Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0045

[i] 


PROPRIETAR: 


BOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, BREZOIANU 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 
Inscrisă sab Ne, 163 Trib. iltovy 





ROMANTISMUL ESENȚELOR (E 


Istoricul care va încerca 
mâine să definească unele 
caractere ale epocii moderne, 
luată în liniile ei mari, va 
trebui să se oprească înde- 
osebi asupra acestui cult al 
„esenţeior“ care putem spu- 
ne că a constituit şi consti- 
tue încă romantismul celor 
mai, frumoase înteligențe 
europene, dela Dostoevski 
până la Anăre Gide, dea 
Nietzsche, Kierkegaard, Tol- 
stoi până la aproape contem- 
poranii Bergson, Proust, Leon 
Chestov şi chiar un Papini 
sau un Huxley_ (din ultima 
fază a orientării spirituale). 
Impotriva acelora cari cla- 
sează dogmatic, pe comparti- 
mente absolute, va trebui să 
observăm că trăim, noi aceş- 
tia, sub dominaţia unui anu- 
mit fe! de a vedea lucrurile și 
de a le căuta originile, o a- 
nume fervoare îndreptată 
spre „vădăcini“ şi chiar o 
nervozitate specială ce a pă- 
trunde în „substrat“, în „sub- 
terane'““, de a surprinde sur- 
sa realităţii — dominație și 
tel de a. vedea moştenite 
dela cei pomeniți mai sus, 
personalităţi numai în apa- 
rență disparate ca forme și 
ca idei. Vreau să spun că 
există um „stil“ comun, nu 
mit „al esențelor“ care-l în- 

"frățeşte pe Proust de 

„Nietzsche, pe Kierkegaard de 
Tolstoi sau Chestov, pe Berg- 
son «de Wassermann, Huxley 
sau Gide — şi că tot ce gân- 
dim, simţim sau scriem. „li- 
terar“ — acum şi încă multă 
vreme de aci înainte, va fi 
sub semnul acestei sugestii, 
a marilor înaintași, reprezen- 
tanţii inteligenței moderne. 
Să nu ne speriem de apa- 
renta generalitate a ideii și 
să nu ni se pară un simplu 
amestec de nume la întâm- 
plare, Nu vorbesc, iarăși, de 
formele minore, locale, care 
se desvoltă fiecare cu carac- 
terul ei, indiferent de ceeace 
se întâmplă în marile stra- 
turi ale culturii, Vor exista 
veșnic astfel de expresii se- 
cundare, de o ciudată auto- 
nomie — autonomia medio- 
crității — în literatură, în 
știință, în filosofie — dar nu 
ele ne preocupă. 

Recitind  deunăzi pagini 
din Nietzsche — această ma- 
re beție a oricărui om mo- 
dern — mi-a rămas (a câta 
oară?) impresia aceasta tur- 
burătoare a „cărnii din car- 
nea sa“, a sângelui care cu- 
vântează, care palpită la fel, 
în aceeaşi vălvătais a ideilor 
desfăşurate pe fundalul im- 
perial a! epocii ncastre. Nu 
vi s'a întâmplat la fai, tineri 
prieteni, citind pe  Dosto- 
iewski, pe Tolstoi, pe Ches- 
tov, pe Proust — pe toţi aceşti 
mari  frenetici ai vremi 
noastre, cari au un anumit 
accent, o anumită  rezonan- 
ță — răspunzând însuşi rit- 
mului nostru de aspirații în 
gândire și simțire? Suntem 
blestemaţi să ne placă a- 
cești autori, chiar dacă în o- 
rele de evadare , dintr'o e- 
pocă ce apasă greu, cu aripa 
tuturor sumbreior frenezii pe 
inima noastră speriată de a- 
tâtea intensități! ne încântă— 
Gar la rece, distant, cerebral 
— clasicii — în gândire, în 
țiteratură, ete... Suferim cu 
toţii, de această boală, roman- 
tismul „esenţelor“. Suntem 
„esenţialişti “, 
lişti“* (d. Camil Petrescu în- 
suși e un fiu al vremii noas- 
tre, un frenetic al principiilor, 
pe aceste meteaguri dâmbovi” 
țene) și nu ne vom putea des- 
băra niciodată de unele ti- 
„curi, de unele apucături „e- 
sențiatiste“. Şi cine ştie dacă 
mâine, -pentru o altă structu- 
ră de oameni, nu va rămâne 

„din toată această concentrare 
“da forța spirituală o simplă 


„substanţia- . 


ABONAMENTE; 


Perspec'ive 


de DAN PETRAȘINCU 


„Modă“ — fie ea şi a culturii 
— adică : numai ticurile, nu- 
mai apucăturile ? 

Pentru a te aiibera de um- 
bra marelor sugestii, nu e 
xistă decât un singur mijloc: 
să devii un spirit al altor vre- 
muri, să te înstrăinezi total 
de familia acestor frenetici 
cari chiar când au realizat o 
sinteză, au făcut-o ca mo- 
derni. Dar cine poate realiza 
un astfel de salt peste timp, 
fără a nu se urca toate sevele 
din ele, rămânând dincolo un 
om viu? 

L 

Se află, desigur, toate ade- 
vărurila „permanente” în o- 
pera acestor mari părinţi ai 
noştri şi mintea însetată de 
certitudini găsește peste tot 
răspunsuri convenabile. Dar 
ce atmosferă de incandescen- 
ță — care unor clasici li s'ar 
părea nesănătoasă — ce 
timbru, ca al unei neconte= 
nite- mirări de a se afla în 
regiuni interzise — la toţi 
haotică de imense ţâșniri 
Și să ne mai : mirăm că 
trăim, în prezent, o epocă 
haotică, de imense ţâșniri 


contradictorii, atât biologi- 
ce cât și spirituale! E un 


aer saturat de miasme, pe 
lângă  ameţitoarele parfu- 
muri -ale revelaţii.or; simţi, 
undeva,  permanența unei 
răni de nevindecat, bânge- 
'rânde, căscată ca un reproș 
al insuficiențelor noastre. 
De câte ori reciteşti o pagină 
din acestea, fierbinte sau 
aparent camă, te cuprinde 
amețeala, de parcă ai parti- 
cipa la rituri — pe față sau 
pe ascuns — ale marelui D1- 
onisos, Cât de dureros se a- 
dună un Papini sau un 
Huxley în disciplna creș- 
tină, neputând totuș renun- 
ţa la tentaţiile frenezici pă- 
gâne! Andre Gide divaghea- 
ză, pe marginea prăpastiei, 
cântând  șubrede  osanale 
„darurilor pământului“, Pro- 
ust, cu stil șerpuitor de rep- 
ilă,  'strecurându-se ' prin 
toate nuanțele suf:etului. psi- 
holog până la morbiditate, 
ancorat în bergsonism; La- 
wrance, isbucnind brutal în 
soare, exasperat de penum- 
breie freudiene, pentru a-și 
impune nostalgia purității 
edenice prin sensua/'sm; Jo- 
ice și alţii, ca O'Neil, cău- 
tând salvarea în jechnică... 
Prea multe crispări... Dar 
erispări ' cari se află : — 
după cum am spus — în 
sângele, în fibrele noastre, 
şi de care nu ne vom putea 
elibera. Vorba lui Nietzsche: 

„Sunt obosit de poeți, de 
cei vechi şi de cei noui, Pen- 
tru mine, ei sunt toți su- 
perțiciali şi toți miște mări 
secate, 

Ei mau gândit prea mult 
în adâncime: iată pentru ce 
sentimentele lor .n'au cobo- 
rât în subterane, 

Puţină voluptate și puțină 
plictiseală: iată ce se mai a- 
flă bun în meditațiile lor“. 

Da, însă chiar această in- 
vitație la adâncime ne-a dus 
unde suntem am devenit 
prea „esenţiali“, iubim prea 
mult „les trâfonas“. 


Necesitatea de a căuta 
mereu  esențialul, adâncul, 
caracterist'cul, sensul ascuns 
al realității, vine, poate, toc- 
mai din faptul că am pierdut 
— ca moderni — putinţa de 
a le cunoaşte? Mă gândese 
la calmul — care întruneşte 


atâtea „adâncuri“ — a] unui 
„medieval“ ca Dante. Mo- 
dernii savurează mai ales 


Imfernul — care e plin de 
desene tragice, de crispări, 
de sens ascuns, cu un cuvânt 
de “„esenţe“. Contemporanii 
lui Dante apreciau, desigur, 





"(Urmate în pag. 4-a) 


de onoare 


auțorități şi insţituţii 10900 [.] 
particulare i 
„ 





12 luni 360 
6 luni 190 


ALEXANDRU PHOEBUS 





REDACȚIA şi ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Brezoianu 23 
TELEFON 35.30.19 


CE Op i O E 5 ORI ÎI a E a E SCI e E a 0 25 A Sa E 











mas meci ee 


Biserică veche din Făgăraș 
m e pe 


DANALITAȚI DESPRE TEATRU 


de AL. PALEOLOGU 


„I”art de plaire au thââtre, vest Vart d'ecrire des pieces; c'est en- 
suite, et bien au-dessous de ce sommet, art de les monter et de 


tes jouer”, 


In cartea sa Opium, Jecm Coctecmu po 
vestește următoarea onecdoiă foarte sem: 
nificativă cu privire la arta teatrală: „On 
"peut trouver la preuve de d'optque sin- 
gulidre du thââtre mâme dams le îhââtre 
dit „realiste“. Lucien Guitry me racontait 
que, dans une piâce, dnant au Rilz avec 
un crutre pensonnăge, il faisait venir le 
diner de chez Larue. Malgre tous ses ef 
lori, la soâne dsmeurait plate, lorsqu'il 
s'avisa que Larue envoyait le diner et le 
maitre d'hotel. IL remplaca ce maiire 
d'hotel par un acteur et obiint auss.ioi 
le relief. Scena este un spațiu separat 
față de cel în care se desfășoară com- 
portarea naturală a vieţii cotidiane, Arti- 
ficiul tehnic este una din condiţile curi 
prezidează la creația în cadrul conven- 
|ional al scenei. De aceia, comportarea 
absolut namală, acea naturaleță artâi 

de adorată și ades invoca'ă, apte pe 

cenă ca ceva fals. Teatrul lui Antoine 
a trebu't să renunțe cu vremea la poziț-a 
lui iniţială naturalistă, care ca experien- 
ță teatrală se poate socoti un eșec. „Or, 
i ne s'agit pas de vivre sur la scâne, il 
s'agit de rendre une sc&ne vivante” ob 
servă în mod deosebit de subtil Cocteau. 

Viaţa cotidună sa desiășozră necon- 
diționată de Imitele unui cedru, și de 
aceea specificitățile ei se pierd în inti- 
nite degradaţiuni.  Ceimce este caracte 
ristic vieții cotidiane esta lărgimea. Tex: 
bul dremate însă est> condensare de 

viaţă; neapărat renunță la lărgime pentru 
a creea în csdâneime. Automul dramatic 


„cresază o atmosferă specitică în spațiul 


viziunii sale scenice. În economia tex- 
tului său el concentrează cuorinsul total 
al exdrului propriu în limitele căruia își 
adâncește creaţia. Cu cât autorul are un 
suflu mai putemic de creație, cu atât a 
coastă atmosferă proprie se simie mai 
intens chiar dela începutul lexturii uneia 
din piesele sale. In teatrul unui Eschyl, 
Shakespeare, Moliere, Ibsen, P.randelle, 
de plidă, acțiunea respiră un. aer speci- 


Louis Jouvet 
(„Reflections du Comediea'') 


[ic care este condiția esenţială a existen- 
ţii personagiilor. „Atmosferă shokespez- 
riană, ibsenicmă, prandeliană”, sunt 
termeni curenți prin cari definim anu- 
mite situaţii sau medii caracier:zate. Fie- 
care autor dramatic creeză în mod esen: 
țial o atmosieră proprie. În acest cadru 
global al vizunii sale scenice el d-stinge 
și d'ferenţiază funcțimea necesară a ele- 
mentelor de compunere și a persona 
giilor, i 

Arta regisorului este de a desciira și 
preciza în punerea în scenă această 
atmosferă, de a dstermina elementele a- 
castui imponderab'! concret, 

Punerea în scenă este tocmai căutarea 
sensurilor distncie -și aspecteior particu: 
are cari decsebssc ambianța şi compor- 

tarea ficţiunii scenic> fații de realitatea 
amoriă a vieții nutureile. 
e 

Rsacţiunea în contra naturalismului 
seorbăd care nzutraliza şi crmula orice 
reprezentație teatrală, a început-o în amii 
dinaintea războiului trecut desenatorul și 
redisorul englez Edward Gordon Cra:a 

El a preconizat asa numita „scenograi.a 
stilizată”, cerâmd să se creeze viziunea 
scenică nu prin mijloace realiste, ci prim 
iro interpretare poeticostehnică. Gordon 
Craig a enzut intuiţia exactă a adevărului 
scenic dstinct de realitatea veiţii, Pro- 
punând o stilzare a punsrii în scenă și 
a jocului, a stabilit principiul unei con- 
venii în decor și gesticulzţie. In felul a- 
cesta, se obține în ficțiunea dramat'că un 
relief și o impresie mult mai caracteris- 
tice, Există un accent foctice care dă vie 
ță scenică f'eţiunii. Un spirit subtl şi pro: 
fund, Joseph Jcubert, a însemnat într'unul 
din caetele sale intime, acum un veac şi 
jumătate, următoarea reflexie care de- 
fineşte destul de bine această idee de 
convenție: „Liart thââtral n'a pour cbiet 
qus la reprâsentation. Un  acteur doit 
avoir l'air demi-ombre et demirsalil€, 


(Urmare in pag. 6-a) 

















APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 6 LEI 


IVEDSUL Ilin 


ANUL LI 
SAMBATA 7 NOEMBRIE 1942 


Redactor responsabil : MIHALI NICULESCU 


Nr. 45 





Rabindranath Tagore 


și destinul poeziei 


Intrucât încercarea de față 


de ION OANA 


intenționăm s'a întreprindem 


dintr'o perspectivă mai larpă — am zice filosofică — pentru 
punerea într'o cât mai justă lumină a problemei, sunt nece» 
sare unele precizări şi consideraţii de ordin peneral. Astjel 
se va surprinde mai bine locul pe care Tagore îi acordă poe- 
ziei în topograjia năzuințelor și realizărilor spirituale. 
Semnificaţia şi accepţia termenilor de cultură şi civilizaţie 


se cunoaște îndeaiuns pentru 


a mai stărui asupra lor. Ceea 


ce vrem să semnalăm în această ordine de idei este discre- 


panța esenţială ce există între 


aceste două noţiuni în concep- 


jia lui Oswald Spengler. Pentru autorul acelui „Untergang 
des Abendlandes“ cultura este „corpul plin de vieață al unui 
sujlet“, un „organism născut din peisaj“, iar civilizația. mar 
fi decât faza de degenerescenţă a culturii, „mumia“ acestui 
Cîganism viu, Orice cultură, la îmbătrânire, alunecă pe panta 
declinului și devine civilizaţie, In această perioadă decadentă 
şi de inexorabilă disoluție apare potențat la mazimum spiri- 
tul intelectualist, utilitar, care ia locul sufletului întreg ce 
orienta omul de cultură spre o interiorizure plimă, Elanul 
creator fiind deci epuizat, se instaurează o perioadă osiți- 


cată, mecanică. 


Nu ne interesează criticile care — pe drept cuvânt — au 
fost aduse concepției spengleriene. Reţinem însă ca punct de 
plecare apropierea ce există între concepția europeunului și 
a lui Rabindranath Tagore. Pentrucă marele gânditor şi vizio- 


nar îndian p, 
gică împotriva civilizaţiei. 


pnunțându-se pentru cultură ia atitudine ener- 


Punând față'n față cultura europeană cu cea îmdiană, Ta- 
gore observă că germenii de disoluţie ai celei dintâi constau 
în faptul că europeanul sapă o prăpastie între om şi natură. 
De aici, tendința lui de a o domina, tendință ce explică întru 
totul caracterul agresiv atât de manifest pe continentul no- 
stru. Toate aceste lucruri ce rod temelia culturii sunt Spo- 
Tite apoi prin consecințele ce decurg din explicarea ce se dă 
ființei umane atunci când aceasta e privită ca o «pariție sin- 


gulară, deosebită ca esență de 


tot restul universului. Deaxceea, 


(Urmare în pag. 2-4) 





Jean de La Varende 


Mărturia e un gen care nu-și 
are locul în ordinea literară, ca 
dealtiel prietenia și toate senti- 
mentele ce decurg du ea. Dar 
când mă gândesc la Jean de La 
Varende, gândurile mi ee în- 
Cicaptă în.â; către maestru și 
pri2ten. 

Nu ne-am văzut de multă 
vreme și nu ne-am mal scris dar 
Ştiu că dacă întâmplarea m'ar 
așeza în momentul acesta, dina- 
intea lui, în acel post de condu- 
cere care-i mansarda castelului 
de Chamblae-Bornevilte, am re- 
lua convorbirea noastră chiar dio 
punctul unde-o  întreznpsesem. 
Az vorbi despre Rabindianath 
P>zoe; mai Qrept, aș zice: 
ei ar vorbi, căci La Varende are 
atâtea lucruri de spus, că nu cu- 
nosc plăcere mai mare decât să-l 
ascult. Şi vorbeşte admirabil, da. 
torită deopotrivă calităţii lui de 
gentilom şi de moș'er. Limba lui 
e bogată în toate nuanțele care 
nasc din căutarea preciziei, dar 
ea are şi toate culorile ținutului 
d'Ouche unde familia lui s'a sta. 
bilit de o mie de ani. 

E un vikiuz, născut liber şi 
simțind fără încetare nevoia să 
cucerească această libertate, 

Pr'ma impresie pe care am a- 
vut-o întâlnindu-l a fost că mă 
găseam în fața unui mar'naz, a- 
dică a unui om ştiutor că forţe 
mister oase ne guvernează și că 
suntem purtați fără  astâmpăr 
peste prăpastia amară de ape, 
Dar și a unui, om care, doşi se 
îndoaie dinaintea furtunii, nu-și 
p'erde capul şi ştie să comande, 
Statura lui înaltă, puterea pe 
care-o radiază, totul resp'ră în el 
acea autoritate care impune res- 
pectut. : 

N'am fost mirat cână am văzut 
țăranii din satul lui, cari desigur 
că votau pentru deputatul de 
stânga sâu de extrema stângă, 
descopermdu.se la trecerea lui. 
Instinct v, ei salutau şeful, pe 
șeful :or, căci La Varende e legat 
prin toate rădăcinile sale de a- 
ceastă regiune normandă a ţnu. 
tului d'Ouche, unde 'tradiția s'a 
păstrat pură şi ve. 

Parisul e departe 
lu! fără putere, 

Btrămoşii lui La Varende, cor- 
sari, amirali și  comanâori de 
Malta nu mergeau n:c'odată cu 
dragă inimă la Paris. Erau de-o 
m'e de ori maj bucuroși să se 
bată cu turcii decâţ să facă pe 
curtenii !a, Versailles, Dar man 
fosi alţi sluj'tori ai Roselui, mai 
credinc'oși și ei au doveă't-o în 
timpul Revoluţiei şi în toate oca- 
zile în care trebu'a plătit preţul 
sângelui, singurul vrednic de in- 
birea, lor de libertate, : 

E i 

Locul luaţ de La YVarende în 
titeratura contemporană e semni- 
ficativ din mai multe puncte âe 


di seducţia 


„ de RAINER BIEMEL 


vedere. După exemplul străba- 
ni:or săi, el n'a ajuns seriitar la 
Paris, 

Aş spune chiar că şi.a cucerit 
locul împotriva Parisului, 

N'e'odată nu, Sar fi supus el 
„rezuielor jocului”, Dar dela 1926, 
câp:tala încetase să fie acea Curie 
a literaturii care pretindea pre- 
zenţa celor dornici de glorie. Aa. 
tomobilul, dispar:ţ'a calonulni 1i- 
torar ca urmare a trecu'ului 
război mondial ete, sch:mbaseră 
multe lucrari. Se putea trăi în 
Ouche ca La Varende, ia Lau- 
sânne, ca Ramuz sau la Marios- 
que, ca Giono, intrâna totuși în 
ordinea literelor, 


Odinioară, Mistral devenise, ce- 
iebru graț'e felibrilor gin Sceaux 
şi de aurca, grație prietenior 
din Provence, 

Day cine ştia ţinutul d'Ouche? 
Şi apoi, lucru grav cu deosebire, 
La Varende se întăţișa publ cu- 
lui cu o culegere de nuvele 
(„Pays dW'Ouche”), iar ruvea, de 
vreo e'noisprezece ani, mu mai 
era pe gustul cititorului (Ultimul 
Volum de nuvele care se mal 
vindea în 1930 era „Contes cnoi- 
sis“ de Maupassant). 

Dar, minune, iată că odată cu 
nuvelele lui La Varende, genul 
pe care editorii se strădu seră în 
zadar să-l facă să reinvie, 1și 
regăsește vitalitatea şi cițitorii. 

A fost prima şi cea mai grea 
victorie. : Romanele : „Neg de 
cuir”, apoi „Man' &Arc“, „Le 
RO; GW'EcoSsge” s'au împus nb nu 
mâi în Franţa, dar în Europa. 

L] 


Cu La Varende, romanul fran. 
vez îşi regăsește linia ep'că. El 
e dintr'o epocă anterioară lui 
Sienâhal şi dezcoreririi ps.ho'o- 
i ce și mult mai aproape de cli- 
matul care a dat nâştere cânte- 
cului lui Roland, de cât de oli- 
matul unui Proust sau Mauriac. 
Aceasta, fiindcă eroii săi trăieac 
â'm întâmplări care-și au orgina 
Bu în proprul lor sufieţ cl-în 
mâna lui Dumnezen, ele — în- 
tâmr. ările — fi ndu-le ţrimise de 
Dummezea. Pretutindeni în ope- 
ra lui La Varende, s'aud pași 
dest'nului, omul se aţins în îâța 
ui şi întocmai ca un duelisi răs- 
punde cu lovitură, la lov'tară 

Câ: despre La Varende, el se 
mulţumeşte să povestească. 

* 


Este totași, un lucru pe câra 
La Varende îl are comun ce 
Siendhal:; și unul și celălat văr. 
bese atunci când scriu, Poâte că 
autorul lui ,Nez de Cuit”, -1e- 
mângâlat că nu-i în stare, dn 
pricina sănătăţii, să - cutreere 
mările şi c'oplină, ca să-și înece 
necazul, mai mult ca două sute 
titluri Ne uit cer ui 


(Urmare în pag. 2-8) 








7 Noembrie 1942 == 






DOMNUL BROTTONEAU, co- 
made în 3 20ie de R. de 
FLERS şi CAILLAVET. 


D-uui Timică, în ultima vreme 
a foat necontenit distribuit în ro- 
buri. bute foarte puţin adequate 
originalului său talent. Este drept 
că întotdeauna s'a achitat de a- 
conte insăroinări cu muită abili- 
tate, făcând, pr.n persorta lui, 
experienţe de teatru fără subiect, 
și de toi atâtea ori a isbutit să 
suație piesa, Sau mai bine zis, să 
se susțină pe el. 


al spectatorului obişiuit, pe care, 
chiar, l-a mulțumit deplin, 

Nu la obligat să se gândească 
mai mult decât era el obișnuit şi 
nici nu i-a impus să îndure anu- 
mite desnodăminte extraordinare. 
Totul fiind clădit după tipare 
mărunte, „Domnul Brottoneau” a 
fost o piesă a micei burghezii, cu 
toate calitățile, defectele şi insu- 
ficienţele sale. 

Pariea a doua, acela care a sa- 
tisfăcut pe spectatorii doritori să 
aleagă şi un dram de artă din 
scenele depănate în faţa priviri- 
loz lor a fost posibilitatea destă- 
şurării unui joc frumos, din par- 
tea d-iui Timică, d-nei Silvia 
Dumitrescu și a ceiorlalți actori. 

S'ar putea chiar spune că îl- 
tregul spectacol a fost creat pen- 

ru realizările distribuţiei. 

D-nul Timică, pe care-l cităm 


„n primul rând pentrucă este cel 


mai bun din spectacol şi apoi 


tiimdcă interpretează personagiul 
principal, a dat într'o mare mă- 
„ură, o laigă permisune talen- 
tului său, de a se desfășura, Și 





GERHARI HAUPTIMANN 


Gerhart  Hauptmann, poetul 
dramatic care a stăpânit cu per- 
sonalitateg lui o jumătate de veac 
scena germană, este sărbătorit 
şi în ţara noastră pentru cel de 
al optzeci-lea an de vieață, măr- 
turisit tinerește prin uitima-i 
ope:ă: „Iphigenia la Delphi”. 

Dramaturgul german este cu- 
noscut publicului românesc prin 
două drame neegale ca factură, 
dar care marchează în cor:era lui 
Hauptmann puncieie de orien- 
tare întru înţelegerea întregei 
lui opere. „Sufleie stinghere” — 
despre care nu ştim să fi fost 
reprezentată pe scena vreunui 
teatru! — şi poemul dramatic 
„Chopotul Scutundat”, reprezen- 
tat în anul 1937, pe scena Tea- 
trului Naţional, în traducerea 
d-lui Adrian Maniu sunt singu- 
rele drame cu circuiație în lu- 
mea teatralofiliior noştri. 

Dăm mai jos o notă critică e 
lui Giorgio Prosperi, însarată în 
programul festiv din seara pre- 


„„.Gerhart Hauptmann a avut, 
cum numai puţini oameni ai 
timpului său, intuiţia preoisă a 
confliotelor între idei şi senti- 





GERHART HAUPTMANN 


mente, care au marcat sfârșitul 
secoiuiui trecut şi începutul celui 
pe care îl trăim, şi care consti- 


MEDALION 





pianul vieţii sociale și al vieții 
politice”. 

„Hauptmann este considerat qe 
către poporul german, ca poet 
drematie naţionai!; cel mai ge- 
n;at Lnterpret a motiva.or ro- 
mant:co-real:ste care sunt atât 
de  congeniale spiritului ger- 
manie”, 

s„Iată dece o dramă ca „Su- 
filete stinghere”, păstrează până 
astăzi, cu toate că au trecut a- 
proupe cincizeci de ani dela pri- 
mul spectacol, indicațiuni pre- 
țioase în ceeace priveşte stadiul 
sufleiesc al burgheziei de mij- 
loc germane, la sfârșitul veacu- 
lui trecut: conflictul între ştiin- 
ță şi credinţă, inteleat şi voinţă, 
libertate şi cătușele educației; și 
indeosebi neputinţa unei înţele- 
geri între vechia şi noua gene- 
Tăţ:e, prienu.tă de cumepuia CIAN BLAGA — 

WIELKI 


TEATRUL 


pr 
BR. BULFEINSKY 


De această dată, teatrul Come- 
dia a deviat puţin din calea în- 
ceată şi pe care desigur și-a dat 
seama că perseverarea ar fi fost 
păgubitoare. Nu vrem prin acea- 
sta să afirmăm că spectacolul 
domoilor Fiers și Caiuavet ar fi 
de o calitate superioară. Dar în 
orice caz se situcază între acele 


încă odată a dovedit că pe lângă 
un excelent comedian, domnia sa 
poate compune roluri de puter- 
nică dramă, posedând resurse ne- 
"măsurate. 

D-na Silvia Dumitrescu, ca de- 
»biceiu, cu acelaș temperament 
artistio înăsout a îmbrăcat un rol 
greu dar ia adus la bun sfârşit, 


mierei, dela Teatrul de Stat din tuase nucleul dramatic al fiecă- 
Berlin. rei opere, natural, desfășurate pe 


-. 


Jean de La Varend 


(Urmare din pagina 1-a) 





veprezentații decente, cari pot, 
tără a căuta eteote sau a incerca 
realizări remarcabile, pă saţis- 
facă, pe iângă bunul siuţ al 
spectatorului și o oarecare pre- 
ocupare de artistic al unora 
dintre prăvitori. 

Căci piesa aceasta a avut pen- 
tru fiecare partea lui. 


Publicului i-a pus la dispoziţie 
un sobieci agreabil. U gamă de 
încurcături cari i-au excitat 
cuniozitatea. Câteva momente 
sdilice, cari i-au putut sa- 
tintace mentimentalitatea, Puţină 
imoralitate, dar foarte puţină și 
mai cu gesmă imhbrăcată într'o 
fermecătoare hains. lar apoi 
sfârșitul, senin, plin de invăţă- 
minte, aşa cum fiecare om îşi in- 
ckupue 04 trebue să Siârșească 0 
aventură sentimentală trăită de 
amuniţi oameul cari nu sunt fă- 
cuţi pentru marie aventuri. A- 
ceasiă scurtă enunţare este oare- 
cum suficientă pentru a ne da 
seama că această comedie nu 
cate o piesă cu temă, chiar dacă 
pentru a îi eczisă a avut o temă, 
Jată insă tocmai aici motivul 
poutru care nu a lovit bunul simţ 





SILVIA DUMITRESCU 


Ca multă bună voinţă, punând 
în balanță toate gasmele tempe- 
vamentu.ui său artistic, d-na Ma- 
deleine Andronescu a încercat să 
se menţină la înălțimea soţilor 
Timică, 

D-nul Bulfinsky şi ceilalţi în- 
terpreţi cari au avut roluri mai 
neinsembate au alcătuit un bucbet 
isbutit, 


INTERIM 


de soiuri de nave din toate ma- 
rinele lumii, mu şi-ar fi scris 
vreodată opera dacă n'ar fi des- 
coperit într'o zi maşiaa de scr.s, 
care-i permite să dicteze sau să 
noteze, chiar în ritmul vorbirii, 
istorisirile sale, 
. 

Iubesc prea mulţ ceea ce face 
La Varende, ca să pot spune ati 
cu aerul criticului, pentru câre 
motive anume, 

Mi-ajunge să spun, ca să 7ă- 
mân obiectiv, că descoperi la el 
aspectele unei Franţe de două 
ori necunoscută. 

£ mai întâi provincia fran. 
ceză, care dela Revoluţie nu mai 
avea în Republică decât locul 
rudei sărace, deoarece nu mai 
era măcar reprezentată, cum a 
fost cazul odinioară, prin elita ei 
autentică. 

Apoi, este gentilomul francez 
apoape ignorat cu totul fiindcă 
de 150 de ani, el trăeşte retras 
pe moșia lui, fără vreun rol în 
stat şi preocupat numai să men. 
ţină tradiţia sa, râsa şi frumoasa 


lui locuință familială, acele cas- 
tele care încoronează . peisajul 
francez. 

Sarcina nu e uşoară. Cunosc 
destui cari, pentru a-și putea re- 
para acoperișul locuinţei, işi im- 
pun timp de ani de zile, restric- 
iunile cele mai severe. Dar, cum 
seria unul din ei, într'o zi, unui 
prieten : „casa, fără măreție, e 
atât de mişcătoare!  Atâtea lu- 
cruri fmmoase inăuntru, emoţio- 
nante, încât strâng din dinţi și 
rezist”, i 

Arta. este o formă a vieții o- 
meneşti, făcută pe deantregul din 
carnea, şi din sângele nostru, 

Pentru un scriitor demn de 
acest nume, a scrie înseamnă 
mereu un fel de_a se împlini. 

La Varende, căruia nu i-a fost 
dat să comande pe mare, a re- 
trăit isioria alor săi, povestind-o 
In adevăr, a făcut mat mult, căci 
ue dă pogini care vor figura în- 
to zi printre cărțile ce cuprind 
epopeea europeană dela anul o 
mie ja anul două mii. 


RAINER BIEMEL 


sentimentelor famiiare — chiag 
al societăţii! — şi care senti- 
mente au stat la temelia vechei 
Germanii”. 

Gerhart Hauptmann, la optzeci 
de ani de v.eaţă nu încetează să 
cânte, dincolo de chemarea unei 
Vărsie, t.nerețea care se miste 
la focul jertfei! 

Sutlui german închegat în înăl- 
ţimile creaţiei artistice, mărtu- 
riseşte prin Gerhart Haupimann 
chintezența unui neam: omul 
care iși poate proiecta persona- 
litatea, dincolo de vremurile pe 
care le trăiește. 

Acesta-i Omul tragic al veacu- 
lui nostru! Omul Tragic din 
„Clopotul  Scutundat” el lui 
Gerhart Hauptmann. 

La această anivensare de tine- 
reţe spirituală, la care Teatrul 
Naţ.onal d.n Bucureşti se în- 
vrednicește să ia parte cu repre- 
sentarea „Iphigeniei la Deiphi”, 


Scenognafia de ANDREI PRO- 
NASZKO, pictor din generaţia 
tânără de avanigardă, In crea- 
țiile sale scenogratice este vă- 
dită orientarea către futurism şi 
construotivism. Activitatea sa de 


Teatrul românesc 
in inscenaări streine 





Decor din „Meşterul Manole” 
“MEŞTERUL MANOLE” de LU- 


arhitecţ gi scenotehnic e cunos- 
cultă în jumea teatrelor „„Miej- 
ski” din Cracov şi „Maly” din 
Warșovia. Teatrul „Wielki“ din 
Leopoli, pe scena căruia s'a mon- 
tat „Meşterul Manole” de Lucian 
Blaga, a mai realizat : „Prizonie- 
ri” de F. T. Marinelţi şi „Cleo- 
pâtra” de Norwid, cu eşanogra- 
fia lui Pronasko. 





Cronica 


UN RECITAL DE COM- 
POZIȚIE 


Astfel se poate intitula seara 
de improvizații, precedate de 
interpretarea unei opere pro- 
prii, a lui Constantin Sulvesiri, 
cuvântul „improvizație“ putând 
bine să lipsească, intratât de 
consistentă ș. de măestrită fiind 
muzica pe care acest tânăr de 





Rabindranath Tagore 


(Urmare din 


lipsa armoniei cu Totul e vădită în cultura europeană; ori, 
în principiul unilății — spune Tagore — se conțundă cu 1n- 
Bug Pionadpiue SupuesUiui cure tn uuisTMă Gizu Sa ia buza 
culturii, Pentru a ajunge la înţelegerea sufletului, trebue să 
înjrăngem legaturiie cusut Care ne țintutzie de Lemporar şi 
teiuric, tăimau-ne sborul spre înălțumile eterne aie sprritu- 
lui. Criza culturii europene e explicată de '1agore prin aceea 
că cul, n Lo sa jit suuoiuonat sufievutui, a Gevenu singurul 
stăpân. lată-ne, deci, ajunşi în fața civilizaţiei, care nu mai 
s „opera sujletuiui şi a animei“ (cum e cultura) ci „opera euuui 
şi a wmteleciuiui“. “ 

Pentru Spengler civilizația e un punct de inevitabilă deca- 
denţă a omcăre: culturi. Pentru Tagore, cultura şi civilizația 
pot alterna după cum domină sufletul sau eul. Umul trebue 
să se pronunţe însă pentru cuitură, deoarece numai ea des- 
VUsă Gece € Mil Lun an d, Liulizajia nu jace decât să 
atrofieze ceea ce e divin în om. După Spengler, civilizația 
trebue accepuală, noiens volens, ca 0 fatalitate de neinlătu- 
mat; Tagore socotește că, principial, putinţa de a alege între 
cultură şi civilizaţie îi e cată omului, dar omul e dator să o 
aleagă pe cea dintâi. Pentru amândoi, civilizația e un rău 
ce-și intinde cangrena în detrimentul culturi. 

Am jâcut aces.e considerați, peniru a avea 0 perspectivă 
mai ampuă asupra probiemei. hevenind la Tagore, nu trebue 
să nesocotim nici un moment faptul că el e unefiu crescut și 
format în peisajul spirituatitățu indice. Ori, caracterul esen- 
pică ce dă specițicitate acestei spiritualități, constă în aceea 
că în India religiozitatea şi gândirea speculativă merg mâ- 
nn mână. : Cap 

Toţi marii filosoţi indici sunt şi metafizicieni de primă 
mărime. Gândirea îşi urmează drumul pe limia unei evoluţii 
fireşui, fără a integusira şocante abateri de concepţii, deoarece 
originalitatea e un idol la care Inzii nu se închină. Marele 
Tagore impresionează tocmai prin unitatea operei sale. Un 
fir roşu străbate scrisul său atât de variat în aparenţă: Sin- 
gura valoare pozitivă a acestei vieţi e spiritul. Inţelepciunea 
rigvedia a Upanuidtvor a just asumniiaiă de 'lagore şi consti” 
tue fundalul pe care el şi-a clădit templul gândirii. Scânteia 
divină din om e o frântură desprinsă din Marele Tot şi iden- 
tică lui. Lumea materială e aproape o non-valoare. „Revela- 
ția ființe omeneşti — spune el — nu constă în aceea că omul 
e o forţă, ci în faptul că el e un spirit“. 

Din caracterul simbolic al religiozităţii şi gândirii specu- 
latine rezu.tă şi identificarea aproape toială, pe care Tagore 
o face între religie și cultură. Intr'o astfel de concepție rolul 
artei — şi în speţă al poeziei — este altul decât cel stabilit 
de cercetările europene. 

„Esteticul nu constitue la Tagore un domeniu care alături 
de cel rtitgios, știinţițic şi etic, să se înmănuncheze în ceeace 
ze numeşte cultură, Autonomia esteticului, deci, nu e reali- 
zată în concepția marelui vizionar hindus. Categoria estetică 
e numai o modalitate ce poate colora o trăire, dar ea nu-şi 
are raţiunea suficientă în sine însăşi şi deaceea e pusă în 
slujba metafizicului şi mai ales a religiei. „Poezia şi artele 
— spune Tagore în „Religia poetului”, 1) de care ne vom servi 
in această ordine de idei — întrețin credința adâncă a omu- 





1) „La religion du poate”, trad. par A. Tougard de Boismilon, 
Payot, Paris, 1924. 


mmm e me 





şi destinul poeziei 


pazina Is) 
lui în uniumea ființei sale cu tot ce există şi al cărui adevăr 
jmat e aacvurui personutulaji㔓, 

besunuw poeziei nu e deci postulat şi nu se consumă în 
acum ue pură graiuitate esteuicd; datorită ejicacetați emo- 
țioraue, puezia tu e aecât un fericit mugloc ae propagare a 
UCELEI LGMUTITI €EXistenjulie pe care O upeneaza TREUiaȚiul a- 
Gunca. Iiiteca Luygvre precizeaza că obic.w, potziei e de „a 
degaja ideea indoiduală din mărăcinișul faptelor vieţii zil- 
mice şi de a-i da prin avântul sboruiui său bbertatea univer- 
sauiui:. Aceasiu „idee inam:duală“ si nu ne inducă insă în 
eroare. Ea e o nomenclatură întrun univers ce-şi are coordo- 
Miu due PIOpru. euceed, se unupun untte precizări mai 
amănunțite. 

Piecând dela upanişadicul „advaitam e anantam“ (Unita- 
tea e infinită) şi „advaitam e ananudam'” (Unitatea e dragoste), 
Tagore concvude că „0otectul viepu noastre mdividuale şi al 
societății este de a da Unităţii perjecta sa expresie: Infinitul, 
Pre armotita îuuţianti” Şi a Ga ai aceleiaşi Unităţi perfecta 
sa expresie: Dragostea, „prin sacrificiul de sine“. Umtate, 
Imfinui, Dragoste, sată trei noţiuni de care va trebui să se țină 
mereu seamă atunci când se pune la Tagore problema creaţiei 
spirituaie, Şi să nu se uite că ele au jost -mprumutate din 
Upanișade şi ca atare sunt încarcaite de polenul unor anumite 
semnmtjiouţii. 

Caiuauea Infinitului — spune mai departe Tagore — nu 
constă în mărirea sau întinderea lui cum eronat s'ar putea 
crede, ci în misterul Unităţii. „Faptele ocupă um timp şi un 
spuțiu. infinit, dar adevărul care le înglobează pe toate mare 
uanensiuni; ti e Unul. Când inima noastra se apropie de 
această Umiate în lucrurile mici sau mari, atunci eu e în 
contact cu Infinitul“, Creaţia e „Unitatea relaţiei perfecte“, 
e „armonia perpetuă între idealul infinit de perjecțiune şi 
continuitatea eternă a realizării sale“, iar religia poetului e 
siguranța că „atata timp cât nu va fi o desbinare absolută în- 
tre idealul pozitiv şi obstacoiul material care se opune la 
desăvârșirea lui' nu trebue să ne temem de nimic. „Conști- 
inţa personalităţii“ nu este pentru 'Lagore decât „conştiinţa 
unităţii in noi inşine“, iar uceastă conştiinţă serveşte „ideea 
individuală“ că no. suntem identici Marelui Tot. lată deci ce 
însemneuză la Tagore „adevărul personalității“ a cărui cre- 
dință trebue să o susțină poezia; iată ce înţelege el prin „ideea 
individuală“ oare constitue obiectul ireductibil al poeziei. 

„Funcțiunea poeziei şi a artelor — va spune el — este de 
a ne aduce aminte că culisele unui teatru sunt cea mai ternă 
iluzie, şi că realitatea e dramu reprezentată în faţa noastră cu 
tot fardul, spoiala, măştile şi parada sa unite în artă“. Cate- 
goria estetică nu-și poate avea, deci, scopul în sine; ea e nu- 
mai un mijloc ce ne aminteşte despre un alt scop ce o trans- 
cende. 

Aici trebue să vedem — ă contrepied — nu atât orizontu- 
vile ce le-ar putea deschide poezia spre realitatea religioasă 
şi metafizică, cât incapacitatea şi mai ales imposibilitatea de 
a constitui ca domeniu autonom cu principii şi rațiuni de exis- 
tenţă proprie. 

Misterul plăsmuirii e — după Tagore — acel „advaitam“ 
upanișadic ţadică Unitatea) îngemânat cu Dragosiea („anan- 
dam”), deoarece „în dragoste” (nu e vorba aici de dragostea 
erotică față de sexul opus, ci de principiul însuşi n. n.) noi 
aflăm o bucurie supremă fiindcă e adevărul suprem“. Această 
bucurie e rezultatul desfacerii de eul nostru; ea apare şi se 
împlineşte în libertatea spiritului, 


mare și temerar talent a făcut-o 
să răsară la poruncă, după pof- 
ta ascultătorilor și capriciul mo- 


ultima operă a dramaturgului 
genman, noi venim cu acest me- 
dalion care vrea să dovedească 


în mie 1 unui sili. mentului. 
ui gând bun, Recitaluri de improvizație, de 
A, TD. Compoziţie „mstantamee“, nu 


sunt tocmai obişnuite. 

In primul rând, pentrucă mult 
prea rari sunt acei ce le-ar pu- 
tea da. Și, chiar dintre aceştia, 
nu fiecare ar avea sânge.e rece 
necesar spre a o face în mare 
public, iar un.i ar considera poa- 
te aceste expresii directe şi 
spontane ale daruiui lor creator 
şi al sensibilităţii lor, un bun 
prea intim ș. prea preţios, pen- 
tru a-l oferi muiţimii. 

Mai este și elementul control 
care nu esie posibil decât cu 
oarecare aproximaţie în decursul 


yyYVv 


le 


o a a 


In creaţia de artă, Tagore precizează necesitatea unui „ideal 
emoţional“. Vom vedea însă că lucrurile capătă o turnură 
pertect compatibilă cu felul său de a fi şi gândi. „Conştiinţa 
personalități, care e conştiinţa unităţii în noi înşine, devine 
distinctă mai ales atunci când ea e ansoțită de bucurie, de 
suferință sau de orice altă emoție, întocmai după cum cerul 
vizibil jiindcă-i albastru, îa aspecte  dijerite sub colorații 
diverse. In creaţia de artă, forța unui ideal emoţional e ne- 
ctsară, pentrucă „unitatea sa e activ expresivă”. După cum se 
poate observa Joarte ușor, „idealul emoţional“ e necesar nu 
pentru că el ar fi specjic acestei creaţii, ci datorită faptului 
că are un camacter mai „activ“ în ceeace priveşte tendința de 
universalizare a „ideii individuale“. 

Ca gânditor, Tagore nu putea să nu identifice cultura cu 
religia, fiindcă era indian. Sau chiwr dacă această identificare 
mu este perfectă, se poate totuşi constata neta preponderență 
a religiei în acest sens. (Când spunem religie, ne gândim, de- 
sigur, la rebhgtozitatea indică, unde sunt vizibile impicaţii 
metaţizice). Arta nu se poate constitui ca autonomă dar e ca- 
pabilă să desfăşoare o acţiune fericită în slujba religiozităţii, 
Poezia e o modalitate culturală şi nu una pusă în serviciul 
civilizaţiei. Ba isvorăşte din suflet şi dă expresie dragostei 
înţeleasă ca principiu universal. Știința în general, şi mai ales 
acea parte a ei care oferă tehnicei rezultatele la care a ajuns, 
jace parte din civilizaţie nu din cultură, deoarece încurajează 
eul. lată de ce am ţinut să precizăm dintru început noţiunile 
de cultură şi civilizaţie în concepția gânditorului hindus. 
Pentrucă la el cultura stă sub semnul implacabil al religiei, 
pe când civilizațiu îşi are ultimele rădăcini în tendința de 
dominare şi în spiritul destructiv. 

Va fi deci în firea lucrurilor ca Tagore să dea tinerilor în 
celebra sa şcoală din Shantiniketan o educaţie ce ţintea să 
realizeze un ideal religios. Și nu ne va părea deloc curios, 
de ce, în ultimă și consecventă analiză, toate comorile şi vu- 
lorile acestei lumi sunt pentru el îngrămădiri de daruri 
moarte. Cucerirea libertăţii adevărate nu poate fi efectuată 
decât prin întoarcerea în sânul spiritului infinit. 

Şi Lo.uși, cat ae frumos şi just vorbeşie 'Tagore atunci când 
spune: „Poetul e responsabil de lirism nu de sentiment, care 
e un simplu materia. Un poem liric e înjinit moi mult decât 
sentimentul pe care-l exprimă, după cum un trandafir este 
mai mult decât substanţa din care e făcut“. Sunt cuvinte pline 
de semnificaţii; cuvinte în care Tagore nu teoretizează rolul 
poeziei în concertul culturii, ci se opreşte asupra lirismului 
dinir'un poem. 

Se poate, desigur, vorbi despre poezia lui Tagore. Despre 
calmul metajizic, liniștea aromitoare şi simplitatea nobilă a 
poeziei lu Tagore. Cine cunoaşte poemele din „Grădinarul“, 
„Coşul cu fructe“ (în româneşte acest volum e aproximativ 
tradus, sub titlul „Culesul roadelor“'), sau mai ales acea su- 
blimă „Lebăda” i,„Baiâka”), îşi dă seama de mărejia și auten- 
ticitatea poetului Tagore. Și sar putea spune multe despre 
acea poezie a lucrului în sine care e prezentată pretutindenea 
în opera sa. (Amintim în acest sens atât aspectele tematice 
ale operei sale, cât şi — mai ales — atașarea pe plan tipologic 
de tot ce e plăpând şi germinativ, de tot ce ține de eternul 
femenin). Romain Rolland a prins minunat — sub unghiu 
estetic — specijicitatea scrisului prietenului său. lată ce 
spune autorul lui „Colas Breugnon“ în prefața unui roman 
de-a! lui Tagore apărut în traducere franceză: „Ceeace apar- 
ține lui Tagore este freamătul arzător al naturii în care e 
scăldat scrisul său şi cântecul fără cuvinte al sufletului care 
palpită în adâncuri sub vorbele fluide ale povestitorului — e 
muzica tăcerii“. 

Dar toate aceste lucruri depășesc preocupările încercării de 
față, încercare ce n'a urmărit decât să surprindă locul pe care 
poezia îl deține în arhitectura concepţiei lui Tagore despre 


ee e uter ION OANA 


muzicală 


unor improvizaţi, neputându-se 
deosebi cu absolută precizie lu- 
crul preconceput, pregătit, de 
acela născocit pe loc. 

In acelaş timp, .0 oarecare 
nuanţă de „tur de forță“ la co- 
mandă, de prezentare de „feno- 
men“, se leagă întrucâtva de 
gen, ceeace iarăși poate pune pe 
gânduri atât pe artist cât şi pe 
o parte din public. 

Iată tot atâtea motive pentru 
care, deşi în deplină cunoștință 
de cauză a valori muzicale, a 
înzestrării rare, reprezentate de 
Constantin Silvestri, am păstrat, 
până la concert, unele reticenţe, 
o repet, nu asupra resurselor 
celui în discuţie, dar asupra o0- 
portunităţii, a alegenii fericite 
făcute prin susținerea unei ast- 
fel de manifestări. 

In lumea muzicală a Parisu- 
lui, în mijlocul căreia am rămas 
mulţi ani și cu alte pri:ejuri, am 
putut asculta câțiva improviza- 
tori excepţionali. Pe marele or- 
ganist francez Marcel Dupr€, cel 
mai savant poate dn toţi, cel 
mai impunător, care în concer- 
tele sale  inchinzte lui Bach, 
Franck, sau aitor uriași, păstra 
minutele de sfârșit improvizaţiei 
pe teme date de public. 

Pe Nadia Boulanger, pe Eugen 
d'Albert, Constant noff, un ta- 
lent sclipitor, pe compozitorul 
Igor Markevich (Florenţa), în- 
sfârşit pe Dinu Lipatti, un im- 
provizator extraordinar, 

Sunt toţi acei pe care, în de- 
curs de aproape douăzeci de an: 
şi prin multe părţi ale Europei, 
putem să-i considerăm ca ex- 
cepționali, dintre muiţi alții, 
cecace dov:dește cât este de rară 
această uim toare facultate mu- 
zicală. Toţi insă, afară de primul, 
nu improvizează  docât în cerc 
restrâns, iar nu în săli de con- 
cert. 

Constantin Silvestri poate fi 
alăturat fără nici o rezervă ace- 
stor ver.tabili maeștri aj impro- 
vizaţiei. 

De asemeni, trebue să arătăm 
că, prin calitatea muzicală a im- 
provizaţiilor d-saie, prin virtuo- 
zitatea cu care le desfășoară, cât 
ș prin ţinuta artistică și prin 
tehnica stilurilor, știe să păs- 
treze o admirabilă seriozitate de 
mijloace, chiar atunci când lu- 
crul ar putea aluneca în spre 
glumă. 

Recitalu: de  improvizațe al 
lui Silvestri n'a fost de aceea 
nici exhibiţional, nici gen „mu- 
sic-hali“, nci uşuratec în nici 
un moment al său, ci bogat în 
muzică, inventivitate, variat şi 
plin de surprize, și la un nivel 
de adevărată artă compozito= 
rească. 

Un „allegro“ sonată de cel mai 
pur „bsethovenism“, pe o temă 
dată, un al douăzeci şi cincilea 
preludiu de Dzbussy, căci astfel 
am put-a num! refiectarca până 
la confundare a manierei de- 
bussyste în alta din improviza- 
ţii, un Grieg, un Rachmaninott, 
în adevăr prinși pe viu, apari- 
țiile fără dubiu posibil ale iui 
Mozart, Brahms sau Chopin, în 
sborul celorlalte improvizații, au 
adus focare, ca pe o înaltă! re- 
comandare din partea celor vi- 
zați, confirmarea organizației 
muzicale excepţionale a tânăru- 
lui dar înaintatului compozitor. 

Cât despre compoziț a d-sale 
„Metamorfozele: preferăm să-i 
rezervăm un loc aparte, într'una 
din viitoarele noastre dări de 
seamă, în care ne vom ocupa în 
special de cele mai proeminente 
noutăți din compoziţia româ- 
nească. 


ROMRO ALEXANDRESEU 





mmm 7 Noembrie 1942 








UNIVERSUL LITERAR 


NOTE ROMANEŞII POESII 


ORIENTĂRI 


se intitulează, de tot necesar şi 
de tot suzestiv, noua revistă de 
preocupări juridice, economice şi 
socioiogice, condusă de un Co- 
mitet de redacţie compus din: 
Stroe Botez, imz. Pauli Bunescu, 
arb. Dan Cotaru, Mircea Coandă, 
Paul Lahovary, Paul MLracovici, 
Mihai Niculescu, ing. Radu Oro- 
veanu, Viotor Popescu, av. Mir- 
cea Răducanu. av. Gh. Selten şi 
Eugen Trancu-Jaşi.  Descitrând 
cu atenţie mumele ceior ce con- 
titue gruparea, simţi că nu te 
găseşti în faţa unui „purces la 
d:ura“ determinat de vreuu en- 
tuziasm ocazional şi trecător. 
Dar după ce ai cetit revs'a, 
convingerea că te afli îna.ntea 
unui grup de oameni pregătiţi 
şi chemați A OLIENTA ţi se 
impune irezistibil. Şi-i mai dai 
seama că titlurile de inginer, 
arhitect sau avocat nu sunt gra- 
tuități snobiste, ci angajări pe 
cinste profesională, chezăşii și 
responsabilități enwaţate anume, 
spre a vitcumserie competențele, 
a je preciza și spre a zădărnici 
orice posibilitate de interpreta:e 
greşită din partea cetitorului, 
căci ORIENTĂRI-le sunt o re- 
vistă scrisă de specialişti fără. 
totuşi, a fi dedicată cexclus.v. 
specialiştilor, 

La acest prim număr au con- 
tribuit d-nii: Victor Popescu 
(Sincetitate cu sine), Mircea 
Coandă (Declinul dreptului nă- 
tural), Paul Miracovici (Subiec- 
tul în artele plastice), Stroe Do- 
tez (Proletariut inteiectual), ar- 
hitect Dan Cotaru (Sinceritatea 
în arhitectură), Gheo.ghe Selten 
(Destin sau ncînțeezere) şi Mi: 
hai Niculescu (O viaţă isbutită). 
Variatele însemnări sunt iscăite 
de: Paul Bunescu, Eugen Tran- 
cu-lași, M.N. şi V.P, 

Am exprima, totuși, un dezi- 
derat; ORIENTĂRI-le se subin- 
titulează Revistă de preocupări 
juridice, economice şi sociolagi- 
ce, Ori, oredem, că mai există un 
foarte imroriant tector ce ar 
merita să fie reprezentat acolo 
unde este vorba de oricnime. 
Acest sector e cel psihologie. 
Sau, poate, ju:istul, economistul 
şi sociologul l-au scăpa din ve- 
dere așa cum scăpăm dis vedere 
aerul pe care-l rospirăm? Este 
adevărat, anumite aspecte ale 
vieţii sunt aşa de intim bătute 
în “țesuturile sufletului” nostru 
incât le contundăm cu țesutul 
acesta însuşi. Diferenţierile suat, 
totuşi, necesare. 


REVISTA BUCOVINEI 


își precizează dela caiet la caiet 
fizionomia. Va să zică nu e nia- 
gazin, ci revistă literară. Și încă 
una dintre acele ce promit. Ca- 
litaiv, culavoririie au cvuiuai 
considerabil. Nu vorbim de stu- 
diile şi paginile documentare, ci 
de partea exclusiv literară a su- 
marelor de până la acest nu:năr 
n) revistei. Cuictul pe Octoiinbrie 
crt. cuprinde câteva colaborări 
lirice remarcabile, colaborările 
d-lor George Drumur şi Leodor 
Plop în prima linie. Proza este 
prea frustă, ca să nu-i spunem 
zgârciiă. 

Interesant e rechizitoriul pe 
care-l însăilează Dragoș Vilencu 
mesianismulu; rusesc. Din arti- 
colul d-lui Augustn Z. N. Pop 
despre Panait Istrati reținem: 
pbiteratura  galică îi datorește 
şi-i va datora lui P. I., în jude- 
cățile amănunţitoare despre sti- 
Vu, veacului nostru,  împrospă- 
tări remarcabile prin  cuvinteie 
itroduse de către dânsul şi care 
nu sunt altceva decât vocabule 
româneşti articulate pe tipitul 
francez (dar câtă aromă fonică!) 
în semantică și în org:nizarea 
topică, tot a frazei materne“. Mai 
colaborează: Traian  Chelariu, 
Neculai Tăutu, Emil Zegreanu, G. 
Antonescu, Adeline 1. Cârdei, A. 
Bolohan, Const. Bivolaru, Aurel 
Sânger, Tr. Cantemir și E. Ar. 
Zaharia. 


VIAȚA BASARABIEI 


(Anul XI, n-:ee 8—9) a în- 
semnit prn pana d-lui: Pan 
Halippa, trecerea unu sfert de 
vene dala moartea “ui iaxie 













Mateevici. Nu spunem că toc- 
mai „Viața Ba, a l-ar fi 
putut, comemoza și el pe a- 
cast cântăreţ al limbii noast e. 


S'a scurs însă un sfert de veac 
dea moa'tea unu: poet aie că- 
rui versuri sunt şi azi proaspete. 
Tot aşa de proaspete ca şi în 
acea zi: de 18 iunie 1917 când au 
fost rostite, de însuși Mateevici. 
la deschiderea în Chşinău a 
cursur lor pentru pregătirea în- 
vățătoriior moldoveni. 

Ascultaţi aceste strofe: 

„Limba noastră-i o comoară 

In adâncuri înfundată, 

Un șirag de piatră rară 

Pe moșie revărsată. 








Limba noastră-i graiul pâinii 
Când de vânt se mișcă vara: 


In rostirea ei bătrânii 
Cu sudori sfinţit-au ţara 


Limba noastră=i limbă sfântă 
Limba vechilor cazanii 
Care-o plâng și care-o cântă 
Pe la vatra lor ţăranii“. 


E ceva de prisos? E ceva po- 
trivnic poezei pure? E, în sfâr- 
şit, ceva învechit ? 

Int:ucât mai „actuală“ şi a- 
nume dn toate punctele de ve- 
dere, poate £i această strofă, — 
o luăm tot din „Viaţa Basara- 
biei“, — a unu: poet care nu este 
debutant şi nici un poet oare- 
care: 


„Să mă știți întotdeauna plecat 

La ară, ori în străinătate, 

In războiu, care încă ma încetat, 

Că inima mea încă se mai 
bate !” (?) 

N. Crevedia, (Departe, Undeva) 


SLOVA NOASTRĂ 


Bilunarul de informaţie lite- 
rară şi pedagogică și răbajul 
fapior şi Duzurutlor Învaa.0- 
rimii româneşii, publică, în nu- 
măru-i din 15 Sept—l5 Oct. 
1942, o ampiă ș. programatică 
dare ae seamă asupra adunârii 
generale anuale a Grupării In- 
văţătoriior Scriitori (G.1.5.). 

Maniurisim că ne-au impre- 
sionat expunerile, înfăptu rire şi 
hocărări.e „Gus-ului'. Ne-au im- 
presonat însă, cu deosebire, pa- 
sagiile în cari este vorba de mi- 
siunea învățătorului = scr itor : 
„ln:oarcerca căire sat, spre fol- 
klorul şi literatura lui zămisii- 
tă din mit şi istorie, inspizața 
în opeii.e lor literare din zăcă- 
minie.e de frumusețe spiriiu-lă 
nefalșit cată a sufletului ţără- 
nesc, iată o fărâmă din hotărâ- 
riie cu cari invaţători grupaţi 
în reuniunea lor scriitoricească 
au pornit la drum să dea o 
nouă afirmare scr sului româ- 
nase încorsetat da anumite for- 
mule ale genurilor de literaţură 
străină“, 

Da, este o misiune! Şi încă 
din cee mai importante. Este 
misiunea contact untexe cu pă- 
mântul însuș, misiune din care 
şi prin care renasc, nesleite și 
de nzdoborât, forțele cele mai 
bune aie spiritului creator. In- 
vățătorii își apleacă auzul peste 
g:asul pământului în :0- să și-l 
indrepte înspre vocile  perfide 
aie halue.națulor ce paraziteuzi 
sufietele  îmbolnăvite de  des- 
compunere: 

In ecost semn veţi învinge şi 
biruinţa va fi una dia cele mai 
mar. 


PSEUDONIMELE 


medreplățesc sau  desorientează. 
Il nedreptăţesc pe ortonim și-l 
dezorien:ează pe cetitor. Am au- 
zit întrebări ca aceasta: „Cum 
î-0 fi acând lui Steiaru din bo 
tez?*: — Dar Mircea Streinul, e 
pseudonim sau nume naevărat?* 
Și um ascultat desiluzii mărtu= 
risite astfel: „E adevărat că pe 


Viad.mir Streinu il cheamă 
Iorduche ?* 

Totuşi pseudonimul e singu= 
rul nume adevărat a! celui ce 


şi-a „schimbat porecla în renu- 
me“. El i se potrivește cel mm 
bine. 

Iată, spre exemplu, — destăi- 
muirea o jace tot „Slova Nuas- 
tră, — că romancierul B. Jor- 
dan, nu putea rămâne Bucă 
Iordache precum îl cheamă. Nici 
Octav Sargeţiu nu trebuia să 


rămâie Dumitru Dumitru, pre- 
cum nici Teofil Lianu  Tegţil 
Coșciug. 





SOCIETĂȚILE LITERARE 


sunt, totuși, Academii și nu Sin- 
dicate. Gruparea  Invăţător.lor 
Scriitori a intuit foarte just a- 
ceasță realitate luând următoarea 
1.0 ărîre: „Pe viitor, membrii noni 
vor fi pr.miţi de către adunare 
în'r'g şedinţă de recepţie, în care 
noul membru va f. obligat să se 
prez:nte prin tratarea unui su- 
bicet ina cat de com te, înlesnin- 
cu-se asifel g :ntrare sărbătorea. 
scă în rândul grupării“, 

Cât ae nimer t ar îi ca şi 5. 8- 
R..ul să procedeze la fel! 





DAR G. 1. S-ul 


a mai hotărît aranjarea unor 
șezători literare în centrele 
Chișinău, Iaşi, Piatra Neamţ și 
Constanța, cât și ţinerea unui 
ciclu de conferințe dedicate 
personalității învăţătorilor-scrii= 
tori dispăruţi. 


V. IELERU 


de EMIL BOTTA 
SOLILOCVIU 


Iubirea 'n cer cu luna se certa 

că 'n frumuseţe nu-i chip s'o întreacă. 
Infiorate cuvinte şi-au spus. A pierduţilor stea 
dincolo, dincolo încerca să ma treacă. 


Neştiind a trăi, ascultam 

cum bate Novembre pădurile moarte, 
întunecat, neștiind a trăi, 

sutleiu-mi se 'mbătase de moarte. 


Jubirea ?n cer cu luna se certa... 

O, masca ei cumplită, de Gorgonă, 
şi părul auriu care cădea, 

Un tura, un ioc, dinur'o lunară zonă. 


TRIF NEBUN 


Trif nebun ! Vi, og, vi, 
privigietori, vrăjitori, întro zi, 
vi, og, vi, i, 08, vi, 

privighetori in păduri de alun, 
vi, 0g, vi, i, og, vi, Trif nebun! 


O, Sfinte Soare! Şi aruncai 

de-o parte cartea. Ce magic Mai! 
Alei, păsarue, nu amuţi, 

cântare caniă-mi în homerica zi, 
Zi-mu-o cântarea din buiicon de alun, 
vi, og, vi, i, og, vi, Trif nebun! 


Şi cade amurgul. Mi-e umbra ușoară. 

U, pierde-m'ași pierde în multul albastru ! 
De aprinsui miez noapte, de a vrăjilor oară, 
mi-e urică iubito, 

de coarul sibastru. 


Intoarce-te Mai, întoarce-te zi, 
o, revino Cuce străbun ! 

Vi, og vi, i, og, vi 

Trif nebun Sauzi, Trif nebun. 


DESCRESCENPO 


Dânsele, Dianele, 

Aurorele ţoate, 

mult mau mirat! 

O, în regeștile slăvi au sunat 
surlele pădurii beăte. 


Tânăr, iluminat, fericit, 

fără de moarte visam să fiu; 
0, nu știam de sicriu, 

0, nu ştiam, nu ştiam de finit 





Şi acuma spune-mi ce's? 
Un vaicăr dus de vânt, 
un bocet pân'la cer, 

un plâns până 'n pământ, 


PSYCHE 


Bate, bate peste flori 

Vânie Dumnezeule. Cum înfiori ! 
Se ridică duhul asfodelelor 

ia ruginosul Scaun al stelelor. 


Era un demon călăreţul acel 
pe drumul de seară, către castel ; 
drumule cu mortuare trăsuri 
călăreţul pierde-l prin păduri. 


Mult mai e pân 'la Cetate, 

ce-i printre luceferi cea mai naltă Cetate ? 
Sunt eu Psyche, duhul asfodelelor, 

flacără din flacăra stelelor... 


MILUL UMILUL 


Clară e vocea clarei Marii 

iarna, pe aproape de foc. 

Ea citește Poeţii. Urgii ! 

Eu cu gândul dusws la depărtări, 

eu cu gândul dusw's la Walpurgii. 

Pădurea tresare. Bate cineva. 

— E Primăvara Miiule (Umilule, Milule, așa-mi 
Aa i spune ea) 

Primăvara e, o văd prin perdea — 

— Ah, alung-o, să nu știu de ea — 

Pădurea tresare. Aud un oftat. 

— Poate fi copacul în lumină scăldat, 

ar putea fi Marte, un Marte de jar... 

Dar e mai mult umbră, dar e mai mult var, 

ah, şi poartă pe umeri o greblă şi o coasă, 

Umilute, Miiule, să-l primesc în casă ? 

— Primeşte-l, primește-l 

că e frig şi e seară 

oaspele acesta era Cel dorit. 

O, ram săturat de vocea ta clară, 

m'am săturat de Pceiul iubit — 


AD ASTRA 


Cu mine împacă-mă Ingere 

că iată şi luna și 'n lună sicriul... 
Dacă am ars, dă nopţii cenușa, 
viu de mai sunt, usucă-mi viul, 


O, auzi, mintea-mi rup alăute 

în pădurea ce freamătu 'mbată... 
Şi adoniana lucire a stelei pierdute, 
Ingerul cu luna în pleată. 


Amarnic amicul acela ce-mi strigă 

când „ah, stai“, când „pleacă, ci pleacă“; 
de el, mă jur, ascult ca de Rigă... 

O, Ingere cu mine mă 'mpacă ! 


ARE POETUL DREPTUL 


să scrie elegii şi să le zică balu- 
de? sau cântece de lume şi să le 
zică balade? sau versuri hiper- 
hermetice și să le spună baladă? 

Drept să mărturisesc mi-a 
Tost, nu odotă, penibil să afirm 
contrariul. Cred însă şi'n ceasul 
ascsta că balada își are legile 
e, cel puţin pe cele ce privesc 
conţinutul. De unde aceasiă su- 
persuție? Cine mi-a provocat 
acesr compiez? Nimeni altul de- 
cat prosesuruj de germana. Cârul, 
rit Cursul amjerwr de hceu d. 


Acugie bugun, -— Caci Dcesia-i 
Tutiute Veheruiuiui tcu DiUjt- 
SUr, — Rio TECuu, PENTU pPruintă 


dau, pe ERLnonNIiu, impresia u 
Josi ia PTopriu şi iu Jigurat jor- 
mdubivl. Ai Tamas  Uzniţi şt 
Wuuji. Eram jascimuţi cu  LOju. 
Deica ni se strunse baiuld ue 
caetea read a neguru.  Văzu- 
Tăm, cu uaevărat, jantoma au- 
lâzuare de j:or,, aăra purui ni se 
zouri ca eecunzui, Auzirâm C0- 
piteie cuutui și găjuiuul pariu 
teiu' ce-şi ducea copilul. Când, 
peste vocea  projunuă și mMist2- 
rios mouulată a  projesvrului 
căzu ca o cortină, surd şi siar- 
şiud, ecoul cuvântuiui tot”, câ- 
teva clipe nu ne-am putu. 
svanta nici lacrimile din gene. 

„Sehen sie?! Dos (!) ist emne 
Bauuce!” ni s'a adresat proje- 
soru! şi, văzându-l pe Mihai 
Popescul 
sub teroarea celor recitate, îl 
fuigeră, usemenea lui Jupiter 
tonans, projund şi sacadat: 

— „Wus war das! 

— „A-a-a=ană  bala-a-a-a- 
adă...” răspunse bietul tremu- 
rând din touie încheelurile. 

De atunci ştiu că balada are 
un conţinut epic versijicat fără 
înjlorituri şi CONȚINUT ce-ţi 


incă : nedesmeiecii şi. 











solicită la mazimum  fantazia, 
fiind, pedeasupra  -CONŢINUT 
halucinant şi, în orice caz, ex- 
traordinar, 

Recitind zilele trecute volu- 
mul „REIF STEHT DIE SAAT- 
Gesamtausgabe der  Balladen 





Lulu von Strauss und Torney 


und Gedichte” al scriitoarei LU- 
LU VUN STRAUSS UND TOR- 
NEY, am retiuut jiorul din de 
mult uuata oră de germană cu 
neintreculul  projesor Arcudie 
Dugan. Du, aşa sunt şi așa este 
bime să rămâie baladele: 
Des war das Lied, das Mara 
sang, 
Wenn cot im Herd die Flamme 
sprang: 





NOTE 


LA ROMA 


a fost de curând îmaugurată o 
mosiră a p.cturii venețiene din 
seco.ul aL Xvuli-lea, wm palatul 
Mass.mo alle Coionne. 

Şe îm sec. al Xvill-lea Vene- 
ţia a scai în fruntea picturii tta- 
liene ; dacă un secol mai înainte 
a trebui să se ţie oarecum în 
umbră, numele ei capuiă din 
nou străiucuea pe care i-o dă- 
duseră maeștri, cinquecentiști. 
Opusă în totul masurii clasice, 
cu coloritul ei sensual, pieiura 
venețiană se mândrește cu un 
Piazzetta (1683—1754) a cărui 
artă a format punctul de pie- 
care al picturii dim sec. al 
XVIII-lea venețian, fiind un Jel 
de înainte-mergător al lui Tie- 
polo. 

Giambattista Tiepolo (1696— 
1740) e figura cenirală a ariei 
setecentești. Influențat în mare 
parte de contemporani, reluând 
cu tin nou sentiment strălucirea 
cromatică a lui Veronese, Tie 
polo își Jormează viguros per- 
somaliiatea : operele de maturi- 
iate sunt datorite în întregime 
numai geniului lui. Capo-d'ope: 
rele iui sunt tavanele pictaie în 
frescă, sau pânzele pentru tuva- 
neie şcoaiei „dei Carmini' din 
Veneţia, a bisericii „degli Scal- 
zv', jresce în paiatui Hezzurico 
la Palatul Regal din Madrid şi 


aproape în toate b;sericiie vene- 


ziene. 

Pictura lui Tiepolo face sinte- 
za caracterelor esenţiale ale ar- 
tei barocului: cu un colorit a- 
propiat de-al lui Veronese in 
compoziții de-o imaginaţie a- 
proape fantastică, ordonate cu o 
adevărată ştiinţă a perspectivei. 
O reproducere în alb și negru 
după o compoziţie de-a lui Tie- 
polo izbeşte în primul rând prin 
perfectul meșteșug al compozi- 
ției. 





G. TIEPOLO 
Hercule şi Anteu 


Arta Rosa!bei Carriera (1675— 
1757) stă prin  delicatețea ei la 


antipodul artei viguroase a lui 
Tiepolo. 

Portretele ei sunt şi-acuma 
preţuite prin grația şi prin co- 
loritul lor. 


PIETRO LONGHI 


Pietro Longhi (1708—1785) așa 
numitul Goldoni al picturii, pen- 
trucă sa dedicat în special sce- 
nelor inspirate de viața contem- 





poranilor, e admirat astăzi mai 
mult pentru desene. Picturile au 


ceva cin statica siatuară care 
le dă un aer mort. 
Printre pictorii seitecentului 


sunt şi adevăraţi peisagiști cu 
Marco Ricci (16/6—1729), Fran- 
cesco  Zuccanelii (4708 — 1778), 
Francesco Guardi şi alţii. 

Numeroasele săli ale acestei 
interesante mostre dă speclato- 
rului rara ocazie de a urmări e- 
voluția picturii settecenteşti ve- 
neţiene, dela reminiscențele ca- 
racaggeşti din arta lui Piazetta 
până. la întruchiparea idealului 
pictural baroc din pânzele şi 
frescele lui Tieopolo și până la 
peisagiile lui Guardi. 

Pe lângă operele artiștilor po- 
meniţi, sălile expoziţiei le mai 
cuprind și pe acelea ale urma- 
şilor. 

Mostra a fost făcută din îni- 
țiativa societăţii „Antiquaria“. 

Două importante cărţi pentru 
artele piastice apărute anul tre- 
cut sunt : Enzo Carli — Sculture 
del duomo di Siena (Giovani Pi- 
sani — Timo di Camaiuno — 
Giovanni d'Agostino) — Guilio 
Einandi — Torino — şi cea som- 
nată de Virgilio Crispoiti — San- 
ta Maria dal Fiore alia luce dei 
documenti — Valiecchi — Fi- 
renze. 

Primul volum citat formează 
inceputul unei serii de cărţi de 
artă, „Biblioteca d'arte“, proec- 
tată de editorul Einandi din To- 
vino şi pusă sub îngrijirea lui 
Carlo Ragghianti. 

E o carte de critică științifică, 
dublată de-o interpretare plină 
de sensibilitate artistică. 

Un ingenios pod mobila dat 
lui Carli iuriidata posibilitate de 
a studia şi de a admira în wvoe 
toută bogata colecţie statuară go- 
tică a domnului s.enez. Figuri în- 
iregi şi detalii, inedite le-am pu- 
tea numi cu un termen destul 
de impropriu, s'au lăsat pentru 
prima dată prinse de ochiul apa- 
ratului fotografic, fiind repro- 
duse în mai mult de o sută de 
ilustraţii. 

Reușind să deosebească opera 
lui Pisano de a lui Tino di Ca- 
maiano, Carli face şi o impor- 
tantă descoperire: sculpturile, 
foarte mici, ale lui Gioranni 
d'Agostino făcute pentru Domnul 
cel Vechiu îșcare împodobesc în 
prezent una dintre ferestrele la- 
terale. 

E una dintre cărţile de care un 
adevărat iubitor de artă nu se 
poate dispensa: îar prin noutatea 
ilustraţiilor capătă o inegaiabilă 
valoare documentară. 

A doua carte citată, „Santa 
Maria del Fiore la lumina docu- 
mentelor“, ar părea după titlu 
un erudit studiu asupra cunos- 
cutei biserici florentine. Im rea- 
litate e doar istoria, romanțată 
am putea spune, construirii bi- 
sericii : dela 1293 până în seco- 
lui XIX când sa terminat fața- 
da. Din documente sa extras 
doar partea anecdotică, amuzan- 
tă de cele mai multe ori, lăsân- 
du.se la o parte tocmai esenția- 
lul: critica de artă, critica auto- 
rului, propria lui interpretare. 

Partea informativă are la bază 
judicioasele studii ale lui Gio- 
vanni Poggi şi Cesare Guosti, 

„E una din cărțile acelea care 
se citesc așa cum se obișnuia să 
se spună odată „cu profit şi cu 
plăcere“ caracterizează foarte 
just cartea lui Crispalti, Agnol- 
domenico Pica. 


CONSTANȚA TUDOR 


Mich freut kein roter Funken- 
stein, 
Vor Abend wird er Asche sein. 


Und als zerrann "aie dritte' 


Nacht, 
Der tfremde Liebste friih er- 
wacht, 
Er sah sich um, im niedern 
Raum, 
Er sagte schwer wie hub im 
Traum: 
„Was weil ich hier? Wie kam 
her? 


Lang storb kein Mensch auf 
Enden mehr! 
Reif steht und iberveit die Saat 
is Wartet miner rewhe Mahd!“ 
Die schweren Lider hyb die 
Frau, 
Sie borcht uhd starrt ins 
Morgengrau: 
„Was trăumst du, Schatz? Kein 
Schnitter măht, 
Da kaum das lor in Anren 
steht!” 
pana 
grauen 
Licht, 
Sah im des Liebsten Augesicht. 
Ein kalter Schauer griit 'se an: 
„Du lhebster Maun, du tremder 


Pati Vas der, ie sad 
Sie hob sich aut im 


Mann, 

Sag, wie du heisst, sag, wer du 
bist, 
Dam Leib und See! nun eigcn 
ist...” 


ia 00 00 aie para a i aer gi CORA 

„Weib, lass mich gehn und trag, 
__nich mehr, 

Dein Herz ist schwach,  mein 
Nane schwer.!* 

Balada se numește Mara, iară 
sireinul e Mour.ea, 

laiă traducerea fragmentelor 
de mai sus : la 

„Acesta era cântecul pe care-l 
cânta Mara când, roșie, pâlpâia 
flacăra în vatră : Nu mă bucură 
nici 0 nestemuată roşie a scân- 
teii—până in amurg ea va fi 
cenușă... şi când trecu a treia 
noapte, se trezește de tot dimi- 
neaţa iubitul strein. El privi 
împrejur odaia joasă, el zise 
greu cam somn: „Ce stau aici? 
Cum de am ajuns aci? De 
mult na mai murit nimeni 
pe pământ! Co:pte Și  răs- 
«oapte stau hoidele, mă așteaptă 
seceuiş bogat !” Pleoapele grele 
ridică  fimeea, ascuită şi pri- 
vește ţintă in zarea sură a di- 
mineţii: „Ce visezi tu, dragoste? 
Nici un cosaș nu coseşte, deoa- 
rece secara e abia în spir!”,.. Ea 
se ridică în lumima cenușie şi 
privi în fața prea iubitului, Un 
îior rece o lovi: „Tu bărbat prea 
iubit, tu bărbat strein, ' spune 
cum te numeșt;, cine eşti tu că- 
ruia îi aparţine trupul şi sufie- 
tul meu"... 

„Femee. lasă-mă să plec și nu 
mai întreba, inima ţi-i prea sla- 
bă iară numele meu greu”, 

Am citat textul german nu- 
mai de dragul dramatica lui 
simpiităţi, — şi numai pentru a 
invita la lectura ba'adelor scrise 
de nzîntrecuta LULU STRAUSS 
UND TORNEY. 

Volumul „COAPTA E HOL 
DA” a apărut în editura Eugen 
Diederich din Jena. 


FRANZ ROCA 


a pubiat recent, la Albert 
aug iteieOtg, lulu Vrea 
Ci) amuncnen O broșură  intiuu= 


aLă pa tout Welt BE”, 

k 0 puuaentare a viețu și ope- 
zei uta on profund msungurat, 
a opere. şi vuți unui om pe 
care destinul nu l-a cruțat de- 
loc, ci i-a obligat să dea lupte 
inugale şi îoiwlu gree cu demo 
nii vremi, — cu demonii hao- 
sului. Că acest vienez bizar a 
biruut, se datorează numai in- 
st:netului său ordonat și ordo- 
cator in aie versului și: sensibi- 
lităţii sale adâncitoare și lămu- 
riloare, — dar şi nerătăcitei cre- 
dinţe in stințenia eternă a poe- 
ziei clagice, 

Totuşi, Iosef Weinheber a tre- 
buit să facă mult drum, să în- 
vingă multe imutilităţi şi să-şi 
încordeze la maximum lira spre 
a putea încheia, întru nimic 
rușinat și întru nimic mai pre- 
jos de Klopstock, Platen și H5l- 
derlin, aşa cum şi le închee, 
„strotele antice” din acel senin 
gi scump ca nestemalele Adel 
und Untergang: 

„O, damn schau ich, sehne 

mich: Wrde Schwalbe 

Kommst du? Komm und sing 

îber acht und Meerflut: 

Mi m'asaisi mid, onaisi dama 

potnia thymon. 

„Genurile şi formele pe cari 
le cultivă  Weimheber, — scrie 
Franz Koch, — sunt, în afară 
d; strofele antice, odele, imnu- 
rile, distihurile, sonetete, terzi- 
nele, cânteceie și poamele strofi- 
ce, proverbul, acrostihul, ghaze- 
lui şi chiar balada umoristică... 
un domeniu fcarte întins, stăpâ- 
nit însă prin cuvinte şi graiuri 
pe cari Weinhebzr înțelege să le 
rostească din har sau să le tacă 
din sfânt respect”, 

Din respect pentru adevărata 
artă, că uşurinţa ce rezivă 
dincolo de sufletul nostru și 
fără rest divina ecuaţie pe care 
o numim poem, — eceastă pe 
cât de prriculoasă pe atâta de 
sedurăteare ușurință, duce la 
artificiu plat, şi cât de 'multe 
poeme perfecte nu sunt dacât 
perfectă platitudine! 


TRAIAN CHKLARIU 








4 





La ora unsprezece era fixată 
repetița pentru noul balet pe 
care Opera îl monta cu un fast 
dcosebit, 

Tot corpul de balet era convo- 
cat pe scenă peniru a face repe- 
tiție cu orchestră. Însuşi domnul 
Anton, directorul Operei avea Să 
asiste peniru a-și da părerea. 
Schimbări prea mari nu se pu_ 
teau face, nu mai erâu decât 
șapte z.le până la premieră și ar 
fi fost greu pentru baierine să 
înveţe ceva nou. Dealiminteri. 
MUZ-ca modernă era atât de greu 
do. paruns, 

Fetele aşezate pe decorurile 
din scara trecută, înghesu.le 1n- 
tun co:ţ al scenei, comentau ul- 
timele evenimente ale cul'selor 
roniă mă zaharicaie şi legărân- 
du-yi picioarele alene, 

Era ora unsprezece fără cinci 
şi maestrul de balet „Mailre Si- 
gismuad“ nu venise încă. E] care 
era atât de punctual, că nicioda- 
tă fetele nu-i putuseră lua îna- 
inte; mervos, agitat, fugind de cota 
până colo, smulgându-şi părul 
Gin cap la cea mai mică greşeală 
și ţipând cu accente disperate de 











UNIVERSUL LITERAR 











LA REPERIIȚIE= 


câte ori avea. vre-o observaţie de 
făcut. 

— „Ce s'o fi întâmplat?“ în- 
trebă Adina, o faiă lungă şi ne_ 
grioioasă, iardată cu grijă şi par- 
fumaţă cu un parfum dulceag şi 
pătrunzător, care desigur trebuia 
să fi costat foarte mult, și pe 
Care leafa ei era departe de a 
i-l putea oferi. 

„Mă întreb ce o să ne facem 
dacă vine domnul director şi 
maestrul n'a sogit încă, marmăi 
printre dinți o blordină micuță 

şigrațioasă, cu nasul în vânt şi 
ochi de veveriţă, coceţată pe un 
tura de carton răsturnat la pă- 
mânt, 

— „Dacă ştiam că o să întâr- 
ze, nu mă mai grăbeam azi di- 
miineaţă, n'am avut n'ci măcar 
timpul să-mi beau oc'oco'ata, su&- 
pină Lenuţa, o tată frumoasă, cu 
gene lungi, cu un aer calm şi 
placid. 


— „Dacă ma venit nimeni până 
la ora douăsprezece, c:edeți că 
putem pleca? întrebă roşcovana 
Lili, mușcâna nervos dintro ţi- 
gară neaprinsă și rezemându-și 
obrazul de mâna albă, manicu_ 
rată ostentativ cu un roşu vio- 
lent. 

— „E ora unsprezece şi două- 
zeci, anunță so'emn Margareta, 
cea mai tânără dintre ele, nefar- 
daiă, biondă, cu ochi albaştri 
melancoliei şi care împodobeau 
un obraz palid şi puţin suferind. 

Adina se întoarse spre Lili. 

— „Mar ai un rendez-vous. Măr- 
turiseşte-ne câte întâlniri ai în- 
tao z:? 

— „Eu n'am întâlniri cum 2i 


dumneata, afară de Dimitrie stilg 
nu” 


bine că nu am pe nimegi, 
sunt ca anumite persoane care 
ies în jiecare seară cu altcineva 
şi jură fiecărua că numai pe cl 





Topitorul din Grand-Gamp 


Era ultimul din toată sbița, 
dintr'o mare familie de topitori, 
cu obârșie îndepărtată şi nenu- 
mărate rubedenii, cure se risi- 
pise prin Franţa de sus şi în 
Flandra. Din atâtea, ateliere cân- 
tătoare doar căsuţa lui rămăsese. 
Drept e, că nu mai turna clopote 
mari ci doar prefăcea sau topea 
din nou. pentru vreo bisericuță 
răsleață și în tot ținutul Quche 
1 se cumpărau ţiuitoarele cu meș- 
teşug de taină. Doar ei ştia să ie 
dea tonul just, să le facă wii şi 
curata, 

“Țiuitoarea e un clopoțel Țără 
mâner. care întovărășeşte toate 
procesiunile normande: jalnice 
suu vesele. Asta vine din străve- 
chime, de când cu marea ciumă. 
Bunii creștmi țineau ca fără 2ă- 
bavă să îngroape leșurile în pă- 
mânt binecuvântat şi le duceau 
îm cimitire. Atunci: țiuitoarele 
scuturaie năprasiic, parcă țipau: 
„Păziți-vă, oameni buni!  Pugiţi 
G.n drum, în colibeie voastre... 
ducem cu noi un mort de spai- 
mă le 

Erau vreo cincizeci în odaia lui 
Murie topitorul, puse pe trei po- 
Tije la perete și ducă era întrebat 
să spună Oia Dreuneia, e. 0 a- 
puca cu braţul întins cumpănin= 
d-o și.zicea: „do diez“ și surâdea, 
iar cuvântul tehnic era surprin- 
zător intr'uiâta țărănie. Sub han- 
gurul topitoriei, ramăsese de nu 
știu când un diapazon enorm, 
îmut ca o liră, care uneori prin- 
dea singur viață dela vibrații 
subpământene. 

Marie era mândru de clopotele 
lui, Când se racise bine celvpotul 
înmormântat îl desgropa și ridi- 
cându=i „cuctula” îl cuprindea 
odată lung din ochi, cu toarte, 
garnituri şi înscripții cu tot și cu 
pecetea rotundă în relief care era 
semnu-i propriu, Un strămoș al 
lui, sub Ludovic al XIV-lea gra- 
vase îniuntrul unui cerc „Marie- 
mafăy”. Atunci se aducea maca- 
Pau cu ciuc: „dpucă, zicea 1opi- 
torul, culfei oprită pentru treaba 
asta, ridică... încetişor... Metal în- 
Călet, metal dogii... sus! 

Ciocul . prindea clopotul de 
toarta din. mijloc şi ridcându-l, 
Marie simțea prima bucurie, 
când, înălțându-se şi săltat în aer 
clopotul rămânea neclintit, verti- 
cal; deci“top.rea isbutise deopo- 
trivă. Clopotul dacă era Jără cu- 
sur, după câteva clipe, îndemnat 
de funii începea să sa sucească 
ușurel, nesimțit, apoi se întorcea 
la loc. Mișcarea n'o puteai deo- 
sebi decât după cum se mutau 
literele. 

Venec la urmă încercarea cea 
mare. Topiţorul înșfăca un baros 
sdravăn cu coadă de frasin căruia 
$i ziceu „Râny“, care doar la așa 
ceva slujea, mai mare ca o cără- 
midă și greu de vreo patruzeci de 
livre; apoi ușor atingându-l, abia 
de parcă l-ar fi împuns, însu- 
fleiea clopotul. El asculta, era 
numai auz, Dacă era bun sune- 
tul, altceva nu mai făcea toată 
ziua aceca. Dar numai cumva 
dacă metalul înșelător 
nota !... fără  zăbavă, 
repezit scurt izbea cupola 
clopotul murea, zdrobit. 


Ii 


minţise 
„Rony“ 
și 


Intorcându-se acasă, într'o sea- 
ră, Marie văzu în pragul uşii, 
lângă maică-sa bătrână, un băe- 
țel zdrențăros, lăţos și galben ca 
un spic de orz. 

— Ia vin! iacă un nepot dela 
Gand, din Flandra. 

Piciul avea doisprezece ani. 
Tată-său, vreun Marie răslețit, îi 
lăsase murind doar adresa asta, 
până unde venise cerşind, Nici 
familie, niciun gologan. Să-l ia 
ucenic şi atelierul o să şi-l răs- 
cumpere el. 

— Măcar te pricepi la clopote? 

— Dacă mă pricep! răspunse 
puştiul atins, d'apoi cum! clopo- 







tele astea se toarnă pe nisip; cele 
mici de două ori în coajă... Ştiu 
itera și taica mavea încredere 
decât în mine când era la făţu- 
+ală, 

— Atunci  băete, tocmai la 
pont ai venit. Am o comandă, 
maică bătrână! Cei dim Theil 
mi-au dat să le topesc din două 
mijlocii unul mare, Cum te chia- 


mă 2... Dorsan ?.. Nu preari 0- 
bișnuit numele... 
— „„Taica-mi zicea  „Mânzu“, 


spuse băiatul. 
— Bine, Mânzule. "Ai să vezi 
cuptoarele... 


De obiceiu, iute ca veverița, 
băiatul toate le însufleţea; dar 
uneori își pierdea veselia, obișnui- 
tă, ore întregi. Sta neclintit  a- 
tunci, pe buşteanul lui, atingând 
cu o nuelușă lungă clopotele a- 
târnate în hangar, făcându-le să 
sune ușor, săltut., Sau dindintea 
imensului diapazon pe: care-l des- 
făcea, micuțul stătea plecat peste 
sonoriiatea-i projundă, zaumzetul 
greu de roi, de tunet muzical, Ii 
cădeau lacrimile. 

— Ce-ai, măi Dorsan..., 
este ? 

— Parcă-i glasul Roiandei nod 
stre cea mare din Gam, ziceu 
băiatul, clopotul nostru ăl mare 
care sună doar pentru fac, E scris 
pe el: „Când bat într'o parte, juc 
în oraș. Când sun dintt'o par:e 
îm alta, foc în Flandra!“ 

„E boala ţării“, gândea topito- 
rul și era îngrijat. 

In Iunie, băiatul tâniea. Nimic 
nu-i plăcea. Nici panerașele de 
papură, nâci pușeoacele. Nu-i mai 
era foame. Marie u plecat odată 
până în ziuă, sa întors târziu cu 
o cană mare de fragi culese în 
pădure — pădurea plină de dedi- 
ței — și un indruşaim frumos, pe 
cara i-l dăruiseră la castel. Piciul 
surâse și-i sări de gât, tutuindu-l 
pentru prima dată:  „unchișo- 
rule...., drag mi-ești,, !* 


ce-ţi 





Topitorul se răsuci stângaci, li- 
păind greoi şi întorcându-se lân- 
gă pat: „Dorsamn.... Mânzule, clo- 
poțelule, zii... n'ai vrea...? Dacă... 
mi-ai zice: „Naşule“., 

Incepură cu „clopotul minci= 
nos“ reproducând în argilă fața 
dinăuntru a celui adevărat, că un 
miez. IL uscară la un foc tiu. 
Apoi pe el au întins din lut ales, 
tiparul clopotului de-adevărat, cu 
toate podoabeie gravate sau pre- 
supuse; pe acesta se montează 
„căciula“, coca pe care o scot o- 
dată uscată, punând-o la foc după 
ce i se răzuie lutul de soi. Intre 
această coajă şi miez se va în- 
chega bronzul. 

Toţi din ținut băgau de seamă 
şi le aduceau lemne. Când se lăsa 
noaptea, cei doi tapitori veneau 
la vorbă lângă clopot, — cel mare 
şi piciul. Marie zicea: 

— La o topire din nou, cum îţi 
trebue întotdeauna metal curat, 
am făcut rost de un alambie mare 
vechi şi două sfeșnice de cositor. 
Dar sunt metale cari fac sunetul 
mai uşor şi mai iute la sbor, Ar- 
gintul. La Maont-Saint-Michel su- 
nau dintrun clopot de argint, 
când era primejdie pe mare. A- 
proape de aici, în pădurea dela 
Saint-Evroult, marea pădure din 
Ouche, din care toate ale noas- 
tre-s doar rămăşițe—le poți ve- 
dea din vârful stejarului-—sunmau 
tot dintru clopot de argint. De 
trei ori: dimineața, seara şi du- 
pă miezul nopții, pentru călă- 
torii în primejdie șşi—mănţelegi 








de JEAN DE LA VARENDE 


în 
prin 


băiete? — glasul lui sufla 
frunze și trecea strecurat 
tot rămurişul. 

— Când au făcut-o pe Roianda 
noastră a mare, răspundea un 
gas subțire, taica zicez că topi» 
seră în ea nişte pinteni de aur 
luaţi dela Prusieni. Așa că e 
scump tare arpniua ăsta? 

— Altădată mi se dădeau, tacâ- 
muri şi farjurii, dar Sau mai 
schimbat oamenii. I-am cerut 
bătrânei,  stacana de argint pe 
care domnul de Galurt mi-o dă- 
ruise la botez... şi să fi auzit ţi- 
pete!... Dar nici-o grijă Dorsan, 
tăiatule ! compoziţia noastră e 
bună şi clopotul va cânta ca de 
sărbătoare, 


— Două zile şi-o noapte au în- 
cins focul pe îndelete, cu vrad- 
scuri. Băiatul părea îstovit de 
muncă grea.  Ochii-i erau mai 
mari și parcă mai vii. Când a 
jost la turnat, tremura de fier- 
bințeaă. 

_— Sa răcit; acu îl săp.,, Dor+ 
san, băete, odihneşte=e, ştăi li- 
nâștit, 

In două ore de muncă aprigă 
1-au scos coaja. Micuțul nu sufla 
o vorbă, şedea pe butucul bi di- 
namtea gropii, aplecat deasupra. 

Apucară cu macaraua și clopo- 
tul ieși; toate încrustările apă- 
ruseră jără vreo ştirbitură. Ma 
mia era radios. La proba înălțării, 
clopotul se ținu drept și sigur co 
un fir cu plumb, iar când, cum- 
pânindu-se fără greş, începu să 
se răsucească, Marie căuiă băia- 
tul ca să-l imbrăţișeze. 

Piciul venea frânt în două de 
greutatea lui „ROny“. Atunci, pa- 
tid și el de emoție, topitorul prin- 
se barosul şi loui. 

Un sunet depărtat, curat ca o 
rază de dimineaţă, sporind ca o 
lucire, ieși din hangar. Marie re: 
incepu mai tare ceva, răpit de 
încântare... și sunetul se înălță, 
umplu tot spațiul între copaci, 
dădu peste luminiş, păru să cuce. 
rească ținutul, slava și alerga 
peste țarini.., 

— Doamne, sunet ca ăsta nam 
mai auzit! Dorsan, băete, asta-i 
minune... ! 

Incă o lovitură, și. griţuliu 
vroia tocmai să reînceapă, dar se 
întoarse: în freamătul de vibra- 
ţii ce se stingeau, un șir de note 
sacadate. Copilul plângea cu su- 
ghițuri mari! Marie asvârii bara- 
sul care făcu gaură în pământ 
și dădu fuga spre copil... 

— Nu-i nâmie nașule, nui nt 
mic... Îţi place clopotul, qi?.. zi 
că nu-ți place clopotul?,.. 


Sau culcat însfârșit. Toată sea. 
Ta, Marie și-a tot spus bucuria 
şi mândria pentru cântecele cu- 
rate care-l vor vesti pe Dumne- 
zeu țarinelor, făcând ochii să. se 
înalțe și răpind sufletele în sbo- 
rul lor, 

Dormea țeapăn când îl trezi o 
mânuţă febrilă. Copilul se ținea 
dimaintea lui, atât de palid încât 
zopitorul crezu că se prăpădește, 
I cuprinse în braţe: 

— Nu, nu! nu-mi lua tot cu- 
rajui, zise piciul cu o tărie dis- 
perală.. Scoală-te nașule, ia-l pe 
„Râny“... am furat pentru clopot 
un tacâm de argint dela castel! 
Hai și sparge clopotul..., haide! 

(Din vo'umul „Pays d'Ouche“* 
apărut în edituna „Plon'“, Pa- 
ris, 1926), 





î iubește, cu toate că e impo- 
Sibil, ştim prea bine, să ai mă- 
car bună voinţă pentru aseme. 
nea om. 

— „Mă priveşte ce fac — gură 
Adinei se «rispă de enervare. 

— „Dar penru numele lui 
Dumnezeu, nu vă certaţi, inter- 
veni Lenuja, fiecare facem ce 
Vrem sau mai b.:ne zis ce putem, 
Via;a e atăt qe grea, cariera noa- 
siră ae obiigi să îm luxoase și 
frumoase; admiratorii vin şi ne 
ademenese cu promisiuni pe care 
de multe ori le acceptăm că nu 
avem înco.ro. Ce crezi că dacă 
am hi fost teie bogate de acasă, 
cum sunt atâtea privilegiate ge 
spartă, am îi ceeace suntem 
acum? 

— „Mă întreb ce m'ași fi tă- 
cu spuse Nuţi, dacă nu l-ași fi 
avut pe Paul, când mama a fost 
beinavă. Ar fi muriţ des.gur, pă- 
răsită pe un pat de spital și ași 
fi văzut-o cum se duce fără să-i 
pot veni în ajutor, Așa, s'a. în- 
sănă!oș:t şi am trimis-o la munte 
să se odihnească. 

— „Dar eu, când învățam ba, 
leul și nu aveam ce mânca mer. 
geam sgyibulită de frig subt un 
palton ros de ani, cu mâinile de- 
gerate pe gh.ozdanul în care îmi 
țineam singura avere: pantofii de 
dans; dacă nu i-aşi fi întâlnit pe 
Dimitrie aşi fi murit tuberculoa- 
să şi nimeni nu m'ar fi angajat 
sărăcăcioasă si umilită Ge raj- 
zerie, 


— „Nu, nu putem trăi singure, 
foarte bine face Adina. Vrei Lili, 
să ne faci să credem că Dimitrie 
ţi-e drag? 

— „Pentru el am recunoștință“, 

— „Recuntoștinţă poaie- am şi 
eu“ răspunse Adina. 





— „Hai, nu vă iai certaţi, 
căută să le împace Lenuţa, viața 
de baicrină cuprinde şi ua pro- 
tecior, Aşa e soarla noastră, Ei, 
dacă am ajunge solide, poaie 
ne-am mărita şi zi cu cine do- 
ri. 

„Primă balerină, cum vrea să 
ajungă Margareta”, râse Nuţi. 

— Şi să se niărite atunci cu 
alesul inumei ei”, o tachină Adina, 

—— „Dece râdeţi ae mie? Pla. 
nul men de viitor e foarte fru- 
mos; când Radu va fi avansat la 
Vancă şi cu voi deveni solisiă mă 
voi căsători cu ei şi vom fi ie- 
riciţi. Nu văd dece vă bateţi tot- 
Qeauna joc de mine. 

— „Nu ne batem joc de tine, 
răspunse Adina, dar tu îţi dai 
toți banii pe câre ii câștizi aşa 
de greu, pe iccţii de dans cu di- 
îeriți profesori, peniru a. deveni 
o mare dansatoare, Ca să ieşi 
din anonimat nu €e nevoe de pro- 
tesori costisitori ci de puţin no- 
toc şi de multă proiecţie, Noi te 
iubim mult Margareta şi ne pare 
rău când te vedem palidă şi slă- 
buţă, în rechiţa ta albastră, la 
câre schimbi gulerul de două ori 
pe săptămână, ca să pară alta. 
Crezi că nu ştiu câte lipsuri duci 
ca să stai mal departe lângă 
Radu al tău, care într'o zi te va 
părăsi pentru a se însura cu 0 
faţă bogată? Şi ești f.umoăsă, 
poale mai frumoasă decât noi şi 
nu mai departe decât eri seară, 
un domn bine și elegant ţi-a tri- 
mes cartea lui de vizită cun bu. 
chel de liori, rugându-te să iei 
masa cu el. Și era un bogat fa- 
bricant, care ţi-ar fi luat din 
multele griji ce iţi încrefese 
fuuxtea prea de timpuriu; şi nu 
te-aj dus, 

— „Mă aștepta Radu. 

— „Batu, Radu „dar ce-ţi oferă 
Radu? Nai şi tu poftă să fii e- 
legaată; nu ne invidiezi, când ne 
vezi cu blănuri scumpe şi pove- 
stim cum am petrecut, cum am 
dansat, — când sdmuiri mobila 
contortab:lă şi luxoasă în : care 
trăim, în locul cămăruţei întu_ 
mecoase în care locueşti? Nu vrei 
ŞI tu să guşti din plăcerile lumii? 
N'ai vrea şi tu să ai rochii fru- 
moase? 

— „Să am rochii frumoase, 
dar am! De unde ştiţi voi că-mi 
lipsesc Logăţiile de care îmi po- 
vestiți? De unde ştiţi că ru 20 
şi eu blănuri ca voi şi o ca:ă 
frumoasă, o casă ca din poveşt: 
e albă și mare, tar soarele intră 
din beizu prin ferestrele larz 
deschise. In holul de marmoră, 
Tuminile străiucesc și se îmbină 
retiectându-se în bavuzul care 
murmură încet, o melodie mono- 
tonă, în salonul cel mare un pian 
albastru se odihneşte sub tablou- 
rile vechi, înrămate în argint și 


"pe terasa înflorită, trandafirii își 


pleacă cu graţie capul, salutând 
uşor vântul de dimineaţă. 


iar seara, când luminile s'an 
dus, în salonul cel mare, cande- 
labrele de aur luminează melan- 
colic pianul ce s'a deșteptat, Și 
sub degete măiastre, acordurile 
unui vals răsună în tăcerea 
nopții, 

Eu am o rochie albă, largă şi 
uşoară; părul pe spâte şi cercei 
tungi cu perle. Muzica suavă um. 
ple încăperea și sunt fericită, 
fericită lângă el. Căc,, el mă iu- 
beşte şi mă strânge în braţele 
iui puternice şopiindu-mi vorbe 
imbătătoare, pe cari le aştept, pe 
cari le presimt, pe cari le do- 
resc; viața îmi pare minunată şi 
tresalt de bucurie şi de doruri 
implinite. 

Și sunt bogată, bogată de toate 
frumuseţile pământului, Am 
perle, am topaze, am rubine roşii 
ca sângele, smaralde reci în îru- 
museţea lor trufașă, am ametiste 





pure și străvezii şi un diamant 
strălucind ca un astru triumfător. 

In fiecare seară am altă rochie 
şi cu f:ecare mă împodobese mai 
bine, ca să fiu îrumoară pentru 
cel pe care-l iubesc. El mă aş- 
teaptă în capul trepielor cari co- 
boară spre plaja linișttă. Valu- 
rile mării mângâ'e uşor nisipul 
răsculat de vânturi şi luna se 
înalță ca un lampirii chinezesc 
deasupra nature! adormite. In 
lumina ciar-obscură plaja pare 
misterioasă, ascunzând printre 
Stânei vietăţi nebănuite, Așezaţi 
pe nisip unul lângă altul, cu ochii 
la stele, murmurăm vorbe de 
tub're, 

Nu sumtem decât noi, efemeri, 
trecători în faţa eternității, aar 
dracos'ea noastră nemuritoare 
duce mai departe făclia de inbire 
ce luminează tumea. - 

Și vreţi să vă invidiez cu pe 
Voi? Pentru deșarta voastră bo_ 


—... 


7  Noembrie 1942 








găţie, peniru apartamentele voa- 
stre îmbâesite, — când am pa- 
late minunate; pentru luxul vo- 
stru, — când am toate podoa- 
bele lumii;  peniru petrecerile 
voastre banale în restaurante de 
prost gust — când eu dansez în 
nesfârșite saloane, în sunetul me- 
lodiilor divine; pentru plimbările 
voastre în automobile, cu tiecă- 
tori ce vă iubeso o seară, — când 
eu mă plimb în cele mai trumoa- 
se maşini, cu iubital meu de tot- 
deauna. Să vă invidiez eu pe 
vo?! 

— „Dar pentru numele lui 
Dumnezeu, Margareta, ca spui? 


“De unde ai toate astea? 


„Când le ai? 
„Unde? 
„Cum? 


— pla fiecare seară, când mă 
cule şi închid ochii înainte să 
adorm, 

— „Domnișoarelor, domn'șoa- 
relor, puteţi pleca acasă, Repe_ 
tiția nu mai! are loc, domnul S'- 
zismund e bolnay şi mu poate 
veni. Sunteţi convocate mâine la 
aceiași oară, 


BANDA DIAMANDESCU 





A LA GAULOISE 


Divizia a cantonat la un col- 
hoz, aproape de Odesa. Came- 
re, ca la un hotel de mâna a 
patra, deoparte şi de alta a 
unui coridor. 

E seară. 

Căpitanul Radu Pașanela se 
gândește că cel mai bun lucru 
în război, când n'ai ce face, e 
să dormi, Căpitanul e om cum- 
secade, în întregul lui, dar 
are o meteahnă : să-şi poarte 
ondonanţele cu mustață ă la 
gauloise. 

Ca urmare a  înţeleptului 
precept de război, scoate ca- 
pul pe uşe şi-şi strigă omul, 
pe Albulescu, în viaţa milita- 
ră ordonanţă, în cea civilă şo- 
fer de piață. 

— Un „ordonaţi“ uvlaţ ca 
la atac răsună de pe undeva, 
din curte, apoi soldatul își fa- 
ce intrarea în cameră tropă- 
ind şi gâfâind. 

— Dragă dom'le Albulescu, 
să ne desbrăcăm. 

—— Să ne desbrăcăm, 
căpitane. 

— Adică numai eu mă des- 
brac, că dumneavoastră  dor- 
miţi îmbrăcat, contrar ordine- 
lor mele. Ai păduchi ? 

— Nu, dom/le căpitane. 

Intre timp, căpitanul Pașa- 
nela şi-a scos vestonul şi că- 
mașa și se freacă melancolic 
pe coastele înşirate ca strune- 
le pe țambal, 

— Dar cu mustața ce jucem, 
dragă dom'le Albulescule ? 

— Ce să-i facem ? Crește. 

— Crește, crește, văd eu, 
dar tot nu vrei s%o faci la 
gauloise, cum o purta Vercin- 
getorix. 

— Să vedeţi, dom'le căpita- 
ne, că eu. 

— Vorba! Zi repede Vergin- 
getoriz. 

— Nu pot, domile căpitane. 
E un nume, așa, dat dracului. 
Zic mai bine Nabucodonosor. 

— Ce-are aface una cu alta, 
mă, băiatule. Nabucodonosor a 
fost împăratul turcilor, iar 
Vergingetorix preşedimtele re- 
publicii franceze. Știi ? 

Știu dom'le  căpitane. 
Mi-aţi mai spus dumneavoas: 
ră, 


domile 





— Păi dacă ţi-am mai spus, 
de ce nu vrei s'o lui? 

— Ce să las? 

— Mustaţa, espece d'idiot, 
â la gauioise. 

— Să vedeţi, dom'le căpita- 
ne, mie îmi vine mai bine ră- 
sucită, 

— A! Aha! Va să zică 
dumneavoastră  maveţi încre- 
dere în gustul meu? La dum- 
neavoastră, dragă domnule 
Albulescu, gustul unui căpitan 
nu contează ? 

-— Ba contează, da... 

— Nici un dar. Să 
faci mie teorie, 

— Nu vă fac tiorii, 
căpitane, dar dacă-mi 
mie mai mult răsucită... 

— Să nu-ţi placă, dacă nu-mi 
place mie și mai ales să mu 
răspunzi, 

— Domile căpitane... 

— Vorba! lar începi cu teo- 
viile. Am zis : mâine vii cu ea 
â la gauloise, adică pe vali. 
Pricepi ? 

— Ce aveţi dumneavoastră 
cu mustața mea? 

— Ce am eu cu mustaţa ta? 
Am, cașăa vreau eu., Și pentru 
că dumneavoastră, dragă 
domle Albulescu, nu puteţi s'o 
purtaţi. decât cum vreţi, aflați 


nu-mi 


dom'le 
pate 





că eu nu mai am ordonanță 
şofer. Vă duceţi chiar acum la 
domnu Pintilie, care e țăran, 
şi-i spuneți să se prezinte la 
mine, iar dumneavoastră vă 
duceți la domnu major şi-i 
spuneți că vam numit agent 
călare, S'a 'nțeles dom'le Al- 
bulescu ? 

— Imţeles, dom'le căpitane. 

— Atuncea ieși și să vie 
Pintilie, 

îş * 

A doua zi în zori, Albulescu, 
7as ca în palmă, cu mustaţa 
la fel de parcă nici mar ţi jost, 
pornește călare cu  corespon- 
dența, Pintilie îl întâmpină c'o 
mutră desperată : 

— Ce-i fac, mă 
cule ? 

— Cum ce-i faci? Faci pe 
ordonanța. 

— Nu asta, Ce-i fac cu mus- 
tața ? 

— Cu mustaţa, ce săsi faci ? 


Albules- 


O lași a la golaz, adică cum o 
purta Vircitrox. Tu ştii cine a 
fost ăla? 

— Dracu să-l ia cu mustața 
lui cu tot. De unde să ştiu eu 
cine a fost? 

— Păi, dacă eşti prost. A 
fost preşedintele republicii 
turcești, băăă. Şi-o purta a la 
golaz, adică pe oală. 

— Păi nu se poate, mă Albu- 
lescuie, că eu... 

— Ehe! Și ţie îţi place ră- 
sucită, da mu se poate. Ordin, 
băiatule: a la golaz. 

— Bine mă, dar eu sunt 
spân, nu vezi? De unde să 
Scot eu acu mustața, că mi-a 
spus că până'n două săptă- 
mâmi să mu mi se mai vadă 
gura, 

— Du-te la fermelie, băi 
tule, poate ţi-o da vreo alifie, 
că dacă nu ești ca Vercitrox, te 

ohimbă şi pe tine. 


DORIN ILIESCU 








Romantismul esenţelor 


(Urmare din 


mai mult Purgatoriul şi Pa- 
radisul, Noi avem însă cultul 
adâncimilor. lar adâncimea 
nu se confundă cu... inter- 
nul ? 

Tot ce mu e adânc, turbu- 
Tător, tragic, cufispat, mi se 
pare superticial, formă goală, 
simbol  neconvingător. Tot 
Nietzsche spune .că nu se 
poate ca, privind în tenebre, 
tenebraele să nu te cuprindă, 
O altă versiune a cunoscutu- 
ui dicton latin, petrăit cu 
sensibilitate modernă, Și așa 
este. Ne plac tenebrele. A- 
vem romantismul lor, până 
la boală. (Eu însumi, ca scri- 
itor, am fost şi sunt victima 
lor! Această mărturisire nu 
trebue luată decât ca o în- 
cidență mică, pe planul gene- 
ralităților). Gândiţi-vă la 
stilul lui Nietzsche, el care a 
propovăduit stilul == dans, 
stilul = graţie. Ce învoibu- 
rave de fraze, smwisă dn par 
sta subconștientuiui! Gârnidi- 
ți-vă la stilul lui Dostoiewski: 
ce masse amorfe, compacte, 
de materii comprimate geo- 
logic, sub scoarța conștiinții! 
Stiu! lui Proust nu e şi &i, 
o  strecurare prin vmbre 
subterane, cu graţii de felină 
bolnavă ? Ne sună în urechi, 
ca o obsesie, tocate aceste sti- 
luri, toate aceste ecouri ale 
unor structuri înfrăţite, care 
sunt sirenele spiritului nostru 
de azi; ele ne trag în infernul 
subpământean, acolo totul e 
„mai conturat“ decât sus, în 
spaţiile eterate ale simboiu- 
lui, ale mituui, ale sublimu- 
lui abstnact. Nouă ne place 
sublimul carnal, subiimul lui 
Ugolino și nu al Beatricei. Ne 
place trăsătura îngroșată 
până la grotesc sau ia mata- 
bru, cuvântul greu de sgură 
sau de substanţe, scos proas- 
păt, însângerat, din matricea 
tintei; ne piace tremurul un: 
fraze care a trecut prin îur- 
cile caudine ale su'erinței — 
și cultul „sincerităţii“ cu tot 
dinadinsul ne-a dus la cru- 
zimi gratuite, la atrocități. 
(Şi pe plan material, nu vom 
rămâne ca epoca ceor mai 
vaste carnagii și a celor mai 
acute cruzimi, cu ; calmul 
zâmbet al cavalerului de 
La Sale? Vai de vremurile 
când bestia își confecționează 
principii pentru îndestulările 
sale pământești! — cum ar 
spune profetul). 

Esenţele au devenit chiar 
un loc comun, Se poate un mai 


pag. 1) 


mare loc comun al „esenţe- 
lor“ decât acea formulă lite- 
rară care răspunde la numele 
de psihologism? Am avut şi 
superficialitatea...  profunzi- 
miilor ! 

Maestrul «i sa ;chemat 
Paul Bourget şi o anumită 
beţie „ideologic-literară” am 
gustat-o în trecut citind ,„,Dis- 
cipolul”, Cum toate se pre- 
fac în carton pe lumea asta, 
chiar sacrele flăcări ale adân- 
cului! (Reducând, discuţia pe 
plan românesc, noi n'am fost 
prea mult încercaţi de astfel 
de... vicii! La noi. lumea se 
trezeşte să fie împotriva unei 
„Primejdii” când ea, în altă 
parte, la origini, a dispărut. 

Spune Emil Cioran mi se 

pare, în acea splendită 
„Schimbarea la faţă a Ro- 
mâniei“: există o mai mare 
tristeţe, pentru o cultură mi 
noră decât aceea dea nu 
greși?! Dar locurile comune 
se devaloritică dela sine şi... 
esențele rămân. (In această 
privinţă, chiar substanţialis- 
mul d-lui Camil Petrescu e 
un loc comun, şi un lac co- 
mun întârziat). Arcul expe- 
riențelor noastre, la umbra 
marilor esenţialiști, nu s'a 
închis încă, 

Esențialism derivat a fost 
şi ermetismul în poezie. Un 
Mallarme sau un Valery siau 
pe acelaș plan cu un James 
Joice: se refugiază în tech- 
nică pentru ca, din puţinul 
substanței lor, să atingă mă- 
car forrnal—nivelul major al 
creaţiei. 

Nevoia Ce „adânc” devine 
oreducție la expres.e sumară, 
riguroasă iar rafinamentul 
intelectual înlocueşte ampli- 
tudinea, orizontul bogăjiei 
p.enare. 

Ps:hologism, s'mbolism, er- 
metism, cu degradările lor 
firești — futurism, dadaism, 
supra-realism—sunt treptele, 
în coborâş, ale aceleiași ne- 
voi, moștenite, de fi în 1nie- 
zul realităţii, iar nu deasupra 
ei. (Nu e vorbă de „idealism” 
gourmoutian, ci de altceva, 
mai... esenţial!) iar în tot a- 
cest romantism al esenţelor, 
pe care-l trăim ceas cu ceas 
și deceniu cu deceniu, câte 
nuanţe, câte falsificări, câte 
voluptăţi tăinuite, câte răs- 
vrătiri și câte trădări ale 
propriai noastre... esențe! ne 
mai aşteaptă? 


DAN PETRAȘINCU 


.. 7 Noembrie 1942 











Cronica literară 





Ciudata viață a poetului 


nuvele de Anișoara Odeanu 
(Editura „Gorjan“, Bucureşti 1942) 


„Ciudata viaţă a poetului“ 
este a treia carte de proză pu- 
biicală de d-ra Anizoara Odeanu, 
după romene.e „ibi"uu cawu.n de 
AOsuanişoa: e" ş. „Călător dn noap- 
Ca aaa gl, al Seara Doe 
t.e Liiera.a da pană aura a Ser 
„oare, proza  nuveulsita uni 
Ciudata Viiţă a poeiuuui” Televă 
O Xultuu e Cure 14 Să parul Lo 
Seb. qe interesantă Pen iu 
dinea surprinzătoare pe cae o 
sugereaza lața ae Une Copii 
ine îndata In tenta, Și 
amume : GuUatortului  nd-V, Oaie 
suera G& Surer.nja Ecoiuur Li- 
rari şi jură pe purărinttue Lor, 
îi ploce Să Creuid, în Nlagura în 
Catm-şi bate Capul şi. Cu așa 
OLVA, CĂ EVOUi-a UD Sir 
se desiășoară întriun fel linear? 
Și în sensul unei nenirerupie 
prosresuni calitative astiel că, 
uluma lu carte cată să fie ne- 
greş. şi „cea mai bună” E 
drept că în această judecătă s-m- 
plisiă el esie javorizat dacă nu 
chiar deaarepiul incurajat pla 
ativudinea scruvotului ÎNxuȘI, care 
la un moment dat a car.erei 
sale literare incepe a ge Wa în 
serios dimpreuna cu literatura 
pe care o sporeşie prin ectivi- 
tatea sa, raSiăguiu ut IN tutmă 
magulitoare a unvi personalități 
prestigioase, conurmalâ cu tira- 
pul, prin accesul ja Academie, 
piemuu naponal, edţie deiimti- 
vă ete. 

Acest moment critic era mar- 
cat în diteravura d-rei Anişoara 
Odeanu, ctuar ceia a Qvua cale 
a d-Sâst; „Uâlator din noapila 
de Ajun“, cu care îşi compunea 
o figură gi o personalitate iite- 
rară, prin faptul luarii în serios 
a vieţi cu aie ei vauuri, de care 
au se sfia să se arate direct e 
MOkonată, 

Literatura părea să devie ast- 
fel pentru seriivoare un iapt grâv, 
O „CUI ue! avajas iale 
ca oricare alta , impl;cânid riscul 
eproape inevităb.| ai personabit- 
tâuii imerare obugâtori, şi al au- 
tosairiei, Observaţ.a e privivoare 
desigur numa: la raporiul de 
Data ugpavă ulmere a SULaeda dul CU 
propia sa uieratura, aeci nea= 
vănă ninue comun cu o judecată 
de va-uare asupra romanului a- 
minţii 

Din aceeași perspectivă şi pa 
tru STOnO.0Btă, pC.uama Viaţă 
A LOCilhl” apăre ca o Surpr:nzăe 
toare tulă auusa lucrului jierar 
— Literavurii — gi impicit pro- 
priei  literavuri, scriitoarea 
Ardiănudu=se apesi CONȘI-BILva Se 
Pericolul pe, sonauzârui excezive 
şi salvându-se cu 0 dezinvoitură 
puiu ui Biae şi LOL Ya 
prin această proză dură, lu- 
cidă şi avertizavă a nuveielor 
dn „tiugata viaţă a poe: 
Cartea e in primui rând o foarie 
ispuută satira a propriului duh 
al autoarei, întreprinsă cu inge- 
nuitatea dezarmaântă a  aceiu:a 
care se miă de tot ce şe intam” 
plă, iui sau oricui, fără să se 
preiere. 

Faptele diverse cele mai ba- 
nale pot cupunde semnificaţii 
extraord.nare. Depinde numai de 
perspectiva din care priveşti lu- 
erur,le, astfel că totul e așa cum 
vi se pare. De exemplu, despre 
„Povesiea celor doi nebuni” din 
carte, — a lui „Paco şi Pedro“ — 
„domnişoarele c:ed că eo po 
veste de dragoste, mulţi o găsesc 
plicticoasă ș. ne.nteresantă“, iar 
un comentator anonim, pe care 
autoarea îl citează la sfârşitul 
povestirii, e de părere că lui 
Paco şi Pedro „nu le era de dra- 
goste, ci aveau pe dracu în ei, 
care drac i-a făcut să-și piardă 
viața, ca să rămână ce-au pictat 
Și au scris”; şi adaogă încheind: 
pasta nu ştiu pentru ce, dar ştiu 
<ă eu unu. naş fi făcut ași”. 

Cu proza dn „Ciudata v-aţă a 
poetului“ şuntam în tonul poves- 
tirilor fi.ozonce vosvaire=isne, — 
al unu. Candide care l-a aplaudat 
la teatru pe Luigii Pirandel:o — 
dar fără ca o intenţie edif.catoa- 
re să fie anume sublinată, ast- 
fel că spontaneitatea acestei pro- 
za nu este în vreun fe! stânje- 
nită. Impresia de libertate a jo- 
cului asociat.v, căiăuziţ nu după 
logica interioară a ilustră:ii unei 
„morale“, ci doar după capriciul 
spontaneităţii inventive este încă 
sporită prin climatul fabulos în 
oare esta introdus cititorul, gra” 
ție compbicității create de cre- 
dulitatea ipocrită a sertoarei 
Asttel „Paco și Pedro“ începe 
așa: „Povestea de față, pentru 
unii e poate de necrezut. Asta nu 
îmseamnă însă că nu e adevăra- 
Mă, Diropte să în agaaztă alta 


nativă, cititorul se va simți mă- 
gult să socotească dela început 
povestea adevărată — împotriva 
acaior sceptioi „unii“ — şi numai 
pe încrederea povestitoarei. 

Asa încep toate poveştile: cu 
ispila unor întâmplări atât de 
extraord.nare, încât abia de pot 
fi crezute ; aşa începe de altfel 
şi casa mai minunată, fiindcă le 
cuprinde pe toate: povesiea vie- 
ţii unanime, care-i și pretextul 
de inspiraţie al prozei d-rei 
Odearasu. Ascultaţi cum : 

De dragul unei fiori în fereas- 
tră, pe lângă care trecuse până 
atunci nepăsător, privind-o la 
un moment dat cu atențe şi cu 
a privire nouă, ca şi cum atunci 
ar fi văzut-o întâia oară, un tâ- 
năr dev.ne poet, scriind şapte 
zile și şapte nopți, după care 
doarme alte şapte şi șapte, 
(„Ciudata viaţă a poetuiui”). E- 
roul alte nuvele ne este semna” 
lay printr'o ciudăţenie asemănă- 
toare : de paisp.ezece zile şi pai- 
sprezece nopţi stă trântit pe di” 
van și citește cu atenţ.e încor- 
dată propria lui carte: „din ce 
o citea, era tot mai uimit, pen- 
trucă se descoperea pe sine“. 
(„Greșala lui Alexei Alexe 
vici“), Titlul cărții nu era nici ei 
mai puțin ciudat decât împreju- 
rarea surprinsă de povestitor :— 
„Grădini spânzurate de stele”, 
iar conținutul ei nu se putea nu- 
mi după formele literare, nici 
versuri nici proză, — schiță, nu- 
veă, noman, jurnal — era ceva 
între toate aceste şi din fiecare 
avea câte ceva“, 

Ciimatul fabulos creat în a- 
cest faj este întreținut prin des- 
chiderea unor Wm-nișuri calme 
ale refiecției dealungul înain 
tării în fredmătul foşnitor de 
v-aţă al împrejurărilor din carte. 
Ele îngădue, în largul cuprins al 
unor privelişti panorâm-<e, des- 
prinderea de înţelesuri sintetice 
obyinute obișnuit prin generali- 
zăui rapide și neașteptate. Pro” 
cedeul este cararterist-e, și indi- 
ferent dacă povestitoarea îl fo- 
losește anume, cu o intenție de 
premeditare adică, sau numai 
spontan, Prin intuiţie şi ja în- 
tâmplare, efectele sunt mereu 
aceleaşi. Proza cărţii capătă ast- 
fel o spaţialitate interioară, ae- 
rată, în care semnificația faptu- 
lui divers aparent se dilată până 
la proporţii de simbol sau mit, 
ca în povestea spanio.ă a lui 

aco şi Pedro”. 
iri impresia de spațiali- 
tate lăuntrică, de înfnită pers 
pectivă desch:să meiitaței este 
favorizață pr.n ideea repetării 
şi a reven-ri, sugerând astfel 
zădărn-cia şi piictisul odată cu 
neantul care mistue cu o egilă 
mepăsare,  sleindu-le de -orive 
semn. ficație, toate gestuiile şi 
toate inițiativele, Exemple se pot 
da multe, tot atât de sugestive, 
de topice, ca aceste două: 

„Paco şi Pedro nu doreau ni- 
mie din ceeace mu aveau. Flo- 
rile înfloreau în fiecare primă” 
vară, când înverzea şi parcul, 
apoi se vestejau ca să îniflorea- 
scă iar. Şi viaţa trecea pentru- 
că, de totdeauna viața era tă 
cuță să treacă. Paco picta, 
fimacă n'avea altceva de fă- 
cut, mereu ace.aș parc trecând 
prin culoarea anotimpurilor, iar 
Pedro îi admira, fiindcă nici el 
n'avea aliceva de făcut”. 


„Zadarnică și tristă era viaţa, 
zadarnică şi tristă frumuseţea 
anotimpurilor, zilelor și nopți- 
lor. Erau şi se sfârşeau și ve” 
mea altceva ce iarăși trecea. Și 
tu te agățai de toate şi toate 
îţi erau luate, chiar tu mu:eai 
in fiecare seară şi te năşteai 







în fiecare ineaţă, dar pe 
tine cel de : mu mai puteai 
să te iei de nicăieri, ca şi când 
mai fi fost”, 


Cu excepția rmuveldlor intitu- 
late „Intâia zi de primăvară”. 
„Bătrâna doamnă gi cei trei 
băeţi gentili” și „Păţania boeru- 
lui Negru din Valea Largă”, 
toate celelalte au un aer de fa 
milie caracteristic, prielnic fe- 
lutui ciudat al eroilor cărții. De 
fapt, ciwdățenia lor: am putea-o 
numi ingenuitate: o privire nai- 





vă și virginală asupra vieţii, 
care văzută din afară, ca fel de 
a fi sau compottare socială, pare 
negreşit o ciudăţenie sau chiar 
zminteală, celor deprnși să se 
orienteze primtre lucrurile vieţii 
potrivit folosuluj pe care-l pot 
avea dela ele. Aşa este pne- 
tu! din prima nuvelă, care se 
socotea la fel cu florile și co- 
pacii împreună cu care făcuse 
poezii timp de șapte zile şi 
şapte nopţi, nemaisimţind apoi 
vreo deosebire între el şi dimi- 
neața de afară, s 
La fel era Alexei Alexievici, 


cara „de două săptămâni de 
când citea, mu contenea să se 
m're.. căci abia acum, citin- 


du-și opera (pe cate o scrisese 
fără să înţeleagă dece), autorul 
se descoperea pe sine”. Serin” 
ţeala — din punctul de vedere 
al mentalități sociale — lui A- 
Jexei Alexievici, care ni-l face 
atât de apropiat de îndată ce 
isbulim să ne deslipim de apu- 
căturive felului de a gândi al 
imsului soc.al, era dea se fi 
descoperit pe sine „nu în viață 
ci în veşmaăe”: 

„Uneori simt că viața mea e 
tot atât de lungă ca şi viaţa lui 
Dumnezeu. Parcă trăese dela 
începubul duamii. Mă trezesc cu 
tristeți ce nu sunt ale mele, cu 
bucuri ce nu sunt ale mele. 
Dar niciodată tristeţile și bucu- 
viiie mele nau fost atât de pu” 
te-nica, de vit”, 

Dim aceeaşi familie sufletească 
a acestora erau Paco şi Pedro, 
socotiți şi ei „nebuni” şi din 
acelaș aluat sufletesc era și Li- 
ță Maleanu d-n nuvela „Cai doi 
prieteni”, care se simucde de 
dorul lui Don Quichoite şi lu. 
Sancho Panza, al lui Nietzsche 
şi al Anei Karenina, ducându- 
se în moarte să-i întâlnească. 
Sau Grgore Lnu dn „Omul 
faicit”, ca:e se tot întreba ma 
ce dracu ne-am mai născut da” 
că tot trebue să murim?” Sau 
Egor 'Dode, care se simțea pin 
ţoate feuunle fără să poată fi 
în xriciun fel anume”, Sau li- 
brarul dn „Doctorui de sufiete”, 
care gupă ce şi-a citit singur, 
din lipsa de cenți, oate car- 
țile din librărie, sa făcut căju- 
gâr. Ă 

“Voţi aceștia par ciudaţi din 
puncwl de vedere al mental.tă- 
ţii celor cari socotesc  no0r- 
mal traiul în mijocul unei 50 
cetăți reg-zată pană în ceie 
mai amănunțite funcp-uni ale &. 
Dac totul depinde numai. de 
perspectiva wn care privește 
iucrurile. 'Totul e aşa cum vi se 
piu, iar pretinsa cum.nțenie a 
oamenilor „cu mintea 'nireagâ”, 
poaia pârea uneoii tot atat de 
zadarnică şi de absurdă ca şi a 
celor despre care se spune 9- 
bignuit că le lipsește ceva 

După temperamentul şi gustul 
cititovului, cartea d-şoarei Am- 
şoara Odeanu va putea fi apre- 
ciată în deosebite feluri, 

Unii vor releva cu o sătisfac- 
ție compiice şi ipocrită, acea sa- 
vuroasă persiiiare a „IALNCINO- 
şilor” autori «le literatură şi a 
konfraților critici care-o iliscu= 
tă, cu gravitate şi o competenţă 
adeseori discutabilă, deşi se 
pricep de multe ori mai puţin 
decât aceia pe care-i sfâtuesc ţi- 
nându-i de rău. Aiţii vor fi cu- 
ceriți de mersui sprinten al a- 
cesiei proze abrute, intretăiată 
de raccourciuri viguroase, care 
are tot farmecul deiactabil al 
poveştilor pline de  intâmplări 
extraordinare. ăi 

Dar suo atât de îmbietoare a- 
parențe dospeşte un gând înve- 
ninat de sucul amărui al singu- 
răvăţii. Citiorul se va gâsipoate, 
în piudata viață a poetului', a- 
rele pagini de o poezie intensă 
şi aprigă, întâlnindu-se acolo 
doar cu singurătatea neajutora= 
tă a omuluj nedumerit de tat ce 
1 se întâmplă, pândită de aproa- 
pe de presimţirea imensei ne 
bunii neiertătoare din care se 
infiripă puţina și trecătoarea 
noastră înţelepciune. Sau poate 
că, totuşi, poezia e în acele pa- 
gini, în măsura în care 2 caută 
acolo, ca pretutindeni, cine a 
găsit-o întâi în el însuși ? 

Intrebarea sau  nedumerirea 
aceasta iese însă din cadrul în- 
năuntrul căruia rândurile noas- 
tre pot năzui să fie un răspuns, 
depășindu-ne puterile. Și nici 
toate lucrurile care-ţ. trec prin 
cap cu prilejul unej cărți citite, 
nu se poț spune într'o cronică 
literară. 


MISIAI NICULESCU 


UNIVERSUL LITERAR 


Cântecul [lui S o ve 


Culcându-şi luminoasa şi greaua crisalidă 
Incă o zi trecută, rodeşte aşteptări; 

Nu ancorează nava venind de peste mări, 
Să îmi aline rana din suflet, să o 'mchidă.. 


Tăcutele fiorduri încremenesc în zări, 

Se umpie asfințitul de aspra mea obidă, 
In seara asta iarăşi va pâlpâi, lucidă, 
Albastra stea a celui plecat spre alte ţări. 


Trudind mereu cu dragoste fuiorul 
Cu ochi secaţi, plăpândelor catarguri 
Le urmăresc amar până departe shorul. 


Și de sentorc vreodată muiate de argint 
— Păsări întârziate neliniștii din larguri — 
Le caut pe aripe sărutul lui Peer Gynt... 


N. VERONESCU 


Seară cu lună pe froni 


Purcede-așa de 'ncet racheta lunii 
Și lumimează ceru-atât de "nalt, 
Incât nici şanțurile nici alunii 

Nu arcuesc cu svâcnete vrun salt. 


La postul de comandă 'ntr'o wâlcea 
Mai geme un agent rănit la mână, 
Și-un măr rotat, cum e un ghem de lână, 
Fumează tacticos un suc de stea.., 


Ce liniște se lasă și se slavă 

Cădainiţă luceţerii de sus: 

Un leat, ca-un vornic din Țara de Sus, 
A prins să 'ngâne-o murmură moldavă. 


Dar şueră un obuz ca un blestem! 
Se sfarmă *n mii şi spuze de şrapnele: 
De lângă-o tufă a pornit spre stele 
Un teterist ce stihuia-un poem... 


DRAGOȘ VICOL 


GL opilul mlaşiinei 


Eu sunt poetul Ben. Corlaciu, 

AI doilea drac şi cel mai puternic. 
Umblu cu tălpile pline de smoală, 
Mereu ursuz şi nemernic. 


Mama mea a fost o broască ţestoasă, 
M'a făcut cu trestia cea mai înaltă, 
Am fost alăptat de-o baltă râioasă — 
Culcuşul mi-a fost tot o baltă. Ă 


Eu sunt poetul Ben. Corlaciu, 
Care-am crescut prin mlaștini clocite. 
Cer am avut un fund de apă, 
Răscolit de trestii prea învechite. 


Un singur nutăr mi s'a prins de gât, 
Odată, de mult, într'o seară, 

Nu mă văzuse cât.sunt de urit 

Şi, cald, s'a cuibărit la subțioară, 


BEN. CORLACIU 








CANTECE NOUI 





Telefon și poesie 


Poatecă titlul acestor rân- 
duri va părea multor cetitori 
ca paradoxal sau glumeţ, a- 
vând aerul unui simplu aiver- 
tisment lir:e, din care se pot 
desprinde mai mult înţelesuri 
haziii. Căci fiecare însemnare 
de aces. iei trepue sa aba şi 
un înțeles, pe care cei mai 
mulți, bănuitori, îl scot desfi- 
gurat sau ia voia întâmplării. 
Par pentru a ajunge la faptul 
care a dat naștere acestor rân- 
duri, ne vom îngădui un drum 
capricios printre şi mai capri- 
cioşii poeţi. 

>o spunem dintru început: 
sunt destui şi de toare teru- 
rue, Surorele lor ajung pană 
la no pe cere mai ituurite căi, 
așa incat uneori sia. și te in- 
trebi cum o mai ti cu putință 
şi aşa ceva... Căci: dacă ar fi 
Numai poşta, cu râlcuit „pacă- 
leii” şi iume care-i stiau la 
îndemână, nar îi nimic prea 
exuraordiar.  Câte-un June 
poet iși a un lina. pseudonim 
de fenoară, peniruca in teiul 
acestia surolele ui sa pară mai 
Gwoase. Cand ii cunoşti apoi 
dia uintâmpiare, și belicvasele 
Îna muste te fac să răz, te 
gandeșu cu un zâmbet — fără 
sa viel — ia „„domnişoara“* 
care semnase strofeile şi te în- 
trebi : cum oare de n'au sunat 
acorauruie lui şi mai mieros? 

Se mai: întâmplă şi invers: 
tânăra elevă scrie un răvaș 
bătaos ca un ordin şi semnea- 
Ză tu Uit jiuule QE GOI ul 
tos. Oare cine mai stă să as- 
culte itaniile unei fete, când 
poesia începe să aibă alte ros- 
turi, se întreabă dânsa pe ne- 
drept, Sunt farse, acestea. Şi 
uneori mistificări, 

Mai sunt apoi ajţii. Unii 
pândesc pe la colţuri de stra- 
dă cu nlicul în servietă. Eşti 
oricând gata să te apropii de 
elanul lor, dacă în plic n'ar fi 
Weca, Cerilaa Zadarnic irosi- 
tă. Dar perseverenţii nu se 
dau bătuți. Caută alte colturi 
de stradă, alte plicuri, dar 
mereu îţi oferă aceeași mamntă. 
Şi desigur că acela care e ne 
drept, până în cele din urmă 
e tot acel ce scrie aceste rân- 
duri. 

Dar telefonul — ce legătu- 
ră e între el şi vers? Răspun- 
sul e scurt şi autentic, 

'Cunyştearmn pana acum toate 
aceste mijloace. Și altele poa- 
te, pe care le vom pune pe 
hârtie când locul şi timpul ne 
vor permite să începem un 
ciudat „tratat de poesie“, care 
de bună seamă că va surprin- 
dei prin ceea ce va aduce ine- 

it, 


Până mai acum câteva zile 
eram foarte calm. Imi vedeam 
de-ale meseriei şi mu mă tul- 
burau decât unele gânduri şi 
griji, care nu îartă pe nimeni, 
Dar iată că întro zi (mu e 
„bună zi“) un telefon al unui 
Camarad mă anunţă că un 
glas femenin m'a căutat la re- 
dacţie, tot la telefon. Va re- 
veni peste un ceas, când voiu 
îi şi eu acolo. Dar, din păcate, 
eu nu puteam veni; lucru pe 
care l-am şi comunicat celui 
ce avusese bunătatea de a mă 
vesti, De-atuntci, începe neny- 
rocirea mea. Telefonul mă 
persecuta. Veneam la zece, el 
sunase cu cinci minute îna:nte. 
Plecam la unu, el suna la anu 
şi un sfert. După masă la fel. 
Zi de zi. Lami şi Miercuri şi 
Joi. Dar şi Marţi. Intrisă, de 
insistenţă şi pus pe gânduri, 
Man iubarii Sa S.au 1ă pân- 
dă, cu răbdare. Şi n'a fost 
inutil, Am plecat spre redac- 
ție la zace. La zece şi ceva un 
telefon. Lalescu. Apoi altuile 
Tot pe Lalescu îl caută. Apo 
altul şi încă unul. Devin ne- 
răbdător şi-mi spun mâhnit: 
ia te uită, am un ghinion te- 
ribil ! Chiar azi nu sunt şoli- 
citat. Ca în basme, în clipa a- 
ceea, sună telefonul. — Eu 
sunt! spusei. „Vorbiţi vă rog!“ 
răspunse glasul feminin. Şi 
un domn începu pe îir: „Sub- 
semnatul poet, vă caut de câ- 
teva zile, fără a vă găsi. Sunt 
fericit că am prilejul să vă 
vorbesc. Sunt autorul unu: 
poem liric de trei sute opt 
strofe, în versuri de câte zece 
silabe. Poemul e compus din 
trei părţi. Cu onoare vă rog 
să luaţi loc pe scaun, căci 
Vreau să vă cetesc prima parte, 
domie fiind apoi de o critică 
severă şi obiectivă. Apelez la 
dumneavoastră care... Uluit, 
am închis telefonul lăsându-l 
pe poei cu fraza neisprăvită. 
lar când peste o clipă instru- 
memtul de tortură sună din 
nou, spusei cu un glas de te- 
nor: „Nu, domnul Bacu toc- 
mai a plecat! Aici e băiatul 
de serviciu „Costică“, 

Şi am ieșit pe uşe în goană. 

Pentru conformitaţe : 


ŞTEFAN BACIU 


N. B. — Manuscrisele se tri- 
mit la redacție, menţionându-sa 
pe plic: pentru Șt, B. Şi răs- 
punsurile: Th, |. Ţ., Aurel] 8. 
C., C. Făz., Enakh. 8, Romeo 
Mil, Alisah, E. Dicu, M. Preda, 
P. R. Z.„ M. God, B. Vellu, Al. 
Buc., D. D. Ţăr,, C. Mih, Marcel 
Gation; Nu! M. D. Zissu, Leo- 
nida D., N. Bârs., E. Păcuraru 
M. 1. Cos.: Altele, Şt. V. L,Em 
Firs; Da. 








O carte „muzicală“ NOTE LITERARE 


despre muzică 


Prin îelul limpede şi direct fan. Domnia-să îşi 


tăinueşte 


cum se exmimă gomnul VIRGIL 
GHEORGHIU, ai impresia, ci- 
tind „Din muzica și viaţa com- 
pozitorilor”, că auzi un sunet 
critalin. 

Volumul ar cere un studiu amă- 
nunții, fiecare capitol fiind ca o 
mărgică de altă culoare pe care 
so saiţi în lumină şi s'o cerce- 
tezi pe toate feţe.e. Se pomeneş- 
te în această atrăgătoare şi mu- 
zicală carte — pentru prima vară 
cu insistenţă, la not — de CLAU- 
DIO MONTEVERDI al cărui 
„Orieo“, miracol între miracolele 
muzicii, a fost descris cu nepieri- 
toare mwinte de GABRIELE 
WANNUNZIO în „Focul'”. „Vom 
cunoaşte — ne spune VIRGIL 
GHEORGHIU atunci când 
„Orfeo” va fi cântat şi la noi, 
simpla și mișcătoarea povestire 
a Mesagerei”. Poate domnia-sa 
nu ascultase când a scris, fru- 
moasa audiție a iui „Orfeo” dată 
într'un concert la Ateneu, în iar- 
na din 1940 şi difuzată la Radio. 


Această andţie, auzită tocmai 
dela Bugaz, ne-a fost un prilej 
de neînchipuită delectare, reîm- 
prospătată citnd rândurile poe- 
tului VIRGIL GHEORGHIU. Nu- 
ma! un pianist poet: putea să ne 
vorbească de muzică şi de fău- 
ritorii ei, aşa cum ne vorbeşte. 

Domnia sa are o rară calitate, 
cu toate că extrem de comipetent, 
nu alunecă pe latura ţehnică în- 
greunând înțelesul pentru pro- 


ştiinţa, pentru a scoaten lumi- 
nă trainică, omul, compozitorul, 
şin felul acesta izbutește să ne 
dea o serie de „portrete”, extra- 
ordinar de vii, ce te îmbie să ci- 
teşti și să reciteşti. In noianul 
de turpitudini şi banalițăţi tipă- 
re az, cartea domnuiui VIRGIL 
GHEORGHIU înseamnă un po- 
pas. E o carte de căpătâi, pe 
care ești mulțumiţ sa o des- 
chizi seara ca o destindere, 
după necazurile şi neajunsurile 
zilei, Apoi domnul Gheorghiu cu- 
noaşie o sumxlenie de detaiii 
inedite, asupra fiecăruj muzician, 
detalii pe care nu poţi să nu le 
guşti, citindu-le. i 

Ne pare rău de un singur lu- 
cu: de anumite reticențe şi re- 
zerve pe care le are pentru Mo- 
zart, divinul Mozazt. Nu ştim 
dacă va fi fost cumva „divinul“ 
copilăros, femenin și amabil ca 
om, dar în muzică impărtășim 
părerea prințului Kaunitz, care-i 
mărturisea lui Mozarţ „că un a- 
sernenea muzicant nu se naște 
odată ia o sută de ani“ — ba 
chiar o depăşim şi spunem că, 
un Mozart nu se fiaşte decât o 
singură dată pe lume. 

Cât gespre gânduri ascunse...! 
De, sar putea spune mute! In 
tot cazul MOZART a știut atât 
de bine să-şi tăinuiască durerea 
și suferința sub surâsuri, că a 
reușit să înșele și pe contempo- 
rani. şi pe cei din alte veacuri. 
Cel puţin Ja noi e socotit „su- 
peticial“, iar muzica lu; „u= 
șoară..."! 

Ceeace spun însă, nu e în dau= 
na domnului Gheorghiu — totul 
e o chestie de apreciere — dom- 
nia-sa rămâne prin Cartea pe 
care a scris-o, unul din primii 
la noi care s'a încumetat să des- 
ere cu pricepere, cu călduă şi 
cu un farmece deosebit, viaţa și 
muzica compozitorilor, ; aceşti 
vrăjitori a sunetului, 


LUCIA DEM. BALACESCU 


IL. CODRU DRĂGUŞANU 


este una din cele mai imtere- 
sanie figuri din Câte cunoaște 
istoria noastră literară din pri- 
ma jumăiate 4 secoluiui trecut. 
Originâr din comuna Drâzuș, 
din jurul Făgăraşului, Coăru 
Drăguşanu are o viaţă destul de 
sbuciumaiă, al cărei fir nu poa- 
te fi urmărit decât cu multă 
greutate. Ii găsim, în 1848, tunc- 
ționând ca profesor la şcoala e- 
lementară din Ploegti, după ce 
cu vreo zece ani mai înainte 
întreprinsese o călătorie în străi- 
nătate, cu popasuri mai lungi 
în Italia, Franţa şi Anglia. 
Opera sa cea mai cunoscută 
Peregrinul transilvan apare, fă- 
ră semnătură, în 1864 la Sibiu 
și cuprinde un număr de scri- 
sori, în care pasionatul şi iscusi- 
tul drumeț notează, într'un stil 


limpede și curgă:0r, tot ceeace. 


i-a tras atenţia în mod deosebit 
în timpul călătoriilor sale, pre- 
zentându-ne locuri şi oameni ale 
cănor aspecte şi moravuri ni le 
împărtășește cu îndemânare şi 
căldură. La aproape o jumătate 
de secol dela apariția acestei 
cărți, cână autorul și Sorierea sa 
fuseseră date uităsii, mâna pi- 
oasă a profesorului Nicolae Xor- 
ga a intervanit şi a tăout să apa- 
ră îa Vălenii-de-Munte (1310) o 
ediție „pretăcută în stilul lite- 
rar” oare prezenta meajunsul u- 
nti prea radicale revizuiri a 
textului, lipsindu-l astfel de acel 
farmec proptiu ai origmaluiui, 

De curând, d. Șerban Ciocule- 
scu şi-a luat Sarciila grea, — 
dusă la bun sfârşit — a unei 
noui ediții critice dim Peregri- 
nul transilvan. Intre ediţia piin- 
ceps. cu un text greu de urmă- 
rit din priena lexicului latinist 
şi-a artopgrafiei la modă pe a- 
tunci şi ediția Iorga care înlo- 
euia toate neo'ogismele cu echi- 
valențe neaoşe, d. Șerban Cio- 
culescu a căutat, în noua edițe 
orilică tipărită la „Ougetarea”, 
— așa cum mărturiseşte d-sâ, — 





să înlesnească „lectura operei, 
inlocuind din corpul ei numai 
accie neo;ogisanie meincirporate 
pănă astazi limbii noasure, cu 
termeni pe înțevesul tuturor”. In 
alara mârntiui număr de note în 
cate ne suni reproduse, pagină 
de pagină, termenii sau expre- 
si-le din ediția 1864, d. C.ocuie- 
scu ne-a mai dat la sfârșitul 
cărţii un glosar cuprinzând, pe 
lângă neologisme neincetățenite, 
nume latinizate de loomităţi şi 
unele provijicialisme ardelenești. 


MISTERELE PARISULUI 


Romanul lui Eugene Sue, care 
a. cunoscut o faimă ce nu și-a 
stins ecourile nici astăzi, după” 
o sută de ani, a fost revăzut de 
curând de d. Frangois Posea. Din 
imensul material pe cure autorul 
„Jilovului rătăcitor“ l-a între- 
buinţat la alcătuirea fermecă- 
toarei dar stufoasei sale opere cu 
numele Misterele Parsului, d. 
Fosca a îndepărtat cu grije ba- 
lastul inutil, păstrând unitatea 
atât de necesară unei opere de 
artă de proparţiile romanului de 
care vorbim, 

Această nouă versiune este 
prezentată cititorului nostru de 
editura Contemporana, în tradu- 
cerea d-rei Henriette  Yvonme 
Stahi. Cartea este prefațată de d. 
Edmond Jalouz. Intro admira- 
bilă prezentare, academicianul 
jrancez, plecând dela Eugene 
Sue şi opera sa, face un savant 
studiu al romanului din secolul 


XIX, insistând asupra rolului 
covârşitor pe care E. Sue l-a 


avut și, în mod indirect, conti- 
nuă să-l aibă asupra mai tutu» 
ror romancierilor ce i-au  ur- 
mat, aiât în țara sa cât și peste 
granițe. 

Lumea interlopă,  oropsiţti 
soartei din acea sbuciumală «- 
pocă a Franţei, care-a precedat 
urcarea pe tron a lui Napoleon 
III, prind viaţă sub pana lui Sue 
și constitue documente de-o va- 
loare fără seamăn pentru cei 
doritori: de-a cunoaște mentali- 
tatea şi stilul de viață a unei 
mai mari categorii sociale ce-și 
merită cu prisosință locul în pa- 
gimile acestei cărți ce va conti- 
nua încă multă vreme să solicite 
interesul numeroşilor cititori. 


C. F. 





6 





D e douăzeci de zile de când sunt 
în jazareţ, mi-e peste putinţă să-mi 
oprese gândul, fle şi mumai pentru 
o singură clipă, asupra a tot ceea- 
ce e exterior și strein de soarta, mea, 
Nu ştiu dacă această neatenţie față 
de lucruri fie cât de grave care n'au 
o legătură imediată cu mine se poa- 
te numi egotism sau altfel, dar ceea- 
ce ştiu, e că singurul lucru pe care 
îl pot aprecia, e doar faptul că pen- 
tru mine, totul s'a redus, cu voe sau 
fără, numai și numai la drama mea, 
personaiă. Poate că infirmitatea asta 
a gândirii incapabilă de a se opri a- 
supra a toi ce nu e soarta mea, va a- 
pare sănătoşilor şi poate mai târziu, 
mie însumi chiar, ca o monstruozi- 
tate. Şi totuși, nu știu dacă pentru 
oricine altdineva, ca. mine, ar putea 
fi în alttel. 

Poate că ar trebui să roșesc de du- 
rerea unei, asemeni singurătăți, dar 
dacă ar veni cineva să-mi spună că 
s'a scufundat un continent sau că 
sa mai descoperit un altul, că pă- 
mântul nu se mai învârtește sau că 
gravitația universală a încetat de a 
mai fi lege, sunt sigur că aș întoar- 
ce spatele acestor ştiri pe care le-aș 
găsi anonime, pentru a urmări ara- 
bescurile tapetului de pe perete sau 
pentru a murmura cuvintele unui 
mare bolnav: „O! Satan, prends pi- 
tie de ma longue mistere“, 

Este desigur, în, această stare de 
limită, ca în orice stare de limită de 
altfel, și un abandon de naufragiat 
care te tace să roșești, dar este și un 
privilegiu, pe care sănătos chiar fiind, 
îi socotesc beneficiu, 

In sfârşit acuma, de abia acuma, 
în acest lazaret, trânit pe micul meu 
pat de campanie, îmi dau seama mai 
bine ca altă dată, câtă dreptate a- 
veam, când îi scriam prietenului A- 
xente, că ecenţiali şi fertili nu suntem 
în adevăr, decât în stările de criză a- 
cută, în stările adică, în care, orice 
urmă de disponibilitate fie ea cât de 
mică, ne e interzisă, 

Facă orice om sănătos acest exa- 
men. Va vedea că numai în aseme- 
nea stări poate fi vorba de acea pre- 
zenţă totală, pe care permanet n'o 
are decât divinitatea. Mă tem însă că 
atunci, găsind în această prezență 
totală, adevăratul nostru, prestigiu, se 
va rușina de celălalț timp, atât de 
frecvent în orice existenţă, când pre- 
zența, fiinţei noastre ne e diluată, fi- 
gurantă şi ştearsă până la absenţă şi 
când uităm aproape că trăim sau în 
orice caz, nu băgăm de seamă că trăim, 

“e 


Scriu acum, după o noapte de 40 
de grade şi nu mă pot opri să-mi dis- 
trez gândul cu reflecția pe care o 
faci după un spectacol la care ai fost 
obligat să asiști: ce ridicul să, fii la 
Giscreția unui termometru! Un simplu 
tub de sticlă în care se mișcă un me- 
tal de altă consistenţă decât cealal- 
tă ame metalică, între indicele vieţii 
și morții 1... 36 și 42 de gradel... Nu, 
nu, nu mă pot opri să spun : 6 grade 
Celsius e prea puţin pentru o viață 
de om. A! Dacă am trăi cel puţin 10 
grade Celsius !... Ehei! Atunci totul 
ar fi altfel. Şi viaţa și dragostea și 
arta şi moartea ax înfrunta altfel tim- 
pul. Nemurirea, această insomnie veş- 
nică după care aleargă orice muritor, 








“ UNIVERSUL LITERAR 








CARNEI de LAZAREI 


rei mele care mu e decât un scaun cu 
numărul 83, Simpiu confecționat și 
incomod pentru un spectacol bun, el 
trebue să fi fost în teatrul ăsta de- 
funct, un oarecare stal. Avându- lân- 
gă mine, mă întreb fără să vreau, 
câţi i-au simţit tăria în serile când ur- 
bea se bucura de privilegiul spectaco- 
ielor. In ce mă privește, nu știu dece, 
dar n'am nici-o încredere nici în cei 
ce l-au folosit şi nici în calitatea spec- 
tacoielor. Căci ce dialoguri ar fi pu- 
tut evolua pe această scenă deasupra 
căreia atârnă secerea şi ciocanul ca, o 
sabie a lui Damocles!,.. Un teatru 
bun, de mare circulaţie, n'a avut de 
altiel Rusia niciodată. Şi asta, mă 
face scaunul 83 să gândesc, pentru că 
există o legătură implicită între ten- 
dința de exteriorizare, de afirmare a 
popoarelor şi dialectica și epicul dra- 
matizai, pe care-l reclamă ca o con- 
diţie de existență, teatrul. De aceia 
au un teatru mare, numai popoare a- 
nimate permanent de un impuls al 
actului, în timp ce dimpotrivă, po- 
poare cu reacţii lente, cu inițiative 
subordonate şi tără un cult al gestu- 
lui și dialecticei, au un teatru minor, 
fără ecou și tără cireuiație. Totuşi, în 
cazul Rusiei, dacă nu se poate vorbi 
de o afirmare și de o istorie la înăl- 
ţimea dimensiunilor ei, nu trebue 
uitat că istoria, ei internă, excepţional 
de agitată, dovedește cu aceeași pri- 
sosinţă ca, și istoriile celorlalte popoare 
mari, că și rușii au fost posedaţi și 
poate chiar mai mult ca alţii, de im- 
pulsu! actului. Ba, poate chiar că nici 
un alţ popor nu dramatizează viaţa 
mai mult ca rușii și nici un alt popor 
nu face mai mult scandal în viaţă ca 
ei. Numai că, această obsesie a ac- 
țiunii, a gestului, s'a consumat la ei 
întotăeauna haotic și dezorganizat,. 
Ori, teatrul cere pe lângă acțiune și 
gest, şi organizare, Lucru care, lip- 
sind cu desăvârșire rușilor, a făcut să 
se nască în locul unui teatru puter- 
nic, o literatură contaminantă și epi- 
demică. Așa mi-am explicat și altă 
dată și acum când mă face să mă gân- 
desc la, teatru, seaunul de lângă mine, 
de ce rușii, deși cel mai teatral popor 
din lume, n'au avut totuş un teatru 
de mare prestigiu. Şi dacă nu l-au 
putut avea când în Rusia exista, o „in- 
teliguentia“, cu atât mai mult nu-l 
pot avea acum, când Rusia e tot o 
apă și um pământ, , 

Pentru asta cred că nu m'am în- 


șelat nedând nici o încredere scau-. 


nului 83, nici celor ce l-au folosit și 
nici teatrului care astăzi împlinește 
o funcţie taumaturgică și cataretică 
mai salutară ca până mai ieri, când 
era, numai în serviciul... artei, 

% 

Astăzi ni sa mai îmbogăţit salo- 
mul cu încă un 'rănth Câteva clipe 
ochii tuturor celor care pot privi, ur- 
măresc pe noul pensionar, După a- 
ceea, noul venit încetează de a mai 
interesă, devine um simplu anonim ca 
toţi ceilalți și fiecare își vede maj de- 
parte de durerile lui. 





ar fi un beneficiu care ar veni maj 


Din colțul meu, ca unul care face 


târziu și poate, cine știe, atunci fie-Xă parte din convalescenți, îi urmăresc 


care anonim ar fi o glorie. O! Dacă! 


medicina ar mai putea câștiga, vre-un 
grad pentru om, ar mai fi ceva, dar 
așa, 6 grade Celsius e prea puțin pen- 
tru cel mai inteligent locatar al pă 
mântului. , 

Şi gândind așa, de abia mă pot opri 
să nu sparg acest mic instrument de 
sticlă, inventat parcă numai pentru a 
ne spune când murim. 

% 

Intr'una. din dimineţele celei de a 
freia săptămâni de lazaret, mă deș- 
feaptă un scâncet de copil: O! Boje 
mi, Boje mi!... (O! Doamne, Doam- 
ne!) Mă ridic puţin şi văd că e vor- 
ba de un ccpilandru rus care, aflu 
mai apoi, a fost rănit la picior de ruși, 
în furia rețragerii. Faptul că îl aud, 
sau mai exact faptul că am început 
să aud, mă faca să cred că m'a pâră- 
sit febra. Şi bucuria acestei revederi 
cu viaţa, îmi saltă inima fără să 
vreau, mai mult decât luna, marea. E 
un Isus nevăzut care intră din cână 
în când la noi, pentru a mai învia 
câte un Lazăr. 

De abia de acuma, dar de abia d2 
acuma îmi dau seama unde sunt. Nu 
știu dacă ceilalți 40 de pensionari, pe 
care îi văd înșirați pe lângă mine, be- 
neficiază de aceeaș luciditate, dar eu 
pot cerceta de acum cu deamănun- 
tul! toate ungherele salonului. Și nu-mi 
trebue prea mult, ca să observ că mă 
aflu într'o fostă sală, de teatru, împo- 
dobită cu ciocane, secere, clește și alte 
asemeni instrumente delicate: Când 
în sfârşit termin totul de inventariat, 
privirile mi se opresc asupra, ncptie- 


pe toţi. Unii au picioarele în ghips, 
alţii mâinile, alţii și mâinile și picioa- 
rele, iar alţii, puţini, foarte puţini, 
mă gândesc. cât de ușurați s'ar simți, 
dacă făcându-le o vizită de consolare 
Zenon sau Epictei ar reuși să-i facă 
prozeliți. Mi-e teamă însă, că mai de- 
grabă celor doi stoici, li sar arăta 
uşa decât rănile. 


Am început să mă plictisesc din ce 
în ce mai mult. O dovadă îmi spun, 
ca o consolare de compensație, că mă 
însănătoșese. Pentru că de plictisit se 
plictisesc numai sănătoșii, în timp ce 
bolnavii suferă numai. Medicul pare 
de aceeaș părere, de vreme ce îmi în- 
găduie să fac o mică promenadă în 
oraș. 

i plimbare prin oraș, printre alți 
oameni decâţ cei 40 pe care-i am lân- 
gă mine de o lună, e ceva de necre- 
zut. Din păcate, picioarele mi se cla- 
tină ca ale unui copil care n'a în- 
vățat prea de mult să meargă pe 
picioare. Totuși, încrezător mai. mult 
în curaj decât în picioare, plec. Kras- 
nodarul nu e însă un orășel pe ca- 
re-l poţi termina în două-trei ore, ci 
un oraș de aproape 300.000 de oa- 
meni. Văzându-, atât cât îl pot ve- 
dea, rămân surprins şi confuz : e cel 
mai puţin distrus din oraşele pe care 
le-am întâlnit în Rusia. Probabil, pen- 
trucă văzându-și amenințată retra- 
gerea peste Kuban, rușii l-au părăsit 
tără să mai albă timpul să-și lase aci 
cartea de vizită. Câteva geamuri 
sparte și vre-o 10—15 case distruse, 
așa mai mulţ ca orașul să se laude 


de STELIAN TECUCIANU 


cu prestigiul de a fi făcut războiul. să fac pe Maxim Gorki şi că trebue 


In colo, totul are un aspect antebe- 
lic. Doar ceasurile publice de pe stra- 
da principală au încremenit la 4-+7, 
ora când se zice că a căzut orașul, 
dar viaţa, viața își continuă mai de- 
parte, așa cum poate, Qrumul. Nimic 
însă din ce văd, începând dela droaia 
de copii care acostează mai ales mi- 
litarii cu invitația: „Pan stiefel put- 
zer, stiefel putzer“ sau pe limba lor: 
„Cinste pan, cinste“ şi până la asi- 
metr.a destrăbălată a clăairilor, nu-mi 
inspiră acel sentiment de siguranţă şi 
seninătate sutletească, pe care-l ai în 
fața a tot ceeace e echilibrat și trai- 
nic, Rozanov a avut dreptate când a 
făcut această scurtă bograftie a ţării 
sale : „Rusia e un imens bordel“, Căci 
nimic din această ţară care are în ea 
ceva, din blestemul lui Sisif şi foarte 
mult din turmentările lui Dionisos, 
nu-ți aminteşte de acea invidiată azr- 
momnie clasică a lumii antice. Dos- 
toievski a înțeles mai bine ca nimeni 
altul acest destin al celui mai provi- 
zor popor al pământului, când a șop- 
tit rușilor acest mare adevăr pe care 
totuşi ei nu-l vor auzi niciodată: 
„Numai și numai frumosul va salva 
lumea“, 

Pentru ce ne-am mai mira atunci, 
că astăzi Gin dispreţ pentru orice echi- 
libru și simetrie a vieţii, 180.000.000 
de ruși își fac harakiri? |... 

% 

Trebue să fie târziu, tare târziu 
pentru timpul învoit pe care mi l-a 
dat medicul de dimineaţă. In Rusia 
însă, până şi europeanul cu existen- 
ţa cea mai cronometrată devine vaga- 
bond. Mie însă picioarele îmi amin- 
tesc că trebue să amân pe altă dată 





să fac calea întoarsă. Inainte de ac 
face, mă așez puţin pe o bancă şi cum 
privese ceasul din îața mea care ara- 
tă 4+7, un bătrân uscăţiv se apropie 
de mine şi-mi spune: „Vă uitaţi în 
van. În Krasnodar nu merge nici un 
ceas“, 

Surprins să întâlnesc un român la 
peste 2500 km. de ţară, îl roz să stea 
puţin lângă mine și din vorbă în vor- 
bă, aflu că a fost birjar în Bucureşti, 
că a venit acum vre-o 20 de ani la 
Yalta cu Bibescu, că de acolo a mers 
la Baku și apoi pentru 10 ani în Si- 
beria, E scapet ca orice birjar cu tra- 
diție şi îl chiamă Timotei Vasile sau 
pe numele de acum, Timotei Vasilie- 
vici. Mă întreabă cum ar putea a- 
junge iarăşi la București. Ii arăt unde 
e comandatura, îi spun ce trebue să 
facă şi despărţindu-mă de el, mă gân- 
desc că n'ar îi peste putință, ca pes- 
te câteva luni, Timolei Vasilievici să 
mă ducă cu birja la Şosea, 

Deocamdată, trebue să merg pe jos 
şi încă, într'un lazaret, Merg cum pot, 
dar de la un timp văd că am greșit 
drumul, căci mă trezesc în mijlocul 
unei mulțimi care mu face altceva de- 
cât să vândă și să cumpere. E un mare 
bazar în care se vinde şi se cumpără 
ori şi ce: cămăși, târligi, chitare, o- 
glinzi, cuie, seminţe de floarea soare- 
lui, cărţi, paltoane, cisme, talpă și 
chiar și apă. Totul se vinde în mărci, 
ruble sau în natură. Dar târgul e așa 
pitoresc și aşa de inedit pentru un 
european, că E. Carco ar putea să se 
obosească, să vină să vadă tcate astea, 
De alttel, văzându-l, îţi vine să serii 
un reportagiu, chiar dacă n'ai mai 
scri n.ciodată vreunul şi chiar dacă 





7  Noembrie 1942 =—=—= 


n'ar mai fi scris încă până acum, nt 
meni, un reportagiu. racla; însă, că a 
cum n'am timpu să mai văa decâţ 
că într'un cclţ se vâna ceasuri iar în- 
to altă, paute a bazaruiui e un cârt, 
Ceasurile se vând exagerat de scump. 
Treizec,, patruzeci ae mii un ceas, 
care, nici nu ştii dacă peste o oLă va 
ii Lutege. FLoGabil ca în Rusia, În 
care nu există nici o măsură a tim 
pului și spaţiului, în care nu ex.stă 
„departe“ sau „târziu“, ceasul este nu ! 
O uubtate ci un mare lux, Intr'o țară 
pentru care cuvinieie Apocalipsu.ui! ! 
„Și nu va mai îi timp“ sunt o reali 
tate, nici n'a putea, iu dealifel, în all- 
fel. ; 

In schimb, când fumul prafului de 
pușcă nu sa împrăștiat incă bine, 
WSiasnodarul simte newo.a spectaco- 
lelor superticiale, de circ. Dar iucrul 
nu trebue să mă mure, câci sutl.tul 
rușilor e asemeni acelei paseri pestri: 
țe, care, spune legenda, prezentân- 
uu-se la Dumnezeu pentru a j se da 
o culoare când toate culori.e se ter 
minaseră, a fost mânjita cu ce a mal 
râmas din toate. Nu trebue să mă sur- 
prindă de aceea, că după ce vinde și 
cumpără, toată lumea bazarulu mer- 
ge să audă „jazul“ (ci:cuiui tormat 
aintr'o chitară, o barabană, o tavă de 
duiceaţă, şi un burilan sau să vadă 
doi clowni care nu fac decât să re 
pete în fiecare zi, ceeace toată lumea 
şiie, Căci ruşii sunt pasărea pestriță 
din legendă, 

De acea nu m'a mirat această lip- 
să de apreciere și valorificare a vieții ! 
nici acum şi nici mai multe săpiă 
mâni în urmă, când, Mariopolul fiind 
bombardat, o oarecare curtezană n'a 
avut alteeva mai bun de tăcut când a : 
simţit că e puțin lovită şi sgâriată de ' 
molozul pereţiior care erau numai | 
ușor avar:aţi, decât să-și scoată cu de- : 
zmvoitură oglinda, să se privească în 
ea ca și când ar fi vru: să-și revadă 
toaleta teţii întrun antract și cu a- 
ceiași dezinvoltură să adaoge: „A! 
Moje lublit (A! Pot să iubesc încă)! 





Banalităţi despre teatru 


Ses larmes, ses cris, son lomgage, ses ges- 

tes doivent avoir L'uur demit..ns 8. deini- 
vrcus, îl tc entin, pour quua spaciacle 
Soit Dedu, qu'on crole Nug.ner ce quon 

Y entenă, „ce quon y voi, et que oul 
nous semble un beu songe”, 

Lotuş, lzordon Cra.g alterează creația 
teatrcua, aand curaj regisoriior Să-ș per: 
mită oricâte intdeiiiai și lberăpi t-ţă 
de texiul drcunare, i deschizandu-le our 
zontun nelimitaie pentu propria lor tan: 
teze. El a staurat în teatru pnmauul re 
gie-, care deacum in colo, in lee să ser 
vească intenția scenica a auioruluu, vă 
lua. opera ac=stuia drepi preiexi paniru 
expenanţele cere ma. dsașate da ea. be 
acum INcolo, patemialza unui spectacol 
nu mai aparț.ne autorului, ci rscisorului. 
Până înir'atata au exagerat urmașii lui 
Gordon Craig în arbitrarie.atea Lberiăţii 
lor suverane, încât bieiul maestru nu și-a 
mai recunoscut :deile în datormăriie lor. 
Intre Craig și urmașii lu, există contiicte 
și neînţelegeri, dar nu e ma puţin ads 
vănat că dela el datează atotputern-cia 
regisorului, 

Probieina care se pune regisorului în 
azoastă concepție, nu e, prin urmare, de 
a căuta elementeie d> aril.ciu tehnic 
cari crează în concretul scen-c cerul pro- 
pr.u al unşi piese, unitatea ei specitică, 
Decorurila, costumele, organizarea scenei, 
suni, în mâna regisorului, mijloacele 
prin cozi o p-esă dev.:ne pretextul amei 
d.vemg-tăți intinite de interpretări posi: 
bile. A 

În contra acestei alterări a artei tea 
trale, primatul textului a fost menținut 
cu o pură conștiință estetcă și intelec: 
tuală, de omul ae ieairu și omu: de cuitu- 
ră Jacques Copenu. Hipertrofiei regiso- 
rale ei i-a opus tormua:; „le theâtze c'est 
le trâteau nu“, Prin aceasta treoue să 
înțelegem esenţa pură a creaţiei drama: 
tice, în nuditatea ei originară. Pe scena 
goală loc nu este decât pentru existența 
unică și legitimă a .ntenţiei creatoare. 

In primăvara emului 1940, Copeau a ţi: 
nut în Bucureşti o conferință care a fost 
o pledoarie riguroasă și elocventă pen- 
tru întâelatea textului, — și a facut în 
două seri câte o lectură dramatică: B& 
rânice a lui Racine şi L'annoaca fate ă 
Marie a lui Claudel. [n două seri, Je 
aues Copeau, — un domn în frac, cu 
ample albe și craniu pleșuv, așezat la o 
mică măsuţă, pe o scenă goală — ae 
vocat ambianța și personagiila lui Ra- 
cine, ambianța și pe:senagiila lu: Ciau- 
del. Accentul implacabil al tragediei ela- 
sice, cel mistic şi r-tual cr miatorului poe: 
tului catolic, ni le-a făcut sensibile. 

Cai cari cam fost în sală, am trăt în 
acele două seri o roră plăcere inielec- 
tuaă, am respirat un cer tare de artă și 
de cultură, 

Cele două lecturi dramatice, cari au 
fost şi punere în scenă, şi Joc cartistic, 
ne-au dus la piscurile înalte a celace s'ar 
putea numi un teatru pur. *) Demonstrația 
magisială a lui Copecau a adus la lu- 
mina înțelegerii, gubstanța vie a textu- 
hu! dramatic, 

In strădania sa kinstită dala teatrul 
„Vieux Colombier”, Jacques Copecu a 
concentrat regia și jocul în limitele pre- 
cise. ale funcţiunii lor necesare. Pe scena. 


acestui teatru, el a montat și a jucat piere 


TIPOGRAFIA ZIAHULUI „UNIVERSUL BUCUREȘIL STR. BREZOIANU 23 


Taxa poștală piătită în numerar contorm aprobâiii dir. Gle P. T. T. Nr. 24.484.838 


(Urmare din pas. 1-a) 


clasice și modarne, dând fiecăreia viarja 
si proprie, acuzândui caracterul parti- 
cular cu o putsra pe care numai această 
concentrare în esență o putea da. S:m- 
țul s.gur și înțe-egerea proiunaa ale aces- 
tul om cu intuzat teztrului sava bogată 
cara-l ridică la rangul de fanomen de cul- 
tură. 

Toate celelalte fomule (diversele 
„isme” mai mult sau mai puţin ta.moase, 
mai must aaa ma. puţin iurresanie sau 
onest») au nevoa î.e de piese pe şcblonul 
lor, be să detormeze p-ese a.n repertoriu 
pentru a le reduca la aces. șaoloa, La 
„Vizu  Colomoier!' operele aramauice 
erau realizata scenic in sensu lor pro 
priu, în Gimosfera lor spsrut.ca. 

De curând, un tânăr actor și regisor a- 
mercan, Orson Welles, devent czlebru 
între aitale și ponrucă intro dramanzara 
raxbotenică a unei temiezu de H. Gu. Wel- 
les, în care era voibaă, neapărat, de 
catacuisme grozave, a pua în panică două 
miloane de cztățani ai Stataior Uniie, 
cari cuz.niiui vec:a de o extraord.nară 
putere de sugestie, au luat dz buna cale 
ce se spunecu la radio, — esta socoti! de 
unii puol-ciști romcni Că un CONUNUALO 
al lui Jacques Copeau fi.ndcă a lansat a- 
cum capva ani moda ieatruiui tără decor, 

„Un weteau nu” nu are la Copeau 
rostul une. moda, ci semnificaţia simbo- 
lică a unui ideal de austeritata în care 
respectul pentru poesia dramatică este 
loga. Experienjele teatrale ale lui Orson 
Weiles suni de olifal ma numeroase de- 
cât cea a spectaco.ulu fără dicor: a Moa- 
tat luliu Caesar a! lu Shakespeare în 
felul unsi piss2 actusle în care persona: 
qile sunt incarnate ca dic.atori sau pro- 
letari din uzine. A contopii opt pese is- 
torice ale lui Shakespeare îniruna s.n: 
gură. A montat Macbeth, jucâmd-o cu 
actori negn şi muiâniiui aojiunea din 
Scoția în Haiti, cu o mu-ţima de alte mo 
dificări. **) Toate cicesta exper.ența, da- 
sigur interesante „ale acesiui lănăr exira- 
ora.nar, sunt, mi se pare, aesiui de de- 
parte de ceiace poata constitui opera și 
aclivitatea unui continuator al lui Ce 

21 

[] 

Actorul Rossi a câștigat odată un ră- 
măşaa în care se obliga ca ja lectura u- 
ne: liste de bucate că s.oarcă audiior-ului 
lescrimi de emoție. Es:e vorba aci de pură 
tehnică actoricească. Emanc pat de funs- 
țiunea necesară de „rol pe care o în- 
daplineşte în complexul unei piese, ac 
torul face experiența etectulu: produs nu- 
mai de cccentul vocal şi temperamental, 
de tehnica goală a meșteşugului său. Mi 
sa pare că în Asti seară ge joucă fătă 
piesă Pirondello pune tocmai cceastă pro- 
blemă. Esie în această pesă o scenă în 
care tatăl disorețuat și decăzut al unei 
familii de zănatici, este cdus pe braţe a- 
casă unde trebue săși daa stârșitul, ră- 
nit mortal în urma unei rize întrun caba- 
ret. Iși ratează însă intrerea în scenă, și 
în loc să apară muribund, apare furios, 
făcând imputări celorlalți că i-au zădăr- 
nicit efectul. La cererea lor, încearcă za- 
damic să reia îr7ul jocului, și se aruncă 
îmbulnat întrun fotoliu explicându-le pe 
tonul natural al unsi teatral:s! care dis- 
cută cu alți confrați daspre meseria lor, 





cum ar îi trebuit să se desfăşoare scena 
La un momsat dat sa maică, ș., penuu 
a-și exemplil.ca spusele, „joacă scana d 
goniei și a morţii cu o iniensitate paie- 
tică impresionamă. Efectul e obținut prin 
curia, viriozitate tennică, . demaşat de 
orice îs da unitate organică a piesei. 

Gosdon Craig preconza un teatru 
ideal dn care ekmina actorul, acootit 
ca o creatură imperiică și nazală, 
daci neartistică, — aniocuimdu-l cu caca 
numea e. „supramarioneta, **7), 

-ș A 

Un curent centrer.u propune ema 
ciparea actoruu. da orica obngaţie tață 
da text, — întoarcarea la jocui imp.ovi: 
zat și liber din Cammeaia dal'Ane. O 
mişcare desiul da largă s'a făcu. în lu 
mea teatrală în favoarea acestei teze. 

Commeiia deiiArie a crezi tipur.le 
faimoase ale hu Arlechin, Pantalon, bul- 
cinella, dar formula e; nu reaiizzază un 
teatru închegat, organiz. Acelzie măşti 
sunt creaturi formale, schomaiice, lăsate 
să circule libzr și să îie incarnate di 
vers la voia improvizăriior, fără rădă 
cini întro ereaţe dramaiică. Esenţială în 
teatru este crearea acelei atrosiere spe 
cif.ce în cadrul |imitat al spațiului sce- 
nic, în care personagiile îndepl.nzsc o 
funcţiune nesesară, diferențiată în acest 
complex a cărui substanță o constitue 
textul dramatic. „Le comedien doit sa- 
voir penser un texie, ces: ă die lima- 
g.ner dramatiquement apres avoir regu, 
de sa lezture, une impression smsible” 
scrie Jouvet, actor și regisor. 

Exerciţi.le de virtuozitata ca cel amin: 
tt al lui Rossi, nu sun! opere de artă 
teatrală. Ele au valoarea lor de exercițiu, 
analoaae celor ale muzicanţilor sau ar 
tiștilor piastici. 

Aria în teatmu este concretizarea 
scenică a atmosferei spazif co a textului 
dramatic, în care se diferenţiază ş. ac- 
ționează un număr de funcțiuni necasare, 

Această definițe îmi pere și modestă 
și banală. Socot totuș. util de a o prepune 
sutragiilor cititorilor. După o vreme da 
exerciții zglobii cu paradoxuri :steje și 
meștsşugite, multe banalităţi apar cu- 
răţite de obișnuința obosită cu care erau 
debitate expeditiv pentru  comodtatea 
gândirii, 

După disocieri abile de idei, mulie se 
asociază la loc cum au fost. ŞI unsa 
locuri comune ne surprind cu o irăinicie 
nebănuită, 





AL. PALEOLOGU 


*) Folosesc termenul pen'ru a sublinia ca 
rocterul excepțional de cuna'ă demonstrație 
3 lecturilor ui Copeau. Practic, arta e tot- 
deawna impută, „Poesie pură, muzică „pură“ 
etc,, sunt, la drept vorbind, non-sensuri; nu 
se pot realiza ariistic, Nici Maliarme, nici 
Valery, mau rezlizat, din fericire, poesie 
pură. De aitlel, exprecia „teatru pur“ este 
în limbajul esteticien'lor teatrului, cu totul 
altceva decât e în sensul propoziției inele. 

=) v. P. Comamescu: „Impătrita expe- 
riență teatrală a lui Orson Welles“ în „E. 
PF. R.“ Mai 1940. 

***) In sensul acesta sa realizat acum 
câțiva ani un film rusesc: „Guliver“, Irru- 
dite cu supramarioneta supt, crej, regl:ză- 
rile de înaltă artă ae lui Wait Disney.