Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0045

UNIVERSUL LIIIDAP 


PROPRIETAR: 
SOC. AN. „UNIVERSUL” 


BUCUREȘTI, 


BREZOIANU 23 


DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Înscrisă sub No. 162 Trib. Iifov 








Ștefan Dimitrescu 





Autorităţi şi instituşii — Lei 500 





ABONAMENTE : 


A 


„Târgul din Sălişte“ (1920) 





In Drăgășani, la Gib Mihăescu 


Era o tipografie mizerabilă, 
adăpostită într'o cocioabă coş- 
covită şi uitată pe o uliţă pră- 
fuită a Craiovei. Acolo se ti- 
părea, în toamna lui 1924, re- 
vista „Flamura“, pe care o re- 
dactau elanul și tinereţea sgo- 
motoasă a unui grup de prie- 
teni olteni: Radu Bardeş, Ni- 
colae Milcu, N. 1. Herescu, T. 
Păunescu-Uimu, Eugen  Con- 
stant, Ion  Horia-Rădulescu 
și eu. 

In galbene după amieze pro- 
vinciale, ne adunam în ma 
ghernița tipografiei pentru ca- 
recturi şi pentru  nesfârșite 
discuţii; chiar cronicele revis- 
tei, plănuite cât mai vii, mai 
spumoase, mai polemice, le 
scriam tot acolo, la o masă 
stropită, abondent, cu cerneală 
şi plină de „șpalturi“ vechi, 
de resturi de manuscrise, ta 
chiar şi de rămăşiţele prânzu- 
lui lucrătorilor, — rezumaţi la 
trei zețari și un ucenic. 

Intr'una din aceste după 
amieze „redacționale“, au in- 
trat, ca un vârtej, în tipogra= 
fie, N. [. Herescu și T. Ulmu, 
fremătători de entusiasm : 

— Băeţi, mâine dimineaţă 
wlecăm la Drăgăşani, la Gib. 
Wlihăescu, să me citească o 
piesă de teatru! 

Vestea a produs emoție şi 
fresărire de orgoliu.  Pofirea 
făcută grupului „flamurist“ la 
Drăgășani, dovedea simpatia 
ui Gib. Mihăescu pentru  re- 
vista craioveană și ne lăsa, 
totdeodată, să întrevedem co- 
laborarea şi prietenia lui. Era 
curând după apariţia admira- 
bilei nuvele „,Vedenia“ în pa- 
ginile „Gândirii“ și numele 
tânărului scriitor începuse să 
se afirme puternic. 

Nu ştiu de ce, a doua zi eu 
mam putut să merg la Dră- 
gășani. S'au dus ceilalţi ca- 
marazi de redacție. Imi amin- 
tesc cu câtă nerăbdare le-am 
așteptat reîntoarcerea, seara 
târziu, pe peronul gării Craio- 
va. Au venit gâlgâind de im- 
presii, de calda revărsare a 
sufletului lui Gib, de orele u- 
nei tulburătoare lecturi, şi de 
generositatea unui vechi şi 
lea! vin de Drăgășani, oferit, 
cu vrednicie, de amfitrion. 

Din buzunarul lui N. 1. He- 
rescu a răsărit, solemn, ma- 
nuscrisul unei piese de teatru, 
pe care autorul „,Troiţei“ îl 
încredințase revistei noastre. 

Așa a apărut în paginile 
„Flamurii“ întâia versiune a 
„Pavilionului cu umbre“. Pie- 
sa purta, pe-atunci, titlul „Am 
ucis păcatul“, și a suferit, mai 
târziu, adânci prefaceri. 

Imi învidiam colegii pentru 
bucuria de-a fi fost oaspeţii 
lui Gib, și jinduiam să-l văd 
şi să-l cunosc în târgul lui 
vâlcean. Asta s'a întâmplat 
abia în toamna lui 1925, când 
laolaltă cu ulți camarazi de 
condei, printre cari N. Milcu, 


Radu Bardeș și N. Plopşor — 
acel savuros povestitor şi fol- 
clorist oltean, posesor al celei 


mai răsvrătite și trăsnite tărbi 
din câte am văzut — anu des- 
cins în orăşelul lui Gi, şi, în 
grup sgomotos, i-am luat cu 
asalt casa boerească, așezată 
peste drum d: judecătorie. 

Surpriză ! Domnul „avocat“ 
Mihăescu nu era acasă, dar se 
găsea numai la zece metri de- 
părtare, la judecătoria din 
față, une-și sdrobea adversa- 
rul: pledând întrun proces 
de... furt de găini! Am sunat, 
din nou, atacul şi am năvălit, 
grămadă, în localul judecăta- 
iei, înconjurând pe temutul 
avocat, tocmai Când, cu un 
gest arcuit al mâinii stângi, 
perora plin de efuziune juri- 
dică. 

S'a oprit din concluzii, a 
recunoscut pe N. Milcu şi 
Radu Bardeș printre cutropi- 
tori, şi gravitatea i s'a schim- 
bat în lumina caldă a unui 
zâmbet. 


— J'avons Whonneur! Voi 
sunteți? Vă aşteptam... 

Apoi, către judecător: 

— Domnule judecător, vă 


TOg, 0 suspendare pentru câte- 
va minute... 

Inveselit şi el de invazia 
noastră, cu totul neobişnuită, 
judecătorul a ridicat ședința 
şi ne-a eliberat pe aprigul ju- 
rist. 

Imn stradă, în faţa judecăto- 
viei, Milcu a făcut  prezentă- 
rile. 

— Maestre Gib, uite, ăsta 
cu barba răşchirată, e Plop- 
şor, ăsta cu ochelarii cât far- 
furiile, e Gyr... 

Strângându-ne mâinile, Gib 
întrebuința formula lui favo- 
vită, — un vechiu  solecism 
popular francez : 

— J'avons Vhonnevur... 
vons Phonneur... 

Am trecut acasă la el; în- 
tr'o odae vastă, unde-şi avea 
biroul, am rămas până seara 
târziu, cufundați în  jilțurile 
adânci ale unei prietenii catt- 
felate, Gib citindu-ne o nuve- 
lă inedită, eu spunând versuri, 
pe dinafară, iar Plopşor  sco- 
țând, ca dintro ladă ferme- 
cată, snoave şi chiwituri din 
folclorul oltenesc. 

Gib se dăruia treptat, în do- 
ze mereu sporite, de efuziune, 
de amiciție, de tandră înfră- 
țire... 

Prietenia noastră a crescut 
şi mai vie, la începutul perii 
următoare, vara lui 1926. 

Imi petreceam vacanţa de 
student ca şi Milcu, în Cra- 
iova şi, — respectând a pro- 
misiune solemnă făcută lui 
Gib Mihăescu — aproape în 
fiecare  Duminecă,  de-alun- 
gul acelei vacanțe, până spre 
sfârșitul toamnei, mă duceam 
să-l vizitez în Drăgășanii lui. 
Bineînţeles, nu plecam singur, 
ci însoţit, totdeauna, de căţiva 
prieteni craioveni, dintre cari 
nu lipseau Plopșor, Milcu şi 
Radu Bardeș. 

La ora cinci de 
ne încărcam în tren şi, cu 
„personalul de Sibiu“,  despi- 
cam limpezimea rece a zări- 


J'a- 


dimineață 


de RADU GYR 


lor vâlcene spre târgul din 
apropierea podgoriilor trium- 
fătoare. Peste trei ore, ne gă- 
seam, în gara orășelului, unde 
ne aştepta Gib, însoțit, la rân- 
dul său, de o ceată gălăgioasă 
de tineri drăgăşeneni, unii, 
mânuitori, ca şi noi, ai plaiva- 
sului albastru, alții, admira- 
tori generoşi şi vibranți ai 
scrisului. 

Conduşi de două admira- 
bile „călăuze“, prietenii Mi- 
hail Bărăgan şi Vidrighin, a- 
dânci cunoscători ai tainelor 
şi  subsolurilor  drăgăşenene, 
mergeam să facem, în primul 
rând, o vizită de expertiză şi 
uşor antrenament, în  pivni- 
țele depozitelor de vinuri, din 
spatele gării, numai aşa ca să 
alegem „un vin ca lumea“ 


pentru prânz. Masa se întin- 
dea lungă şi boemă, în sala 
unicului restaurant din „cen- 
tru“, lăsând să scapere, — de- 
asupra paharelor cu flăcări 
rumene în ele, — verva, fan- 
tezia şi  înțepăturile noastre. 
Gib se ridica, primul! 

— J'avons lhonneur să vă 
îmvit acasă la mine, ca să pu- 
tem gusta şi noi, în tihnă, un 
păhăruț de vin „adevărat“... 

Imn largul salon al locuinții 
sale, ne aștepta o lectură de 
nuvelă, lângă o bărdacă dol- 
dora de chilimbar. Beam vinul 
în păhărele mici, discrete, căci 
Gib avea oroare de paharele 
mari, înalte, pe care le socotea 
vulgare şi agresive. Și, de- 
odată, dintr'o cameră  alătu- 
rată, venea mai întâi ca o 
despletire de mătase, apoi ca o 
risipire năvalnică de juvaere 
sfărâmate, sufletul unui pian 
rând pe rând mângâiat, fră- 
mântat, chinuit, îmsângerat și 
iarăș sărutat cu mari melan- 
colii... 





(Urmare în pagina 6-a) 


Lei 220 pe 1 an 
;; 120 pe 6 luni! 














Individualiţatea unui scrii- 
tor rezumă selectiv rezonan- 
țele colectivităţii. Cu dreptate 
observa Lanson ! eul unui poet 
este eul unui grup mai larg 
când cântă Musset, al unui 
grup mai restrâns dacă poetul 
se cheamă Vigny, un grup re- 
ligios când e d'Aubigne sau 
un grup politic când e Hugo 
din Les Chatiments. Pentru 
forma îndestulătoare, scriito- 
torul selectează din public. 
Tradiţia continuată nu însea- 
mnă numai trecutul prelun- 
git în el; dar făurește ritmu- 
rile conform  abitudinilor şi 
capacităţilor estetice cunoscu- 
te. Nu este sigur dacă ritmul 
e un produs social sau dacă, 
la origină, orice poezie a fost 
corală; un lucru însă pare ne- 
îndoios: în poezia tradiţiona- 
lă, unde tehnica urmează o 
evoluţie ientă, versul leagă 
auditorul de poet. Antrenaţi 
de mlădierea ritmului, acom- 
paniem cu o muzică interioa- 
ră stihurile ce citim sau seri- 
em. Nu silia Coșbuc alcătuiri- 
Je lui poetice să coboare în 
forma  adeovată cântecului 
îngânat? El compunea cân- 
tând. 

Poezia presupune operaţia 
de subtilizare melodică a cu- 
vântului. Ritmul  mlădiază 
substanța sonoră a silabei, iar 
rima spulberă distanţele gra- 
malicale petru a face loc ve- 
cinătăţilor prozodice. Cu toa- 
te că strict dependentă de in- 
timitatea existenţei naționale, 
limba efluentă, supusă schim- 
bării. Omul ales, sesizând ex- 
presivitatea, tinde să imprime 
contur artistic în massa voca- 
bularului.  Introducând anu- 
mite cadenţe, smulse din on- 
dularea ritmicei sufleteşti, el 
adaugă direcție nouă materi- 
alelor senore. Exprimarea a- 
leasă rămâne, de sigur, o ini- 
țiativă individuală. Sufletul 
deosebit construieşte o expre- 
sie frumoasă; ea se transmite 
şi se generalizează. Intră în 
patrimoniul comun pentru u- 
tilizare frecventă. Cuvinte 
noui se creiază, forme dialec- 
iale se impun, neologismele 
pătrund şi se  încetăţenesc. 
Fermentaţia lingvistică nu «e 
însă miciodată atât de puter- 
nică încât să provoace o dis- 
continuitate. Mutaţiile seman- 
tice nefiind regulă generală, 
personalitatea limbei se men- 
ține neschimbată în elemen- 
tele ei de permanenţă, legate 
de ceeace conţine mai stator- 
nic şi nepieritor sufletul na- 
țional. Fără îndoială, adesea 


intră în circulaţie aspecte 
noui, dintre care unele capă- 
tă primat. Comunitatea de 


viață a unui grup organizat 
urzeşte o mentalitate specia- 
lă care favorizează, la rân- 
dul ei, asociații de idei ana- 
loage. In astu stă dealtmin- 
teri condiţia de naștere a ori- 
cărei limbi. Şi tot așa prind 
viață  argot-urile. Darmeste- 
ter, ocupându-se de  areierea 
cuvintelor noui şi de legile ce 
le prezidează. (De la creation 
des mots mouveaux dans la 
langue  franqaise at des 
lois qui la regissent), trage în- 
chierea că aşa zisul „argot“ e 
o limbă artificială pe care o 
anumită clasă a societăţii o 
confecționează. Atari excres- 
cențe pe organismul lingvistic 
apar şi se desvoltă totdeauna 
acolo unde se simt influien- 





Joamnă, acolo... 


Oraş care zâmbeşti doar două luni. 
Ai chemat rugina toamnei să vină, 
Să te îmbrace 'n vechea-i crinolină 
Ca pe-o bunic ascunsă 'n rugăciuni. 


Nu mă 'ntreba de ce iar am venit, 

— Un călător cun geamantan de vise — 
Oraş prea mic, cu porţile închise 

In seara asta tristă maj primit. 


Am întâlnit tar munţii de cerneală 
Și-acelaş brad urca — haiduc — spre cer. 
Cu mâna 'mtinsă, am pornit stingher 
Printruin oraş tăcut, o catearală. 


Am întâlnit aceleaşi câse scunde 
Şi-aceleaşi străzi pe care am mai mers: 
Aici am râs, acolo — am scris un vers 
Cu slove mari ca visele, rotunde, 


Dar din oraş, surisul a fugit 

Ascuns în buzunarui toamnei reci, 
Tu, biet copil, acuma poţi să pleci, 
C'o traistă goală, visul ne *mplinit, 


Predeal, o seară de toamnă. 


TRAIAN LALESCU 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI i Str, Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.10 





| Limba ca expresie naţională 


de ILARIU DOBRIDOR 


ele străine. Argot-urile fran- 
co-provensale s'au strâns în 
acea Provence, situată în 
punctul de întretăcre al cu- 
renţilor lingvistici. In aceste 
puncte, cuvintele fug pe ne- 
simţite dela un grup la altul. 
Veacul IV, fascinat de sno- 
bism şi ușurătate, a înregis- 
trat apariţia unui atare lan- 
gaj artificial căruia i s'a zis 
„jargon“ sau „jobelin“; în se- 
colul XVI, se numeşte „na- 
quois“, iar în secolul XVIII, 
„bigorne“.  Vocabula  evoca- 
toare a sedus oamenii acestor 
veacuri, iar mai târziu, ame- 
țiţi de vintuţile ei coloristice, 
S'au arătat romanticii. Școala 
realistă readuce moda, răsco- 
lind sedimentele şi praful 
pentru a ivi cuvântul ex- 
presiv. In cunoscuta lui carte 
asupra formaţiei argot-urilor 
(Les argots. Caracteres, Evo- 
iutions, Influence), Dauzat a- 
finmă că în mod normal orice 
limbaj are momente când poa- 
te încorpora cuvinte străine 
ce servesc adesea ca tipare 
pentru cuvinte noui. Dar «el 
nu subliniază procesul destră- 
mării individualităţii etnice. 
In aceste momente de degra- 
dare a formelor ligvistice vin 
aluviunile care necăjesc viaţa 
istorică. In spaţiul naţional se 
creiază adevărate goluri pe 
care le umplu  neologismele. 
Ele macină unitatea de carac- 
ter şi de contur a unei limbi, 
lăsând triste vestigii în fru- 
museţea armoniei şi în profi- 
lul ei artistic. Trebuie să trea- 
că vreme până când labora- 
torul în care se frământă me- 
Jodiile cuvântului să le sece 
înțelesul dintâiu şi să le îm- 
prumute un altul din jarul 
care arde în vatra vie a sim- 
țirii pup'iuare. Că la rădăcina 
fiecărui cuvânt se înfierbâniă 


simţirea colectivă şi-l  deter- 
mină să se întrupeze în ar- 
monii particulare. 

O naţiune modifică într'o 


limbă impunându-i capacități 
noui de exprimare, dar şi o 
limbă modifică în sufletul 
naţiunii impunându-i posibi- 
ltăţi de articulare. Reciproci- 
tatea creatoare dintre amân- 
două nu Jasă să intervină u- 
nitatea uneia până nu pri- 
veşti solidaritatea celeilalte. 

Aluviunile istorice, la noi, 
au fost repezi şi dese, așa cum 
am stat răstigniţi la încruci- 
şarea celor patru cardinale. 
Dar urme puternice găsim 
prea puţine, plămada limbii 
rezistând deopotrivă cu su- 
fletul călit al naţiunii. Lim- 
ba românească e  armoni- 
că cum e pământul nos- 
tru şi unitară cum e poporul 
nostru. Pe toată suprafața ţă- 
rii, cu acelaş sunet şi acelaș 
înțeles „cuvintele circulă frec- 
vent, Francezul de nord nu 
pricepe graiul celui din sud; 
germanul la fe, italianul la 
fel. La ei, chiar jimba litera- 
ră este un dialect dintr'o pro- 
vincie oarecart, căruia o ple- 
iadă de scriitori, cu darul de 
a înflorit fraza și a şlefui sti- 
hu], i-au pus diademă şi l-au 
impus tuturor. 

La noi, tocmai dimpotrivă: 
Limba noastră literară nu-şi 
găsește prestigiul în nici 9 
provincie — ci din ceeace a e- 
laborat poporul solidar, au 
fost selectate posibilităţile ar- 
tisţice. Limba literară româ- 
hească reprezintă rezumatul 
selecţiv al capacităţii de ex- 
primare de pretutindeni. Pro- 
bă: Eminescu. Armonia emi- 
nesceară reproduce, în oate- 
porii estetice variate, sinteza 
vintuatităţilor de exprimare 
populară. Adunând cuvintele 
din toate ţinuturile, ridică, pe 
bază folclorică, tiparele artis- 
tice în care avea să intre o 
bogăţie muzicală cum nimeni 
ma avut-o până la el. 

Expresie fidelă a personali- 
tăţii naţionale, limba e întâiul 
factor de rugă, de cântec, de 
suspin. Şi după cum nimeni 
nu poate plânge cu ochii al- 
tuia, tot aşa nici un popor nu 
poate creia cu cuvintele al- 
tuia. Mor neamurile, rămâne 
cultura. Aţi văzut  coohilia: 
după ce se usucă substanța 
vie dinlăntru, rămâne crusta 
tare ca să indice vrâstele pă- 
mântului. Tot astfel, se sting 
seminţiile, dar  vrâstele lor 
sufletești fe descifrăm în gră- 
mezile de sunete reci. 

Dacă popoarele reprezintă 
graiul în istorie al lui Dum- 
nezeu, apoi limba reprezintă 
graiul în veşnicie către Dum- 
nezeu. 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


ANUL XLVilie Nr. 4 
SAMBATA 11 Noembrie 1939 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 


Poem 


Îndurătoare, înstelată iubire 

Pe aleile mele palidă mă însoțești 

Ochii mi s plini de cereasca ta strălucire 
Se scutură ce-i timp și amintire 

Și visul prinde aripi îngerești. 

Dezmierd pierdut adânca ta privire 
Frunte-ai lumină, zarea e gândire 

Și vremea curge printre vechi povești. 








Ascult cum pașii'n cer mi-i rătăcești 

Și cum deslegi grăbite crurore 

Purtînd pe mări întunecate prore. 
Cad frunze noui din pomii pământești 
Un drum se'ngroapă, aliul se desprinde 
Mă uit cum alte orizonturi creşti. 

Ca într'un amurg uitarea mă cuprinde 
Ridic un braţ dar nicăieri nu eşti. 


Poale'n tăceri, ai tost numai părere 
Și-ai strălucit cât dipa unui vânt 
Urcând sfios ca na întrun cînt 

Al cerului, Trudită mângâiere 

Ce'n neguri te învălui sin pământ 
Lasă-ne'n noapte stinsa ta paloare 
Rămâi-mi în rămi otravă şi splendoare 
Şi sapă'n noi frumosul tău mormânt 


Titanică, neschimbătoare față 

Ce frumusețea'n umbră o striveşti 
Gind jetuit de lacrimi omeneşti 
Ți-i piscul viu și tulbure de viață, 
Nedespărțind vecia de uitare 
Ce-a fost în umă știm că-i început 
Deși e vis, mai pilpiie în lut 

Deși-i trecut, mai stărue în zare. 


Pas nevăzut, dorință şi zidire 

Un veac sclipește'n bucle aurii 
Un zimbet pogorit lingă copii 
Pentru neimplinita lumii mîntuire 
Dind unei dalte freamătul subțire 
A! clipelor, umbroase armonii 
Vestesc o primăvară de iubire 
Și-un cîntec răsărind din veșnircii. 


IULIAN VESPER 


Costache Șt. Caragiale 


de ION DIACU 





Deia întâmplarea cu „bursucul nătâng“ și până când 
vestea înființării unei trupe românești de teatru — sub 
auspiciile „Filarmonicei“ lui 1. Eliade şi 1. Câmpineanu — 
adică dela 1831 până la 1834, nu se știe ce va fi făcut. 
Se prea poate să fi fost în acea vreme „dascăl de greceşte'“, 
cum alirmă Ascanio!) și Belador?) la şcoala „Doamna- 
Bălașa“. Sigur e însă, că la chemarea pe care „Filarmo- 
nica“ -o tace tinerilor înzestrați cu dorinţa de a face tea- 
tru, Costache o clipă nu mai stă la gânduri, ci, cu faţa 
iluminată de noi nădejdi, se îndreaptă hotărit spre tea- 
tru „căruia i-a slujit, — de aci înainte — timp de treizeci 
și mai bine de ani. 

In rândurile filarmoniciştilor a fost bine văzut de cum 
a intrat printre ei. Călăuzit de priceperea și experienţa de 
ani de zile a lui C. Aristia — maestrul de declamaţie al 
școlii — face progrese repezi încât, întruna din serile lui 
Noembrie 1835 debutează cu mult succes pe scena româ- 
nească. A jucat Primul American din „Alzira“, în locul 
lui Î. Curie, care a lipsit în acea seară dela spectacol 5). 
Critica făcută de Eliade în „Gazeta Teatrelor naţionale“, 
are numai cuvinte de laudă pentru tânărul debutant $). 

„In rola celui dintâi American, în lipsa lui D. Curie, a 
debutat unul din școlarii cei noi 5) D. Caragea 5), ce a dat 
cele mai bune nădejdi pentru tragedie : vorba sa era so- 
noră, limba curată, și gesturile serioase și clasice. 

Aceleaşi deosebite însușiri l-au caracterizat pe „școla- 
rul dela 1835“ în tot cursul activităţii sale artistice, impu- 
nându-l în rândul maeștrilor vremurilor sale. 

De acum înainte, dela primii paşi făcuţi pe scenă în 
1835, calea vieţii lui Costache Caragiale e îndrumată de- 
finitiv către Artă. Mintea sa, de aci încolo, e frământată 
neîncetat de acel veșnic „mai bine“ după care a alergat, 
și pentru care și-a jertfit o vieaţă. A căutat mereu să 
infiripe un „mai bine“ pentru teatrul nostru, teatrul că- 
Tuia i s'a dedicat din cea mai fragedă tinereţe Şi cu cea 
mai categorică abnegație. Artist născut, iar nu făurit de 
imprejurari, cum erau cei mai mulți dim colegii săi, el 
iri găsea alt rost pe lume decât teatrul și numai tea- 
rul. 

„Viața mea“ spune el în „Autobiografie“: „să 'ncepea 
cu ridicarea perdelii și se sfârşea cu căderea ei. Mă mul- 
țumeam a trăi trei ceasuri, pe săptămână“ cât ținea repre- 
zentaţia care, pe atunci, se dădea săptămânal: „și în ce- 
lelalte mă socoteam ca  jivinele ce au timp hotărît de 
amorțire“. 

Dar nu i-a fost de lungă durată, nemărginita-i tericire 
căci, nu mult în urmă, „Filarmonica“ — datorită celor 
răuvoitori — n'a mai putut ființa, ci a trebuiț să-și în- 
cheie atât de timpuriu — numai după două stagiuni și 


1) „Teatrul la Români“, Bucureşti, 1896. 

2) Istoria Teatrului românesc“, Craiova, 1895, 

3) D. R. Rosetti în „Dicţionarul contemporanilor din România“, 
greşit spune că a debutat la 1834 în rolul lui Mohamet din „Fana- 
tismul“ lui Volbaime. 

4) No. 3 din Decembrie 1835. 

5) Ar fi o dovadă mai mult că a intrat târziu în şcoală. Și nu 
dela început, cum singur o afirmase în „Autobiograţie“. 

6) O confuzie, desigur, a cronicarului. Sau poate, vergiunea că 
numele „Caragiale“ sub difersele forme: Caragiali, Carageali şi 
Caragially şi l-a luat Costache abia după 1840? 





(Urmare în pag. 6-a) 











Cronica literară 





2. Suferință si viată nouă 


Când se spune dezpre clasicismul greco-latin 
că a concepul orice f2l de a fi uman, lucrul este 
cdevăral  dintrun punct de vedere formal 
grecii și remomii au găsit nume aproape tuturei 
modurilor de viață spirituală, In acest fel, în deo- 
sebi, este inepuizabilă tradiția antică, Eternita- 
tea cuvintelor se cenfundă ușor cu eternitatea crea- 
ției și ele au avantajul de a fi mai azcesibile 
nouă, în sens tradițional: simpla lor pronunțare 
este aciul magic de tranzmitere. Dar prin tradiție 
moștenim numai acele forme pe care le putem 
umple cu propria noastră viață, acceplăm sche- 
mele pent:u care avem înțelegere, ne integrăm 
unui riim în care pulerea noasiră înterioară spo- 
reșie. Pentrusă forme, ritmuri, scheme sunt simple 
indicații spre altceva decât noi înșine, spre chi- 
pul transcendent, cu care tindem să ne asemă- 
năm ! Această tensiune spre abstract, spre des- 
perzonalizare şi regăsire întrun medel superior, 
constilue sensul adâncit al tradiției, care poale 
să dăinuiască mii de ani după cucerirea adevă- 
rului prin revelație. Astăzi, nu facem decă! să ne 
intoarcem cu două milenii în urmă, spre a sta: 
bili iarăș contactul cu adevărul primordial, pe 
caze să-l așezăm temei al culturii românești. Ast- 
fel se ivește problema dacă contaciul ss sta- 
bilește cu clasicismul sau cu oriodoxia. „Ab- 
scondisti enim huec a sapientibus el revelasti ea 
parvulis, ut venirent ad eum luborantes et one- 
rali ei reficeze! eos, quoniam milis est et humilis 
corde...” Pentru că ai ascuns aceste lucruri înţe- 
leptilor, spune Si. Augustin, — şi le-ai desvă- 
luit numai celor sărmani, pentruca să vie la El 
cei ce suferă şi cei cari îşi duc povara, ca să aibă 
ajutor dela El, peniru că el este blând şi smerii 
în inima Lui... Nu trebue să înțelegem din cu- 
vintele Sfiului Augustin că suferința a începu: să 
existe dcar odată cu lumea creștină. Nu suferința 
a fost ascunsă înțelepților. Trebue indepăztată 
orearea de a crede că amticii n'au cunoscut sufe- 
dința, și că pentru acceea, în anumită direcție 
n'au adâncit viața, Lucrurile stau tocmai d'mpo- 
trivă... Grecii ca și romanii au cunoscut suferința, 
într'un aspect al ei cumplit, pe care creștinismul 
n'a mai avut cum să-l cunoască, tocmai fiindcă 
misiunea sa a fest să-l înlăture! Suferinţa anti- 
cilor mustea din în:&zi a:monicusa lor contepție 
despre univers, ca dintro inimă bolnavă de o 
misterioasă rană! Nu dăduse Zeus oamenilor 
dreapla judecaiă ?  Cereasca fec'oară, virgina 
mumii, justiția, principiul primordial al universu- 
ui, ajuta pe muri:ori să găsească adevărul din 
sufletul ler, prin dialectică, şi-i îndemna să. veri» 
fice dacă au găsit adevărul, comparând acest 
suflet ai lor cu cerul înstelat. Şi credincioşii aiâl 
cereau în rugăciunile lor: să se asemene sufletul 
lor cu cerul înstelat, cu armonia astrelor. Cereau 
măsu:ă după măsură, înțelepciune după înţelep- 
ciune : mai mult nu puteau cers deoarece zsii se 
mâniau ! O siăruință prea mare a rugătorilor ar 
fi fozt dezordine, anashie. „„Metiion nyn €pos 
sYhcou” vrs. 1060, tă o rugăciune măsurată, sfă- 
tuește corul pe una din Rugăloorele lui Eschil: 
iar Sccrates solicită asistența zeilor după acelaş 
strict canon: „O Pan, și voi, toţi zeii cazi sunteți 
de față, aiutațimă să-mi construesc un suflet fru: 
mos !” (Phedru, 272, C.), Erau rugăciuni pline de 
demnitate, fără umilință, cereri „simple și libere”, 
cum spune Marc-Auieluu, de a obține de le 
zei ceeace aceștia aveau: inteligență și frumu- 
esțe formală. lar zeii dăruiau lucrul cerut; cunoa- 
șterea armonei formale a lumii, descoperirea ra- 
poriurilor juise, p:ecizia contururilor. Au învățat 
pe camen să pus hotare, să măsoare, şi să ştie 
precis până unde se întinde viața lor, care se o- 
prea sub zidul neîndu:atei necesități. Deal:min- 
ierii zeii au fost sinceri, au dat oamenilor aproape 
iot ce au avut și ei, iar dacă nu i-au scăpal de 
destin, esie că ei înşişi zeii, îndurau voința oarbă 
a aceziuia. Peste pământ și în cer stăpâneau 
Parcele. Dar musitorii primiau dela zei, tot ce li 
se cuvenet: cunoașterea cerului și partea de moş- 
teni:e din adevărurile sacre. 


Pentrucă „Cine ar fi putut să cunoască cerul 
fără ca inteligența lui să fie asemenea armoniei 
cerești și să găzească pe zei dacă nu era e] în- 
suși o părticică din zeitate?” (Quis caelim posset, 








nizi caeli munsre, nceze ? Et reperire Deum, nisi 
cui pars îpze deorum est? Manilius, Astron. II. 
115--116). Dar din cunoașterea senină a cerului, 
cu care se aseamănă, inteligență omului smulge 
o câlă înțlepciune mai puţin senină, a destinului, 
ca „0 succesiune eternă și nesch':mbălciaze a vie- 
ților, un lanţ ce se desfășaară de la sine, necon- 
tenit, ducând cu el rânduiala necu:mată a con- 
'zecințeier, din care este împletit (Gelliuz)”, sau 
su definiţia stoică a filosofului grec: „Desiinul 
este crdinea naturciă a tuuror făpturilor din uni- 
vers, care depind veşnic unele de altele, în schim- 
barea și înlănțuirea lor de neînlăturai”. Ceeace 
esie clar în concepția despre destin ne duce la 
viziunea antică asupra existenței, ca eternă în- 
toarcere. Lumea este așa cum se vede că este, 
fără să ascundă vreo parte a ei mai importantă: 
exisiă ai:monia cerurilor şi a astrelor, și există 
deopotrivă inteligența care răspunde cu un ecou 
al muzicei siezelor ! Daioria omului este săși 
păstreze inteligența și să cultive virtuțile ocrotile 
de ea ! Cât pentru rest, destinul se desfășoară im- 
placabil, Lumile nasc și pier, ex:sieniele indivi- 
duale se scutură ca frunzele toamna, — nimic nu 
are nici o imporianță, — (suflet, iubire, — moar- 
te), — din moment ce legile supreme ale cos- 
mcszului rămân aceleași: nimic nu se clinteşte 
din armonia cerurilor ! Doar oamenii dispar pen: 
tru un mcment, spre a reveni iarăși, în eterna 
intoarcere. 


Schimb între viaţă şi moarte, între moarte și 
viață, atâa tot: „Bocetelor de înmormâniare se 
amestecă țipătul copiilor cari se nasc şi văd pri: 
ma dată lumina; noaptea nu urmează zilei, di- 
mineața nu urmează nopții, fără să audă țipăiul 
razterilor în acelaş timp cu jelaniile morții” (Lu- 
creiius, II, 575 spr.). 

Conștiința părăsirii omului coboară o treaptă 
mai ics, cu exclamația lui Petronius, prietenul 
împăraților și arbitrul vieții ; „Vai. vai, cât de ne- 
iericiți suntem ! Ce neant este bietul om! Cum 
cade viaţa firavă depe lujerul ei subțire | Astfel 
suntem toţi, când ne coiropezie mcariea !” (Satir. 
XXIV). Și mai greu apasă acest sentiment al pro- 
fundei mizerii omenești când îl descoperim la un 
savant ca Plinius: „Omul a fost aruncat gol, pe 
Pământul gol, pentru a geme și a plânge! născut, 
chipurile, ca să fie fericit, el zace cu mâinile și 
picioarele legate : făplura ursită să poruncească 
iuiuror celorlalte făpturi, primul lucru pe care îl 
vede în viață este sulezința, prin simpla vină că 
se naște“ (cit de Pichon). 

Aceasta ezie suferința anticilor, aceeaş la greci 
ca și la rcmani. Este suferința pur şi simplu, mi- 
zeria nesiârșiiă a omului, care nu poate cere zei- 
ler prea mult, ca să nu-i supere | Sujsrința unei 
vieți ia al cărui cuprins lăunlric zeul nu coniribue 
cu nimic. El rămâne indiferent, în plac:ditatea şi 
jecul său olimpic. Faţă de muriiori are cel mult 
bună voinţă : 


Heu, miserande puer ! si qua fata aspera rum- 
pas! 
Tu Marcelus eris! Manibus date lilia pieniz! 
Vergilius, Eneida, VI. 


Destinul nu poate fi înfrânt, în schimb î se vor 
dă:ui cu mâinile pline, crinii gloriei, Gloria este 
socotită o răsplată atât de serioasă, încât eroii, 
ca Achile, acceptau să moară de tineri, numai să 
momă glorioşi. Singura consecință morală a mi- 
tului elernei întoarceri: gloria, Cucerirea lumii 
prin inteligență și virtute. Produs al acelui suflet 
frumos pe care Sokrates îl cerea lui Pan, gloria 
va fi mijlocul de a polcli mizeria vieții și a morţii 
fiindcă, după cum spune Perikles, prin Thucy- 
dide: „numai iubirea de glorie nu se stinge, și la 
bătrânețe, nu iubirea banilor, cum pretind unii, 
ezite în stare să ne aline, ci onorurile care ni se 
dau”. Aceasta la cei vii iar dezpre cei morți: 
„erindu-și viața lor, ei au câștigat fiecare în 
paule o glcrie nemuritoare şi au obținut o înmor- 
mântare plină de cinste. Mormântul lor nu esta 
însă numai locul unde se odihnesc acum, ci a 
mintirea nemuritoare, necontenit reinoită prin dis- 
cursuri și comemorăi. Oamenii străluciți au ca 
mormânt pămâniul întreg. (Istoria Războiului pe- 
loponeziac, Il, XL. III). Dar cei fără strălucire, ce 
fel de mormânt au? Pentrucă moariea, egală 


UNIVERSUL LITERAR 


pentru toți, înspăimâmtă deopotrivă sufletele glo- 
rioaze suu fără glorie. Cum să se apere de stin- 
gerea în neant, cei siabi şi nedijutoraţi, în amin- 
tizea cărora nimeni nu va dărui „cu mâinile pline, 


"crini după moarte ? Ezte momentul să ne întoar- 


cem acum la scxiitorii creștini pentru a găsi 
răzpunsul, cum de pildă la Tertullian din secolul 
IL: „Adeo quid simile philozophus et christ:anus, 
Graeciae discipulus et casii, famae negotiator et 
vitae, verboium et factorum operator... Ce ase- 
mănare este între un filosof și un creștin ? Între 
um discipol al Greciei și unul a „împărăției ceru- 
riloz” ? între unul care se străduește pentru glorie 
şi unul care se strădueşte pentru vaţă ? între acel 
care lucrează cu vorbe și acel care săvârșește 
fapte 2...” (Apolcgsiicum, XLVI, 12). Un singur cu- 
vânt se pare că umple dintrodată, lumea cu un 
nou conţinut, şterge chipul unei civilizații și în- 
cepe o alta, cu o forță extraordinară de pene- 
traţie şi de schimbare la față. „Eticrm plures etsti- 
cimur, quatiens metmur a nobis ; semen est san- 
guis Christianozum |!” 

Numărul nostru crește de fiecare dată, cu atâ- 





PI aa A a O a RR a at 
Di E d a a 


11 Noembrie 1933 === 


ţia câţi seceraţi dintre noi: căci este sămânță 
sângele Chreştinilor“. (op. cit. L. 12). 

Sămânţa care gemnina în sângele creştinilor, 
era tocmai viața nouă, viața „faptelor” iață de 
viața „vorbelor” acelor „homines et gloriae, ut 
diximus, et eloguenitiae solius libidinosi... Dar ce 
lucnari noui uduceau această „vita“, care fusese 
ascunsă înțelepților și rezervată numai celor slabi, 
„laborantes et onerati”? „Vita” avea puterea să 
dărâme olimpicul mit, „rece şi raţional”, al eter- 
nei întoarceri, şi în locul lui să sădească sămânță 
de sânge”, mitul răscumpărării încolțit din „nă- 
deide şi credință, din așteptare și bucurie, îndrep- 
tat spre viitor, convins că viitorul se va deosebi cu 
totul de trecut”. (Adriano Ti:gher). Mitul răscumpă- 
rării va înlocui mitul eternei întoarceri, promițând 
alinare acelei tristeți nesfărşite, din versurile des- 
pre mizeria omenească ale poeţilor, Suferința an 
tcă se schimbă la față nu în crinii gloriei ci în 
rodul vieții, răsărit din „sămânţa sângelui“. 


CONSTANTIN FANTANERU 





Cronici germane 





Rainer Maria Rilke, la noi 


Ceva mai puțin de:âtţ un studiu și ceva mai mult 
decât o înșirare de nume și cărți, rândurile noastra vor 
să fie un comentariu pe marginea unor reaiități. 
Aceasta pentrucă Rike este, incontestabil, cel mai cu- 
nascut scriitor german în literatura noastră, fapt care 
nu e simpLă întâmplare, ci un simbol. Opera sa e întru 
câtva cunoscută dz publicul românesc şi cei ce au pro- 
fitat în urma aceste: cunoașteri, nu au fost numai ci- 
tilori;, ci şi poeţii, pentrucă Rilke a influenţat cu au- 
tentic har o întreagă serie de poeţi români. Având o 
profundă dragoste pentru răsăritul ortodox, eceastă 
osmoză sp.rituală nu poate apărea ca un accident, ea 
având rădăcini ascunse și mai puternice. Poate ză toc- 
mai de aceea opera lui Rilke a fost mai mult apre- 
cială şi tălmăcită în cercul „Gândirii“. Părerea noasiră 
de rău este însă că această cunoaştere e destul de uni- 
laterală, mărginindu-se numai la câteva grupuri de 
poesii şi :a două cărți de proză; restul — cum ar fi 
superbul jurnal ai lui Malte Liaurids Brigge, nuvetele, 
sau monografia asupra îui Rodin — fiindu-ne necu- 
noszut. Uniiateraiitaţea aceasta este însă și un semn 
d= tristă superiicialitate. 

iindată ce Rilke a fost cunoscut la noi, coarde necân- 
tale au sunat în liriiza românească. Era, pare-mi-se, 
în anii care-au urmat războiului, când un vânt nu prea 
prielnic bătea în literatură; cu anii, a crescut această 
inf.uenţă, iar azi puttm să vorbim, fără teamă, de o 
înrâurirea lui Rilke, cum putem vorbi de a lui Baude- 
laire sau Valery. Binefăcătoare a fost accastă undă de 
pocsie, într'un câmp în care căutau să se înfiltreze 
curen:e nu numai ciudate, dar și dăunătoare iirismu- 
lui adevărat. Poet prin excelenţă, uiric până în ceie mai 
ascunse fibre, Rilke a adus în poesie un cosmos nou şi 
rar, care se descoperă şi se preţueşte pe zi ce trecs,. 
Tată, de piidă, că în Franţa se scriu cărţi întregi asu- 
pra lu; Rilke şi opera sa, Cărţi care constitue în 
totdeauna constatări şi documente de o incontestab.lă 
valoare. Din aces: punct de vedere, în afură de un ex- 
cepţional studiu al d-lui Nichifor Crainic şi unul al 
poetului Ion Pillat, iiiteratura noastră e săracă şi goaiă. 
Şi — siavă Domnului! — essciștii și criticii ar putea 
spune lucruri noui, ar putea ajunge la concluzii inte- 
resante, iar cititorii ar vedea deschizându-se alte porţi 
spre lumină. Mă gândesc, în această ordine, de idei 
la Axente Sever Popovici, care ne-ar putea da cartea 
pe care. din asest loc, o sugerăm. 

A descoperi un poet, mi se pare că echivalează pen- 
tru suflet, cu des.operirea unei alte vieţi. Iată pe tână- 
rul versificator care după ce a epuizat pe poeții noş- 
iri, își întoarce faţa spre ate zări; intrând în „Buch 
der Bildzr“, în „Stundenbuch“ sau în „Du:neser B.e- 
gien“, o răsturnare fantastică, un cutremur spiritual 
s: va petrece în mintea sa. Şi în totdeauna, cutremu- 
rele au adus la suprafaţă straturi noui şi mebănuite 
Pocsii ca „Sonete an Orpheus“ sau „Ernste Stunde“, 
„Pont du Caroussel“, „Liebsslied“ și încă atâtea alele, 
nu pot fi decât rare reveLaţii, Prezenţa lui Rainer Mar:a 
Rilke (atâta cât este) la noi, ni se pare a fi doar un 
preludiu, pentru alte cunoașteri ce vor trebui să 
urmeze. 

%* 

Ne vom îngădui o scurtă paranteză pentru a scrie 
câteva rânduri informative despre cei ce s'au trudit, în 
cursul anilor, să-l încetățenească la noi pe Riike. In 


primul rând credem că a fost d. Oskar Walter Cizek, 
care împreună cu poetul Ion Piilaţ, ne-au dat o serie 
de foarte bune traduceri, publicate mai a:es în paginile 
revistei „Gândirea“. Apoi d. profesor Nichifor Crainic 
ne-a dat o minunată traducere a cărţii de mister 
și de suflet rilkean „Geschichten vom Lieben Gott, 
iar d-ra Maria Ana N. Musicescu a tălmăcit acel tra- 
tat de poesie „Briefe an einen jungen Dichter“. Poetul 
Eugen Jebseanu a tipărit a minunată culegere de poesii, 
iar d. George Fonea, una în care am afiat destule stân- 
găci., pe lângă lucruri bune, 

Apoi au mai tradus din poesiile lui Riike: Al. A. 
Philippide, Mircea  Streinul, Didia Saint-Georges, 
Traian Chelariu, toţi aceștia risipind poemeie traduse, 
în paginile diferitelor reviste. Ultima carte de tălmăciri 
şi poațe una din ce!e mai bune pe care le avem, este 
aceea a d-nei Maria Bănuş, apărută acum câteva zile 
la „Fundaţiile Regale“. 

Această m-găLoasă muncă de 'aborator poetic, ni se 
pare a fi una din cele mai frumoase și mai de preţ. 
mărturisind nu numai gust și pricepere ci, mai presus 
de toate, pasiune şi conștiință literară. Nutrim convin- 
gerea că acesie acte poitice au echivalat mai în tot- 
deauna cu o transfuzie de mare şi eternă poezie, aiât 
de necesară unei culturi care se vrea vie şi ia pas cu 
ce-elalte, mari, şi am scris aceste câteva nume nu nu- 
mai spre a strânge într'un mănunchi oameni mânaţi de 
o aceeaşi pasiuns, ci și pentru a le transmite un e:og:u 
pe care truda lor îl merită din belșug! 

* 

Prezenţa lui Rilke în iiteratura noastră, după cum 
aminteam mai sus, nu e un simplu accident, ci eo 
adzziune indirectă a poetului la spiritul literaturii 
noastre. Acela care a iubit ca puțini aiţii, sufietul greu 
da taine al Rusiei pravostavnice, nu se putea să nu af.e 
și la noi, luminile şi umbrele pe care le căuta. O iarnă 
de stepă, un mujic plin de habotnice crezuri, un Tolstoi 
sau un Rasputin, ar fi poate corespendenţe pentru ce 
armonioasă horă, pentru un călugăr din creerul munţi- 
ior „un Grigorescu sau pentru alle minuni: aie pămân- 
tului nostru. Credem că spusele noastre, oricât ar pă- 
rca €.e de hazardate, conțin un important sâmbure de 
adevăr, pe care ne promitem să-l arătăm odată, într'o 
cercetare mai amănunțită pe care vrem să i-o consa- 
crăm in:gaiabilului poet german; ecolo vom lămuri câ- 
teva puncte din cele mai atrăgătoare şi tot acolo vom 
arunca lumini asupra unor domeni: cu totul necerce- 
țate la noi. 

Până atunci însă, rândurile acestea vor fi o fugară şi 
nu de tot complectă schiță pentru pagini mult mai am- 
ple. Totuşi, am îi mulţumiţi dacă am izbutit, până aiii, 
să facem câteva constatări nou: şi să adiunăm, întrun 
fel concis și viu, atâtea imagini și gânduri împrăștiate 
de vânturile anilor. Prezenţa lui Rilke în mij:ocui nos- 
tru e o bucurie și o realitate pe care o subliniem cu 
mândrie și satisfacție; această prezenţă vie se cere însă 
discutaţă şi comentată mai pe larg. lar dacă vânturi 
protivnice ne vor smulge condeiul, neingăduindu-ne 
acest lucru, nu ne îndoim că se va afla cineva care că 
ia făclia din mâna noastră, ducându-i lumina acolo 
unde am vrut. Nu pentru noi, ci pentru Literatura 
noastră, în care migălim cu atâta pasiune, 


ȘTEFAN BACIU 





Cronica ideilor 








Cunoștinţă și conștiință 


John Dewey susţinea într'o lucrare 
mai veche, tradusă în limba franceză 
sub numele „Comment nous pensons“ 1) 
că există un fond comun, format din 
experienţe familiare tuturor oamenilor, 
care îngăduie înţelegerea și schimbarea 
reciprocă de opiniuni. Nimic mai nor- 
mal. Observaţiunea profesorului ame- 
rican este conformă şi cu bunul simţ şi 
cu întreaga tradiţie filosofică. 

Existenţa unui dat comun conştiinţe- 
lor, a tost adesea afirmată și nu poate 
fi tăgăduită radical, într'un anume 
sens. 

Nu este mai puţin adevărat însă că 
dacă ni se pare că oarecari lucruri din 
lumea exterioară, sau chiar aparţinând 
conștiinței, le cunoaştem de o manieră 
identică cu alții — identitatea cunoaș- 
1erii nu trebue pusă pe seama obiectului 
ce se oferă percepţiei dar trebue atribui- 
tă metodei cunoscătoare. Cu alte cuvinte, 
credem că înțelegem anumite lucruri 
sau întâmplări la fel cu altul, nu pen- 
trucă obiectul sar menţine într'o sta- 
blitate materială certă, nu pentrucă el 
ar exista realmente, ca atare, neschim- 
bat şi fix, impunându-se tot astfel con- 
ştiinţei. Acea proprietate a conştiinţei 
noastre care se numește metodă, și a 
cărei funcţiune necesară este sistema- 
iizarea şi simplificarea cunoștinței, 


de MIRCEA MATEESCU 


operează în acelaşi sens și cu același 
efect, în anumite codițiuni şi cu pri- 
vire la oarecari fenomene, în conștiința 
tuturor“. Dacă două persoane pot dis- 
cuta înţelegându-se este pentrucă au 
experiențe comune care le asigură un 
fond identic de înțelegere, pe care se 
sprijină  observaţiunile lor  particu- 
lare“ (Op. 270). Reţinem de aici că 
„iondul identic“ despre care vorbeşte 
Dewey este metoda, nu realitatea obiec- 
tivă. Fapt curios, paradoxal, adevărat 
capriciu al genezei universale : „unita- 
tea“ experienţei este asigurată datorită 
funcţiunilor simplificatoare ale subiec- 
tului cunoscător, nu datorită existenţi 
unor elemente idenţice, în natură, în 
obiect. O concluziune despre  realita- 
tea subiectului pare să fie pe aproape, 
impunându-se în urma constatării că 
metoda (proprietatea subiectului cunos- 
cător) asigură „fondul identic“ al lu- 
crurilor — organizând haosul care 
există în afară. 

Care este însă această metodă? In 
mod tradițional, se afirmă: logica ana- 
litică, ori logica deductivă. „Scrutând 
mai adânc şi comparând ipotezele, 
ceiace este implicit devine explicit“. 
Naște întrebarea dacă a explica reali- 
tatea este tot una cu a o cunoaşte, ade- 
vărat, sau altfel zis, dacă a raționaliza 


„implicitul“ echivalează cu: a ști. Re- 
venim mai jos asupra concluziunei pe 
care o poate degaja o asemenea îndo- 
ială. O altă concluziune urmează însă 
să însemnăm, pe marginea constatării 
anterioare că funcțiunea metodei (ra- 
ționalizarea), deși metoda aparține su- 
biectului organizând cognitiv fenome- 
nul, poate satisface un „fond familiar“ 
tuturor oamenilor și tocmai de aceia 

stigiul acceătei metode (raţiunea, lo- 
gica) nu reprezintă niciodată persona- 
litatea cuiva, Dacă nu ne înșelăm, Ber- 
diaett ajunsese la o enunțare asemănă- 
toare. Prin logică, pentrucă sunt pro- 
prietari ai metodei, toți oamenii se 
aseamănă. Ceiace ei cunosc în mod 
logic, adică raţionalizând realitatea, nu 
marchează în niciun fel o contribuţie 
particulară prin raport la exigenţa: 
a şti. Din punctul de vedere logic, şi 
considerând criteriul metodei „fondului 
familiar“ mici un spor nu este posibil 
sau dacă se face, ori adânceşte eroarea 
ori este anevoios. Cu alte cuvinte, oa- 
menii cu o perfectă posibilitate dia:ec- 
tică, cu o foarte regulată activitate a 
conștiinței, pot depăși pe alţii în sensul 
metodei, adică al cunoscutului „fami- 
liar“ (nece:ar aparent: cum se va ară- 
ta) — dar nu în sensul cunoașterii. Nu 
în sensul lui a ști, dar în sensul opor- 
tunității în cunoaștere.  „Salturile“ şi 
progresul pe scara cunoaşterii le reali- 
zcază personalităţile, adică indivizii în- 
zestraţi nu cu simțul metodei (utilita- 
riste), dar cu un foarte bogat incon- 
ştient. Deci cu un remarcabil „fond par- 
ticular“, nu cu arme de perfectă cali- 
tate logică, funcţionând în câmpul 


„fondului comun“, de care vorbea 
Dewey. 


Revenim la întrebarea centrală a 
cronicei: raportul dintre cunoştinţă și 
conștiință. 

Limitână rostul și posibilitatea meto- 
dei (logica subiectivă) după ce mai îna- 
inte îi remareasem funcțiunea parado- 
xală de a întruni totuși oarecari date 
ale cunoaşterii până la identificarea lor: 
ca atare şi dintr'un punct de vedere 
logic, în majoritatea  conștiințelor — 
rămâne să cercetăm realitatea acestor 
cunoştinţe prin raport la a ști. Jaques 
Paliard discută cu multă seriozitate, 
întwo lucrare destul de recentă 2), pro- 
blema anunţată. Subliniem ca foarte 
meritorie încercarea ce se face de a 
elibera semnificația acordată obicinuit 
termenului „conștiința“, de funcțiunea 
metodologică a subiectului cunoscător, 
despre care a fost vorba mai sus. 

Conştiinţa însemnează a ști, nu a 
cunoaşte. A cunoaşte, nu probează ni- 
mie absolut prin raport la a şti. Intre 
conștiință și cunoștiință nu se poate 
emite vreo confuziune. Dimpotrivă, o 
cercetare în sensul adevărului în- 
cearcă să delimiteze sitematic și 
concludent între cei doi termeni. O 
eroare întradevăr grosieră este aceia 
de a considera conştiinţa ca pe o sumă 
a senzaţiilor obţinute din contactul 
omului cu mediul. „Intre a simţi şi a 
şti că simţi, există un abis* (pg. 7). 
Senzaţia nu face deci conștiința, deși 
face parte din cunoaştere, în sensul că 
elaborează cunoscutul, poate, şi cu aju- 
torul logicei analitice (metoda): acel 


PN N N N N II N N N N a aia E aa a ii atena 


„fond familiar“ amintit de profesorul 
american. 

Paliard denunţă concludent confu- 
ziunea dintre cunoştinţă şi conştiinţă, 
„Senzaţiunea înfăţişată ca dat există şi 
nu există (în acelaşi timp). Ea nu există 
izolabilă. De aceia tăgăduim că ea ar 
face conştiinţa“. Se afirmă astfal mai 
departe că „este o iluziune a analizei 
această speranţă că putem parveni la 
senzaţia pură şi la realul simplu“. După 
cum „este o idolatrie a analizei de a 
crede că, pentru că nu ajungem la a- 
cest dat pur, nimic nu mai există care 
să fie sensaţie ireductibilă și din care 
să nu se mai poată construi nimic“ 
(ibid.). 

Prin urmare sensațiile, alcătuind cu- 
noștiinţa, există ca atare fără să fie în 
sensul primordial al cunoaşterii abso- 
lute, adică în sensul lui a ști. Neîncre- 
derea pe care autorul francez o mani- 
festă față de logica inductivă şi atitu- 
dinea sa antiempiristă este 'evidentă. 

Dacă „imaginile şi sensaţiunile au 
deopotrivă sursa în viaţă“ — însă ni- 
mic nu ne convinge că viața este prin 
ea însăși conștiința în sine. Afirmaţiu- 
nea că „habitadinea este o tege a vieţii 
şi viaţa nu este prin ea însăși conști:n- 
ţa de sine“ (pg. 11) adică revelatoare 
în sensul lui a ști (conștiința), — ni se 
pare că trebue reţinută în orice caz, 
pentru concluziunile însemnărilor vii- 
toare. 





1) Flammarion, Paris, 1925. Dzwey este 
un gânditor american, profesor la Universi- 
tatea din Columbia (New-York). 

2) v. „Le Thâoreme de ia Connaissance“, 
Aubier, Paris, 1938. 


——= 11 Noembrie 1939 








UNIVERSUL LITERAR 











Pe munți au fost mări altădută 


şi-o vie poveste lunară, 


iar astăzi, pălesc și 'ngenunche 
spre timpuri grădini castelane... 


Un verde marin mai stăpân de 


cât cel care moare acuma, 
mai greu de învins auise 


cândva, nu din buciume sparte; 
un alt cal de mare cu stele 


cu cilre de var pe linţoliu, 
sperând să r&scumpere cântul 
de-azur din acea dimineaţă... 


Te-apropiil... Priveşte o clipă, 
prin hăuri, aceste damnate 
grădini; şi-au sumes ochii lungi 
si cendide vor să priceapă : 
sirene's în putredul lagilor, 

cu jirul prin solzi! Le adapă 
doar șuerul melcilor goi! 


Poete ce ştii prin mecmdre 
să turlui din nai după soarel.., 


Gândeşte-te, mâine la rându-ți 
vei merge pe cretă de lună! 
Uimi-se-vor stele de tine 

că porţi... pălărie prin moarte, 

că baţi cu toiagul prin melci 
din circuri cecate, pe toarte, 

prin zoburi de lumi, tacticos, 
desprins de vre-o lacrimă bună!... 


suia printre melci și brocarte, 
din șecrua lui versul crestat-a 
şi hidrele-albastre și spuma. 


Vezi câte gorgoane ciudate... 
Atunci deșira-vei zadarnic 


Şin jos, pân' la geamul copilei 
de Verde 'mpărat, numai ape; 


hiceau în pervaze actinii 
pe unde sunt azi dedițeii, 


pe unde sunt chei de Tătar 
și zaua de moarte-a femeii — 
şi-o scară de alge din lună 
cădea printre valuri şi clape... 


Grădini castelane se roagă 


din scamă, torteluri și ceaţă 
șşi-asvârlă spre cer veverițe 
din piept — nestemate de doliu —: 


Faentasme din mări dispărute 
vâslesc printre jepi, să se plângă 
și reci castelemi astronomi 
trimis-au pândar să le-adune; 
scăpate se-aruncă prin cruci 
crezând că-s de sare pe dune, 

se roagă și zornăe solzii 
gorgoane cu furia siîngă... 


Tu, cel ce mai știi să te sbegui, 
cu mâţa făcând vânătoare 

de fluturi roşcaţi!... Nu te-apropii 
s'aduci o salină beteală 

pe umerii Toamnei cu... petec 


din lună o scară de alde, 
veni-vei pe ea la fereastră, 

să vezi cum e Toamna'n crivatu-i 
visând că verziul adânc 

din vremuri la geam fermecatu-i, 
că stele de mare's în juru-ți, 

de-i pari a năerilor canae... 


Pierdut, vei privi somnul Toamnei; 
dar bine 'nstrunaţi, cântătorii 
seca-vor tot visul sirenei; 
mănatele scări te vor duce 

prin vânt, pe uscate îuştee, 

la cornul de gips cu o cruce, 

la scoicile iarăși golite, 


e tot ce-au mai pus la ruleta 


poem oreeneerm nem ar: 


Doctorul de suflete 


din piei de buratec, de gală? 





(nuvelă) de ANIȘOARA ODEANU 


Erau, în autobuz, mai multe specimene ciudate. 

Dar să procedăm sistematic, vom ajunge şi la asta. 

Intr'un oraş din Rusia, undeva mai înspre Sud, unde, 
foarte adesea, clima era molcomă, şi, din cauza asta, oa- 
menii nu se prea ocupau cu visurile ca semenii lor aceia 
care vedeau, spre Marea Albă, ierni de basm, sau, pe dru- 
murile sterpe dinspre Siberia, vânturile mari, păcătoase, 
care aduceau orgia Iadului pe pământ... Așa dar, în acest 
oraș, oamenii erau aproape cumsecade. Şi chiar cam ur- 
suzi. Fiindcă un îns care se crede mulțumit, nu prea are 
ce să-i spună altuia. i 

Era un oraş comercial, cu negoţul în floare, cu câteva 
şcoli, o biserică, vreo zece doctori, care se bârteau unii pe 
alţii, vreo doi dentiști, vreo treizeci de avocaţi, însfârșit 
ca întrun oraş mic oarecare, 

Femeile se îmbrăcau după moda din Paris, croitoreasa 
din Petrograd, aciuată acolo de câteva luni, făcea afaceri 
bune. În provincie, se urmează moda cu mai multă con- 
știinciozitate, chiar, decât în Capitală. Când se citea în 
jurnale că în toamna asta se poartă roșu şi verde, toate 
cucoanele erau îmbrăcate în roșu și verde, 

E greu, însfârșit, de găsit un semn caracteristic al ace- 
lui oraş. Poate, doar, că mulți din bărbaţii de condiţie 
de acolo, se însuraseră cu fete din altă parte, așa că fetele 
din rândul lor erau nevoite să se mărite cu oameni de 


condiție mai proastă. Din cauza acestor mezalianţe „so- 
cietatea“ era oarecum dezorganizată și bârtelile nu lip- 
seau, duse dela ureche la ureche. 

Cu cititul, s'a întâmplat așa : 

Întâi, se instalase acolo un librar din alt oraş, om cult, 
se pare. Asta era întâia librărie în care nu se mai vindea 
şi hârtie higienică. Conţinea numai cărţi. La început, vi- 
trina neobișnuită atrăsese lumea, își făceau chiar treabă 
să dea o raită pe dinăuntru. Puneau ban dela ban, unul 
cumpăra o carte, ceilalți intrau ca însoțitori. Se vânduseră 
câteva exemplare din „Glorioasa istorie a lui Petru cel 
Mare“ și alte cărți de umoriști ruşi, cel mai mare succes 
îl avu, însă, o carte franceză, pe care librarul o adusese 
numai de mostră, o carte cu poze neruşinate reprezentând 
femei goale, în culori. Trebui s'o comande în trei rânduri 
dela Petrograd, se epuizaseră astfel treizeci de exemplare. 
Apoi n'o mai ceru nimeni, fiindcă de acum erau destule 
ca să mai facă afaceri şi cumpărătorii împrumutând-o pe 
bani. 

Curând după aceea, neobișnuitul librar trase, scârbit, 
oblonul și se închise în casă pentru mai multă vreme. 

Ce a făcut în tot acel timp, bine nu se ştie, se pare însă 
că nu era de desconsiderat versiunea vânzătorului de ziare 
care trăia cu servitoarea librarului, precum că acesta stă- 
tea și îşi citea singur toate cărțile din librărie. Ceeace este 
cert, e că după aceea, când înstârşit ieşi la lumină, se duse 
deadreptul la schitul de călugări, cale de două poște, și 
se boteză pe nume fratele Evghenie. Ii crescuse dealtfel 
între timp — îl văzuseră oamenii la plecare — o barbă 
atât de mare, că numai potcapul îi lipsea. 

După el, veni altul, un ovreiaș isteț care până atunci 
trăise nu se ştie din ce — și cum îi plăcea să stea mai 
mult prin cafenele, unde făcea teorii asupra vieţii și morţii 
și a tragerei omului din maimuţă, lumea îl poreclise „filo- 
zotul“. Acesta, cu socotelile făcute, aduse numai cărți cu 
poze de femei goale. Librăria fu închisă de către poliţie, 
după un sfat al autorităților în frunte cu directorul liceu- 
lui care prinsese asemenea cărți pe la elevi şi era cel mai 
revoltat. Inzadar se apără ovreiașul că sunt cărţi de artă, 


citând nume ca al lui Michel Angelo, Leonardo da Vinci 
şi altele (ceeace îl făcu pe directorul liceului să se scar- 
pine gânditor după ureche, dând din cap cu pricepere și 
zbuciumându-se în acelaș timp în sine să-și aducă aminte 
de unde îi erau cunoscute, lui, om serios) librăria fu defi- 
nitiv închisă. 

După aceste incidente, viața reintră în normal. Se vin- 
deau iar ilustrate și hârtie higienică, alături de cărțile de 
școală şi rugăciuni pentru toţi sfinții, ticluite după tempe- 
ramentul fiecăruia din ei (între care şi „Rugăciunea fe- 
cioarei care vrea să se mărite“). 

Toate bune, dacă nu şi-ar fi vârît dracul coada. 

Și, coada dracului, fu de data asta un doctor. Cu diplomă 


dela Berlin, doctor în toată legea. Şi, pe deasupra, tânăr 
și frumos, cum nu mai văzuse micul oraş de multă vreme. 
Şi elegant, nevoe mare, mai să crezi că era cine ştie ce 
nobil dela curtea ţarului, venit acolo în misiune secretă. 
Dar ce misiune secretă ? Doctorul era doctor toată ziua, 
fără multă vorbă. 

Ceeace era însă mai senzaţional, era specialitatea doc. 
torului. 

Venise abea de câteva zile, nici măcar nu lăsase cărțile 
de vizită. Se întâmplă, întâi, că vechea casă de lângă pri- 
măric, aceea care aparținuse boerului Gruşiev, a cărui faţă 
fugise cu un coate-goale la Petrograd şi era acolo ceva 
ce nu se poate spune fără să roșești —— rușine după care 
bătrânul  Grușiev închise ochii plâns de toată lumea — 
vechea casă a boerului Grușiev, deci, aceea cu parc mare 
în faţă și în spate, își deschise larg porţile. Iar, pe por- 
țile astfel deschise, veneau şi plecau trăsuri pline de lăzi. 
Cineva se muta acolo, după multă vreme de părăsire. 

Nişte şcolăriţe, la ora douăsprezece când ieșiseră dela 
școală, văzuseră un nobil domn, blond, înalt şi.svelt, aevea 
cu cel din visele lor cele mai îndrăzneţe, supraveghind 
transportul lăzilor. Il priviră pe furiș plecându-și apoi 
ochii — ca nişte fete cuminţi ce erau — și, spre surprin- 
derea lor, tânărul domn le privi şi el cu o privire exact 
ca aceea a eroilor din romane sau din vis. Cerul înghețat 
de iarnă, era în privirea lui rece şi tristă, nu altceva ! 

Apoi, într'una din zilele următoare, cineva împărţi prin 
cafenele o mică broşură cu titlul „Miraculoasele vinde- 
cări ale doctorului Vania Kostiev, diplomat din Berlin“. 

In câteva săptămâni, faima doctorului umplu orașul. 
Nu se mai vorbea de altceva decât de el. Fusase invitat la 
câteva sindrofii și se purtase atât de distins încât toate 
cucoanele nu mai știau cum să-şi ia și ele aere mai nobile, 
ca să nu le socotească drept nişte biete provinciale groso- 
lane. Bărbaţii, dispuși să-l privească mai chiorâş, fură şi 
ei curând cuceriţi de farmecele tânărului doctor. Şi cum 
să nu fie fermecător și distins tânărul Vania Kostiev, când 
însăși specialitatea lui era ceva nemaiauzit și cu adevărat 
palpitant: Vania Kostiev era doctor de suflete. 

„Nu există boli“, spunea el, înconjurat de un grup de 
cucoane, dar privind, pe când vorbea, undeva dincolo, 
într'o lume a lui desigur extraordinară, în timp ce finul 
miros al țigării streine, pe care o ţinea între degete, gâdila 
nările cucoanelor. „Nu există boli fizice, există numai 
boli sufletești. Dacă sufletul e nemulțumit, şi corpul capătă 
câte o curiozitate. Dacă vrem să vindecăm corpul, trebue 
să vindecăm sufletul. De exemplu, își cobori brusc privi- 
rea asupra nevestei unui avocat, o tinerică firavă ,„dum- 
neata eşti așa de slabă, nu fiindcă suferi de ceva, ci pen- 
trucă ai sufletul bolnav. Spune-mi“ — o privi în ochi cu 
o blândeţe de sfânt : „Spune-mi ce te doare“. 

„Spune-mi ce te doare“, așa își începea doctorul orice 
consultaţie. In scurt timp, jumătate din oraș, era în trata- 
mentul doctorului. Intâi cucoanele, apoi încetul cu încetul 
se lăsazeră convinși şi bărbaţii. 

Pe fiecare îl durea câte ceva ; de acum înainte, la sin- 
droifii, era o regulă de bon-ton să vorbeşti despre durerile 
tale sufletești. Nu se mai spunea „Uite o femee frumoasă“, 
ci „Uite, doamna X e un caz interesant“, 

Lumea săracă, nu putea, natural, să-şi permită luxul de 
a plăti consultaţii la Vania Kostiev. In schimb, adeptele 
lui, cucoanele, făceau „medicina sufletului“ pe cont pro- 
priu. Dacă, de exemplu, servitoarea avea un neg, nu-i mai 
dădea, ca până atunci, nitrat de argint, ci îi spuneau cu su- 
perioritate „Hei, Simocico, cine ştie ce drăcovenii se petrec 
în sufletul tău. Mai gândește-te puţin, poate descoperi“. 

In câteva luni, doar, Vania Kostiev reuși să elaboreze 
un plan senzaţional. Cu banii câștigați din consultaţii, 
cumpără moșia unui boer scăpătat, de lângă Marea Nea- 
gră, acolo înliinţă un sanatoriu destinat „cazurilor celor 
mai interesante'. Spre marea disperare a „cazurilor mai 
puțin interesante“, deodată cu înființarea acestui sana- 
toriu, doctorul Kostiev își anunţă plecarea, pentru mai 
multă vreme, cu bolnavii lui. 

Așa că într'o bună dimineață de primăvară, un auto- 
buz cu număr din Petrograd — lucru nemaivăzut până 


. atunci — stopă la poarta casei doctorului Kostiev. In el 


să vărui cu robii toți norii! 





de SEMION STOLNICU 


Tu, cel ce mai știi vreo joacă 

pe culmi, unde fost-a și Marea 

şi încă mai arzi de nădejdea 

că lin buestroş îţi vei face 

din vântul de-Octombrel!... Arcaşe, 
om vesel din stirpele tracel... 

Să nu te grăbești către stâncă 
s'așezi prea cu spor săgetarea... 


Rămâi să contempli solzoase 
mișcări ce sar vrea ngenunchere, 
sondide metanii acestor 

damnate arădini castelane; 
aceleaşi silvatice râme 

te sugă și veștede-arcane 

să-ți chinue ruga de-apururi 

şi ție, când mări ea va cere. 


„„Fugită-i de mult armonia 

de ceasuri dintâi și salmastre ; 
e ştearsă din palide chipuri]... 
Se sting lângă brusturi meduze, 
sirene cu cruste de sete 

în noduri de aur, pe buze, 

se vor ajutate să sirige'n 
ienuper talazuri albastrel... 





aveau să fie transportaţi bolnavii, în număr de unsprezece, 
dintre care șapte femei și patru bărbaţi. Doctorul ţinea 
ca drumul să fie făcut cu acest autobuz pentrucă şi acest 
punct întra în tratament. „Trebue să simţi cum te depăr- 
tezi de tot ce a format viaţa ta până acum“ explica. 

De aici începe acea cursă ciudată, în care destinul își 
are partea lui. 

Să vedem mai întâi, în afară de destin, cu cine avem 
de aface. 

Erau, în autobuz, mai multe specimene ciudate. 


Intâi de toate, tânăra nevastă a avocatului, femeea aceea 
firavă care plânsese când doctorul o întrebase ce o doare. 
Madam Marşenina, nevasta dentistului care  „printrun 
procedeu nou, trata-dinţii fără nici o durere, ba chiar cu 
o agreabilă senzaţie de euforie“, o privea pe cea dintâi 
cu ochi maliţioşi, gândind în sine „Ce o fi durut-o, nu 
știm noi, dar că o doare acum inimioara in dragoste 
pentru doctorul Kostiev, asta o știm“. Dar, Madam Mar- 
şenina, dacă e să vorbim de ea, n'ar trebui crezută chiar 
ca litera Scripturii, fiindcă, dacă se afla acum în autobu- 
zul cazurilor interesante“, apoi nu era de florile mărului. 
Madam Marşenina, era totdeauna dispusă să-și alcătuiască 
toţ felul de poveşti pe socoteala semenilor ei, poveşti cu 
care se distra singură şi care se pare că n'aveau nici o 
bază reală. Pe de altă parte, respingea tot ce-i venea din 
afară, din viața vie. Așa, de exemplu, dacă îşi imagina, în- 
tr'o dimineaţă cenușie de iarnă, că are-să-i cadă în casă un 
popă şi dacă se întâmpla ca în clipa aceea să sune coşarul, 
ea îi Geschidea cu un smerit „Sărut mâna, taică părinte 
şi dădea să-i sărute mâna, nimic mu putea s'o convingă că 
s'a înșelat. Din cauza imaginaţiei de care da dovadă, ea 
era şefa bârfelilor din oraș. 

Lângă Madam Marşenina, chircită, acoperită de kilo- 
gramele celei dintâi, îmbrăcată toată în negru, stătea ne- 
norocita domnişoară Simonovna, domnișoară bătrână, tă- 
cută, înăcrită,  scofâlcită ca moartea, cu ochii îngreu- 
iați de cea mai tristă privire ce se poate închipui. De 
data asta, în privirea ei mai treceau şi unduiri de spaimă, 
fiindcă, pe banca din fața ei, grasul Colev își etala o burtă 
cât globul pământesc din casa profesorului de geografie, 
iar de sub burtă porneau două picioare ca de păpușă îm- 
păiată, ca și când burta ar fi fost pusă pe ele ca un poloboc 
pe drugii pe care i se dă drumul în pivniţă. Iar pitioarele 
lui Colev erau gata să atingă vârfurile pantofilor ascuţiţi 
ai domnișoarei Simonovna. Şi când te gândeşti că această 
situație nu făcea decât să-i înrăiască starea sufletească a 
bătrânei domnișoare, fiindcă ea suferea de ideea fixă că 
toţi bărbaţii din lume îi fac curte şi propuneri vinovate. 

Grasul Colev, la rândul lui, era supranumit, în cercul 
cazurilor interesante, „omul care se iubea pe sine“. Colev, 
se proclamase pentru el: Dumnezeu, țar, mamă, tată şi 
iubită. Şi își iubea această societate aueasă întrunită 1n 
sine, cum nu se mai poate. Dacă ar îi avut ocazia, ca 
Narcis, să stea pe marginea unei fântâni, desigur ar îi 
căzut în ea, numai că era greu de închipuit tantană pe 
măsura lui. Tot din cauza acestei autodivinizări, Colev se 
îngrășase ca un elefant. El nu „mânca“, așa cum iac toţi 
oamenii, ci „îşi dădea să mănânce“ mângâindu-se și sură- 
zându-și ca o mamă care-și îndoapă copi. 

De cealaită parte a domnișoarei  Simonovna, stătea o 
foarte tânără tată, o şcolăriță, care aparent nu prezenta 
nici o curiozitate. I-o încredinţase doctorului Kosthiev tatăl 
ei, mare proprietar în împrejurimile oraşului. Tânăra 
Nuşa, din motive care rămâneau de descoperit, avea o 
ciudată impresie : aceea că ea nu e decât o reîncarnare a 
mamei ei care murise dându-i naştere. De fapt, impresia 
asta, în loc să-i fie ștearsă, îi fusese întărită de lumea 
care-i cunoscuse mama. Semănau ca două picături de apă. 
Ceeace era mai grav însă, era faptul că mama ei murise 
la optsprezece ani și fata împlinea în ziua călătoriei, exact 
vârsta la care murise mama ei. in această zi, ea vestise pe 
toată lumea că se va întâmpla moartea ei, cu atâta con- 
vingere, încât familia fu pusă pe gânduri. 

Vis-ă-vis de Nuşa, stătea „tânărul care simţea nevoia 
să se compromită“ un bărbat cu aparenţă normală, ba nu 
lipsit chiar de oarecare regularitate în trăsături și dis- 
tincţie. Băiat de familie, cu studii la Petrograd, asta nu-l 
împiedeca să-și dea în petec totdeauna şi chiar atunci 
când acest lucru nu putea fi trecut cu vederea. Chiar 
acum instalat, în faţa frumoasei Nușa, se gândea intens, 
cuprins de o mare neliniște: Ce ar îi să-i spun, discret, 
la ureche: „Frumoasă domnişoară, eu sunt cocoșul satu- 
lui. Ki-ki-ri-ki 1... ? 


(Urmare în pag. 6-a) 











plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


Vasile Popescu, Oct. Angheluţă, 
Țuculescu, Ecat. Delighioz-Sălile Dalles 


D. Vasile Popescu a lăsat destul 1e 
muit timp intre expoziția d-sale trecută 
şi cea de acum. Tablourile d-sale nu lă- 
muresc însă această aparentă incsti- 
neală, ele sunt mărturia  îndelungului 
efort a! acestui excepțional artist, fruc- 
tul unzi meditații și a unei permanen- 
te priji de a-și căâuzi inima în acord 
cu spiritul. Intr'adevăr, nicăeri Vasile 
Popescu nu se lasă copleșit de emoția 
primă, nicăeri în opera sa nu se vede 
u urmă măcar de neglijenţă şi de aban- 
don, cu toată aragostea, religiozitatea 
sa pentru culoare în numele căreia se 
păcătuește atât de mult. Din laboratorul 
său, acest ainimist al armoniei ne aduc: 
din când în când aurul curat al muncii 
sale, împerzeheri de culori, de tonuri de 
un extraordinar rafinament, E1 ştie să 
lege culoarea de desen, să organizeze 
variațiile cele mai neașteptate ale valo- 
rilor. Tată peisage în două tonuri nu- 
mai, — culorile cel mai greu de armo- 
nizat : verde şi albastru. Vasile Popescu 
știe că, le împrietenească cu un mește- 
șug, cu o simplicitate afară din obiș- 
nuit, Florile şi în general naturile moar- 
ta însă, dau măsura completă a posibili- 
tăţilor jui Vasile Popescu. Fie că le poa- 
te studia mai mult timp, fie că prin na- 
tura lor se apropie mai mult de tem- 
peramentul meditativ al artistului, acele 
prezente în expoziţie sunt opere cu deo- 
sebire interesante din cariera sa. Lucra- 
rea cea, mara, cela două centrale, ca să 
nu pomenim decât aceste, dovedesc pe 
deplin părerea noastră. In prima, Vasile 
Popescu a reusit o subtilă armonie de 
aib cu rezonanţe albăstrui, roz, ocre. In 
cele două, întregul concurează prin so- 
prietatea gamti la exaltarea roșului care 
e de o nobleţe și o prețiozitate cu totul 
rare. Dar, ficcare tablou e interesant, 
fiecare ar merita citat pentru noutatea 
viziunii, pentru ineditul concepţiei. 

Astfel, Vasile Popescu nu se mulțu- 
meşte să fie o oglindă a instinctutui și 
a, simțurior, ci și acea a inteligenţei și 
a sentimentului, lucru atât de tar la 
artiștii contemporani. 





Vasile Popescu Marele bulevard 


R=vedem cu plăcere de câte ori avem 
prilejul, lucrările d-lui Oct. Angheluţă. 
D-sa a adus în pictura celor din genera- 
ţia d-sale un suflu de tinerețe, de entu- 
ziasm pentru lumină de cel mai bun 
augur. In afară de aceste calități, d-sa 
iși înviora expoziţia cu scene de famili2 
în cari reda cu mult talent intimitatea 
şi farmecul interiorului. O lumină ca- 
pricioasă, variată se așternea peste ca- 
pete bionde de copii sau dădea viaţă 
unei rochii inflorate. Bra un Grum ex- 
celent pentru a ajunge ia compoziţie. 

D. Angheluţă are o paletă caldă și 
ușurința care l-ar fi ajutat — spre dea- 
sebire ge camarazii săi — spre realizări 
din cels mai interesante în lucrări mari. 
Regăsim și acum toate aceste calităţi în 
lucrările dela „Dalies” dar am fi prefe- 
rat să pierdem un pzisagist câștigând un 
pictor de compoziţii, fiindcă d. Anshe- 
luţă are toate darurile să aspire la a- 
czasta. Portretele expuse dovedesc de a- 
szmenea frumoase însuşiri de desenator 
şi delicat colorist, 


D. "Țuculescu are AN din calităţile 
cari sunt apanajul tinereţii ; curaj, ve- 
hemenţă și o totală lipsă de prejudecăţi. 
Acestea, imbinate cu un frumos tempe- 
rament ae pictor justifică cele mai în- 
drăsnețe ambiţii. Expoziţia d-sale de 
debut ne-a lăsat impresia că opera 
d-sale e caracterizată de o voită indis- 
ciplină, o permanentă grijă de a-și fixa 
viziunea cât mai prompt, de a-şi ascultă 
numai instinctul pe care d-sa pare să 
pună foarte mult preţ. Această impresie 
stărue şi după aceasta a doua expoziţie. 
Tendinţa d-sale ae a colora însă e iîm- 
pinsă câteodată până la o violenţă pe 
care nu o înţelegem. De acea preţuim 
mai mult peisagele cari ne amintesc a- 
deseori pe Laprade pentru sinceritatea 
şi armonia, lor de verde. Expoziţia, în în- 
tregul ei, e dintre cele mai interesante 
şi succesul de care se bucură e pe de- 
plin meritat, 

D-ra Ecaterina Deligzhioz prezintă un 
mare număr de uleiuri, gouache şi a- 
qvarele agreabile şi cât se poate de pi- 
torești, Motiveie d-sale sunt foarte va- 
riate. Italia, Sudul Franţei, Braşov, Vă- 
lenii de Munte, artista le-a cercetat cu 
nărnicie și ne-a redat ae acolo, cuminte 
și onest, privelişti bine alese și cu multă 
atmosferă locală. Cu expoziția d-sale și 
cu acea a d-rei Vasyliera, sălile „Dal- 
les” şi-au completat aspectul de tinerețe 
pe care îl are luna aceasta. 











UNIVERSUL LITERAR 


i 


Cartea străină 





Pierre-Aime Touchard: „Dionysos“ 
(Apologie pour le Theâtre) 


(Editions Montaigne — Paris, 1939) 


Apologia pentru teatru a d-lui Pierre- 
Aime Touchard apare într'o atmosferă 
de preocupări care tind să afirme un in_ 
teres tot mai sporit pentru Poezie, con- 
siderată chiar de unii ca activitatea cea 
mai înaltă a spiritului omenesc și nă- 
zuinţa supremă a celorlalte arte. Amin- 
tind cunoscuta afirmaţie a lui Nietzsche, 
că „arta esie o activitate esențial me- 
tatizică“, autorul nostru o precizează 
in ce-l priveşte pe artist, adăogând că 
numai acela care-i convins de adevărul 
definiţiei filosofului german poate nă- 
zui, în exerciţiul propriei arte, la răs- 
plata supremă a poesiei. Dar în acest 
înțeles se poate vorbi — aşa cum s'a şi 
făcut — despre o poezie a matematicei, 
a științelor şi a oricărei alte activităţi 
intelectuale ce ne prilejuește simţirea 
euforică a unei armonii  lăuntrice în 
care amănuntele şi particularităţile se 
topesc într'o semnificaţie atotcuprinză- 
toare. 

Sentimentul de transcendere a rea- 
lităţii pe 'care ne-o înfăţişează simţu- 
rile și de plutire pe deasupra înţelesu- 
rilor particulare ce ne propun este pro- 
priu şi artei dramatice. Teatrul, spec- 
toicolul, este prilejul unic pentru spec- 
tator, al unei desprinderi totale de con- 
tingenţe și al unei descătușeri lăuntrice 
care fără a fi nelimitată îi îngădue to- 
tuși să cunoască marginile puterii sau 
slăbiciunii lui. Virtutea revelatoare a 
spectacolului îl răsplăteşte astfel de 
neajunsurile numeroaselor constrân 
geri la care-l obligă participarea la via- 
ţa socială. Esenţa artei dramatice se 
identifică deaceea cu scopul sau misiu- 
nea ei, de „a arăta omului până la ce 


punct extrem pot merge amorul, ura, 


mânia, bucuria, teama, cruzimea lui, 
a-l face să ia cunoștință de virtualită- 
țile lui, de ceea ce ar fi el însuși într'o 
lume fără piedici, în care nu sar mai 
amestecă generozitatea cu economia 
casnică, mânia și morala, iubirea şi 
grija de reputaţie, ura şi teama de jan- 
darm“. Orice încercare de a pune tea- 
trui în slujba unor interese colective de 
orice fel, politice sau religioase înseam- 
nă nu numai o abatere dela îndepli- 
nirea a ceea ce am văzut că este me- 
nirea lui dar şi o falsificare a esenței 
spectacolului însuși, de-a fi dincolo de 
bine şi de rău, satisfăcând o nevoie per- 
manentă a sufletului omenesc, 

Condamnarea artei în sine, ca și a- 
ceea a științei, în numele moralei, a- 
pare însă ca un non-sens, și dacă pri- 
vim arta din punctul de vedere al artis- 
tului, ca o preocupare metafizică, o 
transcendere a ştiinţei. Nu însemnează 
totuși că artistul creator de mituri este 
un iresponsabil și că viziunea mai a- 
dâncită a realității pe care o revelază 
prin arta hui nu se poate valorifica și 
sub aspectul moral. Argumentaţia lui 
Touchard, în acest punct aduce o con- 
tribuţie personală care merită să fie 
reţinută ; 

„Pentru poetul care-și creiază mitul 
său problema morală nu se pune pe un 
alt plan decât pentru filosoful 'care-și 
aprofundează sistemul : e deajuns pen- 
tru el o fidelitate absolută către reali- 
tatea pe care-o percepe, o supunere 
totală la exigenţele lăuntrice ale operei 
sale, tot aşa cum o constrângere de 
moralitate practică mar fi cu putinţă 





să intervină în riguroasa înlănţuire a 
raţionamentului  lilosotului. Sunt aci 
doua universuri -— acea al viziunii qi- 
recte a poetului și cel al morauiel prac- 
bice —— cari rămân distincte şi din care 
el nu poate iua 1n consuaerație, in aciul 
său creator, decât pe primui, sub pe- 
deapsa de-a rupe unitatea operei, de 
Ja-i aitera puritațea, într'un cuvânt de 
a-i NIMIC. vacarea sa de poem. 

„E pe de altă parte, poetului i se 
va părea că aceste uouă universuri vor 
trebui să se acopere în mod necesar 
într'o realitate superioară. Poetul ade- 
vărat creac intr'un tel de armonie pre- 
stabilită, astiel că adevărul pe cure-l 
descoperă coincide cu un adevăr morul 
absolut“, 

fendinţa de a căuta o explicaţie 
unică şi un izvor comun nu numai al 
înfăţişerilor variate ale artei dar și 
pentru preocupările felurite ale spiri- 
tului, participând toate la aceeaşi esen- 
ță originară care le face să coincidă în 
slera absolutului, nu este, desigur, ceva 
nou în desfășurarea istorică a cugetării 
omeneşti. Explicaţia lui Touchard are 
valoarea unei intuiţii lirice, valabilă ca 
atare prin puterea ei de sugestie. Pe noi 
ne interesează felul în care această ten- 
dință către unicitate se aplică în dome- 
niul artei dramatice. Cu toată evoluţia 
genurilor acestei arte şi varietatea lor 
aparentă, esenţa teatrului, a spectaco- 
lului, este una singură, neschimbătoare, 
întrucât sa văzut că el corespunde 
unei nevoi permanente a sufletului o- 
menesc: aceea de a-și cunoaște limitele 
puterii lui, în bine sau în rău, de a trăi 
cu toată intensitatea şi până la conse- 
cinţele lor extreme, în răstimpul scurt 
al duratei spectacolului, virtualităţile 
propriului sufiet pe care constrângerile 
vieţii în comun le împiedică să se ac- 
tualizeze în tiparul faptelor limpede 
conturate. Această *exaltare mestânje- 
nită a fiinţei omeneşti, fără alte limite 
decât ale propriei puteri constitue 
esența spectacolului omenesc. Natura 
artei dramatice rămâne neschimbă- 
toare şi ea se definește prin gradul de 
tensiune sau exaltare, al expresiei dra- 
matice. Separaţia genurilor nefiind deci 
esențială, îmbinarea lor poate fi ori- 
cum făcută, cu singura condiție de-a 
nu rupe ceeace Touchard prapune să 
se numească „tensiunea dionysiacă“ a 


operei. 

Comportarea spectatorului,  reac- 
țiunile lui sehtimentale au făcut cu 
putință îndătinarea deosebirii în cele 


două mari categorii ale tragicului şi 
comicului care înfățișează nenumăra- 
tele noastre feluri de a suferi şi a ne 
bucura, dar în toate cazurile, graţie 
simțirii exaltante de participare liberă 
pe care o favorizează tensiunea diony- 
siacă provocată în noi de spectacolul 
dramatic. Este o viziune mai largă des- 
pre teatru şi o înţelegere mai intimă a 
lui în acelaș timp, aceea care cuprinde 
în noţiunea de spectacol, prezenţa fi- 
zică a actorului şi a spectatorului, în 
lipsa cărora nu ar putea lua naştere 
starea de tensiune dionysiacă. Teatrul 
este oglinda în care spectatorul se re- 
cunoaşte, fie printr'o adeziune şi o 
identificare desăvârşită, până la uita- 
rea de sine, cu destinul eroului tragic, 
fie prin hohotul de râs, expresie a sen- 
timentului de liberare, de superioritate 


şi dominație asupra eroului comic. 
Mai simplu încă, se poate spune că 
eroul tragic sunt eu pe când cel comic 
este al nicu, recunoscanau-mi asupra 
lui nu numai dreptu: de-a uza şi abuză 
dar și speranţa şi voinţa de a-l trans- 
forma. in ce privește destinul eroului 
tragic, eul în care ne recunoaștem și cu 
care ne identiticăm este de natură Li- 
Tică, dar nu subiectivă: făgăduiala su- 
premă a poeziei, limanul tuturor arte- 
lor şi 'cea mai înaltă semnilicație la 
care poate năzui teatrul. Acest eu tra- 
gic este — după autorul „Apo.ogiei"' — 
„Singura expresie nesupărătoare a |i- 
rismului, singurul caz în care „eu“ nu 
displace: lirizm care nu-i nici subiec- 
tiv, ca acela pe care Nietzsche, cu drept 
cuvânt îl repudia, nici abstract, obiec- 
tiv, nici incdvidualist şi - steril, nici 
chiar numai colectiv: lirism personal, 
Sar putea spune, deoarece cântă în a- 
celaş timp făgăduiala omului și propria 
mea făgăduială, lirism metafizic (ca 
orice lirism autențic) care unește insul 
cu omenirea în acelaş act de credinţă. 
Atmosferă tragică, sunt oamenii cari se 
recunoie, cari se recunosc aşa cum 
sunt ei înşişi, cari se recunoze între ei, 
cari se recunosc în trumuseţe'“, 
Nerecunoaşterea naturii adevărate a 


teatrului, a esenței lui poetice, a făcut 
posibilă erezia realismului pe scenă, 
sub pretextul redării adevărului, și 
denaturarea artei dramatice prin ase:- 
virea la scopuri morale, religioase, etc. 
Dar teatrul nu se adresează omului po- 
litic, patriotului, cucernicului, ete., ci 
omului pur şi simplu omenesc, neîn- 
grădit prin vreuna din specificările 
vieţii în societate, Și pentruca tensiu- 
nea dionysiacă să fie cu putinţă, e nâ- 
voe de prezenţa fizică a spectatoruiui, 
adunat împreună cu actorul, sub acelaș 
acoperământ, comunicând prin semnul 
cel mai neindoetnic şi mai turburător 
al prezenţei omeneşti: cuvântul. Graiul, 
cuvântul rostit trebue să-și recapete 
importanța primordială în teatru, pen- 
truca aceasta să poată corespunde misi- 
unii lui celei mai înalte, de a iace să se 
şteargă sentimentul unei deosebiri fun- 
ciare între oamenii despărțiți prin cul- 
tură, ranguri sociale și bunuri mate- 
riale. „Cultura, observă 'Touchard, de- 
parte de-a fi întotdeauna dezinteresală, 
adeseori nu are, drept scop inconștient, 
decât să stabilească o barieră de ne- 
trecut între omul cult şi ceilalți, prin 
crearea unui limbaj esoteric. Or, tea- 
tru procură vorbirii cuvintele ei cele 
mai revelatoare. A spune „un miza- 
trop“ înseamnă că lași să se vadă că 
eşti instruit: dar a vorbi de un „al- 
ceste“' este să faci dovadă de cultură. 
Şi, se vede, cuvântul care se înceacă 
în acest fel să fie sustras poporului e 
unul din cele mai bogate, din cele mai 
piine de adevăr omenesc, din cele mai 
succeptibile de-a lumină înrudirea fun- 
damentală, dincolo de grupuri şi clase, 
a tuturor tipurilor mari ale omenirii. 
Adjectivele, puţin câte puţin, au pier- 
dut contactul cu omul: substantivele 
pe care teatrul le pune la îndemână, 
restabilesc, dimpotrivă, sentimentul di- 
rect al unei personalităţi vii, în care 
toţi oamenii i se recunosc“. 


MIHAI NICULESCU 





“Poem pentru marele sbor 


O, am trecut printre semeni 


De-am să fiu într'o zi 


fără chipul de azi şi cu glasul frânt 


sub pământ — 

dacă scris îmi va fi 

să colind 

în tulpina cerinilor de argint, 


amintirilor, voi, 
nu mă cereţi vântului înapoi. 
Vă vor spune 


singure apusurile marea minune 


stinsă acum 


peste aceste gene de aur şi fum. 


Lumină, lumină, 


razele tale de sub care zare străină 


îmi tresăriră 

peste singuratica liră 

ani dearândul 

cu tăcerea munţilor, cu gândul. 


tristul isvor. 


ca prin stâncile negre de cremeni 


Tu mai lăsat, Doamne, 


să-mi cobor 


steaua lângă aceste sălcii și toamne? 


Acum cine oare 


din această brumă de soare 


să mai învie 


îndepănttata de ieri melodie 
sub care 'mpieteam 


fiecare tir de rouă, fiecare şoaptă de ram? 


Iisuse, Iisuse, 


răsăriră şin mine rănile Tale apuse... 


Vreau de-acum să despic 


lacrima acestor vânturi de humă... 


Inimă, du-mă... 


Peste largul acestor ceruri nu văd nimic. 


ION 'POLESCU. VALENI 











11 Noembrie 


1939 === 


Cronica 


E E i a d n a n PRE E a dd a a a a d, EP a a E E a N, Ca a at aa a 


muzicală 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Opera. Un oaspe de marcă, bari- 
tonul italian Mariano Stabile, a fost 
la Opera homână centrul atenţiei ge- 
neraie. Maestru al interpretării uri- 
ce, în posesia unui glas maleabil și 
de mare gamă expresivă, compu- 
nându-și personagille cu o sumede- 
nie de resurse scenice şi inteligentă 
inventivitate, Mariano Stabile este 
tipul adevăratului creator de roluri, 
este actorul cântăreț, care ştie să 
zămislească din muzică şi teatru un 
tot unitar, o formă artistică în care 
cele două elemente se sudează inte- 
gral. 

Yalstaff este, în interpretarea lui 
Stabile, un rol care și-a intalnit în- 
carnatorul ideal. Umor filosotic, pi- 
toresc plin de fantesie, burlesc de 
calitate, tâlc muzical de cea mai va- 
riată nuanţare, colorit vocal de rară 
maestrie, stârnite cu o vervă de cel 
maj bun aluat, realizează un Fals- 
tait într'adevar excepţional, prin 
care Manano Stabile işi atirmă con- 
cludent marea sa clasă lirică. 

„Bărbierul din Sevilla“, magistral 
întruchipat şi caracterizat vocal, ur- 
mat de „Otello: şi „Losca*  (lago 
şi Scarpia) au lost alese spre a pre- 
ciza și alte trăsături artisuce ale a- 
cestui reprezentant autorizat al ma- 
rilor scene lirice italiene. 

Din seria de reluări, dublări, de- 
buturi, cărora stagiunea actuală pare 
să le aducă un spor de atenție şi 
strădanie constructavă aducătoare de 
sensibile progrese, sunt de notat în 
special succesul dirijoral al tânăru- 
lui compozitor Constantin Silvestri 
și felurite începuturi artistice ale ti- 
nerilor angajaţi ai Operei care justi- 
jică o nouă doză de încredere în 
viitorul scenei noastre muzicale de 
stat. 

Menţionăm un nume tineresc nou, 





Kurt Milă 


pe acela a lui Alexandru Enăceanu, 
al cărui Monterone a fost cântat cu 
glas viguros timbrat, emisiune să- 
nătoasă şi fermă și ținută făgădui- 
toare. 

Concertele. Măreţia emoţionantă 
a concertelor Enescu, continuă să 
umple sufletele mulțimilor strânse 
cu evlavie în jurul arcușului bine- 
cuvântat sau a baghetei cu minuna- 
te puteri inspiratoare. Cum sa pu- 
tut strânge atâta muzică întrun 
singur om, cum sau întâlnit atâtea 
minuni într'unul din fiii țărei noas- 
tre? In tot ceasul se cuvine să mul- 
țumim destinului. Dărnicia-i n'a cu- 
noscut stavilă. lar fericirea care pă- 
trunde în mintea și simţimintele ce- 
lor cu fruntea plecaţă înaintea artei 
mari și unice, în faţa geniului pur, 
ale lui George Enescu, să fie păs- 
trată în adâncurile unde se sapă a- 
mintirile celor mai însemnate clipe 
dintr'o viaţă, a acelor clipe care îi 
creează cele mai frumoase și mai 
înălțţătoare avântări și iradieri de 
depășire ale pragurilor materialului. 


O manitestare muzicală a săptă- 
mânei trebue să mai fie însemnată 
aci. Este concertul de orgă dat la 
biserica evanghelică de domnul Kurt 
Mild, un tânăr maestru a] 
d-sale. 

Justețea de stil, calitatea mijloa- 
celor tehnice, înțelegerea expresivă 
ce denotă o natură și o pregătire 
muzicală bine constituită, au putut 
oferi programului, în întregime în- 
chinat lui Bach, interpretat de or- 
ganist, condițiuni serioase și de cre- 
dincios ecou tălmăcitor. Comentariul 
auster și închizând exprimări de 
real cuprins muzical, în care d. Mild 
a desvăluit auditorului pagini  ne- 
muritoare din opera lui Bach, face 
dorite noi contribuţii ale d-sale la 
lărgirea, atât de necesară, a orizon- 
tului culturei muzicale clasice, atât 
de depărtate de preocupările concer- 
telor dela noi, în ce priveşte litera- 
tura orgei. 

Orga cea nouă a Ateneului îi va 
fi desigur tânărului virtuos, un au- 
xiliar de folos. 





ma |] Noembrie 1939 








PRĂBUSIRI 


Ciorapii atârnaţ: în căteun cu: pe zidul a- 

proap? de care era așezat patu:, semădau cu 
nişte mâ.n: de mort înfipte în cârlige măce- 
iăreşti. C:avaia pe care o înodase de gâtul 
sticlei de lampă, arsese de jumătate, rămâ- 
nâud dn ca dzcât o cooană subţire de scrum, 
Pis:cul rupsese sfoara și prin fereastra des- 
chisă o sbughise în întunerecul ce nu-l tor- 
tura. 
1! Doctorul râse. Un râs forțat, de femee ne- 
Iimiștită care adastă să păşească în cabinetul 
unui medic ursuz. Ii tremurau degeteie cu 
toate că o că'dură nsobicinuită iradia din ele. 
Ridică pa:ma stângă în bătaia luminii bogată, 
albă, și privi prin ea: 

— Sunt bun de actor! Tragi comedian..., 

Camera nu era pardosită, iar pământui a- 
coperit cu preşuri ţărăneşti: răspândea un mi- 
ros d2 piva:ță neacrisită. In perdeaua lungă, 
dela tavan până la cutărașu: cu boarfe în- 
ghesu.t sub tercastră, câteva funte de bztcată 
și una de ghiriandă, arătau că Zeta avea 
prietene cari se căsătoriseră. Doctorul Max 
nu îndrăzni să creadă că Zeta le-a furat de 
undeva, cu toaie că n'ar fi fost exclus. 

Frumuseţea Zsiei se cfil'se din cauza mize- 
Trie:, a aerului pe care-! inhaia în această ca- 
meră ore în şir, și a nedreptății. Fete mai pu- 
ţa hacnice ca ea, mai urâe, sterpe la sufiet, 
câştigau ban: grei, aveau rochii, pălări: și 
pantofi. Pe ea, toţi cunoscuţi: o iîn'âineau în 
acelaș pardesiu b.eumatin ros la mâneci, cu 
aceeaş. păiărie neagră d» ştofă și aceleași mâ- 
nuși jupuite, Așa o cunoscuse și doctoru; Max 
acum un an, așa o zZăr:se aseară pilimbându- 
se singură, rătăcită, ca o nedemnă sau fugă- 
rită. 

I-a ieșit în cale şi-a oprit-o. Nu-l recunoş- 
tea. Desmcticirea i-a venit tocmai târziu când 
doctorul a apucato-o de braţ, conducând-o 
printre valurile de plimbăreţi, ferindu-i cor- 
pul să n'o atingă băctani: cu gumilastice. 

— Mă s.mt aşa de emoţ.onată.., Te aștep- 
tam de muit să vii... Farcă-mi şoptea cineva 
la ureche că am să te intâlnesc, a grăit Zeta 
— vo:be rupte d.n adâncul sufietu.ui. 

— Şi eu te-am căutat. Nu ştiam de unde 
să te iau, s'a acuzat doctorul. 

— Ieri, în cărţi şi în cafea, îmi cădea tot 
crai de verde, reluă Zela, ridicând priviri:e 
— cuie de foc spre Max, care urmărea ges- 
turile unui individ beat din faţa lor... Ce-ai 
mai făcut? Ma: uiiat ca pa-0 străină... 

Mustrarea aceasta purietencască îl turbu= 
rase. luconven:ente provocate de prictenia 
Zatei nu încercas2, certitudinea sincerilății ei 
îi înfiorise din ptimul moment în cuget; a- 
propierea și dăruirea ei totaiă fusese uipsilă 
de orice pretenţiune. Alunc: pentru ce se de- 
părtase de ea, eschivârdu-se în haiul de până 
acum ? D> muie ori când se despărțeau își 
punea întrebarea dacă nu cumva are deaface 
cu o desechilibrată, cu o răvăşită de boli 
urîte. Zeta, în intâinirile lor, dese şi răscolitoare 
do sersibilităţ: părtin:te, nu-și mai aparținca. 
Vaiurile înspumate și decolorate ale iubirii 
o purtau pe crestele ior cu o vio:cnţă, carc, 
în loc să-i dăuneze, îi reîmprospătau simțu- 
rile şi visurile. Fata aceasta frumoasă, îşi 
spunea adesea doctorul Max, trăeşte numai 
din vise, hrana lor îndastulând-o, 

Spionii acestor aduceri aminte îi înţepau su= 
fietul, chiau:ndu-l. Il durea mai cu scamă 
dzspersona;::zarea ui in fața atitudine: atât 
de demne şi: încrezătoare a Zetei, Il sângerau 
coiții înveamnaţ: ai promsiuniior făcute, pe 
care ;e uitase a doua z: ca un zevzec. ca un 
om de rând care vorbește să mu doa'mă. [i 
venea așa ds greu să vorbească, Să mărtu- 
risească totul, icosmă clară să infăţişeze Ze- 
tei tot ha:manatâcul din el, toată p:cava. 

— Mereu prin întuneric... Mi-am neglijat 
şi meseria. Mă doare ceva, mărturisi doctorul, 
strângânădu-: mâua. Ciicaţii mă așteapiă, îmi 
lasă biicte, mă injură şi p.cacă... 

— Rău, dacă aceasta e adevărul. Nu te 
admit in starea aceasta; e un început de des- 
compunere, şi nu vreau să te știu pc tine 
astfel, îmgână Zeta... 

— Ce să fac? 

— Sirădania ar anihila toate gândurile ne- 
gre ce te foartecă. Aveam mare incrcdore în 
time, Un doctor cu renume și ci:entelă poate 
îm orice moment aspira la un titiu universi- 
tar. Sun! alţii săraci cu duhul... Pe tine numai 
preocuparea continuă  țe poate menține în 
realitate. Cum ai îmtrerupt-o a: devenit pes- 
cuitor de perle, ghicitor în ghioc și om de ni- 
mic. Dsce să n'ai ambiția de-a fi cineva când 
poţ: ?... 

Rechizitoriul era aspru, făcut cu sânge rece, 
desinteresat, Zeta când vorbea daspre un lu- 
cru, în-ătura cu totul subiectivismul. Ataca 
direct, ca un boxeur bine antrenat şi superior 
adversarului, Nici admiraţia și nici respee- 
tul mu-i barau împărtășirea fide:ă a con- 
statărilor și credințeior ei. 

Doctorul Max când intenționa să afie ceva, 
utiliza de un truc: o provoca, lăsându-i apoi 
liberă developarea observațiunilor.  Cuită şi 
îmcrezută în puterile ei, cari nu substituiau 
totuşi o timiditate protocoiară, Zeta se ma- 
nifesta intotdeauna deasupra așteptăriior. 

— Sunt deprimat... 


Lai 
e 





de CONST, ENE 


— E un fel de-a spune. Situaţia ta nu-ți 
dă acces la asemenea limratări... 

— Crede-mă, insistă doctorul Max. 

— Să mă slăbeşti... Eroarea ta nu are a- 
celaş înţeles la mine, Te cunosc și ru pri- 
mesc sub nici o formă ce-mi spui. Argu- 
mente a: ? 

Doctorul! înghiţise în sec, 

Pr.mu! Local, n'a fost ocolit. Au intrat stân- 
jon:ţi, eunoscându-se după uitătura lor puţia 
turbure că se judecaseră reciproc. Mesele in- 
şiruite pe trei rânduri erau aproape toate ii- 
bere. In fund, :iângă orchestra formată din 
trei țigani şi o acordsonistă, 'câteva ocupate. 
Cheinării stau rezimaţi de scaune, cu șerve- 
țeie subsoară, aşteplând. O lumină duice, in- 
timă, animatoare răspândeau becurile cris- 
taine, 

— Stăm față 'n faţă... 

— Să ne vedem mai bine. 

— Să te admir mai mult. 

— Iar bazaconii, 

Muzica a început să cânte. O melodie sim- 
p:ă, banală, de mahala, comandată de un tâ- 
năr cu păr cârlioațat care mesteca între dinţi 
niște vorbe. Acordconista, după ce a terminat, 
îmbrăcată în zorzoane care nu-i truochiau 
daioc aspectul gmeral s'a dus la masa Lu: şi 
i-a şoptit ceva la ureche. Tânărul a hohotit 
cu gura până la urechi și i-a dat să-i sch:im- 
be o moncdă de o sulă. Totul ceva comun, 
Numai vinul, vechiu, făcea parale. 

Au ma: sosit câteva familii, populând me- 
sele din jur, împrăștiind gălăgie și glume ae- 
sărate, slute. Oameni de bună pungă, ieșiţi 
d=ia cinemtogratf probabil. Femeile lor aveau 
ochii obosiţi. Consumaţia : șampanie, nu i-a 
interesat, 

— Ţi-e teamă de cineva, doctore ? 

— Nu.., dar... 

— Prea te uiț: des şi speriat în toate păr- 
ție... că n'o: îi ucigaş?... 

— Asta e menirea mea, fetiţo?! Eu salvez 
oamenii, nu-i omor |... 

— Ha! ha! hal. 

Ua râs biciuitor — suliță înfiptă în mij:ocul 
inimii, 

— Nu, dă-mi voe.. Am ceva special pen- 
tru tine. Dă-te mai aproape. 

Doctorul Max a tras scaunul lângă al Ze- 
tei. Umarii ii se atingeau. 

— Să nu divulgi nimănui, Intru eu în puș- 
cărie dacă se află..., Tu însă trebue să ştii... 
Ti cunoşti: pe doctorui Voinea ? 

— Perfeet... 

— Avea în tratament o domnişoară. nem- 
ţoaică de origină, frumoasă-briliant, și imteli- 
gentă tare. După o lună 2 zi:e s'a îndrăgos= 
tit de ea, cu toate reiaţiile iui întinse, cu toate 
fetele de miniștri şi gcaerali care-i fac vizite 
acasă. Ca un nebun 9 conducea în grădini de 
vară, în restaurantele cele mai scumpe. Nem- 
ţoaica însă, faţă de toată dăruirea lu: de sen- 
timent, manifesta un dispreţ vădit. Oricine, 
pricten ori străin, observa distanța dintre ei, 
răcea!a care înmărmurea. 

— Şi: el? 

— Continua mereu pe aceeaşi pistă. Fiecare 
zi îi învolbura speranțeie, îi creştea visurile, 
Sustrăgându-l imcdiatuiui, fără ca ei să-şi 
dea scama. N'am putut să înțe:eg cum de un 
bărbat cu atâta cultură, meșter mare în dis- 
cuţii, să cadă pradă unui asemnea sentiment, 
Poate nu mă crezi! E ceva original. Toate 
sforţările lui n'au reușit s'o îngenunche. Un 
spirit rău, învrăjbit, care nu înțelegea toate 
câte se cheltuiau pentru ea? Nu! Mai curând o 
mare și abi:ă m:stificatoare. O scrisoare a des- 
văluit că şi ea îl iubea, In faţă însă na ară- 
tat nici cel puţin cât negru sub uaghie. Iși 
mistifica sentimentele și păreri.e. 

— Sfârșitul ? 

— Sfârșitul este tare interesant. 

— Ca oricare altul... 

— Nu... Intelectualul s'a schimbat în fiară... 
Och': n'au mai văzut frumosul, culorile, tine- 
rețea, ci cuțitul, spasmu!, sângeie... 

Restaurantul se umpiuse de iume. Pălării 
impopistrate, cheiii, sau aranjate frizuri ; pa- 
hare piine, goale, răsturnate; strâmgeri de 
mâini pe sub mese, genunchi înghesu-ți, bom- 
beuri da paatoti apăsat=; toate se întâmpiau 
pe aceaș calapod. Clienţii doctorului îi spu- 
neau adzsea asemenea povești. Le credea nu- 
mai pe jumătate, încercând să scoată din ele 
tot ce ar putea fi imaginaţie, 

Treptat, treptat, în locul liniștei re-onfor- 
tante, s'a cocoțat — vrăjmașă, hărmălaia tu- 
turor gurilor. 

Doctorul şi Zeta simțeau că acest iarmaroc 
le fură discuţia, le stânjeneşte atenţia, îi în- 
depărtează de ei înșiși. De aceea, s'au privit 
nedumeriți, în ochii mari, umez: de fericire... 
Parcă se întrebau: Ce vre:?!., 

Cu tot sgomontul, au s'au ridicat. Isprava 
doctoruiui Voinea era n.ai subjugătoare decât 
o plimbare pe ca:darâmul suvător. 

— Intr'o zi i-a făcut o injecție cu alt ser 
decât cele de până atunci. Domnișoara a murit 
după două minute, în cabinetul lui, sub pri- 
virile lui de an:mal, în mâinile lui cade, tre- 
murânde, de asasin cu premeditare. 

— Destul! Am înțeies totul... 

Icşiţi în stradă, întunerecul le-a potopit o- 





UNIVERSUL LITERAR 


PRI a ae aia Se a a a at a a 


*. 

chii. Ii obosea. La ţară, în satul natai, îi plă- 
cea să coi:nde uliţe:e strâmbe, cu besna lor 
cu înfrigurarea aceea care te urmărește în 
locurile neumblate. Ac: însă, pe această stra- 
dă, pe care umbiaszră atâţia înaintea lui; 
unde luminile se clătinau ca bete, răspândind 
pe îngustele şi sparteie trotuare lumină bui- 
macă ; unde trecerea unci maşini e înjurată 
de bucătăreseie popoțonate în terestre — doc- 
torul are impresia unui gol, A avut-o şi i-a 
rămas. 

S'au apucat ia braţ. 

— Ce caldă eşti! 

— Și tu ce rece!.. 

Lângă ea se s.mţea altul. Nu numai că nu 
uniformiza lucrurile, dar adăoga ceva pe care 
prietenii luj nu-l înțelegeau. Manifestând în 
lipsa Zetei o bucurie, interpretarea ce se da 
acestei ieşiri de ordin seniimental ma; mult, 
era deadrepi!ul faisă. Toţi: se obişmuiseră să-l 
înţeleagă numai în intregirea ei. De aci şi a- 
postrotele colegilor, un: mai puțin înţelegă- 
tori ai fierberilor vulcanice din el, făcute când 
îl întâineau singur. 

Zeta intervenea rar ca Să-i dea o lămurire. 

Ma: ales în materie de dragoste. O vorbă sim- 
plifica totul, ca ata, imediat următoare să po- 
scde capacitatea de-al enerva la maximum. 
Cauza pentru care totul se producea pe acoa- 
stă linie mai era și alta: doctorul au-i măr- 
turisise niciodată, pe faţă într'o tainică întâl- 
nire sau la aşteptarea unui tramvai, că o 
iubește. 
' — O broască ţestoasă! a strigat Zeta, ridi- 
când capul veselă ca şi când nu impusese prin 
mărturisiie ei o atmosferă rece, respiagăioare, 
ce prevestea un sfârșit. 

— Aa, da,o broască... De când a'am mai 
văzut așa ceva... se opri: locului doctorul. 

Zetei i se învârti ceva în cap, ca a hâ- 
râitoare de speriat cior:ie. Sgomotui era aşa 
de puternic, așa de păgubitor în sonoritatea 
lui că își acoperi urechile amândouă cu pal- 
msle. Gestul fu însă executat cu atâta stă- 
pânire de sine şi cu atâta măcstrie, că doc- 
torul nu observă, 

Lovi: broasca întârziată în mij.ocul străzii, 
cu vârful pantofuiui. Carapacea nu sună par- 
că ar fi fost de gumă. La Constanţa, când 
loveai cu piatra peste  apărătoarea acestor 
vieţuitoare, îți dai de îndată seama de ne- 
putinţa lor. Ca şi la oameni. 

Sa trâati pe pat şi adorm: cât ai bate din 
pa:me. 


Telefonul a sbârnâit scurt. Doctorul nu sa 
deranjat, Chestiunea îl interesa ma: mut de- 
cât lamentarea unui oarecare, ce, cu 0 voce 
spasmodică î| chima de urgenţă să salveze 
o viaţă. Mai mult sau mai puţin cu un indi- 
vid, nu se transformă 'umca. Era o părere 
în care stăruia de mulţi ani, cu toate dspu- 
teie ce incercase pe Această temă. 

Iorgu Mărăşescu, fostul lui coieg, numit în 
primăvară asistent la Un:versitate, îl contra- 
zicea cu vehemență. Nu te-ai dus la o naş- 
tere. Fătul a murit din negiijența ta. De unde 
ştii că aa pierit cel mai mare geniu al ome- 
nirii.? 

Angumentația asta i se părea lui Max, bună 
numai pentru copii. El constata realitatea. Co- 
piii cari se mășteau, erau din ce în ce mai 
siabi ca inteligență. Şi atunci ? 

Un nou ţârâit, de astădată prelung, îl ridică 
de pe dormeză. 

— Tu ești Max? 

— Exact... Zeta vorbește ? 

— Da, ea... 

— Ce te-a găsit să-mi telefonezi când tre- 
buia să ne întânim peste trei vre... vonbi 
el mustrător. 

— Ascultă Max! Am o propunere: să mer- 
gem la curse... 

Doctorului dacă i-ar fi dat cineva cu un 
rug de fier în moalele capului nu se zăpă- 
cea atât. Gustase un sfert de ceas o lLmiște 
reconfortantă, necunoscută până acum, şi ia- 
tă-l din nou în prăpastia sbuciumu:ui. 

Fără să raționeze, vorbi în receptor răspi- 
cat, poruncitor : 

— Vino! și îl trânti în furca aparatului. 

E un simplu mînecha; face ceeace i se 
spune. Primeşte palme dela toți inculţii, toţi 
ncnorociţii, fără să reacționeze cu forța pe 
care prestigiul ciasei dn care face parte o 
atestă, Dacă un cerşetor ar veni să-l tragă 
de urech: şi să-l poarte prin cameră a'ar ri- 
dica glasul. Toţi îl lasă să scoboare din treap- 
tă în treaptă, Obiectele din biroul acesta sunt 
aşa de respiigătoare ca și cum nu le-ar fi 
cumpărat el. Stă pe scaun și parcă scaunul 
fuge de sub al. Il gonesc. Trebue fugărit ca 
un lup, ca un criminal ordinar, 

Anunțarea Zstei îl stânjenește să lămurea- 
scă toată starea aceasta de nesiguranţă și re- 











fuz pe care-o trăiește, care-i cutremură sut'e- 
tul, care-l îngroapă de viu. Le-ar face mor- 
man în mij:ocul camerii, lără deosebire şi 
le-ar da foc. Să asiste ca Nerome la m:stu:rea 
muncii iui de până acum, căci şi aşa au-i 
mai foiosesc la nimic. Din paharul din care 
a băut un boinav inainte ge-a închide ochii, 
chiar dacă-l dssinfectezi nu mai guști, Creş- 
te în sufiet o teamă care ţine toată viaţa. 
Acelaș luoru se întâmpla la Max. Tot ce 
avea, confortul și aparatele medicale nu mai 
erau aie iui, ca şi când nu c-ar fi avut nici- 
cână. 

Zela năvăli pe ușă ca o furtună. Imbră- 
cată în costum sport, nou nouț, arăta deo 
frumusețe de invidiat, Ma: a.es bucuria de- 
plină în care-i înota toată fiinţa, ajuta apre- 
ciabil la stabilirea cuceritoarei impresii, Par- 
că nu-și putea stăpâni râsul, 

— Te-ai îmbătat? il interogă, apucându-] 
de umeri. 

Intr'agevăr doctorul prezenta un spectacol 
unic. Faţa suptă, boimăvicioasă ; ochii galeși, 
ca ai unui suferind de gălbenare. 

Se găsea într'o incurcătură şi: nu i se ivea 
prilejul să etaieze anumite ambiţiuni ae Ze- 
tei pentru a o cumoaşte în toată goliciunea 
micimii ei femenine. Jocul cel mai potrivit 
era tot pe care şi-l :mpusese deia început: o 
compietă desinterasare; un repaos turburălor; 
un concurs nelimitat. 

— Sunt, puhav ?! se scuză Max. 

— Arăţi foarte rău. Parcă ai fi băut nu- 
mai spirt... 

Max scrâşni, Dacă bea pe bun drept, 
mai limpede ar fi văzut sfârşitul, Pe când a- 
cum, treaz, negustat, simte că o pânză de 
givrine îl desparte de rcalitate. 

— Am băut, minți e€e.. 

— Cu cine, șefuie?.. 

— De unul singur. 

— Iar te-ai dus fără mine în localuri. Vezi 
Max, şi ai pretenția ca să nu mă supăr. Tu 
dece îm: impui mie o conduită așa de severă 
ți nu-ți reglemcatezi pe-a ta?.. 

— Muncisem mult, se scuză... Eram amsţit 
de strădanii. Mi-a venit deodală gust de o 
bere... Şi-am intrat... şi 

— Am să fac la fel. 

Doctorul zâmbi cu un aer combatiy. Reţ.- 
nându-se să-: spună în față că ce proastă, îi 
încurajă ofensiva. Dar îi făcea o dublă plă- 
cere: că pot discuta şi că o enervează. 

Soarele vărsa găleți de argint pe trotuoarele 
înfierbâutate şi boteza cu o lumină orbitoare 
acoperișurile. Umbra care se pre.ungea în 
dreptul case!or oferea refugiu nsastâmpărați- 
lor copii cu părul plin de beteală. Pe strada 
aceasta erau nenumărați viitori cand:aaţi la 
suferinţe sentimentale și ia posturi plătite cu 
lefuri mari.  Bonele, ce:e mai multe ungu- 
roaice, grase şi obrasnice, îşi :iuau scăuneie de 
acasă și în plină stradă constituiau un ade- 
vărat parlament, 

Ca să-i facă îm necaz pentrucă îi refuzase 
propunerta de a lua un taxi Max o condu- 
cea numai „pe la soare“. Răbdând, Zeta nu 
înceta discuţia, parcă ar fi dat un examen, 

— Domnule doctor, vreau să me înțelegem 
dela capăt: toți: banii câştigaţi să fie ai mei... 

Max o privi cu ochii mici... dar cedă și de 
astădată : 

— Natural... 

Comoă, cu un curaj specific, Zeta î: prinse 
braţul. 

— Max, dacă avem noroc să câștigăm, pice 
în străinătate. Nu mai pot rezista. Toate să- 
răcanele îm: vorbesc da Paris, Roma, Berlin, 
ca de Dudaști, Deaiu Spirii sau comuna Pan- 
tel:imon. Nu vrei să mergem împreună? Ce 
bine ar fi! Ne-am distra de minune. 

: Doctorul încimă din cap, în sema că accep- 
tă. Dorea să vadă până unde merge cu în- 
drăsaea:a; până unde i s'a pervertit sufietul ; 
cât mai cere. 

; — Tu ai fost în alte țări. Ai să-mi explici 
şi mie inscripțiile, statuile; să-mi porţi paşii 
pria marile muzee; prin biserici şi casteie... 
Când ne-om întoarce, nau să mai râdă de 
mine fetele că sunt limitată. 

Uitâudu-se în altă parte, doctorul nu-i răs- 
punse. 

La intrare pe hipodrom, câțiva avocaţi prie- 
teni îl salutară. Zeta înclină respectuos, re- 
tinut, păşind spre ei ca o mironisită. Ocaz:a 
era venită pe neașteptate: s'o lase în cârca 
vreunuia şi să răsutle puţin. 

Fane Crângaru îi sărută mâna deasupra co- 
tuiui apăsându-ș: preiung buzeie pe pielea 
a'bă ca porțelanul. Zata se s:mţi încurcată. 
Mecanic întoarse capul spre Max, dar vă- 
zând că e cu spatele, nu retrase mâna. 
„— Ce dulce eşi:! şopti Fane, mângând lo- 
cul pe care-l sărutase... 

— Fii cuminte!.. Am nevoe de bani... Nu 
vreau să-l supăr tocmai acum... Aşteaptă. 

Toţi pontară pe caii pe care-i cunoșteau mai 
dinainte, bazaţi şi pe pronosticurile gazetelor 
de sport, în afară de Max. Nervozitatea pe 
care doctorul o manifesta, cât şi suma mare 
pe car: a jucat-o prima oară, mai ales pe niște 
cai fără succes asigurat, le-a ciupit tuturor 
câte ua surâs de miă, 

„Strengarul“ şi „Vârtej“, caii lui Max, au 
bătut, spre surprinderea și constemarea tu- 
turor, Doctorul realizase un câştig de 100.000 
lei. Zeta l-a sărutat în plin public, dar na 
uitat să incredințeze din ochi pe Fane că va 
fi a lui. 

O nouă lovitură își dăduse cu propria-i 
mână. Toţi baaii erau, conform înţelegerii, ai 
Zetei. Și pe deasupra sacrificați: unei căiăto- 
rii de agrement în străinătate. Va refuza s'o 
însoţească. Dar mu acest fapt va pune punct 








unei meschine existenţe, pe care o due con- 
ştient, de dragul de-a cunoaşte. Nici măcar nu 
vrea s'o ma: aibă în pat. 

Caci ore în şir au băut den picioarele, să 
sărbătorească formi'dabilu! succes. Au vorbit 
câte în lună și'n stele. Fane Crângaru a spus 
nenumărate glume pipărate. Il ascuitau cu 
mâ:n:ie făcute pâinii la urechi, Cascade de râs, 
Zeta se alătura tot mai mult avocatuiui cu 
frumos talent la povestit, cerâad rândul să 
spuaă şi ea câte una, Toţi i se închinau până 
la pământ ca la trecerea unei regine. 

Doctorul era bins dispus, Cu orice risc, în 
toamnă, va încerca să obțină o catediă uni- 
versitară; de nu-i va reuşi, se stabileşte defi- 
nitiv în străinătate, 

Fane şi Zeta au dispărut pentru un sfert 
de oră. Lipsa lor nu i-a şocat. Nici mu le-a dat 
atenţie. Sau consumat aite sticle. 

Când s'au intors erau veseli, 

Max i-a salutat. Fane a zâmbit, 

— S'a pregătit mâncarea ? a întrebat el, a- 
dresându-se Zetei, 

— Care mâncare ? 

— Credeam că aţi supraveghiat întocmirea 
menuului. 

Zeta se fâstâci. Nu-i venea nicio vorbă pe 
limbă, 

Și Max, sforăind ca un câine fatărilat, se 
tidică de pe scaunul! lui, înalt, dregt, înfiorător 
de congestionat la faţă, se opri în fata ei, o 
privi adânc, până în fundul ochilor, szu:pă în 
palmă ca un salahor şi cu mâna stângă făcută 
pumn 0 lovi în frunte. Zeta se ciătină. scoase 
un cuvânt înăbușit, şi căzu cu sgemat pe po- 
deaua umedă, în înmărmurirea colegilor de 
petrecere. 

Max se regăsi și o sbughi pe uşă. La Zeta 
acasă, 


Neomeaesc turburat s'a trezit în preajma lui 
12. Visasc o aprigă altercaţie între e. şi Ani- 
bal, cel mai bun prieten al lui. 

Servitorul lu: An:bal, Ivan, nu trăia în ra- 
portur: bune cu nevastă-sa, Florica. Dorca sub 
orice formă să se despartă de ea. Conta voin- 
ţei stăpânului care nu îndrăsnea să audă de 
aşa ceva. 

Doctorul se amestecase în această afacere 
luâad partea !ui Ivan. Raționamentul era s:m- 
plu: nu putea tră: cu ea. 

Nu era însă numa: atât. 

Scene în care Zeta iotr'o formă urâtă în 
erotomanie se amestecau cu scene dia viaţa lui 
Ivan, servitorul prie:enului lui, Strigăte, ples- 
nste de bice ca la Anu! Nou, trosnete ca de 
creng: în gerul ş: v.forul cel mai cumpiit, for- 
maseră cnuzica în care dorm:se. 

1 s'a părut că dintr'un colț, cel de jângă uşa 
din dreapta, a dispărut o persoană :ăsând urme 
de degete pe zidui: gravat. Atmosfera era apă- 
sătoare. S'a aşezat pe marginea patuiui, a dus 
mă'aiie la ochi: şi a prins să pângă liniștit, 
fără scâncete. Nu mai piânsese de muit. Il 
ustura, i se r:dica de pe picpt un abur care-l 
sufoca. 

Linişte ca de catacombă pretutindeni, 

Uude cra Zeta? Nu se întorsese încă acasă? 
Sau văzându-l odihnmndu-se renunțase să-l 
turbure? 

Dece se volatilizează bucuria unor oameni 
așa de repede, ca eterul, iar a altora ţine luni 
de zile, o viaţă? 

Inviorat, se așzză la măsuța acoperită cu 
hârtie de gazetă, scoase totul și o fită cin bu- 
zunar şi voi să scrie ceva despre bucur.e. 

Tocul îi căzu dintre degete fără sgomuot, 1ă- 
sând o pată ds cerneală neagră pe hârtia lu- 
cioasă, a;bă. Ridică tocul şi trase raze de jur- 
împrejurul curbei, 

„Un soare negru ca şi soarele meu“ gândi el, 
şi iarăşi i se mo.eşi mâna. 

Așa i se intâmpa în timpul examenelor, 
când era siudeni și chiriașui vecin venea târ- 
ziu, beat sau însoţit de femei. Ii bătea în zid, 
ca să fie atent și să-l necăjească râsul! f:msii 
culeasă de pe stradă. Incerca să scrie despre 
Jucruri, despre probleme greie și nu putea. [i 
reveneau, obsedându-l, ch.puri de cucozae şi 
de bărbați: nenorociţi. Se pomenea pe la mij- 
locul propoziţiunii că  înserează ceva despre 
ochii de apă ai celei care așteaptă după co.ţ 
înjurăturile salahorilor. Ștergea, scria, ştergea 
dia nou, fără să adauge ceva important, def:- 
nitiv. Se oprea... 

Când vezi un om decapitat, concomitent ai 
impresia unei distrugeri, a unei desagregări 
interioare. Acecaş strângere pe care o incerci 
când treci pe iângă o casă pustie, cu ferestrele 
sparte şi fără acoperiș. Golul întotdeauna în- 
tristează și amplifică suferința. 

In această stare se găsea Max când, în mij- 
Jocul nopții părăsi camera Zetei. Capul îi 
hăuia teribil cum hăue valea strânsă între 
pulpe:e dea'urilor de var, când se pomesc vân- 
turi dinspre răsărit, Era un amestec de stri- 
găte de oameni disperaţi surprinși pe acoperi- 
şul casei de vâlvătăile focuiui, cu ch:utele de 
bucurie ale sătenilor la lăsata secului, cu bo- 
cetele tunurilor și cu răpă:ala ploilor cu picuri 
mari și de scurtă durată. 

Işi propti mâinile de zid, făcând pod şi 
gemu ca un taur înţepat de spl.nă.. 


La două zile după aceasta Zeta, îmbrăcată 
în rochii noui, scumpe l-a vizitat în cabinetul 
de consultații. 

Părea plictis:tă și oboseala ascunsă de far- 
duri, o făcea mai biândă. 





(urmare în pag. 8-a) 








6 





In Drăgășani, la Gib Mihăescu 


'Urmare din pag. 1) 


O muzică stranie, răscoli- 
icare, cu transparențe de vis 
şi sensualități de carne înfio- 
rată; cu plutiri aeriene şi 
bruște prăbuşiri în maujragit 
de suflet...; majestos inegală, 
cutremutător de agitată, sbă- 
tută între cosmic și teluric, 
suavă şi gravă, împletind pu” 
rităţi de rugăciune cu bles- 
veme și lacrimi. Un frate bol- 
nav al lui Gib Mihăescu ne 
cânta din odaia învecinată; un 
jrate, pe care nu l-am văzut 
niciodată, şi căruia î-am auzit 
numai dansul inspirat al mâi- 
nilor pe clapele tulburătoare: 
Zăvorindu-se în camera să, el 
îşi despletea fantezia, singu- 
rătatea şi sbuciumul unui su- 
filet ciudat, pe apele când tim- 
pezi, când înspumegate, ale 
pianului. 

Pe Gib îl durea muzica a- 
ceasta adâncă şi bizară. Se ru- 
funda în tăcere şi, când ulti- 
mele acorduri se  ofileuu cu 
stingeri florale în odaia de- 
alături, țâşnea din [otoiiul 
său, cu un tremur în voce: 

-— Băeţi, haidem să facem o 
plimbare la Olt, în zăvoi... 

Porneam spre râu, întrun 
inceput violuceu de amurg, 
când plapii şi sălciile aveau 
cromatice  șaluri venețiene 
şi aerul pâlpâia muzical sub 
grava surdină a serii. Drumul 
acesta spre Olt, l-am repetat 
de câteva ori, în cursul Dumi- 
nicilor petrecute în Drăgășanii 
lui; Gib Mihăescu. Și, învari- 
abil, în amurg... O parte din 
drum, Gib mergea tăcând, cu 
pas cumpănit, meditativ. Când 
pătrundeam în pândele albas- 
tre ale zăvoiului, Gib se a- 
propia de mine, îmi  apucu, 
strâns, brațul şi mă îmbia: 

— Gyr, spune tu acum 0 
„Toamnă oltenească* sau un 
cântec cu haiduci şi lună 
plină... 

Stăruia, îndeosebi, să-i re- 
cit „Seară, pe Oh: 

— Spune-o, măi, p'asta, că 
e „bucata mea“ cum ştii... 
Parc'ai fi scris-o aici, la noi, 
pe malul Oltului  drăgășe- 
Nean.., 

Ne uşezam pe cioturi de 
săicii retezate, făcând un ciu- 
dat cenuclu boemo-haiducesc, 
sub simfonia  vesperală a 
zăvoiului legănat peste jrun- 
țile noastre. li recitam ver- 
suri: 


„Jos, sub pod, spumegă bolta 
înstelată şi pe pod 

rece noaptea  clătinată, 

mergând greu ca un chervan, 

Poste Olt aruncă luna un nou 

pod de porțelan, 

Pentru care Sânziană? Pentru 
care Voevod?'... 


Imvitată, apoi, cu un lung 
și ceremonios salut de arlechin 
în vervă, de către Nicolae 
Milcu, luna se ivea şi ea, tim- 
vurie, printre plopi, să ne pa- 
veze, cu mozaicul ei, șoseuua 
întoarcerii spre târg. 

— ,,H6, bonsoir la une!” o 
întâmpina Gib... 

J'avons Vhonneur ! 

Reîntorşi în casa lui, mul- 
comeam un ultim „,păhăruț“ 
de vin „adevărat“ şi, câtre 
miezul nopții „o porneam spre 
gară, escortaţi de Gib cu plu- 
tonul lui de amici drăgăşeneni. 

Pe peron, când ochii roşii 
ui  locomgtivei apăreau Gin 
junduri de  besnă  lunecând, 
umenințători, spre noi, făgă- 
duiala solemnă trebuia să fie 
repetată : 





-— Venim şi Dumineca vit- 
toare... Neapărat. 

Aşa mi-au înmivezmat prie- 
teniu şi sufletul lui Gib Mi- 
hăescu vacanțu acelui an, pe 
care, neuitată, o strâng şi a- 
cuma lângă inimă, ca pe-o vi- 
oară scumpă, ca pe-o lumini 
mare... 

In Drăgăşanii iui, în „târgul 
de negustori“ şi de burghezi 
mediocri, cari nu-l cunoştevu 
decât ca „avocat, marele 
scriitor a petrecut ani întregi, 
sufocat de atmosfera  apăsă- 
toare a provinciei, din care, 
rareori, reușea să evadeze, 
pentru câteva zile, refugiindu- 
se la Bucuresti, lângă priete- 
mia lui Nichifor Crainic și-a 
iui Cezar Putrescu, 

După sbateri și eforturi dis- 
perate de „a se rupe“ de an- 
corele târgului ce-l  reţineau 
cu o pluritate de griji şi inte- 
vese diurne. a îsbutit, întrun 
târziu, să se așeze în Capi- 
tală. Atunci, însă, inima a în- 
ceput să îi se înduioşeze și să 
lâncezească după melancoliile 
şi amintirile târgului părăsit. 
Şi, în zile crâncene de boală 
şi suferinţă copleșitoare, s'a 
intors să zacă, din sbuciumul 
Capitalei, în liniştea  Drăgă- 
șanilor de altădată... 


Cred că nu mulţi au reuşit 
să cunoască, cu adevărat, pe 
Gib  Mihăcscu, omul. Nu se 
deschidea şi nu se dăruia, mn 
tandrețea și muzicalitatea lui 
interioară, decât după ce-ţi 
descoperea anumite  ucorduri 
şi tonuri sufletești. Abia a- 
tunci devenea un prieten to- 
tal, un prieten profund, un 
prieten mare. Unea, în firea 
lui, contraste multiple: reţi- 
nut, rezervat, la început, Gih 
devenea, curând, expansiv şi 
gâlgâetor de entusiasm. Ti- 
mid şi încântător de naiv al- 
teori, — era, altădată, muşcă- 
tor de ironie, de sarcastic. 

Impletea estompe2 de me- 
lancolie şi romantism, cu 0 
lminozitaie de puternic opti- 
mism, ca să recadă întrun 
zâmbet amar şi în lingoare de 
vis, de unde luneca, iarăș, la o 
stare cromatică de vervă și 
expansivitate... 








Scrisul iui, surprins în la- 
boratorul intim al orelor de 
fruvatiu şi febră, era un scris 
de adâncă frământare şi con- 
tinuu control al momentelor 
psihologice analizate, al eta- 


pelor epice și al robusteții 
frazei. 
Un mare epic — în analize, 


în vigoare, în trăire, în succe- 
siune de momente, în încan- 
descența pasiunilor, — asta a 
pierdut literatura noastră, prin 
dispariția lui Gib Mihăescu. 
lar prietenii, — un minunat 
camarad de vis şi de violoncele 
sufleteşti. 

Sau împlinit, săptămâna 
trecută, patru ani de ?a muvar- 
tea lui, Azi, când ne-am de- 
prins să uităm atâta de uşor 
oameni, vieţi şi tot ce e mai 
curat în noi; când marile a- 
prinderi și  limpezile [Jrumu- 
seţi rămase pe urma unui 
scriitor sunt aşa de-nuţin pre- 
țuite în inima unui veac tul- 
bure şi sbuciumat; când pa- 
sul calcă simplu şi  necutre= 
murat peste morminte și a- 
vintiri, —- um grup de vechi 
prieteni drăgăşeneni, rămaşi 
credincioşi amintirii lui Gib 
Mihăescu din vremea când a- 
cesta locuia încă în patiiar- 
halul târg vâlcean, circulând 
între vis şi judecătoria cu 
procese mărunte,  anodine, a 
luat hotărirea să-i ridice un 
bust, chiar acolo, în orășelul 
marelui romancier şi lângă 
inimile lor. Frumoasă credin- 
cioşie de prieteni şi preţau= 
tori, — admirabil gest de re- 
culegere în cinstea unei amin- 
tiri! 

Așa dar, chipul lu: „Gib 
al nostru” nu se va sting2, cu 
totul, în Drăgăşani: unde 
l-am cunoscut şi unde ne-u 
găzduit, de-atâtea ori... Când 
pașii ne uor reîntoarce, când- 
va, întrun amurg de vară 
sau de toamnă, în vechiul 
târg oltenesc, vom mai putea, 
aşa dur, să vedem, cum. încă 
ne întâmpină, din bronz, zâm- 
betul prietenului drag, =- așa 
cum, altădată, ne întâmpina 
din pragul casei lui, să ne 
poftească lângă o lectură de 
nuvelă şi lângă o bardacă 
doldora de tămâios. De tămâ- 
i0s, — sau poate de aurul su- 
fietelor noastre, de-atunci... 


RADU GYR 





Toamnă 


In împărăţia lui de ambră și cleștar, 
Domnul a sunat prelung din corn, arar. 
Cocoșii sălbateci au ţipat de jtrei ori. 

Nu, nu ! Mai este mult până la cântători, 
Nu este încă vremea de tăgadă. 

Căci, uite, or să vie să mă vadă 

Nălucile în haine de zăpadă, 

Cu umbletul de pulbere și fum, 
Lăsaţi-mă, mi-e greu al! vostru drum; 

E târziu, e târziu de-acum ! 


Vulpile roșcate Sau ascuns în vizuini 
Octomywrie jenatecul şi-a stins, 
Domnescul cerb este bătrân şi'nvins.. 
E goală-acum pădurea de jivini. 


Cornul dumnezeese răsună iar, prelung. 
Ecourile somnul nu mi-l mai ajung. 

Cândva, târziu, va să mă mai doboare 

Arcul autumnal, strunit în marea vânătoart. 


HORIA NIŢULESCU 


o a e e de a a a a a a a a e e 


UNIVERSUL LITERAR = 








— 1 Noembrie 1939 scz 


Costache St. Caragiale 


(Urmare din pag. 1-1) 


aceiea tare scurte — o activitate excepţională pentru e. 
hăutatea celor ce nu vedeau cu ochi buni propașşirea spi- 
ritului nostru naţional, a dus neintârziat la întreruperea 
oricărei îndeletniciri teatrale. Casa teatrului a rămas de- 
finitiv închisă, pe scenă nu s'a mai cuvântat vieis To- 
mânesc, iar porțiie şcolii, primului nostru Conservator — 
în foarte muite neegalat mei până azi — s'au deschis larg 
pentru a trimite la alte îndeietniciri, mai practice, tine- 
retul care a tăcut epocă de glorie culturii noastre na- 
ționale. 

lon Câmpineanu, protectorul neobosit al elevilor, i-a 
recomandat şi i-a așezat pe toţi tinerii actori în slujbe, 
după voia lor. Numai Costache Caragiale n'a primit pen- 
iru nimic să-și părăsească vocaţia şi să intre... slujbaş. 
Orice întrebuințare i-ar îi asigurat, tără îndoială, o bună 
existență. Totuși, el a preferat să rabde, să îndure multe, 
numai să rămână credincios teatrului său drag. 

In fiecare zi își trecea ore întregi, ca un rătăcit, prin 
curtea fostului teatru: „prin ograde'“ cum scria el... mol- 
doveneșşte, în despomenita „Autobiograjie“: „unde toate 
îmi vorbeau, unde toate îmi păstrau o suvenire pentru 
mine, unde toate se păreau lăcrămate. Sărutam culisele, 
îmi vedeam parcă desenate pe dânsele triumfurile mele, 
mă visam în rolul lui Zeid, lui Zamor. Aveam aplauze, 


strigări, premii... Dar vai, Doamna meo! Realitatea pie- 
rise, şi eu mă înturnam acasă foarte slăbit“... In aceste 
câteva cuvinte de spovedanie, e cuprins tot chinul unei 
tinereți creatoare, dar căreia împrejurările îi erau pro- 
tivnice, făcând-o să-și irosească zadarnic puterile de 
rauncă, 

Suferina astfel, zi după zi, luă o supremă hotărire: să 
plece în Grecia, acolo unde ar fi reușit desigur, să-şi con- 
tinuie viața-i artistică. Pierdeam atunci cu el nu un om 
doar, ci o comoară, o forță vie și de neinfrânt care a dat 
imbold la viață teatrului nostru naţional, Fără el ar fi 
lâncezit încă destulă vreme scena românească. 

Dar soarta i-a scos în cale, spre norocul nostru, un nu- 
măr vechiu din „Albina românească“. Din paginile ga- 
zetei ieşene luă cunoştinţă de spectacolele din Capitala 
Moldovei. Teatrul din Iaşi părea că-i va da putinţa să-și 
destășoare prodigioasa-i activitate teatrală. 

Invoit cu greu de cei de acasă, cari desigur că nu erau 
prea încântați de cariera aleasă de Kosty ai lor, porni la 
drum. Puțin îl mai interesa acum ce se spunea în urmă-l. 
Era gata să îndure orice pentru teatru, după cum a și 
îndurat o viaţă întreagă epitetul de „nebun“ ce i-l dădeau 
contemporanii cei cu... minte multă. Și cu drept cuvânt 
era un „nebun“ într'o lume de „normali“ cari nu știau 
altceva decât să se instaleze în slujbele cele mai comode 
și mai bine retribuite, și nu aveau nicio grijă, nicio am- 
biţie, niciun ideal... Şi ieri ca și azi!... 

Costache a refuzat slujba de biet funcţionăraș, pe care 
i-o oferise la 1836 1. Câmpineanu, numai cu gândul de-a 
rămâne pe veci actor. Avea un ideal căruia i-a fost cre- 
dincios până la ultima suflare, Era artist şi deci „nebun“ 
până în fundul sufletului său cald şi ales. 

x 

Şi-aşa, cu chiu cu vai, hodoronca-zdronca, — precum 
spune nepotu-i mai târziu, — a ajuns la laşi, cetate de vis 
și de nădejdi pentru el. Dar a ajuns, din nenorocire, în- 
tr'o vreme neprielnică teatrului. 

Până la sosirea sa pe meleagurile moldovene, se în- 
jghebau acolo reprezentații — ce-i drept, rare — de tea- 
tru româna:c, Actorii erau eLevi ai „Conservatorului fi- 
larmonic-dramatic“ înfiinţat de Gh. Asachi. Din lipsă 
însă de mijloace materiale, Conservatorul era tocmai pe 
cale să se închidă, așa că nimeni nu se mai încumeta — 
ca şi când ar fi fost ceva prea îndrăzneţ — să reprezinte 
teatru în limba naţională. leşenii se mulțumeau să asiste 
la spectacolele trupei străine a d-nci Frisch. 

Costache Caragiale, din primul moment, a şi pornit la 
iueru. A bătut la toate uşile unde i-a stat cu putinţă, a 
făcut toate sforţările de a întocmi o trupă de actori în 
lași, dar zadarnică i-a fost toată truda. N'a reuşit! 

Ajuns în lași la 19 Martie 1838"), timp de şase luni 
de zile a umblat în lung şi 'n lat, să găsească sprijin pen- 
tru deschiderea unui teatru românesc : 

„De-ar fi fost vreun Franţez, Neamţ sau orice alt în- 
sfârşit, ar fi putut dobândi încredere, dar fiindcă tână- 
rul 5) a fost Român şi Românul sună rău la urechea Ro- 
mânului, nu fu ascultat“, scrie Iordache Vârnav cu multă 
obidă sufletească. 

Ajunsese în aşa mizerie încât, în iarnă fiind, nu mai 
avea cămaşă pe el: „Ajunse a 'npotrivi gerul cel straş- 
nic al climei noastre... cu coale de hârtie în loc de că- 
mașă“, scrie acelaş Vârnazv, dar: „Visările sile, gându- 
rile sale, amorul său erau scena“... Şi nedându-se înfrânt, 
înfiripă o trupă de ailetanți?) cu un anume Nicolini, por- 
nind să-şi încerce norocul la Botoșani. Cu zece galbeni în 





Doctorul de suflete 


(Urmare Qin pag. 3-a) 


In dreapta „băiatului care se compromitea“, şedea — şi 
o treceau nădușelile — doamna Aiexandrevna, croitorea- 
sa, vo femee foarte cumsecade, nimeni nu sar fi aşteptat 
să fie şi ea un „caz“. Şi anume, doamna Alexandrevna 
simţea foarte des nevoia ciudată de a arunca găleți de 
apă în capul oamenilor. Ceeace și făcuse, discret, de pe 
balconaș, dimineaţa când treceau copiii spre şcoală şi 
funcționarii spre birouri, îndeletnicire ce-i adusese în re- 
petate rânduri usturătoare amenzi. 

Mai erau şi alţii, unul care în nopțile cu lună plină se 
delecta urcându-se pe casă și miorlăind ca pisicile, altul 
«are nu putea face o cunoștință nouă fără ca, după pre- 
zentare, să-şi mângâie nasul, de trei din stânga spre dreap- 
ta,şi de trei ori din dreapta spre stânga, şi încă două 
femei cu idei îxe (una credea că în capul ei nu apare 
nici un gând niciodată — lucru la care se gândea ziua şi 
noaptea necontenit — alta se mira de sine însăşi cât e 
de perfectă şi, crezând că se va transforma într'o bună zi 
în înger, îşi pipăia mereu spatele să vadă dacă nu i-au 
mijit aripile). 

Acest autobuz cu încărcătură neobişnuită, deci, trecea 
agale pe drumurile cuminţi ale Rusiei, primtre sate cu 
țărani care se duceau la lucru sau veneau dela lucru, în- 
tr'o primăvară nespus de frumoasă, numai aur albastru 
și verde, — cer întins, câmp întins, pe care din când în 
când treceau brazde lungi sau livezi de pomi înfloriţi. Se 
duceau spre o viață nouă, înghesuiți unul într'altul, con- 
tinuând viaţa morţilor sau temându-se să nu devină co- 
coși. Mare e grădina lui Dumnezeu, am spune. 

Și chiar așa spunea cineva. Şi acest cineva era Kostia 


Varessovici, şofeur-ul, un tânăr dela periferia Petrogradu- 
lui, căruia garajul îi încredința conducerea autobuzului. 

Ziua trecea ușor, ușor de tot — amurgul apăru şi el, 
apoi se făcu seară. Și mașina mergea necontenit. 

Sus, departe, răsăreau stelele. Satele iși stingeau lua- 
minile, fiindcă oamenii trebuiau să se scoale, a doua zi, 
de vreme. Un ultim car îşi încrucișă drumu) cu a! mașinii, 
apoi nu se mai auzi și văzu nimit, nici țipenie de „om. 
Era numai liniștea câmpului; doar prin sate, să-i m-nârc: 
câinii, nu altceva. O noapte fără lună, dai blândă şi caldă, 
cu aer tare şi crud, — livezile albe apăreau p= alocuri 
ca şi când ar fi nins acolo. Apoi iar întunerec. 

Numai lumina farurilor lumină drumul. Maşina mergea, 
mergea mereu. 

Din când în .când, ochi fulgerau verzi în beznă. Pisici 
rătăcite, animale din câmp, cine știe... 

Când, deodată, în lumina farurilor, apăru o mogâldeaţă 
albă, pufoasă şi săltăreață. Era un iepure. In aceeaşi clipă, 
şofeurul nostru, deși om al lui Dumnezeu, dar din cine 
ştie ce trăznaie, simţi nevoia să-l stâlcească. Dar iepurele, 
nu se feri la o parte. Fugea înaintea maşinii, orbit, bui- 
măcit, urmărit de faruri, fără să-i dea prin gând să sară 
în şanţ. 

„Ei drăcia dracului“ gândi Kostia „doar nu-i îi tu mai 
tare decât maşina din Petrograd“. Și dădu viteză. Iepurele 
însă, făcea salturi când în dreapta când în stânga, scă- 
pând ca prin minune. Cu mâna crispată pe volan, Kostia 
au-l mai slăbea din ochi. Drumul urca lu deal, începea o 
regiune râpoasă, întunecată și un vânt rece venea peste 
creste, desigur dinspre Marca Neagră al cărei miros de 
sare îl aducea. Micul animal avea, se pare, acelaşi drum 
ca autobuzul. Infuriat și obosit, șofeur-ul uită unde cra 
şi nu mai avea decât o singură preocupare : aceea de a-i 
face seama. Şi îşi ducea cogeamite autobuz în zig-zag, 
după capriciul presupusei victime. 

Insfârşit, ce să mai tărăgănăm povestea ?! Să-i dăm cu- 





buzunar, luați și aceia cu împrumut dela bunu-i p.ie.en 
Iordache Vârnav, părăseşte Iașul în acelaş an, la 15 Oct. 

După cele îndurate la Iași, în orășelul de popas, soarta 
i se schimbă. Publicul botoşănean e primitor, dornic de 
a vedea teatru românesc, iar trupa de giletanţi: —- încu- 
rajată de bunăvoința publicului — duce o activitate spor- 
nică. Reprezentând piese dintr'un repertoriu destul de 
variat şi de bine întocmit — pentru acele vremi!) — 
jucând cu avânt şi grijă pentru mulțumirea spectatorilor, 
işi asigură — spectacol de spectacol —— dragostea şi stima 
tuturor. 

„Albina românească“, în acel an chiar, publică o dare 
de seamă asupra spectacolelor dela Botoşani “ Spune, 
printre altele, că trupa lui C. Caragea) și Nicolini „câş- 
tigă fieșcare dată vii aplauzuri pentru talentul lor şi sâr- 
guinţa de a aduce mulțumire privitorilor, prin alegerea 
piecelor şi a lor nemerită giucare“, 

In adevăr, publicul botoșşănean era mai mult decât 
mulțumit de noua trupă, iar treburile mergeau bine şi 
succesul era asigurat cu fiecare nouă reprezentație, Pe 
Caragiale însă, îl îmboldea dorul de ceva mai mult. Cu 
toată buna primire a botoșănenilor, visa totuși mai mult 
decât atât, întrevedea consacrarea pe o scenă mai mare. 
Ce făcea el la Botoşani era prea puţin, era doar o părti. 
cică din ceeace ar fi putut înfăptui, 

imboldul creației l-a pornit din nou la drum, din nou 
către laşi, unde prevedea că acuma — după ce dăduse 
dovadă de destoinicie şi talent, va fi primit cu tot dra- 
gul. Şi mai cu seamă, articolele elogioase, publicate prin 
„Albina“ lui Asachi despre activitatea dela Botoșani, îi 
dădeau nădejdi ge un viitor surâzător, 

Cu aceste gânduri și cu suflet înflăcărat revine la lași 

in 1893 '*), şi-şi reface trupa adăugându-i elemente noi '). 
Şi cum acuma era bine primit în societatea ieşană, căci 
ieșenii doriau să aibe teatrul dela Botoșani „rușinându-se 
de a fi covârșiţi de o provinţie“ '*) îşi caută un protector 
şi-l găseşte în persoana profesorului de fizică dela Aca- 
demia Mihăileană, dr. T. Stamati. Cu ajutorul acestuia 
şi cu încrederea pe care i-o acordă noii săi actori, reuşeşte 
—— după 42 de zile de repetiție — să reprezinte în szara 
de 16 Sept, 1839 un spectacol măreț, cu „Saul“ tragedia 
lui U. Aifieri în traducerea lui C. Aristia şi în care Cos- 
tache deţinea rolul principal, prima sa creaţie 1). 
__16 Sept. 1839 e o dată memorr'iiă pentru el căci, pe 
lângă că deschide şirul creaţiilor sale, este și prima sa 
mare înjghebare de teatru permanent, cea dela Botoșani 
fiind doar o preparare a acesteia. La Botoșani, trupa cra 
mică, repertoriul întrucâtva restrâns — față de cel dela 
laşi — teatrul improvizat, publicul puţin numeros. Totui 
era acolo în mic. 

Dar 16 Sept. 1839 este important şi prin faptul că în- 
seamnă renașterea teatrului ieșam, renaștere definitivă, 
pe baze temeinice. De aceia, Costache Caragiale trebuie 
socotit ca al doilea ctitor al „Naţionalului“ ieşan, primul 
fiind Gh. Asachi. Dacă Asachi organizase cu 23 ani îna- 
inte '*) primul spectacol românesc la Jași, Caragiale inau- 
gura acum prima stagiune de teatru moldovenesc perma- 
nent. Fără entuziasmul său, teatrul din Jaşi ar îi lâncezit 
multă vreme încă. El şi numai el, prin munca-i înțeleaptă 
şi neprecupețită pe care a înţeles s'o desfăşoare acolo, i a 
trezit, ta o viață nouă și mai bună, pe intelectualii ieșeni. 
cari dela el înainte au susținut mișcarea teatrală naţio- 
nală. 

LON DIACL 





7) Nu — 1839 — cum greșit afirmă Iordache Vârnav în articolul 
său: „Pentru Teatrul-naţional din Iași” publicat în „Foae pentru 
minte, înimă și literatură“. — Braşov 1844 nr. 15 p. 116—119: 
nr. 16 pp. 122-124. i 

8) Costache Caragiale. 

9) Compusă din: d-na Long, T. Bonciu, Jean, Pedilan, I. Pont 
şi T. Teodorini. 

10) Printre altele jucau: „Ștefan-cel-Mare“ drama lui Asachi; 
„Uniforma Feldamerşalului Wellington“ comedia lui Kotzebue; 
„Plumner (Amestecătorul în toate)“ comedia lui 1. F. Junger, ete 

11) Nr. 96 din 4 Dec. 1838 p. 410. 

12) S'ar părea că se adeverește versiunea pomenită mai înainte, 
referitoare la numele de familie. 

13) Afirmația li N. A. Bogdan Gin „Monografia orașului Iaşi“: 
că ar fi fost chemat chiar de guvem, e lipsită de temei. 

14) Noui; actori, toţi diletanți, erau : d-nele Flora Mace, Pulche- 
ria şi Smaranda; d-nii Boian şi Burghilion, funoţionari la Co- 
misia epitropicească; Homilceanu, învăţător din Piatra-Neamt; 
Greceanu, Hristachi, Idieru şi Pandeli. 

15) Î. Vârnav, Articol citat. 

16) in celelalte roluri au apărut: d-ra Poni în Micol, 1. Poni 
în Abner; D. Gusti în David; D. Gherghel în Ionatharn. 

17) La 27 Dec. 1816:  „„Dajnis şi Cloe (Păstorița Carpaţilor)” 
pastorală prelucrată de Gh. Asachi după Florian şi Gessner, rolu- 
"ile fiind susținute de d-na Șubin și prințul Ghica. 





vântul lui Kostia Varessovici, reproducând din propriile 
lui declaraţii dela spital : 

„Atunci mi-am pierdut capul. Iepurele a dispărut în 
șanțul din dreapta și eu am sărit cu autobuzul după el. 
N'am ştiut ce fac, parcă mi-a dat brânci necuratul. 

Din tericire — dacă se poate numi asta fericire, fiindcă 
şanţul se dovedise a fi de fapt o respectabilă râpă — nu- 
mai Nușa, fata de optsprezece ari, își pierduse viața în 
acest accident (deşi nu prezenta decât câteva ușoare zgâ- 
rieturi). Ceilalţi fuseseră răniți mai grav sau mai ușor, 
nu însă atât de grav ca să nu tie lăsați acasă. Doctorul 
Kostiev scăpă chiar teafăr dar, spre stupefacţia tuturor, 
abea întors în oraș, fu înhățat de poliţie, fiind dovedit 
că de fapt era unul și acelaş cu un excroc internațional, 
fost în ultimul timp „dansatorul exotic Ben Abeden'“, ul- 
timul amant al domnişoarei Grușiev, ea însăși dansatoare 
la un cabaret în Petrograd. Cât despre diploma din Ber- 
lin, s'o fi gândit la cazierul pe care îl avea la poliția de 
acolo, singura lui diplomă. 

Mai e un epilog la povestea asta și pentrucă am spus 
destule, vrute și nevrute, să-l spunem și pe ăsta: 

„Tânărul care se compromitea“ auzind întâmplarea cu 
epurele, fu apucat de o bruscă roșeală și mărturisi vino= 
vat : „Eu am fost iepurele“. Domnişoara Simonovna sări 
repede : „Nu-l credeți, și-a pierdut minţile din cauza mea“. 
Iar Madam Marşenina îşi făcu în grabă o poveste în care 
cei doi jucau rolurile principale: „Uite făţico, cum nu știai 
până acum ?!* 

„Tot mai bine e de tine, drăgălașule, că te iubești pe 
tine însuţi. Stai că acuș mergem acasă și rămânem sin- 
guri“ își mângâie urechea grosul Colev. In timp ce croi- 
toreasa, scârbită, simțea nevoia să ie arunce tuturor în 
cap câte o găleată cu apă 

Așa se petrecu și isprăvi, deci, povestea cu doctorul de 
suflete. 

ANIŞOARA ODEANU 


aemeae> |] Noembrie 


1939 








UNIVERSUL LITERAR 











TEATRUL NAȚIONAL : 
FESORUL STORIȚIN“ DRAMĂ 
IN PATRU ACTE DE LEONIDA 
ANDREEW 
Regia : d. Victor Bumbești 


A căuta să-ţi realizezi viaţa, 
este desigur un scop înălțător, 
a căuta să ţi-o realizezi frumos, 
este pe atât d măreț pe câţ de 
anevoios. Goană după un trud- 
nic ideal, neincetată doborâre 
a adevărului, efemsre şi nein- 
semnate victorii asupra vieţii, 
A realiza frumosul în viaţă, în- 
seamnă a o socoti ca pe un ma- 
terial plastic, a supune rea- 
iul închipuirilor fugare, a face 
dintr'o stare afectivă o rece 
şi judicioasă normă. Inseam- 
nă a trăi dintr'o iluzie, și 
a muri fără nici-una. Consta- 
tări marginale, dealungul „,Pro- 
fesorului  Storițin” minunata 
piesă a lui Leonida Andreew. 

Storiţin caută frumosul. Con- 
vingezrea lui este că ace] care 
nu dăruizşte ce are mai bun 
din suflet, pentru frumosul 
vieţii nu este demn de a se 
numi om. 

Un traiu de muncă și nepre- 
getat sacrificiu. Un traiu tin- 
zând la puritate, la Dumnezeu, 
la esenţa perfectă. Dar cine 
oare poate isbuti când năval- 
nice, influesurile soartei răzbesc 
până, şi în sanctuarul iluziilor, 
casa profesorului Storinţin? 

A putut convimge o lume, și 
s'a făcut cunoscut, iubit, apre- 
ciat în toate împrejurările, 
fiindcă în ele nu vedea de- 


cât suprafața ce i-o arătau, 
un respect de câteva clipe, 
un omagiu întrun moment 
sau o dragoste curată. Dar 
în căminul lui în nepreţui- 
tul cămin pe care-l îngrija 


cu cea mai mare luare aminte, 
ca să fie o pildă de demnitate și 
oncare, n'a putut afla decât 
turpitudine, nevolnică răscolire 
a viciului, răutate și perfidie. 

Inșelat de soţie cu cea mai 
abiectă ncruşinare, exploatat de 
un fiu dacăzut ce-i vindaa la 
anticari volumele de preţ ale 
bibliotecii, cu caznă de ani și 
ani de zile adunate, înfrânt în 
cele mai înalte iluzii, profesorul 
Storiţin se prăbușește, victimă 
a unei năzuinţi ce nu se poate 
realiza. 

Cumplita dramă, care isvo- 
răște poate și din dorinţa prea 
măreaţă de ideal, de supraome- 
nesc, târăște în josnicie şi la un 
stârșit tragic, pe unul din a- 
prigii apărători şi îndrumători 
ai moralei. 

Cesace nu poate fi, e zadar- 
nic să ne mai luptăm să înjghe- 
băm, deoarece chiar o „iluzie 
de o clipită ne poate sfărâma 
din viaţă puţinul pe care soartă 
ni la dat. 

In rolul profesorului, d-nul 
Calboreanu a avut o remarca- 
bilă creație. Avânt în joc, re- 
gistru larg de interpretare. o 
suprapunere  supebă rolului. 
Lângă domnia-sa, d-na Sorana 
Țopa a reliefat cu mult tact 
personagiul ce-i fusese atribuit, 
dar mai cu seamă interesantă 
a fost creaţia d-nei Didi Teo- 
dorescu, remarcată și în primă- 
vară în rolul Mariei Bashkirt- 
cheff, iar acum, dovedindu-se 
iarăşi o fină şi nuanţată inter- 
pretă a. unui rol deosebit de di- 
ficil. _ 

D-nii Ciprian, Grigoriu și Băl- 
tățeanu au interpretat cu auto- 
ritate restul rolurilor importan- 
te iar d-nii Cassian, G. Rădu- 
lescu și Păunescu, în nota îru- 
moase a spectacolului. 

Pentru teatrul National a- 
ceastă premieră ss înscrie în 
rândul realizărilor de înaltă 
artă şi poate ar fi bine ca pu- 
plicul să fie mai atent, mai pu- 
ţin seomotos, mai pătruns de 
însemnătatea piesei. 


TEATRUL DIN  SARINDAR: 
„APROAPE DE CER“ COMEDIE 
IN TREI ACTE (CINCI TA- 
BLOURI) DE JULIEN LUCHAI- 
RE. TRADUCEREA: "TUDOR 
MUȘŞATESCU. REGIA: G. 
MAICAN 


Cu destulă emoție trebue să 
scriem despre comedia Teatrului 
din Sărindar a cărei premieră 
mult așteptată a avut loc Marţi 
seara. In primul rând, fiindcă 
sincerele noastre simpatii se în- 
dreaptă inevitabil către tine- 
rațe, iar „Aproape de cer“ este 
o piesă eminamente juvenilă, şi 
în al doilea rând fiindcă, pre- 
miera aceasta aduce ceva nou în 
teatrul românesc, Ceva turbură- 
tor, ceva neprecizat şi totuş în- 
țeles cu tot, sufletul, aduce re- 
liefarea unei concepții curate de 
teatru, care nu se circumscrie 
in subiectele de atâtea ori în- 
ceroate, ci pupe granițele, sfarmă 
prejudecățile, irumpe  năvalnie 
cu un întreg val de inedit. 

„Aproape de cer“ nu este o 
comedie și nici dramă, nu poate 
fi numită, 

Cele ce se petrec pe scenă nu 
sunt viaţă reală şi totuși sunt 
pline de veridic. Paradox? Nu, 
desigur nu! Numai o nouă for- 
mulă. 

Dorinţa autorului era să con- 
centreze focul gândirei sale a- 
supra unor fenomene de viaţă. 
O soluţie ar fi fost să provoace 


„PRO- conflictele pe care le 


dorea, 
rupânăd un moment de reali- 
tate zilnică. Dar superba soluţie 
a tost să izoleze câțiva indivizi 
de lume, să-i depărteze de orice 
alte preocupări decât cele voite, 
şi în această izolare să-i des- 
lănţuiască unul contra altuia, 
cu toată impetuozitatea unor 
pasiuni nereținute d& nicio prs- 
judecată, de nizi-un impeâi- 
ment social, de nici-o întâm- 
plare. 

O izolare a pasiunilor spre a 
le studia, dar nu izolare prin 
exasperarea lor în detrimentul 
unora faţă de altele, ci, în cea 
mai naturaiă formă, prin anihi- 
iarea celorlalte. Prin imposibili- 
tatea lor de a exista. 

Un grup de tineri, depărtaţi 
de restul lumii, într'o cabană a 
munţilor cu drumul tăiat de o 
avalanșă, având proviziuni, căl- 
dură, optimism. 

Un grup de indivizi desprinși 
din lume, și puşi în situația de 
a se vedea zilnic, cu singură 


preocupare afectele lor, deoarece 
celelalte sunt indestulate. 





$.. si 
D. MUSATESCU 


Interpretarea care avea să 
învie această materie brută, nu 
putea fi oricare. Este una din 
ce:e mai dificile şi mai aride. 

Un mănunchiu de indivizi cari 
să reprezinte stări sufleteşti di- 
ferite, și cari să poată, din câ- 
teva replici, lumina un întreg 
orizont de viaţă, 

Era o problemă din cele mai 
dificile, ing:eunată şi de faptul 
că interpreţii „trebuiau” cu ne- 
cesitate să fie tineri. Şi nu este 
uşor să găsești grupu. de tinzri 
atât de omosen, cu elemente 
valoroase, încât să susțină G 
piesă întreagă cu ritmul încor- 
dat până la sfârșit, 

Or, iată ceeace teatrul din 
Sărindar a isbutiv să iînchege. 

Un ansamblu perfect, format 
din csi mai distinși „tineri? 


artiști ai noștri, a format ele- 
mentul care a dat viaţă concep- 
ţiei lui Luchaire. 

In fruntea lor, acea distinsă 
şi fină interpretă ce este Beate 





BEATE FREDANOY 


Fredanow, cu toată gama sa de 
nuanțări, secondată de a. Mihai 
Popescu, au dat, amândoi, nes- 
pus de mult, spre reușita piesei. 

Apoi, Clody Bartola, o remar- 
căm spre deosebire de alte ro- 
luri, cu multă admiraţie, Di- 
dona  Răduleszu, antrenantă, 
Nineta Gusti, căreia îi depu- 
nem un nestăpânit omagiu faţă 
de jocul său de mare artă, Ella 
George, simpatică şi Madeleine 
Andronescu — în rolurile feme- 
nine, iar d-nii Radu Beligan, 
un deosebit artist care şi-a do- 
vedit rare calităţi, N. Toma- 





MARCEL ANGHELESCU 


zoglu, mască plină de interes, 
M. Anghelescu, un tânăr cu 
viitor frumos în carieră, Gedrge 
Voinescu, posedând mult cău- 
tata şi totuşi rara calitate a, 
naturalsţii, un „atou” desigur, 
Aurel Tudor şi C. Iliescu, în ro- 
lurile masculine. 

Cu acest mănunchiu, specta- 
colul este sorţit unui succes. 
Ceace ne face să sugerăm Tea- 








truiui din Sărindar abandona 
rea ideii de-al pune la ora 6 
după amiază, Cine oare să fie 
dispus în plină după masă, să 
meargă 13, teatru? Sau să-și gă- 
sească cel puţin timp. 


N. TOMAZOGLU 


Dacă, necesitățile viitoarei pre- 

miere, înfrâng fără nici-o spe- 
ranță putinţa unei amânări, 
n'ar fi lipsită de interes alter- 
nanţa, dintre „Aproape de cer“ 
și acea inevitabilă premieră. Un 
astfel de ritm, folositor şi tea- 
trului, ar servi foarte mult 
grupul celor cari cu multă pa- 
siune au închegat reușitul spec- 
tacol cu piesa lui Julien Lu- 
chaire. Şi ar fi drept. 


VICTOR POPESCU 


„FRITZ“, OPERETĂ DE ROB. 
STOLTZ LA „TEATRUL MIC“ 


La „Teatrul Mic”, d. Sergiu 
Milorian încearcă să readucă la 
suprafaţă un gen de spectacole, 
socotit de muiţă vreme ireme- 
diabil perimat, E foarte adevă- 
rat iarăși, că atâtea alt> tenta- 
tive. făcute la noi în repetate 
rânduri de la moariea lui Leo- 
nară, n'au făcut cu mici excepții 
— cecât să confirme ceiace se 
stabilise deja ca un adevăr: 0- 
pexeta a murit. Dacă am căuta 
iar cauzele acestei „morţi” ar în- 
semna. să repetăm stări de îap- 
te, tot atât de cunoscute. E clar 
mai ales că, chiar dacă un spet- 
tacol de operetă „prinde” în- 
tâmplător — nu mai poate îi 
vorba de o activitate susținută 
pe tărâmul acestor spectacole. 

„Fritz” esta o operetă care nu 
se deosebeşte prea mult de cele- 
ialte exemplare ale genului. 

Libretul e suficient de roman- 
te, (sau de absurd) „poeza” 
destul de minoră, muzica destul 
de uşoară. Fără discuție, Robert 
Stolz este un specialist al ge- 
nului și deși factura melodiilor 
sale e astăzi puţin desuetă, işi 
păstrează un farmec delicat, 

D. SERGIU MILORIAN a a- 
daptat I.bretul din punctul de 
vedere a] spectatorilor teatrului 
-sala, 

Merită fsliciţări pentru nume- 
rile de atracţie cu care a știut 
să agrementeze spectacolul. Pre- 
zența unui cântăreț de valoar 
lui George Coredo, aduce o co- 
labcrar= prețioasă. Deasemeni şi 
numerele de dans, sunt de cali- 
tate. 3 

Interpretarea are în frunte pe 
d-na Marilena Bodescu. 

D-sa aduce verva și humorul 
atât de personal, pe care îl cu- 
noaştem. D-na Elena Zamora, cu 
aceiași voce agreabilă. joacă u- 
neori cu o remarcabilă emoție. 

In celelalte roluri — cuvinte 
bune pentru G-nii Chamel, Bru- 
nă, şi d-nele Veve Cigalia, Bră- 
descu, și ceilalți. 

INTERIM 





Ama Luca 


In colecția „Universul lite- 
rar“, va apăre zilele acestea 
volumul de versuri, datorit 
d-nei Ana Luca, întitulat 
„Candela“. Numele d-nei Ana 
Luca este destul de Cunos- 
cut cititorilor. Autoarea a co- 
laborat la diverse reviste lite- 
rare şi versurile sale au fost 
remarcate elogios de critică, 
Volumul de poezii „Candela“ 
va fi un succes. 





Concursul 


Th. Sperantia 


Pentru a înlesni parti- 
ciparea ta concursul a- 
nunțat, al scriitorului Th. 
Sperantia, și acelora cari 
ne-au cerut un nou răgaz 
pentru depunerea manus- 
criselor, îi înștiințăm că 
ultimul termen a fost fi- 
xat pentru data de 1 De- 
cembrie a. c., după care 
comisia instituită va în- 
cepe cercetarea lucrărilor 
primite, în vederea acor.- 
dării premiilor. 


Eugene Gladstone O'Neil 


Szriitorul Eugene Gladstone 
O'Neill s'a născut la 16 Oct. 
1888, la New-York. Ă 

Tatăl său, care emigrase din 
Irlanda, a fost unul dintre cei 
mai mari artişti dramatici; sa 
impus publicului jucând un sin- 


sur rol, al Contelui de Monte 
Cristo... 

Acest renumit actor sa căsă- 
torit cu o catolică  habotnică, 


care a frebuit să fugă din mil- 
Jocul a lor săi, chiar în noaptea 
logodnei. 

Toată viața ei, această femee 
a duşmănt teatrul şi pe actori. 
A fost însă urmărită de  ghi- 
nion, pentrucă a trebuit să-și 
urmeze soţul în toate turneele, 

Eugene O'Neill a colindat 
America, încă din copilărie. 

Oamenii, locurile și obiceiurile 
aveau să influențeze puternic 
opera scriitorului O'Neill, 

In anul 1906, tânărul Eugene 
Giadstone O'Nsill e student al 
Universităţii din Princetown. 

Na apucat să  frezuenteze 


cursurile aecâţ o jumătate de: 


an. A fost dat afară pentru trăs- 
năile făcute, 

Ca să nu moară de foams, s'a 
angajat funcționar la o sociețate. 
La 21 de ani se căsătoreşte. Se 
înscrie din nou la universitate, 
dar nu la Princetown, ci la Yale. 

Morga şi sobrietatea profeso- 
rilor, l-au cam pus pe gânduri. 

Pleacă și din Yale și se opreș- 
te în Honduras unde răscolește 
pământul —— alături de alți aven- 
turieri — în căutarea auruiui. Se 
îmbolnăvește de malaria, iar 
di:pă o jumătate de an se îna- 
poiază pocăit la părinții săi. 

Ca să-l obişnuiască cu scena, 
tatăl său l-a făcut ajutor de re- 
gisor. 

Se plictisește stâna în culise 
şi pleacă pentru... 65 de zile pâ- 
nă la Buenos Airss. 

Gentleman în Argentina, — fă- 
cuse rost de bani — O'Neill se 
trezeşte într'o zi  vagabondând 
fără o :etvae în buzunar. 

În port, un vapor era gata de 


m pr 


Din literatura dramatică transoceanică 





plecare, lată-l deci pe romanti- 
cul fiu de actor, călătorind ca 
îngrijitor de vite, spre Africa de 
Sud. 

Neavând actele în regulă, tâ- 
nărul O'Neil a rămas pe bord. 

Ravine în America unde-l a- 
pucă din nou plictiseala, 

Soarta a vrut să-l poarte şi 
prin Anglia. 

Intr'o noapte la Southampton, 
— la un joc de cărți — se tre- 
zește că sau curăţat toți jucă- 
torii şi că banii sunt în buzuna- 
rul lui... 

Şi-a luat rămas bun gela prie- 
tenii de joc, le-a mulțumit fru- 
mos și s'a oprit apoi în port, 

Pentru prima oară călătorea şi 
el cu bilet pe vapor. Când a 
ajuns la New-Orleans, era odh- 
nit și mulțumit. 

In oraş Gă cu ochii de afişele 
tatălui său care juca tot marele 
lui succes: Contele de Monte 
Cristo. 

Când și-a revăzut fiul pierdut, 
tatăl l-a sărutat și i-a spus: „Să 
știi, pușlama, că'm cinstea ta, nici 
mort nu taiu viţelul ce! gras!“ 

Apucă-te de muncă ! 

Și O'Neill sa făcut artist dra- 
matic. 

Era în turneu cu inepuizabilul 
succes, Ajunge plictisit la Naw 
London şi se trezeşte reporter la 
ziarul „Telegraph“, 

Bătrânul plânge de durere, 
amărându-și  zilcie prin turnee, 
iar fiul se linişteşte şi el. 

Atâtea umblete, atâtea lipsuri 
și frământări i-au dat o tuber- 
culoză. 

Internat în sanatoriu, în sfâr- 
șit O'Neill are timp să mediteze 
în tiniște. 

Tocmai pe patul de suferinţă 
și-a dat el seama că a trăit nu- 
mai cu dragostea de frumos în 
suflei. 

Dași bolnav, scria mult. A scris 
despre actori şi desare teatru, 

Profesorul Baker dela Univer- 
sitatea din Harward îl ia sub 
protecţia lui. 





Mulţi debutanţi si-o 
piesă 


Au dat năvală tinerii în teatrul 
din Sărindar. Să nu credeţi că 
sa prăbușit vreun decor, răstur- 
nat de vreo „speronță” pripită. 
Nu s'a întâmplat nicio catastro- 
fă. Totul a decurs normal, ca la 
un spectacol cu actori consacrați. 

Dar câte emoții înainte de 
spectacol ! Pe Rudu Beligan îl 
doare stomacul, iar George Voi- 
Rescu sare ca o căprioară — în 
cazul  ucesta, o căprioară cam 





nervoasă, fiimdcă mai sunt trei 
sferturi de ceas până la pre- 
mieră, 

Tinerii însă nu trebuesc deran- 
jați înainte de spectacol — așa 
sună ordinul domnului Aurel 
Maican — și deci persoanele 
străine nu sunt admise între cu- 
lise. 

Ce să facem până la spectacol? 

Dar ce nu pot face? _ 

Uite, nu mi-am scris încă nizi 
cronica cinematografică. Toc am, 
hârtie um... Să încerc s'o SG... 





Cinematograful... Și când te gân- 
dești că acolo pe scena teatrului 
din Sărindar, nişte tineri se vor 
întâlni pentru prima oară ru re- 
flectoarele şi cu publicul. M. S. 
Publicul. Unii mau jucat mici 
măcar în vreo piesă şcolară. Nu 
se închagă nici-o frază. Să mer- 
gem la teatru, 

Primii spectatori şi-au şi fă- 
cut apariţia. 

Nu lipsesc mici doamnele pre- 
tențioase cari strâmbă din nas, 
neîncrezătoare — „Teatru de ti- 
neri. Quelle drole d'idâe”., 

Ei, dar uite că s'a umplut sala! 

Nu știu dacă am să pot vedea 
ceva din spectacol. 

S'a așezat în fața mea doamna 
Ney Sterian și mi-a astupat 
toată vederea, 

In schimb o să aud destule 


bârfel; fiindcă în spatele meu 
stau câteva dintre „vedetele“ 
conservatorului. 


A intervenit acum și gongul, 
Doamnele  pretenţioase 
că şi gongul sună 
spectacol cu tineri, 
„In orice caz,  debutanţii pot 
să-şi facă o cruce cu limba în ce. 
rul gurii. 

Fie ce-o fi (i. 

„Și a fost chiar foarte bine. 

Pauza găsește în fover numai 
chipuri mulțumite — „Iată dom- 
rule, ştiu şi tinerii să joace“. 

Doamna Lucia Sturdza Bulan- 
dra trece pe lângă noi spunând: 

— „Da!“ 

» e 

Să sperăm că a fost întrebată 
dacă.i place spectacolul, 

Domnul Puiu Iancovescu pare 
și el mulțumit de jocul tinerilor, 

In foyer se remarcă mai ales 
prezența domniuiui Camil Petres- 
cu. Ei, tinerilor, acum să vă văd. 

Sonerie... gong.... Şi peripeţiile 
tinerilor din munţi continuă. Beli- 
gan, mai lung decit ceilalți, e 


găsesc 
altfel la un 


cel mai „aproape de cer“. Pe Au- 
rel Tudor, cât de scund e, se 
pare totuși că debutul l-a ridicat 
în al noulea cer. 


Voinescu s'a luat la trântă cu 
tracul debutului, și se pare că l-a 
înfrânt definitiv, 

Costin Iliescu se agită și gă- 
seşte în rolul lui Armand, accen- 
te destul de reușite, 

Domnișoara Ella George se 
mișci fără nicio emoție pe scenă. 

Tracul?.., O poveste... 

Cidona Rădulescu nu pare prea 
tristă că a părăsit-o pe Marga, și 
îl ciufuleşte pe Mihai Popescu. 

Ceilalţi ?... ! 


= 


In acest reportaj e vorba de 
debutanţi. Ceilalţi sunt destul de 


cunoscuți. La cesar mai folosi 
cele câteva cuvinte ale unui sim- 
plu reporteraş ? 

Imnul salvator a intervenit. 


Tinerii surâd parcă altfel de- 
cât înainte de spectacol. 


A trecut şi premiera asta. Pe 
când alte succese ? 


TRAIAN LALESCU 


In iarna 1915-16 înregistrează 
primul succes de teatru cu p pie- 
să despre muncitorii din Green- 
wich Village. 

Pleacă Ja Princetown unde e 
ajutat să-şi facă o trupă de tea- 
tru, La început a jucat numai 
piese mici în câte un act, 

Marea lovitură a dat-o puţin 
mai târziu la New-York cu lu- 
crarea sa despre negri „Toţi 
copi:i Domnului au aripi“, 

Din 1920 până în 1930 ia de 
trei ori cel mai mare premiu de 
literatură american —  Pulilzer 
Preis. Universitatea din Yale îi 
decerne titlul de doctor în lite- 
ratură. 

In 1926 piesele lui sunt jucate 
pe scenele din Europa, Ca un 
omagiu adus literaturii bătrânu= 
lui continent, O'Neill traauce și 
joacă pe scennle mari din Ame- 
rica pe Strindberg, Hasenelever, 
Toiler, ete. 

In ultimii 16 an: O'Neil] scrie 
psste 30 de piese. 

Cu „Beyond the Horizont: — 
dincolo de orizont — O'Neij] in- 
tră în atenția și gustul publicu- 
lui londonez. 

Urmează alte două mari 
cese: Mourning becomes  Eiec- 
tra (Doliul îi stă bine Electrei) 
și Anna Christie, strania viață 
a femcii pierdute. 

O'Neill a fost jucat prima oară 
în România acum 10 ani, în ca- 
drul unei conferințe experimen- 


suc- 


tale a d-lui Ion rin  Sado- 
veanu, 
Sa jucat „The Hainy Ape“ 


Maimuţa păroasă. 

Anul acesta, sub auspiciile 
„Universului Literar“, s'a jucat 
pe scena Teatrului Ligii Cultu- 
rale „Where the cross is made“ 
— Acolo unda este crucea, 

Ne vine piăcuta veste că A. 
Victor Papilian a pus în rapati- 
ție și va juca la Teatrul Naţio- 
hal din Cluj, — Dincolo de ori- 
zont — Beyond the Horizont, 

La Teatrul Naţional din Bu- 
cureşti vor începe repetițiile pie- 
sei lui O'Neill — Mourning beco- 
ms Electra — Doliul îi stă bine 
Electrei. 


GH. SOARE 





V. MAXIMILIAN 
face o mare creaţie 
în „Foc și Pară“ 





Adriana 


Comedia domnişoarei 
Kiseleff, cu noul ţitlu: „Nu te iu“ 
besc”, continuă să se repete în 
regia d-lui V. Enescu. 


O nouă comedie a domnului 
N. Kirițescu s'a pus în repetiţie. 
Se numeşte: „Cici”, 

Trilogia „Manon” a lui Eugen 


O'Neil, a intrat în faza repeti- 
ţiilor. 


„TUDIO 


In curând premiera piesei lui 
Victorien Sardou „Să divorțăm”. 
Distribuţia: Marietta  Deculescu, 
Dina Mihalcea, Victoria  Cor- 
ciov, V. Valentineanu, N. Dimi: 
triu şi N. Balaban. Regia: V. E” 
nescu. 


TEATRUL 
BNJĂ DINDAR 






„Spectacolele dela ora 8” cona 
stitue inovaţia „Leatrului din Să- 
rindar”. Se va juca marele suc- 
ces „Aproape de cer”, în regiâ 
d-lui Aurel Maican. Seara la ora 
9, se va juca, până la 15 Noem- 
brie „Calul Năzdrăvan” care 


pleacă dela această dată într'un 


mare turneu. 


Viitoarea premieră serală o va 
constitui sclipitoarea comedie a 
lui Savoir „Le figuranţ de la 


gaâite” cu a. Iancovescu în rolul 
principal. 


'OE:DBUNĂ 


Comedia d-lui Colonaş „Nuntă 
pe datorie” obţine un mare suc" 
ces. 













Cultură și 


naționalism 


— Repertoriul unei trupe de teatru 
minoritare — 


La Cluj în capitala Ardealu- 
lui avem un Teatru Naţional și 
o Operă — două vechi şi temei- 
nice instituţii de cultură. 

De rodul binecuvântat al a- 
czstor două aşezăminte — uni- 
ticate sub acelaş acoperământ 
-. tot Ardealul e mândru; e fs- 


ricit mai ales tineretul univer- 
sitar dela Cluj care populează 
sala până la ultimul loc, după 
cum mulţumiţi sunt şi mino.i- 
tarii, nelipsiți dela spectacolele 
de operă pe cari le urmărese cu 
atenţia și după partitura întinsă 
pe genunchi. 

Minoritarii practică acest sis- 
tzm de verificare, nu pentrucă 
ar mai păstra nostalgia cine şție 


căror accente, ci pentrucă, vor- 
ba românului — pe care acum 
o pricep şi ei — „Ce-i în mână, 
nu-i minciună”, îşi găsește o a- 
plicare practică în rzzervele in- 
time pe cari cântăreții și-ar per- 
mite să le facă integrităţii tex- 
telor lui Verdi, Wagner sau Mas- 
senst... 


In acelaş Cluj în care pulsea- 


„23 0 viață studenţească mai ve- 
selă decât a Capitalei, deși poa- 


ta mai sărăcăcioasă sub rapor- 
tul material, elocoteșie aparte 
și viaţa compactă a minoritari- 
lor, cu necazurile şi bucuriile 
comune lor și românilor; visţi 
scăldate în diferite valuri poli- 
tice pe cari aici nu ne grăbim 
să le amintim. 

In inima Clujulu — rămas în 
liniștita lui aristocrație până, şi 
îără tramvai — anume în capă- 
tul romanticului parc „Regina 
Maria” există şi un teatru ma- 
ghiar sub cupola căruia o trupă 
bună, condusă de un om cu su- 
fiet româns:sc, joacă în afară de 
operele marilor cugetători ai o- 
menirii: Shakespeare, Schiler, 
Moliere, Corneille și Racin2; şi 
în afară de literatura maghia- 
ră, joacă și opere din reperto- 
riul nostru. 

Director de scenă al acastui 
teatru e d. Ladislau Grof, un a- 
ristocrat al profesiunei de ac- 
tor; un om pe care cu ani în 
urmă publicul bucureștean l-a 
cunoscut pe scenele de operetă 
şi revistă. 

Pe vremuri a avut chiar o sta- 
giune de operetă la Parcul Ote- 
telișanu cu trupa sa pe care o 
adusese dela Oradea Mare, dar 


care s'a împrăștiat lăsându-l pe 
director la Bucureşti, 

Actor, muzicanti şi dansator, 
a. Ladisiau Grof a jucat ani în 
şir pe scena Cărăbuşului, 

Muit timp omul acesta n'a 
mai putut pătrunde in sânul 
familiei artiștilor maghiari, con- 
siderat fiind ca înstrăinat... 

Gtof a jucat românește, fapt 
care i-a atras simpatia actori- 
lor români cari l-au numit 
membru in comitetul de condu- 
cere al Sindicatului  Artiştiior 
Dramatiei şi Lirici. 

In decursul anilor, apele sau 
mai liniștit şi d. L. Grof a fost 
chema să ia direcția de scenă 
a teatrului maghiar din Cluj, 

In această calitate, a-sa a în- 
țeles să imprime instituţiei o 
nouă orientare; sub îndemnul 
lui, ansamblui teatrului maghiar 
a jucat in afară de clasicii men- 


ționaţi mai sus, următoarele 
piese româneşti: 
Viforul lu. Delavrancea, O 


Scrisoare pierdută a lui Cara- 
giale, Patima Roşia de d. Mihai: 
Sorbul, Prometeu de a. Viotor 
ritim:u, Ce ştia satul de d. Val- 
jean, Mușcata din fereastră de 
d. Victor Ion Popa. 


In curând va vedea lumina 
rampei piesa „Acoio departe” de 
a. Mircea Ștefănescu, urmându-i 
şi alţi autori români. 

Acestea sunt realizări, nu in- 
tenţii. Dacă atari fapte pot fi 
judecate — acest modest, dar 
chibzuit început, ar putea netezi 
și mai uşor drumul dintre noi 
şi minoritari. 

E o plăpândă ramură de măs- 
lin pe care noi suntem datori so 
cultivâm şi să-i pricepem întâr- 
ziatul rost al apropierii, 

O asemenea atitudine poate 
îi şi mai bine prețuită, dacă o 
raportăm la importanţa ce o 
prezintă pentru cultura artisti- 
că şi literară a tineretului şco- 
lărese minoritar, 

Una din preocupările perma- 
nente ale subsecretariatelor de 
stat — a artelor şi propragandei 
-— ar fi credem, o cât mai atentă 
grijă pentru progresul artei și 
literaturei românești în mediul 
populaţiei ce însăși ea ne pre- 
vuește valorile, cultivându-le din 
singura dorință de a ni le cu- 
noaște şi înfățișa într'o folosin- 
ță românească. 





a 
P 





iesea aparam SD +. 











UNIVERSUL LITERAR 11 Noembrie 1939 ——= 


Literatura. arta,. idei... 








re 


PUȚINA ATENȚIE ! ii 


Plin de finețe şi de tact d-l G, D. P. în îmsemnările 
sule „critice'' din România Literară, nu uită nici de 
data aceasta, (adică în numărul apărutia 4 N-brie a. 
<.) să sublinieze cu câteva inteligente note, atrtiico- 
lele din Vniversul Literar. Spre a-l ajuta în opera 
plină de asperităţi ce întreprinde, ținem să-i precizăm 
că poemele d-rei Odeanu sunt „după'' Laiforgue, și 
nu traduceri „Qin'' Latorgue. O mică şi neinsem. 
nată diferență, pe care revista noastră a preci- 
zat-o scriind: sub titlu „după”' şi nu „din''. Sensul 
pe care critica d-lui G, D. P. îl dă notelor sale s'ar 
schimba poate cu totul de-ar afla că sensibilitatea 
d-rei Odeanu « redat o versiune personală ca ex: 
presie, pe marginea poemelor poetului francez. Dacă 
domnia-sa (a-l G.D.P.) nu este mulțumi! de acea. 
stă operă, ca expresie personală a talentului autoa- 
sei, s'0 apună deadrepiul, nu să-i cante cusururi de 
traducere. Puţină atenție, când citiți, vă rugăm. 

PESE 
„OAMENI CARI AU FOST"! 


In volumul IV, tipărit de „„Fundaţiile pentru lite- 
ratură și artă Regele Carol I]'* din seria „Oameni 
care au fost”', a d-lui N. Iorga, sunt pomeniţi 155 
„oameni cari au fost'', Despre unii, ilustrul au'or 
găseşte nimerit să scrie mai multe pagini, iar al 
tora chiar câteva rânduri ajung să facă viu un 
portret. Multe sau puţine, cuvintele d-lui N. orga 


au acelaș eiect: pecetluesc un chip, un caracter ce 
au se mai uilă. lată trei rânduri scrise in 1914 
despre T:mistocle Bocancea: „Ă murit fostul primar 
al Hușilor în Cernăuţi, Temistocle Bocancea. Om 
ciudat, exagerat, bolnav, el a fost totuși bun şi 
credincios român“, 


Destule când vin din partea d-lui Iorga, ia moar 
lea unui om „care a fost“, Sunt alții însă despre 
cari cuvintele autorului ne emoționează mai mult, 
Prin aceea că ele încearcă să fixeze scurta ome- 
nească a unui savant, a unui filosoi, cum este 
Unamuno, Gh, Marinescu, sau chipuri de regi ca 
ai lui Carol | sau al Reginei Maria, sau însiârșit, 
suilete de poeți ca Jammes, pe care îl numeşte 
Virgiliul francez, sau ca Goga, căruia îi salută 
mesagiul nobil rtimes de dincola de mormânt: cu 
legerea de poezii Din larg. 


STEFAN BACIU 


A apărut a! șaselea volum de versuri al dlui 
Şetian Baciu, „Căvtătorul de comori”, tipărit de 
„Fundaţia pentru literautră și artă Regele Carol 
11'*. Celelalte volume sunt: „Poemele poetului ţâ- 
năr”', (1935); „Poeme de dragoste, (1335); „Micul 
dor“, (1937); „25 de poeme din George Trakl', 
(1938); „Drumeţ în anotimpuri'', (1939). „Căutătorul 
de comori”, apărând în acelaș an cu „Drumej în 
anotimpuri'', marchează deci o potențare a pro- 
ductivităţii tânărului poet, despre al cărui talent 
am scria cuvinte de preţuire, Noua carie ne dă 
prilej s& scriem iarăși, ceea ce vom face, curând. 


GEORGETA MIRCEA CANCICOV 


Ne convingem acum, la a treia carte a dnei 
Georgeta Mircea Cancicoy, apărută la „Naţionala. 


Ciornei”', că autoarea nu este numai o amatoare 
în literatură. Este o scriitoare care a debuial cu 
succes și-și continuă stăruitor cariera, După pri: 
mele romane „Poeni'”” şi „Moldoveonii'', ajunse re- 
pede la ediția II, d-na Mircea Georgeta Cancicov 
publică „Dealul Perjilor'”, cu material din aceeas 
lume, surprinsă sub acelas unghiu de humor şi 
impresionism atrăgător. 


LIRISMUL AGONIC 


In n-rul ultim al revistei „Gândirea”, d. V, Voi- 
culescu publică patu poeme: „Legenda poetului 
Arion'', „Droşca lumii”, „Curcubeul'' şi „Icoana 
lumii”. Cuprinsul celor două din urmă este de 
inspirație creștină. Ca și alte dăţi, d. Voiculescu 
batează tema agoniei, a luptei specilic creștine 
împotriva intunecării credintei, lupta de a nu îi 
făr& credință. Nicăeri nu ne ogiindim mai limpede 
Epiritul decât în lirismul agonic al credinței, ca și 
când întunecimea acesteia cr fi stare normală. D. 
Voiculescu vede un dușman gl credinței în unele 
porniri cari îl fac „dârz și nesupus''. Totuși starea 
este cea canonică, de aşteptare, căci poetul măr- 
luzisește că, dacă lumina providenţei s'ar abătea 
peste întunecimi, el ar înălța „Semeţul rugăciunii 
Curcubeu''. în „Icoana Lumii”' idea agonică este 
triumtătoare. Chipul lumii s'a prăbuşit în zădăr- 
nicie și nici îngerii nu-l ma! recunosc, Doar Satan 
vine și sărută „Cumplita frumusețe ce putrezește 
in ea''. Acest Satan pare a îi unul din îngerii 
cari iubeau „icoana lumii'”, şi-au vrut să o cu- 
cerească din stăpânirea lui Elohim. Sărutul lui este 
de dragoste şi ponte da căință. Sau poate de 
bucuria de a vedea năruită frumuseţea ce na a 
cucerit-o ! 

CAMIL PETRESCU 


D. Camil Petrescu iscălește în „Revista Funda. 
țiilor Regale“”, ultimul număr, cronica războiului 
pe luna Octombrie. Lucrul este remarcabil, dată 
fiind structura autorului de „scriitor totalitar'”, D, Ca: 
mil Petrescu nu scrie ca un amatoz, într'un dome.- 
ni: tinde nu este specialiet. Subliniem, de altfel, 
frumoasa orgainzare a personalității d-sale, şi nu 
uităm că romanul „Ultima noapte de dragoste... 
este atât de temeinic întocmili și în ce privește in- 
formația asupra artei războiului. 


POEZIA PURA 


Printre teoreticienii poeziei pure este la noi şi d. 
Mihai Moșandrei, care își practică ideile în primul 
rând în propriile d-sale producții lirice. Amin: 
tim că d-sa nu este un „ermstic“' ci numai un 
purist. Din cele două poezii publicate în „Revista 
Fundațiilor Reaale“' pe Noembrie. „Perdeaua” ni 
se pare că ilustrează vederile teoretice ale auto» 


tului. „E “n cartea de povești această iară" în- 
cepe d. Mihai Moşandrei, şi continuă „Acest omăi 
imaculat și pur*'. Prinurmare avem de atace cu 
enunțarea firească a poeziei artificiu, a peisagiului 
în spirit, a emotiilor în amintire. Cienva aruncă 
ie după o perdea miez de pâine pasărilor, în 
ale căror quşe se oglindesc parcă lanurile de grâu 
ale verii, Dar pe acecaş mână care aruncă pâine 
și care a devenit „mâna fermecată de Orieu“” se 





— Credaa: că nu mai viu?! 

— Credeam... Din o mie şi unu de motive... 

— Aș dori, mult, mult de tot, să nu mă cu- 
noască nimeni... Ce-ţi foloseşte dacă ai prie- 
teni cari nu se gândesc decât Ja interesul lor 
personal?! iEste doar un nou motiv de sufe- 
rință. Pe când aşa, eşti liber... îngână Zeta, 
nu prefăcându-se, ci exteriorizând o chinuită 
realitate... 

Bucuria care i se putea citi pe față — arăta 
strigător ceva menatural. O femee cultă, supe- 
vioară, care după ce ai bătut-o, începe să ma- 
nifeste o stare de râs străin de cel obicinuit, 
totuși nu isteric. Cutele obrazului sunt lumi- 
nate, Te îngrijorează răsfăţul, în acelaș timp 
însă cauţi s'o mângâi. 

Doctorul Max asocie în mintea-i lucidă 
câteva întâmplări pe care Zeta, cu un aer a- 
vocația!, brut şi uneori comun i le povestise. 
Cearta cu directoru: magaz:nulu: de stofe unde 
presta un serviciu insuficient retribuit; ghi- 
nionui că ia masa de prânz își vărsase pe cea 
mai bună rochie untde.emn,; și obrăsn:cia unui 
bărbat pe Calea Victoriei, — o întristau, con- 
sumându-i din fagurii liniştii atunci câad nu 
se găsea în apropierea lui, 

Tși pusese în gând, cu o seară mai înainte, 
să încerce puterea de-a răbda a Zetei. Ştia cu 
preciziune că are să sosească ma: devreme ca 
dzobice:u. Aducea şi cățeilui pe care i-l cum= 
părase dela un ţigan. S'o întrebe răstit, cu 
ochii asvâriiţi vultureşte, săgetând-o: „Cine 
eşti dumneata?'* Cum va reacționa Zeta? Va 
începe să plângă, va încerca să-i reamintească 
legăturile lor, întâinirea de eri, sau se va re- 
trage do: paşi, își va mesteca saliva amară 
între diații a:bi, va scuipa şi sarcastic, revoi- 
tată de mârşăvia ei, î: va striga: „Sunt Zeta!“ 
„Și tu eşti un doctor nenorotit“,.. Ce frumos 
sună! „Un doctor nenorocit“... 


— Numai eu, făcu într'un târziu doctorul. 

— Nici chiar tut... Ne potrivim numai în 
ceea ce priveşte sentimentele, Şi poate nici 
atât... I-a spune-mi pentru ce te-a: împrietenit 
ru mine? 

— Peatrucă mi-ai plăcut... 

— Ce grosoiănie! Nu pentru asta, ci pentru 
ca să mă duci în patul tău... Peste două ore, 
ești sătul de mine ș.i cauţi să mă îndepărtezi. 
N'ai făcut de câte ori ne-am văzut la fel? 
Mi-ai spus la ureche vorbe încâlcite din care 
n'am înțeles nimic; m'a: purtat de braţ ca să 
nu-ți pot examina satisfacția din pupile când 
îți cedam cu orice pas făcut pe ca:darâmul 
străzilor. Nu-ţi imput nimic. Singura v:novată 
sunt eu. Ca toate femeile din țara asta, din 
lumea întreagă. 

— Magistrală lecție... 

— Vei vedea însă că te iubesc... 

— Ca pe o pulpă de gâscă... 

Doctorul hohoti. 

— Tot n'am mâncat nimic. 

Zeta înghiţi în sec. 

— Domnule doctor, vreau să mai afiu ceva: 
este adevărat că poţi omori pe cineva fără să 
ai remușcări ? 

— Dacă aş fi un avocat specializat în cri- 
minologie, ți-aș ţine un „logos“ de ai crede 
orice, numai adevărul! nu vei desprinde. Ca 
doctor, și nu angajez med:cina, afirm: se poate. 

Zeta î: privi lung. Cu cât trăia mai mult în 
apropierea lui cu atât afia lucruri mai :ntere- 
sante. O caricatură de om, pe care la un con- 
curs wai da un leu peniru el. 

— De exemplu, Max: tu, care-mi spui că mă 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL”, BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 23. 


odihneşte parcă şi „trecutul mort'“, într'e atmosieră 
de împăcare „sub punți de curcubeu“, 

lată procedeul asociațiilor şi al evocărilor aplicat 
su îndemânare de d. Mihai Moşandrei”. 


ASCEZA 


Un poet, d. Constantin Chioralia iscăleşto în „Ro 
vista Fundațiilor Bogale”' poezia „Asceză'”, intere 
santă prin alcătuirea ei schematică, de catastii, 
[inr'o parte autorul așează „patimile”' la care a 
rrenunțat, de alta instrumetnele prin care îşi azi- 
gură asceza. Păcatul l-au constituit femeile, „ibov: 
nicele””, iar asceza îl face pe poet „cruce de azur”, 
îndemnându-l să caute „cerul cu bătrâni“! şi să 
aștepte „stigmate de anahoret'”'. Compoziţia este 
cam rece, şi convențională, totuşi atrage atenţia, 


RECOLTA DE TOAMNA 


In colecția „Adonis'' apar, iără aleqere. plachete 
de versuri case de multe ori na au comun cu poezia 
decât îniățișarea grafică a paginei cu rândurile 
strânse unele sub altele, în perechi sau câte patru. 
Coleciia satisiace desigur unei nevoi de publici. 
tate, firească pentru nerâbdarea tinerilor stihuitori, 
dar nu serveșie poeziei decât într'o măzură mo- 
dastă. Tipărirea în volum trebue să insemne pentru 
autor, putinţa unui conirol, a unei verificări, iar nu 
indemn la facilitate și pripeală, 

Cele trei piachete pe care le-am primii la redac- 
ție, purtând tustrele data „Octombrie 1999''* apar 
sub semnul unei necontrolate abundenţe și ușuzințe 
de-a versifica, deoarece excesiv este, de pildă, pentru 
cresa ce are de spus, chiar numărul de sase posme 
pe care d. Ion Nogrescu le intitulează Frunze da 
laur, Din platitudinea unilormă a plachetei răsare 
daar conturul pur, ca un ciob de status, ai acestor 
două versuri: 


Să ştii, c'o zi întreagă am căutat zadarnic 
Când ţi-ai pierdut cercelul frumos de peruzea! 


Dar cu două versuri numai, ca şi cu o rândunică] 


Culegerea de poeme intitulată Hotar aduce do- 
vada unui efort meritoriu din partea autorului, d. 
Dimitrie Scheianu. de-a ieși din autobiograiie, de- 
pășind stadiul efuziei spontane şi al comunicativi. 
tății directe, printr'o expresie lirică în stare să deu 
poemului acea autonomie care-l liberează de asrvi- 
tutea interpretării prin bioarafie, ca în aceste sirole 
valabile prin însullețirea lirică ce le susține: 


Din caer de lumină am împletit poeme. 

Am priponit de stele dantelă de ninsoare, 
Cu primăveri în plete am drumețit în soare 
Și.am îmbrâncit amurguri sălbatice în vreme. 
Am slugărit la Iele pe-o șargă fără splină. 
Din. colț de cer lunatic mi-am şlefuit armură, 
Am dibuit năprasnic cu tinereţea'n gură 
Și-am îndemnat sireapa să soarbă din lumină. 


Cu toate influențele care se pot descifra (neîn- 
doelnică ni se pare a d-lui Radu Gyr) reținem din 
„Hotar'' o invitație la bucuriile simple ale vieții, 
un elan propriu, binevestitor, 


A treia tipăritură a colecţiei este poemul Mihail 
Săulescu, al d-lui C. Pâriea. Trecând peste Indis. 


creția unui vocabular adeseori prea concret (moar- 
te, sicriu, etc.) dăunător sugestiei, vom spune că 
poemul tânărului autor e demn de amintirea poe- 
tului mort în tragica încleșiare a războiului desro- 
bitor, ca și de magnilicul bronz al sculptorului Han. 
străjuind acolo unde 


Mormântul privește ridicat depărtările 
La cotitura drumurilor albe, ciudat. 


Emoţia reţinută se adânceşte și tristeţea plecări! 
tără intoarcere stăruie cu puterea obsesiei în ver: 
surile care se îmbodățesc cu fiece lectură repetată: 


Despărţirile — au fost triste și reci, 
Amintirea îș lasă ochii în mărgean, 
Părul se scufundă ca într'un ocean, 
Sărutările se duc pe alte poteci. 


. . Li . . . . . . 


Pașii se pierd în noapte prin scrum, 
Nimeni aducerea aminte n'o cîntă. 
Toamna cad frunzele peste inima sfântă, 
Moartea pornește amăgită acum, 


Trec anii târzii şi nimeni aproape 
Nu înseamnă plecarea în slove, cernit. 


Versuri ca acestea sunt ale unui poet, Cel care 
le-a ecris poate să aştepte acum, încrezătar. E 
dator chiar. 


— 2, — 


O DATORIE DE RECUNOȘTINŢA 


La ancheta deschisă de săptămânalul „Les Nou: 
velles liltâraires'', scriitorul peruvian Ventura Gar- 
cia Calderon, autor al unui roman care a cunoscut 
acum câțiva ani un frumos succes, în versiunea 
franceză intitulată „Răzbunarea condorului'“, îşi 
exprimă în acest fel datoria de recunoștință față 
de Franţa, „constrânsă la eroism şi purtând casca 
doar timpul necesar ca să nu-i deiormeze iruntea 
gânditoare'": 

„Franța e necesară lumii ca aluatul şi sarea. 
Desigur, ca s'0 înţelegi nu trebue să ai gustul mor: 
bid al morţii şi a! ruinelor. Ea este națiunea con- 
struciivă şi tonifiontă prin excelență, națiune de 
a:hitacţi și de grădinari. Chiar literatura ei, nu ţine 
oare miijlocia între exigenţele simetriei și arta 
de a curăţi ce-i de prisos? Tot ce clădeșie ea: 
carte, grădină sau caiedrală, fiind în acelaș time 
atât de durabil, pare mai uşor în spaţiu şi în du- 
rață. Despărtţite prin câteva veacuri, surisul îngerului 
din Reims şi svelta suplețe a Dianei lui Houndon 
mărturisesc despre această transperanță a spirilu: 
lui prin materie. Franța apasă mai puţin deasupra 
planetei ca alte popoare, e mai puţin supusă legi- 
lor gravitaţiei, Prinsă de ceruri prin catedralele ei, 
ciorchinii grei ai viilor o ţin la pământ și beţia spi: 
rituală pe care o dau se adaogă și ea la dulceaţa 
de a trăi. 

„Intemporală'' când trebuie, diatrată adesea de 
acel cocoș de pe clopotnița care se învârte prea lute la 
cele patru vânturi ale spiritului, ea pare să fie cu 
toate ateatea, singura care ştie să ia măsura exactă 
a omului în cele trei dimensiuni ale Greciei. Ea și-a 
limpezit orizontul mintal, a căutat adevărul şi echi- 
tatsa cu o pasiune de care cu toţii beneticiem. Ina: 
întea celorlalți, sau mai bine ca alții ea a străbătut 





=Prabusiri 


iubești ai putea să mă omori fără să ai re- 
mușcări ? 

— Mai repede ca pe ua pui de găină. 

Tăcură. 

Câmpul verde ce se întindea în faţa 
lor, ca un macat vopsit do o tânără neversată 
în amestecui culorilor, odihnea ochiul. Te în- 
trebai chiar dece nu e mai aprins în unele 
locuri. Câteva case mărunte, a:be ca o coajă de 
ou, stau de strajă intre ianuriie bogate. Trenul 
ca o şopârlă meagră, trecu prin depărtare, 
pierzându-se într'o vale. Până la ei străpunse 
prin după amiaza caldă, doar un fluerat pre- 
lung. 

Zeta stătu pe marginea șanțului, obosită. 
Câţiva picuri de sudoare îi broboneau frun- 
tea. Fiindcă un pantof o strângea amarnic 
il scoase, așezându-l alături, 

Doctorul, după ce o privi cu ochii între- 
deschişi, muşcător, se plecă, și luând pan- 
totul, îl svânli cât colo, pufnind în râs. 

— Ce însemnează asta, domnule doctor ? 

Max xecunoscânâu-și greşeala, luă panto- 
ful și sbughindu-l din nou, pronunţă scurt: 

— Prinde-l! 

Tocuj pantoiului se opri arept în obrazul 
Zetei. Urma fleculuji se cunoscu de îndată. 
O durea. 

— Dacă-mi scotea-i ochiul, Max? 

— Iţi puneam altul. 

Zeta se simţi desarmată. Privea câmpul 
pe care-l învăluia tot mai muit amurgul. A- 
tunci, lanurile, liniștea și jocurile lor căpă- 
tau în mintea ei un rost înalt. Se întindeau 
lângă răzoare, ascultau cum trosnește pirui, 
cum cânta grearlui, şi se simțeau fericiţi. Da- 
că sar fi căsătorit în saţul acela, Cu cel mai 
sărac, cu cel mai urîţ şi păcătos. Munceau 
din greu, cu braţele, şi câştigau cât să tră- 
iască. Avea însă un rost. Când trebuia să se 
facă ceva, o întreba şi pe ea. Acum doctorul 
nu i-a spus <ă vor ajunge tocmai la mar- 
ginea oraşului, printre lanurile bogate în 
roade, 

Pentru ce bătuseră atâta drum? Nu-l du- 
reau oare și pe el picioarele? Intrebarea 
dintâiu îi oprea mintea 'n loc. Dacă ar îi 
dorit s'o aibă din nou, cra mult mai bine în 
patul moale, în semi întunericul dormitoru- 
lui. Ce gusturi ordinare! 

— Te-ai răsbunat... 

Doctorul nu răspunse. O privea dela doi 
mețri şi avea impresia că nu mai are dea- 
face cu Zeta, femeia de eri, de alaltăcri, din 
momentul când o cunoscuse. Acum era ele- 
gantă: rochia care-i acoperea corpul nou cu 
fiecare dăruire,  descoperea o altă faţă a 
vieții ei. Dece până eri doar o jaghetă și 
o iustă, eftine, o arătau săracă? N'o băga 
nimeni în seamă. Trecea neobservată de 
oamenii cu bani, de bătrânii cari, pentru a 
sta la masă cu o frumuseţe, cheltuesc averi. 
Numai de când apare seara în însoţirea Lui, 
ochi mulți îi măsoară sculpturalul trup, ne- 
cunoscuţi o salută, zâmbesc înțelegător, vin 
şi-o invită la dans. Femeile îi judecă mer- 
sul legănat, îi invidiază pantofii ain piele de 


(Urmare din pag. 5-a) 


şarpe și pălăria, ultima modă. De unde toți 
banii cheltuiţi pentru luxul acesta? Câteva 
ziie mai înainte mânca nuci cu pâine și 
castraveți muraţi; acum în fiecare oră, a 
fost informat, trimite să i se aducă prăji- 
turi. Ochii mari, scânteietori în frumusețea 
lor diabolică, nu mai străpungeau pământul, 
scăldându-se în lacrimi odată cu jelania 
mărturisitoare a mizeriei. Din contră, pri- 
veau departe în faţă, cu o siguranță de pro- 
prietăreasă de moşie. Nici mângâicrea ci nu 


mai poseda acea căldură cuceritoare; mâna . 


i-o simţea rece, aspră, apăsându-i fruntea. 
Aceiaş lucru cu doctora Silvia Măcin, L-a 
iubit, a suferit pentru el, a pierdut nopţi 
lângă micriscopul unde Max, studia, până 
a luat-o asistentă. Intraţă în cabimet cu un 
rol determinat, doctorul a sesizat transfor- 
marea. A neglijat însă orice suspectare și cu 
fiece nevoită întoarcere la o soluţie echita- 
bilă, se prefăcea că e străin. Silvia s'a spe- 
ciaizat, a prins curaj la onorariu și mai 
puţin la o consecventă obligaţie profesională; 
i-a luat majoritatea clienților bărbaţi şi l-a 
părăsit cu un surâs pe buzele supte, care 
tălmăcea o pălmuire directă, şi necinstită. 

Câte a cunoscut, s'au comportat așișderea. 
Dar acelea acționau așa, poate unde aveau 
alte aspirațiuni: erau femei muncite de am- 
biţiuni deșarte pe care numai amăgitul ne- 
pregătit ie hrănește. 

— Să mergem Zeta... Nu-mi place să stau 
pe loc. 

— Acaşă ? Uf! făcu ea ca un fel de refuz, 
încercând să-și pună pantofii. 

Răcoarea nopţii care se lăsa, aducea cu 
un surâs de mulţumire pe buzele unei nor- 
maliste. Un vânt uşor fluiura pletele copa- 
cilor scă:daţi iîntr'un violet splendit, iar din 
iarbă se ridica o mircasmă întremătoare, ca 
de smirnă. Pe drumul drept, neted ca în 
palmă, contenise orice umbleţ. Fiorii liniștei 
în imensitatea pe care nu-și băteau capul 
so înțeleagă, se înălțau puterniri, cuceritori, 
ca niște braţe catifelate de femee trezită din 
somn. 

Max îşi asculta bătăile inimii, privină cu 
ochiul fix la mișcările grăbite pe care de 
făcea Zeta ca să se dichisească pentru 
drum. 

Şi stând aşa, cu mâinile în şolduri, grav 
ca un preot la săvârșirea slujbei, îi răsări 
în minte Ivan, servitorul lui Anibal. Se lu- 
mina de ziuă. Incepuseră vechiculele să um- 
ble. După poartă, odihnind pe o piatră, cu 
toporişca sub haină, Ivan aştepta, Când a 
deschis poarta, Ivan s'a ridicat, şi i-a sărit 
în piept, dar s'a retras de îndată. Nu l-a în- 
trebat nimic. E] însă sa simţit dator să-l 
lămurească : — „Acum n'o mai iert, dom'le 
doctor... O ciopârţese cu pe-un pui... Dela 
miezul nopţii o aştept să se întoarcă. No 
mai ierti... 

— Gata Max! 

Plecară. 

Lacrimile cerul 
iarbă... 


pe firele de 






parcursul omului, inventariul slăbiciunilor lui. Toate 
drojdiile sufletului, ipocrizia, calicenia, lăudăroșia, 
prostia pedantă, îngustimea de vederi, ea le-a de- 
nunţat fără amărăciune râsului universal: Tartufe, 


Harpagon, Tartarin, spițerul Homais, Tribulat Bon- 
hommet, Monsieur Prudhomme, poarta stampila vă: 
mii franceze. Nicio intenţie de les-umanilate, niciun 
pesimism funciar în această întreprindere... 


S'ar putea oare măsura porțiunea do energie 
cosmică pe care e detine Franţa? O stială ciudată 
o împiedică adesea să vorbească despre ea. Fiind- 
că nu vrea să fie temută ci necesară și iraternă. 
Dacă i se întâmplă să-şi laude singură măsura şi 
arta oi de-a compune o carte, o grădină, o teorie 
niciodată ea nu se va făli cu spada ei... 


CA SA FII FERICIT... 


Sunt patru la număr, după Baudelaire, condiţiile 
elementare pe care trebue să le întrunească cine 
vrea să fie fericit; viața în aer liber, dragostea 
unei femei, desprinderea de orice ambiție şi crea: 
rea unei noui frumuseți. 


i 


Nu umblând după bani, nici gonind după onoruri 
ajungi să fe bucuri de viață, ci cunoscând o anume 
stare contemplativă, făcută din poezie și simpatie, 
o exaltare ioarte rară și foarte plăcută, pe care nui 
toideauna lesne s'a cucerești nici normal să o păs- 
trezi. 

(E Jaloux) 





Şezătoarea „Universului literar“ 


Şezătoarea revistei „Univer- 
sul Literar”, anunţată pentru 
data de 3 Decembrie a. c., ora 
4! d. a. la Ateneul Român, se 
va desfășura după următorul 
program: 

O conferință cu subiect literar 
pe care o va ţine d. Șerban Cio- 
culescu, urmată de lecturi și reci- 
tări din operele proprii, făcute de 
scriitorii: George Gregorian, Mi- 
hail Sorbul, Matei Alexandrescu, 
Ștefan Baciu, Emii Botta, Virgil! 
Carianopol, Constantin Fântâ- 
neru, Tralan Lalescu și Victor 
Popescu. 


Biletele vor fi puse în vân- 
zare, cu începere dela 15 Noem- 
brie crt., la librăriile „Cartea Ro- 
mâneaşșcă” și „Universu!”, iar la 
3 Decembrie, ia cassa Ateneului 


(intrarea din strada Frankiin). 








Doctorului îi veni să se plece și să-și spele 
mâinile. Se opri tocmai când era aproape 
să atingă un buchet de otavă. Zeta putea 
să interpreteze, în fel şi chip acesț gest. 

— Mâine am să dorm, până la prânz, făcu 
Zeta, încercuinăâu-l pe după mijloc, trăgân- 
du-l aproape de ea. 

— Ce frumos vis!.. 

— Pentru ce? 


— Vorbii ca să mă aflu și eu în treabă... 

Totuşi Zeta, se codi să-l mai întrebe ceva. 
Răspunsurile lui Max, demascau o nervo-= 
zitate pe care frumoasa de lângă al n'o mai 
întâinise. Decorul acesta atât de măestru în- 
tocmit care era natura, mu-l îmbia să-i guste 
farmecul. E], fire emotivă prin excelenţă. 

Merzgeau în acelaș pas, în cadență, fără 
ca să facă nici cel mai mic sgomot. Parcă 
erau doi soldați, plecați să inspecteze un 
post nou 

Intunericul îi învălui, din ce în ce pro- 
sopul lui muiat în cerneală. Câţiva pomi în- 
şiruiți pe marginea drumului, păreau niște 
sentinele, la pândă. Păşeau cu curaj. 

— Aș vrea să mă sui într'unul din ei, zise 
Max, oprind-o. Cred că e răcoare sus, în 
frunziș, ca 'mtr'o gheţărie... 

Zeta fu gata să-i spună că e deabinelea 
nebun când îi încolțesc gânduri de așa na- 
tură, dar doctorul o îmbrânci până lângă 
tulpina unuia, gros, de deabia îl cuprimdeai, 

— Ne suim amândoi, continuă Max... 
Fă-mi plăcerea asta, o imploră ei. 

Femeia consimți, 

— Te urci întâiu tu, doctore, să vezi dacă 
nu sunt ghimpi... 

Ca o pisică fugărită de un dulău, Max 
se căţără de tulpină și cât ai bate din palme 
fu sus. 

Zeta întinse mâinile căutând să se prindă 
de coaja cu riduri adânci, alătură picioarele, 
dar când să dacă primul efort, simţi că nu 
poate. 

— E greu, doctore |... 

— Iţi ajut! 

Planul era atins. Când ea va fi cuprins 
în braţe tulpina pomului ca pe-un amant 
cu iuţeală o va imobiliza, legând-o de după 
mijloc cu frânghia. 

— Dacă ne-ar vedea cineva, ne-ar recla- 
ma parchetului Max, zâmbi Zeta, sărutân- 
du-l cu patimă pe buzele tremurânde, 
îrigurate. 

Trebuia un act eroic. Să uite orice: prie- 
teni, viaţă fericită, clientelă. Numai așa pu- 
tea salva două vieţi dintre ciocanul şi Nico- 


în- 


vala unui destin funest. Peste o oră, peste 
două, Zeta nu va mai fi. Din ea va rămâne 
doar scrum. Frumuseţea o vor găsi anche 
tatorii în pumnul de cenușă ce va rămâne 
nespulberat de vânt la rădăcina pomului, 
lar el, mâine, ba nu, chiar astăseară, va fi 


un Garecare, un mare asasin, care a săvârșii 
OtubLl, cruma dea lacul verde. 

Dociorul Voinea 3 omorit-o pe iubita lui; 
frumoasa nemţoaică şi-a dat dunul în mâi- 
ile lui Criminale, sub ochi dm pini de ua- 
Crumi. Ivan 0 pandea dupâ poată pe ne- 
vasta dlui, să-i despartă capul de corp. Să-şi 
Tâsbune senumenele tertecle în paturile 
altora. Dar el? bentruce şâ intre în aceiași 
categorie, peniruce iată viața de acum m- 
colo să poarte sugmatul acesta ? 

Max. Doctorul Max. El cra mai puţin v.- 
novat devât cei doi. Unul, Voinea, se răsbu- 
naze pentrucă nu era iubit. Ivan, pentrucă-l 
înșelase. Pe când ei, voia s'o scape de ourava 
zilei de mâne, de batjocura străimlor, de 
râsul neghiobulor. 1 se puteau apuica oricând 
circumstanțe avenuante.., 

Zera se apropie din nou de pom. Cu o a- 
bilitate de cow-boy, doctorul îi iinpovărti 
mijlocul și trecând în partea opusă, strânse 
puţernic, 

— Vai, Max... Mă doare mijlocul, se văetă 
Zeta, crezând că glumește. 

O învârtitură, încă una, şi încă altele, în- 
cât ore mușcare era imposibilă. 

— Ce faci Max? Vrea să mă omori?... 
Max ! sbieră cât putu Zeta și glasul ei chiui 
în urechea doctorului ca un penal de alar- 
mă. Mâinile ei strângeau puternic frânghia 
care-i pătrundea carnea trupului. 

— Max!.. Max! 

Doctorul se depărtase, căutând ceva. Se 
întoarse însă imediat, cu o sfoară de in cu 
care îi prinse mâinile şi gâtul. Sângele Zetei 
fierbea, totuşi femeea aceasta nu opunea 
nici-o rezistență. 

— Max, te implor, Max! Dă-mi drumul, 
nu mă răstigni acum... Amână pe mâine... 
se auzea glasul ei înăbușit, ca dintr'o cata- 
combă,. 

Unde erau prietenii, toată lumea să-l va- 
dă puternic, stăpân pe situație, implorat. 
Femeile, muzicile, ploile pe care le supor- 
tase, i se împrospătau. Cursa de alaltăeri, 
pumnul pe care-l aplicase în fruntea Zetei, 
prăbuşirea ei, revenirea şi naivitatea din 
seara aceasta, îl torturau. 

A înţeles prea mult din viața aceasta care 
se cere atât de indiferent și fugar tratată. 
Din viaţa aceasta în care nici o plăcere nu-i 
definitivă şi  mici-o doborire iremediabilă; 
unde atâţia ucid şi alţii se nasc, unde fe- 
meile devin puncte de senzaţie și suportă 
toate orgiile alcoolului. li împărtăşise şi ei 
prea multe. Şi nu trebuia. 

A scos chibritul, şi-a aprins ţigara apoi 
l-a apropiat de rochia Zetei, dându-i foc. 

Câna a simţit arsura, jemeea gândurilor 
albe, a scos un chiot pe jumătate protestator, 
pe jumătate compătimitor. Apoi sa înăbușit 
în ea, 

Dece nu plânge, dece nu strigă, dece nu 
înjură Zeta aceasta care arde ca o tarţă ? 
Cine i-a dăruit atâta putere de răbdare? 
Poate i-a fost scrisă această nuntă. 

Max se trânti pe iarbă ru fața în sus. 
Se simțea ușurat. Rochia femeii iubite aâr- 
sese în întregime. Părul se consuma în flă- 
cări parcă l-ar fi stropit cu benzină. 

— Max... te-am supărat... 

O stea tăie cearceaful cerului. Țigarea îi 
căzuse pe piept, făcând un cerc negru, pe 
cămașă, în dreptul inimii. 

CONST. ENE 


PN Sg N A O IN e a E Ma E Sa SI See 
Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 24464-938,