Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0004

PROPRIETAR: 


SOC, AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPRSCU 
înscrisă sub No. 162 Trib. [Ilfov 


particulari 








Pesti 
Drumui meu duce pe creastă. 
Munte aspru am sub talpă, în ochi zare: 


Jos pe nimeni n'am lăsat la plecare, 
Sus nimeni nu adastă. 


Pasul niciun pas nu ni-l curmă, 

Nu e nici o urmă în pământul crud 
De ce câteodată pare că aud 

Paşi înainte și în urmă ? 


Poate vântul frunzele adună, 
Ori singurătatea s'a apropiat ? 
Urc pe înălţimi îngândurat, 
Singur și totuși impreună, 


Melaucolice puteri ale pustiei, 
Vamă vă plătesc cu suflet greu. 
Ieri lăsară alţii, astăzi eu, 
Zilele, zălog al veşniciei. 


Pe-un picior de rai, pe-o gură ae gând, 
Mân tristeţile din tume către creastă, 
Lnde soarele se culcă regretânăd. 

Unde cerurile mari adastă. 


N, I. HELESCU 














ltalha lui 
Giovanni Papini 


de MIRCEA ELIADE 


Cetitorii lui Papini sau obişnuit Ge multă vreme cu sur- 
prizele activităţii sale. Nu știu dacă acest autor a publicat 
vreodată, la timpul ei, cartea pe care o anunţase şi pe care 
ectitorii o aşteptau. După Storia di Cristo, era așteptat 
Adamo sau „Viaţa Fecioarei Maria“ ; a apărut Dizionario 
dell'uomo saivatico. Dupa Fane e vino era cin nou aştentat 
Adamo — dar au âpărut Gli operai della Viena (1929) şi 
Sant' Agostino (1929). O surpriză, o ultimă manifestare a 
„teribilismu'ui“ lui Papini de dinainte ge convers:une, a 
fost Gog (1931), apărut într'o vreme când Adamo era so- 
cotit iminent. Dante vivo (1933) n'a mirat pe nimeni ; in 
schimb, toț ce-a urmat ăeatuuci, a fosto continuă sur 
priză : La pietra infernale (1934) şi Grandezze di Carducri 
(1935) — două volume de polemici şi articole, aşa dar re- 
publicări de lueruri mai vechi, în joc de marea operă pe 
câre o anunță de 20 de ani —; Storia della Letteratura 
Italiana (vol. I, 1937), după ce anunţase ca iminentă o 
viață a lui San Francesco; I testimoni della passione 
(1938), în loc de a! doilea volum din Storia della Letters. 
tura, la care se spunea că lucrează febril Papini. Insfârșit, 
in tot cursul anului 1939, a fost anunțat un volum asupra 
ini Leonardo da Vinci, pentruca la sfârşitul anului să 
âpară Italia mia (Vallechi editore, Firenze, 200 pagini, 
10 lire). 

Era de mult așteptat volumul Animale politico, în care 
aveau să fie republicate articoiele politice ale lui Papini, 
din 1906 încoace. Italia mia nu cuprinde acesta arţicole. 
Este o carte de mici proporţii, densă, actuală, alcătuită dim 
pâtru articole, o scrisoare către un strein asupra caracte- 
relor geniu'ui italian, un scurt „manifest“ adresat tinerilor 
italieni și note pentru un Imn închimat Italiei. Aproape 
toate aceste texte au apărut, destul de recent, în revista 
Frontespizio, pe care Papini o conduce împreună cu Ar- 
dengo Soffici şi Piero Bargeltini, şi care este fără îndoială 
cea mai vie și cea mai substanţială revistă italiană. 

Cartea, :se deschide cu acel „Imn“, în care Papini își măr. 
turisește încăodată — într'o proză simplă, dură şi totuși 
luminoasă — dragostea neistovită pentru glorioasa sa pa- 
trie. Puțini sunt scriitorii europeni contemporani care să 
aibă un asemenea curaj ; de a-și iubi până la încandens- 
centă pasiune patria, şi de a-și mărturisi fără nicio timi- 
ditate această nobilă şi gravă pasiune. Papini vorbește 
despre Kalia ca despre un microcosmos, în care sunt re- 
prezentate toate continentele, toate climaele, toate :peisajele, 
toate culturile europene şi toate stiluri!e. De fapt, istoria — 
pe care Papini o cunoaște si o înțelege fără greș — îi dă 
dreptate. Caci oare nu sau intâlnit în această fericită ţară 
nenumărate rasse, nenumărate culturi (etruscă, galică, 
greacă, germanică, spaniolă, franceză, istamică) şi nu se 
recunoaște până şi în structura oraşelor peisajul germanice 
francez, spaniol, bizantin ? 

O asemenea bogăţie de natură spirituală — căci pă- 
mântul Italiei, aminteşte de mai raui:e ori Papini, este 
sărac — nu putea să nu trezească invidia şi gelozia altor 
țări europene. 

In scrisoarea către un strein, Papini arată cât de justi. 
îicată şi totuși cât de nedreaptă este această invidie. Căci 
toţi ceilalţi au împrumutat ceva dela geniul italic — şi esti 
întotdeauna gelos pe cel dela care ai luat fără să poţi să-l 
dai şi tu ceva. Europa modernă este, într'un anumit sens, 
creaţia geniului italic. Roma, Imperiu! roman, civilitatea 
europeană, biserica romano-catolică, Renaşterea arțistică 
și marile descoperiri științifice — dela Galei la Marconi 
— “toate acestea au fost active în ultimile două mii de ani, 
în toate sectoarele vieţii civile, politice, religioase, artis. 
tice, filozofice și ştiinţifice ale continentului european. 
Ceeace exasperează pe un strein în fața fenomenului ita- 
lian modern este tradiționalismul lui. Revoluția fascistă 
continuă, de fapt, tradiţia romană și imperială — şi este 
exasperant să constaţi reînvierea unui stil de viaţă, capa_ 
citatea creiatoare a unui organism pe care toți eram obiș- 
nuiți să-l considerăm intrat de aproape două mii de ani 
„în istorie“, adică sterilizat și îndepărtat pentru totdeauna. 

Un foarte interesant capitol al acestei cărţi „actuale“, 
este privirea asupra istoriei italiene, care începe o mie de 
ani înainte de Christos, odată cu etruscii și (prin sec. VIII) 
cu primele așezări statale în Latinum. Prima perioadă, 
este unificarea Italiei ; a doua, creația Imperiului. Etortu- 
rile depuse pentru realizarea unităţii naţionale şi a Impe- 
riutui, au fost atât de considerabile încât puţine sute de 
ani după August, Italia n'a mai găsit energia mecesară de 
a rezista barbarilor. Din sec. IV şi până în sec. XI, Italia 
a fost bătută, cotropi'tă şi decimată de năvălitori. Cu se_ 
colul XI încep să mijească zorii unei noi renaşteri italice. 
Rând pe rând se redobândește independenţa, bogăţia eco. 
nomică, civilizaţia și cu-tura, unitatea națională, Imperiul. 





(Urmare în pag. 8-a) 


de onoare 





ABONAMENTE: 


autorităţi şi instituţii 2000 lei 


50 „ 
220 . 


aid 33 


Adina-Paula Moscu Melinte 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAŢIA 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezolanu 23-25 
TELEFON 3.30.10 





Portret cu peisagiu 


APARE SĂPŢĂMÂNAL 
PREȚUL 5 LEI! 


UNIVERSUL LIIIPAL 


ANUL. XLIXe Nr. 4 
SAMBATA 20 lanuarie 1940 


Redactor responsabil :'ÎMIHAI NICULESCU 


Am auzit prea des spunân. 
du-se, înainte de conțiictul 
actual, că un nou războiu ar 
însemna sfârșitul civilizației, 
spre a nu ne aminti acum, 
cu oarecare bună dispoziţie, 
de profeția aceasta a unor 
oameni timpuriu speriați. Nu 
doar că, până acum, ne-am 
fi lămurit asupra capacității 
destructive a războiului de 
față. Dar dacă un conflict 
poate distruge o civilizaţie, ei 
o face, fie din pricini spiri. 
tuale : iar aceste pricini spi- 
rituale existau şi acționau 
Chiar înainte ca să se îveas- 
că conflict armat; fie prin 
urmările sale materiale, să 
spunem prin distrugerea pa- 
trimoniului ariistic al omeni- 
rii : iar dacă o civilizaţie sfâr- 
sește odată cu pierderea bu- 
nurilor ei artistice, atunci 
inseamnă că nu mai are vla- 
gă în ea, și deci ct sfârșise 
mai de mult. O civilizație nu 
e reprezentată numai Qe ceea 
ce are ea, ci și de ceea ce 
es:e ea, Felul de a fiinta al 
spiritului îi apără singur de 
foc și robie, — sau atunci 
spiritul nu mai e viu. 

Nu deci așa sfârșesc civili- 
2ațiile. Sfârşesc ele cumva îi 
vreun ali fel, cu privire li 
care să fim conștienți? Și 
este acestu cazu! pentru civi- 
licația apuseană ? 

£, de sigur, presumțios să 
încerci a răspunde ia aseme.- 
nea întrebări, Nici nu e gân- 
dul nostru s'o facem, ci mut 
de grabă să ne opropiem de 
aceste întrebări, punându-ne 
una mai restrânsă și în ace- 
“ași timp mai actuală : este 
oare adevăraţ — spre. a se 
putea vorbi despre o prăbu- 
şire — că Apusul a încetat să 
fie ceea ce, spiritualicește 
era? 





Eminescu şi timpul nostru 


Opera lui Eminescu este toată in- 
divisibilă — ideologul are înălțimele 
profetice ale poetului, iar acesta be- 
neficiază de accentul sigur al unor 
sinteze cărora numai poezia avea să 
je dea formele ei perfecte. Marii 
poeți par a fi fost de cele mai multe 
ori şi acești deținători de profunde 
adevăruri reale cărora niciun dome- 
niu al vieţii nu le-a rămas interzis 
— iar Eminescu are pentru noi ace- 
laș sens total pe care pentru adevă- 
rurile franceze îl va fi având poate 
numai Mistral. Poet, dar în acelaş 
timp profet, vates a tot ce rezumă 
specificul, particularismul nostru în 
ordinea valorilor universale — ace- 
sta e Eminescu, numai în această 
formulă el se poate cuprinde. 

Dar dacă ne-am văzut atât de 
streini de adevărata lui poezie, să me 
găsim oare mai aproape de celelalte 
aspecte ale unui geniu aţât de divers 
şi multiplu ? Opera lui o trăim noi 
în felul în care ea ar îi, să zicem, 
viața noastră însăși — aşa cum de 
altfel ar trebui s'o trăim fiindcă ea 
reprezintă chiar legile noastre de 
vieaţă ?. Și în aceste alte domenii 


cel puţin, ale gândirii, cunoaștem 
noi în sfârşit un Eminescu real, a- 
cela care a fost el cu adevărat? Il 
distingem, ne putem integra în el —— 
așa cum Eminescu, în adevărul lui, 
ne solicită şi ne cheamă ? 

lată întrebări dificile desigur — 
dar a le da răspuns, nu înseamnă 
decât să descoperim pe acelaş Emi- 
nescu intact care ne-a apărut atunci 
când a fost vorba de poesia lui..., 
un Eminescu pe care nici de data asta 
nu vom putea să-l atingem sau, cu- 
noscându-l chiar, nu vom isbuti mai 
mult să-l urmăm. 

Confusie, ignoranță, sau atunci 
o palidă cunoaștere, dar poate acel 
video meliora proboque,  deterriora 
sequor, de care pomenește undeva 
Eminescu el însuşi — probabil sunt 
toate acestea la un loc, aşa încât de 
cele mai multe ori plate inconsec- 
venţe sau penibile contra-sensuri vin 
parcă să facă ridicolul chiar al aces- 
tui timp. 

Ignoranţă mai întâiu, sau confu- 
sie... Intr'adevăr mauziam noi în- 
tâmplător, la microfonul institutului 
nostru de radio, pe un duios apolo- 





E u 


Te ştiu femee, tu ești fiindcă-s eu 

Şi lună este, fiindcă eu visez. 

Tot ce e: noapte, stele și iubire, 

Eu cu puterea mea de viaţă le creez. 


De n'ași fi eu, nu ar trăi nici visul. 

Când vo! muri, cu mine se duc toate. * 
In fiecare ins sânt eu și ei în mine, 

Făr' să vreau eu, nimica nu se poate. 


Nu râde lună, tu luceşti așa 

Că eu vreau să luceşti, să fii frumoasă 
Și moartea este-aşa că eu am vrut-o; 
Eu i-am pus mâna mucedă pe coasă. 


Nu Dumnezeu a zămislit pământul. 
Nu. eu sânt bobul, lucrul cel mai mic; 


= € - L - A 
Eu sânt părintele și eu sânt creatorul; 
De nași fi eu, n'ar exista nimic. 


VIRGIL CARIANOPOL 


de TOMA VLĂDESCU 


get al trecutului care, regretând că 
Eminescu nu are încă un monument 
în capitala țării — are în schimb C. 
A. Rosetti şi au alţi, atâţia! —— re- 
greta deopotrivă că Gheorghe Panu, 
şi el, continuă „să semene idei“ (!) 
dar numai într'o foarte modestă pre- 
zență pe care i-o oferă bustul din 
Cişmigiu? Să spunem mai repede 
că acest bust ni se pare încă destul. 
Dar să privim mai ales acum, când 
valorile ar fi fost timpul să-și gă- 
sească o ierarhie mai justă, să pri- 
vim într'adevăr această gravă atin- 
gere lipsită de pietate... Noi nu vom 
învăța desigur pe niciunul din citi- 
torii noștri că Eminescu şi... Gheor- 
ghe Panu, nu ar avea cum să stea în 
aceeași formulă de admiraţie ! Acest 
sgomtos gazetar este una din cele 
mai absurde negaţii ale poetului, 
trecând violent şi orb pe lângă sin- 
gura lumină care era chemată să 
dea sens timpului lui. Gheorghe Pa- 
nu pleacă deja Junimea în ziua în 
care Eminescu îşi citește uma din 
Satirele lui, a III-a. Acelaș Gheorghe 
Panu ia atitudine împotriva tezelor 
fundamentale care formează doctri- 
nele eminesciene — şi îndrăsnește 
chiar să le artibue declinului mintal 
al poetului! Panu era desigur „în- 
vingătorul'“ acelui timp — cum sunt 
şi astăzi cestui ! — ducând triumful 
şi autoritatea vulgarelor consacrări 
în agitația lui destul de săracă, iar 
Eminescu învins și palid, foarte pu- 
țin „oficial“, foarte mult discutat în- 
să, supus tuturor rezervelor mai ales, 
suporta atacurile „canaliei de uliți“ 
ducându-și crucea pe care până la 
sfârșit se va răstigni şi purtând mai 
ales povara unei misiuni al cărei 
termen de altfel se pare că încă nu 
a venit! Fenomen de barbarie? Fără 
îndoială, dar n'ar mai avea rost să-l 
deplângem... Marile înnoiri au tost 
cu putință vreodată fără aceşti mar- 
tiri ai unor armonioase revoluții spi- 
rituale ? 

Fiindcă sunt Adevărul, sau cel pu- 
țin drumul spre Adevăr, ei vor îi în 
societățile noastre „scandalul“, pur- 
tând în fiinţa lor puţin din sabia pe 





(Urmare în pag. 2-a) 





Cum sfârsesc civilizațiile... 


de CONSTANTIN NOICA 


Așa, din afară. cum poate 
fi înțeles, din perspectiva 
noastră Apusul, el te isbește, 
sdu mai de grabă te izbea, 
printr'o trăsătură, hotăritoa. 
re poate : prin cultul, prin 
înțelesul, prin gravitatea pe 
care-o dă amănuntului. In 
Occident nu găseşti sensul; 


"găsești sensuri. Nu întreguri- 


le sunt altele, ci componente- 
le. Așa cum un adolescen! 
poate pune în cea mâi peni- 
bilă dintre încurcături pe un 
mare gânditor „Atunci când 
l-ar întreba despre înțelesul 
vieții ori al lumii, civilizații 
apuseană te-ar desamăgi da- 
cai încerca să afli dela eu 
destegările cele mări şi împli- 
nirile cele sigure, 

Aproape oricine aq văaut ș: 
resimţit armonia unei cale. 
drale celebre. Este, această 
armonie, una de proporții, 
linii și ormamente? Dacă 
mar ţi decât atât, timpul 
nostru, atât de bun mes. 
teșugur, tehnicește, ar vedeti 
înălțându-se numeroase şi 
admirabile catedrale. Dar nici 
o catedrală mu se înalță us. 
tăzi, câci nu înțelesul intre. 
gului lipsește ci acela al păr. 
ţii, I2bitor, într'o catearală, e 
mai puțin întregul în wal0a. 
rea lui generalizatoare, cut u- 
mănuntul în virtutea sa de-u 
specifica. Te copleșește, când 
o contempli, faptul că fiecare 
piatră a catedralei e gândită, 
şi gândilă pentru ea insăşi; 
faptul că e plină de sens, pli- 
nă de anecdotă, Izolabilă, și 
totuși nu izolată. 

Ce  surprinzălori ne ptr 
NOUĂ, TRUdEi aus, Sjituței ACE 
câț se poate de expresii, a- 
şezați totuși atât de sus, pe 
coloanele catedralelor, încât 
nimeni nu le poate vedea er- 
presia ! Iar într'o zi coloana 
se prăbușește „și în clipa aceea 
vezi că până și blocul de pia. 
iră din vârjul ei era gândit. 
Te întrebi, atunci ; ce gene. 
rozitate comânda sucrificiul 
artistului de a crea fără să 
arate ? Ce credinţă ? 

Să nu ne închipuim că sin- 
gură biserica putea inspira 
artiştilor atâta probitate pro- 
fesională (dar nu, e prea pu- 
țin „probitate“), atâta avâni 
creator, In Parts există un 
monument laic, un pod, cel 
mai vechiu pod al orașului, 
pare-se, cel numit întâmplă. 
tor tocmai „Pont-Neuj”. PE 
mărginite podului, cari  nu- 
mai de pe apa Stnei se po: 
zări, sunt scuiptăie în relief 
tot soiul de măști antice, din- 
tre cari, atât căt se poate de- 
osebi cu ochiul liber, nu sunt 
două usemănătoare. Ce cre. 
dință (căci una religioasă mu 
erg )insufla artistului râvna 
de-a face lucruri neștiute, Cu 
uțeles propriu ? 

Dar iată, acum, un fupl 
caracteriaator pentru degru- 
darea de valori intâmplată, în 
câteva veacuri, înduntrul civi- 
liazaţiei apusene. Mai jos ceva 
pe Sena, iot în Paris, se află 
un alt pod, construit din 
toată  magnițicența epocii 
prospere dela sfârşitul veucu- 
iui al XIX-lea şi începutul ce- 
lui de-al XX-lea. E podul „A- 
lexandre III“, pe marginile 
căruia se află de asemenea 
măști sculptate în relief, Me? 
sunt ele deosebite una de al- 
ta ? Nu: acum se repetă din 
două în două ; se depersonali. 
zează ; sunt în serie. 

Sa întâmplat, atunci, cevi, 
de-alungul acestor veacuri d: 
urmă, S'a ivit omul acesta de 
azi, cdre nu mai are tocma: 
ceea ce face prețul Occiden: 
tului: nu mai are înțelesul 
amănuntului. De ce? Poate 
pentru că nu mi crede, și 
atunci nu mai știe nici ce să 
mărturiseSCă, nici Ce ar pu- 
tea istorisi. Dintr'odata (au 
poate .dintr'odală' e un sim- 
plu fel de-a vorbi) accentele 
sau schimbat, Partea pierd: 
din înțeles în favoarea între. 
gului. Dar intregul însuși, nu 
se resimte oare de această de- 
ficiență a Dărții ? 





(Urmare în pag. uititaă) 








UNIVERSUL LITERAR 








20 lanuarie 1940 ===> 


CRONICA LITERARA 


Mircea Streinul: Opera lirică, 
1929 — 1939, Cernăuţi, 1939 


Cercetări experimentale în psihologia mo-= 

dernă au stabiiiţ un fapt cu oarecare aplica- 
_bilitate la cele ce urmează. Anume, este 

foarte greu să recunoaștem propria noastră 
voce înregistrată de un aparat fonografic! 
Fenomenul îşi găsește explicaţia în schimba» 
rea de rezonanţă, dar credem că el se dato- 
rește şi procesului psihic care condiționează 
în mod necesar actui vorbirii, In genere, nu 
ne dăm seama că spunem cuvinte, propozi- 
țiuni, fraze... Vorbirea liberă, de uz cotidian, 
nu pune ordine in expresie, nu distribue în 
grupuri cuvintele, în porțiuni separate din 
gândirea sau emotivilatea totală. Conversa- 
ţia practică, obișnuită, se aseamănă cu mer- 
sul, care este o mișcare făcută cum se în- 
tâmpiă, cu totul deosebită de mișcarea cea- 
laltă, a dansului, divizată conştient în mo- 
mente dinamice, în atitudini şi figuri. 

Teoria expresiei, în poezie, comportă o 
diversitate de punctie de vedere... Punctul 
nostru de vedere susține că pozia este, desi- 
gur, propria noastră vorbire, care se trans- 
formă în voce. Poezia este o vorbire care 
trebuie să aibă caltatea de a fi auzită, de 
către cel care o pronunţă. In acest scop, vor= 
birea se transformă în voce. Dar poezia tre- 
bue să fie o voce pe care să recunoaştem că 
este a noastră, oricând, și în orice împreju- 
rare. En'gma înstrăinării propriilor noastre 
cuvinte, în faţa aparatului reproducător, nu 
se admite în poezie. Pentru că enigma as- 
cunda în ea o lege a morţii de fiece clipă, 
iar moartea nu are ce căuta în poezie. Ase- 
mânăm pyezia cu vocea, deoarece, ca şi ea, 
se pronunţă la un moment dat, fără să fi fost 
mai înainte, dar se deosibește de voce, prin 
aceea că nu se risipeşte imediat cea luat 
fiinţă, ci, dimpotrivă, deabia din această 
clipă, începe să trăiască... fără teamă de a 
muri... Poezia este aceea parte din grai care 
nu moare... ace) fel de grai pe care îl recu- 
noaştem că este al nostru fie reprodus de 
aparate, fie pronunţai de altcineva, cu gas 
strein !... Vom spune că graiul devine poezie 
prin procese formale, de structură și confi- 
gurație. Că poezie iese în anume condiţii, din 
grai, că ea se face. Dastinul poeziei este crea- 
tura! : apare fără să fi fost şi începe să fie... 
ca și viața umară... Dar, ca şi viața... poezia 
se apără de moarte... Iarăşi, ca şi viaţa, poe- 
zia se mântuește de moarte prin cuvânt... 
Poez.a se face din cuvinte... Ea începe să 
trăiască prin cuvinte ; dacă începe cu adevă- 
rat să trăiască, nu va muri... Cuvântul din 
care se face poezia este acelaş cu cuvântul 
din care s'a făcut viaţa. 

Cuvintele vocii, ca să facă poezia, trebue 
să îndeplinească anumite condițiuni de struc_ 
tu:ă, după cum pământul sau piatra, din 
care se z:deşte, împiinesc condiţii de „cără- 
midă“, forma „geometrică“, ete. 

Poezia impune o formă geometrică, o struc- 
tură, o configurație. Aceasta însemnează că 
elementele ei: se ordonează cu raportări 
exacte. Reguia cuvintelor în poezie, este ca 
ele să se atragă, să aibă afinități, să se ordo- 
neze ca o figură geomatric exactă ! In înţe- 
lesul de problemă geometrică întocmită co= 
rect, se pretinde poeziei corectitudinea, exac. 
titatea ! Poezia poate fi fa:să, ca şi proble- 
mele de geometrie, false; ca şi o voce falsă, 
nerecunoscută. Trebue să ştim deci să con- 
struim, să punem exact o prob'emă, care se 
poate rezolva şi came duce la un rezultat 
necesar. 


Să nu se pară însă că ne plimbăm comod 
printre analogii, care, oricâț ar fi de segucă- 
toare, nu au eficienţă. Noi am pornit de la 
o întinsă elicienţă, şi o cercetare, despre o 
anume poezie, desvoltată aici, a dus cu ne- 
cesitate și la tormulări normative. Este un 
Iuoru foarte greu să se nege că poezia de azi 
nu se face din cuvinte! Mai mult, noi vom 
susț.ne că se face numai din cuvinie, datorită 
unui curios psihism liricizant, cu caracter de 
abatere sigură de Ja legea da construcție a 
poziei. Psih:smul liricizant porneşte de la 
teoria „sarcinii mitice“ a cuvintelor, pe care 
o răstălmăceșta Nu este destul însă ca un 
cuvânt să a:bă o sarcină mitică, spre a putea 
construi cu ei, poezia, după cum „cărămida“ 
nu este destul să fie cărămidă, ca să poţi 
ziQi... Limba română posedă un tezaur de 
cuvinte mu sarcină mitică. Chiar în experienţa 
cotidiană întâlnim aceste cuvinte, ca o măr- 
turie s.gură, a felului nostru românesc, spe- 
cific, de a fi: Oameni ai pământului, ai ca- 
drului natural, ai stihiilor, înfrăţiţi cu zoaliile, 
cu lucrurile şi făpturile, ou simțământul sta- 
tornic al vieţii universale în care ne înca= 
drăm. Suntem o matcă ds stil folkloric. In 
spaţiui geografic din jurul Campaţi:or dună- 
reni, sa desfășural de milenii, o viață direc- 
ț.onată spre moarte,.. ieșită din sine, spre 
transcendență... Pe aceste locuri s'a ivit pro- 
blema morţii din început... şi cum s'a înce- 
put viața sa început și lupta cu moartea... 
Astfel s'au creat drumurile de trecere prin 
marte, fără moarte..., tensiunile  transcen- 
denţe:,.. Ni s'a spus „Tracii nemuritorii“... De 
pe a.ci a descins Orpheus, inițiatul în miste- 
rele de înviere... 

In acest înţeles suntem o vatră stilistică, o 
matcă de spirituatitate..., un “tărâm pămân- 
fase prielnic  „transcendentului rare co- 





Nu este prematur să facem conside- 
rații critice, cu caracter de generali- 
zare, asupra materialului liric, publi- 
cat aici săptămânal. O tendință pre- 
cumpănește, aceea a depărtării de er- 
metismul care domina în generaţia cu 
zece ani mai tânără. Ermetismul a îost 


denumirea care sa dat poeziei scrise 
obscur, cu vocabular neologistic, cu o 
sintaxă greoaie, contrasă, plină de eli- 
ziuni şi surprinzând prin faptul că ci- 
titorul nu pricepea ce voia să exprime 
autorul. Astăzi se scrie o poezie, pe ca- 
re, aparent, cititorul o poate înțelege, 
fiindcă poeții nu mai au preocupări 
de ermetizare. Preocuparea de erme- 
tizare nu însemna însă voința de a îi 
obscur, ci obscuritatea  decurgea din 
această preocupare, al cărui obiect îl 
constituia de fapt voinţa de puritate, 
de captare a frumosului prin interme- 
diul ideii absolute. Ideile, oricum ar fi 
fost concepute, constituiau un țel care 
păreau că scuză păcatele ermetismului. 
Ce-ar corespunde, după zece ani, în 
seria actuală, idei de puritate a erme- 
tismului? Intr'un articol al nostru tre- 
cut, am caracterizat modul de a se 
face azi poezie. Socotim că ermetismu- 
lui îi urmează un curent de reacțiune 
împotriva ideii, şi a  obscurităţii sin- 
tactice, 

Poezia celor mai tineri practică a- 
nalogia, ca asemuire pe planul vital a 
fiinţei umane cu fiinţa cosmică. Dacă 


boară“. In cosmosul carpato-dunărean sa 
păstrat învățătura mistarică a lui Orpheus 
cane moare și înviază primăvara... leşim şi 
imtrăm în istorie, în spiritualitatea în cul- 
tură. 

Acum suntem în istorie, în spirituatitate, 
în cultură... O spun cu siguranţă de iniţiere, 
Eminescu, Vasile Pârvan, Lucian Blaga... și 
cei mai tineri, care, ca V. Băncilă și Mircea 
Eliade își dau seama că vatra mistică, veche 
și vie de mii de ani, la Dunăre şi Carpaţi... 
ar putea să intereseze pe aceia cari vaiori- 
fică culturile măsurându-le cu a lor! Numai 
diferența îi imteresează. Ori, diferența noas- 
tză este în umanismul nosiru organicist, în 
înfrățirea noastră reală cu cosmosul, pe de- 
dedesubt p:in invibizii. Constitum tu uma- 
nism, fără îndoială, suntem um neam, o viţă, 
o seminție, alta decât apusul... suntem o „mat- 
că stilistică“, și probă irecuzabilă a „fenomes- 
nu.u. nostru, or:ginar“ o dă însăși l*mba noa- 
stră, ca expresie a unei găndiri mitice. Pose- 
dăm un nebănuit număr de cuvinte cu „sar- 
cină“ mitică. Multe dn aceste cuvinte, dato- 
r.tă :ncomodităţii lor, au fost înlocuite cu: neo- 
logisme, mai practice în vorbirea cotidiană. 
Aşa, de pildă, s'a renunţat la psihismwul care 
insoțea pronunția „toiag“, şi sa preferat 
„baston“; „depărtarea“, a devenit distanţă“; 
„zarea“, „wuizonti, „drumul“, „ŞOSEa ; etc... 
Dar cele mai multe cuvinte s'au păstrat cu 
încărcătura lor nediminuată... oa un tipar cu 
funcţii, diverse... Poezia actuală a mobilizat 
toate“ cuvintele din limba romană, care au 
„Sarcină“ mitică. Astăzi se scrie o anume 
poez.e numai din cuvinte cu sarcină mitică... 
şi mumai ipe principiul acestei valori. Am nu- 
mit acest fel de poezie care se scrie din cu- 
vinte cu sarcină mitică, întrun articol tre- 
cut, configuratism. Termenul propus de noi, 
ca orice concept privitor la poezie, se referă 
-a un d:namism, l a o modalitate a spcatâne:- 
tății şi a construcţiei. Dinamismul creiator 
în coniiguratism, este organicitatea. Viaţa 
individuală se integruază în Cosmos, ca paris; 
intră în aceeaș figură, cu totalitatea ființei 
Vii care credem că este universul, Intre 
fiinţa noastră, aparent îzolată, şi fiinţa cos- 
mică, aparent invizibilă, sunt legături, pe 
dedesubt. Nai ne legăm de ființa cosmică așa 
Cum mâna se leagă de trup, şi fommează o 
figură cu deosebirea că, nu vedem cum se 
face legătura. Simţim însă 0ă se face le- 
gătura prin fiorul existenţial. Pentru ce ne 
turbură atât chipul dumii, parcă: ar fi pro- 
Priul nostru chip, nevăzut până în el: 
infiorare? Legăturiie sunt de desubt, tri pe 
produc întrun logos de taină, de mister... 
Dar poezia vede aceste legături... aşa cum 
iumiha anumitor raze electrice. vede pru 
carne schema osoasă, care face truoul nostru 
statură. Și prin statură este posibilă şi sta- 
tuia, Slatuia se tace prin potenţarea staturii, 
renunțându-se la tot ce nu era legătură inte- 
rioară... şi umplându-se toată forma, cu acelaş 
materia! de permanenţă...  Configuratismui 
este un concept cu dublă eficienţă... E1 este 
pozitiv, când consideră structurile reale ale 
poeziei, — acele figuri construite exact, — 
în legătura lor cu invizibiiul, pe dimensiunea 
transcendenţei. Şi negativ cânq se referă la 
psihismul lizicizant care construeşte numai 
p= temziul sarcinilor mitice aie cuvinielor, 
fără „Preocuparea geometrică de exactitu- 
dine în raportări, a figurii, 

Dubla eficienţă a  contiguratismului este 
normsă dia moment ce instruește un fel dea 
face poezia, inițiat de un autor, şi din mo 
ment ce arată cum se aplică acest procedeu. 
de cei cari au în fața lor modelul. Gradul de 
demnitate a poeziei configuratiste se mă- 
soard interior, după legătura ei reală, exactă; 
cu invizibiiul, după împlinirea ei structurală, 
dincolo de reprezentările aparente, în mister. 
Dimensiunile poeziei configuratiste se întâl- 
nesc in transcedent, cu care, luând contact, 
transmit apoi, fiorul existenţial, pe o linie 
de întoarcere, în intreaga figură concretă, 

Ne vom S.uj: da toate aceste consideraţii la 
analiza unor exemple luate din poezia d-lui 
Mircea Streinul, pe care îl socotim repre- 
zentantul cel mai dotat al producţiei lirice 
astuae pe bază de cuvinte cu sarcină mitică, 
dar şi cu improprietate de strucțură. Volu- 
mu. de 200 d pagini. mari şi pline, (opera 
jirică, 1929—1939, — Cernăuţi, 1939), va servi 
au numai nouă, ci ori şi cui va încerca să 
cerceteze serios coordonatele de organizare 
ale liricei, din ultimii ani. Felul cum inter- 
pretăm şi cencetăm noi, poate să nu fie cel 
mai depărtat de vealitate Să ne justificăm 
Prin exemple, 

„Că este propumător al unei poezii care cere 
să fie luare de contact cu un centru meta- 
fizic, 2. Mircea Streinul mărturisește direct: 


Pentru marea și calma binecuvântare-a 
poeziei am scris, 
în țimp ce șerpii ei urcau dealul de aur spre 
cerul deschis, dealul de aur, absconsulu, 
i păzitul. 


(pag. 148) 


Cum se manifestă „absconsul, păzitul“, 
cum se arată, spre a-l recunoaşte ca poezie, 
şt:m. Acest punct teoretic nu are nevoie de 
adânzire, nefiind altă putinţă de a cunoaşte 
ceva despre „abscons“ decâț prin fiorul ce 
ni-l transmite, indirect, prin forme existen- 
țials, care stau parcă de veghe să nu desco- 
pere complet „poezia“ Poezia este o operaţie 
de taină: 


Şerpii poeziei urcau dealul de aur, absconsul, 

păzitul; săgetători albaștrii vegheuu; 

înseși cerurile ocoleau înaltul turn: poezia; 
atât de ţainică era. 


(pag. 147) 


Nu trebue să ne oprim însă la un fel de a 
vorbi, mulțumindu-ne să pronunțăm cuvinte 
cu sarciai milice: „șerpi“, „deaiul de aur“, 
„absconsul“, „săgelătorii“, etc.  Formulân- 
du-şi principiile unei poatici, d. Mircea Strei- 
nul se declară categoric pentru cuvintele cu 
aureo.ă magică: „Materialul: soarele, luna, 
planetele, stelele, pământul cu oamenii, ier- 
buri, cerbi, ciute şi deasupra a trecut sufletul 
ca o amiază, și toate s'au făcut“. (pag. 65), Și 
autorul nu uită să se apere: „Unul a spus: 
are prea mulie stele și prea mult azur în 


versurile sale... și alte lucruri de acestea au 
mai spus, Ce știu ei! Ce știu ei!“. (pag. 33). 
Noi nu vom spune că d. Mircea Streinulare 
prea multa stele... şi prea mulţ azur... ci vom 
spune că prea mulţi poeți, la fei cu d. Mir- 
cea Streinul au prea multe stele... şi prea 
muit azur... Cum vom deosebi o poezie de a 
d-iui Streinul de aita, a altui confrate, dacă 
acfleași stele și acelaș azur, se oglindesc în 
versurile fiecăruia, așa cum le  ogiindeşte 
cerul, în trecătoarele apa de mii și mii de 
ani ? Iată ce ştim noi. Şi mai știm despre tai- 
na vocii care a fost odată a moaștră.. dar 
pe care nu mai putem s'0 recunoaștem ca a 
noastră, din pricina rezonanței. Poezia ori- 
cărei generaţii se închide într'o fatală cutie 
de rezonanţă... Cine ne va cunoaşte. după ? 
când aci înșine nu mai îmviem psihismul ne- 
casar recunoaşterii ?... Să ne amăgească atât 
propria noastră viaţă, osândită la legea de 
fiece clipă, a morții? Moartea chiigatorie a 
ps:hismulu: ce produce vocea, ne face să ne 
gândim la o moarte impiicită a cuvinteior 
încărcate magic... Piutesc atâtea voci... 
moarte, în asr, de mii de ani !.., Poezia se a- 
pără de moarte prin structură... prin legătu- 
ra cuvintelor, cu îusăși moartea; poetul esie 
Meşterul care se leagă cu moartea frate, spre 


a trăi şi dincolo, în imperiul ei... Legătura 
sa cu „abscoasul“, cu „păzitui“, cu moartea 
o destăinuie postul ppin aceea că în fiecare 
poazie a sa moare ceva, sfârșește ceva, — 
spre a lîmcepe imediat viața fără  mcarte... 
Acest ceva care sea sfârșește exact, definitiv. 
spre a începe viața spirituală, este condiţia 
formală a poeziei, structura ei geometrică, 
figura. Aceasta trebue să se sfârşească ime- 
diat, spre a incepe starea de spiritualitate a 
poeziei. 

Poezia trebue deci să înceteze de a mai fi 
o experienţă, și să înceapă a fi o stare, să 
Sfârşească faza de proect, de intenţie şi să 
fie realizare, organizare, — faptă, (Poesis, 
însemuează faptă, — muncă terminată, or- 
ganizare, sfârșit. Oricine poate lua  sensu- 
rile direct, din Poetica lui Aristotel, — pen- 
tru care poezie este orice fei de faptă a spi- 
ritului terminată formal, — strofă Lrică, 
dramă, epopee, etc. — faptă care este o 
imitație în sensul că imiță o structură, o 
organizare exactă în cuprinsul concret al 
logosului creatura), 

Poezia aşa dar, au şe aseamănă cu un 
voiaj ps care îi! proectăm, pe care am voi să-l 
facem, ci se aseamănă cu un voiaj pe cae 
l-am terminat, pe care l-am trecut în spirit... 
în amintire şi pe care... orice sar întâmpla 
vieţii noastre normale... nu-l vom uita... Toi- 
deauna vom recunoaște că noi fîi-am făcut, că 
ne parține prin semnificaţii spirituale :m- 
pregnate atunci la. ccatactul cu necunoscutul. 

ri, poezia este un astfel de voiaj, dar ai că- 
rui itinerariu prevede invizibilul, luarea de 
contact cu tărâmul de tană, transfigura- 
rea... Voiajul poeziei: în invizibil sfârşeşte în 
clipa când începe fiorul existențial... Poezia 
fiorului existenţial își continuă o dimensiune 
în invizibili, încearcă să-și mărească f:gura, 
să şi-o amplifice printr'o împlinire a ei, din- 
colo prin traasfigurare. Poetul sfârșește 





poezia, care începe apoi viaţa e... Infră- 
țirea cu moartea, cu „misterui“, sa făcut 
pritr'ua strop de sânge comun. Să conside- 
răm câteva semne, pa care d. Mircea Sirei- 
nul le consideră fraternizări cu „absconsui“ : 


Prin neguri trece băetanul, care sa nărării 
la vis, ni nimeni nu-l mai ştie 

de om, căci pasul lui la drum iresare 
ca o frunză icând o bate dor sălbatic după 
glie 
Ii latră ogarii veți de sânge 'n urmă 

şi ciutele se bat cu cerbii după eie; 

prin mlaștini putrede mistreţii scurmă 

sub ape, măcinând luceafărul în măsele“ 


(pag. 38) 


Aceste elemenţțe sunt „contiguratiste“ fiind 
că se leagă prin sarcina magică a cuvintelor 
Nu există un eu afectiv care să dea concre- 
ție imaginilor. Structura ilor este de natură 
veleitară, magică, 

Se leagă însă real ca structură ? Băetanui 
își pierde „omenia“, fiind-ă simie „dor săl- 
batic după giie“. Dar omen:a lui nu trebue să 
se piardă, ci, dmpotrivă, să se definească, 
prin transfigurare, prin transcendentui care 
coboară. Pentru ce apoi „ogari: beţi de sânge“ 
latră ? Pentru ce se bat ciutele cu cerbii? 
Fiindcă î-au simțit că nu este „om“? — Eie 
ar trebui să se plece ritual băetanului; 
simțindu-l înrud.t cu ele, prin glie... De 
asemeni, nici mistrețul nu se leagă, pentru 
că „măcinatul iuceatărului în  măsele“, este 
un simplu măcinat, fără altă semnificaţie, de 
cât cea vulgară. Luceafărul pe care îl ma- 
cină mistrețul este insă, desigur, al băeta- 
nu.u:... şi atunci umde sunt iiniile liturgice, 
de integrare în cosmos prin  unanimizarea 
vieţii... pria sensibilizarea tuturor făpturi- 
lor faţă de m'stețul central? Legătura cu 
invizibiiul nu sa făcut. Iată însă și o struc- 
tură care spre a fi o figură exactă... se ţer- 
mină dincolo, transfigurează în invizibil... 


Arhanghelii sosiți să pedepseuscă oraşul 
s'au rătăcit prim baruri, cu penele arse. 
Dănţuitoarea albă le trece prin sânge, 

râzând s'a oprit 
pe-un vârf de picior ca pe o sticlă întoarsă 
Dor sus, la o mie de metri 'nălțime, 

spre răsărit, 

stelele își spun povești prin cetini de brazi, 
și m miez de noapte, râtul mistreților 
deschide isvoarele. 


(Lucian Baga, Lauda Somnului). 


Materialul „magic” este cam acelaș. Numai 
că este vorba de o corectare a „omeniei” pe 
care o încearcă arhanghelul şi de un obsta- 
col. Cum se defineşte totuși omenia, — acel 
umanism românesc de vatră folklorică, lu- 
minat sub un cer „transcendent care co- 
boară ?”». : 

Dată cerul sa coborit la o mie de metri 
îmălțim>; stelele stau de vorbă în cetini de 
brazi (se leagă); cetini de brazi se leagă de 
asemeni pe sub pământ cu apele, iar râul 
mistreţilor deschide isvoarele în care se va 


oglindi chipul divin al stelelor... Iată deci, 
mistrețul iransi-gurează cu sieieie.., Dincoio,.. 
sar zice printr'un simţ a. iui de a ști unde 
sunț viața și :svoarele în care coboară din 
transoendenţ steleie... divinele stele... prim a 
căror imuabilă ordine e posibiiă etema ființă 
cosmică. Să cercetţăm încă o figură. D. Mircea 
Streinul spune: 

„Pleacă-te — «ca 'ntr'o fântână, 

asupra sângelui, 

ascultă cum vorbeşte 

în fluor, 

cum tresar chiotele 


tinereții tale, 

când colounele strămoşilor 
lunecă prin iureșul veacurilor, 
ca stelele 

la vale de oameni“ (pag. 64). 


Cum se ieagă sângele tinereții — fântână, 
cu al strămoșilor invizibil ? Ce emen îi 
unește ducolo? Nu vedem Din următorui 
exemplu mu lipsește însă legătura : 


Inchis în cercul aceleași vetre, 

fac schimb de taine cu strămoșii, 
norodul spălat de ape sub pietre, 
Seara se întâmplă mulcom s'asculit 
în mine cum se tot revarsă 
poveștile sângelui uitat de mult. 


(Lucian Blaga, op. cit.) 


Aici legătura se face cu invizibilul, prin 
cercul de vrajă „al aceleaşi vetre“, Un ultim 
exemplu. D. Mircea Streinul scrie; 


„Pământ, fratele soarelui, 
deschide-ți brațele de piatră, 
pământ, prietenul luceafărului, 
în ce afund nepătruns 

Pe Dumnezeu l-ai ascuns ? 
Dece însă, mi-i teamă, 

moarte, mamă ? (pag. 9%) 


Invizibil vizat aici este moartea. Poeza 
wrebue deci să cuprindă fiorul creatural ai 
morții, să arate că a :uat contact cu taina 
e:! Ce construcție se împiineşte dincolo, în 
moarte ? Autorul ar vrea să spue că însuși 
Dumnezeu ar fi moartea, că el s'ar fi ascuns 
in pământ, acolo unde se va întoarce cmul.. 
Spaima de a intra în pământ ar fi dec: în- 
săşi spaima ds moarte... de taină, dz „ab- 
scom“, „de păzit”... E însă adevărat că 
Dumnezeu este pământul, moartea? Dum- 
nezeu este viață, nu moarte, invizibiiul este 
conceplul însumztor al tainei de viaţă cos- 
mică, eternă, intinită.. Figura nu se împii- 
neșle... nu transfigurează.. Iat-o însă iîmpli- 
nită la Lucia Biaga: 


Spaima de 
marele 

îmi cutremură noapte de noapte grădina. 

Mamă, tu ai fost odată mormântul meu — 

Dece îmi e așa de teamă — mamă — 

să părăsesc iar lumina ? 


Mamă, —  nimicul — marele! 


(Din adânc, La cumpăna apelor), 


Legătura masică cu imvizibiul se face, prin 
faptul pozitiv ai «existenţei intrauterine. Este 
o anaiogie între existența în pântecele ma- 
mei, — maica unde viaţa s'a desfășurat în 
taină, în întuneric, — şi existenţa în moarte... 
Simţim că chipul se împlineşte... transfigu- 
vează.., și poezia sfârșește exact, cu fiorul! 
Morții, spre a începe, profundă, taina vieţii. 


CONSTANTIN FÂNTANERU 





Eminescu și timpul nostru 


(Urmare din pag. 1) 


care lisus a adus-o cu adevărul lui. E 
un bun cuvânt al lui Maritain... Ei 
vor turbura mediocrul coniort, vor 
cere alt orizont peste strâmbele aco- 
perişuri care ne ţin! In această pa- 
nică în care toate liniștile sunt com- 
promise, în care inimile tremură și 
nopţile încă rezistă, barbaria fireşte 
îşi va găsi oricând apologeţii ei — şi 
o lege dură dar glorioasă vrea ca fie- 
care epocă să-şi aibe marile ei răs- 
tigniri. De două mii de ani umani- 
tatea continuă, aceeași, şi adevărul 
nu trece niciodată fără să-i recu- 
noaştem prin lumea noastră urmele 
lui neschimbate de durere și sânge. 

Destinul magnific şi neîndurat al 
lui Mihai Eminescu n'ar fi putut fi 
altul... Dar să vedem că şi astăzi ta- 
bla valorilor încă nu şi-a primit rec- 
țificările necesare, numele lui Emi- 
nescu să-l vedem stropit de aceiaşi 
lacrimă facilă care cade pe aminti- 
rea unui Gheorghe Panu, să con- 
fundăm, să nu cunoaștem vastul pro- 


Corespondenţa noastră 


preocuparea de puritate a ideii, ducea 
la excesul ermetic, analogia vitalistă 
duce în schimb la excesul metaforic, 
deopotrivă dăunător poeziei. 


ADRIAN MIRCEA BOSSIE 


Străine ce stai în alba 'ncăpere, Ei 
bătrân ești și gârbor, = 
ești plin de tăcere. 

Ochii tăi ageri, faruri galbene, 

cenușă arsă în vreme. 

Lumina tu-ţi plimbi în grea ispășire. 


i 


Dăm tiparului 6 versuri din poezia avs,, 
care este un fel de mică baladă a destinului 
da cărturar. Desigur, nu orice scriitor va 
înfrunta timpul cu opera sa. Atâtba cărţi 
devin cu vremea cenușă, atât de puţine vor 
trăi! Dar aici e problema! Cum să tră- 
iască o carte! Gândiţi-vă la simbolul celor 
trecătoare, din viaţă, și la simbolul celor 
netrecătoare ! 

Sunt într'adevăr, în univers, lucruri eterne! 
Să nu vă îndoiţi o clipă de eternitatea lor. 
Dar lucrurilor eterne, nu li se spune pe nu- 
me, ci sunt pomenite prin simbovuri. Căuta- 
ţi-le simbolurile ! 


TRAIAN UBA-TITU 


A fost viața mea 

In care-am adunat atâtea amărăciuni 
Pe ulițe cu spini și cu minciuni 

A fost ea... 


Incepeți poezia cu descrierea fulgilor de 
zăpadă văzuţi prin geam. Printre ramuri şi 
umbre, vi se par că se ivesc năluci, chipuri 
reci, de moarte Şi astfel vă aduceţi aminte 
de o dragoste care va amăriît. Desigur, poezia 
se face din orice, adică in orice realitate, 
cu condiția să devie concretă, sensibilă. Ni- 
mic însă nu se pretează mai mult la adân- 
cere, decât această realitate a vieții la care 
se referă poezia. Adânciţi tema şi nu vă lă- 


saţi furat de jocul de suprafaţă al fulgilor 


văzuţi prin geam. 
CĂTRE MAREA LUMINA 


Se prăbușşesc în veac-şi în uitare 
Piloții închisorilor de lut; 

Şi-aud prin vreme, dincolo de zare 
Viorile tărâmului pierdut... 


Când seara-și pun lucefjerii altoiul 
In mucegai, în lutul de păduri, 
Uitâna pământul, plânsetul, noroiul, 
Tânjim către azur, către azur... 


Mai sus, mai sus, frățâni, căci nu-i zăbavă, 
Lăsaţi în peșteri plânsul de materii; 

Voi m'auziţi cum îngerii din slavă 

Deschid tăria 'n muzicile serii ]... 


Voi m'auziţi trudita lor chemare 

Cum sună 'm ramul mărului străbun! 
Şi gândul sue către zare, către zare, 
Cum sue 'm sborul alb niște lăstuni... 


Şi urc, şi urc pe trepte spre albastru 
Cum urcă vara cu belşugu 'n pom: 
Alături simt vecinătăţi de astru 

Şi ?m cer aud trifoiul din Edom... 


Deschideţi cerul, parcul cu petunii... 
Ceașca de lut cu vin de-azur se împle, 
Și simt cum sboară peste cer lăstunii, 
Cum mi Saprind luceferi lângă tâmple... 
Tliodor Valea Sbiu 


IARNĂ 


Ninge des cu fulgi mărunți şi fină. 

Simplu. Ca o năruire 'ntr'un subsol, 

Ninge-aici cum poate și la Pol, Ă 
Alb. Pe străzi, pe case şi 'n grădini. 


Bloc imens pe-o marmoră de zi 

larna asta străvezie 

Ca o maică pe-un ceaslov într'o chilie, 
A'ncrustat flori albe geamuri aurii. 


Ninge... şi cum aerul se oțătește tare 
Știu : la noapte o să sune 

Podurile, frânt, ca niște strune, 

lar în bărbi vor înflorii mărgăritare. 


Iarnă... cresc corali şi-agate reci de lună 
Cu crenguţe de argint sonor... 
Lângă inimi: aripi de cocor 
Peste țară prejmuind cunună. 


Matei Bătrânu 
Oradea-Mare 


ces pe care Eminescu l-a avut cu 
timpul în care a trăit, și nici rela- 
țiile, și nici cele mai directe rapor- 
turi care i-au definit figura, contu- 
rul — ce semn ar putea să arate 
mai bine cât de mult suntem străini 
şi departe de Luceafărul pe care-l 
iubim! 

Şi cuvântarea conferenţiarului de 
la Radio nu este numai un accident 
izolat, grosolana eroare a vreunui 
începător anonim. Ea este însăși ex- 
presia acestei sărmane „glorii“, sin- 
gura pe care noi putem s'o dăm lui 
Mihai Eminescu, în acest moment al 
culturii noastre în care s'ar părea 
totuși că apoteoza poetului, a gândi- 
torului, este un comandament una- 
nim și ne obligă pe toți. 

E ceeace va trebui să vedem în 
confruntările acestea pe care le în- 
cepem : timpul nostru și Eminescu. 

TOMA VLADESCU 





(In numărul viitor: „Confruntări“). 





INTAMPLARE 


Port nu știu ce păcat în spate 
care a făcut să-mi crească, din glesne, 


rădăcini, 

să-mi înjlorească 'n palme lungi brazde 
resemnate 

şi să-mi țâșnească rece, din ochii stinși 
lumini, 


Ași vrea să fug, împovărat de rele, 

prin noaptea sfârtecată de razele de lună, 
s'amestec praful lânced cu purpură din stele 
şi din nuanţa zilei. să-mi împletesc cunună. 


Totuşi, 

rămân trândav, îmţelenit în glie, 

cu gândurile sparte, cu visurile seci; 
rămân umil rătăcitor prin nostalgie, 

Cu mâinile întinse spre viața cea de veci. 


Ioan Gh. Boghici 
ȚĂRAN 


Țăran, ching de durere, nădejde și luptă 
Cu ţăndări de fulger sub aspre sprincene 
Cu pieptul de taur, crescut în poiene 
Din care făptură ţi-i viața ta ruptă? 


Cu mâini noduroase şi pline de glod, 

Cu miros de-opincă, de țarnă și usturoi 

Ce nu cunoști în lume decât pământ şi boi 
In care din aceștia să-ţi aflu eu isvod? 


Țăran, cremene cioplită de lucrător nătâng 
In fiecare zi te văd arând din greu 
Şin fiecare zi îl văd pe Dumnezeu 
Când razele de soare în plugul tău se frâng. 


Mihai Spiridon 
Fâlticeni 


lanuarie 1940 








UNIVERSUL LITERAR 








3 ar 


=VENUS DIN MILLO=— 


Infirmiera deschise şi închise ușa 
după el și Anton intră călcână cu sfială 
și căutând cu paşii tăcerea complice a 
covorului. 

De fiecare dată i-se părea că nu mai 
venise pe aici. Era în această rezervă 
de spital soare mult şi pereţii de zăpadă 
ce nu se mai topiau şi pe care gândurile 
lui patinau în voie înscriind arcuri stân- 
gace şi inedite. 

Un singur pat în stânga ușii. 

— Sărut mâinile domnişoară Mișu, 
spuse aproape şoptit Anton. Sănătoasă? 

uSIgUr Î... 

Așteptă câteva clipe, aplecat în salut 
şi umilit, răspunsul. 

— Bună ziua, domnule Voinea... Iţi 
mulțumesc de grija ce-mi porţi... Mai 
bine... 

1 se vorbea fără putere și mai ales 
fără nici o nuanţă. 

Apoi, boinava își săltă ușor capul din- 
tr'o pernă masivă, îşi tremură leneş în 
năvala de lumină inelele părului blond 
— adiere de tristețe şi parfum — și 
obosită își lăsă o tâmplă să-i cadă fru- 
mos şi decorativ în spuma olandei aju- 
tându-se cu o mână albă și netedă, con- 
turată de mâneca bogată în mătase roz 
a pijamalei. 

Gestul acesta de a-și potrivi sub cap 
perna cu o singură mână se repeta pen- 
tru Anton, ori dc câteori se afla aici ca 
un refren tragic. 

Mâna dreaptă a bolnavei fie că muta 
o revistă, fie că potrivea o șuviță de 
păr, sublinia totdeauna o lipsă penibilă 
scrisă în atmosferă încet şi desiușşit. 

Privirile oaspetelui întâlniră aceiaşi 
cuvertură vrăjmașe de sub care se de- 
senau sânii, şoldurile şi altă femeie de- 
cât aceia pe care ochii lui o păstraseră 
intactă, ' 

La capătul patului, dinspre uşă, 
câteva cărămizi trăgeau de un scripete. 
Legăturile mergeau şi ele sub pătură. 
Piciorul bolnavei se ghicea şi el amor- 
țit de atâta nemișcare şi împotrivire 
legăturilor. 

Scripete:e acestea sublinia toată at- 
mosiera rezervei. Părea că pornește 
dintr'o fântână de ţipete şi dureri în 
fundul căreia Anton deslușea chemări 
adresate lui fără indoială. 

Pe noptieră o singură rază cuprinză- 
toare. În mijlocul ei câteva fire de tran- 
dafiri — boboci albi — și în jurul dor 
alți trandafiri unde, unde, din ce în ce 
mai fanate se risipeau ca într'un golf 
modest al morţii. 4 

Infirmiera avusese grijă să facă loc 
florilor proaspete în mijlocul celor 
aduse ziiele trecute. 

Așa îi ceruse pacienta și în mintea ei 
faptul nu putea să aibă vreo însem- 
nătate oarecare. 

— Desigur, gândi Anton, buchetul 
acesta simboiic al periferiei scuturate, 
ucise, din mijlocul căreia viaţa proas- 
pătă desprinsă din ram irumpe ca un 
mugure magnific, ar putea fi un tonic 
pentru bolnavă. 

— Ia loc, te rog, domnule Voinea, îl 
invită într'un târziu gazda. Din ziua în 
care a fost adusă aici şi s'a deşteptat 
înfăşată ca o păpuşă de porțelan, sa 


văzut necontenit iscodită de vizitatorul 


acesta curios tăcut și mai ales nea- 
şteptat. 

Celălalt pe care ar fi vrut să-l vadă 
din primele clipe ale întoarcerii ei la 
viață n'a venit nici a doua zi nici a treia 
şi niciodată... 

Atât de mult l-a aşteptat şi l-a dorit, 
încât oridecâteori cineva a bătut în ușă 
și ivărul s'a supus ca să deschidă de 
atâtea ori inima i s'a strâns de neliniște 
şi durere. 

N'a venit nici el şi nimeni dintre ai 
ei. Se întoarce în viaţă pe un drum pe 
care nu-l mai știe. Un drum pe care-l 
face singură, mai singură chiar decât 
atunci când se dăruise morții şi când 
ultima vorbă spusă — rugă şi rămas 
bun — a fost numele lui. 

Voinea stă cuminte pe scaunul dela 
fereastră cu mâinile pe genunchi, Nu 
şi mai ia ochii dela florile depe noptieră 
şi se simte obligat să rupă tăcerea : 

— De câteori viu, domnişoară Mișu, 
nu mai mă satur privindu-vă florile, 
Admir destinul lor catifelat şi totdeauna 
alăturea de noi, ori eleganța cu care cele 
proaspăt sacrificațe stăpânesc povâr- 
nişul de petale fanate din jur? 

Se opri suprins de această îndemă- 
nare de a vorbi care nu era a lui. Apoi 
nu era de loc elegant din parte-i să pro- 
voace o conversaţie şi să stăruie asu- 
pra unor flori, pe care le trimisese tot 
el. Cea mai nevinovată aluzie la aşeza- 
tul florilor în vază era un compliment 
nepotrivit, 

Țintuită în pat, cu piciorul strâns în 
cureie, fără o mână, grija aceasta de 
flori o datora și ea mâinilor sănătoase 
ale îngrijitoarei. 

Şi ce poate fi mai dureros pentru o 
femeie de cât să nu-și poată desface ea 
singură buchetul primit și să-i resfire 
florile lujer lângă lujer, petală lângă 
petală. 

La drept vorbind, gândi Voinea ho- 
tărit să-și micșoreze vina, nu admirase 
nimic. Hotărit. Căutase şi acum ca și 
alte dăţi în toată liniștea de aici, un cât 
de mic amănunt care să-i năruie ori să-i 
întărească speranţa. 

Ceiace l-a frământat pe el, de când a 
luat drumul către patul de suferinţă al 


domnișoarei Mişu, a doua zi după în- 
tâmplare (așa ţine el să-i spună) şi 
până astăzi, este marea întrebare dacă 
el Anton Voinea este singurul îngăduit 
de soartă să intre în această rezervă 
de spital. Cât ar fi de fericit ! Nu ar mai 
avea de ce să se teamă! 

Alte flori decât cele aduse de el, o 
cutie cu bomboane, altă colonie decât 
aceia care l-a pătruns moleșitor până în 
adâncul sufletului și cu care s'a obișnuit 
i-ar vorbi mult de tot, cu o zi mai de 
vreme. 

Se ridică, își apropie scaunul de pat 
la o distanţă cuviincioasă şi se așeză din 
nou precaut gata să înăbușe cel mai mic 
sgomot. 

Bolnava tresări şi-i urmări mișcările, 
rece. 

De aci încolo se deschise între cei doi, 
ca în fiecare zi, un abis al tăcerii, din 
care sufletele lor nici nu îndrăznesc să 
se mai ridice : atât de netede sunt stân- 
cile. 

Acum clipele însemnau picături de 
cloroform turnate tot mai stăruitor pe 
masca bolnavei şi a lui Anton Voinea. 

Câte-o întrebare fadă ca bucătăria de 
spital şi răspunsul bolnavei chinuit mai 
mult decât vorbit, punctate de pauze 
solemne. 

Spre seară, odată cu apropierea vizi- 
tei doctorilor, începură să răsune pe co- 
ridoarele spitalului pașii speriaţi ai sub- 
chirurgului, ai supraveghetoarei şi ai 
oamenilor de serviciu, arătări gălăgi- 
oase îmbrăcate în alb şi fiecare uşă des- 
chisă gemu ca un bisturiu apăsat adânc 
în carnea obosită a zilei. 

Fără nici o convingere oaspetele se 
ridică. 

Se apropie de pat, căută prin cutele 
cuverturei mâna dreaptă a bolnavei, o 
sărută cu devoțiune şi fără să spună 
ceva, azi ca şi eri, trase uşa cu grija cu 
care ar fi sigilat-o. 

Zilnic el lăsa aici în rezerva spitalu- 
lui o viață nouă ţesută cu discreţiunea 
şi pasiunea de artist a păianjenului, 
viaţă pe care avea pretenţia să o regă- 
sească în după amiaza următoare în- 
tactă. 

Mintea lui refuza să admită prezenţa 
altcuiva în camera bolnavei. 


VIA pr 


Por pi 





Peste toată viaţa aceasta nouă rizipită 
între patru ziduri ale rezervei el se ri- 
dica încetul cu încetul ca un stăpân. 

Işi auzi propriii lui pași pe cimentul 
coridorului şi totuși i se păru că nu des- 
lipit real din faţa rezervei, ci avar, ră- 
măsese acolo să fixeze în cuie ușa pen- 
tru ca nimeni altul de cât el să nu mai 
poată intra ori ieşi. 

Aproape de ieşire dete piept în piept 
cu medicul şef al spitalului. 

Se retrase un pas intimidat. 

— Ce-ţi face pacienta, domnule An- 
tan ? îl opri doctorul bătându-l pe umăr, 
protector şi cu aerul de a-l întoarce 
din vis. 

— Iertaţi-mă, că nu vam observat 
din timp, se scuză Voinea. Lumina de pe 
sală e prea tare.., 

Şi după o pauză, cașicum revenise la 
realitate : 


(nuvelă) 


— Pacienta ? Domnișoara Mişu ? Ce 
Dumnezeu ? E doar pacienta d-vs)... 

— A mea? Da, încă vre-o două trei 
zile până când îi scoatem pansamentul 
dela mână și îi deslegăm  piciorușul... 
Pe urmă e tot a dumitale, maestre... 

Asigurarea aceasta pe care i-o da doc- 
torul, că pe urmă va fi a lui, îl încurca. 
Răspunse muţeşte cu vădite semne de 
negaţie fără să știe dacă refuza perspec- 
tva în sine sau o făcea dintr'o contrazi- 
cere revoltată împotriva celor ce văd 
mai mult decât el. 

Ducetorul pricepu şi continuă să-și 
înânte mâinile în buzunarul respec- 
tabil al halatului. Nu căuta realitatea în 
fundul săculeţului alb şi imaculat. I se 
raportase din timp de către subalterri 
de vizitele tot mai stăruitoare ale lui 
Anton Voinea în spital. Pe doctor îl 
contraria însă încăpățânarea cu care 
acesta nega întotdeauna. 

De aceia, prinzându-i mâna și strân- 
gându-i-o cu multe sensuri, nu se puiu 
stăpâni şi îi aruncă peste umăr: 

— Lasă, că vă ştim noi pe Dumnea- 
voastră artiștii !... Abia o aștepți să iasă 
de aici, pentru a o interna în atelierul 
dumitale... O „Venus din Millo“ după 
realitate... succeş... ziarele... celebriţa- 
tea... 

In atitudinea doctorului era și multă 
răutate. Ultimele lui cuvinte se pier- 
dură în lungul coridorului  vătuit cu 
gemete. 

Anton scăpă din mână ivărul ușii dela 
ieşire. un ivăr masiv de bronz şi cori- 
doarele, în urma lui, se descărcară ca 
un cer înnorat. 

— Toţi mă învinuesc pe nedrept, 
gândi el. Nu numai doctorul Rădulescu, 
toți doctorii, toate moașele de aici din 
spital şi din oraş și poate şi familia ei : 
Dece nu ? D-na Achim i-e sora și totuși 
nimeni n'a văzut-o intrând în rezerva 
în care soră-sa se chinuia. La fel ingi- 
nerul, cumnatul ei. Și nici unul nu are 
dreptate... 

Jeşise pe poartă. Făcu un pas, doi în 
plin trotuar. Privi în susul și în josul 
Căii Domnești ca un pacient nehotărit, 
proaspăt eliberat şi se lăsă chemat de 
cartierul mărginaş al Susenilor. 

— „Şi totuși, gândi el mai departe, 
astăzi sunt sigur că am văzut pe nop- 
tiera ei într'o ramă rotundă şi migronă 
un portret. Al cui să fi fost ? Câteva pe- 
tale de trandafiri revărsate schițau por- 
tretului bucle de perucă. Ași fi putut 
să mă apropii şi să-l privesc fără ni:i o 
teamă. Mă hotărisem. Mi-am reamintit 
acest lucru de câteva ori şi totuşi n'am 
reușit s'o fac... Dece ?... Am fost laș cu 
mine însumi şi am ocolit adevărul sau 
am ţinut să apar în iaţa ei drept un ca- 
valer îngăduitor ain alte vremi... Poate.. 
acest poate stupid trebuia să apară și 
aici... 

intrun oraş al singurătăţilor, cu 
ruine transparente ca nişte decoruri de 
teatru iluminate din interior, cu îr0- 
tuare înguste și destundate, cu oameni 
ce se numără pe degete, aceste convor- 
biri interioare sunt atât de fireşti... 

Voinea se mai găsea și în situaţia ex- 
cepțonală că viaţa în ultima vreme îi 
pusese foc, rând pe rând, atâtor conace 
avute și boereşti de iluzii. 

Acum, în panică, el căuta să-și sal- 
veze această ultimă licărire de comoară, 
de care nu era sigur dacă i se cuvine și 
dintre vâlvătăile căreia aștepta să o ri- 
dice pe domnișoara Mișu tot aşa cum se 
încumetase să o facă atunci când a 
văzut-o aruncată de sub roatele loco- 
motivei... 

Mânat de frământări, singur, Anton 
Voinea a colindat pe străzi până târ- 
ziu. A trecut prin centru ca o arătare. 
S'a întors prin grădina publică şi a ieșit 
prin curtea bisericii Lemnului. 

Câinii l-au întors prin săpăturile unui 
bulevard proectat. Ajuns la capătul lui, 
Voinea se găsea în faţa gării: 

O gară de provincie moartă peste ora 
de plecare a ultimului tren. 

Ghişeele erau închise şi nici un ha- 
mal pe peron. In restaurantul slab lu- 
minat, patronul aplecat peste tejghea 





Cersul camarad 


Tot viul azi îmi pare un înviat din morți, 

iar codrului să-i pese de-un ram pierdut pe funte 
de vânt, ordon și negrelor măreții de munte 

să vrea s'adie cald : suntem, iubim cu toți. 


Vibrează româniţele, nu pentru încântare, 
dar pentru-a-și dovedi că șoapta dela lună 
pot să şi-o repete, când glasul nu mai sună 
unde-a sunat, nici mâna mai scrie 'n scoarţa tare. 


Și daurirea apelor se va 'mpărţi frăţește 

cu umbrele, să creadă, prin clipele de-aici, 
că tot au sânge 'n falduri, sânge de voinici 
și-abia, apoi, în tihnă, evoc ce mă priveşte : 


şi dansul și iubirea din vechi revelioane; 

că 'ntregul meu tezaur va reînvia atunci 

când semne-or da cabanelor surpate până'n lunci, 
dungând zăpada lunii, skiorii cei cu toane... 


SIMION STOLNICU 


urmărea un băețaş ghemuit pe dușu- 
mele cu o cârpă și-o perie. La biuroul 
de mişcare, cu capul pe mâini, un func- 
ţionar își începea noaptea mare. 

Vagoanele se 'nveliseră cu pături de 
întuneric și trândăveau,. 

Voinea merse până la marginea pe- 
ronului. Aci se opri. Era în căutarea lui 
ceva de magie mai de grabă decât o re- 
cunoaștere sprijinită pe realitate. 

Resimţea locul unde s'a petrecut acci- 
dentul și vibra cum fac nuelile căutăto- 
rilor de isvoare. 

Se opri deci acolo unde crezu că o 
ridicase pe domnişoara Mişu, 

De atâtea rechemări scena reală pe- 
trecută sub ochii lui se diformase. Lu- 
crurile şi viața de atunci își pierduseră 
proporțiile. Locomotiva din mintea lui 
Voinea nu mai era de mult în concor- 
danță cu realitatea. Pentru el nu era 
altceva decât un monstru fructul dra- 
gostei mistuitoare a focului şi a munte- 
hui de metal. Era suficientă trecerea 


sigpi ap ta e iai ame mea mem a a 


acestui monstru pentruca insul 
piardă stăpânirea de sine. 

Voinea era singurul care nu admitea 
să se vorbească despre „încercarea de 
sinucidere“ a domnișoarei Mișu... Pen- 
tru el totul era numai un accident... 

„„Se găsea la câțiva pași în urma ei 
printre călătorii furnicaţi de apropierea 
trenului şi a putut să-i rețină orice gest. 

Câine credincios și neștiut, o urmase 
până aici în gară la trenul de 5 acum 
ca şi în alte dăți nu pentru a-i cunoaşte 
drumurile, nici pentru a i le încâlci. 

Domnișoara Mișu nu participase cu 
nimic la frământările și insistenţele lui 
depuse omagial dela o depărtare quasi- 
planetară... 

Absența ei din joc era suprema feri- 
cire a lui Voinea: îi dădea libertatea 
suferinţei, o libertate sălbatică de pustă. 
Sunt amoruri ce nu se cer retribuite. 
Sunt amoruri asemenea farurilor de 
automobil care gonesc în noapte și 
caută în pulberea şoselelor urmele ne- 
liniștei trecută înainte. 

Sunt fără îndoială şi iubiri ce se con- 
sumă în această unică acţiune de ilumi- 
nare a fantomei necontenit distanţată... 

Oprit pe linie, nestingherit de nimeni, 
Anton Voinea continuă reconstituirea. 

„„„Peronul era plin de lume. Din sus 
trecerea de nivel se apropia masiv şi 
parcă de neoprit trenul. 

Domnișoara Mişu se găsea pe margi- 
nea peronului. 

Se întoarse o clipă. Printre oameni 
îl căuta pe el sau pe altcineva ? 

El, Voinea nu putea fi văzut în nici 
un caz, deoarece îl mistuise silueta cu- 
prinzătoare a unui domn. 

Câteva clipiri și locomotiva se apro- 
pie de peron. 

A tipat cineva... Un pachet aruncat 
a plutit şi a căzut undeva... pe aproape.. 
Amestec de întrebări, ţipete şi leși- 
nuri.,. 

Locomotiva gemu surd, patinând. 

Voinea la început dezorientat își re- 
căpătă stăpânirea și se năpusti apoi în 


să-și 


primele rânduri  croindu-și drum cu 
coatele. i 
Intre bordura peronului și roatele 


locomotivei Anton Voinea desluși pa- 
chetul cu mâini înfrigurate... Se apiecă 
să-l ridice... Era ea... domnișoara Mișu.. 
Rochiţa-i albă cu volănașe era tot una 
de sânge... 

De aici încolo nu mai știe nimic. 

S'a trezit a doua zi în camera de gar- 
dă a spitalului cu capul greu de eter. 

Ar mai fi întârziat mult Voinea aici 
în albia trenurilor să retrăiască ceasul 
de groază, nu dintr'o dorinţă sadică, ci 
cu încrederea oarbă că în această rea- 
ducere aminte regăsea momentul nefe- 
ricit şi nedorit care-l apropiase atât de 
mult de ea, dacă dinspre capătul linii- 
lor nu şi-ar fi vestit apropierea un om 
de serviciu, oscilându-și lanterna cu 
geamuri colorate în pustiul nopții... 


* 

A revenit la spital și a doua zi şi a 
treia. Cu doctorul nu se mai întâlnise. 
Atmosfera se menținea aceiași. Lipsa de 
îndemânare a lui Voinea reliefa aceiași 
iubire ireală nemărturisită și aceiași 
neliniște absurdă şi cu nimic îndreptă- 
țită. 

Putea fi gelos tot atât de bine pe stele 
şi pe flori. Mergea pe un drum care nu 
era al lui şi pe care nu se putea opri. 
Nu-l putea părăsi o clipă gândul că 
încercarea disperată — de va fi fost 
așa —— a unei tinere fete excepţional de 
frumoasă pentru el, trebuia să aibă o 
cauză... Şi sub acest unghi calculele pro- 
babilităților celor mai îndrăznețe înce- 
peau să-l amețească, fără nici un re 
zultat. 


i de MATEI ALEXANDRESCU 


Era ceva totuși care stăruia şi aduna 
cu brațe lacome împotriva lui o pers- 
pectivă pe care tocmai nu o dorea... 

* 

O cunoscuse de câteva luni. O fată 
frumoasă venită într'un oraş de pro- 
vincie pe vremea când primăvara îşi 
desfăcea evantaiul alb de liliac, 

O tată despre care el Voinea nu știa 
decât că era cumnata inginerului Achim 
de la Primărie și că purta un nume 
enervant şi băeţesc : Mişu. 

Când, în trecerile obişnuite prin cen- 
tru, se arăta şi familia Achim, domni- 
şoara Mişu era întotdeauna punctul lu- 
minos al grupului. In primul rând mer- 
geau doamna Achim cu fetiţa: Mira- 
bella. In urma lor: domnişoara Mişu cu 
inginerul. 

Doamna Achim își purta de mână 
fetița cu distincţiunea femeii ce ştia să 
ofere cercului de invitați conţinutul 
unei bomboniere. 

Prin această distincţiune de a-și con- 
duce fetița, amănuntul maternității se 





estompa. Ceiace diferenţia pe cele două 
surori nu era nici eleganța toaletelor 
gemene, nici profilurile atât de identice 
ale celor două femei — încât păreau 
copiate pe geam de un școlar leneş, nici 
ondulaţiile părului ce dădeau impresia 
unui simulacru de dezordine tinerească 
în fiecare şuviță blondă a doamnei 
Achim pe când la domnișoara Mişu de- 
zordinea era firească. 

Ceiace surprinsese Voinea și se mân- 
drea pentru aceasta ca de o descoperire 
extraordinară, era mersul diferit al celor 
două femei. 

In vreme ce doamna Achim — mer- 
gând — da impresia plutirii unei galere 
încărcată de comori pe o mare liniștită, 
pe un soare mai dulce, între comnișoara 
Mişu şi spaţiu se angaja necontenit o 
luptă avântată suplă şi reconfortantă. 

Voinea n'a fost admis niciodată în 
intimitatea celor două femei, de aceia 
îi scăpa un amănunt : obrazul brumat al 
doamnei Achim şi faţa limpede a sorei 
sale. 

* 

Se apropia ziua în care viața dom- 
nișoarei Mişu avea să isvodeazcă din 
strânsoarea pansamentelor. 

Se apropia ziua în care urma să pună 
din nou piciorul pe malui vieţii cu ne- 
încrederea, spaima și emoția naufragia- 
tului adus anchilozat de o scândură... 

Anton Voinea se pregătea să o pri- 
mească cu fireștile bucurii ale regăsirii. 
Luneca mai departe din ce în ce mai 
neînfrânat pe această pantă a nemăr- 
ginitei încrederi în sentimentele sale. 

Nu reuşise, de altfel nici nu avusese 
prilejul să-şi lămurească absenţa fa- 
miliei Achim din rezerva de spital. Era 
o absenţă care în fond îi convenea. N'a 
cutezat nici să se apropie mai mult de 
portretul de pe noptieră... Şi poate e 
mai frumos așa —, se aprobă el... 

In dreapta şi stânga lui svonurile ru- 
peau iluziile cu aceeaşi nepăsare cu care 
o servitoare ignorantă rupe mătăsuri 
pentru a șterge cu ele geamurile... Se 
svonea un lucru urit, absurd... De 
aci refuzul lui de a-l crede tot mai vio- 
lent. Se spunea că doamna Achim își 
surprinsese sora în braţele soţului. Că 
între soț şi soţie s'au schimbat cuvinte 
de neiertat. Că doamna Achim îşi luase 
fetița de mână şi plecase în Capitală. 
Incercarea de sinucidere a domnişoarei 
Mişu se atribuia deci grozăviei realității 
declanşată într'o clipă la picioarele ei. 
Deoparte sora ei cea bună îmbrăcân- 
du-şi fetița și ieșind pe ușă ca o streină, 
de altă parte soțul laș, nehotărit, com- 
plăcându-se în situaţie fără nici o reac- 
țiune clară fie față de soție „fie faţă de 
iubită. Lipsa de abilitate a lui Achim 
— sub care Mișu ar fi descoperit lipsa 
oricărui sentiment — plecarea mută a 
sorei sale, rămasul bun al Mirabellei 
copil neștiutor, toate acestea — spunea 
lumea — au trimis-o spre sinucidere. 

* 

Ii rămânea un drum de făcut. [i 
trebuia mult curaj și multă speranţă. 

Când Voinea se hotări în ziua patra 
să-și lămurească echivocul şi sună la 
poarta casei din str. Cătuneni 23 unde 
locuia familia Achim, a fost întâmpinat 
de o fetişcană limbută. 

Voinea întreabă de domnul, de cucoa- 
na şi răspunsurile îl biruie cu belșugul 
lor. 

— Ehei, coana a plecat la București... 
că d'aia sa aruncat înaintea trenului 
domnișoara... Domnu sa dus şi el după 
ea. A stat până eri şi a venit tot singur 
precum s'a dus... Acu e la Primărie... 





(Urmare în pag. ultimă) 














Cronici germane 





Exemplul lui Goethe 


Noi nu credem că istoria se repetă și dea. 
ceea exemplele trecutuiui nu vor fi aproape 
niciodată valabile pentru prezent sau viitor. 

Insemnările ce vor urma, nici nu Sau vrut 
exemple și am fi foarte mulţumiţi dacă lec- 
torii vor desprinde din e:e doar semnifica- 
ţia unui simbol. Şi cu toatecă istoria nu se 
repată, ea curge, purtând pe vaiurile ei des- 
tinele cele mai variate şi mai stranii, împli- 
nind însă o altă zicaLă, aceea a „bietuiui om 
sub vremi“. Aici, iată nodul prob:emei noas- 
tre. Răsturnând premisa, vom vorbi însă 
despre „vremile de sub om“, adică despre 
un om <are a ştiut să se situeze întotdcauna 
dzasupra meschinelor și vuigarelor fapte ale 
zilei. Nu vedem în acest lucru o non-parti- 
cipare, ci tocmai izolarea necesară a creato- 
rului, de această sbatere şi (nu e un para- 
dox !) participarea pe alt plan la toate aceste 
răsturnări. Exemplul lui Goethe. 

Marea operă de artă care a fost însăși 
viața lui Gocthe, e un fenomen care revine 
la câteva secoie odată, dar cu atât mai lu- 
minoase vor trebui să fie afirmaţiile noastre. 
Incontestabil că Goethe a trăit și el — ca și 
noi — „vremuri istorice“; pentrucă, în fond, 
cari vremuri nu sunt „istorice“, câtă vreme 
se integrează în acest mare cerc al Istoriei, 
izolându-se apoi în timp, ca un şir de lucruri 
de sine stătătoare? Insă Gocthe cu toalecă 
n'a fost „omul care nu aderă la nimic“, a 
ştiut să se desprindă, să se descătușeze, ba 
uneori chiar să se desintereseze de aceste 
tragice sbateri. Și Goethe a trăit. Iată-l de 
pildă în „Werther“, în care la un moment 
dat al se desface de tot ceeace era marele iui 
amor, notând „ich beisse die Zâhne iberei- 
nander, und lache uber mein Elend“ timi 
muşc dinţii şi râd de nenorocirea mea), Va 
putea oare să afirme cineva că Werther n'a 
iubit-o pe Lotte? Un alt exemplu al acestei 
imediaţe legături a artei şi a sufletului lui 
Goethe cu tot ce este viaţa, este acel „Gâtz 
von Berlichingen“, operă de juneţe, pasionată 
și realiştă atmosferă de „Sturm und Drang“, 
în care gâlgăe tot ce e mai omenesc şi actual. 
Și cu toate acestea, Goethe nu s'a amestecat 
în lupte, în steri.ele sbateri ale plebei, pe care 
cu toatecă o detesta, o cunoștea ca puţini 
alţii. Sau tocmai de aceea. Goethe, ca și noi, 
a trăit în actualitate; prezentul său îi aducea 
şi lui svonurile, ştirile, nedumeririle şi fap- 
te.e — într'un cuvânt, tot ceeace alcătueşte 
viaţa cea de fiecare zi. Goethe a fost însă un 
spirit clasic, egal şi sigur de sine, așa că şi 
în această direcție exemplul său e nu.numai 
interesant, ci şi conciudent. Clasicismul e 
forma de a trăi și de a fi, lineară, în tot 
ceeace gândești şi realizezi ; clasicismul nu 
cunoaște întortocherile și ocolurile diforman- 


de ŞTEFAN BACIU 


te, nici hâdul aspect al <aricaturii şi iată dece 
Goeths detesta tot ceeace e caricatură, gri- 
masă și șarje, la propriu şi la figurat. Ne 
gând:m noi oare — şi ne dăm seama de mi- 
nunata semnificație a acestui lucru? Azi 
caricatura a devenit, dintr'un simplu diver= 
tisment, o mare noţiune, înaintea căreia cei 
mai mulți dintre noi se extaziază. Dumne- 
zeu însă n'a făcut caricaturi, ci oameni; EL 
n'a făcut o caricatură, ci a creat lumea. 
Şi-acum, vine rândul acelei țiranice actua- 
lități care e ziarul, a doua pâine de toate 
ziiele a multora din se noi, element indispen- 
sabil pentru atâţia, asemeni apei şi aerului. 

Nu ştiu exact dacă în convorbirile sale cu 
Eckermann, sau în alt loc, Goethe a făcut 
mărturisirea că el n'a cetit niciodată gazete, 
pentrucă nu le simţea nevoia. Ba chiar mai 
mult, el se retrăgea uneori în vre-o bibiio- 
tecă, răsfoind vechi colecţii de ziare, ca să-şi 
dea seama dacă a pierdut ceva în ziua în 
care a apărut ziarul. Şi a mărturisit că abso- 
lut niciodată n'a băgat de seamă că i-a lipsit 
ceva, sau că i-a scăpat un lucru Ce mare 
importanță, nerăsfoind zi de zi macula- 
tura. Cine sesizează oare marea semn:ficaţie 
a tuturor acestor lucruri ? 

Mai la începutul acestor pagini, am afir- 
mat că Goethe a trăit — şi încă a trăit din 
plin, Ei bine, cum a putut trăi el, fără po- 
litică, fără sgomotele vulgului, fără ziare, 
fără tot ceeace alcătuește arsenalul de tor- 
tură al omului de azi? — mă va întreba un 
nedumerit, grăbit. Și eu am să-i răspund 
că în locul tuturor acestor mari nimicuri, 
Goethe a crezut în prietenie, frumuseţe, 
dragoste şi în artă. Dar vai, ce îndepărtate 
noţiuni : prietenie, frumusețe, dragoste, 
artă; azi nimeni, Sau aproape nimeni nu 
se mai înfioară în fâţa lor, nicio inimă nu 
bate mai tare, niciun obraz nu roșește cast 
și fectorelnic la acele gânduri, pentrucă 
mâlul a început să acopere nuferii. Vin 
furtunile şi mi se pare că umanitatea tre- 
bue să-și fixeze câteva puncte în care să 
creadă și spre care să tindă. Om şi om izo- 
lat, unu și cu unu, și apoi încă alţii — iată 
ce este „umanitatea“, noţiunea asta care 
începe să devină din ce în ce mai îndepăr- 
tată și mai inaccesibilă, ca o altă Fata Mor- 
gana. 

Am scris aceste gânduri, cu precisa con- 
ştiinţă a totalei lor inutilităţi, dar am fă- 
cut-o și spre a fixa un anumit punct de 
vedere, care s'ar putea să mai intereseze pe 
cineva, pe cine știe ce prieten anonim. 
Le-am scris însă cu un pios și grav sent:- 
ment; şi iată dece, Johann Wolfgang von 
Goethe, un epigon își scoate, cu smerenie, 
pălăria în faţa ta! 





Cronica 


EXPOZIȚIA DUDU ALEXANDRESCU 
SALA OFICIULUI NATIONAL DE 
TURISM (STR. WILSON 8) 


Imi exprim teama, cu pri:ejul primei 
expoziții de interes turistic deschisă 
sub patronajul Oficiului Naţional de 
Turism, că o expoziție cu o „temă“ dată 
şi mai ales turisţică comportă riscuri 
mari pentru artist căci, pe lângă avan- 
tagii el are doui dușmani din cei mai 
primejdioși : pitorescul excesiv și în- 
frumuseţarea, idealizarea de care e is- 
pitit artistul de ideea că acele locuri ce 
le reprezintă trebue să placă. Apoi, 
anecdoticul, „documentarul“ cum i se 
spune acum sunt iarăși lucruri cari pot 
influenţa un artist care nu e destul de 
călit de experienţă, care nu e destul de 
stăpân pe sine. Din fericire, conducăto- 
rii Propagandei noastre au ştiut până 
acum să aleagă admirabil artiştii ale că- 
ror opere le-au patronat. Mai ales de 
data aceasta inspiraţia a fost excelentă; 
d-na Dudu Alexandrescu, cu un rar 
bun simț și talent a ştiut să ocolească 
ingratitudinea unor astfel de teme ne- 
făcând nicio concesie pitorescului în 
sine, Am regăsit-o, în uleiurile d-sale, 





Imperativul 


Ce justifică necesitatea binelui? De unde 
vine va:oarea legei morale? Dace trebue să 
facem binele? Chevalier aduce încăodată în 
discuţie aceste întrebări, intervenind cu o 
interpretare oarecum etimologică a normei 
etice. El se referă la geruncivul latin între- 
buinţat pentru a exprima pe trebue şi care 
azi ascunde la origina sensului acordat de 
Romani pe sum, adică verbul a fi. Faimoasa 
poruncă „delenda Carthago“ nu poate fi tra- 
dusă în altfel decât: Cartasina trebue să 
nu mai fie, ceiace demonstrează evident că 
imperativul apare strâns legat de noţiunea 
de existenţă, de ființare, de existare. Tot 
astfel dacă încercăm să exprimăm în lati- 
nește experiențele atât ce uzuale : „acest lu- 
cru se face“ ori „nu se face“, prezenţa lui a 
fi este de neînlăturat: quid faciendum sit... 

Chevalier vede aci încă un argument în 
sprijinul afirmațiunei că imperativul moral 
apare omului primitiv drept o existență de 


sine stătătoare, drept ceva care este indife-! 


plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


aceeaș artistă serioasă preocupată de 
problemele picturii, aceeaş tenacitate 
bărbătească în faţa dificultăţilor mese- 
riei. Fantezia e mai variată în tablou- 
rile prezente. D-sa tinde din ce în ce 
mai mult spre transpunere, spre acea 


putință de a se sugera, nu a reproduce, 
fără de care nu e artă valabilă. In lu- 
crările unde a trebuit să fie mai precisă 
în detalii, mai documentară ca în aqua- 
relele reprezentând ţărani şi ţărănei în 
costume naţionale caracteristice, d-na 
Alexandrescu le-a colorat cu un rar 
simţ al armoniei.  Minunatele noastre 


costume au fost prilej pentru d-sa de 
a face aproape treizeci de  aquarele, 
una mai frumoasă decât cealaltă. A- 
ceste lucrări ar putea fi utilizate de 
către Oficiul Naţional de Turism edi- 
tând un album sau cărţi poştale. Bine 
reproduse, îngrijit prezentate, ar fi un 
foarte nimerit mijloc de a difuza îru- 
musejţea costumelor noastre. 

D-na Dudu Alexandrescu expune și 
un număr important de desene. Dintre 
ele, preferăm tot peisagele cari ca și 
uleiurile exprimă mai limpede tempe- 
ramentul şi mijloacele d-sale. 


Cronica ideilor 


care „este“ 


de MIRCEA MATEESCU 


rent de condiția omuiui, indiferent de rea- 
litatea socială, sau mai precis: mai înainte 
și pe deasupra existenței acestora. Legea 
morală capătă sens imperativ numai întrucât 
se valorifică prin faptul existenţei ei, ca fapt 
neatacabil sub raportul perfecțiunii intrinse- 
ce. „Trebue“ este un evident şi o consecință 
a lui „este“. Un lucru trebue făcut, norma 
etică trebue satisfăcută nu pentru motivele 
de ordin logic ori sociologic pe care le-am 
aflat sub pana atâtor autori moderni — dar 
pentru că imperativul este reclamat de va- 
loarea existenţială a legei moraie. Cu aite 
cuvinte, inversând raportul funcţional al 
termenilor, urmează să spunem că facem 
binele nu pentrucă trebue, simplu și nemo-= 
tivat, dar trebue să îndepiinim concuita mo- 
rală pentrucă binele este, originar şi în sine, 
Un fapt nu este bun pentrucă trebue dar 
trebue devine o exigenţă şi o realitate so- 
cială pentrucă binele este în mod primor- 
dial şi fundamental. Obiectivitatea, universa- 








UNIVERSU: LITERAR 


Valuri de cerneală au curs pentru 
Goethe; şi vor mai curge! 

Biblioteca studiilor a comentariilor 
critice universale, trebue să ofere un 
loc tot mai larg, cercetărilor închinate 
creatorului lui Faust. 

Deși s'a împlinit acum câţiva ani nu- 
mai un centenar dela moartea lui — 
Goethe a cucerit tot ce are spirituali- 
tatea mai înait şi a stârnit cele mai 
ampie şi roditoare desbateri și pro- 
bleme. 

Şi iarăşi, deşi atât de apropiat de 
noi, deși figură a literaturii moderne— 
marele poet a căpătat proporții legen- 
dare, opera şi existența i se pierd în 
sensuri şi simboluri de mit... 

Goethe, înir'adevăr, se situiază par- 
că tot mai mult, dincolo de timp şi 
spaţiu, într'un fund istoric ireal, de 
unde rezonanțele lui fecunde şi adânci, 
vin copleşitoare... 

A rămas filă de carte, pagină de 
scrisoare sau manuscris, colţ de viaţă, 
fragment de conversaţie, mărturie a 
vre-unui cunoscut, vers, gând sau cea 
mai vagă urmă de trecere goethe-ană, 
— care să nu fi devenit obiectul unei 
arzătoare şi istovitoare străduinţi de 
limpezire, interpretare şi clasificare? 

Fără îndoială, instrumentul care a 
promovat viguros aceste explicări și 
valorificări este Societatea „Goethe“ 
dela Weimar care şi-a sărbătorit 50 de 
ani dela întemeiere şi care are în frun- 
tea ei pe cei mai de seamă specialişti 
ai operii marelui poet şi pe cei mai 
străluciți profesori de literatură ger- 
mană. Prin conferinţeie, serbările, ar- 
hiva şi publicaţiile ei, prin muzeul, 
scormonirile amănunțite şi clarificările 
încredințate celor mai calificaţi învă- 
aţi, Societatea „Goethe“ dela Weimar 
— având de altfel legături vii şi fe- 
cunde cu cercetători de-ai poetului şi 
în Franţa, Anglia, America, Elveţia, 
Olanda, etc. — a contribuit intens la 
punerea într'o cât mai bună lumină nu 
numai a lui Goethe, dar chiar a unei 
preţioase perioade de literatură şi cul- 
tură germană. In Franța — mai ales 
după 1920, până la ultimul volum al 
lui Henri Lichtenberger tipărit anul 
acesta la Nouvelle Revue Critique, 
Goethe s'a bucurat de un belşug pro- 
digios de monografii, comentarii şi tra- 
duceri sau dări de seamă din şi asupra 
altor cercetători streini. 

Dacă pentru profunzimea şi varieta- 
tea sclipitoare a uriaşei sala opere, ca 
şi pentru vastele-i cunoştinţe şi oste- 
nsli în atâtea domenii şi într'o durată 
atât de lungă, Goethe a fost plastic de- 
numit „titanul dela Weimar“ — tot cu 
atâta justeţe şi ca o perfectă caracte- 
rizare a câştigat şi celălalt titlu de „în- 
țeleptul dela Weimar“, din cauza splen- 
didului spectacol pe care îl oieră via- 
ţa sa. 

Căci hotărit, minunată și covârşi- 
toare operă de prelungi ecouzii — ră- 
mâne însăşi viața lui Goethe. 

Barres, întrun „Caet“ al său, chiar 
pretinde cu puţină exageraţie: 

„ll vaut ă nos yeux par l'exceltence 
de sa discipline, de sa methode de vie... 
Son oeuvre est secondaire“, 

Despre această viaţă vom vorbi în 
aceste rânduri. Dacă prin vastele-i ra- 
mificații în atâtea planuri de activitate 
ca şi prin conturul lui de proporții î- 
mense, Goethe este poate ultima mare 
figură de măsura omului Renaşterii, 
de amploarea unui Michel Angelo sau 
Da Vinci — prin viaţă, prin viaţa așa 
cum şi-a sculptat-o, este un inţelept şi 
un artist. 

Fiindcă această viață concretizează 
un formidabil exemplu de stăruitoare 
aplicaţie, de voluntarism de o rară tă- 
TIE, de permanentă şi încordată luptă 
pentru izbânda luminii, a creaţiei şi a 
ordinei olimpiane. De aci şi nevoia lui 
Goethe de infuzare a marilor realități 
spirituale elenice şi contactul din plin, 
de cristalizare, cu liniile vestigiilor la- 
tine din Italia romană... 


De aceia o carte apărută acum câţi- 
va ani în Franţa, în cortegiul acela în- 
chinat poetului — de care pomeneam— 
formează o reală seducţie şi o călăuză 
de capital interes, în descifrarea şi a- 
dânca înţelegere a acestei vieţi. Este 
vorba de volumul lui Robert D'Har- 
court: Goethe et l'art de vivre (în e 
ditura Payot, Paris). 


litatea, impersonalitatea normei morale — 
Chevalier crede că nu este străină de pos- 
tularea binelui drept o exzistare superioară 
conștiinței umane şi societății — şi pe care 
o recunoaștem, din punctul de vedere etimo= 
logic, în forma impersonală a gerundivului 
iatin. Când afirmăm că un lucru „se face“ 
ori „nu se face“, acel se impersonal, evocă 
forța superioară și existenţa în sine a idea- 
lului etic, astfel înscris şi astfel constituit 
în firea lui absolută, încât se impune, pe 
deasupra oricărei activități a conştiinţei 
noastre, drept normă imperativă. Un lucru 
care „nu se face“ trebue considerat ca unul 
care nu există, unul care nu este pentrucă 
dacă ar fi, simpla lui existare l-ar impune 
drept valoare etţică. De unde concluzia lui 
Chevalier că „toate aceste forme imperso- 
nale exprimă ideea fundamentală că înda- 
torirea înscrisă în existenţă, nu depinde de 
noi“ *), 

Că ideea de bine se realizează într'un fel 
sau într'aitul în mediul societății, nimic mai 
adevărat. Că societatea ne poate face mai 
buni sau mai răi decât suntem în mod ini- 
țial, este iarăşi cât se poate de exact. Insă 
ce Jegătură ori raport genetic există între 
binele însuși şi matca socială ? Dece să spu- 
nem că binele naşte din „imperativul“ so- 








20 lanuarie 1940 mmzazeme 


Un artist al vieţii 


Tot ce lămurește, subliniază și do- 
vedește câtă fineţe și metodă, câtă as- 
cuţită luciditate şi infinită răbdare, 
tenacitate şi voinţă a cheltuit Goethe 
ca să-și făurească o personalitate şi o 
viață unică, — este prezentat în acea- 
stă carte, cu magistrală siguranţă și 
documentare, cu frumoasă obiectivi- 
tate şi perfectă măsură critică, egalate 
de o formă și o ţinută care sânt mai 
mult decât remarcabile. 

Cei aproape 84 de ani ai „înțeleptu- 
lui deia Weimar“, ne apar astfel ca o 
construcţie minuțioasă și totuși uriaşă 
în proporţiile şi soliditatea ei graniti- 
că; minuțioasă prin încordarea și truda 
de fiecare clipă şi de necontenit con- 
trol şi uriaşă prin ansamblul de o ar- 
monie antică și de o diversitate şi a- 
dâncime uluitoare. 

O viaţă ciclopică în experienţele și 
întinderea ei, în sbaterea în atâtea 
câmpuri de muncă şi încercări — ad- 
ministrație, poezie, teatru, desen, şti- 
ințe naturale, geologie, teorii ale culo- 
rilor, investigaţii medicale ca acelea 
asupra maxilarului inferior, mineralo- 
gie, cugetare, politică, căiătorii, amor, 
etc.) — o viaţă prodigioasă în rezul- 
tatele acestei sbateri dar și în perma- 
nenta şi aspra perseverenţă cu care se 
urmărea înfrângerea forţelor haotice şi 
inferioare, a fermenţilor de dezagre- 
gare şi pervertire; şi totodată, promo- 
varea şi proclamarea victorioasă a tu- 
turor factorilor clocotind de sănătate, 
lumină și ordine, de fecundă şi înseni- 
nată afirmare optimă! 

O viaţă sinonimă cu o operă de artă. 
Goethe a luptat cu demonul operii — 
a luptat însă mai ales cu demonul vie- 
ţii. Numai un necunoscător sau o pa- 
tentă superficialitate — poate să-l a- 
cuze de comodă burghezie sau de ief- 
tină saţietate şi supărătoare beatitudi- 
ne de om ajuns... 

Căci Goethe oferă şi această prive- 
liște teribilă; conștiința netă şi trează 
a unei structuri minate de exageraţii 
și înclinări nesănătoase, a unui tempe- 
rament slab și supus tentaţiilor cele 
mai extreme şi ruinătoare, N'a venit 
acasă, dela Lipsa, aproape distrus, tu- 
berculizaț — şi nu sa refăcut apoi 
vânjos? 

Cu un fizic fragil deci și cu un psi- 
hic pândit şi sbuciumat de atâtea ele- 
mente primejdioase și demonice — (a- 
cel daimonion de care totdeauna poe- 
tul şi-a dat seama și în ce poseda bun 
şi în ce poseda vătămător) — Goethe 
ne-a dăruit printr'o supremă luptă şi 
printr'o disciplină de fier, un exempiu 
bărbătesc de patetic, al unei vieţi de 
mare sănătate și durată, de puternic 
echilibru şi mai ales de viguroasă ca- 
pacitate de creație şi de rară lumină. 

A pornit dela dezechilibrul și ceața 
lui Werther — ca să ajungă la strigă- 
tul de senină bucurie al lui Faust care 
în partea II-a își încheie ciclul exis- 
tenții, preamărind mânca pentru şi în- 
tre oameni, senin, împăcat, purificat! 

O viață din care Goethe a avut vi- 
goarea şi ştiinţa să plăsmuiască o ope- 
ră de artă. O operă de artă plătită de 
atâtea ori scump — de aceia eroică. Un 
eroism nu trâmbiţat și afișat — ci dis- 
cret, continuu, de profunzime și epu- 


de Prof. T. PĂUNESCU-ULMU 


izantă măcinare... Şi poate tocmai de 
aceia — superb și de superioară ca- 
litate, 

Preţuirea timpului cu tactica dea 
scăpa de inoportuni; o întreagă organi- 
zare de apărare a sensibilităţii pe care 
şi-o ştia aşa de gingașe — prin exer- 
ciții tari, prin voinţă aplicată, alunga- 
rea sentimentalismului plat și accep- 
tarea femeii mai ales sub formaeei 
senzorială şi de agrement higienic, fă- 
ră complicaţii; o sobrietate de trai 
care să ajute activitatea; îndelungă 
prudenţă şi cuminte răbdare şi aștep- 
tare — pe care le învaţă și din aspec- 
tele şi lecţia naturii; oroarea mai ales, 
de graba stupidă, de efortul crispat 
care urîțeşște, de sgomot vulgar şi su- 
perficialitate stridentă, ca și desgustul 
în faţa artificialităţii în artă și viaţă 
sau a exageraţiilor grotești şi primare ; 
stăpânirea de sine, sleirea unei proble- 
me şi o sete fără saţiu, de a cunoaşte 
şi a se instrui; înlăturarea sau extir- 
parea sentimentelor negative şi desvol- 
tarea celor constructive, cu silinţa zil- 
nică de a asista numai la spectacolele 
de întărire şi înfrumusețare; războiul 
crâncen contra boalei și contra con- 
ceptului hidos al morţii, minunea con- 
versaţiilor care de fapt erau un prilej 
de monologare doar pentru Goethe, a- 
tenţia şi veşnica introspecţie pentru a 
face ordine şi pentru șlefuirea tot mai 
realizată, şi a personalităţii şi a operii 
sale; participarea la ospăţul vieţii prin 
fina prețuire a unei distracţii, călătorii, 
a unei mese de gust, a unui vin gene- 
ros şi în special a unei prietenii; şi 
mai ales, neobosita şi mereu crescânda 
cucerire a unei vaste opere și semni- 
ficaţii, — iată atâtea din tehnica şi ma- 
rea artă folosite bogat şi miraculos de 
Goethe şi înfățișate viu de Robert 
D'Harcourt. Prin ele Goethe a întru- 
chipat splendidul exemplar de umani- 
tate şi creaţie care a fost — sinteză i- 
mensă şi reprezentativă a tot ce viața 
și spiritul au mai variat, mai nuanţat 
și mai adânc. 

Pline de sugestie, încheiem cu câte- 
va rânduri din prefața autorului, re- 
date în românește: „Ni sa părut că 
nici unei epoci nu i-ar ti poate mai di- 
rect destinat, învățământul care se de- 
gajă spontan din spectacolui vieţii lui 
Goethe, că nici un timp mai mult de- 
cât al nostru n'avea nevoe de lecţia de 
echilhbru şi seninătate care rsiese din 
această viaţă. Ne-am făcut un merit 
din îmbrâncire şi un titlu din febră. 
Viteza ne dă iluzia forţii. Goethe nu 
separa niciodată încetineala de plină- 
tate. Ziiele şi orele noastre sânt hără- 
zite risipirii, Goethe lăuda binefacerile 
concentraţiei. Noi forțăm ritmul vieţii, 
Goethe a așezat în vârful dogmei sale 
de valori, răbdarea. A fost, adesea, nu- 
mit în Germania: der Lebens-Kiunstler, 
ceiece vrea să zică literal: artist în ar- 
ta de a trăi. Şi într'adevăr, exact ca o 
ştiinţă, ca o artă încet, câtevdată du- 
reros câștigată, cel mai mare din Ger- 
mani și unul din cele mai înalte genii 
din toațe timpurile — a conceput exis- 
tenţa'“. 

Ce zicem noi, grăbiţii și teribilii îno- 
itori ai actualelor realități? 





JLioriţa 


Pistorii povestesc că te-au văzut pe munte 
Și te-au privit în ochi, adâncii ochi ca zarea. 
Purtai o diademă pe luminoasa-ţi frunte 

Şi te așteaptă toţi, dorindu-ţi mult chemarea. 


Pe urma lor, pe plaiuri, te-am căutat, stăpână. 
Curat in gând mărito, spre tine mă indrept 
Să-mi dai spre săruiare atât de a:ba-ţi mână, 
Cu gura ta cea rece sâ mă săruţi pe piept. 


Crăiasă şi mireasă a lumii şi a mea, 
Minunăţie tristă, o mânară *'ntunecare, 
La cununia noastră va sângera o stea, 
Va conteni atunci preiunza aşteptare, 


cial, că el exprimă nevoile obștei sau glasul 
plebei — când plebea a iubit intotdeauna 
binele şi l-a invocat nu pentrucă acea idee 
îi verifica propria-i natură, dar d:mpotrivă, 
tocmai pentru motivul că o simţea ca pe o 
existenţă obiectivă, superioară condiţiei con- 
ştiinţei umane, Q morală care sar întemeia 
pe un „trebue“ de origină sociaiă, evident 
că nu oferă nimic necesar, nimic obligator, 
pentrucă argumentul utilității nu satisface 
nădejdea omului de a privi în ideea de bine 
un sprijin esenţial, mai tare decât condiția 
fragilă a propriei lui vieţi. Omul îşi dă 
seama, — că el nu poate să fie în mod fun- 
damental şi absolut, fără însă ca să poată 
înlățura vreodată din sufletul său vocația 
către o existență absolută, nădejdea unui 
este metasensibil. Deaceea el vede în unele 
idei — valori existenţe de sine stătătoare a 
căror realitate definitivă este inconciliabiiă 
cu termenii de realizare sau idealizare des- 
pre care se cade a vorbi numai în cadrul 
condiției umane. Mai clar: omul şi societa- 
tea realizează și idealizează binele — ceiace 
este tot una cu: realizează ori idealizează 
răul — însă omul şi societatea nu pot spune 
nimic definitiv despre realitatea binelui, a- 
dică despre însăși existarea impersonală e 
acestuia. 

„Acest dat primitiv, acest este fundamen- 


MIRCEA BARBULESCU 
Ca a a a a a a a a a n Rt e tn a a pa e CE aa o a aer a a a Capa ea 


tal care constitue pura esență a moralei nu 
este o creațiune a societăţii“ — scrie Che- 
valier: „Aş spune chiar că nu are nimic 
a face cu ea“! Berdiaetf observă pe de altă 
parte nu fără dreptate într'o lucrare a sa 
asupra „destinuiui omenesc“ — că etica de- 
terminață de elementul social] este intotdea- 
una o etică a forţei, chiar dacă năzuiește la 
idei liberale **). Or, dacă forţa şi constrân- 
gerea socială organizează binele pe potriva 
exigenţeior temporaneităţii, nu avem nici 
un motiv să credem că aceiași factori pro- 
duc norma etică în chipul ei firesc. Acel 
chip fi-resc, fără raport direct cu socialul, 
acela care având să fie în mod fundamental, 
numai sub condiţiunea impurităţii devine 
dependenț de trebue. 

Insă asupra modului cum se realizează în- 
datorirea morală în mediul social, va trebui 
să revenim, încercând să exploatăm teore- 
tic următorul paradox : din punctul de ve- 
dere social realizarea şi mnerealizarea bine- 
lui, sunt operaţiuni echivalente ca va.oare 
existenţială. Din acelaş punct de vedere, re- 
alizare şi idealizare însemnează acelaș lucru, 
toate aceste pseudo-noţiuni având a fi opuse 
acelora de realitate și idealitate. 


*) „Cadences“ — p. 276. 
**) v. De la Destination de l'Homme“ p. 231. 


aaa tir 


mmm 20 lanuarie 1940 








UNIVERSUL LITERAR 








5 


=—CEI DOI PRIETENI = 


Când Nichita Olensky binevoi însârşit să se 
scoale din pat, ceasul începu, tocmai în clipa aceea 
să sune cele douăsprezece bătăi ale amiezii. „Azi, 
chiar azi, imediat ce voi fi îmbrăcat, am să-i 
spun Katiuşei să-l mute în holl, hotări Nichita tră- 


gându-și cu neobişnuită violenţă ghetele cu elastic. 


în părţi. „In locul măsuţii cu statueta lui Petru cel 
Mare, lângă dulapul cu bibelouri; dacă ai bună- 
voinţă trebue să găsești şi loc“, raționă Nichita cu 
înțelepciune, gândindu-se că de mai multe ori, 
când îi spusese mamei sale că nu mai ţine în ca- 
meră ceasul acela mare care bate cum bat elo- 
potele la biserică, aceasta îi ripostă că n'aveau loc 
în altă parte, 

Casa era mare şi supraîncărcată cu mobilă ve- 
che, de stiluri amestecate dar toată de preţ, ceeace 
dovedea că familia Olensky se bucura de mai 
multe generaţii de o bună stare materială. 

Acest lucru, poate explica multe. Poate explica 
şi faptul că Nichita, domnişorul Nichita, care tre- 
cuse de vreo treizeci de primăveri, se scula mai 
în fiecare zi pe la amiază, ceeace însemna că 
nici o slujbă nu-l grăbea să deschidă ochii cu 

Li 
noaptea în cap (ca pe Fedor Dworcew care avea 
„Marile Magazine Generale cu lenjerie fină de 
damă“ din centrul orașului). Mai explică pe de 
altă parte şi supărarea lui Nichita pe inofensivul 
ceas, de doi metri şi jumătate înălţime, pe un me- 





tru lățime, proporţii desigur neobișnuite, dar care 
în afară de locul pe care îl ocupa în spaţiu şi bă- 
tăile foarte muzicale, ca acordurile de orgă, nu-și 
mai vestea în nici un fel prezența. 

Suntem însă pe punctul de a face o mare şi 
neiertată greşală, dacă ne vom grăbi să dăm din 
cap „Ah, da, înțeleg, Nichita ăsta e un băiat de 
bani gata, chefliu şi nesimţitor, nimic interezant“. 
Am vedea atunci că e iarăşi de discutat dacă e 
bine ca lumea să-şi vâre prea adânc şi des nasu- 
rile în „viaţa marilor artişti“ — fără să riște să-i 
înțe:eagă greşit și să nu le mai poată gusta, după 
aceea, opera cu destulă sfințenie. 

Fiindcă Nichita Olensky era un foarte mare 
poet. Mai mult decât un poet, un om cult, rafi- 
nat, suprasensibil, un ins cum sunt puţini în lumea 
asta materialistă preocupată mai mult de lucruri 
ca „Marile Magazine Generale cu lenjerie fină 
de damă“ decât de volumele de versuri ce stau 
sfioase în vitrinele librarilor. 

Bine, bine, dacă e aşa, ne vom spune iar, dar 
dece să se supere un mare poet pe un ceas care 
bate fiindcă ăsta e rostul lui în lume? 

Atunci vom vedea că Nichita Olensky s'a supă- 
rat pe ceas pentrucă... aici începe o poveste foarte 
hungă și încurcată : 

Un ins, când are foarte multe lucruri de făcut, 
unul care, însfârşit, face parte, ca Fedor Dwor- 
cew, dintre cei care spun: „O, viaţa asta, viaţa 
asta ! Toată ziua muncă și iar muncă, să câştigi 
şi tu un ban ca să ai unde-ţi întinde oasele și cu 
ce să-ți umpli stomacul... Toată tinerețea se duce 
dracului, şi când ieși și tu la pensie, ești cu un 
picior în groapă, mai fă ceva dacă poţi...“ ; „viaţa 
asta“ a unui asemenea om, se compune din preo- 
cupări foarte precise. Azi dimineață, de exemplu 
merge la birou pe trotoarul drept fiindcă acolo sa 
svântat apa din ploaia de peste noapte, celălalt 
trotoar e în umbră şi galoşii rupți. Să mai dai bani 
şi pe galoși, când n'ai destui nici pentru o ţigară 
mai bună, şi când mai ai şi numărul 46 la picior 
şi trebue să-i comanzi direct dela fabrică. „Luua- 
le-ar dracu de picioare, atâta risipă la un om să- 
rac : un metru adunate laolaltă“. Sau : „lar mi sa 
stricat ceasul, deşi e garantat pe un an, să nai 
tu un ban să-ţi iei un ceas mai bun, nu chiar unul 
elveţian a al şefului, dar oricum !“ 

Pe lângă aceşti inși, mărginiţi şi nespus de plic- 
ticoși, cu preocupările lor mărunte, mai sunt în 
schimb — altfel, zău, de ce ar mai exista lumea 
asta ? ! — şi alţii pe care Dumnezeu i-a făcut din 
altă ştofă. Aceștia au timpul să se gândească nu- 
mai la lucruri foarte înalte, ca de exemplu la viață 
în general și însemnătatea ei în Cosmos, la moarte 
în general şi însemnătatea ei în Cosmos, ş. a. m. d. 
Trotoarul ud de pe partea stângă şi cel uscat şi 
luminat de soare de pe cealaltă parte, vor fi pen- 
tru ei prilej de înalte meditații asupra sensului 
luminii şi al umbrelor, zilelor şi nopții, magiei 
albe a soarelui şi magiei negre a lunii. Cât des- 
pre ceas... o, timpul, timpul nu contează decât 
pentru micii funcţionari şi pentru școlarii jegoși 
cărora le e lene să se spele dimineaţa : „Să te speli 
în fiecare zi, ce pacoste, când tot te murdărești. 
Sigur că e greu să fii la timp în clasă când îţi 
pierzi timpul cu tot felul de fleacuri născocite de 
părinţi“. Când ești, în schimb, poet ca Nichita 
Olensky, obișnuit să priveşti viața ca un vis între 
două nesfârşiri de moarte, ce sens mai poate avea 
un ceas care fărimiţează timpul în modul cel mai 
meschin, ţi-l dă cu picătura ca să nu te înspăi- 
mânți prea rău. Dacă n'ar fi cele douăsprezece 
ore ale zilei şi cele douăsprezece ore ale întune- 
recului, fiecare cu minutele şi secundele ei, sar 
duce dracului şi biroul și şcoala, — ne-am trezi 
nas în nas cu infinitul, cu miile lui de vieți și 
miile lui de morţi şi cu toate cele de nepătruns, 


din el. E să-ţi iei lumea în cap, nu altceva! Pe 
Nichita, însă, toate aceste lucruri nu-l mai îngro- 
zeau de multă vreme. In el, ioate acestea erau a- 
şezate la rând, ca borcanele în bucătărie, şi din 
ele, cu mereu alte reţete, iși combina faimoasele 
poezii atât de apreciate de toată lumea. 

__ Un ceas în odaia unui om care învățase timpul 
infinitului, nu putea să fie, deci, decât o adevă:ată 
pacoste. 

„Multe, de altfel, îl enervau pe Nichita Olensky. 
Şi casa aceea piină de mobila, mobilă care prin 
vechimea ei avusese ocazia să strângă mirosul a 
zeci de vieţi întâmplate lângă ea; apoi iotogra- 
fiile de familie, cu Marusia cea care a murit tâ- 
nără şi era trumoasă ca un înger, cu tanti Olga 
cea care avea mania monogramelor şi toată viața 
ei cercetase arhivele să-şi descopere un titlu de 
nobieţe neștiut, ca să poată ădăoga şi coroniţa atât 
de necesară unei monograme, cu unchiul Tom care 
credea în ghicitoare şi lucrul acesta îi mâncase 
capul. Multă vreme se făcuse zarvă în jurul ple- 
cării lui, într'o primăvară, anul 1851, când, îşi în- 
tinse pânzele corăbiei pe Marea Neagră și de acolo 
trecuse în Mediterană, în drum spre Mările de Sud 
unde i se prezisese că va descoperi un nou conti- 
nent. Dela Constantinopol nu sa mai auzit nimic 
de el, niciodată. Şi câte alte vieţi strânse înscasa 
cu mobilă multă şi fotografii multe. 

Oameni care au putrezit de mult, cu visurile lor 
oricât de mari ar fi fost, ca şi când nici n'ar fi tre- 
cut prin lumea asta. Ce ușor moare un om, ce 
uşor se duce cu tot ce a gândit, nu contenea Ni- 
chita să-şi spună, filozofic. Mai zilele trecute se 
prăbușise o casă cu un etaj, în timpul nopţii, din 
cauze necunoscute — îngropând sub ea toţi loca- 
tarii. Pentru o singură casă care n'a mai vrut să 





stea în picioare, au murit șaptesprezece oameni. 
Saptesprezece oameni care, dacă ar fi avut timp 
să gândească și le-ar îi dat prin minte să scrie ce 
gândesc, ar fi putut scrie împreună o sută șaple- 
zeci de cărți din cele mai diverse, Fiecare carte ar 
fi putut deschide sute de drumuri, ar fi putut fixa 
pentru totdeauna momente unice din vremea tre- 
cătoare (0, câte nu se pierd !) ...ar fi putut provoca 
zeci de sinucideri sau revelații care pecetluesc o 
viaţă. O, câte nu poate face un om! Bogată pradă 
îşi mai ia moartea mereu. Nu numai moartea din 
urmă, ci chiar moartea din fiecare zi. Aici e tot 
tragicul destinului nostru, asta era de multă vre- 
me părerea lui Nichita Olensky. Viaţa aici nu 
iasă, de cele mai multe ori, altceva decât fotogra- 
fii pe care vremea le șterge şi oase care putrezesc 
şi ele. Moartea, în schimb, ia tot ce e mai bun. 
Rar un om poate da ceva în viaţă. Cei mai mulţi 
pleacă dincolo luându-și tot capitalul cu ei. Moar- 
tea înghite tot „ce ar fi putut să fie“. Acest „ce 
ar fi putut să fie“ e mai greu deseori decât ar pă- 
rea la prima vedere, 

Cu astfel de gânduri, pe care nimeni nu-l îm- 
piedica pe Nichita să le aibe, poeticul domn ajun- 
sese la ceva ce lui i se părea o culme. Pe cuimea 
asta sta de mai mulţi ani și scria versuri, versuri 
în care, în nenumărate forme, cânta „frumusețea 
zădărniciei“. E mai frumos să pierzi decât să câș- 
tigi, spunea el, numai bancherii câştigă. Apoi: 
„sunt mai frumoase lucrurile ce n'au putut fi spu- 
se''. Din această a doua cugetare se născuse nu” 
vela aceea foarte tristă — pe care un ziarist fran- 
cez din Petrograd îi ceru voe s'o traducă în limba 
lui, dar care promisese că în preajma morții le 
va descoperi oamenilor „cheia înţelepciunii“, fruc- 
tul unei munci de o viață întreagă. Ori, marele 
gânditor muri într'o iarnă, în grădina publică, pe 
când se plimba să mediteze întrun ger de cinci- 
zeci de grade sub zero. Inghețase fără să-şi dea 
seama, prefăcându-se de viu într'un stalactit foar- 
te pur. Şi nu era nimeni lângă el căruia să-i spună 
secretul pentru descoperirea căruia muncise o 
viață întreagă. 

Mai scrisese Nichita Olensky povestea unei fete 
întitulată „Logodnicul misterios“. Era vorba des- 
pre o fată foarte frumoasă, în care autorul îngră- 
mădise pe lângă frumuseţe atâtea calități încât, 
în cercurile unde liţeratura lui era cunoscută, de- 
venise un fel de vis al tuturor bărbaţilor. 

Această fată, însă, își visazse un bărbat pe care 
nu-l întâlnise niciodată. Asta li se cam întâmplă 
fetelor, s'ar spune, romanele franţuzeşti, tineret 
cu fruntea în nori... Pe urmă își dau ele seama 
că tot mai bine să ai casa ta şi cu Ilia Petrovici 
care sforăie noaptea dar e om serios şi are cu ce 
să-şi ţină o femee, decât cu prinţul basmelor care 
face versuri şi vine la sindrofii cu îrac împrumu- 
tat dela Teatrul Naţional. Dai a 

Ei, bine, cu domnișoara creiată şi desăvârşită de 
Nichiţa Olensky, lucrurile se petreceau cu totul 
neprevăzut. , 

Nu un prinţ din basm își visase domnișoara 
Katharina Trudinskaia, ci un om atât de real că 
trebue cu adevărat să fi avut un mare ghinion ca, 
într'o bună zi, să nu-l fi întâlnit nas în nas, așa 
după un colţ, când mergea dimineața după cum- 
părături la piaţă. 

Logodnicul visat de domnișoara Katharima nu 
era nici înalt, nici svelt, nici blond... Era un pie 
cam îndesat, un pic cam adus dintr'un umăr, avea 
un nas cât toate zilele, niște ochi mici şi oarecum 
şireţi, o gură mare cu prea mulţi dinţi de aur... In 
schimb o frunte, o frunte înaltă şi limpede, un 
păr ca de mătasă şi nişte mâini de sfânt. Şi era 


desigur cel mai grozav dintre toţi bărbaţii din 
lume. Nimeni nu-l întrecea în forţă și agerime și 
totdeauna știa să spună cuvântul cel aşteptat, să 
tacă gestul cel potrivit. Şi ochii lui, ochii lui de 
aur castaniu, ştiau să aibe adâncimi de-ţi venea 
să urli, 

După cum se poate vedea, chiar așa de greu de 
găsit n'ar fi fost omul acesta... Pe un pământ atât 
de încărcat de oameni, dece n'ar exista și combi- 
naţia asta ?... Se vede. însă că era prea departe şi 
nici prin cap nu-i trecea precum că undeva o fată 
îşi va pierde tinereţea din cauza lui. : 

Așa că frumoasa domnişoară a îmbătrânit cu 
timpul şi a murit chiar prea devreme, de un atac 
de cord, venit așa din senin, cum li se întâmplă 
uneori unor eroi de nuvele cu care scriitorul nu 
mai ştie ce să facă. 

Nu vom sta, însă, să povestim tot ce a scris Ni- 
chita Olensky, fiindcă n'am mai isprăvi. Am vrut 
numai să arătăm, puţin, cam ce fel de om era (şi 
dece se supărase pe ceas). 

Impăcat cu sine însuși, îmblănit şi încălzit cu 
mica lui filozofie personală, Nichita, deci, ca mulți 
din oamenii în felul lui, nu prea avea prieteni. 
Lucrul acesta, ce-i drept, li se părea, unora, cu- 
rios, în oraşul mic în care trăia, cu o familie pri- 
mitoare ca a lui; — dar poeţii nu sunt ca toţi oa- 
menii ceilalți şi, la urma urmei, mai bine să te 
faci că-i înţelegi şi că îi aprobi, mai ales când 
sunt cunoscuţi şi la Petrograd, decât să-ţi baţi joc 
şi să te faci de râs. Mai ales dacă eşti și tu un 
om citit şi ai mai văzut lucruri curioase prin cărți. 

Ceeace însă uimea cu adevărat şi nu contenea 
să fie comentat, era faptul că Nichita avea totuși 
un prieten, un prieten cu care era văzul foarte 
des, şi acest prieten al lui Nichita nu se potrivea, 
după părerea oamenilor din oraș, nici cu un om 
oarecare mai subţire, ca profesorul de latină, dar 
nici măcar cu un intelectual — un simplu conțo- 
pist, dar mi-te cu un mare poet!... Un terchea- 
berchea, cu patru clase liceale și acelea făcute fie-” 
care în alt oraș că doar o merge mai bine: — Fe- 
dor Dworcew, proprietarul, directorul, însfârșit 
„totum factum“-ul dela „Marile Magazine Gene- 
rale cu lenjerie de damă“. 

Nici când îi vedeai pe stradă nu se potriveau: 
Nichita, nu frumos dar teribil de atrăgător cu 
tipul lui caucazian, înalt, spătos „aprig, cu ochi 
mongoli, tip de călăreț fără frică ce-ţi aducea 
aminte de războinicii lui Ghinghis-Khan. Fetele 
ss temeau de el, iar femeile nu mai știau cum 
să-i atragă atenţia, ba că le-a căzut o batistă, ba 
că au alunecat pe ghiață. Așa's femeile de când 
e lumea, nişte animale periculoase pe care să nu 
dai niciodată nimic... Cât sunt fete fac pe miro- 
nosite:e, apoi încep să-l caute pe dracu peste tot 
şi cu cât e mai negru cu atâta li se pare mai bun. 

Așa era Nichita, un sumbru apostol al morţii, 
al tuturor misterelor de aici și de dincolo, în fine 
ceva foarte complicat... 


Fedor Dworcew, în schimb, era pe lângă Ni- 
chita ca Sancho Panza pe lângă Don Quichotte. 
Blond, rotofei, totdeauna bine dispus, gata să râdă 
de orice și când trebuia şi când nu trebuia; pe Fe- 
dor Dworcew, orice meserie ar fi avut, tot la tej- 
ghea ţi-ar fi venit să ţi-l închipui. E greu de altfel 
de spus ceva despre Fedor Dworcew decât doar 
că în afară de o amabilitațe profesională, n'avea 
nimic caracteristic. Un om de rând cu adevărat, 





așa cum spunea lumea, că era bun poate, dar un 
om în viaţă mai trebue să fie şi altceva, ce Dum- 
nezeu ! 

Și totuși Fedor Dworcew şi cu Nichita Olensky 
erau văzuţi foarte des împreună. Secretul acestei 
prietenii n'a putut să-l afle nimeni însă. Nici mă- 
car femeile care îi făceau curte lui Fedor cel foarte 
accesibil în speranța că se vor putea apropia de 
Nichita. Le răspundea: „Avem noi afacerile noas- 
tre în care voi n'aveți ce vă amesteca“. Și 'cu asta 
incheia discuția. 

Să ne întoarcem acum la Nichita Olensky, în 
dimineaţa când se hotăriîse să mute ceasul în holl. 

E în bibliotecă, plictisit, bodogănind... E plicti- 
sit şi bombăneşte din cauza lui Fedor Dworcew, 
da, chiar din cauza lui Fedor Dworcew. Şi-i pu- 
tem urmări gândurile : 

„Capul meu prost! — Să-mi transport bibliote- 
ca la Fedorică. Azi o carte, mâine o carte. Ce drac 
o mai înţelege şi neisprăvitul acela din Nietzsche 
şi Unamuno... Vina mea e că-mi încurc viaţa cu 
toți mărginiţii şi uit câteodată, chiar, să nu-i iau 
in serios“. 

Deci, e încă odată cazul să ne întrebăm : ce rost 
o fi avut prietenia dintre Nichita și Fedor ? 

E cazul să ne răspundem singur — şi nu vom 
greşi — că: „niciunul“, Se întâlnesc uneori doi 
oameni şi nu se ştia dece şi rămân împreună şi 
nu se știe de ce, apoi se despart şi iar nu se știe 
dece, 

Uneori din aceste lucruri încurcate la întâm- 
plare, iese însă câte o catastrofă. Și iar nu se ştie 
dece. | 

Nichita Olensky avea dealtfel motive să fie su- 
părat pe prietenul lui întâmplător, fiindcă de ani 
întregi acesta îi tot căra cărți din bibliotecă și 
nu se mai încumetase să-i restitue nici una. „le 
trezești că le-a vândut“ ! Ii veni debdată în cap 
lui Nichita Olensky. Şi gândul acest îl înspăimân- 


de ANIȘOARA ODEANU 


tă atât de mult, încât într'o clipă fu până la cuier, 
își luă pălăria şi bastonul și o sbughi afară. 

Când să deschidă poarta, cineva o trăgea din 
afară spre el. Nichita, înoindu-și efortul o trase 
cu tot cu un băețandru care credea că se deschide 
în afară. Băețașul lăsase lângă el pe caldarim «un 
coș de rafie. 

Ra „Am venit dela domnul Dworcew cu nişte 
cărți și o scrisoare“, 

Lui Nichita îi veni să râdă: „Ce coincidenţă. 
Să mai spui că viața nu-i ciudată“. 

Erau toate cărţile lui, sau aproape toate, coșul 
având dimensiuni respective. Scrisoarea însă îl 
puse pe gânduri. Purta ca entâte firma „La ma- 
rele magazin General de lenjerie de damă“ re- 
prezentând o femee strînsă într'un corset, aproape 
indecentă, sub această firmă însă se înşirau nişte 
rânduri cel puţin ciudate. 

— Domnul ce face ? îl întrebă Nichita pe băiat. 

— Mi se pare că vrea să plece într'o călătorie, 
departe... i 

Pentru a doua oară Nichita dădu buzna afară... 
Fedor Dworcew, după cât se arăta în scrisoare, 
se pare că nu mai era în toate minţile. 

Ce însemna asta ; 

„Trebue să plec, să-i întâlnesc pe toţi... pe Ni- 
etzsche, pe omul care a murit din dragoste, pe Don 
Quichotte și Sancho Panza, pe Ana Karenina (0, 
mizerabilul de Gorsky), o, pe toţi, pe toţi... Mi-e 
dor de ei, Nichita și după ce i-am cunoscut, eu nu 
mai am ce să caut aici"?! 

Idiotul, idiotul ! îşi repetă în gând Nichita 
Olensky, învârtindu-şi ritmic bastonul cu mâner 
de adr. Idiotul, idiotul, el crede că un roman e 
ca un fapt divers, că eroii au trăit cu adevărat. 
Unde să-i întâinească, tâmpitul ! ! 

Puţine epitete fură uitate de Nichita în legătură 
cu Fedor Dworcew, dela el de acasă până la Ma- 
rile magazine Generale. Se opri abea când, de 
departe, văzu multă lume strânsă și văzul nu-l 
înşela, chiar la poarta casei prietenului său. Pa- 
lid de neliniște, grăbi pasul. Auzi curând într'un 
grup „S'a împușcat azi dimineaţă“, Apoi era lume 
care-l recunoștea și, cum trecea Nichita, tăceau 
toți privindu-i curios. Fu lăsat să intre. 

Trecu repede prin ușile deschise, urcă treptele. 
In atelierul lui cu mostre de lenjerie pe pereţi, 
Fedor Dworcew zăcea pe covor, lângă un mane- 
chin desbrăcat (ros tot şi pătat de muște), din 
tâmplă i se prelingea o șuviţă de sânge. Işi tră- 
sese un glonte de revolver cu vreun sfert de 
ceas în urmă, moartea fusese instantanee, corpul 
nici nu se răcise complet. Pe față avea un surâs 
trist care îi dădea nu ştiu ce fel de aer ce îl făcea 
să nu mai semene cu sine, 

> 

Câteva zile mai târziu, pe când, cu gândul la 
neînțelesul Fedor, Nichita răsfoia cărțile pe care 
i le împrumutase ca să vadă cam ce pasagii au 
putut să-i dea acestuia gustul de moarte, consta- 
tă, nu fără oarecare enervare, că toate cărţile 
erau subliniate şi mâzgălite în aşa hal că i-ar fi 
trebuit cuiva multă vreme şi multă răbdare ca 
să le mai dea o formă cumsecade. 

Câteva săptămâni încheiate îi trebuiră lui Ni- 
chita Olensky să descifreze toate comentariile. 
Furios la început — Nichita fu însă cuprins, din 
ce în ce, de o mare înduioşare. Ceeace descoperea 
el acum, era fără îndoială, un document unic de 
aventură omenească. Adevăraţi autori morali ai 
sinuciderii lui Fedor Dworcew, se dovedeau acum, 
limpede, a fi fost înşişi scriitorii acelor cărţi. Dar 
cine să poată prevedea că niște istorisiri pe care 





Nichita Olensky le citise cu desfătare pur inte- 
lectuală, puteau fi luate de cineva ca bune şi ade- 
vărate, ca însăși viața şi să-l ducă pe acel cineva 
la o moarte adevărată? ! 

Erau fără îndoială naive acele „ah !-uri și oh!“'- 
uri care se repetau atât de des, totuși, pentru ele, 
Fedor Dworcew nu mai exista azi și n'avea să mai 
existe niciodată în toată veșnicia, 

Greu de limpezit până în adâncuri tot procesul 
petrecut în sufletul naivului Fedor Dworcew. Ni- 
chita, singurul care era în măsură să-l înţeleagă 
şi să-l aducă la cunoștința lumii, fu el însuşi cu- 
prins de ciudate îndoeli şi probleme noi — se în- 
tâmplară cu el lucruri pe care nimeni, nici el în- 
suși, nu le-ar fi prevăzut. 

Cert este că din acea epocă sa încheiat cariera 
lui literară, pentru motivul că îşi pierdu brusc 
toată încrederea în sine și în tot ce crezuse până 
atunci, 

Ultimele lui rînduri scrise au fost găsite cu 
douăzeci şi opt de ani mai târziu, pe când, după 
moartea lui, i se căuta testamentul în sertarele 
biroului, și au fost reproduse dealtfel şi în bio- 
grafia lui: 

„O, Doamne, învaţă-mă smerenia și viața a- 
dâncă a oamenilor simpli. Invaţă-mă să mor 
ca ei“. Data: 15/V/1893. 

Erau aruncate pe o hârtie care în afară de rin- 
durile acestea mai conţinea trei pete de cerneală 
şi era dealtfel atât de îngălbenită şi mototolită, că 
erau gata s'o arunce la coş înainte de a o citi. 








6 











Sa stins o luminiță... 


Ziua plecase obosită să se culce pe 
privazul violet al zărilor. Incet, din ce- 
rul pe care începuse să se aprindă lu- 
miniţe, cobora leneșă noaptea. Orașul 
ca o uzină nocturnă, incendiase străzile 
de reclame, luând un espect de sânge. 

Bob, stătea sus pe terasa unde înce- 
puse pustiirea și depăna gânduri triste, 
gânduri care-i făcuseră inima să sân- 
gereze şi ochii să lumineze noaptea... 

In faţă o biserică. Izolată acolo, de- 
parte de freamătul  bulevardeior, în- 
conjurată de tăceri, se ridica roşie şi 
rugătoare spre luminiţele care începu- 
seră să sclipească de-abinelea. 

Spre ea privea. 

Crâcnea că se închinase la crucea 
din vârf, că îi cerşise ajutorul, iar ea 
rămăsese mută, nu i-l dăduse. 

Lipsise de aci, din orașul ăsta mare, 
şase luni. Fusese în oraşul lui, în ora- 
șul copilăriei, care-l chemase parcă 
să-l mai vadă pentru ultima oară ve- 
sel. Şi îl văzuse. Văzuse toată tinere- 
țea lui izbucnind din sufletul în care 
vremea şi oamenii nu reușiseră să stre- 
coare îndoiala ; dimpotrivă, ultimii ani 
crestaseră în el o încredere care făcuse 
pe toţi ce-l cunoșteau să afirme că-i 
pregătit de viaţă, iar modul cum ştiuse 
să treacă peste încercăriie din urmă 
îl făcuse şi pe el să creadă acelaș lu- 
cru. Dar... Dragostea dărâmase toată 
încrederea lui, îi sdruncinase tenacita- 
tea şi deschisese robinetul lacrimilor... 
îi adusese pustiire.., 

Suprema încercare, încercarea prin 
care Bob nu trecuse încă, îl găsise ne- 
pregătit. Era o latură a vieţii pe care 
nu încercase s'o pătrundă; râsese de ea. 
Spusese tuturor mereu că sufletul lui 
tânăr, e totuși prea bătrân pentru dra- 
goste, prea călit... Prin viaţa lui defi- 
laseră zeci de femei ; le iubise pe toate 
potolit, așa cum știa el să iubească fe- 
meea. Când îl părăsise vreuna, Tâsese. 
Asta era Bob! Un entuziast, un senti- 
mental romantic chiar, dar fără să fi 
cunoscut dragostea. 

Se reîntorsese aci mulţumit că își 
revăzuse orașul natal, că mai stătuse 
câteva luni în el. Se decisese să apuce 
serios plugul de coarne. Voia să mun- 
cească, să-şi găsească o ocupaţie, să 
devină un mic burghez. Până acum nu 
fusese decis. Le încercase pe toate, des- 
coperise că are aptitudini pentru fie- 
care, dar nu se decisese pentru nici- 
una. Acum hotărîse să profite de prima 
ocazie. 

Când se "'ntorsese, familia decretase 
o săptămâră de odihnă. Săptămâna de 
odihnă începea cu o nuntă. Sora lui, 
funcţionară la o societate particulară, 





te 
ŞEF AS 





IF E SP 
tacă ara: 


era invitată de un coleg care renunțase 
la libertate. Cumnatul lui condiționase: 
merge dacă Bob îi însoțește. Accep- 
tase. In ziua nunţii trebuiau să mai în: 
tâlnească o colegă, să meargă împreu- 
nă. Sora lui întârzia. Bob fu obligat 
să-i iasă în întâmpinare. 

Fugise repede în hallul unui cinema- 
tograf, unde era fixat rendez-vous-ul. 
Nu așteptase mult; Lola, colega sorii 
lui, apăruse şi-i mai prezentase o prie- 
tenă. Bob fusese nemulțumit în primul 
moment. Îşi mormăise numele și hotă- 
rise să aştepte în hall sosirea celor. 
lalţi. 

Lola, vorbăreaţă tare, fu întreruptă 
de prietena ei: 

— Domnul fumează ? 

— Da! 

— Naţionale ? 

— Da... 

— Poftim... 

Şi-i  întinsese un porte-ţigaret, din 
care Bob se servise fără prea mult ce- 
remonial şi tot fără s'o privească. Fata 
a aprins şi-un chibrit și i l-a 'ntins. 
Bob a vrut să-l ia... 

— Nu... Vreau eu să-ţi aprind ţiga- 
rea, nu dumneata mie... 

A privit-o. 

A văzut doi ochi mari, albaştri. 

A mai privit-o odată... 

Ochii erau verzi. 

A privit-o toată. 

S'a supărat pe el. Cum putuse să re- 
grete că a cunoscut o ființă atât de 
eterică ? 

Lola vorbea mereu, dar vorbele ei 
sunau ca o muzică falsă. Menuetul era 


de GEORGE LUCANESCU 


în fața lui, în zâmbetul care îi înflo- 
rise celeilalte pe buze. 

Ce a mai fost apoi nu mai ştie. Își a- 
minteşte doar că nunta a fost logodnă 
pentru sufletul lui, logodnă cu sufletul 
ei... Din ce a urmat a cunoscut dragos- 
tea. Şi-abia atunci a înțeles Bob că o 
creştea de mult în sufletul lui şi că o 
dorise. S'a aruncat în ea cu capul în- 
nainte ; n'a mai văzut, ma mai simțit 
nimic. 

Zilele aut început să se scurgă ve- 
sele și iluziile să se reverse puhoi. 

De două ori fericirea a covârşit. în 
două zile mari. Odată când vijelia, po- 
topul parcă a'mbrăţișat pământul şi-a 
doua oară în ziua când cei credincioși 
prăznuesc pe cei mai dragi apostoli ai 
Domnului... 

In prima zi mergeau amândoi spre 
șosea. El la volan, ea alături gălăgioasă 
de goana lui a speriat cerul. De sus au 
început să curgă pietre albe şi vântul 
să le cânte simfonii. Nu s'au oprit. Au 
mers înainte lipsiți unul de altul până 
ce liniștile au gonit vijelia. Atunci l-a 
sărutat... 

De cealaltă dată, în ziua sfântă, 
Dumnezeu a cernut fericire peste ei. 
Atunci s'au rătăcit printre ei promisiu- 
nele şi îmbrăţişările s'au furişat mai des 
și mai puțin sfiite... 

Erau zori de zi de dragoste. 

A mai trecut o vreme. Sau ascuns 
și îmbrăţişările și promisiunele şi a so- 
sit o Duminică cu toacă de biserică în 
început de Iulie. Orașul se simțea mai 
mult ca oricând. Asfaltul transpira. In 
aer, plutea căldura, care-l uscase, ca 
oboseala într'un trup istovit. 

Bob o aștepta. 

Singurul răcoritor în așteptarea lui, 
îndulcită de siropuri și 1luzii, era dra- 
gostea. Se cuibărise în toate colțurile 
grădinii de cârciumă mică... 

Cu o seară înainte se ivise nemulțu- 
mirea, sfârșitul fericirii, 

Cetise ?n ochii ei, cărora nu le cunoș- 
tea încă culoarea, oboseala. Iar împre- 
jur întrezărise, pluţind, reproşuri cu 
nuanțe de regrete. Incercarea de lă- 
murire se izbise de o nervozitate por- 
nită parcă dintr'un secret pe care-l as- 
cundea în preajma lui, pe care încer- 
case să-l uite fără folos, 

A privit-o atent și a simţit cum mi- 
jeşte în suflet durerea. 

Soarele suise galben şi cald, sus de 
tot, când apărute ea. S'au plimbat, au 
vorbit de toate, dar de dragoste nu... 

Bob a'nţeles cu groază că între ei s'a 
aşternut depărtarea. 

Târziu s'au despărţit. Ii plângea su- 
fletul și ochii 'ncremeniseră. Atât a în- 
trebat : 





ata. 





— Dece ? 

— Aşa vreau. 

L-a plesnit peste suflet răutatea. Iz- 
bucnise atât de brutală, atât de neo- 
menească, că el n'a mai putut vorbi. A 
plecat. 

Singur n'a ştiut ce-i cu el. A gândit 
c'o să-i treacă; cum au fost toate până 
acum, va fi și asta, 


Au trecut zile, săptămâni prelungi 
şi bisturiul pe care încercase să-l bage 
în suflet, n'a făcut altceva decât să se 
răsucească, mărind rana. 


Durerea l-a prins în vârtej, adân- 
cindu-l în ea, vrând parcă să-i răs- 
cumpere râsetele de altădată. In jurul 
lui sau cuibărit liniştile grele care-i 
purtau  răutăcioase 'n față imaginile 
vechi. In colțuri, pe străzi, peste tot o 
găsea ; dar mai ales în sufletul lui. 
Acolo își făcuse culcuşul şi insista ca o 
zăpadă 'n ţară arctică. 

Câteodată se surprindea lăcrămând. 
Atunci se certa singur; își certa sufle- 
tul şi mintea, apoi ca un copil se refu- 
gia iarăși în lacrimi... Minciuna zilelor 
pe care le crezuse cinstite îi minase su- 
fletul. Aştepta explozia sfârșitului. 
Dar nu venea. Era o boală care 
ucidea încet, încet; o agonie plină de 
imagini şi de dureri care depășea for- 
țele lui. 

ji venea să trige, să protesteze con- 
tra Dumnezeirii, să-i ceară dreptul lui, 
dragostea lui... 

Acum i se opriseră gândurile. De-a- 


UNIVERSUL LITERAR 


tâta așteptare — căci o așteptase să 
revină — nu mai putea gândi. 

Stătea pe terasa lui, pe terasa care-i 
văzuse ultima oară împreună, trântit 
într'un chaise-longue care, din când în 
când, scotea un țipăt scurt. 

Ţigarea, uitată între degete, scru- 
mea. 

Crucea bisericii din fața lui îl privea 
roşie și mută. Nu-i dădea niciun sfat, 
niciun ajutor. 

De undeva, dintr'un aparat radiofo- 
nic ajungea până la el agonie de mu- 
zică. Acum a ajuns chiar muzică ade- 
vărată ; a ajuns melodia care-i încleş- 
tase sufletul de dragoste. 

N'a mai putut! Desnădejdea s'a agă- 
țat disperată de el și l-a furat. 

Cu ochii strălucind, s'a ridicat con- 
vins că tot ce are de făcute ca so 
caute. Să-i spună tot ce s'a săpat în 
inima lui, să îi arate ochii seci de la- 
crimi, să-i ceară bucuria... Alteum nu 
mai vedea scopul... Nu mai vedea dece 
să mai existe... Pentru el viaţa se rezu- 
mase 'n ea, în ochii ei, în sufletul ei. 

A plecat. A plecat să coboare. 

A păşit în stradă. Il durea sufletul. 

Doi ochi, ca doi licurici mari, l-au 
prins în conul lor de lumină. A privit 
zăpăcit, dar n'a 'ncercat să fugă. A 
mai auzit doar un zgomot, o izbitură 
care l-a doborit şi strada 4 căpătat cu- 
loarea cerului, 

Bob nu mai exista! 

Dintre roțile maşinii, care-i rupsese 
firul vieţii, jos pe caldarâm, zâmbea. 
Pacea-l înbrățișase pentru totdeauna. 
Imagini, visuri, dureri, fugiseră toate. 
Nu mai simţea. Cu ochii ficși spre cru- 
cea care totuși îi trimisese mântuirea, 
lăsase sufletul descătușat de toate să 
îugă sus, spre ceruri... 

Oraşul nu şi-a oprit mersul. Nici oa- 
menii. A rămas roşu și nepăsător... 

Dar sus pe cer, o luminiță nu mai Li- 
cărea. Căzuse fără să lase nicio urmă, 


fără ca celelalte să strălucească mai 


puţin... 








[ea 


Geneză 


20 lanuarie 1940 


Febre cerești, ochiane cu lenţilen mister, 


Mâini întinse departe, vii meridiane 
Expansiuni «ce şerpuesc spre cer 
Cu amare flori, întunecate liane; 


Reflux al stelelor culcate în mări, 

In prăpăstii vinete, printre meduze; 
Din poveste se retrag cu rele'ncântări 
Purtând înedite otrăvuri pe buze. 


Cum trec îără greş îngheţate zone 
Filtre înguste la subţioară 
Până la reci şi pure cristale 


Lenșirue îngerii metanii cerești pe rază. 


Pe piepturi de zăpadă limpezi coliere 


— Serafi se gătesc cu surâsuri neutrale ; 
Clare diamante cu rădăcini în durere. 


Poetule, cerești febrele tale. 
ION 


Stânca 


In dinţii vremii, ploi şi ape, 
Ca prada fiarelor trufașe, 
Se zbate, teafără să scape, 
Bătrână, stânca uriașe, 


Cu fruntea creaţă, 'ncăranțită. 


Infruntă orice mișel:e 
Şi râde 'n barbă, neclintită, 
După furtună, vijelie. 


Sculptată'n obeliscuri noi, se 
Rennoește'n dalta vremii, 
Cum numai Angelo pe Moise 
Il dăruise cândva lumii. 


De-a fost tot una cu zenitul 
Vreodată ; cum de se născuse 
Din lupta vremii cu granitul ? 
Nu-şi spune tainele ascunse... 


Şi-aşa, tăcută şi uitată, 
Lăsându-și geană peste geană, 
Așteaptă vraciul s'o prefacă 


BĂLAN 


„„luminiţa lui... 


Bucureşti 13 Iulie 1939 





In FătFrumos sau Cosânzeană. 


SERAFIM V, PASLARU 


Tinereţea,un cântec al soarelui 


(nuvelă inedită ) 


Chiar acum sosesc ca un 
pirat de pe Dunăre. Trăesc a- 
dânc viaţa. Tinereţii îl dau li- 
bertătea şi străşnicia să mă 


potopească larg, repede, tare 
cu toate luminile, cu tot râsul. 
Sunt Fatma, şi numele meu e 
un cântec al Dunării. Întreagă, 


ascult chemarea sângelui. In 
ochi se iscă imaginile. În su- 
flet — alarma bucuriei, fră- 
mâmntarea. Sunt o veşnică tre- 
pidaţie dinlăuntru și din afară. 

— Vânt al pământului. te 
joci cu viaţa? răbufni o voce 
de bărbat voinic din arămada 
bărcilor și lucrătorilor de pe 
mal. 

Intore îndată capul. Esie Bo- 
ris — uriașul din port. Chip 
ars de soare, brațe nepotolite 
de muncă, înalt, viforos în pri- 
vire, mă soarbe surâzând. [i 
aud. Acest om e o putere şi o 
viaţă aparte, mă gândesc. Și 
în aceeaşi clipă înalț fruntea 
şi-i răspund cu mândrie: 

— Eşti moale, Himalaia 
(I-am dat uriașului acest nume 
ca un dar al meu). N'aş face 
din tine nici măcar o cârpă de 
ghete. ie frică de furtună, 
Uite ce frumoasă e Dunăreal 
Valurile se sbuciumă în vânt 
ca sufletul omului în viațăl De- 
geaba mai irăeşti, dacă ţi-e 
frică de șaga naturii... 

Boris a ridicat un coșcogea- 
mite drug de lemn, pe umerii 
săi de stâncă. Și de-odată îl 
aruncă în drum, agitat, își pu- 
ne mânile pe piept, se îndâr- 
jește incendiar: 

— N'am teamă de nimic!... 
Auzi? De nimeni și nimic nu 
mi-e teamă... De porunca ta 
mi-e teamă, vânt al părnântu- 
lui. Tu când vorbeşti, sufletul 
meu arde... 

Îi întore spatele, râzândui 
spumos, părăsindu-l. Boris a 
rămas nedumerit și singur. Un 
oftat dezamăgit mă ajunge ca 
o adiere dintr'o văgăună. Răd 
și mai sgomotos, ca să-l aţâţ. 
Îmi place să-l neliniștesc. Bo- 
ris e atunci o mișcare și o ru- 
gă. Îl cunosc mai demult. Era 
o ființă amărită și pustie, de-o 
melancolie orientală de care 
hotării să-l eliberez. Şi astăzi, 
se sbate și lucrează mereu. E 
vesel și cântă mereu. Nu mai 
bea atâta vin cât înainte. Fu- 
mează. Are o lulea și fumea- 
ză, numai pentrucă i-am suflat 
odată în glumă că iumând are 
o figură ciudată de cocosiâre. 


Ce râs năvalnic a fost cu pri- 
lejul acestei comparații! Lu- 
crătorii îl sâcâiau mereu şi 
râdeau. Atunci ne-am Cuno- 
scut. 

Dunărea ocolește malurile 
întunecate de pământ mlăşti- 
nos şi pe alocurea împădurit. 
Pescărușii sboară circular de- 
asupra veșmintelor mătăsoase 
de apă, fără odihnă, ca niște 
copii drăgălași ai văzduhului. 
Dur, stingherit de ceaţă, ori- 
zontul se acoperă de împăin- 
jenirea nopții. Casele se pierd 
în nelămurit. Sunetele devin 
solemne, reci. Eu păşesc de-a- 
lungul fluviului — c'un necs- 
tâmpăr sglobiu de a porni în- 
spre o nouă escopadă. Viaţa 
îmi dă avânt. Vreau s'o cu- 
prind toată, ca o cupă de floa- 
re deschisă la aromă şi raza 
zilei. 

— Sultanal De unde ai luat 
lemnele? 


O fată gârbovită, cu fusta 
ferfeniță și picioarele goale se 
străduește — c'un sac de lem- 
ne. Un băiat a întâlnit-o. Dar 
Sultana abia de-l aude. Se o- 
preşte și se trântește jos, muş- 
când dintr'o pară. Râde pros- 
iește. 

— Le-ai furat, Sultana? 

— Ihil 

Oamenii din Tulcea mișună 
cu neastâ&mpăr, pretutindeni, 
și sunt de toate categoriile și 
de toate rasele. Orașul arată 
o priveliște monotonă şi som- 
nolentă. 

Ca să port orașul în mine, 
făptura mea caută vijeliile. 
Vreau să fac ceva. Azi am 
vâslit, în furtună. S'au ridicat 
valurile împotriva mea. Toate 
valurile. Toate vânturile. 
Le-am provocat hohotind; hai- 
del Și încleştam mânile pe 
lopeţi. Mă prăvăleam dintr'o 
parte în alta. Aproape mă răs- 
turmam. Aproape să strig de 
înfiorare. Era o bucurie nes- 
pusă să întâmpin aceste ener- 
gii ocrbe, furioase — eu sin- 
gură | 

Cerul e înnorat încă. Suflă 
vântul și Dunărea ar eşi din 
albii, — după mine, — frea- 
mătă locului și nu poate în- 
vinge limita. Stâlpii de lumi- 
nă, depărtaţi și  imobili, ori- 
zontal la distanțe regulate — 
sau aprins ca la un semn. 
Dunărea e un drum între lu- 
mânări. 

—  Sultama, 'maică-ta e a- 


căsă ? 


de GEORGE MENIUC 


lam pus mânile pe umeri 
și am privit-o atent în ochi. 
Sultona clipeşte des, câteva 
minute în șir, bâigue speriat 
şi fuge, 

— hi! 

Ocolesc parcul  miniatural 
din fața liceului de fete și ho- 
tărită să aflu desfășurarea 
unui eveniment, intru  într'o 
hudiță noroicosă și  întorto- 
chiaiă. 

Ajung. Ferestre și uși în- 
chise. Ograda pustie. Cineva, 
după gard, mă vestește: „Nu 
este nimeni acasă...” Sunt mi- 
rată. Intreb, fără să ştiu cu 
cine vorbesc: — „Dar Ilinca?" 

In dreapta se răscolește 
vântul și un teiu vâjâe cu mă- 
nie. E frig. 

— A bătuto Boris... Ce-a 
mai țipat! „.dllinca a fugit... 
De trei nopţi nu sa înapoiat... 

Hm! Boris iarăş nu ss as- 
tâmpără. Să merg acum la 
dânsul şi să-l strunesc puțin. 
Trăia despărţit de nevastă. In- 
tr'o zi, i-am împăcat pe amân- 
doi. Armonia se refăcu și viața 
intră în făgașul ei normal. Şi 
Boris a bătut-o iar | 

Boris stă și fumează, pe 
niște drugi de lemn și se gân- 
deșie tăcut. Mă furişez aproa- 
pe și mă ascund după un bu- 
toi mare. Cu o pietricică, îl ire- 
zesc din meditaţie. 

— Cine-i ? sate el în sus. 

Lucrătorii lau auzit şi se 
miră, Ce la găsit? Ridică 
pumnul grozav și amenință. 
Dar o altă pietricică îl poc- 
neșie în piept, El scoate un 
muget de fiară, Nu se mai 
poate stăpâni. E gata să dă- 
rime şi să măture totul. les din 
ascunzătoarea mea şi strig : 

—— Himaleriar | 

Boris e uimit. Lucrătorii is- 
bucnesc într'o fierbere solida- 
ră de veselie. 

— Vino încoace. 

Boris mișcă anevoe picioa- 
rele. 

— De ce-ai alungat-o p> L|- 
linca ? 

E gata să-și cecză iertare, 
să cadă în genunchi. Faţa lui 


îmi strecoară un sentiment de 


milă. Omul acesta are ceva 
pe sufle!, 

— Opt ani de zile m'a lăsat 
singur... Opt ani, nu o zi... Şi 
acum ţipă la mine că se bu- 
cură de ce a făcut... Singur. 
Tu, vânt al pământului, şi tu 
ești singur... Dar alergi, ca apa, 
şi nu-i pasă... Eu nu mai pot 





suferi singurătatea... E așa de 
areu să fii singur... 

Am tresărit. Făptura mea 
devine o flacără. Nu-i spun 
nimic lui Boris. Mă depărtez în 
grabă, 

Urc cu ușurință poteca. Sus. 
Pe  necșieptate mă svârle 
vântul, mă împinge înapoi. 
Isbucnesc în râs putemic. Cât 
de mult iubesc această întăl- 
nire cu mișcarea |! De aici, se 
vede valea. Tolemită, imensă. 
Dunărea e vânătă, şi zarea se 
topește incoloră, în ceață. Aici, 
pe stânci, e farul. Îl simt ală- 
turi, mâmdră. Aici sunt siânci 
— și vânt. E sgomot de apă — 
și singurătate. Vorbele lui Bo- 
ris m'am întristat. Eu trăesc a- 
dânc râsul și suferința. Urc şi 
cobor pentru aceste ființe cu 
sufletul în continuă dezorien- 
tare. Da, lupt! Ca un cârma- 
ciu la proră, apar, pentru oa- 
meni, în viață. li chem pe oa- 
meni la viață. Se ridică ochii 
lor cu greutate și plini de pă- 
mânt. Ei mă văd și se bucură. 
Târăsc viaţa după mine. Ochii 
tuturora se aprind. Uită țărna 
și vor bucuria vieţii. Eu sunt 
personificarea disperării şi a 
dârzeniei. Incep din nou ce 
s'a sfârșit cun spasm drama- 
tic. Incep faptele şi răstorn to- 
tul. Sunt vie | Mulţumirea mea 
crește acolo unde pot înfiripa 
entuziasmul, Şi totuși, în lu- 
mea hotăririlor mele înalte, 
n'am aflat corespondență, to- 
varăș de drum. Mă întorc în 
mine, în adânc și mă desco- 
păr cu spaimă. Sunt singură | 
Oamenii trăesc în felul lor, în 
împrejurări cu care s'au obiş- 
nuit întotdeauna. Eu iupt pen- 
iru o viață mai nouă, peniru 
un om mai nou. Ciudat lucru 
să fii singur | 

Farul arde ca'n fiecare sea- 
ră. Singur şi rece. Viaţa, a- 
colo, în vale, se sbate ca în- 
totdeauna. Și Dunărea... Con- 
templu cerul și apele, pămân- 
tul și viața. Le trăesc, le a 
propii. Sunt aceleaşi, mereu a- 
celeaşi. Cobor, aproape în 
fugă, stâncile. Neliniştea mă 
răvășeşte de-odată, îmi usucă 
dâtlejul de amărăciune. Stră- 
bat străzile în arabă. Şi siră- 
zile capătă forme neînțelese. 
Se încrucişează diametral, se 
îimpăinjenesc între pleoape. 
Casele au mii de ochi şi mă 
studiază îndelung ca pe o 
străină. Ba parcă se plzacă 
între ele și șoptesc și dau din 
cop, mă arată și ar sări la 
mine, cu dușmănie. Dar iată, 
mă surprind într'o vitrină. Ce 
ridicol soi mai sunt Imi trece 
acum prin minte altă vorbă a 
lui Boris: 

— Tu eşti viață, vânt al pă- 
mântului. Tu eşti iinerețea, un 
cântec al soarelui... 


mona 20 lanuarie 





TEATRUL NAŢIONAL 
D-L ŞI D-NA DODSWORTA, 
PIESĂ IN TREI ACTE DUPĂ 

S. LEWIS 


Pentru a înţelege drama, me- 
najului Dodsworth, trebue in- 
cercat să pricepem, cel puțin 
superfic:al, concepţia americana 
asupra, vieții, în spec.al cea d.n 
ultimile decenii, când evoluţia 
precipitată a tehnicei a făcut 
făcut din oameni niște ființe 
cu totul noui, i 

Intr'un roman voluminos Sin- 
clair Lewis, incearcă să prindă 
un moment din această epocă 
alegându-și drept erou un a- 
merican pur sânge, pornindu-l 
din copilărie sp'e a-l purta 
până la un impas decisiv. In 
lucrarea sa, totul decurge în 
cea mal perfectă logică. Dods- 
worth, care în câteva trăsături 
fugare la începutul romanului 
ni se arată a fi un tânăr deo 
simplitate formidabilă, ajunge 
grație muncii şi perseverenţii ce 
posasă, ce! mai mare industria 


de automobile din Zenith 

(US A.). Ă 
Căsătorit cu o femee la rân- 

dul ei ambițioasă, dar cu 


totul în alt gen, trebue să-i ce- 
deze la un moment dat dorintei 
cele mai vii de a merge în Eu- 
ropa, 

Iată un prolog extrem de im- 
portant, De fapt adevărata ac- 
iune a romanului incepe acum. 
La fel ca şi piesa. Insă aceasta 
din urmă nu are un prolog, care 
să explice carecum cele ce vor 
urma. Nu atât important pen- 
tru acţiune, cât pentru defini- 
rea parsonagiilor. ȘI 

Ceeace revine a spune că eroii 
piesii sun estompaţi. Nu este 
clar dece se poartă cum se 
poartă. Orice spectator poate 
intel:ze că Fran  Dodsworth 
este o femee care nu vrea să 
îmbătrânească, Sam Dodsworth 
un industriaș burghez şi plin de 
bun simț, etc., când în fond nu 
asta trebue să f.e deducția. 

Cei doi eroi sunt Goi ameri- 
cani d> o anumită speţă. Ei fac 
parte din galeria ge tipuri spe- 
cifice, pe care Sinclair Lewis 
și-a ridicat-o din mijlocul con- 
cetățenilor săi. Ş 

Ex'stenţa lor nu ne privește, 
întrucât se poartă ca, oricare 
dintre noi în anumite împreju- 
rări. Reacţiunile lor nu ne in- 
teresează  pentrucă le putem 
recunoaşte în societatea noas- 
ră. 

Acestea sunt accesorii cari se 
aseamănă și la noi și la ameri- 
cani, fiindcă suntem din aceeaș 
rasă şi născuţi pe aceleași te- 
melii de civilizație. 

Ceeace dsvine un punct de 
atracție la eroii lui Sinclair 
Lewis este americanismul lor, 
Este partea aceea, puțin încom- 
prehensibilă pentru noi, care-i 
caracterizează, 


1949 








UNIVERSUL LITERAR 














Ori, o plesă isbutită ar fi tre- 
buiţ dela început să ne facă să 
înțelegem acest lucru, pe când 
actuala prelucrare ar putea tot 
atât de bine să se petreacă în- 
tre doi români, francezi, ger- 
mani, etc. . „ 

Valoarea ei este mult scăzu- 
tă ae aci, şi în detrimentul unei 
opere de rară anvergura. 

Să nu vorbim, poate, şi de o 
reală imposibilitate de a mon- 
ta pe scenă: Sam Dodswortk, 
Gin cauza amplitudinii sale, și 
fineţelor pe cari doar un To- 
man spaţios le poate satisface. 

Subiectul piesei este destul 
de aproape de cel al romanului. 
Soții Dodsworth pleacă in Eu- 
ropa, unde Fran, găsește putin- 


ţa prin banii ce aruncă în 
dreapta și în stânga să-și a- 
tragă privirile acestora. Este 


ceeace a căutat, Incepe o viaţă 
ae relaţii mondene, de îlirturi și 
aventuri galante, 

Soţul, Sam Dodsworth, gin ce 
în ce mai dspărtat de Fran, pe 
care o mai iubeşte însă, după 
zadarnice încercări de a o re- 
câștiga, divorțează, pornind 
viața lângă o altă femee ce-l 
poate înţelege. 

Două lucruri nu rees în evi- 
denţă din piesă. In primu! rând 
ritmul după care a decăzut 
Fran. In roman, acest lucru 
este una dintre magistralele 
analize dovedind nespusă iscu- 
sință in pătrunderea sufletului 
femeii, să adăogăm, puţin a- 
mericane. (Puțin, deoarece Fran 
este descendentă foarte proas- 
pătă din Europa), 

Piesa ne prezintă doar o fiin- 
ță pornită să-şi trăiască viața, 
fără ca cel puțin unele mo- 
monte snfletzşti să fie exploa- 
tate. Suntem de acora în a cre- 
de că ni nu s'ar fi putut, 

Al doilea, dobândirea de că- 
tre Sam Dodsworth, a unei to- 
varăşe demne de viață fără câ 
s'o fi căutat, 

Fiinţa doamnei Cortrith este o 
schiţare aristocrată și fină. Sin- 
clair Lewis a pus in ea o mul- 
țime de calităţi fără a o face 
însă imaculată. Și la pus pe 
Dodsworth  s'o cucerească fără 
efort, mai mult, abia poate 
ultimile pagini ale romanului 
ne dau să înțelegem că se vor 
reuni pentru întreaga viaţă, 

Ceeace reprezinţă scena nu 
este nici pe departe ceeace sa 
creat în reniitate. Şi aci, suntem 
de acord să vedem imposibili- 
tatea unei mai bune realizări 
pentru teatru. 

Dodsworth, nu este o lucrare 
cu posibilități scenice. Este cu 
totul departe de ceeace un te- 
gisor poate să extragă. Ea își 
trage valoarea din anumite 
dialoguri în aparenţă, fără im- 
portanță, din descripţii de oa- 
meni,  (descripţii interioare), 
din gradări de efecte. Scena, 
nici măcar în 16 tablouri nu 
poate da așa ceva. 

In schimb interpretarea a 
căutat. să fie cât ma! frumos 
organizată. 

D-ra Agepsina Macri, a tost 
cea mai bine în rolul său intru- 
chipânad pe Fran cu multă in- 
teligenţă. 

D. Ion Mano'sscu a fost un 
Dodsworth demn și aristocrat 
punând în sufletul burghezului 
erou american toată gama de 
sensibilități ce Vau transfigurat. 

D-na Marietta Sadova a avut 
un rol mult prea mic. Distri- 
buirea sa ar fi trebuit să fie cu 
totul alta. 

D-nii Băltăţeanu, Grigoriu (a 





Omul din cușcă 


Vine primul — ia repetiții ca 
şi la premiere. Intotdeauna poartă 
aceiaşi mască: faţa fără expre- 
sie și acclaşi costum, 

De obiceiu are un costum uzat 
Şi ochii obosiţi. 

E fără pretenţii şi fără talente. 
Nu cere niciodată nimic — v'0 
poate spune regizorul (poate 
numai cu casierul are ceva, de-l 
văa mereu dând târcoale zăbre- 
jelor, în dosul cărora fumează 
taciicos cerberul  saffe-ului) și 
totuşi e omul dela care se cere 
cel mai mult. La repetiţii, treacă- 
meargă; dar înainte de premieră, 
regizorul arc grijă să-l prevină: 
— „Să nu-mi ratezi spectacolul! 
Bagă de scamă, în sală se aude 
orice vo:bă spusă tare“!... 

„.Omul din cușcă nu obiectează 
niciodată. 

„Vin apoi actorii. La început, 
cei cu roluri Qe câteva cuvinte: 
— „Domnule, (actoraşul joacă, 
față de sutleur, „rolul principal“) 
să nu cumva să nu-mi a; intră- 
rile la timp; o să avem de furcă, 
apoi“, 

Şi dacă omul cu faţă fără ex- 
presie are cuşca la „„Comed.a“, 
vine, cel din urmă, Tim:că şi, ru- 
sător, îl imploră: —,Nene, sufiă 
cât de tare, fără frică, — poate — 
oiu auzi şi eu ceva“; dacă e la 
„Regina Maria”, Tony Bulandra 
îl ebligă: — „Mon chăr, dacă 
eşti drăguţ, să-mi aminteşti roiul, 

in când în când“; dacă îşi pe- 
trece prima jumătate din noapte 
in Sărindar, în cușca teatrului 
cu același nume, Iancovescu s'a- 
proprie de el şi — prietenos și 
jovial, — exclamă: „Doar nai 
să faci d-ta vreo minune — ca să 
ştiu roiul“... 

„.Se ridică prima cortină : cea 
cu reclamele. Dar nici acum, cu 


3 minute înnainte de începerea 
primului act, prietenui nostru 
nu-i lăsat în pace. Febril, regi- 
zorul îl întreabă: „Ţi-ai adus 
ochelarii (el, săracul, n'o fi purtat 
în viața lui așa ceva), — nu 
cumva nu te simţi bine, să-ți vie 
— Doamne fereşte! — rău In 
iimpul spectacolului 2“, etc, 

Omul din cuşcă zâmbeşte şi dă 
din cap — nu importă: în sus, 
sau jos, tot nu-i luat în seamă 
— şi intră în nava lui. Acolo e 
căpitanul vasului. 

Pentru el, acum începe rolui. 

Şi are rolul principal, deși nu-l 
veţi găsi niciodată pe afiş, — 
oricum sar numi. 

Cână bate gongul, i saprind 
faruri în ochi ; mâinile îi capătă 
viaţă, şi fața un colorit neobiş- 
nuii, 

Actorii sunt marionete, acum. 
Dacă ar fi pe o corabie, omul 
nostru ar striga — pe pâinia de 
comandă, — impunător : „Echi- 
paj, la posturile de comandă!'“... 

„„Aici face semn junelui prim. 
Cu cealaltă mână îi taie perora- 
ţia: se dă replica... Și dansul 
acesta e condus măestrit până 
când, obosită, cade cortina, la 
final... 

Intârzie înţotdeauna în cușcă, 
nu ca să-şi termine ţigareta și 
să-şi schimbe haina — cum cred 
„ceilalți: ci ca să mai  prelun- 
gească visul, din care l-au trezit 
aplauzele... 

Nu-i niciodată chemat la 
rampă. Aplauzele sau huiduie- 
lile nu-l impresionează. 

Picacă, deci,  gârbovit și cu 
aceiaşi faţă fără expresie, ulti- 
mul... 


NICHITA TOMESCU 


fost ce] mai american); Ulmeni, 
interesant. 

D-neie Maria Voluntaru şi 
Cor:ma Constantinescu au de- 
ținut două roluri importante cu 
destulă putere, Debutul acesteia 
din urmă a fost promiţător. 

Piesa aceasta poate să aibă 
succes cu toate criticile aduse. 
Deoarece, pentru gustul marelui 
publice, aduce destul inedit și în- 
deajunse aventuri. Şi, cine ştie, 
cine ştie, are drept autor pe 
Sinciajr Lewis, fără a fi prea 
grea. de înţeles, ă 

NR. — Duntr'o inadentență 
a redacţiei, cronica aceasta ră- 
jăcinău-se, nu a putut apare 
la timp în numărul trecut al 
revistei, 


RADIO-TĂNASE 


Av» fi poate o greșală să ince- 
pom cu o plângere niște rânduri 
cari vor conține doar elogii. Dar 
piângerea noastră nu este decât 
d> ordin sentimental, şi, nu pri- 
veşte părțile excelente ale revis- 
ei. Bate vorba de lipsa d-lui C. 
Tănase. Regretul nostru —poate fi 
al multora, —este îndreptățit, prin 
dragostea ca se poatia de caut 
public, marelui nostru revuist. 
Spo>răm că o vurândă restabiure 
a sănătății îl va readuce pe sce- 
nă In orice caz îi urăm acesi 
lucru. 

Despre Radio-Tănase aproape 
mâvem ce spune. Revista tre- 
bue văzulă, tund pentru Bucu- 
reșteni un spectacol cum de mui- 
ţă, foarte multă vreme, n'au vă- 
ut unul asemănător. 

Plină de fast și lux, peniru 
privire o îimbătare de culori, cos- 
tume superbe, decoruri alese cu 
gust şi pricepere, lumini variate, 
n zcaitonit sch'mbate 

aieturile d-lui Siomin, adevă- 
rate înscenări de artă corevgra- 
Ecă, deia început până ta sfârșit, 
îmbracă scena ou apariții veşnic 
soinoiie, întrun rin minunat. 

Să spunem şi cuvinte bune pen- 
tru muzica d-:ui Dendrino. An- 
trenantă și fin alcătuită din prin- 
“pi: da jizz ceva mai moderne, în 
special în primul acţ, unde sunt 
baleta mai numeroase, te desfată. 
așa încâţ n'am avut nici un Mo- 
mori neplăcuta seazaţie, din ne- 
norocire atâţ de des întâiniță la 


aa a PI eee pare tt. 






Cronica muzicală 


ravisteie din ulttima vreme, de 
piictiseală, dorinţa de a se schim- 
ba tabloul, etc. un fel de amal- 
gam care înseamnă că reprezen- 
tația nu e reușită. 

Ansambiul teatrului Savoy, să 
spunem, cred, Tănase, sa com- 
portat minunat, dând dovadă că 
a știut să aprecieze o realizare 
bună. 

Mia Apostolescu, piină de via- 
ță, Elena Burmaz, mul mai bine 
decât în Broadway Tănase, Vi- 
veţte Popescu, Liana Mihăilescu, 
asel simpatic Tr:o Tănase, Ne- 
obosiții Stroe şi Vasilache, Piu 
Mironescu, Titi Botez, Anlonescu 
Roman, Trestian succedându-se 
necontenit în creaţii pline de 
spirit, 

După toate probabilitățile, re- 
vista aceasta va cunoaște um suc- 
ces formidabii si pe deplin me- 
rit, 


BABY-IUBEŞTE 


Tânăra şi cocheta progenitură â 
Aiihambrei a început să iubească. 
Veșnica poveste şi eventua! tra- 
gedie în care țoţi oamenii se pră- 
vălesc cu mintea întunecată subit 

Revista ese reuşită din muite 
puncte de vedere. In primul rând 
neasemuiț mai bună decâţ prima 
dela acest teatru. Și apoi, proba- 
bi! că executzaţii au avut ceva 
mai mult spirit de data a- 
ceasta, Bineânţe:es Nicolaide ri- 
dică valuri de râs. Nu «e lipsit 
de spirit mici Gărdescu  umeuri. 
Nutzi Pantazi. din nou nare un 
rol prea bun. Un țext mai spiritual 
pentu talentul ce posedă n'ar strl. 
ca, D. Ion Dacian câniă frumos 
tabloul Viena, şi tot astfel d. 
Lumgeanu, la sfârşitul revistei, 

re o mâilodie popuiară reuşită. 
Virginica Popescu are o reușită 
apariție în travesti, 

B'neinţeies  Virginica  Roma- 
novsky turbuientă şi veșnic preo- 
cupâtă, este o apariţie plăcută pe 
scenă. 

O plăcută impresie ne-au lăsat 
B.iena Suba și Ciaireita Cernea, 
dansând ou multă grație şi price- 
pere. 

Oieg Danovsky, simpatică orga- 
nizare a balețe.or şi mai smpa- 
tică execuţie a tabloului Romeo 
și Julieta, 

Sandu Eliad se dovedeşte încă 
odată un fin interpret decorator. 


VICTOR POPESCU 





Teatru 


Madeleinei Andronescu 


Atâţi eroi atei se sbuciumară ; 
In colţu' acesta a murit Hamlet, 





Raskolnicoft, fumând o uitimă ţigară, 
Văzu, cu siă, sânge pe parchet. 


Dar câte nume : Lotte, Râthi şi Natașa, 
Au lăcrămat imbina și blestemână, 
Şi Smerdiakoft (doar vocea și cămașa), 
Ucise 'n fapt de seară, tremurând. 


Ines sau Werther : farduri şi grimase, 
Bătăi de inimi sub decoruri sumbre, 
Când reflectorul laptele-și vărsase 

Pe scena ce 'nnota în umbre. 


Ce stramiu gest — şi toate cum te fură, 
Ducându_ţi pașii către rampă. 


Și, saibe negre, serile trecură ; 
Aplauze cad — ca fluturii sub lampă. 





ȘTEFAN BACIU 


Hceranul 


CARLTON : „O FATA CAZUTA 
DIN CER“ 


In nenumărate rânduri Ginger 
Rogers, secundată în această do- 
rință de o întreagă armată de 
producători, regizori şi scenariști, 
a căutat să ne arate şi mai cu 
seamă să ne convingă, că în a- 
fară de talentata-i pereche de 
picioare și de surâsul grațios, 
mai posedă și aptitudini de ade- 
vărată comediană. 

Prima încercare în gen a fost 
şi cea mai reuşită. Ginger apare 
cu succes alături de Katherine 
Hepburn în „Stage door“ (Pensiu- 


nea artistelor), și fără să ne schi- 
țeze un pas de dans sau să cânte 
vreo melodie, reușește să nu fie 
lăsată în umbră de dinamica 
Hepburn. 

Din păcate acest bun început, 
a îost urmat de realizări din ce 
în ce mai slabe, al căror şir se 
închee astăzi cu „O fată căzută 
din cer“. 

Deși eșafodat pe o idee origi- 
nală, scenariul este lipsit de cele 
două calități absolut necesare 
pentru a reţine atenţia și răbda- 
rea spectacolului timp de aproa- 
pe două ore: acțiunea sau dia- 
logul. 





concertul în sol minor de Bruch și au 
iost foarte aplaudate. 

ORCHESTRA SIMFONICA A ARMA- 
TEI. Viața muzicală și-a câștigat, prin 


FILARMONICA. Partea de program 
păstrată muzicei românești, în concer- 
tul simfonie dirijat de d. Egizio Massini, 
a prezentat câteva aspecte rar întâlnite 
ale muzicei noastre, dar care nu sunt 
lipsite nici de cuprins, nici mai cu 
seamă de emoție sinceră şi merituos 
transpusă în muzică. 

Este ceace reese în special din cele 
ouă balade pentru cânt şi orchestră, 
„Grozea“ de Gh. Dima și „Sergentui“ 
de Caudella, interpretat cu vie şi caidă 
vibraţie expresivă şi avântată plinătate 
de glas de d, Șerban Tassian, unul din 
cei mai dotați tineri cântăreți ai noştri. 

Romantismul celor două balade, nu 
fără reminiscențe de atmosferă și tra- 
tare muzicală a elementelor, de prin 
marile pagini care le-a precedat nu cu 
prea mult epoca (nu este vorba de ci- 
taţiile intenţionate din balada „Ser- 
gentul“) în literatura germană în par- 
ticular, unele chipuri de exprimare 
care astăzi ne pot părea naive sau em- 
fatice, privite prin prisma timpului lor 
şi cu tot ceace cuprind ca entuziastă 
simţire, încetează de sigur de a mai îi 
scrieri perimate şi merită să fie readuse 
și reascutiate, din vreme în vreme, 
pentru ceace pot comunica încă audi- 
torului înțelegător. Mai ales când sunt 
atât de plastic şi de viguros interpre- 
tate. 

O lucrare din cele mai vechi ale d-lui 
Altred Alessandrescu a dat în vileag, 
în cursul aceluiaș concert, gradul foarte 
inaintat de desvoltare a capacităței 
compozitoreşti de care se bucura acest 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


eminent muzician încă de pe băncile 
şcoailei. Tematică de deosebită ţinută, 
desvoltări pricepute şi destul de larg 
desfășurate, armonii mânuite cu pri- 
cepere și distincț:e, orchestrare de se- 
rios meșteșug și timpurie cunoaştere a 
bunelor rândueli sonore ale simfoniză- 
rei unei compoziţii, conilucrează la crea- 
rea unei constante impresii favorabile 
asupra talentului și culturii compozita- 
rului debutant de atunci. 

D. Egizio Massini a dirijat concertul 


cu animată autoritate şi intense re- 
surse de accent și ritmare. 
CONCERTUL ORCHESTREI „RA- 


DIO“. In seria concertelor săptămânale 
ale orchestrei „Radio“, ciclu rare se 
împletește cu real aport artistic cu 
acela al „Filarmonicei“, a dirijat Du- 
mimica trecută, d. Alfred Alessandrescu. 
D-sa a înscris în program una din cele 
mai însemnate partițiuni simfonice 
românești, suita II-a în do major, de 
George Enescu. Inspiraţie largă şi no- 
bită, simţire adâncă şi care emană un 
farmec minunat, scriere uimitor de 
subtilă și măestrit mlădiată, nu sunt 
cu nimic umbrite în această luminoasă 
și nobilă lucrare, pe care a. Alfred 
Alessandrescu a mai dovedit şi altă 
dată că o cunoaște și o înțelege supe- 
rior, a prilejuit orchestrei „Radio“ o 
îrumoasă execuţiune şi un succes de 
calitate. 

Latura solistă a concertului a apar- 
ținut d-lui Grigore Dinicu, al cărui 
arcuș impetuos insinuant și brio de 
execuțiune, mânate de un cald tempe- 
rament, s'au găsit în bună tovărăşie cu 


străduințele, energia și autoritatea diri- 
ijorală a d-lui Eg:zio Massini, o nouă or- 
chestră simfonică, orchestra armatei, 
al cărei prim concert a fost, ln Ateneu, 
inceputul foarte frumos al unei activi- 
tăți simfonice permanente. 

D. Massini a airijat simfonia patetică 
de Tschaicovski, punând astfel la exi- 
gent examen forţele orchestrei, încă de 


la concertul de prezentare. Calitățile 
de sonoritate, tehnică,  ansambiu, 
promtituaine de reacțiune, s'au  com- 
portat cu totul lăudabil, constituind 


baze sănătoase pentru o evoluare ar- 
tistică pe care o putem privi cu deose. 
bită încredere și resurse actuale demne 
de acţiunea întreprinsă. 

D-na Angela Giugaru, pe care am 
ascultat-o pentru prima aQată, a inter. 
pretat cu ales talent pianistic, simţ 
expresiv remarcabil și serioasă înţele- 
gere artistică  poeticul concert în la 
minor de Schumann. Aşteptăm cu sin. 
cer interes viitoarele manifestări ale 
acestei pianiste, care de sigur, nu vor 
întârzia. 

D. Șerban Tassian și-a regăsiț marele 
succes obținut cu baladele „Grozea“ de 
Gh. Dima şi „Sergentul“ de Caudella, 
în concertul recent al Filarmonicei, 

Divertismentul rustic de  Horceag, 
cea mai plină lucrare a compozitorului 
pe care o ascultăm, până astăzi, a în- 
cheiat acest concert inaugural, datori 
merituoasei și atât de folositoarei în- 
făptuiri ale înzestratului dirijor Egizio 
Massini. 

D. Emanoit Ciomac a prezentat pu: 
blicului orchestra și programul, cu cu- 
noscuta-i competență, elogiind isbutita 
realizare a d-lui Massini. i 








Cronici clujene 





„Kir lanulea“ de Sabin V. Drăgoi 


Sabin V. Drăgoi a pătruns 
poate ca nimeni altul problemele 
tinerei drame muzicale remă- 
nești, ceind cu „Năpasta“ un 
mement hotăritor pentru întrea- 
ga noastră evoluţie artistică. In- 
tenţionână să zămislească „ur 
ideal de dramă muzicală româ- 
mnească“ el scrie „Năpasta“, cu- 
fundându-se în apele regenera- 
toare ale sufletului popular, din 
care elaborează un stil dra= 
mațic de aleasă originalitate. 
Stilul original, nerv dramatic 
bine susținut, vocile inteligent 
tratate, gradarea justă muzicală 
a conflictului dramatic, precum 
şi ilustrarea caracterelor, dar 
mai ales temeinica pătrundere în 
miezul problemelor operei, toate 
acestea fac din „Năpasta“ — în 
perspectiva a tot ce s'a scris până 
în prezent pe acest tărâm -- cea 
mai realizată dramă muzicală 
autohtonă. 

A urmat „Constantin Brânco- 
veanu'“, un mister creştin. care 
din anumite motive străine de 
cele pur estetice — deși surprin- 
sese prin ineditul inspirației şi 
concepţiei pe toţi cunoscătorii de 
muzică românească — sa cântat 


abia de câteva ori pe scena Ope- 
rei din București. 

După aspectul! tragic şi cel sa- 
cru, reprezentat fiecare prin câte 
una din lucrările dramatice ale 
Jui Sabin V. Drăgoi — în dorința 
de a da expresie şi umorului ro- 
mânesc +— creștin şi filosofic în 
substanţa lui intimă, el a compus 
„Kir Ianulea“, după povestea lui 
1. L. Caragiale, pe un libret al- 
cătuit de Radu Urlăţianu. 

In muzică, ca de altfel în ma- 
joritatea artelor, comicul este 
cel mai greu gen de realizat. De 
aceea poate, singur Wagnsr cu 
al său „Maeștrii cântăreţi din 
Nirnberg“, a reuşit să exprime 
în muzica lirică comicul de fac- 
tură spirituală. Sabin V, Drăgoi, 
intenţionând să dea glas comicu- 
lui românesc de esenţă foarte a- 
parte de ceeace în limbaj univer- 
sal se numește „umor“, a căutat 
un subiect care să-i permită 
transpunerea în muzică a acestui 
gen extrem de dificil. Poate că 
alegerea povestei lui Caragiale 
nu a fost dintre cele mai fericite, 
intru cât stilul caragelian, cu tot 
farmecul, savoarea și inerente- 
le-i vulgarităţi, nu are absolut 
nici o aținitate cu liricul Ori, 


muzica reclamă dela un libret în 
primul rând aceste scăpărări li- 
rice, fără de care orice muzică 
este iniţiali lipsită de esenţa ei 
intimă. 

Ceeace am desprins în primul 
rârd din prezentarea lucrării lui 
Sabin Drăgoi, pe scena Operei 
Române din Cluj, a fost inegali- 
tatea inspirației. Dacă în tabloul 
II am remarcat intermezzoul or- 
chestral de viguroasă inspiraţie 
și suita de colinde, stelare în ţe- 
sătura lor armonică și melodică, 
apoi opera e pe alocurea scăzută 
de unele facilităţi stilistice şi ar- 
monice, prea evidente pentru a 
scăpa celui mai naiv dintre au- 
ditori. Fireşte că acesta nu va 
ști că ceeace i se pare lui a nu 
<adra cu restul lucrării se data- 
reşte lipsei unităţii de stil şi in- 
spiraţiei inegal susținute. 

Această inegalitate se datore- 
ște, cred, faptului că autorul, 
brodându-și temele muzicale, s'a 
lovit la un moment dat de mie- 
zul filosofic şi mult mai profund 
decât cel presupus al povestei 
lui Caragiale; ori, el fiind hotărît 
să creeze o operă comică în care 
tragicul nu are ce căuta, nici mă- 
car tangenţial, a trecut peste di- 
ficultăţile subiectului prin anu 
mite compromisuri muzicale, al 
căror nume poate fi și acela de 
„facilități“, Ori, facilitățile sunt 


condamnabile și dăunează mai 
mult decât orice muzicii, 
O altă scădere evidentă, fără 


de curijarea căreia noua lucrare 


d/a a aa a a a a E a a a ea a a ta aa tip Et 


a lui Sabin V. Drăgoi, se va 
menține cu multă greutate în 
tepertoriu, este lipsa unei dozări 
inteligente a scenelor. Aici 
este vinovat în primul rând 
bietul Radu  Urlățeanu, care 
deşi a fost un mizicant ini- 
mos nu sa gândit niciodată 
să se ridice la rangul unui 
tot atât de inimos libretist. De 
aceea, pe alocurea. acţiunea ori 
este intervertită, ori se insistă 
nemotivat asupra unor momente 
care n'au nicio însemnătate pen- 
tru mersul acțiunii. Dar nici 
compozitorul nu are mai puţină 
vină; baletul care durează 40 de 
minute este atât qe obositor în- 
cât nu numai că prejudiciază 
realizarea estetică a operei. dar 
pune ia prea mare încercare 
răbdarea spectatorilor. 

Cu aceste sumare rezerve, lu- 
crarea lui Sabin V. Drăgoi are 
meritul de a fi abordat un tă- 
râm care la noi n'a fost încă ex- 
plorat. Ori, acest fapt constitue 
cl singur un act de curaj arti- 
stic, asupra căruia trebue să se 
insiste. „Kir Ianulea“ însă con- 
ține un sâmbure din care, cu pu- 
ţină bunăvoință şi osteneală se 
pot extrage latenţele evidente. 
'Tăind unde se cere, refăcând a- 
numite pasagii, adăugând altele 
noi Sabin V. Drăgoi ar putea îm- 
bogăţi paupera noastră literatură 
de dramă muzicală, cu o lucrare 
meritorie și interesantă. 


GEORGE SBARCEA 


Nedumeriri... 


Actorii par din ce în ce mai 
îngrijorați de rezervele cronicei 
dramatice ; iar publicul, în su- 
verana lui apreciere nu dă semne 
de nemulțumire... 

Nu e vorba numai de publicul 
rafinat din capitaiă, ci și de spec- 
tatorul provincial pe care actorii 
îl cunosc cât e de grijuliu când 
e vorba să-și cumpere biletul de 
teatru. 

Succesele de cassă să îndice 
oare 0 scădere a încrederii pu- 
blicului în cuvântul autorizat și 
hotăritor al cronicarului? Sun- 
tem în apropierea unei crize de 
autoritate a competenţei critice? 
Greu de răspuns... 

Ne mulțumim să constatăm 
însă eficacitatea casetelor publi- 
citare cotidiane, pe care cu mul- 
tă abilitate şi stăruință le plan. 
tează serviciile de presă ale tea- 
trelor în coloanele ziarelor. 

A cui să fie vina că în corpul 
aceluiaș ziar şi de multe ori 
chiar pe aceiași pagină, ală- 
turi de  justificările critice — 
semnate de oameni chemati să 
se pronunțe asupra valorii unui 


spectacol — apare notița elogi- 
oasă şi zâmbetul clişeului ? 
G. $. 





Ni se înfățișează o întâmplare 
cu vag caracter social, o frântură 
din veața marilor „tigri ain 
Wall Street“, cum sunt numiţi în 
mod familiar şi puţin ironic, 
magnații industriei şi finanţei 
new-york-eze. 

După un astfel de spectacol, 
nu putem decât să dorim o cât 
mai grabnică reabilitare a lui 
Ginger Rogers — Tm Holt, fiul 
lui Jack Het (vă mai amintiţi 
de el?) îşi face debutul pe ecran 
achitându-se onorabil de rolu! 
său. 


ARO 
„PLACEREA NEBUNILOR" 


Ultimul film prezentat în pre- 
mieră ia Aro, ne-a surprins prin 
noutatea personagiului interpre- 
tat de Norma Shaerer. Eram o- 
bișnuiți sa admirăm în roluri ca 
„dullieta“ sau ,„Marie-Antoinet- 
te“ (acesta din urmă oprit din 
păcate de cenzura noastră), dar. 
cât d= diferită de acestea este 
noua ei creaţie, atât de minunat 
reușită, dar care ar fi făcut mai 
curând parte din repertoriul Ca- 
rolei Lombard sau Irenei Dunne. 

In Franţa acest fitm a rulat sub 
titlul „La ronde des paniins“, 
mai bine găsit chiar decât cel a- 
merican, căci găsim ca fond de 
decor însăşi vieaţa frământată a 
acestor „paiațe“ ale scenei care 
oscilează mereu între triumtui 
gloriei și adâncurile mizeriei, 
mânate de capriciile destinului. 

Aceasta este și soarta lui Harry 
Van, veastă antebelică (e vorba 
de cel din 1914) a Broadway-ului, 
care întors dela război şi vrând 
să-și reia vechia ocupaţie, este 
întâmpinat peste tot de acelaș 
„prea târziu', 

După ani de zile îl revedem 
în chip de „Chaperon“ a unsi 
trupe de „blondies“ cu cara faca 
un turneu prin Europa. 

Călătorind prin numeroase 
„state mici ale căror frontiere te 
împiedică să dormi“, este nevoit 
să se oprească la un hote! din 
munții Elveţiei. 

Şi aici își va face apariţia Irt- 
ne, fosta acrobată de circ, pe 
care Van o cunoscuse în Iubro- 
ska (consultaţi atiasul), devenită 
acum autentică rusoaică. şi care 
va reuși de-acum înainte să ne 
captiveze toată atenţia, lăsând în 
umbră celelalte personaşii şi 
făcându-ne să uităm de toate lip- 
surile filmului, prin jocul ei atât 
de vioiu, de fin, de sugestiv. E 
minunată creația Normei Shaerer 
în  „aristocratica Irene“ ființă 
născută şi făcută pentru a juca, 
în aceiaș măsură teatru în viea- 
ță, ca şi pe scenă, și posedând o 
imaginaţie atât de bogată, încât 
născocește o lume în care începe 
și ea să creadă, nemai putând să 
distingă adevărul de minciună. 

Ne va incânta cu deliciosul ac- 
cent rusesc, cu emoţionantele po- 
vestiri despre suferinţele ei în 
Rusia roşie, şi mai cu seamă cu 
fina ironie cu care întâmpină 
toate încercările iui Harry Van 
de-a-o identifica cu timida și 
nesinsemnata acrobată din Iu- 
broslka. 

Un bombardament violent a- 
supra hotelului, va uni pe foștii 
parteneri, și Irene făcând planuri 
de viitor vede depe acum literele 
de foc anunțând la Picadilly Cir- 
cus: „Irena the Great... assisted 
by Harry Van“ adaogă acesta 
melancolic și resemnat. i 

IOANA ȘTEFAN 


E a at ti ai 


TURNEUL MARELUI SUCCES 
„MEDALIONUL: 


Delicioasa comedie a lui Ghe- 
rardo  Gherardi „Medalionul“, 
care la Bucureşti a obţinut un 
triumțal succes, a pornit în tur- 
netu, In fruntea distribuţiei, 
creatorii rojurilor, marii actori : 
Marieta Sadova şi George Cal- 
boreanu. 

Distribuţia e compiectată de o 
echipă de excelenți actori: Emil 
Botta, N. Motoc, Antoineta Vri- 
side, Maria Anastasiad. 

Iată o parte a itinerariului: 

Sâmbătă 20 Ianuarie; Bacău. 

Duminică 21 Ian.: Focșani. 

Luni 22 Ian.: Pitești. i 

Marţi 23 Ian.: Râm.-Vâlcea. 

Miercuri 24 Ian.: Caracal. 

Joi 25 Ilan.: Craiova. 

Vineri 26 Ian.: Tg. Jiu, ete. 





8 














UNIVERSUL LITERAR 








20 


lanuarie 1940 








Literatură. artă. idei... 


Șezătoarea revistei 
„Universul Literar “, la Lugoj 


Sâmbătă, 3 Februarie, va 
fi la Lugoj, o şezătoare a 
revistei „Universul literar“, 
la care va conferenţia d. 
Dan Botta. 

Vor ceti din operele lor 
următorii scriitori din gru- 
parea „Universului literar : 
Victor Popescu, Radu Gyr, 
Matei Alexandrescu, Virgil 
Carianopol, Ștefan Baciu, Te- 
odor Scartat, Traian Latescu 
şi Constantin Fântâneru. 


Dintre scriitorii locali vor 
participa, probabil, ja șeză- 
toare, d-nii: Nicolae An- 
dreescu, Ion Th. Ilea, Miu 
Lerca, Pavel P. Belu și Gri- 
gore Bugarin şi alții. 

Şezătoarea va îi ţinută 
sub patronajul „Astra bănă- 
ţeană, despărțământul cen- 
trai, Lugoj“. 

Beneficiul realizat se va 
dărui Ministerului apărării 
naţionale, ia fondul pentru 
înzestrarea armatei. 


Titu Maiorescu 


A apărut de curând, în edit. 
„Socec“, volumul II, dim  „.En- 
sennările zilnice“ ale lui Titu 
Ma; orescu cuprinzând ami 
1881—1886. Ca şi partea primă 
a memoriilor lui Maiorezeu, ti- 
părită în 1921 și  continnularea 
de azi sa pubiicat „cu O intro- 
ducere, note, fac-smille şi por- 
tate“, de d. 1. Rădulescu Po- 
ecmeamu. Cartea  piezintă pe 
Maiknescu la 40 de ami, cu per- 
sonalitatea deplină, în napor- 
“umile sale de „om“, în primul 
râmd, cu socintatea, și apo: cu 
literatura şi politica. Memoriiie 





Venus din Millo 


au un caracter strâns de su- 
bientivitate, temeri cimdate de 
schimbarea vremii ; de  intlu- 
ența rea a caamemilor de mne- 
șansă, care le dau o originali- 
tate plină, de interes. Vom re- 
veni la aroniea literară, 


GRAIUL ANIMALELOR 


Un frumos album cu chipuri 
de animale, a îost tipărit de 
„Cartea Românească“, cu titlul 
„Grădina zoologică“, întocmită şi 
ingrijită de M. Toneghin şi ilu- 
strată de Dem. Demetrescu. Ca- 
ietul împodobit cu luminoase 
chipuri de animale, nu trebue 


să se creadă că satisface numai 
plăcerea copiilor, ci prezintă şi 
un interes literar. 

Fiecare imagine este însoţită 
de un text explicativ în care au- 
torul, d. M. Toneghin, a urmărit 
ideia de a transcrie onomatopeic, 
graiul fiecăruia animal, Scriitorii 
se află deseori, în împrejurarea, 
când trebue să găsească expre- 
sia silabică a ţipătului, cântecu- 
lui sau strigătului pasărilor, vi- 
țelor domestice, tăpturilor din 
preajma casei, etc... Suntem de 
acord că pisica spune ,„miau- 
miau', câinele ,„ham-ham“, rața 
„mac-mac'', — dar borboroseala 
curcanului cum o vom transcrie? 


Autorul etichetelor  versificate 
cin „Grădina Zoologică“, propu- 
ne silabizări la un număr de spe. 
țe nefamiliare, ceeace face inte- 
resul literar, al cărţii sale. 


COMEMORAREA LUI EMIL 
NESCU 


Sâmbătă 27 Ianuarie a. c. orele 
9 seara va avea loc, în sala Ate- 
neului Român, comemorarea a 
cincizeci de ani dela moartea 
poetului Mihai Eminescu, organi- 
zată de revista „Convorbiri Lite- 
rare” cu concursul societăţii co- 
rale „Carmen”. 

D. prof. 1. E. Torouţiu, direc- 
torul revistei, va rost: un cuvânț 
de pomenire a poetului. 

D. Teodor Al. Munteanu, mem- 
bru în redacţia  „Convorbiriilor 
Literare”, va cit; din opera lui 
Eminescu. 

În restul  programuiui. corul 
„Oammen” de sub conducerea 
d-lui prof. Joan D, Chirescu va 
exceuta coruri şi meiogii, după 
textale poetului, de următorii 
compoiztori: DD. G. Chiriac, 1. 


Mugur, G. Scheleti, Tudor Cava- 
er de Flondor, loan D. Chirescu, 
Sabin Drăgoiu, Aurei Eliade, A- 
lexis Catargi, Gh. Dima, Eugen 
1. Ceaicovschi, Gh. Ștefănescu, 
etc. 


Intrarea gratuită numai cu in- 
vitațiuni, care se pot ridica dela 
direcţia revistei „Convorbiri Li- 
terare, str. Grigore Alexandrescu 
nr, 4, tal. 2.1043 (Tip. „Buco- 
vina”). 


EUGEN HEROVANU: 
CARTEA PRIETENIEI 


A apărut o nouă lucrare lite 
rară a d-lui Eug. Herovanu, în- 
titulată „Cartea Prieteniei“, Ac- 
tivitatea literară a autorului. este 
întinsă. A publicat: „Răni vechi, 
nuvele, Iaşi, 1902 ; „Zile de sbu- 
cium“, laşi, 1916; „Pe marginea 
Rpopeii“, Iaşi, 1919; „Inicotro ne 
duce destinul“, Iaşi 1926; „Pa- 
tria“ roman, ediția II, Ian. 1927; 
„Orașul amintirilor“, ed. IT, Bu- 
curești, 1936, „Caiete săptămâ- 
nale“ (două serii), Bucureşti, 
1937; „Călătoml romantic“, Bu- 
cureşti, 1938. Despre recenta 
operă a d-lui Eug. Herovanu 
„Cartea Prieteniei“ vom scrie o 
recenzie, curând. 


AUSONIA 


Ausonia, revista de cultură cla. 
Sică, pentru şcolari și tineret, 
publicată de „Institutul de stu- 
dii latine“, de sub conducerea 
d-lui N. 1. Herescu, profesor ia 
universitatea din București, a 
apămt cu numărul 4, Ianuarie, 
a. c. 

Coiaborează : M. Mihăileanu, 
P. 'P. lonescu; D. Popescu; A. 
Iordănescu ; P. M. Mușat; N.I1. 
Niculiţă; 1. Amăjanu; V. Teo- 
dosiu ; I. Săvulescu; N. [. Barbu. 





DĂ-MI INAPOI GRĂDINILE 


In primele zile după Sărbători 
a apărut vusumu, de po:zi al 
d-lui N. Crevedia, intitulat 
„Dă-mi înnapoi grădinile“. 

A treia culegere de versuri a 
d-lui M. Crevedia vede lumina 
tiparului în editura „Carlea Ro- 
mâncască', în care au apărut 
„Bulgări şi stele“ şi „Maria“, 


REVISTA FUNDAŢIILOR 
REGALE 


Sumarul : 


Mihail Sadoveanu : Când a fast 
judecată  prea-frumoasa Satun; 


Mihail Codreanu :?; Gh. Bră- 
escu: Margot; (1V); Al. CO. Teo- 
aoreanu: Banalităţ; paradoxale; 


Emil Giurgiuca: Versuri; Ury Be. 
nador: Final; Charles Drouhet: 
Influența franceză în poezia lui 
Macedonski; Ovidiu  Constanti- 
nescu: Cum va fi fost; Bugn An- 
gelescu: Intâmplarea și descope- 
ririle ştiinţifice; Al. Iordan: Preo- 
cupările linguistice şi gramati- 
cale ale lu: V. Alecsandri; C. 
lonescu-Gulian: Etica stoică şi 
problema eticei esenţiale ; 
Perpessicius : Jurnal de lector; 
G. Călinescu: Ion Minulescu; 
Pompiliu Constantinescu: Un 
prozator distins; Şerban Ciocu- 
lescu: Un centonar stenc aalian; 
E. Lovinescu: Pagini din car- 
netul unui memorialist; Mircea 
Eliuds: Imazini dirtr'o Rumân:e 
aspră; lon Biberi: Mesniul lui 
Jean Giono;, Dr. Petre Pandrea: 
O monografic germană despre 
Giplomație: D. E. Suchiauu: Ac- 
tualităţi culturale  Eurcpene; 
Virgii Gheorghiu: Cronica mu- 


Italia lui 


zicală; Al. Mironescu: Intre avion 
şi submarin; Redacţia:  Slârşit 
de an. 

Note, 

Decembrie — Un Greco în Ar- 
gentina — O. Goga — Agata Bâr. 
sescu — Stendhal şi Italia — 
Flora Românici. 


ALEXANDRU ILEA 


D. Aiexandru Ilea va publica 
în curând un volum de versuri 
intitulat „In tovărăşia lui Jupi- 
ter“. Cartea cuprinde trei cicluri: 
ID) „In tovărăşia lui Lucifer“, 2) 
Inpas“, 3) „.Hoinar”. 

Credem că d. Alexandru Ilea 
se va impune atenţiei cititorilor, 
prin versurile sale, pline de fră- 


mântarea unui spirit în căutare 
de expresie. 


CĂRȚI NOI IN EDITURA „FUN- 
DAȚIEI PENTRU LITERATURA 
ȘI ARTĂ REGELE CAROL II“ 


Bibiia hegele Carol II ediţia 
M—IH-a tradusi din originale 
ebraice și grecești de Sfinţii Pă- 
rinţi Profesorii V. Radu şi Gaia 
Galaction, 

In Biblioteca Scriitorii Români 
Contemporuni: Teodor Scorţescu: 


„CONCINA PRADATA” — ro- 
man. 
li Biblioteca Scriitorii  Ro- 


răni Moderni: Al. Macedonski: 
OPERE vol. IL, Teatru.  Edqiţie 
cintică însoțită de un studiu in- 
troductiv şi note de d. prof. Tu- 
dor Vianu, cu sase planşe afară 
din test, 

In Biblioteca se Tilosofie Ro- 
mânească : „L Experience mMicro= 
physique et la pens6e Humaine”, 


Mica Enciclopedie: Gheorghe 
1. Brătianu: „O eniamă şi un mi- 
racol istoric: poporul român“, vu 
î planșe şi 2 hărţi afară din text. 


In ed. 
au apărut: 


„Cartea Românească“ 


M. Eminescu, Basme în proză, 
ediţie îngrijită ae Iun Pillat. 


Franz Brandrup, Jucca, o nouă 
plantă textilă. 


In alte edituri: 


Emil Cioran: Amurgul gându- 
rilor. 

N. Grassu: Epigrame. 

Gellu Naum: Vasco de. Gama, 
versuri, 

1.  Stânciulescu - Mehedinţi: 
Cântec de lumină, versuri, 

Gh. Atonasiu: Moara roșie, ro- 
man. 

G. H. Wells: Năvălitorii 
stele (ed. „Socec“. 

Căpitanul Scott: Ultima expe- 
diție la polul Sud. 


din 


ERATĂ 


In poezia „Jeli:nia uitării more 
ților“, a treia din ciclu! poemelor 
hui Jules Laforgue, traduse de 
d-ra Anișoara Odeanu şi publicat 
în numărul de Crăciun al rovis- 
tei noastre, s'a strecurat o gre- 
șeală, a cărei corectare o facem 
acum. la întoarcerea traducă- 
toarei din provincie.  Asifol, la 
inceputul strofei a cincea se va 
citi: „Cina-a fost măreaţă“, in 
loc de „Cine-a fost măreaţă“, iar 
versul trei din strofa a şaptea 
se va câti „Ce zici, iubita mea?', 


—in hoc de ..Ce faci, iubita mea?” 





lteni, în care, amintindu-le gloria, geniul şi fertilitatea nea. 
mului din care fac parte, le cere să fie cât mai modeșşti. O 
asemenea bogăţie şi un 'asememea destin nu te poate face 


decât moiest, sfios, muncitor. 


Mis'unea generaţiilor vii- 


(Urmare din pag. 3-a) 


O vizită acasă la soții Achim avea 
să-l lămurească — gândea Voinea — 
înainte de a o îace. 

Acum ieşind pe poartă şi apucând 
drumul spitalului, trebui să constate că 
şi servitoarea nu vorbea decât la fel cu 
ceilalți o mie de monștri gata să înnece 

” un suflet curat de copilă în rigola bâr- 
felilor... 

—— Dar unde e doamna Achim? se 
întreba el cu sensul precis, dece nu este 
lângă sora ei. A plecat cu copil cu tot? 
(Altă întrebare de prisos, care credea 
el că putea să rezolve ceva). Uneori îţi 
este atât de greu să priveşti realitatea 
aşa cum este şi trebuie să te sbați cu 
tine însuți, cu ei toţi ca să răstorni min- 
ciuna luată de ei drept adevăr... Dece 
nu te cred ? Dece nu te 'nțeleg? 


Ceasul de la Primărie — cel cu patru 
fețe — bătea ora patru. Pe străzi tre- 
ceau la pas şi legănate trăsurile goale. 
Birjarii picoteau pe capră. 

După amiază de vară provincială cu 
muşte şirete şi câini adormiţi în mij- 
locul străzii. 

Cunoscuţii îi aținură calea. 

Nici unul nu pierdu prilejul să-l ia 
peste picior pe „chestia“ vizitelor lui 
de la spital. 

Se aflase peste tot, așa că nu mai era 
nevoie să se ascundă. 

Era acelaş gen de ironie cu al doc- 
torului. 

Anton Voinea era un modest profe- 
sor de caligrafie şi desen şi nimeni nu 
crezuse în posibilităţile lui de creaţie 
artistică. Pretenţia lui, lansată de me- 
dicul șef al spitalului — de a creia o 
Venus din Millo dintr'o epavă aruncată 
de grătarul locomotivei, revoltase pur 
şi simplu pe concetățeni şi îl punea în- 
tr'o lumină cât mai nefavorabilă . 

— Dar sunt imbecili, le răspundea în 
gând el tuturor deavalma. Eu vreau în 
primul rând să-i redau viața, încrede- 
rea în viaţă și pe urmă poate mă voi 
gândi la artă... Arta, arta... şi arta este 
încă un fel de a vorbi... Recunoaște că, 
_preocupat de eliberarea bolnavei de sub 
povara trecutului trist, îi vorbise în- 
truna din zile de frumuseţea nepieri- 
toare a Venerei din Millo. Recunoaște 
că a căutat să-i arate chiar o asemă- 


nare de situaţii tot tragice. La Venus 
din Millo năzuinţa de perfect a unui 
artist mutilase o mână, la ea aceiaş nă- 
zuinţă de perfect a unui alt maestru al 
vieții: iubirea... 

Da, e adevărat că reușise să-i vor= 
bească din ce în ce mai cald de liniştea 
unui cămin undeva întrun orășel necu- 
noscut.., 

N'a primit nici un răspuns. Ea rămă- 
sese închisă în aceiaş muţenie hotărită, 
dar faptul că-i îngăduise să-i vorbească 
pe acest ton insemnase pentru Voinea 
mult de tot... 

Trecuse de Prefectură și se apropia 
de spital tot mai îngândurat. 

O lămurire cu soţii Achim i-ar fi fost 
salvatoare. Absența doamnei Achim 
pusă în gura servitoarei pentru oricine 
altul era elocventă. Pentru Voinea, nu. 

Și totuşi portretul de pe noptieră îi 
revine în minte tot mai cicălitor. 

— Să fi fost al lui Achim? Al cum= 
natului ei ? Nu se poate !.., Dacă Achim 
l-ar opri acum în stradă şi i-ar spune: 


uite-aşa, aşa, așa... hei, sar schimba 
povestea... 
Şi totuşi minte.  Oridecâteori vrea 


să facă pace cu toată lumea și să gân- 
dească la fel cu ea, de-atâtea revede 
rezerva de spital, mânecuţa roz, buclele 
așezate și cuminţi... 

Ar accepta realitatea, se îmbărbă- 
tează el, oricum ar fi. I-e ruşine totuși 
să-şi mărturisească durerea cu care ar 
primi-o, dacă ar fi așa... 

Pătrunse în coridorul spitalului şi se 
îndreptă spre rezervă. Infirmiera îi tăie 
drumul şi îl vesti pe şoptite : 

— A venit domnul inginer... E 'nă- 
untru... 

Voinea nu mai aşteptă nimic, Ca 
niciodată în viaţa lui prinse puteri și 
deschise uşa fără nici o prevenire... 

Venus din Millo „a lui“ era acolo cu 
fruntea pe umărul inginerului... 

In îmbrățișarea lor braţul stâng sfâr- 
tecat al domnișoarei Mişu fremăta şi el] 
de bucurie... 

Ştia şi infirmiera... 

Și Voinea își strânse pleoapele să nu 
mai vadă și rămase cel din urmă în sin- 
gurătatea complice a rezervei. 


MATEI ALEXANDRESCU 


Giovanni Papini 


Există un anumit ritm în istoria italiană, o anumită st- 
metrie între epocile sale. Poate cel mai original dintre ca- 
pitoiele cărţii este Filosofia della storia d'Italia, in care 
Papini încearcă să pătrundă sensul misterios a) acestui 
ciciu, care pare că se verifică întocmai. Momenţul I : fraz. 
mentarietate ; — momentul II : fragmentei'e se contopesc 
în umitate ; — momentul III : dela unitate se trece la cu. 
ceriri externe, la expansiunea imperiali ; — momentul IV: 
imperiul e pierdut dar rămâne unitates ; — momentul V : 
imvaziunile fracturează și fărămițează această unitate ; — 
momentul VI : după lungi secole, se reconstituiește unita. 
lea; — momentul VII: funădarea unui nou imperiu. Sav, 
integrate cronologie : 1, fragmentarietate (sec. XI—III In. 
Chr.) ; EI, amirea întregei peninsule cu Roma (după 222 In. 
Chr.) ; IUL, Imperiul italtan (deta 206 In. Chr. când se cu- 
cerestie Spania, până la disoluția Imperiului la începutui 
secolului V după Chr.) ; IV, unitatea sub regi: barbari 
(până la, 568, când imvadează longobarzii) ; V, a doua fă- 
rămiţare a Italiei (568—1870) ; VI, a doua unitate italiană 
«(deia 1870 ja cuceririle din Africa); VII, al doilea Imperiu 
italian (dela 1885, cucerirea Eritreei, 1939 Albania, etc.) 

Stă deci îm destinul istorie al poporului italian căderea 
şi ridicarea, moartea aparemtă și reînvierea. Nicio altă na- 
țiune europeană nu mai cunoaște un ciclu similar. Grecia, 
ruimată multe secole înainte de Imperiul roman, şi_a recă- 
pătat unitatea în 1822—1829, dar expansiunea ki în Asia 
Mică a fost strivită în 1922 de către Kemal. Stă, deaseme- 
nea, în destinul Italiei ca momentele ei de ascensiune po- 
Hitică și culturală să fie realizate sub dictatură. Dela Cesar 
la Musolini, trecând prin acei Papi a căror autoritate era 
absolută, ca Inocenţiu III și Bonifaciu VIII, geniul italic 
a creiat totalitar şi sub regimuri de autoritate. 

Insfârșit, într'un aut capitol, Papini găsește următoarele 
„semnalmente“ ale geniului italian : victoria asupra morţii 
(dela monumentele funerare în poezia lui Ungaretti) ; iu- 
birea iubirii (cei mai mari poeți ai drâgostei, Dante și Pe. 
trarea, alături de misticul Sf. Francese — iubirea lui Chri:s_ 
tos — și pasionatul d'Annunzio) ; cucerirea timpului (dela 
aplecarea etruscilor către auruspicii,. până la „profeţii“ 
care revelau viitorul, Gioachimo de Fiore, etc.) ; wevelaţia 
realității (filozofii și scienţțiaţii din Renaștere) ; căutarea 
concretarlui și eficientarlui (realismul poporului, geniu! po- 
litic, puțina aplecare către fantastic a italianului, imexis- 
tența romanului italian, etc.). 

Papini termină cartea cu un mesagim către tinerii ita- 


mp e 


i mi Fa) 


: E 


toare 'o anticipează Papini întrun alt capitol, în care în- 
cearcă să demonstreze că Europa nu poate fi unificată 
decât de Italia. Nu cucerită şi nici stăpânită, așa cum au 
procedat celelalte imperialisme — ci unificată sub sceptrul 
Remei. Scăparea Europei Papini nu o vede nici în Liga Na- 
iunilor, nici într'o Pan Europa de tip democratic — ci 
numai condusă şi organizată, generos, de Italia. Ideile lut 
Dante din De Monarchia îşi dau aici întâlnire cu teoriile 
lui Machiavel din Il Principe. Cel dintâi, angelic ; celalt, 
demonic; cel dintăi de o mistică ineficienţă, celalt de o 
bestială eficiență. Misiunea Italiei viitoare este să „unifice“ 
aceste două viziuni şi să armonizeze aceste două tehnici. 
„Fiţi înţelepţi ca șerpii și blânzi ca porumbeii“ —. amin. 
tește Papini acest sfat al Mântuitorului. Misiumea pe care 
o impune el Italiei viitorului, o impune în numele catoiicis- 
mului ceumenie, al virtutilor civilizâtorii ale geniului ro- 
man. Şi importanța pe care o dă Papini acestei misiuni îl 
scoate din grupul „naționaliștilor“ italieni, și îl aşează în 
grupul „profeților“, alături de Gioachino da Fiore şi Giu- 


seppe Mazzini... 


MIRCEA ELIADE 





Cum sfârsase 


civilizațiile... 


(Urmare din pag. I-a; 


Aşa am ajuns ia arhitectu- 
ra de azi, care nu mai Speci- 
fică, ci generalizează ; nu 
gândesti piatră cu piatră, ci 
etaj cu etaj, dacă nu cartier 
cu cartier. E un răn? e un 
bine ? Nu știm. Dâr e allce- 
va. Lumea noastră e lipsită 
de densitatea, care sinqiură 
dădea vieață lucrurilor. Amă.- 
nuntele s'au estompal şi uno: 





A apărut, în colecția 


„UNIVERSUL LITERAR“ 


BALAMUC-PALACE 
HOTEL 
text, desen și humor 


de GEORGE VOINESCU 
prefață de Emil Botta 





i În 


du pierit. Intregul nu măi € 
organic : e abstract, 

Că amănuntul era gândit 
pentru e] însuși pentrucă, în 
fond, oce:identalul de altă da- 
tă avea sensul organicităţii 
întregului, sens care Singur 
justifică amănuntul — e altă 
temă de d:scutaț. Acum stăm 
în futa faptului acestuia îm- 
presionant, că o civilizație 
care te cucereşte prin înțele- 
surile ei locale, pierde cheiu 
lor, 

Să fie acestu sfârşitul civi- 
Hzaţiei apusene ? E un sfăâr- 
şit, în orice caz. Și te depri- 
mă. fireşte, gândul tuturor 
catedrulelor care sar putea 
prăbuși Sub blestemul bum- 
belor noustre. Dar te deprimă 
— cine ştie dacă nu mai 
mult ? — gândul tuturor ca- 
tedralelor care nu s'au ma! 
inălțat de sub blestemul ne- 
putintelor noastre, 

CONSTANTIN NOICA 





— Ce-l salută pe tipul ăsta, așa de respectuos? 


— Sst! Mai încet: ăsta e personagiu pe pagina 'atâia în „Balamuc Palace Hotel“!! 


— De ce ţi-ai pus pălăria cu fundul în jos? 


— Păi altfel, cum vrei să cadă ,prostule! 





CI II RP a pr RR A A i A i RR IGP A IC POPPO UR SII FIRE! = 
MTPOCRARPTA 7ZIARIITIIT IINTUVRPRAITI. RIICITRESTT STR RREZOTANII 93 Taxa nostală nlătită în numerar conform abrobării dir. G-la P. T. T. Nr 94464-938