
presia de scurtime şi categoric a strofelor din mijloc. 

Acum să băgăm de seamă că prima şi ultima strofă, mai în- 
tinse, mai ample—prin măsura versurilor şi prin rimele feminine --— 
cuprind un element mai rg pe continu : dorința de iubire in 
strofa primă, constatarea că nja se realizează în strofa ultimă. 
Pe cind cele trei strofe din mijloc, mai scurte, mai ,„ — prin 
măsura versurilor şi prin rimele masculine — cuprind ceva cate- 
goric, determinat: faptele zeului, care vine şi săgetează inima 
celui ce l-a chemat, 


250 VIAȚA ROMINEASCA —— 


Aşa dar, Eminescu a ales versul scurt şi anume trohaic, ca cel 
mai potrivit pentru conținut, — iar în acest vers a operat diferite 
variaţii pentru a reda diferenţele de conţinut ale strofelor. 

Să se mai observe că în primele strofe, Eminescu pune în 
rimă cuvintele special evocatoare : „indic“, „papagal“, „coral“, ca 
să le dea cea mai mare forță, pentru a da cît mai puternic im- 
presia de exotism, de indianism, pentru a sprijini cit mai mult pe 
„Kamadeva“, („Indianismul“ lui Kamadeva evocă budism, nirvana, 
strălucirea şi vanitatea iluziei, etc.). Să se observe şi sonoritatea 
cuvintelor cu care se isprăvesc versurile din prima strofă, care 
redau strigătul de chemare, „sunetul de goarnă“ al apelului făcut 
cătră zeul amorului. Să se observe şi oprirea asupra numelui sonor 
al zeului: „Kama — Kamadeva“. Il spune întăiu scurtat, îl spune 
apoi subt forma lungă, redă parcă insistența chemării. 

Insfirşit să se mai observe că primele două versuri, prin numărul 
cuvintelor, ne ocupă atenția timpul exact cit e nevoe ca ideia să 
persiste în mintea cetitorului. Trecind prea repede peste ideia din 
aceste versuri, fireşte nu am percepe-o, nu ar răsuna în noi. Dar 
oprindu-ne prea mult, ni s'ar pune problema psihologică indicată 
prin cele două versuri şi, intervenind gindirea analitică, poezia s'ar 
evapora. Ideia aceasta trebue să atingă conştiinţa noastră în trea- 
căt, trebue să n'o înțelegem discursiv, s'o simțim numai, să ne 
pună într'o stare afectivă provocată de noţiunile rapid trecătoare : 
durere, iubire, vindecare. Şi credem că ideia este exprimată de 
Eminescu prin astfel de cuvinte, prin atitea cuvinte, prin un așa 
raport între cuvinte, încit s'o percepem exact cum trebue şi în 
timpul exact necesar. 

Acum, bine înțeles că toată această „compoziţie“ s'a produs 
în capul lui Eminescu psihologic, firesc, şi nu logic. Logica a in- 
tervenit la urmă, la ameliorarea, mereu, în etape, a formei, (vezi 
variantele poeziei în manuscris). Logica a intervenit ca să realizeze 
exact poruncile subconştientului. 

Şi totuşi, poezia aceasta are citeva uşoare defecte de com- 
poziţie care, după noi, se datoresc faptului că Eminescu nu o du- 
sese până la forma definitiva, 

Cetiţi poezia sărind peste strofa a treia. Lipseşte atunci în- 
fățişarea lui Kamadeva, dar compoziția e mult mai logică, mai fi- 
rească, mai bună: „El veni* — „puse-o floare at în arcu-i*. 
Cetind însă poezia cu toate strofele, deci şi cu a treia, e drept că 
aflăm atributele lui Kamadeva printre care şi cel esenţial, că are 
săgeți înveninate, dar strofa a patra, cu acel atunci raportat la veni 
din strofa a doua, e prea departe de strofa a doua. Cuvintul atunci, 
în raportarea lui la strofa a doua, trebue să sară peste strofa a 
treia. Aşa dar, strofa a treia e parentetică, şi pentru claritate ar 
trebui pusă în parantez. 

Dar Eminescu nu obişnuia asemenea slăbiciuni de companas 

in manuscrisele poeziilor lui se vede munca de a da strol or- 
dinea cea mai firească, cea mai logică, mutind mereu strofele, 
acomodindu-le cind le muta, etc. 


wi 


—— EDIȚIILE POEZULOR IUL EMINESCU æi 


Aceasta ne face să credem că i 
poezia Kamadeva 
definitiv redactatä, că el ar mai fi lucrat la ea. Apoi să se ra 
serve că în strofa a patra (în strofa care incepe cu „Puse-atunci,..*) 
găsim din nou un atunci în versul al treilea („Şi de-atunci in 
orice noapte"). Această repetare a unui cuvint esenţial, cum e 
acest atunci în condiţiile de faţă, în aceiaşi strofă, n'ar fi lăsat'o 
para pami în Taben pue ar fi fost sănătos şi ar fi publicat 
eziile definiti 
e. poe sd arh efinitive el nu dă dovezi de o astfel de 
Dar dacă întrun studiu despre Eminescu 
în „ Cineva ar da, ca 
exemple de slăbiciune, consecuţia defectuoasă a strofelor din Kama- 
deva, ori repetarea cuvintelor, şi ar ținea seamă de neajunsurile 
er a e a Speta talentului lui de artist, ar face o gre- 
d „Hedreptate, pentrucă zia aceasta m'a f ic 
„Ştiinţa şi voinţa” lui = pacii dp akasia 
In legătură cu această ultimă idee, şi ca legă - 

i E gătură cu cele ce 
urmează, să nu trecem peste istoria publicării acestei poezii, fără 
a trage concluzia că, în vremea aceasta, se putea face orice cu 
poeziile şi cu numele lui Eminescu, Noroc că d. Cuza a făcut o 
faptă bună. Dar nu toți au făcut tot aşa. 


„La Steaua. — Stabilirea postumităţii sau nepostumităţii acestei 
poezii are o şi mai mare importanţă decit a celorlalte poezii publicate 
după îmbolnăvirea lui Eminescu, afară de Sonetul Veneţiei şi 
Somnoroase păsărele, care, cași La Steaua, sint inspirate din 
poeţi străini, fără ca acest lucru sā fie declarat cînd au fost 
publicate. 

Despre Sonetul Veneţiei şi Somnoroase păsărele am vorbit 
în articolul trecut, cind am arătat că, fiind publicate (de Maiorescu) 
fără „Ştiinţa şi voința“ poetului, Eminescu nu a avut cum spune 
că aceste poezii sint imitate. 

Gon arăta că şi La Steaua, imitată (orice-ar zice Ghiţă Pop, 
vezi Convorbiri literare, 1896, p. 46) după Gottfried Keller, este 
tot postumă. Dar după cum Eminescu ar fi arătat izvorul, dacă ar 
fi publicat el Sonetul Veneţiei, căci în manuscrisele sale a scris: 
„imitație după Cerri", tot aşa ar fi arătat şiizvorul poeziei La 
Steaua, căci el, cit a fost teafăr, n'a iscălit nimic ca al său, care 
să nu e oriona. (nat im, oastei a ră „după N. Lenati") 

eaua a fost publicată în Convorbiri literare în 
de 1 Decembrie 1886. ý an 

Dar încă dela 9 Noembrie 1886 Eminescu este la Casa de 
nebuni dela Mănăstirea Neamţului. Actul medical, în care doi doctori 
din laşi, în urma cercetării bolnavului la „arestul preventiv“, opi- 
nează pentru internare, „starea lui fiind periculoasă atit pentru so- 
„cietate cit și pentru el", e din 6 Noembrie 1886. 


282 VIAŢA ROMINEASCĂ 


De cînd înebunise din nou Eminescu? Adică de cînd trecuse 
din starea de luciditate (din starea numai de „degenerare intelec- 
tuală şi etică“, cum am văzut că numeşte Maiorescu perioadele lui 
de „însănătoşare“) în starea de nebunie? 

Intro scrisoare din Maiu 1886, cu şapte luni înainte de in- 
ternarea poetului în Casa de nebuni şi opt luni înainte de publi- 
carea acestei poezii, Miron Pompiliu arată lui Maiorescu starea 
gravă la care ajunsese din nou Eminescu: Spărgea cu băţul „oalele 
de pe ziduri“, era dus de rindaşi şi sergenți de stradă la poliţie, 
era spaima femeilor (le apuca pe stradă de turnură), îşi însuşea 
banii bibliotecei, unde era pus funcţionar ca să aibă cu ce trăi, 
—dela o vreme nici nu mai dădea pela bibliotecă—cerea parale dela- 
persoane, pe care le-a văzut numai odată sau de două ori. 1 

Poezia La Steaua, apărută în nr. de Decembrie al Convor- 
birilor literare, a trebuit să fie trimisă la redacţie în Noembrie, cei 
mai devreme la sfirşitul lui Octombrie. Dar în Noembrie Eminescu 
era nebun la Mănăstirea Neamţului, iar în Octombrie şi mai înainte 
de Octombrie era în starea descrisă mai sus, care, la urmă, l-a 
dus la arest şi la Casa de nebuni. 

Să admitem că poezia a trimis'o la București, la Convorbiri 
literare, însuşi Eminescu, — acest Eminescu. Se poate spune, chiar 
în acest caz, că La Steaua a fost publicată „cu știința şi voința“ 
lui Eminescu ? Cu ştiinţa şi voința omului, pe care ne-am deprins 
noi să-l numim „Eminescu“? Acesta de acum nu mai era Eminescu, 
ci altcineva. Mai ţinea el minte că La Steaua (scrisă inainte de 
nebunie) e inspirată de Gottfried Keller? Şi chiar dacă ar fi ţinut 
minte,— „degeneratul etic“, care fura banii dela bibliotecă, ar fi 
avut scrupulul s'o spună? 

Cind „a scos“ la Bucureşti „Fintina Blanduziei“ în 1888, 
adică atunci cînd o sumă de scribi mărunți l-au amestecat într'o 
publicaţie a lor, improvizindu-l în director al revistei (căci numele 
jui era glorios), Eminescu „a scris“ articolul prim al n-rului 1, tra- 
ducînd pagini din introducerea „Minciunilor convenţionale“ ale lui 
Max Nordau, şi dindu-le drept ale sale. Şi doar atunci Eminescu. 
era în una din cele mai bune epoci de „insănătoşare“, aşa încit. 
junimiştii sperau că poetul e salvat. 

Dar cu toată „insănătoşarea'“i, el era tot „degenerat intelectual 
şi etic“. - 

Actul plagierii, la acest om de o corectitudine şi de o mîndrie 
intelectuală fără asemănare altădată, presupune o cumplită „dege- 
nerare etică“. Actul de a plagia pe un scriitor atit de opus gîndirii 
sale de altădată, presupune o cumplită „degenerare intelectuală“, 
Actul de a plagia dintr'o carte răspîndită şi cetită atunci la noica 
astăzi operele d-lor Sadoveanu, Rebreanu ori lone! Teodoreanu, — 


1 Unul din corifeii Junimii mi-a mărturisit cindva că, întilnintiu-l după 
e lungă despărțire, cel întăiu cuvint al lui Eminescu, atit de mindru altădată. 
fost, încă dela cîțiva pași, —cu minile întinse: „dă-mi bani, dă-mi bani!” 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 283 


i aceasta— presupune o cumplită „degenerare intelectuală“. 
(Chiar întovărăşirea lui cu x şi y la o revistă, cind Convorbirile 
existau, ce dovedeşte ?) 1 

Dar este cineva care să simtă că Eminescu a fost atunciun 
plagiator ? Scade, din cauza acestui „plagiat“, stima și admiraţia 
cuiva pentru Eminescu ? Fireşte că nu, căci toată lumea înţelege 
că cel care a plagiat, n'a „plagiat“, căci plagiatul presupune con- 
ştiență, responsabilitate, etc., — că cel care a plagiat nu era Emi- 
nescu, ci altcineva, care mai purta încă acest nume, 

Dacă ar fi o lege împotriva plagiatului, s'ar fi găsit judecă- 
tori pe lume să-l condamne ? 

„Plagiatul“ acesta, departe de a avea vre-o semnificaţie pen- 
tru definirea a ceiace noi numim Eminescu, este numai un simptom 
al bolii lui, aşa dar incă o dovadă că atunci cînd era „însânăto- 
şat“, el era, cum zice Maiorescu, „degenerat în forma lui etică și 
intelectuală“. 

Apoi dacă nu e un plagiat publicarea paginilor luate atunci 
din Max Nordau, luate cind era intro epocă de „insănătoşare“, 
să fie oare un plagiat publicarea, cînd sra nebun, a unei poezii 
inspirată cu ani în urmă de Gottfried Keller ? 

Pănă aici am admis că însuşi Eminescua publicat La Steaua. 
Dar ovare în timpul acela de nebunie să fi trimes el singur la Con- 
vorbiri literare poezia pe care O avea demult redactată definitiv ? 

In vara acelui an, — 1886 — Eminescu a fost dus la băile 
dela Repedea, lingă lași. Acolo — ştiu din informaţii particulare — 
Eminescu era mai liniştit, dar în schimb într'o stare de mare 
prostraţie. Medicul curant, ca să-şi dea seamă mai bine de starea 
lui, i-a spus într'o sară să facă o poezie. Eminescua adus adoua 
zi La Steaua. Nu ştiu ce concluzii a tras medicul, Nu ştiu dacă 
nu cumva şi-a închipuit că Eminescu a scris poezia atunci. Şi nu 
l-o fi încurcat cu totul faptul acesta. Ceiace este sigur, e că toţi 
din staţia aceia balneară au cunoscut poezia. Tot atunci Eminescu 
a scris această poezie în albumul D-nei Riria, pe atunci tînără fată. 

Fireşte că apoi La Steaua a ajuns cunoscută de tot Iașul, 
plin pe-atunci de junimişti. Şi dacă d. Cuza, găsind Kamadeva la 
sora lui Eminescu, a trimis'o la Convorbiri literare, apoi un juni- 
mist sau altul nu era să trimită La Steaua la Convorbiri literare ? 

Aceasta este o ipoteză — de care dealtfel n'am ncvoe, căci 

ar fi dat publicităţii La Steaua, Eminescu sau altcineva, 

i era nebun de multă vreme cind s'a publicat La Steaua, 

şi nu poate fi vorba de publicarea ei „cu ştiinţa şi voința“ aceluia 
care e pentru noi Eminescă. 

lar faptul pe care l-am explicat prin boală, că poezia nu e 
însoțită de declaraţia că e inspirată de ried Keller, il aduc a- 


1 Dar oare şi-a dat el seamă că plagiază, cind „a plagiat”? Vreau să 


că acum, era degenerat, îşi dădea seamă bine de calificarea actalui, 
cind cemitea delictul ? 


254 VIAŢA ROMINEASCA 


cum, întorcind argumentul (acum am dreptul s'o fac !) ca o dovadă 
mai mult că La Steaua e postumă. Dacă Eminescu n'ar fi publi- 
cat Luceafărul înainte de boală, dacă l-ar fi păstrat în lada sau 
în buzunarul său şi s'ar fi publicat acum, Luceafărul ar fi pos- 
tum. Dar nefiind inspirat de nimeni, postumitatea lui ar fi rămas 
să fie probată numai prin argumentul medical. Postumitatea poeziei 
La Steaua mai beneficiază de un argument: de însăşi „plagiarea“ ei. 

(Cei care în ediţiile lor deosebesc poeziile lui Eminescu în 
postume şi nepostume, trebue să treacă La Steaua printre postume) 

„Plagiatul“ poeziei La Steaua, dar mai ales acela al „Min- 
ciunilor convenționale“ ale lui Max Nordau, cînd nu era nebun, 
ci numai „degenerat intelectual şi etic“, pune la îndaială, a priori, 
existența ştiinţei şi voinţei lui Eminescu la publicarea celorlalte 
poezii apărute în acest timp în diferite publicaţi. 1 

Cu celelalte poezii mă voiu ocupa în alt număr. 


G. Ibrăileanu 


Fost scriptum. — După ce am scris acest articol, am luat 
cunoştinţă de o nouă ediţie („Cartea Rominească“) a d-lui Ada- 
mescu. Nu ştiu cind a apărut această ediţie, căci nu este datată. 
Cred că de curind. 

D. Adamescu zice în prefață: „Va să zică în 1888, la în- 
trebarea lui Maiorescu, dacă voeşte a mai adăoga vre-o poezie în 
ediția 3-a, (Eminescu) răspunde că nu are. Va să zică el este 
mulțumit cu cit publicase Maiorescu în ediţia l-a şi I-a şi — 
trebue să adăogăm — cu cele ce a publicat şi V. G. Morțun în 
culegereu de versuri şi proză. — Tocmai acestea formează mate- 
rialul Torac de faţă (adică a ediţiei celei nouă a d-lui Ada- 
mescu)“. 

Dacă „tocmai aceste poezii*, — de care Eminescu era mulţumit, 
adică poeziile din ediţia Maiorescu şi ediția Morţun,— „formează mate- 
rialul* ediţiei d-lui Adamescu, atunci pentru ce d-sa nu a pus in 
ediția d-sale Dalila cea necomplectă, care se află în ediția lui 
Morţun ? Ori d-sa ma văzut că în ediția Morţun e şi Dalila? 

Şi mai departe. Dacă ediţia d-sale conţine şi „materialul“ din 


1. Intrebuințez cuvintul „plagiat“ tru uşurinţa discuţiei. Dar, indi- 
ferent de starea lui Eminescu, este La Steaua un plagiat? Traducerea, — dacă 
cuvintul nu e impropriu, căci este o refacere, se poate zice o transfigurare, — 
e atit de minunată, atit de „creaţie“, incit ți de ajuns numai această La 
Steaua pentru a face neuitat pe „traducătorul“ Asemenca „traduceri a- 
rată şi mai bine geniul artistic al unui poet, e mai greu să găseşti forma 
ideală pentru ideia altuia decit pentru a ta. (La steaua este redactată per- 
fect). Adaog că poezia e a lui Gottfried Keller numai prin ultima strotă, și 
aceia transformată chiar ca idee, căci în celelalte e vorba de o banala cu- 
nostință de astronomie, utilizată de toată lumea. Ca să fim mai i, e 
a hui fried Keller prin raportul primelor strofe cu ultima. Şi mai 

este impresia tuturora; d. Ortiz a îndrăznit s'o spună Italienilor, dindu-le 
„ambele texte—că poezia lui Eminescu este mult superioară poeziei imitate, 
„a toate traducerile” lui Eminescu, 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 285 


ediţia Morţun, de care, cum zice d-sa, Eminescu era „mulţumit“ 
atunci pentruce d-sa nu a pus în ediţia d-sale poeziile Vi 
Stelele'n cer din ediţia Morţun ? Pentruce a privat pe cetitori mai 
ales de admirabila Stelele'n cer? Şi dacă Eminescu era „mulţumit 
cu cît au pus* Maiorescu şi Morţun, şi nu voia mai mult (conclu- 
za e a d-lui Adamescu), atunci pentruce d-sa a pus în ediţia sa 
adolescentele La moartea lui Aron Pumnul şi La moartea principelui 
Știrbey, care nu sînt nici în ediţia Maiorescu, nici în ediţia Morţun ? 

rin urmare d. Adamescu declară că respectă voinţa expri- 
mată de scrisoarea lui Eminescu, dar nu se ține de cuvint. 

_____Să apărăm noi pe d. Adamescu de d. Adamescu şi să-l jus- 
tificăm că mi a pus Dalila, Viaţa şi Stelele'n cer, 

N De ediţia lui Morţun, Eminescu nu putea fi nici „mulţurmit*, 
nici „nemulţumit“, pentrucă Eminescu, „degenerat“, nici nu ştia ce 
avea să conţină acea ediție. N'a văzut d. Adamescu, chiar in 
scrisoarea lui Eminescu pe care o citează, că el credea că Mor- 
tun îi pregăteşte o altă ediție a poeziilor? (Pe cind Morţun îi 
pregătea o ediţie a prozei, plus. citeva poezii neexistente în ediţia 
poeziilor !). Apoi, dacă d. Adamescu a cetit scrisorile Henriettei cătrà 
Cornelia Emilian, n'a văzut şi mai clar că Eminescu uitase ce-i 
scrisese Morţun că are de gînd să pună în ediţie ? (Un autor care 
uită în citeva zile ce volum al său e pe cale de a fi editat, cind 
nu putea fi vorba de cit numai de două, unul de versuri, deja 
editat, altul de proză până atunci neapărut pe lume, e degenerat 
şi vorbele lui nu pot constitui vre-un argument). I| apăr pe d. Ada- 
mescu, cäci, altfel, d. Adamescu nu şi-a făcut datoria conform 
principiului său şi declaraţiei sale de mai sus — de a da cetitorilor 
săi conținutul ediţiei Morţun, deci şi Dalila, Viaţa şi Stelele'n cer. 

Dar să mergem mai departe cu apărarea d-lui Adamescu de 
d. Adamescu. 

„Ediţia Morţun a apărut după moartea lui Eminescu, conţininii 
poezii publicate in „Fintina Blanduziei“ după moartea lui Emi- 
nescu, şi anume: Viața şi Stelele'n cer. Cum putea fi Eminescu 
„mulţumit“ în 1888 că Morţun a pus în ediţia din 7890 aceste 
poezii, publicate abia în 1859, după ce el murise ? In 1888 Morţun nici 
nu cunoştea aceste două poezii, căci ele zăceau întrun Notes al 
lui Eminescu, găsit după moartea lui. Eminescu nu le dăduse 
lui Morţun, căci Morţun spune unde „le-a găsit“: în Fintina 
Blanduzitei. 

Trecind la altă ordine de idei, constatăm că în noua ediţie, d. 
Adamescu repetă toate greşelile din cea trecută, afară de una pe 
care, cum vom vedea, o repară, dar greşind altfel. 

D. Adamescu pune din nou Mortua est printre poeziile dela 
1866, fiindcă (crede d-sa) e „scrisă“ atunci. Mortua est, pe care 
o pune d. Adamescu în ediţia sa, nu e scrisă la 1866! La 1866 
e scrisă alta, din care, aşa cum e scrisă atunci, ma rămas decit 


„0 strofă. Spunind că Mortua est din ediția sa e scrisă la 1866, 
publicul e indus în eroare asupra posibilităţilor talentului lui Emi- 


256 VIAŢA ROMINEASCĂ 


nescu cel de şaisprezece ani. Un critic literar, luindu-se după d. 
Adamescu, ar face enorme greşeli asupra evoluției talentului şi 
limbii lui Eminescu, asupra precocităţii lui, etc. Criticul ar constata 
un curios regres al lui Eminescu dela 1866 până ia 1869 — şi 
chiar pănă la 1871, căci adevărata Mortua est, falş datată de d. 
Adamescu „1866“, e „scrisă“ mai corect chiar decit Egipetul. 
Afară de asta, dacă d-sa ţine să arate data compunerii (nu 


sante, de idä că Sara pe deal nu e din 1885, cînd s'a publicat, 
ci din 1871! 

Dar d. Adamescu reproduce numai datările întimplătoare ale 
lui Scurtu. 

Cu privire însă la Mortua est, Scurtu nu are nici o vină, căci 
el nu spune că această „Mortua est” e „scrisă“ la 1866, ci nişte 
variante inferioare, încercări de „Mortua est“. Acest lucru nu l-a 
băgat de seamă d. Adamescu. 

Ce vină are Eminescu să fie tratat cu așa neglijenţă, dău- 
nâtoare operei lui? 

Pe urmă, d. Adamescu declară iarăşi că douăzeci şi una de 
poezii, (publicate întâiu în 1883 în ediţia | Maiorescu,) sint „pu- 

blicate întăiu“ în Convorbiri din 1884, de Eminescu. aici re- 
zultă şi „plagiatul“ lui Eminescu, pentrucă, numai dacă spui că 
aceste poezii, printre care Sonetul Veneţiei şi Somnoroase păsărele, 
au fost publicate întăiu în ediția |, şi adaogi că au fost publicate 
fără „ştiinţa şi voința“ lui Eminescu, numai atunci Eminescu nu 
mai e „plagiator“. De aici mai rezultă şi o postură ridicolă a lui 
Eminescu cu privire la Mai am un singur dor. E destul de deli- 
cată situaţia unui om matur, cînd publică o poezie, în care spune 
cum vrea să fie îngropat. Dar încă atunci cînd, cum reese din ediţia 
d-lui Adamescu (caşi dina d-lui Bogdan-Duică), poetul a trimes 
Convurbirilor în Februarie o poezie, în care cere cum să fie în- 
gropat, apoi, în Martie, a trimes la Familia aceiaşi poezie... 
remaniată şi a mai dat şi unor persoane particulare aceiaşi poezie, 
remaniată din nou în două feluri! Se poate ceva mai ridicol? De 
fapt Eminescu n'a publicat niciuna din aceste poezii de moarte. 
Le-a găsit Maiorescu, le-a publicat, fără „ştiinţa“ lui Eminescu, pe 
toate, în ediţia Socec, din care au reprodus şi Convorbirile şi Fa- 
milia, D-nii Adamescu şi Bogdan-Duică, crezînd că le-a trimes E- 
minescu ba la Convorbiri, ba la Familia, ba la amici, le îm- 
prăştie prin tot volumul domniilor lor, cu date deosebite şi loc de 
publicare deosebit, şi — Eminescu iese un personagiu ridicol, care 
dădea repetate manifeste cătră țară, că vrea să fie ingropat la 
marginea mării cu un teiu la cap! 

O problemă complicată o prezintă, în ediţiile d-lui Adamescu, 
sonetele lubind în taină, Trecut-au anii şi două variante ale po- 
eziei Mai am un singur dor. In ediţia primă, nu le punea, pen- 
“trucă le socotea postume. 


EDIȚILE POEZIILOR LUI EMINESCU 287 


In articolul de-acum un an, credeam că le socoal 

ăn, te postume, 
pentrucă, caşi d. Bogdan-Duică, crede că numai ele au fost port 
nate de Maiorescu de pe la „persoane particulare“, şi deci nepu- 
blicate de Eminescu. Dar acum constat că d. Adamescu n'a văzul 
ediția | Maiorescu niciodată. Şi de aceia sint convins că le crede 
postume, pentrucă luindu-le din Scurtu, în care ele n'au dedesubt 
însemnarea locului unde au fost publicate, ci numai anul ipotetic 
al compunerii lor, d. Adamescu a crezut că Scurtu le-a reprodus din 
manuscrise, şi deci sint postume.. 


Acum d. Adamescu le pune în ediţia sa, dar zice că 

publicate pA 1885 în editia I Maiorescu. Dar aceste. paine poti i 
icate în ediţia I. Şi i, i 
mihe aeih meant ţi Şi apoi, fireşte, în toate ediţiile, pănă 

Dar însfirşit, pentruce le pune d. Adamescu în ediția cea 

l ' : ac 
nouă ? Pentruce aceste poezii nu mai sint acum postume ? D. Ada- 
mescu nu spune deadreptul pentruce. Spune cam pe înconjur: 
Pentrucă, atunci cind au fost publicate, „trăia poetul“. Dar că 
„trăia poetul“ pe-atunci — nu ştia d. Adamescu şi cind a alcătuit ediţia 
pă pi ? a iz le considera pe vremea aceia postume? Dar 

publicat Dalila, nu „trăia z E 
po old ra U y poetul“ ? Pentruce mo pme je 
E clar că d. Adamescu nu ştia, la prima sa ediţie, că ace 
4% Fi . a - ste 
patru poezii au fost tipărite, căci nu văzuse încă nici pb a l-a 
Maiorescu. Credea că le-a publicat Scurtu după manuscrise. 

Dar, în sfîrşit, să analizăm noua teorie a d-lui Adamescu. 

Şi dacă Eminescu „trăia“, cînd au fost publicate aceste poezii ? 
Urmează că le-a publicat Eminescu? Căci doar le-a publicat Maio- 
rescu. Ba încă urmează poate că le-a publicat Eminescu „cu voința“ 
sa, condiție pe care o cere chiar d. Adamescu? In publicarea 
acestor poezii voinţa lui Eminescu sa amestecat tot atit cit şi 
az ză ja Adamescu sau a mea. Eminescu „träia* şi cind s'a 
es pci amadeva. Insecamnă că el a voit publicarea poeziei a- 

Atunci unde găseşte d. Adamescu exprimarea „volnții” lui 
sar pentru publicarea celor patru poeni ? Po 

„În acel „trăia“ 2 Vrea d. Adamescu să spună că Emin 
asistind la publicarea edițiilor Maiorescu şi... Morţun, fără pr E 
testeze, fără să le impiedece,—a aprobat acele ediţii, s'a arătat mul- 
tumit de eie,—că poeziile sint publicate cu voința lui... retroactivă ? 

Ştie d. Adamescu ce-ar urma de aici? (Pentru scurtarea tex- 
tului, voiu numi „Eminescu“ pe omul sănătos, întreg la minte, 
reg ca ra avea adică pe. plaga poeziilor—şi „eminescu“ 

erat, iresponsabil, „pla ha i 
po ela a p plagiatorul“ lui Nordau, adică 

„Ar urma că eminescu era mulţumit şi de unele poezii din 
ediţia Maiorescu, care lui Eminescu nu-i plăceau şi pe ne Emi- 
nescu voia să le „Suprime“ cind era să-şi scoată poeziile în volum. 


258 VIAŢA ROMINEASCĂ 


(Vezi: Maiorescu, Critice, articolul despre Eminescu). Ar urma că 
eminescu nu mai avea nimic de îndreptat în foarte multele poezii, 
pe care Eminescu, „cel mai aspru critic al operei sale“, vota să le 
indrepte. (Vezi acelaşi articol al lui Maiorescu. Vezi şi prefața dela 
ediția | Maiorescu, reprodusă în toate ediţiile ulterioare). Ar urma 
că eminescu era mulţumit de greşelile tinereşti ale lui Eminescu ca, 
de pildă, „Şale trestiilor foşnet”, „Ş'ale preoţilor cîntec“ etc., etc., 
etc, de care Eminescu desigur că nu era mulțumit. Ar urma (ca 
să dau un singur exemplu), că eminescu era mulțumit că versul lui 
Eminescu: „Poporul loc îi face tăcut şi umilit”, zeţuit greşit în 
Convorbiri: „Poporul lor îi face tăcut şi umilit“, a ajuns, corectat 
de Maiorescu: ! „Poporul lui îl face tăcut şi umilit“! Ar urma, cu 
alte cuvinte, că eminescu, perfid, e mulțumit că se atribue lui 
Eminescu un vers care spune nu numai contrariul decit ceiace a 
voit Eminescu, dar chiar o inepţie. 2 Ar urma că eminescu era 
mulțumit că sonetul Veneţiei şi Somnoroase păsărele din ediția 
Maiorescu, şi Lu Steaua din ediţia Morţun, n'au indicaţia că sînt 
imitate după scriitori străini,—mulţumit, probabil, pentrucă eminescu 
spera că cineva va descoperi izvoarele şi-l va taxa de plagiator 
pe Eminescu. Ar urma că eminescu era mulțumit că Morţun a dez- 
gropat poeziile de adolescenţă ale lui Eminescu, pe care acesta din 
urmă nu le-ar fi desgropat,—de oarece nu-i plăceau şi voia să su- 
prime chiar poezii de mai tirziu, „eminesciane“, nu imitate după 
Alecsandri, Bolintineanu—ca un băiat între şaisprezece şi nouăspre- 
zece ani ce era, cind a compus acele poezii, (Şapei ce poet işi pu- 
blică în volum versuri dela şaisprezece ani ?) 


„Mulţumirea“ aceasta e una din cele mai eloquente dovezi de 
depgenerarea lui Eminescu, de absența „voinţei“ lui la publicarea edi- 
iilor din acest timp, — dovada cea mai eloquentă de postumitatea 
poeziilor publicate în vremea aceasta de cătră editori ori alte 
persoane. 

De „multumirea“ aceasta doar m'am folosit şi eu in articolul 
de acum un an, ca încă de o dovadă a degenerării lui Eminescu 
şi, deci, a postumităţii poeziilor publicate după 1 Numai cit 
cuvîntul mulțumire e impropriu. Cuvintul adevărat" absența, in= 
existența lui Eminescu ca autor al poeziilor lui, 

Cum își explică oare d. Adamescu faptul că prefața lui Ma- 
iorescu dela ediţia l-a, în care el vorbeşte de „indreptările ce (E- 
minescu) avea de gind să le facă“ în multe poezii şi în care 
Maiorescu adaogă: „totuşi am publicat și aceste poezii“ — cum îşi 
explică d. Adamescu că această prefaţă în care se vorbeşte ca de 
un mort, a fost reprodusă exact, trăind încă Eminescu, în alte 
două ediții? 


1 DE ae după Maiorescu, de toţi editorii. 

2 Eminescu spune că poporul e umilit, cind trece Cezarul, Versul re- 
zultat din greșeli de tipar și din corectări de greșeli spune că Cezarul glorios 
e umilit de prezența poporului — şi eminescu nu mai poate de mulțumire! 


EDIȚIILE POEZULOR LUI EMINESCU 289 


Cum îşi explică d-sa (şi toţi editorii) că dela ediţia | şi pănă 
la ediţia III, nu există nicio schimbare,—nici un semn de voinţa, 
de prezența, de existenţa lui Eminescu? Cum îşi explică d-sa fap- 
tul că în tot acest timp Eminescu n'a rugat pe Maiorescu să 
schimbe macar o singură greşală de text, de limbă, cel puţin dintre 
acele care-i strică înțelesul poeziilor ? (Şi sint multe de tot aceste 
greşeli) — el, care avusese de gind să-şi refacă o mulțime de 

, şi pe unele să le suprime ? 

u vede d. Adamescu că Eminescu „trăia“, dar nu mal exista ? 
_Îmdărătnicia aceasta de a nu recunoaşte postumitatea poeziilor 
poras după 1883, este un act duşmănos împotriva lui Eminescu. 
ă aceste poezii nu sînt postume, dacă publicarea lor este fä- 
cută cu voința lui Eminescu, ba încă a adevăratului Eminescu, a- 
tunci Eminescu este un poet care la maturitate publică versuri cu 
„Ş'ale preoţilor cîntec“ ; un poet care are mania autoflagelaţiei şi-şi 
strică versurile vechi, transformîndu-le în inepţii; un poet care 
imită fără să spună, adică un plagiator; etc.-ete. 

Dar Eminescu nu trebue să iasă plagiator, inept şi la matu- 
ritate, cu limba şi forma pline de greşelile unui începător ce se 
luptă cu forma şi cu limba —nu trebue să iasă un imbecil, nu- 
mai fimdcă noi nu c textele, nu ştim să le interpretăm 
pe cele pe care din intimplare le cunoaştem, ori pentrucă nu ne 
lasă „ambiţia” să recunoaștem că am greşit, 

Eminescu merită mai multă muncă, mai multă atenţie și mai 
puţină tenacitate în „ambiția“ de a arăta că nu am greşit. 

„Ambiţie“ în dauna gloriei lui Eminescu şi mai ales a nu- 
melui lui de om cinstit?! 

„N'am nimic cu editorii lui Eminescu, D. Adamescu în de- 
osebi este un om foarte simpatic şi nu fără merite în publicistica 
noastră. Dar aceste articole nu pot să nu aibă un caracter po- 
lemic. Mă simt dator să răstorn toate injghebările falşe, dăunătoare 

riei şi amintirii lui Eminescu. 4 
ui F dacă greşesc undeva în privința faptelor saua deducţiilor, 
voiu fi fericit cînd mă va corecta cineva, căci lucrul principal este 
restabilirea, măcar aproximativă, a adevărului despre Eminescu, şi 
nu persoanele noastre. a: 


Cronica literară 


— Consumare şi producere.—Muzica viitorului — 


In cronica din numărul trecut spuneam că un popor nu poate 
produce în literatură decit ceiace-i permite, s'ar putea spune celace-i 
pune la îndămină sufletul său, condiţionat de stadiul social, poli- 
tic, cultural, literar, la care a ajuns.—şi bine înţeles de psihologia 
specifică a acelui popor, care stărue ca factor comun subt toate 
transformările sociale şi culturale. 

Cineva mă întreabă: Dacă literatura exprimă sufletul unui 
popor dintr'un anumit stadiu al evoluţiei sale, atunci cum se face 
că un Romin poate gusta scriitori francezi, englezi, scandinavi, ruşi, 
ete ? Dacă literaturile acelor popoare exprimă alt suflet şi altă e- 
voluţie a speciei, şi dacă totuşi le guşti în toată puterea cuvintu- 
lui, — faptul acesta nu contrazice opinia d-tale? Nu ple- 
dează în favoarea unei uniformităţi sufleteşti, — în orice caz nu 
pledează împotriva imposibilității, pentru noi, de a crea (dacă avem 
talente), o literatură în genul Proust, Anatole France, Baude- 
laire, etc. ? 

La aceasta voiu răspunde că sint foarte mulți oameni cărora 
le place Iliada, dar e sigur că în genul acesta nu poate scrie 
nimene, căci „epopeea este un gen al trecutului”, „moderni nu 
mai pot crea epopee“, „epopeea este un gen mori“, cum spune 
orice manual de tică, 

Şi tot aşa, Racine sau Corneille plac la foarte mulţi oameni 
de cultură, dar tragedia clasică este un gen mort cu neputinţă de 
realizat astăzi. 

Celor mai mulţi Romini culți le place Creangă, dar este clar 
că nici un scriitor romin nu poate scrie ca Creangă. Şi, tot așa, 
la foarte mulți Romîni culţi le place literatura populară, dar nimene 


pa 


N 
CRONICA MATEBARĂ 24 


poate scrie balade ca Mioriţa, ori doine. Ba am putea adăoga 
me rd care ar şti rominește, ar putea gusta pe Creangă şi 
Mergind și mai departe, este sigur că d. Sadoveanu admiră 
pe d. Brătescu-Voineşti, şi d. Brătescu-Voineşti pe d. Sadoveanu, 
dar nici unul nu poate scrie In vecii vecilor ca cellalt, 

Aşa dar capacitatea de consumare literară a unui individ, a 
unei epoci, a unui popor este mai mare decit capacitatea lui de 
producere. 

Bine înțeles, capacitatea de consumare nu o are nimene pentru 
literaturi care exprimă alt suflet, tot atit de întreagă şi complectă 
ca pentru literatura care-i exprimă sufletul său, — 


Imitaţioniştii noştri confundă plăcerea lor de a consuma (cei 
care o au; la alţii e numai moda) operele străine, cu posibilitatea 
de a produce astfel de opere, Dacă cumva consimt să convină că 
nu ar putea crea epopee adevărată şi tragedie clasică adevărată, 
apoi li se pare uşor de creat proză proustiană şi poezie baude- 
lairiană, pentrucă astea sint contemporane. Parcă deosebirea se 
datoreşte numai diferenței de epocă, nu şi diferenței de cul- 
tură. Diferenţa de epocă e o dilerenţă de cultură. lar diferența de 
cultură e, în realitate, o diferență de epocă. 


Altcineva mi-a adus obiecţia că interdependenţa economică, 
culturală, trenurile, aeroplanele, radiofonia, solidarizarea Europei în 
contra Americei, Asiei, etc., tind să unifice viaţa europeană şi poate 
chiar să impună Europei o limbă unică—inir'un viitor oarecare, 
Ce se face atunci cu spiritul specific naţional în literatură. 

Foarte simplu: Se împuţinează, De dispărut nu poate dispă- 
rea, pentrucă o uniformitate totală nu se poate concepe, pentrucă 
psihologia de grup va persista. Persistenţa bine înțeles, va tot 
slăbi, pentrucă psihologia de grup nu e un element biologic 
(acela nu s'ar schimba), ci un element rezultat din istoria unui 
popor şi variabil cu istoria. 

Dar dacă uniformizarea Europei ar aduce după sine şi ames- 
tecul tot mai mare al popoarelor prin încrucişări, pănă la total 
amestec, atunci, fireşte ar rezulta un singur european, cu un 
singur spirit specific, foarte complicat însă, fiindcă ar fi rezultatul 
atitor încrucişări și atitor medii naturale şi chiar, oricum, sociale, 
medii deosebite mai mult încă decit este astăzi multicolorata geo- 
grafie socială şi culturală a Franţei. 

Atunci s'ar produce şi uniformitatea literară, cu bogate va- 
riaţii, aşa cum şi azi, la un popor mare şi cult, ca Franţa, pe 
deasupra spiritului specific se desemnează atitea nuanţe—fran- 
juzeşti. 

ară fi un bine şi pentru literatură ? Greu de răspuns! Căci 
ea ar cîştiga întrun sens și ar pierde în altul.. 

Dispărind specificul național, literatura Europei ar pierde din va- 


202 VIAŢA ROMINEASCĂ _—_ a 
rietatea ei. Orchestra ar răminea compusă numai din viori.—Dar 
pe de altă parte, marele popor european ar avea în sînul său mat 
multă varietate decit urice popor de azi. E drept că m'ar mai fi 
decit violonişti, dar violonişti infinit de mulţi şi de deosebiți între 
ci, cum nici o orchestră de violonişti ma mai avut vreodată. 
Ş'atunci se pune întrebarea: E mai bine o orchestră incom- 
parabilă, compusă numai din violonişti care, prin contribuția lor, să 
epuizeze toate posibilităţile vioarei, ori e mai bine o orchestră com- 
“pusă din citeva viori, citeva violoncele, citeva saxofoane, citeva... 
care să dea, fiecare, ceva din posibilităţile lor? 
Să răspundă muzicanți. 
De altfel, nu voinţa oamenilor va hotări de viitorul Europei, 
ci Pra fatal al ce PS iai Zi, 
„Dar „spiritu ific“ şi toate pro le puse de el ar 
apărea din nou: Spiritul specific al poporului european faţă de 
spiritul specific al poporului asiat, sau—dacă Asia n'o fi ajuns și 
ea la... unificare—al popoarelor asiatice! Şi vor apărea imitatorii 
spiritului asiatic, teoreticianii imitaţiei, teoreticianii spiritului spe- 
cific e an, etc ! 
Şi cînd, peste zece mii de ani, se va unifica toată planeta 
în viaţă, limbă, cultură şi literatură—şi cum atunci vom fi în le- 
ătură zilnică cu vecinul nostru Marte,—moderniştii vor imita pe 
artieni, şi teoreticianii lor vor susţinea că fără această imitare,. 
literatura Pămîntului e „reacționară“ şi „terre-ă-terre”. 


Prima parte a acestei cronici este serioasă (cel puţin în in- 
tenţie), căci tratează o problemă de istorie literară. A doua... 


G. L 


Cronica artistică 


Imagini intrețesute de viață şi moarte 


{Dela Carol Popp de Saimary la Sabin Popp, amintind gi despre expo- 
zițiile Olga „Greceanu, Maria Pillat, S, Mützner, C, Bacalu, Nina 
Areora, . Gihiaţă, M. W. Arnold și cea reirospectivă a Atheneului 

omin). 


Ultimele evenimente petrecute, pe vreme iernatecă, în Bu- 
cureştiul acesta plin de inovații şi capricii, mai întotdeauna cu 
răsune! nepotrivit, au purtat pe iubitorii de artă nu numai dea- 
curmezişul celor cincizeci de ani de plastică rominească, ci şi în 
sfera picloasă a unui trecut ce nu s'a realizat şi-a unui viitor ce 
sar fi putut mai iute lumina, dacă moartea tinărului Sabin Popp, 
pictor de drum falnic, n'ar fi descruntat frunțile înfierbintate de 
dorinţa unei integrări colective într'un fel de artă apropiată sen- 
sibilității noastre. 

Muzeul Toma Stelian, mai mult casă de expoziţii decit 
muzeu, a organizat o expoziţie retrospectivă cu lucrările primu- 
lui pictor romin valoros inaintea lui Grigorescu şi tovarăş demn, 
mai mult la renume decit la asemănare, cu Th. Aman: Carol 
Popp de Satmary. | 

Faima acestui pictor, abea acum incepe să se răspindească, 
dle upan ce, de pildă, aceia a unui Tătărăscu, descreşte, şi pe 

t cuvint. 

Satmary s'a născut în 1813, Tătărăscu în 1818, Aman în 
1831 iar Grigorescu în 1838. 

Era firesc ca a ele, adeseori naive, nemintuite şi u- 
şoare ale lui Carol p de Satmary să nu obţie înţ 
admirativă a unui ic, care nu ştia prea bine ce 'nsemna arta 
şi mai ales, ce conţinut avea arta bizantină, de vreme ce el 


24 VIAŢA ROMINEASCĂ 


prefera felul imposibil de-a picta al lui Tătărăscu, pictor dotat 
desigur, şi nu atit lipsit de gust şi înțelegere, cit de vederi a- 
dinci şi unitare. Bizantinismul trecut printr'un fel de realism im- 
prumutat dela Renaşterea italiană şi dela unele încărcături mos- 
covite, este atit de depărtat de sensibilitatea noastră ortodoxă, 
cit şi romanţele rusești şi italiene, care schimbaseră înainte de 
venirea curind decedatului D. G. Kiriac, melodiile bisericeşti 
intr'un fel de virtuozitate superficială şi opusă adevăratului spirit 
religios al nostru. 

Th. Aman, mai unitar nu atit cu sine însuşi, cit cu preten- 
tile academice ale vremii, a făcut un pas mai departe în plas- 
tica rominească. i 

Dacă horele lui sînt jucate de cucoane travestite în täränci 
şi dacă viața, aerul, mişcarea sint absente în atmosfera unora din 
lucrările sale, care ne pat vedenii dintrun volum desgolit de 
aer, Th. Aman rămine prin grafica-i valoroasă, în care migăleala 
şi detaliul se potrivesc mai bine decit în pictura de chevalet, 
Rămîne şi prin citeva picturi în care forma nu este redusă la o 
suprafață uscată şi culoarea la expresivitate relativă. 

Dar astăzi un Carol Popp de Satmary, boer romin din Satu- 
Mare, înobilat de Unguri, curios ca un Dinicu Golescu, aventuros 
ca orice tinăr al epocii 1830, călător peste mări şi ţări, de unde 
a adus obiecte de artă, cercetător asiduu al muzeelor italiene 
şi al palatelor din Roma, unde se dusese ca teolog şi de unde 
se 'ntoarse cunoscător de artă şi visător îndrăgostit de-o boe- 
roaică valahă,—ne poate apare in adevărata-i lumină, 

Satmary a avut o sensibilitate destul de romantică care a 
fost, fireşte, stăvilită de academismul vremii. Satmary a avut un 
simţ al culorilor şi o înțelegere a pitorescului, pe care mult mai 
tirziu şi într' altiel, o va avea doar Nicolae orescu, 

A avut o naivitate, o graţie pe cit de simplă, pe-atit de 
sinceră. Şi dacă întrunele portrete cu lac gros şi atitudini con- 
venţionale, însuşirile unui suflet tinăr, luminos, sensibil, sint înă- 
buşite, în aquarelele-i numeroase aceste calități sint din plin. 

Liszt, prietinul şi oaspetele nu numai al lui Alecsandri ci şi 
al pictorului Satmary, este evocat dinaintea pianului, cu mij- 
loace simple şi emotive. 

Bilciuri în care ţăranii în costume felurite stau în faţa unor 
țigani caraghioşi, mănăstiri cu călugări întroeniţi de ani, case şi 
alaiuri boereşti, jupiniţe îmbrăcate în malacovuri, colţuri de ma- 
halale cu pronunţat caracter oriental, animale dintre care ursul 
nu poate lipsi, sint evocate în colori gingașe, luminoase, vii, 
care povestesc lără să insiste, care: amintesc făra să predice, 
care încîntă fără să obosească, 

Atmosferă impresionistă ? Poate, Dar mal curind o evo- 
care de poveste orientală, în care natura aleargă vie şi uşoară, 
întrun tempo tihnit, întrun ritm îngăduitor. 

Aquarela şi-a găsit un mare înțelegător, cu atiția zeci de 


aci 


CRONICA ARTISTICĂ : 295 


ani înaintea unor artişti ca Rodica Maniu, Maria Pillat, Cecilia 
Cuţescu-Stork. Şi cind ne gindim că un artist ca d. N. Grant. 
crede şi azi că migala, detaliul încercuit de creionarea şi apoi 
colorarea spaţiului, sau precizia neorganizată înseamnă artă, ne 
däm şi mai bine sama de sensibilitatea vie, pingaşă şi liberă 
a unul Carol Popp de Satmary. 


e + * 

Aquarela este cultivată acum, mai mult de femei şi tineri, 
ceiace este explicabil, de vreme ce gingăşia colorilor de apă. 
cu care nu poți accentua, construi ci mai mult evoca, este un 
corespondent sufletului tinăr şi sensibil, care huzureşte de farme- 
cul vieţii, fără a-l stringe în tipare rigide, adinci şi construite. 

In ultimul timp am avut trei expoziții de aquarele. D, M. 
W: Arnold a adus impresii fugarnice din tara stintă. Evocare 
rapidă, în culori tari, care nu se acordau mulţumitor nici între 
ele şi nici cu spiritul tibnit al lacurilor, Un negru şi o turcoaică 
întrun roz apropiat de  liliachiu erau lucrări, însă, de samă. 
Formele erau înţelese de suprafețele de culoare, iar tonurile se 
înțelegeau şi ele. Intr'unele peisagii, am găsit perspectivă arä- 
tată şi intr'alifel decit prin grupări coloristice paralele. 

D-na Maria 1. Pillat lucrează mai simplu şi ca bază for- 
mală şi ca nuanțare coloristică. Albul hirtiei este de cele mai 
multe ori respectat şi înţeles de florile ce abundă. O cumpătare 
vrednică domneşte în toate tablourile liniștite, păzite de accen- 
tuări explozive ori de desiriul culorilor. Chipurile d-nei Pillat au 
o seninătate anroape clasică, Teama de pitoresc, de anecdotă, 
de literatură, lac din această artistă o cumpătată. Aquarelele sale 
trăesc prin culoare, prin mindreţea unui stinjenel, prin jocul 
curgător al părului fetiţei în biuză albă, pe fond alb. 

Trecind acum la celelalte expoziţii de artă trebue s'amin- 
tim că dezorientarea şi imitațile nu sint rare, ci dimpotrivă le 
găsim şi in expoziția unei artiste dotată, totuşi, cu sensibilitate, 
ca d-na Detavrancea-Dona, sau în încercâriie prea iute plasmuite 
ale tinărului SHubei, care ar putea ilustra cu înţelegere cărți en- 
giezeşti de călătorii pe mare, dacă sar strădul mai mult în pri- 
vința desenului şi-ar Înțelege ce inseamnă realitatea dintr'un 
tablou şi cerințele constructive ale unei pinze încadrate, 

Pictorui C. Bacalu a surprins prin studiile serioase ce le 
intreprinde, pe mulţi cunoscători. Nu e puţin lucru să ajungi la 
tonurile calde şi Imbibate de lumină ale Mangaliei, de unde d. 
Bucalu a adus şi peisajii slab construite, fără formă, lără spaţiu, 
în înţeles de cuprins de sine stătător, dar şi unele uspecte unitare, 
bine clădite, cu înțelegere coloristică, precum este acel peisapiu 
cu copaci verzi, dispuşi paralel şi cu un galben radiant. 

Incă inegal, încă în curs de studiu, d. Bacalu a căutat să 
interpreteze şi unele colţuri din Mangalia, pe care d. Sf, Dimi- 


a VIAŢA ROMINEASCĂ re 
trescu le-a redat fără putință de a fi întrecute. (Brutăria din colţ 
cu drumul înspre mare). Rivna d-lui Bacalu este, aşa dar, mare. 
Nădejdea noastră în d-sa este tot astfel. 

D-l S. Mitzner regi pe acelaşi drum, pe care a început: 
cătră culoarea îmbibată, tărămiţată, punctată de lumină. O ana- 
liză coloristică a peisagiului japonez, în care lumina desface mo- 
leculele culorii, într'un mozaic, pe care impresioniştii Monet, Seu- 
rat, Pissaro au avut grijă să-l exploateze suficient. ş 

O încrucişare de radieri minuscule, care distrug nu numai 
forma obiectelor, ci însăşi culoarea lor, de reflectări in plin aer, 
de transmutări oarecum de suprafață a aspectelor generale ale 
peisagiului. 

Un lirism evident poetic, dar nu esențialmente plastic şi 
oarecum depărtat de spiritul curent, organizat adinc, disciplinat. 

Dar d. Mützner are în însăşi expoziţia actuală două-trei pin- 
ze, care anunţă C'ar putea fi şi altfel, mai consistent, mai plin, mai 
intreg. Este „femeia 'n verde“ (nr. 37), tablou de-o virtuozitate 
coloristică depăşind celelalte lucrări şi de-un pronunţat simț pen- 
tru volum, amintind carnaţia rotundă şi abundență a lui Rubens. 
Verde, albastru, vinăt şi brun sint culorile acestui tablou, pornit 
poate subt sugpestia verdelui lui Eduard Manet, dar ajunspănă la o 
inchegare aproape sculpturală, prin ritmul liniilor curgător şi cu- 
prinzător. 

„Farturia cu peşti“ este mai realistă, dar şi-aici un verde 
şi-un alb aburiu surprind. 


e 
+ Esi 


Arta d-nei Olga Greceanu, deşi simplă, nedumereşte şi ne- 
mulţumeşte pe mulţi. E o artă de sinteză formală, bazată abso- 
lut numai pe ritmul liniilor. Toate tablourile au fost lucrate pe hirtie 
groasă cenușie şi nici unul din ele nu este colorat. O expoziţie 
unitară, ca realizare şi precisă, ca scop. 

Noi considerăm pe d-na Greceanu ca o mare artistă, care 
merge pe drumul firesc al artei romineşti: bizantinismul, 

Artista este ascetă, despersonalizată, desiăcută de orice le- 
gătură cu realitatea. Pentru ca formele sint jocuri de linii, ara- 
bescuri nu atit de geometrice ca cele originare, dar destul de 
precizate şi dominante pentru a li se sacrifica orice pretenţie de 
verosimilitate anecdotică. 

D-na Grece inu construeşte totul pe liniarism. Linia dreaptă 
e cea mai des găsită, ca accentuatoare a ritmului, pe cind for- 
mele rotunde, care de multe ori se modifică ogival, sint mai 
rare. Aşa dar nu numai bizantină, ci şi altfel este arta doamnei 
rire rar face din pie or mea o Beragan 
intens, ce străpung spațiul, ce radiază 

ge. Loirei rome e age A o oarecare atenţie şi 
volumului, dar mai mult prin delimitări de umbră, ca astfel rit- 


____ CRONICA ARTISTICĂ a 297 


mul liniar al conturärilor să nu piardă din intensitate. O mode- 
lare sculpturală, mai mult colțuroasă allăm în „compoziţia nr. 1“, 
O modelare cu rotunjimi, cu linii mai orizontale, mai finite, în- 
dreptate concentric, găsim în tabloul „Fecioara cu pruncul”, 
cea mal strălucită pilda a expresiei bizantine a artistei, 


* 
+ + 


D-ra Nina Arbore expune la Hasefer, deoparte desenuri, 
compuse cu aceiaşi strălucită înţelegere pentru suprafeţele defi- 
nite de creionu-i sensibil şi dealtăparte picturi, în care lrăgezimea 
sentimentului domneşte din plin. Tehnica sigură a artistei ne-a 
adus acele desenuri obiective şi pline de seninătate, pe care nu- 
mai unduirile bine susţinute şi disciplinate ale unei linii cumpă- 
nite şi ale unui temperament sobru le pot da o adincire şi o 
permanentizare. 

In acest sens, d-ra Arbore poate fi asemănată cu „maes- 
trul dela Basil”, care ca şi tatăl acestuia „meşterul din Augsburg”, 
avea conştiinţa perfectă a suprafețelor cărnoase, pe care le reda 
prin proeminenţele lor expresive. 

D-ra Arbore nu imită pe //olbeinii, care au adus o oare- 
care individualizare față de generalizarea picturii italieneşti, ci 
are aceiaşi cunoştinţă despre formă, despre anatomie, despre 
caracteristicul feţei moştenită dela ei. Că în Germania, eleva de 
mai tirziu a lui Henri Matisse, coloristul, a învăţat cultul lui 
Hans Holbein şi felul acestuia de-a accentua doar părțile esen- 
az expresive, ale unei figuri, restul redindu-l în linii generale, 
e firesc, 

Holbein era un adinc cunoscător al picturii germane, fla- 
mande şi italieneşti. Era un savant. Era o voinţă mare, pe lingă 
un talent sensibil. 

Numai astfel se explică acea covirşitoare influență asupra 
plasticii germane, care înțelege desenul mai mult prin Hans Hol- 
bein, care sa străduit să pue ordine în sensibilitate şi îineţă în 
tehnică. Holbein a arătat, prin rerig mă operă, ce însamnă 
plastic şi pictural, ce însamnă unitate, întregire, echilibru. 

Desenele d-rei Nina Arbore sint aşadar picturale, cu um- 
bra şi lumina discret nuanțate şi numai cît trebue, cu liniile si- 
gure şi neinsistente, Adeseori desenurile par, din această cauză, 
cam didactice şi uşor de executat. Secretul marilor creațiuni a 
fost intotdeauna acela de-a lăsa privitorului sau cetitorului im- 
presia de firesc, uşor (nu uşuratec) şi posibil de apropiat. D-ra 
Arbore are, după părerea noastră, cel mai sensibil şi totodată 
cumpănit creion. In uleiurile sale, artista păstrează aceleaşi ca- 
racteristici de simplitate, naturaleţă, ie, ce servesc la reda- 
rea expresiei esen a obiectelor pictate. 

Culoarea şi aici e uşoară şi luminată, de pare culoare de 
apă şi de-o irăgezime cu totul feminină. Eleva lui Henri 


208 VIAȚA ROMINEASCA 


Matisse caută şi ea acelaşi joc al radierii mistice din culoare. 
„Astfel, pictorul care doreşte ca un anumit loc al tabloului lui 
să He de culoare verde, aşează acolo un arbore ; şi prin aceasta 
el spune şi mai mult decit ar fi voit să spue în principiu (P. 
Valéry. Eupalinos). | 

Dar dela „fetița în roz”, de anul trecut şi pănă la „pisica 
cu agavia“ sau strada din Bucureşti este încă o diferenţiere. 

„Fetiţa în roz” cu minile de madonă, era pusă întrun 
cadru de culoare radiantă, întrețesută cu lumină, ce amintea și 
fresca dar şi umbrele verzi şi albastre, aproape catilelate din 
„Les Oliviers* de Matisse, pictaţi în 1924. 

Acum artista cp orga ca şi culoarea să fie discretă şi pe 
cit posibil iragedă, fërä radiere magică precum a isbutit în „me- 
rele depe covor", minunată viziune pe un singur plan, 

Artista Nina Arbore caută să umple suprafeţele doar cu 
obiecte esenţial omeneşti şi cu adevăruri depărtate de orice pi- 
ioresc sau indiscreție, 


$: 
+ + 


De anul trecut şi pănă acum, pictorul D. Ghiaţă a cisti- 
gat multe însuşiri, care-i lipseau în peisagiile acelea petrolifere, 
ncînchegate. Acum puritatea geometrică a formelor pare că se 
leagă într'un tot şi culoarea a inceput să capete interpretări ar- 
monioase în raport cu celelalte elemente componente din tablo- 
urile sale, Totuşi pănă la unilicarea profund expresivă a piclurii 
d-lui Ghiaţii, mai este de așteptat îndestul. 


> 
Li = 


Expoziţia retrospectivă, organizată nemulţumitor, în subso- 
lul Ateneului Romin, conţine bucăţi din pictorii romini de pănă 
acum douăzeci de ani. Ideia in sine, a unei expoziţii retros- 
pective, e bună, Dar a vrea să iaci cu nişte Grigoreşti puţin 
reprezentativi, cu nişte Luchieni din tinereţă (unii, pare-se, chiar 
falşi) şi cu o pusderie de mediocrităţi, expoziție reprezentativa 
pentru istoria artei romineşti, e ridicul. 

Carol Fop de Satmary şi Tătărăscu sint reprezentaţi. amin- 
doi prin tei lucrări necaracteristice. Aman şi Andreescu sint sin- 
gurii mulţumitor reprezentaţi. Grigorescu şi Luchian sînt pome- 
nifi prin lucrări nevaloroase, neisprăvite, ori din tinereță. Expo- 
ziția a avut un Singur merit: ne-a amintit citeva nume uitate, 
pe nedrept, sau pe altele, puţin cunoscute, 

Surprinzătoare calităţi de precizare coloristică şi dispunere 
a masselor, am găsit în lucrările -dui Tuduz Adjuckiewlsk 

Peisagiul lui Jiquidi aminteşte cu destulă discreţie pe Co- 
roi. Surprinzătoare ca expresivitate, portretele lui Livaditii, în 


A 
Li 


special acel al ătului 
teriorul lui Neg de o 
construirea planurilor, cu t 
şi minuţiozitate zeloasă, Ne 
sale. De-ar fi izbutit, n'ar 
terul arhaic şi naiv al vre 
văd în oglindă. Podelele 
covorului. Un om stă în fu 
lipsă de balast întregului. 

Expresiv, capul de copil semnat Mişu Popp. Portretul d-nei 
V. de Vaich aminteşte pe Rubens. Muschetarul „Portos* de Eug, 
N. Ghika prezintă însuşiri, care depăşesc îmbicseala academis- 
mului şi acel convenţionalism, care-l defineşte, Dacă dintre pic- 
torii morţi am putut aminti aceste nume, dintre pictorii aflați in 
viaţă nu ştim pe cine am putea pomeni în atară de G. Petrascu, 
marele maestru al generaţiei noastre virsinice şi de G. D. Mirea. 
Şi totuşi numărul operelor pictorilor aflați în viață dar morţi pentru 
istoria artelor, precumpăneşte pe cel ai morților de moarte bună. 

Putem pomeni oare, de nudurile grosolane şi de un sen- 
sualism eltin ale unui d, Titus Alexandrescu, ori de mahalageş- 
tiie viziuni îndulcite şi încălzite la un loc denaturat, ale d-lui 
Kimon Loghi ori de pasta crudă şi barbară a unui Costin Pe- 
trescu, care nu ştie să distingă pictura de anecdotă şi culorile 
de fardat de cele pentru pictură, ori de viziunile nerealizate, moi, 
in culori stupide, absurde, nesusținule ale unui Stefan Popescu 
ori de „tipul bucureştean“ liosii de orice caracteristică ale unui 
Stoenescu sau, în siirzit, de încercările întrale picturii ale lui 
Verona, Vermont, Bordenache, Pan loanid sau într'ale sculpturii 
ale unor Dimitriu-Birlad, care l-a făcut pe unchiul meu Petru 
Poni de nu-l mai recunosc, sau de Iordănescu, Mățăoanu, Se- 
verin, tribunii poporului nepriceput in artă ? 

Pornită, aşadar, din intenţiile bune ale d-lui Ministru Dr. 
C. Angelescu, preşedintele Ateneului, expoziţia Ateneului nu 
înfăţişează decit în mod incomplect, nereprezentativ, pictura ro- 
minească de pănă acum douăzeci de ani. 

Ce pictură şi ciţi pictori am avut până la 1908 nu e greu 
de ştiut. Degetele minilor ne sint prea deajuns, ca să-i numărăm. 


* 
$ + 


Tocmai cind nädejdile noastre se bizuiau mai mult pe el 
decit pe oricare alt pictor al generației încă tinere, Sabin Popp, 
înfrint de boală, a murit pe drumuri nemțeşti, depărtate, atit de 
depărtate de țihna constructivă a artei bizantine, de aerul acela 
liturgic, pe care l-a adus în minunatul portret de familie, ma- 
deruizare. şi laicizare a hieraticului bizantin, 

Toţi criticii au scris despre acest portret-triptic ca despre 
o lucrare desăvirşită, neștiind, dar poate presimţind finalul acesta 
dureros, malt prea devreme, mult prea vindirativ pentru arta 


ră din cadru, prăvâliad desenul 
e o canapea, dind şi mai multa 


300 _________ VIAŢA ROMINEASCA 
noastră, care începea cu el şi cu alții, cărare nouă, avintată, tare, 
sigură şi atit de opusă zodiei de rac, care multă vreme a sta- 
tornicit spaţiul şi a micşorat timpul în care să se destăşoare dra- 
gostea de frumos a Rominului. 

Sabin Popp a ştiut să-şi domine orice avint de prisos, pre- 
cum din boala pe care l-a cuprins, a putut să-şi rupă clipe de 
înaltă creaţie. 

Cu vigurozitate cuprindea peisagiile pline de arbori, care 
stredelese pămîntul şi mişcă aerul pe serpentinele scoarţei înco- 
lăcite sau cu dealuri pline de materie, văzute în aspectul lor 
întreg, în voluminoasa lor arătare, dinamizată de un duh propriu. 
Că unele procedee ar fi amintit pe Van Gogh nu era decit o 
nălucire, care dispărea privind coloritul acela transparent, uşor, 
străbătut de-o adiere de vint, nici rece şi nici cald. 

In alte lucrări Sabin Popp aducea neaşteptate calităţi de 
compoziţie, dovedind ştiinţă şi inteligenţă artistică, Din ce în ce 
mai pur, din ce în ce mai simplu, din ce în ce mai sintetic şi 
mai adinc, a ajuns pănă la acel portret de familie, atit de ex- 
presiv prin redarea esenţială a caracteristicii Vecărui personagiu, 
prin ritmul liniar, prin culoarea apropiată de frescă. Este în a- 
cest portret o aşteptare fără timp şi loc, o aşteptare a veşniciei 
în felul cum o înţelege sufletul nostru ortodox, este o desgolire 
de cele păminteşti, o purificare, atit în bâtrinul acela serios cit 
şi în tinerii cu căutătura smerită, în special in cea a băiatului 
din mijloc, este o curăţenie angelică în însuşi chipul meşterului, 
aflat singur în a treia parte a portretului de familie, desigur a- 
mintind pe vre-un primitiv italian, prin aranjamentul acela for- 
mal, şi ginpaș, şi smerit, şi visător, Poate că o unitate desăvir- 
şită nu domneşte în triptic, O corespondenţă între suflet şi pic- 
tură, în înțelesul ei strict, de culoare şi ritm formal este, însă, 
calitatea acestui tablou. Sabbin Popp, mort mult prea tinăr, a 
înțeles ceiace la generaţii întregi de pictori romini nici nu le-a 
trecut prin cap. 

Din fondul artei religioase bizantine s'a putut ajunge la o 
interpretare adincă şi decorativă a figurilor din zilele noastre, 
văzute Intro potență superioară însuşirilor comune speciei, in- 
dreptate cătră absolut, simbolic, transcendental, printr'o stilizare 
dincolo de cerinţele individuale. 

Meşterul Subin Popp a ajuns în aceste cuprinsuri prin focul 
lui dornic de credință, domolită şi reculeasă în contemplaţie şi'n 
acțiune senină, iar nu în extaz catolic ori în înfrigurare gotică. 
Aşteptarea veşniciei absolute şi! nesfirşite, pe care numai Dum- 
nezeul nostru al tuturor o va curma Cînd va voi, după crunte 
suferinți, pentru încercarea cea de apoi, pe care Sabin Popp, 
pictor romin a fost chemat de pe acum s'o pote în ea 
„morţii, în odihna neființii, în tovărăşia părinţilor bisericii „a a | 


Petru Comarnescu 


Cronica teatrală 
— BUCUREŞTI — 


Din pricina grelelor condiţii de editare, scriitorii stau cu ma- 
nuscrisele în sertar. Fiecare editură are în dulapuri sute de manu- 
scrise primite de direcţie, care a şi dat aconturi—punind în con- 
tracte şi termene fixe de apariţie. 

lasicii aproape au dispărut din librării. Operele lor se gă- 
sesc numai în biblioteci, 

In vitrine nu apar decit cîteva cărţi ale scriitorilor cu repu- 
tație literară stabilită—schiţă, nuvelă și mai ales roman—şi rare 
volume scrise de persoane cu trecere politică sau de „oamenii“ 
acestora. 

Editurile nu pun cu nici un preț subt tipar studii, versuri, 
piese de teatru. Excepţiile se pot număra pe degete. 

Dintre genurile literare, teatrul se bucură—fără îndoială—de 
cea mai multă bunăvoință din partea guvernelor. Şi-i explicabil. 
Societatea cirmuitoare nu ceteşte şi n'are cultul cărţii,—frecven- 
tează însă spectacolele. De-aceia n'avem o vastă editură de stat 
(editura „Casei Şcoalelor“ este numai un început), iar editurile 
particulare nu primesc avantagii: dimpotrivă, ele sint despoiate 
chiar de micile înlesniri din trecut. Dar teatre naţionale şi subven- 
ționate există în toate centrele de căpetenie ale ţării. 

In ultimul timp, presa s'a ocupat de chestia subvenţiilor tea- 
trale. Au fost glasuri pro şi contra. 

Unii au cerut ca guvernele să tae toate subvenţiile. Alţii au 
pretins subvenţii numai pentru literatură. Mai mulţi au declarat 
războiu teatrelor particulare. lar cîţiva autori dramatici s'au luptat 
in special cu Teatrul Regina Maria care—primind subvenţii pentru 
încurajarea literaturii originale—ar fi fost dator să împartă aceste 
subvenții între autorii jucaţi. 


32 VIATA RO MINEASCĂ 


Aceştia din urmă au susținut că teatrele particulare trebue, 
pe baza subvenţiei, să reprezinte piese peste piese originale. Juca- 
rea pieselor romineşti cu hurta ar fi cel mai bun mijloc de a în- 
curaja literatura dramatică autohtonă ! 

Teatrul Regina Maria a jucat şi'n alţi ani, caşin anul acesta, 
piese originale meritorii—iar uneori chiar slabe. A reprezentat, în 
cursul acestei stagiuni, o lucrare de autentică valoare: „Domni- 
şoara Nastasia“. Nu-i destul? Piese bune nu-s, doar pe toate 
drumurile... 

Dacă Teatrul Regina Maria ar satisface toate pretenţiile autorilor 
dramatici autohtoni — subvenția acordată de stat mar putea acoperi 
deficitul material; iar publicul (gonit dela teatru de d-nii Caton 
Teodorian, Camil Petrescu, Vintilă Rusu-Şirianu, etc.) nu s'ar mai 
întoarce în staluri nici la chemarea lui Shakespeare. Teatrul are 
nevoe de un permanent contact cu publicul, 

Prin piese străine—bune sau bunişoare—şi mai cu samă prin- 
t'un joc îngrijit, Teatrul Regina Maria (după cum am mai spus) 
întreţine o atmosferă teatrală, necesară educaţiei spectatorilor, și 
care va înlesni apariția şi dezvoltarea adevăraţilor autori dramatici. 

Credem că acest teatru, în care actorii sint puși în majori- 
tatea cazurilor la locurile lor—dind maximum de efect artistic— 
face un mai inalt serviciu artei, decit Teatrul Naţional unde re- 
pertoriul e alcătuit de „oculta“ teatrală... unde distribuțiile se fac 
după criterii de multe ori inavuabile,.. şi unde interpretarea, halan- 
dala, fără stăpinirea şi respectarea textelor, e subordonată jocului 
de lumini şi de culori de subt comanda regizorului. Teatrul Naţional 
dă reprezentații pentru ochi, nu pentru suflet. (Faţă de acest 
teatru, pentru motive lesne de înțeles, ridicăm mai multe și mai 
mari pretenţii). n 

Teatrul Național a reprezentat „Copellia“ şi „Promėteu*—douä 
piese complect lipsite de valoare literară, care servesc doar de 
pretext pentru imaginaţia regizorului. 

Şi cum parcă victoreftimismul romin nu era de-ajuns, direc- 
ţia Teatrului Naţional a apelat la d. Enrico Corradini care, cu „luliu 
Cezar“, a lăsat în urmă pe confrații întru vorbe goale dela Bucureşti. 

In aceste condiţii s'ar putea pune—chestia subvenţiilor acor- 
date—nu teatrelor particulare... ci însuşi Teatrului Naţional. 

D. Corneliu Moldovanu a avut o idee bună: darea unei serii 
de spectacole cu d-ra Marioara Ventura. S'au reprezentat trei piese : 
„Fedra“, „Lorenzacio“ şi „Meşterul Manole“ de d. Oct. Goga. 

Aceste spectacole au scos şi mai mult în relief defectele Tea- 
trului Naţional, 

N'au fost utilizaţi actorii potriviţi pentru piesele reprezentate ; 
actorii care au jucat, nu s'au bucurat de o justă repartiție. 

lar interpretarea a avut mari lipsuri. 

Versurile „Fedrei“ s'au amestecat ca nişte macaroane—de mu 
le mai dădeai de capăt... Un vers era mai lung, altul mai scurt. 
„Vre-un*“ se rostea „vre un“... „de al“—„de-al*... „luat“ (două 


___ CRONICA TEATRALĂ 303 
silabe) —„ldat* (o silabă)... interpreţii spuneau cind „acolo“, cind 
„äcòlo“... Era o harababură de ritm şi de măsură —cum "n'am 
mai auzit în viaţa noastră... Chiar rimele dispăreau. Răsuna prima 
rimă ; şi—oricit aşteptai—a doua nu mai apărea sau apărea cine 
ră grei pasă rapide mi picioarele versurilor următoare, ca 

uri e în copitele cailor. Chiar d- - 
e: rile ate 9 oop cailor. Chiar d-ra Ventura a fost fu 


Sint agramaţi actorii, directorul de scenă, directorul ? 
—mai probabil —există o nepăsare generală ? za 

Mulțumită acestui tembelism, actorii n'au învățat rolurile în 
„Meşterul Manole“. Era şi greu,—dar aceasta-i meseria lor... Şi-i 
o inverşunată luptă pentru roluri. 

9 actriţă nu primeşte să joace un rol de bătrină sau de fe- 
mee antipaticä. Fiecare vrea, chiar peste cincizeci de ani şi la a- 
pogeul uriţeniei, un rol de cochetă „jună”, nobilă şi „atracțioasă“ 
Noroc că actorii sînt oameni mai de înțelegere : altfel nu s'ar pu- 
ea pe „Othello“ din lipsa lui Jago şi „Hoţii* fără erou prin- 
cipal... ' 

& lar artiştii, după dobindirea cu luptă a rolurilor, nici nu le 
invaţă macar cum se cade. De ce? 

D. Oct. Goga, prevăzind parcă rebeliunea actorilor împotriva 
textului, şi-a tipărit din tnp piesa—asttel ca „Meşterul Manole“, 
adouazi după reprezentaţie, a şi apărut în vitrine. In modul acesta, 
spectatorii au putut repede împlini absenţele şi încurcăturile artiş- 
tilor. Dar biletul de reprezentaţie s'a mai urcat astfel cu 60 de lei... 


D-ra Maria Yentura a jucat în „Fedra“, io“ şi 
„Meşterul Manole“. Ş iti: ic 

Ne-a plăcut mai cu sezmă rolul „Fedrei“, în care d-ra Ven- 
tura na pus numai un variat și puternic talent — dar şi o şcoală 
a versului, o veche tradiţie clasică... 

Versul şi eroina erau una, 
Cind şi-a ridicat d-ra Marioara Ventura braţele spre soare, 
ni sẹ părea că şi versurile — încolăcite de mini ca nişte şerpi de 
aur— se înalţă, odată cu ele, spre Foihos Apollo... 


> 
E a 


___ Teatrul Mic şi Teatrul Nostru urmează seria comediilor uşoare, 
distractive, bine jucate, 

Cine vrea să “se odihnească o seară, nesupărat de autori şi 
de artişti pretenţioşi, departe de piese alarmante, printre glume și 
situaţii comice — acela poate fără grijă să viziteze unul din aceste 
ere teatre vesele, fiind sigur că nu va regreta timpul petrecut 
acolo. 

lar dacă va nimeri la piese prea picante („Cinele care aduce“ 
la Teatrul Mic), spectatorul din a ră va constata că 


w __ VIAȚA ROMĪNEASCA 


numai pe dinsul nu-l amuză expresiile prea tari ...socotite, poate 
nu decente, dar acceptabile de generaţia actuală. 

D. Mişu Fotino conduce cu agilitate de spirit Teatrul Mic 
repartizind just pe actori, lăsîndu-i — după puterile lor — să se 
manifeste în aceste piese pentru distracţia publicului necăjit. 

D. Fotino, — un actor vioiu, plin de vervă, — este întovărăşit 
de un cerc în bună dispoziţie: d-na Tantzi Cutava și d-nii lanco- 
vescu, Lefter, Chamel, etc. 

Teatrul Nostru, — compania C. Toneanu, Al. Ghibericon şi 
Sică Alexandrescu, — a reprezentat, timp de vre-o două luni, co- 
media „Moritz al II-lea“. 

Această comedie, plină de situaţii nostime şi de cuvinte de 
spirit, este jucată fără greş de d-nele Anicuţa Cirjă-Vlădicescu şi 
de d-nii C. Toneanu, G. Timică, Al. Ghibericon, etc. 

D. Toneanu, mai ales, obţine în rolul principal entuziaste 


aplauze. 
M. Sevastos 


Miscellanea 


Vicente Blasco Ibanez 


Cu moartea acestui scriitor, Spania pierde unul din roman- 
cierii ei cei mai cunoscuți şi mai populari, nu numai în Europa, 
dar în întreaga lume. 

Blasco Ibanez a fost adesea definit de critică ca un Zola 
spaniol. Afirmația nu e justă decit în parte. 

Primele lui romane apărute la sfirşitul secolului trecut, cind 
naturalismul era încă atotputernic, amintesc desigur pe Zola prin 
documentarea exactă, descrierile abundente, cunoştinţa directă a 
mediului. 

Dar Blasco, care nu are în acelaşi grad cu autorul lui „Asso- 
moir“ şi „Germinal“ suflul epic, darul de a anima mulțimile în 
fresce brutale de un grandios simbolism, e mai sobru, mai concen- 
trat, mai artist şi romanele lui obiective şi substanţiale nu sint în- 
cărcate cu balastul didactic şi pseudo-ştiinţific, repetițiile şi plati- 
tudinile care fac adesea, atit indigestă, opera lui Zola. 

Cadrul acestor romane colorate, vii, patetice, abil construite 
şi de un intens dramatism, e Valencia lui natală, cu aspectul ei 
maritim, citadin sau cimpenesc, Andaluzia, Madridul, Toledo, Bilbao. 

Eroii preferaţi ai lui Blasco şi care aparţin tuturor păturilor 
sociale: pescari, mateloţi, agricultori, contrabandiști, vagabonzi, to- 
readori, politiciani sau proletari intelectuali, sînt de obiceiu fiinţe 


simple, aspre, violente. 

Natură spontană, de o vitalitate exuberantă dar 
puţin complexă, fără fineţă şi deosebită adincime, Blasco e departe 
de a fi un analist al sufletelor, pătrunzător sau subtil. De citeori 

g 


306 VIAŢA ROMINEASCĂ 


incearcă să trateze stări de conştiinţă complicate sau conflicte mo- 
rale de un ordin mai înalt, stingăcia lui e vizibilă, 

Dacă femeile din popor sau mica burghezie pe care le-a zu- 
răvit sint mai totdeauna vii, acele din alte pături sociale: mon- 
ene, artiste sau aventuriere sint de o psihologie convenţională 

sau falșă. 

Facultatea dominantă a romancierului spaniol e fără îndoială 
acuitatea extraordinară a viziunii. 

Ca şi marii pictori ai ţării sale, Velasquez sau Murillo, Blasco 
izbuteşte să redea aspectul fizic și fizionomia individuală a per- 
soanelor. cași a lucrurilor cu o precizie şi un relief uimitor. 

Paleta sa e bogată în culori variate şi tari în care se res- 
fring că razele arzătoare ale soarelui sudic. Unele tablouri, ca 
acei al Huertei valenciene din „La Barraca“, al halei de peşti din 
Valencia (Flor de Mayo) sau al cartierului stringătorilor de cirpe şi 
al țiganilor din jurul Madridului (La Horda) sînt de o intensitate 
aproape halucinantă şi rămîn parcă gravate în amintirea noastră, 

Romancierul spaniol e deasemeni un mare poet al naturii şi 
peisajele lui, cu deosebire cele marine, sînt animate de un viguros 
lirism. 

In ce priveşte producția lui dupä räzboiu, inspirată de teme 
senzaţionale sau de un interes actual, care i-au asigurat succesul, 
ea € de o calitate artistică inferioară. 

Ultimele romane, deşi conţin încă episoade remarcabile ca 
putere sau poezie, nu sint creaţii originale, ci mai mult fabricaţii 
de export, după reţete cunoscute, de un melodramatism uzat și 
eftin, care vizează în primul rind cinematograful, 

iace va răminea färä îndoială din opera bogată a lui 
Blasco sint cîteva din primele romane (La Barraca, La Catedral, 
“La Horda, Sangre y A pay 


Din ele se desprinde o imagine a Spaniei cu massele ei po- 
pulare în mizerie şi ignoranță, oscilind între resemnarea abulică şi 
convulsia anarhică, cu nobilimea ei degenerată, cu fanatismul som- 
bru şi instinctele violente ale rasei, imagine personală şi incom- 
plectă poate, dar desigur pitorească, dramatică, vie. 

Dar figura romancierului spaniol rămine interesantă şi din alt 
punct de vedere. Multe din aventurile sau situatiile dramatice, e- 
vocate cu atita putere în opera scrisă, acest om le-a trăit aevea, 
în viaţa lui agitată de erou al acţiunii. 


Tribun popular, care a făcut în tinereță patru ani de temniță 
pentru activitatea lui pacifistă, deputat republican, colonizator in 
Argentina asemeni vechilor * con ores, luptător expatriat 
dar îndirjit împotriva dictaturii lui Rivera în ultima hipostază, el 
oferă intro epocă prozaică şi întrun mediu oportunist sau servil, 
ae jinna = E inertie în faţa autorităţii brutale, prin idealismul 
ui romantic ransigența convingerilor, un exemplu rar de curaj, 
generozitate, ret ră zi 


MISCELLANEA 307 


D. lonel Teodoreanu şi recenzenții modernişti. 


Cind a apărut primul volum din Medeleni, d. lonel Teodo- 
reanu a avut o „presă“ modernistă favorabilă, 

Imediat după succesul formidabil, i-am spus d-lui Teodoreanu 
că deacum înainte o să fie înjurat de aceiaşi modernişti. Am voit 
să scriem aici, chiar atunci, acest pronostic, dar am fost sfătuiți să 
n'o facem, pentrucă ar fi ceva prea insolit şi un gest neserios. 

Prevederea noastră s'a realizat. 

Succesul fără exemplu al volumelor acestui tînăr dela laşi, 
acestui „tradiţionalist“, acestui scriitor în adevăr nou, a inebunit 
pe modernişti. Ei, ale căror opere complecte stau „complecte“ 
în rafturile librăriilor, afectează — ce-ar putea face alta ? — disprețul 
pentru cetitori, se consolează cu teoria că arta lor e prea sub- 
tire pentru publicul romînesc,—şi totuși nu se pot stipini să nu-şi dee 
ura pe laţă. 

i nici nu mai bagă de seamă ce spun. 

uccesul d-lui Teodoreanu a fost explicat prin prostia pub- 
licului şi prin scenele de dragoste din romanul său... Dar scene de 
dragoste sint numai în volumul Il. Atunci cum se explică succesul 
volumului 1? Scenele de dragoste din volumul Il au provocat inte- 
res pentru volumul |, apărut cu un an mai înainte şi vindut atunci, 
imediat ? 

Cu totul în contradicţie cu bestialitatea idioată a publicului, aceiaşi 
critici, în truda lor de a se consola, au mai găsit o explicaţie : metafo- 
rismul d-lui lonei Teodoreanu! Şi iată licul cel atit de aliterar 
(aliterar, fiindcă nu-i ceteşte pe dumnealor) devenit deodată un public 
arhiestetizant, până la decadenţă estetizant, cumpărind în zeci de 
mii de exemplare 1500 de pagini, pentru metafore! 

In ura lor urită, au ajuns să insulte nu numai pe d. Teo- 
doreanu, ci şi pe cetitorii lui. Unul, recunoscînd că publicul ro- 
minesc e cu d, Tevdoreanu, s'a apucat să injure publicul pe 
categorii. Şi cu ce comică pasiune! Fiind mai puţin strateg 
de cit ceilalți modernişti, acesta a dat pe faţă cu naivitate ura 
de care sufăr cu toţii. În ura lui, recenzentul modernist nici n'a 
mai înțeles ceiace cetește. Atacurile poate cam nedrepte, în orice caz 
exagerate, îndreptate de d. lonel Teodoreanu impotriva lașului şi 
leşenilor, (ziarele din laşi i-au şi reproşat acest lucru) „criticul es- 
tetic" a înțeles că sînt laude pentru lași şi... atacuri la adresa 
Bucureştilor. Trebue să fi fost foarte suferind acest „critic estetic“, 
dacă nu a înţeles nimic. 

Ce situaţie admirabilă şi de invidiat are d. Ionel Teodoreanu ! 
Să fii scriitorul cel mai gustat şi să te injure micii recenzenţi fără 
cetitori ! Şi recenzenţii aceştia să nu poată inventa un singur ar- 
gument, care să se ţină în picioare! 

Metafore ? — Dar toată ţara discută nu metaforele d-lui lonel 
Teodoreanu, ci pe Olguţa, pe Monica, pe Dănuţ și pe ceilalți. Ce 


308 J ___ VIAŢA ROMINEASCA 


roman rominesc a mai stirnit atlta discuţie în jurul personagiilor 
din el? Criticii modernişti n'au băgat de seamă că şi ei discută 
mereu personagiile acestea ? 

Lumea cetitoare, şi e multă de tot, e împărțită în partizani ai 
Olguţei şi partizani ai Monicăi. În oameni care s'au resemnat ca 
Olguţa să moară şi în oameni care nu-i iartă d-lui Teodoreanu că 
Olguţa a murit. 

Se poate un mai mare triumf ? Aşa se comporta şi societatea 
rusească cu Ana Karenin, şi aşa se comporta şi societatea engleză 
cu David ai țari D. Ionel Teodoreanu nu este un Tolstoi sau 
un Dickens. Dar este un romancier. 

lar interesul pentru romanele sale nu este numai din partea 
tinerimii, cum susțin cei care afirmă că d. lonel Teodoreanu a 
lăudat laşul şi a batjocorit Bucureştiul. (Şi dacă ar fi numai din 
partea tinerimii ? Dar oare nu este o glorie pentru un tinăr scriitor, 
cînd are cuel tinerimea ? Publicul cel dintăiu al lui Eminescu şi 
al lui Caragiale a fost altul ?). Realitatea însă este că publicul d-lui 
lonel Teodoreanu se compune din toate categoriile de oameni. Cînd ar 
şti „critica estetică“ (Dar trebue s'o știe! S, face că n'o știe!) ciți 
medici, ciţi ingineri, ciţi advocați etc. cetesc cu interes Medelenii 
şi aşteaptă volumul viitor! (Să întrebe la librării). Toţi îşi găsesc 
în Medeleni copilăria lor, tinereța lor, viaţa lor de familie, viața 
cunoscuților lor, — în orice caz o viaţă interesantă. 


Nici un roman rominesc nu a legat vreodată mai mult public 
şi mai variat în jurul unei cărți, care oglindeşte un important as- 
pect al vieţii naţionale, nu a contribuit mai mult la socializarea 
indivizilor, ca acest roman, în care se zugrăvește viaţa burgheză, 
adică viaţa cetitorului. 

Romane ca acestea contribue şi ele la transformarea juxta- 
punerilor de indivizi în societăți umane — prin comuniunea mo- 
rală şi estetică, a cît mai multor oameni, într'o ficțiune în care 
se ăsesc, 

ă o fi avind şi defecte Medelenii? Dar ce operă nu are şi 
defecte? Inainte de a deschide o carte, ori de cine ar fi scrisa, 
poţi spune cu siguranță că are și defecte. 

y ntru respectul de om, nu ştim ce-ar fi mai puțin rău: „cri- 
a. vy să fie de reacredințä, ori să nu fi înțeles nimic din 
elen 


„Bilete de papagal“ 


Este o gazetă literară zilnică, de format minuscul şi cu un 
preţ idem, pe tare nu o putem recomanda mai bine cetitorilor 
noştri decit spunid că este condusă, şi scrisă în bună parte, de 
d. T. Arghezi, un artist al expresiei, cum nu ne putem închipui 
altul mai strălucit şi — să spunem cuvîntul exact — mai mare, 

Printre colaboratorii care se perindează în revista d-lui Ar- 


MISCELLANEA 309 


ghezi, am putut remarca pănă acum pe unii din cei mai însemnați 
scriitori de astăzi, prozatori şi pool: 

Oifranda aceasta generoasă de artă este un eveniment pentru 
iubitorii de frumos, şi un eveniment oarecum neverosimil, pentrucă 
nu ne-am fi putut imagina posibilitatea unei publicaţii zilnice, care 
să fie cea mai literară revistă cu putinţă. 

Intr'o zi, cînd mam găsit micul ziar la niciun chioșc, pentrucă 
m'am dus să-l cumpăr prea tirziu (pe la amiază), am fost melan- 
colic pănă seara, cînd însfirşit l-am rechiziționat dela un prietin, 
cu promisiunea solemnă să i-l dau înapoi. 


1789 


D. Vaida-Voevod, vorbind de luptele Ardelenilor pentru uni- 
tatea naţională, a spus: 

„Păcătoasă e mina care scrie contra principiilor revoluţiei 
franceze, căci noi doar pe aceste principii ne-am dezvoltat, Ne 
trebue şi pe viitor aceste idei“, 

In adevăr, „noi pe aceste principi! ne-am dezvoltat“. 

Unirea Moldovei cu Muntenia, Independenţa, Desființarea scla- 
viei țărăneşti—Rominia Mare —n'ar fi fost cu putință fără Revo- 
luția Franceză şi ideile ei. Şi d. Vaida-Voevod o ştie mai bine decit 
oricine, dintr'o teribilă şi lungă experienţă. 

Dar acum scuipăm în acea Revoluţie și în acele idei, pen- 
trucă nişte romancieri de mina a doua dela Paris sint regalişti şi 
deci împotriva Revoluţiei dela 1789, fără de care atiţia fii ai cla- 
selor de jos m'ar fi avut posibilitatea de a se ridica în mentori ai 
publicului şi a-şi arăta disprețul pentru vulgul „inconştient“, bun 
de păstorit, adică de dus la păscut, 

Aversiunea unora dintre noi pentru Revoluţia franceză, inainte 
de războiu era de origine prusacă, şi teoretizată tot de fii ai cla- 
selor modeste... Acum aversiunea aceasta e de origine franceză. 
Dar Julien Benda, în „La trahison des clercs", arată cu texte, 
pe fiecare pagină, identitatea dintre reacționarismul francez şi cel 
prusac. 


„Democrație“ 


„Democraţia“ noastră ia uneori forme curioase. Mai dăunăzi, 
oameni care nu sint nici țarişti, nici maurrasişti, au lansat ideia că 
într'o ţară nu trebue să guverneze cei care au de partea lor po- 
porul, ci acei care nu-l au, fiindcă numai cei de-al doilea se pri- 
cep să guverneze, 

In această faimoasă teorie este o mică greşală de istorie, 

Niciodată un popor nu a fost guvernat împotriva voinţii lui. 
Cei care l-au guvernat, ori aveau asentimentul poporului lor, ori 
nu aveau încontra lor sentimentul şi voinţa acelui popor. 

ussolini are poporul cu el. Ţarul avea poporul cu ei, în 
cazul cel mai rău: nu avea poporul încontra lui. Regii Egiptului 


310 VIAȚA ROMINEASCĂ 


şi ai Asiriei nu aveau poporul în contra lor; poporul era, în cazul 
cel mai rău, inert, inconştient. Despoţiile dăinuesc mai ales din 
cauza nepăsării ori inconştienţii poporului, adică a marii majorităţi 
a grupului. 

mai cuceritorii guvernează cu sila poporul subjugat. 
Dar e atit de adevărat că popoarele nu pot fi guvernate im- 
potriva voinţii lor, încit şi cuceritorul caută să dea satisfacţii 
celor cuceriți, ca să şi-i apropie, pentrucă altfel dominaţia nu poate 
dăinui multă vreme, 


Charlestonul la țară 


Intr'un judeţ oarecare — poate in toată jara? — s'a interzis 
danţul numit charleston. Indată ce ţăranii vor începe să charles- 
toneze, jandarmul va dresa proces-verbal de contravenție. (Aceasta 
în teorie. In practică jandarmul „va disolva“ charlestonul cu mij- 
loace concrete, însoțite de cîteva cuvinte imorale). 

Dacă charlestonul este un atentat la bunele moravuri, înţele- 
gem raoa lui. Dar atunci pentru ce nu este oprit şi la 
oraşe 

Ne întrebăm ce va gindi țăranul de această pudoare a tìr- 
goveţilor pe socoteala lui, cînd el vede la oraş pe femeile şi fetele 
acestor tîrgoveţi, umblind pe uliţi cu acel rest de rochie, care pen- 
tru el nu este rochie. (Astă vară, într'o staţie climaterică, am văzut 
o țarancă bătrină, care întilnind pe fiică-sa, servitoare la un vile- 
giaturist şi deci îmbrăcată modern, a luat-o de departe cu aceste 
cuvinte: „Da ghini, niruşinato, ai înebunit di îmbli tu goal? Ci, 
tu eşti cucoani 2%) 


Dar notiţa noastră nu are de scop să apere moralitatea, să 
ceară alungarea charlestonului şi reintroducerea rochiei. 

Din contra. Am prefera de sigur ca danţurile să nu fie atit 
de special imitative și ca rudele noastre feminine să poarte rochii 
mai vizibile, 

_Dar odată ce moda este a charlestonului şi a simulacrului de 
rochie, nu înţelegem pentruce ţăranii ar fi opriţi să fie şi ei la înăl- 
țimea secolului: Ţăranii sînt cetăţeni, votează (adică sînt înscrişi 
în listele electorale), plătesc bir, fac armată. Atunci de unde dreptul 
de a-i opri să facă ce vreau, cînd legea nu se opune—mai ales 
cînd fac ceiace fac tirgoveţii, clasa cultă, clasa conducătoare,— 
cind actul lor arată supunere şi contribue la unificarea societăţii ? 

Noi credem că dorința de a opri pe ţărani să imite viața con- 
ducătorilor lor, nu este moralism deplasat şi intempestiv—şi în ca- 
zul acesta un blam pe care şi-l dă indirect clasa conducătoare 
sie-și—ci curat reacţionarism. (La dreptul vorbind, autorul acestor 
rînduri nici nu ştie ce e aceia „charleston“. Poate nici nu e un 
joc imoral. Poate a fost oprit pentrucă face concurență jocurilor 
naţionale. Cum s'ar zice: apărarea „specificului naţional“ cu 
baionetele). 


MISCELLANEA 31 


O fi poetic ţăranul cu ijari, o fi poetică färanca înfăşurată 
în catrință, o fi poetică hora, dar țăranul nu poate să rä- 
mînă, şi nu e bine să rămină, veşnicul țăran „pitoresc“, înafară 
de civilizaţia lumii, care e burgheză. 

El trebue să devină în adevăr cetățean, om al lumii moderne, 
cu surtuc, cu cravată, cu bec electric, cu fată care ceteşte romane, 
cu charleston (cind e la modă charlestonul) cu nevastă cu rochie 
sau fără, după cum e moda. 

Deocamdată lucrurile au să fie încă şi mai comice decit în 
oraşe. Dar ce-i de făcut ? (Perioadă de transiţie !). Intăiu purgatoriul 
şi apoi raiul. 

In ţările de cultură, din fruntea omenirii, ţăranul nu mai 
e „piloresc* (a fost şi acolo), e un cetățean ca toţi ceilalţi, 
un burghez care stă la ţară, şi doară acele țări au mai puternic 
decit altele sentimentul naţional şi sentimentul tradiţiei. 1- 

A dori—şi a lucra—ca ţăranul să rămie staționar, în afară de 
civilizaţie, pentruca să fie pitoresc, să ne amuze cînd facem excursii 
—şi să-l manipulăm cum ne place economiceşte şi politiceşte, nu 
e bine, adică e râu. 

Cei care opresc charlestonul la țară, dar îl joacă la oraș, 
au nevoe, conştient sau instinctiv, de țărani care pot fi exploataţi în 
toate felurile—chiar şi poetic, vara “cind aceşti ţărani complectează 
sălbătăcia romantică a naturii, văzută din automobil. 

F. $.— Fiindcă subiectul ne-a dus şi la discuția modei femi- 
nine, vom aborda o problemă de „interdependenţă“. D-ra Otilia 
Cazimir spunea într'un număr din Bilete de papagal că femeile dela 
noi, din cauza „sincronismului“, poartă pălării de pae în Februarie, 
cind termometrul arată 15 grade subt zero, fiindcă la Paris 
unde se disprimăvărează de timpuriu, pălăriile femeeşti de pae 
încep să apară în această lună. Ingrijorată de soarta compatrioatelor 
sale, d-ra Otilia Cazimir îşi exprimă teama să nu le îngheţe creerul. Să 
m'aibă nici o grijă. Le apără teoria „sincronismului“ care are efecte 
şi mai neaşteptate: Dacă acum cincisprezece ani o femee ar fi 
umblat pe uliţă, cînd crapă pietrele de ger, fără nimic mai pozitiv 
pe o însemnată porțiune a persoanei ei decit un ciorap à jour, ar 
fi murit de pneumonie, (Doar nu în zadar purtau ele atitea feluri 
de pînze şi stofe una peste alta, înlocuite toate astăzi de himericul 
ciorap). Şi totuşi din cauza „mutaţiei valorilor“, acum nu capătă 
nici guturaiu. Cel mult, dacă unele din ele, prevalindu-se de „prin- 
cipiul diferențierii“, îşi pun subt ciorapii declaraţi, nişte ciorapi tra- 
diţionalişti clandestini. 

P. Nicanor & Co. 


1 Arta naţională na se pierde prin aceasta, Arta nu se poartii pe haine, 
Ea se realizează pe covoare, pe lemn, pe piatră, pe oale... 


Recenzii 


Stejar lonescu, Domnul de la Murano, ed. „Viaţa Romi- 
nească“, 1928, laşi. 

Numele d-lui Stejar Ionescu nu e dintre acelea care apar 
în fiecare lună cel puţin în revistele literare. D-sa nu se risipește 
şi nu coniundă gazetăria literară cu adevărata literatură. la 
primele pagini ale volumului său „Domnul de la Murano“, se des- 
prinde neted impresia că autorul işi respectă scrisul. 

Maliţiosul secretar al lui Anatole France, Jean-Jacques 
Brousson ne spune în ultimul său volum consacrat maestrului, 
următoarele vorbe ale acestuia: „Poeţii încep totdeauna prea 
tirziu fiindcă niciodată nu sintem destul de tineri pentru poezie, 
iar prozatorii prea devreme, fiindcă niciodată nu sintem destul 
de bătrîni pentru această artă”. 

D. Stejar Ionescu a inceput să scrieîn jurul vîrstei de trei- 
zeci de ani. Ceiace inseamnă că în scrisul său apar valori de 
maturitate. Proza oamenilor prea tineri e temperamentală şi 
instinctivă, E un strigăt al trupului înfiorat direct ori indirect de 
sexualitate. Pasiunea amoroasă sau măcar sentimentalismul linced 
se strecoară printre aceste pagini, de cele mai multe ori, de 
confesiuni. 

Mărturisim că sintem puţin blazafi de atita miorlăitură sen- 
timentală, de teme banale ale unor simple intimplări ce nu me- 
rità totdeauna să fie reţinute, și mai ales de stilul inegal şi 
searbăd care apare mereu în proza noastră curentă. 

Ceiace aduc nou nuvelele d-lui Stejar Ionescu e o veritabilă 
şi distinsă intelectualitate. Eroii săi sînt cărturari ori oameni dis- 
tinşi. Autorul îi priveşte cu calm critic, cu un ochiu potolit. Le cu- 
noaşte calităţile şi slăbiciunile pe care le reliefează fără exa e, 
cu senină obiectivitate. Ceva mai mult simț tragic al vieții şi 
ne-am gindi la F. Mauriac. Realitatea e văzută prin lumina ide- 
ilor şi a unei atitudini în faţa vieţii consolidată adinc. Şi astăzi 
cind definițiile aiectiviste ale artei fac loc altora intelectualiste, 
această potrivire cu vremea merită să fie subliniată. Şi cu atit 
mai mult în tinăra noastră literatură unde lipseşte mai ales con- 
ştiinţa şi luciditatea cerebrală. 


RECENZII č 313 


Eroii tratați de autor sînt, în majoritate, oameni „subţiri“. 
Pentru a li se arăta calitatea lor, ei sint puşi totdeauna in le- 
p Poaniet cu fiinţe mai primitive, mai simple, deobiceiu femei. A- 

eseori nuvelele cuprinse în acest volum tratează dragostea foarte 
conştientă a intelectualului pentru femei şi fericirea sau drama 
lor, —cum e în „Zina fumului“ şi chiar în „Iubirea lui Dionis*. 
Şi astiel de episoade, dau ocazie autorului să facă o serie de 
observaţii de moralist asupra dragostei. Asemenea întimplări il 
fac să gindească în marginea vieţii. Bine înțeles gindirea nu e 
material adiacent, ci integrată artisticeşte în materia nuvelei. 

Din aceiaşi structură de artist intelectual reese impresia fi- 
nală de acurateţă perfectă de puritate cristalină pe care o lasă 
bucăţile sale, şi apoi distincţiunea şi eleganța stilului, căruia nu 
i se poate reproşa nimic, nici măcar o anumită răceală, care e 
numai aparentă. 

Fizionomia artistică a d-lui Stejar lonescu nu seamănă cu 
nici una alta din literatura noastră. Ea e conturată original şi 
arpide de propriile sale mijloace. O inteligență lucidä pe lingă 
nobile însuşiri sufleteşti, reflectate de un talent sigur de sine. 
Acest prim volum, „plin de realizări remarcabile, ne fase să în- 
trezărim o interesantă carieră literară, 


M. Ralea 
“e 


H. de Montherlant, Aux fontaines du desir, Ed. Bernard 
Grasset, 1927. 

Carte interesantă şi enervantă în acelaşi timp, Autorul, unul 
din cei mai talentaţi din tinăra generaţie de prozatori francezi, con- 
tinuă, pănă la o vristă care nu mai e complect fragedă un egocen- 
trism impertinent. De cele mai multe ori frazele încep cu eu... Cum 
se zice în limba sa, autorul se „gobează“. Se prezintă mereu ca 
centrul universului. Erou al războiului, pasionat de sporturi, de 
lupte de tauri, umanitarist mai în urmă (cu care ocazie ne-a lăsat 
minunatul roman „Les bestiaires*), în toate aceste ipostaze variate 
şi contradictorii, H. de Montherlant, discipol al lui Barrès, urmă- 
reşte pe lingă îmbogățirea eului cu tot felul de senzaţii şi împrăş- 
fierea unei cronice melancolii care-l urmăreşte peste tot. Fantoma 
tui Barrès, eternul neurastenic, îl urmăreşte. In acest volum H, de 
Montherlant o rupe cu acest strigoi al trecutului: dar de învăţă- 
tura sa, de germenul de descompunere pe care i l-a transmis 
maestrul nu poate scăpa. Esseul „Les voyageurs traquâs* de sha- 
kespeareane proporţii, de un trist şi adinc adevăr e dovada cea 
mai bună. 

Merită să fie cetit, cu toată incoherența sa mai mult apa- 
rentă şi articolul intitulat „La mort de Peregrinos®. 


M. Ralea 


334 VIAŢA ROMINEASCĂ 


a 
2 hd 


Louis Halphen, Les Barbares, Coll. „Peuples et Civilisa- 
tions“, vol. V, Paris, 1926, 1 vol. 394 p. in 8°. i | 
D-nii Louis Halphen şi Philippe Sagnac, profesori, cel dintăiu 
la Universitatea din Bordeaux, al doilea la Universitatea din 
Paris, au format planul ambițios de-a expune în douăzeci de vo- 
lume istoria generală a umanităţii, subt titlul, care e un mani- 
fest, de „Peuples et Civilisations“. Concepţia care a inspirat acest 
plan e deosebită de aceia care a prezidat la alcătuirea altor co- 
lecţii similare. Autorii grupaţi în jurul d-lor S. Halphen şi Sagnac, 
eminenți reprezentanţi ai istoriografiei franceze, vor să rupă cu 
cadrele geografice şi naţionale în care au fost îndeobşte repartizate 
evenimentele istorice. Pătrunşi de spiritul internaţional care-și 
afirmă forţa progresiv şi discret in diversele instituţii politice, e- 
conomice şi intelectuale create după războiu, autorii îşi propun 
să îmbrăţişeze „istoria tuturor popoarelor într'o singură privire” 
şi să degajeze, peste hotarele politice şi fizice, principalele linii 
ale evoluţiei istorice, marile curente de idei şi de civilizație. Ei 
se vor strădui mai ales să prindă şi să pună în relief nu atit 
celace a divizat şi învrăjbit diferitele popoare, ci „trăsăturile 
comune ale diverselor civilizaţii, multiplele şi subtilele acţiuni şi 
reacţiuni ale popoarelor şi ale evenimentelor unele asupra altora, 
evitind pe cit se poate de-a se cantona în cutare sau cutare colţ 
al universului subt pretext că e al autorilor“, Materia fiecärui vo- 
lum va fi grupată în jurul evenimentului care a dominat o €- 
pocă determinată, şi fiecare popor va avea în această distribuţie 
rolul pe care i-l conferă importanţa sa relativă. Astfel „planul 
intim al scenei va fi rînd pe rind ocupat de aceia care au jucat 
rolul intim” în desfăşurarea evenimentelor: Spaniolii în sec. al 
XVI-lea, Francezii în sec. al XVII-lea, Englezii în sec. al XVIII-lea. 
Potrivit acestor concepții, d. Halphen îşi transportă cetitorul 
în „inima continentului asiatic* (p. 105) pentru a degaja mai 
bine destăşurarea principalelor evenimente. In perspectiva acestei 
distanțe, faptul dominant al perioadei de şapte sute de ani, cu- 
prinsă între jumătatea sec. al IV-lea şi sfirsitul sec, al XI-lea, i se 
pare „la mainmise des Barbares sur le Monde“ (p. 1). Meritul 
prape al acestei istorii a evului mediu dela marile invazii pänà 
cruciate e acela de-a modifica impresia de brusc şi de neaş- 
teptat pe care istoriile acestei perioade o produc in deobşte. De- 
plasările şi soarta diferitelor triburi nu mai apar ca efectul exclu- 
ziv al instinctelor oarbe ale masselor sau al capriciilor şeiilor de 
bandă ; ele apar ca repercusiuni naturale ale revoluțiilor care 
Sau produs în Asia centrală. Civilizaţia greco-romană sfirşeşte 
prin a sucomba valorilor mereu reinoite ale Barbarilor care se 
revarsă asupra imperiului roman. In sec. al Xl-lea Europa occi- 
dentală începe însă să se reculeagă, şi, devastărilor cu care o 
ameninţi o nouă cotropire barbară, a Turcilor Selgiucizi, ea răs- 


i as 
S ———————— {Rn 
- 


punde cu cruciatele, care constitue astfel „revanşa“ initiv 
lumii civilizate asupra forţelor distructive ei ga a a 
intrebarea e insă de-a şti dacă această concepţie dă o i- 
coană exactă despre această perioadă de şapte sute de ani. A- 
plicată cu rigoare, teza d-lui Halphen ar duce la concluzia că 
nu numai imperiul roman, dar însăşi civilizaţia preco-latină a fost 
distrusă de cătră „Barbari“, reluind astfel concepția pe care şi-o 
făceau despre Evul mediu oamenii Renaşterii. Printro fericită 
inconsequenţă, autorul evită acest exces şi într'o puternică sin- 
teză arată fuziunea instituţiilor „barbare“ cu instituţiile antice, 
adaptarea spiritului „Cuceritorilor la spiritul popoarelor cucerite, 
elaborarea lentă, prin „aportul creştinismului, al antichităţii şi al 
noilor popoare, a unei noi civilizaţii. D. Halphen acordă în ex- 
punerea sa un loc însemnat istoriei şi civilizaţiei Arabilor, pe 
care nu-i tratează deloc de „barbari“. Astfel in ciuda titlului, 
care nu e din cele mai fericite, cartea d-lui Halphen nu dă des- 
pre invazia Barbarilor impresia de catastrofic pe care teza d-sale 
o suggerează. Totuşi, din cauza punctului de vedere special în 
care sa plasat, autorul, cu toate corectivele aduse, n'a putut e- 
vita toate obstacolele care-i stăteau în cale. Urmărind soarta dile- 
ritelor popoare barbare, d. Halphen pierde prea des din vedere 
istoria civilizaţiei, cu toate că acesta e obiectul principal al 
colecției pe care o dirijează. Astfel, istoria economică şi consti- 
tuțională a acestei perioade e foarte sumar tratată, iar o expu- 
nere a feudalismului lipseşte cu desăvirşire. Istoria creştinismului 
e rezervată unui volum ulterior, totuşi rolul Bisericii a fost co- 
virşitor în epoca aceasta, Autorul se opreşte uneori la suprafața 
lucrurilor şi nu posedă îndeajuns darul inlănţuirii evenimente- 
lor. Deaceia, în ciuda unui stil viguros, viu şi precis, cartea d-lui 
Halphen nu se ceteşte uşor. Expunerea e prea fragmentară, sus- 
pensiunile şi revenirile, impuse de preocupaţia de-a duce „de front" 
povestirea diferitelor horde care dau simultan asaltul vechei Eu- 
rope, rup prea des firul naraţiunii, pentruca cetitorul să nu piardă 
din vedere marile linii ale construcţiei. Locul acordat diferitelor 
popoare nu corespunde exact importanței lor relative. Astfel is- 
toria imperiului german se opreşte la incoronarea imperială a lui 
Oton cel Mare. Insfirşit, Germanii, Arabii, Persanii pot fi cuprinşi 
ip soniai categorie de „Barbari* cu Hunii, Avarii, Pecenegii şi 


Oricit de serioase ar fi obiecțiile aduse d-lui Halphen, 
cartea lui rămine o operă de sinteză care face cinste erudiţiei 
franceze. Bibliografia lui imensă, e de cea mai sigură şi mai 
nouă informaţie. Medievalişti eminenţi ca Ferdinand Sot şi A. 
Dopsch au adus deopotrivă omagii vastei sale erudiţii. Clasarea 
metodică a acestei bibliografii face din cartea lui Halphen un 
eveniment de lucru nepreţuit pentru oricine vrea să adincească 
istoria evului mediu. 

A. Ojetea 


316 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Dostoievsky, La voix souterraine, Trad. Boris de Schloe- 
zer, Paris, libr. Stock. i 

Literatura rusă modernă prezintă o sinteză de preocupări 
de o extremă diversitate. Dela descrierea plină de simplitate a 
vieţii tradiționale, adesea caracterizată prin acea atmosferă de 
provincialism specific oriental, şi pănă la acea literatură com- 

cată prin fondul ei profund, pe care îl constitue problemele po- 
itice şi sociale, ea străbate un vast domeniu de variate preo- 
cupări, avărind continuu subt aspecte de rară complexitate. $i 
dacă ar fi să exprimăm lizionomia ei printr'o comparaţie de or- 
din plastic, am spune că această literatură se aseamănă la prima 
înfăţişare cu o uriaşă frescă, în care deosebim aceleaşi figuri ce 
se repetă mereu, dar care prin diversitatea poziţiei şi a mate- 
rialului utilizat în conturarea lor,—trezesc impresii nouă, sugerind 
noui aprecieri estetice asupra valorii lor. 

La această notă de varietate, de renovare continuă a pro- 
blemelor ce constitue preocupările ei curente, se adaogă un ca- 
racter nou ; în sînul ei adesea întilnim—chiar la aceiaşi persona- 
litate—nu numai uimitoarea diversitate de preocupări, pe care 
am menţionat-o mai sus, ci în acelaşi timp sinteza atitudinei com- 
plexe, cu năzuință de a apărea definitivă în faţa vieții. 

Pentru acest din urmă caz, literatura aceasta prezintă e- 
xemple de rară pregnanță: 7olstol, în sufletul căruia tendința 
de reformă socială În sens etic se ridică pe acelaşi plan cu inspi- 
rația creatoare a realizării artistice. Andreev, ginditorul contras- 
telor, romancierul momentelor de transformare tumultoasă şi di- 
namismului vieţii sociale ; şi în sfirşit, clasicul gînditor al revoluției 
criteriului moral în societate şi totuşi sprijinul ortodoxismului slav: 
Feodor Dostoleuschi, 

Suportind greu restricțiile impuse de un regim pentru care 
libertatea de cugetare era o favoare excepțională, alături de 
mizeria unei vieți, pe care lipsurile cotidiane o făceau mai amară, 
şi de suferința continuă la care îl obligase structura lui organică 
—anemică şi maladivă—Dostoievschi a redat în opera lui nu 


numai lumea exterioară aşa cum apărea în ochii săi adinci de | 


suferință, dar mai ales acele fenomene de conştiinţă, pe care a 
reuşit să le exteriorizeze cu o rară fineță de pătrundere, 
Aceasta e şi caracteristica romanului, ce poartă titlul atit 
de semnificativ: „La voix souterraine“, şi de a cărui primă parte 
re SR ocupa, fiind singura care prezintă un interes psihologic 
cos 


Temperament prin excelenţă critic, dotat cu o sensibilitate 
exagerată, Dostoievschi imaginează în fiecare din cetitorii săi un 
spirit critic, dispus în orice clipă a-i cere justificări şi explicaţii 
în jurul operei pe care a conceput-o. De aici, o lungă serie de 
confesiuni, în care apare nu numai cugetătorul preocupat a-şi 
preciza cu claritate pindirea, dar în acelaşi timp şi scriitorul în- 
„zestrat cu fantazie bogată şi erudiție întinsă. 


RECENZII 3i7 


Omul contemporan, ajuns la un rafinament de sensibilitate 
rarä—ne pr ga Dostoevschi—apare neapt pentru viața pe 
care este silit să o suporte. Căci în fața vieţii psihice, interioare, 
exprimată adesea prin impresii, idei şi numai rareori prin tendinţi 
ce reuşesc să devină creatoare, realitatea apare drept forță an- 
tagonistă, distrugătoare, tinzind la desorganizarea psihică a su- 
Hetului individu şi la mecanizarea activităţii sufleteşti. 

Singura posibilitate de a rezisia impotriva acestei forțe 
transformatoare—atit de evidentă în mecanismul exterior al vieţii 
sociale—e revenirea la tipul de vigurozitate naturală, pe care il 
constitue omul lipsit de sensibilitate şi rafinament psihic, produs 
spate 2): forțele Pine naturale. 

i retrogradare psihică e insă astăzi imposibilă. Omul 
epocei noastre este infrint adesea în viaţă, e mr încă mai des 
oprit de a-şi manifesta activitatea-i mintală in toată amploarea 
ei, dar în toate aceste dificultăţi, care i se opun, el resimte o 
voluptate : a suierinţii în fața căderii, a satistacţiei în izbinda. Această 
voluptate, produs al efortului său de conservare individuală în 
fața acţiunii distrugătoare ce-l inconjoară, e singurul mijloc de 
salvare a existenței sale spirituale în mediul realităţii brutale, 
opresive şi obsedante. Ea pleacă dela reacţiunea in faţa oricărui 
rău organic, oricărei sulerinți de viaţă materială şi se ridică pănă 
la forma superioară de apărare a activităţii psihice în faţa ten- 
dinţei continue de mecanizare, pe care o prezintă viața de înaltă 
tehnică civilizată a epocei noastre. 

„Dar în acest proces fatal, în care viaţa interioară a indi- 
vidului apare intrun antagonism de o perfectă claritate laţă de 
acea forță biologică, pe care prea ades o exprimă activitatea 
mulțimii în genere, ce atitudine critică se impune acelui care 
tinde să respecte pănă la urmă consequența principiilor sale de 
conservare integrală ? 

„__A»şi afirma continuu forța care constitue caracterul perso- 
nalitäții psihice în fața tendinței de omogenizare perseverentă şi 
decizivă a mediului. A scrie färä să te intrebi pentru cine, de- 
terminat de forţa amintirilor al căror impuls il resimțim uneori 
subt forma unei chinuitoare şi obsedante necesităţi. 

E singura atitudine posibilă pentru demnitatea exemplare- 
lor de individualitate superioară. 

Mircea Mancaş 


+ 
EL) + 


W. Marholz, Wirtschaft und Christentum. 

Autorul declară în prefaţă că nu caută demonstrații ştiin- 
țilice şi istorice, ci pune probleme şi dă răspunsuri de conştiinţă, 
cu teze provocate de viaţa zbuciumată a unui conducător al 
muncii sociale in eroasa realitate a actualei economii, 

Raportul creştinismului cu economia e un caz particular 
al celui dintre creştinism şi Lume in genere. Ca orice religie uni- 


318 VIAŢA ROMINEASCĂ 


ală creştinismul are o accepție mistică : individul are sufi- 
cientä tărie pentru a se mintui prin extaz—contopire directă cu 
Dumnezeu—cu negația totală a lumii externe, o accepție de co- 
munitate magică după care tovărăşia spirituală şi materială asi- 
gură tăria necesară mintuirii şi insfirşit accepțiunea Biserică, or- 
nizația de Impäcare cu Divinitatea a mulțimii de indivizi 
cu totul insuficient dotați în sentimentul religios pentru a se sus- 
ţine singuri în credinţa lor. Pentru aceştia intervine cultul cu un 
întreg sistem de forme şi simboluri. Misticii sînt consideraţi de 
Biserică eretici, aceştia critică trivializarea sentimentului —ele- 
mentul mistic necesar oricărei religii- de cătră Biserică. In linii 
generale Creştinismul vine în conflict cu lumea externă pe care 
o găseşte piedică pe calea mintuirii (Dovadă : „Cruciticarea lui 
Christ, conceptele de viaţă morală şi viaţă veşnică). Misticismul 
pretinde contopirea cu principiul prin negația particularități : 
„alle Scheidung, alles so und Hier-sein schwindet*. Esența 
misticismului este aceiaşi şi la antici pănă la Plotin şi la St. Au- 
tin etc, diferă regulele-mijloace de realizare. „Imitaţia lui 
hrist“ conţine Mistica creştină. Pentru masse mijloacele religi- 
oase mistice sint o contradicţie, cultivarea lor normală conduce 
la inexistență. Individul mistic se martirizează înfringind tentaţia 
şi disciplinind rezistenţa sufletească. El tinde a nu avea absolut 
nici o legătură cu lumea externă, mai ales cu forma sa brutală: 
economia. El este, nu un egoist, ci un egocentric. 

In comunitate se stabilesc legături de singe, instinct cu 
scop de a înlătura tocmai singurătatea periculoasă sufletelor 
slabe. Comunitatea trebue să adopte deci o legătură cu lumea, 
o anume politică, economie, cultură. In general ordinele, sectele... 
acestea au de principiu viaţa conformă naturii, tot ce e artificial 
creat de om, tehnică, ştiinţă, artă, este „lumesc”, „drăcesc”. 
(„Intelepciunea lumii acesteia nebunie este“). Permisă este nu- 
mai munca manuală, agricolă şi casnică; din arte şi ştiinţe, mu- 
zica şi teologia, arta constructivă şi decorativă 4 toate pentru a 
preamări pe Dumnezeu: Oricite compromisuri s'au mai 
făcut ulterior cu civilizația „lumească“, depăşirea nevoilor men- 
ționate rămine un păcat, Se 

in ce priveşte conflictul dintre Religie şi Cultură pe care il 
teoretizează Marholz zice: „Religion und Kultur stellen jede fir 
sich eine hlossene Wertwelt dar, deren Idee gru sätzlich 
unterschieden ist, und die deshalb in Gegensätzlichkeit zu einan- 
der treten“, A 

Religia năzueşte în esența ei la contopirea cu principiul 
existenței, cultura tinde la dezvoltarea independentă a tuturor 
valorilor naturii şi omului. Antiteza tinde la un compromis cu 
ajutorul bisericii. E 

Biserica creştină e o incercare eroică de sinteză a Religiei 
şi Culturii, ea nu realizează însă decit un armistițiu, un modus 
vivendi între doi adversari cu drepturi fixate în mod transacţional. 


RECENZII s 319 


Biserica necesară mulţimii de indivizi insuticient dotați pentru o 
viață mistică, comunitară, a trebuit să ia atitudine față de ne- 
voile zilnice ale credincioşilor. Momentele de imixtiune a civi- 
lizaţiei în viaţa permisă credincioşilor se datoresc diferitelor mari 
relorme religioase (e aici şi una din cauzele lor finale), Christos 
a spus: „Ce ați făcut unuia din aceşti mai mici fraţi ai mei, 
mie aţi fäcut...*, trebue deci să devenim utili unul altuia-—zice 
Luther, —profesiunea este o pregătire în slujba lui Dumnezeu. 
Cu tot elementul de mistică statică, cu toată concepţia natura- 
listă a Economiei a trebuit să cedeze şi Catolicismul. 

In toate aceste tipuri însă economia este mijloc al ideii 
de iraternitate religioasă, ea nu are scop propriu. 

Ford—aplicind această idee de prestațiune-serviciu, con- 
damnă risipa şi cere minimum de etort pentru maximum de uti- 
litate oferitä consumatorului cu minimum de preț. Gindul de a 
tace un serviciu trebue pus deasupru dorului de cîştig care vine 
singur ca o consecință normală. Ford crede în posibilitatea prat- 
n a Creştinismului de a ridica o piedică exagerațiilor capi- 
taliste, 

Economia modernă se caracterizează printrun dinamism 
exiraordinar care creiază şi nevoi nouă pe lingă înmulțirea mij- 
loacelor de satisfacțiune şi punerea lor la indemina masselor, 
(Democratizarea Economiei : Sie ist eine Wirtschaft von massen 
fir massen, p. 28). Economia religioasă e statică tradiţională. Azi, 
tipurilor contemplative : sfint, preot, rege, țăran, meseriaş le co- 
respund tipuri active: cuceritori, descoperitori, organizatori. Eco- 
nomia dinamică nu se poate dispensa de tehnică, organizaţie şi 
calcul, ultimul element avind şi sensul de procent dedus din pro- 
duct în folosul celor ce „s'au hotărit ei înțăiu* să creeze o nouă 
serie de utilităţi. Pentru înlăturarea inconvenientelor, orice so- 
cialism tinde la o economie statică, deşi punctul de critică al 
tuturor marilor socialişti e numai sistemul capitalist, nu caracte- 
rul dinamic însuşi al actualei economii față de care el sint mai 
puțin revoluționari decit tendința adoptată de biserică. 

In secolul al 19-lea creşterea poporaţiei în Europa a deter- 
minat emigrări în America, extinderea imensă a comerțului şi 
industriei - cu un cuvint: dinamismul economic, e epoca omului 
faustie : tendință de extindere şi dominare a tuturor forțelor. O- 
pera e totuşi la început, productivitatea e insulicientă pentru cei 
mulți şi deaceia pentru liniştita ei distribuire intervine banul ca 
regulator, Epoca capitalistă se scontează pentru momentul cînd 
productivitatea va fi în stare să răspundă nevoilor tuturor. Eco- 
nomia modernă e ofensiva rasei albe. Ea e anticreştină şi chiar 
antireligioasă, „Moderne Wirtschaft bedeutet eine ze fabr aller 
expansiven Krăfte, Religion und Christentum eine Anspannung 
aller intensiven Kräfte” şi „Hier steht Wertwelt gegen Wertwelt, 
jede stolz auf ihren Wert". 


Economia modernă este e formei de viață celei mai 


„extraordinar de artificiale (p. 36). Momentul actual e al unui 


320 VIAȚA ROMINEASCĂ 
me a e de raţionalizată şi de puțin naturală viaţa ; 
ag prose mai iervent credincios, cu atit mai mult pro- 
i itul lumii, | ; 
ear aa nl absolut condus la ultimile consecinţe şi 
reîntoarcerea la economia naturală, Religia nu oferă soluţii ci 
tranzacţii inoperante. Pietatea, iubirea de progres civilizator, hu- 
manismul este formula care sintetizează forța ce dă individului 
lumină și încredere. Solidaritatea trebue să instaureze o nouă 
ordine care să dea puterii şi valorii umane preponderență față 
maşină şi capital, F = d 
js pergis diviziune exagerală a muncii nu mai este posi- 
bilă plăcerea asociată de armonia totului creat în atelier. Con- 
cepţiunile socialiste oferă soluţii prin intrebuințarea de cătră mun- 
citor a timpului liber pentru dezvoltarea integrală a personali- 
tăţii şi solidaritatea social-politică oferă posibilitatea timpului li- 
ber. Astăzi omul e prin excelență „economic“şi raţionează in 
ultimă motivaţie „economiceşte“. O maşină mai convenabilă lu- 
crătoriler nu se instalează dacă nu asigură un mai mare rende- 
ment. Femeile deşi muncesc mai greu, cu griji şi la casă şi copii 
şi cu nevoi în genere mai mari decit bărbatul, capătă ca preț al 
muncii lor mai puţin fiindcă şi produc mai puțin. Fabricile se 
inchid pentrucă nu mai convine piața, chiar dacă lucrătorii ră- 
min pe drumuri. Conflictul cu Reli devine acut nu din cauza 
tehnicei care face din om un auxiliar al maşinii cit din cauza 
organizaţiei care este de esența Economiei actuale şi care ex- 
clude lipsa de reguli a patriarhalismului estetic şi anarhic. Creş- 
tinul adevărat preferă  bulversarea societăţii in cumpănă cu 
o tristă soluţie a eternității (..„nebune, în noaptea aceasta vor 
veni la tine să-ţi ia sufletul tău... la ce-ţi vor folosi toate a- 
cestea ?*), Teza aceasta e însă anticreştină. Revoluţiei tolstoiene 
i se opune tipul de creştin revoluţionar al lui Dostoewski (Ivan 
din Fraţii Karamazov). Armonia veşniciei e oribilă dacă pretinde 
ertarea ucigaşilor de nevinovaţi şi fără ertare nu e armonie, 
Alioşa e creştinul deasupra particularităţilor, el priveşte şi simte 
cosmic. Economia creştină e o imposibilitate. Kant spune că o- 
mul dispune de orice ca mijloc, el însuşi însă este scop în sine. 
Omul poate îi rău, umanitatea din el e însă sacră. Aici e sim- 
burele humanismului care în deosebi de creştinism, vrea dezvol- 
tarea integrală a omului—care printr'o substituire de motive— 
a devenit în civilizaţia actuală mai mult instrument decit bene- 
ficiar. Humanismul economic incearcă descătuşarea în două direcţii : 
uşurarea omului de situaţia ce i-a creiat tehnica şi organiza ia 
modernă şi deviarea producţiei înspre nevoile reale ale omului 
normal. In toate domeniile producţiei va trebui prin educaţie 
lentă înlocuit şi la producător şi la consumator criteriul de „nou“ 
cu cel de bun şi util. 


Utilul va căpăta pertecţia specilicităţii după rol, prolesie etc... 


săracii vor fi mai indestulaţi, posibilitatea dezvoltării integrale 
mai mare, In ce priveşte ridicarea omului la rangul de scop. 


RECENZII 321 


humanismul aduce deasemeni reale contribuții. Elementele ca” 
pabile trebuesc răsplătite în deosebi, trebuesc găsite soluţii care 
să menţină muncitorului nădejdea unei vieţi mai bune, unei e- 
mancipări. Sistemul de ajutor şi asigurare trebue extins şi condi- 
țiunile muncii mai uşurate şi mai Toisiin chiar, Astăzi 
muncitorul se părăseşte pe el complect, îşi dispreţueşte viaţa, 
nu-l interesează niciun înțeles şi nu-i suride nicio bucurie, Re- 
creaţiile, petreceri în comun cu programe de cultivare sulletească, 
şcoală, bibliotecă, interesarea la armonia totului etc. sint mijloace 
cu care Humanismul îşi propune îmbunătăţirea soartei muncito- 
rului urmărit necontenit de pericolul mecanizării. O vastă operă 
de viitor rămîne in sarcina Pihotehnicei : repartizarea fiecărui 
individ la un anumit fel de muncă care e foarte probabil că co- 
respunde cel mai bine cu caracterele specifice ale sufletului său. 
Higiena socială e departe de a fi pe terenul ei. Intr'o vastă or- 
ganizaţie tehnică, curăţenia şi estetica simplă şi sobră ajută 
imens opera de educaţie sulletească. In încheere Marholz îşi ex- 
primă credinţa că în momentul cind orice creştin va pune. în 
lucrare dezideratele humaniste, reforma cea mare se va fi făcut. 

Cetitorul iși poate face chiar numai din acest rezumat cre- 
dincios, convingerea că se găseşte în fața unor probleme şi dis- 
cuțiuri pline de interes. Autorul are întradevăr manifestări de 
conştiinţă. In sec. al 19-lea ca reacțiune faţă de ideile socialiste 
a apărut o întreagă serie de doctrine economice inspirate de creşti- 
nism, ele au avut însă ca tendinţă şi scuturarea jugului indilerentis- 
mului dogmatic față de „ziua de mine“. Ceiace a motivat în mod 
practic reformele religioase, a motivat şi această mişcare teore- 
lică: pinea de toate zilele afară de pomană poate fi justul salar 
al muncii. O întreagă serie de îmbunătăţiri în viaţa muncitorului 
se datorește mişcării sociale a Creştinismului care cere înteme- 
ierea societăţii pe ideia de irăţie. Munca nu este mariă, ea este 
ceva sacru. Şi catolicismul social şi protestantismul social şi mis- 
ticismul economic al lui Ruskin şi Tolstoi conţin ideile humaniste 
pe care autorul de care ne ocupâm le pune în opoziţie cu Creş- 
tinismul. Desigur că Religia ca dogmă nu poate oferi nici o so- 
luție, dar concepţia sa etică oferă; în această chestiune cred că 
lață de neputinţa raţiunii care se evidenţiază din ce în ce mai 
mult, numai pornirile generoase şi infinite ale sentimentului pot 
indica un drum. Deaceia socot că are multă dreptate Le Play 
cînd zice: „En matière sociale il n-y-a rien å inventer: voilà la 
seule découverte que j'aie faite”, 

In orice caz cartea de care vorbim prezintă multă utilitate 
în cercetarea problemei sociale asupra câreia tragedia extraor- 
dinară a gindirii umane nu a reuşit să indice pe cale raţională 
o soluţie, care pănă la cine ştie ce miraculoasă iluminaţie nu 
se poate aştepta decit de la o revoluționare etică a sufletului 
omenesc, 

Laurențiu I. Preutescu 


10 


Revista revistelor 


Hermann Hesse şi Ideia de 
unitate 


ideia de unitate, atit de apup 
indiri „indiene“ precum şi mis- 
cilor germani din toate timpurile, 
a inspirat ultimele lucrări, atit de sug- 
pavs şi de adinci ale lut Hermann 
esse: „Demian“ şi „Siddharta“ 
poem indian, 

Această idee complexă, idea de 
unitate a tuturor manilestaţiilor vie- 
ţii, ideia mistică a unității lumii şi a 
„eu“-lui, ideia „Etermului Prezent” 
care suprimă distincţiile noastre ar- 
bitrare între trecut, prezent şi viitor, 
este leit motivul care revine nem- 
cetat in cursul acestor două i. 
Demian, povestea tinereții lui Emile 
Sinclair, în care realismul se ames- 
tecă cu romantismul, poate fi consi- 
dbrat ca un preludiu la Siddharta, 
care e complectarea şi dezvoltarea ei. 

Emile Sinclair descoperă „lu 


) 
opeope cu „lumea luminii (Die lichte 
elt} simbolizată prin căminul pä- 
rintesc în care domneşte lini 


este tot mai mare pănă în momentul 
cind cade subt jugul tiranic al unul 
camarad, Kronner care exercită a- 
supra lui o influență nefasta de care-l 
soa n camarad po în via, 

emian, și- pm gi operei de co- 
rupție a tovarăşului său. 


După ce a suferit influența Lumii 
intunericului prin Kronner şi a Lumii 
luminii printr'o tinără fată Beatrice pe 
care o iubeşte, aceste două lumi se 
conlundă intrun simbol unic: Abra- 
xas, anticul zeu al Binelui şi al Rä- 
ului menţionat de Herodot. 

Acest cult al Unităţii, cauzat prin 
dualitate şi con această idee 
a unei strînse înrudiri, său mai de- 
grabă a unei identități periecte între 
„eu“ şi univers, acest sentiment 
caracteruhu 


ni brand nr la stirgitul =: 
sa înțelepciunea 
Golama, A PErteci. 

(Denise Riboni. Rente de Genève). 


Vicente Blasco Ibanez 


Incapabil da a adopta o idee fără 
a deveni imediat şi campionul ei 
militant, generos şi dezinteresat, Blas- 
co ibanez nu tre considerat nu- 


ce 
altfel scrise pentru susținerea unei 


teze. 
pe ei 
sa un 
considera i se 


care-l = tiranic, iai 
Prima pasiune inspiratoare a 
Ibanez, fiul unor burghezi din Va- 


REVISTA REVISTELOR 323 


lencia, a fost marea. După cum i 

filosofi contemporani se 

europeni, autorul lui Mare Nostrum 
mediteranlan. De 


se consideră h mic 
copil visa să devie marinar doar 
ariditatea calculelor mat cu 


care orşice conducător de vapor tre- 
buia să fe familiarizat, l-au făcut să 
abandoneze această carieră, 

La Madrid ia parte la întrunirile 

blice, ţine discursuri şi descoperă 
umea republicană. Această nouă pä- 
siune care durează toată viaţa || a- 
propie şi mai mult de Franța. 

După o şedere la Paris, Blasco 
se intoarce în Spania şi la conduce- 
rea jumalului „Pueblo“ în care apar 
primele sale romane. 

După aceia urmează o viaţă în aer 
zor pp ME sporturilor şi due- 


Intre timp devine celebru şi este 
invitat de Americani să țină o serie 


fila cu țara sà. 

Opera literară lăsată de Blasco 
Ibanez e considerabilă şi multiplă: 
Impresii de călitorie în „Trois mois 
en Italie», l'Orient", şi „Le tour du 
monde d'un POtiaă Crema e 
politico-economice în „| ine 
şi în „Le militarisme mexicain” ; bre- 
viarul „tauromabhiei“ în „Arenes san- 
glantes“ ; războiul mondial în „Les 
ennemis de ln femme”. 

D. Hérelle, traducătorul francez, a 
adus dublu serviciu publicului etu- 
ropean lăcîndu-l mai intāiu să cu- 
ear un mare grea era g a 

prezentindu-ni-l intro formă m 
perfectă poate deci! originalul, Blas- 
co Ibanez find mal rabă indife- 
rent la tot ce era artificiu şi formă. 

(Marcel Thiebaut. Revue de Paris). 


Ultimele zile ale Ţarului la 
Tsarskoie-Stlo 


Autorul acestor pagini relative la 
ultimele zile petrecute de Impăratul 


gare încă: de pe timpul m pm 


a jucat un mare rol ia curtea 


rusească, 

Primele tulburări au început în 
cursul zilei de 11 Mart. Impărăteasa 
cu copii săi, care toţi erau bolnavi de 

ojar, se instalează la Tsarkoie, iar 
ziua de 12 Mart capitala se alla 
în minile revoluţionarilor. 

Împăratul trebue să sosească a 
doua zi. 

La ora unsprezece lucrurile se a- 
gravează astfel, încit numai plecare 
imediată în străinătate mai putea fi 
o soluţie. Din nefericire graba in 
care ar Îi trebuit să se efectueze ple- 
carea, boala țareviciului şi a surorilor 
sale, precum şi hotăriroa împărătesei 
de a nu pleca decit intovărăzităa de 
țar, iăcură să nu reuşească tentativa. 

Lipsa de intelegere și nepăsarea 
de a face citeva concesii în momente 
atit de importante agravează situaţia 
tot mai mult. 

In afară de familia imperială, de 
citeva dame de onoare şi consilieri 
intimi, mai locuia în palat şi D-na 
Viroubow, amica intimi a lui Ras- 
putin, asasinat în ziua de 30 De- 
cembre 1916, fapt care deasemeni 
contribuia la înveninarea situaţiei, La 
16 Martie împăratul abdică, nu în 
favoarea fiului sâu ci în favoarea fra- 
telui său, marele duce Mihail. 

Impărăteasa explică atitudinea ța- 
rului ca o renunțare benevolă lu co- 
roană din cauza imposibilității de a 
păstra intactă, după cum jurase, pu- 
terea autocratică, aşa cum o primise 
de in tatal său zi cum trebuia so 
transmită tului său. 

Puţine zile mai tirziu fomilia impe- 
rială în tăcută prizonieră personalul 
redus la jumâtate, iar căpitanul Kot- 
zebue însărcinat să stabilească lega- 
tura între palat și guvernul provizoriu. 

Generalul Komilow comandantul 

armizoanei din Petrograd ununţă 

părâtesei această deciziunr lăsin- 
du-i speranța unei exilări în străinătate. 

In ziua de 20 Mart sosi și țarul 
care pretutindeni acum numai era 
decit ie Romanov iar pe mū- 
sură ce guvernul provizoriu și 
erau invadate de extremiști revolu- 
ționari, atitutinea gardianijor devenea 
tot mai insolentă. . 

In zen ce aid April remi ura 
o vizită t o percheziţie şi a- 
restă pe D-na Viroubow, iar întru 


“adu român «Jude | 


324 VIAŢA ROMINEASCA 


convorbire cuimpăratul, ministrul jus- 
tiției îl mge să caute printre hirtiile 
sale, raporturile pe care toți 
săi miniştri traduşi în fața Inaltei Co- 
misiuni, pretindeau să le fi primit 
de la dinsul inainte de a săvirşi orice 
act pentru care acum erau judecaţi, 
Acest mod indirect do a amesteca 
pe țar la anchetă făcea să prevadă 
eventuala sa punere în acuzaţiune. 
(Paul de Benckendorit). 


Thomas Hardy 


Cu Thomas Hardy dispare „the last 
ol the great Victorians” (ultimul mare 
victorian) după cum spune un mare 
număr de necrologuri apărute In 
presa engleză, 

Secolul reginei Victoria epoca vic- 
toriană, este astiel denumită prin fap- 
tul lungii domnii a acestei suve- 
rane, iniluența acestei domnii asupra 
literaturii timpului său fiind inexistentă, 

Biogratul oficial al reginei Victoria 
a fost nevoit să declare că în nici 
un pasaj al corespondenţei regale, nu 
vede un rind care să trădeze gustul 
său pentru artă, 

Această indiferență deveni conta- 
gioasă, generală, iar perfectul victorian 
este reprezentantul a celace se nu- 
meşte «britisch stolidity» a fegmului 
adus la starea de apatie naturală. 

Thomas Hardy este şi rămine insă 
un rebel, El este un veşnic şi latent 
revoltat, martirizat de victorianismul 
intransigent al unei soții despotice. 

Prima căsătorie a romancierului 
explică dealtfel aşa zisul său pesimism, 

Cu mulţi ani mal în virstădecit din. 
sul, respectabilă, D-na Hardy, ne- 
poata unui episcop, era de n fa- 
milie infinit superioară celei a soțului 
său şi se comporta în consecință. 

Autoritară şi vanitoasă, lăsa ade- 
s8a să se creadă că oparele soțului 
său datoresc talentului ei, tot 
au mai bun, afirmaţii pe care de alt- 
fel curtoazia adevăratului lor autor nu 
le desmințea niciodată. 

Poate însă pentru a scăpa plicti- 
selei acestei prezumate colaboräri, 
după zgomotoasa a a ultimului 

Ka 


Thomas 
se consacră exclusiv formei 
Toata personagiila sale sint însă 


conduse în viață de instinct d 
pasiune, -barbati sint rca iat 


TA 


i ie şi-i inzestrează cu toate vir- 
tutlo adevărat virile: fidelitate, cinste, 
caracter, tandrață, indulgență. Femeile 
sint mult mai complexe: capricioase, 
instabile, copilăroase, vanitoase, se- 
ducătoare şi Incîntătoare. 

Din contactul acestnr ființe, din 
conltictul acestor caractere ia naştere 
toată tragedia vieţii. 

Thomas Hardy a lost unanim sa- 
lutat ca un leader ; opera sa conține 
pagini nemuritoare. insă din 
m nina sale vor supravieţui în între- 


Locul pe care talentul şi exemplul 
unei vieți de o înaltă moralitate pre- 
cum şi a unei mari noblețe de ca- 
racter, i l-au desemnat în Anglia, va 
fi el oare delinitiv cîştigat ? 

(Henry D. Davray. Mercure de 
France), 


Despre poezie 


Poezia devine o speţă literară pe 
cale de dispariţia. Uitimul volum În- 
moi near operelor „despre care se 
vor e“ a fost l'„ Honneur de Souf- 
frir" al d-nei de Noailles. 

Apreciată divers de critică, cartea 
poetesei franceze este o operă care 
contează şi de un autor care contează, 
Acelaşi interes l-ar fi stimit de pil- 
- a nou volum al lui Régnier sau 

aléry. 

Ceiace lipseşte sint producţiile ti- 
nerilor poeți "bătrâna literatură fran- 
ceză are nevoe de tineri poeţi după 
cum un castel are nevoc în aleele 
sale de tinere fete. 

Experienţa istoriei şi legile naturii 
umane no învaţă că tinereța este 
virsta poeziei, maturitatea virsta ro- 
manului. 


acele ale poetalui—de odinioară—ll 
vedem trăind în proză teme poetice, 
romantice. Sa intimplă cu poezia ro- 
mantică întocmai ce s'a intimplat cu 
vechile „Chansons de gestes": a 
sosit epoca 


Au lost desi şi alle epoci, în 
secolul al XVII de pilda, cînd Vol- 
taire era considerat ca cel mai mare 
poet francez care a existat vreodată, 
literaturi fără poeţi, care pe urmă au 
dat şcoli ca romantismul, parnasianis- 
mul ori simbolismul, Momentan dis- 
pariţie a poeziei din locul de onoare 
nu trebue deci considerată ca defi- 
nitivă. 

Este sigur însă că pe viitor a fi 
mare poet va fi mult mai greu ca 
în trecut, 

Publicul era până acum obişnuit 
să se regăsească in poeți, amplificat, 
să găsească o transhigurare a bana- 
litäților din viață şi nimic mai mult. 
Astazi devine mai exigent: el cere 
poeija să-și creeze 0 lume a lui. 

ainte-Beuve, influențat de gusturile 
sale clasice, era departe de a prevedea 
formidabilul succes pe care Baudo- 
laire îl datoreşta tocmai acestei ori- 
ginalităţi pe care i-o reproşa şi care 
astăzi a devenit prima condiție de 
Succes, 

(Albert Thibaudet. La Nouvelle Re- 
pue Francaise). 


Un martor al secolului al 
XVili-lea: Abatele de Véri 


Cine a cunoscut pe Pierre de Sé- 
gur Îşi amintește figura atit de sim- 
Moichior de Vogue și cu Con- 
ugene- t ogue şi x 
tele d'Haussonville constituiau la A- 
cademie „partidul ducilor“, partidul 
cel mai cordial şi cel mai liberal în 
sensul bun al et ve pe 
Carţiie marchizului rye pm 
secolului al XVII-lea şi XVIII-lea 
au Luat dintro foarte veche 
“tradiţie literară care a existat întot- 


REVISTA REVISTELOR 325 


deauna în vechile familii de aristo- 
cratie franceză, 

Intr'o serie de conferințe tratind 
despre viața Mariei Antoinetta, o- 
ratorul s'a arătat atit doi l şi 
de drept, incit prin aceasta a indispus 
o întreagă castă ră, 

Opera sa: „Au uchant de la 
Monarchie", datoreşte mult jurnalului 
inedit al Abatelui de Veri care se 
află in posesiunea baronului Jehan 
de Witte. 

Acest abate, coboritor din familia 
de Vâri de origină florentină, dato- 


aten negociatorul clauzelor militare 
ale = 
Mare amator de artă, Abatele de 
Veri cunoaşte prietinia lui Greuze, 
Duplessis, Houdon: pasionat lector 
era tot atit de familiarizat cu filosofii 
caşi cu economiștii. 

Manifesta de altfel şi o mare pri- 
Poate a oamenilor şi a societăților. 

. de Maurepas, ministru exilat din 
ura D-nei de Pompadour şi rechemat 
de Ludovic al XVI-lea este impreună 
cu soţia sa prietenul pe care Abatele 
îl vede cel mai mult şi mai cu plă- 
cere, In salonul lor afla tot ce se 
paes în Pena, Malesherbes şi 

rgot deasemeni contează printre 
prletinii săi, 

Tot ce a observat din contactul 
inaltelor personagii cu cara era pri- 
etin şi din multiplele călătorii pe care 
le-a făcut se află în jurnalul pănă 
acum inedit şi de acum gata să ser- 
vească pentru orice cercetări relative 
la secolul al XVill-lea și a domniei 
lui Ludovic al XVI-lea, 

(Pierre de Nolhac. La Revue de 
France). 


E “LIGTECI 


; AŞ: j 


Mişcarea intelectuală în străinătate 


Filosofie, literatură generală 


Edmond Haraucourt, L'amour et 
l'esprit Gaulois å travers l'Histoire 
du X V-ème au XX-ome siècle, Libr. 
Martin Dupuis, Paris. 

Subt patronajul d-lui Edmond Hä- 
raucourt a apărut primul volum al 
unei serii de patru, compus din stu- 
dii sintetice, concentrind un vas 
material documentar, extras din 
manuscrise şi opere vechi şi nouă. 

Prezentind caracteristicele cele mai 
precise, volumul scos şi prefaţat de 
d. Haraucourt, este u carte de o mi- 
nuțioasă documentare pentru cunoaş- 
terea moravurilor frantuzesti în cursul 
Grai. Her Keyserlin 

. Herman '» Mensch 
und Erde, Editura «Der chter» 
la Otto Reichl, Darmstadt. 

Noua carte a d-lui H. Keyserling 
*Mensch und Erde= (Omul şi Pămin- 
tul) nu este cum ar indica titlul său, 
0 excursie ştiinţifică în domeniile 
rep referă. eee mar iei, ale biolo- 

ei O topo ; este - 
trivă o seamă de varisți ie oeaks 
şi morale, grupate în ! unei sin- 
gure probieme fundamentale şi a- 
nume: descoperirea situației particu- 
lare a om planetă. 
ankieta eines DNIA. Ed. Era 

pfers, t 
owahit, Berlin 


K , % 
D. Ludwig a mai dat o serie de 
ponn lui Wilhelm al N-lea, al 
i Napoleon, al lui Goethe. 


Bismarck era un om ambițios, au- 


tocrat, de un egocentrism inspăimin- 
tător. Ceiace uimeşte la dinsul este 
un fel de religiozitate păgină în taţa 
pămintului, a elementelor cosmice, 
a puterilor instinctive ale vieţii ani- 
male şi ale rasei. 

E deasemeni curioasă totala sa in- 
diteren A faţa oricărei manifestații 
a ginal i 

ingurele fiinţe pe care le tole- 
rează în afarā de cinii săi, de oa- 
menii de afaceri, de fermieri, de A- 
mericani, sint bancherul său evreu şi 
doctorul său evreu. 

René de Planhol, QOswores deSaint 
Evremond 3 volumes, La Cite des 
Livres, Paris, t 

D. de Planhol a dat in trei volume 
un text complect şi cu si 
superior textului lut Giraud, sa a 
strîns opera filosofului Saint Evre- 
mond și a clasat-o pe genuri, înles- 
ne astiel orientarea cetitorului, 


atrien suisse transafricain. Genêve, 
rog Neuchatel, Ed. de la Bacon- 
n 


re. 
Este vorba de un «raid» elveţian 
transalrican opere ee i Spe- 


săvirşit h vi l pe 
b cu ravionul + - 
era Ar intreprins de cei trei autori 


y: d'une Parisienne à Lhassa, 
Ed. Plon-Nourrit, . 


"MIŞCAREA INTELECTUALA ÎN STRĂINĂTATE 327 


D-na David-Nell este o tă 
şi o mere AA morar vrea 


Ludwig, Kunst und Schiek- 

sal, Ernst Rowohlt, Berlin. 
Geniul artistic şi destinul omenesc, 
este titlul ultimei lucrări a d-lui Lud- 
wig. Patru : ale lui Rem- 


este schițată 

viaţa atit de scurtă a lui Weber, in- 

comparabilul întemeetor al dramei 
e. 


Arnold Schwitz, Das Romanti- 
sche Beethomwenbild, Ed. Ferdinand 
Daennter, Berlin şi Bonn. 

Masca romantică a lui Beethoven. 
Adevărata figură a lui Beethoven era 
cu totul diferită de acea convenţio- 
nala, Deasemeni în concepţia sa des- 
pre artă în zadar am căuta un indiciu 
care să reamintească concepțiile ro- 
mantice. 

Stilul lui Beethoven este Inainte 
de toate clasic, procedează prin dez- 
voltări tematice şi prin construcție 
logică. 

Romane 


Jaques Chardonne, Le Chant du 
Bienheureux, Ed. Stock, Paris. 

Pierre Baraduc renunţă la viața a- 
venturoasă pe care o ducea şi se 
însoară. In căsnicie, o ired ilă 


orei pere conjugală ii zdrobeşte 
idealul unei Rr ri 


Ruina îl scapă în acelaşi timp de 
inactivitatea în care trăia şi de viața 
de familie. 

De acum viața lui se Imparte intre 
o amantă pe care nu parvine so 
iubească şi afaceri care satislac un 
anumit gust care-l are pentru acţiune. 

Liniştea nu o va găsi decit la 
bătrineţe, în fața vieţii sale trecute, 
in cuvintele lui Homer : «Inima mea 
nu mă lasă sa fiindcă am învă- 
tat să fiu iat îndrăzneţ». 

„Totuşi ştiu că shinta Troia va 
pr ferm 

ndré Chamson, Les hommes de 
la route, Ed. Grasset. i 

Epopea -omului faber», a munci- 

torului care construeşte. ordonă, aju- 


tat, dar şi stinjenit de o nevastă prea 


prudentă şi îngrijorată. 
Edouard Dulac, Lili et Lulu, Ed, 
de France, Paris. 

Romanul a două surori gemene 
Lili şi Lulu, a căror asemănare este 
atit mare, încît chiar îndrăgostiți 
lor stirgesc prin a le confunda. 

Bernard Fay, Faites vos jeux, 


D. Bernard Fay care a trăit mult timp 
în America a voit să ne prezinte în 
cartea d-sale tinăra gener ame- 
ricană şi ne-o arată tocmai la virsta 
de tranziţie dela adolescenţă la vi- 
rilitate cînd încă instabile, contradic- 
torii şi paradoxale, ființele omenești 
sint în acelaşi timp atrăgătoare şi de- 

certante. 


con 

E. M. Forster, Route des Indes, 
trad, din limba en de C. Mau- 
ron, Ed. Plon, Paris. 

D. E. M. Forster pe care de curind 
d. Maurois ni-l prezinta ca pe unul 
A a a e 
generaţiei engleze de 
ani, a studiat în cartea d-sale „Route 
des indes“, contactul între două civi- 
lizaţii: cea colonizatoare engleză și 
cea locală indiană, dacă bine înțeles 
plecăm de la ideia că ar exista o 
aan. rea civilizație indiană, şi nu mai 
multe 


Cu ajutorul unei intrigi destul de 
sobre, autorul ne arată cele două 
se de oameni in conflict şi ni 
e arată cu o pertectă împarţialitate. 

Heinrich Mann, Mère Marie, tra- 
dus din limba germană de Ralph. 
sapoe; Ed. Kra. 

pä seria de romane consacrate 
Germaniei imperiale, acesta este pri- 
mul în care găsim zugrăvită socie- 
tatea t belică, plina de i 
instabile, trăind întrun dezechi 
ameţitor. Sentimentul matern foarte 
dezvoltat al aventarierei, baroana 
Hartmann pare a da o orientare mai 
sănătoasă şi mai coherentă, deşi tar- 
divă, i societăţi în care se des- 
f romanul, 

edrich Schnack, Sebastian im 
Wald, lacob Hegner. 

Friedrich Schnack, a fost până în 
ultimul timp cunoscut mai cu seamă 
ca poet. Ca romancier este apreciat 
ca autorul anterioarelor sale romane : 
„Die Hechzeit zu Nobis” şi „Die gol- 
dene Aplel”, 

Ultimul roman: „Sebastian im 


a pr zu i Sebastian, cum s'ar 


Kurz, Meine Mutter, Tū- 
, Rainer Wunderlich, 
acest mic volum al d-nei Kurz 
+ Meine Mutter» (Maica mea) ne a 
o omenire sc y- Avem mai în- 
tăiu portretul unei lemei, apoi a so- 
ţiei unui scriitor, a unei mame iubi- 
toare zugrăvite de fiica sa, toate în 
re vata unei vieţi liniștite de pro- 


vincie, 

Anton Höfer, Peter Zıwiesewind, 
Freiburg, 1927, Herder et C. 

Peter Zwiesewind este tm roman 
de țară iar subiectul este tocmai 
cearta, care pe chestiuni de interes, 
izbucnește în mijlocul familiei Zwie- 
sewind, 


Călătorii 


Raymond Chevallier, Au pied des 
Voleans polaires, F. Lanore, Paris, 
me d'Assas, 

ò relatare 


D, Chevallier, a publicat 
a - puma 7e in tarile boreale, ia Fa 
rob, Jan Mayen şi Islanda, 
E. ac a urat, în sora e ceea 
. Locuri moravurile pe 
care le descrie sint atit de diferite 
de tot celace cunoaştem, încît cinci 
e ora a ta Le Shoji, 
Ed. Stock, Paris. 
„Le Shoji“, (intimităţi şi profiluri ja. 
poneze) este prima carte care ne arată 
un Nippon, din punctul de vedere 
Is, med mis apa: Gt în gone ine 
dea curiozitatea european 


Ştiinţe Medicale 


Dr. Hericourt, Le Terrain dans 
les maladies, Ed. Flammarion, Paris. 
Care este cauza pentru care un 


diilor infecțioase, terenul pe care se 
dezvolta a fost mult mai 


Ştiinţe Sociale 


Seger Lacombe, La methode 
sociologique de Durkheim, Ed. Al- 
can, Paris. 

Criticul socielogului francez arată 
care sint ideile fundamentale ale me- 
todei durkheimiene : «faptele sociale 
trebuesc tratate ca luciuri», ce este 
0 societate, prin ce se caracterizează, 
judecăţi de valoare şi judecăţi de 
autoritate etc, etu. 


ues Valdour, /es Methodes- 


en sciences sociales, tude histori- 
que et critique. 

Autorul încă de mult timp se con- 
sacră m observarea directă i 


o minunată metodă de investigaţie 


COMPILATOR 


de: 


Bibliografie 


A, Lascarov-Moldovanu, /nseninare, ed. Ramuri, Cralova. 
I. Irimescu-Cindeşti, Jertfa (piesi), ed. Ramuri, Craiova. 
N. Davidescu, Cintecul omului, Ramuri, Craiova. 
N, Ottescu, Conpelia (4 acle}, Ramuri, Craiova. 
€. Sarry, Zile cernite, zile de nădejde, Constanţa, 1927. 
Eugen Constant, Cu dalte pe lespezi, fără editură, 1925 
P, Dulfu, /sprânile lui Pteală, ed. „Cartea Rominească”. 
= A Picală argat, ed, „Cartea Rominească*, 

Sa a Gruia In? Novas, ed, „Cartea Roininsasca", 

Ing. Casetti, Nojiuni de Electricitate, (Cunogtinți Folositoare), ed, 
„Cartea Rominească*, 

Tache Papahagi, Macedo-Rominii sau Arominii, (Cunoştinţi Folo- 
sltoare), ed, „Cartea Romineasca“, 

Elena Văcărescu, Contesa de Noailles ; Mirese de departe (Ver. 
suri), Tip. Vlădescu, Cimpu-Lung. 

Th. Simenschy, Le complement des verbes qui zignifien! entendre" 
chez Homère, ed. Casa Ṣcoaletor, 1927, 

Th. Bălan, Familia Onetul, 1927. 

A. Boldur, Societatea Naflunilor şi șiiința drepiulni internajlo- 
nal, 1927, 

i. Valerian, Siumpe. 

D. G. Chițoin, Crestäturt. 

Dr, Urechia, Cu ou şi cu ojel, ed. „Carton Romineasca”, 

M. Eminescu, Poezii, Sans oni editore, Firenze, 

Manual complect peniru învățarea limbii Esperanto, Ploaşti, 1927, 

Gib. Mihăescu, La Granrdiflora, Craiova, 1928, 

Em Panaitescu, JI ritrato di Decebalo (Anuarul gcoalel romine 
din Roma), Roma, 

Em, Panaltescu, Fidenal (Anuarul şcoalei Romine din Roma), Roma 


330 VIATA ROMINEASCĂ 


——————„ 


Piu Şerban Cocalescu, Jairoducere la un mod de a fi, Cra- 


lova, 1927, 

Adrian Maniu, Jocuri de lumini in întuneric, Tip. Retorma So- 
cială, 1927, 

Barbu Lăzăreanu, Ursitul fetelor şi al vadanelor, ed. Ancora, 

G. Oprescu, Gericault, Paris, 1927. 

1. Gorun, A. Viahuță : omul şi opera, (ed. Cartea Vremii). 

Al. Bădăuţă, Note literare, (ed. Cartea Vremii). 

Zaharia Stancu, Poeme simple, (ed. Cartea Vremii). 

L Marin Sadoveanu, Metamorfoze, (ed. Cartea Vremii), 

E. Lovinescu, Critice vol. II, ed, Ancora, 

L Lupaş, Doi umaniști Romini în secolul al XVI-les, (Analele 
Academiei), 

Sever Pop, Arts et methodes des enquties dialectales, Paris, 1927. 

0. Goga, Meșterul Manole, ed, +Cartea Rominească», 1928, 


Reviste primite la redacție: 


Adevărul literar, No. 385—375.—Universul literar, No. 2—8.—Arena 
literară, No. 1—2.—Peniru inima copiilor, No. 1.—Gindul Nostru, No. 1.— 
Răsăritul, No. 4 —iInirăţirea rominească, 4—5 —Societatea de mine, No. 51— 
52.—Revista Tincrimei, No. 3.— Revista generală a învățămintului, No. 10, 
1.— Foaia Plugarilor, No. 11.-— Comoara satelor, No, 5-6.—Radio, No42-— 
46.— Revue internationale de travail, No, 6.—Noua revistă bisericească, No. 
8.— Revista învățătorimii romine, Noembre-Decembre 1927,—Revista Mol- 
dovei, No. 6—8.—Scrisul rominesc, No, 1—2 —Pleiada, No, 2-—4.— Mişcarea 
umanitară, No. i—Ţara de jos, No. 1 —Revista de Filosofie, No. 1. Cultura 
omului, No, 1.—Ideia, No. 7—8.— Almanahul arominesc, 1928. —Gindul nea- 
mului, No. 1—2 —Glasul Minorităţi, No. 12.— Viaţa agricolă, No. 23--24.—Bu- 
Ietinul muncii, cooperaţici şi asig. Sociale, No. 4—8.—Complex, No. 10— 
11.—Biserica ortodoxă romînă, No. 10 12,—Junimea literară, No. 8—10.— 
Roma, No. 4.- Viaţa literară, No. 63—67.— Cuvintul Nostru, No. 8—10.—Spec- 
tatorul, No. 9 -Gindirea, No. 11, 12, L~ Ritmul vremii, No, 11—12. Penin- 
su'a balcanică, No. 7-8, Arhivele Olteniei, No. 3 4,—Zorile, No, 12 şi 1.— 
Ateneul cultural, No. 4 —Cugetul liber, No. 2—3,— Familia, No. 12 —Prietinul 
poporului, No, 1.—Rapsodul, No. 1,—Orpheus, No. 5.— Cărvunarii, No. 4— 
Buletinul institutului de Literatură, 1927.— Revista CriticăNo, t. 


Dr 
i TENERLE aw pr 7 


e pia ~ te * 
LIOTECA î 


IVERSITAȚI! 
„A ŞI- 
= 73 i 0 PI e a M H 


Moarte grabnică 
Schiţă 


D-lui G. Ibrăileanu 


Sint fraţi buni şi de mamă şi de tată; totuşi oameni mai 
erele ba Ba şi ca fire, greu s'ar putea 

Să iei aşa, la întimplare, un om dintr'un capăt al ţării şi al- 
tul din „ar semăna i i y 
nete a A desigur între ei, mai mult decit 

Cel mai mare,—numai cu un an mai mare, —e un uria 

De cum îl vezi, umblind țanțoş, cu pieptul scos, d taoa 
sus, cu rotiri de ochi de inspector, cu gesturi tăioase de coman- 
dant,—de cum îl auzi vorbind tare, pompos şi poruncitor,—iîţi dai 
numaidecit seama că ai înaintea ta un biruitor. Şi e în adevăr un 
biruitor. Deşi fără altă cultură decit cea căpătată în șase clase de 
liceu absolvite, la care s'au adăogat cunoștințele cîștigate din zil- 
nica cetire a gazetelor politice, —punîndu-şi forța musculară în slujba 
unui partid şi speculind cu dibăcie, pedeoparte cîteva condamnări 
ce-i atrăsese întrebuințarea acelei forțe, pe de altă parte frîngerea 
unui braţ, cu care se alesese cu prilejul unor alegeri, —a ajuns ṣe- 
ful politic al unei culori din capitală, 

O voce grozavă, care ar putea birui sunetul a zece trimbiţe, 


de întruniri publice. 
1 


a o. VIAȚA ROMINEASCĂ 


Nu veţi fi deci surprinşi aflind că a fost până acum în ct- 

teva rînduri deputat şi câ desigur va fi şi în viitor, cind partidul 
ruia a ne va reveni la cirma ţării. 

E E Trăeşte în casă cu o soră mai mare decit el şi cu 

doi copii: băeţi, amindoi studenţi la drept. Cel de al treilea co- 

pil, fata, e măritată în provincie după un maior. 

Cu soră-sa, cu copiii şi cu slugile se poartă autoritar, ba 
uneori crunt. Ca să vă puteţi da seama pănă unde poate merge 
cruzimea lui, e destul să vă spun că, într'un rînd, prinzînd pe un 
țigan, care pescuia cu undiţa întrun heleşteu dela o vie pe care 
o avea în apropierea orașului—dupăce l-a bătut straşnic, l-a pus 
să mănince rimele. Pe onoarea mea! Asta nu e un lucru scornit 
de mine ; l-a pus să mănince rimele. 

Acest om straşnic, viteaz şi biruitor, are cam de două ori pe 
an, nişte crize de sufocaţie, în timpul cărora dă spectacolul unei 
ridicole laşităţi. 

Piui, gemete, văicăreli: „ah ! oh!... mor... nu mă lăsaţi L.. 
scăpați-mă !...* O slugă e trimeasă în grabă după frate-său,. alta 
după doctor, un băiat la spițărie. Pe urmă, cînd toţi sint adunaţi 
imprejurul lui, cu un glas scăzut, în care totuşi rămîne ceva tea- 
tral, adresindu-se cind unuia cînd altuia : 

— Mă duc... mă duc... simt că mă duc... Doctore, nu mă 
lăsa... Luxiţo, telegrafiază Aurorii... Băieți, vam iubit şi vam cres- 
cut bine... ah! of!... Luxiţo, să le fiica şipănă acuma mamă bună... 
S'o ascultați, mă băieţi şi s'o iubiţi, că vă vrea binele... Doctore, 
nu mă lăsa, barim pănă o sosi Aurora... Aoleu!... lorgule, Luxiţo, 
cheile dela casa de bani sînt aici, subt pernă... O să găsiţi acolo 
bani de înmormîntare şi chitanțele de pela bănci... Aoleu lL., lor- 
gule, îrățioru meu, Steluţo, daţi-mi mîinile... şi voi băeţi, veniţi co- 
lea... staţi jos... aşa... să vă am pe toţi în faţa mea... Aoleu!... 
iertaţi-mă... | 

Şi timp de două ceasuri o ţine aşa în gemete şi-n văicăreli, 
fără să-i tacă gura o clipă. 

O zi, cel mult două după o astfel de criză, pare învins, 0- 
bosit;—pe urmă îşi reia înfățișarea trufaşă şi biruitoare... 

Asta e domnul Basile N. Ombrian, 

Cellalt frate, cu un an mai tinăr, e nenea lorgu Umbreanu, 
unjuncheşel cărunt, mărunt, care se strecoară stios şi al căruia 
glas sună ca o şoaptă. | 

In toată făptura lui cenușie, singurul lucru sclipitor sînt ochii, 


MOARTE GRABNICĂ 33 


"nişte ochi frumoși, negri, în care se ceteşte bunătatea lui prover- 
'bială, care i-a atras porecla de „omul lui Dumnezeu“. 

„Nenea lorgu, omul lui Dumnezeu“. 

Nimeni nu-i zice altfel. 

Trebue să-l fi văzut dumneavoastră. Nu se poate să nu-l fi 
văzut. E bătrinelul simpatic, care cînd umblă pe stradă, se opreşte 
în loc şi se înalţă să mingie pe bot caii dela birji, sau se apleacă 
să desmierde copiii ori cînii, care trec pe lingă el. 

E registrator şef la unul din multele ministere, unde e stimat 


şi iubit de toţi. E insurat cu o femaa bună ca şi dinsul, cucoana 


Steluţa, cu care duce o căsnicie atit de armonioasă, încit nimeni 
nu i-a auzit niciodată zicindu-şi măcar : „du-te mai încolo“. 

In lipsă de copii, îngrijesc de lighioane şi au, pe lingă cîni 
şi pisici, la căsuţa lor modestă, o grădină de păsări, dintre care 
unele au fost mult admirate la expoziţia trecută din parcul Carol. 
Dar de faima acelor frumoase păsări, prăsite şi îngrijite cu multă 
trudă de nenea Iorgu Umbreanu şi de cucoana Steluţa, ei m'au 
profitat nimic ;—a profitat tot domnul Basile N. Ombrian. 

Despre blindeţea lui nenea lorgu, colegii lui din minister po- 
vestesc fel de fel de întimplări. Una cred c'o să vă ajungă, Ci-că 
întrun rînd a rugat pe unul să meargă cu dinsul la croitorul lui, 
să vază şi el cum îi vin nişte haine, pe care şi le comandase. Se 
duc acolo, constată că-i vin de minune şi, ca să facă şi cu- 
coanei Steluţa o surpriză, rămîne îmbrăcat cu hainele cele noi. les 
în stradă şi nu fac două sute de paşi, cînd iaca un băiat, care 
venea ducind în spate un burlan de tinichea, dă busna peste ne- 
nea lorgu şi-i sfişie o minică : gogeamite sfişietură, să bagi pum- 
nul în ea. Haine noi-nouțe, atunci îmbrăcate. Ce ați fi făcut dum- 
neavoastră ? Aţi fi injurat, —aţi fi tunat, —aţi fi fulgerat. 

Nenea lorgu atit a făcut: 

— TẸ.. ttl. tfl.. Bine mă băiete, mă, dece umbli mă cu 
burianul pe trotoar ? 

Atit. Şi s'a întors la prăvălie, s'a desbrăcat de hainele cele 
noi, a imbrăcat iar pe cele vechi şi a rugat pe croitor să-i pue 
altă minică. 

Uneori, negreşit, e și nenea lorgu bolnav. Cine e sănătos 
tun, cînd nu-i mai rămine decitunan până la împlinirea a șaizeci ? 

Dar cine l-a auzit vre-odată văitindu-se ? 

Cind şi cind îşi duce mina şi se freacă în partea stingă a 
pieptului, unde simte uneori o înțepătură, care l-a făcut să se 


Jase de tutun. Atit. 


EN VIAŢA ROMINEASCĂ 


+ k Ga 

Unu dupä miezul nopții. Bate cineva în geamul dela salonaş- 
Nenea lorgu se scoală, trece în odaia dealături.— ridică perdeaua. 
E servitorul lui frati-său: 

— Veniţi repede, că moare boerul! 

In grabă se îmbracă şi el și cocoana Steluţa şi pornesc în- 
tr'acolo. 

De cum deschid uşa, se aud gemetele bolnavului, împrejurul 
patului căruia sint adunaţi soră-sa, doi doctori, amindoi băeţii. 
La intrarea lui nenea lorgu şi a cucoanii Steluţii, muribundul in- 
tinde braţele : 

— lorgule, Steluţo !.., mor... mă duc... nu mă făsaţi... Luxiţo, 
telegrafiază Aurorii... ah!... of!... Băieți, să fiţi cuminţi... să vă spri- 
jiniţi... să vă ajutaţi... Luxiţo, să 'ngrijeşti de ei... Aoleu, doctore ; 
barim pănă o sosi Aurora... 

Nenea lorgu pe care-l îneacă mirosul de eter şi căruia ii 
displace profund acest sgomotos spectacol, la care de atitea ori 
asistase pănă acum, se strecoară binişor,—iese în antreu,—de a- 
colo afară. E o noapte blindă de Septembre. El aruncă o privire 
spre cerul înflorit de stele,—se aşează pe treapta de sus a scării,— 
işi duce mina în partea stingă a pieptului și rezemindu-se în col- 
tul dintre zid şi uşă, scoate un suspin prelung şi duios. 

Mai tirziu, cînd încetarea văicărelilor dinăuntru dovedeşte că 
bolnavul s'a liniştit, cucoana Steluţa deschide ușa şi-și vede soțul 
dormind acolo, în colț. Ea ii zimbeşte cu dragoste: 

— lorgule, putem să mergem... s'a liniştit... i-a trecut. 

Nenea lorgu cu ochii intredeschişi nu răspunde. 

Ea, ca să-l trezească, îi pune mina pe fruntea rece ca ghiața... 

A! nu tipa aşa, cucoană Steluţo! Inteleg ce amară stişiere 
trebue să-ţi pricinuiască, după treizeci de ani de căsnicie ca á 
voastră, această despărţire, fără o stringere de mină, fără un cu- 
vint de adio... Da, dar nu tipa așa. 

Dumneata ştii bine că lui nenea lorgu nu-i. plăceau ţipetele... 


Brătescu Voineşti 


OMUL 


— Origina, vechimea, rasele — 


Adesea se vorbeşte, fără temeiu, de ignoranţa ştiinţii în ce 
priveşte originile omenirii, după cum se e rează neputința ei 
de a explica cauzele şi manifestările fenomenelor naturale. 

Totuşi, ştiinţa poate să răspundă astăzi, și de multe ori foarte 
lămurit, numeroaselor chestiuni care păreau încă de nedezlegat, cîţiva 
ani în urmă. Putem astfel să determinăm locul pe care-l ocupă o- 
mul printre celelalte viețuitoare, mersul său evolutiv şi întrucitva 
etapele mai însemnate ale trecutului său. 

Descoperiri viitoare vor determina şi centrul de apariţie al 
înaintaşilor omenirii, înrudirea lor precisă cu antropoizii şi alte pro- 
bleme asupra cărora conjecturile sint încă necesare. Aceste ches- 
tiuni însă, precum şi aceia de a şti cu începere de cind strămo- 
şul îndepărtat poate fi privit ca „om“, în înțelesul ce atribuim â- 
cestui cuvint, — aceste iuni sînt lăturaice și au o importanță 
relativă, de documentare. Cea de căpetenie, aceia a descendenţei 
evolutive a omului, a raporturilor lui cu celelalte ființe inferioare 


antropologia, chronologia geologică, anatomia comparată, paleon- 
tologia, preistoria, —multe mistere sint desvăluite, şi, cu toate cele 
„ce mai avem de învățat, lumina a pătruns negurile de altădată. 


336 VIAŢA ROMINEASCA 


Specia omenească a cucerit pămîntul. Mai inteligentă şi pre— 
tutindeni mai puternică ca orice altă specie animală, ea a putut să 
trăiască mai uşor, înmulţindu-se în paguba celorlalte (căci pute- 
rea ei distructivă nare margini), şi pe măsura desvoltării creeru- 
lui şi a aptitudinilor sale, grupindu-se în societăți şi popoare, care 
au evoluat cu repeziciune sau au rămas pe loc, după împre i 
Dar această evoluțiune şi această cucerire a pămîntului a avut ne- 
voe totuşi de sute de veacuri, din care străbat încă, puțin nume- 
roase, urmele unei omeniri mult deosebită de a noastră. 


Originile, 


Omul, sau mai exact tipul ominian din care derivă, se iveşte 
în era geologică terţiară. ! Primatele, apărute la începutul terpa- 
rului, se deosebesc în mai multe specii, încă din perioada eocenă. 
Strămoşul omului era fără îndoiala despărţit, în miocen, de trun- 
chiul comun al antropoizilor. Trebue dar să ne coborim pănă la 
acest etaj geologic, spre a găsi legătura dintre „om* sau „proto- 
om“ şi Simienii cei mai aproape de el. E foarte probabil că, încă 
dela ivirea lor, maimuţele catariniene 2 s'au desparţit în mai multe 
specii. Trebue să nu uităm că, ştiințificeşte, omul nu a fost privit 
niciodată ca descinzind dintr'unul din antropoizii actuali. Evoluţia 
acestora e paralelă cu a omului, ai cărui strămoşi terțiari sînt încă 
necunoscuţi, dar pe care îi putem privi ca un tip antropoid deo- 
sebit. O convergenţă a diferiților antropoizi spre tipul ominian, 
baza unei concepţii poligenetice, trebue cu desăvirşire înlăturată. 
Cu astfel! de concepţiuni se ajunge repede la absurd. 

Filiaţia omului trebue  inchipuită ca o linie care stră- 
bate adîncimea . veacurilor. În dreapta şi în stinga se desfac ra- 
muri care, mai aproape de noi, constituesc rasele omeneşti, mai 
jos speciile, genurile, şi aşa mai departe; mamifere, reptile, peşti, 
apoi nevertebrate, coborind în seriile animale pănă la ființele cele 
mai simple, celulare, care se întilnesc la obirşia vieţii pe pămint. 

Omul face parte din ordinul zoologic al Primatelor. incă de 
timpuriu despărțite de trunchiul comun, multe specii de ominieni 
au dispărut. Omenirea de azi trebue privită ca aparținînd unei 
singure specii, cu varietăţi numeroase. De altfel clasarea zoologică 
şi deci deosebirile somatice sau anatomice dela speţă la gen, sint 
în funcţiune de evoluţie, deci de timp, — fără să mai socotim că 


ternară), e impărțită de geologi în 4 perioade: eocenă, oligocena, miocenă 


şi pliocenă. Durata erei re e evaluată ae arg ii la trei milioane 
de ani (miocenul minimum mii, pliocenul 7 mii de ani). 


2 Ordinul primatelor, cu e familii —dintre care 
sau antropomorfi] (fară pat ap pd mie formează grupul mere e 
vechiului continent, numite „catariniene” sau „cercopitecide“.—. Lai 
mericane sint de obiceiu cunoscute subt numele de „platiriniene". —Antro— 
poizii sint: cimpanzeul, gorilul, orangul şi gibonul. 


E 


OMUL 337 


nu s'ar putea preciza unde sfirşeşte „speţa”, unde începe „genul“. 
Nu ne putem opri aici asupra acestei chestiuni, care a tulburat 
multă vreme pe naturaliști şi pe antropologi. 

Discuţiunea dintre mono şi poligenişti este inutilă, importanța 
chestiunii fiind foarte relativă. După cum arătăm mai sus, nu e 
decit o chestiune de timp. Astăzi nimeni nu mai poate concepe 
poligenia în felul lui Agassiz, admiţind creaţiuni independente pen- 
tru deosebite specii omeneşti. Cel mult, s'ar putea, urcind cit mai 
departe obirşia raselor, să le considerăm ca specii, făcînd din om 
un „gen“,—deşi deosebirile între principalele rase nu sint de na- 
tură a impune gruparea lor în mai multe specii. Cu atit mai mult, 
cu cît de diferenţele intelectuale şi morale, care sint cele mai în- 
semnate, nu se poate ţine seama într'o clasare zoologică. 

Vom admite dar că omul aparţine unei singure specii, care 
ar putea fi împărţită în două „subt specii" şi cîteva rase princi- 
pale, din care unele au dispărut demult. 

Caracterizarea tipului omenesc a trebuit să înceapă a se în- 
tipări la depărtaţii noştri strămoşi, incă de pe la inceputul mioce- 
nului (etajul aquitanian). Trunchiul primatelor s'a despărțit de tim- 
puriu în mai multe ramuri; acea care a dat naştere omului, a t- 
vuluat deosebit şi într'o direcţiune care s'a depărtat din ce în ce 
de celelalte. Nici unul din antropoizii cunoscuți nu poate fi privit 
ca strămoş al omului. 1 O dovadă, în afară de cele anatomice, e 
chiar faptul existenţii lor astăzi, cu caracterele ciştigate din epoca 
terțiară. 

Urma precursorului omului quatemar n'a fost, din nefericire, 
găsită pănă acum. 


Nu e cu putinţă să se precizeze momentul cind apare ființa 
căreia i se poate da numele de „om“. Şi aceasta pentru raţiunea 
foarte simplă că evoluţia înceată şi nesimţită, nu ne îngădue sã 
ne oprim la un punct dat şi să spunem: aici. „Intro serie de 
forme, spune Darwin, pornind dela o ființă oarecare cu înfăţişare 
simiană şi E au în mod graduat pănă la om, aşa cum există, 
ar fi imposibil de fixat punctul lămurit, dela care termenul de 
„om“ ar trebui să înceapă a fi aplicat. Dar această chestiune n'are 
însemnătate“. g 

Am putea complecta fraza, spunînd că nu e decit o ches- 
tiine de nume, căci în această evoluție, în care schimbările sau 
mutaţiile morfologice brusce sint puţin probabile, nu putem întilni 
niciun punct de oprire urcindu-ne în epocile îndepărtate, pănă la 
fiinţele unicelulare care înseamnă începutul vieţii pe pămint. 


1 Vogt spune în lecţiunile sale asupra omului: „Ar trebui topite im- 
preună caracterele antropoide a trei antropomorfi şi chiar a mai multor alte 
maimuțe, spre a forma un compus din care s'ar putea cobori omul“. 


338 VIAŢA ROMINEASCA 


Chestiunea e fără soluție, prin faptul schimbărilor - 
ceptibile dela o generație la alta în ascendenja omenească. 
de ar fi fost cu putință să cunoaștem întreagă această ascen- 
denţă,—şi aceasta nu va fi niciodatä,—nu i s'ar putea trage vre-o 
linie de demarcaţie. Incă odată, e vorba de cuvinte, de nume de 
dat unei ființe destul de asemănată cu noi, spre a i se atribui a- 
cela de om:—homo stupidus, h. alalus, h. ferrus,—oricum l-am 
numi. Şi din punct de vedere somatic, şi cronologic, nicio solu- 
ție. Cu atit mai mult cu cit trebue să ţinem socoteală de stu- 
diul mai mult sau mai puţin înaintat al raselor şi varietăţilor la un 
moment dat. 

Cu o aproximaţie foarte largă în timp, am putea considera 
ca „umane“, făpturile destul de evoluate care vor fi înzestrate cu 
oarecare atribute speciale omului, cum ar fi statul pe picioare, 
vorba, adunarea în societate (turme sau triburi), sau industria 
(unelte, arme). 

Dar cind ? unde ?... Tot ce se referă la rep seca noastre, e 
învăluit în ceaţă, prin care e îndrăzneț să se facă o hotărnicie 
sau vreo socoteală cronologică. 


Caracterele umane 


Despărţit de celelalte primate (catarinieni şi platirinieni), în 
plină eră terţiară, omul arhaic ¢ caracterizat de timpuriu printro 
fericită evoluţie. 

Printre caracterele distinctive ale ființei omeneşti, sint unele 
esenţiale. Dezvoltarea inteligenței sale excepționale e întemeiată 
pe caracterele următoare, apanagii ale omului : 

„_— Staţiunea verticală în picioare (mers) ;—dezvoltarea cree- 
rului și în special a lobului frontal. 

—  Vorbirea. 

—  Intrebuinţarea şi fabricarea uneltelor. 

— Focul (cunoaşterea şi întrebuințarea). 

Succesiune care ni se pare logică. 

Aceste împrejurări pot fi privite ca etape diferite, urmărin- 
du-se la epoci îndepărtate. Cea dintăiu înseamnă despărţirea în- 
tre ominieni şi ceilalţi antropomorfi; a doua accentuează şi mai 
bine această despărțire ; a treia se poate considera ca obirşia su- 
premaţiei Omului pe pămînt. 

Descoperirea şi întrebuințarea focului, apoi construirea de 
adăposturi, vestmintul, domesticarea animalelor (probabil a cinelui 
mai întăiu), —vor uşura şi vor transforma viața oamenilor 
Manifestări secundare, ca podoabele vopseli, colane, etc), senti- 
mentul artistic (sculptură, desen), în stirșit reprezentarea grafică a 
ideilor şi vorbirei, (scrisul), —complectează progresul lor. 

In altă ordine de progres intelectual, trebue să notăm, atunci 


OMUL 33 


x Numai, niciun semn nu ne dă voe să fixăm epoca şi ordi- 
nea acestor achiziţiuni ale nare: nea i i. Evoluţia omenească, deşi 
relativ repede dela un moment dat, a avut nevoe de sute şi sute 
de secole pentru realizarea acestor progrese, de o însemnătate 
mult mai mare ca cele mai admirabile invenţii moderne. Astăzi, 
ştiinţa adunată de om în nenumăratele lui îndeletniciri, permite 
realizarea invenţiunilor minunate, şi a neincetatei perfecţionări. Dar, 
anticul sălbatic care s'a servit mai întăiu de o piatră ca armă sau 
ca unealtă, sau cel care a aprins cel dintăiu foc, au făcut fără 
îndoială mai mult pentru omenire, decit omul civilizat care a con- 
struit cea dintăiu locomotivă sau cea dintăiu maşină electrică. 


Superioritatea omului asupra celorlalte mamifere e datorită 
nu numai periecționării funcţiunilor creerului, dar în mare parte 
şi eredității: facultăţile cîştigate, păstrate și reproduse de nenu- 
mărate generaţii. 

Să ne închipuim un om creat dintr'odată, fără părinţi, dar 
anatomiceşte la fel cu noi, avind un creer perfect condiționat şi: 
in stare să funcţioneze ca al nostru. Nu va fi decit un subt-om 
faţă de posibilitățile noastre de concepţie şi de realizare. Dar ştim 
prea bine, fără să recurgem la ficțiuni, că un Papuas, un Austra- 
lan, și chiar un negru african, crescut printre Europeni, nu va pu- 
tea să atingă calităţile lor intelectuale, şi că capacitatea lui de 
gîndire, de raționament, de creaţiune, va fi totdeauna inferi- 
oară. Ereditatea, acumularea latentă, nu-l pot ajuta şi el rămine 
“în afară de înțelegerea spiritului Europeanului. 

Aici e principala manifestare a inegalităţii raselor omeneşti, 
nu numai din punct de vedere al realității sau realizării, dar îna- 
inte de toate al posibilităţii. Această posibilitate depinde desigur 
şi de dezvoltarea creerului (calitate a substanței, circomvoluţiunii, 
greutate, etc.), dar această dezvoltare este ea însăşi în raport 
strins cu ereditatea funcțiunilor acestui creer şi cu noțiunile ciş- 
tigate de cătră generaţiile care l-au precedat, şi de experiența lor. 

Perfecționarea sau progresele continui ale omului, deci uşu- 
rarea vieţii datorită acestor progrese, fiind în funcţiune de aceasta 
moştenire (calităţi ciştigate de massa cerebrală şi devenite o func- 
țiune latentă a lui, exercitată în mod aproape reflex), este evi- 
dent că se înmulțesc pe măsura mijloacelor noi dobindite. E 
o Înlănţuire, un bulgăr de zăpadă care face ca realizările inteli- 
genţii omului, să fie din ce in ce mai numeroase şi din ce în ce 
“mai repezi, Din acest punct de vedere, secolul al XIX-lea poate fi 
asemuit cu o explozie în istoria omenirii. 

Pentru a expli rogresele creerului omenesc, alături de 
influențele er Au og seleciianii, evoluţiei normale, trebue să mai 
admitem încă mutajiuni de ordin intelectual (mutaţiuni individuale, 
transmise sau imitate). O asemenea mutaţiune sau evoluţie brus- 
cată a putut să intervină în urma unor împrejurări care ne scapă, 


EES PRERE IRE TTSS SEN 
RIDLIOTECA | 
HVERSITĀȚIL į 


9 * = d> W 3 0P$ 


* 


30 . VIAȚA ROMINEASCĂ 


dar care sint fără îndoială individuale. O dezvoltare cerebrală ex— 
cepţională, avind ca rezultat o inteligenţă peste normal, la unul 
sau mai mulţi indivizi şi transmisă prin ereditate, constitue punc- 
tul de plecare al unui nou aspect în viaţa omenirii. De altfel, 
cea mai mică inovaţiune în epocile primitive, inseamnă o revoki- 
ție în mersul ei progresiv. 


Străvechii ominieni. — Omul terțiar 


Din cauza lipsei de resturi fosile din era terțiară, nu avem 
niciun indiciu de înfăţişarea ce ar fi prezentat strămoşii noştri din 
zorile omenirii. Dealungul multor milenii, trebue să ni-i închi- 
puim nu mult deosebiți de ceilalți antropoizi. Fără îndoială însă că 
inchipuirea nu poate împlini decit în mod neindestulător lipsa cu- 
noştinţelor noastre asupra „omului terțiar", pe care l-am putea 
numi mai bine: „pre-om*. 

Ominianul ! arhaic, despărţit după toate posibilităţile de cei- 
lalţi simieni, în terţiarul vechiu, (oligocen), evoluează paralel cu 
ei, însă în alt mod. In pleistocen oana ne găsim în pre- 
zenţa fosilelor omeneşti, aparţinind unor rase sau specii foarte 
deosebite între ele, ceiace dovedeşte că origina acestor varietăți- 
se urcă mult mai sus în trecut, altfel nu s'ar lămuri existența a- 
cestor resturi la începutul erei quaternare. Cele dintăiu descoperiri 
de fosile terțiare ne vor arăta fără îndoială diversitatea de specii 
şi rase, căci variațiunea formelor e inerentă evoluției vieţuitoarelor. 

Spre a dovedi existenţa ominianilor în terțiar, nu avem ne- 
voe, în lipsă de resturi fosile, să recurgem la „eolite“, unelte de 
piatră de care ei s'ar fi servit. Rațiunea singură ne arată, 
dincolo de vechii oameni quaternari, lungul şir al străbunilor şi 
predecesorilor lor. Dacă au fost sau nu în stăpinirea tuturor fa- 


cultăților care sînt proprii omului, acest fapt nu înlătură exis- 
tenţa lor. 


Faţă de omenire, era quaternară, începută de mai mult de o 
sută de mii de ani, nu reprezintă decit o parte din trecutul ei. 
Multe lucruri ne sînt încă ascunse; descoperiri fericite ne vor per- 
mite poate să întregim lanțul. Aceste descoperin, în sudul Asiei 
mai ales, vor înlocui ezele actuale prin certitudini. Evoluţia ma- 
rilor varietăți ome va putea atunci fi urmărită dealungul virs— 
telor apuse şi înrudirea lor precizată. Să nu pierdem din vedere- 
că cercetările antropologice, paleontologice şi preistorice, nu se 
urcă nici la un secol în urmă și că prima fosilă omenească n'a 
fost meet adr şaptezeci și ceva de ani. Cu toate acestea 
progresele paleontologiei umane şi ale arheologiei preistorice ne per- 
mit să aruncăm ceva lumină asupra virstei quaternare. 4i 


4 1 Intrebuinţarea acestui termen generic e necesară și convine strămo-- 
şilor ai o încă de ale 
unui ra ae 3 Aa aa Sie n opari g Pagle poa = Pasa 


OMUL Ht 


Resturile unei făpturi aproape omeneşti, antropomorf supe- 
rior, au fost găsite în terenurile terțiare. parea Syam rmi 3 
Trinil, în Java (Pithecanthropus erectus al lui Dubois), e privit în 
general ca un strămoş, sau ca veriga de legătură între om şi an- 
tropoid. El ar putea insă mai exact să fie considerat ca reprezin- 
tantul unei ramure lăturalnice şi dispărute, un ominian dintr'o spe- 
cie deosebită şi fără raport direct cu varietățile de oameni fosili 
de mai tirziu. Aceasta nu exclude că ar putea fi precursorul unor 
rase omeneşti. Ca formă, Pitecantropul prezintă un tip intermediar 
între un gibon şi un neandertaloid (v. cap. următor). Craniul lui 
ne dovedeşte vechimea unor caractere umane. 

De curind, descoperirea în Africa de sud engleză, a unui 
„Australopithecus* (a lui Dart), aruncă incă o rază de lumină 
asupra diversităţii speciilor în terțiar. E vorba de un antropoid, 
foarte evoluat, care n'a fost clasat printre ominieni, dar care re- 
prezintă foarte bine un „intermediar“ între celelalte primate şi om. 


Pre-omul, adică ominianul erci terțiare, este încă hipotetic, 
dar oricare i-ar fi caracterele distinctive, el a existat. Toate dis- 
cuţiunile preistoricilor se rezumă în a şti dacă acest precursor era 
sau nu în stăpînirea unor unelte sau arme. Instrumentele de piatră 
ce i se atribue, au lost numite Eolite. Chestiunea eolitelor e de 
domeniul arheologiei şi nu o vom atinge. Se pare evident că o 
bună parte din silexurile găsite în straturile terțiare sint plesnite 
din cauze naturale. Dar, pe de altă parte, nu avem dreptul să a- 
firmăm că nu au servit omului precursor sau că acesta nu le-a 
debitat intenţional pentru nevoile lui. Cind vorbim de „om terțiar” 
sau „om quaternar”*, ne izbim mereu de clasările ştiinţifice, de a- 
ceste compartimente teoretice şi de atitea denumiri care sînt de- 
parte de a uşura cercetările. 

Trecerea dela o epocă geologică la alta pare în mintea mul- 
tora, a fi fost bruscă sau cel puțin însemnată prin schimbări re- 

zi şi importante, Nimic din toate acestea. Tranziţia e nesimţită, 
înceată ; chiar delimitarea ştiinţifică nare decit granițe vagi. Nu se 
poate spune: omul terțiar se transformă aici în omul quaternar, 
Acest lucru n'ar avea sens. Evoluţia organică ma fost şi nu putea 
fi silită de fenomene geologice. Dela o generaţie la alta, şi chiar 
în citeva secole, schimbările nu se pot percepe. Dar a fost nevoe 
a introduce evoluția  ominienilor în cadrele epocilor geologice, 
pentru cronologie și pentru sistematizarea chestiunei. Incă odată, 
nu € decit o afacere de timp. 
se rezumă în a determina mai mult sau mai pu- 
țin vîrsta ominianului inteligent şi industrios, precursor al omenirii 
actuale. Fabricarea uneltelor, adică industria omenească cunoscută, 
se urcă aproape de limita erei quaternare. Sigur că dincolo de 
această barieră convenţională, l se îndrumase spre pro- 
gresul care va deosebi pe urmaşii săi, şi era în stăpînirea unei 
părți din facultățile speciale omului (statul drept, rudimente ale 
vorbirii). 


2 VIAŢA ROMINEASCA 


insă, din cele ce am arătat, reese că determinarea virstei o- 
menirii e un lucru foarte greu pentru două motive: evaluarea 
cronologică a epocilor geologice nu poate fi făcută decît cu o prea 
largă aproximație; apoi, chiar fixind această cronologie, e nevoe 
să se ştie cu începere de cind strămoşii înaintaşi pot fi conside- 
rați ca „omenire“. 

Dacă se admite cam o sută de mii de ani (cifră în orice caz 
minimă) pentru era pleistocenă quaternară, şi încă cam de două ori 
atit pentru perioada  pliocenă terţiară, înăuntrul căreia tipul de 
transitie a trebuit să se dezvolte, putem atribui cu aproximaţie e- 
lastică, cam cel puţin o jumătate de milion de ani speciei ome- 
neşti. Etapele umanităţii ar fi în acest interval de timp: tip an- 
tropoid de transiţie (antropopiteci, pitecantropi) ;—homo ferrus ;— 
homo sapiens (in quaternarul mijlociu). 


Leagănul omenirii. Centre de difuziune 


Centrul de apariţie a celor dintăiu ominieni e încă de gă- 
sit. Rațiunea ne arată că precursorii s'au dezvoltat mai întăiu pe 
un spațiu puţin întins, de unde s'au răspindit peste tot pămintul. 

Dar care poate fi centrul acesta de apariţie şi de dezvoltare 
al pre-oamenilor ? Sau propus diferite părți ale pămintului, cele 
mai multe pentru motive care nu s'ar putea referi decit la epoci 
apropiate. In primul rînd trebue luată în considerare o parte din 
Asia. Taina cea mare e ascunsă fie în continentul dispărut, în lo- 
cul Oceanului indian actual, Lemuria lui Sclater şi a lui Haeckel, 
fie în Siberia (Quatrefages, de Morgan), fie în Asia centrală, fie 
chiar în Europa. 

Din lipsă de îndrumare în această direcțiune, trebue să re- 
curgem la conjecturi. Descoperirile în straturile terțiare vor aduce 
poate deslegarea . Lipsa acestor descoperiri se explică şi prin 
numărul redus de indivizi trăitori în acele vremuri îndepărtate. 

Aflarea, în Insulinda, a unor antropoizi şi a Pitecantropului, 
rude apropiate şi cel din urmă poate chiar strămoş al vre-unei 
rase omeneşti, ne-ar indica mai mult sudul Asiei sau un continent 
indo-african dispărut, Lemuria (Ceylan, Insulinda, Madagascar şi 
celelalte insule dintre Africa și Asia sînt resturi din acest conti- 
nent). De acolo pare a se fi împrăștiat reprezentanţii timizi ai o- 
menirii näscinde; şi de altfel prin împrejurimile ei se găsesc încă 
oamenii cei mai primitivi din populaţia de azi a globului, rămași 
mai apropiaţi de precursori. 

Conjectura lui Haeckel, care propune continentul dispărut, 


dispariţia conti- 
nentului, nu s'a putut opera decit înainte ca strămoşii noștri să fie 
` Jnzestrați cu toate caracterele omeneşti, într'o epocă foarte depărtată. 


OMUL Uy 


J; de Morgan susține ipoteza difuziunei din Mesogea (alta 
numire a continentului subt-indian, datorită lui Douville), a unui 
grup dolicocefal ; şi din Siberia orientală, unde se găsea centrul 
lui de dezvoltare, a grupului brachicefal, aşezat acolo la o epocă 
anterioară caracterizării umane. Acest grup omenesc a trăit acolo, 
peste munții lanţului asiatic, izolat de restul lumii, în timpul pe- 
rioadelor glaciare, Origina migraţiunii lor cătră Europa ar fi după 
răcirea Siberiei, d rea porţilor naturale dintre Asia de Nord și 
Europa, în quaternarul mijlociu. Această ipoteză, nefiind în con- 
tradicţie cu acea a originii primordiale la sud, explică una din di- 
vergențele dintre marile grupe omenești. 

Dar, în aşteptarea unor descoperiri care să ne arate căile 
urmate de preomenire, cele mai vechi resturi fosile omeneşti din 
quaternarul de jos, aparțin Europei. Găsirea lor se explică de 
altfel prin desimea populației şi prin numărul cercetătorilor din 
centrul intelectual al lumii de azi. De curînd, descoperirea a vechi 
oseminte terțiare în Africa, arată că şi din continentul negru pot 
eşi lucruri neaşteptate. 

Europa «e leagănul secundar al raselor superioare care o lo- 
cuesc, Nimic nu se opune însă ca în ultima perioadă a terţiarului 
să fi vieţuit în ținuturile europene făptura destul de evoluată din 
care s'ar trage rasele eurasiate (cum ar fi predecesorul imediat al 
omului de la Piltdown, de care vom vorbi mai la vale). Nimic nu 
se opune chiar ca leagănul omenirii să fie aici, deşi nu e probabil. 

mare, pe care nu o putem încă deslega, dar a cărei 
chee e ascunsă în straturile mijlocii ale terţiarului. 


Ne găsim în măsură să emitem hipoteza următoare: Omi- 
nianul terțiar a luat naștere pe pămîntul dispărut subt Oceanul 
Indian pe care-l putem numi Lemuria, în primele timpuri ale epocii 
miocene. Inainte de a fi înzestrat cu atributele distinctive ale o- 
mului, grupuri de aceste primate s'au întins cu încetul în toate 
direcțiunile (spre nord, Eurasia; spre apus, Africa; spre răsări! 
Indonesia, Australia), continuitatea solului şi asemănarea climei 
permiţindu-le această expansiune. La începutul erei quaternare 
(pleistocen), mult timp după dispariţia ținuturilor de origină, cetele 
de ominieni se găsesc răspindite peste tot vechiul continent, îm- 
părțite în diverse rase, ceiace presupune un traiu îndelungat in 
condițiuni deosebite în epoca pliocenă. 

Acei rămaşi în jurul obirşiei lor, Africa, Asia meridională, 
Australia, sînt trunchiul popoarelor negre. Cei răspindiţi cătră Nor- 
dul Asiei, cantonaţi probabil multă vreme în părţile Siberiei de 
astăzi (al cărei climat era cu totul altul), au dat naştere neamurilor 
mongoloide ; în sfîrşit cei ajunşi în Eurasia occidentală, raselor 
europene. 

Avem astfel, centrul primitiv ; apoi trei-patru centre secun- 
dare, de formaţiune şi de difuziune ale celor trei mari trunchiuri sa 
varietăţi omeneşti, care s'au format pe loc în urma unor influențe de 


B44 VIAȚA ROMINEASCĂ 


care vom vorbi. In sfîrşit centre de formațiune şi de difuziune a 
diferitelor rase rămase pănă astăzi şi dotate cu caractere proprii. 
Rasele indiene din America sînt provenite prin emigrări şi 
expansiuni, fie prin nord-estul Asiei, fie pe cale mai directă, con- 
tinentală (Atlantida, continentul Pacific), spre sfirşitul erei quaternare ; 
deasemenea şi cele din Oceania (Polynesia, Melanesia), mai recente. 
Era quaternară nu va cunoaşte decit grupe omeneşti bine 
deosebite, ale căror centre de formaţiune şi dispersiune se 
în regiuni din Eurasia şi Africa, care nu se pot preciza. Amestecul 
şi metisagiul se accentuiază pe măsura înmulţiri omenirii şi sint 
' aparente spre finele quaternarului ; epoca modernă geologică (co- 
respunzind neoliticului european) nu” mai prezintă decit citeva in- 
sule de rase neamestecate) 


Formarea raselor. 


Pentru lămurirea chestiunii, trebue să concepem un grup de 
antropoizi care, în urma unor împrejurări pe care nule cunoaştem, 
au evoluat într'o direcţie a cărei incheere a fost formarea tipului 
omenesc. O dezvoltare specială a inteligenței, modificări ale formelor 
şi ale atitudinii, sint caracteristicele acestei evoluții. 


Aceşti ciţiva indivizi, întro zonă limitată a păminiunilor ter- 
țiare, au avut norocul să se menţie şi să supravieţuiască altor 
speje, în mare parte datorită posibilităţilor inteligenţi lor. Cu în- 
cetul, în căutarea unor mijloace nouă, ei îşi întind aria locuinţei lor 
primitive. Africa, Asia şi Eurasia vor fi populate înainte de sfirşitul 
terţiarului. Diverse varietăţi şi rase, din care găsim urme în epoca 
quaternară, se formează. Veacuri nenumărate avuseseră timpul să 
le imprime caractere felurite, după ţinuturile nouă peste care se răs- 
pîndiseră, şi subt influența unor cauze deosebite. 

Aceste cauze determinatoare ale varietăţilor omenești, sint 
numeroase. Trebue să ținem seama, după influenţele naturale : cli- 
mat, situaţia geografică (munţi, mare, stepă), hrană,—şi de grupările 
sociale, de obiceiuri, apoi de ereditatea șzhimbărilor odată ciştigate, 
precum şi de cauzele care ne scapă, dar care au contribuit şi ele 
a crearea sau transformarea tipului ; 

Cale dintăiu cete, puțin numeroase, trăind izolate sau des- 
pärțite unele de altele, au permis aceste diferențieri, care sînt tot- 
deauna, nu trebue să pierdem din vedere, în funcţie de timp, 
şi care au fost punctul de plecare al marilor despărțiri umane, 

Cu incetul, în mijlocul acestor tipuri principale, altele se for- 
mează: rase, apoi sub-rase secundare, care au ajuns pănă la noi, 
înmulțindu-se pe măsură ce oamenii se înmulțeau şi se apropiau 
unii de alţii. Amestecul, datorit vecinătății, convieţuirii- sau migra- 
țiunilor, a dat naștere prin metisagii la aceste rase nouă. 

„ Modificarea raselor înaintate e mai repede ca a celor rămase 
primitive. Totuşi, toate aceste schimbări sint la adăpostul timpului, 


OMUL Mă 


pentru care „civilizaţia“ ce reprezintă epoca istorică a unei mici 
părți din omenire, nu înseamnă nimic. 

Nu e uşor de determinat vechimea relativă a raselor. Una a 
putut să se formeze, într'un trecut foarte îndepărtat, ceiace a în- 
ara caracterelor divergente să se accentueze din ce în ce, pănă 
a deosebirea vădită de alte varietăţi ; o alta, în timpuri mai apro- 
piate, prin fixarea şi transmiterea unor caractere individuale sau 
împrumutate prin metisagiu. 

Numai prin compararea caracterelor şi prin deducție, putem 
să afirmăm că o speţă sau rasă e mai mult sau mai puţin depăr- 
tată de trunchiul comun, şi să-i atribuim o virstă aproximativă. 
Aşa, e evident că tipul mongolic şi tipul nordic european, nu se 
leagă de acel trunchiu decit la o epocă foarte depărtată, (cum ar 
fi începutul erei quaternare) ; după cum strămoşii tipului negru, nu 
se apropie de ai noştri decit în plin terțiar. 

Mai totdeauna, astăzi, transiţia de la o rasă la alta vecină 
nu e lămurită, din cauza caracterelor comune. Multe din aceste 
caractere se atenuează sau dispar, în timp ce altele se accentu- 
ează : iar hibridaţiunea le amestecă fără încetare. De» aceia deter- 
minarea raporturilor între rase nu poate fi precisă, iar clasările 
sînt de multe ori arbitrare. 


Unitatea de civilizaţie, menţinută pe o arie determinată de 
marile grupări sociale, cum sînt de pildă naţiunile moderne, consti- 
tuesc încă o cauză de diversitate, un punct de plecare pentru rase 
nouă. Această comunitate de năravuri, de civilizaţie, dă naştere după 
un timp relativ scurt, la o omogeneitate etnică, O astfel de tendinţa 
se poate constata în toate grupările politice moderne. Se formează 
o rasă, de origină socială, ca să zicem aşa, în care şi influenţele 
solului şi convieţuirea joacă un rol de seamă, alături de predomi- 
narea caracterelor speciale fiecărui popor şi mentalităţii sale co- 
lective. O înfăţişare proprie, independent de rasele diferite care au 
contribuit la formarea unei naţiuni, trăind apoi întrun amestec ne- 
încetat, — începe să uniformizeze tipul. Această nivelare înăuntru! 
unor granițe, e un fenomen ce se constată in citeva generaţii. 
Factorilor naturali de altă dată, trebue să le adăogăm alţii, datoriţi 
civilizației moderne. 


nţa caracterelor somatice are dar ca rezultat formarea 

raselor, subt influenţe ca: solul, clima, izolarea sau ambianța, felul 
de traiu, etc. E mersul normal al trecutului omenirii. 

Dimpotrivă, convergenta cătră un acelaşi tip, prin similitudinea 

influențelor naturale, prin încrucişările şi amestecurile neîncetate, 

uşurinţa legăturilor între popoare, nivelarea progresivă a vieţii ma- 


m VIAȚA ROMINEASCA E a 


teriale în civilizaţia actuală, consecință a înmulţirii raporturilor 
dintre oameni, — înseamnă suprimarea cu încetul a raselor în vii- 
tor, prin unificarea tipului. 

Cred că epoca noastră a însemnat punctul maxim al diver- 
genţei caracterelor rasiale. De aici înainte, din cauza contactului 
şi frămintării permanente între neamurile omeneşti, sîntem pe calea 
convergenţii unificatoare, Dar va trece multă vreme pănă ce urma 
vechilor rase să dispară în omenirea viitoare. Cintărirea diverselor 
elemente care au dat naştere europenilor de astăzi, devine din ce 
în ce mai grea, şi va fi odată cu neputinţă. 

transportului, iuțeala comunicaţiilor care se înmulţesc 
din ce în ce, sint factori noi, dar de o însemnătate de care va 
trebui să ținem seama înainte de orice în transformarea ui 
omenesc. E probabil că niciuna din rasele actuale nu va fi domi- 
nantă în viitorul depărtat şi că un tip nou se va răspîndi pe pà- 
nene tip care în totalitatea lui nu va prezinta decit variaţiuni ne- 
nsemnate. 


(va urma) O. G. Lecca 


Note pe marginea cărților 


=—— 


Stejar lonescu este un om timid şi prea modest. In viața 
zilele d-sa nu vorbeşte sentenţios şi sculptural. Cuvintul 
parcă îndoeli. Toate s'ar putea să fie aşa sau altfel; 
viaţa chiar. D. Stejar lonescu dă de aceia i i 
definite. Ţi se pare totdeauna că se întreabă în sine, nedumerit, 
ori de citeori vorbeşte, ori deciteori face o acţiune în viaţă, cit de 
simplă. Am convingerea că o hotărire il jigneşte sufletește ca un 
viol, ca o crimă. 

.D. Stejar lonescu este Dra excelenţă un mare amator al dis- 

André Gide. Apare terorizat de va- 
riația posibilităţilor şi a hazardului, dar totuşi vrea să juiseze la 
infinit de această binefacere nedetern k 

Să laşi viaţa veşnic de o hotărire care să o 
canalizeze brusc şi artificial ! E poate în aceasta și puțin fatalism, 
şi ceva neîncredere în sine. 

D. Stejar lonescu însă practică o neîncredere care în fond 
seamănă cu acea a omului de ştiinţă care după ce a crezut câ 
ştie totul, a început să se îndoiască de sine, atunci cind maximum 
de ştiinţă nu-l mai satisface, 

Vorbind astfel nu înțeleg să mă refer în mod brutal, direct 
şi indiscret la viața şi persoana fizică a d-lui Stejar lonescu, ci 
mai ales la caracteristica sa de nuvelist, de autor, de om care cre- 
iază viaţa după norme indisolubil personale, Şi Dumnezeu şi-a 
pierdut imaginaţia cind a lost să creeze pe om, şi l-a creiat după 
chipul şi asemănarea lui. Nici una din iubirile imaginate de d. Ste- 
jar lonescu nu se realizează. ă 


: 


” 


348 VIAŢA ROMINEASCA 


paa 


In cele cinci nuvele din volumul d-lui Stejar Ionescu apare 
fumuriu ca în concretizarea unul vis la cinematograf, chipul auto- 
rului sau, mai precis deşi cam didactic, entitatea lui sufletească. 

Această nehotărtre, uneori tragică, nu provine la d. Stejar 
lonescu dintr'o îndelungă experienţă a vieţii, nu este ca să zic aşa 
un fruct al unei maturităţi precoce; căci d-sa nu a fost niciodată 
un element dinamic în angrenajul vieţii, ci o concluzie a unei con- 
templaţii subtile şi plină de observaţii şi mai ales o sinteză a vieţii 
sale interioare. 

De aceia scrisul d-lui Stejar lonescu este scrisul unui inte- 
lectual. Stilul d-lui Stejar lonescu este de-aceia plin de imagini sug- 
gestive care dau scrisului său o savoare deosebita prin substanța 
sufletească pe care o au de concretizat. De-aceia procesele sufle- 
teşti şi conflictele au o delicateţă omenească, rară, de-aceia humo- 
rul subtil ca un zîmbet se exercită mai ales asupra eroului prin- 
cipal,—care-i -autorul,—ca. înte'o dojenire făcută într'h monolog cu 
sine însuşi în urma unei auto-Observaţiuni critice ; de-acela toată 
atmosfera de psihologism care face din d-sa unul dintre cei mai 
occidentali scriitori din limba romînească. 

Această disponibilitate” a“ sufletului, această perpetuă vacanţă, 
neliniştitoare totuşi ca cea mai febrilă activitate, se manifestă, de- 
sigur, ! prin intuiţia artistică şi nu vroit pănă kr suprimarea” nume- 

“eroului principal, care rămine de multe ori nedefinit, e: Domnul 
dela Murano.. = i plani i 
> Domnul dela Murano, -tără o etichetă, adică fără un nume, 
poate- fi oricine, e un loc vacant, disponibă. D, Stejar Ionescu nu 
vrea să destinul şi nenumăratele lui realizări posibile, 

D. Stejar lonescu nu-i un: temperament obiectiv. Literatura 
sa naşte din prea plinul unei vieţi interioare ; ea nu-i comerciali- 
zată, nu-i o pură redare, ţ TE mine .(] 

- Domnul dela Murano 'este un tip neliniștit, nehotărit, nesigur 
pe sine şi pe tot: e un poet, cu toată moralizatoarea lui evadare 
din faţa Yvettei. Eroul din Catiuşa, (nuvela e scrisă la persoana 
întăiu, ca o povestire personală) e şi el un tip  neliniştit, nesigur, 
plin de îndoială : un poet, ca şi cel din Zina Fumului, în care nu 
se mai întilneşte humorul din Catiuşa şi sarcasmul de-acolo, aşa 
de propriu istelectualilor de rasă, ci direct o atmosferă de basm, 
de ireal, ca o intrebare între existență şi mister, Valea-Fumului e 
în această bucată mai mult decit o denumire de sat, e oarecum 
un simbol al unei concepţii a existenţei în sine, Poet este şi tină- 
rul sau „momiţoiul*“ din Intermezzo, după cum mai ales poet este 
Dionis cu siişietoarea lui atitudine. 

„Dacă un roman poate fi constituit numai din viaţa psihică a 
unui singur erou, precum piese întregi de teatru nu au justificarea 
de a fi decit în existenţa eroului şi în atmosfera pe care trebue 
să i-o creieze, apoi cele cinci nuvele ale d-lui Stejar lonescu, al- 
cătuesc un mic roman, romanul diverselor clipe de viaţă şi mai 
ales a vieţii interioare cu nehotăririle şi neliniştile ei, pe care o 
trăeşte eroul... să-i zicem: domnul Dela Murano. 


„NOTE, PE MARG LOR 349 


Românul acesta mai “cwprinde apoi 0 idee care-i dă o uni- 
tate. E un fel de concepție asupra, femeii. Desigur tat concepția 
“unui poet. Fiecare femee din cele patru dragosti care constituesc 
simburele. celor patru mai mari nuvele din volum, reprezintă ceva 
neinţeles; un mister, un capriciu aproape mistic ca“o taină lasata 
dela Dumnezeu, şi pe care nimeni nu o deslagă. = 
; E podte tot concepţia unui timid pentru care femeia rămine 
o taină inexplicabilă mai ales că timiditatea bărbatului stimuleaza 
„căpriciuil femeti care-l simte astiel, Prin aceasta neașteptatul Capri- 
"ciului sporeşte. Sau e poate pur și simplu concepția unui poet, 
care exteriorizează misterul din sine, pentru care toate sint capri- 
cinase şi inexplicabile, şi însăşi realitatea este ceva dubios, ceva 
că un Vis. încă necaneretizat, 

In atlincul ciudăţeniei eroinelor din acest „roman“ se deslu- 
şeşte însă cu preciziune aceia ce e tragic şi frumos în sufletul fe- 
meesc : abundența de viaţă şi mai ales acea capacitate şi nesigu- 
ranţă de iubire, acea ezitare a inimii care vrea să se dea întreagă 
fiecăruia şi nu isbuteşte să realizeze acest miracol de împărțire, 
ceiace duce necontenit la jertfe succesive. 

Yvette nu-l poate iubi pe Domnul dela Murano fiindca iu- 
beşte pe domnul nenumit din acea, aşa zisă „grădină publică“ din 
Veneţia, adică iubeşte pe Domnul dela Veneţia, şi totuşi iubeşte 
apoi pe domnul dela Paris care-i tot cel dela Murano. Şi în iubi- 
rea ei n'a fost niciodată nesinceritate. Este însă în ea acel gust, 
acea predilecție feminină pentru mister, şi acea ezitare a iubirii 
care vrea să fie integrală pentru fiecare. 

Pentrucă este cineva cu C mare care se joacă cu noi, care 
ne poartă între nebunie şi risul mulţumit şi năting, rămine ca un 
adevăr sigur, constatarea pe care d. Stejar lonescu cu ironie vu 
denumeşte replică de efect: Yvette nu-i decit un cintec de sirenă, 

Da, domnule dela Murano, şi Yvette, ca şi Catiuşa, ca şi A- 
_driana, ca şi biata Salvia, ca şi tot ce trăim este un cintec de 
sirenă. 

Aşa dar, o fină şi aristocratică nelinişte în toate persona- 
jele d-lui Stejar Ionescu; nelinişte mai amară şi mai complexă la 
eroi, nelinişte mai rectilină dar mai concentrată la eroine ; dragoste 
pretutindeni şi cu ea o atmosteră de poezie și de basm, de irea- 
îtate şi interogare, de nedumerire în faţa acestui mare mister care 
poartă destinele lumii. 

Adevărat ! volumul d-lui Stejar lonescu e un volum de dra- 
goste şi de renunțări, adică de dragoste cum e ea mai frumoasă. 
Renuntare la Yvette, renunțare la atiuşa, renunțare la Adriana... 
capriciile unui destin nelămurit care tot înoadă un fir ca apoi 
să-l tae. à 

Este desigur în viața fiecăruia din noi ceva inutil şi inexpli- 
cabil, pentru care punem toate forțele frumoase ale sufletului nos- 
tru, şi toate energiile pe care le deținem dela zei. Acel „ceva“ 
inuti! şi inexplicabil constitue sbuciumul eroilor cărții d-lui Stejar 


Slujnicele lui Ghedeon * 


Pănă în Duminica Tomei casa lui lon a Marghioalei fu a- 
dusă în stare să poată locui om în ea. Enoriașii din Scaeţi se ți- 
fură de vorbă şi văruiră o odae, făcură maşină de gătit, în po- 
latră, coteţ pentru pasări, umblătoare ; curăţiră ura şi mai 
cirpirà şi gardurile pe unde era nevoe. lar în grădinița dintre casă 
şi drum, fetele sămănară busuioc, crăițe, rozetă şi ochiul-boului, 
legîndu-se—două mai din apropiere—să aibă grijă să le ude şi 
su le mai rărească, atunci cînd s'or face de răsădit. 

Fără sä mai stea mult la gînduri, că se mai deprinsese acum 
cu satul, ieromonahul Ghedeon își aduse lucruşoarele dela mănăs- 
tire şi găti odaia cea văruită. Pe la ferestre, neavînd perdele, puse 
pinză de „americà“ iar pe jos o rogojină—toate dăruite de domnu’ 
Nae, băcanul. Mulţumiţi de el că slujeşte frumos şi nu e lacom 
de bani, Scaeţenii îi dădură şi ei ajutor, aşa cum se dă la o casă 
nouă. li adunară din sat un car sdravăn de lemne uscate, li fä- 
cură rost de-o ladă pe care o despărțiră la mijloc şi-i puseră la 
un cap două duble de mălaiu, iar la celălalt, aceiaşi măsură de 
făină de griu. li mai cărară fasole, ceapă, usturoi, untură,—ba moş 
lie, epitropul, găsi cu cale să-i aducă ş'un dulău voinic, cu lanţ 
cu tot, şi i-l legă de stilpul casei. 

— Ţine-l aici, părințele, că nu strică să ai un cine la uşa 
casei, că la un priot cine nu se gîndeşte să pue mina... 

Lemnele i le reteză dascălul Stan, care ţinea să-i dea do- 
vadă că e bun şi de lucru, nu numai de gură. 

După ce se văzu aşezat în casă şi rostit cu de toate, Ghe- 
deon se gîndi la început să-şi facă singur gospodăria, ca la mä- 
năstire... dar nu prea-l trăgea inima, In cele trei săptămini cît stătuse la 


* Fragment din povestirea: „Un an preot la sat. 


a2 VIAȚA ROMINEASCĂ 


domnu' Nae băcanul, se obişnuise să le aibă toate de-a gati— 
ş'apoi... cam de ce plecase dela chilia lui? S'o mai dea o Jeacă 
pe boerie, că destul a trăit rău. Şi nici epitropii şi cu dascălii nu-l 
lăsară să gospodărească singur, zicînd că nu şade bine unui preot 
să măture prin casă şi să toace ceapă la bucătărie, || sfătuiră deci 
să-şi bage o femee cu luna. Dar el găsi mai nimerit să se înțe- 
leagă cu lelea loana de peste drum să-i facă mincare la două zile 
odată, să-i deretice prin odae şi să stea la ea acasă. In felul a- 
cesta credea el să împace şi călugăria şi boeria, 

Femee harnică şi pricepută cra ea, baba loana, dar trebuia 
să se împartă la două case. Ieromonahul, tot mai îndulcit de trai 
bun şi doritor, ca orice om, de unul şi mai bun, după două săp- 
timini de cârdăşie cu vecina de peste drum, rugă pe dascălul Stan 
să-i caute o babă care să se mute la el. Era nevoe să aibă o fe- 
mee acasă şi pentru pricina, că în lipsa lui se intimpla să-l caute 
cineva şi n'avea cine să răspundă.  Daseâlul “atita aştepta : să-i 
zică popa. Că baba era şi găsită, în persoana Paraschivei lui Păun 
Birtaşu, chiar din ziua In care pusese Ghedeon piciorul în Scaeţi. 
Acuma, doar o luă dindărăt şi i-o aduse plocon. 


Lelea Paraschiva e o femee cade 65 de ani, scurtă şi groasă. 
Ochii-i sint de culoare verde spălăcită, ca la o bătrină, dar sbir- 
cituri pe faţă nu prea are, că trăise bine în viaţa ei, și nici copii 
nu făcuse. În tinereță a ţinut cu bărbatul birt în Olteniţa, aşa că 
se pricepe la gătitul bucatelor. r 

Ghedeon auzise pe dascăl lăudind-o, dar nu-l răbdă inima 
şi-o mai întrebă şi el: 

— Ştii să găteşti bine, lea Paraschiva ? 

— ii, părințele... numai së am ce! 

— Macaroane cu brînză te pricepi să faci? (lui Ghedeon îi 
plăceau grozav macaroanele cu brinză). 

— Fac, părinte, tot ce-ţi pofteşte inimioara, Las' pe mine şi 
dacă măi fi mulțumit, să-mi dai cu huo? 

lată-l acum pe cuviosul (Ghedeon intrat pe jumătate în rin- 
dul mirenilor. Casă bună are, bucătărie asemenea, grădină cu le- 
gume, lemne tăete, mălaiu, făină, leafă dela stat, mai picuşuri de 
prin enorie... şi pe deasupra: bucătăreasă ca la boeri. Nu-i mai 
răminea decit să S'aşeze pe traiu, astfel ca într'o lună, două, să 
se despăgubească de cei paisprezece ani duşi cu borş, cu ghigort 
de peşte, cu bulgur de grîu fiert şi cu cartofi necurățaţi... ară 
să-şi mai amintească de pilda bogatului care plănuia mărirea şi 
sporirea jitnițelor, chemă baba şi-i zise: 

— Să-mi găteşti, lea Paraschivo, cum te-i pricepe mai bine 
şi mai bine. 

-— O să vezi sinția ta! 

in ziua dintăiu lucrurile merseră cam încurcate, că mai tre- 


ta 


A SIUINICELE IUL GHEDEON 383 


buja cite tir Atta bucătărie. Ajola, zi însă — berechetul lpi 

u: DVomundu-se im sat că i-a băgat Paraschiva 
lui Păun Birtaşu, aduseră rani neta sea unt, care 
lapte, care untură, ba vreo două îi dăruiră şi cițe-un puişor de gă- 
inä. Baba îşi-sufiecă minecile şi se Tici de zece Ori mai uşoară 
decit era. Ghedeon aşeză o masă în balconaşul din aţa casei şi-i 
făcu saHeaua luînd pe ea o cafea cu lapte şi două ouă fierte cu 
pine prăjită, Aşa obişnuia starețul. dela mănăstire să ia dimineaţa 
şi aşa găsi cu caje să facă şi el. După catea, gindea-să plece in- 
tr'o plimbare lungă şi să vie acasă la vremea prinzului, ca-să vadă 
dintr'odată ce a fost în stare să facă lelea Paraschiva. Dar nu-l 
pei inima, şi tot timpul pănă fa prînz îşi făcu de lucru pe la bu- 
călărie, jet i 

Ba că vrea să vadă dacă trage maşina, ba că să se uite la 
babă cu ce îndeminare face foile de plăcintă... mai răscolea lem- 
nele în maşină ca să înteţească focu’, mai mirosea untura să vadă 
dacă nu e rincedă. Baba le făcu pe toate gifiind, plină de nădu- 
şală, Numai la urmă de tot se cam încurcă, —poate şi din pricină 
că porunca nu era bine dată. li zisese stăpinul să facă mămaăliguţă 
pripită şi jumări de ouă—dar să fie gata amindouă odată, că așa 
văzuse el la stăreţie. Lea Paraschiva însă făcu întăiu mămaăliga şi 
numai după un sfert de ceas prăji ouăle. Din care pricină, îşi luă 
mustrarea cuvenită. 

Cea dintăiu masă boerească pe care ieromonahul Ohedeon o 
luă la casa lui şi din bucătăria lui, in Scaeţi, se petrecu astfel, Cind 
mai erau cinci minute pănă în 12, cuvioşia sa se aşeză la masa 
din cerdac, cu ceasul dinainte, La 12 fix bătu din palme şi bucă- 
țăreasa îi aduse pe rind: mămiliguță caldă cu jumări de ouă, 
ciorbà de miel acrită cu lămie—de borş nici nu vrea să mai audă 
Ghedeon—macaroane cu unt şi cu brinză la tavă, pulpă de miel 
prăjită în tigae, plăcintă cu brinză şi lapte cu orez. ieromonahul 
mincă cu poftă multumind în gind lui Dumnezeu şi tare lelii Pa- 
raschivei. Neplăcindu-i băutura beţivă, se mulțumi cu apă rece, iar 
in loc de scobitori întrebuinţă beje de chibrit spintecate cu cuțitul. 
După masă făcu o mică plimbare cu minile la spate, apoi, în- 
greunat cum era, se culcă şi adormi sforâind. Cînd s'a deşteptat, 
pe la ceasurile 5, a băut două piara de lapte bătut, iar seara ma 
putut să mai mânince decît o bucată de plăcintă. 

In dimineaţa următoare, până a nu se scula din pat, Ghedeon 
simți nevoia unui plan pe care să-! urmeze în fiecare zi, mai ales 
că de vre'o săptămină o cam scrintise cu pravila lui călugărească, 
Şi fiindcă avea nevoe să cugete puţin asupra întocmirii planului, 
se trase cu pernă cu tot mai la mijlocul patului şi ridică picioarele 
pe pereţi. Căci, trebue să- spunem, Ghede on nu se putea gindi, 
după cum nu putea nici să cetească, decit cu picioarele pe pereţi. 
Acest obiceiu intrase în firea lui şi nu se putea desbăra de el. 

De patru ori îi bătu baba În geam şi-l strigă la cafeaua cu 
lapte, dar pânăce nu-şi isprăvi planul, nu-şi cobori picioarele de 


aa VIAȚA ROMINBASCA 


ra 
hîrtie, punînd şi titlu deasupra. 
Planul smeritului ieromonah Ghedeon 


La 6 sculare, spălare, îmbrăcare şi o dulceaţă cu apă rece. 


Până la 8,—utrenia în biserică 
5 minute cafea cu lapte, două ouă cleioase, 


FIE odă dle poa aramă otto peroane 
unt, War 


CĂ și pănă în 10,1 i 
re ucru în grădină, 


i ; 
2 şi 5 minute masa—cu cel puţin trei feluri de mincare 


maşă—o mică plimbare pe prispă, apoi un ceas de 
somn. (O jumătate poate să mai treacă). 
Dela 3—4, vecernia în biserică. 
Dela 4—5:/,, cetire din Vieţile Sfinţilor. 
Dela 517,6, odihnă la masa din cerdac. 
Dela 6—7, lucru în grădină. (Dacă e prea cald, se poate 


amina). 
Bela 7—8 plimbare. 


La 8 şi 5 masa—cu cel puţin două feluri şi cel mult trei. 
Pănă la9'/,, şedere în cerdac, rezemat de spatele scaunului. 
Apoi, cetirea Pavecerniţei şi culcarea, 


Pianul era bine întocmit şi Ghedeon, hotărit să-l urmeze. Nu 
fu chip însă nici măcar o singură zi, că e greu să trăeşti cu porția 
cind nu te sileşte nimeni şi mai ales cind ai gust să te dai o leacă 
pe boerie. Şi unde mai pui că fiind preot peste un sat, te mai 
cheamă creştinii la cite-o nevoe,te mai duci pe la tirg, mai vine 
cite unul să te ţie de vorbă, aşa că nu poţi trăi după regula sta- 
tornicită. Cind îşi dete bine seama de acest lucru, G în- 
tinse iar picioarele pe păreţi şi chibzui un nou plan, mai uşor de 
ținut. Dar după o scurtă încercare, îl găsi şi pe acesta nepotrivit. 
Atunci luă hirtie şi cerneală şi scrise negru pe alb, cu jurămînt 
să nu se mai abată nici cu o iotă: 

„Să-mi întrebuințez vremea în aşa fel, ca să pot să şi mä- 
ninc, să şi dorm, să-mi fac şi datoriile călugărești, pe cît s'o pu- 
tea ; să-mi împlinesc şi pe cele de preot al satului, după împre- 
jurări, să mă şi plimb și, dacă n'o fi prea cald, să mai lucrez şi 
prin grădină“, 

, Acest plan dete cuviosului putinţa să-l urmeze întocmai, a- 
dica... să trăiască în voe. Că aşa cum il alcătuise, n'avea decit 
să cetească două rinduri din Ceaslov, drept pravilă; să măsoare 
prispa odată, drept plimbare ; să facă doi pași spre grădină şi să 
caşte de căldură, iar în colo... să mănince şi să doarmă. Dar 
Ghedeon, chipurile, le încurcă el binişor pe toate.. numai cu „da- 


cenuşie, luă un condeiu şi-şi aştemu gtidul pe 


SLUPCELE LUI GHEDEON 35 
toride “ o tăsă mai moale, ba chiar moale de tot. Căci, 
E DS REEN. senzor , fiindcă de cind 
plecase mănăstire nu se mai să-şi facă pravila 
după tipic,—ciupi azi din utrenie, ciupi mine din vecernie, mai 
lăsă poimine din canon, până ajunse te miri ce să mai facă. La 
urma-urmei, nu mai era la mănăstire, ci la sat. Unde mai ținem 
sbcoteală că împrejurimile satului erau frumoase, în pădure întlo- 
rise teiul şi zăvoiul Argeşului era tot mai ispititor. Nu e de mirare 
dar, că ieromonahului îi venia uneori chef de plimbare tocmai în 
vremea pravilei şi atunci, ca omul cu apucături de boer, lăsa pra- 
vila şi se ducea la plimbare. Mai ales că se pornise şi pet 

Numai cu cetirea Vieţilor Sfinţilor se ţinea i] Era 
o deprindere veche a lui şi nici nu-i cerea cine ştie ce sforțare. 
N'avea decit să se lungească în pat, să-şi urce picioarele - 
Eli 


| 
i 
f 
2 
iF 
| 


făcut păcatul să-i 
împrumute jurnalul unui abonat din alt sat. l-a 
mai mult în silă, că e! nu cetise niciodată gazete şi avea 
proaste despre ele. „Minciuni !“—zicea el, strimbind din nas, 
tunci cînd cineva îi spunea că a cetit cutare veste, în cutare ju 
nal. După ce a plecat factorul, s'a uitat chioriş la gazetă şi a 
runcat-o pe masă, aşa cum o primise. Repede insă s'a gindit 
trăind în lume trebue să cetească şi jurnale, ca să nu stea ca 


mist» 


gazeta. Apoi se urca în pat şi întindea picioarele pe păreţi şi-o 
cetea—incepînd cu „Intimplări din Capitala“ şi isprăvind cu „Mica 
Publicitate“. 

Dela o vreme cuviosul paroh începu să se îngreuneze tot 
mai mult; trăia boereşte şi punea osinză în fiecare zi. Din care 
pricină, simţi greutate şi necaz la ţinerea picioarelor pe pereţi. Şi 
fiindcă era om priceput, a luat dela o vreme o fringhie şi-a fá- 
cut un laţ în grindă, Acuma îşi vira picioarele în laj şi cetea 
jurnalul în cea mai mare tihnă, fără grijă să nu-i alunece călcăele 
intr'o parte şi într'alta. ; 

Cam în aceiaşi vreme, începu să se îngreuneze şi baba. 
Lucru firesc, căci boeria o împărțeau pe din două. Baba gătea, 
mînca şi dormea, iar cuviosul Ghedeon dormea, minca şi cetea. 
Ingreunarea lui însă n'o supăra întru nimic pe babă, pe cîtă vreme 
îngreunarea babei aduse tulburare în bunul mers al gospodăriei 
şi începu să-l cam supere pe Ghedeon. Grasă era ea cind ve- 
nise, dar atunci tot mai putea să se aplece casă dea cu mătura; 
îşi aducea singură lemne de afară, apă dela puț. Acuma însă în- 


356 > VIATA ROMĪNEASCĂ'. 


— 


cepu să lase; „pe subt pab-iar cit pentru apă—eşea. cu: gă- 
leata la or prop lingă ea pănărtrecea ivre-o:fală -sau vre-o 
iemee-la puț gise ruga Să-i-aducă: şi ei „un pic*, Se intimpla 
citeodată-să-stea- ceasuri întregi la poartă, din. care pricină ori 
întirzia cu mincarea, ori stăpinul ei se. prigorea de sete în casă, 

'=uAntriuna._din zile, fiind certată „că întirziase cu masa şi nici 
prin casă na- măturase, delea- Paraschiva “îi spuse drept părintelui 

Gedeon, că mu mai poate sluji... c'a îmbățrinit şi s'a îngreuiat. 
Aşa că; ori să-i dea.un ajutor, ori să-şi: bage alta mai în putere. 
leromanahul o măsură cu  privirea-de sus pănă jos şi: inapoi, de 
jos pănănsus, şi la urmă. îi ceru răgaz: de gîndire. lar după masa, 
cind baba începu să sforăe în patul-ei din bucătărie, 4hedeon 
scaase din culăr o panglică de croitor pe care o avea demult, şi 
începu- s'0 măsoare. Era. mai' mult groasă, decit lungă! <s 

` „Are dreptate, săraca |*—se -gindi e). Şi chiar în ziua aceia, 
insărcină Aga diascălu! Stan să-i facă rost de altă babă, ; 

-s — De, ee-nt tocmeşti pe nepoată-mea, te, să vie dimi- 
neața să măture şi s'aducă apă ?—zise lea Paraschiva cu părere 
de rău că pleacă... şi poate şi cu alt gînd. . 

; — Lasă, mătuşă, că tot: pe Dumneata am să te chem cind o 
fi nevoe de- vreo mincare mai bună şi de niscai plăcintă, Că ştiu 
că alta aşa pricepută. nu se găseşte în Scaeţi. 

— + Ori însoară-te L.. că la 29 de ani, ce mai aştepţi ? 
— Nu-i nevoe, lea Paraschivo... că are dracu’ de cin' să 
ridă !—răspunse Ghedeon cu haz, plătindu-i simbria. 


+". 


Om ascultător, dascălul Stan se făcu luntre-punte şi. până'n 
seară muie pe Catrina lui Stoica Buzatu, să se bage la popa. Avea 
cam aceiași virstă cu lelea Paraschiva; tot văduvă şi ea, dar aşa 
de uscată la trup, că nu era nici o primejdie să se ingrașe prea 
curind. Baba Catrina era urită de tot satul fiindcă era vrăjitoare 
şi făcea lermece „de îngheţau apele”. Ghedeon cam auzise despre 
treaba asta şi chiar dacă ar fi fost adevărat, lui puţin i-ar fi pă- 
sat. Numai femee harnică şi pricepută să fie. Şi dascălul îl incre- 
dinţă că este. 

l Lea Catrina - „Vrăjitoarea“ îşi luă îndată slujba în primire, 
co îndeminare de parcă ar fi fost aici de luni de zile. Nu ştia 
să gătească la fel cu Paraschiva, în schimb era mai uşoară şi 
mai ay în lar treaba ei nu se mărginea numai la bucătărie şi în 
casă, Intotdeauna găsea vreme să mai cioplească cu sapa prin 
grădină, să plivească brazdele de burueni şi să ude castraveţii şi 
ilørile. Erau ele două fete care le udau pe rînd, dar baba mai 
turna lee în urma lor. 

„Cuviosul Ghedeon avea cuvint să fje tare mulțumit de lelea 
Catrina, mai ales că-l scutea pe el să mai lucreze în grădină, E 
drept că se lăsase demult,. dar îl tot rodea gindul că nu-şi in- 


SLUINIOELE” EUL GHBDEON 357 


re avar E A reia doar - aștepta -clipa cind 
„trecea porti A se! aşeza pe seauh şi-i striga de pe prispa* 
bumnăna aia... îndreptează vrejal ăla... dă me: 4a sa mi 
ŞI baba se sucea şi se învirtea ca o fată tinără. Mai bombanea 
ea cite ceva printre dinţi, dar stăpină-său n'o auzea, fiindcă era 
departe. Numai într'o seară s'a cam supărat Ghedeon, dar i-a tre- 
cut repede. Fiind răcit, pusese baba să-ltragă pe spate. lar baba, 
după Bbiceiut ei, nu să mulțuimit: numai, să-i moae smerit cu mi- 
hile et- pline de crăpături, ci s'a pus.şi pe descîntat şi-pe căscat. 
ii Să-memi deseiați !+se-răsti cuviosul, se = ~ 
= Dacă nu-ţi” descint, ' n'ai- lead |—ii răspunse baba, scurt. 
Si, om de înțeles cum era, a ingăduit-o, ba chiar a făcut și haz. 
lar de-atunci, o punea cînd şi cind să-l tragă pe spate, fără alta 
pricină, decit să ridă, li făcea plăcere s'o audă cum descintă, aci 
suflind, aci trăgindu-şi sufletul, “şi cum “cască, lărgindu-și gura, 
pănă-i troznesc fălcile rigi i . 

Şi treaba mer fără nici o poticnire.., pănă într'o zi. In 
ziua” aceia a at Ghedeon de seamă că-t lipseşte un ştergar fru- 
mos, pe care-l e dela un mort. nE 

. — Unde e ştergarul, lea Catrina ? 
“Nrăjitoarea tresări şi-l privi cu nişte ochi drăceşti, de care 
nu odată se infricoşase (ihedeon. 

— Da' măi fi crezind că l-am luat eu? 

ieromonahul se. căi c'o bănuise şi-i dete pace, Dar in dimi- 
neața următoare, văzu că “nu vine la grăunțe un cocoşel la care 
ținea el mai mult. Ì 

— Unde-o fi cocoşul ăla pestrițu', lea Catrina ? 

— Acolo o fi, că doar nu l-am mincat cul—se răsti baba. 
Ghedeon se uită înțepat la ea, dar n'avu vreme să-i mai zică 
ceva, că venise fata care-i aducea lapte dulce, şi-i cerea plata pe 
zece litri. După ce numără liniile trase cu tibişirul pe un stiip al 
casei, cuviosul cătă în cutia mesei şi văzu cu uimire că lipseşte o 
hirtie de o sută pe care o băgase acolo numai cu două zile mai 
nainte. Abia acum i se desfăcu capul şi-şi dete seama de ce nu 
se nojesc banii în casa lui... că ştia bine că nu cheltueşte atit 
cit cîştigă. Cercetind mai amănunţit cutia mesei, descoperi că era 
uşor să-i fure cineva tot ce băga în ea, fără să fie nevoe so 
descue : cutia n'avea broască, ci un lacăt prins de două belciuge. 
Nu se ostenea baba decit s'o sucească de-un colț şi, cu un cir- 
lig, să scoată tot ce e înăuntru. sA > 

— Nu eşti cinstită, babo!—ii zise el, amărit. Şi aruncindu-i 
simbria, cîtă mai avea de primit, îi arătă uşa, E 

— Nu sînt cinstită eu? Doamne şi Maica Domnului, trăz- 
neşte-l! p'ăl dă nu e cinstit !—strigă Catrina în gura mare. Apoi 
îşi luă trențele și plecă, jelindu-se pănă acasă câ popa a iăcut-o 
hoaţă, fără să fie vinovată. Lumea işi făcea cruce şi-şi şoplea că 
rău a făcut popa de s'a luat cu „nebuna de vrăjitoare”, că acuma 
o Să-i facă fermece, să plece din sat. O femee chiar veni să-l 
învețe, să se ferească. 


3 
i 
A 

H 
8 

i 

5g 

P 


ip d dia le f la cale de 
nit tare de cele întimplate. Puşi la ca oameni, epi 
ie mr 
vorba 


2, 


HE 


F 


dascălii vrură să-i dea un sfat, ca să mai aibă 
placeri... dar n'avură curaj, fiindcă ef mereu ocolea ` 
văzură şi văzură, negăsind altceva mai bun, i-aduseră pe 
Crăciunoaia. O babă neagră şi stafidită, cu patima beţiei, dar pri- 
cepută la gătit, că slujise multă vreme la o curte boerească, Ghe- 
deon o primi la casa lui, dar îi spuse răspicat să mo prindă mi- 
rosind a rachiu, că pe loc o dă afară. 

La început Ghedeon nu dădu citeva zile pe la bucătărie, că-i 
cra greață de babă. Dar cind se mai obişnui cu ea, îi plăcea s'o 
vada cum umblă adusă de şale şi cu paşi rari ca de barză; cum 
trage tacticos din lulea şi cum se e rizînd fără nici o 
pricină. Numai cu două lucruri nu se împăca: s'o audă vorbind 
Şi să-i vadă mîinile dela coate în jos. avea baba Rada un 
glas bărbătesc, cam răgușit și spart, şi nişte ghiare de te luau 
fiorii cînd le vedeai mişcinid... 

După vre-o zece zile, dela intrarea Crăciunoaei în slujbă, 
ieromonahul Ghedeon plecă la Bucureşti să se mai plimbe şi să 
mai tirgue cite ceva. Cînd se întoarse, seara,—baba Rada nică- 
eril. O mai strigă el pe nume, mai aşteptă... şi văzind că nu 
se simte, dibui cheia la streaşină şi intră în c După el, sosi 
şi dascălul Stan cu vestea că baba ma mai eşit din circiumă de 
cind a plecat el la Bucureşti. leromonahul făcu haz, că nu prea 
crezuse nici el în făgăduiala Crăciunoaei că se lasă de băutură. 

— Da' ce-o fi băut? că eu nu i-am dat niciun ban din 
leată,—zise el lui Stan Piţigoi. 

Acesta înălță din umeri... 

Bănuind ceva, Ghedeon îşi roti ochii împrejur... şi văzu nu- 
maidecit lipsa cearşafului de pe pat. Mai cotrobăi prin casă și 
prin bucătărie şi găsi lada în care ținea mălaiul şi făina—goală ! 


SE 


ne aul 


SLUIRICELE LUI OHEDEON y 


— Sä ştii, nea Stane, că mi-a făcut-o și baba Rada zise 
fluerind a sărăcie. 

prag E fă ata mu are enorme cae 
mai cirmi la început spuse drept iica' de 
i-a cearşaful pe un chif de ţuică. C age că mi- 
lai şi fäimä, nu știa nimic, Pe semne că le dăduse ta alti cir- 


| 


dascălul pe negustor. 
Dar Pavel înălță din umeri şi răspunse rinjind: 
— Ba mi-am închipuit eu... da' lasă că popa mai are e! 


ce scoase amanetul dela circiumar, plătind chiul de 
care-l băuse Crăciunoaia, Ghedeon Ti rugă pe dascăl să-i 


— P'aici nu mai e niciuna care să se priceapă, zise acesta.. 
i se mai gîndi puțin: | 

duc eu la București, să-ți aduc o transilvăneanca 
că sînt vrednice şi gătesc bine. 


nu-i fu cu greutate să-i aducă, chiar în ziua 
următoare, o dolofană ca de vre-o de ani, cu numele 
Reveica. Cuviosul găsi că e cam tînără... dar dascălul se desvi- 
novăţi, zicind că vîrstă nici n'a fost vorba. 

— Poţi să te-apleci ?—o întrebă preotul, văzind-o aşa ro- 
tundă. 

— No, că cum să nu pot! 

— Macaroane te pricepi să gătești ? 

— No, da! 

+ ni E 

Reveica e scurtă, grăsună şi roşie la față. Doarme mult, gä- 
teşte prost şi răspunde obraznic. Dimineaţa se scoală la opt, adica 
mai tirziu decit stăpinul ei, iar seara nici n'apucă Ghedeon să is- 
prăvească masa, că ea a şi început să sforăe. 

— N'ar fi rău să te scoli ceva mai de dimineaţă, îi zise, 
după vre-o două zile, Ghedeon. 

Dar Reveica se făcu foc: 

— No, că eu nu sint pintru la țară... eu sint pintru la oraş, 
că acolo se scoală boeri tirdziu... Dacă-ţi place-mi! Dacă nu, să-mi 
dai leafa pe cinsprece dzile şi trinu, caşa mam înţăles cu domnu 
cantor... şi minten mer' îndărăpt la București ! că 

Preotul nu-i mai zise nimic şi-i dete pace, cu gindul că so 
mai da pe brazdă. Dar Reveica se deştepta tot mai tirziu, —se 
vede că din pricina aerului ş'a traiului bun, că minca de două ori 


- cît stăpină-său. 4 
P acă văzu că nu-e chip de îndreptare, Ghedeon începu så 


360 hita | e 


se-scbale pănă ziuă ea să dea mincare la i şi la--puii ce se 
tot adunau din dărnicia enoriașilor, şi să e pe lăpt 
ca săi deşerte sticlă. Ba chiar învăţă pe “fată care ve u lapte 
să nu maj-baţă la bucătărie: „că'se sperie: surăcia :aia de wngu- 
feancăsaişi are o gumă! mu my baia Mienniy G- i 
"După ce'isprävea cu pasârile” şi ew'tăptăreasa, ieromonahul 
se mai plimba pe dinaintea casei, mai ofta, şi cind vedea că'sluj- 
nica tot nu sesarată, se „apropia “tiptil de ușa bucătăriei şi bătea 
intăiu încetişor, “apoi “mal tare, pănă 'ce da Dumnezeu şi-i. răs- 
pundea dinăuntru; sosgqəfa is meng eT Di irai ia 
i init Ceni? > i eD 20 Hugha meia sH 
— Scoal', Reveica, că e ceasu' nouă! thusa 
i wrt Giudei dacă mouă ?/Las'să pie ghrece Ho Dpr 
"4 Şitbiețul călugăr mălai no seid Lys py Sx 
intro dimineaţă,—n'avu el de lucru? Văzind că-wine soa- 
rele la -prinz-şi Reveica stotrnu se Simte de loc, nis mai bătu în 
ușă, ci se uită pe ferestruica din, odaia-de lingă “bucătărie, să vada 
„ce face ea în pat pănă la':așa teme, : Il;zări mai îfăiu capul, 
cu gura căscată şi cu-nările: nasului '4remurtnd. de horăială. lar 
se uită mai la vale... ferească Dumnezew “să mai vadă şi alt 
< călugări + viii > 3 u un y i 5- 
"— „Ptiu, selrba vrâjmaşului 1*—AăcuGhedeon. “Şi se de- 
părtă, scuipind. +s pt 4 ibën ) d 
In ziua aceia nici nu Sa uitat în fața slujnicii şi n'a schim- 
bat. nici zece vorbe cu. cai Seara însă, i-a venit gust să se uite 
iar pe fereastră... că era lună ca ziua şi se putea zări bine în bt- 
cătărie. Dar cînd să pună mîna pe colțul perdelei, işi dete seama 
că numai Satana îl împinge la asemenea treabă, —şi se depărtă 
repede, făcindu-şi cruce. A 
A adormit însă, tare tirziu... Şi dimineaţa s'a sculat pe vre- 
mea cind la mănăstire ies călugării dela biserică, iar la cimp fe- 
meile string masa şi plugarii se pregătesc să înjuge boii. Ingrijat 
că paserile or fi piuind nemîncate, se îmbrăcă repede şi eşi afară. 
Care nui fu insă mirarea cind văzu. găinile ciugulind prin fundul 
curţii, iar pe Reveica venind cu fasole țucără din grădină. Fără 
să-i dea în gind să se uite la ceas, că doar era zece și jumătate, 
nu mai pitin, crezu că slujnica s'a mai dedat cu „țara“ şi-şi frecă 
bucuros minile. “i 
„Bravo, Reveicuţo !"—zise el încet. Şi-o privi cu mai multă 
bunăvoință ca până aici. Obrajii ei îi părură mai subțiri, ochii mai 
vii şi. mai cu haz, iar picioarele, care din pricina fustei scurte se 
yedeau până la genunchi, le găsi mai puţin butucoase decit na- 
inte... Pe loc însă îi veni în te starea în cafe o aflase în ziua 
trecută, cînd a avut nesocotința să se uite pe fereastra bucâtă- 
riei... Făcu un gest de mare silă şi inchise ochii. Dar şi cu elin- 
chiși, tot în patul din bucătărie se uita... Cind îi deschise, Reveica 
tocmai se apropia de casă. Ghedeon se uită la ea—şi nu mai văzu 
nici ciurul cu păstăi de fasole, nici mina stringind ciompul de 


tuşă... chiar dacă n'a fi aşa pricepută.. 


_____ SLUINIOELA LUP GNEBEON _ 361 


fustă dă avea pe'ca... co lemee culcată pe spate, în starea În 
care a Tăsat-o Dumnezeu. n e pi Si E sd TRE: 
„Asta nu e tucru curat !“"—îşi zise “cuviosul,; cutremutându-se 
ŞI fără să mat stea o clipă, îmbrăcă rasa şi St duse la biserică, 
unde ceti utrenia întreagă, cum demult nu mai făcuse... Delati- 
serică porni după dascal, pe care-l găsi last lot “din marginea 
satului, săpînd împreună cu nevăstă-sa. = =" iat G în 
5 — "Ce "zici, măi "nea Stane; n'ar fi bine să bag cu alta 
servitoare ? ra URO că sati nul aq brie 
Stan - Piţigoi făcu -o mişoare de mirare “şi parcă şi de ne- 
matute: n po St oa > - 
„— Da’ de ce, părinte? Cae femee cinstită... şi alta, umde-o 
să mai găseşti 2Să plec aciitia iar după ata? bmi) 
Dar nevastă-şa de colo: v aiii lo ri 
—Dacă nu-i mai place popii—ce-ai tti, mă 20 îţi place ţie ?... 
ai “Taci, fa, mu -te băga tu, unde ni trebue !-3se răsti Pitigoi. 
"i— Eu zic; nea Stant, tua -vorba călugărul, trist>—:8ă gäsim 
tot o babă... Că mă cam tem și de gura * lumii Să ti scoată nis- 
cai vorbe... şi e şi leneşă foc... Vezi Ue-rhat dodeşte vre-o mä- 
Cind se întoarse acasă, ginditot cum era, Ghedeore thi văzu 
inaintea ochilor decit: numai Reveici întinse peste tot: pe pati pe 
rogojină, pe prispă, pe masă, în bătătură, pe gard. Ctezihd ea 
diutează Se frecă la ochi "ŞI se ciupi de mină, dpol luă cdaslovul 
să cetească o rugăcitine. Dar” mi-i fu cu putință, că pertohte K- 
iele vedea“chipul dirt bucătărie “amestecindu-s& cu slovile... Bietul 
câlugar se înfioră şi-şi făcu cruci multi şi tnări, cerind' ertare dela 
Dumnezeu. Apoi se spălă' cu apă rece pe faţă, pe cap; după ceafă, 
în sîn.. Dar, dindu-şi seama că Diavolul tot semai luptă să-l 
ducă în' Ispită, îşi îmbrăcă hainele cele bune şi WA drumul spre 
gată. Simmţea nevoe să părăsească satul măcar pentru o zi, două. 
Trecînd pe lîngă locu! unde săpa dascălul, îi spuse de departe cà 
se duce la Bucureşti şi că îm ştie bine dacă o'să vie seara îna- 


poi. Nu uită să-i pomentască iar de babă... ; A 

A doua zi după amiază, “Ghedeon s'a coborit din tren vesel 
şi în stare 'să înfrunte toate ispitele cîte i s'or pune în cale. |! in- 
tărise și schimbarea locului și o noapte întreagă de vorbă, pe care 
o petrecuse la un prietin al său dela schitul Icoana, Nădejdea cea 
mare însă era ta firea lui aşezată, care nu-i prea da ghes să se 
prăpădească după femei. - Făcuse preşala să se uite pe fereastra 
bucătăriei şi să vadă lucruri, oricum, primejdioase. Acum insă era 
hotării ca atita vreme cit va ţine o slujnică la uşa casei; chiar 
babă de-ar fi, nici să nu se atingă măcar de fereastra bucătăriei, 
necum să tragă perdeaua şi să se uite. 

Dar călătoria la Bucureşti îi aduse cuviosului şi un mare ne- 
caz—se vede că dracul s'a răzbunat—la care el nu s'ar fi aştep- 
tat niciodată. Dovada cea mai bună e că venea dela gară spre 


seturi pe igm nevasta cu capul înfășurat tot în pinză şi cu 


M 
_ Venind şi dascălul, Ghedeon se uită la el crunt şi, fără să-l 
mai intrebe ceva, îi porunci să găsească îndată o căruţă şi până 
nu s'o lumina de ziuă, s'o încarce pe ungureancă şi s'o pornească 
la Bucureşti... 


Damian Stănoiu 


DE e 
|  PIRLIOTECA 
| UNIVERSITĂŢ 


i 
-~i 1 Şi jà 
Amine iai munte 


William James 
(După „Corespondențâ“) 


Intr'una din scrisorile lui William James e scrisă această ob- 
servaţie de adincă semnificaţie umană : „Nu e un om complect 
educat, acela care nu s'a jucat niciodată cu gindul sinuciderii”. 
Constatare pe care nu trebue să ne prăbim de a o diagnostica în 
sensul pesimismului, Căci, fire profund tristă, după cum ne in- 
lormează cei care l-au cunoscut, W. James a învins amărăciu- 
nea printr'o luptă, în acelaşi timp eroică şi metodică. El n'a in- 
sultat niciodată omenirea cu acel rînjet de mizantropică bucurie, 
In fața filosofiei lui Schopenhauer de pildă, e apucat de indig- 
nare. Cind un comitet format la Frankfurt am Mein pentru ridi- 
carea unei statui marelui pesimist. îi cere adeziunea, el răspunde 
printre altele: „Mă văd constrins de a refuza să-mi mişc fie şi 
degetul cel mic pentru gloria unui om, care sa muncit cu inge- 
niozitate toată viaţa să scuipe pe viața semenilor mei şi a tutu- 
ror celor pe care-i iubesc. Nu e oarecum imoral de a o- 
feri un omagiu public omului, ale cărui scrieri, —dacă publicul le-ar 
înţelege şi s'ar inspira,—ar distruge complect acea simplicitate 
alectuoasă şi încrezătoare care tocmai face dulceaţa vieţii ?... 
Pesimismul lui Schopenhauer a fost acela al unui cine care ar 
prefera să vadă lumea de zece ori mai rea decit este, decit să 
piardă ocazia de a lătra şi nimic nu l-ar fi decepționut mai 
crud decit să vadă dispărind orice rațiune de a se mai plinge”. 

Şi totuşi William James a avut noroc de cea mai deprimată 


structură sufletească. Darel a exterminat dintr'insul încetul cu în- 
3 


w VIAŢA ROMINEASCA 


cetul, cu supraomenească răbdare, germenul descompunerii. Vom 
vedea îndată cum. E necesar deocamdată să cunoaştem mai 
deaproape enigma acestui caracter, 

a 2 + 

„Orice filosofie e expresia unui temperament“. Nici un mij- 
loc de a-l cunoaşte nu e mai indicat, decit aplicarea metodei 
sale asupra lui James însuşi. Fiindcă niciodată legătură mai or- 
ganică, identilicare mai contopită, nu sa întimplat, între un 
om şi doctrina sa ca în cazul filosofului american. Pentru el con- 
cepţia despre lume nu are o valoare abstractă, „în sine“ şi, mai 
ales, nu e rezultatul unui moment abstract în care creatorul se 
depăşeşte, se înstrăinează de el ca să gindească esența firii. Sis- 
temul cuiva e o caracteristică expresivă a unui individ, o sem- 
nificație caracterologică. Fiecare om, chiar şi cel mai umil îşi 
are filosofia sa. Ca să înțelegem sensul gîndirii n'avem decit să 
analizăm caracterul. Evident că la William James acest lucru 
nu e uşor din cauza complexităţii alcătuirii sufleteşti: o prizmă cu 
infinite feţe. Sint contopite în ea mai multe fizionomii sufle- 
teşti. Cu puţină atenţie unele din ele se pot degaja totuşi. 

Din mulțimea scrisorilor plecate dela el cătră prietini, fa- 
milie, discipoli şi care formează unul din cele mai patetice ro- 
mane prin corespondentă, se desprinde mai întăiu cu claritate, 
un suflet de aventurier. 

De multeori ca să putem înţelege fizionomia morală a cuiva 
nu e rău să ne adresăm eredității. William James obişnuia să 
spue că datoreşte toată formaţia sa etică şi intelectuală exem- 
plului şi calităţilor pe care i le-a transmis tatăl său. 

Henry James, teosof, adept al lui Swendenborg şi al lui 
Fourier, spirit de o rară mobilitate, e una din acele firi utopice 
şi exuberante care ţin în acelaşi timp de un inalt idealism şi 
de o nuanţă de şarlatanie. Fiul său îl descrie ca ceva „palpitant şi 
uman, grațios, duios, apucat şi umoristic“. Carlyle nu se stieşte 
să dea acestui agitat, numele de „aventurier literar“. Şi fiul are 
ceva din apucăturile tatălui. Fratele filosofului, romancierul Henry 
James, scrie despre formațiunea lor spirituală : „Am respirat un 
aer sănătos, plin de incoherenţe, şi am lost nutriţi şi adăpaţi 
cu contradicții“. 

O curiozitate neinirinată care preţueşte mereu noutatea şi 
schimbarea—James a justificat teoretic aceste două concepte în 
sistemul său,—il face să-şi schimbe mereu preocupările şi chiar 


WILLIAM JAMES 35 


cariera. Pornit ca adolescent să devie pictor, îl găsim îndată 
preocupat de chimie, apoi de ştiinţe naturale. In această ipostază 
face o călătorie în Brazilia. Dar acolo e repede desgustat de 
perspectivele moarte ale ştiinţelor naturale. Imbrăţişează după 
aceia filosofia. Ceva mai tirziu medicina. Aceasta il duce la 
psihologie. Dupä ce scrie minunatul său tratat de Psihologie, 
toate scrisorile sale arată desgustul care-l nutrește pentru a- 
ceastă ramură a filosofiei pe care o găseşte inferioară. Şi atunci 
se dedă trup şi suflet teoriei cunoaşterei şi metafizicei. in fine 
cătră sfirşit il pasionează exclusiv religia şi problemele ei. 

Aceiaşi febrilitate şi nevoe de noutate şi în viaţa sa. Ja- 
mes e omul care călătoreşte veşnic. Se îmbarcă de cel puţin 
zece ori pentru Europa unde stă citeodată ani de zile, Il găsim 
cind la Paris, cînd ia Roma, apoi pe valea Rinului, in Elveţia, 
Austria, Germania, Scoţia etc. Cind e în America nu e mai sta- 
tornic. Aci e la oraş, aci la ţară. Cumpără o casă întrun mi- 
nunat peisaj de munte, e încintat de ea şi crede că işi va stirşi 
acolo viaţa in fericire. Puțin după aceia însă se plictiseşte de 
ea şi o vinde. Aci e in Caliiornia, aci la New-York, aci la 
Cambridge. 

După cum remarcă Simmel, viaţa aventuroasă e aceia care 
se fărămiţează in momente izolate unele de altele, fiecare avind 
insemnătatea lui, prezintat fără nici-o legătură cu ansamblul, cu 
linia generală a vieţii. Aventura e exagerarea importanței unui 
moment parţial care e trăit pentru el însuşi, indiferent de trecut 
ori de viitor, e atenţia exclusivă acordată unei porţiuni sepa- 
rată, dezintegrată de seria continuă a vieţii, ridicată la un rang 
special, în raport cu restul evenimentelor. Aventurierul trăește 
exclusiv în prezent, cu care se confundă. El n'are memorie şi 
nici imaginaţie. El n'are mai ales sensul determinist al existen- 
tei şi al destinului. Fiindcă viaţa sa e tăiată într'o serie de mo- 
mente excepţionale, fără legătură între ele, dar mai ales fără fi- 
liatie cauzală, spiritul de aventură concepe totul subt prisma ha- 
zardului, De fapt toți oamenii se pot împărți în mecanicişti şi 
aventurieri, Primii concep viața ca ceva rezonabil, prescris de 
un complex de forțe date, ca o linie previzibilă cu oarecare a- 
proximaţie mai dinainte. Ei nu aşteaptă nimic excepţional, ni- 
mic extraordinar. Viaţa lor e cenuşie, monotonă, închisă într'un 
anumit determinism care e jumătate al caracterului lor, jumă- 
tate al împrejurărilor. Şi mai sint apoi aventurierii, acei optimişti 


a VIAŢA ROMINEASCA MM 
iremediabili, care pariază pe posibilităţile rare, pe capriciile în- 
timplării, care nu recunosc regularitate şi cauzalitate în feno- 
mene. Ei nu se mulțumesc cu o pasivitate receptivă faţă de e- 
venimente. Le provoacă şi le excită în favoarea lor prin ener- 
gie activă. Viaţa nu e o serie raţională mai dinainte stabilită. 
Din contra, ea apare acestuia ca complexitate infinită de forțe 
libere, în care fiecare moment poate aduce o surpriză, fiindcă 
fiecare moment are autonomia lui şi nu e integrat intr'o linie, 
întrun tot mai dinainte cunoscut. Aventurierul se declară pentru 
multiplicitatea, variaţia şi iraționalitatea posibilităţilor. El adoră 
riscul. Punctul său de vedere e exclusiv optimist. El îşi constru- 
eşte o credinţă în succesul său linal, iluzie puternică de carenu 
se îndoeşte o clipă. 

Apropiaţi acum dë aceste consideraţii viaţa intelectuală a 
lui James. Dar mai ales gîndiţi-vă la påginile sale filosofice des- 
pre risc şi despre voința de a crede, la teoriile sale justificative 
ale noutăţii, variaţiei şi multiplicităţii şi veţi înțelege perfect a- 
ceastă nuanță a caracterului său. ` 

In strinsă legătură cu caracterul său aventuros şi neliniștit, 
se desinează în scrisorile sale un altul, acela de candid. Pănă 
cătră sfirşitul vieţii, Wiliam James păstrează incă iluzii. Ca o 
lată mare el nu înţelege incă anumite aspecte brutale ori vul- 
gare ale lumii. Viaţa nu se prezintă în faţa sa deflorată ori ves- 
tejită de revelaţia infamiilor ei. Ea păstrează mereu secrete, mis- 
teruri. Un vă! des acopere decăderile şi perversităţile. Dispreţu- 
eşte sincer libertinagiul, Cind Paul Bourget îi trimite romanul 
său „ldyle tragique", Wiliam James fi scrie fratelui său: „At- 
mosiera morală din Bourget îmi este, în orice caz străină: e a- 
ceia a unui libertinaj aşa de abuziv încit nu se poate lega de 
nicio dată morală... Poate că există în Franța un mediu care 
găseşte acest lucru nobil şi plin de ideal, dar, cum ar zice Ro- 
sine, ĉu şi cu dinsul, sintem foarte rău asortaţi“. Atitudine de 
puritan evident, efect al educaţiei protestante, anglo-saxone, 
care elimină din viaţa copilului, cu austerităte, orice moliciune sen- 
zuală. Luciditatea realistă, puterea de a privi cu linişte răul în 
faţă, care pentru Francezi e tin eroism, pentru Englez e ò siä- 
biciune, ó concesie laşă, o pingărire. 

E. Renan spunea undevă: măreţia unui popor se măsoară 
după pudoarea femeilor sale. Dar constatarea trebue extinsă şi 
asupra bărbaţilor. Simţul direct al realității, ceiace se cheam 


AAA SAME 3 
curajul adevărului, care de cele mai multe ori nu e d - 
dilecţia trivialităţii, în scurt, contactul cu josniciile şi luarii 
nu poate să nu vestejească cu scepticism ori cu cinism un suflet. 
Gindindu-ne bine, un realist nu poate fi un suflet distins. 

Fără îndoială, un suflet care cunoaşte tot răul, luptă cu el 
şi-l învinge, are calităţi de erou. Lupta şi victoria dau sens mo- 
ralei, Nu e mai puţin adevărat însă că o inimă care se păs- 
trează pănă târziu naivă, un suflet lucios, pe suprafaţa căruia a- 
lunecă lără nicio aderenţă peisagiile abjecte ale vieţii, au o 
grație, o delicateţă turburătoare ca tinereţea însăşi. Sufletele 
care au pudoare pentru ele, care nu-şi mărturisesc nici lor unele 
lucruri, nu din iesuitism, nici din aspru ascetism, dar pentrucă 
sint construite fără nicio afinitate pentru desmăţare, păstrează 
mereu farmecul virginităţii. Şi poate idealul etic nu e numaisă 
nu faci anumite lucruri, dar chiar nici macar să nu le gândeşti, să 
nu le afli. Ştiinţa şi păcatul se confundă. Curiozitatea e conside- 
rată de toate religiile—aduceţi-vă aminte de cutia Pandorii, de 
femeile  Zmeului care sint omorite fiindcă deschid odaia oprită 
etc, etc..—ca infracțiunea supremă. 

Acest om virginal pănă la adinci bătrineţe a lost William 
James. La 31 de ani ceteşte cu plăcere şi entuziasm romanele 
lui Jules Werne. 

Dacă Îi rămine ceva necunoscut, din multiplele senzaţii 
ale vieţii din care n'a voit să cunoască decit pe cele sănătoase 
şi inălţătoare, e tocmai acel „atrait du gouffre", fascinația sedu- 
cătoare a abisului de viţiu, de cădere, ori măcar de destrăbălare 
jovială cu gust pentru istorii în felul lui Boccacio sau Rabelais. Şi 
această prospeţime de suflet cu ingrijire păstrată, li permite să 
rămie un duios pănă tirziu in vristă. Ultimele scrisori dinaintea 
morţii, la vrista de 68 ani, inchid încă în ele un suflet erotic. A- 
morezat a Íost mereu James, niciodată senzual ori lubric. El im- 
părțea oamenii, servindu-se de o expresie franceză în : „les durs* 
şi „les tendres*. 

Şi liindcă preconiza mereu lupta, riscul, victoria şi aven- 
tura el se număra printre „les durs*. Dar dacă socotim la bilanţ 
şi duioşia lui nestirşită, entuziasmul amoros cu care înlăşura tot 
universul, sintem obligaţi să-l numărăm printre „les tendres“. lată 
cum scrie soţiei sale, cu bucurie şi dragoste de şcolar în vacanţă, 
fiind aproape de şaizeci de ani, despre o excursie in munţi: 
„Era o temperatură ideală afară din cort şi inăuntrul lui, luna se 


ame VIAȚA ROMINEASCA a Ma 
ridică înainte de miezul nopții, lăsind să strălucească doar ste- 
lele cele mai mari. Atunci mi s'a părut că simt, întrun fel ex- 
trem de viu, însuşi uşurătatea fluidă a sufletului meu. Influen- 
țele naturii, prezenţa în jurul meu a bunei noastre Paulina, dar 
mai ales gindurile care se îndreptau cătră tine şi copiii noştri, 
cătră scumpul nostru Henry care călătoreşte pe mare, problemele 
conferințelor, toate acestea lermentau în mine şi atunci a fost o 
clipă o adevărată noapte de Walpurgis“. Entuziasmul fericirii u- 
nui adolescent simţit la şaizeci de ani! Căci nimic nu păstrează 
mai tinăr decit candoarea, căre nu e, de fapt altceva, decit o 
economie a puterii de dragoste. 

W. James, în năvalnica lui lorță de adorare, iubeşte totul, 
dar mai ales umanizează şi inlrumuseţează deficitele naturii ori 
ale vieţii. „Draga mea, impresia cea mai profundă pe care am 
simţit-o de cînd sint în Germania e poate aceia pe care mi-au 
făcut-o aceste bătrine țărance sbircite, adevăraţi castori neobosiţi, 
urcind străzile ca şi bărbaţii, trăgiînd căruțele lor ori purtind 
grele panere, absorbite cu totul în treburile lor, fără să vadă 
nimic din luxul ori viţiul care le înconjură, îndepărtate locuitoare 
ale unei lumi mai bune şi mai pure, Sărmanele lor feţe bătrine, 


devastate şi asprite, sărmanele lor corpuri bătrine şi uscate de 


o necontenită muncă, sufletul lor răbdător, mă fac să pling. Sint 
surorile noastre mai mari, sînt ființe venerabile care au drept 
la respectul nostru. Tot misterul femeii pare incarnat în uriţenia 
lor... mame! mame! toate sinteți la fel. Da, Alisa mea, ceiace 
iubesc în tine e ceiace păsesc la aceste toate scumpe bătrine. 
Şi sînt mindru, cînd, cu faţa scăldată de lacrimi, mă gindesc la 
scumpa mea mamă, şi cînd ştiu că e şi ea la fel cu toate a- 
cestea. Noapte bună, noapte bună”. Se poate închipui mai su- 
blimă umanitate? Gindiţi-vă acum la un roman francez de li- 
bertinaj, la „Liaisons dangeureuses" de Laclos de pildă. Distanţă a- 
proape astronomică dintre două alcătuiri sufletești ! 

Simplicitatea şi candoarea il fac de multe ori să fie des- 
gustat de artificiile şi convențiile civilizației şi să se confunde în 
natură. Atunci James are accente rousseauiste: „Tocmai in mo- 
mentele cînd sint blazat de toate „drăgălăşiile“, convențiile şi 
zădarmnicile agitații ale aşa zisei civilizaţii, tocmai cind sînt inm- 
setat de contrariul lor: mirosul bradului, zgomotul cascadei, băile 
în apele sale, spectacolul divin de pe virful coastei şi colina 
care se vede deasupra pădurii virgine, tocmai atunci îmi cereţi 
Doamnă, să renunţ la aceste salvatoare balsamuri ?* 


WILLIAM JAMES 360 

Personalitatea lui James nu e insă numai atit. Mai găsim 
în el încă un om: artistul. De mic a fost sortit să devie pictor. 
ŞI în adolescenţă s'a ocupat puţin cu această artă. A rămas totuşi 
în el dealungul întregii vieţi gustul pentru viu, pentru concret, 
pentru original şi specific. Sistemul său filosofic despre lume eal 
unui artist. Cind descopere pe Bergson, îi scrie că ceiace îl entu- 
ziasmează mai mult la el, (efect pe care-l compară cu a- 
cela pe care i l-a lăsat lectura lui M-me Bovary): „e o notă 
de eufonie persistentă, e un riu abundent, fără furii şi fără slă- 
biciuni care curge plin între malurile sale, regulat, irezistibil. Şi 
cite imagini fericite care niciodată nu sînt prea exagerate, dar 
care simplifică gindirea şi o ajută să-şi urmeze cursul. Da, sìn- 
tefi un vrăjitor adevărat“. 

Vizualitatea sa aplicată la contemplaţia naturii pe care a a- 
dorat-o fără oboseală, pănă la stirşit—e aceia a unui pictor care 
întrebuințează cuvinte: „Verdeaţa e din cele mai proaspete, 
arborii şi cimpul măreţe şi aerul e prin el însuşi un obiect care 
conţine în disoluţie aburii apei, un fum subţire şi frinturi de soare, 
oferind amestecurile şi degradările cele mai minunate ale casta- 
niului argintat cu albastru şi cenuşiu de mărpgăritar“... 

Niciodată n'a iubit James,—şi citeodată artistul din el s'a re- 
voltat, procedeele grosolane ale ştiintei. Dela Florenţa scrie unei 
prietine : „In trista noastră epocă amestecăm ştiinţa peste tot. 
Dragostea moare şi, În orice caz, îmi pare foarte slăbită şi foarte 
palidă acolo unde domneşte ştiinţa. Devin cu totul rebel erudi- 
ției: aceste tablouri pot încă să-mi inspire o stare de sullet care 
seamănă cu amorul şi mă îelisit, cu atit mai mult, cu cit acum 
cițiva ani, credeam că dragostea mea pentru pictură sa dus 
înapoi să întilnească anii mei de tinereţă. Dar văd că circum- 
stanţele o fac să retrăiască*. 

Fireşte temperamentul său viu şi inamorat de concret şi 
individual nu admite nici un studiu sistematic al artei, nici subt 
forma Esteticei : „cred că Arta pură nu va trage niciun profit 
din studiul analitic al Esteticei, ci mai de grabă un dazavantaj, 
atunci cind se va face din abstracţie baza practicei. Se vor obține 
opere ințepenite din care va lipsi acel impalpabil „Je ne scais 
quoj*. Diferența între o operă de primul ordin şi una mai me- 
diocră, în materie de artă, imi pare că scapă ori-cărei definiţii 
verbale : e diferenţa unui fir de păr, a unei nuanțe, un fel de 
ireamăt interior şi totuşi ce distanţă le separă din punctul de 
vedere al valorii! “ ... 


370 VIAŢA ROMINEASCĂ 


e d + 

După cum se vede, puţini oameni au fost mai înzestrați 
să guste plăcerea de a trăi, să pătrundă mai direct, mai 
spontan bucuria infinit de variată a vieţii: Un aventurier opti- 
mist care plăzmueşte mereu alte planuri de existenţă şi de 
care se entuziasmează ca un copil, un candid căruia nu-i e dat 
să vadă amărăciunile şi uriţeniile vieţii, un artist care înțelege 
frumusețile mereu altele ale firii. Şi totuşi destinul n'a voit ca 
William James să se bucure complect şi definitiv de viaţă. 

Fie din cauza surmenajului, fie din cauza unor abuzuri e- 
reditare, adolescenţa îi e pătată de o atroce neurastenie. Scri- 
sorile sale din această epocă sint dureroase. Chinurile neuraste- 
niei sint atit de tari incit James se gindeşte adesea la sinucidere. 
„Pănă acum, cind aveam dorinţa de a lua o iniţiativă liberă, de 
a îndrăzni să acţionez întrun fel care să-mi fie personal, sinu- 
ciderea îmi apărea ca forma cea mai virilă de acţiune prin 
care aşi li putut să-mi manifest îndrăzneala..." Aceste rînduri le 
găsim în jurnalul său cu data de 30 April 1870. Intr'o scrisoare 
anterioară, adresată din Germania tatălui său, cetim: „Fără să cad 
complect in prostraţie, pistolul, pumnalul şi otrava incepeau to- 
tuşi să acapareze prea mult atenţia mea. Atunci mi-a venit în 
gind că aveam cu orice chip nevoe de schimbare“... O depre- 
siune grozavă il face de mai multe ori să-şi părăsească studiile 
şi să stea luni de zile in complectă inacţiune, Se ştie că James 
afirmă a fi scăpat de această teribilă boală prin cetirea opere- 
lor lui Ch. Renouvier. Dar răul revine mereu toată viaţa. Prin- 
tr'o luptă teribilă îl paralizează o clipă. Dar ciţiva ani mai tir- 
ziu el reapare iarăşi. Abea cătră slirşitul vieţii invinge persona- 
litatea optimistă şi eroică a lui James. 

Nimeni ca marele filosof american n'a pus în exterminarea 
neurasteniei o răbdare mai îngerească, un curaj mai viril, dar 
mai ales nimeni n'a utilizat cu mai multă pricepere printr'o me- 
todă specială, ceiace se găsea sănătos în mod nativ întrinsul. 
Ştim astăzi cu toţii că bolile mentale şi sufleteşti sint boli de 
convingere. Un psihiatru francez le-a numit „pitiatice“, adică 
maladii de credinţă. Şi toate terapeuticile au recomandat acelaşi 
lucru: tonilicarea acţiunii suggestive, adică întărirea în bolnav a 
ideii de sănătate. Dela Charcot la Bernheim, Coue ori Pierre Ja- 
net aceleaşi remedii sint mereu recomandate. Crează-ţi încrede- 


WILLIAM JAMES 371 


rea în propria sănătate şi vei fi tămăduit. Alungă tot ce consti- 
tue slăbiciune şi deprimare: stimulează-te mereu in speranţe. 
Provoacă-ţi succese exterioare care să confirme acest lucru. Fe- 
reşte-te de contemplări pasive, sterpe, de analize minuţioase, de 
acele excese ale vieţii interioare care usucă şi dezesperează. 
Crează-ţi interese, devotează-te cauzelor exterioare ca să lugi de 
gindul persoanei tale, conlundă-te cit poţi în diversitatea lumii 
bogată, infinită în resurse. Formează-ţi o filosofie bărbătească, 
dreaptă, optimistă, Incearcă să legi din nou firul raporturilor cu 
universul, pe care trebue să-l crezi demn de iubit, cu acel mis- 
terios şi veşnic variat univers, enigmă perpetuă pentru orice çu- 
riozitate. Ridică capul, cere dreptul la viaţă; nu le lăsa strivit. 

Fără să consulte nici un psihiatru, el însuşi adinc psiholog, 
James a înțeles imediat că în aceaştă direcţie stă salvarea lui. 
Şi ca să se convingă el însuşi a întrebuințat un artificiu inge- 
nios: s'a făcut că e convins, a jucat faţă de el însuşi rolul de 
credincios. Un elev al său ne spune în amintirile sale despre 
James: „EI insista adesea asupra acestui fapt că persoane care 
au de sulerit grele tare nervoase, chiar ereditare, pot organiza 
viața lor în mod util pentru a putea trage folos din sensibilita- 
tea lor „degenerată“. lată ce-l preocupa mai mult! A inventat 
o întreagă filosofie, nu pentru uzul altora, ci pentru al său pro- 
priu, o filosofie medicament, o inaltă doctrină farmaceutică, cu 
virtuţi de alinare suiletească. Sistemul lui James e cramponarea 
de viaţă a unui bolnav, printr'o doctorie metafizică şi etică. Pre- 
conizind eficacitatea efortului şi l-a aplicat mai întăiu lui însuşi. 
Niciodată resursele practice, optimiste şi curajoase ale tempera- 
mentului anglo-saxon n'au reacționat mai evident în fața boalei 
ca în cazul său. Alte filosofii pot eşi din trebuinţi de riguroasă 
logică ori de armonie estetică. A sa e un strigăt moral de de- 
zolare. Fireşte o asemenea filosolie nu poate îi decit stenică, ru- 
mănă de sănătate, exuberantă de viaţă. 

Legăturile dintre viaţă şi operă nu sint totdeauna directe. 
Citeodată producţiile spirituale sint oglindiri exacte a ceiace a 
fost viața. Alteori însă opera reprezintă tocmai contrariul bio- 
grafiei, reprezintă ceiace n'a putut îi realizat in viaţă cu toate că a- 
utorul a dorit-o din răsputeri. Schopenhauer a fost necăjit şi a născut 
pesimismul. Dar misticul şi irămintatul Comte a gindit, ca o nos- 
talgie a ceiace ii lipsea, practicul şi trivialul pozitivism. Oarecum 
apropiat e şi cazul lui James. Acum cînd îi cunoaştem cores- 


372 VIAŢA ROMINEASCA 


pondența toată, filosofia sa găseşte o minunată clarificare subt 
acest punct de vedere. 

Ceiace îngrozește mai mult pe un neurastenic e ipocondria, 
adică frica de a nu rămine mereu singur cu el însuşi, cu preo- 
cupările vieţii sale interioare, Ipohondria e gindul cronic, pinda 
de fiecare moment a propriilor stări organice ori sufleteşti Su- 
biectivism, interiorism şi ipocondrie e unul şi acelaşi lucru. De 
acest lucru voeşte să scape numai decit James. Intr'o scrisoare 
din 1872 scrie: „Această conferinţă de Fiziologie care-mi vine 
acuma e un adevărat dar al lui Dumnezeu; mă va face să lu- 
crez fără să mă surmenez ; mă va sili să mă interesez de alţii 
în loc să mă las inchis în mine însumi şi mă va îndepărta de 
aceste analize introspective care au trezit în mine, în aceste ul- 
time luni, un fel de ipocondrie filosofică şi de care imi va face 
fără îndoială mult bine să mă îndepărteze timp de un an“. 

Cel mai bun remediu pentru a scăpa de subiectivism e ac- 
țiunea. Pragmatismul lui James e filosofia unui interiorist care 
se apără prin activitate de ginduri rele. Nu e, după cum se 
crede, doctrina unui burtă verde american, a unui „business 
man*, preocupat de afaceri sau de ritmul unei vieţi de combi- 
naţii practice. E agățarea tragică de viaţă a unui deprimat. 

W. James voeşte cu orice chip să se uite pe sine. Voeşte 
să evadeze din închisoarea nesuferită care e el însuşi. Această 
nevoe de acţiune devine preocuparea sa permanentă: „După 1 
lanuar (1870) — scrie în jurnalul său,—cind voi începe să pot 
sbura pe propriile mele aripi, sar putea să revin la preocupări 
metafizice, fără prea mare pericol pentru puterea mea de a activa 
~in prezent mă preocupă puţin speculaţia şi mai mult forma 
actelor mele... să acumulez decizii voluntare ca un avar, fără 
să uit că o rețea greşită strică tot lucrul“... Intr'o scrisoare din 
1884: „In fond, şi acest gind nu-l am de astăzi, ar trebui jude- 
cată sănătatea unui om nu atita prin bilanțul anual al orelor sale 
de mulţumire ori de suferință, cît prin suma muntii pe care, bine 
ori rău, a reuşit să o realizeze“. 

Pentru înfăptuirea acestei activități e nevoe de voinţă şi 
de credință. James le-a reunit intr'o formulă de suspinătoare as- 
piraţie, care e titlul unui volum al său: voința de a crede. Căci 
nu e aşa de uşor, pentru un om complex, inteligent şi cultivat 
să creadă cu uşurinţă. Dintr'un om evoluat şi complect nu se 
poate face cu ușurință un bigot. Filosoful american a găsit însă 


AA WILLIAM JAMES __________ 373 


un minunat artificiu. Gindindu-se la „rămășagul“ lui Pascal relativ 
la existența lui D-zeu, aplicindu-l peste orice ipoteză, a judecat 
cam aşa : dacă credința mea e verificată de fapte, cu atit mai 
bine: am ciştigat. Dacă e contrazisă, n'am pierdut nimic şi pot 
oricând incepe din nou cu altă presupunere. Dar faptul că ai o 
credinţă sau că măcar pariezi pe una, are imense avantagii pentru 
fortificarea sufletească. Voința e semnul libertăţii, e degajarea 
noastră din subordonarea materiei—recte a boalei. Ceiace l-a en- 
tuziasmat pe James în filosofia lui Renouvier e tocmai această 
autonomie a voinţei, pe care filosofia franceză o luase dela 
Kant. Libertatea voinţei îţi deschide căile optimismului, adică îţi 
spune că nu eşti condamnat la o fatalitate de determinare şi că 
oricând poate interveni o posibilitate nouă care să-ţi justifice spe- 
ranja. Dar ca să ajungi la această libertate trebue să crezi in 
ea, să te exercitezi adunind — cum spune el—zi cu zi, ca un 
avar, hotăriri de voinţă. Intr'un capitol al „Psihologiei* sale „Des- 
pre obişnuinţă“, James dă printre alte maxime pentru întărirea 
voinţei şi pe aceasta: „fä în fiecare zi un act inutil, absurd, dë- 
zagreabil pentru tine, pentru ca marile hotăriri din viaţă să nu 
te prindă nepregătit, adică fără o voinţă elastică şi ascultătoare“, 
Libertatea voinței e astiel un puternic sprijin moral. A crede în 
ea înseamnă a nu despera. 

Ajutorul în lupta contra deprimării nu poate veni numai 
dela resursele interioare, oricît ar fi ele de eroice. Avem nevoe 
şi de susţineri din afară. Cel mai minunat lucru pentru aceasta 
e succesul acţiunilor noastre. James a vorbit mult de succes şi 
a lost adesea rău interpretat. Dar faptul că a recurs la o ase- 
menea noţiune e şi el semnilicativ. O bună parte din tensiunea 
noastră nervoasă e menţinută de aprobarea pe care ne-o dau 
faptele ori societatea. Reuşita unui plan e oarecum examenul 
exterior care ne probează meritul. Şi cei care au mai ales nevoe 
în îndoiala în care se zbat de această probă obiectivă sint mai 
ales neurastenicii. Neincrezători în ei, veşnic sugestionabili, firi 
panice terorizate de simple bănueli, le trebue mereu dovada pal- 
pabilă a capacităţii lor, ca să fie remontaţi, încurajați. Punind 
succesul în centrul filosofiei sale pragmatiste, James a arătat încă 
odată nevoia de sancțiune exterioară pe care o simţea, căci sem- 
nul cel mare al adaptării, deci al sănătăţii, e reuşita, 

Această stimă pentru tot ce e exterior, simbol al nevoii de 
evadare din el, a dovedit-o James şi prin faimoasa sa teorie a 


374 VIAŢA ROMINEASCĂ 


emoţiei. Emoţia e ceiace se exprimă exterior, ceiace se vede. 

Această expresie provoacă abia în urmă stări interioare, 
simple reflexe, ecouri ale celei dintăiu. Dar această teorie ii mai 
dă un ajutor şi în altiel. Dacă e adevărat că sintem trişti fiindcă 
plingem sau veseli fiindcă ridem şi nu invers, cum se credea 
pănă la el înseamnă că e deajuns să alectăm optimismul şi fe- 
ricirea pentru ca să devenim electiv, Sănătatea morală se obţine 
prin gesturi sănătoase. Teoria emoţiei are adinci aplicaţii peda- 
gogice şi morale, Purtaţi-vă în viaţă bine dispuşi şi veţi fi în a- 
devăr. Fă ca şi cum ai fi şi vei fi mulțumit. Intro cuvintare 
cătră studenţi, James le recomandă această întrebuințare a teo- 
riei emoţiei. De fapt nici una din ideile sale nu a rămas pur teoretică. 
Aproape toate au semnificația etică de însănătoşare morală. 
Robusteţea şi vigoarea sufletească : acest unic scop l-a preocu- 
pat mereu. 

Tendinţa cătră obiectivare, cătră evadare de sine, nu poate 
fi complectă dacă nu ni se stimulează interesul, dacă nu se 
creiază în afară de noi, in spectacolul lumii, variate şi seducă- 
toare atracţii. 

Un univers unilorm şi monoton ne adoarme atenţia şi curio- 
zitatea, Deaceia James s'a muncit—fiind ajutat la aceasta şi de 
temperamentul său aventuros,—să creeze o existenţă complexă 
şi multiplă, combătind monismul. Concepţiile metaiizice—în spe- 
cial hegelianismul—care reduc pluralitatea aspectelor firii la un 
singur caracter, i se par înăbuşitoare. El concepe o lume cu in- 
finite culori, cu simfonice armonii, o lume multiplă de sensuri şi 
aspecte. Nu există unitate şi centralizare, ci pluralitate şi des- 
centralizare—originalițatea fiecărui lucru şi a fiecărui moment il 
atrage cu chemarea ei ademenitoare. „Faceţi din univers—scrie 
el prietinului său Howison, un pluralism şi creaţi imediat un o- 
biect de adoraţie. Faceţi insă o unitate şi iată-vă în faja a 
două atitudini egal de parţiale şi legitime amindouă: adoraţia 
şi oroarea. In prezenţa unui astfel de univers o singură con- 
cepţie: inditerentismul şi oricit aţi intoarce chestiunea şi toate 
sensurile, nu văd cum o filosofie a absolutului in raport cu ma- 
rele său idol ar putea să evite această alternare de misticism 
ori satanism pe care istoria ne-o arată în toate timpurile“. De- 
savantajul tuturor filosofiilor moniste care reduc totul la uni- 
tate, e, după James, acesta: in cazul cind caracterul care crezi 
că se găseşte la baza tuturor lucrurilor nu te mai atrage, eşti 


WILLIAM JAMES 375 


pierdut, fiindcă un altul nu mai e posibil, toate ușile îţi sînt in- 
chise şi nu-ţi mai rămine decit negația nihilistă. Dar dacă uni- 
versul e plural, o decepţie de azi relativă la o ipoteză, poate 
face loc mine unei alte iluzii în legătură cu un alt aspect. Şi 
apoi o lume variată şi veşnic nouă ne atrage mereu spre ea, 
ne excită mereu curiozitatea şi simpatia, creiază veşnic alte 
interese, ne face cu alte cuvinte să trăim mereu în afară, uitin- 
du-ne mizerabila noastră persoană. 

Astfel toate drumurile filosofiei pragmatiste duc cătră ace- 
iaşi țintă. James şi-a creiat filosofia care-i trebuia. Ea a format 
medicamentul unic care l-a salvat. Şi, în adevăr, înainte de siir- 
şitul “vieţii James a invins neurastenia. Ultimele sale lucrări, pre- 
ocupate de esența psihologică a religiei, dovedesc din nou exu- 
beranţa vieţii şi a sănătăţii. Dumnezeu reese din adoraţie, adică 
din plenitudinea vieţii, care se revarsă în iubire, în creaţii de 
îndrăgostit. Experienţa religioasă e acel „trop plein de vie“, care 
plăsmueşte din abundență perfecțiunea. Cind ajungi să iubeşti 
tot ce te înconjoară, cu frenezie, Dumnezeu e creat. 

Fireşte William James a reuşit să distrugă răul care-l ro- 
dea fiindcă a găsit în temperamentul său candid, artist şi fugos 
resursele de sănătate pe care le avea. Dar dacă n'ar îi fost lo- 
vite de boală, poate aceste isvoare de vieţi nu sar [i potenţat 
aşa, nu s'ar fi îndirjit teoretizîndu-se într'o filosofie de sănătate 
şi iubire, asemenea fagocitelor, care neatacate de niciun microb 
vegetează amorţite. Fiindcă pe fondul său nativ sau'depus al- 
terările neurasteniei, deaceia s'au răsculat puterile de viaţă. Fi- 
losofia sa e rezultanta unui temperament fericit alarmat de pê- 
ricolul descompunerii. 


Nici un veac n'a dezadaptat mai puternic pe om de am- 
bianţa sa, ca cel de àl nouăsprezecelea. Atunci s'au efectuat mai 
multe transtormări brutale în destinele omenirii decit s'au intim- 
plat din antichitate şi pănă în zorile lumii moderne. Oamenii se- 
colului trecut au trebuit să rupă brusc cu o serie de deprin- 
deri. Din toate aceste zguduiri äu rezultat frămintate procese de 
conştiinţă, dureroase amputări, oribile izolări. Firile delicate au 
fost, în perioada romantică, secerate de acel „mal du siècle“, 
S'au alcătuit atunci hecatombe de sinucideri propriu zise ori 
măcâr morale. Kleist, Byron, Musset sint învinșii acestei perioade. 


376 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Viaţa însă învinge, pe incetul, totul. Cătră sfirşitul secolului 
forțele de readaptare au început a se reorganiza. Omul sensibil 
chiar, nu sa mai oferit lără rezistenţă victimă pe altarul noii 
culturi create. Lupta de reacțiune contra disoluţiei sufleteşti şi 
contra boalei sa dat cu minunate mijloace de rezistenţă. Ciţiva 
mari martiri au pregătit readaptarea noastră a generaţiei liniş- 
tite de acum, pentru care amărăciunile şi decepțiile vieţii nu duc 
numaidecit la sinucidere, şi nici măcar la pasivitatea stoică. O- 
mul secolului al XX-lea luptă şi se adaptează. Dar pentruca să 
ne ofere această minunată reţetă magică de împăcare cu viaţa, 
mucenici ai ideologiei au plătit scump. 

William James e al treilea mare spirit al secolului trecut 
care a invins printr'o filosofie de viaţă, rănile mortale ale sufle- 
tului său. 

Primul e Nietzsche, Fiindcă e primul, victoriasa n'a fost 
deplină. Şi el, ingrozit de umbrele nebuniei a inventat o filoso- 
fie de năvalnică pulsaţie vitală. Blindul şi inofensivul Nietzsche a 
visat o lume de brute, fără milă şi fără cruțare, un elan vital 
impetuos, violent şi barbar. Voința cătră putere e visul mons- 
truos şi inocent al unui teuton cu nervii slabi. E soluţia germa- 
nă a nevoii de readaptare care trebuia să vie. Şi ca atare, o 
vede, în proporţii mitice de epopee nordică, în halucinaţii hiera- 
tice de Dumnezei beţi de forţă, sfărmind furios debilitatea schi- 
lozilor, călcind în picioare slăbiciunea şi ingăduirea. 

A doua tentativă e a adolescentului tuberculos Guyau. Vi- 
ziune de bucurie epicureică, de gustare rapidă a bunurilor pă- 
minteşti, subt presiunea zilelor din ce în ce mai scurte. Guyau adoră 
viaţa cu nostalgia ftizicului primăvara. Adoră nu atit forța brutală 
cît exuberanţa, veselia, petrecerea. Dorinţă virginală de fecioară 
care n'a apucat încă să iubească cînd moartea i-a trimes ves- 
titorii. Miraj clorotic, debil, difuz, servit de un temperament mo- 
dest şi dulce şi care amintește prin resemnare şi suris blind 
unele pagini din jurnalul identic ca stare sufletească al Mariei 
Baskirtchef. Viaţa şi bucuria sint visate calm, blind, cu luciditate 
şi stoicism. E oarecum soluția franceză la aceiaşi problemă, diluată 
de o personalitate fără prea mare energie. 

A treia soluţie, e aceia anglo-saxonă. 

E soluţia lui W. James. E un remediu mai puţin patetic şi, 
poate, mai puţin dramatic, mai modestă, dar în orice caz mai 
eficace. Fără să dea lumii un spectacol unic de sbucium sufle- 


WILLIAM JAMES 377 


tesc, filosoful american, cu metodă şi încăpăţinare, şi-a adunat 
rezervele latente de tinereţă şi naivitate şi le-a ridicat contra lui 
însăşi, cucerind bucuria şi împăcarea. 

Fără brutalitate şi fără blindă resemnare, cu tenacitate, storțare 
şi voinţă, utilizind tot ce poate să scoată din viaţă un rendament 
practic de sănătate şi voioşie, dar mai ales inţelegind că origina 
tuturor suferințelor e o boală a eului hipertrofiat care se aşează 
cu un obsedant narcisism în centrul lumii, James a priceput repede 
cum gangrena sufletească a secolului al XIX nu poate fi remediață * 
decit cu preceptul bătrinului Pascal: „le moi est haissable”. Şi 
fugând într'o noapte din el, a scăpat descoperind lumea. 


Mihai D. Ralea 


Marfă vie 


Grocholschii îmbrăţişă pe Liza, îi sărută unul cite unul toate 
degeţelele, cu unghiile lor roase de jur-imprejur şi trandafirii, şi o 
aşeză pe sofaua acoperită cu o catifea simplă. i 
du un picior peste altul, cu o mină subt cap Liza, stătea cul- 
cată. Grocholschii se aşeză alături pe scaun şi se aplecă spre ea. 
Era absorbit de vederea ei. Cit de nostimă i se părea, luminată 
de razele soarelui în apunere ! s 
Soarele, aurit, învăluit puțin în purpură, se vedea prin fe- 
reastră în întregime. Intregul salon şi Liza erau luminaţi o lu- 
mină limpede, nesupărătoare pentru ochi, şi pentru un scurt 
timp fu totul învăluit în această aureolă... : 
Grocholschii se uita la Liza fără saţ. Liza nu-i cine ştie ce 
trumuseţă. Ce e drept, mica-i mutrişoară de pisică, cu ochi căprii 
şi cu un năsuc cim, e vioae şi chiar picantă, părul rar e negru 
ca funingina şi buclat, micul trup—graţios, mobil şi iute ca trupul 
unui țipar. Dar totul luat în întregime... De altfel—la o parte cu 
gusturile noastre. Grocholschii, om alintat de femei, care în viaţa 
lui a iubit şi a încetat de a iubi de sute de ori, vedea în ea o 
frumuseţă. O iubea, şi oarba iubire pretutindeni găseşte o frumu- 
ideală. 
i — Ascultă, —zise,—privind-o drept în ochi. Am venit, scumpa 
mea, să mă înţeleg cu tine. lubirea nu sufere nimic nehotărit, ni- 
mic inform... Raporturile nehotărite, ştii... Eu eri ţi-am vorbit, Liza... 
Azi vom căuta să isprăvim N Sire pusă eri. Acuma S'0 re- 
zolvim nä.. i de fäcut E 

Poan şi, încrețîndu-se, scoase mina dreaptă de 


subt cap. 
Fo de făcut ?—abia se auzi, repetind după Grocholschii. 


MARFĂ VIE 379 
RVE a 


— Tocmai, ce-i de făcut? Hotărăşte, că in 
te iubesc, şi omul care iubeşte, e ceia n mai pură dati a 


eşti liberă ? Parcă pe tine nu te sfişie gîndul, că pe sufletul ti 
veşnic apasă acest om? Un om pe care tu nu-l lubeşăi aas 
cejace e firesc—fl urăști... Asta al doilea... Al treilea... Al treilea 
ce e? lată ce... „Noi îl înşelăm, şi asta... nu-i lucru cinstit. Mai în- 
tăiu de toate, Liza, adevărul, Jos minciuna ! 

? 


— Tu poţi să ghiceşti... Gäsesc necesar, obligator, să-i de- 
clarăm legăturile noastre şi să-l lăsăm să re eri i As 


iubi tihăreşte ?... 

— Explicații cu Vanea ? 

— ci - da! 

— Lu neputinţă. i-am us, Michel, s 
IAT ti. T sp şi eri, că e cu ne- 

— rase za rog ? 

=- se supere, are să strige, are să provoace atitea 
neplăceri... Parcă tu nu-l ştii cum e?.. Ferească Dumnezeu! Nu 
trebue nici un fel de explicaţii. Ai născocit !... 

Grocholschii îşi trecu mîna pe frunte şi oftă. 

— Da,—zise.—Mai mult decît are să se supere... Căci eu 
îi răpesc fericirea. El te iu ! 

— Mă iubeşte. Foarte mult. 

— Ce situaţie! Nu ştiu de unde s'o încep. Să te ascunzi de 
dinsul, e o mişelie, să te explici — înseamnă să-l omori. Al dra- 
cului lucru... Ei, ce e de făcut? 

Grocholschii căzu pe gînduri. Faţa lui palidă se întunecă. 

— Să fim întotdeauna ca acuma, zise Liza. Las să afle sin- 
gur, dacă o vrea... 

„___— Dar asta... e şi păcat, e şi... Insfirşit, tu eşti a mea, şi 
nimeni mare dreptul să creadă, că tu nu-mi aparţii mie, ci altuia. 
Tu eşti a mea! Nu te cedez nimănui !.. Mi-e milă de dinsul, Liza, 
Dumnezeu mi-e martor! Cînd îl văd, începe să mă doară. Dar 
Insfirşit ce poţi face? Tu doar nu-i iubeşti? Atunci la ce să te 
mai încurci cu dinsul ? Trebue să te explici! Să ne explicăm şi 
să mergem la mine. Tu eşti femeca mea, nu a lui. Facă ce ştie. 
lşi va Suporta el cumva durerea... Nu-i cel dintăiu, nu-i nici cel 
din urmă... Vrei să fugi? A? Zi mai iute! Vrei să fugim? 

Liza ina Barsak se uită la Grocholschii cu ochi întrebători. 

— m 

— Da... mine, la moşie... Apoi în Crimeea... Să ne ex- 
plicăm cu el în scris... Se pome la noapte. Trenul pleacă la unu 
şi jumătate. Ce zici ? Bine 


a 


380 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Liza se scărpină la rădăcina nasului şi căzu pe ginduri. 

— Bine, zise, şi... incepu să plingă. y E 

Pe obrajii ei începură să joace pete roşii, ochişorii i se um- 
plură, şi pe mutrişoara de pisică curseră lacrămi... 

— De ce plingi?—se alarmă Grocholschii. — Lizo, ce-i cu 
tine ? Ei, dece plingi ? Vezi cum eşti! Ei, ce s'a întimplat ? Dră- 


guță! Mămico'! 
Liza întinse brațele cătră Grocholschii şi se atimă de gîtul 


lui. Se auziră suspinuri. 
— Mici milă de el...—mormăi Liza.—Ah, cit mi-i de milă ! 
— De cine? 


— De Va... nea... 
— Dar mie nu mi-i milă ? Dar ce să-i faci ? Noi o să-i pri- 


cinuim suferinţi... Are să sufere, are să blăstăme... Dar întrucit 
sîntem noi de vină, dacă ne iubim unul pe altul ? 

Rostind acestea, Grocholschii sări dela Liza, ca înțepat de 
ceva, şi se aşeză în fotoliu. Liza zbură depe gitul lui, şi iute, în- 
tro clipă, se lăsă pe sofa. 

Amindoi se înroşiră grozav, lăsară ochii în jos şi începură 
să tuşască. 

in salon intrase un om înalt, larg în umeri, de vreo treizeci 
de ani, în vițmundir de cinovnic. 1 Intrase neobservat. Numai zgo- 
motul scaunului, de care se aninase lîngă uşă, dădu de ştire a- 
manţilor despre venirea lui şi-i făcu să se uite jur-împrejur. Era 
bărbatul. 

Se uitară tirziu. Bărbatul văzuse cum ţinea Grocholschii pe 
Liza de talie, şi cum atirna Liza de gitul alb, aristocratic al lui 
Grocholschii. 

„Ne-a văzut !*—se gindiră în acelaşi timp şi Liza şi Gro- 
cholschii, căutind să-și ascundă miînile înlemnite şi ochii ruşinaţi... 

Faţa trandafirie a soţului înlemnit se înălbi. 

O tăcere chinuitoare, ciudată, tulburătoare, tinu trei minute. 
O, aceste trei minute! Grocholschii şi le aduce aminte pănă azi. 

Cel dintăiu se agită şi rupse tăcerea bărbatul. Se îndreptă 
cătră Grocholschii şi cu o grimasă stupidă pe faţă, asemănătoare 
cu un zîmbet, îi întinse mina. Grocholschii strînse încet mina 
moale și asudată şi tresări tot, — parcă ar fi strivit în pumn o 
broască rece, 

— Bonjour !—mormäi. 

— Eşti bine ?—răspunse bărbatul încet şi răguşit, şi se a- 
şeză în faţa lui Grocholschii, îndreptindu-şi gulerul la spate... 

Din nou începu o tăcere chinuitoare... Dar această tăcere nu 
mai era așa de stupidă... Primul atac, cel mai greu şi nehotărit, 
trecuse. 

Acuma răminea numai unuia din doi să se retragă, după chi- 


1 Uniforma de cinovnic, (de funcționar): un fel de frac cu falduri largi, 
cu nasturi albi de metal. —N. trad. 


e MAREA Vp 1 set 


brituri, sau după alt fleac Grozav 

3 ar fi vrut 

prea A fără să se uite unul la altul, fintndu-se e dal 

căutau în creerii lor tulburaţi o eşire din situaţia atit de falşă ret 

piei pate yv ppor A apna peste puterile lor, şi pe amindoi 

cine să norpa întăiu ? Dacă ar i mel pae a Pe începi e 
— le-am văzut eri la adunare,—mormăi Bugrov (aşa era 


— Hm... da... Cu aceia... cu Luc 
| oțcaia cea mai A - 
sează greu... Dansează imposibil. Bună de gură, (Pauză). Peca. 


— Da... era plictiseală. Şi eu te-am 
1. văzut... 
ci caen m se uită din întimplare la Bugrov... Ochii lui se 
ntiln rhi dr sens Si bărbatului înşelat, şi omul nu mai 
t iute, apucă mina lui Bugrov, i 
haja, a: if periei pe pusă rr parcă urmărit. Te ie 
o mie de ochi. Acelaşi i 
paie ret pre argae depe scenă, acelaşi d pt aa 
A seoa cu ag rat, căruia i s'a dat un pumn peste ceafă şi 
ind nu se mai auziră pașii lui Grocholschii, si îi 
x i ii, 
din antreu, Bugrov sări şi, după ce făcu prin salon bai ar 
păşi rii gran Le bor opri eg strînse, începu să clipească 
; „aşteptat o sfirlä. Bărbatul se a 
și călcind-o pe rochie, izbindui genunchii cu pm i sa ai e 
aja alterată şi palidă, scutură din mini, din cap și din umeri. 

h =: acă tu, lepădătură ce eşti, — începu cu glas înfundat 
popes ni sä ne vie pe aci măcar odată, eu te... Să nu 
as om i -a- 
eri 1 remun? ochii or! Inţelegi? A-a-a... Fiinţă netreb- 

ugrov © apucă de un cot, o zgudui 
reastră, ca pe o minge de cauciuc... FO mea 
Paimre iai = ticăloasă! N'âi ruşine ! 
zbură spre fereastră, deabia atingin 
rae si ef mape cu mîinile de storuri, SP? Prea, ce 
— aci! — răcni soţul, apropii i 
Fs ochi rr: dikt PA, ful, apropiindu-se de ea şi, scăpărind 
a tăcea. Se uita la tavan şi suspina, avind pe f € 
sia unei fetițe pocăite, pe care vor s'o pédénsensci. din 

_—Aş-a ? A? Cu un pierde-vară ? Bine! Dar în faţa alta- 

rului ? Cine? Bravo nevastă şi mamă! Să nu cricneşti! 
Şi o lovi peste umăru-i drăguţ şi plăpînd. 

„_— Să taci! Murdărie! Ţi-arăt eu încă! Dacă nemernicul ăsta 
mai îndrăzneşte să vie pe aici măcar odată, dacă te văd încă o- 
dată—ascultă !—cu acest mizerabil, să nu ceri milă! Mă duc în 
Siberia, dar te omor! Şi pe dinsul! Nu mă costă nimic! Pleacă! 


Nu vreau să te văd! 


382 VIATA ROMÎNEASCĂ 


Bugrov îşi şterse cu mîneca fruntea şi ochii, și începu sä- 
păşească prin salon; Liza suspinind din ce în ce, tresărind din 
umeri şi sie năsucu-i ridicat, începu să examineze horbotele dela 
storuri. È R 

— Mi faci de cap!—strigă soțul.—Numai prostii înţcap !:Nu- 
mai capricii! Eu, dragă Lizavetă, de astea... nu! La mine nici circ! 
Nu-mi place ! Vrei să te ocupi cu porcării, atunci—haiti! In casa 
mea nu-i loc pentru tine ! Marş, dacă... Ai devenit nevastă, atunci 
uită, aruncă din capu-ţi pe acești cavaleri! Prostii! Altă dată să 
nu se pomenească! Mai faci gură! lubește-ţi bărbatul! Ai fost 
dată bărbatului, iubeşte pe bărbat! Aşa. Nu-ţi ajunge unul ? Pleacă, 
deocamdată... Numai mă chinuiţi ! 

Bugrov mai tăcu şi strigă : Eo 

— Pleacă, îţi zic! Pleacă în odaia copilului! Ce urii? Sin- 
gură eşti vinovată şi urli! E-e! Anul trecut te ţineai de Petea To- 
cicov, acuma de diavolul ăsta, Doamne iartă-mă... Ptiu! E timpul 
să înţelegi cine eşti! Nevastă! Mamă ! Anul trecut au eşit neplă- 
ceri, şi acuma au să iasă neplăceri... Ptiu ! 

y Paan ofta cu zgomot, şi aerul mirosi a vin de Heres. Se 
întorsese dela o masă şi era cam beat... 

— Nu-ţi cunoşti datoriile ? Nu !.. Voi aţi trebui învăţate ! Incă 
nu aţi fost învățate! Şi mamele voastre au fost nişte tirituri, şi 
voi... Urlă ! Da! Așa, ură t. , 

Bugrov se apropie de nevastă şi-i trase storul din minä. 

— Nu sta la fereastră... Te vede lumea cum urli... Altădată 
să nu se pomenească. Dela îmbrăţişări ajungi la bucluc... O pă- 
teşti... Ce, mie îmi place să port coame ? Şiai să mi le pui, dacă 
începi să ai alace cu ei, cu Chamii... Hai, destul. Altădată... să nu 
măi... Eu doar... numai așa... Liza... Lasă... 

Bugrov oftă şi învălui pe Liza cu aburi de Heres. 

— Tu eşti tinerică, prostuţă, nu înţelegi nimic... Eu niciodată 
nu-s acasă... Şi ci se folosesc. Trebue să fii cuminte, să judeci! 
Te înşală! Şi atunci eu nu mai suport... Atunci—pace! S'a sfir- 
şit! Atunci poţi să si mori... Pentru trădare... eu... eu, drăguță, 
sint gata la orice. Pot să te stilcesc pănă la moarte şi... te alung. 
Du-te atunci la ticăloşii tăi. 

Şi cu palma lui mare şi moale Bugrov şterse fața udă şi 
plinsă a trădătoarei Liza, Se purta cu nevasta lui de douăzeci de 
ani ca cu un copil. 

— Ei, destul... Te iert, dar altă dată... Ferească Dumnezeul. 
Te iert a cincea oară, dar a şeasa nu te mai iert! E sfint ce-ţi 
spun ! Eu asemenea lucruri pe al de voi nici Dumnezeu nu- 
vă iart 

Bugrov se plecă şi întinse buzele sale unsuroase spre căpu- 
şorul Lizei. 

Dar sărutul nu reuși... 

In antreu, în sofragerie, în sală şi în salon se izbiră uşile, 
şi în salon năvăli ca o vijelie Grocholschii. Era palid şi tremura. 


MARFĂ VIE 383 
SS De 2005 
Gesticula, îşi mototolea pălăria-i scum , surtucul 
de un cuer. Infăţişa prin ființa sa pe Rao poe seră mai pu- 
ternice friguri. Zărindu-l, Bugrov se depărtă de nevastă şi incepu 
caue ni nem fereastră. Grocholschii se apropie de el şi ges- 

, reu şi neuiti > 
anarian E Şi neuitindu-se la nimeni, începu cu voce 

— Ivan Petrovici! Să nu mai jucăm comedii ă de 
aie ae sri nu me pot a Fă ce cae dar eu ntz pai = 
: . E respingător și mizerabil la urma 
Gidi că e erei urmelor! Revoltător ! In- 

avge se n ana şi se asfixia. 

— Au è în regulele mele. Şi dumneata eşti un om A 
Eu o iubesc! O iubesc mai mult decît orice pe e abea 
ai_observat lucrul acesta, şi... sînt dator s'o spun. 

„Ce să-i răspund ?“—se gîndi Ivan Petrovici. 

— Trebue să sfirşim. Comedia asta nu poate să ţie mult! 
Toate astea trebue să se sfirşească cu ceva. 

Grocholschii aspiră cît mai mult aer şi urmă: 

— Eu nu pot trăi fără ea. Ea de asemenea. Dumneata eşti 
“un om învăţat, dumneata ai să înţelegi că în asemenea condiţii 
viaţa dumitale de familie e imposibilă. Femeea asta nu-i a dumi- 
tale. Da! Intr'un cuvînt te rog să priveşti lucrul acesta dintr'un 
punct indulgent... umanitar. Ivan Petrovici! Inţelege odată că eu v 
iubesc, o iubesc mai mult decit pe mine, mai mult decit orice pe 
lume, şi să mă împotrivesc acestei iubiri, e peste puterile mele! 

— Dar ea? întrebă Bugrov cu un ton posac şi cam ironic. 

— ÎIntreab'o pe ea! Intreab'o! Să trăiască cu un om pe 
care nu-l iubeşte, iubind pe altul... dar asta înseamnă... să suferi! 

— Dar ea ?—repetă Bugrov cu un ton care nu mai era ironic. 

— Ea... mă iubeşte! Noi ne iubim... Ivan Petrovici! Omoa- 
ră-ne, dispreţueşte-ne, goneşte-ne, fă-ne ce vrei... dar noi nu mai 
sintem în stare să ne ascundem. Sintem amindoi de faţă. Jude- 
că-ne cu toată severitatea omului, căruia noi... soarta... i-au răpit 
fericirea ! 

Bugrov se înroşi ca un rac răstfiert și se uită cu un ochiu la 
Liza. Incepu să clipească din ochi. Degetele, buzele şi mîinile în- 
cepură să-i tremure. Sărmanul de el! Ochii Lizei, care plingeau, 
îi spuneau că Grocholschii are ate, că lucrul e serios... 

— Atunci, bombâni Bugrov. că dumneavoastră... În vre- 
murile din urmă... Dumneavoastră tot aşa... 

— Vede Dumnezeu,—iîncepu cu tenoru-i piţigăiat Grochol- 
-schii,—că noi te înțelegem ! Parcă noi nu înţelegem, nu simțim ? Eu 
ştiu ce suferinţi îţi pricinuim. Vede Dumnezeu ! Dar fii indulgent ! Te 
implor ! Noi nu sintem vinovaţi! lubirea nu-i o vină! Nici o vo- 
inţă nu i se poate opune... Dă-mi-o, Ivan Petrovici! Las'o să 
meargă cu mine! la-mi ce vrei pentru chinurile dumitale, ia-mi 
viaţa, dar dă-mi-o pe Liza! Eu sint gata la orice... laca, spune-mi 
<u ce ţi-aşi putea înlocui măcar în parte pe Liza. In locul acestei 


1 
384 VIAŢA ROMINEASCA 


DD ID A a 


fericiri pierdute eu îţi pot da altă fericire! Pot, Ivan Petrovici ! Eu 
sint gata la orice! Ar fi o ticăloşie din partea mea, să te las ne- 
satisfăcut... Eu te înțeleg în momentul ăsta l.. i 

Bugrov făcu din mini, parcă ar fi zis: „Plecaţi, pentru nu- 
mele lui Dumnezeu!“ Ochii lui începură a se umbri de o ume- 
zeală trădătoare... Indată au să vadă că e un om gata să se bo- 


á. 

— Te înțeleg, Ivan Petrovici! Eu am să-ţi dau altă fericire, 
pe care dumneata n'ai încercat-o. Ce vrei? Eu sint om bogat, 
sînt fiul unui om influent... Vrei ? Ei, cît vrei? 

Lui Bugrov deodată începu să i se bată inima... Se apucă cu 
amîndouă minile de storurile ferestrei. 

— Vrei... cincizeci de mii ? Ivan Petrovici, te implor... Nu-i 
mită, nu-i cumpărare... Eu vreau numai să şterg cu o jertfă din 
partea mea, măcar cituşi de puţin pierderea nemăsurată a dumi- 
tale... Vrei o sută de mii? Sint gata, Vrei o sută de mii? 

Doamne ! Două ciocane enorme începură să bată în amin- 
două timplele nenorocitului Ivan Petrovici... In urechi, cu clopoței 
şi zurgalăi incepură să alerge troici ruseşti... y 

— Primeşte dela mine acest sacrificiu —urmă Grochoischii. 
Te implor! Vei ridica o greutate depe conştiinţa mea. Te rog! 

Doamne ! Pe lingă fereastra în care se uitau ochii umezi ai 
lui Bugrov, pe pavajul stropit de o scurtă ploicică de Maiu, tre- 
cea o trăsură largă cu patru locuri. Nişte cai învăpăiaţi, cumpliţi, 
cu lustru, cu „manieră“... În trăsură şedeau nişte oameni în pá- 
tării de pae, cu feţe mulţumite, cu nişte undiţi lungi, cu săculețe... 
Un licean cu șapcă albă ţinea în mini o puşcă. Mergeau la țară 
să prindă peşte, să vineze, să bea ceaiu în aer liber, să se plimbe. 
Mergeau în acele locuri binecuvintate, unde pe vremuri alerga jen 
păduri şi cîmpii, desculț, ars de soare, dar de o mie de ori feri- 
citul fiu al diaconului de ţară, bäiețaşul Bugrov. O, al dracului de 
ademenitoare sînt aceste locuri! Cit de fericiţi sint cei care, dez- 
brăcind. greoaele lor viţmundiruri, pot să se aşeze în trăsură şi 
să zboare la cimp, unde ţipă prepeliţile și miroase a fin proaspăt, 
inima lui Bugrov se strînse de un simţimînt plăcut, care dă flori... 
O sută de mii! Odată cu trăsura, pe dinaintea lui trecură, ca o 
vijelie, toate visurile-tainice cu care îi plăcea să-şi îndulcească 
viaţa în tot cursul carierei lui de cinovnic, şezind la administraţia 
gubernială, sau în sărăcăciosul lui biurou... Un riu adînc, cu peşte, 
o grădină încăpătoare cu alei verzi, cu fintini țişnitoare, cu umbre, 
flori, chioşcuri, o vilă luxoasă cu terasă şi turn, cu harfă Eoliană 
şi clopoței de argint. (Despre existența harfelor Eoliene aflase din 
romanele neințeşti), | curat, albastru, aerul curat, străveziu, 
saturat de parfumurile care-i aminteau copilăria desculţă, flămindă 
şi timpită... Să te scoli la cinci ceasuri, să te culci la nouă; ziua 
să prinzi peşte, să vinezi, să stai de vorbă cu țărănimea... Frumos! 

— Ivan Petrovici! Nu mă chinui! Vrei o sută de mii? 


— Mm... O sută cincizeci de mii !—mormăi Bugrov cu glas i 


înfundat, cu voce de taur răguşit,.. 


AAA VE 

Mormăi şi se plecă, ruşinindu- 

ul.. p $ u-se de vorbele sale şi aşteptind 

— Bine,—zise Grocholschii.—Consimt. Iti multum 

Petrovici... Eu... îndată. Nu te fac să aş a PEA E 
5 » îşi puse pălăria şi, d je 
inte, eşi în grabă. ŞI puse p şi, plecind cu spatele îna 

Bugrov se apucă mai cu putere de storurile dela fereastră... 
li era ruşine... Simţea pe suflet ceva urit, stupid; în schimb ce 
al frumoase, strălucite, răsăriră între timplele lui agitate! E 

Liza care nu înţelegea nimic, care se temea de el,să nu vie 
la fereastra ei şi s'o arunce la o parte, tremurind din tot trupul, 
țişni pe uşa întredeschisă. Intră în odala copilului, se culcă pe 
patul dădacăi şi se strînse covrig. O scuturau frigurile. 

Bugrov rămase singur. Simi că se înăbuşă şi deschise fe- 
reastra, Ce aer splendid îi suflă fața şi gitul! Asemenea aer e 
bine să-l respiri trîntit pe pernele unei trăsuri... Acolo, departe, în 
afară de oraş, în apropierea satelor şi vilelor, aerul e şi mai Ugn.. 
Bugrov zîmbi chiar, visind despre aerul care o să-l învălue, cînd 
va eşi la terasa vilei sale şi va sta absorbit de frumusețea naturii. 

_A visat îndelung... Soarele asfinţise şi el tot stătea şi visa, 
căutind să arunce din minte-i imaginea Lizei, care se ținea ne- 
dezlipită de el în toate visările lui. 

— Am adus, Ivan Petrovici, îi şopti la ureche Grocholschii. 
Am adus... Poftim... Aici, iaca, în pachetul ăsta sint patruzeci de 
mii... Cu blancul ăsta te rog să primeşti dela Valentinov douăzeci 
de mii... lată polita... Cecul... Celelalte treizeci de mii, zilele astea, 
Are să ţi le aducă administratorul meu. 

Trandaliriu, emoționat, mişcind din tot trupul, Grocholschii 
aşeză dinaintea lui Bugrov o grămadă de hirtii, de pachete. Gră- 
mada era mare, multicoloră, împestrițată. in viața lui nu văzuse 
Bugrov asemenea grămadă ! işi desfăcu degetele-i groase şi, fără 
a se uita la Grocholschii, începu să adune pachetele de bilete de 
bancă şi polițe... 

Grochol!schii după ce lăsă toţi banii pe masă, incepu să um- 
ble cu paşi mărunți prin odae, căutînd pe Dulcineea cumpărată 
şi vindută, 

Umplindu-şi buzunarele şi portofelul, Bugrov băgă cecurile 
în saltarul mesei, şi dupăce bău o jumătate de garată cu apă, 
eşi în stradă. i 

— Birjar !—strigă cu o voce sălbatecă. 

Seara, la unsprezece şi jumătate, se opri la intrarea hote- 
lului „Paris“. Cu zgomot urcă sus pe scară şi bătu la uşa unde 
stătea Grochoischii. II lăsară să intre. Grocholschii îşi aşeza luc- 
rurile în geamantane, Liza şedea la o masă şi încerca nişte bră- 
țări. Li se păru că a venit după Liza şi că a adus îndărăt banii 
pe care i-a luat nu din convingere, ci din nesocotință. Dar Bugrov 
nu venea după Liza. Ruşinindu-se de noua sa îmbrăcăminte, şi 


ap VIAȚA ROMNEASCA n 


simțindu-se în ea grozav de stingaciu, se închină şi se opri ngă 
re într'o poză arad Noua-i îmbrăcăminte era splendidă. 
Bugrov era de nerecunoscut: un costum proaspăt, luat ca din cu- 
tie, din tricou francez cel mai la modă, învăluia trupul lui mare, 
care nu purtase pănă aci nimic, afară de vițmundirul obişnuit. Pe 
picioare străluceau nişte botine cu cătărămi scînteetoare. Stătea, se 
ruşina de noua sa îmbrăcăminte şi cu mina dreaptă îşi acoperea 
brelocurile, pentru care acum un ceas plătise trei sute de ruble... 

—- Am venit iată dece... începu. — „Invoiala e mai bună de 
cit banul“. Pe Mişutca nu-l dau... 

— Care Mişutca ?—întrebă Grocholschii. 

— Băeţaşul. 

Grocholschii şi Liza se uitară unul la altul. Lizei i se um- 
plură ochii, se înroşiră obrajii şi incepură a-i tremura buzele... 

— Bine, zise. 
Işi aduse aminte de pătuţul cald al copilului, Ar fi fost o 
cruzime să inlocuiască acest pătuţ cald cu divanul dela hotel, şi 
consimţi. 

— Am să mă văd cu el,—adăogă. 

Bugrov salută, eşi şi cobori cu pas elegant pe scară, tăind 
aerul cu trestia-i scumpă... 

— Acasă !—porunci birjarului.— Mine dimineață la cinci plec. 
Vii... Dacă dorm, mă trezeşti. Plecăm afară din Oraş... 


Era o admirabilă seară de August. Soarele, înconjurat de 
un văl subțire de ceaţă aurie, atinsă de o nuanță de purpură, 
stătea deasupra orizontului, dinspre asfințit, gata a se lăsa după 
nişte coline depărtate. Prin grădini dispăruseră umbrele şi penum- 
brele, aerul deveni umed, dar pe virfurile arborilor juca încă o 
rază de aur... Era cald... Nu demult plouase, ceiace împrospătase 

arfumat 


roii mei; o vilă drăguță, curăţică, înconjurată cu straturi de flori 
şi arbuşti tunşi. Dindărăt, la vre-o sută de paşi dela dinsa, inun- 
dată în ceaţă albastră, stă grădina cu fructe, în care se plimbă 


pe an, pare-se... Vila nu costă atita, dar e nostimă... Inaltă, uşoară, 

cu păreţi subţiri şi o foarte subțire balustradă, Plăpindă, delicată, 

dată cu o culoare albastră-deschisă, înconjurată de storuri, dra- 

p — vila aceasta aminteşte o domnişoară drăguță, plăpindă, 
tă în muselinuri... 


A 


“cd 


MARFĂ VIE 387 
eA e M iti 


In seara descrisă, pe terasa acestei vile stăteau 
şi Liza. Grocholschii cetea „Novoe Vremea“ 1 şi bea eroare 
cănuță verde, Pe masă, dinaintea lui —un sifon. Grocholschii se 
credea bolnav de o inflamație a plăminilor şi, după sfatul docto- 
rului Dimitriev, distrugea o cantitate colosală de stru ri, lapte şi 
apă gazoasă. Liza şedea departe de masă, întrun otoliu moale. 
Răzâmindu-se de balustradă şi susținindu-şi micul Căpşor cu 
pumnişorii, se uita la vila din faţă... În ferestrele vilei din față juca 
soarele... Geamurile fierbinți aruncau în ochii Lizei raze orbitoare... 
De după gardul viu şi arborii care înconjurau vila, privea marea 
cu valurile, cu albastrul ei, infinitul, rile care albeau... Era 
aşa de bine! Grocholschii cetea toiletonul „Unui necunoscut“ şi 
după fiecare zece rînduri arunca ochii săi albaştri pe spinarea 
Lizei... Iubirea de mai înainte, pătimaşă, fierbinte, lumina încă a- 
ceşti ochi... Era nesfirşit de fericit, cu toată închipuita lui infia- 
maţie a plăminilor... Liza simţea pe spinarea sa ochii lui, se gin- 
dea la viitorul Strălucit al lui Mişutca şi simţea în suflet atita li- 
nişte, atita bine... 

preocupa nu atit marea şi strălucirea orbitoare a geamu- 
rilor dela vila din faţă, cît şirurile de cotiugi care se îndreptau 
unul după altul cătră acea vilă. 

Cotiugile erau pline de mobilă şi unelte de casă de tot fe- 
lul. Liza observa cum s'a deschis poarta de ostrețe şi o mare uşă 
de sticlă, cum se ingrămădiră căruțaşii cu înjurături nesfirşite 
lingă mobilă. Pe ușa de sticlă introduseră nişte fotolii mari şi un 
divan, îmbrăcate în catifea roş-închisă, mese pentru sală, pentru 
salon şi sofragerie, un pat dublu, un pat de copil... Introduseră 
de asemenea ceva enorm, învelit în rogojini, ceva greu... 

„Un pian“,—se gîndi Liza, şi începu să i se bată inima, 

Demult m'auzise cintec de pian, şi aşa demult ținea la acest 
cintec. La ei, în vilă, nu era nici un singur instrument muzical. Liza 
şi Grocholschii erau muzicanți numai în suflet, nu mai mult. 

După pian introduseră multe lăzi şi colete pe care era scris 
„cu bägare de seamă“, 

Erau lăzile cu oglinzi şi vase. Aduseră pe poartă o bogată 
şi frumoasă trăsură cu doi cai albi, asemănători unor lebăde. 

„Doamne, cîtă bogăţie !—se gîndi Liza, aducîndu-şi aminte 
de bătrinul său Poni, cumpărat cu o sută de ruble de Grocholschii, 
căruia nu-i plac plimbările cu trăsura, nici caii. 

Poni al ei, în comparaţie cu aceşti cai—lebăde, i se păru o 
ploşniţă. Grocholschii care se teme de mers iute, cumpărase Lizei 
înadins un cal rău. 

„Ce bogății !“—se gîndea şi şoptea Liza, uitindu-se la căru- 


ţaşii care făceau atita zgomot. 


Soarele se ascunse după curgane, aerul începu a-şi pierde 


1 O vestită gazetă, adinc reacționară, Impestrițată de o frazeologie 
liberală ia modă. — N. trad. 


me VIAȚA ROMINEASCA ooo o 


transparența şi uscăciunea, iar mobila tot mai venea... Se întunecă 
insfirşit pănă la atita, incit Grocholschii încetă de a mai ceti ga- 
zetele, iar Liza tot se uita şi se uita. 

— Să nu se aprindă lampa ?—întrebă Grocholschii, temin- 
du-se să nu-i cadă vre-o muscă în lapte şi să nu fie înghițită. 
Liza ! Să nu se aprindă o lampă? Mai stăm în întunerec, înge- 
rul meu ? 

Liza nu răspundea. Pe dinsa o preocupa şarabanul 1 care 
se oprise la poarta vilei din faţă... Ce căluţ nostim a adus acest 
şaraban ! De statură mijlocie, grațios... In şaraban şedea un domn 
cu joben. Pe genunchii lui, bălăbănind din minuțe, şedea un copil 
de vreo trei ani, după aparenţă băețaş... Bălăbănea din minuţe şi 
striga de bucurie. 

Liza ţipă deodată, se ridică şi se lăsă înainte cu tot corpul 

— Ce-i cu tine ?—întrebă Grocholschii. 

— Nimic... Așa... Mi sa părut... Pe | 

Un domn înalt şi cu umeri largi sări din şaraban, luă bäe- 
țaşul în braţe şi tot saltind vesel, merse la uşa de sticlă. 

Uşa se deschise cu zgomot, şi domnul dispăru în întunere- 
cul apartamentelor. . 

Doi servitori alergară la calul cu şarabanul, şi cu respect îl 
conduseră pe poartă. În curind în vila din faţă se aprinseră lu- 
mini şi se auzi zgomot de farfurii, cuțite şi furculiţe. Domnul cu 
joben se aşeză să cineze şi, judecînd după zîingănitul îndelungat 
al vaselor, a cinat îndelung. Lizei i se păru că a mirosit o ciorbă 
de găină şi cer de rață. După cină se auziră sunete neregu- 
late la pian, După toate probabilitățile, domnul cu joben vroia să 
distreze pe copil cu ceva şi-l lăsa să drăngăneașcă puţin, 

Grocholschii se apropie de Liza şi o luă de talie. 

— Ce timp admirabil —zise.—Ce aer! Simti? Eu, Liza, sint 
fericit !... Chiar foarte fericit. Fericirea mea e aşa de mare, încît mă 
tem chiar să nu se prăbuşească. Se prăbuşesc de obiceiu lucru- 
rile mari... Dar ştii ce, Liza? Cu toată fericirea mea, eu nu-s cu 
totul... liniştit... Mă chinneşte un gind urîcios... Mă chinueşte gro- 
zav. Nu-mi dă pace nici ziua, nici noaptea. 

— Ce fel de gind? 

— Ce fel? Teribil, draga mea. Mă chinueşte gindul despre... 
bărbatul tău! Am tăcut pănă acuma, m'am temut să nu-ţi tulbur 
liniştea sufletească. Dar nu sint în stare să tac. Unde-i? Ce-i cu 
el ? Unde a dispărut cu banii lui? Teribil! in fiecare noapte mi 
se înfăţişează figura lui, slăbită de beţie, suferindă, rugătoare. Căci 
gindeşte-te, îngerul meu! Noi i-am răpit fericirea... Parcă banii 
pe care i-a luat cu atita mărinimie, pol să te înlocuiască? Ştii 
cum te iubea! 

— Foarte mult! 


1 Fr. char-ă-bancs.—N. trad, 


m 
a 


MARFA VIE 389 
— Ei, iaca, vezi? Acuma, ori s'a pus pe beţie, ori... A 
groază de soarta lui. Ah, ce groază am! Doar să in? A za 
bui girer ao cuvint buni Ştii... n te vi 
oc oftă adinc, clătină din cap şi, impovărat de greu- 
tatea gîndului, se lăsă în fotoliu. Sprijinindu-şi capul cu să ari 
va să se gindească. Judecind după figură-i, era un gind chi- 


— Mă duc să mă culc,—zise Liza.—E timpul... 

Liza se duse in camera ei şi dispăru subt plapomă, Se culca 
la zece şi se scula la zece. li plăcea să facă pe Sibarita... 

Morfeu o primi în braţele lui. Visurile din tot cursul nopții 
fură fermecătoare. Visa romane întregi, nuvele, poveşti arabe... 
Eroul tuturor acestor visuri era... domnul cu joben, care o făcuse 
să ţipe în seara asta ! 

Domnul cu joben o răpea dela Grocholschii, cinta, bătea pe 
Grochoischii şi pe dinsa, bâtea băeţaşul cu vergi, subt fereastră, 
făcea declaraţii de dragoste, o plimba cu şarabanul... O, visuri ! 
intro singură noapte, culcat şi cu ochii închişi, poţi să trăeşti t- 
neori nu o zecime de ani fericiţi... Liza trăi în noaptea asta foarte 
mult şi foarte fericit, cu toate că a mincat chiar bătăi... 

Trezindu-se la opt ceasuri, aruncă pe ea o rochie, iute işi 
îndreptă părul şi, fără a încălţa măcar pantofii săi tătărăşti, cu 
virfuri ascuţite, alergă iute la terasă. Cu o mină acoperindu-se de 
soare, cu alta susținindu-şi rochia care-i cădea, se uită la vila din 
faţă. Faţa ci radia... 

Să se mai îndoiască, era cu nepuţinţă... 

Jos, lingă terasa vilei din faţă, dinaintea uşei cu geamuri, 
stătea o masă. Pe masă ardea, scinteia şi strălucea serviciul de 
ceaiu, cu un mic samovar de argint în frunte, Lingă masă şedea 
ivan Petrovici. Ţinea paharul într'un suport de argint şi bea ceaiu, 
Bea cu mare poftă. Despre aceasta din urmă se putea judeca după 
clefăiala care ajungea pănă la Liza. Era intrun halat de culoare 
ruginie cu flori negre. Ciucurii masivi atirnau pănă jos. Liza pen- 
tru întăia dată în viaţă văzu pe bărbatul său in halat, şi încă in- 
trun halat aşa de scump... Pe un genunchiu al lui şedea Mişuica 
şi-l împiedica de a bea ceaiu, Se tot înălța şi căuta sä- apuce pe 
papaşa de buza-i lucioasă... Papaşa după fiecare înghiţitură se 
apleca deasupra copilului şi-l săruta în creştet, Lingă unul din pi- 
cioarele mesei, ridicind coada în sus, se freca un cotoiu bătrin, 
şi printr'o mieunătură jalnică îşi manifesta dorința de a minca. 

Liza se ascunse după draperie şi înfipse privirea în membrii 
foastei sale familii. Pe faţa ei se lumina bucurie... 

— Michel !—gopti.— Michel! Aici ești, Mişa ? Drăguţule ! Ah, 
cum iubeşti demult pe Vanea ! Doamne 

Şi Liza se strică de ris cînd Mişutca mestecă cu lingurița 
ceaiul tatălui. 

— Şi cit iubeşte Vanea pe Michel! Drăguţii! 

Lizei, de bucurie şi fericire începu a i se bate inima şi a i se 


300 VIAȚA ROMINEASCĂ o 


învîrti capul. Se lăsă în fotoliu, şi din fotoliu se puse pe observaţii. 

— Cum au nemerit ei aici ?—se întreba, trimițind lui Mişutca 
sărutări aeriene. Cine le-a spus să vie aici? Doamne! Oare toată 
bogăţia asta le aparţine lor ? Şi aceşti cai-lebăde, pe care i-au in- 
trodus pe poartă, să fi aparținînd lui Ivan Petrovici? Ah! 

După ce bău ciaiul, Ivan Petrovici intră în casă. Peste zece 
minute se arătă la eşire, şi... Liza fu isbită! El, căruia numai abia 
de vreo zece ani nu-i mai zic Vanea şi Vaniuşca 1, şi era gata să 
sucească fălci pentru un dougrivennii 2, să răstoarne o casă, era 
îmbrăcat îndrăcit de bine. Era într'o pălărie de pae cu boruri largi, 
în nişte botfori admirabili şi strălucitori, în vestă de pichet... O 
mie de sori, mici şi mari luminau în brelocuri. În mina dreaptă ți- 
nea cu şic mânușile şi o cravaşă... 

Dar ce aere, ce ținută elegantă în trupul lui greoiu cind, 
printr'un semn grațios al minii, porunci lacheului să scoată calul!.. 

Se aşeză grav în şaraban şi porunci să i se dea, lui şi lui 
Mişutca, undiţele cu care stăteau lacheii în jurul şarabanului. Aşe- 
zind pe Mişutca lingă el şi cuprinzindu-l! cu braţul stîng, zmunci 
hăţurile şi plecă. 

— Ho-o-o-o !—strigä Mişutca. 

Liza, fără, să-şi dea seamă, le făcu semn din urmă cu ba- 
tista. Dacă s'ar fi uitat în oglindă, ar fi văzut o mică faţă înro- 
şitä, rizătoare şi în acelaşi timp plinsă. li era necaz că nu-i ală- 
turi de fericitul Mişutca şi că, Dumnezeu ştie dece, nu-l poate să- 
ruta îndată... 

Dece ?... Duceţi-vă naibii de sentimente meschine ! 

— Grişa! Grişa —începu Liza să trezească pe Grocholschii, 
intrind în dormitor.—Scoală! Au sosit! Drăguţă ! 

— Cine a sosit ?—întrebă Grocholschii, trezindu-se. z 

— Ai noştri...Vanea şi Mişa... Au sosit! In vila din față... 
Mă uit eu, cînd colo ei... Beau ciaiu... Şi Mişa de asemenea... 
Ce îngeraş a devenit Mişa al nostru, să-l fi văzut! Maică Precistă ! 

— Pe cine? Dar pe cine? Cine a venit? Unde? 

— Vanea şi cu Mişa... Mă uit la vila de vis-à-vis, cînd colo, 
ei: şed şi beau ciaiu. Mişa ştie acuma singur să bea ciaiu... Ai 
văzut ce še căra eri? Ei au sosit! 

Grocholschii se întunecă, îşi trecă fruntea şi se îngălbeni, 

— A sosit? Bărbatul? 

— Da, da... 

— Dece ? 

— Probabil are să stea aici... El nu ştie că noi sintem aici. 
Dacă ar fi ştiut, s'ar fi uitat la casa noastră. Beau ciaiu şi nici 
nu bagă de seamă... 

— Unde-i... el acuma ? Dar vorbeşte, pentru Dumnezeu, mai 
limpede ! Ah!.. Ei, unde-i? 


1 Diminutivele în ca dela numele rusești au de obiceiu un sens 
peiorativ. N. trad. iza 5 


2 2) de copeici — 50 bani.—N. trad. 


MARFĂ VIE 3i 


— A plecat cu Mişa să prindă te cu undița... C - 
banul. Ai văzut eri nişte cai ? Sînt cal e Ai lui A mar 
umbla cu ei. Ştii ce, Grişa? Luim pe Mişa, să stea cttva timp la 
noi... I luăm, aşa-i? E un băeţaş aşa de drăguţ ! Aşa de nostim! 

Grocholschii căzu pe ginduri, iar Liza vorbea, vorbea... 


— Ce intilnire neașteptată !—zise Grocholschii după o reflecţie 
lungă și chinuitoare, ca de obiceiu, — Ei, cine și-ar fi job Închi- 
pui că o să ne întilnim aici ?.. Bine... fie... Fie. A vrut, va să zică, 
soarta, Mi-închipui situaţia lui... cînd s'o întilni cu noi | 

— Luăm pe Mişa? 

— Pe Mişa îl luăm... Dar cum te întilneşti cu el?.. Ei, ce-am 


să vorbesc eu cu el? Despre ce? Şi el simte... și eu... Nu trebue 


să ne întilnim. Vom vorbi, dacă va trebui, prin slugi... Pe mine 
Lizocica, grozav mă doare capul... Minile şi picioarele... Mă dor 
intruna... Mi-i fierbinte capul ? 


Liza îşi trecu palma pe fruntea lui, şi o găsi înfierbintată, 

— Toată noaptea nişte visuri oribile... Azi nu mă scol, mai 
stau așa... O să trebuiască să iau chinină, Imi trimiți ceaiu, aici, 
mămico ? 

Grocholschii luă chinină şi stătu lungit în pat toată ziua. Bea 
apă caldă, gemea, schimba albiturile, se plingea și cufunda totul 
din juru-i în cea mai mare plictiseală. 

Era nesuferit, cînd își închipuia că e răcit. Liza trebuia me- 
reu să-şi întrerupă interesantele ei observaţii şi să alerge depe te- 
rasă în odaia lui, In timpul mesei a trebuit să-i pue muştar. Cita 
plictiseală ar fi fost, dacă la dispoziţia eroinei noastre war fi fost 
vila din faţă! Liza toată ziua se uita la această vilă şi se îneca 
de fericire, 

La zece ceasuri Ivan Petrovici şi Mişutca, întorşi dela pes- 
cuit, au luat micul dejun. La două au stat la masă, şi la patru au 
plecat undeva cu trăsura. Caii cei albi îi duseră cu iuţeala fulge- 
rului, La şapte ceasuri le sosiră musafiri, nişte bărbaţi. Pănă la 
miezul nopții pe terasă, au jucat cărţi la două mese. Unul din 
bărbaţi cîntă admirabil la pian. Musafirii jucau, beau, mîncau, ri- 
deau cu hohot. Ivan Petrovici, rizind cu mare hohot, le-a povestit 
o anecdotă din viața Armenilor, le-o povesti liber, incit se auzea 
de toţi vecinii. Era foarte vesel. A stat cu ei şi Mişutca pănă la 
miezul nopții. 

„Mişa e vesel, nu plinge—se gîndi Liza :—va să zică, nu mai 
ține minte pe mama, m'a uitat, va să zică !* 

Şi în suflet îi veni mare amărăciune. A plins toată noaptea. 
O chinuia, şi mica-i conştiinţă, şi necazul, şi urîtul, şi grozava do- 
rință de a vorbi cu Mişutca, de a-l săruta... Dimineaţa s'a ridicat 
din pat cu durere de cap, cu ochii plinşi. Lucrurile astea Grochol- 
schii le luă socoteala lui. 

— Nu Pinge, dragă !—zise.—Acuma sint bine... Mă doare pu- 
tin pieptul, dar asta nu-i nimic. 


292 VIAŢA ROMINEASCA 


Pe cînd beau ceaiu, în vila din faţă luau micul dejun. lvan 
Petrovici se uita în farfurie şi nu vedea decit bucata de giscă, din 
care curgea grăsimea. 

— Eu sînt foarte mulţumit,—zise Grocholschii, uitindu-se 
chiondoriş la Bugrov,—sint foarte mulțumit că trăeşte destul de 
bine. Las să-şi înăbuşe durerea cel puţin  aigrihe instalație cum 
se cade. Acopere-te, Liza! Să nu te vadă... În clipa asta nu-s dis- 
pus să vorbesc cu el... Dumnezeu cu el! Dece să-i tulburăm li- 
niştea ? 

jö Dar masa ma trecut aşa de liniştit... In timpul mesei se în- 
timplă tocmai acea situaţie stinjenită, de care se temea aşa de 
mult Grocholschii. Cînd fură aduse la masă prepelițile, mincarea 
cea mai favorită a lui Grocholschii, Liza deodată se fistici, şi 
Grocholschii incepu să-şi şteargă fața cu şervetul. La terasa din 
față zăriră pe Bugrov. Acesta stătea răzămat cu minile de balus- 
tradă şi, holbind ochii, se uita drept la dinșii. 

— Eşi, Liza...—Eşi... începu să şoptească Grocholschii.—Ţi-am 
spus să mincăm în casă! Cum eşti tu, zäu 1. 

Bugrov se uită, se uită şi deodată începu să strige. Gro- 
cholschii se uită la el şi văzu o față foarte mirată... 

— Voi sinteţi ?—strigă Ivan Petrovici.—Voi ?! Şi voi sînteți 
aici? Bonjour! 

Grocholschii îşi trecu degetele dela un umăr la celialt: „sînt 
slab de piept, deaceia să strig la aşa distanţă, mi-i peste putință“. 
Lizei începu să i se bată inima, şi i se întunecă dinaintea ochilor. 
Bugrov se cobori iute depe terasa lui, trecu peste drum şi peste 
citeva secunde stătea dinaintea terasei, unde mîncau Grocholschii 
şi Liza. S'au dus prepeliţile! 

— Bonjour,— începu Bugrov, înroşindu-se şi băgind în buzu- 
nare minile sale voluminoase. Sinteţi aici? Şi noi tot aici! 

— Da, şi noi tot aici... 

— Cum s'a făcut de sînteţi aici ? 

— Dar dumneata cum? 

— Eu? O istorie întreagă. O baladă întreagă, domnule! 
Dar nu vă deranjaţi, mîncaţi! Trăiam, ştiţi, de atunci de cind... în 
gubernia Orel... Arendasem o moşioară. O moşie admirabilă ! Dar 
mincaţi ! Am stat acolo dela stirşitul lui Maiu, ei, şi acuma m'am 
lăsat... Frig pe acolo, apoi şi doctorul: m'a sfătuit să plec în 
Crimeea. 

— Dar eşti bolnav de ceva ?—iîntrebă Grocholschii. 

— D'apoi.... ici parcă... se tot frămîntă ceva... 

Şi la cuvintul „ici“ Ivan Petrovici trecu cu palma dela git 
pănă la jumătatea pintecului. 

— Va să zică şi dumneavoastră sînteţi aici... Aş-şa... Mare 
plăcere... Demult ? 

— Din lunie. 

— Dar tu, Liza, cum te simţi? Bine? 

— Bine, răspunse Liza, şi se fistici. 


MARFĂ VIE 393 
VI aa co a 


— Ţi-i dor de Mişutca, aşa-i? E cu mine... Vi-l trimit îndată 
cu Nichifor. Mare plăcere ! Ei, la revedere! Trebue să plec îndată... 
reia Dat point i prinţul Ter-Hamazov... Ce suflet! Cu 
oa i Armea. Are azi un croguet... - 
Ena rogi adus calul... 3 PR POS. La re 

van Petrovici se mai învirti loc, scutură din - 
cînd din rai mt plecă în grabă acasă, PP. 

— Nenorocitul ! zise Grocholselhii t -l ii 
E n mi, petrecîndu-l cu ochii, şi 

— De ce e nenorocit ?—iîntrebă Liza. 

— Să te vadă pe tine şi să n'aibă dreptul de a te numi 


al 

„ldiot 1—indrăzni să se gindească Liza.—Otreapă !“ 

Spre seară Liza imbrăţişa şi săruta pe Mişutca, pe care îl 
aduse Nichifor. La început Mişutca începu să urle, dar după ce îi 

ropuseră dulceaţă de coacăză, le zimbi prietineşte. 

Trei zile Grocholschii şi Liza nu văzură pe Bugrov. Dispărea 
nu ştiu unde, şi se arăta pe acasă numai noaptea. A patra zixveni 
la ei tot pe timpul mesei... Veni, dădu mina cu amindoi și se a- 
şeză la masă. Faţa-i era serioasă... 

— Am venit cu o treabă, zise.—la citește! 

li dete lui Grocholschii o scrisoare. 

— Citeşte-o ! In auz! 

Grocholschii citi următoarele : 

„Scumpe şi mingiitoruie, neuitat fiu al meu Ivan! Am primit 
respectuosul şi iubitorul tău răvaş, prin care polteşti pe bătrinul 
tău tată in sănătoasa şi dulcea Crimee, spre a răsuila aerul ei şi 
a vedea ţări necunoscute mie. La acest al tău răvaş răspund că 
după primirea  congediului voi veni la tine, dar nu pentru mult 
timp. Tovarăşul meu de slujbă, părintele Gherasim, e om bolnă- 
vicios, slab şi nu poate rămiînea singur pentru mult timp. Mă simt 
foarte mulţumit că nu uiţi pe părinţii, pe tatăl şi pe muma ta... Pe 
tată îl fericeşti, iar pe mama o pomeneşti în rugăciunile tale ; căci 
aceasta aşa se şi cuvine. La Feodosia să-mi eşi în cale. Ce oraş 
este această Peodosie ? Cum e? Cu mare plăcere voi vizita-o, 
Naşei tale, care te-a botezat, îi zic Feodosia. Scrii că Dumnezeu 
te-a învrednicit să cîştigi două sute de mii. Pentru mine e o mare 
plăcere. Dar nu laud fa că tu, ajungind cu slujba la un grad 
însemnat, ai părăsit-o. A sluji se cuvine şi unui bogitaş. Te bine- 
cuvintez pururea, acum şi în veci. Ifi doresc sănătate Andronov, 
liia şi Seriojca. Să le fi trimis cite zece ruble. O duc greu! Al 
tău tată iubitor, preot Piotr Bugrov“. 

Grocholschi citi această scrisoare în auz și impreună cu Liza, 
se uită întrebător la Bugrov. 

— lată ce e...— începu Ivan Petrovici, încurcîndu-se.--Te-aşi 
ruga, Liza, cit o sta el aici, să nu i te arăţi, să te ascunzi. l-am 
scris că tu eşti bolnavă și că, pentru a te vindeca, ai plecat la 
Caucaz. Dacă dă peste tine... îl ştii şi singură... Ese... hm.. 


4 VIAŢA ROMINEASCĂ 


— Bine,—zise Liza, 

„Asta se poate, se gindi Grocholschii. Dacă face sacrificii el, 
de ce să nu facem şi noi“? 

— Te rog, că altfel... cînd o vedea... bucluc! Are regule se- 
vere, Te blastămă în şeapte soboare. Tu, Liza, să nu eşi din o- 
daie, și atita tot... El n'are să stea mult. N'ai grijă... 

Părintele Piotr nu se lăsă aşteptat mult timp. Intro bună di- 
mineaţă Ivan Petrovici alergă la Grocholschii şi, cu o voce miste- 
rioasă, a pi 

— A sosit! Acuma doarme! Atunci mă rog L. 

Şi Liza rămase între patru păreţi. Nu-şi permitea să iasă 
nici afară, nici la terasă. Putea vedea cerul numai din dosul sto- 
‘rului dela fereastră... Spre nenorocirea ei, papaga lui Ivan Petrovici 
era tot timpul subt cerul liber şi chiar dormea pe terasă. De obi- 
ceiu părintele Piotr, un popă micul, cu caftan ruginiu, cu poalele 
ridicate, se plimba încet printre vile, şi cu curiozitate se uita prin 
ochelarii lui bătrineşti la păminturile „necunoscute“. 

ll însoțea de obiceiu Ivan Petrovici, cu ordinul lui Stanislav 
la butonieră. Ivan Petrovici nu purta decoraţii, dar îi plăcea să se 
tudulească în fața rudelor. Cind era în societatea rudelor, totdea- 
una punea pe Stanislav, 

Liza murea de urit. Grocholschii suferea şi el. Era nevoit să 
se plimbe singur, stingher. Numai nu plingea, dar... trebuia să se 
supună soartei, Ba pe lingă toate, în fiecare dimineaţă alerga Bug- 
rov şi şoptea buletinul necerut de nimeni, despre sănătatea „micu- 
tului popă Piotr. 

— A dormit noaptea asta bine,—comunica Bugrov.—Eri se 
supărase că n'am castraveți muraţi... ine la Mişutca. Mereu îl 
mingite pe cap... 2 

Insfirşit peste două săptămini părintele Piotr se mai plimbă 
pentru cea din urmă dată prin prejurul vilelor şi, spre marea feri- 
cire a lui Grocholschii, plecă, S'a plimbat bine şi a plecat grozav 
de mulțumit... Grocholschii şi Liza începură viața de mai înainte. 
Grocholschii îşi binecuvînta din nou soarta... Dar fericirea asta nu 
tinu mult... Se ivi alt bucluc, mai rău decit părintele Piotr. 

Incepu să vie în fiecare zi Ivan Petrovici. Ivan Petrovici e; 
la drept vorbind, om cum se cade, dare supărăcios. Venea în 
timpul mesei, mînca la ei şi stătea foarte mult. Incă n'ar fi fost 
nimic. Dar pentru masă trebuia să-i cumpere rachiu, pe care Gro- 
cholschii nu-l putea suferi. Bea cîte cinci păhăruțe şi vorbea tot 
timpul. Nici asta n'ar fi nimic... Dar răminea pănă pela două din 
noapte şi nu-i lăsa să doarmă, Dar principalul era că-şi a 
să ger = oo ca g care e i să taci... Pe la două din 
noapte, cind se îmbăta de rachiu şi e şampanie, lua în braţe pe 
Mişutca i , Plingind, îi vorbea despre Grocholschii şi Liza : 

— meu! Mihail! Eu ce sint? Cine? Eu... sînt un tică- 
los! Am vîndut pe mama ta! Am vindut-o cu treizeci de arginjise 


$ 


MARFĂ VIE _ 35 


a 


Așa să mă pedepsească Dumnezeu ! Mihail Ivanovici! Purcelule ! 
Unde-i mama ta? Fiuchi! E vindută î i, şi ică 
sint un., ticălos. în robie! Ei, și? Va să zică 
ceste lacrimi şi vorbe îl prăpădeau pe Grocholschii. 
se uita sfios la Liza şi-şi Gica minile. 2 PEN ARD 
— Du-te de te culcă, Ivan Petrovici.—zicea el cu sfială. 
— Da, da, mă duc... Hai, Mişutca ! Dumnezeu să ne judece ! 
Nu pot eu să mă gîndesc la somn, cînd femeea mea e roabă,.. 
Dar Gărocholschii nu-i vinovat... Marfa mea, banii lui... Fiecare cu 
interesul lui... 

„Pentru Grocholschii, Ivan Petrovici nu era mai puţin insupor- 
tabil nici ziua. Spre marea groază a lui Grocholschii, ara 
Petrovici nu se mai despărțea de Liza. Pescuia împreună cu ea, 
îi povestea anecdote, se plimba cu ea. Şi odată chiar, folosindu-se 
de o răceală a lui Grocholschii, o plimbă în trăsura sa, Dumnezeu 
ştie pe unde, pănă în noapte. 

„E revoltător ! Neomenesc !“—se gindea muşcîndu-şi buzele, 

Lui Grocholschii îi plăcea să sărute pe Liza la tot momentul. 
Fără sărutările astea dulcege, Grocholschii nu putea trăi, şi pre- 
zenţa lui Ivan Petrovici era oarecum incomodă pentru sărutări... 
Un chin! Sărmanul se simţi singuratec,.. Dar soarta îşi făcu milă 
de el în curind... lvan Petrovici dispăru deodată, nu ştiu unde, pe 
o săptămină întreagă. Veniseră nişte musafiri şi-l luaseră cu ei, 
Luaseră şi pe Mişutca. 

Intr'o bună dimineaţă Grocholschii veni dela plimbare vesel, 
radios. 

— A sosit,—zise Lizei, frecîndu-şi mînile.—Sint bucuros că a 
venit... Ha-ha-ha ! 

— De ce rizi? 

— Cu dinsul sint nişte femei... 

— Ce fel de femei? 

— Nu ştiu... E bine că şi-a găsit femei... Chiar foarte bine... 
E încă atit de tînăr, atit de puternic... la vino încoace! Uită-te! 

Grocholschii conduse pe Liza la terasă şi-i arătă la vila din 
față. Amindoi se luară de pintece şi începură să rîdă cu hohote, 
Era amuzant, Pe terasa vilei din faţă stătea Ivan Petrovici şi zīm- 
bea. Jos, lingă terasă, stăteau două dame brunete şi Mişutca,. Da- 
mele vorbeau ceva tare în franţuzeşte şi rideau cu hohot. ă 

— Franţuzoaice,— observă Grocholschii.—Cea de dincoace nu-i 
urită de loc. E cavalerie uşoară, dar nu-i 'nimic... Se găsesc femei 
bune și printre astea... Dar cît sînt de... obraznice! 

Amuzant era că ivan Petrovici se pleca depe terasă, lăsa în 
jos braţele sale lungi, apuca cu minile umerii uneia din franțu- 
zvaice şi o ridica pe terasă. i 

După ce ridică pe goga iena pe A i A pe 

$ ele alergară jos, şi începu din nou a u . 
ia cop he iure air: has Grochoischii, uitindu-se 
la scena asta. 
Fe 


yer DLIOTEC A 


UVERSITĂ 


TE 3-3 5 


pil 


i 


306 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Urcarea se repetă de vre-o şase ori. Damele erau așa de 
drăguţe, încît nu se sfiau, cînd vintul care bătea cu putere în 
timpul urcării, se purta cu rochiile lor umflate, cum îi plăcea. Gro- 
cholschii lăsa ruşinos ochii în jos, cind damele, ajungînd la balcon, 
încălecau parapetul cu picioarele. Tar Liza se uita şi hohotea. Ei 
ce-i păsa ? Comiteau o nepoliteță nu bărbaţii, de care ea, ca fe- 
mee, trebuia să se ruşineze, ci nişte dame! 

Seara alergă Ivan Petrovici şi, cam sfiindu-se, anunţă că a- 
cuma e om cu familie... 

— Să nu credeţi că sint nişte aşa...—zise.—Adevărat, sint 
franţuşte, beau vin... dar se ştie! Aşa-i educaţia la franțuji. N'ai ce le 
face... Mie,—adăogă Ivan Petrovici.—mi le-a dat prințul... Aproape 
gratis... la-le şi ia-le... Va trebui să vă fac cunoscuți cu prinţul. 
Om cult! Tot scrie, scrie... Dar ştiţi cum le-aice? Uneia îi zic 
Fani, alteia Izabela... Europa! Ha-ha-ha ! Occident! Noapte bună! 

Ivan Petrovici lăsă în pace pe Grocholschii şi pe Liza şi se 
lipi de damele lui. Toată ziua se auzea din vila lor vorbă, ris, 
zgomot de vase... Nu se stingeau luminile până noaptea tirziu... 
Grocholschii era foarte mulțumit... Insfirşit, după un antract lung 
şi chinuitor se simţi din nou fericit şi liniştit. Ivan Petrovici cu 
două nu gusta atita fericire, cit gusta el cu una... Dar vai! Soarta 
m'are inimă. Ea se joacă cu Grocholschii, cu Lizele, cu Ivanii, cu 
Michelii, ca cu nişte pioni. Grocholschii din nou își pierdu liniştea. 

Odată (peste vreo două săptămîni şi jumătate), trezindu-se 
tirziu, eşi la terasă şi văzu un tablou care-l izbi, îl revoltă şi-l 
aduse la mare indignare. Jos, lingă terasa vilei din faţă, stăteau 
franţuzoaicele şi lingă ele... Liza, care vorbea şi seuita pieziş spre 
locuinţa sa: adică nu s'a trezit, mă rog, acel tiran şi despot? (Aşa 
îşi explica Grocholschii aceste priviri). Ivan Petrovici care stătea 
pe terasă, cu braţele suflecate, ridică sus pe Izabela, apoi pe Fani, 
apoi... şi pe Liza! Pe cînd ridica pe Liza, lui Grocholschii i s'a 
părut că o stringe la piept... Liza aruncă şi ea un picior peste 
Dia O, şi femeile astea! Toate pănă la una sint nişte 
sfincşi ! 
Cind Liza se intoarse dela bărbat acasă şi, caşi cum nu s'ar 
fi întîmplat nimic, intră pe virful degetelor în dormitor, Grocholschii, 
palid, cu pete trandafirii pe față, stătea culcat, cu înfăţişarea o- 
mului slăbit cu totul, şi gemea... 

Văzind pe Liza, sări din pat şi începu să umble prin odae. 

— Va să zică, aşa ?—incepu să țipe cu tenorașul său subţire.— 
Aşa-a? Vă mulțumesc! E revoltător, doamnă! In sfirgit e imoral 
lucrul acesta ! 

Liza se îngălbeni şi, se înțelege, începu să plingă. Femeile, 
cînd simt că au dreptate, pling şi ocăresc, iar cind se ştiu vino- 
vate, numai pling... 

— Împreună cu stricatele astea? Asta... asta... e mai j 
de orice necuviinţă. Dar dumneata ştii cine sînt astea? Nipe 
mei, doamnă, care se vind! Cocote! Şi dumneata, femee 


MARFA VIE 397 
TTU ae CoA A E  D O DA. 
te-ai băgat împreună cu ele Şi äs 
m ta... ăsta! C j 
merg = Meat l-am dat o jumătate din aini DA ae gri 
mai mul umneata singură ştii. l-am dat ceiace n'am... | mr 
e maad e CAA A Suportat pe „tu” al dumitale cu el pau 
lucru, ia el n'are nici un drept — fint- 
ponk dumneavoastră, sărutările după A Tie ka eni 
ri ra ni So suport!.. Eu, sau el! Să plece de aici re înc 
d mai trăesc aşa nu sînt în stare... Nu! Tu singură înțeleg ză 
w k ir = Destul ! Paharu! s'a umplut !.. Şi aşa am si 
ani a uc îndată să vorbesc cu dinsul.. In clipa asta! D 
şi înc ară el? Ai văzut ?.. Nu-u L. Degeaba îşi închipue... j 
Sura Se mai spuse încă foarte multe lucruri curagioase 
r Şcătoare, dar „îndată“ nu s'a dus: i-a fost frică i ruşi 
> „la ivan Petrovici peste trei zile... SP 
trind în apartamentele lui Ivan Petrovici, se 
iei „pate, rele Ale şi bogăţia de care JA Eak Seir 
TOV, € » MŞte scaune foarte scumpe... ti-i fric 
să intri... cholschii a văzut în viața lui i azi sed 

i hii a mulţi oa i 
a e iepa un a spe de mile Dar ca dee 

r, utremur  neințeles, intră în sal 
his Lene nie aarus cu bucățele de pîne; pe artan en 

, Si un coş cu nişte zdrențe. Pe ferestre - 
aa coji de nucă... Insuşi Bugrov, cînd intră Grochoischii, nu era 
papie în regulă. Umbla prin saiă trandafiriu, nepieptănat "în des- 
rasen a hinia pagus cu el.. Era vădit alarmat de Ceva. Pe 

i n ci în sală, şedea Mişutca şi zguduita văzduhul cu 

— E îngrozitor, Grigorii Vasilievici '—începu B i 
pe Grocholschii—Așa dezordine, aşa dorul. Se ieor 
ea rege că sint în costumul lui Adam şi Eva... Nu-i nimic... 

rozavă dezordine! Nu înţeleg cum pot trăi oamenii aici. Nu în- 
peri erori ONERE o climă îngrozitoare, scumpete... Taci !— 
röv, oprindu-se deodată dinai i Mi — Taci, zic 

i cul e Nia aa intea lui Mișutca.— Taci, zic ! 

Şi EON app ea pa pe Mişutca. 

— E fevoltător, ivan Petrovici! începu cu glas plinpăt 
Grocholsehii.—Se poate să baţi un copil aşa de mic ? Eur Cati su 
— ra ri ragă... Taci! Te bat! 

— Nu plinge, Mişa, drăguţule... Papă mare să te mai atingä. 
Nu-l bate, Ivan Petrovici! E copil... Ei, ce? Vrei un căluț? Am 
Să-ţi trimit un căluț... Cit eşti de crud, zău... 

Grocholschii mai tăcu, apoi întrebă : 

— Dar cum o mai duc damele dumitale, Ivan Petrovici? 
Ave Nici întun fel... Le-am gonit... Fără ceremonii. Le-aşi mai 
a ținut, dar nu-i comod : creşte băieţaşul... Pildă dela părinte... Să 
si em role ea des Xia Bi să le ţin ? Pf... Comedie curată! 

sește, ele mie pe fra te... Nimic nu înțeleg, 
AScuţi pari pe capul lor!.. Ei P ac 


308 VIAŢA RỌMĪNEASCA 
n VIAŢA ROMA 


— Am venit cu treabă la dumneata, Ivan Petrovici, să ne 
înțelegem... Hm... O afacere nu prea... aşa... două-trei vorbe... În. 
definitiv am o rugăminte cătră dumneata. 

— Anume ? i 

— N'ai găsi dumneata, Ivan Petrovici, cu putinţă să... pleci 
de aici? Noi sîntem bucuroşi că eşti aici, ne face mare plăcere, 
dar ştii, nu-i comod... Dumneata mă înţelegi... incomod, nu ştiu 
cum... Nişte relaţii nehotărite... O veşnică stinghereală în raportu- 
rile unuia faţă de altul... Trebue să ne despărţim.., Necesar chiar... 
Dumneata scuză-mă, dar... Dumneata singur înţelegi, nici vorbă, 
că în asemenea împrejurări o viaţă împreună dispune la reflecţii... 
Adică nu la reflecţii, dar apare un fel de sentiment de jenă... 

— Da... Aşa-i. Mă gindeam şi singur. Bine, plec. 3 

— O sä ne îndatorezi foarte mult. Crede-mă, Ivan Petrovici, 
că o să păstrăm despre dumneata cea mai frumoasă amintire, 
P-P Bine... Dar ce să fac eu cu toate astea? Ascultă, cum- 
pără dela mine mobila asta! Vrei? Nu costă scump. Vreo opt 
mii... vreo zece.. Mobila, trăsura, pianul... 


— Bine... Iți dau zece... A 
— Perfect! Plec chiar mine... Plec la Moscova. Aici nu-i 


chip! Totu-i scump ! Grozav de scump! laca, aşa se duc banii... 
Nu pot aşa... Eu am familie.. Slavä Domnului, bine că cumperi 
mobila. Tot o să am bani ceva mai mulţi, căci m'am încurcat 


cu totul... 
Grocholschii se sculă, îşi luă ziua bună dela Bugrov şi plin 


de bucurie, plecă spre casă. Seara îi trimise zece mii. 
A sd zi desdimineață Bugrov şi Mişutca erau la Feodosia. 


II 
Trecură citeva luni. Incepu primăvara. 


Odată cu primăvara sosiră şi zilele senine, luminoase ; viaţa 


deveni mai puţin uricioasă și plicticoasă, pămîntul mai atrăgător... 
Incepu să sufle cald depe mare şi depe cîmpii... Pămintul se a- 
coperi de o iarbă nouă, pe arbori începură să inverzească frunze 
nouă. Natura învia şi se arăta în altă îmbrăcăminte, 


S'ar fi părut că nişte noi speranţe şi noi dorinţi ar fi trebuit 


să se trezească n sufletul omenesc, egi în natură totule reînoit, 
tinăr, proaspăt... Dar pe om cu greu viis.. 

Grocholschii trăia tot în aceiași vilă. Micile şi nepretenţioasele 
lui speranţe şi dorinţi se concentrau asupra aceleiaşi Lize, asupra 
ei singure, şi atita! 

aşi mai înainte, nu-și rupea ochii depe ea şi se mingiia ci 
o idee: „Cit sint de fericit !* 

Bietul om se simţea de bună seamă grozav de fericit. Liza, 
caşi mai înainte, şedea pe terasă şi, cuprinsă de un urit neînjeles, 
privea vila din faţă, cu arborii ei, printre care se vedea albastrul 


ERS 


A VIE IN, 
keg — 


mării... Caşi mai înainte, mai! hult tăcea, adesea plingea și d 
, i 
peon a m aa MS drocholschii. De altfel Liza demult 
... ‘vie 
ice DAENS rie. pe rme era părerea de rău... Avea 
de veselie. Viaţa de mai înainte 
mai veselă decit cea de azi. 


i dind cu bărbatul, se mai 
citeodată la teatru, în societață ja cunoştinţi. Aici cu Grocholschi? 
Aici e pustiu, tăcut... E ală ea un om, dar şi acesta cu in- 
firmităţile lui și sărutările dulcegi de toată clipa îi aminteşte pe 
bătrinul şi liniştitul bunic, care veşnic plingea de bucurie... Cită 
plictiseală ! Aici nu-i Mihei Sergheici, căruia Îi plăcea să danseze 
cu ea mazurca, nu-i Spiridon Nicolaevici, fiul directorului dela „Ga- 
zeta Gubernială”. Spiridon Nicolaevici cîntă admirabil şi ceteşte 
sue acad masa cu arte a nici Ia nici dădaca Gheraşi- 
veşnic o cicâlea că mănîncă prea sețuri 

Nimic !.. Poţi să mori de urît!... : tel ae zuza 

Grocholschii se bucura de singurătate, dar... degeaba se bu- 
cura. Grocholschii a plătit pentru egoismul său mai degrabă decit 
se cuvenea, Pe la începutul lui Maiu, cînd se părea că însuşi aerul 
iubea ceva şi se topea de fericire, Grocholschii pierdu totul : şi fé- 
meia, iubită, şi... 

„___ Bugrov veni în Crimeea şi vara asta. Vila din faţă n'o luă, 
nici altă vilă, ci bătea străzile oraşelor din Crimeea, împreună cu 
Mişutca. Bea, minca, dormea şi juca cărţi. Pentru pescuit, vină- 
toare, franțuzoaice, care, — fie zis în treacăt — îl cam furară, pierdu 
orice gust. A slăbit, nu mai e aşa de radios, a pierdut zimbetul larg 
de mai înainte, se îmbracă în doc. Ivan Petrovici vizita citeodată 
şi vila lui Grocholschii. Aducea Lizei dulceţuri, bomboane, fructe 
şi căuta parcă să-i gonească uritul. Pe Grochoischii aceste vizite 
nu-l tulburau, mai ales că erau rare, scurte şi se făceau, pe cit 
părea, pentru Mişutca, căruia nu.i se putea räpi, ni tam ni sam, 
dreptul de a avea întilniri cu mama. Bogrov venea, scotea cado- 
urile şi dupăce spunea citeva vorbe, pleca. Şi chiar aceste citeva 
vorbe le vorbea cu Grocholschii, nu cu Liza... Cu Liza tăcea. Şi 
Grochoischii era liniştit... Dar există o zicătoare, pe care n'ar fi 
trebuit s'a uite Grocholschii: „Să nu te temi de cînele care latră, 
teme-te de cel care tace...“ ` 

Odată, plimbîndu-se prin grădină, Grocholschii auzi vorbind 
două voci. O voce era bărbătească, alta femeiască. Intăia aparţinea 
lui Bugrov, a doua Lizei, Grocholschii ascultă şi, îngălbenindu-se 
ca moartea, păși încet cătră ei. Se opri în dosul unei tufe de li- 
liac şi se puse să observe şi să asculte. Picioarele şi mînile îi rä- 
ciră. Pe frunte îi eşi sudoare rece. Ca să nu se clatine şi să nu 
cadă, îmbrăţişă cu mîinile citeva ramuri de liliac. 

S'a isprăvit! Bugrov ţinea pe Liza de talie şi-i spunea: 

— Scumpa mea! Dar ce să facem? Va să zică aşa a fost 
voia lui Dumnezeu... Sînt un ticălos... Te-am vîndut. M'a momit 
bogăția acestui Irod, fire-i-ar de cap... Şi ce folos din această bo- 


400 VIAŢA ROMINEASCĂ 


găţie ? Numai deranj şi fudulie ! Nici linişte, nici fericire, nici ran- 
guri... Stau pe loc ca un buştean, şi nici un pas înainte... Ai vă- 
zut: Andriuşca Marcuzin a ajuns şef de birou... Dobitocul ăsta de 
Andriuşca ! Şi eu stau... Doamne, Doamne ! Te-am pierdut pe tine, 
am pierdut fericirea. Sint un ticălos! Un mizerabil! Crezi că bine 
am să ies la straşnica judecată ?.. 

— Să plecăm de aici, Vanea!—iîncepu Liza să plingă.—Mi-i 
urit, mor de urit! E, 

— Nu se poate... S'au luat bani. 

— Atunci dă-i îndărăt! 

— Bucuros, dar... tprrr... Stă, iapă! Am cheltuit totul. Trebue 
să te supui, dragă... Dumnezeu ne pedepseşte. Pe mine pentru lä- 
comie, pe line pentru uşurinţă. Ce să facem? Ne vom chinui... Ne 
va fi mai uşor pe cealaltă lume. 

Şi subt năvala sentimentelor religioase, Bugrov ridică ochii 
spre cer, 

— Dar eu nu pot trăi aici! Mie mi-i urit! 

— Ce să-i faci ? Dar mie nu mi-i urit? Parcă-s fericit fără 
tine? M'am prăpădit de durere, mam uscat. Şi pieptul a început 
să mă doară!.. Eşti femeia mea legitimă, trup din trup... un singur 
trup... Trăeşte, rabdă! Eu... am să viu din cînd în cînd, am să te 
vizitez... i 

Şi aplecindu-se, îi şopti, dar îi şopti aşa de tare, încit se 
auzi la ciţiva stinjeni. 

— Eu, Lizanca, viu şi la noapte... N'ai grijă... Eu sint la 
Feodosia, aproape... Am să stau pe lingă tine pănă nu toc totul... 
Şi în curînd am să sfirşesc totul, pănă la o copeică. E-eh! Ce 
viaţă ! Urit... bolnav... mă doare şi pieptul... mă doare şi stomahul... 

Bugrov tăcu. Veni rîndul Lizăi... Doamne, cită cruzime în 
femeia asta! Incepu să plingă, să se jelească, să numere toate 
cusururile amantului, chinurile ei... Ascultind-o, Grocholschii se simţi 
hoţ de codru, răufăcător, criminal... 

— M'a dat gata!—sfirşi Liza. 

La despărţire, dupăce sărută pe Liza, Bugrov dădu peste 
Grocholschii, care stătea lingă portiță şi-l aştepta. 

— Ivan Petrovici !—zise Grocholschii cu tonul unui muribund.— 
Eu am auzit totul şi am văzut... Nu-i cinstit din partea dumi- 
tale, dar eu nu te acuz... Şi dumneata o iubeşti... Dar înţelegi că 
e a mea! A mea! Eu nu pot trăi fără ea! Cum nu înţelegi dum- 
neata lucrul acesta ? Să zicem că dumneata o iubeşti, suferi, dar 

rcă nu ţi-am plătit măcar în parte pentru suferințele dumitale ? 
roaga: ta rog ! Pleacă de aici pentru totdeauna. Te implor! Altfel 
omori... 

— Eu nam unde mă duce,- rosti Bugrov cu voce înfundată. 

— Hm... Ai cheltuit totul... Eşti un om care se antrenează... 
Ei bine... Du-te la moşia mea din gubernia Cernigov... Vrei? Ii 
dăruesc moşia asta... E mică, dar e bună... Zău bună!.. 

Bugrov zimbi larg, se simţi deodată în al şaptelea cer. 


Pe 
B g e g 


STE e O 


— i-o dăruesc... Scriu chiar azi administratorului şi-ţi trimit 
procura pentru vinzare. Dumneata s i i că sa 
Para. Pleacă. Te izmplor! pune pretutindeni că ai cum- 

— riga Plec. inteleg. 

ia mergem la notar. Indată, — rosti Grochol! - 
selit, şi plecă să dea ordin pentru înhămarea cailor. iiaia 

___A doua zi, seara, pe cînd Liza stătea pe banca pe care de 
iceiu aveau loc întîlnirile cu Ivan Petrovici, se apropie de ca 
incet Grocholschii. Se aşeză alături şi o luă de mină. 
____— Ti-iurit, Lizocica 7—incepu după o scurtă tăcere.—Te lic- 
tiseşti ? De ce n'am pleca undeva? De ce stăm tot acasă? Tre- 
rs S călătorim, să ne veselim, să facem cunoștinți... Trebue 
oar 
„____— Mie nu-mi trebue nimic,—zise Liza şi, palidă, slabă, se 
uită la aleea pe care venea la ea Bugrov, 
___ Grocholschii căzu pe gînduri. Ştia pe cine aşteaptă ea, pe 
cine vrea... 

— Mergem, Liza, acasă,—zise.— Aici e umed, 

— Du-te, că viu îndată, 

Grocholschii din nou căzu pe ginduri. 

— Tu îl aştepţi ?—întrebă,—şi făcu o grimasă, parcă l-ar fi 
apucat cineva de inimă cu un cleşte fierbinte. 

— Da... Aşi vrea să trimet nişte ciorapi lui Mişa. 

— Bugrov n'are sä vie, 

— De unde ştii ? 

— Bugrov a plecat... 

Liza făcu ochi mari... 

— A plecat... A plecat în gubernia Cernigov. l-am dăruit 


9 ia 
iza se ingălbeni ingrozitor şi ca să nu cadă, se apucă de 
umărul lui Grocholschii. 
— L-am petrecut la vapor... La ora trei... 
Liza se apucă deodată de cap, începu să se agite și, căzînd 
pe bancă, începu să tremure din tot trupul. 
— Vanta !—începu să se bocească.— Vanea, merg şi eu, Va- 
nea l. Dragă! 
O apucă un acces isteric, i 
Şi din această seară pănă în lulie, prin grădina unde se 
plimba lumea străină, se puteau vedea două umbre care umblau 
de dimineaţă pănă în seară şi inspirau tristeță vizitatorilor... După 
umbra Lizei păşea nedespărţită, umbra lui Grocholschii, — umbre 
fiindcă îşi pierduseră amindoi înfăţişarea de mai Înainte... 
Au slăbit, s'au ingălbenit, s'au zgribulit, şi prin ființa lor a- 
minteau mai degrabă nişte umbre, decit oameni... Amindoi se stin- 
eau ca puricele din anecdota clasică cu evreul care vindea pra- 
i pentru purici... 
"ia începutul lui lulie Liza fugi dela Grocholschii, lăsindu-i un 
bileţel, în care scria că pleacă pentru un timp la fiu-său. Fugise 
noaptea, pe cînd Grocholschii dormea. 


402 VIAŢA ROMINEASCĂ 


După ce ceti scrisoarea, Grocholschii o săptămină intre 
rătăci urul vilei, ca un zmintit, nu mînca, nu dormea. În 
August îndură o febră recurentă, iar în Sgi arii plecă în străi- 
nătate, unde începu să bea... In vin şi în destriu se gindea să-şi 
găsească liniştea... Tocă sărmanul toată averea, dar nu reuşi să a- 
“runce din cap chipul femeii iubite, cu botişor de pisică... De feri- 
cire lumea nu moare, nu moare nici de nenorocire. Grocholschii 
încărunți, dar nu muri. Trăeşte şi azi... Din străinătate plecă să se 
uite „măcar cu un ochiu“ la Liza... Bugrov îl întimpină cu brațele 
deschise şi-l lăsă să stea la el un timp nehotărit. 

Grocholschii stă la Bugrov şi azi... 


+*+ 


Anul ăsta mi s'a întîmplat să trec prin Grochalevca, moşia 
lui Bugrov. Găsii pe stăpini cinind. Ivan Petrovici se bucură gro- 
zav, cînd mă văzu, și se puse să mă trateze... S'a îngraşat şi a 
cam îmbătrinit. Faţa, sătulă ca şi mai înainte, luceşte şi e tranda- 
firie... Chelie încă nare. Liza s'a îngroșat deasemnea. Grosimea 
n'o prinde. Figura ei începe să piardă din înfăţişarea de pisică şi 
— vai! — aduce a focă. Obrajii cresc, şi în sus, şi în jos, şi în 
părţi... Trăesc Bugrovii minunat. Au de toate. Slugi şi merinde — 
plină casa... 

După cină începu conversaţia. Uitasem că Liza nu cîntă la 
pian şi o rugai să cinte ceva... 

— Nu cîntă l—zise Bugrov.—Nu-i meșteră... Ei! Care e acolo ? 
loan! la chiamă încoace pe Grigorii Vasilievici. Ce face acolo? 

i adresindu-mi-se mie, Bugrov adăugă: muzicantul vine îndată... 
întă din ghitară. Pianul îl ţinem pentru Mişutea, îl învăţăm... 

Peste vreo cinci minute intră Grocholschii, somnoros, ne- 
pieptănat, neras... Intră, mă salută şi se aşeză la o parte. 

— Ei, cine se culcă așa dimineaţă ?—i se adresă Bugrov. Vezi 
ce om eşti! Doarme și doarme... Așa somnoros... Ja cîntä-ne ceva 
mai vesel... 

Grocholschii acordă ghitara, lovi coardele şi începu: 

„Eu aşteptam prietinul...“ : 

Ascultam cintecul, mă uitam la faţa sătulă a lui Bugrov şi 
mă gindeam; „ce mutră uricioasă!* Imi venea să pling... d 
cintecul, Grocholschii se închină și eşi... 

— Şi ce să faccuel?—mi se adresă Bugrov, după plecarea 
lui.—Bucluc cu el! Ziua mereu se gîndeşte, se gîndeşte... iar S 
tea geme... Doarme, dar geme şi oftează... Un fel de babă... Ce 
să fac cu el—nu mă ajunge capul. Nu te lasă să dormi.. Mi-i 
frică să nu inebunească, Are să creadă lumea că trăeşie rău la 
mine... Şi unde-i răul? Şi mănîncă cu noi, şi bea cu noi... Nu-i 
dăm numai bani... l-ai dat— îi bea, sau îi aruncă. Ce bucluc pe 
capul meu! lartă, Doamne, pe un păcătos! 

M'au reținut să dorm. Cind mă trezii a doua zi dimineața, 
în odaia vecină Bugrov îi făcea cuiva morală: 


MARFĂ VIE 403 


— Pune pe prost să-și facă cruce — îşi sparge capul! Unde 
sa pomenit să boiască cineva vislele cu verde ? 

Gindeşte-te! Ce faci? E da că 
— Eu... am greşit,—se dezvinovăţea un tenor răguşit. 
Tenorul era al lui Grocholschii. 

La gară mă petrecu Grocholschii. 

„_— E un despot, un tiran,—imi şoptea tot drumul.—E un suflet 
nobil, dar tiran. La dinsul nu s'a dezvoltat, nici inima, nici creerul... 
Un chin! Dacă n'ar fi femeia asta nobilă, eu aşi fi plecat demult 
dela el... Mi-i milă s'o las. Parcă-i mai uşor, cînd suferi împreună. 

Grocholschii oftă, apoi adăogă: 

— E însărcinată... Ai văzut-o ?.. La drept vorbind, copilul e 
al meu... Al meu! Şi-a recunoscut greşala în curînd şi mi s'a dat 
mie din nou. Pe el nu-l poate suferi... 

— Eşti o zdreanţă !—rostii eu, neputindu-mă stăpîni să nu-i zic. 

— Da, sînt un om fără caracter... Toate astea sînt adevă- 
rate. Aşa m'am născut. Dumneata ştii de unde m'am luat eu? 

Răposatul meu papă asuprea grozav pe un mic cinovnic, 

zav ! li otrăvea viaţa. Aşa... lar răposata mamaşa era o femeie 

ună la inimă, era din popor, meşciancă. 1 Din milă se apucă şi 
apropie de ea pe acest cinovnic... Aşa-a... lată de unde am venit 
şi eu... Dela un asuprit... De unde era să iasă un caracter? Dar 

e al doilea opoe Cu bine. Mai treci pe la noi, dar să nu-i 

spui lui Ivan Petrovici că am vorbit aşa despre el! 

Strinsei mina lui Grocholschii şi sării în vagon. Grocholschii 


“salută vagonul meu şi plecă la putina cu apă. li era sete, se vede... 


A. Cehov 
(Tradus din ruseşte de A. FRUNZĂ). 


1 Din mica burghezie oräşencastã.—N. trad, 


SFÎRŞIT 


Din nou porneşte gîndu=mi să se=adape 
Din mlaştina cu putrezite ape 

A morţii, —dar în fundu=i cînd străbate 
Ca paserile prinse “n lap se zbate, 

Tot mai adinc în miîluzi se scufundă 

Și tremură cu fiecare undă, 

Miasmele=l| îneacă și=| îngheață 

Caci moartea n'are suflet și nici faţă, 


Faăptura=i de 'ntunerec şi de şoapte, 

De nori şi umbre, se topeşte 'n noapte, 
Se 'nprāştie 'n văzduh se pierde “n soare 
In spaţiul mort şi=n steaua căzătoare, 
Scufunda navile, surupă munții 
Se»ascunde 'n gindul de subt bolta frunții 
Şi lacomă 'n măcel pe om îl poartă 
Cuzun rînjet roșu n inima ei moartă. 


SFÎRŞIT __. i 405 


Ea sa născut odată cu pămîntul 

Și n tihnă i sapă în neant mormîntul, 
Puternică în ascunzişumi straniu 

Ea nici orbite n'are şi nici craniu, 

Nici timp, nici loc, aproapezi şi departe 
E peste=tot şi nu=i în nicio parte, 
Pindeşte 'n drum, prin ziduri intră “n casă 
Şi nare trup, nici umbră şi nici coasă. 


Bate cineva în ușe, bate cineva la poartă. 

Saren ţăândări caldăruşa desprinzindu=se din toartă; 
Fulgerile împletite tae cerul, sparg copacii, 

Uzi de ploae, arşi de trăsnete 'n răscruce joacă dracii, 
Noaptea stinge luminările din suflet pe pămînt 

Morţii îşi desfac lințoliul şi îl scutură în vînt, 

Cei mai proaspeţi îşi pansează trupul putred, ori îl şterg, 
Cei mai vechi îşi ung scheletul să nu scirție cînd merg, 
lar cei vii, cu plumb în tîmple, ţipă adunaţi în turmă. 
Toţi pornesc ursuzi pe drumul judecății de pe urmă, 
Numai tu stai nemişcată, —stilp de fier pe chei în port,— 
Ma priveşti cu ochiin cearcăn, te privesc cu ochi de mort. 


V. Ciocilteu 


Cumplitul Traşcă Drăculescul ! 


Fost-a Traşcă Drăculescul, urmaş Vlad Dracului Te Voe- 
vod, om aprig, îndărătnic, dar neîmpietrit, de fpa E pn Beat 
şi păzitor al celor lumești şi duhovniceşti rindueli. La trup nalt, 
piept puternic, mijloc subțire, iar faţa, nici nu ne putem îndemna 
a scriere de mîndră. Părul negru-albastru, mai mult albastru decit 
negru, cref şi des ca la mieii moschiceşti 2 şi lucitor cum îi pana 
corbului, iar ochii verzi ca smaraldele împărăteşti, lucru foarte mi- 
nunat şi chiar nemaivăzut. Cit despre putere, lua taurul de coarne 
şi-i sucea gitul şi purta buzdugan. A rămas de pomină buzduga- 
nul lui Traşcă în toată Oltenia, că doi oameni voinici nu-l puteau 
a clintire şi svirlea cu el dela Turnul-Severin în ţara sirbească 
pe an mal. : 

vind Traşcă numai zece ani neîmpliniţi şi auzind vorbă în 
casa moşu-său Dumitru Boldăş, la Craiova, ate l-au fost trimis 
pentru deschisul minţii, cum că tătini-so trage de moarte la Steic, 
lingă Turnul-Severin, s'a repezit Traşcă'n grajd, pe furiş şi incă- 

1 Aceasta stranie şi d ji iti şi 
in „Însemnările nnui rea Muilne f datarie tohora Parag “Ratoi ear 
cul ml erou Din lunga introducere care preceda povestirea ma putut fi 
pese, at de pe foile ferfeniţite şi pline de indreptări şi ştersături, decit a- 


mi iarăşi de mirare este că între boerii Olteni nu s'a găsit nici unul 
= insemne, pentru pomenire, faptele lor oltenești, cum au facut la noi lon 
eculce, Costineşti şi alții mai mărunți. Ci, măcar că sint Oltenii oameni 
ageri, neadormiţi, mai mult la bani şi chiverniseală cată decit la istorii şi 
oerului for celui maf mare incă li zic ei Ban, ŞI cum se vede treaba au fä- 
pa pa fara Banului, adică stăpinită de ban, țara banilor, adică parale, Ce 
ncă den început, din multe price, care mi-i locul să le pomenim aici, fost-a 
creplineasca țară a Olteniei în cărturari săracă, răminind prin veacuri vä- 
uvă de Letopiseţ. De aceia indemnatu-m'an lo“,.. 
Aici se termină manuscrisul. 
2 Astrahan, 


CUMPLITUL TRAŞCĂ DRĂCULESCUL 407 


lecînd un cal din cei mai buni, fără să doarmă, nici să mănince, 
s'a dus glonţ acasă, prin vintul şi ploile acelei jalnice toamne. Și 
cind a răcnit Traşcă din poartă, ca puii de zmei-paralei: „Unde-i 
tatăl meu ?*—slugile de prin curte au înlemnit, lemn, buştean, ci- 
neşi la locul lui, iar biata maică-sa a căzut grămadă, fără să mai 
scoată o vorbă, de spaimă. 

Bătrinul l-a luat în braţe şi stringindu-l la piept, a ridicat 
ochii la cer lăcrămind: 

—  „Păzeşte-mi-l Doamne de Cel Viclean, că de oameni se 
păzeşte el singur !“ 

Şi zicînd aceste, mai mult de dragul tatei n'a apucat a spune ! 


-". 


Incă de pe-atunci, fiind Traşcă mic copil, iraged, neimplinit, 
au început a-i sticli ochii după femei, Intre copii, niciodată nu se 
vira, ci cu vinători bătrini şi cu grăjdarii mai mult şedea şi tot 
ce făcea el era de mirat şi de groază. Trăgea cu săgeata din co- 
paci în boerii drumeţi de le sfărma ciubucile dela gură, prindea 
cu arcanul cai neînvăţaţi şi-i încăleca pe deşelate, se trintea cu 
berbecii prin iarbă şi joaca lui mai mult muerile şi vînătoarea, iar 
de se zăbăvea după vînat, mai mult după mueri se zăbăvea. 

Multe şi îndurerate lacrimi a vărsat biata maică-sa, cînd şi-a 
dat seamă de satanicească pornirea lui, rugindu-se lui Dumnezeu 
să-l întoarcă dela curvie, că ajunsese Traşcă de nu mai ținea soco- 
teală de-i fată fecioară sau femee coaptă şi chiar vară dreaptă 
sau mătuşă să-i fi fost, o pindea prin odăi şi îndată poftea s'o 
dezmierde. Şi pentru un lucru de păcat ca acela nu avea măcar 
ruşine, zicînd că aşa e voia Domnului să fie omul: „Cu dragos- 
tea'n neam şi cu hula'n duşman ™Ă 

Tot atunci se învățase de prindea pui de vultur şi-i învăţa 
să zboare după el la vinat şi-i hrănea cu mîna lui şi-i purta pe 
umăr. Pentru asta şi mai ales că ştia tocmeala şerpilor de-i des- 
cinta îmblinzindu-i ca pe mueri, pe şerpi cu flueratul, iar pre 
mueri numaicit cu privirea, mulţi au scos că strămoşu-său Vlad 
Dracul au fost chiar Drac adevărat, din lad şi că el însuşi Traşcă 
s'a fost născut în noaptea sfintului Andrei, din tainică zămislire 
prin vis, cu strigoi şi că vrăjitor diavolicesc este. 

Ci acestea toate basne sint şi să le creadă cei ce le-au 
scornit. 


+7 
ta, - e A 


=- Pezi ce merge se făcea Traşcă tot mai frumos şi mai voi- 
ic. Se sălda în toiul iernii, la Bobotează, în apă îngheţată, la 
moara din Steic şi călărea pe cai scumpi, anume învăţaţi, numai 
la galop. Moşii avea din Olt şi pănă'n „Mehedinţi şi mai mult la 
Baia sta. Acolo l-au călcat odată şi hoţii şi eşind el singur Înain- 


408 VIAŢA ROMINEASCĂ 


tea lor să-i înfrunte, a prins a-i dojeni cu buzduganul şi cinci a 
ucis. Pe alţi trei, după ce i-a bătut de i-a snopit, i-a legat burduf 
şi le-a tăiat pleoapele, ținîndu-i la gard cu ochii la soare, pănă 
i-a mincat ciorile, să fie pildă'n sat. Nimeni nu cuteza să-i des- 
lege, că se temea. Şi atita înfricoşase Traşcă oamenii, că a ră- 
mas și astăzi vorbăn Oltenia, că de tușea Traşcă'n cerdac, tot 
satul striga: „Aud ?* 

___ Om leneş nu suferea; şi de zărea vre-unul dormind ziua pe 
prispă, îl trezea cu palmele şi-l suduia. De omul harnic însă îi era 
drag. Il ținea în mare cinste şi-l și pricopsea : dădea lemn şi că- 
rămidă pentru casă, chema doftor la boală şi scutea de bir; iar 
de-i năştea femeia trimetea capră cu lapte şi chiar vacă, după 
obraze. Şi într'atita stirpise furii şi ucigaşii că nu mai puneau oa- 
menii chei la uşi, nici lacăt la hambare şi mersese vestea la Bu- 
cureşti că în satele lui Trașcă, puteai lăsa fără grijă punga cu 
galbeni în mijlocul drumului, can vremea lui Ţepeş și tot acolo 
O găseai. 

Turcii încă se temeau de Traşcă, ispitindu-se de bogata ţară 
a Olteniei şi stropşindu-i Traşcă pănă i-au sleit. Că luase obiceiu 
Turcii de se înhăitau la Dunăre ca lupii şi cutreerau fara cu prä- 
dăciuni şi furti aguri şi omor şi colindau satele pănă subt munţi, 
de le stricau. Ci întocmind Traşcă potere întemeiate cu iscusit și 
viclean, meşteşug îi prindea de vii şi-i muncea Şi-i căznea cu cazne 
grele şi-i jupuia de piele şi le scotea ochii şi-i trăgea'n ţeapă şi-i 
schingiuia fără milă, cît mau mai acolisit Turcii de Tara Olteniei. 
Şi astfel au mintuit Traşcă Oltenia, de oțăritele urgii turceşti. 

Oamenii ocirmuirii ocoleau acele moșii, zicînd, cuminte vorbă, 
că nici pe Dracul să-l vezi, nici cruce să-ți faci. Ştia şi Banul 
Craiovei şi Domnul muntenesc că pe moşiile lui Traşcă, Traşcă-i 
Vodă, El boteza, el cununa e! giudeca. Şi nu zicea nici Banul, 
nici Domnul, nimic, au că vrednicia lui le-o fi fost pe plac 
şi-or fi socotit că la nevoe şi primejdie le-o fi de nădejde, au că 
s'or fi gindind i ei că aşa om, e mai cu linişte să-l ai prietin 
deci! duşman. Ci ori aşa, ori în alt chip să fi fost, făcea Trașcă 
în Oltenia ce vroia şi nimeni nu zicea circ! 


pt: d . 


Neputindu-se de petreceri destătate si d ipsi 
Cl era ont ea kea wi D şi de mueri lipsi, măcar 


partea femeilor multe răutăți săvirşea, lăsînd mare desnădejde în 


vara pe cimp şi din galopul cel mare al calului însfaca fetele dela 
muncă, de le răpea şi ţinindu-le subțioară ca pm ar fi fost 
pene, gonea pe drum în nouri de praf, de credeai că-i chiar Ne- 
Curatul în fum de pucioasă și se mistuia cu ele prin şuri, Alta, 
aduna două-trei fete mari şi după ce le îmbăia cămărăşița se băga 


i 


E 


CUMPLITUL TRAŞCĂ DRĂCULESCUL 409 


in aşternut cu tustrele şi le smintea. Alta, nici în biserică nu se 
sfia cînd îl sguduiau poftele cele blăstămate şi de-i plăcea vre-o 
fată, o trăgea încet de mină pănă afară şi suind cu ea în braţe 
scările clopotniţei, pe loc o spurca. Alta, intra la scăldătoare între 
femei şi pe care o alegea el, măcar să fi fost şi mäsa de faţă o 
apuca de cozi şi înotind cu ea'n spinare pănă cotea apa, intra 
prin tufişuri adăpostite, făcînd, de prisos să mai spunem ce. Dar 
şi careia afurisite, cum auzeau că-i Traşcă pe mal, toate ieşeau 
la scăldat, 


s 
GT 4 


Poposind odată Traşcă la Strehaia, a dat de nuntă. lon Ha- 
dimb își mărita fata după Grigore Finescul. Până să adăpe caii a 
intrat Traşcă în biserică. Mireasa frumoasă, ca zugrăvelile din 
icoane, Văzind-o Traşcă plinsă şi bosumflată, a înţeles îndată că 
nunta nu-i după voia fetei, ci după banii Finescului și socotind el 
atunci că asemenea cununie nici cu priință n'a fi nicicui şi şim- 
țindu-se pe deasupra săgetat la inemă, a înaintat Traşcă spre 
sfintul oltar şi încrucişind braţele drept în faţa mirelui, urit şi po- 
cit ca o arătare, aşa a zis: 

— „Cum îndrăzneşti tu, scirnăvie păroasă, să ridici ochii tăi 
cei holbaţi la aşa minunată făptură ? Şi tu, popo, nu te temi de 
minia lui Dumnezeu şi de buzduganu ista că te potrivești la aşa 
batjocură“ ? 

Şi'n faţa nuntaşilor o a luat-o Traşcă pre ea în butea lui şi 
sa'ntors din drum, înapoi la Baia şi sa şi cununat, numai că n'a 
avut noroc, Că pe citera Catrina de frumoasă pe atit de pizmaşă, 
ciapcină, cicălitoare și trindavă. Şi i-a făcut ea lui Traşcă în trei 
ani cuconi doi; şi fiind ei bicisnici şi avind ea lapte otrăvit şi ne- 
îngrijindu-i de fel, amindoi au murit. Cu atita scirbă i-a fost lui 
Traşcă moartea copiilor că i-a şi încărcat Catrinii zestrea în nouă 
căruţi şi o a minat-o cu logofeţii lui, plocon acasă, răminind el 
văduvoi îndelungată vreme, | 

Ci, nici la Baia Traşcă mai mult ma stat. Se muta din mo- 
şie în moşie, că pe la toate avea conacuri bune şi cule și nicăeri 
nu-și afla locul, Aşa se face că îi seamănă copiii din treisprezece 
sate, toţi. Şuguiau cei bătrini boeri Olteni zicînd că din săminţa 
cea drăcească a lui Traşcă se trage că sint Oltenii oameni cu 
singe aprins, neastimpăraţi, şi Oltencile cu nuri şi de muscă rele ; 
iar Traşcă știut este că unde se urnea, nu era să nu plodească. 

Ci noi lăsăm şaga la ei şi scriem aici, pentru pomenire şi 
învăţul urmaşilor, că în acele cumplite vremi, după rea-pilda lui 
Traşcă Drăculescul, toată Oltenia fu stricată de prea-curvie, care 
mai pe urmă, cu voia lui Dumnezeu, s'a potolit. 


+ 
+ + 


Fiind Traşcă cel din urmă Drăculesc şi singur purtător aces- 
tui talie haos împodobit cu multe mari fapte şi de laudă amintiri, 
foarte cu amărăciune li era că nu are urmaș legiuit (că de ceilalţi 
berechet), mai cu seamă că începuse părul să-i albească pe la 


410 VIAŢA ROMINEASCĂ 


timple şi Olteancă pe placul lui s'o iee nu găsea, că pe el, cu tot 
părul sur, toate l-ar fi luat. Şi s'a pornit Traşcă în amănunţită cău- 
tare prin toată țara Olteniei şi se ruga lui Dumnezeu să-i scoată 
în cale muere vrednică, de neam şi să nu-i stingă numele. 

Această posomorită şi de înţeles rugăciune a lui, Dumnezeu 
a ascultat-o, numai că care anume greşeli şi pacate nu 

tim), s'a răsgindit şi o a intors în mihnire adincă şi nemingiiată 
le. Căile Domnului, nouă păcătoşilor ti închise sint şi 
cu netrebnica noastră minte nu le putem nici pătrunde, nici giudeca. 
Altfel nu este. 

Ci, lăsăm aceste toate la o parte şi ne întoarcem la istoria 
noastră pentru Trașcă. Deci, într'o noapte, la Craiova, la o petre- 
cere, Sanda Contăş ce deabea împlinise cincisprezece ani şi fiind 
mai demult clătită cu dragostea cătră el, a venit să-i spue cu multe 
lacrimi şi întristate oftaturi, că de n'oia de nevastă, ea îşi face samă. 
Piăcîndu-i lui Traşcă prea mult glasul ei angeresc şi cozile ei aurii, 
îndată a" cerut-o. Părinţii au răspuns că bucuroşi i-ar da-o dar e 
prea şubredă şi plăpindă şi sufere şi de-un năduf la piept. La asta 
nimic ma zis Traşcă, numai că i s'au umezit ochii şi-a suspinat. 
Dar într'o lună de zile atita slăbise fata, că ai fi zis că se topeşte 
pe picioare. Văzind una ca asta, însuşi Vasile Contăş s'a rugat 
de Traşcă să facă nunta mai repede, că se prăpădeşte copila. O 
bocea maică-sa ca pe mort şi se tinguia să-ţi rupă inema, zicînd 
că i-au deochiat copila şi i-au făcut farmece, prea cu putință, Ca- 
trina Hadimb, jupineasa dentăi a lui Traşcă, ţinîndu-se de vrăjto- 
reşti descintece, decind îi sărise în obraz un crop de apă fiartă 
şi-o chiorise de ochiul sting. 

D m, 

Ridicase Traşcă pentru Sanda o minunată culă, în Poiana 
Cernii. Şi se adunase la nuntă toată lumea albă şi din Oltenia şi 
din Ţara Rominească şi de peste munţi din Banat şi soli dom- 
neşti cu daruri şi rude peste rude şi mulțime de boeri. 

Mireasa era la faţă cum îi varul şi numai o vinişoară albas- 
trä ce-i svicnea la tîmplă arăta că-i vie. Cit a ţinut slujba nu şi-a 
luat o clipă mina ei cit crinul din mina lui Traşcă. lar cînd i-a 
pus cununa pe cap de multă sfială şi fericire a roşit, 
dar nu mai mult cît pălesc Trandafirii. Şi pe față i s'a ivit atunci 
un zîmbet, cum nu cred să mai fi înseninat altul, chip omenesc. 

Cînd au ieşit din biserică toată lumea plingea. 


Pui pm 
Ci cind a fost de s'au dus în iatacul lor, adormit-a îndată 
Sanda in braţele lui Traşcă şi tot mîngiind-o ca n copil ce 
era şi tot alintind-o şi tot legănind-o în braţe, au adormit aTa 
In vis, i S'a arătat un porumbel alb ce părea că ieşise să 
sboare şi vislind din -i reci, grăbite, il atinse în cu 
suflarea lui de gheaţă. s'a trezit, Sanda era ţeapănă, neîn- 


3 


CUMPLITUL TRAŞCÄ DRĂCULESCUL 41l 


suflețitä, in brațele lui. Zimbetul pe care il avusese în biserică era 
tot ce mai lăsase sufleteasca viață păminteană pe fața ei de înger. 
Pe pernă, picătura de singe închegat i se părea lui Traşcă, mai 
cercind să creadă că visează, căzută din pliscul de mârgean al 

cereşti, care sburase însă pe veci în văzduhul Domnului 
cu sufletul nevinovat şi fără de prihană al copilei. 

Traşcă a scăldat-o, a pieptănat-o, a îmbrăcat-o cu rochia de 
mireasă şi fără un cuvint și fără o lacrimă trei zile şi trei nopţi 
nu Sa mişcat de lingă ea. Părul îi albise tot, deodată, şi la faţă 
era atit de tras că ai fi zis că un mort veghează la căpătăiul 
Sandei adormite, Alta ma grăit către nimeni, decit numai a po- 
roncit două racle şi două gropi una lingă alta alături în Poiana 
Cernii. Şi după ce-au astupat groapa Sandei, s'a întins şi el în 
groapă alături şi aşa a stat treisprezece zilen şir. 

Era în Maiu. Privighetorile cîntau cu miile prin crengi şi toată 
poiana nu era decit cintec şi ciripit. 

In seara zilei a treisprezecea l-au găsit mort. Slujba de moarte 
i-o făcuse, după cum rinduise, odată cu a Sandei, aşa că nau 
avut decit să răstoarne cîteva lopeţi de pămint peste cel ce-a fost 
spaima şi fala Olteniei. 

x M + 

Zic oamenii că în ziua cînd a murit Traşcă s'au stirnit din 
stihii turbate vinturi, amestecind deavalma în văzduh acoperişuri 
de casă, vite, copaci şi oameni. Nouri groşi şi negri se aprindeau 
şi se stingeau, tirlindu-se ca balaurii, pe creştete de munţi. Ape 
năvalnice se năpusteau în văile urlătoare, luînd cu ele tot ce în- 
tilneau în cale, ca năboiul potopului. Şi s'a făcut atunci năpraznică 
furtună, cu tunete asurzitoare, cu fulgere şi trăsnete pe tot cerul. 
Şi tot atunci zic să se fi aprins de trăsnet, biserica în care a fost 
făcut Traşcă nunta cu Catrina Hadimb. 


+ 
= Ad 


Aşa au murit cumplitul Traşcă Drăculescul, strănepot Viad 


Dracului Ţepeş Voevod. | 
Şi avea acest Traşcă Drăculescul ani nouăzeci. 


Al. O. Teodoreanu 


Din volumul „Hronicul Măscăriciuhui Valatuc” subt tipar In „Cartea Ro- 
minească”. A 


Ediţiile poeziilor lui Eminescu 
e (Continuare) 


Am discutat în nr. trecut cazul poeziilor Kamadeva şi La 
Steaua, şi am văzut că sint postume. 

Acuma ne vom ocupa cu celelalte poezii, publicate în timpul 
bolii lui Eminescu. 

Dalila.—Discuţia postumităţii sau nepostumităţii acestei poe- 
zii are şi un interes practic. Dacă Dalila cea publicată în timpul 
vieţii lui Eminescu este publicată cu „ştiinţa şi voința“ adevă- 
ratului Eminescu, atunci aceasta trebue pusă în ediţiile poeziilor lui, 
şi nu cea întreagă din manuscrisele dela Academie. 

Discuţia are un interes şi mai practic încă pentru cei care nu 
pun această poezie in ediţiile lor. 

Dacă se poate dovedi, în contra opiniei lor, postumitatea 
poeziilor publicate în acest timp, şi în cial a Dalilei, atunci—şi 
numai atunci—ei au dreptul să aleagă din cele două Dalile pe cea 
cc + din manuscris,—aşa cum au procedat. 

cazul acesta, clasificarea lor —a postumelor şi nepostu- 
melor, — cade. Dar e mai avantajos pentru ei să renunţe la o 
clasificare, decit să fi pus în edițiile lor poezii care nu tre- 
buesc puse, ori invers. 

Dalila a fọst publicată în Epoca ilustrată la 1 Ianuarie 1886 1, 


1 Trebue să observăm că fragmentul Dalila, bucată de mina a doua 
in opera lui Eminescu, a fost publicat cu două luni înainte de Nu mă în- 
țelegi, tot fragment şi tot bucată de mina a doua; că a fost tipărit cași Nu 
mă înţelegi, tot într'o publicaţie ocazi cu colaborări externe ma-i fa 
şi cam cu aceleaşi colaborări: Maiorescu, deu, Delavrancea, Iacob 
gruz zi, ar cuc aufost publicate amindoui în aceiaşi perioadă de agravare 
a degener 


—— EDIȚIILE POEZULOR LUI EMINESCU 413 


cu patru luni înainte de data scrisorii lui Miron Pompiliu cătră 

Maiorescu (rezumată în articolul nostru trecut), din care se vede 

că în primăvara acelui an Eminescu era în cea mai rea stare cu 

putință—alienat mental, dar încă liber—stare care trebue să fi däi- 

nuit demult, căci scrisoarea lui Pompiliu constată fapte care se 

span care l-au exasperat pe Pompiliu şi care reclamă însfirşit 
uri. 

Dalila este un fragment (pănă la, incluziv, versul: „Că o 
vrea spre-a se'nțelege însfirşit pe sine însuşi“). Pentru ce Emi- 
nescu a dat numai partea primă, cînd o avea şi pe a doua, cum 
se constată din manuscrisele dela Academie ? Cum de a rupt el 
în două un organism unitar? N'o fi avut Epoca destul spaţiu ? 
Dar poezia nu e prea lungă—şi Eminescu era doar glorios în 1886. 
Nu socotea Eminescu partea a doua redactată bine ? Atunci pen- 
truce nu a redactat şi partea a doua? (De fapt, partea a doua 
e tot atit de bine sau de rău redactată), 

Dar, indiferent de toate acestea, pentruce a dat o poezie, 
care era încă în lucru ? Căci e clar că Dalila era încă spre de- 
finitivare, nu numai din punctul de vedere al formei, dar şi din 
acela al fondului. In Dalila sînt, încă, crudităţi. Sint injurii. Sint lu- 
ucruri „deadreptul“, netransformate în material de artă. 

Dalila e în faza de devenire, în care, în manuscrisele dela A- 
cademie, se găsesc atitea poezii ale lui Eminescu. Chiar din felul 
în care sint scrise, ca grafie, variantele-manuscrise ale Dalilei, se 
vede că poezia aceasta era încă în lucru. 

Dar mai e ceva. 

Cele cincizeci şi cinci de versuri publicate în Epoca ilustrată 
din 1886 sint pe alocurea inferioare acelorași versuri din manus- 
crise. Dalila din manuscrise e dusă mai departe decit cea publi- 
cată în 1886, cum vom vedea mai încolo. 

Acuma să cugete cetitorul dacă, întreg la minte, Eminescu 
ar fi făcut cu Dalila (sau cu orice poezie a sa) ceiace am văzut 
mai sus că a făcut cu ea. 

A dat el însuși această Dalila Epocei ilustrate? A dat-o 
altcineva ? Oricum,- cred că nu poate fi vorba de întreaga lui „şti- 
inţă* şi de conştienta lui „voinţă“ la publicarea ei. Eminescul acela 
care a publicat Scrisorile I, I, II şi IV, nu s'ar fi comportat aşa 
cu Scrisoarea V (Dalila). 

Cind s'au publicat La Steaua şi Kamadeva, Eminescu era 
nebun. Dar cazul Dalllei ne arată că şi atunci cînd era numai 
„degenerat în forma lui etică şi intelectuală“ (Maiorescu)—dar ce 
€ drept, într'o formă agravată acum, —publicarea poeziilor lui era 
făcută fără ştiinţa şi voința adevăratului Eminescu, al aceluia care 
e pentru noi Eminescu. 

Dacă argumentarea mea este insuficientă, atunci Dalila a- 
ceasta, cea scurtă, nu e postumă, atunci ea este Dalila pe care 
ne-a dat-o însuşi Eminescu, atunci această Dalilă trebue să intre 
în ediţiile lui Eminescu, atunci cei care nu au pus-o în ediţiile lor 


44 VIAŢA ROMINEASCA 


trebue să pună această Dalilă şi s'o elimine po Ata pt care au 
pus-o, pe cea întreagă, care e postumă în orice caz. Ei au tot in- 
teresul ca eu să am dreptate ri contra lor, în contra opiniei E 
că poeziile din acest timp nu sînt postume—poezii printre care 
nu ştiau că se află și această Dalilă, 


Sara pe deal.—Dacă este în opera lui Eminescu vre-o poe- 
zie care, pentru un neiniţiat, să samene mai bine cu starea lui 
de acum, apoi, afară de poezia De ce nu-mi vii, nu se poate cita 
o alta mai potrivită decit Sara pe deal. Tonul de deprimare al 
acestei poezii de fericire, langoarea, dezarmarea din aceste versuri, 
te pot înşela, te pot face să crezi că poezia aceasta e scrisă acum. 

Şi totuşi, Sara pe deal e din 1871, redactată atunci aşa cum 
o cunoaştem cu toţii. Ea face parte dintr'un poem. Versurile 
acestea sint puse în gura unui „tînăr“, care le cîntă iubitei cu 
mandolina. Ceiace are neobişnuit această poezie, ceiace-i dă o fi- 
zionomie aparte în opera lui Eminescu se explică prin vechimea 
ei şi, mai ales, prin oficiul ce trebuia să-l îndeplinească în eco- 
nomia poemului din care face parte. 

In manuscrisele Academiei bucata aceasta are două strofe în 
plus faţă de poezia aşa cum a fost publicată în 1885. Una e ştearsă 
Chiar in manuscris, de cătră Eminescu. Cine a suprimat cealaltă 
strofă ? El sau redacţia Convorbirilor ? 

Versul, tipărit în Convorbiri : 


Turmele-l urc, stelele scapără'n cale. 
în manuscris e: 
Tarmele-l urc, stele li scapăâră'n cale. 


Schimbarea inferiorizează versul—şi trebue să fi fost făcută 
de redacţia Convorbirilor. 

Corectări: „Arde d'iubire“, „valea şi satu-amuţeşte“, „spune- 
ți-voiu cum Îmi eşti dragă“ din manuscris, în Convorbiri au de- 
venit: „Arden iubire“, „satul în vale-amuţeşte“, „spune-ţi-voiu 
cit îmi eşti dragă“. 

Aceste puţine corectări sînt ale lui Eminescu sau ale Convor- 
birilor ? Schimbarea — inferiorizantă — a imaginii „stele li scapă- 
ră'n cale* în „stelele scapără'n cale“, datorită desigur Convorbi- 
rilor, ar pleda în favoarea ipotezei că aceste corectări sînt făcute 
de Convorbiri, care uneori făceau schimbări mult mai mari în tex- 
tul lui Eminescu, chiar în vremea cînd el era sănătos şi în cul- 
mea talentului. 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 415 


Eu nu m'am improvizat aici advocatul postumităţii a cit mai 
multor aul pr ză Eminescu. De altfel, advocatura eminescofilă 
mar avea ecit doar pentru poeziile inspirate de alții, ca să apăr 
pe „clientul* meu de finiren de plagiat. i 

Dar Sara pe deal € originală. 

Intrebarea dacă e postumă sau nu, trebue pusă numai pen- 
tru purul adevăr. 

Eminescu a lăsat această poezie în saltarul lui paisprezece 
ani. Și nu numai că nu a publicat-u, dar nici nu Sa mai ocupat 
de ca. Şi trebue să ne întrebăm: Dacă nu se îmbolnăvea, ar fi 
publicat-o în Convorbiri în 1885? Ar fi publicat el, la maturitate, 
ca zie subiectivă (prin detaşarea din poem a devenit subiec- 
tivă), cintecul unui erou romantic dintr'un poem romantic ? Şi ne 
mai întrebăm: pentruce ma publicat-o el în acești paisprezece 
ani ? Pentruce n'a extras-o din poemul juvenil şi ca atare con- 
damnat de el? 

Mai departe. Adevăratul Eminescu ar fì publicat în 1885, 
fără să schimbe nimic, o poezie din 1871? 1 Dar nu este exem- 
plu, în cariera lui Eminescu, ca el să fi publicat ceva, pe care să 
nu-l fi schimbat şi perfecționat mereu, pănă în momentul publicării 
— şi uneori și după! 

Chiar dacă noi, cetitorii, nu am găsi nimic nesatisfăcător în 
Sara pe deal, încă nu ar însemna că şi Eminescu — mai sensibil 
şi mai artist decit noi — nu ar fi avut de schimbat. 

Dar ni se pare că şi noi putem găsi defecte în această po- 
ezie. Chiar în versul al patrulea, Eminescu poate n'ar fi lăsat: 
„Sub un salcim, dragă, m'aştepţi tu pe mine“. Tu este pleonasmul 
unui începător, dar, e drept, poate fi şi o accentuare sentimentală : 
bucuria că ea îl aşteaptă, ori, poate, bucuria că are dreptul să-i 
spună „tu“. 

Dar există şi incoherenţe. 

„Turmele-l urc (dealul) stele li scapără'n cale“.— Turme care 
urcă dealul noaptea, la ocol? 

Că e noapte e sigur, nu numai pentrucă stelele scapără, dar 
şi, mai ales, pentrucă „luna pe cer trece-aşa sfintă și clară“, (E 
drept că imediat spune: „stelele nasc umezi pe bolta senină“ — 
dar aceasta e în contradicţie cu luna care „trece“ pe cer, — şi 
tocmai contradicţiile voim să le relevăm), i 

Mai departe Eminescu spune că „toaca răsună mai tare“ şi 
„clopotul vechiu imple cu glasul lui sara“, Dar noaptea — fie şi 
sara — nu toacă şi nu trag clopotele. 

Această admirabilă poezie (părăsită dela 1871 de Eminescu) 
e încă, puţin, în stare de nebuloasă. E pe la sfirşitul închegării 
definitive a unei nebuloase. Eminescu nu orînduise definitiv totul. 
Această nesiguranță există şi în Venere şi Madonă şi în Mortua 


1 Neinsemnatele corectări relevate mai sus, (admițind că sint făcute 
de ci) nu sint schimbări, sint corectări gramaticale, nu ating nici fondul, nici 
stilul. Numai „stelele“ e o schimbare—făcută poate de... zețar! 


416 VIAȚA ROMINEASCA 


est (poezii tot de pe-atunci), Anonimul-detractor dela Blaj le-a 
descoperit în Mortua est. Chiar şi Maiorescu a găsit în primele 
poezii din Convorbiri, „contururi tremurinde fără destulă precizie 
intuitivă“, „comparări confuze“ etc. („Direcţia nouă“, 1871). 

Dacă Eminescu ar fi publicat această poezie între 1880 şi 1883, 
înainte de boală, sint convins că incoherenţele semnalate mai sus 
nu ar exista în Saru pe deal. El ar fi lucrat din nou la această 
poezie — ar fi făcut, cu alte cuvinte, ceiace făcea cu orice poezie, 
cînd o relua, pentru publicare. 

Sau — eterna mea întrebare-probă: Putem noi utiliza inco- 
herenţele arătate mai sus, la estimarea talentului lui Eminescu ma- 
tur? Cui ar face aceasta, eu i-aşi opune categoricul : Nu ai dreptul 
5 pă la activul lui Eminescu matur aceste greşeli, pentrucă atunci 

a publicat (sau s'a publicat) această poezie, Eminescu era 
„degenerat în forma lui etică şi intelectuală“, — nu mai era Emi- 
nescu. El acum nu mai putea corecta, adică, dacă ne gîndim bine, 
re-crea, crea din nou. Altfel, şi-ar fi corectat ediţiile pline de 
de tot felul de greşeli 1. 

Dar această poezie fiind publicată într'o perioadă de „insă- 
nătoşare“ a lui Eminescu, să vedem mai deaproape cum era el, 
cînd era „insănătoşat“, 

Desigur că starea lui cea mai bună a fost la inceput, în 1884. 
Cei ce nu-l cunoşteau înainte de, boală, aveau impresia că e un 
om normal, 

Dar ceilalţi, cu toţii, vedeau perfect că Eminescu acum e 

ineva. 

„Intăia criză trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om 
ca toţi oamenii, cu mintea normală întreagă, şi tocmai deaceia nu 
mai era acelaşi om“, (Caragiale, „lronie“). „Mintea întreagă nor- 
mală“* înseamnă aici: om comun. E o concepție romantică, de ar- 
tist, pentru care omul „normal“ e omul inferior. 

Maiorescu, cel mai bun martur,  pentrucă e Maiorescu 
pentrucă se interesa mult de Eminescu, pentrucă era în corespon- 
dență cu doctorii din Viena şi cu cei din țară, etc. spune, cum 
am văzut de atitea ori, că după prima nebunie, Eminescu a rămas 
un Stoa în forma lui etică şi intelectuală“. (Critice, „Emi- 
nescu"). 

Mite Kremnitz, prietina lui Eminescu de-aproape 2, spune: 


1 Imperfecţiunile din poeziile necorectate ale lui Eminescu — caşi din 
cele incepătoare, publicate de ef între 1870-1876, —nu strică poeziei din ele, pen- 
trucă poezia rac m, e o vibraţie unică internă, o muzică a sufletului, un 


Vezi mai departe argumentele pentru temeinicia tuturor mărturiilor ei. 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 417 


„Nu mai era viaţă aceia. Era o liniştită v deşi veneau cite 
odată ceasuri, în care sclipirile minţii poet, are mă şi aprindeau“, 
(„Un Lenau romin“, Convorbiri, 1910). 

„Cînd l-am văzut atunci [după prima nebunie] nu mai recu- 
noscui pe poetul de odinioară. El era micşurat, scăzut sufletește, 
capul îi părea părăsit de gînduri... Ca dorinți, nişte lucruri comune, 
mici, de simplu traiu, lucruri ce nu mai puteau avea ca odinioară, 
nici natura, nici puterea de a se înălța în iluzii de poet. Zi cu zi 
însă, părea a degenera mai mult... Cind îi aduceam aminte de tab- 
louri din versurile lui... primea vorbele acestea ca nişte greutăţi 
ce-i apăsau sufletul... După o pauză de tăcere... vedeai o singură 
clătinare din cap, rece, exterioară şi generală, intovărăşită de o 
mişcare de mină înceată care însemna: „să le lăsăm uitate pe 
toate“... (N. Petraşcu, „Mihail Eminescu"). 

Această mărturie (mai lungă şi mai circumstanţiată decit am 
redat-o eu) publicată în Convorbiri într'un studiu dedicat lui Ma- 
iorescu, am dreptul s'o consider ca aprobată, ca ratificată 
de Junimea. 

Şi totuşi, cred că nici cei care-l cunoscuseră deaproape în- 
ainte de boală, nu-şi dădeau seamă bine de gravitatea stării lui: 
in 1888, cind a cetit în faţa Junimii din București Laïs, dind piesa 
drept a sa, cind în curind avea să „plagieze“ pe Max Nordau, 
—cind aşa dar era într'o stare de complectă degenerare — juni- 
miştilor li se părea că Eminescu e aşa de bine, încît sperau în 
salvarea lui. 

Se vede că în epocile de luciditate, de „insănătoşare“, de- 
zastrul personalităţii lui interne nu apărea destul de manifest în 
viaţa obişnuelnică. Este ştiut că în paralizia rală întăiu se dis- 
truge ceiace e nobil. (Vezi mai sus cuvintele lui Caragiale). Deaceia 
şi scrisorile sale din acest timp— produs al vieţii obişnuite — 
sint de om normal. AP) 

Dar să dăm citeva știri mai concrete despre starea lui Emi- 
nescu dela începutul acestei vremi, din prima fază a boli sale, 
cind degenerarea era mai puţin înaintată, 

In Maiu 1884, d. Petru Missir scrie lui Maiorescu: „Este de 
dorit un lucru mai greu şi anume ca să-şi revină într'o stare nor- 
mală sufletească“... „Astăzi însă pare că nu i-a mai rămas nici 
un stimulent, care să-i activeze fie gindirea, fie simţirea lui“... 
„Dacă ar fi complect restabilit, ar putea să aibă lec,iuni particu- 
lare“. (Convorbiri, 1906, 1) In lunie 1884, Vlahuţă scrie lui Ma- 
iorescu: „Doarme puţin, vorbeşte puţin şi sint zile în care uită să 
minince“... „Toată existența i se închee într'o dinamică foarte 
restrinsă şi înceată — cit îi trebue cuiva ca să nu fie mort. Citeşte 
tare puţin, căci îl oboseşte. Nu scrie nimica. S'a încercat — mi-a 
spus—dar i-a fost cu neputinţă“. (Convorbiri, 1906, 1). 

State Dragomir, povesteşte cum Eminescu, prin 1884, a avut un 
scandal la otelul Vanghele, cu intervenţia poliţiei, din cauza unor femei 
uşoare. Apoi cum rupea Cărţi prin librării. (Revista Mihail Eminescu, 


418 VIAŢA ROMINEASCĂ . 


1903, laşi). Acestei informații însă, trebue să-i dăm o însemnă- 
tate relativă, căci State Dragomir, elev in cursul inferior de liceu 
în 1884, putea fi ecoul unor ştiri exagerate. 1 Dar chiar faptul că 
puteau circula atunci astfel de ştiri, e semnificativ. 

O rudă prin alianță a lui Eminescu, von Dollitzsturm, spune 
că l-a văzut „după 1883* la Cernăuţi, abrutizat, deprimat şi că 
nu vorbea de poeziile lui. (Sexti! Puşcariu, „Mihai Eminescu“, 
Junimea literară, 1909,) 2. 

De-acum înainte, starea de degenerare evoluiază, vristată de 
recăderi în demenţă, și în 1889 Eminescu moare. 

Boala lui, paralizia generală, a fost diagnosticată de medicii 
din Viena, Această diagnoză, d-rul Popasu, care-l vizita pe Emi- 
nescu des la sanatoriu, a comunicat-o d-lui I. Minea (Revista l- 
dealistă, 1911), a fost pusă şi la Sanatoriul Suţu, unde a murit 
Eminescu. (Dr. P. Zosin: Substratu! patologie în pesimismul 
contemporan, p. 152 și Spitalul, revistă medicală, 15 lunie 1903). 

Psihiatrii pe care i-am consultat cu, dindu-le documente după 
care să judece, pun aceiaşi diagnoză 3, 

După Krăpelin şi alţii (Dumas, Psychologie, H), bolnavul de pa- 
ralizie generală are reprezentări confuze, neclare, copilăreşti ; simţul 
moral scăzut ; preocupări de interese materiale; lipsă de scopuri ideale. 

Tot ce ştim pras aici despre Eminescu—din mărturiile citate 
— confirmă generalizările de mai sus. 

in /rena, reprezentările sint copilăreşti. Insuşirea banilor bi- 
bliotecii şi „plagiatul“ din Nordau arată simţ moral scăzut; zgir- 
cenia lui Eminescu din această vreme (vezi scrisoarea d-lui Petru 
Missir, citată mai sus—dar întrun pasagiu nereprodus de noi), a- 
tacarea tuturor cunoscuţilor ca să-i dea bani, sînt dovezi de pre- 
ocupări materiale — la acest om altădată prea dezinteresat de 
lucrurile lumeşti 4. lar în privința „scopurilor ideale“ — nu 
există nici o mărturie din care să reiasă că în timpul bolii Emi- 
nescu ar fi fost preocupat de ele—cu totul în contradicţie cu o- 
mul care a scris altădată articolele politice şi sociale cunoscute şi 
care şi-a sacrificat viața artei, fără să urmărească nici măcar glo- 
ria, necum alte avantaje. 

Dar există altceva acum: indiferența lui pentru idealurile Iui 
proprii, manifestată prin împrumutarea de idei dela un scriitor cu 
o ideologie atit de deosebită de a lui, cel de altădată, și atit de 
antipatică lui, celui de altădată, ca aceia din Minciunile convenţio- 
nale ale lui Max Nordau. 


1 Poate că Dragomir greşeșie şianul: pune 1884 in loc de 1886. ; 

2 Nu am acum la îndămină acest număr de revistă. Am rezumat din 
amintire — caşi articolul de mai sus din revista Mihai! Eminescu. n laşi 
mam putut găsi numerele din revistele respective. j 

3 Dr. Şunda (Spitalul, 13, 1905), întemeiat mai mult pe unele scrieri ale 
lui Eminescu şi pe unele date din viața lui de dinainte de nebunie ajunge ln 
concluzia că boala lui Eminescu a fost „epilepsia psihică”. 
4 „Numai după izbucnirea nebuniei în intervalele lucide, în care sea- 
rätau însă felurite forme de degenerare etică, obişnuite la asemenea stări, 

ise lacom de bani“, (Maiorescu, Critice, „Eminescu®). 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 419 


Dar simptomele paraliziei generale aşa cum ni le dă psihia- 
tria şi cum rees din mărturiile contemporanilor, sînt rezumate 
perfect în formula lui Maiorescu de atitea ori citată pănă aici: 
„degenerat în forma lui etică şi intelectuală" —şi, în bună parte, 
parcă anume concentrate în scrisoarea lui Miron Pompiliu, rezu- 
mată de noi ru alerte trecut 1 

a mai eloquentă dovadă însă, pentru noi, de degenerarea 
lui intelectuală, este insensibilitatea sa faţă cu ediţiile y eseu 
care apăreau, în faţa lui, cu poezii ce nu-i mai plăceau înainte 
de a înebuni, cu greşeli mari de inţeles, de formă, de limbă, etc. 

Cu toate acestea, nu trebue să concepem „romantic“ această 
patologie. Nu trebue să ne facem despre Eminescu din epocile de 
„Îînsănătoşare“ imaginea unui nebun liber (afară de cursul anului 
1886). Am văzut câ celor care nu-l cunoşteau înainte, li se pu- 
tea părea normal; că scrisorile lui erau de om normal; că a tradus, 
bine, pe Nordau, ba încă renunțind la unele pasagii şi racordind 
bine restul. Vom vedea că a tradus—prozaic şi slab, dar aceasta 
nu are aface—o poezie de Hugo şi o piesă de Augier. (Chestia a- 
ceasta e cam obscură). 

Omul comun, ordinar mai persista în el, în momentele de „în- 
sănătoşare“ şi deci) putinţa de a se îndeletnici, mediocru, cu Iu- 
cruri comune. 

Ceiace murise era tocmai ceiace altădată îl făcuse să fie fi- 
ința excepţională Eminescu, autorul „Luceafărului“ și omul de o 
delicată sensibilitate etică, 

Omul, care dădea (sau i se luau) poezii acuma, era altul. Poe- 
ziile nu mai puteau fi date cu ştiinţa şi voinţa lui Eminescu. Şi am 
arătat, că analiza literară a acestor poezii confirmă această concluzie. 
De altfel cu privire la douä—La steaua şi mai ales Kamadeva-—nu 
e nevoe de nici o discuţie: Cind s'au publicat, el era nebun. 

Există o singură poezie, a cării problemă e mai complica- 
bilă : De ce nu-mi vti, 

Să vedem împrejurările publicării ei. 

Poezia aceasta, apărută in Convorbiri la 1 Februarie 1887, d. 
lacob Negruzzi zice că i-a trimis-o Eminescu dela Mănăstirea 
Neamţului (unde era internat) în Ianuarie 1887, împreună cu o scri- 
soare: „Îţi trimit deodată cu aceasta mai multe versuri cărora, de 
ți se par acceptabile, le vei face loc în Convorbiri. Indealtmin- 
trelea mă aflu bine şi sănătos în mijlocul acestor munţi şi-ţi do- 
resc asemenea..." 2 

Şi'n adevăr, De ce nu-mi vii apare in Convorbiri în luna 
următoare, Februarie 1887. Cred că pe d. Negruzzi nu-l înşală me- 


1. Avem puţine fapte observate şi transmise de contemporani, Totuşi, 
ca simptome de paralizie generală se mai pot cita : convingerea lui Eminescu 
bolnav că e altcineva, socotit de el superior: preot al lui Brama, urmaș al 
lui Matei Basarab; schimbarea figurii, vădită în cele două fotografii din 
timpul nebuniti ; ramolirea substanței cenușii, constatată la autopsie, etc. 

2 „Îţi doresc asemenea“... (Bietul d. Negruzzi !) Eminescu, desi într'un mo- 
ment de luciditate, era în papuci şi halat într'o casă de nebuni... Scrisoarea a- 
ceasta nu e de om cuminte. 


420 VIAŢA ROMINEASCĂ 


moria. Cred că d. Negruzzi n'a plecat dela poezia tipărită ca să 


identifice versurile, de care e vorba în scrisoarea lui Eminescu, 


Cind d. Negruzzi a tipări! scrisoarea în Convorbiri, trecu- 
seră doar numai doisprezece ani dela întimplarea aceasta. Dar „îţi 
trimet mai multe versuri“ în bună limbă rominească înseamnă: 
îţi trimet mai multe poezii. O fi trimes Eminescu şi altele, nişte 
poezii slabe, care nu s'au publicat ? 

Aceste „mai multe versuri“ mă încurcă. Dacă Eminescu ar 
fi fost sănătos, aşi fi sigur că e vorba de mai multe poezii. Dar, 
pe de altă parte, scrisorile lui Eminescu, chiar din sanatorul din 

iena, sint întotdeauna scrise ca de un om normal. 

Amintesc că în Convorbiri din 1 Martie 1892, după moartea 
lui Eminescu, s'a publicat traducerea lui a serenadei lui Victor Hugo 
şi nişte versuri populare culese de el—cu o notă a d-lui lacob 
Negruzzi că „versurile acestea au fost scrise tirziu, după ce po- 
etul se îndreptase de întăia lovire a boalei“. 

Aceste versuri au fost găsite de Convorbiri după moartea 
poetului ? Ori le-a trimes el în timpul bolii şi nu s'au publicat a- 
tunci ? (In manuscrisele Academiei nu există urme, adică variante), 
Nu erau oare ele acele „mai multe versuri“? Şi dacă da, era 
printre ele şi De ce nu-mi vii ? Acestea sint simple ipoteze provo- 
cate de acel „mai multe versuri“ 1 

Dar noi vom primi ca sigură informaţia d-lui Negruzzi şi vom 
discuta pe baza ei. 

Aşa dar, deşi la casa de nebuni unde, cum a aflat d. dr. 
Zosin, fost medic al acelui ospiciu, Eminescu era în cea- mai gra- 
vă stare de alienaţie şi se deda la cele mai abjecte gesturi (nu 
avem curajul să reproducem textul d-rului Zosin),—acuma, în Ia- 
nuarie, se vede că a avut zile de luciditate, adică zile numai de 
„degenerare etică şi intelectuală“. După aceia este din nou foarte 
rău, pănă în April cînd, „insănătoșat“, pleacă la Botoşani (ceia 
ce arată că în lanuarie nu era destul de „insănătoşat“, ca să fie 
eliberat !)—înnebuneşte din nou, aşa cum îl găsește d. Cuza, în 
lunie (vezi articolul trecut). 

Prin urmare Eminescu a dat el însuşi v poezie la tipar.— 
Dar el însuşi a dat la tipar şi „plagiatul“ din Max Nordau. A 
da la tipar, deci, nu este egal cu vindecarea de degenerare. Nu 
infirmă postumitatea poeziei, nu înseamnă existența voinței ade- 
văratului Eminescu. 

Faptul că acum, în 1887, degenerarea trebuia să fie, în orice 
caz, mai înaintată decit în anii trecuţi, faptul că acum, la casa 
de nebuni, întrun intermezzo al nebuniei, trebuia să fie încă şi mai 
degenerat decit cerea numai simpla trecere a vremii (vezi acel „iţi 
doresc asemenea“ de mai sus)—nu e de natură a ne face să 
presupunem că tocmai acum Eminescu, întringind legile naturii, 
ori răsturnind ştiinţa medicală, o fi fost, citeva zile, salvat de pa- 
ralizia generală ! 


1 În 1899 (vezi pe larg mai departe), d. Negruzzi vorbeşte de „citeva 
oo jacta” in Mănăstirea Neamţului,—de unde ar urma pres primit mai 
una. 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 424 


Dacă poezia De ce nu-mi vii ar avea greşeli ca Sara pe 
deal sau Dalila, aceste greşeli ar fi o dovadă de neputinţa auto- 
rului de a mai corecta, aşa dar o dovadă de „degenerarea lui in- 
telectuală* din acel moment, deci o dovadă de postumitatea poe- 
ziei. Dar, afară de citeva slăbiciuni (le vom vedea), De ce nu-mi 
vii e bine redactată, 

Sau dacă De ce nu-mi vii ar fi imitată după o poezie stră- 
ină, atunci tăinuirea izvorului ar fi o dovadă de „degenerarea lui 
etică“ din acele zile, deci o dovadă de postumitatea acestei po- 
ezii. Şi în adevăr, De ce nu-mi vli a fost socotită ca imitată după o 
poezie ungurească. Dar— vom vedea mai departe — e greu să 
admiţi cu toată siguranța această „imitare“ şi, cel puţin deocamdată, 
nu cred că pot încheia discuţia intemeiat pe „imitarea“ aceasta, | 

In chip sigur, De ce nu-mi vii nu ar fi postumă numai în 
cazul cind ar fi scrisă acum cind autorul a trimes-o la tipar. A- 
tunci, faptul că a putut-o scrie, ar însemna că era întreg la minte ; 
că, deci, cel ce a publicat-o, era întreg la minte cînd a publicat-o. 

De scris, n'a scris-o acum. Nici una din aceste şase poezii 
nu e scrisă în timpul bolii, adică după 1883. 

Concepţia după care Eminescu ar fi scris aceste poezii acum, 
e o concepţie istorico-literară populară, 

După cele ce-am spus despre starea lui Eminescu din acest 
timp—degenerarea, insensibilitatea faţă cu ediţiile sale care apă- 
reau, etc.—poate nu ar maifi nevoe de alte dovezi că nu a scris 
acum aceste poezii. Dar fiindcă problema e mai complicată decit 
pare deodată, vom discuta posibilitățile de creaţie ale lui Eminescu 
din timpul bolii. 

Şi e mai complicată problema, pentrucă există mărturii (vom 
vedea valoarea lor) că Eminescu a ni n poua NI, timpii boiii 
—poezii adevărate. lar în singura biografie specială a lui Eminescu, 
aceia a d-lui Galaction, cetim că „Eminescu a mai scris şi după 
anul 1883 şi încă lucruri geniale“, care „seamănă cu acele amur- 
guri surprinzătoare din zilele ploioase“.—E vorba, aşa dar, de po- 
eziile pe care tocmai le discutăm în acest studiu. & 

Dar Sara pe deal, Dalila, Nu mă înţelegi, La Steoua, De 
ce nu-mi vil ?, Kamadeva, publicate în acest timp, se găsesc în 
caetele lui Eminescu dela Academie. Şi cum aceste caete nu cu- 
prind decit manuscrise de dinainte de nebunie, urmează că toate a- 
ceste poezii sint scrise înainte de nebunie. Cei care cunosc aceste 
manuscrise ştiu acest lucru. Mai mult, aceste şase poezii pot fi da- 
tate aproximativ cu ajutorul altor poezii, de care sint inconjurate 
în cae şi care au fost publicate înainte de nebunie. 

Problema însă nu e rezolvată complect, căci ea apare imediat 
subt altă formă : 

Cînd a dus Eminescu aceste poezii la forma definitivă ? Ina- 
inte sau după ce s'a îmbolnăvit? 

Dar să vedem mai întăiu cum se găsesc aceste şase poezii 
în caetele manuscrise dela Academie ? 


42 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Sara pe deal din caetele manuscrise e redactată aşa cum o 
cunoaştem, afară de acele mici deosebiri care se datoresc eg ei 
redacţiei Convorbirilor, şi e ii cum am văzut, una nu e de 
fericită. Dalila nu are nimic, să nu fie în caetele manuscrise. 
Nu mă înţelegi are cîteva mici deosebiri. 

La steaua e, deja, mai deosebită față cu manuscrisele din 
caete. Kamadeva şi mai deosebită. De ce nu-mi vii încă şi mai 
deosebită. 

Faptul că, în manuscrisele Academiei, aceste ultime trei poezii nu 
se găsesc duse până la forma ultimă, nu poate fi o dovadă că 
nu au fost redactate definitiv înainte de nebunie, căci dela foarte 
multe poezii nu a rămas în manuscrisele Academiei forma defini- 
tivă. Aşa de pildă, dela Mortua est, Inger de pază, Floare al- 
bastră,_ Inger şi Demon, Împărat şi Froletar, Făt-Frumos din 
teiu, Călin, Strigoii, Povestea telului, Fajul Cupidon, Departe 
sint de tine, Pe aceiaşi ulicioară, Din valurile vremii, Nu voiu 
mormint bogat, Adio, etc. 

Altele, pe care nu le mai citez — printre ele şi Scrisorile — 
au, în caetele manuscrise, o formă mai apropiată de cea definitivă, 
dar nu identică, 

Puţine numai, au în manuscrise forma identică — aceia pe 
care o cunoaştem cu toții. j 

Aşa dar, chiar dacă Eminescu a dus la formă ultimă, înainte de 
nebunie, poezia La Steaua, sau Kamadeva, sau De ce nu-mi vii, nu ur- 
mează numaidecit că în manuscrisele Academiei trebue să existe 
şi ultima formă a acestor poezii, căci această formă a putut 
să fie cea din buzunarul lui Eminescu, adică aceia pe care, 
în loc s'o dea la tipar, sau unei „persoane particulare“, a 
trat-o în carnetul lui. (Poate fiindcă mai avea de făcut îndrep- 
tări în ele). 

Ba încă trebue să adăogăm că numeroase poezii, din cele 
citate mai sus, sint mult mai departe de forma din manuscrisele 
Academiei decit aceste trei poezii de care ne ocupăm acum, (Trei 
căci numai trei sînt duse mai departe decit redacţia din manus- 
crise). Unele din poeziile citate mai sus, ca , Floare al- 
bastră, etc. nici nu sint măcar întregi în manuscrisele Academiei. 
3 (Manuscrisul definitiv al Floarei albastre, acel trimes la Con- 

biri, l-am văzut. Dacă Floare albastră ar fi rămas în buzunarul 
lui Eminescu şi s'ar fi tipărit în vremea bolii, am avea acum o 
poezie, tipărită în acest timp, mult mai îndepărtată de manuscrisul dela 
Academie decit oricare din cele şase poezii, pe care le discutăm). 

In rezumat: Dacă Eminescu ar fi publicat în 1883 aceste trei 
poezii nu înseamnă că ar trebui să pusa numaidecit în manus- 
crisele Academiei copia lor identică. ă înloc să le publice, le-a 
ținut în buzunar, situaţia e aceiaşi, raportul dintre poezia pub- 
licată (indiferent cind) şi manuscrise, acelaşi. 

Aşa dar, pănă acum, adică bazaţi numai pe aceste comparații 
de texte, — şi fără alte consideraţii — nu putem răspunde cind a 
definitivat Eminescu aceste trei poezii. 


Atunci cum vom deslega problema ? 

Dar mai întăiu să punem pe cetitor în stare de a compara 
poeziile din manuscris cu aceleaşi poezii redactate definitiv (adică 
aşa cum au fost publicate). 

Voiu transcrie din manuscrise poezia De ce nu-mi vi ?, va- 
rianta cea mai bună,—alăturea cu poezia publicată : 


Poezia publicată : 


Vezi rindunelele se duc 

= scutur Pierre de perii 
"aşează a peste 

De ce nu-mi vii, de ce mimi vil ? 


O! Vino iar în al meu braţ, 
„Să te privesc cu mult nesaţ, 
sama ta cit văzui Să razim dulce capul meu 
Nici una nu-i, nici una nu. De sinul täu, de sinul tău! 


Văzut-am lucii ochi de foc Earp aminte cum pe-atunci, 
Prevestitori de mult noroc, înd ne plimbam prin văi şi lunci, 
Dar ca ai tăi de crezămint Te ridicam de subsuori, 

Ai lor nu sint, ai lor nu sint. De-atitea ori, de atitea ori ? 


Văzut-am mini subțiri şi reci In lumea asta sint femei 

Ce promiteau amor pe veci, Cu ochi ce izvoresc scintei, 
Dar nu sint dulci, nu sint așa Dar ori cit ele sint de sus, 
Ca mina ta, ca mina ta. Ca tine nu-s, ca tine nu-s! 


Varianta-manuscris : 


DE coate camee re vint 
că ramur ämint, 
Se scutur frunzele din vii, 
De ce nu vii, de ce nu vii? 


multe fori au fost în teiu 
i plină lumea de femei, 


De ce a ele prises yi Ga parere gem mereu 
u ochii mari şi ingere: e meu, 
Au na ne e ath de dor Mai mindrä decit orice stea 


Aminduror, aminduror ? lubita mea, iubita mea! 


Tirzie toamnă e acum, 
Se scutur frunzele pe drum 
şi lanurile sint pustii... 
e ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? 


Noi credeam că drumul făcut de poezia din manuscris, trans- 
crisă mai sus, pănă la poezia publicată, este un act de creaţie (în 
realitate poezia publicată este aproape o altă poezie), care presu- 
pune integritatea talentului artistic, deci a minţii autorului, —și un 
moment delicat al actului de creaţie. 

De ce nu-mi vii? e o poezie admirabilă numai în redacţia 
ultimă, cea publicată. 

Cînd a fost dusă această la forma definitivă ? Mai 
propriu : Cind a fost transformată in poezie adevărată ? 

In timpul bolii ? 

Dar omul care ma putut scrie nicio poezie nouă, bună, în acest 
timp, care nu şi-a putut corecta nimic în ediţiile poeziilor lui, pu- 
tea oare transforma versurile acestea manuscrise in poezia admi- 
rabilă ? Şi încă ceva. Eminescu, care a muncit atit de mult la a- 
ceastă poezie (in manuscrise are patru variante), dacă nu ar fi reu- 


Ya 


424 VIAŢA ROMINEASCA 


şit s'o ducă la ferma definitivă înainte de nebunie, apoi ar fi reu- 
şit să facă acest lucru greu tocmai acuma, în cîteva zile de re- 
lativă luciditate, la Casa de nebuni, după aproape patru ani de 
progres al degenerării ? 

Noi nu credem că a făcut transformarea poeziei nici măcar 
la începutul degenerării. Dar admițind că a transformat-o atunci, 
„aceasta nu i-ar răpi postumitatea, căci întrebarea e cum era Emi- 
nescu cînd a pu -0 ? 

Dar să vedem și mărturiile competente, contemporane poe- 
tului, asupra acităţii sau incapacității lui de a crea poezie în 
timpul „degenerării“, 

D., N. Pătraşcu, în „Mihail Eminescu, studiu critic 1892“, 
tipărit întăiu în Convorbiri, în 1890 şi 1891,un an după moartea 
poetului, vorbind de şedinţa Junimii ținută la Maiorescu, cînd E- 
minescu a cetit traducerea Laïs, spune că Eminescu, „confruntin- 
du-se cu el însuşi din trecut, se simți că este altul şi că nu mai 
are puterea de a gindi original în versuri“. D. Pătraşcu,—tinăr c- 
minescian, critic literar, analist al lui Eminescu şi membru al Juni- 
mii,—era în situaţia de a şti dacă Eminescu mai putea sau nu 
„gîndi original în versuri”. Afară de asta, studiul publicat în Con- 
vorbiri şi scos apoi în volum, e dedicat lui Maiorescu. Deci pu- 
tem trage concluzia că şi Maiorescu ştia că Eminescu nu mai 
putea gindi original în versuri în vremea aceasta. Altfel, la lectura 
studiului d-lui Pătraşcu, i-ar fi atras autorului atenţia că a greşit 
cind a afirmat că Eminescu nu a mai scris, că nu a mai „gindit 
original în versuri“ în acest timp. Şi nu numai Maiorescu, dar şi 
alți junimişti puteau să-i atragă atenţia. Se vede însă că aceasta 
esa, în genere, convingerea, știința junimiştilor cu privire la E- 
minescu. 

D-na Mite Kremnitz („Un Lenau romin“, Convorbiri, 1910) 
spune că Eminescu ma mai produs nimic în acest timp, afară de 
La steaua. D-na Mite Kremnitz, eleva lui Eminescu la limba ro- 
miriă, prietina, muza, traducătoarea poeziilor lui, colaboratoarea lui 
la un dicționar, e o martură ete para Ea făcea parte din cercul 
Junimii dela Bucureşti. Uneori şedinţele se țineau la ea. Unele po- 
ezii, Eminescu le-a cetit în aceste şedinţi. O poezie, Atit de fra- 


im gedă, a fost scrisă pentru ea (Convorbiri, „Nota redacţiei“ la 


Li 
pad * 


articolul „Un Lenau romiîn“). Mărturia ei are mai multă utate 
decit a d-lui Pătraşcu, Poate chiar decit a lui Maiorescu: O femee 
cultă, iubită cîndva de un şi care i-a inspirat poezii, trebuia 
să știe mai bine decit alții ce se petrece cu poetul. 1 


1 „Chiar după boală, poetul a revenit des la şezătorile d-nei Mite Krem- 
niiz, aşa încit articolul d~ este întemeiat pe o de aproape a 
poetului“, (Nota redacției „Convorbirilor“, la articolul Kremnitz). Gi- 
sest ocazia aici să adaog că d-na Mite Kremnitz, care a părăsit Rominia 
cu puţini ani înainte de 1910, (data articolului el), cunoştea bine 
literară romini (în afară de E 


nemt din Odo- 
bescu, I. Negruzzi, Gane, Slavici, Caragiale, etc.). In primăvara amului 1912, 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 425 


Dar mi se va obiecta greşala d-nei Mite Kremnitz cu privire 
Ja poezia La steaua, pe care ea o socoate scrisă acum — şi am 
văzut că e scrisă înainte de boală. 

Greşala ei se explică prin faptul că în 1902, cind a apărut 
Arhiva cu facsimilul poeziei La steaua, (scrisă în 1886 pe un al- 
bum) D-na Mite Kremnitz a avut—a trebuit să aibă—impresia că a 
descoperit ceva nou, ceiace nu ştia: că Eminescu a scris, totuși, 
o poezie în vremea bolii—pe albumul unei domnişoare. A „scrie pe 
un album“, pentru d-na Mite Kremnitz a devenit în chip firesc 
a scrie o poezie. | 

Mărturii contrare, 

D. lacob Negruzzi (Convorbiri, 15 lanuarie, 1899) spune că, 
în timpul bolii, — şi e vorba de timpul cind era la casa de nebuni 
dela Mănăstirea Neamţului — „Eminescu avea săptămini întregi de 
deplină luciditate. Aşa se explică cum a putut scrie citeva poezii 
în această epocă“. Dar ştim că ma scris nici o poezie adevărată, 
nouă nu numai acum, dar în toţi cei şase ani. 

D. Negruzzi deci se înşeală. 

Aceste cuvinte ale d-lui Negruzzi sint din 1899, cu treispre- 
zece ani mai tirziu. D. Negruzzi începea să uite. a 

In 1889, imediat după moartea poetului, d. Negruzzi e mult 
mai zgircit cu puterea de creaţie a lui Eminescu. In Convorbirile 
dela i Iulie 1889, d-sa zice: „In mai multe rînduri (Eminescu) se 
simţi mai bine, aşa încît a putut chiar scrie — sau poate com- 
plecta după vechi manuscripte ale sale — citeva poezii, pe care 
Convorbirile le-a publicat“. 

Deci acum (adică imediat după moartea poetului) d. Negruzzi 
nu mai e sigur dacă Eminescu a scris, sau numai a complectat 
(= definitivat). PR 

Prima informaţie, cea din 1899, nu corespunde realităţii. A 
doua, cea din 1889, e lipsită de siguranţă chiar din partea d-lui 

ruzzi. 

Din această ultimă informaţie, „scrisul“ trebue exclus. Rä- 
mine „complectarea vechilor manuscripte“. Dar informaţia d-lui Ne- 

zzi conţine ideia că Eminescu n'a avut şi poezii gata, dinainte 
e nebunie—pe cînd noi ştim sigur că a avut cel puţin citeva. 
Deci d. Negruzii ma fost bine informat în privința posibilităţilor de 
creaţie ale lui Eminescu din acest timp. Oricum, informaţia d-lui Ne- 

i e informaţia unui om pe care întrebarea nu l-a preocupat în chip 

osebit. De altfel, boerul clasic Negruzzi n'a fost un „eminescian“, 


Caragiale care stătea la Berlin, mi-a spus să-i trimit din volumul lui Hogaş 
trei exemplare : unul pentru e], unul pentru d. Zarifopol şi unul pentru d-na 
Mite Kremnitz. (Dar Caragiale a murit în curind. Dealtfel nici volumul lui 
Hogaş ma putut să m ate căci, plin de greșeli de tipar, a fost 
strat în podul re 1}. 

sa 1 Am văzut ei trecut istoricul acestei poezii. Am spus că 
şi doctorul, care i-a cerut să facă o poezie, poate a crezut că poezia e fă- 
cută atunci, 


426 VIAŢA ROMINEASCĂ 
Sigură din partea d-lui Negruzzi—și fără putinţă de con- 


testare din noasiră—este informaţia d-sale (Convorbiri, 1 
Martie 1892) că în timpul bolii, Eminescu a tradus serenada lui 
Victor Hugo. 1 


lată această traducere : 


Cind tu dormi lină, pură 
Sub ochiul meu umbros, 
Suflarea ta murmură 
Cuvint armonios, 

Pe corp neacoperită, 
Lipsindu-ţi vălul tău, 

O dormi, o dormi, iubită, 
O dormi, o dormi mereu! 


Cind rizi, pe a ta gură 
Amorul a descins, 
Orice prepuitură 
Deodată s'a şi stins; 
Zimbirea ta-i ferită 

De orice cuget rău, 

O rizi, o rizi, iubită, 

O rizi, o rizi mereu 


Cind tu cînţi alintată 
Pe braţele-mi la sîn, 
Auzi cum cîteodată 
Gindu-mi răspunde lin; 
Cintul tău resuscită 

O zi din traiul meu, 

O cinta mea iubită, 

O cîntă dar mereu! 


Acesta era acum suflul liric al lui Eminescu—şi arta lui în ex- 
primarea lirismului. 
se compare celelalte „traduceri“ ale lui Eminescu, făcute 
cind era sănătos, cu aceasta,—acele minuni, acele creaţii care, 
cum am spus aiurea, probează şi mai bine geniul lui' Eminescu. 
D. Pursch (Ramuri, 1909, p. 511) spune că în „iarna anu- 
lui 1887“, a văzut la Botoşani pe Eminescu („cu mustăţile rase“), 
lucrînd la piesa Trei fiori albe. 
Ar fi vorba de începutul iernii 1887—1888, căci în lanuarie, 
1 În adevăr, în manuscrisele dela Academie (zice Scurtu, care le-a cer- 
cetat mai mulţi ani) mu există urme de această poezie, ceiace e un indiciu 
că e tradusă în vremea bolii. Dacă ar fi lost tradusă inainte, ar fi probabil o 
părăsită din vremea adolescenței, cind ştim că admira pe tego și 
cind „resuscită“ și „prepuitură” sint mai fireşti de cit în timpul m 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 427 
——————————_ UR Ai INEU 8 


Februarie, Martie 1887, Eminescu era la Mănăstirea Neamţului. Dar 
„piesa“ la care lucra Eminescu era — dacă era — traducerea lui 
Laïs, De altfel d. O. Pursch era copil atunci... 

Cornelia Emilian (prefață la Scrisorile Henriettei Eminescu, 
laşi, 1893), vorbeşte de niște poezii scrise de Eminescu la Boto- 
şani, care au apărut apoi în ediţia Morţun. Dar ediția Morţun nu 
cuprinde decit poezii vechi—şi nici una dată de Eminescu, 

Henrietta Eminescu, în diverse scrisori, vorbeşte mereu de o 
poezie, fRecunoştință, scrisă de Eminescu atunci, pentru Cornelia 
Emilian-fiica, drept mulţumire că-i stringe bani cu liste de sub- 
scripţii. Nu a apărut nicăeri această poezie. Dar ne putem închipui 
ce era. E semnificativ că fostul autor al Luceafărului scrie 
o poezie de recunoștință pentru bani. Vorba Veronicăi Micle: „O 
facere de bine pănă la tine, Mihaiu, n'a fost poetizată“, (H. Emi- 
nescu, Scrisori). Dar „pănă la tine“ e greşit; Eminescu nu mai e- 
xista acum. Cel mult, exista un Mihai... 

In 1887, Octombre, Henrietta Eminescu scrie Corneliei Emi- 
lian: „Veţi vedea publicat chiar ce a scris Eminescu la o socie- 
tate în Bucureşti“ —Dela această dată nu se mai publică nicio po- 
ezie de Eminescu. 

Tot în Octombre 1887 (peste două săptămini) Henrietta scrie : 
„Mihai s'a apucat de lucru mai serios decit oricind, în curind 
veţi vedea publicat în Convorbiri”. N'a apărut nimic, 

In lanuarie 1888: „Mihai nu voește să-şi dea poeziile la ti- 
par, pănă nu va vedea de va putea căpăta pensia şi din cauza 
asta nu le scrie pe curat şi eu, cu pujina carte ce o ştiu, nu sînt 
în stare să le descifrez*. Aceste poezii n'au apărut nicăeri niciodată. 

Peste şase luni, într'o scrisoare din Iunie 1888, cînd Emi- 
nescu plecase la Bucureşti, Henrietta spune că Aglaia Drogli (o 
altă soră a lui Eminescu) a luat cu ea, acasă la Cernăuţi, nişte 
poezii ale iui Eminescu, ca să le „descifreze“, Nu le-a mai „desci- 
frat“, ori... nu luase nimic cu ea. 

Ştirile Henriettei date Corneliei Emilian cu privire la literatura 
lui Eminescu, trebue utilizate cu multă băgare de seamă. Neferi- 
cita Henrietta trebuia să încălzească zelu! celor care stringeau bani, 
înştiinţindu-i mereu că munca şi obulul lor nu sint zădarnice, căci 
Eminescu scrie! Işi face... datoria! 1 

Tot Henrietta mai scrie Corneliei Emilian că Eminescu a cerut 
lui Maiorescu nişte manuscrise „ca să le mîntue“. Dar Eminescu 
după aceia nu a mai dat nimic publicităţii. 

Maiorescu a dat Convorbirilor (1906, No. 1 şi 2) scri- 
sori de-ale lui Eminescu relative la boala lui, la editarea poeziilor 
etc. O scrisoare a lui Eminescu, în care el să ceară manuscrise 


1 Căci cum să ne explicăm faptul că poeziile, pe care le-a tot amine 
tat Henrietta, nu au eşit la iveală, Că Eminescu a stat la masa lui cu creionul 
in min, e sigur. Doar „a scris" Recunoștința.: A tradus poate serenada hui 
Hugo și Laïs, 


pre ere 
La ah pd j 
NPLIOTECh 4 
2 23] ji Da 
UNIVERDIAL i 
Ps TARİH 


428 VIAŢA ROMINEASCĂ 


„că Să le mintue* nu există. Dar chiar dacă manuscrisele ar fi fost la 
Maiorescu de pe-atunci, 1 cum ar fi putut el căuta cutare ma- 
nuscris ? Ca să şti un anumit manuscris în hirtiile lui Emi- 
nescu (scrise fără nici o ordine, de cele mai multe ori neciteţ) 
iți trebue timp mult, adică trebue să le fi cetit întăiu pe toate, 
să le fi catalogat şi apoi să poţi găsi cind vrei ceva. Lui Maio- 
rescu i-au trebuit ani, ca să găsească şi să publice poeziile 
alese printre manuscrisele lui Eminescu. Prima — Dalila (cea în- 
treagă), bucată mare, uşor de observat printre manuscrise, Maio- 
rescu a dat-o publicităţii aproape după un an dela moartea lui Emi- 
nescu. Alte patru poezii (/ntre paseri, etc.) după trei ani dela 
moartea lui Eminescu, şi ultima (Apari să dai lumină) după şase 
ani. Se poate trage concluzia că Maiorescu a cercetat manuscri- 
sele lui Eminescu, după moartea acestuia, în timp de şase ani 
şi poate chiar mai mult, căci el le-a donat Academiei în 1902, 
poate atunci cînd nu i-au mai trebuit. 

Discuţia de mai sus nu o fac ca să arăt că Eminescu n'a 
putut „mintui* poezii acum, în timpul cînd spune Henrietta că E- 
minescu a cerut lui Maiorescu manuscrise, Discuţia ar fi inutilă, 
căci de-acum înainte nu s'a mai publicat nimic de Eminescu, în 
timpul cît a mai trăit. 

Discuţia are de scop să arate că nici poeziile publicate mai 
inainte (Sara pe deal, etc.) nu au putut fi trimise de Maio- 
tescu — cu atit mai mult, cu cit Maiorescu ar fi avut şi mai puţin 
timp, pela începutul bolii lui Eminescu, să fi cercetat manuscrisele 
poetului, — manuscrise care, măcar la început, probabil că nici nu 
erau la el. Trebue să se mai ştie că variantele aceleiași poezii nu 
sint la un loc în caetele lui Eminescu, ci în caete deosebite, 
ori, uneori, în acelaşi caet, dar la distanțe mari una de alta. E- 
minescu dacă ar fi cerut lui Maiorescu „manuscrise de mîntuit“, 
ar fi cerut ori varianta cea mai bună, ori toate variantele. Deci 
Maiorescu ar fi trebuit să ştie unde să caute toate variantele — 
ca să le trimită pe toate, ori să aleagă, după propria-i judecată, 
pe cea mai bună. Lucru imposibil, dacă nu ai mai dinainte ca- 
talogul manuscriselor, care presupune lectura şi clasificarea lor. 

Dar ipoteza cererii şi trimiterii numai a unei singure variante, 
este exclusă. Un autor are nevoe de toate variantele. Deci Maio- 
rescu i le-ar fi trimis pe toate. Dar în manuscrisele Academiei 
există variantele poeziilor publicate în vremea bolii lui Eminescu, 
(De pildă patru variante ale poeziei De ce nu-mi vii). Urmează 
că Maiorescu n'a trimis manuscrise lui Eminescu, Căci, incă odată, 
nu e de crezut că Maiorescu a cetit întreg dulapul de manuscrise 
ale lui Eminescu, că a comparat toate variantele poeziei De ce 
nu-mi vii, că nu i le-a trimes pe toate, că a ales, după judecata lui, 
varianta cea mai bună—răminind în manuscrisele azi la Academie 
numai unele variante,—acele de care Eminescu n'ar fi avut nevoe! 


1 În 1884, Eminescu serie lui Chiliei Rivneanu (vezi Convorbiri, 1906, 
No, 1) să ţie deocamdată la el lada cu lucrurile sale. 


EDIȚIILE POEZIILOR LUI EMINESCU 429 


Trebue să mai adăogăm că în manuscrise, poeziile lui Emi- 
nescu de obiceiu n'au titlu — ceiace îngreuiază şi mai mult căuta- 
rea lor, mai ales că o variantă începe într'un fel şi altă variantă 
a aceleiaşi poezii începe altfel şi uneori greu de cetit, din cauza 
caligrafiei, a ştersăturilor, etc. 

Dar toate acestea ar mai presupune un lucru : interesul mare 
al lui Eminescu pentru opera lui, ținerea de minte exactă a pro- 
priilor manuscrise cu variante cu tol, indicarea exactă, Ma- 
iorescu, a chipului cum să caute şi să găsească, etc. am vă- 
zut ce interes avea el pentru opera lui din interesul ce-l purta e- 
dițiilor poeziilor sale, la care asista impasibil ! 

Insfirşit, ar mai fi scrisoarea prin care Maiorescu îl întreabă 
pe Eminescu, în 1888, dacă nu mai are poezii de adăogat la e- 
diția II. (Scrisoarea nu se cunoaşte, dar existența ei este probată 
prin răspunsul lui Eminescu, publicat în Convorbiri, 1906, 2). 

Intrebarea lui Maiorescu nu este numaidecit egală cu între- 
barea dacă Eminescu a mai scris poezii. Maiorescu, ştiind că E- 
minescu a dat pănă atunci şase poezii, era, fireşte, îndreptăţit să 
creadă că el mai poate avea şi altele, încă nepublicate. Şi de fapt 
Eminescu mai avea poezii. Avea la el 1 mai puţin faimoasa Viaţa 
şi admirabila Steele'n cer, iar în ladă sonetul Ori cite stele ard 
şi alte poezii bune. 

Concluzia care s'ar impune din tot ce precede, este că Emi- 
nescu, cind s'a îmbolnăvit, avea redactate aşa cum le cunoaştem, 
nu numai Sara pe deal, Dalila şi Nu mă inţelegi, dar şi celelalte 
trei poezii: La Steaua, De ce nu-mi vli şi Kamadeva. 

Că avea foarte multe poezii bune gata şi nepublicate, cind 
s'a îmbolnăvit, — ştim. Sint cele douăzeci şi cinci de poezii, pe 
care le-a găsit Maiorescu pela persoane particulare, Sint apoi 
Sara pe deal, Dalila şi Nu mă înţelegi. Aşa dar, ipoteza noastră 
că şi alte trei, — La Steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva — erau 
redactate în forma ultimă înainte de boală, caşi celelalte douăzeci 
şi opf nu e de loc îndrăzneață. 

Cu alte cuvinte, din poeziile gata dinainte de nebunie, pe cele 
mai multe le dăduse la persoane particulare înainte de a se îmbol- 
năvi. Citeva—nu le dăduse (probabil pentrucă mai avea de făcut 
îndreptări în ele): Sînt cele şase, pe care le-a dat (ori i s'au luat) 
acuma, în anii de boală. Apoi încă două: Viaţa şi Stelelen cer, 

care nu le-a dat la nimene. (Şi însfirşit cele care nu erau la el, 
Ori elfe stele ard, ete.—rămase în lada dela Bucureşti). 

Dar—va obiecta cetitorul—dacă Eminescu avea mai de mult 
redactate aşa cum le cunoaştem, La steaua, De ce nu-ml vii şi Ka- 
madeva, și i se păreau că pot fi publicate, pentru ce le-a publi- 
cat atit de tirziu după îmbolnăvire? Pentru ce nu le-a publicat 
nici în 1884,fici în 1885, nici în 18862 (La Steaua e publicată la 
sfîrşitul anului, în Decembre 1886). 


1 Cele găsite întrun Notes de buzunar la moartea lui şi tineti în 
Fintina Blanduziei, — primele poezii postume ale lui, publicate după moarte 


- 


4% VIAŢA ROMINEASCA 


Voiu răspunde că, din aceste trei poezii, Eminescu n'a pu- 
blicat niciodată Kamadeva. l-a publicat-o d. Cuza, tără ştirea lui. 
Voiu adăoga că e aproape sigur că Eminescu ma publicat nici 
La steaua, căci am văzut că o dăduse la „persoane particulare“ 
şi că atunci cînd s'a publicat, era nebun demult şi de o lună la 
casa de nebuni. 

Intrebarea se mărginește numai la De ce nu-mi vii: De ce 
ma publicat-o îndată după prima „însănătoşare“, dacă o avea 

ata ? 

z La această întrebare voiu răspunde mai întăiu că n'a publi- 
cat-o tot aşa cum n'a publicat nici Kamadeva şi La Steaua, deşi 
le avea gata mai demult ; în al doilea rînd că Sara pe deal, de pildă, 

care o avea sigur gata încă din 1871, a tinut-o în buzunar fără s'o pu . 
lice (dacă a publicat-o el) pănă în lulie 1885—adică aproape un an şi 
jumătate, după ce s'a „însănătoşat*. Că Dalila, gata sigur înainte de 
nebunie, a ţinut-o în buzunar (dacă a publicat-o el) pănă la 1 la- 
nuarie 1886, adică aproape doi ani după ce s'a „însănătoşat“, etc. 

Aşa dar, întirzierea publicării nu presupune numaidecit din 
partea lui Eminescu nevoia de timp ca să definitiveze. 

Pentru ce nu le-a dat dela început? Dar se ştie că Eminescu 
nici cînd era sănătos, nu era un „publicist“. Maiorescu spune că 
„unul sau altul“ dintre junimişti trebuia să-i ja din mînă poezia, 
ca s'o dea la tipar. Acelaşi lucru îl spune şi d-na Kremnitz. Am 
văzut că după moarte i s'au găsit în buzunar Viaţa și Stelele'n 
cer — pe care, deci, le avea, dar nu le-a publicat, deşi atunci 
avea revista „sa“ : Fintina Blanduziei. 

Dacă lui Eminescu trebuia să-i ia „unul sau altul“ poeziile 
chiar cînd era sănătos, — pentru ce ar trebui să credem că nu i 
se luau şi acuma? Şi că le dădea singur? Pentru ce să credem 
că numai Kamadeva i s'a luat de alții, şi nu şi altele? 

Cu toate acestea, trebue să observăm că poeziile (trei) a 
căror formă ultimă se găseşte şi în manuscrisele Academiei, 
sint cele care au fost publicate mai întăiu; pe cînd cele (trei) 
publicate posterior sint acele care în manuscrisele Academiei au 
forma inferioară. i 

Aceasta este o intimplare, ori înseamnă că lui Eminescu i-a 
trebuit timp ca să le definitiveze acum pe cele trei? 

Răspund din nou: Din aceste poezii, La Steaua şi Kamadeva 
le avea gata mai demult şi nu le-a dat. Rămine mereu în discuţie 
numai De ce nu-mi vii. Dar dacă celelalte două nu le-a dat deodată, 
de ce ne-am mira că pe De ce nu-mi vil na dato deodată ? 

insfirşit, la ipoteza că a definitivat această poezie la casa de 
nebuni se opune neputința de a crea a lui Eminescu, care 
rezultă din tot ce-am spus pănă aici: boala, mărturiile con- 
temporanilor, „Irena“, neamestecul lui în ediţiile poeziilor sale, ete. 
Şi imposibilitatea de a admite că el a definitivat (momentul culmi- 
nant al creației) la casa de nebuni poezia De ce nu-mi vil, pe 


care, repet, nu parvenise s'o definitiveze, fiind sănătos, în patru încer- 


EDIȚIILE POEZILOR LUI EMINESCU 431 


cări şi care, în forma definitivă, e, din toate aceste şase poezii, cea 
mai îndepărtată de varianta anterioară, cea mai greu de definitivat 
— 0 aduvărată creaţie față cu acea variantă. 1 

Oricum, m'am simţit dator să relev paralelismul de mai sus. 

Dar să pun înaintea cetitorului un alt paralelism sau, mai 
exact, o statistică foarte eloquentă: 

In 1884 (fiind „însănătoşat* — şi abia la începutul perioadei 
de degenerare) nu publică ori nu i se publică nici o 

n 1885, (fiind „sănătos“) se publică o poezie dar gata si- 
gur înainte de nebunie (Sara pe deal), 

In 1887 (din Iunie, de cind se „însinătoşează* din nou) nu 
se publică nici o poezie, 

In 1888 (cînd e „sănătos*) nu se publică nici o poezie, — 
deşi avea poezii, 2 

Dar în 1886 şi începutul lui 1887 (cind degenerarea deo- 
camdată se agravează galopant şi apoi se transformă în nebunie), 
se publică cinci poezii Cadită toate minus una): Dalila, Nu mă 
înţelegi, Lu Steaua, De ce nu-mi vii şi Kamadeva. 

rioada publicistică a lui Eminescu coincide, aşa dar, cu 
agravarea degenerării, chiar cu nebunia. Cele două poezii, a căror 
istorie o ştim mai bine (cel puţin a căror istorie o ştiu eu mai bine, 
alţii poate mai ştiu şi istoria altor poezii), La Steaua şi Kamadeva, 
am văzut că sint. publicate cînd Eminescu era nebun — am putea 
spune fiindcă era nebun, 

Oare nu cumva, cînd era mai bine, el nu „publica“, ori alţii 
nu-i puteau lua poezii ca să le publice, fiindcă ţinea minte că a- 
ceste poezii mai aveau-nevoe de indreptări? Cu atit mai mult, cu cît 
în perioadele de luciditate avea o chinuitoare grijă să nu fie consi- 
derat nebun, să nu se cunoască că nu e teatăr. De aceia scrisorile 
le caligrafia cu mare îngrijire—cum au observat şi alţii. Cind însă 
degenerarea era mai agravată, așa dar cînd uita că poeziile mai 
au nevoe de indreptări, cind prudența era mai mică, cind necesi- 
tatea de a dovedi că e sănătos mai imperioasă — atunci poate că 
mai degrabă dădea poezii şi, fireşte, mai degrabă îi luau alţii poezii 
şi le publicau —e cazul poeziilor La Steaua şi Kamadeva. Am 
văzut că La steaua a adus-o imediat ce i-a cerut doctorul o 
ezie, ca să-şi dea seamă de starea lui, Am văzut că (lucru rar şi 
cind era sănătos) De ce nu-mi vil o trimete singur d-lui Ne ruzzi, 
într'o zi de luciditate, dela Casa de nebuni din Mănăstirea Neam- 
tului, cu acea scrisoare în care spune că e... „bine sănătos“, 
adăogind : „şi-ţi doresc asemenea“! 

Probabil, că a trimis'o, cu asigurări că-i foarte sănătos, ca să 
arate că e sănătos. Ruşinea de a fi bolnav, nevoia de a da asi- 
gurări că nu eşti bolnav, o au foarte mulţi oameni, chiar unii ipo- 
hondrici — şi chiar atunci cînd e vorba de o boală deloc ruşinoasă, 


1| Printre simotomele paraliziei generale este şi imposibilitatea asociaţiilor 
nouă de idei (Dumas, Psychologie)—deci și a actului creației ice 
2 De 1889 nu se poate vorbi. Atunci era la Suţu, pe shreite. 


432 VIAŢA ROMINEASCA 


cum ar fi diabetul, oftica, etc. Dar încă un bolnav la vestita casă 
de nebuni dela Mănăstirea Neamţului, într'o zi de luciditate! 

Fără această ipoteză, bazată şi pe statistica de mai sus, ar 
trebui să admitem nu numai că Eminescu putea crea poezie în a- 
ceastă vreme, dar că timpul cind putea crea era tocmai acela 
cînd starea de pr == ajungea la forma cea mai gravă—la 
cea descrisă de Miron Pompiliu și la cea din Casa de nebuni. 1 


1 Cu privire la De ce nu-mi oti, care pune problema cea mai grea 
(căci e singura din cele şase poezii, care să fie şi dată sigur de însuşi Eminescu, 
şi aproape perfect redactată şi fără copie exactă în manuscrisele dinainte 
de nebunie) întrebarea s'ar deslega documentar în favoarea tezei mele, dacă 
sar putea lua în serios volumul „Veronica Micle: Dragoste și poezie de 
Octav Minar“. E vorba de un Album al Veronicăi Micle, cu poezii de ca și 
de Eminescu şi cu adnotări ale ei, in acest Album, ln pagina 135, subt o 
poezie a ei, „Veronica Micle” scrie: Ca răspuns la aceste versuri Emi- 
nescu mi-a trimès poezia „De ce nu-mi vit”, Misa plăcut mai mult uiti- 
ma strofă : „Căci tu însenlhezi mereu viața sufletului meu..“, („Veronica 
Micle“ confundă : aceasta e penultima strofă). 

Dacă ar fi aga—și cum episodul romanului de oste din Album c foarte 
vechiu—ar urma că De ce nu-mi vii e redacțată def inainte de nebunie. 

Acest Album zice editorul că l-a găsit la maica Fevronia Sirboaica dela 

Varatic. Editorul mai zice cë Albumul a fost adnotat de Veronica Micle la 
Varatic în vara anului 1889 şi că „Veronica Micle” n'a apucat si-l adnoteze 
întreg, căci a murit în vara aceia, in August. 
Şi cum Eminescu a murit la 15 lunie, 1889, urmează că „Veronica Mi- 
cle“ a adnotat Albumul după moartea ui. latt citeva adnotări (si mu 
se vite că sint făcute după moartea lui Eminescu): Subt o poezie a ei: „Noi 
ne-am iubit şi veşnic ne vom iubi“.—Subt o poezie a lui: „Să nu te-audă pri- 
etinii dela Junimea, că sint în stare să te oprească”.—Subt o poezie a el: 
„Niciodată nu te-am văzut mai tulburat, mai plictisit, mai obosit! De ce? 
Oare amicii dela Junimea te-au certat iară ? Aştept răspunsul“. Subt o poe- 
zie a ci: „G că faci o greșală, cind te potriveşti d-lui Maiorescu". 
Subt o poezie a lui: „Vino, te aştept cu același dorinţă“.—Subi o poezie a 
lui: „Aseară ţi-am cîntat un Bean de Chopin*.—Subt o poezie a ti: „Văd 
cum duşmanii încet, încet pun înire pe tine“.—Subt o poezie a lui (va- 
riantă anterioară a „Dorinţii”, deci lucrurile sa petrec inainte de ÎN76) ; 
„Aşa te vreau, Eminescule, înseninat, vesel, cum te-am cunoscut la Viena. 
Fugi de duhurile rele“. Subt o poezie a ei: „Aseară mi-ai cetit Ce e amo- 
rut*.—Subt 0 poezie a ei: „Ce păcat că iubirea noastră este tot la înce- 
put 1".—Subt o poezie a ci: „Eri te-am zărit cu Negruzzi. Ce-ţi spunea des- 
pre mine ?*.—Subt o poezie a lui: „Treci petla mine“, (Una din poeziile din 
Album dedicate Veronicăi de „Eminescu“ este o variantă inferioară a tra- 
ducerii din 1879 a Foii veştede a lui Lenau. li dedica şi poezii ale altora 
ascunzind numele autorului...) 

Dar aceste adnotări la zi, cu: „Astept riispunsul”, „Prietinii dela Ju- 
nimea sint în stare să te opreascã", „Vino, te aştept”, ţi-am cin- 
tat“, „Așa fe vreau Eminescule“, „Aseară mi-ai Ce e amorul“, „Eri 
te-am zărit cu Negruzzi. Ce-ţi spunea despre mine ?%, “Treci pela mine" 
— aceste adnotări scrise de Veronica în vara anului 1889, după moartea lui 
Eminescu, at uluitoare! Nu le-a ticluit bine. nr I-a Diode, 

editor ne anunță ca operă—nepublicată incă—a nescu, 

traducerea Nopților lui Musset din „colecţia lui Stefanelli", Dar Stefanelli 

(Gn Amintiri, 1944 pna: 153) zice: „Eminescu a tradus foarte puțin... În po- 

sesiunea mea se o traducere a poeziei lui N. Lenau Die e şi alta 

fără titlu tradusă din Hieronymus Lorm... Le dau aici pe amindoui“.—Era mai 

Aneta ca ji traducerea Nopţilor lui Musset să fie tot din colectia Maicii 
evronia Sirboaici.. 


Hh 


Pisna 


POEZIILOR LUI EMINESCU 433 


„Dacă De ce nu-mi vii nu e definitivată la Casa de nebuni, 
adică atunci cînd a trimes-o, aceasta înseamnă că ne lipseşte do- 
vada că Eminescu era complect remis din paralizie (lucru impo- 
sibil de altfel!), înseamnă că ne lipseşte dovada că atunel cînd a 
trimes-o era un om întreg. 

Noi însă credem că n'a definitivat-o nici în altă epocă a bolii. 
Dar aceasta e indiferent pentru postumitatea ei. Postumitatea a- 
iirnă de starea scriitorului cînd se publică opera. Postumitatea e 
o problemă legată de publicarea, şi nu de crearea unei opere. 

Posibilitatea sau imposibilitatea de a crea are importanţă pen- 
tru diagnosticarea bolii. laraceasta din urmă are importanţă pentru 
dezlegarea problemei postumităţii. Aşa dar, problema postumităţii 
este numai indirect legată cu problema posibilității de a crea. 

Insfirşit, voiu aduce, şi de data aceasta, ca probă, refrenul 
meu : Dacă De ce nu-mi vii, ar fi imitată —şi cum nu e înso- 
țită de declaraţia de rigoare— ar fi Eminescu un „plagiator“ ? 
Ar îndrăzni cineva să-i aducă cea mai mică învinuire, ştiind că a 
trimes poezia dela Casa de nebuni, întrun moment de luciditate 
(= „degenerare etică şi intelectuală“, ba încă agravată)? 

Fireşte că nu, 

E „imitată“ această poezie ? 

Vom vedea în numărul viitor. 


G. Ibrăileanu 


Scrisoare din Paris 


Cu ocazia centenarului lui Taine. 


Impreună cu aceia a lui Renan, opera lui Hippolyte Taine 
rezumă patruzeci de ani de cugetare franceză. Timp de aproape 
o jumătate de secol, problemele importante care s'au pus, ideile 
mari care sau răscolit în Franţa, popa aceiaşi marcă de ori- 

e: a lor. Şi dacă azi, subt unele din aspectele ei, opera lui 
enan ne apare mai puţin învechită decit aceia a lui Taine, a 
fost un timp cind acesta a exercitat asupra spiritelor o inlluenţă 
mai tiranică decit cel dintăiu, Generaţiile franceze care au gin- 
dit între 1860 şi 1890 dela el au învăţat să gindească şi, timp 
îndelungat, au cugetat — sau, celace e tot una au trăit — prin 
el. Deaceia a fost numit, cu drept cuvint, „dascălul cel mai au- 
torizat* al lor, „directorul lor intelectual“, 


___ Urmele influenței lui le intilnim în toate domeniile vieţii 
spiritului ; în critica literară înainte de toate, în istorie, în socio- 
logie, în psihologie, în filosofia fie zisă şi chiar în literatură, 
năturalismul francez şi verismul italian reciamindu-se dela el ca 
dela teoreticianul lor. 

___A scris, cum se ştie, opere de filosofie şi de estetică, de 
critică literară şi de istorie ; până şi un roman. A acţionat a- 
supra vremii mai mult ca critic literar şi ca teoretician al isto- 
riei, dar a fost inainte de toate filosof metafizician, Opera lui de 
critic şi de istoric nu poate fi înţeleasă pe deplin, nici judecată 
cu echitate, decit rataşată strins la opera lui de tilosof. 

(Fapt de care cei mai mulți critici şi adversari ai lui n'au 


SCRISOARE DIN PARIS 15 


prea ținut seamă. Dovadă învinuirile care i sau adus şi care sînt, 
in cea mai mare parte, deplasate — o concepţie filosofică, nepu- 
tind fi combătută serios și eficace decit pe propriul ei teren. Să 
combaţi o idee filosofică — Taine n'a avut decit de acestea, şi 
ca critic şi ca istoric — sau ştiinţifică cu argumente care nu se 
reazămă decit pe „bunul simţ“, e pueril şi ridicol). 

Şi dacă nevoia de a-şi ciştiga pinea de toate zilele nu l-ar 
fi silit să scrie pentru marele public, Taine ar fi rămas filosof 

ur, şi ar fi scris pentru un cerc restrins şi, poate, mai puţin. 
orespondenţa lui din timpul cind lucra la /storia literaturii en- 
gleze e plină de regrete că nu se poate dedica cu totul filosofiei: 
„Am făcut, cred, o prostie — scrie el prietinului său Edouard de 
Suckau, angajindu-mă să scriu această Istorie a literaturii en- 
gleze. Drumul e prea lung pentru a ajunge la filosofie. E ca şi 
cum ai lua direcţia Strasbourg voind să mergi la Versailles". lar, 
şapte ani mai tirziu, după ce a terminat această monumentală 
operă: „Cită vreme am jertfit acestei cărţi! Am avut oare. drep- 
tate ? Scriind-o, am învățat multă istorie. Dar filosofia e lucru 
mai important, şi cu siguranță mă voiu întoarce la ea". 

S'a şi întors, scriind de //ntelligence, carte la care a lucrat 
mai bine de 20 de ani. lar dacă 1870 nu venea, cum a venit, 
indreptindu-i privirile şi interesul in altă parte, ar îi scris o fi- 
losofie a istoriei, idee pe care o frăminta demult; şi-o psiho- 
logie a voinţii. 

Cu toate astea, n'a renunţat niciodată — nu putea renunța 
— la gustul pe care l-a avut, din naştere, pentru ideile geve- 
rale, şi tot ce-a scris în critică şi în istorie, a purces din nevoia 
pe care o simțea imperios de a demonstra adevărul şi realitatea 
unei idei generale. Criticul şi istoricul nu erau decit un filosof 
deghizat. 

+ 


Dar tocmai acestei Imprejuräri se datoreşte dubla neîncre- 
dere pe care. scrierile lui au inspirat-o totdeauna oamenilor de 
specialitate. Intocmai cum lui Pierre Janet filosofii fi reproşează 
calitatea de medic, iar medicii filosofia (v. Les Nouvelles 
Litteraires), istoricii învinuesc pe Taine de a fi prea filosof, 
iar metafizicianii de-a fi prea puţin filosof, Dacă cei dintăiu au 
multă dreptate, aceştia din urmă au mai puţină, sau deloc, 

Vina acestei din urmă injuste învinovăţiri o poartă Intru- 
citva Taine Insuşi: A scris opere de filosofie abstractă în stil de 
„romancier*, cîteodată în jargon de „naturalist“. A avut iluzia 
că, scriind astfel, face abstracţia accesibilă tuturor, fără s'o de- 
natureze, şi a crezut că, imprumutind termenii de laborator sau de 
sală de disecţie ai naturalistului, burghezii care fi cumpărau căr- 
ţile, spirite neincrezătoare în „fantomele“ filosofiei, vor îi ciş- 
tigaţi mai uşor ţinindu-le lecţii în numele ştiinţei exacte, care 
le-a dat locomotiva şi telegraful. Voind să fie clar de tot, și 


435 VIAŢA ROMÎNEASCĂ 


popular, a ajuns să fie adesea obscur, și să pară cite odată sărac. 
Voind să fie util şi agreabil altora, a sfirşit prin a-şi strica sieşi. 
Stilul de care sa folosit şi care avea ambiția să fie totdeauna 
precis şi transparent, nu-i îmbracă pururea cugetarea cu credință, 
şi citeodată, din cauza prea marei lui simplităţi, e opac, iar fondul 
pe care-l acopere—şi care e de cele mai multe ori adinc şi 
amplu—pare redus, sau pare că... nu există. 

De aci desinteresul—ca să nu zic mai mult—ce l-au arătat 
metalizicianii faţă de opera şi cugetarea filosofică a lui Hippolyte 
Taine, S'a scris o întreagă bibliotecă despre opera lui istorică şi 
critica lui literară, dar s'a scris relativ puţin, şi lucruri extrem de 
superficiale şi de eronate, despre Taine filosof. In 1858, la apa- 
riția cărții Les Philosophes classiques, Edmond Scherer a „de- 
nunțat* intrun articol frumos „positivismul“ lui Taine. Şi dea- 
tunci toată lumea, în Franța şi In celelalte țări, a repetat în 
cor că acest însuileţit discipol al lui Spinoza şi Hegel este şi-a 
fost poaiivit. Faguet şi Überweg-Ruyssen l-au făcut și agnostic. 

adevărat că autorul Intelgentai nu poate fi considerat în 
filosofie ca un spirit „creator“, dind acestui cuvint sensul plin 
pe care-l ia cind îl aplicăm unui Descartes, unui Kant, sau unui pi- 
noza. Cu toate astea, nu se poate spune c'a fost complect lipsit 
de originalitate. A fost un spirit cu ferestre deschise spre toate 
marile curente de idei care au străbătut viața Occidentului dela 
Renaştere incoace, Şi a supus puternica-i inteligență la cea mai 
vastă şi lungă endosmoză ce se poate închipui. Barrès l-ar fi nu- 
mit bucuros şi potrivit „esprit carrefour“, unde influenţe, diferite 
şi ca direcţie şi ca origină, unele din ele chiar contradictorii, 
şi-au dat întilnire spre împăcare, Originalitatea lui e în efortul 
uriaş pe care l-a tăcut să concilieze aceste influențe, şi-apoi în 
felul îndrăzneţ şi relativ nou cum a aplicat ideile acelora care 
i-au fost maeştri. 


+ 


Şi, în acest dublu fapt trebue căutat secretul influenței lui, 
care, cum spuneam mai sus, a fost prolundă şi întinsă. Hippolyte 
Taine a devenit un mare centru de emanaţie, fiindcă a fost mai 
intăiu un puternic centru de absorbţiune. A acționat asupra spi- 
ritului vremii sale, fiindcă a lăsat mai întăiu pe acesta să acţio- 
neze asupra sa. Alţii, mai originali decit el, au trăit ignoraţi şi 
„insulari, Opera lui, plămădită cu mină tare, din tendinţele 
esenţiale, din aspiraţiile intelectuale profunde ale vremii care a 
văzut-o născindu-se, e expresia credincioasă şi înaltă a ei. A- 
ceasta a găsit, în cărţile elocvente ale lui Taine, ceiace căuta: 
adică s'a regăsit pe sine. Nu e deci mirare că, dela apariţia in- 
tielor lui scrieri, şi impotriva îndărătniciei citorva bătrini, sau 
rivali, sau prudenţi, Taine care a fost mare, dar care putea îi 
ignorat de contemporanii săi—devine omul prin care vorbeşte o in- 
treagă epocă, omul mare, recunoscut, al acesteia. 


SCRISOARE DIN PARIS 437 


Nu ştiu întru cit teoria oamenilor mari, preconizată de el 
ca lege universală, se potriveşte -sau nu pretutindenea, dar ea 
poate îi aplicată cu dreptate la el... 

Am spus că a doua cauză a influenţei lui pare a fi fost 
felul îndrăzneţ cum a aplicat ideile filosofice ale altora (în spe- 
cial ale lui Hegel, şi nu ale lui Comte, cum se crede de obiceiu ; 
Taine n'a imprumutat dela Comte decit citiva termeni... pentru 
idei hegeliene) în istorie -şi critică literară: preconizind pentru 
acestea, ca imediat realizabile, scopuri pe care ele nu le vor a- 
ți poate niciodată, Taine a răscolit violent conştiinţa intelec- 
tuală a timpului său, şi a pus în mod clar şi franc, probleme pe 
care acesta le intrezărea numai, sau şi le punea în chip pur in- 
stinctiv. E probabil că aceste probleme trebuiau să fie odată puse 
cu brutalitatea şi perseverența cu care le-a pus el, pentru a fi 
discutate serios, soluționate, sau aminate, sau inlăturate definitiv. 

Şi, fapt curios, autorul /storiei Literaturii Engleze a subju- 
gat inteligenţele contemporanilor tocmai prin acea parte a: operei 
sale care ni se pare azi mai himerică şi mai puţin solidă: for- 
mulele răsunătoare şi sintezele ambiţioase cu care şi-a presărat 
nenumăratele-i volume, promițind, de bună credinţă, mai mult 
decit puteau da, au izbit spiritul şi mai ales imaginaţia con- 
temporanilor. 

. 


Taine a fost deci mare nu ca precursor, ci ca animator, nu ca 
creator, ci ca „vulgarizator“, atribuind acestui cuvint valoarea 
pe care i-o dă el într'un pasagiu celebru al /storiei Literaturii 
Engleze. bi 

A spus-o însuşi, cu francheţa pe care a avut-o totdeauna, 
că ulita apei de analiză la care a lucrat pănă la 1870, operă 
de psihologie o numea el, a intreprins-o cu scopul de a verifica 
ideia de natură a lui Hegel, de a procura baze controlahile şi 
mai s , „înaltelor concepţii” ale filosofului german. Cetind 
Filosofia istoriei a lui Hegel, a spus: „J'y trouve des idées à dé- 
irayer tout un siècle“. lar mai tirziu, cind era deja celebru, a 
scris: „De 1780 à 1830, l'Allemagne a produit toutes les idees 
de notre âge historique, et pendant un demi-siècle encore, pen- 
dant un siècle peut-être, notre grande affaire sera de les repenser... 
C'est à une ocuvre semblable que tout le monde pensant tra- 
vaille aujourd'hui...*. 

Rezultă din context că e vorba de ideile lui Hegel; de alt- 
iel, Taine, orideciteori vorbeşte de Nemţi, face aluzie în primul 
rind la Hegel.—Aceste propoziţii enunţă programul lui de viață 
pănă la 1870, Să construiască în piatră cel puţin o parte din 
catedrala pe care Hegel a construit-o numai în lemn (imaginea 
e a lui Taine), iată scopul general şi ultim pe care l-a urmărit 
autorul scrierilor: Les Fhilosophes classiques, Essal sur La Fon- 


438 VIAŢA ROMINEASCĂ 


taine, Essai sur Tite-Live, Histoire de la iitterature anglai $ 
de l'intelligence. Toate aceste scrieri purced din acest m ăn 
toate demonstrează, într'o formă mai mult sau mai puţin deghi- 
zată, o teză hepeliană... 


Nu e locul să discut aici întrucit Taine a reuşit să zi- 
dească în piatră solidă ceiace maestrul său german m'ar fi cons- 
truit decit în lemn fragil. Ţin însă să remarc că, în metatizică 
şin teoria cunoaşterii, criticul lui Stuart Mill a fost discipol mai 
puțin autentic al lui Hegel decit se credea însuși. Un aspect ex- 
trem de important al cugetării hegeliene i-a scăpat. Ideia de 
cauzalitate a cărei teorie a făcut-o în cărţile lui de filosofie pro- 
priu zisă, şi pe care a aplicat-o, subt numele de „calitate domi- 
nantă“ şi de „tip“, în critică literară şin istorie, idee pe care 
Taine a luat-o întradevăr dela Hegel, prin felul cum a interpre- 
tat-o el, a pierdut tot ceiace avea de propriu hegelian. Concep- 
tul hegelian de finalitate imanentă se transformă în doctrina lui 
Taine în idee de cauzalitate mecanică şi prin aceasta, hegelia- 
nismul lui Taine alunecă pe un plan care nu mai e acela pe 
care se mişcă cugetarea marelui dialectician german, transfor- 
mindu-se, în momentele cind Taine își impinge doctrina pe po- 
ziţiile ei extreme, în spinozism,. 

Să notăm dealtfel că influența hegeliană s'a altoit la Taine 
pe o influență spinozistă anterioară, Pe Spinoza l-a cetit cu in- 
suflețire fiind incă elev la „Collège Bourbon“. Charles Bénard, 
profesorul lui de filosofie la acest liceu, traducătorul esteticel lui 
Hegel, povesteşte că în momentul cind l-a cunoscut pe Taine, 
acesta se închisese deja în sistemul lui Spinoza ca într'o fortă- 
reaţă : „Sa foi au spinozisme était telle qu'il n'y avait pas å la 
changer d'un iota", 

Etica lui Spinoza va contribui sä determine sensul în care 
se va exercita tiranica influență a lui Hegel. Dar acest sens va 
fi determinat in primul rind de forma „matematică“ originară a 
inteligenţei lui Taine, inteligibil fiind pentru el numai ceiace se 
poate deduce geometric, pe cale de contenență, Taine n'a in- 
teles sensul profund al dinamismului cugetării hegeliane. Geo- 
metric nu se poate deduce decit ceiace nu se schimbă, decit ce- 
iace stă, ceiace e mort. Conciliarea pe care a încercal-o marele 
lui maestru între ceiace e general şi ceiace e individual, Taine 
pare a fi ignorat-o complect, „General*-ul lui (calitatea dominan- 
tă, rasa, mediul, timpul) absoarbe şi distruge individualul 
nalitatea, noutatea). In doctrina lui Taine, mediul şi rasa explică 
individul, acesta poate fi dedus matematiceşte (in sensul foarte 
larg al cuvintului) din mediu şi rasă. Taine a crezut, contra lui 
Hegel, şi cu Spinoza, fără să-şi dea seama, că important şi real 
e numai universalul, In ultima limită, diversul se reduce pentru 
el la o simplă şi înșelătoare aparenţă. 


m e pă 


SCRISOARE DIN PARIS 439 


Aici, în această atitudine eleatică a cugetării sale, trebue 
căutată cauza profundă a ceiace e excesiv și, din acest motiv, 
fragil în opera critică şi istorică a lui Taine. Şi iată dece influ- 
enţa lui, după o epocă de mărire, exercită o acţiune destul «le 
redusă azi, în secolul nostru care se luptă să înțeleagă „deve- 
nirea“ lui Hegel şi „durata“ lui Bergson. 

Să nu uităm însă că judecata pe care o pronunţă 0 ge- 
neraţie oarecare asupra unui om şi opere, întocmai ca judecata 
indivizilor, n'are în sine nimic definitiv. Generaţia noastră vede 
opera lui Taine subt un unghiu diferit de acela subt care a pri- 
Vit-o generaţia dela 1870. Generaţia de mine poate fi mai a- 
propiată de aceasta din urmă decit de noi... 


Dar oricare ar îi atitudinea celor care vor veni după noi față 
de problemele puse de opera lui Taine şi de soluţiile ce le-a a- 
dus, un tapt rămine, real şi incontestabil: Taine va ocupa tot- 
deauna un loc pe planul întăiu în istoria ideilor franceze, din 
cauza iniluenţei pe care a avut-o timp de treizeci de ani şi mai 
bine, opera lui rezumind o epocă întreagă de viață sufletească 
franceză, epocă pe care o „explică“ în parte şi care o „explică“ 
la rindul ei. In istoria ideilor europene, locul pe care-l va deţine 
va fi important în urma imprejurării că, impreună cu Renan, a 
fost cel mai mare propagator al ideilor hegeliene în Franţa. Gra- 
ție operei lor, aceste idei au pătruns în proiuziune pe pămintul 
irancez, şi-au fecundat, in domeniul ştiinţelor istorice, o activi- 
tate care a dat roade imbelşugate la sfirşitul secolului trecut şi 
la începutul acestui secol. j 

Sărbătorind o sută de ani dela naşterea lui, Franţa se în- 
chină în acelaşi timp în fața a patruzeci de ani de cugetare 


ză. 
auzi D. D. Roşca 
Paris, 24 Mart, 1928. 


Scrisori din străinătate 
PRELUDII 
Scriem adesea lucruri, pe care nu 


le pets dovedi decit dind cetitorului 
prilejul să gindească asupra hai însusi. 


PASCAL, 


Este o dovadă de prețioasă prudenţă în cercetarea adevăru- 
lui, examinarea prealabilă a condiţiilor de drept şi fapt în care ne 
este dat să-l căutăm şi să-l comunicăm altora. Asemenea aceluia, 
care stind cu gindul să intre în apă, încearcă cu vîrful picioru- 
lui temperatura apei ca s'o cunoască şi să se deprindă treptat cu 
ca, trebue să avem conştiinţa deplină a mijloacelor noastre şi pre- 
simţirea axproximativă a pretenţiunilor care ne mişcă. 

Fiind foarte obişnuită în zilele noastre călătoria urmată de 
scrisori informative, se poate întimpla să folosească cîteva reflecții 
principiale asupra călătorului şi serisvrii înşişi. Pătrundem în chip 
evident întrun ţinut capricios şi amorf la culme, puţin exploatat 
şi rebel sistematizării, deaceia cel mai bun tovarăş al acestei în- 
cercări de disciplinare logică a faptelor, de primă desțelinare a 
unei farine virgine. este întoarcerea cetitorului asupra lui însuși, 
sondagiile în propria viaţă interioară, de unde adeseaori poate ex- 
trage cele mai hotăritoare dovezi. 


Călătorul 


Sint citeva pagini răslețe în „Incercările“ lui Baco de Veru- 
lam, care ar trebui, —în vremurile noastre de conştientă şi acută 
activitate sistematică pentru apropierea şi cunoaşterea popoarelor 
între ele,—să fie împinse în cercul de atenţie imediată al acelora 
care, favorizați de soartă, călătoresc dincolo de hotarele țării lor, 
Fiind vorba de cea mai răspîndită şi poate mai cea cetită operă a can- 


SCRISORI DIN STRĂINATATE 41 


celarului englez, ar rămîne ca sfaturile lui pentru călători să fie 
doar discret reamintite. Ceiace, trebue să recunoaştem, încă n'ar fi 
prea lesne, ştiindu-se că adevărații călători sînt un fel de oameni 
tare susceptibili şi capabili să alunece ca argintul viu pe lingă 
prudenţa, cam siciitoare, a acelora care le poartă de grijă cu fel 
de fel de poveţe, 

Vorbim aşadar de adevärații călători, pentru care o raită prin 
lume nu este rezultatul unor îndelungi şi penibile meditäri, aşezate 
pe coloanele negustorești de „pro“ şi „contra“, ci este o toană, 
care apare într'o bună zi, intempestivă şi clară ca o ştaletă tătă- 
rască, călărind pe deşălate şi ivindu-se ca Ucigă-l crucea de după 
cotitura şoselei, Aceia sînt călători adevăraţi despre care poetul de 
periferie a spus cu îndrăsneală şi comunicativă înţelegere : 


Cer albastru—pur sineală 
Aici mă usuce 

Mă apucă-o nebuneală 
Neicule, mă duc! 


Şi se duce înadevăr prompt și plin de zîmbet, fără scince- 
lile bieţilor oameni cum se cade, purtind în sinea lor mai mult pe 
dolofanul 'Tartarin-Sancho, decit pe temerarul Tartarin-Don-Qui- 
jote,—bieţi oameni improvizaţi în călători de cine ştie ce împreju- 
rări străine de apucăturile lor sincere. li vedem de atitea ori mas- 
cați în excursionişti, încovrigaţi de povara geamantanelor sau tre- 
murind pe peronul înoptat al gărilor fără tregheri, hărțuiţi de grija 
pierderii pachetelor sau trenului şi întorcind capul cu groază şi tre- 
sărire după hoţii de buzunare. După tergiversări fără număr iată-i 
pe drum, dar nu cu ochii pe fereastra vagonului, ci răsfoind cu 
clipoceală ultimul „mers al trenurilor“, fixind cu grijă plasa de 
bagaje şi epuizind cu veşnic aceleaşi întrebări copilăreşti, însoţite 
de-o figură de țăran neincrezător, toată bunăvoința profesională a 
conductorului sau pofta de conversaţie a pasagerilor. Odată por- 
niţi se duc la ţintă fără înconjur, fără şovăire, devenind din senin 
hotăriţi şi dinamici ca un glonţ de revolver. „Călătorului îi şade 
bine cu drumul” este maxima lor şi o urmează cu sfinţenie, cre- 
zind că se supun unui mare principiu al călătoriei. In realitate se 
înşală. „Călătorului îi şade bine cu drumul“ a fost cu siguranţă 
spus sau de un ne-călător cu aere de călător, sau de un muntean 
şuguitor privind un convoi de tirgoveţi luind în piept cu impru- 
dentă grabă panta înşelătoare a pădurii, Năiţă şi Pitache ai d-lui 
Brătescu- Voineşti au înadevăr ştofă de călător şi deaceia nu le 
stă bine cu drumul, ci cu răcoarea umbrarului, cu şprițul aburit 
şi friptura de uger proaspăt. Călătorul ştie că o haltă bună nu se 
întilneşte la tot pasul şi că la capătul drumului nu-l aşteaptă de 
cit îndoeinic riuri de lapte şi munţi de pilaf, deaceia prețueşte e- 
picureic o privelişte, întirziază la un rateş şi nu se grăbeşte să 
plece „cînd pe drumuri ninse a întilnit;o casă cu lumini aprinse“. 


442 VIAŢA ROMINEASCĂ 


Modelul călătorului este melcul domol şi îngindurat, poposind pe-o 
frunză, înconjurind un vreasc, rotind spre înaltul cerului corniţele 
curioase şi grave. lepurele terorizat ş ahilic în fugă, mereu grăbit 
şi neatent, nu este un călător benevol, ci silit, deaceia emulul său, 
domesticul burghez, imitaţia de călător, va fi meditind cu simpatie 
soarta sbuciumată a cîmpenescului rozător : 


Flevit lepus parvulus, 
Clamans altis vocibus, 

Quid feci hominibus 

Quod me sequntur canibus ? ! 


Adevărate plingeri de tarasconez într'o noapte algeriană, re- 
grete tirzii şi scumpe după căminul anevoe abandonat. 

Deaceia veritabilii călători dispreţuesc tacit aceste sfioase vic- 
time ale artei nomadice, îi numesc injurios din colțul gurii şi al 
ochiului „simpli burgheji“ şi neputind suporta oamenii care cer 
vieţii serioase garanţii de reuşită, zăloguri şi drumuri bătute, întorc 
cu silă ochii dela ei. Citeodată chiar le joacă farse răutăcioase, 
dar atitudinea lor ireverențioasă nu mai surprinde pe nimeni, de- 
cînd Pierre Mac Orlan, cu instinct de dedectiv psiholog, i-a denun- 
łat că se trag numai dintre copiii neascultători şi necruţători ru- 
pători de ghete, precum—după spusele ştiinţei scarpologice—ne- 
gustorii se recrutează dintre cei care calcă în călcăiu, iar politicia- 
nii dintre cei care tocesc sandalul într'o parte. Călătorul nu este 
nici burghez comod, nici sportsman profesionist sau snob, dind 
busna cu maşina în ctrdurile de rațe sau cu skiurile în gardurile de 
sirmă, nici voiajor comercial, închinător al zeului Mercur, pentru 
care pămîntul în lung şin larg e doar un teren de operaţii. Pen- 
tru emulii lui Columb şi Marco Polo, farmecul vieţii, puternica. ei 
frumuseţe, stă tocmai în faptul că nu vrea să acorde acanal it 
despăgubiri, că te invită să joci totul pe-o singură carte şi fuge 
de ochiul prevăzător şi anodin, Aventura este viaţa adevărată şi 
aventurierul singurul dintre oameni creat pe potrivă-i, singurul care 
se te măsura cu torentul ei, Este parcă o armonie între impre- 
vizibilitatea vieţii, între impetuoasa ei creaţie de forme şi împreju- 
rări veşnic nouă şi între mobilitatea spiritului său, rodnic în ipoteze 
şi agil în atitudini, oferind scînteetor oricărei surprize fruntea sa 
plină de răspunsuri inedite. 

Discutind „Desrădăcinaţii“ lui Barres, Andre Gide, călător 
pasionat, mărturiseşte că a scris o carte cu scopul conştient de a 
indemna la călătorii, „de a învăţa şi pe alţii plăcerea de a nu se 
mai simţi legaţi, de a nu mai avea rădăcini. Teza lui Gide afirmă că 
voiajul este destinat numai celor tari, celor plini de viaţă, căci că- 
lătoria insemnează instrucţie, apropiere de elemente străine. Gide 
citează foarte bine o frază din Nordau, trägînd toate consecințele 
favorabile tezei sale: „Intr'o situaţie în care se găseşte adeseori 
şi care € aceiaşi pentru mulţi, organismul reacționează în chip ba- 


SCRISORI DIN STRĂINĂTATE 43 


nal; într'o situaţie care i se oferă pentru prima oară, va face însă 
dovadă de originalitate, dacă nu poate să se sustragă“. Prin ur- 
mare, spune Gide, desrădăcinarea constringe la originalitate şi 
creaţie, situaţiile nouă şi ciudate, fără şablon anterior, fiind o şcoală 
a virtuţii, un incitant a! calităţilor latente din individ. Pentru cei 
tari, călătoria şi aventura, pentru cei slabi, puţin maleabili şi per- 
fecţionabili— sedentarismul, „l'encrôutement dans les habitudes hé- 
reditaires, qui les empecheront d'avoir froid”, 

In relaţia aceasta de „care-pe-care“ cu viața şi moartea, re- 
ese frumusetea încordată a ființei umane, ca un grumaz de taur 
hărțuit în arenă ; iar preţul adevărat al vieţii îl simţim în clipele 
rare cind o privim ca Nietzsche, mingiind viaţa, felină ca o pan- 
teră, cu iubire delicată și profundă: „Es ist gefährlich und büse“, 
e primejdioasă şi rea, e crudă, dar plăcută ca un bici de vijelie. 

i că nu întotdeauna antagonismul este aşa de titanic, pen- 
tru şi Pitache majestatea vieţii aplecîndu-se ca un cal dre- 
sat pentrun călăreț scund. Şi totuşi acelaşi fior metafizic curen- 
tează pirdainica pereche de cheflii ca şi pe Stanley sau Friedjof 
Nansen sau pe Gérard, vinătorul de lei. Căci aceiaşi neştiută ten- 
dință sălăşlueşte în ființa lor intimă. Dacă ar fi scris sisteme filo- 
solice ar fi fost pragmatişti, bergsonişti sau neokantieni ca Her- 
mann Cohen, pentru care procesul de cunoaştere ca şi acţiunea 
morală nu este ceva dat, făcut, ci o temă, care se desleagă cu 
ajutorul nostru. Dacă ar fi oameni politici ar fi scuzat sinuozită- 
ile carierii lor sprijinindu-se pe Max Weber, care spunea că mi- 
nimale concesii în politică sint necesare pentru orice om care nu 
vrea să poarte răspunderea introducerii unei prea mari cantităţi de 
rău is, lume. Pe cînd ceilalţi se complac în comoditatea interioară, 
în statu-quo-ul armistiţiului cu viaţa, îi bucură zilele și anii, care 
se repetă fără inovaţii, aventurierul a declarat războiu monotoniei 
şi plictiselii şi jubilează în hazard, în contingentismul ţării, unde 
Boutroux a văzut riuri capricioase schimbindu-și des şi neașteptat 
alvia apelor. Adevăraţii călători sint aventuroşi şi dorind să in- 
frunte întilnirile cu neprevăzutul şi să descopere singuri America, 
e să se împace cu sfaturile şi mai ales în specialitatea lor— 
calatoria. 


Şi în adevăr sfaturile sint un articol incomod. Cu toată o- 
biectivitatea şi excelenta lor desinteresare, ascund, cu atit mai mult 
şi mai bine, o foarte delicată primejdie, Sfatul este o capcană cu 
două clape, un cuţit cu două tăişuri, un băț cu două capete, a- 
cumulind astfel tot ce poate fi mai inconvenabil pe lume. 

Mai întățu riscă să se prindă întrun lat neplăcut acel care 
primeşte și urmează sfaturile. Conform unei păreri de origină scho- 
penhaueriană, care ar trebui să fie foarte la modă în timpurile a- 
cestea de transformare teoretică a bestiei blonde într'o nobilă ființă 
îinsuflețită de cel mai etic individualism, — sfătuitorul comite în 
dauna sfătuitului şi acesta lasă să se consume în dauna sa, cea 
mai feroce şi mai egoistă crimă: nemulțumit cu posibilităţile limi- 

8 


CEL! VIAŢA ROMINEASCĂ 


tate ca număr şi expansiune, acordate de natură unei limitate fiinţe 
omeneşti, sfătuitorul vrea să le depășească, să se îmbogăţească, 
să-şi continue persoana proprie în altcineva, trăindu-şi propriile 
planuri şi propriile visuri în cel pe care naivitatea neprevenită îl 
oferă pradă sfaturilor sale. Sfaturile devin astfel în lumea morală 
ceiace anumite droguri sau vrăji sînt în romanele fantastice din 
seria Pot, Meyrinck sau Hoffmann, unde din cind în cînd vre-un 
ținăr rău strîmtorat băneşte îşi vinde cu intermediul lor tinereța 
robustă unui bătrin urit. Lugubrul schimb reîntinereşte declinul gîr- 
bovului nesătul, cu un preț mai criminal decit complicitatea lui Vo- 
ronoff, unde păgubaşul e un fleac de maimuţă, — dar tot aşa de 
crud, de monstruos şi cinic ca prețul pe care marchiza din Mize- 
rabilii lui Hugo îşi împodobeşte gingiile moi şi goale cu dinţii, cu- 
rați ca nişte perle, ai unei biete femei, vinzătoare de dinţi proprii 
pentru pinea unui copil. 

In al doilea rînd, riscă să piardă partida chiar sfătuitorul 
însuşi, care, după orice morală imaginată sau imaginabilă, trebue 
să poarte răspunderea grea a îndemnul ersibil. Deaceia ab- 
ținerea dela sfaturi este proporțională cu gradul de prudență şi cu 
cit este mai desăvirşită cu atit mai salutare efecte înregistrează, 
Pe deoparte  abţinerea aceasta e fermecătoare ca atitudine: cu- 
viincioasă și plină de reticențe, sobră şi prevenitoare, rămine în- 
chisă într'o sferă de elegantă discreţie, ocolind parcă cu stăpinită 
oroare curiozitatea vulgară şi insinuantă, citeodată şerpuind viclean, 
altădată crudă şi brutală ca un tăvăluc. Curiozitatea e marca ze- 
ilor inferiori, e dorință de a te tăvăli şi a tiri ştpe alţii în noroiul 
tău. Deaceia merge mină în mină cu sfatul și comit împreună, 
subt masca altruistă, neruşinări sfruntate și exhibiţii deşănţate. 
Stătuitorul este marfă de bilci: sfătuind, el îşi des re în ochii 
tuturora intimitățile îngrozitoare, aşa de îngrozitoare încit nu şi le 
poate mărturisi nici sie însuşi şi atunci de derivă, le transfigurează 
şi se descarcă de povara stigmatelor, producind sfaturi. Producă- 
torii de sfaturi se recrutează dintre desfrinaţii de lupanare ca fe- 
ricitul Aiigustin sau dintre canaliile lacome de bani şi onoruri ca 
lordul Baco de Verulam, vestitul trădător de prietini. Bătrini şi 
schrijilaţi de amintirea fizică a miilor de nopţi pierdute, cu mina 
tremurindă pe o ţigară galbenă și-un păhăruţ cu băutură savant 
combinată, ca o demimondenă pensionară în arenda unei vespa- 
siane, producătorii de sfaturi se dau la fund în balta trecutului şi 
revin la suprafaţă, ca pescuitorii de perle, cu îndemnuri, cu pre- 
veniri, cu directive, cu sfaturi. Regretul după o viaţă rău zondusă 
se aliază cu mintea Rominului cea depe urmă şi pe nesimţite se 
încheagă întrun sistem de rezistenţă împotriva morţii, întrun sis- 
tem de refacere, într'o tendință disperată şi tragică, fiindcă se ghi- 
ceşte iluzorie, de a relua dela început cu tact şi cumințenie o 
viaţă pe care acum ştie că ar trăi-o altfel. Şi iată-l desinteresat 
sfătuitor, iată-l strecurind dibaciu şi persuaziv propriile sale dorinţi 
în suflete tinere, iată-l altoind crase interese personale, pe care le 


SCRISORI DIN STRĂINĂTATE 45 


mai are dar nu le mai poate servi, intr'alt suflet ṣi în alt trup, 
viguros şi tinăr. Viguros și tinăr, da, dar servind dă orta sa de 
realizare, alte scopuri şi alte probleme decit ale sale, sclav hipno- 
tizat al stăpinului sfătuitor, harac neroditor, pe care se sue iedera 
verde. Sfătuitorul a descoperit enigma nemuririi în prelungirea 
vieţii spirituale. Puţină conştiinţă, puţină reculegere, ar trebui să-l 
facă să sară cu oroare în faţa preţului de cumpărare: păcatul de 
moarte, crima fără nume a desființării morale a unui individ. Pen- 
tru o astfel de faptă nu există paragraf în codul penal şi sfătu- 
itorii funcţionează în voe şi oriunde, între părinţi şi copii, între 
şcolar şi profesor, între discipol şi maestru, între novicele „cro- 
codil“ şi vechiul stilp de cafenea. Nu se revoltă nimeni. Ni se pare 
fără noimă rămăşița medievală a moştenirii farmaciilor din tată în 
fiu, silind pe cel din urmă să persiste in cariera genitorului său, 
dar trecem cu ochii închişi, orbiţi de rețete pedagogice, pe lingă 
otrava sfaturilor, care vor să niveleze generaţiile, să inăbuşe îno- 
irile, să uniformizeze lumea. Sfaturile ţin lumea în loc. Se poate 
să existe însă undeva în ceruri, în lumea supralunară, la judecata 
din urmă, o pedeapsă amară, o pedeapsă dantescă pentru cei mai 
pierduţi din „la perduta gente“. camdată există reacţii rare şi 
individuale, în chiar lumea aceasta pămiîntească, unde rareori se uită 
ceva şi totul se plăteşte afară de sfaturile rele, sfaturile fără succes. Ar 
trebui însă să fie luat model prinţul Bismarck, care găsise delicioasa 
ocupaţie de-aşi reaminti în culmea puterii, micile ofense suportate cu 30 
de ani în urmă şia cărora răsplată talionică o înjgheba în după-a- 
miezile hărăzite -sofalei. Cu un asemenea exemplu s'ar putea cons- 
titui un frontal ofensei prin sfat, al atingerii în onoarea personală 
prin îndemnuri. O cruciată foarte la locul ei : cruciata copiilor inde- 
pendențţi. Sfătuitorii ar trebui să-i mediteze rezultatele înainte de a 
întinde cărţile pe masă, înainte de a trage bobii în care cetesc 
trecutul şi speranțele lor paralitice, iar nu viitorul îngrijatului par- 
tener. Să mediteze sfătuitorii soarta grozavă a lui Niccolo Machia- 
velli, înfometat şi isgonit, cînd îi spune lui Leonardo da Vinci: 
„Tiranii mă vor considera un instigator al poporului, poporul un 
aliat al tiranilor, fariseii mă vor numi ateu, cei buni un rău, dar 
mai cu seamă mă vor uri cei răi, socotindu-mă mai rău decit dinşii“, 

Sfatul se bazează în cele din urmă pe o concepţie filosofică 
a lumii, care invită la nemărginită credinţă în ştiinţă şi în legea 
ştiinţifică. Max Weber, „mitul dela Heidelberg“, cum îi spuneau 
studenţii, l-ar insera (poate) în procesul de vastă istorie mondială, 
procesul de des-fermecare a lumii, început de vechea profeție iu- 
jaică şi continuat prin gindirea ştiințifică-elenă pănă în zilele 
noastre. Sfatul tinde prin urmare să prelungească în domeniul 
mural acest proces de desvăluire a enigmelor cosmice, în care se 
complace magia şi superstiția. Legea naturală ştiinţifică devine în 
domeniul spirituai sfat, ambele pornind în definitiv din acelaşi 
substrat de convingere filosofică, că există repetiție şi prevedere 
şi că înarmaţi cu o lege ştiinţifică sau cu un sfat putem să scon- 
stăm viitorul, 


446 VIAŢA ROMINEASCA 


E clar însă că nu călătorul, — ruda de singe a aventurierului, 
presărind dn viaţă explozii de fulmicoton, — se va împăca cu 
un astfel de tablou cosmic. Neimpăcindu-se din fire cu sfaturile, 
disprejuind piedica lor şireată și conservatoare, reconforta: de 
motivele etice, care condamnă fuziunile de personalităţi, călătorul 
va neglija orice ‘soiu de ţii, de bariere, de sfaturi sau ma- 
niere preexistente. Toate acestea se fac, nu există — şi călătorul 
veritabil nu se va grăbi să le colecţioneze în a ă, ci seva: 
purta deseori ca iniamul din versurile lui Claude Petit: 


Et tournant vers le ciel—l'infâme—sa crâupe immonde 
II montra en riant son cul à tout le monde, 


Refuzind, cu indignarea firească a temperamentului contra-- 
riat, să poarte în orizontul vieţii spectrul macabru al sfătuitorului, 
călătorul va merge pe căile sale, bune sau rele, cum au ieșit din 
urna marilor sau micilor surprize. Credem totuşi că un neamţ, tê- 
lentat cu talentul miraculos al rassei, ar putea, în conştiincioasa 
sa aplicaţiune, să găsească mijlocul ingenios care să sugpereze 
paginile lui Baco călătorilor refractari, afişaj sistematic la gra- 
niţă, la vamă, în gări, în vagoane, un examen de capacitate pen- 
tru călătoriile în străinătate sau ataşarea de extrase la Baedecker, 
ar putea să atragă atenţia asupra lor. Şi este suficient atit, Bacon 
fiind extrem de captivant. Persuasiv și scriitor talentat, lectura sfa- 
turilor sale, în care Macaulay descoperea mereu grija de util și 
progres, îndeamnă stăruitor la faptă. Rupind eticheta „sfat“ depe 
observaţii ca cele următoare, ele și-ar pierde caracterul rebarbativ 
pentru independenţa călătorului. Bacon spune: 

„Este ciudat că tocmai pe mare, unde nu-i de văzut altceva 
decit cer şi apă, se ţin deobiceiu jurnale, mai degrabă decit în 
călătoriile pe uscat, unde, deşi este atit de mult de văzut şi 
observat, sînt neglijate însemnările zilnice, caşi cum cele văzute 
întîimplător ar fi mai proprii de notat decit cele observate voluntar“, 

sau: 

„Nu-l lăsa (pe tînărul în călătorie de studii) niciodată să 
zăbovească prea mult într'un loc sau întrun oraş; mai puţin sau 
mai mult, după cum, desigur, merită locul, dar în niciun caz prea 
îndelungat. Şi dacă se intimplă să rămie mai multă vreme undeva, 
e bine să-şi schimbe locuința dintr'o parte a oraşului în alta, a- 
ceasta lărgind extraordinar cercul de cunoștințe”. 

Lăsind deoparte de data aceasta adnotaţiile, care s'ar putea 
face sfaturilor lui Bacon privite ca sfaturi în sine, să observăm cu 
cîtă claritate reese din ele ros'ul, care incumbă călătoriei, după 
părerea lordului cancelar, părere desigur lamentabil banală, — sco- 
pul călătoriei este cunoştinţa, instruirea. Cu ocazia acestei banali- 
tăţi, pe care nici geniul lui Andre Gide, autorul lui „Voyage d'Urien” 

„Voyage au Congo“, n'a isbutit s'o învioreze, cînd adaogă pro- 
ui agrementul călătoriei, se poate întimpla însă o răzbunare 


oratie mm ae o T 


SCRISORI DIN STRĂINĂȚATE MT 


singeroasă, epilog al conflictului între călător şi sedentarul do- 
mestic,. Acesta din urmă avusese în definitiv mai mult poziţia „de- 
desupt“* decit poziţia „deasupra“ in pugilatul concepţiei lor. In faţa 
luai Dumnezeu şi a oamenilor, ambii ar trebui totuşi să fie de 
îndreptățiți, „deoarece niciunul nu poate aduce peremptorii dovezi 
şi fără îndoială, că amindoi se încîntă cu cite o iluzie dragă. 
„În romanul său Leonardo da Vinci, Merejkowski a avut o 
intuiţie artistică de-o genială justeță, cind povesteşte intilnirea lui 
Leonardo cu Machiavelli la Roma, pe colina Palatină unde altă- 
dată se înăljau palatele lui Caligula şi Septimiu Sever. Nimic pe 
lumea asta nu era mai firesc, decit ca Machiavelli, cel mai formi- 
dabil sfătuitor, cel care şi-a transformat în adevăr neputința ins- 
tinctelor de canalie şi criminal în sfaturi pentru tirani,— Machiavelli, 
care ghicind ceiace este ştiinţific într'un sfat, a pus bazele de ins- 
piraţie ale ep a şi politicii de azi, atit cît acestea vor să fie 
ştiinţe şi să aibă legi, Machiavelli se plinge lui Leonardo de plic- 
tiseală, O plictiseală imensă, grea şi nesiirşită, o plictiseală, care pă- 
trunde prin pori şi pe căile respiratorii, care apasă inima şi învălue 
totul, colinele Romei şi lumea întreagă, într'o piclă cu gust de pap. 
Sedentarul domestic, omul resemnat cu sine însuşi, resemnat cu in- 
succesul tuturor alergărilor tinereşti în faţa norocului şi a întim- 
plării, este şi el un colecţionar de sfaturi și un plictisit, un fatalist 
şi-un desamăgit. Dintr'o sumă de întimplări trecute a muls citeva 
principii, le conservă în sticluța înțelepciunii sale private şi pri- 
veşte de atunci încolo orice eveniment prin transparența drojdiei 
sale principiale. Totul apare vechiu şi cu toate aparențele înşelă- 
toare, totul poartă pecetea indelebilă a lui „dejă vu“. Depe această 
poziţie spirituală sedentarul se dedă la persiflaj sceptic, arătînd că 
este inconceptibil pentru un cap normal un asemenea scop al că- 
lătoriei, cum l-a fixat Baco. Filosofind estetic apelează la Spinoza 
şi Leibnitz şi arată pănă la evidenţă că orice lucru şi orice fiinţă 
lindesc ca monadele, întregul cosmos și în fiecare din ele întil- 
lumea întreagă. Şi dacă oglindirea aceasta prezintă trepte de 
claritate, trecînd dela minimum de claritate şi maximum de opa- 
citate la minimum de opacitate și maximum de claritate sintem 
condamnaţi să răminem la înţelegerea treptei pe care ne găsim, 
orice peregrinare în lung şi'n lat, orice sforțare şi orice acumulare 
de fapte răminind mereu o prodigioasă iluzie. Inteligența divină, 
plasată pe treapta supremă, poate avea dintrodată, fără desfăşu- 
rare în timp, cunoaşterea absolută, pe cind noi oamenii, oricîte fire 
de iarbă sau bucăţi de piatră am aduna, nu escaladăm limitele 
cunoașterii mai bine decit o putem face mărginindu-ne la un sin- 
lucru sau la un singur fenomen. Pesimist şi economicos, $e- 
rul declară că aventurosul călător este victima unei prejude- 
căţi : prejudecata experienţii. Experiențele ca şi cunoştinţele cîşti- 
gate prin ele nu vor isbuti niciodată, înşirate la infinit sau supra- 
puse una peste alta, să formeze scara de mătase, pe care să a- 
jungem în creerul lumii. Din cunoştinţe sau din experiențe adu- 


448 VIAŢA ROMINEASCĂ A 


nate nu se naşte un sens de ansamblu şi plebiscitul miilor de 
fapte nu este o garanţie împotriva a ceiace afirmă unul singur. 
Afară de această obiecţie teoretică, polemica sedentarului urmă- 
reşte pe călător pe terenul practic, acuzindu-l precis de: 1) lipsă 
de funcţiune justă în raport cu realul, sau don-Quijotism 2) nesin- 
ceritate 3) oportunism. 
Toate aceste culpe se reslirä din marea culpă iniţială: pre- 
menan experienţii. Don-Quijotismul însemnează pentru el o lipsă, 
ierre Janet numea „fonction du réel“ o totalitate de fenomene 
prin care omul normal se inserează in realitatea înconjurătoare. Lipsa 
acestei funcțiuni provoacă desbinarea a două lumi: cea interioară 
în care orice asociaţie psihică se produce normal, este perfect se- 
parată de cea exterioară, individul fiind inapt să ia o hotărire, să 
persiste în ea pănă la faptă, fiindu-i parcă teamă de moment şi: 
de situaţie. Ori tocmai cu această tară debutează cel care adul- 
mecă experiențe, cel care ar vrea să muşte din toate rodiile lu- 
mii. Frumoasă formulă pentru cel care în sine însuşi descopere o 
sumă de posibilităţi, o sumă de vieţi, pe care simte că le-ar tră 
pe rînd şi cu egală virtuozitate. Ar putea fi savant „cu bumbacul 
in urechi“, apaş cu eșarfă roşie la git, milog la pod sau preot in 
altar—şi nu ştie însuşi unde-i este chemarea. Deaceia .zăboveşte 
în fiecare ipostază, zăboveşte şi se duce din schimbare în schim- 
bare, fără să trăiască viaţa, ci jucind pe scenă, fără să se înse- 
reze în real, ci răminînd la o parte, fără să fi fost om, ci actor: 
don-Quijotism. Acelora care vor să muşte din toate rodiile lumii, 
tabietosul sedentar le spune că o mare lege a firii este resemna- 
rea. Puterile noastre limitate ne silesc să ne prescurtăm planurile 
prea mari, să sluțim coroana de dorinţi, care pune o aureolă pe 
capul fiecărui tînăr, să amputăm părţi din noi înşine. Nu putem 
trăi complect, pănă la epuisare, nici ceiace este în noi înşine, dar 
să mai umblăm după comori străine! Viaţa interioară merită mat 
degrabă să intereseze atenția noastră. Să nu uităm, spunea un 
profesor de filosofie, că Immanuel Kant (şi l-am putea adioga pe 
Amiel, întrun anumit sens) a stăpinit lumea fără să părăsească 
Koenigsbergul. Pe cind alţii, de pildă Columb, se bucură gratuit 
de entuziasmul general şi de opere comemorativ-omagiale ca a lui 
Fastenrath. Helmolt şi alţi savanţi biografi au demonstrat precis, 
că în realitate Christophor Columb a fost doar unealta temerară 
şi aventuroasă, mediocru dotată şi vulgară, a învățatului florentin 
Toscanelli. Descoperitorul Americii nu s'a deplasat din birou şi 
e nedrept i se sustrag laurii în favoarea lui Columb, cînele 
ndrăsneţ, care-a făcut „aport“ cu un întreg continent. Nu cunoş- 
tințe şi nu experienţe, urmează sedentarul, necesită o viaţă ome- 
nească pentru a fi trăită omeneşte, ci să asculţi doar acel demon 
interior, care proectează valorile şi problemele fiecăruia dintre nor 
maintea noastră, dind-formă şi sens unui sbucium neîntrerupt. 
Ori, acel demon este în noi, e acolo în afunduri înainte dea pu- 
tea respectivul să silabisească—prima treaptă în meşteşugul cer- 


SCRISORI DIN STRĂINĂTATE 449 


şetoresc de a întinde pălăria după fluturi, cunoştinţe şi... experiențe. 
Nesinceritatea aventurosului călător, dornic de cunoştinţe şi 
experiențe, plătind cu timp pierdut, curaj şi stăpînire de sine fel 
de fel de situaţii repugnante,—apare clar cînd este tratată cu pia- 
tra de incercare a perie kantiane, ca metalul ignobil in 
prezenţa apei tari. generalizeze pe socoteala lor directă expe- 
rienţa, acei care vor să muşte din toate rodile lumii, să fie ei 
rînd pe rînd ocnaşi şi salahori murdari, vagabonzi în azilul de 
noapte şi eunuci în harem, să fie soţii înşelaţi ai unei temei fru- 
moase şi judecătorii unui prietin bun. Atunci apare nesinceritatea 
şi îngrădirile de rigoare ale valabilităţii experienţei. Duplicitatea 
celor două morale apare în cruzimea ei neonestă: ceilalţi sint ma- 
terial didactic, soboli pentru experienţă, pe cind experimentatorul 
însuşi e o ființă aparte, sus-pusă, cu prilejul de a privi în arenă 
fără să se gindească că ochiul său e indiscret şi jenează, intimi- 
dează şi doare. Aţiţind la ceartă şi ură fără să ia atitudine, an- 
gajind în iubire fără să se angajeze, drumul lui e virstat de si- 
mulare şi trişare, pănă cind culminează în oportunism. 
Prejudecata experienței împinge la ignominii. Incultă cu pri- 
Virea scrutătoare, simulează înţelegerea compătimitoare, împrumută 
mingierea iubitoare pentruca să-şi deschidă privelişti şi să răsco- 
lească dezastre. Lacrima şi plinsul înăduşit, privirea pierdută şi 
umerii plecaţi îl lasă insensibil la postul de observaţii, pe cel care 
ar vrea să muşte din toate rodiile lumii, fără sä se gindească că 
însuşi acest scop îi falşifică orice plăcere şi nu va gusta niciuna 
în deplina savoare a uitării de sine, Căci fiecărui om îi este dată 
o singură plăcere, precum filosofului, după Bergson, îi este dată 
o singură ideie. Dar întocmai cum ideia aceia este aşa de simplă 
încit ca s'o exprime cugetătorul a vorbit toată viaţa, la fel de 
simplă şi cuprinzătoare este o plăcere, pe care-o urmărim mereu 
şi peste tot, precum în fiecare iubire nouă regăsim tot prima în- 
flăcărare a tinereţii noastre. Rezistenţa materiei provoacă oboseală 
ială în elanul vital bergsonian şi ici-cola curgerea lui nestir- 
şită se întundă şi incremeneşte informe nedesăvirşite şi închircite. 
La fel sint condamnate ofilirii şi închircirii unele din posibilităţile, 
care zac în noi, ca nişte fructe, pe care seva copacului nu le mai 
ajunge şi se scutură timpuriu, uşurind creşterea şi pirguirea celor 
rămase pe ramuri. Renunțarea o intilnim oriunde în natura fizică 
ca şi în cea morală, iar consolarea e una din cele mai conside- 
rabile şi mai profunde manifestări umane. Dar în loc sä încline 
capul învins de imuabilitatea marilor hotăriri, care ne domină pe 
noi oamenii ca pe orice creatură, aventuroşii călători, mindri de 
simţul lor de observaţie şi de atitudinea lor neutră, păşesc greu 
acolo unde sensibilitatea e mai sensibilă şi durerea mai dureroasă: 
oportunismul. Legea oportunismului este aceia a tarabei morale, 
„Cine dă mai mult“, locul cel mai frumos, gazda cea mai ospita- 
lieră, desfrinarea cea mai impudică, însfirşit tot ceiace atinge ma- 
ximum de exagerare în caracteristicul vinat de experienţă, se va 


450 VIAŢA ROMINEASCĂ 


bucura de prezența atentă a curiosului nomad. Observațiile făcute 
fără să fi poftit să le facă, mărturisirile primite înşelind buna 
credință a acelora care simt nevoia unui confesor, se transformă 
pe urmă în marfă literară sau ştiinţifică, dar desigur furată. Călă- 
torul mare legături cu nimic. Loc natal și casă părintească, țară 
şi dor de prietini, dragoste şi ură — toate sint covirșite de un 
singur gind, de o singură dorință : experiența. In ascunsul sufle- 
tului său călătorul are oroare de interese şi amintiri. Fuge de ele. 
Benjamin Constant a remarcat precis situația — în altă ordine de 
idei, dar aplicabilă şi aici: interesele şi amintirile, care se nasc din 

nuinţele locale, conţin un germen de rezistenţă, pe care spi- 
ritul autorilor şi independent al călătorului nu-l poate mistui. De- 
aceia promisiunile de eternitate vor fi călcate în la prima 
ocazie şi despărțirile n'au nimic din sguduirea credinței contrazise 
de împrejurări, ci apar ușoare și imperative ca un lucru dela sine 
înțeles. Ofensa celor părăsiţi, vizibil şi fără ocol subprețuiţi, nu-l 
emoţionează, iar marele adevăr psihologic „partir c'est mourir un 
peu“ nu are pentru el nici-o semnificaţie subiectivă. inversul dim- 
potrivă îşi păstrează toată însemnătatea, căci „mourir c'est partir 
du tout* se traduce în alcătuirea sa sufletească cu moartea adusă 
de uitarea totală. Astfel de întimplări, foarte numeroase în trecutul 
nostru vînturat de oşti pămintene și străine, trebue să fi dat glas 
de mahala unor veritabile suspine etnice: 


Cit oi fi şi-oi mai trăi 
Melitar n'oi mai iubi... 
Melitarul îi călător... 

In concluzie, contrastul între călător și sedentar se reduce 
la faptul că au domiciliu legal în lumi diferite. In dialogul Phaidon 
a îndreptat Platon atenţia filosofilor asupra lumii ideilor, lumea i- 
dealurilor, — şi lumea reală, lunea lui „Seinsoll* şi lui „Sosein*, 
Aceste două lumi sint ambele reale, nimeni nu le neagă, dar ni- 
meni nu le poate lega, dela mitul platonic pănă la metafizica nouă 
a lui Nicolai Hartmann. Ori, tocmai cătră această prăpastie ne 
duce psihologia celor două personagii: unul se visează în lumea 
clară a ideilor încremenite în ordine geometrică şi eternă, altul se 
complace în amalgamu! amorf al i; unul caută ceiace e 
principal, ceiace è insemnat în lucruri, celălalt ceiace amuză o- 
chiul şi urechea: un refren de beţiv sau un adolescent răzind cu 
dinţii în soare. 

Neliniştit şi furtunatec, aventuros şi pragmatic, donquijotesc 
şi nesincer, oportunist şi amori — călătorul este prada unui tem- 
perament şi a concepţiei de viaţă corespunzătoare, precum seden- 
tarul senin şi comod, sceptic și resemnat trăeşte şi valorifică pe 
alţii prin prizma iluziei sale. Ceiace îi uneşte — şi îi uneşte cu $i- 


à 
| 


SCRISORI DIN STRĂINĂTATE 451 


guranţă, pentrucă amindoi au succesul biologic — este şi va ră- 
mine un secret: viaţa, faţă de enigma căreia răminem În aceiaşi 
situaţie perplexă ca în prezența unui necunoscut, care citeşte ală- 
turea de noi, în tren, un vocabular în patru limbi. Tragem cu o- 
chiul în cartea lui, dar nefiind o limbă, ci patru, nu putem şti 
care-i å lui şi pe care o invaţă. Ce-a fost necunoscutul? Francez, 
German, Englez sau Rus? Sau poate altceva, dar se ocupa din- 
trodată cu patru graiuri străine. 


e?e 


_Călător călătorit, nomadul personagiu adună amintiri şi re- 
flecţii, anecdote şi întimplări, pe care le înşiră celor ce nu vor 
călători niciodată, dar savurează basmele şi aventurile ciudate. Şi 
cum oboseala este o graniţă la care ajunge orice putere firească, 
din cind în cînd călătorul caută un reazem. Citeodată ascultă un 
sfat, altădată, în vreo seară melancolică, îi răsar în minte şi 
inimă versurile poetului minunat: 4 


Singur cu povara cugetului meu 

Mă cuprind deodată lungi păreri de rău 
După-o fericire care întirzie 

După cite mau fost şi puteau să fie. 


Este o clipă grea, de îndoială, de regret, de presimţire a 
zădărniciei unei peregrinări fără liman şi atunci caută un punct 
fix, o realitate trainică şi statică. Atunci trimite în lume porumbei 
albi să caute un petec de uscat în marea de ape, un gind şio 
inimă statornică în valul schimbărilor: scrisorile. 


Sorin Pavel 


Cronica ideilor 


Consideraţiuni asupre tinereții 


Din conversațiile particulare, din cărțile de pedagogie, dim 
meetingurile de mame, din articole de gazetă, din faptele diverse ale 
zilei, din scenele străzii, din toate unghiurile societății noastre ne 
prd ea că ceva s'a schimbat în felulcum privim azi problema 
copilului, 

„Sa Majesté l'Enfant” — spunea acum citiva ani o publicistă 
nordică, Majestate isvorită, de data asta, nu din putere, ci din slă= 
biciune. Căci acum, vechilor idealuri religioase, le substituim pe 
acele, mai laice, ale solidarităţii, și în faţa ideii de solidaritate, 
oamenii cei mai interesanţi, oamenii care verifică regula, sint toce 
mai acei cu puteri mai puţine, 

Dar nu numai atit, 

Copilului, pe lingă valoarea sa indirectă de aparat de control 
al mecanismului solidarităţii, începe să i se mai recunoască şi o 
valoare proprie. Copilul devine interesant prin el însuși. 

La Geneva există o casă de educaţie unde copilul e luat în 
serios ca nicăeri vreodată. Pe poarta de intrare cetim următoarele: 

„Discat a puero magister,” 

Dascălul să înveţe de la copil. Acesta din urmă devine pro- 
fesorul propriilor săi profesori, li învaţă să-l inveţe. 

Lin întemeetor al acestui institut a scris o carte celebră de 
psihologie a copilului. Principalul capitol, cuprinzând câteva sute 
de pagini, poartă, ca titlu general, această curioasă întrebare: 


„A gpa sert l'enfance ?”. 
a adi capitolului următor ne dă răspunsul. Ni se spune, pur 
u; 


„Elle sert àjouer.” 
Este o tntreagă revoluție fn aceste patru cuvinte. Pănă acum 
copiii serveau, ce-i drept, la jucat, dar puțin cam altfel. Adultul, el, 


CRONICA IDEILOR 453 


era care privea pe copii ca pe niște jucării, Ca nişte jucării ale 
lui. Copiii erau păpușile oamenilor mari, Azi, începe ri oarecum 
contrariul ; Oamenii mari, cu tot ce au și cu tot ce fac, devin păpușşile 
oamenilor mici. Li s'a recunoscut copiilor dreptul de'a se juca, Și este 
una din cele mai mari cuceriri ale umanității, 

Dar dreptatea nu-i incă deplin făcută. Cind vorbesc de joc, 
pedagoșii moderni se silesc a ne arăta că el este o pregătire la 
viața serioasă, un , ercițiu“, că este un preţios aparat sufle« 
tesc de evacuare al prea=plinului de energie, că este un mijloc 
inofensiv de canalizare al unor pofte care altfel ar risca să fie i- 
morale și vătămătoare. Etc., etc. Ă 

In toate aceste mai mult sau mai puţin filosofice construcțiuni, 
se aşează, față în faţă, antitetic : jocul şi viaţa „serioasă“, Dar an- 
titeza nu-i tocmai așa simplă. Căci jocul nu-i o pură negație a 
vieţii serioase. Jocul e ceva mai complicat, A te juca msamnă a 
lua în serios chiar și acele lucruri pe care unii oameni refuză 
să le socoată ca atare. Jocul e departe dea fi negarea seriosului. S'ar 
putea mai degrabă spune că e oarecum o generalizare a sentimen= 
tului seriozităţii, Jocul nu-i o atitudine frivolă, ci una deosebit de 
gravă. Acel care nu are în minte cuta pe care o face fruntea în 
cruntată a copilului care se joacă, dovedește că, fiind copil, nu sa 
jucat niciodată. 

Nu-mi pot închipui o altă definiție a copilăriei decât aceasta: 
A fi copil inseamnă a lua în serios absolut tot, ce există pe pă- 
mint. Şi dacă ne gindim că nimic nu e mai profund decit un en- 
tuziasm de copil, că nimic nu e mai sumbru ca o desnădejde de 

~nu va mai părea un paradox să spunem că cei mai serioşi 
oameni din lume sint copiii. 

Este oare „seriozitatea“ o chestie de atitudine, ori una de 
rezultate ? Eşti serios fiindcă reușeşti, sau pentrucă te porți intr'un 
anumit fel, chiar dacă nu reuşeşti? 

Să nu uităm un lucru. Seriozitatea e o virtute, Or, în mo- 
rală, insuccesul poate fi adesea un merit, Gândiţi=vă la eroii ori- 
cărei tragedii vechi sau nouă. Dramatismul stă totdeauna în catase 
trofă, în eşec. Şi cine nu recunoaşte că serios şi tragic sint două 
vorbe care merg perfect impreună? Gramatical, a lua în tragic e 
forma superlativă a luării în serios, 

g copilul este, mai întăiu de toate, un animal tragic. 

ingurul lucru neserios la copil e că exagerează luarea în 
serios a tuturor lucrurilor. Dar aci e doar un joc de cuvinte. 
Nu ne inșelăm niciodată cind luăm în serios ceva — oricare ar fi acel 
lucru. Căci nu există nimic din care să lipsească acel dramatism 
cotidian ascuns pe care Maeterlink ne învăţa să-l găsim în cele mai 
umile intimplări. 

Intr'un esseu recent care tocmai incearcă să definească serio- 
zitatea, ni se e că ca însamnă următoarele trei lucruri: 1) o 
selecţie justă y apon în vederea scopurilor urmărite, 2) duce» 
rea pănă la capăt a unei acţiuni, epuizarea ei şi în sfirșit 3) sine 
ceritate în cunsașterea lucrurilor și a noastră inșine, 


A54 VIAŢA ROMINEASCĂ 


In ce priveşte terminarea unei acţiuni, putem spune, fără e- 
xagerare, că o asemenea trăsătură o intilnim mai des la copii decit 
la adulți. Ştim cu toţii că ceiace e caracteristic—şi uneori exase 

nt—la copii èste obiceiul de a nu se mulțumi să înceapă un 
ucru, ci de a-l face, complect, de un mare număr de ori. Copiii 
nu se plictisesc de ceiace isa interesat, așa cum ne plictisim nol 
adulții. Sint îm stare să ne tnebunească repetinduel. E incă o do- 
vadă că un copil cind s'a apucat de ceva, își urmărește ideia cu 
o tăbdare, cu o perseverență, cu un superb dispreţ al riscurilor de 
ridicol, într'un cuvint; cu o seriozitate pe care mai rar o putem 
găsi la omul matur, 

In ce priveşte acum celelalte două elemente ale seriozităţii, alegerea 
mijloacelor juste în vederea unui scop, apoi justa cunoaştere alu- 
crurilor şi a propriului său suflet, —toate acestea ar putea, în fond, 
să tie reduse la o singură propoziție: buna cunoaştere a noastră 
înșine. Căci o rea cunoaştere a lucrurilor exterioare e totdeauna 
o amestecare a faptelor din afară cu dorințele şi superstiţiile noas- 
tre intime. A le introduce pe acestea în lucruri nu Insamnă atit a 
nu cunoaște lucrurile, ci mai de grabă a nu şti să ne recunoaştem 
pe noi înșine în lucruri, să discernăm ceiace e adus de la noi, în 
obiectele care-s dincolo de noi. A percepe prost realitatea insamnă 
roagă în a identifica propria noastră persoană, rătăcită în 
ucruri. 

O selecție cu adevărat justă a mijloacelor se reduce la o bună 
cunoaştere a propriului tău suflet, la o cunoaștere limpede şi cu- 
ragioasă. Căci se poate foarte bine să existe anumite temperamente 
cărora să nu le convină pentru a reuși, mijloacele curente ale pieţei. 
La asemenea persoane, un procedeu extravagand poate fi mai e- 
ficace decât unul obişnuit, 

Există oameni imaginativi, pe care soluţiile simple nu-i mul- 
țumesc, Care nu isbândesc în ceva decit cu condiția să-și com- 
plice mai mult sau mai puţin intreprinderea. Această ingreunare 
voluntară a sarcinei poate fi un truc—câte odată rul — care să 
asigure reuşita. Atunci, procedind astfel, omul dov e căse cu- 
noaște bine pe sine, Dovedește intrun cuvint, adevărată seriozitate, 
Şi nu este adevărat nebun acela ce ştie să fugă de mijloace prea 
cuminţi şi le cată pe acele care, potrivindu-se mai bine cu nebunia 
lui, ti dă acea tărie de acţiune şi acea luciditate în faptă care mitnă 
totdeauna — indiferent de cale—la succes. 

Ori, această sinceritate în cunoașterea de sine însuşi, această per- 
severență in originalitatea personală, copiii o au mai mult decât gà- 
menili mari. Şi e natural să fie aşa. ace ne face să renunțăm la 
„ecuația noastră personală“ e că, adulți, ne găsim slabi şi singuri 
In mijlocul unei societăţi care — ca orice societate — are tendința elemen- 
tară să ne niveleze itatea în beneficiul conformismului ge- 
neral, E drept că în zilele noastre se înmulțesc mereu instituțiile 
care urmăresc garantarea liberei dezvoltări a nebuniilor adaptabile, 
Dar lucrul rămine plin de eterne dificultăți, 


CRONICA IDEILOR —d5 


Pe cind, la copii, condiţiile de liberă cugetare sint realizate 
oarecum prin definiţie. Copilul trăeşte la adăpost de deficultățile 
vieţii practice. Își poate deci da mai lesne drumul pornirilor lui 
personale, Apoi el este azi—şi a fost todeauna —lăsat să se joace. 
Azi, pentrucă, în mod conştient, admitem că tocmai la aceasta 
«serveşte» copilăria ; înainte vreme, tocmai pentrucă ignoram acea- 
sta.. pentru că prea ignoram totul din psihologia copilului, ca să 
putem avea cea mai mică poftă de a ne amesteca în viața lui, Art 

vremea cind d rr a incep să înțeleagă cit și pe vremea cînd pre= 

să nu înțeleagă nimic, copilul beneficia de libertatea gindirii, 

Căci cel mai mare duşman al acesteia e nevoia de a-ți ciștiga exis- 

tența în momentul cind ai cel mai puţin poftă să te deranjezi. Aces- 

te contratimpuri sint care ne falșifică ideia pe care o avem des- 

pre Ba Inşine, fngenunchindu-ne personalitatea în beneficiul pieței 
publice. 

Cu toată neplăcerea sancţiunilor brutale şi inabil aplicate, co- 
pilul rămine totuși remarcabil de liber în ceiace priveşte viața lui 
interioară, lată de ce el are, prin definiție chiar, mai des ocaziunea 
de a lua lucrurile în serios. 

Spuneam adineauri că a te juca insamnă a lua în serios chiar 
şi ceiace nusi, Acum putem explica aceasta mai bine, 

ne inchipuim un om inzestrat cu un foarte lucid discer= 
nămint sociologic, care își dă sama că chiar cele mai idioate forme 
exterioare (gravitate, solemnitate, pedanterie, etc.) nu pot să fie ab- 
solut inutile şi că, dacă ne silim a căuta bine, găsim că şi ele a- 
duc finalmente oarecare ciştiguri în viața morală, în progresul socia» 
bilităţii dintre oameni. În urma acestor constatări, omul nostru nu 
poate să nu Inceapă să stimeze, să stimeze realmente toate acele 
rituri pe care un judecător mai superficial, făcind exces de zel de 
critic, le-ar declara maimuţării absurde și inutile strimbături, 
mindu-le, facem exact ceiace fac copiii jucinduese : luăm în se= 
rios lucruri care pot trece drept neserioase, şi le luăm în serios 
graţie unei mai perfecte sincerități faţă de noi Inşine și față de lu- 
mea din afară, 

De altfel, constatăm o creştere generală a sincerității publice, 
în creditul tot mai mare care se acordă sporturilor, Sint țări unde, 
acum zece ani, intrecerile de atletism sau jocurile de adresă erau 
privite ca simple frivolități de saltimbanc. Azi—o poate observa 
oricine fără dificultate — peste tot sportul e considerat ca o afacere 
tot atit de gravă ca ori care alta. 

Dar nu numai jocul, nu numai sportul, ci copilăria, în bloc, 
incepe a fi luată în serios. Şi nu de pedagogi, care rămin la urma 
„urmei credincioși intenţiei lor de a modifica pe copil pentru a-f face 
la fel cu omul mare , nu de educatori care ne cer, In definitiv să știm 
ceiace e în copil pentru a ști cum să naştem ceiace nu e tică,—ci 
de... toată lumea, de publicul cel mare, reprezentat de cei mai re- 
prezentativi ai săi reprezentanţi : scriitorii de literatură, 

Ar fi prea lung și prea inutil să aduc toate faptele ce se pot 


Di) VIAŢA ROMINEASCĂ 


aduce pentru a dovedi respectul crescind pe care literatura Il are 
acum pentru tot ce este tinereță. Eroii romancierilor „stil nou“ 
sint aproape toți adolescenţi. Una din cărțile cele mai grave ale 
veacului al XX-lea, una din cărțile cele mai complecte, „Le grand 
écart” a lui Cocteau este povestea unui licean, și se sfirşeşte fna» 
inte de a-şi fi | at bacalaureatul, şi închidem cartea cu impresia 
categorică şi calmă că de acum înainte nimic cu adevărat serios 
nu se mai poate intimpla... 

Dar iată un scriitor clasic (deşi recent): Ro Martin du 
Gard. In patru volume de roman nu se ocupă decit de adolescenţi. 

lată un scriitor cit se poate de vieuxestyle: Abel Hermant. 
Il vedem evoluind, în mod Induloșător, cătră aceste preferințe ale 
vremii. In ultima sa carte (Camille aux cheveux courts) e vorba 
numai de adolescenți. 

lată insfirşit un scriitor universal şi eter: Anatole France. 


de amănunte reprezentind cele o mie de feluri de a nu-ţi mai plăcea 
caii., sau ciinii. Este exact ceiace făceam pe vremea adoles- 
cenței, E.xageram fiecare idee sau sentinent, asociindu-| cu tot c2 
poate fi asociat lui. Acest procedeu ne trezeşte ceva din tonuseul 
vital al adolescenţei. Şi este estetica tip a liceanului. 


Ori, Giraudoux nu-i r în meșteșugul lui. E o întreagă. 


„care, cu mici detalii de amănunt, procedează cam la fel. 

Cn despre acel scriitor, care devine mereu mai mult idolul 

prira actuale, Marcel Proust, meritul său esențial este de a 

contribuit cu o bucată importantă la descrierea seriosului suflet 
al copilăriei. 


"CRONICA IDEILOR 457 


r 

Şi toate aceste constatări sint cu attt mai importante cu cit 
ele sint scrise In romineşte, 

marea noastră sărăcie este sărăcia în copii. Vreau să 
spun că oamenii mari, la noi, nu ştiu destul să fie copii. Nu ştiu 
să ia nimic în serios. Marile idealuri etice sint pentru ei simple 
cuvinte, cu care nimeni nu poate conduce pe nimeni. Singurul lucru 
pe care il jau în serios este guvemul, adică, în fond, lucrul cel mai 
superficial şi mai nestatornic din cite există. 

In țări ca Franţa sau Germania, mulți Romini au fost isbiţi de 
persistența naivităţii pănă la adinci bătrineţe, Noi Rominii nu știm 
să fim naivi. Sintem uscați la suflet. Sintem cu toții—ca să între= 
buinţăm o expresie trivială, care nu poate fi evitată cind vrem să 
desemnăm lucruri eminamente triviale— sintem cu toții <şmecheri.» 
Sintem sceptici și mizantropi. Nimic nu merită entuziasm. Coriolan 
Drăgănescu, de la 19 ani, ştie deja în ce partid se va procopsi. 
Este infiorătoare lipsa noastră de copii. 

lată de ce e bine să reamintim că, aiurea, în țări mai mte- 
lepte decit a noastră, se desenează o mișcare, cu rădăcini variate, 


care tinde să pună tinereţa fn virful valorilor umane. 


ȘI cine zice tinereță, zice curaj, mal ales curajul de a greşi, 
de a face celace pe nedrept se numește «prostii», de a comite 
erori—așa cum s'au fost comis în toate perioadele mari de creație. 
Intr'un cuvint, Istoria ne oferă reconfortantul spectacol al unei a- 


propieri şi tm progresive între două noțiuni pănă acum so- 
cotite ca exclusive : noțiunea de seriozitate şi aceia de tinereță... 
D. L Suchianu 


Cronica economică 


In jurul planului Dawes 


-= 


vernul german, oricit l-ar atenua | 
plomatice, are totuşi caracterul unui avertisment ferm. Se impu- 
ne mai multă precauţie în conducerea linanței Reichului pentru 
a nu se compromite la un moment dat, serviciul vărsămintelor 
în comptul reparațiunilor de războiu aşa cum au lost eșalonate 
de comitetul experților în April 1924. 

Reamintim în citeva cuvinte structura planului Dawes, 
pentru a se desprinde mai clar intrucit directivele financiare ale 
statului german au putut nelinişti guvernele aliate şi mai ales 
Washington-ul, a cărui prezență la spatele acestei intervenţiuni 
este în alară de orice îndoială. 

In concepţia planului Dawes trei categorii de resurse ali- 
mentează serviciul vărsămintelor anuale: prelevări asupra bud- 

obligaţiunile căilor ferate germane remise Aliaților pentru 
o sumă de 11 miliarde mărci aur şi obligaţiunile industriale în 
valoare de 5 miliarde mărci aur remise comisiunii de repa- 
rațiuni, fiind garantate printr'o ipotecă de drept public asupra 
tuturor întreprinderilor i vera din statul german. Un mijloc 
loarte drastic asigură efectuarea acestor plăţi: gajul electiv a- 
supra produsului unor impozite de mare randament, taxele va- 
ae Sie asupra ma na E rege alcoolului si a pes: 

isiunea de reparațiuni are in permanenţă un agent ia 

cu atribuţia de a totaliza sumele ce rezultă din incasarea acestor 
impozite de consumaţie, din care va reţine ceiace Germania 


p _ 


CRONICA ECONOMICĂ 459 


datorează în comptul anuităţii curente iar dacă rămine un sur- 
plus îl pune la dispoziţia ministerului de finanţe al Statului german. 

Este adevărat că Germania a efectuat pănă în prezent, in 
mod normal, toate plăţile ce-i incumbau prin punerea în aplicare 
a planului Dawes, marile etorturi încep cu anuitatea peri- 
oadei 1928/929, cînd singure prelevările asupra budgetului tre- 
bue să aducă peste un miliard şi jumătate mărci aur, față de 
538 milioane contribuţia actuală, iar cifra totală a vărsămintelor 
trebue să se apropie anii următori cit mai mult de 3 miliarde 
mărci aur la cit sa fixat echivalentul unei anuităţi în perioadă 
normală, 

Ori în preajma acestei mari sforțărise semnalează că bud- 
getul Reichului, ce s'a soldat în deficit două exerciţii consecutive 
1926 şi 1927, acuză după toate previziunile un nou deficit şi 
foarte important pe exerciţul care se anunţă. Situaţia anilor 
precedenţi dicta guvernului german o politică de compresiune a 
cheltuelilor şi în loc de o asemenea procedare, ministrul de fi- 
nanţe înscrie în budget sarcini nouă, necesitate de introducerea 
unei reforme şcolare şi de acordarea unor plusuri de salarii fun- 
cţionarilor publici. Deasemenea în loc de a corespunde deze- 
chilibrului budgetar şi noilor nevoi, cu un nou apel la forţele 
impozabile, Reichul, cu povara considerabilă a celor 132 miliarde 
mărci aur, ce reprezintă datoria reparaţiunilor, se dedă la o 
politică de degrevări de impozite, reducind întro perioadă de 
deficite budgetare, unele taxe de consumaţie. lată deci cum pune 
intr'o tristă lumină capacitatea sa de plată pentru apropiatele 
mari scadenţe. Şi în afară de aceasta sint destule motive a se 
teme, că tresoreria epuizată de budgete continuu deficitare, nu 
va recurge într'un timp, în lipsă de alte mijloace, la expedientul 
unei emisiuni de hirtie-monedă care va deprecia unitatea mo- 
netară germană şi va prăbuşi tot eşalodajul savant al planului 
Dawes. 

Grija aceasta pentru susținerea mărcii germane, a ajuns în 
ce priveşte pe Aliați o sursă de veşnică nelinişte, Orice acţiune 
în finanța de stat a Reichului este scrutată pănă în cele mai in- 
depărtate perspective, iar la Paris cursul de schimb al mărcii 
germane suscită acelaşi viu interes ca şi pasionanta chestiune a 
stabilizării monedei naţionale. De altfel este foarte natural, cînd 
ne gindim, că intreg sistemul de previziuni, ce se cheamă pla- 
nul Dawes este astfel calculat, incit numai o monedă germană 
la paritatea aur i-ar asigura maximum de reuşită. Se pare chiar 
că faimosul comitet de experți a simţit nevoia să se aplice mai 
întăiu la organizarea unui Institut de emisiune şi să doteze sta- 
tul german cu o monedă solidă, înainte de a aborda fondul in- 
suşi al problemei, ce le era pusă. Inlocuirea vechei Rentenmark 
cu Reichsmark, ce are astăzi circulaţie legală, a fost primul punct 
executat din stipulaţiunile planului Dawes. 

Dar problema, care ţine în deosebi întreaga sa rezolvare 


9 


460 VIAŢA ROMINEASCĂ 


de chestiunea inlexibilităţii mărcii germane, este penibila opera- 
ţiune a transferturilor. Incomplect rezolvată de planul Dawes, 
pentrucă prin complexitatea ei,—se recunoaşte astăzi—nu per- 
mite să se traseze mai dinainte a soluţie defintivă, chestiunea 
transierturilor devine din zi în zi mai redutabilă şi tinde din ce 
in ce mai mult să rămînă fără deslegare. Tot ce sa încercat 
pănă astăzi de guvernele aliate în soluţionarea ei sint simple 
paliative. Modalitatea prestaţiunilor în natură, comportă o limită 
foarte strinsă, peste care nu se poate trece fără a jena industria 
indigenă, pe lingă împrejurarea, că acest procedeu se produce 
mai totdeauna în dauna relaţiunilor de comerț extern ce au sta- 
tele aliate între ele. Astiel ca să luăm un exemplu, cărbunii primiţi 
de Franţa din Germania în comptul reparaţiunilor, înlocuesc can- 
tităţile, pe care altădată le lurnisa Anglia sau Belgia. Cu ince- 
pere din 1921 în Anglia şi anul 1924 în Franța, s'a adoptat pro- 
cedeul prelevmentului de 26%, asupra valorii măriurilor, ce le 
sosesc din Germania. Sumele se percep la vamă în momentul 
importului, pentru a fi trecute în comptul anuităţii curente din pla- 
nul Dawes, iar rambursarea negustorului german se face în mărci 
de cătră guvernul său. Transfertul în devize n'a putut fi obținut 
pănă în prezent decit pentru sume mult mai reduse, deşi este 
mijlocul ideal, care ar putea servi direct economiei naţionale a 
statelor aliate şi finanţei lor blocate de datorii. Pentru aceasta 
însă, ar însemna ca Germania să prezinte în permanență o ba- 
lanță a compturilor în favoarea sa, mai concret, ca ea să furni- 
seze celorlalte state în măriuri sau servicii, mai mult decit pri- 
meşte însăşi de la ele.—Ori cu totul alilel se prezintă realitatea 
faptelor. Pe lingă prodigalitate financiară, care este un aspect 
intern, politica economică a Reichului prezintă un aspect extern 
tot atit de echivoc. Se cifrează la 10 miliarde mărci, după însăși 
declaraţiile d-rului Schacht prezidentul Băncii de emisiune, tota- 
lul imprumuturilor externe contractate din 1924 pănă în prezent, 
de statele federate, comunele mari şi instituțiile private. Este o 
ciiră formidabilă, care necesită anual un serviciu de procente şi 
amortismente covirşitor şi care apasă greu asupra balanței de 
„ compturi a statului german, dintr'un dublu punct de vedere. In- 

tăiu prin faptul că în mod natural, sumele obţinute prin împru- 
mut, produc un surplus de putere de cumpărare internă, mărind 
astfel capacitatea de absorbţiune a pieţii interne în dauna ex- 
portului, ceiace explică întro mare măsură balanțele comerciale 
deficitare în 1926 şi 1927. In al doilea rind, prin faptul că ser- 
viciul de anuităţi al acestei datorii de 10 miliarde constitue sta- 
tul german debitor cu o sumă ce se întrevede foarte lesne enorină, 
deposedindu-l cu atit, din totalul disponibilităților în creanţe asu- 
pra străinătăţii. Cu un cuvint totul conduce la riscul unei balante 
de compturi în suferinţă, care în nici un caz nu va mai permite 
o regulare în devize a serviciului de transferturi şi care în plus, 
fatal, va atrage o depreciere a schimbului german, de atita in- 


CRONICA ECONOMICĂ 461 


Huenţă, încît va face imposibilă operaţiunea menită să dea în 
posesia Aliaților, sumele în comptul cărora ei fac anual impor- 
tante anticipări budgetare. 
„___ Fapt cert este, că în prezent, agentul comisiunei de repara- 
țiuni a acumulat în comptul anuității curente o sumă considerabilă 
şi nu dispune a iat de nicio posibilitate, pentru a o drena spre 
ţările destinatare. Teamă le este Aliaților că sir Gilbert Parker va 
fi adus în poziţie de a aplica prevederile planului Dawes vizind 
o asemenea situaţiune şi care pentru Germania sint foarte feri- 
cite; depunerea valorilor la Reichsbank, pentru a fi utilizate în 
piasamente cu termen scurt pe piaţa comercială, pănă în momen- 
tul cînd împrejurările vor permite reluarea transierturilor, iar în 
cazul extrem cind această acumulare ar ajunge să depăşească cifra 
de 5 miliarde, serviciul anuităţilor stopează, până în momentul 
cind vor surveni imprejurări propice. 

Deaceia  memorandul prezentat pune o deosebită insis- 
tență în alirmaţiunea, că Germania nu se liberează prin simpla 
remitere a sumelor la dispoziția Agentului comisiunei de repara- 
țiuni, dar că incumbă tot statului german, în calitate de debitor, 
răspunderea operaţiunilor de transtert. Reichul este obligat deci 
să ia toate măsurile, ca politica sa economică şi linanciară, să 
creeze cit mai multe posibilităţi, în vederea efectuării transiertu- 
rilor, orice tendinţă contrară neputind fi considerată decit ca act 
de rea credinţă în executarea obligaţiunilor ce şi-a asumat. 

In răspunsul său, guvernul german adoptă un ton remarcabil 
blajin, ce contrastează uimitor cu violența presei naţionaliste, dar 
nu face decit să reediteze o veche temă, care după cit ar părea, 
are de partea ei logica principiilor. 

Reichul a subliniat ori decite ori i sa ivit ocaziunea, că în 
ce-l priveşte, problema reparaţiunilor se pune brutal în urmă- 
toarea formulă de extremă abnegaţie: stimularea tuturor forțe- 
lor de producţie pentru ca poporul german să creeze cit mai 
multe bogății, de care el va fi cel din urmă a profita, spre a-şi 
face o viaţă mai bună. Guvernul Reichului ţinea imediat să a- 
teste, că poporul german, departe de a opune împotrivire, acce- 
ptă resemnat o atare situaţie. Pentru a realiza insă creanţe a- 
supra străinătăţii, pe care să le delege Aliaților în comptul anui- 
tăţilor Dawes, mijlocul dictat de principiile economice este ace- 
laşi totdeauna şi pretutindeni: reducerea cifrei importului şi acti- 
varea exportului de produse sau servicii. Toate împrumuturile 
externe—molivează guvernul Reichului—au fost contractate în ve- 
derea acestui scop, fiind destinate producţiunii, prin învestirea 
lor fie pentru reinoirea utilajului industrial, fie pentru intensifi- 
carea agriculturii, cunoscindu-se că cerealele ocupă cel mai pro- 
eminent capitol în partida importului german. 

Cit priveşte intensiticarea exportului, guvernul german suggeră 
binevoitor, o idee: ţările interesate nau decit să faciliteze ex- 
portațiile germane, desfiinţind barierele vamale şi deschizind larg 


462 VIAŢA ROMINEASCA 


roduselor de Rin. Atunci va fi abundență de devi- 
pone pri vor dap bine, d r însă privind la ruinile 
propriei lor industrii şi comerţ. E o fărimă de insolență în. 
acest paradox, În dosul căruia nu pentru prima oară, după cum 
am spus, se retranşează statul german, t 

Se învederează totuşi din ce în ce mai mult că blema 
reparaţiunilor de războiu n'a fost rezolvată decit parțial de au- 
torii planului Dawes şi este astăzi încă o chestiune deschisă. In: 
special problema transierturilor n'a găsit pănă în prezent decât 
soluțiuni de moment, totul regulindu-se nu după combinaţii teh- 
nice ale teoreticienilor, dar după circumstanţe şi tendinţe ale po- 
liticei comerciale universale. 

Să fie oare soluţia în sistemul ingenios pe compensaţii, 
pe care-l propune d. Joseph Caillaux, ilustrul om de finanţe, in- 
tr'un recent articol publicat de o gazetă beriineză, sau un nou. 
comitet de experţi va lua de la capăt lucrarea, oferind planului. 
Dawes un loc de frunte in arhiva documentelor pentru posteritate. 

Deocamdată este demn de remarcat, că actualul sistem» 
provoacă tot mai vii proteste şi dintr'o parte și din cealaltă. 


Mihai Niculescu 
Paris. 20 Noembre 1927. 


Miscellanea 


La comemorarea lui H. Ibsen 


Ibsen e poetul şi apostolul tinereţii. Postulatul său e since- 
șitatea radicală. E ideia centrală, ideia-mamă a întregii sale opere, 
Dreptul de a spune tot, sau cum se exprimă undeva J. Rivière, 
dreptul de a avea toate ideile—iată substratul sufletesc al sinceri- 
tăţii. Dar francheţa totală nu e posibilă decit fără voia noastră. 
Toată existenţa firii omeneşti e bazată pe simulare. Intăiu minciu- 
nile caracterului: ne facem furioşi şi violenți cînd sintem liniștiți, 
ori calmi şi stăpini pe noi cind clocotim de indignare. Nimeni, 
niciodată, nu-şi dă pe faţă realitatea adevărată a firii sale. Un om 
complect sincer—spune minunatul domn Bergeret—e ca unul care 
ar eşi în pielea goală pe stradă. Un dezarmat expus batjocurii şi 
oprobiului public. Apoi, minciunile societăţii: toate acele prejude- 
căţi utile care subt văl de iluzie şi ideal, ascund cu ipocrizie ten- 
dințele violente ale animalului omenesc. Cu cit înaintăm în vristă 
cu atit minciuna caracterului se întăreşte, cu atit înşelarea al- 
tora devine necesară. Sinceritatea nu e posibilă decit la vrista, 
cînd, înainte de a învăţa subtilele practici ale ipocriziei, ne trădăm 
fără voe jocul, prin viaţa care ţişneşte din noi fără să ne mai 
ceară autorizaţia. La acel stadiu al vieţii sintem prea plini de pu- 
tere, ne risipim prea uşot, ca să mai avem nevoe de economia ce 
rezultă din combinaţiile calculate ale simulării. 

De aceia Ibsen satisface eroismul sincerităţii care e eroismul 
vristei de douăzeci de ani, cînd un năvalnic dor de viaţă ne im- 
pinge să spunem orice contra oricui. Rosmersholm, Brand, Stock- 
man, chiar enigmatica şi neînţeleasa Hedda sînt mai ales martirii 
sincerităţii. 

Fără îndoială, Ibsen a fost impins cătră această atitudine de 


aa VIAȚA ROMINEASCĂ AA 


exasperarea sa de Scandinav, comprimat excesiv de o mentalitate 
supra-filistină. Corectitudinea şi puritanismul nordic, care duc pe 
oameni pe Golgotha numai fiindcă nu respectă formele, fiind liberi 
să facă orice cu condiţia să nu se ştie, l-au indignat profund. 
Căci nicăeri masca civilizaţiei nu e mai perfidă decit în nord. To- 
leranță aparentă care urmăreşte cu îndirjire rece cel mai grozav 
conformism. Simple elanuri inimii, modeste dovezi de exube- 
ranță ori voioşie, sint deajuns ca să distrugă o existenţă. 

In fond, Ibsen s'a ridicat ca și colegii săi europeni, Flaubert, 
Gauthier, Baudelaire şi cam în acelaşi timp contra platitudinii bur- 
gheze şi, mai ales, contra presiunii ei. Era epoca cînd omul mij- 
lociu domina şi masele şi elitele. Cele dintăiu nu se ridicaseră şi 
cele din urmă nu fuseseră învinse. Ura lui Ibsen era îndreptată 
tot contra lui M-r Prudhomme, contra unui M-r Prudhomme scandi- 
nav, mai puţin brutal, mai puţin trivial, dar mai veninos subt as- 
pectul său dulceag, politicos şi cultivat. 

Se mai adaogă la toate acestea, ca să-i sporească revolta, şi 
mizeriile familiare ale tinărului Ibsen. Originar dintro bogată fa- 
milie, copilăria sa e întristată de falimentul firmei pe care o reprezintă 
tatăl. Ruina ca şi păcatul obligă la reculegere. Apoi peripeţiile ince- 
puturilor grele, viața monotonă de ucenic de farmacie, ostilitatea 
mediilor reacționare, exilul voit din orgoliu și întirzierea gloriei. Cit 
poate oglindi o operă amărăciunile vieţii, teatrul lui Ibsen a făcut-o 
cu mâîndrie, asprime şi cu acel aprig şi neimpăcat caracter de sco- 
boritor din Wikingi, în acelaşi timp eroi şi pirați ai septentrionu- 
lui ceţos. 

A mai jucat un rol încă în acest neînduplecat curaj al fran- 
cheţei şi caracterul său timid care făcea mereu economii şi rezerve 
de îndrăzneală necheltuită. Prima sa dragoste e Rikke Holst, o fe- 
tit de şaisprezece ani, din Bergen. Dar tatăl care nu vedea cu 
ochi buni eventualitatea căsătoriei îi surprinde într'o zi într'o pre- 
umblare. 

Fără cruţare ridică bastonul asupra tinărului amorez. 

Ibsen, n'are altceva de făcut decit să o ia la goană. 

După treizeci de ani revederea obişnuită, între poetul glorios 
şi ex-fecioara de şaisprezece ani acum mamă a numeroşi copii. 
— In fond de ce am rupt-o noi atunci, întreabă Ibsen. 

— Fără îndoială fiindcă ai fugit atunci cînd a apărut tata. 

o tăcere scurtă Ibsen răspunde cu vocea stinsă: 

— Adevărat. Faţă în faţă cu cineva n'am fost niciodată curajos, 

Şi corespondența sau biografii săi ne povestesc copios încă 
poltroneria sa față de un cutremur de pămînt, faţă de o epidemie 
de holeră, faţă de un cine care ar fi putut fi turbat etc. 

Din astfel de oameni se aleg cei mai temerari fanatici ai te- 
oriilor şi apostrofelor. 

Apărind sinceritatea, Ibsen a ajuns la individualism. A fi sin- 
cer înseamnă a fi personal, a avea dreptul tău neoprit de nimeni. 
Şi în ardoarea sa combativă, uitînd să respecte margini şi frontiere, 


eee n E A Se 


a ajuns la apărarea absolutului. Şi prin acest radicalism, care nu 
ştie să facă concesii, Ibsen, mai prezintă încă un motiv de adora- 
p por, nanak, S'a Cian va că tineretul e mai raționalist decit 

, Hin concepe eroic, , tapăn, după principii şi 
şi nu după mlădieri şi amestecuri. PENN RDI A a 

A conceput realizarea totală ca şi sacrificiul de sine de- 
asupra tuturor moliciunilor. Două piedici mai grele stau în fata e- 
rouiui fascinat de absolut: Dragostea şi familia. Ibsen a admis 
perfect imolarea lor. Să ne gindim la Brand, Nora şi la Peer Gynt 
şi la buna sa mamă Aase. Oricît ar cunoaşte inteligența margini 
numai un raţionalist extrem poate concepe absolutul. Numai un 
intelectual poate fi un adept al doctrinei „tot ori nimic“, Acest inte- 
lectual e tipul jacobin. Ibsen e rudă deaproape cu Robespitre, în 
aspectul său popularizat de Taine. ŞI oricine va concepe viața subt 
prizma blindă a bunătăţii, iubirii, intimităţii şi iertării va considera 
opera lui Ibsen ca sălbatecă, simplistă ori neumană. Produs de 
minte rece, de suflet sterp, lipsită de căldură şi de acea senzua- 
litate specială care produce compătimirea și simpatia : vînt înghe- 
tat de nord care usucă viața pe unde trece. 

„Şi poezia, înalta poezie a lui Ibsen are acelaşi caracter. E o 
poezie rece, de temperaturi înalte, poezie boreală de aer tare : fără 
singe şi fără visare. Rivalul său, inimosul, omenescul, idilicul 
Björnson spunea despre norvegieni: „Germani păroşi, rău pieptă- 
naji, avem nevoe de o cură de soare meridional", lbsen a stat 
multă vreme în atmosfera cerului din Roma, fără să se desgheţe 
niciodată. Adunase atita frig rasa omului acestuia că i-ar fi trebuit 
nu ltalia, ci Africa equatorială. 

Teatrul său, comparat cu al lui Strindberg de pildă, ne apare 
ca lipsit de temperament, plin numai de cerebralitate. De aici şi 
ştiinţa sa scenică perfectă, sforăria sa tehnică, egală cu a unui 
meşter de talia lui Scribe. Există —spune undeva V. Basch, — 
drama de idei, drama sentimentală, drama eroică etc. Şi apoi 
există drama-dramă. Această dramă-dramă a scris-o cu savantă 
minuire teatrală Ibsen. Dar tocmai de aceia, astăzi, cînd relevarea 
principiului prin tehnică face loc naivităţii şi spontaneităţii, teatrul 
ibsenian suferă o perioadă de disgrație. 

După ce ai frequentat cităva vreme pe acest geniu polar, 
nu-i aşa că o irezistibilă nevoe te împinge cătră un talent meri- 
dional cu sevă bogată şi palpitație mai nervoasă, de pildă câtră 
muzica lui Bizet ori poemele lui Mistral? —M. Ralea 


Criza universităţii. 


Părerile sînt unanime în a constata o decădere simțitoare a in- 
vățămintului superior. Profesorii se selectează adesea după criterii pò- 
litice, iar în unele părţi se pare că s'a inaugurat nepotismul papal, cate- 
drele fiind ereditare. Concursurile se țin rar. Profesorii sint absen- 
teişti, fără interes pentru catedră, astfel că a trebuit o aspră mo- 


466 VIAȚA ROMÎNEASCĂ 


dificare a legii ca să fie chemaţi la datorie. Studenţii, deşi în nu- 
măr superior celor mai mari centre universitare occidentale sint, 
în genere, slab pregătiţi, turbulenţi, preocupaţi de materialism şi politi- 
cianism. Unii din ei, ajunşi în anii ultimi n'au încă nici noţiunile de li- 
| ceu. Şi cercul e viţios: profesorii de Universitate acuză pe cei de 
liceu că le trimit elemente slabe, iar cei de liceu răspund că uni- 
versitatea trimite slabi profesori secundari, care mai sint, după a- 
ceia şi împovăraţi cu ore nenumărate, prost plătiți, deprimați. 
Care e cauza acestor adinci neajunsuri ? Fireşte în primul 
rind improvizarea grăbită a cadrelor şi extensiunea enormă a vie- 
ţii universitare după războiu. Am fost nevoiţi să facem față ime- 
diat nevoilor şcolare, care, adouazi după războiu ne-a cerut brusc 
să improvizăm cadre pentru patru universităţi în loc de două şi 
pentru atitea licee. S'a numit ceiace aveam imediat, 
Locurile trebuiau umplute dintr'o datorie patriotică ca să a- 
rătăm lumii că putem face faţă nevoilor unui stat mai mare. 
Dar cauza crizei actuale e şi mai profundă încă. Universita- 
tea e unul din aspectele crizei statului nostru. O instituţie e în 
funcţie de altele. Există o strictă interdependență în viața socială 


J care leagă intrun organism Solidar, toate aspectele-grupuluj. Soa 
/ sufere una, sufăr toate. Ci magistratura şi administrația $ 


şcoala nu poate prospera. Cînd politicianismul ne fură studenții şi 
cind această plagă ambiţionează să selecționeze profesorii —cate- 
drele liind ajunse trambuline pentru situaţii mai bune ori locuri co- 
mode de plasat partizani neincăpuţi în alte slujbe,—învăţămintul 
nu poate progresa. Şcoala şi-a pierdut prestigiul său religios. Ea 
sufere de toată demoralizarea și descompunerea din jurul ei. In 
zadar veţi căuta paliative pentru a tămădui cutare rău special a- 
cestei instituţii, 

întreg organismul e atacat, remediul nu poate fi local. 
Cind corpul e intoxicat de sifilis trebuesc injecții de mercur, nu 
cutare pomadă car să însănătoşeze o piagă izolată. Un ministru 
de finanţe al Franţei, Baronul Louis spunea: „Donnez-moi de la 
bonne politique, je vous donnerai de bonnes finances“. Ceiace 
se poate traduce: „amelioraţi starea socială a ţării şi vă vom da 
o bună universitate“. —M. R. 


Reforma învățămîntului secundar. 


Cu ocazia marei bătălii pedagogice care a avut loc în Franța 
între Herriot şi Leon Bérard în timpul reformei învăţămintului se- 
cundar din 1923, s'a spus cu drept cuvint că generația actuală, 
aceia care a săvirşit războiul e opera legii Leygues din 1903, 
mi se pare, 

In adevăr nu Sar putea insista în deajuns asupra puterii 
creatoare a educaţiei. Popoarele mari ale omenirii, Anglia, Ger- 
mánia, sînt înainte de toate popoarele educate. Acum două trei 
decenii cînd se credea exclusiv în puterea materialismului istoric, 


CNN a A ad 


acţiunea spirituală de sus în jos, era considerată, dacă nu inutilă 
cel puţin neglijabilă. Astăzi revenim înapoi la educaţie. Căci, în 
fond, ce e altceva educaţia decit influențarea unei structuri sufle- 
teşti plastice printrun mediu special creat într'o anumită direcţie ? 
Puterea educaţiei trebue explicată tot ca o acțiune a mediului, cu 
deosebire însă că acest mediu e construit conştient de noi, spre 
realizarea unor anumite directive. 

Inapoi la educaţie, adică la acţiunea de sus în jos, la acele 
puteri eficace, creatoare care nu sint numai simple consecinţe ale 
bunei stări economice. Cu o condiţie însă: să nu se pue în con- 
flict creaţiunea noului mediu şcolar, cu mediul social mai dinainte 
existent, cu momentul istoric şi cultural al societăţii întregi. E o 
banalitate că legile şi reformele nu prind dacă nu sînt altoite pe 
moravuri. Nici o reformă şcolară nu va fi fecundă, fără o înţele- 
gere a momentului psihologic rominesc. 

____ Educaţia stimulează şi canalizează forţe existente ori măcar 
virtualităţi posibile. Ea nu poate crea nimic din nou. Totul nu e 
să creăm un om teoretic, aşa cum voiau la începutul secolului 
trecut utopiştii, dela Fourier la Proudhon, să construiască societăţi 
pe care imaginaţia lor le găsea ideale, Important e să creăm cu 
mijloacele noastre omul rominesc care e posibil, 

In legătură cu aceste consideraţii trebue pusă şi problema 
clasicismului. Umanismul greco-latin nu e important în anumite 
țări numai pentru valoarea lui literară şi filologică intrisecă sau, 
cum s'a spus, pentru virtuțile lui de formare a gimnasticii mentale. 
El înseamnă în acele ţări un moment din dezvoltarea lor istorică 
proprie. Umanismul le-a creat caracterul național, prefăcind în lu- 
mina lui o serie de date etnologice locale, din care a eşit, ca un 
compromis, realitatea lor etnică de astăzi. Aşa e în Franţa, Ger- 
mania, Italia etc. A amputa umanismul, înseamnă a face abstrac- 
ţie de trecutul acelor ţări. 

Dar oare aceasta e situaţia la noi? Invăţămintul greco-latin 
wa jucat nici un rol în formaţia noastră culturală şi, oricare ar fi 
virtuțile lui teoretice, el ne rămîne străin. De altfel dacă acest în- 
vățămint ar avea adevărate afinități cu mentalitatea noastră, s'ar 
vedea după succesul lui. Cu toate cele şase ore de Latină, sînt 
prea puţini absolvenţi care ştiu ceva latineşte, 

De limba greacă, e mai bine să nu mai vorbim. Se va zice 
că învățămintul a fost defectuos şi de aceia n'a dat rezultate. E- 
vident, dar de ce a fost defectuos? Fiindcă nu ne convine, Dacă 
ar fi reprezentat o nevoe a temperamentului şi culturii noastre, 
fără îndoială ar fi dat alte roade, s'ar fi dezvoltat cu altă amploare. 

De ce să-l impunem atunci ca pe o nesuferită doctorie, ca 
pe o tortură permanentă unor şcolari rebarbativi prin firea lor a- 
cestui tratament, numai de dragul unor calități abstracte care n'at 
valoare decit dacă prind? Nu se poate concepe învăţămint fără 
clasicism în Franța sau Germania. Ar fi să nu se ţină seamă de des- 
voltarea acestor popoare. Dar noi sintem un popor la începutul 


se VIAȚA ROMINEASCĂ 


creaţiei culturale. N'avem tradiţii de respectat fiindcă ne-am înjghe- 
bat cultura cu alte mijloace. 

Cu aceste consideraţii ajungem la un alt punct important 
din reforma actuală: unificarea liceului. Se că toată lumea 
didactică consideră această schimbare ca salutară. Nu înţelegem 
prea bine dece. Fiindcă se susține acest lucru în Franța? E se- 
rios? Se mai spune că legea Haret a trifurcării n'a dat rezultate. 

oare adevărat acest lucru ? 

i , ' 

n og bg mult ca probabil că ea e datorită unei revoluţii în 
moravilri care a adus această decadenţă. Dar de aceasta e vino- 
vat războiul, transformarea claselor sociale după reforma agrară, 
politica şcolară a înmulţiri liceelor, şi nu legea Haret. Căci aceasta 
a funcţionat şi înainte de războiu şi a funcţionat bine. Generaţia 
care conduce treburile statului astăzi şi care a trebuit să facă faţă 
imediat cu cadre prea puţine unui stat întreit cu atitea ne- 
voi, e generaţia care a crescut după legea Haret, Evident ea e 
superioară celor care se formează astăzi şi evident nu è inferi- 
oară generaţiei care s'a format în vechea organizare dinainte de 
Haret. Pentru ce o condamnare pripită atunci? 

Dacă e nevoe însă problema se poate discuta şi principial, 
Sociologia întreagă ne arată că evoluţia Societăţii se face prin 
diferenţiere crescîndă. Diviziunea muncii, adică specializarea cres- 
cîndă è o lege inexorabilă. Dacă Societăţile primitive trăesc într'o 
solidaritate ce iese din similitudine şi conformism, cele evoluate se 
fundează pe o solidaritate ce iese din deosebiri, adică dintr'o in- 
terdependenţă a unor specialişti de alți specialişti care-i complec- 
țează. Dacă pe timpul lui Aristot era posibil să cunoşti toată cul- 
tura timpului, astăzi a persista în achiziționarea numai a unei cul- 
turi generale înseamnă a rămine un diletant neputincios şi a de- 
servi societatea în care trăeşti fiindcă nu-i poţi da nici un concurs 
fecund şi cu pricepere făcut. Omul Renaşterii, complect şi com- 
plex e o făptură ideală, dar profund inutilă. Şi nu de lux avem 
nevoe noi care ne zbatem în atitea mizerii şi lipsuri, ci de ime- 
diata necesitate. Am mai spus-o şi altă dată, nu avem atita nevoe 
de cultură supra-fină, ci de civilizaţie robustă şi reală. Societatea 
romiînească e proectată spre viitor. Ea are prea puţine rădăcini in 
trecut. Sintem o ţară nouă fără obligaţii prea multe. Datoria 
noastră supremă e adaptarea la cerințele timpului. 

Şi cum nu avem învățămîntul tehnic, agricol ori administrativ 
prea dezvoltat, liceul va trebui încă ani de zile să dea posibili- 
tatea alegerei carierii în viaţă. La urma urmei sar putea amina 
încă cu o clasă ori cu două specializarea. Ea trebue admisă însă 
fiindcă corespunde şi varietăţi structurilor temperamentale, adică 
aptitudinilor copilului şi structurei culturii moderne. 

Bacalaureatul a dat roade bune, fireşte el trebue păstrat. Ne 
arătăm sceptici asupra unui alt punct al reformei: învăţămintul 
moral. Educaţia morală nu se face prin lecțiuni şi sfaturi. E o 


+ 


~ MISCELLANEA 469 
chestiune delicată care revine familiilor ori atunci unor specii 
ese ea model cum sînt colegiile englezeşti, iezuite ori eri; 
în e Notre Dame de Sion pentru fete. Educaţia murală reese din- 
tro serie de exemple, stimulări și reprimări de fiecare zi, aplicate 
întrun regim de intimitate cu copilul. Voința se dresează cu răb- 
dare, iar principiile morale se insuflă, nu se demonstrează, 

O reformă şcolară, operă salutară pentru destinul neamului 
e o operă de lungă, lentă şi colectivă meditaţie. Ea ar fi trebuit 
făcută consultind toate experienţele, epuizind statisticile, încercînd 
experimental diferite procedee, discutind ani de zile cu ajutorul a- 
sociaţiilor competente şi al specialiştilor, diferitele puncte ale pro- 
gramului. Cäci vom fi ceiace vom învăţa, Şi răspunderea e mare, 
cu atit mai mult cu cit sancţiunea nu e imediat vizibilă, —X. Y. 


Rectilicări 


A mom pda articol din Gindirea + ' 
„Luceafărul şi Viața Romîineascä st inci 
i Perum bet a ) t nt ecourile provinciale 

Realitatea este alta : 

> Sămănătorul a apărut în 1901, iar „sămănătorismul“ şi mai 
tirziu, pe cînd ideologia Vieţii Romineşti — poporanismul—a fost 
formulată, explicată, dezvoltată în Evenimentul literar din 1893— 
1894, revistă scrisă de viitori redactori ai Vieţii Romineşti. 

Nu vom pretinde, desigur, că sămănătorisimul de mai tirziu 
este un ecou al poporanismului. Aceste două ideologii nu au ni- 
mic comun decit banala idee că literatura adevărată exprimă spi- 
ritul naţional.—idee, pe care a avut-o toată lumea la noi, de o 
sută de ani încoace, afară de „modernişti“. 

In acelaşi articol mai cetim : 

„Deci, dar, ce am putea noi vedea în lipsa de receptivitate 
din partea d-lui G. Ibrăileanu faţă de poezia d-lor Nichifor Crainic 
și Lucian Blaga sau în lipsa de comprehensiune a d-lui G. Bogdan- 
Duică faţă de poezia d-lui Tudor Arghezi, dacă nu divorțul între 
generaţii 2* 

Dar d. Ibrăileanu n'a scris nimic despre d-nii Crainic şi Blaga ! 
(D-sa a scris despre foarte puţini scriitori) şi deci n'a avut cum 
să se pronunțe asupra talentului lor. lar cind, ca reprezentant al 
Vieţii Romineşti, a primit manuscrise dela aceşti doi poeţi, le-a 
publicat. Atunci.de unde „lipsa de receptivitate“ ? 

De altfel, d, Ibrăileanu a apreciat favorabil pe unii scriitori 
şi mai tineri decit d-nii Crainic şi Blaga, aşa încît nu poate fi 
vorba de „divors între generaţii“. 


P. Nicanor & Co. 


Recenzii 


Ed. Claparède, Orientarea profesională, probleme şi me- 
tode ; Traducere de Ing. Stavri Cunescu, i, 1928. 

Grija organizării producţiei a lăsat oarecum m umbră în ul- 
timele decenii pe aceia a repartiţiei mai drepte. Soluţia e desigur 
burgheză dar ea nu va aduce pentru aceasta, mai puţine foloase, 

Mai ales după cataclismul distrugător al războiului, problema 
s'a pus în toată amploarea ei. Psihologia, care cu Münsterberg, 
incepuse să ajute diferite domenii practice, şi-a oferit serviciile și 
problemelor de organizare a producției. A ieșit de aici ceiace 
se cheamă azi psihologia economică care cuprinde o mulțime de 
probleme printre care în primul rând pe aceia a orientării profe- 
sionale, Publicaţiile în această direcţie sint nenumărate în ultimul 
timp. Înstitutele experimentale s'au înmulțit și ele simţitor atit în 

nia cit şi în America. Cunoscutul psiholog Claparède ne dă 
în broşura de față, într'un cuprins scurt, cel mai complect rezu- 
mat al situaţiei ştiinţifice actuale a problemei selecțiunei şi oriene 
tării profesionale, Se face mai intăiu un istoric, apoi ni se descriu 
diferitele metode de investigaţie. 

Broşura e tradusă cu toată claritatea şi înțelegerea de dl. 
Ing. Stavri Cunescu, directorul general al invățămintului muncito= 
resc, iniţiativei luminoase căruia îi datorim astăzi inceputurile a 
cestei organizaţii în Rominia. Broșura lui Claparède e oarecum ca- 
tehismul acestor ări, A avut o ideie mai mult decit fe- 
ricită di, Stavri u, cind s'a gindit s'o traducă, Ea va con- 
tribui încă la popularizarea acestei probleme in Rominia. 


M. Ralea. 


] 
í 


RECENZII ' aTi 


Albert Th 
Da. cade audet. La république des professeurs, „Les 


Prin inteligența lui suplă, variată, uri activă, prin bogăția 
de idei și erudiția lui vastă, eminentul cota francez del pa anca 
i ses 
u imi pare un spirit mai filosofic, mai sensibil 
A şi într'un acord mai intim cu ritmul rapid al 
(A 

Ca şi pe Faguet, problemele politice lau interesat totdeauna. 
Ele ocupă un loc important în monografia consacrată lui Maurras 
sau în aceia a lui Barrès din „Trente années de vie française“ şi 
sint pe primul plan în spiritualele dialoguri din „Princes loreains”, 
unde atitudinea politică a unui Poincaré sau Barrès, e atit de ju» 
dicios caracterizată, în contrast cu acea a lui Jaurès, 

Persistind în această direcție, Thibaudet incearcă acum, în 
pem ale apropiate şi în frigurile campaniei electorale, să 

urească psihologia ca şi aspirațiile politicei radicale, care se cona 
tundă în mare piara acele - iei franceze. 
republicei era după rea lui, la sfirşitul secolue 
lui trecut, formată ce Xp ap ac tg d afacerea Dreyfus a 
făcut din profesor un concurent al avocatului, 

Insurecţie și victorie a intelectualilor, ea a remoit personaluf 
politic, cu deosebire în provincie, unde puterile locale au fost cu- 
cerite de comitete în care locul preotului sau burgheziei bogate ma 
luat profesorul, institutorul, impreună cu mica burghezie, tuncțio= 
nari și meseriaşi, 

ţia franceză e o hetairocraţie şi cadrul tip al politicei 
sale e comitetul radical sau socialist provincial, impotriva căruia, 
nu poate guverna niciodată, centrul, 

E caracteristic, în această privinţă, răspunsul pe care în par- 
lament, Briand l-a dat odinioară ful Barrès: „Nous avons les cae 
dres” ca şi afirmaţia făcută după războiu de acelaşi Barrès: „Je crois 
que la France est radicale“. 

In romanul lui „Les déracinés“ se ştie că Barrès a ridiculizat 
în figura lui Bouteiller, pe profesorul de filosofie, mcercind să dove- 

ă în același timp că independența, adică averea moştenită fiind 
prima condiție a onestităţii, bursierii sint canalii sau riscă să devină, 
Thibaudet se ridică contra acestei teze scoțind în lumină marele rol 
spiritual al unor profesori secundari de filosofie ca Lagneau, Darlu 
sau astăzi Alain, care provinciali de origine umilă, au fost mai 
toţi, bursieri. 

S'a crezut un moment după războiu, îm triumful cadrelor eco- 
nomice (comitete de mari industriasși, federaţii de interese) dar ae 
cestora le lipsește un element absolut necesar, pe terenul politic, 
desin 


teresarea. 

Rămine însă un fapt: stinga bine organizată politiceşte, nu 
poate forma cadre spirituale, literare, economice. 

Academia, scriitorii, presa, ca și tot ce depinde de viața eco- 
nomică, înclină politiceşte spre dreapta, 


an2 VIAȚA ROMINEASCA 


Spiritul democratic însamnă înainte de toate, control, Netn= 
crezător în faţa aristocraţiilor de naștere sau avere, el suspectează 
chiar elita intelectuală. „Cum spune Alain, unul din cei mai dis- 
- tinşi ginditori ai ConA aa alitățile și competențele trebue 

tribunalului poporului“, 
di ln PE economică se cere chiar, controlul averilor, Dar e- 
conomicul e inainte de toate, producție și dacă republica şi socia- 
lismul nu sint, cum afirmă partizanii dreptei, un regim numai de 
consumaţie, ele sint fără indoială animate de o mistică a repartiţiei, 

E un fapt că radicalismul foarte puternic "după afacerea 
Dreyfus, triumf al spiritualului, mcepe a da îndărăt, după separarea 
bisericii de stat, odată cu misticei religioase și patriotice. 

Singurul lucru care poate procura azi aspirațiilor idealiste ale 

ovincialului un mit, după obiceiurile și măsura lui, e, după Thi= 
sh şcoala unică, aşa cum e demult realizată, în țările nordice. 

Ea însamnă gratuitatea învățămintului secundar, în care nu 
vor mai fi elevi care plătesc, ci numai bursieri, iar selecţia se va 
face numai prin examene și după aptitudini, Externatului gratuit ti 
va urma deasemeni internatul gratuit, întreținut de departamente și 
comune, 

Radicalismul, luptind pentru această lozincă, va reveni astfel 
la tradiţia lui, care sare idealism de ordine spirituală, fără a fi 

voluţionar. 
îi ci republica profesorilor «trebue să-şi dea seamă de limi- 
tele ei şi să înțeleagă că partidul radical, e în primul rind un par- 
tid de idei, şi că mistica repartiţiei, acceptabilă în domeniul spiritual, 
cind e vorba de egalizarea copiilor inaintea instrucției, poate de=- 
veni primejdioasă în domeniul economic, unde întră în conflict cu 
interesele materiale ale Francezului mijlociu». 

Subordonarea problemei politice necesităţilor refacerii econo- 
mice și financiare explică, după Thibaudet, de ce Franța, deși ra- 
dicală prin înclinație, preferă să fie guvernată, nu de profesori ca 
Herriot sau Painlevé, ci de avocaţi care nu sint radicali, ca Pol» 
cart sau Briand, Caşi bancherul pentru comerciant sau notarul 
pentru taran, aceștia mal puţin dependenți de partide, inspiră opi- 
niei publice, mai multă încredere. 

Dar Poincaré sau Briand nu pot guverna fără de radicali și 
nu au nici un motiv să se opună școlii unice, care după separarea 
statului de biserică, Insamnă reunirea deplină a școlii cu statul, nici 
ideii de arbitraj sau Societăţii Naţiunilor. 

Scrisă într'un stil familiar, spiritual și vioiu, profesie de cres 
dință a unui radical înaintat şi conservator în aceiaşi vreme, care 
are ceva din măsura și bunul simț al micului proprietar bourgulge 
non, cartea lui Thibaudet, deşi atinge mai mult unele probleme 
decit le aprofundează, e bogată în observaţii interesante, amintiri 
savuroase și conține excelente pagini de psihologie politică, 


Octav Botez 


2 
` o e 


RECENZII 473 
nae aee ea 3 


Frank Harris. La vie et les confession Osca 
2 ape Mercure de France, Paris, ra sal PA 
aţa nenorocită, impertinentă şi —în fond— prea 

Oscar Wilde a fost comentată de sina publicist, Di kai p 
piniile emise, asupra omului şi artistului O. Wilde, cu excepția 
aceleia a lui A. Gide, judecata lui Frank Harris, bravul său prie» 
tin, e cea mai dreaptă și mai omenească, Pentru Gide, Wilde, e 
un fenomen curios de umanitate. Pentru Harris el e un om excep- 

ut de o nenorocită educație — acela a colegiilor 


"engleze — şi de o concepție de viață păgtnă şi estetă nepotrivită cu 


mediul anglo-saxon, de burghezi puritani, corecți, dar fără înțele= 
gere pentru cazurile excepţionale. Şi din toată această biografie 
e „poate mai interesantă figura lui Harris, decit chiar aceia a lui 
Wilde, Romancier, critic, jurnalist, om de afaceri, el e înainte de 
cip hr o de treabă, sănătos, normal, energic, plin de omenie 
Şi indulgent 

În plin războiu contra Burilor, el nu s'a sfiit să le ia apă- 
rarea. După procesul contra lui Wilde nu se reține de a face un 
altul mai serios magistraturei engleze. 


Din toate peripeţiile pline de dramatism ale vieţii alintatului 
şi pe urmă persecutatului „dandy“ al literilor engleze, reese carace 
terul său dulce, blind, copilăresc. Wilde e o victimă, Talentul său 
~se pare superior în conversaţie scrierilor—, a iritat o mulţime 
de burghezi ipocriţi. Declinul vieţii sale, în Paris, cu i de sin- 
ceritate crudă, e descris cu tot patosul său tragic, Harris priveşte 
fără intimidare adevărul în faţă, Cunoaşte cu luciditate toată de» 
căderea prietinului său. Și cu toate acestea îl absolvă în baza u- 
nei înţelegeri și compătimiri cu adevărat creștineşti, Imprejură- 
rile sint tratate așa incit nu mai e vorba de păcătoase specimene 
omeneşti, ci de forțe misterioase ale destinului şi fatalității, 


M. Ralea 
e“. 


Knura b 1925. (Cartea în 1925). Anuarul Casei centrale 
a cărții din Republica Socialistă Federativă a Savietelor Ruseşti. 
Moscova-Leningrad 1927. 

Lucrările de sinteză bibliogratică ne dau indicii prețioase cu 
privire la gradul de dezvoltare intelectuală și caracterul tendințelor 
culturale ce predomină la un moment dat într'o ţară. Din acest 
punct de vedere anuarul cărţii rusești din 1925 prezintă un interes 
deosebit, mai ales că conţine nu numai date bibliografice, ci şi pri- 
viri de ansamblu asupra presei din republica sovietelor ruseşti. Ast 
fel, în partea |, smit publicate următoarele studii: „Ştiinţa cărții in 
1925“ de Cufaev, —care se oopa de progresele realizate de ştiinţa 
cărții în Rusia, „Producția cărții în R S. F. 5. R. 1925” de Jä- 
nițiki, în care sint expuse sistematic ṣi interpretate datele statistice, 
după aceia urmează „Revistele ruseşti“ de Cartauțev și însftrşit 


ATA VIAȚA ROMINEASCĂ 


din R, S. F. S. R. 1925” de Borowski, ultimele 
T vii ad după cum se vede din titlul lor, bibliogra- 
fiei speciale. Partea a doua a anuarului cuprinde bibliografia siste= 
matică şi alfabetică, redactată de Șamurin. 

Producţia cărții ruseşti în 1925 a fost cu 45/, mai mare decit 
în 1912, cind ea atinsese cifrele cele mai ridicate pentru Rusia 
anterevoluţionară. În adevăr, în 1925 s'au ema în cifre rotunde, 
36 mii de cărți, In tabelele sinoptice n'au introduse Insă datele 
din Bielorusia, Ucraina, Transcaucazia, Turcmenia și Ulzbexistan. 
Dacă se adaogă şi ti acestor republici, se obţine cifra de 
42 mii de cărți. În 1912 numărul cărților tipărite a lost calculat 
la 34 mii. Dacă se scad din acest număr aproximativ 20, ce re- 
vin țărilor deslipite de Rusia (Polonia, Finlanda, Lituania etc.) a- 
tunci rămin 29 mii de cărți, — maximum producţiei unui an din Rue 
sia țaristă, față de 42 mii de arial ary în 1925 de Rusia So- 
vietică. Adică, ajungem Ía surplusul de 45%, (p. 42). 2 

Față de anii precedenţi, statistica tiparului ne indică urmă- 
toarele citre: 


245.928 
245.112 


De aici se vede că numărul cărților în 1925 a crescut cone 
siderabil față de 1924 și, îm genere, e o tendință constantă de creșe 
tere din an în an. În schimb, e o neînsemnată scădere fa numărul total 
al unităţilor de tipar în 1925, faţă de 1924, 

În fruntea grupelor editoriale stau, bineinteles, editurile stae 
tului, a oror peadoope a sporit în 1925 cu mai mult de 1000/, 
ceiace arată, după cum se exprimă Janițki, „o politică activă a lor” 
(p. 45). Cartea acestor edituri e, deasemeni, mai voluminoasă şi 
are şi tirajul mai mare, ceiace iarăşi e firesc. Se observă apoi mări« 
rea producţiei editurilor profesionale şi a celor de partid, dar, în 
schimb, e o scădere peons în activitatea editurilor particulare, 
— aproximativ cu 25%, (p. 40). 

P In ceiace priveşte pe saruti acea «e tiparului după locali- 
täti, e de remarcat că Moscova deţine 50'/, attt la cărți <p. 49), 
cit şi la reviste şi peste 20/, la ziare (p. 80), După tiraj superior 
ritatea Moscovei e şi mai evidentă, ajungind, în ceiace paires 
cărțile la 70°/ẹ, Aceasta denotă o centralizare a presei în fosco- 
va, ca un reflex al organizării politice centraliste, care există real- 


mente în Rusia, în opoziție cu adjectivul „federativ afişat în toate- 


titulaturile tuturor republicilor ruseşti și a Uniunii sovietelor. 


————— MECENZI ____________% ut o a al EI III 


ȘI mai pronunțată e, la prima vedere, dis a coteler 
revin formațiunilor etnice. In ruseşte au Pa pă ella 95%, 
din totalul tipăriturilor, iar restul de 5/ se repartizează între 44 
minorităţi etnice, Trebue să se țină seamă însă că cifrele se referă nus 
mai la sovietele ruseşti, nu şi la sovietele celorlalte republici au- 
tonome, Dacă ar fi fost trecute m statistica presei şi datele din re» 
publicele gr aa ar că a ad: fost altul, 

, conţinutu f cifrele arată următoarea 
partiție: 16%, deţine literatura social-economică şi politică, 2007, 
cea ştiinţifică şi de popularizare, 11,7%, dările de seamă şi moale 
toarele oficiale, %/, belletristica, 3,7%, literatura pedagogică, 7*, 
literatura pentru copii şi tineret, după care merg in ordinea dese 
crescindă : literatura politică a partidelor, literatura referitoare la 
Lenin, cooperativă etc. Faţă de anii trecuți (1923 şi 1924 produc- 
ţia literaturii social-economice și politice, precum şi aceia a litera- 
turli ştiinţifice a suferit o simţitoare scădere, pe cu 2/4, Nu 
ni se dă însă nici o explicaţie a acestui fapt. Să fie datorit lipsei 
de interes a publicului față de această literatură? Sau scăderii fore 
telor de creație a autorilor? Ori e rezultatul „politicei active“ a 
editurilor de stat? 
a F o 

In fruntea studiilor menționate la inceput e acel datorit lui Cu- 
jaev care ne prezintă o privire critică a literaturii apărute în Rusia 
in E gag cu ştiinţa cărţii. Această disciplină se ocupă de funcția 
socială a cărții, geneza şi istoricul ei, chestiunile editoriale, desface- 
rea și piaţa cărții, bibliotecile, clasificarea şi bibliografia cărții etc. 
„Știința cărții“ (Caigovjedenie) nu e tot una cu bibliologie și are 
drept scop elaborarea unei teorii generale asupra cărții, pe baza re- 
zultatelor oferite de acel complex de discipline care se numesc bi- 
bliologie şi m care intră: ştiinţa tiparului, statistica tipăriturilor, e= 
conomia cărţii, biblioteconomia etc. Din cauza identificării ştiinţei 
cărții cu bibliologia un bibliolog mai vechiu, Lovlaghin a dat 
o definiţie acestei ştiinți, care, în adevăr, produce impresia unui 
re: crez naiv. După el, cartea este „expunerea sau înfăţişarea i= 
deilor omeneşti prin semne convenționale speciale (grafica), pe ma- 
terial accesibil mulțimii și în forma care permite transportul lesni- 
cios din loc în loc“, (p. 11). Mult mai profundă e definiţia d-nei 
Kistjakowski : „cartea nu e reflex (nu e oglinda vieţii), ci ea pre- 
lucrează, în lumina conștiinței, experiența acumulată... Cartea este 
acumulatorul experienței acumulate“, 

Dar această definiție e în opozițe cu spiritul revoluției ruseşti, 
desfășurată subt steagul marxist, cu concepția gnoseologică a con” 
științei-oglindă la bază. De aceia Cufaev caută să impace definiția 
aceasta cu concepția dominantă astăzi în Rusia, afirmind că „fără 
conştiinţă n'ar fi transmisiune, fără oglindire n'ar fi asimilarea cărții 
de cetitor”, ceiace nu e convingător, întăiu, pentrucă „asimilarea“ 
e altceva decit simpla „oglindire“, şi al doilea, pentrucă prin carte 

10 


40 VIAȚA ROMINEASCĂ SS 


se obiectivează şi se materializează un raport între autor și cetitor, 
in care prevalează aportul autorului, deci experiența trecută prin 
lumina conştiinţei autorului. 

Cele mai multe definiţii pun în relief însă funcțiunea practică 
a cărţii, rolul ei utilitar. „după un autor (Newski), în cărți 
putem găsi „răspunsuri la orice trebuință omenească“, „Cartea nu 
e numai un informator universal, cartea e arma principală pentru 
munca noastră, cartea e un instrument universal, necesar oricărui 
travaliu“ (p. 11), Definiţia unui alt autor (Zelinski) consideră cartea 
ca „un instrumentariu complex pentru muncă“. (p. 12). 

Din aceste definiţii, din faptul creării instituției „Casa cen- 
trală a cărții“, din puţinele date statistice ce le-am extras, se vede 
uşor că politica culturală și în special, aceia a cărţii constitue pentru 
guvernul sovietic o problemă capitală. E un lucru care merită toată 
atenţia noastră și care, oricit de „bolşevic“ ar fi, nu nevar strica 
de loc dacă ar îi imitat, 

V. Harea 


ð 
& + 


Cercetări istorice, Revistă de istorie rominească, Direc- 
tor: I. Minea, 1926-—7, 1 vol. în 8°, 290 p, 

Publicaţia d-lui I. Minea, care, la ut, nu viza să fie decit 
un fel de anuar al seminarului de istoria Rominilor dela Univer- 
sitatea din lași, se transformă cu numărul acesta, al doilea, mtr'o 
„Revistă de istoria Rominilor”, care va apărea de două ori pe an. 
Cauza acestei transformări trebue cercetată în primul rind în ace 
tivitatea din ce în ce mai amplă şi mai rodnică a directorului el, 
şi apoi în gustul pentru cercetările istorice pe care lva suscitat în 

ratorii săi, 

Numărul acesta conţine, în afară de articolele de care vom 
vorbi mai jos, numeroase recenzii şi interesante discuţii asupra u= 
nor chestiuni de amănunt: Sprijinit pe cercetările d-lui Al. Lape- 
datu; Episcopia Strehail şi tradiția scaunului bänese de-acolo 
(Buc., 1906) şi pe o notiţă din introducerea cronicii lui Stoica Lu- 
descu, d. Minea conei că „subt Mircea cel Bătrin şi urmașii 
acestuia pănă la Vlad Vodă Călugărul, cind s'a inființat pentru 
Craioveşti slujba de mare ban, în vremuri, cind cetatea Severinului 
a fost şi în stăpinire străină, reședința băniei a putut fi la Strehaia, 

cum a t rezida acolo și episcopul de Severin“, (p. 259— 
560). D. inea găseşte în ,, a politică şi geografică a Ţării 
romineşti* reminiscențe „costiniene” care dovedesc că banul ai 
Cantacuzino a cunoscut opera lui Miron Costin și „prefacerea” 
fiului său Nicolae, — Interesante amănunte și conjecturi în legă- 
tură cu situația Moldovei la moartea lui Ștefan cel Mare şi cu 
oma lui Radu Vodă şi a lui Roman Pribeagul în Moldova 
(p. 1), 

Dintre articole, acela al d-lui Const. P, Secelea, intitulat, 
„Dreptul canonic în literatura rominească“, arată importanţa pe 


»_ RECENZII 477 
tele drenta eest domeniu lucrările lui Andrei Șaguna Elemen- 


biu, 1855) şi „Compendiu de drept canonic al unei soborni= 
cești și apostoliceşti biserici“ (Sibiu, 1868). Autorul sursă că $a- 
guna, deși n'a voit să dea deci nişte manuale pentru uzul „clerului 
şi poporului credincios“ al metropoliei sale, a făcut, în parte, ope- 
ră originală. D, Secelea combate opinia canonistului catolic Fried- 
rich H, Vering care consideră „Elementele“ lui Şaguna ca o pre- 
lucrare a operei lui loanovici Frincipia juris ecclesiastici“ etc. şi 
Care găseşte în „Compendiul“ metropolitului dela Sibiu influența 
pate Potenta, Dacă judecata lui Vering e excesivă, argumen- 
concludente, ea, care se strădue s'o răstoarne, nu ne par însă 
_ Între opera lui loanovici şi a lui ai 
coincidență necesară, „rezultind din păi setul dim a riae nes 
„Sistem devenit clasic“ şi din „caracterul dogmatic al materiel”, 
ceste cadre, orictt de înguste lesam presupune, nu sînt income 
patibile cu un fel original dea expune materia. Ch priveşte influ- 
ența protestantă asupra întregei concepţii a [ui Şaguna, ea ne pare 
de netăgăduit: tocmai ei i se datorește originalitatea operei lui Şa- 
na și viabilitatea instituțiilor cu care a inzestrat ca arde» 
Bani. Protestantismul a fost poarta prin care Șaguna a comunicat 


cu cu Nita $ 

Re lui Şaguna sint inconcepibile fără ambi 
protestantă a Ardealului, şi ele n'ar fi prins rădăcini aşa dead 
în viața și moravurile poporului ardelean, dacă acesta nu era pre= 
gătit să le primească, 


~ 

D. Filip Horovitz, incearcă un bilanţ al cercetărilor istə- 
rice şi arheologice privitoare la „Influența elenismului asupra lu- 
mii traco-dacice şi traco-daco-romane pănă la retragerea legiu- 
nilor din Dacia“, urmărind această influență în relaţiile comerciale, 
ale căror urme se coboară pănă în secolul al V-lea a. ch, dar 
care devin foarte intense incepind cu sec. IV, după stabilirea co- 
lontilor greceşti pe malul Pontului Euxin dela Bosfor pănă fa gu= 
rile Nistrului, în expansiunea Macedoniei subt Filip i şi în efor- 
tul civilizator al coloniilor sale militare pe care le impinge adine 
în lumea tracă, 

D. Horovitz arată că influenţa elenismului s'a manifestat mai 
ales în domeniul artistic şi religios, cum o dovedesc diferitele o- 
biecte și inscripții descoperite în tot cuprinsul ţării noastre. Con- 
cluziile d-lui Horovitz se sprijină în deosebi pe cercetările lui 
Vasile Pirvan, dar desa a pus la contribuţie şi bibliografia străină, 
pe cea clasică și pe cea mai nouă. Studiul d-sale, fără să fe 
ipsit de neglijenţe (ca de ex. «Filip Il, 359—385»), e interesant, 
fiindcă e sistematic şi documentat. El ar ciștiga și mai mult dacă 
ar fi mai ferm în concluzii. a 

v e 


478 VIAŢA ROMINEASCA 


I. Minea, „Reformă* lui Constantin Mavrocordat. 

zonă ema ae pb see orelor aber anl 

ol important al istoriei instituţiilor romineşti, care încă ne eşte, 
rs care, prin efortul comun al marilor noștri istorici Xenopol, Giu- 
tescu, Onciu şi Iorga e pe cale de a se alcătui, In jurul reformei 
“mavrocordăteşti>, eruditul profesor dela laşi, reconstrueşte prin- 
cipalele elemente ale economice şi sociale a Ţărilor Rominesti 
dela mijlocul secolului al XVIlllea și aduce prin aceasta o contri= 
buţie prețioasă la cunoașterea mai admcă a vieţii şi a civilizației 

ului rommesc, E un efort de sinteză care, sprijinindu-se pe o 
informație considerabilă, aruncă o vie lumină asupra stărilor sociale 
şi economice de pe timpul Fanarioţilor. Pentru a pune fn relief 
spiritul şi valoarea reformelor Iut Constantin Mavrocordat, care se 
e între 1733 şi 1758 şi se aplică, cu mici deosebiri, şi 
Munteniei şi Moldovei, d. Minea descrie momentul istoric, structura 
societăţii, condiţiile economice, administrative, fiscale şi judiciare 
ale țării, întrun cuvtat, ambianța din care a izvorit necesitatea 1e- 
formelor şi organele care aveau să-i asigure aplicarea. D. Minea 
nu uită nici indemnul carei venea Domnitorului din cultura sa occi- 
dentală și din tradiţia sa familiară. Constantin Mavrocordat a avut 
incontestabil veleităţi de despot luminat. Cu tot instinctul său po- 
zitiv, el n'a scăpat de iluzia comună filosofilor din timpul acela că 
societatea poate fi fasonată după plac de un legislator intrepid, 
şi unele din desamăgirile sale cele mai crude se datoresc desigur 
acestei iluzii, Dar ce a urmărit Constantin Mavrocordat? O trans» 
formare radicală a organizaţiei noastre sociale, economice, adminis- 
trative, judiciare, fiscale şi culturale, Nici mai mult, nici mai puţin. 
El voia să constitue o adevărată ierarhie socială: sus de tot bo- 
erii de sfat, nobilimea mare, căreia tl erau rezervate principalele 
funcţii ale țării şi ale curții, apoi boerii de divan, împărțiți în trei 
clase, după importanţa slujbelor la care aveau acces (p. 154— 5), 
veneau apoi negustorii și meşteșugarii orașelor pe care Domnitorul 
vrea sări ferească de arbitrar fixindu-le precis drepturile şi datoriile , 
instirşit, massa mare a populației, țăranii divizați în două categorii, 
pirani proprietari (numiți eneji sau megleşi în Muntenia, räzeşl in 

ləldova) şi țăranii lipsiți de proprietate, (numiţi rumini ta Mun» 
tenia, vecini tn Moldova). 

Constantin Mavrocordat a năzuit să consolideze clasa boe- 
rească acordmdu-i privilegii nouă, confirminduciele pe cele vechi, a- 
părind=o contra intruziunilor din afară şi sforțindu-se să facă din 
ea o elită m înțelesul adevărat al cuvintului, A voit să releve si- 
tuația şi demnitatea clerului, şi să-l redea menirii sale de călăuză 
spirituală a poporului, obligidu-l să se instruiască şi acordindiuri 
mijloacele necesare pentru a o face, 

Reforma judiciară, asupra căreia d, Minea e cel dintâiu a 
insista, a fost realizată prin fixarea şi simplificarea procedurii, prin 
incurajarea plingerilor contra abuzurilor de putere şi prin oarecare 
garanţii de imparţialitate, Ea constitue poate partea cea mai trai- 


RECENZII 479 
e NU A 
nică și mai binelăcătoare a activităţii lui Constantin Vodă Ma 
cordat, “ Obrăznicia» țăranilor, de care se pling unii boeri, poi 
dovadă neindoelnică de eficacitatea organizaţiei judiciare, despre 
pasie“ dealtfel, un călător dela 1780, Const. Ludolf are cuvinte de 
audă, 

Mai precară a fost reforma sa fiscală —et r cause, Dom- 
nul a căutat să simplifice impozitele şi să a i ariar în pere 
cepția lor, să determine redevenţele țăranilor faţă de boier şi față 
de stăpinire, să stabilească cota fiecăruia şi să facă posibilă preve- 
derea în acest domeniu al tuturor calamităţilor neașteptate. El a 
concentrat toate obligaţiile contribuabilului în așa numitele sferturi. 
Dar din primul an al reformei Mavrocordât a fost silit să scoată şase 
sferturi în loc de patru. Alţii au scos până la douăzeci şi patru de 
sferturi. În împrejurările de instabilitate guvernamentală, de compe» 
titil fără scrupule şi de lăcomie turcească. orice prevedere în materie 
fiscală era imposibilă, De şase ori mazilit sau transferat, Constantin 
Mavrocordat a sfârşit, în ultima domnie, a nu căuta decit să-şi 
facă şi el un capital cu care săsși răscumpere tihna şi siguranța v'eții. 

Un capitol special e consacrat eforturilor lui C. Mavrocordat 
pentru Ig ha culturii intelectuale. De altfel reforma lui implica 
un grad de instrucție la organele însărcinate cu aplicarea ei. 9 se- 
rie de dispoziții din 1741-3 preseriu intrebuințarea limbii romineşii 
în expediarea corespondenţei oficiale. EI a introdus definitiv limba 
rominească în serviciul liturgic şi prin aceasta a dat o puternică 
impulsiune tipăririi cărților bisericeşti n romtneşte. Episcopii sint 
obligaţi să înființeze tivografii pe lingă reședințele lor pentru tipā- 
rirea cărților bisericeşti,  Insfirşit Mavrocordat trimite doisprezece 
tineri la Veneţia ca să-și complecteze studiile. In multe rivințe, 
dispoziţiile lui Constantin Mavrocordat reamintesc reformele lul Petru 
cel Mare! Ble ar fi dat desigur și la noi rezultatele pe care leau 
dat în Rusia, dacă imprejurările ar fi permis să fie menținute si 
complectate de urmaşii lui Constantin= Vodă, 

Reformele lui Mavrocordat se inspiră deci dintro concepție 
de ansamblu care le ridică peste expedientele la care sau oprit 
cea mai mare parte din predecesorii i succesorii săi. Totul se ţine în 
acest sistem coerent —operă de filosof luminat şi de politie avizat, 
și unul din marile merite ale studiului d, Minea e tocmai dera îi 
pus în evidență acest fapt, 

Dar ceiace dă un preţ deosebit acestui studiu e vigoarea 
şi preciziunea cu care e zugrăvită starea generală a țării, tabloul 
inspălmintător al mizeriilor pe care Domnul reformator a voit să le 
aline măcar în parte, El ne face să înţelegem nădejdile cu care, 
clțiva ani mai tirziu, Ţările rominești aveau să primească oștile 
Ruşilor «liberatori», Ce importanță reală putea avea actul de e» 
mancipare din 1746 pentru nişte oameni lipsiți de pămtnt, obligați 
să se tocmească pentru o leată care nu le ajungea nici pentru plata 
impozitelor? E de mirare că au căutat refugiu în toate părțile, chiar 
peste Dunăre, în raiaua turcească, unde soarta ţăranului era mai 
puţin aspră? 


480 VIAŢA ROMINEASCA 


Astfel, cine nu se va lăsa rebutat de severitatea tehnică a a- 
cestei expuneri, severitate agravată prin unele tăţi de 
limbă şi de stil, va fi din belşug răs : va avea o viziune lim- 
pati ef a stărilor sociale Ţările Romineşti la mijlocul 


În același număr al «Cercetărilor istorice», d. E, Diaconescu 
cheamă într'un articol interesant, intitulat «Regele Carol şi războiul 


mondial» a asupra unor i din cartea ec ea Ecate- 
rina Radziwill; Les dessous de la politique d'Orlent, în care au- 


spus intre altele: „Nu 
mă voiu preta să ajut pe împărat în planurile lui contra Angliei. Le 
dezaprob în totul, ba mai mult, sint convins că o încercare în a- 
ceastă privință s'ar sftrși cu un dezastru. Un suveran trebue să 
rivească lucrurile în mod obiectiv și nu în lumina pasiunilor“, — 
Dacă piese autentice ar confirma această aserțiune, ea ar relega 
in doniol a ioni pretinsa hotărtre a regelui Carol dera ne 
impinge în u contra triplei înțelegeri. 
A. Oțetea 


9 
sii 9 


Nicolae Drăgan, Toponimie și istorie (Biblioteca Institutulu 
de Istorie Naţională, No. 1). Cluj, 1928, 1 vol în 8, 175 p. 

D, Ni Drăgan inaugurează prin studiul de față, cu ri» 
goarea şi cu circumspecțiunea celei mai exacte , cercetarea 
sistematică a numelor mu e din Ardeal, dela marea căreia 
istoria noastră tă uriri prețioase asupra unora proble- 
mele cele mai re din trecutul acestei provincii, Astfel topo- 
nomastica Transilvaniei poate să aducă argumentele care să decidă 
chestiunea așa de controversată a continuității noastre în Dacia și 
să ne ajute să reconstituim ordinea şi epoca în care diferitele po- 
poare s'au stabilit m aceste ținuturi, 

Deocamdată, d, Drăgan iși mărginește studiul la „originea nu- 
melor satelor de pe Valea Someșului de sus“, Dificultăţile cu care 

are să lupte cercetătorul în acest domeniu al toporimiei istorice, 
care are încă nevoe la noi de»a fi constituită, explică şi justifică 
această restringere a subiectului, La noi nu s'au alcătuit încă re- 
pertorii ştiinţifice ale numelor geografice conținute în hrisoave, și 
toponomastul trebue să le caute, cum a făcut d. Drăgan, direct 
în documente, ceiace»i îngreuiază enorm sarcina, 

D. Drăgan ajunge la concluzia că nomenclatura cea mai 
veche a regiunii studiate e de origină slavă, dar hrisoavele au 
păstrat nume de sate, azi dispărute, ca Fata, care sint de o- 


RECENZII 481 
—— ENI I O åġOŘ 


origină latină şi care atestă existența fn această regiune a unei 
populaţii romineşti inainte de venirea Slavilor. Peste n strat de 
populaţie mitivă sau așezat mai tirziu, „colonişti unguri şi sași 
veniţi să lucreze băile Rodnei şi să apere pasul, tnsfirsit Ruteni 
şi poate și Poloni“” pe care populaţia rominească i-a asimilat și, îne 
mulţinduese, a creat noi aşezări. 

A. Oțetea 


9 
a y 


Anuarul Liceului „Principele Nicolae* din Sighisoara 1928- 
27, publicat de H. Teculescu, 1 vol. în 8°, 192 zy F 

Redactat în mare parte de d. Teculescu, directorul | iceului, 
Anuarul acesta se ridică, prin valoarea cuprinsului şi prin forma 
literară în care e scris, deasupra nivelului publicaţiilor similare, În 
afară de două „discursuri festive“ dero frumoasă elevație de sime 
tire şi de expresie, remarcăm studiul d-lui Teculescu: „N. lorga 
şi unitatea neamului“ care dovedeşte nu numal o temeinică cu» 
noaștere a scrierilor d-lui Iorga, ci şi o intimă familiaritate cu eros 
nicarii noştri, şi scurta dar via monografie a Sighişoarei, însoțită de 
admirabile fotografii, a d-lui fon Medrea, 
A. O. 


K 
[i] 


Š ngoana Frend, Un souvenir d'enfance de Léonard de Vinel. 
aris . 

Viaţa plină de curiozitāți a lui Leonardo da Vinci a dat o- 
cazie la sak an şi variate interpretări. 

lată acum că şi psihanalistul îşi spune cuvtitul. Cu lanterna 
psihanalizei caută Freud să pătrundă în labirintul sufletesc al a- 
cestui uriaş al Renașterii. E curios, mai ales pentru un artist de 
talia lui Leonard, că din biografii săi nici unul nu relatează să fi 
avut vreo afecțiune pentru o femee, măcar o prietinie intimă ca 
aceia a lui Michel Angelo pentru Vittoria Colonna. In tinerețe fue 
sese acuzat de homosexualitate dar în cele din urmă achitat, E 
ştiut că avea repulsiune pentru tot ce e sexualitate. Leonard e ti- 
pul omului a cărui dorință sexuală se sublimează in creaţia artistică 
şi setea de cunoaştere, 

Pentru explicarea acestora trebue să cercetăm impresiunile sale 
din copilărie care sint hotăritoare pentru viața adultului de mai tir- 
ziu, Leonard povesteşte în scrierile s-le ştiinţifice, vorbind despre 
zborul vulturului, că odată pe cind era «incă în leagăn» un vultur 
[za lovit de mai multe ori cu coada între buze. Din această măr- 
turisire Freud face simburele explicării sale psihanalitice, E posi- 
bif să avem amintiri din cea mai fragedă copilărie, dar e mai pro- 
babil că această scenă cu vulturul să fie o închipuire a lui Leo- 
nard înfăptuită mai tirziu şi atribuită apoi copilăriei. Scena aceasta 
n'ar însemna altceva decit un act sexual efectuat pe gură, fapt as- 


452 VIAŢA ROMINEASCA 


pru condamnat de morală, dar care nu e în fond decit o transpo- 
ziție a situaţiei în care copil sugem stnul mamei sau al doicei. 

Intre închipuirea cu vulturul și mama sa ar fi legătura urmă” 
toare : vechii Egipteni figurau în hieroglife mama prin imagina unui 
vultur, căci ința era că în această specie există nymai femei 
ce sint fecundate de vint. Această legendă cunoscută mai tirziu 
de Leonard, fiindcă era născut ilegitim şi pănă la vrtsta de cinci 
ani nu cunoscuse pe tatăl său, se va fi asemult și el unui puiu de 
vultur, Dar cum «coada», care nu e altceva decttorganul sexual 
bărbătesc e ataşat la vultur care e femee? Psihanalistul găsește 
şi acestei absurdităţi un sens rațional. Tot la Egipteni exista o di- 
vinitate numită Mut, care avea capul de vultur şi corpul pe care 
staili Il arată ca femenin, dotat totuși cu un organ sexual bărbătesc, 
E puţin probabil ca Leonard să fi avut cunoștință de această di- 
vinitate egipteană și atunci explicaţia trebue căutată îm faptul că 
copilul de sex masculin atribue tuturor, implicit și femeilor, organe 
sexuale ca ale sale, Un astfel de organ Leonard va fi atribuit şi 
mamei lui, Importantă e transformarea sugerii stnului matern în ac- 
tul „de a fi alăptat“ deci într'un act pasiv ce ne evoacă osituație 
cu caracter homosexual. 

Copilul <refulează» cu timpul iubirea sa pentru mamă, dar se 
substitue ei, se identifică cu dinsa, are drept ideal propria sa pere 
soană şi după asemănarea cu ea își alege obiectul dragostelor sale. 
Astfel devine sau un homosexual sau un narcisist, denumire dată 
după legenda lui Narcis care se îndrăgostise de propria sa Imagine 
retl-ctată în apă. Freud nu rezumă+ la aceasta explicaţia genezei 
psihice a homosexualității, care rezultă din procese diferite dintre care 
unul e cel expus şi care e în legătură cu un tip dat de homo» 
sexualitate». Imaginea mamei fixată în inconştientul lul Leonard, lea 
făcut un «homosexual platonic» căci i plăcea să fie inconjurat de 
elevi frumoși față de care era foarte indulgent, Avea însă o mare 
putere de stăpinire asupra afectelor. 

Intorcindu-ne la închipulrea cu vulturul care l-a lovit cu coada 
între buze, reese clar legătura dintre copil şi mamă m care mama 
avea rolul activ căci ea îl alăpta și il săruta. 

Toate acestea au avut repercusiuni în arta şi creaţia sa ştie 
inţifică, 

Leonard m tinereţe modela în pămint capete de copii si de 
femei surizătoare. Copiii sint el însuşi, copilul Leonard, tar femeile, 
mama sa care poseda acel surts <leonardesc», E surtsul Giocon= 
dei, al Sf. loan Botezătorul sau al celor două femei din tabloul Sf. 
Ana. Aceste două femei care în tablou reprezintă pe mamă și fiică 
sint totuși cam de o vristă— explicaţia — Leonard a avut două mame, 
pe cea care l-a născut și pe donna Albiera, soția tatălui său în casa 
căreia a fost adus dela vrista de cinci ani. Plister observă în fal- 
durile hainei Mariei imagina vulturului a cărui coadă atinge gura 
copilului Isus ce stă alături... 

Leonard acum iubea pe donna Albiera ca și pe mama sa, dee 


RECENZII 483 
venind astfel un rival al tatălui său cum se înttm A adesea, a 
totuşi şi tendinţa de a se identifica cu acesta, paiera ipa 
a ie e a a krm şi ptr piine cu tatăl său n'a putut decit 

. c sea operele concepute după 

răsise pe dinsul. SS e ete 
că însă imitaţia tatălui l-a impiedicat în crea 

revolta contra tatălui a fost condiția sie sale de ponce iri 

«Indrăzneala şi independența investigaţiei sale științifice ulte- 

re Arra aag bine sexuală infantilă pe care tatăl nu putu 

o e, in gație care se continuă apoi în 
orice fasie. (p. PA P3 apurit 

ceastă independență explică şi lipsa de religiozitate a lui 
Leonard căci după psihanalist Dumnezeu e «un pată transfigurat», 
rare spe kap Leonard A sa mipien aparatul de zburat, 
n a zbura el insuşi, n'ar tt «dorinţa de a fi 
tru actele sexuale». r j jr je 
_ Dorința de zbor se observă adesea la copii şi acest mare ge- 
niu a rămas toată viața un copil, continulnd să se joace şi să con- 
struiască jucării ingenioase pănă la o vristă inaintată, 

_ Leonard e un tip apropiat de tipul nevrotic numit obsesional. 
Viaţa sa are mai multe etape. In prima copilărie iubit de mama 
sa intră apoi într'o fază de investigație sexuală infantilă, Puternic 
comprimat acest instinct determină repulsia sa de mai tirziu pentru 
orice activitate sexuală, Cea mai mare parte din trebuințele sale 
erotice se rsublimau în setea universală de a şti». lubirea infantilă 
any mamă fiind refulată, născu amorul său platonic pentru băeţi. 
Mai tizziu avind în Ludovic Maurul protectorul său o imagine a 
tatălui, Leonard intră într'o epocă de mare productivitate artistică, 
Cind nu mai fu subt influența lui Ludovic urmă o epocă de res 
gresiune ca apoi după ce intilneşte femeia care trezeşte în el imas 
ginea surizătoare a mamei, să aibă o nouă epocă de inflorire= 

Leonardo da Vinci confirmă mai bine ca oricine pentru Freud, 
ideia că "munca creatoare a unui artist e în același timp o deri- 
vație a dorințelor sale sexuale» (p. 203), 


o 


Ca şi m celelalte opere, în cea de faţă, Freud dovedește o 
rară subtilitate m pătrunderea sufletului omenesc, ingeniozitate in 
explicaţii, dar aceiaşi tendință de a exagera importanța sexualității 
în viața individului, precum și o foarte mare apropiere uneori a 
științificului de fantastic, 

Traian Gheorghiu 


Dr. I. I. Popescu [Sibiu] Doctrina lui Freud (Psihanaliza), 
Arad 1927, 

D. dr. I. L Popescu prezintă publicului rominesc o valoroasă 
lucrare de ansamblu a ideilor lui Freud, astăzi atit de mult admirate 
de unii, pe cît de combătute de alții, 


454 VIAȚA ROMINEASCĂ 


Doctrina lui Freud, psihanaliza, are ca nucleu ideia că im- 
arene v-a dar ales cele erotice, care se mani= 
estă chiar dela naștere, cind sint oprimate, nu dispar, ci trec în 
subconștient şi inconştient, unde formează așa numitele „ exe“, 
Prin influența societăţii energia unei astfel de tendințe se „distilea- 


oase tulburări, ca: lapsusurile de vorbire, greșelile de lectură, vi- 
sele, Abemar pa ase și psihonevrozele. 


lată deci că psihanaliza ne apare şi ca un mijloc terapeutic, 
aspect asupra căruia în special insistă autorul lucrării de față. 

Bogată în exemple, scrisă imparţial, clar și concis, cartea delui 
dr. |. Popescu=Sibiu e o bună indrumare pentru cei care vor să 
se inițieze în studiul ideilor subtilului medic vienez, 


Traian Gheorghiu 


Revista revistelor 


Arta şi Arheologia, Anul I, Fas- 
cicolul I, Bucureşti, „Cartea Romi- 
nească”.—Apare de două ori pe an. 
Reproducem din „Primul cuvint“ pro- 
gramul revistei: „Revista noastră va 
publica studii de ar de is- 
torie a artei vechi şi noui; va da 
ştiri numeroase despre activitatea ar- 
tistică mondială, despre expoziţii, vin- 
zări de obiecte de artă dela noi și 
din străinătate etc.“ 


Ibsen 


Centenarul lui Ibsen, reprezenta- 
iile oficiale, discursurile şi fantarele 

orvegici trezesc în noi ecouri des- 
tul de triste. Ibsen intră în manuale 
de şcoală însă se îndepărtează de 
via I se acordă un loc printre di- 
vinități, dar este ca un idol mort; 
o e sale vor continua să împodo- 
bească rafturile bibliotecilor, piesele 
sale însă vor fi tot mai puţin jucate, 

ia chiar, care l-a aclamat cu 
frenezie şi care a făcut tot ce i-a stat 
în putință pentru a-şi anexa acest 
Scandinav în care pretindea că vede 
„un german reprezentativ” părăseşte 
incetul cu încetul piesele sale, care 
atita timp au ocupat afişele, 

Franța a lăsat să treacă centenarul 
Ibsenian cu o indiferenţă aproape 
totală. In lia, fapt poate mai sus 
părător, teatrele încep să reprezinte 
adaptări deformate şi localizări ale pie- 
selor ibseniene, 

Această bruscă decădere arată O- 
dată mai mult efemeritatea gloriei 
teatrale. Entuziasmului delirant i-a 
succedat însă prea repede indiferența. 

Odată mirajul dispărut avem ades 
în compania lui Ibsen, la spectacolul 


pieselor sale, un sentiinent da jenă. 

3 itor al unui mic orăşel norye- 
gian, el sa bucurat de toate avanta- 
giile pe care le conferă această si- 
tuație. Nenorocirea este că Ibsen ma 
em Ema vă tem să-și 

s orizontul, şi persona- 
giile sale se resimt. 

Ibsen va rămine desigur un mare 
poet dramatic, creator a citorva fi- 
ga nemuriroare cum sint: Brand,, 

osmersholm, lohn Gabriel Borkman 
Solness, Peer Gynt etc, 

Viitorul însă al operei sale în între- 
gimea ei, va fi mai degrabă probla- 
mitic și aceasta din mai multe cauze - 
Un intelectualism prea vizibil, o arti 
stricată do prea multe procedea ar- 
tistice, de simbole căutate, crearea de 
atmosferă desigur poetică dar de o 
poezie prea concentrată şi al cărui 
mister se putea supgera mult mai 


uşor, 

De altfel pronosticurile acestea sint 
până la un punct justificate prin faptul 
că aproape toată lumea sensibila de 

tindeni este de «cord, iar semnul 
refutabil al declinului teatrului ibse- 
nian este succesul tot mai mare al 
acelui Strindbergian. 

(Henri Bernstein, Revue de Paris). 


Centenarul lui Hyppolite Taine 


In ziua de 21 April a anului 1925 
se vor împlini o sută de ani de rin 
Hippolyte Taine sa născut în micul 
ea Vouziers, dintruna din acele 
familii de veche burghezie a cărei 
lentă ascensiune socială constituia 
f vechei Franțe. - 

mai mare recunoştinţă o d3- 


486 VIAȚA ROMINEASCA 


“torim lui Taine atit pentru opera sa 
multiplă şi remarcabilă în atitea puncte 
cit pentru exemplul vieţii sale, Co- 
„respondenţa sa, strinsă cu pietate de 
D-na Taine aşa cum însuşi ar [i voit, a- 
rlică fără nici ună din acele indiscrețiuni 
de viaţă privată pe care le condamnă 
cu atita severitate la alții, ne permit 
să urmărim în detaliu pe Taine, omul a 
cărei normă constantă în viața a fost 
dispariţia totală a individului In fața 
ideilor ; este desigur scriitorul cel mai 
an atent la atitudinea publicității 
aţă de dinsul. 

Dar viața sa de continuă muncă 
(idealul sâu pe care ades Il exprima 
era: „Jusqu'an bout j'espère travai- 
Her”) ne-a transmis în afară de un 
model incomparabil al cetei mai fru- 
moase discipline, contribuții impor. 
tante pe care le putem repartiza în 
trei domenii: acela al ştiinţei, ace- 
la al politicii sau mai degrabă al so- 
ciologiei şi însiirgit acela al r 

Sint însă două feluri de rezultate 
in activitatea unui spirit mare, 

Scriitor, lasă o carte care-i supravie. 
țuioste, şi a carail reuşilă este un 
apt bine stabilit, la care nu mal este 
nimic de a t. Savant, de asemeni 
lasa descoperiri care rămin intangibile, 

Acesta esta un prim tip. Iată acum 
un al doilea care nu este de loc in- 
ferior celui dintin: un scriitor a avut 
intenția unel opere care-i depişeşte 
forele; a încercat s'o realizeze fară 
insă să reușească complect, a deschis 
insă drumul altora, mal norocuşi şi 
care farà dinsul ar fi ratăcit zadarnic, 
Este cazul lui Rotron față de Cor- 
neille, este cazul lui Hestii de la Bre- 
tonne față de Balzac şi este Insfirgit 
cazul lui Taine faţă de știința uni- 
versala 

(Paul Bourget, Revue des Deux 
Mondes). 


Despre oportunitatea Societăţii 
Natiunilor la Viena, 


Societatea Naţiunilor tinde să de- 
vină o organizație biurocratică în care 
rutina să primeze totul, 

Instituţia de pe malurile Lemanu- 
lui ia tot mai mult aspectele unui 
mandarinat, în care, ca şi în toate 
ierarhiile de felul acesta, spiritul ris- 
că să lie distrus de chestiuni de for- 
mă, de procedură, care capătă oim- 
portanță tot mai mare. 


Dată ruinn vreo mita ca» 
pa a tulbura liniştea functiona- 
rilor, liniştea vieţii lor regulate, atunci 
în loc-de a cauta să distrugă răul de 
la început, Societatea Naţiunilor a$- 
traptă ca timpul să indulcească fu- 
crurile. 

De multe ori însă timpul departe de-a 
aplana dificultăţile, le inveninează. 

Recentul incident al mitralierelor 
unguresti importate în mod lraudu- 
los din Italia, violind astfel tratatele şi 
anpajamenteio luate de Ungaria, o do- 
vedesc îmdeajuns, Dacă vina intr 
trohue împărțită cu guvemela țărilor 
interesate în această afacere, în orice 
caz partea cea mai mare revine tot 
Societăţii Naţiimilor—al cărui orga- 
nism central are datoria să se ocupe 
cu tot ce amenință pacea Europei. 

S'au luat hotării în vederea cons- 
nică cui palat pentru Societatea 

Ri - 

tita timp cît lucrul nu este încă 
realizat avem dreptul să no întrebăm 
dacă acest palat care, cu sume de- 
sigur foarte mari va trebui să fie 
construit la Geneva, n'ar fi mai bine 
să-l luăm gata făcut în Viena unde 
Societatea şi-ar putea muta sediul, 

In afară de aceste comodități ma- 
teriale, al căror interes nu este la 
utma urmei decit secundar, argu- 
mente politice şi diplomatice pot fi 
invocate la susținerea acestei pro- 
puneri. 

Mutindu-se la Viena, Societatea 
Naţiunilor ar internaționaliza nu nu- 
mai capitala, dar Întreaga țară aus- 
triacă ; ar da acestui oraş monstru 
o rațiune de a fi. Austria nu poate 
exista decit cu condiția de a-şi uita 
trecutul şi de a reîncepe pe malurile 
Dunării o viaţă nouă care ar exer- 
cita în răsărit atracţia pe care Pari- 
sul o exercită în apus. 

Desigur obieţțiile pe care un a- 
semenea proect le poate ridica sînt 
numeroase : mai întălu Geneva este 
mii uşor accesibilă. Majoritatea mem- 
vrilor Ligei, lezii, nu vor vedea 
in această schimbare preocuparea 
de a da Sozietaţii, plasind-o intro 
țară atit de a nțată, un sens mai 
serios, obligînd-o de a interveni ast- 
fel în mod mai eficace în interesele 
Europei, ci plictiseala unei schim- 
bari, care repugnă intotdeauna şi a 
priori firii sale conservatoare şi tra- 
diționale, 


REVISTA REVISTELOR 4B 


limba franceză se v e ca şi la 
Paris, întrun oraş de cultură şi de 
cea a germană este de sigur de- 
joasă. Liniştea Europei însă 
merită acest sacrificiu, Rămine Ger- 
mania, pe faţă atit de atentă la inte- 
resele Austriei, dar care în fața unul 
act care ar plasa Societatea Naţiu- 
nilor la Viena, dindu-l astfel o im- 
portanță suficientă ca s'o facă să se 
poată lipsi de o alianță cu Germa- 
nia, se va arăta desi ostilă, de- 
mascind astiel sinceritatea prietiniei 
sale pentru Austria, ltalia, fără să se 
fi pronunțat în mod oficial, priveste 
această schimbare cu un ochiu 
vorabil, iar mica Antantă, dornică de 
a îndepărta orice pericol de războiu 
nu se poate arâta de cit sedusă de 
această nouă perspectivă de pace, 
În orice caz menţinerea Societăţii 
la Geneva se sprijină mai degrabă 
pe argumente de egoism personal, 
transferarea ei la Viena ar co- 
incide cu interese generale euro- 


ne, 
"(Raymond Recouly. La Revue de 
France), 


France şi Barrès 


Cartea fraților Tharaud despre Bar- 
res leagă pe vecie numele lor de nu- 
mele fostului lor „patron“, în liecare 
pagină regăsim silueta familiară. au- 
zim vocea cu timbru bizar, simţim 
palpitația unei inimi zdrobite pentru 
a fi conținut prea multe lucruri... 

Această carte a lost râu înțeleasă 
de acei care au darul de a nu pri- 
cepe cu este generos şi mare, 

=ste tot atit de greu de stabilit ce 
datoresc lui Barrès fraţii Tharaud, 
după cum este greu ce le datoreşte 
Barrès lor. ; 

Prima cunnşiinţa a operei lui Bar- 
rès o face Jean Jacques Brousson, 
cu prileju! apariţiei romanului „Le 
jardin de Bérénice" pe cind era Incă 
ciev la liceul Saint-Stanistas. Noul 
roman, pe lingă prestigiul „cărții des- 
pre care se vorbeşte”, ii fata şi pa» 
îriotismul său local: grădina Bereni- 
ce-l înfloreşte în departamentul său, 
în orăşelul Aigues-Mortes, 

Ciţiva ani mai tirziu, Brousson. este 
secretarul lul Anatole France şi cu 
prilejul propunerii lui Barres pentru 


Academie, acesta se vede obligat sa 
facă o vizita la Villa Said la care a- 
sistä şi el. Anatole France îl primeşte 
în penumbra unui apartament în care 
obiectul cel mai modem era înca 
depe timpul Directoratului, tronind 
ca un doctor Faust în mijlocul unui 
„lic à brac* aranjat cu mare artă. 

D. Bergeret detestă animalele gi 
detestă copiii. Există o poveste trista 
despre felul în care France a primit 
o doică purtătoarea unvi copil căruia 
ii era dator toată protecția şi mai e- 
xistă si o poveste trapi-comică a fe- 
lului cum a lost tratată o pisică, pe 
care menajera sa rr vom O creş- 
tea în contra intendicțiilor formale şi 
care scăpind din bucătărie a pro- 
fanat tapiseria da Beauvais care a- 
coperea lotoliul de lucru al marelui 
scriitor, 

Casa lui Barres avea cu totul altă 
înfâţişare ; gardul de fer acoperit cu 
ederă dădea micului hotel din Bou- 
levard Maillot un aspect burghez şi 
chiar provincial, 

În interior un cine furios şi luhric 
umplea casa de lâtrățuri şi de purici, 

Nimic din aspectul de muzeu al 
vilei Said—iar în mijlocul unui decor 
de provincie, apariţia unei incintătoa- 
re nepoate de cincisprezece uni era 
ca o foare zburătoare menită să lase 
în urma ei veselie și mulțumire, 

Barrès explică : Mititica a auzit voci 
ca şi Jeanne d'Arc şi vocile îi spu- 
neau: „Fii veselă” şi după cum ve- 
deţi ea ascultă. Suride la toate și 
toate-i surid, 

Cu o oarecare melancolie compi- 
ră Brousson aceşti doi patroni, al stu 
şi al fraților Tharaud şi nu se poale 
impiedica de a invidia pe acei care 
au avut un patron în înţelesul cres- 
tin al cuvintului, un patron n cârui 
viaţă simplă până la rusticitate nu 
era condusă de o cabotină. și în rore 
opiniile de dimineaţă erau şi cele 
de seară, 

(Jean Jacques Brousson. Les Nou- 
vtlles Lilteruires). 


ințelegerea franco-germană 


ideia intelegerii Iranco-germane e 
intr'o fază de criza. Necesitatea unel 
astiel de înțelegeri a lost mii viu 
şi mai puternic dorită in perioada de 
timp cind părea mal greu de realizat, 
intre 1919 şi 1923, Locarno i-a redus 


- 

488 VIAȚA ROMINEASCĂ 
puterea de revizuire a Trebue creiata in Germania şi în 
mijloacelor de a ideii se Franţa o e ema comună, în care 
pune, altfel lumea la conclu- v intelectuali să fie crescuți din 
ä copilărie. Ea trebue să înceapă prin o 


mia că se poate trăi şi fără această 
n . 


pacifică pe teren politic 
are nevoe, pentru a îi durabilă, de-o 
înțelegere reciprocă pe teren intelec- 
tual Er rap care să se extindă, 
dincolo opriu zisă, asupra 
tuturor muncitorilor intelectuali, Pen- 
iru aceasta trebue o politică culturală, 
care să se folosească de toate milj- 


loacele propagandei moderne, să in- 
venteze la nevoe metode şi mi 


Anist i acu penu propagandā 
istul nu- ut pe 

vulturală. Savantul tot aşa, unea 
lor e prea limitată și curiozitatea lor 


cu națion 
şi să pe planul intăiu elementele 
comune, forțele solidare ale trecutului 


de pi 

A ea poate fi util com- 
arte pac pene a timalui şi a ra- 
dioloniei. 

Dar mai ales e necesar ca guver- 


melia cea me aonda a amar a 


reciproce, 
(E. R. Curtius, Die nene Rundschan). 


ia 


Mişcarea intelectuală în străinătate 


Literatură 


Edmond Fleg, Pourquoi £ suis 
sul ms de France, Paris. 
. Edmond Fleg intro autobio- 


grălie rind pe rind satirică şi pat 
arată 0 generaţie în căutarea forțelor 
spirituale ca să reclădească o 


lume Bons oeae Aea un suflet aria 
se re e lui ăi atavis- 
mului adine al i ai 

Frank Harris, Vie et confessions 
d'Oscar Wilde, Ed, Mercure de France 
Paris 2 vol, 

Frank Harris a fost directorul lui 
„Contemporary Review”. In calitate 
de literat şi de amic a cunoscut, in- 
bit şi prețuit pe Wilde —pe acest om 
care șia pus tot geniul în viață şi a 
cărui conversaţie a fost mai presus 
de tot ce a scris mai bun, Viaţa pli- 
nā de succese dinaintea fimosului 
său proces, influența nenorocită a pri- 
etinului său, Lord Arthur Douglas, 
principalul autor al tuturor nenoroci- 
rilor sale, precum şi viaţa sa în străi- 
nătate după eşirea din închisoare, sa 
găsesc redate în cele două volume 
de amintiri, 

Portretul lui Wide, aşa cumi 
sim în „În memoriam“ a lui 
Gide se apropie mult mai puţin de 
realitate decit portretul pe care ni-l 
dă Frank Harris, 

Andr: Gide forțează pe Wilde să 
semene cu ideia z care şi-o face el 
despre «parin» şi susține prea mult 
in judecata sa punctul de vedere fran- 
țuzasc, 


aa a [RL Nate de 
onsard sur la poésie e, 
vol Champion Paris. 

Cînd am întreprins această lucrare, 
pr mer autorvl, nu măsurasem intin- 
erea subiectului. Influența lui Ron- 
sard este studiată numai dela 1550— 
1585. S'ar putea ca ipe viltor să apară 
un alt v care să arate influența 
lui Ronsard asupra poeziei franceze 
pănă în secolul al XIX-lea. 

Henri de R , L'Attana ou la 
Vie venitienne, Ed, Mercure de France 


lui pare mai atrâztitoare după ce cetim 
a Delui de er. 
R, Le Forestier, L'Occultisne el 
la Franc Maçonnerie Ecossaise, Ed. 
Perrin, Paris, r 
O carte despre epoca Ocultismului 
şi a Francmasoneriei scoțiene, care 
amindouă s'au dezvoltat în secolul al 
XVIl-lea şi despre influenţa lor asu- 
moravurilor din timpul enciclo- 
pediştilor, 


Jakob-Hneip, /fampit der läger, 
Horenverlag, Oriinewald, 

Un roman plin de veselă bonomie, 
un roman în stil rabelalsian, iar eroul 
Hampit (Iohan Peter) un tel de «Eulen 
Spiegel» al satului său, vinätor plin 
de fantezie şi povestitor incomparabil. 


490 VIAŢA ROMÎNEASCA 
i a 


; Der Grenz- 


Alfred Ka 
wolf, Deutsche, uchhandiu 
sa ud 


François Mauriac, „Destinis“, Ed, 
Grasset, Paris. 
into atmosferä discret redată a 
moravurilor depravate de după răz- 
bolu, un tinăr plin de seducţie prin 
viața sa destrinată şi fără scrupule 
inspiră tatălui său o adevărată aver- 
siune, Acelaşi tinăr cucereşte fără 
voia să, prin simpla forță a răului 
care este în el, inima unel foarte 
cinstite şi care ar putea sä-ifle mamă. 
tave Ullmann, En flickas dra 
(Onoarea unei tinere fete) Stockholm, 
Scriitorul suedez Gustave Ulimann, 
autorul atitor romane precum „Präs 
ter (Pastorii) în care descrie v 
arrr feude căra Care, de 
amilia ha 
nepotul unui episcop, sau «Tord» în 
care zugrăvește soarta tragică a ti- 
nereţii, în „En flickas &ra* arată o 
mare pricepere a sulletului feminin, 
a sufletului unei tinere femei cara se 
deşteaptă în viața discretă şi melan- 
colică a unui oraş de provincie, 


Ştiinţă 


A. Berthoud, Photochimie, Ed. 
Doin, Paris. 

Una diu ramurile chimico-fizice care 
nu a fost incă studiată este Photo- 
chimia. D, Berthoud protesor la U- 
niversitatea din Neufchâtel în studiul 
d-sale expune generalitați asupra „e- 
nergiei radiame“ iar legea echiva- 
lenţei fotociimice, propusă în 1912 de 

in, râmine clauza cea mai sigură 
în acest domeniu, 

Dr. Otto Rauk, Le Traumatisme 
de la Naissance, Ed, Payot, Paris, 

Influența vieții pre-natale asupra 
evoluției vieţii psihice individuale şi 
colective. 


Călătorii 


Georges Toudouze, La Sicite, 
He d'Or, lle de Feu, Ed, Berger-La- 
vrault Paris, 

D. Toudouze debarcă la Palerino 
şi de acolo vizitează toată Sicilia în 
tot ce are frumos. D-sa işi incepe 
cartea după un voiaj destul de lung, 
căruia îi datorește o atit de aprofun. 
datà cunoastere a țării, oamenilor, 
moravurilor şi istoriei locurilor pe care 
le descrie, 


COMPILATOR 


Bibliografie 


Andrei Rădulescu, /svoarele Codului Calimaehi, Cultura Naţio- 
nulă, București. 

N. lorga, Imperiul Cumanilor şi domnia lui Băsărabă, Cultura Na- 
tionalt, Bucureşti, - 

. lorga, g gospodărie moldovenească la 1777, dup socotelile cro- 

ntcarului Ioniţă Canta, Cultura Naţională, Bucuresti, 
LE Lupaț, Doi umaniști romini în secolul al X VI-lea, Cultura Naţio- 
nalt, Bucuregi 


N. lo Brodnicii şi hRomtnii, Cultura Naţională, Bucureşti, 

Andrei lescu, Unificarea legislutivă, Culi. Naţionala Bucureşti, 

N. N, Morsas, Contribuţiuni la cunoaşterea puleotiticului din Mol» 
dova de Nord, Cal Naţionala, Bucureşti. 
/ Aristide Caradja, Die Keinfalter der Stătaner'schen Ausbeute, nebst 
is : aus meiner Sammlung, Cultura ma aray Bucureşti, 
pur eu lorga, Războiul pentra independenţa Rominiei, Acţiuni diploma- 
tice şi stări de spirit, Cultura Naţională, Bucureşti. 

. L Le Studil faunistice, morfologice şi fiziologice asupra in- 

fuzoriilor din minia, Cultura National, secat se 

Th, » Meglenorominii, il, Cultura ațională, Bucureşti. 

Oreste A. Anastasiu, /ndustriile sdteşti în raport cu localizarea 
marei industrii, Cultura Naţională, Bucuresti, 

N. Georgescu-Tistu, Folklor din judeţul Huzău, Cut. Nat. Bucureşti, 

Analele Academiei Romine, Tomul al XVII-lea, Şedinţele din 1036. 
1927, Cultura a mr 1, Bucureşti, 
å = Drouhet, (rigore Alexandrescu şi Voltaire, Cultura Naţională, 

ucuregt 
ns Petri, Ralajiunile lui Jakobus Basilikus Heraclides, zis Deg- 

pot- Vodă, Cultura Naţionala, Bucureşti. 

M. Th 'doriaa-Carada, Discursuri Politice, Tip. Romine Unite, Bu- 


curești, 1 
Stănoiu, Călugări şi ispite, Ed, Cartea Rominească, Bucu- 


Da 
reşti, Seatu 23 lei. 
M Sadoveanu, Hanul Ancuţei, Ediţii l-a Preţul 75 lei, 
Octavian Mesterul Manole, Piesă în 3 acte. Preţul 60 lei, 
„__P. Dulfu, Fapiă şi kăsplată, Povestiri pentru copii şi peniru popor, 
Scriere premiată de „Cartea Rominească* Ediţia Il-a revăzută, Preţul 25 lei. 


VIAȚA ROMINEASCA 


Dr. Nicolae B. loan, unora san Senlamentul, cunoștințe folo- 
sitoare cu 7 figuri în text, Preţul lei 5. 

Dim. Bejenariu, Practica agricoli, Cunoştinţe folositoare cu t1 fi- 
guri în text, Preţul lei 5. 

Preotul di Dizeron, Hominii din Banatul Jugos'uw, Cunoştinţe tolo- 


siloare, i pa ei 5, 
E, Virgil I. Barbat, Dinamism Cultural, Ed. Librariei Lepage, Cluj, Prețul 


Pr. loan Goangă, Limanuri de Lumină, Versuri, Bacău, Prețul lei 100. 
A Hausknecht, Solidarismul, Cernăuţi 1928, 
Plopşor, Ceaur, Poveşti Olten Craiova 1928, Preţul lei 60. 
x 5 ne nescu, Critice V, Ediție Definit tivă, Ed. Ancora, Bucureşti 1928, 
teju 
L Nisipeanu, Vøluntarisnul In lumina științei actuale, Preţul 100 lei 


Reviste primite la redacție: 


Observatorul No. 1; Viaţa Literară No. 75—80; Natura No. 3; Tara 
de Jos No. 1—2; sar sanitară No. 138; Saaai Literară No. 11—12; 
Scrisul Rominese No. 4; Gimpul No, 6; Revista rală a învatâmintului 
No, 3; Vlăsia No. 28; Parc de France No. 7 La Nouvelle Revue 
Francaise No. 175; Resume& mensuel des trauvaux se a Société des Na- 
tions No. 2; Foaia Tinerimil No. 5—6; Falanga No. 37: Cugetul Liber, 
No. 5; Spectatorul No 19; Revista de Filosofie No.2; Cultura Po rame 
No. 224: Familia No. 1-2; Biserica Ortodoxă Romină Na. 2; Gindal 
No. 2; Căminul No. 3; Gindirea No. 2—3; Noua revistă bisericească No3 
Gralica Romină No, 63—61 ; i Agricolă No. 5; Infräțirea Romineaacă 
No. 11; Societatea de Mine Na ; Bulletin dela section d'Information et de 
Documentation No, 18; Coopera tia No. 1—3; Favonius No, 1—3; Opaițul 
Satelor No. 10; Construc sora mie pica Şi par i particulare No. 139—140; Ramuri 
No. 2—3; Roma No Sat 1; ; Pentru = copiilor No 3; 
tok Agrare No, MA jevirul as No. 381—382; Universul Lite- 
rar 


Tabla de Materie 
a 
VOLUMULUI LXXIII 
(Anul XX, Numerele 1, 2 şi 3). 


I. Literatură 


Averceneo A.—Un copil (Trad. din ruseşte de A. Frunză) 
Barnoschi V. D.—Cărvunarii die alta civilizat anar- 
hic. Scene istorice). . 
Botez Demostene.—Univers . - 
Arătescu- Voineşti. — Moarte grabnica. `. 4 
Cehov A.—Mariă vie Sepang din rusește a A. 
Frunză). . EA apă r ~ 
Cioctiteu D.—Sfirşu. pd a e analia A 
lonescu Stejar. Colecţie, . ..... 
Kirițescu Constantin.—Domnul Raşcu. 
Sadoveanu Mihaill.—Demonul Tinereţii. . |. Sp 
Stănoiu Damian.—Slujnicele lui Ghedeon., . . , 
Teodoreanu O. AL.—Pur-Singele Căpitanului. 
= » » Cumplitul Traşcă Drăculescul. 


IH. Studii.—Articole,— Scrisori din țară 
şi din străinătate 


Gherea D. loan.—Cu prilejul „Timpului a cură 

I. G.— Ediţiile poeziilor lui Eminescu. a 

Lecca G. 0.—Omul (origina, vechimea, rasele). , o 

Protopopescu Dragoş.—Figuri engleze: Gladstone, pri- 
etinul omului. ; 

Ralea D. Mihal.—William James (După „Corespon- 
CO me, e Eoo aae o. E p-ta 


I 

Ralea D. Mihai—Lucia Mantu. E A 

Roşca D. D.—Cetind pe Faguet.. . . . » a 
»„» » „ Scrisoare din Paris (Cu ocazia cenieni. 
rului lui Taine), De a. e: 0 


Sorin Pavel. — Scrisori din străinătate. 

Tolu Nicolae.— Tolstoi în Rominia. . 

Weiss Aurel.— "Teatrul lui Jules Romains. . 

Zane G.—Probleme monetare din trecutul caiet 
noastre naţionale. 


HI. Note pe RE 16 A 
Botez Demostene.—Domnul dela Murano. . 
Teodoreanu lonel.— „Zilele Vieţii“ de Demostene Botez. 


IV. Cronici 


Birsănescu S. S., dr.— Cronica şcolară (Centenarul şcoalei 
primare din Moldova. Contribuţii). . . . . 

Comarnescu Petru.— Cronica artistică (Imagini intreje- 
sute de viaţă şi moarte). i 

Cronica literară (Modă şi originalitate). 


R Ib — 

ii? ucr (Comani si producere.—Mu- 
ca viitorului), . . . TEA a 

Niculescu Mihai.—Cronica economică i (in ru planului 

Dawes)... . . 

Ralea D. Mihni —C ronică ideitor (Misiunea unei ceri) 

Sevastos M. Cronica teatrală: Bucureşti, 

Suchianu I. D.—Cronica ideilor SRNO haora 


tinereții). 


V. Miscellanea 


Nicanor F. & Co.—loan AL Brätescu-Voineşti. — Thomas 
Hardy.—Isus Christos pe scen; 7 EA criticii 
estetice. —Redacţional. PE A A 

Nicanor F. & Co. — Vicente Blasco ihdas, D. lonel 
Teodoreanu şi recenzenţii modemişti— „Bilete de pa- 


| 


pagal*.—1789.— „Democraţie“ —Charlestonul la ţară. > * 


Nicanor P. & Co—La comemorarea lui H. Ibsen.— 
Criza Universităţii. — Reforma învăţămîntului secun- 
dar.—Rectificări . . . hu 


352 
217 


435 
441 
105 
236 


347 


305 


463 


VI. Recenzii 

Anuarul Liceului „Principele Nicolae“ din epa 
1926-27. (A. 0.). . , 

Barrès Maurice.—Les maîtres (Octav Botez) , 

Bărgăuanu G.—Pâmint şi soare (M. Ralea). . 

Cercetări istorice.—Revistă de istorie rominească, Di- 
rector I, Minea, (A. Oțetea). . 

Claparède Ed..—Orientarea profesională, nica şi 
metode 

Dominic y E aen. ii üii (O. B).. 

Dostoievsky.—-La voix souterraine (Mircea Mancaş). 

Drăgan Nicolae.— Toponimie şi istorie (A. Oletea). 

Ferrero Guglielmo —L'Unite du Monde (N. N. Mathe- 
AD). i i: i 

Freud Sigmund. A naivan. Winta de ASRS 
da Vinci (Traian Gheorghiu), i 

Halpen Louis.——Les Barbares (A. Oțetea). A 

Harris Frank.—La vie et les confessions de Oscar 
Wilde (M. Ralea). i 

Horovitz Filip.—Influenţa elciismutul. asor w: Easa. 
dacice şi traco-daco-romane, până la retragerea le- 
giunilor din Dacia (A. Oțetea) . 

Ionescu Stejar.—Domnul dela Murano (M. Ralea). 
lorga N.—lstoria artei medievale şi moderne în legä- 
tură cu dezvoltarea societăţii (Petru Com; arnescu), 
Knura b 1925. Anuarul Casei Centrale a Cărţii din Repu- 
blica Socialistă Federativă a Savietelor rusești (V. Harea). 
Marholz W.—Wirtschaft und Christentum (Laurenţiu L 

Preutescu). . 
Minea I—,Reforma“ lui Const. M: ocon (A. Oțetea). 
Montherlant H, de.—Aux fontaines du désir (M, Ralea). 
Politis Nicolas—Les nouvelles tendances du Droit in- 
ternational (Laurenţiu |. Preutescu). 
Popescu I. I, dr.—Doctnna lui Freud (Traian Gheorghiu) 
Thibaudet Albert. —La république des professeurs (Oc- 
tav Botez). . 
Viad C., dr.—in domeshd MERETE (M. R).. 


159 7 
156 


476 
470x 


158 
316 


480 


166 


481 
314 


473 = 
477 
312 
161 
473 
317 
478 


313 


163 
483 


471 
161 


1v 


VII. Revista Revistelor 


Arta şi Arheologia ia foi tie Tati a es a A E 
Benckendorff Paul, de.—Ultimele zile ale Ţarului la 
Tsarskoje-Sélo. . Pr : À 
Rernstein Henri—lbsen (Revue de Paris). 
Bourget Faul.—Centenarul Imi Hippolyte Taine (Revue 
des Deux Mondes) el ra 
Brousson Jacques Jean.—France şi Barrès (Les Nou- 
velles Litteraires) Fain 
Cambon Jules, —Romînia şi chestiunea agrară în Tran- 
silvania (Revue des Deux Mondes). >. . . - .. 
Curtius R. E.—Inţelegerea tranco-germană (Zur Psy- 
chologie der Deutsch-franz. Verstindigung),. 
Davrsy D. Henry, — Thomas Hardy (Mercure de France). 
Jouvene! Henri de.—Debuturile lui Mirabeau in lume 
(Revue de Paris). i ea e die Vo fa 
Kayser Rudolf.—Stendha! şi prezentul (Die neue Rund- 
schau). Jag 
Miscarea umanitară, s s + s ew enee s 
Nolhac Pierre, de—Un martor al secolului al XVII-lea : 
Abatele de Véri (La Revue de France). 
Pleiada . . E à 
Revista de Filosofie A aula Pa i 
Riboni Denise.—Hermann Hesse şi ideia de unitate 
(Revue de Genève). . 
Recouly Rawymonid.— Despre oportunitatea Societăţii Na- 
(iunitor fa Viena (La Revue de France) . | 
Samudasarya L..—Controlul Viselor (The Occult Review). 
Scrisul PRominese . RI 07 E a E 
Thibaudet Albert.— Mallarme în Anglia şi în Germanii 
(Nouvelle Revue Francaise). TO le e 
Thibaudet Albert.—Despre poezie (La Nouvelle Revue 
Frangaise) . ; 
Thiebaut Martel—Vicente Blasco Ibanez (Revue deParis). 
VIII. Mişcarea intelectuală în străinătate. 
IX. Bibliografie, mr 


aaa I 


| îți OT ELT \ 


485 


324 
322 


174, 326, 489 
329, 491 


SETAA IE PRI > A E EAE E ETE ETD 


BANCA IAŞILOR 


Socletate'Anonimă pe acțiuni 
CAPITAL 25,000.000 LEI 
IAŞI, STR. ŞTEFAN CEL MARE No. 47. 
Sucursale : Chişinău şi Galaţi 


Face orice operațiuni de bancă în - 

părări şi vinzări de efecte publice, Asie a pA 

pozite de efecte publice și orice transacțiuni finan- 

ciare; conturi curente şi emisiuni de scrisori de 

Credit pentru orice țară; participaţiuni industriale 
și comerciale, 


„BANCA MOLDOVA“ | 


SOCIETATE ANON IMA 
Capital deplin vărsat şi rezerve Lei 110.000.000 


CENTRALA IAŞI: 


SUCURSALE: Bucureşti, Cernăuţi, Galaţi, Chişinău, 
Bălţi, |Cetatea-Albă, Roman, Reni, Ti- 
ghina, Tarutino, 

AGENȚIE: Hală—laşi,“ Str. Anastasie Panu. 

AFILIAȚIUNI: Banca de Credit Piatra-Neamţ S. A. 
din Piatra-Neamț şi Tirgu-Neamţ, 
Banca Comerţului S. A. Podul-Iloaiei. 
Banca Soroca S, A. Soroca. 

Banca Comerţului S, A. Orhei 

ANTREPOZITE : laşi, Roman, Bălţi, Reni şi Ungheni. 


FACE ORI CE OPERAȚIUNI DE BANCA 
mini 00 oeona 


A 


| = -PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA 


(dp, JARTERID- SCLEROSE 


VINDECA 


OUE TERENON? CRONICE ȘI ARTICULARE 


E 
PRT DROGUERII USOR SUPORTAT DE GRICE DRGANISI 


"9 


v 
i 


AAN 


t~ 


e a