Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1939_048_0041

IDAP 


ANUL XLVille Nr. 41 
SAMBATA 14 Octombrie 1939 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 


UNIVERSUL [I 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL” BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă “ub No. 163 Frib. Ilfov 


Lei 229 pe 1 ar 
ABONAME : 
MENITE „ 120 pe 6 iuni 


Autorităţi şi instituții — Lei 500 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA | 
BUCUREȘTI 1 Str, Brezoianu 23-25 
TELEFON 3.30.210 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 











DI cr ST — 








Scamaltorul 


Doamnelor, Domnilor, de-mi dați voe, 
Cu un iemur v'arăt pe Tata Noe. 


Doar un cioiun, un dinte scos din lut — 
Și'n fața voastră crește un mamut. 


Cu'n ochi de sticlă prins de ochian, 
V'aduc din ceruri pe Aldebaran, 


Pe fir și fără fir, din Sud și Nord, 
Ce glus voiţi să sune — vi-l acord. 


Carusso mort va mai cânta pe disc — 
Vorbește Faraonul pe-cbelisc. 


Cu'm hârb de vas rotund, cu'mn ciob cu toartă, 
Vă'nalț din altădată Theba moartă... 


— Cu ele ce să'ncep, bătrâne vrac? 
Cu oase ş'oale sparte ce să fac! 


a-mi trandafirul ăsta veșteijit 
Şi, dacă poți, redă-mi-l înflorit, 


ia-mi inima brumată tără timp, 
Redă-mi-o proaspătă, de pot s'o schimb. 
Şi-mi dă din apa vremii doar un strop, 


Să-mi vină tinerețea în galopl 
ION PILLAT 





Arta in public 


de NICHIFOR CRAINIC 


Procesul creaţiei artistice constă din două mumente 
principale: viziunea lâuntrică a geniului sau forma ideală 
și expresia ei în mater:e sau plăsmu:rea. Intâiul moment e 


de caracter subiectiv, al doilea de caracter obiectiv. Viziu- 
nea artistului noi n'o cunoaştem decâţ din clipa când s'a 
obiectivat ca oper ătrumoasă, ce ne cade sub simțuri. Mo- 
mentul plăsmuirii sau al execuţiei, şi condiţiile tehnice în 
care trebuie indeplinit sunt chestiuni ce privesc estetica 
și nu vin sub niciun raport în consideraţia perspectivei 
noastre teologice. Arta, deşi aparţine ca şi morala raţiunii 
practice, ea iși are legile proprii, altele decât cele morale. 


Aceste legi se pot reduce la principiul pertectei contormi- 
tăţi a plăsmuirii obiective cu v:ziunea subiectivă. Truda ti- 
tanică a unui artist, ca ariist e să reâsizeze această perfectă 
conformitate. ki e, din acest punct de vedere, un rob al o- 
perei, pe care o plâsmuiește. U apreciere morală nu încape 
în acest domeniu, precum nu încape în tehnica dialectică 
a filosofului sau în metoda șiiințitică a savantului. Ceeace 
ne interesează mora.menre în lucrul f:losofului sau al sa- 
vantuiui sunt consecinţele ce rezuită, pentru viaţă, din 
gândirea sau din experienţa lor, 

Tot astfel, opera de artă nu ne interesează în devenirea 
ei tehnică, ci în repercursiunile ei asupra sulietului, care o 
contempia, Aita ex.sca in artist iname de a exista în o- 
peră, dar opera, odată desăvârşită, există în public. Artis- 
tul se izolează de soc.etate pentru a crea, dar creaţia lui nu 
e destinaţă obscurităţii, ci publicităţii, Arta e prin natura 
ei generoasă : frumuseţea pe care o descopere vrea so îm- 
părtășească lumii, căci frumuseţea există pentru a fi admi- 
rată. Fie că şi-o proctamă cu orgoliu, iie că mu, geniul are 
misiunea de a revela frumuseţea, expunând-o sub ochii 
lhamii. Vorbină în tzrmeni proprii, această misiune am nu- 
mit-o profetism artistic. Geniul e totdeauna conștient de 
sublima Îi chemare şi adesea o mărturiseşte cu orgoliu. 
Să trâim în viaţa de toate zilele ca burghezi, zicea Flau- 
bert, dar să creem ca nişte semizei. 

Profetismul însă, chiar când e de nuanţă artistică, im- 
plică ideea moraiă. Dupi cum am văzut, Edgar Poe atribuie 
poesiei truda de a cobori lumina cerului în sufietul omeni- 
tii, iar Beethoven era convins că muzica lui va mântui lu- 
meta de suferinţe. In realitate, niciun artist de geniu n'a 
creat pentru a face pe oameni să petreacă. Fiscare atribuie 
frumuseţii, pe care a făurit-o, o misiune de purificare şi de 
înăițare. Gândiţi-vă numai la un Tolstoi sau la un Dosto- 
iewski, Problema foarte completă a moralității artei sar 
putea socoti lămurită în principiu după mărturiile tuturor 
marilor făuritori de artă, convergente în recunoaşterea 
anei misiuni de înnobilare şi de regenerare prin frumos. 
Intemeindu-sc, între aitele, şi pe această conștiință de mi- 
siune a geniului, anumiţi filosofi teoreticieni estetici au 
exagerat-o preconizână substituirea religiei prin artă. Cu 
toată absurditatea lui legată de imposibilitatea traducerii 
în fapt, estetismul absolutist se întemeiază, netăgăduit, pe 
ideea puterii morale, pe care o atribuie artei, sau pe ideea 
funcţiunii ei sociale. 

Dar trebuie să observăm că tot din sfera gândirii şi artei 
laice s'a ridicat şi atitudinea contrară, ce se poate rezuma 
în faimoasa formulă : arta pentru artă ! Adică arta, făcând 
abstracție de societate și de legile morale, trebuie să îie un 
absolut în sine, — ceeace împlică o libertate nemărginită a 
creatorilor ei. 

Despre părerea primă, care atribuie artei puteri de rege- 
nerare în măsură să înlocuiască religia, am mai vorbit 
cândva. In chip special, nu ne vom opri asupra ei, întâiu 
pentrucă astăzi e un desiderat fără consistenţă și, al doilea, 
pentrucă raportul dintre artă şi religie a fost clarificat 
suficient. 


TȚeoria artei pentru artă însă e actuală în orice moment 
prin pretenția de iresponsabilitate morală pe seama artis- 
tului și prin tentativa de a sustrage opera de artă dela 
orice reguli de viață socială. Conflictele se nase mereu pe 
această temă și discuţiile vor continua fără o desiegare de- 
finitivă atâta vreme cât vor exista condiţiile din care s'a 
ridicat o asemenea teorie. 

Formula artei pentru artă e corolatul autonomiei înţe- 
leasă în chip modern. Căci sunt cel puțin două feluri de a 
înţelege această autonomie. Unul e cel care recunoaște 
artei o natură și un mod propriu de producere între cele- 
lalte activităţi ale spiritului. Această autonomie, singura 
reală şi necesară, a existat totdeauna, şi gândirea teologică 
e cea dintâiu s'o apere. Ea merge până acolo încât o scoate 
cu totul din ordinea elasificărilor morale. Dar aceasta nu e 





(Urmare în pag. ultimă) 


Peisaj de iarnă 








Paul Cezanne 





A PLECAT GEME... 


Iși are Toamna faetonul ei de aur 
vechi, care, în ore galbene și grave, 
lunecă pe sub ferestrele noastre. Ca 
într'un poem de Edgar Po sau Bau- 
delaire, un vizițtiu înalt de fum o- 
preşte și coboară la pragurile celor 
mai buni dintre noi. Un lung salut 
şi-un gest ceremonios de invitație la 
neant, și cel poftit pentru călătorie 
se urcă în faeton, aerian ca 'ntr'o 
plutire şi transparent ca într'un vis. 
Pe urmă, numai arcadele toamnei și 
violoncelele ei... 

Azi, invitatul în magica trăsură de 
aur vechi, e George Mihai! Zamfires- 
cu. Iată-l plecând pentru voiajul pe 
comete și pe inelul lui Saturn. 

Iată-l rupându-se de tot ce i-a fost 
drag, aici, alăturea de noi, — de tot 
ce i-a lost cântec, entusiasra, iubire, 
neliniști, biruinţi, înfrângeri, sau nu- 
mai mari melancolii. Rupându-se de 
mâinile bune ale soției, de ochii lim- 
pezi ai copilelor lui, de odaia de lucru 
unde visa cu tâmpla brumată sub 
lampa târzie de seară, de cărţile 
dragi, de febra suavă a vagabonda- 
jului în nicotină, de prieteni, de mi- 
rosul voluptuos a] coalei proaspăt ti- 
părite, de rănile sfinte ale vieții, de 
osânda adorată a lacrimilor... 

In ultimii ani, în câţiva ani numai, 
breasla noastră — a dulgherilor de 
năluci, — a fost îndoliată prin pier- 
derea unora din cei mai străluciți re- 


prezentanţi ai ei: Vasile Savel, Cin- 
cinat Pavelescu, Panait Istrati, Al- 
fred Moșoiu, A. de Herz, Caton 
Theodorian, și, dintre cei mai tineri, 
Nicolae Milcu, Gib Mihăescu, Ale- 
xandru Sahia, Alexandru Călinescu. 
Se adaogă, astăzi, — inel cernit la 
lanţul tragic al atâtor dispăruți — 
Gemi al nostru, bunul Gemi, dragul 
Gami... 

In plină tinerețe  creiatoare, când 
aceiași vârstă, pentru alţii, e un tri- 
umf, o spadă învingătoare, viaţa a 
curbat, dramatic, umerii, sbuciumaţi 
de suterință, ai lui George Mihail 
Zamfirescu. Invins în viaţă şi de via- 
ță, biruit de un trup şubred, în care 
numai incendiile sufletului erau, u- 
riaşe și în care numai visul avea u- 
meri de titan, — așa cum l-am cu- 
noscut, un permanent rănit, căruia 
viața nu-i lăsa, cel puţin, răgazul 
să-şi cicatrizeze o rană înainte de a-] 
acoperi cu o nouă însângerare, — 
George Mihail Zamfirescu rămâne, 
totuşi, un biruitor. Infrânt al vieţii, 
el a biruit prin creaţie, prin arta lui. 

Dacă viaţa îşi va fi mobilizat, îm- 
potriva lui Gemi, toate armele necru- 
țătoare și toate redutele eica să-i 
sdrobească anii şi trupul, în schimb, 
Gimi a ridicat o singură armă: plă- 
pânda săgeată de aura peniţei, cu 
care, dincolo de răni şi înfrângeri u- 
mane „a știut să învingă. Sunt marile 





Cf , 
YJrecere dincolo 


Plantă cu floare de noapte şi sânge 


pesie memorie, peste tristețe, 


sue-mi pioasa tăcere spre lună 
printre minuni, printre sori, printre Îngari. 


Tablele pravilei mari şi eterne 


zac, strălucind, în tărâmul cu umbre. 
Cine, cu deget ds cm, pune aur 
peate cărările marmurei sfinte ? 


Mânile noastre sunt pline de roade, 


cupă sau lanţuri fecundului soare. 
Cine, din umbră, ne 'ntinde balanţa ? 


cine citeşte măsura osândei ? 


Albe cărările pleacă din mine, 
frunzele mute mă scutură'n soare, 
toate mormintele calde m'aşteaptă. 
Cine coboară cu mine spre noaple ? 


Printre minuni, printre sori, printre îngeri, 
sue-mi pioasa tăcere spre lună, 


peste memorie, peste tristețe, 


plantă cu floare de noapte şi sânge. 


VALENIIN-AL. GEORGESCU 


| de RADU GYR 
biruințe din crini, din lăute, de pe 
curcubee, — singurele biruinţe e- 
terne... 

il văd şi acuma, firav şi nostalgic, 
aşa cum l-am cunoscut, cu vre-o 15- 
16 ani în urmă, când, la Satu-Mare 
dacă nu mă înşel, făcea să apară o 
revistă de literatură, vibrantă de en- 
tusiasm... Semna, sub tebra unei 
munci redacţionale cu patimă iubită, 
— articole, poezii, cronici... 

Acesta, după ce debutase, mai îna- 
inte, cu versuri, pe timpul când frec- 


venta salonul literar al poetului Ale- 
xandru Macedonschi, unde găsise în- 
țelegere şi preţuire. 

Prin cafenelele bucureștene, unde 
îl întâlneam prin anii studenției mele 
și mai târziu, chipul lui, subţiat de 
flacăra ce-l mistuia pe dinăuntru, 
scăzut sub ochii aprinși ca două ne- 
liniştite întrebări de întunecată lumi- 
nă, se dizolva, aproape, în fumul ţi- 
gării sorbită lacom, pătimaș. Aveau 
obrajii lui Gemi în linia lor tristă, 
unduită firav şi pierdută, parcă, nu- 
deva, într'o suferință nevăzută, ceva 
din prevestirea tragică zugrăvită şi 
pe obrajii lui Milcu: prevestirea li- 
chidării, pe curând, a tuturor triste- 
ților şi viselar bietului nostru lut... 

Succesul adevărat a venit ceva mai 
târziu, dar a venit major şi total, de- 
finindu-l, laolaltă, ca prozator vigu- 
ros şi ca autor dramatic plin de nerv, 
de adâncime şi de un inedit puternic 
şi surprinzător. 

Proza lui — nuvele, romane — a 
înregistrat, după o întâe carte cu îră- 
mântate impresii de război, volume- 
le, îndelung şi elogios subliniate de 
critica literară: „Madona cu tranda- 
firi“, „Gazda cu ochii umezi“, „Mai- 
danul cu dragoste“, „Sfântă mare 
nerușinare“. 

Trăeşte, în romanele lui George 
Mihail Zamfirescu — în special, în 
„Madona cu trandafiri“ şi în „Mai- 
danul cu dragoste“ — o lume a peri- 
feriei, a „barierei' cum o numea el, 
surprinsă în mișcări interioare, în 
măcinări şi'n sbuciume de un inedit 
covârşitor, în care grotescul și tragi- 
cul fuzionează sub o observaţie psiho- 
logică pe cât de incisivă, pe atât de 
nouă, Alături de darurile „atât de vii, 
făcute romanului românesc, George 
Mihail Zamfirescu a dat teatrului 
autohton o operă de rară valoare dra- 
matică, glorios înscrisă în repertoriul 
nostru original : „Domnișoara Nasta- 
sia“. Aceiaşi lume a mahalalei, con- 
struită pe o formidabilă intensitate 
psichologică formează cadrul acestei 
piese, unde pasiunile se declanşează 
sguduitoare şi unde personagiul cen- 
tral al Nastasiei e analizat cu o mână 
de maestru... 





(Urmare în pag. 5-a) 


'tabilă - meteahnă 





Esseu din 
cantonament 


de SIMION STOLNICU 


Cum poate fi un esseu din 
cantonamente, scris între mai 
multe apeluri de soldatul care, 
din tot trecutul, a putut lua 


cu sine doar un volum de ver- 
suri în  raniţă?... Un gram 
contează la greutatea raniţei 
şi sunt de invidiat mai mult 
ca oricând tinerii poeţi cărora 
le-a lipsit zorul de a scoate 
numeroase volume înainte ca 
vocea une: răspântii a lumilor 
să se fi rostit... 

Esseu din cantonament, în- 
lre gamela elegantă, având 
tăviță cu mâner, bună parcă 
pentru servit cafelele de odi- 
nioară, și arma Z. B. Plămă- 
deală de cuvinte în abur dis- 
cret, în seară liliachie, în des- 
tinderea pe care o permite 
așteptarea unui ordin de ple- 
care a compăniei... 

Să te mai strecori, să uiţi 
centura grea, textilă, să  iu- 
beşti tainic dichisul cuvântu- 
lui ?... Și când? Abia câna ai 
descoperit oamenii pământu- 
lui ? Când te-a binecuvântat 
înțelegerea unui căpitan în re- 
:ervă din breasla apostolilor, 


admirabil  mânuitor de  oa- 
meni 2... 


Țăranii, contingente. vechi, 
sunt pietroși, ageri în price- 
perea temelor de luptă (ei îl 
întrec pe tânărul scriitor) dar 
nu dau încă drumul vorbei cu 
podoabe. In ochii aceia, mai 
sus de mustăţile de bronz 
ciumpăvite regulamentar, se 
ascund rezervele de cântec ale 
marelui necunoscut. Acesta nu 


acordă uşor audiențe bietului 
poet tânăr și.. leat vechiu. 
Marele necunoscut, sub  pre- 
Siunea enormă a timpurilor, 
lucrează, tace cu. mândrie, îşi 
ascultă zângănitul  armamen- 
tului mouţ, pe sine. Anonimul 
făuritor de mâine al unei noui 
şi definitive doine se aliniază 
(ce onoare!) cu insul care a 
băiguit și a tipărit... 

Noi mai iubim viciul cuvân- 
tului când tace acela al cărui 
ritm de frunză, latent, va 
făuri lucrurile cele mai bune. 
El îşi îndeasă'n suflet, până 
la strivire, cheful de vorbă şi 
învață destoinic tactica nouă 
de luptă. 

A scrie din  cuntonamentul 
unde n'ai citit nimănuia  ni- 
ciun vers şi totuşi eşti iubit, 
rămâne, camarazi, un fapt ce 
exclude ambiția de continua- 
re pe pagina cutare, 

Se vorbește mult și din spa- 
ţii mai... adequate frazei di- 
chisite, de eroismul tânărului 
scriitor din trecut şi viitor. 

Oricât de viteaz, scriitorul 
e blestemat să înveţe ori şi 
unde, pe multe planuri, spre 
deosebire de marele necunos- 
cut care fără observaţie me- 
todică, deci fără preocupări 
secundare, purcede a se aco- 
peri complet cu fapta eroică. 

După un marş de o noapte, 
tânărul scriitor a ajuns  în- 
trun cătun spălăţel, unde pri- 
mul unchiaş întâlnit l-a îim- 
plorat aproape: 

— Neică, vreau să bei cu 
mine o litră de vin. 

Prea măgulitor! (Era, poate, 
pentru marele El). 

Uniforma îți dă o paloare 
romantică dar armele sunt ab- 
solut moderne și nu știu dacă 
penelul lui David sar îmcu- 
meta să le surprindă luciul. 

Scurt, la ceasul acesta mai 
mult doare nisipul strecurat 
la închizătorul puştei, decât 
colbul inerent dintre cuvinte... 
Imfanteristul își iubeşte arma 
chiar când este poet—o armă 
cu câteva sute de grame mai 
grea față de cea de ieri și nu 
știu în ce raport cu a lui Pe- 
neş-Curcanul,. 

Incheere în dictando de ca- 
tană ; 

Un rumân, la poligon, a dat 
ținta de-a berbeleacul cu un 
glonţ. A fost o glumă la care 
au participat intens o vale, vu 
pădure şi miezul de Septem- 
brie. In această şuetă Z. B, 
singur vocabularul,  teribilul 
ochitor de iepuri, nu s'a a- 
mestecat atunci, deși avea s'o 
facă astăzi, inutil, din regre- 
purtată: în 
cantonament. 

24 Sept. 1939. 




















Continuăm cercetarea noastră 
asubra poeziei desvoltate de la 
193U încoace, și abordând acum o 
a treia categorie de lirism, liberaţ 
de patronaJul d-lui Lucian Blaga 
sau al d-lui Ion Barbu, desvăluim 
implicit caracterul divers al pro- 
ducţiei poetice actuale. Dacă am 
cita, de exemplu, un singur vers 
din volumul „Intunecatul April“; 
al d-lui Emil Botta, s'ar cunoaște 
ușor că se deosibește structural 
de orice vers din volumele d-lor 
Simion Stolnicu, Eugen Jebelea- 
nu sau Cicerone 'Theodorescu. 
Explicaţia nu o dă atât ceea ce 
se chiamă originalitatea autbru- 
lui, cât poziția faţă de realitatea 
spiritului, care este cu totul alta. 

Astfel afirmăm de la început 
că toate acele simboluri izgonite 
teoretic de principiul poeziei 
pure, își găsesc adăpost deplin în 
noul lirism, care își extrage din 
ele substanța. Insuşite cu con- 
vingere, aceste simboluri : ca- 
pătă în tagma adversă liris- 
mului pur, gradul de nobleţe ne- 
cesar unei creații autentice. Pen- 
tru critica literară, exlusivitatea 
speţelor lirice este profitabilă, 
desigur, în înțelesul că dă putin- 
ţa adâncirii altor viziuni filozo- 
fice. 

lată cerul — calendar, respins 
cu „încruntare“ de d. Ion Barbu, 
— „Cer simplu: timpul: — ne în- 
tâmpină cu mesaj propriu la d, 
Emil Botta: timpul a devenit „In- 
tunecatul Aprili. Nu poate fi 
decât tot timpul — calendar, — 
măsurătoare, dar nu mai măsoară 
cerul, ofensându-l, ci însăși via- 
ţa reală, directă, psichologică, 
viața căreia timpul îi dă sensul 
său de desperare şi moarte. Vizi- 
unea poetului se deschide în 
„timp“, în „moarte“. Dar nu este 
moartea filosofilor,—moartea ca- 
re însemnează libertate, vecini- 
cie, — ci moartea păcatului, 
moartea fără credința că dincolo 
de ea, în ea, mai este altceva, mai 
sunt ideile eterne, Dumnezeu, 
Deaceea nimeni nu dorește aceas- 
tă moarte îără speranță, nimeni 
nu-și dăruie sufletul ei, ci simte 
pentru ea spaimă, cumplita spai- 
mă a neantului : 


isbăviţi-mă de rău, de harapnicul 
groazei, 
mi s'a făcut părul măciucă, 
pielea e o năframă mâniită de sânge. 
(Op. cit. pag. 5) 


De moartea poruncită de „In- 
tunecatul April, moartea fără 
„ eternitate, fără împărăţia ceruri- 
lor nu voieşte să moară poetul, 
cu această moarte luptă, ei i se 
împotriveşte, îi opune agonia, 
lupta de a nu voi să moară, des- 
perarea : 


Hohotul meu va forma o piramidă a 
desperării. 
(Op. cit pag. 85) 











CRONICA 


Sub flamura condamnată a 
„Intunecatului April“, spiritul 
nu-și procură sieşi nici un în- 
demn. de transcendere;fiindcă el 
nu știe nici un model în afară de 
sine, nu aude nici un apel „geros 
amintit : ce-ru-le !' El nu trece 


„valea răcoroasă“. Astfel întâm-: 


pinăm la d. Emil Botta, pe lângă 
simbolul timpului şi al morţii 
„Intunecatul April“, și pe acela 
conexat lor, — al vieţii, care este 
tocmai această „vale răcoroasă“, 
plasticizat în operă printr'o „pă- 
dure“. = 
Dar aceste svonuri, dar aceste 

murmure ? 
O pădure, Toma, o pădure! 

(Op. cit. pag. 42) 


Considerată în cadrul ei con- 
cret, material, poezia d-lui Fanil 
Botta se desfăşură parcă în pers- 
pectiva dantesră a unei păduri 
bântuite de „Intunecatul April”. 
Ca simbol, pădurea satisface de 
altfel cu prisosinţă conţinutul no- 
țiunii de viaţă. Din punct de ve- 
dere metafizic, „exprimă forța 
universală care se oglindește în 
manifestările vieții, după cum 
energia plantei pornește din ră- 
dăcini şi se revarsă în trunchiuri, 
ramuri, frunze, fructe“ — (J. E- 
vola). Este deci simbolismul ve- 
getal, principiul femenin al ger- 
minaţiunii, al nașterii și al creş- 
terii și deopotrivă al eternei în- 
toarcerii. Dinamismul existenţial, 
misterioasa substanţă a fiinţei 
universale, nerevelate, — nepă- 
trunse nici de intelect, nica de 
extaz: viața, enigma, arborele 
binelui şi al răului ! Astfel conce- 
pută simbolica vieţii, prin „pă- 
dure“, — forța universală, zeiţa 
fecundaţiei, — copacul ştiinţei 
binelui şi răului, — ea își păs- 
trează față de om caracterul de 
enigmă, şi dorinţa de a o cunoaş- 
te, excesivă şi exclusivă, consti- 
tue tentaţia, detemmină starea de 
păcat. Numai prin păcat se ex- 
plică pentru ce viața este stăpâ- 
nită de „Intunecatul April“. 


și sufletul meu 
vidicându-se pluti peste somnul greu 
de păcate. 
(pag. 9) 


Omului îi este dat să se bucure de 
viaţă, dar nu să o prefere înainte 
de orice! Inainte de orice este 
Dumnezeu ! El este stăpânul, care 
a stabilit reguli, care a hotărît 
ceea ce trebue și ceea ce nu tre- 
bue să facă omul. Omul are nu- 
mai alegerea să facă sau să nu 
facă ceea ce a fost decis, — el 
are libertatea să aleagă, dar ceea 
ce este bine sau este rău să alea- 
gă, nu decide el. Ci stăpânul, 
Elohim ! Să fie oare un capriciu 


Cronica ideilor 





UNIVERSUL LITERAR 


„Intunecatul April“ 


CEmțaagsie.: 
Îi 
al existenţei de a se arăta con- 
ştiinţei omenești enigmă ? Admi- 
tem că este un capriciu rămâne- 
rea în mister, — dar de acest ca- 
priciu trebue să ținem seamă, 
Astfel voeşte Elohim, și nu se 
cuvine să voim nimic împotriva 
lui. Lui să ne închinăm în 
umilinţă și smerenie, fără or- 
goliu, să-l temem, pentru că este 
Domnul! A dori ceea ce Domnul 
nu voeşte să ne dea, enigma 
vieţii, hrană din arborele cunoș- 
tinței, — înseamnă a voi ceva îm- 
potriva lui, a trece măsura, prin 
orgoliul de a ști ceea ce numai 
Elohim ştie: „appetiit quoddam 
spirituale bonum supra suam 
mensuram, quod pertinet ad su- 
perbiam'“ (Sfântul Thomas d'A- 
quin“. Știm ce s'a întâmplat când 
unul din îngerii căzuți, sub 
chipul viclean al şarpelui, a în- 
demnat pe Eva, — cea ruptă din 
coasta lui Adam — să mănânce, 
-—spre a fi la fel cu Elohim. „Şi-a 
zis Domnul Dumnezeu: „lată 
Adam sa făcut ca unul dintre 
noi, cunoscând binele și răul. Şi 
acum, să nu întindă mâna să ia 
și din pomul vieţii şi să mănânce 
şi să trăiască în veci“. Deci l-a 
scos Domnul Dumnezeu din gră- 
dina Edenului, ca să lucreze 
pământul din care fusese luaţ'“, 
In ce sens s'a făcut Adamca 
unul dintre heruvimi, cuno- 
scând binele și răul? In sensul 
că, voind și cutezând să săvâr- 
şească ceea ce i se interzisese, el 
a încercat să fie, din orgoliu, ceea 
ce nu era! Să depăşească starea 
de umilinţă şi smerenie, şi să fie 
stăpân. Astfel, în condiţia de de- 
cădere, de isgonire din paradis, 
el cunoaște binele şi răul, în în- 
țţelesul că simte că vrea să fie 
altceva decât ceea ce este, — că 
tinde către altul, Dar acest altul 
nu poate fi Dumnezeu, fiindcă 
Dumnezeu nu admite orgoliul, ci 
numai umilinţa, smerenia. Numai 
așa acordă harul. Deci omul tin- 
zând să fie altcineva care nu este 
Dumnezeu, el tinde spre neant, 
spre prăbușirea  luciterică 


Neantul a pus un sigiliu de sgură, 
Pe frunte, pe pleoape, pe gură. 


(pag. 87) 


In versurile d-lui Emil Botta, ne 
întâmpină deseori acest persona- 
giu demonic, mândru că el po- 
runcește, ca un despot idolatru: 


Din cenușa celui decedat 
crească un arbore înfumurat. 
Şi Turnul Tiranului 

ca o stea deasupra uraganului, 


(op. cit. pag. 53) 


două discipline, nefolositoare şi necon- 
cludentă atât în sensul realității feno- 


In pădurea în care s'a refugiat 
urmărit de „Intunecatul April“, 
poetul încearcă să organizeze o 
rezistență  înverșunată, să se 
opuie morții cu noblețe păgână, 
orgolioasă : 


Voi cetini şi munţi, voi arbori în delir, 
vin turmele apocalipsului să vă 
cunoască, să vă pască ; 
ce id fi-va noaptea, ce nemilos 
cimitir, 
Protestaţi, pumnii strânşi, fiţi tari; 
din cenușa voastră nască-se un 
asupritor, un sbir. 
Pururi singuratici, pururi barbari, 
Voi cetini și munţi, voi arbori în delir 
(ap. cit. pag. 56) 


Nu resemnarea o predică poe- 
tul, nu umilința și smerenia, ci 
răsvrătirea: „nască-se un asupri- 
tor şi un sbir“. Lipsa de măsură 
deci, firească de altminteri la un 


retras în „pădure“, la un protec- 
tor al arborilor „în delir“. Lipsa 


de măsură o mărturiseşte poetul 
şi față de sine, când se autoflage- 
leagă sub acuzația de a fi „un 
domn bine“, din „lunca 'Trânto- 
rilor, a Marilor Leneşi'“. 


Flacără jucăușe, dogoritoare, 
a: clipit la patul meu de şmecher crai. 
Rogu-te politicos, nu sta în picioare, 
suntem în lunca Trântorilor, a Marilor 
Leneși. 
top. cit. pag. 27 


Lenevia, trândăvia  alcătuesc 
un aspect al stării de păcat. De- 
mască un refuz de a organiza su- 
fletul, de a-l face cu modestie şi 
umilință pe placul celui căruia 
ar trebui să se supună, ca în 
smeritele versuri ale lui Rilke : 


Und meine Seele ist ein Weib vor dir, 


Wie eine Magd, die tiefe Dienste tut. 
(Das Stunden-Buch, pag. 53) 


Este  nevrednicia fecioarelor 
leneşe, cari nu stau de veghe, nu 
aprind făcliile spre a întâmpina 
mirele, la ceasul așteptat. „Trân- 
torul“ nu se schimbă la față decât 
când îşi aduce aminte că şi el, 
de fapt, aşteaptă pe cineva, pe 
„Intunecatul April“. 


Ușa tainelor se deschide tiptil 

şi vine, iată, Intunecatul April. 

Noapte, de furia Intunecatului mă 
tem 


Rp, a a a a a a a a O ge a ad a a a a a a a în a tata 


categoriile 


înțelegerii logice, 
primul rând de „a face față“ mediului. 











LITERARĂ 


Noapte, pavăza mea, auzi cum te 
chem. 
(pag. 76) 
Recunosc minunatul profil: 
e al Intunecatului April. 
Priviri, în această supremă noapte 
cădeți sătule ca fructele coapte. 
El vine pentru a mă tămădui 
de febra numită „a trăi“, 
(pag. 92) 


Tămăduirea „de febra numită 
„a trăi“, este o firavă iluzie pe 
care și-o îngăduie poetul dornic 
de „liniște“, la sfârşitul rătăcirii 
prin „pădure“. Nu aparține oare 
şi această iluzie păcatului? Căci 
o adevărată, o reală liniştire nu 
poate fi înaintea „Intunecatului 
April“, ci numai înaintea lui 
Dumnezeu ! Poetul se mângâie 
cu o iluzie, încearcă o evadare în 
estetic, ceea ce, — după cum in- 
struește Kierkegaard, maestrul 
vădit al d-lui Emil Botta, este 
deasameni păcat. „Viaţa sub ca- 
tegoriile estetice este, în crești- 
nism, o viață de păcat, păcatul 
de a visa în loc dea fi, deanu 
avea cu binele și adevărul decât 
raportul estetic al imaginaţiei, în 
iocul unui raport real, creiat prin 
viața sa proprie“. „Păcătueşti — 
mai spune acelaş  Kicrkegaard, 
când, înaintea lui Dumnezeu sau 
având ideia de Dumnezeu, deses- 
perezi și nu vrei să fii tu însuţi 
sau dimpotrivă vrei să fii tu în- 
suți“. Nu vrei adică să accepți 
condiția naturală de umilinţă şi 
smerenie, — ci vrei condiţia cea- 
laltă, de orgoliu şi tentativă :de 
uzurpare.  Orgoliosul  tentează 
la viaţa smeritului, visează să-l 
asasineze, să-l sugrume, să-l facă 
să dispară fără urmă. Cu astfel 
de crime orgolioase este plin vo- 
lumul de poeme al d-lui Emil 
Botta. Ele îi populează coşmaru- 
rile, împreună cu spaima 50- 
sirii „Intunecatului April“, și cu 
lacrimile vărsate în plânsul des- 
perării. Aceste asasinări adamice 
înalţă tonul în simfonia tragică a 
poeziei d-lui Emil Botta : 


Asasinul năzdrăvan urmărit de , 
dulăul spaimei, 
va veni să-și spele mâinile, 
Palidule ucigaș închină-te, 
smeul tristeţii te va înșfăca. 
Nu mi-e teamă de rugul amurgului, 
de ghiara cleștelui, de calvar, de cruce. 
Smulgeți-mi unghiile și veşnic voi fi 
asasinul crud, anahoretul crimei. 
Domnule procuror, apropie-te; 
voiu lămuri enigma teribilă, 
misterul care-mi prăda şi-mi omora 
somnul: 
Am sugrumat statuile vârstei meie. 
(pag. 41) 


Statuia vârstei, semnifica, de- 


sigur, sensul transcendenţei. Poe- 
zia d-lui Emil Botta nu indică di. 


servă în 


14 Octombrie 1939 sazz==e=am 





recţia nici unei transcendenţe. O 
aşezăm printre cele mai dezo- 
lante confesi lirice din câte cu- 
noaștem. în loc de raze, între cer 
şi pământ balansează funiile si- 
nuciderilor adamice, spânzurările 
orgolioase, ale spaimei semețe în 
așteptarea „Intunecatului April“; 
de asemeni, cu apele nu se logo- 
dește cerul, spre a favoriza un 
„joc secund“ ci ele sunt mediu 
prielnic  înecărilor, sinucideri- 
lor celui desperat. Toate acestea 
nu se fac fără lacrimi : fără plân- 
sete, vaiete şi gemete, ca în bol- 
giile dantești : 


Splendorile mi-au examinat fața — 
pe care un râu de tristețe curgea: 
Să plecăm, nu e dim banda noastră, 
In plânsete se va îneca ! 

(pag. 9) 
fiul meu, dece țipi, lămureşte, 
locatarii cerului nu se pot odihni, 
la toate cuturile s'au deschis ferestre 
și stelele adorabile întreabă: 

oare ce-o fi? 
(pag. 85) 
Mă vei ajla înmecat în suspine, 
dar să nu-ți pese de mine, 
Treci mai departe, treci mai departe 
ca peste o plicticoasă carte. 
(pag. 82) 


Peste volumul „Intunecatul 
April“ nu e vorba să trecem ca 
peste o plicticoasă carte. Ci mai 
curând vom reveni, în presupu- 
nerea că vom găsi pretexte de 
nouă  întrepretare, — de nouă 
adâncire. Pentru că, spre deose- 
bire de poezia ermetică, lirismul 
acesta direct prezintă dificultatea 
lucrurilor evidente : a intuiţiei. 


Am intuit exact, ne întrebăm, 
mai ales că ne aflăm nu atât îna- 
intea artei, cât înaintea vieţii. 
Preocuparea de artă a d-lui Emil 
Botta pare întradevăr minimă, 
aţă de canoanele poeziei pure. Şi 
este firesc să-l preocupe puţin 
caracterul tehnic al artei, din mo- 
ment ce nu-și face din ea o etică, 
o asceză : 


Poezie să nu te mai întorci înapoi, 

nu facem o nobilă pereche noi doi: 

alianța noastră e sfărâmată 

şi aş vrea, poezie, să nu te mai văd 
miciodată“ 
(pag. 94) 


Inţelegem ultimele versuri ale 
cărții şi în sensul agonic, al de- 
sesperării, dar şi întrun sens 
poetic: creaţia d-lui Emil Botta 
îşi va seca apele otrăvite de îne- 
cările luciferice, spre a ţâşni în 
vaduri isvoare adiate cu aripi de 
heruvimi ! 

CONSTANTIN FÂNTANERU 





cu privire la vis este polrivit ca sens 
oricărei 


stări subconștiente ; „Putem 


lon Biberi: Funcţiunile | 
creatoare ale inconştientului 


Intrebarea prealabilă care se adre- 
sează oricăror cercetări psihologice este 
dacă sunt fructuoase în sensul adevă- 
rului. Aici orice precizare devine cri- 
tică pentrucă o bună argumentare sus- 
ţinută de către autorii de psihologie ar 
putea fi enunțată astfel: interesează 
realitatea, iar dacă adevărui și realita- 
tea sunt noțiuni echivalente, numai în 
acest sens și sub această rezervă, psiho- 
logia are a se ocupa cu identificarea 
adevărului. Opoziția dintre metafizică 
şi psihologie se anunţă ca atare. Căci 
dacă, în ceiace privește afirmaţiunea că 
realitatea și adevărul, — în înțeles vul- 
gar şi neverificat, — sunt echivalente, 
discuția începe de îndată ce ne între- 
băm asupra modalităţii ori asupra cri- 
teriului, în stare să le confere nemij- 
locit. Enunţând că realitatea este ade- 
vărul, metfafizicianul va întrerupe de 
îndată, stăruitor : care realitate ? Acea- 
sta, așa cum ne-o oferă viața, nestili- 
zată în sensul purității? Realitatea 
haotică, fenomenistă ? În urma bergso- 
nismului răspunsul ar trebui să fie 
afirmativ. Deși a făcut în tot locul psi- 
hologie nu metafizică, Bergson a pre- 
tins a substitui psihologia metafizicii, 
prin aceia că a afirmat posibilitatea 
omului de a cunoaşte adevărat, datorită 
funcţiunilor spontane ale conștiinței. 
Viaţa, fenomenul, care în mod obicinuit 
constituiau obiectul de cercetare al eu- 


de MIRCEA MATEESCU 


lui cunoscător, au fost confundate cu 
criteriul apt să conducă la aflarea ade- 
vărului: realitatea certă, realitatea ade- 
vărată, este conformă vieţii, natura 
imită biologia, adevărul rezidă în ae- 
venirea perpetuă a firii naturale reve- 
lată conștiinței prin intuiţia spontană în 
fluxul temporar (durată). 

Prestigiul metafizic pe care Bergson 
L-a reclamat pentru psihologie ni se pare 
însă nemeritat. Fenomenul, viața, nu 
pot fi realități în sine, deci indicii ale 
adevărului. A spune că psihologia se 
ocupă cu cercetarea realității sufleteşti 
înțeleasă fenoemnal, nimic mai normal 
şi mai adecvat acestei discipline de dată 
recentă. A confunda însă rosturile psi- 
hologiei cu ale metafizicei, invocând 
realitatea psihică în câmpul adevărului 
absolui, iată însă suprema eroare, opti- 
mistă şi comodă, datând genetic dela 
Bergson, dar neînsușită ca atare de psi- 
hologia germană mai nouă, de Max 
Adler sau C. G. Jung. In lucrarea sa 
„Psichopathologie Generale“, Karl Jas- 
pers analizează „categoriile teoretice'“ 
elaborate de psihologi ca Wernicke și 
Freud prin prisma unei severități cri- 
tice necesare. Tendinţa psihologiei de a 
depăși valoarea indicativă a faptelor 
sufletului, adică metoda străruitoarei 
observaţiuni — pentru a se aventura în 
formulări metafizice, forțează o inutilă 
promiscuitate funcțională între cele 


menale cât şi în acela al enigmei ade- 
vărului. 

Deaceia metoda strictei observaţiuni 
pe care și-a însușit-o d. Ion Biberi atât 
în „Thanatos“ cât şi în cercetările ulte- 
rioare, a căror primă cristalizare o con- 
stituie „Funcţiunile creatoare ale sub- 
conştientului““ — ni se pare firească și 
adecvată în totul studiului întreprins. 
D. Biberi este într'adevăr un exemplar 
izolat, în munca pe care o concretizea- 
ză, cu o regularitate curat științifică. 
Posedând deopotrivă simţul major al 
delimitărilor cât și intuiţia fină necesară 
sondajului în adâncimea psihică — a- 
cest tânăr cerceţător român întreprinde 
o operă dintre cele mai rodnice. 

A ţine seamă, de observațiunea noas- 
tră incipientă : că viața ca atare deși 
poate reprezenta realitatea, nu dețins, 
metafizic, indiciul adevărului, — nu în- 
semnează totuși a ignora neistovita ne- 
cesitate de a continua fără întrerupere 
căutarea rosturilor funcţionale ale con- 
științei cognitive. Insă nu de opera con- 
ştiinţei se ocupă d. Biberi în lucrarea 
de faţă. Conştiința este, cum observă 
Pierre Janet, C. R. Motru și alţi psiho- 
logi, aceia care „inserează pe individ 
în realitatea exterioară, la întretăerea 
unor anumite coordonate spaţiale și 
temporare“ (op. cit. pag. 17). O aseme- 
nea funcţiune utilitară, 'caracteristică 
stării conştiente, nu este însă de natura 
subconştientului. Activitatea creiatoare 
a subconștientului, se manifestă prin 
sinteza neîntreruptă pe care o operează 
factorii de „joasă tensiune“ asupra va- 
rietăţii impresionale și imaginiste ce 
invadează sufletul nostru, în mod cu- 
rent. Conştiinţa umană, pe care d. Bi- 
beri o definește drept „o tensiune psi- 
hologică înaltă“ dominată funcţional de 


In lucrarea amintită, Jaspers vorbeşte 
totuși de „marea independență care 
există între inteligența propriu zisă (ju- 
decată, reflecțiunea) și pura receptivi- 
tate“ (pag, 463). Indiferent însă dacă 
starea conștientă este caracterizată prin 
înregistrarea nudă a impresiunilor me- 
diului înconjurător sau prin reprezen- 
tarea modalizată a acestora — observa. 
țiunea d-lui Biberi că ea constituie „o 
realitate organizată sub semnul utilita- 
rismului““ ni se pare principială și ina- 
tacabilă. 

Cu totul altele sunt funcțiunile sub- 
conştientului. Dacă starea de veghe a 
conștiinței servă în deosebi la adecvarea 
firii noastre cu realitatea externă, crea- 
ţia subeonştientului vine de acolo că în 
acest sector al sufletului, funcțiunile 


psihice cată să surprindă şi să învede- 


reze realitatea psihică nudă, nealterată 
de mediu şi nelocalizată temporar. 
„Sintezele* pe care le ocazionează, 
creiator, subconştientul, datorită acelor 
focare psihice dintre care emotivi- 
tatea poate fi socotit unul major, 
le analizează și le reconstituie, con- 
cludent, d. Ion Biberi, atât în starea 
de ațipire, apoi în timpul somnului, și 
în visul treaz. Ne este imposibil, în a- 
fara desemnării ideilor directoare, să 
prezentăm r:nterialul abundent, conju- 
gat cu o cogicasă contribuție subiectivă 
— reculeasii de d. Ion Biberi în mediul 
substanţiai al concluziunilor anunţate. 
Stările subconștiente la care se referă 
d. Biberi (aţipirea, somnul, visul treaz) 
nu le putem discuta aici sub semnul 
particularității lor creiatoare. In orice 
caz, nu de „specificitatea“ psihică a a- 
cestor stări avem a ne ocupa, dar de 
funcțiunea lor comună, care este una 
sintetică, creiatoare. Ceiace reproducem 


deduce prin urmare că visul, care apare 
ca o sinteză subconșştientă uneori sim- 
plă, alteori complexă, este rezultatul 
ultim al unei convergențe de factori 
foarte diferiți ca natură și foarte nu- 
meroşi. Fiecare din acești factori ce ni 
se încrucișează la un moment dat în 
viața subconștientă determină o anume 
particularitate procesului de sinteză 
nuanțându-l și singularizându-l. Rezul- 
tă din această elaborare, în procesul 
căreia un mare număr de elemente și-au 
îmbinat acțiunea, că sinteza subcon- 
ştientă are o coloratură şi o structură 
unică“ (pag. 360). Insă dacă „sinteza 
subconștientă sub toate formele sale 
este un produs sufletesc unic“ rămâne 
să ne întrebăm care este elementul ca- 
talizator. al fenomenelor psihice sub- 
conștiente, cari sunt factorii producă- 
tori de sinteză, deci creiatori ? D. Biberi 
relevă, în primul rând, factorul emoti». 
„Exemplele date în capitolele anteri- 
oare au arătat măsura în care o stare 
emotivă determinată alcătueşte forța de 
cristalizare, focarul Qe convergenţă a 
datelor altcătuitoare ale sintezei; în a- 
celaş timp, ele au stabilit cum elemen- 
tul emotiv alcătuia o atmosferă pro- 
prie acestor construcții, dându-le uni- 
tate şi coherență“ (pag. 361). 

Am subliniat termenul unitate, pen- 
trucă, prin intermediul acestei finali- 
tăţi, psihologia se întâlnește cu meta- 
fizica, a cărci supremă încercare pare 
a fi unificarea realității, în scopul cu- 
noaşterii certe, adevărate. Cele două 
volume. întregitoare ale operei de faţă, 
(„Individualitate și destin“ și „Indivi- 
dualitatea umană şi faptul artistic“) — 
socotim că ne vor procura ocaziunea să 
revenim asupra rodnicelor preocupări 
ale d-lui Ion Biberi. 


ze 14 Octombrie 1939 





Luciliu privea lacom zarea care se 
desfăşura cu dealuri mari peste subur- 
bia Roșa. Venea ploaie. Nouri imenși, 
de culoarea fierului, lunecau dinspre 
pădurile Ţeţinului. In părţile în cari 
cerul era descoperit, albăstrimile lut 
păreau de-o puritate unică. Departe, 
câţiva hulubi albi se jucau deasupra 
caselor şi-aveau aspectul ciudat al unor 
frunze de zăpadă, purtate de vânt peste 
vineţiul  nourilor de ploaie. Furtuna 
încă nu se aproșiase de oraș, dar băia- 
tul o vedea în valea Roșei, agitând co- 
pacii şi răscolind praful arumurilor, 
care -se ridica până la înălțimea cazar- 
mei de jandarmi. Liliecii înfloriţi gin 
grăaina chimistului Dr. Adolf Schmidt, 
vecinul domnului Atanasie Antonovici, 
tatăl lui Luciliu, răspândeau o boare 
dulce, iar ierburile creșteau cu proas- 
pătă strălucire de primăvară, însufle- 
țind petecul de pământ dintre casele 
cu No. 4 şi 6 din strada Vasile Conta, 
una din cele mai pitorești ale Cernău- 
ţilor. Luciliu privea cu interes jocul 
hulubilor, cari executau loopinguri ca- 
pricioase în văzduhul răcoros al înce- 
putului de Maiu. Deşi avusese azi o zi 
grea la școală — examen la matema- 
tici şi teză la elină, — tânărul nu era 
deloc obosit şi nu se simţea tentat să 
facă un somnuleţ după amiază. Dealt- 
tel, era şi prea nervos pentru aşa ceva, 
căci astăzi nu reuşise s'o vadă pe dom- 
nișoara Crăiţa Grigorencu, elevă într'a 
opta la liceul ortodox de fete. 

„Poate că sa îmbolnăvit vre-o pro- 
fesoară şi n'au avut cursuri decât până 


la douăsprezece... — își spuse; apoi, 
se-alarmă : — „Numai să nu fic ea în- 
săşi bolnavă!“ — şi privi îngrijorat 


nourii, cari veneau tot mai aproape, 
însă ei nu rostiră nici o vorbă de mân- 
gâiere pentru puiul de pământean. 

Luciliu îşi închise ochii şi rămase 
mult timp astfel, gândindu-se să se 
ducă la verişoara sa Marietta, colegă 
de clasă cu Crăiţa Grigorencu, și abia 
auzi când domnul Atanasie  Antono- 
vici, consilier la Curtea de Apel, îi stri- 
gă din casă: 

— Lucule, a venit domnu' profesor ! 

„Domnul profesor“ era Ghiţă Onu- 
îri, student în anul IV la fizico- chi- 
mice. 

Dupăce mai privi odată cerul învol- 
vurat, băiatul părăsi cu părere de rău 
balconul și intră în odaia sa, unde me- 
ditatorul îl aștebta cu un manual de 
algebră, deschis la ultima lecţiune, 

— Desigur că domnul Luciliu a bi- 
nevoit să pregătească materia pentru 
astăzi, nu? 

Așa vorbea întotdeauna Ghiţă Onu- 
tri : teribil de ironic, 

Lui Luciliu, meditatorul îi era anți- 
patic, uneori chiar foarte antipatic. A- 
şezându-se în fața acestuia, elevul îl 
privi acuma cu mai multă atenţie ca 
deobiceiu. 

Ghiţă Onufri era un tip bine-făcut, 
larg în umeri și înalt. Faţa, întotdeauna 
perfect bărbiesită, se lățea ca o pară în 
fălci şi buzele acopereau nişte dinți 
mari şi gălbui, însă regulaţi. 

Apoi, Luciliu își trecu privirile în 
oglinda din iundul odăii, în care se 
văzu palid, smead, cu trup subțire de 
mesteacăn. Părul, în cărare, îi acope- 
rea o parte din frunte şi-avea luciu 
stins de mătasa-popușoiului. Mânile, cu 
degete lungi și îngrijite... 

— Domnul Luciliu Antonovici se 
priveşte 'n oglindă? Mă rog, mă rog... 
Nu vă jenaţi! N'am nimic împotrivă... 

Ghiţă  Onutri iși propusese să fie 
grozav de distant cu elevii pe cari îi 
medita. Pentru a realiza această dis- 
tanțare, se purta repezit cu ei sau îi 
persiila şi le scormonea toate intimi- 
tătile, ca, apoi, să-și bată joc de ele. 
Incercase să-l facă şi pe Luciliu să-şi 
deschidă inima, dar nu reușise. Elevul 











- 





UMBRA 


Încremenește umbra ta în zi, 
O pură hartă nevăzută încă, 
Un anom, cu dala fină o ciopli 


GURA 


Ce roşie pată de sânge 

Mă chiamă întruna spre ea? 
Când buza sub buză se frânge, 
Un țipăt, uimit, se curma. 


CUVINTELE 


Albine albe, obosina sonor, 
Pe-un aând nespus, ca pe o floare, 


Spre visul meu: un vânt răcoritor. 
RÂSUL 


E râsul tău un şir de stele, 
Care răsar pe mările de nord 
Şi se tnpesc pe albeie vântrele: 
Căzând cu dulce sunet în fiord. 


OBRAZUL 


Stă alb sub fruntea care ninge vise, 
Roşind sub zâmbet ca un steag. 
Tresare lin, când mâna-mi rotunjise 
Un acest: obrazule, mi-ești drag | 


21! 


UNIVERSUL LITERAR 





FRUNTEA 


Țiu minte : seara înroșise, 
Tot cerul ca pe-o catifea ; 











DE EBU Du Aiel IA LZ1 


de ȘTEFAN BACIU 
TRISTEŢEA 


Tă&cută apă 'n care mă atund, 
Să-mi aflu semnul viselor ucise, 


_Din mușchiul gros crescut pe vâri de stâncă. 


Cu aripi moi vor prinde ca să sboare 


Ningeau luceteri mari și vise 
Şi albă — numai fruntea ta. 


LACRIMA 


Prin clarul ei văd împietrind durerea : 
Ți-o simt urcând din inimă mereu. 

Ea 'nchide 'n miez adânc tăcerea : 
Un chihlimbar, ţinând un scarabeu. 


PANTOFUL 


Un bal de frunze prinire care suie, 

O gâză neaară, risipind lumină ; 

Și pasul tău acuma e, acuma nu e: 
Șopârlă șerpuind în ierburi de grădină. 


KIMONOUL 


Un petec de lumină, rupt din cer, 
Pe care-au nins petale şi cocoare. 
Sub el, albește-un tainic giuvaer 

Şi inima se sbate ca o floare. 


AMINTIREA 


O pasăre remită de lumină, 

A poposit pe-un plop ; o vezi? 

Din sborul ei vor prinde-acum să vină 
Miresmele trecutelor livezi. 





Culcat pe-al tău, de aur, prună, 
Cu cmii --- tâmpla mea albise. 


INTÂLNIREA 


NOAPTEA 


Ca vițele ce-și suie intomnarea 
Pe zidul alb, sub soarele tăcut, 
Străbatem duşi de gând cărarea 
Pe care toamna'n frunze a căzut. 


Printre-atâtea stele, seara 

Mă îmbată : nearu vin. 

Ca un ciorchine copt, de brumă plin, 
De tine-s eu şi-mi duc povara. 


DESPĂRȚIREA 


In suilet, cad batistele ca dropii, 
Ce sângeră sub ceruri ruginii. 
Pe care nor de seară o să vii, 
Lumina ta s& mi-o apropii ? 


SCRISOAREA 


Era şi primăvara de vină 


acesta era îndrăcit de închis şi se 'ncă- 
pățina să tacă mâlc oridecâteori dânsul 
aducea vorba despre femei. 

— Nu cumva domnul Luciliu Anto- 
novici e îndrăgostit? N'ar fi de mira- 
re... E primăvară! — însă băiatul îl 
privi cu atâta furie adunată în ochi, 
încât Onutri socoti că e mai bine să nu 
continuie și trecu la problemele de al- 
gebră. | | 

Intretimp, ploaia  se-apropiase şi, 
câna Luciliu termină prima problemă, 
stropii începură să lovească în gea- 
rauri. Era o revărsare vijelioasă, un a- 
devărat potop, care dură până la siâr- 
șitul Jecţiei. ip 

— Domnul Luciliu Antonovici nu € 
deloc atent... 

Inainte de-a pleca, Onutri obișnuia 
să se distreze câteva minute pe soco- 
teala lui Antonovici-junior. Astăzi, 
însă, meditatorul renunţă la reperto- 
riul său de sarcasme şi scoase o foto- 
grafie din buzunar. Întrase într'o nouă 
aventură amoroasă şi-avea nevole 
de-un confident. 





vâri 


— Frumoasă fată, nu? — şi-i 
lui Luciliu sub nas fotografia. 

Elevul o privi cu coada ochiului şi, 
deodată, tot sângele îi fugi din obraji. 

— O chiamă Crăiţa Grigorencu, — 
îi spuse Onufri. — Faină fată, nu? 

— Da, faină... — rosti Luciliu, me- 
canic. 

— Arc-un trup, măi! 

Sub masă, unghiile lui Luciliu se 'n- 
fipseră în carne. 

— Am trecere la fetele frumoase ! — 
şi-și umflă satisfăcut pieptul. 

Elevul îşi plecă în podele privirea 
şi-și spuse : 

„Dacă mai rămâne, îi crăp capul!! 

Ploaia reîncepu cu tărie. 

Odaia se'ntuneca tot mai mult. 

Onuiri rânjea mereu. 

— Dumneavoastră o iubiţi într'ade- 
văr pe domnișoara asta? — îndrăzni 
Luciliu. 

— Ei! Parcă de iubire îmi arde! 
Am poftă de-o aventură plăcută... Și 
fata asta-i bine, solidă, nu? Şţiu ce-o 
să fac eu cu dânsa! — şi râse vulgar şi 
cu subînțelesuri. — Mâne-o să viu la 
orele cinci... Să pregăteşti traducerea 
la latină, că, altfel, ne certăm. La re- 
vedere. 


şoptind, în antreu. 


(nuvelă inedită) 


Rămânând singur, Luciliu încercă să 
înveţe, însă rândurile se 'ncurcau şi li- 
terele săreau dela locul lor, așa că în- 
chise cartea și, îmbrăcându-și paltonul. 
ieși în oraș sub pretextul că se duce la 
un coleg, ca să lucreze câteva exerciţii 
de limba elină. 


Ajunse ud de ploaie la Marietia. 
Fata ghici imediat că Luciliu are ceva 
pe suflet şi-l încurajă să i se destăi- 
nuiască. Infrângându-și jena, băiatul îi 
istorisi totul. 

— Îmi pare rău că suferi din cauza 
ci, — îi spuse Marietta. — Crăița eo 
fată superficială și răutăcioasă. Asta o 
știu nu numai din proprie experienţă, 
ci şi dela Ion Dracu, un bun prieten al 
meu. 


— Marietta, am o rugăminte foarte 
mare, ÎInvit-o la tine pe domnişoara 
Grigorencu. Ii voiu spune cât de mult 
o iubesc şi va fi imposibil să nu mă 
înțeleagă. 

— Cât de copil ești, Luciliu! Bine, 
vină mâne după-amiază pe-aici şi-o 
vei găsi pe Crăiţa. Să ştii, însă, că n'ai 
nici o șansă la ea. Va râde de tine. 

— Sunt sigur că va sfârși prin a ţine 
la mine. 

A doua zi, spre seară, Luciliu res- 
piră ușurat când Ghiţă Onufri termină 
lecţia. Așteptă câteva minute, ca me- 
ditatorul să se îndepărieze îndeajuns 
de casă, şi alergă întrun suflet la 
Maărietia. 

— A venit? — o întrebă dânsul, 

— Incă nu. Punctualitatea nu e una 
din virtuțile Crăiţei, — şi-l conduse în 
odaia ei. 

— Mă temeam să nu întârziu. Lecţia 
de azi mi-a părut o veşnicie. Credeam 
că Onufri nu se mai dă dus! 

Crăiţa veni abia la orele 7. Marietta 
i-l prezentă pe Luciliu şi, spunând că 
trebuie să-și cumpere un caiet, îi lăsă 
singuri. 

Emoţionat şi palid, băiatul se-apro- 
pie de Crăiţa. 

— PDomnișoară... Vreau să vă măr- 
turisesc ceva şi mi-i teamă că vă veţi 
supăra... Domnişoară, vă iubesc... Vă 
rog să mă ascultați... — şi, într'un to- 
rent de cuvinte, dragostea lui Luciliu 
se revărsă cuprinzătoare şi caldă, cu 
nopţi înflorite de primăvară, cu plâns 
lung de după-amiezi  sinsuratice, cu 
tot ceeace un copil poate spune când 
iubește pentru întâia dată. 

Când Luciliu sfârși, Crăiţa îl privi 
flatată ; apoi, însă, isbucni în râs şi 
spuse răguşit, vulgar : 

-— Uite mucosul! 

Băiatul tresări ca şi cum cuvintele 
S'ar fi materializat deodată şi l-ar fi 
plesnit cu un şfichiu de piele împletită. 

Crăiţa își dădu seama că a fost tri- 
vială și, ca să repare impresia proastă, 
luă o înfățișare naivă de Anny Onăra. 

— Şi-ai vrea să te iubesc şi eu, nu? 
Ei bine, tinere, o fată nu se cucerește 
aşa. Intâiu, îi trimiţi flori, îi faci curte, 
o duci la cinematograf şi la cofetărie, 
te plimbi cu ea și abia pe urmă îi spui 
că o iubești. Numai cu servitoarele se 
procedează atât de direct cum ai pro- 
cedat dumneata cu mine. 

— Cum ? Când cineva iubeșie așa 
cum iubesc eu, e necesar să se joace cu 
astfei de fleacuri ? — aproape că strigă 
Luciliu. 

— Galanteria nu e un fleac! — ri- 
postă, jicnită, Crăița. — Un om care 
iubeşte, trebuie să 'nveţe a iubi fru- 
Mos. 


de MIRCEA STREINUL 


— Cred că numai în filmele proaste 
se iubeşte frumos. 


Prin geamul deschis intrau esențe 
tari de liliac înflorit. Seara era ver- 
zuie, ca de basm, și câte-un cărăbuș, 
acest elefant al insectelor, intra în 
odaie, ca să cadă ameţit de lumină. Ru- 
moarea orașului susura ca un isvor 
depărtat, iar acrul avea moliciuni de 
mătasă. 

— Domnișoară Crăiţa, te iubesc, —- 
gemu Luciliu, — şi vreau să te sărut! 

— Ce obraznic! De două ori obraz- 
nic! Odată, fiindcă mă tutuiești... 

— Nam sărutat pe nimeni în viața 
mea. 

— Sunt încă prea tânără ca să aflu 
fermecătoare stângăcia dumitale. Mi 
se pare că Marietta sa întors... Uf! 
Slavă-Domnului ! 

Obrajii lui Luciliu roşiră ca şi cum 
l-ar fi pălmuit cineva. 


— Nu te 'ntrista. Intâia dragoste 
n'are nici o importanţă. O uiţi întot- 
deauna. 

— Nam s'o uit niciodată. Oare dece 
fetele iubesc întotdeauna bărbaţi 


mult mai bătrâni ca ele, lăsându-i pe 
cei tineri să sufere ? 





Marietta văzu o lumină atât de mare 
în ochii băiatului, încât se 'nspăi- 
mântă : 

— Lucule, să nu faci vreo prostie! 

Elevul dădu din umeri și ieşi în 
seara vastă şi 'nstelaţă. Marietta îl în- 
tovărăși până în piața Unirii. La des- 
părţire, îi luă mânile şi-i spuse plină 
de milă: 

— Nu trebuie să-ți pierzi orice nă- 
dejde. 


— Ai dreptate, verișoară, — se 'nse- 
nină dânsul, — Nu mă dau bătut! 
— Bravo! Așa-mi placi, — îl încu- 


rajă Marietta şi-l lovi prieteneşte peste 
umăr. 

In drum spre casă, Luciliu își făcu 
zeci de planuri cum să atragă bună- 
voința Crăiţei şi unul era mai fantastic 
decât celălalt. Citise cândva  diterite 
cărți despre sugestie şi despre magne- 
tismul uman. „Prin răbdare şi perse- 
verență poţi ajunge la orice rezultat! 
Gândindu-mă mereu şi concentrat la 
dânsa, Crăiţa se va îndrăgosti de mi- 
ne... —și-și propuse să recitească lu- 
crările despre succesul personal, tele- 
patie și hipnoză, pe cari le avea în bi- 


blioteca sa. „Crăița trebuie, trebuie, 
trebuie să mă iubească.“ 
— Hei, elev! Ce, ești chior? Sau 


vrei să-ţi iau numărul?! — îl trezi 
glasul unei doamne, pe care aproape 
c'o răsturnase depe trotoar. 


Zăpadă pură, albă sărbătoare, 
Pe care vrăbii moarte cad, 

Tu ești, în mine, o ninsoare 

Ce troienește creanga unui brad. 





Luciliu îi trimitea în fiecare zi flori 
Crăiței și o aștepta întotdeauna, la ora 
l, în piaţa Unirii, ca s'o salute respec- 
tuos dela distanță. Uneori, îi trimitea 
și bomboane sau cărți scumpe — însă 
darurile acestea n'o impresionau deloc 
şi n'avea decât zâmbete ironice pen- 
tru el. 

— Marietta, te rog să-mi ajuţi, — îi 
spuse într'o după-amiază băiatul. — 
Vorbește-i despre mine. 

— L-am vorbit, Lucule. 

— Şi? 

Marietta nu răspunse, ci-l mângâie 
pe frunte şi lacrimile din ochii băia- 
tului o arseră. 

— Astăzi ai dat mâna cu ea? 

— Da. Dar de ce mă întrebi? 

Luciliu își plecă fruntea și sărută 
mâna Mariettei. 

— Ai vreo carte, vreun caiet, in- 
diferent ce, dela dânsa? 

Fata îi dădu un dicţionar și Luciliu 
își lipi fața de foile lui. 


Ghiţă Onufri îşi făcu o intrare 
foarte misterioasă. Băiatul îl privi cu 
un dispreț abia disimulat între sprân- 
cene. Știa că meditatorul e dispus să-l 
ironizeze şi numai cu greu se stăpâni 
să nu-i arunce cu ceva în cap. 

— Va-să-zică domnul Luciliu Anto- 
novici mă concurează la domnişoara 
Grigorencu... Ha? Aţi spus ceva, dis- 
tinse domn? li trimiteţi flori şi vreţi 
s'o sărutați? Felicitările mele! — şi is- 
bucni în râs; când se linişti, adause: 
—— Voiu comunica domnului consilier 
că te ţii de măgării! Plictiseşti fetele, 
punându-le în situații neplăcute, şi 
eşti obraznic cu ele. Aflând că eu sunt 
meditatorul dumitale, domnișoara Gri- 
gorencu m'a rugat să-ţi spun că, dacă 
vei continua s'o inoportunezi, se va 
plânge direct  direcțiunii liceului. 
Domnul consilier e acasă? 

— Da. Domnule Onufri, vă rog să... 

— Nimic! — şi meditatorul bătu în 
ușa odăii alăturate, în care, după ce 
primi răspuns, intră ca o furtună. 

Luciliu auzi glasul răgușit al lui O- 
nuiri, care vorbea onctuos şi afectat. 
Ca să nu-l mai audă, băiatul ieşi pe 
gangul exterior al casei; sprijinindu-şi 
capul în mâni, începu să privească în 
grădina vecinului; chimistul Doctor 
Schmidt uda florile și Luciliu îl salută. 

— Servus, Antonovici! De ce ești 
aşa de amărit? — îl întrebă doctorul 
Schmidt. — Pe-o vreme ca asta, tre- 
buie să fii vesel! E o primăvară mi- 
nunată. 

Băiatul zâmbi vag. Tufele de [iliac 
împrăștiau, odată cu parfumul, jerbe 
de surâsuri albastre şi albe. Verdele 
grădinii părea proaspăt ca apa unui 
isvor, 

— Se veștejește liliacul... Vine va- 
ra... — spuse chimistul şi rupse câteva 
crengi. — Prinde-le! Poate ai o fată, 
căreia să le dai. 

Luciliu primi un cer întreg în braţe. 
Inmormântându-și în flori obrajii, as- 
piră adânc şi mireasma aproape că-l a- 
meți. Un râs aspru şi tăios îl desme- 
tici. 

Consilierul Antonovici și Ghiţă O- 
nufri hohateau în casă, 


Băiatul coborî în crepusculul înalt 
și auriu. Mergea halucinat, cu florile 
în brațe și cu un zâmbet îndepărtat 
pe buze. Ajungând la imobilui în care 
locuia  Crăiţa, urcă într'o răsuflare 
treptele și bătu în ușă. 

— Intră! — gâlgâi ca un râş glasul 
fetei; când Luciliu apăru în cadrul u- 
şei, dânsa strigă: — Ce cauţi aici? 
Pleacă imediat, nesimţitule! 





(Urmare în pag. 6-a) 








ANRE: 4 


Cronica 
plastică 


de PAUL MIRACOVICI 


D-na Eleutheriade şi Nicolae Grant 
deschid sezonul artistic prin expoziţiile 
lor la Dalles. D-na Eleutheriade ne 
prezintă operele d-sale în chip civilizat. 
Tablourile rare şi așezate pe un singur 
rând oferă în întregul lor un aspect 
din cele mai fericite şi cari sunt din ce 
în ce mai rare în expozițiile noastre. 
D-na Eieutheriade e dotată cu mult 
spirit de observaţie — spirit de obser- 
vație pe care îl exersează cu o verita- 
bilă fineţe. 

In alegerea subiectelor, prin simplici- 
tatea lor deasemeni, d-sa dă dovezi in- 
contestăbile de gust. Cu o mare econo- 
mie de mijloace, ne evocă admirabil at- 
mosfera unui peisaj, al unui interior sau 
a unei naturi moarte. Deşi atâtea din lu- 
crările d-sale par însemnate cu mijloace 
descriptive, aproape grafice, d-sa știe să 
mânuiască cu multă dibăcie valorile și 
lumina. Ceace îmi îngădui să reproșej 
artistei e poate chiar această virtuozitate 
de a reduce aspectul lucrurilor la sumar. 
Aşteptam în opera d-nei Eleutheriade, 
operă a cărei evoluţie o urmărim cu 
simpatie de mult, o îmbogăţire a mate- 
riei, a „pastei“ cum se spune în atelier. 
Desigur „pasta“ însă nu se face pentru 
ea în sine, ci e rezultatul fără voe al 
preocupărilor sau temperamentului ar- 
tistului, fie că e rodul unei prealabile 
pregătiri — voite — a tabloului pentru 
olungă executare, fie că pictorul e lipsit 
de spontaneitate. lată o pildă despre 
acest contrast: Matisse și Cezanne. D-na 
Elcuteriade posedă în mare măsură a- 
ceastă din urmă calitate, o caracteri- 
zează chiar, de aci tentaţia de a rezuma 
care predomină în opera d-sale. 

„__ Peisagele din Veneţia sunt văzute cu 
mult rafinament ca şi Balcicul cel mare 
din dreapta. Florile apoi sunt pictate 
cu multă prospețime. Lipsesc oarecum 
din expoziție naturile moarte atât de 
grave, atât de frumoase cu care ne 
obișnuise artista. Am mai dori, ca un 
câștig al generației noastre să asociem 
şi deosebitul talent al d-nei 'Eleuthe- 
riade la principala preocupare care ca- 
racterizează plastica de azi; reîntoarce- 
rea către atelier, către studiul uman, 
portret, compoziție. Suntem siguri că 
d-sa ar contribui în chip preţios la 
această reînviere atţât de necesară. 

* 

In sala alăturată expune d. Nicolae 
Grant. D-sa a cunoscut odinioară un 
succes pe lângă public aproape de ne- 
înţeles azi. Poate, în fond să nu fie chiar 
vremurile de vină, ci un anumit public 
care şi azi mai admiră, dacă nu pictura 
d-lui Grant, una echivalentă. La meme 
Antoinette, mais autrement coiifee. D. 
Grant pare să fi trăit departe de orice 
preocupare, de orice incomodă îndoială. 
D-sa a redus arta la noţiunea de repr- 
ducere exactă, crazul d-sale s'a limitat 
la a face încă odată aidoma — şi o face 
cu o răbdare îngerească — motivul ales. 

O mare parte din public nici nu cere 
altceva. Fiecare public cu artistul său 
sau vice-versa. 

* 

In sala ziarului „Universul“ expune 
d. lon Papazoglu peisaje, flori, etc. Am 
fi dorit d-lui Papazoglu să aibe mai 
multă putere de a analiza subiectele, să 
exerseze în a lua esenţialul, sinteza, iar 
nu pitorescul, căci d-sa face exces de 
pitoresc, ceace dă operei d-sale un su- 
părător caracter de diletantism. 

I-am recomanda studiul mai strâns al 
motivului, mai multă disciplină în efu- 
ziile sale, efuzii cari depășesc mult doza 
necesară de autocritică. 











Bruges e atât de mult un oraș al tre- 
cutului, încât chiar atunci când po- 
posești în zarea lui pentru înţâia dată e 
caşicum ar fi venit să te întâmpine ca 
dintr'o amintire cu neputinţă de locali- 
zat, răspunzând unei tainice așteptări. 
Inainte ca ochii să-i fi amănunţit prive- 
liștea, sufletul îl presimte prin bucuria 
calmă a plenitudinei care-l inundă. In- 
cremenirea orașului în conturele lui ac- 
tuale, aceleaşi de sute de ani, are ceva 
patetic şi exemplar. Bruges şi-a încheiat 
ciclul de evoluţie, desprinzându-se din 
servituţile cronologiei în felul operei de 
artă care-i terminată, credea Rem- 
brandt, atunci când artistul a spus ce 
avea de spus. Ceea ce spune Bruges şi 
va spune mereu prin veacurile care-i vor 
păstra neștirhită alcătuirea de-acum, 
greu ar putea îi cuprins în graiul vor- 
belor de toate zilele. Ca o indicație doar, 
însemnez aci numele pieței orașului 
— Burgplaats — vatra străvechei cetăţi 
din vremea lui Cezar, în jurul căreia, 
Palatul de Justiție, Vechea Grefă cu 
faţada aurită, Primăria şi Bazilica Sfân- 
tului Sânge alcătuiesc un ansamblu ar- 
hitectural ce înmănunchiază, mai grăi- 
tor aci ca oriunde dealungul canalelor 
sau venerabilelor catedrale din apropi- 
ere, înţelesul nepieritor al mesagiului 
de artă, cu farmecul misterios al acestui 
burg, restituit lui însuși, autonom şi ni. 
mănui dator pentru miraculoasa-i fru- 
musețe unică, retras din albia timpului 
în veșnicie, statornic şi neschimbător 
după ce în el însuși a fost pentru veș- 
nicie schimbat. 





Memling 


Francesco de Rogus 
Colecţie particulară, Lonâra) 


UNIVERSUL LITERAR 





Dealungul canalelor 


Bruges 
Dincolo de simpla aparenţă sau înfă- 
ţișare pitorească, oricui accesibilă, Bru- 
ges nu-i doar un peisaj istoric care-şi 
supraviețuiește în faimă ci este, — aş 
spune, împrumutând o vorbă a lui Bar- 
res, unul din acele locuri „unde suflă 
duhul“, 

Acum Ca şi odinioară, cu secole în 
urmă, când Bruges rivaliza cu Venezia 
prin avântul schimburilor comerciale, 
iar douăzeci de ţări străine își trimiteau 
aci reprezentanţii, acel duh, prezent 
deşi nevăzut însuflețește cu o viaţă se- 
cretă orașul între zidurile căruia traiul 
zilnic al locuitorilor de-acum pare ana- 
chronic. 

Dar astăzi, mai mult ca oricând, măr. 
turiile activităţii artistice a lui Hans 
Memling şi legenda venirii lui la Bru- 
ges, de care tot se mai amintește deși 
s'a dovedit că e de domeniul fanteziei, 
exercită atracția misterioasă a locurilor 
unde suflă duhul. Căsătoria mistică a 
Sfintei Caterina de Alexandria, dipticul 
Fecioarei cu mărul şi al donatorului 
Mortin van Nieuwenhove şi acea bijute- 
rie fără preţ de pictură miniaturală care 
e Racla Sfintei Ursula, aflate la Spitalul 
Sfântului Ioan din localitate, au făcut 
din Bruges un loc de pelerinaj artistic, 
rivalizând în faimă cu Gand, unde, dea. 
supra altarului, dintr'o capelă laterală 
a catedralei. Sf. Bavon, este admirat 
Mielul Pascal, tripticul celebru al fra- 
ților Hubert și Jean van Eyck. Prilejul 
care pentru întâia oară întrunea, în 
câteva săli ale Muzeului comunal din 
Bruges, operele amintite, cu polipticul 
domului din Liibeck înfățișând calva- 
rul Mântuitorului, și cu alte compoziţii 
sau portrete de Memling, provenind din 
muzeele Parisului şi ale Vienei, Berli- 
nului și Brdapestei, Londrei şi New- 
York-ului — era împlinirea a cinci sute 
de ani dela nașterea “pictorului. 

S'a putut face astfel constatarea că 
gloria lui Memling se întemeiază și jus- 
tifică mai cu seamă prin operele dela 
Bruges, între cari cele din grupul aflat 
în păstrarea spitalului Sf. Ion din loca- 
litate, strălucesc prin o valoarea artis- 
tică niciodată atinsă de celelalte tablouri 
înfățișate. La acest spital — potrivit 
legendei pe care chiar biografii cei 
mai severi o menționează, fie și numai 
pentru satisfacția de-a o declara pe 
deantregul inventată—a cerut adăpost şi 
mângâere trupului sleit de truda războ- 
iului şi sufletului frământat de îndoeli, 





STILUL ROMÂNESC 


Pentru o mai bună rânduia- 


Călăuziţi de firul : 
de fragmentele aflate prin mu- 


VI 


istoriei şi 


turi și al legiunilor, timp de 3 
veacuri sau desvoltat orașe și 


de arhitect 1. TRAIANESCU 


astfel că întâlnim pe pămân- 
tul nostru numeroase monu- 
menite, ruine și fragmente din 


lă în cele ce ne-am propus prin 
studiul de faţă, credem că se 


PLACA DE 5 APCTVAR DACI:(S6C:V. a CHR) 
MVIEYI SIGHIŞOARA: (C-PerRanv)- 





cade să cercetăm vremurile 
trecute, și să căutăm a pătrun- 
de pe cât se poate în indeletni- 
cirile culturale și artistice ale 
strămoşilor noștri, cari au trăit 
şi s'au luptat înainte de Descâ- 
Jicarea voivozilor in aşezările 
de stat românesc de mai târ- 
ziu, 

Vom păşi deci, pe urmele ră- 
mase pe alocurea din străluci- 
ta civilizaţie Daco-Romană, a- 
supra căreia s'a abătut urgia 
năvălirilor barbare în răstim- 
pul celor unsprezece veacuri 
dela Descălecarea Impăratului 
Traian, până la întemeierea ţă- 
rilor românești. 










zeele din Transilvania şi cele 
de dincoace de Carpaţi, vom 
spicui, din mărturiile trecutului 
pe acelea ce credem că pot îa- 
losi preocupărilor noastre, ct 
privire la arta cultă şi mai cu 
seamă la aceea populară, cari, 
prin tradiţie s'au trecut din ge- 
neraţie în generație, până mai 
departe când sa putut înijghe- 
ba o artă cu caracter românesc 
pe temeiul celei străbune. 

După cucerirea definitivă a 
Daciei, Impăratul Traian a 
transformat-o în provincie ro- 
mană, colonizând-o şi organi- 
zând-o după normele civiliza- 
ției romane. Ă 

In epoca lui Traian și a ur- 
maşilor săi, până la Aurelian 
(106—270), Dacia romană a- 
junsese la o desvoltare econo- 
mică și culturală înfloritoare, 
cu capitala în Sarmisegetuza 
(Grădiştea) împodobită cu tem- 
ple, therme, circuri, apeducte, 
edificii publice și particulare, 
monumente comemorative şi 
cimitire, răspândite pe tot cu- 
prinsul provinciei, dela  Istros 
(Dunărea) la Pontus Euxinus 
(Marea Neagră) şi dela Dacia 
Porolissensis (Maramureş) la 
cele două Moesii, de peste Du- 
năre. 

Aceste ţinuturi erau apărate 
de năvălirile barbare, prin cu- 
noscutele „valuri romane” ale 
căror urme se mai văd şi azi 
prin Banat, Moldova, Basara- 
bia, Dobrogea etc. 

La adăpostul acestor întări- 


cetăţi in toate provinciile Da- 
ciei, astfel: In Dacia superioa- 
ră (Ardealul) se desvoltă 6ra- 
șele:. Apulum (Alba Iulia), Na- 
poca (Cluj)  Potaisa (Turda) 
Tibiscum (Caransebeș), Tsierna 
(Orşova), Ad Mediam  (Meha- 
dia), 

In Dacia inferioară (Oltenia, 
Muntenia, Moldova, Basarabia) 
se desvoltă orașele:  Drobete 
(Turnu Severin), Amutria (RĂ- 
cari), Malva (Celei)  Romula 
(Recica), ete. 

In Scitya mică (Dobrogea) se 
desvoltă porturile: Tomis (Con- 
stanța), Callatis (Mangalia), 
Istros (Istria) Ulmetum (Pan- 
telimon), Cius (Hârșova), Tran- 
smarica (Turţucaia), Durosto- 
rum (Silistra), Aegius (Tulcea) 
Axiopolis (Cernavoda), Trop- 
paeum Trajani  (Adam-Clisi), 
“yras (Cetatea Albă) etc. 

In cele două Moesii, pe ma- 
lul drept al Dunărei, se desyol- 
tă cetăţile: Singidunum (Bel- 
grad), Viminacium, Nicopolis, 
Novac, Prista, ete. In totul, pes- 
te '70 de orașe, și cetăţi, legate 
între ele cu șosele împietruite, 
sau desvoltat şi au strălucit sub 
lumina civilizației romane. Pe 
locurile lor, se mai văd şi azi 
şi se mai descoperă încă pre- 
țioase urme şi documente isto- 
rice, cari afirmă puternica ei 
influenţă. 

Din civilizația strălucită a e- 
pocli traiane, tot mai rămân 
urme și după părăsirea Daciei 
de către Impăratul Aurelian, 


vechea artă romană, cari, deși 
nu intră în cadrul studiului de 
faţă se cade totuşi să fie men- 
ționate pentru că sub măreţia 
lor a crescut poporul de baștină 
a! neamului românesc. 

Astfel, în muzeele de antichi- 
tăţi din București, Craiova, 
Iaşi, Chișinău, Cernăuţi, Con- 
stanţa şi cele 21 muzee din 
Transilvania, Banat, Crişana și 
Maramureș se găseşte un vast 
material documentar  preisto- 
ric, din care se pot deduce ba- 
zele şi evoluţia artelor antemer- 
gătoare artei naţionale. 

In ceaârul restrâns al acestui 
articol amintim şi reproducem 
câteva mărturii mai caracteris- 
tice, din cele cunoscute şi cer- 
cetate în diferite lucrări de spe- 
cialitate, în legătură cu studiul 





NN) i 


"CASĂ DACĂ (BVPA: COL. TRAiANĂ)- 
-(TAFRALI )- 


ce ne-am propus a întreprinde, 
asupra stilului românesc în ar- 
hitectură, 


(Urmave în pag. 8-a) 








Hans Memling la Bruges=— 


de MIHAI NICULESCU 
.] 
soldatul Hans Memling, într'o seară ge- 


roasă din toiul iernei anului 1477, după 
ce luase parte la bătălia dela Nancy 
unde-și pierduse viaţa stăpânul lui vre- 
melnic, Carol Temerarul. Ca mulțumire 
pentru ospitalitatea găsită acolo, Mem- 
ling, îndată ce se înzdrăveni, începu să 
picteze, în liniștea mânăstirească a locu- 
lui, seria de capodopere care se pot 
vedea până astăzi în aceeaș clădire cu 
ziduri de fortăreață, unde i se arată vi- 
zitatorului chiar camera unde-a lucrat 
artistul. 

Documente  neîndoelnice au tăcut 
însă dovada limpede nu numai a naș- 
terii acestuia în împrejurimile Mayen: 
ței dar şi a situaţiei lui de burghez no. 
tabil şi înstărit, practicând între anii 
1466 şi 1480 arta pe care o învățase cu 
Rogier van der Weyden, Ja o adresă 
oarecare, alta desigur decât aceea le- 
gendară. Numele lui nu rămâne totuşi 
mai puțin legat de al spitalului numit, 
decor auster şi tradițional în care ad: 
miratorii lui Memling și-l amintesc prin 
cele mai neuitate ale lui creaţii. 

Dacă Memling nu ar fi pictat decât 
cele șase episoade miniaturale din le 
genda Sfintei Ursula, încă şi-ar fi în- 
dreptățit renumele de Fra Angelico al 
Nordului. Expresia de candoare şi seni- 
nătate extatică de pe chipurile Ursulei 
și ale celor zece fecioare, însoţitoare în 
lungile-i peregrinări şi martire împre- 
ună cu ea, prospeţimea virginală şi 
transparenţa tonurilor respirând un »p- 
timism calm care-i presimţirea bucuriei 
peste fire, cuprinsă în făgăduiala evan- 
ghelică, îngădue precizarea că Memling 
a fost o natură excepţională, un pose- 
dat mai mult chiar decât un posesor al 





Memling 


Portretul unei tinere femei 
(Bruges, Hâpitia St. Jean) 


artei lui, într'atât este de susținută „in- 
spiraţia““ care face că nicăeri, în lucră- 
rile lui, nu poate fi denunțată simpla 
îndemânare sau deprindere a virtuozu- 
lui. Cea mai celebră din operele lui 
Memling, această raclă a Sfintei Ursula 
nu se bucură totuși de-o egală preţuire 
înaintea admiratorilor. Fromentin, care 
a scris despre Memling cu entuziasmul 
lucid al celui sensibil în mod firesc la 
înfățișerile frumosului dar şi prin gus- 
tul exersat al meșteșugului, relevă cali- 
tăţile miniaturistului dar nu acordă 
vreo însemnătate deosebită pictorului. 
Pe acesta îl laudă fără rezerve, pentru 
Căsătoria mistică a Sfintei Caterina, 
tablou menit să atragă numai decât 
atenţia și să recolteze admiraţii una- 
nime. E o sinteză a artei memlingiane 
care deşi pătrunsă de sentimentul re- 
culegerii şi al cucernicei nu e totuși 
străină și de expresia unei mondenități 
amabile, mărturisită prin somptuozita- 
tea decorului și aceea vestimentară a 
personagiilor sacre din compozițiile lui, 
prin distincţia și eleganța rafinată a ma- 
donelor şi sfintelor zugrăvite de el. Ace- 
stea sunt rareori tipuri de frumuseţe 
feminină dar ele exercită întotdeauna, 
chiar când nu sunt frumoase, o atrac- 
ţie irezistibilă, prin puterea de concen- 
trare a vieţii lor lăuntrice pe care le-o 
ghicești doar din priviri, căci nicăeri 
la suprafaţa pieliței egal de întinsă 
a chipului şi nici pe fruntea netedă nu 
străbate în nici o încrețitură ecoul vre- 
1.20r presupuse frământări  neliniști- 
toare. Expresia unui calm suprafiresc 
şi a extazului care le face inaccesibile 
oricărei alte simţiri decât unei adoraţii 
pure de orice reminiscență pămân- 
tească, e unui din marile secrete ale 
artei lui Memling. 
Bruges, August 1939 


14 Octombrie 1939 zum 


Cronica 
muzicală 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


Concertul simfonic George 
Georgescu-Dinu Lipatti 


Se poate afirma că, în formarea unui 
muzician, există, în linii largi, două 
faze: identificarea, descoperirea talen- 
tului, şi cultivarea lui. 

Meritul de a fi recunoscut un talent, 
nu trebue exagerat. Talentele integre se 
afirmă cu atâta naturaleţe și vitalitate, 
în cât nu este nevoie de împrejurări 
excepţional de favorabile şi de întâlni- 
rea cu un cunoscător fără pereche, 
pentru a putea fi ușor deosebite de ta- 
lentele puțin consistente și comune. 

Ceeace are însă o incaleulabilă impor- 
tanţă, este prelucrarea, valorificatea, ta- 
lentului. În adevăr, dacă sunt rare ca- 
zurile de înzestrare cu tot ceace muzica 
trebue să aștepte dela slujitorii ei, cu 
mult mai rare încă sunt cazurile în care 
talentele demne de acest termen se des- 
voltă, se cultivă, se validează complet, 
căpătând prin știință şi spiritualitate, 
acces complet şi sigur, la elementele 
estetice și expresive fundamentale ale 
artei muzicale. Drumul către artă este 
lung și anevoios, şi mulţi din cei ple- 
cați cu temei bun de forţe iniţiale, nu 
sunt sortiţi să-l poată urma şi parcurge. 

Este de aceea legitim să se elogieze 
astăzi în tânărul Dinu Lipatti nu înzes- 
trarea rară, pe care, cu ușurință, i-au 
relevat-o încă dela început, toţi cei ce 
l-au cunoscut și ascultat, dar nivelul 
hotăritor la care a ajuns să-și înalțe ta- 
lentul prin muncă rodnică și inteli- 
gentă, prin desăvârşită seriozitate și 
educare impecabilă a gustului, înţele- 
gerii şi simțului artistic. 

Dinu Lipatti poate de aceea să fie con- 
siderat drept stăpân al viitorului său, 
care-i ține la dispoziție o carieră de 
primul ordin. 

Concertul de deschidere al „Filar- 
monicei“, articulat cu expertă eleganţă 
și vii porniri de maestrul George Geor- 
gescu, a îmbinat dovezi de îndoită mă- 
estrie a lui Dinu Lipatti: de superioară 
posesie a resurselor pianului, şi de îna- 
intată capacitate şi concepţie  compo- 
nistică, 

Temperamentul nobil şi sobru în 
elan, știința amănunțită și fermă a ros- 
tirii pianului, virtuozitatea  oţelită şi 
certă, întâlnite, dealungul trecutelor 
apariţii la estradă a lui Lipatti, sau 
înfățișat, de această dată, într'un punct 
al evoluţiei lor, care depășește definitiv 
perioada pregătitoare a creării unui 
artist de preţ. 

Artistul este astăzi. obținut. Contarc- 
tul sonor a devenit mai aerian, mai 
subtil, mai pur. 

Ideea muzicală este expusă, simultan 
unei logice stricte şi unui rafinat simţ 
al valorilor, cu totală lipsă de emfază, 
de efecte arbitrare, de sacrificare artifi- 
ciilor de public. Lipatti se comportă ca 
un muzician luminat şi matur. 

Din jocui său de calitate, muzica se 
desprinde clară, simplă, la adăpostul 
greșelilor de gust, în sensurile ei esen- 
țiale, în linii aristocrat armonizate. 

Interpretarea pe care a dat-o concer- 
tului de Liszt în „la major“ a putut, 
atenuând declamatorismul şi convenţio- 
nalismele romantice ce-i răsar prea ade- 
seori din pagini, să-i afle o versiune cu 
totul aleasă, într'o formă în acelaş timp 
pianistic strălucitoare şi artistic, de fin 
discernământ expresiv. 

Organizarea muzicală a lui Lipatti 
s'a dovedit tot atât de fericită şi în com- 
poziţie, în cursul aceluiaș concert. ,„Sui- 
ta clasică“ pentru orchestră, cu pian 
obligat, ținut cu stilizată virtuozitate 
şi admirabilă cumpănire sonoră și tâl- 
cuitoare de autor, este o lucrare ce de- 
notă de pe acum siguranță de condei, 
respiraţie largă, ingeniozitate şi duh. 
Tehnica orchestrărei, desemnarea în- 
demânatecă și ageră a unor contururi 
pianistice surprinzător de concise și de 
delicate în acelaş timp, proporționarea 
remarcabil de echilibrată a părților, ori- 
ginalitatea de expunere, de desvoltare, 
de accent, la care ajunge fără nici o 
strădanie, fără extravaganţe şi trucări, 
deschid lui Lipatti de pe acum porțile 
principale ale artei compozitorești. De 
aceea, trebue așteptat în acest domeniu, 
cu neîndoită încredere. 

Concertul simfonic a mai cuprins și 
„Folia“ de  Corelli-Geminiani, într'o 
transcripție de orchestră care a avut 
mai mult meritul să evoce majestuosul 
şi înălțătorul original al compoziţiei, 
destinat vioarei, cu acompaniament 
decât să-i aducă vre-o glorificare nouă. 
Versiunea orchestrală îi risipește fru- 
mosul şi frânge liniile, fiind departe 
de a-i găsi o echivalență. 

Simfonia Alpilor de Richard Strauss 
a fost desfășurată cu intensitate şi pli- 
nătate orchestrală de maestrul Geor- 
gescu, unul din dirijorii europeni una- 
nim apreciaţi în interpretarea marelui 
compozitor german. 


ummmme 14 Octombrie 1939 








UNIVERSUL LITERAR 








$ —— 





Drumul Imparatului 


(Dintr'o carte cu acelaș titlu) 


O călătorie în ţara mea eo sărbă- 
toare. 

In satele noastre ai întotdeauna pri- 
lejul să-ţi înalţi sufletul pe tărâmul 
frumosului. 

Gândul de a fi cât mai de folos locu- 
rilor pe care le-ai văzut, capătă lumină 
din viața pământului pe care l-ai săru- 
tat cu paşii. 

La noi, întreaga natură îşi are viața 
ei aparte. In nici un colț al lumii, sufle- 
tul pământului și al cerului, huma din 
câmpie, piatra din creerul munţilor, ni- 
sipul mării, aurul minelor, stejarul de 
pe coastele dealurilor ca şi iarba sub- 
ţire din grădină, ca și mărăcinele pitic 
al stepelor, n'au o viață mai plină de 
taine. 

Soarele și vântul, ploaia şi zăpada, 
cad în ţara noastră altfel de cum se a- 
bat pe celelalte tărâmuri ale lumii. 

Tot cuprinsul vieții e deosebit în bu- 
curie şi în tristețe, în trăire şi în 
moarte. 

La noi, cerul şi pământul sunt pline 
de marile taine românești, pe care nu 
le poți împărtăși, decât atunci când le 
trăieşti aevea cu sufletul; dar numai cu 
sufletul de Român. 

Pe cărările ardelene, bucovinene, ba. 
sarabene, moldovene, muntene sau do- 
brogene, întâlneşti la tot pasul urme 
de Eroi ; semne crestate pe fruntea vre- 
mei 'de fapte supra-omeneşti. 

Dacă pipăi țărâna iarba și florile, pi- 
căturile de apă sau fulgii de zăpadă, cu 
înțelegerea și cu dragostea pe care le-au 
încercat părinţii, moşii şi străbunii, vei 
vedea că în fiecare din această părti- 
cică a naturii se împletesc puterile ce- 
rului.cu ale pământului, cu ale Romă- 
nului. 

Lângă urmele Eroilor, în inima mun- 
ților,. ca și în largul câmpiilor, ca și pe 
țărmul mării te simți mai viu, mai pu- 
ternic, mai luminat, 

In sălbăticia naturii eşti alt om. 

Surletul ţi se măreşte, se înalță. 

Visul îți mângâie simţirea. 

O călătorie în ţara mea e o sărbătoare. 

Ochiul cuprinde priveliști fără sea- 
măn, în clipa când ești pe creste. 

Intre nori, te simți atât de aproape 
de Dumnezeu. 

Sunt în ţara mea, dela un capăt 
la altul, mărturii ale trecutului ce vor- 
besc prin pietre, ziduri, tegende şi dru- 
muri, ca marele Drum al Impăratului 
Traian care străbate ţara, de la un ca- 
păt la altul. 

Pe acest drum am colindat și eu în 
multe rânduri la braţ cu vedeniile ; în 
gând cu legendele. 

Niciodată însă calea nu mi sa părut 
atât de luminată ca în toamna aceasta... 


Dela Oradea-Mare, unde petrecusem 
câteva zile lângă un prieten cu care am 
depănat multe aduceri aminte, trenul 
mia lăsat în capitala Sălajului, într'o 
noapte luminată de lună, așa cum sunt 
toate nopţile ardelene, în Septembrie, 
atunci când cerul e senin şi sufletele 
limpezi. 

Zalăul e un oraş mic, la marginea ță- 
rii. O piață lungă în mijloc cu statuie 
de bronz. Aici, în această piaţă, se ține 
în fiecare dimineaţă târg. Și tot de aci 
se iau oamenii la muncă; țăranii care 
vin după lucru din satele vecine. 

Muzica militară cântă lângă statuia 
de bronz de două ori pe săptămână. 

Zalăul are cinci biserici creștine. La 
fiecare sfârşit de ceas clopotele bat 
lung, vestind oamenilor că vremea nu 
stă pe loc. Dangătul lor îmbracă orașul 
într'o haină aparte, ca şi viaţa care se 
deapănă încet. 

Oamenii de prin aceste locuri 
senini, frumoși şi voinici. 


sunt 


Din târgul Zalău, a doua zi diminea- 
ță, am pornit singur să colind dealul 
Meseșului. Afară din oraș, la o cotitură, 
răsăritul de soare, care se deslușea 
printre brazi, ca o ţară de jeratec în 
fundul zării, m'a oprit. Razele se împle- 
teau pe cărări şerpuite, ca o pânză nouă 
de lumină. Muntele se înălța, stăpânitor 
spre cerul fără țărm. Mă chema la el. 
Am privit în urmă. Târgul rămânea 
mic şi cenușiu. Numai câteva case de la 
margine își aprinseseră ferestrele 'cu 
lumina sângerie a soarelui. 





Aceiaş lumină roșie acoperise viile, 
livezile, fagii, stejarii și brazii... 

Muncitorii, cu somnul încă nestins 
în gene, porniseră să culeagă rodul bo- 
gat al pământului. Din şoseaua, pe care 
mergeam cu gândul aruncat la ,„minu- 
nea“ spre care năzuiam, sa desprins o 
cărare în brădet. Cărăruia m'a furat. In 
inima brădetului am găsit un han vechi, 
cu mese de lemn. Hanul era acum pă- 
răsit, Poate că aici, în alte toamne, cu 
vin sălăjean şi cu lăutari  neîntrecuţi, 
la mulți călători „le-au stat bine cu 
drumul“. 

Mai sus, în munte, tot ocolind pe că- 
rări lăturalnice, am dat peste o târlă 
de oi. Stâna părea singură. Oile porni- 
seră la păscut. Un câine lățos îmi ieşi 
în cale. Dădui un chiot. Atunci din co- 
libă se arătă un bătrân. Părea un Dac 
răsărit din fundul veacurilor: chip de 
bronz, plete albe ca de argint, haine de 
aba și zeghe de capră. Imi vorbi cu mul- 
tă buniă voie. 

— Domnișoru, sa rătăcit pe la noi? 

— Nu, unchiule. Am venit numai să 
hoinăresc pe meleagurile Dv. E tare 
frumos pe aici. 

Omul se uită lung la mine, chipul i 
se lumină. 

— E frumos. Da' e cam pustiu. He, 
he, să fi venit vara pe aci. Atunci e 
mai multă lume... Şi, mă rog frumos, 
unde mergeţi ? 

— Aşa, prin munți. 

_— Dacă-mi daţi voe, vă însoțesc şi 
eu. Tot trebue să mă duc la fecioru- 
meu, la oi. 

— Cu mare plăcere. 

Bătrânul acesta, ca toţi ţăranii sălă- 
jeni, vorbea domol. Cuvântul lui era cu 
chibzuială rostit. 

Am pornit amândoi pe şoseaua de 
piatră, printre stânci şi izvoare de cri- 
stal. Sus pe vârful Meseșului ne-am 0- 
prit. De aci ne-am rotit ochii pretutin- 
deni. Ridicături și prăpăstii cu păduri 
nepătrunse într'o parte, cu văi largi în 
cealaltă parte, se desfășurau ca în bas- 
me, sub cerul senin de toamnă. Drumul 
alb de piat:ă, pătat ici și colo de frun- 
zele stejazilor şi ale fagilor, se întindea 
cu cotituri grele, printre ridicăturile 
înalte, până colo în vale, unde se pier- 
dea printre satele cu locuinţele dese. 

— Ştie domnişoru cum îi zice drumu- 
lui ăsta? mă întrebă moşul, uitându-se 
la mine, cu ochi buni. 

— Nu, îi răspunsei eu. | 

— Apăi să vezi, e CALEA LUI TRA- 
IAN. Din moșşi-strămoşi povestea mer- 
ge că întâia dată, când Bădica Traian a 
cucerit Cetatea lui Decebal, pe aici a 
trecut. El a făcuţ drumul acesta. D'aia 
îi zice Drumul Impăratului. He, he, 
câtă vreme o fi trecut de atunci. 

Bătrânul păstor rămase pe gânduri, 
Mă uitam la el, la chipul lui de sfânt și 
prin fața ochilor mei porniră să se îm- 
pletească vedenia, fapta adevărată: le- 
genda. 


... Iată un Impărat puternic şi viteaz 
cu coif de aur, călare pe un cal alb ca 
de Făt Frumos, în fruntea Romanilor. 
Trupuri de oțel. Lănci strălucitoare în 
bătaia soarelui. Oastea romană aleargă 
pe drumul făcut de Impărat spre Ceta- 





Decor 


Hoinăresc cu soarele 'n ciomag 
peste dealuri și printre berbeci; 
Cuibul veveriței din tufiş de iag 


îl acoper cu alune sec. 


Prind cocoşii răsturnaţi din creastă 
și-i îndop cu boabe de porumb, 


Cime mai sărută zarea asta 


Când e numai fum şi numai plumb ? 


Mănânc umbra cu o poftă pădureaţă 


și îngrop necazul rău în frig, 


Parcă mi-a căzut pe ochi o ceață 
Și prin suflet cioclii duc un dric. 


CONST. 


tea de piatră a lui Decebal, spre Sarmi- 
segetuza... 


„.. iată, pe acelaș drum alb, pe care 
mergem acum alături de bătrânul cio- 
ban, lupte între om și om, între Eroi și 
Eroi. Sângele a curs în valuri. 


Sângele a două popoare unul născut 
din munţii de piatră și celălalt din lu- 
mină, s'a unit într'un râu făcător de 
minuni. Din acest râu a răsărit un vlă- 
star care, odată cu vremea, a crescut 
înalt şi vânjos; stejar uriaş și viu, cu 
rădăcinile înfipte printre stânci, până 
în inima pământului și fruntea înălțată 
către Dumnezeul creştin. 

Au trecut peste acest arbore robust 
hoarde de barbari, vijelii de foc, furtuni 
de sălbateci. Stejarul a rămas neclintit 
şi puternic. 

„Acest arbore răsărit din râul dătător 
de viaţă, râu de sânge Roman și sânge 
Dac, va viețui peste veacuri, cât va fi 
lumea, cât va fi părnântul, cerul, luna și 
stelele... așa a glăsuit Prinţesa Dochia, 
sora cea mai mică a Regelui Decebal, 
în fața Impăratului, când a venit pe 
drumul de cremene, din fundul munţi- 
lor să-i spună lui Traian că viața ei şi a 
miilor de femei ascunse în văgăunile de 
piatră, vor fi de-acum. înainte închinate 
pe altarul neamului ce răsare în marea 
taină din sămânţa Eroilor... 


„Era o zi de primăvară. 

Luptele crâncene, cum nu fuseseră 
niciodată pe aceste tărâmuri, se sfâr- 
şiseră. E a. 

Decebal și comandanții Daci pieri- 
seră vitejește. Pe toate meleagurile 
țării, odată cu firele de iarbă, se arăta 
o viață nouă. 

impăratul, înainte de a pleca în Ce- 
tatea luminii să ducă vestea biruinţii, 
chemă în cortul său, făcut aci în munţi 
din pânze aurite, pe generalii și coman- 
danţii Romani. Ostaşii ședeau în faţa 
cortului. Steagurile  sdrențuite de să- 
geți și sulițe fâlfâiau în lumina soare- 
lui. Impăratul se așeză în jilțul de aur. 
In dreapta lui se aflau cei mai de seamă 
generali, iar în stânga învățatul doctor 
Criton. Pe chipul tuturor se aşternuse 
o lumină de taină. 

Marele preot intră în cort. 
sculară smeriţi. 

Impăratul îi făcu semn că poate să 
înceapă ruga. Slujba religioasă porni cu 
cântece de slavă. Se pomeni Eroii că- 
zuți, Romani și Daci. Numele Regelui 
Decebal și al comandantului Longinus, 
bunul prieten al Impăratului, care se 
jertfise ca un adovărat Roman, strecu- 
rară în sufletele celor de faţă o simţire 
neîncercată până atunci, 

Impăratul glăsui: 

— Decebal mi-a fost dușman, Lon- 
ginus, prieten mai bun ca un frate. 
Acum amândoi nu mai sunt. Dar au 
rămas. neștenşi în sufletele noastre. Să 
le cinstim aducerea aminte, așa precum 
le-a fost viața: curată şi vitează. 

Romanii, în frunte cu Impăratul și 
marele preot, porniră să cânte imnul 
Eroilor. 

După slujbă, Impăratul ieși din cort. 
De după stânca ce străjuia adăpostul 
împărătesc se arată o femee îmbrăcată 
în. rochie cernită. 

Faţa brăzdată de lacrimi era lumi- 
nată de razele soarelui, ca un chip alh 
de sfântă coboriîtă din icoană. Mengea 
cu paşi drepţi spre Impărat. Un coman- 
dant o opri. 

— Cine e?, întreabă Impăratul. 

— O Dacă, Măria Ta. 

— Sora Regelui Decebal, care a fugit 
din lagăr, Impărate, vorbi un căpitan. 

— Lăsaţi-o să vină, glăsui blajin Im- 
păratul. 

Femeea se apropie de Traian. Il privi 
cu ochi ciudaţi în care nu se putea des- 
luși nici ura dar nici dragostea. Uită- 
tura “ei se cuibări adânc în sufletul 
Impăratului. Era atât de frumoasă şi 
de mânără în haina de Prinţesă. Im- 
păratul nu se mai sătura privind-o. 

Generalii şi comandanții rămaseră și 
ei fermecați de această neașteptată 
Zână a munţilor. 

Ochii ei străluciau din ce în ce mai 
vii. Din partea de unde se arătase, 
porni să se audă un cântec de pasăre 
poate deabea sosită din ţările calde. 

— Este salutul pădurilor, al munţi- 
lor şi al inimilor noastre, Măria Ta, 
vorbi Zâna cu chipul alb. 

Cuvântul ei tremurat 
mult inima Împăratului. 

— Vi-l primesc cu tot sufletul, Prin- 
țesă și mă închin în fața măreției voas- 
tre. Dar ce vânt vă aduce astăzi, după 
ce eri ați izbutit să sburaţi din lagărul 
unde aţi fost închisă ? 

— Vânt de munte, 
bun. 

— Atunci mă simt şi mai fericit de 
venirea voastră. 

Impăratul se străduia să aleagă vorbe 
cât mai frumoase pentru Prinţesa care 
răspândea atâta vrajă în jurul ei. 

— Spunea odată un preot bătrân că 
fericirea e o floare, care se culege greu 
din cale afară, Dacă Măria Ta crede că 
a găsit-o, eu cu atât mai mult mă simt 
datoare să înlesnesc Măriei Tale calea 
de a îi fericit. 

— Nu mă aşteptam să fii atât de 


Toţi se 


mișcă și mai 


Măria Ta, vânt 





bună, Zână a munţilor! glăsui Impă- 
ratul. 

— Dumnezeu ne-a făcut să fim aşa, 
Mărite Doamne. El a vrut să coborim 
din munţi şi să-ţi aducem azi solia fe- 
meilor și a copiilor ce stau în văgăuni 
de piatră. 

— Şi care e solia ? 

— Să zidești viața pe unde moartea 
a secerat cu atâta înverșunare, 

-— Cuvântul tău e poruncă mai presus 
de toate poruncile. 

— Cuvântul meu nu e porunca mea, 
e voia Lui Dumnezeu. Aşa a grăit Za- 
molxes: „Va fi un râu de sânge; sânge 
Roman şi sânge Dac. Din râul dătător 
de viață va. răsări un arbore care se va 
înălța peste veacuri cât va fi lumea, 
cât va fi pământul, cerul, luna şi 
stelele“. Iată de ce am coborit din 
munte în faţa Ta, Mărite Doamne. 

Niciodată Impăratul nu încercase în 
viața lui de cârmuitor de popoare, o 
simţire mai înaltă. Glasul Dochiei pă- 
rea un cântec al munților. Impăratul îl 
asculta vrăjit. Apoi reluă și el vorba 
cu mai multă căldură. 

— Tu vei zidi această viaţă. Tu şi 
Zânele tale din cuiburile de piatră. 
Numai voi aveţi puterea de a zămisli 
neamul nou, ca stejarul fără moarte 
proorocit de Dumnezeul vostru. 

Impăratul vorbea cu înflăcărarea pe 
care n'o încercase până acum. Fruntea 
îi era luminată de soare. In toată făp- 
tura lui se observa mai multă măreție. 
Traian, de când intrase în oştire se 
dovedise un om cumpătat la vorbă, ne- 
întrecut la fapte. Acum, în fața Do- 
chiei parcă se schimbase. Să fi fost de 
vină cerul care se îmbrățișa cu tnunții, 
izvoarele cu pământul? Sau numai 
mugurii cari se desfăceau la atingerea 
razelor calde ? 


Pe drumul alb de piatră Dochia, la 
dreapta impăratului, mergea tot cu 
fruntea în sus, spre văgăunile munți- 
lor, unde erau pitite Zânele și como- 
rile de aur. 

In urma lor, Generalii și Coman- 
danții pășeau stăpâniţi de aceeaş vrajă 
neînţeleasă 

Până sus, în munte, Drumul Impăra- 
tului se făcuse de 'lumină.. 


Și acum drumul de piatră pe care il 
priveam din vârful muntelui Meseş, era 
luminat de soarele ardelean încât părea 
de argint. 


Bătrânul păstor * cu plete albe din 
fața mea, când văzu că stau prea mult 
pe gânduri, îndrăzni să întrebe : 

— La ce se gândeşte domnișorul ? 

— La calea aceasta atât de frumoasă, 
la drumul pe carea venit Traian, îi 
răspunsei eu încet, sorbind încă odată 
drumul de piatră .ce cotea printre 
munţi. 

— He, he, slomni bătrânul îngându- 
rat. Mai avem noi aci în Sălaj multe 
locuri sfinte. Uite, colo în vale, dincolo 
de cimitirul cela, aproape de graniţă, 
e VALEA LUI MIHAI. 

— De ce îi spune aşa? 

— Acolo, în cea câmpie, a poposit 
pentru întâia dată Voevodul Mihai, 
când a venit să desrobească Ardealul. 
Câte legende nu se spun despre această 
vale !... 

— Știi vreuna, unchiule ? 

— Stiu multe, 

— Vrei să-mi spui şi mie una? 

— Cu dragă inimă. 

Ciobanul, după ce mai cuprinse odată 
zările, începu să-mi povestească una 
din legendele pe care le auzise din bă- 
trâni. In mintea mea, legenda începută 
de păstor se împleti mai departe, altfel 
poate, de cum o ştia păstorul... 


„.„Da, da, în noaptea când Voevodul a 
poposit cu armata lui în frumoasa vale, 
cuprinsă de Munţii Sălajului, i s'a ară- 
tat, ca în vis, un Impărat cu straie de 
argint şi coif de aur. Arătarea l-a che- 
mat pe Mihai afară din cort, sub un 
copac. 

Luna, care aruncase până atunci va- 
luri de lumină, s'a pitit după vârtul 
muntelui. Valea era stăpânită de o tă- 
cere ca de mormânt. Vedenia i-a vorbit 
Voevodului cu glas adânc: 

„Soarta Românilor de pretutideni este 
astăzi în mâinile tale. Incoronează-te la 
Alba-lulia. Pune piatră de temelie Ma- 
rei Uniri a întregului neam pe care l-am 
făurit Eu, Unire ce va să vină vecinică 
peste câteva sute de ani.  Voevodule 
creştin, această piatră de temelie va fi 
cimentată cu sângele tău. Să nu te în- 
fricoşezi. Viaţa ta întruchipează viața 
poporului românesc. Răstignirea ta ca 





de GEORGE ACSINTEANU 


și a acestui neam va fi încununată în- 
tr'o zi de biruință desăvârșită. Despică 
drumul înțelenit de veacuri. Curăţă 
căile mele. Urmează-le. Nu uita, Mihai 
vorbele ce-ţi spun. Crezi în ele. Crezi în 
Dumnezeul Tău. Crezi în soarta poporu- 
lui tău!“ 

Arătarea de argint i-a mai făcut ua 
semn Voevodului. In clipa aceia luna 
s'a arătat iarăşi. Dealurile, munţii, câm- 
piile, erau acum pătrunse de lumina ei 
rece, în care vedenia Impăratului Ro- 
mân se topea ca un cântec de heruvin... 

Mihai se uita după ea cum plutea pe 
deasupra drumului de piatră, Drum al 
Impăratului ce se prelungea până în 
cer, ca nesfârșită cale de lumină... 


— Aşa a fost să fie pământul nostru 
plămădit cu sânge de sfinţi. Pe „Calea 
lui Trăian“ mergi în „Valea lui Mihai“. 
Câte nu spun vorbele astea ! Dar cine 
mai stă azi să le tâlmăciască ? Numai 
noi, cei cari trăim prin păduri, prin 
munţi și pe câmpii, ne aducem aminte 
de atâtea și atâtea. Că vezi matale, când 
n'avem ce face, noaptea, lângă stână, 
ne aruncăm ochii pe cer și acolo sus 
citim și citim până când somnul ne 
birue. In stele ne deslușim de multe 
ori viaţa de eri, viața de peste veacuri... 

Bătrânul povestea cu atâta putere de 
suflet, cu atâta căldură în graiu şi atâta 
înțelegere, încât aveam credinţa că vor- 
beam cu un cărturar de seamă. Şi nu 
era decât un bătrân păzitor de oi. Am 
colindat cu el, până noaptea târziu. La 
stână am ajuns frânţi de oboseală. După 
cina bogată, cum numai ciobanii ştiu 
să chibzuiască, după jintița mâncată cu 
o poftă de lup, nam putut să adorm 
până ce nu l-am rugat să mă înveţe şi 
pe mine taina citirii în făcliile cerului. 

Şi bătrânul cioban m'a învăţat. 

Am descifrat amândoi abecedarul 


înălțimilor până târziu, când luceafărul 
de miezul nopţii ne-a clipit caşicând ar 
fi îngânat prin şoaptă: 

— Noapte bună! 





A plecat Gemi... 


(Urmare din pag. I-a) 


Gazetar, romancier și dramaturg, 
— Zamfirescu se consacrase, în ulti- 
mii ani, regiei teatrale, muncind cu 
entusiasm, cu patimă, cu fină şi rafi- 
nată fantezie, ca director de scenă la 
Teatrul Naţional din Iaşi. 

Se rupe din viaţă, în ceasurile când 
paşii lui urcau trepte înalte în ata 
scrisului şi în arta teatrului, şi "n 
ceasurile când tinerețea e albastră şi 
unduitoare ca un golf marin. Dar 
care, pentru el, a fost un lung mar- 
tiriu. 

Rămân, în urma lui, să-l plângă 
ochii celor părăsiți şi —dragi, — să-l 
aştepte, zadarnic, pe masa de lucru, 
călimara uitată deschisă și condeiul 
zăbovind pe marginea“coalei de hâr- 
tie, să tânjească sertarele după noi 
manuscrise, — şi, în pragul casei, să 
vrea să-i lumineze reîntoarcerea care 
nu se mai face, obrajii copilelor lip- 
siți de mângâerile tatălui, şi fruntea 
înțelegătoare a soţiei, în desnădej- 
de... Numai sus, întrun rattal bi- 
bliotecei, din liniștea coperţilor so- 
lemne, cărțile lui Gimi sunt lumină 
şi zâmbet. 

Faetonul a tras la scară, scriitorul 
sa suit în el şi a plecat, dar îndărăt, 
în umbrele odăii părăsite, cărțile lui 
Gemi coboară, încet, din bibliote- 
că, vărsându-se ca niște fascicule de 
raze solare, şi merg peste ani și peste 
timp, — fiecare carte: o viaţă, fieca- 
re pagină: un suflet, 

Singurele vieţi adevărate ce nu 
cunosc înfrângeri şi nu vor să audă 
turburătorul vers baudelairian. 


„O mort, vieur capitaine, il est temps, 
levons lVanere !“ 


RADU GYR 














6 











UNIVERSUL LITERAR 


=UN 11» = 


M'am întâlnit odată cu un Imbecil. 
Avea cap de imbecil, ochi de imbecil, 
nas, de imbecil, gură de imbecil, mă 
rog, pe de-a-ntregul un imbecil. Ac- 

ţele lui însă nu erau de imbecil, ci 
de om cinic. Il. poreclii „Imbecilul“ 
pentrucă omul obișnuește să porecleas- 
că pe semenii săi după prima impresie. 
iutra oamenilor joacă mare rol în de- 
numirea lor. Să te ferească Dumnezeu 
să semen: cu un câine, căci oricât de 
“inteligent ai fi, tot „câinele“ o să-și 
zică contidenţial cei din anturajul tău, 
când o să fie vorba de tine. 

Şi acum povestea: 

Terminasem liceul și mă pregăteam 
să dau bacalaureatul. Pe stradă mă în- 
tâlnesc cu Imbecilul: 


— Noroc bun, amice — îmi zise -— 
te distrezi? 





— Mă distrez citind pentru bacala- 
ureat. 

— "'mde! numai că citeşti de geaba 
— îmi zise — că bacalaureatul tot nu-l 
iei. Ehei!... crezi că e aşa uşor?? 

— Ia necazul tău — m'am înfuriat 
— am să-l iau. 


Și am dat şi am căzut la oral toc- 
mai la Geogralie unde mă simțeam 
mai tare. După câteva zile m'am întâl- 
nit iar cu imbecilul. 

— Ei?.. Nu ţi-am spus eu?.. Ai căzut 
cu succes!!.. Ha! ha! ha!!!... 

— Ce. „„Imbecil“ — mi-am zis — să 


știi că din cauza lui am căzut!... 
sta 


Mai târziu m'am înscris la Academia 
Regală ce Artă Dramatică, din Bucu- 
rești. Trecuseră trei ani. Evident că în 
ultimul an fiind, trebuia să-mi dau și 
eu ultimul examen care consta dintr'o 
scenă aleasă după bunul plac şi s'o joc 
la Teatrul Naţional în fața tuturor 
profesorilor, directorilor de teatre, re- 
gisorilor şi în plus a unui numeros pu- 
blic. (Aceştia din urmă sunt cei riai 
periculoși, pentrucă ei ştiu să bârfească 

genial). 

Cu trei zile înainte de examenul de 
producţie eram foarte agitat că nu-mi 
găseam replicanții, să fac cel puţin ul- 
tima repetiţie cu decor. Mergeam 
foarte enervat spre Teatrul Naţionai. 
Pe Câmpineanu, mă isbesc nas în nas 
cu Imbecilul! 

„— Ce faci amice — îmi zise — în- 
cotro așa grăbit? 

— Surtt bine, mă pregătesc pentr 
examenul de producţie. 

Incercai să plec; nu mă simţeam ce- 
loc bine să stau lângă dânsul: 

—- Mă duc să-mi caut replicanţii. 

— Cum?, se miră pretăcut, abea a- 
cuma te-ai trezit să te pregăteşti pen- 
tru producţie? Ehei? amice, ai pierdut 
partida. N'ai să faci 
fluere lumea la „scenă deschisă“! 

— Asta s'o crezi dumneata... Dă-mi 
drumul; mă grăbesc. 

— Du-te, du-te sănătos, dar n'ai să 
faci nimic. 

In ziua examenului, la ora ununţată, 
eram pe scenă. Jucam. rolul lui Hamw- 
let; o colegă în ro.ul Ofeliei, din cauza 
emoţiei uitase rolul şi făcea pauze 
enorme ca să poată asculta fraza în- 
treagă dela sufleur. Asta m'a scos din 
sărite, încât la un moment dat, spre 
sfârșitul scenii, din cauza grabti, înce- 
pui să mă bâlbâi. Peste bâlbâiala mea 
se adăuga şi murmurul de nemulțumi- 
re din sală. O clipă mi se făcu negru 
la ochi. Când îmi revenii mă uitai la 
mâinile mele. Erau mai galbene ca găl- 
benușul de ou! Mă uit în sală şi mă 
isbesc de mutra tâmpită şi ironică a 
Imbecilului, care stătea în prima loje 
din rangul I-iu din stânga scenii. Uf!... 
Luai examenul tras cu cleștele. In ho- 
lul teatrului, în pauză, toate cucoans- 
le șoşoteau. 

— Ce catastrofă!.. Ce catastrofă!... 
Domnul care l-a jucat pe Hamlet, s'a 
bâlbâit „ca un amant surprins în fla- 
grant delict“! Catastrofal, ma chere... 
Dar n'are nici un pic de talent... un 
dram de toc sacru. 

Imbecilul, într'un colț, rezemat pe 
baston şi puţin aplecat, fuma foarte 
calm. dintr'o țigaretă Ferdinand şi se 
uita spre mine. Pe fruntea lui, trei 
cute ţâșnite dela rădăcina nasului tră- 
dau nu suris cinic. 

— Eu plec, spusei colegului meu cu 
care coborisem în hol. Imi stă pe su- 
filet mutra acesa de imbecil — şi îl 


nimic. O să te 


arătai. Mă duc... nu mai pot să stau, 
simi că mă sufoc. 
Pornii pe Victoriei şi lângă Paiat 
Imbecilul mă ajunse din urmă: 
— Imi pare rău amice că ţi sa în- 
tâmplat exact cum am proorocit. he- 
gretele mele!... 


Holbai ochii: 
— Păstrează-ţi regretele... Pune-le la 
clocit. Și plecai. 


Un an după întâmplarea aceasta, mă 
înrolai în armată. Două săptămâni din 
ziua înrolării mele, căpătai învoire să 
merg acasă să mă vadă şi ai mei în 
haine militare. In drum, pe Calea Gri- 
viței îl zării pe Imbecil de departe şi 
mă furișai pe o stradă laterală ca să 
scap de dânsul. N'apucai să iac decât 
vreo câțiva paşi şi Imbecilul mă ajun- 
se din urmă: 

— Hei, amice! Ştii că te îmbogă- 
țești? La început nu te-am recunoscut, 
dar pe urmă mi-am dat seama că ești 
dumneata, după mers și după... Faci 
armata, ai?... Frumos, frumos, amice! 


— Frumos, urît, trebue s'o fac; la 
anu mă eliberez. 

— 'mde — şi mă măsură din creştet 
până'n călcâie — numai că nu-mi vine 
să cred c'o fi să fie tocmai aşa. Nu 
cred s'o termini aşa de repede. 

— Te rog să mă scuteşti de aşa pre- 
ziceri tâmpite. Adio!... Şi plecai. 

Imbecilul se uită în urma mea până 
ce dispărui după coiţul străzii. 

Ducă un an, toți camarazii din con- 
tingentul meu porneau spre casă cu 
ochii plini de bucurie. Eu, într'o celulă 
trebuia să mai stau încă patruzeci de 
zile, pentrucă atâtea zile de închisoa- 
re mi-a dat colonelul când l-am stro- 
pit pe bocanci cu lături. Mergeam cu 
hârdăul plin, când deodată apare colo- 
nelul în fața mea şi înainte să apuc să 
iau poziția de drepți, ca să-l salut, am 
alunecat cu hârdău ,cu tot, şi pleose 
între picioarele colonelului!!!... 

A doua zi spre seară, caporalul de 
serviciu, printr'o favoare, mă invită în 
vorbitor: 

— Noroc, noroc amice — se bucură 
Imbecilul — cum?... Tocmai aci ai a- 
juns?... Am aflat dela sublocotenentul 
Bogdan că eşti închis şi-am venit să 
te văd!!! 

— Te rog să mă slăbeşti. Până şi 
aici vrei să mă chinuești cu cinismul 
Dumitale?... 'Ficălosule!,.. Of, Dumue- 
zeule, nam să scap oare vreodată de 
acest imbecil?!! 

- Ei, nu te supăra, nu te supăra — 
caută să mă împace. Câte zile de car- 
ceră ai? 


— Patruzeci — i-am răspuns ener- 
vat — câte îți mai doresc să trăeșşti... 
Și intrai amărit în carceră. 

* 


După patru ani, într'o seară de Oc- 
tombrie, m'am logodit. In timpul me- 
sei, mescenii dintre care majoritatea 
„autoinvitaţi la logodnă cu masă“ 
mi-au urat, pe nerăsuflat câte ?n cer 
și pre pământ şi viaţă presărată cu 
roze. A trebuit să le ţiu un logos prin 
care să le mulţumesc tuturor: 


— Doamnelor și Lomnilor—am înce- 
put să cuvântez, urcându-mă pe scaun 
— astăseară aţi fost chemaţi aci, ca să 
urați atât logodnicei mele cât şi mie, 
în cuvinte emoţionante, viaţă fericită. 
Doamnelor și Domniior — aici începui 
să mă aprind — aţi fost invitaţi ca să 
mâncaţi de toate bunătăţile. Aici ţin 
să fac o paranteză. 'Țaţa Ioana, Doam- 
nelor și Domnilor, când le gătea mi-a 
spus cu o sinceritate genială: „Bună- 
tăți de-al-de acestea, n'au mai înfulicat 
chemaţii tăi. Doamnelor şi Domnilor, 
închid paranteza și-mi reiau ideia. Aţi 
mâncat de toate; să vă fie de bine! 
Nu pot să am pentru Dvs. decât nu- 
mai cuvinte de mulţumiri, pentru că 
ați mâncat bunătăţile cu atâta poftă și 
cu atâta grabă, încât în mai puţin de 
trei sferturi de oră ţaţa Ioana a trebuit 
să întoarcă toate cratiţile cu gura în 
jos, 

(In momentul acela zării în uşă, fi- 
gura de mops a Imbecilului !) 

— Doamnelor și Domnilor, — con- 
tinuai mai mult ameţit decât treaz — 
vă rog să nu vă jenaţi dacă de acu 
înainte am să încep să mă bâlbâi. 

Toţi făcură ochii mari și începură să 
șoșotească între dânșii. 

Cucoanele și mai rău 
şine |... ce rușine !..“ 

Una dintre ele, grasă cât două bu- 
toaie la un loc, se adresă vecinei sale 
cu voce tare, încât se auzi în toată 
sala : 

— Precis 
subit. 

Mamei soacre i sa pus un nod în 
gât. Mă întorc spre logodnica și vai 
săraea... plutea într'un lac de sudoare. 

Imi luai inima în dinţi: 

— Doamnelor... Domnilor... eu Doam- 
nelor, ca orice logodit... fără experien- 
ță... adică... vreau să spun... în calitate 
de amfitrion cer... 

Imbecilul se apropie şi mă trase de 
haină : 

— Destul, destul, ajunge! Stima că 
ai să te faci de ruşine! 

— De unde știai ?)... 


„Vai ce ru- 


că logodnicul a înebunit 


de PASCAL NICOLAE MARCO 


— Eşti încă un copil! 

— Eu copil?! 

— Da, copil şi ce copil prostănac!! 
Ha!ha!ha!... 

— Ce imbecil — mi-am zis — şi mă 
furişai afară că mă înroşisem ca racul. 
* 

Nici la nuntă nu mi-a dat pace Îm- 
becilul. În timpul cununiei, când se 
cânta „Isaia dănțueşte“, mi-a dat în 
cap cu o bomboană cât o nucă. 

— De ce dai, Domnule? Crezi că pot 
să suport? Mă doare; uite mi-ai făcut 
cucui !.., 

— Nu-i nimic... durerea asta, pe lân- 
gă ceea de mai târziu, nu-i nimic. 

— Domnule ! ie rog să nu fii obraz- 
nic că... și mă repezii spre dânsul. 

— Domnilor, Domnilor !, — caută să 
ne despartă popa. E ruşine tocmai în 
biserică, în timpul cununiei. 

— Nu vezi părinte, protestai, că mu- 
tra asta de mops îmi face zile fripte, 
firar al dracului de Imbecil — Doam- 
ne iartă-mă că sunt în biserică și cu 
cununa pe cap. 

* 

Mulţi ani după asta am fost ales 
membru al Academiei Române ca răs- 
plată pentru genialele mele lucrări li- 
terare pe care le-am scris. Eram un ge- 
niu; un geniu bătrân!... Pe umerii 
mei trecuse an peste an şi nu-mi lă- 
sară, după plecare, decât greutatea lor, 
pe care o purtam anevoie, căci ca să-i 
pot duce şi să nu mă prăbuşese subt 
ei, mă  încovoiasem de tot. La orice 
conferință, la orice comunicare, lumea 
se îmbulzea venind să mă asculte pe 
mine „bătrânul geniu“. 

Imbecilul, însă, n'a lipsit dela nicio 
conferință sau comunicare. Şi de câte 
ori îi zăream mutra, nu ştiu cum se 
făcea că mi se înmuia limba ?'n gură şi 
după aceea urmau câteva momente ie 
bâibâială spre constermarea admirato- 
rilor și pre bucuria Imbecilului. 

Alaltăieri am fost sărbătorit cu oca- 
zia împlinirii a optzeci de ani. In tim- 
pui banchetului, după ce câţiva prie- 
teni şi colegi au ţinut cuvântări prea- 
slăvindu-mi meritele, m'am sculat să 
le mulțumesc. N'apucai să pronunț de 
cât vreo câteva fraze, că în uşa sălii 
zării pe Imbecil, Mam enervat aşa de 
mult încât, la un moment dat, avui un 
atac de inimă şi... murii subit. 

Azi după amiază, la ora 5, a avut loc 
ceremonia înmormântării mele la ci- 
mitirul Belu. Şi cine credeţi că a luat 
ultimul cuvânt ?!.. Imbecilul, Domni- 
lor! Imbecilul !... 





— Intristată adunare — a spus — cu 
durere în suflet ne-am strâns aci, ca 


să aducem cel din urmă salut aceluia 
care a fost până mai ieri „geniul bă- 


trân“, membru al Academiei Române 


şi în plus sărbătorit cu ocazia împli- 
nirii a optzeci de ani. Născut din 
părinți  modești, a reușit prin multă 
sârguinţă și înţelepciune să urce încet- 
încet, toate treptele care duc spre glo- 
rie. A fost un om plin de bunătate. Imi 
amintesc că de câte ori ne întâlneam, 
mă îmbrăţișa frenetic și-mi spunea: 
„Prietene, omenirea se vrea îndreptată. 
Dacă vom avea încă unul ca noi, cu si- 
guranţă c'o vom îndrepta“. (Aici mi-a 
venit să sar din sicriu, şi să-i ard vreo 
două-trei palme, cu toată bătrâneţea 
mea, să mă ție minte.) 

Alaltăieri când l-am sărbătorit cu 
nespusă durere în suflet, m'a cuprins 
în braţe şi mi-a spus: „Prietene drag, 
încă unul ca noi nu se găsește şi noi ne 
stingem“. (Ce minciuni sfruntate, tică- 
losul !) 

Imi este foarte greu — continuă Im- 
becilul — ca să înșir aci, toate calită- 
țile marelui defunct ; nu de altceva, de 
cât din teamă de a nu obosi îndure- 
rata adunare. Deaceea termin prin a 
spune că a fost un om drept și bun, 
milos și generos, onest şi înțelept, în- 
sfârșit ce mai terchia-berchia, un om 
şi jumătate. Fie-i ţărâna uşoară!“ 

— Ah Imbecilulele, lasă că vii și tu 
odată în cer! Mistuiască-mă focul Ghe- 
enei, dacă nu te provoc la duel. 


24 Martie 1939. 








“Poem pentru plecarea noasiră 


Amintinii poetului Alexandru Călinescu 


Când mi s'au întors ochii de pe culmi 

Aveau funingine de sânge pe glugă 

Şi-am înţeles că mă luase toamna slugă 

Să trâmbiţez pentru moarte, vestirile în ulmi. 


De-atunci pe lângă poarta sufletului trec 
Şi n'o deschid de teamă să nu-mi ceară, 
Să-i duc lumini ce nu îl priveghiară 

Şi să nu vadă turma de tristeţi ce o petrec. 


Mi se 'nvălură în piept tăișuri de coasă 
Și păduri de săbii ruginite în ceaţă : 
Sunt poetul ce voi porni spre altă casă, 
Culcat pe liniște şi alb ca o dimineaţă. 


SILVIU LAZAR 


N//1 oarlea visului 


Muri un vis pe-o pajişte de-azur 

Și bacii dimineţii, i-au tulnicit drumeagul 

Spre zări de ne'nţeles... Intre tăceri 

Şi mări de fum, se'nmormântă deapururi Vagul. 


Icoana lui s'a șters, și nici-un gând 

N'o să-i mai zugrăvească-aidoma, strălucirea, 
Căci boiul din fior s'a irosit, 

lar şoaptele de cânt, le-a strâns nemărginirea... 


Dorm singure părerile 'n trecut — 

Trecut bizar şi şters, deşi numai de-o noapte-i... 
Ca un străin e soarele-abătut 

Și plâng din pomi și flori, litaniile şoaptei... 


D. MISSIR 





Era și primăvara de vină 


(Urmare din pag. 3-a) 


Luciliu îi întinse florile şi fata le 
luă cu un gest mecanic. 

— Nu trebuia să-i spui domnului O- 
nufri că te iubesc. EI şi-a bătut joc de 
mine şi-a râs. Aceasta mă doare foarte 
mult... Am venit acuma la tine, pen- 
trucă... Ascultă, Crăiţa. Crezi că nu mă 
vei iubi niciodaţă? i-am trimis flori, 
ţi-am făcut „curte“, aşa cum ziceai... 
CA BR | 

— Doar nu's nebună să mă 'ncure 
prostește cu un plod ca dumneata! Si 
te rog să nu mă mai tutuieşti! Pleacă! 

-— Te iubesc nesfârşit de mult, Cră- 
ița. Rămâi cu bine... 


La podul din strada Romană, Luci- 
liu se opri şi rămase acolo pânăce a- 
murgul își amestecă sângele cu ploile 
de cenuşă ale serii. Când primele feli- 
nare se-aprinseră, cobori pe terasa- 
ment, luând-o încet spre gara Grăgi- 
na-Publică: Un tren de :persoane își 
vui pe lângă dânsul fierăria și se pier- 
du 'n fum, 


Era o noapte caldă şi senină. Calea 
robilor scânteiă ca prundișul unui râu 
şi-un murmur vag simfoniza câmpi- 
ile, cari își unduiau alene semănătu- 
rile. Scorburile răchitelor luminau a 
putreziciune. O dungă viorie anunţa 
că, în curând, va răsări luna, iar co- 
pacii se înălțau ca și cum sar fi pre- 
gătit s'o vadă mai bine. 

Luciliu se lăsă pe marginea digului. 
Pământul era călduț şi roua înfiora 
ierburile, pe cari băiatul le mângâie 
uşor cu palma. Un fluture de noapte 
se stinse încet în umbrele misterioase 
ale unui tufiş, 


Gândul băiatului sbură la Bob Com- 
bra, care se sinucisese acu o săptă- 
mână. 

„Ce scandal a fost la liceu! Bietul 
Bob..."* — şi inima i se strânse:—,,Mâ- 
ne, vor spune şi despre mine așa... 
Bietul Luciliu! Crăiţa nici nu va plânge 
măcar, Dimpotriva, ea va zâmbi fla- 
tată. Oare de ce sa sinucis Bob? Mă 
privea întotdeauna cu och; mari, lumi- 
noși... Cât de bun era! Odată, mi-a 
spus că vom muri de aceeași moarte... 
Bob, bietul Bob!“ — și, înduioşându- 
se la amintirea fostului său prieten, 
lăcrimă. 

Un tren urca greociu panta dinspre 
gara centrală și ochii locomotivei scli- 
peau drăceşte. 


Luciliu privi fascinat monstrui de 
oțel, care se-apropia învăluit de aburi. 
Trenul! ajunse însfârșit la numai câţi- 
va metri, însă băiatul nu se-aruncă în 
fața locomotivei, cum intenţionase, ci 
se dădu îndărăt. Voia să mai trăiască 
o oră sau două — până la venirea tre- 
nului următor. Aburii luminaţi roşietic 
de focul din cuptor, în care iochistul 
tocmai răsturna o lopată de cărbuni, îl 
învăluiră cu răsuflarea lor fierbinte şi 
Luciliu se gândi cu groază că, în pă- 
mânt, nu va mai simţi niciodată căl- 
dura binefăcătoare a vieţii. 

„Jilăveala îmi va mură oasele și 
viermii mă vor pătrunde ca niște ace 
de ghiaţă... Eh! Prostii...“* — şi se uită 
lung în urma trenului care gâfâia la 
deal. 

Trecu aproape o jumătate de oră şi 
nici un alt tren nu se ivi. 


Luna arginta lanurile; sate îndepăr- 
tate răsunau de lătratul câinilor, iar 


tramvaiele din oraş alergau cu sgomot 
asurzitor spre hangarele din strada 
Mihaiu-Viteazul şi, uneori, sârmele a- 
runcau mari fulgere verzui spre cer. 
Un foc păstoresc se stingea tainic sub 
un deal. 

Luciliu se uită la ceas. 


„Am să mă joc cu moartea... Un îel 
de rămășag... Voiu merge între linii 
timp de o jumătate de oră. Dacă, până 
atunci, nu vine nici un tren, nu mă 
mai sinucid“, — şi începu să meargă 
prin mijlocul terasamentului. 

Luna îl scălda în lumina ei şi umbra 
băiatului părea enormă așa cum cădea 
peste dig. L.uciliu se uita la cer şi ste- 
lele mergeau odată cu dânsul, în timp 
ce orașul dispărea în legendă. 

„Mai am douăz=ci de minute..." 

Douăzeci de minute până la capătul 
veacurilor—sau până la începutul lor? 

„Poate că nici un tren nu va mai 
veni 'n noaptea asta... Doamne, cât de 
copilăros ești, Luciliu!'* 

Când se uită din nou la ceas, mai e- 
rau cinci minute. 

„Nu vine!“ — şi începu să meargă 
mai repede între liniile cari goneau 
argintii prin noapte. 


Deodată, un sgomot ciudat vibrează 
în şine. Luciliu se oprește. | sa părut 
sau... Dar nu! La un canton, bătăi de 
clopot vestesc apropierea unui tren. 
Bang... bang... bang... Rar şi melodic... 
Băiatul a transpirat, dar își face cruce 
şi merge înainte. De după cotitură, lo- 
comotiva se iveşte uriașă, înghițind 
pământul. 

Băiatul îşi 
drumul. 

„Voiu călători spre împărăţia stele- 
lor... Iată că vine țrenul fermecat... lu- 
hu-hu! Da” repede mai vine balaurul...“ 
— şi se uită, pentruo clipă, la cer. 
— „Trebuie să fie acceleratul de Bu- 
curești". — Din mari depărtări, Crăiţa 
flutură dintr'o batistă de aur. — „Oare 
de ce sa sinucis Bob? Oare de ce tre- 
buie să mor şi eu?“ — Ciudat: namila 
de fier care cotropește  terasamentul 
nu-l mai înspăimântă şi, vesel, şuie- 
rând, Luciliu merge din ce în ce mai 
repede în întâmpinarea acceleratului. 

Văsduhul are miros dulce de grâu în 
lapte, în care se amestecă esențe amă- 
rui și proaspete de pelin şi de cimbru. 
Calea robilor se lasă tot mai jos, până 
se contopeşte cu prundișul terasamen- 
tului. Luciliu calcă pe brumi de stele 
și răcoarea lor îi pătrunde până la i- 
nimă. 


continuă, neînduplecat, 


„Oare, dacă n'ar fi primăvară, aș 
mai muri?“ — însă nu-și poate răs- 
punde, căci simte o căldură uriaşă îi- 
nundându-i pieptul şi un nour îl învă- 
luie în pânze moi şi catifelate. 


Când acceleratul se stinse în valea 
de sub Weinberg, liniştea se lăsă cu 
lumină de lună peste câmpii. 

Trupul lui Luciliu, sfârtecat și-ame 
stecat cu pietris, zăcea roș între liniile 
de-argint. Un fluture de noapte îi dă- 
du târcoale de câteva ori, căci sângele 
avea un ciudat iz de floare, şi sbură 
către oraş, unde-l atrăgcau boldurile 
felinarelor electrice. 

Apoi, veniră o mulțime de gângănii 
negre şi un câne urlă pe-un maidan 
îndepărtat, iar luna se cufundă încet 
în spuma unor nouri mici şi liliachii. 

Cernăuţi, la 2 Dec. 1938. 


MIRCEA STREINUL 


_14 Octombrie 1939 =—=—= | 





mmm 14 Octombrie 


1939 








UNIVERSUL LITERAR 











Aj- George Mihail Zamtirescu 


Intr'aceste ţriste zile de 
toamnă am pierdut dintre noi 
incă un suflet limpede și lu- 
minat, George Mihail Zamți- 
rescu, fin și subtil creator, om 
de o capacitate rară, s'a des- 
prins tăcut, aproape neștiut 
de nimeni, din viaţă, depăr- 
tându-se dincolo de ceace pu- 
tem pricepe noi. 

A fost un pesimist al vieţei, 
un pesimist dar nu un în- 
frint. Se complăcea în întu- 
necare, în mâhnire, o admitea 
fiindcă dim acest mediu își 
putea extrage eroii. Din sufe- 


TEATRUL DIN  SARINDAR: 
„CALUL NÂZDRĂVAN“, CO- 
MEDIE IN PATRU ACTE DE 
GHERARDO GHERARDI. 


Poate dintr'un sentiment de 
simpatie faţă de ceeace me 
aşteptam să fie teatrul din 
Sărindar, sub nolua lui condu- 
cere, dorim să privim această, 
piesă ca adevărata premieră de 
deschidere a stagiunei. Cu mult 
mai drept se cuvine să pre- 
tuim efortul și rezultatul mon- 
tărei Calului Năzdrăvan, decât 
incercătila debutului, pe larg 
Tesimțindu-se de nesiguranța 
unor tatonări. 

Piesa lui Gherardi a însemnat 
o reabilitare. Şi ca alegere de 
subiect, și ca, regie şi ca inter- 
pretare. 

In primul rând să preţuim in- 
teligenta conducere artistică a 
d-lui Ion Iancovezeu. Cu resur- 
se multiple, domnia-sa poate 
da nebănuite rezultate, când 
pun râvnă, cum probabil s'a 
intâmplat de qata aceasta. A 
fost un spectacel în case într'a- 
devăr putem lua parte la 0 ac- 
țiune dinamică, Jocul interpre- 
ților n'a tânjit, replicele n'au 
fost debitate ca o lecţia, fiindcă 
tot ansamblul era necontenit 
activ în scenă. Calitate nepre- 
țuită. 

Calul Năzdrăvan este o piesă 
de elaboraţie intelectuală mun- 
tă. Fără o acțiune p:ea vie, 
ea pătrunde cute suflsteșt:, cau- 
tă anomalii şi oameni ano:mali. 
Ii pune în faţa vieţii, ii reu- 
neşte. 

In pensiunea Lory-ei Massa, 
o femee de moravuri dubioase, 
dornică de bani, cămătăreasă, 
mizorabilă, stau inși diferiţi, cu 
trecuturi ascunss, ruinaţi, poa- 
te chiar urmăriţi de poliție. Ari 
se găseşte și Valeriu, un tânăr 
care dacă trupește se află că- 
zut la treptele cele mai josni- 
ce, a rămas totuș un suflet cu- 
rat, și limpede, un suflet de co- 
pil, tute umblător după himere. 
— cai năzdrăvani — al cărui țel 
în viaţă este descoperirea de 
mult  pierdutei lul mame. O 
caută, se frământă, își pierde 
tinereţea, își vinde totul, doar 
0 va găsi. 

Strâns de nemernicia amora- 





lei Lory, el ii fură poliţele ajunse 
la scadență, riscând să fie 
arestat, şi vrea să fugă în A- 
metrica, 

Intr'un elan de cruzime şi cu- 
piditate, Lory, pentru a se răz- 
buna de pierderea banilor, ii 
spune că ea e mama lui. O în- 
grozitoare prăbuşire se petrece 
atunci în sufletul lui Vaieriu, 
care nenorocit în faţa vieței 
mai avea o singură iluzie fru- 
moasă, posibilitatea unei mame 
deasupra tuturor  răutăţilor, 
unel mame aproape sfântă, şi 
acum se vede în faţa îngrozi- 
toarei realități — Lory. mama 
lui, 

Viaţa îi este ca închisă. Dar 
din suferința care La cuprins 
răsare atâta durere, încât Lory, 
incepând plin a se căi amar, 
aproape de crege şi ea cele de- 
clarate într'un moment de tris- 
tă şi neiertată nebunie. Jar de 
unde fiinţele acestea se ura, 
de acum își vor crea o viaţă 
paşnică şi senină, retrași din 
tumultul orașului, uniţi pentru 
restul existenţei, cu convingerea 
fermă în iluzia lor, că sunt ma- 
mă și fiu. 

După o scurtă înfrângere a 
acelui cal năzdrăvan — himera 
care pluteşte deasupra tuturor 
camenilor ajutându-i să răzba- 
tă negrul vieței, acesta își reia 
domnia, 

Din câteva cuvinţe s'a putut 
înţelege economia piesai. Reese 
din chiar atât de puţin nevoia 
unei interpretări nuanţate şi 
fine, care să redea tranziţia pe 
deoparte a lui Lory, dela cum- 
plite răutăţi la adâncirea într'0 
himeră blândă, iar pe de altă 
parte sbuziumul lui Va.eriu, 

In rolul Lory-si, d-na Maria 
Filotti a avut fără indoizlă o 
splendidă ocazie spre a-și valo- 
rifica talentul şi resursele arţis- 
tice, înjghebând dela firea ob3i- 


rinţă, din bizarerii, din întor- 
tochiate cute sufleteşti, De 
acolo își înjgheba şi traiul 
său. De aceia, poate, atât de 
tăcut şi de singuratic sa stre. 
curat printre noi, - 

A avut planuri mari, spe- 
ranțe, a crezut în realizări, 
Acum totul este părăsit, Do- 
rea să pună îm scenă o piesă, 
Revenire în trecut, pe vremea 
când se ocupa de teatru. Ma- 
re și sincer iubitor al acestei 
arte. Toate au fost frânte. A 
avut doar satisfacția să-şi 
știe Curierul din Lyon re- 


tricată a matroanei de pensiune 
suspectă, până la sufletul pa- 
sionat şi sincer al mamei, un joc 
de înaltă clasă, plin de nuan- 
ţări şi inteligente pointe, 

Lângă domnia-sa, d-l Mihai 
Popescu, cunoscut şi totuşi un 
debutant al scenei, a adus 9 
contribuţie interesantă, dove- 
dind rare calități, resurse pu- 
ternice, pricepere în dozarea e 
fectelor dramatice, dar poate 
prea multă poezie. 

D-l Aurel Athanasescu merită 
la rândul domniei-sale să fie 
citat printre interpreți cei mai 
de seamă ai piesei, contribu- 
ţia sa fiind prețioasă. 

In celelalte roluri d-ra Mania 
Antonova, d-nii Radu Beligan, 
Coco Demetrescu, Victor Anto- 
nescu corect, iar d-1 Jules Ca- 
zaban, într'o reuşită interpreța- 
re a dovedit si de data aceasta 
inepuizabilele sale calități ar- 
tistice. 

Un spestaol realmente imte- 
resant. 


TEATRUL REGINA MARIA: 
Azi şi Odinioară de Marcel 
Achard 


Comedia lui Marcel Archard, 
fără a fi o creaţie extrem de 
reușită a artei dramatice este 
totuși o piesă cu deztule posibi- 
lități, în special pentru inter- 
pretare, Fără adâncimi prea 
mari cari să obosească un pu- 
plic dotnie de distracţii, tema 
sa, pornind dela o întâmplare 
cât se poate de tragică, isbu- 
teşte să se strecoare cu abili- 
tata printre momentele grele, 
extrăsând numai partea lor 
hilară și încheind cu un sfârşit 
cars te lasă încă plin de nă- 
dejai, de unde te-ai fi așteptat, 
dupe orice logică, la o dramă. 

Raymond Zara (Tony Bulan- 
dra) vechiu prieten a lui Roch- 
noire (Maximilian) apărând 
dupe donăzeci de ani de disna- 
ritie. iubește pe fata. acestuja, 
şi hotărăşte s'o ia în căsă'orie zu 
toată, opoziţia tatălui ei, care 
fără a ști nimic precis, este 
totuş foarte neliniștit de tre- 
cutul misterios al celor două- 
zeci da ani lipsă din Paris, 
pare-se, provocaţi de un scân- 
dal. Si cine știe dacă în cursrul 
celor două decenii nau urmat 
altele pe alte tărâmuri. Dar 0- 
poziția este inutilă, căci hotără- 
rea fetei. de acord cu a lui Ray- 
mond Zara întârzie orce Te- 
zistenţă a părintelui, cara tre- 
bue să, cedzze până cână, prin- 
tr'o pură întâmplare, Manuela 
Rochenoire (Dina Cocea) află 
cauzele piecărsi din Paris cu 
douăzeri de ani în urmă. RAy- 
mond Zara, fusese dupe toate 
probabilităție amantul mamei 
sale şi toate inclinau în a-l face 
prim vinovat de sinuciderea a- 
cesteia. Iată deci considerente 
cari vor împiedica, pe Manuela 
să dev:e soția lui Raymond. 

Dar piesa aceasta, fiind o co- 
metis, sfârşitul ei, aaetand Ci- 
dului, mu face decât să-l înde- 
părtez> pe Raymond cu spe- 
ranţa de a-l reprimi. 

După noi, findreptarea ar îi 
definitivă, dacă am căuta să 
disecăm pizsa și dincolo de 
ceeace ne prezintă pe scenă. 

In rolul Manuelei, d-ra Dina 
Cocea, fără a aduce nimic 
extraordinar, a creat totuşi câ- 
teva frumoase momente, pr.h 
naturalete, dinamism şi pres- 
petime. Lângă d-sa, d, Tchy 
Bulandra, a ridicat rolul, pe cât 
talentul său incontestabil i-a 
permis. trebuind însă să ţinem 
seamă că nu era un rol adequat 
lui. 

In schimb d.  Moximilian a 
fost cât se poate de bine repar- 
vizat. î 

In vestul interpretărei d-nii 
Iliescu şi Sion. corect. 

vV, P. 


TEATRUL LIGII CULTURALE : 
„SAKONTALA” DE KALIDASSA 
IN REGIA D-LUI MASSIM 


Multumim d-lui: Massim pen- 
tru lăudabiia intenție dea ne 
prezenta străvechiul poem al lui 
Kalidassa, în traducerea plină de 
farmec a lui Coşbuc. Avem im- 
presia însă că directorul de scenă 
a accentuat prea insistent latura 
anecdotisă, neglijână  ceiace în- 
suși .textu: piesei sugera: poezia. 

Şi poezia nu are nevoe d> mare 
aparatură scenică; ea. poate trăi, 
cum spunea, giumind, Batty., „și 
într'un butoiu“... 

Credem de aszmani că stilui 
naturalist al unora din actori —: 
şi ne gândim în special la d. 
Mazilu — nu avea ce căuta în a- 
ccastă feerie. 

Din motive asemănătoare, actul 
uitim pare competamente  ab- 
surd: Reaparitia Sukontalei, care 
ar trebui să se facă într'o :ume 
magică, sacră, se desfășoară în- 
tr'o perfectă continuitate cu sce- 
ne:e precedente, care se întâm- 
plau pe pământ. Ori, ultimul act 


luate, după râvna ce depusese 
la. prelucrarea lui. Puț'n faţă 
de iluziile ce întreținea, prea 
puţin. 

A dispărut  nesatisfăcut, 
Ros de o boală ntiertătoare 
și deprimantă, 

Pentru destinul acestor vi- 
sători este extraordinar de 
trist. Să nu-l uităm. Un gâna 
duios al nostru îl va însoți, şi, 
cine știe, îl va mângâia în 
A erea zilelor ce l-au dobo- 
rât. 


VICTOR POPESCU 


e iuptură de realitate, 
ne-a fost deloc sugerată. 

Nedumeriţi, am ascultat un 
imn al pădurii, care era cea mai 
clară indicație a atmosferii și a 
ritmului piesii: 

„Voi arbori sfinți 
de zâne locuit“, . 

Sa jucat, în fond, ca în orice 
piesă „la costume”: cu ţirade şi 
cu fanfara  gardicnilor publici 
(care au reajizat duioass cavofo- 
nii). 

Câteva cuvinte 
actori: unii au respectat fideli in- 
d-caţiile direcție: de scenă, alţii 
nau rsspectat, in beneficiul poc- 


care nu 


din cadrul 


ziei (și ne gândim în special la ȘI 


do:mna Ulpia Hârjeu-Botta), 

D-na Eugenia Voinescu, a sus= 
ținut cu multă forţă dramatică, 
volul Sakontalei. A fost un fru- 
mos şi deplin meritat sur-ces. 

D-ra Febronia Stănescu a fost 
o grațioasă apariţie. 

Subliniem năturalețea şi graţia 
d-nei: Ulpia Hârjeu-Botta. 

E un autentice mare taent. 

D. Sireteanu a; trăit cu multă 
intensitate rolul regelui. Din res- 
tul distribuţiei, menționăm pe 
d-nii: Soare şi Teodoru. cari ar 
merita alţe roluri. 

Incă odată, d. Massim a dat, în 
limita pos:bi'ităților, un spectacol 
plin de frumoase intenţii. 

INTERIM 





bune  p=ntru %* 





—— ECRANUL —— 


ARO: Doamna păcătuește. 
Ceeace ne-a surprins mai în- 
tăi la acest film cu titlu foarte 
insinuant, este tocmai lipsa a- 
proaps tota.ă a elementelor, ca 
să e spunem aşa  „decoitate”, 


cari s2 întâlnesc mai intotde- 
suna în producţiunea comică 
ivanceză, 


Păţaniile preotului hotărît să 
restabilească liniștea în satul lui 
turburat în preajma alegerilor, 
nu sunt de loc privite în derâde- 
re, ci mai de grabă, cu acel surâs 
îngăduitor al omuilui bun în faţa 
mârșăviei oamenilor. Sena dis- 
cursului elentora!l e, poate, par: 
tea cea mai comică a filmului, la 
care putem râde din tot sufletul 
ca oamenii cari „au trecut prin 
asta”, dar, în sfârșit, au scăpat, 

Cuvântul „războiu*, care revi- 
ne atât de des în acest film fran- 
cez — se cântă chiar şi ceebra 
„Madelon“ —— dovedeşte sbuciu- 
mul în care a trăit în ultimul 
timp poporul francez, 


GEORGE , 
Că ne ses 





AN (70 za 

d Li NE NU e PL. 

INII LI PUA-TUTIROR 

* Cu prefata da ci 
EMIL BOTTA/ 


un volum-surpriză, care va a- 
pare în curând în colectia „Uni- 
versului Liţerar”, 








Din păcate, un nou măcel nu 
a putut îi evitat de prudenţii 
Francezi 

Doamna Elvira Popescu, a fost, 
ca întotdeauna, niină de vervă, 
nepăsânadu-i nimic de accentţul ei 
străin și amintindu-ne  mercu 
taptul că e româncă prin dimi- 
nutivu, pe care îl dă bărbatului 
ei: „Emiiică!*: 

Bach, actor de teatru, nu prea 
se împacă cu aparatul de filmat, 

In schimb, sunt foarte amuzanţi 
Alerme Şi  Aimos, iar Alice 
Lissot e cât se poate de drăguță, 
spre deosebire de insipidul ei 
partener, Paul Cambo, 


CAPITOL : Suprema jerttă 


Mania titlurilor pompoase şi 
„atrăgătoare da public: este o 
plagă a cinematogratiei, despre 
care am mai scris câte ceva în 
aceste coloane. 

De pildă. ultimul film prezen- 
tat de către Capitol se înt.tulea- 
ză „Suprema jerită“, nume care 
te face îndată să te gândeşti 
— mai ales când e vorba de un 
film de aviație — la morți eroice 
sau la avioane prăbuşite din în- 
naltul văzduhului. Doamnele că- 
rona le place să plângă la cine= 
matograt sunt, astfel, numaidecâţ 


atrase de această „Supremă 
jertfă“. 
Fi bine, toate aceste doamne 


vor fi crunt desamăgite. „Su- 
prema jertfă“ nu este un film în 
rare să abunde situaţiile de un 
efiin melodramatism, Spectacolul 
Qferitţ da către cinematograful 
Capitol este ceace se poate numi 
un film serios de aviaţie. 

Căci, prin film serios de avia- 
ție, înțeiegem tocmai banda în 
vare să nu întâlnim jertfe su- 
preme sau foarte fotogenice lupte 
aeriene. 

(n obișnuitele filme d: aviaţie, 
Aeroplanele apar ca niște aparate 





Actori la radio 


— Text pentru culisele microfonului — 


Emisiunile postului nostru de 
sadio se bucură din când în 
când, de contribuția. artiști.or 
dramatici şi lirici, cărora li se 
pidtește binişor pentru orele la 
care sunt solicitați. 

Emisiunile teatrale variază 
după necesităţi. De câtva timp 
aceste manifestații sunt şi mai 
bine prețuite de auditorul pro- 
vincial, mai ales din cauza lip- 
sei turneelor de spectacole tea- 
trale. 

Vom stărui puțin asupra emi- 
siunilor teatrale, de oarece în 
distribuții revin aceleași nume 
- aceleași voci ale microfonu- 
lui. 

Când s'a protestat împotriva 
obsesiei reclamelor, Societatea 
de Radio-Difuziune le-a saicri- 
ficat, deşi se realizau serioIse 
venituri prin ele, 

Sub o agită formi, obsesiile se 
manifestă acum în cadrul spec: 
(dcoleior teatrale. 

Direcţia teatrală și-a făcut un 
obicei nu tocmai frumos din a 
nu mai anunța numele actori- 
lor distribuiți, decât în foarte 
rare cazuri, 

Să cercetăm însă realitățile, 
pentru a afla cauzele. 

Cu mici exceptii, interpreții din 
fata microfonului revin în mai 
toate orele teatrale; publicul a 
ajuns să-i cunoască după voce. 
Crâinicul dintr'o piesă e bătrâ- 
nul din alta. 

Ceiace e şi mai ciudat în al- 
cătuirea acestor distribuții, e fa- 
miliaritatea cu core câtiva an- 
gajați ai Societăţii de Radio îşi 
impart roiurile. 

Nu e de fel cavaleresc gestul 
unor funcționari — plătiți pen- 
tru anumite atribuţii — să aca- 
pâreze jocuri ce, pe bună rep” 
iate, se cuvin atora. 

E supărător să auzi la o anu- 
mită oră un nume de autor 2 
scenariu, îar mai târziu, poate 
chiar în aceiași zi, să-l afli di- 
rector de scenă, crainic, regisor, 
uri interpret. 

Mai sunt atâția actori rămași 
fără ongajamente, mai sunt a- 
tâția cari joscă flămânzi în nă- 
dejdea unor zile mai bune, încât 
e de datoria funcționarilor ser- 
viciului teatral dela radio să şe 





mulțumească cu lejurile lor și 
să nu întindă mâna ia bucățica 
de pâine a camaradului nevoiaș. 

E neomenos să primeşti eafă 
dela o instituție și să mai pre- 
tinzi — pentru servicii pe cari 
ești dator să le prestezi — un 
surpius ca regisor, altul ca în- 
terpret, şi oitul ca scenarist. 

Dacă ce! puţin aceşti beneji- 
ciari ar ji streini de lumea ar- 
tistică, ii sar putea ierti lipsa 
de obraz; dar sunt actori — și 
jăntul e ci atât mai josnic și 
mai dureros. 


La microfon nu se poate în-: 


voca necesitatea unei anumite 
distincții vestimentare.  Slavă 
Domnului, acolo în fața pâian- 
jenului de metal pot veni şi ac- 


torii cu îmbrăcămintea mai dă- 
răpănală. E podte uitimul punct 
de contact cu publicul... 

ii scutim pe aceşti domni de 
amănunte cari î-ar plictisi. 

Alături de actul de încită ra- 
țiune a suprimării reciamelor, 
Direcțiunea generală a Soc. de 
Radio-Difuziune, e datoare să 
purifice şi programul teatral. 

D. profesor Ion Livescu, pre- 
ședintele sindicatului artiştilor 
dramatici şi lirici, e preocupat 
de problema şomajului artistic, 
d-sa va putea s'0 rezolve înce- 
pând cu un demers la Radio, 
indicând chiar propunerea de a 
se face apel numai la artiștii 
neangajați. 


GH. SOARE 





.— 








Premiera de Luni 16 Octom- 


brie va fi „Casa inimilor sfă- 
râmate” de Shaw în; regia 
d-lui Șahighian şi cu urmă- 
toarea aistribuţie: d-niile : Ma- 
rieta Anca, Eliva Godeanu, M. 
Deculescu, Elena Cruceanu și 
d-nii: Grigoriu, Bălțăţeanu, Ma- 
rius, Finteşteanu, Demetru, Ui- 
meni. 
* 


S'a hotărit ca marele susces 
„Meadalionui“ să apară în „Bi- 
biioteca  Teatruiui Naţional“ 
imediat după „Glumele desti- 


nului“, 





de Claudia 


„Fericirea mea“ a 
Miliian este viitoarea premicră 


cu: Marioara Voiculescu, Na- 
tașa Alexandra, Gingulescu, Mi- 
tru. Nicki Atanasiu, 

„Să divorţăm” de Sarâou se 
vepetă cu Marieta Decu'eszu, 


Mișcarea dramatizată 


„Dansul este primul născut 
dinire arte“. 

Inainte de a încredința crea- 
iunile sale pietrii, verbului, su- 
netului, omul, prin propriui său 
corp organizează spaţiul și ritmul 
timpului. 

Firea, mediul, evenimentele 
provocate de viața formelor, în- 
fluenţează viaţa formelor şi viața 
istorică, pe un fond vechiu şi as- 
cuns, în procesul unei eferves- 
venţe noi. 

Omul nu este legat de definiţia 
oternă, e. este accesibil schimbă- 
rilor și acorduriior. 

Intorcându-ne la tema, care ne 
va servi drept inspiraţie în viitor, 
trebue să luăm în seamă ritmul 
creator, care animă prima dorință 
a omu.ui. 

Astfel se profilează, pe tărimul 
rasălor, diversele portrete ale 


omului, chiar operele omului, 
modurile de viață, care sunț pei- 
sagii și interioare și care „for- 
mează“ deasemeni spațiul, ma- 
teria, timpul. 


„Opera de artă este nemuri- 


toare, acţiunea sa proprie se 
exercită înainte de toate în 
spatiu“. 


Așa cum dansurile popuiare 
„Ga Duminică“, sau cae „oca- 
zionale'!, ne devălue o formaţie de 
cercuri sau siruri legate şi „paşi” 
în continuitate (produsul chorea- 
tor, în asemenea cazuri, ne tra= 
duce limbajul viu al unei rase), 
tot astfel, arta noastră a dansului 
(sub impulsul une: tehnic: prea- 
labile a choreartului), întrunește 
stabilitatea aceasta clasică şi pro= 
voacă un moment caracteristic, 
în puritatea lui claşică. 


Artistul nu aparține numai 





PF Rl tt tati 


Valentineanu, Balaban, Nicu Di- 
mitriu în rolurile principale. 


Premiera „Profesorului Sto- 
rițin” nu mai este de actuali 
tate. Se continuă totuși repe- 
tiţiile, 





Marţi 17 Octombrie se va cân- 
ta pentru prima dată la „Opera 
Română” Flanitui termecal de 
Mozart, sub conducerea muzicală 
a d-lui George Georgescu. Opera 
comportă o largă distribuţie şi 
prezintă, la noi, prilejul rar de a 
asculta în aceiuș seară un foarte 
mtre număr din princimalii cân- 
tăreți ai Operei Române. Acestia 
vor fi d-nia Niculescu Bassu, 
Mircea Lazăr, Serbadu Tass:0n, 
Alexandru  Lunescu, Știrbey, 
inăceanu, Tecfâneseu, Nanu şi 
d-nele Guţianu, Creţoiu, Gro- 
zea, Moreanu, Dăviaeanu, Saua- 
gia, Degeanu, Dimitriu şi Li- 
sette Dima, 

Premiera iopereii „Luiza” de 
Charpentier, va fi în cursul bunei 
Decembrie, 


spirițtua'e şi unei 
rase, el aparţine totodată unei 
grupe artistice, deoarece omul 
este acela care lucrează formele 
şi formele activează la rândul 
lor, după o odine a măsurilor şi 
a raporturilor. Nouă ne trebuește 
să găsim, întrun limbaj inteligi- 
bii, începutul acţiunii, 

Nu avem alt exemplu decât 
creațiunea ţăranului. 

Care este izvorul! care a creat 
şi a alimentat dansul  folkloric 
românesc? 

Ritmul dansului are un efect 
creator neaşteptat; contactul său 
cu omul şi pământul pretungește 
creațiunea sa prin cuvânt, alter- 
nând unu: ritm, verbul. 

„In dans, Dionisos şi Aolon 
se încrucişează: simbol al tumul- 
tului și simbol al calităţii. Pă- 
mânt şi Coloană”, 

Se participă la desenul unor 
mişcăr: noi de fiecare daţă. Ra- 
portul în timp, nu este același în 
şirul mișcărilor. 

„Se formează mișcarea astrelor“. 

Faptul dansului, rămâne ia 
media ritmului şi „str:găturile” 


unei familii 


in cărti poli Li foarte puţin în si- 
guranţă, riscând să te prabuşeşii 
in iecare clipa. Deci, propaganda 
pentru aviaue era aproape nulă. 

Dumpouiva, tiimău „Suprema 
jartta” este tocma: un imn de 
preamărire a aparatelor ae sbor. 

La un moment dat, ne este 
prezentat un hidroavion, în toa- 
te amănuntele, impresionându-ne 
prin măreţia lui. Umul apare mic 
şi de puţină importanţa aşezat 
in taţa propria sale opere 

Caracterul prea. documentar ul 
filmului îl face, poate, la un mo- 
memt Qat, să pară prea lung, 
Ceeace nu înseamnă însă că e] 
pierde prea mMuui dn mueres. la: 
scenele comice, bine intercalate, 
îl jac să pară destul de amuzant. 
Povestea care stă la baza fiimu- 
lui este destul de banală. O pre- 
ferăm însă uneia prea dramatice 
şi exagerate. In privinţa distri- 
buţiei, ne-a suprins John Payne, 
prin jocul lui natural, precum şi 
prin isbitoarea asemănare cu Ja- 
mes Stewart. George Brent şi O- 
livia de Havilland sunt doi actori 
corecți,  neisbutind insă să tie 
excepţionali. Nici nu prea cre 
că-şi dau ei silința să fie. 

TRIANON : Jesse James 

Nu ne-a displăcut povestea asta 
romantică a haiducului  hotăriţ 
să se răsboiască cu raij.oacele 
moderne de locomoţie pe cari în- 
cereau să ie introducă în Amzri- 
ca nişte oameni fără scrupule. 
E aceasta, de alifel, o epocă des 
întâinită în fibnele americane, 
căreea de astă dală tehnicolorul 
i-a dat o notă şi mai romantică. 

Jesse James c, astăzi, socotit 
ca un adovărat erou al Ameri- 
cei, cecace mu înseamnă, totuși, 
că n'a avut şi el păcatele lui. Fil- 
mul ne prezință cu obiectivitate, 
şi calităţile, și defectele lui. To- 
tuşi, până la urmă, „moartea 
voinicului de mâna păcătosului“ 
întristează pe spectatori. 

O dudue era chiar indignată 
că n'a fost pedepsit „criminaiul“. 
S'ar putea ca indignarea ai să fi 
fost provocată de faptul că „vice 
tima“ era interpretată de către 
Tyrone Power, care la chipul său 
frumos, adaugă şi nu joc din cele 
mai intehgente. 

Henry Fonda are un rol, potri- 
vit pentru caracterul lui flegsma- 
tic: um haiduc căm. Iar Nancy 
Kelly este o actriţă mare. Aștep- 
tăm dela ea „rolul gras* care s'o 
treacă în rândul veritabilelor ve- 


dete. 
TRAIAN LALESCU 





Concertele 


Mâine, Duminică, la 11, va îi 
la „Ateneu“ un concert de orgă, 
cu concursul a-lor Stadeimann, 
Nicolae Rădulescu și Jianu, al 
d-nei Baumann-Rădulescu și a 
corului „Madrigal“, 

In progrim Haendel, Bach, 
Franck și Brahms, 

Astăzi la 5 după amiază, la 
„Dalles“ prima conferință  vr- 
mată de concert din ciclul or- 
ganizat pentru! acest an de ,„Pro- 
Arte“. Şedinţa este consacraţă 
clasicismului italian. 


Joi 19 Octombrie, la Ateneu, 
primul concert diriiat de maes- 
trul Enescu la „Filarmonica“, 


Pentru amatorii de „hot” vom 
da aici câteva orchestraţii dom- 
ne de remarcat. 

Iată prin urmare pe „His ma- 
ster's voice“ B 8800 „Piano 
Stamp“ de Lionel Hampton 
care v cântă pe cât poate de 
bine la pian. 

Duke Ellington e, incontesta- 
bi!, „the best orchestra leader“ 
şi putem constata aceasta în 
următoarele melodii ale sale: 
„The mooche“ pe „Parlophone“ 
R 1615, „Rude Interlude“, pe 
„His master's voice“ B 8449, 
„Black and tain fantasie” pe 
„Gramophone*“ K 6344, „Sophi- 
Siicated lady“ pe „Columbia“ 
CB 591 şi „Day break express” 
(asța e mai veche dar foarta 
bună) pe „His master's voice“ 
B 6468. 

Dacă vă place Cal Callaway 
comandaţi „Blue interlude“ pe 





care conduc mişcările concep un 
joc: 

„Frunzuliță de pe luncă” 

„Patru fete să se ducă!” 

Cursul viu al unui produs po- 
pcran în „prezența fantastică” a 
isvoarelor, alimentează gestul, 
muzica, verbul. La baza acestei 
„prezențe fantastice” mitu. unei 
forme, al unei vederi spirituale 
devine o speculare a inteligibili- 
tăţii geometrice (atâta timp cât 
nu există în maţerie). 


In general se înțelege prin 
folkior o „operă populară”, o 
„creaţie colectivă” (opusă crea- 


țiunii şcoalei academice şi perso- 
na!e).  întțelesându-se totodată 
prin folklor, şi opera veche, îm- 
bogăţită rar şi destinată unei 
morţ: latente. 4 
O creaţe populară perfecţă nu 
mai poate fi repetată, nici chiar 
prin imitarea „motivelor“ ei, Ca- 
drul lărgit al vieţii populare, nu 
păstrează decât singurele  crea- 
țiuni care vor răspunde plăcerii 
şi intereşului său. i 
Formele după mâi multe prin- 





7 





Niște puști și o 
repetiţie... 


Pe scena unui teutru Cin Săriu- 
dar, se repetă o piesă cu „tineri. 
Se cheamă . „Aproape de cer" -. 
și e faimoasa „Altitude 3200 a lui 
Julien Luchaire, sutcesul receni 


parizian — de dimensiunile uu 
an și jumătate. 
Atmosfera  jiind interesanti, 


ne-am. propuă să urrnărim 0 re- 
petiție, de la prima upariţie ma- 
tinală u primului acto: sau elec- 
trician și până la ora 13 şi pună - 
tate, când d. Maican strigă: 

— Hai, duceți-vă la măsă. 

Ne propunem asta de trei săp- 
tămâni, dar ne-a fost imposibil 
să realizăm primul punct ul pTo- 
graului. Și numai din cauză că? 
George Voinescu, în catitete de 
actor, întârzie regulat cu jumă- 
tate de oră de la repetiții (ma- 
niere pe care le veştej'm cu ener- 
gie) iar în calitate de redactor al 
paginei de teatru, oricum, nu 
putea fi deranjat chiar de la ora 
10%. (Dacă n'aţi înțeles nimic, nu 
descurajați. Recitiţi). 

Insjăârşit — cortina e ritlicată, 
noi pe scenă, d. Maican în sală: 
trupele stau față "n jaţă. 

— Aprindeţi rivala, strigă d. 
Maican, că nu-i văd de loc. 

La ora 11.03 repetiţia se poate 
spune că a început. 

Se începe, în mod logic, cu ac- 
tul trei. „Domnița Magdalena” 
face pe ursulița, şi replica i-o dă 
„Duștiul cel—mereu—bătut—în— 
cap'* Aurej| Tudor (noutate dela 
leşi) Totul merge bine până ia 
scena următoare, când George 
Voinescu trebue să facă pe că- 
prioara şi să sară cu grație și 
dezinvoltură, ia brațul... Didonet 
Rădulescu, D. Maican se cam su- 
pără, şi strigă: | 

— Reluăm, de la întrare!? 

Și iar intrăm. şi iar sări, şi 
iar reluăm. 

Vom vedea cu surprindere, 
domni serioşi ca d. Mihaiu Po- 
pescu, actorul «cel mare, rătăcit 
între pusti, — făcând pe soarele 
(razele vor fi simbolizate de o... 
mătură)), pe d. Tomazoglu făcând 
pe frigul... iar Beligan pe... vân- 
tul. „Vulturul e Sorin Popa. In- 
săși conițele şi duduile nu dau 
dovadă de mai multă seriozitate. 
D-na Clody Bertola e primăvara ; 
d-na Beate Fredanov» e zăpada; 
d-ra Nineta Gusti, ghiocelul iar 
d-ra Georgescu... pădurea... 

Dar „autorul, Costin Iliescu, 

intervine, piesa din piesă s'a sfâr- 
şit şi copiii se întorc la micile lor 
bucurii şi măruntele lor drame, 
în împeriul cabanei, aproape de 
cer... . : 
„Unde se întâmplă și lucruri 
de impresionantă. gravitate. Ser- 
ge, pe care o să-l. cunoaşteţi în 
curând, a dispărut. Magali, de 
asemeni, Echipa de salvare le 
caută urmele în munţi. Magali 
a căzut în prăpastie: simplu ac- 
cident ? Nu. lren6e, „seminaris- 
tul“, ştie ceva. 

Dar e multă lume cu talente 
mari, în distribuția asta de 
actori mici! Şi e mult entuziasm. 
Și e d. Maican, care + o forță. 
o întreagă tinereţe, 

Sensurile noui, situațiile deh- 
cioase pe care le descopere în a- 
cest text de mare frumuseţe, ne 
impun, și ne obligă, la admiraţie. 

In sfârșit, repetiţia, ajunge în 
mod firesc, la actul [[. „Actul 
fantomelor“, cum îi spune direc- 
iorul de sconă. Perechi-perechi, 
se perinclă şi-şi joacă, în doi, mi- 
cile lor drame, în timp ce noi, 
ceilalți, care suntem „unu sin- 
gur 1, stăm pe culoar. Știți că 
se fliztează mult aici ? Nu vrem 
să dăm precizări, ne mnulțumim 
să constatăm... 

„Și ceasul arată însfârşit 13. 
Ora fatidică : basmul s'a sfârşit. 

— Hai, duceți-vă la masă! 


GEORGE VOINESCU 


S € 

„Brunswick“ 8292 şi „Cabin in 
the cotton“ pe „His master's 
voice“ B 6465. 

Vă aduceţi aminte de Soph.e, 
Tucker, celebra cântăreaţă de 
acum vreo 10-15 ani? 

In tot cazul luaţi „Some vi 
these days“ unui din marile ei 
succese, imprimat pe ,„Colum- 
bia“ 4269. 

Altă melodie bine cântară e 
executată de Earl Hines şi se 
numeşte „Pianoiogy” pe Brun- 
swick A 500.706. 

Quartetul lui Benry Goodman 
(clarinet, vibraphon, pian şi 
baterie ne oferă „Opus !” pe 
„Gramophone” 212. za 

Iar Jimmie Lunceford (un fel 
de al doilea Duke) a cântat şi 
cântă cu mare succes la „Chez 
Parce” în Chicago „Frisco Fog” 
pe Bruuswick A 81404. 

JACKIE MICLESCU 





a i e aie a a a a a a a a a e 


reduc 


cipii destinate, compară, u 
în 


sau deşvoită viaţa formelor 
artă, 

Reveiaţia „operelor naţiona'e” 
este de scurt timp introdusă, ba- 
zată pe tradiţia populară şi & 
culturii universa:e. Miturile şi le- 
gendeie comparate, care au creat 
un fond comun creației :nterna- 
ționale a foikiorului, se reduc la 
„erâaţiuni naţ:onale”, 

„Artiştii etnici” au dat la iveală 
noui versiuni de dansuri româ- 
nești, în majoriţate după propria 
lor tradiţie, devenind „populare” 
și constituind o şcoaă. 

+ 

In amfiteatrul natural al cul- 
milor, rădăcinile p:mare, dintr'un 
pământ fertil, dau naştere pan- 
telor şi florilor, care învie inspt- 
rația absolută. 

Isvoru. de «cristal al artei ro- 
mâneșşti, ne chiamă să vedem bo- 
băția lui, prezentul absolut. 

Peste tot, viața dansului se :n- 
stitue unei noi ordine. 

„Dansul este primul 
dimtre arte”. 

GABRIEL NEGRY 
Ed Ta 


născut 








8 





Literatura, 


DISCIPLINA MUNCII 


Evenimentele ne-au găsit pe fiecare la locul câș- 
tigat cu o muncă metodică! Ce semn mai sobru de 
disciplină spirituală a unai generaţii, decât publi: 
carea la începutul acestui înlăcrimat Octombrie, « 
taducerii Orestiei, de către d. N. [. Herescu, în 
„Bevista Fundațiilor Regale” ? Fiindcă tipărirea nu 


ente întâmplătoare, ci rod cules la timp a une! 
îndelungi pregătiri pentru clasicitate, care nu se mai 
poate întuneca! D. N. 1. Herescu a tăcut semnul 
clar că o ideie a triumiat. Prin d. Mircea Eliade, în 
aceeaş „Revistă, vedem pasiunea de desvoltare a 
științei românești, pe linia savantă Haşdeu-Pârvan- 
Iorga 1 Ilustrul Joseph Marâchat citează studiile in- 
dianistice ale d-lui Mircea Eliade: în Anglia, în lta- 


Ha. eruditul nostru contrate tipărește cercetări și esie 
cunoscut, iar revista Zalmoxis, citită, S'o cilim și 
noi ca să-l prețţuim pe Mircea Eliade, om de știință. 
Acelaș optimism ni-l transmit şi „Gândirea”, cu un 
studiu riguros al d-lui Vasile Bancilă; „Insemnări 
leşene”, închinată omagial şi savant lui Eminescu, 
„Viaţa Românească”, cu cercetarea daspre „Uma- 
2ismul italian” a d-lui Andrei Oțetea, „Revista cla- 


sică', cu ample sinteze le d-lor N. Iorga, 7. Ma- 
rouzeau, Th, Capidan, N. 1. Horescu, și, însiârşit, 
masivul număr al revistei „Gând Românesc”, în- 
chinat celor „Douăzeci de ani de viaţă spirituală 
în Ardea!”. Inlăcrimatul Octombrie ne-a găsit pe 
şantiers, înarmaţi bărbătește cu disciplina muncii 
spirituale, care, se ştie. totdeauna duce la victorie. 


LĂ Ş0 DE ANI 


Cu prilejul împlinirii a 50 de ani, cel puţin un 
lucru ne-an aștepla să se iacă pentru d, Nichifor 
Crainic, de către breasla scriitorilor tineri şi chiar 
mai în vârslă: să se studieze opera directorului 
Gândirei, în amploarea ei poetică şi doctrinară. 
Adversarii îndărătnici în a recunoaste o valoare 
absolută acestei opere, vor trebui totuşi să pună în 
discuţie conceptul tradiționalismului în artă, al na- 
ționalismului românesc sprijinit pe ortodoxie, al sta. 
tului etnogratiu, sic. şi, evident, din desbaterile asu- 
pra ideilor unul om, va ieşi un folos. Dela Intregire 


nu tindem oare toţi spre o sinteză în cultură, spre 
un specific în producția spirituală, spre a contribui, 
lăuntric la omodgenitaiea de națiune şi stat? D. 
Crainic a propus în acest scop, autentificarea noas- 
tră prin credinţă, ptin transcendența teologică, lu- 
cru firesc într'o țară cu moșienirsa dela Bizanţ, a 
suietului ortodox | Credinţa ortodoxă constitue un 
punc! de plecare temeinic pentru cultură, fiindcă 
ec este unanimă în suilelul țărănesc, este vecha 
și cu glorie istorică. Dar contribuția revistei „Gân: 
direa" la literatura actuală? Când 30 din 50 de 
oni pe care îi împlinește un om sunt închinaţi ex: 
clusiv une! activități de serioasă indoctrinare, — 
se cere să ne oprim şi să cercetăm, cu siguranța 
că nu ae poate să nu profităm. 


DEMONSTRAȚIE | 


Modermnil vor să găsească logicei formale o iun- 
damentare matematică. Să dea adevărului un ca- 
racter de necesiiate, ca în demonstrațiile geome- 
trice. Nevoia logicei matematice a simţit-o întâiu 
Decartes, în năzuința de a se mântui de acel 
dubito. Suni cazuri însă dela sine izbăvils de 
orice dubito, în care deducția matematică esie 
riguroasă. lată, ne propunem să dovedim goome- 
tic că un anume tânăr autor nu este inteligent, 
că adică, potrivi! numeli trilurcat cu care iscăleşie 
în magazinul pseudoliterar, mărunțişuri, lul i se 











adresează și & fond maliția „tu es Jean, tu ea 
toux, tu es got. mais tu n'es pas Jean Jacques 
Rousseau'', 


Tânărul vrea să spună că „Universul literar'' nu 
este revistă bună, Cum? 


A luat un număr al revistei sub pretext căil 
recenzează. Erqu înăuntru printre aliele şi 12 
poezii inedite, de Emil Botta, care, dela premierea 
„Entunecatului April”, n'a mai publicat poezii. Ra- 
dutabilul adversar al „Universului Literar” n'a scos 
un cuvânt despre noutatea ciclului „Noaptea Regi- 
lor” ci a găsit mai ingenios să iacă un bilanţ al 
revistei, de la apariție până la zi. Bilanţul, firește, 
dezastruos, aducea acuzaţii: „U, LL.“ nu încu- 
rajează pe debutanţi, nu se află în centrul preo- 
cupărilor literaturii actuale, nu ia inițiative pentru 
scriitori, etc. 


Dar autorul acestor aiirmaţii este lipsit de in- 
teligență... Fiindcă a ales un moment neprielnic, 
când s'a apucat să facă bilanțul activităţii tocmai 
cu numărul revistei în care ciclul „Noaptea 
Regilor”, constituia noutatea toamnei. Cetitozul; cu- 
noscând revista, era în drept să se întrebe peniruze 
vorbea despre altceva, când recenzentul avea pri: 
lejul să-și dea cu părerea dacă Emil Botta, după 
„Intunecatul April”', vine sau nu cu lucruri noi? 
Despre aceasta cerea logica interesului să se o- 
cupe, — iar nu despre altceva, și pe buza acestui 
material să demonstreze ce-și propunea! Bănuind 
însă că-l poate înșela pe lector, — abălânduii a- 
tenția în altă parte, — și-a desvăluit lipsa de in: 
teligenţă, fiindcă pe lector îl interesau poeziile ine- 
dite ale lui Emil Botta! Dece nu a arătat că aceste 


poezii sunt slabe şi că deci, revista, publicându-le 
s'a compromis ? Cale inteligentă! In fond, recen- 
zențului i-au plăcut poeziile lui Botta, — dar și-a 
zis că mai bine să sară peste ele, — că cititorul 
nu observă. S'a înșelat, neinteligent! Mai departe, 
celelalte afirmaţii: „U. 1.” nu publică tineri? dar 
a şi lansat pe Traian Lalescu, poet autentic, pe 
George Voinescu, Laurenţiu Fulga, spre a nu mai 
vorbi de esluboratori ca Emil Botta, Şietan Stă- 
nescu. Vlaicu Bârma, Șteian Baciu remarcabili în- 
tre altele şi prin tinerețe! Și când domnul cu nu- 
mele divizat ca limba de reptilă acuză totuși că 
«U. Î.'* nu publică tineri, spune o minciună atât 
de scandaloasă, încât ea denunţă neinteligența 


Qutorului, care speră să jie crezut când minte pe 
şleau! Cealaltă acuzație :revista nu este în centrul 
preocupărilor literare | Dar editura pe care a în- 
ființat-o şi în care a publicat, în câteva luni, 10 
cărți printre care şi „ Alkestis'* de Dan Botta, 
„Dincolo de râu“, de V. Papilian, „Cercuri în 
apă'', de lon Biberi, „Frunzişul Toamnei mele“, 
Virgil Carianopol? Prinurmare: vede în șitrine ţi: 
părite: dramă, nuvele, roman, poezii, și totuși cu- 
iueză să spue că „U. L.* nu se ocupă de lite- 


zatura actuală! Minciună cars dovedește tristă 
neinteligență. Și în ine: nu ia „U. L.*' inițiative 
pentru scriitori ? Dar şezătorile întreprinse în cu- 
prinsul țării, la Sibiu, la Craiova, Cluj, Dej, Gherla, 
ce sunt altceva. când revista a tăcut și sacrificii, plă- 
tind, drumul participanţilor și întreţinerea, și când din 
încasări, deabia dacă s'a putut achita chiria sălii? 
Această străduință de a răspândi scrisul celor 


tineri în publicul larg, — în centrele transilvănene, 
nu este oare o realizare, un iapt literar? A o 
nega, este iazăși lipsă de inteligență, fiindcă un 
iapt existent nu se poate considera ca neexislent. 
Concluzia: domnul în chestiune (tu es Jean, tu es 
roux, tu es sot) vrea să înjure „U, L,, și nu ştie 
cum. Alege calea zeavoinței şi a minciunii ca un 
biet proat. 


UNIVERSUL LITERAR 





O PREFAȚA CIUDATĂ 


A mai apărut o revistă care ne inspiră aceeași 
îngrijorare ca și „Prepoem”, în ce priveşie preqăii. 
rea intelectuală a conducătorilor ei, „Suntem stu: 
denţi”, declară ei, colectiv, într'o preiață, iar noi ne 
întrebăm dacă, scriind cum scriu, studenții nu riscă 
să atragă atenţia prolesorilor și să-i trântească 
la examene ! Ar îi dealtiel singura măsură spre ai 
împiedica să se iucă de râs, publicând bazaconii! 
Cum să nu producă o stranie impresie, de ancma- 
lil, tinerii dela „Cadram”, când gândesc şi tipăresc 
lucruri ca acestea: „toţi ardem de dorul de a ne 
vedea publicați”, sau „am putut grupa o seamă 
de tineri, cu oarecare dibăcie în vârtui condeiului”, 
sau „săptămânal ne întâlnim, citim ce-am scris și 
tăză înconiur criticăm"..., sau „ne convingem unii 
pe alții că ce e bun, este rar”, — sau „scrim îna- 
inte, dar din ce în ce cu mai multă grijă”, — sau 
„THăciunul nu se descurajează, toţi scriu...”' și în 
fine „ne invităm unit pe alții, să muncim, nu 
joacă...''. Ce prefață bizară! Unde este mâna cate 
a scris-o, s'0 strângem prietenaște și să-i dăm un 
sfat | 


„JE TREMBLE POUR NOS HUMANITES' 


Limba lalină este socotită o limbă moartă, dar 
cei cari se îndreaptă spre ea nu merg ca la orice 
„moartă, ci cu a coroană în mâini. Inaintea re- 


gescului mormânt, nu încape modestie. Cine vine 
aici, afirmă că o prețuește pe moartă tocmai 
de aceea fiindcă este moartă, fiindcă este vecinică, 


fiindcă împărtășește și pe cel ce spune acestea cu 
ceva despre suiletul vecinic! Și elogiul suprem 
este asigurarea că moartea este totuși vie în spi- 
ritul celui care u venit să i se închine, 


Vie în sufletul omului, al nostru, al europenilor, 
care trebue să întreținem cultul humanităţilor, spre 
a fi oameni. spre a gândi adică, cu idei clare, 
puţine şi instructive. Educaţia, metoda. conduita, 
pedagogia minţii și a rațiunii, — iată principii 
morale pentru care moarta este totuși vie. Dar dacă 
este amenințată într'adevăr să moară definitiv, să 
piară anume din şcoli, — să nu mai fe clasică, — 


să i se şteargă inscripția etemă de pe piatra fu- 
nerară ? În asemenea cas sa pronunță fraze im- 
presionante ca aceasta, pentru care Anatole France 


mai poate fi citat: „Je tremble pour nos humanites”. 
Sau: „Je portie aux €iudes latines un amour dâ- 
sesper6, le crois fermement que, sans elles, c'en 
est fait de lu beaută du genie irangais!”' (La vie 
litteraire, | pag. 287). 

Aceasta pentru că geniul francez s'a format cu 
forțe supte din sângele lupoeaicei. 


Ce să mai spunem despre geniul românesc? 


CITIREA AUTORILOR CLASICI 


La volumul lui Anatole France ns-a trimes arti- 
colul „Despre citirea textelor latine”, al profesorului 


dela Sorbona, ]. Marouzeau, apărut de curând, ira- 
dus, în „Reviata clasică”, condusă de d. N. |. He- 
zeacu, ȘI în studiul savantului Marouzeau vibrează 
printre rânduri ecouri prelungile din „Je trembie 
pour nos humanitea”, Profesorul curmă repede însă 
trista fluturare și, calm, începe să ne învețe cum 
să citim pe latini. Ca să ne inştruim, trebue să 
citim. Cultura se transmite astăzi prin lectură. Dacă 
cititul este actul necesar al iniţierii în cultură, — 


DE a A a a Ra a d a a a E a cai 








el trebue tăcut după norme, după un „program 
pedagogic”. Cum să citim ? Și repede, şi încet. Rs- 
pede ca să citim cât mal mult din literatura latină, 
şi încet, pentru ca spiritul să profile de interpretă: 
vile literare. linguistice și istorice, formându-se, in- 
struindu-se. 

Iusteul latinist presară exemple, dastăinue cores- 
pondenţe, învie fraze, spre a dovedi guilul lor cald, 
— spre a convinge că moartea este eternă tocmai 
fiindcă este moartă. Dar acest cult al morţilor nu 
este cumva prea subtil? KRINON 


POEZIE ȘI CONFORT 


Odată mai mult — dacă mai era nevee — am 
verificat, cu prilejul leclurii ciclului de poezii pe 
care d-l Radu Gyr îl publică în revista „Gândirea”, 
adevărul constatării că poezia incepe oricând, de 
oriunde şi că nu există un număr limitativ de teme 
poetice sau predestinate ca atare. Ne-am aminiit 
de observaţia oportună « lui Baudelaire, că versu: 
rile cele mai bătăioase se scriu tot în papuci, cu 
stimulent de pipă sau jigară şi am băgat de seamă 
că dela admilerea conioriului burghez sugerat prin 
elementele lui cele mai banale dar şi ispititoare 
— papucii și pipa — mai trebuia un pas până la 
recunoașterea dreptului de azil şi de bună convie- 
țuire în laboratorul poetului, şi a marilor fericiri 
„Simple și nebăgate în seamă” — spune d-l [adu 
Gyr — ale vieţii coniugale sau de familie, Pasul 
a iost făcut, între alţii și de poetul numit, care 
spune atât de frumos şi valabil artistic (pentru cars 
îl și cităm) 


Marile fericiri: femeia cu mâini de icoană 
și gene lungi de rugăciune și floare, 


„Copilul tău: Zăpadă-aeriană, 


pumni mici de puf și cârlionţi de soare. 


Masa de lucru şi cina de seară 

sub lumina blajină a dragostei tale. 
Navigările verzi în şalupe ovule 

pe rotundul fum de țigară. 


Volumul de poeme-al poetului jubit, 
cu boreale banchize eterne. 

Părul soției revărsat, aromit, 

ca o muzică brună, pe perne. 


Ce desuete n! se par timpurile nu prea depărtata 
totuși — în care un G. Bacovia putea scrie: 
Intre om şi ?ntre femeie mi-ai spus ura din 

[trecut 


sau acelea şi mai apropiale, când versul lui Tudor 
Arghezi : 


Logodnică de-apururi, soție niciodată 
răsuna arav ca un verdict deliniiiv, statornicind 


incompatibilitatea situației da temea legitimă cu 
aceea de inspiratoare a soțului-poet! 


D. George Dorui Dumitrescu, prozatorul subtil şi 
delicat, cunoscut printr'o susținută activitate în pu- 


14 Octombrie 1939 


ria, idei... 


blicistica literară, va tipări în cursul lunsi acesteia 
Monogratia pitorească a Chișinăului (editura Fun: 
daţiiloz regale pentru literatură și artă „Regele Ca. 
rol Îl) și un volum de nuvele întitulat Goană după 
vânt, la „Cugetarea, 


BIBLIOGRAFIE 


In editura „Fundaţia pentru literatură şi 
artă „Regele Carol II“ av apărut: 

Al. Rosetti: N, M. Condiescu. 

1. L. Caragiale: Opere, VI Teatru, ediţie 
îngrijită de Șerban Cioculescu, 

Octav Onicescu și Gh. Mihoc: Calculul pro- 
babilităţilor. 

Peari Buck: Inger luptător, traducere din 
limba engleză de Mircea Eliade. 

Vor apare: 


Ing. Nic. P. Constantinescu: Enciclopedia 
invențiunilor tehnice. 


Prof. C. C. Giurescu: Istoria Românilor, I]. 

In coiecția „Universul literar": 

G. C. Nicolescu: Subiectivismul în cerce- 
tarea literară. 


In editura „Naţionala-Cionnei“ : 
Constantin de Grunwald: Metternich. 
In editura „Cartea Românească“ : 


Preotul Gh. Paschia: Hristos în straiă, în- 
drumări pentru educaţia religioasă-morală în 
străjerie. 

Teodor Cerbuleţ: Veniamin Costache viața 
și opera, 

In editura „Fundaţia culturală regală „Prin- 
cipele Carol“, 

Dimitrie Gusti: Cunoaștere şi acţiune în 
servic:ul națiunii, 2 vol. 

Octavian Neamţu : Invăţătorul şi școala în 
serviciul social. 

Octavian Neamţu : 'Țară nouă, 

In editura „Bucovina“: 

Jean Naum: Din volbura vremii, înseilări. 

Ștefan Șoimescu: Pe drumul reînoirii. 

Ștefan Şoimescu: Lupta contra iluminis- 
mului : J. J, Rousseau. 

In editura ,„Cuitura Românească“ : 

Maria 1. Gabrea: Profesor şi vocaţie. 





DUMINICĂ 29 OCTOMBBIE a. c. 


orele 10 dimineaţa 
în sala 


TEATRULUI STUDIO NAŢIONAL 


se va da o 


ȘEZATOARE LITERARA 


sub auspiciile revistei 
„UNIVERSUL LITERAR“ 


Biletele vor fi puse în vânzare la libră- 
riile „CARTEA ROMÂNEASCĂ“ 
și „UNIVERSUL“, iar în 
ziua spectacolulului la 
cassa teatrului 





m aaa 





Arta in public 


(Urmare din pag. 1) 


alteeva decât autonomia tehnicei artistice în care creato- 
rul de frumos e întradevăr suveran. Ea e dictată de darul 
lăuntric al artei, şi de viziunea ideală a operei. Orice im- 
punere din afara n'ar fi decât în paguba irumuseţii. : 

In sensul modern însă autonomia depăşeşte noţiunea 
tehnice: şi anvaiu:e pe artist şi opera lui întrun îel qe tabu, 
cu pretenţia ca societatea să-l respecte fără drept de obiec- 
ţiune, Lucrui n'âr fi atât de grav dacă opera ar îi într'a- 
devâr vrednică să fie admirată fără murmur, Opera care 
aduce în pubuhe o puritate artistică nepătată se suspiciuni 
morale nu intâmpină de obiceiu nicio diticultate, bar teo- 
ria autonomiei apso.ute nu se reteră la acest tel de operă 
şi tocmai ja cele care vin în confiict cu legile morale aie so- 
cietaţii. 'Peoria artei pentru artă apără de fapt moralitatea 
în artă, adică dreptul artistuuui ae a înfrunta și a ofensa 
buneie muravuri ase societații in mijiocul careia își trimite 
totuşi opera pentru a fi admirată, Ă 

Sa auaugam, pentru limpezirea terenului de discuţie, că 
în acastă categorie nu intră de regulă creație geniale, 
Creaţie genaie respira de obiceiu o 1nâlţime etică egală. 
Sunt destul de rare cazurile ca aceia al lui Werther, roma- 
nul din tinereţe al lui Goethe, a cărui lectură a provocat 
precum se spune, o epidemie de sinucideri. Iar cazul, pe care 
îl povestește E. de Vogiie despre un tânăr student rus, câtre 
citind Crimă şi Pedeapsă, a imitat pe Raskoinicovy ucigând 
un bătrân cămătar, nu priveşte romanul lui Dostoiewski. 
Oricât ar fi crima de puternic descrisă, elevația morală 
prin ispașirea pacatului e atât de fascinantă, încât această 
carte devine o apologie a ideii creștine, Nici romanul Doam- 
nei Bovary, pentru care Flaubert a fost chemat în faţa jus- 
tie:, met pussule lui Baudelaire puse intâiu la Index și 
după aceea socotite ca foarte catolice, nu tac regulă. O cre- 
aţ.e de geniu suspectată ca morală e o excepție. 

In categoria, pe care o apără teoria artei peniru artă in- 
tră de obiceiu opere de talent şi mai cu seamă confecțiu- 
nile simulaţorilor de artă, Geniul e deschizător de drumuri 
noi. ki apare da o inâițime câtre care vrea neapărat să 
ridice societatea. Talentul, lipsit de invenţie nouă, e une- 
ori o străiucită îndemânare tehnică ; el merge însă pe 
drumuri bătute și, neavând cum să ridice pubticul până la 
el, se așează la nivelul obișnuit al societăţii, Dacă geniul e 
sublim, talemtul e agreabil. Dacă geniul formează gustul 
publicului, talentui speculează gustul publicului, Problema 
moralității în artă priveşte de tapt, talentul și ceeace i se 
suborâonează ca putere artistică, Cine înţelege frumosul ca 
o misiune în felul lui Beethoven sau al lui Dostoiewski, e 
greu să cadă în contlict cu legile morale, 

In genera! vorbină însă, moralitatea în artă e una dintre 
cele mai însemnate probleme ale vieţii moderne. Lăsând 
iaoparte celelaite moduri de manifestare ale artei, mu:t 
mai restrânse, cum sunt teatrele, expoziţiile şi muzeele, în 
vremea noastră imprimatul, radiofonia și cinematograful 
sunt mijloace universale de răspândire a cuvântului, a su- 
netului şi a imaginei. Arţa se produce într'un cere mai în- 
gust, dar se reproduce pe o rază imensă şi invadează so- 
cietațea întreagă. S'ar putea vorbi azi de o adevărată ob- 
sesie publică, exercitată în numele artei. Lucrul e de natură 
să me îngrijoreze întrucât forurile acestei uriașe răspândiri 
nu sunt conduse de o selecțiune a valorilor, ci de singurul 
criteriu de a fi cât mai în gustul publicului mare. Vulga- 
rizarea artei ar putea să fie un mijloc binecuvântat de în- 
nobilare a sufletului popular şi, din nenorocire nu e decât 
o trivializare a lui prin nivelul scăzut al operelor puse în 
cireulație. Pentru operele celebre, cum sunt romanele sau 
dramele, cinematograful e un mijloc nefast de bagateli. 
zare. Ce mai rămâne oare în schema fotografică a ecranu- 
lui din frumuseţile unui roman de Tolstoi sau din ameţi- 
toarea, bogăţie de gânduri a unei drame ae Shakespeare ? 
Publicul le vede și nu le mai citește. Fabulația lor fotogra- 


ȚIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL, BUCUREȘTII SIR. BREZOIANU 23. 


fică e chiar inferioară unui film de aventuri oarecare, Mas- 
sa spectatorilor rămâne astiei cu o idee ioarțe îaâlsă despre 
valoarea creatoriuor de geniu. Cinematograijuil discredittea- 
ză capodopere, reducându-le Ia factorul comun al produc- 
jiilor de uuzină. ki disrruge astiei supremele masuri ia care 
trebuiesc raportate valoruie artistice, desorientează şi tri- 
vializează gustul pubiic, neputână să-l ridice. 

Această invazie ae amestecuri hibride asupra întregei s0- 
cietăţi, prin mij-oacele uriaşe de reproducere, actuanuizează 
probiema morauităţii în artă mai muit decât un roman por- 
nogratic sau decât un tablou scandalos. In secoiul trecut, 
când s'a lansât teoria cinică a artei pentru arlă, se spunea: 
„Noi suntem o elită creatoare ; scriem şi pietăm pentru spi- 
ritele aristocratice care ne înţeleg. Ceialţi n'au aecât să ne 
ignoreze !“ Astăzi însă publicul mare, chiar dacă ar vrea 
sa ignoreze pornagrafia şi trivialitatea debitate în numele 
artei, nu poate. Raspândirea lor il asaltează pe toate câiie, 
ziua şi noaptea. B:sersca, școala şi toate instituţiile, puse în 
siujba ridicârii spre marile dealuri a suf.etului colectiv, ră- 
maân pe planul uitim, fără răsuneț când nu sunt deadrepiul 
contâminaţe de forţa irezistibilă a vulgarităţii acesteia po- 
topitoare. 

Problema moralității sau a nobleţei în artă ne apare, 
deci, mult mai completă decât odin:oară. Ea priveşte so- 
cietatea, ea priveşte forurile reproducătoare şi răspândi- 
toare de artă, dar mai ales pe creatorii ei. 


In ordinea naturală a vieţii, arta e un dar divin, am 
spus noi. Un dar aiat de excepțional, încât e aproape sin- 
gurul lucru din această lume, ce ne aminteşte actul crea- 
ției cosmice. Măreţ Jucru e într'adevâr să contemp.i în- 
trun geniu chipul Ziditorului din ceruri! Dar niciun dar 
nu s'a dat spre sminteala omenirii, ci toate spre desăvâr- 
şirea ei. Istoria talanţilor ne învață că cu cât darul e 
mai mare, cu atât cresc obligaţiile celui care l-a primit. 
Şi dacă arta nu sa născut în rai, ci a fost dată omului după 
cătere, înțelegem ce dumnezeiască mângâiere i s'a pus la 
dispoziție în durerea terestră, pe care singur și-a prici- 
nuit-o. O iuncţie religioasă și morală i sa destinat dela 
început artei de a premchipui în străucițoare forme sen- 
sibile realităţile transcendente ale creaţiei. 

Poate purtătorul acestei mobile misiuni să-i uite obiec- 
tivul adevărat? Autonomia înțeleasă în sens modern e o 
dovadă că poate. Căci dacă din punct de vedere teologic, 
arta e chipul lui Dumnezeu în om, omul e liber să-şi întu- 
nece în toate felurile posibile chipul pe care-l poartă, Arta 
e în artist, dar artistul e în om. Arta din spiritul Jui e în- 
tipărită în personalitatea lui întreagă. Una din defin:ţi.le 
dinamice ale artei este aceia pe care o dă Doring: „Orice 
creaţie personală este expresia persoanei în lume“ :) Cu 
câi e mai puternică personalitatea creatoare, cu atât nece- 
sitatea de a se exprima „în conștiința lumii înconjurătoare“ 
e mai vie. Omul nu se exprimă în vid decât dacă e anormal. 
Natura expresiei cere în mod firesc societatea, căre.a vrea 
să i se comunice. Sociabilitatea e în chip organic legată 
de expresie. Filosoful francez J. M. Guyau tocmai în acea- 
stă sociabilitate vede esenţa și rostul artţei. „Arta adevă- 
rată, zice el, fără să urmărească în afară de ea un scop 
mora! şi social, își are în sine moralitafea profundă şi so- 
ciabilitatea profundă, câre singură îi constituie sănătatea 
şi vitalitatea“ 2), Oricât de nouă şi de superioară ar îi cre- 
ația, din moment ce ea este expresia unei personalități, e 
legată în mod fatal de societatea pe care o caută să i se 
impăriășească. Această tendinţă de sociabilitate vine nu 
numai din natura specifică frumuseţii de a se comunica 
pentru a fi admirată, dar și din natura personalităţii. Ar- 
tistul nu e o abstracţiune, ci un om viu, legat de un anu- 
mit loc şi de un anumit timp. Personalitatea lui cu cât e mai 
maret, cu atât rezumă mai amplu un neam întreg, în însu- 
șirile rasei, cu tradiţiile și concepţia lui de viaţă, Lucrul! a- 
cesta îl spune însuși Jacques Maritain, după ce a declarat 
că, din punct de vedere al autonomiei tehnice, artistul e 
ceva pe de-a'tregul amoral : „Arta, zice 


tr'o inteligență îngerească, ea este subiectată într'un suflet, 
câre e forma substanţială a unui trup viu şi care, prin ne- 
cesitatea matura.ă în care se află de a învăța și de a se de- 
săvârși cu greu și pe încetul, face din animaiui, pe care îl 
însufleţește un animal realmente social. Astiel arta atârnă 
temeinic de tot ceeace rasa și cetatea, tradiţia spirituală şi 
storia timit in tiupul și intehgența omului. Prin subiec- 
tul şi prin rădăcinile sale, arta e dintr'un timp dintr'o ţară. 
lată pentruce, operiie cele mai universale și mai umane 
sunt cele care poartă mai răspicat marca patriei lor“ 3), 

Citatul acesta e parcă o ampiificare fi.osotică a lapidaru- 
lui vers al lui Gheorghe Coşbuc : 

Sânt suflet în sufletul neamului meu 
sau a versuiui eminescian ; 
Eu îmi apăr sărâcia şi nevoile şi neamul. 

Prin personalitatea lui, artistul e un îi.tru al esenței et- 
nice, o incarnare a spiritului autohton. Şi ori pe ce culme 
s'ar fi ridicat, el se încovoaie din nou, prin necesitatea de 
expresie a artei, către neamul său. Faţă de frumuseţea în- 
trezărită sus, cl e receptacotul înălţai s'o primească în nu" 
me!e co'ectivității etnice. Faţă de neamul său, el e profetul 
care coboară soiia strălucitoare din cer. „E în firea poetului 
adevărat, zice Guyau, să se creadă un pic profet și, la urma 
urmei, n'are dreptate ? Orice om mare se simte providenţial 
pentrucă îşi simte propriu-i geniu. Ar fi ciudat să refuzăm 
oamenilor superiori conștiința valorii lor proprii, totdeauna 
amplificată de inevitabuia exagerare a iluzie. omenești“ î), 

NICHIFOR CRAINIC 





1) W. O. Doring: Philosophie der Kunst, p. 23. 

2) JI. M. Guyau: L'art au point de vue socioiogique, p. XLIX. 
3) Jacquss Maritain: Art et scolastique, p, 128. 

4) JI. M. Guyau: Loc. cit. p. 163. 





Concursul seriitorului Th. D. Sperantia 





La, sfârşitul anului şcolar tae- 
cut am anunțat in paginile re- 
vistei noastre, condiţiunile con- 
cursului cu premii pe care fa- 
milia lui Th. Sperantia, de a- 
cord cu „Universul Literar”, il 
instituise, cu prilejul împlinirii 
a zece ani dela moartea regre- 
tatului scriitor. Intrucâi, din 
motive neprevăzute şi indepen- 
dente de voinţa iniţiatorilor a- 
cestui gest de pioasă recunoş- 
tinţă pentru memoria, unuia, din 
cei mai fermecâtori prieteni al 
copilăriei noastre, a tuturor, 
concursul nu s'a mai putut ţine 
în condiţiunile anunţate, le rea- 
mintim acum, îixând şi un nou 
termen pentru depunerea ma- 
nuscriselor : 

Premiile sunt destinate tine- 
retului și anume elevilor de 
curs secundar. Ele se vor îm- 
părți în înţelegere cu redacţia 
„Universului Literar“ şi anume 
celor mai bune lucrări tratând 
despre „Anecdotele lui Th. D. 
Sperantia” (analiză literară), 

Premiile sunt în număr de 
trei: 

Cel dintâiu constă din suma 
de lei trei mii în numerar. Lu- 
crarea premiată va fi publicată 
în „Universul Literar“, iar dacă 
va prezenta o deoseb.tţă valoare 
va putea fi, eventual, extrasă 
și în broșură spre o cât mai în- 
tinsă răspândire, 

Două premii de încurajare, 
în sumă de câte o mie de lei 
vor fi oferite altor două lucrări 


merituoase. Textul acestora va 
îi deasemeni publicat în revistă 
parţial sau în întregime. 

Dacă imprejurările ar cere-o, 
unul din cele două premii de 
câte o mie de lei va putea fi 
împărțit spre a se atribui la 
doi concurenţi de merit egal. 

Întinderea textului va fi ce 
cel mult 712 (douăsprezece) pa- 
gini (ministeriale;  dactilogru- 
fiate. 

Lucrările sa vor depune sau 
trimite prin poştă la redactia 
„Universului Literar“, menţio- 
nându-se pe plic că sunt desti- 
nate „Pentru premiul Th. D. 
Spezantia”, Concurenţii nu-și 
vor pune iscălitura pe lucrarea 
trimisă, ci o vor înlocui cu un 
„motto“, alăturânăa însă un mic 
plic închis pe faţa căruia se va 
serie acelaş „motto“ iar înăun- 
trul lui se va indica numele 
concurentului, adresa, şcoala 1â 
care urmează și clasa. 

Termenul ultim pentru prte 
mirea lucrărilor este ia 1 Noem- 
brie 1939, iar rezultatul con- 
cursului se va publica la 15 De- 
cembrie 1939. 

Comisia care va ceti şi apre- 
cia lucrările va fi alcătuită din 
trei persoane: un preşedinte a- 
les dintre cele mai cu vază per- 
sonalități ale lumii noastre lite- 
rare și doi membri: unul din 
partea rev.stei „Universul Lite- 
rar“ şi altu! din partea familiei 
Speranţia, 


Realitate și eroare 


Acesta este titlul cărţii pe 
care valorosul nostru colabora- 
tor, d. Mircea Mateescu o va 
secalte fcarte curând în ieoizioţăa 
„Unimersului diterar“, 

Se încearcă a se arăta, prin- 
tr'o analiză existenţială a Ade- 
vărului, echiva'enţa de grad 
metafizic intre Realitate şi E- 
roare. 

Sunt urmărite, critic, toate: 
doctrinele filosofice, cu privire 
la Adevăr şi Eroare, autorul a- 
doptând o poziţie dualistă în 
problema cunoașterei. 

Logica şi psihologia sunt ca- 
jificate drept fenomeniste; se 
incearcă o întemaiere în sine 
a ideilor de adevăr, bine, justi- 
ție, prin trimiterea la esenţiall- 
tate. 

Aidaaiz:4a. Via oumrtinide, pe seturi, 
volumu!t despre care vorbim și 
de a! cărui succes nu ne îndoim 
dată fiind binecunoscuta acti- 
vitate a autorului în acest do- 
meniu. 





Stilul românesc 


(Urmare din pag. 4-a) 

Astfel, în fig. 1. — O placă 
de savetuar dacie din sec. 5 
înainte de Hristos, decorată cu 
meanâri și râurt, ornamente 
cari se văd pe cojoacele mun- 
tenești, colecționată în muzeul 
regional dela Sighişoara. 

Fig, 2. — O casă dacă, după 
columna lui Traian, cu gard de 
lemn, cu o înfăţişare apropiată 
de a locuinţelor țărănești ac- 
tuale, dela noi. 





“STEAG ȘI ARME SI ScVT DAC- 
-(Toalescv) . 

Fig. 3. — Steag și arme dace, 
„i un scut ornamentat cu frun- 
ze de acantă, cu râuri şi rom- 
buri, întâlnite mai târziu în or- 
namentica românească. 

Acestea și numeroase alte 
mărturii s'au transmis, în de- 
cursul veacurilor, legând firul 
tradiției, al culturei și artei 
strămoșilor noștri din epoca 
daco-romană, și de mai depar- 
te, înainte de era creştină. 

Arhitect 1. TRAIANESCU