Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0035

UNIVERSUL Li 


PROPRIETAR: 


SOC. AN, „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU: 


[nscrisă sub No, 163 Trib, Ilfov 








JEAN PERREAL 





ABONAMENTE; 
autorități şi instituţii 1000 lei 
particulare 12 luni 500 „ 
6 luni 400 „ 
3 luni 210 .„ 


wa. 


Naşterea 


Rolul virtutilor feminine in creştinism 


Samuel Butier notează într'o pagină, 
a carnetelor sale că „creştinismul este 
o religie a femeilor, inventată de fe- 
mei şi de oameni efeminaţi, pentru 
uzajul lor personal. Pundamentul u- 
nic al bisericii nu e Christos, aşa cum 
se spune în mod obișnuit, ci femeia. Şi 
a numi pe Fecioară Regina cerurilor 
nu e decât o formă poetică pentru a 
recunoaște că femeile sunt sprijinul 
principal al preoţilor”. 

Observaţia lui Butler e însă prea ge- 

_ nerală, Ea își poate păstra un grăunte 
de adevăr numai dacă e redusă (la li- 
mitele catolicismului. în cele ce ur 
mează, vom încerca să  justificăm a- 
ceastă afirmaţie. 

In genere, omul are nevoie de sti- 
mulente, pentru a-și păstra și împros- 
păta legătura cu divinitatea. Intre 
aceste stimulente, care împiedică re- 
gresiunea spiritului religios, cel mai 

"puternic e conţinut în formele cultu- 
lui. Acolo unde ingenuitatea primară 
şi plasticitatea receptivă în fața cul- 
tului s'a rutinat, se recomandă rupe- 
rea provizorie din cotidian şi frec- 
vențarea unor locuri de elecţiune în 
care prezența lui Dumnezeu e sugera. 
tă de tradiție ca mai vie și turburătoa- 
re, locuri care evocă mai ușor divini- 
tatea, — adică pelerinaţul. 'Țara care 
posedă cele mai numeroase Jocuri 
sfinte este de sigur India. Omul supe- 
rior se poate dispensa însă de toate 
aceste excitante externe, găsind în si- 
ne însuși forța necesară alimentării 
flacării religioase. 

Această căutare de sprijin în afară 
și recurgerea la mijloace complicate 
și adesea fastuoase pentru menținerea 
intensiţății credinţei religioase par a 
fi de esență feminină și transpar cu 
claritate mai pregnantă acolo unde 
spiritul femenin a jucat un rol mai 
important. Această constatare întăre- 
şte părerea că exisă o interdependenţi 
vădită între caracterele unui popor— 
în cazul nostru efeminat—și confesiu. 


nea, sa religioasă. Creştinismul înain- 
tând spre apus, a pierdut treptat din 
amprentele spiritului oriental, iar se- 
parația dintre Roma și Constantinopol 
se datorește în mare măsură diferen- 
țelor de structură spirituală dintre 
occident și orienț. Cât aespre reparti- 
ţia confesiunilor, în urma diverselor 
schisme, se ște că, în bloc, catolicismul 
e congruent cu latinitatea, că tendin- 
ţa protestantă e mai accentuată la 
rasele germanice (și derivă din cato- 
licism, ca o reacţie virilă contra  fe- 
minismului acestuia), iar ortodoxismul 
„stărue până aproape de continele spi- 
ritului slavo-bizantin. 

Dependența de o autoritate îndru- 
riătoare și ocrotitoare — caracteristi- 
că feminină — e mai simțită în cato- 
licism. Conservatismui, necesitatea re- 
prezentărilor pentru fixarea şi con. 
centrarea asupra . divinității, . fastul 
stimulenților, atenuarea  discrepanţei 
dintre cele două mijloace de răsplaţă 
a faptelor omului prin . intermediul 


purgatoriului, (e semnificativ că orien- 
tul primitiv a îngroșat insistent gro- 
zăviile iadului), îndulcirea exigențelor 
incluse în ortodoxism, „indulgențele” 
co presupun o anumită lene spirituală, 
cultul „harului“, — sunt trăsături spe- 
cifice catolicismului, care derivă, toate, 
din principii feminine, lucru lesne de 
analizat. Putem adăuga mărturisirea 
zilnică “(se cunoaște doar nevoia im- 
perioasă de confesiune a femeii), îm- 
părtăşania cotidiană, cultul păcii, al 
milei, al compasiunii și speranța fer- 
ventă în concesiunile făcute de sus. 
Sunt trăsături ce denotă o slabă res- 
ponsabilitate și o supunere netă, ati- 
tudini din care reiese cu evidenţă spi- 
ritul feminin al catolicismului, încoro- 
nat prin cultul ardent al Fecioarei. 
Aceste multiple implicații în com- 
piexul feminin ale catolicismului se 
datoresc rolului preponderent al fe- 
meii în 1umeă romanică. Femeia de 
sânge latin a excelât în a se învălui în 
umbre misterioase, a cultivat fineţea 
îmbinată cu curtoazia, a respirat în- 


de ION ȘTEFAN 


tr'un larg orizont sentimental, având 
un registru de legături multiple, cu 
tendinţe spre poligamie, — de  alttei 
ca şi în orient, unde ea n'a știut însă 
să cucerească măcar o aparentă  do- 
minaţie — incitând astfel imaginaţia 
bărbatului, îmbogăţindu-i viaţa eroți- 
că şi devenind suverană prin impune- 
rea formelor ei de viață rafinată dar 
având totuși nevoie de ocrotire, — 
fapte care au născut o erotică com- 
plexă, au dat naștere cavalerismului, 
ca şi unei bogate literaturi idilice, pas- 
torale, cu preiungiri, prin predominân- 
ta sentimentului, chiar în individua- 
lismul romantismului îndrăgostit de 
penumbre. Saloanele au constituit o 
regalitate feminină închisă, care a ra- 


finat relaţiile dintre semeni. Element: 


incitatot, muză, femeia, n'a fost însă 
nici aci creatoare. Abundența  mado- 
nelor și a nudului în Renaștere provine 
din aceeași splendoare în care a tronat 
femeia romanică. 

Dacă, femeia a radiaţ însă cândva 
atâta fineţe, dacă altădată, frecvenţa. 
rea societăţii feminine însemna un 
câştig in planul rafinamentului şi al 
stilizării, impunând etichete şi restric- 
ţii, îndulcind moravurile, azi frecven- 
tarea cercurilor feminine, drept  ur- 
mare a masculinizării sexului siab, a- 
duce o notă de exces, de vulgarizare 
și depravare, ca și cum femeia ar cre 
de că acestea sunt notele distinctive 
ale divinității, Această modificare se 
datorește însă în primul râna influen- 
ței protestante. Intr'adevăr, în țările 
protestante, omul n'a fost influenţat 
și educat de femeie și aceasta și 


din 
vina ei, pentrucă n'a urmărit decăt 
fie viciul, fie mariajul, prin care tri- 


umiă  indolenţa spirituală. Probitatea 
morală provoacă adesea cecitatea Spi- 
rituală. O armonizare a idealurilor e 
dificilă și nu vedem încă cum ar pu- 
tea coexista perfecțiunea etică cu per. 
îecțiunea estetică. 





(Urmare în pagina 6-a) 








Cuv 


Dr 


Am afirmat într'un alt articol 


că puterea cuvântului de a ex. 


prima realitatea, este redusă. Des- 
pre cuvânt se spune că este un 
simbol, exprimând adică nu în- 
treaga realitate pe care o ascun- 
de, ci caracterele esenţiale din ea. 
Cuvântul pasăre acoperă întrea- 
ga existenţă reală a sburătoare- 
lor, dar în afară de elementele 
esenţiale din realitatea aceasta 
nu mai exprimă nimic. Ba nezli- 
jează totul. Culoare, formă, cânt. 
Nici cuvântul privighetoare nu ex- 
primă decât tot calităţile esen= 
ţiale ale speciei, atâta vreme cât 
acest termen nu-ţi vorbeşte nimic 
de culoarea penelor, turnura cor- 
pului, etc. Realitatea făcută din 
atâtea elemente se ascunde în du- 
sul unuia singur, sau a două-trei, 
Oamenii se înţeleg prin capati- 
tatea de sugestie a cuvântului, 
Când ţi se comunică termenul de 
privighetoare, e deajuns atât ca 
să amănunţești, în spirit, restul ce 
nu se comunică. Fiind simbol, 
cuvântul e sugestiv. Deaceia îmi 
pare că arta cuvântului nu se 
sprijină pe efortul de a exprima 
tot, dând amănunte cât mai com- 
plicate și mai diverse, ci caută a 
se realiza integral prin sugestie. 
Constatarea aceasta, care a 

necesitat scurta demonstraţie de 
mai sus, este, astăzi, banală în 
artă. Sugestia reprezintă un hal 
10, o. ceaţă, unde personalitatea 
cetitorului are posibilitatea să se 
realizeze, punându-se la icontri- 
huţie cu toate latenţele, adică vi- 
sările, stările confuze, aspiraţiile 
şi elanurile embrionare. Adevă- 
ratul scriitor dă cetitorului jaloa- 
nele pe care se sprijină, apoi, ac- 
tivitatea creatoare a fiecărui ins, 
rămasă în embrion. S'ar părea 
curios că afirm existenţa  unsi 
activități creatoare la fiecare îns, 
doar că o fac embrionară. Și to- 
tuşi aşa este. Talentul de a scrie 
poezii sau romane, de a sculpta o 
statuie sau a picta un tablou, nu 
este decât facultatea creatoare 
accentuată a unor indivizi,: care 
s'au născut cu ea. Ca probă că aşa 
este şi că la unii chiar dintre scrii- 
tori, această facultate este mai 
desvoltată și la alţii mai rudi- 
mentară, este scara nesfârșită a 
valorilor &intr'o literatură. Nu se 
va spune niciodată cu putere de 
convingere că între scriitorii unei 
paţii şi restul locuitorilor este o 
delimitare precisă, că de-aici în- 
colo sunt scriitorii și de-aici îna- 
poi nescriitorii. Nenumăraţi sunt 
cetățenii ce n'au publicat dar au 
scris frumoase  epistolii, versuri 
realizate, parţial, prin impulsiu- 
nile acelei facultăţi embrionare; 
treptele ierarhice ale talentului 
merg astfel dela geniu, coborînd 
până la cel mai umil și neînzes- 
trat cetăţean, care şi el a potrivit 
în viaţă, măcar odată două cu- 
vinte cu un răsunet altfel decât 
cel obișnuit și care au plăcut as- 
cultătorului. Vreau să spun astiel 
că prin însuși harul vorbirii, o- 
mul este în posesia activităţii 
creatoare. Cine potriveşte adesea 
cuvintele, ca ele să exprime o sta- 
re plăcută, acela este, desigur, un 
autor, chiar dacă nu scrie sau nu 
publică. Adică, prin puterea de 
sugestie a simbolurilor, anume 
potrivite, creindu-se hallo-ul, se 








creiază însăși poezia. Acum nu 
mai apare ciudată nici o altă a- 
firmaţie mai veche, relativă ia di- 
vorţul dintre trăire şi literatură. 

Când cuvântul m'are puterea de 
a exprima realitatea, adică trăi- 
rea, ci sugerează, înseamnă că 
domeniu! activităţii creatoare are 
alte valenţe decât ace! al trăirii 
directe. Literatura este arta cu- 
vântului, arta simbolului, arta 
sugestiei. Trăirea este activitatea 
simţurilor cu valoare de o singu- 
ră clipă, atunci când ea se efec- 
tuiază. Dispărută clipa, trăirea se 
preface în amintire, pe care o 
exprimă cuvântul. Numai egali- 
tatea de simţire a oamenilor tace 
posibilă înțelegerea dintre ei. In- 
finitele vase comunicante ale a- 
celeiași substanțe produc comu- 
nicarea și punerea de acord a tu- 
turor locuițorilor globului. Dia 
acest punct de vedere, ne pare 
falsă literatura autenticilor, ex- 
perienţialiştilor. A exprima trăi- 
rea nudă, este o imposibilitate. 
Cuvântul nu poate spune tot, iar 
curgerea simțirii, curgerea sufie- 
tească este atât de rapidă că nu 
se poate surprinde. Cuvântul ră- 
mâne şi-aici, ca pretutindeni, să 
exprime numai o parte şi-anume, 
esențialul. 

Amănuntele curgerii sufletești 
rămân să se complecteze cu ca- 
pacitatea  emotivă a cetitorului. 
Literatura autenţicilor vrea să fie 
dotumentară. Documentul sufla. 
tesc trece, la ei, înaintea expri- 






REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA NUMĂR DE CRĂCIUN 


BUCUREŞTI 1 Str. Brezoianu 23-29 
TELBRON 3.30.10 


PREŢUL 20 LEI 


de MIHAIL CHIRNOAGĂ 


mării şi când este aşa se abdică 
dela nobila frumuseţe a artei li- 
terare care constă tocmai în ex- 
presie. Dar nu-i numai aici scă- 
derea literaturii lor, Cei mai mulți 
mimează documentul sufletesc. 
Documentar a fost Proust. Dar 
cazul lui special se explică prin 
condiţiile vieţii sale, Imitatorii au 
mimat şi mă gândesc, în cesace 
privește literatura românească, la 
acel roman ratat al lui Anton 
Holban, Ioana, care nu poate fi 
cetit fără eforturi și suferinţă, 
Cei cari ca Anton Holban imită 
acest gen de ilteratură, introspec- 
ţionistă, documentară, tinzând ia 
reproducerea trăirii, nu cunosc 
tendința separatistă de viaţă a 
cuvântului, sau, când o cunosc, 
caută să o înfrângă. Bineînţeles, 
aici nu poate fi reuşită. Dar dară 
aceştia, greşesc, cine scrie litera- 
tura bună? Este o întrebare la 
care s'ar părea, şi nu tără temeiu, 
că s'a răspuns până acum. Dacă 
e vorba de roman, pe calea bună 
se află aceia care plini de amin- 
tirile unei trăiri bogate și sucu- 
lente, redactează vieţi imaginate, 
dar posibile. Nu viaţa lor intere- 
sează dară, ci vieți posibile, în- 
ir'un cadru de verosimilitate per- 
fectă. Forma talentului acestora 
corespunde tendinței separatiste a 
cuvântului care părăsește reali- 
tatea, așa cum scriitorul pără- 
seşte viața sa pentru a realiza una 
simbolică, 





(Urmare în pag. 2-a) 


Ei 


CORREGGIO 





Noaptea sfântă 





SCRISORI DIN PARIS 


SALONUL DE TOAMNĂ 


Am citit, — sub semnătura unor cri- 


ce s'a dat acestei revoluționare viziuni 


distribuirea 


de MIHAIL NICULESCU 


umbrelor şi luminilor, 


DAR 


ANUL LIl Nr. 35 
Marţi 21 Decembrie 1943 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU | 


ântul, viaţa şi literatura Aurora sufletului omenesc 


de preot MIHAIL BULACU 
Conferenţiar universitar 


Suiletul omenesc, scântee -din marele foc al divinită- 
jii, a peregrinat mii de ani în umbra despărțitoare de 
marea tuipină, din care sa desprins, istona 1eligiunilor 
la diteriteie popoare ale omeniri, in care suileiul 9me- 
nesc sa straduit să-l mai gasească pe adevăratul 
Lumnezeu, este o dovaaă concreia pentru adevarul 
atirmat. Umbra păcatului înunse irumoasele cantaţi 
ae suileiuiui dela creajiunea divină, când a fost iăcut 
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. 

rolitersmul popoarelor antice, cu haosul religios în 
care se arundaseră, avea incă o paloare de conştiinţă, 
a deşcendenţei dintr'un monoteism puternic, în legăru- 
ră cu opera creaţiunii, de către un singur Dumnezeu. 
lar vemrea unui Mantuitor, pe care cerurile de sus 
să-l trimită omenirii, se reilecta în suflete în nostalgia 
iireasca, în care se atla. Astfel, Indienii evoluând în 
religiunea lor, dela Brahmanismul panteist la Neobprah- 
manism sau Hinduism, aveau pe lângă Brahma, divini- 
iaiea supremă, încă aiţi doi zei: Vişnu și Siva. Vişnu, 
zeitatea cea mai însemnată avea menirea reîntruparii. 
lar cea mai însemnată reintrupare urma să jie în Kriş- 
na, care avea să zdrobească capul șarpelui Kalha. lar 
prezentarea vieţii legendare a lui Krișna, cu învațătu- 
zile sale, era expusă intro scriere vestită şi tradusă și 
la noi în românește, întitulată Bhagavad-Gita, din care 
se pot vedea unele asemănări cu viața Domnului lisus 
Hristos, 

La rândul lor, Chinezii, Egiptenii, Perşii, Grecii, în di- 
feritele ior credinţe religioase, aveau şi nădejdea în în- 
truparea unei zeități mantuitoare. Fenomenul acesta al 
năzuinții permanente în întruparea unei zeități salva- 
toare, chiar din partea acelor ce nu cunoscuseră reve- 
lația divină, este explicat mai târziu de Sf. Apostol Pa- 
vel, care apreciază strădania sufletului păgân, de a se 
încerca prin firea cu care l-a înzestrat Dumnezeu, de a 
săvărși cele ale legii divine, pe care numai Domnul 
Hristos ne-a desăvârșit-o în chip deplin. 

La rândul lor, filosotii lumii antice, în nebuloza efor- 
tului rațiunii umane, vorbeau despre „Logos“, despre - 
„Înțeleptul universal“, precum s'a putut vedea în scri- 
erile lui Socrate, Platon, la stoici și neaplatonicieni. Is- 
tozici ca Tacit și Suetoniu vorbeau despre locul unde 
avea să se nască Mântuitorul în Răsărit. lar marele poet 
latin Virgiliu, autorul Eneidei și ai Georgicelor, îniățişa 
lumii antice protețiile sibilelor, despre venirea unui 
Mântuitor: 


„Timpurile prezise de Sibilă au sosit, 

Imensa ordine a veacurilor ia un nou curs 

Un copil, tatăl unei noui rase, este trimis din cer, 

EL va lua loc în sânul divinității, 

Va vedeu pe eroi amestecați cu zeii și va fi cinstit de ei, 
Va conduce lumea potolită prin virtuțile tatălui său. 
Timpul sosește, vine, primeşte-ți marile onoruri. 

Vino, scump fiul al zeilor, odraslă lui Jupiter! 

Priveşte înaintea ta, pământul ţi se închină și te salută. 
Pământul, marea imensă, cerul înalt. 

Privește, totul se bucură la apropierea veacului ce vine“. 


, Egloga IV ad Pollionem. 


Din textul acestor priviri pioletice şi mai ales al expri- 
mării dorinței nestrămutate, din partea omenirii, de a 
veni un Mântuitor, putem înțelege starea suiletească 
generală a omenirii, dornică de a putea gusta cât mai 
curând din fericirea sulletească, pe care o aștepta cu 
atâta nerăbdare, dela un trimis al părintelui ceresc. 
Acei ce au văzut locașuri de biserici, fie la oraşe, îie 
la sate, zugrăvite în exterior cu chipuri de ale îilosofilor 
lumii antice, ori cu chipuri din ale sibilelor, îşi pot expli- 
ca motivul. Fiindcă și aceste sujlete au reprezentat nă- 
dejdea supremă a omenirii, în venirea unui Mântuitor. 

Astiel că lumea păgână se găsea într'o mare 
descompunere morală, începând cu imperiul roman, pe 
vremea împăratului Octavian August. Dar nădejdea su- 
ilBtească a tuturor popoarelor lumii și mai ales profe- 
țiile precise de ordin mesianic inspirate prin puterea SI. 
Duh, precum ne istoriseşte Si. Scriptură, s'au împlinit cu 
exactitatea timpului, locului și tuiuror împrejurărilor, în 
care s'a născut Domnul nostru lisus Hristos, lar efectul 
spiritual, pe care l-a avut noua lumină a revelației Creş- 
tinismului, prin viața și învățăturile Domnului Hristos, a 
fost fericita regăsire a suiletului omenesc cu revelația 
supremă a Divinităţii, care l-a creiat şi i-a purtat de 
grijă de-alungul tuturor mileniilor. 

Intre atâtea suilete luminate ale lumii culte și civili-. 
zate de mai tărziu, cari au salutat cu cele mai pioase 
omagii creștineşii descoperirea luminii mântuitoare a 
sufletului omenesc, adevărata lumină a cunoașterii, ne 
vom opri la refiecția pe care a făcut-o ilustrul matema- 
tician, fizician, filosof și pios. creștin, din veacul al 
XVil-iea, Blaise Pascal, în „Pensees sur la verit& de la 
religion chretienne“: „Numai în lisus Hristos și prin lisus! 


tici de artă pe cari căutându-i cu o în- 
credere încercată „în scrisul lor săplă- 
mânal, a ajuns de mult să-i preţuiesc, 
— că Salonul de toamnă inaugurat la 
sfârșitul lunii trecute, e una din mani- 
festările cele mai complete și mai tri- 
umfătoare ale picturii franceze con- 
temporane. M'am bucurat de aceste a- 
precieri generoase ale unor 'profesio- 
nişti ai condeiului critic, cu satisfacția 
pe care ţi-o dă întâlnirea în spirit cu 
oameni mult mai apropiaţi, deși fără 
să-i cunoști şi fără să ştie că exişti, de 
cât aceia prea deseori întâlniți în îm- 
prejurările vieţii de toate zilele. Odată 
mai mult, această formă a solidarităţii 
care exclude indiscreţia și familiarila- 
tea vulgară, mi s'a părut una din cris- 
talizările cele mai preţioase ale stării 
de societate și sociabilitate. 

Braque şi Matisse, Segonzac şi Bon- 
nard, Dujy și Waroguier, Utrillo şi Van 
Dongen, Andre Lhote şi Maurice De- 
nis, pictori printre cei mai. proemi- 
nenţi, — Despiau,; Wlerick, Yencesse, 
dintre sculptori — au contribuit cu o- 
perele lor, la prestigiul acestei mani- 
festațiuni de artă franceză, căreia svo- 
nul public, anonim, î-a răspândit faina 
unei străluciri „cum nu sa mai văzut 
de 20 de ani“, 

O sală întreagă cuprinde 26 pânze 
de Braque; de a cărui operă se leagă 
începutul cubismului şi chiar numele 


artistice. (Observaţia lui Appollinuire, 
că „Braque foloseşte în pictura lui, 
cuburi“, a fost reluată de un ziarist, 
care a numit în derâdere această urtă, 
— „cubistă“). E o impresie fascinantă 
aceea care întâmpină şi reține pe vizi- 
tatorul sălii Braque, impresie în com- 
punerea căreia intră şi ramele tablou- 
rilor, reapărând chiar cele polite în 
aur. Amănunţind prima impresie, gă- 
seşti o împletire paradoxală de liber- 
tate şi rigoare „un fel de halucinație 
lucidă, supraveghiată. Dacă am reţine 
din Braque numai aspectul „decorator“ 
şi încă, cu greu i s'ar găsi pereche în 
ştiinţa subtilă; de un gust atât de si- 
gur în desfășurarea gamelor croma- 
tice, 

Fără îndoială, e una din cele mai 
delicate voluptăți, să descoperi culo- 
rile în puritatea lor virginală, neînce- 
pută, înainte de a fi fost încorporate 
unor obiecte şi într'o perspectivă în 
care ne recunoaştem, pentrucă e a- 
ceeuși în care toate lucrurile Dar sor- 
tite să servească la ceva, să ne fie fo- 
lositoare, în cel mai larg înţeles. Dar 


nu cred că acest elementarism al cu=" 


lorilor dezafectate şi pure de orice ser- 


artistice şi cu atât mai puţin al crea- - 


ției picturale. Renunţând la proce- 
deele obişnuite de trompe V'oeil ale 
perspectivei şi redării reliefului prin 


Braque şi-a ales desigur, una din căile 
cele mai puţin lesnicioase de pătrun- 
dere în zona prețuirii publicului larg. 
De ce n'am, spune chiar, că a vrut să 
se pună la, adăpostul acestei preţuiri. 
Nu din dispreţ pentru public şi popu- 
laritate, dar pentrucă artistul autentic 
știe că laudu îi este primejdioasă, atră- 
gând indirect atenția asupra unor în- 
țelesuri din propria-i operă, pe care el 
preferă să le bănuiască doar, învăluite 
în penumbra atenţiei. Spunea chiar 
Braque: „O pânză lăudată se strică, 
ajunge păşunea bunului gust. Cui :poa- 
te să-i mai slujească ? Nici măcar bu- 
nului gust“. Din punctul de vedere al 
bunului simţ, al mentalităţii și opticei 
obişnuite, s'ar putea pretinde că Bra- 
que se înşală. Dar cât de potrivit mi-se 
pare aci cuvântul admirabil pe care 
l-am auzit odată la cursul lui Paul Va- 
lery : „Ne putem înșela, dar și atunci 
trebue să ne înșelăm cu îndărătnicie!“ 
Sau, ce ne împiedică să ne gândim, că 
din punctul de vedere al unui lun 
simţ care ne-ar depăși, chiar sensul 
creaţiei ar fi fost dela început îndru- 
mat anapoda, dar că stăruind cu îndă- 
rătnicie, vom. ajunge totuşi cândva să 
ieşim din haosul în care se pierd .fără 
consecinţă, sforțările noastre izolate. 

vitute să fie ultimul cuvânt al bucuriei 





(Unmmare în pag. 4-a) 


Hristos, numai în el singur şi numai prin el singur, omul 
poate să cunoască în acelaşi timp mizeria sa şi reme-: 
diul mizeriei sale, infirmitatea naturii sale și puterea 
graţiei, obscuritatea și lumina, rațiunea și a uneia şi a 
alteia. El este Mesia cel așteptat, liberatorul făgăduit, 
trimisul și instrumentul lui Dumnezeu, prin care trebuia 
să fie instaurată împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Şi 
când, după patru mii de ani, el a venit printre oameni, 
atunci când el le-a spus „pentru mine au fost făcute 
toate acestea, pe mine m'aţi așteptat”, el a ridicat între- 
gul văl: ei i-a ridicat cel puțin pentru acei ce-l cercetea- 
ză în simplitate şi'n umilința inimii și care nu recunosc 
altă mărire înaintea lui Dumnezeu, decât pe aceea a 
stințeniei; acelora și numai acelora, divinitatea sa este 
descoperită, celorlalți ea încă a rămas ascunsă: căci 
numai lui i-se poate aplica cuvântul profetului în mod - 
deplin: „Deus absconditus”. (Chapitre Il. Le Nouveau 
Testament. J&sus-Christ). E 

Omul de știință, căruia nu i-a lipsit nici cunoaşterea . 
civilizaţiei trecute, nici contribuţia la progresele ei prin:- 
însemnate contribuții științiiice, — prin graiul luminos 
al propriei sale conștiințe ne îniățișează ceea ce a sim- 
țit, ceea ce a trăit, căutând să pătrundă în frumoasele 
taine spirituale ale Creștinismului, 

In nebuloza vieţii spirituale prin care trecem, câna 
multe suilete pot îi contagiate de nostalgia haosului și 
a hazardului, se impune un popas de reilecție creştină, 
asupra acestei teme, veșnic actuală. Este tot ce poate fi 
mai de folos pentru bunul creştin, în timpul sărbătoririi 
Nașterii Domnului Hristos, cână creștinul scoțându-și din 

- bibliotecă cartea Noului Testament, poate reciti şi. :: me- 
medita în duh de pietate creștină asupra razelor de lu- 


„„.mină ale revelaţiei, ce constituiesc o, şănătoasă auroră... 


a suiletului omenesc, așteptată și realizată în multe su- 
tlete. 


=> 2 








CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRUL MUNICIPAL: „RO- 
MANȚIOȘII”, COMEDIE IN 
TREI ACTE IN VERSUEI DE 
EDMOND ROSTAND, TRA- 
DUCERE DE MIRCEA DEM. 
RĂDULESCU. 


TEATRUL NAŢIONAL : „GRIN- 
GOIRE* COMEDIE INTRUN 
ACT DE THEODORE DE 
BANVILLE, IN ROMÂNEȘTE 
DE D. ANGHEL ȘI ST. JOSIEF. 


TEATRUL NAȚIONAL: „CAPRI- 
CIILE INDRĂGOSTIŢILUR”, 
PASTORALA INTR-UN ACT 
DE GOETHE, TRADUCERE 
DE SI. Q IOSIF. 


TEATRUL NAȚIONAL : „O SĂ- 
RUTARE”, POEM DRAMA- 
TIC INTRUN ACT DEI. 
PETROVICI. 


Principala rațiune de-a exista 
a p-eselor lui Rostand o ccisti- 
tuie o anumită poes:e „agreabilă” 
pe care ele o conţin, poate nu in- 
totueauna de cea mai bună cali- 
tate şi nici intoteeau:a autentică, 
dar care-i oricum, poesie, piuce, 
încântă. - ; 

Dacă, insă, aici acest lucru na 
este realizat şi pus în valoare cu 
ocazia unei reprezentații, atunci 
acestor piese s'ar pulea spune că 
li se ia până şi u'tima importanţă 
pe care mai pot s'o aibă peutri 
spectalor şi, totodată, şi unica lor 
şansă de-a place. Ori, spectacolul 
dat la teatrul „Municipal? cu 
„Romarţioşii” ma reuşit să cre- 
leze nici un momeut atmosfera de 
poezie pe care acest speotacal — 
ca să reuşească — o cere, 

Nici rezia d-lui Alex. Ştefă- 
musca miee decururile  sărăcă- 
cioase şi lipsite de culoare a'e 
a-lui Traian Cornescu nu erau 
de natură să contr buie ia reali- 
zarea unei astfel de amostere. 

Cine știe dacă nu cumva, alt- 
fel, cu niște decoruri mai ingri- 
fite. în tonuri Watteau, cu scene 
jucate cu mai mult rafinament, 
poate că această glumă teairată, 
chiar aşa ușoară şi inconsi:tentă 
cum este, tot ar fi reuşit şi asta 
puate tocmai pentrucă este u- 
şoară. 

In ce priveşte actorii, în rolul 
Sylvelei am găsit-o pe d-ra Mya 
Coca. Deşi despre d-sa nu se poa- 
te spune că a avut propriu zis 
un joc mai deosebit, totuşi, gra= 
ție fizicului și vocii d-sale, se 
poate spune că era, oricum, cea 
mai indicată pentru a fi o bută 
interpretă a acelei Silivete tinere 
și romanţioase. 

“In ce priveşte pe d. Geo Mai- 
cau, în Percinet — rol corespun= 
zător Silvetei — d-sa a fost mult 
mai greoiu și, temperameital, 
mult mai depărtat de genul în. 
suşi al acestei piese. 

In general bime d-nii George 
Sion şi Dinu Macedonschi în Ber- 
ganim şi Pa-q'inot. Deasemenea 
Și d. Rogalschi, în Straforel şi d. 
Su Patrichi în Blaise, grăiina- 
tul. 

In conctuzie, — ţinând seama și 
de faptul că acest teatru se nu- 
mieşte . Muniripal'“. ceeace pare 
în el însuşi să cuprindă şi pra- 
gram şi anumite preocupări şi 
anumite tendințe şi anumite obli- 
gaţii — cred că n'ar fi cazul să 
i se facă vre'o încriminare cuiva 
pentru reprezentarea unei piese 
de Rosiand, fie ea chiar „Ro- 
mamnțioşii”; dar mu-i acelaşi lucru 
atunci cârd este vorba de felul 
cum se realizează un asttui de 
spectacol, : 

In ce mă priveşte cred că se 
putea face chiar şi din această 
piesă un spectacol mai bun, dacă 
i sar fi imprimat un ritm mai 
viu. mai spiritual, mai spumos, 
dacă i sar fi dat mai multă gra- 
ţie spre a se face din această co- 
medie o adevărată glumă  tea- 
trală, așa cum de altfel cred că 
a volt-o şi autorul, 

Pe când aşa... 


E] 


Tm ultima premieră a Teatrului 
Naţional ni sa dat un spectacol 
format din trei comedii în râte 
sn act. Cred că din când în când 
nu este răn mai cn seamă 
că între astfel de p'ese pot fi uncle 
cari pot oferi spectacole deosebit 
de frumoase, cum e de altfe! cazul 
cu unele dintre piesele ee se re- 
prezintă acum. 

In definitiv piesele îutr'un act 
au şi ele rostul! — şi uneori şi far- 
mecul — lor. 

ŞI se pare că sunt unele dintre 
ele destu? ae realizate. cum ar îi 
între altele şi recanta piesă in- 
tr'un act a d-lui Ionescu Morel 
tare de curând a fost dată chiar 
ia Teatrul Naţional, într'un spec- 
tacol de matineu. despre care ia- 
răși se zice că n'ar îi lipsită de 
calităţi. 

ȘI acum reven'nd, prima dia- 
tre ce'e trej piese întrun act, 
prezentată în direrția de scenă 
în amara! haină nuantată a d-Tuf 
Victor Rumbeşti — au cnrarari 
rezerve car! nu ştiu diră-i pot îi 
împutate d-sa'e — a fost „Grin- 
gre“ n bui Bonville n daticioa-ă 
comedie. frumos ctretată. fru- 
mo  echilihrată, o Inovare mai 
mw't poetică dar de a poezie ceva 
mat rafimată decât cea pe care o 
găsim în piesa de care m'am ucu- 
pri mai sus. deci mtreva decât 
Rostani. sau, dacă ar fi să fac 
numai dercâţ o comnarațe. un 
Rostand dar mai „subtire“ (deși 
nu-i țocmai exact, fiind-ă piese- 
ta lui Banville e pe linia unei 
trafiitii- de antentică elesanță 
stilistică si finețe galică. ceeace 
nu-i întotdeauna cazul celui 
dintâi), 

ȘI pe deasnnra o p'esă destul 
de frumas jucată, 

Cel dintâiu care trebuie met- 
țiovat este d. C. Mitru carea 
ştiut să ne prezinte cu finete şi 
cu frumoase nuanţe figura unui 
reze ..banhomme“, iubitor de ar- 
tă şi îngăduitor cu artiştii, pe 
care-i consideră ca pe niște co- 
pii cari n“t-s răi ci numai fac 
pozne, cari din când în când 
trebuesc iertaţi. pe cari ştia să-i 
înțeleagă şi să-t pretuiască. 

In ce priveşte anecdotica piesei 
se pare ră Banville s'a insoirat 
de un fapt care nu se referă la 
Gringolre ci la Villon, făcând cu 
acest prilej — desigur o voită — 
„ltremă... nnetică“ chiar şi în ce 
priveşte caracteristicile sufleteşti 
ale celor două personagii, împru- 
Aa are unuia trăsățurile celui“ 


Şi  Ceasemenea tot e licență 
meriiră cred că ar tzebui secuii 


şi portretul pe care Banville i-l 
trasează regelui Ludovic al XI- 
lea pe care nici istoria şi cu atât 
măi puţ.n tradiţia nu vor să-i 
acorde trăsături aşa de simpa- 
tice,.. Ă 

O actriță care deasemenea a 
fost cu fotui în spiritul acestei 
comedii şi care a ştiut să jea 
un anumit farmec interpretării 
d-sale, arborând acea gențilețe 
deosebit de necesară roiuiui, este 
d-ra Emiiia Cosachievici, care a 
înţeles că astiel trebuie să tie o 
Nicole Asdry, o truinuasă posiă- 
văreasă, fruițuzoa:că, care ştie 
că-i frumoasă şi că vorbeşte re- 
geiui ci. 

Bine deasemenea d-nii H. Po- 
lizu şi N. Dimitriu in Simon l'our- 
uiez şi Oliver-le-Dain. 

Ajung acum la două dintre ele- 
meute.e cele mai tuiere ale pri- 
me. noastre sueie: u-ra N.na 
Diaconescu şi d. George Marco- 
vici. 

D-ra Nina Diaconescu a fost 
dezuul de roinantică şi de aeriană, 
în rolul Louisei, aşa cum cere 
p-esă, isbunad — cu toate că 
rissă să t.e antrenată pe un drum 
greşit de partenerul d-sale d. 
Niaruovivi — sa se menţ.e pe a- 
ceastă linie, mii cu sStama că 
scena . dintre ei, prezenta.ă ast- 
fel, oferă un inevitabil conţrast, 
siricându-i în orice caz d-saie și 
punănu-o, tocmai pe d-sa care 
era pe linia justă, într'un fei de 
interioritate scenică, 

In ce-l privește pe d. G. Rar- 
covici, fără ca prin cele ce ur: 
wmează să reviu asupra celor scti- 
se despre d-sa cu ocazia sau, maj 
exalt, în margirea cronicei tele 
despre piesa „Băiatul” dea Să- 
rincar, și, deci, necontestându-i 
talentul pe care, cum sar zice, in 
fizică, d-sa îl are oarecum i 
stare potenţială, voiu spune, to- 
iuşi, că în „Grimgoire” a fost 


A pie A, 


| 


De altfe! nici ma fost potrivit 
pentru acest rol. Se repetă, prin 
urmare. acelaşi lucru cu d-sa ca 
şi în „Băiatul”. Dar, ceva mai 
grav, de data aceasta a fost şi 





'supărător, forțat, aşi putea spune 


deplasat și în mod voit deplasat. 
Fiindcă, îu definitiv, oricine poate 
să fie greşit distribuit într'un rol 
— şi lucrul se întâmplă, oricui, 
e omeneșie posibil, o greşea:ă de 
apreciere oricând se poate face 
asupra cuiva, iar disciplina, care 
trebuie să domnească în orice 
teatru desigur că ie obligă caiar 
şi în asementă cazuri să joci — 
dar ceeace nu-i este nimănui por- 
mis, este să creadă că, spre a-l 
întoarce în favoarea sa, poate 
să denatu:eze un rol. 

Inchipuiţi-vă de ex. că în 
cursul unui concert de Mozart, 
de neasemuită fineţe şi dante- 
lacie muzicală, un  trombonist 
sar apuca subit să strice toată 
armonia, sutlând asurzitor din 
trombon pe motiv că are... tem- 
perament ! 

D, G. Marcovici este încă des- 
tul de  fânăr şi prin urmare 
m'are nici un rost să facă lucruri 
de acestea, pentru că, aşa cum, 
arm Spus-o şi eu de atâtea ori şi 
cum au spus-o şi atâţia alţii, nu 
trebuie n.m:c forța: v.ne tim- 
pul pentru toți, numai talenţ să 
fie! 

D-sa la un moment dat dădea 
împresia acelor actori rataţi cari, 
dacă din întâmplare au şi ei un 
rol, oricât de mic, işi piin toată 
speranţa intr'însul, vor să atragă 
atenţia cu el şi, prin el, să iasă 
din anonimat. 

Să facă — merge, nu merge — 
cum am zice o „creaţie“. 


Ori comedia lui Baimville nu se 
pretează la aşa ceva... 

Este, dacă voiţi, o bijuterie li- 
terară, un mic obiect de artă, o 
iucrare de poet şi de fantesie de- 
licată. 

Iar Gringoire din piesă, perso- 
najul, este un copil al destinu- 
lui și al visului, un fel de greer 
cântăreţ, un visător incorigibil, 
un inazăgostit romantic iar toată 
tirada aceia pe care o debiteuză 
Luiuise-i nu-i în realitate decât... 
o presentare poetică a destinului 
poetului şi a iaaltei lui misiuni. 

Până aci nimie mai simplu, 

Or. ce tace d. Marcuvuci ? 


Cum am spus, dând impresia 
că se agaţă cu amândouă mâinile 
de această scenă şi uitând că nu-i 
decât Gringoire, copilul răstăţat 
al muse'or, iar nu vVr'uu persu- 
naj sumbru din cine ştie ce zgu- 
duitoare piesă socială, care-şi 
strigă revolta, îi „trage” la scenă 
desrhisă o declamaţie, de par'că 
m'ar fi fost într'o piesă de teatru, 
D'ar fi făcut parte dintrun au: 
simb:u şi in anzreaajul unui joc. 
ci ar fi fost singur, la o tribună 
sa ve estrada unui club politic. 

Ceva mai mult, la um moment 
dat d-sa, de altfel și d-ra Nina 
I) aconescu. u tând că tiebule să 
joace, se îndreaptă cu fața către 
public, — scena în general este 
detinilă... o cameră -cu trei pe- 
reţi, cel de-a! patrulea fiiad pu- 
biicu!. deci perorând d-lut cu faţa 
către perete! — şi încep, adică 
mai exact d. Marcovici deşi în 
momentul acela el îi vorbeşte 
L.ouisei) să deciame direct câire 
sală, ca şi cum ar fi fost însărei- 
nat să ne recite o poesie în legă- 
tură cu lupta de clasă, o operă 
a unui revoluţionar nihilisi, a- 
dept. al lui Max Stirner sau al 
lui Kropotkin, o tiradă de ură 
și de revoltă socială. 


Ori, încă odată: mu-i nimic din 
toate astea, e vorba pur şi simplu 
de o delic:oasă comedie o umuia 
dintre cei mai fini — cei mai bi- 
jutieri, ași zice, — poeţi francezi 
ourenum contenaorin cu noi, din 
care în mod mepoirivit s'a încer- 
cai să se scoată efecte tari acolo 
unde de fapt martea artă era tac- 
mai de-a îi luminos nu revoltat. 


romantic, au iustitios, raaiteatând 


astfel această frumoasă comedie 
şi falşificând-o- complect în ochii 
publicului ceeace, lucru şi mai 
&ruV, Se şi veulea. Căs, se vedea 
că vrea să realizeze anumite efee- 
to. vă uimâriş.e aceasta, 

Ori, la un actor nu este plăcut 
să ccustaţi acest lucru — mai cu 
szamu ta uaui tânăr — să cons- 
taţi că mu urmărește o realizare, 
9 jger.eție de artă ci un succes 
la ramyvă. 

Şi aplausele (căci nu-i nimeni 
couira i0i) şi gloria vin — atunci 
când trebuie să vie — ele nu se 
cerşesa !,.. 

In nici un fel! 


% 


Desigur că această pastorală a 
iui Goe.he, fiind numai pastorală 
iar nu 0 piesă tie teatru propriu 
zisă, mu trebuie sâ-i îi muţumit 
prea mult pe un regisor ca d. lun 
SV care ipevapta ue Blulţă 
vreme p:esa mare, piesa puler- 
nică, căreiă,  respectănd-o, să-i 
poată imprima vu viziune perso- 
nală. 

Lucrul acesta de altfel este şi 
justțiticat şi lăuaabu  peiiiuiă, 
Spre acosebue de ăiți Fezusuri -— 
Cai Aaa tt Doua, — U, dU DUuVă 
este un om are știe să vrea tot- 
deauua Ceva, căte alutzit, care 
Caula, gătt scQc.orait, este me- 
Tu uEnususjUiuuit, uruiartşte mereu 
formuie moi. 

Ori oamenii aceştia — cari, evi- 
deat că presiuta piscul sa dea şi 
Mu:l€ jucsuli Wruaste — Suut du= 
tuzi acea cari uau şi mute la- 
CEUTi biiue şi, dată tă sa tie nu- 
BA Nove suvat, ECapcat Dă Mad 
că şi foarte multe iucruri origi- 
naut, 

Ii iochipui dar cu ce senti- 
Meni lanuuic trebue sa li iuat 
Cunuuşi-atyă u. lun Suva ue iapuul 
Că-i desemual să puie in scenă 
mUbiivauit Lima dgudi- iale 

Şi tuLuși Sdeia nă iust rea, 

Creu ca puţimi regisun ar îi 
SCăpa ut cimui uta ua cu ata” 
Sia piesa uu spetăcui ucsul de 
Pai şa He adiu Său, tei jeiţi:le 
dessui ut... văzut” uegu. 

35, ae vai, aatohy 4 Acizi Să 
facu şi uu speuiacul ainurabii, un 
Meu aa tc a Cauze av Eliaaasaalt 
Ace tii tii, Lia alibi vata — ME 
Cu vu aa DuLiuay moarte asa dd” 
Uart, prin ca ulSaşi, ca un iei de 
ÎDaasti —— ai Usati cad u-oa a giuut 
Put Vu, pudac iii saadluacii V, 
Qabuiită cusut Uutuiuu idunitil 
Câte ad 10 Iul Usutre dul, să 
LA Magi pată dai ACUL, 

Meta uca botur ati „wuvuvă le“ 
al represtatării acestui sbtcia.ol 
ÎL CA Ul Wii Fiul Ut LADiou, CU 
Vima ac piemDias Uiat pupi d 
iusuata, cu ăccă uuuvaută a 
persvuaguiur la inttpuţ şi iă siăr- 
Și aaa jrmț-ii UL VU uasap-t st VE 
Pa Um anca CBILWDY LG U dati 1- 
YVint, UA 3€i ut Sugtsue cu pri 


Via 4 a îm CLELISULa€E SpeLLaLO- 


luiui şi v usarturisut au acedrură 
Cu Vaavită 14, Bal AC duestă 
dirttiviul de scenă rau peniru 
Wii Că udid Vita ucr IC4iLă, 
OA atei autlUlli ȘI ut ACU suta 
a, plezittliate UE atei Aa cat 
Ci4la) datat MUaiCaus La CUaviiil 
CELE di SUMA, DIA) iata” 
firii ŞI mau estunpăâtt, uit, tu a- 
CE Viasae PAUL pULUait digteati- 
0âsi pt cast d găsu-u, păit sa-şi 
CEATĂ DCcUzC TA 4 pus ui aosuici 
UE Sptclila.ui sil Sttua, UD bâbuivul 
FUILGULC p4SIOraL Ucoprin5 (0 
PE uteee 

Deşi se întâmplă, câ anumite 
lucuufi său, ga, 4 pgautulă, dă 
În auesta sii Diuat UtuaL ati? 
Qi Cure agicbii cut pue te tt- 
PATRIEI toat si 
Știu realizările d-sie amlitrivare, 
Cola ŞI at IDaaiti Esta dliStit, 
Ac ta. Caricătuiuit asa, 1Și pol 
Ga Stăinaă Că, dai OLE câ, uu pas- 
Lua deasă Wei saiui Mana aia m-uvăe 

ar vocinat ăctasta uuveaeyte 
Că un Vin Lattuibtut zi Uuc litiu, 
ALuuta tau Vrcu cevă şi tau Ml- 
je.cge sâ-p 1usuzească saruti 19- 
CIȚu ce Vita sa rtauzeze, a 1u- 
Crării ue arlă — Măi cu stană 
A...i Coe dvsUtiuli uitate dl Vii” 
că:ti reuşiit — mu SE puale să nu 
reuşească, 

Vu actastă ocazie şi în legătură 
şi cu jocul actorilor, trebuie rtie- 
Vaiă ueăsemeuta şi Vuuupeauututea 
ÎMCIprIelăru, piasutităiea autudi- 
NE, iNerpatțisur. ităctia tunurile 
d- elor Celiă iuma şi Agiae Me- 
taxa Enescu, cum şi ale d-lor 
Di oi pi 28. Acnduuicatu ut 
bmesc alăturate aceluia a d-iui 
id Sava, sticlă pata a 
cesi prea irumos, Minunat, lu- 
DI.N05 — curios nu aşa? d. lon 
Sava şi lumi:nas 7 e — Uesiavă- 
tor și in.eigent realizati Specta- 
coli, cuvenindu-li-se tuturora, 


a Ar Afara LA si 


* 


Mâărturisesc că a trebuit să re- 
fac această cronică reteriloare 
la ces de a treia piesă, ia „Saru- 
tarea” d-lui Î. Petrovici. 

Mi-a fust şi-mi este jenă mie 
Să Spun ceiace ar trebu şi cum 
ar tiebui — aşa cum Volan ia 
cepuv — Lot veuite, prubabu ca şi 
cei:a.ți coniraţi şi ressui publicu- 
iui, aia gaidit Şi gânuese despre 
aceasta piesă gi despre cei canu au 
pus-a pe ai:ş. 

Mă muliţumese — și rezumutiv 
şi aienuat — sa spun că este sia- 
bă, isulautii de slavă şi că, in in- 
teresui atăL ai prime. nuastire sce- 
ae cât şi al acvoruur şi ai auto- 
rului Însuși, nu riumaj câ nuue- 
bu.a pusă sn scenă dar trebuia să 
se reziste chiar dacă alţii ar ti 
voit sg facă. 


Nici d. Soare Z. Soare, regisor, 
n:ci d-nele Lily Carau.ma, kuiza 
Peirăchescu şi d, A. Pop Marțian, 
n'au putut scoate bineințeles, ni- 
mic din ea și, in adevâr, era ir;st 
să-i vezi pe acești bieţi actori, de- 
bitând cu toată seriozitatea um 
astiel de text. 


> 


ALEXANDRU DRĂGHICI 





rr i a ci E, E pr i, a ri a i a, a e a a i e RI, 
ie ră 
E 





RET IT ea dis eas, = 


UNIVERSUL LITERAR 


CINEMA SCALA: „IN: UMBRA 
FERICIRII“. 


Filmul „In umbra fericirii“ 
ne-a făcut să ne gândim la ne- 
uitaia realizare „Uiima întâl- 
nire“, înterpretaiă de George 
Brent și Mer.e Oberon. 

Tema, reeditată într'alt de- 
cor, cu mici adaose în distri- 
buţie, nu poaie puctisi, ţinâna 
seama că'n fruntea reaiizalo:t- 
lor acestui film se găseşte ce- 
.ebrul regisor Bragagiia, a că- 
vei pricepere s'a detașat nu 
numai din felul în care amter- 
preții şi-au „spus“ roluriie c. 
şi din alegerea „noului decor“. 

In rolurile principale, Murio 
Mercader și Guido Lazzarini 
ar fi avut desigur un succes 
și mai mare, dacă realizareu 
anterioară. interpretată de cei 
doi „veterani“ ai artei ciwe- 
grafice, nu i-ar fi eciipsat. 

Fiunul „In umbra fericirii” 
ar trebui, în mod special, reco- 
mandat celor din actuala gene- 
rație cari sunt (le-o dorim ş. 
bănuim că numai în aparență, 
refractari romantismauui, 


CINEMA . CAPITOL: „ŞAPTI 
BĂRBAȚI ȘI-O FERICIRE. 


Cu toate că actuala premieră 
a Cinematograjuiui Capitol « 
reauzaid cu muuţi ani în unmă. 
jineţea de spirit specijică jii- 
me.or jranțuzeşti ne Juce su 
uiăm amănuntul de mai sus, 
spectatorii nedând importan- 
ță primei părţi a filmului — 
comp:eci desuetă, — anirenaţ. 
de situaţiile următoare. 
Solipitoarea sprinteneală a 
repiicilor e ajuiată de îinter- 
preţi cari, ințelegându-şi 7oiu- 
rile, au avut — în conciuzu 
— un haz irezistibil în felui 
în cari şi-au plasat repu- 
cile, amintivudu-ne de „vTremur: 
bune“. . 

Regisorul satirizează știuta 
atracţie a zestrei asupra can- 
didaților la însurătoare. Pre- 
textul pentru cele de mai sus 
este simbolizat de o bogată 
văduvă care-și invită preten- 
denţii (bănuiți a aspira ma. 
mult la zestre decât la ea per- 
sonal), la unul din castelele e. 
Dentri a-i „studia“ două săp- 
tămâni, Bineînțeles, în ve: 
derea alegerii unui soț. Felu. 
în cate decury până la urm: 
lucrurile, — deși  spectatorui 
este lămurit încă dela începu- 
tul filmului, — este înfățișa 
acestuia de-o manieră specific 
franțuzească, care îl încântă, 
Vera Korene joacă în stiu 
în care erau moderne rochie 
pe cari le poartă şi cari au 
fost cândva, mândria case- 
lor parisiene,. 
Alături de „maturitatea“ și 
înțelepciunea felină cu care-şi 
interpretează rolul Vera Ko 
rene, Fernand Gravey pare şi 
mai tânăr şi mai entuziast, a- 
jişând un humor de bună ca- 
litate. 
Ca şi excelentul Laroque că- 
ruia î-am adus de-atâtea ori 
în coloanele revistei noastre 
cuvenitele elogii. 


CINEMA REGAL: „CHEMAREA 
MĂRII“. 


Un film care va face serie în 
localitățile maritime, cu loate 
că nu atinge decât tomgențial 
problemele cari-ar putea pa- 
siona pe cei înfrăţiți cu marea. 





Ne este înfățișată povestea 
unei midinele care deși- ma 
încercată decât micuțul Butter- 
fi — marinarui drag ei, mu- 
rirud, înnecat — își reface viața 
după câțiva ani de doliu, în- 
drăgostindu-se — ca în oale 
filmele de-acest gen — de-un 
tânăr şi cinstit muncitor, ca- 
re-i ajută la creşterea fiului 
nelegitim al marinarului dis- 
părut în. valuri, 
Dragostea copilului pentru 
mare şi vapoare, moştenită de 
ia tată său, prilejuieşte inier- 
pretei principale Ywvette Lebon, 
câteva rentici severe la adresa 
marinari.or însurați, dând îm- 
presia că unul dintre Scopu- 
rile fiimului ar fi o piedoarie 
pentru celibatul marinarilor, 
care i-ar face nui putin sper- 
juri față de miidinetele din 
porturile'n cari fac escale. 


i 
ADRIANA NICOARĂ 


MEMENIO 
CINEMATOGRAFE 


SCALA: Getozie şi jurnal d: 


război. ei 
REGAL: Paradisul pierdut ș 
jurnal nou. 


VICTORIA: Cântee de iubire şi 
jusnal nou, ! 4 

ELISEE: Faruri în ceaţă şi an- 
sambiu de revistă. 
VOLTA-BUZEȘTII  Ccotele d: 
Monte Cristo, jurnal şi revistă. 
ROMA: Conte.e da Monte Cr'sio, 
jumal nou și ;companie de 
balet. 
CARMEN: Mirajul circului și 
jurnal de război. 


tirul i tnt sin sote aia aerial pi mat etape 7 


Po a E et N N Pa N a dt RI A RIO. A a pd N a PC RI ag a a E E al [O i d ti a a i i i 


e remote ct Ft 
DP O PO O A 





21 








Decembrie 1943 == 





ODESA... 


Acolo unde Marea Neagră işi 
ioveşie vâiui da hotarui ei din- 
spre Miază-noapte şi unde bu- 
siul 'pociuiui Huşkin indepuneşte 
o prezență de iconostas miruit 
da iaz Iata, Ditciu busul 
ini - f.minescu pe îaleza dea 
Cons.anţa, acolo unde statuia 
lui Rucheleu ţiratele Cardinalu- 
ÎL) Și-a Stă Ducat Pogasut in 
urbanist,ca orașuiui, precuia sta- 
tuia lu; Ovidiu dia Coustanţa 
în identitaiea lat.nitâţii noastre, 
acolo, la Odesa, a luaţ fiinţă un 
tenp.u olic,al al arte: dramatice 
bo.ezat „Leaurul Naţional din 
Odesa". 

Dacă n'ar fi decât mândria 
ÎN atiţaru dcestu, veatu iod 
nesc acolo unde coonia mili- 
sienă „Udeusus” şi-a lăsat nu- 
mele, şi toi ar insemna o gri.& 
a  gospădărivi ro.nânești de-a 
promova arta aramatică şi în 
ţimpuri văduvițe de inlesniri, 

Dar nu e numai atât... 

Mai presus de toate, sunt acele 
sfinue jerute pe ua Câfura Ya 
răzbit până acolo, ca să se aşeze 
O Bride şi U iunea de Osganizare 
până și a vieţii cuiturale, 

Şi apoi talentul, priceperea şi 
destoinicia celor cari conduc a 
ceastă viață culturală sunţ gi- 
rurile singurei reuşite, 

Unul din examene a fost şi de- 
schiderea  'Leatruiui  Naţ.onal, 
conius de cunoscutul om de îta- 
tru d. Aurei lon Maican. 

Ca să arata câi preţ pune be 
munca echipei de actori în 
frunte cu lon lancov:scu şi 10- 
n=l Ţăranu şi a tuturor colabo- 
râtorilor, nu s'a dat în lături ca 
Să Wvute PE SCEinoru Araual.ti 
şi pe literați, pe critici şi pe unii 
ziar.şi dia Bucure;ti, 

Şi-aşa, în seara unei zile de 
toamna târzie, am pusnut spre 
oraşul unde arta și muzica își au 
iar viaţa liberă... 


PLECAREA... 


Pe peronul gării de Nord, !a v 
ură cund inLunericul timpuriu 
diuează griji de grăbite gusiri. 
încat sirugaruite de nume razbal 
pată depurie, vagoaneie siau în- 
şirute de coada lovumotivei care 
Pujue &ruuusa nor. de avuri. 

— Unde-i Carandinio ?... 

— muguicscu nu venit? 

— Iancovescu e aici?... 

Numa: aintrebări, numai răs- 
Dutsurt, Reduuieiiri şi lămuriri, 
de parcă ar porni 9 COravană 
peste scadenţe de viaţă. Și când 
CO:0, voalu durau acest COLUL 
rii nu e decâu de 24 de ore. 

Dar aşa e omul... mau ales ormnu 
scrii.or, critic'sau 2iurist... 

E ora 18,35... Gatal.... Pleca- 
Tea... 

Se face apelul de către d. ingi- 
ner Maican „giraniul Tesponsa 
bil“* ai călătoriei. 

Prezenţi : Icn lancovescu, N. 
Carandinc, Fr. de Cruc.atti, O.ga 
Maican (tos:ă d-șoara Olga +. 
Cos-0, cu ai cărei! nume eram da 
prinși, până mai acum câtva 
timp, să-l veda.n în paginile |i- 
terare), Val. Mugur, Paul Cons- 
tantinescu,  Peiru Comarnescu, 
Dan Peiraşincu, M. Anastaşiu, 
Lucia - Demetrius, Coman, Mar- 
dare, Suzana Țăranu (fica ac. 
-torulu), Diaconescu, Octav Sar. 
geţiu şi G. Mihăilescu. 

Lipsă : Tudor Muşatescu [cel 
care se tot agita în jurul acestei 
călătorii), Dragoș Protopopescu 
(me bolnav de lumbago” explica 
cineva) Pompiliu Constantinescu, 
Radu Gyr le sechestrat în tipo- 
graţie pentru tipărirea volumului 
„Balade“, ne lămrește Petru Co- 
maâirnescu, oftând că rare în tren 


UN... Şir al șuctelor ca Radu Gyr, 
Soare Z. dvare, Ionei 'Ieodoren- 
nu, N. rierescu, Pusiorel 'Tevdo- 
Preutu (talin tuSăl NR „CUMUL CU 
pă câteva sticie cu vin” expucă 
Puii 1AncOvescuj, AGATA uvi- 
coară, Anișoara Odeanu şi A4- 
dana iKiseiej. 

In acest timp, trenul a luat 
ui gouna REG pute DLALA... 

In unele comparitmente Şau 
descins Dalzese, sar saudimich-u- 
rile au jost desgouie de hurtie ca 
să  domoieusca  ghesul Joanui 
simți! de unii — Dutuvară d. in- 
Biner Macan şi alți — var m al- 
ie.e suu deschis curpie. firește, 
cărţile de... joc, mu ue cetu,. 

=— Cum să-mi pOtolesc buricele 
degiteur, se erpiita Ducunescu, 
“And ştiu Cca an cu mine 52 de 
cărți, nu una două, ca alții... 

pisipd, um ajuns în plină 
„onpte la Ţecuci, apyi la Buriud, 
apoi lu Vasiut ca dim:neaja la 7? 
sa fim ia laşi. 

2 tnt tuspul acesta, auzeai din 
compartimentul cu becul răzuit 
de vopseu : „ţul de aşt”..., „jul de 
rigi” ete. 

La :raspol, Diaconescu avea 
„Jul de vaiep” ar Mardare „cu- 
Dare”. Şi ţin'ie gâlceavă. 

Bine că eram în.run compar- 
timeni cu d-na și d, ing. Macan 
cari n'aveuu decât cărți de cetit 
„24 de ore” și „Satul uitat” pe 
cari le-am rasloit cu rândul, cuci 
ditfel, pierdeam „mărcile poşta- 
le” cumpirate dela Tighina prin 
grija lui Diaconescu, care se a. 
dresa oricărei vânzâtoare de 
mere: 

— Ascultă, leliță, cum dai 
"mărcile ?.., 


SOSIREA... 


— lată Odesa)... strigă cineva. 
Ș: toţi apar la ferestre, căsnn- 
du-se să lămurească ceva în 
bezna nasii căzută încă dela 


Razdi.naya, 

Este ora 8, din a doua seară, 
consumată și ea ca şi prima în 
acelaş vagon cu care am pornit 
dota Bucureşti. Am sosit cu două 
ore întârziere, 





In gară ne aștepta d, Ionel 
Țăranu, d. Liviu Rusu, d. Simion 
Stoinicu, d:n Direcţia Cuiturii, 
d. Axente Sever Popovic: și o 
armată de hamali cu şorțuri albe 
pe cari i-am crezut mai degrabă 
bucătari pe cari d. Ţăranu îi 
îmvăţa cum să ne ceară valize.e, 

Am trecut apoi în sala gării 
unde tot d. Ţăranu (bietul om, 
mult i-a mai dat ge furcă v.zita 
noastră!...) foarte grijuliu ne-a 
dat câta a foae de hârtie unde 
era scr:s hotelul, restaurantul și 
programul zi:ealoy pe cari le vom 
petrece la Odesa. 


Trebue să recunoaștem dela 
început că totu: a fost foarte 
bine organizat. Dar absolut tot. 
Până şi metoda iniţierii fiecăru:a 
a fost bine folosită, 


PROGRAMUL... 


Ca să ştii dimineața ce-ai de 
făcut în ziua aceea, nu jăceai de. 
uât să te uiţi pe DTogram. 

laţă-l: Ziua întâia: La ora 9 
dim. veţi face o plimbare în oraş 
cu autobuzul vizitând: Curtierul 
cilelor, Coasta de aur, terenul de 
sport, teatrul de vară, etc. La 0- 
ra 11 veți fi adus la Teatrul Na- 
ional, unde va fi slujba religioa- 
să pentru începerea  repetițiilor, 





Cuvântul, viaţa şi literatura 


(Urmare din vag. 1-a) 


E cazui să reamintim încă oda- 
tă că în ceeace priveşte romanul, 
protoțipul său, adică modelul 
reatizat deja, îl constitue romanul 
realist de tip flaubertian, care se 
păstrează în perfectul echilibru 
dintre imaginat şi real, cons- 
truină o lume fără exagerări şi 
deiormări. Spre deosebire de ro- 
manul de țip romantic (Victor 
Hugo, Al. Dumas-pere) sau de tip 
ştiinţitic (Emile Zola și natura- 
liștii) imposibil de consultat azi, 
aşa cum romanul lui Proust nu se 
va mai putea consulta, decât cu 
ereutate, peste un secol. Când 
arta ne învaţă ceva, noi trebue 


să ţinem cont de această învăţă. 
tură, și când afirm aceasta, nu mă 
Bândesc la scriitorii greu de aşe- 
zat pe o cale bună, ci la critica 
pentru care etapele parcurse ale 
literaturii au o semnificaţie, 


Şi pentrucă am afirmat în roman 
reuşita prototipală (care nu ex- 
clude tot. felul de alte moduri, în 
conformitate cu structura scriito- 
rului) să ne reîntoarcem la poc- 
zie, care și ea a izbândit modul 
său prototipal, în ceeace astăzi, 
mai bine zis de câteva decenii 
(poate din 185%, data apariţiei 
„Florilor răului”) se cultivă intens 
în acesţ domeniu. Poezia stare de 
spirit. Poezia discontinuă. Poezia 
capricioasă. Toate, moduri spriji- 
nite pe forţa de sugestie a cuvân- 
tului. Poezia atare de spihriț re- 


“mite 


clamă hallo-ul și nici când spiri- 


tul uman nu s'a delectat mai 


adânc, decât astăzi, când i se per- 


să plutească 


în nedefinit, 


contopindu-şi aici propria visare, 


““elanurile și aspiraţiile. Altă dată, 


în lungi poeme, se expun n  în= 


"tâniplări, fapte eroice; se slăveau 


cetăţi, oameni, răsboaie. Abia pe 


ici şi colo străbătea 


luminoasă 


râvna lirică a autorului. Dar par- 
tea discursivă acoperea aceste 


tresăriri rămase a fi 


gustate 


numai de marii rafinaţi întru ale 
poeziei. Căci pe Dante, pe Arios- 


to, pe Tasso sau pe Homer, 
nu-i citesc decâţ 
din plăcere, tocmai 


azi 
foarte puţini, 
acele alese 


Spirite, cu vocaţia literară cea 
mai întinsă, Astăzi, poezia e scur- 
ta. Abia o pâlpâire. Dar  visarea 
durează încă după ce închizi car- 


tea sau termini ultima 


strofă ; 


iar o nouă lectură deschide noui 


orizonturi. Și când mai 


târziu, 


după ani, revii, mai frumoase par 


scurtele tresăriri, încărcate 


de 


farmecul difuz al vieţii pe care o 


visezi, Iar în literatură nimic nu 
conferă cuvântului nobleţa desă- 
vârșită decât puterea de a suge- 
ra o viaţă visată, qin care se naș- 
te voluptatea. Aceasta este, în de- 
finitiv, şi justificarea literaturii, 
ca activitate înaită 3 spiritului o- 


mMenesc. 


MIHAIL CBIRNOAGA 


mpi, după biruință, te- 
meiul unei griji sepunt 
în arti” 


(Napo:eon) 


iar la ora 12: va fi dejunu: !a 
restaurantul Londra, 

La ora 15:/2 veţi fi condus tu 
autobuzul la Ticatrul Național, 
unde are loc la ora 16 spectaco- 
iul de deschidere, iar seara ia 9 
sunteţi invitați în saloanele de 
recepție ale  Guvernământultei 
Transnistriei. 

Ziua a doua: La ora 9 vizita: 
rea bazarului „Talcioc” (un fel 
de „Taica lăzăr” al Bucureștiu. 
tui) portul, parcul Sevcenco, ete 

La ora 12'/> dejunul la restau. 
răantul Londra, iar la ora 15 sun- 
teți invitat lă Operă, la spectaro. 
lui de balet „Lacul  Lebede:or” 
(unde a fost un spectacol desi. 
rârșii iar prima baierină Novico- 
„a a avut o creaţie de toată lau. 
du. arlăogăm noi). 

La ora 20, masa la restaurantul 
Londra. 

Ziua a treia: La ora 9 veți ţi 
condus cu autobuzul dela hote! la 
gară... 

Acest ultim orar din program 
« fost pentru moi ce! muti trist, 
fiindcă trebuia să părăsim Odesa. 

Bine de Vai. Mugur care a mai 
rămas la o „votcă” cu Puiu lam- 
COvescu... 


PREMIERA... 


De=schid:rea  tagiunii Tea 
tirului Nnţional din Odasa sa 
tăzut cu „Chemarea codrului 
de G. Diamandi, în direrţia 
de scenă a d-lui Aurel Ion Mal- 
can, cu decoruri de d. Ki:r'acov. 

A asistat şi d, George Alexea- 
nu, guvernatorul Transnistriei. 
Inainte de r.dicarea cortinei, au 
vorbit d. Aurel Maican, a'recto- 
rul teatrului, Puiu Iancovescu, 
d:n partea actoriior, Val. Mugur, 
din partea autorilor dramatici 
şi d. Mardare din partea ceritici- 
lor, — cărora le-a răspuns d. 
guvernator George Alexeanu. 

In d:stribuţie figurau d-nele: 
Eve:ine Gruia, care a marcat un 
joc inteligent în rolul Anca de 
Soveja,  Petrovan, la înăițimea 
unui cuvânt de iaudă în rolul 
unguroaicei, Severa Morelli, sub 
Diveiul oricărei intenţii de in- 
terpretare, din cauza defectuiui 
de vorbire, în rolul Sandii şi 
d-nii: Mihu — inegaiabi!l în 
deformarea roluiui lui Ioniță — 
Mircea Constantinescu, ace. ac- 
tor talentat pe care rândurile 
noastre l-a arătat cu merit din 
calitatea interpretării sale în 
p:esa „Cicero”, alătur; de lanco- 
vescu — Dorin Șireteanu, Călin 
Botez și alţii. 


PORTRET... 


De nu i-ai cunoaște truda pe 
care, în ncobosita iui putere, e 
d"pune fără odihnă, până într'ă- 
tâta, încâţ îi pune pe faţă umbre 
de om posac, a.unci i-ai crede 
pe Aurel! Ion Maican ca pe ci- 
neva în faţa căruia nici mâna 13 
Dălărie nu ştii dacă trebue so 
duci, 

Există în această rezervă a 


lui, nu mândria unui om care-şi . 


cunoaște puterea de muncă și 
de creație în domeniu! în care 
lucrează, ci o modestie pe care o 
sfințește  ţotăesuna cu gestul 
de-a fi în urma unora cari nu 
cunosc altceva decât landa, 

L-am văzut lucrând. 

Metoda nu interesează... Au- 
rel Ion Maican înțelege s'o a- 
plice pe aceea care îndeplineşte 
nu o poruncă ci un ideal: ARTA 
şi FRUMOSUL. 

Ei, bine, ce-a putut să dea la 
iveală cu o echipă de actori cari 
până azi mw'au cunoscut voinţa 
de-a se supune legilor teatrului 
adevărat (afară de Mircea Con- 
stantinascu, care cunoştea dela 
Iancovescu aceste legi) însem- 
nează rangul :ntuiţiei unui mare 
om de teatru. 

Câna i-am cunoscut echipa cu 
nume ca: Nutzi Stănescu, Elena 
Body, Severa Morelli, Aramă, 
Niculescu Brună, Carnea — mai 
ales acest domn Cernea fără pic 
de ta'ent — la București, Lascu, 
Mihuţ şi alţii, am zis: omul a- 
cesta porneşte Ja drum cu scaeţi 
în chip de paroafe. 

Azi însă, după isciplina spec- 
tacoiului de deschidere, am cre- 


dința că Aurel Ion Maican nu e 


numai un director de teatru. ofl- 
cial, ci și un r-e»e creator de ta- 


“jenve «N ale teatrului. 


Alături de d-sa, Iancovescu și 
Ionel Țăranu vor fi; cei cari cu 
numele şi cu talentii lor vor ri- 
Qica Teatrul Naţional dea 0- 
desa la nivelul unei avansate 
arte dramatice. 


AFI... 


După „Chemarea Codrului” a 
doua piesă care se va juca pe 
scena Teatrului Naţional din ()- 
desa, este „Mansarda” cu d. 
1one! Țăranu îm rolul prnicipal. 

Va urma apoi regalul afişului: 
„Cyrano de Bergerac” cu lancn- 
escu în rolul titular, rob despre 
care Puiu, în nenumăratele lui 
șuete dela București la Odesa, 
spunea că „să fi așteptat 13 ani 
deaici în colo la București și nu 
Sar fi găsit cineva săi ofere 
prilejul de-a interpreta pe „Cy- 
rano” aşa cum a făcut Maican”. 

Afară de „Chemarea Codrului” 
toute celelalte piese se joacă și 
în limba rusă. 

De reținut că azi succesul tea. 
trului rusesc dela Odesa este cu 
piesa „Patima roşie" de M. Sor- 
bul. 


IM MIL 


i 





ama 21 Decembriei 943 : 


Elegii de toamnă 
MELANCOLIE | | 


" Melancslia mea de toamnă 
Iubito dintre cețuri. Zări de fum' 
Te 'mvălue venind spre Mine 'n drum 
- ŞI te cuprind pustiuri pământești. zi 


„. Incet îmi spui: Iubitul meu, de-acum, 

- Spre lumea dinafară n'am fereşti, 

„. Ci tot mai mult în tristele povești 
„Ale visării negre mă consum, - 


“Sunt boarea serilor de toamnă, reci ; 
"O după-amiază potolită ; şi 
”“O'trecere pe palide poteci. 


„În mările de foc din miază-zi, 
__ Am vrut să ard şi să mă pierd în veci, 
Dar toamna printre voi mă risipi, 
EŞTI TOAMNA MEA. 
Pierdută 'n nesfârșire ca o stea, ? + 
„ Amestec de amurguri și palori, 
Prin ceţurile lumii te strecori, 
. Iubita mea. 


x As ii Wunăice culori,  . 

E porți printre. țăceri tristețea grea 

„„ Intondetile largi de-a nu tr Sf 
ii Să ie măsori 


ae 


“Eşti toamna msa de munte, pe. cărări; 
„ Al.apelor pustiu ce oglindesc -- - SR a. 
e RI In înserări, 


 Netămuzitul suflet omenesc, : =. 
: “Eşti drumul meu visat spre depărtări 
AeL i at SINA Ce ziinic crese. 


:: GULORI DE TOAMNĂ i 
'-- Tăcuta mea iubită, setea mea. 
“De mări îndepărtate și pustii, 
Th biânde, pământești melancolit, 
Amurgul cenușiu ne 'nvăluia. ... 


„Erau culori de toamnă p'umburii, 
“Un cer prea scoborii, o ceaţă grea; 
Şi-un svon al morţii pretut.ndenea 
Trecua peste întinseie câmpii. 


Un roșu-mineral peste grădini, . , 
Un ga.ben-verde trist și cenușiu, 
Un fulgurit de umbre şi lumini... 


Viaţa noastră se scurgea. Nu ştiu, 
Cum aş putea dintre atâţi ciulini, 
In vorbe s'o adun și s'o descriu. 
orALoG : is 
Printre frunzele galbene păzeim 
agp în pădure. Ziceai încet: 
D; entru mine eşti iubite poet, 
e roade coapte încărcatul ram. 


Meu mcoliile tale pustii, 
Mai aprOâpe de min mă aduc. 
_Imsetată de Zări nu niă usuc, 
Când îmi vorbeşti de tristele câmpii. 


tura pădurea peste noi, . 
Ene bar. Iţi Lăspundeam șoptit : 
— In mersul meu, prin lume ocolit, 
Spre început, spre lasguri, înapoi; 


In noaptea fără capăt, tu îmi ești 
Lumina cea mai pură. Se lăsa 
Amurgul pe cărări. Blând asculta 
Pădurea m:ncinoasele poveşti. 


CER DE TOAMNĂ 
Ca o tăcută adiere, ca un semn 
Al trecerii printre amurguri, că un nor, 
Cântecul lumii s'a strecurat în păduri, . 
5 Prevestitor. 


Mai obosită e lumina și mai grea, 

Peste întinsele ră apă câmpii iai 
seara ri: in ce în cemai 

ie puii Melancolil, 


Atâta de jos cerul visat s'a scoborit 
Şi-atât ra în taina grea ainesteoa ți d 
ă imțim. în preajma lui, mai mu 
Că ne simţim, în prea) patat 
1ON ȘIUGARIU 


a a a ia a au ma aa a ua e pa bena ma mag tu 


Cele două mai interesante expoziţii 
ac'uale sunt cele dala Min. steru. 'P:o-- 


pagande!, în simpatica sală din str. We 


La Min'sterul Propagandei felicităm a- 
sociația Româno-Spaniaiă „Traian” pen- 


son (azi Vienei) și aceea care grupează spada v va E 
trei din cei mai de scamă pictori ai noșri | I| | Q AI Q ANN | g 
PĂTRAȘCU, ISER, CIUCURENCU. XDOZ , | | | 











UNIVERSUL LITERAR 


ION 


1 


Pe Ion l-a bătut aseară majurul; O / 
Nă palmele l-au durut, ca butucii. să 
Namai când l-a 'njurat de mamă, - 

A simţit că i se prăbuşeşte în ochi azu i 
Apoi ceața l-a împăinjenit ca o năframă . 

Şin urechi i-au asurzit toate mierlele şi toţi cucii. 


Nu ştia de ce să se prindă, de unde să 'nceapă, 
In gură i-a năvălit cald de sânge — 

Il ardea cu mucigai, cu-amiros de ceapă i 
Cu răşină de brad afânat, tare: 

Nu-l mai bătuse nimeni din clasele primare! 


A văzut cerul atârnând ca o zdreanţă, Ş 

1 sa părut namilă, cânele de lângă manutanță 
Şi cazarma nesfârşită cât veşnicia,.. 

Vâlvătăile ardeau în el cum ard căţuiele verii, 
Suiletul i se înălţase numai ca ciocârlia . - 


Şi tremura ca, pe coama dealului dela ei din:sat, lucea- 


tărul serii. 


„Şi 'ntr'un târziu a simţit din toate adâncurile cum suie 


Lumina crescută ca o holdă în el, din glod 

Că părea în roşeaţa apusului, statuie 

lo n — în curtea cazărmii —— de Voevod... 
Iti 

Pe coala albă de smântână 

loana scrie c'o să vie să-l vadă 

Până 'ntr'o săptămână... 

— Ion a uitat de majur, de ofiţeri, . 

I se pare un fleac armata | 

Curtea cazărmii, livadă 

Zidurile groase, gard verde de acăţeri 

Surâde: barem acum s'o facă lată. 


Și-a şters bocancii, și-a scuturat vestonul de praf 
După amiază are liber — ehei — 
Şi-o să meargă să se'mpozeze la fotograf. 


„A trecut pe lângă el, spaimă, Don Major 
Simu ştiu cum, dar nu l-a mai cuprins nici un fior — 


Cu ochii umezi, ca ai plăvanilor, îi venea să-i pupe mâna 


Şi să-i strige: Vine Ioana când o trece săptămâna. 


Ce-şi pune Jon în gând e scriptură: 
Din bunătăţile Maichii și Ioanei 
Are să-i ducă negreșit și Cocoanei —. 


Ce-i pasă că 'ntr'o supărare l-a bătut „„dumnealui” peste 


ă gură. 


Scoate din pozănar cartea și ca din psaltire 
Murmură: loană, loană... 
S'a măruit în el un mal de amintire 
Şi se 'nchină 'm gând nevestii ca la icoană... 
; II 
A trecut mai bine de-un an 
De când e ordonanţă la domnul căpitan 
Și tot nu sa deprins cu Domnia — 
Prea atund-i-a intrat în mădulare sărăcia. 
Stă seara năuc când sosesc invitaţii - 
Şi' se uită ca prostu la cocoanele ăle mari, goale, 
Din umeri, delia grumaz, până'n şale 
Şi la „domnii” cu vipuști și decoraţii. 
Cum ar purea să priceapă atâta desmăţ 
Cât îl fac boerii la un ospăț? % 
Cu-atâtea -bunătăţi câte e. a mese le pradă 
Ar sătura otătăniile dintr'o ogradă! 
Se uită la obrazurile lor mânjite, 
La mânurile, albe, cum e cașul. 
Hei! Ioana lui are palmele de muncă năcăjite 


Dar ar sfârteca pentru ea, ca pe-o sdreanţă 'n pumni, 


oraşul 
Cum ar putea schimba ţarinile primăvara după ploaie 
Cu ceața şi cu tumul dela ei din odaie? 


Cum ar îi 'n stare să dea holdele, munții lui, pădurile, 


: singurătăţile, 
Pe toată damnia lor, pe toate bunătăţile ? 

Na fost făcut pentru astea, o ştie, 
Şi boleşte mai bine de-un an 

Ca pajurele' naltului în colivie. 
Când se satură de-atâta boierie şi rochii, 

Se reazimă' de uşorul uşii și 'nchide athii — 
Cine-ar putea să spună toată bucuria din el 

Pe care-o simie în inimă ca pe-un inel? 

Cine-ar putea să-i facă pe „domni” să 'nţeleagă, 


E a 


Că numai când se gândește la ai lui viaţa-i e 'ntreagă, 


Că se pierde atunci, ca o luntre pe apă 

Și ca'n pădure în hățişul amintirilor sd 'ngroapă, 

Că n'ar vrea nici cât ţine visu 'n somn: 

Să se schimbe, ori cât ar îi de prost, pe niciun domn. 


LUCIAN VALEA 


Cronica plastică 
ot: re tei 





ISUS 


Aseară, În fereastră o aripă . 

Cu teamă a bătutiiniiorată... 

O adiere'tainică, ciudată, Si 
S'a strecurat ușoară într'o clipă. «+. 

Și vestea s'a întins neobosită, 

Cum se întinde iarna viscolită! si 


“ 


ză 


Dar ridicând zăvorul, pe zăpadă .; 
Nu se zărea o urmă, niciun pas y/ 
În anotimp, bizar, să fi rămas... 
lar tâltâitul tără să se vadă, 

Ca brizele molcome peste ape,  . 
S'a ră.ăcit în sutlet să ne sapel... .,7 


Și ușa larg deschisă, niciodată: 

Nu s'a închis, de-atunci, la călători... 
Tot mai așteaptă, noaptea, uneori i 
Șă vie din câmpia îngheţată... 

Dar adierea stranie, cumplită, 

S'a osândit în clipa dobândităl., .?. 


M'ar slăâvi 


Pentru piscuri drepte cu armură grea 

i Ne, "'mbrâncim cu viața fără încetare. 
Oblojim gangrena cun crâmpei de zare, 
Inţma când, ţipă după o îalea. 


Suţietul, asemeni mării în vâltoare, 
Fierbe penţru-aceeaş ne'mplinită stea. 
Sub aceeaș bo:tă cu sclipiri de nea 

Toţi suntem un veșnic semn de întrebare. 


Het, nădejde nouă, viscol şi amantă! 
Clipele, pe-aripa gândurilor alte, 
Sunt aoreole, preţioase salba... 


N'asculta cum geme ţărna “păcătoasă: 
Sutietul, cu tine, sue orice pantă -- 
“ȘI doar lângă tine 'mtrângerea-i frumoasă... 


Vișul aromește în pârnaia vrerii 
Precum în izvoade -dațina şi graiul, 
Să mu ni se pară aguridă traiul, 

Bein cu plosca vinul negru al durerii. 


Unde eşti Lumină blângă-a primăverii? 
Unde îţi sunt magii, aurul şi raiul? 
Făză tine, şarpe otrăvit e naiul 

ŞI. uscate ramuri, gem în vânţ truverii: 


„Mergem, până unde?..“ Sut!ete, 'nainte! 
Undeva ne-așteaptă limpezi ape sfinte... 
Dă-ne, Doamne, pajiști albe de hodină, 


Platuri verzi şi munţi ae chiote răscoapte. 
Dar ca să ne frigă setea de lumină, 
Svâriă-ne în cale și câte o noapte... 


III 


Fraţilor de irndă, orelor ce-i rod, 

Mă dorese oglindă, azimă și vatră. 
„Unde ţi-i destinul?“ strigă idolatră 
Inima. „Al tău e cerul plin de rod“... 


Muntele mă prinde'm vrajă cam năvod... 
Beza mă sugrumă, lumina mă latră... 

Vin furtuni să rupă cu scrâşniri de piatră... 
„Vrerea te păzeşte ca un bun zăvod!“... 


Cine mă îmdeamnă, ce demon, ce stea, 
Să nu-mi frâng genunchii nici în faţa mea? 
„„De-aş putea ucide vipera din mine 


Şi-aş lăsa să cânte miertele'n cuvânt, 
Mar slăvi argila. Dar, sătul de bine, 
Aş mai fi vulturul indârjit ce sânt? 


LEONIDA SECREȚEANU 


e 


Do 


.- 


“ "- “%0ă%a un tablou absolut unic, incomparabil. 


izbuti. 


La Ateneu am admirat 


tors dela Balcic, pictorul C. C. CON- 


26) adevărată pagină ds vis cum numai. 
fermecătorul islam o poate avea şi cum: 


numai EL meșteru. meșterilor, o poate 


frumoasele 
Balcicuri ale camaradului Ali-Baba, reîn- 


tru frumoasa iniţiativă luată, de a ex- 
puna opere ale artișiilor noștri, făcuie 
în Spania. a 

Am regreiat mult, văzând cât d= târ- 
ziu s'a desch's expoziţia, de a nu fi putut, 
trimite şi noi mai multe lucrări. Sania, 
e desigur cea mai sugest.vă din'ra ţări, 
pentru un pictor. Un teanc de fotografii 
şi puțină imaginaţie sun! destul, pentru: 
a “te îmboldi la inven.area a mii şi-mii 
de subiecte.: 


Această expoziție are un dublu merit, .:: 


afră de cel documentar, străluci: îniru= 
_chipat de  astădată de domnul I3A- 


CHIE, pe care unele priveliști spaniole | 


(se ved= prin neasemuita lor frumus=țe) 
au reuşi; să-l scoată din  tonur.le ce- 
nușii, şi apoi acela de a ne îi dat prile- 
jul să luăm parte la apariția atât de rară 





Unul, din păcate decedat — şi pare-ni-se 
cam uitat — scumpa noas.ră prietenă, 
ELENA POPEA, iar alui din fericire viu 
dr sgârcit în manites ări pubiic>, ta 'ea- 
“tațul şi iscusitul GEORGE TOMAZIU, 
care chiar aci nu ne prezintă decât o sin- 
gură bucată, incon.es:z51l eminzntă. 

De mult vroiam să consacrăm un în- 
treg articol ELENEI după. RODICA MA- 
NIU una din întemsetoarele picture: fe- 
menine româneşti. Am mai avut şi alteie 
în- aceeaşi ca egorie, dar nici una nu a 
prezentat adoravilele calități de pastă și 
de paletă, ale acestei cosmopolite p:c- 
_tore, în special îndrăgostită da Spania. 

Providența  acss.ei pictoriţe, familia 
Bragadiru, amatori rafinaţi d: ariă bine 
cunoscuţi în vechile cercuri bucureştene, 


” posedă și cele mai realizate iucrări ale 
a unor artişti plini de viagă şi de;iînsuşiri. -- sale 

k | „ELENEI POPEA. deosebit de. buns, bine 
pictate „cu înțelegerea materialului de 


sale. Sunt în expoziţie unzle lucrări ale 


care dispune, morile de vânt şi alte ve- 


„deri mai mici. : 
* - Chiar ală uri de alămurile vibrante ale 


MAGDALEINEI RĂDULESCU, . mai va- 
riată ca oriefizi, coardele delicate ale 


ELENEI se aud, sunând cu o intensitate 
învăluită. 


Trei lucrări în culori şe relevă 'n ex- 


” poziţia - „Hispano-Română” datorite pene- 


lului de îndrăcită fantezie a lui DRĂGU- 


- ŢESCU. Humorul său țâșnește cu o varvă 


fără pereche în subiectele „Don Q'jotte”. 


„ Remarcăm „cu satisfacţie un vădi. pro- 
__ gres în aplicarea pastei de culoare, acum 
“ mai francă, mai sigură pe ea. 


Era: să omitem fără voia noasiră, pa- 


__ NOU] argintiu, de înaltă catitae ai lui 


GEORGE PĂTRAŞCU, panon care parcă 


sintetizează în desen şi ulei calităţile de 
valoare  incontestabiiă ale  maesirălui. 
Sunt câ.eva desenuri, copii după VELAS- 
QUEZ, dar ce desenuri! De o mie de 
ori îmi sunt mai dragi aşa mici, decât 
namilele negricioase ale lui [sachie, Este 
Peste  puință ca VELASQUEZ să 
nu fie decât:o nsgriiură. Eu am 
văzut. mai slaba lucrări la Luvru, la 
Viena, totuşi culoare aveau. E ceva opac 
în coloritul lui ISACHIE. Desigur, ori- 





Plaja Brătianu 


care văzâdu-le va spune: vai ce bines 
copiale!... De altfel, mi Sa spus... „Când 
colo nu e decât o aparenţă. Adevăratul 


VELASQUEZ nu iese dela Prado. Un mi- 
lion de copişti să ncerce să-i smulgă se- 
cretul şi tot n'ar izbati. Bine'nţel=s mai 
bine uşa. Fiscare-și păs:rează taina. 

Pictorul CIUCURENCU la Căminul 
Artei e într'o „formă” teribilă, a luat un 
avânt nemaipomenit din primăvara asta, 
de când i sa expus lucrarea din coiec- 
ţia Dr. DONA. E un mânuitor de ar- 
morii de culoare, de o dexteri.ate fâră 
seamăn. Cum spune  Militza Petrașcu, 
„il ne se trompe jamais”. Are şi o izeriană 
odaliscă cu pantaloni roșii !... Prima im- 
presie pe o zi însorită a tablourilor lui 
e de o pregnanţă fără pereche. 

Paste greoaie, ca'n ghitara maro, mai ies 
la iveală. Datorită contrastelor, mari cu- 
lori deschise par cretoase, ală.uri de gău- 
ri iviten tab:ou, din cauza închisuri:or. 
Subtilităţi de echilibru 'ntre valori va 
descoperi mai târziu. Nu toate darurile 
deodată, ca HORIA DAMIAN, miracu- 
losul... i ră 

Să-i mai rămâe şi pentru altă dată ceva 
De lucrările bine cunoscute și consacrate 
ale lui PĂTRAȘCU aci nu putem decât 
repe.a aceleași aprecieri favorabile ca şi 
până acum... Pensula și conștiința meşte- 
şugului lui ISER am revăzut-o cu multă 
plăcere. Un meșteşugar ce ştie face orice, 
desenurile, pasteiurile colorate sunt exe- 
cu.ate cu adevărat brio cât şi ule-ul cu 
turcoaica bând o ceașcă albă de cafea. 
Totuşi principesa din O mie și una de 
nopţi, gătită cu dantelă albă şi cu şalvari 
viținii, pe care artistul o tăinueşte acasă, 


STANTINESCU ne dă o serie de vederi 
care ne redeșieaptă toate nostalgiile, re- 
gre.ăm că lipsa de spaţiu ne obligă la așa 
puţine cuvinte pentru domn'a-sa, dar în- 
demnăm pe toți iubi.orii coas.ei de Ar- 
gint să meargă so vadă. D. NICOLAE 
GRANT îidel vechiei sale tehnici cu- 
minţi, expunen sala din mijloc, iar 
ILEANA RĂDULESCU, pictoră cu daruri, 
împreună cu a sa camaradă MARIA BĂ- 
NICĂ expune în ultima sală a A'eneului 
şi dânsa o serie de uleiuri pastoase, vă- 


dind. calităţi interesan:e. Aceste: două 


dudui dacă nu ar sta mereu uitându-se 


una la alta şi sfătuindu sa, ar putea da 


lucrări de reală . valoare; un lucru ab- 
solut insuportabil sunt tablourile înșiraie 
pe podea „ca la hala de vechituri. 


Pe da o parte, dumnea'or doresc şi aleg .. 


subiect frumos, Cernăuţiul, (ce termecă- 
toare colțuri |) Se s.răduesc să picteze 


bine, să scoată un lucru de artă și păcă- 


tuesc printr'o asemenea prezentare ne= 
permisă 'n ziua de azi 


a E 


LUCIA DEM. BĂLĂCESCU | 





- (arhitectură, sculptură, 


3 ——= 


românești 


se intutulează noul volum de 
poeme, pe care editura Gorjam îl 
lansează, poeme semnale de d. 
Radu Gyr. 5 

După Poamele de Război, în 
care cutremurătoarea înclegiare 
din R_sărit şi a aflat  răsfrân- 
geri surprinzătoare, cum încă nu 
mau găsit accente şi imagini, d. 
Radu Gyr aduce în Balade țeme 
şi un co'orit mou în lirica sa, 
Căci se desnrimde din genunea 
creaţiei, poem cu pom, imaz:ne 
cu imagine, un nou univers poe- 
țic, un magic univers po2ţic ne- 
bănuit încă, la capătul feericului 
dedal, străbătut până aciwm ală- 
turi da poetul  „Cununilor us- 
cate”, cu fiecare carte de poeme. 


N. PAPATANASIU: „CARTEA 
MINUNILOR“ - 


Pentru tineretul muncitoresc, 
d. N. Papatanas.u a încredințat 
tiparului un mănunchiu 'de isto- 
șis'ri pentru copi: și tineret, din 
care o parte au apărut în revi- 
s.ele scrise pentru copti. 

Sunt povestiri care înfăț:șeuză 
tieple marilor inventatori, ae 
marilor cuceritori de  tărimuri, 
aie marilor sburători: Louis 
Pasteur, Marconi, Robert Koch, 
Wilhelm Roentgen, Jean Char- 
cot, Negrelli, Andre  M.rmoz, 
Guiilaumet, Alfred Krupp, Ho- 
«ard Hughes, Edison, Jacques 
Cartier, Lindbergh, sunt prezen= 
taţi în Cartea Minunilor ca niște 
exemple de vajnică energie u- 
mană, jartiită mai binelui ome- 
nirii. 


RADU PĂTRĂȘCANU: 
CÂNTECUL ARGONAUȚILOR 


A apăra, în „Colecţia Convor- 
biri Literare” voiumul de Poc- 
me „Cântecul  Argomaurior”, 
semnat de Radu Pătrăgeann. 


PROFESORUL ROMULUS 
VULCANESCU 


a schițat, în linii mari, în cadrul 
conferinţei de Duminică, 12 !e- 
cembrie, la Ateneul Român, „Vi- 
ziunea artisțică a Românu.ui”. 
După dommnia-sa, viziunea ar- 
tistică a Românului se desprin- 
de şi crește din viziunea esteti- 
că autohionă care în structura 
ei elementară este de factură 
tracă. Contrariu părerilor stre- 
curate până acum în studiile is. 
toricilor și teoreticieniior ar- 
tei române, autohtonul simte și 
prețuiește mai mut categoria 
estetică a „frumosului” decat 
pe aceea a „grațiosului”. In a. 
ceastă privință d. prof. Romu= 
ius Vuicănescu ia poziţie față da 





toți aceia care au vrut să înte- 

meieze teori4, creației artistice 

autohtone pe valoarea es.eiică 

echivaientă simțului de distinc- 

ție morală specijică Românu.ui. 
Discreţia și distincția morală nu 
trebue numaidecât să ţie: urmas 

te pe plan estetic și artistic de 

categoria şi întrupările grațiosu- 
lui. Categoria estetică cure stă ia 

baza viziunei artistice a Romă- 

nului este astăzi ca şi'n trecut, 

la traci „frumosul”, însă nu de 

ceia răstăimărit de. estetica cla. 
sică, ci oarecum resemnificat ce 
înțelegerea și sensibilitatea pro- 
prie poporului nostru. 

Partea cea mai documentată 

a conferinței a fost însă accea 
in care d. prof. Romulus Vuicâ_ 
escu, a trecut dela considera. 

țiunile teoretice la. aplecăţii, şi 
exemplificări. Cum este redat 
„frumosul” în arta românească ? 
Românul vede această categor.e 
estetică, o exteriorizează plastie, 
prin aşa zisele „elemente geome. 
trice”. Ideea de „artă geornetri. 
că”, de  „geumetrism abstrace" 
atribuită artei românești drept 
vorbind nu e gratuită. Numai că 
acest  geometrism, studiat pe- 
toate fațetele lui stilistice, nu e 
chiar așa de enigmătic și ab- 

stract pe cât pare. După d. prof 

Romulus Vulcănescu, geometris- 
„sul artei române, spre deosebire 
de “al celorialte arte carpato- 
balcanice, se reduce la un fe! de 
„mCercualism”, adică la figuri.e 
peometrice derivate din cerc, tur 
abstractismul la un „simbolism 

magic” și „mistic de străveche 


 proventență. Semniţicaţia .cercu- 


„lui, pe care autorul o urmărește 
îm cele mai multe tipuri de artă 
pictură, 
coregrafie,. etc.), este dublă: în- 
tâi estetică, cercul fiind figura 
geometrică cea mai indicată să 
exprime virtuțile clasice ale fru- 
mosului, și al doilea magzră: 
cercul fiind figura sacră prin 
excelență a sistemului de super- 
stiții proprii poporului român, 
Această dublă  semnițicaţie 'lă 
suportului estetic al viziunei ar- 
tistice a Românului mai mult: un 
caracter tematic decât stilistic. 

Viziunea artistică a Românu- 
lui este înainte de toate o piziua 
me laică, însă laicitatea ei nu e 
exclusivă. Elemente iaice tra. 
cise şi elemente creştine bizan- 
tind 'sembină perfect înăuntrul 
cuprinsului ei într'o sinteză nouă 


“ “pt orighiată 'pe' cara: N Iorga a 


numit-o —asa de. frumos — „ea 
lementele imperiale ale avtei ra. 
mâna. 





P etru 


- - 


Timp de cincizeci de ani după apariţia „Isto- 
riei” pentru începu'ul Românilor în  Dachia 
(1812), Petru Maior fu is oricul și filologu: cel 
mai popular al Transilvaniei, căr.uraru! cu ne- 
coniestală înrâurire asupra afirmării literare și 
istoriografice a primei jumătăţi a veacului 
al XIX-lea. - ie a 
"Di acest puntt da vedere concludentă este 
mărturia lui M. Kogămicsanu: „Patru Miior, 
de ferici.ă aducere aminte, ca un nou Mo:si, a 
dsşteptat duhul nâţiona:, mort de mai mul. de 
un veac, şi lui îi datorăm o mare parte a im- 
pulsului patriotic ce d a unci sa porni. în 
tustrele prâviticii â vechii dacii”. 

Tot atât de categoric se exprimă şi C. Ne- 
gruzzi, autorul acelui neîn.recut „Alexandru 
Lăpuşneanu”, cars, osândit la aspră și neputin- 
cioasă învățătură de căire un prea stupid das- 
căl, şi-a găsit limpezirea și dreapta știință ex- 
clusiv în cuvintele „Is.oriei” lui Maior. 

in.amplarea a fos: mărtur'sită d: către pro- 
zatorul moldovean în stânteetoarele pagini din 
„Cum am învățat româneș:e” în care. după ce 
destăinueşte conflictul cu dascălul buclucaş, 
d.n parea căruia îl întâmpinase o adevărată 
tortură, sfârşeşte prin a preciza cum, îngrozit 
de contactul cu cărţile dascălului a avut inspi- 
raţia de a pătrunde în biblioteca iatălu: său 
unde, ală:uri. de numeroase calendare și cărţi 
bisericeşti, a aflat şi ispititoarea carte a fostu- 
lui „revizor crăitsc”, în desluşirea paginilor 
căreia, ajutat de abecedarul urgisit, „în puţine 
ceasuri am învăţat a ciii”, 








Ceeace nu isbutise dascălul cu faimă de iscu- | 
sit tă!măcitor a: învățăturilor, împlinea graiul 
rezonanță latinească al lui Petru: 


cu adâncă 
Mbior, 

Cărţile lui Petru Maior, ca și cele ale lui 
Samuil Micu sau George Șincai, mai ample dar 
mai puțin cizela:e, au scăpărat puternic în 
besna «veacului,  luminâid  neașteptatele a- 
dâncuri ale istoriei și limbei noastre, 

După ivirea lor flăcări noi au început să ardă 
în sutle'ul român=sc. | 

Afirmarea în mod atât de categoric a origi- 
nei noastre: romane, evidenţierea îndârjită a 
măreției limbei româneşti şi a purității sângelui 
moştenit dela divinul. Traian. au înfiorat cu 
răbufniri de fulger conştiinţa unui întreg popor. 

Am avut astfe! oamenii, cărţile şi învăţă= 
turile „școalei ardelene” — un al: orizont na- 
țional şi noi temeiuri pentru lupta de redeș- 
teptare şi emancipare românească. 

Sâmburele biruinţei din 1918. 

Dar și o sumă de erezii totodată — istorice 
cât şi filologice. 

In cel de al şaptelea deceniu al veacului tre- 
cit, după ce „școala arde'eană” diduse tot 
ceeace putea da, impuls naţional mai cu seamă, 
orgoliu politic, se porneşte însă o vie reacțiune 
îm »otriva a lo: ceeace era fals și exagerat în 
catechismul latiniștilor. 

In fruntea reacţiunii se af!:a Titu Maiorescu. 
De partea puritanilor stăea Timo'ei Cipariu. 
Oamenii şi învătă'urile Biajului, privite prin 
prisma infailibilității doctrinnre, au căzut. Des- 
cendența noastră exclusiv din Romani, fără 
nicio întâlnire cu sângele Dacilor — dascen- 
Cenţă susținuiă cu atâta îndârjire de către 


Petru Maior — a fost infirmată d=> către isto- 


ricii vremii lui Xenopol şi a lui Haşdeu, 

Intc'adevăr, cine ar mai ptuea citi, fără a 
surâde, un aştfe: de fragmen. din Pe:ru Maior: 
„Cu răsboiul Romanilor cel asupra Dacilor așa 
sau desrădăcinat seminţia Dacilor din toală 
Dacia, cât necum vreunii bărbaţi, ci nz2ci mu- 
ieri, neci prunci n'au mai rămas în Dacia. De 
unde urmează, că atunci când intrară Romanii 
cei trimişi de Traian în Dacia spre a moșteni 
satele şi orașele, necum multe, ci neci v unele 
muieri dace nu se mai afla în Dacia. Pentru 
aceea nu aveau cum Romanii să se căsăterească 
cu muierile dace şi să se mestece cu ele”. 

Sau această naivă motivare: „De au rămas 
muierile  ace.ea în vieață, au nu poteau ele 
viețui fără de a se mesiecă trupeşte Romanii 
cu dânsele ?... Ca să nu zic nemic despre aceea 
că însuși strălucirea sângelui Roman încă de- 
stul era a împiedica pe Romani ca să nu se 
căsătorească cu unele barbare cum erau mu- 
ierile dace... Cine va crede una ca acea (a 
mes.ecării), e semn că nu știe ce este căsă- 
tornică societate”... 

Abandonarea unor astfel de teorii a adus 
după sine o simţi.ă scădere a prestigiului isto- 
riografic al cărturarilor latinişti, din ce în ce 
mai multă negură adunându-se peste străda- 
niiie lor. 

Marea pildă a energiei și a idealismului lor 
rămânea însă în:reagă, emoţiunantă, şi zeci de 
biografii şi de evocări le-au trecut faima din 
generaţie în generaţie. 

De o reac.uaiizare a.lor pe plan istoriografic 
sau literat n'a mai fost însă niciodală vorba. 
Şi nici nu trebuia să mai fie. Atât în istorie 
cât și în filologie sau înregistrat dela dânșii 
încoace alcătu.ri cu mu.t imai puternice, lim- 
peziri mai precise, interpretări mai rezistente. 

Au trecut opt decenii de când Petru Maior a 
încetat de a mai îi un isvor de axiome is'orio- 
gratice, un punct de punct de sigură purcedere. 
spre necunoscu.e căi. 

In.reagă „școala a: deleană” nu mai reprez'ntă 


astăzi, mai ales câ n'a cunoscut nici pitorescul | 


limbei cronicarilor, decât un simplu capitol 
de arhivă istorică. 


Audienţa ei la cititorul matur, eliminând 
pe cercetă:orii 
mult, 

Şi sa încheiat nu totdeauna în mod just! 

In Petru Maior, în Cipariu, în Bărnuţiu, în 
Al. Papiu Ilarian, în Barițiu, mai sunt încă 
destule pagini, unele chiar frumoase, cari, in- 

„dependent de sodr:a teoriilor susținuie de laii- 
niști, mai pot zăbovi to.uşi cu interes în :umina 
atenţiei zilelor noastre. 

Depăşit ca istorie și filolog, studiat şi apre- 
ciat suficient, din aces: punct de vedere, Petru 
Maior își poate totuși deschide drum în actua- 
litate prin însuşirile și realizările sale de pre- 
dicator bisericesc. 

Dealtfel n'a trecut prea multă vreme de 
cână, la 1906, pro.opopul Clujului, Dr. Elie Dă- 
rinu, retipărea cu litere la.ine „Predicile“ lui 
Petru Maior cu intenţiunea „de a desgropa din 
puiberea uitării aceste mărgăritare ds gândire 
creștineacă şi de simțire românească, cari s.ră- 
lucesc întru tot farmecul limbei noastre romă- 
"neşii, așa cum sa sfințit ea în slujba sfintei 
biserici“ *). . 

Timp de un sfert de veac (1784-1809) Petru 
Maior .a purtat odăjdiile de protopop al Gur- 
gh:ului și paroh â: Reghinului, un orășel de 
pe Mureș, așezat la întâlnirea dintre colihele 


munţilor Călimani cu larg'le valuri de verdea E 


ță ale roditoarei Câmpii ardelene. . .. 

Fără a îi prea important, locul și titlul au 
puiut fi totuși pismuite. „Se cada 3ii = pre- 
ciza dânsul în Răspunsul la o cârtire — că Pa- 
tru Maior nu pen.ru aceea au fost râăduit 
paroh la ' Reghin şi protopop, ca să-i fie lui 
„*)_„Predicile“ lui Petru Maior: Cuvântul edite- 


-. E —-— — mt o. a ——-—-.- Li 


propriu 2işi, Sa încheia. de 





——. “UNIVERSUL LITERAR 








e ppt m pa mia m ee 


21 Decembrie 1943 —ezme. 


i Sia 


Maior, orator bisericese 


bine, ci fiind la Reghin şi _oficialatul şi tabla 
varmeghiel Turda *), după. datina 'de..a.unci a 
fost lipsă de” ui bărbat 'ca dârisul acolo”. De 
un bărbat învățat -adeă. iseusit-şi impunător 
în contactul cu au:ori ățile. politice -şi militare 
— da un om de prestigiu, A 
„Doctorul“ de Roma îl avea fără nici o în- 
doială. SAE at 
La acea dată orășelul se compunea  dintr'o 
va:ră săsească, închisă în egoismul! său, şi din- 
tr'un cartier masiv care, d=şi cuprindea și pe 
Români, se numea Reghinu: Unguresc.. deose- 
bindu-se astfel de vatra numită Reghinul Să- 
sesc. ZE pie Cai 
Până la 1805 Maior fu paroch Reghinului 
Unguresc, din acei an, sfârșindu-se de ed ficat 
biserica din  Reghinul-Săsesc, o operă dintre 
cele mai cutezătoare a pro:opopului român, în 
jurul căreia "s'a țesut şi o 'mică legendă, înce- 
pând-a sluji în noul templu. ” 
Orăşelului disputat de două nume streine, îi 


răspunde însă o puternică împrejurime româ- .. 


nească. 
 Intr'adevăr, atât în regiunea satelor de Câm- 
“pie câi şi în cea de pe Valea Gurghiului şi a 
Mureșuiui, așezările cu caracter maghiar sau 
săsesc suni cu totul neconcludente faţă de fru- 
musețea. și dinamismul comunelor româneşii. 
=“ Atci se află puternicele sate ardelene: Mila- 
şul Mare, Ibănești, D:da, Rușii-Munţi, Monor... 
O regiune care a dat istoriei noastre o remar- 
cabilă serie de personalități: Constantin Ro- 
manu-Vivu, Simion Crainic, Nicolae Patra- 
Petfescu, Virgil Oniţiu, Simeon Popescu. Pa- 
triciu Barbu, Teodor Ceoniea, cei doi episcopi 
Hossu, -Pariarhul Miron. Cristea..; 
„Până la ivirea lui Petru Maior, într'o vreme 
când se găseau chiar și preoţi şi protopopi cari 
"abia puteau frânge înțelesul literelor, Reghi- 
nul — din punct de vedere românesc — şi îm- 
prejurimile sale se sbăteau însă într'un prea 
greu în.unerec. Oamenii, — după precizările 
din „Răspuns“ — „mai numai cu numele erau 
creştini, nimica nu știau, sau tocma puţin de 
ale creştinătăţii. El întâiu a început a-i învita 
acele. Prin toate satele au rânduit şi au în'e- 
țit feciorii şi fetele, mici si mari, să meargă 
la diacul bisericii pentru a învăţa lucrurile 
cele creștineşi”. a se dă 
Parochu! Reghinului nu s'a muițumit însă 





*) Județu:ui Turda. 





numai cu atâta, căci iată ce mai aflăm în ale 
arătate împotriva „cârtirii“ : 
Maior prin sate, unde, adunând pruncii, făcea 
examen, pe cei ce știa îi lăuda, pe cuila.ţi pă- 
rin.eşte îi dojenea și rându:a mijlociri ca să 
înveţe. Vara umbla pe câmpiuri, prin păduri, 
unde șia că sânt adunați. pruncii a paşte vi- 
tele, și văzându -i îi striga la dânsul, cari cu- 
noscându-l, îndată alergau toţi acolv, şi el îi 


ini - .. 
+ RR ai aie al > „.. 





“PETRU MAIOR 


intreba de cele ce au învăţat şi de nou îi mai 
învăța și-i lumina, având osebită duceaţă a 
băiiui cu pruncii, pentru care tuiuro: era iu- 
bi. Atât au fost aprins Petru Maior voia prun- 
cilor spre. învăță'ură, cât pruncii uitas= jucă- 
iile sale, ci când se întâlnea la uliţă, toi de 
învățătură grăia şi se întreba unul p= altul. 
Felele ce.e mari încă aduna-e la şezătoare a 
toarce, în loc de obicinuitele nebunii, despre 
învăţă.ura lucrurilor celor sî.nte povestea și se 
întreba“. Atâta au fost în.ru in âi prosiia 


oamenilor acelora în treaba invățăturii acești:a, 


că unii, ca când ar fi veni o nevoie mare pe 


„Mergea Petru | 


sat, aşa și până la domnii lozurilor au ajuns 


cu piânsoarea asuvra pro.opopului, ca să-i scu- 
tească de învăță ură. Iară după aetea, văzând 
nu numa: pre fiii săi, ci prin dânșii și pre sine 
însuşi învăţaţi în ceale trebuinicioase, i au ier- 
tat de păcate lui Petru Maior şi părinţ.lor lui 
ce le-au făcut“. 

Un ze! toi atâ: de fierbinte și de rezistent a 


dovedit Petru Msior în rostirea predicilor din: 


îaţa altaruiui, precum și în cuvântările tinute 
la înmormântări. 

Trei subs.anțiale volume mărtutis=sc pentru 
acest zel: Didachii, sau predice pentru creşte- 
rea prunci:or (180), Propovedamii sâu predice 
la morţi (1809), Predice sau învățături la toate 
Duminicele și sărbă.orile anuiui (1811). 

Pentru pro:opopul dela: Reghin predicarea 
consii.uia una din obligaţiile «ategorice ale 
slu,itorilor Domnuiu:: „Nu e îndoia.ă — afirmă 
el în prefața cărţii sale de y.redici -- că preoţii 
cari sunt păstori sufletești şrecum după învă- 
ță.ura Sf. Apos.ol Pavel la Faptele Apos.oli- 
lor. cap. 20 siih. 25 sunt puși: de Duhul Sfânt, 
ca să păzească turma lui Dumnezeu, cea cu- 
vântăioara. car sa câștigat cu sânge:e Său: 
aşa după canonul 19 al Sobaruui dela Truia, 
în toaie zilele, dară mai vârtos in sărbători 
strânsă datorie au a face învăţă.ură popore- 
nilor săi”. ; 

Predica nu era legată însă exciusiv de bise- 
rică, sau de ziua de sărbătoare, 

Ea se putea' săvârşi în orice împrejurare 
prielnică unei cucern:ce manifestări. „De multe 
ori — precizează chiar în cuvinieie dz început 
ale „Propovedaniilor” — mai mulți s= adună 
la îngropăciune decât în sărbători la bisarică, 
ba suni unii ,mai ales întră proșşii, 
arare ori are norocire preotul a-i vedea în bi- 
serică, iară la îngropăciune sau pentru una 
sau pentru altă vremelnică pricină adeseori, 
de un totdeauna, se află. Prea bup dară şi 
sfânt obiceiu iesie prin  b.serici.e din ţara 
noastră a face provovădanie norodului la în- 
pgropăciunea morţilor“, 

Nu toţi preoţii sunt competenţi însă a răs- 
punde unei asemenea obligaţii, căci — după 
lămurirea din fruntea „Predicilor” — „pre 
cum mulţi cu laudă împlinesc aceasta, aşa unii 
nu odată sunt siliți a ţine buzele închise nu 
că doară nu ar avea învăpăată râvnă spre 
propovăduirea  cuvâniu-ui lui Dumnezeu, ci 





SALONUL DE TOAMNĂ 


E un climat problematic de o înuită 
spiritualitate, acela al picturii lui Dra- 
que, în care am regăsit cu emoție, ob- 
sesia unor: preocupări asemănătom e, 
de absolut al. expresiei, sub semnul 
cârora sa desfăşurat extraordinara e.r- 
periență poetică a lui Mallarmă. 

Dar Braque nu este numai un deco- 
rator şi desăvârşit artizan, pentru care 
culoarea își e deajuns. El e în arta lui 
ca în viață: un om întreg cu o viziune 
deplină a, lumii. Inchipuindu-ne că 
dintrun naufragiu univerșal ar fi scă- 
pat numai tablourile lui Braque, umu- 
nitatea ar putea fi reconstituită în 
toate sensurile și valorile ei, după în- 
dicațiile acestei picturi. Dar să pără- 
sim domeniul ipotetic al reflexiei, ven- 
tru. realitatea  aparențelor sensibile. 
Desigur, că descompunerea şi alătura- 
rea planurilor şi a culorilor din ta- 
blourile lui Braque „oferă cel puţin tot 
atâtea. prilejuri de nedumerire ca şi de 
satisfacție. Obișnuinţele spiritului sunt 
tot atât de înrădăcinate şi de îndărăt- 
nice ca și ale simţurilor. Deprinderea 
utilitaristă ne îndeamnă să ne între- 
băm involuntar, dacă fructele şi peştii 
din această natură moartă ar fi buni 
de mâncat, sau dacă în soba din acel 
colț de interior s'ar putea face focul. 
Dar peştii par să fie tăiați din carton, 
coloritul fructelor văros şi stins, iar 
sobă e o armonie feerică de tonuri ce- 
nușiu-argintii, cu atât mai fascinantă 
cu cât orice urmă de ostentație e ab- 
sentă din tratarea acestei pânze. Re- 
nunțând la interpretarea  anecdotică, 
putem aprecia opera lui Braque în ra= 
port cu intenția și sforțările artistului, 
iar nu după asemănarea mai mult sau 
mai puțin aproztimativă cu ceea ce 
ne-am deprins să numim „realitate“ şi 


„natură“. Oricum ar fi prețuită mai ' 


târziu această 0beră și oricât de puţin 
va rămâne din ea, în muzee, ea contea- 
ză că experiență, în care un om de:o 
admirabilă conștiință artistică s'a îm- 
barcat cu toate riscurile căutătorilor de 
absolut; îm uventura spiritului. Mon- 
tesquieu însemna în „,Cactele“ lui: 
„Clasicii sunt pentru autori, nu pentru 
“ public“, In acest înțeles cuprinzător, 
desprins de localizarea într'o epocă, 
Braque mi se pare un „clasic“ al cărui 
exemplu cred că va fi oricând hotărî- 
tor, mai târziu, pentru câțiva artiști, 
autori ca şi el, sortiți să devină clasici, 
la rândul lor, pentru alți autori, etc . 
M'am oprit mai mult lângă opera lui 
Braque, pentrucă în ansamblul .Salo- 
nului, importanța contribuţiei lui ca- 
pătă amploarea unei expoziţii persona- 
le, dar și pentru motivul unei afinități 
active, pline de consecințe pentru mia 
ne, --— ceeăce nu înseamnă, desigur, şi 
un criteriu. Totuși, judecăţile noastre 
nu pot fi decât subiective în esența lor, 
în sensul că ele nu se justițică decât 
dacă isvorăsc din prilejul unei înțele- 
geri generoase, al unei preferințe. O- 
biectivitatea judecăților nu poate fi de 





tUrimare ala pag. l-a) 


cât formală, nu esenţială—dar aceasta 
e chestiune de cultură, de gust şi so- 
ciabilitate.Ca şi ierarhia valorilor, care 
nu poate fi stabilită decât în societate. 

L-am regăsit pe fermecătorul Dufy, 
cu al său duminical „Kiosque a musi- 
que“ pe care îi ştiam dintr'o expoziţie 
a pictorului, din primăvara trecută. 
Mi-aduc:aminte, ajară de o replică îna- 
gistrală la faimoasa „Le Moulin de la 
Gallette“ a lui Renoir, de o pânză re- 
prezentând atelierul pictorului, în care 
statuia zugrăvită în mijloc surprindea 
prin soliditatea ordonatoare adusă fan- 
teziei artistului, care pare să nu ascul- 
te decât de propriul capriciu. 

Tabloul trimis la Salon are seducția 
imaginilor din cărțile cu poze colorate 
răsfoite cu încântare în anii copilăriei. 
Erorile de perspectivă în care port:m- 
beii au de două ori mărimea aparentă 
a oamenilor din primul plan, stânyă- 
ciile de compoziţie, naivitatea şi urbi- 
trarul culoruor, cu verdele împrăşitat 
pe iarbă şi pe acoperișul k:oșkului, 
ca şi pe pălăria domnului sau pe căru- 
țul copilului, au aerul unei mistificări 
sortite să uimească și să scandalizeze, 
Dar câtă fineță incisivă şi epigramatică 
în siluetele plimbăreţilor duminicali, ce 
sprintenă desinvoltură și grație spiri- 
tuală în mulțimea intenţiilor întreză- 
vite, abia sugerate, prin nestâmoărul 
colorilor care o iau razna pentru bucu- 
ria de a fi numai culoare, iar nu mate- 
rie colorantă încorporată în limatele 
stricte ale aparenţei obiective! E un 
simţ al feeriei în pictura lui Dufy, a 
cărui corespondenţă literară cred că o 
recunosc în scrisul lui Giraudoux. 

"—— Pe cât de greu mi se pare să descriu 
şi să argumentez o capodoperă, pe atât 
mi se pare de lesne să o recunosc. Am 
avut certitudinea că mă găsesc în fața 
jmeia, înaintea naturii moarte a lui 
“Dunoyer de  Segonzac, expusă între 
două subiecte de „plein air, reprezen- 
tând amândouă, femei la scăldătoare, 
" întrun peisaj dens prin vigoarea rac- 
courci-ului şi robustețea descurajantă 
a capodoperei, a lucrului definitiv. Ni- 
guros. centrată, pcate voit simetrică în 
dispunerea verzei şi a moncovilor pe un 
şervet al cărui colț cade eszact la jumă- 
tatea mesei şi la egală distunță de mar- 
ginile tabloului. Bogăția, densitatea, 
măestria acestei pânze, în înțelesul uu- 
toritar de „maitrise“* — sunt atât de 
imperios evidente încât se disvensează 
parcă și de a fi admirate. „Un poem 
perfect e ca un vas închis”, spune un 
personaj din „Pantoful de mătase” al 
lui Claudel. Natura moartă d lui Se- 
gonzac are b rotunditate închisă, ner= 
- fectă, pe dinafara căreia osteneşti să 
intri înăuntru. Totuşi, până la urmă, 
i-am preferat un desen ul aceluiaș ar- 
tist : niște copaci pe malul unei gârle. 
Frumuseţea desenului avea ceva atât 
de intim, încât prezenta unui al treilea 
o făcea să pară neruşinată. 
___ Cele două naturi moarte şi peisaiul 
” spaniol, ale lui Henry de Waroquier, 
solid constîuite, admirabil echilibrate, 
de un colorit saturat şi de o strălucire 
- abia mai aparentă decât a picturii. lui 
Segonzac, îşi păstrează personalitătţea, 
pe peretele opus acestuia. 

Pe Matisse îl vedeam întâia oară în 
cele patru pânze expuse la Salon, din- 
tre care trei naturi:mor..se. Mărturisesc 
aci o nedumerire, tâce Abu'tă și de pre- 
zența: în dceeâș sală a pictorilor din 
școala lui Matisse, al căror 'extremism 
“subliniază supărător unele îndrăzneli, 
atenuate în: opera mâăstrului. Cai o ga- 
mă de culori mai vâriată, dar nu mai 
bogată decât. -a lui Braque, pictura hui 


„Matisse sti s'a_părut mai-cominicativă: - --- 


prin strălucirea proaspătă a culorilor, 
dar mai puţin fascinantă. Un roşu vio- 
lent întins peste toată pânza e doar o 
suprafață coiorată. Dincolo de orice în- 
terpretarea anecdotică, există la Bra- 
que o dramă a culorilor, o încercare 
de-a reconstitui lumea din culoare, cu 
un minimum de indicaţii anecdotice. 
Matisse e poate mai liric, mai inspirat 
şi spontan în desfășurarea unei game 
cromatice  exuberante, de-o puritate 
odihnitoare. Dar Braque mi se pare 
mai adânc, reflectat, omeneşte întreg. 

Fără îndoială, lui Matisse nu i sar 
putea observa virtuozitatea gratuită a 
unuia dintre apostolii apreciați al ar- 
tei sale, Gischia. Emanciparea coloris- 
tică a, pictorului acesta mi se pare îm- 
pinsă până la o extremitate primejdi- 
oasă, stearpă. Culorile lui Gischia nu 
mai sunt valori, ci simple date ale sen- 
soriului brut, suprafețe materiale. Pers- 
pectiva fizică e suprimată. Obiectele 
împrăștiate arbitrar, pe o faţă de masă, 
par oriunde, în aer. E o delectare să 
privești aceste pânze cu nuştiuce ră- 
coare matinală în culoare, dar ochiul 
se miră de atâtea culori fără trecut și 
fără identitate, care nu-şi aduc aminte 
nimic. Ale cui sunt? 

Eclectismul picturii franceze îmi 
pare atât de larg, de admiratil cuprin- 
zător, încât toate problemele expresiei 
artistice cred că ar putea fi ilustrate 
prin tendințele unuia sau altuia din 
pictorii Salonului. S'ar cuveni, desiqtr, 
să vorbesc anume despre viziunea p:c- 
turală a lui Bonnard ,care a trimis nu- 
mai o natură moartă, o farfurie cu 
căpșuni, dar câtă sensibilitate în des- 
făşurarea şi recompunerea  nuanţelor 
nesfârşit schimbătoare! Sau despre 
Uirillo, cu una din faimoasele lui per- 
spective de periferie citadină, atât de 
atent desenată şi de pasionat colorată, 
respirând seninătatea unei linişti îi» 
mense. Dar voi avea, poate, prilejul să 
revin asupra lor și-a altora. 

Am fost de patru ori până acum, să 
văd Salonul de toamnă, în încăperile 
cu o topografie atât de bizar întortu- 
chiată ale vastului „Palais de Tokio“, 
fără să pot spune că am ;,terminat“ de 
văzut, Abia am început să văd ceea ce: 
doreăm să revăd după prima vizită... 

Paris, Noembrie 1943. 


MIHAI NICULESCU 


pe cari . 


lipsa cărţiior, de unde se pot scoate mântui- 
“voarele învățături, neîndrăzneţi îi face pe ei. 

Că acelea Cazanii cari se află prin bisericiie 
noastre, măcar că multe frumoase cuvinte se 
cuprind în sânul său, .o uși nu sant aş: în'cc- 
mite că sau preotul să poată culege din trân- 
sele: dese învățături,  cari-să le zică de rest 
înaintea poporului, sau însă dovezile cu țăsă- 
tura :or să poată înduplica  cerbirea mul'or 
creștini de acum, întru cari nu numai s'a răcit 
dragostea, ci cu totul e îngh=țată și inima lor: 
ca stâlpul, întru carele se prefăcu mut'erea lui 
tot pen.ru neascultare, se află învâr:oşată și 
împetrită“, 

Iată. aces'a e puternicul motiv pentru care 
Petru Maior înainte de a-şi tipări „Istoria“ cea 
care. avea să-i rid'ce numele în fața veacului, 
timp de trei ani după numirea la t'porrafia 
din Budha, sa devotat în primul rând tipă- 
ririi de predici, : 

El nu era totuși în limba noastră cel dintâi 
au:or de cărți cu conținut omile ic. 

Coressi. la Brașov, în 1580, tipărisa „Tâlcul 
Evangheliilor“, un noroc pe carz. la 1583 nu 
putu să-l aibă şi Popa Grigore din Măhac: în 
urma căruia rămânea d eulrgera de predici 
manuscrise; La Govora, în 1642. Meletie Ma- 
cedoneanul isbuitea însă a' trece șprin tipar 
„Evanghelia învăţătoare sau  cazania peste 
Duminicele anului“, iar în anul urmă'or se 
ivea la Iași acea minunată a:cătuire a mitro- 
poii'ului Varlaam: Cartea “românească de în- 


.văţătură. La Bucureşti apoi. un alt Varlaam, 


mitro”otit al Munieniei, care a păsorit în re 
1673—1679, făcea să. apară în. 1678 „Cheia în- 
țelesului“, o culegere de traduceri din .slavo- 
neşte, aceasta fiind cea dintâi carte d: omile- 
tică tipărită în Ceia'ea iui Fucur. Tot o tra- 
ducere, din limbă maghiară aceasta, era şi carea: 
„Sicriul de aur“, publicată în 1683 la Sebeş de 
către Ioan Zoba din, Vinţ — traducerea cu- 
prindea predici funebrale. Un mare cra'or 
bisericesc fusese Antim Ivireanul (1709-1716), 
mitroroli ul Ţării Românești, dar predicile 
sale isbutiră să se tipărească abia în 1985 prin 
evlavia Episcopului  Melhisedec. „Omiliarul” 
arhimandritului Filaret apăru la București 
în 1775. 


In Transilvania totuși, prin ardeleni, până la 
1784. când se iviră la Blaj „Propov-daniile“ 
lui Samuil Micu, nu văzuse lumina zilei încă 
nici o tipăritură omileiică strict românească. 
Micu însuși aduce în „Propovedaniile“ sale și 
unele traduceri din Vasile cel Mare şi Chiril 
din Alexandria. In manuscrisele rămase numă- 
rul “traduceri:or este imens: 188 omilii ale 
lui Ion Hrisostomul, atâtea altele apoi din 
Vasile cel Mare, Grigore din Nazians, Atana- 
sie, Efrem, Damaschin... E 

Protopopul dala Reghin, deşi se avânta ast- 
fel pe căi deschise de alții, prin compoziţia 
originală a predicilor sale, — originalitate 
care nu se răsfrângsa însă înto'dzauna și asu- 
pra  fondu'ui, ajungându-se uneori chiar la 
simple compilații — aducea totuși un adaos 
intelec'ual și un nivel necunoscut până la 
dânsul. 

„Modestia îl ispitea însă a spune cuvinte ca 
acestea despre înaintașii săi în omiletica ro- 
mânească: „Ale acestor prea vrednici bărbaţi 
urme călcând şi eu, sigur pen'ru folosul su- 
fetelor  creş'inilor noştri, după micsorarea 
talen“ului micu. m'am nevoit ac-ste propove= 
danii a le culege.'”) 


Intocmai însă ca și „Istoria pentru începu- 
tul Românilor în Dachia“, cărţiie de predici 
ale lui Pe:ru Maior au cucsrit un întins ori- 
zont de influenţă, având un puternic ecou prin- 
tre clerici, | 

„Pu'em mărturisi, — susținea în 1921 dia- 
conul dr. Gheorghe Comşa, viitoru! episcop: 
ortodox al Ardealului — că predicile înviţa- 
tuiui profesor dela Blaj şi protopop,... au avut 
cea mai mare răspândire nu numai în biserica 
uni.ă cu Roma, ci şi în biserica ortodoxă ro- 
mânească. **) 

In mijlocul veacu'ui trecut un nou orator 
de predici, Sigismund Pap, făcând un bilanţ 
asupra scrisu'ui românesc omiletic, seria ur- 
mă oarele: „Dară Românii noș'ri cu numirea 
Cazaniei și în rare locuri predicelor a nemuri- 
torului preot Petru Maior, toată a sa litera- 
tură bisericească o po! săvârși. ***) 

Predicile iui Petru Maior veneau în primul 
rând din pariea unui autor ce întrecea în cul- 
tură şi forţă stilistică preprie pe toţi înain- 
taşii săi în ogorul omileiicei românsşti. 

lată pentru ce o zăbovire asupra acestui 
compartiment din activita!sa lui Petru Maior 
nu ni se pare zadarnică. 


VASILE NETEA 





*) Prefaţă la „Propovedân:i”, > 
**) Istoria predicei la Români, pag. 161. 
**) Cuvântări bisericeşti, Pesta 1847. 








Inseninare 


M'am deșteptat dintr'un somn fără vise, 

Toate sulletete păreau în jurul meu deschise. 
Şi nicio umbră din noapte nu mai rămânea 
Să ascundă bucuria cea mare din viața mea. 


+ 


Mi-am legat de lumina din grădină 
Privirea, care-mi rămăsese senină, 


Toate fâlfâirile 


de aripi îmi opreau 


Inima să bată, pentru gândurile noi ce-apăreau. 


Şi din toate sufletele din jurul meu 


Numai unul mi-a părut ca de zeu. 
= Am zâmbit... Cerul tot mi-a părut un soare. 
De azi toată bucuria pentru el îniloare. 


M'am oprit lângă viaţa lui, pentru mâine 
Să-i fiu rază caldă, odihnă şi pâine. | 
Senină — 'ca o adevărată minune, — RE 
Viaţa lui încearcă viaţa să-mi adune. 


PR o ca i 


TIRANA BUSUIOCEANU 


DD o a e a oa 








m 21 Decembrie 1943 să 


„Ne jamais exposer d'idtes qu'en 
fona.on des vemperamenis ei des 
caractereş”. 

(Anâr& Gide—Journal des 
Faux-monnayeurs), 
DINU NEDELCU 


” Predilecţia lui Dinu Nedelcu de a participa 
la scene atroce, de a privi morţii acciden- 
taţi. De mic copil, a asistat la prea muute 
morţi violente. Nu poate uita cum a murit 
tacăr său, în dimineaţa aceea de Mai, pe una 
din străzile 'Odessei. Incepuse un nou duel 
de mitraliere între albi și roșii. Depe aco- 
Puotiguaile case.0r, din pa.coâne și Gun 1ere= 
stre, gloanţele împroșcau strada ca -o grindi- 
Nă. cainzi are voua 10-uru, cu Jimbla sub 
braţ (jimbla după care se dusese la celălalt că- 
păt a: oraşulw și o plătise cu cinci mii de ru= 
bey, el ainandoi —'taval și nul — ezi.aseră 
câteva cl.pe pe trotuar, buimâăciţi. Pavel Ne- 
delcu își ţinea copilul strâns de mână şi pri- 
vea cu ochi rătăciţi în toate părţiie, unde să 
se ascundă. Deodată, vizavi zări gangul sal- 
vator. „Fuga!” îi strigă lui Dinu, smurin= 
du-l. O luară la goană deacurmezişul străzii, 
să traverseze... 

Clipeie dăinue în amintire ca un coșmar 
din îndepărtata copilărie. Dinu îşi simte 
inima strânsă, în încordarea groazei; în tâm- 
ple, se zgudue pașii. Rafaie.e se înteţesc. 
Undeva se aude un țipăt, apoi o hărmâălae... o 
căruţă cu roţi de fier sdrângâne pe pietre... 
Un pas, doi, trei, patru... deodată o smuci- 
tură: tatăl a căzut! 

* 

„Această predilecție formează însăşi struc- 
tura lui tragică „modernă“. Este copilul răz- 
boiului și al revoluţiei. Mai târziu va zice: 
„Noi aceştia, care purtăm ecoul tuturor mor- 
țiior trecute în sânge. Noi nu vom putea 
sfârşi decât tot în sânge; ne cheamă tentaţia 
vârtejului. Sângele cere sânge, dupăcum 
abisul atrage abisul“. 

DOI TINERI 

Oamenii care iubesc moartea pentru moar= 
te, așa cum altădată iubeau viața pentru 
viată. Radu Bogdan scrie depe front, lui Ernil 
Dinescu, prietenul său: „Cred în moarte!“ 








"UNIVERSUL LITERAR 


mere 





Carnet de seriitor 


Este răsturnarea tuturor valorilor umane, 
întoarcerea la starea de risc permanent a 
omul preistoric, care se știa în fiece clipă 
amenințat din toate nărţile de mii de pri- 
mejâii. | 

Emil Dinescu, pictor și artist cu principii 
pozitive de viaţă, care crede în viaţă (fiindcă 
n'a fost niciodată pe îront) nu ştie ce să răs- 
pundă lui Radu Bogdan. In sceași seară -— 
când primește scrisoarea lui Radu Bogdaai — 
(care-l turbură cumplit) îşi înseamnează în 
jurnal : | 

„Sunt momente când văd că toată szo- 
motoasa mea încredere în valorile vieţii are 
ceva putred la origine: Nu pot scăpa nici eu,— 


eu care vorbese mereu „înafara învălmășelii“, - 


eu care vorbesc mereu în numee armoniei 
artistice și a creaţiei permanente, — nu pot 
scăpa de acest morb al generaţiei mele, care 
ne roade și ne surpă pe toți. Ce ridicole îmi 
par astăzi toate „certitudinile“ mele, în faţa 
sumbrului strigăt al hui Radu — strigăt de 
afirmare a morţii împotriva vietii, urlet de 
desnădejde triumfătoare — care are ceva din 
voluptatea  Eclesiastuiui, când spune: că 
totul e deşertăciunea deşertăciunii ! Inc&p să 
mă clatin, îndoetile mă asaltează: în defini- 
tiv, cine are dreptate? Eu sau „ei“?! Viaţa 
sau Moartea ? i 
Dar tocmai aici, la limita  desnădejăii 
pure, îmi revin — şi oare nu trebue să fie 
toate certitudinile noastre culese de pe ii- 
mita desnădejdii ? Fiindcă, iată, îmi repet 
ceeace spune un erou din Adolescentul lui 
Dostoiewski: „Dar cu astfei de idei, viaţa 
este imposibilă!“ 

Ce se va întâmpla dacă omenirea în locul 
lesilor vieții „ale existentei, ar instaura pe 
planetă legile morţii?. Unde ajungem dacă 
nu ne reculegem pe marginea prăpastiei? In- 
țeleg, simt, cât de fascinantă e tentaţia morţii 








— Atunci așa 
cu toţii la Jingă 
cu Tori ia Ş ingv, 

pa ir pei Crăciunul la nurori — are 
o droae de ginert: 

—- Tat-su? | 

— Tat-su stă toată noaptea cu bardaca cu 
juică jiară argăsită cu scorţişoară, Noi siăm 
ce stum, ctae pesie grămadă, văriți punu. în 
burbă n parură, cu wumpa Stinsă şi ta primul 
semnai o ultim prin jună, Prin corcoduși; să- 
rm utucue Ghuwae şi dâm în ulița Concor- 
diei, acoo în răspântia aa unde se "nchină 
steiele vicleimului. D'acolo măr.m tagmu ci. 
aiţau, ne jacem una cu ei, tem bPodui Beili- 
cutui şi jacem coiindul'n toată maialauu 1a- 
bacivur — măcar de ne-ar da toți! 

— Bine, dar pe la ai noștri — cicclovinele 
care ma: scapă şi câteo băncuţă, — când 
strigăm? 

— Strigăm la ziuă, că atunci nu ne mai 
dibue nemeni şi abia nu mai impărțim :70l0- 
ganii; —- ne rămân nouă întregi. fa 

— Dar traiatele? 

— Le legăm la gură, intrăm tiptil şi le 
pitim în albia cu rufe, Babalâcii mau să ne 
ghicească — la vremea au horcăe cu fața La 
perete — și așa ronțăim la bolindețe toată 
săptămâna! 


rămâne: cu mic cu mare, toți 
în bucătărie! 


Din orbita învăpăiată a apusului se prelin- 
geau prin lentila aburită a soarelui, lumini 
gânditoare, aşezând pe zăpada stacojie poezia 
obosită a unor făgăduinţi întârziate. Oţelul 
orizontului tăia în două icoana înmurgitului 
care împroşca cu irizările înjumătățite ale 
nimbului, îngândurarea visătoare a pămân- 
tului, ducând cu cealaltă jumătate departe, 
în fundul lui imens, în cealaltă tbume, zvonul 
bucuriilor de aci. Din frumusețea lui rănusă, 
câteva cioburi de oglinzi sparte rămâneau 
să-și topească luminile pe prispa bucătăriei 
lui Jingă. Treceam în „conclav“. Hotărîrile 
se: puneau la cale cu înfrigurare, în aroma 
ademenitoare a iatacurilor nevoiașe, îmbodo- 
bite și ele odată pe an,-cu oale pline pentru 
praznicul minunei din Bethleem. Căldura 
înecăcioasă a plitei strângea de prin colțuri, 
grămădind în mijlocul încăperei ponosite, at- 
mosferd particulară a pregătirilor, care pu- 

- rifică sufletul şi încarcă stomacul. 

— Ciomegile le strângem toate aci, după 
putină. 

—— Bine, dar dacă le vede moşu, le svârlă 
în foc! | 

— Tăem altele, din pluta babii. 

m— Dar câinii ce așteaptă? Până să le cro- 
im noi, ne fac ciopârţi. : | 

— Dar noi nu îi zăpăcim cu potcoavele? 


— Nici aşa, nici aşa, mai bine fiecare cu: 


ciomagul lui, 

— Nici aşa. Dacă ne miroase fără ele, du- 
lăii se întărâtă și atunci prinde de veste tatăl 
lui Jingă! 

«— Mai bine era din bucătăria lui Jingă. 
Așa, cu planul ăsta, te .pomeneşti că nu 
Sadună nici unul. 

— Hai Jără ciomege! 

— Moş-Ajun jără ciomege  n'are 'nici o 
noimă! 

— Atunci hai cu ciomege.:Le pitim la Mi- 
tana spălătoreasa, în sală rate ctanţă, — in- 
trăm ca pe bărăgan! i 

— Nici acolo nu e rost. A pus îvor în uşe 
şi spală la Madam Francovici. 

= Tot acolo rămâne, dar dormim cu ele, 
cu bâtele, îmbrăcați. | 

— Da, dar dacă nu ne deşteptăm? Rămâ. 
ne cu'ciomegile în plapomă și colindul fără 
noi! * i i 

Pune Birica „deşteptătorul!“ 

Deşteptătorul Biricăi intotdeauna ne-a ră- 
pit vraja colindului. Când a sunat prea târziu. 


2.8. a 


când a sunat prea de vreme, când nu a sunat 
de loc, când a sunat la timp, dar nu l-a auzit 
nimeni! Dacă a sunat, a sunat așa, în silă, ră- 
gușit, prelung și şters, profund indispus în 
armura lui de tinichea, înghețat, cu laringele 
îndopat de praf, de umezeală, de vreo gânga- 
nie moartă, sau de vreun miez de pâine, — 
târziu, desmeticit cu greu din toropeala în 
care l-a prididit somnolența cucului din mi- 


cul lui arsenal de roți ruginite, într'o vreme 
când „haiducii de noi“ dormeam buștean și 
când Moș-Ajun îşi luase de mult poteca spre 
ieslele  Nazaretului, în dimineața străluci: 
toare a, „ivirei omului pe pământ“. Sau dacă 
sa îndurat să sune, a sunat cu mult mai îna- 
intea vremii hărăzită expansiunei care avea 
să umple toate încăperile drumeagurilor cu 





larma minunei din Bethleem și a urărilor 
creștinismului pogorit peste Sodoma cea 7no- 
dernă. Și ceata de colindători s'a răsucit 
atunci greoaie în așternut, a ascultat cu ne- 
incredere cântarea cucului grăbit, a clipit a 
nedumerire din pleoape, a pipăit cu convin- 
gere bâtele pentru a vedea dacă sunt la pos- 
tul lor şi a adormit îndată, pentru a se 1eş- 
tepta la vremea colindelor anului ce avea să 
vie. Sau dacă nu a sunat de loc, vina a jost 
a Biricăi cea nesinchisită şi cea cu gândul la 
vistavoiul căpitanului Opran de infanterie, 
uitând să 'ntcarcă clopoțelul. Sau dacă în fine, 
ceasornicul s'a îndurat să sune la timp, asa 
dela el, printr'o minune de răzgândire a raţi- 
lor înviorate şi ele de dogoarea dintre oalele 
pline cu șorici, trase de panglicuța de oțel 
întoarsă încă de an, dar încremenită acolo ne- 
depănată, cu inima ei albăstrue, oprită în 
îmzilizeala unsorilor îngheţate, obida, frigul şi 
nemâncarea de peste an, a înghesuit mai stă- 
ruitor în fundul culcușului ocrotitor ceata 
trulită a colindătorilor întârziaţi, și din care 
nu am lipsit niciodată, dala, nici un Moş-Aiun 
de ul lor. Printre ei mi-am strecurat şi eu, an 
cu af umilința, desorientarea șiinconștiența 
elanului sărăciei, visând și eu alături cu ei 
în mocnâala bucătăriei plină de tingiri gre- 
țoase, de ciomege dârze și de lumini incerte, 
de speranțe şi mâi incerte la pronia etern în- 
târziatului 'plocon_ din. cârca gârbovului po- 
tentat-dar minținos serutar „moș încărcat de 
dărui, așteptăt amar de vreme să-şi doserte 
tolba, în fundul căreia a încremenit deapururi 
zădărnicia „bucuriilor ca-şi cântarea cucului 
dintre roțile deşteptătorului domnului Jingă. 


eroice! Intr'adevăr, valorile vieţii ajung 
uneori să putrezească, să miroasă urât; 
atunci vine reacţiunea. Este un fel de mii al 
lui Anten, aici, în materie de valori. Vab- 
rile vieţii se anemiază în propriul lor cut, 
și atunci zeul răsboiului vine să răstoarne 
peâtru un timp viziunea tuturor lucrurilor, 
pentru ca în valorile morţii, valorile vietii 
înseși să recapete o n6uă putere de existe vă. 





lată cum nu poți scăpa de marele ritm 
cosmic al realității, care uscilează între atro- 


citate şi vis, între o geană de nour şi un 
câmp de bătălie după carnagiu... 

Armonia, posibilitatea de a fi (totuși) 
întreg, nu stă între aceste două balanie? 
Nici prea mult vis, nici prea multă realitate; 
a nu uita nici viaţa, nici moartea, cu totul. 
Fiindcă, dacă uiţi moartea pe deantregul, 
devii poltron şi cinic; iar dacă uiţi viața cu 
totul — cum, vai! sa întâmplat cu Radu 
Bogdan — devii un sumbru cavaler al Apo- 
calipsului. 

Noua mea certitudine, de azi în colo: cu- 
lege-ţi certitudinile depe marginea prăpas- 
tiei. Suspectează orice adevăr care nu e că- 
lt în focul distrugerii. — Sau cel putin, 
aceasta e deviza noastră, a tuturor acelora 
care ne-am născut în pragul unui război 
mondial și ne-am aflat maturitatea în pra- 
gul altui război, tot atât de mondial. 
lată-mă integrat, <cu voe sau fără voe, în 
„tragedia“ ce.or de-o vârstă cu mine, iată-mi 
faimoasa izolare artistică topită în noianul 
vremii... 

Şi totuși, arta există!“ 


UN EROU 


De câţiva âni, urmăresc un tip necunoscut. 
Se întâmplă uneori să remarci o figură, în 
mulțime, pe care o revezi şi iar o revezi, 
imprimându-ţi-se în memorie ca o veche 
cunoştinţă. 

Mi-a lovit retina acum vreo zece ani, în- 
tr'o zi, pe calea Victoriei. Era slab, jigărit, 
şi se plimba în soarele primăverii cu un aer 
hămesit, de om care are o socoteală sumbră 
cu omenirea. Nu ştiu de ce, dintr'o scurtă 
clipire a ochilor, dintr'un „nu ştiu ce“ al ex- 
presiei lui, am înțeleş că omul e un ambi- 
țios și că va birui, 

L-am uitat. 

Peste vreun an, l-am văzut în tramvai. 
Am tresărit, chinuindu-mă să-mi aduc a- 
minte de unde-l cunosc și dacă trebue să-l 
salut sau nu. Și el s'a uitat la mine ciudos, 
plictisit. Era mai bine îmbrăcat şi în atitu- 
dine avea o siguranță de om căruia nu-i lip- 
seşte bucata de pâine zilnică. 

Peste doi ani, acelaş om: se îngrășase, fă- 
cuse obraji rumeni, avea un palton cu guier 
de blană şi călca țanţos. 

L-am văzut acum câteva zile într'o ma- 
şină mică, sport... tocmai traversam b-dul 
Elisabeta. Haine impecabile, în capul gul şi 
printre dinţi îi scăpase o înjurătură. Lângă 
el, o femee în blănuri... El mă îniura, iar 
eu îi zâmbeam ca unui vechi prieten. 

„Ce te uiţi așa la mine, dobitocule!“ mi-a 
strigat în cele din urmă. Femeea de tângă 
el a bombănit ceva în fran'uzeşte. „lată un 
om cu voință“ mi-am zis. N'au trecut decât 
zece ani. El evoluase sub ochii mei, simteam 
oarecare drept de paternitate asupra lui. 

In orice caz, eroul meu necunoscut a fost 
un om al... certitudinilor! 


PARANTEZĂ 
Act gratuit:. A lupta pentru ideile gene- 
"oase ale umanităţii, 
utopice! 
Destui luptă pentru ideile... folositoare. 


MONOLUG 

Monologul unui erou (Traian  Hociung): 
„Mi-e sete şi de acţiune și de perferţie, în 
acelaş timp. În măsura în care mă îndepăr- 
tez de lumea exterioară, pentru a deveni un 
contemplativ, mi-e sete de acţiune; şi în mă- 
sura în care trăesc, mi-e sete de pertecţia 
interioară. Te-a mușcat vreodată intensul, 
vicleanul demon al puterii? Să conduri tu 
doi, trei, zece, o sută, un milion dintre se- 
menii tăi? Să te simți stăpânul lor absolut, 
Nu stăpânul unor obiecte neinsufleţite, ci 
stăpânul unor suflete! 

Să conduci această massă amoriă care se 
numește „poporul“, ca prin ea să-ţi ridici, 
singur, orgolioasă statue în istorie! 

Dar ce silă mi-e de mine, în acelaş timp! 
Fiindcă totul nu e decât o caricatură a ade- 
yăratei puteri. Aș fugi de lume, în singură- 


tate absolută, să mă cercetez numai în fâta 
conştiinţei mele. Gol, cu spiritul, cum e omu! 


sălbatec gol cu trupul!“ 


DIALOGURI 
Dinu Nedelcu: 
— Sunt fiu de muncitor, tatăl meu a mu- 


chiar dacă e.e sunt. 





de 


Sărmanul Klopştock 


DOUA SCHIȚE 


- expansiunea uitării de sine. 


de DAN PETRAȘINCU 


rit sub ochii mei și nu pot uita răsbunarea. 
Viaţa nu mi-a dat decât moarte; voi fi deci 
unealta 'morţii! 

Emil Dinescu: 

— Nu-ţi dai seama că eşti victima unor 
împrejurări streine de fiinţa ta adevărată? 
Dece nu cauţi să te birui, să-ţi învingi acust 
„destin tragic*“* despre care vorbeşti şi cu 
puţină emiază? N'ai impresia că îţi place 
puuin acest roi, de „victimă a veacului? 
Eşri, în tond „un om slab,care-ţi teoretizezi 
slăbiciunile. Păcat in care cade toată gane- 
raţia noastră: puterea ei naște din exaspe- 


rarea slăbiciunii. Adevărata putere constă în. 


a-ţi stăpâni destinul. A învinge bio.ogicul, a 
merge chiar împotriva interesului tău ime- 
diaţ. Ce eroism e acesta, despre care-mi tot 
vorbeşti? A răsbuna! Eşti supus unei rigide 
mecanici a naturii, pe care nu ştii s'o depă- 
șești. Prefer mecanica simplistă a nobleței 
din romanele de aventuri a secolului trecut: 
erou. are ocazia să se răsbune, dar n'o face. 
Binele învinge întotdeauna răul, şi naivita- 
tea — viclenia. Ce faci tu? Trăești într in 
cerc vicios, care constitue cea mai oribilă 
voluptate umană: îți dai seama, că răsbunân- 
du-te ești un învins, dar nu vrei să te învingi. 

Dinu Nedelcu: 

— Eşti un om bolnav. De aceea ai ajuns la 
„armonie''. Te salvezi prin iluzia bunătăţii 
şi echilibrul tău e făcut dim groaza de a nu te 
prăbuși. 

Emil Dinescu: 


— Eu, poate, sunt boinav la trup, dar 


mintea și sufletul îmi sunt sănătoase. Voi 
sunteți sănătoși la trup, dar mintea vă e 
bolnavă! Cu mintea mea sănătoasă, îmi voi 
însănătoşi trupul; dar cu o minte bolnavă 
nu se poate îndrepta un trup sănătos. 

Radu Bogdan: 

— Nici unul n'aveţi dreptate! Mântuirea e 


Clopotele Seminarului Nifon bat aprig în 
cupola ceasornicului. 

Dornmitorul se golește şi portarul școlii duce 
melancolic spre rigolă mușuroaie de frunze 
aspre de castan sălbatec. 

Pupitreie îşi închid capacele. 

In clasă, pe tablă a rămas desenul în tibi- 
şir al unui poligon neregulat, a unei reguii 
de trei compusă, neterminată şi a unui bou- 
apis cu un Joben pe cap. 

Ferestrele internatului se deschid visă- 
toare in curtea unui dogar. 

Un student răz.mat de cercevea fredonează 
un cond in ritmul barosului care loveşte 
doage.e în pântec, 

Vacanţa aceasta „nu se va duce la părinţi. 

Cântarea cea amară şi loviturile meşterului 
dogar îi vor ţine de urit, 

Pe culoare suspină ultimele viori. 

Cele mai multe şi-au luat locul în cutiile 
lor negre, pentru a se cocoja apoi pe boccele- 
le înghesuite de pe poliţele clasei a I]l-a a 
trenului de vacanţă, 

Un cor sparge plafonul odăii pedagogului 
— o amestecătură de voci de toate nuanțele, 





incerte, tremurătoare și opace, cu amplificări 
grosolane, adunându-se ingrijorate intrun 
ritm de nebună frenezie, de disperată uitare 
de sine, de infinită și intransigentă boemie, 
— cântarea dezrobirii de o clipă — şi mai 
târziu a reinfrăţirii pentru vecie. 

Dogarul opreşte o bătae în loc, întige tesia 
în fota unsuroasă de piele, scoate din gură 
un pumn de caele şi le seamănă pe scândura 
nouă a butoiului, urmărind sedus cântarea 
sem:naristului. 

O dispoziţie de nepotolită exuberanţă 
luată de un alt grup care a visat toată vre= 
mea într'un 'colț, pentru o întrebuințare mai 
fertilă a vacan,ei, tae brusc cântarea. 

Corul se amestecă cu ei ducând cu toţii 
spre o aută fereastră nostalgia celor cari îi 
aşteaptă. 

Acolo devin tăcuţi. 

Câteva suspine dau perdelele la o parte. 

La o altă fereastră, în dosul căreia o cân- 
tare la fel și-a întrerupt întrariparea, ful- 
geră lumina altor priviri înlăcrămate. 

Acolo este un internat de domnișoare pitit 
în schimnicia unor roşcovi săibateci şi din 
ursuzlucul căruia tot anul nu s'au abătut 
gecât svonul semnalului de recreație şi ad- 
monestările supraveghetoarei. 

$ii în dormitorul de agolo se ia vacanţă. 

Şi în dormitorul de acolo a trăit - astă 
noapte, îngrijorarea despărțirii vremelnice şi 





5 





în iubirea de patrie. Nu poţi trăi fără rea- 
lităţile delia rădăcina însăş. a existen;ei tale, 
După cum ai vemt pe lume prim pântecele 
mamei ta.e, tot asitei Patria îţi este plămada 
sutieiului și a trupului. Aceasta am invă;at-a 
pe câmpui de luptă, când nu mai credeam 
că voi mai avea ocazia să viu să discut cu 
voi... ; 

Emil Dinescu: | | : 

— Toecmai'de aceea, Radule, orizontul tău 
e limitat. Mai intâi ești om şi pe urmă covilul 


__mamei tale și al pământuiui natal. Nu vezi 


cât de egoist eşti când proclami iniâietâtaa 
sentimentelor native? Omul nu poate rămane 
la viziunea strâmtă a iubirii fanatice peniru 
realităţile sale biologice; istoria ne invaţă că 
evoluăm în sensul unei  iărgiri de orizont 
spiritual şi în sensul unităţii ideii de om. 
Tot ca tine, omul din evul-mediu iși făcea 
apologia feudei sale, împotriva "vecinului. Eu 
nu mă pot opri, sau nu mă pot întoarte în 
trecut — eu sunt silit, prin insăși legea de 
continuitate a umaniţăţii, să privesc înainte... 
Cu orice risc. Eu iubesc mai mult viitorul. 
Aceasta e diferența dintre noi trei, dragi 
prieteni. Tu, Dinule, iubești prea mult pre- 
zentul. Famatic, eşti în stare să mori pentru 
a afirma suveranitatea vieții. Tu, Raduie, 
iubeşti prea mult trecutul. Eşti un romantice. 
Ai nostalgia cușmelor voevodale şi te-âi 
simţi mai bine în garda lui Ştefan cel Mire 
decât în această uniformă cu care vii depe 
front. Eu, dragii mei, iubesc viitorul. Dar 
să ne înțelegem: nu-l iubesc într'atât încât 
să uit trecutul și prezentul. Nu vi se pare că 
toate nenorocirile lumii vin de acolo că oa- 
menii n'au putut niciodată avea viziunea de 
ansambiu, ; pentru a acţiona în consecinţă? 
Nu vi se pare că aici stă însuși idealul armo- 
niei dintre gândire, simțire și acţiune? Isto- 
ria e făcută din fragmente. Deaceea, Platon 
sau Thomas Morus nu erau nişte căraghioşi 
când preconizau o republică universală con- 
dusă de întelepți. 

Ei, în fond, ne invită la această viziune de 
anssmblu a celor trei momente ale realitătii 
omeneşti. Nu credeţi că eroarea parțialităţii 
este cea mai mare crimă a omenirii? 

Ca RR E e Rr E E 
(Urmare în pag. 6-a) 








Pe tabla cea neagră din clasa de acolo. ca 
şi pe aceea a seminariștilor de aci au rămas 
să ţie de urît pustiului, un faun, o mimoză 
şi un Apollon din Belvedere. 

Și într'acolo ca şi spre băeții dela Seminar, 
meşteşugul de butoae şi-a îndreptat întrista- 
rea, de îndată ce cântarea cea falsă i-a între- 
rupt avântul sculelor și, tot atunci, când :a 
Seminar ca și la şcoala de fete, ea a încetat 
după perdele, barosul s'a înălțat din nou 
deasupra doagelor de fag netezit. 

Şi în cancelaria domnişoareior ca şi în aceia 
a studenţilor, a zâmbit, toată vremea împă= 
chetatului, scheietul școalei — cel din Semi- 
nar impodobit cu o gambetă, cel dela şcoala 
de feie, cu un crâpe enorm de doiiu. 

Şi într'o vreme capetele plânse de înduio- 
şarea despărțirii sau pierdut prin coridoar€ 
şi o altă avalanşă de visători şi visătoare au 
dat perdelele la o parte, pentruca in dosul lor 
să continue mai departe aceeași înfrigurare a 
plecării, aceeaşi induioșătoare reverie a aş-. 
teptării întâlnirii de după vacanță, aceeaşi în- 
vâpăiată voioşie dela inceputul vacanței, care 
amestecă bucuria cu necazul, dorul cu apro- 
pierea, resemnarea cu izbânda. 


Studentul Hobjilă dela Seminarul Nifon a 
rămas în dormitor. 

El nu are vacanţă! 

Studentul Hobjiiă este orfan. 

Crăciunul este al colegilor din fereastra 
umbrită de crăcile castanilor sălbateci care 
şi-au .uat rămas bun dela colegele din fe- 
reastra umbrită de crăcile  roşcoviior săl- 
bateci. | 
„Studentul Hobjilă nu are unde asculta, în 
tihnă, orchestra colindului. 

În vară 1-a murit,o bunică în prispa căreia 
și-a preparat examenele Seminariatului. Em- 
baticarii au cotropit casa cu locul, și portăreii 
au izgonit pe Hobjilă din acaret. 

Toamna şi-a luat bocceaua şi vioara şi a 
venit la oraş. 

Un examen strălucit absolvit, i-a asigurat 


0 bursă, şi bursa o pernă şi o pâine în podul 


Seminarului Nifon. Pentru el, acolo este va- 


canţa colindului şi tot acolo fulgeră steuua 
celor „Tre: Crai de la Răsărit“. 

In mutismul visător al dormitorului golit 
își va trăi otanul Hobjită, Moş Ajunul copilă- 
riei îimbătrânite fără de vreme, într'un calei= 
doscop al reveriei ei amare. 

In așternuturile reci ale pensionului bise- 
ricesc, viitorul purtător al cârjei arhie;eşti 
îşi va aminti măreaţa povestire a miracoluiui 
din Nazaret impodobit cu aurul magilor şi cu 
văpăile din gura sobei, în apropierea căreia 
bunica lui torcea firul basmului şi ai iusului. 

Şi tot in podul Seminarului se vor întâ.ni 
arborii Crevediei şi diaman.ele erburilor t0- 
pite de soare, iângă o cumpănă care scandează 
în scârţâeturi ritmate graba unei crăese venite 
să-și adape boii, pentru a pieri apoi grabnic, 
cu ei neindestulaţi, in apa morţi:or. 

Mai departe, intr'o cârciumă plânge un 


cimpoi. 


E muzica năzuinței seminaristului Hobiilă 
pe care poetul o așează în versuri, iar muzi- 
cantul în melodii. 

Dar versurile și melodia năzuinţei orfanu- 
lui Hobjilă au avut o cadență şi un ton atât 
de fals! 

Totuşi în inima codrului Crevediei, min- 
ciuna lor ar fi mai preferabilă  urgisitrului 
Hobjilă, decât vitregia vacanței din dormito- 
rul şcoalei. 

In reveria ei se strecoară reveria binefă- 
cătoare a amintirilor. i 

Undeva „departe. țignalu! unui tren'atâță 
melancolia trecutului și îndurerarea studen- 
toilui fără ce Crăciun, Hobjilă i Pai 


Sataiee. sf 





Era iarnă, Un soare alburiu și 'nghe- 
țat cernea ca prin sită, o lumină tristă 
şi rece, peste zăpezile aș.ernute din 
b.ișug. 

Siwţea în acea zi o neliniște chintii- 
toare şi oricât își cerceta sujletul, nu 
Duis: nu Mb să tre-ară la Orte 
agomot din afară; nu aștepta pe ni- 
meni, i 

ins îmctiv, privi calendarul din pere- 
ie: două Decembrie. „Doi'. Cenţeius 
cald, pentr'un sufle» singur pe lume: 
du prieteni, doi soţi, doi îndrăgostiţi; 
Orilecâ.eori îs doi, inima nu mai bate 
stinqheră. 

Dana simți cum i se 'nroșesc obrajii. 
Ea nu era singură pe lume. Îl avea pe 
Gili, cel mai corect și mai iubitor soț. 
Acuma era plecat pentru o lună la Re- 
şita Dar câţi în acest timp nu sunt 
singuri pe lume! — își deapănă ea mai 
departe gândul. 





Să v'ai părinți, rude, iubită, trebue 
să fie îngrozitor In definitiv. dece se 
gândeşte azi atâta la alţii? Dând ino- 
cent din umeri, trecu în fața oglinzii. 
Iși zâmbi mulțumi'ă. Aceeaș figură de- 

-ta optsprezece ani și doar are douăzeci 


şi cinci împliniți. Wicio urmă n'a 
băzdat obrafii p-oaspeți. fruntea îna!- 
tă, frumos curbată, Numai ochii îi sunt 
mai adânri. Inco'o, aceleași bucle blon- 
de, acelaş trup mlădios și pe deasupra 
u pură cu ce! mai copilărese zâmbet 
Gili totdeauna o amenință: vezi fii mai 
serioasă, că se'ndrăgostese copiii de 
tine, 

Așa se întâmplă când ai o figură ca 
tuna ştn mijlocul ei un nas mic şi 0- 
braznic. 

] se păru c'aude o bătaie în usă şi 
tresări. Se repezi so deschidă. Nimeni 
Curios ! gândi ea. 

„De azi gimimentă, am tot timpul îm- 


presia, că din minut în minut. trebue. 


sâ intre cineva pe ud. Nu Gili, altci- 
noua și n'aş putea preciza, dacă va fi 
vărbat sau femeie, bătrân sau tânăr. 

Dana-și lăsă 'n jos colțul gurii, tristă. 

De când a n'ecnt Gi'i nic'otată 
mu i s'a 'ntâmp'at asta: a fost liniştită 
şi acum din senin e 'n'rigurată, emo- 
ționată şi mereu aș'eaptă săise ntâm- 
ple ceva. 

Nemulțumită. își ia căciula, paltonul 
și tese "m stradă, O plimbare de un 
sfert de oră îi va limpez sujleiur. și 
nu se ua gândi: la nimic, pentruca să 
fie cu creierul reconjoriat. 

A porni pe una ue cele trei străzi, 
ce se r.sjira ca niște imerise p-tivare 
de păianjen. 

După vreo zece paşi, inima îi svâc- 
neşte nebunește. S'a oprit pe loc și a 
ÎMOTS CUP Cât pe Ce sa se ci nescă 
cw'n tânăr brunet, cu căciulă brumărie. 
şt palton negru. N'auzise paşi pe urma 
e: şi incidentul a turburat-o puțin, mai 
ales că el, in loc su treacă 'mainte, sa 
oprit pe loc, privind-o fățiș fără nici 0 
scuză. A luat-o mai repede la picior, 
adulmecând cu urechea ascuțită, de 
aud pași pe urma ei. 

fiu această singură preocupare, a d- 
uns în poarta cimitirului. Nu, n'aven 
gust să intre printre morminte și su 
mirat că nu i-a dat prin cap de acasă, 
că drumul ace.a duce spre cimitir, Sa 
întors iar. A doun oară, sa găsit față'n 
fată cu necunoscutul. Acuma sa oprit 
«a. aşteptând să uwreacă; dar după două 
rlipe, de aşteptare 2adarnică, el sta-tut 
pe loc. 

Na mai putut răbda: 

„Asta e obrăznicie. Ai greșit adresa. 
Ta rog să nu mă mai urmăreşti”. El 
n'a răspuns nimic, ci a continuat so 
privească, 

Din repezeală, n'a putut observa, de- 
cdti că are genele foarte lungi. Ca să 
nu mai treacă pe lângă el, nu s'a niai 
întors, ci a luat-o deacurmezișul dru- 
mului, peste câmpul înzăpezit, spre sa- 
tul Buciumeni. | 

Omătul era până la genunchi şi era 
convinsă că tânărul cu pantaloni la 
dungă și ghete lucitoare, nu va fi dis. 
put pentru o astfel de aventură. 

După vre-o sută de metri, sa oprit, 
amtors capul, răsufiând ușurată. Dur 
t-a năvălit tot sângele'n obraz, când la 
câțiva metri în urmă, el şedeu turce. 
şte deadreptul pe zăpadă, râzând cu 
cei mai sclipitori dinți, ce i-a văzut 
vre-ndată. 

„Cine ești d-ta, i-a strigat, și cu ce 
drept te ţii după mine?” 

imobilizat în acelaș râs diabolic, pă- 
rea că filtrează lumina printre gene, 
şorutând depăr'ările; n'o privea. 

O clipă, soarele a lucit puternic, în- 
văluind totul în pulbere de beteală. 

Băiatul a scos căciula din cap, des- 
cuperind un păr negru, răvășit tot in 
inele 

Imspăimântată de frumusețea tablou- 

„ui, fără să-şi dea seama, Duna a lua. 
-- t-0 razna prin zăpadă mas departe. 
- Trebuia: cu orice preţ să scape de el 


va fugi până ia huceagul din marginea 
satu.ui. 
A căzut. Un bulgăne de omăt i-a 
sburat după gât, apoi altul şi altul. 
De astă dată copilul mare, râdea ta- 
re, SQOmo:0s ca o cascadă tumultuasd. 
Scoasă din fire, a început şi ea să-i 
arunce bulgări. 
Dar a ntâlnit atâta fericire în râsul 


deschis, că a lăsat mâinile 'n jos, în-. 


vinsă. A'mceput să zâmbească. Intr'un 
moment, s'a trezit în ea toată copilă- 
ria bătând din palme, tot clinchetul de 


argin, a celor mai frumoși ani de ado-. 


lescență. ; 

Pe câmpul deschis şi soarele râdea 
cesel. i 

El s'a apropiat, dar Dana a sbughit-o 
tepurește : 

„Țigănuş, mă prinzi ?” 

Un chivt vesel cu.remură păduricea 
desputaiă dim preajmă. in câteva imi- 
Nine, ei a prins-u de inaneca, ca-s 
smuuut şi el iar a prins-o, până au a- 
juus gâjâina ia bisericuţa din vaie. Sau 
tusat pe banca deia poartă. Până sat, 
mui erau vre-o dui km. Se uiau unul 
ia altul râzând sincer, ca doi camarazi 
de pozne. 


Un clopot depărtat anceput să ba- 
tă; apoi altul delia aită buserică..: 

Râsul sa topit pe loc şin vchii lui a 
năvălit o tristețe întrebăiocare. 

itguutand-u ue braț și deschizând 
„carta dela bisericuţa, Dana sa văzut 
în at cimulir, cât vezi cu ochii, numai 
cruci cu căciuli de zăpadă. 

iueepe să sujie un vânt ascuţit, 

El o bage de mână printre cruci, a- 
caio, unde se vede lânga gard un jel de 
bordei, cun geam rolund şi o ușă 
scundă de lemn, bălăbănindu-se "n 
vânt. 

un cârd de ciori începe să se rotea- 
scă printre cruci. Au ajuns. In mijlocul 
bordeiiilui e o nasăbe. „Casa mortua- 
ră”, svâcnește gândul femeii. 

— Sa sium puţin aci, căci  m'avem 
unde, rosti el primele cuvinte. Pe ban- 
ca de.a pvartă ne vede tot sa.ul”, și o 
târi de braţ, înăuntru. 

Danei începură săi clăntăne dniii. 
Mersese prea departe cun băiat necu- 
noscut, ca:e pu:ea ji un nebun. 

O putere dincolo de voința ei, îi mâ- 
nase pașii. Poate vijelia copilăriei ne- 
trăită din plin, își cerea întârziat drep- 
tul ia joacă. 

„Eu sunt Romică, o'mpinse el pe nă- 
sâlie, așezându-se alături. Dar tu să-mi 
spui Țigănuș, cum mi-ai spus întâ”, 

Afară, vântul învoibura zăpada şi ţi- 
pu prevung ca un hohot rostogolit, în 
etângul din spatele bisericii. Dana ră- 
tătea gândurile pe pereții scorojiți și 
tavanui nelipit; nu-și putea ierta acea- 
stă glumă. 

Dar ochii îi s'au întâlnit și s'au în- 
Cleştat întro privire ermelică, neome- 
mească. Era cu brațul lipit de al lui şi 
totuși așa departe de el, ca 'ntr'un în. 
ceput de lume. Vijelia printre crucile 
de afară, năsâlia pe care ședeau și 0- 
chii, mai Oles ochii lui o zăpăceau. 


Simţea cum îi se sbate nepuiuncioasă 
privirea, să se desprindă de a lui, dar 
zcidarnic. 

in acelaș timp, are sensația că ochii 


de TANA i UGU cL 


ne iubim prin parcuri înjlorite, pe ape 
limpezi, uitam că suntem oameni. Dar 
sa-p, strârgi iubita lo piept în jaţa 
sormintelo:, înseamnă să iubeşti dus- 
pera,, să simţi câăn clipa următoure, 
moartea te 'mphite, să știi că nu eşti 
decâţ om, această vietaie ce durează 
ma: puțin Gecur o cruce strâmoă de 
lemn”. i | 
veața s'a lăsat fumurie și aproape 
nu se mai teze mmic in jur. Sudul 
Dunei se destramă ca un ghem vrăjit, 


parcă semprâște pe copaci, pe cruci, . 


în ceață. Simţea un gol aşa de imens, 
că abea se mai ținea pe picioare. 

O ridică 'm brațe ca pe o: până și 
trânii ușa bordeiului, apoi a porţi șin- 
cepu Salerge cu ea 'mn vale, acolo unde 
se vedeau licărind lumini. 

— Unde mă duci, nebumle? 

- În sat, ca să-mi bat joc de moar- 
te, să te fac să trăești veşnic, veșn. 
Măcar tu să trăești. i 
„ Dana a crezui că el şi-a pierdut min- 
hie şi a țipat infricoşată. ca 

-- Lasă-mă aci! 

— Nu, ai să mergi cu mine. Eu sunt 
singur pe lume. W'am părinți, nam 


fraţi, toți au murit. Am să mor și eu,- 


dar tu ui să traești. Simt eu în n0up= 


sea asta, că tu ai să trești veșnic. Nute 


uita că-s aşa tânăr, dar sunt dușmanul 
morţii. Ea mi-a luat tot ce-aveam măi 
scump. Tu mi ești ultima ființă scum= 
pă şi prima străină iubită, pe tine nu 
mi te va lua, pe tine nu te ba umori”, 

Dana-și aminti, tremurând, cifra 
„doi” din calendar. „Câţi în acest tinp, 
hu sunt singuri pe lume!” 

— Eşti pic or! a bâiguit ea. 

— Nu sunt încă, dar am să fiu, am 
să ajung un pictor mare şi chiar în 
„oaptea asta. i 

Am avut neoie de o sguduire, de v 
femeie nouă, neaștepta:ă. Cum te-am 
văzut, am s mţit că tu ești aceea, că nu 
mai poate fi alta. 

La prima poartă din sat a s:obozit-o 
din braţe. 5 

Bate la geam. A ieșit o jemeie sgri- 
hurită : 

— Ce vreți? 

— Am înoptat pe airi,; primește.ne 
noap.ea asta in d-ta, Iţi plătim. 

— Dar care sfântul vă poartă pe vre- 
mea asta? sau nu ştiţi că umblă lupii, 
când îi ceață? Eu sunt vătuvă, singue 
ră şi săracă; mam undi vă culca. 

Câteva monete, strecurate în mâna 
de sub ilic, i-au schimbat pe dată cu- 
vintele. 

— Apoi, hai maică; îţi dormi, cum îți 
putea. 

— Tocmti, aici e aici, începu Romi- 
că. Noi nu vrem să dormim. iți plătim 
gazul, să ne lași să siăm toată noaptea 
ta lampă. 

— Vai de mini, da sîntem, creștini. 

— Uite ce e, mătuşă. Eu am să stau 
cu dommișoara la masa asta, continuă 
ei, pășind pragul, spre masa de sub 
icoană. Vreau să o desemnez pe hârtie, 
şi scoase din buzunar o coală păturită 
și un creion de cărbune. 

— Aha! se dumeri femeia. D-ta, eşti 
ICOnar 

— Da mătură, ține încă două sute 
si culcă-te să dormi. 





lui beau dintr'ai ei, beau ca și cum ar 
Ga un pahar peste cap, că trece un 
fluid din ochii ei în ai lui și-și simte 
irişii cum se golesc; are din ce în ce 
seusația, că vede mai puțin şi că ochii 
lui se umplu mereu de o lumină aşa de 
intensă, că o clipă a zărit jucând scân- 
le: Un leşin sec î-a năvălia dela inimă 
şi când ultima picătură de fluid a sim- 
țit că i sa dus din ochi, capul lui, i-a 
dăzut ameţit pe umăr, beat, con urma 
unei orgii. . 

— Ce-i asta ? silabiseşte el. 

Par'că te-am. jurat toată 'm mine. Nu 
mai este. nevoie să te apropii. Te simi 
acuma ca sângele, care-mi curge prin 
vine. 

— Da, mau băut ochii tăi. Simt şleu 

că mi-am pierdui sufletul, can urma 
unui sărut nepăraântean, 
"m Nam ştiut că este și o sărutare 
a- ochilor. Prin ea îţi pierzi sufleiul, 
după cum prin sărutul buzelor, îţi 
pierzi trupul, Par'că de ani de zile, ne 
iubim pe această năsălie. 

— Ne iubim? a 'ntrebat ea 'năbdușit. 

— Tu nu vezi ce ceaţă s'g lăsat? Ce 
este după această negură, nu mă inte- 
resează. Acuma e dragoste și moarte. 

Danei îi fugi tot sângele gin obraji. 

Clopotele încep iar să bată. Cu ochii 
peste cruci, se lasă săru'ntă și sărutul 
acesta are gust de țărnă grea, ameste- 
cată cu sânge. 

— Moarie, uite moartea, arată el cu 
degetul, crucile înșirate răsleț. Să te să. 
suţi în fața crucilor depe morminte, pe 
- năsălie, unde acu douăzecișipatru de 
ore a fost un imup mort. Ne sărutăm, 





-— Apoi vă las în plata Domnului, 
consimți gazăa, eu mă due să.mi odih- 
nesc ciolunele în -tindă, că nu odată m'o 
pus să dorm acolo, răposatul, - 

Din ușă, își mai întoarse odată capul 
cu ochi mici și speriați, apoi se gândi 
că e mai bine să se jacă a nu vedea 
nimic. 

— Maică, să vă deie Dumnăzău no- 
"oc, că aţi vinit la mini, cî tari năcă- 
îti sînt. 

Nâmaşi singuri, Romică își scoase 
paltonul, vestonul și rămase într'o fla- 
nelă statojie. 

Suflecându-şi mânecile, o invită să 
stea pe scaunul din fața lui şi potrivind 
lampa la stânga, începe: să schiţize. O 
putere nevăzută îi poartă mâna cu 0 
precizie ce uimește femeia. Degeeie 
tremură și parcă toarnă pe fouia albă, 
ochii, pura, tot chipul ei. 

Dincolo de figura pe care aproape no 
mai vede, o scoate din suflet, așa cun 
a absorbit-o voată, în momentele. când 
li sau sărutat ochii, dureros de-incieş- 
taţi. E ca o descărcare nervoasă-ce nu 
cunoaşte oprire. 

După vreo trei ore, în care Dana î- 
proape a încremenit, a putut vedea cel 
"Da 7eușit portret al său: o minune. 
cum UNEgri nu reuşesc nici pictorii cei 
iai încercați. 

— Romică ! Asta întrece toate aștep- 
tările și braţele i-au încercuit gâtul, 
simțind că gre lângă ea ceva care 0 
depășește, de care nu poate fugi. 

.— De-acum, nimic nu ne va mai des- 
părți, o cuprinse şi el. 

Danei îi se păru că îrec priv faţa ei 


“ UNIVERSUL LITERAR 


zeci și zeci de ani... Au rămas aşa, cu 
suflerelemlănțuite, Li era teamă să se 
maște, să nu piariă nici O clipă din a- 
ceastă con.opire dumnezeiască. 

Romică vorbea'ncet, fără şir, ca prin 
pis: tu trebue să fii a mea,.. aş mai 
putea trăi fără tine... ai să devii s0- 
ţia mea... ce mai cuntează de-acuma Lu 
neg... tu eşti toată lumea med, ești pri- 
ma mea dragoste adevărasă, prima şi 

tima. : : : 
ze: lăsat să vorbească, jucându-se în 
părul lui, până zorii qu început să în- 
tre pe fereastră. Afară, trosnedu cerce- 
ve'ele de ger și se vedea 0 lună ciu- 
dută, sbăându-se să apună, în nori at. 
hicioși. Adunându-şi ultimele puteri, 
Dana se sculă depe laiță: _ 

— Bu, de-acuma, trebue să plec, si 
mu me vadă lumea ieşind amândoi“. 

O conduse până la portița de nuele : 

— Qână ne mai vedem ? Mâine, da? 

_— Niciodată, Țigănuș. Iti rămâne 
tabloul. 

El izbucni în 7âs: Ă 

— Ce fericit sunt! Hai, nu mai 
glumă. Nentâlnim mâine. Nu vei „fi tu 
soția mea? 

— Nu, zise ea scurt și rect 

Ochii lui se'năspriră. 

an, 9] ece ? 

— zid a fost un vis... și lăsân- 
dui-l, începu să fugă în vale, pe poteca 
de lângă lanul cu păpuși. După vre-o 
zere metri, în“parse capul, aruncându-i 

ltimele cuvinte : Ş 
: „Pentrucă sunt soția altuia“, și dis- 

păru -pe. drumeagul ” ce „voteşte spre 

aş... . i 
Poni da ochii după ea, Romică n'a 
mai fost în. stare să facă doi paşi. A 
stat: așa încremenii un timp, apoi îm- 


p'eticindu-se, a întrat în casă, a spus 


zină bună și a plecat. 


Aşa pleacă toți înfrânții, pe calea ar- - 


tei “adevărate, așa a plecat şi Grigo- 
rescu și Băncilă, când şi-au ascuns pri- 
ma lacrimă, ce mai târziu sa cristali- 
: 2at 'într'o capodoperă. 

In acest timp; Dana nu-si putea erta 
ușurința cu care « consimţit la această 
peripeție, ce nu și-o mai putea scoate 
din minte. : A 

Nu i-a spus decât că-l cheamă Ro- 
mică, dar ce familie, de unde e, ce o- 
cupație are, nimic. E 

„Ciudat mai e și sufletul femeii câ 
tevda“ă, își zise ea, sau cine ştie... Poa- 
te şi viața asta exasperant de unifor- 
mă, ma făcut să mi ies din făcas . 

O săptămână, ma mai ieşit deloc în 
oraș, de teamă să nu-l in'd!nească, a- 
poi cum uitarea e legea cea mai trai- 
mică şi cum Gili a sosit acasă. înginte 
de termen. Dana a uitat această intâra- 
plare stranie. 

N'a'mai spus nimănui nimic; 
să rămâe singurul ei secret. 

; * Ş 

Au trecuț anii cu biicuriile şi dure- 
zile lor. Pe Romică nu l-a mai întăl. 
nit.. Din cauzo serviciului soțului, a 
umblat prin multe orașe din România. 

Dana nu mai era acuma O copilă cu 
ochii miraţi, can primii ani ai căsni- 
ciei. Thupul i se împlinise şi ochii că- 


avea 


pătaseră ceva din culoarea toamnetor: * 


un verde castaniu mat si trist. 

Anul 1943 o găsi în Bucu-eșii. 

Se instalaseră pe str. Alexandru Do- 
mei, într'o căsuță curată, cu iederă. lo 
poartă.  , a 

— Asta-mi aminteşte de orășelul meu 
din Nordul Moldovei. Pe acolo aproa- 
pe toate casele au iederă, explică en 
într'o zi prietenei Nușa, ce venise o 
vadă. 

— Apropos ! de orașul tău, dragă. îi 
spuse aceasta. Cunoşti pe pictorul Bu- 
2e8cu ? 

— Nu, răspunse Dana. 

— A câştigat premiul național de 
pictură. E cel mai valoros pictor al no- 
ztru. Se zice că faima i-a făcut-o tin 
portret formidabil, o femeie. Dar cum 
Dumnezeu, nu-ţi cunoşti conjudeţenii ? 

Dana tâse: 

— Simpiu: pentrucă n'am urmat 
Belie-Arte, ca- vine și mă interesează 
mai puțin mișcarea artistică. Apoi în 
Hucureşti, tu știi de când am sosit. 

—- Atunci mergem mâine împreună, 
să vedem portrelul, care face epocă. In- 
jeiege dragă, e a nouă școată în pers- 
pecrivă. 

— Cum îl cheamă pe pictor? între. 
vă din nou Dana, ca să-i facă plăcere 
prietenei sale, arătându-i că nu rămâ- 


ae măpăsătoare, in faţa unor asemenea 


“subiecte, 

— Buzescu, Romeo Buzescu, o privi 
îmsfârșit sa.isfăcută prietena sa. 

Dana tresări: Romeo! Și amintirea 
din trecut i se aprinse'n Creier ca 0 
facără. Romică ?!? Nu, nu se poate. 

:— Dar ce ai, dragă, de-ai îngălbenit, 
xe sperie Nușa. 

— Nimic, o ușoară amețeală. Cred că 
din cauza digestiei. 

— Amunci te las și dacă mâine eşti 
bine, îmi tele'onezi ora când vrei să 
mergem la expoziție. 

Cum a plecaţ prietena, Dana a sărit 
reDede la telejon cerând un comisionar 
şi într'o jumătate de oră, acesa i-a a- 
dus un album al picțorului Buzescu. 

Cu degetele tremurânde, gâjâină de 
umoție, răsfoește. Dac'o fi Romică ?! 

D.oda.ă tresare, scapă ulbumul din 
mâini. A treia planșă, portretul ei, por- 
iretul celebru. Ii ridică de jos, abea ți- 
uăndu-și răsuflarea, 

Portretul ei „dar nu așa can noaptea 
ceta din copilăria lui, ci pretlucrat poa- 
ie ani întregi... o fată întro odaie ță- 
runească, în odăița dela Buciumeni. 

Gândul ei sângeră: A 

Romică, țigănuș ce te-am părăsit în- 
(ro dimineață de iarnă, cum ai putut 
păstra în sufletul tău, atâția ani, amă- 
nuntele feţii, ale expresiei femeii ce-ai 
iubit-o ? : 

Ce tânăr și frumos e portretul! 

„Cu neputinţă să fiu tot așa, Instinc. 
tiv, cu planșa'n mână, se ducem drep- 
tul oglinzii, Chipul cu riduri pe frunte 
şi colțul gurii, o priveşte batjocoritor. 

Simte cum degetele se crispează pe 
hârtia gin mână, apasă cu ură, mai 
fare, mai tare... așa! „Să nu mai văd! 
Până acuma m'am știut cât sunt de bă- 

“trână...“ 

Şin timp ce un hohot de plâns, cel 
dintâi plâns pentru tinerețe, pentru anii 
ei, îi sgudue toaiăi ființa, în coșul piep- 
tului o bătaie înebunită svâcnicște i- 
nereşte ca și atunci: Țigănuș, Țigănuy, 

Când ul'imele umbre ale serii se 
răsțrâng din oglindă pe rămășițele por- 
tretului distrus, cu degete nervoase, re. 
voltate, îşi pipăe pieptul. 

Simte acolo o al'ă operă de artă; 
căci în cmea timpului, a legilor fizice 


şi mai ales $n ciuda ei, a rămas aceeaș , 


de'a douăzecișipinei de ani... 
li vine se sfâșie, dar mu mai poate, 
căci eşte însăși inimg si. 





= 21 Decembrie 1943 === 


Carnet de scriitor 


(Urmare din pag. 5-a) 


Dacă tu, Radule, ai fi mai puţin romantice 
(fiindcă eşti, orice ai spune, un neadapiabil 
în prezent), iar tu, Dinute, ai renunța puţin- 
tel .la atrocele tău realism, ne-am putea în- 
Velege. : 

Dinu Nedelcu: 

— Aşa dar, un compromis. Veşnicele com- 
promisuri intelectuale, cu care cmenirea a 
falimentat de atâtea ori până acum! 

— Spune-i așa, Dinule, dacă vrei. Dar nu 
uita că orice echilibru are aparenţa unui 
compromis. 

Şi noi existăm numai prin astfe! de com- 
promisuri. Viaţa însăși e un compromis — 
în sensul ei cel mai intim, adică în sensul 
chimic. Apelează chiar la știinta pe care o 
exaltezi fără să-i cunoşti limitele: vei -vedea 
că ea nu găsește, în toate. nivelurile de exis- 
tenţă, decât „compromisul“. In univers, orce 
atom este creația unui compromis între 
ceea ce noi numim existenţă și ne-existenţă. 
Simetriile cerului ca şi certitudineie noastre 
umane există prin echilibru, adică prin com- 





promis. Nu există altă cale. Trebue să alegi: 
on COMPIOMiSUI, 0r moaziea... 

Dinu Neae.xu: 

— VDacă-i așa aleg moarteal 

Radu Bogdan: 

— Ce irumoasă invenţie e mitraliera! 
Intro minută, culcă la pământ o sută ce 
oameni! Ea îţi dă puteri uriaşe, de zeu. Devii 
o mie de oameni, nu unui singur! 

Şi-apoi, sunt prea muiți oameni pe pă- 
man! 

Acesta e apocalipsul. Maltus a avut drep- 
tate. Cmenirea se inmulțește vertiginos. Dela 
sat, a trecut la oraș; metropole.e devin 
uriașe îngrămădiri de oameni, in care indi- 
vidul e o biată furnică, strivită de mulţime. 
Astiei a scăzut respectul ideii de om. Numă- 
rul a ucis caiitatea. Cu cât sunt mai mulţi 
oameni pe pământ, cu atât se inmulsesc ero- 
rile, pofte.e, bestialități:e, prostia, inleresele, 
rie.n,eegecile. Se ivesc probleme peste prv- 
bleme, mposibii de rezolvat. Indwizii devin 
fe.e.e inmulțite ale acestei uriaşe Erori zare 
rânjeşte din ce în ce mai cin:c aim Babilonul 
modern. Fiecare ins în pius adaogă ceva la 
nebutin;a cmenirii de a se perteciiona; in- 
mulţire înseamnă pulverizare a adevărului, 
a binelui, a areptă,ii. Ce-mi foloseşte că suat 
pe lume atâtea trupuri şi ațât de puţine su- 
filete? 

Inmulţindu-se, omenirea devine din ce în 


ce mai mult materie, şi mai puţin spirit. In- 


| pă 


tre Adam, omul unic, și Turnul lui Babel, 
mulţimea, raportul e ca deia Spirit la Ma- 
terie. UCmul incepe prin a fi Spurit, Duh al 
lui Dumnezeu ,„pentiu a decădea în Matarie 
pură. Dar materia tără duh nu poate tiința; 


ea se prăbușeşte de propria sa greutate, fără. 


o axă interoară. : 

lată spectacolul gigantic al civilizaţiei 
mouerme, care decade din cauza propriei 
saue inerţii. i 

Legea e valabilă și politic. Numai statele 
MICI, aIMOMOas€, reauzează oarecare per- 
iecue. Nu cunosc până acum ceva Inai „per- 
tecr' decat repubuca Aeniană, în epoca ei 
de echilibru, cand Atena nu avea mai mult 
decât câteva zeci de mui de cetă,eni. Ce 1m- 
periu, cu toată opuenţa lu: pesiriţă, se poate 
compara cu o asifel de repubiică? Imperiile 
sun. nişte Dinosauri care mor de prupria lor 
urieșeme impertectă. Dante era un uuzicaist 
nepriceput cand visa „un impetiu și o co- 
roană':. Este, aici, de tapt nosta.gia unității 
pierdute, a unității pământene in .ocul celvia 
divine. în realitate, imperiul este semnul de 
decadenţă; întotdeauna, după el a urmat 
fărâmițarea, dizoluţia bruscă și haosul. Apoi, 
umanitatea ia drumul dela capăt. După ce 
cuno* epoca modernă se apropie de ca- 
tastroja ei finală? Din faptul că se pregă- 
teşte ia orizont cea mai mare acumulare de 
imperii pe care le-a cunoscut veodată pla- 
neta. După aceea urmează potopul, sau un 
nou cataclism, gen Atlantida... Ce fantastică 
ironie e acest drum exterior al umanităţii! 

De altfel, aşa scrie şi în Biblie, textual: 
Potopul a venit „jrnacă lumea se înmulţise 
prea mult". Se inmulţise şi, deci (consecinţă 
firească sau „fatală“ „cum vrei să-i zici) se 
inrăise! 

Dinu Nedelcu: 

— Ai o minte sucită numai spre pildele 
trecutuiui. Gânaul tău suteră, in tea, o 
deiormare caracteristică: ai citit prea malt, 
Contormaţia  minii tale are ceva de Ev- 
Mediu. 

Eşti infectat de prea multe mituri... mis- 
tice. Ai superstiții is.orice pe care le numeşti 
adevăruri umane. Eşti metafizicianul ce. mai 
periculos; d:ntr aceia care amestecă reaita- 
tea cu abstracţia, imaginajia cu ştiinia, su- 
perstiţia cu adevărul: Nu uita că orice jude- 
cată a trecutului nu e valabilă pentru pre- 
zent: fiindcă înainte nu exista ştiinţa, care 
a dat un cu totul alt impuls umanităţii. 

Voi nu vă daţi seama ce formidabilă 
schimbare de drumuri s'a întâmplat odată cu 
apariţia ştiinţii? Voi judecaţi viitorul prin 
trecut. Vă e frică ce realitate, de aceea vre,i 
să renuntaţi la ştiinţă, ca să vă întoarceţi lu 
balaurii din poveste. Dar drumul umanităţii 
e invincibil. 

Ştiin;a va crea o nouă umanitate, care va 
treze toate bazmele astea biblice la rând cu 
balaurul cu şapte capete şi cu zmeii-paraleii... 

Emil Dinescu: 


— Blestemat impas! Ne vom înțelege 


vreodată? 


Pentru ce să se dărâme lumea, ca numai 
câțiva să vadă adevărul...?! 


DAN PETRAŞINCU 








Rolul virtuților feminine în creştinism 


“Urmare dim pag. l-a) 


Rase'e nordice sunt prin excelenţă 
virile. Ele nu cunosc idealitatea femi- 
nină. Principiul masculin e aci predo- 
mnant. (Nietzsche nu atribue germa- 
nilor o nobilă „frumusețe” a instine- 
telor, un gust delicat, ci virtuţi virile, 
mare curaj și respect de sine însuși, 
siguranță în relaţii și în reciprocitatea 
datoriilor, o mare tenacitate şi so- 
brietate). Resurecţia protestantă a în- 
semnat de fapt revola forţalor virile 
împotriva formelor feminine din do- 
meniul religios. 

Dacă femeia e mai caritabilă, mai 
sociabilă, preocupându-se mai mult de 
alții decât de ea însăși, bărbatul e 
mai individualist și -, egocentric, 
care imprimă virilități-o mai pronun- 
ţată varietate. Declarâfidul pe om 
major, suprimânăd diferențele dintre 
profani şi cler, Luther a infuzat o pu- 
ternică doză de virilitate religtel. El 

- reduce aparatura exterioară ce serve- 
şte progresului religios, lăsând  fiecă- 
ruia, calea ce-o preferă, fă:ă sprijin 
dinafară, pentru a intra în contact cu 
divinitatea, 

Ideea. autonomiei absolute, a liberu- 
jui arbitru, prin care se renunță la 
idealurile născute din spiritul de de- 

___ pendenţă şi milă feminină, atât de 

-  vehemenţ atacat de Nietzsche (care 





fapt 


sustine că morala religioasă e antţina- 
turală. inamică a vieții), a făcut pe om 
suve.'an asupra sa însuşi, deslepgânduii 
de un întreg complex de inferioritate, 
căci cel ca e suveran nu așteaptă ni- 
mic dela nimeni, suportând consecin= 

” ţele actelop sale cu 'b mândrie calmă 

ŞI simțind, poate fără prea mare tris- 
teţe, intervenţia foarte redusă a divt- 
nității întrun mediu uman, în care 
creatura și-a luat ashpra-şi responsa- 
bilităţile. Concepţiile de predestinare 
și fatalism se estompează, un anumit 
eroism şi o atitudine luptătoare se 
proectează în primul plan al conştiin- 
ței umane. , 

Spiritele protestante luptă în fervoa- 
re împotriva adeziunii la virtuțile fe- 
minine, care am văzut că sunt com- 
pasiunea, umilinţa, : supunerea, etc. 
Ele contirmă falimefitul aitruismuiui, 
şi văd o superstiție în sârguința creș- 
ţină de a face pe alţii fericiți, în re- 
semnarea de a te supune  mizeriilor 
weții pământene, pentru a-ţi câşi.ga 
fericirea cerească, știind că cei din ur- 
mă aci vor îi aipeolo cei dintâi; aceste 
spirite predică în schimb efortul pen- 
tru ameioraraa acesței vieți, jusuit- 
când din punct de vedere etic tc4 ca- 
gaze este productiv, propunând neres- 
peztarea, sentimentelor străine şi scu- 
zână chiar . substituirea  cariţâţii cu 
producerea, suferinţei în alții, — dacă 
toate acesțea-ţe ajută să progresezi, să, 
te depășești; ele cred că numai desfă- 
cându-te în acest 'Th0d oarecum vio. 
lent, de  determinismul emoţional 
poți ajunge la forma masculină a ra. 
ligiozităţii, singura care convine ființei 
umane, favorizânău-i progresul. Dacă 
acest destin e pentru om eroic, pentru 
religie e indiscutabil primejdios, căci 
credința  religicasă se complace  în- 
tradevăi într'o atmosferă efeminată. 


ION ȘTEFAN 


124 ms manea. Nat 00 dăunat tm alim tacea re 


„iai 8-a aie Zita, d Rana. 


Poiana i 


ERE REP 


a 


ine bate 200 a e 


N - 


—=== 21 Decembrie 1943 


Aa 


>. 


&- a 


ri 7 oara lite A atei 











Cronica literară 





COCA FARAGO: Poeme pentru singurătate 


Am urmărit, în totdeauna și 
cu grija cea mai mare, literatu- 
ra scrisă de femei. Nu fiindcă 
i-am fi acordat dintru început, 
anumite calităţi superioare în 
ierarhia valorilor estetice, nici 
din vreo specială atenţie pen- 
tru opera literară a camarade- 
lor întru condei. Ceeace ne-a 
stimulat curiozitatea a fost, în 
primul rând, problema dacă 
versul, schița, nuvela, romanul 
sau piesa de teatru prezintă, 
întradevăr, toate acele aspecte 
prin care, se spune, literatura 
scrisă de femei sar deosebi 
structural de opera de artă 
produsă de bărbaţi. Îndelunga 
noastră răbdare a fost răsplăti- 
tă, până în prezent, cu consta- 
tări puţine în această direcţie 
de cercetare și constatări cu 
semnificație provizorie. Aşa, 
spre exemplu, se poate afirma 
că „scriitoarea“ înclină mai 
puțin decât  „scriitorul” să-şi 
construiască poemul sau pagi- 
na de proză la care lucrează. 
Deasemenea și piesa de teatru 


pe care o organizează ea, este, 


de obiceiu, mai puţin  organi- 
zată, mai puțin centrată în ju- 
rul unui punct de gravitate și, 
deci, mai puţin concentrată. 
Schița femenină, e, în majori- 
tatea cazurilor, un instantaneu 
agreabil, poate chiar sentimen- 
tal, în câmpul de tensiuni al că- 
ruia amănuntul și generalul nu 
se prea deosebesc. Firul de ni- 
sip se găsește tratat cu aceeași 
conştiinciozitate tehnică şi cu 
aceeaşi dragoste cu care, în a- 
ceeași bucată literară, se. poate 
întâini tratată ascensiunea pe o 
culme alpină. In nuvelă şi ro- 
man ' predomină  particularul, 
deci tot amănuntul, şi, în cazul 
când se găsim în prezenţa unei 
autoare de mare format, anali- 
za psihologică sau, mai precis, 
za psihologică sau, mai precis, 
un caracteristic refugiu în ana- 
liză psihologică. În această pri- 
vință o Hortensie Papadat-Ben- 
gescu, în literatura noastră, are 
abilităţi pe care nu le are aproa- 
pe nici unul dintre romancierii 
bărbaţi. S'ar putea spune că, în 
această privință, deosebirea 
dintre un roman scris de Hor- 
tensia Papadat-Bengescu şi un 
roman ieşit de sub greoaia mâ- 
nă de stilist a lui Liviu Rebrea- 
nu prezintă diferențele pe care 
le pot prezenta, comparate din 
punct de vedere al construcţiei 
lor, o broderie venețiană şi un 
zid ridicat din blocuri neciopli- 
te. In piesa de teatru, lucrurile 
nu stau altfel. Femeia nu-și 
construiește dialogurile, nu-și 
dozează acțiunea, nu urmărește 
nimic în mod fanatic sau rece 
teleoctin. Dar în lirică ? 

Lirica, privită ca dimensiune 
a cânțecului în cuprinsul căreia 
toate volutele ritmului şi ale 
sunetului susțin un sens în per- 
petuă mișcare, pare a oferi fe- 
meii cele mai multe probabili- 
tăţi pentru realizări esenţial fe- 
menine, 

Această „părere“ ar putea fi 
intărită şi prin faptul că poeții 
lirici sunt, în majoritatea cazu- 
rilor, firi oarecum femenine. In 
afară de aceasta, în lirică fe- 
meea se simte la ea acasă, in- 
tuind, ea cea dintâiu, frumuse- 
țile noutăţii şi luând, ea cea 
dintâiu, apărarea acestor fru- 
museţi. In câteva epoci de tot 
importante pentru evoluția po- 
eziei europene, părtinirea a- 
ceasta a fost hotăritoare. 

Având specială afinitate pen- 
tru cântec. se înțeleae că [c- 
meia, devenind scriitoa:e, va Îi, 
în primul rând poetesă, —- po- 
etesă pâni și 'n acele domenii 


literare: în care e necesară 
proza. 
In ultimul timp, literatura 


noastră sa imbogăţit cu câteva 
nume de scriitoare de prim 
rang. Yvonne Rossignon, Ani- 
șoara Odeanu, Coca Farago, 
Magda Isanos, anul acesta, și 
altele. Prezenta acestor femei 
în .zăvoaiele literare românești, 
le dă culoare și farmec deose- 
bit. Ni se mai întâmplă însă un 
lucru ciudat: Ori de câte ori ci- 
tim un poem scris de una din- 
tre aceste autoare de cărţi liri- 
ce, ne gândim, în totdeauna, la 


« [Aa | 
ANISORI 
(3 (UC PRIN 
+. 4, 
CAND 
CARNII INI 
pe 


” 





toate scriitoarele citate, uitând 
că una este Anişoara Odeanu, 
una Magda Isanos şi una Coca 
Farago. _ 

Se prea poate ca această ui- 
tare să se datoreze faptului că 
ne găsim în fața unor cărţi 
scrise de femei. In acest caz 
aici ar trebui căutate caracteris- 
ticile poeziei femenine. Până a 
putea însă descifra definitiv te- 
meiul tonalităţilor oarecum a- 
semănătoare ale versului scris 
de poetesele de mai sus, cre- 
dem că ele se datorează, în 
mare parte, faptului că aceste 
autoare” participă, vrând ne- 
vrând, la atmosfera astăzi do- 
minantă în poezia românească, 
depășind-o numai acolo unde 
instinctul lor femenin le arată 
clar că ar comite o eroare gra- 
vă fixându-se în formulele pre- 
dicate de confraţi. 

Coca Farago, a publicat zile- 
le acestea, un nou volum de 
versuri : Poeme pentru singură- 
tate, 

„M'am oprit cândva lângă 
singurătatea mea, scrie poeta, 
şi am simţit că înfăptuiesc ceva 
minunat, am simțit că răspund 
unei chemări și m'am. înfiorat, 
pentrucă în aceeași clipă am 


gândit : Singurătatea nu are 
glas. 
Singurătatea nu e nicăeri. 


„Ivaţă-mă Doamne, să  des- 
prind melodia cântecelor mele 
din tăceri pe care doar  trece- 
rea Ta poate să“le înfioare, şi 
cu ea să-mi cuprind nopţile și 
zilele toate”, 

Aceasta este în general, ga- 
ma în care sunt scrise cele mai 
multe dintre poemele Cocăi 
Farago. 

Ajunsă într'o zonă a carierei 
d-sale poetice în care experi- 
mentările nu mai pot satisface, 
deci nici tenta şi ajunsă într'o 
fază a scrisului d-sale în care 
risipa de verb, ritm şi rimă nu 
ar mai putea acompania dorul 
de aplecare peste singurătăţile 


_cele mai de preţ ale sufletului, 


Coca Farago își simplifică ver- 
sul, imprimându-i o neostenta- 
tivă melodie de rugă și mărtu- 
risire, căci ruga și mărturisirea 
se ascund în întrebări ca acea- 
sta : 

„Cum aș putea împlini gându- 

rile 


“ Cuvinte pentru viaţă şi pentru 


moarte, 
Când în toate singurătățile 
Suntem numai tremurate oglinzi 
Ale nedumeririlor ? 


Mi-ar fi cu putință în jurul meu 

Să nu aud 

Nimic alt decât crescutele de a- 
mufiri tristeți, 

Când cuvintele într'atât 

Unul :cu altul seamănă 





Și când 

Văd cum de fiecare lucru 

Lumina se frânge negrăit, 

Ca și avântatele-mi spre crunt 
adâncite zări, 

Amare cântece ? 


lerni, 
Pretutindeni ierni. 


Nu ascultați cum somnul 

Incepe fără valurile 

— Fără unduioasele  încreme- 

niri ale adormirii — 

Şi cum visele sunt 

Numai prelungirile  cumplitelor 
nopți 

Peste şi mai cumplite zile ? 

Aceleași nopți şi aceleași zile. 

(Pentru sufletele-corăbii 

Plecările mai departe nu sunt). 
A 

De ce, 

In numele vieții şi al morții 

Și în acela „gârbov al uitărilor, 

Să mai cerșim darnice aduceri 


aminte, 

Nestrăbătutelor de anotimpuri 
peisagii 

Ale prea întârziatelor presim- 
ri ? 


(Pentru sufletele-corăbii 
Plecări mai departe nu sunt). 


lată, 
Ne-mai-auzitul şi-a dibuit me- 
lodia 


. In trăite răstigniri. 


De aici, poate începe  tilmila 
salbă de grădini 

Din a căror ştiută nemărginire 
Nici-un înger j 

Nu se va încumeta să ne a- 
lunge... 


Această Elegie epuizează ca- 
lităţile mari ale versului nou cu 
care vine, în preajma Crăciu- 
nului, poeta Coca Farago. Este 
un vers unduit după undele în- 
seși ale sufletului, vers desbră- 
cat de orgolii și frumuseți tre- 
cătoare, vers simplu, şi sincer, 
izvorînd din adâncurile pe ca- 
re le-a cunoscut un Rilke spre 
exemplu. Coca Farago a intuit 
just amplitudinile elegiei şi so- 
cotim că elegiile cu care şi-a 
impodobit d-sa Poemele pentru 
singurătăți sunt cele mai fru- 
moase din câte s'au scris la noi. 

lubirea, peisajul, cântecul, a- 
mintirea, meditaţia, Dumnezeu, 
toate temele pe care le abor- 
dează Coca Farago în acest vo- 
lum sunt teme elegiace şi teme 
în care numai o scriitoare . pu- 
tea atinge profunzimi pe lângă 
care nici un poet nu ar fi pu- 
tut trece fără a le tulbura pu- 
ritățile, 

Coca Farago a dat un volum 
de versuri care o depășește şi 
acest fapt ne permite să aştep- 
tăm, din parte-i, cântecul mare 
pentru înfăptuirea căruia au ră- 
tăcit și cucerit, au luminat și au 
fost înfrânte, toate elanurile şi 
iluziile ce i-au pus, asemeni u- 
nor Parce necruțătoare, con- 
deiui în mână. 

Inainte de a încheia mai ci- 
tăm această Poemă;: * 


Către tine, Maria din Magdala, mi se ridică privirea gândului 
Și te văd rătăcind printre veacuri și inimi, 

Cu ochii lărgiţi de uimire şi chin. 

In mersul vremii îți aud pasul trudit — mereu tânâr 


Aci liniștit, aci sbuciumat. 


Mâinile — sfinte de mult ce-uu mângâiat — 
Ți se întind, ca un sbor de vedenie, spre cer 


Şi par că cer, 


Te oprești câteodată și te uiţi în urmă. 


Şi atunci *mi jac din închipuire, 
Și îți cânt viaţa înaltă, coborită 


Cu o linişte mare. 


Către tine, Maria din Magaa!'a, 


punte pe care trec până la tine 
în uitarea oamenilor 


urcă ruga mea treptele tăcerii 


Șin Tuga mea nu e nimic: mam ce-ţi cere 
Şi nai ce-mi da, orice ți-aș cere. 
Ca o petală de iubire e ruga mea pentru tine, 


Sjântă a iubirilor, 


E ruga mea drumul pe care-ţi trăesc pașii de umbră şi lumină 
In a zilelor și a nopţilor trecere lină — 

Către tine, Maria din Magdala, îmi îngenunchiază singurătatea 
In care îmi plâng bucuriile străine de zâmbet 

Şi zâmbetele din care am înţeles înspăimântarea de viață 

Și am cuutat-o spre câmpia unduită a visului 


Până ce visul 


Și-a îngropat vraja în ochii mei îngreuiaţi de gâna. 
Sufletul meu te aşteptă, Maria din Magdala, te aşteaptă mereu 
La capătul de nimeni știutei cărări pe care, 


Inlănțuită în truda netălmăcită, 


Dela începutul lumii, te poartă neliniştea şi blestemul cerului, 
Acolo mi-am bănuit adâncul tâlc al trăirii 


Acolo te vei opri, cândva, să-ţi aduci aminte că mai murit niciodată. 


Acolo te vei opri 


Și-ţi vei pogori mâinile către sufletul meu 

Care te-a așteptat cuminte şi mereu 

Dincolo de vremi şi întâmplări, dincolo de presimţiri ce nu-s 
Acolo te vei opri, Maria Magdaa, şi vel îngenunchia zâmbind 
Ca lângă vecinătatea vie a dragostei lui Isus. 


j , 


Siluete literare fino-suedeze 


Johannes Linnankoski (1869-1913), 
este poate cel mai delicaţ şi totdeodată 
cel îmai fin şi uman dintre toţi scrii- 
torii pe care pământul finez i-a născut, 

Parcurgându-i opera, dar mai ales 
perlă Literaturei îineze : „Cântecul rosi- 
ei Hori“, nu poţi să nu rămâi mirat, 
aproape extaziat în faţa acestui om 
care a putut să se rupă de teluric, de 
cotidan, și să lase posterităţii o operă 
care a spart hotarele strimte ale ţării 
sale şi a intrat în literatura univer- 
sală, unde este gustată mai intens de- 
cât la sine acasă, 

Ascensiunea acestui scriitor nu-i mai 
puţin lipsită de bizar şi straniu ca în- 
treaga-i operă. A început ca institu- 
tor, funcţiune socială care l-a pus în 
contact cu oamenii dar mai vârtos cu 
sufletul lor. Mult timp însă n'a rămas 
ancorat aici, într'o bună zi, tempe- 
ramentu-i vulcanic şi 'mn plină efer- 
vescenţă îndemânându-l să părăsească 
apele liniştite ale dăscăliei și să se 
arunce în vâltoarea ziaristicei, Era toc- 
mai epoca în care poporul finez era 
frământat de o sumă de probleme so- 
ciale, politice, culturale, economice, Se 
simțea nevoia unui spirit polilateral, 





JOHANNES LINNANKOSKI 


bogat, viu şi energic care să antreneze 
massele, luminându-le şi expuicându-le 
semneie -timpuiui. tump de şapte ani, 
Viuvusa &cavuilcii, ÎCUSVA a ius lsitiltit 
cel adevarat al scriitorului Liman- 
koSui, a scris la Uusi Suometar, sem- 
nând toi ietul de arucole car. agiiau 
piubieme:e Vreme. Ua atu iără ia- 
doială că ar ti fost muițuimit şi de- 
piu sausiacut in orgoliul eău de ac- 
tivisate şi eiecteie ei: era cei mai apre- 
ciaţ ziarist, inind spiriţul rectur ul con- 
tou poruauiur sai, Peitonea insă şi-a 
parcurs auii daţi ziaristicei, ce a rămas 
pozitiv din tut ce a scris şi ce anume 
a venit sa-i inavuțească spiritul. După 
un proces aspru şi un examen de in- 
trospecție inteuectuală din cele ma, nt 
CTUaoare, cum na imuraznit pană 
astăzi bici un compatriot de al său, 
ela respins iriruagă mtastă bieratură 
de diletant şi cuceritor de succese ief- 
time şi a parăsit ziarisţica reţrăgându- 
se în solitudine, g -. 

Ceeace n'a făcut cu ani în urmă a 
început acum, Cu o sete pe care o în- 
țelegem, el a devoraţ biblioteca dela 
Abo şi 'ntreaga literatură universală. 
IWtoomai lui Jack London, alt auto- 
diuaci de mari proporyu, Linnankuski 
şi-a completat și a ajutat sufletului şi 
spiritului său bogat dar flămând de 
sămânță tot cocace i se cerea. 

Dupa o pustuucie fructuoasă, în care 
timp a cunoscut pe cei eterni, Linnau- 
koski a lepădai haina de eremit şi a 
prins a da la lumină roadele lungei în- 
semânţări și germinări. Prima operă 
n'a corespuns aşteptării. Pana era ne- 
&xersată, iar tolba cu idei nelimpezită. 
Spiriţu-i şi suiletu-i încă pluteau între 
concreţ şi fantastic, între întuneric și 
lumină, i 

Drama religioasă: „Lupta eternă“, 
(1903), sintetizează pertect această stare 
de nebuloasă, de frământare, de dospire 
şi plămădire a unui material imens, 
absorbit întrun spațiu de timp prea 
redus. Drama a avut răsunet însă 
recent ; după scurgerea a patru decenii, 
ea nu-i decât piesă de istorie literară. 

Au fost necesari doi ani pentru ca 
apele să lepede tulbureala lor, bolova- 
nii să rămână la tund și limba să se 
curețe de toate impuricăţile. in 1995, 
Linnankoski a daţ la lumină „Cântecul 


„roşiei îlori“, operă care l-a consacrat 


definitiv atât la el în jară cât şi pesie 
Bocăue. Cary ă tuia scris Linnankoski, 
însă mici una nu se ridică ia nivelul 
acestesa. Cuuiecul ilorii rușii a  tost 
totăeodată cântecul său de lebădă. 
Peste ceeace a dat n'a mai putut trece 
Atât ca formă de exprimare cât și ca 
stil de viaţă şi înţelegere umană. 
AMUNMECuaL aaUrai ruga s.e vu puemă 


ae iubire a unui Don Juan rustic, Qlavi, 


care iniruchipează sensul vieţei, al 
dragostei mari şi generoase, însr o for- 
mă care se 'naiță până ia imn. 
Oiaw trece, intocmai unoi albine, 
din floare în floare, iară ca florile să 
fe uiave ue cunuuiua lui peregrinare, 
fără ca să-i ceară să rămână şi fără 
ca obrazul şi inima să fie mușcate de 
gelozie sau răutate. Fiecare floare e 
fecucuiă ca e iecunuală. ccesia e sensul 
adânc al cărţii și totdeodată al vieții; 


“totul e ca fecundatorul să ştie oferi, să 


transforme actul întrun moment dorit 
şi niciodată regretat. Floarea se oferă, 
ea e încarcată de speraniă, daruri şi 
iubire generoasă care nu precupeţeşte 
clipa şi urmările, numai să  poaiă 
stringe în petalele-i calde căldura, fru- 
mosul și transfigurarea momeaţului, 
-Olavi a înţeles sensul acestei cerinţe. 
Florile pe cari le-a sârutat, destul de 
numeroase, i-au păstrat o amintire 
fiumoasă, pentru că sufletul i-a fost 


- aura şi s'a oterit fiecăre.a integral, 


Cântecul florii roşii rămâne aproa- 
pe o excepţie în literatura fineză pen- 
îru spiritul, limba şi felul de a con- 
cepe viața. 

. (Cartea degajează atâta parfum idilic, 
suavitate, gingăşie şi frăgezime, încât 
lectura ei rămâne o perpetuă necesi- 
tate sufletească. Ce-i drept, este singura 
carte care are o limbă îngrijită, cio- 
plită cu artă și suflet. Fieeare cuvânt 
vorbeşte, e plin de rezonanţe și evocă 
e întreagă gamă de stări şi sentimente. 

Romane şi piese a mai scris Linnan- 
koski după această bijuterie, însă niel 
unul nu se ridică Ia înălțimile atinse 
de Cântecul florii roşii. Sineur roma 
und „Fagarii“, pate vtulnte unsă caitieă 


UNIVERSUL LITERAR 











mal severe. Tema e interesantă, însă 
limba şi modui tratării sunt pe alocuri 


defectuoase. Un ţăran destul de în 


vârstă ia de soţie o copilă. Fata, îna- 
iînţe de a se măriţa cu cel care putea 
Să-i fie bunic, nu tată, se oferă iubi- 
tului. Căsătoria are loc şi imediat ur- 
mează drama. Fata se vede forţată să 
se destăinuie părinților ei. Aceştia, 
după o luptă care e minunat redată, se . 
spovedesc ginerelui. bupă mature şi 
sângeroase chibzuinţe, hotăresc să pă- 
răsească satul unde s'au născut şi au 
avere, pentru a se muta tocmai undeva 
în Nord. Aici drama psiho-fiziologică 
țâşnește la lumină toriurând şi dizol- 
vând sufletele întregei familii. 

Romanul e plin de dramatism inten- 
siv şi nu odată mi-am pus întrebarea 
dacă transpus pe scenă mar câştiga şi 
mai mult, recuperând ceeace pierde în 
proză. . 

Ultimii ani, Linnankoski și i-a con- 
sacrât dramelor religioase, cari au a- 
vut aceeaşi soartă ca şi opera lui de 
debut. 

Pie 

O figură oarectun remarcabilă prin 
temperamenţ şi novă stilistică este Aino 
Daia (4535), ca cunoscutului Proza- 
tor Luhus Mroaa, cunmporanul iui 
Lânnrui, Sneiunan şi Aimqvusi, tăuri- 
torul scaemu Spiritual şi național al 
Fioănae, secuiuiua trecut. 

Din iauuia actualei Aino Kallas, fac 
Părm uu dai Pilpu IEMiâtlepa IMarle 
Krohn, fondatorul şi spiritul rector al 
ŞUUACI LUas4UriSuce Lutst, recul Și 
frateie acestuia ilmari care e cunoscut 
prin Custegerea lui de canţece popaitre 
fineze (Suomen Kansan Siivelmiii). 
Sora acessusa, Aino a debuta in 1597 
cun volum de poezii în stii romantic, 
continuând în 1399 cu o culegere de 
nuvele şi apoi în anii cari su urmat 
cu volume similare. 

Talentul jui Aino Kallas a prins a 
se reiieia după căsătoria ei cu Oskar 
Kalias, estoman. In noua patrie adop- 
tivă, ea cunoaște legendele şi credinţele 
acestui popor, fapt care-i îmbogăţeşte 
imaginaţia, hotărind-o să le transpună 
pe aartic. 

Fără să fie un talent impetuos, de- 
bordant de bogăţie şi viață, Aino Kal- 
las are o limbă trumoasă, înarijită, 
care îmbracă conținuturi pline de in- 
teres, atât prin bizareria subiectului şi 
faniasticul povest:rei, cât şi prin natu- 
raleţea tonului şi țâlcul uman a! dra- 
mei. În fiecare legendă povestită se 
poate vedea cu uşurinţă sensui real ai 
maraţiunei. 

* 

Unto Seppănen (1304), reprezintă cu 
destulă strălucire generaţia tânără de 
scriitori finezi. Născuţ in istmul Ca- 
reliei, el sa transformat în bar al 
vieţii ţăranilor din această limbă de 
pământ, descriindu-le lupta cotidiană 
pentru a-şi încropi o stare mai bună. 





LARIN KYOSTI 


Seppânen a ijuat o îumnilie de ţărani 
dinu carenu, pe care a urnărit-o din 
1810 până la 1920. Ro ul astfel al- 
cătuit, în jurul personajului principal, 
Marcu și copiii Săi, este nu numai 9 
operă care se core aşezată în galeria 
genuiui respectiv, dar în primul rând 
0 epopee, poate prima, a Vieţu ţâra- 
nului finez și a Ewmlandei în genesal. 
Juxtapunând lupta iui Marcu pentru 
a se 'năița la o stare materială supe- 
rioară, cu frământarea lui najignală 
penuu a conuiâcâra peneirujia rusă 


in Carelia, autorul a daţ vo adevărată” 


istorie naţională a ultimilor cincizeci 
de ani, in rândurile căreia lipseşte 
amănuntul și aăta .Sioricu. in rest, ro- 
manui este un adevărat film, poate 
untori câm incarcaţ i Druiix, care 
transpune suzesiiv eiortul lent, anuv- 
mim al unui popor care vu. să fie 
singur stapăn pe pămansul iu. iu a- 
Cesăzi tuinp, Fomatui pcUriuiiă supra 
cases" inchide şi un sens mai adâne 
al vieţii. un sens religios, de efori 
uman care mu trebue să râvnească la 
mâi muit decăt a dat divinitatea. - 

Desigur că stârnește aumiraţie tena- 
citatea și voinţa lui Marcu de a in- 
frunta totul pentru a avea cât mal 
mult, dar in Beeiaşi timp linişteşte şi 
satistace când îndrăzneala, lui nemă- 
surată și ambiția mestăvilită sunt 
tranțe în două de mânia ueruiul, su- 
părat că omul e mereu nemulţumit. 
Totuşi, în ciuda acestui duel inezal 
om-divinitate, sa  puate distinge cu 
uşurinţă viaţa care puisează, energia 
fără sfârşit a eroului. După fiecare 
lovitură, el se ridică din nou şi reîncepe 
lupta. Poate că acesta a voit să fie u- 
nui din tâlcurile pe care autorul le-a 
dat romanului. Poporul finez va primi 
în drumul! ascensiunei lui lovituri şi 
obstacole i se vor aşterne în cale, el 
însă va trebui să se ridice meireu, pâ- 
nă-şi va îndeplini integral misiunea, 
Nu fără sens, autorula purtat pe eroii 
săi până da 1920 când s'a declanşat 
războiul intem între albi și roşi și 
când patria și-a recăpătat liniștea, în- 
cepând o nouă viaţă 

Pentru cel care vrea să cunoască 
sufletul și întreg complexul finez, so- 
cot că romanul lui Unto Seppăâucn: 
„Furtună asupra casei”, este cea mai 
bună oglindă, cel mai complet com- 
pedium psihologic, social şi politic, 
Această epopee naţională este totdeo- 
dată cea mai bună istorie naţională 
pe 'nțelesul tuturor. 

* 

Sally Salminen (1908), ştie să cone 
tinue aceeaşi strălucire drumul 
parcurs de Selma Lageriât şi Sigrid 
Uaăset. Ba chiar, această atât de t- 
mără sertiteare în limba suedeză a în- 


trecut prin motiv, energie de a da 
viaţă şi forță stilistică pe cele două 
înaintaşe intrate de mult în literatu- 
ra universală, 

Curioasă şi plină de farmec dureros 
e viața: Sally-ei, dar mai bizară e 
ascensiunea ei literară şi tâlcul care 
se ascunde în spatele acestui roman 
piin, ca un copac în floare, de amară 
experienţă, 

Saliy Salminen a demonstrat încă 
odată că adevăratele opere trebuese 
trăite, hrănite din proprie experienţă 
și chin intern. Edificiul nu poate fi 
înălțat pe pământ strein. cu material 
strein. La baza fiecărei realizări u- 
mane trebue să stea o parte din viaţa 
şi trupul creatorului. Simbolul legen- 
dei zneşterului Manole e mult mai u- 
niversal și mai adânc. Viaţa, destul de 
aspră cu ea, a purtat-o fără crutare 
prin toate cotloanele mizeriei sociale, 
rănind-o, făcând-o  suferindă, zârun- 
cinându-i voioşia şi generozitatea pue- 
rilă, dar în acelaș timp i-a dăruit, în 
schimbul celor luate, experiența vieţii, 





ARVID JARNEFELT 


sensul şi adâncimea ei. Având aceste 
elemente, ea s'a încumetat să pornea- 
scă pe marele drum al creației ar- 
tistice. 

Incă un fapt care se cere reliefat 
înainte de a-i vedea axistenţa-i atât 
de pitorescă şi colorată, e autodidac- 
ticismul pe care-i întâln:m şi la es 
cum i-am aflat la atâţi alți prozatori 
suedezi prezentaţi cu altă ocazie. 

Problema sutodidactieismului incepe 
să mă preocupe din ce în mai intens, 
punându-mi variate inţrebări, după 
ce am analizat viaţa atâtor scriitori 
streini şi chiar români cari. tără să 
treacă treplele metodice, logice şi du- 
pă unii naturale şi necesare ale în- 
vățămâniului bazat pe principii pe- 
dagogice, au dat contemporau.lor şi 
urmaşilor lor opere menite să se ad- 
mită că şcoala e o instituţie utilă me- 
diocrităților, celor cari nu cer n.mic 
viejei, pentrucă nu au nimic și mu pot 
da ceva. Neobişnuiţi fimacă nu pot 
să gândească propriu şi să ajungă ia 
ua concept personal, ei sunt mulţu- 
miţi că cineva se oferă să le dea nor- 
me și forme cari să le ajute în dru- 
mul lor cenușiu, Spiritelor tari, ro- 
celor de gresie şi granit, individuali- 
tăților, şooata le impune un corset 
prea sirâmt, pe âre nu-l pot suporta 
fără a se sufoca sau ofili. Intuind şi 
simțind acestea, această categorie ae 
flori sălbatice, trăesc viaţa lor dezor- 
donată, uneori ilogică, mizeră, fără 
sens pentru unii, dar proprie clima- 
tului ilor sufietese şi spiritual. 

Sally Salminen sa născut în paro- 
hia, cum se spune aici deoarece nu 
există forma precisă de sat de tipul 
Europei Centrale, Vardă, dintrun tată 
suedez şi mamă tot suedeză, venită 
cu ani în urmă în insulele Aland un- 
de s'a stabițit. Așa fiima, Sally apar- 
ține nu numai prin limba în care şi-a 
scris cărţile, suedeza, dar și datorită 
sângelui și atmosferei casei părin- 
teşti, spiritului şi conceptului suedez, 

Dealtfel, acest fapt se va remar- 
ca îndată din însăși opera ei. De- 
sigur, cum se 'ntâmplă adeseori în a- 
semenea cazuri, de bilinquism şi a- 
partenenţă teritorială disputată, au- 
toarea noastră este revendicată și de 


7 








de HORIA OPRIŞAN 


alte literaturi. De mulţi ani ea tră- 
eșşte în America, 

Tatăl său a imbrățișat diferite me- 
serii; a fost rând pe rând marinar, 
cultivator și factor rural, dar ceea ce 
se vede că i-a plăcut mai mult decât 
toate a fost soţia: a avut doisprezece 
copii, dintre car Sally a fost al nvulea, 

Tatăl ma trăit prea mult şi odută cu 
el s'a dus pe cea lume şi frateie lor 
cel mai mare, lăsând pe sărmana ma- 
mă înconjurată de unsprezece copii. 
Vajnică, energică şi fără să piardă cu- 
rajul, întocmai lui Kati, eroina lui 
Sally, femeea a luat viaţa 'n piapt și 
a ştiut să se descurce singură cres- 
cându-şi copiii şi oferindu-le un spri- 
jin pentru lupia ce aveau să o 'n- 
ceapă. 

După ce și-a terminat studiile ele- 
mentare în şcoala satului, sa angajat 
vânzătoare întrun magazin, Aici în- 
să n'a rămas mult țimp. Un foc inte- 
rior o rodea, 

A părăsic pământul natal, trecând în 
Suedia unde viața n'a fost mai gene- 
roasă cu ea. A început ca servitoare, 
aspră dar şi bogată experienţă peniru 
un suflet complex ca al ei, inălțându- 
se mai târziu la rangul de vânzăloare 
de magazin. Pasul nu era deloc mare 
şi se pare că destinul ţinea să o piim- 
va numâi în această lume. Totuşi, prin- 
tre cratiţe şi oale, între două socoieli 
ia prăvălie, day mai ales scara când 
oboseala şi mizeria socială iși cereau 
dreptul pentru a repara bietul trup 
trudiţ, servitoarea Sally mai alla o 
energie un timp să-și facă lecţiile prin 
corespondenţă pe cari le urma cu 0 
şcoală de acest gen şi să citeasca opere 
suedeze, pentru a-şi şleiui exprimarea. 

In 1926 sa intors în insuieie ei, la 
Mariehamn, unde sa angajat contabilă. 
Săltase câteva trepte pe scara socială. 

Atmosiera strâmtă, orizontul! îngust, 
viaţa monotonă şi săracă până la des- 
compunere spirituală şi morală, o su- 
focau. După patru ani, Sally pieacă 
spre pământul tăgăduinţei, care a pri- 
mit-o așa cum o cunoştea, ca servi- 
toare şi nu drept contabilă. In America, 
Sally a reluat: şi maj dureros, un drum 
pe care-l alrăbătuse odaţă. Se vade că 
destinul îi sorocise ca nașterea artis- 
tică a primei ci opere să se facă numai 
în acest mediu, Aşa s'a şi întâmplat. 
Pe un colţ de masă de bucătărie, poa- 
te pe un tocător sau răcitor, şi-a scris 
încet dar adânc Sally primul ei ro- 
mau: „Hatr:na” Paginile albe ale 
hârţiei s'au umplut de un scris lim- 
pede, vioi, sincer, mişcățor până la ia- 
crimi și totuşi real până la sânge, până 
la refuzul de a fi acceptai drepi rea- 
litate. Fraze scurte „lipsite de inilori- 
turi inutile, curate ca diamantul ște- 
fuit, povesteau viața unei mânăre ţă- 
rănci din Ostrobotnia, bogată şi frumoa- 
să ca o zi de Mai, care vrăjită de un 
marinar cu sufletul de aur, dar fără 
reazim în realitatea crudă, ge lasă du- 
să la el în insulele Aland, unde Kati 
cunoaşte mizeria umană și socială, 
lupta cu viaţa și hidoşenia samenilor, 

Prea mândră ca să plângă şi să dea 
înapoi, prea tare în iubirea ei pentru 
cel care-i vorbise de palate şi nu-i o- 
ferea decât o cocioabă, Kati porneşte 
dârz şi cu tărie masculină pe drumul 
presărat cu spini. 

In 1935 o casă editoare suedo-fineză 
anunţă un premiu de 50.000 de mărci 
pentru cel mai bun roman trimis în 
manuscris. La 1 Mai 1935, 16 de ma- 
nuscrise ședeau pe mâsa juriului, că- 
ruia nu i-a trebuit prea mult să acor- 
de premiul lui Sally. 

Din acest moment, viața servitoare 
Sally iese din anonimat, părăseşte ex- 
periența ziinică şi se orândueșşte pe 
piearstalul  celebrității care nu mai 
poate oferi nimic. Ciclul sa închis, 
Numai o nouă viață mai poate da o 
nouă cercaţie. Afirmația e profund ade- 
vărată. Saliy a dat la scurt interval 
un alt roman: „Mariana“, care nu nu- 
mai că m'a putut depăşi pe „Katrina“, 
dar cu greu l-a egalat pe alocuri. In 
Mariana, reia tema din Katrina; ampli- 
ficând-o fără să poată însă ajunge la 
realizarea din Katrina.  Vâna se cere 
alimentată, alicum se usucă, 





REVISTE 


K. 3. BENEȘ: CASA 
FERMECATA 


Autorul romanului... „Viață fu- 
rață” a mai scris o carte, deo 
admirabilă factură, ca şi întiia 
sa lucrare, care î-a făcut faima. 

K. J. Beneș ne-a dat „Casa 
fermecată“ un pasionat roman 
de dragoste, brodat pe o împre- 
jurare cure iese din comun, ca şi 
în romanul „Viața furată”. 

Dar orice precizare asupra cu. 
prinsului, asupra acestui sur- 
prinzător roman, nu poate de- 
cât să strice, chiar cititorului 
dornic să-l străbată filă de filă. 


KARL MAY: „CORCITURA” 


Karl May, germanul acesta dă- 
Tuit cu o imaginaţie a exoticu- 
lui: a creiat pe celebrul Winetu, 
indianul pieie-roşie, care ne-a 
fermecat copilăria. 

Și Winetu apare în CORCITU- 
RA, romanul pe care edtuza 
Gorjan l-a tpărit și trimis în 
lbrării, nu de mult. 

Acţiunea ne poartă prin peisa- 
jul de aventură al Americii ae 
Nord, de o cutremurătoare săl- 
băticie, de care sunt pătrunși și 
eroii cărții, 


PRIMIM 


Spre publicare, din partea mu- 
zeului regional  Alba.lulia, ur- 
mătorul 

APEL 


Orașul  Alba-lulia, metropola 
românismului şi locul sfânt, un- 
de s'a pecetluit pentra totdeau- 
na, prin unanima voință maţio- 
nală. aatal aolema dela î De 


cembrie 1918, are un puternic 
muzeu — instituţie a Ministeru- 
lui Culturii Naţionale — cu o bo- 
gată secţiune închinată Unirii. 
Acest muzeu a urmărit și în 
trecut, ca una din datoriile sale 
cele mai de seamă, strânzerea 
la un loc a documentelor Unirii. 
Astăzi: la un sfert de veac de 
la această dată memorabilă intre 
toate şi în clipele grele, prin 
care ne este sortit să trecem, 
adunarea acestor relicve, in pan- 
theonul dela Alba-lulia, nu este 
numai o pioasă aducere aminte 
a celui mai important eveniment 
din isvoria TPransilvaniei, ci şi o 
imperioasă necesitate naţională. 
" În acest sens şi pentru a adu- 
ce la îndeplinire unul din sco- 
purile mari ale acestui aşeză- 
mânt de cultură din inima Ar- 
dealului, acela de a pune în iaţa 
generaţiilor tinere dovezile vred- 


“iciei străbune, adresăm. pe a- 


deastă cale, instituţiilor, tăuritoe | 
rilor Unirii şi tuturor oamenilor 

de bine, un căiuurus apel, cu ru- 

gămintea de a binevoi a da in 

păstrare sau în deplină pruprie- 

tate Muzeului Regional din Alba- 

Iulia, orice act, manifest. scrisoa- 

re, tablou, hartă, ştampă, obiecte 

de orice fcl, în legăţură cu Uni- 

rea cea mare. 


Păstrarea şi expunerea; în cele 
mai bune condițuni, sunt asizu- 
rate, iar folosirea, în pubiica- 
țiile muzeului sau ale cercetăto- 
rilor istoriei naționale, va fi mult 
uşurată, ceeace constitue o con- 


tribuție ncasemuit de mare, pen- 
tru cauza noastră și pentru mă- 
rirea zestrei spirituale a neamu- 
iui românesc, j 

Toate trimiterile și cererile de 
eventuale intormaţiuni se vor a- 
adresa Muueului Regional Alba- 
tulia. 





Mai acum câtva timp am aflat din ziare că a fost 
sfințită biserica din 1... într'o bogată dare de sea- 
mă, se spunea în cuvinte emoţionante că pentru mo- 
destul orășel din sudul Moldovei a iost un mare 
eveniment, așa cum nu se întâmplă decât odată în 
veac, 

In suiletui meu vestea a stârnit ecouri prelungi, a- 
semeni unor chemări venite din atunduri de fântâni. 
Acolo, în târguşorul îndepărtat, din preajma unei 
bisericuțe năpădite de buruienile uitării, se înălțau, 
ca întrun prolog faustian, plăsmuirile de abur ale 
trecutului, chipuri cunoscute dansau în valuri albu- 
rii, unele agitându-se văg în cercul de ceaţă al co- 
pilăriei, altele mai apropiate în limp, toate însă la 
fel de dragi, la fel de turburătoare prin duioşia ne- 
bănuită ce-o deşteaptă rărirea întâmplărilor de o- 
dinioară, într'o zi de toamnă târzie. 


„„ A fost odată un băiețaş de șase ani, — așa m'ar 
îndemna inima să încep ucesie destainuiri, dacă 
mi-ar îngădui zaţul masurat ai tipograrului şi de si- 
gur povestea mea ar suna la iel cu a necăruia din- 
tre vomnuie-Voasire, poate, schimband, pe ici, pe 
colo, câte ceva din decoruri şi uguranţi. 

Și băieţelul aceia trăia in casa bunicilor o vicață 
de viaţă şi sburaălnicii, cum n'a mai tost şi n'are să 
mi ie. Cine n'a trait măcar o clipă în grădina plină 
de ieanăn şi iasomie a buniciior n'o sa inţeleaga ni- 
ciodată senumentul de pietate cu care scotoceşii în 
sipeteie prătuite din poduri, scoțând la lumina soa- 
relui o iotogratie cu malacov sau vreo cutie minus- 
culă de prizat tabac. 

Cât era ziulica de mare, omulețul cutreera fără 
odihnă uița târgului cu alţi uriași de vârsta lui, pu- 
nând .a caie lupte cu căpcaâuni şi răpiri de zâne, pe 
cai năzdrăvani, ajutați ae duhuriie prietene aie pă- 
durii, de șiimeie apelor, numai de ei văzule şi iuiie. 
Atătea dracovenii se t&ptuiau ziinic, aiâtea planuri 
fantastice se puneau la cale, încâu te miri cum de 
încapeau toate în mintea aceea mare câ! o ceașcă 
de catea. | 

Din vasta lui împărăție pe care o hotărmicise iră- 
teşte cu tovarășii de joacă, cu feciorul preotului 
„primul mare sietnic, cu fiica primarului, păstraiă 
mulți ani după aceea tot cu „domniţa din vis”, nu-i 
rămasese niciun colțişor necunoscut, nicio piatră, 
sau pom, nici noutate din vitrinele prăvăuilor. 

Programul zilei era riguros întocmit. Când se apro- 
pia ora trecerii trenulu de Galaţi, alerga intrun iu- 
1eş cumplit la „linie“ cu întreaga ouste după el, să 
inmunte balaurul cu chiote de piei roşii, sa dea cu 
tina călătonior sgribuliți pe ia geamuri. 

Vara, se lăsa ae vaie spre apa Buriadului, acolo 
unde pe vremuri poposise voda Şteian, purces spre 
Dunăre să inampiue păgănătatea şi aruncandu-și din 
tugă vesminteie uşoure, se avânta înotând ca raţeie 
tocmai la cotul morii, acolo unde în fiecare an duhul 
apelor cerea bir o vieață de om. i 

— Să nu spui părintelui că am fost la scăldat, îi 
şoptea cateoaată teciorul preotului, așezându-se 
janga si in nisipul cald de pe mal. 

— Nici tu sa nu sulii O vorbă bunicului, 

Apoi, dupa un rasump, exclama nedumerit : 

— Ce-or ri avănd oare oamenii aceștha? Nici tatăl 
tău, nici bunicul, nu vor să auda de apă sau de treu. 

— be, ştiu eu, poate le este trică. 

— Nu-i aşa că tu nu ești iricos? 

— Nu. 

— Nici eu... 

Târgul 1... Toată lumea lui de atunci şi-o de- 
sena cu cărbunele pe pereţii din dosul casei, din 
trei linii paraieie. lata, dunga groasă dela mijloc în- 
tățișeazu șoseaua cea mure recuci-Galaţi, pe care se 
aua targui, In stânga, la cățiva paşi, e caiea ierată, 
iar în dreapta linia aceea ca un şarpe închipue râul 
Buăriad. La un capăt un bageac de iocomoiivă cu 
fum: gara; ia ceiamalt capăt o cruce mică: biserica. 
Atât. nestul se impunea ae hărniciu fanteziei, mereu 
in căutarea altor torme, mereu creatoare de noi im- 
părăţii, _ 

Se intâmpla câteodată să uite de masă şi de casă, 
călărind pe telegarul înaripat al imaginației sau în- 
deletnicindu-se cu lucruri absoiut necesare armatei 
lui. Atunci bunicii, lăsându-și baltă treburile negus- 
toriei, se pomeau îagrijorați în cele patru vânruri, 
întrebând și cercetând, până îşi găseau odorul, iie 
în atelierul lemnaruiui Fricope, cioplind un iatagan 
de lemn, tie la biănar, cosând o coadă de miel drept 
panaș pe capela unui general. 

— Să-i taci bucceaua şi să-l expediezi imediat 
acasă, — se răstea bunicul către blânda lui tova- 
râşă, Ne-am luat un drac împielițat pe cap. intro zi 
o să dau de-o mare dandana, 

După aceea, urmau cateva zile de suspine şi aş- 
teptări, până ce apele se linișteau iar hoinăreliie 
erau luate delia început, 

In cuprinsul lumei lui de atunci, înafară de supu- 
şii lui credincioşi, oamenii mari n'aveau ce căuta. îi 
2rau ostile și mustăţile roșcovane ale şeiului de jan- 
darmi şi glusui veșiuic raguşit al negustorului ar- 


mean. Cei mari erau oameni din aită planetă şi ori- - 


cât i-ar îi dat nu întra în relaţii cu ei. Totuși îşi amin- 
ieşte cu simpatie de un tânăr palid, cu lavalieră 
neagră și cu început de bărbuţă. îl chema Șteian 
Petică şi bunicul spunea că face poezii. Venea din 
câna în când prin prăvălie şi atunci îi povestea bas- 
me atât de humoase, cum nici bunica nu ştia. t'ap- 
tul acesta l-a făcut să se apropie iără siială de su- 
fletul poetului. 

Dintre toate aşezările acelor oameni, biserica deia 
marginea târgului îl reținea cel mai mult. Nicio casă 
nu era așa de înaltă, atât de singură în mijlocul unei 
grădini plină de stutișuri și cruci, prin fața căreia nu 
s'ar fi încumetat să treacă noaptea. Se oprea de 
multe ori în fața ei cu ochii iascinaţi; sus de tot, 
crucea strălucea în ruzele soarelui, cu totul și cu 
totul de auz, iar în jurul turlei fâlfâitul porumbeilor 
părea cu aripi de îngeri. 

Acolo, înăuntru, era casa de taină a lui „Doamne, 
Doamne“ — unde nu se putea intra decât în strae 
de sărbătoare şi cu bunica de mână. Stăpânul ace- 
lei locuinţi știa toate păcatele copiilor și nu vorbea 
decât cu părintele Sandu, căruia îi poruncea în aju- 
nul Paștilor câte mătănii să tacă băiatul pentru ne- 
număratele greşeli, ca să fie vrednic de iîmpărtă- 
şanie. 

Odată, fiul preotului îl introduse în subterana bi- 
sericei, acolo unde se odihnsau membrii familiei 


Balș, ctitorii bisericei. Ce teamă l-a cuprins atunci 


în beciul acela întunecos, plin de morţi zidiţi în pe- 
reţi! 

Multe nopţi. după aceea, a speriat-o pe bunica 
prin ţipetele lui. 1 se părea că boierii din criptă ve- 
neau la el în odaie, în halate negre şi cu bărbi lungi, 
ţopăind și strâmbându-se la el. 

— Cine mi-o fi deochiat băiatul, se întreba buni- 
ca îngrijorată. s 

— D'apoi n'are cine? Câte tace şi destace el toată 


) 


ziua, cine să-i mai dea de urmă? mormmăia trezit 


din somn bunicul, 


TIPOGRAFIA „UNIVERS 








— Să chemăm pe baba Gahiţa să-i descânte de 
sperietură. 

Și până nu l-a descântat, nu i-a trecut. A venit 
baba nouă seri în șir cu apă neîncepuiă şi cărbuni 
stinși. Îl boscorodea cu vorbe ciudate, îl scuipa, îl 
afuma, apoi cu un biciu fermecat plesnea în podele. 
_în ajunul Crăciunului banda de prichindei scula 
târgul cu noaptea în cap: „Ne daţi, ori nu ne dați? 
Ne daţi, ne daaaţi!” | 

Și cu tot accentul afirmativ pus pe ultimile cu- 
vinte, de obiceiu nu se alegea decât cu lătratul ză- 
vozilor și vociterările somnoroşilor. 

Singură locuința preotului ne primea cu ferestrele 
luminate și brațele deschise. Vezi, că părintele San- 
du ţinea să-și audă feciorul cum îi cârita la fereas- 
tră, Repetiţiile le făceam chiar cu Siinția Sa, care ne 
învăța cele mai irumoase colinde. 

Adeseori, ne spunea anumite vorbe al căror tâlc 
nu l-am pătruns decât mult mai târziu. 





— Copii, să cântati cât mai inimos, să audă toți 
ce fel de colinde avem. Niciodată să nu uitaţi da- 
tinele noastre strămoşeşti, sunt cele mai minunate 
din lume. 

De aceea ne punea să-i cântăm tot ce ştiam, apoi 
ne primea în casă, ne așeza lu masă, servindu-ne 
ceai, colaci şi alte bunătăţi. Se uita cu ochi duioși la 
feciorul lui, spunând că tare se bucură că-l vede în- 
tre noi, dar eu îi vedem ochii în lacrimi și ştiam că 
poartă o mare amărăciune pe suilet, pentrucă îi mu- 
rise preoteasa, iar pentru copil el era și tată şi 
mamă, 

« De atunci au trecut ani. Școala mă primi în vâr- 
tejul grijilor dela oraș. De abia aşteptam vacanțele 
să le petrec în târgul buniciloz, dar pe măsură ce re- 
veneam, ulița se iăcea tot mai strâmtă, casele par- 
că se închirceau, până într'o zi când totul se pră- 
buși în hău. - 

Asta s'a întâmplat cam pe ia sfârşitul claselor pri- 
mare, O telegramă căzu ca un trăsnet: murise buni- 
ca, Acolo, în țintirimul din dealul viilor, am înmor- 
măântat lumea de basm a primei copilării. Bunicul 
apoi, de urit, a vândut tot și a plecat departe, la unul 
dintre feciori, iar eu mi-am purtat înstrăinarea mereu 
prin alte școli, prin alte vieți, suprapunând peste lu- 
mea bucuriilor de odinioară mereu alte lumi, din ce 
in ce mai aspre, mai sărace, 

« Şi iată că într'un siârşit de toamnă, când îrun- 
zele de abia se mai țineau în grădinile Capitalei, 
m'a prins deodată un aprig dor după târgușorul co- 
pilăriei mele. Era puţin timp după cutremur și auzi- 
sem că prin partea locului' fusese mare prăpăd. 
Poate că sguduirea pământului îmi scosese la su- 
pratață cetăţile ce dormeau în nisipul uitării, ase- 
menea insulelor răsărite peste noapte din adâncul 
oceanelor, 

Bătea un vânt rece când am coborit într'o bună zi 
în gara 1... De cum am intrat pe ulița târgului, casele 
pitice cu ușile şi geamurile înclinate ca întrun ta- 
blou modernist, au început s& se strâmbe la mine. 

Din vitrinele negustorilor, cari odinioară îmi des- 
fătaseră curiozitatea cu fel de fel de lucruri minu- 
nate, nu regăseam decât nişte biete ierestre peticite 
de dughene provinciale. Căutam cu ochii aiuriţi un 
semn apropiat, vr'un colț cunoscut, dar nu mai ailam 





= UNIVERSUL LITERAR 


x A A | 


nimic, De câteva ori, mi-am târit paşii în sus şi în 
jos, în fața zidurilor pe unde odinioară trebuie să fi 
tost prăvălia bunicilor, dar îmi fu peste putință să 
mai găsesc vreo ummă. O pisică jigărită îmi tăie 
calea miorlăind desnădăjduii, ca în tilmele de groa- 
ză. Privirile animalelor ca și ale ocmenilor mă ur- 
măreau curioase. Vântul parcă suila mai rece, Am 
ridicat guierul pardesiului, trecând sgribulit prin 
tața lanţului de case sprijinite în bârne. 

— Cutremurul, mi-am zis, a răsturnat totul pe aici. 

Dar simţeam că adevărul era altul; un şir de cu- 
tremure avuseseră loc pe nesimţite în adâncurile 
mele, talsificând dimensiunile, deiormând perspec- 
tivele. Trebuie să îi avut o iigură tare ciudată rătă- 
cind aşa ca un scafandru prin fundul faunei mari- 
ne, de oarece un şef de jandarmi, scurti și gros, se 
opri întrebător în fața mea, petrecându-mă cu ochi 
iscoditori, E 

Deodată am ajuns la poarta bisericii. Binecuvân- 
tai acest moment, In siârșit, un loc cunoscut! 

Bisericuța dragă a copilăriei era tot aceeaşi, tot 
acolo, dar, vai, în ce stare! Turla îi era dărâmată 
ca o columnă funerară! zidurile spintecate de abia 
se mai țineau în proptelele ce o sprijineau de jur 
împrejur. In ogradă, toamna săvârșea impresia de 
năruire. Scaeţii năpădiseră peste crucile morminte- 
lor, 

Simțeam că încep să mă prăbușesc în această 
aimosieră de paragină și uitare. M'am descoperit 
şi mi-am făcut cruce, așa cum nu cred să mai îi tă- 
cut prea des. 

Un gând salvator imi veni, privind casa parohială 
ce părea locuită: „Oare părintele Sandu s'o mai îi 
ailând pe aceste tărâmuri?"” 

Cu sfială, am ciocănit in uşă. 

— Intră, îmi răspunse un glas dinăuntru. 

Inima mi se învioră de un val de lumină. Mă în- 
torceam la vieață dintr'un somn greu, dintr'un coş- 
mar trăit în plină zi. 

— Sărut dreapta, moș părinte. 

— Fii binevenit, fiule! 

Preotul Sandu era acolo, tot aşa de viu şi impu- 
nător cum îl știam din alte dăţi; ba, încă, mi se pă- 
rea mai falnic cu părul şi barba colilie, ca un Ceah- 
lău încununat de zăpezi. 

Mă privi câteva clipe pe deasupra ochelarilor, 
căsnindu-se să mă ghicească din amintire. Il ajutai 
să-mi stabilească identitatea şi preotul păru tare 
bucuros de revedere. După cum ailai mai târziu, il 
tuxburasem pe Sfinţia Sa din niște socoteli destul de 
grele și anume, căuta să îmbine puţinele sale eco- 
nomii cu anumite danii din liste de subscripţie, dar 
pesemne că rezultatele erau departe de aşteptări. 

— Am păstorit cu osârdie peste patruzeci de ani 
în casa Lomnului şi am primit cu supunere vieaţa 
de schivnic juruită mie, imi spuse el cu aprindere. 
Preoteasa m'u lăsat de tânăr, iar în războiul de ucum 
douăzeci de ani l-am pie:dut şi pe băiut. Suni feri- 
cit că am putul să le aduc osemintele într'o criptă 
din preajma acestui locaş, unde mă aşteaptă să 
viu şi eu. Dar înainte de a. mă duce în preajmu ior. 
vreau să văd biserica inăițată, altei n'uş merita o- 
diuna veşnică, 

— In alte vremuri, părinte, treaba ar îi mers mai 
UȘOr, dar acum e greu, e foarte greu. 

— Ştiu, dar nu mă descurajez. Puterea lui Dumne- 
zeu esre nemărginită și va ajuta servitorului său. 
Acum, kai să vezi locașul, 

Intrarăm în cuprinsul bisericii, Prin crăpăturile zi- 
durilor, se zărea tumina de aiură. De vânturi şi ploi, 
siinții de pe ue:eţi incepuseră să pălească. Van ar- 
hanghei cu fața brăzdată de urmele apelor părea 
că plânge prăpădul lumii. 

— Singur altarul a rămas neatins, îmi spuse preo- 
tul ihumin: Vino să te încredințezi. 

Da, altarul era întreg. în atmosiera adumbrită de 
tăcere, se păstrase mireasma de tămâie a rugăciu- 
nilor. Firidele erau înțesate de ceasloave cu scoazie 
afumate, de odăjdii cu broderiile otilite. Mai presus 
de orice, m'a minunat bogăţia icoanelor ce îmbrăcau 
până sus interiorul. Erau icoane bătrâne de sute de 
ani. lucrate în aur şi argint, comoara părintelui 
Sandu adunată cu ianatică hărnicie în anii săi mulți 
de păstorie. Obiectele stinte, aşezate în ordine pe 
masa din mijloc, mărturiseau grija statormică a slu- 
jitorului, care de aici, din biserica năruită, își ali- 
menta izvorul nesecat ul nădejdilor. 

Am îngenunchiat și eu, după Siinţia Sa, săruiâna 
crucifixul și evanghelia, copleșit de misterul care te 
făcea mic şi pieritor în fața Dumnezeirii veşnice. 

Cu glas tremurat, părintele Sandu cuvântă: 

— lată, aici Il rog eu în liecare zi pe Atotputerni- 
cul să nu-mi ia zilele pănă nu-mi voiu vedea eno- 
riașii adunaţi din nou cu capetele plecate în taţa 
acestui altar. Voiu bate la toate porţile, voiu apela 
la toţi feciorii pomiţi de pe aceste plaiuri, să mă 
ajuie. Am convingerea că într'o zi voi veda bise- 
rica înălțată, mai frumodsă decât a fost vreodată. 

Avea în ochi bătrânul apostol o flacară ce te ar- 
dea, o putere de credinţă dintr'acelea care mişcă 
munții din loc. 


SBOR 





Se scutură visul peste-iconostasul amintirii 'n recile tranşei 
In suflet picură ne'ncetat zi şi noapte lacrimile ciorchini 
Și veninul durerii a inundat peste tot întregul bordei... 


Odată cu umbrele nopţii, pe cerul întinsei Rusii 

Din virginile caucaziene păduri, ca o cupolă de bizantină catedrală 
Se 'nalță vu spăimântător galbenă lună crăpată în felii... 

O! parc'aş fi într'o demonic străluminată sală. 


Mi-e frică, mă sguduie groaza acestor nopţi de blestem... 
E-un val de stihii şi de plânset ascuns ca'n infernul lui Dante 
Prin firul de iarbă, prin frunzele toate adâncurile gem... 

O! cât mă tem de năstruşnica viaţă a lumii celeilalte... 


Aci, aci unde tinereţea stă trează ca un far peste ape. 
Aei lângă rânjetul ştirb al morţii ce umblă nebună 

Am oprit telegarii amintirilor să pască şi să s'adape 
Din Fluviui crescut ca un Vis între moarte și lună... 


Tu ai ascultat vre-odată privighetorile cântând noaptea?... 

Ai privit adânc ciobanul ridicat într'o rână stăpân peste stele?... 
Te cufunzi înir'o letargie soră cu moartea 

Și fioruri profunde te încing, te sorb către neființă blestematele iele. 


Te destrami ca o pânză, ca un scâncet de copil ostenit 
Şi pluteşti peste ape, transfigurarea albastră, suavă, 
Nimeni nu te opreşte şi nu te întreabă de unde ai venit 


Ce cauţi pe drumul ce suie întriuna spre slavă. :; 





” S. A. BUCUREȘTI STR. BREZOLANU 23 





CONSI. ENE 














21 Decembrie 1943 






de |. VALERIAN 


De unde-i venea această tărie? Ca şi bătrânului 
lov, o vieaţă întreagă Tatăl Ceresc îi trimisese grele 
lovituri, îl despăsțise de cei dragi, ca să rămâie ne- 
clintit şi singur în credinţă, închinat numai bisericii 
și creștinilor din târg. 

Oare avea să isbutească părintele Sandu, în pla- 
nul său îndrăsneț? 

De bunăseamă, el asculta de-o poruncă ce venea 
din sierele unei raţiuni necunoscute, depăşind min- 
tea chivernisită a oamenilor și poate gandul care 
imi părea atât de irealizabil să se îi puiut totuși în- 
făptui vreodată. Cine ştie! 

Dela această revedere au trecut vreo trei ani, în 
răstimpul cărora ne-a fost dat să trăim cele mai sbu- 
ciumate evenimente din istoria neamului, 

Și iată într'o zi de vară, paşii mă pmutară din nou 
prin meleagurile de odinioară, O misiune din partea 
scriitorilor imi oferea piosui prilej de-a aduce închi- 
nare la mormântul lui Şteian Petică, din vecinăta- 
tea târgului meu natal. 

Mergeam afundat în gânduri, încercând să întru- 
chipez. din aburi anilor depărtaţi, icoana uceiuia 
de care mă apropiase vraja basmelor, jără să-i pri- 
cep tragedia ce o trăia, — când mă pomenii, ca și 
altă dată, în tata porţii părintelui Sandu. 

Mărturisesc tără înconjur că rămăsei cu totul u- 
luit, ca și necuvântătorul erou al tabulei, la poarta 
cea nouă. Şi veţi vedea că aveam destule motive 
de surprindere. 

Mai întâiu, poaria nu mai era propriu zis o poartă, 
ci o intrare triumială înir'un parc occidentali, cu alei 
nivelate ca in palmă, cu globuri albe și terase ce 
coborau pe partea cealaltă, scoțând în evidenţă pe- 
isajul până departe, spre apa B&iludului. In locul 
bisericuţei sprijinită în căârji, trona o monumentală 
clădire, o reușită îmbinare de mănăstire bucovinea- 
nă și biserică modernă. 

Ce meşter „Manole“ isbutise să transforme acel 
colţ năpădit de bălării intr'un tablou minunat, armo- 
nizând albul zidăriei, cu roșul țiglelor, profilat pe 
fondul verde al pădurii și galbenul lanurilor? 

Se observa în jurul bisericesi o mare torioteală de 
meșteri şi lucrători, de țărani şi ostaşi. Munceau 
de-a-valma, unii descărcând pietriș, alții tencuind 
stâlpii împrejmuirii sau răsădind brazde de flori și 
pretutindeni se simţea o vrednicie atât de neobişnu- 
ită, o râvnă însuileţită ca în legendele marilor cti-. 
torii voevodale. 

— Daţi zor, daţi zor, băieţi, — se auzi un glas des- 
mierdător, că iată o să ne apuce ziua târnosirii cu 
treaba neterminată. 





De după zidul bisericii, se ivi iluturând ca un 
steug ae biruin,ă Gamereul pâiinieiui »anau. im a- 
lergui într'ua Suuet sa-i imiuiapșez, - 

— Cum a Llusârit minunapa asta, taică părinte? 

— bierea Lui buimnezeu, ue, aș cui iţi SPu- 
neam. la, Dunui nani ci inspuui pe aiești sdi, ca 
pre Upos:0i și vOla LOMNului Sa iucut, 

Şi m voia lui moicomu, moidoveieuscă, îmi isto- 
tiS, CUM WIILO DuUna ZI PUposi iu locainaie U Givizie 
de osiuși, tot unul Şi Unui, Cu arme şi vuyuje. tra in 
preaymu răZDOuiul şi 1iacali O poiinsera :idiinie, pe 
drumul răsăriiului, s&-și apere uoturele, așa ca pe 
vremuri arcaşii lui Şie:ian vodă. 

— l-am Mariurisii focul meu comandantului cel 
mare și acesiu, după o clipă de ciiibzunre, mi-a răs- 
puns raspicat: 

— Paâiinte, acum suntem pe dium de războiu și 
nu ştim cat va ține. var ne vom :nioarce şi atunci, 
cu voia lui Lumuezev, vom ridicau noi biserica, 

Și au piecui viiejii noştri in lupieie ce au urmat 
așa dupa cum le şui și mulţi dinue ei, Domnul să-i 
odihnească, s'au suii la cer. Vorba ostașşului insă a 
rămas de siâncă și intr'o zi m'am pomenit cu gene- 
raiul și mi-a zis: „Incepem“. Aducea un cd de 
meşteri şi lucreori și cu ce am mai avut noi, cu ce 
au mai dăruit şi alţii, iată că zidirea s'a înăițati! 
Ne-au mai rămas doar câţiva sfinți de zugrăvit înă- 
untru și ceva de robotit pe «iară. Pesie două luni îi 
iacem târnosirea. Să nu uiţi, să vii. 

La plecare, părintele Sandu a ţinut s&-mi șopteas- 
că la ureche, cu gias înnecat de emoție. 

— A ieșit mai trumoasă decat aş îi îndrăsnit să 
mi-o închipui cu gândul. 

« Şi iata, ziarele mi-au arătat că iârnosirea sa 
făcut iar eu nu am luat parte la bucuria rază a târ- 
gușorului natal. De aceea, prin spovedania de acum 
încerc, ca fiul risipitor, să înapoiez tulantul primit 
din tezaurul inimii părintelui Sandu. 

Mai ales de un lucru îmi pare tare rău că am lip- 
sit. Mult aș îi ținut să văd cum arăta fata bătrânului 
apostol, în miţlocul soborului de preoti şi al miilor 
de credincioși, 

De sigur, în clipa sfințirii bisericii, soarele de 
toamnă va fi așezat în jurul pletelor albe un nimb 
cu totul şi cu totul de aur și poate privind la cer 
transtigurat, va fi rostit ca şi iericitul din Biblie: 

— „Și acum, Doamne, slobozeşte robul tău, că 
văzură ochii mei, mântuirea ta“. s 





Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. 1. 1. Nr. 24.484.939