Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1943_052_0019

-F 


„Cesară 


UAIVI 


PROPRIETAR: 


SOC. AN, „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 - 23 
DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub No. 163 Trib, Ilfov 





ABONAMENTE: 


autorităţi și instituții 1008 lei 
particulare — 12 luni 500 „ 
6 luni 400 „ 
3 lunt 210 „ 


= 


REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI I Str. Brezoianu 23-23 
TELEFON 3.30.10 


Apare de 3 ori pe lună 
PREŢUL 10 LEI 


SUL LITERAR 


Sâmbătă 10 


Redactor responsabil: TRAIAN CHELARIU 





ANUL LIi Nr. 19 


IULIE 1943 





ELITELE 
TKECUTULUI 


ARDELEAN 


In timp ce literați dim Prin- 
cipale se dedau, ud inceputul 
veacului trecut, unei actevuaţi 
mMuttiaterale,  CUPTINZANĂ Sub 
unghiul preocupariior, cu egal 
interes, genuruie literare ceie 
ma: diverse și  hazardându-se 
chwr pe cărări s“râine de artă, 
iniro jramântare jremtuicăd şi 
aspirație de uimurtre, de lim- 
pezire a virtuatităților proprii 
și de descijrare a unor jeruri 
precise către care să nâzuască 
— multibateratuiate care cul- 
minează in encielopedismul, lui 
Haşaeu, — euitele ardaiene îşi 
CONSACTĂ munca Cu îndârjire 
unei SPeciaiitdţi, căreia îi cu- 
ROSC dea început obiectivele, 
unei simgure sere (sau cel 
Mut Cow, dar 1Nrudue) cer- 
ceiaiă iwtro exempiară ținută 
de continuitate, — făcând ast- 
fel dovada că Ardelenii du 
știut totdeauna ce vor. 

Scopul operei culturale ar- 
delene de până la războiu 4 
Jose sa argiumenteze, jreşte, 
drepturile noastre în podișul 
carpatic, — țendwmţă care im- 
primă literaturii  transtivane 
un caracter jurist și didactic. 

Practiesmul înclus prin în- 
săși forța împrejurăritor poli- 
tico-sociale îm activitatea cul- 
turală ga Românilor ardelemi a 
favorizat înjlorirea unei -lite- 
raturi de. luptă, cu, verbul 
ascuțit ta adăpostul unor disi- 
mutări subtile, ale cărei, baze 
se pun prim şcoala istorico-fi- 
lologi:că a corijeilor latinismu- 
mitul, — care reprezintă poa” 
te una dim cele mai uluitoare 
dovezi de continuitate, pe Le- 
Tren cuitural, în. stradania de a 
semnala și apoi de a impune 
un dadevar “anoperant :ntre- 
zărit, dincoace de munţi, de 
cronicari. Acelaşi  practicism 
înascul 4 jăcut din Arde- 
leni, — cărora 0 cenzură a- 
cerbă le controla scrisul, dar 
nu era în stare să le con» 
troleze cu rigurozitate şi 
cuvântul rostit cu îmflăcă- 
rare în tainice locuri transfor- 
mate în amvon şi cutedră, — 
dascăli îridenți, care atunci 
când n'au mai răzbit să-şi ex- 
prime principiile, au trecut 
mumţii, pentru a şi le expune 
aici, în Principate. Și oricât de 
eronate păreau urmele din a- 
cestea multora, au izbutit to- 
tuși să şi le impună prin for- 
ţa lor de contagiune, prin ilu- 
minata convingere şi tenacitate 
cu care și le susțineau. Dicţio- 
harul lui Laurian şi Massun, 
lăsându-i deoparte gravele e- 
TOTI» nseamiu, prin insuși fap- 
tul că a apărut, şi încă pur- 
tând girul Academiei Române, 
triumful persistenţei ardelene, 
care trebue luată ca exemplu 
în sine şi nau în consecințele ei. 

Ardeleanului i-a lipsit mudlti- 


“lateralitatea de suprafaţă, pe 


care a suplinit-o prin colabo- 
rare. Pe Câmpia Libertăţii mâ- 
nuitarul ideilor, oratorul şi-a 
dat mâna cu omul fâptei, cu 
eroui: Simion Bărnuţiu, cu A- 
vram Iancu. Lazăr a fost das- 
căl excelent, dar n'a fost și un 
scriitor, iar Goga, în momentul 
când şi-a dedicat activitatea 
politicei, acţiumii, a încetat, e- 
feciiv, de a mai scrie litera- 
tură, E, în acesta pilde, o do- 
vadă de supremă  omestitate, 
manifestată printro dăruire 
totală, în munca pe careo 
crezi, într'un moment dat, me- 
pentru  meam. Căci 
acesta  — gradul de uti- 
litate a activităţii proprii pen- 
tru paţie — e semnul sub care 
au activat Ardelenii. 

De sus, de unde ne tronează 
şi diriguesc aspiraţiile, orien- 
tate spre un pământ pe care 
multe din aceste elite l-au pă- 
răsit numai spre a lupta mai 
cu folos pentru poporul care a 
crescut din negura vremilor în 
el, pe care l-au cântat şi iubit, 
Hluștrii reprezentanţi ai sbu- 
ciumatei culturi ardelene ne 
înspiră mămumchil de prin” 
cipii care să călăuzească paşii 
tineretului transilvan spre um 
stil de viaţă conform cu nece- 
sitățile momentului. Micu, Șin- 
cai și Maior,, continuaţi de 
şcoala filologică dela universi- 
tatea pribeagă la Sibiu, ne a- 
mintesc de mândria de a fi 
coboriîtori din neamul Roma- 
nilor şi de drepturile noastre 
peste munţi, punâmdu-ne tot- 
odată în față tenacitatea neîn- 
fricată în susținerea unei cauze 
un Lazăr ne învață apostola- 
tul şi pelerinajul, un Bărnuţiu 
logica urgumentării, eroii dela 
1789 sau Iancu eroismul fap- 
tei, un Andrei Mureşanu avân- 
tul, un Coșbuc întoarcerea la 
popor, iar un Goga abolirea 
oricărar  atitudimi  neutrale, 
chiar a poeticului turn de fil- 
deș atât de drag intelexctuali- 
lor, atunci când sunt în joc în- 
teresele neamului. Inmănum- 
chind aceste principii, din tra- 
diția culturală ardeleană, în- 
tr'un stil de viață nouă, e sigur 
că trăindu- vom birui. 

ION ŞTEFAN 


Tot atâţ de sgârcită, ca în poszie, e activitatea lui Ma- 
tei Caragiale şi în proză. E parcă! un destin ca oamenii de 
real talent să se limiteze la o activitate restrânsă, pe 
câtă vreme cei ce au numai o spoială de talent, să arunce 
volumele, ca vulcanii în erupție, valurile nesfârșite 'de 


lavă. Fiul marelui humorist sa mărginit şi 'n domeniul 


prozei, unde dă dovezi de virtuozităţi mult mai mari, la 
numai două lucrări integrale şi la câteva creionări neter- 
minate. Cele două bucăţi însă ne pot înlesni o orientare 
suficientă în angrenajul de lucru al scriitorului, permi- 
ţându-ne să extragem, din analiza lor, consideraţiunile 
necesare pentru stabilirea valorilor la cari se ridică, în 
ansamblul literaturii autohtone. Vom începe cu cerceta- 
rea lor, în ordinea în care au apărut, întrucât ea mar- 
chează şi mersul evolutiv al afirmării scriitorului în do- 
meniul spinos al prozei. Pe de altă parte, prima bucată, 
odată analizată și supusă examenului critic, ne ajută, 
prin elementele cari se desprind din ea, să înţelegem 
nai uşor pe cea de a doua, cu mai multe părţi complicate. 

„Remember“, este o ciudată incursiune pe care scriito- 
rul o face, spre a explora un domeniu de viaţă necunoscut. 
Dacă lectorul m'ar reţine din ea decât descrierile atât de 
bune ale Berlinului, și încă ar avea suficiente motive s'o 
claseze printre cele mai isbutite realizări de proză româ- 
nească. In ea găsim și o mare doză de material autobiogra- 
fic, care înlesneşte stabilirea unor puncte de contact cu 
fondul sufietese al scriitorului. Fără să dăm acestuia im- 
portanţa pe care ar da-o, neindoelnic, istoricii literari, por- 
nind în explicarea întregii opere numai dela anumite aspec- 
te ale lui, credem totuşi că e bine să ne servim de el, în do- 
rința de ia explica prin informaţii cu privire la mediul in- 
telectual și la educaţia sufletească, formarea lui literară. 
Din „Remember“ aflăm ce înrâurire puternică a avut 
asupra lui risipa de muzică clasică, ședințele literare din 
familie și contemplarea celor mai importante realizări de 
artă. Berlinul, cu aspectul lui de burg milenar, cu grădini 
și boschete, cu Spreea și malurile ei ascunse de verdeață, 





MICAELA ELEUTHERIADE Fiori 








MATEI CARAGIA 





LE, 


de DUMITRU IMBRESCU 


cu muzeele bogată şi înfloritoare, cu un cuvânt, cu între- 
gul lui arsenai de viață artistică și civiuzată, a intrat 
adânc şi intens în toata ființa organucă a seriorului nos- 
tru. Paginile din „Remember'" sunt poate omagiul cei mai 
sincer pe care vre-un scriițor român i-a adus, in afară de 
ion Luca Caragiale, al cărui entuziasm era iâra; margini, 
taţăa de capitala wermaniei. Ceeace l-a atras pe ei măi 
mult a fost tocmâi mediul cutural şi intelectual din Ber- 
lim, atmostera de respect față de realizarile artistice şi 
spiritul pașnice şi diesvui de activ al oamenilor. Din toate 
paginile lucrării trăește viu şi intens sentimentul de res- 
pect a lui Matei Chragiale față de marea așezare germană, 
cu un trecut străvechi. Germania i-a tost un îel de a doua 
patrie. Pe el l-au btras ia ea tocmai realizările spirituale şi 
aspectele de civilivațe atât de bogată şi infiorivoare. „Re- 
member" e tocmaa prilejui de a ni le intaţişa, punânu în 
prezentare o migâlă rar intâlnită la vre-un alt scriitor. 
anfiuența studiostilui heraldic pare a se resimți şi aci des- 
tul de ciar. Al urmărește portretul. incursiunile în lumea 
barzilor din vremurile recute, cu un întreg ntual de viaţă 
tradiţională, speciic numai ciasei lor restrânse, ambianța 
de duioșie, pe card le-o creiază, precum şi simpatia pe care 
le-o poartă, fac din el un meșter al schiţei. versonagiile 
lui capătă trăsăturile reguiate şi precise ale iigurilor ne- 
raldice, portretul tânărului străin extravagant, solemn și 
distins, mgâmtat și disprețuitor, e tormat din linii hotă- 
rîte. Dar pe Matei Caragiale il interesează, nu numai exis- 
tența lui fizică și sotială, asttel că îi fixează și trăsăturile 
etice şi spirituale, cari au putut să-l convertească la o to- 
vărăşie îndelungâtă de discuţii, întreruptă de tragicul 
sfârșit. al străinului normand, din meamul conților de 
Oxforă. ; 

Risipa lui de lui și de viaţă formează axa povestirii în- 
tregi. In partea dbua ni se descrie, într atmosferă de 
neințeles și bizar, brusca lui plecare în noapte şi tragicul 
sfârşit, rămas până în cele din urmă un mister pentru 
scriitorul, care îșiifăcea reproşuri şi coșmaruri de respon- 
sabilitate. Nu putem înţelege, şi nici autorul nu ne face 
să fințelegem, ce ndotiv atât de important a putut să-l facă 
să plece dintr'o plăcută tovărăşie, pentru a nu se mai în- 
toarce niciodată, rhărindu-i sbuciumul şi suferința. Bucata, 
are în ea şi ceva de senzaţional. Eroul el, Aubrey de Vere, 
este un tip cu total ieşit din comum. Apariţia lui în viața 
ordonată şi liniștită a capitalei germane este un episod 
dintre cele mai pitoreşti, felul lui de a se îmbrăca și în- 
frumuseţa, întrun chip sulemenit şi anormal, purta stig- 
matul bizarului, iar preocupările pe cari le afişa se singu- 
larizau într'o ciudată izolare. Autorul își prezintă eroul 
cu siimpatie, strecurând, în materialul autobiografic, unele 
corespondențe spirituale cu el. Discuţiile redate degajează 
o tovărăşie armonică, vederile lor par să se potrivească. 
Sfârșitul tovarăşului de discuţii şi hoinăreală a avut în 
fiinţa autorului urmări dintre cele mai dureroase, ajun- 
gând să fie prada unei puternice obsesii. Sar putea face 
desigur o legătură între acest tragic sfârşit și apariţia fe- 
meii cu pă roșcat, într'o aleie pustie din _Tiergarten. 
Imaginea ei să-l urmărească pe povestitor şi după 
moartea nobil său tovarăş normand. Și tocmai când 
ar fi putut să afle cum sa desfășurat durerosul sfârşit, 
precum şi motivele cari l-au determinat, el preferă să 
păstreze misterul, cu farmecul lui de neînțeles. Prin ase- 
menea trăsături, povestirea își păstrează caracterul ei de 
ciudăţenie amestecată cu bizar. Ea e un elogiu al vieţii: 
singuratice, al detașării din realitate, preferând tainițele 
ascunse şi întunecate, amfiteatrelor măreţe şi luminoase. 

Povestitorul e un cântăreţ nedespărţit şi sincer al sin- 
gurătăţii, al discreţiei și al nopţii adânci. El evită oamenii 
şi sgomotul, preferând, în locul lor, tovărăşia copacilor 
seculari şi a tablourilor celebre. Preferă decorul întunecat 
al nopţii, zilelor senine: 

„Nu voiu uita niciodată. E drept că aşa frumoase 
nopţi, două n'am văzut la fel, eu care știu a preţui noap- 
tea ca nimeni altul, care am iubit-o cum nu se poate iubi 
ziua, cu nesaţ și cu patimă. Sufleţul meu sălbatec, care de. 
obiceiu pare a aţipi sgribulit de o nemulțumire nedeslu- 
şită, nu începe a trăi pe deplin decât odaţă cu stingerea 
celor din urmă văpăi ale amurgului ; pe măsură ce se aș- 
terne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mâi al meu. 
Să-mi fi îngăduit mijloacele de traiu a schimba fața îm- 
prejurărilor, cu anii ar fi fost cu putință să nu văd raza 
zilei“. 








(Urmare în pag. 5-a) 





ATITUDINE ŞI CONTRADICŢIE 





Există similitudini e structuri și 
destine untori Surprinzătoare, la de- 
părtări cronologice și geografice faţă 
de care perspectiva universalistă a o- 
mului de cultură nu mai permite, toc- 
mai prin nivelarea, operată de distanţă, 
nici un șoc. Dacă însă coincidenţa se 
desvoltă în spaţiul strâmt al unui „hic 
et nunc“, al unei epoce date, într'o ţară 
determinată, jocul repetat al seriilor 
cauzale pare de-adreptul o potrivire de 
undeva  voită, sau de cineva, stăpân 
peste potriviri. 

Destinul creatorilor de valori dela 
noi, sa mai afirmat, oferă curioase 
constante de mizerie. Desinteresarea 
dureroasă a publicului, până la grani- 
ţele spitalului, morgei sau casei de ne- 
buni în care a-culturalismul general 
îşi expulzează, ca stridiile excrescenţele 
inoportune, oamenii ieșiți din medie, 
este din păcate o forţă la fel de consi- 
derabilă în 1848, în 1882, sau 1889 cași 
în 1938 sau 43. Inerţia, această lege so- 
cială a gravităţei, funcţionează fără 
greș, când e vorba de exilul tinerilor 
libertari din 48, de internarea în ba- 
lamuc a lui Eminescu, flămânzit atâţia 
ani în oraşul tuturor îmbuibărilor, de 
înmormântarea sărăcăcioasă a lui Lu- 
chian paraliticul trăind din mila spo- 
lHatorilor săi, ori de vagabondajul deli- 
rant al lui Arthur Enășşescu. Atâtea 
exemple, şi altele câte! 

x 

Dintr'un jurnal de idei din 1941: 

„Cât datorăm lui Hegel, noi, oamenii 
momentului actual, n'au întârziat să 
arate la timp, atât — cu sentimentul 
restabilirii unor raporturi de gratitu- 
dine datorată — teoreticienii prezentu- 
lui acestuia umil, cât și — împinși de 
dorința unui denunţ public de natură 
a-l compromite, — retardatarii unei 
epoci culturale la ale cărei funeralii 
asistăm. 

„Nu mai departe decât în înţelegerea 
pe care o arătăm opacităților coalizate, 
gândul atoatecuprinzător al lui Hegel 


își are partea ea de contribuție. Nu 
ne-a învăţat el că Istoria, oricât ar în- 
semna ea desfășurarea dialectică a Spi- 
ritului Absolut, nu este totuși o alune- 
care fără, accidente și asperităţi, şi că, 
în ulțimă analiză, culturile se consumă 
în circuite închise, în cicluri monadice 
aproape, ireductibile și impermeabile ? 

„E firesc să întâmpinăm — ca purtă- 
tori ai unei făclii de înnoire culturală 
— împotrivirea, păzitorilor unor vetre a- 
prinse la flacăra altor Olympuri, și care 
continuă astăzi să radieze, în virtutea 
elanului câștigat, fără a se neliniști 
dacă pribegii adunaţi în juru-le pără- 
sesc flăcările ce le promit binetăcătoa- 
rea căldură căutată, pentru a se alipi 
grupului de fauri obstinaţi a aprinde, 
cu o scânteie, cupțorul tiparelor celor 
noui, așteptate. 

„Cât datorăm lui Hegel avem a ne în- 
treba însă și atunci când ne izbim de 
piedici neprevăzute, provenite din înţe- 
legerea lui abuzivă, literală, petrificată. 
Astfel, credința în imposibilitatea de a 
cuprinde sensibil conţinutul unei opere 
de artă aparţinând trecutului — deci 
unei alte culturi, — este (mai cu seamă 
dela succesul surprinzător al filosofiei 
lui Spengler, în gândirea căruia hege- 
lianismul are multe de ale sale de re- 
cunoscut) e foarte răspândită. Circuite 
închise, culturile se juxtapun şi uneori 
se reflectă, lăsând totuşi să scape oglin- 
dirilor lor, tocmai caracterul esenţial, 
autenticitatea ireproductibilă a cons- 
tantelor lor, specificul fiecăreia dictat 
de sâmburele viu al „vieţii de fapt” in- 
cluse”... 

* 

Citesc rândurile acestea scrise cu 
doi ani în urmă, imperfecte, de nere- 
cunoscut pentru mine cel de azi, şi 
preocupându-se de o problemă care 
astăzi mi-e indiferentă. 

Cât datorăm lui Hegel 2 

Ce curios! Să fie oare războiul și ex- 
periența cataclismului ce ameninţă ci- 
vilizaţia, cauza îndepărtării acesteia de 
teoretic ? Și cauza persistenţei unui je- 


nant sentiment al ridicolului, oridecâte 
ori ne încăpăţânăm, struţeşte. cu capul 
în nisipul abstracţiilor, să nu ne intere- 
săm decât de realitatea anacronică a 
ideei ? 

Cât datorăm lui Hegel ? 

Nu e mai potrivit cu momentul: cât 
datorăm succesiunei hegeliene ? Flind- 
că ideologiile a căror ciocnire a produs 
aceste „gigantice încleștări”, cum se 


spune la jurnal, derivă — antinomice, 
aşa cum sunt, opuse diametral, contra- 
gictorii, — din aceeaș filosofie hegelia- 
nă, Nu e de înnebunit? 

Cat datorăm lui Hegel ? 

Statistica numai, a vieților umane 
sacrificate ne-o poate spune ! 

* 


Toate personagiile de legendă se nasc 
atunci când mor. Gauguin sa născut când 
a început să moară de foame. Foarte pu- 
ţia bine remunerată, de lichidator la Bursa 
juns în preajma vârstei de treizeci de ani. 
având de îngrijit o familie a cărei bucă- 
tărie şi garderobă îi acaparează tot timpul 
liber, viața lui Gauguin nu e vița lui 
Gauguin decât după demisia sa din func- 
ţia bine remuneraită, de lichidator la Bursa 
casei de schimb Bertin, rue Laffitte, Paris. 

Plictisit să-şi soldeze fiecare an din via- 
ță cu un beneţiciu de 40.000 de franci, în 
ai 36-lea an al vârstei sale înfloritoare de 
burghez, — situația acentuată de tradiţia 
meschină, pudibondă şi îngustă, pe care 
căsătoria sa cu daneza protestantă Mette- 
Sophie Gad, i-o imstaurase în casă — Gau- 
guin purcede să încerce existența dură a 
boemuilui. 

Și într'o bună zi, virtuoasa soție şi vigi- 
lenta casnică, d-na Mette Gauguin, se 
găsi foarte încurcată să explice copiilor 
săi dece papa nu vine ca de obiceiu să-şi 
soarbă cuminte şi absent, cafeaua cu lapte 
alături de ei, dece mai târziu locul său la 
dejun e liber şi dece pentru seara nici nu 


mm ema ne art m m 





(Urmare în pag. 5-a) 


ION IRIMESCU 





Carnet din tranșee 


TACTICĂ 
ŞI NOPȚI 
CU LUNĂ 


Ciudat ce repede te deformează reati- 
tățile imediate ale vieţii, în ce măsură 
îţi desființează ceiace credeai că este pa- 
trimoniu sufletesc, inatacabilul din tine. 

Eri, era o seară calmă cu lună plină, 
cum nu întâineşti prea des decât în poeme 
şi numai în anii adolescenţei, în viaţă... 
Şi o lumină, o lumină ca aceea care tur- 
Lură sufletul unei fecioare dintr'o piesă 
a lui 'Thornthon Wilder. 

Trebuia să-mi organizez o nouă poziţie 
în vederea unui atac inamic cu care. 
Caut și nu găsesc totuși ceiace aoresc. 

Un camarad de lângă mine mă în- 
deamnă : RI 

— Uite, lângă casa aceia cu trei plopi. 

O privesc şi după o ciipă alung îndem- 
nul ca pe un gând rău: 

— E singură, izolată, și trebue să fie 
reperată. Nu stau acolo! 

— Uite ce poziţie frumoasă are! Și 
plopii aceia înalţi de câtă poezie o umplu. 

Dar eu stărui încăpățânat: E reperată! 

Și nu-mi dau seama de argumentul ca- 
maradului meu decât noaptea târziu, când 
totul a fost pus la punct. 

Stau de 4 ore lângă casă şi abia acum 
îi văd silueta elegantă, de vilă din lemn, 
înălțânau-se sveltă de parcă se ia la în- 
trecere cu plopii care o încadrează ca 
niște paji. Puțin mai departe, Doncţul 
curge lin, ondulându-se leneș, în timp ce 
argintul apei se strecoară sfios printre 
arborii bătrâni ai pădurii din dreapta 
noastră, despărțind două lumi. 

Abia acum, îndemnat de alții, încep să 
văd casa. Şi odată cu aceasta, să simt far- 
mecul ireal a] acestei nopți de Mai. Ste- 
lele străiucesc feeric, luna se plimbă 
calmă ca într'un basm. Şi liniștea, liniş- 
tea nu mai este încordata așteptare din 
preajma unui atac, ci calm paraaisiac. 

Dar ca să-mi dau seama de toate aces- 
tea, a trebuit să ascult glasul altuia, care 
să-mi desvălue frumuseți în mijlocul că- 
rora trăiam altădată. Eu vedeam lumină 
de lună, care spunea inamicului mai mult 
decât trebuia să spună o noapte pe front, 
iar vila nu era decât un punct reperat. 
Și noaptea întreagă cu toată suava ei 
poezie, numai ore ce premerg atacului. 
Tagtica mi-a ferecat ochii fără înavială, 
iar legile războiului le-au înfrânt pe cele 
ale sulfetului. 

Voi mai putea oare vreodată să mai 
văd frumosul din jurul meu, fără a pr'vi 
întâi la asprele legi ale luptei ? 

Mi se vor mai deschide oare şi mie pot- 
țile fermecate ale bucuriilor jpure, fără a 
maj Îi nevoie să ciocănesc zadarnic o1e 
întregi ? 

Vor mai poposi lângă mine toate vră- 
jitele chamări ale nopţilor, ale stelelor şi 
ale cărților? De s'ar întâmpla şi minunea 
aceasta, le voi putea descoperi cu sufle- 
tul deschis spre toata zările ? 

Ca departe te-am simţit de mine, într'o 
noapte de înfiorată tăcere, aici, pe malul 
Daneţului, omule tânăr care ai fost odi- 
rioară... 

29 Mai 1942. 








COSTIN 1. MURGESCU 





SCRISORI 
d e 
VACANŢA 


STIMATĂ FLAȘŞNETĂ ! până 
mai alaltăeri stăruiam îm credin- 
ţa că ai murit. Fuga îu cotidian, 
huetul antiliric al oraşului, şi 
câte altele încă, îmi  întăreau 
convingerea, ţroenind în chipul 
acesta um mic sicriu, în vemtri- 
colul drept, ca într'o odaie de 
păpuşi. Doar de papagal mai 
ştiam  câte-ceva; îl auzeam 
unevri sburând prin crengile vi- 
sului, jar alteori îl ştiam, sigur, 
pe-un umăr de mare poet, un 
alt papagal de cât toţi papagalii. 
Cu ţăcălie, cu morgă, și geniu. 

Insingurările însă fac daruri, 
amare de cele mai multe ori, pe 
care nu toţi de putem descoperi, 
Şi dacă nu tragem de tot gluga 
peste ochi, ne putem afla uneori 
în faţa unui miracol mărunt, Se- 
sam, deschide-te! Ploaie de îlori, 
risipă de aur lunar, din coroana 
ubui biet copac, te poţi alege 
câteodată şi cu mai mult... Dul- 
gherul nu şi-a pierdut incă scu- 
lele, iubirea mai are nevoie de 
balconul unui Romeo, sunt 
incă nopţi în care steaua lui Ril- 
ke e mai înaltă decât Juceatărul. 
Undeva, într'o inimă, și în alta. 

Stăteam îeri pe un colţ de 
scaun, chinuind o ţigâretă. Fum 
şi cald, cald şi fum. Știam prea 
bine că uideva o apă de ghiaţă 
curge peste aceeaşi piatră şi ve- 
deam singurătatea ştiută,  aler- 
gând pe mal. Si-atunci, de un- 
deva de jos, ca dinir'o insulă a 
oceanului, ai suit înspre mine, 
pe-un cânt de îlaşnetă. Desculţă, 
îngereşte de desculță, ai intrat 
în odaie cu „valsul dimineţii” şi 
te-ai răspâmdit cu melodia în 
toate ungherele. Flaşnetă, atunci 
abia am înțeles că tu nu poţi 
muri! „Iubito”, așa am să-ţi 
spun, căci tu mi-ai adus-o pe-o 
clipă, şi nu „Stimată  flașnetă”, 
ca [a acest început de rânduri. 
A venit o sărbătoare in mijloc 
de zi, un saltimbance şi-a legat 
funia de etajul meu, ondina şi-a 
făcut sălaș în păharuj meu cu 
apă, ucenicul vrăjitor mi-a în- 
florit peretele, şi in toate şi 'n 
toţ, te-am aflat mereu pe tine, 
umbră de carne venind pe-un 
sirop de cântec, tras de o mie și 
unul de papagali, ca de-o nouă 
stirpe de Pegași, pe care tu i-ai 
dăruit lumii şi poesiei. 

Flașneta cu bărbosul ei din Ji- 
quide sau din Zille trăește. Co- 
baiul nu e chir atât de bolnav, 
iar ghemotocul de hârtie cade ca 
o ploaie, şi nu numai de Ja man- 
Sardă. Vraja ci mam so vând, 
căci e a moasiră, şi nici tu n'ai 
să vrei să mi-o cumperi. Flaşne- 
ta greerului meu, jucrată la cea 
mai mare fabrică, lustruită cu 
văpselele cele mai de preţ, e 
astăzi un adevărat com a) abun- 
denţei. Samain şi Souppault, G6- 
tard de Nerval și Laforgue, Kla- 
bund și D. Iacobescu, toţi şi-au 
mutat orga şi Jira, piculina şi o- 
boiul în pântecul subțire al cu- 
tiei mele cu vrăji, pentru mare- 
le cântec pe care am să ţi-l dau. 
O să plouă cu şcoli literare, şi-o 
să mingă cu sonete şi alexanari- 
me, până vei fi troenită de-atâ- 
ta muzică. Fabrica de fiaşnete 
va fiuera pe coş. Acolo unde săl- 
ciile cu țuna zâmbese printre 
nouri, acolo va merge vagaboi- 
dul în haine bleu-marin, încer- 
cănat şi inlăcrămat. O reverență 
medievală, și va începe să în- 
'vârtă manivela: trubadur, tru- 
ver, robot. Esenţă, 

Și pentrucă toate  fiașneţele 

globului pornesc dimineaţa şi o- 
basese cu amurgul, eu voiu ple- 
ca la drum cu Steaua serii, cu 
steaua inimii tale. Pe sub plopi, 
într'o piaţă. Dorm toţi, cu 
storurile Jăsate. Dorm pădurile 
cu pălăria nopţii în cmier; trezi: 
greerii şi eu. Să mu te sperii! In 
locu! meu. pe-o aripă de vals, 
Regina Dragă, va sui la geamul 
lău și-] va sgâlţâi uşor. — Pri- 
miţi un flașnetar? Şi-o fereas: 
tră, alta decât toate cele ale lu- 
mii, se va deschide spre stele. 
Jos, printre ape şi frunze, flaş- 
netarul va şti. 
Iţi mulţumesc pentru lecţie, 
fiaşneta mea dragă, bărbos și: 
prăfuit de pulbera lumii. Auzi? 
Um cântec suie, în [a bemol mi- 
nor. E-al] tău... E cântecul nopţii, 
e cântul vieţii fără de care tu 
n'ai mai fi eu. 


ŞTEFAN BACIU 





Block - notes 


mu PE MARGINEA notelor lau 
dative înserate în mâi ţoate ga- 
zeteile noastre, cu privire la pro- 
ducțiile Conservatorului Regal 
de Artă dramatică din Bucu- 
reşti, me vedem siliți să arătăm 
climatul în care au crescut ad- 
jectivele şi pizmentaţiile cu rău- 
tăţi. 

Lăsând deoparte cinstea pro- 
fesională a  d-lor  Carandino, 
Mircea Stetănescu, Petru Co- 
marnescu — marginaliile noas- 
tre se opresc asupra câtorva 
nume streine de socotelile sce- 
nei, dar care nu Sau sfiit să-și 
declare incompetența chiar pe 
spinarea acestor neophiţi ai tea- 
trului, cari așteptau dela slova 
domniilor lor, altceva decât un 
portret al omului de pe podium; 
aşteptau  desvăluirea acelui „a 
spus ceva mou” sau „va spune 
ceva nou” în arta pe care o să- 
vârşeşte, 

Or, adjectivele poleiau un ani- 
mal — răutăţile scrijilau în epi- 
dermă. Nimic din pregătirea ac- 
tului desfășurat pe scenă în 
funcţie de artist, nici o contura- 
re a latenţelor descoperite ea un 
„al treilea ochi” obiectiv, şi dă- 
ruite in slovă acelui care le are 
şi-i sunt hărăzite spre potenţare! 
— Nimic din schiţa unui drum 
pe câre cel mai tânăr din scenă 
şi-l dorea desvăluit de un om 
priceput în „meseria” pe care 
EI, absolventul clasei de dramă 
şi comedie, de-abia o adutmecă. 

„„Au găsit doar în portret exe- 
cutat aşișteri nepriceperii foto- 
grafului ambulant dintr'um bâl- 
ciu, 


m ..INVITAȚIA a lăsat-o un 
vurier pe biroul Redacţiei: D-lui 
Cronicar dramatic al ziarului X. 

Primul care a intrat pe uşă a 
ridicat-o ! — „Mă duc cu la pro- 
ducții 1 

(Eu, în majoritatea cazurilor, 
e cronicar al faptelor diverse, în 
timpul liber : poet — şi frecvent 
spectator al revistelor muzicale 
de pe Lipscani). 

După produrție, Eu se ocupă 
je întinderea unei coloane de 
mazetă de cazierul absolventului 
şi-i descrie cu lux de amănunte 
pagina 2-a din. biuroul popnu- 
laţiei : căsătorit, celibatar, sem- 
ne particulare... 

Iscăleste cu litere grase taldi_ 
ne memphis) — .ESCU sau cu 
prudență : INTERIM, 

Gazetele și-au făcut datoria ! 
(Pagina II-a s'a încheiat! Bun 
de imprimat !) 


a BUNUL nostru prieten şi 
camarsd de redacție Ion Mincu 
Lehliu, în ecourile lui teatrale 
prindea o fațetă deloc frumoasă 
in activitatea societanilor tea- 
trului Naţional: turneele perso- 
naie sub firma primei scene a 
Statului. 

Și scutura sdravăn pe domnii 
cari înlesnesc sistema ! 

Să ne ierte camaradul nostru 
că reiuăm şi că în aceeaș pagi- 
nă adăogăm amintirea noastră 
din provincie; nu vreun altceva 
decât să întărim un glas care sa 
ridicat ? Poate porseverenţa 
cândva să desbumbăcească ure 
chile oficialităților ! 

Luăm de-o pildă turneul cu 
„Marșul Nupţia:” Ge Henri Ba- 
taille. 

Temeinicia considerentului ca- 
maradului nostru. că susnumita 
piesă nu-i o fericită alegere din 
repertoriul Naţ:onalului, nu se 
G:seută ! 

Sistematica însă, pe care noi 
9 cunoaştem, e bine să o înlăn- 
țuim ecoului teatral” din nu- 
mărul trecut al revistei ncastre. 
Spre cunoaștere celor din pro 
vinaie ! E de datoria noastră. 

n D. VALENTINEANU e so- 
cietar al Naţionalului. Are drep: 
tul să-şi aleagă o piesă pentru 
un turneu personal. 

Distribuţia din cadrele primei 
scene «e costisitoare. Rămâne 
aşa dar cu îmcă un nume de 
afiş: Vraca, Celelalte personagii 
suit încredințate  proaspeţilor 
„probişti” din Sindicat, onoraţi 
cu suma de una mie Jei de spec- 
tacol. 

Pentru afiş se cumpără firma: 
Turneu oficial a! Teatrului Na- 
țional din Bucureşti. 

Spicctacolul se prezintă  sub- 
mediocru. 

La. premizele chunţate de noi e 
lesne de ghiciţ comcluzia pe care 
o aruncă Provincia în cârca Na- 
țienalului ? Atât. 

e AM VĂZUT spectacolul i- 
udugura! dela noul Teatru ae 
Ariă-Colorado. (Cronicarul res- 
pectiu îşi va spune cuvântul!) 

In această coloană mărturisi 
doar nedumerirea noastră pentru 
o formulă pretențioasă și care 
“ta dovedit irealizabilă întrun 
teatru cxperimental ridicat ad. 
hoc de temperamente unila.erale. 
De aici și mozaicul, prezentat în 
câteva numere sub nivelul re- 
wuistic, şi care wavea cursivita- 
tea cerută chiar și de un spec- 
tacol yen „Pasărea albastră“, 

Pe un pre-text, cu alunecări 
cârlige, Marietta Sadova ne_a qă- 
dăruit o pagină realizată de an- 
tologie dramatică-fonetică. Căci 
teaul singur nu este decât un 
palid retrospectiv al cotidianu. 
hui, care fără înțelegerea scenică 
şi pictarea în autenticitate a per- 
sonagiului, prin elementul verb 
şi imagine în mişcare, ar fi ră 
mas un reportagiu viabil în cor. 
pul unui ziar sau în fața micro- 
fenutui. 

Izbânda e a Marietiei Sadova. 

Ce a realizat Marietta Sado- 
va se poate constituit punct de 
plecare în. sensul 1nui teatru ge 
artă, fie e! chiar un fragmena- 
vin într'o atmosferă care neîn- 
doelnic ar suda un spectacol, 


TUDOR NICOLA AMARU 








UNIVERSUL LITERAR 


CRONICA DRAMATICĂ 


TEATRU NAȚIONAL: „Daria” 
dramă în patru acte de Lu- 
cian Blaga, 

TEATRUL NAŢIONAL: „Aricii“ 
comedie în trei acte de I. Me- 


rişescu. 
TEATRUL NAȚIONAL: „Rochia 
de seară” comedie in trei 


acte de Teodor Soşdean. 


Dintr'o frumoasă inițiativă a 
d-lui Livu Rebreanu sa hotărit 
facerea unui schimb de specta- 
cole între Teatrele Naţional din 
Capitală şi cele din Cluj-fimi- 
şoara şi laşi. 

In felu: acesta publicul Me- 
tropolei ca şi cel din provincie 
— acesta obişnuit să cunoască 
mișcarea teatrală a Bucureştiu- 
lui numai prin formațiunile de 
turneu care erau departe de a 
corespunde tuturor aşteptărilor 
— aveau posibilitatea să-şi dea 
seama de munca şi realizările 
fiecăruia dintre teatrele noastre 
oficiale. 

Contactul cu Capitala, cu pu- 
blicul ei, cu alţi oameni, cu o 
altă sensibiltate, alt gen de a 
reacţiona, readuce pe fiecare la 
realitaţe şi-i redă justele pro- 
porţii ale lui, ale camarazilor lui 
şi ale spectacolului insuşi, așa 
că și din acest de al doilea punct 
de vedere este un bine pentru 
toată lumea. 

lată pentru ce, cum ziceam 
mai sus, trebuie felicitat d. Li- 
viu Rebreanu pentru această 
frumoasă iniţiativă. 

Deasemenea mai trebuie feli- 
citat și d. N. Kirițescu, direc- 
torul Teatrului Naţionai din 
Cluj-Timişoara care a dovedit 
că ştie să-și tacă o trupă bună 
şi în stare să realizeze lucruri 
frumoase, lucruri artistice, 

Pentru că, dacă privim în bloc 
cele trei spectacole date de an- 
samblul dela Cluj și compensăm 
lipsurile unora cu calitățile al- 
tora, se poate spune că d-sa a 
reușit — deşi în provincie — 
să-şi creieze un bun instrument 
teatral. 

In ce priveşte misiunea pe 
care şi-a prupus-o, aceia de pro- 
movare a literaturii românești, 
d. Kirițescu deasemeni are meri- 
te frumoase, propunându-şi şi 
reușind, după cum spune d-sa, 
să realizeze un lucru cu totul 
excepţional — deşi principiul în 
ce mă priveşte, il socotesc discu- 
tabil, — lucru pe care desigur 
că îl voi explica vreodată mai pe 
larg — anume acela nu numai 
de a promova literatura drama- 
tică originală, ceiace dorim cu 
toţii” dar, mai mult, de a ti rea- 
lizat anul acesta o stagiune în 
întregime numai cu piese româ- 
nești! A 

Fără a spune deocamdată mai 
mult dar cred că aceiaşi nevoie 
de aierisire pe care o are un ac- 
tor o are şi un teatru şi, dacă 
aceasta pentru unul se face con- 
fruntându-şi puterile şi cu ale 
altor camarazi sau pe alte scene 
cu alte obiceiuri, cu alt public, 
şi, dacă se poate, chiar şi cu alţi 
regizori şi directori de scenă, 
pentru teatru, aceasta se face 
ieşind dintr'o aceiaşi şi aceiaşi 
formulă artistică, dintr'un ace- 
laşi şi acelaşi repertoriu, care de 
multe ori începe să se fixeze şi 
la acelaşi nivel, deschizând larg 
uşile şi ferestrele spre alte ori- 
zonturi, pentru alte lucrări, pen- 
tru alte literaturi şi alte curen- 
te liţerare. 

* 

Prima reprezentaţie  qată de 
oaspeţii Teatrului Naţional din 
Bucureşti a fost „Daria” a d-lui 
Lucian Blaga. 

In privința acestei piese fae 
rezerve totale. , 

Este vorba,  bineințeles, de 
„Daria”, sau, dacă voiţi, de opera 
dramatică a d-lui Lucian Blaga, 
pentru că, altfel, personalitatea 
autorului, incontestabil  intere. 
santă pe atâtea planuri, nu poa: 
te fi pusă în discuţie! 

Sub raportul dramatic, însă, 
părerea mea este că d. Lucian 
Blaga nu reprezintă nimic: nici 
valabil, nici viabil, 

Mărturisesc că am citit tot tea- 
trul d-sale, la început cu interes, 


pe urmă din ce în ce mai dezi- 
iuzionat pentruca, la ultimele 
pagini, să fiu aproape revoltat 
vontra acestei hotăriri a mele 
inuţile de a-l cili complei: nu 
merita acest efort! 

Deja ii cunoşteam de mai de- 
mult unele lucrări de teatru, dar 
trecând multă vreme, am voit 
să-mi controlez vechile păreri şi 
deceaia am fost foarte bucuros 
că d. Blaga şi-a scos o ediţie 
complectiă şi desigur definitivă a 
intregii d-sale opere dramatice: 
mi-am zis că in felui acesta voiu 
avea imaginea reală, justă, de 
ansamblu, a acestei opere şi aş- 
teptam să-i văd cu alţi ochi pie- 
sele. 

Din păcate, nu! 

„Dacă totuşi ar fi să recomand 
cuiva ceva, i-aşi recomanda cel 
mult „Cruciada copiilor“ care, în 
adevăr, este o lucrare frumoasă, 
o lucrare de adâncimi şi de 
străfulgerări, de semnificaţii, o 
lucrare de un anumit nivel poe: 
tie! 

Insă i-ași recomanda-o numai 
ca să aibe o ideie de teatrul 
d-lui Blaga. 

Pentrucă şi această lucrare, 
altfel foarie frumoasă din punct 
de vedere literar, tot nu se poa- 
te numi „teatru ?”. 

La fel şi „Avram lancu” — 
cu frumoase imagini, cu trumoa- 
se sensuri patriotice, dar şi cti 
puierile încercări de dramatiza- 
re care nu stau în picioare — la 
fel şi cu celelalte. 

„Daria” de ex.: nu-i nici dra- 
mă psihologică nu-i nici simbol, 
nu-i nici piesă realist-freudiană 
şi nu-i nici fantezie dramatică, 
nu-i misticism rus şi nu-i nici 
gratuitate gide-iană, nu-i nici... 
dar, ce mai, nu-i nimic! 

Text, text, şi vorbărie şi tato- 
nări şi încercări teatralo-literare 
în embrion, care nu se ţin, care 
nu se leagă care nau nici-o gen- 
zistenţă. | 

Și, evident, cu un astfel de text 
nici actorii nu au putut să aibe 
decât succesul pe care lau avut. 

Deși trebuie să se recunoască 
de toţi că sa jucat bine: d-na 
Magda Talvan in rolul principal 
a ştiut să imprime o anume mor- 
biditate liniei d-sale de inter- 
pretare, pe care s'ar părea că 0 
presupune rolul și a avut un 
frumos joc de scenă, in general 
o frumoasă zompoziţie, 

Oarecum pe aceiași linie şi 
d-na Nunuţa Hodoș, în rolu! lui 
Puiu, băiatul ei, marcând sensi- 
bilitatea delicată a acestuia; bine 
deasemenea şi d-na Virginia 
Drăgoi precum și d-nii  tosei 
Vanciu, Titus Croitoru, Mihail 
Lapteş şi Nicolaie Sasu care au 
căutat, cu calitățile indiscuta- 
bile de cari dispuneau, să mai 
salveze ceva din acest spectacol 
şi să reușească să ţină întrucât: 
va treaz interesul publicului 
pentru piesă. 

Reprezentarea „Darie la 
București constitue în orice caz 
o experienţă interesantă şi din 
punct de vedere teatral propriu 
zis, fiinâcă e vorba de tea- 
trul d-lui Blaza, oferind incă o 
verificare, interesantă deaseme- 
nea şi sub raportul interpretării, 
de un anumit expresionism sau, 
mai exact, de un anumit auto- 
matism combinat cu efecte de 
pantomimă sumbră — care con- 
stituie ca regie o formulă nouă la 
Cluj... Qeși prin alte părţi peri- 
mată de cel puţin zece cinspre- 
zece ahi!... — şi înitime, deşi toate 
acestea de fapt ţin tot de regie, 
deasemnea și ca decor, conceput 
în întregime numai în vulori 
puternice roşii sau violet, și to- 
tul în linii drepte, în triunghiuri, 
— triunghiu în loc de ușe, triun- 
ghiu în loc de fereastră, iar pe 
puretele colorat violet un tablou 


reprezentând tot așa,... un triun- 
ghiu sau, cel mult, o piramidă 
roşie! (probabil triunghiul tre- 
buind să reprezinte simbolic şi 
expresionist semhui damnării!...). 

Muzica de scenă de d. Mircea 
Popa, bună şi adecuată. 

Spectacolul, luat în totul, după 
cum am spus, interesant ca ex- 
perienţă. 





Spectacolul echipei teatrale 
de propagandă a M. St. M. 


Un excelent spectacol a avut 
loc Duminica trecută la Ateneul 
„Tei”, Inălţătoarea  muniţestare, 
în cadrul căreia s'au preamărit 
vivluțite de veacuri ale neamului, 
şi la care jocul, muzica şi veselia, 
caro mau părăsit poporul nostru 
mâci în ceasurile cele mai grele, 
au fost reprezentute în cele mai 
hune condiţii. 

Populaţia nevoiașă a cartierului 
s'a adunat în mare număr să a- 
siste la acest spectacol —un sper- 
ticol cum cu siguranță nu mai a- 
vuseseră prilejul să vadă. În sala 
somptuos decorată cu drapele, 
picturi și planșe ale secției de 
Propugandă, într'o sală foarte cu- 
vată — (așa cum s'ar cădea de alt- 
fel să fie totdeauna sălile desti- 
mate unor dsemenea manifestări) 
publicul venise în număr mare, 


Spectacolul a fost dat de o e- 
chipă de teatru a secției de Pro- 
pagandă, una din acele echipe 
care dac pe front alinarea, îmbăr- 
bătarea limbii și simțirii  româ- 
neşti, acolo, pe meleaguri străime 
și în mijlocul  încrâncenării de 
viață și de moarte. 

După ce excelentul „Cor al ar- 
matei” a intonat „imnul Regal” 
d. căpitan invalid Gruia a sub= 
liniat rosturile luptei noastre în 


răsărit. Răsunetul pe cure această 
expunere a avul-o în rândurile 
mulțimii, dovedește odată mai 
ault cât de pătruns este Poporul 
Român de marile sale  ideciuri 
naționale. Conferinţa a fost răs- 
plăiită cu îndelungi aplauze. 

Apoi, programul și-a urmut 
cursul, Relevăm îndeosebi minu- 
nutele dansuri naționale ale echi- 
pei de jocuri națiomule ACT, 
condusă de d. subl, Buruc — citire 
a produs entuziasmul. legitim al 
publicului. A cântat muzică popu- 
tară românească cunoscuta  cân- 
tăreață Rodica Bujor şi tenorul 
George Poenaru, Au dansat: d-na 
Nicandrov şi duo Sin:air — îar 
dei clowni muzicali de cea mui 
bună calitate au făcut -deliciul 
"mulțimii... 

Programul a fost prezentati de 
Nicolaide care, cu hazul lui atât 
de apreciat, a spus cuplete și a 
istorisit umuzante snoave. Tot 


programul a fost acompaniat de: 


v orchestră excelentă — o for- 


mație condusă de violonistul bine |, 


cunoscut Vietor Predescu. 

Un minunat dur făcut de ar- 
mată populaţiei civile — iată pe 
scurt ce a fost specțacolul echipei 
de teatru a Propâgandei Statului 
Major, 


Sub raportul acesta își are, 
oricum, valoarea şi interesul lui. 

Ca artă — şi în special ca artă 
dramatică — în schimb un spec- 
tacol născut mori. 


Nu tot astfel a fost reprezen- 
taţia cu piesa din ziua urmă- 
toare, cu „Aricii” d-lui Meri- 
şescu. 

Asia da, este vie, stă pe pi- 
cioare. 

Şi nu o spun din cauză că aşi 
avea vr'o dispoziție — de obi- 
ceiu mai mult sau mai puţin ipo- 
crită şi mai mult sau mai puţin 
de sezon — pentru tendinţele ei 
patriotice, puţintel semănătoriste, 
poporoniste, etc. 

Ași zice chiar .din contra că. 
după mine, ete constituie tocmai 
partea mai slabă a acestei piese 
care, altfel, ar fi câştigat mai 
mult dacă ele ar fi fost mai ate- 
nuate sau, și mai bine, dacă ele 
nu Sar fi văzut de loc. 

Pe când așa, prezentându-se 
ostentativ, şi cu vizibila tor notă 
moralizatoare, compromit pe a- 
locurea tonul firesc şi real al 
personagiilor. Altfel, insă, o piesă 
bună, cu observaţii psihologice 
juste, cu mişcare, cu viaţă au- 
tentică, 

Interpretarea foarte bună. 

D-l Iosef Vanciu, cel puţin, a 
avii o adevărată creaţie in a- 
ceastă piesă pentru care poate 
fi invidiat de orice actor de sea- 
mă prin acea frumoasă interpre- 
tare, de larg humor țărănesc, a 
personagiului principal Ghiţă 
Boncioc, pe care I-a făcuţi să tră- 
iască pe scenă cum nu se poate 
mai veridic, marcându-i și pito. 
rescul și duioșia și curajul şi 
dârzenia. 

D-l Dem. Constantinescu în 
Nicolae Măgureanu a prezentat 
cu multă naturalețe un ţăran 
chiabur şi aşezat, revoltai câte 
odată, atunci când sentimentele 
lui cinstite îi erau bruscate. D-na 
Fi. Ciura Ştefănescu în Marioara, 
a jucat în general bine deși 
poate cam convenţional — de 
alttel în însăşi rolul este conven- 
ţional : ceeace arătam mai sus; 
deși într'un rol episodic, d-na 
Puica Perieţeanu a fost amu- 


zantă, reuşind să dea caloare 
rolului acelei femei de ţară 
care-şi face de lucru la morţi și 
cununii; deasemeni, destul de 


bine d-nele Virginia Drăgoi, Nu- 
nunța Hodoș şi Daia Nicoară 
Andron, 1 
In restul distribuţiei d-neie şi 
d-nii Margareta Săileanu, Cori- 
na Constantinescu, Sandu Rădu- 
lescu, Nicolae Sassu, Sabin V. 
Pop, I. Fârâianu, Titus Croitoru, 
Mihail Lapteş şi Ion Sarpa cari, 
deşi în roluri de ansamblu, au 
contribuit 
succesul acestui spectacol. 
Direcţia de scenă a d-lui Ol- 
teanu de data aceasta, normală, 
chiar obişnuită şi  bineințeles, 
dată fiind și piesa, tradiţională... 
O singură remarcă mai impor- 
tantă : ar îi putut să se lipsească 
Și d-sa şi, de altfel şi autorul — 
deși poate până la un punct în- 
Săşi economia piesei o cerea, dar 
ea se putea atenua cu ocazia rea- 
lizării „pe teren” — de redarea 
prea naturalistă și de un gust 
cam indoielnic a unor detalii, de 
ex. îmbrăcându-l şi desbrăcân- 
du-l pe Nicolaie Măgureanu în 
faţa publicului, fiindcă de asta 
chiar nu cra nevoie şi apoi se 
vedea cât de colo că toată acea 
scenă este făcută numai cu 
scopul de a obține câteva etecte 
comice care, însă, trebuie să se 
recunoască, dar sunt destul de 
eftine, 
Altfel, regia destul de bună şi, 
Inat în totul, un spectacot bun. 


Ultima reprezentaţie a Teatru- 
iui din Cluj-Timișoara a fost cu 
piesa „Rochia de seară” a d-lui 
Soşdean. 

E o piesă uşoară, cu loarte 
multe lucruri bune, cu o ideie 
inițială amuzantă dar, din pă- 
cate, nu în deajuns exploatată 
fiindcă ea ar fi trebuit să prile- 
juiască — căci numai in chipul 
acesta se pot sustine asemenea 
piese, — o serie de „discuţii-ra- 
chefă”, de dialoguri spirituale, 
paradoxale, în genul teatrului 
lui Oscar Wilde. 

Totuşi nu trebuie să se ceară 
nimănui prea muli fiindcă piesa, 
în realitate, este bună şi aşa, este 
plăcută, amuzantă. 

Actul al treilea e de un final 
mai convenţional dar n'are prea 
mare importanţă. 

Interpretarea deasemenea 
bună. 

D-na Viorica Dimitriu, prin 
calităţile d-sale fizice, prin si- 
lueta d-sale elegantă, prin dis- 
tincţia cu care a arborat rochia 
de seară — clement de alţiei ab- 
solut necesar justificării acţiunii, 
— a fost femeia care trebuie şi, 
în acelaşi timp, şi artista de care 
era. nevoie, dovedind multă inte- 
ligenţă scenică şi deosebită inţe- 


„legere a rolului. 


D. Iosef Vanciu de dala a- 
ceasta, însă, mai şters, mai con- 
venţional, fără prea multă con- 
Vingere. 

Pre altfel însăși piesa nu se 
pretează la luarea de atitudini 
sufleteşti autentice, spectatorul 
fiind pregătit să ia totul în glu- 
mă, să asiste la farsă, 

D-nii Sandu Rădulescu și Vic- 
tor Popescu au avut multe scene 
bune fără ca, totuşi. rolurile să 
le îi oferit posibilitatea unor 
realizări deosebite, de mai mare 
interes şi întindere, 

Direcţia de scenă bună; tot a 
d-lui I. Olteanu ca și în celelalte 
spectacole. 


ALEXANDRU DRĂGHICI 





în mare măsură la .. 





„ELLARMONICA“ DE MÂINE 


Odată cu incheierea stagiunii 
simionce, „Filarmon ca“ a tre- 
cuţ un prag botântor pentru in- 
tregui ei viitor, realizind aceea 
ce consiiluia 0 veritabuă necesi- 
iăte ptutru CU TDualicăsta i 
ded.carea ei aciivităţii exclusiv 
simfonice. Sunt mulţi ani de 
căna desbatem im cronicile noa- 
Stre problema acută a acestui 
mare desiderat aj vieţii noastre 
muzicale şi considerăm împlini- 
rea, lui drept un mare eveniment 
Mt carul COiLStcinȚe nu se vor 
lăsa prea mult așteptate. 

Arătasem întotdeauna cât era 
de păgubitoare rodmeiei înfăp- 
vuirilor ei Situaţia care impunea 
până acum  „Filarmonicei“ să 
implinească în permanenţă, qouă 
funcțiuni: aceea ue orcnescră sim- 
fonică şi aceea de orchestră de 
operă. 

Urmările defavorabile ale a- 
vestui nefericit cumul de obiiga- 
ţii, erau multipie. 

Printr'un număr extrem de re- 
dus de repetiţii, aveau de sufe- 
rit şi calitatea execuţiunilor, și 
cerinţele de lărgire ale reperto- 
Tiului „inclusiy în laturea lui nâ- 
țională, careia i-ar fi fost de do- 
rit o atât de vie desvoltare, 

Neintrerupta trecere alternati- 
vă dela conceri simfonic la oti- 
ciul instrumental al spectacolu- 
lui liric era în acelaş timp dău- 
nător adevăratei specializări ar- 
tistice, obositor peatru toţi, plin 
de inconveniente pentru „Opera 
Română“ însăşi care se vedea u- 
neori silită să-şi arunce cântăre- 
ţii în reprezentații cu scene în- 
tregi nerepetate cu orchestră. 

Dar, remedierea acestor con- 
diţiuni anormale prin despărţi- 
rea „Filarmonicei” de „Operă”, 
care şi-a format o orchestră pro- 
prie, va avea cu mult mai mult 
decât s:mplele urmări ale îndren- 
tării celor arătate până acum. 

Perspective excepţionale se 
deschid activităţii viitoare a 


„Filarmonicei“ şi repercusiunilor 
ei culturale, 

Se vor putea da concerte popu- 
lare (ca accesibilitate şi întoemi- 


re de program) pentru studenţi, 
şcolari. funcţionari, muncitori. 

Se vor putea face turnee de- 
monstrative în străinătate, unde 
prestigiul artistic al ţării a mai 
aVut Şi alta dăta de Caşiniga. ue 
pe urma memorabilelor concerte 
ale primei orchestre simfonice 
a jiu şi va avea in cu atat 
mai sporită măsură, după acea- 
stă fezicită reformă, 

Cecace însă va însemna 0 a- 
devărată providență pentru ori- 
zontul spirimal al provinciei, va 
fi campania de mari tumee mu- 
zicale prin ţară, însfârşit reali- 
zabilă, şi cu câre se va risipi du- 
rerosul întuneric care dăinuieşte 
incă intr'ale muzicii în atâtea 
din oraşele noasire, oreându-li- 
se o viaţa noua, indemnuri, câlău- 
ziri, buaurii şi revelări ce pot da 
roade incalculabile, Inceputul în 
acest sens a şi fost întreprins, o- 
dată cu recentul turneu la Bra- 
șov, Sibiu, Timişoara şi Arad. 

lată ce va fi şi ce va putea 
face  „Filarmonica” de mâine, 
mulțumită mai multor prezenţe 
binefăcătoare în conducerea des- 
tineloy ei. Hotăritoare au fost în- 
țelegerea şi sprijinul plin de 
convingere ale d-lui protesor A- 
lexandru Marcu, ministrul pro- 
pagandei naţionale, „Filarmoni- 
ca” fiind astăzi trecută sub oblă- 
dmirea acestuj ministex de largi 
realizări în domeniul muzicii» e- 
nergia şi entuziasmul neobosit ale 
d-lui George Cocea şi iniţiativă 
promptă şi serioasă a d-lor Ti- 
beriu Brediceanu și Dorin Josof, 
directorul și administratorul „0- 
perii Române“, care nu și-au 
precupeţit strădaniile pentru a-şi 
alcătui o cât mai aleasă orches- 
tră, 

In acelaş timp, noua recunoa- 
tere se cuvine darurilor cuceri- 
toare de animator muzical şi 
îmcercatului şi strălucitului ta- 
lent  dirijoral ale maestrului 
George Georgescu, prin care „Fi- 
Yarmonica“ ştie că va putea păși 
şi de acum înainte, cu atât mai 
mult cu cât o soartă mai noro- 
coasă a început a-i zâmbi, din bi- 
ruință în biruinţă. 

ROMEO ALEXANDRESCU 





HOTARIRI... 


Uneori chiar legea — oricât de 
categorică ar fi — lasă parcă în- 
găduința unei abateri, când este 
vorba de-a sprijini ceva mai 
mulț decât respectul habotnic 
al înţelesului ei. 

Dacă nu mă înşel, insuşi se- 
meca a spus: „legea se poate 
călca numai dacă respectând-o 
era mai rău”, 

Mă sileşte a gândi la aceasta, 
ba chiar și a încuraja abaterea 
dela respectul unei legi, numai 
atunci când este vorba de pen- 
sionarea actorilor. 

Mărturisesc sincer că fiecare 
scadenţă impusă de un text de 
lege, ca în fiecare an la sfârşit 
de stagiune să se socotească anii 
de pensie, m'a mâhnit și mă 
mâhneşte foarie mult. Mă mâh- 
uneşte fiinăcă sorocul cade mai 
totdeauna pe tânăra muncă a ac- 
torilor mari. 

Şi-atunci ?... 

Odată a fost pensionarea lui 
Dulfinski... 

Anul țrecut a fost pensionarea 
lui Nae Săvulescu... 

Anul acesta a lui Ovid Bră- 
descu... 

Fiecare an a înlăturat de pe 
scena oficială câte un mare ta- 
lent. Şi, iarăşi, fiecare an a în- 
şelat speranța, ivirii altuia care 
să înlocuiască pe cel pensionat. 

Să ne gândim la răspunderea 
păstrării, dacă pe acea a creierii 
o neglijem şi atunci hotăririle 
vor fi cu mult mai potrivite 
dreptei judecăţi, decât respectul 
unei legi arţăgoase. 


PREMIAȚII... 


Alți tineri au fost trecuţi anul 
acesta în registrul meritwoaselor 
răsplăți.. 

S'ar cădea să aşternem pe 
hârtie numele lor şi să le încu- 
rajăm truda cu noui îndemnuri, 
dacă n'am desluşi în numele câ- 
torva un alt succes: acela al... 
cărților de vizită. 
acordării premți- 
„DAUDET- 


În preajma 
lor, cărțile acestea de 





MEMENTO 
CINEMATOGRAFE 





SCALA: Somnambula şi jurnal. 

REGAL: Macario „Viconte“ şi 
jurnal. 

VICTORIA: Miliardarul cântă- 
reț și jurnal. 

ELYSEE: Soţui idea, jurnal şi 
compania de bae!. 

VOLTA - BUZEŞTI: Jocul cu 
moartea, juma! şi trupa de | 

varietăţi. 

ROMA: Nota zero ia purtare şi 
jurnal. 


CARMEN -SYLVA: Stânca de 
mărgean, jurnal și trupa de ar- 
tişti, 


E E cr Pi E 


tate morală“ au circulat cu o îu- 
țeală de gând, numai ca să îm- 
purtă succesul obținut cel puțin 
cu alergăura dacă nu cu alt- 
ceva, fiindcă de merit nu mai 
putea fi uvrba, atâta timp cât 
era al altora. 

lată dece amestecul acesta de 
nume premiate și de artişti pre- 
niiaţi obțin prin însuşi meritul 
țiecăruia ușoara posibilitate de-a 
fi separați, 

Totuşi doi premiaţi: N. Bran- 
comir și Emil Boita, cari pe dea- 
supra tuturor, du obţinut cu so- 


"lemnitatea cuvenită muncii și 


talentului lor, premiile respecti- 
ve, îi trecem aici cu potolita şi 
împăcata noastră așteptare... 


„TEATRUL RADIOFONIC...“ 


Cu activitatea de curând re= 
începută, teatrul la microfon n'a 
însemnat un succes. 

Dimpotrivă... 

în afară de „Maria Stuart 
care a avut un evident succes 
datorită interpretării, restul pie- 
se.or a însemnat pentru cei cari 
de-abea așteptau reinceperea, pe 
baza unei noui şi serioase orga- 
nizări, o sinceră dezamăgire 

Motivul ?... 

Reluări eftine şi în al doilea 
rând experiența voită de d. Vic- 
tor Ion Popa de-a folosi voci 
noui la microfon, recrutate de pe 
aiurea, nu constituiese decât o 
evidentă  micşorare a prestigiu- 
lui „Teatrului Radiofonic“. 

Avem totuşi răbdarea unei 
așteptări, ca să ne surprindă 
— apoi — succesele, de care ne 
vom buauna ce: dintâi. 


AFIȘ... 


D. Vintilă Pantazopol are ter: 
minată o lucrare dramatică in- 
titulată „Doamna Chiajna”. pe 
care cei cari o cunosc din ma: 
nuscris, o declară ca o fericită 
achiziţie. ce-ar putea-o face 
prima noastră scenă oficială sau 
scenele oficiale din provincie. 


«e Wăgarul care apare pe sce- 
na teatrului „Alhambra“ și-a a- 
ÎUns.. turma“ din urmă, 

E vu ispravă pe care i-a înles- 
nit=0 regisorul. 

Insfârşit 1... Se pare că trupa 
e încântată să aibe un aşa ca- 
mara !... 


“e Deficitul cu care s'a închis 
„Teatrul Municipal“ face mai 
grea problema redeschiderii lui 
în toamnă. 


«% Puiu Iancovescu va juca 
cu un ansamblu nou pe scena 
teatrului „Maria Filotti”, 

ln orice caz, colaborarea Ma- 
ria  Filotiti-lancovescu departe 
de a fi de lungă durată, conso- 
lează vremelnic lipsa „tinerilor 
fugiţi”, 

«e „Teatrul Intim“ care se va 
deschide întro fostă sală de bar 
din strada Acudemiei, își anunță 
premiera cu piesa „Femeia sulă 
în sută”, prelucrare. de d. T., Mu- 
şatescu, după Leo Lentz, 


1. M. LEHLIU 








DP ac a a i o ii A N O 


10 IULIE 1943 


Dacă nu stiați! 


m TEATRUL „Muncă şi Lau- 
mină“ de sub direcţia d-lui Vic” 
tor Ion Popa, pregăteşte pentru 
Wunile de vară două spectacole 
dim repertoriul de excepţie, inau- 
gurat stagiunea actuală cu „Un 
duşman aj poporului“ de Ibsen. 

Sunt în stadiu de lectură la 
masă „| ragazzi mamgiano i 
fiori“ (Copiii mănâncă flori) de 
Emrico Bassano şi „Premiul No- 
bel” de Hyaimar Bergmann. 

Prima are protagoniștii pe Mar- 
gareta Lascu, Geonge Marcovici, 
Cezar Rovințescu, Eugenia Bă- 
dulescu, Nicolae Ştefănescu; 

„Premiul Nobel“ pe Traian Vă- 
rășteanu,  Alexandrescu-Toscani, 
Romulus Neacșu, Dody Caan. 

Direcţia de scenă este girată 
de d. Victor lon Popa. 

(Nu greșim dacă spunem des- 
pre noua orientare a teatrului 
dim strada Uranus că înscrie cu 
fiece stagiune un pas nou întru 
educarea celui mai dificil spec- 
tator: muncitorul, și că treptat 
îşi va câştiga şi spectatori „de 
centru“ pe care şi-i merită din 
prisosinţă). 








m LA ÎNCEPUTUL lunei Sep- 
tembrie, un grup de absolvenţi 
din anul acesta ai Conservata- 
rului Regal de Artă dramatică, 
va da căteva spectacole de stu- 
dio, punând astfel în discuţie ne- 
cesitatea unui teatru al genera- 
(iei din care fac parte şi care 
trebuie să-și spună răspical cu- 
vântul, în evoluția scenei româ- 
neşti. 

Se repetă sub direcția lui Dan 
Nasta, care este şi protagonist, 


„Une saison en Enfer“* de Ar- 
thur Rimbaud. . 
In colaborare cu  Alexandre- 


scu-Toscani se fnc ultimele ci- 
z2lări adaptării lui „Woyzecki 
de Georg Biichner. 

„Ruota“ lui Cesare Vico Lo- 
dovici și „Fapta“ lui Lucian Bla- 
ga sunt ultimele spectacole până 
în luna Decembrie şi care vor fi 
date pe scena Studio-Naţional, 
duminicile dimineața. 

Se așiepta ozonificarea scenei 
noastre dela cei câțiva înaintași 
ai celei mai linere generaţii de 
artişti. 

Sunt semne bune! 


N INIR'O convorbire cu d. 
Victor Ion Popa, noul profesor 
dela Conservator, am aflat un: 
fapt îmbucurător: d-sa lucrează 
la o bibiiotecă (să mu se mire ni- 
meni!) — cu manuscrise — tra- 
duceni după cele mai semnitfica- 
tiive lucrări «de specialitate în arta 
teatrului și pe care o va pune la 
îndemâna studenților dela gec- 
țiile de dramă și camedie. 

Vom. avea pentru întâia dată 
un adevărat documentar din Sta- 
nislawsky, Gordon :Graig, Appia, 
Tairoff. Baty, Copeau, Bragaglia. 

„Chiar pentru folosința d-lor 
directori de scenă încărunțiți!... 


m LUIGI ANTONELAJI, anult 
ducatul autor dramatice italian, 
mort anul trecut, cu ultima zi 
trăită in sanatoriul dela Penne 
şi-a încheiat şi ultima pagină de 
manuscris, a piesei ,L'amore 
deve naşcere“. 

„Și spurie Antonelli într'una 
din ultimele lu; sorisori: -L/amore 
deve nascere“ e un imn al tine- 
rejii, e o comedie lirică, emoţio- 
nantă. Cel puțin aşa îmi pare. 
Comedia, cum însuţi o să vezi; 
a fost făcută cu o tehnică spe- 
cială. Fiecare act se sfârşeşte cu o 
scenă de dragoste; numai în ulii- 
mul se produce conflictul şi des- 
legarea lui. Am scris o piesă pen- 
tru cei mai tineri interpreţi”. 


N ROBERTO BRACCO, nulti- 
mul reprezentan: £-. teatruiui "UI, 
a murit anu] acesta la Sorrento. 


m LA PARIS sa reluat la 
„Iheâtre de l!Avenue“ piesa lui 
Jean Giraudoux: „Electra”. 

Un corespondent al revistei î- 
taliene „Il dramma“ scrie că în 
actuala reluare se simte marele 
gol cauzat de lipsa în scenă alui 
Louis Jouvet: care, la premiera 
din 1937, dăduse fabulaţiei și 
magicei aristocrații a cuvintelor, 
o perfectă cadență scenică, 
Interpretar?a actuală, în direc- 
ţia de scenă a lui Christian B6- 
rard (care semnase în 1937 doar 
scenoprafia !) numără pe Rente 
Devillers, Jacques Erwin, Helene 
Dassonvile. 

NEALTE 


AR ENE PS Ea DA e E ae caffe aere Re? 
TISA HORA 


tânăra şi talentata dansatoare 
şi artistă dramatică româncă, 
a terminat la studiourile, 
„Cine-Citta” din Roma un 
film, cu numele de „Ciri-biri- 
bin”, în care a deţinut rodul 
principal. In urma succesului 





în acest film, Tisa 
Hora a fost angajată pentru 
alte două filme a căror reali- 


obţ inut 


zare este în curs. Tisa Hora 
are nouăsprezece ani. Acest 
pseudonim ascunde adevăra- 
tul d-sale nume, care este Ju- 
lietta Penculogeu. 


a 10 IULIE 1943 











ION AGÂRBICEANU 


marele prozator ardelean este 
şi un hamikc autor de studii etice 
şi sociale. Primim, din Sibiu, 
„Preotul și familia preoțească. 
Rostul lor etnic în satul româ- 
nesc”, carte apărută la ASTRA, 
in colecţia „Neam și familie” 
(1943 Editura subsecţiei cugenice 
şi b:opolitice a Astrei şi a Insti- 
tutului de igienă și biopotitică al 
Universităţii Cluj-Sibiu; 192 ppg.), 
şi reținem aceste pasagii: „Gra- 
niţele nouă, cele firești ale ţării, 
nu vor rămânea taxi, dacă nu se 
vor răzima pe un ideal național 
in interior şi care nu poate fi al- 
tul; după judecata de azi a tutu- 
rora, decât: umplerea granițelor 
cu un neam românesc sănătos și 
puternic, sufletește şi trupeşie, 
conștient de menirea lui în lume 
şi în țara proprie, unitar şi soli- 
aar în acțiune, diseiplinat, har- 
nic, muncitor, și un aparat de 
Stat la înălțimea poporului, dat 
ae noua noastră destoinicie”. 

„Cum majoritatea neamului va 
trăi şi în viitor la sate, satul va 
trebui să rimână meneu pe pri- 
mul plan ai preocupărilor româ- 
aeşti statele ca şi particulare, Sa- 
tul sănătos, puternic, bogat, lu- 
minat, moral, cinstit, iubitor de 
dreptate, disciplinat şi iubitor de 
ordine, va fi izvorul de putere 
nesecată a neamului şi în viito= 
rul ce ne aşteaptă, cum a fost şi 
în trecut. Şi credem că nu avem 
niciun motiv să regretăm că ma- 
joritatea neamului nostru va trăi 
şi în viitor la sate. Azi recunoa- 
şte multă tume că populațiile ru- 
rale, cele ce au rămas să-și câș- 
tige existența din primele înde- 
letnicini de muncă ale omului — 
lucrarea pământului în primul 
rând — îşi păstrează mai nealte- 
rat potenţialul biologie că şi in- 
tegritatea potențială, decât mul- 
țimile adunate în oraşele mari”. 


TOT DELA ASTRA 


ne soseşte, — apărută în aceeaşi 
colecţie, — „Selecția Valorilor“, 
preţioasa lucrare a d-lui D,. 
Alexandru Roşca, şef de lucrări 
la Universitatea Cluj-Sibiu. Tâ- 
nărul om de ştiinţă, autor, până 
în prezent, al unor numeroase şi 
valoroase scrieri din domeniul 
psihologei experimentale şi apli- 
cate, a reuşit să dea, prin pu- 
blicarea volumului d-sale, „Se- 
lecţia Valorilor“, a carie de 
popularizare pe care o poate 
consulta cu profit orice intelec- 
tual şi chiar specialist. 


„LA LISIEUX 


cu Sfânta Tereza” de 1. M. 
haşcu a ajuns la ediţia a II-a 
(București, Edit. O. Bianchi, 
1943). Faptu! că o carte de con- 
ținut mistic catolic ajunge la edi- 
ţia a doua într'o ţară eminamer:- 
te ortodoxă dovedește că paginile 
scrise de M. 1. M. Raşcu au un 
mare farmec al lor. După studinul 
Eminescu şi catolicismul (1935), 
după cartea de poeme Renunță- 
rile liiminoase (1939) şi după Se- 
tea liniștei eterne (Nouă zile în- 
tr'o mânăstire franceză de Tra- 
biști), (1943), reeditarea vo.umului 
La Lisieuz cu Sfânta Tereza îl 
aşează pe 1. M. Rașcu în rândul 
scriitorilor noştri catolici celor 
mai de seamă. 


“PREA TÂRZIU 


ne-a fost înmânată frumoasa: 
plachetă pe care poetul Georue 
Popa o dedică amintirii confrate- 
lui Ion Moidoveanu. „Postul Ion 
Moldoveanu şi destinul său lino- 
Sian” este una din cele mi ctui- 
rate închinări și reculegeri din 
câte se pot scrie întru cinstirea și 
înțelegerea vreunui poet mort 
prea de vreme. 


„PLUGARII 


condeieri din Banat“ (Edit. „Cer- 
cului  Bănăţenilor“, București), 
antologia înțocmită şi prefațată 
de d. Gabriel 'Țepelca, — foarte 
inresantă, dar din alte puncte de 
vedere decâi cel pur literar, — 
dovedeşte că poeţii Paul Tirbă- 
țiu, Miron Ghita, Ion Frumosu, 
prozatorii, autorii de piese și pu- 
bliciştii Ion Ciucurel, Petre Pe- 
trică, Dumitru Brânzei, Nicolae 
Vucu-Secăşeanu, N, Humă-Bog- 
dan, Maria Dogaru şi Gh. Bălan- 
Șerban sunţ ţărani numai ca în- 
deletinicire. Deşi e lucru puţin 
obicinuit ca plugarii moștri să 
scrie sonete, romane intitulate 
Transformarea (cu fraze precum: 


„Evenimentul se petrecea în cel 


mai muzical colţ de ţară locuit 
de Români...“, „Deci zborurile 
ingnerului Vlaicu cu monoplanul 
său orignal stârniseră multă în- 
suilețire, mai ales după reuşita 
dlui la concursul de pe câmpia 
Aspern de lângă Viena“, etc. 
etc...), articole ca „Organizaţia 
țărănească“ sau „Mai multă a- 
tenție pentru cultura femeii din 
popor“, şi aşa mai departe, deşi, 
toate acestea sunt puţin obici- 
nuite, — chiar în Banatul care 
e frunce, — totuși, adoptând ceri- 
teriile de cari s'a lăsat condus d. 
Gabriel  Țepelea, am putea, 
foarte intemeiat, întocmi şi an- 
tologii întitulate: „Funcţionarii 
condeieri din cutare provincie, 
sau „Liberii profesionişti con- 
deieri din,., etc. Alta era si- 
tuaţia dacă, în loc de sonete ca 
Destin („De mii de ani cu-o 
acă'nverșunată Se războiese să- 
tului cu flămândul, Și besna 
multor secole de-arândul Cu îi- 


tere de sânge e semnată...), cu- 
tare Paut Ciura sau altul îşi în- 
semna în grai bănățean, bucu- 
riile și durerile numâi aşa pen- 
tru dine şi ai săi, nu însă pen- 
tru a cuceri niscaiva lauri lite- 
rari. 


1O0N CALBOREANU 


a scos, la Editura Prometeu, un 
volum de poeme“ „Alb din Mio- 
zănoapte” (138 pag.) E o carte 
scrisă cinstiţ şi ne vom ocupa de 
ea. Amintim aici că d. Ion Cal- 
boreanu a publicat, până pre- 
zent, două culegeri de versuri 
“Lumea dintre nisip și stele, 
1935; Târgoviște în rime, 1935) și 
una de epigrame: „Albine și Fur- 
nici” 1940) şi că are, în manu- 
scris, un volum de povești pen- 
tru copii întitulat Zăpăduţă. 

D. ION F. VASILESCU 


* 


ne-a trimis un „roman”, Cân- 
tecul ucis (Edit. „Apă vie” Bucu- 
rești, 1943) pe care-l înregistrăm 
și placheta de versuri Călătorie 
An vis (1942) din care cităm acest 
Psalm : 

„Pentru cei sfâșşiaţi de colț pă- 
gân. Rugă  sfioasă,  tremurător 
îngân. Doamne, nu lăsa câinii să 
mfigă colții în puterile mâinii, 
florile să fie prietenii (sic!) cu 
ei, ca o miasmă(?) dulce de tei. 
Corbii să mu le soarbă din ochi 
lumina lasă-le limpede și me- 
schimbată hodina. Şi vântul să 
le-aducă în ţară gândul când 
trage să moară...” 


„CERCETĂRI ASUPRA 


relaţiilor unice și determinate 
și critica teoniei contificării pre- 
dicatului a lui W. Hamilton se 
intitulează studiul d-lui FI. Țu- 
(ugan, unul din foarte promiţă- 
torii noştri cercetători în dome- 
niul logicei. Broșura d-lui Fl 
Țuţugan a apărut ca extras din 
Revista de Filosofie Vol. XXVIII 
N-rele 1—2, 1943. 


INŢELEGEM 


să luăm act în notele noastre 
româneşti și de toate publicaţiile 
româneşti filosofice sau vecine cu 
Hlosoţia. Ii rugăm deci, pe cei 
interesați să ne trimeată publi- 
cațiile d-lor pe adresa Traian 
Chelariu, str. Lt. Ionescu Baican 
7 București IV. Lucrările mai 
umple vor fi recenzate într'o ru- 
brică ocazională, 


GÂNDIREA 
a apărut, pe lunile lunie-—Iulie 


1943, cu următorul sumar: Ni- 
chifor Crainic (Poetul eroisimu- 


lui), ion Pillat (Poezii), Sabin 
Velican (Frumoasele), Radu Gyr 
iPoezii), Lucia Mihnea (Povestea 
cu dragostea împăratului), Gh. 
Tuleş (Poezii), Petru P. Ionescu 
(Metatizica ortodoxiei), AL Gre- 
gorian (Ce este Europa?), St. 
Zissulescu (AL. Dima: Gândirea 
românească in estetică), Emilian 
Vasilescu  (,„Mângâierile, filoso- 
fiei'); Cronica literară o iscălesc 
d-nii Nic. Roşu şi P. P. Ionescu, 
îar Cronica plastică d. V. Beneş, 

D. Nichitor Crainic inchec nu- 


mărul cu intcresanteie d-sale în- 
semnări dela Cronica măruntă. 

Poetul Eroismului este George 
Coşbuc, căruia d. Nichifor Crai- 
nic îi dedică opt pagini de stu- 
diu cum, în afară de Mihai Emi- 
nescu, nu i-au fost închinate 
încă nici unuia dintre marii noș- 
tri poeţi. Astăzi, când valoarea 
lui George Coşbuc a fost coantes- 
tată de o seamă de critici lite- 
rari prea estetizanţi, cele scrise 
de d. Nichifor Crainic impresio- 
nează ca o răscumpărare a gre- 
şelilor, 


DIN „ŞCOALA ȘI VIEAȚA“ 


Revista Asociaţiei sencrale a 
învățământului din România (Di- 
rector: Teodor D. Lacobescu), A- 
nul XIII, N-rele 3-—10, reținem, 
cu menţiune specială, articolele: 
30 de ani de la moartea lui Spiru 
Haret (Gh. Taşcă), Pentru ridica- 
rea satelor (T. Lacobescu), Datină 
pentru o şezătoare de Paști. 'Pân- 
guirea Mironosiţeior (Ap. D. Cu= 
lea), Școala de experimentare de- 
la Blaj (FI. Stănică), Invăţămân- 
tul supra primar (C. T. Frăsinet) 
si Sensibiliţatea şi temperamen- 
tul copiilor (Dr. L. Simian). 


GRAIUL ROMÂNESC 


revista timişoreană a d-lui 
Const. Jaleş, este un model de 
revistă provincială, Ținuta, Jor- 
ma și calitatea cuprinsului 0 
mențin la un nivel întradevăr 
elevat, 


„BUCOVINA LITERARĂ“ 


condusă de d. George Drumul e 
doidura de colaborări excelente 
în număru-i din 4 Iulie cri. Re- 
levăm: Teodor Balan (Constan- 
tin Hurmuzachi); A. Z. N. Pop 
(Ulţimul din neamul maestru- 
lui), — ceeace ne bate la uchi în 
toate lucrările d-lui A. Z. N, 
Pop este nuntai stilul d-sale prea 
personal. (Cităm: „El purtase du- 
reri in transmitere organică, 
peste care creecrul n'a putut să 
se izbăvească“, — sau „urmând 
poruncile unei boeme repede 
curmată de înnaşterile dinspre 
bunică...“, etc); Dragoş Luţa 
(Răspântii); Neculai Tăutu (Sa 
întors Anamaria); Aurel Tudor 
(Logodna cu apele); George Z. 
Antonescu (Stele pe coline); E. 
Ar. Zaharia (Un poet italian des- 
pre dorul românesc) şi relevăm 
pasina de note şi cronică lite: 
vară iscălită de d. George Dru- 
mur. 


UNIVERSUL LITERAR 








| Jluntele de taină 


Peste oraşul meu din piatră arsă 

In fiecare noapte se revarsă 

Aceiași Mare de 'ntuneric, peste țărm, 

Şi oamenii, aceiași ocmmeni, înnecaţi adorm 
Cum i-a prins valul, mai puțini, destui, 
Ori ancoraţi în gesturi de statui. 


Mai stărue un țipăt, poate două, 
Atât cât trece pasărea de rouă 
Spre Muntele-i de taină şi tăceri; 
Şi Marea se așează, ca şi eri... 


La marginea orașului, departe, 

(Din care floare, ori din ce omidă?) 
Eu singur am rămas uitat de moarte 
să cânt această nouă Atlamtiidă.., 


MATEI ALEXANDRESCU 


Sflutobiografie sumară 


Mi-a răsărit eapilăria prin maidane ca o mătrăgună, 
Toţi scaeţii și toate cucutele pot s'o spună 
Şi eu o știu; dar, mai târziu, când m'am îndrăgostit de-o 


(fată brună, 


Le-am părăsit, maidanele, chiuină, de voe bună, 


Așa, — şi-apoi m'am prins cu stelele să cânt, 
Uneori creşteam înalt şi tânăr ca un plop din pământ 
Și nu mă sfiam — trufaş — să-mi ridic zăpada obrajilor şi 


[fruntea'n vânt; 


Alteori însă, din nimic, îmi venea ca'n inimă cuțitul lunii 


noui să mi-l implânt, 


Singur noaptea, numai gândul îmi colinda pe străzi, 


[hai-hui 


Și mi-l lătrau câinii pe sub garduri, de se umfla luna de 


râs ca un cucui, 


Credeam, pe-atunci, că un altul care să-mi semene nu-i 
Şi-abia 'ntr'o zi — amară zi! — m'am convins că m'asea- 


[mân cu toţi 


oamenii smintiţi şi șui. 


Vremea trecea peste mine ca un sbor de vrăbii, bătrână, 
Nam putut niciodată s'o opresc din fugă, să-i prind 


[aripilen mână... 


Și-acum plictisit și uitat ca o stea pe fata cerului, spână, 
Mă 'ngân ca un copil cu versul şi versul mă îngână. 





ARTA LUI ARNALDO 
FOSCHIN J 


marele arhitect al Italiei contem- 
porane și profesor de „Comypozi- 
ție arhiteotonică“ la Universita- 
tea din Roma — păscut în 1884, 
membru al mai multor Academii 
ivaliene — se cere numaidecăt 
caracterizată prin adjectivul de 
clasică, Ă 

Prin clasicism, în mod curent, 
se înţelege revenirea, anacroni- 
că, la canoanele artei grecești şi 
romune, o înmitare formală adică: 
arhitectură clasică ar însemna a- 
tunci clădiri cu frontoane şi co- 
toane, copiate exact după tem.- 
plele greceşti sau palatele roma- 
ne, sau combinate în diferite va- 
riații după imaginația artistului 
respectiv. „Cuvântul „clasic“ în_ 
seannă pentru noi — spitne Pli- 


IULIU CRISTEA 


NOI Ea 


chinat lui Foschiai în „Meridiano 
di Roma“ din 15 Apriie a. c. — 
cei de astăzi suma atitudinilor 
plastice permanente ale spiritu- 
lui nostru, care, în cursul secole- 
lor, au produs opere înrudite în 





caracterele cele mai profunde ale 
organismului lor constitutiv, 
chiar ducă aparent aceste opere 
erau total deosebite: atitudini 
care, deși nu consiiluese moşte- 
nirea unui singur popor, aparțin 
însă în mod deosebit nouă Ita- 
lieniior. 

Aceste atitudini, insistând asu- 
pra echilibrului dintre formă şi 
conținut, asupra compozițiilor a- 





3 








NOTE miel, di 





LA CENTENARUL 


morții lui Hâlderlin (7 lunie 
1943) autorităţile germane cultu- 
rale au publicat primul volum 
din marea ediţie ac opere com- 
plete ale genialului poet. Ingri- 
jită de Dr. habil. Friedreh Beiss- 
ner, opera hălderliniană apare la 
Cotta (Stuttgart) şi coste înzes- 
trată cu comentarii, ilustraţii şi 
facsimile. Ediţia  stuitgartiană 
este menită unei difuzări mai în- 
tinse. 


SOCIETATEA 


amicilor cărții” din Chemaitt a 
organizat, dinpreună cu „Socie- 
tatea Paul Ernst“, din aceenşi lo- 
calitate o comemorare a striito» 
rului Paul Ernst dela moartea 
căruia au trecut zece ani. 


PREMIUL „RAIMUND“ 


al orașului Viena a fost decer- 
nat, anul acestu, scriitorului Ri- 
chară Billinger. 


JAKOB SCHAFFNER 


scriitorul elveţian de limbă ger- 
mană a fost distins, pentru anul 
1943, cu premiul de stat german 
„Johann Peter Hebel“. 


EDITURA ITALIANĂ 


„Nuove Edizioni“ pregătește o 
ediţie revăzută a „Elegjilor Dui- 
neze“ ale Ii Rainer Maria Rilke, 
ediție îngrjită de Leone Tra- 
verso, acelaș care a întocmit şi 
prefaţat o antologie de traduceri 
din Stefan George, pe care o va 
scoate editura  „Sansonii. La 








asupra proporţiilor definite, pu- 
nând accentul pe voința de-a nu 
ceda pitorescului şi întâmplăto- 
rului, opunându-se print aceasta 
spiritului romantic și oricărei 
forme de primitivism, au carac= 
cerizat toate epocele înfloritoare 
ale arhitecturii“. 

Acelaş lucru se poate spune și 
despre arhitectura  contempora. 
nă a lialiei și în special despre 
arhi:ectura lui Arnaldo Foschini. 
[n numeroasele lui opere, creaie 
timp de mai bine de un sfert de 
veac, deși au profitat de înova- 
țiile aduse de peste ocean, găsin= 
du-și locul bine stabilit în arhi- 
tectura mondială modernă, nu a- 





V. JELERU n:o Marconi, 





întrum articol în- 


Cronica plastică 





interiorul si Figurina la „Căminul Artei“ 


Dacă am fi părtinitori — aşa cum 
ne-a acuzat unul din camarazii nN0ş- 
tri — ar îi biebuit să iegnorăm acele 
manifestări de artă din cauza cărora, 
am fi avut unele neplăceri. N'am fi nici 
primii, nici ultimii, care, purtând sâm- 
betele unuia dintre expozanți, sau unu- 
ia dintre diriguitorii unei manifestări 
de artă, ne-am vărsa fierea 'ntr'o cro- 
nică acerbă, fie că merită sau nu me- 
rită, aspra critică, scăpată de sub con- 
dei!... Dar tocmai, pentru că acuzaţia 
camaradului nostru este total greșită, 


nu putem să ne purtăm astfel. Firea 
noastră perfect loială nu ne-o îngădue. 
Prețuim „calitatea“ artei prea mult, 
ca să-i negăm frumuseţea, atunci când 
ni se destăinue cu tărie. Am considera 
o josnicie să știrbim cât de puţin apre- 
cierea favorabilă pe care un tablou ar 
merita-o, pentru simple considerente 
personale. 


O operă plastică de valoare este pen- 
tru noi un lucru sfânt, nimic nu-i poate 
întuneca puterea, și dacă fiind în pro- 
vincie ne-ar cădea în mână (cât de în- 
depărtaţi am fi de Capitală) darea de 
seamă a cronicarului, ne-am grăbi să 
luăm trenul îndreptându-ne spre Capi- 
tală, pentru a putea vedea două, adevă- 
rate perle ale plasticei românești înfă- 
țişate pe pereţii „Căminului artei“ până 
la 25 Iulie 1943. 

Intre excelentele tablouri — în par- 
ticular în sala de jos a Căminului — 
aflate'n expoziţia actuală, mai bine în- 
ishebată decât toate cele din anul a- 
cesta, răsar ca doi luceferi pictorii noș- 
tri, cu adevărat primii ANDREESCU și 
GRIGORESCU. Pe lângă orgia de culori 
ce-i înconjoară, așa cum se cuvine unui 
ansamblu modernist, băiatul în albastru 
al lui ANDREESCU (nou sosit în colec- 
ţia Zambaccian) este o adevărată în- 
cântare a retinei, o încântare blândă, 
ai cărei pigmenţi coloranți sunt drămu- 
iți cu o măestrie fără seamăn... cu o pu- 
tere egală peste tot, stineând împreju- 
ru-i toate focurile bengale;  amintin- 
du-ne că seriozitatea, conștiința, pute- 
rea inegalabilă a pastei în tonuri moar- 
te, în tonuri ștense, așezate unde trebue, 
conţine mai multe posibilităţi, mai mul- 
tă, vlagă, decât cronatizmul, cel mai în- 
drăcit. 





Băiatul în albastru al lui ANDRE- 
ESCU este una din cele mai frumoase 
iucrări executate de maestrul mort ia 
3l de ani! 

Băiatul în albastru însă nu-i în strae 
țărănești, ba mi se pare că e un cos- 
tum Ludovic al XV-lea, totuşi nu i se 
poate contesta un puternic partum de 
specitie românesc... 

Tot astfel şi Italianca lui GRIGORES- 
CU pentru care credem că ai puiea face 
o nelegiuire şi măruntă cum e, să 0 sub- 
tihzeza într'un ghiozdan, căci Arina 
de a vo avea, e prea puternică! Sunt 
vabiouii care te răscolesc, te frământă 
impresionându-te, sunt altele care te 
inlemnesc privindu.le, sunt iarâşi unele 
care te interesează peste măsură, te fac 
nerâbdător să leatii tehnica,să le des- 
copeii taina prin care le-au cucerit; 
NICOLAE GRIGORESCU însă, când ţi 
se întruchipează autentic, nefalsificat 
de nici o tendință naționalistă, cu pasta 
lui puţină şi cu modulăiile lui, de o sua- 
vitate infinită (vezi obrazul figutinei, 
depărtările viorii de a delicateță uni- 
că, cât şi cerul de un foarte uşor și pa- 
id trandafiriu) îţi merge drept la ini- 
mă. E peste putinţă să-i rezişti ! Pictat 
în anul 1870 când încă paleta nu i se 
albicise de „exteriorul“ artei impresio- 
niste, acest mic şi nespus de drag ta- 
blou al lui NICOLAE GRIGORESCU te 
vrăjeşte, 

Cât trebue să-i fi plăcut și să-l îi 
inspirat copila aceea râzimată de zid, 
împotriva, luminei... Pensula par'că e 
făcută s'o mângăe, aşa de ușor pune 
accentele 'n jurul ei. 

In aceste două lucrări este o mare şti- 
inţă, ce bine.înţeles s'ascunde, o ştiinţă 
care din păcate n'a găsit ecou, căci ba- 
nalizarea, bietului GRIGORESCU decă- 
tre Ipolit Strâmbu, Verona sau alţii de 
aceeaşi teapă nu contează. Singurii care 
prin calitatea, retinei lor (nu însă prin 
destulă adâncire) i-ar fi înrudiţi, sunt 
EUSTAŢIU STOENESCU și fosta d-sale 


“elevă, NICULINA DELAVRANCEA, a- 


ceasta din urmă cu deosebire. Sunt o 
serie de plăji la Carmen-Sylva în care 
NICULINA îți redă cu delicateță grigo- 
resciană nisipul, raportul dintre nisip și 
mare precum şi petele de culoare dato- 
rite umbreleior vizitatorilor, 


Caracteristica lui N. GRIGORESCU 
este neasemuita  delicateţă în viziune, 
delicateţă pur femenină, pe care po re- 
găsim în lucrările NICUILINEI DELA- 
VRANCEA-DONA atunci când preocu- 
pări prea accentuate de modernism nu 
o stingheresc. 

S'ar spune că ne contrazicem cu UȘu- 
rință, cetind această trază, noi care de 
atâtea ori am nreamărit pictorii mo- 
derni ; dar este inexact. Rămânem cu 
acelaș suflet deschis tuturor manifes- 
tărilor noi, atunci când aceste mani- 
testări sunt perfect închegate, Ne sim- 
țim însă ânşelați, neinulțumiți, când ve- 
dem conştiinţa și meșteșugul atât de 
bine pus la punct de înaintașii noştri, 
nesocotită de 'cei care se consideră „aşi“ 
în ziua de azi, paleta le este intr'ade- 
văr mai bogată, orchestra are multe in- 





Italiancă 


N. GRIGORESCU 


zale sau de-adreptul simetrice 


duc nici o stridenţă, nu jignesc 





sirumente ca și în muzica modernă 
„mais ttrop souvent, elle sonne creux“. 
Roșuri splendide, verzuri și albastruri, 
portocaliuri şi galbenuri de lămâe se 
intrec pe pereţii Căminului ca să ne ia 
ochii !!... Totuşi cu ce puţine tonuri un 
ANDREESCU sau un GRIGORESCU se 
realizează deplin... 

Dar, să ne punem frâu simţirii proprii, 
să ne scuturăm de vraja în care aceste 
două bucăţi ne-au aruncat și să recu- 
noaştem că între moderniști, un GEOR- 
GE VÂNĂTORUL cu micul său tablou 
de lângă fereastră ne poate și el ferme- 
ca. Regretăm numai că lucrări mari îl 
împiedecă probabil să ne dea o pânză 
mai departe dusă; știm că îmbină ea 
nici unul colorile între ele dar tocmai 
de aceea, am aștepta un tablou de șeva_ 
let, mult căutat, complect închegat. Re- 
levăm lucrările d-nilor CIUCURENCU, 
DEM. IORDACHE  regretând că acesta 
din urmă cu darurile ce le posedă, nu 
voește să-şi realizeze întreg tabloul, ci 


numai părţi din el. Apoi. interioarele 


lui PRANCISC ȘIRATO , compoziţia 
MAGDALENEI RĂDULESCU, interiorul 
cu pian al d-lui BOUREANU, nou sosit 
în incintă, ni se înfățișează cu deosebit 
interes și cu multă prospețime. Apoi 
eşind din comun apare MICAELA 
ELEUTHERIADE cu nobleța ei caracte- 
ristică în brunuri și beige-uri, zugrăvind 
par'că din condei, acea minunată încă- 
pere ce-i aparţine. 

Să fu uităm interiorul ȘTEFAN DI- 
MITRESCU cu frumoase calităţi, fe- 
reastra deschisă a RODICHEI MANIU 
precum şi figurina vișinie a d-nei DUDU 
ALEXANDRESCU, fără să trecem cu ve- 
derea sumbrul şi misteriosul interior cu 
remareabile însușiri al d-lui DUMITRU 
BEREA cât şi figurile pictate de d-sa 
vădind o graţie nebănuită. 


Ca un ecou la cele ce spuneam asu- 
pra cromatizmului prea puternic și dis- 
cordant (aşa cum se întâmplă şi cu 
unele doamne din catul de sus al Că- 
minului) ne răspunde ANDRE LHOTE 
întrebat întrun interview: „Sar putea 
totuşi afirma în genere că'n epoca noas- 
tră, toate culorile slăbesc după un timp. 
Aşa, încât mă, încumet să spun, că orice 
concepție picturală, bazată pe culoare 
e falsă, pentru că coloarea tinde să se 
distrugă. 

Şi cu aceasta încheem articolui, lă- 
sând pentru cronica viitoare, îndrăzne- 
ţele opere ale doamnelor din sala de 
Sus și a celorlalți expozanţi ce se află 
acolo. 


LUCIA DEM. BALĂCESCU 


„Nuove Edizioni: vor apare și 
„Scrisorile din Muzot“ ale lui 
Rilke. 

In coleţia „Il fiore', — îmgri- 
sită de editura „CGaraanti' a a- 
părut o antologie din Lessing, 
îngrijită ge Severino Filliponi şi 
una din Brentano şi Eichendorit, 
îngrijită de Alessandro Pelie- 
grini. 


„DER WEHRWWOLF“ 


Romanul lui Hermann Lâns a 
apărut și în traducere norve- 
giană, A 


ȘI FIINDCĂ 


iusese vorba de scriitorii Ri- 
chard Bilinger și Jakob Schafi- 
ner,să le facem cuvenitele pre- 
zentări. __ 

Richard  Billinger (austriac, 
născut la Marienkirchen, la 20 
lulie 1893), a studiat germanis- 
tica şi s'a stabilit la Berlin. Volu- 
mul său de versuri Sichel am 
Himmel (1931) — „„Seceră pe 
cer, — cuprinde poeme din 
viaţa rustică. 

Până la acest volum, R. Billin- 
ger publicase piesele Vom 
Knecht (1924),  Perchtenspiel 
(1928) şi Rauhnacht (1931). Pen- 
tru drama Rauhnacht i-a fost a- 
tribuit premiul Kleist. De atunci 
au urmat Rosse, Das Verlobnis, 
Lob des Landes, Stille Găste, a- 
fară de Das Verlâbnis (1932), 
toate apărute în 1923, Die Hexe 
von Passau (1935), Die Winds- 
braut şi Der Gigant (1939), Am 
hohen Meer (1939) precum şi vo- 
lumele de proză Die As-he des 
Fegeteuers (1931), Das Schitzen- 
gelhaus (1934), Leben aus Gottes 
Hang (1935), Das verschenkte 
Leben (1937). 

Richard Billinger e un scriitor 
etnicist de indiscutabilă valoare, 
Premiul vienez Raimund încu- 
nunează de tot rodnica activitate 
a unui dramaturg viguros 


TR. CH. 





noblețea austeră a vreunui mo- 
numenţ din Renaștere, lângă 
care întâmplător ar fi aşezate. 
S'a spus despre Italiu că e cea 
mai tradițională țară din lume,— 
în ce privetșe arta — că tot ce 
se crează e întors cu fața spre 
trecut, că între epoci nu există 
deosebiri fundamentale: revolu= 
țiile făcute în pictură sau în li- 
teratură se sting repede și iniția» 
torii lor se întorc la Ugo Foscolo 
sau la Masaccio. In tinerețe, în- 
nainte de războiul trecut, Papini 
spunea împreună cu Soffici că 
tradiția trebue uitată, reprezen- 
tând cei mai mare duşman al în- 
noirii : acum, Papini şi Sojfici, 
învinşi di tradiție, susțin contra. 
riul. 

Nu ştim ce plănuia Arnaldo 
Foschini în tinerețe. Ne vom o- 
pri la câteva upere recente. In- 
tâi, lângă Biserica şi Mânăstirea 
„San Giacomo agii Spagnoli“ din 
Roma: clădirile puleau sa chiar 
şi lângă Palatul Signoriei din 
Florențu și faţada severă a de-a- 
tâtea ori centenarului palat ar fi 
văzut în faţada tot atât de dem- 
mă a Mânăstirii San Giacomo o 
soră. O soră mai tânără care și-a 
împodobit ultimul etaj cu o fru- 
moasă colonadă, contrastând plă- 
cuţ cu sobrietatea primelor etaje. 

In stilizarea cubistă a Bisericii 
Sfinţilor Petru şi Pavel din car- 
ticrul Expoziţiei Universale din 
Roma se simte amintirea Bazili. 





„San Giacomo“ 


A. FOSCHINE 


cei Sf. Peiru dar se vede şi în- 
rudirea cu clădirile în stil mo- 
dern de pe lături: moderne ca 
tonalitate, armonia compoziţiei şi 
elementele arhitectonice fiind 
de cea mai pură esenţă clasică. 

Deo egală importanţă în o- 
pera lui Foschini e şi Mausoleul 
Jui Ataturk dela Ankara : execu- 
Ha acestuia a fost obținută în ur- 
ma unui concurs internațional, 
care i.a adus lui Foschini faima 
unuia dintre cei miti mari arhi- 
tecți ai Europei, 

Un bloc în formă de paraleli- 
piped, pe o bază patrată, Ca în 
toate operele lui Foschini, domi- 
nă şi aici măsura, proporția și 
simplicitateo. Interiorul, bogat 
ornameniat cu mozaicuri, fresce 
şi marmore, e concesia făcută 0- 
rientului, 

Dublat de up bun şi înțelegă- 
tor profesor, artistul Arnaldo 
Foschini e una dintre gloriile I- 
taliei de astăzi, 


CONSTANȚA TUDOR 


- 





4 





MOTTO: între Debitul 
de tutun și debitul fumă- 
dorului sunt atâția paşi 
cam câți ai număra între 
filosof şi licenţiat în filo- 
sofie. 


(Cugetare, 1943) 


Ei sunt — ca să zic aşa: 
—- nişte valori 

L-au citit pe Vaiery mai 
dihai ca pe legile gramati- 
cale, şi-au înlocuit „r“-ul 
din pripita dicţiune cu un 
fel de hârâit ce suggerează 
ascultătorului nu torsul mâ- 
ței, ci ron-ronul felinei. se 
duc la teatru numai cârtd 
traducătorul piesei obijnu- 
iește pipă și scrie „mână“ cu 
pâ“ din „i“, trec prin pro- 
blemele anunţate de orice 
fel de împrejurări ca şoare- 
cele prin brânză, fumează 
din tabachera altuia cu an- 
felică generozitate,  proec- 
tează mii şi sute de mii de 
reforme care mai de care 
mai sociale, transatlantice şi valabile circa două duzini 
de secole, se dedau la literatură fiindcă li se pare că 
numai în acest fel pot să demonstreze „nihilismul ar- 
tistic““, pe care-l simt pişcându-i de eul dumnealor mai 
abitir decât oricare altă formulă calculabilă în ritmul 
destinelor cosmice ale individului considerat ca motivul 
existentei a tot ce există, se gudură pe lângă propria 
lor inteligenţă, uitându-şi obârşia ne-canină, deci lă- 
trând ori scheunând precum javra scăpată la oglindă, 
servesc primadonelor reformate și vedetelor ilustrante 
ale producţiilor conservatorului, delicioase cocktailuri 
de date, noţiuni, idei fixe şi preferințe gastronimice, 
dau mâna cu stânga, în semn de atitudine impotriva 
convenienţelor și preferă mai bine să doarmă ziua şi să 
peroreze icagptea, în societatea mancătorilor de pahare, 
şi a celorialți donquichottişti „daţi dracului“ și licen- 
țiați deccamdată în băuturi spirtoase, consumate din 
țap, ca berea... 

Ei sunt — ca să zic așa: — niște... originali. Dela 
savarină mănâncă numai mijlocul, dintr'o carte rețin 
numai cifra ori titlul capitolului, (în caz de poezie, me- 
morează penultima strofă, inversat şi talmudic: pe 
deandoaselea și apoi, vers cu vers, dela dreapta spre 
stânga), sunt mistuiți cât se poate de perseverent și 
lăuntric de întrebări care, în definitiv, sunt concluzii 
care, la o adică, se rezumă la esențe de permanenţă 
relativă, își aprind chiştoacele zeflemisit, dela candelă, 
dorm unul la altul, se poartă lucizi, râd „flăcăiește, 
abhuzează de termeni latini, scriu „du-te“ fără liniuţă, 
fac apropouri la evul mediu, se constituiesc în tabere, 
fronturi, generaţii, cercuri și altele, dând naștere la cu- 
rente, faze, continente spirituale, bucurii psihofizice, 
secte nucleice, dogme metafizice şi câte şi mai câte... 

Ei sunt, — ca să zic aşa : — nişte snobi... 

Au impresia că toată lumea trebuie să muncească 
pentru ei, se dispensează de serviciul militar ori și-l 
indeplinesc în silă dar cu surle şi tobe, ca pe o filan- 
tropie, dansează cu luminile stinse, nu au păreri proprii 
şi deaceia conversează citând citate, sunt cenacliști şi 
se închipuiesc, din astă pricină, creeatori, sunt grăbiţi 
şi totuşi lascvi, importanţi şi osteniţi de răspunderi, no- 
stalgici, îndulcitori de vocale, malagambiști și câte 
odată melomani. 

Ei sunt, — ca să zic aşa: — toţi o apă şi un pământ. 
Dar ce apă! Și ce pământ! Ceva, așa cumva cu totul 
confuz deşi, dacă am împlânta o rază Roentgen prin 
aparențe,. ne-am putea persuada de amalgamul obţinut 
cu transparenţa rnateriei care, pe la margini este ori 
mai opacă ori mai aeriană, așa încât separaţiunea, (se- 
lecţiunea), se produce logic... 

„Şi pentrucă ei sunt niște valori atât de originale și 
snoabe și atât de — cum să zic ? — neperimate, să în- 
cercăm, o ! cititorii mei !, a stabili între dânșii o ierarhie 
oarecare, divizându-i în grupe, fiecare grupă fiind 
reprezentată, în această expunere, de câte un tip sau 
mai multe (după cum o cere condeiul), așa încât să ne 
facem „o idee*' cât mai amplă despre ceiace străpezește 
dantura epocei noastre, într'un chip demn de luat nu 
numai în seamă dar şi în râs... 





VIZITATORUL SUPREMULUI INIȚIAT 


Logodit cu toate nerăbdă- 
rile, până la ora plecării şi-a 
curățat unghiile, și-a schim- 
bat costumul şi cărarea (cu 
toate că unii zice că mult 
mai bine l-ar evidenția freza 
„peste cap“ — fiindcă are 
frumtea puţin cam prea în- 
gustă, — el nu vrea să facă 
pe nebunul și se piaptănă tot 
ca ?n anii de studenție...), s'a 
plimbat şi cu mâinile la 
spate și cu ele în buzunare, 
privind când — prin podea 
— cerul şi când — prin ta- 
van — pământul, s'a pătruns 
de atmosfera premergătoare 
ieșitului său afară, în oraș, 
care, de data aceasta, mai e | SERRA: 
vorbă?! va oferi de gândit ra 
până şi oglinzilor în care și-au potrivit expresia între- 
gului teren facial, s'a mai spălat odată pe mâini şi şi-a 
reînodat cravata. In acest moment, pășește peste pra- 
gul porții, cu dreptul şi își ia peste picior bătăile inimii. 
O teribilă emoție deguje tot eul său neesxersat decât cu 
întâlniri, ca să zic aşa: galante unde, nu mult după data 
nașterii sale, a început să se ducă, în urma insistențe- 
lor femeline din toate straturile sociale... De când pân- 
dea clhpa penetrării în vecinătatea Lui ! Și parcă nu se 
'mcumeta să creadă că ...vorba ceia: „s'a făcut“... Fai- 
ma lui străbătuse generația, ca unul din acele vânturi, 
cunoscute prin Japonia... cum dracu'-l chiamă... Dar ce 
importanță are? Străbătuse generaţița, ca un vânt, 
asta-i... Ba nu tocmai, fiindcă geniul spre apartamen- 
tul căruia îl întraripau paşii, nu străbătea generaţia, 
ci se revărsa peste malul ei, ca un val uriaș de ocean 
furtunos, uluind-o, scoțând-o din țâţâni, asurzind-o, a- 
runcându-i praf în ochi, înăbuşindu-o. Iar mai târziu, 
când se retrăgea în a sa omenească ațipeală, dânşii, 
discipolii, elevii, admiratorii, adoratorii, sclavii, „evan- 
gheliştii“ lui, găseau pe urmele-i divine câte și mai 
câte formule, cugetări, expresii, caracterizări, excla- 
mații, etc., aşa.cum, după reducerea unei ape între ho- 
tarele ei, uscatul se pomenește fericit cu invazia peşti- 
lor, peștișorilor, steluțelor de mare ,scoicilor și... așa 
mai departe. Căci astfel i-l descriseseră „băieţii“, pe nu- 











UNIVERSUL LITERAR * 


sau 


Reportaj cu și despre verzi si useate 


de COCA FARAGO 


mele lor: Mitică, Florinel, Nicu şi Fănică, — pairu în- 
teligenţe apte pentru ascensiune, pe care exigența erou- 
tui nostru la fel de tânăr, le descoperise în primui an 
de facultate, jucând rişca — la jigurat, bine înţeles, — 
cu problema fiinţeţi omenești privită vis-a-vis de in- 
finit. 

Frumoase tîmpuri!, cum sar exprima un bun con- 
dimentator de vocale... 

Ajuns la uşe, îşi verifică ținuta, îşi ia cordul, epina 
dorsală, plămanii şi femurele între măsele, siiubiseşte 
carta de vizită a marei figuri contemporane, înghite 
strâmb, se îneacă, tuşește, se tamponează cu batisia şi 
însfârşit... bate cu arătătorul, răspicat, de trei ori: toc- 
toc-toc.După un potrivit şirag de clipe pelteloase şi ne- 
sungherite de niciun semn dinăuntru, înceurcă același 
efort, cu pumnul, 

—Tu eşii, mă? se miră, interogativ şi cu surdină, 
Florinel, descmzand „Sesamul'“. 

— Te îndoieşii oare ? întrebă, spiritual, eroul nostru, 
Titi, 

— Păi dece n'ai sunat, don'le ? 

— Unde ? 

— „Unde“! La sonerie, unde vrei să fi sunat! 

Obrajii vinovatului se colorează crepusculic şi unul 
din canini îi mordează buza de Jos, resyrantă baudeial- 
reian deasupra unul juruncul în embrion. 

— N'am văzut-o ! Scuzele mele ! 

— Imutil. Te-ai comportat ca un idurgiu necitadin. 
Acum ju binevenit însa umblă pe vârfuri, să nu-l deș- 
teptam că abea a readormat iarăşi... 

— Da ce, — se înspăimântă binevenitul, e cumvu 
bolnav ? „citată ciao 

— Nu, păcatele mele! Dar așa doarme el, când nici 
nu te aştepţi, pentrucă nare dece să-i jie jenă de no... 

— E şi runicu cu îime ? 

— Ca "n toate zilele. 

— Da Nicu şi Mitică ? 

— Prezenţi. 

— Şi ce Jaceţi ? 

— Îi vegnene. 

— Dece, aacă zici că nu-i bolnav ? 

— Așa-i place, don'le ! Că ducă vorbeşte prin somn, 
ştie că are cine-l auzi şi asta-i dă o mare destindere 
sufletească, mai ales că noi ţinem minte jiecare cuvânt. 

— Extraordinar ! 

— Nu-i aşa ? Suntem, vorba lui, când e bine dispus: 
„evangheliştu saz... 

— Ba pe dracu... 

— Zău că aşa ne-a poreclit. Poate că unde suntem 
patru, 

— Parol ? N Si 

Evanghelistul Nicu le iese întru întâmpinare : 

— "Tu erai, frate-mi-o ? Hai hazard! 

— Ce? 

— Hai hazard ! 

— Fii mai explicit, Nicule. In ce jargon vorbeşti? 

— Te ramoleşti, nenicule, pe zi ce trece, să jiu al 
naibii... 

— Asta nu e că se ramoleşte dar că nu s'a familia- 
vizat încă cu vocabularul nostru aparte, îl apără Fio- 
vinel care, fiind bionă, întrebuințeuză și ocheiari, ca să 
se confunde şi mai şi cu tot ce a auzit despre Mircea 
Eliade. Nimic mai clar, dragă Titi: bunul nostru Nicu 
înțelege prin salutul „hui hazard !“, formula noastră de 
recunoaştere, adică „hai noroc!” 

— Da-a-a?! 

— Ihâ... 

— Și... cine e autorul... traducerii ? 

— Ai să-ți regreţi ironia, când vei aflu... 

— Ai să te presari cu cenuşe! ) 

— Ai să te dai cu capul de scaune şi de tot restul 
mobilierului... 

— E] însuşi a înventat fraza ! 

— Nu mai spune! 

— Păi da, ca să înlocuiască vulgaritatea cu... 

— Inţeleg, înțeleg... 

— Sssst! șuieră Mitică, răsărit în penumbră oval și 
cast, ca 0 coaje de oti. 

— Prea târziu, domnilor... Lite, l-aţi trezit, se răţo- 
vește Fănică, arătând cu degetul drept înainte-i. 

Intr'adevăr, pe vasta suprajaţă a divanuiui ne-adhoc, 
vieţuiește ceva adunat într'o genero.să cămcaşe de 
noapte, cusută cu arnici. 

— Maestre, se precipită Florinel — duți-mi voie să 
vi-l prezint pe Titi Plebbeu, de care v'am puvestit ude- 
seori că... 

— Ei, unde eşti, Plebbeule ? 

— Aicișa... îngână emoționatul la superlăi:::.. 

— la loc şi tu pe aici, pe undeva. 

— Mergi... 

— Unde ești Mitică ? 

— Lângă dvs. maestre, Nu m'am. clintit mai deloc, 
de când aţi închis ochii... 

— Adevărat ? 

— Pe cuvânt! 

— Ei, am mai zis câte ceva? 

-— Desigur. 

— Cam ce? 

— Să vedeți ! Pela 16 şi 20 waţi întors cu faţa la pe- 
rete şi ați bolborosit: „dacă torni apă întrun pahar, 
paharul se metumorfozează treptat și devine pahar 
cu apă... 

— Bun... Ma departe ? 

„— Mai departe, pela 17 şi 63 (?) w'aţi readoptat po- 
ziția și aţi pronunţat : „Oamenii fac „sluj“ fără nici-o 
pregătire, deoarece nu au decât două picioare“... 

— Perfect. Acum cât o fi ceasul ? 

—— Șase şi ceva. 

-— Notează : de multe ori, nu aduce ceasul ce aduce 
anul. 

-— Formidabil, exclamă Nicu. 

— Imi dați voie să telefonez ? interoghează Fănică. 

— Liber ! consimte amfitronul 

— Și noi, Titi, hotărăşte Florinel, să dăm o fugă 
până la „Zamfirescu“... 

— Pentruce ?! 

— Să le transmitem ălora dictoanele maestrului. A 
jost astăzi într'o formă gigantică. Nu ? 

— Epocală ! Să ştii că eu o spun pe aia cu paharul, 
c'o știu mai bine. ; 

— Ei! N'ai fost tu uici, săptămâna trecută! Să fi 
auzit ce rechizitoriu i-a aplicat lui Rilke... Ne venea 
să-l pupăm, nu alta... 

— Nu zău ? 

— Pe ce am mai scump. 

Și zicând, Florinel îşi roteşte, molatec, privirea, în 
direcția cămășii cu ochi, adică la ce are mai scump. 

— Eşti, nici mai mult, nici mai puţin decât un sen- 


timental nenorocit, — constată, obiectiv, Titi. 
Ca prin vis, de dincolo, îi ajunge evanghelistul dela 
telefon : 


—Auzişi, mă ? Allo ! Alllo ! Ai scris chestia cu două 
picioare ? Stai, că mai e... Dece nu 'mveţi să stenogra- 
fiezi ? Alilo !... Ești gata ?... 


de seamă al toropelii maestrului, acesta, care n'a îm- 
plinit peste 40 de ani aşa, de florile unui anumit ar- 
bore fructifer, mulţumit peste măsură de cum evo- 
luează sinistra-i farsă, își face cu ochiul şi purcede 
să intoneze primele portative aie sforăitului său violent, 
premergător propoziţiunilor de pomină care — dacă 
ar vrea — a; introduce încă o zi în săptămână sau ar 
stăvili desvoltarea cheliei... 


FĂCĂTORUL DE REFORME 


El știe una și bună : totul. 
dar absolut totul, trebuie 
luat „d'a capo“, De aceia, 
în orice discuţie e negativist, 
în orice împrejurare e iata- 
list iar din punct de vedere 
ai alimeniaţiei, e şi n'ar pu- 
tea fi decât numai adven- 
tist. Umbi& puțin adus de 
omoplaţi, cu pas veşnic 
foarte grăbit, căci oride- 
câte ori îl întâlneşti, se 
duce „undeva la „cutare“ 
suu le „cutare“, să împru- 
muie ori să restituie o carte 
pe care a avui-o şi el dar 
i-a luat-o măgarul de To- 
miță, pentru soră-sa și nu 
i-a mai adus-o..„ De obicei, 
duce în buzunar o hartă a 
Europei și alta: a României, tabla înmulțirii și un 
creion ascuţii la ambele capete. Bre același maestru, 
ca şi ceilalți dar nu-l trecventează decât la zile im- 
portante, când se întrunesc laolaltă pentru a-și co- 


omor a ia era 





munica ceie săvârşite de când nu s'au mai adunai. 


cu toții și pentru a primi noui ordine de lucru dela 
el — prisnul și cel mai mare făcător de reformă, care, 
exsepiână numci pistele cardinale, forma pămân- 
tului şi umidiicieu picii, găsașie că oricare dintre 
marile sau miciie isaniovihile „olemente afirmatorii” 
u iosi iniveatatl aurie pentru a siimuia și rafina spi- 
ritul de contradicție ai individului „serios pregătit”. 
Prin urmare, cin îrei în patru luni, tinerii noștri se- 
niori de lltov, de care grupul restrânsei generaţii 
şi-a prins toate nădejdilc, sunt convocate ocult, im- 
prejuzul lămpii de gaz, devenită, în asemenea ocazii. 
o sfidare a jretinsei civilizaţii în care trăim, ca să-şi 
semene ideile distructiviste şi reconstruciiviste și să 
se împovăreza ie proaspete misiuni. Așa dar, al doi- 
leu şi mai micul iăcător de reiorme se îniățișează 
cu „lucrarea“ trrinezrisă citeț și o citește auzibil de 
către toți, din cât în când intorcându-și praștia 
atenţiei spre primul și mai marete tăcător de reforme 
care, asculiându-l, se scobeșie in măseaua minţiţi cu 
penița styloului sau cu acul descoperit în dosui 
reverului. 

— Nu e rău... Ai adus horiă!? 

— ba, maestre, cu să-mi completez teoriiie pe care 
le-aţi aua:at... 

— Aha! la să te vedem... Știi ce, Mitică, treci tu 
în locul ăla și lasă-l pe tazanul ăsta lângă mine, să 
ţi-l pot urmări mui pe iadelete. 

Schimbul se întaptuiește, cât ai zice, de pildă, 
„ConstantuinopCitan” şi „comedia” începe, Subiec- 
tul operei tund „nivelarea cotului pe care îl iace 
Oitul intre sibiu și răgdraș, — în scop de a vertica- 
liza și de a accelera totodată scurgerea numitului 
in Dunăre”, junele trunsiormist despdiureşte harta 
României și o contruniă cu schiţa pe cure abil a cre- 


jonat-o inspiraia-n ziană, 


— Reuiizurea, reia el, s'ar electua cu o abundentă 
aglomerare de nisip și pietriș, provocăioare ale de- 
vierii dorite... 

— Aşi !, îl contrazice mai marele, costă prea mult 
şi durează cât n'o să trăim noi! Bă, Mitică, cum 
soluționezi atacerea asta, mânzule ? 

— Foarte simplu, maestre. Disloc muntele ce! mai 
apropiat și-l plasez în calculata porțiune. 

— Va... ur fi ceva, se amestecă Nicu. însă mult 


- mai facil mi se pare a transpianta izvorul apei. 


— Se aprobă ! sare Florinel, de după un „Larousse“ 
iormai mare. 

— Bun! Data viitoare, să vii cu planşa propusă de 
armăsarii ăștia şi să mai vorbim, Până una alta, tu 
ce-ai iccut, mă dulăule, cu perpetuarea rasei prin 

„acţii clinice ? 

„Dalăul” se iidică în două picioare, fiutură în ae- 
1ui „viciat'” de țigări, o coală mâzgălită în lat şi pe 
urmti și-o apiopie de leniile : 

— „Duritatea evolutivă a problemei deschisă pe 
data de 1 Aprilie a. c. se izbește în posibilitățile 
noastre de aproiundare, într'o evidentă rezonunţă, 
având în vedere că, inițial, unanimitatea mă situeuză 
în responsabil! dar și răspunzător al progresului nu- 
maeric, de mâine, al umanităţii. Căci, la temelia dela 
caie am trasat concluziunile viitoarelor puncte ale 
studiului meu, e subințeleasă struciura zicătoarei de 
pe limba lui Voltaire, lemsată rie poporul irancez 
încă Gin vremuri apuse, „imieux vaut tard que ja- 
mais“... 

Şedinţa se preiungeşte până în zori, când fiecare 
„evanghelisi” se îndreaptă spre casa unuia dintre 
dânşii, unde somnul !e va fi legănat de amintirea 
(suvenirul) zâmbetului recontoricut al primului și 
marelui făcător de reforme... 


AMOREZUL TRUPEI 


Doarme  ceva-ceva mai 
mult chiar decât „maestrul“. 
Nu se obosește mai dsloc, 
mănâncă suculent şi rațional, 
are la ci, oricând, o fotogra- 
îie de pe când esa mic şi tot 
atât de drăgălaș ca și în pre- 
zent, o perie de dinţi şi fan- 
toma penultimei sale aven- 
turi, întrerupte de brusca 
expatriere a dulcineci cu nas 
aguilin... E menajat şi ex- 
trem de adulat, în sânul fa- 
miliei spirituale, descrisă 
până aici. De însuşirile arhi- 
recunoscute și rnoștenite dela 
un strărnoş supranumit ,bar- 
bă albastră“ în privinţa suc- 
ceselor la femei — şi „vră- 
ji-matea' penurucă nu suierea 
barbă, se proptește viitorui propriu zis al tuturor vede- 
telor mai sus pomenite. Avantajat și de faptul că, 
acasă, i se spune „Adorel“, este ceiace în mod obijnuit 
(burghez) înseamnă : o partidă nu în sensul financiar 











10 IULIE 1943 


inerii noștri. cei de toate culturile 


care, de fapt şi de drept îi revine cuceritei de farme- 
cele totale ale filosofului, — ci, mă înţelegeţi, din 
punctul de vedere intim al realităţilor matrimoniale. 
De îndată ce-l surprind gata de a se atașa vreunei 
persoane fără dota reglementară, băieţii se fac luntre 
şi punte, curcubeu și ceas cu cuc, Vlaşcă şi Teleor- 
man, reușind, în cele din urmă, să-i deranjeze cormnbi- 
nația. Pentrucă mariajul evanghelistului Adorel, tre- 
buie să se identifice cu mijloacele materiale ale sub- 
tilei lor vieţi și anume: somptuoasa locuinţă a entu- 
ziaştilor căsătoriţi, să aibă un dormitor-două la dar- 
nica dispoziţie a grupului cultural, iar la veșnica lor 
întinsă masă să se afle rezervate, permanent, un nu- 
măr cât mai sonor de tacâmuri... Deaceia, unul din 


„proecteje supuse cumpănirii juriului prezidat cu infi- 


nită prestanță de întreaga făptură a „maestrului“, a 
fost acela de a dărâma fundaţia Dalles și câteva impre- 
jurimi, în favoarea ființării unui strand sui generis, cu 
muzică de Bach şi platon demontabil, unde să se reu-, 
nească cele mai superbe exemplare bucureștene, împre- 
Jurui je m'en îiche-istului Adorei... 

Schema a stârnit un adevărat delir, chiar în forul 
interior al marelui inițiat... Inutil să vă mai spun că 
în vederea „vederilor'“, trupeşul Adorel Şi-a şi coman- 
dat un costum bleu-nuit cu aplicaţii de catitea roşie, 
inchipuind zodiile... 


REPREZENTANTUL GENERAŢIEI 


Se compune dintr'o pers- 
picacitate logică şi un bun 
simţ, metodic dozat, — cum 
nu s'a mai pomenit. El „ve- 
de“ la maximum tot ce profa- 
nii, de exemplu, aud sau 
gustă ; el „miroase“ toate b- 
venimentele preparate de 
subconştientul  cutărui sau 
cutărui şef de echipă cul- 
turalo - juridico - plastică, 
presimte marile preschim- 
bări spre care tinde spatiul 
înterpianeiar şi fireşiile în- 
toarceri ia contururile de o- 
bârşie ; îl stimeuză pe Socra- 
tes, nu se 'mpacă cu familia 
sa de sânge și îşi aruncă 
ideologia în cele potru-cirici 
vânturi care-l bat și-i abat, 
ca pe o salcie, Ca și pământul. el poserlă numai doi 
poli şi toiuji se „învârteşte“, izbutind să dăinuiască ; 
tot ca şi văzduhul, e nemărginit şi covârșit de mistere; 
aidoma lunii, știe dar nu spune, la fel cu stelele, apare 
fosforescent și colurus, cu într'o clipită să alunece dela 
ordinea zilei în densitutea nopții cea. mare și nrefurndă... 
rmașul îi preţuieşte bioyrajia şi speră că prodigiozi- 
tatea destinului său „vedotic” nu e geamănă cu soarta 
înaintaşului demodat al cărui suvenir deranjează, rar 
dar bine, Homericele solituani ale  singularei - sale 
identități. E! uu poate clarvedea reîntoarcerca-i cu- 
inte la „evanghelism“, pentrucă, deocamdată, este 
aglomerat de alte alea... 





TETERIST Și PROLETAR 


Coniundând accideniaia 
cavaleiie cu elemcataral 
cavaierism, nu-şi exbiică 
dece portul cu tunică ŞI ciz- 
me rozetate nu-i esiompea- 
ză galteie şi nu-i jusuică 
Ggresiva emiază., El se 
compiace în a agrea numui 
latura sportivă a izăiiii ca- 
zonice, lăsând pe seama 
„Proletarilor culiurii” sim- 


bolu! poligonului de trage- 
re şi al exchibiţiilor pe ae- 
asupra şi dedesubtul cai- 
lor. Cână are „nebăceri“ 
pe chestiile civile ale actu- 
aiei sale situații militare, 
ignoră că, cmenințând cu 
înscrierea ca voluntar, sea- 
mănă leit cu nevestele teri- . 
bile care-și premeditează cu glas tare sinuciderea, 
în caz de neprocurarea urgentă a hainei de nurci 
și a trotteurilor de auniilopă, iăgăduite încă de anul 
trecut. Cumpără 'osteniativ reviste şi cataiiuri, nu 
stă de vorbă cu oricine iar când i se întâmplă să fie 
pus la curent cu îintâmpiarea că vreunuia dintre cei 
„Mulţi“, de pe iront, i s'a amputat o mână sau un pi- 
cior, se declară neimpresionat ba chiar se dedă şi 
la un mic discurs: 

— Iiormaţia nu dezlănțuiește niciun interes. Ce 
poate ii mai normal, deci mai banal, decât să devii, 
întrun război, ciung sau olog? Eu unul nu mă las 
pradă lirismelor de categoria melodrumsi, deoarece 
înfirmitatea ce mi-a fost indicată cu intenția de a 
mă înduioșa, nu a survenit unui tânăr ca mine și ca 
domniile voastre, ci unui om irecut,—de 30 de ani—, 
cu alte cuvinte unui om care a trăit suiicieni bene- 
ficiind de braţul (sau piciorul) său. Și apoi, în furni- 
carul nostru intelectual, omul acesta se dovedește a 
ii un anonim, un mare anonim — cum se numesc «u- 
tâția alții —, care, în epoca noastră de chinuri mo- 
rale suprapuse, de introspecții sintetice şi de ab- 
stractizări concretizante, trebuie să se considere fe- 
ricit că a fost gratulat ci o suferință. Nu sunt upt de 
a savura tragedia invalidului despre care mi sa 
vorbit anume atât de lacrimogen, oricâtă bunăvoin- 
|ă ași emona, fiindcă sunt un autentic logician care, 
din păcate, și-a abandonat mizantropiile cerebrale 
în cele organice, asimilate la poarta acestei școli a- 
șezatu la periferia gândirii şi a sistemelor ei. 

Tot ce pot tace pentru acest „esiropiat“, eu, ca în- 
grădit temporar înire limiiele unei îndatoriri pur ce- 
tățeneșşii și vulgare, e, domnii mei, să-l invidiez pen- 
tru atţeațiunea pe cere i-o acordăm de comun acord, 
malgr6 — cum spune francezii — preocupările și o- 
cupaţiunile noastre depiorabile şi oxusperont de 
soldățești, 

Şi ebrietat din tâmple și până "n giszne de toxi- 
cele magistruiei sale oratorii, evocându-şi culcatul 
când pe o ureche și când pe cealalta, al maestrului 
dela București, precum și întâiul său pelerinaj la um- 
bra monumentală a acestui messianic erou necu- 
noscut în lumea proletară, personalitatea lui Titişor 
»iebbeu trosneşie de roadele belșugului celor 23 de 
ani „băuţi” luna trecută... 





P. $. Povestea asta dacă. v'a plăcut (îris 
Citiţi-mi-o (bis) . 
Dela 'nceput.., Să 


ti 


mm 


10 IULIE 1943 








RADU TUDORAN: 
NICOLAE |. OTTESCU: Homer 


Victor Papilian: Manechinul lui 
Igor, și alte povestiri de iubire 


1. Oraşul cu fete, Un port 
la răsărit, Anotimpuri și un 
scriitor cu filon extraordinar 
de bogat. Sau: Un volum de 
nuvele, două romane și Ra- 
du Tudoran, autorul lor ca- 
re, chiar dacă ar fi scris nu- 
mai atâta, tot ar sta alături 
de cei mai aleşi prozatori ai 
noștri. 

Binevoitoare, contrar obi- 
ceiului de binevoitoare. dară 
in plină expectativă, la apa- 
riția primului volum, „eri- 
tica” nu a întârziat să-i a- 
ducă d-lui Radu Tudoran a- 
precieri unânime şi pe de- 
plin meritate cu ocazia pu- 
blicării romanului Un port 
ia răsărit. 

Nu s'a împlinit însă nici 
timpul necesar consolidării 
primului său mare succes și, 
iată-l, apărând cu un nou 
volum: Anotimpuri. (Editura 
Socec, 1943). 

D. Radu Tudoran e într'a- 
devăr o enigmă. Debutând 
târziu, când te gândești la 
piața. noastră literar pe care 
valoarea debuturilor este in- 
vers proporţionată cu  vârs- 
ta autorilor și debutând, 
dintr'odată, cu toate semne- 
le unei solide și conștiente 
maturități, d-sa face excep- 
ție dela regula oarecum ge- 
nerală care vrea ca absoluta 
majoritate a celor ce pă- 
șesc fără grabă în arena bo- 
gată în trepidaţii a literelor 
să nu dea opere prea multe 
şi prea strâns grupate. Pre- 
supunem însă că d. Radu 
Tudoran nu este un iniţiat 
în ceasul al doisprezecilea. 
Presupunem că d-sa scrie 
mai de mult şi că a avut ra- 
ra înțelepciune să-și amâie 
cât mai cu tâlc pășirea în 
public. Dar toate acestea pot 
fi de un interes numai în 
măsura în care ar putea ex- 
plica apariţia gomanului 
Anotimpuri, apariţie cu a- 
tâta mai apropiată de data 
lansării acelui Un port la 
răsărit, cu cât amândouă 
cărțile sunt excepționale. 
(Nu ne-ar suprinde câtuși de 
puţin faptul dacă l-am ve- 
dea publicându-și peste pa- 
tru-cineci luni, un, al treilea 
roman sau oa patra carte 
de proză. In acest caz am 
şti în mod precis că autorul 
Anotimpuri-ior şi-a pregătit, 
pe tăcute, atâta material de 
cât este bine să dispună tot 
scriitorul care deslănțue o — 
să-i zicem, — splendidă o- 
fensivă împotriva oricărui 
scepticism critic şi pentru 
bucuria cetitorilor. 


Anotimpuri este romanul 
unei fete care iubeşte. Ca 
orice carte bine construită și 
foarte bine scrisă, nici Ano- 
timpuri nu se lasă rezumat 
mai mult decât poate fi re- 
zumată tragedia Romeo și 
Julietța. Ne mulţumim deci 
cu atât: O studentă îl iu- 
beşte pe un.aviator, suferă 
deziluzii din cauza unui al- 
tuia și-și găseşte înţelegerea 
şi fericirea la cel dintâi. 'Toa- 
te acestea, însă se întâmplă 
paralel cu alte lucruri cari 
marchează o epocă în viața 
capitalei noastre . și capâtă 
contururiie unui mare pa- 
nou al fresco din istoria a- 
viației românești. Cu cele a- 
proape 500 de pagini ale ro- 
manului d-sale, d. Radu 
Tudoran te prinde ca in. 
mrejile unui basm și te fas- 
cinează, — ne gândim nu- 
mai la acel formidabil capi- 
tol al 14-lea, în care e des- 
crisă aruncarea cu parașuta 
a lui Unchi-Amedeu, capitol 
în care se întrunesc toate 
extraordinarele. daruri de po- 
vestitor și regizor ale d-lui 
Radu Tudoran, şi ţi se des- 
chid toate marile orizonţuri 
pe care de va stăpâni d-sa! 
Dară în cele aproape 500 de 
pagini ale romanului său, d. 
Radu Tudoran te mai intro- 
duce într'o viaţă plină de 
culoare şi lumină pitorească 
și complexă, umană și uma- 
nizatoare, lipsită de meschi- 
nărie şi grandioasă în fe- 
lu ei. 

Stilul d-lui Radu Tudoran 
e de o cursivitate de tot co- 
municativă, iară construcţia 
cărții, neîncorsetată în sl- 
metrii rigide, mărturiseşte 
prezenţa unui romancier de 
rasă. A spune mai mult ar 
însemna a ne depăşi compe- 
tintele.  Incheind nu putem 
decât recomanda cu toată 
căldura aceste Anotimpuri, 
român scris pe gustul citito- 

- rilor foarte pretenţioşi, scris 
însă cu așa artă încât orice 
lector lasă cartea, cu părerea 
de rău că sa terminat aşa 
de repede. Sau, cu alte cu- 
vinte: d. Radu 'Tudoran știe 
să cucerească massele, dar 
în așa fe! incât nu se coboa- 
ră la nivelul lor ci şi le a- 
propie ca pentru 0 predică 
de pe munte. : 

2. Editura Publicom a fă- 
cut o foarte fericită alegere 


prin achiziţia romanului 
Homer de d. Nicolae I. Ottes- 
cu. 

Ce este acest Homer? E o 
carte clasică inspirată de 
soarele unei lumi clasice şi, 
nu mai prejos, darul cel mai 
potrivit, pe care d. Nicolae 
1, Ottescu l-a făcut cetitoru- 
lui român necunoscător al 
textelor traduse şi, cu atâta 
mai mult, al celor originale 
ale Iliadei și Odisseii. 

Iliada și Cdisseia stau, în 
zenitul școiarităţii noastre, 
— al tuturor câţi am trecut 
prin vreo secţie clasică a li- 
ceelor, — ca două mari lu- 
minarii. Pentru noi Iliada și 
Odisseia au fost și au rămas 
în cadrul apuselor ore de e- 
lină, ceeace, pentru studio- 
şii din seminariile teologice 
poate fi şi rămâne numai 
Biblia. Omul homeric şi 
concepția  homerică despre 
destinul și viața omenească 
ne este, și astăzi exemplul 
cel mâi apropiat de inimă 
ori de câte ori suferim de 
dorul unei lumi mai bune 
sau ori de câte ori ne lovim 
de barbarele mărunțișuri și 
orgolii ale lumi de azi. Omul 
homeric e acel om-zeu, — a- 
cel om zeesc, care poate fi 
și păzitor de porci, rămâ- 
nând, totuși, „zeescul por- 
car”, — care se găsește în- 
trei noi, beneficiarii învăţă- 
mântului clasic, şi între toţi 
cei ce au ieşit din alte școli. 
Acest om homerice ne-a făcut 
să nu iubim  monstruozita- 
tea, să iubim, în schimb, ka- 
lakagatia, frumosul  bine— 
și să prețuim, mai presus de 
orice credință, credința în 
valorile permanente ale u- 
mânităţii. Identificarea  în- 
tru omul homerice ne deose- 
bește de toţi ceilalţi contem- 
porani și ne face să regre- 
tăm că nu-l cunosc şi ei în 
măsura în care-l cunoaștem, 
spre a începe reclădirea unui 
nou mit mediteraneean. Pi- 
oasele noastre păreri de rău- 
însă nu pot schimba neindu- 
ratul curs al vremurilor. I- 
liada și  Odisseia, traduse 
chiar „congenial” păstrează 
anumite peceţi şi-și ascund 
înțelesurile după anumite 
cercuri trase de vicieana 
Circe. Hexametrul sună mo- 
noton în româneşte, versiu- 
nea în proză nu poate îm- 
brăca nuanțele existente în 
originalul  elin, iară tradu- 
cerea în vers firesc limbii în 
care 0 torni, poate fi exce- 
lentă numai dacă am cunos- 
cut, în prealabil, textul de 
origine. 

De aceea ne-a surprins în 
modul cel mai agreabil chipui 
cum a înţeles să rezolve a. 
Nicolae I. Ottescu probiema 
prezentării, cât mai pe în- 
țelesul și placul tuturora, â 
lumii homerice. Pornind de 
la ipoteza că zeescul Homer, 
autorul celor două epopei, 
trebuia să fi fost contempo- 
ranul întâmplărilor cântate 
în Iiada și Odisseia, d. Nic. 
I. Ottescu ni l-a prezentat 
ca fiind într'adevăr marto- 
rul principalelor evenimente 
in amândouă taberele com- 
batante şi martorul, într'a- 
devăr, al momentelor celor 
mai mari ale vieţii lui Ulisse. 
Peregrinarea divinului aed 
e, însă, înfățișată intrun 
cadru geografic şi social a- 
tât de sugestiv homeric în 
cât supiinește, în mare mă- 
sură, trebuinţa de a te referi 
la respectivele texte, iară ci- 
titorul necunoscător al poe- 
melor retrăiește, deadreptul, 
întreaga lor frumuseţe. 'Ţe- 
sută pe această tramă şi 
scrisă într'o limbă românea- 
scă limpede ca apele și cerul 
Mediteranei, romanul d-iui 
Nicolas 1. Ottescu inaugu- 
rează, cel puţin la noi, un 
gen nou, cu nebănuit de 
bogate orizonturi, şi ne mai 


pune în faţa unui foarte 
valoros scriitor. 
Cât privește înțelesurile 


intrinseci ale cărţii, roma- 
nul „Homer” trebuie consi- 
derat drept una dintre re- 
plicele cele mai semniticati- 
ve pe care un âutor contem- 
poran cu noua năvălire a 
barbarilor în cultura meai- 
teranean-europeană, o pu- 


„tea da în forma unei cărţi. 
3. Manechinul lui Igor şi 
alte povestiri de iubire (Fun- 
dația Regală pentru Litera- 











Cronica literară 


Anotimpuri 


tură şi Artă, Bucuresti 1943), 
înmănunchează opt nuvele 
fantastice foarte abil scrise 
ale d-lui Victor Papilian. Am 
subliniat termenii „foarte a- 
bil scrise”, deoarece fantas- 
ticul, uneori prea savant, 
sau, cel puţin, inspirat de 
meditații prea savante pe ca- 
re le iubește autorul, — re- 
numit medic şi profesor uni- 
versitar în viaţa d-sale de 
toate zilele, — reclamă 0 ex- 
vremă abilitate narativă 
pentru a merge la inima ci- 
titorului care simte cu pre- 
cizie unde se oprește litera- 
tura de pură sensaţie şi de 
unde încep hotarele fanta- 
ziei și ale tuturor posibilită- 
ţilor, deci și a posibilităţii de 
a greși ceace trebuie să devie, 
neapărat, floare, — încântă- 
toare sau de spaimă, — dară 
îloare vie a visului. 

D. Victor Papilian, unul 
dintre scriitorii mari ai Ar- 
dealului nostru, este  dotaţ 
cu un rareori întâlnit auz 
pentru limbă. Nu se putea 
deci, să nu găsească gama 
care să-i permită să-și în- 
cânte ascultătorii. D-sa a 
compensat, prin ritmul şi 
melodia stilului, toate acele 
„durităţi” ale  piăsmuirilor 
fantaziei d-sale cari, povestite 
cu 0 idee mai jos, ar fi stă- 
ruit ca un corp străin în i- 
maginația și memoria ceti- 
torului. 

Cele opt nuvele din volu- 
mul Manechinul lui Igor îl 
situaiază pe d. Victor Papi- 
lian în fruntea autorilor no- 
ştri de cărţi fantastice, da- 
ră și în rândul de frunte al 
scriitorilor noştri pe cari îi 
atrage subiecul dătător de 
tiori. Dacă ar trebui să-i gă- 
sim un vecin printre ro- 
mâni, atunci vecinul d-sale 
este d. V. Beneș. Dintre 
streini cel mai apropiat îi 
este Ewers. 

Remarcasem la d. V. Be- 
neş predilecția pentru su- 
biecte neromâneşti. Aceeași 
constatare trebuie s'o facem 
şi la lectura volumului d-lui 
V. Papilian. Se vede că fan: 
tasticul e mai ușor de reali- 
zat şi mai verosimil când îl 
situiezi într'un alt timp sau 
într'o altă dimensiune etni- 
că. Pe d. Victor Papilian, deşi 
justificată prin opoziția față 
de spiritul nostru latin clar 
şi logic, îl obsedează lumea 
slavă. Când o părăsește, se 
refugiază în epocile străve- 
chi egiptene (Lacrima). In 
orice caz nuvelele cu perso- 
naâgii slave, ca şi Lacrima, 
sunt şi cele mai bune ale vo- 
lumului. Un fantastice româ- 
nesc, întemeiat pe superstiții 
românești sau construit din 
rezonanțele cele mai ascun- 
se ale sufletului românesc 
nu l-au realizat, până acum, 
decât, indirect bineînţeles, 
scriitorii cari au pornit dela 
folkior.  „Manechinul lui I- 
gor şi alte poveşti de iubire“, 
— volum  închinaţ așaaară 
dragostei se resimte de toa- 
te frumuseţile stranii ale a-' 
cestei nobile şi eterne teme, 
poartă însă şi pecetea fru- 
mosului scris al d-lui Victor 
Papilian Este una Qin căr- 
țile peste cari nu se poate 
trece ale anului. Şi mai este 
o carte foarte captivantă. 


TRAIAN CHELARIU 





UNIVERSUL LITERAR = 


în urmă o ineandescentă vi- 





Primim la redacție: 


DOMNULE REBGACTOR, 


Dacă vin să cer găzduire în paginile revistei dvs. pentru 
relatarea cazului de mâi îos, nu o fac din motive care ar în- 
teresa activitatea vea publicistică, ci pentru a ilustra, mai 
ales, unele moravuri literare din vremea noastră şi onestitatea 
unor pretinși confraţi. 

In cele ce vin să relatez ucum nu mai poate [i vorba nici 
de anumite  „rezonanţe”,  „corespondenţe”, „influențe, 
„coincidenţe” nici de alte formule gentile cu care critica ama- 
vilă încearcă să scuze, uneori, nu numai lipsa de personali- 
tate, dar şi lipsa de bună credință la unii dintre cei prinşi 
„cu mâțan sac” şi învăluiţi, grațios, în boramgicul frazelor 
tolerante şi cochete. 

Acum e vorba de un... mic împrumut literar, pur şi simplu, 

In ziarul „Viaţa”, cu n-rul 776, din 18 Iunie a. c., un domn 
semnând Ion I. Lăzărescu publică, în pagina 2-a, un articol 
întitulat „Cetitorul şi trecutul său”. 

Semmnalatul articol nu este, însă. altceva, decât transcrie- 
rea unor idei, a unor pasagii, ba chiar şi-a unor fraze dintr'un 
articol al meu cu titlul „Trecutul cititorului” apărut în pagina 
„Din Duminică în Duminică” a ziarului „Universul”, din Maiu 
1040, (n-rul exact al ziarului îmi scapă, subsemnatul găsin- 
du-mă actualmente departe de Bucureşti şi neavând posibili- 
tatea de a cerceta colecţia). 

Cum copia acestui articol se află asupra mea, vi-o trimet, 
impreună cu articolul d-lui Ion I. Lăzărescu, rugându-vă să 
le prezentați, puse alături, cetitorilor, pentruca ei să judece 
şi să califice. 

In martea sa corectitudine, d. lon |. Lăzărescu a binevoit, 
totuși să schimbe ordinea unor pasagii, să suprime altele, să 
modifice unele citate de opere și autori, sau să împrumute 
eleganța d-sale bietelor mele idei. 

Aceiaşi bunăvoință a manifestat-o și față de titlul artico- 
lului, d-sa imventând formula originală de .,Cetitorul și tre- 
cutul său”, faţă de titlul „Trecutul cititorului” cu care articolul 
meu a avut imprudența și indelicateţea de-a apărea cu trei ani 
înaintea, celui de sub semnătura d-lui Ion Î. Lăzărescu. 

Desigur, redactorii paginei literare a ziarului „Viaţa” — 
pentru cari am o aleasă consideraţie — mau cunoscut nici 
vechiul meu articol,și nici onestitatea d-lui Lăzărescu, pe 
care, cu atâta amabilitate, au găzduit-o în pagina amintită. 

Primiţi, iubite Domnule Redactor, încredințarea sentimen.: 
telor mele de perfectă, colegialitate, RADU GYR 

Băile Herculane, 20 Iunie 1943 


Trecutul cititorului 


Cititorul trebue să fi lăsat 


Robinison Crusoe, n'a plâns 
pe povestea micului cercetaș 


zitare a unor opere şi autori, 
care să fi înscris, în cultura 
sa literară, reale etape de 
evoluție a gustului estetic, 
trepte precise ale unei creş- 
teri a spiritului ge selecţiune, 
de triere a lecturilor viitoare. 

Nu poţi trece, dintr'odată, 
fără o pregătire, fără un „tre- 
cut“ al tău de cititor, la anu- 
mite Jecţuri mai rafinate, 
mai claustre, ca, de pildă, la 
poezia lui Majllanm6, la proza 
lui Proust sau a lui Gide, la 
lectura integrală a Divinei 
Comedii, a Hliadei, a 
„Faust“-ului lui Goethe, a 
teatrului lui Racine. 

Sunt cărţi care — în for- 
marea gustului și spiritului 
cititorului 'de literatură — nu 
pot lipsi în nici un caz; ab- 
senţele “or sunt tot atâtea 
trepte dispărute de sub pasul 
lectorului, tot atâtea pri- 
mejdii de-a călca în gol. 

Sunt, iarăș, cărți pe care 
trebue neapărat să le citim 
ia o anumită vârstă, într'o 
anumită epocă a formării 
gustului nostru, de cititor, — 
căci, după cum există cărţi la 
care mutem reveni în con- 
tinuu, regăsindu-ne sau com- 
pletându-ne sufletește mereu 
în paginile lor, există şi cărți 
ce ne pretind să le citim „la 
timpul lor“, reclamându-ne 
un climat sufteţese special, o 
viziune a lumii și un depozit 
de «calde lumini lăuntrice, 
specifice unei anumite vârste. 

Cine ma călătorit, în copi- 
lărie, cu minunatul Guliver 
al lui Swiit, n'a vânătorit cu 





Atitudine și contradicţie 


; se mai pune tacâm. Agitaţia surdă, frea- 
mătul reţinut al nervilor castei burgheze, 
ca şi vizitele dese ale unor domni 
înmănuşați şi înmomoclaţi care se ocupau 
juridiceşte de obiectul enervării extreme 
a Doamnei ultragiate în ambițiile saie 
conjugale, erau însă departe să mai poată 
tulbura, ca 'alteori, întrunirile persoanelor 
„cu vază” la buna primire periodică a că- 
rora ținea atâta stăpâna casei, pe lichida- 


lombard a lui De Amicis sau 
pe aceia a „Fridei“ lui Th6u- 
riet, — cine, în primele clase 
de lictu, n'a hoinărit cu eroul 
lui Hector Malot din „Sans 
famile“, m'a suspinat lângă 
„Lacrimi de copii“ a lui Wil- 
denbruch și n'a adormit cu 
„Piciul“ și cu „Jack“ al lui 
Daudet sub pernă, — cine în 
biblioteca lui de licean n'a 
solecționat, cu sfântă patimă, 
pe Fogazzaro, pe Creangă, pe 
Hogaş, pe Fr. Coppee, pe M6- 
rime, alături de „Hania“ și 
„Quo Vadis“ ale lui Sienkie- 
wicz, de .,Werther“ şi „Her- 
mann și Dorothea“ ale lui 
Goethe, de „Ape de pri- 
măvară“ și „Intâia iubire“ 
ale lui Turghenief, de „Răz- 
boiu şi pace“ al lui Tol- 
stoi şi de schiţele lui An- 
ton Cehov, ri de ..Ulimele 
zile ale  Pompeiului“ de 
BRduară Bulwer Lytton, de „La 
Princesse de Clăves“ a d-nei 
de La Fayette, de admirabilul 
„Doiminigue“ al lui Fromen- 
tim, de „Enoch Arden“-ul lui 
L. Tennyson și de romanele 
şi nuvelele lui Duiliu Zamfi- 
rescu, de nuvelele lui Dela - 
vrancea și Slavici şi de schi- 
ţele lui Caragiale, — cine 
până la vârsta de 16-17 ani 
n'a trecut cu sufletul prin 
toate aceste cărți şi încă prin 
multe altele, atât de dragi 
anilor limpezi, înseamnă că, 
în agonisirea lecturilor de 
mai târziu, va simţi un mare 
801 pe care miciodată nu-l va 
mai putea acoperi. Căci nu 
va mai avea sufletul şi fe- 


(Urmare din pag. I-a) 


gravi, 


torul agenției Bertin. Işi luase rolul în se- dase nimănui 


rios lichidatorul, lichidând cu tot ceeace ar 
hrană civilizatoare 


ți putui constitui o 





(Urmare din pag. I-a) 


i O atare stare interioară o întâlnim rar la un scriitor. 
Fuga de iume și de viață, refugiul în noapte şi aversiunea 


raport cu natura structurii sale etice şi sufleteşti şi, în 
parte numai, cu cerinţele epocii 


" sentămentalului 


pentru sufletul său de primitiv însetat să 
redescopere un Eden al cărui miraj greu 
se poate spune cum ajumsese să fulgere 
sub ochii terni și fruntea mărginită a fe- 
ței sale morocănoase din serile cu musa- 
firi, Gauguin se rupe din viaţa socială. 
Despărțirea de familie părea rudelor 
daneze ale sale cu atât mai nebunească, 
cu cât nimic până la hotărirea bruscă, nu 
înțeleagă  survenirea 
vreunei himere, în viaţa monotonă şi „în- 
țeleaptă” a funcţionarului tipic pe care-l 


MATEI CARAGIALE 


şi societăţii. Totuşi, în 





biele interioare cu care se ta 


aceste prime lecturi, chiar 
dacă se va hotări, cândva, 
mai târziu, să poposească în- 
tre copertele cărţilor necitite 
ia vreme... 

Fireşte, mu toate aceste 
cărţi, răsfirate mai sus din 
fuga peniței, sunt... capodo- 
pere ale literaturii, dar Je voi 
recunoaște ca necesare, ca 
indispensabile începuturilor 
unui ales şi harnic cititor. 

Cititorul începe, din copi- 
lărie, cu lectura basmelor lui 
Ispirescu, ale fraților Grimm, 
ale lui Andersen sau ale lui 
Perrault, trece prin toate căr- 
țile iubite ale adolescenţei, 
parcurge toate fazele cititoru- 
lui tânăr, trece, deopottivă, 
prin lecturi stutoase şi ine- 
gale, ca să ajungă, odată, să 
preţuiască tocmai cartea ma- 
joră, substanţele rare, în pe- 
rioada de maturitate a gustu- 
lui său de lector rafinat, când 
orice carte nouă venită în 
mâinile sale va fi dovada pre- 
zenţei unui spirit de ierarhi- 
zare şi selecționare critică. 

Numai acest cititor, ajuns 
să-l ciţească altiel pe Racine, 
Shakespeare,  Dostoiewsehy, 
Pascal ori Stendhal, va înţe- 
iege de ce un Zola necitit la 
timp poate fi şi o: decepţie, 
Sau de ce un Maupassant, că- 
zut prea târziu sub lampa de 


Cetitorul și 


Cetitorul cei adevărat, acel 
ce este în legătură cu opere a- 
lese, nu se poate să n'aibă un 
trecut literar al său. Nimeni 
nu poate trece pe neașteptate 
fără o temeinică pregătire lite- 
rară din trecut, la opere care 
cer un mare efort intelectual 
şi sufletesc. Inceputurile lite- 
rare ale oricărui cetitor, cer în 
mod imperios ca să fie cerceta- 
te anumite lucrări literare. Nu 
poate fi conceput ca un adevă- 
rat şi serios cetitor, acel : care 
nu şi-a început lectura cu bas- 
me, fie din literatura originală. 
fie din literatura străină. Cel 
care la o vârstă fragedă nu 
şi-a făcut primii pași în litera- 
tură cu Ispirescu, Creangă, 
Perrault, Andersen și fraţii 
Grimm, a pierdut nespus de 
mult. Apoi, sunt cărţile care 
vor forma pe viitorul cetitor 
de cărţi rafinate. Nu se poate 
crede că există un cetitor ade- 
vărat, care în trecutul său lite- 
rar, să nu-și fi început lectura 
cam cu următoarele scrieri: 


„ „Pescar de Islanda” și „Roma- 


nul unui spahiu” ale romancie- 
vului exoţic Pierre Loti: „Pi- 
ciul” și „Jack” ale fermecăto- 
rului Alphonse Daudet; „Aba- 
tele Constantin” şi „Criquette” 
de mişcătorul Lunlovie Halavi; 
„Mathias Sahdort” şi „Un că- 
pitan de 15 ani”, ale marelui 
țesător de vise Jules Verne; 
„Graziella” şi „Jocelyn” ale 
romanticului Lamartine; „Ape 
de primăvară” şi „Asia” ale 
Turghenieif; 
„Herman şi Dorotihea” şi „Wer- 
ther” ale titanului literar Goe- 
the; „Valentina” și „Indiana” 
ale prea sentimentalei G. Sand, 
„Colomba” şi „,Carmen” ale 
vigurosului șoriitor P. Meri- 
mee; „Unchiul Flo” şi „Frida” 
ale marelui pictor a! naturei 
A. Theuriet şi a foarte multe 
alte scrieri, cu care şi-au legă- 
nat copilăria și adolescenţa 
mulţi cetitori de cărţi bune, pe 
care nu le pot reaminti din 


5 


seară a lecturii, își poate 
pierde înapoi, în ani, câteva 
rubine din stema lui de altă- 
dată... 

Şi va avea acest cititor în 
el, în adânc, cărţi dragi, ne- 
spus de dragi, de care nu se 
va mai atinge, însă, decât in 
amintire, ştiindu-le rămase, 
poate, lângă imaginea bă- 
lae a întâei fete indrăgite 
şi lângă aceia a primei esca- 
pade liceale, — dar va avea 
acest; cititor şi o bibliotecă un- 
de va putea face reintoarceri 
mari, dăruitoare nu numai 
de emoţii psihologice, ci, mai 
ales, de emoţii majore, — es- 
tetice şi critice... 

Şi, uite, scriind  rânduriie 
de faţă, simțim o umbră de 
melancolie, o caldă părere 
de rău, pentru cei mai mulţi 
dintre copiii și tinerii de azi, 
cari — prea clorotici şi prea 
grăbiţi şi ocazionali cititori 
— dacă vor fi lipsiţi, odată, 
de voluptatea rafinată a u- 
nor lecturi ce nu se deschid 
oricui, nu vor avea, cel pu- 
țin, prilejul să-şi amintească 
de cărțile copilăriei și ale a- 
dolescenţei, peste paginile 
cărora alții, mai puțin spor- 
tivi şi mai puţin moderni, au 
plâns sau âu visat, cândva... 

RADU GYR 


trecutul său 


cauza cadrului restrâns al ar- 
ticolului meu. Acestea, din Îi- 
teratura străină. lar din litera- 
iura noastră, cine ma cetit cu 
nesaţiu în copilăria și adoles- 
cemța sa romanele şi nuvelele 
lui D. Zamfirescu, nuvelele lui 
N. Gane, Dejavrancea, Slavici, 
Emimescu, Vlahuţă, Odobescu, 
Caragiale, Gârleanu, C. Hogaş, 
M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu 
[. Agârbiceanu, Brătescu-Voi- 
cești, 1. A. Basarabescu şi a 
multor alţi nuveliști, a pierdut 
un timp preţios. Toţi aceștia 
pe care i-am pomenit, sunt in- 
dispemsabili şi necesari pentru 
începuturile unui vrednic ceti- 
tor. Numai acel ce a parcurs cu 
atenție, plăcere și înfrigurare 
paginile scriitorilor mai sus â- 
mintiți, numai ei va ajunge să 
înțeleagă pe Dostoiewski, Ib- 
sen, Balzac, Shakespeare, Mo- 
lisre, Pascal şi pe alţii de talia 
lor. In adâncul sufletului său, 
orice cetitor adevărat, va avea 
plăcuta şi neuitata amintire a 
iubitelor cărți ale copilăriei și 
adolescenței sale, care i-au pra- 
dus primele emoţiumni estetice, 
iar în acelaş timp, va rnai avea 
acest cetitor și un sanctuar, bi- 
blioteca sa, unde, de multe ori, 
se va reîntoarce dela cărţile ra- 
finate ale maturității, la cărţile 
adolescenței sale, ce-i vor da din 
plin emoţiuni de ordin sufle- 
tesc şi estetic. Cel ce se lipseş- 
te de voluptatea aleasă și fină 
a unei lecturi rafinate, acela, 
probabil că va fi lipsit și de a- 
mintirea, duioasă a cărţilor co- 
pilăriei şi adolescenţei sale, 
d'asufra cărora pagini unii ce- 
titori mai sentimentali au visat 
sau au lăcrămat în vremuri de 
mult apuse. In concluzie, cel ce 
n'a cetit pe „Harap Alb” al lui 
Creangă, nu poate fi crezut 
când spune că'nțalege și îi pla- 
ce „Divina Comedie” a lui 
Dante Alighieri. 
JON 1. LAZARESCU 

(Ziarul „Viața”, dim 18 Iunie 

1943). 





întruchipase, timp de unsprezece ani, cu 
conştiinciozitate. 

Ceeace nu ştia familia — şi ceaace-i va 
spori mirarea indignată, când va afla ade- 


vărul, era dacă „Paul“ pregătise de mult 
momentul visat al eliberării, sau dacă se 


hotărise brusc. Din 1876 încă (Gauguin. 
ştia din acte că se născuse în 1848, dar 
asta n'avea pentru el prea multă impor-: 
tanță, după cum însemnătate m'avea nici 
faptul că pentru alţii, boema sfârşeşte la 
vârsta când începea a sa), expusese la sa- 
lonul Oficial din Paris unele peisugii nu 
prea strălucit semnalate de critică. Perso- 
nalitatea sa nu-şi dăduse măsura mici în 
1880, când se decisese să expună laolaltă 
cu împresioniştii, revoluționari huliți şi 
temuţi pe atunci. Nu izbutise decât să fie 
luat drept un elev al lui Pissarro, ceeace, 
oricât l-ar fi admirat Gauguin pe subtilul 


divizionist, era departe să-i convină. 


Gauguin avea însă prea mult orgoliu ca 
să nu-şi dea seama că, — indiferent dacă 
aveau sau nu dreptate criticii, aşa cum 
avea să scrie mai târziu soției sale, cu care 
n'a întrerupt niciodată totuși 


corespon- 


denţa, era un mare artist: „...je suis un 
grand artiste et je le sais...”. Mat, puternic 
şi frust, stilul său caută să surprindă nece- 


sitatea a cărei exprimare era aşa de difi- 
cilă unu: meliterat: de a-şi 


urma calea 


faţă, de lumină, zugrăvesc un suflet chinuit şi sbuciumat, 
pradă nălucilor şi îndoielelor. El are o structură extrem de 
complicată, care se lasă prezentă în opera scriitorului, 
stabilind caracterul lecturii şi determinând o impresie pu- 
ternică asupra cetitorului. Matei Caragiale parc'ar voi să 
se chinuiască în permanenţă, negăsindu-și o clipă de ră- 
gaz, reprezentând astfel un caz singular în literatura 
noastră. In tot ce scrie, trădează o sbatere chinuitoare, o 
svârcolire neîntreruptă ce merge une-ori în direcție nega- 
tivă, spre nimicirea propriilor resorturi. De-aceia, stabili- 
xea valorii acestei opere nu poate fi făcută în chip obiș- 
nuit, ca pentru orice fel de literatură curentă. Pentru a o 
cerceta, în toate tainele, ai nevoe să recurgi la cele mai 
variate mijloace de investigaţie, spre a indentifica elemen- 
tele pe cari le conţine şi nuanțele pe cari le prezintă, 
Ineursiunile trebuesc îndreptate exclusiv spre tărâmul in- 
terior al scriitorului, acolo unde se mistue, în vâlvătăi 
neobișnuite, procesul dramei sale. Din explorarea acestui 
domeniu, se pot trage elementele necesare pentru stabili- 
rea locului pe care o atare operă de artă îl ocupă în an- 
samblul sforţărilor şi realizărilor artistice ale unui popor. 
„Remember“ e un imn adus nopţii, liniştei şi singurătă- 
ţii. Faptul pe care-l narează nu e decât un pretext şi-un 
auxiliar spre a-l face cât mai perfect. Eroul nu este decât 
o apariţie care se încadrează în atmosfera generală a ope- 
rii, plutind, ca o vrajă, în sufletul lectorului şi punând în 
acord starea acestuia cu aceea a scriitorului, din momen- 
tul plăsmuirii. Numai în operele artistice, în care acest 
acord nu e posibil, se pot naşte discuțiuni asupra confor- 
mării oricât de relativă a scriitorului la gustul epocii și al 
societăţii pentru care realizează. Lipsa acestui conformism 
nu poate avea însă influență defavorabilă asupra operei. 
In cele mai multe cazuri, ea trebue şi reușeşte 'să impună 
conformarea la legile și natura ei a societăţii. La Matei 
_ Caragiale se poate vorbi numai în parte de un atare con- 
formism: struetura eroului se face în concordanţă și în 


iinii generale, un conformism există, 

Motivul naraţiunei se întemeiază însă și pe un fapt sen- 
zaţional. Ce este amicul scriitorului, cu care-și împarte 
tristeţea gândurilor, pe străzile capitalei în Germania, în- 
tr'o lume preocupată de lucruri și idei comune, decât un 
trimis din altă. lume, cu trăsături neobișnuite, venit să 
tulbure, cu prezenţa şi tragica lui întâmplare, sufletul scri- 
itorului? Cine e, în afară de un nume oarecare? Ce destin 
trist îi poartă paşii într'o lume, în care el face figură de 
operetă? Infăţişarea lui sfioasă, dar nelipsită de semeţie, 
îmbrăcămintea şi podoabele extravagante, felul de viață . 
neinţeles, însfârșit, toată afișarea lui fac să ne gândim 
la un mag al îndepărtatelor vremuri, când apariţia lui ar 
fi fost socotită normală. Așa, cum el apare, e ca un des- 
rădăcinat şi un inadaptabil, purtând pecetea senzaţiona- 
lului. Dacă scriitorul s'ar fi mulţumit să ni-l prezinte nu- 
mai cu aceste trăsături, opera lui sar fi încadrat în acea 
categorie de lucrări care vizează şi exploatează faptul di- 
vers, în ce are el mai senzaţional şi valabilitatea ei mar 
mai îi putut ridica discuţiuni și pretențiuni. Eroul lui Ma- 
tei Caragiale are însă și o viață interioară, în ale cărei 
cute, oricât de abil ascunse, el a căutat să pătrundă, cu 
inţelegerea și spiritul său fin de observație, această viață, 
coincizând cu apariţia lui exterioară. In felul acesta, fap- 
tul senzaţional se sublimează, rămânând în urma procesu- 
lui doar o atmosferă de bizar. In unele locuri, acolo unde 
autorul scapă de obsesiile tovarășului său din altă epocă 
şi lume, lăsându-se stăpânit de fiorul nopții, al liniştei şi 
singurătăţii, ea se mai înseninează, sub forma directă a 
confesiunii. Scriitorul stă de vorbă cu stelele, cu cerul, cu 
pomii şi cu sine, desprinzând, din adâncul ființei sale, 
mănunchiuri curate de gânduri şi risipindu-le cu 0 dar- 
nică participare naturii, în mijlocul căreia respiră aerul 
de fericire și eliberare de sub conformismul vieții obișnuite. 


DUMITRU IMBRESCU 


proprie, de a nu-și irosi viaţa pentru lu- 
cruri care nu corespundeau misiunii sale. 
* 

Imn 1903 Gauguin își sfârşeşte aventura. 
Se împlinesc așa dar 40 de ani dela mour- 
tea lui, în Tahiti. 

Astăzi când, datorită traducerilor, lite- 
ratura lui W. Somerset Maugham stă la 
dispoziţia cititorilor români, figura picto- 
rului Charles Strickland, straniul perso- 
nagiu din „Luma şi doi bani jumătate” 
(„The moon amd five pences”), identificat 
de autor cu Paul Gauguin, aduce — To- 
“manţat, bine înțeles, deci pe înțelesul 
marelui public — în discuţie, această cea 
mai curioasă viaţă de artist din câte cu- 
noaște istoria. Pictor „maudit”, viaţa lui 
Gauguin e asemănătoare, dintre poeți, nu- 
mai cu a lui Rimbaud, de care-l apropie 
şi violența expresiei, şi conştiinţa unui 
destin sfâşietor, acceptat cu violentă te- 
meritate. 

Patruzeci de ani nu sunt totuși destut 
ca. să omoare actualitatea unui destin ce 
sa oferit drept exemplu, chiar dacă para- 
disul dim Pacificul drag vizionarului nos- 
tru este astăzi răscolit de infernul unei ci- 
vilizații de care fugise... 

Pe locurile patimei cereşti şi pătimiriă 
pământeşti a lui Gauguin, cad, după pa- 
truzeci de ani, bomtbe,,. 

Spiritul lui e însă cea mai puternică di- 
namită. Culoarea lui Gauguin e până as- 
tăzi tot atât de explosivă... 

LAFCADIO 


Li 





6 





De un ceas cafegiul Iusui îi tot da târ- 
coale, târşiind papucii cu fereală în jurul 
tânărului Alexandru Brădeanu, neîndrăs- 
nind să-i curme îirul gândurilor. Bănuia ce 
fel de turtuni vânzoleau suiletul omului de- 
la masa de pe trotoar, în dimineaţa asta 
caldă de duminecă, dar nu avea curajul 
să înfrunte talazurile la prima lor destăn- 
țuire; aştepta un moment prielnic, se sim- 
țea mai nevolnic cum n'a iost niciodată. 
Numai Mohamed din al şaptelea cer pu- 
tea să-i coboare pacea de care avea ne- 
voie, De aceea lusut repeta în gând ioate 
rugile șiiute, doar se va pogori iar liniştea 
în inima celui prea încercai. 

„Omul bun n'are noroc”, murmura hă- 
trânul turc în barbă, trăgând cu coada o- 
chiului ia tânărul ce părea dus de pe lu- 
me. De ce să se mai irământe în zadar? 
Aşa i-a fost scris şi pace bună. 

ii cunoştea de mult pe singurul fecior ai 
proprietarului Brădeanu, de când închiria- 
se cafeneaua asta de lângă mare, dela ta- 





EI 


tăl lui, om tare cumsecade, odihnească-i 
Allah în raiul cu îngeri. Numai omenie în- 
tâlnise el aici, din noaptea aceea de groa- 
ză când fugise ia Constanţa după detro- 
narea lui Abdul-Hamid. 

Il văzuse pe băiat crescând sub ochii 
lui şi cum nu avusese niciodată o familie, 
işi revărsă dragostea asupra copilului și 
astiel deveni câinele devotat ai casei, 
Aici îşi domoli cu vremea nostalgia după 
nopţile înstelate ale Cornului de Aur, mân- 
gâindu-se, în dorul ior, cu semilunele cu 
stea zugrăvite pe filigenele de catea. 

Pentru micul Săndel avea el întotdeauna 
iucruri dulci puse de o parte în felurite 
chisele și cutiuțe colorate, Şi băieţelul îl 
răsplătea cu un surâs de recunoștință ca- 
re-i încălzea suiletul exilatului ca soarele 
dela Istambul. Caramele, nimeni nu știa 
să iacă așa de straşnice ca lusui; d'apoi 
baclavale, ciubuce cu mentă, halviță cu 
susan! Cu ce poită le ronțăia micul ștren- 
gar cu pantaloni scurți! 

Il vedea mui târziu, cu șapca de licean 
pe-o ureche, venind îmbujorat dela școa- 
L%, fiemătând de neastâmpăr. ȘI atunci 
chiseaua cu şerbet de trandafiri, sau cutia 
de rahat, „locum sadea“ dela Constanti- 
nopol, se deschidea ca prin tarmec înain- 
tea ochilor poiticioși. | 

Apoi băiatul a crescut văzâna cu ochii, 
A învăţat carte multă în școlile din Bucu- 
rești și a ajuns tare mintos şi chipeș, ca o 
beizadea. 

E drept că lusui, nu prea înțelegea de 
ce-i tehuia lui Săndel atâta învățătură, 
când avea de toate. Uite, el cunoaște nu- 
mai Coranul şi e mulţumit, Scrie acolo în 
cartea siântă tot ce-i ioloseşie omului în 
vieaţa de aici şi de dincolo ca să fie teri- 
cit; alte cunoştinţe în afară de siaturile lui 
Mohamed nu pot fi decât îndemnuri dia- 
volești, rătăcind mintea omului. i 

Dar Efendi Săndel nu-și uitase amicii prin 
atâtea locuri străine, a rămas tot blând și 
prietenos iață de bătânul lusuf. Venea 
sărbătoarea din Capitală să bea o cafea 
la măsuţa lui, că doar Constanţa nu e la 
marginea lumii. Cu trenul iulger nu făcea 
nici două ore de arum îar cu avionul ve- 
nea mai iute decât gândul când îi era do- 
rul mai aprig. In timpul verii ședea mai 
mult aici. li plăceau marea în valurile că- 
reia înnota mai sprinten ca un delfin. 

Ehei, ştia bătrânul lusui ce se cuvenea 
unui tânăr bei, o caiea „moca“, gingirlie, 
tutun „bectimis“ auriu ca borangicul, adus 
pe sub mână de marinari tocmai din E- 
gipt sau poate din India. 

Râdea cu ochii mulțumiți coconul Bră- 
deanu, de câte ori sorbea din îiligeana lui 
lusut şi câteodată, când avea gust de pos- 
ne, plescăia din buze ca un copil, excla- 
mând: „Strașnică! Așa caiea nu găsești în 
Bucureşti; ăia sunt lăptari, nu categii”. 

Vorbele astea îi mergeau la inimă lui 
lusuf. Simțea dorința să împărtășească la 
toată lumea bucuria lui, să-l ridice în sia- 


-vă pe Sandu: „oameni buni, tare buni și 


feciorui este așa cum fost tatăl. De când 
venit la Constanţa, vad cu noroc găsit aici, 
țară bună, bre! 

Dela o vreme Săndel venea mai des ca 
de obiceiu din Capitală. Nu era dumine- 
că să nu apară în cafeneaua dela mare cu 
pachete şi cadouri alese după inima lui 
tânără, voios şi splicuit ca un păunaș. Știa 
el lusut ce înseamnă asta. il văzuse de câ- 
teva ori cu fata avocatului Roman, duduia 
Magda, gazela aceea cu păr de aur și o- 
chii verzi, după care se întorceau privirile 
tuturor constănţenilor 

— Fată tare frumoasă, i-a spus odată, 
clipind şiret, 

— Ii place şi ţie Iusui? Inchipuiește-ţi 
că şi mie îmi place şi am s'o iau de ne- 
vastă. 

— Bun gând, efendi Săndel. Zice Moha- 
med: bine iace omul să-și ia o nevastă, 
ba chiar două şi mai multe, dacă are cu ce 
să le ţie, numai să fie bine îngrijite și mai 
ales ferite de ochii străinilor. 

— Eu mă mulţumesc cu una lusui, una 
care face cât zece! 

A tăcut haz Săndel, hohotind din toată 
inima lui de aur; a zâmbit şi bătrânul lu- 
sut de iericirea stăpânului şi i-a adus din- 
tr'un dulap ascuns câteva cutii cu „locum” 
și un borcan cu șerbet de trandafir: „as- 
tea pentru duduia Magda“, A râs numai 
dintr'un ochi lusuf, cu celălalt privea în- 
grijorat în zare. In privința femeilor avea 
el părerile lui şi nu putea nimeni să îi le 
scoată din cap, Ar fi vrut mai repede să-l 
vadă așezat, pe Sandu, ferit de vânturi. 
Știa el ce ştia. 

Dar timpul frumos trece pe nesimţite şi 
după soare şi senin se arată furtuna;- nori 
gici năvălesc în cirezi de bivoli pe cer şi 
iulgere și trăsnete hâţână pămăntul. 

A venit războiul! 


TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERS 





Allah s'a supărat pe oameni pentru pă- 
catele lor multe și a trimis îngerii cei smo- 
liți ai iadului să le cmintească de mania 
lui. Şi asta este însemnat undeva în cur- 
tea sfântă, numai oamenii nu înţeleg; sau 
săturat de pace şi huzur și au po:nit cu ioc 
şi fier, unii asupra altora. j 

Pe lusuf l-a lăsat netulburat toate schim- 
bările ce s'au petrecut în jur, dela începe- 
rea ostilităților. El ştia că diavolul are mu- 
nă liberă să săvârșească toate blestemă- 
țiile pe pământ până în ziua când Allah 
îi va pune mâna pe grumaz și îi va zice: 
„Ajunge! Piei, Satano, în hrubele iadului”. 
Atunci se va statornici iar pacea între oa- 
meni iar lumea va merge înainte pe ca- 
lea ei. 

De aceea nu-l prea interesează, nici fră- 
mântarea vaselor de războiu din largul 
mării, patrulând până departe de unde 
s'aud bubuituri înfundate; nici flecăreala 
clienţilor dela mese, cari urmăresc cu 
aprindere mersul luptelor pe hărțile din 
ziare. Când vreun avion dușman plutește 
năuc pe sus, iar țipătul de alarmă înfioară 
tot orașul, el îşi face tacticos o ţigară. 

— Cum ne-o fi scris! 

Două lucruri reușesc totuşi să-l scoată 
din sărite, dovedindu-i că lucrurile nu sunt 
tocmai în regulă. Mai întâi faptul că nu 
mai găsește catea adevărată. 

— Ptiu, surogat! Auzi, scrie „cafea tur- 
cească” şi noi bem orz prăjit. Asta, nemui- 
pomenit! 

Cealaltă supărare este mai gravă, i-a 
pătruns ființa cu miasme otrăvite, i-a înne- 
grit sutletul, făcându-l de catran. Odată cu 
războiul a trebuit să se ducă și etendi Săn- 
del pe front, prin coclaurile Rusiei, Allah 
mai ştie unde. 

Când a fost să plece sublocotenentul de 
rezervă Alexandru Brădeanu s'a abătut pe 
la el să-și ia rămas bun. Nu-l văzuse nici- 
odată ca ostaș. Părea mai înalt în mânara 
uniformă și înarmat ca Făt-Frumos gata să 
întâmpine balaurul. 

— Ascultă, lusui, să ai grijă de duduia 
Magda, să-i duci în fiecare dimineaţă dul- 
ciuri și tot ce i-o plăcea. Când moi intoar- 
ce îmi prezinți socoteala. 

Au trecut apoi luni după luni ca niște 
nouri grei şi lungi de îngrijorare și nu s'a 
mai ştiut nimic. Intr'o zi o veste neaştebp- 
tată a căzut mai sirașnic decât o bombă: 
sublocotenentul Brădeanu dispăruse în 
luptele de pe Volga. 

De atunci tihna pierise din inima bătrâ- 
nului musulman, Când deschidea dimi- 
neaţa ferestrele și uşile caienelei, soarele, 
care altă dată îl saluta prietenos din coa-, 
ma apelor, acum părea încrușit în sange. 

Forioteala neîntreruptă a orașuiui i! izi- 
ta, se uita înciudat la oamenii de pe stra- 
dă, la clientii din prăvălie, gândindu-se că 
ei trăesc aici nepuăsători și numai eiendi 
Sănde!, omul cel moi bun a trebuit să se 
piardă departe, ia marginea pustiuriior. 

Noaptea avea visuri urite; i se pă:ea că 
îl vede schingiuit de mâna oaz.exilor cu 
ochii pieziși, cu obrajii scoiciciţi, stiigân- 
A „Lusuf, scapă-mă“”. Atunci în el re- 

ăștea spahiul din tireseie şi călare pe-un 

armăsar voinic se râpusiea cu iziaganul 
retezând capete de karburi. Loveu cu îu- 
rie, dar pe măsură ce tăia, tot mai multe 
răsăreau și lusui se trezea csudat, ds-a- 
curmezișul patului, cu părul și barba ră- 
vășite. 

O rază de nădejde îl îndemna să întrebe 
la regiment, să cerceteze pe cei veniţi de 
pe iron!, doar, doar o afla vreo urmă des- 
pre cel drag. Nimeni însă nu-i puiu da 
vre-o deslușire, Era hotărit să închidă ca- 
feneaua și să-l caute până l-o găsi. „E 
mult până la Volga?, întreba el pe câte un 
client. Mușterii clătinau din cap cu înț2les: 
„S'a cam țăâcnit turcul nostru de când i-a 
pierit stăpânul”, 

In fiecare vineri seara, el bătea sute de 
mătănii la geamie: „Allah cel drept şi tu 
Mohamed cel bun, îndurați-vă de rugăciu- 
nile nefericitului Iusut, aduceţi-l iar la mi- 
ne“. Se pierdea în contemplaţie divină, i 
se părea că Tatăl Ceresc coboară pe un 
nor de lumină lângă el, îi primește cu blân- 
deţe rugăciunea; uita de timp, până îl scu- 
tura hogea de umăr: „Hai, bre, lusui, în- 
chidem!” 

Credinţa în milostivirea lui Allah îl mai 
ținea pe picioare şi poate grija de a-i du- 
ce duduii Magda în fiecare Duminecă tot 
ce avea mai bun prin dulapuri. 

Dar lunile treceau şi nimic nou nu se mai 
auzea şi veni o vreme când icocma celui 
dus se învălue în ceaţă, începe să moară 
încet și în sufletele celor de acasă. 

Domnișoara Magda Roman se arăta tot 
mai grăbită când venea Iusuf, mai vioaie 
ca o pasăre gata să-și ia sborul. 

Și într'o duminecă a găsit la casa avo- 
catului Roman mare zaiatet; se căsătorea 
fiică-sa! 

Ei Iusui, lusuli, o nenorocire nu vine nici- 
odată singurăt 

Din ziua aceea nu i-a mal dus nici șer- 
bet de trandatiri, nici cafea sadea, păstra- 
tă cu sgârcenie din vremuri bune, nici ca- 
ramele de zahăr ars, Știa ei că nicio pu- 
tere nu mai reușea să schimbe cele ros- 
tuite de soartă.. Aşa-i iemeia; bine spuneau 
profetul: „femeia-i pom cu roade dulci du- 
pă care râvnesc trecătorii, — vai de cel 
care sădește pomul ia drum. Bărbatul în- 
țelept, ca să-și aibă liniștea asigurată tre- 
buie să pue vălul cel mai des pe faţa ie- 
meii iubite, hainele cele mai negre și mai 
largi pe iormele ispititoare, s'o ascundă în 
iatacul cel mui tăinuit”. 

Intâmplarea din urmă il gârbovise pe 
tusui și mai mult, se simţea solidar cu stă- 
pânul său, suferea de năpasta ce se pră- 
vălise pe capul amândorura. Ședea ceu- 
suri întregi huhurez, — după tejgheaua cu 
borcane și cutii. Nu-i venea să scoată ca- 
pul pe stradă, își-lăsa ucenicul să serveas- 





” BUCURESTII. SIR. BREZOIANU 23 





UNIVERSUL LITERAR 


că muşterii, nu le mai răspundea bucuros, 
i-ar fi alungat pe toji. 

Numai când marca era în iurtună, sim- 
jea că nu mai pouie siăpâui vulcanul. 5e 
cucea pe mary:neu uiguaui sa-l ude iin- 
proşcarea rece u liiuzieaiiui, SU GUUA CU- 
uemurul stâiaciior su plusoaie, ntunci Clo- 
cotui uricș al mării se anu 8.eu cu tumuiiul 
din ei, îi potoieu sbuciumui ai piept. Ca 
un duh al răsbunării riăica păanul strâns 
în văzduh, biestemdnd războiul şi temelie. 

Cu toate împotrivirile soartei nădejdea în 
revenirea lui Săndel rămăsese nesdrunci- 
nată, ba, acum creștea mai vie ca nici- 
odată. Ştia e! că la nenorocire omul a- 
leargă întotdeauna iute, pe telegari de ioc, 
pe când la bucurie întârzie, se întoarce 
încet, în carui cu boi. Dacă sar pomeni 
cu Sandu într'o bună zi, oare cum îi va lă- 
muri bătrânul lusuf toată tărăşenia? Cum 
îl va împăca? 

Şi iată ziua cea de pomină sosi. 

Azi de dimineaţă, înainte de a deschide 
caieneaua, i-a bătut cineva în geam. 

— Ei, lusul, somnorosule, deschide mai 
repede. 

Y-a cunoscut glasul şi-a înlemnit! Pe Al- 
lah, ăsta-i efendi Săndel! De bucurie nu-și 
mai găsea papucii. Alergă ia uşă în cio- 
rapi și tără tes, lucru ce nui se mai întâm- 
plase dela incendiul cel mare din Istambul. 

— Ce iace Magda? 


Se aștepta să audă o astiel de întrebare. 


şi totuși vorbele căzură ca niște bolovani 
prăvăliți din culmile cerului. Se iâstăci, în- 
gâimă câteva cuvinte pe limba lui, aşa 
cum i se întâmpa numai la mare ananghie, 
dar nu avu putere să rostească adevărul. 

— E bolnavă, sau n'ai mai dat pe acolo? 

Dar neiericitul fiu ul profetului ridică nu- 
mai din umeri ca un automat: 





— Aman, bre. Aman, aman! 

Subiocotenentul Alexandru  Brădecnu 
n'a mai aşteptat nicio lămurire și s'a în- 
dreptat spre casa avocatului Roman. 

Sprinten a sburai ca un şoim către cuibul 
dorurilor dar greciu s'a înapoiat la cate- 
neaua lui Iusuf, ca un moșneag sub povara 
grelelor vești. Găsise intrările ierecate, 
nuntașii plecaseră la Bucureşti. O servi- 
toare îi desveli pe larg tot adevărul, lăsân- 
du-l buimac în icţa porții. 

Din clipa când tânărul a venit la masa 
de pe trotoar, eșiu cum s'a lăsat pe scaun, 
ca un bușiean, lusui înțelese că ailase tot 
şi o milă nespusă îl cuprinse. S'ar îi lăsat 
tăiat în mii de tărie numei să-l facă tre- 
cut peste pragul mâhnirii. 

De atunci îi dă t&rcoale tără să îndrăs- 
nească a-l scoate din gâuiduri. Il vede cum 
stă cu ochii pierduţi departe pe iuciul mă- 
vii, cu capul sprijinit în mâini. Parcă nu 
aude nimic, nu vede nimic; cliiar pe bă- 
irânul lusui, pare supăra! ca şi cum ar d- 
vea vreo vină. A refuza! cafeaua cu ochi 
sălbateci, a uitat chiar și țigările. Barem, 
dacă ar fuma — tutunul i-ar aduce balsam 
peste chinurile arzătoare. . 


De sigur lui Scmdu Brădeanu nu-i păsa 
acum de lusuf, după cum nu s'ar fi sinchi- 
sit nici dacă s'ar îi surpat pământul de sub 
picioare, înnecând oraşul în mare, cu oa- 
meni cu tot. Știrea neașteptată îl uluise așa 
cum nu i se întâmpiase nici în cel mai cum- 


plit iureş de pe iront. De abia scăpat ca 


Prin minune, după săptămâni întregi de ră- 
tăcire prin stepe, a trebuit să ajungă aici, 
să audă o astfel de veste. 

Nu-și închipuise că în vreme ce el lupta 
acolo cu greutăți supraomeneșii, aici 
vieața își continua jocul ei nepăsător ca 
spuma valurilor. Apăruse pe neașteptate 


IE ee ea E e se be po pen za 






de pe celălalt tărâm, tocmai când nimeni 
nu se mai aștepta. Era un strigoi. 

Magda, fata mării, cum îi spunea el, pier- 
duse răbdarea, se urcase pe o corabie siră- 
ină cu velele întinse spre necunoscut, ple- 
case pentru totdeauna. Nu-i făcea nicio vi- 
nă; îi cunoștea firea lacomă de vieață. De 
sigur îl crezuse mort ca și camarazii de la 
regiment. Apoi îl uitase, asta era în firea 
lucrurilor. Vinovat era el că mai venise să 
tulbure tihna celor de aici. Strigoii nu tre- 
buie să mai revie niciodată. 

Sublocotenentul Sandu Brădeanu privea 
în zare. Pe luciul mișcător al apelor citea 
povestea lui ca într'o carte, povestea celui- 
lalt Sandu Br&deanu. Marea aceasta era 
toată Magdu, ochii, prăpastii adânci şi 
verzi, trupul ei neastâmpărat de naiadă, 
pornit cu tot avântul spre imnul vieţii. 

ela prima întălnire, atunci pe plaja de 
la Agigea și-au spus simpiu pe nume, cu 
doi vecui prieieni. lalazuriie se repezeau 
mai tunoase ca mciodaia. in aceasiă ras5- 
viăure a elerenteior nuturii. iiayda se sim- 
ţea în iargui ei, sărea neusiampaărată, se 
sbeguia ca un pescăruș şi se pieidea cu 
totu intrun joc indrăzneţ de-a-v'aţi ascun- 
selea prin munți de apa care vroiau să-i 
înghita. Acolo, sub pe:deaua unui val u- 
viaș se îmbrățișară prima oară ca două 
vierăţi înfrăţite in primejdie. 

— Ne-au iogodit valurile, tu eşti lîiica 
mării, 

Inir'adevăr în clipa aceea, cu părul de 
alge, cu tața luminoasă, părea îngemăna- 
tă cu adâncurile, 

A tost inceputul unor colindări nesfăârșite, 
prin țărmuri muntoase, un şir de sburdăl- 
nicii tinere sub soarele dobrogean. 

„Uuu, Sănducule ! Haiducule !”, chiuia ea 
ascunzându-se după tuiele sălbatice. 

A știut astiel, Mugda să i se infiltreze în 
sutiet prin mii de nimicuri copilărești ca un 
hașiș a cărui otravă o simţea iucrând cu 
eiect tulburător, chiar și după scurgerea 
unui timp atât de îndelungat. 

— „0, marea asta atat de ispititoare 
n'am so pot privi niciodată cu inima împă- 
cată, prea mi-am legat bucuriile de ea“. 

Cu ochii halucinaţi privea Sandu oglin- 
zile schimbătoare sub soarele de vară. 
Acum talazurile îi trimeteau vicleanul cân- 
tec de sirenă: „Vino la noi în palatul de 
cleştar, nu te mai irământa. Acolo nu pă- 
trunde mâhnirea lumească. Timpul curge 
moicom, în pas cu valurile și nemurirea. 
Durerile se duc, amintirile se uiiă, totul 
pare iîrpăcat, ca la început zidirii“. 

„Uuu, Sănducule ! Haiducule ! 

Chemarea se multiplica prin vreme până 
la obsesie, până la nebunie. 

Oare câji ani au trecut de atunci, o sută, 
o mie ? 


Astăzi, dela masa asta de caienea San- 
du se întreba cu nedumerire dacă a trăit 
el vreodată zile fără griji, încălzite de svă- 
păiala tinereţii. intâmpiarea din urmă i se 


pare, în dimineaţa asta clară, îmbietoare, - 


altă de iără noimă, ca un sunet dogit într'o 
dumnezeească simionie. 

Decorul, oamenii rămăseseră la fel, ca și 
altădată, numai el nu mai era acelaşi. [i 
părea ciudat că mai putea gândi, mai pu- 
tea simți noi lovituri, după atâtea emoţii 
trăite din plin în văgăunile frontului. 

Zile și luni întregi a purtat în nări miro- 
sul jilav al gropilor, s'a îngemănat cu lutul 
asemenea jivinelor. Cât de eiastici, cât de 
rezistenți i-au fost nervii! Se miră că nu 
i-au plesnit în huietul de iad al luptelor. 

Suterise oscilaţiile celor mai dure încer- 
cări fizice, trecuse prin călduri caniculare, 
sutocat de nourii imenși ai prafului de ste- 
pă, îndurase mușcăturle crivățului siberian, 
primise trăsnetul bombardamenielor şi încă 
nu era surd . 


Se revede cu putere în mijlocul vacarmu- 
lui, împroșcat ia fiecare pas de țărâna ex- 
ploziilor; în urechi îi răsună frânturi de gla- 
glasuri, propriile-i cuvinte întipărite adânc 
în memorie: „Săpaţi băieți, îngropaţi-vă în 
pământ“, 

In fiecare zi, aceleași săpături, aceeaşi 
trudă a lui Sisit. Auzea clănțănind dinţii pă- 





CERC 


Slută-i noaptea, ziua slută — 
Noaptea-i ziuă, ziua noapte; 

Vreau lumină, beau cucută — 
Număr zece, iese şapte. 


Caut, nu ştiu ce să caut — 
Cânt și nu ştiu ce-aş putea — 
Vagabond ori Argonaut, 
Toate sar naintea mea. 


De vreau larg mă simt prea strimt, 
Vreau să râd şi văd că plâng — 
Mă împrăştii şi mă simt 

Intre scânduri că mă strâng. 


Nu pot sta şi vreau să fac 
Ce-a mai fost şi ce n'a fost — 
Noapiea le știu pederost, 
Dar în noapte se desfac. 


Dumnezeu a fost şi nu e, 
Când îl văd nu-l mai aud — 
Parcă pleacă, parcă sue: 

O omidă'ntr'un agud. 


Strig în noapte, parcă-s mut — 
Tac din gură, parcă ţip — 

Mă adun și mă'nfirip, 

Matca-i însă tot de lut. 


Drumul simplu-i drumul greu, 
Vreau să fac și eu adica 

Ce-a făcut şi Dumnezeu : 
Mi-a ieşit însă Nimica. 


Pun un fir, se rupen capăt, 

be sunt mort sirat că sunt viu — 
Toate trec, numai că scriu 

Si mă'ntore din nou la capăt. 


Merg spre ziuă, ies din noapte — 
Caut mieii, dau de lei — 

Număr zece, iese șapte: 

Suntem doi ori suntem trei? 


RADU PĂTRĂȘCANU 











10 IULIE 1943 


mântului, bănuia că își cere tainul ca ba- 
laurul din poveste. O, toamea nesățicoasă a 
pământului 1, îl urmărește pretutindeni, ca 
un vis urit, ca o hotărire neînduplecată a 
destinului. pI3A 

Maine, mâine, cine va veni la rând ? 

Aite piecări „aiie saituri, ain nou imbrăţi- 
șateu pămuntului, pentru unii plapomă, 
pentru alții cuicuş veşnic. 

Dela o vreme, crezuse că suiletul i-a îm- 
pietrit detinitiv, că visurile i-au ingheţat, 
iar dincolo de trăirea in șanțuri nu mai poa- 
te ti aită preocupare în lume, 


Și iată că revede orașul în vechea lui 
haină de indiferenţă, pe cei vii îi regăsește 
in aceeași alergare după mărunteie bucu- 
rii aie vieţii, iurnicând pe căi dinainte știu- 
te. Numai el şade posomorit, privind în jur 
cu ochii lui Lazăr înviat din morţi. A căpă- 
lui o nouă înțeiegere a lucrurilor, ochii iui 
pătrund in adancime cu puisrea aceior 
raze ce irec dincoio de țesuiuriie aparente, 
arătând adevărul goi. Un ciudat sențiment 
de dăruire de sine il sine gâlgâind ca un 
izvor cald, o imensă compătimire pentru cei 
din jur. 

Cum de s'a schimbat atât de iundamental 
nuraai in câteva luni de război? Oare re- 
întoarcerea la omul primitiv, ia simplitatea 
traiului de lângă pământ să-i fi desvăluit 
taina adevărată a iucriarilor ? 

Sandu Brădeanu căută deslegarea nedu- 
meririlor spre cer. Acolo, spre răsărit, din 
meleaguri străine ochii lui au privit de ată- 
tea ori intriguraţi ce așteptări; sub cerul a- 
cela se aflau camarazii în hora de foc, 
acolo, între ei îl aştepta ursita lui, la între- 
cere cu ceilaiţi la tapte sau poate sus, între 
aștri, printre duhuri, 

Din tăriile albastre un glas venea până 
la el, îl auzea poruncitor ca și altădată în 
furtuna luptelor : 

„Sublocotenent Brădeanu, fii bărbat!” 

Alte glasuri se alăturau în cor: „Tu ești 
mereu cu noi, Sandule. Avem nevoie de 
tine. Adu-ţi aminte în dimineața aceea... 
când ai pătruns cu plutonul în inima pri- 
mejdiei, ai adus victoria... te-ai depăşit... 
ai iost supraom. Vei cădea oare acum 
mototolit ca o minge înțepată de un cui ? 

Pentru o temeie, Sandule ? 

Un șir de ani te-ai străduit să aai vieții 
tale un sens. La primul prilej ai arătat că 
poți trăi subiimuu. Nu mui ai de dorit .ni- 
mic. Nu te mai poate atinge nici o durere. 
Trezește-te, Brădene, ale tale sunt depăr- 
tările. in curtmd te vei intoarce ia murea 
implinire. Cu noi la fapte, Sandulie”, 

— Da, am să mă întorc, cât mai repede. 
Acolo mi-i locul inire voi“. 

Un semnal de vapor se auzi din pori ca o 
trâmbiţă a judecațu din urmă. Sandu Bră- 
deanu se scutură ain vraja năluciriior, Oaie 
aştepiase el clipa acestei întoarceri numai 
penuu a se lasa prăbușit la prima veste 
ca un stejar putred ? Oare destinul îl scă- 
pase din incerctirea inoviicuiui, îl ajutasa 
să străbată meieagurile indepărtate ale 
Husiei numai penrut a-l înirânge într'un joc 
copilăresc ? 

Clopotele bisericilor prinseră a vui de 
sărbasoare în graiu de bronz, răscolitor de 
amintiri. Ei trăia. Asta era un dar neprețuit 
după atâtea contruntări cu moartea. Se a- 
ila iarăşi prin locurile copilăriei, după în- 
delungă pribegie; fiul ratăcitor se găsea 
iar sub zidurile casei bătrânești, 

Aspiră cu nesațin văzduhul inmiresmat 
de boare marină. O lumină neașteptată se 
ivi în el. Privi emoţionat împrejur. Toate lu- 
crunile îi erau cunoscute, ii erau drugi, 
păstrau în adâncul lor vieaţa lui de altă- 
dată. Simţi căidura unei priviri învăluin- 
du-i din preajmă. Ghicea, acolo, lângă ei, 
sbuciumul unui ait suflet stingher. S'a pur- 
tat rău cu lusut; nu i-a dăruit nici macar 
mângâierea unui câine devotat, regăsit a- 
casă, Se lăsase cu totul iurat de amără- 
ciuna lui. Și doar bietul turc îi luminase 
toată copilăria, îi era atașat cu toaţe îi- 
brele de tinerețea lui nerecunoscătoare. 

— lusut, unde ești Iusui ? 

Il văzu pe bătrân stând întrun colț. O ra- 
ză de soare i se juca în barba cu totul 
aibită în ultima vreme, Din ochii lui plini de 
statormicie curgeau lacrimi mari care-l ră- 
coieau de năduiul acelei zile. 


— Fusul, dragul meu lusui! Numai tu 
mi-ai rămas credincios. Acum poţi să-mi 
aduci o cafea și tutun, mult tutun. 

Turcul văzu din nou privirea mângâ- 
loasă pe fața stăpânului și încăperea se 
lumină deodată ca de apariția unui cald 
răsărit pe Bosior. Etendi Săndel nu era 
supărat pe el! Se repezi să-i aducă la= 
biaua pregătită dinainte. 

— la stai, colea, lângă mine lusui şi po- 
vesteşte-mi tot ce-a fost. Aşa-i că lumea de 
uici m'a crezut mort ? 





— Lumea, da. Bătrânul iusui, nu. | 

— Dar ea, fata aceea..., a avut vreo la- 
crimă pentru mine? Asta aș vrea să şiiu. 

— Avut, cum nu, avut multe; apoi, știi, 
le-a luat vântul, le-a uscat. Faţa domniţei 
iar a râs, — femeia ca aerul, ca marea, nn 
șade niciodată. Nu faci inimă rea, bre. As= 
cultă la mine. Tu băiat giugiuc, cum nu sa 
mai află, găseşti fete berechet, cât trunza, 
cât iarba. Eu fost eunuc la Ildiș-Klosk, la 
Abdul-Hamid, ala bre, mare sultan. Am pă- 
zit poate cinci sute cadâne, poate zece 
sute. Femeia ca iepurii este, greu de păzit, 
tuge din mână. Toate la tel, știm noi. 

Văzând că Sandu gusta cafeaua tot dus 
pe gânduri, lusut ridică în sus un deget in- 
spirat, recâștigând tot calmul de altădată. 

— Așa ne-a fost scris. Lasă, când trece 
războiul, vii la bătrânul lusui, găsim noi 
altă iată mai frumos, lacem atunci mare 
bairam la nuntă, ca la Istambul. Aşa să 
ştii, bre! 





Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. Ge P. T. T. Nr. 24.484.934, 


mea ii bea