Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0003

jă 


VAI VIPSUL LIILDAP 


ANUL XLVII 
SÂMBATĂ 5 MARTIE 1938 


REDACŢIA: 


STR. BREZOIANU, 23 e TEL. 3.30.0 








Romanul 
românesc 


Este cu totul de neînțeles de ce ro- 
mancierii noştri, cu rare excepții, nu 
caută să înfăptuiască „romanul româ- 
nesc“, care să corespundă nevoii de ex- 
primare, reacţiunilor sufleteşti proprii 
ncamului nostru. 

Aflăm aproape la toţi actualii ro- 
mancieri tendința de a imita pe marii 
creatori străini, 

Mă adresez acum în special, celor 
care-și caută un drum în literatură. 
Celor cari mâine vor alcătui falanga 
scriitorilor de vază ai României. Dacă 
simt nevoia unei călăuze, unui model 
de ce nu urmează ei pilda unuia dintre 
marii noştri literați încă în viață, ori 
dintre cei dispăruţi, în loc să devină 
discipoli ai unor scriitori de peste 
graniţe. Spun aceasta făcând abstrac- 
ție de valoarea acelor scriitori. Găsesc 
că imitarea lor influenţează în chip 
nefast adevărata gândire şi exprimare 
românească. Fiecare popor are în gân- 
direa şi arta sa un substrat propriu, 
care nu poate fi obiect de imitație. 

Avem un substrat etnic de o valoare 
incontestabilă, care imprimă operei de 
artă acel specific naţional de care sa 
vorbit atâta. 

Mă gândesc la marele nostru Emi- 
nescu. Cu toată influenţa suferită din 
partea gânditorilor germani, el n'a tră- 
dat nici un moment pe românul din el, 
iar poezia lui, înainte de orice este na- 
tionată. 

Acest fapt nu se întâmplă însă cu 
romancierii contemporani, cari, socotind 
necesar să devină creatori de curent 
literar, părăsesc drumul românesc și 
adoptă concepţii largi, dar străine, mult 
depărtate de sutletul poporului nostru. 

Răsfoind prin noianul de romane ac- 
iuale găsim tragedii  dostoyewskiene, 
drame în stilul pirandellian, ori romane 
de migăloasă analiză â la Marcel Proust. 
Rareori ne aflăm în faţa unei lucrări 
care să reprezinte realităţi româneşti. 

Când credinţele noastre sunt atât de 
bogate, când sufletul românesc a dat do- 
vadă de atâta putere de viaţă, dece 
să căutăm la alții exemple, şi să nu ne 
afundăm în cercetarea acestui suflet, în 
descoperirea tuturor cutelor pe care le 
ascunde ! 

Subiecte, aşișderea, pot fi găsite cât 
de multe la noi. Viaţa celor din regiu- 
nile de câmpie, intensă şi calmă, lumea 
porturilor dunărene sau maritime, ora- 
şele mari cu toată activitatea lor trepi- 
dantă, târgurile sau orășelele de provin- 
cie, cu farmecul lor discret şi chiar cu 
defectele lor. 

Fiecare scriitor să cerceleze, să cu- 
noască, să iubească și să înfăţişeze rea- 
litatea românească. 





ABONAMENTE: 


220 pe an 
12 pe 6 luni 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 





G. Petrașcu 











Marea la Balcic 





ADEVARURI SIMPLE DESPRE POEZIE 


Am mai rămas un cerc foarte res- 
strâns de iubitori pasionaţi ai poezici 
autentice. Aș vrea s'o revăd inscău- 
nată în domnia ce 
i se cuvine; aş vrea 
so văd redobân- 
dindu-și sceptrul 
de foc şi — cenu- 
şereasă uitată pe-o 
vatră străină — aş 
vrea să știu că i se 
readuce conduru! bătut în argint, pier- 
dut la balul din basm și găsit de prin- 
țul în zale. 

Dacă bănuesc, pe tâmplele poeziei, 
mirul divin cu care a fost unsă de 
dincolo de noi, recunosc în ea subli- 
marea şi elevarea desăvârșită a artei. 
E arta, cu tot soarele ei interior con- 
centrat în versuri, cu toate orhestra- 
ţiile ei terestre şi siderale, cu tot îlui- 
dul și cu toată taina ei. 

Poezia e — hotărît — superioară şi 
muzicii și picturii (cu toate efectele ei 
cromatice), şi liniei efebului grec, ce 
curge, lenevoasă, în marmură caldă. 
Fiindcă ea le îmbină armonic, pe 
toate. Orice sar spune şi oricât ar fi 
încercat nouile forme de expresii li- 
rice să spargă mitul ritmului şi să în- 
chipue un alt mister, negând armo- 
niile şi unduirea, poezia adevărată ră- 
mâne foșnet de harfe lăuntrice şi orgi 
exterioare. 

Sensibilitatea e muzică ; cuvântul în 
el însuşi şin legătura lui sintactică e 
muzică. Muzică şi culoare. 

Există o armonie de dincolo de cu- 
vânt, aşa cum circulă el, obișnuit, 
printre noi. E o muzicalitate de din- 
colo de sens și de mecanica exterioară 
a versului. Cuvântul își pierde de 
multe ori, valoarea lui fixată, devine 
mobil, susceptibil de sensuri şi de in- 
terpretări noui; peste noţiunea habi- 


* 
iza = 





FOLKLOR ȘI CLASICISM 


Revista „Vremea“ are amabilitatea 
să se ocupe într'o binevoitoare notă 
de o recentă încercare a mea de a lă- 
muri mai adânc și mai unitar persona- 
litatea văzută până acum Qifuz a lui 
Calistrat Hogaș. O notănue un eveni- 
ment cosmic. E un mic act de dreptate 
necesar, — în lipsa altora mai mari— 
deşi la noi e înțeleasă mai mult ca o 
monedă de schimb de amabilităţi: azi 
tu, mâine eu... Ca atare, ar îi ridicol 
să transformi aceste mici satisfacţii 
sau insatisfacții personale, în masivi- 
tăți de studii. 

Dar nota dela care am pornit, ridică 
o nedumerire care mi se pare că cir- 
culă mult mai frecvent în problemele 
noastre de azi. Deci, poate e chiar ne- 
cesar să încercăm, dacă nu chiar să 
izbutim, — o lămurire. 

Celui care a însemnat-o, văd părân- 
du-i-se că există o antinomie între îol- 
klorul nostru şi clasicismul antic. Că 
Hogaş nu poate fi totodată un fabulos 


de OVIDIU PAPADIMA 


rapsod hrănit de Omer şi un glas îi- 
resc al spiritualității noastre  folklori- 
ce, plămădită adânc de ortodoxie. 

Noi nu vedem această antinomie. 
Ea se află doar în exagerarea livrescă, 
sau mai bine zis în eroarea de pers- 
pectivă a d-lui E. Lovinescu. 

Hogaş e un mare creator, în care un 
adânc fond folkloric românesc s'a lă- 
murit, sa limpezit, — târziu, — în 
cultura clasică a antichităţii. Pentru 
d. Lovinescu, e hipertrofia unui feno- 
men invers; un cărturar atât de pă- 
truns de Homer, încât, la chemarea 
lui de sub veacuri, — sare brusc în a- 
dâncimile eului său, neoprindu-se pă- 
nă aproape de preistorie. Ca scriitor, 
prin urmare, Hogaș e un bizar desră- 
dăcinat, care nu trăește ca Eminescu 
în Moldova lui 1400 ci, rupându-se cu 
totul de neam, în Ciclade, cu câteva 
mii de ani înainte, 

Pe când în realitate C. Hogaș, de- 
parte de a îi un caz ciudat, înseamnă 


tuală pe care o reprezintă, el devine 
armonic prin sunet, respiră o valoare 
nouă şi e capabil de a emana el sin- 
gur o imagine sau o cromatică, indife- 
rent de raportul lui logic sau grama- 
tical. 

Efectului melodic, aproape incarac- 
terizabil, dar prezent în sensibilitatea 
acuLă, i se ăutituriu, aşă uur, eleciul pie- 
tural : cromatica expresiei și coloritul 
nou, cu joc de nuanţe, al imaginii, — 
imagine care poate merge până la su- 
gerarea unui tablou de dincolo de rea- 
litate, accesibil nu prin verificarea 
strictă a verosimilului extern, ci prin 
rezonanţa pe care o produce pe coarda 
unei sensibilități de înaltă ţensiune. 

Imaginea, oricât ar trece în planul 
irealului, se încheagă ca posibilă în su- 
fletul cultivat al lectorului, altoin- 
du-se pe necesitatea lui interioară de 
vis cu orizonturi enorme și cu accep- 
țiuni de fenomene străine realului 
strict. Cu alte cuvinte, imaginea poe- 
tică nu este obligată să reproducă, fru- 
mos, un peisagiu din natură ; ba, dim- 
potrivă, ea produce efecte esteiice mai 
adânci când răstoarnă realitatea ex- 
ternă, în vis, refractând-o şi reflec- 
tând-o, variabil, în oglinzi lăuntrice, 
după anumite și stranii legi optice ale 
sensibilităţii... 

x 

Poezia cea mare este, în primul 
rând, emotivitate, muzicalitate şi plas- 
tică. Din aceste fenomene estetice ale 
poeziei, cu rădăcini înlipte într'un pa- 
radis mistic intern, va undui, caldă şi 
nouă, emoția estetică. Emoţia estetică 
— adevărată cuminecătură a spiritului 
prin artă, doar bănuită de Aristotel în 
acel „catharsis“ al său, confuză pen- 
tru foarte mulţi critici ştiinţifici şi is- 
torici în irunte cu Taine şi Siebeck,— 
se desprinde numai din marea poezie 


De E a a AR da a e ati 


de RADU GYR 


devenită cleștar artistic. 

Opera de artă lirică e un complex 
de sensibilitate, muzică, plasticitate, 
vis, toate fiind sudate, subteran, prin 
pasta unei armonii isvorită dintrun 
element mistic, imponderabil, dar adiat 
pentru antenele sensibilităţii pregătită 
estetic... 

Ceea ce în mod obişnuit numește 
critica „idee“ sau „concepţie“ și „sen- 
timent clar“, sunt numai cadre și axe 
în mijlocul șin jurul cărora s'a topit 
fremătătoare, sesisabilă, dar aproape 
indefinibiiă, autentica poezie. 

Nu-l iubesc pe liricul Eminescu nu- 
mai pentru „filosofia“ lui. Nici numai 
pentru „gândirile“* lui grele de sevă. 
1 las să-l iubească pentru aceasta fi- 
losofii, spiritele didactice şi... profeso- 
rii de literatură. Il iubesc pe Eminescu 
pentru şuvoaele de mare sensibilitate 
care gâlgâe în lirica lui; pentru ma- 
rile lui zbateri de armonii; pentru 
toate azururile şi mările şi violoncelele 
lui de maestru cu fruntea în zenit. |] 
iubesc pentru îmbinările noui de ima- 
gini şi orizonturi ; pentru tehnica nouă 
pe care i-a dat-o expresiei; pentru 
cuvântul pe care l-a vrăjit, cu mâini 
de argint, şi l-a făcut flacără, piept 
de vultur, ocean, glesnă de ciută sau 
frunză  susurată în lună... Peniru 
„gândirea“ lui adâncă, pentru sensul 
lui „filosofic“, îl admir pe urmă, şi nu 
ca poet, ci ca profund cugetător. 

„Scrisorile“ sale, de pildă, mă lar- 
mecă, întâi, prin poezia absolută, —și 
apoi, abia, mă interesează satira lor 
filosolică. 

Deaceea, mulţi dintre poeţii, sclavi 
numai „gândirii“ şi „concepţiilor“, ră- 
mân externi “adevăratei poezii.  Reto- 
rici, didactici, ei sunt gânditori şi [i- 





(Urmare în pg. 2-a) 


foarte fireasca întâlnire a două vechi istoric e mai mult un haos, de spaime, 


culturi cari au aceeași rădăcină. 


Căci acesta e raportul simplu dintre 
folklorul nostru şi clasicismul antic. 


Ne uimeşte întru câtva formularea 
lui categorică, fiindcă — deşi acum 
sântem aproape de o justă lămu- 
rire a realităţilor folklorice, — ne sună 


în gând încă mult din greșita lui 
înţelegere de până mai deunăzi. Sub 
aceste sugestii, folklorul, — deci şi al 
nostru, — mai e privit ca un conglo- 
merat, mai puţin chiar: ca un groho- 
tiș, adică o aglomerare de fărămituri 
de primitivitate.  Folklorul ar fi deci 
tot ce, haotic, a mai persistat din su- 
fletul, din viața omului preistoric, a- 
proape de caverne : superstiții, magii, 
animism, eresuri. Din această realita- 
te, privită ca o grămadă inertă de ră- 


măşiţe, — mai mult compromiţătoare 
decât semnificative, pentru lucidităţi- 
le omului modern, — ştiinţa a căutat 


în deosebi să reconstitue sufletul omu- 
lui primitiv iar la noi în special a de- 
finit perpetuarea subterană a spiritu- 
lui superstițios al primilor latini. Pen- 
tru ştiinţa veche, sutletul acesta pre- 


de închipuiri, de eresuri. 

Nouă însă, celor de azi, folklorul ne 
apare altfel, Sânt în el tot fărâmături, 
— dar ale uneia din cele mai frumoa- 
se ordini spirituale din trecutul ome- 
nirii. O ordine spirituală care sar pă- 
rea că a reușit miracolul unic de-a a- 
junge şi o ordine de viață pământeas- 
că în acelaş timp. 

Ordinea asta e „preistorică“, întru 
cât nu s'a deliberat nici nu sa con- 
cretizat prin scris. Dar nare nimic 
din întunecimile de caverne pe care 
ne-am obicinuit să le asociem noţiunii 
de preistorie. Ci e poate întâia, şi cea 
mai însemnată poate, din înălţările 
spiritului omenesc deasupra materiei. 

Si poale tocmai de aceea e atât de 
grandioasă, atât de liniștită, tocmai fi- 
indcă na fost înghesuilă în boabele 
meschine ale literelor. 

Ea e cu totul opusă viziunii moder- 
ne, făurită de ştiinţă. Fiindcă ea e fă- 
urită de suflet. 

Ştiinţa explică omul prin cosmos. 
Viziunea folklorică explică viaţa cos- 
mică prin om. 





e 'No.3 








Marea pace 


Sentimentul estetic reprezintă  va- 
rianta laică a sentimentului religios. Iu- 
bind naturalul, arta impimiăntenesie 
adorarea supranaturalului, a d'vinului, 
Artă și religie sunt de fapt închinare la 
icoane diferite. 

Religia îngenunche în fața icoanelor 
Creatorului, arta își câdelnițează mires. 
mele ei în fața creaţiei, care este şi ea 
„chipul şi asemănarea Domnului“. Uni- 
versul nefiind decât un complicat joc de 
oglinzi care reflectă, toate, imaginea 
unică a singurului autor original, Dum- 
nezeu. 

Ca şi religia, arta, şi confesiunea ei 
principală, literatura, își are ritul ei, 
templele ei. Și — analogia continuă 
trist — schismaticii, mai grav, ateii ei. 

Astfel din crezul religios creștin, crește 
alături — trunchi geamăn — un crez es- 
tetic în care se regăsește principalul 
caracter al religiei, iubirea. 

Creștinul e frate cu oricine, mai mult, 
cu orice, cu suflet și cu piatră. Universul 
creştin e vastă contrerie a st.hiilor lui, 
în care omul, în devălmăşie cu restul 
făpiurii, apare indisolubil legat de tot 
ce-l înconjoară. (Din această considera- 
iune cred, reese penalitatea sinuciderii, 
în creștinism, Sinuciderea înseamnă o 
desintegrare din univers, o rupere a mii 
de legături cu lumea, un rețuz de a par- 
ticipa la trăirea universală). 

Această integrare, acest abandon al 


creștinului în spațiu, are şi cea dea 
doua dimensiune, timpul. 
In ortodoxie mai ales, credinciosul 


este contemporan cu tot ce a fost înain- 
tea lui. El cultivă trecutul, fiindcă, tre- 
Ccutul este mai aproape, în timp, de 
Dumnezeu. O clipă este mai aproape de 
Dumnezeu decât cea următoare, fiindcă 
între ea şi actul creaţiei, dela care în- 
cepe să se măsoare timpul, se înterpun 
mai puține evenimente. Fiecare moment 
nou reprezintă încă o cort.nă, mai 
opacă, trasă între om și Dumnezeu, o 
nouă îngroșare, mai de nepătruns, a ce- 


" ţii dintre cer şi pământ. 


Aceasta determină marea și trag:ca 
întrecere între perfecț:onarea inteligen- 
tei și scurgerea timpului, în cunuvaştereu 
Divinităţii. 

Rămâne intactă, în literatură, acea- 
stă dublă dăruire, în spațiu și în timp, 
a religiei. Tradiţia literară, aşa cum 
ne-a lămurit-o în primul număr al re- 
vistei noastre domnul Ion Pillat, este un 
element viu, participă la actul creației, 
Nu poate exista emancipare — adevă- 
rată, nu ariificială — față de trecut, așa 
cum nu poate un fiu să nu samene cu 
tatăl său. 

Privirea îndărăt nu poate constitui un 
balast pentru mersul înainte, un plumb 
în aripile sborului. E absurd a contesta 
paternitatea trecutului față de prezent. 
Trecutul e un tată bun, suba cărui 
tutelă elastică se petrec inovațiile, liber- 
tatea primenirilor sănătoase fiind  de- 
plină. . 

Alături de timp, spaţiul literar se în- 
tinde până în granițele etnice ale 
popoarelor. Cu caractere totdeauna spe- 
cifice, spațiul literar își are reliețul lui 
particular, ca şi spațiul geografic. D. 
Lucian Blaga, filosoful care a găsit 
însfârșit pentru neamul românesc blazo- 
nul unei nobleți spirituale, ne-a arătat 
— cu deget de aur — cum spațiul 7ro- 
mânesc împrumută relieful său culturii 
noastre. Deasupra Țării Românești a lui 
Mihai Viteazul, pe care o arată hărțile, 
se aşterne — ca pânza pe o statue — 
țara sufletului românesc a lui Eminescu, 
sub care se ghicesc Carpaţii cu văile lor. 

Tradiție şi românism, sunt cele două 
coordonate literare, care în pag'ni:le Uni- 
versului Literar vor forma întotdeauna 
un impecabil unghiu drept. 


GHEORGHE ION FLORIAN 





Rezultatul e că în lumea modernă 
omul disperează într'o crâncenă sin- 
gurătate cosmică. Pe când în cea fol- 
klorică, el se integrează senin într'o 
armonie universală. In viziunea mMo- 
dernă, cosmosul e un imens vid, punc- 
tat arare cu fărâme singuralece de 
viaţă. In cea folklorică, e o imensă co- 
lectivitate de viaţă, în care nici un 


punct nu e inanimat sau izolat. O in- 
finită ierarhie spirituală leagă armo- 
nic infinitul bobului de nisip cu cel al 
hăurilor de dincolo de stele. In fiecare 
piatră stă și poate vorbi un suflet. Co- 
pacii închid apariţii de vrajă. Ani- 
malele pot fi oameni pedepsiți. Spa- 
țiul e cutreerat de duhuri, bune sau 
rele. Luna, soarele, stelele — sânt fi- 
ințe sau lăcașuri de spirite. Şi dincolo, 
dincolo de marginile văzute, dar pre- 
zent prin atenţia sa universală şi ne- 
contenită, — marele duh tutelar al 
lumii. 
Centrul acestei 

este omul. Fiindcă 


armonii universale 
el e, în materie, 





(Urmare în pag. 8-a) 





UNIVERSUL -LITERAR.-: 


SUFLET JAPONEZ 


roman de Gh. Băgulescu 


Despre romanul d-lui colonet Gh. 
Băgulescu, spunem dela început că a- 
parține acelei categorii de cărţi care 
prezintă inţeres pentru toate catego- 
riile de cititori. Sunt autori cari ţin ca 
opera lor să fie pe placul elitei, alții 
însă pentru care publicul larg este o 
momeală mai puternică și se îndreaptă 





decisiv spre el. Dar scriitorii mari 
de pe piscurile literaturii universale, nu 
S'au gândit nici odată să creeze, în mod 
special, pentru gustul elitei sau al vul- 
gului. 

„Par grand amour du peuple, — 
spune Andre Gide, întrun articol re- 
cent din „Verve“, reluând o idee a sa 
de atâtea ori predicată, — on pourrait 
âtre tente de dire:iln'y a pas.il ne 
doit pas y avoir de „profane“ ; ou mi- 
cux: ce n'est pas profaner lart que 
Wen permettre le libre acces. Mais je 
crois que toute grande oeuvre dart 
est celle qui ne s'adresse pas unique- 
ment ă l6lite ; qui se montre capable 
de satisfaire ă la fois le prolane et les 
delicats“. 

Fără a înălța pe d. Băgulescu prin- 
tre maeştrii cari îndreptățese acesie 
consideraţii, observăm bucuros că roma- 
nul d-sale, „Suflet japonez“, are cali- 
tatea de a mulțămi în acelaș timp, „și 
pe profani şi pe delicaţi“. Este o carte 
de circulaţie liberă, spontană. 

Acţiunea se petrece în Japonia, des- 
pre care ştim destul de puţin, dan a 
cărei cultură şi istorie suntem de a- 
cord că merită să fie cunoscute, Tot ce 
ni se spune despre viața spirituală a im- 
periului nipon, ascultăm cu interes 
real. Dar materialul ales de d. Băgu- 
Jescu, din lumea japoneză, este prin el 
însuşi de o valoare aparte, referin- 
du-se la expansiunea virtuţilor rasei, 
în acel ev mediu nipon, când casta no- 
bililor a dat lupta decisivă, spre a-și 
menţine prerogativele lumești şi: spiri- 
tuale. 

„Suflet japonez“, este un roman is- 
toric. Intâmplările se desfășoară pe la 
sfârşitul secolului al XVI-lea și înce- 
putul celui de al XVII-lea, având ca 
erou principal pe daymio Asano Naga- 
nao, stăpânul domeniului Ako, din Nor- 
dul Japoniei, înspre marea interioară a 
Chinei. Daymio Naganao, fiul său Na- 
yatomo și nepotul Nagatomo Naganori, 
împreună cu filosoful Yamaga, întru- 
pează virtutile castei samurailor. 





D. Gh. Băgulescu formulează aceste 
virtuți astfel: „Pentru un samuraiu, 
viaţa preţuește puțin, banii nimic, o- 
noarea totul. Banii pierduţi îi recâștigi, 
şi dacă nu, poţi trăi şi fără ei, când 
munceşti cinstit. Viaţa ţi-o poate lua 
oricine, și ţi-o înapoiază Buddha, 
“după dreapta lui judecată. Onoarea se 
pierde numai din vina ta şi nu o mai 
poţi recâștiga nici în viața aceasta nici 
în cea viitoare. Un samurai pleacă la 
luptă cu gândul hotărît că nuse va 
mai înțoarce. Buddha îi oferă prilejui 
să devină nemuritor. Durerea nu pre- 
țueşte pentru un samurai. In toate 
împrejurările el trebue să-şi păstreze 
surâsul. Nu-i tot una să mori râzând 
sau să mori plângând. 

Surâsul șterge durerea și îngrozeşte 
pe vrăjmașş. Cel mai mare păcat al vieţii 
este dorinţa. Samuraiul trebue să in- 
frângă acest păcat. Faptul că Buddha 


'şi noţiuni, 


l-a sortit samuraiu, însemnează că i-a 
îndeplinit dela început toate dorinţe- 
ie“ (pag. 178). 

Alături de acest catehism al virtuţi- 
lor bărbătești, se află şi unul al femeii 
ca soție şi mamă. „Femeia să nu fie 
niciodată geloasă. 

Dacă bărbatul este mai uşuratic, so- 
ţia îl poate dojeni, dar fără necaz și 
fără să plângă. Enervarea și vorbele 
rele spuse pot să desguste pe soţ, iar 
acesta o poate alunga. 

Dacă bărbatul tău ar fi ușuratic, ca- 
ută să-l aduci pe calea bună, cu blân- 
deţe şi cuvinte dulci. 

Dacă el se supără, lasă-l pentru o 
vreme, și când inima lui va fi înmu- 
iată, încearcă din nou. Nu vorbi nici- 
odată de rău pe altă femee, sau alt 
bărbat, iar atunci când ai auzit pe alţii 
vorbind, păstrează pentru tine cele 
auzite, altfel strici și casa socrilor şi 
pe a bărbatului și pe a altora“. 

In viaţa spirituală a Japoniei cultul 
strămoşilor se află la mare cinste; în 
fiecare an, la 13 Iulie, este sărbătoarea 
întoarcerii sufletelor ; părinţii şi stră- 
moşii: vin şi timp de patru zile, locuesc 
iarăși în casele îiilor şi nepoților. Des- 
pre sărbătoarea întoarcerii sufletelor. 
d. Gh. Băgulescu are în romanul d-sa- 
le una din cele mai frumoase pagini. 

„Odată cu sosirea amurgului, sa a- 
prins lanterna sanctuarului, lanterna 
dela intrarea palatului, cât și dela 
poarta principală, pentru ca spiritele, 
văzând luminat drumul spre locu- 
ința lor de odinioară, să știe că sunt 
așteptate și să intre. Uşile altarului 
stau larg deschise, peniru că altarul 
avea să tie timp de patru zile locuinţa 
lor. Şi cum fiecare familie își așteaptă 
strămoșii, întreg pământul din -jur de 
Ako, din Harima și din întreaga Ja- 
ponie se transformase în seara aceea 
întrun vast templu, în care toți cre- 
dincioşii aveau sulletele în legătură 
cu cerul. Strămoșii care după moarte 
devin sfinţi şi îi ajută de acolo de sus, 
cu puterea lor divină, vin să-şi revadă 
casele, să-i vadă pe ei, să le spună că 
nu i-au uitat, să le toarne nădejde, 
care să le ajungă pentru un an. Se în- 
îrăţea în scara aceea cerul cu pămân- 
tul. Soseau cei morți în lupte, soseau 
cei înghiţiți de marc, aducând celor 
lăsaţi acasă bucuria revederii“. 

Cititorii să nu creadă însă. că mate- 
rialul documentar ar forma cu ex- 
clusivitate obiectivul cărții d-lui colo- 
nel Gh. Băgulescu. In cele aproape 
trei sute de pagini ale operei „Suflet 
japonez“, se încheagă un roman is- 


(Ed. Universul 1938) 


de C. FÂNTÂNERU 


toric, alcătuit după regulile frumoase 
ale genului, cu personagii aprige în 
luptă, reprezentând conflicte dintre 
clase sociale, și momentul de tre- 
cere dela o etapă a istoriei, la alta. 
Impotriva familiei nobile  Asano Na- 
ganao, se ridică un produs al vremii 
de prefacere,  piratul Aku-Taro, de- 
ţinător al puterii corupătoare a banu- 
lui acumulat prin mijloace  supecte, 
degradante. Aku-Taro este microbul 
dezagregant al aşezămintelor rasiale ja- 
poneze, și virulenţa lui atacă însăși 
viața de stat, și prestigiul culturii, pă- 
rând la un moment dat că are să tri- 
umfe, inaugurând o epocă de decaden- 
ță. Va reacţiona energic însă sângele 
pur al „urmașilor lui Asano-Naganao, 
în cât cartea se termină printr'o săr- 










EPISSNIRN| - 
N 4 A 
N Sa 
y == 
A aie 
N N S 
ÎNSA g 


bătoare de hiruință a samurailor păs- 
trători de tradiţie. 

Vom încheia spunând că, darul pe 
care ni-l trimete d. col. Gh. Băgulescu 
din Japonia, unde se află în calitate 
de ataşat militar, merită să fie în- 
tâmpinat cu o aleasă atenţie. Autorul 
sa dovedit un cărturar autentic, în- 
cercând să pătrundă cât mai adânc 
spiritul unei ţări, în care, încetează să 
mai fie un reprezentant strein, din 
moment ce îi cunoaște sufletul şi-l ex- 
primă just. Romanul „Suflet japonez“ 
mai este şi o operă de artă, prin con- 
dițiile de bun gust în care sa iipărit, 
şi printr'o bogată ilustrație în stilul 
delicat al picturii japoneze. 














CRONICA MARUNTA 


Poemele lui Poe 


Nu mult după apariția „Jocului Se- 
cund“, acum aproape zece ani, lectura 
operei lui Edgar Poe ajunsese preocu- 
parea infrigurată a scriitorilor și poeţi- 
lor tineri, cari, după cazul uluitor al 
d-lui Ion Barbu, se doriau iniţiaţi în 
poezia pură. Povestirile exiraordinare 
le-am citit în traducerea lui Baudelai- 
re. Pentru poemele lui Poe, am avut 
traducerea lui Stephane Mallarme; a- 
ceste versiuni care aduceau cu ele o du- 
blă influenţă, cu atâta prestigiu asupra 
poeziei românești ,nu înfrângeau însă 
jindul după textul original, și: mulți 
ne-am procurat volumele cu gând să 
învăţăm englezește, pentru și dela Ed- 
gar Poe. Intorcându-ne la armonia au- 
tentică a poetului „Ulalume-i“ și sila- 
bisind cu dicționarul, pregăteam cu 
emoție sinceră limba română, ca s'o 
primească în vestmântul ci. Era momen- 
tul ca unul dintre noi să ia hotărîrea 
de a înfățișa pe Edgar Poe în româ- 
nește ca o dovadă că poezia lui a fost 
înţeleasă într'un moment de exaltare și 
solidaritate. Acela dintre noi care sa 
hotărît, este d. Emil Gulian. A trecut 
multă vreme de la împrejurările priel- 
nice lui Poe, despre care vorbim. In tot 
acest timp, d. Gulian a muncit. Operă 
de îndelungată elaborare, traducerea 
d-sale apare astăzi, când autorul „Cor- 
bului“* are mai puţini cititori şi când 
despre „pasiunea pentru poezie“ nu se 
mai poate spune că „este în cinste“. 

Dar „traducerea în limba română a 
poemelor lui Edgar Poe este un fapt 
de o mare importanță pentru evoluţia 
poeziei noastre moderne. Meritele d-lui 
Emil Gulian sunt legate de un moment 
fecund din lirica românească nouă. 


Credem că istoria literară va marca 
prin această lucrare, o dată a sa, de 
nobilă încordare. 


|. Al. Brătescu-Voinești 


D-na Cecilia Caroni-Chilom publică 
un studiu critic intocmit duvă meto- 
dologia şi principiile estetice ale d-lui 
Mihail Dragomirescu, — despre nuvela 
d-lui Brătescu-Voinesti. 

Cartea prezintă interes mai ales in 
măsura în care pune în discuţie proble- 
ma literară a crizei nuvelei. Noi cre- 
dem că o criză a nuvelei iînsemnează 
criză a calităţii scrisului literar. Mai în- 
semnează și o pervertire a gustului ci- 
titorului. Devenind cetitor de roman, 
cu exclusivitate, acesta s'a lăsat înșe- 
iat asupra naturii interesului său pentru 
titeratură. Condiţiile artei și poezia in 
sine, îl preocupă mai puţin. 

Dar schiţa, ca şi nuvela se înteme- 
iază numai pe conditiile artţei. 

Este paradoxal să constatăm că din 
câmpul întins de sute de pagini aie 





ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE 


losofi dar nu poeţi. Aşa se întâmplă 
cu Vlahuţă şi cu Cerna — și, uneori, 
chiar cu Coşbuc —; așa sa întâmplat 
cu satirele lui Horaţiu şi Juvenal, cu 
„lL/art poctique“ a lui Boileau, cu 


Florian și Chenier, cu Sully Prud- 
homme şi, adesca ori, cu Alired de 
Vigny... 


Pentru că poezia nu e simplă con- 
cepție. , Nu e îndemânatecă arhitec- 
tură ideologică. Ci infinit melodic, po- 
gorît în emoție, în sensuri, în cuvinte. 
După cum nu este nici — repet — 
simplă fotografie după natură, copie 
secundă a copiei prime. 

Exisă, puternic, un conilict perira- 
nent între natura reală şi artă. Arta e 
răsturnare. E strămutare de sensuri 
creație de lumi noui cu 
circulații libere de comete și aurori 
boreale, transtigurare de valori. Mai 
ales poezia. 

Ea nu trebue să imite. ci să creieze. 
„Poezie înseamnă a boteza lumea din 
nou“, spunea, minunat, zilele trecute, 


Dragoș Protopopescu, întrun articol... 
poczia împrumută de: 
din ambianțe şi trans-" 


Intr'adevăr, 
pretutindeni, 
cendenţe, din real și din mister, cu- 
lori şi motive şi le frământă cu vis și 


sensibilitate pentru un aliaj nou. Pen-!+ 
tru un al ireilea tărâm, de materie și! 
spirit, cum îl gândeşte just în „Inte-,; 


gralismul“ său, d. M. Dragomirescu, 

Dar deşi lume nouă, 
de vis, poezia nu poate fi definită nu- 
mai prin această formulă. Poezia e 


mult mai mult. Și orice definiţie, ori: 


ce formulă pe care i-am acordât-o, are, 


pentru mine, valoare de hotar restrâns, 
% bilitate, 
'daogă fiorul mistic, stările de vis, sim- 
'bolul și sugestia, hipersensibilitatea de 


riscând de a fi denunțală, odată și 
odată, 
Poezia nu e numai simetrie, coordo- 


nare şi precizie, reprezentând genera- 


lul şi necesarul, ca la Aristotel. Nu e. 
nici simplă copie secundă a ideii di-; 
—nici: 


4 


precum lat 


vine, reflectată întâi în natură, 
simplă dependenţă etică, 








tărâm aparte 
: ficiale — din 
i cum a evadat din dogmatismul și ca- 
'noanele lui Boileau. 





au st 
ca anacronică sau ca eronată.. 


Pe 


(Urmare din pagina I-a) 


Platon. Nu e nici numai alfabet con- 
venţional de simboluri, ca la Bence- 
detto Croce, — după cum nu acceptă 
să fie redusă la un absolutism de exis- 
tență numai în sufletul conceptiv al 
artistului, ca la Hegel. Ea nu e, iarăș, 
rezultantă a unui moment, a unei rase 
și a unui mediu, ca la Taine, ori sim- 
plu fenomen psihologic, ca la Siebeck. 
După cum nu mă mulţumeşte defini- 
ţia necompletă a lui Verlaine: „rien, 
rien que la nuance, de la musique a- 
vant toute chose...“, depășită prin în- 
săși complexitatea poeziei. Este, dea- 
semenea, limitată concepţia abatelui 
Bremond carc nu admite decât o „poe- 
zie pură“ în sensul unei incantaţii ce 
elimină din ea orice  alectivitate lu- 
cidă, orice fibră de intelectualitate, 
orice rafinerie de tehnică externă, şi 
o lasă îngenunchiată în fumul de tă- 
mâie al unei stări de rugăciune inte- 
rioară. 

Şi ar fi, iarăș, comic, să punem te- 
meiu pe definițiile  dadaismului şi 


. suprarealismului, primul voind să facă 


'din poezie „o revoltă totală până la 


'anarhie“, un act de „întoarcere la in- 
„conştientul pur“, — iar secundul vă- 
zând în poezie o „eliberare a subcon- 


ştientului“ şi o funcţiune de „automa- 
tism psihic pur“, așa cum o gândea 
Andre Breton... 

Poezia e infinit superioară tuturor 
acestor formule — solemne ori super.- 
care evadează, după 


Hotarele de aur ale poeziei sunt 
mult mai largi. Complexul ei de sensi- 
armonie, plasticitate, își a- 


dincolo de cuvânt, noţiune, sens, — 
rafinamentul nuanței, forța expresiei, 
cromatica vocabularului, muzica exte- 
rioară şi misterul intern. 

Plecată, ca obârşie, dintr'un act de 


trăire profurdă, poezia „botează“ o 
lume de dincolo de cunoaşterea ex- 
ternă imediată și de procesul afectiv 
lăuntric. O lume care se dospește sub 
o ploaie de stele căzătoare, creind ori- 
zonturi şi constelații proprii. 

Astfel născută, poezia triumfă asu- 
pra lumii imediate şi, în consimţă- 
mântul tacit al primitorilor de poezie, 
înfrânge adevărul şi etica, dărâmă axio= 
mele şi legile, îngenunchiază știința, 
sfarmă dogmele și cunoaşterile noas- 
tre şi,  într'o admirabilă răsvrătire de 
aur și diamant, pogoară pe planeta 
noastră aștrii și casiopeele, cu locuri 
cereşti fixate de astronomi, şi face să 
se ridice în capricorn florile și gân- 
dacii catalogaţi cu grije în ierbare şi'n 
insectare. 

Marea și autentica poezie  trăeşte 
dincolo de școli și de curente literare, 
dincolo de hermetizarea ei în formule 
şi etichete de suprafaţă, 

Marea poezie calcă dogmele școalei 
și trece peste efemer.  Ingrădind-o şi 
judecând-o taine-ian, după metodele 
lui Sainte-Beuve ori ale lui Dobrogea- 
nu Gherea, sub raportul determinări- 
lor și conjucturilor restrânse, sau sub 
unghiul curentelor sociale şi al miş- 
cărilor literare, riscăm să ni se joace 
farsa pe care a jucat-o Fernand Gregh 
unui public pedant, acum câţiva ani, 
la Paris. 

Conferenţiind despre aportul poe- 
ziei noui, a recitat câteva fragmente 
de-o armonie şi o plasticitate cu totul 
inedită, cerând apoi auditorilor să-i 
descopere numele poetului. 

Bine înţeles, numele pronunţate au 
fost exclusiv cele ale poeţilor moderni, 
inovatori de expresie : Mallarme, Clau- 
del, Valery... 

Și Gregh răspunse, cu zâmbet tole- 
rant : „Mais c'est Victor Hugo!“ 


RADU GYR 


5 -Martie.. 1938... ae 


RO 





unui roman, poate lipsi poezia, dar din 
spaţiul restrans al nuvelei, nu. 

Nemai cultivând genul nuvelei, scrii- 
torii arată ca se reruză exerciţiul de 
concentrare şi de puniicare a epicei; 
lipsa de interes a publicului, pentru 9 
speţă poetică, dovedeşte pe de altă 
parte că. educaţia lui a îost lăsată la 
voia întâmplării. Asupra  propiemei 
vom reveni. 


Poezia tânără 


Acum trei sau patru ani poeţi tineri 
erau :; Horia Stamatu, Emil Guiian, Ci- 
cerone 'Theodorescu, Simion Stoinicu, 
Radu Boureanu, Virgil Gheorghiu, Dra- 
goș Vrânceanu, L:ariu  Dobridor... Dan 
borta, işi pregatea alt destin şi trăia 
alături de echipa generaţiei, 

Astăzi, toţi aceștia trec spre o altă 
vârstă, iar in urma lor sa format noua 
serie a poeţilor tineri: Vlaicu Bârna, 
Teodor Al. Munteanu, Virgil Cariano- 
pol, Vintiiă  Horiz, Ovidiu Caledoniu, 
Ştefan Baciu, Teofil Lianu, Mircea 
Streinu, Aurel Marin, Const. Virgil 
Gheorghiu... Puntea de trecere spre 
cea mai nouă poezie tânără, credem că 
o fac d-nii Emil Botta și Ştefan Stă- 
nescu, ultimii laureați cu premiul 
„Fundaţiei“. cf; 


Comemorarea lui Creangă 


Teatrul Naţional din Iași a comemorat 
Marţi 1 Martie centenarul nașterii lui 
Ion Creangă. 

Sărbătoarea Iaşului trebuia să fie a 
întregei românimi, așa cum dascălul din 
Humulești este al nostru, al tuturor. 

Din păcate însă, comemorarea dela 
Iaşi nu a găsit nici măcar ecoul cuvenit 
în gazetele care consacră multe coloane 
crimelor pasionale dar nu găsesc loc 
pentru amintirea lui Creangă. 

loan al lui Ștefan a Petri, cel răspo- 
pit, zâmbeşte acolo sus.... Așa era şi pe 
vremea lui, 

Numai că pe atunci erau mai puţini 
culturali ca astăzi, când facem atâta caz 
de etortul nostru beletristic, de autenti- 
cităţi, de vocaţii și câte și mai câte, ca 
să descoperim cu uimire, după ce ştim 
pe degete toată literatura franceză, că 
avem şi noi clasicii noştri.... comentaţi, 


De pe la noi ce-a fost odată 


este titlul unui volum de folklor al 
d-lui Tiberiu Crudu apărut la „Cartea 
Românească“. 

Ceea ce aduce nou d. Crudu este fap- 
tul că prezintă toate fazele unei şeză- 
tori sătești, adică înfățișează material 
folkloric variat într'un tot armonic. 

Este o prețioasă contribuţie în dome- 
niul folkiorului, care merită un popas 
mai îndelung. 


Dela Arad 


ne sosește o serioasă monografie a 
d-lui Ed. 1, Găvănescu asupra 1storicu- 
lui ardelean necunoscut „loan Monorai“. 

Preot unit în comuna Cergăul Mare, 
Ioan Monorai a lăsat importante manu- 
scrise istorice, care au iost păstrate de 
Al. Gavra, fost director al Preparandiei 
din Arad. 

Opera lui, „Brevis notitia...“* caută să 
dovedească romanitatea și continuitatea 
noastră în Dacia, care pentru el este 
Ardealul, 

Pe Daci îi consideră ca un element 
demn de disprețuit. In luptele cu Ro- 
manii, zice monorai, „să bagă Dacii ca 
niște nebuni“. 

Părerile lui Monorai asupra câtorva 
împărați romani, sunt oarecum origi- 
nale. 

Cartea d-lui Găvănescu, înarmată cu 
o bibliografie bogată trebuie cercetată 
cu răbdare și competinţă. 

r. s. 


D. Marin |. Predescu 


autorul volumului de versuri de deli- 
cată simţire „Copiii, florile vieţii“ a ti- 
părit în editura „Universul“ „Dela Paști 
pân” la Rusalii“ versuri cu caracter re- 
ligios. Sp aii 





5 Martie 1938 


miaza aceea dela sfârşitul lui No- 

embrie. Dar văzduhul se îmbră- 
case în cenuşiu închis şi rece, nu pen- 
tru înnoptare, ci pentru zăpada ce se 
pregătea să se cearnă. 

De câteva zile îi simţeam apropierea. 
De când am îmbătrânii,  decâteori se 
pune pe ninsoare, simt în picioare, dela 
genunchi în jos, o răceală continuă, pe 
care nu o pot scoate cu nimic. Cât ce 
începe a ninge, răceala trece ca luată 
cu mâna. Nu supără, dealtfel, nu-i îm- 
preunată cu dureri. O simt, de ani. 

Nu m'am plâns nici doctorilor, la 
oraș, nici aici, acasă, lui Ilarie. O cre- 
deam o slăbiciune a  bătrâneţelor, şi 
nimic nu mă îndemna să o descopăr. 
Mă gândeam, potolit şi melancolic, că 
prin ca mi se vestește apropierea de 
pustii îngheţat de pe tărâmul celălalt. 
Bătrânii sunt superstițioși ca și copiii. 

Intâii fulgi mari, lânoşi, începură să 
plutească domol în văzduh, nehotăriţi 
unde să cadă în lumea cea străină. 
Priveam prin ferestruța dinspre ogra- 
dă, lăsându-mă pătruns de o ușoară 
melancolie, ca de-o mângâere. 

Nu știu cât voiu fi privit marii flu- 
turi albi ce se îndesau mereu, în roiuri, 
când auzii glasul lui Ilarie, la spate: 

— Bine c'a început odată, nu-mi mai 
simțeam genunchii de trei zile. Da' 
mult i-a trebuit până să scape din zăt- 
vanele ceriului. 

Am înţeles îndată despre ce e vorba 
și mirat, mi-am întors fața spre Ilarie. 

— Cum ? Și tu simţi zăpada în oase? 

— Numai în genunchi și în fluere. 

— Nu glumești ? 

—? 

— Intreb, pentrucă așa simt eu a- 
propierea zăpezii. i 

— Mirare nu poate fi. Tot un os sân- 
tem, ori ce straie am purta. Rudeniile 
se aseamănă în multe celea, bădiță Va- 
sile, şi în bune și în rele. Vieaţa deose- 


| nserase mai de vreme în după a- 





Spre o coregrajie 
de stil românesc 


Recentele două spectacole dela Opera 
Română ale ansamblului „Baletului 
Românesc', de sub conducerea celor doi 
maeștri: Floria Capsali şi Clark Nichois, 
nc-au oferit în bogatul şi variatui lor 
program, două dansuri românești: „Jo- 
curi oltenești“ şi „Fata din Drăguş“. 
Suntem indreptăţiţi a năqăjdui că, în 
sfârșit, vom avea şi noi o coregrafie de 
stil românesc, 

Ar fi să o nedreptăţim pe Floria Cap- 
sali dacă nu i-am recunoaşte, în între- 
gime, meritul de a fi aceea care a creat 
un stil al dansului românesc, Gruparea 
ansamblului în horă, apoi desfăcându- 
se în spirală sau linie dreaptă, regru- 
parea în două grupe de câte trei, pașii, 
aveau ca temei de inspiraţie folklorul. 
E'ementul psihologic nu a fost nici ei 
neglijat. Inteligent exprimat in acea 
parte de „doină“, prin mișcări ritmice 
ale torsului. Darul pedagogic al Fioriei 
Capsali a fost, dealtfel, pe deplin saiis- 
făcut de către colaboraioarele d-sale 
cari au executat jocuri!> oltenești: Ma- 
rie-Jeanne Livezeanu, Milica Marinescu, 
Bâriad, Eli Hentia și Atanasiu. Cos- 
tumele — stilizări — au fost o surpriză 
piăcută pentru ochi. 

„Fata din Drăguş“ a tost executat 
de Pioria Capsali. Trupul ei inteligent 
şi mimica foarte expresivă s'ar zice că 
ru sunt subordonate sunetelor muzi- 
cale, ci mai degrabă că muzica e un 
pretext, care o secondează pentru a-şi 
pune în aplicare ideile ei. Un fapt îm- 
bucurător pentru noi: publicul — care 
umplea sala şi la acest al doilea spec- 
tacol, până la refuz — a, înţeles şi a 
apreciat cum se cuvine. Aplauzele insis- 
tente au decis pe Floria Capsali să re- 
pete dansul. 

Acest al doilea program a piezentat 
si două numere inedite: „Gniosienne'— 
muzica de Erik Soti€ şi „,Consolationi* 
de Liszt. 

Primul, executat de Floria Capsali 
și Marie Jeanne Livezeanu — două a- 
pariţii albe, statice, sub revărsările de 
lumină ale rcilectorului — o lumină lu- 
nară — ireală. Totu! nu e brodat decâi 
pe mişcări lente de brațe. Cine a văzul 
odată mlădierile Ploriei exprimând o 
idee muzicală, nu le mai uită. 

Când în „Consolation“ — pe scena 
scufundată primul moment in intune- 
rec, mănunchiul de roze oblic: ne-o 
descoperă pe Floria, aşezată jos, lin ro- 
chia albă, fluidă, “le muselin, îţi dă 
deodată impresia unui porțelan de Co- 
penhaga. Partenerul său se apropie, şi 
ca în vecinătatea unui magnet, capui, 
brațele, trupul se ridică de jos şi pere- 
chea albă începe o suită armonioasă d2 
mișcări. Expresia eternului femenin. 
Nichols ne-a apărut aici cu totul nou. 
Mai suplu, preocupat nu numai de teh- 
nica sa neîntrecută (ne uimea cu exs- 
cuția vertiginoasă a acelor nenumă- 
rate „tours âla seconde“) ci şi de expri- 
marea unei stări psihologice. 

Restul programului, identic cu cel al 
primului recital, s'a încheiat cu „Car- 
naval“ de Schumann. 

Nu putem să nu amintim de tehnica 
serioasă pe care e stăpână Marie Jean- 
ne Livezeanu, de graţia balerinelor cla- 
sice cu care e inzestrată Magdalena 
Rădulescu, humorul şi vioiciunea Mili- 
chei Marinescu; Eli Henţia, Atanasiu. 
Sanda Dimitriu-Bâriad, trei  promi- 
siuni, şi, totodată, trei elemente pre- 
țioase ale ansamblului. Mitiţă Dumitre- 
scu are săritura uşoară, un corp spor- 
tiv cu musculatura bine educată. Oleg 
Danovoski, subțire ca o trestie şi suplu 
ca o lamă de aţel. Trixi Cechais, înzes- 
trat cu calităţi, cari, îndrumate bine, ii 
vor da satisfacţii în carieră, 


APRILIANA MEDIANU 











bită schimbă puţine asemănări. Eu cred 
că, prin bunicul Damian, amândoi 
am moștenit dela același strămoș Pavel, 
răceala asta în os, la apropierea ză- 
pezii. Dar nu știam că și dumneata pă- 
timeşti. 

—Nu e o patimă. E mai muit unca- 
lendar al bătrâneţii. 

— Ba, la mine, nu-i chiar o jucărie. 
Genunchii îmi amorţesc de nu-i mai 
simt. Şi mi-a fost calendar toată viaţa, 
nu numai acum. 

— Da, cum spui tu că-i o moștenire 
dela strămoș? lrebue să fie un fel de 
reumatism? 

— Mătrice ? Se poate! Cu toate că, 
îndată ce se pune zăpada, îmi dă pace, 
până vine alta. lar gerul nu deşteaptă 
amurțeala asta. Cum să fie moștenire? 
Dar bine, bădiță Vasilie, cumneata n'ai 
auzit niciodată povestindu-se  pățania 
strămoșului Pavel? 

— N'am auzit! 

— Hm! E adevărat că până a trăit 
moşul Damian, dumneata ai făcut pu- 
țini purici pe-acasă. Elo povestea une- 
ori. ]i venea în minte mai cu seamă 
când se văita de picioare. 

— Cum? A suterit şi el? 

— Păi, dumneata când veniai pe 
Crăciun acasă, nu l-ai auzit? 

Nu-l auzisem! Nu-mi aminteam! E- 
lev de liceu, când veniam acasă, zilele 
îmi erau așa de pline, încât nu mai ve- 
deam pe nime, nu mai auziam nimic, 
iar serile cădeam de osteneală. Ce mai 
dăinișuri de sanie! Ce vale înghețată, 
şerpuitoare şi îngustă, până în fundul 
zării ! 

— Acel strămoş Pavel, tata moșului 
Damian a fost doisprezece ani cătană 
la'mpăratul. impărăția purta războaie 
lungi, pe-atunci, şi strămoșul nostru s'a 
bătut în șase bătăi. Intr'o iarnă, la îm- 
presurarea unei cetăţi dușmane, au slo- 
bozit peste ai noștri digurile unui râu. 
Apa le trecuse de genunchi, și poate 
i-ar [i şi înecat, căci erau într'un fel de 
şanţ, subt ziduri, Da' în noaptea aceea 
a dat Dumnezeu un ger strașnic. Și li- 
purile au îngheţat, umplute de sloi gră- 
mădiţi. Apa din râu na mai curs. Da' 
până dimineaţa a înghețat tun şi apa 
din şanţ. Au trebuit să spargă ghiața 
cu topoarele, pentru a putea eși căta- 
nele, prinse acolo ca în clește. Unii au 
degerat: picioarele le-au rămas în ciz- 
me. Alţii au scăpat. Bunicul Damian 





povestea că tatăl său toată noaptea a 
bătut din picioare, neatins nici de somn, 
nici de osteneală. Spunea că apa se fă- 
cea tot mai groasă până s'a schimbat în 
zoi înghețate în jurul lui. Au mai lă- 
cut şi alții ca el. Dimineaţa, ei au eșit 
mai întâi din șanț. 

— Iată, acum aud întâia oară, mă 
mir eu. Dar pentru ce n'au retras pe 
cei din şanţ? Cum i-au lăsat în așa pră- 
păd? 

Ilarie ridică din umeri : 

— Par'că în bătae mai știe cineva ce 
face! Strămoșul acela Pavel a rămas cu 
mari dureri în picioare. Moșul Damian 
spunea că el nu sufere nici pe jumătate 
cât bătrânul. Hm! Ciudate sunt și rân- 
duelile astea ale firii! 

Rubedia mea tăcu un restimp privind 
și el în curte. Pământul se albise. 

— Iată, tata meu și al dumitale, frați 
buni, nu s'au plâns niciodată de-ase- 
menea neputinţă. Noi o simțim. Ba, 
uneori, pomenește ceva și feciorul meu, 
Ioniţă. 

Cum vorbea, privind prin geam, a- 
vui o trăsărire: cum semăna cu moșul 
Damian! La părul sur, pieptănat pe spa- 
te, la fruntea descoperită, la sprâncene- 
le stufoase, la nasul drept, prelungit, 
la toate liniile feții! Dacă ar fi purtat 
şi barbă, ca moşul, era leit! 

Mă gândeam mirat, cum nu am băgat 
de seamă până acum uimitoarea asemă- 
nare? Ori, poate, sunt numai unele cli- 
pe când semănăm mai tare cu înain- 
tașii? 

.Liniştiţi şi împăcaţi din partea răcelii 
din mădulare, ştiind că în curând are 
să ne părăsească, am început să ne a- 
mintim de cei duşi. De strămoșul acela 


UNIVERSUL LITERAR 


Pavel, nici Ilarie nu știa mai mult de- 
cât a spus. Umbra lui rămânea pierdută 
în noapte, cu desăvârşire, Nu-l puteam 
învia nici prin conștiința rudeniei de 
sânge. Era înecat în negură deasă, ca 
și când n'ar fi existat, deși, după Ilarie, 
îi purtam moştenirea materială în flue- 
rele picioarelor şi în genunchi. 


* 
* * 


In schimb, câte amintiri despre mo- 
șul Damian! Cu fiecare răscolire în tre- 
cut, el se contura mai limpede în amin- 
tirea mea. Ilarie știa mai multe decât 
mine, ori ţinuse unele lucruri mai bine 
în minte decât mine, care am lipsit 
meru de-acasă. Pomenindu-le, îmi adu- 
ceam și eu aminte..... 

Nu-mi mai dau seama dacă ştiu din 
amintire sau din spusele bunicii ori ale 
mamei: mic de tot mă speriam de câte 
ori se apropia de mine bărbosul acela. 
Și mai mărişor, îmi părea un străin. In 
intâia întipărire ce mi-a rămas în amin- 
tire, e o înserare când, stând la portiţă 
cu alți copii, văd că se apropie de noi 
cu hotărîrea să intre în curte, un om 
lung, cu cizme, cu clicin, cu o pușcă 
in spate, cu mustețe mari, stufoase. 

Am ţâșnit în curte, de-acolo în prid- 
vor, zbierand ca din gură de şarpe. 

— Dar ce-i nebunule, ce te-a apu- 
cat ? cerca bunica lova să mă potoiea- 
scă... E moș'to! Nu-l mai cunoşti, ori ai 
orbit? 

Bătrânul înalt făcea paşi largi în cis- 
mele grele. Trăgeam cu coada ochiului, 
dar eram încă agăţat de șorțul bunicii. 

— E moș'to, mă Vasilică, nu fi prost! 

Omul tuşi, apropiindu-se, ca pentru 
a întări vorbele bunicii. Și cum venea, 
îi văzui șerparul lat, iar pe şerpar stră- 
lucea tăbuţa de aramă lucie, pajura lui 
de pădurar. Șerparul şi tăblița aceasia 
le cunoşteam. Uneori îl ailam, colac, 
pe laviţă, și mă apropiam, cu stială şi 
cu teamă, atras de strălucirea pajurei 
acelea. Imi plăcea să pun degetul pe 
ea, so pipăi. Era rece şi lucie. Sem- 
neie, figuriie de pe ea, nu-mi spuneau 
nimic, 

Vazând șerparul şi tăblița, m'am li- 
niştit. 

Bunicul, tropotind prin pridvor, îşi 
puse pușca în pironul ei. Nu se uita la 
mine. Păru că nici nu mă vede. 

— Ai putea veni și tu mai de vreme! 
Tot cu noaptea'n cap! zise bunica Iova. 

Omul tuși iar, își trecu mâna prin 
mustața stutoasă, luă ulciorul de subt 
laviţă, îl înălță și gâlgâi din el prelung. 

— 'Țâșneşte ca iepurele“, zise el a- 
poi, trecând par'că fără să mă vadă, pe 
lângă mine. 

Moşul Damian rar era prin casă. Pâ- 
nă târziu, când m'am săltat binișor, nu 
credeam că se ţine de noi. Nu-l vedeam. 
Pleca până nu mă sculam eu şi se în- 
torcea, de multe ori, după ce adur- 
meam. 

Era înalt și subţire. Purta păr lung, 
dat pe spate. Când îndrăzneam să mă 
uit la el, îmi răsturnam capul pe umăr. 

După ce-și acăţa pușca în cui şi în- 
tra în casă, aducea cu el mireasma pă- 
durii. Hainele-i miroseau ca grămada de 
lemne verzi, de vârfuri, din fundul 
curţii. 

Indată își îndopa pipa cu tutun și 
sălta din vatră un ochiu de jar, în pal- 
ma mare, și-l potrivea în pipă. 

Nu răspundea riimic la vorbele ce-i 
spunea bunica, până nu slobozea câteva 
fumuri. 

După cât pricepeam, bunica lova nu 
era mulțumită cu el. Tot clătina din 
cap şi se jeluia. 

— Odată, o să cazi într'o hordoapă! 
De ce nu vii acasă mai de vreme? Nu 
ştiu eu că ţi-a slăbit vederea? 

— Ai putea să ne mai dai o mână de 
ajutor acasă, că toată ziua eşti pustiu. 

— Asta e siujba mea, tu muere. Nu-s 
jurat pe ea? 

— Ba ești jurat! Da' acum când ne 
crapă măseaua de-atâtea treburi în to- 
iul verii, cine-și lasă lucra să fure 
lemne? 

— Dracu' nu doarme, tu muere! 

Bunica îl dăscălea mereu. Moșul răs- 
pundea rar şi nu se supăra. Se părea că 
vorbele bunicii treceau pe lângă eliără 
să-l atingă. Avea o față mereu negu- 
roasă, ca şi când ar fi fost cu gândul 
mereu departe. 

Nu ştiu cum, dela început, moșul Da- 
mian mi-a rămas în minte ca un om 
care nu se simte bine între ceilalți. ra 
foarte scump la vorbă. Și din el se des- 
prindea mereu o distanţare de lume. 

Părinţii mei însă nu-l supărau nici 
odată cu nimic. In casă, el era stăpânul 
și acum, chiar pentru bunica Iova. 

Dela locul lui din fruntea mesei, nu 
s'a gândit nime să-l clintească. El qă- 
dea semnalul pentru rugăciune, înainte 
de mâncare, făcând niște cruci largi, ca 
şi cu rischitorul. 

El mânca liniștit, fără nici o grabă. 
Părea că o face mai mult de slujbă, nu 
că i-ar fi foame. Faţa-i rămânea mereu 
îngândurată. Cu barba mare, cu mus- 
taţa stufoasă, cu sprincenele îmbinate, 
înalt de părea, pe lângă ceilalţi, că stă 
în picioare la masă, bunicul Damian 
mi-a părut mereu un om străin de casă, 








BUNICUL 


de |. AGĂRBICEANU 


un om al pădurii, care vine şi mănâncă 
cu noi la masă. 

Părea că nu aude și nu vede. Ceilalţi 
vorbeau la masă de una, de alta, fă- 
ceau planuri pentru munca zilei urmă- 
toare. Bătrânul părea că-i 'ațipit. Dar 
când nu-i plăcea ceva, se trezea numai 
decât și spunea cum trebue iăcut cutare 
lucru. 

Odată, în curte, m'a prins de subsuori 
și ma înălţat în văzduh, de-asupra ca- 
pului. Am început să ţip. Dar ajuns 
iar pe pământ am rămas încântat de 
înălțimea în care am fost săltat. 

— N'ai curaj, măi Vasilică, zise mo- 
șul. N'ai curaj nici cât un pui de găi- 
nă. Aşa ficior să fie al altuia nu al 
meu ! 

Cât am fost mic n'am știut niciodată 
unde durmia moș Damian, şi mi se pare 
că neștiința asta mă făcea, în mare 
măsură, să-l cred un om străin şi să mă 
tem deel. Mai târziu, am aflat că sarna 
își avea păcelul lui, iar vara durmia în 
şopron, în fân. 

Odată, într'o seară, mi-adue aminte 
că am auzit-o pe bunica Iova: 

— Măi omule, nu te mai cățăra în 
pod. Fă-ţi patul aci jos în șură! O să pun 
sluga să tae scara şi s'o aducă la cuptor. 
Nu ţi-e frică de-o ameţeală? De-i cădea, 
cu picioarele rupte rămâi, că osul bă- 
trân nu se mai vindecă, să-l tot pui în 
scândurele. 

— N'am încă orbu' găinii, tu muere! 

Când venia iarna dela pădure, în nin- 
soare, zăpada îi îmbrăca țunăra în stra- 
turi, Căciula rotilată purta nămeţi. De 
departe, îmi părea o căpiță înaltă de 
paie, mişcătoare. 

O singură dată, cât am fost mic de 
tot, îmi aduc aminte că a râs și sa bu- 
curat de mine. Pușcase un iepure, iar 
eu, după ce nu m'am mai speriat de 
ochii lui hoibați, nu mai voiam să pâ- 
răsesc sălbătăciunea. 

— Să ştiţi că ăsta se face pădurar, 
zise moșul. 

După ce m'am săltat și am început 
să mă ţin după el prin curte, prin gră- 
dină, moşul Damian începu să devină 
vorbăreţ cu mine. 

Avea subt șopron o cuţitoae și alte 
scule de lucrat lemn. Făcea toporâști, 
greble, furci, ba chiar și juguri. Stăteam 
primăverile și toamnele subt șopron, 
lângă el, până înghețam de frig. 

Uneori, lucrând, începea să fluere. 
Fluera cu multe întorsături și așa le 





limpede încât credeam că are o flueri- 
ce în gură. Răsuna curtea. 

Din când în când, îmi poruncea să-i 
dau un lemn, o unealtă. Şi-mi povestea 
cum cresc lemnele în pădure, şi cum 
toate au numele lor, și la ce sunt bune 
fiecare: stejarul, carpinul, paltinul, cor- 
nul. Mă învăța să le cunosc după ţesă- 
tuna lemnului şi după mireasma lui. 

Odată, bunica Iova îl înfruntă în 
fața mea : 

— Până sunt nepoții mici, nici nu-i 
vezi. Dacă răsar, îi ţii lângă tine pâ- 
nă-i îngheaţă Dumnezeu . 

— Hm! făcu moşu'. Ai îngheţat, măi 
Vasilică ? 

— Nu mi-e frig, bunico! 

Dar ea mi-a și ars o îlișcă și a început 
să mă tragă de mâna sloiu de ghiaţă. 

Pe semne, ziua, când nu era la pădu- 
re, moșul Damian lucra mereu acolo 
subt șopron, și cât am fost eu mic, și 
nu-l vedeam decât seara... 


ii ici 


— Da'ţi aduci aminte, bădiţă Vasilie, 
cât îl certa bunica pentru biserică ? 
Nu-l putea duce decât din Crăciun în 
Paști, la închinare. 

— Imi aduc aminte, Spunea că el 
toată ziua e în biserică, și nu mai are 
nevoe să meargă la cea din vârful dea- 
lului, 

-— Adevărat, așa spunea. Ce puteam 
pricepe noi, atunci! Dar acum îmi pare 
că avea dreptate! Când te simţeşti mai 
aproape de Dumnezeu decât atunci 
când ești singur ,cu gândul tău? Iar 
moşul Damian, Dumnezeu să-l ierte, 
tot singur a trăit. Ca pădurar, vezi bine, 





3 





a trebuit să străbată singurătățile. Dar, 
după ce am crescut, am înțeles că el 
a fost silit să se încue în singurătate, 
și din alte pricini. 

— Din cari pricini? 

— Apoi, mai întâi, bunica Iova, ne- 
vastă-sa. Avea o limbă ca un briciu. Și 
nime pe lume nu-i putea face pe voe. 
Sunt temei, bădițul meu, care şi la tine- 
reţe şi la bătraneţe, una știu: să se țină 
cu gura de bârbat. Nici odată nu pot 
ispravi câte le stă lor la inimă să-i spu- 
na omului. 

— Așa-i firea muerească, Ilarie! 


— Așa și nici prea. Nu toate au acea- 
stă paumă. lie ertată nevastă-mea nu 
purta astiel de bre. bar bumea, pă- 
rea că a inmagazinat ea înţelepciunea 
lumii, atâtea-i spunea moşului bamian. 
Drept că era harnică femeie, harnică şi 
neodihnită! Moșul i-a cunoscut slăbiciu- 
nea şi s'a dovedit mai cuminte decat ea, 
Uneori, tăcea zile în şir, in vreme ce 
bunica se aprindea toţ mai tare, până 
ardeau toate vreascurile din ea şi se ii- 
niștea, 

— Şi a mai avut şi altă pricină de tă- 
cere? 

— Durerea aceea din picioare. El nu 
se dădea de gol decât când nu mai pu- 
tea răbada. Me mi-a spus adeseori că nu 
se scapă de tot nici ziua, nici noaptea. 
Apoi a început să se obicinuiască cu sin- 
gurătatea şi să-i placă. ku l-am auzit 
cântând încet cântări bisericești și prin 
pădure, şi subt șopron, când lucra. Bă, 
l-am văzut adeseori, când se credea sin- 
gur, ridicându-și pălăria și făcându-și 
cruce. 

Poaie a avut el și alte dureri, dacă a 
ajuns să se simtă mereu în biserică. 

Harie eşi în ninsoarea din curte, iar 
eu am rămas gândindu-mă la vorbele 
lui din urmă... Pentru a te simţi mereu 
în biserică e nevoe să fi trecut prin 
multe dureri ?.,. 





Condiţia omenească 
ȘI neomenească 


a artistului 


Au fost cetăţi care au izgonit Arta. 
Au fost întotdeauna oameni, hapsâni 
sau cinstiţi meșteșugari, cari au privit 
Arta cu nedumerire. Si au fos: mereu 
artiști în suferinţă din cauza condiției 
lor omeneşti şi neomeneşti. Nenumăra- 
te pilde pentru fiecare caz sunt cunos- 
cute din trecut, nenumărate individua- 
lităţi stau mărturie astăzi. 


Dar Artistul cel adevărat, cel cuprins 
în taină şi singurătate, cel care, izgonit 
iiind din cetate de utilitariști, rămâne 
totuși credincios Artei nefolositoare, 
oare nu este un soiu de om dea care 
avem a învăţ? Acest Artist, spre deose- 
bire de artiști, arată a om dar nu e om; 
el are o condiţie neomenească, fie viea- 
ţa cum ar fi, chiar neomenoasă. Asupra 
părţii din viață care i se cuvine lui, el 
meditează, 


Arta nu este joc, arta este readucere 
la principiu. 

Arderea nepăsătoare a existențelor de 
artă în istorie, până la starea lor muri- 
bundă din muzee, este o simbolică so- 
lemnitate repetată de nenumărate ori, 
în acelaş mod. 

Trăirile plastice sau sonore au veşnică 
lor modulație ritmică. O operă de artă 
nu durează cât există forma ei, ci câtă 
eficienţă are meditaţia. Deci artistul în 
lupta sa cu materia şi forma este neom. 
Viaţa, lumea, pământul, nemernicii și 
întreaga cetate natală urmărească-l cu 
înverșunare, el creează. In zadar înţele- 
gătorii îi fac o condiţie omenească, Ar- 
tistul fuge spre starea de neoin ca un 
ingrat; neomenescul din el il demoni- 
zează, îl silește la eterna luptă dintre 
principiul formulator şi materia nefor- 
mulată. Această intrecere între Artist 
şi Principiu pornește dela actul de imi- 
tație a lui Dumnezeu și creațiunea ar- 
tisţică, încercând mereu să imite actele 
dumnezeești, va îi silită să cunoască 
punctul începutului, 


Deci dacă Artistul cunoaște, opera sa 
de artă, mai bine spus forma medita- 
ţiei sale, va îi conformă cu fapta lui 
Dumnezeu. 

Inti'altiel fapta artistică nu are va- 
Joare, ea, se macină în veşnica preiacere 
minerală. Artistul în îndrăsneala sa se 
străduieşte să infrângă condiţia sa o- 
menească, sâ-și întrebuințeze energia 
in a sălta supraomeneşte materia din 
condiţii naturale spre expresia princi- 
piului, să fixeze dintr'odată fără cazna 
veacurilor principiul în materie. Gân- 
Gul Artistului este o înțelegere a actului 
divin, dar şi o nevoie de a distruge 
inerția timpului și de a intăpiui azi un 
acord nefiresc între gând și materie? 
Dintr'o astfel de stare se naș: desechi- 
librul genial şi concurenţa cu văzutele 
şi nevăzutele... Noi îl recunoaştem în 
puritate. 


Deci, în zadar societăţile vor căuta să 
adulmece pe acești copii ai cerului, ei 
nu se vor lăsa unei condiţii omenești cu 
uşurinţa unui meşteşugar. Oamenii re- 
cunoscâna minunea artistică găsesc un 
loc cât mai onorabil in cetate pentru 
acest individ rebel, numit Artist. Re: 
zultatul acestei atenţii sociale este cre- 
ația mediocră a artiștilor. Artistul are 
nevoe de o condiţie neomenească, dar 
nu neomenoasă. Oamenii nu au decât 
o datorie: să-l recunoască sufletește. Ce 
bucurie copiiărească, şi însorire se abate 
atunci peste Artistul neom! 


HAIG ACTERIAN 




















4 








MOTIVUL IN PICTURĂ C 


De câte ori n'aţi auzit prin expoziţii 
publicul, sau, ceea ce e și mai grav, cri- 
tici cu pretenţii de pricepere în artă: 
uf! Balcic și iar Balcic!  Exclamaţia 
aceasta e una din multele dovezi de to- 
tala nepricepere, de confuzia ce se face 
între artă şi motiv, 

Artistul, prin opera sa, nu urmăreşte 











armonii grave, solide, din întunerecul 
cărora sticlește smalțul unei culori 
onctuoase. Steriadi, redă același motiv 
sclipitor, spiritual, nuanțat. Dărăscu, 
proaspăt, uşor, fugitiv. Iser, tragic, 
greoiu, masiv, vehement... | 

„.Oricâţi pictori de talent ar mai 
veni, fiecare redă alt Balcic, conform 








de cât să se realizeze, să-și exprime  firei şi temperamentului lui. Toate o- 
3 a: azuaemommztt bt aveti ob N NR dă pian: FE 
E, ? Ă iasă casa 





deiarna 


ȘTEFAN POPESCU 


sentimentele, inpresiile, credințele sale. 
Acestea pot fi expuse grav, cu patos și 
emoție, ușor şi spiritual, greoiu ori ve- 
hement, cu vervă sau stângăcie, — o 
mie și una de modalităţi variate, cum 
variat e sufletul fiecăruia. 

Ceea ce trebue să cerem unei opere 
de artă şi deci de la un artist e să aibă 
o individualitate a sa proprie, puternică, 
să şi-o exprime viguros și sugestiv. E 
indiferent cum și prin ce și-o realizează. 
Portret, peisaj, natură moartă, interior, 
toate astea sunt pretexte de a-și expri- 
ma arta, nu arta însăși, — ele con- 
stitue motivul artei. Dar arta nu e în 
motiv, ci în atitudinea artistului faţă de 
motiv. 

Iată Balcicul, Toţi pictorii noştri au 
trecut pe-acolo și aceleaşi motive au 
fost făcute de fiecare. Petrașcu a dat 











Piajă 


perele lor sunt Balcic, dar nici una nu 
e și nu poate fi Balcicul, fiecare din ele 
poate fi numită ă propos de Balcic, — 
vagabondaj intelectual ori sensitiv pe 
tema Balcicului. 

Or, arta poate fi pe orice temă, sau 
aceeași temă reluată de artist de o sută 
de ori. Esenţialul e ca tu artist de fie- 
care dată să ai ceva nou și interesant 
de spus, să-l spui puternic şi armonios, 
glasul tău să fie o părticică din marele 
glas al naturei. Emoţia ce ai simţit-o tu 
să o regăsească, cel puţin parţial, şi cei 
ce vin să-ți privească opera. De ai reu- 
şit aceasta, simți bucurii dumnezeești, 
care singure te răsplătesc de toate su- 
ferinţele și mizeriile ce prin meserie 
ești nevoit să înduri. 


ŞTEFAN POPESCU 








UNIVERSUL LITERAR 


Astăzi mai mult 
decât oricând, ros- 
tul criticului este 
de a se ocupa de 
cartea nouă, de a 
servi de călăuză 
cititorului, căruia 
timpul nu-i mai 
permite să citească 
orice, 

Lectura n'a fost 
nici când ocupație 
de prim ordin și 
mulți din acei cari înțeleg să facă sa- 
crificiul unui timp preţios spre a se de- 
dica ei, pot fi definitiv pierduţi pentru 
literatură dacă hazardul le va scoate 
în cale câteva cărţi pe care curent le 
numim proaste. 

Fără îndoială, cititorul se poate 
păcăli azi cu o carte recomandată de 
unii așa ziși critici, fie pentrucă aceștia 
nu au suficient discernământ, fie din 
lipsă de conștiință profesională (este 
știut că o seamă de critici de gazete 
citesc cu degetele, adică scriu despre o 
carte pe care au foileiat-o numai) fie 
în fine pentrucă zișii „critici“' servesc 
„amical“ pe scriitori, punând meschine 
interese personale mai presus de inte- 
resul cititorilor. 

Această delicată problemă va face o- 
biectul umei serii de articole pentru 
care ,nu mă îndoiesc o clipă, cel ce sem- 
nează rândurile de faţă va avea de în- 
fruntat coaliția puternică a numeroși 
criticaștri constituiți în societate de ad- 
miraţie mutuală. 

Cele de mai sus au format o parante- 
ză — poate nu prea necesară și desigur 
prea lungă — la ce aveam de spus. Cri- 
ticul despre care începusem să scriu, 
criticul adevărat nu are nimic comun cu 
personagiile sinistre al căror rost e, une- 
ori, mai apropiat de meseria de gang- 
ster decât de ocupațiile intelectuale. 

Acest critic care renunţă la deliciile 
lecturii desordonate spre a se consacra 
citaniei sistematice, folositoare mai mult 
publicului decât sie-și, are de străbătut 
oceanul mediocrităţii, al vulgarului, al 
trivialului, spre a descoperi insula în- 
sorită şi roditoare care este cartea bună. 

Marele critic francez Paul Souday 








SĂPTĂMÂNA MUZICALĂ 


Fiarmonica. Oaspete nou la „„Filar- 
monica“, d. Vaclav Talich, dirijor de 
matură stăpânire de meșteșug și con- 
cepţie, a găsit elocvente mijloace de a 
comunica orchestrei ritmuri categorice 
de interpretare. 

Părând a îi el însuși subjugat de fa- 
zele desfășurării expresive ale partiţiu- 
nilor, d. Talich le intensilică redarea cu 
gest sincer și convingător, fără preocu- 
parea, de sigur, dea desemna în aer 
mișcări decorative, dar cu sugestivita- 
tea directă, și îndemnurile viguroase ale 
unor porniri spontane. 

Uneori, ca de pildă în mișcarea len- 
tă din Suita de Vivaldi, îşi oprește a- 
proape complet mișcările baghetei pen- 
tru a urmări cu mlădieri ale stângei, 
mersul intim al gândului, tâlcul emotiv, 
cu surprinzătoare plasticitate. 

În clipele de dinamism accentuat, 
mișcările ii devin insă peremptorii, a- 
prige, patetice, tinzând să răscolească 
energiile orchestrei, să o intlăcăreze, 
să-i transmită întregul său elan. 

Concertul simfonie trecut, astfel diri- 
jat, a putut aduce preţuiri vii și vala- 
bile compozițiilor aflate în program. 

Urmând unei suite de Vivaldi, întăţi- 
sată fără rigiditate scolastică, dar în 
sensul unei întelegătoare stilizări, a 
fost ascultat pentru prima dată, poe- 
mul simfonic „Psyche“ de Cesar Franck. 

Fiecare pas către împlinirea reperto- 
riului Filarmonicei, din care lipsesc în- 
că nenumărate lucrări din literatura 





NU MAI PLÂNGE 


Nu mai plânge, nu mai plânge, 
Lacrămile ţi le-oi strânge, 

Și le-oi da la Licurici, 

— Cei din ţara cu pitici — 

Iar cam pe la înserat, 

Când te-i duce Ia culcat, 

O să-ţi povestească mama, 

Fără ca să-ţi dai tu seama, 

Pân' ce somnul te-o înfrânge... 
„„Nu mai plânge, nu mai plânge... 


. . LI] Li - 





muzicală universală, este bine venit, 
mai cu seamă când este făcut cu drep- 
tul, ca în acest caz. 

Totuși, inaintările pe drumurile mu- 
zicii, sunt atât de rare, la „Filarmoni- 
ca“, atât de străine unei continuități 
metodica, în cât trebuese considerate 
mai mult nişte întâmplări fericite de- 
cât înfăptuiri ale unui program. 

Răspunzătorii alegerii materialului de 
execuție a] stagiunilor Fiiarmonicii se 
recomandă, în această privință, foarte 
slab. 

Poemul „Psyche“ reprezintă cu des- 
tulă plinătate în inspiraţie și caracter, 
în ampioare de exprimare şi elevațiune 
de sentiment, pe Cesar P'ranck. Ecouri 
ale simfoniei în re, analogii de elocuţi- 
une mai bine 2is, se lămutrese în lucra- 
re, in mijlocul unui subiect de desvol- 
tare simfonică, ce-şi păstrează larg 
individualitatea. 

Interpretarea ce i-a daţ d. Vaclav 
Talich a comentat-o concentrat şi cu 
vădit simț al construcţiei armonioase şi 
consistente. 

Nu vom surprinde, arătând că d. Ta- 
lich excelează în interpretarea muzicii 
din patria d-sale, muzicii cehe, decât 
poate, pe unii dirijori români. 

Cu multă avântare și evocatoare reli- 
efări, d-sa a străbătut paginile colorate 
şi curgătoare ale simfoniei. Din lumea 
nouă de Anton Dvorak şi a trezit tot 
freamătul „Vltavei“, poemul L:i Sme- 


DO ata) 


e | 
Tata este dus în lume, 

Intr'o ţară fără nume, 

Printre îngerii din carte... 

Tata este dus departe, 

Pe o nesfârşită cale... 

Insă eu mă rog matale, 

Şterge-ţi roua de pe geană, 

Căci îmi fac în suflet rană, 
Când te văd plângând într'una.., 
„„Uite!... Râde-acum şi luna!... 


Luna o să-ți povestească, 

Basm din lumea cea cerească, 
Şi-o scrisoare-ți va trimete, 

Tu ai s'o citeşti cu sete, 

Căci din ceruri e solie, 

Şi-i trimeasă numai ție, 

Cu pecetie de sânge... 

„Nu mai plânge, nu mai plânge... 


TRAIAN LALESCU 


tana, câștigând pentru fiecare din ele 
un tot atât de robust succes cât și ace- 
la pe care l-a obţinut, în tot cursul con- 
cerţului, personal. 


George Enescu la „Pro-Arte'“ 


Inchinând lui eGorge Enescu o după 
amiază de muzică, „Pro-Arte“ i-a adus 


un omagiu cu atât mai îndreptăţit cu 
cât neertat de rar se fac asemenea ges- 
turi la noi şi regretabil de puţin este 
cunoscută, tocmai în România, opera 
vastă a maestruini ţării nostru, glorie 
a lumii întregi. Contribuţia concertelor 





„Pro-Arte“, nu prima de altiel pe care 
o aduce, în seria excelentelor maniies- 
tări de până astăzi, face deosebită cin- 
ste, d-lui George Cocea. 

In partea verbală a şedinţei, d. E. 
Ciomac a făcut diferite aprecieri și 
consideraţii în jurul personalității și 
activităţii maestrului Enescu şi a altor 
muzicieni români. 

Cu partea muzicală, 
pe deplin în subiect. 

D. Vasile Jianu a interpretat cu sim- 
ţită virtuozitate „Introducere şi alle- 
gro „p. flaut, regăsindu-i farmecul mlă- 
dios şi trăsătura-i măiastră. 

D-na Emilia Guţianu Alessandrescu a 
conturat cu graţie și limpede muzicali- 
tate melodiile pe versuri de Clement 
Marot, pianul fiind ţinut, ca și în pre- 
cedenta interpretare, de d. Miron Şoa- 
rec, talentat tânăr pianist. 

Suita veche pentru pian, cu ornamen- 


tări şi svelteță de catedrală, a sunat 
apoi impresionant, sub degetele persua- 
sive ale pianistului Radu Mihail, sfâr- 
şind în vaste acorduri alesele minute 
de muzică ale acestei discrete sărbăto- 
riri, 


sa trecut însă 


ROMEO ALEXANDRESCU 








scria în prefața volumului „La sociâte 
des grands esprits“ că ar fi aproape in- 
util să citești pe contimporani dacă n'ai 
avea convingerea că între ei vei găsi o 
dată, la noroc, un candidat la nemurire. 

Totuşi, adăuga el „producţia medie 
menţine căldura şi furnizează terenul 
necesar eventualei apariții a capodope- 
rei“, 

Capodopera nu răsare însă oriunde şi 
oricând. 

Ea poate întârzia să apară secole în- 
tregi, după cum poate fi vitregă cu lite- 
ratura unei țări chiar. 

Truda criticului este așa dar cu atât 
mai grea și bucuria sa la ivirea unei 
capodopere în scrisul contemporan cu 
atât mai mare. Când însă această capo- 
doperă întârzie, criticul caută prilejul 
de a evada din actualitatea efemeră și 
aleargă la singurul izvor de viaţă spiri- 
tuală, la cartea bună. 

Souday socotea că viaţa merită să fie 
trăită numai pentru a înțelege şi a simţi 
pe marii gânditori şi marii poeţi, cărora 
le datorăm tot. 

Bra acesta gândul unui om care nu 
cunoștea decât bucuriile spiritului, gân- 
dul unui cititor asiduu, care a afirmat, 
ca și Ruskin, că oamenii mari au scris 
— pe papyrus, pe hârtie, pe piatră, pe 
pânză sau în spiritul auditorilor (ca 
Socrates) — şi care regreta că Alexan- 
dru cel Mare n'a lăsat un rând îar 
Disraăli „a preferat să fie Alexandru 
decât Homer“. 

Ruskin consideră și el că societatea 
oamenilor mari (societate în sens de 
contact cu opera lor), „numeroasă și 
plăcută, vastă ca universul“, este „cea 
mai puternică, cea mai aleasă din 


app aa e 





5 Martie 1938 


— 


ARTEA BUNĂ 


toate locurile şi timpurile“. 

Oamenii mari și operele lor, capodo- 
perele, sau, în literatură, cărțile bune 
sunt însă rarități. Numărul le este re- 
dus și locul lor mai mult în lumea de 
dincolo de Styx decât între cei vii. 

Dar, obosit de munca sa în slujba ac- 
tualului, criticul se refugiază uneori în 
trecut, la cartea bună, caută pe acei 
„lovarăşi cterni', de la cari se întoarce 
refăcut, gata să înfrunte puhoiul de ma- 
culatură care creşte din zi în zi, din mo- 
ment în moment, 

Ici și colo, luate de puhoi, lucruri de 
preţ pe care le reţine, fie şi numai o 
clipă. | 

E] poate însă împărtăși cititorilor ma- 
rile sale satisfacţii, așa cum a făcut-o 
Faguet, spicuind, în „En lisant les 
beaux vieux livres“ sau cum mai bine 
au reușit Merejkowski în „Compagnons 
Cternels“ şi Paul Souday în „La So- 
ciete des grands esprits“. 

„Citirea cărților bunc, zice Descartes, 
este ca o conversaţie cu toți oamenii 0- 
nești ai secolelor trecute, cari le-au 
scris, şi chiar o conversaţie studiată, în 
care ei nu descoperă decât ce e mai bun 
în gândurile lor“, 

lată de ce socotim că este o datorie a 
noastră ca, la această rubrică, să însem- 
năm pentru cititorul al cărui suflet n'a 
fost viciat de scrisul nesănătos al celor 
ce cred că lumea dela ei începe, gându- 
rile și bucuriile pe cari ni le-au dat căr- 
țile bune, în deosebi cărțile bune ro- 
mânești. Şi cu atât mai mare ne va fi 
satisfacția când vom afla în literatura 
noastră de azi, cartea cea bună, opera 
„candidatului la nemurire“. 

RADU A. STERESCU 





CRONICA PLASTICA 


GRUPUL NOSTRU 


„Grupul nostru“ deschide la sala 
„Llleana'“* o expoziţie care atât prin ori- 
ginalitatea unora dintre artiști, cât şi 
prin numărul lor, însemnează o mani- 
festare importantă în actualitatea a'- 
tistică. 

„Grupul nostru“ nu reprezintă o 
anumită direcţie, un anumit curent, ci 
unirea forţelor mai multor artiști de 
personalităţi foarte diferite, în idealul 
artei. 

De aceea, nu putem vorbi despre 
ansamblul expoziţiei, s'o caracterizăm 
prin consideraţii generale, ci vom 
căuta să subliniem, în fugă, aşa cum 
ne permite spaţiul acestei rubrici, ceca 
ce ni se pare a exprima un tempera- 
ment artistic, — luână în parte pe fie- 
care expozant. 

Să începem cu dl. Lucian Grigo- 
rescu, ale cărui pânze foarte caracte- 
ristice prin verva lor spirituală, cris- 
talizează un temperament fugos, un 
tempo grăbit de creaţie. 

Prin svârliri pripite şi neglijente de 
culoare, d-sa schițează fugitiv peisaje, 
vederi de port, de o originalitate sur- 
prinzătoare de efect. Interioarele d-sale 
sunt tratate  într'un ritm mai puţin 
accelerat, însă cu marca aceleiași per- 
sonalităţi care se va preciza desigur, 
în evoluţia artistului, în sensul acesta 
trepidant. 

D. Hranât Avakian expune peisage, 
naturi moarte şi un portret. Însistăm 
asupra peisajelor, dintre cari rele- 
văm o vedere de iarnă, în care tonali- 


tățile de alb au o luminozitate spulbe- 
rată de un efect plastic impresionist 
într'o notă foarte justă. Naturile moar- 
te sunt armonizate coloristice cu mult 
simţ de muzicalitate. 


D. George Nichita expune o singură 
pânză : un motiv de arhitectură tra- 
tat într'o manieră ce evocă decoruri 
de teatru. 

Cele trei pânze de peisaj ale d-lui 
Șt. Constantinescu dau întrucâtva im- 
presia unei picturi saloniere, lipsită de 
accent plastic. Totuși se recunoaște în 
ele vibrația unui temperament, în 
unele subtilităţi ale luminozităţii. 

Foarte personală este arta d-lui 
Paul Miracovici, o artă de contraste 
brutale, din care derivă o viziune Li- 
niară. Peisajele, în cari o lumină pu- 
ternică de soare aprinde motivele ma- 
teriale ale tabloului, în contrast cu al- 
bastrul închis al cerului sunt de un 
efect izbitor.  D. Miracovici mai ex- 








pune două guașe foarte originale şi o 
pânză reprezentând un vapor,  într'o 
lumină mai sumbră. Aşteptăm cu op- 
timism maturizarea artistului. 

D. Ionescu-Sin, expune peisage cu 
vederi urbane şi vederi de port, in 
cari îmbină un desen de linii precise 
cu tonalități ce degajă o atmosferă 
suavă, realizată mai ales în unele 
pânze prin reprezentarea apei în care 
scânteiază lumina. 

Un artist care exprimă multă sensi- 





Paul Miracovici 


Peisaj din Balcic 


bilitate este d. Dan Băjenaru. Semna- 
lăm peisajele de iarnă cât şi o vedere 
de perspectivă asupra unor câmpii, în 
tonuri verzi, cari sub albastrul cerului 
au multă frăgezime. 

D. Alex. Moscu este un desenator 
virtuos, dar virtuozitatea nu implică 
arta. De aceia pânzele d-sale nu au 
nici un farmec plastic, deşi cromaţis- 
mul este deseori bine dozat. 

Expoziţia „Grupului nostru“ se com- 
pletează cu sculptura d-lor Baraachi- 
Muşat, Borgo Prund şi Mac Constan- 
tinescu. 

Cel dintâi expune lucrări ce păcă- 
tuiesc printr'un  academism care se 
constată mai ales într'o statue de mari 
dimensiuni reprezentând o temee goală 
stând în picioare, într'o atitudine com- 
pusă, falșă. 

D. Borgo Prund, care mai expune 
și la sala Dalles, prezintă câteva lu- 
crări de ceramică și un baso-relief în 
lemn, cari se caracterizează printr'un 
primitivism plin de resurse de plas- 
ticitate. 

Clasicismul d-lui Mac Constanti- 
nescu este reprezentat în expoziția 
„Grupului nostru“ prin două lucrări 
caracteristice. 

AL. PALEOLOGU 





INCHINARE 


Umbră a dreptei tari, de soldat, 
Neagră, mâneca fâltâe moale: 
Steag de 'ntuneric, înfăşurat, 
Unde, făclia dreptei tale? 


(Albe, incandescente 's hârtiile: 
Literă, lacrimă unică, sfâșii-le, 
Grindini cursive pe arderea 'n toi...) 


Sângele mâinii stins în răsboi 
Zale, pe cer, s'a aprins șşi-acum miile 
Ochiuri de aur aminţesc, peste noi, 


Că abur, sângele, că sdrenţe, sângele, 
In risipire arzând şi mister 


A cunoscut înălţarea la cer. 
„„Urmele-i, geană, sărută-le, strânge-le. 


Stele de veghe şi călăuze 

— Sângele nu s'a scurs în pământ — 
Și peste setea căinţei, buze 

'Tainice sânt; 


Toţi am uitat 
Pe unde merse 
Dreapta cu steagul înfășurat, 
Steagul, cel viu, azi înoptat... 


La semnul locului, culorile-s şterse. 


CICERONE THEODORESCU 


26 Februarie 1938 


um se spune în Moldova, Beișor a 
C păpat tot: moşiile și casele părin- 5 
teşti, moara și via rămase de la $ 
Tanti Tinca Hălăceanu, şi grajduli de i 
curse de la Oncle Albert. 
La cafenea, mânile lui Beișor-—băr- , 
bătește fine și încă ingrijite — parca fi 
dau cărţile la masa verde. a d 
Chefliu, lunatec, cartofor, atemeiat, să; 
duelgiu, spiritual şi secătură, — spun &, 
bărbaţii. Dar femeile tot. îi zâmbesc. îi 
privindu-l lung: în viaţa lui a dez-5% 
mierdat atâtea! Incep să aibă amin- 
tiri numai văzându-l. 

Nume mare: i-l știu biserici în Mol- 
dova, luminându-i-l cu candeli. Dart 
toată lumea] ştie Beișor. Așa i-auliu 
spus părinţii — şim glumă şi'n răsfăț ; X 
la fel, colegii primelor ștrapeţe; toti 
așa, femcilc, cele de noapte, ca şi ce- 
lelalte. Numai în acte-i altfel. Dar cine 
s'ar gândi să-l caute pe Beişor în acte' (% 

Enciclopedic ignorant, zâmbetul lui: 
e a-toate-știutor. 

Pare mereu grăbit și nu [ace nimic | 

Oriunde-i provizor, și stă o noapte [% 

Pierde mereu la cărţi. De undeji 
pierde, când nu are? 

La laşi, pe vremuri, era arbiter ele- 
gantiarum, Prințul de Galles, spaima! 
părinţilor cu fete, Kronprințul Iadului, 
în uniformă de liceu, matriculat în 
raiul îngerilor, şi Cneazul muscalilor 
cu doi cai. 

Pe front și-a pus monoclul în îaţai 
gloanţelor, ca pentru pulpe de balet. 
Tot Beișor. 

Tot Beişor s'a întors, plecând îndată 
la Paris după şampanie franceză. i 

Apoi a revenit la Bucureşti, sleit de! 
cazinourile Coastei de Azur. 

— Cu ce trăeşte Beişor? ; 

la 
puntea dintre 


PA ef 


= 
—_ 


8 


SERIA e 


A 

















A 
4 
d 





sti 





Nimeni nu știe. Sunt întrebări 


care numai zâmbetul răspunde. 
Gura lui 


umedă e 





iedeai 
să 





două chefuri, pe care vine ultimul re- 
fren spre cele care'ncep. 

Când doarme  Beișor?  se'ntreabă 
somnul. Căci patul pentru Beișor e c 
femee, și cu femeile nu doarme. 

Vremurile s'au asprit mereu. Vechii 
boeri sau dus. Cei noi sunt altfel. Boe- 
rii au morminte, ţăranii au pământ: 
şi sărăcie, fără de boeri. 

Dar Beișor e-o tiflă'n nasul timpului. 

—. Pa! altădată... 

Şi creditorilor şi vieţii tot la fel le 
spune. 

Mâna lui Beişor parcă mereu sen- 
vecinează cu o cupă de șarnpanie; o 
găsește alături ca pe-o baletistă într'un 
local de noapte veselă. 

Acesta-i calendarul numai cu 
roșii, al anilor lui Beişor. 

A curs multă șampanie franceză, în 
Franța și în România; s'au scuturat cu 
foșnet crânguri de femei; au ars ţi- 
gări şi înnoureze toţi Carpaţii Româ- 
niei, zi cu zi, noapte cu noapte, an 
cu an. 

Și într'o zi, singur la masa unei ca- 
fenele, cu ultima ţigară Maryland, cu 
buzunarele deşarte, hainele cam roase, 
gura cam amară, Beişor s'a uitat afară 
pe fereastra dinspre Calea Victoriei. 
Şin loc să vadă femei, a văzut că 
ninge. | 

Și Beişor a spus deodată versul lui 
Bacovia : 

„Trist, co pană mătur vatra, 
Solitar. 
Iar în zarea grea de plumb 
Ninge gri“. 
* 

Nu. Beişor nu sa sinucis. 

S'a dus direct la un minister repu- 
tat pentru fonduri. A intrat grăbit — 
orice portar va recunoaşte că  Belşor 
trebue salutat cu respect —, a căutat 
pe cineva în anticamera ministrului, a 
zărit alte hiene cu două picioare, â 
simțit cun zâmbet protector alarma 
şefului de cabinet, și a plecat, aflând 
de la un funcţionar intimidat de atâta 
contrarul. Sinceritatea eo mojicie pre- 
dicată de bărbaţii căsătoriți. 

— Nu-ţi aduci aminte de mine? 

Beişor surâde, respirând-o. 
cinste, adresa particulară a Excelenței. 

Deşi s'a dus pe jos, silueta lui pe- 


file 





Copilăria verde 
mai arde pe șes 


Copilăria verde mai arde pe şes, 

Mai aprinde câteodată geamul în noapte— 
Și amintirile din văgăuni căscate, ies 
Să năvălească sufletul cu umede şoapte. 


Cărăruile şerpuite învie 
Fuga picioruşelor de copii. 
Ca din pământ aud strigăte în câmpie... 


Unde este mama ? Unde este tatăl? 
Veniţi aproape, încet. Şedeţi pe mohor. 
Să vă spue ce-a văzut în lume, bată-l, 
Norocul să-l bată, al vostru fecior, 


„.Vântule, când soarele va fi asfinţit, 

In ţintirim să-mi aduci copilăria dragă, 

S'o mâi de pe haturi, întreagă, 

Să stea ca o turmă lângă mine, liniştit. 
GH. MENIUC 


iun vilegiaturist care-şi face 








UNIVERSUL LITERAR 





BEISOUVI 


destră e o aluzie la un automobil atent, 
care-l urmează. 

Domnul ministru însă a venit os- 
tentativ cu automobilul atât de indis- 
pensabil încât te întrebi ce so fi tă- 
când în intimitate domnul ministru— 
când stă la masă, când lucrează și 
când doarme — fără automobil. 

Beişor l-a salutat amical. Ministrul 
sa uitat distrat și a descins, intrând 


YI zrăbit în casă, fără să întindă brațele 
W:lui Beișor. 


— Crapule ! 
Beișor l-a apreciat pe franțuzește ca 


& să nu fie nedelicat față de sergent, şi 


să se plimbe, fumârd 
prin faţa porții, ca 
cura de 
E drept că altceva nu 


a continuat 
țigări „„Meseriaş“, 


pe minerale. 


fiare de făcut. Postește. 


Ninge. 

Și în sfârşit sa întâmplat ceva și 
pentru Beișor. A tras la scară un au- 
tomobil cu două locuri. Beișor a apre- 
ciat acordul  negru-roș al caroseriei. 
Negrul, ca cel de sprincene ; roşul, ca 
cel de buze. Gândul lui Beişor a ote- 
rit un trandafir acestei caroserii. 

O doamnă se urcă. 

Beişor judecă femeile de jos în sus 
— de la încălțăminte — pornind dela 
premize spre concluzie. Și pantofii şi 
gleznele și ciorapii, au conferit, prin 
ochii lui Beișor, doamnei, apartenenţa 
estetică a automobilului. 

Beișor sa dat laoparte din fața 
porţii, acceptând benevol să facă loc, 
şi a salutat ca în veacul al optspreze- 
celea. 

Doamna de la volan nu sa încrun- 
tat, dar nici n'a zâmbit, A tresărit. A 
palpitat ca o inimă. Apoi l-a privit 
lung. Și a fugit cu patru roți. 

Aa! Şi mai bine! 

Beişor i-a trimis din urmă fum pro- 
tector. 

* 

Deci, Beişor și-a  acordal un scop: 
acela de a fi îndrăgostit de soţia, fiica 
sau nepoata domnului ministru. 

-— Ce e sărăcia ? se întreabă Beişor 
ca să scape de ea, definind-o. 

Și după ce suflă fum „„Meseriaș“ 
fulgilor care l-au încolțit la poarta 
domnului ministru, își răspunde singur: 

— Sărăcia e ultima demnitate a boe- 
rilor. 

Se plimbă prin faţa casei domnului 
ministru, la aceeași oră, așteptând 
s'apară ulțima femee vrednică de-a fi 





NUVELĂ 


iubită de un boer sărac, 

Automobilul iesă, negru-roş, cu o 
voaletă de cristal ș'un tfoşnet de meta- 
luri mătăsoase, 

Beișor salută şi cu pălăria 
chetul de toporași. 

Doamna de la volan zâmbeșie, trece 
înainte fără grabă, lin. Poarta semn- 
chide. 

Nici Beișor nu se grăbeşte. 

Automobilul s'a oprit la marginea 
străzii. Il așteaptă. 

Beişor aruncă ţigara, scutură scru- 
mul iernii de pe paltonul ros, şi intră: 
dintâi cu nările, ca de câte ori se apro- 
pie de o femee. Parfumul acesteia are 
bun accent francez. 

— Sărut mâna, doamnă. 

Ii pune toporașii pe genunchi, Mâna 
care-i ia îi merită. 

— Bună ziua, Beișor. Nu te miri? 

— De nimic, doamnă. Sunt deprins 
cu mine. 

— Ştii unde mergem ? 

— După dumneavoastră. 

— Intr'adevăr, după mine mergem... 

Beișor se instalează confortabil, a- 
preciind căldura care-i îmbracă picioa- 
rele fără galoşi. Nu întreabă nimic. Cu 
atâta poate respecta pe femeile încă 
necunoscute : cu tăcerea. Cu toate că 
doamna de alături e frumoasă, Beișor, 
care o intuește biografic, află c'a fost 
foarte şi că mai e încă. Beișor știe să 
conjuge frumusețea care în realitate 
e un verb. 

Doamna conduce fără ticuri, calm. 
Dar parcă face game la volan, gândin- 
du-se la altceva. 

Evident la Beişor,—gândeşte Beișor. 

Cabina de cristal cu roți e sprin- 
tenă, intimă. Din ea, ninsoarea e o co- 
chetărie a luminii — păr pudrat la o- 
glindă —, iar gerul, o purificare pre- 
țioasă a transparenţelor. 

— Nu mă întrebi nimic, Beişor? 
Aştept să fiu întrebat, doamnă. 
— Mă cunoşti ? 

Ar îi o nepoliteţă să vă răspund 

— După cum vedeți, da. Surâsul 
meu e amintirea dumneavoastră. 

— Neschimbat. 

— Sper că nu _ vă indispune acest 
semn de statornicie ? 

Doamna oftează. Beișor îi urmărește 
de profil, linia sânilor,  destăinuită de 
mișcare. 

Automobilul fuge de oraș. Apar co- 
pacii. Motorul își încoardă strunele. 
Vitezele aiunecă : arcuș. Tot ce-i alb 


și cu bu- 





de IONEL TEODOREANU 


pe la ferestre, pare de mătase și de 
fum. 

— Şi eu sunt ieșancă. 

— Atunci am cinstea de a 
născut în orașul dumneavoastră, 

— Al tău, Beișor, nu al meu. 

— Sunteţi prea generoasă, doamnă, 
dându-mi ce vă aparține. De-acum voi 
purta Iaşul în dreptul inimii. 

Doamna zâmbește sceptic trist, 
buze roșii. 

— Te-ai demodat, Beişor. 

— Faţă de tinerețea dumneavoastră, 
doamnă, e firesc să fiu în urmă. 

— Beişor, iartă-mă că-ți spun pe 
nume. Te rog nu mă întrerupe. In- 
cearcă să taci şi să asculți, fără să fii 
curtenitor şi spiritual. 

Beișor zâmbeşte cu degetul pe buze. 
Nu ştii dacă e semnul tăcerii acceptate, 
sau numai inițiala sărutării. 

Doamna surâde fără veselie, şi con- 
tinuă : 

— A fost odată o fetiță săracă. Eu 
eram. Atât de necăjită că nici nu bă- 
nuiam Că în afară de sărăcie mai e şi 
frumuseţe. Pe-atuncea soarele însem- 
na economie de lămpi, și vara, econo- 
mie de lemne. Cum am îndrăznit 
să-mi ridic ochii asupra lui Beișor, nu 
ştiu. El mi-a dat dorința să fiu fru- 
moasă: cea mai frumoasă din calea lui. 

— Bine, Beişor, — exclamă Beişor. 

— L-am întâlnit pe stradă, peo 
stradă, într'o zi ca ţoate zilele. Am a- 
flat atunci că-s cea mai fericită și cea 
mai nenorocită fată din lume. Imi gă- 
sisem inima şi* mi-o pierdusem. Natu- 
ral, Beișor nici nu se uita la mine. 

— Calomniaţi, doamnă, pe un om 
dezarmat. 

— El, Beișorul Iașului. Eu, o fetiță 
dintr'o mie... 

— „Şi una de nopți. 

— Beişor! îl dojenește doamna cu 
melancolie. Eu, o fetiță dintr'o mie, în 
uniforma sărăciei anonime. Il pândeam 
pe stradă, îl așteptam în fața casei, îl 
urmăream. Inima mea era ca un covor 
desfășurat și strâns înaintea și pe ur- 
ma paşilor lui Beişor. Am învăţat să 
desemnez ca să-i pot scrie profilul pe 
caete. Litera B era blazonul insomnii- 
lor mele. I-am făcut versuri. Cântam, 
râdeam, plângeam. Nu sunt prea urâtă? 
întrebam oglinzile. 

Fericite oglinzi ! 

— Ştiam la ce croitor îşi face hai- 
nele, la ce cofetărie îşi bea şocolata, ce 
prieteni are, ce glume spune, — și ani 


mă fi 


cu 





INVITAȚIE LA LITERATURA 


Am vrea să nu se pară un parador 
dacă am afirma că întreaga filosofie 
care se face asupra veacului XX, asu- 
pra societății şi a individului, are în 
ea ceva ridicul şi înutil, pentrucă se 


adresează unor oameni mai mult 
sau mai puțin perfecţi, adică acelora 
cari o citesc si o înțeleg. Ori rostul 


acestei filosofii, care poate avea am- 
biții morale, e de a desvălui anumite 
ture, de a lumina anumite defec- 
te, de a schimba deci ceea ce e rău, 
uneori în numele culturii care se pră- 
bușeşte, alteori din simplu exces de 
umanitate. Cum însă majoritatea ome- 
nirii e alcătuită din anti-filosofi, toate 
doctrinele acestea rămân să fecundeze 
rafturile inofensive ale unei biblioteci, 
sau cel mult să sugereze o teorie nouă 
unui filosof de mai târziu. Tot așa rân- 
durile acestea cari vor să b:ciuiască pe 
anti-literați şi să-i întoarcă înspre li- 
teratură, vor fi citite de oameni dinain- 
te convinşi de dreptatea lor, adică iubi- 
tori de literatură. Așa că, oricât de ade- 
vărat va fi paradoxul care va defini 
omenirea actuală și oricât de tăios, el 
nu va împiedeca pe nimeni să doarmă 
și nici nu va transforma personalitatea 
nimănui, căci cei ce mă citesc sunt fa- 
tal de aceeași părere. E poate în aceas- 
tă constatare, tragedia care înfăşoară 
turnul de fildeș al artei de totdeauna, 
al creației care încearcă să demonstre- 
ze frumosul însă nu izbutește să-l îm- 
pună decât în sufletele celor ce, cunos- 
cându-l dinainte, pot să-l priceapă. 
Efortul acesta gratuit nu e însă mai 
putin sublim. 

Entuziasmul pentru nimic, iată para- 
dozul vremii pe care o trăim, care mui 
bine zis ne trăiește. Căci a pluti incon- 
știent de misiunea pe care o porți în 
sânge, a te mișca în vederea atingerii 
unui scop foarte apropiat în timp şi 
foarte personal, a crede că trepidaţia în 
tribunele sportive e o pasiune, a re- 
nunța să creezi ceva personal, a adopta 
formele de viață de-a gata, a concepe 
moartea ca pe un accident iar viața 
ca pe un spațiu gol care irebue 
oricum umplut, — înseamnă a trăi pen- 
tru nimic, având totuși impresia că ser- 
veşti un scop oarecare. Nicolae Ber- 
diaefi scria nu de mult, cu intuiţia 
aceea scânteetoare care-i transformă 
cărțile în dureroase rechizitorii: „Ches- 
tiunea care se pune e aceea de a ști dacă 
ființa căreia îi aparține viitorul, va 
continua să se numească om. Asistăm 
la procese de desumanizare în toate do- 
meniile culturii şi ale vieții sociale... 
omul... încetând de a mai fi nu numai 
0 valoare supremă, dar o valoare oare- 
care“. („Le destin de lhomme dans le 
monde actuel“. p. 21). Ce perspectivă 
dezolantă și câtă luciditate în cărțile 


acelea cari se încăpățânează să critice 
c.vilizația și să adore valori cari aproa- 
pe nu mai aparțin actualității ! Și câtă 
naivitate în concepția puerilă a acelui 
„stupide XIX-e siecle“ care avea totuși 
certitudinea unei stabilități: încrederea 
oarbă în perfecțiunea umană și în mer- 
sul ascensiv al efortului omenesc care 
trebuia să egaleze cândva dumneze,rea! 
crizej de azi. Increderea exagerată a 
fost urmată fatai de neincredere. Voin- 
ţa de a crea a devenit pojlă de a bene- 
ficia. Efortul câtre perfecțiunea uma- 
nă s'a transformat în tentative de per- 
fecționare corporală, deci trecătoare, 
fără nici o pretenție de durabiliilate. De 
wici impresia de momentan, de grăbit 
și de neisprăvt, care respiră din tot ce 
s'a creat după război. De aici caracterul 
nihilist al tuturor ăcțiunilor. De aici 
disprețul pentru Literatură și pentru 
artă în general, pentru orice lucru care 
ar putea depăși cadrul temporal al unei 
ezistențe obișnuite. „Cultura e un îna- 
mic prin însăși superioritatea e: scria 
Oswald Spengler în „„Annees decisives“, 
descifrând cauzele antipatiei pe care o 
resimte omul modern față de creațiile 
spiritului. Căci a adera din pasiune, sau 
din simplă simpatie, la ele, înseamnă să 
le recunoști tacit perenitatea și să re- 
nunți la perspectiva  temporal-îngustă 
a spiritualității moderne: Dar se mai 
poate vorbi astăzi de o spiritualitate? 
Catalogarea bipartită pe care Snengler 
o aneva istoriei, pare a exclude ain ac- 
tual termenul spiritualitate, care a- 
parține epocilor de cultură răposaie și 
pe care civilizaţia căreia ne întegrăm îl 





refuză organic. Acceptând poziţia pesi- 
mistă a filosofului german, trebue în 
mod logic să socoteşti literatura un bun 
(căci poate o nouă eră de cultură va 
fecunda undeva planeta) cel puţin pen- 
tru moment. Suntem siliți deci să aș- 
teptăm pieirea acestei lumi de confort 
corporal şi să sperăm în cel mai bun caz 
risipirea definitivă a civilicației  faus- 
tiene. Bineînţeles, din punct de vedere 
spenglerian, orice „invitație la litera- 
tură“ nu poate [i decât lipsită de sens. 
Cred însă că o nouă concepţie des- 
pre literatură se impune azi, o concep- 
ție pe care să o adopte nu numai ome- 
nirea în genere, dar scriitorul însuși. Mi 
se par cu totul perimate aventurile 
boemei literare din veacul trecut și im- 
presia de ușuratec, de neesenția! care 
sa adunat cu încetul în jurul artistului 
a creat ca echivalent social al literaturii 
termenul de inutil, sau în cel mai feri- 
Cit caz, de distractiv, de passe-temps. 
Si îată cum, după ce și-a distrus toate 
punțile cari-l legau fie de Dumnezeu, 
fiede siguranța în sine însuși, omul s'a 
găsit singur. în univers, speriat de 
propriile sale născociri, subjugat de ele, 
amenințat să ajungă în curând un sclav 
al lor. De aici sensaţia de compleşeală şi 
de singurătate cosmică, pe care con- 
temporanii nostri o trăiesc cu o ha- 
lucinantă intensitate. De aici refu- 
giui în uitarea momentană a spectaco- 
lului variat, însă mediocru, pe care-l 
oferă cinematograful, romanul polițist 
şi întrecerile sportive. De aici arhitec- 
tura grăbită, diformă și șubredă a 
block-house-urilor, destinate parcă nu- 
mai prezentului, ridicate fără nicio 
ambiţie de durabilitate şi frumos, 


Vorbeam despre o concepție nouă a- 
supra literaturii. E nevoe într'adevăr 
de o schimbare a scriitorului însuși, de 
o reintegrare în matca unei misiuni. 
Trebue redată lumii siguranța în ceva 
etern şi totuși accesibil tuturor. Arta 
literară poate oferi darul unei useme- 
nea salvări, tocmai prin doza de etern- 
Oomenesc pe care o ascunde. 

Și astfel traditia acelei solide litera- 
turi a veacurilor trecute poate servi as- 
tăzi scopuri cu adevărat revoluționare. 

lată cum, crescută sub zodia misiu- 
nii sale originare, literatura poate îm- 
plini golul care ne chinueşte. 

O „invitație la literatură“ devine deci 
o invitație la eternitatea pe care o 
poartă în suflete scriitorii conştienţi de 
valoarea lor și de greutatea apăsătoare 
a clipei de față. Și iată cum o „invita- 
ție la literatură“ rămâne valavilă chiar 
dincolo de pesimismul spenglerian. Căci 
despre întugurarea unui nou ciclu de 
cultură europeană se poate vorbi nu- 
mai sub semnul literaturii. 


VINTILĂ HORIA 








5 


în şir nam îndrăznit să-i spun vorba 
care creștea odată cu mine, vorba care 
era de plumb când eram singură, şi 
de aur când îl vedeam: tot grea. Și 
într'o iarnă am făcut o nebunie. Era 
ajunul Crăciunului. Iţi închipui ce-am 
făcut ? 

In amintire, Beişor nu găsește nimic. 

— I-am dus inima mea la fereastră. 
Da, Beişor, așa am făcut. Crăciunul 
pentru mine e inima mea de fată la 
fereastra lui Beişor, într'un laşi al a- 
mintirii.  Mam pregătit de cu vară 
pentru noaptea de Crăciun. In loc să 
mă bucur de vacanță, am preparat co- 
Tigente toată vara. Şi cu banii strânși, 
mi-am adunat zesire pentru Steaua de 
Crăciun,  ascunzând-o în podul casei. 
Nici o mireasă n'a fost mai fierbinte 
împodobită decât Steaua mea. Șin 
noaptea ajunului, după ce părinții sau 
culcat şi luminile s'au stins, am fugit 
de-acasă pe fereastră. Am ajuns arsă 
de ger și spaime la poarta casei lui 
Beișor. Poarta nu era încuiată. M'am 
dus deadreptul la fereastra lui Beișor, 
intrând în omăt până la genunchi. Fe- 
reastra era întunecată. Doarme ? Sau 
nu-i acasă? Am încremenit, zidită în 
omăt, cu mâinile îngheţate pe bățul 
stelei ridicată la fereastră. Cântau co- 
ruri în sufletul meu : „Steaua sus ră- 
sare, ca o taină mare...“ Dar tăceam şi 
plângeam la fereastra lui Beișor. Nu 


mai știam dacă sunt trează, ori visez. 


TA 
lead i A E 





Și deodată aud zgomot şi simt cur 

cade omăt de pe marginea ferestre 

Dumnezeule, mi-am spus, ai făcut m 

nunea. Într'adevăr, fereastra sa de: 

chis. Și l-am văzut pe Beişor, cu pai 

tonul de blană și căciula,  încălecân 

fereastra şi sărind. Avea o crizantem 

la butonieră şi mirosea tare a partun 

Beişor a închis fereastra cu bastonu. 
și s'a uitat impertinerit la mine: „C 

cauţi aici?“. „Am venit cu steaua“, ar. 
șoptit, cu bărbia în piept. „Pleacă re 
pede. Nu vezi că boerii nu-s acasă“. 
Am fugit, lăsând steaua la poarta ca- 
sei. Acolo a rămas, Beişor, căci de a- 
tunci am trăit altfel... și iată că ne-am 
întâlnit din nou, tu, tot Beişor, eu... 
Ştii cine sunt ? 

— Fata de-atunci ? 

— Nu, Beişor. 

— Soţia domnului ministru ? 

-— Dacă vrei, da. O femee măritată. 

Ninge des. 

— Pe cine aşteptai 
Pe soţul meu? 

— In fond nu-l așteptam pe el. 

— Pe mine? Să nu minți, Beişor: 

— Aşteptam ceva... o stea. 

Automobilul virează printre fulgi, 
întorcându-se, 

Dela o vreme încep străzile cu oa- 
meni printre casele oraşului. Vin sâv- 
bătorile. 

— Unde vrei să te duc? 

Beișor privește  ghioceii de pe ge- 
nunchii doamnei. Apoi, ochii lui cu 
gene lungi se opresc în ochii de ală- 
turi : 

— Steaua sus răsare? şoptește fără 
zâmbet Beişor. 

— Boerii nu-s acasă, — îi 'răspunde 
fără zâmbet doamna. 

— Nici nu mai sunt boeri. 

— Unde să te duc? 

— La cimitir, zâmbește Beișor, Sunt 
așteptat. 

Doamna frânează brusc, dezmiardă 
mâna lui Beișor şi îl alungă cu blân- 
deță. 

Automobilul pleacă. 

Beișor aprinde o ţigară. 

„lar în zarea grea de plumb 
Ninge gri'. 

(Din volumul „Casa Bunicilor“, ce va 

apare în Editura „Cartea Românească”). 


în faţa casei? 





Dragoste mare... 


Suiletul meu, amintirile mele 
Au păstrat lucrurile ca atunci. 
Timpul nu a trecut prin ele 
Cu grelele porunci. 


Străzile lungi şi casele multe, 
Ferestrele mari cu sacsii şi cu soare, 
Stau să le vadă şi să le-asculte 
Gândurile mele iscoditoare. 


Râzi şi vorbeşti pe străzile lungi 

Şi zâmbeșşti la ferestre printre soare şi 
[flori...] 

Azi, ca şi-atunti, în triluri prelungi, 

Te văd şi te-aud de-atâtea ori. 


Cartea mea dulce de căpătâi, 
Vis şi aevea, fum şi dogoare... 
Dragoste mare, tu cei dintâi, 
Fără clipă şi an... fără uitare... 


TUDOR MAINESCU 











6 





evăzui dela geamul  vagonului 
NR văile carpatice cu zob ae lună. 

Fredonam, mulțumit că perso- 
nagiile  somnoroase din jurul meu 
nu-mi puteau citi în suflet şi nici in 
buzunarul lefter ; cel mult dacă vreu- 
nul abia tresărea cu o vagă clipire de 
mirare spre mine, fiindcă mă încăpă- 
țânam să fiu singurul amator de 
peisagii al acelei ore... Insă clipirea in- 
sului era urmată de o încleire totală a 
pleoapei și de un sforăit liniștitor... Ci- 
ne n'a gustat, în insomniile lui de pri- 
beag, prilejul de evadare absolută din 
vecinătatea ambițiilor semenilor săi 
când îi domină duhul somnului, în 
timp ce sub compartiment roatele stri- 
vesc pe șine, roua dimineţii ? 

Mă complăceam să număr, copilă- 
reşte, tunelele. Dar sclipirea de cuţit, 
a apelor pe sub arcuri de poduri, îmi 
retrezea simţiri de demult, intense, fra- 
gede, nebune... Câte iubiri nu purtasem 
în aceeaș inimă, pe aceeaşș melodie mo- 
notonă de tren, prin aceleași prive- 
lişti)... Pe cât mă cunosc, nu m'am lăsat 
niciodată, prea mult în voia unor ase- 
menea stări copleşiloare, n'am permis 
trecutului a mă chinui cu intensitatea 
unei nevroze. Neindemânatec, sgâlţâii 
fereastra de cureaua lată dar ea nu se 
deschise. Inţelesei, după senzația dulce 
a crispării muşchilor, pătrunși de vibra- 
ţia fierului, că mai exist. Țăcănitul tre- 
nului intrat în pantă vertiginos, mă 
îmbărbăta, .precum accentele finalului 
eroic al sonatei Kreutzer. Detileul văi- 
lor îmi păru altfel însufleţit. Luna care 
dispărea câtă vreme ne afjundam în 
tunele, era înlocuită, întâi, desigur, din- 
tr'o firească nevoie optică, prin lumina 
figurii resemnate şi extatice a jucătoa- 
rei de ruletă... Tunelele regiunii de 
sumbră măreție erau reci, afumate, dar 
cu prelingeri ciudate de apă în bolți. 
Calcinarea le împodobea cu începuturi 





de țurțuri — fine giuvaericale — şi le 
înrudea cu faimoasele peşteri ale schiv- 
nicilor. Pare absurd, căci nimeni nu-și 
aminteşte să fi văzut vreodată ceva, din 
tren, prin besna tunelelor. Eu totuși 
sunt sigur că am văzuţ aceste detalii la 
lumina chipului ei limpede și tare și 
nu cu acea slabă lanternă de buzunar 
de care ne ajutăm în peşteri, să desco- 
perim stalactitele de mari proporţii... 

Un besmetic a deschis fereasira într'o 
stație neînsemnată, Clopotul automat 
abia se auzea de vuetul unei ape din a- 
propiere. Un curent vânjos de aer mun- 
tenesc a inirat în vagonu! nostru cu o 
mireasmă de fân verae şi mi-a scos în 
trig afară, printre acarii mătăhăloşi cu 
fennare nervoase, visarea cuprinsă din 
nou de moleșeală. Trenul a pornit pe 
altă pantă, dar acum ţăcănind peste 
somnul saţului meu de destinaţie atlat 
cu ăUU m. sub altitudinea orâşeluiui 
blestemat. 'Lrecuram iulgerător prin 
faţa casei mele de vilegiatură. Astfel, ia- 
răși, drept pedeapsă a destinului, aveam 
să revăd stația satului unde-mi făuri- 
sem în ajun, la îmbarcare, atâtea visuri 
nebunești de îmbogăţire prin ruletă.., 
Am coborit... Nu știu cum se făcu to- 
tuși că apariţia impiegatului de serviciu 
imi păru ospitalieră. 

In mod neobișnuit îi dădui omului bi- 
neţe, krivu ia coşunle una fabric, pe 
unue se inălța tumul lucrului de noapte. 
Aspectul paşnic al inaustriei locale mă 
liniştea. “irenul se puse în mișcare pe 
Osii duscrete și-mi  coborii ochii abia 
în momentul cand fusei sigur că s'a to- 
pit la vaie ca un duh râu. vazui in spa- 
țiul peronuiui devenit vast, un grup de 
vesen alpiniști și langă mine aouă um- 
bre cu aer ciudat de tamiliar. Cu mâi- 
nile obosite şi pline de tuningine schi- 
ai chiar gestul să-mi trec ochi, 

— „Bună dimineaţa“, îmi spuseră a- 
proape în cor o voce limpede și alta ca- 
vernoasă... Domnișoara dela cazino și 
tânărul care mă uluise dându-mi fisele 
în păstrare pe timpul jocului, amândoi 
în carne șin oase. 

— Cum, dvs?!, dar nu v'am zăriţ 
când v'aţi suit în tren, iertați-mă — bâi- 
guii — triguros și obosit cum mă gă- 
seam ar ti fost și imposibil altfel... 
deși-i-i nu sunt miop... Ah, ce plăcere! 

Tânărul tuși violent, îndelung. După 
ce criza îl slăbi, fata îi înălță precipi- 
tată gulerul paltonului. El se scuză faţă 
de mine — cu gestul de a se scutura 
viril din încleștarea ei grijulie — pe un 
ton de un calm exagerat, că viciul rule- 
tei îl torțează la variaţia în plus a alti- 
tudinei pe care i-au hotărit-o medicii 
curanţi şi anume altitudinea satului sub- 
carpatin. Apoi... 








UNIVERSUL LITERAR 








RULETA 


NLIVELĂ FANTASTICA  c<Uemare> 


— Sora mea, adăogă dânsul mai 
natural. V-o recomand pe Kateruș sora 
mea bună la toate altitudinile, 

Ipocrizie din partea lui, fireşte, îmi zi- 
sei. Pe cât era de frumoasă, pe atât pă- 
rea de exagerată o atare apreciere în 
gura lui și cuvintele-i, în urma faptu- 
lui petrecut alături de mine în inferna- 
lul local, îl făcură și mai negru în ochii 
mei. Fata îmi întinse mâna, prezentân- 
du-se. Apăruse o expresie de mustrare 
pe chipul ei de netezimi îngerești. Cre- 
zui că este îndreptată mie, răsplață pen- 
tru a fi primit să înlesnesc, la comandă, 
spectrului ei de frate, machiavelica pu:- 
tare. Mă înșelasem, deoarece, desprin- 
zându-și mâna mică și afânată din strân- 
gerea mea, dânsa duse un deget la gură 
cu o notă desmierdătoare, spre celălalt : 

— Savin, dragă, vorbim noi acasă!... 

După un schimb de banalităţi referi- 
toare la preferințele noastre comune 
pentru satul unde ne descoperisem din 
senin covilegiaturiști, ne-am oprit să 
ne luăm rămas bun în piaţa gării. Acea- 
sta s'a petrecut când se albise de ziuă, 
în vreme ce sporea, trezit în streaşini, 
svonul rândunelelor, iar Kateruş deve- 
nea din ce în ce mai clară, 

„Intenţia de a mă reîntoarce îndată 
la cazino, mă părăsi, fie din pricina ae- 
rului sănătos al dimineţii, bun povăţui- 
tor al cugetelor, fie dintr'un motiv mai 
lesne de acceptat și anume îndreptă- 
țita speranță de a o revedea mai des, 
aici, pe suava cunoscută. După somn, 
am sărit şșuerând tangoul dela cazino, 
fără să-mi reamintesc totuşi nenorocul. 
Intâia grijă a fost să reîntâlnesc  fe- 
meea a cărei seninătate din cele mai ce- 
reşti ceruri mă sedusese, pe cât întune- 
cimea fratelui ei mă desgustase. Imi 
veni destul de uşor s'o regasesc printre 
castanii rari ai promenadei improvizate. 

Era ceva dincolo de urâtul buriăciei 
care mă îndemna să reînnoesc mereu a- 
ceste revederi. Kateruș făcea parte din- 
tre ființele născute să stârnească în su- 
fletul masculin o tendință permanentă 
de a le apăra şi când nu este nevoie, cu 
orice sacrificiu. Datorită lor, bărbaţii îşi 
regăsesc o latură ideală, cu alte cuvinte, 
poate vocaţia lor de primitivi și generoși 
San Bernarzi. Imaginaţia mea începu 
prin urmare să inventeze pericole și 
astfel nu întârziai să văd în frateie dom- 
nişoarei un tiran şi o iubeam în mă- 
sura în care îl repudiam pe el. Aceste 
două sentimente se condiționau, În alte 
momente aveam pentru ea avânturile 
şi grațiozitățile unui violonist prim și 
simţirea mea îi cânta în arpegii iscusite. 
Fata ştia să treacă în mod fermecător 
peste diletantismul meu caraghios în 
arta de a fi mereu altul, nou pentru.ea. 
Şi eram fericit că înțelege unica ardoare 
dela baza tuturor acestor lucruri. Nu 
era morbidă cât fratele ei. Frumuseţea 
ei de sfântă o făcea totuși să se teamă 
şi să ceară viaţa care nu-i era accesibilă 
de oriunde. Putea sorbi viaţa numai 
filtrată prin ceea ce e mai sincer și 
mai de preţ în personalitatea bărbătea- 
scă. Deaceea doream să-mi fie sufletul 
o cascadă veşnic nouă — cum toate 
sunt în munţi — în preajma ei. Intre 
timp încetase oarecum de a-și mai ține 
din scurt fratele și de a-l mai însoţi la 
jocuri. 


Se abătu asupra regiunii plaiurilor 
un șir de zile prea friguroase. Fratele 
prietenei mele plecă undeva la șes; cu 
toate că, debilă, ea suporta eroic săp- 
tămâna de capriciu a ținutului. Dânsa 
era sigură că fratele se va reîntoarce, 
chiar înainte de a se termina frigul şi 
nu din cine ştie ce sentiment pentru 
natură ci din vechea-i pasiune: ruleta. 
Aceasta era — recunoaştem — o linie 
comună între mine și el, dar pentru 
atât nu-i puteam ierta necavalereasca 
faptă de avar şi nici prin gând nu-mi 
mai trecu să cer vre-o lămurire asupra 
lui, dela Kateruş.... In adevăr, dânsul 
s'a reîntors. Insă mai multe zile după 
aceea, amândoi se eclipsară. 

Aflai, aproape fără surprindere, că 


tânărul a murit şi i sau făcut — con- 
form dorinţei sale, aici în vecinătatea 
urbei cu povestea — tunerarii sumare. 


Ultimele schimbări de climat i-au adus 
un enorm câştig la jocuri dar l-au cos- 
tat viaţa. 

Vestea m'a indispus ca orice miros 
de tămâie; mă gândeam Ja opacul doliu 
care o aștepta pe primăvărateca tată și, 
cu destulă nepiăcere, la somnul lung ce 
avea să-l doarmă antipalicul personagiu 
în satul favorit vilegiaturilor mele. 

Așteptai să se consume amintirea e- 
venimentului. Curios. Pe Kateruş tot 
n'o revedeam. Mă suii, pretextând o ex- 
cursie, pe un platou inalt unde se alla 
un cimitir disproporționat, de comună 
rurală. Hazele roşii ale răsăritului de 
toamnă îl băteau întâi pe el, din toată 
valea. Cavourile erau puţine; se găseau 
printre stâlpii săraci, vreo câteva cruci 
de aviatori — elice încrucișate — şi mo- 
numente de piatră având săpată tradi- 
ționala grebla a crupierilor. De aici se 
vedeau primele culmi și zăpezi ale Car- 
paţilor svelţi. Găsii ușor crucea nouă 
şi lutul cleios. Peste imţialele mortului 
ardea sub lumina soarelui un trandafir. 
După toate informaţiile, Kateruș venea 
zilnic şi disdeaimineaţă cu el. Şi de data 
asta, năravul meu de boem, în eternă 
întârziere matinală, avu ultimul cuvant. 
Astiel nu reuşii niciodată să ajungiata 
la ora depunerii trandafirului, deși su- 
iam necontenit și bostanii parguiţi de 
pe platou făceau guşi de curcani vădit 
înfuriați zărindu-mă așa de des. Idea- 
list incorigibil, simţii tendința de a mă 
mulţumi cu vederea trandaiirului roșu, 
mereu împrospătat pe crucea provIzo- 
Tie, Astăzi, cred că exista o autosugesiie 
datorită căreia luam tloarea drept un 
omagiu pentru mine. Un omagiu aşa 
cum l-aș fi dorit, în dimineţi de munte, 
adus cu spini, pe urcușul cel mai greu, 
spre dragostea pură. 

Curând a trebuit să mă trezesc din 
extravagantele mele năluciri. Floarea 
se vesteji: semnul cert că sora fostului 
meu cunoscut părăsise localitatea, achi- 
țându-se de toate cele creștineşti dato- 
rite ţărânei lui... Un alt fapt mă aduse 
şi mai bine la realitate. Anume, aflai că 
mai mulţi sezoniști decât aş fi crezut 
eu erau la curent cu banala moarte a 
lui Savin. 

Prin ei aflai un lucru neverosimil sau 
cel puţin curios şi comic. Defunctul ţi- 
nuse dârz să fie îngropat cu o canti- 
tate importantă de fise, câştigul lui: 
Cei mai guralivi mă lămuriră și aproa- 











Sunt „chestii“ în viaţă cari te sâcâie 
în subconștient, întocmai ca o muscă 
prinsă întro sticlă goală. 

O astfel de „chestie“ care ne circulă 
la țoți prin creer, ca o suveică nevâ- 
zută, dar la care rare ori ne gândim 
cu tot dinadinsul, este abuzul de vorbă- 
rie care ne-a năpădit dela o vrem: sub 
aspectul pseudo-intelectual al coniferin- 
ţelor. 

Această boală, „conferinţo-mania“, 
(ca s'o integrăm în cadrul atât de elas- 
tic a. nenorocirilor social-artistico-lite- 
rare), bântue cu o intensitate nebănui- 
tă, d2 câţiva ani, pe meleagurile noas- 
tre. 

Nu există Duminică, sărbătoare, sau 
chiar umilă 2i de lucru, care să nu îie 
agrementată de cel puţin două sau trei 
conferinte. 

Din păcate, acest potop de vorbărie 
inutilă n'aduce mai niciodată ceva nou 
pentru publicul atot-răbdător care le 
suportă. Aceleaşi frânturi de cunoștiin- 
ţe banale, sunt vesnic vânturate in cer- 
cul viţios al unei retorici bombastice şi 
stereotipe. 

Mai totdeauna când pleci dela o ase- 
menea conierinţă (pe cara ai asculta- 
t-o din obligaţie sau din întâmpiare) 
<și înzestrat cu o umplutură mediocră 
de manual şcolăresc care a fost îinproș- 
cată peste capul publicului cu un simţ 
oratoric mai mult sau mai puţin apro- 
ximativ. 

Și totuşi, există și cuvântători lumi- 


naţi cari prin vraja cuvântului lor te 
fac să asimilezi cu emoție cunoştiinţe și 
simţăminte de o înălţime şi de o pu- 
ritate excepţională. 

Dela o astfel de conferinţă pleci in- 
viorat și mulțumit, cuibărind cu căldu- 
vă în suflet ceea ce ai prins din sclipi- 
rile unei  deșteptăciuni incandescente. 

Ce folos. Aceşti oameni de preţ sunt 
rari şi cuvântul lor minunat e împărţit 
ascultătorilor cu mare avariţie. 

In schimb, ceilalţi, cei multi şi gura- 
livi, vorbesc pe toate cărările. 

“Xată o modestă catalogare a confe- 
rinţelor emanate dela aceşti mânuitori 
neindemănatici ai cuvântului: 

Locu: de cinste este deţinut desigur 
Ge marele potop verbal al răposatelor 
intruniri politice, unde răcnetelor „şe- 
fului dela tribună li se răspundea veş- 
nic printr'un ropot clasic de aplauze şi 
chiote admirative, incadrate într'o în- 
suflsțire automată şi... profesională. 

Cele mai savuroase perle de cultură, 
logică și inteligenţă aici au fost recol- 
tate („tricolorul sovietic“,  „cefereul 
francez“, „ambele trei chestiuni“, „de 
gustibus... nîhil sine deo“ etc., etc.) 

In rândul al doilea vin aşa numitele 
conferinţe culturale, populate mai ales 
de scolarii cari vin din ordin ca să 
„asimileze cunoştiințe noui“ (şi poate 
chiar ca să treacă pela cassă). 

Deobicei cel ce vorbeşte e vârstnic, 


cu ochelari şi se uită mereu la ceas. 


de SIMION STOLNICU 


pe mă convinseră că dânsul, ca un ade- 
vărat jucător al svartei, ținea atât de 
mult. la norocul său, incat ar ti dorit 
sa şi-l conserve intact, neimpărțit cu 
nimeni, char și n moarte. 

— bime dar dece sa-i păstreze în 
fise de celuloia care n'au valoare în a- 
fară de zidurile cazinoului ? 

Imi dădu. seama îndată că întreba- 
rea mea era o gată, 

— A, făcu intormatorul meu, cu o 
sclipire adâncă în ochi, să nu confunzi 
domnul meu! Pe detunct îl înteresă doar 
simbolul norocului şi pentru acest lu- 
cru fiseie colorate îndeplineau condiția 
mai mult decât orice metal din lume. 
Și apoi... omul era tiul răstățat al unor 
muitimilionari, mari antreprenori de ci- 
nema. 'lestamentul său vădeşte o minte 
ageră şi o inimă de copil. 

Nimic nu mă putea nenoroci mai mult 
decât vestea unei asemenea bazaconii 
testamentare, 

Inţelegeam însfârşit — și asta mă 
turbură groaznic — că purtarea celui 
de la cazino avusese la bază o super- 
stiție candidă iar nu, o nu, mescnnă- 
ria !.... Purtarea aceea și ingrata lui în- 
făţișare, mă făcuseră, pe nedrept, să-l 
urasc din primul moment, şi poate de 
aceea să caut, inconştient, a-l lipsi de 
privegherea surioaren... O teamă neîn- 
țeleasă mă cuprinse... Devenii un asi- 
duu vizitator al mormântului... Zilnic 
număram acolo bobul de țărână. Noap- 
tea-l visam pe omul căruia n'am ştiut 
să-i fiu bun camarad, deși apelase cu o 
încrede subită, sigur pe intuiţia lui ex- 
traordinară, la partea ideală a suflelu- 
lui meu. In contrast cu sbuciumul meu, 
chipul său îmi apârea schimbat, cu ceva 
din seninătatea lui Kateruş... Şi, Doam- 
ne, într'o zi obișnuită, cu cer albastru 
și cu ulii, teama că jetoanele multicolo- 
re vor fi turate penru a fi schimbate 
în bani la acelaş cazino, se realiză. Găsii 
urme neindoeinice de profanare a gro- 
pii. Gandul mi se duse, imediat, spre 
un tânăr crupier din sat, a căru tamiulie 
găzauise, cum atlasem mai tarziu, pe 
cei doi eroi, 

ra un tip anemic, dar masiv, cu a- 
parenjă de iricos, avand ochii pătrun- 
zaton şi pavihoanele urechilor ueslipi- 
te... Găuegul mi se uscă şi pornii V1Jei10s 
la vale, julindu-mă 'n cornii roşii al po- 
tecilor. Aş fi vrut să strig taina în haul 
întreg, dar simțeam că ea depășește 
un apt divers. Unul omorise şi aitul 
profanase groapa. Inchis in odaia mea, 
cugetai că ar h mai nimerit să anunţ îa- 
mila îndoliată, sau numai pe soră, de- 
cat să dau alarma, stupid, în satul cru- 
pierilor, asmuţind vreo bănuială asu- 
pră-mi... 

Luai trenul. Curând mă aflai pe stra- 
da metropolei, unde locuia Kateruş. Şo- 
văii. Nu cumva însetat s'o regăsesc a- 
veam s'o pierd ? Solia neagră ce o pui- 
tam odată cu dragostea mea n'avea să-l 
paralizeze orice sentiment pentru minc? 

Pentru a ajunge la apartamentul €j, 
trebui să urc, asudând, scările labirin- 
tice ale unui uriaş cinematograf, pro- 
prietatea familiei sale. In iaţa unei uși 
cu geam întunecos, sunai. Urnindu-mă 
puţin, fusei cât pe-aci să dau un urlet 





La sfârşitul prelegarii (în care se re- 
cită ncapărat câteva sabloane ca: „mna- 
rii noștrii înaintaşi“, „omul de vastă 
cultură care a fost X...*, „voi tineretul 
care sunteți nădejdea țării veți face şi 
veți drege“ ..) se rulează un fel de film 
(din fericire mut) în întunacimea com- 
plice a căruia, elevii cari n'an adormit, 
se strecoară discret spre eșire. 

In rândul ai treilea vin celelalta con- 
ferinţe, cari se rostesc fără nici un mo- 
tiv mărturisit (ca: reclamă personală, 
afacere financiară, strângere de fon- 
duri pentru cine ştie ce monument sus- 
pect, propagandă etc...) 

Aceste prelegeri au avantajul să fie 
rostite de conferenţiari de multe ori 
improvizaţi. Deaceea au calitatea de a 
îi adormitoare, exasperente, hilariante 
etc... 

Spectatorii acestor conferinţe. (sunt 
spectatori fiindcă vin doar ca să vadă 
sau să fie văzuți) prezintă pentru 
ochiul observatorului dibaciu aspectul 
anei faune — sau flore, dacă ne referim 
ia sexul slab, din cele mai interesante. 

Mai totdeauna persoanele cari parti- 
cipă la asemenea reuniuni apreciază 
foarte mult „anturajul“ şi „atmosfera: 
de snobism în care se simt învăluite. Ce 
a spus cuvântătorul interesează prea 
puţin. 

Ce vreţi, trăim în secolul unei intelec- 
tualităţi foarte... acute. 


GRIGORE OILIMP IOAN 


5 Martie 1938 








şi să cad pe spate de ceea ce văzui. Din 
geam, un tânăr ofițer, teribil prin un- 
ghiurile mari ale umtormei, ma privea 
calm, țeapân, cu mana în şoid spre sa- 
bie. Părea sentinelă de ceară. 

Din cauza mișcării mele laterale, de 
reechilibrare, opservai — şi greu îmi 
abuinui un ras nervos — cauza imagi- 
nel : un oarecare atiș cinematogratic 1i- 
pit pe ziaul opus ușu cu geam. '1rebue 
să hu nebun, imi zise; vreau neapă- 
rai sa-mi creez ain orice mott, can ro- 
mane, Simptome ale mustraru de con- 
ştiinţă. Mi se deschise. Kateruş in per- 
soană mă primi. Intre altele-mi spuse 
chhotind ; 

— Vai ce transpirat eşti ! 

Ingăimai cateva cuvinte de conve- 
nienţă, îmi dam seama cât m'am săl- 
bătecii în munți, acum în salonul ei 
așa de corect în eleganță... Fata insăşi 
păru încurcată de prezenţa mea, In pri- 
mul rând îmi prezentă un prejios came 
alb pe care mi-l și puse pe genunchi. 
neștiind, natural, oroarea mea pentru 
orice rasă canină. Privirea ei mirată mă 
enerva. Dece lăsase deschisă ușa spre 
camera de unde se auzeau vocile pă: 
rinteşti ? 

Mintea-mi era pustie. Nu găseam ce 
să spun și fusei gata să povestesc pă- 
țania mea ridiculă cu atișul reflectat, 
dar îmi mușcai buzele la timp. Da, nu 
mai avusesem nimic alta de spus decat 
asta ! Kateruș presimțea ceva şi aștepta, 
iar eu mângâiam dihania. Cine era vi- 
novat de această întâlnire glaciaiă ? Nu 
ştiu cum am ajuns afară singur şi plin 
pe haine de părul alb al dobitucului. 
A, nu i-am spus ce a sulerit [vaiele ei... 
Era de altfel inutil... 

Revenii desamăgit, în munţi, unde 
prelungirea nemăsuraţă a vilegiaturii a- 
trăgea asupra mea priviri de o familia- 
ritate provocătoare. Se svonise prin 





gurile rele că sunt și eu bolnav de îtizie 
şi că vreau să fac o toamnă „de probă“ 
în munți. Nu-mi păsa. Căzui la darul 
beţiei. Țara avea o strașnică recoltă de 
vin. Profitam să mă răzbun pe specu- 
lanții staţiunii, obligaţi la preţuri de 
concurență. Slăbisem. Aveam febre și 
vise chinuitoare din care nu lipsea de- 
monul ispitei verzi. Nu se mai putea 
altiel, Luai Qrumul iarăși prin tunele : 
deasupra lor. Octombrie devasta aurul 
ca un trişor nesăţios.., 

Am ajuns în sala de jocuri. Cum- 
părai fise, f-i-s-e! Mi s'au lăsat grele 
ca plumbi: în  buzunar.. Figuri 
cunoscute. Ilată-l pe polițistul, ju- 
cător pasionat. lată-l pe cel mai vi- 
clean crupier din sat... Mâna mi-a înţe- 
penit în buzunar... Nu puteam scoate 
nimic... Voiu picrde ? Voiu câştiga ! Dar 
fisele păreau electrizate, mă ardeau. Or 
fi fost din acelea cu pământ printre 
crestături... Cer altele. 

— Dă-mi fise  neunse cu pământ! 
strig la crupier. 

— De care ? a răspuns el galben. 

— Electric, am râcnit eu, apoi: am 
pierdut ? Cum? Şi domnul ou capui 
mesei ? Dar el trebue să câzuge ine- 
reu ! Imposibil, e inșelăturie 

Văzusem alături şi incredințal că nu 
mai este restrangere de alș coorat, un 
jucător neliresc ae roșu dar cu reli2xe 
de plumb, și ochelari cu snur. 

— Da, adaose, strident o cucoană cui 
fruntea 'mbrobonată, înşelătorie, infa- 
milor ! 

— Stai, ţi le păstrez în buzunar, spu- 
sei ori auzii, căci altfel te pradă ticalo- 
sul, nu-l vezi, uite-l, cel pe care voiu 
pune mâna !... Mam repezit spre cru- 
pier, şi am simţit o durere tăioasă ca 
o baraă, în os, deasupra orbitelor.., 

„Doi ochi vii ca florile albastre ale 
înălțimilor mă priveau cu blândeţe. 

— Visai ? Nu sunt Kateruş, cine-i 
Kateruş ? Și fata saluţă  șirengăreşie 
can operete, ducând mâna la boneta 
albă a surorilur de caritate. 


„Prin fereastră luceau munţii clari și 
fragezi, dumnezeeşti, aşa cum i-așşi fi 
dorit și cum i-aş fi văzut sub cerul sini- 
liu al toamnei, dacă n'aş fi jucat nicio- 
dată la ruletă... 

— De unde m'au scos? întrebai pe 
infirmieră ; am fost adus aici desigur 
de alpinişti. Le mulţumesc frumos ca- 
marazilor. În ce vale m'au găsit ? Au ţi- 
nut mult prăbuşirile de stânci ? 

„„„Rana din frunte era ușoară , cru- 
pierul fusese pus în libertate; numai 
grebla profesională cu care lovise, 1ă- 
măsese corp delict, la chestură. 


— SFARȘIT -— 





= 5 Martie 1933 





OTU UC IL LI Ip 


TI RI 


Es A) 
sea lea dd). 






comedie în trei acte, trei perso- 
O nagii, un decor, și... um buchet de 

trandafiri care nu erau nici pe 
departe de două ori doisprezece... 

O anecdotă condusă mai mult după 
regulele ei decât ale teatrului, niţel fi- 
losofantă, cu câteva idei de „poantă“ 
ici colo psihologică, cu un dialog ca- 
pricios, — când foarte viu, câna pierdut 
sub biturcarea monoloagelor, — uneori 
mărunt adunată ai zice din grave pre- 
legeri pirandelliene, adesea naivă, pe 
alocuri neverosimilă. 

Un text ca o schiţă abia sugerată şi 
căruia promovarea în desen durabil și 
majoratul vibraţiei coloristice, nu-i pot 
veni decât dela arta interpreţilor, 

Nu chiar un text, la urma armei. Un 
pretext mai degrabă (iără nici un joc 
de cuvinte). 

„Două duzini de trandafiri“ de Aldo 
RBenedetti și foarte misteriosul de trei 
cri i majusculă (1. 1. 1...) e produsul 
unui joc minor de fantezie asociativă, 
ispitită, aceasta din urmă, să aplice — 
grijuliu cusute deşi cu aţă albâ — in- 
consistente petece de uşoară mătasă, 
peste pânza de sac, dar rezistentă, a 
realității de toate zilele. 

Un inginer care-şi iubeşte soția. O 
soţie care-și iubeşte inginerul... Un 
prieten — cu care nu se tace totuși un 
„triunghiu“, de vreme ce el nu are de- 
cât funcţia de „tundal“, pe primul plan 
mișcându-se siluetele aevea și umbrele 
celor dintâi — şi, în amândoi soţii care 
se iubesc burghez, casnic, dar liniștiți, 
un năstruşnic „dor de evadare“, din- 
tr'odată, 

Şi peripeții. 

Și încurcături. 

Şi confuzii. 

Şi „scene“. 

Şi un „mister“ care — cu toate câ 
semnează... anonim, bileţele de amor 
capabile, gata gata, să schimbe come- 
dia în dramă — binevoeşte până la 
urmă să dea celor trei furtunoase acte 
de farsă, un desnodământ agreabil am- 
bilor soţi. 

Vom recunoaște că 
spectatorilor, 

Pentrucă, mai mult decât o comedie, 
mai mult decât o anchetă filosofantă, 
mai mult decât un text,. „Două duzini 
de trandafiri“ alcătuesec un spectacol. 


Un spectacol — Zon Iancovescu. 
Scena e plină aproape tot timpul de 
verva prezenţei acestui mare. comedian. 


nu mai puţin 





Nicăeri mai mult ca în Franţa presti- 
giul şi pasiunea literaturii nu sunt carac- 
teristice într'o măsură atât de cuprinză- 
toare și de semnificativă pentru ceea ce 
mi se pare a fi esența însăşi a spiritului 
francez: sociabilitatea. Recunoașterea soli- 
darităţii cu tradiţiile de cultură ale unui 
popor sau ale omenirii întregi, în felul 
unui Auguste Comte, de pildă: le cerveau 
des morts gouverne les vivants — e forma 
cea mai obișnuită şi mai frecventă pentru 
a exprima ideea de societate, în înțelesul 
ei cel mai abstract, care grupează laolaltă, 
în aceeaș familie spirituală, pe toţi oame= 
nii mari. 

Dar interesul mărturisit pentru ceea ce 
francezii numesc la chose litteraire nu 
este, în Franţa, doar semnul vârstei ma- 
ture şi nici nu înseamnă numai preludiul 
unei vocaţii ci e manifestarea cea mai pre- 
coce a instinctului de sociabilitate. Unul 
din jocurile cele mai pasionante pentru ca- 
marazii de școală, pe vremea copilăriei lui 
Jean Giraudoux, era de a-și stabili o filiaţie 
cu marii poeţi cunoscuţi, printr'o înrudire 
oricât de vagă ar fi fost, ceea ce nu în- 
trecea măsura puterii lor de închipuire 
„mai tare decât Gotha”. Imprejurarea că La 
Fontaine petrecuse o noapte la Bcllac, în- 
two casă din apropierea aceleia în care 
iocuiseră străbunii lui Giraudoux a fost 
deajuns ca să stârnească închipuirea co- 
pilului şi să o facă să iasă în întâmpina- 
rea autorului Fabulelor. După câteva zeci 
de ani, Jean Giraudoux vorbind despre 
Cele cinci ispitiri ale lui La Fontaine, cu 
prilejul unor conferințe pe care le-a ţinut 
iarna trecută, sub auspiciile Universităţii 
Analelor din Paris, nu și-a găsit îndreptă- 
țire mai temeinică pentru alegerea aces- 
tui subiect decât în amintirea emoţionantă 
a primei întâlniri cu el. * 

Intâlnirea lui Jean Giraudoux cu Jean 
de La Fontaine e pentru cititorul sufi- 
cient orientat în literatura franceză, pri- 
lejul celor mai subtile bucurii, de un folos 
esenţial. 

Dialogurile lui Platon justifică doar prin 
formă denumirea lor. Ele înfățișează de 
fapt monologul aceluiaş Socrate şi nu ne 
spun nimic despre interlocutorul lui, ori- 
care ar fi el, al cărui rol se mărginește 
doar la a da replica simetrică, spre a în- 
gădui depănarea mai departe a firului 
cugetării socratice, după regulele artei 
maieutice. Dar între doi scriitori mari, 
puntea imaterială a dialogului aruncată 
peste veacuri și generații deschide 
la amândouă capetele ei o priveliște deo- 
potrivă revelatoare asupra amândorura. 

Această formă dialogată mi se pare a fi 
cea mai înaltă și caracteristică expresie a 
sociabilităţii franceze. Albert Thibaudet o 
socotea ca fiind reprezentativă chiar pen- 
tru ceeace formează caracterul specific al 
geniului rasei franceze, în expresia lui 
literară. 











= UNIVERSUL LITERAR 


O ii 
“ra. E 5.) a: 


gA 






Pai A 
AR 
CAS VA 


CAO OPEL SIP AOL a ICI E O a II III 











edha ij 
ATD 


Sai 


CRONICA DRAMATICĂ 


de CICERONE THEODORESCU 
TEATRUL MODERN: „Două duzini de 


Comedie în 3 acte de Aldo Benedetti și 


„Neseriozitatea'* d-lui Iancovescu sa 
dovedit încă odată a fi o apreciere cu 
totul nepotrivită actorului. 

Ne-am îngăduit, în trecut, a-l certa 
cu admiraţie şi a-l boscorodi cu Gragos- 
te; cu sau fără voia d-sale, o vom mai 
face; dar ne este acum cu atât mai 
mare plăcerea de a sublinia, dreptatea 
ce se cuvine în întregime dată meşteţu- 
gului şi artei lui, scânteetoara. 

Chiar unele pete, defecte sau uşurin- 
țe, chiar acele cedări ale bunului său 
gust, acceptate de dragul — sau de ne- 
voia, — unor „efecte de sală, dubioase 
fără nici o aproximaţie (ca de pildă cu- 
getarea cu „femeile care au, toate, câ- 
țe-o crăpătură la fidelitate“... sau cu 
acele femei cărora le vinz să cânte „aş 
vrea, aş vrea... pentruca el, Ion Ianco- 
vescu, să spună, evident în hazul gene- 
val: „știu eu ce-ar vrea...) — nu reu- 











şesc, aceste mărunţişuri, nimic mai 
mult decât să se topească, de neţinut 
în seamă, în ansamblul de lumină al 
constelației lui Iancovescu. 

Fără exagerări, poate că ele — când 
stai să le pureci — acest rol îl şi au: de 
a pune și mai bine în valoare, ansam- 
blul însușirilor. Talentul e o frumusețe 
excentrică: îi trebue, se vede, și pis- 
trui... 

Dar nebuloasa fierbinte a talentului 
d-lui Iancovescu are în adevăr atâtea 
învârtiri pe secundă, că ochiului nu-i 
mai este aminte decât la jocul rotund 
al flăcării mişcătoare. 

Temperament isbucnitor și vrajă fu- 
gară pe care setea privirilor noastre o 
reţine şi după ce a trecut, este, dum- 
nealui Ion Iancovescu, o adevărată co- 
metă cu coadă peste coteţele din ogra- 
da, teatrului românesc de azi... 


Vervă acidă, spumă sclipitoare, con- 
tururi mimice magistral expresive, fan- 
tezie sugestivă a gestului, a muschilor 
feţei, a mișcării ochilor, verb înaripat 
de lirism sau scăzut într'o înăbușire de 
taină, — ce mai puteau aduce, lângă 0 
gamă atât de variată de valori scenice, 
partenerii d-lui Iancovescu? 

V'am spus: cele „Două duzini de 
trandafiri“ sunt — şi basta! — un spec- 
tacol Ion Iancovescu, . 

D-na Tota Yann, în rolul soţiei, a 
adus totuşi o grație scenică și o dezin- 
voltură, remarcabile. 

Iar d. Jonel Țâranu — lăsând poate 
o pedală comică prea grea pe capul, 
parvă și trist o ides, al priatenului casei, 
holteiul mofluz, haplea, tânt, caraghios 
dasigur, dar în fond un sentimental 
amorez fără noroc — a optat pentru 
succesul de public și l-a obținut fără 
diticultate. 


Ceea ce am dori să adăopăm acestei 


CARTEA FRANCEZA 


Jean Giraudoux: Les cing tentations de La Fontaine 


(Bernard Grasset, Paris 1938) 





Că este așa, că adică structura dialogată 
pe care criticul amintit o recunoaște dea- 
lungul întregii literaturi franceze e speci- 
fică pentru cultura acestui popor, în ex- 
presia ei literară, o dovadă mai mult ne 
aduce constatarea că și cei mai mari cri- 
tici literari, Sainte-Beuve și Thibaudet 
sunt francezi, — critica fiind specia cea 
mai concretă şi mai frecventă a dialogului, 
un „dialog romanţat"” cum s'a spus. Şi unul 
şi altul au izbutit să ridice critica lite- 
rară la rangul de creație, printr'o neobiș- 
nuită putere asociativă şi de sinteză. 

Acestei aptitudini pentru dialog îi dato- 
rează literatura franceză modernă câteva 
din cele mai revelatoare și mai rodnice în 
sugestii întâlniri: a lui Paul Valery cu 
Pascai, a lui Andre Gide cu Montaigne, și 
de curând, a lui Giraudoux cu La Fon- 
taine. Accentuez asuprd cuvântului „întâl- 
nire”, evocator al unui prilej din care se 
va naşte un fapt nou sau o nouă făp- 
tură, Şi această nouă făptură, care nu e 
nici unul nici altul din cei veniţi la în- 
tâlnire dintr'un misterios îndemn, poate 
fi un nou mit, adică o versiune inedită, 
posibilă şi valabilă a geniului unui popor, 
a sociabilității franceze în cazul nostru, și 
despre care simpla situare biografică, 
după coordonantele cronologiei aparente, 
nu ne poate spune nimic. 

Viaţa celui mai inactual dintre poeţi: 
La Fontaine — socotit aşa după o părere 
foarte răspândită, deși are în sprijinul ei 
doar simpla și înșelătoarea aparenţă — i se 
înfățișează lui Giraudoux ca „o epopee a 
simpliciţăţii şi distracţiei” — simplicitatea 
care e replica laică a sfinţeniei și distrac- 
ţia specie a extazului religios. 

Împrejurările, prietenii și neprietenii, el 
însuși chiar, au colaborat să îl împiedice 
de a fi fost ce este: cei mai mare fabulist, 
cel care, printr'o intuiție panteistă a des- 
coperit dincolo de limbajul fabulelor, pe 
acela al Fabulei unanime; 

C'est ainsi que ma Muse, auz borăds Q'une 

[onde pure, 

Traduisunt en langue des dieuzx 
Tout ce que disent sous les cieuzr 

Tanţ d'âtres empruntant la voix de la mature. 
Truchement de peuples divers, 

Je les faisais servir d'acteurs en mon 0ouvrage! 
Car tout parle dans VPunivers; 
Ii west rien qui m'ait son langage. 


Cinci au fost la număr ispitele pe care 
geniul lui La Fontaine a trebuit să le 
înlăture, ca să-şi găsească expresia desă- 
vârșită și definitivă: ispita vieții burghe- 
ze, adică a medioecrității și a rutinei co- 
pleşitoarelor „responsabilităţi provinciale”; 
ispita femeii, a sensualităţii şi vieţii licen- 
țioase; a vieții mondene și spiritului de 
la Curte; ispita literară, a prestigiului de 
care se bucurau marile genuri ale tragediei 
și operei, ale poesiei epice și povestirii: a 
cincia ispită, în sfârșit, ispita supremă, a 
scepticismului şi a religiei, adică a celor 





două extremităţi deopotrivă de primei- 
dioase care sunt erezia ateistă şi confor- 
mismul religios. 

Despre o asemănare a poetului Fabulelor 
cu sfântul Anton, a cărui dramatică. hăr- 
țuială cu nălucirile iscate din exasperarea 
simţurilor va fi fost evocată de cititor, nu 
poate fi vorba în acest caz. Viaţa şi scri- 
sul lui La Fontaine nu trădează urma vre- 
unui conflict de conștiință iar absenţa 
oricărei probleme şi a preocupărilor teo- 
retice din opera sa nu poate fi contes- 
tată. 

A putut să reziste totuși, graţie întrei- 
tului sprijin al „îngerilor păzitori” cari 
au fost pentru el: însușirea de a fi dis- 
trat, predilecţia pentru somn și inconsec- 
vența. manifestată na numai nrir ilamis= 


mul actelor vieţii lui dar și în operă, prin- . 


tr'o surprinzătoare „inconştiență poetică”. 





liberându-l de toate 


Această însușire, 1du-! t 
ispitele şi de toate contrazicerile l-a că- 
lăuzit către libertatea fabulei, supremul 


refugiu și marea aventură a vieţii lui. 
Sub masca moravurilor omenești, ani- 
malele lui La Fontaine rămân ceea ce 
sunt în realitatea vieții lor, animale 
adevărate,  neştiutoare de ce le pune 
să vorbească fabulistul. Ele sunt a- 
devărate nu pentrucă La Fontaine, prin- 
tr'o îndelungă observare, s'a lăsat pă- 
truns de adevărul lor, ci datorită intuiţiei 
lui divinatoare care ne face să recunoa- 
ştem chiar „asemănarea” exactă a unor 
animale închipuite, ca balaurul, pentrucă 
adevărul, ca în orice ficțiune „e acela pe 
care-l dă artistul creator, nu acela care 
i se impune”.. 

La Fontaine nu a observat matura cu 
atenția și meticulozitatea entomologului 
sau a botanistului. El nu este un Fabre 





trandafiri”? 
LILI. 


cronici este un lucru care poate îi so- 
cotit — după preferinţe — şi strein de 
ea, şi subinţeles. 

Ion Iancovescu joacă pe scena Tea- 
trului Modern. 

Ton Iancovescu a fost nevoit să joace, 
o vreme în urmă; şi pe scena Teatrului 
Alhambra. 

Iată, aci — nu pentru el ci pentru noi 
şi pentru obrazul teatrului românesc de 
azi — semnul unei rușini, care poate fi 
și (mai simplu) al unei palme trase de 
unul singur, pe cont propriu, și (mai 
complicat) al unei surprinse  tristeţi, 
Gacă pudoarea se află mai greu acolo 
unde cred mereu, unii, că ar fi întru- 
câtva de trebuință... 

Teatrul Naţional are destui „comedi- 
anți“, dar nici un comedian de talia, 
lui Iancovescu. 








și dacă a înțeles animalele e „pentrucă 
avea simţirea zborului, a fugii, a căldurii 
animale, şi tot astfel a înţeles plantele și 
apele pentrucă simţea onduiarea, treamă- 
tul şi şoapta”. 

Tot ce spune Giraudoux despre La 
Fontaine dealungul celor aproape trei 
sute de pagini este esenţial dar esenţiale 
sunt deopoirvă — și sortite desigur să a- 
jungă în scurtă vreme celebre — acelea în 
care descrie procesul de artificializare a li- 
teraturii tranceze clasice, literatul luând 
locul poetului, strigătul natural fiind în- 
locuit prin expresia lui figurată şi aceasta 
prin consideraţie. hareori un scriitor tran- 
cez a tost mai necruţător şi a spus ade- 
văruri mai crude decat Giraudoux, des- 
pre secolul de aur al literaturii franceze 
din periouda clasică, al carei repertoriu 
înseamnă desigur cel mai frumos concurs 
generai de elocvenţă, de jineţe şi de lo- 
gică dar care nu mai păstrează niciun 
raport natural cu spiritul şi sufletul rasei. 


Cruzime da, nu însă violenţă de ton sau 
de expresie, Chiar atunci când Giraudoux 
face afirmațiuni atât de grave, acelaș 
surâs luminos şi aceeaș graţie euforică 
radiază din scrisul lui, care-l fac echi- 
valentul în literatură al muzicei  mo- 
zartiene. 


MIHAI NICULESCU 





Poşta redacţiei 


D. PETRE V. din Rădăuţi a băgat 
de seamă că noi vom publica „numai 
bucăţi clasice“ și cum dumnealui scrie, 
de mult, poezii „,morale-religioase-pa- 
triotice', „clare dar adânci, cam greu de 
a fi înțelese desăvârșit“... ne-a trimis 
şi nouă câteva probe din versurile sale 
„Clasice“, 

Iată un pasagiu moral-religios din 

- poezia „Indurerată mamă“ : 

Blestem să cadă pe tine braț păgân ! 

Cum m'ai făcut să rămân 

Cu inima'n durere, greu zdrobită 

Oh. Cum mi-ai ucis copila iubită ! 

Ce fel de maică te-a născut 

Că atât de năpădit te-a crescut 

Şi încă cu mâna pe volan sajungzi 

Și tot ce-i mai drag să-mi distrugi ! 

Poetul nostru să se resemneze. Svar- 
ta e crudă. Pentru uciderea semenilor, 
unuia îi pune în mână spada, altuia vo- 
lanul, altuia pana... și aşa mai departe. 

In orice caz e preferabil să mori de 
pe urma volanului. 





VAR Ye Van Ye 


(N LON 

UL O dare 
Met Za 
(Oy 









Şi „neseriosul“ Iancovescu (că nu am 
uitat noi nu e nimic, dar nu va uita is- 
toria teatrului nostru) a fost totuşi ne- 
voit — şi a fost lăsat totuşi — să joace, 
lângă vreo oarecare Lisavette Darave- 
rea, de vreme ce pe scena primului 
teatru românesc, pe scenă lui Cara- 
giale, el nu era adus (de oamenii „se- 
rioși“ nici „in reprezentaţie“..., necum 
la locul cuvenit, 

Ar fi, așadar, un fel de fapt care să 
ne bucure — nu? — acela de a-l găsi 
astăzi lângă d. Ionel Ţăranu... 





Regia tehnică 


răbdarea să aș- 
tepte sfârsitul pieselor transmise la ra- 
adio, aud întotdeauna, după înterpreți şi 


Ascultătorii cari au 


după regia artistică: regia tehnică: 
Alezandru Lohan. Domnul Lohan înde- 
plinește cele mai variate însărcinări, 
după împrejurări: reproduce  șueratul 
vântului pentru ca să ştim fără o în- 
troducere prealabilă că ceea ce ascul- 
iăm se petrece iarna. Tot dumnealui 
stie să facă valurile mârii, ciocăniturile 
în uşe, zăngănitul săbiilor, larma unei 
lupte şi multe alte zgomote pentru a 
creia atmosfera. 

Regisorul tehnic are, desigur, un rol 
mult mai important decât regisorul ar- 
tistic. Căci acesta din urmă în teatrul 
radiofonic nu e decât un spectator an- 


ricipat care îşi dă și el părerea după: 


ce a ascultat tiradele îinterpreților. Mai 
mult mare ce să facă. In teatrul celă- 
lalt, al rampei el trebuie să organizeze 
totul, devenind dirijorul nevăzut al a- 
cestei orchestre. Dincoace, actorii stau 
pe scaun, au textul în fată și regisorul 
îndreaptă greșelile de dicţiune, însfâr- 
şit drege ceea ce crede că nu este cu to- 
tul corect. 

Din lipsa tuturor acestor elemente 
scenice crește importanța decorului. a- 
custic, întrebuințat la rampă numai 
Joarte rar si întotdeauna pe un plan 
cu totul şters, ca o completare de care 
te folosesti pentru că ai mișioacele să 
ţi-o produci. 

La radio nu poate lipsi. Insă elemen- 
tul acesta trebuie tratat altfel decât 
până acum. Am cunoscut doar produ- 
sul mecanic al unei tehnici. Fiecare e- 
fect acustic îşi are rețeta lui. De multe 
ori se folosesc înregistrările pe discuri 
luate la fața locului ca de pildă pujă- 
îtul unei locomotive pe care pentru a-l 
avea te deplasezi până în Gara de Nord 
sau alte ori se folosește  provrietatea 
microfonului de a denatura anumite 
sgomote făcându-le să treacă drept al- 
tele. 

Imi închipui că un regisor tehnic are 
un caet în care îşi trece toate proce- 
deele sale așa cum își scriu gospadinele 
rețetele culinare, Când î se cere un gen 
anumit de sgomot, caută repede și re- 
petă procedeul, reproducând un s90- 
mot aidoma aceluia pe care l-a mai pro- 
dus altă dată. 

Dar tocmui caracterul acesta de re- 
roducere  stercotipă displace. In 
starea de acum decorul acustic se poa- 


te asemăna cu decorurile făcute de un 
zugrov dând cu bidineaua după ur a- 
numit şablon. Și mai e ceva. V'aţi gân- 
dit dacă var plăcea să vedeți la tea- 
iru o piesă jucată cu decorurile ateia pe 
care ați văzut-o cândva? Cred că lu- 
crul acesta nu s'a petrecut nicicând. 
Cel! mult dacă s'au folosit părți cin de- 
corurile vechi, cari în noul tot nici nu 
se mai recunoșteau, Căci altfel și actorii 
ar suferi în jocul lor, îar unitatea 
spectădcolului ar suferi producându-se 
în mintea spectatorului un amestec 
foarte confuza între elementele repre- 
zentației vechi şi ale celei noui. 

Ar ţi poate timpul ca şi la radio să 
se treacă dela decorul de zugrav la de- 
corul pictorului. Nu e cu desăvârşire 
greu. S'ar renunța întâi la mijloacele 
pur mecanice de reproducere, ca de pil- 
dă la plăcile cu înregistrări sonore (sau 
s'ar putea ca înregistrările să se facă 
pentru fiecare piesă și apoi să se dis- 
trugă). Ceea ce ascultăm mar mai ji 
numai produsul unei munci care ur- 
mează regulile tehnice. 
poate concepe arta ca o muncă, nu este 
mai puţin adevărat că munca aceasta 
trebuie să fie iînventivă, creatoare. Un 
produs prin repetiţie își pierde puterea 
sugestivă. 

Un duel în care săbiile sună ca două 
frigărui lovite repede una de alta te 
face să zâmbești. Dar dacă în locul 
ritmului mecanic, săbiile s'ar ciocni în 
ritmul viu, neregulat, real în duel, am 
asculta altfel. 

Poate însă operația aceasta a che- 
mării la viață a sunetelor nu se poate 
face din cauza greutăților tehnice. In 
acest caza ar fi de recomandat 0 redu- 
cer până la strictul necesar a folosirii 
zgomotelor mecanice, moarte. 


MIRCEA BARBULESCU 





Căci dacă se. 


——_— 
——— 


FOLKLOR ȘI 








CLASICISM 


(Urmare din pagina r-a) 


imagina făpturii spirituale a Creato- 
rului lumii. Către el, omul îinde să se 
înalțe toată firea neînsuflețită, — pia- 
tră, plantă, animal. El omul, transmi- 
te spre cer mesagiile acestei lumi mă- 
runte, înălțându-se el însuşi spre lu- 
mea cealaltă, a duhurilor : erou, supra 
om, duh al distrugerii, protet. 

Astiel, schematic văzută, — e greu 
să precizezi dacă această ordine e cea 
folklorică sau cea clasică antică. 

Puneţi nume de fauni și nimfe în 
lumea pământului; nume de eroi, se- 
mizei şi zei în cea de deasupra lui, — 
şi veţi avea viziunea omului antic. 

Puneţi numele lui Strâmbă Lemne, 
Statu-Palmă-Barbacot, al Ielelor și al 
Mumei Pădurii ; închipuiţi-vă că spa- 
țiul tot e priveghiat de sfinţi şi cutre- 
erat de îngeri şi diavoli, că luna e pri- 
veghiată de trei sfinte pe cari noi le 
vedem ca trei stele mici, că soarele e 
un om sfânt, — şi veţi avea viziunea 
noastră folklorică. 

Yiindcă viziunea clasicismului antic 
și viziunea folklorică, atât cât se mai 
păstrează, fărâmată, azi, — au aceeași 
rădăcină : acea miraculos de înțeleap- 
tă înţelegere a lumii pe care și-a în- 
chegat-o, în adâncuri de vremi, omul 
vechiu pe care nu-l cunoaştem încă 
așa cum trebue. 

Unii însă poate nu vor vedea înţe- 
lepciunea miraculoasă în simplităţiie 
şi chiar naivităţile ei. Sântem cei dintâi 
cari să recunoaştem că o cale de în- 
toarcere la ea în spiritul nostru, foarte 
cu greu poate fi găsită. Asta însă nu 
ne împiedică de a regreta profund că 
am ajuns aici. Căci ce-aţi zice de un 
savant, care, din pură curiozitate știin- 
țifică, ar prepara și răspândi doctorii 
ce ne-ar  măcina trupul, ne-ar  coa- 
gula sângele? De dragul lucidităţii 
și al adevărului, de câteva veacuri, 
ştiinţa modernă nu face decât să ne 
răvăşească, să ne tărâme sufletul. Cu 
cât găsim mai multe leacuri pentru 
trup, cu atât pierdem din temeliile de 
linişte ale sufletului. i 

Temeliile acelea de pace, pe care vi- 
ziunea asta veche pe care o descifrim 
în clasicism și în folklor, le-a durat a- 

-4ât de bine încât au ţinut mii de ani! 

Viziunea aceasta a fost împlinită de 
creştinism. Creștinismul a fost ultima 
uriaşă şi trainică revoluţie spirituală. 
Fiindcă a tosto revoluţie în sensul 
vechiu : una de împlinire, cu toate a- 
parenţele ei dărâmătoare. Și poate fi. 
indcă e ultima care sa tăcui în gând, 
în graiu, — înainte de a fi ajuns robii 
scrisului, ca acum. Pe când în toma 
lui Augustus migăleau literar un Vir- 


că ultimul dar de fericire şi împăcare 
cosmică omului, 

Viziunea antică era clădită pe teamă 
şi supunere. Dincolo de sufletul lumii, 
stăpânea, orb și neîndurat în prive- 
gherea legilor lui, Destinul. 

Viziunea creștină apropie și mai 
mult lumea de om, străbătând-o cru- 
cial cu dragoste şi supunere. Alături 
de puterea nevăzută dar înţelegătoare 
a Tatălui, se așează iubirea infinită a 
Fiului, animând pietrele, oamenii, 
sfinţii. Aceeași lume armonică, — e 
văzută într'o lumină mai caldă doar, 

Viziunea aceasta creștină s'a supra- 
pus, s'a contopit în cea folklorică, — 
în atâta măsură câtă i-a îngăduit-o 
înălțimea spirituală a etnicului care o 
purta prin veacuri. In folklorul nostru 
românesc, această contopire a fost ex- 
trem de adâncă, — ducând la una din 
cele mai frumoase  înfloriri spirituale. 
Poate şi datorită caracterului de lim- 
pede organicitate al ortodoxiei, spre 
deosebire de catolicism. 

De aceea un C. Hogaș, crescând fi- 
resc din folklorul nostru, poate semă- 
na atât de amăgitor cu un rapsod ho- 
meric, îl poate iubi atâta pe Homer— 
rămânând totuşi credinciosul ruzăș 
moldovean, care a fost şi în viața şi în 
literatura sa. 


Ovidiu Papadima 


GĂRȚI 


MARCEL AYME 
Gustalin 
Roman-N. R. F. 





Domnul Marcel Ayme& este autorul 
acelei „La jument verte“ ce i-a creeat 
un prestigiu greu de egalat. Titlul a- 
cesta ar fi suficient pentru ca noul său 


volum să afle interes la marele public. : 


Domnul Marcel Aym6 a mai scris 
însă între timp, și cărţile saie au rămas 
cu mulț în urma romanului ce i-a adus 
renumele. 

De aci oarecare neîncredere. 

Fără a atinge nivelul acelor „Nain? 
sau „Jument verte“, „Gustalin“ va spul- 
bera totuşi în bună parte bănuiaia că 
Marcel Ayme este scriitorul unei singu- 
re cărţi. 

Cu oarsecari inegalităţi de atmosfera, 
cu ezitări în construcţie, ultimul dom- 
niei-sale roman este totuși prea bogat 
Ge ascuţită observatie, prea frumoasă 
impletire de crudă realitate şi de vis, 
pentru a nu desvăui tuturor, drumul 
nou şi larg pe care autorul şi l-a găsit. 

„Gustalin“ este romanul unei limpe- 





gil, un Horaţiu, — Isus n'a scris un a 
cuvânt, tocmai fiindcă trebuia să adu-  Zziri. 
a 





ADD ILI III 
a 


i 


as e 


JI 
SID 


[ 


"IMA 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 
















UNIVERSUL LITERAR 





5 NC CEE PRESE a inc POOR a IC A TUNER E E TNT RE Ep Pa EEE ct ERATI, ct ESTI e ee 
TI IINTNTIETOTIDNT PT NITA TI LL LI IOTULN ITI UTE LI ȚEL LILI LILI UTILI 






UNI 


Cinema Carlton 


Acum un an ni sa prezentat un film 
întradevăr mare, unul dintre acelea 
cari pcartă pecetea rezisorulu: de clasă. 
Şi noi cunoaştem doar 3 regizori, într'- 
adevăr mari: Charlie Chaplin, Sacha 
Guitry şi Ren6 Clair. Iar în ultimul 
timp, a pornit pe urmele lor germanul 
Willy Forst. Despre ceilalţi regisuri se 
poate spune că sunt buni, deoarece toţi 
pot să ne dea câte un film reuşit. Dar 
filme cari să însemne etape noui în arta, 
cinematografului, doar aceşti 3 resi- 
sor;. au dovedit că pot prezenta. 

Filmul dezpre care am amintiti la 
începutul acestei cronici se numea 
„Pantome de vânzare“ iar regisor era 
Ren€ Clair, care a isbutit să ne ofere 
cea mai fină sair:zare a societăţii a- 
mericane de după război. 

Americanii, geloşi pe faima acestui 
irancez, au hotărit să producă şi ei un 
film care să întreacă pelicula lui Rene 
Clair. Rec'ama ne anunţa acest film, 
„Fantoma blondă“, ca fiind superior 
„Fantomelor de vânzare“. 

Intr'adevăr, și aici este vorba de nişte 
fantome. cari fac lucruri foarte amu- 
zante, dar totuşi filmul acesta este tot 





STRHINE 


LEON DAUDET 
Ficvres de Camargue 
Roman — N. R. E. 


Eroul... o eroniă. O eroină de largă, 
cultură, o inteligenţă scăpărătoare, o 
temee plină de farmec. 

Cadrul... acea Provence pe care dom- 
riul L6on Daudet o cunoaşte şi o îndră- 
peşte atât. 

Pe această axă si în acest cadru se 
mişcă, o lume plină de viaţă, se desfă- 
şoară o intrigă dinamică şi plină de 
neprevăzut, se construeşte un roman de 
atmosferă, 

Personagii, peisagiu, puternice evo- 
cări făurese o incondencenţă proprie 
domnului Daudet. 

«e 
MARK AMIAUX 


Le chevalier de Sacher-Masoch 
Les &ditionc de France 


Prezentare erudită şi totuşi foarte 
vie a unui personagiu ce trebuia să 
sfârșească în casa de nebuni după ce 
consumase viața lamentabilă a unor 
grave experienţe cerebrale. 





990091000000003ennattot00$09a0oaete00080000000080800900800P53038800000900052090000859000n090900090P2009600n0aatageset 


atât, de departe de opera lui Rene Clair, 
precum pamântul este departe de cer, 
ae oarece Americanii, în concepţia lu: 
Charua Chapun, nu vor putea, cat se 
vor chinui sa se apropie de tneţea, 
capodoperelor, intradevar rare, ale fil- 
mului european. 

Aceasta insă nu înseamnă, după 
cum am mâi spus-o, că fiimul „F'anto- 
ma blondă“, nu este amuzant. Din con- 
tră, ei esce chiar unul din bunele „til- 
me amuzante“ americane. 

Vedem, de-alungul filmului, lucruii 
cari ne provoacă neapărat râsul, Ma- 
șini c.rcuiă, în viteza mare, singure, p2 
stradă. Oamenii capătă patine, din se- 
nin. Se aud glasuri în odăi goale. Şi 
cum interpretul principal nu este Bois 
Karloi, staliile sunt  ioarie simpatice. 
Sunt doi soți, cari după ce au murut, 
trebue neapărat să facă o faptă bună 
ca sâ plece da pe pământ. 

Iar omul pe care ei vor să-l facă ie- 
ricit, este Roland Young, unul din cei 
mai buni comici americani, despre care 
putem spune că este un factor princi- 
pal al succesuiui acestui film. ă 

Şi lumea, în tot timpul filmului, râde 
încântată şi vrece cu vederea câtev 
iucruri cu totul nepiauzibile. 3 

Astfel, la începutul filmului, ni se 
prezintă perechea de viitoare fantome, 
ca foarte cunoscută in toate localurile 
de petrecere. Şi totuși, după ce mor, 
în clipa în care apar într'un restauran; 
plin de lume, nu-i recunoaşte nimeni, 
cu toate că faptul că erau statii nu le 
schimbase nimic din fizionomie. 

Și apoi am acceptat explicaţia statii- 
lor că ele pot deveni invizibile când vor. 
Dar totuși ne-am întrebat miraţi, ce se 
petrecea cu hainele de pe statii cari, 





JOSE MARTI 

Pocsies 

Volumul publicat la  Grasset, adună 
în execelenta traducere a lui Armand 


Godoy, irumoasele versuri ale poetului 
Cuban mort în 1895. 


“% 

N. de BASILY 

La Russie sous les 

vingt ans d'axperience 

bolchevique 

Edition Plon 

O lucrare documentară, o lucrare în 
care, sprijinit pe probe  neîndoelnice, 
autorul, fost diplomat al regimului ţa- 
rist, prezintă originile, evoluţia și re- 
zultatele penibile ale regimului sovietic 
in Rusia. 


Soviets, 


E DESTUL SĂ ZAMBESTI 














DZ 
Sata Dă 
106, 








5 Martie 1938 


bănuim, nu aveau însușirile stăpânilor. 

La filmele americane, în general, tre- 

bue să ne punem cât mai puţine între- 

tări, de carece altfel riscăm să nu mai 
înțelegem nimic. 

Perechea de stafii a fost alcătuită de 
Constance Bennet şi Cary Grant, cari 
au plăcut mai mult publicului atunci 
când erau invizibili. Iar soţia lui Ro- 
land Young a fost Billie Burke, care şi-a, 
interpretat inteligent rolul. 


Cinema Capitol 


S'a râs mult săptămâna asta la Ca- 
pitol. S'a râs fiinacă, pe ecran, au evo- 
luat cei trei fraţi neouni, Marx. Dar 
suntem siguri că de sar găsi cineva 
care să-i intrebe pe spectatorii ce au 
râs cu hohote la filmul fraţilor Marx, 
adică pe toţi spectatorii, care a fost mo- 
tivul veseliei lor, ei ar rămâne surprin- 
şi, ruşinaţi poate, în faţa neputinței de 
a da un răspuns. 

Nu se poate spune că spiriteie cari 
abundă în acest film ar fi de cea mai 
bună calitate. Dinpotrivă, ele sunt de 
calitate dub-oasă şi produc nu numai 
proastă impresie printre spectatori, dar 
chiar stinghereală in rândul partene- 
rilor celor 3 fraţi. : 

Edificator în această privință, este 
râsul oarecum jenat al Maurenei O. 
Sullivan, în clipa în care Groucho Marx 
îi spune că nare nici-o fotografie, dar 
că poate să-i dea in schimb amprente- 
le picioarelor, în ciorapi. Exemple de 
asemenea spirite putem da o mulţime, 
itindcă ee abundă. Și, poate, din acest 
motiv, ni s'a părut că cel mai spiritual 
dintre cei 3 fraţi, ar fi Harpo, pe care 
infirmitatea lui îl împiedecă să facă 
spirite. Din îericire pentru spectatori 
însă, cei trei fraţi, Marx mai fac și alt- 
ceva decât spirite. Chico cântă foarte 
bine la pian iar Harpo, după cum și 
numele îl arată, e un virtuos al narpei. 
Și în clwele în care Chico şi Groucho 
renunţă de a face calambururi, putem 
spune că cei 3 îraţi sunt chiar amu- 
zanţi. Dar comicul lor nu rezultă, ca 
acela al cuplului Laurel et Hardy, din 
jocul perfect — despre nişte comici. 
cari râd după boroboaţele lor, se poate 
spune că nu sunt comici — ci din ne- 
bunia pe care par, de-alungul celor 8 
acte. a o posedă din belşug. Nebunia lor 
este mult inferioară aceleia a frajiior 
Ritz, despre care însă ne vom putea 
pronunţa abia după ce-i vom vedea ju- 
când rolurile principale în vreun film. 
Fraţii Marx, atât în primul lor film, 
cât și în acesta din urmă ne-au prezen- 
tat câteva sketehuri, cari se apropiau 
mai mult de circ decât de ceea ce se 
chiamă artă cinematografică. 

Totuşi, se pare că în America obţin 
mare succes. Şi chiar la noi n'au displă- 
cut, de vreme ce n'au fost flueraţi decât 
de niște spectatori dela, balcon. 

Vom putea spune că steaua lor a în- 
ceput să apună, doar atunci când ni 
se va prezenta un film în care să vor- 
bească Harpo, tot aşa cum ultimul film 
al lui Malec a fost acela în care fostul 
„mare comic“ a râs. Dar, după cât se 
pare, n'a venit încă momentul în care 
să inteleasă spezrtatorii că fraţii Marx 
sunt cam lipsiti de haz. L. 








ce Saci - mai pina, 
sat 


malai pariu da. 





. „a 
îmi, 2 poale, o hoofi tă, dm pi 


3 


ă o de 
fa YA ana. Pi] 














Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P.T.I. Nr. 44908-..938