Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0021

VAIVIDSUL LIILPAP 


ANUL XLVilli e Nr. 21 


PROPRIETAR: 

SOC. AN. „UNIVERSUL BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Iuscrisă -ub No. 163 Trib. Ilfov 





ABONAMENIE : 


Lei 220 pe l an 
120 pe 6 luai 


Autorităţi și instituţii — Lei 500 





REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA : 
BUCUREȘTI | Str, Brezoianu 23-25 


TELEFON 3.30.10 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


SAMBATA 27 MAI 


1939 


Redactor responsabili: MIHAI NICULESCU 





Batadă 


Clopot de-alarmă la mânăstire 
„Căderea dracilor“, miază-noapte — 
Ale vremurilor fructe coapte 

Inchid trecutul, — ca mântuire. 


Ce snoave călugărești, și șoapte, 
Făclii ce îug, se 'ntorc, în neștire, — 
De sigur, cu-a zorilor ivire, 

Vom mai gândi la această noapte ! 


„Şi clopotul vibrează, vibrează... 
„Satan este 'nvins, — nici-o'ndurare'“ — 
De vremuri noui e inima trează. 


Sunt grele visuri ? halucinare ? 
— Pe cer, în fund, se ilustrează 
O conștiință din noaptea mare ! 


G. BACOVIA 





„Când fiinţă nu 
era nici nefinţă... 


de MIRCEA ELIADE 


Documente!s citate sau numai amintite în articolele noa- 
stre precedenie, pun îintr'o lumină purernică următorul fapt: 
prezenţa, mai mult sau mai puțin categorică, a ideei de „bi- 
unitate” divină și de totalizare a atributelor și a extremelor 
iniăuntrul aceieaşi liințe divine, în religiile şi mitologiile ar- 
hac pretum ȘI 1n credințele populare derivate an eie. A- 
coastă idee se :ntainește mai pura sau mai adulterată, după 
cum documeniele care ne-au transmis-o 2u păstrat mai clară 
sau mai intunscată formula metatizică pnmordiciă. Pentru- 
că, inutil să adăogăm, consistenţa metaizică a unui text in- 
dim arhaic (bunăoară, Vedaie şi Upânshadele) nu o întăl- 
nim într'o credință culeasă dintr'o demonoicgie populară. şi 
nici n'am fi inarituiți să o întâlnim; nu rumai pentrucă le- 
gendsle și superstițile populare, în genere, sunt produse de 
asaradare a unor eemenie teoretice sau mitice iniţiale; ci şi 
p3niru bunul motiv că Upan:shadele, bunăoară, erau scrise 
pentru a transmita "nui anumit grup de „iniţiaţi“ n serie de 
formule metafizice şi rețete contemplative, în timp ce foarte 
uite credințe și supershţii pe care le-am amintit, răspundeau 
la cu totul alte nevoi decât dorința de cunoaștere metatizică. 
Extrema eterozeneitate a faptelor pe care ls-am trecut în re- 
vistă este, totuşi, un argument în plus peniru demonstrarea 
ecumenicităţii ideii polarităţii și ambivalenţii divine. Că a- 
coastă idaie este exprimată mite (Vedele) sau metafizic (Upa- 
nishadele), in rituale orgiastice (cultele Marei zeițe) sau în 
erezii darivate dintro monstruoasă înțelegere a creștinismu- 
iai ținochentismul), într'o anumită valorificare a simbolismu- 
lai acvatic și vegetul (arta indiană) sau în embleme icono- 
grafice (China, Creta), întrun fatalism popular (Firu: Vieţii) 
său superstiții demonologice (Avestiţa-Sisinie), în admirabile 
formule gnostice (Adam-Lilith, Eonul bun—Eonul rău) sau în- 
tro cosmologie dualistă (Ormuzd și Ahriman) — ne intere- 
sează mai puţin. După cum spuneam, ideia aceasta primor- 
dială a fost falurit trăită”, și, mai aies, înțeleasă pe mulie 
pianuri. Ea a fructiticat, însă, pretutindeni: în  meiafizică, 
mistică, mitologie, demonoiogie, artă, etc. Este o ideie uni- 
versal răspândită, care răspunde, fără îndoială, unei nevoi 
tundameniale a omuiui, din clipa când ia conștiință de pozi- 
tia lui în Cosmos. 

Din această conştiinţă a poziţiei sale în Cosmos derivă 
și drama omului, și metafizica sa. Căci această conștiință 
este, întrun anumit sens, o „cădere“. Omul se simte „des- 
părțit” de ceva, şi această despărțire este un izvor de neos- 
toită durere, spaimă, deznădejds. Se simte slab și singur; iar 
acel „ceva“, or:ce nume i-au da, este puternic și e total 
(mai precis: „totalizat, căci cuprinde laolaltă tot ce nu 
ese omul, tot ce e altceva decât el). Se simie despărţit 
ce ceva, „despicat” -— şi intuieşte puterea (divinitatea) ca 
un întreg, ca o mare unitate impermeabilă și perfectă, câre 
sa îndestulează pe sine. Tot ce gâmdsşte coherent și tot ce 
făptuieşte cu tâlc omul, din clipa când dsvine conștient de 
poziţia lui în Cosmos, este îndreptat către un singur tel: su- 
primarea acestei „despărţiri”, refacerea unităţii primordiale, 
reintegrarsa ui în „tot (fie că acest „tot“ este conceput ca 
o putere impersonală, ca un Dumnezeu, et-.). Orica act reli- 
gios cât r fi de „primitiv” (ritual, adorare, liturghie, etc.) esie 
o încercare de refacere a unităţii cosmice şi de reintegrare 
a omului. Pentru că în orice act religios se realizează un 
paradox, se implineșie „coincidența contrariilor”. Pri- 
:nitivul care sa închină unei pietre sau unui arbore, rea- 
iizează chiar în acest întunecat act religios al său o coinci- 
dență oppositorum; pentrucă piatra sau arborele, în con- 
știința lui, devine Tot rămânând în ccslaș timp parte: 
este un lucru sacru, rămânând în acelaş timp un obiect oare- 
care în cosmos. Prin orize ritual, se realizează porsdoxul ce- 
si mai abso.u:s ambivaenţe; cărămida altamui vedic ez'e 
Prajopati, zeul Totului, rămânând în acslaș timp un simplu 
cbiect; în ritualul vedic ființa (Prajapâti) coincide cu netființa 
(cărămida), totul coincide cu partea. 

Semnificaţia metafizică a acestor acte religioase nu e greu 
de înțeles. Intocmai după cum, prin sacrificiul vedic, un o- 
hiect nsînsullețit poate coincide cu Prajapati, dobândindu-se 
astfel unitatea primordială dinainte de Creajţis, — tot aşa 
omul poate nădăidui să refacă, în el și prin el, Întregul ini- 
sisu, «cel Tot" nedsspicat şi nefraamentat. Deaceia, cum spu- 
nzam mai sus, în tot ce face cu tâlc (ritual) și tot ce gândeşte 
coherent (metafizic), omul tinde nsincetat spre unificare, spre 
ieintegrare, „totalizare”. Dacsia tipul omului perfect, în ab- 
szlut toate culturile, este androginul, aşa cum vom avea pri- 
sul să arătăm înir'un studiu special. Omul nu poate muri 
dacă nu a cunoscut, înlăunirul ființei sale, unitatea primor- 
cqhală: bărbatiemsie, „Uniticarea” aceasta este un act sacru, 
aproape un ritual, Şi dezce:a, în culturile aşa numite primi- 





(Urmare în pag. ultimă) 


AMURGUL 


Contemporanii care se mai îndeletnicese 
cu viciul anacronic al literaturii, au făcut 
cu siguranţă o me'ancolcă observaţie: vre- 
mea nu e prielnică pentru poezie. Revistele 
publică tot mai puţine versuri bune; deși 
scriitori tineri au apărut, în anii din urmă, 
cu duiumul — și cu talent! — cei mai mulţi 
scriu romane. Se pare că meșteșugul de a, 
legăna silabe găsește printre moi tot mai 
rari culţivațori: rari nantes in gurgite 
vasto... Poezia se otilește în ţara lui Emi- 
nescu, 

Ceiace se petrece în literatură nu e însă 
o întâmplare s-nguratică. Nouule generaţii 
disprețuesc poezia nu numai în artă, dar 
şi in viaţă. 'Minerii din jurul nostru trăiesc 
pentru viteză, pentru sport și pentru dans. 
Loc pentru poezie nu mai rămâne, și nici 
timp. Ca niciodată devine actual stigătul 
lui Vlahuţă: 


Unde ni sunt visălorii? 


Generaţiile noui nu mai visează Ele se 
îngrămădesc la stadioane, în g:oată, atrase 
ca, de un magnet de spectacolul mușchilor, 
al pumnilor şi al grumajilor O mingie bă- 
tută cu înverșunare de o mână de bâcţi in 
costume de bae le provoacă extazul. Picioa- 
rele şi mingia, iată suprema desfătare de 
astăzi! Cine să se mai gândească și la plăs- 
muirile minţii, ascunsă undeva „sub fruntea 
declasată? 

Seara, dacă oboseala ie îngădue, tinerii 
merg să-şi isprăvească ziua dansând. In lo- 
calurile de dans, în restaurante, în caba- 
returi, prin casele particuare la muzica 
unui patefon, perechile se înghesuie şi se 
freacă, după ritualul cei mai proaspăt al 
dansurilor moderne 

Extenuat de astiel de emoţii „tineretul 


nu mai are vreme să citească, uitând, spre: 


paguba lui, că prin citit viața capătă o 
savoare delicată, un rafinament nebănutt, 
acela pe care îl dă transfigurarea vieţii în 
creaţiile fanteziei. Realitatea este numai 
lumea întâmplărilor care ne stăpânesc pe 
noi; fantezia este lumea întâmp.ărilor pe 
care le stăpânim noi. Viaţa în dubiu: în 
realitate şi în fantezie „acest joc subtil al 
îmaintaşilor, nu mai găsește ecouri îr su- 
fletul celor mai tineri. 

Lux aristocratic „odinioară la îndemâna 
oricui, de era nobil ori de era plebeu, lite- 
ratura, pare acum un obiect de curiozitate: 
ea aparţine trecutului. Iar tineretul oco- 
lește trecutul ,cu grijă, cu teamă; ai zice 
că-l stăpânește o adevărată ură penru bi- 
bliotecă şi pentru muzeu. Te întrebi de ce 
moștenirea trecutului apasă aşa de greu 
pe umerii urmaşilor?  Gândirile  dintr'o 
carte, linia unei statui, apele unei pânze, 
să fie în adevăr lucruri aşa de absurde? 
“Tineretul arde astăzi, cu frenezie, toate cele 
cărora lumea s'a închinat de totdeauna, 
Mâine, nu-i va rămâne decât să se închine 
la cenușa celor arse. 

Dar declinul poeziei nu. e singurul fel în 
care moare visul. Frăind sub zodia vitezei, 
tinerii de azi nu mai știu nici măcar să iu- 
bească. Iubirea, ca şi poezia, cere răgaz, li- 
niște, meditaţie... Tinerii zilelor noastre nu 
mai au timp.Iar tinerele suntsititesă facă 
ele „curte“ tinerilor, în loc să aştepte, ca pe 
vremea bunicii, să alerge tinerii după ele. 
Ce tristă epocă, totuși, e aceia în care fe- 
meca sufere astiel ae înfrângeri. far când 





Paul Gauguin 


POEZIEI... 


de prof. N. 1. HERESCU 


la această situaţie s'a ajuns cu sprijinul, cu 
conștiehta ei colaborare, înfrânzgerta ia 
formele unui dezastru. Căci convieţuirea 
dintre cele două sexe — toată lumea o ştie 
— se destășură astăzi sub semnul cuceri- 
rilor ușoare. Feme'a nu-şi aduce aminte, 
sau poate vrea să uite, că ea câştigă cu atât 
mai mult în ochii noştri cu cât pare mai 
inaccesibilă. 

Misterul grației femenine, înfrigurata 
aşteptare a treptate: sale descoperiri, au 
dispărut pentru eternitate din povestea iu- 
birii. Dansul nou, acel corp-la-corp care, 
dacă n'ar fi primit cu zâmbetul pe buze, ar 
părea desigur o jignire, a ucis şi ultima pi- 
cătură de taină. E! îţi descoperă, în câteva 
clipe, la partenera cu care dansezi, toate 
misterele frumuseţii sale. Şi ce e mai uşor 
astăzi, mulţumită dansului, decât să ţii în 
braţe o femeie! Imprudenţă fatală, fiindcă 
realitatea ucide visul, și ceiace visăm noi e 
totdeauna mai reuşit decât realitatea. 

Nepăsător, tineretul vremii este prin ur- 
mare părtaş la agonia visului. Lucrul, la 
urma urmei, l-ar privi exclusiv, fiecare ge- 
neraţie având dreptul să-și facă viața aşa 
cum socoate cu cale: „cum îti vei aşteme 
aşa vei dormi“, zice înţelepciunea realistă 
a poporului. Numai că, din păcate, timere- 
ţea nu este veşnică. Pineretul de azi nu va 
fi şi tineretul de mâine. 

“Timpul trece și odată cu el trece și vârsta 
minunată: cu cât înaintăm în viaţă, cu a- 
tât descreştem în tinereţe. Pe măsură ce 
strângem trecut în hambarele vieţii, nu 
mai culegem pe ogoaree viitorului decât 
bătrâneţe, decădere și melancolie. Fireşte, 
am „vrea să opr:m t:mpul în loc la epoca 
tinereţii, Ca și Faust, am vrea să spunem 
clipei: 


Rămâi, haide, ești aşa de frumoasă, 
Verweile doch! Du bist so sechâu! 


Dar clipa nu ascultă niciodată pe nimeni. 
Vremea e ca un ocean care bâte ntinceiat 








(Urmare în pag. ultimă) 


SLAVA: 


Spune Shakesveare undeva 
că sunt fapte asupra cărora şi 
îngerii ar arunca tămâe. Le- 
gea „Casei Scriitorilor“ face 
parte dintre aceste fapte. Ea 
nu vine din deliberarea și vo- 
tul unui puriament; ea vine 
deadrepiul, caldă încă, din 
inima și din mintea unui 
mare Rege, trecând prin ini- 
ma şi prin mintea înditului 
sfetnic regesc, domnul Mihai 
Ralea, pe care-l sărbătorim la 
această masă. 


Domnilor, nu numai noi 
scriitorii trăim un ceas mare; 
ceas mare trăește alături de 
noi întreaga suflare româă- 
nească. 

Am avut și uvem multe legi. 
Suntem o țară legiferantă, 
tocmai fiindcă evoluăm repe. 
de. Dar mai toaie legiuirile 
noastre sunt importate din oc- 
cidentul de unde ne-am adus 
și semințele tinerii noastre ci- 
vilizații. Legea „Casei Scriito- 
rilor“ însă e o iege pe deain- 
tregul a noastră. E o lege ro- 
mânească, așa cum românesc 
e pământul care strânge în 
brațe cosciugul iui Slejan cel 
Mare, așa cum românesc e 
amarul parfum de frunză de 
nuc al Coinarului, așa cum 
românesc e cântecul venit din 
veacuri înspre veacuri al ver- 
suiui lui Eminescu. 

Legea „Casei Scriitorilor' e 
o așezare fără trecut legisia- 
tiv. W'a imitat nimic. Creiază 
totul. Incepe. E un dar pe 
care Suveranul tuturor româ- 
nilor îl face regește scriilori- 
lor sâi; și e o lecție pe care 
Regele nostru o face în acest 





De pro/undis 


Şi dacă, Doamne, nu-s decât pământ, 
— Umil şi preţios pământ de îlori 


Şi ierburi, — o furtună de fiori 
In clipă ; dacă tragicul frământ 


E sterp când duhul nu revarsă nori 


Să 'mvioreze toate, prin Cuvant, 


Sub ceruri ; dacă nu-s decât ce sânt 
Și nu pot fi ce vreau ;atunci, în zori, 


In zorii celei mai frumoase zile, 
Când apele din munți și mări alungă 
Tristeţea humei cu 'nchinări de soare, 


In zori când piere truda 'nchisă 'n file, 

Trimite vieţi'-mi liniştea 'ndelungă ! 

Și-un văl, să nu-mi văd sufletul cum moare ! 

ŞTEFAN STANESCU 


de IONEL TEODOREANU 


ceas de vrăjmășie internațio- 
nală, tuturor acelora cdre pun 
pumnul peste cuvânt și deza- 
cordul bubuitor al tunului 
mai presus de armonia lirei. 

Dar care este semnificația 
acestei legi ? Mui toți comen- 
tatorii ei de până acum o nu- 
mesc legea de pensii a scriito- 
rilor. Să-mi dea voe să le spun 
că se înșeală. Domnul Mihai 
Râlea nu e un liric; domnia- 
sa întrebuințează vorbele nu 
pentru muzica lor, ci pentru 
stricta lor semnificație. Cu 
înaltă înțelepciune, senin dis- 
cernământ și mare delicateță, 
domnul Mihai Ralea şi-a în- 
titulat legea, „Casa Scriitori. 
lor, iar mu casa de pensii a 
scriitorilor, 

Cu drept cuvânt. Căci pen- 
sia nu e decât un epifenomen 
al lefii. Nu poate fi pensionar 
decât cel care a fost salariat 
cu continuitate un minimum 
legal de ani, făcându-i-se cu- 
venitele rețineri din salar, ad- 
hoc. Dar scriitorul, în această 
calitate, fiind un liber profe- 
sionist, salariat al nimănui, 
nu poate deveni pensionar. 

Atunci, dacă nu e pensie, e 
recompensă ? Nu e nici re- 
compensă. Recompensă e pre- 
miul atribuit meritului indivi= 
dual. Un tratument omogen şi 
colectiv, acordat unei catego- 
rii determinate de profes:0- 
nişti, nu poate avea nici ra- 
iunea, nici structura unei re- 
compense. 

Atunci e ajutor? Nu e nici 
ajutor, căci dacă așa ar fi, 
„Casa Scriitorilor“ s'ar fi în- 
titulat penibil „Azilul Scrii- 
torilor“, înmulțindu-le pe-ale 
celorlalte feluri de nevolnici. 

Nici pensie, nici răsplată, 
nici djuior. 

„Casa Scriitorilor“ înalță 
opera jiterară la rangul de 
bun obștesc — consacrând-o 
social — şi dispune Ca SCrii- 
torii să fie beneficiarii pri- 
vilegiaţi ai acestui bun colec- 
tiv. Aşa dar, banul pe care-l 
vor primi creatorii literari la 
vălrâneță, e un venit legife- 
rat al operei lor ridicată la 
rangul de bun oUștesc. 

E pentru întâia oară, dom- 
milor, în istoria civilizaţiei, 
când bunurile spirituale, prin 
ele înşile, justifică și consa- 
cră demna siluație materia- 
lă a producătorilor lor. 

Și e splendid, domnilor, că 

tocmai v țară tânără ca Ro- 
mânia a înțeles și a legiferat 
ceeace a rămas încă pentru 
maturul occident un stezile- 
rat al utopiştilor. 
„ Dar mă întreb, domnilor: 
aerită opera literară uceastă 
revoluționară promovurt, şi 
merit scriitorii aceustă 0optt- 
mă încadrare? 

Răspund: fără de Racine, 
Franța mar fi atât de pu 
Franță; fără de Goelhe, glo- 
ria Germaniei, masită, ş.-ar 
piende columna celei mâi se- 
nine vecinătăți cu cerul zi. 
lor; fără de Shakespeare, 
plotele Angliei imperiale n'ar 
mai avea în frunte corabia 
eternității; fără de Dante, 
Italia mar fi atât de teluric 
şi ceresc Italia; şi fără de 
Tolstoi și Dostoiewski vasti- 
tatea geografică a Rusie: îi'0r 
ți şi dimensiunea spirituali- 
tății ei. 

Un scriitor de geniu repre- 
zintă mai mult pentru o țară 
decât o sută de răsbece dic- 
toriouse. Căci prin răsboae 
câştigăm vremelnicii supri- 
mând fragilul bun al vieții 
fraților noştri întru moarte. 
Dar geniul învinge pe duş- 
manul tuturor: timpul. Ce-ar 
insemna “toate răsboatie Gre- 
ziei antice fără de Homer-ul 
epopeii lor? Scriitorii sunt 
singurul drum spre eternita- 
te al neamului lor, In ei sunt 
trandafirii  Zerichonului ve. 
ciei noastre. 

Dar scriitorii români? Pot 
ei sta în stranele eternității 
nemurindu-și neamul? Ar fi 
dedjuns să pomenesc numele 
unuia singur, pentru ca o 
tară întreagă „din trecut şi 
până în viitor să spue „da“ 
Cu evlavia cu care în noap- 
lea Invierii drept credincioșii, 
întrun singur glas creștin, 
răspund vestirii preotului în 
odăjdi: Adevărat a înviat. 


(Urmare în pag. 2-a) 





i 
i 
ţi 
ăi 
































UNIVERSUL LITERAR 








- 


27 Mai 1939 


CRONICA LITERARA 


Lucian Blaga: 


Artă şi valoare 


Fundaţia pentru literatură 
şi artă „Regele Carol II“ 


Prin „Artă și valoare“ d. Lu- 
cian Blaga a scris o estetică. 
Nu ceea ce înțelegem de obicei 
printr'un tratat de estetică, îi- 
indcă autorul nu adoptă nici un 
punct de vedere istoric şi nu ta- 
ce nici o expunere a altor teorii 
streine de vederile proprii. 


Problemele acestei estetici nu 
sunt cele ştiute din desfășurarea 
la catedre a disciplinei, — ci ele 
se afirmă cu necesitate în cu- 
prinsul unei viziuni metafizice 
originale. 

In procesul de elaborare a te- 
oriilor d-sale metafizice, d. Lu- 
cian Blaga a întâlnit problemele 
artei și ale valorilor ei, şi astfel, 
în chip cu totul firesc, a luat 
naștere o estetică. 

Pentru înţelegerea ei va îre- 
bui să reamintim poziția meta- 
fizică a autorului, exprimată cu- 
prinzător în diverse studii de mai 
nainte. Punctul ei de plecare 
este pedeantregul opus lucidi- 
tății carteziene, Fereastra ei nu 
se deschide spre dâra de certi- 
tudine luminată de „cogito ergo 
sum“. Dacă ar rămâne cu fața 
întoarsă spre această propoziţie 
clară doar în lumea datelor şi a 
experienţei,  metafizicianul ar 
simți cum îl înconjoară mai tur- 
burătoare o alta iscată dintr'o 
inepuizabilă neliniște: „Cine este 
acela care poartă în el pe „cogito 
ergo sum'“? Mai mare decât în- 
doiala carteziană, apare la d. 
Lucian Blaga, trezirea omului 
într'o existență mărginită de 
mister. Specific uman nu este a- 
tât „cogito“, cât misterul, fiind- 
că omul „Cugetă“ despre mistere, 
întrun cadru împresuraf și sa- 
turat de mistere. Orizontul mis- 
teric este perspectiva specifică 
omului, ca structura ontologică. 
Hotărît prin destin să trăiască 
în mister, omul tinde tot prin 
destin să-și reveleze misterul, 
să se apropie de un centru, de 
Marele Anonim. Revelarea ab- 
solută a misterului nu intră însă 
în structura ontologică a omu- 
lui. El va ști numai că e încon- 
jurat de mister, va tinde să-l re- 
veleze și nu-l va revela nicioda- 
tă. De ce? Pentrucă aceasta este 
rânduiala Marelui Anonim care 
ne împiedică să ne substituim 
lui. Descoperirea misterelor ar 
însemna surparea condiţiei de 
om, nimicirea. Dar dacă miste- 
rele nu pot fi revelate din pri- 
cina cenzurei transcendentale 
care ne ţine la o distanță nece- 
sară de Marele Anonim, ele pot 
fi convertite, adică pot fi aduse 
până în preajma omului, spre a 
se anunța acestuia necontenit e- 
xistenţa lor. Putinţa convertirii 
misterelor se desprinde tot din 
structura ontologică a omului. 

Apărut în orizontul mistere- 


lor, omul, fiinţa absolut unică în 





univers se defineşte pe sine prin 
conştiinţa vecinătăţii cu miste- 
rele, pe care le cheamă la sine, 
le apropie, le convertește. Astfel 
ia naștere cultura, cu necesitate 
din condiţia ontologică umană 
Cultura cu năzuinţa de revelare 
a misterelor nu se face decăt 
metaforic și prin matricea stilis- 
tică în care intră categoriile a- 
bisale orizontice, temporale, ati- 
tudinale, de mișcare şi destin, 
formative, etc... Metafora şi ca- 
tegoriile abisale au în cultură 
rolul înfrânării, — ele slujesc la 
convertirea misterelor, dar şi la 
înfrânarea la timp a revelării 
lor. Ele anunță misterul și tot- 
deodată ne despart iremediabil 
de el. In cadrul culturii „arta es- 
te încercarea de-a converti mis- 
terul pe un plan de intuiție“. 
(pag. 77). Intuiţia, în funcţia de 
revelare a misterului, se supune 
şi ea, neapărat metaforei şi ca- 
tegoriilor abisale, din matricea 
stilistică. Arta este posibilă așa 
dar numai metaforic şi stilistic, 
și ca atare sensul ei este de a- 
proximare a misterelor fiindcă 
stă sub asprimea frânelor trans- 
cendente. 

Din viziunea melalizică a d-lui 
Lucian Blaga vedem prin urma- 
re cum „obiectul“ esteticei apa- 
re ca un dat, ca o componenţă 
în structura ontologică a omu- 
lui. Intuiţia este specifică omu- 
lui ca încercare de convertire a 
misterelor. Autorul merge dea- 
dreptul la constatarea  existen- 
țială a obiectului esteticei, a- 
flându-l dat în putinţa de con- 
vertire a misterului prin in- 
tuiție. Altor teorii cari ar voi 
să  subjuge obiectul esteticei 
psihologiei, sociologiei, filozoliei 
speculative, nu le dă atenţie au- 
torul. Arta își are abiecl şi ea se 
declară autonomă, în matricea 
stilistică a culturei, prin specifi- 
citatea intuiției. Intuiţia în artă 
poartă însă pecetea structurei 
ontologice a omului. Obiectul 
intuiţiei există în orizontul mis- 
teric. Încercarea de revelare in- 
tuițtivă se face pentru artă nu- 
mai în orizontul misteric. Fru- 
mosul artei se desprinde din o- 
rizontul misteric. El nu se înru- 
deşte în nici un fel cu frumosul 
naturii, adică al lumii date, pa- 
radiziace şi animalice, netrăite 
prin perspectiva misterică. Intre 
frumosul revelator de mister al 
artei şi cel formal al lumii 
naturale se cască un abis. Intre 
ele stabileşte d. Lucian Blaga 
legca non-transponibilităţii. Din- 
trun domeniu într'altul nu se 
poate trece, fără stricăciune a 
specificităţii fiecăruia. Emaţiile 
provenite din contemplarea fru- 
mosului natural nu au în ele 
vibrația misterului, îl ignoră, 
sunt cu totul opace la exis- 
tenţa lui. Plăcerea estetică pro- 


„Cronica ideilor 





dusă de artă este aceea a înfio- 
rării în vecinătatea misterului. 
Metaforele şi matricea stilistică 
aproximează misterul, anunţă e- 
xistenţa lui aproape. 

O năvală a „frumosului natu- 
ral“ în artă ar fi o adâncă tur- 
burare a structurei ei ontologic 
misterică. Atunci arta nu mai 
este artă. O pictură în care un 
portret ar fi înfățișat ca o foto- 
grafie, n'ar avea în nici un fel 
valoare de artă. Ea n'ar fi o în- 
cercare de revelare a misterului. 

Deasemeni în literatură, na- 
turalismul înţeles ca imitație a 
naturii, constituie o mare erezie. 
Literatura există doar metaforic 
şi abisal-stilistic. Legea non- 
transponibilităţii formulată de 
d. Lucian Blaga ca apărare a 
frumosului artistic de cel natu- 
ral, e cu putinţă să rămâie ca un 
bun definitiv câștigat al esteticei. 
Este atât de premptorie încât 
pare că închide controversa în- 
delungă despre raportul dintre 
artă şi natură. Sub stigmatul de 
„paraestetic“, alungă d. Lucian 
Blaga din artă tot ce nu isvorăște 
structural din destinul ei revela- 
tor de mistere, prin metaforă și 
stil. Logic derivată din această 
riguroasă concepţie a esteticului, 
răsare şi definiția geniului. Ea 
este aceasta: „Geniul e un dar 
într'o anumită rânduială onto- 





logică. Un dar admirat pentru 
roadele sale, la care aspiră mo- 
dul de existență sperific uman. 
Geniul e exponentul suprem al 
destinului uman ca atare“. 

Sau: „geniul acesta este: exis- 
tența de o intensitate execepţio- 
nală în orizontul misterului și 
în primul rând darul revelator. 
Darul revelator coincide, în or- 
dine umană, cu darul de a con- 
verti misterele în chip metafizic 
şi în coordonate stilistic abisale. 
(pag. 45). Definiţia geniului dată 
astfel, se ridică și ea în jurul 
artei, zid de apărare. 

Cine va încerca să aducă în 


“artă un material oricât de impu- 


senţele. Și esențele nu ni se o- 
feră la fiecare pas, în oricare 


nător, strein însă de sensul ei 
metafizic, va fi un eretic, un ne- 
dăruit cu harul convertitor de 
mistere. 

Tot spre apărarea artei, studi- 
ază d. Lucian Blaga și alte va- 
lori cari o condiționează şi o 
structurează obiectiv. In analiza 


pe care o face structurilor obiec- 
tive ale operei de artă, autorul 
deosibește valori polare, vicari- 
ante, terțiare, flotante şi acces- 
torii. Valorile polare le constată 
în opera de artă în împrejura- 
rea că ea „reprezintă totdeauna 
un dozaj de mister deschis, im- 
ponderabil şi de revelare sensi- 
bilă, de unitate şi de multiplici- 
tate, de semnificaţie și de iraţio- 
nalitate, de spontaneitate și de 
făcut, de canonicitate şi de ori- 
ginalitate, etc. (pag. 125). 

Valorile polare se dozează la- 
titudinar și după preponderența 
unora sau altora se încheagă sti- 
urile clasic, romantic, baroc, etc. 

Pe temeiul valorilor polare, 
autorul pare să emită iarăş o 
propoziţie cu valoare de lege: 
calitatea operelor de artă depin- 
de de dozajul valorilor polare. 
Tendinţa spre structură unică 
sau element pur, omoară creaţia; 
experiența dadaistă slujeşte de 
exemplu. Perenitatea  clasicis- 
mului se bizue pe echilibru lor- 
țelor polare, adică între mister 
şi revelare sensibilă, între uni- 
tate și multiplicitate, etc. 

Dar dacă operele de artă sunt 
structurate abisal, conform mat- 
cei stilistice a autorului, cum se 
va putea înţelege o epocă de că- 
tre altă epocă, un geniu de către 
alt geniu? Prin valorile vicari- 
ante. Supleţea, gustul generos, 
îşi poate însuși o perspectivă sti- 
listică, fără a-i fi proprie, spre a 
se servi însă de ca, în înţelege- 
rea şi aprecierea operei respec- 
tive. Valorile vicariante, ca ex- 
presie a categoriilor abisale ale 
altor indivizi, ţin Joc categoriilor 
noastre proprii, cât timp ne 
slujesc pentru înţelegere. Pe câ- 
tă vreme valorile polare şi sti- 
listice  vicariante nu corespun- 
deau unei ordine naturale, valo- 
rile terțiare: „proporţia,  armo- 
nia, complexele intropatice, ex- 
presia trăirilor, imaginarul me- 
taforic propriu zis, îşi au cores- 
pondentul lor în natură, de unde 
vor trece în opera de artă nu- 
mai sub supravegherea legii non- 
transponibilității şi apărate de 
para-estetic. Adică valorile ter- 
tiare vor participa la artă prin 
modelarea” lor categorială, prin 
supunerea la liniile de forţe a- 
bisale. Deosebirea dintre arte, ca 
şi separaţia genurilor se întâm- 
plă datorită valorilor flotante. 
Poesia posedă un câmp vast de 
mistere, pentru a căror revela- 
re stăpâneşte mijloacele sensi- 
bile ale cuvântului. 

Pictura, sculptura, arhitectu- 
ra, muzica au deasemeni, câmpul 
lor misteric şi mijloace proprii 
de revelare. In sânul aceleaș 
arte, genurile se nasc datorită 
preponderanţei mijloacelor ; _li- 
rismul încearcă să convertească 
misterul prin calitățile cuvântu- 
lui: sonoritate, ritm, armonie, 
etc., poezia epică dă stil întâm- 
plărilor obiective, cea dramatică 
acțiunilor prezente în plină des- 
făşurare. Artele se delimitează 
şi se autonomizează în măsura 


în care se exercită asupra lor 





de CONSTANTIN FÂNTANERU 


presiunea categoriilor abisale. 

In clasicism, artele nu se vor 
împrumuta una de la alta, ca şi 
genurile, păstrând delimitări 
stricte. Romantismul va cunoa- 
ste însă un amestec de valori 
flotante care va culmina în ba- 
roc. Simbolismul este teoria mo- 
dernă a amestecului artelor. 
Despre o erarhie a valorilor ar- 
telor şi a genurilor autorul nu 
voiește să vorbească, negându-i 
legitimitatea teoretică. 

Ultimul capitol al esteticei sale, 


îl dedică d. Lucian Blaga unei 
metafizici a valorilor, de unde 
promovează principiul conver- 
giunei transcendente. Prin con- 
versiunea  transcendentă, valo= 
rile artei deşi sunt înfrânate, 
deși nu revelează misterul, ci 
doar ne despart de el, se trans- 
formă în conștiința umană în 
bunuri. Arta ne apropie de Ma- 
rele Anonim, dar este un bine că 
prin frâna metaforei și a stilu- 
lui, ea ne împiedică să-l vedem 
cine este și cum este. 


Radu D. Rosetti: Instantanee turistice 
Colecţia „Universul Literar“ 


Nu cunoaștem nici o carte de 
literatură turistică mai celebră 
de cât autorul ei. Aceasta fiindcă 
scrierile de voiaj nu sau con- 
stituit încă în gen aparte. Ca să 
poți publica un volum de însem- 
nări de călătorie, în nădejdea că 
lucrarea îţi va fi luată în seamă, 
trebuie să fii mai înainte cineva. 
Nu neapăra! scriitor, poate chiar 
mai bine să nu fii scriitor. Să 
treci drept o personalitate : avo- 
cat ilustru, om, politic, mare in- 
dustriaș, etc. In orice caz un cu- 
noscător al oamenilor și al lucru- 
rilor, posesor al unei experienţe 
şi al unei filosofii practice, 

Să ai dreptul să-ți spui păre- 
rea cu autoritate, despre orice 
Sar ivi în cale, — oameni, aşe- 
zări, obiceiuri, fapte ale trecutu- 
lui şi ale prezentului ete, Dar nu 
să exprimi reflecţii profesionale 
Și gratuite, ca... scriitorii, ci ob- 
servaţii  odihnitoare, proaspete 
prin neprevăzutul lor, străbătute 
de o înțelepciune populară, de 
un bun simţ pe măsura adoptării 
lui de ori şi cine. Dacă deci car- 
tea cu însemnări de voiaj se re- 
comandă nu atât prin calităţi ar- 
tistice şi prin subiect, cât prin 
personalitatea autorului, ce vom 
spune despre aceste  „Instanta- 
nee turistice“ ale d-lui Radu D. 
Rosetti ? 

Inchipuiți-vă că „maestrul“ 
nu ar fi stat să însemneze pe hâr- 
tie material pentru o carte, ci, la 
întoarcerea de la Veneţia, Flo- 
rența, Roma, Palermo, Milano, 
Genua, Nisa, Viena, Berlin, etc. 
sar fi apucat să ne istorisească 
în viu graiu ceea ce l-a impre- 
sionat, ce a găsit demn de pome- 
nit în aceste meleaguri faimoa- 
se ! Cu cât interes l-am asculta, 
ce delectare nc-ar produce ! du- 
hul observaţiilor, fineţea inter- 
pretărilor ne-ar fermeca, desi- 
gur ! 

Doar le-ar spune „maestrul“ ! 
Insă, vraja orală nu lipseşte căr- 
ţii! Aceasta este și structura «ei: 
scrisă în limba vorbită, tihnită, 
și atrăgătoare totdeodată, cu ton 
familiar, de siguranţă şi frumoa- 
să atitudine sufletească. Pentru 
literatura propriu zisă, credem că 
este un profit utilizarea multor 
expresii neaoşe, de către d. Radu 
Rosetti, așezate la locul lor în 
frază cu îndemânare deosebită de 
scriitor. Câteva exemple. Obosit 


un singur cântec al caaati- 


lor. 


de mult mers, în piața San Mar- 
co, călătorul zăreşte scaunul de 
pe care se sculase un cerșetor, ca 
să intre într'o cârciumă, pentru 
o clipă — şi se așează să se odih- 
nească până la întoarcerea titu- 
larului. Lumea trece şi se uită 
mirată spre noul stăpân al locu- 
lui. Autorul observă: „Da nu 
mi-a dat unul, o centimă, de afu- 
risenie'* (pag. 15). La un teatru 
clasic sub cer deschis, când ploa- 
ia turbură spectacolul, autorul 
exclamă natural şi românește: 
„Sa dus dracului clasicismul“, 
mai ales că unii spectatori glu- 
meţi începuse să miorlăe. Intr'o 
cafenea asurzită de sgomote, tu- 
ristul se întreabă: „Cum naiba 
vorbește la telefon casieriţa unei 
cafenele ? Probabil urechea ei fi- 
nă, e învățată“ (pag. 59). 

Despre gara din Milano spune: 
„Iţi ia piuitul de cum ajungi“. 
Admiraţia o rezumă astfel : „Mai 
ales miile de sfinţi şi de mado- 
ne înşirate pe pereţii atâtor pa- 
late și biserici m'au dat gata“ 
(pag. 72). „Maestrul“ nu se dă 
în lături nici de la calambururi : 
Reflectând despre traiul în Ger- 
mania : „Cu valuta noastră, ca 
să stai mai mult în Berlin, ire- 
bue să fii bărbat... de marcă“. 
(pag. 126). Observaţii de acestea, 
asupra meritelor de grai vorbit 
ale cărții, se pot face cât de multe. 
Dar mai sunt lucruri şi de altă 
calitate. Când d. Radu Rosetti 
vede că în lalia credincioşii 
scuipă în biserică : „Fac iar re- 
flecţia simțului de cuviinţă al 
românului, chiar când coboară 
dintr'o clasă socială mai de jos. 
Văzut-aţi vreodată vreun țăran 
de-al nostru scuipând în biseri- 
că ? (pag. 50). 

lată şi fineţea cu care au- 
torul comunică reflecţiile. Pe 
statua de pe mormântul unui e- 
piscop scria : Hic jacet pulvis, ci- 
nis et nihil. „In trenul care mă 
duce la Florenţa, pe când îmi în- 
semn impresiile din ajun, — 
vai! câte înmagazinează în de- 
şert mintea omului, — gândul 
mă duce o clipă iar la mormântul 
episcopului şi mai ales la zădăr- 
nicia tuturor sforțărilor, simbo- 
Jizat în acel nihil săpat în mar- 
moră care odată va dispare şi 
ea. (pag. 61). Bine a făcut d. Ra- 
du Rosetti că a soris ceea ce a vă- 
zut şi a gândit pe unde a um- 
blat ! Scripta manent. 


LD E a d a a a a a a i e a aa et 


Slavă! 
Slavă tuturor scriitorilor 


Teorii metafizice 


Max Sehcler susține că va- 
lorile urmează a fi înțelese ca 
esențe calitative, ireductibile şi 
apriorice, de care ne dăm sea- 
ma printr'o sesizare intuitiv—- 
fenamenologică. — Este norma! 
să ne întrebăm ce sunt aceste 
„esenţțe”, cum trebue să le în- 
țelegam. că, întrucât pot fi soco- 
tite drept eriterii. Pentrucă, în- 
treagă expunerea despre teoria, 
valorilor, pe care am făcut-o în 
cronicile precedente tindea că- 
tre următoarea finalitate: a 
identifica. criteriul în stare să 
fundamenteze obiectiv, valorile. 

„Autorii  psihotogiriști ne-au 
părut că nu pot explica valiai- 
tatea cbiectivă a valorilor, ei 
susținând că subiectul aprezia- 
tor este acela care conferă va- 
loare realităţilor. “Teoriile so- 
ciologice, deși fructuoase în re- 
zultate, încă nu rezolvaseră pro- 
blema pentrusă, intenţionând a 
găsi un criteriu obiectiv şi in- 
discutabil valorilor, -lau con- 
fundat cu obiectul social, acest 
obiect având a îi el însuşi dis- 
cutat în raport cu anumite cri- 
terii, iar nu să li se substitue, 
Revenea metafizicei obligația a= 
a adânci întrebările cu privire 
la teoria valorilor, atât cât nu 
o puteau face celelalte curenta. 
Jacques Chevalier scrie undeva 
intr'o lucrare recentă 1) despre 
care vom da relaţiuni în această 
colcană, că metafizica „nu este 


despre valoare 


de MIRCEA MATEESCU 


alt tacru decât afirmarea ra- 
tională a realităţii suprasensi- 
bile”. Am ales această definiție, 
pentrucă este adecvată consta- 
tărilor prealabile pe care sun- 
tem obligaţi să le facem aci. 

Am vorbit de „esențe“ și 'de 
intuiție  fenomenologică, am 
spus că valorile sunţ esențe ca- 
litative „iraţionale”, etc. 

Orinime sar simţi împins să 
confunde de grabă intuiționis- 
nul fenomenologic cu acela vi- 
talis, al cărui prim exponent 
este Bergson. In această discu- 
ţie despre valori, evident că nu 
pulem să deplasăm accentul 
preocupărilor, stăruind, aşa cum 
merită problema, asupra para- 
delei, după noi numai aparentă, 
dintre fenomenologie și bergzo-: 
nism. Trimitem la, lucrările lui, 
E. Levinas „La Theorie de l'in- 
tuitian dans la phenomenvlogie 
de Husser!” (1930) şi Camil Pe- 
trescu — „Teze şi Antiteze” — 
pe. 82 şi urm. 

In orice caz, o observaţie ne- 
cesară ni se pare a fi următoa- 
iea: în fenomenologie, intuiţia 
este actul apereeptiv final nu 
incipient, ca in iraţionalismul 
bergscmian. Apoi, „obieciml” in- 
iniției fenomenologice nu este 
acel dat imediat” din natura 
psiho-fiz:că, din realitatea bru- 
tă, cum se întâmplă în cazul 
intuiţiomizmului francez. 

fenomenologice intuim doar e- 


aspect psiho-fizic al realităţii. 
Esentele sunt rezultatul final, 
calitativ, al acelui proces de su- 
blimare logică, denumit reduc- 
țiune fenomenologică. Procesul 
reducțiunii este unul logic, nu 
psihologic. 

Deaceea, dacă pentru psiholo- 
gicismul intuiţionist al lui Berg- 
Son, experiența  vuleiră, ca- 
tă a fi înțeleasă ca „experienţă 
imediată” şi deci realitate, du- 

ă părerea, acestui autor, — în 
fenomenologie experienţa vul- 
pară nu are, prin ea însăși, o 
valoare revelantă, ea nu este 
decât materialul brut, elemem- 
tar, care urmează a suferi dis 
cernerea logică a reducţiunii, 
până la ultimul grad: în mod 
:ntituitiv, acesta este Adevărul, 
Realitatea, Binele, sau Spiritul 
însuşi. Intenţionat am scris cu 
majusculă termenii, pentrucă 
toți pot fi socotiți „esenţe” și 
aievea, realități, ori, cupă cum 
spune Husser! vorbind despre a- 
devărul matematice — aceste e- 
semțe sunt valabile „şi pentru 
zei sau îngeri”... 


Procesul redueţiunii este ur- 
mat, în actul final, al ajungerii 
realităţii, în stadiul intuiţiei fe- 
nomenologice, de acela al in- 
versiunii. Intuiţia fenomenologi- 
că, dobândită prin reducţie, 
este în stare să ne procure cu- 
noaşterea „trecutului”, aflată 
fiind esenţa intuitivă a „prezen- 
tului”. „Esenţele”, valorile pre- 
zentului, astfel obținute, expri- 
mă sintetic și intuitiv, întreg 
procesul, toată drama cunoa- 
şterii, din trecut. Acum putem 
n a a a Oa Pa a 

(Urmare în pag. ultimă) 


SLAVA! 


(Urmare din pag. 1) 


II ştiţi: e Mihail Eminescu, 
înalt visătorul Eminescu. Prin 
el, țara noastră şi-a aruncat 
în milenii, înefabilă, puntea 
Căii ei Lactee. 

Și nu e singurul, E piscul 
cel mai nalt, şi sfânt, al unui 
vast masiv spiritual care e 
oglindirea românească a Car- 
paților noștri. 

Dar cronicarii? Dar marii 
mitroipoliți cărturari? Dar 
Creangă? Dar Caragiale? Dar 
Cosbuc? 

Dar nu va cânta viteaa 
versul lui Goga cât va curge 
unda Oltului pe pământul 
destinului românesc? 

Dar nu sună și nu murmu- 
ră în toate apele şin toate 
pădurile pământului Tromă- 
nesc graiul marelui Sadovea- 
nu, cel care ține pe umăr, ca 
pe-o vioară, întreaga noastră 


țară,  destăinuindu-i cânte- 
cul? 

Dar Rebreanu? Nuci și Q- 
cesta munte între munți, 


carpatic înalt, masiv și COmN- 
pact, puind de viață? 

Şi ceilalți, mulțimea celor 
di de curând, care au adus, 
muncind zi și noaple, ultima 
victorie a titeraturii româ- 


neşti: victoria romanului. 

Să spunem, domnilor, fără 
trufie, dar și fără sfială: din 
trecut și până în prezent ta- 
lentul românesc e o armată 
căre înalță în această clipă 
cu soare, între lrecut și vii- 
tor, multe steaguri victori- 
oase; o armată care e vred- 
nică să intre, la steagurile ei, 
De porțile de aur deschise de 
Regele țării și de înaltul său 
sfetnic. 

Domnule Ministru, 


Ne sunteți drag nouă scrii- 
torilor, şi scump ne este ced- 
sul acesta de sărbătoare a 
dreptății împlinite. 

Dar vorba e săracă, veche 
și tocită, în cenușa arderi- 
lor ei. 

De-aceia voi aduce — un 
cântec între noi. L-am auzit 
curând după răsboi, la Iaşi. 
Venise, începându-și pri- 
bagi, corul cazarcilor, condus 
de Sergiu Iarov. Cazacii erau 
ca plopii în fum de toamnă: 
nalți, drepți, posomoriți. Cân- 
tau sălbatec uneori, Cca vân- 
turile pustei, și alteori, nOs- 
talgic. 

Dar eu vreau să aduc aici 


Incepea  C'un Murmur Ca 
venit de subit pământ: „Sla- 
vă tuturor ruşilor, celor din 
morminte, celor din această 
viață şi celor din viața vii- 
toare... 

Glasurile creșteau ca 0 
ploae de vară: „Slavă Inalt 
Prea Sfinţilului nostru Mitro- 
polit care  bine-cuvântează 
mormintele celor duşi, frun- 
țile celor vii şi viața ne'nce- 
pută a celor care vor veni...“ 

Apoi ca torțele aduse noap- 
tea în galop, cu aur și tu- 
mult: „Slavă Țarului tuturor 
Rusiilor, Țarului nostru... 

Și deodată corul deveni 
uriaș, amplificându-se într'o 
vibrație de strălucire, ca sie- 
lele pe bolta cerului de vară: 
„Slavă Domnului Dumnezeul 
nostru, care din ceruri bine- 
cuvântează pe Țarul tuturor 
Rusiilor, pe Inalt Prea Sfin- 
țitul nostru Mitropolit şi pe 
toți ruşii din morminte, din 
această viață și din viața 
care va să vie,..“, 

Pe unda şi amploarea aces- 
tui imn, îmi proectez, dom- 
nule Ministru, cuvântul cel 
din urmă: 


români, celor adormiți în mor- 
minte, celor din această via- 
ță, celor adunați la masa 
noastră de sărbătoare, și ce- 
lora pe care îi așteaptă vii- 
torul; 

Slavă domnului ministru 
Mihai Râlea, mare cărturar, 
prin vrednicia căruia, drep- 


tatea scriitorilor,  pribeagă, 
și-a găsit casa; 
Slavă Regelui tuturor ro- 


mânilor, care-a cioplit din 
inima Su, litera roșie cu care 
'mcepe noua Evanghelie a 
scriitorilor; 

Și Slavă Domnului Dum- 
nezeul nostru din ceruri, ală- 
turi de care, printre serafi și 
heruvi se deschid poate din 
nou ochii amari ai lui Mihail 
Eminescu, privind cu zâmbet 
şi cu âmpăcare mult iubita 
și mult cântata lui tară, pă- 
mântul răstignitei lui ursite 
și tragicului său mormânt,— 
unde însfârșit, subt domnia 
unui mare Rege, urmaşii lui 
întru scris și-au văzut drep- 
tatea împlinită, sărbătorind-o 
la o masă care e și-a lui, 

Siavă! 

IONEL TEODOREANU 


| 
i 













27 Mai 


1939 


Sarcfim esi pe pualza 
vaporului... Era noapia și 
marea liniştită. iar luna 
își juca luminile pe o 
panglică da solzi de ar- 
gint. ce se ingusta în- 
spre îndepărtatul orizont. 
Era trecut de mult d2> 
miszul nopții şi vaporul 
sa apropia de Constanţa. 

Serafim se întorcea în țară după o lipsă de o lună. 
Iși luase și dânsul un concediu ca să-și mai refacă 
sănătatea şi mai cu seamă nervii. Și... într'adevăr, iz- 
bulişe să se întremeze... și acum se întorcea doznic de 
a lua munca de la capăt, când — vaporul abia pără 
sind pontonul de la Istanbul — află de la un cunos- 
cul, şi asta pe şoptite, că la Constanţa îl așteaptă o 
surpriză neplăculă. Era vorba să fie arestat, 

N'a mai avut nevoie de nici o altă lămurire. A în- 
țeles. În lipsa lui din țară, totdeauna în lipsă se 
descoperă multe, — s'a aflat că, în cârdășia unui 
vameș, a adus pe ascuns în țară o cantiiaie însem- 
nată de mătase. 

Nu era de meserie contrabandis!, făcuse până a- 
tunci numai afaceri cinstite, câztigăndu-și, asifel, o 
frumoasă faimă şi o avere nu mai putin mică, dar un 
pungaș de misii i-a bătut capul, până l-a convins că, 
fără nici o primejdie, ar pulea să dea o mare lovi- 
tură, Și comerțul e comerţ, iar cinstea lui e cins:ea lui. 
Serafim nu putu să înf-unte ispita câtorva milioane 
câștigate într'o singură noapte şi căzu la invoială, 
mai bine 2is în capcană, 





Rezemat de balustrada vaporului, cu capul gol, ca 
să-l răcorească briza, Serctfim privea la undele 
liniştite ale mării, ce plescăiau izbindu-se de trupul 
vaporului, 

— Aşa dar, își spuse dânsul, la capătul plăcerii 
ce am avut în călătoria aceasta de o lună, mă aş- 
teaptă rușinea și ruina”. 

Și pe când gândea astfel, într'o cabină-salon soția 
și cele două îete ale sale dormeau liniștite vizând la 
casa lor, ce le aştepta cu încăperi multe și mobile 
scumpe. Căci lor, oricât de plăcută si felurită le-ar fi 
fost călătoria, buna rânduială de acasă le aducea 
mereu aminte zicala, că oricum ar îi, tot acasă omul 
se simte mai bine şi mai cu seamă femeia, care are 
în ea simţul cuibului, 

Ele dorm liniștite și împăcalte, că în cei mult 12 ore 
se vor regăsi la dânsele, în încăperile lor pline de 
covoare și tablouri, în paturile lor moi și mătăsoase. 
Oare să fie așa? Oare nu.cumva casa lor e se- 
chestrată, iar ușile zăvorite cu pecsți roşii 7. 


Lui Serafim i se înecă to! trupul într'o sudoare ce-l 
cutropi din toate păzțile, așa cum şi marea a cuprins 
aproapa întreg vapo:ul, iar după urechea dreaptă, 
în spre ceafă, începu să-l apese ceva tare şi durezos, 

— Vrasăzică, s'a isprăvit. 

Peste câteva ceasuri, pe țărmul acela de cara se 
apropie, va fi despărțit de familia speriată și dus la 
poliţie. De acolo... de acal5,.. Nici nu îndrăznește să 
mai cugete, De aliiel, nici nu vrea să meargă mai de- 
parte cu gândul. Ei, Serafim. marel= importator și ex- 
poriator, arestat, publicat prin ziaze, ca un hoţ ce a 
furat Statul, el... de el... El care a început de la o 
cocioabă de scânduri și a luptat zi de zi şi s'a lipsit 
de tol și de toate, ca să ajungă... unde?... La puşcă- 
rie!!... A, nu!... Blestematul cela ds misit l-a nens- 
rocit şi e sigur că tocmai el își vede linistit de mese- 
ria lui diavolicească. Asupra lui, doar, nu sa găseşte 
nici o dovadă și apoi la ce i-ar folosi, dacă prin măr- 
turia lui l-ar tări și pe dânsul în fundul prăpastiei?! 

Serafim se uită mereu la undele liniștite ale mării. 
Noaptea-i caldă, atât de caldă, încât simte nevoia 
unui văz: mai puternic decât! briza, Desigur că şi va- 











lurile ce plescăie de pereții vaporului sun! și ele 
caide... E lună... şi... c-ar £;?,.. O baie! O ultimă 
baie! 

La urma urmei, câți ani are? N'a trecut de 50 și se 
apropie în pas alergător de 60?! Ce mai așteaptă 
de la viaţă? Ce i-ar mai pulea oferi, acum, la bătrâ- 
nețe?!.. Familia... Da, da... Soţia, fatela... Poate că, 
sacrificând viaţa lui, le va îndulci soarta... Li se va 
face milă de ele!... Nici nu mai incapa îndoială, A- 
cenşta-i deslegarea cea mai cuminte... El va scăpa 
de rușine, iar dânsele... Lor nu le va lua tot... Le va 
mai lăsa ceva, mai cu seamă că a avul grijă să pună 
câ!e o casă pa numale lor... Asta, ca orica negustor 
chivernisit, 

Serafim își scoase hainu, atâta îi era de cald... De 
alfel, la ce i-ar mai trebui? Sunt doar în ea paşa- 
poartele şi mai sunt și ceva bani... Da: nici asa nu 
s'a răcorit îndestul. Iși mai scoase şi vesta, de care 
era legal cu un lanț de aur un ceas de mare precizie, 
care l-a costat, deși era de nichel, numai 22.090 lei. 

Jos, numai la câţiva metri, undele plescăesc, iar în 
urma vaporului, aceleași unde fierb înspumate, du- 
rând ca o şosea prăiuită de vară secetoasă. Deoparte 
drumul argintiu al lunei, de alta drumul vaporului, şi 
între ele, Serafim. 

Rămas numai în cămașe, se simte purcă mai bine. 
Dar nu!... Un alt val de sudoare îi îmbie trupul!.. 
Ce-a: fi dacă și-ar scoate și cămașa?.., Se uită în iu: 
ru-i cu ochi de spion... Dar e în spse zori și nimeni nu 
se vede pe punte. De altfel şi-a ales și el un colţ mai 
dosnic. Iată-l gol până în brâu. De rândul acesta 
simți un fior de răceală, iar un val năzdrăvan se 
svâzli tocmai în clipa aceea peste baluziradă şi stropi 
piepiul alb al lui Serafim, 

— Dar, ca culdă-i marea! își spuse cu mulțumirea 
ce-o mai putea avea în asemenea clipe... „Sa hotă- 
rit să mă îmbie, mă poiteste... Apoi, s'ar mai putea 
în alt chip?.„." 

Serafim avea dreptate. Pe țărmul Constanţei îl aș- 
tepta un calvar nesfârşit de necazuri, poate şi chinuri. 
La ce le-ar mai suferi?.. 

Se mai uită în juru-i şi cum la câtiva pasi se găsea 
o bancă, se aşeză pe ea. La cel... Să se mai odih- 
nească?.. 

— Dacă-i vorba de baia, s'o fac ca lumea! Cu atât 
mai mult că-i și uliima, 

Şi, g:ăbit, își scoase ghetele, ciorapii și dintr'un 
gast şi restul, rămânând goi, așa cum a venit pe 
lume... De acum înainte nimeni nu mai poate spune 
c'am furat pa cinsva.„. Am dat tot îndărăt... 

Și, din instinct, se închină, cu or:ce fie e! 
şi ateu, când se găsește în clipe de mare primejdie. 
Şi dacă se surprinse închinându-se, — de alfel Se- 
rafim era un credincios convins şi cu teamă de Dura: 
nezeu, — ingenunche umilit și atinse podeaua de 
câteva ori cu fruntea. Nu se simţea nici pe gunoaie 
şi nici trupul mâncat de lepră, dar își aduse aminte 
de lov și ca el, șopii: 

— Tu mi-ai dat, Tu mi-ai luat, fie numele Tău, Doa- 
mne, binecuvântat | 

Implinind acest pzotocol creștinesc, Serafim se ri: 
dică anevoie şi rezemându-se de balustradă, privi la 
undele plescăitoare. Un singur salt şi totul era sfâzși'... 
Și oare nu-i mai bine așa?... Cum şi-ar fi vrut sfâ:- 
șitul? O zăcere îndelungată care să-i mai chinua și 
familia?,.. A... Familia!... Oare n'a: trebui s'o mai 
vadă odată? Soţia lui credincioasă? fstele lui dragi 
și frumoaset.,. | se puse un nod în gât, iar pa la cozile 
ochilor simţi că-l gâdilă ceva ce se prelingea în jos 
spre bărbie... Nu, nu... Trebue să le mai vadă odată, 
să daschidă încet ușa cabinei, apoi în vâ.tul picioz- 
relor să se apropie de paturile lor, dacă se poata, să 
le dea ultimul sărut. 

Era şi firească dorința lui, dar se mai pulea, aşă 


om, 


UNIVERSUL LITERAR 


SEE ALI 


de MIHAIL SORBUL 


gol cum era, să se strecoare pa punie și prin culaa- 
rele vapo:ului fără să fie înlni: de cineva?.,. 

Nu, nu! Hotăiit... Și apoi nu-i mai bin2 asfal?.., 
Cine ştie... Ar mai avea curzjul, văzându-și pe cei 
mai dragi lui, să se retntoarcă pe punte? 

Undele plsscăiau.„. Acsecşi mare liniştită, doar 
luna coboară ps ozizontul îndepărtat... Câl mai e 
până la ziuă?... Câteva zeci de mizute, poate și mai 
putin. S'ar uita la ceas, dar nu-l mai are asubra-și, 
E acolo, în vestă. Dar la ce bun să mai stie câte 
caazul?... Haide! S'a isprăvit, ce mai aștepți ? 

IÎncălecă balustrada și cu-ioz, se agăță da ea cu 
putere, ca să nu cadă de partea cealaltă... Aşa dar, 
ar mai vrea să trăiască?.. Nul.. Nu ses mai poate)... 

Incsrcă să se svârle în gol, dar mâin'l2 tot nu vor 
să se desclește de pe drugul da fier. Ce n'ar da să 
vină unul și să-i dea un brânci! 

Ba da... Parcă aude pe cineva tușind şi chiar niște 
pași apropiindu-se... Nu mai e timp de pierdut. Dacă] 
găsește așa gol, şi chiar dacă apucă să-l vadir svâr- 
lindu-se în apă, e ca şi pierdul!,. Îl vor scoate, îl vor 
readuce la viaţă pentru ca să-l omoare sufistaște, fă- 
cându-l de batjocura lumeil... Dumnezeule, ai milă... 

O plescăitură în apă, de parcă sar fi svârlii o 
broască într'o băltoacă, și undele și-au reluat pe dată 
mişcarea lor, tulburată întrun singur punc! și pentru 
o singură clipă... 

Atât și s'a isprăvitu. 

Vaporul îşi continuă drumul lăsând în urma lui 
șoseaua de spumă ce fierbe zgomotos. 

Dar s'a isprăvi oare? Vapo-ul nui mai departe 
de 200 metri de locul unde Serafim s'a a-uncat, și 
iată-l ca un zeu marin, apărând din adâncul mării... 
Dă din mâini şi din picioare, s:rănută, gâlăie, scuipă, 
ca unul ce-a înghiţit apă, şi încă sărată, și începe să 
inoate... 

Ssratim când s'a svârlit în mae, nu s'a gândit că 
a învățat cândva să înoate şi iarăși nu s'a gândit că 
instinctul de conservare e necugetat da pule:nic, și 
acum intă-l că înoată... 

La ce şi pentru ce?... Deocamdată e ameți! de apa 
pe care a înghiţit-o, iar ochii îi sunt împăenjeniţi și 
nu-şi dă seama ce-i cu dânsul... 

Apoi, apsi, începe să și vadă, da, să vadă, cum 
vaporul, ca un palat luminat, se depărtează încet, 
încet în noapte... 

O, vaporul acesta cu zeci de lumini, cu lumea care 
doarme, cu ai săi, ce domn şi ei și nu știu că, lăsat 
în u:mă, în valuri, se sbate un biet suflet neno;ocit... 

Şi Serafim înoată... La ce? Ei, da, la cs? Vaporul 
se depărtează mereu şi din ce în ce se face mai mic... 
In fundul zăsii a inceput să mi:eazcă de ziuă. 

Răcorit de apa ce-l înconioară şi-l cupinde dia 
toate părţile, afară de cupul ce i-a rămas afară dzla 
bărbie în sus, Serafim se desmeticeșie parcă dintr'un 
vis urites 

Ini'adevăr, ce caulă gol golut în mijlocul mării, p2 
când vaporul se îndepărtează necontenit?... E cu a- 
devăratl un vis acezia sau o înspăimântătoare reaii- 
tate? A căzut în apă său singur și de bună vosi 
s'a încredințat e:?... La ce?., Fiindcă...? Da?... [Îl aş 
tsaptă poliția la Coastaaţi?... Ei și ce, d=că îl aş: 
teaptă?... Vrea să-l aresteze?,,. Ei şi ca, dacă îl arez- 
tează?... Va face pușcărie? Ei, şi ce, dacă o va faca? 
Va îi desonorat?... Ce vorbă goală mai e și asia, în 
fața veşniciei morţi]... La umma u:mei, faca sactifi- 
ciul vieței sale, oricât de puţin i-ar mai fi rămas din 
ea, pentru toate acesle neplăcari trecăloare?.,. Faca 
oare sacrificarea familiei sale pntru ua aa-doi de în- 
chisoare?... 

Şi iată, că un dor nebun de viață îl cuprinde... 
Cine şiie!... Poale că a fost înșelat de acel necunoscu: 
care nu i-a tras decâi o păcăleală proziească, şi-apai 
chiar dacă n'ar îi chiar o păcăleală, nu mai este și 


















judecată, şi cine se 
decă a'a:e dieptul să 
spzre că poata fi acâi- 
tat ? 

Şi el, s'a a:uncat ne:  ! 
bunezie, pentu un cu- 
vân: gol: dezonoxiea, și 
pzatru o închipuiiă to: Dea 
tură, închisoarea, închi- ; 
soarea preventivă, ce ha 
după terminnrea instrucției se va preschimba înt:'o 
libertate, fie ea şi pe cauțiune 1... Atunci, de ce sa 
grăbit Pica 

Şi Serafim, automat, mișcă mâinile și picioarel> ca 
o b:oască şi-şi ține mezau capul cfară. Din când în 
când un val mai năbădăios îl pălmuzște şi-i vâză în 
măi apă sărată. Strănu'ă, tușeș:e, scuipă... 

Dar cs? | se pare, sau aude cu adevărat, așa ca 
un flusrat d> fabrică? Nu cumva s'a aflat de dispa- 
riția lui? Desigur, nu de familia care doarme, ci de 





vre-un maielot, ce! care cu tusea lui l-a silil să se 
zvâ-ls în apă mai repede decăâ: ar fi vrul. L-a găsit 
hainele pe bancă şi a dat alarma, Nu mai încape 
nici o îndoială. Vaporul parcă sa şi oprit şi și-a 
schimbat direcția... Zorile au şi început să imprăuie 
fumul negru al nopții, iar luminile de pe vapor sau 
îngălbenit cu totul. 

Serafim piinse să dea şi mai tare din mâini şi din 
picioare, iar ochii de pe vapor nu şi-i mai ia. Stă în 
ixța lui, cale de un kilomeiru... Hotărit, s'a oprit din 
pricina lui... şi-i sigur că în aceste clipa coboară o 
ba:că de salvare... Numai de l-ar vedea... Bucuria şi 
teama laolaltă îi dau puteri de nebun,,, 

— Până să mă găsauscă, le voi eşi eu înainte! 

Şi Saratim, care până atunci sa luptase doar să 
siea deasupra apsi, începu să taie voiniceşie valu- 
rile cu mâinile, bătind parcă tactul cu picioarele... 
Aproape că sărea din apă, ca un delfin. 

Dar câ! să fi inoiai! astfal îa neşștire?,.. Obosit, se 
opri și ridică capul cât putu. Unde-i oare barca de 
salvare? Unde-i vaporul?... Se învâ:teşie în apă ca 
un sf:edel şi cercetează în toate părțile. Nu mai zări 
nimic... Ba nu... Ba da... departe, departe... așa, doar 
ca un coş de fabrică și fum, fum negru și gros. 

Marea, care până mai adineaori fusese neagră, la 
lumina zorilor începu să se înverzeuscă, 

Aşa dar s'a înşelai. Na fost nici fluer de sirenă și 
nici vaporul nu s'a oprit. Si-a schimbat doar direcția. 

Valurile au început să sa facă parcă mai mari. Nu 
cumva are de gând să vină și furtuna? 

Serafim s2 întoarse pe spaie, ca să se mai odih- 
neazscă. Dă doar uşor din mâini şi din picioaze, ca 
să-și țină cumpăna și să se manția deasup:a valuii- 
lor, care-l ridică şi coboară ca întrun sc-&azicb, 

— Acum cu adevărat s'a izprăvit, îşi zise d&asul 
şi nu mai făcu nici o mişcare. 

Un val dușmănos îl ridică în cârca lui, îl întoarse 
cu faţa în ios și-l dădu apoi la fund. 

Sz:aiim dispă:u în adâncul apelor şi acolo îşi ținu 
câ! puiu respirația, apoi findcă încezu să înghită 
saramura mării, dădu iarăși din mâini şi din p- 
cioa:e și apă:u la suprafață, 

— Vai, nu po! să mor, zis de rândul acasla cu 
glas tare, ca să-şi mai ușureze sufleiu!,.. „Nu pol... 
Nu pat...” 

Din vaporul ce-i ducea familia, nu se mai vedeu 
dezăt fumul ca ua fir de aţă neagră 

Csrul se aibăstiise de tot, iar în fund, undeva de- 
pxnle, marea se făcu foc și pară, 

Domnul Soare, cuios, își ridiza sprinceana, 

In valuri, un corp omenesc se zbate ca un pui de 
găină decapitat, 

Până când?... Până când? Până când?l.., 


PO O N N N N II N N N E aa Ca i a AR a i SR a ai 


Dansul 


teatral 


în Rusia Imperială 


VI. Am arătat că cele dintâi 
man'festaţiuni scenize de balet 
propriu zis au avut ioc în Ita- 
lia. Dansul teatral a pătruns a- 
poi în Franţa undz,  desvoltân- 
du-se-.a luat formă definitivă. 
Aci, technica dansului diasie s'a 
îmbogăţi datorită atâtor coreo- 
grafi de va'gare (Noverre, Bla- 
s:s, etc), cari prin uriaşa cperă 
realizată, au așzat dansul, cu 
cinste, alături de artele celalalte. 
Alte centre europene, ca Londra, 
Viena, Stuttgart luară exemplul 
Parisuiui. Arta dansului a cuno- 
saut însă culmiie gloriei în Ru- 
sia Imoerială, care avea să dea 
mai târziu faimoasele „balete 
ruseşti“ a căror aminiire nu se 
va șterge niciodată, 

Istoria baletului clasic în Ru- 
șia începe odată cu szzolul XVII, 
când se menţionează un grup de 
„Moscoviţi“ veniţi la Paris la 
curtea lui Ludovic XIV, pentru 
a se pregăt: cu maeștrii da aco:o. 
In Rusia, încenuturie studiului 
clasic le-a făcut dansatorul Jean 
Laduigihe. care da lecţi: tineri- 


tor dansatori. In anul 1673, sub 
ţarul Alexis, sa montat baletul 
Orfeu, cu cântece şi dansuri, dar 
a trebuit să sc apzleze la dan- 
satori străini. 

Ma: târziu, reformatorul Mu- 
sici țariste, Petru ce. Mare (1672- 
1725) a organizat la curtea sa 
reuniuni, unde doamneie îmbră- 
cate după modelul oraşelor apu- 
sene, trebuiau să execute dan- 
suri 'franțuzești, Această noutate 
atrase însă revolța clerului care 
considera dansul ca um sacrile- 
g'u. Petru cel Mare a trebuit să 


depună întreaga sa voinţă și să- 


impună tuturor prestigiul său, 
spre a-și vedea iniţiativa'e în- 
făptuite. Introduse la curte dan- 
suriie de sozietate care-i plăceau 
foarte mult şi învăță el însuș să 
danseze împreună cu țarina Ca- 
terina 1 şi cu fiica lor Bl'sabeta 
şi dumă cât se pare, băteau foarte 
bine „capriolles-le“. 

Sub domnia Caterinei I-a, mai 
mulţi dansatori francezi veniţi în 
Rusia. apăreau în comedi'-balate, 
mătusi d» annsatorii ruşi. Pe 


vremea împărătesei Ana (1693- 
1740) nepoată a lui Petru cet 
Mare, dansul a făzut progrese 
tot mai mari. Astfel ea a fondat 
Academia şi a chemat pe maes- 
tru: francez Jean-Baptist= Land 
să conducă o școală de dans. Tot 
Lande a dat lecţii cadsţilor din 
şcoala miltară, cari formară în 
anul 1736 un «corp de balot de 
una sută executanţi în overa 
„La force de lamour et de la 
haine“. Impărăteasa Ana a mai 
adus şi pe maestrul] italian Fu- 
san9, care punea în scenă marile 
divertismente. Astfel, în anul 
1741, cu ocazia încoronării împă- 
rătssei Elisabeta Petrovna (1709- 
1162) fiica lui Petru cet Mare, 
Fusano compuse un spectacol 
dansant, cu m'mică şi cântece 
„La joie du pewple“. Impărătaa- 
sa lua le:ţii de dans cu Fusano 
și se spune că era mult înzestrată 
pentru dans. La curtea ei se aflau 
trei maeştri de baiet:  Fusano, 
Lamnde şi Le Brun, elevul lui 
Lande. 

Dansatorii ruşi făceau progrese 
şi apăreau, cu succes lângă a- 
tiştii francezi şi italieni, 

Sub Caterina Il-a (1762-1769), 
dansu: clasic luă o mare desvoi- 
tare. Masstrul de balet asutriac 
H.!ferding, montă mai multe ba- 
le'a de mari proporții. La curtea 


ei sosiră maeştrii Le Picg, un 
francez, şi renumitul maestru i- 
talian,  Angiolini, care dădu 
proaspătului balci rusesc un nou 
caracter. Caterina Il-a  învesti 
Sume enomme pentru punerea în 
scenă a spectacolelor de dans. 
Pe timpul ci Petersburgul avea 
trai teatre: teatru. Omerei ita- 
iiene, teatrul francez şi teatrul 
rusesc. 

Teatrul imperial din  Peters- 
burg a fost fondat în 1766. Acest 
teatru, în afară do poreonalul a- 
tist'e dramatic, dispunea da o 
trupă de 42 dansatoare şi darsa- 
tori, pe când Moszova avea, în 
acest timp, o trupă formată nu- 
mai din patru dansatori și trei 
dansatoare. Mai: târziu, îm anul 
1896, când Moszova înfiinţă tea- 
trul său imoerial, trupa sa ds- 
veni importantă prin cadrele de 
dansatori ce proveneau, în mare 
parte, dela teatrele aristocraților. 
Astfa!, direcţia teatrului 
rial, căpătă în dar dz2la contesa 
Golovin, un număr de dansatori 
ce erau recrutaţi din clasele de 
jos ale populaţiei. Erau așa nu- 


me 


miţii „les danseurs serfs* cari 
acum aparțineau Statului ce le 


dădea o serioasă instrucție mu- 


zicală şi coreografică, la şcoala 


imperia!, 
Deasemeni. 


înfiinţată în 
d.recţia 


teatrului 
acest scop. 


„cumiără“ trupa generalului 
Neranrici şi a “lui Stolipin, 
trupe ce primiseră o admirabilă 
educaţie profesională. Numeroși 
alți wrinţi ai ciitei ruse au pă- 
strat totuş trupele teatrelor lor 
personale, pentru plăcerea ce 
le-o procurau aceşti dansatori 
»roveniţi din ultima pătură sa- 
cială, servi umili, cu soarta că- 
rora aristocrații se puteau juca, 
după propriile lor capricii. 

Pe când în Franţa, dansul! cla- 
sic îşi recruta eiementele exclu- 
siv din mediul ciasc. de sus, în 
Rusia dansul face apel ia aceşti 
sămani servi şi ţărani, fiinţe 
primitive şi lipsite de educaţie, 
dar cari au dat în decursul celor 
Qvuă veazuri cc au urmat, ade- 
văraţi artişti dansatori, pictori 
și muzicien: renumiţi. 

După cum nici poezia nici mu- 
zica rusă m'au rupt contactul lor 
cu tradiția populară naţională, 
tot astfel şi dansul teatral a ținut 
aceiaș strâns contact cu poporul, 
dându-se naştere mai târziu co= 
regrafiei naţiona:e rusești, 

Şcoala da dans clasic care func- 
țona pe lânză teatrele impazriale 
eva o Academie în toată accep- 
țiunea cuvântului. Pe lângă dan- 
sul clasic se studia şi arta dra- 
matică și mulți dintre artiști erau 
actori şi dansatori totodată. Se- 


veritatsa şi disc'plina ce au dom- 
nit în şeos:ă, pe tot timpul cursu- 
vizor, au fost do; faotori hotări- 
tori pentru remutatele minunate 
obținute de profesorii şi direc- 
torii şuoalei teatrelor imp:riale, 
ale căror reforme de mare în- 
secmnătate, bazate poe reguli stric- 
te, au dat mai tâzziu, pe timpul 
triumfului baictetor ruseşti, roa- 
dale mult dorite. 


Odată cu secolul XVIII, incep 
să apară primii maeştrii ruşi de 


balet, cum au fost Vabergs și 
apoi Glauchkorsky, 
Până la ei sa apelat la servi- 


ciile mazştrilor francezi şi ita- 
lieni, printre cari LePicg, Fanny 
Elssler, Carlota Grisi, în trece- 
rea lor prin Rusia, au lăsat a- 
mintiri de neuitat, sporind tot 
mai mult pasiunea pentru dans 
a Ruși.or, 

Ruşii au păstrat totdeauna în 
dans, gustul pentru adevăr şi 
natural, de aceca principiile lui 


Noverre au fost pentru corcografii 


„ruşi o adevărată evanghelie, iar 


baletole romantice au fosţ în 
mult mai puțnă stimă aci d:cât 
în Franța ,tozmai p=niruză Ruşii 
se conduceau după formula: „un 
balet frumos este însă; natura“. 
Csi cari au purtat dansul în Ru- 


sia spre biruinți definitive au 


fost Carlo Blasis şi Marius Pe- 
tipa. E 

Basis, venit în Rusia în anul 
1896, îşi consacră 20 de ani din 
viața sa baletului dela Moscova. 
Balctele aranjate de el figurează 
încă, în zilele noastre, în reper- 
toriul teatrelor din Rusia. Ma- 
rius Petipa se stabili la Peters- 
burg în anul 1847 şi îşi găsi în 
Rusia a doua sa patrie. Dealun- 
gu. vastei sale cariere, Petipa a 
creiat 57 balete, a compus 34 ba- 
let pentru opere şi a reluat alte 
17, La acast lucru colosa! a a- 
vut însă și ajutorul marelui 
maestru Ichanson și al lui Leon 
Ivanow, un eminent coregraf. 
Potipa excela în balete:e-feerie, 
câri au cunoscut o frumusețe şi 
o perfecție fără seamăn, 

Muzica romanticului Ceai- 
kowsky învadă muzica teatrală 
vuseasză. Influența ei fu hotărî- 
toare daci şi pentru balet, asigu- 
rându-i viotoria romantică. 

A trebuit să se ivcasră geniul 
lui Fokin, care să învinsă con- 
venționolismul şi întreaga rigi- 
ditate a formulelor. Fokin, pre- 
mesgător al coregrafiei mod?rne, 
adaptându-se idailor lui Dia- 
Shilew și ale grupului său, a 
ajuns să înfățișeze în anul 1909 
Europei intregi, arta super:oară 
a pr.molor balete rusești. 

MITITĂ DUMITRESCU 


plastică 





cp d E dd E tt 





CRONICA 





de PAUL MIRACOVICI 


Monumentul Regelui Carol 1, exzcutat 
de marele sculptor sârb Mestrovici, e un 
semn al vremurilor noui pe cari Je trăim. 
O voinţă care a știut și a vrut să clă- 
dească pentru veșnicie, a pus capăt unor 
discuţiuni steri'e comandând monumen- 
tele Regilor Carol I și Ferdinand unuiă 
dintre cei trei mari sculptori contempo- 
rani : Mestrovici, Mailloi și Despiau. Lu- 
crarea e întradevăr o capod'operă dem- 
nă de reputaţia mondială a autorului iar 
Capitala a câștigat o operă de artă care 
va fi pidă pentru generaţiile viitoare de 
artiști. Românul însă, dacă se naște bur- 
sier, funcţionar sau pnsionar, după fai- 
moasa formulă, trebue neapărat adăogat 
că se naște şi critic. Se pare chiar că 
dintre toate darurile spiritul critic e cel 
mai important la român şi mai ales :a 
bucureştean... 

Nici-o reformă edilitară, oricât as utilă 
ar fi fosţ nu a ţrecut fără a fi cenzu- 
rată, de atotștiutorii bucureşteni. Ei au 
această, caracteristică deseurajantă de a 
primi numai cu sila să li se facă bine. 
TȚipă 1a fiecare aliniere, la fiecare dărâ- 
mare de colţ vetust, la desființarea vre- 
unui focar de murdărie, la orice înfru- 
mmuseţare, ca un copil când e imbăiat și 
i-a intrat săpunul în ochi. Se crâcneşte 
când se dărâmă șandramalele pentru a 
se deschide o piaţă vastă de care are 
atâta nevoe capitala unei țări mari ca 
România, se crâcneşte când se asanează 
lacurile, cuib de paludism, când se dă- 
râmă cocioabele infiorător de murdare 
și când din patria molime»vr se face 
isvor de sănătate. Nu se critică însă din 
convingere, căci nu poate critica decât 
acel care muncește. Ci se pălăvrăgeşte, 
cum bâzâe cunoscuta muscă, la arat. 
Avem acum unu! din cele mai frumoase 
monumente din câte s'au făcut vreodată. 
Bucureșteanului insă i se pare că are un 
braţ prea scurt... Altul că da 02 Regale 
e în capul gol. Altul care a făcut armata 
la cavalerie și se pricepe grozav la cai 
găsește nu știu ce cusur calului... Fie- 
care e terorizat de teama că nu-i va 
găsi vreun cusur şi va fi surprins în fla- 
grant delict de ignoranță... 





Monumentul Regelui Carol 1] 
de Mestrovici 


Probabil că nu merităm ceva mai bun 
decât mulţimea monumentelor ridicate 
în grabă, pe toate pieţele pubiice ale o- 
Taşelor noastre. (Măţăoanu avea peste o 
sută de comenzi când a murit...). Când 
mai avea sculptorul timp — nu să medi- 
teze, — am cere prea mult — dar să stu- 
dieze onest o lucrare? și ce fel de pregă- 
tire meșteșugărească poate avea un aT- 
tist care trei sferturi din țimp și-l piznde 
in afară de atelier alergând după co- 
menzi și stricând ițele concurenţilor ?... 
Mestrovici a fost printre puţinii cari 
nu S'au lăsat ispitiţi de avalanșa comen- 
zlor, şi atunel când a primit să execute 
celebrul mausoleu al eroilor a socotitră e 
o datorie patriotică de a face din el 0 
operă demnă sub toate raporturile. In- 
tr'adevăr, în anii consacraţi acestei lu- 
ctări Mestrovici şi-a închinat toate pu- 
terile realizării ei, desăvârşind unul din 
cele mal grandioase monumente. Ace] al 
Regelui Carol I, deasemenea, poartă 
semnele unel opere profund meditate, si- 
lueta, lui se înscrie în spaţiu, în linii mari 
armonioase, amănuntui e perfect, înche- 
gat cu ansamblu: ceeace îi dă un aer 
de supremă majestate. Dacă am colinda 
puțin prin București şi am cerceta toate 
monumentele noastre ne-am da seama 
măcar prin contrast cât de măreaţă e 
opera lul Mestrovici. Trebue să fim mul- 
țumiţi că cel mai frumos monument al 
Capitalei e opera unuia dintre cei mai | 
mari sculptori ai lumii. 


Da N ta a A d 
CS a tt pd a a a a at 





re 


A 








LITERAR 


INIVERSUL 












Jean Giraudoux: „Choix des elues“ 


cotese opera lui Jsan Giraudoux una 
din cele mai importante şi mai reprezen- 
tative pentru literatura franceză nu numai 
de acum dar de totdeauna. Adică repre- 
zentativă pentru spiritul acestei literaturi 
care e unul de finsţă, în înțelesul stator- 
ricit de Pascal. 

D:la Provinciales şi până la Choix des 
€lues, timbrul cărţilor lui Giraudoux are 
aceeaș puritate racineană, muzeală, de 
cristal. Pe planul subtil în care se petrece 
transmutaţia emoțtior resimțite la atinge- 
vea, cu manifestările felurite ale artei, acokh: 
unde-și răspund parfumele, culorile şi su 
netele, proza acestui awtor îşi află echi- 
valentul în graţia dezinvoltă a muzicii mo- 
zartiene. Acelaș climat spiritual. Acelaş 
luminos surâs arcuit în curcubeu făgădui- 
tor de suprapământești bucurii peste svă- 
păiala şi aparenta gratuitate a jocului ofe- 
rit în proprie delectare, de însuşi Demiurg. 

Uneltele acestui desăvârşit artist al pro- 
zei literare sunt neasemănat de mlâdioase 
și delicate, Urzeala, scrisului său îmbie ase- 
mănarea cu materialele cele mai pingaşe 
din câte intră în lucrul mâinilor omenești, 
Giraudoux romancier nu are nimic comun 
cu întreprinzătorii trusturilor de epic sen- 
sațional. Originalitatea artei lui constă din 
puterea diwinatoare a unei intuiţii psiho- 
logice care se deosebește esenţial de pro- 
cedeele analizei discursive, din proza unui 
Bourget, de pildă. Intuiţie care pătrunde 
mult mai aiânce dincolo de puterile înţe- 
legerii ob.şnuite, desluşind sub aparențele 
unor întâmplări anodine, urzeala secretă a 
motivelor determinatoare ge schimbări în- 
tru totul asemănătoare acelor „raisons de 
politesse municipale ou mondaine qui vous 
pr&sipitent dans votre vra:e vie“ — cari la 
un moment dat au desrădăcinat-o din oibiş- 
nuinţele felului de a fi de până atunri, pe 
eroina romanu'ui Choix des 6lues. Această 
Edmee, ca şi Bella, ca și Suzanne, din ro- 
manele anterioare, e o făptură ingerească, 
de o materiatitate nemaiintâlnită, infinit 
mai subtilă decât a semenelor ei întru li- 
teratura și viaţa de toate zilele. Ingerească, 
adică imunizată împotriva primejdiei uma- 
nzării, chiar în împrejurările cele mai con- 
tapioase. Neantul stării de absoluiă inde- 
terminare în care trăia, abţinerea distrată 
şi neparticiparea la preocupările celorlalți 
o mențineau într'un clonat de inocznţă 
pre-adamică, inaccesibil tentaţiei, păcatu- 
lui, Viaţa ei pură lunecă prin existența 
unanimă ca lebăda printre unde, îără să 
prindă niciun strop de semnificaţie, niciun 
ințeies de sosiabilitate. 

Era din categoria acelor ființe rare care 
se recunosc ca făcânid parte dintr'p. maso- 
nerie secretă, prin afinitatea aceltiaşi în- 
suș.ri caracteristice: „ușurătatea“ — mai 
bine spus „la legerete“, cuvânt al cărui 
sens precis nu se pretează Ja nicio ambi- 
guitate: 

„Nu era vorba doar de-o ușşurătate a 
graiului, a purtării. Era vorba de greutatea 
lor, de densitatea lor. Ei nu atârnau asu- 
pra vieţii. Aveau, în trupul sau în sufletul 
lor, acel buzunar de aer care permite pa- 
sărilor să zboare. Nu erau tou negrezit... 
ușurateci și boemi; unii aveau o ocupaţie, 
o profesie, o credinţă, dar nu erau pentru 
aceea mai puţin ușori, din cauza acestei 
minime densități care-i făcea degajaţi, ve- 
seli, ironiei”, 

Edme era lunecare necontenită şi în- 
stinictivă rezervă dmaintea oricăror prile- 
juri care ar fi putut să o determine indis- 
cret, să o contureze definitiv : 

„Această precauţie, care-i era principală 
regu'ă în viață, de a nu se atinge decât 
ușurelniec de viaţă, de a fi muziciană fără 
să vorbească despre Mozart, de a fi a- 
manta rara să aiba atruu, ae 4 ÎL pioasă, dar 
discretă, faţă cu Dumnezeul £i, astfel că 
ar îi trebuit să o martirizezi ca, să o faci 
să-i mărturisească numele, să nu spună, 
nici bine nici rău despre vreme, despre 





(„Grasset” — Paris, 1939 


anotimpuri, despre Michel-Angelo, era 
teama vânatului în preajma capzanelor, 
certitudinea că la primul cuvânt, la pri- 
mul g=st de pasiune, avea să fie prinsă“. 

Inaderenţa Eădmesi la umanitate, dato- 
rită acelei „espece de virginite qw'elle avait 
garde du cois des hommes“ era conss- 
cința inocenţei originare și nealterate a 
naturii ei îngereşști — semn distinetiv al 
aleperii ei între cei aleși. Noţiunea cores- 
punzătoare, în limbaj prozaie omenesc, a- 
cestei stări de graţie din ierarhia de valori 
a umiversulu: giraudoux-ian este aceca de 
libertate. Libertatea care constă în accep- 
tare, în supunerea desăvârşită la ritmul 
anotimpurilor, la spiritul vârstei, la depă- 
narea orelor („Dulcea stlavie a odihnelor, 
a băilor, a somnurilor“, va spune cândva, 
eroina romanului). Faţă de condiţia ange- 
că a Edmeei, aceea simpiu omenească a 
bărbatului (Pierre) — „tată de familie mo- 
del, muzician prețuit, şef plătit în do-ari, 
mginer pânăn vârful unghiilor“. — apare 
plină de ridico), stângace, lipsită de fineţă: 
SI mSeara, odată cuicaţi, pe când el deve- 
nea în amor un ins conștient la maximum, 
de nobleţa vieţii lui pe acest pământ, con- 
ştient de cee ce erau familia lui, patria lui, 
și că toate comorile și resursele lui parso- 
nale se adunau împrejurul lui pentru a- 
ceastă căsătorie, şi că plăcerea îi dădea, în 
toate sensurile, cea, mai înaltă şi mai pre- 
cisă asemănare cu el însuși, pe Edmâe o 
simţea, dimpatrivă, liberată prin amor de 
tot ce era rangul ei „condiţia ei, misiunea 
ei, de tot ce era în afară de amor, și în 
primul rând de el, Pierre“. 





Jean Giraudoux 


E ae așteptat că ceea, ce va aduce schim- 
ări în fe.ul de viaţă al acestei iemei, nu 
vor îi imprejurari sau argumente caie sa-şi 
poata gas aprobarea său macar Inpetgt- 
vea, n logica şi psihologia ce.or dimpr.-Jur : 
de pugă, sentimentul penibii, de nenuiște 
şi teama nesaimurua, pe Calt-i Iau că 
iaraş, iară sa-l poata găsi Vreo €xpuicare 
vaapiă, aflându-se ia masă, in stricta in- 
timtate a iamiliei, sârbavoruta cu pruul 
împunirii a tre:zeci ue anl. Se simția apă- 
sava va de-o ameninţare, fără să tie totuși 
aceea a morțv vreunuia dh Ce ulăgi, aie” 
ninţare p2 care-o șuă că nu e cu scădență 
2apropuata : 

„Nicio primejdie nu plutea în jurul aces- 
tor cape.e, ele erau straiutitoart, itaceau 
semne fericirii ca niște faruri, fiecare cu 
sistemul său luminos, Pierre, soţul, cu cele 
două surâsuri ale lui, unui mare, altul mic, 
tare se urmau la, răstimp de o secunaă, pe 
fiece minut, Jacques, tul, cu cimpul ui 
chiar, pe care-l ridica şi-l apleca, Clauaie, 
rea sat Măi SEUSuDul, tu Dataue pieoape- 
lor... 


(CJ 4 â 
Incă o vară 


In acea împrejurare festivă, când simţea, 
umanitat=a mai contag.oasa ca oricand, 
turburarea sutieceasza a komeei se hrânea 
(din presimţirea, ne.uiniștitoare, din intuiua 
cara deși nemârturusuă, că ameninţarea 
v.nea dela afecțiunea conjugală și filia.ă 
care-0 1nCconjura constr anpa.0are, Cerah- 
du-i să iasă a:n anonimatu. indeterminărti, 
să se umanizeze, instrăinându-și libertatea 
rără nicio premeditare, a numai sub in- 
demnul acestei aprehens.uni obzcure, bdmee 
va p-eca de acasă impreună cu Claudie, 
care-i seamănă prin aczlaș inst.net al li- 
pertăţii, fără sâ-și mai vaaă soţul şi băia- 
tul, iară să mai ştie ceva de ei, tunp de 
caţiva ani. Ocupațiile ei în timpul acestor 
an. de evazune conjuzală ţin de fabulă 
și de feerie — sau de film, în termenul 
modern echivalens: câţiva ani consilieră 
penvru bunui-s:mţ, în unul din marile stu- 
ao-uri dela Ho.iywood. Aături de Clau- 
die, va asista neputincioasa la decâderea 
acestea din puritatea naturii ei ingerești, 
de aueasă, — la condiția omeneasca, vul- 
gara, ia coborârea in rândurnie unei uma- 
mitaţi mediocre, 

Capito.ul şapte din Choix des €lues, în 
care se descrie trepiata umanzare a Clau- 
diei, la eapâtul adolescenţei, e 0 capod'o- 
peră de d.winaţie psihologică, de fineţe şi 
euforie a expresiei. Claudie însăși e o crea 
ție perfectă, una din cele mai fermecă- 
toare apariţii feminine din opera lui Gi- 
raudoux. Graţia ei incoruptibilă intăţișează 
un moment suprem în arta liieraturii, un 
zenit atins în piscul celei mai pure emoţii, 
unde clipa trăstă ca. intensitate a, semni- 


ficaţiei consolează de viaţa diluată în cro- 


nologie. 

„Edmâe ştia prin experienţă ce înseamnă 
aceste induioşări (ale Claudiei) în faţa na- 
buri, aceste dărmuiri de sine anotimpurilor, 
acest elan către cauzele frumoase, aceste 
slabiciuni dinaintea frumuseţu, care le-a- 
duc pe fete pe cumea sentimentală de 
uhde coboară spre bărbaţi, nervoase, sigure, 
Gominatoare. Aceste plânsete ale Claudiei, 
aceste desbateri, această conwngere de-a 
ii o cârpă și o jucârie, Edmee știa că erau 
proba că Claudie va fi puternică, se va 
descurca în 'căsmikie şi cu soţul ei, va avea 
c văduvie convenabila, va suporta tără pre- 
judiţiu doliuri.e şi contactele omeneşti“, 

Intrând „in rândurile umanicăţii medio- 
cre“, Clawaie se casatorește, după ce ple- 
case de iangă mama ei, lasâna-o singură 
câțwva anu. Land iimee se inroarce la câ- 
Muhui conjugal, imprejurul mesei de îa- 
mile, unde, pe langa ce. ştiu, se mai a- 
î.au acum barbatui Clauaiei şi logodnica 
vai Jacques, ea c.teşte pe en.pul tucei sale 
acea Siaucure radoasa, ca o emanaţie a 
învregu ei iunţe şi acel aer absent, aistrat, 
pe cate le șia pentruca adeseori le s-myuse 
ea iNsași, și înţelege ca de atunci Clauaie 


-era singură pe iumt, grație desprinderii din 


umani:ate a naturii ei ingereşti, definitiv 
redobandită, odată cu condiţia de „aleasa. 
Faţa va Wâi de-acum inainte, pe seama ei, 
aventura mamei Sa, aceasta auorabila 
biâmee care se estompeaza, deco'oraludu-se 
Urepvăv, in Neantui ue unde sa desprins, 
pentru a, intrupa unul din ceie mai prepuoase 
s.mboluri în Lteratură: „Chaque annâe la 
devachanţ davantage des meuD.es humaiIns... 
Hat puurtălt MOurur Sans VaulSz..” Toată 
arta uterară a lui Giraudoux, exprimata in 
esenţele ei cele mai pure, se ata un aceste 
puţine cuvinte, care sunţ o negare a com- 
prom-suluji meiodramatic. Surasul, ironia, 
discreția muzicalitatea — toate element 
SCIISU-ul gIIauOA0uX-lan la0-a.tă alcavuesc 0 
„îilosolie”, 0 credinţă despre memrea ar- 
ViStuiul ; că Sulerinţa 1Și are rostul ei in 
viaţa noastră cea de toate zilele, aar arta 
nu poate ii şantaj la sentimentele nobiie 
aâ.e omuuui ci ubsrare din suterință, din u- 
manitat?, euiorie.., 
MIHAI NICULESCU 


PD E E a d e a AR aa i ati adn 


Incă o vară mi-ai dăruit Doamne ! 

Ca şi până acuma, 

Ca și anul trecut, încă una. 

Iat-o, sosește atârnându-i ghirlande din arcă ; 
Iat-o, iată vara, vulcan revărsând 

Argint viu peste scări de cleștare 

Și înflorind rochiile, de parcă 

Umblă buchete pe trotuare. 


Iat-o vara, doamna mare, doamna bună, 

Doamna cu cunună, 

Dumnezeule, ce merit am să fiu primită la 
curtea ei ? 





Vasile Popescu 





1. TYeodorescu-Sion 


Iun studio 














Cum merit să strivesc între dinţii mei 
Sângele neprihănit al cireșilor sale ? 


Şi trupul înflorește trandafiriu 
Din izvorul viu! 


Incă o vară mi-ai dăruit Doamne ! 
Oh, mai dă-mi multe veri, 
Mai dă-mi multe toamne, 
Căci niciodată nu vei putea să-mi dăruiești 
Atâtea câte-ai să-mi răpești ! 
ANA LUCA 


Vedere de iarnă 








Leon Viorescu Studiu (ultima lucrare) 








27 Mai 1939 


CRONICA 


br N n PP n e a n n a d cn RI, PRIN Lu a E E E Cp 
na EEE De PP PE TI —O => ——>=— O —om—P——O——7— z—£———— PC E 


muzicală — 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


COMEMORAREA LUI JEAN 
ATHANASIU LA OPERA ROMÂNA 


_Inchinând o reprezentaţie memo- 

riei lui Jean Athanasiu „Opera Ro- 
mână“ n'a putut întâlni, pretutin- 
deni, decât aprobare și largă parti- 
cipare sufletească. 

Omagiu meritat adus de o insti- 
tuție, de artiștii ei şi de marele pu- 
blic, uniţi prin legăturile vii ale a- 
mintirii puternicelor creaţii cu care 
Jean Athanasiu înzestrase cu avân- 
tare Opera naţională, în acelaş timp 
gând pios de a statornici, în bronz, 
figura marelui cântăreţ. 

Mulțumită  reprezentației come- 
morative, fondul de realizare a fost 
acoperit, desvelirea bustului făcân- 
du-se, simplu și emoţionant, înain- 
te de spectacol, în scenă. 

Cuvintele sincere şi mișcătoare, 
rostite de basul Folescu, şi-au tri- 
mis, par'că, ecoul, dealungul între- 
gei reprezentații, străbătută de un 
suflu de pietate, de un sentiment de 
fidelitate  camaraderească inspira- 
toare a unor accente speciale, a unei 
atmosfere deosebit de cald eloc- 
vente. 

D-nii. Alfred Alessandrescu, Mas- 
sini: și Nonna Otescu, perindaţi Ja 
pupitru, au luat parte vie la crearea 
acestei seri de reculegere artistică, 
care a compensat, spiritualiceşte, 
multe din lipsurile de care suferă 
încă viața noastră muzicală, ară- 
tând cel puţin că există un cult al 
valorilor artistice şi o frumoasă în- 
țelegere a îndatoririlor de recunos= 
cătoare perpetuare a amintirii lor. 


O NEOBICINUITĂ INCHIDERE 
DE STAGIUNE 


Concertul de închidere a stagiu- 
niia fost suprimat tacit, anul acesta, 
la „Filarmonica“. Spre surprinderea 
desigur a tuturor celor care, ascul- 
tând concertul simfonic înscris pe 
afișe drept „penultim“, aşteptau, fi- 
rește, încă un concert. 

Evident, un concert simfonie mai 
puţin, din motive de sigur neprevă- 
zute, nu este o crimă de neertat, în 
anumite împrejurări, nu e poate, 
nici măcar, un neajuns. Dar în totul, 
trebue să privim și chipul de a pro- 
ceda. Acela adoptat de „Filarmoni- 
ca“, al lipsei de orice explicaţii, ne-a 
surprins. Cât, de altfel şi :diverse 
schimbări de ultimul moment, sur= 
venite anul acesta, şi care în tot ca- 
zult au dovedit două lucruri: insufi- 
ciențe de organizare şi lipsa de a- 
tenţie, față de public. 

Este drept că unele motive de 
schimbări subite, au fost piedicile i- 
vite în drumul unora din oaspeți. 

Există însă un remediu la care in- 
vităm, nu mai știm a câtea dată, 
„Filarmonica”, să cugete : 

Să invite, ceva mai des, și soliști 
autohtoni, să ia parte la concertele 
simfonice, al căror program de lu- 
cru trebue în sfârșit să ţină seamă 
și de obligaţiunea de promovare a 
elementului artistic românesc care, 
ne pare a fi una din bazele de justi- 
ficare a existenţei lor. 

(] 

O monografie a pianului, — La 
Bruxelles a apărut zilele acestea vo- 
lumul important prin colaborări şi 
proporţii pe care marea publicaţie 
„Revue internationale de musique“ 
îl consacră pianului. 

Materia şi problemele infinit de 
vaste pe care le poate oferi un ase- 
menea subiect nu pot permite nimă- 
nui să spere a le epuiza, a le schiţa 
măcar, fără multe omisiuni, într'un 
volum, oricât ar fi el de masiv şi de 
cuprinzător. 

Se poate afirma totuşi că rar s'au 
putut strânge la un loc mai multe do- 
cumentări valoroase şi competente, 
privind pianul şi arta lui. Casella, 
Cortot, Philipp, Marguerite Long, 
Mompou, Yvonne Lefebure, Gil Mar- 
chex, savanții muzicieni și pedagogi 
Koechlin şi Rainaud 'Thiberge, mare 
număr de alţi pianiști, profesori și 
istoriografi muzicali notorii, stabilesc» 
pe bazele unui plan general logic şi 
ordonat, date, inițieri, comentarii, me- 
nite să slujească variat şi prețios pe 
toţi prietenii pianului. 

Conţinutul vast şi în genere de cel 
mai viu interes al volumului, ne lasă 
singurul regret de a fi lipsit de încă 
trei, patru nume de pianiști actuali 
atât de mari, încât sar fi putut spera, 
din expunerile lor, lumini revelatoa- 
re cu privire la arta pianului. Giese- 
cking, Vinies, Zecchi, Kampiff de 
exemplu. In tot cazul, nu teama de 
a-și divulga tainele vrăjitoriilor mu- 
zicale cu care farmecă o lume întrea- 
gă se pare să-i fi îndemnat să se ab- 
țină dela colaborare. Această teamă 
ar fi fost de prisos „deoarece secretul 
lor e mult prea simplu pentru a nu 
putea fi păstrat: e acela al darului 
dumnezeesc de care se bucură pe 
atât de mult pe cât de puţin l-ar pu- 
tea transmite, împrumuta sau explica. 





27 Mai 1939 





UNIVERSUL LITERAR 


iZa cea mar 


ȘAH 


Mi-am modelat premizele 
in ivoriu și le-am împodobit 
mu <ingători de aur, 

Tu ţi le-ai tăiat în lemn de 
sbanos și le-ai ferecat în 
xrgint, 

Le-am dat drumul apoi 
srintre patratele alternante 


xlbe și negre, așezate ca 

>spezile unei săli imense. 
In fond, probabil că a 

mândoi âvem dreptate. De- 


»xerce argumentele noastre 
sunt la fel de numeroase, 
* de aceeaş măsură şi își 
permit aceleaşi libertăţi. 
Cu toate acesiea dreptatea va fi acordată aceluia ce prin ioc, 
va ști să împletească păienjenişul gândului în așa fel încât cel mai 
puţin îndemânatic să se prindă și să fie silii să capituleze. 
Argumentul principal e grav, plin de prestigiu. De aceea îl me 
najez şi-l folosesc cu prudenţă, el fiind reazămul tuturor celorlalte. 
Dar am un altul, poate tot atât de pulernic, însă mobil şi ela. 
ştic; pe acesta pot să-l mânuesc cum vreau, ca să te descurajez și 
să-ţi închid drumurile. 
Suntem amândoi oameni cinstiţi. Nici tu, nici eu însă, nu ne 
dăm laoparte de a încerca să-l pierdem pe celălalt prin manevre în- 





de G. MOISIL 


de osul fildeşului. Și trebue să recunoşti că aceste concesii sunt la 
drept vorbind, armele cele mai primejdioase. 

Și după toată viclenia controversei noastre, după toată intri- 
găria la care supunem bietele noastre convingeri, mai avem obrăs- 
nicia să inveniăm fiecare câte două motive mândre, oneste, leale, 
care disprețuesc mersul în zigzag şi nu se abat niciodată dela dru- 
mul lor cel drept. 

Și ne mândrim cu ele, spunând că sunt icoana și chezășia co- 
rsctitudinii noastre. A 

Am început lupta timizi, cu paşi mărunți, punând în joc idei 
inferioare. Apoi, ps neașteptate, unul din noi a pus piciorul în prag, 
aventurând ps daleie albe şi negre, premizele principale. Celălalt a 
răspuns întâi cu prudență, apoi cu ascuţime, în cele din urmă cu 
desperare. Părea atunci masa noastră de șah o sală enormă din 
Italia Renașterii, cutreerată de curteni eleganţi în haină de sărbă- 
toare. 

Ă Apoi a încput clarificara, Argumeniele celui încrcuit cădeau 
rând pe rând. Pentru ca de îndată ce scăpa de asediere să redevină 
agresiv și provocator. 

| Disputa s'a încheiat mai curând decât credeam. Din neatenţia 
unuia, din agerimea celuilalt. Argumentul meu, prăvălit pe lespezi, 
plasticiza înfrângerea. 

„Ne-am sirâns mâna prietenește. Ne-am despărţit convinși că 
am rămas iot cei dinnainte, fără să observăm că partida de şah cu- 
prinsese intrînsa un moment hotăritor. i 


 Zămbeatul meu era poate puțin mai amar şi privirea ta mai 
ostenită. Pentru ca, de abia în stradă să-mi dau seama că în jocul 


ăsta pasionant și distractiv miza pierduiă era insăș dragostea mea, 
insăș viața mea. 








tortochiaie şi vicleşuquri. 


Ne-am făcut reciproc și concesii. Bufonii mei au încrustată în 
ivoriu, o podoabă de abanos, pe când ai tăi au lemnul negru mușcat 





Toma se deşteaptă cu noapiean cap. Căută 
prin cămară, pe 1nvunEr1€, puata peniru apa, aa 
nu Mă era unde o şiia el. Pe Stunne ca Neagă, 
NeVasta-sa, O atarnase ae cu seara ae lo.urea ca- 
TUiuL. Cam avea OpuEiu, sa-l uşureze aimineaţa 
zarul, . 

„We la, miezul nopţii, cerul se acoperise de nori 
dinvr'odata și un puŞCău dc p0â€, 1ute şi cu fu.- 
pere dese, tacuse baitvoace. La O vreme, boita se 
NMpezise că clOpul ae Suiciă, sar acum se riaicau 
din nou nori negii ca niş.e ei€ianţi, ma cu sea- 
mă dispre apus, 

Wemea se sculă somnoroasă şi punându-și zu- 
vekue cum putu Măi repeat, 1-ŞI sa âJute omu-= 
lui. Se opri in bătătură, ge irecă „a ochu cu poaia 
camașii, se uita pe cer şi se inchină. 

kira nevoie de poale. Pământul, crapat pe al0- 
curea ca mâlaiul rascopt, scâpăra cremene când 
baga! piugu. mai aaanc. Grau. in ianuri crescuse 
înaat ȘI inirâţi»e bogat, dar acum Ja iegâtură, ia 
impuinirea bobuiul, jpiamanzea, Celc.alie ianaţuri 
depe iuncă inyepenizera .ocuui după prima ţâiere, 
O caldura ustuiătoare la ochi şi a nas se ridica 
din pamantu: opâtit. Sincai cum năduşești stand 
pe mc. 

— Nici azi nu arăm băete, zise femeea către 
bărbatul care mai aruncă o mană de părangă 
vite.or in iesle. ” | 

— Pâi se putea să nu cobești tu ?! se întrebă 
mirat, pe un ton arţâgos, Toma. Pentru voi nici- 
odata nu e bine. 

kemexa nu ştiu ce să răspundă. Trebuiau să are 
de muit. Ce e ea de vina dacă n'a piouat? Nu 
e toată lumea îngrijorată ? In alţi anu, pe timpul 
ăsta, porumbul era mărișor, ii sărea cioara, dacă 
nu chiar d: prâșilă. |; semânau de regulă, după 
sărbătorile Paştiior, Estump e muit intarziat. ua- 
menii au ailastat zi cu zi să cadă ceva de sus, că 
cerul — slavă Domnuiui ! — a, tost mereu incâr- 
cat.Nimic. Scoarța se inlărea, arșița creșt:a, nu- 
treţui era pe stărşite. Sătenii se aaunau pe la c0.- 
ţuri şi-şi aminteau dz vremuri asemanătoare. 
Nu-i 1ovise de mult așa secetă. 

Când o vrea Dumnezeu, in două zile ari de-ţi 
trece poita, făcu femeea luându-și inima în dinţi, 
Numai să ploua. 

— Neaparat, ploaie... Dacă nici până Dumi- 
necă ce vine nu ne dă am piesnit-o'n pălărie, iși 
dădu cu socoieala Toma, acordând dr.-ptate ne- 
vestii. . 

— Măcar o burniţă, se miră Neaga, stând pe 
proțap. 

— Știu eu? dete din umeri bărbatul. 

— 30 fi terminat apa'n cer. 

-— Ala, crez şi cu, intări Toma. 

— N'ai văzut ieri, că trei curcubee trăgeau din 
Dunăre... Ce crezi, atâta pământ de mare şi cerul 
numa! o ţărică. 

— Ai dreptate, trei erâu, 

Toma râmase pe gânduri. Toţi oamenii ieşt- 
seră, din. case să vadă minunea. Unul era mie cât 
un arc şi deabia se d-osibea, cel de-al doilea, 
ca un cerc de butie arăta mai mult vin, iar ulti- 
mul, câre cuprindea firmamentul ca un brâu, 
verde, adică porumb nu avea mai deloc. In schimb 
grâu arăta destul. 

Un bubuit puternic ca o lovitură de tun în a- 
propiere sgudui văzduhul dela o margine la alta. 
Toma se in:oarse într'acoio şi zâmbi, Femeia 
plecă să diretice prin odaie. ă _ 

— Bună dimineaţa, vecine! strigă cât îl luă 
gura Apostol Ciuntu, megieșul. A 

— Bună, bună, râspunse Toma îndreptându-se 
spre gard. 

— Ei, ce zici, ne dă? 

— Se poate să ne dea... da puţină... 

— Mi-e tţeamă de vâna aia... o vezi... ala vâ- 
nătă... prea e vânătă, arătă Apostol cu mânui 
spre miazăzi. 4 

— Să fie ceva piatră ? 

— Ferească-ne sfântul ! 

Picături mari începură să cadă lovină tabla de 
pe acoperișuri ca niște alice. Peste saţ se întinse 
o fumârie de nu se mai văzu nimic, semn că 
vine măruntă. Sgomotele distincte se iîmpliniră 
intr'o hurulală, Intr'o clipă incepu să toarne cu 
găleata. 

"Toma se retrase în ȘOpron. 


Erl a fost a doua zi de Rusalif. Venise călușul, 
făcut, tot din oameni cunoscuţi dintr'o comună 
vecină, O curiozitate ca de copil l-a îndemânut 
să meargă să-i vadă. A colindat împreună cu ei 
ținându-se aproape toate curţile și de câte ori 
„mutul: îl lovea cu sabia peste picioare făcând 





Acum am rămas singur. M'am desprins de toate lucrurile în 


U $ 


de CONST. ENE 


drum sau alinierea, nu-l durea a:loc. Zâmbea, îi 
tazpunaea ceva contra şi se inaesa peste ca.uşarii 
Căi. săreau a€-0 pa.mă de-a pamant. 

“Loată noapiea nu sa oabnui, L-au frământat 
gânaurue, uprins ca de-o boaiă. Avea ca:duri 
pun panitce cari i se ridicau spre cap, Opri 
du-se apoi 1a anchee:uriie praţeiur. 

Trecuseră anl ue cana nu-și mai adusese aminte 
de cum i-a omorit pe Nicnitor. Il uitase. Nici prin 
vise nu-i mal răsarea. Azi noapte insă îi vazu 
din nou intins cu faţa in sus, cu ţeastia despi- 
cată'n doua ca un pepene haos, inspamăntawr, 
Lovitura de târnăcop aată cu toata pu.erea in 
pi&p. patruns.se pană aLncoi0. şanţu. cimutiruiui 
puli de oase de ca. morţi sau de n0iuri i se paru 
auanc, adânc şi fală tuna,. 1] aruncase aci câ 
să nu anzapa nicio pânuiâsă. Drumui mare lre- 
cea pe aproape. În feiu. acesta se putea uşor re- 
zova prob.ema. L-au surpiins stiainii sau ţiga- 
Dii ȘI i-au CIopârțit. Așa sa și intamgpiat. Toma 
a arâtat interesat că şi cel mai nevinovat dinwe 
prieteni. Nicao tremuracură in vorbă, niciun gest 
încurcat şi nicio privire iâţișa. Un caum desavar- 
Şi 1-a scapat. Caeva 2i.e Sau făcuţ cercetari, 
s'au chema oameni la primărie și sa terminat. 
Șelul ae post şi-a încheiat lucrările scriind în 
procesul verbai că Nichifor Tuteanu a [0st ucis 
de necunoscuţi. 

De cum se intinisese în pat însă, o intrebare 
îi venea mereu in minte: pentruce il ucisese pe 
Nichuor ? Câuta să termine odaiă cu zaninule 
acea care-i infierbântau tot corpul umpiâa- 
du-i pieptui de un aer cald care-l 1rigea a piă-, 
mâni, spunându-și că așa a trebuit să se intam- 
pie. Că a fost o bănuiala la mijoc. Liniştea insă 
nu venea, cum nu vine pițigoiul în :aţ atunci 
cand ui aştepţi. Trebuia să ti: altceva, Loma lu2 
la retec toare intâinirie lui din copiiărie cu Ni- 
CNiLOr, ApoL certurue ca iaca, Dauai.e, alnlavă, 
insuraoarea şi in toate v.ata ca iaptu, urmă 
sa se utădnipie aşa cum sa ntampiab. Luiugi 
Qexegăica nu era pouivtă, Ă 

Da Scuau Q€ cut. şase uri de-a băut apă căci 
Băwmeju, 1 Ss USCase La LlVdia de porumb, şi după 
Ce işi poLoiea seltă, incerca să uoarma ctezauu 
ca ă uicainiat cu moartea sui NiChIUOr. 

Stand pe un snop de suuujani iși simţi mâinile 
Casute şi irunia ulzand. Parcă i-ar îi prins îri- 
guru€. ScuapăLul in gură u era din ce un ce mâi 
au.ce și ma! puţin. 

Piuala canta abundenţ stropind până la el. 
Păsarue 1eșueră, din ascunzaloare şi stau cu gâ- 
ture imtinse, răcorindu-se. Pes:e sat, mai a.€es 
Spre biserică, pioala era mare ae tot. Nu se mai 
vedeau nici copaci nici case. Se auzea doar un 
vaJait ca de torent ce vine de departe. Du aer 
rece prevestea dcscârcări e.ectrice. Câinii chelă- 
lau in lanţuri, 

— rose! 

O lumină ca um biciu, se scurse departe, în cine 
ştie ce pom sau animal. Tocmai p.ste deal. 

Toma imrchise ochii, îi şinu așa pană nu se mai 
auzi sgomurvul şi cand 1i deschise, o ceața piu.ea 
in faţa lor. Sanţul din spatele cimitirului p.in de 
case și starvuri, corpul lui Nichifor și ţ-asta lui 
crăpată in două ca un pepene, erau numai la un 
pas lângă el. Le vedea ca printr'o pânză rară. 
Mai departe, câluşarii de eri, „mutu.” care-l lo- 
vise cu sabia fără să-l doară, crescuse mare, mult 
și râdea... Câiuşarii jucau... Făceau „muscalul”. 
Unul a luat în cap o faţă roșie de pernă şi spune 
că e „ture”, Altul virs cu o roabă piină cu pietre. 
Muscalui e imbrăcat în verde. E luptător, cu 
sabie, cu puşcă... Aitul s'a înfășurat cu un ol, 
și-a pus în spinare un ghemotoc de sdrenţe, sa 
legat cu o frânghie pe la mijloc şi sa boit cu 
negreală dela coș. Pe acesta îl chema „baba”. Pe 
el i-au făcut „baba”. Se incepe jocul. Nu este insă 
lume. Unde e toată, lumea care umbla ieri după 
căluş ? Joacă şi „mutul”, Nu-l mai loveşte cu 
sabia de lemn. Ă 

In urechi îi răsună ca glasul căţelului pămân- 
tului strigâtul caluşarilor : 

— Da-l aşa ma! Ză-i! Zâ-i!... 

Toma se freacă la ochi. Parcă-l dor orbitele. 


e 
Toată ograda lui Toma Apostol e înţesată de nu 
mai ai ioc nici sâ intrt nici să ieși. 

Oamenii, când s'a răspândit vestea mai întâlu, 
n'au indrăzniţ sâ creadă. Mai ales cei de-o vârstă 
cu el, care-l ştiau om în toată firea, 

Pe urmă, vorba a început să prindă loc şi câr- 
duri, cârqur! sâţenii au prins să se indrepte spre 
casa lui. _ 

Neaga, nevasta lui Toma, de prima dată, a în- 
chis porţile, a slobozit câinii și-a ocărit fără să 
ma. țina seama de nimic, de supărată ce era. 
Umbla legată !a cap cu o cârpă neagră, iar îru- 
museţea. ei de femee tânâră se ofilise, Nu-i venea 
să creadă nici ei că asupra casei lor a câzut ase- 
menea. năpastă. Bătrânele au domolit-o cu vorba 
lor blaţină, neântricate, atotștiutoare. E 

Ochi! tuturor stau aţintiţi spre ușa casei, să 
iasă câte un cunoscut şi să-i lămurească. 

— Cum arată Ivane, neică ? 

Indată se formează un cerc. 

— Stă liniștit, Are ochii turburi și cere să bea 
apă. 

ij Dar nu face nimic? mai întreabă altul. 

— Acuma nu face, . 

Grupul se desface tot atât de repede și curioşii 
se îndeasă in altă parte, unde se vorbeşte mai 
mult şi mai desluşit, 


care crezusem, am zdrobit tot ceeace realizasem, umbrind tot viito- 
rul cu negura desnădejdii, 


LUAT DIN CĂL 








Pantilie, fratele lui Toma, care locuește în satul 
Piersica, vrume de două ceasuri pe jos de aci, a 
venitț de cu seară şi a rămas la ei, Poartă mus- 
taţă „ungă, răsucită meic şi cisme noui de cuioare 
rOŞIE. ir să 

— Cum l-a apucat? Din ce i-a venit? ! 

Paniiue se scarpină după ceată și se cam Co- 
deşte să spună. 

— De cânu era de trei ani i-a fost lui frică de 
căluș. Atunci tot aşa i-a, venit. De abia l-am scă- 
pat, cum era de mititel. Cică-i joacă „mutu“ în: 
cap, și când ii vine mai rău înccpe să strige ca 
vătatu şi sare în ciomag, 

— Auzi bă, sare 'p ciomag! se minunează un 
fiăcăiandru. 

Pantilie. priveşte trist. 11 doare sufletul să vor- 
bească asemenea de frate-sâu. Lacrimi îi im-= 
pânzese ochii. Când a auzit, parcă l-a picatţ un 
pa:0oș in creștetul capului. Și-a adus numai aecât 
aminte de moartea lui Nichitor. 

Neaga a ieşit in prispă şi se boceşte, E slabă, 
trasă sa taţă şi nu mai are nicio putere să, piângă. 
Storţarea o doare şi inghite rar. L-a iuat pe Tom 
din dragoste, după ce suferise pentru el mult 
necazuri. 

Soare.e pripește ca m Cuptor. Razele cad a- 
proape drept. Crengila copacilor se îndoaie parcă 
sub povara podoabei de lumină. FPiori.e multe 
seamână cu iulzii de nea câzuţi pe neașteptate. 
Verdaiz de pe câmp e aprins, 

Chirilă Borceag povestește o nelegiuire gin răz- 
boi a lui Toma. Erau într'o pădure, a marginea 
unui sat, in Moldova. Nu mâncaseră de două zile, 
țoalele pe ei erau leoarcă de apă, căci toată 
noaptea tţurnase de sus, iar păduchii îi luai Cu 
pumnul. Stau iîngrămădiţi la lumina unui foc 
şi ascultau cum f.ueră vântul în crengile pă- 
durii mărind groaza nopții care nu se mai tet- 
mina. Sus, pe munte, se auzeau urlete de lupi 
t.ămânzi. Din când în când câte o patrulă ina 
mică — frontul duşman nu era detât la trei 
sute de metri. — slobozea câte o salvă de foc. 
Ei tăceau chitic. Aşt.ptau. Gloanţele pe care .e 
aveau le puteau ajunge până în zori, chiar dacă 
nu iîncetau focul deloc. 

La un moment dat se aude un glas de om. 
tare, poruncitor, sinistru prin noaptea p-oioasa, 
întunecoasă și cu vânt. Cămăşile se far sloiu pă 
ei. Toma avea comanda. Iși îndeasă capela pt 
urechi, se scoală, iși strânge centura sdravăn, 
ia pușca și fără să spună un cuvânt, trage în 
direcţia de unde venise pg asul. Toţi băeţii au 
așteptat câtva timp, inceperea focului şi în 100 
de râ.punsul nemților, un oftat înăbuşit a răzbit, 
adus de vânt, până la ei. n 

„Am lua! ftelinarul şi împreună cu Toma, 
ne-am dus până acolo. Era sublocotenentul. 


Toma îi! impuşease. 


— Să nu spui nimie, că te omor! mi-a zis el 


atunci. “Am făcut o groapă şi l-am îngropat. Nu 


(Urmare în pagina 7-4) 


Ş F 


Nu-mi geme'n suflet nici un cântec nou... 
Pe apele tristeții nu mai plec. 

şi nici o stea nu tremură — a vers, — 
cînd peste vis privirea mi-o aplec, 





Zădărniciei mele, — nici un gând 
nu-i mai înalță sbor înalt şi pur 
cînd către cerul toamnei o avînt, 
nelimștea poemului s'o fur... 


De-acum dă-mi mîna seară a minciunei! 
Prin balul tău de amăgiri petrec... 
Căci înspre țara limpede a lunei 


nu ştiu — sau poate nu mai vreau — să plec... 








TUCĂRII 


Aș vrea să-mi strâng 
gândurile şi să mi le 
rânduesc, așa cum îşi a- 
dună copilul jucăriile 
înnainte de culcare și le 
aşează ordonat, pe fis- 
care în despărțământul 
ei. Aș vrea să fiu în sta: 
re să aleg qândurile 
transparente de cele ns- 
gre, așa cum copilul a 
lege cuburile de sticlă 
de cele de lemn. 

M'am aplecat cu ochii 
îmoăienjeniţi de scmn 
asupra ursului de cat. 
f2a, tigrului tăiat în tra- 
braj, crocodilului de tablă, papagalului demătase. Mâinile mele trans- 
iigurate căpătaseră puteri magice. Acum lscoue ungnu al talangelor 
degetelor, becare cnspare a mușchilor e un gest cu o semmiicaţie 
precisă și ou o eficacitate incontestabilă, 

Jucăriile mele capătă viaţă. Vertebrele metalice ale reptilei în- 
cep să se mlăde, gura doar desemnată începe să se caște, ochii 
prind a privi, puisand în coniracţii concentrice. Aripile de mâtasă ale 
papagdalului sau deschis. și-a părăsit colhvia careia ataia vreme 
îi ram&sese credincios, și acum sboară prin toată camera, silabisind 
stângaci cuvintele ce ne.ncstat simțim nevoia de a e pronunța. 

Catifeaua ursului sa sbariit, iar din gătlejul de pasiă au inceput 
să iasă sunete la început inchise, şterse dar mai pe urnă din ce în 
ce mai conturate, mai s&!batece, in timp ce privirea lui de siicia colo- 
rată se transforma in căutătura feroce a fiarei crescută in pădurea 
plină de primejdie și taină. 

Și astfel țășnea viața în toate jucăriile mele ce evadzu din cutii 
și sertare. 

Acum camera mea e de nerecunoscut. Mobilele înspăimântate 
se ascund unele după altele. Masa și scaunele s'au tăcut mai scunde 
îingenunchind, dulapurile sau pitulat pun ziduri, lampa care inainte 
şeaea cuminte pe masa sa relugiat transformându-se in plafomeră. 
In mijlocul acestei menajeri. deslanțuiie incerc in zadar să pun rân- 
duială. Am învăţat vraa însuliețrii lucrurilor contscționate dar am 
uitat să daprind meseria de imbiânzitor. 

Șarpele devoră papagalul de mâtase, rândunica de ciocolată; 
tigrul se luptă cu ursu:; intreaga mea avere se tărămițează, cel slab 
fiind desfiinţat de cei teroce. lar până la sfârșit, învingătorul se va 
repezi la mine, la cel ce l-am ales și i-am dat viaţă. 

Creator nepulincios, asist la dszagregarea internă a lumii pe 
care am tăurit-o, pe care am însuliețit-o: echilibrele se nărue, forțele 
sterpe se relaxează, svăcnirile vitale suni tot mai rare şi întovărășite 
de trosnstele prăbușirii ce răsună din ce în ce mai desnădăjduite, ca 
bătăile de inimă ale muribunzilor. 

E ceasul tragic în care ultimul supraviețuitor al lumii mele se 
propie biruitor şi își înfige colții în carnea mea, în măruntaele mele. 

Doamne dă-mi gestul, d&-mi vorba, dă-mi vraja, care să trans- 
forme din nou animalele de basm în jucăriile cuminţi depe masă. 

Invaţă-mă să le tac din nou obiecte, să le stăpânesc iarăş, 

E noapte, sunt întricoșător de singur, numai cu fi:deşul colților 
fiarei care mă devoră, 

Vreau reîntoarcerea la liniște. 

Vreau să-mi strâng gândurile, să mi-le rânduesc — cele trans- 
parente deoparte, cele negre de aita, — așa cum copilul îşi strânge 
seara jucăriile, așezându-le pe fiecare în cutiuța ei. 

Şi să mă pot odinni liniștit, în stare de a mă încrede în ziua de 
mâine, ştiind că le voi regăsi ca decuseară, ordonate şi supuse.  - 





ȚIGĂRI. 


Mi-a făgăduil un zeu bizar că are să mă vindece. de singură- 
tate, dacă ii voi arde necontenit în amfora vorbelor o pianiă amară 
şi imbătătoare, 


Plină de încredare, fără întrerupere, rugăciunea mea se înalţă 
rectiliniu către ceruri, invăluită de jerba de inele de fum ce se des- 
platesc în sbor. Laringeie deslușeşte adeseori în mângiierile fumului, 
mâinile țemeilor înalte și cu fața arsă de soare, ce culeg pe câmpuri 
monotone frunza magică din care vor pregăti mai târziu leacul cel 
prețios. 

Pentru ca să nu mă simt singur, în afara bucuriilor ce nu le pot 
atinge, departe d» femeile ce nu mi-e îngăduit să-mi fie dragi, de- 
parte de divinitatea ce nu o pot cuprinde, ard nneori țigări cu furmiul 
diafan, aproape invizibil, cu gustul estompat și parfumul nemărtu- 
risit. Și pnivesc spre elipsele în continuă dilatare, ce se mișcă discret 
și imaterial, ca pașii unei elf> pe intervalele unui portativ. 

Alteori sorb fumul aspru și tare al ţigărilor de foi. E tumul care 
face să-mi uit singurătatea ce mă chinue în preajma oamenilor cu 
care nu mă înțeleg, iubirilor ce nu-mi corespund, vieții care nu îmi 
este conformă. 

Există și o singurătate a bucuriei, singurătatea omului care și-a 
încheiat treburile, a celui care şi-a îndeplinit speranțele și nu și-a 
urzit altele noi, singurătatea celui care nu mai are nici o grijă, nici 
o temsre. Ne-o vindecă țigările generoase suculenia, bogate în arome, 
al căror fum poartă în convoiul mesandrelor picături sclipitoare de 
miresme. 

Dar mai există încă un fel de singurătate, care poate că este cea 
mai grozavă. E singurătatea celui ce deslsagă înțelesuri vii din tur- 
burul tainelor nerăscolite, și deschide drumurile cele noi către ori- 
zonturile proaspete. 

De care nu ns poate mântui nici fumul alburiu şi discret, nici cel 
rece și aspru, nici chiar spirala compoziiă ce îmbină gustul nicotinei 
cu aromele grădinilor Mediteranei sau ale Orientului. 


(Urmare în pag. 7-a) 


AÂRŞII 


Lui Virgil Carianopol 





Eu, care-aici pe miriștea hirtiei 
plingeam cu toate toamnele de mină, 
zăpada tînără și afiniă-a poeziei 

o vind pentru o mînă de ţărină... 


Eu, care veacurile visului de-argint 
le cheltuiam cu inima “nsetată, 
m'am învățat să sudui și să mint 
icoana ne'nțeleasă niciodată... 


Sunt laș, nemernic, istovit şi prost. 

mă “nchin doar ceasului prin care trec, 
și pentru viața asta fără rost 

ştiu doar să râd, să uit şi să petrec... 


Şi cînd arareori mă 'nneacă plinsul: 


lîngă viorile tăcerilor suave 
arcuşul sufletului îngenunche 
pantru dumineca zăpezilor bolnave... 


ION AUREL MANOLESCU 











Sultana Iancu Jianu cu nepotr:. său 
Iancu Dobruneanu, copiul Zincăi 


Petrecerea stă să înceapă; ultimul 
oaspe, Sărdarul lamandy, sosise. Invol- 
vorit în creţurile caftanului şi răsturnat 
într'un jilţ moale, povestea, piţigăiat și 
sgomotos, necazurile călătoriei, printre 
care trecea prin vadul  Tesluiului cu- 
prindea amănunte de groază. Paharni- 
cul Dumitrache, auzind de isprava lui 
frate-său Iancu, zâmbea acru, gândin- 
duse la firea acestuia, care se răsleţea 
de tot ce se lega de neamul și de boie- 
ria Jienilor. Crescut printre sălbăticiu- 
nile Fălcoiului, rămăsese cu urme adân- 
cite, cari aminteau traiul vieţii de ţară 
al flăcăilor din partea locului. Incă de 
mic, trimis la Craiova și dat la curica 
Băniei, pentru buna creştere și învăță- 
tură, fugise înapoi la Fălcoi, risipind 
visul bătrânului Paharnie Costache, de 
a-l vedea trecut în rândul diccilor sau 
calemgiilor Divanului. Ocolind adunări- 
le şi sindrofiile boereşti, nu se mai să- 
tura colindând coclaurile, clăcile şi nun- 
tile ţărăneşti, drumurile pline de gri- 
mejdii ale satelor oltenești, pe unde își 
avea conace ştiute și neștiute, mânăsti- 
rile şi hanurile presărate dela bălțile 
Dunării până în creștetul munţilor. 
Pentru care, frații şi neamurile îi du- 
ceau mereu grija, neștiind ce sar mai 
putea întâmpla. 


Glogorașcu, ascultând din pervazul 
ușii parascoveniile Sărdarului, se îri- 
toarse către Iancu, rămas mai în urmă : 

— Auzi, vere, cum se mai văicăreşte 
voinicul ? Putea să crape fierea în el şi 
rămânea să răspunzi în fața judecății |... 

—— Neam de astaragiu din Fanar, bă- 
tu-l-ar loazele... Credeam că are să dea 
în gălbinare |... 

— Haidea, intră înăuntru și împăca- 
ți-vă... 

— Bine vam găsit sănătoşi, boieri 
dumneavoasiră !... 

Boierii se ridicară cu toţii, venind cu 
braţele întinse către Iancu, bucuroşi că 
puteau să aibă un om care să țină inima 
chefului. 

— Bine ai venit, lancule |... 

— A eșit ursul din bârlog... 

— Pe înoptat, ca huhurezii.., 

— Şi cred că tot pe poteci de margi- 

n6,.. 
Prididit de glumele oaspeţilor, Iancu 
surâdea voios, strângând mâinile tutu- 
ler „aruncând, la rându-i, câte o glumă 
de răspuns. 

Intinzând mâna și Sărdarului laman- 
dy, acesta nu se putu stăpâni să nu-i 
toarne o ploaie de imputări, în care sim- 
țea că-și ușurează zăduful. 

Iancu, zâmbitor ca totdeauna, îl bătu, 
împăciuitor, pe umăr : 

— Lasă boierule, nu te “mai văicări 
atâta pentru o nimica toată !... Că doar 
nu te-am scos din mocirlă, nu te-am a- 
fundat... Nu-ţi stă bine dumitale, pali- 
car de Mitilene, să te treci cu firea pen- 
tru o icncală de gloabe stătute.., 

După care trecu mai departe, lăsân- 
du-l să-și răcorească sufletul după pofta 
ANIM. 

Erau acolo, în afară de cei ştiuți. 
frate-său Amza de la Grojdikod şi Mi- 
halache din Fălcoi, cu jupânesele şi co- 
pii lor: Apostol, Zinca, Păuţa, Fană şi 
Stănuţ... Văru-său Ştefan dela  Jieni, 
Dumitrache Racovicianu cu jupâneasa 
Zoie, Postelnicul Stoica, Medelnicerul 
Costache Greceanu cu Medelnicereasa 
Safta... Apoi, boieri mai mărunți, ca: 
Iorgu Geanovu, Gheorghe Cioabă, Din- 
că Moga, boier Cioflan din Caracal. Şi 
o prea cinstită față bisericească, sfinţia 
sa Neofit, dela Râmnic, în trecere către 
Caracal, pentru treburi mânăstireşti, 

Un oaspe mai puţin cunoscut în lu- 
mea invitaţilor, era cucoana Aniţa Gă- 
leșescu, boieroaică din Coţofenii de pe- 
ste Jii, care, în trecere către București, 
conăcise la curtea Paharnicului Dumi- 
trache, dimpreună cu fiică-sa Sultana, 
pe care o ducea la: curtea lui Caragea, 
unde avea să ţină de urât Domniței 
Ralu, odrasla domnească, 

Masa aştepta întinsă, într'o încăpere 
potrivit de mare. De jur împrejur, în loc 
de scaune, laviţe largi așternute cu 
scoarțe şi căpătâie moi, pe care se putea 
sta gospodăreşte, pentru timp mai în- 
delungat. Pe masă erau aşezate ialere 
de cositor, gărăfi mari cu vin pentru 
toate gusturile, curcani și alte orătănii 
rumenite în ţăsturi de lut, azime făcute 
în casă și frânte în bucăţi cu mâna, peş- 








chire de borangic bătut în urzeală de 
inișor și înflorite cu râuri. 

Boierii se aşezară deoparte, iar jupâ- 
niţele grămădite ciopor, de altă parte. 
Când toată omenirea se găsi la jocul ei, 
binecuvântând și dând deslegare mesii. 
După care se așezară cu toţii, întru să- 
turarea maţelor. 

Slugile, țigani crescuţi şi meșteriţi la 
curte, primeneau la timp băutura și 
mâncarea, îndestulânăd pofta oaspeţilor. 

Iancu se aşeză de-o margins, către 
ușe, ca să simtă înviorarea aerului de 
seară şi să fie mai departe de Sărdarul 
Izmandy, care căzuse cloță în fruntea 
mesei. Boierii mâncau fiecare în felul în 
care erau deprinși: de băut însă, beau 
cu toţi după acelaș calapod, golind poca- 
lele până în fund și cu sete. 

Târziu, când fumul ciubucelor îngro- 
șase aerul cămării şi minţile se înfier- 
pântaseră de-abinelea, Iancu eși în cear- 
dac, spre a-și împrospăta aerul din plă- 
mâni și a asculta svonul miezului de 
noapte... Cerul era senin, cu stele mă- 
rite şi strălucitoare, ca o poală de man- 
tie domnea“că bătută în diamante. Din 
adâncul ei, pădurea aducea  freamăt 
ușor de frunze, boarea plăcută de rouă, 
cântec de privighetori. Din când în câna, 
țipăt de cucuvae sau ciuhurez sfâşia li- 
niștea nopții, înfiorând văzduhul. 

Rezemat de un stâlp privea spre ne- 
gura pădurii plină de dihănii şi taine, 
căutând să străfulgere parcă potecile cu 
care avea să-i brăzdeze cuprinsul. For- 
fota curții scăzuse „lăsând să se vadă 
doar urme de focuri în jurul cărora dor- 
meau înveliţi în ipingele surugii și slu- 
gile oaspeţilor. Legaţi 'cu căpestre de câ- 


nepă de captele oiștilor caii rodeau mo-, 


noton, cu boturile vârâte în crosnele de 
fân aromat aruncate dinainte. Pe la șe- 
ire și colibe, nu se mai auzea nici un 
sgomot. 


Pădurea șopotea domol, legănându-i 
visele care se înfiripau  năvalnic, um- 
tlându-i pieptul în respiraţii puternice 
și sănătoase. 

Prin odăile conacului, veselia creștea 
tot mai svănăiată şi mai  sgomotoasă. 
Vinul, ameţind judecata și ruşinea, fă- 
cuse pe Sărdarul lamandy să înceapă 
a îndruga slihurile de scârbă ale „Giur- 
ginei“ cântec clocit în cămările palatu- 
Îmi lui Caragea, care aduna într'însul 
toată putreziciunea morală a Fanarului, 
semănată în pământul românesc. 


Gonită de rușinea crâmpeelor de cân- 
tec strecurate până în cămara 'jupâni- 
țelor, Sultana eșise în ceardac, căutând 
aerul şi curăţenia nopței. Văzând pe 
lencu încremenit cu faţa către geana 
pădurii, trezări înfricozată. Auzise atâ- 
tea vorbe despre viaţa ciudată a acestui 
boer, încât nu sc putea să nu încence 
acel firesc sentiment de teamă. 

Adulmecând răsuflare de om fugă- 
rit, lencu îşi întoarse capul. Dând cu 
ochii de jupâniță, şi pricepându-i teama, 
zâmbi blând și împăciuitor. După ce-și 
scutură scrumul din vatra stinsă a ciu- 
bucului, încercă să-i alunge tulburarea 
și teama: 

— Ai mult curaj, jupâniţă, de cutezi 
să eşi din casă, acum când bântuiesc 
ielele şi strigoii, iar pe la răscruciuri de 
drumuri joacă para comorilor îngropa- 
te |... 

—Nu mă tem Șetrare Iancu : și pe la 
noi peste Jii, colindă basmul ăsta! Eu 
însă nu l-am dovedit nici odată ade- 
vărat |... 

Iancu râse cu poftă. 

— Asta este spre lauda dumitale, ju- 
pâniţă !... Pe la noi prin Romanați, însă, 
străinii sunt scuturaţi de frigurile ară- 
tărilor, şi pătimesc din greu... 

— Să nu-mi porţi această grijă... Tot 
ce văd aici, mi se pare îngemânat cu fi- 
rea oamenilor de peste tot locul. Şi fri- 
gurile arătărilor nau să mă încerce... 
Cum nici pe dumneata nu cred să te 
încerce, acum, când stai aci... 

— Nici pe mins, jupâniţă. Miezul 
ncpţilor calde și senine mi-a plăcut în- 
totdeauna să-l petrec afară, trântit în 

Şternut de fân, cu faţa la stele... Să 
ascult cum foșnește, printre frunzele co- 
pacilor şi firul de iarbă, mişuna atâtor 
vietăți ale întunericului, să simt cum 
mi se lasă peste ochi pulberea de rouă. 
Mai ales la mine, la Fălcoi, unde Oltul 
se împreună cu Olteţul, împânzină ză- 
voaiele de sgomotul apelor, ca un cân- 
tec de cazanie care trage î semn. 

— Intr'adevăr, este atât de frumos ! 

— Pentru mine, om crescut în apro- 
pierea pădurii și a câmpului, stelele mi- 
au părut turmă de oi care paște iarba 
ccrului, în jurul lunii, cioban îmbrăcat 
în cojoc strălucitor şi alb. Din câna în 
când, câte una din ele își scutură miţa 
de argint sau se răzlețește de ciopor şi 
scapă spre prăpăstiile pământului. fătă 
să-i mai dea de ştire, Nimeni nu le înțe- 
lege clătinzrea lor cuminte și nimeni nu 
stă să le păstorească din cchi, până în 
zori, când se înalță și se ascund în stau- 
lele lui Dumnezeu... Toţi se cuibăresc 
prin case și se înăbuşesc în așternutul 
cergilor, clănțănind ca pruncii în troacă 
la auzul poveştilor cu arătări şi strigoi... 

Sultana asculta, uimită de simplita- 
tea şi frumusețea cugetului acestui boer, 
şi nu-şi putea închipui cum de putuse 
fi încărcat de atâta hulă si dispreţ, de 
cei ce-l cunoscuseră până atunei. 

— Șetrare Iancu, iartă-mă că nu-mi 
pot ascunde nedumerirea: boerii te cred 





UNIVERSUL LITERAR 


un cm de primejdie și pornit pe fără- 
de-legi. Cugetul dumitale însă, pare a 
fi curat ca de copil, iar semeţia şi rău- 
tatea de care am auzit vorbindu-se, bu- 
nătate și omenie... 

Iancu zâmbi din nou, cu ernărăciune 
şi tristețe. 

— Boerii au dreptate, jupâniță... Mi-au 
plăcut întotdeauna oile cerului şi ale 
pământului... Nu mi-au plăcut însă nici 
odată Jupii și vârcolacii... Şi isteţimea 
lor nu au scăpat acest păcat al meu și 
nu mi l-au iertat... Ar îi fost mai lesne 
pentru mine să nu mă tulbur şi să 
nu-mi îndrept cugetul către alungarea 
răului din lume... Să scobor din pustie- 
tatea Fălcoiului şi a culei în care mă a- 
dăpostesc, şi să-mi petrec viaţa alătu- 
rea de-a lor... M'a urmărit însă păcatul 
Jienilor dela obârşie, sângele ciobani- 
lor băjenari, care au scotorât de peste 
munte cu turmele lor de oi, și și-au 
dus viaţa Lipiţi de pământ şi de oameni... 
Trăind astfel mi-au crescut fără să-mi 
dau seama, perii de lup, de care se 
scârbesc astăzi boerii.., Şi, poate și dum- 
neata, jupâniță... 

Surprinsă, Sultana se împletici în 
răspuns, 

— Boerule Iancu, până astăzi nu am 
păcătuit cu vreun fel de bănuială asu- 
pra dumitale... 

— Cu atât mai bine, jupâniţă... N'ași 
fi vrut să-ţi porţi cu dumneata, pe drum 
şi la curtea Domnească, urâciunea aces- 
tei bănueli... Poate o să ne mai întâl- 
nim vreodată... și nu m'ar bucura să mă 
întâmpini cu chipiuul încruntat și neprie- 
tenos... Şiiu că viața sgomotoasă și pli- 
nă de veselie face să cașcovească și să 
afume chipurile prinse în zidăria sufle- 
tului omenesc... Dar vor veni ceasuri 
de hodină, care să strecoare, ca prin 
strâmtoarea ocniţilor, pale de lumină, 
înviind amintiri pe care le credeai ui- 
tate sau șterse... 

— Când ai să-ţi faci drum pe la Bu- 
curești, să vii să mă vezi, bosrule Ian- 
cu: și ai să vezi cât de bucuroasă și de 
prictenește am să te întâmpin... 

Iancu se încruntă ușor, căutând spre 
cer. 

— Ași vrea să nu fiu nevoit la acest 
drum: dacă totuș va fi să-l fac, el no să 
bucure decât pe dușmanii mei, 

Bănuind că ar fi putut-o înspăimâna 
pe jupâniță, redeveni senin şi vesel 
schimbând vorba. 








aveau să treacă Oltul. Clopotele legate 
de gâturi, scoteau ssomote sparte şi a- 
surzitoare. Câinii pomiră să latre în- 
tărâtaţi, năzuind să se dea la tboturile 
cailor și la nădragii cu găitane ale suru- 
giilor. Intro hărmălaie ce se ridica pâ- 
nă la tăriile cerului, butea o cârmi afa- 
ră din sat, punându-se pe șleau. 

In fundul trăsurii, cucoanele răzima- 
te de lăturile coșului, se pregăteau să 
ațipească, trudite. 

Prumul, tăind întinderi nesfârşite de 
codru ducea peste Olt, prin Drăgănești, 
Coteaina şi Slatina. Aci trebuiau să înop- 
teze, ccnăcind la niscaiva boeri cuno- 
scuţi. După care o întindeau din nou la 
drum, spre București, Caii, odihniţi și 
bine hrăniţi, îndemnau la drum, fără 
să mai ccolească hârtoapele, făcând să 
se ţină treze capetele bietelor femei... 

Buica mergea încet și legănat, lun- 
gind drumul până la Olt. Din desișuri 
se auzea sunet de clcprot răslețit, în- 
semnând vite slobozite pentru păscut şi 
așezări de oameni... Arar se presărau 
tarlale scmănate cu orz sau cu meiu şi 
câte o viișvură sădită în tufe. prinire 
luminișuri bătute de soare. 

La o răscruce de drumuri furişe, su- 
rugii se văzură opriți ae trei călăreţi, 
răsăriți din pădure, Bănuind vreun ne- 
caz „dădură să zătignească dincolo de ei 
şi să se descurce în goană. Călărețul 
din cup, care era lancu Jianu, își dădu 
căciula pe ceafă, strigându-le griete- 
neşte: 

— Ho bă, fraţilor, nu vă mai speriaţi 
așa, c'o să daţi în gălbinare!... Se vede 
că nu v'a priit somnul de azinopate și 
aţi început să nu mai cunoaşteţi la ca- 
meni!.., 

— Nu vedeţi mă, creştinilor, că este 
boerul Iancu, fratele boerului Dumitra- 
che deia Curlăteșşti, lămuri logofătul 
Oană. 

— Așa este, fraţilor, se dumeriră su- 
rugii. 

Auzind vorbă de oameni străini și 
simțind că stau locului, femeile ecoase- 
ră capul pe fereastra butcii. Dând cu 
ochii de Iancu, amândouă tresăriră, fie- 
care pentru ce-şi dau cu presuțiunerea. 
Iancu își scoase căciula din cap și-și a- 
propie calul de scara butoi, 

— Să avem iertăciune jupâneasă, dar 
m'am gândit că nar strica să vă pe- 
trec până la Drăgănești, ca să fiu îm- 
păcat în sufletul meu că aţi trecut cu 





Planul unei ctitorii bisericeşti 
Desen făcut de mâna lui Iancu Jianu 
(Repreăus după c Evanghelie a lui Clement Bromonahul! 


— Auzi cum îşi poartă glasul, frate- 
meu Amza. Cât este de bătrân, dar la 
petreceri îi taie pe-ăi tineri!... Nu ştiu 
cum s'o simţi boerul Sărdar, auzind 
doina asta jalnică, adusă din sutul 
Grojdibodului şi din grindurile Stejero- 
viței, pe unde neamul lui grecesc a se- 
mănat necazul și pustiul. 

Noaptea se alunga pe nesimţite, ume- 
zind mai mult aerul cu puiberea de rovă 
a dimineţii. Pădurea răsuna de cânie- 
cele privighetorilor, înviind în mișuna 
pasărilor cuibărite printre ramuri... Sul- 
tana își adună la gât paceaua de samur, 
înfrigurată... Prin iia de korangic sub- 
ţire pătrunsese răcoarea nopţii, făcând-o 
să tremure uşor, Prinzând dc veste, lan- 
cu o îndemnă să se înapoieze în casă, 
spre a nu-și da de sminteală sănătatea 
şi tinerețele... 

— Inainte de vremea prânzului vom 
pleca spre Bucureşti. Mi-ar părea bine 
să te mai pot vedea, Şetrare Iancu... Ai 
sufleţ bun și cuget curat: şi voinicie de 
crucentreagă de rumân... 

— Iţi poftesc drum bun, jupâniţă: și 
dacă gândul te-o mai purta către mine 
şi nu mă vei face uitat, să-mi trimiţi de 
la capul drumului carte de sănătate și 
de voie bună. 

e 


Pe la vremea prânzișorului, butea în- 
hămată cu şease cai înaintași, trăgea la 
scara conacului. Petrecute de oaspeţi și 
stăpânii casei, cele două femei coborâră, 
gospodărindu-se pe perinile moi, ca 
pentru un drum lung și greu. Inapoia 
trăsurii, într'un șușlete legat de osii cu 
funii ţeapăne de tei, sta grămădit cala- 
balăcul și crosna de fân pentru popas. 
După ce jupânesele se îmbrățişaseră iar 
boerii bătuseră destule temenele, suru- 
gii plesniră din bicele cu sfârcuri picp- 
tenate, chiuind ca pe valea Jiului. Caii 
se strânseră în șleauri. icnind cu butea 
grea către drumul Comanilor, pe unde 


bine apa Oltului... 

Amandouă femeile se înseninară, bu- 
curoase că au un om de credinţă, care 
le putea fi de folos la trecerea apei. 

— Iţi mulțumesc, Șetrare lancule, că 
te-ai cugetat să ne fi de ajutor. Drumul 
este anevoios și nu. ştii de unde poate 
răsări primejdia!... 

Aplecându-se în șea, Şetrarul ţinu so 
nezăjească pe Sultana. 

— Nu-ţi spuneum eu, jupâniță, că 
drumurile Romanațului scutură pe stră- 
ini cu frigurile arătărilor? 

Fără să-și piardă cumpătul, Sultana 
răspunse: 

— Şi eu îţi spuneam, bosrule, că nu 
mă sperii de aceste arătări și că ele nu 
mă încearză a friguri!... 

In acest timp surugiii  desprinseseră 
caii din șleauri, ducându-i către jghia- 
bul fântânii. Cumpăna, neunsă, scârțâia 
ridicând ciutura cu apă, vărsată apoi în 
jghiabul prididit de mușchi și putregai. 
După ce-i frecă la ochi cu podul palme- 
lor, îi smuci de urechi spre a-i înviora. 

Sultana trase perdeaua ferestrei, spre 
a putea vorbi cu lancu, pe tot timpul 
drumului. Aruncându-zi ochii peste lo- 
curi, nu-și putut ascunde încântarea pe 
care o simţea, mărturisind că i-ar mai 
plăcea să le cerceteze din când în când. 
Setrarul, simţindu-şi apa la moară, se 
înălță în şea, arătând spre miază-noarte. 

— Pe aci, în sus „este Fălcoiul, unde 
îmi am cula, şi acareturile şi pământul... 
Drumul până la mine merge alăturea 
cu Oltețul și oricât ai fi de singur, svo- 
nul apei te face să crezi că ai un tova- 
răş de drum cu care să-ţi omori urâtul... 
De vale, către unde ne purtăm acuma, 
este satul Chiliilor, în care îmi am ocoa- 
lele vitelor şi bordeele țiganilor... Colo, 
unde frunza codrului se deschide la 'cu- 
loare, sunt zăvoaiele de sălcii. şi se îm- 
preună Oltul cu Olteţul... Aci apele se 
gârâie și se înfrățesc, ducându-se la 








27 Mai 1939 


Drasostea Jianului 


— Fragment din romanul „IANCU IJIANU* — 


de PAUL CONSTANT 


vale de-avalma... De multe ori, vara, 
stau pe malul Oltului ceasuri întregi, și 
aştept să văd cum trec plutașşii cu buş- 
teni din vârful muntelui... Sau privesc 
la oamenii care-şi croiesc năsade şi dau 
cu posfatul după coclei și pește mărunt 
pentru ciorbă... 

Sultana asculta, zâmbitoare, graiul 
Șetrarului, care aducea, parcă toată 
limpezimea și limiștea naturii, toată cu- 
rățenia copilăriei... Chipurile sclivisite 
ale oamtmilor dela curtea lui Caragea, 
păleau cu încetul, rămânându-i în amin- 
tire ca niște strâmbături de scârbă. Sta- 
tura lui lancu rămânea înălţată şi mân- 
dră, croită din dărnicia unui destin bun, 
semănând a arhanghel învesimântat în 
straie de voinic al pământului... Ar fi 
vrut ca drumul să nu se mai sfârșească, 
iar vorba lui să se îngâne mai decarte 
cu feșnetul frunzelor și cântecul pasă- 
rilor. 

Butca mergea mai domol, coborând 
către malul Oltului. Iancu își împinse 
calul la galop, luând-o înainte, şi opri 
pe locul unde avea să tragă podul. Iși 
duse degetele intre buze şi șueră tăios 
şi prelung... Din bordeiul  depe celalt 
mal apăru podarul, care recunoscând 
pe boer, se grăbi să lase podul să alu- 
nece pe scripet, spre a nu-l da de ză- 
bavă. Când capetele luntriilor ciocniră 
malul și priponul fu legat strâns, suru- 
giii desfăcură caii din şleauri, împingând 
butca, cu mâinile, pe pod. Cucoanele 
care  coborâseră din ea, se suiră pe 
scândurile aşternute rar, uitându-se cu 
spaimă la apele cari vuiau repezi, isbind 
în coastele luntriilor. Caii sforăiau pe 
nări, neliniștiți, mângâiaţi cu palma și 
cu vorba de surugii. Când treaba fu 
terminată, Iancu își trase calul pe pod, 
ținându-l scurt în zăbală. Oană şi Duţă 
rămaseră pe mal, ca să-l aștepte la îna- 
poere. Podarul, cm cunoscut şi de cre- 
dință, cuteză să întrebe, nedumerit: 

— Aoleu, boerule Iancu, ţi-ai eșit din 
feleșeag... Ştiam că nu treci Oltul decât 
de-a călare prin apă. nu pe pod ca mu- 


loenzu tăcu, uitându-se -cruciş către 
eh-pul înspăimântat al Sultanai. 

— Apăi de mă, Cârsteo, mai greşesc 
“şi eu câteodată, aşa, ca să te pot dărui 
şi pe tine cu câte un gâlbem de cinste, 
pentru osteneală... 

Podarul, trăgând cu nădejde prăjina, 
nu pregetă să i-o întoarcă: 

— Lasă boerule, că din mila dumitale 
m'am înlruptat eu și fără să opintesc la 
apacini!,. Dar se vede că alta o să-ţi fie 
eccoteala!.., 

— O fi mă, ce să zic... Vezi de ţine 
botul luntriilor mai drept, că aşa, pie- 
ziș, ne pomenim dincolo de Fundul Vor- 
nicului, şi cădem cu ncpusă masă la 
curtea Sardarului lamandy... 

— Oh, bătu-l-ar Dumnezeu de greco- 
tei... 

Sultana asculta, înfiorată, taifasul po- 
darului... In ochii ei Șetrarul se lumina 
tot mai viu, ca o arătare de basm. Când 
luntriile hârşiră călcând peste prundiş, 
podul sgâlțâi puternic, cutremurând pe 
cei după el. Sultana, dând un țipăt, se 
agăță de braţul puternic al Şetrarului, 
care râdea de la inimă. 

— Ai tras puţină spaimă, jupâniţă... 
Uite, jupâneasa Anița s'a dovedit mai 


— Vi-s podurile nărăvașe, 
Tancul... 

— Lucru din bardă, jupâniță!... S'or 
mai ciopli ele, dacă or avea pentru cine.. 

Butca, înhămată din nou, urcă, pieziș, 
până deasupra malului, după care o por- 
ni întins pe drumul Drăgăneștilor. Tre- 
cu marginea Comanilor, sat sărac şi vâ- 
rât în pământ, săltând pe aceleași glo- 
duri frământate de cară și uscate, lă- 
sând înapoia ei neschimbatul peisaj de 
locuri împădurite și sălbatice. Jupânea- 
sa Aniţa se dăduse cu temei odihnei, lă- 
sându-și odrasla să-și fărâme timpul 
după pofta inimii. lancu ţinea calul la 
scara butcii., povestind, în felul lui, tot 
ce se lega de viaţa lui şi a oamenilor 
de prin partea locului. 

Când moţurile de stuf și șindrilă ale 
Drăgăneștilor începură a se vedea răsă- 
rind înainte,  Şetrarul simţi o uşoară 
strângere de inimă... Inţelegându-i a- 
ceastă părere de rău, Sultana se crezu 
îndatorată să-i abată  întristarea, cu o 
vorbă care să-i crească mânpâerea şi 
nădejdea. 

— In toamnă. când s'or face viile pen- 
tru cules, am să vin din nou la Coțofeni; 
și am să-ți trimit carte, boerule Iancu, 
să ști să mă întâmpini la Drăgănești, ca 
să struneşti mânia apelor și primejdia 
podulut, de care am văzut că nu te în- 
tricoşezi... 

Iancu zâmbi, mulțumit. 

-— Să-mi trimiţi, jupâniţă, şi am să 
vin să te aștept... Și dacă nu ţi-o fi urât 
de mine, am să te petrec până în hotarul 
Coţotenilor, ca să-ţi povestesc câte s'au 
mai petrecut şi ne-au întristat sau nc-au 
imbucurat viața... 


Şetrare 





Iscăltura Şetrarului haiduc Iancu Jianu 





27 Mai 1939 











UNIVERSUL LITERAR 


CRONICA DRAMATICĂ 





Maria Voluntaru Carmen Tăutu Vajentineanu Toma Dimitriu 


TEATRUL STUDIO NAŢIONAL: 

„CURIERUL DE LYON”, DRA- 

MA IN 4 ACTE, VERSIUNE RO- 

MANEASCA DE G. M. ZAMYI- 

RESCU. REGIA: SOARE Z. 
SOARE 


Dacă ar fi să privim relua- 
rea Curierului de Lyon pe sce- 
na teatrului Studio, în mod 0- 
biapţiv şi fără a ţine socoteala 
că e vorba, de inovația aşa nu- 
mitei : Şcoale de regie experi- 
mentală, ps care noua condu- 
cere a tzatrului Naţional o in- 
troduce în cadrul preocupărilor 
acestei înalte instituţii, desigur 
că aprecierile vor fi cât se poa- 
te de severe și necruțătoare. 

Fără indoială, drama aceasta 
posedă unele calităţi. Insă rit- 
mul €i, precum și efectele me- 
lodramatice, exagerat de mehn- 
dramatice, ne îndr-ptățesc sa 0 
săsim deplasată in secolul nd 
vru și în țara noas:ră, unde arta 
teatrului a ajuns la un nivel 
destul de ridicat, ca să nu per- 
mită cu prea multă ușurință a- 
daptarea pieselor bazate pur şi 
simplu pe efecte tari.  Duioşie 
siropoasă, tragedie cumplită 
cara face să vibreze vocile in- 
terpreţilor cu rezonanţe de vă- 
găuni, lumini şterse și misle- 
rioase, iată o mulţime de ar- 
tificii de o calitate mediocră şi 
un gust îndoelnic, cari abundă 
în Curierul de Lyon, 

Insă, de data aceasta, este 
de datoria noastră să nu privim 
premiera dela Studio, cu spiritul 
critic exigent, ca în fața unui 
spectacol ce trebue să fie bun, 
ci, ca în faţa unei experienţe 
de interes decsebit. 

In ce constă, în primul rână, 
expzrienţa ? 

Acei cari cunosz activita- 
tea dramatică a, d-lui Camil 
Petrescu, ştiu desigur că tenul 
dintre planurile  domniei-sale 
este înfiinţarea unui repertoriu 
cu pizse în care să fie distri- 
buite elemente tinere. Valoarea 
acestei concepţii poate da roa- 
de însemnate. Este desigur util 
să. se dea roluri mari. și actori- 
lor proaspăţ  eşiţi din cadrele 
Conservatorului. In primul rând 
pentru descoperirea, talentelor 
reale, cari pct vegeta într'altfel. 

Dar tot pe cât este de util, 
este şi periculos, fiindcă inex- 
psriența şi emoția, dau uneori 
rezultate groaznice, cari sa pot 
răsfrânge asupra viitorului une: 


cariere. 

Din acest punct de vedere 
trebue să subliniem spaima cu 
care au jucat interpreţii dela 
premieră. Adeseori, din cauză 
ei, roturile au fost uitate şi su- 
fleurul a, ţrebuit să facă etfor- 


public, pentru a menţine ritmul 
normal al acţiunii. Și întâm- 
plarea nu este izolată căci şi 
la celelalte reprezentații, cu 
toate că intenpreţii au fost 
schimbaţi, au suferit de teamă. 
O suferinţă cumplită în teatru! 

Tot în legătură ku observa- 
țiile pe marginea Școlii de regie 
experimentală, altfel de obiec- 
țiuni nefiind posibile în cazu! 
acesta, cred că este util să a- 
mintim unele deficienţe ale re- 
giei. Nu credem că d. Soare Z. 
Soare să fie direct răspunzătot 
de exagerările mimice, inerente 
începutului in arta dramatică. 
D. Păunescu, în actul 2, a tre- 
cut la un noment dat de li- 
mitele unui joc veridic. Tot 
a-sa însă, — pentru a completa 
cu obiectivita:e imaginea in- 
terpretării—a creat, cuvântul nu 
e deplasat, un rol, în celelalte 
scene. 

D. Yăgădaru, în rolul procu- 
vorului, şi-a uitat rechizitoriul 
pe la jumătate. Nu pentru mul- 
tă vreme. Aceași observație şi 
pentru domnia-sa. O mimică 
exagerată, 

Un joe frumos a avut d.T.Di- 
mitriu, în rolul Dubosque-Le- 
seurque. Gradând efectele itra- 
gice cu multă finețe, d. Dimi- 
triu a ridicat adesea nivelul 
piesei. A 

Dar din moment ce am înce- 
put să amintim interpretările 
bune, să ne grăbim a aminti şi 
pe d-nii Marius şi Valentineanu, 
vechi cadre, cu atât mai mult 
chezăşie de serczitatea şi valba- 
rea, experienţei. 

D. Motoc s'a prezentat siab. 

E. Stcicescu, afectat, întrun 
101 secundar. 

Interpratarea femenină redu- 
să a piesei nu ne permite să 
facem observaţii pe marginea 
ei. Citând pe d-ra Eugenia Po- 
povici, subliniem doar un rol 
important, exzcutat cu prea 
puţină inimă. 

„Curierul de Lyon“, cu marea, 
sa figuraţie a nezesitat fără în- 
doială foarte mulţi actori, însă 
scurtele lor apariţii nu ne per- 
mit să-i mai cităam. 

O simplă, observaţie, de pri- 
vire generală, Spectacolul nu 
avea, coeziune. (Să nu mai vor- 
bim de aprodul care intră în 
scenă înainte de a-l suna ju- 
dezătorul). 


care l-au dat 


Al. Marius Păunescu 


interpreţii, cu coazia  pemierei 
dea Studio este semnificativ. 
Din el, regia poate extrage mul. 
te invăţăminte pentru montă- 
rile viitoare. 

Pentru public însă este obo- 
sitor. 

Ineheind, ţin să mai fac o 
observaţie : 

Substanţa piesei o formează 
o eroare judiciară. Jean Leseur- 
que e condamna la, ghilotină, 
din cauza unei asemănări cu 
criminalul Diubosque, şi exe- 
cutat, nevinovăția sa fiind des- 
văluită ceva mai târziu, 

Acum citez din program : 





„Publicul românesc (piesa a 
mai fost reprezentată, n. 1.) 
însă a protes:al şi a cerut... co- 
rectarea erorii judicioare. 

Prin urmare, după publicul 
românesc, criminalul trebuia 
desecperit şi eroarea reparată. 
Cu alte cuvinte, trebuia modiți- 
cat fundamentul piesei, rațiu- 
nea ei de a fi. Nici mai mult, 
nici mai puţin. 

Comentarile sunt inutile. 
Gustul publcului românesc a 
fost probabil intotdeauna ghi- 
duș. 


VICTOR POPESCU 


ep gr pe Eee 








7 = 


Cinematograiele 


CINEMA TRIANON: „SE LASĂ 
NOAPTEA” 


Spectatorul are de astă dată 
plăcuta, surpriză ca, ducâniiu-se 
să asiste la un obisnmit film de 
sfârşit de sezon, dintre acelea 
cari se bizue doar pe prezența, 
în distribuţie a doi actori des- 
tul de cunoscuţi, să constate că 
are de-aface cu un film supe- 
rior în care cel mai mic senti- 
ment este disecat după un pro- 
cedeu mai mult englezesc de- 
cât american. 

Dacă cetitorul îmi cere ne- 
apărat să trec spectacolul dela 
Trianon într'o anumitţă catego- 
Tie de filme, mă simt obligat 
să-l proclam „film de groază”. 
Bine înțeles voiu face mai multe 
restricțiuni. Mai întâiu, asupra, 
procedeelor întrebuințate de re- 
gisor pentru a trezi sentimen- 
tul de groază. Filmul este cu 
totul lipsit de efecta eftine, cum 
ar fi aparatele curioase produ- 
cătoare ae electricitate sau mă- 
știle hidoase ale eroilor, 








Cronica universitară 


In această ultimă cronică a 
noastră, nu credem fără interes 
să revenim asupra câtorva ca- 
pitole din lucrarea „Lbrăi.eanut 
critic şi ideolog literar“, celetă 
de d. Mihail Apostolescu, in 
„Seminarul ds literatură româ- 
nă modernă“, | 

Jată ue precizări aâuce a. M. 
Apostolescu, privitoare la atitu- 
dinea criticului ieşan față; de spe- 
citicul naţional. In „Cultura și 
literatura“, acesta serie: „din- 
tre doi scriitori cu egal talent 
nativ, acela va fi mai mare, în 
opera căriua se va simţi mai 
puternic sufletul poporului şi se 
vor cglindi mai bogat şi mai 
bine calităţile naţionale“. D. E. 
Lovinescu înțelegea aceasta în 
sensul că „lipsa etnicului este 
înterpretată ca lipsa estețicului“ 
(„Istoria li. rom. contemp, II, 
1926, p. 81,82). Observaţia d-lui 
E. Lovinescu nu este, insă, justă, 
Ibrăileanu face comparaţia intre 
doi scriitori cu același talent, a- 
dică intre două opere realizate 
estetic. Şi atunci, deosebirea este 
numai de grad. Observaţiunile 
acestea merg paralel cu acelea 
privitoare la importanţa ele- 
mentului  popcranist in opera 
de arţă. Şi aici, ca şi acolo, ie- 
rarhizarea începe după ce scrie- 
rile au fost valorificate după 
alte criterii decât poporanisi 
sau etnice, 

Intr'un alt capitol, d, M. Apos- 
tolescu încearcă să lămurească 
unele nedumeriri provocate de 
«diţia Poeziilor lui Eminescu, €- 
ditată de criticul studiat, Obser. 
vând că acuzațiunile aduse lui 
Ibrăileanu, că mu ar fi cercetat 
personal manuscrisele poetului 
(v. Serban Cioculescu, R. F. R, 
1934 p. 169), nu sunţ întemeiate 
pe nicio probă evidentă, d-sa 
propune între altele cercetarea 
condicei de prezenţă a bibliote- 
cei Academiei. Ibrăileanu scria 
la 1930 : „eu mi-am dat o mun- 
că grea, urmând în msse., cât am 
putut, fiecare cuvânt dintre ace- 
lea care au în poeziile jui mai 
multe forme“ (Adevărul, 1930, 


nu poate fi vorba de muncă 
grea în urmărirea unor copii îă- 
cute de „devotați“, cu atât mai 
puţin se poate vorbi de siguran. 
ţa pe care o prezentau acele 
copii. De aceea, lămurirea aces- 
tei probleme se mpune cu nece- 
sitate. 

O altă nedumerire o ridică 
cronologizarea dn ediția acea- 
sta. In anii 1927, 1928 şi 1929, 
Ibrăileanu a publicat în „Viaţa 
Românească! o serie de articole 
privitoare la unele versuri şi da. 
tări Ge texte eminesciene, E 
ciudat că în ediţia, pe care o 
scoate curând după aceste stu- 
dii, criticul nu foloseşte proprii” 
le-i deszoperiri şi corectări de 
date. Astiel, deși scrie despre o 
formă a „Dalilei“ din 1886, pe 
care o consideră mai bună decât 
versiunea care apare la Scurtu, 
Bogdan-Duică și Adamescu, în e- 
diția sa o dă tot pe aceasta din 
urmă. Mai ciudat este cazul poe- 
ziei „Nu mă înţelegi“, pe care 
o descoperă în „Albumul socieţă- 
ţii Unirea“, din Galaţi, din 15 
Martie 18836, nu 1879, cum o da- 
taseră editorii anteriori, folosin- 
du-se de indicațiile greșite date 
de Morţun, Cu toate acestea, 
Ibrăileanu dă în ediţia sa același 
an. O explicaţie o găsește d. M. 
Apostolescu în declaraţia lui I- 
brăileanu : „dacă ași fi avut 
„ultima revizie“, cum am dorit 
eu, poate că unele din aceste 
greșeli — dacă.nu toate —aar fi 
dispărut; ma ales acelea care 
nau existat în corecturile tri- 
mise mie“. Cronologizările se 
află în Cuprins și acesta a fost 
alcătuit fără ştirea lui Wrăi- 
leanu, — este explicaţia aa:ă 
acestei inconsecvențe. 

Capitolul privitor 1a felul cum 
înțelegea criticul ieşan proble- 
ma formei aduce câteva obser- 
vațiuni privitoare la dependența 
acestuia de M. Grammont. Nu 
se poate vorbi, crede d. Aposto- 
lescu, de c influenţă a foneti- 
cianului francez asupra acestei 
părți a operei lui Ibrăileanu. 
Primele cbservaţiuni de metrică 
le face criticul român în 1926, 


raportându-se la „Vara“ lui G. 
Coşbuc. Când în 1931 dă ediţia 
a II-a a „Studiilor literare“, el 
adaugă la studiul privitor la for. 
ma, emimesciană un post-serip- 
tum : „după apariţia primei edi- 
tii a volumului de faţă, cetind 
tratatul magistrat al d-lui 
Grammont, intitulat: „Le vers 
francais“, am avut o supriză e- 
moţionantă. Fără nici-o ideie 
preconcepută, ca simplu cetitor 
a poeziilor lui Eminescu, îmi dă- 
dusem seama de valoarea expre- 
sivă a sunetelor... „(Studii lite- 
rare, 1931, p. 202). Această măr- 
tursire a lui Ibrăileanu nu este 
de loc întărtă, de argumentele 
pe are le aduce d. Apostoles- 
cu. Astfel, nu nise pare de 
loc convingătoare afirmaţia că 
dacă ar îi cunoscut pe Gram- 
mont (care notează că o vocală 
ascuţită este muiată de o con- 
soană nazală lângă care se 
află), Ibrăileanu nu ar fi pă- 
strat o formă ca stâng. 

Și cu aceasta încheiem ciclul 
cronicilor universitare, Cursuri- 
le și seminariile se sfârşase. 
Ceeace nu înseamnă că a venit 
vacanţa. Dimpotrivă, încep exa- 
menele. Şi până la ele, nopţile 
albe, cu fruntea sprijinită in 
palmă deasupra foilor litogra- 
fiate ale cursurilor. 

- ION ROMAN 





Aş numi mai de grabă acea- 
stă, peliculă: filmul surprizeLor. 
Și iară pentru ce recomandarea 
de a asista la tilm, dela, inceput, 
esia toarie necesară. 

Inceput întrun chip cât se 
poate de pașnic, cu o babă ar- 
țăgoasă şi cu principi, cu o st- 
cretară cu ochelari și cu 0 ser- 
Vivoare îndragosriţă, tiimul aiu- 
necă, pe o temă po.ițistă pentru 
A devenit, la stărşit, un veritabii 
jum de groază. 

Stranmui care Teese din con- 
flicuul acestui film ne tace să-l 
apropiem de „Inamicul Femei- 
cr” film interpreţat de Basii 
hathborne (vă mai amintiţi 
piesa „lubire stranie”'?), pu- 
nându-l la antipooul îilmeloi 
cu Basil Rathborne. 

Curios și totuși perfect anali- 
zaț este sentimentul care-l are 
secretara pentru eroui-criminal. 

O persoană din spate preun- 
dea că ar fi un senument de 
iubire, Nu sunt :de aoeeaş parere. 
Și, în or.ce caz, am avea de- 
atace cu o iubire foarte cu- 
ViIOASĂ. 

Sentimentele cari o apropie la 
început pe femee de criminal 
sunt curiozitatea şi îndoiala. 
Primul este un sentiment pro- 
priu temeilor şi deaceca s'a in- 
sistat mai puţin asupra iui. Al 
doilea, insă, este perfect ana- 
lizat. Mici amănunte o fac să-l 
bânuiastă pa servitor drept au- 
torul crimei. Nu este, insă, si- 
gură. Şi se petrece in organis- 
mul ei sdruncinat — trebue să 
specific că este vorba de secre- 
bara unei bătrâne  maniace și 
isterice — o atât de mare 
sthimbare, incât ar fi in stare 
să devină tâinuitoarea crimi- 
nalului, odată ce indoială ar îi 
transformată în siguranţă. 

ȘI, cum acest lucru se întâm- 
plă, ea resimte milă pentru cri- 
minal, pentruca, până la urmă 
sentimentul normal să-și facă 
apariţia: scârba. 

Bine înţe.es, tocmai pentru a 
redă mai bine atmosfera de 
groază, regia are câteva scă- 
pări din vedere. Astiel, greşelile 
comise de anchetatori nu sunt 
admisibile, 

Dar faptul care ne surprinde 
mai mult, este alegerea lui Ro- 
bert Montgomery în rolul eri- 
minalu:ui. A trebuit să lupte as 
cest actor pe care îl categorisi- 
sem: „băiat frumos și atâta tot” 
cu publicul care se obișnuise cu 
el in roluri de comedie. Atât de 
amănunţit şi-a studiat insă 
rolul, atât de bine a ştiut să 
fie un detracat, încât merită 
calificativul de creator al celui 
mai bun rol din anui acesta. 





POȘTA REDACŢIEI 





Eugen Bolfosu. — Intenţiile 
care vă animă sunt foarte fru- 
moase. Păcat că n'au putut fi 
turnate în versuri pe măsura 
IOr, 

C-tin 1. Guţu. — „Filipaș“ e 
o schiță reuşită. Mai trimiteţi 
proză. Se va publica, 


A. Bădrăgeanu-Jolon.—,Tran- 
scrierea, durerilor pe hârt:e“ nu 





Sandu Vraniţă. — Dorinţa de 
a face versuri e lăudabiiă atâta 
vreme cât ele servesc exclusiv 
la mulțumirea ta, sufletească. 


Codin Ghidica. — Trimite- 
ți-ne altceva decât cronici dra- 
matice, 

A. E. Cluj. — Citește mult şi 
scrie puţin. Din câna în când 
trimite-ne câte ceva. Sunt con- 
vins că vei reuși. 

— r. st. — 


Rosalind Russel i-a. fost par- 
teneră ideală în acest film în 
care groaza te face să Tâzi câ- 
te odată nervos. 


CINEMA ARO: „VIAȚA FARA 
GRIJI 


Au inceput cinematografele 
cepe bulevardul Brătianu să 
prezinte spectazoleie la ora 5, 
iar noi ne-am lămurit: Odată 
cu venirea verii, au inceput să 
prezinte filme de calitate mij- 
locie, aşa numitele filme de ca- 
tegoria II-a. Dacă filmu! € co- 
mic nu se mai râde cu hohote; 
dacă încearcă să pună o temă 
nu o mai lămurește prea mul- 
tumitor. Filmul dela Aro face 
parte din a doua categorie. 

Publicul pleacă oarecum ne- 
lămurit: „Bătrâna, doamnă care 
transformase cu totul o familie 
de escroci, era săracă Sau bo- 
gată?” După cât se pare, ea să- 
răcise. Dar cum publicul nu 
poate admite așa ceva întrun 
film care mai mult comedie se 
poate numi, la eșirea din cine- 
atograf erau două tabere. 

In orice caz, filmul acesta, 
fiind american, are meritul că 
incearcă să pună o problemă. 

Acum, nu e mare vina rtgiso- 
rului, că nu reușește pe deplin. 
Rămâne însă pe picioare buna 
intenţie și, mai ales, constata 
rea că Amerizanii ştiu să pro- 
voace şi râsul în surdină, nu 
numai acela cu hohote. O €- 
chipă bună de comici — Janette 
Gaynoy, Doug. Jr. Pauleiite 
Goddard, Rolland Young, Billie 
Burke şi o foarte simpatică bă- 
buță — au ştiut să scoată ma- 
ximum din scenariul ce-l aveau 
la. îndemână, 


CINEMA SCALA: „MASCA 
IUBIRII” i 


E mare păcat că regisorii ger- 
mani, caută să realizeze doar 
filme de propiganiă, 

După acel mimunat documen- 
tar care a fost „Olimpiada” ei 
ne prezintă o nouă bandă care 
nu este alticeva dscât preamări- 
rea ogorului german. Vieţii ar- 
tificiale din saloane, germanii 
îi opun viaţa sănătoasă dela 
țară. Foarte frumos, foarte lău- 
dabil. Dar ultima scenă prea 
poartă pecetea  propagantei 
pentru ca să o putem aamite. 
Când pe o femee o sărută, pen- 


tru prima oară, bărbatul pe 
care îl iubeşte, cred că nu-i tre- 
ce prin cap, imediat după aceea, 
să se roage lung și fierbinte, în 
fața, unei troițe aşezată lângă 
ca de către providenţă, pentru 
ca recolta de anul viitor să fie 
tot atât de bună. 

Paula Wessclly mereu ne ui- 
mește. Urâtă și grasă, în alte 
filme izbutea să-şi ascundă mă- 
car grăsimea sub crinolinele va- 
poroase. De astă dată ea inter- 
pretează rolul uni ţărănci vân- 
joase, cu atâta sensibilitate şi 
talent, incât delicatețea ci su- 
fletească iese mai Mult în svi- 
denţă, pe lângă jocul „din to- 
por” al lui Ati'a Horbriger, în 
TOlul unui conte. 


TRAIAN LALESCU 





turi  supărător simţite și de Examenul pe 





Miza cea mare 


(Urmare din pag. 5-a) 
FRUCTE, 


Polivalentța posibilităţilor şi speranţelor zilei proaspete ce stă 
s& mijească o încarmează suficient cosul de fructe ce îl găsesc pre- 
gătit în fiecare dimineaţă. 

Zorile n'au înflorit încă şi totus abundența sucului anenasului 
sau sângerarea generoasă a portocalelor în pahar, îmi dau nădejdea 
unei zile însorite din be:şug, în care un cer netulburat va revărsa 
peste lucruri și întâmplări pacea albastrului său, Bogăția luminii 
mustește împreimă cu fiecare picătură parfumată din carmea fruc- 
telor. 

Piersiciie purpurii, senzuule, se înirățesc în ispitire cu dragostea 
pozitivă şi rodnică, În timp ce caise paiide, creatoare de rafina- 
mente gustative nebânuite, actualizează senzația femeilor subtile 
enigmatice și compiexe, a căror structură fină nu ţi se rezolvă decât 
sfărămând și gustând sâ&mburele alb și dur ca porțelanul, plin de 
esenţele cele mai felurite și inu: concentrate, mergând până la otravă. 


O vișină atinge stângacele mele buze, vagabondează strecu- 
rându-se abil printre foartecele dinților, sbătându-se ca fecioare! în- 
şelătoare din strânsoarea braţelor omolescentului. Pentru ca până 
la urmă să cedeze și mușcătura să cunoască gustul astringent a! 
vişinei părguite asemenea sărutării fecioarelor înfrânte. 

Am început să desprind de ciochine, una câte una, boabele 
de strugure. Cu ele sosesc, rând pe rând, amintirile seriior de pe- 
trecere zgomotoasă, frivole, fără adânciri de situați:, fără participa- 
rea planurilor principale ale ex:sienjei noastre; din care totuşi am 
îi putut extrage mci târziu vinul clar şi tare, vinul valorilor, vinul 
cuminecăturii, Defilează apoi prin fața mea mărul originar, para 
proverbia.ă, fructe exotice sau pădurețe; migdalele reci şi albe ca 
fildeșul; curmalele cu carnea putredă de dulceaţă, lipită în jurul 
sămburelui lemnos și ridicol îmi poartă gândul spre libretele de o- 
peră seci și stupide, justificatoarele partituri'or greoaie, dulcegi și 
vâscoase. 

Fruciele felurite în forme și forțe, în sevă şi senzuri, stenu şi-mi 
evocă propice, priiejuri de puce și de bucurie în această zi pProas- 
pătă, încă neştirbită de nici un eveniment, încă neumbrită de nici 
o decepție. O panglică de lumină de culoarea caiselor se aşterne 
peste coșul de fructe, strălucirea ei încă palidă garantând parcă și 
moi mult seninătatea zorilor. G. MOISIL 


nr. 14.235, p. 1). Evident, dacă 





e numaidecât poezie. 


LUAT DIN CALUŞ 


(Urmare din pag. 5-a) 


ştie nimeni, nimeni de acest fapt, până astăzi... 
S'o fi intors împrumutul. Era rău în armată, 
Toma... Mai ales când era supărat. Mergea și: 
necinstea femeile oamenilor pe unde dormea... 
Credea că nu va ispăși odată toate câte a făcut... 

Chirilă tuşeşte şi îşi şterge o lacrimă. 

A venit și Tanasia. E înaltă de un metru şi 
îndoită ca o coadă de oală. Numără vreo nouă- 
zeci de primăveri. Dinţii — mai are numai doi— 
sunt cât un deget de mari. Sprijinită intrun ba- 
stonel de dud, poartă sub braţ, strâns, o legă- 
tuzică în care păstrează buruieni şi leacuri. 

„— I-a dat usturoi, să mănânce usturoi dela 
căluşari... Tot știe baba ceva, spune un om între 
două vârste, 

Lumea, se dă în două părţi, ca dinaintea unti 
prințese și baba de-abia târşiindu-și obielile, 
trece urmată de câţiva oameni ai casei, Se 0- 
Prește, încearcă să, se indrepte, să se lungească, 
dar nu poate. Neaga se apleacă lângă ea. 

— Mâine să mă chemaţi iar, şoptește baba. 
printre gingii. 

Cecace a spus baba a colindat într'o clipită 
curtea, din gură în gură, din ureche în ureche. 

„Carevasăzică nu moare. Se face bine. Numai 
că trebue să, mai treacă timp şi să joace de nauă 
ori“. Baba a lăsat vorbă să-i dea să bea şi pelin, 

— O ispăşi fo năsărâmbă, 

— Păi alminteri ce crezi. Unde s'a mai po- 
menit om în toată firea luat din căluş, 

— Cum dă nu se poate... ba se poate. Da s'o 
fi fost bărătat dela ursitoare... Ei! maică, voi 
vă jucaţi cu astea, 

— Ştiu eu... 

— La noi a fost unu pe care l-a luat de cinci 
ori la rând. Omorise niște motani, 

— Dar Toma c2-o fi făcut ? | 

— Cine știe. Parcă poţi să știi toate câte le 
face omu. 

— Nu s'a auzit nimic. 

— Doamne fereşte ! Or fi păcate dela alte nea- 
muri şi le trage el... 

— Ba câte ai pice.. aşa o fi!.. 

Oamenii nu pleacă. Parcă aşteaptă ceva. La 
fiesare observi o nerăbdare. Vor o lămurire. Să se 
ridice unul și să spună cum sa întâmplat, ce-a 
fost şi de ce-a fost așa. Asta vor toţi. 

Yordache al 1ui Petruţ s'a suit pe trapuzan. E 
inalt câţ un brad și tânăr. Lat în spate şi în- 
drăsneț, în R 

— Măi oameni buni, hai să mergem acasă... să 


tăsăm creştinii ăştia în pace... să-și vadă de bol-. 


navul lor... 
Nu pleacă nimeni. i : 
Neaga e prinsă într'un grup de femei. Vecinele 
trag de ea să le spună ce face bărbatu-său. Fe- 
mzia. se simte încurcată, lasă capul în batistă, și 
se căsnește să nu plângă. Mai ales cu dușmanele 


din pricina lui Toma ar vrea să fie tare, să le 


arate că știe să îndure mai departe toat: neca-! 


zuri.e dintr'o căsătorie contra voinţei părinţilor 
el. 

—— Noaptea doarme, Neguţo ? o întreabă o bă- 
trână. 

„— Doarme ca mielul, mamă Catrină. Nici nu; 
zici că e om, așa e de liniștit, Câteodată tresare 
și strigă. 

— Ce strigă ? 

— Bazaconii. 

— Nu e bine fata maichii. Să nu mai dormi cu 
€l în casă. Ascultă ce-ţi spun eu, şi-o bate pe 
umăr. Mai bine să te păzeşti, că nu strică... Acum, 
dacă sa îmbolnăvit, cine e de vină. So iei şi 
tu pe urma lui ?... să fiţi doi nenorociţi... i 

Baba vorbește inainte, Sfaturile ei au găsiti 
de multe ori crezare la Neaga. 

— Bărbaţi mai găseşti tu, dar sănătate ba... 

— Să mă ferească Sfântul de asmenea ne- 
norociri, mamă Catrino. 

Nasga se grăbeşte să intre în casă. Poate îi 
mai țrebue Jui Toma ceva. Nu cere şi nu prim:ște 
dela. nimeni nimic, Nu vorbeşte nimic. Nu vrea să, 
recunoască pe nimeni în afară de ea, 


3 

— Pantilie, vino mai aproape, îngână Toma, 
încercând să se ridice în capul oaselor. Și tu 
Neguţo, vino... 

Femeia sări ca mușcată de șanpe de pe lavița 
pe care-și odihnea trupul răpus de atâta sbucium, 
ca să-i dea ajutor. Ochii ei străluminați de o 
speranţă cu răsunet in sufletul ars de necaz, ca- 
pătară o mişcare vie. Iar pe figura trasă, incre- 
menită ca a unui mort, un joc de lumini iînseam- 
nă bucuria de a-l vedea ridicat dintre perne și 
de a-l auzi vorbind. 

Lampa asvârle pe pereţi o lumină galbenă; 
chioară, ca, în bordeiele de munte. Nu se poată 
distinge nicio fotografie de pe perete, cu toate 
că de marile sărbători cari s'au dus Nzaga le-ai 
şters şi le-a îngrijit ca pe ochii din cap, Niki chiar 
în tabloul cel mare sub care arde candela, în: 
care sunt fotografiaţi ei : ginere și mireasă, nu se 
observă decât două linii, una neagră și una albă, 
ca două cuie ce ţi-se înfig în ochi. Neaga îşi Ti-l 
dică, încă odată privirea și se înfricoşează. ! 

Toma l-a urmărit cu toată atenţia, a privit și 
el, mulţ, tabloul. Din când în când închidea ochii. 
Il durea amintirea poate, sau ochii obosiţi de 
somn încercau o odihnă mai plăcută în acest fel, 
Oare n'o chema ca să-l dea jos din perete ? | 

— Veniţi mai aproape! rosti din nou 'Toma, 
cu glas tremurat. i 

Dincolo de ei, în satul în care mai forfotea. 
încă lumea, toţi, dzla cel mai mic până la cel 
mai mare vorbeau de el. Nu știe nimeni adevărul: 





Unii îi cred nebun deabinelea, alţii că se preface. 
Dar niciunui din toţi prictenii, din oamenii a- 
ceșta, cari se muncesc sănătoși, nu a venit să-l 
intrebe pe el ce are. Nu discutau insă numai de 
el, ci și de Neaga și de Pantilie și de tot neamul 
lor. Cu ce drept?! ! 

Ii chema mai aproape, lângă ei, însă lui i sei 
părea că, atât Pantilie cât şi Neaga se depărtea- 
ză, se pierd, îl urăsc, ar vrea să-l piardă. Trăise 
pentru un singur lucru : suferinţa, groaza de a se 
ști mereu în suferință, Niciodată d:plin, nici- 
odată satisfăcut. Câştigase pământ pentru alţii, 
își răsturnase planurile pentru un crâmpeiu de 
liniște. Nu le avusese pe niciuna, 

_— Să nu afle nimeni ce am să vă spun. Că e 
rău de noi. 

— Pentruce ? întrebă oarecum morocănos Pan- 
tilie, frate-său. 

Toma se codi. Pe inimă îl apăsa o piatră de 
moară, Pieptul! îi era parcă un cuptor. Ii venea să 
rupă cu amândouă mâinile din cl, să arunce de- 
parte carnea încinsă, care-l ustura. O! ce Mar 
fi dat să aibă acum un oloiu de ghiaţă să se ră- 
corească... Cu mâinile amândouă se frecă la 
îrunte ca spre a se desmetici, Pe urmă deschise 
ochii mai pronunțat şi-i ţintui pe cei doi cari 
stăteau nemișeaţi la locurile lor. i 

— O poveste tristă, mă, am să vă zic... Tu o 
știi Pantilie, ţi-am mai spus-o odată, când eram 
noi mai tineri, dar ai uitat-o de atunci. 

Pantilie săltă din umeri. Neaga se sculă depe 
laviţă şi se aşeză pe pat. | 

— Neaga, n'a avut qe unde s'o afle. Mi se pare 
că n'o mai ştie nimeni. Nici cei mai bătrâni. ŞI 
nici în cărţi de școală nu e scrisă. ' 

Prin fața ochilor i se învârteau atâtea lucruri. 
Pe unele le recunoștea. bine, de altele se inspăi- 
mânta. Ce-a făcut el până acum n'a fost de cât 
o jucărie, pe care au s'o sfarme mâine oamenii, 
după ce vor afla. Cea mai urâtă jucărie. Dacă nu 
s'ar fi căsătorit, poate că nu făcea crima, Pentru 
Neaga, pentru femesa aceasta, care oftează şi 
nu știe să-și tă'măcească întorsăturile repezi ale 
vieţii, a înfipt cuțitul. Răzbunarea n'a avut niciun 
efect, L-a asvârlit într'o necontenită stare de ne- 
încredere în el şi îndoială în soarta lui. 

— Când l-am omorit pe Nichifor eram beat, 
a spus el sacadat, tare, aspru, dușmănos. 

Pantilie şi Neaga au pus capetele în pământ și 
ca nişte călugări sfioşi au trecut la vatră, tur- 
burați până în adâncuri. 

Rămas singur, ui Toma 1 s'a părut că pereţii 
odăii se dau în lături și o gloată de oameni cu 
furcile întinse se năpustese asupra lui. Şi ca să 
nu-i vadă cum se vor așeza pentru a-l sugruma 
și-a îndesat capul în pernă ca după un vis rău... 


CONST. ENE 








8 











UNIVERSUL LITERAR 








27 Mai 


rc _ 
__—— 


1939 


Literatura. arta, idei... 


% 


CINSTIREA LUI MIHAI 
EMINESCU 


așa cum se face la „Luna Bu- 
cureștilor“, e un îapt de-o rază 
şi mare frumusețe, Nu ştim cum 
am putea să punem mai bine 
pe hârtie satistacţia noastră cea 
mai deplină, pentru un gest care 
nu e unul de toate zilele. O mi- 

mumaţă ediţie a poesii.or sale, 
tipărită intrun tiraj de mari 
proporții şi un poem al poetu- 
lui Aron Cotruş întregesc toată 
lumina acestei sârbătoriri, In 
zodia unui ltege al Cuiturii, în- 
coronarea aceasta primește va” 
loarea unui moment epocal, 
Laudele bucuriei noastre, tutu- 
ror iniţiatorilor şi d-lui genera) 
Victor Dombrovski, pr.marul ta- 
pita.ei, care a știut atât de bine 
să aduca laurii gloriei pe irun- 
tea celui mai mare poet al nos- 
stru, „dela Nistru pânla Tisa“. 
Xndată ce vom avea pe birou 
cărțile mai sus amintiie, vom 
mai Stărui asupra acestui im- 
portant eveniment, 


GEORGE DORUL 
DUMITRESCU 


va. fi; editat de „Fundaţii“ cu o 
monografie a Chișinăului. Cine 
cunoaşte „La fetiţa dulce“, acel 
pitoresc și savuros jurnal basa- 
vabean, nu poate decât să se 
bucure de apariţia acestei cărţi, 
în care George Dorul Dumitre- 
scu a pus atâta inmă, talent 
și muncă. 

Meiancoliile și bărbie Ohisi- 
năului vor trăi; aevea, în pagi- 
nile cărţii, pe care cu multă 
bucurie o anunțăm. Un frag- 
ment publicat în paginile noa- 
stre, a. fost, credem, evazator şi 
rar exemplu de poesie și intor- 
mație, Alături de celelalte cărţi 
din seria „Orașe“, Chișinăul va, 
fi o carte care va fi bună şi —- 
deci —— va place. 


1 ION MOLDOVEANU 


Iată, din nou trebue să-mi 
la peana ca pe-un stindard 
inâoliat, pentrucă incă unul a 
plecat din rândurile noastre, Nu 
l-am cunostut pe Ion Moldo- 
veanu, dar condesle noastre au 
mers împreună în multe din 
foile literare ale Ardealului ţâ- 


năr şi astf=l i-am gustat stihul 
de pure și elegiace nuanţe. Ră- 


pus în cine știe ce sanatoriu, 


ochiul care a văzut atâtea au- 
rării, sa înschis în sine, 

Sa poale că prevedea că va 
muri în curând, căci ultima pore- 
zie scrisă de sl a fost următoa- 
rea „Pământeană trecere“: 

Ca și unda Someşului Mic 
Lin voi trece calca cătră dric 
Și discret m'oiu presăra în drum» 
Ca un cântec sau ca un parfum, 
Mi-or cânta plecarea în poem 
Păsări alben stih de recviem, 
lar în noaptea înflorită, clară, 
Stele mari, crescute peste ţară. 
Spicengenunchiaten lanuri 
coapte, 
Vor svoni p!ecarea mea în noapte 
Iar în sat, toate Măriuţele 
Vor stropi cu lacrimi năfrămu- 
țale, 
Şi va fi, ca şi cum Demnul Sfânt 
Ar trona o clipă pe mormânt, 
Când m'or trecen înălțimi şi har 
Clovote. cu glasul tot mai rar... 

„Lamorișţii““ dela Mediaş, vor 
avea datoria să pună între 
scoarțele unui volum, opera 
poetului plecat, aşa precum Emil 
Giurgiu ca — cel care 1-a. cinstit 
pe George Bogăan... Niculae 
Cantonieru, Bogdan Amaru, Bob 
Byw'garu, Al. Sahia, Anton Hol- 
ban, George Petcu, Al, Călinescu, 
Silviu Roia şi-acum: Ion Mol- 
doveanu. Iată un șir de morţi 
premature şi stupide! Din goana 
condeiului, o fierbinte lacrimă 
pe-un mormânt nou și tânăr. 


SCRIAM ODATĂ 


într'o revistă despre activitatea, 
d-lui Ion 9, Gruia, profesor la, 
Facultatea Ge drept din. Bucu- 
veşti. Subliniam atunci clarita- 
tea unei minţi şi sugeram al- 
cătuirea unei cărți idespre „filo- 
sofia juridică, a statului nostru“, 
carte care, după cât am auzit, 
va prinde să fie realitate la 
toamnă, 

Astăzi vrem doar să arătăm 
merita d-lui Ion V. Gruia, în 
ceeare privește corporatismul 
românesc, corporatism care să, 
la baza alcătuirii noului nostru 
parlament. Nu știm dacă toată 
lumea e informată că unul din- 
tre primii preconizatori al ideii 
acesteia este d: Ion V. Gruia; 

ns inchipu:m mulțumirea omu- 
lui care își vede gând dul confir- 
mat și pnesch: mbat în fapt viu, 
Dar pentrucă în cadrul unsi 
note nu se pot inchega decât 
sîheme de iei, făgăduim, nu 
peste prea multă vreme, un 
„medalion“ al unui om de idei 
şi ae cultură, care împreună cu 


D. IOVAN DUCICI LA $.S.R. 


La recenta adunare generală «a 
S. S. R.-ului, a fost ales membru 
de onoare Excelența Sa d. Iovan 
Ducici, ambasadorul Iugo-Slaviei 
ia Bucureşti, distinsul poet și gân- 
ditor. Gestul scriitorilor români 
nu este decât o meritată recunoaș- 
tere pe care intelectualitatea noas- 
tră o aduce poetului Iovan Dii- 
cici. „Comoara împăritului Rado- 
van“, acea minunată carte, apă- 
rută nu de mult, a adus în fața 
publicului nostru scrisul unui spi- 
rit mare, ideile adânci ale unui 
desăvârşit poet. Iovan Ducici în 
„Societatea Scriitorilor Români“, 


iată un fapt care merită să fie aq- 
plaudat cu putere; un om ca d. 
Iovan Ducici, în mijlocul nostru, 


mu poate deecât să cinstească și 
să ne bucure. Și tocmai de aceeu 
— o adeziune totală și sinceră. 


UN VOLUM DE POESII 


căra ne-a făcut o rară bucurie 
e „Calea lactee“ semnaţ Alexan- 
dru Baiculescu. Pe poetul acesta, 
l-am întâlnit în ultimii ani, în 
unele reviste şi întotdeauna 
i-am urmărit versul cu simba- 
tie. Volumul pe care ni-l trimite 
de curând, e dovada unui fru- 
mos talent, pe care avem satis- 
facţia să-l confirmăm. Intre 
atâţia versificatori, un poet e 
un lucru Par — şi Alexandru 
Baiculescu este, cesace se chia- 
mă, un post. Iată: 
„Ce de rugină, Doamnă, şi cât 
[de triste sânt 
„Armurile iubirii aprinse de-altă 
(dată... 
„Pumnatle de cuvinte în linişte» 
ibrumată 
„Și-au îmbrăcat ji'ave mirosuri 
ide pământ“, 
precum şi alte strofe şi poesii de 
clară ţinută lirică, ne vorbesc 
despre chemarea acestui poet. 
Dintr'un iureș de ocupatii și de 
fapte, o caldă spunere de bine, 
d-lui Baicuescu „autorul aces- 
tei frumoase „Căi lac 


MIHAI EMINESCU 


„Ceea ce voim însă să amu- 
tim scriitorilor noştri în genere, 
sunt următoarele: Nu în imita- 
rea formelor străine consistă a” 
devărata propăşire. Luaţi de la 
streini gustul de a pili şi a lucra 


postul a tăcut, cu mâna rece alții câţiva, 


pe-o ultimă pagină de cast, iar 





ilustrează, ştiinţa 
nostră juridică, 


cu dalta scrierile voastre, luaţi 
de la ei iubirea de adevăr, lipsa 


de suficiență, respectul pz care 
ei îl au atât pentru cbieztul p? 
care îl tratează, cât şi pin'ru 
publicul căruia se adrescază, Dar 
o adevărată literatură, traînică, 
care să ne placă nouă şi să Ii 0- 
riginală pentru alţii, nu se poate 
întemeia decât pe graiul viu al 
poporului nostru propriu, pe t1ra- 
diţiile obiceiurile și istoria lui 
pe geniul lui. Tot ce-aţi produ- 
ce în afară de genul întrade- 
văr naţional (nu patriotico-libe- 
ralo-politic), nu va avea va'oare 
și trăinicie. nici pentru noi, nici 
pentru străinătate“. 

(M. Eminescu, (Opere, ed. în- 
grijită de prol. Ion Creţu, vol. ! 
530-531). 


IN „ROMÂNIA LITERARA“ 


ultimul număr, am cet cu ui- 
mire un reportaj: „Viata sbu- 
ciumată a pictorului Statan Du- 
mitrescu' — Spun „cu uimire“, 
fiindcă reprstatul pictor nu se 
numește Dumitrescu ci Dimi- 
trescu. Cum nu poate îi vorba 
de o simplă „gresea'ă de tipar“, 
pentrucă în tat rebortajul stă- 
rue această greşeală, ne psrmi- 
tem să facem remarca aceasta: 
E păcat că numai 1a câtiva ani 
după moarte, să se ccmită erori 
de acest fel; ce va fi oare peste 
o sută de ani? Poate că n'ar 
strica puțină băgare de seamă, 
chiar și în cadrul unui simplu 
reportaj! 


„FRIZE“ 


editura de poesie conducă da 
M'hail Chirnoagă și George 
Vaida, e un. fapt care trebue 
mereu amintiţ. Pasiunea pură 
și dârză a arestor cronicari ai 
uni pure provinrii, ne aste în- 
totizauna un imbo'd si un semn 
bun, Cărţile scoase sub egida 
ei, mărturisesc. O deplină şi a- 
dânică înțelegers cârmuein ros- 
tmrile acestor albe mesagii, care 
ne sunt atât de aproape de 
inimă. Veninul verde și local, 
imprăştiat de un Gomn Ivaşcu, 
asupra acestui elan, nu poate 
fi decât un semn a] superio- 
rității spiritului care conduce 
„Erize“'-le. Otrava prezentată 
sub formă de „critică“ a fost 
întotdeauna preţuită la justa 
ei valoare, tot așa precum: 
munca plină de talent a plutit 
cu mult de-asupra aczstor a- 
taicuri, „Friza“ este un elogiu a- 
dus tinsreții creatoare. Elogiu- 
lui — elogiul nostru. 





UN AN DELA MOARTEA 
LUI OCT. GOGA 


sa împlinit luna aceasta, In 
vâltoarea vremii, în goana fără 
de seamăn a zilelor, sa scurs 
acest răstimp. Admiratorii şi 
prietenii au comemorat această 
tristă zi, la Teatrul National. D. 
prof. Istrate N. Micescu, într'o 
rară cuvântare, a scos în relief 
marele merit al poetului plecat 
dintre noi. Ascultându-l pe d. 
Istrate Micescu, ni se părea une- 
ori că vedem în selipirile cuvin- 
telor  Domnieisale,  luminoşii 
ochi ai cântăreţului. Cuvintele 
d-lui Micescu au fost imn, psalm 
şi spadă, în memoria unuia din- 
tre cei mai mari poeti ai aces- 
tui neam, Un act din „Meșterul 
Manvle“ și vâteva poesii ae Qc- 
tavi2n Goga nu făcut din prima 
noastră scenă, ceeace ar trebui 
să fie întotdeauna: un amvon. 
Pentru umbra poetului, o sme- 
rită și pioasă genuflexiune, iar 
pentru inițiatorii festivalului 
numai cuvinte de binc. 


ION POTOPIN 


e un poet care trăește la Cara- 
cal, scriind la cele mai tinere 
reviste. Ii urmărim cu atenţiune 
condeiul şi nu rareori am aflat 
in poeziile sale lucruri foarte 
frumoase. Ion Potopin lucrează 
la două cărţi de proză, pe care 
le corim cât mai închegate. Dar 
deocamdată ne mărginim să-i 
semnalăm prezenţa, vămâ ânând 
ca în viitor să revenim asupra 
pianuritor sale, devenite reali- 
tăţi, Lui, ca şi intregei „pro- 
vincii“, amiciţia şi frăția noas- 
tră din acesta coloane, pe cars 
le vrem cât mai mult în ritmul 
zei şi a] inimii tinerești. 


CEA MAI DE FRUNTE 


publicatie literară a Basarabiei, 
e revista „Viaţa Basarabiei, 
cre e condusă de d. Pantelimen 
Halippa și apare de opt ani. în 
papinile ei am cunoscut pe ta- 
lentatul N. F. Costeneo, pe 
George Meniuc, Vladimir Ca- 
varnali, Bogdan Istru, o în- 
treasă falangă de autentici pur- 
tători de cuvânt. Din caetul pe 
Mai, remarcăm poesiile lui T. 
Nencev, V. Luţean și un frag- 
ment de roman de N. F. Cos- 
tenco. Este în „Viaţa Basara- 
biei“ un ritm de condeie, pe care 


AMURGUL POEZIEI... ,...Când fiinţă Nu 


(Urmare din pag. 1-a) 


în stânca vieţii. Fiecare clipă este un val 
Și fiecare val roade în trupul nostru, ne 
macină, ne clatină, ne surpă impiacabil. 

Fiecare dintre noi nu este, aşa dar, de- 
cât o locuinţă vremelnică a tinereţii, Fer- 
mecătoarea vizitatoare nu stă la noi decât 
puțin şi abia după ce a plecat ne dăm sea- 
ma că n'am știut să folosim clipele petre- 
cute cu preț osul mosafir. Adeseori nici nu 
ştim pe cine am găzâuit în trecătoa- 
rea noastră formă. Câţi oameni n'aţi 
întâlnit, care nu-și mai aduc aminte să fi 
fost odată tineri? Căci nu e deajuns să ai 
douăzeci de ani. „Tinereţea nu e o graţie 
pe care zeii o acordă tuturor“ (Franqois 
Mauriac). Ea nu este o vârstă: sunt oa- 
meni care nu îmbătrânesc niciodată și bă- 
trâni care n'au fost niciodată tineri. Tine- 
rețea e o stare sufletească, o formă a spi- 
rituiui nostru. 


Grecii vechi, care n'au împărţit cu ni- 
meni meşteşugul miraculos de a crea mi- 
turi și simboluri, întruchipaseră tinereţea 
în zeița Hâbe, fecioara pe care Hera o ză- 
mislise respirând un trandafir. O femeie 
miroase o floare şi tinereţea se naște. O 
femeie şi o floare, atât de puțin şi atât de 
mult, 

Tinerețea e făcută mai întâi din curiozi- 
tate, din dorința de a cunoaște. A fi tânăr 
înseamnă, a fi pururi asediat de o mie de 
întrebări, a fi mirat în fiecare elipă de 
miile de chipuri ate vieţii, E momentul 
când se pun toate problemele, deodată, şi 
cele mai mari. 

Tinereţea este apoi o stare de medeter- 
minare: tânărul e omul disponibil. E1 as- 
piră către viața totală şi nu renunță la ni- 
mic, pe când omul care nu mai e tânăr, 
omul matur, realizat, se obţine printr'o în- 
treagă serie de renunţări și de limitări, 
care adesea sunt schilodiri,. 


Tinerețea este și ambiție. La douăzeci de 
ani, omul e lacom şi vrea să aibă tot: glo- 
rie, iubire, bani (deși, fireşte, nu se întrea- 
bă niciodată ce a făcut pentru a le meri- 
ţa). In jurnalul său intim, sub ata de 10 
Iulie 1816, liceanul V. Hugo însemna: „Je 
veux Gtre Chateaubriand ou rien“. Hugo a- 
vea atunci 14 ani! 

Tinereţea mai este generozitate, simpa- 
tie dezinteresată, putere de a admira. Ca 
şi iubirea, tinerețea dă fără să ceară; ea 
dorește să servească. In urmă, omul matur 
devine mai egoist, mai plin de ei, mai invi- 
dios. Tinereţea însă e capabilă de entu- 
ziasm: ca admiră cu sinceritate. Deaceia 
tineretul e ce] care face reputaţiile, în po- 
litică, în artă, în literatură, oriunde. In 
ciuda tuturor Academiilor şi Universităţi- 
lor, tineretul a impus pe Baudelaire și tot 
el îl menţine. Din dorința de a se dărui, 
naște la tineri gustul prețios pentru prie- 
tenie sau pentru camaraderie, Această tre- 
buinţă de întovărăşire sufletească este, ală- 
furi de iubire, ceiace îi face farmecul. 

Şi, în fine, şi mai presus de toate, tine- 
reţea este un farmec, pur și simplu. Cati- 
tatea de a fi țânăr face din viaţa noastră 
o încântare când suntem, şi ne vrăjeşie 
amintirea după ce nu mai suntem tineri. 
Tinereţea este poezia vieţii. 


Și cum s'ar putea închipui tinerețe fără 
poezie, care este cântecul inimii? Poezia 
face parte din însăşi firea omului; este e- 
ternul refugiu pentru tristeţea metafizică 
pe care natura a pus-o în fiecare dintre 
noi. Ea împacă pe om cu destinul său și-l 
face mai bun. Mai mult chiar, ea nu poate 
locui decât în sufletele bune, așa cum spu- 


isa în simpieie sale versuri poctui Gianan- 
rea : 


Gili angeli har” fatto i canti, 

Solo in canto parla !'amore. 

Gili angeli hanno il cantare trovato, 
Quando si canta, non si pensa a male. 


Ingerii au făcut cântecele, 
Numai în cânţtec vorbeşte iubirea. 
Ingerii au descoperit cântecul, 
Cine cânță nu se gândeşte la rău, 


Un om Sau 0 generaţie la care lipsesc 
curiozitatea pentru lucrurile spiritului, do- 
rința de a cunoaşte, fantezia, ambiția, en- 
tuziasmul, devoţiunea, este un om sau o 
gemeraţie fără tinereţe „fără farmec, fără 
poezie. Omul sau. generaţia aceia e iipsită 
de posibilitatea însăși de a îi tânără. Ca 
să poţi fi tânăr trebue mai înainte de toa- 
te să ai timp: timp liber pentru citit, pen- 
tru lungi taifasuri, pentru rătăciri fără țel, 
pentru lucru dezinteresat. Otium cog:tatio- 
nem parit, spuneau cei vechi: cugetarea 
naște din răgaz. Dacă toate acestea lipsesc, 
zadarnice vom aștepta chipul zâmbitor al 
tinereţii: el nu se va arăta nic'odaţă. Şi 
această absenţă va fi marea desnădejde a 
vieții noastre. De când c lumea, nu știu 
dacă un strigăt a fost mai tragic decât a- 
cela al lui Giovanni Papini, în cartea lui 
autobiografică, Un nomo finito: „Eu n'am 
avut tinereţe“, 


Lă . . . Li . . . . . . . . . Dă . Pi 


Nu sunt acestea destule motive ca să 
predice tineretului reîntoarcerea la gustul 
poeziei? Să mi se îngădue totuși să mai 
adaug unul, 

Se spune de obicei că omul are totul co- 
mun cu restul ceraţiunii, afară de grai. 
Dar şi graiul poate fi comparat cu sune- 
tele prin care unele vietăți par să se înţe- 
leagă între ele. Scrisul însă, puterea de a 
păstra și graiul și gândirea negrăită, acesta 
este cu siguranță numai și numai al omu- 
lui. Scrisul este, deci, semnul distinctiv al 
neamului omenesc, demnitatea speciei noa- 
stre. Și cum cea mai înaltă, mai perfectă 
întrebuințare a scrisului o formează lite- 


ratura „adevăratul titlu de nobleţe al omu- 
lui este acela de a fi scornit această îru- 
moasă zădărnicie. Ce mângâiere, în acelaş 


timp, pentru cei care se pot folosi de divi- 
na biata Katharina Mansfieiă pe patul de 


suferință, în ultima zi a jurnalului ei: 
„Dumnezeu fie lăudat ca ne-a acordat 
graţia de a scrie“, 








TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


era nici nefinţă... 


(Urmare din pag. 1) 


tive bărbatul e transformat magic 
cuvin:e, 


til iniţierii sale; cu catia 
ccea coincidentia oppositorum 
initiere tânărui irece dala și 


insuşi, bărbat; și chiar când 


aa re 


ISIS = 993 


în femsie, chiar în momen- 
încearcă să dobândească 


in propria să ființă. Căci prin 


uberiate la maturitate; davine el 


izează acsastă trecere la 


vi iriliterte, el expo srimentează simbolic polul contrar, feminita- 
la. Simultan cu potenţarea masculinității sale, se promo- 


vează „feminitatea 


sa, în âşc fel încât ambele poluri să 


coincidă şi să coexiste un oarecare timp, alcătuind un om 


desăvârșit. 
Anăroginul, dealtfel, nu e 


al 


decât o copie după tipul ideal 


zeului. Divinitatea ec însăşi este androgină, pentrucă di- 
vinitalea totalizează contrariile. 


(Problema aceasta e dezbă- 


wiă în studiu! nostru, de apropiată apariție, Dela Seraphi!a 
la Venus barbata. Intr'adevăr, orice divinitate este polară, 
căci ea cuprinăs toate formale şi toate posibilităţile. lahveh 


este bun şi mânios în acelaș 


timp. Dumnezeu, așa cum 


iost cunoscut chiar de călre cei mai desăvârşiţi oameni, 
isologii şi misticii, este înspăimântător şi blând. Apro- 
pisrea de divinitate te poate ucide sau te poate mântui, 
Experienţa mistică este rap! şi agonie, ex descoperă 


sufletului omenesc durerea cbisâlă şi extazul desăvârşii. In 


cele mai pure forme ala exper 


ienții religioase, adică în creş- 





Cronica ideilor 


(Urmare 


înțelege teoria valorilor, între- 
prinsă cu o profunzime rar în- 
tâinită de către Max Scheler, 
discipo! convins al jui Husserl]. 
Referindu-se la, valorile morale, 
in lumina explicaţiunilor date, 
ne dăm seama de ce Scheler â- 
fivmă că „binele rea!” se obţine 
printr'o inversiune și reducţi- 
une a experienţei vulgare. Este 
punctul de vedere al școalei îe- 
nomenologice, schițaţ mai sus, 
raportat la teoria, valorilor mo- 
vale. 

Si atunci, de unde vine carac- 
terul obiectiv, ireductibil în ca- 
litate, geci apt pentru a îi cri- 
teriu, al valorilor? 

Răspunsul aste pregătit: di 
chiar faptul că ele au fost în- 
țe.ese ca esențe fenomenologice, 
repauzând, cum afirmă Seheler 
„pe vatoarea unui sprit intinit 
şi personal și pa lumea valorilor 
care i se prezintă acestuia” 
(„Kant Formaliimus”... p. 94). 

Citatul trebue înțeles astfel: 
Spiritul, Binele, esenţele ireduc- 
tibile, aceste „calităţi fără sem- 
nificație Jogică, directă” — cum 
le numeşte Gurviteh, se încar- 
mează în realitate şi o pătrună. 

Incarnatrea valorilor în reali- 
tăţi poate să fie deplină sau în- 
suficientă. In primul caz, avem 
da a face cu valori absolute, în 
cel de al doilea, cu valori rela- 
tive, Prin urmare, ierarhia va- 
lorilor este qeterminată de gra- 
ul în care acestea au devenit 






dîn pag. []) 


imanente existenţii. Faptul tă 
unele valori sunt relative (cum 
este cazul lui „sollen”, ei lu 
„Qevoir-6tre” si: nu avem 
spaţiul necesar pentruca să €x- 
plicăm acum dece) — nu le ră- 
peşte totuşi caracterul obiectiv 
şi apriorice, pentrucă, după Sche- 
ler, „nicio calitate ireductibiiă 
Gin lume nu este subiectivă”. 
Intrun studiu mai cupr:nză- 
tor, vor trebui anaiizate crit.- 
cile pe care Gurviteh le a- 
cuze teoriei valoriior, astfel cum 
fost elaborată de Scheler și 
continuată de Nicolai Hari- 
mann. 'Gurviteh nu își poate 
desminţi apartenenţo la psihclo- 
gicismul francez, deși incearcă, 
la rându-i o fundementare o- 
biectivă a valorilor. Şi ni se 
para că trece prea ușor peste 
următoarea distincțiune: intu:- 
ţia, fenomenologică, provenită 
din reduzţia logică, t.:nde și este 
aptă a enunţa criterii, esențe, 
valori, în vreme ce intuiţia psi- 
hologică, vitalistă, a „realităţii 
imediate”, se referă la cu totul 
altecva: la materia primă, la 
experienţa vu.gară, accea cale 
urmsază, a se încadra şi a îi ju- 
cecată conform criteriilor, ne- 
putând fi miciodată substituită 
acestora, 
MIRCEA MATEESCU 


1 „La vie morale et lau delă”, 
Flammarion, Paris 1938, paz. 197. 





îl urmărim cu frățească bucu- 
rie, Iată dece ne grăbim să re- 
levăm acest efort, mai ales după 
ce atrăsesem luarea aminte a- 
supra unei alte foi basarabene, 
care nu apare tocmai cum ar 
trebui. „Viaţa Basarabiei“, e o 
revistă frumoasă — și mai ales 
— pacasară,. 


SCRIITOREH ROMÂNI 


au sărbătorit pe d. prof. Mihail 
Ralea, ministrul muncii, inițiatorul 
acelui rar eveniment care e casa 
de pensii a scriitorilor, Elanul şi 
frumoasele cuvinte ce s'au rostit 
în acea seară, spun din plin des- 
pre gratitudinea tuturor mânuito- 
rilor de condei, pentru omul care 
i-a înțeles şi i-a îmbrățișat ca nici 
un altul. 

Dintre cuvântările rostite, publi. 
căm în pag. ], „Slava“, discursul 
marelui orator și romancier, care 
e a. Ionel Teodoreanu. Dom- 
niasa a concentrat în fraze ve» 
nite din cea mai adâncă ascun-= 
zătoare a inimii, toată mul- 
țunmirea şi lauda ce îi se cuvine 
domnului Mihail Ralea. Chinte- 
sența scriitorimii române adunată 
în jurul acelei mese de omagiu, 
a ridicat în onoarea d-lui Ralea 
cupa de șampanie a unei jră- 
țești mulțumiri. Cecace vrem noi 
să însenwmăm în cuprinsul acestei 
prea mărunte note, coste sincera și 
tinereasca noastră părere de bine 
pentru această instituție unică și 
bine-venită. Numai acest mare 
fapt îndeplinit, şi numele domntu- 
lui Ralea ar străbate anii „peren- 
nius aere“, dus de toți cioplitorii 
de gând şi cuvinte! 

ȘTEFAN BACIU 


PĂRINŢI ŞI COPII DIN 

ZILELE NOASTRE 

Sub titlul „Părinţi şi copii din 
2iele noastre” a tipărit ed. ,„.Cu- 
getarea” un roman de d. Mihail 
Negru, unul din scriitorii noşiri 
contemporani, car2 caută să dza 
operea.or lor un vădit tâlc mo- 
ral. 

Remânul d-iui Negru cuprin- 
da povestea unei familii de o- 
Tăşeni cumsecade, cari sunt 
smulși din echilibrul lor, pen- 
tru un moment, prin câștigarea 
unei mari sume ge bani, Ja lo- 
terie. Autorul arată cu îndemâ- 
nare psihologică, cum banu! 
tu:bură, sufietele, şi cum, în 80s- 
podăria d-lui Tătarcea, ercul 
cărţii, tihna nu vine decâţ după 
ce se 'Tisipese banii aduși de in- 
tâmplare.  Recomandăm „Pă- 
rinți și copii din zile!e noastre” 


UN NOU VOLUM DE SCHIȚE 
UMORISTICE, de Averceneo, 
în traducerea, lui R. Donici 


In editura, „Universul” va a- 
părea, săptămâna viitoare, un 
volum de schițe datorite mare- 
lui humorist rus Arcadie Aver- 
cenco. Volumul € intitulat „Ser- 
viciu prictenesc” și a fost tra- 
dus de d. R. Doniti, 

Numele lui Arcadie Avercenco 
este îndeajuns de cunoscut pu- 
blicului românesc prin volu- 
mele „Povestirile unui cinic” și 
„Manual pentru leneşi”, traduse 
tot de d. R. Donici, volume kare 
s'au bucurat de o critică, eiogi- 
casă și de aprecierea unanimă 
a cititorilor, 

„Serviciu prietenese” este o 
culegere de 20 de schițe de au: 
tentie humor, scrise de un autor 
fin şi inteligent, adânke cunos- 
cător al sufletuui omenesc și 
observator caustic al slăbiciuni- 
lor omului. 

Nu ne îndoim că şi acest nou 
volum de schițe de Avercenco 
va îi primit de „public şi de 
presă cu aceeaș căldură. 


REVISTA „VIATA SOCIALA 
C.F. R.” DIN CLUJ 


A apărut n-rul pe Aprilie al 
revistei „Viaţa Socială C.F.R, 


ain Cluj. Această publicaţie ase 
condusă âe d. Vasile 1. Vior, un 


meritos tânăr cărturar care, în- 
cadrat ca fruncţionar în admi- 


nistraţia, e. î. I., găsește nimerit 
să-şi întindă puterile de muncă 


şi asupra literaturii. Intr'ade- 
văr, valoarea publicaţiei „Viaţa 
socială e. f. r.”, constă în faptul 
că, pe lângă îndrumările prof=- 
sionale eeferiste, în pagin.le ai, 
se tipărește şi literatură, isbu- 
tind uneori să impună nume 
noi, cum e acela al d-nei SteHa 


Patriciu, autoare de versuri in- 
teresante. 


Dar revista d-lui Vasile 1. 
Vior mai slujeşte și ca semn de 
conștiință trează a românismu- 
lui, în regiunile mărginaşe ale 
hotarelor. Apărând la granița 
ungară, cea mai sensibilă din- 
tre granițele țării, „Viaţa soci- 
ală c. f. tr.” are funcţia unei 
sentinele, iată pentruce activ:- 


ca pe o lectură interesantă și 
„nstrutivă, 





tatea ei merită să fie semna- 
lată, cum se cuvine. 


a a a Et a d a E a a a a ie 


1.nism, intuiţia aceasta primoridală s'a păstrat și a atins 
culmi întriceșătoare, pe care numâi teologia mistică le poa- 
le cerceta. (Ne srăb:m să adăogăm că punctul de vedere 
teologic asupra poiarităţii divine, așa cum se găsește el în 
scrierile lui Pszudo-Areopagitul, Meister Eckardt și Cusanus, 
na cade în limitele acestui studiu. Deasemenea, nici specu- 
laţiile metafizice asupra neantului, de ex, Lionardo da Vinci, 
Lsibniiz, abatele Galiani, Hegel, etc.) 

In India, alături de forma biândă a unei divinităţi există 
o formă mânioasă (Krodha-murti). Zeul Rudra-Shiva distru- 
ge și craiază, întocmai ca zeițele fertilităţii din Asia, care 
sunt în acelaș timp divinităţi ale rodniciei și ale distrugerii, 
ale nașterii și ale morţii. Am văzut, însă, că înțeleptul indian, 
care tinda la dzpășirea condiţiei umane, se străduieşte să 
suprims în experiența şi conștiința lui orice fel de extreme; 
adică, să dobândească o stare de perfectă neutralitate și indi- 
fsrenţă, să devină impermecbil la durere şi bucurie, etc., să 
csvină autonom. Această depăşire a exiremelor, pe care în- 
țs:eptul indian o caută prin asceză și contemplaţie, înseam- 
aă totuși o coinzidență a conirariilor. In conștiința înțelep- 
titui nu mai există conflicte , întocmai după cum în experien- 
ia lui nu mai subsistă contrariile: durere şi bucurie, peftă și 
repulsie, frig şi cald, plăcut şi neplăcut, ste. Se petrece şi în 
el o „totalizare” care soro sp iile „totalizării” exiremslor în 
divinitate. Dealiiel, așa cum am arătat, în altă parte (Cosmi- 
cal homology and Yoga), nici nu e posibilă o desăvârşire, 
din punzi de vedere indian, dacă nu se realizează o „totali- 
"a exiremelor; nsofitul încearcă la început să- şi cosmi- 
zeze întreaga lui experiență, omoiozându. şi-o cu ri imurile care 
comină Universul („soarele” şi „luna”); dar după ce a rea- 
iizat această cosmizare, el tinde să unifice „Scarele” şi „Lu- 
na”, adică să totalizeze întreg Cosmosul, refă ăcând unitatea 
primordială d> dinainte de Creaţie. Unita te care nu înseam- 
nă haosul pra-sreaţiei, ci fiinţa nediferenţiată, în care toate 
icrmsle suni reabsorbite. 


Vasa îti 


Există în orice ritual şi orice act mistic un pâradox fun- 
dameniai; când se face posibilă coincidența unui fragment 
cărămida altarulai) cu totul (Projapati), a nimicului (omul) 
cu ființa (Dumnezeu), a non-valorii (obiectul profan) cu valoa- 


rea absolută (sacrul). Prin aceste rituale omul sa rsintegrează 
în tot; neființă iui coincide cu Fiinţa divină. Pentru a face po- 
sidil un asemenea paradox, e nevoie de așa numita rupere 
da nival, adică sfărâmarea Cosmosului și re-creiarea lui în- 


tr'o singură unitate, în cars omul nu mai e despărțit de di- 
vinitate, și Cosmosul nu mai e tracturat în milioane de frag- 

iente. Problema acsasta a ruperii de nivel este însă prea 
complicată pentru a o puiea dezbate într'un sfârșit de articol. 
O vom relua cu alt prilej. 

Deocamdaiă, să observim că bi-unitatea divină răs- 
punde unei nevoi fundamentale a minţii omenești: reintegra- 
rea omuiui în Cosmos printr'o absolută unificare. In această 
unificare dispar extremele și se topesc contrariile; neființă 
devine ființă; răul coincide cu binele, profanul coinside cu 
sacrul, Daiana coincida cu unitatza. Ne oprim aici, căci 
de aici înainte so deschide o gravă preblemă de me:alizică; 
de fapt, de aici începe orice metâtizică. Și noi nu ne-am pro- 
ps decât să arătăm vicisiudinsle și „aventurile” unei idei 
in istorie, iar nicidecum să o dezbatem sau să o rezolvăm. 

La capătul acestui itinsrariu — pe care l-am redus și 
i-am simpiificat excesiv, dar pe care nădăjduesc să-l refaceri 
cândva, așa cum se cuvine, înțelegem cuvintele Domnu.ui, din 
Prologul lui Faust: 

„Dintre toate spirite:e care nsagă, bufonul e cel care mă 
seşte mai puţin”. 

Și înțelegem, d=asemenea, câtă dreptate avea Shakes- 

pzare afirmând (în Macbeth, 1, 3), paradoxal: 


acnd nothing îs 
But what is not. 


plictis 


MIRCEA ELIADE 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T. T. Nr. 24464-939