Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0046

VAIVERSUL LII. 


ANUL LI Nr. 46 


>ROPRIETAR: ABONAMENTE: 
În  etoi e mEFan OMIaOaE Dra moae EEE e emaimai pupua apau SAMBATA NOEMBRIE 1942 
7 “a DIRECTOR BI - D Ă : e onoare [i BUCUREŞTI I Str. Brezoianu 
& moare Sg fa Pac particulare 12 lant 360» SNA PREŢUL 6 LEI Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 


a 

Dal 

Dai 
ui 


"TRADUCERILE 





1 deG.C. NICOLESCU 


In vremea dn urmă, voci din ce în ce mai numeroase şi mai 
tari se aud ridicându-se impotriva traducerilor. C.neva str Bă 
într'o parte, poale speriat qe câte luciur, n'a citit, că năvala 
traducerilor trelue or1.lă, un ecou răsună dn partea opusă, 
întrebând cu revoltă greu stăpân.tă când o să se sfârșească aceas.ă 
SumărtiO.ca ue vătiuteri, uutte nai Vinâză Căţva, Pria unei 
colţuri mai indepăriate, după legile Fizicei, şi toată lumaa care 
aude zumzetul acestui leit-mot'v capătă sentimentul că o mate 
primejdie sa senrala planând deasupra literaturi naț onale, 
că, prin vimare, liecare purtător de condei este îndatorat a lucra 
pentru înlăturarea acestei calamităţ.. 

Inconiestabu, problema aceasta în momentul de faţă stă în 
mare actual taie. Foate tocma: de aceea, in generali, ea este 
discutată cu ma. muită patimă decât obiectivitate; iar pe de al.ă 
arie, poate pentrucă mai ţoideauna a fost pusă pe alte planuri 
decit cele literare şi culturale, unde este legitm să se aile în 
pr.ma îinie, unele lucruri deosebit de însemnate pentru a puica 
irage o concluzie au iost om se. Incercând în aceste rânduri să 
exam năm problema traducerilor de literatură sirăină în l:mba 
noastră, impotriva cărora sa abătut un torent de invective, so- 
cotim necesar peniru a asigura o opt.că mai obectivă nu numâi 
din partea ce.u: ce prezistă lucrurile, dar şi din a acelora care le 
„recepționează, să se sublinieze în prealabil două fapie funda- 
„mentale. 'Ţraducerile de opere â:n Jite:aturi sirăine nu conști- 
tuese un lE..UIiteul SPeCi.c rostâneal ; ia a03te 1.Bipuilue, char un 
vremea când înlesnirea tiparului nu era cunoscută, san gășit 
tăimăcitor, irancezi pentru opere germane, tăimăc tori germani 
peniru opere engleze, tăimăciiori englez. pentru opere italiene, 
int tiu i Bien Ptiluu wpese iLăatize i WpăĂ da ME, 
adăogând şi combinâpd la -infint. Literatura noastră cunoaşte 
şi eu, de muit încă, acest îenomen al traduceriior, caru a de a.uel 
i se acordă un roi aeosebit in qesvoltarea culturală şi ma cu 
6easnă In tormaţ.unea bmb.i literare, insă rezervele și aivers.- 
tay_jz ce Se iaiinusea tuia Adu ue uitase uu plivesc uceat 
pe cele realizate în ultimi patru, cinci an.. Semnalând acestea, 
tă în ele izvotul nenumaaor neuumer-ri şi inaveli, cu atat 
maj iext.me cu cat niti ca Văloare lierara, nci ca Varițraţe 
„de App din câre se tracuce nu pare să fi depășit gau Să stam 
mai prejos decat irainiaşu. 

Meci ce Se juită acuvau-cult Să se amintească 2tunci când se 
„desbate această problemă este în deosebi că tr:ulucerile consti- 
iuesc un icnoinen căre, ca mai toate coimpiexeie cuiturale say 
Sociale, nu es cheniat sau iniaturăt dupa voie, €1 esie mpus 
„de anurmane reaiitaţ. Nu este popur ae cul.ură pe lume care să 
:5e puaa dspeisă de tiaduceri, chiar de aie iuiâr.lor cvuLep- 
speraut, dar lrtyie tă piupurua va depinde de auum ţi iac.ori 
i%2be |mpeue ca un popor Dă. CUI, unu maseie cititoare cunosc 
"].mbi Suane, ae uc'oe de mai puține uauucer, aecat acela 
Wunue la cea anăt Mare parte Gun Cubivri ma săterna ese 5.8- 
gura in Cam poae lua contâci cu lieratuia. Ca vua mu uste 
8 tit.i0riior şi căuză lapiului acesia sta mtruua cumypiex cae 
aparyiue atu. doinentu uecat cei literar — este prea lămurut 
că sa măi INSISLtăN), psehiţăai pebiru ascuția ge ac. ese ca ni- 
Vve:ui cusural al pubutuiui este ului QIN Laciorii care determubă 
diaucer.e, Cât este ue apevaal lucru: 0 eviutunaza iaptui 
<a a no. Frousi, de plâă, iu e budus, in vreme ce :răducerile 
AD Duunas, Dut său ue xosuane avealuroase au abunuat suu 
Abunua, caci Oameni ÎN Stase sa Urmareasca, să ințeităaza ş. să 
Prevuiăzca pe roinăncieruj imnul şi.u imba irânceză, pe cand 
Ceuălp Mu, Ș. au nevuie să |, se pună la dispozine Lieratura 
or preteraă in limba de care se pol to.osi, Le aiv-ei în Lit- 
Tatura colaparală 54 pus prublerua Circuiaţie; unor scriiiori 
d ncu.g de iulăucie țari, lor ş, sa a.uns la constatarea că exa- 
Mihaieca Humătuiui de trăuuceri nu poate ii tuideauna coneiu= 
deasa, inuru cat Usi SCrL 40: toarie cit ţ. au traduceri n.â. puţin 
Mumeiuase decăt alți tucmui pentiuca operele ior interesau o 
Jatezor e de cit.tor, tare cuuușieuu limba orig nalului, 

Un ali iactor din realităţue care snipun 1euomenul traduce- 
rilor ese penuu noi mai înbucurator a-l cuistătă, Câc. constă 
într'o imuiscutab lă evoiuţ.e a pubuculu. în ce privește gustul 
Și pretenţiile iu. penuu o literatură superioara că tond şi xea- 
bizare. in momentui cand publicul nu mii ai e l.ie:alură na- 
f Ouală suiicieută runmiui in care consumă sau la nive.ul de 
Ar.ă spre caiet a .zbulul sa se rit.ce, in cn p tirtsc, el se va area 
cele. s.ră.ne, Nu este un act coiecuiv de tradare bine mţe:ies, caci 
bunuriie spir.tuale sunt, oritnde ar apărea, un bun comun la 
d.spoziția tuturor oamenilor. „koeza Și Teugla sunt universale 
-— Dune undeva GU ovann Pap.ni, iar cunvaşterea reciprocă a 
Sutie.e.or popoarelor, prin migiocuea i.tera.urii, a,uta la pastrarea 
acele. un_versule in.rățiri, care ne vine dn comuna credință in 
UriS05 . sit A0S4 ua sapt, Cale at, Se cere recuausciiu Şi tul 
semnat. In tond e toarte regutim ca cititorul să se adreseze, a.uutci 
„cand exigenţele sale de artă au sporit, scriivorului străin, unde, 
„ara va şu să ăleaga, Va atiă oamnou care sau ani şi ani aple- 
„Câţi asupra MăâNuscriISu ui ace,u.aşi roman, pană sutu-tșe cu a 
izbutit sa-l ducă Ja desăvârșire, pe cand la noi, toarte adesea — 
nobilele excepţiuni se impun singure fără să mai f.e nevoie să 
de num m intr um art.tol care iși propune sâ nu tacă nico per- 
sonainâle şi să pr.vească proviema in generantâiea ei — 10- 
îmanc.erii consacră melodic o lună sau două in Liecare vară operei 
Care nstuia să be Neapaa ăi Mătied, cati cotrac.ul tace scumaţ 
şi culegâtorul nu poate aştepta mult. Este aici unul din chipurile 
ctim am înţeles noi americanismul! Rezultatul nu e greu de 
intrevăzut. Pe câtă vreme, in literaturile strâne con.empo:ane, 
apar romane pniern ce, adânc, şi durabile, dintre care mulie 
au -ost traduse şi în româneşte, asupra cârora cărturari eminenți 
pot întârzia îndelung şi reveni adesea fără să-ş, afle truda ne- 
răsplăt iă, la noi, avem — repet; in general — romane incoasi- 
stenie, tără n:cio insemnătate, fără n.cio semnificaț.e mai adâncă, 
doşi lo:dezană în una seciuru lor lega multe cmuparâmate 
romaânţioase. 

Este dela s'ne înţeles că gacă aş da vreun nume ar ieși un 
mare scandal, s'ar ridica proleste yioiente sau, ma: probabil, acest 
art. co] nar mai apărea. De aceea, pentrucă totuși sunt câteva 
adevăruri care irebuesc, sub o tosmă sau alta, spuse, trec asupra 
amănuntelor acestora. Căci, în defin.tiv, nu este această sngură 

cauză care joacă roi, întradevăr, nu numai nemulțum rea de 
nivelul unei bune părți din seri'torii național!, în vreme ce 
cealaltă parte tace in chip condamnabil şi de ani nu mai qă 
him c literaturii noastre, face ca cititorii să se indrepie spre 
l teratura străină. C tind necontenit, omului i se lărgește orizontul, 
simte nevoia de a cunoaște lumi necunoscute, vieţi deosebite, 
locuri neumblate. Orizontul restrâns al literaturii noastre nu mai 
poate satis ace. De aci nevoa de a citi — iar pentru alții dea 
da în limba română pentru a fi cetite — opere care înfăţişează 
vieaţa ch neză, americană sau scandinavă, de acum sau de altă- 
dată; opere în care găsm existențe extraord nare, imag nate 
sau reale; opere in care aflăm  peisagii magnifice, atfosferă alitel 
pentru totdeauna necunoscută ce'or mulţi. Este aice, dacă vrea 
cineva să pună neapărat în slujba une: final tăți pract ce litera- 
tura, un mijloc de educare a maselor noastre cititoare, o educare 
abilă şi eficace, pentrucă este făcută fără ca cel ce învață atâtea 
iucruri să aibă cenştința că o “ace, pe de o parte: 'ar pe de alia, 
penirucă o face cu plăcere, cu interes, cu pas une uneori. 
o oa ARC O is a E i N N a CO a NON N RE 


(Urmare în pag. 2-4) 








S'au împlinit recent 75 de am 
de când autorul „Florilor Rău- 
lui“ a fost depus în țărâna ci- 
mitirului Montparnasse din Pa- 
Tis. 

Peste mormântul 
întunecat și nevizitat de nimeni 
— uitarea sa aşternut treptat 
odată cu frunzele toamnelor, cu 
nostalgiile admiratoriior, cu la- 
orimile și ploile, cu dragostea şi 


ura. 


său, ferit, 


Căci e mat ușor să uiţi sar- 
casmul și înclinările unui artist, 
vând acestea sunt incomodanie 
momentan priceperii 
decât a te pleca spre a-i înțe- 
lege slova isvorită din suferința 
unică în felul ei care bântue li- 
rica lui Baudelaire, slovă în care 
elementele „talent“ şi inteli- 
gență“ sunt fecundute de fac- 
tori ca „dragoste morbidă“, „o- 
„om“, etc. 


. 


cetitoare 


pium“, 

Până și imaginea aceluia care 
a fost primul şi cel mai de mar- 
că „dandy“ al vremii sale, ima- 
gine uriașe în complexitatea ei 
şi greu de înțeles de muritorii 
de rând — ocupă în dosaruj re- 
prezeniărilor dragi şi preţioase 
locul filelor îngălbenite şi qne- 
voie de descifrat, 


Nu mumai pentrucă națiunea 
aceasta da „dandy“ a suferit 


radicale transformări dealungul 


celor șapte decenii şi jumătate 
dela mvartea 
până azi. Nu numai 


lui Baudelaire şi 
pentrucă, 


CHARLES BAUDELAIRE 


joarie puţini sunt aceia care ar 
putea defini intuind sensul 
exact al acestei ținule, ci pen- 
tru simplul motiv că așa cum 
Baudelaire în 
lume, se fiecare 
Jată și, cu toate biograţiile și 
studiile despre dânsul, nu au 
fost mulți nici dintre contimpo- 


apărea Charles 
deosebea de 


ranii săi care să-i fi putut iden- 
Lifica temperamental substratul 
etern valabil și al eului şi al 
manieristicei revelatoare de sen- 


timente și atitudini. 





ANIVERSARI 


Charles Baudelaire 


Se pare că atunci când apă” 
rea Baudelaire în vreun local, 
faptul că îscase la tribunal un 
răsunet şi 
întovărășit de o 
jemee ce cr fi avut suficiențe 
motive să inspire oroare orică- 
parizian — nu constituiau 
cheia atenției speciale din par- 
tea consumatorilor. 


proces de oarecare 
umbla aitesca 


rui 


Iată cum ni-l descrie sufi- 
cient de sugestiv unul dintre cei 
mai de seamă portretişti euro- 
peni — H. kutemverg — în ale 
Sile „Siluete bhierure”: 

„„kl poartă 0 red:ngotă  nea- 
gra cenușie pânu pcale genun- 
Chi, bu ciur punu upruape de 
gheteie suie verzi şi tucnueiute 
joarte des. Negre erau şi mâ- 
Hușie Sale, iar cu jupi sa rusă 
și gravă îl puteui crede un preot 
engiez. Nunui că unui Ca ucesta 
HU și-ar Ji pus niceodaiă acest 
ta  butonieră, 
DE pepe pe Ut ucht aceziia 


tranuujir gutucn 


Dusez seiti, Sigur, Tri, CATI pri 
mar fi 
putul sua aibe un jreui englez. 


vedu tului cu suceuu, 
Cu usat Tu puțeu vu gură uLăt 
de neteda, bhocru şi semeuţă, în 
Cowul  cureu 


disperarea şi 


eruu  mprunule 
d-sprețul. LT 
Ciu asul Suu Mure şi JTUNLOS 
NU se Vcutu tu Ceu Gritti privi» 
Te ca e 0 Qucvuruuu 0peru de 
artă, plina ue jarinec, pană in 
COipuriie Cele mu duci, cui ei 
dveu Uowa nai muri şi uni vârf 
ascuţii, QSjel cu puteai să crezi 
ca suJtetul acetui cure il purta, 
ardeu după urunuie, după cum 
sujeetul  uitor outneni e durnie 
de muzică“. 

Dar ceeace a rămas şi va ră- 
mâne patrimoniuiui  bhierar de 


circulațe vutub.l universală 
suni, Jără înuuiwtd, versurue iui 
Bauaeiaire  îniitulate laolaltă: 


„Les Fleurs du Mal“, 


Versurile acestea pe care co- 
piii teribili al unm Jean Coc- 
teau, copii inteligenţi 
nul jaramiţat de 
mânuţe, le 


cu desti- 
propriile lor 
recilă  tdenuficân= 
du-sce epic în eroii lor. 


Siudiile lui critice — L'art 
Romantique —, schițele acelea 
pline de diabohcă  înţelepc.une 


— Le spleen de Paris — chiar 
şi „Cho.x de Maximnes consolan- 
tes sur l Amour — scriere de ti- 
nerețe — nu sunt sortite aten- 
ției speciale a înamoraţilor de 
Baudela.re, iremediabil umbrite 
de jorţa liricei versului 
satan de geniu. 


acestui 


Căci autorul  nemuritorului 

alâtor alte 
irăeşte 
şi va trăi atâta timp cât clasa- 
rea și aprecierea valorilor va fi 


bunului 


„Albatros“ şi al 
perle, prin poeziile sale 


apanagiul exclusiv al 
gust şi-al sincerității artistice. 


TIB. TRETINESCU 





AUREL CIUPE 





LUCIAN GRIGORESCU 


Autoportrei 





ROUL 


De ce mister se leagă creația poetică, fi 
pentruce închipuirea populară și-a ales un 
anumit idol, uitând din trecutul istoric atâ- 
tea aite figuri care ar fi fost poate mai .m- 
portante, nimeni n'a ştiut să lămurească până 
acum. Nu ştim deci nici pentruce Roiand €, 
dintre toate personagiile gesie. medievale 
franceze, cel mai iubit și ma: popular; nic: nu 
se poate hotări acum dacă această prefe- 
cință se datorește realelor lui câităţi sau v.- 
tej:i, căci viaţa lui cea adevărată nu ne e în 
n.cam fel cunoscută. 

In anul 778, spun cronicarii lu Carol cel 
Mare, kginha:d și astronomul dela Limoges. 
Impăratul se întorcea din singura expediţie 
pe care a condus-o el însuş, pe pâmânuul 
Spaniei cotropite de Arabii păgâni. Pe când 
străbătea trecătorile munţiior Pirine. şi te 
indrepta spre Bayonne, ar.er-garda armateior 
sale, care se afla încă departe în munţi, fu 
atacată prin surprindere de Gasconi, ş. ni- 
micită aproape în întregime. Au pierit acolo 
câţiva dintre curtenii cei mai de frunte ai 
mare.ui împărat, şi printre alţii un oarecare 
Hruodlandus, praefectus limitis  Britannict, 
prefect al mărcii Bretone. 

Acestea sunt singurele amănunte pe care 
ni le-au păstrat istoria asupra ciocnirii ob- 
scure din vă le Pirineilor. Aitceva nu se ştie, 
nici măcar dacă Gesconii au fost aj.iaţi, 
aupă cum pretinde legenda, de Arabii din 
Spania, cu care se luptase Impăratui d.nco!o 
de munţi. Pentruce imag naţia poetică a pus 
stăpânire pe amintirea lui Hruodlandus, 
transformând-o întrun simbol al virtuţi.or 
naționale, ar fi în zadar să incercăm a ne lă- 
muri, în penuria de documente esupra aces- 
tei epoci Tot atât de greu ar fi să se spună 
dacă trebuie să dăm crezare la tot ce pune 
jegenda epică pe seama lui Roland, şi să con- 
siderăm aventurile gestei lui drept un docu- 
ment istoric, util pentru cunoaşterea perso- 
nalității lui adevărate. Ă 

Cea mai veche dintre poemele care poves- 
tesc aventurile lu: Roland, pare a data din 
secolul al XI-lea, deşi anumite indicii arală 
că la temelia ei sunt e:emente incă şi mai 
vechi. Imprejurările în care a fost acătuită 
legenda eroului, nu sunt nici ele cunoscute. 
O veche țeorie punea la începuturile legen- 
deior epice, anumite cantilene, asemănătoare 
până la un punct cu cântecele noastre bătrâ- 
neşti, din care sar fi desvoltat mai târziu 
poemele ciclice pe care le cunoaştem. 


Ingenioasele cercetări ale lu: Joseph Bâdier 
au ruinat aceste ipoteze. Ele au dovedit că 
poemeie epice îşi află origina în anumite 
drumuri de pelerinaj și în popasurile ijor o- 
bi 'gatorii. Astfel, Bedier s'a silit să arate că 
legenda lui Roland trebuie să se fi născut la 
Blaye, unde se presupune a fi mormântul pa- 
ladinuiui, şi care e un popas în drumul de 
pelerini spre Compostel!a. Acolo, la mormân- 
tul nepotului lui Carol cel Mare, se va fi per- 
pe'uat în cele ma! bune condiț uni amintirea 
vitejiilor lui, amintire pe care vreun cieric 
o va fi pus-o în versuri, pentru petrecerea 
călătorilor obosiţi. 

Ca toate poemele din prima epocă de în- 
florire a ges'ei franceze, cele ce au pe Ro- 
land drept erou sunt epopei mil tare. La epo- 
ca în care sunt scrise, sentimentul și pasiu- 
nile nu pătrunseseră încă în literatura fran- 
ceză, unde aveau să-și facă apariția numai 
cu vreo două sute de ani mai târzu, sub în- 
doita influenţă a inspirației celtice din le- 
gendele Mesei Rotunde, şi a poeziei lirice a 
traducerilor provenţali. In legenda lui Ro- 
lend, iubirea nu joacă nici un rol; sentimea- 


AN BB 


de ALEXANDRU CIORĂNESCU 


tele care agită personagile, sunt cele inspi- 
rate de Viaţa vs:aşeasca, pâtr.otism, ura și 
vitejie, şi ce:e comune 1Nrcgii sucetăţi, a- 
ce.ea aie p.elăţ.i creșiine. 

Incnhezată pe înce:ui., legenda lui Ro.and 
se ară povestiă intrun Număr ues.ul o an 
Senmnat Ge puenie epe. Lanlarea de gesiă 
iNuuliasă LS Bt]Qies  houuitu,  PUVesLeşte 
Nașierea iu, da iubea cu pacut a ui Miuon 
A Angers cu Beruu, sura sui Caro cea Mare 
La Chanson d'Asprenuunt arata pe tânărul 
Oşie:n suund pare ia căpzu-jaa lu Cărol in 
Lias.ă. ÎN Utd ue Vidne se icagă pricina 
lu CU CI4d.BC-usu, UbViti. bu. pula. Nuuui 
€ râpă. insa Ma. CU Scama un prncinule 
Căre puVes.ex racbyuavae au Calul cul Mae 
ÎMpouVă Daraz.Naut 5păD.0ul, În Pieraurus, 
in Vine, în dniruteu bu pună, în iuarea 
Punmpiunet şi m Chunsuu de holund, aiven- 
turue lu. SUN pe pomul pian ui in:eresu.ui. 
Dai Mal HINpOriantă pEenuu CunvaiLtă iui e 
cea dn Uriud a.nire aceste putine, pe care 
O VuM Ceittui Mul de apivape. 

Trei  mumente priitipaie alcătuiesc La 
Chuuson ae zuunăd: Mauaiea lui teDnelon, 
lupu Ge sa Huncevauă cu niarlea paradin-* 
jur ŞI razbunarea lui Caroi ce. Muse, Prima 
parte Şi cca cin ună suni cudrui nesesar al 
Nărei Calasiiule, S.Ngura care inlerescază 
pen.ru cunvaşiezea [eisonăplu-ul NUVS.IrU. 

lâtă-l dec: pe ho.and trecand cu aritrgar- 
da, a:cavuiia un douastei ae ini de oiuineni, 
pe aruMutiuc Ge Munre die Pir.neuor, Alaturi 
de ci merge Uuivicr, LOVunrașui sau de arme, 
am 1Nurăsii apivape să spunem Lrăteie sau 
de <rute. bar pe cul de muie e :ubirea dor, 
pe aia. de mai. sunt Geus-bir.le dintre cui 
doi paad-al. pttosan d e VIieaz, ŞI Ouvier e 
Cum.Ne”. Vilejia Lunulă e avarii lemciar, e 
păs.une, € nesocul nţa, pe cana a cueiuulaiț € 
temp=ra.a de Judecaiu 3. Oe 0 iai rece can 
tăr.re a lap.tuior. Imptejurarie sunt de aitte] 
de nâtură u pune şi mă bne in evidență 
contrastul d.nire ej dul eroi, 

Pe neașteptate, armata păgână se apropie 
de krancez.. Inţeleguand primejdia în toată 
intinderea ti, Oivier roasă pe Ru.and să 
Sune d.n cur, pcniru a tace pe Carol să se 


“ învvarcă și să le vinu în ajutor, cu grosul ar- 


maiei. Răspunsul lui Rolend e nebunesc şi 
superb: 


— „Tovarăşe Roland, sună odată din corn, 

Căci va auzi Carul şi-ş. va înioarce oștirea, 

Şi cu toț: viteji, săi ne va ajuta”. 

Roland răspunde: — „Să nu dea Dumnezeu 

Să-mi f:e neamul b.estemat pentru m:ne 

Şi să cadă ruș nea pe Franţa cea duce. 

Ci voi lovi cu strâşn-cie d.n Durendal, 

Din vrednica spadă pe care o port...“ 

—- „Tovarășe Roland, sună dn corn, 

S'audă Carol. care a ieşit din munţi, 

Ş. nu mă îndoiesc că va sar. cu toţi Frun- 

cezii“, 

— „Să nu dea Dumnezeu, răspunde Roland, 

ă poate spune vreodată un om viu 

Că pentru niște pâgăn. am sunat eu din 
corn“ 


ez] 


D'spreţul cu care Roland întâmpină un 
as'îel ae gând, nu e oare caracteristic pentru 
un anumit spirit cavaleresc, care s'a perpe- 
tuat în Franţa departe peste hotarele evului 
de m jioc? Bătălia de la Roncevaux e o în- 
frângerc .rare sezmănă prea bne cu alte în- 
frângâii, cu Crâey şi cu Azincourt cu Nico- 
pole pe care o cunoaștem mai bine, și cu 











(Urmare în pagina 6-a) 


= 2 





Cronica dramatică 


TEATRUL MIC: 


„PENTRU O SINGURĂ NOAP.- 
TE“, de IVAN NOE, traducere 
de V. TIMUȘŞ. 


Este, incontestabil, o chestiune 
delicată aceea a repertoriului. 

Uneori, teatre mari, cu comite- 
te ge lectură, comitete vonsulta- 
tive, direcţie importantă, perso. 
nal artistic numeros și posibili- 
tăți mari, mu reușesc totuşi să 
alcătuiască un reparioriu care 
să fie la adăpost de orice cti. 
tică. 

Cu atâţ mai greu este pentru 
un teatru... Mic, 

Din păcate, după „Omul“, bes- 
tia şi virtutea“, poate cea mai 
puţin potrivită alegere din tot 
teatrul  pirandellian, cea de a 
doua premieră nu e mai noro- 
coasă, 

Din contră: dacă prima se 
putea numi numai „nepotrivită“, 
cea de a goua se poate catego- 
rie numi „rău inspirată“, 

„Pentru o singură  noapţe“ 
nu era nici lucrare teatrală a 
cărei prezentare să se justifice 
primtr'o valoare artistică deose- 
bită şi nu este nici o lucrare 
teaţrală a vărei prezentare (Să 
fie justificată de necesitatea in- 
cercării vreunei noyi formule 
teațrale: este o banalitate pură 
şi simplă, ain care se dau atâ- 
ţea pe toaţe scenele, prin toate 
carțierele, la care publicul se 
duce, o vede, o pită — câte o- 
dată o mai şi aplaudă, dar de 
care după aceia mimeni mu şi 
mai aduce aminte, 

Dacă s'ar încerca 0 carâcteri- 
zare ceva mai binevoitoare, sar 
putea spune cel mult că este e 
banalitațe,.. onorabilă, fără ca 
Aceasta să fie luată arept o bu- 
tadă, ci chiar o caracterizare, 

Tar din punct de vedere al 
tehnicei țţeatraie, este tot ce poa- 
te fi mai static: stă, stă, nimic 
nu mișcă! 

Ym actui întâi, vin şi vorbesc 
și se explică şi-şi schimbă im- 
presii Cristian şi Suzanne, mai 
exact d. Talianu și Q-na Sandi- 
na Stan, pentrucă mici Cristian 
şi nici Suzanne nu reprezintă 
efeotiv nimic, într'atţât sunt de 
goale personagiile piesei, de in- 
conşistenţe, simple denumiri ! 

In actul al doilea, iarăşi viu şi 
vorbese și se explică lon Ta- 
lianu şi Marieta Rareş, pentru- 
ca în actul al treilea să asistăm 
ja o reluare a conversâţiilor din- 
tre d. Talianu şi Sandina Stan, 
de data aceasta în ploioare, unul 
la un co'ț de birou şi cetălalt 
la alt colţ de birou, debitân- 
du-şi moao'on țextul respectiv, 
fără nici un fel de joc de sce- 
nă. ba chiar fără nici un fîcl de 
mişcare, măcar a mâinilor și 
iarăşi explicaţii, lămuriri, des- 
tăinuiri de impresii, autoanali- 
zări sufleteşti, etc.. totul de o 
naivitate şi platitudine... sur- 
prinzătoare. 

Evidenţ că este cam delicat 
pentru un cronicar dramatic 
să-şi mai spue părerea lui siut- 
ceră despre e nicsă de dchiru 
ca aceasta, atunci când direcţi» 
Teatrului Mic a avut grije să 
publice în programul reprezen: 
tației un oarecare număr de ex- 
trase din critica franceză cu pri- 
vire la Ivan Noe și la piesa lui. 

In adevăr, cum are să îndrăz- 
nească cronicarul român să mai 
„orâcnească“ în contra unei ast- 
fel de comedii, când cronicati 
disținşi de pe malurile Senei 
şi-au spus deja cuvântul, 

Fără a pune la îndoială au- 
tenticitatea acestor extrase și 
fără a insista asupra caracieru- 
tui mai mult de curtoazie a a- 
cestor aprecieri, lucru care se 
poate uşor ciți printre rânduri, 
ba chiar presupunând că reat- 
mente critica franceză ar îi 
fost favorabilă  aceştei piese, 
este o explicaţie simplă, aceea că 
se poate ca la Paris să se îi 
jucat în vreo interpretare ex- 
cepțională care să o fi salvat, 
sau, cel puțin, să-i fi asigurat 
un succes de stimă, 

Căci realitatea, incontestabii, 
aceasta este: e vorba de o pie- 
să slabă, care nu are nimic dra- 
matic în ea, nu se încheagă nici 
un fe! de conflict, nu se între- 
vede nici un fel de gradaţie. 
astfel! că se poata spune că nu-i 
vorbă decât de o siniplă şi 
chiar dulceagă dialogare litera- 
ră, care putea tot așa de bine să 
constitue material pentru un 
foarte  nepretenţios  esseu ue 
psihologie său cel mult pentru o 
nuvelă tip Marcel Prevost sau 
Paul Bourget. 

Faţă de un asemenea text, tre- 
bue să yegretăm munca actari- 
lor care sau străduit cât au 
putut ca dintro piesă fără re- 
zonanță mai amplă să caute to- 
tuşi a scoate ceva. 

Trebue remarcată în primul 
rând d-na Maricta Rareș care, 
cu deoşebitul d-sale talent, de 
care me-a daţ recent dovadă tot 
pe scena 'Teatrutui Mic, în „0- 
mul, bastia si virtutea“, a reu- 


șit și de data aceasta să ne 0-- 


fere o interpretare personală, un 
joc de scenă inteligent şi nuan. 
țat, având această admirabilă 


calitate de a nu se simţi obliga. 
tă să aducă pe scenă um na- 
turalism către care foarte mulţi 
tind dar care adesea este supă- 
rător prin însuși firescul lui, ci 
sțilizându-l, 

D-na Sandina Stan, prin jocul 
d-sale şi de multe ori cu accente 
desiul de cale, a reuşit din 
când în când să ridice persona- 
jul pe care-l interpretează peste 
medioecritatea polului. 

Acelaş lucru despre d-rele 
Ioana Matache şi Coca Enescu. 

D-ra Tamara Vasilache, ori- 
Câţ ar fi trebuit să ne aducă pe 
Scenă o servitoare necuviincioă 
să. cred că a bruscat totuși prea 
mult această intenţie, reuşind 
să ne dea o serviţoare care. 
nici pe malurile Dâmboviţei nu 
poate să aibă atâta auritate: o 
servitoare e, oricum, o servitoa 
re. răuvoitoare şi necuviinciua- 
să, ea iot ara ceva servil sau cel 
mult obraznic în atiţudine, dar 
nu o duşmănie provocatoare și 
rea. 

Altfel, intrăm în patologic și 
nu pare ca autorul să fi vruţ să 
prezmnie un asemenea caz ci o- 
bişnuiiul tip de servitoare care, 
după ce şi-a găsiț un alt servi- 
cim, se poartă mai obraznic cu 
stăpânii și la maj „răspunde“ 
câte una!... 

Niculescu Cadet a prezentat 
un maît:e d'hotel reușit. Şariat 
cât trebuie, natural iarăși cât 
trebue, în scurt a fost în ton. 

Interpretarea d-sale a îost, 
poate, una, dintre cele mai bun2 
din ansamblu. 

Bine şi corect d. Stoianovici. 

Deasemenea bine dq. Tomazo- 
Zlu căruia îi întrevezi incontes- 
tabile resurse fireşti cari de o- 
biceiu asigură căldură și plasti. 
că unui rol. 

D. Costin Iliescu, care, în în- 
suşi rolul episodie din „Omul, 
bestia şi virtutea“ şi-a arătat 
îrumoasele însuşiri comice — 
crod că va fi cânâva un bun ac- 
tor de comedie, de care se va 
vorbi — a fost şi de data acca- 
sta bine, 

Bine deasemenea gq-nii Assan 
şi Irod. 

In ce priveşte d. Talianu, deşi 
d-sa a avut rolul principal și 
deși experiența d-sale teatrală 
ar fi trebuiţ să ne facă să ne 
aşteptăm dela d-sa dacă nu alt- 
ceva, dar măcar la o anumită 
rutină scenică — este păcat şi 
îmi pare sincer rău Că ţrebue 
să o spun — dar a fost gestul de 
uniform şi destul de lipsit de 
căldură, 

Piesa aceasta, ca să fie salvt- 
tă, trebuia să fie jucată cu sen- 
sibilitate, cu nuanţări delicate, 
strecurată o picătură de melan- 
colie și de duioşie, 

Se cerea ca d. Talianu prin 
jocul d-sale să redea toate a- 
ceste nmanţe și sentimente şi să 
facă să se simtă dealungul pie- 
sei un oarecare fior de căldură 
şi de intimitate care realmente 
i-au lipsit, 

Ca regie, ar fi destule obiec- 
țiuni de făcut, unele dqealitei re- 
ieşind chiar din cele ce s'au a- 
rătat mai sus, 

Dealtiel, era şi de aşteptat qe- 
oarece aceasta se întâmplă re- 
gulat aţunci când actorul este 
şi regisor: imevitabil, fie inter- 
pretarea, fie regia trebue să su- 
îere. 

Numai că se mai întâmplă 
câteodată şi cazul nenorocit ca 
să sufere amândouă. Cum a fost 
În cazul mostru, 

Decorurile d-nei Cella Voines- 
cu. plăcuțe, intime, luminoase, 

Luat în totul, spectacolul poa- 
te fi numit „onorabil” şi poate 
fi văzut, efortul actorilor meri- 
tă această recompensă, fiind, 
incontestabil, mai mare decât 
valoarea piesei. Pentrucă, altfel, 
dacă ne-am xaporia la muti 
trâmbiţata linie teatrală de 
mare artă pe -cara trebuia s'0 
urmeze Teatrul Mic, piesa a- 


ceasta se prezintă fără nici o ca- 


litate deosebită care să justifice 
vreo așteptare, vreo laudă sau 
vre-o încurajare deosebită. 





TEATRUL NOSTRUţ „FEMEIA 
DRACULUI“, plesă în trei acte 
de KARL SCHUNHERR, în 
româneşte de FORY ETTERLE 


„Femeia Dracului“ este o lu- 
crare dramatică care se poate 
numi „tare“, cu un anumit natu- 
ratism și încă german, adică sume- 
bru, 

Are și ea defectele ei, fiindcă 
nu se motivează suficient acel 
“noiism pe care a vrut auto- 
rul să apese, dar piesa se „ţine“, 

Nu se motivează, de pildă, su- 
ficient dece nevasta aceast 


bună și matemă, față de un 
bărbat debil și lipsit de orice 
fei de atracţii, ajunge la un mo- 
ment dat să îie atât de rea, ţi- 
nând aproape de patologic, — 
când autorul, ne-o arată norma- 
lă şi trupește şi sufletește, 

Nu vedem gqece, iarăşi, accas- 
tă femee ţine cu şot dinadinsul 
să piardă tocmai pe omul pe 
care îl iubeşte, 

Deasemenea, nu se vede nici 
un fel -de gradaţie, cum crește 
dragostea acestei femei pentru 
jandarm sau mai exact pasiunea 
ei, fiindcă așa a vrut autorul şi 
numai aceasța ar justifica des- 
nodământul, înebunind pe cei 
doi bărbați şi împingându-i la 
crimă. Autorul pe arată din par- 
tea nevestei mai mult o dorință 
de a se juca cu iubitul ei de-a 
poarecele cu pisica, de-a-şi în- 
cerca puterile asupra lui, iar nv 
creșterea unei pasiuni disiruză- 
toare, 

Nu mai vorbim de oarecari 
scene de detaliu cum este aceia 
a testamentului, prea ușor re- 
zolvată şi cu prea curente mij- 
Mace de comedie bulevardieră, 
care prin pueriliiatea ei cred că 
trebue să fi făcut pe multă lume 
să surâdă, când soțul, aşa de 
uşor şi cu atâta credulilate pri- 
meşte să lase toată averea pe 
numele soţiei, 

Dar, cum am spus, cu parecari 
împiedicări şi cu oarecari nemo- 
tivări în determinarea caracte- 
relor şi a acţiunilor personagii- 
lor, piesa merge. 

Se vede oarecum că persona 
giile nu se mișcă singure, ci că 
sunt împinse, că autorul este 
acela care vrea să ajungă la 
scena cutare — „marea scenă” 
sau la desnodămânţul cutare, 
dar nu până acole încât să de- 
vie un defect care să sară în 
ochi. 

Fără să vrei, această piesă te 
face să te gândeşii la alte rea- 
lizări de femei din aceeaşi fa. 
milie — „Carmen” din cunos- 
cuta nuvelă a lui Prosper Me- 
rimeâe, conchita din — „la Fem- 
me et le pantin” al lui Piecre 
Louis, „Năpasta“ lui Caragiale 
sau la Macbeth — care pentru 
un motiv sau altul împing pe 
bărbaţi să-i uite îndatoririle, 
să-şi piardă cinstea, să ajungă la 
crimă, 

In nici una însă cred că nu 
se poâte urmări o voință de dis- 
augere a tu'mror celor din ju- 
rul ei, mai stăruitoare şi mai 
conştientă ca în această piesă, |, 

Pentru a creia un astfel de 
tip ge femee, evident că auto- 
rului îi trebuiau ceva mai mul. 
te resurse decât acelea de care 
dispunea, 

Iar faptul că acţiunea se pc- 
trece în cerc închis — între trei 
oameni, în singurătatea âprea- 
pe desăvârșită a locuinţei depe 
graniță + unui contrabandist, a- 
dăugându-se și vremea proastă 
la care la un moment Qaţ auto- 
Tul deasemenea a simţit nevoia 
Să recurgă întru rezolvarea con- 
fictuluj şi justificarea desnocă- 
mânțului — încă nu este dea- 
juns. 

„Năpasta” lui Caragiale, pen- 
tru 2 creia un țip de femea, 
care își wrmărește cu luciditate 
un anumiti ţel, şi spre a se rea- 
liza deasemenea o piesă tare, a 
utilizat deasemenea cadrul res- 
trâns, o acţiune  petrecându-se 
între puţine peronagii, noaptea 
şi întunericul de afară care izo- 
lează drama de restul lumii. 
Cum se știe, însă, nici luj Cara- 
giale ajutorul acestor elemente 
Nu i-au folosiţ să salveze situa- 
țiuni şi caractere false, făcute, 

Piesa însă s'a bucurat de o 
foarte bună interpretare. 

Be poațe spune că doamna 
Tanţi Cocea n'a avut — poate 
— niciodată un rol în care să 
ne apară mai bine, mai dramatic 
şi mai convingător. 

Cu rolul din „Femeia Dracu- 
lu), d-na 'Tanţi "Cocea me face 
să întrevedem posibilitatea de a 
fi mtilizată nu numai întrun a- 
numit fel de piesă și roluri în 
care obișnuit era distribuită, ci 
să ne așteptăm ca bine îndru- 
mată, și lucrând sub ochiul unui 
regisor încercat, să poată ori- 
când să se prezinte în piese din 
marele yepertoriu. 

Poate că nu este exagerat de 
spus, că ajutată de fizicul pe 
care îl are și în special ge adi- 
mirabilul timbru al vocei d-sale, 
mar face o figură rea nici în 
rolul „Ecaterinei Ivanovna”, în 
Hedda Gabler” sau în Comnena 
din „Gloria“ lui d'Annumzio. 

Desigur că s'ar putea spune 
că doamna Tanţi Cocea ar fi 
putut să fie mai insinuantă, mat 
felină, sau că d. Demetru ar fi 
trebuiț să fie mai interiorizat în 
jocul d-sale de scenă, toată dra. 
ma și țot sbuciumul sufletese— 
când vede că este stăpânit de 
această femee și câna vede că 
ea îl duce la prăpastie — ar fi 
trebuit să se rezolve nu numai 
întrun debit verbal şi în mișcări 
prea energice, ci trebuia să ne 
dea ceva din suferinţa reală, 
adâncă, prin care trecea persona- 
£iuj întruchipat de d=sa, 

Nu trebue, însă, să uităm că 


UNIVERSUL LITERAR 


femeia din piesă este o ţăraucă 
tiroleză, trăind în sălbătăcia 
munţilor, că ea nu are sânge 
spaniol și nici rasa unei lady 
Macbeth, iar grănicerul tirolez 
trebue să fie un om simplu, Ja 
care dramele sufleteşti se exte- 
riorizează rudimenţar : gest şi 
vorbă ! 

In ce priveşte pe d. Demeiru, 
a avut una din bunele d-sale 
creaţii. 

De alțfel, şi rolul i se potri- 
vea admirabil, din toate puncte- 
le: ne-a prezentat tipul unui gră- 
nicer, om al naturii, simplu şi 
drept, înspăimântat ide ceeace 
este în stare să comită şi nepu- 
jânăd totuși să îndepăriaze de- 
geţul implacabil al destinului, 

D. Fory Etterle, ca intotăeau- 
na, foarte bine, joc strâns, inte- 
riorizat, nuanțare potrivită des- 
făşurării acţiunei şi întotdeauna 
corespunzătoare textului. 

E, desigur, unul dintre cel mai 
buni actori pe care îi avem, tot 
aşa de bun pentru o dramati- 
zare după „Fraţii Karamazoit” 
sau „Crimă şi Pegeapsă”, und2 
trebue să realizeze tvate culo. 
rile sumbre, toată nebulozitatea 
şi problematica chinuitului suflet 
rusesc până la „liuzia îcricirii” 

Nu cred să fie mulți actori in 
teatrul românesc de asțăzi care 
să înţeleagă mai bine un rol, să 
aibă intuiţia lui şi să știe să-l 
redea. 

In rezumat, o piesă bună, 0 
interpretare bună, un spectacol 
care desigur că îşi va avea sur- 
ceşul lui, rupând cu linia con- 
tinuă a piesetelor fără nici 0 
preocupate mai serioasă, piesete 
„agreabile”, menite numai să 
facă reţetă. 

In plus, una dintre acele pie- 
se câre dă posibilitatea şi pu- 
blicului să participe la viață 
care se trăeşte pe scenă şi dă 
şi actorilor posibilitatea să-și a- 
răte adevărata lor valoare. 

Fiindcă trebuește menționat şi 
acest lucru bun al pieselor cu 
un caracter melodramatie — nu 
e cazul, nici vorbă, de o dramă 
realistă, nu de o melodramă, — 
de a arăta posibilitățile actori- 
lor, lucru care sa văzut și în o 
„Crimă celebră“, deoarece ast- 
fel ge roluri cer actorului să ta- 
losească toată claviatura artei 
lui, de la veselie și duioşie până 
la accentele cele mai tragics, 
dela sentimentele cele mai pure 
până la stările sufleteşti cele 
mai complexe, mai frământate, 
mai sbuciumațe. 

Regia d-lui Șahighian, foarte 
bună, spectacolul s'a prezentat 
închegat, toate posibilitățile ac- 
torilor uțilizate. 


ALRRANDRU DR ĂGHICI 





CINEMA „ARO“ 
„OSPĂŢUL NEBUNILOR“ 


Nu s'ar putea spune că filmul 
dela „Aro“ are vreun cusur, a- 
fară doar de acela că nu are 
miciunul, Fiind de o perjecţie 
rece, îl urmăreşti cu o atenţie 
susținută, egală, dar nu izbuteşti, 
măcar o clipă să te identifici cu 
"destinele eroilor, să recunoști ca 
şi cum ar fi ale tale, raţiunile 
gesturilor și faptele care-i  în- 
deamnă să urască sau să îubea- 
scă, să ucidă, să batjocorească, 
efc. E 

Cred că această lipsă de căl- 
dură și de participare sufletea- 
scă la întâmplările de pe ecran 
se datorește lipsei de interes 
simplu, omenesc a povestirii de 
la care se inspiră filmul. 

„Ospăţul nebunilor“ ne trans- 
pune în atmosfera epocii 
de rafinament artistic şi destăn- 
țuire violentă a tuturor pasiuni= 
lor Renașterii florentine. Cu ex- 
cepția câtorva aspecte de stradă, 
evocatoare ale farmecului pito- 
resc pe care-l va fi avut mulţi- 
mea din Florența într'o noapte 
de petrecere, restul filmului se 
petrece numaâi în interioare, Po- 
vestea spusă în imagini, cere de 
la actorul principal, o mare pu- 


tere de  interiorizare și în ace- 
laș timp o varietate expresivă 
în  exteriorizare, neobișnuită 


chiar. Amedeo Nazzari joacă în- 
tradevăr fără cusur, neizbutind 
totuș mici el să ne convingă, să 
ne facă să simțim sub aparen- 
ele unui joc compus cu artă 
până în amănunte, un înțeles 
pentru viața pe care totuși arta 
nu o poate ignora, un gest din 
care amintirea noastră să se 
hrănească și mai târziu. 
Anecdota e pirandelliană : un 
om cade victima unei farse, ule 
căre; consecințe vor fi tragice 
pentru el. Un rival al lui, în 
dragoste, umilit în toate împre- 
jurările vieții se răzbună, făcân- 
du-l să treacă drept nebun, 
Inchis, ca să poată scăpa, la- 
să să se creadă că întradevăr a 











Cu d. Al. 


14  Noembrie 1942 === 


Bădăuţă 


prin „Munţii noştri“ 


Iniţiativele oficiale sunt privite de obicei 
cu neincredere și drept e, că rare ori îsbu- 
tese pe măsura așteptărilor. Deaceea, un lu- 
cru artistic atât de încântător, de urmonios 
împlimit cum este albumul de imagini 
„Munţii noştri“, întocmit și prezentat în 
condițiuni technice și artistice admirabile, cu 
încercată pricepere dar şi cu acea vibraţie a 
entuziasmului care  creiuză numaidecât o 
complicitate statornică, ar putea surprinde 
pe cititorul neprevenit. Nu însă și pe acei 


cari își vor aminti, că actualul secretar ge- 
neral al ministerului propagande; e unul din 
cunoscătorii cei mai fervenți ai manifestări- 


COCOŞI DE MUNTE 
(Din lucrarea „Munţii României“ 

de Al. Bădăuţă) 
lor de artă plastică românească. D. Al. Bă- 
dăuță, cronicarul plastic de odinioură al re- 
vistei „Gândirea“ — să tot fie de atunci 
vre-o zece an; — era un îndrumător de si- 
gură intuiție, pătrunzător în discernerea lu- 
crului artistic de simulacrul  meșteșugii, — 
artist el însuşi în dozarea nuanțată a expre- 
siei şi aprecierii juste. Frumuseţile naturale 
ale munților românești și-au găsit astfel ră- 
sunetul așteptat, în sensibilitatea celui care 
a răspuns cu v înțelegere plină de simpatie 
la solicitările frumosului artistic, 





în minunate fotograţii a munților noștri ar 
putea fi socotite drept literatură omagial in- 
troductivă la un album de îmagini destinat 
unor scopuri de propagandă. Dar cele o sută 
de pagini de tezt ale d-sale au mai mult de 
cât însemnătatea ocazională a unor pretexte 
marginale. 

Iată câteva momente din această proză 
care alcătuese unul din cele mai cuceritoare 
indemnuri la drumeție şi un elogiu al mun- 
telui, în acelaș timp, de neuitat: 

„Geografia vie începe cu excursia. Cu cea- 
sul când, ajutând rândul abstract al ma- 
nualului, piciorul înlesneşte privirii peisagii 
a caror nume sta presat în ierbarul filelor 
cărţii, dar a căror ființă gândul nu o putuse 
cuprinde întreagă : nu o stăpânise în toată 
culoarea şi diversitatea ei, | 


. 
. 


_ „Spusele cărții nu greşesc. Dar, neîncăpută 
în aceste rânduri, ca o forță pentru care 
9hiaburile scrisului sunt prea mici, marea 
viață a codrului, a pietrelor, a șivoaielor şi 
a înălțimilor, e ca o apă care se bea, pură 
numdi la isvorul muntelui, i 


pVerificânul astfel cunoștințele abstracte, 
călătoria le asimilează definitiv sufletului : 
după un drum de înălțimi, muntele nu mai 
rămane un simplu fenomen geologic izolat, 
o manifestare întâmplătoare a pământului, 
ci se integrează natural într'o scară de valori 
terestre, deopotrivă necesare acelei armonii 
în care Valea, Șesul, Apele, Marea şi toate 
aşezările omenești, se adună normal între li- 
niile aceluiaşi peisagiu unic: excursia duce 
ia o transfigurare a realității“ | 

Să ne fie îngăduit a spune, cu libertaten 
aceluia care odată cel puțin nu se mai simte 
constrâns printro îndeletnicire cu rubrica 
fixă, ajunsă profesională și oarecum... con= 
jugală. Am citit cartea d-lui Al. Bădăuță, cu 
toate nostalgiile ș; amintirile intacte, de 0- 
dinioară dar și cu regretul lucrurilor care nu 
nuai sunt. Cu bucuria totuși a regăsirii, în 
imagimi şi în imaginaţie provocată de minu- 
natul basm al munţilor românești, povestit 
de d. Al. Bădăuţă, 


Ne lipsim bucuros de întermediul comen= 
tatorilor, oridecâteori vroim să vedem cu 0- 
chii proprii, lumea lui Dumnezeu, dar de în- 
demnul isvorît din tăria dragostei desintere- 
sate și comunicative pentru lucrul frumos, 


care leagă oamenii dincolo de ranguri şi 
vârste, peste veacuri și meridiane, ne-am 
bucurat întotdeauna. Un îndemn cum nu se 
poate mat convingător pentru cunoașterea 
munţilor noștri ne îmbie la fiecare pagină a 
cărții d-lui Al. Bădăuță şi crea că nui sar 
putea aduce un cuvânt mai potrivit de laudă 
decât acela de împrietenire a cititorului cu 
peisagiul românesc, pe care o favorizează 
fapta scriitorului. 


Aparent, cele patrusprezece proze ale d-lui 


Al. Bădăuţă, care întovărășese 


dar odată scăpat, își 


înebunit, 
ucide fratele, în patul fostei lui 
amante, crezând că-și ucide ri- 
valul. Atunci abia, dându-și sea- 
ma de fapta sa, înebunește dea- 
binelea i 

Răsfrângerea aceasta, 
iun foc de oglinzi, a unei per- 
sonalități contradictorii nu reu- 
șeşte să provoace decât un înte- 
res rece, lucid al inteligenței, nu 
însă și acea participure aufecti- 


ca în- 


vă, pe care operele mari ale ar- 
telor și literaturii o favorizează. 
Tehnica punerii în scenă, deco- 
ruri şi costume, jocul actorilor, 
totul este de calitate într'acest 
film, care nu poate nizui totuși 
mai mult decât la calificarea de 
spectacol onorabil. 





CINEMA SCALA : 
SANCTA MARIA 


Poarte pe scurt, iată subiectul 
acestui film: un rus țarist, re- 
fugiat la Napoli, se  îndrăgos- 
teşte de o rusoaică pe care o 
scăpase dela timpul 
unui naufragiu al vaporului pe 
care călătoreau împreună, fără 
să ştie că aleasa înimii lui este 


înnec în, 


o  propagandistă bolșevică în 
turneu de studii prin Europa. 
Când îi cunoaşte însă biografia, 
e prea târziu, căci amândoi sunt 
dispuşi să renunțe la... principii, 
nu însă şi unul la altul. 





prezentarea 





„Se întâmplă 
rului care trăise în colonii să-i 
apară semne care dau de bă- 
nuit că ar fi contractat lepra. 


însă“, că picto- 


Domapmmereve 


MIHAI NICULESCU 





„Se întâmplă însă“ la timp și 
miracolul că Nadia  rugându=-se 
la icoana Madonei, în timp ce 
serviciul sanitar venise să-l ia 
pe pictor, şi să-i despartă ast- 
fel pe viață, ruga ei este ascul- 
tată. Semnele teribilei boale dis- 
par și nimic nu se mai opune 
clasicului „happy-end“ conjugal. 

ADRIANA NICOARĂ 





RADUCERILE 


(Urmare din pagina I-a) 


Las la o parte, în înşirarea factorilor care constitue complexul 
determinator de traduceri, pe cei sociali, economici şi politici, care 
joacă de asemenea un rol însemnat și care ar cere un loc prea 
mare și niţel excentric literaturii pentru a fi discutaţi, şi mă 
opresc, pentru a încheia cu această parte, la faptul că sunt anu- 
mite goluri care se cer cu necesitate umplute și aceasta unu se 
poate face decât prin traduceri. Dacă mar fi ele, cea mai mare 
parte din spectatorii dela cinematografe n'ar putea urmări nici 
chiar amănunţita destășurare a filmelor, necum toate discuţiile 
ce se poartă acolo. De asemenea, am fi obligaţi să renunțăm a 
asculta la operă Tristan şi Isolda sau Tosca, pentrucă libretul 
operelor este în germană sau italiană, iar traducerea lor ar Con- 
stitui un act blamabil, după ce am făcut-o ca să nu mai auzim 
limbi străine pe scenele naţionale, Nu mat puţin se uită, când se 
ridică piatra asupra traducerilor literare, că marea majoritate a 
pieselor jucate la noi sunt! străine, că dacă am vrea să renunțţăm 
la ele o bună parte din intensitatea vieţii teatrale bucureştene 
ar muri, în sfârșit, că dacă ar fi vorba să incepem prin a eli- 
mina traducerile lipsite de valoare literară, în domeniul dra- 
matic aflăm o vegetație luxuriantă de astfel de lucruri care ar 
fi nedrept să fie uitate sau lăsate în urma altora. Intre Pe ari- 
pile vântului sau Sub stele și obscura piesă bulevardieră, care 
adesea obţine aplauze frenetice, este totuşi o deosebire pe care 
omul de cultură o sesisează. Este un fenomen îmbucurător că la 
noi, lângă zecile de mii de oameni care aplaudă cu încântare 
spectacole mai puțin decât îndoielnice ca valoare literară, se gă- 
sesc şi câteva mii care cumpără traducerea unor romane care fa 


cinste spiritului uman, 


Nu este numai atât. Sunt apere unice în felul lor, fie prin ort- 
ginalitatea ideilor, fie prin chipul cum le cristalizează şi de pre- 
zintă, fie prin noua tehnică literară ce o adoptă. Pentru cei ce 
nu cunosc limba originalului, în măsura în care traducerile pot 
fi satisfăcătoare, ele se impun. De aceea, Faust sa tradus în 
toate limbile. De aceea, nu era suficient că am avut piese româ- 
nești influențate de originala tehnică dramatică a lui Eugene 
O'Neill, ci a fost nevoie să se cunoască insuși izvorul, traducân- 


du-se piesa lui: 


Straniul imterludiu, pentru a fi cunoscută de 


atâţia oameni de cultură români care nu cunosc limba engleză, 
De aceea, de asemenea, Goga, ale cărui sentimente patriotice nu 
pot fi suspectate şi care nu poate fi bănuit de simpatie pentru 
maghiarime, a tiadus în românește Tragedia omului de E. 


Madach, 


Iată dar atâtea elemente care fac ca traducerile de literatură 
străină să nu fie un fenomen pe care să-l poţi accepta sau re- 
spinge după voie sam consideraţii cirewmstanţiale, ci unui impus 
de un complex întreg de date. Cu aceasta insă discuţia nu este 
epuizată, căci până aici nu avem înfățișat decât unul din mul- 
tiplele aspecte sub care apare problema traducerilor. 


G, C. NICOLESCU 





UNIVERSUL LITERAR 











CANTONAMENT 


Zăcem și trândăvim de două zile, 

în satul spart și ars de proectile. 

Pe fundul ăsta sterp ca o găoace, 

întreg batalionul „se reface“... 

Cum stăm prin curţi, pe resturi de gunoae, 
părem dospiţi din cărămizi şi pae. 

Simţim, adânc, în oase cum se trage, 

şi 'm came, frigul putred din bârloage. 


Departe, câmpul susură litanii... 
„ Sburdăm, ieșiţi din găuri, ca guzganii, 
Ne gudurăm sub soare leşiatec, 
în vântul lânced cu miros sălbatec. 
Câţiva, se lae lung, şi pe cămașe 
omoară urma gropilor vrăjmaşe. 
Apoi, rămân cu ochii duși departe, 
în amintire poate, sau în moarte... 


Obrajii ard, cu pâlpâiri încete, 

sucim tutun în sdrențe de gazete, 
căscăm alene, curățim gamele, 

ne descălțăm de humă şi obiele, 
zâmbim, miraţi, spre zarea dimpotrivă, 
sau lustruim bocancii cu salivă... 


In ochii tulburi, încă se îngână 
măcelul crunt de-acum o săptămână, 
dar râdem, când, în rece tremurare, 
pe mâini ne joacă gologani de soare... 


Deodată, svon. Gamelele, dogite, 
sună, gemând, ca poftele lihnite, 
„Bucătăria“ vine, fumegândă, 
privirea se cutremură, flămândă, 
şi-obrajii arși seneacă, în neștire, 
întrun surâs de mare fericire... 
Petroweka, Septembrie 1941. 


de RADU 


'Ți-e numele cobuua şi miere 
pe buze arse de ostaș, 

sub focul brandtului vrăjmaș 
șin geamăt lung de-obuziere, 


Când ne târim, asemeni râmii, 
prin gropi şi şanţuri, Ți-L șoptim, 
și EI, ca un Ierusalim, 

în piept ne-aprinde toţi salcâmii. 


Și'n nopți adânci, când dorul mână 
acasă, la muieri şi ţânci, 

Tu, Doamne, vii la noi pe brânci 
cu toată pajiştea de mână... 


Şi-așa, în marșuri, sub şrapbele, 
în găuri unde putrezim, 

Te mângâiem, Te mirosim, 
Te'nfulecăm de prin gamele. 


Oftând, Te facem șoaptă moale, 
sălbateci, Te scrâșnim din dinţi, 
sau, frânţi, cu tâmplele fierbinţi, 
cădem de-a lungul Crucii Tale. 


BREVIAR 


Rece, ca o baionetă, 
vântul fâșâie 'n secară. 
Sângeră prin vis, amară, 
o tulpină de rachetă. 
Vine luna prin fânețe 

cu sân dulce de muiere, 


Nu mai are îmbiere, 
nici momeală, nici tristeţe... 


Poate dacă tot mai vine, 


GYR 


Vin, zadarnic, ca zăvozii, 
stelele să mă miroase... 

Ani și vise tămâioase 

crapă astăzi în explozii. 
Sfânt a mai rămas în groapă 
somnul putred de jivină, 

şi tutunu'n vizuină 

ca o ceaţă, ca o apă... 


Asta tot, Şi mâ:ne, poate, 
casca pusă strâmb, băiete, 
pe şindrila crucii bete, 

sub o iună ruptă'n coate... 
Tatarca, Oetombrie 1941. 


CANTEC 


Mai trecu o noapte fumegândă, 
zorile mă desmorțesc cun ghiont. 
Mai trecu o noapte fumegândă, 
haide, viața mea, treci iar la pândă, 
că începe altă zi pe front. 


Mai trecu o noapte de cenușe. 
Care vis nesăbuit mai speră ? 
Mai trecu o noapte de cenușe, 
inimă, ia banda de cartuşe 

și fii gata la mitralieră. 


Mai trecu o noapte de pucioasă. 
Dimineaţa zâmbete împarte, 

Mai trecu .o noapte de pucioasă, 
ziua asta — stranie mireasă — 
poate este ziua mea dle moarte. 
Vigoda, Sept. 1941. 


SPITAL DE CAMPANIE 


Stăruen nări o usturime trează 

de spirt, de iod, de came care moare. 
Aliniate, tărgile „oitează, 

un dorobanţ se vaetă că-l doare. 


Altul icnește-o șoaptă ne'nţeleasă, 

şi caporaw ăla făr' o mână, 

gemând, bolborosește despre-o casă 
şi-un nuc bătrân rămas lângă fântână... 


Și iar vin tărgi și urue chesoane, 

prin seara vânătă, 'ucrainiană... 

Trec doftorii cu foarfeci și tifoane, 

şi timpu 'njunghe ca o schije 'n rană, 


şi orele-se de sânge şi de vată, 

și luna ruptă sângerând afară 

parc'ar fi, Doamne, fruntea spintecată 
a camaradului care-a muriţ aseară... 
Nicolaev, Aprilie 1942. 


MORMINTELE 
Sapă, camarade, sapă... 
Au venit alți morți pe drum. 
Frunţi de ceaţă, ochi de fum, 
pentru viermi şi pentru groapă. 


Alte cruci, pe alt colnic, 

tot mai multe, tot mai dese, 
luna, grea, să le apese 

cu zăpezi de borangic... 


Toarnă .glod, varsă argilă, 

adu crucea de molid, 

Casca spartă — ciob de blid — 
pune-o 'n vâriul de șindrilă, 


Sapă, sapă înainte, 
cu sudoarea pe grumaz. 


vrea să-și iulgue omătul, 
ca să bâjbâi de-andărătul 
pe potecile din mine. 


Vin camioane de pe îront. Descarcă 
ciosvârte vii de îașă şi de vată... 

De sânge vânăt, asfinţitu-i leoarcă, 
lumina pute şi e gangrenată. 


Mereu brancarde. Sub amare pături 
gem sfinţi schilozi cu feţe ca icoana. 
Biletul galben spânzură alături: 
numele, gradul, unitatea, rana... 


Doitorii sudue și pipăe ciolane, 

prin cheagul pansamentului murdar, 
Toţi aburim a smârcuri, Pe vestoane 
duhnește încă șanțul anticar, 


Sapă pentru camarazi 


TU, DOAMNE reci şi vinete morminte. 


Sapă, sapă. Bezna cade, 
Toarnă viermi, svârlă noroi 
peste ochii mari și goi, 
sapă, sapă, camarade.,. 


Dar n'am pași peste zăpadă, 
și-am pierdut orice cărare... 
Pe o cotă oarecare 

sânt o cască şi-o grenadă, 


Tu, Doamne, frigi ca o arsură, 
în marș, sub greu echipament, 
In cel mai crunt bombardament, 
bolborosit ne stai pe gură. 

Pune «râme peste vis, 

pune lut pe mâini de ceară: 
mâinile ce desmierdară, 
mâinile -care-au ucis, 


Doncevo, Sept. 1941. 


Ne clefăi, Doamne, pare-ni-se, 
ca o băltoacă în bocanc, — 
şin somnul aspru, ca un tanc 
ne treci uruitor prin vise... 


Tot ce-a fost — în care veacuri? — 
s'a topit ca o banchiză. 

Uite viaţa: cai de friză, 

sârme, brandturi, gropi, atacuri. 


TIE ital i are ae. De 


i: 











Gerhart Hauptmann ne mai 
invaţă însă un adevăr: 


promova și împlini pe acriitor, 
Şi numai această promovare şi 


rea ee ÎN O te româneşti: 





— De 'ngropat cin' te-a 'ngropat? 
— "Trei brazde s'au răsturnat, 
— Fluerașul und' l-ai pus? 

— În creanga bradului sus, 

Ș' când vântul a sufla 
Fluerașul a cânta 


GERHART HAUPTIMANN 


împlimeşște, în ziua de 15 Noem- 
brie curent optzeci de ani. Ger- 
mania, deși se află în toiul lup- 
ței celei mai hotăritoare pen- 
tra „viitoarea mie de ani“, nu a 
uitat să-şi sărbătorească scriito- 
rul cel mai în vârstă și mai de 
seamă. Nu știm ce anume omagzii 
naționale i se vor aduce acestui 
Nestor prea asemenea olimpicu- 
lui dela Weimar, Ştim numai că 
Germania nu-şi uită niciodată 
eroii, Şi Gemhart 'Hauptmann 
este un erou. Al spiritului şi ai 
luptei pentru cei mulţi şi obij- 
duitți. Nu contează care l-a fost 
anume credimța precum nu ar 
avea sens nici întrebarea dacă 
el, Gerhardt Haupimann a pu- 
tut ţine, până în piscul celor 
optzeci de ani ai săi, pasul cu 
semmele vremii. Are sens şi va- 
loare numai slujba pe care a 
slujit-o pe altarele artei, deşi 
realisţă, (— ar la urma urmelor, 
realismul ca și toate „ismele“ e 
abstracțiune sau etichetare —), 
pe „tribunele“ rampelor sau in- 
diferent unde. Oare Goethe în- 
suşi nu zămăsese în urma ge- 
neraţiei de după războaiele ma- 
poleoneene? Deci are sens şi va- 
loare numai giujba pe careoslu- 
jeşti. Dim acest punct de vedere, 
viaţa lui Gerhart Hauptmann € 
o viață abundentă şi bimecuvân- 
aţă, — o viață piatră de hotar 
și de orientare, iar el, autorul 
atâtor opere, este om plăcut lui 
Damnezeu. 

Nu odată m'am întrebat: Nu 
are voie seriltorul să coboare din 
turnu-i de fildeș? 


Nu! — îmi ziceau atâţia din- 
tre esteţii și arbitrii bazarului 
literar 


— dat — răspundeau, catego- 
ric, Homer, Sofocle, Menandru, 
i, Virgil, Dante, Shakes- 
cipoc Cervantes, Moliere, Cor- 
neilile, Goethe, Ibsen, Balzac. 





Tolstoi,  Dostoievschi, Eminescu 
şi oţi cei de seama lor. 

Nici Gerhart Hauptmanm nu 
se claustrase pentru a se ruga, 
cl a propovăduit acțiunea, Ori- 
cât de mult superioare ar fi, din 
punct de vedere literar, Die 
versunkene  Glocke (Clopotul 
scufundat sau Der Bogen des 
Odysseus (Arcul lu: Ulisse), glo- 
ra lui rămân, totuşi, Die Weber 
(Ţesătorii), drama cea mai pu- 
ternică din ultima decadă a vea- 
cului trecut şi dramă în care 
simţi, recitind-o, marea milă și 


ogari 


GERHART HAUPTMANN 


mânie a unui autor ce SIMTE 
datoria să-şi spună, brutal şi di- 
reci, răscoala pe care nu o mai 
poate tăgădui a inimii. 

Ca  neamţ autentic, Gerhart 
Haupimann nu ar fi fost în 
stare să comită atari monştri. 
Duicezăria şi moliciumea de ca- 
tifea pentru ele însele mu l-ar fi 
putut mulţumi. Ceeace a căutat 
el a fost problema. Sincera, cât 
mai nuda şi mai sincera destăi- 
nuire a problemei ascunse în 
conflictele pe cari le-a aborda 
cu neslăbită voinţă de chirurg al 
sufletului omenesc. 


împlinire promovează și împli- 
nește așteptările celor ce-l as- 
cultă şi-l urmăresc. 

ODotogenar,  Gerhart  Haupt- 
mann se profilează asemenea 
unui munte peste culmile con- 
temporanilor, Si, asemeni unui 
munte, este unul singur, 


VIAŢA? OPERA? 
CINSTIRIL E? 


Născut 15 Nov. 1882. Premiul 
Nobei 1912. Membru al Acade- 
miei germane. Doctor h. ce. al 
mai mu'tor universităţi, autor a 
peste 30 de piese dramatice și a 
peste 20 de opere epice. Patru 
clase de liceu. Călătorii în Spa- 
nia şi Italia. Incercare să se 
facă agricultor, apoi sculptor, a- 
poi actor. Socialist, mistic, cla- 
sic. Operele cele mai de seamă: 
Vor Sonnenaufgang (1889), Das 
Friedensfest (90), Einsame Men- 
schen (91), Die Weber (92), Kol- 
lege Crampton (92), Der Bber- 
pelz (93), Fuhrmanm Henschel 
(98), Florian Geyer (96), Mihaei 
Kramer (1900), Gabria. Schillings 
Flucht (1912) Schiuck und Jau 
(1900), Die Jungf:au von Bi- 
schofsberg (1907), Hanneles H.m- 
melfahrt (1893), Und Pippa tantz 
(1906), Der arme Heinrich (1902), 
Die versunkene Giocke (1896), 
Der Bogen des Odysseus (1914), 
Winterballade (1917), Der wetsse 
Heiland (1920), Die  Goldene 
Harfe (1933), Ketzer von Soana 
(1918), Der Nair îm Christo E- 
manuel "Quint (1910), Anna 
(1921), Till Eulenspiegel (1928), 
Buch der Le:denschaft (1929), 
Die Spitzhacke (1930), Im Wir- 
bel der Berufiung (1936), Das 
Abenteuer meiner Jugend (1937), 
Die  Tochter der  Kathedrale 
(1939), Uirich von Lichtenstein 
(1939), Aerenlese (1939) şi Iphi- 
genie in Delphi (1949). 

TRAIAN CHELARIU 


GANDIREA 


nu are nevoile de prezentări. 
Dacă însă, dela număr la nu- 
măr, pubiicându-i sumarul, vom 
poposi la umbra livezilor ei a- 
tât ae româneşti, sau în plina 
lumină a cerului ei ortodox, o 
vom face numai ş. numai cu 
gândul de a ne odhni sau pâr- 
gui sufletește. Sub semnul CÂN- 
TĂRII ROMÂNIEI, numărul ps 
Octombrie 1942 înmănunchiază 
contribuţiiie unor distinși  co:a- 
boratori : Radu Gyr (Literatura 
împotriva  Neamulu), George 
Gregorian (Prietena de o viaţă), 
Vintilă Horia (Cântarea Româ- 
niei), Gherghinescu Vania (Poe- 
zii), Olga Caba (După închiderea 
muzeului), Petre Paulescu (In 
Cr meea), Eugenia Brateș (Lo- 
godna umbrelor), Octav Sargeţiu 
(Cântec nostalgic), Petru P. Io- 
nescu (Universul poetic), Alex. 
Constant (Dip:omaţia în război), 
Emilian Vasilescu (Pentru ce to-= 
mismul nu este „f.lozofia creș- 
tină'), Nicolae Roșu (|. L. Ca- 
ragiale : Opere, VII, corespon- 
dența ; T. M. Weither: Soldat 
1941), Mariella Coandă (Vintilă 
Horia : Acolo şi stelele ard), Dra- 
goş Protopopescu (Teatrul Na- 
țional: Don Carlos), şi tradiţio- 
nala „Cronică măruntă“ semna- 
tă de însuși d. Nichifor Crainic 
(Ion Agârbiceanu ; Evocarea lui 
N. Iorga, Orchestra filarmonică), 


RADU GYR 


făcând în acest număr din GÂN- 
DIREA, un sever rechizitoriu li- 
teraturii împotriva neamului 
scrie: „la pregătirea catastro- 
fei franceze mau lucrat, sub 
trândava privire tolerantă a s0- 
cietăţii, numai vermina politi= 
cianistă, numai elementele  di- 
zolvante anti-morale, anti-naţio- 
nale sau anti-militariste... O li- 


teratură, care, fie că s'a adă- 
postit sub etichete socinle, si- 
mulând sptritul larg, generos, și 
sa intitulat: pacifistă, umani- 
taristă, internaţională, — fie că 
s'a ascuns sub  elegamte formule 
estetice : suprarealism, construc- 
tivism, hermetism, — fie că a 
arborat frondar şi s'a numit, 0s- 
tentativ, avangardism, — n'a 
fost, în fond, decât o literatură 
negativă, defetistă, distructivă, o 
literatură care a hipnotizat su- 
fletele palide, a îmbolnăvit o so- 
cietate şi a otrăvit înseși rădăci- 
nile existenței unui Stat“. 


D. NICHIFOR CRAINIC 


apreci'mdu-l pe ION AGÂRBI- 
CEANU, sublina'ză în a d-sale 
„Cronică măruntă” dela sfârşitul 
„GÂNDIRII“; „Dincolo de exi- 


gentele formei însă, proza lui Ion 
Agiirbiceanu are o profunzime 
un:ană aproape neatinsă de yreun 
alt înaintaş al său. Are acea 
OMENIE, pe care o cerem orică- 
rui scriitor pentru a fi reprezen- 
tativ românesc sau cel puţin do- 
cumentar românesc. Prozatorii 
noştri povestesc evenimente sau 
impresii; şi unii le povestesc cu 
rafinamentul unei arţe într'ade- 
văr orientale. Dar dincolo de eve- 
nimente se simte prea puţin su- 
fletul și licăre în adâncuri spl- 
spiritul. Dacă în scrisul lui Ion 
Agârbiceanu rareori întâlnim 
iscusitul rafinament orienta] de 





a povesti, în schimb abundă su- 
îletul şi licăre în adâncuri spi- 
ritul“, 


OLGA CABA 


este, fără îndoială, una dn cele 
mai înzestrate scriitoare tinere, 
In plus, stilul personal pe cîre-l 
stăpâneşte nu are nimic din dul- 
cegăria sau broderia caracteris- 
tică stilurilor literare cuitivate 
de femei. Ș. mai e ceva: Ase- 
meni An șoarei Odeanu, Oiga 
Caba are ceva de spus. „După 
închiderea muzeului“ — din ul- 
timul număr al GÂNDIRII e o 
proză excelentă. . 


AFLĂM 


din „Ancheta” (No. 163), din 
Târgovişte, că poetul Vasiie Cu- 
lică are în manuscris o nouăcu- 
legere de versuri. Titlul volumu= 
lui e „Carte blestemată”, 


„MIORIȚA“ 


în satul Horodiscais, jud. Elisa- 
veterad, la 100 km. peste Bug şi 
cu peste 2000 familii de moldo- 
veni? 

Iat-o, totuși, aşa cum a fost 
auzită dela învățătorul  moldo- 
vean Teodor Frunză din Horo- 
discaia şi publicată în „România 
Viitoare“ din 25 Oc. crt.: 

— Frunză verde de trei flori, 
Ciobănaș dela miori 

Cum ţi-a fost dat ca să mori ? 
Sus în vârtul muntelui, 

In bătaia vântului, 

La cetina bradului. 

— De ce moarte ai murit? 

— De-un trăsnet când a trăsnit. 
— D'apoi cine te-a jelit ? 

— Păsările.au ciripit. 

— Dar de scăldat, te-a scăldat ? 
— Ploile când au plouat. 

— De păzit cim' te-a păzit? 

— Luna când a răsărit, 

— Lumânarea ciw ţi-a pus? 

— Soarele, când a fost sus. 


Ole s'or bucura 
Ș. pe mi'ne m'or căta..“ 


INSEMNĂRI 


e o „pubiicație biunară litera- 
ră și sociaiă” de sub direcța- 
proprietate a a-iuj 1. Broscăn= 
ceanu și spare la Dorohoi. Da 
la Doroho.! Se simte însă un 
suflet şi o im:mă în aceste „In- 
seomnări“, lază cineva, iscălnd 
Nicușor Istrati, publică un 
„Cântec“ în numărul pe 1 Oct, 
1942 al „Insemnărior“, 
Transcriem primei:e două 
strofe, deoarece Cântecul lui N. 
Istrati e frumos, cu mici, foarte 
mici stângăci, dar frumos: 
„Ce mai noapie, măi, şi cerul 
Par'că vrea iar să mă vadă; 
Luna'ntinde lăicerul 
Cu arnici gata să cadă. 
Boarea-i crudă, amăruie, 
— Frunză verde de gutuie —- 
Seara face cruci pe case 
Cu prosopu-i de mătase“, 


„DRAGOSTE“ 


Câte orizonturi nu închide acest 
cuvânt şi câte orizonturi nu le 
deschide în acelaş timp! Colec- 
ţia „Drum“ din Braşov, prezintă, 
sub magicul titlu de mai sus, o 
„cazrie scrisă în anul 1932“ și ti- 
părită în luna Octombrie 1942 în 
Tipografia Unirea Braşov. Auto- 
rul e PETRE FRÂNCULESCU, 
poeti duios, discret ca un mur- 
mur de ape limpezi şi poet care, 
„Smuls din trepidaţia cotidiană 2 
orașului, are toată vremea să se 
gândească la romanul pe care-l 
va scrie cândva şi să scrie poe- 
zii cu fete de acolo, pline de vi- 
goare rustică și proaspete ca o 
pâine de casă,“ 

Duioșia poeziilor sale rămâne 
însă cuminte, imactual de cu- 
minte ca şi Dulcineea visurilor, 
eleva Maria, evocată în cele un- 
Eprezece poeme albe, clare și 
naive, candid de naive. 


V. JELERU 











6 n] 

9 tate Tăşculescu era un om trecut de 40 de ani, 
inalt şi puţin cam aplecat de spate, cu părul veșiic 
în neorânduială şi albit de ţimpuriu. Putea fi văzut 
în orice vreme cu niște pantaloni prea strâmţi pen- 
tru trupul lui, pe care-i purta sumeși și vara și iar- 
na, de parcă sar fi avut de trecut cine ştie ce râuri 
sau lacuri imaginare. Când mergea pe stradă, sau 
când vorbea cu cineva, avea obiceiul să-şi salte me- 
reu nădragii — voind prin aceasta să-şi arcundă 
poate timiditatea de care era stăpânit ori de câte 
ori se întâlnea cu vreun cunoscut, fie chiar de a- 
ceeaşi teapă cuel. 

State Yășculescu ieșea în noaptea aceea din tipo- 
grafia ziarului unde era corector, obosit, plietisii, 
strângându-şi haina sărăcăcioasă, de frigul care îi pă- 
trunsese în oase mai mult și de care nu reușise să 
se descotorosească cu nici un chip. Flămânăd şi ame- 
țit de truda murzii de noapte, State urca acum -— 
cum făcea de ani de zile la vremea aceea — panta 
blândă a străzii Sărindar spre Cercul Militar, pren- 
cupat încă de reviziile ultimelor pagini pe care iu- 
sese silit — din pricina întârzierii ediției — să le 
cerceteze doar în fugă, trăgând în plămâni cu nesa- 
iu acrul proaspăt şi rece al lui Octombrie. 

De ani în şir de când făcea drumul acesta nocturn, 
mereu spre alte mahalale — unde-și avzn o odăiță 
mobilată, — State era bucuros că găseşte măcar un 
coas răgazul să rămână singur cu gândurile lui, de- 
parte de atmosfera încărcată a cafenelelor tixite de 
lume deochiată, de mirosul de mâncăruri râncede sau 
afumate ale birturilor unde-și petrecea iimpul liber 
— la un joc de table sau de „stos” — înainte de a 
intra la slujba lui de noapte. 

Incă din tinereţe, de când abia-descălicase în Ca- 
pitală, State fusese repede prins în iureşul înebu- 
nitor al marelui oraș şi ameţit de luminile orbitoare 
ale localurilor de noapte, ispitit mai ales de cursele 
de cai dela Hipodrom cât și de jocurile de noroc de 
prin cluburile frecveniate de oameni fără ocupații 
stabile, după ce le încercă pe toate fără vreun .uc- 
ces, trezu prin câteva „.meserii” ușoare şi sfârși prin 
a se angaja corector de noapte la un ziar. 

De mult, încă de când nu visase să vină în Capi- 
tală, corectorul citise câteva rafturi de cărţi și um- 
pluse la rândul lui, o sumedenie de caete cu ver- 
suri. schițe şi nuvele fantastice şi îndrăzneţe din 
care i se publicaseră doar câteva prin reviste abscu: 
re de provincie. 

In unele seri — când avea poftă de lucru — a- 
mintindu-şi de idealurile lui acum moarte, State, — 
mânat de o ciudată și originală pasiune — se aputa 
să corecteze şpalturile cu o conștiinciozitate excesivă. 
bolnavă chiar, unificând ...stilurile articolelor redac- 
torilor şi reporterilor, cu acelea ale comunicatelor 
oficiale, telegramelor agențiilor de presă sau cores- 
pondenţelor particulare. Numai aşa, — socotea inge- 
niosul corector, —— se putea realiza o gazetă cu înfă- 
tișare complect occidentală... Dar toate aceste „ino- 
vaţii” se loveau mereu de îndărătnicia lucrătorilor 
linotypişti sau paginatori, care în afară că nu luau 
în seamă modificările de pe şpalturi, aveau grije să 
se plângă secretarilor de redacție învinuindu-l, prin- 
tre altele, că „iar a ţicnit bietul nea State”... 

Vindecat o vreme de această manie din cauza că- 
reia primea deseori din partea redacţiei aspre obser- 
vaţii şi avertismente, State — în creerul căruia mai 
stăruia încă „morbul creației” — își relua îndelet- 
nicirea — de data aceasta ceva mai inofensivă — 
modificând, adăogând sau suprimând chiar pasagii 
sau capitole întregi din cărțile pe care le citea... 

Alteori, întrecându-se cu gluma, se apuca să în- 
drepte greşelile gramaticale tăbărind cu furie pe... 
listele de bucate ale birturilor unde mânca, astfe, 
încât reuși și aci în scurtă vreme să devină spaima 
patronilor şi a chelnerilor cari, îndată ce-l zăreau a- 
părând pe ușă, se grăbeau, care mai de care, să ascun- 
dă „menu-urile sortite martirajului... 


In nopţile când era prea obosit de munca grea din 
„tipografie, sau vreme ploioasă afară, corectorul ră- 

mânea în odăiţa lui de lucru până la ora tramvaiu- 
lui, citind vreo cărticică găsită din întâmplare pe 
undeva sau schițând coperta unui volum de nuvele 
pe care visase cândva, să-l publice. 

— Hmt Fleacuri... Nimicuri... Copilării... Ia să trag 
un pui de somn, că-mi prinde bine!... 

Spre dimineaţă, când lumina orbitoare a zorilor 
punea stăpânire pe cele mai ascunse și întunecoase 
unghere, State era trezit de hârşiitul rnonoton a] 
măturei femeei de serviciu, sau de vocea baritonală 
i secretarului de redacţie matinal, care după ce-l 
orăra spunându-i că redacția nu-i azil de. noapte. 
amintindu-și, poate, de vremea debutului său în ga- 
zetărie, subit îmbunat, „îl lua cu vorbă bună, îi ofe- 
rea o ţigare sau un ceai cald cu pâine multă... : 

După ce se oapăta, corectorul cobora la rotativă de 
unde-și lua ziarul, pe care-l corectase, umed încă de 
cerneală, îl frunzărea cu înfrigurare, „citind grăbit 
şi profesional titlurile articolelor, continuările şi ex- 
plicaţiile clişeelor, amărîndu-se la fiecare greşală de 
tipar lăsată sau nescoasă de lucrători. Şi, cu inima 


rit e P PR ra mara mai ti 
A a a im rr tre 











strânsă, pornea apoi spre casă, mâhnit că iar va su- 
păra pe secretar care se purta cu cl așa „de priete- 
n93, Sau că întâinind mutra acră a administratorului 
nu va mai îndrăzni să ceară un aconto din leafă, 
care să-i asigure prânzul până la chenzină. 

De aceea îi plăcea lui State — în nopţile târzii 
când se îndrepta spre mahalaua lui — să fie singur 
pe drum, — să se gândească la idealurile, la visu- 
rile lui acum îngropate, făurindu-și planuri mărețe, 
închipuind replici de efect în discuţii cu superiorii 
săi, sau compunând articole, scrisori sau nuvele, cari 
se spulberau îndată ce ajungea acasă, rupt de obo- 
seală. A 

Dar bietul State era deseori revoltat din tot sufle- 
tul lui chinuit și se pornea ca o vijelie urând de 
moarte pe toată lumea care — socotea el — îi reta- 
zase elanurile, îl ţintuise în loc, ba chiar îl împin» 
sese înapoi, în jos, spre „funad”... 

De câte ori nu-şi ratase atâtea prilejuri de a-și 
cultiva unele „relații” cari i-ar fi putut folosi în 
viață, numai din cauză că nu avea o înfăţişare ves- 
timentară mai civilizată ? De câte ori nu refuzase, 
astfel, invitaţii în familiile unor prieteni cu stare, 


doar din pricina hainelor lui sărăcăcioase — că- 
pătate şi ele din mila vreunui cunoscut — îşi dă- 


dea scama că se va simţi stingherit, umil, lipsit de 
demnitate, de orice mândrie şi incapabil astfel, de 
a-și impune o atitudine sau să-și dea măcar o părere! 

Dorind să-şi facă drum și în alţă lume decât aceea 
a cafenelelor sau a Hipodromului în mijlocul cărora 
trăia mai mult şi simţea că se afundă, State se stră- 
duise mereu să se strecoare printre acei oameni 
„bine”, pe cari ar fi voit să-i cunoască, să se îm- 
prietenească cu ei şi prin care să parvină într'o zi. 
Tireşte, toate acestea, altădată, mai de mult... 

Acura din “toate aceaste idealuri, nu-i mai rămăse- 
seră decât câteva, meschine și vulgare: să câștige 





UNIVERSUL LITERAR 


=== 





14 Noembrie 1942 =——= 





odată la curse „Pariul austriac”, să se „înțolească” 
cu niște haine noui și să mănânce o cină îmbelșu- 
gată și picantă, stropită cu toate soiurile de vinuri 
şi servită într'un restaurant de lux de chelneri ţe- 
peni îmbrăcaţi în smoking sau în frac... Aceasta 
chiar cu preţul unei chenzine întregi. 

Dar ori de câte ori —— în ziua lefii sau a unei „,!0- 
vituri” date ia club — își lua iniman dinți, hotărîn- 
du-se să intre într'un astfel de local şi să înfrunte 
privirile celor din jur, era îndepărtat — chiar dela 
ușă — de către portarul galonat și în fireturi, care 
îl intimida cu întrebările lui rostite cuviincios dar 
distant şi ironic ; 

— Domnul are masa reţinută ? 

Sau: 

— Domnul caută pe cineva? 

In fața acestor întrebări insinuante, State, după 
ce bâiguia intimidat câteva vorbe fără înţeles, se re- 
trăgea uinilit, şi, furios, se înfunda apoi în vreo 
câniumă periferică cu mititei, fleici și cu lăutari, 
chefuind şi aruncându-și banii — cu o dărnicie de 
nabab — chelnerilor şi muzicanţilor pe care îi in- 
sulta în mod grosolan.., 

“e 

In noaptea aceea State Tășculescu — fără să-și da 

seama nici el de ce — uitase ca prin farmer de șpa!- 


turile de corecturi, de chiria întârziată, de cina pe - 


care o „neglijase” și de alte asemenea lucruri pro- 
zaice cari fac preocuparea omului mărunt și, pentru 
întâia oară, ridică ochii spre cer. Nu-l mai văzuse 
niciodată parcă. Era un cer nou, de un albastru Pur. 
spuzit de o mare de stele lucitoare și luminat de o 
lună aurie, rotundă, caldă și ispititoare ca o pâine 
rumenă din grâu nou, abia scoasă din cuptor. 

Uimit ca un copil care vede pentru întâia oară lu- 
mea, State ge opri locului şi orbit de atâta frumuseţe 
pe care nu o cunoscuse nicicând, rămase cu ochii 
așa multă vreme. Apoi, „amețit de priveliștea minu- 
nată care se întindea ca o pânză nesfârșită zugră- 
vită de un meșter fără nume, își cobori privirea, 
treptat, mai jos, deasupra orașului. 

infiorat de aceste clipe, State bagă de seamă că 
înfățișarea clădirilor, a străzilor, a tuturor lucruri- 
lor, nu mai era aceea pe care o ştia el de eri, de tot- 
deauna... Toate câte i se înfățișau acum înainte, a- 
veau în ele ceva transfigurat, vrăjit, pa'ntr'o carte 
de poveşti cu poze colorate, 

Ajunse în fața Universităţii. Nici odată de câte 
ori bătuse el drumul acesta ziua'mamiaza mare sau 
în nopţi cu lună, n'o văzuse atât de impunătoare, de 
majestoasă, cu treptele late, cu ferestrele scăldate in 
lumină. Dincolo, în fund, biserica rusească toaţă în 
aur, ardea, iar mii de păsărele, deasemenea, de aur, 
se îngrămădeau pe cupolă şi pe cruce. 

Palatul Şuţu, pe lângă care îşi târîse el ani dea- 
rândul ghetele-i rupte, acum îl văzu învăluit într'o 
mantie cenușie şi străjuit de niște copaci bătrâni şi 
stufoşi. Cu arhitectura lui veche și ciudată, cu bal- 
coane și ferestre pline de taine, părea că-l văzuse, 


_aevea, în altă viaţă. 


Privind tăcut, i se păru că aude, de undeva, dela 
o fereastră, un cântec tânguitor. Așteptă şi privi mai 
atent. 

— Da, spuse el... E o femee... O domniţă... Si în a- 
peeași clipă, State văzu sprijinit de fereastră un căp- 
şor de femee cu cosiţe aurii şi două braţe albe — ca 
nişte aripi de hulub — cari se întindeau rugătoare 
spre el. 





Cronica plastică 





mmm mim an mă aia na me inu n iau taina ie arat mms ireal 


— Nuvelă inedită — de PAUL i. DANIEL 


Expoziţiile Lucian Grigorescu, Octav Angheluţă 


Expoziţiile acestor doi pictori — 
bine cunoscuți — sunt singurele 
care prezintă un interes deosavit 
pentru moment; de aceea ne vom 
ocupa numai de ele. 

Intrucât LUCIAN  GRIGO- 
RESCU îşi prezintă lucrările mai 
amplu, ocupând două săli [a A- 
tencu, vom începe cu el. Fi nd şi 
mai vârstnic şi mai vechi în me- 
serie, i se cade întâietatea, în a- 
fară de faptul că posedă rarele 
.alități de pictor pe care i le cu- 
noaștem. 

Dommnia-sa se prezintă unitar, 
întrun frumos ansamblu,  neia- 
ghesuit, cu panouri armonioasă, 
bine a:cătuite — cu toate că am 
îi preferat uleiurile în sala din 
iniijloc mai bine luminată, poate 
neîndeajuns de încăpătoare. 

Și domnia-sa și domnul An- 
Zheluţă ne-au pregătit surprize... 

Pentru un privitor — să zi- 
com, asemănător mie — nimic nu 
e mai plăcut, decât surprinderea, 
noutatea. Faptul de a ne înfățișa 
subiecte noi, posibilități şi reali- 
zări neîntâlnite încă în opera 
pictorului, me dispune 'ndată în 
favoarea lui. Suirprizele lui I4U- 
CIAN (întâiul său atoportret, în- 
tr'o gamă caldă de roșu „vermil- 
lon“ şi albastru verzui, apoi fe- 
iița 'n verde catilfelat pe scaun) 
cât și nudurile (primele lui nu- 
Guri expuse) sunt făcute să ne 
procure ochilor o  desfătare cu 
totul deosebită. Apoi „fenomena- 
la“ surpriză ultimă  „Bucureş- 
tiu” pictat de Lacian!! 

Unde-ţi întorc: ochii, numai 
peizagii româneşti, privelişti de 
la noi; un singur vaporaş de la 
Cassis, pierdut între maluri şi 
clădiri de ale noastre ne sure 
:ă de n'ar fi fost război — picto- 
rul LUCIAN GRIGORESCU ac- 
ar îi trădat ca atâţi alții pentru 
Franţa. Fără să cugete că farme- 
cul precis pntru un Francez sau 
oricare alt străin, nu e să-și vadă 
proprii:e lui privelişti, de care e 
sătul, ci peizagii noi,  necunos- 
cute... 


Să nu mai cârtim deci, şi să 
zicem bogdaproste că marele Lu- 
cian, ochiul de pictor distina, a 
binevoit să se intereseze și da bi- 
sericuțele noastre. Biserica IX- 
chiu! 

Iat-o sub ploae! Vilișoarele co- 
chețe dela Breaza, jată-le şi pe 
ele țâşnină din iarbă. Cu pensula 
ivi mai vie ca o vaveriţă, ma: 
sprintenă şi mai mângâioasă ca 
o pisică care fuge de ic: colo, ju- 
cându-se cu gheme Ge culoare și 
îmcurcându-le tot ca şi dânsa, ne 
aşterne castele, priveliști şi fi- 
guri pe pânză, pe carton... și pe 
hârtie. 3 

Ei da, vrăjitorul acesta piotea- 
ză şi el ca şi GEORGES RO- 
NAULT pe hârtie. Doar știți şi 
domniile-voastre, că marele RU- 
PENS a pictat unul din cele 
mai frumoase tabiouri ale sale 
dela Luvru „Maica Domnului în- 
conjurată de îngeri“ pe o bucată 
de hârtie albă și se spune că a- 
cestui fapt i se datorează solidi- 
tatea și traasparenţa culorilor. 

Un lucru e cert, am văzut „fe- 
tița în verde” (tablou preferat) 
scoasă din ramă şi am admirat 
minunata „materie“ ne mai a- 
runcată de data aceasta cu top- 
lanul, ci drămuită cu îngrijire, 
justruită apoi uşor cu vernis, pă- 
rea gata să înfrunte nu anii, ci 
veacurile! 

Surpriza  Qomnului OCTAV 
ANGHELUȚA o constitue in- 
tențiile domniei sale vijelioase, 


cu Linii  şerpuitoare, apărute 
în compoziții de d mensiuni 
mai mari, în unele portrete 
și  peisagii. Domnul OCTAV 


ANGHELUȚA este un pictor a- 
greabil, cuminte, liniștit şi del-- 
cat, care poartă o bărbuţă colier 
în jurul bărbiei, pentru a-și as- 
cunde trăsăturile  tinerești şi a 
ne impune. 

Nu este niciodată mai fericit 
inspirat decât atunci când pic 
tează ulțimul său vlăstar, sau un 
buchet de flori contortabil insta- 
lat pe masă, într luminoagă at- 


mosteră de familie;  câna insă 
vrea să fie putemic, vânios, mo- 
numental şi impresionant... a: 
tunci au ne mai împacă! Mi se 
pare că vinovatul stă cu urechea 
tăiată portretizat  p= volumul 
care l-a scris, într'o .nteresantă 
natură moartă datorită pictoru- 
ui „Acest volum a] chiauitului 
„Van Gogh“ frumos pictat în ta- 
bloul lui OCTAV ANGHELUȚA, 
să aibă împreună cu opera păti- 
maşului și incandescentului :eșit 
Gin minţi, atâta înrâurire asupra 
simpaticului tată de  famiiie?: 
Dacă da, atunci ne permitem să-l 
sfătuim, o, cu câtă sfială, pentru 
2 nu fi rău interpretat sfatul; 
să-i întoarcă spatele şi să nu mai 
privească un singur „Van Gogh" 
de aci înainte. Marele Oiandez a 
săcut mulţime de victime... 

Are şi el destule cusururi și pe 
urmă a plătit așa Ge groaznic şi 
de scump gloria lui de acum, în- 
vât pentru oricare dintre noi e 
preferabil să nu-l urmăm dacă 
nu avem; în noi aceeaşi putere de 
sacrificiu, de suferință și de pa- 
tmă... 

La Dalles se desprinde prin 
plăcuteție sale acuarele înfăţişâna 
păsări de curte d-na REPEȚEA- 
NU-FLORU. Regretăm că aşe- 
zându-şi pe un singur rând ta- 
blourile (manieră ce pretinde ca- 
lităţi solide şi serioase) această 
pictoră nu şi-a adâncit lucrările 
expuse, care maitoate sunt schi- 
țate, neterminate, cu nesiguranţă 
în paletă şi în desen. 

In geamul librăriei Buchholz am 
privit cu uimită încântare și nu 
mă pot împiedeca să nu le sem- 
nalez ca încheere, grațioasele şi 
fermecătoarele desenuri în sepia 
ale MAGDALENEI RADULES- 
CU pentru volumul 1uii ANTON 
PANN. E foarte mare păzat, să 
privești însă reproducerea  gra- 
fică alăturată 'n carte, desenul 
fiinâ complect anihilat prin mie- 
șorare, ilustrația lăsând astfei 
mult de dorit. 


LUCIA DEM. BALACESCU 








— E poatţe umbra unei domniţe întoarsă după atâ- 
ta vreme în cuibul ei drag să-şi plângă apusa-i ti- 
nerețe şi nefericire ? gândi State apropiindu-se în 
vârful picioarelor sub balcon. Dar cum se apropie, 
imaginea pieri şi se văzu iar în faţa ferestrelor în- 
chise, cu perdelele lăsate. 

In junul lui, clădirile caselor, turlele bisericilor, au- 
polele, statuile, se ridicau măreţe, dominante, ca în- 
tr'o cetate voevodală din legendă. 

Vrăjit de priveliștea ca din basme a acestei nopți, 
lui State i se păru că visează. Ca și cum ar fi vrut 
să-şi ridice un văl de pe faţă, se frecă la ochi, clipi 
de câteva ori, făcu câțiva pași, apoi ca să se convingă 
mai bine că nu doarme, se ciupi tare de obraz. Il du- 
rea. In adevăr, își dădeo seama că trăește realitatea 
vie, dar necunoscută, fermecată. 

Piaţa Brătianu, pe care o cunoscuse veşnic 'aglome- 
rată, sgomctoasă, brăzdată de vehicole la orice oră, 
acum seaidută în lumina lăptoasă a lumii, zăcea 
bu:tie. 

Buzsie cari nu reușiseră decât să tremure fără să 
rostească măcar un cuvânt, şi le simți uscate, veşte- 
de, ca nişte frunze. Ii era sete. Netezindu-și cu palma 
întinsă frumtea cuprinsă de febră, State îşi aminti 
că, undeva, da colțul Universităţii, se află o fântână, 
unde în serile lui obișnuite făcea primul popas spre 
că. O găsi. Când ajunse în faţa ei i se păru —o!pâte 
lucruri Ciudzte în noaptea asta ! — că parcă era alta. 
Firele subţiri de apă care se prelingeau pe jghiab şi 
su:mrau ca un isvor, pătrunse de razele lunii semă- 
nau cu niște betele de aur. Se aplecă și sorbi cu sate. 
N'apucă însă, să-și treacă mâinile umede pe obraz, 
că licoarea din care băuse îl fermecă ca în poveste 
Hainele lui strâmte și decolorate se schimbară, în- 
dată în veștminte alese, cusute cu fire de aur și ar- 
gint, iar nastugii erau toţi din nestemate. State Tăș- 
culescu se închipui de aci înainte un prinț din ve- 
chime, purtându-și pașii, agale, în aceste ceasuri târ- 
zii în imima cetăţii adormite. 

Mângâindu-și hangerul dela brâu, „prinţul” trecea 
mândru şi semeț pe lângă zidurile negre, privind cu 
ochii lui ageri curţile lungi și pustii, bolțile întune- 
coase și nepătrunse, ferestrele oblonite, ciulindu-şi 
când și când urechile să audă vreun svon de vorbe 
sau şoapte. 

In vreme ce-şi aprindea, după tabiet, ciubucul 
prinţul zări peste drum, nu departe, o mogâldeață 
care bolborosea sieşi, poticnindu-se pe drum. După 
ce privi tăcut să vadă cine cutează să strice liniștea 
cetăţii acum în puterea nopţii, râzându-și în barbă, 
prințul recunoscu în umbra care se cățăra de ziduri 
pe un om al Curţii şi-şi zise: 

— lar a cercat vinul jupân Cosma... Halal de aşa 
pivnicer | A i 

Și mergând aşa mai departe, coconul domnesc ire- 
cu fără să ia în seamă caleașoa dela colțul uliței — 
care abia zărindu-se la lumina slabă a felinarelor -- 
își aștepla stăpânul — cu vizitiul adormit pe capră -— 
poate de o noapte, poate de nouă, poate de-un veac... 

Coti câteva uliţe dosnice și uitate, nimeri în strada 
veche a Mavroghenilor şi ajunse la Biserica Sf. 
Gheorghe Nou. Ciubucul i se stinsese de mult. Luna 
își purta fanarul tot mai palid, iar „prinţul State” 
mergea, mergea mereu, mânat de cine știe ce gân- 
duri, pe care cei mulţi nu pot nici măcar să le bă- 
nuiască,.. Dar iată, că de undeva, din fund, el ză- 
rește niște căruţe încărcate cu poloboace de vin, în 
timp ce cărăușii dorm pe cai, obosiţi de drum şi tur- 
tiți de băutură. 

Prinţul privi lung şirul de care, numărând polo- 
boacele pline şi nu se mai miră. Parcă ar fi ştiut că 
trebue să le întâlnească. Ba, dimpotrivă, amintin- 
du-și că trebuia să sosească mai din vreme, se mâ- 
nie, dar se potoli curând cu gândul la vinurile spu- 
moase ruginii care lăsau în urmă un iz plăcut. Ră- 
tăcind mereu prin ulițele întortochiate, tixite de du- 
gheni zăvorite, ce stau să cadă doar la un strănut de 
voinic, coconul domnesc se gândi cu inima muiatăn 
lacrimi cât de bătrân e orașul. 

Ca un lunatec întârziat pe nişte drumuri pustii, 
prințul își zorea pașii tot mai departe, spre margi- 
nea cetății, spre mahalalele adormite şi sărace, în 
vreme ce luna îl petreca din mrmă, tot mai palidă, 
tot mai mirată. 

Acum ulițele gloduroase și hârtoapele începură să 
ia locul trotuarelor netede și lucioase, dar pașii celui 
ce mergea în neştire, halucinat, nu erau străini de 
ele. 


Cu ochii împăienjeniţi, privi ca într'un film casele - 


mici şi albe cu prispe şi ceardacuri, cu grădini, curţi 
şi pomi, cu păsărele ciripind pe sub streşini. Prive- 
liștea aceasta patriarhală îi plăcea, dar urmări apoi 
alte scene mai triste, mai cenușii, mai adevărate. 

Dintr'o curte auzi ceartă și blesteme. 

Mai departe văzu un biet uncheaș care abia ducea 
în cânrcă o sarcină cu uscături, 

Dinspre Apus începu să vină spic de vânt rece de 
toamnă... 

Apoi, la o răspântie apăru o căruţă care trecea 
grăbită lăsând în urmă un miros plăcut de pâine 
caldă. Câţiva soldaţi alergau grăbiţi spre cazărmi, 
în vreme ce un ţigan bătrân — cu dibla sub haină — 
prea matinal ori prea târziu — oprea trecătorii să „le 
facă o cântare”... 

Apoi din turla unei biserici, clopotele începură să 
plângă — ca o hocitoare plătită — absent şi sgomotos, 
încă un enoriaș din cartier mort „de inimă rea” sau 
de lingoare... 

Mahalaua se trezise acum deabinelea, cu toate gri- 
jile și ofurile ei. 

State, îmbrăcat cu vechile-i haine, îşi trăgea pan- 
talonii, tot mai sus, tot mai nervos. Obosit, cu fața 
crispată, ajunse însfârşit acasă. In odaie îl întâmpină 
acelaș aer închis, greu, înecăcios, care-l desmetici. Își 
roti ochii ca un strein prinprejur și regăsi aceeași 
neorânduială pe care o lășase în ajun. Patul desve- 
lit, cu pernele-i neprimenite şi arse de ţigare, mai 
încolo ligheanul cu lături în care pluteau câteva Chi- 
brituri şi un colț de ziar. Simţi un gol în inimă şi în 
stomac. Toate îl priveau acum trist, mustrător, rece. 

Ii era foame. Iși aruncă ochii pe masă pe care ză- 
cea o tigae pe fundul căreia se mai vedeau câteva 
urme de seu şi o coaje de pâine useată, pe care le lă- 
sase după un prânz. 

Afară era lumină de mult, iar razele anemice ale 

soarelui pătrunseseră timide și stinghere prin fe- 
reastră şi se jucau întrun ciob de oflindă.. 
” “Prezit din ameţeală, ca după o beţie cruntă, State 
Tășculescu își duse mâna la cap pe care-l simţea mai 
greu, mai buimăcit ca nici odată și căscând trist și 
resemnat, își puse capul pe pernă, trudit. 

Visul se risipise... az Te casti ad: 4) 


az 14 Noembrie 1942 


—— 
——— 





Cronica literară 











„Zamfir fără Mărgărinta “ 
deGRIGORI M. STURDZA 


„Poemul sistemului solar “ 
sonete de ȘTEFAN STANESCU 


Unde cărţi îți da sentimentul 
liniştitor al certitudinei. Le acor- 
ai dela prima pagină, ltoată fîn- 
crederea. “Tonul just, cuvântul 
propriu, expresia potrivită, — to- 
tu! contribua să te simţi în si- 
guranţă. Dar cu atele a. senzaţia 
riscului. a unei priâsori despre 
care mu poţi pune până la urmă, 
hotărît că autorul a câștigat-o— 
nici că a pierdut-o. Eşti nedu- 
merit fiindcă îţi dai seama că nu 
ți s'a dat decât o şansă, din care 
nu poţi deduce mare lucru fără a 
prejudeca asupra altor șanse, 
presupuse, ale autorului. 

Sub acest aspect de prinsoaze 
am crezut patrivii să înfăţişăm 
cititorilor rouă cărți interesante, 
care ies din obișnuințele lucrului 
“terar: poemul unic „Zamfir fără 
Mărgărinta“ al d-lui Grigori M. 
Sturdza iși ciclul celor unsprezece 
sonețe care alcătuesc „Poemul 
sistemului solar” al d-lui Ștefan 
Stănescu. 

Prinsoarea e un joc. Jocul 
d-lui Grigori M. Sturdza e grav, 
convins şi emoţionat. Voi încerca 
să arăţ în ce măsură el este tot 
pe atâta de convingător și emng- 
ţianant. Prinsoare: propusă cu 
poemul „Zamfir fără Mărgărin- 
ta'“' am putea-o transpune pro- 
zac, în termenii următori: sen- 
sibilitatea unui  poeţ modern 
poate să se modeleze convena- 
bil, în tiparele poemului epic, 
cu o versificaţie a cărei sintaxă 
coşbuciană regăsește chiar cl- 
matul şi timbrui caracteristic 
„Baiadelor şi Idilelor“ și al „Fi- 
relor de tort"? Intrebarea cu- 
prinde numai datele stricte ale 
prinsori., orice insinuare fiind 
absentă. In nici un caz nu poate 
îi vorba cu autorul poemului 
„Zamfir fără Mărgărinta“, de un 
epigon întârziat al lui Coşbuc, 
întrucât la d-sa accentul nu ca- 
de pe originalitatea formală, ci 
pe efortul constructiv căruia ii 
stă mărturie poemul ș: pe nou- 
tatea personală, cu adevărat sur- 
prinzătoare, a unui ciudat aliaj 
de lirism cu anecdotică a fap- 
tului divers, a concretului direct, 
trivial chiar, 

S'ar putea spune despre felul 
poetic al d-lui Grigori M. Sturd- 
za, că e] constă din a face proză 
în poezie, simetric — însă nu- 
mai verbal — felului acelora ca- 
re fac poez.e în proză. 

Sensul în care vorbim despre 
poezia în proză este al unui gen 
hibrid: între poezia poetică şi 
proza prozaică, Să ni se ierte 
pedanta inş'stență dar am vrea 
să nu ni se răstăimăcească cu- 
vintele. Să nu fie luată proza în 
poezie a d-lui Sturdza ărept 
proză  versificată, — ceea ce-i 
cu totul altceva. In orice caz, 
altteva decât ceeace înțelegem noi 
prin expresia proză în poezie. 

Poezia cea mai pură, aceea 
care e făcută din nuanţe schim- 
bătoare și aluzii ahia atingâna 
înfățișarea concretă a lucrurilor 
foloseşte totuşi un material, un 
minimum de mater alitate. 

Incepând <cu simboliștii, lirica 
modernă resfrânge tot mai puţin 
aparența directă, trăsăturile 
realități: concrete. In poezia 
d-lui Sturdza nu numai că în- 
tâinim aidoma trăsăturile rea- 
lităţii, dar întruchipate prin cele 
două feluri pe care le știam că 
sunt ma: ales ale prozei: rea- 
lism şi psihologie. Cu acestea 
suntem chiar în termenii pro- 
prii ai prinsorii: este posibilă o 
poezie construită nu numai cu 
materialul dar şi cu procedeele 
prozei ? 

Judecând după exemplul lui 
„Zamfir fără Mărgărinta“, cre= 
dem că psihologismul excesiv al 
poemului e aspectul cel mai pu- 
țin convingător, Zamfir e prea 
mult un caz— de sublimare e- 
rot că — spre a putea fi răscum= 
părat prin semnificaţie, din mi- 
zeria condiţiei ui biografice, până 
la acea înălțime şi general tate 
de simbol pe care încearcă să i-o 
atr bue poetu:. Puterea de sem- 
nificare simbolică a „Luceată- 
rului“ eminescian, de pilaă, se 
datoreşte transcenderii aincolo de 
orice atingere a contingențelor 
libidinei. Zamfir din poemul 
d-lui Sturdza rămâne însă până 
la sfârşit un om din viaţă, un 
caz, a căruj ps hoiogie turbură- 
toare și penibilă sar fi cuvenit 
exploatată pentru  senzaţionis- 
mul ei, în opera unui romancier 
psihanalist. 


Acest bizar îndrăgostt  în- 
cearcă sentimente prea neobiş- 
nuite in faţa femeii iubite, pen- 
tru ca insul lui să poată năzui 
la acea generalitate de simbol a 
unu. erou al condiţiei ome- 
nești. Il vedem asifel, în sat la 
el, mergână Ja horă îndemnat 
„de-o tristă şi ciudată trebuin- 
ţă“, aceea de-a o vedea jucând 
cu alţii şi de a suferi „măcar de 
răul ei“, nefiindu-i dat să-și bu- 
cure cu dânsa „nevoln'ca=i fiin- 
ță“, Găsind apoi în soarta-i pro- 
prie — cu care se împăcase „din 
co:o de fire“—,o jilnică şi cru- 
dă mulțumire“, în mintea lui, 
Mărgărinta îi apărea până în- 
tr'atâta „legată de-o piăcere v - 
novată“ : 

Că nu mai deslușea ducă pe fală 
PȚinea s'o aibă 'm ciuda orișicui, 
Atât cât ar fi vrut ca 'ntâin dată 
Un altul s'o posede 'n ochii lui! 

Aluzia la felul neob şnuit a 
flăcăului revine de câteva ori, 
până la sfârşitul pozmului, când 
regăsind-o pe Mărgărinta într'o 
casă de prostituție, !a oraș, Zam- 
fir iși dă seama de condiția dra- 
gostei lu. ciudate, sortindu-l 
singurătăţii fără leac dar o 
singurătate penibilă, damnată; 
Ca un păcat neizbăvit și greu, 
Ca o spărtură fără leac, grozavă, 
De-alungul schelelor lui 

Dumnezeu. 

Am vrea să înțelegem şi par- 
că un sentiment de jenă ne re- 
ține. Ce vrea să însemne acest 
Zamfir fără Mâ:gărinta, al că- 
rui greu păcat e ca o spărtură(!) 
fără leac în orânduiala divină— 


. 


a căruia „făptură  'ntreagă 'n 
veci era bolnavă“ ? 
* 
Pr.nsoarea d-lu; Ștefan Stă- 


hescu e numai joc, un joc poe= 
tie pur. Să nu ne înşelăm asu- 
pra intenţiilor epoetului  astro- 
nom al celor unsprezece sonete 
care alcătuesc „Poemul sistemu-= 
lui solar“, Deși dela „Arca lui 
Noe“ cu care a debutat în 1937, 
d. Ștefan Stănescu na mai pu- 
blicat nici un volum, poemul a- 
cesta nu e desigur ceeace aş- 
teptam dela*autorul lui. Să nu-i 
facem totuși o vină din faptul 
că ne-a surprins așteptarea, în- 
şelând-o. 

Poemul sistemului solar e o 
îndeminare a poetului, un fel de 
„a-și face mâna“, care nouă 
ni Sa părut a fi semnul unei 
mari libertăţi de spirit. Cred că 
nu e este spectacol mai grațios 
decât al spiritului: care se joacă 
pentru e! însuși, triumiător, 
constrâns pe limite și reguli pe 
care singur şi le impune. Ne 
închipuim că într'o zi, d. Ștefan 
Stănescu s'a întâlnit cu ideia 


poetică a sistemului său solar şi 
a fost numaidecât cucerit, ca de 
un zâmbet. 

Ni s'a părut — iarăși! — că 
zâmbetul acela presupus l-am 
întâlnit în sonetele poemului 
său (harnicul nostru paginator 
Florescu, îmi arată uneor, cu 
satisfacția lucrului împlinit, re- 
vista încheiată,  spunându-mi: 
„Acum zâmbește'“, Căci ostenea- 
la nu se mai cunoaşte, cine o 
știe ?). 

După prima lectură a poemu- 
lui s stemului solar, ne-am gân- 
dit că poate era mai bine ca să 
nu fi fost publicati. Profzr:m o0- 
pera definitivă, care-i a tuturor. 
şantierului, jurnalului cad d: 
prezența int mă, impuaică a- 
proape a autorului, Dar recit'nd 


sonete!'e d-lui Ştefan Stănescu 
și mai citindu-le odată, i-am 
dat drept:te că le-a publicat. 


Ce! puţin ca să ne facem o idee. 
(Mallarme şi-a însoțit poeziile 
cu această dedicație, ca o scuză, 
destinată publicității: „Ne fut 
ce que pour vous en donner 
Yiqee'“), 

Jocu: poetic al d-lui Ştefan 
Stănescu constă din aluzia cer- 
tă a vers ficaţiei sonetelor d-s:- 
le: primul — „.nvocare către 
zeul „Soarelui“ —pare un helio= 
tropism —— poetic măcar în in 
tenție. Versul e redus la excla- 
mația  monosi:abică, sugerând 
impresia covârșiioare a revelaţiei 
solare, la începutul uman tăţii 
sau al vieții :năividuale a fie- 
căruia. Sontele planetelor, care 
urmează: „Venus nemuritoare“, 
„Roșul Marte“, apoi „Jupiter“, 
„Saturn“, „Uranus“ şt „Efebul tui 
Neptun“, sunt scrise în versuri 
al căror număr de silabe spore- 
şte cu câte una pe măsura înde- 
părtării dealungu! axe: sistemu- 
lui solar şi a întinderii orbite- 
lor planetare. Iată unul din cele 
mai frumoase, Uranus, care nu-i 
străin de amintirea  s'ntaxei 
poetice barbiene: 

Sub zări stufoase, de poveste 
Răsare-un astru 'mtâi pe lume, 
Copil obscur tenebrei-mume, 
Când soarelui fiu mândru este... 


Foc tăimuit, prielnice nume, 
Drumeţului dă gând și veste, 
Vestigiul gloriei celeste, 
Sărbătoriri şi nunţi postume... 


Orb, cine 'ntâi minunea vede, 
Stă fără grai şi'n solitudini 
Măsoară magica livede... 


Și eu [ui robul de-altitudini! 

Vârtejuri, axe, lunci albastre... 

Plâng, frântemn murmur, vieţi 
și astre. 


MIHAI NICULESCU 





NOTE LITERARE 


TOLBA CU NOTIŢE 


se numește culegerea de arti. 
cole literare a d-lui TEODOR 
MURĂȘANU, apărută î1t Septem- 
Prie 1942 la Turda (Tip. „Aria- 
şul“, — „Colecţia Pagini Litera- 
te“; 207 pag.), 

D. Teodor Murășanu, cunoscut 
tuturor scriitorilor tineri, se gă- 
seşte la al cincilea d-sale volum. 
„Tolba cu Notiţe“ de curând pu- 
blicată e, mai degrabă, vas cu 
fiori, căci atât „Aureolele“ cât şi 
„Breviarul“ ieşit din domoala 
pană a d-lui T. Murășanu sunt 
mai aproape de poemele în proză 
din ciclul „Florile Soarelui“, de- 
cât de ceeace este articolul evo- 
cator sau studiul critic. „Tolba 
cu Notițe“ e o carte linică, de 
pioasă substanță, dară prea lirică. 


VLADIMIR DOGARU, 


cunoscut în ultima vreme prin- 
tr'o serie de interesante şi preţi- 
oase contribuții, aduse în dome- 
niul literar şi artistic, a predat 
recent edituri: Fundațiilor Regale 
Culturale manuscrisul volumaatui 
Elogiul Frumosului. 


Cartea va cuprinde un mănun- 
chiu de studii și eseuri, menite 
să deslege cele mai variate şi mai 
pălpitante probleme literare. Fe- 


nomenul artistic va fi prezentat. 


în ce are el mai substanțial, au- 
torul urmând pentru aceasta o 
cale proprie. Intrtg volumul va fi 


străbătut de ideea că la baza cul- | 


turii și literaturii universale stă 
jertfirea pentru frumos. Frumo- 
sul este singuna rațiune de a fi 


a cosmosului. Fără ell, realizarea 
destinului uman er deveni o 
cruntă şi tragică realitate, 

Cu aste de idei, cartea domnu- 
lui Vladimir Dogaru va obține, 
desigur, un real succes. O parte 
din capitolele de bază au apărut 
cu câteva luni mai în urmă în 
„Gândirea“, Frumuseţea expune- 
Tii și profunzimea filosofică a 
fondului ne fac să așteptăm mult. 
Asupra Elogiului Frumosului vom 
mai reveni, 


CONSTANTIN SINCU, 


apreciatul actor, 
de poezii 


cunoscutul şi 
își anunță volumul 
„Deslegare de trecuti, 

Ca şi Pop Marțian, ca și Emil 
Botta și; atâția, alți actori, Const. 
Sincu e un îndrăgostit al ver- 
sului, al meșteșugului poetic. 

Cunoaștem pe Const. Sincu, 
actorul : înzestrat, plin de sen- 
sibilitate, dăruindu-se scenei cu 
întreaga sa tinereţe. 

Aşteptăm cu aceeași încredere 
cea dintâi manifestare a poetului. 








UNIVERSUL LITERAR 


(ronicfietă autumnală 


ŞI iarăși și iarăși e toamnă 
Cu veșnicul ei ritual 

Cu rime banale în „Doamnă“ 
Cu barzi candidaţi 1a spital. 


ŞI iar şezători literare 

Cu genii iscate'n debut 

Cu noi dedicări funerare 
Și-urmări fără de început... 


Mă plimbă mereu învârtirea 
Pământului — putred scrânciob — 
ȘI iar mă-amestec în nbştirea 

De craniu, pălit ca un ciob... 


Pe aceiaşi cărare tocită 

Imi port năruirea de scrum 
Şi-mi sfâriie umbra, pocită, 
Pe jarul de frunze din drum... 


ȘT. V. IONESCU 


E foamnâ... 


Mă'nalț peste besne 


din linişti, 


rotirea din juru-mi e mută — 


aleargă visarea prin 


mirişti 


şi cade o ploaie tăcută... 


E toamnă... adânca pădure 
se mistue'n oarbe scântei, 
luceşte tăiuş de secure 
pe-aleia stejarilar mei... 


Pe-un drum legănat 


ca o rugă 


aleargă visarea nălucă, 
trudită mi-e inima'n fugă 


ca frunza cemcat se 


usucă,,, 


E toamnă în suflet șin zare! 
In suflet am visuri de plumb — 
căzut peste vreme îmi pare 

că sunt un bob de porumb... 


CI 5 
Jristia 


Era o zi de toamnă cenuşie 


EMANOIL FLORENS 


Cu fâlfâiri de flamuri negre : norii 
Ce s'au stârnit când se iviră zorii 
Plutind pe lacul sarbăd de leşie. 


Năuce zări priveau cu ochii tulburi 
Cum creste de bălauri învestmântaţi în doiiu 
Smoleau câmpia arsă cun spălăcit linţoliu, 


„„Se spune c'au sosit și ciociii 'n crânguri te 





ECOURI TEATRA 


PRICINĂ... 


Două gazete de specialitate 
în „ale teatrului“ şi-au deschis 
coloane de tăioase şi reciproce 
răutăţ, pe tema unei aprecieri 
la adresa unui tenor de aperetă, 
căruia girul unei cunoscule 
semnături i-a adăogat — potri- 
vit — calitatea de „Suristi, 

Fireşte, chestiunea tânărului 
tenor fiind numa: o simplă 
„chestiune“ și nicidecum o pro= 
blemă, se pune întrebarea: dece 
atâta risipă de cerneală și atâta 
pierdere de timp ia specialiştii 
confraţ. ?... 

Hei, dar dedesubtul acestei 
chestiuni, este o problemă. 


Şi d. Toma Vlădescu ca şi: 


poetul George Gregorian au a- 
rătat-o. 


Până la urmă, „Cyrano“ îşi 
va vedea... lungul nasului ?... 


MĂRTURISIRI 


Poetul Ciurezu, autorul volu- 
mului de succes: „Cununile 
soarelui“ scrie sau—dacă vreţi! 
— are de gând să scrie o lucra= 
re de teatru întrun act (deo- 
camdată așa este plănuită) a că- 
rei temă o formează tot poezia. 

Furat de interesul unei ac- 
țiuni cât mai omeneşti, poetul 
Ciurezu are intenţia să dăruias= 


că artei dramatice o lucrare ca- - 


re să atragă și să rețină prețui- 
rea sinceră a publicului, 

Il așteptăm cu nerăbdare la... 
rampă... 


PRESTIGIU... 


O gazetă săptămânală de teatra, 
anunţă cu ifos de „sensaţional” 
descoperirea unai piese țeribile, 
a] cărei autor unu se ştie cine şi 


Gl. SAVU 


unde este, încât din acest motiv, 
scena oficială sar părea că trece 
printr'g frământare ţeribilă că nu 
poate îolosi această „rară și de 
valoare” orare dramatică 

Aşa find, misteriosul autor ai 
„Călătoriei în întuneric” este 
rugat să se prezinte ca să fie cu- 
noscut. 


Asta îmi reaminteşte de deceda. 
tul poet [. Const, Perieţeanu care, 
la începutul activității lui, dispe 
rât că nu-i primeşte nimeni spre 
publicare un vers, a trimis ziaru- 
lui „Rampa” de-atunci, un frag- 
ment dintr'o poezie de Goga, sem- 
nat — bineînţeles — de 1. Const, 
Peri ţeanu. 

Numai aşa, biețul Periețeanu 
a reuşit și fireşte a râs cu atât 
mai mult, când sub semnătură, 
redacția gazetei mai adăogase: 

„Autorul netiindu-ne cunoscut, 
e rugat să treacă pela redacţie, ca 
să-l felicităm”... 


APROPOS !.. 


In legătură cu comitetul de 
lectură ne-am reamintit despre 
ceeace „Oamenii de țeatru“ nu- 
mese „alegerea celor şease“, a 
tunci vând e vorba de premie- 
rea vreunei piese orig nale. 

La premiera „Ioanei“ însă, a- 
ceşti teribili „oameni de teatru“, 
informaţi până la umbră de a- 
mănunt, au declarat că n'ar mai 
fi vorba de „alegerea celor şea- 
so", ci numa. de „alegerea u- 
nuia. 

Prin aceasta nu s'a făcut nu- 
mai decât aluzie la  absenţeie 
motivate ale unor membri ai 
comitetului de lectură,  recla- 
mâţi şi pe aiurea de consacrata 
lor valoare, 

Nu !... Sa lăsat să se înţelea- 
Fă că piesa a trecut fără proces- 
verbal şi numa: din hotărîrea 
unei singure persoane... 

Sa văzut — până 'a urmă — 





a 








CANTECE NOUI 


E 





Rânduri de toamnă 


E drept că scriem la sfârșit 
de anotimp. E drept că nu 
credem în poesia legată de 
anotimp, așa cum mu cre- 
dem în genere în arta fa- 
bricată la comamdă, pentrucă 
atari realizări — oricât ar fi 
ele de reușite, nu pot fi mai 
mult decât o improvizație. Şi 
dacă anotimpurile îşi au poe- 
sia lor, este de bună seamă 
pentrucă orice lucru trebue să 
şi-o aibă. Paradoxal, nu? Dar 
ce-are ajface, dacă cea mai 
strălucită poesie a toamnei a 
fost creată în miez de primă- 
vară, sau dacă tun sonet per- 
ject a fost conceput la beţie? 
Arta. pe care ne-o oferă poeţii 
Cu desimwoltură, zi de zi, e ga- 
ta oricând să ne dea dreptate, 
dacă ar mai fi nevoe şi de 
dreptatea aceasta. 

Şi totuși, strofele adunate în 
acest număr se leagă între ele, 
toate fiind izvorite din melan- 
colia de fiecare am a toamnei 
celei din urmă. Seriem aceasta, 
pentrucă asemeni lui Arghezi, 
orice poet va putea spune — 
și pe bună dreptate — „mici- 
odată toamna nu fu mai fru- 
moasă.... Păcat însă, că de 
cele mai multe ori chiar poe- 
sia lui o desminte, fapt care 
nu se întâmplă însă și cu cei 
trei poeţi pe care-i înfățișăm 
aici, cu trei aspecte diferite. 
Fioremrs la Roman, ȘI. V. 10= 
nescu la Ploești şi proaspătul 
Gh. Savu, undeva pe ta Alba- 
Iulia, fiecare dim ei aduc un 
alt aspect, o altă nuanţă, care 
se completează cum nu se poa- 
te mai armonios. Ei mau scris 
la comandă, cum desigur că 
m'au scris numai ca să vadă 
lumina tiparului, pentrucă un 
adevănat poet m'are prea multă 
nevoe de acest amănunt esen- 
țial. Şi dacă ne-am abătut pen- 
tru o clipă dela unele norme 
și principii, pe care ni le im- 
pusesem dela început, am [ă- 


cut-o tocmai ca să se vadă şi 








că după alegerea aceasta atâţ 
de „poruncitoare“ numai talen- 


tul incontestabil al lui Nicu Di- 
mitriu a câştigat. 
Restul... 


AFIȘ... 


„Răzbunirea Zeilor“ este 
comedia d-lui ]. Anestin, căreia 
scena oficială sau anexa, îi pre- 
găteşie o montare şi o interpre- 
tare cuvenită talentului cunoscut 
al autorului, 

E curios cum „Pământ“, noua 
piesă a d-lui Nicu  Vlădoianu, 
scrisă — atât cât sa putut — în 
colaborare cu d. Soare Z. Soare, 


a fost programată înaintea ce- 
lei dintâi. 


yYYYv 


TOO 





mai lămurit că dreptatea noa- 
Siră este prezemtă până şi de 
astă-dată... 


Scrisori, scrisori, scrisori... 

Săptămâna aceasta, mai mult 
ca oricând o udevărată ploaie 
de sezon ne-a acoperit masa de 
lucru... Din numeroasa „Sgu- 
ră“ pe care, fatalmente, am 
aflat-o şi acum, am reţinut în- 
să câteva tonuri, mai multe 
de cât de obiceiu, care nu pot 
decât să ne bucure. Căci dacă 
se spune mereu că toamna e 
um  rodnic amotimp pentru 
„inspirație“, atunci poate că 
materialul liric al ultimei săp- 
tămâni ne-a mai dovedit-o, 
căci era nevoie. Cu toate vân- 
turile care s'au abătut, tinerii 
poeți lucrează, Unii tipăresc 
antologii, alții dau bun de im- 
primat ta volume de poesii 
care vor fi încurând în libră- 
rii — întrun cuvânt mai toți 
pregătesc câte-ceva. Iar depar- 
te de noi, alții luptă, trăind cu 
un intens dramatism poesia 
vieţii şi a morții. 

De ce oare o fi toamna ur. 
sezon literar? Librarii ar pu- 
tea să dea cel mai potrivit răs- 
puns căci poeţii nu-l știu, pen- 
trucă nu-i interesează. Uite, 
domnule lector sau domnule 
poet: dumneata, ca şi mine, ca 
şi dummneului ai băgat de sea- 
mă mai de multişor, că a în- 
ceput să se lase acest liric a- 
notimp. Negările şi protestele 
n'au prins bine decât în foi- 
țele literare, și în călimările 
teoreticienilor  amtiliriei. Ei 
scriu, iar noi trăim. Avem deci 
dreptul să ne întrebăm şi să 
nu fim întrebaţi. Pentru că 
poesia înseamnă  sbucium şi 
sbuciumul mare soluții şi re- 
țete... 

ȘTEFAN BACIU 


N. B. Manuscrisele se trimiţ 
la redacție, menţinânau-se pe 
plic: pentru Şt. B. Şi răspun- 
surile: O. C. Pop., Oprişan R. 
G., V. D. Arjoci, Mimi T., M. 
Mievici, P. Stam, A. Pribeag, 
Vale, Doru C., M. Rop., P. T. 
Luc, Măniţă C., M. Preţ, Al. 
Sipecu, Lili D. C., Iri D., C. 
Mih., M. Neamţu: Nu! S. T.N,, 
M. Nicol., Al. S. Jeb.: Altele. 
I. Trest., Em. B, Constant 1. 
C.I. Vint, Șt. A. D,P.P.B.: 
Da, mulțumiri. M. Haru: Aș- 
teptăm „Tâlcuirea lui“!! Bine- 
înțeles, da. 


Î e m te 


LE 


Sau „Răzbunarea Zeilor“ îşi 
rezervă muta hotărire după cu- 
noaşterea... „Pământului“?! 

La teatrul „Maria Fisoti“, 
noua angajată, Nora Piacentimi, 
își Jace apariţia în „Domnișoara 
de ciocolată“ de Paul Gavault, 
în traducerea lui Radu Beligan 

Să vedem dacă Paul Gavault 
va urma acelaș succes de serie 
ca al conjratelui.. Puiu Mazi= 
milian cu teribila sa „comedie 
muzicală“ : „Secretara tatii... 

Im schimb, Dina Cocea, a lăsat 
locul unei interpretări potrivite 
temperamentului său din a doua 
premieră a „Teatrului nostru“ 
al cărei titlu e complet nepotri- 
vit, în favoarea d-nei Tanţi 
Cocea, impusă — până azi — 
spectatorilor doar prin zâmbetul 
cuceritor. 

„Teatrul Mic“ şi la a doua sa 
premieră cu piesa lui Ywvan 
No€: “Pentru o singură  noap- 
te“... în traducerea d-lui V. Tie 
muș, n'a reușit să atrugă un pu- 
blic care să verifice mai întâi 
cât de mult dăuncată unci ae» 
trițe ca  Sandinu Stan ubsenţa 
de pe scenă, şi apoi cât de puţiu 
a realizat debutul d-lui IL. Ta- 
lianu ca director de scenă. 


I. M. LEHLIU 





e, 
La invitaţia „Comisiei permanente de control, verifi-! 


care şi aprobare a autorizaţiilor publicaţiilor“ și spra, 
' 


a face faţă nevoilor creiate de criza hârtiei de tipar, — 


„UNIVERSUL LITERAR“ 
pe lună. 


Numărul viitor a! revistei 
această dată, ia 10, 20 şi 30 ale. 


Noembrie c., iar după 
fiecărei luni. 


va ăpare pe viitor de trei “| 


(47) va fi pe pizţă la 28! 


== 


In editura „Universul“ a apărut | 
cartea de mare succss,în ediţia 2-a 


CÂND ERA BUNICA FATĂ 


de C. COSCO 


În paginile ei întâlnim Capitala patri- 
arhală şi pitorească de acum 50 ani 





6 


E. 
P_—— 








UNIVERSUL. LITERAR 





14 Noembrie 192 ——— 


Sunt măscut în primăvară şi încă nu îm- 
pl-nisem şapte ani, — îi împlineam în pii- 
măvară, căire Paşti, — când toamnă, mama, 
ca să Scape de mine, de acasă, m'a trimis la 
şcoală... Mi-aduc aminte că, biată mama, fie 
iertată, la orice şotie a mea, mă ameninţa 
cu școala: 

— „Dai tu de dracu. Te dau eu la toamnă 
pe mâna lui Popa Ștefan!” 

Şi în adevăr, toamna eram la școală, dar 
nu „pe mâna lui popa Ş-efan”, c. în fața u- 
nui „domu” jtou venit. Popa Ștefan — au- 
zeam și eu — era greu bolnav şi, de foarte 
multă vreme, nu mai venea pe la şcoală. 

Mi-aduceam aminte de bunătatea lui popa 
Ștefan, când, cu o toamnă mai 'nainte, tot 
Ca Să scape mama de mmue, de acasă, mam 
pomenit școlar în fața popei Ştefan, — un 
preot frumos, cu barbă sură, care mă mân- 
gâia pe Cap şi-mi spunea păriilteşte: 

— „Du-te fiule şi stai în casă până n'ai 
mai tuș ; pe urmă, când te-i face sănătos, să 
vii la școală şi atuncea să 'nveţi carte. Bol- 
nâv, aşa, nu se poate”, 

Amărit că m'a alungat dela şcoală, am stat 
toată ia:ma închis în casă, tușind, fără ho- 
dină, o tuse măgărească, Tot timpul ierm:i a- 


Am înţeles și noi, ăi mici (pe acolo, prin 
târgul nostru, nu se prea ştia de barză) că 
cel dintâi copil al lui „Domnu” Iorgulescu 
şi al cOanii Frusină, frumoasa lui soţie, este 
sosit în pragul vieţii şi în casa rdicată de 
popa Ştefan, socru-său şi dela care, bietul 
părinte, își luase drumul, cătră cimitirul d:2 
deal. 

S'a *'mbrăcat mama, la repezeală, par'c'o 
văd, şi-a tras cismele tatii, în picioare, că 
de-apia le ducea după ea și, ca vecini, doar 
a sărit gardul în curtea gospodăriei lui Po- 


pa Ștefan, pe care o stăpânea acum, gineri- 
său, „Domnu” Iorgulescu. 

Așa mi-aduc aminte că ne-âm legat, tot 
mai mult, de „Domiim” Iorgulescu, care, de 
aci înainte, pe lângă prieten, trebuia să ne 
fie dascăl şi mie şi fratelui meu mâj mic, 
cel din copae, care a învăţat cu Petrică în 
aceeaş clasă; Petrică Iorgulescu, care ven se 
pe lume în seâra asta de iarnă. 

»Domnu” Iorgulescu e:a un om nu prea 
înalt, slăbuţ şi ciupit de vărsat. Ca să-și mai 
acopere ctupitur:le vărsatului, ca or'ce om cu 
m-ntea mâi tămurită, îşi aranjase el un cap 
mai deosebit, să nu fie prea banal: purta fa- 


— „ine ici tâmpitule !“ şi-ţi dogorea pal- 
mele cu o iuia de gutui, din tuta de gutui, 
de lângă Eruga, Sau: 

— »Caşotă ia-l în spinare! * 

Colegul nostru Caşolă, era un băiat voi- 
nic, mult mai răsărit decât moi, băiat de 
țăran chiabur dela Cra.nici. 

Şi aşa, cu multă şt.inţă de carte şi cu mul- 
tă cuviinţă, se urimeiea „Dome:u” lorgulvscu, 
să dăm exameme la alie școli, că nu se po- 
menea ca vreun elev al lui să rămână cu gu- 
ra închisă, la răspunsuri. Ştiam toate pro- 
blemse.e ș, pe cele d.n cartea noastră de arit- 
metică și pe cele din alte căiţi străuie, pe 
cari ni le dicta el. Cu grâmatica ne jucam; 
ştiam conjugările și deci nările, ca pe apă, 
apoi scriam după dictare ca conţop știi. 

La Geografe ne punea „Domnu” lorgu- 
lescu, să călătorim și pe apă și pe uscat, de 
la o „calitate la alta, dela o ţară sa ata, cât 
mâi depărtate, şin drum ne îni:eba să spu- 
nem, ce-am întâlnit : ce oameni, ce obictiuri, 
în ce ţară eram, ce formă de guvernământ 
avea ţara, cum e.au îmbrăcaţi locuitorii, cu 
ce se hrăneau și ce le producea pămânul. 

Mă rog, cu drept cuvârit, ziceau glumeţii, 
că la Baia, cei cari învaţă la „Domnu“ Iorgu- 
lescu, nu le mai trebue „doctorat“, pentrucă 
muţi din cei ce învățau în Baia, fie că erau 
de acolo, fie că erau din împ'ejurimi, au 
rămas în v.eaţa lor, ca învăţătură, numai cu 
acest „doctorat“ dela şcoala din Ba, cari 
au mai urmat și pe la alte școli, apoi până 
prin clâsa a IV a V ne jucam cu materia de 
la şcvaa secundară, că o ştiam dela „Dom- 
nu” Iorgulescu, 

Cînd teminam şcoala la Baa, știam să 
citim notele muzicale, ştiam să trimitem le- 


cât mai puţine, să-i socotim volumul și su- 
prâfaţa. 

Dar! hărţi'e geografice, colorate, pe cari le 
făceam pe coale mari, pentru examene? Ce 
fer.ciţi eram când ni le oprea la şcoală. 

Ș: ce frumos scria „Domnu” Iorgulescu, la 
caligrafie ! ? ! 

Asta era şcoala pe care am învăţaţ-o la 
el... pentrucă „Domnu“ Iorgulescu, nu avea 
a.tă îndeletnicire, de cât școala şi iar şcoala. 
In viața lui m'a ptimit să fie aici revizor, 
nici inspector școlar... nu mai vorbese de afa- 
ceri și de groaza ce-o avea de băii... 

In ceasurile când nu era la şcoală, era cu 
pușca şi cu câinii, la vânătoare. 

Apo. era mulţumit că lumea venea la bi- 
serică să-i asculte corul lui pe trei voci. 

Nici odată nu l-am văzut „aetivând“ şi bă- 
tând câmpii, la vreo întrunire pol-tică şi ar fi 
putut face politică, pentrucă, nu odată, a fost. 
chemat de partidul în care era fratele coanui: 
Frusinii (soţia lu, iubită) și case era primar 
al orașului Turnu Severin. 

Acum, în uitimul timp, în 1928, ducându- 
mă în târgul meu, să-mi petrec vacanța de: 
vară, l-am găsit pe „Domnu“ Iorgulescu, la 
persie, 

Biata cucoana Frusina — tat ce-avea el, 
mai iubit, pe lumea asta — mu mai era. Se 
prăpădise, roasă de o boală cae nu iară și 
pentru care, săracul dascăl o purtase pe ia 
toţi marii medici ca să-i facă operaţii. 

Apoi, ca un făcut poate, nici cei mai de: 


- aproape. şi cei mai dragi ai lui nu i-au cru- 


fat amurgul veţii. Supătărite, îmi spuneau; 
DBăeşii, curgeau înir'una, fără milă, pe capul. 


DR! d 
E) 
SUD pi i aa Sit Era 


celeia l-am trecut, — ca toate iernile cum- 
plite de munte — cu zăpada, care ajungea 
câteodată până la strașină, cu nopţi lungi, în 
cari mâma şi surorile se Sculau cu noaptea 
în cap şi lucrau la lumiaa unei lămpi cu gaz. 

Pe mine mă puneau să leagăn în copae 
pe frate-meu Fănică, prunc de câte-va luni, 
«Şi de multe ori, amărit că în serile astea 
fără sârșit, nu lucrez şi eu. ca toţi ce.lalţi 
d.n casă, mai întorceam copâia şi apucam 
pe frate-meu sub ea, de se speria biata ma- 
ma şi începea să mă certe: 

— „Drace, mu te uiţi ce faci? Nu eşti în 
stare să faci nimic”? 

— „Ba sunt!” îi răspundeam eu, bosum- 
țlat... „De ce nu-mi dâi şi mie de lucru, ca 
la fete? Ele cum lucrează?” 

— „Ele lucrează lucru femeesc. Ce, tu ești 
muercea?” 

— Fă şi tu din deşti”, sărea soru-mea, 
'mare, Sofia. „Uite-aşa” și-mi arăta cum să 
fac din deset. „Iţi dau cinci bani, dacă faci 
aşa, până la prânz”. 

Şi patru un „cinci: bani”, zgârceam şi în- 
tindeam din deget, ba mu uitam de deget nici 
când mă apuca tusea măgărească, când cred, 
că puteam să mă iâu la întrecere şi cu mă- 
garul dela sacaua lui Florescu, dela curte. 
Când mă apuca soru-mea de cap, ca să-mi u- 


şureze răgetul, tot nu utâm de ,făcutul din 
deşti” şi până câ”d nu-mi da ea cinci bani 
şi Spunea că mă iartă de restul „făcutulu.”. 

Și toată iarna, între o tuse care mă întin- 
dea la pat și. un „făcut din dești”, îmi punea 
soru-mea Sofia abecedarul în mână, ca a- 
tunci când m'oi face bine, să nu rămân în 
urmă cu cartea. Ba odată, în l.psa mamei de 
acasă, ca să fac şi eu p treabă mai „acă- 
tării”, m'am apucat, cu Sotia, să facem circ”, 
cum văzusem noi la nişte „comedianţ.”, cari, 
cine ştie prim ce taină de nepătruns şi în ce 
Sărăcie S'or fi găstt ei, de-au îndrăsnit să se 
abată prin târgul nostru, cel ma; uitatţ târg, 
poâte, de toată lumea, din.re toate târgurile 
de pe faţa pământului acestei ţări. 

Intr'o noapte din cele lungi, de iarnă, cum 
stau ai mei şi lucrau, care ce avea de lucru, 
am auzit un ciocănit în geam. Nu ne aştep- 
tam la cine ştie ce vecin, î1 noaptea accea, 
Ciocănitul a, stăru!'t şi ne-am ridicat şi noi, 
ăi mici, să vedem că ce e. , 

Am auzit şoptit: i 

— „Coaână T nco, coană Tinco (Coana Tin- 
ca era mama), te roagă coana preoteasă să 
pufteşti până la noi. Cucoana Frus:nă, mi se 
pare că face”. 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL” BUCUREȘTI, STR. BREZOIANU 23 





a et 


vorite, mustaţa rasă şi păiul tus ca peria 
şi pieptănat în sus. Cu toată făptura_ lui, 
care părea aspră la prima vedere, „Domnu” 
Iorgulescu, când vorbea împrăștia în jurul 
lui numai bunătate. Aproape. patruzeci de 
ani, cât a dăscăliţ în Baia de Aramă, n'a 
cunoscut decât şcoala; rob al datoriei, ca şi 
părintele Ștefan, socru-său, care l-a lăsat 
dascăl în loc şi căruia şcolarii lui, după 
moarte, i-au eternizat chipul într'un bust de 
maimoră, aşezat în faţa şeolii. 

Cât timp a dăscălit „Domnu” Iorgulescu, 
prin mmtea lui luminată, nu cred să-i fi 
trecut vreodată mă.ucirea maimăririlor; şcoa- 
la şi atât. Din cartea care-o 'nvăţase el şi 
învățase destulă, că tare multe mai ştia, pu- 
tea sta de vorbă cu taţi cărturarii, licenţiaţii 
şi doctorii, cari treceau prin Baia de A:amă 
şi, pentru probitatea pe care o înfăţişa, toţi 
îl respectau; dm cartea care-o învățase el, 
învăţa şi pe ceilalţi. Inţelesese omul acesta, 
în timpul când foarte puţini o înţeleg, că 
Du-i mai mare cuminţenie pe lume, decât 
aceea, ca fiecare om să se ogoaie, să se siâm- 
pere la locul ce j se cuvine. 

Toată iarna lucra îi școală la carte şi cor 
pe trei voci pentru biserică. Cum da în pri- 
măvară, e'am cu toată școala pe dealurile 
noastre, pe cari el ne-a deprins Să le iubim 
şi făceam lecţiile cam așa: 

Ne opream sub un cireş înflorit şi el ne 
poruncea ca fiecare dintre moi să ia în mâ- 
nă câte-o floare de cireş pe care s'o cerceteze 
şi astfel mu ne rămânea nimic necunoscut, 
d'n floare. i 

La Istorie și Geografie, după sărbătorile 
Paştelui, ieșeam, cu toţii, în lunea Băii şi cu 
sape, cu caSmâ'e, cu lopeţi, cu nuele, cu lem- 
ne pentru garduri, săpam reduta Griviței ori 
săpam harta ţăr'i, cu râuri, cu munţi cu tot. 
Pentru munţi, căram nisip cu roaba, din albia 
Buebii ș -i făceam mai înalţi sau mai scunzi, 
după cum sunat ei; iar pentru ape dam dru- 
mul Buebii cu șanțuri, de umplea albiile râu- 
rilor scobite în ha'ta noastră. 

La ști:nţele naturale me punea să facem 
un câet de anatomie şi învăţam corpul omu- 
lui, așa de amănunţit, că astăzi nu cred să se 
înveţe mai mut decât la facultatea de me- 
dicină, 

Na trecut vre-un elev prima clasele prima- 
re, la școala din Baiă, unde dăscălea „Dom- 
hu“ Iorgulescu. să nu: ese cu multă ştiinţă 
de carte; pentrucă dacă te 'mpingea Neghi- 
nuţă, să dai semne de îndărătuicie. nu se 
uita „Domnul!“ IOrgulescu al cui ești şi ce-o 
să zcă părinţii acasă și numai îl auzeai: 


legrame cu Observaţii meteoroiogice, pentru- 
că, pe noi, cei du clasa IV, ne puneă, pe 
rând, să facem aceste observaţii ; ştiam, îna- 
inte de-a învăţa la liceu, cum se extrage ră- 
dăcina patrată, ce sunt numerele complexe, 
fracţi.le periodice, simple şi mixte, suprafa- 
ţa şi volumul cecului, trunch;u.uj de con şi 
a sterii, ba chiar ne învățase să ne dăm sea- 
ma ce f'gură obţinem dacă cutâre figură gco- 
metrică se învârtește în jurul unui puiet, 
sau în jurul unei laturi, ca pe u mă, cu date 


ROL 





(Urmare din pag. 


Fontenoy care numai printr'o întâmplare n'a 
fest şi ea o bătălie pierdută. Pretutindeni: se 
întâineşte același dispreţ cavaleresc al consi- 
derării rezuitatului, aceeași: întrepiditaie, a- 
ceeași grije de frumuseţea ţinutei, care a fă- 
cut şi în înfrângeri trumuseţea și tăria spi- 
ritului francez. Convorbirea dintre Roiand şi 
Olivier se întâlnește, pe alte planuri ale în- 
ch 'puirii literare, cu convieţuirea dintre don 
Quichotte şi Sancho Panca, care e controiul 
iluziilor prin mij-ocirea bunului simţ. Acea- 
stă convorbire e un text de bază pentru înțe- 
legerea Franţei de totdeauna, a Franţei te- 
merare şi idealste, a Franţei lui Francisc I 
şi a lui Bayard, cavalerul fără teamă și fără 
pată, a Franței în care sămânţa judecății 
poate fi totdeauna prezentă, dar care-și 
ascultă mai repede îndemnul sufletului decât 
pe al minţii. 

Ro.ana e deci Soldatul prin excelenţă, Cu- 
rajul întruchipat. Trăsătura aceasta se regă- 
seşte în toaie acțiunile lui. N.mic nu-i e mai 
ur decât pacea, şi in Siatu. nupăratu.ui, de 
câte ori e de ales între pace şi războiu, e ușor 
de înţeles de care pâne atâ.nă parerea ui. 
Prin aceasta el e aeparte de a zi un persv- 
nagwu politic, căc. ruzboiul nu' e totacaună 
arma cea mai bună. Concepţia lui de viața e 
coițuroasă, brutală, dar răscumpărată prin 
câva nob.uă vitejie, prin câtă iruuinusețe suue= 
tească, și mai cu seamă prin. câtă. dragoste 
întiăcârată pentru imparat şi penuru „krânţa 
cea dulce“, cum nu uită niciodată,so numzaa- 
Scă. Calitaţile sunt atât de trumoase, incât 
fac să se uite pacatee acestui nou Achule, 
ca şi acela .ute ja manie şi bun ae gură âde= 

ar faţă de Achille, paladinul francez pre- 
zintă o trăsăiură. care ul deosebeşie în mod 
fundamental. Roland e creştin, şy creștinis- 
mul lui iese la iveală în tiecare cipă. El 
care a pr.mt titiul de senator roman de la 
Papa, pe care l-a scăpat din atâtea pri- 
mejdii, el care a cucerit pentru Biserică aţâ-. 
tea regate, şi care e numit de gestă „le Ra- 
main (hampion”, camp.onui  Busericu  ro= 
mane, nu va uita niciodată umilința creştină, 
şi perspectivele supraterestre. Aceasta e de 
altfel încă una din trăsăturile sutletulu, co- 
lectiv al Franţei, ale acelei permanenţe fran- 
ceze în care nu trebuiesc luate în seamă în- 
tâmplătoarele întunecări, și căreia îi dato- 
răm catedraiele şi cruciatele, cugetările lui 


„Pascal și meditaţiile lui Lamartine. 


Unul după altul, tovarășii de luptă al pa- 
ladinului au căzut, sub loviturile unu; duș- 
man de o sută de ori mai numeros. Print.e,. 
cei din urmă moare Olivier, nu fără a fi !9- z 
vit cu spada pe Ro'and, orbit cum era, de. 
sângele ce-i curgea şiroaie, şi fără a-și îi Ce. 
rut iertăciune de la tovarășul de vitaji. Ră-. 
mas s.ngur și sfârşit de răni, Ralemd mat 
are un singur gând: Durendal, huma lui spa- 
dă, nu trebuie să cadă în mâni păgâne. 
Vrând s'o sfărâme, de zece ori lovește cu ea 
într'o stâncă, şi oțe.ul scrâşnește pe piatră 
fără măcar a se sgâria, 

Eroul s'a sfârşit în, Roland. Acum când: 
sună ceasul din urmă, se deşteaptă în sufie- 
tul lui creștinul, omul evuiui mediu stăpâ- 
nit neconţenit de teroarea mistică şi fami- 
liară a vieţii de dincolo de mormânt: 

Roland simte că sfârșitul lui e aproape. 

Intinzându-se pe un pisc, cu faţa întoarsă 

spre Spania, 
El ge bate cu mâinile în piept. 
— „Doamne, mea culpa strig către tine, 
Pentru păcatele mele mari și mici 
pe care le-am făptuit din ceasul când m'am 


născut, 
până astăzi, când mă vezi abătut“, 


bietului om, una după alta. 
In vara de care vorpesc, l-am găsit cu un. 
început de boală de nervi 


Mă pomeneam cu el dimineața; nu era scu-- 


lat nimeni din ai casei unde iocuam eu, că 
îvimetea după mine să mă scoale şi să mă 


cheme, că are să-mi spună ceva. Totdeauna: 


avea Să-mi spună câţe ceva şi-mi spunea, cu 
lacrimi în ochi, totdeauna : 
— „Și azi noapte am visât-o pe Frusina! !. 


Coboram repede cae câteva trepte de sus;, 


Îi aa 


1) 
Mănuşa din mâna dreaptă o întintle ui Dum- 





şi îngerii din cer se coboară spve fiânsul 
Contele Roland zace ia umbra qui pin 
şi către Spania și-a întors pyiw rea. 
Incepe să-și aducă am.nte Ge muite, ? 
de atâtea ţinuturi cucerite cu vitejie; 
de Franţa cea dulce şi de neamul Uri, 
de seniorul lu., Caregl, care l-a 
şi nu-și mai poate stăpâni plânsul. 
Dar nu se uită nici pe sine însuși,! 
$ recunoscându-și păcateie, cere mila dig cer: 
— „Dreptuie păr.nte, însuţi advărul, 
care ai inviat pe Lazăr din Morți 

cu leg . 


şi ai mântu:t pe Danie. din groapa 
vindecă sutleiul meu de primejdii, 
pentru păcatele pe care le-am tăcut in viață) “. 

Și oter.nd Dornnului mănușa dim mâna: că 

dreaptăj, 

Sfântul Gabriel i-a primit-o dim mână. A 

Astfel se des:mnează dim aceste puț ne da- 
mănunte, caracterele ceiuj iintâiu erou 
gestei franceze. Intruchiwape a cavaler sut 
medievai, cu toate vituţy.e și păcatele Jwi, 
crescut dintr'o pastă swf.etească anonmă ca- 
re, la urma urmelor, 4% Franța ea însăș., Ro- 
land personifică m, mut decât un tf, o 
naţiune întreagă, vu câteva dintre trăsă: urile 
care sau impus Zaai mult peste veacuri. 

„Bine înţeles că aceste coresponde apți și 
simboiizări hy, sunt voite. Ele crese d' în Î1- 
suşi aneninvaul personagiuiui, din fa ștai ai 
necunoscuY „1 poet își va fi ales drept . modei 
ideal, Suna de virtuţi şi de câlităţ. e sare al- 
cătuiau pe atunci spiritualitatea “ jranceză: 
Dovad7, de aceasta e și faptul că Rr Aamd nici 
na $ost cu adevărat un simbol al, kranţe. 
Dai extrem de popuiar de-a lung şi) veacuri- 
Br şi nidodată uitat, totuşi tipul: lui a fost 
atât de protund mod.f.cat cu tim mul, sub in- 
fluența fantezei: italiene, încât a trebuit în 
secolul al XIX-%ea o adevărat 4 revoluţie a 
erudiţitai fi:ologice, pentru a-l î. attoarce la ve- 
chea Imi înfăţişare. j 

Niciun erou de legendă n'a fog t mai popu- 
lar decât Roland, în Franţa ca ) şi în Europa 


mi 


Taxa poştală plătită în nume: pă Cogi 


întreagă. Formele deosebite și na 
geste. lui, arată cât de mult a fa 
Evul Mediu povesflea vitejiilor 
sa ogăţat ae multe» ori: de armirsi 
atribute praşupuse ale: personagi 
licve, păstrate cu sfinţenie îm ai 
Câte e, hiserică arăța, legată: stii 
uri de fier, faimoasa: Dureank 
nitie, mână de om nu. era: în: sta 
în,valea de la Roncevaux, trad 
tuat până Astăzi amintirea. stârni 
pe care ar fi crăpat-o. în: hhmă d 
lovitură din: urmă a spatei Lg 
Sunţ, Wisericide și catedraieie p [=] 
strează curioase statui medi vă 
land, aşa numitele Rolands păi 
că popularitatea erouiui n' 
tiere. In Italia, portaul s 


„meroase ale 
st gustată în 
wi. Legenda 
iri locale, de 
wii, de re- 
tâtea locuri. 
văn cu lan- 
al, pe care 
re s'o ridice. 
ţia a perpe- 
cii de grant 
lesnădăjduita 
Numeroase 
mane care pâ; 
le ale lui RO= 
en, dovedind 


p ca imoscut fron- 
irăve ei 


biserici 


San Zeno din Verona poar pă da lă statui, a 


lui Roland și a tovarăşulu 4 său 


despărțiți n ci după moar fe. 


por 





Olim.er, ne- 


1 i: 





de_ION SARBUL 


de unde dormeam, și-l găseam în grădin ţă, 
jos. Sta la o masă, sub o boită de viță, mai 
mult fruwize, viţă de aceea dela munic, la 
care strugurii rămân agur.dă, car ma te- 
bui o vară să se coacă, fuma ţ are dela ţi- 
gare şi m'aştepta. Im. vorbea misterios, ca şi 
Cum ăn 41: Pus a Cate tin Şi ce Lupul 
Şi cum vedea că mă apropii, scotea ua pachet 
ate, din ju:nă-e, umbla cu el, parcă ar îl 


fost o bombă, scotea nişte table, ie lua iu. 


cet, să nu zurue, şi-mi spunea, tot tain.c: 

— „Să facem o partudă și să mai vo.bim. 
A ci mu mai am cu cine să mai stau de 
taină“. 

Mai târziu, n'aşi putea spune după cât 
timp, d.n vara asta, — eram în Bucureşti — 
am auz-t ca „bomuu“ loizuie-cu a Laurie 

Se dusese să-şi vadă ustul din cei do. băeț 
ai lui, care era otiţer la Petroşani, și'n lipsa 
băiatului, de acasă, singurătatea ş. starea lui 
de suflei, i-a pus o a.mă de vanăioare, in 
mână, armă cu care era atât de obişnuiţ și 
cu câtre, Săiacu., şi-a pus cupat zie.ui, Viiţe- 
rul l-a găs.t pe tată-său plecat dun lumea 
cesta de jale. 

Poâte că în clpa aceea visase pe cucoana 
frus:ma, i] i 

. - L] [] a Li . Li LI L LI 

După câţiva ani dela moartea lui „Dom 
nu“ IOrguiescu, trecând prin Baia şi obiin- 
du-mă la Constantin Iovan, am dât cu ochii 
de un lămâi mare ș, frumos cutivat îtr'uB 
hârdău mare, De-abea încăpea acest ' lămâs 
în tinda prăvăliei lui Constantin. Avea co- 
roana de un verde înch.s, ca un nuc roiat și 
'e.a încârcaţ cu mut rod, uea fiuamea ul 
:albă — simbolul nevinovăţ ei, până ia truc- 
tul bun pentru mâncare. 

— »De wide ai frumuseţea asta de lămâi 
Domnule Iovan ?“ 

Negustorul, scoțând din adâncul pieptu- 
lui un s:ncer o.tat, mi-a răspuns, cu multă 
jalen gas: 

— „Bieiul domnu Iorgulescu, mi l-a altoit 
:acum vreo tre zeci — treizeci şi cuci de ai“. 


7 du 


(Din vo.umul, „Amintiri“, care va apare 
în curând). : 


Pan 


Literatura Europei întregi sa alimen:at, 
timp de câteva veacur., din am.ntirile v-te- 
jiilor lui. Un voium n'ar fi deajuns pentru a 
cuprinde întreaga materie ep-că brodată în 
jurul numeiui său. In Germania, un Conrad 
de Suabia e autorul poemei intiulăte Rou- 
dantas let, care nu e decât o pretacere a poe- 
mei franceze, şi care a suferit de-alungul 
veacurilor preiucrări şi modificări în acord 
cu spiritul vremii. : 

In Spania, povestea lui Roland pare a fi 
fost cunos-ută încă din secolul al XI-lea. 
Tamperameniul excuusiv şi fierbinteie patrio- 
tiam al literaturii castiliane a scornit de alt- 
Wei numaidecât un r.val spaniol al lui Ro- 


land. Fernara del Carpibo, devenit și el erou 
naţ:onal, şi căruia legenda iberică îi atribuie 
uciderea paladinului francez, e cântat ca și 
Roland în câteva romances spaniole, şi a de- 
venit mai târziu eroul întinsei poeme a lui 
Baibuena care îi poartă numele. 

Dar norocul figurii legendare a lu: Roiand 
a fost mare mai cu seamă în Itaiia. Citilă mai 
întâi în textele franceze, povestea vieţii lui 
a fost apoi reluată în așa numtele poeme 
franco-italiene, scrise de poeţi italieni, dar în 
limba franceză. Mai târziu se a:cătuiră în ita- 
lienește lungi romane brodate pe aceleași te- 
me legendare, şi cunoscute sub numsle gene- 
ric de Reali di Francia. In a doua jumătate a 
secolului al XV-lea sa desvoltat din ele o li- 
teratură epică originală, prezeniată mai ales 
pr.n ce.e trei capodopere ale genului: Mor- 
gante Maggiore al wi Luigi Pulci, Orlando 
innamorato de Boiardo şi Orlando Furioso de 
Ariosto. 'Toate au drept personagiu central pe 
palad.nul francez, amestecat, ce-i dreptul, în 
aventuri care adeseori nu ma: au nimic a face 
cu gesta medievală. 

Atât de mare a fost succesul acestor com- 
poziţii, şi mai cu seamă atât de mare a fost 
prestigiul lui Ariosto, care a insuflat o nouă 
viață materiei epice medievaie, colorând-o cu 
mniabila lui fantezie, încât icoana lui Roland 
xcămâne timp de câteva veacuri profund mo- 
«i. ficată și aproape de nerecunoscut. Tipul lui 
îmoland curtezan, pudrat și pomădat ca un 
parsonag u de operă lirică, sa perpetuat până 
in «poca romantică. Atunci progresul studii- 
Jor medievale a pus din nou în lumină va- 
joarea literară şi omenească a legendei primi- 
five. Ei îi datorăm tipul cel nou al lui Ro- 
land, ţipul romantic al eroului național, așa 
cum se întâlneşte în amintirea literară a lui 
'Hugo, a lui Alfred de Vigny, şi mai târzu a 
lui Henri de Bornier. 

Astfel, pentru cititorul de astăzi, Roland a 


redevenit personagiul epopeei medievale. In- - 


ch zând în personalitatea lui câteva caractere 
care se pot ușor generaliza, şi reprezentând 
acea literatură, acea organizare socială și acel 
stil de viaţă care sunt contr:buţia cea mai în- 
semnată a Franței medievale, personagiul a 
putut lua vaioarea lui de simbol. Timp de 


cincisprezece secole, Franţa a fost o naţiune 
militară şi creștină. Indoitul ideal pentru c:re 
s'a luptat, vorbeşte prin cuvintele arhiepisco- 
putui Turpin, în poema-lui Roland. Cuv nte.e 
lui, adresate baronilor în clipa când lupta stă 
să înceapă, exprimă un ideal de v:aţă care 
e acela al lui Roland, o viaţă în care vitej-a 
e cea mai de seamă virtute, şi la capătul că- 
reea surâde dumnezeiască răspiată ; [i 

Seniori baroni, să nu purtați în. oi gân- 
duri rele. 

In numele Domnului, vă rog să nu fugiţi 
de luptă, 

Ca să nu se cânte despre noi cântece 
proaste. 

Mai bine să mur'm cu toţii luptând, 

Căci suntem încredințați că vom ajunge la 
capăt. 

Nimeni dintre noi nu va mai fi mâne în 
viaţă, SE A 

Dar de un lucru suntem siguri cu n! ri Și 

â Paradis s'a deschis nntru 
hear, ALEXANDRU CIORĂNESCU 


CO 000 
wpării dir. Gle P. T. T. Nr. 24.484.939 


'orm apri 


ii 
i 


ZI Asii 


i