Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1944_053_0010

PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR SI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Lascrisă sub No. 163 Trib, Lifo* 





4 


FRED MICOŞ 


Invierea 


IN ASTEPTAREA INVIERII 


de |. VALERIAN 








Acum în preajma Paștelui, încercând să ne adunăm 
gândurile răvășşite de suflul atâtor vânturi protivnice, 
ne-am surprins inima bătând în ritmul unor versuri ce 
ne-au destătat zilele fără griji ale copilăriei; imagini 
însorite se deapănă ca întrun film de basm, roiuri de 
păsări ciripesc în sate inundate de râset și voie bună, 
hore de flăcăi și fete se învârtesc în sunet de cobze și 
viori, iar în peisajul sărbătoresc lucesc la soare căsu- 
ele proaspăt văruite RI 

„pe care cocostârcii, întipți întrun picior 
„dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor”, 

Ce departe suntem astăzi de pastelurile lui Alecsan- 
Ari, cu cerurile lor atât de senine, cu primăveri adu- 
cătoare de noui nădejdi și îndemnuri la muncă, cu bu- 
curia patriarhală a unor vremuri de pace și siguranţă! 


Vestitorii primăverii de anul acesta se lasă așteptați 
de înfrigurarea noastră. Poate mai cred că văzduhul 
nu și-a scuturat toate cojoacele de zăpezi rămase din 
iară, poate se tem de bubuitul tot mai întețit al tu- 
nurilor. 

Și, totuși, peste plaiurile noastre sbuciumate vor pluti 
într'o zi cocorii. Pe firmameniul cenușiu vom vedea 
vâslind unghiuri întraripate, în aceeași formaţie tac- 
tică, devenită astăzi obsesie. 

De sigur, primul gând al celor'de jos va fi ca să se 
ascundă în săpăturile pământului, și numai dacă si- 
renele de pe înaltele acoperișuri vor rămâne mute, oa- 
menii vor afla că sunt cocori adevăraţi, că a venit pri- 
măvara. 

lată într'adevăr. pentru blazarea secolului nostru e- 
moţii inedite, recorduri de progres negândite! Contem- 
poranii se pot felicita că au atins culmea perfecțiunii, 
că stăpânesc cu desăvârșire văzduhul, întrecând sbu- 
rătoarele cerului. | 

“După aproape două mii de ani dela învierea Mân- 
tuitorului, nu se poate spune că mintea scotocitoare a 
omului a rămas inactivă în tendința de a ferici speța 
umană. Confortul modern nu lasă nimic de dorit; ne 
plimbăm cu ușurință pe apă, pe sub apă și în aer; în 
laboratoare se descoperă leacuri pentru toate bolile 
trupului; dragă Doamne, o vieaţă de om e un dar pre- 
țios, care merită toate strădaniile savanților. 

S'ar părea că astăzi am atins fericirea absolută, 
ne-am apropiat la un pas de dumnezeire. 


De ce oare, acum în ajunul Paștelui, un oftat uriaş 
învăluie pământul? El vine de undeva, din strana unui 
schit uitat de munte; acolo, doborit și singur suspină 
lisus. Plânsul lui dumnezeesc, pornit pentru împăciuirea 
lumii, este copleșit de huetul avioanelor, de sgomotul 
exploziilor, de undele radiofonice care în toate limbile 
îndeamnă popoarele ia învrăjbire. 


Secolul nostru de aur a isbutit în fine să provoace o 
încăerare cu adevărat mondială. Milioanele de vieti 
sunt nimicuri, populația nevinovată este terciuită în 
orașe, operele de artă păstrate de veacuri, sunt dis- 
truse în câteva minute. 

Incearcă unii filozoti mistici să lămurească pricinile 
actualuiui conilict, în cuvinte mustind de erudiție, ca și 
când erupția unui vulcan s'ar putea potoli cu vorbe 
savante și explicaţii ştiinţifice. După ei, societatea de 
astăzi este obosită de civilizaţie, măcinată de acțiu- 


nea corosivă a raționalismului. O prăpastie s'ar îi des-. 


Chis între spirit și materie, între religie și știință. Un 
nou „ev mediu” va să vie peste epoca noastră, un u- 
ragan de foc va sufla, îngropându-ne în besnă, ase- 
menea cetăților înnisipate ale pustiului,. 

Cei cari au avut datoria și putinţa n'au aruncat la 
vreme punți de înțelegere între golurile ivite între oa- 
meni, ei au acumulat doar bunuri materiale, cu mult 
peste trebuinţele lor, socotind că lumea începe și sfâr- 
şește cu ei. Astiel au luat naștere cele două tabere 
dușmane, a tlămânzilor și a sătuilor. Astăzi, războaiele 
nu se mai pornesc dintr'un capriciu de alcov imperial, 
ci dintr'o nevoie de exisrență categorică. De aceea și 
sguduirea este mai puternică, asemenea straturilor ce 
pornesc spre stabilizare în cataclismele seismice. 








OO 2 
(Urmare în pag. 2-a) i 


ABONAMENTE: 


autorități şi instituții 1000 let 
particulare 


12 luni 300 » 
6 luni 400 „ 
3 luni 210 ,, 


IN PRE 


Asistăm la agonia unei lumi care, 
în iuria ei muribundă, distruge tot ce 
a produs geniul omenesc dela înce- 
puturi până astăzi. Mă cutremur 
când mă gândesc la judecata isto- 
riei. Ne va condamna posteritatea, 
socotindu-ne drept cei mai cumpliți 
barbari din cursul istoriei universa- 
le. Ne vor blestema generaţiile vii- 
toare pentru că suntem autorii dis- 
trugerii marilor creațiuni de artă, 
care nu. se mai pot înlocui. In loc să 
adăugăm și noi ceva la patrimoniul 
cultural și artistic primit dela înain- 
tași, am inventat mașini pentru dis- 
irugerea lui. Mi-e rușine că trăesc 
în epoca în care s'au distrus Mâ- 
năstirea dela Monte Cassino, domu- 
rile italiene și catedralele gotice. Mă 
simt vinovat că sunt contemporan 
cu cei ce îndrăsnesc să bombarde- 
ze Roma. Oare ce simt piloții în mo- 
mentul când apasă pe buton pentru 
a descărca bombele ucigătoare a- 
supra orașului etern, cu tradiție și 
cultură de două ori milenare, în ca- 
re și străzile au gloria lor în istoria 
artelor şi culturii universale? Se 
gândesc măcar că distrug o operă 
de artă ce valorează mai mult decât 
tot aurul și toți sgârie-norii continen- 
tului nou la un loc? 

Cine și-ar ti putut inchipui yreo- 
dată că omul ar putea ajunge într'o 
asemenea sălbătecie, că ar fi capa- 
bil de atâta ură? Și totuşi, autorul 
groaznicei distrugeri de azi e omul 
creat după chipul şi asemănarea lui 
Dumnezeu, omul care a fost în stare 
să se ridice până la autorul creaţiu- 


TELEFON 


REDACŢIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezolanu 23—25 


3.30.10 


de GEORGE PUTNEANU 


nii, scriind Divina Commedia, sculp- 
tând pe Venus din Millo, pictând 
Gioconda și Cina cea de taină, înăl- 
țând catedralele și domurile, creind 
pe Faust şi Hamlet, sau melodiind e- 
popeea  Niebelungilor. lată unde a 
ajuns omul pe care l-a salvat odini- 
oară lisus. 


Toate aceste iapte dovedesc că 
lumea se găsește astăzi într'o mate 
rătăcire. Omul vremurilor noastre 
este rău, egoist, lacom, sălbatec, 
diabolic. In furia sa de distrugere, nu 
cruță nici biserica, nici căminul, nici 
opera de artă. 

Cred că în omul de azi a adormi! 
conștiința artistică și morală. în vre- 
me ce se distrug marile monumente 
artistice, nici un strigăt de alarmă 
nu se aude de nicăeri. Unde sunt a- 
leşii naţiunilor, elitele, marii artiști 
ai lumii, care să protesteze împotri- 
va barbariei și distrugerii, cerând, 
în numele moralei și artei, umamiza- 
rea războiului şi cruțarea monumen- 
telor istorice şi artistice? Asupra lo: 
apasă o parte din povara grea a 
răspunderii distrugerilor ce se să- 
vârşesc sub ochii lor. Toţi s'au re- 
tras de pe baricade, la adăpost de 
orice riscuri şi răspunderi momenta- 
ne, dar s'au împovărat cu răspunde- 
rea în fața istoriei de a nu fi protes- 
tat împotriva barbariei. Marii artiști 
și creatori de stiluri de viaţă și-au 
trădat chemarea. Omul diabolic de 
astăzi este creaţiunea lor. Căci, în 
opera lor, pentru a fi mai originali, 





(Urmare în pag. 2-a) 


NUMĂR DE PAȘTI 


JMA GOLGOTEI 


„ALTERNATIVA“ 


IIVERSUL LIIER 


- ANUL LIII 


—————— - 


Aud spunându-se în jurul meu 
că trebue să trăieşti, pentrucă n'ai 
dreptul să-ţi iei viața atâta timp 
cât n'a stat în puterea ta să ţi-o 
dai, C'est que les hommes se 
veulent grands ! Ca în teatrul lui 
Racine... Nu e mai cimstit: tre- 
bue să accepţi să trăieşti, atâta 
timp cât simţi incă dorui de 
viaţă ?... 

%* 


De câtăva vreme toată lumea 
se crede obligată să repete slo- 
anul „speranţei“, Mi-aduc a- 
minte de un tânăr scriitor ita- 
lian, Carlo Michelstaedter, care 
sa simucis în Octombrie 1910, 
fără altă justiticare decât cea 
— exaustivă de altfel, pentru un 
spirit —“a conseevenţei față de 
convingerile sale teoretice. 

Carlo Michelstaedter n'a fost 
un „Ssătul de viaţă”. un „obosit“, 
un „disperat“. Nu s'a sinucis din 
mizerie sau din priciua vreunei 
desepțţii. Propoziţiunile șale sunt 
simple. Teza pe care o includ. 
aşișderea. „Cei mai mulţi (serie 
ei in Dialogul asupra Mântuirii') 
aceepiă waţa ca pe un FAPT, 
când de lapt ea e o PROBLEMĂ". 

Aproape toată viața noastră, 
observă Michelstaedter, constă în 
dorinţa și așteptarea viitorului; 
asta vrasăzică. Ja urma urmei, că 
nu posedăm cu adevărat viaţa 
niciodată, şi nici pe noi înşine, 
Si tocmai pentrucă nu ne pose- 
dăm niciodată pe noi înșine, nu 
putem nimic. Giovanni Papini, 
care s'a ocupat de suicidul fun- 
damental teoretic, socotește că 
pentru Carlo M.. singura clipă 
care valorează să fie trăită, pe 
care o putem adică trăi autentic, 
în calitate de noi înşine, fără să 
fim traşi pe sfoară de nici-o lege 
de gravitație a mecanismului 





MANDIA ULEA 


Invierea 


“rătească a unui 





Apare de 3 ori pe lună 
PREŢUL 20 LEI 





Nr. 10 
Luni 10 Aprilie 1944 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 





psihic, ese clipa care nu mai are 
viitor, căreia nu-i urmează nimic: 
momentul morţii. Dar nu al ori- 
cărei morţi : clipa premergătoare 
unei morţi oarecare, întâmplătoa- 
re, este o clipă la fel de ternă, 
de ncinsemnată, ca oricare alta, 
de vreme ce ea nu e act şi pă- 
țanie a subiectului, de vreme ce 
subiectul e pasiv. cu alţe cuvinte. 
faţă de moarte. Clipa deplinei 
posesiuni a propriei noastre fiin- 
ţe este clipa 'premergătoare mor- 
ţii consimţite, prin convingere. 
Viaţa a' rezultanta unor legi pre- 
cise, infaibile; asemeni căderei. 
care e efectui legii gravitaţiei. 
Omul însă, în măsura în care e 
ins, mlică entitate spirituală, poa- 
te obţine ca viaţa sa să nu fie 
cădere. Piatra nu poate fi con- 
vinsă de necesitatea renunţării la 
cădere, pentrucă stringența de- 
terminismului mecanic aplicat 
lumii materiale nu-i permite să 
alează. Spiritul puate însă alege. 
Renunţarea voluntară la viaţă 
oferă spiritului satisfacția împă- 
singur, mare 
momeni in care insul sa avut pe 
sine: eternitatea înseamnă cli- 
pa-unicat: aceea căreia nu-i mai 
urmează nimir. 

Carlo Michelstaedter, spirit de 
o rară libertate, datorită poate 
faptului că incarcerarea cărnii nu 
poate fi, în cazul lui, atât de per- 
fectă, de vreme ce, biologic, serii- 
torul acesia provenit dintr'un a- 
mestec de rase, mediteranian și 
nordic, oriental-contemplativ și 
occidental-pragmatic, nu era un 
anima! perfect rotunjit în organi- 
citatea sa. Svârlit în viață fără 
să fie total viabil, solicitat de is- 
pitele spiritului fără să se poată 
desprinde cu totul de viaţă, des- 
hinat între dorul de a trăi, cen- 
zurat şi valorificat de spirit, și 
dorul de a se salva, contrariat zi 
de zi de carnea centaurește le- 
gată de lut, Carlo M. este arhe- 
tipul artistului : omul alternativ. 

Modern, în sensul tragic al cu- 
vântului, modern până la idenţi- 
ficare simbolică aproape, cu vre. 
mea sa, (începutul acesta sbuciu- 
mat de secol, în care haosul se 
vaptă să-şi aleagă apele de uscat) 
Carlo Michelstaedter este un Iov 
â rebours: închinător al ideei de 
responsabilitate umană, anthro- 
pocentric până la idolatrie, or8o- 
lios ca un zeu, pe cât era ovul 
antichităţii biblice de umil, de 
iresponsabil, de  theocentrist : 
„Domnul a dat, Domnul a luat, 
fie numele Domnului binecuvân- 
tat", sa transformat în această 
nouă perspectivă, în: „Omul a 
acceptat (fiindcă nu ştia co), 
Omul a repudiat (când şi-a dat 
seama ce primise), fie numele 
Omului nedesonorat“. 


* 

Poate părea o idee anarhică, 
dostoiewskiană, suicidul — con- 
cluzie a unui silogism. 

Suicidul — consecvență logică, 
Suicidul — raţionament. Judeeat 


PRE A a PD a a DA E E a REP E ra Ea CE e EREI 


CARNET 


BENEDETTO CROCE, în a sa „La storia 
come penşiero e come 2zione“ observă că: 
„istoria se scrie cu lucrurile pozitive şi nu 
cu cele negative, adică cu ceeace omul con- 
struește şi nu cu ceeace dărâmă“. Desigur, 
adaogă Croce, negativul e în corelaţie cu 
pozitivul — în. Istorie — dar el nu există 
decât ca un pendant al pozitivului. 

Cu alte cuvinte, istoria e construită din ci- 
vilizație și cultură, şi nu din faptele care 
distrug cultura şi civilizaţia. Deoarece, cum 
poate deveni „.storie'' o acțiune care duce 
la meant? 

Tată cum um latin ne învaţă că istoria în- 
seamnă mai ales prezenţă, adică act de con- 
ştiinţă. Fiindcă owice act de civilizaţie sau 
de cultură deşi ne ingrădește metatizic, 
cimentează prezența şi conștiința noastră 
istorică, pe pământ. 

„Limitânăd”, at circumscrie prezența noa- 
stră în concret. E marea lesţie de optimism 
pe care ne-o dă vu minte occidentală... 

| e: x 

A CRITICA inseamnă a nega? Aceste două 
noţiuni au fost prea mult confundate în 
epoca noastră. Există o voluptate a criticii 





și entuziasmul,“ 


feroce esa 


* 
ă 
A 
ii 


EX Sevă 


Tr 


de DAN PETRAȘINCU 


dusă până îm pânzele aibe. Dar sp.ritul cri- 
tic nu trăeşte dintr'un permanent nu Opus 
valorilor şi non-valorilor; într”o lume de 
relaţii armonioase, spiritul critic nu e alt- 
ceva decât spiritul de discernământ; şi ma- 
rii critici mu sunt aceia care neagă, ci aceia 
care meagă pentru a afirma. Iată dece nu 
trebue să fii negativ decât în măsura în care 


crezi în ceva... 
* 


DESIGUR că numai o critică minoră pur- 
cede dela iideea de a judeca o operă de artă. 
un creator; cealaltă, ia ființă din actul de 
dragoste pentru valoarea lor umană şi Spi- 
rituală. . i 

lață o frază din Goethe al lui Friedrich 
Gundolf, pentru criticii prea pedanţi: 

„Să nu uităm niciodată că toate metodele 
noastre (de critică, n. n.) nu sunt decât 
mijloace şi că în domeniul istoriei literare 
chiar, ceeace este mai bun e tot veneraţia 


i p. i 
"IN „Drumul vieții“, „merşon -— elevul lui 
Carlyle — are curajul să afirme cole de mai 


...J0S :..„Cheia, epocii. prezente poate fi una, 


poate fi alta, cum pretind tinerii oratori,; 
dar adevărata chee a tutatrur epocilor estc 
imbecilitatea; imbecilitatea, în marea ma- 
joritate a oamenilor, în toate vremurile; 
toți sunt victima forței sale de gravitație, 
așa cum sunt victima prejudecăţilor și a 
fricii. Ea, imbecilitatea, dă putere celor pu- 
Lernici — Acoarece mulţimea nare nici o în- 
credere în ea insăși și în propria ei activi- 
tate”. 
+ 

SUNT probleme esenţiale pe care umani- 
tatea le uită în fericire. De aceea, epocile de 
nenorocire par date omului ca pentru 0 
re-echilibrare în esenţial. Omul devine prea 
superficial când și-a realizat micul lui „bien- 
etre“. 

In astfel de epoci, de „fericire“, rolul tu- 
taror acelora care au o conștiință este. după 
cum Spune Andre Gide, să reamintească 
masselor adevărurile uitate. Scriitorul trebue 
să fie un om incomod“, care lovește în 
crusta de indiferenţă a omului mijlociu. Iăr 
în epocile de „nenorocire“, el devine, tocmai 
dimpotrivă, omul calm, îndrumătorul echili. 
brat, fratele înţelegător care atenuiază. efec- 
tele cumplitului revirimenț al... esenţialu. 
lui. El trebue să arate omului simplu, îne- 
bunit de îrică, depășit de evenimente, că 
„esențialul“, —- adică tragicul din noi — nu 
e tocmai atât de negru pe cât se arată și că, 
în definitiv, orice suferinţă este o față a 
bucuriei —- aceea de a exista. 

+ 


PENTRU clipele de descurajare. pentru 
zilele când te simți mic, neputincios — cu 
refrenul viclean „vii prea târziu, totul a fost 
spus“ — iată un sprijin, Qin cartea „Ideile 
trăesc“, a lui Gonzaque Truc: 

„Fără, incetare se petrec generaţiile sub 
privirea veşnică a stelelor; dar prin mulţi- 
mea de generaţii care s'au ridicat pentru 
a se topi la fel in cenușa timpului, din ziua 
când cea dintâi celulă de viaţă a tresărit 
în sânul lumii născânde, niciodată raza soa. 
reiui n'a lăsat două urme identice pe acest 
pământ, niciodată n'au fost două emoţii 
exact la fel, nici două idei, nici două întâm- 
plăni asemănătoare. Iar viaţa sub aparenţa 
ci de invariabilitate, realizează astfel mira- 
cotul unei perpetue innoiri“. 


mm ta MIR O N a ei) DA gt e O at ta 
(Urmare în pag. 4-a) 


din afară, dintr'un alt cuget, așa 
apare poate. Dar dinlăuntrul cu- 
getului celui ce-și cumpăneşte 
dreptul la o clipă de conştiinţă 
a responsabilităţii sale, a demni- 
tății sale omenești, faţă de uni- 
vers. opunându-i datoria de a se 
supune. pe de altă parte, legilor 
universului fizic din care se sim- 
te parte, sinuciderea — raţiona- 
ment nu mai poate fi socotită 
gest nihilist: pentrucă tără con- 
ştiinţa libertăţii, demnităţii şi 
responsabilităţii persoanei uma- 
ne în cosmos, viața omului este 
o ruşine, o mârşăvie. Din netfe- 
ricire, ea încetează să mai fie ast- 
fel, abia în momentul când înce. 
tează să mai fie oricum, pentrucă 
singurul fe! de a-ţi demonstra 
responsabilitatea, împotriva ne- 
cesității, deci împotriva legilor 
vieţii fizice: suicidul. 

Viaţa se salvează dela umilin- 
ță abia in momentul când se 
autu-spulberă. 

Intre : a trăi umilit şi a muri 
mândru, scriitorul amintit a ales 
întrun fel, foarte conform felu- 
lui de a fi al secolului XIX, secu- 
lui intetec!ualist, 

Problema se complică însă azi 
cu un termen exterior: veacul 
nostru a descoperit psihologia a- 
bisală. al cărei prim coral scos 
la, suprafaţă este dorul de viață 
A acționa conform comandamen- 
telor cerebrale când funeţionea- 
ză încă latura instinctuală, e poa. 
te o dovadă de orzoliu, dar nu 
e ung de înțelepciune. Endocri- 
noiogia are logica ei, pe când 
Logica, ştiinţă a gândirii formu- 
late, independent de suporiul ei 
vital, n'are endocrinologie. 


* 


Mi-aduc aminte, „a proposito” 
finalul unui film italian regisat 
de Brazaglia : „Milioane în vânt“ 
cu Umberto Melnaţiti, acest mare 
filosof al ridicolului, de un hu- 


mor sec, dureros, sarcastic: rui- 
nat, eroul întruchipat de Meinatti 
se retrage pe terasa clădirei, de- 
cis să se împuște. Jos însă, în di- 
recţia privirilor sale tragice, fâl- 
fâie drapelul vieţii; rochia unei 
tinere posesoare a unor splendide 
gambe desgolite de vânt. Cu un 
gest din cele mai calme, de un 
firese care convinge, necesar, ire- 
zistibil, Melnatti vâră brusc re- 
volverul in buzunar și porneşte 
în fugă pe scări, înspre femeia 
zărită. 

Se cheamă că na luai destul 
de serios hotărîrea sinuciderii ? 
Deloc! Numai că, în momentul 
în care s'a decis, termenul străin 
nu intervenise: logica raționa- 
mentului său era perfectă, renun-- 
țarea la viață motivată perfect, 
teoretic. Justificarea organică nu 
fusese însă încercată. Dorul de 
viaţă exista încă, puternic. Lo- 
fica uitase endocrinologia. 

Renunţând să se sinucidă, per- 
sonajul întruchipat de Umberto 
Meinatti n'a tost erou; na fost 
însă mai puţin uman, pentrucă 
n'a fost mai puţin autentic: cin- 
stit, cine doreşte, are dreptul să 
se deteste, dar dorința îl obligă 
să renunţe a da curs desgustului 
de sine. Dacă numai un deget tre- 
mură, pe trăgări, simuciderea nu 
mai e un act autentic. Renun- 
țând să se suprime, Meilnatti a 
fost cinstit. A demonstrat adică 
responsabilitatea conştiinţei u- 
mane. şi faţă de realitatea endo- 
crină, nu numai faţă de logică. 

E o ecuaţie care cu foarte mare 
greutate poate fi soluționată fără 
erori de calcul, 

Michelstaedter spunea: „Mă 
sinucid, deci nu sper, deci trăesc 
prezentul, dispensându-mă de vii- 
tor, deci sunt în posesia vieţii 
mele, mă am, sunt autentic“, 

Personajul lui Bragaglia poate 
raționa : renunţ Ja sinucidere, cu 
toate că pot să nu renunţ, dacă 
vreau. Dar, renunţ pentrucă nu 
pot să nu ţin, responsabil fiind 
și liber, seamă de îaptui că sân- 
gele nu poaţe încă să nu renun- 
țe. Sânsele dorește viaţa, şi el 
are logica lui, la fel de iîndrep- 
tăţită”. 

Dovadă că viaţa e: sau viață 
pur şi simplu, sau nu e de fel; şi 
că ideea de „viață spirituală“ în 
sensul în care electismul nostru 
poltron vrea să o Qesemneze, îm- 
păcată cu viata biologică. nu 
poate fi luată în serios. Trăieşti 
— şi atunci mori pentru spirit — 
sau mori pentru viață ca să poţi 
trăi spiritual. „Alternativa“... Ştia 
şi Kierkegaard ceva... 

P. $. — Bibliografia scrierilor 
lui Carlo Michelstaedier, pentru 
cei pe care-i interesează, este: 
„Il Dialogo della Salute“ (disputa 
intorno alla vita e alla morte, di 
sapare platonico e leopardiano, 
notează Papini) apărut la For- 
miggini, Genova, şi un al doilea 
volum, conţinând „La Persua- 
sione“ şi „La Rettorica“, în a- 
ceeaş editură. Despre în Papini : 
„Gli amanti di Sofia“, Vallecchi, 
Firenze. 

" 10N FRUNZETTI 


——— 2 
2 





Opera dramatică și rolul regisorului 


Nici actorul, nici regisorul, ajutați de ori- 
câți maşiniști, tehnicieni de tot felul, pic. 
tori decorutori, etc,, oricât de buni ar fi ei, 
în fața unul text prost nu au ce face, nu 
pot scoate nimic din el. . 

Dovadă : toate piesele slabe puse de diver- 
sele teatre în trecuta şi actuala stagiune. 

Ele ilustrează încă odată cât de greşiţi 
au țost aceia care 18 un moment dat voiseră 
să inițieze acea mișcare — a cărei durată 
nu a fost totuşi prea mare, cum era şi na- 
tural, ea fiind dela început greşită — mișcare 
ce se uccentuase oarecum după război, în vre- 
mea tuturor încercărilor și  imovațiunilor, 
urmărind să pună opera dramatică, deci 
auţorul, pe planul al doilea. Se urmărea, cu 
alte cuvinte, scoborirea valorii textului la 
importanța unui pretext teatral făcând ast- 
fel să-i treacă înainte autorului când inter- 
prețul, deci actorul, când regisorul. Mai cu 
seamă regisorul, - 

Regisorul devenea tot. 

Ori iată că nu-i așa, 

Și mici nu putea fi asifel.  , 

Adevărul este că testul este totul, 

Dacă ești servit de un text bun, dela cure 
să pornești, atunci poţi scoate un. spectacol 
mare, de mare artă, care să transfigureze 
uctori și spectatori, care să dea pe plan es- 
tetic acea înaltă emoție de artă  udevărată 
pe care numai adevăratele opere de teatru 
le pot da. 

In caz contrariu mu. 

De altfel, la înţelegerea asta, sau intors 
cei mulți dintre regisorii mari, chiar și cei 
de felul lui Gaston Batty, care cochetaseră 
oarecum cu ideile contrare. 

Şi altfel, dela formula „regisorul creiază 
spectacolul” s'a ajuns Qin nou, cum era și 
normal, la primatul textului. 


* 


Argumentul că teatrul este spectacol și că 
spectacolul este creiat de regisor, se dove- 
dise — chiar și în practică, pe terenul pe 
care regisorii se simțeau mai la largul lo» 
să discute — a fi cel mult un simplu s0- 
fism, dacă nu chiar o palissadă, 

Raționamentul de bază al unui astjei de 
sofism, anume că aceiași piesă capătă altă 
valoare și devine alt spectacol într'o direc- 
ție de scenă şi cu totul altul când intră pe 
mâinile altor regisori, nu putea fi un ar- 
gument care să arate că textul nu are îm- 
portanță şi că regisorul este totul. 

Se spunea aceasta datorită constatării ce 
se făcea în felul acesta că textul n-ar re- 
prezenta decât aceia ce „poate” sau „vrea 
sau înțelege” să realizeze regisorul dim- 
tracel test. 

Și cum ar putea să fie altfel — se spu- 
nea — din moment ce teatrul nu-i 0 operă 
literară, poezie, nuvelă, roman, ele. care 
trăeşte prin ea însăși, ci este aceia ce acto- 
rul face dintr'însa, aceia ce decoratorul fa- 
ce dintr'insa, aceia ce maşșinistul face din 
ea, aceia ce refiectoarele fac din ea, cu al- 
te cuvinte aceiu ce el, regisorul, care co- 
mandă şi disiribue toate acestea, vrea sau 
şiie să facă din acea piesă. 

Ori, dacă nu este decât ceiuce vrea el să 
facă din ea, înseamnă că spectacolul și piesa 
sunt două lucruri diferite, înseamnă că spec- 
tacolul este ceva deosebit şi în afară de pie- 
să, este o creație a lui și nu a auorului care 
nu rămâne u ți decât creiatorul textului 
ceiace, prin el însuși, War fi decât o simplă 
abstracţie 1... 

Duză argumentul în aparenţă pare logic, 
nu-i greu de văzut că, în realiiate, așa cum 
spuneam mai sus, el nu-i decât un simpuu 
soțism, ceeace şi: explică falimentul lui 
chiar și pe teren practic, unde anumite în- 
cercări de a se .niocui un adevărat texi de 
teatru prin ceeace sar putea numi mai 
de grabă pretexte de teatru, altfel admira- 
bil inventate pentru a da prilej regisorului 
să facă cele mai interesante și complete 
exerciţii — şi chiar exhibiţii de regie — ati 
fost departe de-a corespuruie speranţelor puse 
în ele de imațiarorii lor. Că acest fel de a 
gândi în realitate este un argument neva- 
(abil, îl constitue şi faptul că e! nu se poate 
aplica nici altor manifestări intelectuale a- 
semănătoare. 

Căci, în adevăr, cu mai mult cuvânt el ur 
trebui să se aplice de exemplu în muzică, 
medalitutea realizărilor muzicale fiind a- 
ceași: un text deoparte şi execuţia de altă 
pare. Şi atunci ar trebui să spui că textul 
este un clement de sine stătător și abstract, 
iar execuția, că ar fi elementul principal. 
Dar se ved& ușor unde sar ajunge. 

In cazul acesta, evident că nici simfoniile 
lui Beethoven nar mai însemna mare lucru, 

Ori, numai o simplă asemenea enunţare 
este aberantă, 

Totuşi, dacă argumentul în sine privitor 
la regisor ar fi bun, el ar trebui să fie to! 
aşa de vulabij şi în materie de muzică, ţiind 
complet analog: simfoniile lui, Beethoven în 

definitiv nu se reduc şi ele tot la niște sem- 
ne pe hârtie ? Cu alte cuvinte abstracțiuni ? 


Şi nu sar putea spune, deusemenea, că 
muzicu de fapt nu sunt aceste semne ci îm- 
binările de sunete, de viori și de viole, de 
harpe și tromboane, de tot jelul de aite ins- 
trumente de coarde, alămuri și  sujlători, 
pian, orgă, celestă, xilofon, etc.? 

Şi concertul war fi tocmai realizarea a- 
ceastu, îmbinarea lor, ritmul lor, căldura 
pe care dirijorul și executanţii știu să î-o 
dea ? 

Și atunci war trebui să şe poată spune — 
repetând limbajul regisorilor cari  pretina 
că ei sunt aceia care creiază spectacolul — 
că în adevăr așa și este în realitate, din mo- 
ment ce un concert, dacă este dirijat de 
George Enescu, de Weingariner sau de 
Furtwăngler este una iar dacă este exe- 
cutat de cine știe ce şef de muzică militară 
este altceva? 

Sau, spre a lua un exemplu cure să sară 
și mai mult în ochi, nu avem decât să ne 
gândim că același concerț poate fi executat 
de vre-un taraf de lăutari, care s'ar putea 
să mai aibă și fantezia de a cântă după ure- 
che atunci chiar va fi cu totul altceva, ceva 
de nepriceput, o parodie sau o mizerie! 

Şi atunci ar mai putea spune cineva că 
este acelaș lucru ? 

Evident că nu. 

Iată prin urmare, se va spune, dovada că 
șejul de orchestră este botul si că de e. de- 
pinde admirabila sau proasta execuţie a 
unui concert ? 

Că dintr'un concert splendid se poate face 
o batjocură şi că şejul de orchestră este 
acela care îi imprimă concertului o culoare 
sau alta, o mișcare sau alta. | 

Dar întrebarea este: o poate, face el cum 
urea ? 

Sunt unii lăutari care cunose —asta mai 
de mult, dar cred că din aceştia țrebuie să 


mai fie şi acuma, pe la ţară prin târgurile 
mici, ete. — câte un singur dans modern, 
pe care la câte vre-o nuntă îl cântă în toate 
felurile, după trebuinţă: şi „va'se lente” și 
„slow și „tango” şi „fox-trot”. 

Și poate că nu le-ar fi greu să-l trana- 
forme la nevoie şim marş militar sau chiar 
întrun îmn sau marș de procesiune 

Dar nici asta nu dovedește nimic. 

Faptul că un dirijor de orchestră — ase. 
meni regisorului — poate împrimu în ritm 
şi nu altul unei lucrări, o anumită culoare 
și nu alta nu dovedește decât un lucru prea 
banal: numai atât, o variaţiune în posibilită- 
țile de execuţie, dar nu și faptul că el ar fi 
n. factor mai important decât creiatorui în- 
suşi al operei respective; pretențiune care, 
luându-se un exemplu cu un titan ca Bee- 
thoven, — sau în teatru cu un Shakespeare 
—- nu poate decât să apară în tot ridico:ul ei. 

Nu, şeful de orhestră — ca și regisorul — 
nu întră decât în rândul elementelor de 
exezuţie ! 

Im felul acesta, răsturnând ierarhia, aproa- 
pe că sar pulea spune în logică pură că Yo- 
cul lui este alături de instrumentele propriu 
zise ale unei orhestre, care şi ele sunt tot 
clema=nte de execuţie. 


X* - 


„Adevărul este că orice simfonie imetude, 
ca să zice așa. o potenținliiate de executie 
care est ideală şi care, trebuie să concedehi, 
este sortită să rămână ideală, pentru că 
mu există nici auz absolut — sau în orice 
caz este destul de rar —— şi nu există nici 
inctrument acordat absolut, nu există nici 
sală cu acustică perfectă, nu există nici do- 
zaj de cmisiune da sunete si ammlasament 
de instrumente absolut în nici-o orchestră, şi 
desinur că tot asa ru exiştă mici o înter- 
pretrre care să et'nnă 'perfectia. absolută, 
interpretare care altfel, teoretic, nu poate 
fi în acest caz decât unn sincură, unică, și 
care, toemai deaceea, omeneşte nu poate fi 
atinsă. A 

Deci în orice realizare pe teren a unei 
opere muzicale vei întâlni tara unei serii 
de imperfezțiuni datorite fie organelor noa- 
stire, fie sensibilităţii şi întelegerii noastre, 
fe chiar condițiilor de realizare arăiate : în- 
strumente, acustica sălii, virtuozitatea sau 
lipsa de virtuozitate a executanţilor, etc. 

Deuceia, precizând astfel situațiile, va 
trebui să spunem că un dirijor și o orchestră 
nu cre'ază o buca:ă într'un jel şi că un alt 
dirijor sau o altă orchestră o creiază altfel, 
de unde să se deducă că dirijorul este totul, 
ci putem spune doar c!-. o execuţie sa 
apropiat mai mult și O alta sa aprop.at mai 
puţin de ceeace conține, ca valoarea Abso- 
luă, acea operă. 

Ori aceasta este ceiace se întâmplă cu 
toate creaţiunile ce trebuiesc exceutate. 

Și toate astea sunt valabile nu numai în 
muzică ci şi în teatru, în care d. Tegisor 
nu-i aiicea, — nu poate și mici nu treouie 
să fie altceva — decât un element de exe- 
cuţie, mai bun sau mai stăbuţ, mai strălucit 
sau mai Ghost. 

Din cauza asta, de altfel, chiar şi cete mut 
bune opere de teatru — și nu mă refer la o 
unumită betetris.ică teatrală fără nici-o va- 
loa:e de reprezentare ci la udevăraiele opere 
de teatru — întotdeauna dau mai multe sa- 
tisfacţii atunci când sunt citite decât atunei 
când sunt văzule, lucru pe cure l-am mat 
spus și în alte ocuzii. 

Și cu drept cuvânt, mai cu seamă darui 
cel care citeşte este totodată un om de gust, 


„un iubitor de lectură, dotat în acelaș timp 


cu o pumcasă imaginaţie : el va vedea jur- 
sonagiile apărând şi dispărând, mișcându-se, 
dâna replici, într'un cadru mult mai viu, 
mult mai colorat, mult mii real sau, 
dim contră, mult mai feeric, decât poale 
da mucavaua, panourile de culise, decuri: 
rile trucate, pânza și cartonul vopsit, peru 
cile jalșe, bărbile lipite cu eter mastic, ie: 
țele date cu cârmâz şi chinoroz, vocea preu 
aspră a unuia, prea piţigăiată a alteia şi o 
evoluare pe scenă a altora lipsită de distinc- 
ție sau de veridic. 4 

De alvjel, fiindcă mereu m'am servit de 
exemplul muzicei ca fiind ca cel mai ade- 
cuat și cel mai limpede în cauză, voi spune 
un lucru care în general nu-i Cunoscut de 
mareie public și care dovedeşte şi aici cât 
de mare este concordanța ntre aceste douu 
în ce privește regisorul și șeful de orches- 
iră şi unume că același iucru se întâmplă 
şi cu marii muzica Care, spre mirarea 
poate a multora, în mod obicinuit nu ascuită 
narile opere muzicale ci le citesc, tot așu 
cum cei mai mulți dintre noi nu ascultăm 
versurile ci le citim. 

Sunt mulţi cari pot mărturisi că în ma- 
terie de versuri au mai multă satisfacție ce- 
- tindu-le. “Intrun anumit fel poezia este şi 
ea un fel de bucată muzicală, ca să zic așa, 


oarecum la jumătatea drumului dintre proza 
propriu zisă şi muzica propriu zisă. 

Dacă la început poezia na fost Jăcută pen- 
tru a ji cântată, în orice caz a fost făcută 
pentru a fi recitată, ori astăzi — jenomen de 
Qboiructizure Suu puate Chiar de degenerare 
-— puăcerile cele ma, mari le are cineva ci: 
tind poezia „în minte” îar nu auzind-o de- 
clamată, fie chiar şi de cei mai buni inter- 
preri. | 

Plăcerea cea mai adevărată, cea mai putu 

a poeziei n'o va simţi decât citind-o singur 
fără ca so audă sub nici-o jormă. 
_ Știm, Sunt actori mari cari declamă minu- 
nat Sau citesc minunat versurile dar... dacă 
totuși unele recilăn eacepponale — um at- 
zii uneie imprimari pe plăci, cum ar fi de 
Alexander iiois: de exemplu, care sunt cu 
udevarat exiraordinare — zic, ducă unele 
asemenea recuun ne imprestoneuză, admi- 
rapa noustră esie de alta natură; ea nu se 
va :ndrepia propriu zis câtre poeziu în sine 
a versuruor ci către cantaţiue excepționale 
ale înterpreților, 

Ori aceași lucru cred că se petrece şi cu 
marti muzicunți : ei „gustă mai autentic anu- 
zica citind-o”, 

Și poate că și noi, dacă am învăţa în mod 
obișnuit să scrum și sa citim noie.e tot uşa 
dupa Cum SCcrim şi Cuim  cCeletaile semne 
gruțice, — literile, — desigur că cei mai 
Mut dintre no, RU numai muzicii, 
ne-um mulţumi să citim partiturile iar nu 
să le auzim! 

S'ar pet'ece acelaşi fenomen care sa pe- 
trecut şi -cu poezia, usijel că și muzica, din- 
i”'o arid auditivă ar deveni o artă intelec- 
tudaut, CuCi Mu UreDute ua, Că un asi)sl de 
jenumen Sa pecrecui eŢeciiv şi că poezia la 
inceput a Jos în adevur 0 artă numai au- 
diva, aria  barzuur, a trubaduriior şi a 
rapsozior, ca să devie acum în urmă, cum 
Qin Spuă, upribupe numai înielectuati. 


La lectură o poezie de Baudelaire sau de 
Veriaine, ae IMutarme Sau ge Apolunure, 
pierde cul pun Jumatate Qin farmecul ei. 

E surpruuzu0r, dar așa este: poczia pierde 
astăzi recitată, ea care aşa a început!... 


Deaceia spuneum că la fel ar putea fi cu 
MUZUA,. 

Dece toate astea? 

Pentrucă mijloacele de execuție pe care 
naiura ni le puute pune la 1Nacmdnă, nu pot 
fi perjecte, pentrucă ele nu pot decât cel 
mult să se apropie de valoarea ideală pe care 
o Teprezwmud opera în sine şi de realizare ei 
idea, dar nu pot să o atingă? 

Mai mult, nu pot să atingă în foarte dese 
cazuri nici măcar — ducă se poate spune 
uşa — idleaul” pe care fiecare dintre “noi. 
in mod particular și relativ, ni l-am putut 
jace, 

Și atunci, în asemenea condiţii, care este 
locul real al regisorului, ce poate să mai 
reprezinte el şi restul executanţilor — regi- 
sorul luat deci ca şef al unei armate de exe- 
cuanți, Sau, aaca voiţi, Ca primul dintre ei 
— decât un însirument, mai mult sau mai 
puţin perject prin care se încearcă cât mai 
maut reauzarea ideală a textului?! 

Și ca să se vadă că atât regisorul cât și 
dirijorul nu au decât această valoare, a unui 
instrument, navem decât să ne îmaginăn 
— şi nu se știe dacă știința viitorului nu va 
realiza şi o invenție ca asta, acum, când ve- 
dem ca se conduc vapoarele pe mări şi aero- 
planele prin aer, numai prin unde, — o în- 
venție graţie căreia să se poată pune orice 
ROie dunuro lucrare muzicală, sub cine ştie 
ce aparat, așa cum se pun astăzi plăcile de 
pateJon, şi care să execute e! bucaia, cu în- 
tensatățle, ritmul și ceieialte indicațiuni no- 
tate pe ea de compozitor, astfel că bucata 
muzicavă să reprezinie astjel, automat şi cât 
mai autentic, mai veridic și mai total, în- 
tenţiuule, gandurile și înspuapa acestuia 
fără să mai treacă astfel prin sensibilitatea 
unui al treilea, care, în mod firesc, ta de- 
natura aceste intenţii în concordanță cu fe- 
lui şi personalitatea lui. O astfel de execu- 
ție ideută —- tuaiă ipoteiic — ne dovedește 
indirect, printr'un exemplu mecanic, presu- 
pomând o operă dispensându-se total de un 
dirijor, adevărata lui valoare şi adevăratu! 
lui ro!: acela al unui instrument omenesc — 
imevitabil imperfect — care, este necesar 
spre a se pusea executa o lucrare... până la 
de:coperirea unor instrumente propriu. zise 
în stare să reproducă aidoma — așa cum 
numai îmstrumentele pot realiza aceasta — o 
perjectă execuţie a indicațiuniior autorului. 

Cu alte cuvinte un rău 'necesar pe care 
incă maşinile şi instrumentele mau putut 
să-l înlocuiască... 

Şi pe care poate că... nici nu-l vor înlocui, 
iar care, până atunci, execută el — atât cât 
poate, — ceiace o mașină ideală ar trebui să 
erecute totul şi perfect și integral! 


AL. |. DRĂGHICI 





IN PREAJMA GOLGOTEI 


(Urmare din pag. I-a) 


au exploatat și stimulat toi ce e as- 
cuns, primitiv şi brutal în tiința ome- 
neascu, toate acele instincte anima- 
lice care nau putut fi adormite în 
cursul celor șapre mii de ani de isto- 
rie, cultură şi civilizaţie. 

Nu ne vom opri aici asupra cau- 
zelor care i-au impins pe drumul ră- 
tăcirii. Ele sunt muitipie. O conse- 
cința a ior — şi cea muus tristă — este 
pieiderea posibilităților de mântuire. 

in avânul său spre cuceriri, des- 
coperiri şi invenţii tehnice, omul s'a 
suustituit  diviniăţii, socotindu-se în 
același timp om și Dumnezeu. A 
me:s atât de departe, încât a crezut 
că nici o forță nu mai e în stare sări 
rezisie, că prin forţele sale poate cu- 
ceri şi cerul cu ioaie minunile lui. 
Dar sa înșelat amarnic. impotriva 
lui s'au întors propriile-i invenții. 
Golgota pe care o suportă azi e re- 
zultatui acestei nesăbuite îndrăsneli. 

Din înălțimea lui de cuceriri, ame- 
țitoare, omul s'a văzut aruncat în 
prăpastie.  Strigătul său  sfâșietor 
nu-l aude nimeni, căci n'are cine 
să-l audă. Divinitatea l-a părăsit, sau 
mai de grabă a părăsit-o el. Dum- 
nezeu e azi un basm mitologic. Ast- 
fel că el a pierdut dreptul la salvare, 
a pierdut parudisul. Pentru el nu e- 


xistă nici un lisus care să accepte 
calvarul Golgoiei. Nu-i rămâne de- 
cât să se salveze prin el însuşi. Va 
reuși? 

Omul de uzi se găsește mal singur 
ca oricând. L-au părăsit şi divinita- 
tea și societatea. O melancolie de 
siârşit, ucigătoare, a pus stăpânire pe 
sufletul său. In jurul lui e singurăta- 
te, moarte și îngheţ. Zadamic visead- 
ză o lume liberată de jugul coduri- 
lor sociale și de conilicte între po- 
poare, în care omul să devină el în- 
suși: mai sincer, mai bun, mai cu- 
rat. Există undeva acea iume, dar 
pe calea pe care a apucat-o se de- 
părtează de ea. El, distrugătorul do- 
murilor și catedralelor, nu o va pu- 
tea descoperi niciodată, 

Suntem în preajma Golgotei. Cum 
se prezintă lumea în fața măreţei 
minuni“ a Invierii? Plină de sânge, 
ruine, moloz și cenușă. Această In- 
viere ne găsește mai! răi, mai seci, 
mai disperaţi ca oricând, în drum 
spre moarte. „Toate Golgotele din 
lume siârșesc prin lumina Invierii”, 
spunea cândva un ortodox, La capă- 
tul suferințelor omului de azi stă în- 
gerul morţii. Pentru el Iisus nu va în- 
via niciodată. 


GEORGE PUTNEANU 


ee ap 


n mana e ma, ir ji ai 


[COR 


"UNIVERSUL LITERAR 





„MOMENT“... 


Nu ne grăbim să fim prezenți 
în iabăra revistelor de speciali- 
tate, cari găsesc iar un „moment“ 
neprielnice teatrelor, încâ să fie 
nevoe de-a adăoga și noi acelaș 
îndema Către publicul spectator 
pentru revenirea la păstrarea a- 
celuiaş cosrtact de până acum cu 
teatrui. 

Și nu ne grăbim să fim peniru 
că — mai întâi — înțelegem să 
stabilim un adevăr : 

In primul rând, că nu există 
acest „moment“, decât îm jude- 
cata grăbită a câtorva. 

In ai doilea rând, declaraţia a- 
celui „director de teatru“ care 
pretinde că numărul spectatori- 
lor s'a micșorat cu 30—40%, nu 
reprezintă altceva decât situaţia 
dela acele teatre cu un afiș sta- 
bilit sub aprecierea eriticei dra- 
matice. 

Nu acelaş lucru ar putea spu- 
ne domnul „director de teatru“ 
dacă ay vedea sălile cu: „Elec- 
tra“, „Domnișoara Nastasia“, 
„Strigoii“ şi „Călătoria cea mare“, 
| Aşa că nu-i timpul să socotim 
potrivit un îndemn de natură să 
readucă specțatorii la teatre. 





Atunci — însă — când va 
exista, vom înţelege să fim alt- 
fel de cum sunt alţii acum. 

Adică, să me păstrăm cumiu- 
țenia de totdeauna a marilor mo- 
menite din viață, când nevoia 
de-a făcea tăcută o grije puter- 
nică, întrece interesul de ta:- 
tru, pe care oricând îl mai poţi 
găsi. 


„PRICEPUŢI'.. 


Rubrica aceasta, de-utâta timp 
de când trăeşte, na avut ail 
rost decât să îndeplinească tot. 
veeace i se cade interesului ei şi 
— fireşte — şi n celor din sfe- 
ra preocupărilor ei. 

N'am crezut însă că ea poate 
ajuta „inspiraţiei! unor „teatra- 
lişti”, încât pentru unii titlul de 
„Ecouri teatrale” să se găsească 
potrivit şi coloanelor gitor re- 
viste, iar pentru alţii, „portrete- 
le” ce le facem, să se găsească 
nimerite — cu mici modificări 
— pentru alte capete de artiști, 
nui puțin sau chiar deloc potri- 
viți caracterizării acordată de 
noi. 

Mărturisim că metoda aceasta, 
departe de-a ne supăra, ne im- 
pune satisfacția de-a ne situa 





peste posibilitățile de stil și de 
cunoştinţe ale celor cari o prac- 
tică, rămânându-ne doar amă- 
răciunea constatării că totusi u- 





cești „pricepuți” — în ciuda fla. 
grantei lor nepriceperi — sunt în 
serviciul uftor gazete ca „pregă= 
fiți şi îmițiaţi îm ale teatrului”. 


ELEMENTE... 


Ne oprini azi cu uprecierea și 
asupra  eementeior de teatru 
din provincie, fiindcă în tavoa- 
rea lor pledzază unmătoareie : 

Dacă artiștii scenelor Capita- 


“lei obțin, în general, clogii de 


preşă, mai mult sau mai pliţin 
meritate, apoi artiștii teatrelor 
din provincie — cu tot necunos- 
cutui lor suce?s — cu greu pot 
obţine dela această presă înve- 
Siirea cu titlul biruinţi munci: 
depusă în cine ştie ce colț de 
ţară, 

Doar presa locală le mai dă 
putinţa să se găsească apreciați 
d: condee.,. 

Dar, din păcate, ce condee 
„2utorizate” sunt în această 
presă ?... : 

Iată dece găsim atât de legitim 
să scrim Şi despre actorii din 
provincie, 

Și vom începe cu actorul Pe- 
lre Ştefănescu, unul din ele- 
memtele de seamă ale Teatrului 
Naţiona] din Craiova, — care în 
volui „Primarului” din „Nunta 
PEPI PANE i 


Lai i 





LILLY CARANDINO 


ta.entata actrită a Teatrului Na- 
țional obţine un succes d:osebit 
in nouile-i apariţii pe scena pri- 


mului nostru teatru. 





IN ASTEPTAREA INVIERII 


(Urmare din paz. I-a) 


Nu știm cât adevăr cuprind aceste teorii ale misti- 
cilor contemporani. Un lucru pare să iasă în evidenţă 
anume că egoismul neînirânat al epocii noastre şi se- 
tea arzătoare după satisiacții materiale ne-au înde- 
părtat de propriul sujlet, de sufletul fratelui de lângă 
noi și de suiletul divin al Celui crucificat pentru îm- 


păcarea omenirii. 


Constatarea aceasta, destul de banală, ne tulbură 
conștiințele, acum în preajma Invierii, când forţele urii 
se găsesc mai deslănțuite ca oricând și fără niciun 


simptom de aplanare. 


Dacă oamenii ar îi urmat sfaturile lui jisus, nu ajun- 
geau la încleștarea de astăzi. l-au răstălmăcit pe dos 
învățăturile, au uitat sensul dăruirii Lui pentru înfrăţi- 
rea gplor zămisliți după chipul și asemănărea Tatălui 
ceresc. In scurta Lui viețuire, s'a dat drept pildă de 
simplitate şi umilință, dar urmașii au cultivat un ne- 
măsurat orgoliu. La ce ne-au folosit toate descoperi- 
rile științei dacă n'am fost în strre să îmblânzim nici 
cu o iotă sufletul pitecantropului din noi? 

În ajunul acestor Paști, când nu se vede nici o zare 
de lumină pe pământ, ochii se îndreaptă mai arzători 
către Crucea Mântuirii, braţele se ridică pădure către 
cer, implorând pe lisus ca pe supremul reazem al su- 
fletelor bântuite de furtună. El este chemat ca prin pu- 
terea sa dumnezeiască să poarte către liman corabia 
lăsată în voia valurilor. Il strigă cu tărie copiii nevino- 
vați, tremurând sub ploaia de bombe venite din cer, 
îl roagă femeile şi bătrânii porniţi pe lungul drum al 
bejeniilor și El trebuie să vină. 

în așteptarea sfintei Invieri, mulțimea înfricoșată se 
leapădă de născocirile semănătoare de nimicire şi își 
întoarce iațţa către icoana blândă a Mântuitorului, cu 


a uitimă speranţă, 


lată, simțim în aer trista împrimăvărare, ascultăm 
trezirea la vieață din sânul pământului și ne spunem 
că vieaţa biruitoare a colectivității merge înainte „cu 
moartea pre moarte călcând” că avem datoria să cre- 


dem în zilele de mâine. 


Vom avea un Paște de purificare prin suferinţă, o re- 
vizuire adâncă a raportului dintre om și dumnezeire, 
cum nu a mai iost de veacuri. Numai așa vom isbuti să 
trecem întremaţi greaua cumpănă de astăzi. 

Cel puţin, dacă l-am înțelege și iubi pe lisus în ceasul 
al douăsprezecelea! Altfel, în zadar vom aștepta clipa 


mântuirii. 


i. VALERIAN 





A 





10 Aprilie 1944 === 





pe datorie” ca şi in „Sacrilictato- 
vul” din „Oedipus Rege” sau îrt 
„Prezidentu!” din „intrigă și 
amor” a rewhit elogiile d: pu- 
blic cu aprecierea direcţiei tea- 
rului, mmifestată prin acorda- 
rea unui premiu de creaţe. 

Actorul acesta, care 2 suit opl 
ani pe prima noastră scenă si nu 
ştiu câţi alţi ani pe scena lostu- 
iu: Teatru Cuitural. a interpretat 
totdeauna roiuri cari au măsurat 
su numai talia unei posibilități, 
ci aceca a unui adevărat talenț. 
Şi în toate ma cureti dzcât ceea 
ca i se cădea: succesul, 
. Azi este unul din principalii 
atori ai Teatrului Naţional din 
Craiova. 

Mâine, cime știe?... poate să fie 
un actor care să reţie iar nu nu- 
nai atenţia publicuiui spectator 


CES late > E PNR 
O e aici pod 


al Capitaiei, dar şi atenţia ada- 
văruţi.op cameni de tau car 
ştiu Să recunoaucă un taienut 


PORTRET... 


Stăruc atâtea câştigate succese, 
datorite numai taientului şi ma- 
rei intuiţii de-a pătrunde rotu- 
rile, îmncâţ numele Nataşei Ale- 
xandra reprezintă azi girul unui 
aiiş tăcuc sa inscrie to.ueauna 
o izbândă, 

La ate artiste, succesul poate 
să fic de multe ori în funcţie de 
mișcare sau de atele regisiaie 
resturi cu game câre să sune 
volul, să îndeplinească reguli, cu 
— însfârșit — să se objie ace! 
„ceva care să însemne reuşită. 

La Nataşa Alexandra e cu to- 
tul altfel, 

La Nataşa Alexandra e mai 
intâi acea vie şi neimitabilă ex- 
presie a ochilor, care siagură re- 
prezintă un insemnat aport de 
interpretare; şi apoi e şi acel a- 
lâţ de personaj mod de a îraza 
textul, de a duza ironia și, mai 
ca scamă, de a servi riplicile 
prihtr'o meşteşuzită manieră a 
plicată acordării cu posibilităţile 
partenerului, încât, toale la un 
loc, ne iac să credem că Goar 
imteligenţa şi talentul domniei- 
sale dictează la perfecta însușire 
4 rolului şi nu indicaţiile venite 
dela altcineva. 

La Nataşa Aexandra, eredem, 
că tocmai lipsa de prea vie miş- 
care, um putea spune: lipsa de 
agitaţie pe scenă — me-o arată 
ca pe-o artistă cu pertectă intui. 
ție în ale teairului, avânu un gen 
aparte care, apreziat ue mulţi 
sau de puţini, e prețuit însi de 
ceva care insemnuează artă, 

Și numai prețuirea aceasta tare 
să stabiiească valoarea adevăra- 
tă a unei artiste. 

Restul e simplă profesie, ca 
toate obiynuitele profesii... 

Să mu uităm categoria roluri. 
lor pe cari le-a interpretat, şi 
mai ales să nu uităm grentateu 
lor născută din variaţia rolurilor, 

Fiindcă trebue să se ştie că 
Nataşa Alexandra a jucat cele 
mai variate roluri, ca nimeni alt- 
cineva, 





Noutatea e că Nataşa Alexan- 
dra, care n'a mai fost distribui- 
tă în ultima vreme, să reavbară 
în curând la „Studio“ în piesa 
„O păpuşe şi alte jucării“ de 
Bodin, când talentul său va cu- 
ceri iax entuziasmul publicului. 

Şi poate în acceaşi măsura şi 
scena „Municipalului“ unde d-na 
Nataşa Alexandra joacă în re- 
prezentaţie, în piesa „O familie - 
trăsnită“ va cunoaşte acelaş suc- 
ces. 


AFIŞ 


Un nou nume de autor dra- 
natie va fi în curând găzduit de 
ulişul scenei anexe a Naţionalu. 


iui 


ral alia 


a 


E vorba de domnul Bodin, e 





cărui piesă intitulată „O păpu- 
se și alte jucării” are în frunteu 
imterpretării pe d-nele: Nataşa 
Alecaandru, Migry Avram Nico- 
iau, Tiida Radovici și alții, în 
direcția artistică a d-lui N. Mas- 
sim. 


1. M. LEHLIU 


asa 10 Aprilie 1944 


O poveste din anul 1883. 


Alexandru Dumas fiul nu era privit de 
publicul parizian numai ca un excelent ro- 
mancier, dar și ca un cunoscător de artă şi 

- un foarte interesant colecționar de artă, Bra 
tot. aşa de des văzut în Galeriile megusto- 
rului de tablouri Georges Petit, cât și în sala 
Drouot, la vânzările prin licitație, cunoscute 
prin cinstea experţilor ei. Un obtect cum- 
părat prin strigările dela Sala Drouot, era, 

“un maximum de garanție pentru valoarea 
declarată. 

Pe Alexandru Dumas îl cunoşteau toţi: 
inalt, voinic cu mustăţi dar fără barbă, cu 
păru! lung dat pe spate, stătea ceasuri în- 
tregi la Drouot, examinând cu deamănuntul 
obiectele — în special tablourile — ce aveau 
să fie vândute a doua zi. 





COROT Peisaj 

Cână licita asupra unui tabiou, impunea 
respect. Incepeau şoante în public. Fiecare 
rămânea încredințat că pânza prezentată 
uvea valoare,  decarece Dumas dorea s'o 
achiziţioneze pentru colecţia lui şi din mo- 
ment ce o dorea, va merge de sigur până la 
capăt cu licitaţia și deci ar fi fost nepotrivit 
să-i stea cineva în cale, supralicitândul. 
Din două motive: întâi, că el, Dumas, era 
simpatic; al doilea, pentru -că se temeau de 
el, de influența lui, de puterea lui. 

La rândul lui, Dumas avea încredere neli- 
m.tată în propriile lui lumini, şi tot atât de 
nelimitată, În toţ ce venea dela Sala Droust 
sau Gâleriile Georges Petit. 

ANEI Onu, Dumas a văzut întmo zi la 
Georf ai pânză de Corot și deşi i s'a 

ăn aaa, prețul de 12.000 franc! (ceea- 
a a exaetat În roape 12.000.000 lei) o cum- 
pără, pentru colecția lui, Primul invitat să 
admire pânza a î0st Meisonier, care a gă- 
sit că e cel mai frumos Corot din toate câte 
le cunoștea el şi că prețul de 12.000 e gratuit 
pentru un asemenea Corot. 

Alexandre Dumas era fericit.. 

Dar se găsește întotdeauna cineva neaș- 
teptat care să turbure fericirea oamenilor. 
Un vizitator, întruna din zilele de primire 

„ale rcmanierului, uitându-se ia noul Corot 
declară: 

.— Aveţi aci un bun Trouilebert. 

_- Vreţi să spuneţi un Corat? 

— Nu, vreau să spun un Trouillebert, 

„- Dar e semnat Corot..,, 

— Imaţi informaţii precise, domnule Du- 
mas, eu vă spun că e de Trouillebert, 

Deși: Dumas nu vroia să creadă în cele 
spuse de severul şi intransigentul vizitator, 
totuşi a început să-l roadă bănuiala. 

In pragujy uşi, petrecându-şi mosafirul, 
Dumas l-a întrebat oarecum în treacăt, dacă 
nu cumva ştie unde locueşte acel Trouille- 
beri ? i 

— De sigur. Strada Navarin 20, în cartie- 
rul Breda. | 

A doua zi, când abia eșiam lucrătorii la, 
muncă, Dumas suna la ușa, pictorului. 

Trouillebert era immbrăcat, pentrucă sosise 
cu câteva minute înainte dela gară, venind 
din Olanda, Vizita celebrului romameier îl 
flata tot atât de mult pe cât îl surprindea. 

In mai puţin de două minute a. fost 
insă lămurit, mai ales că lângă ușă. Dumas 
acsccperise un fel de tablou „pendant“ cu 
cei ce cumpărase drept un Corot, şi l-a pu- 
tut întreba direct dacă el e autorul. 

-— In adevăr, tabloul ce vedeţi ac: e de 
mine și aveam odată un altul destul de ase- 
mâănător, dar nu mai ştiu ce a devenit. 

Aflând unde e pânza şi aflând şi de iscă- 
litura lui Corct, nu s'a mirat prea mult; ba 
chiar a dat oarecari explicaţii, cum de exem- 
plu că şţie că cele mai multe lucrări ale lui 
odată vândute dispar pentru câtăva vreme, 
pentru a apărea apoi sub numele lui Corot,. 
că deși ar Îi trebuit să depună plângere, nu 
2 făcut-o pentru că, e sărac și nu poate chel 
tai cu un proces în care nu cunoaște pe vi- 





Cântec 


Nu mai plânge, vinovat copii, 
Nu te mustre cugetul, — nu-nu! 
Floarea liliecilor de-April 
Pentru totdeauna se pierdu... 


Pentruce te-ai despletit așa? 
Cine oare te-a'nvățat să cazi 
Cu genunchii frânți în tața mea, 
Vifor cu ochii negri și nomazi? 


Pentru cine plângi așa?... Auzi! 
Cineva te strigă din pridvor: 
Poţi să pleci de-acum... De ochii uzi 
Niciodată n'ar' să-mi fie dor... 


Floare albă-albă de cireș, 

Arşiţă de-adolescent buimac, 
Crengi pustii cu ţepi de măcieș, 
Scuturat parfum de liliac... , 


Şi m'oiu duce mai daparte iar, 
Fericit pe lume căător.. 

De surâsul buzelor — amar — 
Niciodată n'ar ' să-mi tie dor... 


D. FLOREA—RARIȘTE 








novat. Asigură că el n'are nici o vină... că e 
dezolat... 

Dumas l-a rugat să-l întovărășească până, 
acasă; să-și recunoască opera. Falsul Corot 
atârna pe cel mai luminos perete din sala 
de biliard a iubitului academician. 

— Da. E peisagiul meu. Eu însă îl semna- 
sem cu numele meu: Trouillebert, şi nici 
de cum Corot. Iscălitua mea a fost probabil 
zgâriată... Iată, se văd urmele primului T.,.. 
apoi aci un L... Operația a fost superficial 
executată... Domnule Dumas, cred că nu vă 
indaiți de buna mea credință; dacă pe deo- 
parte eroarea în care aţi căzut mă flatează, 
pe de altă parte, mă simt jignit de manope- 
rele capabile să atragă asupra mea bănueli 
nedrepte. i ; 


Touillebert avea atunci 50 de ani, și era 
un pictor experimentat. Ca fizic, capul unui 
om de treabă: rotund, cu ochelari. Muncea 
fără, întrerupere! N'a fost elevul lui Corot, 
dar a adoptat, ca mulți alții, maniera lui. 
Un 'Trovillebert cu iscălitura lui Corot se 
vindea 10.000 franci, pe când un Trouille- 
bert cu adevărata lui iscălitură nu se vin- 
dea decât cu 300 îranci. 

Dumas, convins de cinstea pictorului, a 
luat alt drum : la Georges Petit, cel ce i-a 
vândut tabloul. Altă nedumerire! Şi Petit a 
fost de bună credinţă. Ei a crezut cu adevă- 
rat că a cumpărat şi a vândut un Corot ve- 


UNIVERSUL LITERAR 


de OLGA GRECEANU 


ritabil. Dacă îi avut cea mai mică bănuială, 
cum ar fi compromis autoritatea numelui 
lui şi cum ar fi îndrăznit să-l vândă tocmai 
lui Dumas? 

Paţă de asigurările date de negustor, A- 


lexandru Dumassa mai calmat. In definitiv, 


umilința de a $ fi înșelat nu putea să-l 
atingă mai mult pe el, decât pe artistul 
Meissonier care s'a înșelat tot aşa de pro- 
fund. Georges Petit a luat tabloul îndărăt, 
a restituit banii, spre mâhnirea lui 'Trouiile- 
bert care a constatat că mu valoarea operei 
se cumpără, ci prestigiul unei nume. Cali- 
tățile plastice au încetat să atragă de cum 
sa știut că nu e um Corot? La aprecierea 
unei opere nu intervine decât sugestia? Du- - 
mas ar fi rămas un mare animator al artei, 
dacă, cunoscând numele adevărat al auto- 
rului, ar.fi menţinut și aprecierea și prețul. 
Ar fi ridicat un pictor modest la rameul.- 
înalt da care i-ar fi dat dreptul talentul şi 
viziunea lui de peisagist, şi ar fi trecut 
drept un sincer iubitor de artă, nu numai 
drept un colecționar de faţadă. 

Dumas şi Petit şi-au dat cuvântul, unui 
altuia, de a nu povesti aventura care nu 
face cinste niciunuia din ei. 

Dat, contrar dorinţei lor, aventura Corot- 
Trouiilebert va izbucni, o săptămână mai 
târziu, cu mult sgomot. 

î (Va urma) 





m] 


= Padurea= 


Nu am 'de gând să fac o odă 
pă urii sau o descriere cu altă 
armătură lirică şi nici s'o în- 
făţișez prin prisma imagina- 
ției unui citadin cu rucksacul 
în spate Sau cu pușca de vâ- 
nătoare hoinară, 

Nu-mi trece prin minte nici 
să scriu un studiu forestier de 
câtă bogăţie cuprind regiu- 
nile împădurite: deasemeni, 
mărturisesc că nu am nici 0 
ideie de raţionalizarea tăierii 
copaciior pe parchete sau de 
replantarea pădurilor. Sunt în 
măsură să facă aceasta ingi- 
nerii silviei sau alţi tech- 
nicieni. 


Gândul meu sboară acum, 


umăeva, într'o . pădure dela 
câmpie, spre baltă, lângă lu- 
ciul apei. Acolo unde sălciile 
se privesc in oglindă când vin 
apele mari ale primăverii, 
care îneacă grindurile şi vi- 
tale oamenilor. | 

Plutese în ambianța pădu- 
rii cu versurile simple şi pas- 
torale ale lui Pierre Dupont, 
din veselul cântec normand 
al veacului trecut: 


„Jai deux granâs boeufs dans 
mon table, 

„Deux grands boeut blanes taches 
de roux. 

„La chamrue est en bois d'erable 


„ „Laiguillon en branche de houx. 


Aceste versuri se asociază 
în mimte cu o istorisire de- 
vărată, culeasă dela isvor, la 
margimea de pădure, cu oi 


- care pase şi dulăi ce le apără 


de jur împrejur. 

Lemnul păturii întotăeauna 
a constituit o ispită pentru 
oamenii dela țară, care l-au 
folosit la toate nevoile lor. Şi 


"ta moi ca și îm Franţa, plugul, 


până mai acum vreo şapte 
decenii, a fost făcut tot din 
lemn de com, Deasemeni, 
osiile căruţelor şi multe alte 
obiecte. A fost o epocă de în- 
trebuințare a lui la fabricarea 
multor unelte agricole, care a 
durat pâmă la desvoltarea ce- 
leilalite industrii, care i-a luat 
locul, a fierului şi a oțelului. 

Odată cu dispariția poșta- 
lionului cu cai și atrăsurilor 
cu zurgălăi, care purtau în le- 
gănarea lor şi în înfrigurarea 
orelor ce abia se Scurgeaal, pe 
boerii de altădată sau pe călă- 
torii străini ca. abatele de Ma. 
remme din Zodia Cancerului, 
a dispărut și plugul și osia de 
lemn din ograda ţăranului = 

Istorisirea tragică culeasă 
într'um popas de voie bună, 
într'o dimineaţă de  lunie, 
câriă raze de soare pătrun- 
deau jucăuşe printre ramuri 
de salcii şi poteiau cu un nimb 
de aur duba pescărească în 
care mă aflam, a fost încro- 
pită de o convorbire simplă 
Cu um pădurar oarecare, în- 
tâmit la marginea pădurii. 

Peisagiul - era fermecător, 
iar vorba lui domoală făcea şi 
ea parte din euionia ciripitu- 
rilor şi chemărilor de păsări, 
de pe limpeziş. 


a a a mg a a aa a nana aa Rp 


Se topesc zăpezi pe glasuri din popor 


Ingânări de ape mari au unit 
spade răsucite'n răbuînire 

şi ochii satelor privesc spre-un mit 
turnat în bronz fără vestire. 


Pe șesuri valahe de doine lăcrimate, 
credinţa lângă o troiță a'ngenunchiat, 
iar apostolii cu tămâe'n cuvânt de frate, 
despgrădesc pământ aureolat, 


Se topesc zăpezi pe glasuri n popor, 
cucernic se'nchină păduri cu brazi și fagi, 
începe plugul să tae brazdă nouă în ogor 
și satele cuprind trupul ţării dragi, 





ION TH. ILEA 


Două literaiuri, cea italiană şi cea franceză, 


Pădurarul bătrân care tu- 
sese cu mult timp înaintea 
lui, era un om stâtos, dar 
aprig la mânie. N'ar fi îngă- 
duit pentru nimic în dume să 
se jefuiască pădurea sau să 
fie păscută de oi și alte vite 
ale sătenilor. Pe loc încheia 
procesul verbal și delicvenţii 
prinşi erau înaintați autori- 
tăților. Nu înțelegea să facă 
nici um soi de tocmeală. „Nu 
sta de lemm Tănase“ — după 
cum se exprima plastic poves- 
titomul. 

Intr'o toamnă, — știi d-ta 
păduvmea cea adâncă  deia 
Pmindul Morii, — a fost găsit 
tăind lemne, un lipovean, de 
către Moș Stănei. L-o fi ame- 
nințat cu vorba şi poate şi cu 
aaa, dar cele ce s'or fi pe- 
trecut n'a putut afla nimeni. 
Numai că Moş Stănei a pie- 
rit de atunci de pe faţa pă- 
mâmntului. . 

— Cum aşa? îl îmțreb eu 
mirat, 

— Până acum vreo doi, trei 
ani, când sa descoperit 
crima. 

— L-a ucis lipoveanul ? ! 

'— L-a tras una cu toporul 
în cap, apoi i-a săpaţt groapa 
pe loc și:despre Moș Stănei nu 


"Sa aflat de cât din gura tot 


a lipoveanului, după nouă 
ani. 

— Tocmai după nouă ani !.. 

— A mai fost prins de alt 
pădurar la lemne şi banditul 
cu barbă, l-a înştiimţat că 
dacă îi va face proces, îl va 
trimite după Moș Stănei.. 
Reclamat la jandar şi anun- 
țat Parchetul, lipoveanul a 
mărturisit tot și după aceia, 
bietul pădurar a fost desgro- 
pat. S'au găsit la locul cu pri- 
cina doar nişte oase și scă- 
fârlia, 

— S'a identificat victima şi 
s'a dovedit că era chiar Moş 
Stănei ? îl întrerupsei eu din- 
tr'o vană curiozitate. 

— EI era. S'a cunoscut după 
geanta de piele, putrezită și 
ea, Au urmat apoi cercetări 
la, Instrucție, tot telul de înte- 
rogatorii şi însfârșit judecata, 

După aceia, lipoveanul cu 
barbă a îmbrățișat ocna, — 
termină pădurarul cu indife- 
rență, convorbirea noastră. 


VALERIAN PETRESCU 


£ 


i 
| 
Li 
i 


„IT, 
miza i 





Pra 





arta 


E 
S 
A 
4 





DIA 





e ma a pe 
a i 





iz bandit tă 

















Maria 


Nimeni nu ştie ce soarta aduce, pe cine ridică în slavă 
Ci numai Tu, prune nenăscut, ce pântec mi-adormi 
Și trezindu-ten noapte asculți parcă durerile lumii. 
Tu, singur, vestit de Arhanghel, dai glas tăcerii'nțelepte 
Şi ca un cântec îmi suni la urechi ne:pusa minune. 
Mă'ndemni spre cer să privesc și albastrul aleargă 
Dor şi lumină ţesând spre alte întinderi, departe 
Cum vei fi, prunc nevisat, lumină re-nmi stâşie carnea 
iu, creangă aplecată din cer, peste noaptea nădejdiilor 
E [mele 
lată, mamă îţi sunt eu şin brațele mele adormi-vei, 
Dar cugetul mi-i încă drept. şi trupu-mi ca roua tresare 
Doamne, iată vasul ales; în cuvinte de slavă 
Cântă sângele meu pentru Tine, Tu, ce aflându-mă vred- 
d [nică 'Ție 
Mamnă să-ţi îiu, pogorîndu-te în mine cu puterile tale de 
[sus 
Mărire-ţi aduc, eu, roaba neștiutoare | 
Cântecul negrăit al făpturii mele sărace, Ţie-l înalt, 
Tu Cel ce neamuri truiașe în praf le'ngropi cerbicia, 


Tu, Cel ce tronuri și regi îi faci ca firul de iarbă 

Şi smeriţilor arme le dai şi-i chemi în rând lângă Tine 

Din nouri îi ridici și schiptrul luminei lîntinzi drept 
[răsplată 

Lasă pruncul Tău să mă doară, ca să-ţi mulţumesc 

Fără vorbe, ci doar trăind pentru Tine, : 

Imbrăcându-mă în umbra Ta, cantrun vestmânt de 
(mătasă. 

IULIAN VESPER 


Senoveva de “rabant 


Pădurile auziră trompetele sunând 

Și glasul vânătosilor cu cisme mari, — în grabă, — 
De mamă şi de fiu-i întrebând 

Asa cum doar de morţi demult se 'ntreabă. 


La toţi zâmbind, ca soarele din brume, 
Străin privea copilul, cu sfială, 

— Ca la fiinţe dinir'o altă lume — 
Căci codrii i-au fost lcagăn, scut şi fală 
Și chipul mamei şi-al ci singur nume! 


Și-acum, deodată. mândrul senior 
In fața cărui ciuda lui se frânge 
Că-i turbură din sihăstria lor, 

Când îl ridică şi la piept îl strânge... 


Sărmana mamă cumpătul îşi pierde 

Căci tatăl uriaş e-atât de mare! 

Peruca lui de aur sclipeşte 'n umbra verde 

Si pe obraji din suflet vin lacrimi dulci şi-amare. , 


in mii de ani i-o clipă când plânsetul durerii 
Cu-al bucuriei peniru toți se 'mbină: 

Ca 'n veac să nu se uite, tabloul revederii 

Il zugrăvi destinul cu mâna lui divină, 


In el şi azi curtenii la inimi duc, uimiţi, 
Minunea vânătoarei, câştig duios, de toarte, 
în timp ce câinii lor se gudură 'mblânziți 
De visul căprioarei ce rumegă de-oparte... 


ȘTEFAN STĂNESCU 


Psalm 


e Tine, lutul putred de patimi, ne desparte, 
Şi creşte peste inimi miasmă grea de moarte 
Aceleași bălți stătute în suflete rămân, 
Aceleaşi umbre grele, acelaș dor păgân. 


Orbi, căutăm în humă izvorul fericirii. 

Din ilorile credinţei, nădejdii și iubirii, 
Feiale reci și moarte, prin ani, s'au scuturat 
In lutul vieţii noastre cu mlaștini de păcat. 


Ce sutlei amintindu-și de ceruri mai suspină, 
Cu inima înfrântă, chemând a Ta lumină, 
Să-şi spele în căinţă şi'n lacrimi nesecate 
Simţiri nelegiuite şi gânduri vinovate ? 

pi 


DIMITRIE ALBOTA 





aluzie, Curtea aplaudă lecţia bine meritată, dar 


consideră că abatele Ferdinando Galiani le a- 
porține într'o măsură egală, 

Puțin împortă numărul şi valoarea imtrin- 
secă a lucrărilor scrise de el în limba franceză 
sau în cea italiană; principalele calități ale 
acestor opere : brio-ul napolitan şi verva pari 

* ciană, carura juridică romamă şi eleganța rafi= 
niată franceză, se contopesc întrun tot, propriu 
scriitorului, și imposibil de disociat. De un spi- 
rit tupie meridional și specific italiam, gândirea 
lui Gaiiani este fecundată de climatul, Enciclo- 
pediei, şi aparține de drept echipei de renova- 
tori economiști ce dominau Franţu la începutul 
celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII- 
lea. Școala conversaţiei ce devenise o artă nu- 
mai la Pawis, complectează cu graţia şi rafima- 
mentul ei vâna satirică pe care spiritualul 
abate o moștenise, gălăgioasă şi dârză, dela 
sirămoşii din Chieti și Neapole. 

Ferdinando Galiani face parte din elita de 
scriitori străini de limbă fnameeză, cu mare 
Franța din vremea lui Voltaire şi a lui Diderot 
se mândreşte, 

Eiconomist şi literat, el devine cunoscut în 
1751 cu primul său tratat : Della. moneta. Nouă- 
sprezece ani mai târziu Dialogues sur le com- 
merce des bles, publicat sub îngrijirea lui Di 
derot şi lăudat de Voltaire, îl clasează printre 
marii economiști ai secolului. Lwcrarea aceasta, 
opera lui capitală, demodată - și uitată astăzi, 
răgfoită poate doar de vre-un erudit economist 
pasionat de texte vechi, se găsea îm 1770 la lo- 
cul de onoare în toate saloanele litemare și era 
comentată la Curte mai aprig decât un eveni- 
ment politic. Explicaţia este că această lworare 
era întradevăr un eveniment politie pentru se- 
colul al XVIll-lea: ea punea bazele agricultu- 
rei corporative, pregătea liberul schimb euro- 
pean, prevedea exploatarea, capitalismul şi. co- 
munismul, 

Astăzi însă nu pentru această lucrare de spe- 
cialitate este el citat în antologii, ci pentru 
verva şi brio-ul .desțășurate în abundenta sa 
corespondență pe care, reîntors în Italia după 
o ședere de zece ani la Paris, o ține cu prietenii 
săi fromcezi: Diderot, M+me d'Epinay şi M-me 
Necker. 

Galiani își împarte locul de frunte de streim 
scriitor framcez cu principele de Ligne și cu 


ABATELE GALIANI 


Frederic 'al Il-lea regele Prusiei, Mai projumd, 
am putea spune mai serios format decât nobilii 
săi rivali, el întruneşte damuri naturale de o 
mare valoare: erudiție aleasă, gândire filozo- 
fică, artă a paradozului mânuită cu multă ver- 
vă, luciditate ascuţită şi fină, uneori chiar spi- 
rit profetic. 

Nu este el oare acela came, primul în acest 
secol tradiționali, anunță știința istoriei mo- 
derne ? Şi nu tot el atrage atenția asupra nea- 
junsurilor pricinuite de absolutismul educaţiei 
negaiive aplaudată în 1762 de adepţii lui Jean- 
Jacques Roussevu dar recunoscută ca perni- 
cioasă de educatorii secolului al XIX-lea? In- 
lăturarea manualelor şcolare, suprimarea au- 
torităței paterne şi a ideei de datorie, metoda 
de a lăsa copilul într'o completă mecunoaştere 
de tot ce e disciplimă pândă la vârsta de doispre- 
zece ani, ca și cum inteligența ar putea să se 
desvolte întrun mod matural fără ajutorul e- 
zercițiilor şi ar putea să rămână curată Jără 
cunoaşterea unui anumit număr de udevăruri, 
sunt teorii ce meliniştese şi mnemulţumesc pro= 
fund pe abatele 'Galiani. „Emile al lui Jean- 
„Jacques este fals — spune acest premergător 
„al dogmuaticilor pedagogi me aveau să trăiască 
0 sută de ani după el — pentrucă mu pregă- 
„tește la viață. Ce este viața?  Efort și grije, 
„Să munceşti, iar nu să be înveseleşti! Să mun- 
„„Ceşti nu când vrei tu, ci când vor cei de cari 
„depinzi, sau când wrea hazardul: aceasta. este 
„viaţa! Educaţia trebue deci să ne înveţe su- 
punerea la o muncă ce mu me place“... 


1759 este o dată decisivă din viaţa lui Fer- 
dinamdo Galiani : data numirei sale ca secretar 
al Ambasadei Neapolelui la Paris. 

Paris! Onaşul miămacol, fapitala lumei, ce- 
tatea gândirei, pe care cu. o afectuoasă și admi- 
rativă impertimență mbatele italian îl numea 


" „Cafeneaua Europei“. 


Prezentarea la: Curte a moului şi tânărului 


. 


| de DOROTHEA CHRISTESCU 
secretar — avea treizeci și unu de ani — ar fi 
trebuit să treacă neobservată ; dar lucrurile 
sau petrecut altfel. Gualiuni era foarte mic de 
statură ; mie. negru şi viciu; un adevărat 
gQrăunte de piper. Când apăru la Curte, împo- 
dobit cu penele ce păreau imense pe micuțul lui 
bicorn de diplomat, pierdut în strătucitorul 





costum de gală şi strivit de greutatea deco- 
vaţiilor și de mulțimea galoanelor, curtizanii — 
aceşti nemiloși căutători de ridicol — isbuc- 
hiră în hohote de râs. Abatele nu se lăsă inti- 
midat : 

— „Sire — spuse el ajungând în fața rege- 
lui —— Vă prezint mostra secretarului Nenapo- 
lesui- Secrețarui vine pe urmă“. ă 

Regele făcu mare haz de această spirituală 


tânărul. secretar ţinu minte vreme lungă acest 
usturător prim contact. - ă 

Debuturile sale pariziene cunoscură curând 
alte neajunsuri. Nimic miu=i plăcea în capitala 
Franţei: aerul era greu» mpa rea, lumea neîn- 
țelegătoare. Cunoscut în Italia, lăudat de Aca- 
demia: de Crusea şi cea din Herculanum, săr- 
bătorit la Neapole și la Roma, Parisul rece și 
nezervat nu-i dădea decât gânduri negre. „Am 
„fost prezentat Marţi ducelui de Choiseul — 
„scrie el unui prieten italian —; a binevoit 
„să mă privească o clipă. Cred că dacă exrami- 
„nează tot astfel şi treburile statului, exome- 
„mul este cam. superficial“. In altă scrisoare 
găsim această frază ce l-a făcut să surâdă com- 
pătimitor mai târziu: „Parisul este oraşul oa- 
menilor ce vor să ducă o viaţă obscură şi ano- 
nimă““. AA SO 

Un am întreg abatele Galiani cere necontenit 
să fie rechemat în Italia, cu aceiași stăruinţă şi 
cu aceleaşi argumente sincere şi convingătoare 
scoase din adâncul inimei cu care zece ani mai 
târziu — trimis acum îm ţară — se va strădui 
să fie numit din mou la Paris, singurul oraș 
unde se simte într'adevăr la el acasă... : 

Micuţul dar spiritualul abate mu rămâne 
multă vreme necunoscut în. Franţa» patria Cu 
vântului de spirit. Baronii Cleichen și Grimm 
sunt primii lui prieteni şi admiratori. Il intro- 
dac în saloanele D-mei dEpinay și D-nei Geoţ- 
(rin, ila ducesa de Choiseul, la baroana de Hol- 
bach. Galiami devine în scurt timp preţiosul 
ornament al reuniunilor cele mai alese. 

Toţi contimporamii vorbesc desprie el cu ac- 
cente atât de entuziaste și de sincere încât nt 
ne îmldoim nici 'o clipă de 'uimitoarea hi ascen- 
siune. Marmontel, Grimm și SaimteLambert îl 
descriu îm culorile cele mai frumoase. Marele 
pontif al:secolului, Voltaire el însuși, îl arată 
ca pe un discipol al lui Platon şi Moliere. Di- 
deroţ îl laudă îm termeni ee mi se par bizari 
când me gândim că este vorba de un abate, dar 
cu cari me tmpăcăm  uducându-me aminte de 
esența particulară din care erau creați 'mon- 
denii prelați ai secoului al XVIII-lea: „Când 
„abatele Galiomi intră într'o reuniune, întră 
„cu el veselia, imaginaţia, spiritul, .fantezia, 
„ironia, gluma, nebunia, îmsfârşit tot ce te face 
„să uiţi durerile şi meschinăriile vieței“, : 





Cu mânile încrucișate peste pântecul aco- 
perit cu pestelc-a-i țesută în in; cu capul 
aplecat pe piept şi buzele strânse într'o du- 
rere înfrântă, își târăște picioarle tăbăcit, în 
faţa Precistei, ca în fiecare seară înainte de 
culcare. 

Se opreşte privind straniu, la -icoana de 
lemn învechit și mâncat de cari unde chipul 
Fecioarei cu Pruncul în braţe, înegrit de timp, 
a dispărut cu totul în umbra ştergarului din 
borangic, pe care doar câte o frântură, de 
rază a candelei — singura luminiţă ca un 
opaiţ din odae — îi mai dă iluzia car Îi 0 
icoană, pata aceea neagră. Mănunchiul de 
busuioc proptit între icoană și perete, își 
amestecă, mirosul vechi cu pământul lipit 
proapăt pe jos, plămădit cu zăduful cald dn 
grajd, și cu mirosul proaspăt, al cozonacilor 
scoși atunci din vatră, printre cari, cel mai 
mare, stă ca un sceptru, şi ouăle roșii din 
strachina mare înflorată, de pe măsuța de 
sub oglinda încadrată şi ea c'un ştergar în- 
nodat pe rama ei. 

Mirosul cald al cozonacilor, îi gâdilă plăcut 
nările și o făcu să-și întorcă capul ca la o 
chemare. Ii priveşte c'un sentiment pios și-o 
uşoară mângâere a ochilor obosiţi, adulme- 
când aroma lor. „Au crescut frumos... numai 
de s'or fi copt bine..“. 

Şi 'nareaptă paşii către masă: ia unul în 
mâmă şi-l duce Ia nas... Aspiră adânc cu 
satisfacţie, apoi îl pune la loc peste pânza 
albă așternută anume pe masă. Il mai prive- 
şte cu ochii îndureraţi... „Ionică mamă, o mai 
avea mama parte să facă Paștele cu tine?...“ 
Iși trecu dosul mânei peste ochi, și-și târși 
iar picioarele în faţa icoanei. Şi iar rămâne 
mută... Nu mai are putere să se roage. Sa 
rugat mereu şi... Ce i-a iolosit? Priveşte în 
întunericul icoanei can grota unei stânci de 
granit... O ia cu frig și mâna-i pare parali- 
zată,... Nu-şi mai poate face semnul crucii. 
Incearcă să zică: „Tatăl nostru...“ Şi rămâne 
îngânând... „fie voia ta...“ O îngrozeşte ceva 
dureros: Il vede pe Ion mort, în locul icoa- 
nei... Se scutură şi-i tremură bărbia. „Nu, 
Doamne, să nu-ţi faci pe voe rău cu mine. 
Nu ești Tu atât ae crud să vrei moartea fîiu- 
lui meu...““ Simţi o sfârşeală dureroasă în ini- 
mă şi strângea amar din buzele al căror tre- 
mur nu putea să-l stăpânească. Apăsă ruga 
pe buze: „fă-mi Doamne parte de copilașul 
meu!.. Sfânta Inviere!.. Şi de-oaată căzu bă- 
tânăd mătănii, sărutând pământul cu gura 
plină. 

Untdelemnul din candelă era pe siârșite; 
dădu de apă şi începu să sfârâe aruncând câ- 
teva scântei, și lelea Tudora, cum i se spunea 
în sat, se văzu prăbușită în intunericul odăii, 
can sufletul ei. Intinse mâna pe patul 
de lângă fereastră, și dete în lături perdelele 
de pânză albă căicate proaspăt, proptindu-le 
de cuiui bătut anume în perete. rin geamul 
ferestrei, veni năvală lumina lunei, ca o apă 
cristalină revărsată dintr'un isvor de argint, 
înveselind sărăcăcioasa încăpere, în care bă- 
trâna, își rotea ochii după cutia cu cmbrituri 
şi sticla cu untdelemn. 

Puse un genunchi pe lada de sub icoane ce 
se afla. la capătul patului în rând cu ușa și 
întinse mâna de luă paharul-candelă de pe 
mica policioară; îl puse pe masă, îl umplu cu 
untdelemn, schimbă iasca și o aprinse cu o 
duioșie ce-i încălzea inima. Iși făcul semnul 
Crucii, şi o puse la loc cu o mulțumire tainică 
plină de umilinţă şi evlavie. 

Astrul nopţii lumina camera ca ziua, şi-i 
pătrunse suiletul deschizându-l ca o floare 
la razele lui. Mai roti ochii pe masa cu 
ouă și cozenaci, şi o clipă se pierdu în gând 
cu câţiva ani inapoi, turburând-o amintirea 
unei fericiri din plin cu o bucurie caldă, sfi- 
oasă: bucutia, Invierii; o bucurie letargică, în 
fața, sfintei zile ce o închina, cu contradicţia 
inimii îndurerată, ca muribundul în humina 
tnt de speranţă, în ultima clipă a 
vieţii... 

„Să fie și Ion acas...“ Şi ghimpele îi sân- 
gera inima. 

Se îndreptă către celălalt pat, dela peretele 
din fund, unde dormea copilul, şi trase pla- 
poma mai sus pe spâte de-l înveli bine. „Să 
nu răcească“. Făcu semnul crucii peste el. 
Tot așa îi făcea și lui Ion, când în războiu: 
trecut, bărbatul ei a plecat pe front de unde 
nu sa mai întors, și a lăsat-o cu copilul la 
aceeași etate: patru anișori... Atunci își în- 
china copilul, acum își închină nepotul... 
„Parcă a tost ieri... Iși șterge ochii cu poala 
pestelcei și se îndreaptă către lada unde-și 
păstra ce avea mai bun pentru îmbrăcăminie, 
până și cele de înmormântare. Desface capa- 
cul și scoate afară: rochia castanie de cas. 
mir, şorţul megru de saten cu dantelă pe 
poale, o cămașe de pânză cu poale lungi, 
polcuța, caşmirul negru cu ciucuri și batista 
în care e înfășurat un colac de lumânare. In- 
chide capacul lăsând în cameră adieri cu 
miros de sulfină. Să fie gata pentru a merge 
la sfânta Inviere, atunci când va auzi că se 
trag elopctele Ia biserică. 

Nu ştia, ce să facă: să se culce, nu-i venea, 
și o agitare nervoasă îi frământa inima. Sa 
așeză pe marginea patului unde se strânse 
în ea, ca într'o tăcere de prăpastie, ce-i scor_ 
monea talazurile suferinţei. Prea era singură... 
Se făcu mică; se aplecă, învinsă, încovoină 
spatele, şi cu o privire 'năucă, sfredeli pămân- 
tul din mijlocul camerei, unde sburdau ra- 
zele luminoase în largul lor, rătăcima cu gân- 
dul ca un tovarăș cu sufleţ pe meandrele u- 
nor drumuri din pustiul vieţii lui... 

„Atât avea pe lume: Ion, unica ei bucurie 
rămasă ca sprijin de bătrâneţe. Singură și 








văduvă cu el la patru ani; săracă fără nici o 
palmă de pământ, muncind pe la străini, şi-a 
luat copilul de mână și bocceluța pe băț 
proptită pe umăr; cobori și urcă dealurile şi 
munții Sibiului; văile și vâlcelele, pentru a 
ajunge pe Bărăganul unde Statul î-a dat 
câteva pogoane s'o despăgubească de răposat. 
A muncit cu copilaşul ei, până și-a făcut un 
rost în rândul lumii, Băiatul sa făcut mare 
și era fruntea, satului: frumos și iubit de 
toată lumea, că era vrednic și săritor la ne- 
voile altora. 

Cumpărase pe Busuioc la bâlciul din Călă- 
rași. Dăduse pe el bani mulţi şi era așa de 
fericit că-l are. Il iubea ca ochii lui din cap, 
și ce-l mai ţesăla și-l spăla. De dragul lui 
dormea noptea cu el în grajd. Când călărea 
pe bălanul lui ca neaua, voinic şi neastâm- 
părat, ai fi zis că-i Făt-Frumos din povești. 
Cu pălăria sau căciula dată pe spate, la care 
nu-i l.psea mușcata sau groafa vara sau iar- 
na, lăsând smocul de păr să-i cadă pe frunte, 
cântând sau fluerând, el cutreera satele cu 
zâmbetul pe buze, să servească cu căruţa lui 
pe oricine: pe mult, pe puţin, și de multe ori 
pentru un „să trăeşti, taică“, sau „să-ţi dea 
Dumnezeu sănătate Ionică mamă“. Sau pen. 
tru un zâmbet de fată:  „Iţi mulțumesc, 
Ioane...* Sa însurat și n'a avut parte de ne- 
vastă. A murit la facerea lui Mihăiţă. Acum 
e plecat cătană de doi ani... De câteva luni, 
nu mai știe nimic de el... 


Lelea Tudora se strânse mai tare în ea, 
cutremurându-se, revăzând visul ei din noap- 
tea frecută. Dacă ar îi să se întâmple aşa 
cum visezi, s'ar fi bucurat, dar ştie ea: e toc- 
mai contrariu. Se făcea că venise Ion acasă, 
şi Doamne... cât s'a bucurat! Apoi îl mai vi- 
sase şi pe Busuioc că sboară... „Asta-i veste 
rea...“ Iși întoarse capul pe fereastră... „I-o 
mai fi pus.iax gând rău, te pomeneşti, să-l 
fure ca în noaptea de Paști anul trecut...“ 

De câna a plecat ion, ea nu doarme noap- 
tea cum se cade. Grija ei: să nu se furișeze 
cineva să-l fure. Cu cât tce i l-a lăsat Ion în 
arije: „Mamă... Busuioc şi Mihăiţă!... 

Au încercat ei hoţii în două rânduri să-l 
fure. Dar el uu se lasă furat, Pe unul I-a lo- 
vit în stomac de l-a lăsat mort pe ioc, iar pe 
Gheorghe al Gherghinei, s'a lăsat îmcălecat 
de el până a eșit pe poartă afară. A rupt-o în 
goană, l-a trântit de l-a lăsat mai mult mort 
și sa întors mândru la grajd să-și aștepte 
stăpânul. „„lacă e anul în noaptea aceata. 
Gheorghe umblă și acum în băț după urma 
scrântelei...“ 

Se teme... „de... nu i-ar da păcatul iar în 
gând să fure pe Busui0c?...“ In noaptea a- 
ceasta, toată lumea e la biserică. Cum să 
plece ea de-acasă?... Visul ei: Busuioc sbu- 
rând... Dar cum să-l scape ea?... Dacă-i dă 
una în cap?... Mai rămâne Mihăiţă bietul 


















ccpilaş singur pe lume... Şi ea, cum o să se 
apere?.. Gândul îi sbură la securea din tindă 
ce-o ţinea după ușe. Se scutură, îşi făcu sem- 
nul crucii. „Azi, în noaptea de Inviere... fe- 
rește-mă Doamne!... 

— Mamă male, mamă, male! 

— Ce e mamă? Iși reveni bătrâna brusc ca 
dintr'un somn cu coşmar. 

— A venit tăt-cul, e în glajd la Busuioc 
doalme acolo. 

— Wa venit, băiatul bunicăi, suspină bă- 
trâna, venind spre copil: culcă-te şi dormi 
cu bunica. 

— Ba da, a venit, L-am văzut eu. 

— N'a venit, bunico. Are să vie dacă o vrea 
Dumnezeu. 

După ce îl mulcomi pe copil, și văzu c'a 
adormit, se depărtă îngâmând: „Visează și el 
ca şi mine... cineștie ce durere mă așteaptă...“ 
Şi totuşi, inima, începu să-i bată cuprinsă 
într'um val de căldură; privirile îi deveniră 
mai clare, și o sfârșeală dulce îi se lăsă în 
picioare. A 

Să mai iasă pe afară... Nu, dear, c'ar putea 
crede în visul copilului... dar numai așa... să 
mai dea o raită prin curte. 

Cu pași lini, se strecură pe la capătul pris- 
pe. spre dosul grajdului. Işi stăpânea un 
zâmbet și mergea pe lângă zidul proaspât 
văruit, unde-și lăsă papucii, atingând pă- 
mântuj în vârful picioarelor. Se dădu în um- 
bra luminei albe, ce scălda cgrada cu şira de 
p2e în mijlocul ei, într'o bae lăptoasă. Apro- 
piindu-se de scândurile învechite, abia le 


UNIVERSUL LITERAR 


pb 


de ȘERBANA H. TARTEA 


atingea cu mânile tremurânde și cu o sfială 
pioasă. Iși stăpâni pornirea să nu răbuinea- 
scă : „Ionică mamă, ai venit?..“ De câte ori 
n'a făcut ea drumul acesta cu aceeași spe- 
ranţă, sculându-se brusc din pat, cu nălucirea 
că poate va găsi dormind lângă Busuioc, 
sau țesălându-l în şoapte dragi. 

Iși prelungea umbra în bătătură, şi nu ştia 
cum s'o ascundă, cum să se strângă mai mult 
să nu 0 dea de gol mal înainte. Se apropie de 
gura mare a grajdului, şi sta ca un hoţ lipită 
de scândură ascultând, Dar nu auzi nici foș- 
nete de pae... nici şoapte, nimic, decât spaima 
inimii ce-i ciocănea sufletul prea mult în- 
cercat... Cum? n'aude șoapte adresate lui Bu- 
suioc de bun venit?... 

Cu acelaşi tremur şi teama ascunsă, sufle- 
tului de a nu-l înşela; își întinde puţin capul 
sfios, atât cât poate vedea cu ochii în lăun- 
trul grajdului, de unde aerul cald o isbi în 
nas... Intâlnește prunele mari și negre ale 
lui Busuioc, care o priveşte mirat. 

Tși întinde corpul spre intrare, şi la lumina 


* brumată, cercetează restul gol. Sfârșită, cade 


rezemată de cadrul de lemn privind buclele 
de argint şi zâmbetul lunei ce o privește ne- 
păsătoare; oglindindu-se pe obrazul ei, pe ale 
cărei încrustări îşi fac loc râurile calde pre- 
lingându-se pe colțul buzelor, coborând la 
vale, îinodându-se pe bărbie, și deacolo picu- 
rând pe nodul basmalei, ” 

Busuioc se uită cu milă la ea. Apoi, vrând 
parcă s'o încurajeze, începe a necheza ca 
atunei când se apropie stăpânul lui de el: 
desface nările nervos, face pas de galop şi-și 
scutură coama stufoasă, 

Zadarnice sunt încercările lui s'o învio- 
reze: inima i s'a strâns fricoasă să plângă 
închisă în ghimirlia ei. Ca bătută de-soartă 
cu pumnii în cap, lelea Tudora, cu grumazul 
aplecat din ce în ce mai mult, obidită, cu 
ultima-i nădejde spulberată, îşi târşește pa- 
pucii, pe cari îi luă umilă dela capul prispei 
une-i lăsase, prin curtea măturată îmmos, în 
care luna râdea din plin. Se așeză pe prispa 
ce mirosea a lipitură proaspătă, și-și dădu 
drumul durerei... 

Se auzeau clopotele la biserica, din sat. In- 
cepea slujba. Lelea Tudora, se ridică în pi- 
cioare, își făcu semnul crucii, dar nu mai 
privea în sus. Luminile ochilor ei pătrun- 
deau lutul bătătorit, 

Intră în casă, cum ar fi intrat într'o celulă 
la închisoare. Totuși... să se îmbrace de sfân. 
ta mare zi. Să meargă și ea la Inviere. Mola- 
tec, îşi schimbă îmbrăcămintea, înodă cim- 
berul de bărbie, ia colacul de lumânare în- 
fășurat în batistă, şi rămâne cu ei în mână 
şi cu ochii rătăciţi... Dar dacă în urma ei vine 
cineva să fure pe Busuioc?.. 

— Mamă male! a venit tăticu?... 

Fra N'a venit. Culcă-te și dormi. Ce-ai şi tu 
astăseară de nu te odihnești liniștit? Se în- 
dureră ea mai rău. 

—— Nu mai mi-e somn. Aștept pe tăticu. 

— Lasă, că dacă o veni, te scoală el. Haide, 


dormi. Iată: mă culc şi eu aci lângă tine. 


Se așeză pe marginea patului punând ca- 
Pul lângă copil, pentru a-l adormi. A stat 
aşa... nu ştie cât. Poate a adormit piiin... sau 
mai mult... Cântecul cocoșului a sculat-o 
brusc din pat. Năucită, cu inima ce se svâr- 
colea în piept, iese repede afară şi fuga la 
grajd. Dacă în timp câtea a dormit, au ve- 
pă i l-au furat pe Busuioe.. 

Calul era la locul lui şi nici unmă de om 
prin curte. Respiră ușor, liniștită. Ca o apă 
după furtună, se duse spre poartă. O des. 
chide, iese un pas mai departe, şi-şi întinde 
privirea, pe cărarea albă ca laptele, 


Pe uliţa îngustă, un om se anină din depăr- 
tare. Nu o interesează: un oarecare. Dar mai 
apoi, îi vede băţul în care proptește pasul. [i 
tresare inima și se 'nfășură într”o panică su- 
fietească: „E el: Gheorghe, cel :mai rău om 
din sat. Nu 1-0 aduce păcatul încoace, cre- 
zând că eu sunt la bisarică?.,.* 

Acela își întinde pașii... „El este...“ O doare 
in capul pieptului... Cum o să se lupte ea, fe- 
meie singură mică şi slabă, cu atâta namila 
de om?... Cum se va apăra ea de el când se 
va opune?.... Mai poate să-i dea şi una'n cap. 
E singură aci. Casa lor e răsleț tă de sat, pusă 
la o răspântie... Şi apoi, în noaptea aceasta, 
chiar in sat, aproape că nici copiii nu-s 
pe-acasă. Toatţă lumea e la Inyiere. 

Cel cu băţul grăbea în pasul lui, răsfrân- 
gându-și umbra pe uluci, pe pomi, pe fân- 
tână, apoi îşi lăsă umbra în urmă și se pier- 
du pe uliţa ce duce spre biserică. Ea res- 
piră din adânc şi rămase cu privirea, jin- 
duită pe aceeași cale. 

„Poate n'a fost el... și chiar dacă a fost... 
dă-l păcatelor că s'o fi săturat de ce-a păţit 
an...“ 

Se așeză pe scândura de lemn dela poar- 
tă, bătută în patru pari, plină de mâhnire 
că nu-i şi ea la biserică. A stat așa alun- 
gând gândurile din toate colțurile durerii, 
până îi apăru în faţă niște luminiţe jucând 
printre zaplazurile caselor, umplându-o de 
fiorii credinţei. Luminiţele se întindeau 
pe uliți și clipeau pline de viaţă, ca stelele 








cu umbre lungi într'o apă limpede și curgă- 
toare. „Vine lumea dela biserică...“ 

Mâhnită, se mai pierdu puţin cu ochii prin 
ploaia de stele căzute pe pământ, şi intră şi 
ea în casă să se culce. Puse cârligul la 
poartă, deși nu e în mare siguranță că și 
un copil poate s'o deschidă; se urcă cu paşi 
grei pe prispă, intră în casă oftând și în- 
chise ușa cu zăvorul, 

După ce s'a desbrăcat, şi-a aşezat rochia, şi 
celelalte pe ladă, să pună puţin capul pe 
pernă să se odihnească ca să poată lua stân- 
ta împărtășanie mâine de dimineaţă. Dar... 
napucă bine să așeze mâna sub căpătâi, 
câna... pocnituri de cilomag proptind prin 
bătătură, îi răsună în urechi cu ecou de 
spaimă în suflet. I-a îngheţat inima, înce- 
tând să mai bată, strângându-se în ea ca de 
o mare primejaie. 

„A venit!... tot nu s'a lăsat hoţul!... Asta 
e noaptea lui !... Sări repede din pat și se 
uită pe fereastră: o umbră de voinic se rup- 
se pesţe poartă, împreunându-se cu cea dela 
casă doar dela brâu în jos, iar restul se lun- 
gea cu... parcă o lumânare aprinsă?... sau 
Ce?,.. Umbra tţindea spre grajd. 

Cu nodul ce-i sufoca respirația și bătăi 
puternice în piept, se năpusti la uşe. 

— Mamă male... sare copilul din pat agă- 
țându-se de poalele cămășii ei. A venit tă- 
ticu. Mă duc la el la glajd. 

— Fugi măicultiţă din calea mea, ce-i mai 
îi având și tu de tot aiurezi? Dând copilul 
la o parte: fugi că nu e ta'tu! se mânie bă- 
trâna. E blestematul de Gheorghe, a venit cu 
farmece să amețească calul să-l fure. 

; — Să-l fule pă Busuioc? Stai că-i dau eu 
ui. 

Iar lelea Tudora, plină de mânie, împinse 
copilul îmlăuntru, închise ușa după ea stri- 
gând: „Să mu eșşi afară! Sue-te în pat! 

Uită şi de Dumnezeu și de Inviere... să sal- 
veze calu! şi ia nevoe să se apere... Răbuiîni 
pe- ușe afară cu securea de-asupra capului, 
năpustindu-se spre grajd. 

Razele lunii jucau vesele pe spatele mili- 
tarului ce ţinea cu o mână capul lui Bu- 
suioc ce necheza, sărutându-l, iar în cealaltă 


mână, ținea lumânarea aprinsă cu care a 


venit dela biserică, 


E ama mmm] 


10 Aprilie 1944 





'Tremurând din tot corpul, bătâna scăpă 
securea jos privind uluită și mută. 

La sgomotul greutăţii căzute pe pământul 
tare, acesta întoarse capul, și cu o bucurie 
ce-i lumină faţa, ridică lumânarea în sus, 
strigând vesel: 

— Christos a înviat, mamă! 

— A... a... Și fără să mail poată lega cu- 
vintele, ea căzu jos învinsă de emoţiile suc- 
cesive. Dar în urma ei, se auzi un ciripit ve- 
sel ce răspundea din plin cu braţele ridi- 
cate, ale copilului: care cu toate protestările 
bunicii, o sbuchi pe ușe afară: 

— Adevălat a înviat tăticuțule! Şi se re- 
pezi de-i încercul genunchii sărutându-i 
vestmintele pe unde apuca. 

Imbrăţișaţi, tată! şi fiul luară pe bunicuţa 
de braţ, în care nu mai încăpea bucuria să- 
rutând şi ea cu duioșie vestonul după fiul 
său în care-și înfundă capul într'un plâns 
ce-i ușură sufletui încărcat. Apoi, câteși 
trei intrară veseli în casă, bunica ștergân- 
du-și ochii cu pestelca într'un zâmbet feri- 
cit, iar Ion stținse lumânarea cu*'0o cruce în 
cadrul ușii de sus. i 











CAR 


NEA 


(Urmare din pag. l-a) 


SCRIITORUL se află prea de multe ori 
în faţa unor astfel de întrebări: „E greu 
să scrii un roman?“ „Crezi că eu n'aș putea 
să fac o poezie, o nuvelă — tot atât de 
bune ?”, 

Dintre toate artele, literatura este — în 
faţa sensului comun — cea mai nefericită, 
copilul vitreg al artei. Deoarece: omul depe 
stradă nu se gândește niciodată să pună, ast- 
fel de întrebări muzicianului, pictorului, ar- 
hitsetului, sculptorului. In aceste arte, tech- 
nica e un dar concret, ireversibil. Muzica are 
notele; pictura, sculptura și arhitectura au 
desenul şi geometria. Dar arta cuvân ului? 
Toată lumea vorbește și scrie.  „Technica'” 
scriitorului e prea imponderabilă pentru a 
impune respect omului de pe stradă, mate- 
rialist. Literatura se reduce — biata de ea — 
la a serie. Eu scriu, tu scrii, noi scriem... 

De aceea literatura suportă cele mai multe 
mediocrităţi. 

e 

NU ȘTIM să ne apreciem îndeajuns între 
noi — ca oameni şi ca talente. In goana 
vieţii zilnice, în măruntele griji ale existen- 
ţei cotidiane, imaginea pe care ne-o facem 
despre un prieten sau depre un camarad 
de talent e ea însăşi grăbită, minimalizată, 
prozaică, adică fără miracol. „Moartea fixea- 
ză valoarea omului” spune Val6ry undeva. 
Sau chiar despărţirea, distanţarea. Abia, du- 
pă ce au trecut ani, sau abia când omul a 
trecut în lumea fără vanităţi şi fără invidii, 
căpătăm orizentul just asupra lui. Memoria 
noastră capătă o îuncţiune mitodogică şi-l 


recanstituim din elemente disparate; regre- - 


tul — care este reflexul înfricoşat al pro- 
priei noastre precarități — ne ajută să- îm- 
brăcăm cu acea aură pe care, de fapt, o 
merita și în vremea când se afla lângă noi, 
în proza vieţii de toate zilele. 

Retrospectivul — cunoaşteţi o tristeţe mai 
mare decât a lui? Fericiți aceia care n'au 
nevoe de distanţă sau de moarte ca să fie 
receptivi la miracolul din vecinul de toate 
zilele. 

e 


VREMURILE de tranziţie sunt, prin fatali. 
tate, la cheremul nechemaţilor. Incompeten- 
ţa bântue cu furie, din clipa în care consen- 
sul crdinai spirituale cedează. Se produc la- 
sităţi și nedreptăţi strigătoare la cer. Cârma 
culturii e în voia valurilor, valorile plutesc 
la întâmplare... 

Incompetenţă înseamnă în primul rând 
lipsă de respect pentru ceeace nu poţi face 
tu. Există în cultură un fel de complicitate 
nobilă, subînțeleasă, a distribuţiei valorilor. 
Ea e imponderabilă. Dar tocmai această 
calitate a ei devine, în mâna incompetenţi- 
lor, o armă teribilă. Bi profită de faptul că 
niciodată nu poţi ajunge să defineşti exact 
pe ce se sprijină ierarhia valorilor. LAcru- 
rile acestea se simt (simţire imtelectuală) şi 
nu se teoretizează. Dece, în vremuri nor- 
male, acordăm cutărui seriitor, cutărui fi- 
losof sau cutărui moralist stima noastră, 
considerându-j. un spiritus rector? Nu stim 
dar simțim — tocmai prin ceeace corespun- 
de — din ei — cu necesitatea noastră, de 
cultură, de echilibru, de adevăr. Pe ce se 
bazează, cu alte cuvinte — în uttuma 
analiză — „competența“ sa? Pe un impon- 
derabil — care este pentru toţi „inițiaţii“, 
0 cert-tudine, o realitate de nediscutat. 

Când se ridică un incompetent să ne în- 
trebe, întotdeauna, violemt, dece îl admirăm, 
noi nu putem găsi cuvinte adeguate ca să 
răspundem direct. Negăsind competenţa, in- 
competentul vorbeşte întotâeauna în numele 
unor lucruri „concrete“, „directe” simple”. 
Fiindcă incompetentul nu poate și nu vrea să, 
participe la consensul imponderabil al valo- 
rilor. Incompetentul strigă şi insultă cu atât 
mai tare, cu cât simte că n'are ce căuta în a- 
ria de valori pe care și-a propus să le ames- 
tece. Medioor'tatea lui are o anume forţă de. 
monică, un anumit patetism (inferior) în fe- 
lu în care întoarce pe dos sensul noţiunilor. 
Cum să-l readuci la ordine pe un incompe- 
tent ? Cum l-ai putea comvinge că n'are ce 
căuta într'o lume care-l refuză organic ? 


Incompetenţa devine uneori tot atât de î- 
nexorabilă cât şi o lege. Prin ea spiritul ne- 
gativ al mediocrității își realizează ce] mai 
sumbru triumf ; dintro irealitate, dintr'un 
nimic, dimtr'o minciună sfrmuntată, încompe- 
tenţa se proectează pe ecranul epocii ca 0 
fatalitate istorică. 


* 


UN EROU. Ceeace îl înspăimânta uneori era 
această înstreinart totală, dela om la om, de 
la suflet la suflet şi dela spirit la spirit pe 
care o constata pretutindeni în jurul său... 

Deosebirea de nivel ntre oameni devenea 
um spectacol insuportabil. Un turn Babel psi- 
hologic, intelectual, mona! şi sentimental. 
Lumi și limbi diferite, epoci şi mentalități 
diferite se manifestă în jurul său, în acelas 


Şi fiecare îl acuză pe celălalt că nu-l îmțe- 
lege ! Fiecare are ceva de spus, hotărît, de- 
îinitiv, în disprețul vecinului ; fiecare se cre- 
de -— numai el — deţinând adevărul absolut, 
fiecare e gata să-și ucidă vecinul, convins că 
numai el merită să trăiască. 

Iată cum Apocaltpsul poate deveni şi o 
problemă de psihologie: cea a diferenței 
„structurilor“... 

* 


ALT EROU. „N'am timp să trăesc Inten- 
sitatea, conştiinţa, „esențială“ a vieţii, redu- 
ce întinderea existenței. Ziua e ca o clipă. 
săptămâna ca um ceas, luna ca o zi! Anii se 
condensează şi te vezi imbătrânind fără a-ţi 
fi trăit viaţa în extensiune. Primejdia oame- 
nilor „prea adânri“. Ai vrea să trăești mai 
multe vieţi, regreţi atâtea lucruri pe care 
n'ai avut timpul sau polibilitatea să le iaci. 
Te obsedează sentimentul proteic al existen- 
ţeii.... 

Şi de multe ori nu trăeşti nici ceea ce-ţi e 
dat, din lăcomia, de a trăi: mai multe vieţi de 
odată. 

Neștiind să alegi, nu trăești nimic... 


* 


INCEPE să scrii ceva — roman, poezie, 
esseu — numai în clipa când ai simţit că în 
tine sa produs sinteza. Ea este capătul ori 
cărui fenomen de gestație. De altfel, actul de 
creaţie înseamnă — dela sine — sinteză; du- 
pă aceasta și cunoști valoarea sau nonvaloa- = 
rea unei pagini : dacă ea porneşte din sinte- 
ză sau nu. După ctm, pe nivelul natural, ori- 
ce percepţie este n fond o sinteză, tot astiel 
— pe nivelul spinitua] — ozice act de creaţie 
decurge dela un fenomen de sinteză interi. 
oară — de gând, de s:mţire, de cbszrvatie. O 
idee, o impresie sau o observaţie nu sunt, va- 
labile decât ca un început — pornind dela 
punctul în care ceva s'a încheiat îm tine. 


* 


COMPLICITATEA  CULTURILOR MICI. 
Există o complicitate a intelectualilor, în cul- 
turile minore. Intocmai ca ființele de „petite 
nature“, culturile minore au repulsii născute 
dintro sensibilitate infbrioară, prea exagera- 
tă. Ele mu suportă adevărurile mari, esenția- 
le, care nu sunt „delicate“, ci aspre, nepăsă- 
toare, atroce chiar. Ele se complac într'o at- 
maosferă de adulări reciproce, de mediocrita- 
te care-şi-ajunge sieși. Cultura minoră se a- 
pără, în limitele ei, de culturile majore, prin- 
tr'un fenomem specific, de falsă pudiciţie a- 
supra propniilor sale slăbiciuni. Prejudecata 
„autohtonului“ este ereația culturilor mici. 
Culturile majore m'au nevoe de autohtonism 
din potrivă, condiția lor le impune să stea cu 
toate porţile larg deschise, ca să nimicească 
toate „influenţele“: de-afară. Forţa lor se 
manifestă tocmai în această nepăsare cu care 
primesc orice imixtiune streină. Exemplu : 
cultura franceză. Că la un moment dat, ele 
însele decad? Dar aceasta nu mai ţine de cau- 
zalitatea „influențelor“, a cosmopolitismelor, 
ci de aceea a marilor cicluri biologice, din 
fatalitatea cărora nici culturile majore nu 
pot scăpa. - 

In faţa, marilor culturi, culturile „autohto- 
ne“ rămân simple ciudăţenii, ale unor cate- 
gorii umane întârziate. Romantismul, exas- 
perând valorie „specifice“ până la a le reda 

*+ 


din nou valoarea pierdută de mit, rămâne un 
simplu capitol pe drumul regal al civilizaţiei 
unificatoare. 

de DAN PETRAȘINCU 


e i 





10 Aprilie 1944 








„Plecările“ lui Gide 


Notaţii directe, ca într'un jur- 
na! de călă'orie sau de literatură 
subiecţivă, exaltările din „Les 
nourritures terrestres“, amintesc 


de acele mărturisiri sincere, 
precipitate, făcute cu glasul 


întretăiat şi pornite din ne- 
voia de a comunica un prisos 
de. plenitudine. Şi dacă momentul 
scrierii acelor notații era numai 
rezultatul intuirii viitoarelor tre- 
nezii, desigur prin „Les nouveiles 
nourritures“ se împlinea culege- 
rea fructelor pârguite prin împăr- 
tăşania cu trăitele experienţe. 
Sunt atât de entuziaste îndemnu- 
rile către hranele pentru viaţă, 
pline de atâta comunicativă tine- 
rețe, încât ne pare explicabilă 
pas'unea cu care „Nathanaeli, 
după lectura cateh'smului gidian, 
a plecat, a plecat fără să priveas- 
<ă înapoi. Greșeala sa a fost că 
anumite pagini i-au rămas prea 
adânc imprimate în memorie şi 
că, deci, părea uneori livresc... 

Adică, uitase tocmai ceea ce 
Gide îi recomandase mai stărui- 
tor:... jette mon livre. 

Emancipe-t'en... Ne t'attache en 
toi, qu'ă ce que tu sens qui n'est 
nulle part ailleurs awen toi- 
mâme et crâe de toi“... 

Ceea ce Henri Massis împuta 
lui Gide, prin urmare, se reven- 
dică mai degrabă unei nedreptăţi; 
anarhisme. perico!e publice, ispita 
la rău, (expresiile aparțin voza- 
builarului lui Massis în tenden- 
țioasa critică din „Lzinfluence de 
M. Andre Gide“) aacă îşi merită 
aceste calificative, vina o poartă 
nu Gide, care a insistat asupra 
adevărului propriu, ci... memoria 
„prea bună“ şi lipsa de persona- 
litate a lui „Nathanagr', 

Acest comun „Nathanaăl (de 
ce şi-a ales Gide un contidant 
atât de mediocru și banal?) nu a 
înțeles că invitaţia prietenului 
său este alegorică; nu a înţeles 
că fiecare element anecdotie as- 
cunde un sens, întrun cuvânt că 
i se adresa un om care nu Proza - 
tor. ci filosot putea fi. Indignarea 
lui Mass:s e aceea a unui Natha- 
„nacl desamăz't că plecările nu au 
insemnat nimic pentru el, fiindcă 
nu erau pletările „lui însuși“; nu 
erau ofhii !ui să vadă, nu erau 
simțurile sale care să tresară în- 
f:orate. 


si : ş 
SI totuşi, chemarea gidiană, 


pentru adevărații „Nathanazlc-i 
era s'multan descoperirea lumii 
autentice şi a propriului destin 
impletit cu tat specificul lui. Şi 
aceștia au devenit valori neinsu- 
mobile criteriilor sociale ex's- 
tente; au devenit non-confor- 
mişti, deoarece își "căutau pro- 
priul destin şi renuntau la eta- 
lonut comun, nesemnificativ, lip- 
sit de viaţă. 

E Din acest punct de vedere, ope- 
ra lui Andr& Gide se poate con- 
s'dera - prin două perspective: 
teoretică (evident, un teoretic cos. 
timast liric, pentru carnavalul a- 
parențelor simbolice) şi ateoretică 
său exemplificativă, 

Pr'ma catesorie închide esen- 
țial cete două volume amintite, 
iar a doua romanele, cu persona- 
gii care-și trăesc complet exis- 
tențele, cum ar fi realizat-o Na- 
thanatl-ii adevăraţi: „l'Immora- 
Histe“, „Les caves du Vatican“, 
„Ln symnhonie pastorale“, „L'e- 
cole des femmes“ şi. într'un fel, 
„La porte 6troite“, etc. 


Pentru o perfectă orientare în 
gândirea g'diană, ne pare că în 
„Les nourritures terrestres* 
aflăm cea mai sigură călăuză. Nu 
vom  insinua ipoteza că Andre 
Gide rezolvă probleme filosofice 
printr'un sistem personal; însă 
mai mult decât un romancier, 
preocupat exclus.v de fenomenul 
artei sale. De aceea, conciliând 
termenii contrarii, vom conveni 
să acordăm prevalenţă gândirii 
gidiene, manifestată în  promul- 
garea acelui eclectism filosofie. 

Controversa crescută în jurul 
problemei de existenţă la Gide, 
a îngăduit întâlnirea unui sens 
nietzsche-ian cu simplitatea na- 
burii calme, specific rousseau- 
iană; şi a permis voltaire-ianis- 
mului modernizat să se interfe- 





reze cu impresii interpretate ca 
în Barres., Un  panteism, vag 
nuznțat, dar ingenios împletit cu 
hedonismul, plantat în el ca în- 
tr'un cadru natural... 

Sunt câteva aspecte care Justi- 
fică afirmarea  eclectismului zi- 
diam fiecare elementi carac:eris- 
tic semnalat se suprapune "unei 
formule de existență  diforită: 
Nietzsche, Rousseau, Voltaire, 
Spinozza, etc. 

Și Andr6 Gide, înţeles astfel, 
încă nu e numai un teoreticizn 
al propriei gândiri; prin urmare, 
nu speculaţii sterile sunt în pagi- 
nile enţuziastelor plezări, ci ex: 
periențe in'uitive şi tră'te. Deci, 
încă un motiv pledând pentru a- 
tributul confesional! aplicabil a- 
celei gândiri, erunte închegat re- 
trospectiv. Repetăm, în conctuzie, 
că „Les  nourritures  terrestres“ 
conştitue rodul cop: prin colabo- 
ratea a trei factori subiectivi: 
intuiție, trăire (o contribuţie cou- 
turată deabia vaz) și gândire. 

E dificilă încercarea de a ex- 
pune manifestul gidian în no- 
țiuni uscate, cum include acest 
procedeu al esseului. Fiindcă » 
invitaţie la viaţă trebue fărută 
așa cum a înțeles autorul gusta- 
tului: „Pa'udes“ să facă, adică 
întrebuinţând mijloacele înseși ale 
vieţii, dăruire» necondiționată în 
arbitrarul ei, pasionata căutare a 


ceva nedefinit, setea de inedit, 
plecările ori unde şi ori când, a- 
bandonarea în lirismul, frenezia, 
chemarea din afară sau din stră- 


funduri sufleteşti iscată, Intr'un 
fel, ceeace constata undeva Dos- 
toicwsky: „...cât mai muţină gân- 
direc; întregul proces misterios al 
vieții se rezumă la două pagini 
de tipar“. Sau cum sa oferit vic- 
ţii nedeliberate acel „Nathanaăl“: 
descins din adâncuri nordice: 
Peer Gynt, acceptând numai im- 
perativul hazardului şi al bunu- 
lui său plac, non-confarmist (con- 
duitei comune) şi irațional (logi- 
cei perimate). 

La Peer Gynt, aceeași dorință 
de a se realiza subiectiv, de a de- 
Veni el însuși, ca în personagiile 
romanelor gidiene. 

S'a vorbit despre o literaturi— 
apărută, relativ, recent — abor- 
dând şi punând în circulație gus- 
tul de aventură. Si numtie a doi 
scriitori francezi sunt alăturaţe 
prin acest criteriu: Andre Gide şi 
Alain kourn.er, Asimilană teno- 
maenul in ilzutegune, an general 
taiea Seusuruior Sâit, Irtucvăr 
aventura şi-a câpatat extor, hte- 
Tari m ceie uvuă persoaal.iăţi, 
Dar  avemura UNPiica  preze-aa 
unui decor, a umpondcrab..ului Și, 
Că Vrice realitace-eici, Soul d 
însumarea ei in compiexul renii- 
tâțuor-iauze, Cu aite cuv.nte, a- 
Năiizănti ienomenui ne vor aniăm. 
Pina Surprize: obiectul aventurii 
tă Liue es.e eu-l Insuş:, acaparat 
de dorinţa propriei impliniri şi 
regzăsiri proteice, pe când la 
Fournier o anumită pasiune an- 
Brenează nu unul, ci mai muite 
personagii. 

Formuiu gidiană este utunei: 
»ubiectivul pur — adâncirea în 
prezent. Aceea a aventurii la 
iourimer este aita: obicciivul țin 
sens restrins) — trecutul pierdut 
ori goana spre even.uala aflare a 
Părăcisunul, Si-apoi, lumea lui 
Fournier, de adoiescenţi roman- 
tici şi visatori, pasionaţi, se a- 
propie mai mult de o iature a 
iui Cocteau. Sau căutând ade- 
rența la o altă epocă, iumea a- 
Seă să ar fi putut încadra mirese 
şi E aventura lui Don Qui_ 
Jote. 


Pe când Andre Gide pactizează 
cu Șansele de implinire ile unzi 
exisiențe treneuce: 

mude tense.gnerai la ferveur“,, 

inaemuul isvorește din dor.nţa 
de a impariaşi tuiuror bucuria pe 
“are nu a Măi DItrui-0 niiueni; 
prin dăruire in iubire, prin elibe- 
rârea în tot ce ascunde viaţa, 
peniru ca moartea să sosească 
oportună în momentul când nu 
mai e pos.Dilă nuci o cunoaştere 
inedită; pua.e, moarica să culmi- 
neze suma trăiriior. 

„Satistactiens! je vous cher- 
che“. 


O pateiică şi neistovită anihi- 
iare in cert.tudini momentane, de 
prezenţe netagăduite prim neli- 
niști. 

O decupare succesivă de ima- 
gini, de senzații, de percepții, de 
noutăți cure farmecă, Nu sar pu- 
tea desprmude urma vază a unui 
scepticism? Spaima faţă de e- 
veniuala, ne-implinire, solicitând 
crisparea de fiecare momentţ sa- 
tistăcător? 

„Hier jetais ici — aujourâ”hui 
je su:s lă... i 

Proectind în afară aparenţa 
boem.ei, se extrag alte intensi- 
tăți din realitatea interioară. 
Hoinăreala fără scop suu actul 
gratuit, repetaie, ar monoton:za 
atmostera, dacă variaţia nu ar 
Fermina din permanența tondu- 
lui sufletesc. 

Și dacă totul ispiteşte, totul 
poate ti cules și savurat, dar 
tără preterinţe. Inain'ea oricărei 
stabilizări, Gide ezită meincreză- 
tor: „choisir, c'est renoncer pour 
toujours. pour jamais, ă tout le 
veste“. 

E un donjuanism intelectual, o 
beţie de fluture pretutindeni fu- 
gar, zăbovind clipe scurte şi ple- 
când mereu.., 

Pare-se, o lege naturală ordo- 
nează această atitudine, metafa- 
rizată în tot ceea ce se întâmplă 
în univers; o vastă armonie con- 
certând la -entuziasta simfonie a 
voluptății care atrage şi coordo- 
nează implicit. Bucuria aceasta 
de 2 trăi rămâne motorul acţiu- 
nilor şi cauza efectelor, diferea- 
ția'ă de fericirea individuală. 
Pentru că fericirea ce însoţită de 
o stranie obiectivitate, în sensul 
că nu ne suntem suficienţi ca să 
deven'm fericiţi, ci totdezuna prin 
intermediul altei fericiri, altor 
fericiri „atingem conştiența pro- 
priei noastre plenitudini. 

Bucuria de a trăi conduce nu- 
mâi la satisfarţiile auto-depăşi- 
riler. până la identificare cu na- 
tura: 

wa«sde plus simple  assouvisse- 
ment me fuţ une ivresse, tanf, 
avant, j'âtais ivre d6ja de a6sirs“. 

Con'actul simţurilor cu natura 
se soldează uneori deficitar; ră- 
mân însă alte mijloace de pene- 
trație, mai subtile. care revelează 
intimităţile lucrurilor sau fiinţe. 
lor: 





de ION STANCU 


„Chaaue crâature indique Dieu. 
aucune ne le râvăle“... Și o con- 
fesiune  faustică,  solicitață de 
neechilibrul lăuntric: 

„Commandements de Dieu, 
vous avez endolori mon âme“... 
VOus avez rendu malade mon 
âme“. (Citatele din „Les nourri- 
tures terrestres“!) 

Astiel, Dumnezeu se manifestă 
prezent pretutindeni, prin ceea 
ce se creează necontenit. O ima- 
nenţă în multiple  personiticări 
alegorice, în variate forme, dar 
aceeaşi în esențe; nuanța unui 
pante.sm este sesizabită, Sinteza 
forţelor creatoare în Dumnezeu 
apare la Gide nu ca o nesgaţie 
a ereşt.nismului, În definitiv, isus 
nu a preconizat apoteozarea vieţii 
plenare, a adevărurilor nude, 4 
cecace există sincer şi viu? 

Desigur, aderenţa gidiană la 
creşiin.sm este liberă şi  neres- 
triconată, ingâduinud gândirea şi 
tră:rea nelimitata, pimund catre 
viaya netausit,cată. 

Ceea ce coexistă teoretic maturii 
strict umane, serveşte uvtuaşi 
Scop de pătrundere n entuaşi: 
Şti.nța şi arta, bunăoară, sunt 
preicxte de invesiigații în necu- 
noscut. Rapor.ui ceior două va- 
lori se stamiește subturan: ş.unţa 
vizează relaţuie directe şi, oare» 
cum. aparente, pe cânui aria ac: 
ționeazi  mutoiogz:c. Concluziile 
ştiinţei sunt limitate in ele în- 
seși; atlevărurile artei suni repe- 
tări m.crocosmice, simbole, 

Putem considera opera gidiană 
şi o superbă actualizare a auten- 
ticuiui; s'a vorbit sentenţ:ios des- 
pre eroii „orig.nali“ din romanele 
lui Gide, Eroarea porneşte dela o 
lipsă de proprietate a termenilor 
ori neințelegerea concepţiei ro- 
mamncierului, Acești eroi nu sunt 
viciolată originali din snobism, 
din fantezie, din ceea ce e de- 
numit comun „trăsnae“; insă 
totdeauna autent.c; după cun 
singularizarea în destin le-a per- 
mis, Adică o lume de Nathanatl-i 
lucizi și inteligenţi, înzestrați cu 
suficient spirit  comprehensiv; 
Nathanati-i cum şi-a dorit G.de, 
care i-au înţeles ultimul sfat, 
spus in in:eresul lor: ,...jette mon 
livre; ne t'y satisfais point, Ne 
crois pas que ta vErit6 puisse 
âtre trouvâe par qusique autic*... 

Şi-apoi, pleacă, nare imyoi” 
tanță unde, pleacă din trecut şi 
nu gândi spre care viitor. Ple- 
când, ascultă numai chemarea 
clipei, prezenţa... 


„UNIVERSUL LITERAR == 








UC CORNI 





= 1 





„Intre doua lumi“ 


Vltin-a lucrare a d-lui prof, Mihail Rae 
„intre două lumi", este o carte care cere 
cricand vo revenire şi n discuţie în, plus. Car- 
tea reprezintă, după înseși mărturisirile au- 
torului, problematica zbuciumată a „unor 
generați: suspendate în vidul cuprins între 
dont cvuri”; tematica „timpului de tranzi- 
fie, a unei epoci tuburi și în plină devenire“. 
Maărturisirea autorului antrenează  d'acapo 
curiozitatea cetitorului în acest sens. Căci 
întradevăr, deşi cartea este compusă din 
studii şi eseuri care în. parte du mai fost 
publicate, totuşi regrupate de astădată, arată 
că au fost scrise la aceeași temperatură în- 
telcetuală şi sub sugestia aceleeaş viziuni de 
ansamblu a vieții şi culturii. Studiile și 
eseurile acestui ultim volum, deși suficiente 
în economia lor plastică şi autonome în 
structura lor ideatorie, totuși conlucrează 
între ele întrun moa perfect, ca și cum ar 
alcătui încrengăturile firești, concepute în 
prealabi! ca ature, ale aceleeași unități lite- 
rare îindestructibile. Reconstrucția din frag- 
mente de'atitudini și idei, gândite și scrise 
ia intervale de timp destul de mari, nu a- 
pare vizibilă în arhculațiile ci decât croni- 
carului cu memorie fidelă şi cititorului de- 
prins cu revenirea comparativă asupra tex- 
telor aceluiasi autor, 

Viziunea despre vință şi cultură, a acestei 
vremi re tranziție, încă viabilă, între lumea 
care alunecă vertiginos în besna trecutului 
şi aceea care mnăvălește spasmodic în con- 
ştiinţa prezentului, cu toate defectele ei îne 
rente, cu toate erorile ei întrinsece, apara 
cu și în fiecare studiu și eseu, toţ mai evi- 
Qentă, tot măi pregnantă. 

Din acest punct de vedere, sar putea spune 
că lucrarea d-lui prof. Mihai! Ralea e o în- 
tuiție integrantă și o descriere complectă, a 
crizei care străbate fulgerător dela un capăt 
la altul organismul și spiritul nostru cultu- 
ral, E o intuiție întreagă, crescută din ela- 
boraren tuturor satisfacțiilor și tragismelor 
viziunilor parțive ale culturii. In ea se îm- 
pletesc cu necesitate stringentă, datele reli- 
giei cu ale politicei, metafizicei cu ale artei, 
esieticei cu ale elicei. Nici unul din aspec- 
tele esențiale ale culturii în descompunere, 
iecesure alcătuirii unui tablou sumbru, unei 
punorame brăzdate de neguri şi fulgere, nu 
lipseşte. Și e o descriere completă în sensul 
istovirii materialului şi temelor crizei cultu- 
rale a vremii noastre. 

Originele și aspectale acestui impas sunt 
trecute în revistă, ptât pe cât cere puterea 
noastră de convingere, pentrucu prin enun- 
țul lor attorul să caute o îndrepiare, 0 so- 
luţie de viitor. De aceea în. ansamblul ei lu- 
crarea d-lui prof. Mihail Ralea se prezintă 
ca un rechizitoriu cu premize pesimiste şi 
concluzie optimistă, Descrierea tuturor faze- 
lor crizei culturale nu-l zdruncină pe cititor 
decât atât cât îi trebue pentruca să se recu- 
!eagă și odată cu autorul să găsească scăpa- 
rea în reconstrucție. In „Intre două lumi“, 
d. proi. Mihail Ralea manifestă un tiguros 
optimism în forțele de redresare și recon- 
strucție spirituală ale omului. Criza aceasta 
culturală nu ce nici prima, şi probabil nici 
ultima, pe care o străbate omenirea în îs- 
toria ei multimilenară ; nu e nici cea mai 
g?ea și mici cea mai de durată. Dună ea, cul- 
fura ba apare şi mai strălucitoare ca până 
acum şi viața omului mai împlinită în limi- 


reicţia ei specijică, transpunerea ei stilistică. 
D. prof. Mihail Ralea urmărește cu tenacita- 
tea omului de știință și prinde cu eloceența 
artistului, confururitle largi însă precise ale 
marasmului sţilistic specific vremii noastre. 
Unei viziuni descompuse de forțele antino- 
mice şi negative cure se ciocnesc violent și 
se pulverizează în acte incoherente, nu-i 
poate corespunde decât un stil dezarticulat și 
haotic, plin de inadvertențe și șovăeli, bizar 
si fastidios până la caricatură. 

După această prezentare de ansamblu a 
poziţiei cărții față de problematica crizei cul- 
turale. să încercăm în puține cuvinte o selec- 
ture a aspectelor esențiale ale crizei și tort- 
dodată a soluţii!or: optimiste. 

„Lumea de azi, care s'a născut rapid și 
prematur în douăzeci de ani" trăeşte pe plan 
religios și metaţizie, politic şi urtistie, etic şi 
estetic, în plin tragism. Religiozitatea omului 
îşi caută alte soluții decât acelea religioase 
Religiozitatea tinde să-și deplaseze centrul 
interesului ei vitu! .din domeniul religiei 
propriu zise în acela al mitului Social şi a7- 
tistic Omul vremilor noastre crede mai pu- 
țin în forțele care transced lumea, decât în 
acelea care o străbat. Concepţia oniului total 
care este înprumutată de doctrina politică 
din filosofia culturii, îşi are ecoul şiin reli- 
gie. Omul total! coboară pe Dumnezeu din 
ceruri pe pământ, îi dă chip omenesc şi i se 
inchină, Toiaiitarismul religios este lupta tra- 
gică întie credința în divinitatea care domi- 
ună omenirea și aceea care o străbate, adică 
între vechiul taism și un fel de panteism 
transtiunrat, De aici, toate atitidini'e si ne- 
vaţiile religioase, toate inconsecuenţele și 
perplexităţile de credință, toate acele forme 
care contravin ideii de mântuire. 

Din punct de vedere meintizic, omul şi-a 
pierdut de asemeni echilibrul certitudinilor 
inițiale. Nu-l] mai interesează valorile spiri- 
tuale, nu mai crede în puterile minţii lui, ci 
soumai în momwte. desreombunere, nennt, El 
a pierdut certitudinea în puterea absolută ue 
discernământ a spiritului, crede în relatiui- 
tate şin existență. Omul vremilor noastre 
este un dezarat, un dezadanptat, pentru care 
vatorile culturii nu contează decă! în subsi- 
diar. Concepţia lui de viaţă subminează pu- 
terile vieţii însăși. EL vrea mai mult decât 
poata, aleargă după jantome. Această comă 
metafizică, descrisă de atâția fitosoji ai ctu!- 
turii europene, își găsește expresia muximi 
pe plan politic și socini. Tipul de om cTein* 
de societatea noastră este „mutilat! şi par- 
țial“. EI luptă nu numai cu sine, pentru că 
în structura lui „Omu! e multiplu și adesea 
chiar discontinuu“, ci şi cu societatea din 
care face parte, care-l constrânge și limitea- 
ză şi pe care ul vrea s'o corecteze şi domine. 
Fiecare om din vremea noastră se crede ca- 
pobiț și câteodată, ori! chiar chemu, să par 
ticipe la treburile publice. Intre această do- 
vință şi neputința de-a o pune în practică, 
între visurile reformatoare şi bruscările rea- 
lităţii, există o necontenită dromă. Dăruirena 
totală a omului modern către societate este 


de ROMULUS VULCĂNESCU 


un act disperat, de axare și regăsire de sine, 
care încă nu şi-a găsit soluția salvării. În a- 
creastă dăruire prejudecățile de rasă, de clasă 


„şi sex cad la pământ şi le ia locul seni- 


meniul necesităţii scăpării din impas pe ori- 
ce cale posibilă. O aplicaţie interesantă în a- 
cest sens o schițează capitolul „feminism și 
prostitutie”, Sub raportul etic și estetic, lu- 
crurile nu stau deloc mai prejos. Nu a exis- 
tat vreme mai complexă în problematica per- 
versiunilor şi totideodată a conversiunilor 
morale și estetice ca aceasta pe care-o stră- 
batem. Toate insanilătile mara e incearcă u 
justițicure estetică în artă şi invers. Tragicu! 
sub toate formele posibile de închipuit a- 
bundă tematica etică şi estetică u vremi: 
noastre. Literaturile de specialitate nu mai 
contenesc cu experiențele morale și estetice, 


„Tar arta, în care autorul vede mijlocul cel 


pui propice al salvării, lupta cu eapresii, 
jorme şi teme obosite, turmentate, anchilo- 
zuse de pust, caduce și desuete. A'ta de ser.- 
zaţii a vremii noastre e negativă atât în sub- 
stanța ei plastică, cât şi'n ideologia ei. 

Im capitolul „Consideraţii asupra epocii 
noastre“ d. prof. Mihuil Ralea rezumă parcă 
utitudimea critică, retrospectivă a cărții sale, 
care e pesimismul şi nu aceea projetică, pros- 
pectivă care e optimismul. „Viaţa e prea co- 
lectivă, prea socială, ca imdividul să mai 
poată întreprinde ceva cu forțe proprii. Te- 
meritatea a devenit ridicoli în aceustă vimă 
de masse, de mulțimi, de suncțiuni pubiice”, 
„Colecrirismul,: biologismul şi inestetismul“ 
acestea sunț notele dominanic a! pesimis- 
muiui contimporuu al cărui ecou îl preia 
cartea a, prof. Mihai! Raleu pentru a-l am- 
piijica la maini, 

To'uşi, deși autorul nu consacră un capi- 
tol special profeţiilor optimiste, de ieşire din 
«riza cultovolă ecou mpornnă, acestea reies gin 
majoriiitea studiilor și a eseurilor, cu evi- 
dență incontestabilă, Pe alocuri, cun, este în 
cazu! esteticei si ui artei din care autorul își 
face o profesie de credință, anticipează în 
pagini de înalță ținută prospectivă, recons 
trucția culturală, Acolo însă unde lipsesc su- 
gestiile reconstructoare, se poate ceti printre 
rânduri si având în vedere ansamb'ul, se pol 
bănui ideile particulare. Spre pildă, în do- 
meniul religios — revenirea 'a credința în 
jurțele transcendente ale lumii, în donieniul 
metafizic restabilirea certiludinei dintre cu. 
uGașiere şi adevăr; în domeniu! socia! şi” Do 
litic echilibrareu individualismului în cadrui 
colectivismului; în domeniul estetic trăirea 
sub zodia categoriei humorului, în domeniu 
artistic, împăcarea artei cu trebuințele spiri. 
ftuale de îvri și astăzi. E un niv? hegeian d 
a privi reconstrucția culturală prin luminile 
„sintezei“ creatuare între teza clasică de ieri 
și antiteza revoluţionară de astăzi. 

Dacă din punctul de vedere cal unei Ţiloso- 
tii generale a culturii, cartea d-lui prof. Mihail 
Ralea vrezintă o valoare incontestabilă de 
îndreptar teoretic, nu se poate spune că și 
din punctul de vedere ul filosofiei culturii ro- 
mâne este lipsită de utilitate. Au'orul urmă- 
rește efectele „crizei culturale“ și lu noi, care 
de data aceasta iau aspectele unei crize de 
creștere culturală, cum de altfel e normal" să 
se 'mtâmple cu un popor care abea a dat cu 
nasu! de istorie, și nu al unei crize de ma- 
turi'ate creutoare, Devierile şi ratările înce- 


tele şi ţelurile ei. 








Noaptea 


Și, înainte de-a trece la eapiinerea suc- 
cintă a cuceririlor și poziţiilor optime ale 
cărții, ceen ce este mai interesant, viziunea 
integrală a culturii aciunle descompuse, care 
totuşi păstrează în imagina ei spirituală sâm- 
viitoare, interferențe- 
lor unei ochiri cure sondeuză au raccourci 
«recutul și aruncă profeții în viitor, nu este 
lipsită de ceea ce în limbaj comun am numi 


aurele reconstrucției 


Invierii 


N (Urmare din pag. â-a) 


O vecină de vis-ă-vis, imi şopti, misterios, într'una 
din seri pentru ca... să nu ne vadă nimeni, că o nepoa- 
tă de a suveranii lusese vandulă unui Tăpăcar, pe un 
preț sălbatec de intim, prin intermediul... suveranei, 
pentru ca, la rândul ei, să poată cuceri grațiile pecu- 
mare alu Tapataruiul LrIVOi ŞI despre care se vorbea că 
şi-ar aprinde ţigaretele cu bancnotele dela 100 lei în 
sus ! 

Satisiăcut, răpăcarul trimise la plimbare pe suve- 
vană şi cu ea şi pe pajul ei! 

Și povestea acestei escapade de misitie carnivoră, 
mă lasă destul de rece: — neomenia... oamenilor ne- 
putându-mă înlătura din drumul dragostei ce mi-am 
ales ! 

La... „curtea suveranei“ se pripăşise, tără să-i cer- 
ceteze cineva rostul, o femee. 

O femee uricioasă, suspectă şi  indecisă, cu părul 
scurt şi vopsit. Vopsea proastă... incoloră, infectă şi 
respingătoare — um cap lăeţ de hoţ de drumul mare, 
ciut, aspru și respingător, arareori înviorat de un zâni- 
bet căsnit, poruncit, deghizat — un zâmbet prevesti- 
tor de rău, un zâmbet ghinionist, de cobe care cântă 
in apropierea oamenilor cari mor, sau în preajma unui 
catuielism ! Femeza cea dubioasă se înfrupta din du- 
Picaţii de după cheluri ai suveranei și purta îmbră- 
cămintea şi încăițămintea pătată de sosurile și de şam- 
pania deboşeriilor ei. Ungniile îi erau, deasemenea 
vopsite, cu carminul vrăjitoarelor turcoaice, iar în 
chica ei de paracliser feminin, luciau piepţenii știrbiţi 
ai suveransi ! 

Proprietăreasa vorbea că i-ar îi intermediar nego- 
tierilor 'e1 dubioasă, Trupeşti, in vrome ce suveruna 
mi-o trecea drept femeea ei de companie, — mai târ- 
ziu, sora ei de lapte, — mult mai în urmă... sora ei 
vitregă şi in siarșu, mai în urmă de tot, la o inchinare 
a paharelor onomasticei ei oculte, sora ei de sânge! 

Calitatea sub raportul de înrudire al acestei otrape 
cu cap de femaz, în casa suveranei îmi era țot atât de 
indiferentă precum proprietăresei căreia i se înumăra 
punctual chiria prin femeea cea suspectă, îi era indi- 
lereni dacă go.oganii i se aduceau uz codoașs, de fe- 
meea de compânie, de mâna dreaptă a ei, da sora de 
lapte, ds sora vilregă, sau de sora „pur sânge“ a suve- 
ranei — numai chirie să fie! 

Toate largaretele Gauthier îşi apropie anturajului 
lor maladiv o „Prudence“ a cărei jecmăneală pe faţă, îi 
procură o voluptate de stranie superioritate, şi la rân- 
dul lor, toți chibiţii acelorași Margarethe Gauthier, îşi 
lac mâră bună pe lângă astfel de hiene omeneşti, în- 
găduite să-şi devereze victima în apropiere alcovului 
stăpânei cu încredințarea că, din ele își creiază o punte 
prin care poţ ajunge mai uşor în grațiile trândavei 
amtitrioane ! 


— Mult oare ai să mă mai fienrbi până să ajungi la 
fapt ? urlă judecătorul de instrucţie, lovind hiroul cu 
toată greutatea colecţiei lui Hamangiu. 


X 


Intr'una din zile a bătut la poarta mea părintească 
cineva. Am eşit afară. Un domn se recomandă, contra- 
riat, în întțuneric. Suansohn Zulufunbruck, „Agentură 
si Comision“. 

Apoi întrebându-mă dacă nimerise numele meu, 
ceru să-mi vorbească neintârziat, 

Dar, domnule, ce s'a întâmplat de mă deranjezi (a 
ora asta 7?! 

— Nimic grav şi totuşi foarte grav! Eu şi cu doamna 
Beatrice Zulufunbruck, soţia mea, vă plângem! 

A ȘI 

— O doamnă imediat vecină nouă, printr'o singură 
despărţitură a ulucii, insultă trivial zi eu zi, ceas cu 
ceas, cadou cu cadou, ce-i trimeteţi, în compania unsi 
vrăjitoare care trăește din produsul comerțului cor- 
pului ei însuşi, adică al doamnei care vă îniură, — 
vrăjitoare, care, când îi esta soră, când îi este misită, 
— o misită care nu este nici soră şi nici misită — o 
parazită care îşi râde de toţi boermii cari îi vin în casă 
şi din punga cărora se hrănește, în cap cu ea, cu a- 
cecaşi doamnă care vă ultragiază, culegând gologani 
de pe la toţi şi dela ea — doamna care vă stropeşie zil- 
nic cu noroiul ocărilor ei şi pe care totusi o adoraţi a- 
tâta ! 

Năduful din creer şi ciocanul din şale pe cari le-am 
simţit în înserarea despărțirii din sărbătoarea Rusalii- 
ior, se nepetă mai aprig, înfigându-mi de data asta, în 
tâmpisal= aprinse, un tăș! 

— Şi care este interesul d-tale în această cruciadă ? 

— Omenia ! 

—. Dovezi ? 

-— Astăzi chiar i-ai trimis o toaletă. Esta adevărat ? 

—. Este adevărat! i 

— Vai ce mii toaletă ! Am să o imbrac numai decât 
şi am să ies la plimbare cu... Mișulică al meu! striga 
suverana în curte, cât o lua gura! Mişulică al ei e un 
şefeur, postat la chioşcul de ziare de vis-ă-vis şi care 
o aduce noaptea acasă, beată... pe gratis! Intro zi i-ai 
trimis piersici altoite ? 

( I-am trimis ! 

ta Şi cine crezi că le-a devorat ? Femeea cu chica de 
lăeţ şi cu unghiile boite, în vreme ce suverana, muş- 
când în silă din carnea însângerată a fructului gustos, 
svârlea pe fereastră poamele bombănind insulte la a- 
dresa d-tale, socotind o deriziune pentru trebuinţele 
casei — de a i se fi trimis în loc de parale piersici! 

— Un sfeșnic i-ai trimis! 

— l-am trimis! Era sfeșnicul în lumina căruia 
mama își răzimase nădejdea, 108 ani! I l-am trimis 
ei, să se roage ca și mama, să-i ajungă anii! 

— Sfeşnicul mai era însoţit de o scrisoare extrem 
de mișcătoare în care, cuvintele de sus erau interca- 








puiurilor noastre culturale sunt efectul moș- 
tenirii şi pedagogiei culturale care ni s'a a- 
plicat. Una din notele dominante ale culturii 
rotiâne este estetismuul exagerut şi ultraraţt- 
nat. Noi suntene mai ptețioşi şi mai pedanţi 
în toate compartimentele culturii decât chiar 
jrancezii, E un fel de purvenitism. şi superți- 
cintitate spiritulă în acest hiperestetism. de 
care, s'9 recunoaştem, trebue să ne lecuim 
cât nu va fi prea târziu, = 


PIE PN et Ra pe E a Ea RI Pipe af fe 


late într'ânsa, ceea ce făcu pe vrăjitoare să-şi înalțe 
în dreptul ochilor, prin prefăcătoria ei învinsă, şorţul, 
pinltu a-și ascunăe Câwva lacrimi, în vreme ce su- 
verana căreia i se adresa sfeșnicul și scrisoarea, te 
biestuma de așa ursiă cu care ii grarificai tinereţea, 
adăugând către vrăjitoare care se ismenise o vreme 
cu ochii în şorț, că ei nu-i trebuesc asemenea ofrande 
ci chiria care bătea la ușe! Și apoi ce vrei să mai cu- 
noşii dumneata ? Noi care sunlem destul de departe 
de prerăcătoria ei, vedem totuși ceeace d-ta nu poţi 
vedca sau nu voiești să vezi, când îi stai cu capul între 
genunchi, atât de aproape! Acuma când o alinţi, se 
ismenește că e boinavă și când pleci râde că ai iost 
atât de nătâng și ai crezul-o! Beatrice a mea şi cu 
mine, ne tăvălim de râs, dar când ne trece cheful ne 
întristăm profund şi te compătimim îndelung ! 

De aceea am venit destul de târziu, dar destul de 
revoltat, la d-ta! 

Am tras înebunit zăvorul. 


* 


Trecuse anul de la Rusaliile celei dintâi întrevederi. 
Suansohn Zulufunbruck venise cronometric în szara 
zilei anului încheiat, de la acelcași Rusalii. Pretextul 
inaugurării era dar prilejuit. Poarta curţii suverani 
se lipi într'o icnitură seacă de că şi furtuna indig- 


„ nării mă împinse în mijlocul odăii. 


Suverama visa ! 

Vrăjitoarea era tunsă scurt şi cu unghiile înmuiate 
în oala cu băcan, mă asigură că suverana visa... lu 
mine. k 

Ovreiul Suansohn Zulufunbruck se pierdu în întu- 
nerie pentru a fi ia adăpostul consecințelor cataclis- 
mului vreunsi răfueli. 

Pieptul suveranei era desgolit, profund turburat de 
planuri negre în perspectivă, lără îndoială ! 

Rusaliile mă protejau — prea o adorasem ca un 
smimţit — și de aceea îmi oferea acum locul unde tre- 
buia să ţintesc. 

Dintr'un colţ, lumina sfeşnicului mamei — sfeșnicul 
ultragiat pe nedrept, îi așternea, precis, în dreptul 
inimii, locul unde avea să i se sape rana îndurerării 
mele. 

Am strigat-o pe nume. 

instinctiv, palmele-i înficrbântate de patimi îmi în- 
cleştou pumnii în pumnii ei. 

Dar stiletul pe care-l visam la coapsa-i de suverană, 
fu mii grăbit decât apărarea ei târzie! 

O aţă de sânge se prelinse din corșaj, dealungul po- 
doabelcr şi spre satisfacerea familiei Beatrice şi Sian- 
sohn Zilufunbruek. suverana își dete duhul în bra- 
ţele pe care o ridicasem din strada în care o cunoscu- 
sem ! 

Urmează semnătura judecătorului de instrucţie, re- 
zumitul dezbaterilor și „verdictul de achitare” al iu- 
raţilor. 

Deciziunea curţii a fost dată după miezul nopţii, 
exact tot la un an după Rusaliile cari au urmat asasi- 
natului. 

Mai urmează, apoi, semnătura pusă în frica lui 
Dumnezeu şi a osmenilor pe onoare, conștiință şi răs= 
pundere, a primului jurat! 

Şi mai jos, la dreapta: „Noaptea Invierii“ ! 


SĂRMANUL KLOPŞTOCK 












„mai departe... 

(Intrebări şi răspunsuri între judecătorul de in- 
strucție şi criminal). 

-— Aşa dar zici că nu iubiseşi încă până atunci ? 

— Niri prin gând! 

Cunoșteam dragostea din romane, din liceu şi din 
întâlnirile colegilor — dragostea ideală, spirituală, su- 
prapământeascâ, —- dragostea care face dintr'un cu- 
minţit un mebun, dintr'un geniu un descreerat şi din- 
trun ateu un sfânt! 

Cunoşteam insă dragostea cealaltă... dragostea care 

se cumpără din târg, dragostea soldățească, fiziologică, 
— dragostea care vinde graţii, fard și maladii pe nişte 
parale care nu au miros. Dar pe aceea, temperamentul 
meu cinstit nu și-a putut-o alipi nici când ! 
“ Eram însetoşat însă de cea dintâi dragoste — dra- 
gostea care a inspirat pânzele lui Raphael, dragostea 
care a făcut dintr'un dulgher din Nazaret, un Dumne- 
zeu, dragostea care justifică în sfârșit, sensul umbrei 
omului pe pământ ! Voiam să mă cheltuese ei. să mă 
răstignesc sacrificiilor ei, să mă pierd pentru ea, ca un 
erou, ca un inventator, sau ca un mistic, care avea să 
ducă în mormânt o pasiune mult prea uriaşă pentru 
toată încăperea lumii ! 

— Revino la victimă ! 

-— Trăiam însă, în schimb, un soi de dragoste bizară, 
intuitivă, ascunsă, — dragostea cu care ne maştem, in- 
stinctivă, fatală și irealizabilă — acel orgoliu congeni- 
tal de a fi agreabil unei femei, cu orice preț, de a primi 
scrisorile ei colorate şi de a ne mândri cu bucuria du- 
rerii eventualului ei insucces doboritor ! 

Pregătit astfei, am aşteptat-o 44 de ani! 

Mi-a apărut, palid conturată, sporadic, nelămurită 
şi foarte dispusă a nu mă întelege! Câteva întâlniri, 
banale plantări la colțurile obscure ale străzilor şi 
mai obscure, cu ceasornicul în mână, un ceasornic 
care niciodată nu s'a potrivit cu al ei, cu o floare 
oarecare, strivită în palmele înfrigurate de aşteptare 
și cu senzația unei sufocări în piept care se înălța 
automat, deacurmezișul gâtlejului, de îndată ce ulti- 
mele minute ale orei de întâlnire treceau de partea 
cealaltă a cadranului, fără ca la orizont să apară um- 
breluţa, mantoul sau pamtofii care trebuiau s'o aducă ! 

A doua zi, cu o scrisoare violentă de despărţire, cu 
un jurământ de revanșă în ea şi cu ultima fotografie a 
eroinei, purtând pe dosul cartonului un vers de calas- 
trofală și iremediabilă ruptură ! 

Apoi o nouă năzuinţă, alte așteptări în umbră care 
nu se mai arată reducând toată însetoşarea iubirii la 
0... umbră ! 

Dar sufletul pe care l-am așteptat în pragul tinere: 
ței ţinut să nu mai îmbătrânească pe treapta pe care-i 
aştemusem ca să calce peste ea cea mai înverşunată 
dintre pasiuni, întârzia ! 

— Te poftesc din nou să revii la eroină !, 

—— Intârzia pentru ca așteptarea să fie mai ucigă- 
toare, întârzia pentru ca avântul să mă sufoce cu ar- 
doarea lui înverşunată, întârzia pentru ca fericirea să 
mă îndrepte mai curând spre... prăbuşirea de apoi ! 

Şi totuşi mă complăceam siatanic în această amăgire 
mai satanică — himera celor ce aveau să mă sosească 
procurându-mi un fel de voluptate demonică, în sen- 
sul de a fi eroul unei căderi în ghiarele căreia aveam 
să mor într'alțfel decât ar fi murit un pușcăriaș de 
rând, un cerşetor încremenit de ger sau un orb călcat 
de tramvai. 

O aşteptam aşa dar! 

— Pentru a treia şi cea din urmă oară îţi cer să 
revii la victimă. . 

— Revin — n'am încotro — pentrucă ea însăşi re- 
vine ! 

Şi a venit! 

A venit aşa cum a visat-o, în cei 44 de ani, închipui- 
rea mea aprinsă, a venit așa cum au conturat-o visurile 
adolescenţei mele... literare, a venit așa cum biblia a 
înarustat la picioarele lui Crist dragostea de oameni, 
indummezeită de dragostea Magdalenei pentru Dumne- 
zeul dragostei de oameni ! Probabil, deoarece în clipa 
aceea tot sângele cerebral trecuse în torentul circula- 
tar, iar pometele le simţeam reci și albe, arătarea mi 
se părea şi ea rece şi albă. 

Un zâmbet fin îi sfâșia în două purpura buzelor și 
lumina lui făcu din ea un soare. 

Zâmibea, — îmi zâmbea, i— zâmbea dragostei pe 
care i-o risipisem de pe ferestrele sufletului -— ochi 
— toată dealungul, în fața ei, în drumul picioarelor ei 
împodobite cu icatarămi şi funde și cu care începuse 
să calce pe ea, venind spre mine, în colțul în care zâm- 
betul ei alb mă fixase ca într'o eiegie de preamăriri 
şi pe care o înălțam cerurilor atotisbăvitoare, 

Bastonul de palisandru al umbrelei, purtând în pla- 
ton miezul de atlas al unui pepene focos şi din lumi- 
nile căruia se coborau văpăile de fildeş ale zămbetu- 
iui care mu înceta, scoțându-mă din minţi, iar în coa- 
dă, o coroană de agate, stropite cu lacrimile de opal 
ale cineştie cărei regine detronate, îi aşeza în hoideie 
de dantelă ale bustului, petale parfumate din toate 
soiurile de flori şi cari se rostogolea într'o intersectie 
ameţitoare de tonuri, culori şi umbre, a:cătuind din 
exotismul iradierei lor fantastice, un buchet care 
umbla ! 

Un fluid straniu de împăienjeniti rememorare fi- 
ziologică par'că, ne apropiă. Umbrela se închise brusc 
și zâmbetul muri în dosul horbotelor ei împreunate. 

O mână egală, palidă, fermă, pătată de luminile bi- 
juteriilor, se înălță felin ca o tulpină înfrigurată de 
trandafiri, în dreptul inimii mele, pentru a aşterne pe 
ea, cea dintâi apăsătoare sărutare -— prefața romanu- 
lui care începea ! i 

Apoi o retrase marţial, pentru a-și îndrepta cu ea d 
gamitură rebelă a îmbrăcămintei, o mănuşă scumpă 
care zâmbea într'o subsoară sau cordonul taliei ghiftuit 
cu ofhi de argint strălucitor, care-i împresura cu 





atat 
z1lișl 


P: 


N 


d ai 








iulgerul metalului, mijlocul cumpănit de domniţă 


i siioasă —— toate aceste precauţiuni, tară o trebuimţa de 


moment, Ci numai penru a masca gezonentarea n 


= Care 0 vurise uxcazui meu! 


Apoi ne-am retras întrun colţ, la o masă mizan- 


Iau Caullerare. 
ŞI am rămas acolo, la masa aceea schiloadă, multă 
vreme, muţi, fiecare cu inima la gură şi cu privirea 


i: imtiexibilă, mută şi ea, pieotind în pulberea de aur a 


nisipuiul in câre mureau miliarde de ganganu, ameţiie 
de pariumul zarzarilor de aeasupra nvasurâ. 

incrun tarziu, am Sunut in vraji uugoreala răsu- 
ilărij ei aprinsă, un miros de oțet de tranaatiri, de cu- 
minecătură de flori moarte sub insăşi greu.a:ea lor, pe 
Pepruul IMboidIt ae suspinee cări le aiialţă, le Qes- 
morțea şi apoi le cuibărea la loc, deasupra inimii înă- 
buşindu-le odată cu oftările cari nu erau înțelese — 
un amestec de mirosuri amepvoare, mpnotice, covâr- 
şitoare, care se degaja jenti ain arsenalul ingredhente- 
„Or de TOaletă, penuu a ramane mută vreme nnirrate 
în figura, în trupul şi în respiraţia femeii, 

Bănuind că se hotărise să-mi vorbească, am înălţat 
alene privirea 1n sus, 

Zâmbetul de dinainte umplu de lumină toată um- 
brela zarzâriior apot privirea apiecata grabnic In Jos, 
la loc în pietriș, o iîntunecă.. 

Bastonui umbrelei sugrumat. între rotulele egale 
ale unor genunchi în încneevura cărora se sfâșia con- 
vexitatea unor gambe ideale şi peste care lucea revăr- 
sarea reguiata î puseurilor ae auas, ae un ncgru ue- 
monic, se smulse discret din preţioasa ascunzatoare, 
pentru a cerceta cuvântul în neştire, în boabee ae ni- 
sip de jos, înlocuind astfel mărturisirile pe care le aș- 
leptam, deopotrivă de înmărmuriţi, unul de altul. 

Dar oricum, stângăcia asta apăsătoare nu avea să 
dăinuiască ! 

Lumea care forfotea în trecere pe lângă noi, radioa- 


să, cosmopolită, și impestrițată — haporniecn purtand 
pe bnaţe foi solzoase de nuc — erau Rusaliile — îna- 
moraţi minţindu-șşi inamoratele — era primăvară —- 


iar prostimea etalându-și vestmintele și îmbrăcâmin- 
tea asimetric croite — era sărbătoare — asimetric pur- 
tate şi mai asimetric ajustate, proeminenţele tormelor 
grosolane de sub ele, puțin le pasa de stangacia noa- 
stră ! 

Şi indiferența asta pudică, logică și foarte da locul 
ei, ne desnădăjduia în ideia că, toţi laolaltă, nu ne-ar 
fi putut da nici O mana de ajutor, că nici pe aparte 
nu ar fi fost... de partea noastră şi că în schimb, le-am 
fi părut foarte ridicoli şi obraznici dacă ne-am fi plâns” 
or solicitându-le îndrumarea de care avaam atâta ne- 
voie ! 

Şi desorientarea asta ambulantă, rigidă şi declama- 
torie, ne împietrea ! 

Avwunci, mrurun moment de spontană hotărire, ne-am 
privit solemn drept în față! 

Era mai frumoasă ! 

Zâmbetul complect dispărut de pe figură, era acum 
înlocuit cu o gravitate spirituală care îi aşternea pe 
frunte mitul suveramei adoraţiuni, transformând pe 
însoţitoarea de ocazie, întrun idol înaripat și plin de 
tăgăduinţi ! 

O vubiam ! 

Dar chiar clipa aceea, îmi dam bine seama că o iu- 
biam ! 

O iubiam cu furie — îmi amintesc lămurit! 

Sau mai bine zis, îi iubiam 1rumuseţea, severitatea. 
îmbrăcată în mătase, sau diniamentul întregei ei fiinţe, 
căreia îi lipsea doar un stilet arborat la una din coapse 
pentru a mă prăbuși la piaoareie ei pertecte și a mă 
închina ca unei domnițe — deaceea mai târziu, în 
vorbirea de toate zilele și în scris, nu o mai chemam 
pe nume: îi ziceam ma; scurt şi mai raţional: „Suve- 
rana mea“. Ii iubeam zâmbetul, palmele și mersul. 

[i iubeam podoaba fizică care înfrumuseţează stâr- 
vul omenesc, iar nu stârvul omenesc care, auemenind 
podoaba, coboară dragostea la îndeletnicirea prostitu- 
ției |! 

Iubiam ficțiunea din femee, care justifică rațiunea ei 
de a fi prin vraja dragostei, iar nu femeea — individ 
care falşificând raţiunea dragostei cu ajutorul graţii- 
lor ei fiziologice, umilește idealul din femee ! 

Cel puţin, așa o iubeam în clipa aceea a Rusaliilor ! 

Şi repet: privită drept în față, era ameţitor de 
frumoasă ! 

O şuviţă de păr strecurându-se din greutatea piep- 
tănăturii, învălmășită într'o tocă de veiour bordeaux, 
stropită cu mici nasturi de aur, se prelingea ostenită 
printre sprâncenele suple şi moi ca beteala de porumb, 
intr'o limbă de aur roșcat, aprinzându-i îrisul din pri- 
viri şi făcându-i frumusețea mai înfiorătoare ! 

In despicătura tremurătoare a buzelor fierbinţi, ful- 
gera necontenit pieptenele de fildeş al danturei, intrun 
zâmbet pieziș, mistic, dureros de seducător — de o 
trivialitate turburătoare, cu subînţelesuri și ademeniri 
mai turburătoare ca un zâmbet cald şi cumpătat, in- 
cert, plămădit dintr'un amestec de bunătate aparentă 
și de perversitate înmânușşată, un zâmbet anume 
pregătit pentru a aprinde mai aprig cele două pete 
de măr domnesc pârguit din obraji şi în care se to- 
preau luminile dinţilor excesiv de albi și de egali, 
accentuând seducător, privirea unui ochi înadins în- 
jumătăţită, pentru a mări farmecul celeilalte jumătăți 
de privire a celuilalt ochi şi a cărui lumină se întâlnea 
cu a celui dintâi, într'o complectare de cochetărie amă- 
nuuţit şi intenționat studiată, 

Minunea mergea mai departe, cu o înzestrare din 
cale afară de luxuriantă. 

Braţele pline, asemenea unuj pântec de șarpe îm- 
buibat peste măsura rapacităţii lui bestiale, se conges- 
cionau dealungul mânecilor, a căror urzeală scânteia 
de greutatea plenitudinei lor neîncăpătoare, înghe- 
suindu-le treptat, spre apropierea palmelor rose, pen- 
tru a se sufoca apoi brusc, în menghinea brăţăriler, a- 
sezând astfel la fiecare încheetură a palmelor „gs:€ (9) 
enormă rozetă de aur. 

Ne-am ridicat. 

Pentru întâia oară iubiam ! 

Durerea imposibilității unei dovezi din parte-mi, mă 
cutremura. 

Ca valoare ar fi putut să aibă facticitatea unui jură- 
mânt de circumstanţă, pentru a dărâma această su- 
pembă intransigență sufletească cu care debuta, gu- 
vernată de atâtea neasemuite găteli şi cari îi măreau 
profund orgoliul ei de curtezană, pentru a mă depărta 


“cât mai în grabă cu jurământul meu. ridicol cu tot, de: 


nişte grații care mă înebuniau ? ! 





TIPOGRAFIA „UNIVERSUL” S. A. BUCUREȘTI STR. BREZOIANU 23 


$, 


UNIVERSUL LITERAR  =—— 





Pl i a e NR a N oa ORA PRI e ea at 


Taxa postală plătită în numerar 








Am suspinat şi eu, la fel cu ea, dar în locul unui 
buchet de flori care nu şi-ar fi avut sensul pe pieptul 
meu, am simţit profund cum se mișca inima din loc, 

Ne-am depărtat. 

Rusaliile apuneau cu înserarea şi cele din urmă foi 
de nuc se otiieau in paimele credincioșilor întârziaţi. 

Inoptase. 

Zâmbetul se înălbea mai vârtos intre buzele între- 
deschise de răcoarea nopții, pe măsură ce întunericul 
îi transforma fiimţa într'o apoteoză de făgăduinţi. 

Am lăsat-o în poartă. 

Apoi, întunericul din curte, pătat de enorme discuri 
galbene de tioarea soarelui şi care părea mai dens decât 
cel din stradă, mărit de întunericul pe care mi-l lă- 
sase în suflet despărțirea ei, înghiţi această de preţ 
întovărăşire. 

O scrisoare de dragoste ? 

Dar cui i-ar fi putut trece prin minte că această su- 
verană a amorului, a frumuseţii şi a cumpătului, sar fi 
putut preta la o nouă minciună trasată pe versetul 
unui madrigal de iubire, din parte-mi, pe o hârne a- 
gresiv parfumată şi ticluit acoperită întrun plic şi 
mai parfumat, când, probabil, în sertarul ei de pension 
își trăia tragedia vreunei iremediabile despărțiri, sar- 
cofagul plin cu scrisorile de dragoste ale trecutului şi 
pe pântecul căruia se încrucișa, fără îndoială, funest, 
tradiționala fumdă rose ? 

Şi cu cât oare comparațiunile pe cari le-aş fi chel- 
tuit pentru ca să-i încadrez într'o scrisoare, nemurirea 


frumuseții ei vestită, ar fi întrecut autentica ei. splen= 


doare şi mai vestită, și fără acele comparații ? 

O scrisoare de dragoste ? de nouă dragoste ? 

Dar câte iubiri se pot concepe oare? 

Dar dragostea nu este un sport! Dragostea este un 
accident, o însușire, o fatalitate — numai una din toate 
acestea — ună, ca și gemul, ca și arta, ca și viţiul şi 
care moare odată cu viaţa, cu geniul, cu arta şi cu vi- 
tiul îndrăgostitului sau al îndrăgostitei ! 

Riscam dar să o pierd înainte de ao fi câștigat ! 

Atunci m'am întrebat, cu ce altceva aş fi putut duce 
mii departe amintirea frumuseţii Rusaliilor, din parfu- 
mul cărora ne-am îmbătat împreună și în ce <hip aş fi 
putut transmite în crezul ei cel de pe urmă, decăderea 
morală, pasiunea ucigătoare şi făuritoare unui vis 
pentru intăptuirea caruia eram hotărit să mor, cu 
ochi; în ochii ei, fără o prealabilă și primă scrisoare ae 
dragoste, fără dobândirea unei banaie intalniri, fără 
disgraţioasa uvertură a preludiului tuturor iubirilor 
de rând, te iubesc“! 

Constrăs, m'am coborit hotărîtor în mine și am lă- 
sat totul în voia întâmplării! 

O întâlnire accidemtală a avut ca prim rezultat, evi- 
tarea de a-mi primi salutul convenţionai al trecători- 
lor, cel puţini! 

Reflectânad la un lapsus de optică al ei, i-am pândit 
calea într'o zi, pentru a-i adresa tățiş plecăciunea mea, 

Dar am rămas cu pălăria în mână! 

Senzaţia unui năduf la creer, s'a. repetrecuţ grabnic, 
ca o lovitură ae măciucă în șale! 

La cea de a treia tentativă, m'am pregătit a-i cere 
explicaţii în vederea unui eventual refuz, ceeace s'a şi 
întâmplat! 

— Ştiţi, suverana mea, că şi Vodă are îndatorirea de 
a răspunde salutului supușilor săi! 

— Dar eu nu sunt Vodă şi nici nu am supuşi! 

— Eu îţi sunt supusul! 

— Dar, dacă răspunzând salutului D-tale, uraganul 
unei pasiuni ce ţi-aşi nutri, rostogolindu-mă până la 
picioarele d-tale, durerea acestei prăbușiri va putea 
oare fi răscumpărată de răspunsul meu Ia salutul! d-tale, 
oricât plin de graţii ar fi el?! 

— "Te vei rezema de prăbuşirea mea ! 

Aci acuzatul se îneacă, tușeşte congestionat, cere un 
pahar cu apă, își șterge ochii de lacrimi, apoi continuă 
cu o voce mai scăzută, îngroșată de șocul amintirilor 
apăsătoare, în vreme ce judecătorul de instrucţie fre- 
donează romanţa lui Mario din Tosca, privind vag pe 
iereastra care dă în curtea unei fabrici de săpun şi dela 
ba)conul căreia, îi surâd un pluton de lucrătoare în 
sorțuri stacojii, 

— Mai departe... 

* 

Intr'o zi o doamnă a leşinal în straqă! 

Ingrămădirea oamenilor tăcea cu nspultiniă o mâna 
de ajutor care îi trebuia neîntârziat întinsă. 

— E o femee distinsă, se auzea din şoşotelile celor 
îmibulziți în jurul întâmplărei. Ă 

—- Se vede că trebue să fie de familie. continuau 
alte șoşoteli mai „în măsură“ să se rostească. 

—- Vai, ce frumoasă e biata de ea, încheiau alţi cu: 
rioşi, depărtându-se, reserhnaţi, de eroina accidentului ! 

— „Suverana“! întrerupse aferat judecătorul de in- 
strucție pe asasin, printr'o subită asociatie de idei între 
imaginea partenerei lui Cavaradossi, a cărui arie o în. 
tretăie brusc și eroina prucesului instrumentat, renun- 
tând astfel la grațiile fabricantelor de săpun, din curtea 
vecină! 

— Suverana ! întări... criminalul, fără a priv un- 
deva. Am ridicat-o în braţe din învălmăşeala rochiilor 
prătuite, deschizâmd drumul eu superbele ei gambe 
prin mulțimea bleagă și avidă de voluptate a răului 
altuia şi care, pe ca, pentru un moment, nu o atinge 
cu nimic! 

Când și-a revenit în simţiri, ne 'găsecam pe patul 
proaspăt ;primenit, într'o rezervă de spital, potrivindu-i 
precaut, între pernele stropite cu acid, capul brodat 
cu aurul părului. 

Aşa că, prăbușirea de care se temea, venise mai cu- 
rând decât sa aşteptat, iar cu, la rândul meu, o reze- 
mam de a mea, împlinind astfel împreună, capriciul 
intâmplării, în grija căreia, în ziua „Rusaliilor“: lăsa- 
sem sarcina unei dragoste vestite ! 

Administraţia spitalului semnă o hârtie prin care mi 
se permitea accesul în rezervă, de două ori pe zi, ln 
ore, fixe, 9 și 7 înainte şi după amiază, şi la care mă 
intăţișasem cu o promptitudine exasperantă pentru d-na 
supraveghetoare, încărcat cu 
câte un pachet de trufan- 
dale, un buchet de flori 
inalte, frumoase și surâză- 
toare, cari păstrează în in- 
dolenţa lor meditată, ceva 
din convalescența unei su- 
lerinți care trece odată cu 
gingășia lor — și cu c seri- 
soare de  îmbărbătare. în 
fundul  legăturei cu me- 
vinde. 

Infirmierul mă informa 
în poartă, de starea suvera- 
nei, iar eu mă retrăgeam în- 
frânt, dezorientat şi plâns, 
pentru a apare la ora urmă- 
toare, încărcat cu aceleaşi 
târgueli, cu aceleași buchete 
și  consolări, poetizaie de 
durerea dinăuntru ! 

* 

Intr'o zi însă, autopsicrul 
Pudacke mă duse misterios 
sub un castan sălbatec din 
curtea spitalului, al cărui 
acoperiș îmi amintea, dure- 
ros, zarzării din ziua Rusa- 
liilor şi sub umbra căruia 
continuam să-mi şterg la- 
crimile pentru  îndurerata 
întemnițată. 

— Stii, domnule dragă, la 
patul „cucoanei dumitale“ 
mai plânge zilnic un. militar 
cu galoane multe, de aur, 


Dă 








10 Aprilie 1944  ——— 


un ţivil tânăr, dar cu mustața albă şi un inginer fru- 
MOS, cu părul lins peste cap! 

Eşită dm spital şi dusă tot pe braţele mele, pe pa- 
tul ea de acasa am intrebat-o, pentru a desminți în1or- 
maţiunile hidosului Buaacke : 

— Mă iubeşti ? 

— Te ador ! 

— Cum? 

— Ca pe un zeu! 

— Şi mai cum ? 

— ap idol ! 

— Şi încă şi mai cum? 

— Ca pe un Dumnezeu ! 

— Cu ce m'ai putea încredința ? 

-— Cu recunoştinţa mea nepieritoare |! 

-— Până când? 

— Până în ceasul morţii ! 

— Și dacă până în ceasul morţii, un altul ar încerca 
să-mi ocupe locul, în sufletul tău ? 

-- L-ași tărama ! 

— Jură-mi! 

— Jur ipe capul copilului meu! (copilul era al... ni- 
mănuia !). 

Ayul Suverana mi-a lămurit că galoanele cele multe 
crau ale unui vechi pretendent de mâna ei — militar, 
pe care l-a refuzat fără nici o explicație, dar care o 
iubea încă : că domnul cu mustaţa albă dar totuşi tânăr, 


+ era un logodnic ratat, respins pentru defectul preco- 


cității Musrayli Sâe dar care o aaoră neinirerupi; că, 


mai hotarit unire top preiendenţii au da numele 
şi rangul său social, dar pe care, deasemenea l-a res- 
pins pentru bărbiereasca și prea mult ticluita lui fri- 
zură, dar care totuşi, cu tot aitrontul acestei argumen- 
tări a refuzului, a rămas îndrăgostitul ej până la... 
moarte ! ; 

Dar nici pe departe aceste iniormaţiuni tipice și pen- 
iru care nu aveam nici un drept a-i cere socoteala, 
nu-mi știrbeau ceva din neclintita mea îndrăgostire 

Mai târziu, proprietăreasa mă puse în curent cu noi 
amtecedente și anume : Suverana primise concubinajul 
unui bogătaș care se grăbi să-i cumpere mobilă nouă 
ȘI scumpa, ȘI Ca apul, uupă Câteva Zile de traiu comun, 
în lipsa înamoratului de acasă, concubina încărcă to- 
tul, dispărând și că, bogătașul reîntors, i-ar fi tras o 
stântă ae bătae, soră cu moartea, de a rămas femeea 
cu leșinul care o imobilizase din strada din care am 
ridica-o şi am dus-o ia spital; ca apoi, cumințită, 
preparând — ge ochii lumii — o căsătorie cu un vestit 
om de araceri, iniamia nu întârzia să se repeie, iar 
vestitul om de afaceri să se prăpădească într'un acces 
de cord în faţa eroinei îngrozită în vreme ce, în du- 
lapul lui de lingerie genunchii... amantului intrus, l0- 
veau Ușile şilormeruim in irigurile unei eventuale per- 
cheziţii care putea să-l piardă; că în fine, ceva mai 
târziu şi mai mult cumințită, cedă insistențelor unui 
negustor burdușit de acţiuni, făcând „CASA NOUA“ 
casa în care se mai strecura tiptil, în lipsa ghiftuitului 
de acţiuni... un sublocotenent care îi era frate, un lo- 
cotenenţ care îi era văr... şi un căpitan care îi era... 
cumnat ! 

Negustorul cel încărcat cu acţiuni, prinzând de veste 
că această trinitate.. genealogică nu este decât o înjo- 
sire a lui degnizaLă, 1sgomse pe suverană din casă, 
alungând-o pe străzile în cari i-am cunoscut frumu- 
seţea și am preamărit-o sub zarzări, în sărbătoarea Ru- 
saliilor, adică în ziua pogorârii pe pământ a „Sfântului 
Duh“ și a dragostei ce așteptam de 44 de ani! 

Şi totuşi și aceste lămuriri neîndreptățindu-mă la 
nici un fe] de răfuială, ca unele ce se raportau la o 
epocă în care suverana era mult departe de evenimen- . 
tul întâlnirei cu mine, continuam să o zeific la infinit. 

Ca divertisment de mahala, băcanul din colţ mă 
puse în curent cu existența unui copil, de o frumu- 
sețe rară, a cărui fotografie era încrustată în poşeta 
<uveranei, de al cărui tată nu se știe nimic, dam care 
era în schimb atribuit, pentru informarea celui dintâi: 
amant, unuia din sumeuenia predecesoriior. 

Dar copilul nu era cu nimic vinovat! 

II adoram ca și pe maică-sa... Suverana —- fructul 
frumuseţii lui inocente fiind fructul tulpinei celei mai 
dezastroase dintre frumuseți. 

Şi apoi de ce nu ar fi fost și ea însetoșată de firească 
veleitate de a se fi numit și ea, mamă de copil! 

O pianină îşi înăbușea gloria pântecului ei mlădios 
sub greutatea unei cuverturi încărcate de fotografii 
anoâte şi de vase asimetrice. 

— Cântă-mi ceva... cântă-mi dansul! Villagoise ! 


ă 
x 
pă sfârşit, inginerul cu părul lins, pe spate, era cel 


— Nu pot — am unghii şi nu mă îndur să le tai 
pentru capriciul unui menuett — vreau să-mi păstre” 
manecura |! 


Pianina era însă a fetei proprietăresei și aflai cu- 
tând, de la ea, că suverana nu știe să cânte. 

Dar în schimbul totalei ei lipse de cunoștințe mu- 
zicale, îmi trebuia iubirea ei mai departe! 

Intr'o zi, umblând prin sertare, am dat peste un bu- 
letin de suspectă identificare a proprietarului lui, în 
care era trecut un alt nume decât cel al posesorului 
firesc, buletin pe care totuși îl purta ea. i 

Pentru înflăcărarea mea dârză n'avea nici o Împor- 
tanţă dureroasa ei decădere... clandestină ! 

Dragostea nu are scrupule, dragostea este imorală, 
infinită şi desbrăcată de orice abnegaţie, ca şi mrosti- 
luția — în mirajul ei oameni prostituându-și sufletul! 
— ceeace e mai de preţ decât trupul care se vinde ! 


e pn ra me aaa a i a 








(Urmare în pag. 5-a) 

















conform aprobării dir, G-le P. 1. T. Nr, 24.484.939